Ken Follett — Si a fost seara, si a fost dimineata

KEN FOLLETT 
Și a fost seară, 


ȘI A FOST 
DIMINEAȚĂ 


PROLOG AL VOLUMULUI 
STALPII PAMANTULUI 


In memoriam, 
E.F. 


Când Imperiul Roman a început să decadă, Britannia a 
intrat în regres. Pe măsură ce vilele romane se prăbușeau, 
oamenii construiau locuințe cu o singură cameră, fără hornuri. 
Tehnologia ceramicii romane - importantă pentru depozitarea 
alimentelor - s-a pierdut în mare parte. Educaţia a decăzut. 

Această perioadă este numită, uneori, Evul întunecat, căci 
progresul a fost dureros de lent, timp de cinci sute de ani. 
Apoi, în sfârșit, lucrurile au început să se schimbe... 


PARTEA ÎNTÂI 
NUNTA 


CAPITOLUL 1 
Joi, 17 iunie 997 


Edgar descoperi că era dificil să rămână treaz toată noaptea, 
chiar și în cea mai importantă noapte a vieții lui. 

Își întinsese pelerina peste stuful de pe podea și acum stătea 
peste ea, îmbrăcat cu tunica de lână maro lungă până la 
genunchi, care era tot ceea ce purta vara, zi și noapte. larna și- 
ar fi înfășurat pelerina în jurul lui și s-ar fi întins lângă foc. Dar 
acum vremea era caldă: miezul verii avea să fie peste doar o 
săptămână. 

Edgar știa întotdeauna ce zi este. Cei mai mulţi oameni 
trebuiau să-i întrebe pe preoţi, care ţineau calendarele. Erman, 
fratele mai în vârstă al lui Edgar, îi spusese odată: „Cum de știi 
când este Paștele?”, iar el îi răspunsese: „Pentru că este în 
prima duminică de după prima lună plină, după cea de-a 
douăzeci și una zi a lunii martie, evident”. Fusese o greșeală să 
adauge „evident”, pentru că Erman îl lovise în stomac, 
pedepsindu-i sarcasmul. Asta se întâmplase cu ani în urmă, 
când Edgar era mic. Acum crescuse. Urma să împlinească 
optsprezece ani la trei zile după miezul verii. Fratele lui nu-l mai 
pocnea. 

__Scutură din cap. Gândurile aiurite îl făceau să adoarmă. 
Incercă să se așeze mai puţin confortabil, sprijinit în pumn, ca să 
rămână treaz. 

Se întrebă cât de mult mai avea de așteptat. 

Intoarse capul și privi în jur, la lumina focului. Casa lui era 
aproape la fel ca oricare alta din orașul Combe: pereţi din 
scânduri de stejar, acoperiș din stuf și o podea de pământ, 
acoperită parțial cu stuf de pe malurile râului din apropiere. Nu 
avea ferestre. In mijlocul singurei camere se afla un spaţiu 
pătrat din piatră care înconjura vatra. Deasupra focului se înălța 
un trepied din fier de care puteau fi atârnate oalele pentru gătit, 
iar umbrele picioarelor acestuia pe partea inferioară a 
acoperișului păreau un păianjen uriaș. Peste tot, pe pereţi, se 


găseau cârlige din fier de care erau atârnate haine, ustensile de 
gătit și unelte pentru construcţia bărcilor. 

Edgar nu știa sigur cât de mult trecuse din noapte, pentru că 
era posibil să fi aţipit, poate chiar de mai multe ori. Mai 
devreme, ascultase sunetele orașului care se pregătea pentru 
noapte: un cuplu de beţivi care cântau un cuplet obscen, 
acuzaţiile amare ale unor certuri casnice în locuinţa vecină, o 
ușă trântită și un câine care lătra și, undeva în apropiere, o 
femeie care suspina. Dar acum nu se mai auzea nimic în afară 
de cântecul de leagăn molatic al valurilor care se spărgeau pe 
plaja adăpostită. Se holbă în direcţia ușii, în căutarea liniilor 
revelatoare ale luminii pe lângă marginile acesteia, și nu văzu 
decât întuneric. Asta însemna fie că luna apusese, deci noaptea 
era destul de înaintată, fie că cerul era înnorat, ceea ce nu-i 
spunea mare lucru. 

Ceilalţi membri ai familiei sale erau întinși prin cameră în 
apropierea pereţilor, unde era mai puţin fum. Pa și Ma stăteau 
spate în spate. Uneori, se trezeau în miezul nopţii și se 
îmbrăţișau, șoptind și mișcându-se împreună, până când se 
lăsau pe spate gâfâind; dar acum adormiseră repede, iar Pa 
sforăia. Erman, fratele lui mai mare, în vârstă de douăzeci de 
ani, era întins lângă Edgar, iar cel mijlociu, Eadbald, se afla în 
colț. Edgar le putea auzi respiraţiile regulate, netulburate. 

In cele din urmă, bătu clopotul bisericii. 

In partea cealaltă a orașului se afla o mănăstire. Călugării 
aveau o metodă de măsurare a orelor din timpul nopţii: făceau 
niște lumânări mari, gradate, care le indicau ora pe măsură ce 
ardeau. Cu o oră înaintea zorilor, trăgeau clopotul, apoi se 
trezeau ca să-și spună rugăciunile de dimineaţă. 

Edgar mai rămase nemișcat puţin. Era posibil ca bătaia 
clopotului să o fi deranjat pe Ma, care avea somnul ușor. li lăsă 
timp să se scufunde din nou într-un somn adânc, apoi, în sfârșit, 
se ridică în picioare. 

Fără zgomot, își ridică pelerina, pantofii și centura, de care 
atârna pumnalul băgat în teacă. In picioarele goale, traversă 
camera, evitând mobila: o masă, două scăunele și o bancă. Ușa 
se deschise în liniște: cu o zi în urmă, Edgar unsese balamalele 
de lemn cu un strat generos de seu de oaie. 


Dacă cineva din familie s-ar fi trezit atunci și i-ar fi vorbit, el i- 
ar fi spus că se ducea afară ca să se ușureze, sperând să nu 
observe că își ducea pantofii în mână. 

Eadbald mormăi. Edgar îngheţă. Se trezise oare Eadbald sau 
doar scotea zgomote în somn? Nu putea să-și dea seama. Dar 
Eadbald era pasiv, dornic întotdeauna să evite o ciondăneală, la 
fel ca Pa. El nu i-ar fi făcut probleme. 

Edgar ieși și închise ușa cu grijă în urma lui. 

Luna apusese, dar cerul era senin și plaja era luminată de 
strălucirea stelelor. Intre casă și marcajul pentru flux se afla un 
atelier pentru construcţia bărcilor. Pa era constructor de bărci, 
iar cei trei fii ai săi lucrau împreună cu el. Pa era un meseriaș 
bun, dar un om de afaceri slab, așa că Ma lua toate deciziile 
financiare, în special stabilirea preţului care trebuia cerut pentru 
ceva atât de complicat cum era o barcă sau un vas. Dacă un 
client încerca să tragă în jos de preţ, Pa ar fi acceptat, dar Ma 
rămânea fermă pe poziţii. 

Edgar aruncă o privire spre șantier, în timp ce își lega 
șireturile și își prindea centura. Era doar un singur vas în 
construcţie, o barcă mică pentru vâslit în amonte pe râu. Alături 
se înălța o stivă mare și valoroasă de cherestea, trunchiuri de 
copac tăiate în două sau în patru, gata să fie transformate în 
piese pentru bărci. Cam o dată pe lună, întreaga familie se 
ducea în pădure și dobora un stejar matur. Pa și Edgar începeau 
treaba, lovind alternativ cu topoarele cu cozi lungi și tăind cu 
precizie o felie din trunchi. Apoi se odihneau, iar Erman și 
Eadbald preluau ștafeta. După ce copacul era doborât, îl 
curățau, apoi îl lăsau să plutească la vale, pe râu, până în 
Combe. Trebuiau să plătească, desigur: pădurea îi aparținea lui 
Wigelm, aristocratul căruia cei mai mulţi oameni din Combe îi 
plăteau chirie, așa că el le cerea doisprezece penny de argint 
pentru fiecare copac. 

In afara stivei de cherestea, în curte se mai aflau un butoi de 
smoală, un colac de funie și o piatră pentru ascuţit uneltele. 
Toate erau păzite de un mastiff legat în lanţ, numit Grendel, 
negru cu botul gri, prea bătrân ca să le mai poată face rău 
hotilor, dar încă în stare să latre și să dea alarma. Grendel era 
tăcut acum, privindu-l pe Edgar lipsit de curiozitate, cu capul 
așezat pe labele din faţă. Edgar îngenunche și îl scărpină pe 


cap. „Adio, bătrâne”, murmură el, iar Grendel dădu din coadă 
fără să se ridice. 

În șantier se mai afla și un vas terminat, la care Edgar se 
gândea ca și cum ar fi fost al său. Il construise singur, după un 
proiect original, bazat pe un vas viking. De fapt, Edgar nu 
văzuse niciodată un viking - aceștia nu jefuiseră Combe în 
timpul vieţii lui -, dar, în urmă cu doi ani, pe plajă eșuase o 
epavă goală și înnegrită de foc, cu dragonul de la proră pe 
jumătate spart, probabil în urma unei lupte. Edgar fusese uluit 
de frumuseţea ei mutilată: curbele graţioase, prora șerpuită și 
carena zveltă. Cel mai mult fusese impresionat de chila 
proeminentă care se întindea pe toată lungimea navei și care, 
înţelesese el după ce se gândise puţin, oferea acea stabilitate 
ce le permitea vikingilor să traverseze mările. Nava lui Edgar era 
o variantă mult redusă, cu două vâsle și o pânză mică, pătrată. 

Edgar știa că avea talent. Întotdeauna fusese un constructor 
de nave mai bun decât fraţii lui mai în vârstă și, nu demult, îl 
depășise chiar și pe Pa. Avea un simţ intuitiv al modului în care 
se puteau combina formele pentru a crea o structură stabilă. Cu 
ani în urmă, îl auzise pe Pa spunându-i lui Ma: „Erman învaţă 
încet și Eadbald învaţă repede, dar Edgar pare să înţeleagă 
înainte ca vorbele să-mi iasă din gura”. Era adevărat. Unii 
oameni puteau să apuce un instrument muzical la care n-au mai 
cântat niciodată, un fluier sau o liră, și să scoată din el o notă 
după doar câteva minute. Edgar avea astfel de instincte pentru 
bărci și pentru case. El putea spune: „Barca se va înclina spre 
tribord” sau „Acoperișul acesta va curge” și avea întotdeauna 
dreptate. 

Dezlegă barca și o împinse în jos, pe plajă. Sunetul carenei ce 
se freca de nisip era acoperit de freamătul valurilor care se 
spărgeau pe țărm. 

Fu surprins de un chicotit de fată. La lumina stelelor, văzu o 
femeie goală întinsă pe plajă și un bărbat care stătea deasupra 
ei. Probabil că Edgar îi cunoștea, dar feţele lor nu se distingeau 
clar, așa că își îndepărtă grăbit privirea, pentru că nu dorea să-i 
recunoască. Presupunea că îi surprinsese în timpul unei întâlniri 
interzise. Femeia părea să fie tânără și poate bărbatul era 
însurat. Preoţii predicau împotriva unor astfel de aventuri, dar 
oamenii nu respectau întotdeauna regulile. Edgar ignoră cuplul 
și își împinse barca în apă. 


Aruncă o privire înapoi, spre casă, simțind un junghi de regret 
și întrebându-se dacă o va mai vedea vreodată. Era singura casă 
pe care și-o putea aminti. Ştia, pentru că i se spusese, că se 
născuse într-un alt oraș, Exeter, unde tatăl său lucrase pentru 
un meșter constructor de vase; apoi familia se mutase, pe când 
Edgar era doar un bebeluș, și își construise o casă în Combe, 
unde Pa își începuse propria afacere cu o comandă pentru o 
barcă mare cu vâsle. Dar Edgar nu își putea aminti nimic din 
toate acestea. Era singura casă pe care o cunoștea și acum o 
părăsea pentru totdeauna. 

Fusese norocos să-și găsească de lucru în altă parte. Afacerile 
scăzuseră de când vikingii își reîncepuseră atacurile în partea de 
sud a Angliei, pe când Edgar avea doar nouă ani. Comerţul și 
pescuitul erau ocupaţii periculoase când prădătorii se aflau prin 
împrejurimi. Doar cei curajoși cumpărau bărci. 

Văzu la lumina stelelor că în port se aflau doar trei nave: două 
bărci pentru pescuit heringi și o navă comercială a francilor. 
Trase pe plajă, se mai aflau câteva vase mai mici, nave pentru 
navigaţie costieră și pe râuri. Edgar ajutase la construcţia uneia 
dintre bărcile de pescuit. Dar își amintea vremurile când în port 
se aflau zece nave sau chiar mai multe. 

Simţi briza proaspătă dinspre sud-vest, vântul predominant în 
zonă. Barca lui avea o pânză mică, pentru că acestea erau 
foarte scumpe: o pânză de dimensiuni normale pentru o navă 
maritimă necesita munca unei femei timp de patru ani. Dar nu 
merita să o desfăşoare pentru scurta călătorie peste golf. Începu 
să vâslească, ocupaţie care nu îl obosea prea tare. Edgar era 
musculos ca un fierar. Tatăl și fraţii lui erau la fel. Întreaga zi, 
șase zile pe săptămână, lucrau cu topoare, tesle și sfredele, 
modelând trunchiurile de stejar din care erau făcute carenele 
vaselor. Era o muncă grea și forma bărbaţi puternici. 

Inima îi tresăltă. Scăpase. Și urma să o întâlnească pe femeia 
pe care o iubea. Stelele erau strălucitoare și plaja sclipea, albă. 
lar când vâslele lui spărgeau suprafaţa apei, spuma dantelată 
semăna cu părul ei, care îi cădea pe umeri. 

Numele ei era Sungifu, care se prescurta, de obicei, Sunni. 
Era deosebită în toate privinţele. 

Edgar vedea construcţiile de la malul mării, cele mai multe 
dintre ele fiind locurile de muncă ale pescarilor și ale 
comercianților: forja unui fierar, care făcea obiecte inoxidabile 


pentru nave; curtea lungă în care frânghierul își împletea funiile; 
cuptorul uriaș al celui care făcea smoala, în care ardeau 
trunchiuri de pin pentru a produce lichidul lipicios cu care 
constructorii de bărci își izolau vasele. Orașul arăta întotdeauna 
mai mare văzut de pe apă: adăpostea câteva sute de oameni, 
dintre care cei mai mulţi își câștigau traiul, direct sau indirect, 
de pe urma mării. _ 

Privi spre destinaţia lui, dincolo de golf. In întuneric n-ar fi 
putut să o vadă pe Sunni, chiar dacă ea s-ar fi aflat acolo, ceea 
ce nu era posibil, deoarece vorbiseră să se întâlnească în zori. 
Dar nu se putea opri să nu se uite spre locul în care avea să 
ajungă în curând. 

Sunni avea douăzeci și unu de ani, fiind cu trei ani mai în 
vârstă decât Edgar. Îi atrăsese atenţia într-o zi, când el stătea 
pe plajă, privind spre epava vikingilor. O știa din vedere, desigur 
- cunoștea pe toată lumea care locuia în micul lor oraș -, dar nu 
o remarcase în mod special înainte și nici nu-și amintea nimic 
despre familia ei. „Unde ai găsit epava asta? îl întrebase ea. 
Stăteai atât de nemișcat, încât mă gândeam că ești de lemn.“ 
Trebuia să aibă imaginaţie, observă el imediat, ca să spună așa 
ceva din capul ei; iar el îi explicase ce îl fascinase la silueta 
vasului, cu sentimentul că ea îl înţelegea. Vorbiseră timp de o 
oră și el se îndrăgostise. 

Atunci, ea îi spusese că era măritată, dar era deja prea târziu. 

Bărbatul ei, Cyneric, avea treizeci de ani. Ea avusese doar 
paisprezece ani când se măritase cu el. Cyneric avea o cireadă 
mică de vaci de lapte și Sunni conducea lăptăria. Era isteaţă și 
făcea o mulțime de bani pentru soțul ei. Nu aveau copii. 

Edgar aflase repede că Sunni îl ura pe Cyneric. In fiecare 
noapte, după ce mulgeau vacile, seara, el se ducea la o berărie 
numită The Sailors și se îmbăta. În timp ce el se afla acolo, 
Sunni se putea strecura în pădure ca să se întâlnească în secret 
cu Edgar. 

Oricum, din ziua aceea n-aveau să se mai ascundă. 
Intenţionau să fugă împreună sau, ca să fim mai exacţi, să 
navigheze împreună. Edgar primise o ofertă de muncă și o casă, 
într-un sat pescăresc aflat la vreo optzeci de kilometri pe coastă. 
Avusese noroc să găsească un constructor de bărci care căuta 
să angajeze pe cineva. Edgar nu avea bani - nu avusese 
niciodată, Ma îi spusese că nu avea nevoie -, dar uneltele lui se 


aflau într-un dulap pe care-l construise pe barcă. Aveau să 
înceapă o viaţă nouă. 

Imediat ce lumea avea să înţeleagă că ei fugiseră, Cyneric 
urma să se simtă liber să se însoare din nou. O soţie care fugise 
cu un alt bărbat practic divorțase de el: era posibil ca bisericii să 
nu-i placă, dar acesta era obiceiul. După câteva săptămâni, 
spunea Sunni, Cyneric avea să se ducă la ţară și să caute o 
familie disperat de sărăcăcioasă, cu o fată drăguță de 
paisprezece ani. Edgar se întreba de ce își dorea bărbatul o 
soție: din câte spunea Sunni, nu prea îl interesa sexul. „li place 
să aibă pe cineva căruia să-i comande”, spusese ea. „Problema 
mea este că am crescut suficient cât să-l dispreţuiesc.” 

Cyneric n-ar fi venit după ei, chiar dacă ar fi aflat unde se 
instalaseră, ceea ce era destul de improbabil pentru o vreme. 
„lar dacă greșim în privinţa asta și Cyneric ne găsește, o să-l bat 
măr”, spusese Edgar. Expresia lui Sunni îi confirmase că asta 
fusese o laudă prostească și el știa că ea avea dreptate. 
Adăugase în grabă: „Dar probabil că nu se va ajunge la asta”. 

Ajunse pe partea cealaltă a golfului și trase barca pe plajă, 
apoi o legă de un bolovan. 

Putea să audă cântecul călugărilor la rugăciune. Mănăstirea 
era în apropiere, iar casa lui Cyneric și Sunni se afla la câteva 
sute de metri mai în spate. 

Se așeză pe nisip, privind spre marea întunecată și spre cerul 
nopţii, și se gândi la ea. Va putea oare să se strecoare la fel de 
ușor ca el? Ce se întâmpla dacă Cyneric se trezea și o împiedica 
să plece? S-ar fi putut ajunge la o luptă; ea ar fi putut să fie 
bătută. Brusc, se simţi tentat să schimbe planul, să se ridice de 
pe plajă și să meargă la casa ei ca să o ia. 

Cu efort, își reprimă această dorinţă. Ea s-ar fi descurcat mai 
bine singură. Cyneric ar fi trebuit să fie într-o stare de 
mahmureală de beţiv, iar ea s-ar fi mișcat asemenea unei pisici. 
Plănuise să se ducă la culcare purtând în jurul gâtului singura ei 
bijuterie, un inel de argint lucrat cu măiestrie, care atârna de un 
șnur de piele. In buzunarul centurii ar fi trebuit să aibă un ac și 
aţă, foarte utile, și banda de pânză brodată pe care o purta la 
ocazii speciale. La fel ca Edgar, putea să iasă din casă în câteva 
secunde de tăcere. 

In curând va ajunge acolo, cu ochii strălucitori de emoție, cu 
trupul ei suplu plin de dorinţă și de iubire pentru el. Se vor 


îmbrăţișa, își vor strânge mâinile și se vor săruta pasional; apoi 
ea se va urca în barcă, iar el o va împinge în apă spre libertate. 
Se gândi că va vâsli puţin, ca să se îndepărteze, apoi o va săruta 
din nou. Cât de curând puteau oare să facă dragoste? Ea va fi la 
fel de nerăbdătoare ca el. Ar fi putut să vâslească dincolo de 
promontoriu, apoi să arunce în apă piatra legată cu funie pe 
care o folosea drept ancoră și să se întindă amândoi în barcă, pe 
sub bănci; ar fi fost puţin cam ciudat, dar ce importanţă avea? 
Barca se va legăna ușor pe valuri, iar ei vor simţi căldura 
soarelui care răsărea pe pielea lor goală. 

Dar poate că ar fi fost mai înţelept să desfacă pânza și să 
pună mai multă distanţă între ei și oraș înainte să riște o oprire. 
El își dorea să ajungă la distanţă de o zi. Ar fi fost foarte dificil să 
reziste tentaţiei cu ea atât de aproape, privindu-l și zâmbind 
fericită. Dar era mai important să-și asigure viitorul. 

Se hotărâseră ca, atunci când aveau să ajungă la noua lor 
casă, să spună că erau deja căsătoriţi. Până atunci nu-și 
petrecuseră nici o noapte în pat. Dar începând din acea zi, 
aveau să cineze împreună în fiecare seară, să stea unul în 
braţele celuilalt toată noaptea și să își zâmbească unul altuia 
complice în fiecare dimineaţă. 

Observă o licărire de lumină la orizont. Zorii erau pe cale să 
apară, iar ea ar fi trebuit să ajungă în orice clipă. 

Se simţea trist doar atunci când se gândea la familia lui. Ar fi 
putut să trăiască fericit fără fraţii săi, care încă îl tratau ca pe un 
copil prostuț și care încercau să pretindă că nu crescuse, 
devenind mai deștept decât amândoi. Avea să îi lipsească Pa, 
care îi spusese toată viaţa lucruri pe care n-ar fi putut să le uite 
vreodată, cum ar fi: „Nu contează cât de bine prinzi două 
scânduri între ele, îmbinarea va fi întotdeauna punctul cel mai 
slab“. lar gândul că o părăsea pe Ma îi aduse lacrimi în ochi. Era 
o femeie puternică. Atunci când lucrurile mergeau prost, ea nu 
pierdea timpul să se văicărească pentru soarta ei, ci se apuca să 
îndrepte treburile. În urmă cu trei ani, Pa se îmbolnăvise de 
febră și aproape că murise, dar Ma preluase conducerea 
șantierului - le spunea celor trei băieţi ce să facă, aduna 
datoriile, se asigura că nici un client nu anula comenzile - până 
când Pa își revenise. Ea era un conducător - și nu doar al 
familiei. Pa era unul dintre cei doisprezece bătrâni din Combe, 


dar Ma era cea care îi condusese pe săteni să protesteze atunci 
când Wigelm, stăpânul, încercase să crească chiriile tuturor. 

Gândul că o părăsea ar fi fost insuportabil dacă nu ar fi existat 
posibilitatea fericită a unui viitor plin de Sunni. 

În lumina slabă, Edgar văzu ceva ciudat în mare. Avea 
privirea bună și era obișnuit să recunoască vasele de la 
distanţă, distingând forma unei carene de cea a unui val sau a 
unui nor; dar acum nu era prea sigur de ceea ce vedea. Se 
strădui să audă măcar un zgomot îndepărtat, dar tot ce reuși să 
deslușească fu zgomotul valurilor care se spărgeau pe plajă, 
exact în faţa lui. 

După câteva clipe, i se păru că vede capul unui monstru și fu 
străbătut de un fior rece. Pe fundalul cerului, care strălucea 
slab, crezu că vede niște urechi ascuţite, niște fălci uriașe și un 
gât lung. 

O clipă mai târziu, înţelese că lucrul la care se uita era chiar 
mai rău decât un monstru: era o navă a vikingilor, cu un dragon 
în vârful prorei lungi și curbate. 

Pe urmă mai văzu una. Apoi o a treia și o a patra. Velele lor 
erau umflate de briza din sud-vest care se înteţea, făcând 
navele ușoare să se miște rapid peste valuri. Edgar sări în 
picioare. 

Vikingii erau hoţi, violatori și criminali. Ei atacau atât de-a 
lungul coastei, cât și în interior, pe râuri. Dădeau foc orașelor, 
furau tot ceea ce puteau să ducă și ucideau pe oricine, cu 
excepţia tinerilor, bărbaţi și femei, pe care-i luau să-i vândă ca 
sclavi. 

Edgar ezită încă o clipă. 

Acum putea să vadă zece vase. Asta însemna cinci sute de 
vikingi. 

Oare chiar erau nave ale vikingilor? Și alți constructori 
adoptaseră inovațiile lor, copiindu-le proiectele, la fel cum 
făcuse și Edgar. Dar el putea sesiza diferenţa: la vasele 
scandinave exista o curbură amenințătoare, pe care nu reușise 
să o obţină nici un imitator. 

Oricum, cine altcineva s-ar fi apropiat de țărm în zori, într-un 
număr atât de mare? Nu, nu exista nici o îndoială. 

ladul venea la Combe. 

Trebuia să o avertizeze pe Sunni. Dacă ar fi putut să ajungă la 
ea la timp, ar fi reușit încă să scape. 


Vinovat, își dădu seama că primul lui gând fusese la ea, mai 
degrabă decât la familia lui. Trebuia să-i avertizeze și pe ei. Dar 
ei se aflau în cealaltă parte a orașului. Avea să o găsească pe 
Sunni mai întâi. 

Se întoarse și începu să alerge pe plajă, scrutând drumul în 
faţa lui, ca să descopere obstacolele pe jumătate ascunse. După 
un minut se opri și privi înapoi, spre golf. Fu îngrozit când văzu 
cât de repede se mișcaseră vikingii. Deja aprindeau torţe în timp 
ce se apropiau rapid. Unele vase încă se oglindeau în marea 
schimbătoare, dar altele erau deja purtate pe nisip, debarcând. 

Păreau însă tăcuți. Edgar putea încă să-i audă pe călugării 
care se rugau, neștiutori în legătură cu soarta care-i aștepta. Ar 
fi trebuit să-i avertizeze și pe ei. Dar nu putea preveni pe toată 
lumea! 

Sau poate că ar fi putut. Privind către turla bisericii 
călugărilor, ce se profila pe cerul tot mai luminos, descoperi o 
cale de a-i anunţa pe toţi: pe Sunni, familia lui, călugării și 
întregul oraș. 

Se întoarse către mănăstire. Din întuneric apăru un gard jos, 
iar el sări peste acesta fără să-și încetinească goana. Când 
ateriză pe partea cealaltă, se împiedică, dar își regăsi echilibrul 
și începu din nou să alerge. 

Ajunse la ușa bisericii și aruncă o privire înapoi. Mănăstirea se 
afla pe o mică ridicătură și de acolo putea să vadă întregul oraș, 
dar și golful. Sute de vikingi înaintau prin apa puţin adâncă, 
îndreptându-se spre plajă, spre oraș. Văzu un acoperiș din stuf, 
cu paiele uscate de arșița verii, izbucnind în flăcări; apoi altul și 
altul. Cunoștea toate casele din oraș și pe proprietarii lor, dar, în 
lumina difuză, nu putea să-și dea seama care dintre acestea 
erau și se întrebă întristat dacă și propria lui casă luase foc. 

Deschise violent ușa bisericii. Nava era luminată de 
numeroase lumânări. Cântecul călugărilor deveni furios atunci 
când unii dintre ei îl văzură fugind spre baza turnului. Apucă 
funia clopotului și trase de ea. Spre dezamăgirea sa, clopotul nu 
scoase nici un sunet. 

Unul dintre călugări se desprinse din grup și se îndreptă spre 
el. Creștetul său ras era înconjurat de bucle albe și Edgar îl 
recunoscu pe stareţul Ulfric. 

— Pleacă de acolo, băiat nebun! spuse preotul indignat. 

Edgar nu se putea obosi să dea explicaţii. 


— Trebuie să trag clopotul! spuse el disperat. Ce nu e în 
regulă? 

Slujba se întrerupse și toţi călugării îl priviră. Un al doilea 
bărbat se apropie de el: bucătarul, Maerwynn, un bărbat tânăr, 
mai puţin pompos decât Ulfric. 

— Ce se întâmplă, Edgar? întrebă el. 

— Au venit vikingii! strigă Edgar, trăgând din nou de funie. 

Nu mai încercase niciodată să tragă clopotul și greutatea lui îl 
surprinse. 

— O, nu! strigă stareţul Ulfric. Expresia lui dojenitoare deveni 
speriată. Domnul să ne ajute! 

— Eşti sigur, Edgar? întrebă Maerwynn. 

— l-am văzut de pe plajă. 

Maerwynn alergă la ușă și privi afară, întorcându-se apoi cu 
faţa albă. 

— E adevărat, zise el. 

— Fugiţi! Toată lumea! strigă Ulfric. 

— Aşteptaţi! spuse Maerwynn. Edgar, trage de funie în 
continuare! E nevoie de câteva balansuri ca să înceapă să sune. 
Ridică-ţi picioarele și agaţă-te. Noi, ceilalţi, mai avem doar 
câteva minute până ca ei să ajungă aici. Apucaţi câte ceva 
înainte să plecaţi. In primul rând, relicvariile, apoi ornamentele 
împodobite cu pietre preţioase și cărțile - pe urmă, fugiţi în 
pădure! 

Agăţat de funie, Edgar își ridică trupul de la podea și, o clipă 
mai târziu, auzi bubuitul marelui clopot. 

Ulfric apucă o cruce din argint și dispăru, iar ceilalți călugări 
începură să-l urmeze, unii dintre ei adunând cu calm obiectele 
preţioase, alţii strigând panicaţi. 

Clopotul începu să se balanseze și să sune repetat. Edgar 
trăgea frenetic de funie, folosindu-se de toată greutatea 
propriului corp. Dorea ca toată lumea să înţeleagă imediat că nu 
era o simplă chemare pentru călugării adormiţi, ci un strigăt de 
alarmă pentru întregul oraș. 

După un minut era sigur că făcuse destul. Dădu drumul funiei 
și se repezi afară din biserică. 

li ajunse la nări mirosul înţepător al stufului care ardea: briza 
vioaie din sud-vest răspândea flăcările cu o iuțeală teribilă. În 
același timp, lumina zilei creștea. În oraș, oamenii ieșeau din 
casele lor strângându-și la piept copiii, dar și orice altceva era 


preţios pentru ei, unelte, găini și pungi de piele cu bani. Cei mai 
rapizi deja traversau câmpurile spre pădure. Edgar se gândi că, 
datorită clopotului, unii aveau să reușească să scape. 

Porni împotriva curentului, împingându-și prietenii și vecinii, 
îndreptându-se spre casa lui Sunni. Îl văzu pe brutar care 
probabil se dusese devreme la cuptorul lui: acum alerga dinspre 
casa lui, cu un sac de faină în spinare. Berăria The Sailors era 
încă liniștită; ocupanţii ei se trezeau greu, chiar și după alarmă. 
Wyn, bijutierul, trecu călare cu un cufăr legat de spate; calul 
galopa panicat, iar el avea braţele în jurul gâtului acestuia, 
ţinându-se cu disperare. Un sclav numit Griff trecu pe lângă el 
ducând în spate o femeie bătrână, stăpâna lui. Edgar scruta 
fiecare faţă care trecea pe lângă el, în caz că Sunni ar fi fost 
printre oamenii care alergau, dar nu o văzu. 

Apoi se întâlni cu vikingii. 

Avangarda forţei lor era compusă din doisprezece bărbaţi 
voinici și două femei care arătau înspăimântător. Erau toţi 
îmbrăcaţi în pieptare de piele, având sulițe și topoare în mâini. 
Edgar observă că nu purtau căști și înţelese, în timp ce frica i se 
ridica în gât ca o vomă, că nu aveau nevoie de prea multă 
protecţie în faţa orășenilor slabi. Unii cărau deja prada: o sabie 
cu garda bătută în pietre preţioase, făcută mai degrabă pentru 
paradă decât pentru luptă, un sac cu bani, o robă de blană, o șa 
scumpă, cu harnașamentul montat în bronz poleit. Unul dintre ei 
ducea un cal alb, pe care Edgar îl recunoscu ca fiind al 
proprietarului bărcii de pescuit heringi; altul căra o fată pe 
umăr, dar Edgar văzu fericit că nu era Sunni. 

Se retrase, dar vikingii veneau în continuare. Nu putea să 
fugă, pentru că trebuia să o găsească pe Sunni. 

Câţiva orășeni curajoși opuneau rezistenţă. Stăteau cu 
spatele spre Edgar, așa că nu putea să spună cine erau. Unii 
foloseau topoare și pumnale, altul, un arc și săgeți. Timp de 
câteva clipe, Edgar continuă să se holbeze, paralizat de felul în 
care lamele ascuţite tăiau în carnea oamenilor, de ţipetele 
oamenilor răniţi, care urlau ca animalele în suferinţă, de mirosul 
orașului incendiat. Singurele violenţe la care asistase vreodată 
erau bătăile cu pumnii între băieţi agresivi sau beţivi. Tot ce 
vedea era ceva nou: sânge care țâșnea și intestine ce se vărsau, 
alături de urlete de agonie și de teroare. Era înțepenit de 
groază. 


Negustorii și pescarii din Combe nu le puteau face față 
acestor atacatori, a căror pasiune era violenţa. Localnicii fură 
spintecaţi în câteva momente, iar vikingii își continuară 
înaintarea în spatele liderilor, venind din ce în ce mai mulţi. 

Edgar își veni în fire și se ghemui în spatele unei case. Trebuia 
să scape de vikingi, dar nu era atât de speriat încât să uite de 
Sunni. 

Atacatorii se deplasau pe strada principală, urmărindu-i pe 
oamenii orașului, care fugeau pe același drum; dar în spatele 
caselor nu erau vikingi. Fiecare casă avea cam o jumătate de 
hectar de teren: cei mai mulţi oameni aveau pomi fructiferi și o 
grădină de legume, iar cei mai bogaţi aveau un coteţ de găini 
sau o cocină de porci. Edgar alergă dintr-o curte în alta, 
îndreptându-se spre casa lui Sunni. 

Sunni și Cyneric locuiau într-o casă la fel ca oricare alta, cu 
excepţia lăptăriei, o extensie sprijinită de aceasta, construită din 
coceni, un amestec de nisip, pietre, argilă și paie, cu un acoperiș 
din plăci subţiri de piatră, toate cu scopul de a păstra locul 
răcoros. Clădirea se ridica la marginea unui mic câmp, pe care 
pășteau vacile. 

Edgar ajunse la casă și deschise ușa, repezindu-se înăuntru. 

Îl văzu pe Cyneric pe podea, un bărbat greu, scund, cu părul 
negru. Paiele din jurul lui erau îmbibate în sânge, iar el stătea 
perfect nemișcat, între umăr și gât avea o rană deschisă, care 
nu mai sângera, și Edgar nu avu nici un dubiu că era mort. 

Câinele alb cu maro al lui Sunni, Brindle, stătea într-un colţ, 
tremurând și sughițând, așa cum fac câinii atunci când sunt 
speriaţi. 

Dar unde era ea? 

În spatele casei se afla un culoar ce ducea spre lăptărie. Ușa 
era deschisă și, când Edgar se îndreptă într-acolo, o auzi pe 
Sunni plângând. 

Intră în lăptărie și văzu spinarea unui viking înalt, cu părul 
galben. Se petrecea un fel de luptă: pe podeaua de piatră se 
vărsase o găleată de lapte, iar troaca lungă din care mâncau 
vacile fusese răsturnată. 

O fracțiune de secundă mai târziu, Edgar observă că 
adversarul  vikingului era Sunni. Faţa ei bronzată era 
schimonosită de furie, gura larg deschisă lăsa să i se vadă dinţii 
albi, iar părul negru îi flutura. Vikingul avea un topor într-o 


mână, dar nu se folosea de el. Cu cealaltă mână încerca să o 
trântească pe Sunni la pământ, în timp ce ea se repezea la el cu 
un mare cuţit de bucătărie. Era clar că el dorea să o prindă, mai 
degrabă decât să o ucidă, pentru că o femeie tânără și 
sănătoasă era un sclav valoros. 

Nici unul din ei nu-l văzu pe Edgar. 

Înainte ca Edgar să se poată mișca, Sunni îl atinse pe viking 
cu o lovitură de cuţit peste față, iar el mărâi de durere, în timp 
ce sângele îi țâșnea din obrazul tăiat. Infuriat, își aruncă toporul, 
o prinse cu mâinile de umeri și o aruncă la podea. Ea păru să 
cadă greu și Edgar auzi o bufnitură neplăcută când capul ei lovi 
treapta de piatră din prag. Spre oroarea lui, ea păru să-și fi 
pierdut cunoștința. Vikingul se lăsă într-un genunchi, băgă mâna 
în pieptarul de piele și scoase o bucată de curea de piele, cu 
intenţia evidentă de a o lega. 

Cu o ușoară răsucire a capului, îl observă pe Edgar. 

Pe faţa lui se citi îngrijorarea și se întinse după arma căzută; 
dar era prea târziu. Edgar smulse toporul cu o clipă înainte ca 
vikingul să poată pune mâna pe el. Era o armă asemănătoare cu 
unealta pe care Edgar o folosea pentru a dobori copaci. Strânse 
mânerul și, într-un ungher întunecat al minţii lui, observă că 
lama și mânerul erau foarte bine echilibrate. Se trase un pas 
înapoi, unde vikingul nu-l putea ajunge. Bărbatul începu să se 
ridice, iar Edgar balansă toporul într-un cerc larg. 

Îl duse în spate, apoi îl ridică deasupra capului și, într-un final, 
îl cobori rapid, puternic, precis, într-un arc perfect. Lama 
ascuțită ateriză exact în vârful capului bărbatului, trecând prin 
păr, piele și craniu și tăind adânc, împrăștiindu-i creierul. 

Spre oroarea lui Edgar, vikingul nu căzu mort imediat, ci păru, 
pentru o clipă, că se străduiește să rămână în picioare: apoi 
viața dispăru din el, ca lumina dintr-o lumânare stinsă, și căzu la 
pământ într-o îngrămădeală de membre flasce. 

Edgar lăsă toporul să cadă și se așeză în genunchi lângă 
Sunni. Ochii ei erau deschişi și holbaţi. El îi murmură numele. 

— Vorbește cu mine, îi spuse el. 

Îi prinse palma și îi ridică braţul. Era moale. O sărută pe gură 
și realiză că nu respira. Îi căută inima imediat sub curba sânului 
moale, pe care-l adora. Își ţinu mâna acolo, cu speranţa 
disperată că avea să simtă o bătaie de inimă, și suspină când 


înțelese că nu exista. Ea plecase, iar inima ei n-avea să mai bată 
niciodată. 

Se uită la ea, fără să-i vină să creadă, preț de un lung 
moment, apoi, cu o tandreţe nemărginită, îi atinse pleoapele cu 
vârfurile degetelor - cu blândeţe, de parcă s-ar fi temut să nu o 
rănească - și îi închise ochii. 

Încet, căzu în faţă până când capul i se lipi de pieptul ei și 
lacrimile lui înmuiară lâna maro a rochiei ei modeste. 

O clipă mai târziu se umplu de furie la adresa bărbatului care- 
i luase viața. Sări în picioare, apucă toporul și începu să 
ciopârțească faţa vikingului mort - îi zdrobi fruntea, îi tăie ochii 
și îi spintecă bărbia. 

Această stare dură doar câteva momente înainte să înțeleagă 
inutilitatea macabră a gesturilor sale. Când se opri, auzi strigăte 
afară, într-o limbă care semăna cu cea pe care o vorbea el, dar 
nu chiar aceeași. Asta îl readuse abrupt la realitate, 
conștientizând pericolul cu care se confrunta. Era posibil să fie 
aproape de moarte. 

„Nu-mi pasă, o să mor“, se gândi el. Dar starea asta nu dură 
mai mult de câteva secunde. Dacă dădea peste un alt viking, 
era posibil ca propriul lui cap să fie despicat precum cel al 
bărbatului de la picioarele lui. Deși îndurerat, încă putea simţi 
frica la gândul că putea fi ciopârțit și omorât. 

Dar ce putea să facă? îi era teamă că avea să fie găsit în 
interiorul lăptăriei alături de cadavrul victimei sale, care striga 
după răzbunare; dar dacă ieșea afară, cu siguranţă ar fi fost 
capturat și omorât. Privi sălbatic în jurul său: unde se putea 
ascunde? Ochii îi căzură pe troaca răsturnată, o construcţie 
grosolană din lemn. Era întoarsă cu fundul în sus, iar jgheabul ei 
părea suficient de mare ca să-l ascundă. 

Se întinse pe podeaua de piatră și o trase deasupra lui. După 
ce se gândi mai bine, ridică marginea, apucă toporul și îl luă 
lângă el. 

Prin crăpăturile dintre scândurile troacei intra puţină lumină. 
Edgar rămase nemișcat și ascultă. Lemnul atenua oarecum 
zgomotele, dar putea să audă o mulţime de strigăte și de ţipete 
de afară. Așteptă cu teamă: în orice moment putea să intre un 
viking și să fie suficient de curios încât să se uite sub troacă. 
Dacă s-ar fi întâmplat asta, se hotărî Edgar, ar fi încercat să-l 


ucidă imediat cu toporul; dar ar fi fost în mare dezavantaj, întins 
pe pământ cu inamicul în picioare, deasupra lui. 

Auzi scâncetul unui câine și înţelese că, probabil, Brindle 
stătea alături de troaca răsturnată. 

— Pleacă, șopti el. 

Sunetul vocii lui nu reuși decât să încurajeze câinele, care 
începu să scâncească mai tare. 

Edgar blestemă, apoi ridică marginea troacei, se întinse și 
trase câinele înăuntru, lângă el. Brindle se întinse pe jos și tăcu. 

Edgar așteptă, ascultând zgomotele oribile ale măcelului și 
distrugerii. 

Brindle începu să lingă creierii vikingului de pe lama toporului. 

x x * 

Nu știa cât de mult rămăsese acolo. Începu să simtă căldura 
și presupuse că soarele trebuia să se fi ridicat mult pe cer. In 
cele din urmă, zgomotul de afară se reduse, dar el nu putea fi 
sigur că vikingii plecaseră și, de fiecare dată când se gândea să 
privească afară, se hotăra să nu-și riște viața încă. Apoi în minte 
îi reveneau gândurile la Sunni și începea din nou să plângă. 

Brindle moţăia lângă el, dar, din când în când, scâncea și 
tremura. Edgar se întreba dacă și câinii aveau coşmaruri. 

El avea uneori coşmaruri: se afla pe un vas ce se scufunda, 
sau stătea sub un stejar care se prăbușea și nu putea să se dea 
la o parte, sau fugea de un incendiu în pădure. Când se trezea 
după astfel de vise, trăia un sentiment de ușurare atât de 
puternic, încât îi venea să plângă. Acum se tot gândea că atacul 
vikingilor ar fi putut să fie un coșmar din care avea să se 
trezească imediat, găsind-o pe Sunni în viaţă. Dar nu se trezi. 

În sfârșit, auzi voci vorbind în anglo-saxonă curată. Dar tot 
mai ezita. Cei care vorbeau păreau tulburaţi, dar nu panicaţi; 
îndureraţi, mai degrabă decât înspăimântați pentru vieţile lor. El 
se gândi că asta însemna, cu siguranţă, că vikingii plecaseră. 

Pe câţi dintre prietenii lui îi luaseră cu ei, ca să-i vândă ca 
sclavi? Câte cadavre ale vecinilor lăsaseră în urma lor? încă mai 
avea o familie? 

Brindle scoase un zgomot optimist și încercă să se ridice. Nu 
reuși să o facă în spaţiul îngust, dar simţea, cu certitudine, că se 
putea mișca acum în siguranţă. 

Edgar ridică troaca și Brindle ieși imediat afară. Apoi se 
rostogoli și el, încă ţinând în mână toporul viking, și lăsă troaca 


înapoi pe podea. Se ridică în picioare, cu membrele dureroase 
de la nemișcare. Își agăţă toporul la centură, apoi privi afară 
prin ușa lăptăriei. 

Orașul dispăruse. 

Pentru o clipă, fu dezorientat. Cum putea să dispară Combe? 
Dar știa cum, desigur. Aproape fiecare casă arsese până la 
temelie. Unele încă mai fumegau. Ici și colo, structurile din 
piatră rămăseseră în picioare și avu nevoie de ceva timp ca să 
le identifice. Mănăstirea avea două clădiri din piatră, biserica și 
un edificiu cu două niveluri, cu o sală de mese la parter și un 
dormitor la etaj. Mai existau încă două biserici de piatră. li luă 
ceva vreme să identifice casa lui Wyn, bijutierul, care avea 
nevoie de zidărie de piatră ca să-l protejeze împotriva hoţilor. 

Vacile lui Cyneric supravieţuiseră, adunându-se înspăimântate 
în mijlocul pășunii lor, ce era înconjurată de garduri: vacile erau 
valoroase, dar, se gândi Edgar, prea voluminoase și prea agitate 
ca să fie transportate la bordul unei nave - asemenea tuturor 
hotilor, vikingii preferau banii peşin sau obiectele mici, de 
valoare, cum erau bijuteriile. 

Locuitorii orașului stăteau printre ruine, ameţiţi și abia 
vorbind, rostind sunete monosilabice de suferință, de oroare și 
de uluire. 

În golf erau ancorate aceleași vase, dar cele ale vikingilor 
dispăruseră. 

În cele din urmă, se decise să privească spre trupurile din 
lăptărie. Vikingul era aproape de nerecunoscut ca ființă umană. 
Edgar se simţi ciudat știind că el făcuse asta. Aproape că nu-i 
venea să creadă. 

Sunni arăta surprinzător de liniștită. Nu era nici un semn 
vizibil al rănii care-i adusese moartea. Ochii îi erau pe jumătate 
deschiși și Edgar îi închise din nou. Îngenunche și încercă să-i 
simtă bătăile inimii, deși știa că era o prostie. Trupul ei era deja 
rece. 

Ce ar fi trebuit să facă? Poate că putea să-i ajute sufletul să 
urce la ceruri. Mănăstirea era încă în picioare. Ar fi trebuit să o 
ducă la biserică. 

O ridică în braţe. Era mult mai grea decât se așteptase. Ea 
era subţire, iar el era puternic, dar trupul ei inert îl dezechilibra 
și, în timp ce se străduia să stea în picioare, o strânse la piept 
mai tare decât și-ar fi dorit. Să o ţină într-o îmbrăţișare atât de 


strânsă, știind că ea nu mai simţea durerea, îi aminti cu duritate 
că ea nu mai era în viaţă și îl făcu să plângă din nou. 

Trecu prin casă pe lângă trupul lui Cyneric și ieși pe ușă. 

Brindle îl urmă. 

Părea să fie jumătatea după-amiezii, deși era greu de spus: 
aerul era plin de cenușă, de fumul tăciunilor și de mirosul 
dezgustător al cărnii de om arse. Supraviețuitorii se uitau în 
jurul lor dezorientaţi, de parcă nu puteau să înţeleagă ce se 
petrecuse. Alţii își croiau drum afară din pădure, unii dintre ei 
ducând animale. 

Edgar se îndreptă spre mănăstire. Braţele începeau să-l doară 
de la greutatea lui Sunni, dar el se bucura, în mod pervers, de 
această durere. Oricum, ochii ei nu stăteau închiși și, cumva, 
lucrul acesta îl tulbura. Își dorea că ea să arate de parcă ar fi 
fost adormită. 

Nimeni nu-i acordă prea multă atenţie: aveau și ei propriile lor 
tragedii. Ajunse la biserică și își croi drum în interior. 

Nu era singurul care avusese această idee. In navă se aflau 
trupuri întinse pe jos, cu oameni care stăteau în picioare sau în 
genunchi alături de ele. Starețul Ulfric se apropie de Edgar, 
arătând tulburat, și întrebă preventiv: 

— Moartă sau vie? 

— Este Sungifu. Este moartă, îi răspunse Edgar. 

— Morţii, la capătul dinspre est, spuse Uilfric, prea ocupat ca 
să se poarte cu blândeţe. Răniţii, în navă. 

— Vrei să te rogi pentru sufletul ei, te rog? 

— Va fi tratată la fel ca toţi ceilalţi. 

— Eu am dat alarma, protestă Edgar. E posibil să-ţi fi salvat 
viaţa. Te rog, roagă-te pentru ea! 

Ulfric se îndepărtă grăbit, fără să răspundă. 

Edgar îl observă pe fratele Maerwynn, care îngrijea un bărbat 
rănit, bandajându-i piciorul, în timp ce acesta scâncea de 
durere. Când Maerwynn se ridică, în cele din urmă, Edgar îi 
spuse: 

— Vrei să spui o rugăciune pentru sufletul lui Sunni, te rog? 

— Da, sigur, zise Maerwynn și făcu semnul crucii pe fruntea 
lui Sunni. 

— Mulţumesc! 

— Deocamdată, așaz-o la capătul dinspre est al bisericii. 


Edgar merse prin navă spre altar. La capătul dinspre est al 
bisericii, vreo douăzeci sau treizeci de trupuri erau întinse pe 
jos, în rânduri strânse, cu rudele îndurerate uitându-se la ele. Cu 
blândeţe, Edgar o lăsă pe Sunni jos. li îndreptă picioarele și îi 
încrucișă mâinile pe piept, apoi îi netezi părul cu degetele. Işi 
dorea să fi fost preot, ca să poată avea grijă chiar el de sufletul 
ei. 

Rămase îngenuncheat multă vreme, privindu-i fața nemișcată 
și luptându-se să înțeleagă că ea nu-l va mai privi și nu-i va mai 
zâmbi niciodată. 

În cele din urmă, îl copleșiră și gândurile despre cei vii. 
Părinţii lui erau oare în viață? Fraţii săi fuseseră oare luaţi ca 
sclavi? Cu doar câteva ore în urmă, fusese pe punctul de a-i 
părăsi pentru totdeauna. Acum avea nevoie de ei. Fără ei ar fi 
rămas singur pe lume. 

Mai zăbovi alături de Sunni încă un minut, apoi ieși din 
biserică, urmat de Brindle. 

Afară, se întrebă de unde să înceapă. Se decise să se ducă 
acasă. Casa se prăpădise, desigur, dar poate își mai găsea 
părinţii și fraţii acolo sau vreun indiciu despre ce se întâmplase 
cu ei. E 

Drumul cel mai rapid era pe plajă. In timp ce se îndrepta spre 
mare, spera că își va găsi barca la țărm. O lăsase la oarecare 
distanță de cele mai apropiate case, așa că exista o șansă 
destul de mare să nu fi fost arsă. 

Înainte să ajungă la malul mării, se întâlni cu mama lui, care 
mergea în oraș, după lemne. Când văzu trăsăturile ei puternice, 
hotărâte și pasul voluntar, se simţi atât de copleșit de ușurare, 
încât aproape se prăbuși. Ea ducea o oală de gătit din bronz, 
poate singurul lucru pe care reușise să-l salveze din casă. Faţa îi 
era marcată de amărăciune, dar gura ei exprima o hotărâre 
sumbră. ` 

Când îl văzu pe Edgar, expresia ei se transformă în bucurie. Il 
luă în braţe și își lipi faţa de pieptul lui, oftând: 

— Băiatul meu, of, Eddie al meu, îi mulțumesc lui Dumnezeu! 

El o îmbrăţișa cu ochii închiși, mai recunoscător pentru 
prezenţa ei decât fusese vreodată. 

După o clipă, privi peste umărul ei și îi văzu pe Erman, 
întunecat ca Ma, dar încăpățânat mai degrabă decât hotărât, și 
pe Eadbald, care era blond și pistruiat, dar nu și pe tatăl lor. 


— Unde este Pa? întrebă el. 

— Ne-a spus să fugim, răspunse Erman. El a rămas în urmă să 
salveze șantierul. 

Edgar ar fi vrut să-i spună: „Și l-ai lăsat?” Dar nu era 
momentul pentru reproșuri - și, în orice caz, și Edgar plecase. 

Ma îi dădu drumul din braţe. 

— Ne întoarcem la casa noastră, spuse ea. La ce a mai rămas 
din ea. 

Se îndreptară spre țărm. Ma mergea repede, nerăbdătoare să 
afle adevărul, bun sau rău. 

Erman spuse acuzator: 

— Ai dispărut rapid, frăţioare, de ce nu ne-ai trezit și pe noi? 

— V-am trezit, spuse Edgar. Eu am tras clopotul bisericii. 

— Nu se poate. 

Era stilul lui Erman să încerce să pornească o gâlceavă într-un 
astfel de moment. Edgar privi în altă parte și nu spuse nimic. 
Nu-i păsa ce credea Erman. 

Când ajunseră pe plajă, Edgar observă că barca lui dispăruse. 
Vikingii o luaseră, desigur. Puteau să recunoască un vas de 
calitate. Și era ușor de transportat: puteau, pur și simplu, să o 
lege la pupa unuia dintre vasele lor și să o remorcheze. 

Era o pierdere grea, dar el nu simţi nici o durere: în 
comparaţie cu moartea lui Sunni, era un lucru trivial. 

Mergând de-a lungul țărmului, dădură peste mama unui băiat 
de vârsta lui Edgar care zăcea moartă, și el se întrebă dacă 
fusese ucisă în timp ce încerca să-i împiedice pe vikingi să-i ia 
băiatul ca sclav. 

La câţiva metri distanţă, se afla încă un cadavru, iar altele 
zăceau mai departe. Edgar cercetă toate feţele: toţi erau 
prieteni și vecini, dar Pa nu se afla printre ei și începu prudent 
să spere că tatăl lui putea să fi supravieţuit. 

Ajunseră apoi la casa lor. Tot ce mai rămăsese era vatra de 
foc, cu trepiedul de fier încă în picioare, deasupra ei. 

Într-o parte a ruinelor se afla trupul lui Pa. Ma scoase un 
strigăt de oroare și de durere și căzu în genunchi. Edgar se lăsă 
jos alături de ea și își puse braţul în jurul umerilor ei, care 
tremurau. 

Braţul drept al lui Pa fusese tăiat de lângă umăr, probabil de 
lama unui topor, și părea să fi sângerat până la moarte. Edgar 


se gândi la forţa și îndemânarea care existaseră în acel braţ și 
vărsă lacrimi de furie pentru această pierdere și risipă. 

Il auzi pe Eadbald spunând: 

— Priveşte la șantier! 

Edgar se ridică și își șterse ochii. La început, nu fu foarte sigur 
de ceea ce vedea, așa că se șterse din nou la ochi. 

Șantierul arsese. Nava care se afla în construcţie și stocul de 
cherestea fuseseră transformate în cenușă, împreună cu smoala 
și funia. Tot ce rămăsese era piatra pe care o folosea ca să-și 
ascută uneltele. Prin cenușă, Edgar descoperi niște oase arse, 
prea mici ca să fie umane, și presupuse că bătrânul Grendel 
arsese la capătul lanţului său. 

Toată averea familiei fusese în șantierul acela. 

Nu numai că pierduseră șantierul, înțelese Edgar, dar 
rămăseseră și fără mijloacele de trai. Chiar dacă un client ar fi 
dorit să le comande o barcă celor trei ucenici, nu mai aveau 
lemn cu care să o construiască, nici unelte cu care să lucreze 
lemnul și nici bani ca să cumpere ceva din cele necesare. 

Ma avea, probabil, câţiva bănuţi de argint în geanta ei, dar 
familia nu avusese niciodată prea mult de economisit, iar Pa 
folosise mereu orice surplus ca să cumpere cherestea. Lemnul 
de calitate era mai bun decât argintul, îi plăcea lui să spună, 
pentru că era mai greu de furat. 

Nu ne-a rămas nimic și nici vreo cale ca să ne câștigăm traiul, 
spuse Edgar. Ce naiba o să ne facem? 


CAPITOLUL 2 
Sâmbătă, 19 iunie 997 


Episcopul Wynstan de Shiring își struni calul pe vârful unei 
movile și privi în jos, spre Combe. Nu mai rămăsese prea mult 
din oraș: soarele de vară strălucea peste o sălbăticie cenușie. 

— E mai rău decât mă așteptam, spuse el. 

Singurul semn de speranţă erau cele câteva nave și bărci în 
stare bună din port. 

Fratele său, Wigelm, i se alătură și spuse: 

— Toţi vikingii ar trebui arși de vii. 

Era un aristocrat, un membru al elitei, și deţinea multe 
pământuri. Cu cinci ani mai tânăr decât Wynstan, având treizeci 
de ani, obișnuia să se înfurie repede. 

Dar de data asta, Wynstan fu de acord cu el. 

— La foc mic, spuse el. 

Fratele lor vitreg, mai în vârstă decât ei, îi auzi. După cum era 
obiceiul, fraţii aveau nume care sunau asemănător, iar cel mai 
în vârstă, de patruzeci de ani, era Wilwulf căruia i se spunea, de 
obicei, Wilf. Era conte de Shiring și conducător al părţii de vest a 
Angliei, care includea și Combe. 

— N-aţi văzut niciodată o localitate după un raid viking, spuse 
el. Așa arată. 

Intrară călare în orașul devastat, urmaţi de o escortă de 
bărbaţi înarmaţi. Erau o apariție impunătoare, Wynstan știa 
asta: trei bărbaţi înalţi, în haine scumpe, călărind cai de rasă. 
Wilf purta o tunică albastră, lungă până la genunchi, și cizme din 
piele; Wigelm avea o ţinută asemănătoare, dar roșie. Wynstan 
purta o robă complet neagră, până la glezne, după cum se 
cuvenea pentru un preot, dar țesătura era de calitate. El mai 
purta și o cruce mare de argint, atârnată pe o curea de piele în 
jurul gâtului. Cei trei frați aveau mustăţi blonde, stufoase, dar 
nu și bărbi, în stilul la modă printre englezii bogaţi. Wilf și 
Wigelm aveau părul blond și des; Wynstan își răsese vârful 
capului, așa cum făcuseră toţi preoţii. Tinuta lor demonstra cât 
de bogaţi și de importanţi erau. 


Oamenii din oraș se mișcau nefericiţi printre ruine, alegând, 
săpând și făcând grămezi patetice din bunurile lor modeste, 
recuperate: bucăţi contorsionate de unelte de bucătărie din fier, 
piepteni din os înnegriţi de foc, oale de gătit crăpate și unelte 
distruse. Găinile ciuguleau și porcii scurmau după orice putea fi 
mâncat. Era un miros neplăcut de foc stins și Wynstan se trezi 
cu respiraţia întretăiată. 

Pe măsură ce fraţii se apropiau, oamenii din oraș ridicau 
privirile spre ei, cu feţele strălucind de speranţă. Mulţi îi 
cunoșteau pe fraţi din vedere, iar cei care nu-i văzuseră 
niciodată își puteau da seama, după aspectul lor, că erau 
oameni puternici. Unii le strigau saluturi, alții ovaţionau și 
aplaudau. Toţi lăsară baltă ceea ce făceau și îi urmară. Cu 
siguranţă, spuneau expresiile oamenilor, asemenea ființe 
măreţe puteau să-i salveze cumva. 

Fraţii își struniră caii pe o bucată de teren deschis, între 
biserică și mănăstire. Băieţii se întrecură care să le ţină caii 
când descălecară. Starețul Ulfric își făcu apariţia ca să-i salute. 
În părul lui alb erau fulgi negri. 

— Domnii mei, orașul are nevoie disperată de ajutorul vostru, 
spuse el. Oamenii... 

— Așteaptă, zise Wynstan cu o voce care ajunse la toată 
mulțimea din jur. 

Fraţii lui nu păreau surprinși: Wynstan îi avertizase despre 
intenţiile sale. Orășenii tăcură. 

Wynstan își scoase crucea din jurul gâtului și o ridică 
deasupra capului, apoi se întoarse și se îndreptă cu pași 
ceremonioși și lenți către biserică. 

Fraţii lui porniră după el, iar mulţimea îi urmă. 

El intră în biserică și se îndreptă cu pași rari spre altar, 
observând rândurile de răniţi întinși pe podea, dar fără să-și 
întoarcă privirea. Cei care erau în stare se înclinară sau 
îngenuncheară pe măsură ce trecea, ținând crucea încă ridicată. 
El observă mai multe trupuri la capătul dinspre est, unde erau 
cei morți. 

Când ajunse la altar, se prosternă și rămase complet 
nemișcat, cu faţa în jos, pe podeaua de pământ, cu braţul drept, 
care ţinea crucea ridicată, întins spre altar. 


Rămase așa un moment lung, în timp ce oamenii priveau în 
tăcere. Apoi se ridică în genunchi, își deschise braţele într-un 
gest de implorare și spuse cu vocea sa puternică: 

— Cu ce am greșit? 

Din mulţime se auzi un suspin colectiv. 

— Cu ce am păcătuit? declamă el. De ce merităm asta? Cum 
am putea să fim iertaţi? 

Continuă o vreme pe același ton. Cuvintele lui erau pe 
jumătate rugăciune, pe jumătate predică. Avea nevoie să le 
explice oamenilor din oraș că ceea ce se întâmplase era voinţa 
lui Dumnezeu. Raidul vikingilor trebuia să pară o pedeapsă 
pentru un păcat. 

Oricum, erau treburi practice de rezolvat, iar asta era doar o 
ceremonie preliminară, așa că o scurtă. 

— Când vom începe reconstrucţia orașului, spuse, ca o 
concluzie, vom face legământul de a ne dubla eforturile, fiind, 
totodată, evlavioși, umili, creștini cu frica Domnului, în numele 
lui lisus, Domnul nostru. Amin! 

Congregația spuse: 

— Amin! 

Apoi se ridică și se întoarse, arătându-și spre mulţime faţa 
scăldată în lacrimi. Işi agăţă crucea din nou la gât. 

— Și acum, sub privirile Domnului, îi cer fratelui meu, contele 
Wilwulf, să ţină sfatul. 

Wynstan și Wilf se traseră deoparte, în lateralul navei, urmaţi 
de Wigelm și de Ulfric. Apoi ieșiră afară și oamenii îi urmară. 

Wilf privi în jur și spuse: 

— Voi ţine sfatul chiar aici. 

— Prea bine, domnul meu, răspunse Uilfric. Pocni din degete 
către un călugăr. Adu scaunul cel mare. Se întoarse din nou spre 
Wilf și adăugă: Aveţi nevoie de cerneală și de pergament, 
domnule conte? 

Wilf era capabil să citească, dar nu să și scrie. Wynstan putea 
să și citească, să și scrie, precum cei mai mulţi clerici. Wigelm 
era analfabet. 

— Mă îndoiesc că voi avea nevoie să scriu ceva, spuse Wilf. 

Wynstan fu distras de o femeie înaltă, în jur de treizeci de ani, 
care purta o rochie roșie, ruptă. Era atrăgătoare, în ciuda 
obrajilor murdari de cenușă. Ea vorbi cu o voce scăzută, dar în 
tonul ei se putea simţi disperarea. 


— Trebuie să mă ajutaţi, stăpâne episcop, vă implor, spuse 
ea. 

— Nu vorbi cu mine, curvă proastă, răspunse Wynstan. 

O cunoștea. Era Meagenswith, cunoscută drept Mags. Locuia 
într-o casă mare împreună cu zece sau douăsprezece fete - 
unele sclave, altele voluntare -, și toate făceau sex pe bani. 
Wynstan îi răspunse fără să se uite la ea. 

— Nu poţi să fii prima persoană din Combe căreia să-i plâng 
de milă, spuse el vorbind încet, dar imperativ. 

— Dar vikingii mi-au luat toate fetele și toți banii! 

Toate erau sclave acum, se gândi Wynstan. 

— Voi vorbi cu tine mai târziu, murmură el. Apoi ridică vocea, 
pentru urechile oamenilor din jur. Pleacă din fața mea, 
păcătoasă mizerabilă! 

Ea se retrase imediat. 

Doi călugări aduseră un scaun mare, de stejar, și îl așezară în 
mijlocul spaţiului deschis. Wilf se lăsă în scaun, cu Wigelm în 
picioare în stânga lui și cu Wynstan în dreapta. 

In timp ce oamenii din oraș se adunară în jurul lor, fraţii 
purtară o conversaţie îngrijorată, pe un ton scăzut. Toţi trei 
aveau venituri din Combe. Era al doilea cel mai important oraș 
de pe domeniul contelui, după orașul Shiring. Fiecare casă îi 
plătea chirie lui Wigelm, care împărțea veniturile cu Wilf. 
Oamenii plăteau o dijmă și bisericilor, care o împărțeau cu 
episcopul Wynstan. Wilf aduna taxe vamale pentru importurile și 
exporturile ce treceau prin port. Wynstan beneficia de un venit 
de la mănăstire. Wigelm vindea lemnul din pădure. Cu două zile 
în urmă, tot acest flux de bogăţie secase. 

Wynstan spuse supărat: 

— Va dura multă vreme până când cineva va putea să 
plătească vreun lucru. Va trebui să reducem cheltuielile. 

Shiring nu era o dioceză bogată. „Acum, se gândi el, dacă aș 
fi arhiepiscop de Canterbury, n-ar trebui să-mi mai fac griji 
niciodată: toate bogăţiile bisericii din sudul Angliei ar fi sub 
controlul meu.“ Dar fiind doar un amărât de episcop de Shiring, 
avea limite. Se întreba la ce putea să renunţe. Ura să renunţe la 
o plăcere. 

Wigelm spuse disprețuitor: 

— Toţi acești oameni au bani. li găsești când le despici burțţile. 

Wilf scutură din cap. 


— Nu fi prost! Era ceva ce îi spunea adesea lui Wigelm. Cei 
mai mulţi dintre ei au pierdut totul, continuă el. Nu au mâncare, 
nu au bani să cumpere ceva și nici mijloace să-și câștige 
existenţa. Când va veni iarna, vor începe să adune ghinde ca să 
facă supă. Cei care le-au supravieţuit vikingilor vor fi slăbiţi de 
foame. Copiii se vor îmbolnăvi și vor muri; cei în vârstă se vor 
prăbuși și își vor rupe oasele; doar cei tineri și puternici vor 
supravieţui. 

Wigelm se bosumflă. 

— Și atunci, ce putem să facem? 

— Ar fi înţelept să ne reducem pretenţiile. 

— Nu-i putem lăsa să trăiască fără chirie! 

— Prostule, morţii nu plătesc chirie. Dacă există câţiva 
supraviețuitori care se pot întoarce la pescuit, la manufactură și 
la comerț, aceștia ar putea să înceapă din nou să plătească abia 
în primăvara viitoare. 

Wynstan fu de acord. Wigelm nu, dar nu mai spuse nimic: Wilf 
era cel mai în vârstă și cu cel mai înalt rang dintre ei. 

Când toată lumea fu gata, Wilf zise: 

— Acum, stareţe Ulfric, povestește-ne ce s-a întâmplat! 

Contele ţinea sfatul. 

— Vikingii au venit acum două zile, la crăpatul zorilor, când 
toţi dormeam, începu Ulfric. 

— De ce nu v-aţi luptat cu ei, lașilor? întrebă Wigelm. 

Wilf ridică mâna, în semn de tăcere. 

— Să luăm lucrurile pe rând, spuse el. Se întoarse apoi spre 
Ulfric. Asta este prima dată când vikingii au atacat Combe, din 
câte îmi amintesc eu, Ulfric. Ştii de unde anume a venit acest 
grup? 

— Nu știu, domnul meu. Poate că unul dintre pescari a văzut 
flota vikingilor în călătoriile sale? 

Un bărbat voinic, cu fire cărunte în barbă, spuse: 

— Nu i-am văzut niciodată, stăpâne. 

Wigelm, care-i cunoștea pe oamenii din oraș mai bine decât 
fraţii săi, zise: 

— Ăsta este Maccus. El e proprietarul celei mai mari bărci de 
pescuit din oraș. 

Maccus continuă: 

— Noi credem că vikingii au acostat pe cealaltă parte a 
Canalului, în Normandia. Se spune că își iau provizii de acolo, 


apoi pornesc în raid peste apă și se întorc ca să-și vândă prada 
normanzilor, Dumnezeu să le blesteme sufletele nemuritoare! 

— Este plauzibil, dar nu ne ajută prea mult, spuse Wilf. 
Normandia are un litoral foarte lung. Presupun că Cherbourg 
trebuie să fie portul cel mai apropiat. 

— Așa cred, zise Maccus. Mi s-a spus că se află pe o peninsulă 
lungă, care iese mult în Canal. Eu însumi n-am fost acolo. 

— Nici eu, spuse Wilf. A fost cineva din Combe acolo? 

— În vremurile de demult, poate, răspunse Maccus. În zilele 
noastre, nu ne aventurăm atât de departe. Vrem să-i evităm pe 
vikingi, nu să-i întâlnim. 

Wigelm deveni nerăbdător faţă de acest mod de a vorbi și 
spuse: 

— Ar trebui să adunăm o flotă, să mergem la Cherbourg și să 
ardem locul, așa cum au ars ei Combe! 

Unii dintre bărbaţii mai tineri din mulţime strigară aprobator. 

— Cei care vor să-i atace pe normanzi nu știu nimic despre ei, 
spuse Wilf. Vă amintesc că sunt descendenţii vikingilor. Poate că 
s-au civilizat, dar nu sunt mai puţin duri. De ce credeţi că 
vikingii ne atacă pe noi, și nu pe normanzi? 

Wigelm păru zdrobit. 

— Aș fi vrut să știu mai multe despre Cherbourg, zise Wilf. 

Un tânăr din mulţime rosti: 

— Eu am fost odată la Cherbourg. 

Wynstan îl privi cu interes. 

— Cine ești? 

— Edgar, fiul constructorului de bărci, stăpâne episcop. 

Wynstan îl cercetă pe flăcău. Era de înălţime medie, dar 
musculos, așa cum erau, de obicei, constructorii de bărci. Avea 
părul castaniu-deschis și doar o urmă de barbă. Vorbea 
politicos, dar părea neînfricat, evident puţin intimidat de situaţia 
bărbaţilor cărora li se adresa. 

— Cum se face că ai fost la Cherbourg? întrebă Wynstan. 

— M-a dus tatăl meu. Trebuia să livreze o barcă pe care o 
construiserăm. Dar asta a fost acum cinci ani. Se poate ca locul 
să se fi schimbat. 

— Orice informaţie e mai bună decât nici una, zise Wilf. Ce îţi 
amintești? 


— Este un port mare, în care încap multe bărci și nave. Era 
condus pe atunci de contele Hubert - probabil încă este, nu era 
prea în vârstă. 

— Altceva? 

— Mi-o amintesc pe fiica contelui, Ragna. Are părul roșu. 

— Numai un băiat și-ar aminti așa ceva, spuse Wilf. 

Toată lumea râse și Edgar roși. Flăcăul își ridică însă vocea 
peste râsul mulţimii și zise: 

— Şi era un turn de piatră. 

— Ce vă spuneam? îi zise Wilf lui Wigelm. Nu e ușor să ataci 
un oraș cu fortificaţii de piatră. 

— Poate că aș putea să fac o sugestie, interveni Wynstan. 

— Desigur, răspunse fratele său. 

— Ne putem împrieteni cu contele Hubert. El ar putea fi 
convins că normanzii creștini și englezii creștini ar trebui să se 
alieze ca să li se împotrivească vikingilor, adoratori ai lui Odin. 

Acei vikingi care își făcuseră casele în nord-estul Angliei se 
convertiseră în general la creștinism, din câte știa Wynstan, dar 
navigatorii încă ţineau la zeii lor păgâni. 

— Poţi să fii foarte convingător când vrei ceva, Wilf, adăugă el 
cu un rânjet. 

Era adevărat: Wilf avea farmec. 

— Nu sunt prea sigur de asta, răspunse Wilf. ` 

— Ştiu la ce te gândești, zise Wynstan repede. Işi cobori 
vocea, ca să aducă vorba despre câteva lucruri care nu-i 
interesau pe oamenii din oraş. Te întrebi ce ar crede regele 
Ethelred despre asta? Diplomaţia internațională este apanajul 
regelui. 

— Exact. 

— Lasă asta în seama mea. Mă descurc eu cu regele. 

— Trebuie să fac ceva înainte ca vikingii să-mi ruineze 
comitatul, spuse Wilf. lar asta este prima sugestie practică pe 
care am auzit-o. 

Oamenii se agitau și murmurau. Wynstan simţi că discuţia 
despre împrietenirea cu normanzii era prea teoretică. Ei aveau 
nevoie de ajutor atunci și sperau să-l primească de la cei trei 
fraţi. Nobilimea avea datoria să-i protejeze pe oameni - aceasta 
era justificarea pentru statutul și bogăţia lor -, iar cei trei fraţi 
nu reușiseră să protejeze Combe. Acum se așteptau cu toţii ca 
ei să facă ceva în acest sens. 


Wilf simţi același puls. 

— Acum să trecem la probleme mai practice, zise el. Stareţe 
Ulfric, cum sunt hrăniţi oamenii? 

— Din rezervele mănăstirii, care n-au fost jefuite, răspunse 
Ulfric. Vikingilor le-au displăcut fasolea și peștele călugărilor, 
preferând să fure aurul și argintul. 

— Și unde dorm oamenii? 

— În nava bisericii, acolo unde sunt așezați răniții. 

— Și morţii? 

— În capătul dinspre est al bisericii. 

— Dacă-mi permiţi, Wilf? interveni Wynstan. 

Wilf încuviinţă. 

— Mulţumesc. Wynstan ridică vocea, astfel încât să-l poată 
auzi toată lumea. Astăzi, înainte de apusul soarelui, voi ține o 
slujbă colectivă pentru sufletele celor morţi și voi autoriza un 
mormânt comun. Pe căldura asta, există pericolul ca trupurile 
lor să provoace boli, așa că vreau ca toate să fie îngropate până 
la sfârșitul zilei de mâine. 

— Prea bine, stăpâne episcop, spuse Ulfric. 

Privind spre mulţime, Wilf zise agitându-se: 

— Trebuie să fie o mie de oameni aici. 

Jumătate din populaţia orașului supravieţuise. Cum de 
reușiseră atât de mulţi să scape de vikingi? 

Ulfric îi răspunse: 

— Un băiat, care se trezise mai devreme, i-a văzut venind și a 
alergat la mănăstire ca să ne avertizeze, trăgând clopotul. 

— Foarte inteligent, zise Wilf. Cine-i băiatul? 

— Edgar, care tocmai a vorbit despre Cherbourg. Este cel mai 
tânăr dintre cei trei fii ai constructorului de nave. 

„Un flăcău isteţ”, se gândi Wynstan. 

— Te-ai descurcat bine, Edgar, zise Wilf. 

— Mulţumesc. 

— Ce o să faci acum? 

Edgar încercă să pară curajos, dar Wynstan putea să vadă că 
se temea pentru viitor. 

— Nu știm, spuse Edgar. Tatăl meu a fost ucis și ne-am 
pierdut toate uneltele și tot stocul de cherestea. 

— Nu putem să discutăm despre fiecare familie, zise Wigelm 
nerăbdător. Trebuie să hotărâm ce se va întâmpla cu întregul 
oraș. 


Wilf aprobă din cap și continuă: 

— Oamenii trebuie să încerce să-și reconstruiască locuinţele 
înainte de venirea iernii. Wigelm, tu vei uita de chiriile care îţi 
sunt datorate la miezul verii. 

De obicei, chiriile se plăteau de patru ori pe an, în rate 
trimestriale: în miezul verii, care era a douăzeci și patra zi a lunii 
iunie; de Sfântul Mihail, douăzeci și nouă septembrie; de 
Crăciun, douăzeci și cinci decembrie; și de Buna Vestire, 
douăzeci și cinci martie. 

Wynstan aruncă o privire spre Wigelm. Părea nemulţumit, dar 
nu spuse nimic. Era stupid să te înfurii din cauza asta: oamenii 
nu aveau posibilități ca să-și plătească chiriile, așa că Wilf nu 
dădea nimic. 

O femeie din mulţime strigă: 

— Şi chiriile de Sfântul Mihail, vă rog, stăpâne! 

Wynstan privi spre ea. Era micuță, cu un aspect viguros, 
având în jur de patruzeci de ani. 

— Când ajungem de Sfântul Mihail, vom vedea cum ne 
descurcăm, spuse Wilf cu viclenie. 

— Vom avea nevoie de lemn ca să ne reconstruim casele - 
dar nu putem plăti pentru el, continuă femeia. 

Wilf vorbi într-o parte, adresându-i-se lui Wigelm: 

— Cine este? 

— Mildred, soţia constructorului de vase, răspunse Wigelm. E 
o agitatoare. 

Pe Wynstan îl fulgeră o idee. 

— S-ar putea să reușesc să te scap de ea, frate, murmură el. 

— Poate că e agitatoare, dar are dreptate, răspunse Wilf 
încet. Wigelm va trebui să-i lase să-și ia lemn gratuit. 

— Foarte bine, spuse Wigelm reticent. Apoi ridică vocea și 
vorbi spre mulţime: Lemn gratuit, dar numai pentru locuitorii din 
Combe și doar pentru construcţia de case. Și numai până la 
Sfântul Mihail. 

Wilf se ridică. 

— Asta este tot ce putem pentru moment, spuse el. Se 
întoarse spre Wigelm și adăugă: Vorbește cu bărbatul acela, 
Maccus. Află dacă ar vrea să mă ducă până la Cherbourg, cât ar 
putea să vrea ca plată și cât este de așteptat să dureze 
călătoria... și aşa mai departe. 


Mulțimea murmura nemulțumită. Erau cu toţii dezamăgiţi. 
Acesta era dezavantajul puterii, se gândi Wynstan, oamenii 
așteptau miracole. Câţiva dintre ei ieșiră în faţă, pentru a 
solicita un tratament special. Soldaţii se deplasară ca să 
menţină ordinea. 

Wynstan se îndepărtă. La ușa bisericii, dădu din nou peste 
Mags. Femeia se hotărâse să schimbe tonul și, în loc să fie 
disperată, devenise rugătoare. 

— N-ai vrea să ţi-o sug în spatele bisericii? întrebă ea. 
Întotdeauna ai spus că o fac mai bine decât fetele tinere. 

— Nu te prosti, spuse Wynstan. 

Unui marinar sau unui pescar poate că nu-i păsa cu cine era 
văzut că face sex, dar un episcop trebuia să fie mai discret. 

— Treci la subiect, spuse el. Cât ai nevoie? 

— Ce vrei să spui? 

— Să înlocuiești fetele, explică Wynstan. Avusese parte de 
momente bune în casa lui Mags și spera să fie la fel în 
continuare. Câţi bani ai nevoie să împrumuţi de la mine? 

Mags era obișnuită să reacționeze rapid la schimbările de 
dispoziție ale bărbaţilor și își adaptă din nou atitudinea, 
devenind înclinată spre afaceri. 

— Dacă sunt tinere și proaspete, fetele costă cam o liră în 
piaţa din Bristol. 

Wynstan dădu din cap - la Bristol era o piaţă mare de sclavi. 
Era o călătorie de câteva zile de acolo. Se hotărî repede, ca 
întotdeauna. 

— Dacă îți împrumut zece lire astăzi, poţi să-mi plătești înapoi 
douăzeci peste un an? 

Ochii ei se luminară, dar se prefăcu nesigură. 

— Nu știu dacă vor reveni clienţii atât de repede... 

— Vor exista întotdeauna marinari în trecere. lar fetele 
proaspete vor atrage mai mulţi bărbaţi. Te ocupi de o afacere 
care nu duce lipsă niciodată de clienți. 

— Lasă-mi optsprezece luni. 

— Plătește-mi douăzeci și cinci de lire de Crăciun, anul viitor. 

Mags păru din nou îngrijorată, dar spuse: 

— În regulă. 

Wynstan îl chemă pe Cnebba, un bărbat masiv, cu o cască de 
fier, care era custodele banilor episcopului. 

— Dă-i zece lire, spuse el. 


— Cufărul este la mănăstire, îi zise Cnebba lui Mags. Vino cu 
mine! 

— Şi nu o înșela, adăugă Wynstan. Poţi să i-o tragi, dacă vrei, 
dar dă-i toate cele zece lire. 

— Domnul să te binecuvânteze, stăpâne episcop, spuse Mags. 

Wynstan îi atinse buzele cu un deget. 

— Poţi să-mi mulţumești mai târziu, după ce se întunecă. 

Ea îi luă mâna și îi linse lasciv un deget. 

— Abia aștept. 

Wynstan se îndepărtă înainte să observe cineva. 

Cercetă apoi mulțimea. Erau cu toţii nefericiţi și indignaţi, dar 
nu putea face nimic în această privinţă. Fiul constructorului de 
nave îi prinse privirea, iar Wynstan îi făcu semn să se apropie. 
Edgar veni lângă ușa bisericii cu un căţel alb cu maro la picior. 

— Adu-o pe mama ta, spuse Wynstan. Şi pe fraţii tăi. E posibil 
să vă pot ajuta. 

— Mulţumesc, stăpâne! zise Edgar cu un entuziasm zelos. 
Vreţi să vă construim o navă? 

— Nu. 

Chipul lui Edgar se posomori. 

— Atunci, ce? 

— Adu-o pe mama ta și vă spun. 

— Da, stăpâne! 

Edgar plecă și se întoarse cu Mildred, care privi îngrijorată 
spre Wynstan, și cu încă doi tineri, care erau, evident, fraţii lui, 
amândoi mai mari decât Edgar, dar lipsiţi de inteligenţa 
cercetătoare din privirea sa. Trei băieţi puternici și o mamă 
dură: era o combinaţie bună pentru ceea ce punea la cale 
Wynstan. 

— Știu o fermă părăsită, le spuse el. 

Wynstan i-ar fi făcut o favoare lui Wigelm dacă l-ar fi scăpat 
de răzvrătita Mildred. 

Edgar păru consternat. 

— Suntem constructori de nave, nu fermieri! 

— Închide gura, Edgar, zise Mildred. 

— Poţi să te descurci cu o fermă, femeie? întrebă Wynstan. 

— M-am născut la o fermă. 

— Cea despre care spun se află pe malul râului. 

— Dar cât de mult teren este acolo? 


— Cincisprezece hectare. În general, e considerat suficient ca 
să hrănească o familie. 

— Asta depinde de pământ. 

— Și de familie. 

Ea nu se lăsa amăgită. 

— Cum este pământul? 

— Cam cum te aștepți: puţin mlăștinos lângă râu, ușor și 
argilos mai sus, pe pantă. lar în pământ este o recoltă de ovăz, 
care tocmai înverzește. Tot ce aveţi de făcut este să o culegeţi 
și sunteţi aranjaţi pentru iarnă. 

— Vreun animal de povară? 

— Nu, dar nu aveţi nevoie. Pe solul acela ușor nu este nevoie 
de o arătură adâncă. 

Ea își îngustă ochii. 

— De ce e liber? 

Era o întrebare vicleană. Adevărul era că ultimul chiriaș 
fusese incapabil să cultive suficient cât să-și hrănească familia 
în solul acela sărac. Nevasta și cei trei copii mici muriseră, iar 
chiriașul fugise. Dar familia aceasta era diferită, cu trei 
muncitori buni și doar patru guri de hrănit. Tot ar fi fost o 
provocare, dar Wynstan avea senzaţia că se puteau descurca. 
Oricum, nu intenţiona să le spună adevărul. 

— Chiriașul a murit de febră, iar nevasta s-a întors la maică- 
sa, minţi el. 

— Atunci, locul este nesănătos. 

— Nu tocmai. Este lângă un mic cătun cu un minster. O 
biserică deservită de o comunitate de preoţi care locuiesc 
împreună și... 

— Știu ce înseamnă minster. Este un fel de mănăstire, dar nu 
la fel de strictă. 

— Diacon este vărul meu, Degbert, și tot el este și stăpânul 
cătunului, inclusiv al fermei. 

— Ce clădiri are ferma? 

— O casă și un hambar. lar chiriașul anterior și-a lăsat 
uneltele. 

— Cât e chiria? 

— Va trebui să-i daţi lui Degbert patru purcei grași de Sfântul 
Mihail, pentru șunca preoților. Asta-i tot! 

— De ce e chiria atât de mică? 

Wynstan zâmbi. Era o vacă suspicioasă. 


— Pentru că vărul meu e un om de treabă. 

Mildred pufni sceptică. 

Se lăsă tăcerea. Wynstan încă o privea, dându-și seama că ea 
nu voia ferma; nu avea încredere în el. Dar în ochii ei se citea 
disperarea, pentru că nu avea nimic altceva. Avea să primească 
propunerea. Nu avea încotro. 

— Unde este locul ăsta? întrebă ea apoi. 

— La o zi și jumătate în amonte, pe râu. 

— Cum se numește? 

Dreng's Ferry. 


CAPITOLUL 3 
Sfârșitul lunii iunie 997 


Merseră o zi și jumătate, urmând o potecă abia vizibilă pe 
malul râului șerpuitor; trei bărbaţi tineri, mama lor și un câine 
alb cu maro. 

Edgar se simţea dezorientat, temător și tulburat. Plănuise să 
înceapă o viață nouă, dar nu aceasta. Destinul luase o turnură 
care era complet neașteptată, iar el nu avusese timp să se 
pregătească pentru ea. In orice caz, el și familia lui nu știau prea 
bine ce îi aștepta. Nu știau aproape nimic despre locul numit 
Dreng's Ferry. Cum arăta? Oamenii aveau să fie suspicioși față 
de nou-veniţi sau urmau să îi primească bine? Ce era cu ferma? 
Solul era lejer și ușor de cultivat sau din argilă grea? Erau oare 
peri, sau gâște sălbatice gălăgioase, sau cerbi precauţi? Familia 
lui Edgar credea în planuri. Tatăl lui spunea adesea că trebuia 
să-ţi construieşti în minte întreaga barcă, înainte să pui mâna pe 
prima bucată de lemn. 

Avea să fie multă muncă pentru revigorarea fermei 
abandonate, iar Edgar descoperea că era dificil să se arate 
entuziasmat. Asta era înmormântarea speranţelor lui. N-avea să 
ajungă niciodată să aibă propriul lui șantier naval, nici să 
construiască propriile vase. Era sigur și că nu dorea să se mai 
însoare vreodată. 

Incercă să-și trezească interesul pentru împrejurimi. Nu 
mersese niciodată atât de departe până atunci. Odată, navigase 
mulţi kilometri, până la Cherbourg și înapoi, dar între cele două 
locuri nu văzuse altceva decât apă. Acum, pentru prima dată, 
descoperea Anglia. 

Era o pădure întinsă, asemănătoare celei în care familia lui 
doborâse copaci de când își putea aminti. Aceasta era întreruptă 
de sate și de câteva proprietăţi mai mari. Pe măsură ce avansau 
în interiorul ținutului, peisajul devenea tot mai ondulat. Pădurile 
păreau mai dese, dar tot mai existau locuinţe: o cabană de 
vânătoare, o groapă de var, o mină de cositor, coliba unui 
vânător de cai, o mică familie care făcea cărbuni de lemn, o vie 


pe o pantă sudică, o turmă de oi care pășteau pe o pantă 
însorită. 

Întâlniră și câţiva călători: un preot gras pe un ponei 
slăbănog, un argintar bine îmbrăcat cu patru gardieni cu feţe 
încruntate, un fermier solid care ducea la piaţă o scroafă mare și 
grasă și o femeie bătrână, încovoiată, care avea de vânzare 
niște ouă maro. Se opriră să discute cu fiecare dintre ei, 
schimbând știri și informaţii despre drumul care îi aștepta. 

Fu nevoit să le povestească tuturor celor pe care-i întâlniră 
despre raidul vikingilor de la Combe: acesta era modul în care 
oamenii aflau știrile, de la călători. Ma le oferi celor mai mulți 
dintre ei o versiune prescurtată, dar în satele de pe drum se 
așeză și le spuse întreaga poveste și toţi patru primiră de 
mâncare și de băut în schimb. 

Salutau toate bărcile care treceau pe râu. Nu existau poduri, 
ci doar un singur vad, într-un loc numit Mudeford Crossing 
(trecerea de la vadul noroios). Ar fi putut să-și petreacă noaptea 
în berăria de acolo, dar vremea era frumoasă și Ma hotărî că 
aveau să doarmă afară, ca să economisească niște bani. 
Oricum, își pregătiră culcușul la distanţă de un strigăt față de 
clădire. 

Pădurea putea să fie periculoasă, spuse Ma și îi avertiză pe 
băieţi să fie vigilenţi, accentuând senzaţia lui Edgar că se afla 
într-o lume care, brusc, nu mai avea reguli. Acolo trăiau oameni 
care nu cunoșteau nici o lege și care furau de la călători. In acea 
perioadă a anului, astfel de oameni se puteau ascunde cu 
ușurință în vegetaţia de vară, putând sări asupra lor pe 
neașteptate. _ 

Edgar și fraţii lui erau în stare să se apere, își spuse el. Incă 
purta toporul luat de la vikingul care o omorâse pe Sunni. Și 
aveau un câine. Animalul era inutil în luptă, după cum dovedise 
în timpul raidului vikingilor, dar putea să miroasă un hoţ în 
tufișuri, apoi să latre ca să-i avertizeze. Mai important, cei patru 
nu păreau să aibă ceva ce merita să fie furat: fără animale, fără 
săbii strălucitoare, fără cufere legate în fier, care puteau să 
conţină bani. „Nimeni nu prăduiește un sărăntoc”, se gândi 
Edgar. Dar nu era sigur nici măcar de acest lucru. 

Ma stabilea ritmul de mers. Era o femeie dură. Puţine femei 
ajungeau la vârsta ei, de patruzeci de ani: cele mai multe 
mureau în primii ani de după nașteri, între căsătorie și mijlocul 


celor treizeci de ani. Pentru bărbaţi, lucrurile stăteau diferit. Pa 
avea patruzeci și cinci de ani când murise și erau destul de mulţi 
bărbaţi mai în vârstă. 

Ma era ea însăși doar atunci când avea de rezolvat probleme 
practice, de luat decizii și de dat sfaturi; dar în lungii kilometri 
de mers în tăcere, Edgar observă că suferea profund. Atunci 
când credea că nu o vede nimeni, lăsa garda jos, iar faţa ei era 
cuprinsă de tristeţe. Fusese împreună cu Pa mai mult de 
jumătate din viaţa ei. Edgar descoperi că îi venea greu să-și 
închipuie că, odată, ei trăiseră furtuna pasiunii la fel ca el și 
Sunni, dar presupunea că așa trebuie să fi fost. Făcuseră trei 
copii și îi crescuseră împreună. Și, după toţi acei ani, încă se 
trezeau ca să se îmbrăţișeze în mijlocul nopţii. 

El n-avea să cunoască niciodată o astfel de relaţie cu Sunni. În 
timp ce Ma plângea pentru ceea ce pierduse, Edgar suferea 
pentru ceva ce nu putea să mai aibă niciodată. N-avea să se 
căsătorească niciodată cu Sunni, nici să crească împreună cu ea 
câţiva copii, nici să se trezească în mijlocul nopţii pentru sex, la 
vârsta mijlocie; n-avea să existe niciodată vremea când el și 
Sunni ajungeau să se obișnuiască unul cu celălalt, să capete 
obiceiuri, să considere firesc faptul că se aveau unul pe celălalt. 
Și se simţi atât de trist, că abia putea suporta. Găsise o comoară 
îngropată, ceva ce valora mai mult decât tot aurul din lume, și 
apoi o pierduse. Viaţa care se desfășura în faţa lui era pustie. 

Pe drumul cel lung, când Ma se cufunda în doliu, Edgar era 
asaltat de imagini ale violențelor recente. Abundenţa luxuriantă 
de frunze de stejar și de carpen din jurul lui părea să dispară. În 
schimb, vedea despicătura din gâtul lui Cyneric ca pe ceva de 
pe masa măcelarului; simţea trupul moale al lui Sunni răcindu- 
se în moarte; și era îngrozit iar și iar de priveliștea a ceea ce îi 
făcuse vikingului, de mizeria însângerată de pe fața cu barbă 
blondă a vikingului desfigurat de el însuși, într-un acces de ură 
nebunească, necontrolată. Vedea câmpul de cenușă acolo unde 
fusese un oraș, oasele arse ale bătrânului mastiff Grendel și 
brațul tăiat al tatălui său, pe plajă, ca un gunoi. Se gândi la 
Sunni, care zăcea acum într-un mormânt comun, în Combe. Deși 
știa că sufletul ei era cu Dumnezeu, încă i se părea oribil să se 
gândească la faptul că trupul pe care-l iubise era îngropat în 
pământul rece, amestecat cu sute de alți oameni. 


În cea de-a doua zi, când Edgar și Ma mergeau cu vreo 
cincizeci de pași în faţă, ea îi spuse gânditoare: 

— Evident, te aflai destul de departe de casă când ai văzut 
navele vikingilor. 

El se așteptase la asta. Erman îi pusese întrebări nedumerite, 
iar Eadbald bănuia că se întâmplase ceva clandestin, dar Edgar 
nu era nevoit să se explice în faţa lor. Oricum, Ma era altceva. 

Chiar și așa, nu era sigur de unde să înceapă, așa că spuse 
doar: „Da“. 

— Presupun că erai la o întâlnire cu vreo fată. 

El se simţi stânjenit, dar ea continuă: 

— N-ai avea nici un alt motiv să te strecori afară din casă în 
mijlocul nopţii. 

El ridică din umeri. Întotdeauna fusese dificil să ascundă ceva 
față de ea. 

— Dar de ce ai fost atât de secretos în privinţa asta? îl întrebă 
ea, urmând firul logic. Ești destul de mare ca să faci curte unei 
fete. Nu ai de ce să te rușinezi. Făcu o pauză. Doar dacă nu 
cumva era deja măritată. 

El nu spuse nimic, dar își simţi obrajii devenind roșii ca focul. 

— Așa, roșește, zise ea. Meriţi să-ţi fie rușine. 

Ma era severă, iar Pa fusese la fel. Ei credeau cu toată 
convingerea în respectarea regulilor bisericii și ale regelui. La fel 
simţea și Edgar, dar își spunea în sinea lui că aventura cu Sunni 
fusese ceva excepţional. 

— Îl ura pe Cyneric, spuse el. 

Ma nu avea să înghită asta. li spuse sarcastic: 

— Deci tu crezi că porunca spune așa: „N-ar trebui să comiţi 
adulter decât dacă îţi urăști bărbatul”. 

— Ştiu ce spune porunca. Am încălcat-o. 

Ma nu reținu mărturisirea lui și gândurile ei trecură mai 
departe. 

— Probabil că femeia a murit în timpul raidului, spuse ea. 
Altfel nu ai fi venit cu noi. 

Edgar încuviinţă. 

— Presupun că era nevasta lăptarului. Care era oare numele 
ei? Sungifu. Ghicise totul. Edgar se simţi ca un prost, ca un copil 
prins cu minciuna. 

— Plănuiai să fugiţi în noaptea aia? întrebă Ma. 

— Da. 


— Ei, ai ales bine, trebuie să recunosc asta, zise ea apucând 
braţul lui Edgar. Îmi plăcea Sunni. Era inteligentă și muncitoare. 
Îmi pare rău că a murit. 

— Mulţumesc, Ma. 

— Era o femeie de treabă, zise ea, apoi îi eliberă braţul și 
vocea i se schimbă din nou. Dar era femeia altuia. 

— Știu. 

Ma nu mai spuse nimic. Conștiinţa lui Edgar avea să îl judece, 
și ea știa asta. 

Se opriră lângă un pârâu, să bea apă rece și să se 
odihnească. Trecuseră ore bune de când nu mai mâncaseră, dar 
nu aveau nici un fel de mâncare. 

Erman, fratele mai în vârstă, era la fel de deprimat ca și 
Edgar, dar nu avea sens să se plângă de asta. 

— Sunt un meșteșugar, nu un ţăran ignorant, mârâi el când 
porniră din nou la drum. Nu știu de ce merg la ferma asta. 

Ma avea prea puţină răbdare pentru văicăreli. 

— Atunci, ce alternativă aveai? izbucni ea, întrerupându-i 
văicăreala. Ce ai fi făcut dacă nu te obligam eu să mergi în 
călătoria asta? 

Desigur, Erman nu avea ce să răspundă la asta. Murmură că 
ar fi așteptat să vadă ce se mai întâmpla. 

— Îţi spun eu ce s-ar fi întâmplat, zise Ma. Sclavie. Asta este 
alternativa ta. Asta se întâmplă cu oamenii atunci când mor de 
foame. 

Cuvintele ei îi erau adresate lui Erman, dar Edgar avu un șoc 
mult mai puternic. Nu-i trecuse prin minte că s-ar fi putut 
confrunta cu perspectiva de a deveni sclav. Gândul acesta era 
înnebunitor. Asta era soarta care-i aștepta familia dacă nu 
puteau să pună ferma pe picioare? 

Erman răspunse irascibil: 

— Nimeni nu o să mă înrobească pe mine. 

— Nu, spuse Ma. Te vei duce de bunăvoie. 

Edgar auzise despre oameni care deveniseră sclavi de 
bunăvoie, deși nu cunoștea pe nimeni el însuși. Întâlnise destui 
sclavi în Combe, desigur: cam o persoană din zece era sclavă. 
Băieți și fete tinere care arătau bine deveniseră jucăriile 
bogătanilor. Ceilalţi trăgeau la plug, erau biciuiţi când oboseau 
și își petreceau nopţile legaţi în lanţuri, asemenea câinilor. Cei 
mai mulţi dintre ei erau britani, oameni de la sălbatica periferie 


vestică a civilizaţiei, Ţara Galilor, Cornwall și Irlanda. Din când în 
când îi atacau pe englezii bogaţi, furând vite, găini și arme; iar 
englezii îi pedepseau, atacându-i la rândul lor, incendiindu-le 
așezările și luând sclavi. 

Sclavia de bunăvoie era altceva. Exista un ritual prestabilit și 
Ma i-l descria acum dispreţuitoare lui Erman. 

— Vei îngenunchea în fața unui nobil sau a unei femei, cu 
capul aplecat foarte jos, în semn de supunere, spuse ea. Nobilul 
ar putea să te refuze, desigur; dar dacă persoana respectivă își 
pune palma pe capul tău, vei fi sclav pe viaţă. 

— Mai degrabă mor de foame, spuse Erman într-o încercare 
de sfidare. 

— Nu, n-ai face asta, zise Ma. N-ai fost niciodată înfometat 
mai mult de o zi. Tatăl tău s-a asigurat de acest lucru, chiar și 
atunci când el și cu mine am fost nevoiţi să flămânzim ca să vă 
hrănim pe voi, băieţi. Nu știi cum este să nu mănânci nimic timp 
de o săptămână. Îți vei pleca imediat capul, doar de dragul 
acelei prime farfurii cu mâncare. Însă apoi va trebui să muncești 
tot restul vieţii tale pentru nimic mai mult decât supravieţuire. 

Edgar nu era convins că o credea pe Ma. El simţea că mai 
degrabă ar face foamea. 

— Oamenii pot să scape din sclavie, spuse Erman cu un aer 
de sfidare îmbufnată. 

— Da, dar îți dai seama cât este de dificil? Poţi să-ți cumperi 
libertatea, e adevărat, dar de unde ai putea să iei banii? Uneori, 
oamenii le dau bacșișuri sclavilor, dar nu prea des și nu prea 
mult. Ca sclav, singura ta speranţă adevărată este ca un stăpân 
binevoitor să te elibereze prin testament. Şi atunci ajungi înapoi 
de unde ai plecat, fără casă și sărântoc, dar cu douăzeci de ani 
mai bătrân. Asta este alternativa, băiat prost ce ești. Acum, 
spune-mi că nu vrei să fii fermier. 

Eadbald, fratele mijlociu, se opri brusc, își încruntă fruntea 
pistruiată și zise: 

— Cred că e posibil să fi ajuns. 

Edgar privi dincolo de râu. Pe malul nordic se afla o clădire 
care arăta ca o berărie: mai lungă decât o casă obișnuită, cu o 
masă și câteva bănci în faţă și cu un petic mare de verdeață pe 
care pășteau o vacă și două capre. În apropiere era legată o 
barcă rudimentară. De la berărie urca, pe o pantă, o cărare 
bătătorită de pași. In stânga drumului se mai aflau încă cinci 


case din lemn, în dreapta erau o biserică, o casă mai mare și 
două dependinţe, ce păreau să fi fost hambare sau grajduri. 
Dincolo de acestea, drumul dispărea în pădure. 

— Un bac, o berărie și o biserică, spuse Edgar cu entuziasmul 
în creștere. Cred că Eadbald are dreptate. 

— Hai să aflăm! spuse Ma. Strigă-i! 

Eadbald avea o voce puternică. Işi puse mâinile în jurul gurii și 
strigătul lui bubui până dincolo de râu. 

— Hei! Hei! E cineva acolo? Alo? Alo? 

Așteptară un răspuns, dar nu se auzi nimic. 

Edgar privi în aval și observă că râul se despărțea în jurul unei 
insule ce părea să fie lungă de vreo patru sute de metri. Era 
împădurită, dar el reuși să observe printre copacii deși ceva ce 
părea a fi o porţiune dintr-o clădire de piatră. Se întrebă, cu o 
curiozitate nerăbdătoare, ce putea să fie. 

— Strigă din nou, zise Ma. 

Eadbald își repetă strigătele. 

Ușa berăriei se deschise și o femeie își făcu apariţia în prag. 
Privind peste râu, Edgar își dădu seama că era ceva mai mare 
decât o fetiță, probabil cu vreo patru sau cinci ani mai tânără ca 
el. Ea privi dincolo de apă spre nou-veniţi, dar nu îi salută în nici 
un fel. Ducea o găleată din lemn și se îndreptă fără grabă spre 
marginea apei. Goli găleata în râu, o umplu din nou, apoi se 
întoarse în tavernă. 

— Va trebui să înotăm până dincolo, zise Erman. 

— Eu nu pot să înot, spuse Ma. 

— Fata aia avea ceva de demonstrat, rosti Edgar. Vrea să 
știm că este o persoană superioară, nu un servitor. Va aduce 
barca încoace când va considera de cuviinţă și se va aștepta ca 
noi să-i fim recunoscători. 

Edgar avea dreptate: fata ieși din nou din tavernă. De data 
asta se îndreptă, cu același pas domol, către locul în care era 
legată barca. Desfăcu funia, apucă o singură vâslă, apoi se urcă 
în barcă și o împinse. Folosind vâsla alternativ pe ambele părţi, 
avansă spre mijlocul râului. Mișcările ei păreau exersate și 
aparent fără efort. 

Edgar studie barca consternat. Era un trunchi de copac scobit, 
foarte instabil, deși fata părea să fie destul de obișnuită cu el. 

Edgar o studie pe măsură ce se apropia. Arăta ca o fată 
obișnuită, cu părul castaniu și cu pielea pătată, dar nu se putu 


împiedica să nu observe că avea o faţă plinuţă, așa că își revizui 
părerea despre vârsta ei: avea vreo cincisprezece ani. 

Ea vâsli către malul sudic și opri, cu îndemânare, la câţiva 
metri de țărm. 

— Ce vreţi? întrebă ea. 

Ma îi răspunse cu o întrebare: 

— Cum se cheamă locul ăsta? 

— Oamenii îi spun Dreng's Ferry. 

„Deci, se gândi Edgar, asta este noua noastră casă.“ 

— Tu ești Dreng? o întrebă Ma pe fată. 

— Acela este tatăl meu. Eu sunt Cwenburg. Privi cu interes 
spre cei trei băieţi. Voi cine sunteţi? 

— Suntem noii chiriași ai fermei, spuse Ma. Episcopul de 
Shiring ne-a trimis aici. 

Cwenburg refuză să se lase impresionată. 

— Chiar așa? 

— Vrei să ne treci dincolo? 

— Costă un gologan de persoană și fără tocmeală. 

Singura monedă emisă de rege era un penny de argint. Edgar 
știa, pentru că era interesat de astfel de lucruri, că un penny 
cântărea a douăzecea parte dintr-o uncie}. O livră avea 
douăsprezece uncii, deci o livră avea două sute patruzeci de 
penny. Metalul nu era pur: treizeci și șapte de părţi din patruzeci 
- argint, iar restul - cupru. Cu un penny puteai cumpăra șase 
găini sau un sfert de oaie. Pentru lucrurile mai ieftine, un penny 
trebuia divizat în două jumătăţi de penny sau în patru gologani. 
Impărțirea exactă dădea mereu naștere unor certuri. 

— Uite aici un penny, spuse Ma. 

Cwenburg ignoră moneda ce îi era oferită. 

— Sunteţi cinci cu câinele. 

— Câinele poate să înoate până dincolo. 

— Unii câini nu pot să înoate. 

Ma deveni exasperată. 

— In cazul ăsta, poate să rămână pe mal și să moară de 
foame sau să sară în râu și să se înece. Nu plătesc pentru câine 
ca să treacă râul cu bacul. 

Cwenburg ridică din umeri, apoi trase barca la malul râului și 
luă moneda. 

Edgar se îmbarcă primul, după care îngenunche și se apucă 
de ambele margini cu mâinile, ca să stabilizeze barca. Observă 


că bătrânul trunchi de copac avea mici crăpături și că pe fundul 
bărcii era o băltoacă. 

— De unde ai luat toporul? îl întrebă Cwenburg. Pare scump. 

— L-am luat de la un viking. 

— Chiar așa? Şi el ce-a avut de spus? 

— Nu putea să spună prea multe, pentru că i-am crăpat capul 
în două cu el. 

Edgar simţi o oarecare satisfacţie după ce rosti asta. 

După ce se urcară și ceilalţi, Cwenburg împinse barca. Brindle 
sări fără ezitare în râu și înotă în urma bărcii. Dincolo de umbra 
pădurii, Edgar simţi soarele arzându-l în cap. 

— Ce se află pe insulă? o întrebă el pe Cwenburg. 

— O mănăstire de maici. 

Edgar dădu din cap. Asta trebuia să fie clădirea de piatră pe 
care o întrezărise. 

— Mai este și un grup de leproși, adăugă Cwenburg. Trăiesc în 
adăposturi pe care și le fac din crengi de copac. Călugăriţele îi 
hrănesc. Noi numim locul „Insula leproșilor”. 

Edgar se înfioră. Se întrebă cum supravieţuiau călugărițele. 
Oamenii spuneau că, dacă atingeai un lepros, puteai să iei boala 
- deși, de fapt, el nu auzise niciodată de cineva care făcuse într- 
adevăr acest lucru. 

Ajunseră pe malul de nord și Edgar o ajută pe Ma să coboare 
din barcă. Simţi mirosul puternic al berii fermentate. 

— Cineva face bere, spuse el. 

— Mama mea face o bere foarte bună, răspunse Cwenburg. Ar 
trebui să intraţi în casă și să vă răcoriţi. 

— Nu, mulţumim, spuse Ma imediat. 

Cwenburg insistă: 

— Poate vreţi să dormiţi aici până reparaţi clădirile fermei. 
Tatăl meu vă poate oferi cina și micul dejun pentru jumătate de 
penny de fiecare. E ieftin. 

— Inseamnă că toate clădirile fermei sunt în stare proastă? 
întrebă Ma. 

— Ultima dată când am trecut pe acolo erau găuri în 
acoperișul casei. 

— Și hambarul? 

— Vrei să spui cocina? 


Edgar se agită. Toate acestea nu sunau prea bine. Totuși, 
aveau cincisprezece hectare: ar fi trebuit să fie în stare să 
scoată ceva de acolo. ` 

— Vom vedea, spuse Ma. In care casă locuiește diaconul? 

— Degbert Baldhead? E unchiul meu, sublinie Cwenburg. In 
casa mare de lângă biserică. Toţi clericii locuiesc acolo, 
împreună. 

— Mergem să vorbim cu el. 

O lăsară pe Cwenburg și străbătură distanţa scurtă, în sus, pe 
pantă. 

— Diaconul acesta este noul nostru proprietar, spuse Ma. 
Purtaţi-vă frumos și prietenos. O să fiu fermă cu el, dacă e 
nevoie, dar nu vrem să ne poarte ranchiună din vreun motiv 
oarecare. 

Mica biserică părea aproape părăsită, se gândi Edgar. Arcada 
de la intrare stătea să cadă și era împiedicată să se prăbușească 
doar pentru că fusese sprijinită cu un trunchi de copac solid, 
care se afla exact în mijlocul intrării. Lângă biserică văzură o 
casă din lemn, de două ori mai mare decât berăria. Politicoși, 
rămaseră afară și Ma strigă: 

— Este cineva acasă? 

Femeia care apăru în ușă ţinea un copil pe coapsă și era 
însărcinată cu un altul, în timp ce un ţânc se ascundea după 
fustele ei. Avea părul murdar și sânii grei. Se poate să fi fost 
frumoasă pe vremuri, cu pomeţii ridicaţi și nasul drept, dar 
acum părea atât de obosită, că abia putea să stea în picioare. 
Așa arătau multe dintre femeile de douăzeci și ceva de ani. Nu 
era de mirare că mureau tinere, se gândi Edgar. 

— Diaconul Degbert este aici? întrebă Ma. 

— Ce treabă aveţi cu bărbatul meu? spuse femeia. 

În mod cert, se gândi Edgar, nu era chiar cea mai strictă 
comunitate religioasă. În principiu, biserica prefera ca preoţii să 
rămână celibatari, dar această regulă era încălcată mai des 
decât era respectată și chiar și episcopii obișnuiau să se însoare. 

— Ne-a trimis episcopul de Shiring, zise Ma. 

Femeia strigă peste umăr: 

— Degsy? Vizitatori. 

Se holbă la ei încă o clipă, apoi dispăru înăuntru. 


Bărbatul care îi luă locul avea în jur de patruzeci și cinci de 
ani, dar avea capul ca un ou și nu avea frizură de călugăr. Poate 
că chelia lui se datora vreunei boli. 

— Eu sunt diaconul, spuse el cu gura plină de mâncare. Ce 
vreţi? 

Ma explică din nou. 

— Trebuie să așteptați, zise Degbert. Sunt în toiul cinei. 

Ma zâmbi fără să spună nimic, iar cei trei fraţi îi urmară 
exemplul. 

Degbert păru să înţeleagă că fusese neospitalier, dar, chiar și 
așa, nu se oferi să își împartă cina. 

— Mergeţi la berăria lui Dreng, spuse el. Beţi ceva. 

— Nu ne permitem să cumpărăm bere, răspunse Ma. Suntem 
săraci lipiti. Vikingii au atacat orașul Combe, unde locuiam. 

— Atunci așteptați acolo. 

— De ce nu îmi spuneţi unde se află ferma? continuă Ma 
amabilă. Sunt sigură că o pot găsi. 

Degbert ezită, apoi zise pe un ton iritat: 

— Presupun că va trebui să vă duc acolo. Se uită în spate și 
strigă: Edith! Pune-mi cina lângă foc. Va dura cam o oră. leși din 
casă și zise: Urmaţi-mă! 

Coborâră dealul împreună. 

— Cu ce vă ocupați în Combe? întrebă Degbert. N-aveaţi cum 
să fiţi fermieri acolo. 

— Soţul meu a fost constructor de nave, răspunse Ma. Vikingii 
l-au omorât. 

Degbert își făcu o cruce superficială. 

— Ei bine, aici nu avem nevoie de bărci. Fratele meu, Dreng, 
are bacul și nu este loc pentru două. 

— Dreng are nevoie de o barcă nouă, interveni Edgar. Aceea 
se crapă. Foarte curând se va scufunda. 

— Se poate. 

— Acum suntem fermieri, zise Ma. 

— Ei bine, pământul vostru începe de aici. Degbert se opri în 
capătul îndepărtat al tavernei. Este al vostru de la marginea 
apei până la marginea pădurii. 

Ferma consta într-o fâșie cu lăţimea de vreo două sute de 
metri, aflată la marginea râului. Edgar studie terenul. Episcopul 
Wynstan nu le spusese cât era de îngustă, așa că Edgar nu-și 
imaginase că o porţiune atât de mare de teren ar fi putut fi 


inundată. Pământul aflat mai departe de apă se îmbunătăţea, 
devenind o argilă nisipoasă, din care creșteau niște lăstari verzi. 

— Continuă spre vest, încă vreo șapte sute de metri, apoi este 
din nou pădure, zise Degbert. 

Ma începu să se plimbe între mlaștină și terenul mai ridicat, 
iar ceilalți o urmară. 

— După cum vezi, o recoltă serioasă de ovăz crește deja, 
spuse Degbert. 

Edgar nu putea să deosebească ovăzul de alte cereale și 
crezuse că mugurii verzi erau doar smocuri de iarbă. 

— Sunt la fel de multe buruieni cât ovăz, spuse Ma. 

După mai puţin de opt sute de metri, ajunseră la un grup de 
clădiri aflate pe o muchie. În spatele clădirilor, terenul desţelenit 
se termina, iar pădurea cobora până pe malul râului. 

— Acolo este o mică livadă, foarte utilă, spuse Degbert. 

Nu era chiar o livadă. Existau câţiva meri mici și un grup de 
tufișuri de moșmon. Moșmonul era un fruct care se cocea iarna, 
prea puţin apetisant pentru oameni și dat uneori ca hrană 
porcilor. Pulpa era acră și dură, deși uneori putea fi moale, fie 
din cauza îngheţului, fie când fructul era lăsat să se coacă prea 
mult. 

— Chiria constă în patru purcei și se plătește la Sfântul Mihail, 
spuse Degbert. 

Asta era, înțelese Edgar - văzuseră toată ferma. 

— Sunt cincisprezece hectare, e adevărat, spuse Ma, dar 
pământul este foarte sărac. 

— Din acest motiv chiria e atât de mică. 

Edgar știa că Ma negocia. O văzuse făcând acest lucru de 
atâtea ori, cu clienţii și cu furnizorii. Se pricepea la asta, dar 
acum era o provocare. Ce avea de oferit? Degbert ar fi preferat, 
desigur, ca ferma să fie închiriată și poate că dorea și să-i facă 
pe plac vărului său, episcopul; dar, pe de altă parte, nu avea 
mare nevoie de chiria scăzută și putea să-i spună, cu ușurință, 
lui Wynstan că Ma refuzase să ia în chirie un teren atât de 
neofertant. Ma se târguia de pe o poziție dezavantajoasă. 

Cercetară apoi casa. Edgar observă că avea stâlpi de lemn 
înfipţi în pământ, cu ziduri de nuiele și chirpici între aceștia. 
Stuful de pe podea era mucegăit și mirosea rău. Cwenburg 
avusese dreptate, în acoperișul de papură erau găuri, dar 
acestea puteau fi reparate. 


— Locul este o mizerie, spuse Ma. 

— Are nevoie de câteva reparaţii simple. 

— Mie mi se pare că e o grămadă de lucru. Va trebui să luăm 
lemn din pădure. 

— Da, da, spuse Degbert nerăbdător. 

În ciuda tonului irascibil, Degbert le făcuse o concesie 
importantă. Puteau să doboare copaci și nu se menţionase nici 
un fel de plată. Lemnul gratuit valora foarte mult. 

Clădirea mai mică era într-o stare și mai proastă decât casa 
principală. Ma spuse: 

— Hambarul practic se dărâmă. 

— Deocamdată nu aveţi nevoie de hambar, răspunse 
Degbert. Nu aveţi ce să depozitaţi aici. 

— Ai dreptate, suntem făliţi, zise Ma. Așa că nu vom putea să 
plătim chiria la Sfântul Mihail. 

Degbert păru învins. Abia dacă mai reuși să comenteze. 

— Puteţi să-mi rămâneţi datori, spuse el. Cinci purcei de 
Sfântul Mihail, anul viitor. 

— Cum pot să cumpăr o scroafă? Ovăzul ăsta abia dacă 
ajunge să-mi hrănesc băieţii peste iarnă. Nu-mi va rămâne nimic 
de vânzare. 

— Refuzi să iei ferma? 

— Nu, spun că, pentru a face ferma să fie rentabilă, e nevoie 
să-mi dai mai mult ajutor. Am nevoie de o păsuire pentru chirie 
și am nevoie de o scroafa. Și am nevoie de un sac de faină pe 
credit - nu avem nici un fel de mâncare. 

Era o listă îndrăzneață de cereri. Proprietarii de teren se 
așteptau să fie plătiţi, nu să plătească. Dar, uneori, trebuiau să-i 
ajute pe chiriași să pornească, iar Degbert trebuia să știe asta. 

Deși frustrat, acesta cedă. 

— În regulă, zise el. Vă împrumut faină. Nu plătiţi chirie anul 
ăsta. Vă aduc un purceluș femelă, dar îmi veţi fi datori cu o 
purcică din prima serie de pui, iar asta este peste chirie. 

— Presupun că va trebui să accept, spuse Ma aparent 
reticentă, dar Edgar fu destul de sigur că ea făcuse o afacere 
bună. 

— Şi trebuie să mă întorc la cina mea, zise Degbert 
morocănos, simțind că fusese înfrânt. 

Plecă și se îndreptă înapoi, spre cătun. 

— Când primim purcelul? strigă Ma după el. 


El răspunse fără să întoarcă privirea. 

— Curând. 

Edgar inventarie noua lor casă. Era deprimantă, dar se simţi 
surprinzător de bine. Aveau de făcut faţă unei provocări, iar asta 
era cu mult mai bine decât disperarea pe care o simţise mai 
devreme. 

— Erman, spuse Ma, mergi în pădure și adună lemn de foc. 
Eadbald, du-te la berărie și roagă-i să-ţi dea un lemn aprins din 
șemineul lor - folosește-ţi farmecul cu fata de la bac. Edgar, vezi 
dacă poţi să faci niște petice improvizate pentru găurile din 
acoperiș - nu avem timp să reparăm acoperișul cum se cuvine. 
Daţi-i drumul, băieţi! De mâine începem să prășim câmpul. 

Degbert nu aduse purcelul la fermă în următoarele câteva 
zile. 

Ma nu pomeni nimic despre asta. Prăși ovăzul cu Erman și cu 
Eadbald, aplecaţi de mijloc toţi trei pe câmpul lung și îngust, în 
timp ce Edgar repara casa și hambarul, cu lemn adus din 
pădure, folosind toporul vikingului și câteva unelte ruginite, 
lăsate în urmă de chiriașul anterior. 

Dar Edgar era îngrijorat. Degbert nu era mai de încredere 
decât vărul lui, episcopul Wynstan. Edgar se temea că, dacă 
Degbert avea să îi vadă cum se pregătesc, avea să considere că 
sunt hotărâți și să se răzgândească. Atunci, familia trebuia să se 
lupte să plătească chiria - și, odată ce asta devenea obicei, era 
foarte dificil să mai schimbe ceva, după cum aflase Edgar, 
observând soarta vecinilor lipsiţi de prevedere din Combe. 

— Nu te îngrijora, spuse Ma când Edgar își exprimă 
îngrijorarea. Degbert nu poate scăpa de mine. Chiar și cei mai 
răi preoţi trebuie să ajungă la biserică la un moment dat. 

Edgar spera că ea avea dreptate. 

Când auziră clopotul bisericii, duminică dimineaţa, străbătură 
toată lungimea terenului fermei lor, până în cătun. Edgar 
presupunea că urmau să ajungă ultimii, având în vedere că se 
aflau cel mai departe. 

Biserica nu era nimic altceva decât un turn pătrat, lipit de 
partea de est a unei clădiri cu un singur nivel. Edgar observă că 
întreaga structură se înclina spre vale: într-o bună zi, avea să se 
prăbușească. 

Pentru a putea intra, fură nevoiţi să se strecoare prin intrarea 
blocată parțial de trunchiul de copac ce susţinea arcada. Edgar 


reuși să vadă de ce se prăbușea arcada. Îmbinările cimentate 
dintre pietrele unei arcade rotunde trebuiau să fie toate 
îndreptate spre centrul unui cerc imaginar, asemenea spiţelor 
unei roți de căruţă bine construite, dar, la arcada aceea, ele 
erau așezate la întâmplare. Asta făcea ca structura să fie slabă 
și să arate urât. 

Nava era parterul turnului. Tavanul înalt făcea ca locul să 
pară și mai înghesuit. Cam doisprezece adulţi și câţiva copii mici 
stăteau în picioare și așteptau să înceapă slujba. Edgar le salută 
din cap pe Cwenburg și pe Edith, singurele două persoane pe 
care le mai întâlnise până atunci. 

Pe una dintre pietrele ce susțineau zidul era sculptată o 
inscripţie. Edgar nu reuși să citească, dar presupuse că acolo 
era înmormântat cineva, poate un nobil care construise biserica 
pentru a-i fi loc de odihnă veșnică. 

O arcadă îngustă, în zidul dinspre est, conducea spre altar. 
Edgar aruncă o privire prin deschizătură și observă un altar pe 
care se afla o cruce de lemn, cu o pictură murală cu lisus copil în 
spatele ei. Degbert se afla acolo, împreună cu alţi clerici. 

Membrii congregaţiei erau mai interesaţi de nou-veniţi decât 
de preoți. Copiii se holbau la Edgar și la familia lui, în timp ce 
părinţii lor aruncau priviri furișate, apoi se întorceau să discute 
cu voce joasă despre ceea ce văzuseră. 

Degbert termină slujba rapid. Părea grăbit până la a părea 
lipsit de respect, se gândi Edgar, și el nu era o persoană tocmai 
evlavioasă. Poate că nu avea importanţă, căci congregația 
oricum nu înţelegea cuvintele în latină; dar Edgar fusese 
obișnuit cu un ritm mult mai liniștit în Combe. Oricum, asta nu 
era problema lui atâta vreme cât păcatele îi erau iertate. 

Edgar nu era prea preocupat de sentimentele religioase. Când 
oamenii se întrebau cum își petreceau morții vremea în ceruri 
sau dacă diavolul avea coadă, Edgar devenea nerăbdător, căci 
credea că nimeni n-avea să afle vreodată adevărul despre astfel 
de lucruri în această viaţă. Lui îi plăceau întrebările care aveau 
răspunsuri clare, cum ar fi cât de înalt ar trebui să fie catargul 
unei nave. 

Cwenburg stătea alături de el și zâmbea. Evident, se hotărâse 
să fie drăguță. 

— Ar trebui să treci pe la mine într-o seară, spuse ea. 

— N-am bani pentru bere. 


— Chiar și așa poţi să-ţi vizitezi vecinii. 

— Poate. 

Edgar nu dorea să fie neprietenos, dar nu voia să-și petreacă 
seara în compania lui Cwenburg. 

La sfârșitul slujbei, Ma îi urmă hotărâtă pe preoţi în afara 
bisericii. Edgar se duse cu ea, iar Cwenburg îi urmă. Ma îl acostă 
pe Degbert înainte ca acesta să poată dispărea. 

— Am nevoie de purcelușul pe care mi l-ai promis, spuse ea. 

Edgar era mândru de mama lui. Era hotărâtă și neînfricată și 
își alesese perfect momentul. Degbert nu dorea să poată fi 
acuzat că-și încălcase o promisiune în faţa întregului sat. 

— Vorbește cu grăsana de Bebbe, spuse el curtenitor, apoi își 
continuă drumul. 

Edgar se întoarse spre Cwenburg. 

— Cine este Bebbe? o întrebă el. 

Cwenburg arătă spre o femeie grasă care se strecura pe 
lângă trunchiul de copac. 

— Ea aprovizionează mănăstirea cu ouă și carne, dar și cu 
alte produse din gospodăria ei. 

Edgar i-o arătă pe femeie lui Ma, care o abordă imediat. 

— Mi-a spus să discut cu tine despre purcel, zise ea. 

Bebbe avea faţa roșie și era prietenoasă. 

— O, da, spuse ea. Trebuie să primeşti o purcică înțărcată. 
Vino cu mine și poţi să-ţi alegi. 

Ma se duse cu Bebbe, iar cei trei băieţi le urmară. 

— Cum te descurci? întrebă Bebbe amabilă. Sper că ferma nu 
este prea ruinată. 

— E în stare proastă, dar o reparăm, răspunse Ma. 

Edgar se gândi că Ma și Bebbe erau cam de aceeași vârstă. 
Părea că se puteau înţelege și chiar spera asta: Ma avea nevoie 
de un prieten. _ 

Bebbe avea o casă mică pe un teren întins. In spatele casei se 
afla un iaz cu rațe, un coteţ de găini și o vacă legată, cu un vițel 
nou. Lipit de casă era un ţarc îngrădit, cu o scroafa care avea 
opt purceluși. Bebbe era destul de avută, deși, probabil, 
depindea de mănăstire. 

Ma studie cu atenţie purcelușii timp de câteva minute, apoi 
arătă spre unul mai mic și vioi. 

— Bună alegere, spuse Bebbe și apucă micul animal cu o 
mișcare iute, exersată. 


Acesta guiţă înspăimântat. Ea scoase câteva șnururi de piele 
din buzunarul centurii și îi legă picioarele. 

— Cine îl duce? întrebă apoi. 

— İl iau eu, spuse Edgar. 

— Bagă-ţi mâna pe sub burta lui și ai grijă să nu te muște. 

Edgar făcu așa cum i se spusese și apucă purcelul murdar. 

Ma îi mulţumi lui Bebbe. 

— Am nevoie să-mi aduceţi înapoi legăturile imediat ce nu vă 
mai trebuie, spuse Bebbe. 

Orice fel de șnururi erau valoroase, fie din piele, fie din 
tendoane sau sfoară. 

— Desigur, zise Ma, apoi plecară. 

Purcelul guiţa și se agita neîncetat pentru că fusese luat de 
lângă mama lui. Edgar îi închise fălcile cu mâna ca să oprească 
gălăgia. Drept răzbunare, purcelul făcu un rahat lichid, urât 
mirositor, pe partea din faţă a tunicii lui. 

Se opriră la tavernă și o rugară pe Cwenburg să le dea niște 
resturi ca să hrănească purcelul. Ea aduse un braţ de coji de 
brânză, cozi de pește, cotoare de măr și alte rămășițe. 

— Puţi, îi spuse ea lui Edgar. 

El era conștient de asta. 

— Va trebui să mă arunc în râu, zise el. 

Apoi se îndreptară spre fermă. Edgar duse purcelul în 
hambar; reparase deja gaura din zid, așa că micul animal nu 
putea să evadeze. Avea să o bage pe Brindle în hambar pe 
timpul nopţii, ca să-l păzească. 

Ma încălzi apă pe foc și aruncă resturile în ea ca să facă un 
terci. Edgar era bucuros că aveau un porc, dar asta însemna 
încă o gură de hrănit. Nu puteau să-l mănânce: trebuiau să-l 
hrănească până când se maturiza suficient încât să facă pui. 
Pentru un timp, n-avea să fie decât o altă risipă a resurselor lor 
amărâte. 

— În curând se va hrăni singură din pădure, mai ales după ce 
vor începe să cadă ghindele, spuse Ma. Dar va trebui să o 
învăţăm să vină acasă noaptea, altfel va fi furată de hoţi sau 
mâncată de lupi. 

— Cum îţi dresai porcii pe vremea când erai la fermă? întrebă 
Edgar. 


— Nu știu - întotdeauna veneau când îi chema mama. 
Presupun că știau că era posibil ca ea să le dea ceva de 
mâncare. Nu veneau la noi când eram copii. 

— Purcelul nostru ar putea învăţa să răspundă la vocea ta, 
însă atunci s-ar putea să nu vină la altcineva. Avem nevoie de 
un clopot. 

Ma scoase un fornăit sceptic. Clopotele erau scumpe. 

— Am nevoie de o broșă de aur și de un ponei alb, spuse ea. 
Dar nu o să le obţin. 

— Nu știi niciodată peste ce poţi să dai, zise Edgar. 

Apoi se duse în hambar. Își amintea că văzuse acolo o seceră 
veche, cu mânerul putrezit și cu lama curbată, ruginită și ruptă 
în două. O aruncase într-un colţ, împreună cu alte ciudăţenii și 
resturi. Acum recuperă capătul rupt al lamei, un corn de fier 
lung de treizeci de centimetri, ce părea că nu mai putea fi folosit 
la nimic. 

Găsi o piatră netedă sub soarele dimineţii, se așeză și începu 
să curețe rugina de pe lamă. Era o treabă obositoare și 
plictisitoare, dar el era obișnuit cu munca grea și continuă să 
facă asta până când metalul deveni suficient de curat pentru ca 
soarele să strălucească în el. Nu ascuţi tăișul: nu intenţiona să 
taie nimic cu el. 

Folosind pe post de sfoară o crenguţă îndoită, agăţă lama de 
o creangă, apoi o lovi cu piatra. Aceasta răsună, însă nu cu un 
sunet de clopot, ci cu un clinchet nemuzical, care era, în orice 
caz, suficient de puternic. 

Îi arătă lui Ma și îi zise: 

— Dacă suni asta în fiecare zi, înainte să hrănești purcica, ea 
va învăţa să vină la sunet. 

— Foarte bine, spuse Ma. Cât de mult îţi ia să faci o broșă de 
aur? 

Tonul ei era zeflemitor, dar se simţea o undă de mândrie în el. 
Ea considera că Edgar moștenise mintea ei și probabil că avea 
dreptate. 

Masa de prânz era gata, dar se compunea doar din pâine 
goală și ceapă sălbatică. Edgar dorea să se spele înainte să 
mănânce, așa că porni de-a lungul râului, până când ajunse la o 
mică plajă noroioasă. Își scoase tunica și se spălă în apa puţin 
adâncă, apoi frecă și stoarse haina de lână pentru a scoate 


putoarea din ea. După aceea o întinse pe o piatră să se usuce la 
soare. 

Se scufundă în apă, apoi își aplecă puţin capul, ca să-și spele 
părul. Oamenii spuneau că băile făceau rău la sănătate, iar 
Edgar nu făcuse baie niciodată iarna, dar cei care nu se spălau 
niciodată puţeau toată viaţa lor. Ma și Pa îi învăţaseră pe băieţii 
lor să se menţină proaspeţi, făcând baie cel puţin o dată pe an. 

Edgar crescuse lângă mare și învățase să înoate în același 
timp în care învățase să meargă. Acum se hotărî să traverseze 
râul, doar pentru distracţie. 

Curentul era moderat și traversarea fu ușoară. Se bucură de 
senzaţia pe care i-o dădea apa rece pe piele. Când ajunse pe 
malul celălalt, se întoarse și porni înapoi. În apropierea malului, 
puse picioarele jos și se ridică. Suprafaţa apei era la nivelul 
genunchilor și apa îi picura de pe corp, în curând, soarele avea 
să îl usuce. 

În clipa aceea, realiză că nu era singur. 

Cwenburg stătea pe malul râului și îl privea. 

— Arăţi bine, spuse ea. 

Edgar se simţi prost. Jenat, îi răspunse: 

— Vrei, te rog, să pleci? 

— De ce? Oricine se poate plimba pe malul râului. 

— Te rog! 

Ea se ridică și se întoarse. 

— Mulţumesc, zise Edgar. 

Dar el îi interpretase greșit intenţiile. În loc să se îndepărteze, 
ea își trase rochia peste cap cu o mișcare iute. Pielea ei goală 
era palidă. 

— Nu! Nu! spuse Edgar. 

Ea se întoarse, iar Edgar o privi oripilat. Înfăţișarea ei nu avea 
nimic în neregulă - de fapt, o parte a minţii lui observă că avea 
o siluetă drăguță, plinuţă -, dar era femeia nepotrivită. Inima lui 
era plină de Sunni și nici un alt trup nu-l putea mișca. 

Cwenburg intră în râu. 

— Părul tău are o altă culoare acolo jos, spuse ea cu un 
zâmbet de intimitate nedorită. E cumva roșcat. 

— Nu te apropia de mine, zise el. 

— Chestia ta s-a zbârcit toată de la apa rece - vrei să ţi-o 
încălzesc? spuse ea întinzându-se spre el. 


Edgar o împinse. Pentru că era încordat și jenat, o împinse 
mai tare decât era nevoie. Ea își pierdu echilibrul și căzu în apă. 
În timp ce se ridica, el trecu pe lângă ea și ieși pe plajă. 

— Ce-i cu tine? zise ea în urma lui. Eşti un băiat-fetiță căruia îi 
plac bărbaţii? 

El își ridică tunica. Era încă umedă, dar o îmbrăcă oricum. 
Simţindu-se mai puţin vulnerabil, se întoarse către ea. 

— Da, ai dreptate, zise el. Sunt un băiat-fetiţă. 

Ea îl privea cu furie. 

— Nu, nu ești, spuse. Inventezi. 

— Da, inventez. Controlul de sine al lui Edgar începea să se 
topească. Adevărul este că nu-mi place de tine. Acum mă lași în 
pace? 

Ea ieși din apă. 

— Porcule! rosti ea. Sper să mori de foame la ferma aia 
stearpă. Îşi trase rochia peste cap. Și pe urmă sper să ajungi în 
iad, spuse ea îndepărtându-se. 

Edgar se simţi ușurat să scape de ea. Apoi, o clipă mai târziu, 
îi păru rău că fusese răutăcios. Parţial era vina ei, pentru că 
fusese prea insistentă, dar el ar fi putut să se poarte mai 
frumos. Își regreta adesea impulsurile și și-ar fi dorit să aibă o 
stăpânire de sine mai bună. 

Uneori, se gândi el, era greu să faci ceea ce trebuie. 

x kx X 

Zona rurală era liniştită. 

În Combe era întotdeauna gălăgie: veselia zgomotoasă a 
pescărușilor, loviturile ciocanelor în cuie, murmurul mulțimii și 
strigătul câte unei voci izolate. Până şi noaptea se auzea 
scârțâitul bărcilor, când se ridicau și coborau odată cu apa 
neobosită. Dar la ţară, adesea, era o liniște desăvârșită. Dacă 
bătea vântul, arborii șopteau nemulţumiţi, dar dacă nu bătea, 
putea să fie la fel de liniște ca într-un mormânt. 

Așa că, atunci când Brindle lătră în mijlocul nopţii, Edgar se 
trezi rapid. 

Se ridică imediat în picioare și apucă toporul din cârligul său 
de pe perete. Inima îi bătea cu putere și respira cu greutate. 

Din întuneric se auzi vocea lui Ma: 

— Ai grijă! 

Brindle se afla în hambar, iar lătratul său agitat părea să se 
audă de la depărtare. Edgar pusese câinele acolo ca să 


păzească purcelușul și ceva îl alertase, simțind probabil un 
pericol. 

Edgar se îndreptă spre ușă, dar Ma ajunse acolo înaintea lui. 
Observă lumina focului strălucind ameninţător pe lama cuţitului 
din mâna ei. Ascuţise și curăţase cuțitul el însuși, pentru a o 
scuti de acest efort, așa că știa că putea fi mortal. 

— Pleacă de lângă ușă, îi șopti ea. Unul dintre ei ar putea să 
stea la pândă. 

Edgar făcu așa cum i se spusese. Fraţii săi se aflau în spatele 
lui. Spera că și ei apucaseră vreo armă, de orice fel. 

Ma ridică piedica în tăcere, aproape fără să facă nici un 
zgomot, apoi deschise ușa brusc. 

Imediat, în cadrul ușii apăru o siluetă. Ma avusese dreptate 
să-l avertizeze pe Edgar: hoţii anticipaseră faptul că familia s-ar 
fi putut trezi și unul dintre ei era pregătit să-i ia prin surprindere, 
în cazul în care s-ar fi repezit, neprevăzători, afară din casă. Era 
o lună strălucitoare și Edgar văzu clar pumnalul lung din mâna 
dreaptă a hoțului. Bărbatul împunse orbește în întunericul din 
casă, fără să înjunghie însă pe nimeni. 

Edgar balansă toporul, dar Ma fu mai rapidă. Cuţitul ei străluci 
în întuneric, apoi hoţul gemu de durere și căzu în genunchi. Ea 
se apropie și lama fulgeră pe lângă gâtul bărbatului. 

Edgar îşi făcu loc pe lângă amândoi. În timp ce ieșea în 
lumina lunii, auzi purcelușul guiţând. O clipă mai târziu, văzu 
încă două siluete furișându-se din hambar. Unul dintre hoţi purta 
un fel de bonetă ce-i acoperea parţial fața și ducea în braţe 
purcelușul care se zbătea. 

Cei doi îl observară pe Edgar și o luară la fugă. 

Edgar se înfurie: porcul era foarte preţios. Dacă îl pierdeau, 
nu aveau să mai primească încă unul: oamenii ar fi spus că nu 
erau capabili să aibă grijă de animalele lor. Într-un moment de 
anxietate acută, Edgar acţionă fără să gândească. Ridică toporul 
deasupra capului, apoi îl azvârli în spatele hoţului care ducea 
purcelul. 

Se gândi că ratase și mormăi dezamăgit; dar lama ascuţită 
mușcă din braţul fugarului. Acesta scoase un strigăt ascuţit, 
scăpă purcelul și căzu în genunchi, apucându-se cu mâna de 
rană. 

Al doilea bărbat îl ajută să se ridice. Edgar se repezi spre ei și 
aceștia o luară la fugă, lăsând purcelul în urmă. 


Edgar ezită doar o clipă: își dorea să prindă hoţii. Dar dacă 
lăsa purcelul să scape, acesta ar fi putut fugi foarte departe în 
spaima lui, fiind posibil să nu-l mai găsească niciodată. 
Abandonă urmărirea bărbaţilor și porni după animal. Era tânăr și 
avea picioarele scurte, așa că, după un minut, îl ajunse din 
urmă, apoi se aruncă asupra lui și îl prinse cu ambele mâini de 
un picior. Purcelul se zbătu, dar nu reuși să scape din 
strânsoare. 

El luă în braţe animalul micuţ, se ridică în picioare și porni 
înapoi spre fermă. 

Băgă purcelul în hambar și se opri o clipă ca să o felicite pe 
Brindle, care dădea mândră din coadă. Îşi recuperă toporul de 
unde căzuse și șterse lama pe iarbă, curățând-o de sângele 
hoţului. În sfârșit, reveni la familia lui. 

Stăteau cu toţii în picioare în jurul celuilalt hoţ. 

— E mort, spuse Eadbald. 

— Haideţi să-l aruncăm în râu! zise Erman. 

— Nu, rosti Ma. Vreau ca ceilalţi hoţi să știe că l-am omorât. 

Nu erau în pericol din punct de vedere al legii: era clar stabilit 
faptul că un hoţ prins asupra faptei putea fi omorât pe loc. 

— Urmaţi-mă, băieţi! Aduceţi și cadavrul. 

Erman și Eadbald îl ridicară. Ma îi conduse în pădure și merse 
cam o sută de metri prin vegetaţia crescută în umbra copacilor, 
pe o cărare abia vizibilă, până când ajunse într-un loc în care 
aceasta se intersecta cu o alta, la fel de greu de observat. 
Oricine venea la fermă prin pădure trebuia să treacă prin 
această răscruce. 

Ea privi la lumina lunii spre copacii din jur și arătă spre unul 
care avea crengile ramificate mai jos. 

— Vreau să agăţațţi corpul în copacul acela, spuse ea. 

— Pentru ce? întrebă Erman. 

— Ca să le arătăm oamenilor ce se întâmplă cu cei care 
încearcă să ne jefuiască. 

Edgar era impresionat. Nu știuse niciodată că mama lui putea 
să fie atât de dură. Dar împrejurările se schimbaseră. 

— Nu avem nici un fel de funie, zise Erman. 

— Se va gândi Edgar la o soluţie, răspunse Ma. 

Edgar dădu din cap, apoi arătă spre o creangă ramificată, 
aflată la vreo trei metri înălțime. 


—  Înfigeţi-l acolo, cu câte o ramură sub fiecare subsuoară, 
spuse el. 

In timp ce fraţii săi manevrau trupul ca să-l urce în copac, 
Edgar găsi un băț de vreo treizeci de centimetri lungime și gros 
de doi și începu să ascută un capăt cu ajutorul lamei toporului 
său. 

Fraţii săi așezară corpul în poziţie de drepți. 

— Acum trageţi de braţe până când palmele se împreunează 
în față. 

Când braţele fură trase în față, Edgar apucă una din 
încheieturile mortului și înfipse băţul în ea. Avu nevoie să o bată 
cu capul toporului ca să pătrundă în carne. Curse doar foarte 
puţin sânge: inima omului se oprise de ceva vreme. 

Edgar alinie și cealaltă încheietură și introduse băţul și prin 
ea. Acum, palmele împreunate erau bătute în cuie, iar corpul 
era bine fixat în copac. 

Se gândi că avea să rămână acolo până când urma să 
putrezească. 

Dar probabil că ceilalți hoţi se întorseseră, pentru că trupul 
dispăru până dimineaţă. 

x kx * 

Câteva zile mai târziu, Ma îl trimise pe Edgar în sat să 
împrumute o bucată de sfoară solidă, ca să-și lege pantofii, care 
se rupseseră. Imprumutul era o practică obișnuită între vecini, 
dar nimeni nu avea, niciodată, suficientă sfoară. Oricum, Ma 
spusese de două ori povestea raidului vikingilor, o dată la casa 
preotului și apoi la berărie; deși ţăranii nu erau niciodată prea 
grăbiţi să accepte nou-veniţii, locuitorii din Dreng's Ferry o 
primiră călduros pe Ma după ce auziră despre tragedia ei. 

Era seara devreme. Câţiva săteni erau așezați pe băncile din 
faţa berăriei lui Dreng și toţi beau din căni de lemn, în timp ce 
soarele apunea. Edgar încă nu gustase berea, dar clienţilor 
părea să le placă. 

li întâlnise deja pe toţi sătenii și îi recunoscu pe membrii 
grupului. Diaconul Degbert discuta cu fratele său, Dreng, iar 
Cwenburg și Bebbe, cea cu faţa roșie, ascultau. Mai erau de față 
încă trei femei: Leofgifu, numită Leaf, era mama lui Cwenburg; 
Ethel, o femeie mai tânără, era cealaltă nevastă a lui Dreng sau, 
poate, concubina; iar Blod, cea care umplea cănile dintr-o 
carafă, era sclavă. 


Când Edgar se apropie, sclava ridică privirea și îi spuse într-o 
anglo-saxonă stâlcită: 

— Vrei bere? 

Edgar scutură din cap. 

— N-am bani. 

Ceilalţi se uitară spre el. Cwenburg spuse cu un rânjet: 

— De ce ai venit la berărie dacă nu-ți permiţi o cană cu bere? 

In mod clar, era încă afectată de faptul că Edgar îi respinsese 
avansurile. Își făcuse un dușman. El oftă în sinea lui. 

Adresându-i-se grupului, mai degrabă decât lui Cwenburg, 
spuse umil: 

— Mama mea vă roagă să îi împrumutaţi o bucată de sfoară 
solidă, ca să-și repare pantoful. 

— Spune-i să-și facă singură sfoara, zise Cwenburg. 

Ceilalţi rămaseră tăcuţi, privind. Edgar se simţi stânjenit, dar 
rămase pe loc. 

— Imprumutul ar fi un semn de bunăvoință, spuse el printre 
dinţii încleștați. Vă vom plăti atunci când ne vom pune pe 
picioare. 

— Dacă se va întâmpla vreodată, rosti Cwenburg. 

Leaf scoase o exclamaţie de nerăbdare. Părea să aibă în jur 
de treizeci de ani, așa că trebuie să fi avut vreo cincisprezece 
când o născuse pe Cwenburg. Fusese drăguță pe vremuri, 
presupuse Edgar, dar acum arăta de parcă ar fi băut prea mult 
din propria băutură. Oricum, era suficient de trează încât să se 
simtă jenată de purtarea necioplită a fiicei ei. 

— Nu fi atât de neprietenoasă cu vecinii, fato! spuse ea. 

Dreng zise furios: 

— Las-o în pace. Are dreptate. 

Era un tată indulgent, observă Edgar; asta ar fi putut explica 
într-un fel comportamentul fiicei lui. 

Leaf se ridică. 

— Vino înăuntru, îi spuse ea lui Edgar pe un ton prietenos. Să 
văd ce pot găsi. 

El o urmă în casă; ea umplu o cană cu bere dintr-un butoi și i- 
o dădu. 

— Din partea casei, spuse ea. 

— Mulţumesc, zise el luând o înghiţitură zdravănă. 

Părea să fie pe măsura reputației: era gustoasă și îi ridică 
moralul imediat. Goli cana și spuse: 


— E foarte bună. 

Ea zâmbi. Lui Edgar îi trecu prin minte că era posibil ca Leaf 
să aibă cam aceleași planuri cu el ca fiica ei. Nu era încrezut și 
nu considera că femeile trebuiau să fie toate atrase de el; dar 
presupunea că, într-o așezare atât de mică, orice bărbat nou era 
interesant pentru femei. 

În orice caz, Leaf se întoarse cu spatele și răscoli într-un cufăr. 
O clipă mai târziu, scoase un metru de sfoară. 

— Uite aici! 

Realiză că era doar amabilă. 

— Eşti foarte drăguță, zise el. 

Ea îi luă cana goală și spuse: 

— Transmite-i urările mele de bine mamei tale. Este o femeie 
foarte curajoasă. 

Edgar ieși. Degbert, evident relaxat de ceea ce băuse, tocmai 
ținea un discurs. 

— Conform calendarelor, ne aflăm în al nouă sute nouăzeci și 
șaptelea an al Domnului nostru, spuse el. lisus are nouă sute 
nouăzeci și șapte de ani. Peste trei ani, va avea un mileniu. 

Edgar se pricepea la numere, așa că nu putea lăsa acest lucru 
să treacă pur și simplu. 

— lisus nu s-a născut în anul unu? zise el. 

— Ba da, răspunse Degbert, apoi adăugă îngâmfat: Orice om 
educat știe acest lucru. 

— Asta înseamnă că a avut prima aniversare în anul doi. 

Degbert începu să pară nesigur. 

Edgar continuă: 

— În anul trei, a împlinit doi ani - și așa mai departe. Astfel că 
anul acesta, nouă sute nouăzeci și șapte, el împlinește nouă 
sute nouăzeci și șase. 

Degbert izbucni: 

— Habar n-ai despre ce vorbești, puști arogant! 

O voce ascunsă din fundul minţii lui Edgar îi spuse să nu se 
certe, dar vocea aceea era acoperită de nevoia lui de a corecta 
o eroare de aritmetică. 

— Nu, nu, spuse el. De fapt, ziua de naștere a lui lisus va fi de 
Crăciun, așa că, deocamdată, are doar nouă sute nouăzeci și 
cinci și jumătate. 

Leaf, care privea din cadrul ușii, rânji și spuse: 

— Aici te-a făcut, Degsy! 


Degbert deveni livid. 

— Cum îndrăznești să vorbești în felul ăsta cu un preot? îi 
spuse el lui Edgar. Cine te crezi? Nu știi nici măcar să citești. 

— Nu, dar știu să socotesc, răspunse Edgar încăpățânat. 

Dreng spuse: 

— la-ţi sfoara și cară-te! zise el. Şi să nu te mai întorci până 
când nu înveţi să-i respecţi pe cei mai în vârstă și mai buni 
decât tine. 

— Sunt doar numere, spuse Edgar retrăgându-se, când era 
deja prea târziu. Nu voiam să fiu lipsit de respect. 

— Dispari din faţa mea, zise Degbert furios. 

— Haide, dispari! adăugă Dreng. 

Edgar se întoarse și se îndepărtă, mergând deprimat de-a 
lungul malului râului. Familia lui avea nevoie de tot ajutorul pe 
care-l putea obține, iar el își făcuse deja doi dușmani. 

De ce trebuise să-și deschidă gura proastă? 


CAPITOLUL 4 
Începutul lunii iulie 997 


Lady Ragnhild, fiica contelui Hubert de Cherbourg, era 
așezată între un călugăr englez și un preot francez. Ragna, cum 
i se spunea, îl considera pe călugăr interesant, iar pe preot, 
încrezut - dar preotul era cel pe care trebuia să-l cucerească. 

La castelul din Cherbourg era vremea mesei de la miezul zilei. 
Impunătoarea fortificaţie de piatră se înălța pe vârful dealului ce 
domina portul. Tatăl Ragnei era mândru de acea construcţie 
inovatoare și neobișnuită. 

Contele Hubert era mândru și pentru multe alte lucruri. 
Preţuia moștenirea lui războinică de viking, dar era mult mai 
încântat de felul în care vikingii se transformaseră în normanzi, 
cu propria lor versiune a limbii franceze. Mai presus de orice, 
prețuia felul în care adoptaseră creștinismul și restauraseră 
bisericile și mănăstirile ce fuseseră devastate de strămoșii lor. În 
doar o sută de ani, foștii pirați creaseră o civilizaţie care 
respecta legea, egală oricărei alte civilizaţii europene. 

Masa lungă, cu grinzi, era așezată în sala mare, la etajul de 
sus al castelului. Era acoperită cu o pânză albă de in, ce ajungea 
până la podea. Părinţii Ragnei stăteau în capul mesei. Numele 
mamei ei era Ginnlaug, dar și-l schimbase în Genevieve, un 
nume cu o rezonanţă mult mai franceză, ca să-i facă pe plac 
bărbatului ei. 

Contele, contesa și oaspeţii lor importanţi mâncau din boluri 
de bronz, beau din căni de lemn de cireș, cu montură de argint, 
și foloseau cuțite și linguri aurite - tacâmuri costisitoare, totuși 
nu extravagante. 

Călugărul britanic, fratele Aldred, era incredibil de arătos. El îi 
amintea Ragnei de o sculptură antică, romană, în marmură, pe 
care o văzuse la Rouen, capul unui bărbat cu părul scurt și 
cârlionţat, pătat de vreme și lipsit de vârful nasului, dar, în mod 
clar, o parte din ceea ce fusese cândva statuia unui zeu. 

Aldred sosise în după-amiaza anterioară, strângând la piept o 
cutie cu cărţi pe care le cumpărase de la marea mănăstire 


normandă de la Jumieges. „Are un scriptoriu la fel de bun ca 
oricare altul din lume! se entuziasmase Aldred. Şi o armată de 
călugări care copiază și decorează manuscrise, pentru 
iluminarea lumii.” Cărţile și înţelepciunea pe care o aduceau 
acestea constituiau, în mod cert, marea pasiune a lui Aldred. 

Ragna nu avea habar că această pasiune înlocuise, în viaţa 
lui, ceea ce altfel ar fi fost un fel de dragoste romantică, ce îi era 
interzisă de credinţă. El se purta drăguţ cu ea, dar pe faţa lui 
apărea o expresie diferită, înfometată, atunci când se uita la 
fratele ei, Richard, care era un băiat înalt, de paisprezece ani, cu 
buze pline, ca de femeie. 

Acum, Aldred aștepta un vânt favorabil care să-l ducă înapoi, 
peste Canal, în Anglia. 

— Abia aștept să ajung acasă, la Shiring, și să le arăt fraţilor 
mei felul în care călugării de la Jumieges își împodobesc 
scrierile, spuse el. 

El vorbea franceza amestecând și câteva cuvinte latine și 
anglo-saxone. Ragna cunoștea latina și prinsese ceva anglo- 
saxonă de la o doică englezoaică; aceasta fusese măritată cu un 
marinar normand și venise să locuiască la Cherbourg. 

— lar două dintre cărţile pe care le-am cumpărat sunt lucrări 
despre care n-am mai auzit până acum! continuă Aldred. 

— Eşti stareţ de Shiring? întrebă Ragna. Pari destul de tânăr. 

— Am treizeci și trei de ani și nu sunt eu stareţul, spuse el cu 
un zâmbet. Eu sunt bibliotecarul, am grijă de scriptoriu și de 
bibliotecă. 

— E o bibliotecă mare? 

— Avem opt cărţi, dar, când o să ajung acasă, vom avea 
șaisprezece. lar la scriptoriu lucrez împreună cu un asistent, 
Tatwine. El colorează literele mari. Eu scriu textul - mă 
interesează mai mult cuvintele decât culorile. 

Preotul le întrerupse conversaţia și îi aminti Ragnei despre 
datoria ei de a face o impresie bună. Părintele Louis întrebă: 

— Spune-mi, lady Ragnhild, citeşti? 

— Sigur că da. 

El ridică o sprânceană în semn de ușoară surpriză. Nu exista 
„desigur” în această chestiune: în orice caz, nu toţi nobilii știau 
să citească. 


Ragna înţelese că tocmai făcuse genul de comentariu care îi 
atrăgea reputaţia de a fi trufașă. În încercarea de a fi mai 
amabilă, adăugă: 

— Tatăl meu m-a învăţat să citesc încă de când eram mică, 
înainte de nașterea fratelui meu. 

Când sosise părintele Louis, în urmă cu o săptămână, Ragna 
fusese chemată în camera privată a contelui și contesei și 
mama ei îi spusese: 

— Cine crezi că a venit? 

Ragna se încruntase. 

— Nu știu. 

— Este un bărbat important, secretarul contelui de Reims și 
canonic la catedrală. 

Genevieve avea o ţinută statuară, dar, în ciuda prezenţei ei 
impunătoare, era ușor de intimidat. 

— Şi ce anume îl aduce la Cherbourg? 

— Tu, îi spusese Genevieve. 

Ragna începuse să înţeleagă. 

Mama ei continuă: 

— Contele de Reims are un fiu, Guillaume, care este de vârsta 
ta și necăsătorit. Contele caută o soţie pentru fiul său. lar 
părintele Louis este aici ca să vadă dacă tu ai putea să fii 
potrivită. 

Ragna simţise un junghi de antipatie. Genul acesta de lucruri 
erau normale, dar, chiar și așa, o făceau să se simtă ca o vacă 
evaluată de un eventual cumpărător. Îşi reprimă indignarea. 

— Cum este Guillaume? 

— Este nepotul regelui Robert. 

Robert al II-lea, în vârstă de douăzeci și cinci de ani, era 
regele Franţei Pentru Genevieve, cel mai mare avantaj al unui 
bărbat era o legătură ci familia regală. 

Ragna avea alte priorităţi. Ea era nerăbdătoare să afle cum 
era el, indiferent de statutul său social. 

— Şi altceva? spusese ea pe un ton care, înțelesese imediat, 
era mai degrabă arogant. 

— Nu fi sarcastică! Este exact genul de lucru care îi 
îndepărtează p bărbaţi de tine. 

Lovitura nimeri în plin: Ragna descurajase deja câţiva peţitori 
perfect corespunzători. Cumva, reușise să-i sperie. Faptul că era 


atât de înaltă n ajuta - avea silueta mamei ei -, dar era mai mult 
de atât. 

Genevieve continuase: 

— Guillaume nu e bolnav, nu e nebun și nu e imoral. 

— Parcă ar fi visul oricărei fete. 

— Și ajungem aici din nou. 

— Îmi pare rău. O să mă port frumos cu părintele Louis. 
Promit. 

Ragna avea douăzeci de ani și nu putea să rămână 
nemăritată la nesfârșit. Nu dorea să sfârșească într-o mănăstire. 

Mama ei devenea tot mai îngrijorată. 

— Tu cauţi marea pasiune, o iubire pentru toată viaţa, dar 
astea există numai în poeme, îi spusese Genevieve. In viaţa 
reală, noi, femeile, ne mulţumim cu ce putem obţine. 

Ragna știa că avea dreptate. 

Probabil că avea să se mărite cu Guillaume, presupunând că 
nu era complet respingător; dar dorea să facă acest lucru în 
condiţiile impuse de ea. Voia ca Louis să o accepte, dar dorea și 
ca el să înțeleagă ce fel de nevastă urma să devină. Nu plănuia 
să rămână pur decorativă, ca o tapiserie minunată, pe care 
bărbatul ei să fie mândru să le-o arate oaspeţilor; nici nu dorea 
să fie doar o gazdă, care să organizeze banchete și să întrețină 
vizitatorii importanţi. Avea să fie partenera bărbatului ei în 
conducerea domeniului. Nu era neobișnuit ca femeile să joace 
un astfel de rol: de câte ori un nobil pleca la război, trebuia să 
lase pe cineva să se ocupe de pământurile și de averea sa. 
Uneori, adjunctul său era un frate sau un fiu matur, dar, adesea, 
era soția lui. 

Acum, în faţa unei farfurii de biban de mare proaspăt, gătit în 
cidru, Louis începea să-i testeze capacităţile intelectuale. El o 
întrebă, cu o notă evidentă de scepticism: 

— Şi ce fel de lucruri citeşti, doamna mea? 

Tonul lui dovedea că putea cu greu să creadă că o femeie 
tânără și atrăgătoare era capabilă să înţeleagă literatura. 

Dacă ea l-ar fi plăcut mai mult, i-ar fi fost mult mai ușor să-l 
impresioneze. 

— Îmi plac poemele care spun o poveste, zise ea. 

— De exemplu...? 

Era evident că el nu o credea în stare să numească vreo 
operă literară, dar se înșela. 


— Povestea sfintei Eulalia este foarte emoţionantă, răspunse 
ea. Până la urmă, ea se ridică la ceruri în chip de porumbiţă. 

— Într-adevăr, așa este, rosti Louis, cu o voce care sugera că 
ea nu-i putea spune nimic despre sfinţi din ce el nu știa deja. 

— Și mai este un poem englezesc numit Bocetu/ nevestei. Se 
întoarse către Aldred și adăugă: îl cunoști? 

— Da, deși nu sunt sigur că este, la origini, englezesc. Poeţii 
călătoresc. Ei distrează curtea nobililor timp de un an sau doi, 
apoi se duc mai departe când poemele lor se învechesc. Sau pot 
să câștige aprecierea unui patron mai bogat și să fie atrași în 
altă parte. Pe măsură ce se plimbă dintr-un loc în altul, 
admiratorii le traduc lucrările în propriile limbi. 

Ragna era fascinată. Îl plăcea pe Aldred: știa o mulţime de 
lucruri și era capabil să-și împărtășească aceste cunoștințe fără 
să le folosească pentru a-și dovedi superioritatea. 

Ea se întoarse din nou spre Louis, pătrunsă de misiunea ei. 

— Nu crezi că este fascinant, părinte Louis? Ești din Reims - 
acesta se află lângă ţinuturile în care se vorbește germana. 

— Așa este, zise el. Ești foarte bine educată, doamna mea. 

Ragna simţi că trecuse un test. Se întrebă dacă atitudinea lui 
condescendentă fusese intenţionată, ca să o provoace. Era 
bucuroasă că nu mușcase momeala. 

— Eşti foarte amabil, spuse ea deloc sincer. Fratele meu are 
un profesor, iar mie îmi este permis să stau acolo în timpul 
lecţiilor, dacă nu deschid gura. 

— Foarte bine. Puţine fete știu atât de multe. Cât despre 
mine, eu citesc mai ales scripturile sfinte. 

— Normal. 

Într-o anumită măsură, Ragna îi câștigase aprobarea. Soţia lui 
Guillaume trebuia să fie cultivată și să se descurce într-o 
conversaţie, iar Ragna dovedise că era capabilă de acest lucru. 
Spera că se revanșase pentru aroganţa ei de mai devreme. 

Un soldat, numit Bern Uriașul, intră în încăpere și i se adresă 
în șoaptă contelui Hubert. Bern avea o barbă roșie și un 
abdomen impresionant. 

După o scurtă discuţie, contele se ridică de la masă. Tatăl 
Ragnei era un bărbat scund și părea chiar și mai mărunt alături 
de Bern. Avea aspectul unui băiat năzdrăvan, în ciuda celor 
patruzeci și cinci de ani ai săi. Ceafa îi era rasă, în stilul la modă 
printre normanzi. El veni lângă Ragna și spuse: 


— Trebuie să plec pe neașteptate la Valognes. Plănuisem ca 
astăzi să lămuresc o dispută în satul Saint-Martin, dar acum nu 
mai pot să merg. Ai vrea să-mi ţii locul? 

— Cu plăcere, răspunse Ragna. 

— Este un iobag numit Gaston care nu-și plătește chiria, într- 
un fel de protest. 

— Mă ocup eu de asta, nu-ţi face griji! 

— Mulţumesc. 

Contele părăsi încăperea, împreună cu Bern. 

— Tatăl tău este foarte apropiat de tine, remarcă Louis. 

Ragna zâmbi. 

— Ca și cum aș fi parte din el. 

— Îi iei locul de multe ori? 

— Satul Saint-Martin este foarte important pentru mine. Tot 
ţinutul acela face parte din dota mea de cununie. Dar da, îl 
înlocuiesc adesea pe tatăl meu, atât acolo, cât și în alte părți. 

— Ar fi mult mai obișnuit ca soţia lui să-i ţină locul. 

— Adevărat. g 

— Tatălui tău îi place să facă lucrurile altfel. Işi deschise apoi 
brațele arătând spre castel. Clădirea asta, de exemplu. 

Ragna nu putea să-și dea seama dacă Louis era dezaprobator 
sau doar interesat. 

— Mamei mele nu-i place munca de guvernare, dar eu sunt 
fascinată de ea. 

— Uneori, femeile se descurcă foarte bine, interveni Aldred. 
Regele Alfred al Angliei avea o fiică pe nume Ethelfled, care a 
condus marea regiune Mercia după moartea soțului ei. Ea a 
fortificat orașele și a câștigat bătălii. 

Ragna își dădu seama că avea ocazia să-l impresioneze pe 
Louis. Putea să-l invite să vadă cum se descurca ea cu oamenii 
obișnuiți. Făcea partea din datoria unei femei din nobilime, iar 
ea știa că o făcea foarte bine. 

— Te-ar interesa să vii cu mine la Saint-Martin, părinte? 

— Aș fi încântat, spuse el imediat. 

— Pe drum, poate îmi povestești despre gospodăria contelui 
de Reims. Cred că are un fiu cam de vârsta mea. 

— Intr-adevăr, așa este. 

Acum, când invitaţia îi fusese acceptată, ea descoperi că nu 
prea avea chef de o zi întreagă de discuţii cu Louis, așa că se 
întoarse spre Aldred. 


— Vrei să vii și tu? întrebă ea. Vei fi înapoi până la mareea de 
seară, așa că, dacă se schimbă vântul în timpul zilei, tot vei 
putea să pleci diseară. 

— Aș fi încântat. 

Se ridicară toţi de la masă. 

Slujnica personală a Ragnei era o fată cu părul negru, de 
vârsta ei, numită Cat. Avea nasul cârn, cu vârful ascuţit, iar 
nările ei arătau precum găurile a două pene de scris, așezate 
una lângă alta. În ciuda acestui lucru, era atrăgătoare, cu un 
aspect vioi și o scânteie de neastâmpăr în privire. 

Cat o ajută pe Ragna să-și scoată papucii de mătase și apoi îi 
așeză în cufăr. După aceea scoase niște ciorapi groși din in, care 
să protejeze pielea de pe pulpele Ragnei în timpul călăritului, și 
îi înlocui papucii cu niște cizme din piele. Apoi îi dădu un bici de 
călărie. Mama Ragnei intră în cameră și zise: 

— Să te porţi frumos cu părintele Louis. Nu încerca să pari 
mai deșteaptă decât el - bărbaţii urăsc acest lucru. 

— Da, mamă, răspunse Ragna cu umilinţă. 

Ragna știa foarte bine că femeile nu ar fi trebuit să încerce să 
pară mai deștepte, dar ea încălcase această regulă atât de des, 
încât mama ei era îndreptăţită să-i amintească acest lucru. 

leși din casă și se îndreptă spre grajduri. Patru soldaţi, 
conduși de Bern Uriașul, o așteptau ca să o escorteze: contele îi 
avertizase deja, probabil. Slujbașii de la grajduri îi înșeuaseră 
calul favorit, o iapă gri numită Astrid. 

Fratele Aldred, care lega o pernă de piele pe spatele poneiului 
său, privi admirativ spre șaua ei din lemn, incrustată în alamă. 

— Este foarte frumoasă, dar nu rănește calul? 

— Nu, spuse Ragna cu siguranţă în voce. Lemnul distribuie 
greutatea, în timp ce o șa din piele îi dă calului dureri de spate. 

— Uită-te la asta, Dismas! îi spuse Aldred poneiului său. Nu ți- 
ar plăcea ceva atât de grozav? 

Ragna observă că Dismas avea un semn alb pe frunte, ce 
semăna, mai mult sau mai puţin, cu forma unei cruci. Părea să 
fie foarte potrivit pentru calul unui călugăr. 

— Dismas? întrebă Louis. 

— Acesta era numele unuia dintre hoţii răstigniţi alături de 
lisus, spuse Ragna. 

— Știu acest lucru, răspunse Louis cu greutate, iar Ragna își 
zise că era cazul să nu mai facă atât pe deșteaptă. 


— Şi acest Dismas fură, mai ales mâncare, adăugă Aldred. 

— Ha! 

În mod cert, Louis nu se gândise că un astfel de nume ar fi 
putut fi folosit într-un chip atât de glumeţ, dar nu mai spuse 
nimic și se întoarse spre armăsarul său înșeuat. 

Plecară călare de la castel. In timp ce coborau dealul, Ragna 
aruncă o privire expertă spre navele din port. Fusese crescută în 
port și putea identifica diferitele tipuri de nave. În ziua aceea 
predominau bărcile de pescuit și barcazurile costiere, dar ea 
remarcă la doc o navă comercială engleză, care trebuie să fi fost 
cea cu care plănuia să navigheze Aldred; și nimeni nu putea să 
confunde profilul ameninţător al navelor de război ale vikingilor, 
ancorate în afara radei. 

Se întoarseră spre sud și, câteva minute mai târziu, lăsară în 
urmă casele micului oraș. Peisajul plat era măturat de briza 
marină. Ragna urmă un drum familiar, care trecea pe lângă 
pășuni pentru vaci și câteva livezi de meri. 

— Acum, că ai ajuns să ne cunoști ţara, frate Aldred, cum ţi se 
pare? întrebă ea. 

— Am observat că nobilii de aici par să aibă o singură nevastă 
și nici o concubină, cel puţin oficial. In Anglia, concubinajul și 
chiar poligamia sunt tolerate, în ciuda învățăturilor clare ale 
Bisericii. 

— Astfel de lucruri ar putea să fie ascunse, spuse Ragna. 
Nobilii normanzi nu sunt sfinţi. 

— Sunt convins, dar cel puţin oamenii de aici știu ce este 
păcat și ce nu este. Un alt lucru este că nu am văzut sclavi 
nicăieri în Normandia. 

— Există o piaţă de sclavi la Rouen, dar cumpărătorii sunt 
străini. Aici, sclavia a fost aproape complet abolită. Clericii noștri 
o condamnă, în special din cauza faptului că atât de mulți sclavi 
sunt folosiți pentru desfrâu și sodomie. 

Louis scoase un sunet de surpriză. Nu era deloc obișnuit ca 
tinerele femei să discute despre desfrâu și sodomie. Ragna 
înţelese, cu inima grea, că făcuse încă o greșeală. 

Aldred însă nu era șocat. El continuă discuţia fără pauză. 

— Pe de altă parte, spuse el, ţăranii voștri sunt iobagi, așa că 
au nevoie de permisiunea stăpânilor lor ca să se căsătorească, 
să-și schimbe stilul de viață sau să se mute în alt sat. Spre 
deosebire de ei, ţăranii englezi sunt liberi. 


Ragna reflectă la acest lucru. Nu își dăduse seama că 
sistemul normand nu era universal. 

Ajunseră într-un cătun numit Les Chenes. Ragna observă că, 
pe câmpuri, iarba era foarte înaltă și presupuse că sătenii aveau 
să o cosească peste o săptămână sau două și să facă fân, 
pentru a hrăni animalele pe timpul iernii. 

Bărbaţii și femeile care munceau pe câmpuri se opriră din 
ceea ce făceau și îi salutară. 

— Deborah! strigară ei. Deborah! 

Ragna îi salută la rândul ei. 

— l-am auzit cumva că te strigau Deborah? întrebă Louis. 

— Da. Este o poreclă. 

— De unde provine? 

— O să vezi, zâmbi Ragna. 

Zgomotul celor șapte cai îi scoase pe oameni afară din case. 
Ragna văzu o femeie pe care o recunoscu și își struni calul. 

— Tu ești Ellen, brutăreasa. 

— Da, doamna mea. Mă rog pentru sănătatea și fericirea ta. 

— Ce s-a întâmplat cu băieţelul tău care a căzut din copac? 

— A murit, doamna mea. 

— Îmi pare foarte rău! 

— Oamenii spun că n-ar trebui să jelesc, pentru că mai am 
încă trei fii. 

— Atunci, sunt niște proști, oricine ar fi ei, răspunse Ragna. 
Pierderea unui copil este o durere teribilă pentru o mamă și nu 
are importanţă cât de mulţi copii mai are. 

Pe obrajii înroșiţi de vânt ai lui Ellen curgeau lacrimi. Întinse o 
mână și Ragna i-o luă, strângându-i-o cu blândeţe. Ellen sărută 
mâna Ragnei, apoi spuse: 

— Tu înţelegi... 

— Poate că înţeleg puţin, zise Ragna. La revedere, Ellen! 

Işi continuată drumul și Aldred spuse: 

— Biata femeie! 

— lţi recunosc meritele, lady Ragna, adăugă Louis. Femeia 
aceea te va venera până la sfârșitul zilelor ei. 

Ragna se simți jignită. Era evident că Louis se gândea că ea 
fusese amabilă doar ca să devină populară. Işi dori să-l întrebe 
dacă el credea că oamenii nu simțeau niciodată compasiune 
adevărată. Dar își aminti de datoria ei și rămase tăcută. 


— Dar tot nu înţeleg de ce te numesc Deborah, continuă 
Louis. 

Ragna îi oferi un zâmbet enigmatic. „Lasă-l să-și dea seama 
singur!”, se gândi ea. 

— Am observat că foarte mulţi oameni de pe aici au 
minunatul păr roșu pe care-l ai și tu, lady Ragna, zise Aldred. 

Ragna era conștientă că avea un păr minunat, cu bucle roșii- 
aurii. 

— Este sângele viking, zise ea. Pe aici, mulţi oameni încă 
vorbesc limba scandinavă. 

— Normanzii sunt diferiţi faţă de noi, ceilalţi, din ţinuturile 
francilor, comentă Louis. 

Asta putea să fie un compliment, dar Ragna nu credea că era. 

După o oră, ajunseră la Saint-Martin și Ragna se opri la 
periferie. Câţiva bărbaţi și femei lucrau într-o livadă înfrunzită și, 
printre ei, îl observă pe Gerbert, consilierul sau capul satului. Ea 
descălecă și traversă pajiștea, ca să stea de vorbă cu el, iar 
însoțitorii săi o urmară. 

Gerbert se înclină în faţa ei. Era un personaj cu un aspect 
straniu, având nasul strâmb și dinţii atât de aiurea dispuși, încât 
nu-și putea închide gura complet. Contele Hubert îl numise 
capul satului pentru că era inteligent, dar Ragna nu era sigură 
că avea încredere în el. 

Toţi se opriră din ceea ce făceau și se adunară în jurul Ragnei 
și al lui Gerbert. 

— Ce lucraţi astăzi aici, Gerbert? 

— Culegem câteva dintre merele micuţe, doamna mea, astfel 
încât celelalte să crească mai mari și mai suculente, spuse el. 

— Ca să puteţi face un cidru bun. 

— Cidrul de la Saint-Martin este mai tare decât cele mai 
multe, prin grația Domnului și printr-o bună cultivare. 

Jumătate dintre satele din Normandia pretindeau că fac cel 
mai tare cidru, dar Ragna nu menţionă acest lucru. 

— Ce faceţi cu merele necoapte? 

— Hrănim caprele, ca să facă o brânză mai dulce. 

— Cine este cel mai bun brânzar din sat? 

— Renee, răspunse Gerbert imediat. Folosește lapte de oaie. 

Câţiva dintre ceilalţi clătinară din cap și Ragna se întoarse 
spre ei. 

— Voi, ceilalţi, ce credeţi? 


Doi sau trei oameni spuseră: 

— Torquil. 

— Veniți cu mine, atunci! Să mergem toți și să gustăm de la 
amândoi. i 

Şerbii o urmară bucuroși. In general, se bucurau de orice 
schimbare în rutina plictisitoare a zilelor lor și rareori șovăiau să- 
și întrerupă munca. 

Louis spuse cu o urmă de iritare: 

— N-ai călărit tot drumul până aici ca să guști brânză, nu-i 
așa? Nu ești aici ca să arbitrezi o dispută? 

— Ba da. Dar asta este metoda mea. Ai răbdare. 

Louis mormăi morocănos. 

Ragna nu se întoarse la calul ei, ci merse pe jos până în sat, 
urmând o potecă prăfuită, printre lanurile aurii de grâne. Dacă 
mergea pe jos, putea să vorbească mult mai ușor cu oamenii pe 
drum. Ea le acorda o atenţie specială femeilor, care îi ofereau 
informaţii și bârfe și pe care bărbaţii nu se osteneau să le bage 
în seamă. Pe drum află că Renee era soţia lui Gerbert, că fratele 
lui Renee, Bemard, avea o turmă de oi și că Bernard era implicat 
într-o dispută cu Gaston, cel care refuza să-și plătească chiria. 

Se străduise întotdeauna să-și amintească numele lor. li făcea 
pe toţi să simtă că are grijă de ei. De câte ori auzea un nume 
într-o conversație întâmplătoare, își nota în memorie. 

Pe măsură ce mergeau, li se alăturau tot mai mulţi oameni. 
Când ajunseră în sat, îi găsiră și pe alţii care îi așteptau. Exista 
un fel de comunicare mistică, peste câmpuri, Ragna știa asta: 
nu o putuse înțelege niciodată, dar bărbaţii și femeile care 
lucrau la o distanţă de un kilometru sau mai mult păreau să afle 
dinainte că soseau vizitatori. 

In sat exista o biserică mică, elegantă, din piatră, cu șiruri 
drepte de ferestre arcuite. Ragna știa că preotul, Odo, deservea 
acel sat și încă trei din apropiere, vizitând câte unul, pe rând, în 
fiecare duminică; dar în ziua aceea se afla acolo, în Saint-Martin 
- din nou acea comunicare rurală, magică. 

Aldred se duse imediat să discute cu părintele Odo. Louis însă 
nu: poate că el considera că era sub demnitatea lui să stea la 
taclale cu un preot de ţară. 

Ragna gustă brânza lui Renee și pe cea a lui Torquil și le 
declară pe ambele atât de gustoase, încât nu putu să aleagă un 


câștigător; cumpără câte o roată din fiecare, multumind pe 
toată lumea. 

Apoi se plimbă prin sat, intră în fiecare casă și în fiecare 
hambar, schimbă câteva vorbe cu fiecare adult și cu mulţi dintre 
copii, iar când simţi că i-a asigurat pe toţi de bunăvoința ei, se 
declară gata să ţină sfatul. 

O mare parte din strategia Ragnei venea de la tatăl ei. El se 
bucura să discute cu oamenii și se pricepea foarte bine să și-i 
facă prieteni. Mai târziu, poate, unii aveau să îi devină dușmani 
- nici un conducător nu putea să mulţumească pe toată lumea, 
tot timpul -, dar i se împotriveau cu reţinere. El o învățase pe 
Ragna multe lucruri, iar ea prinsese încă și mai multe doar 
observându-l în mijlocul sătenilor. 

Gerbert aduse un scaun și îl plasă în faţa laturii vestice a 
bisericii. Ragna se așeză, în timp ce toţi ceilalți rămaseră în 
picioare. Gerbert i-l prezentă apoi pe Gaston, un ţăran mare, 
puternic, în jur de treizeci de ani, cu o claie de păr negru. Faţa 
lui exprima indignare, dar ea presupuse că, în mod normal, era 
un tip amabil. 

— Deci, Gaston, începu ea, a venit momentul să ne spui - nu 
doar mie, ci și vecinilor tăi - de ce nu vrei să-ți plătești chiria. 

— Doamna mea, stau în faţa ta... 

— Așteaptă! Ragna ridică mâna ca să-l oprească. Amintește-ţi 
că asta nu este Curtea regelui francilor. Sătenii chicotiră. Nu 
avem nevoie de discursuri formale, cu fraze pompoase. Nu erau 
prea multe șanse ca Gaston să rostească un astfel de discurs, 
dar probabil că ar fi încercat dacă nu i s-ar fi trasat o cale clară. 
Imaginează-ţi că bei cidru cu un grup de prieteni și că ei te-au 
întrebat ce te-a scos din sărite atât de tare. 

— Da, doamna mea! Doamna mea, n-am plătit chiria pentru 
că nu pot. 

— Prostii! spuse Gerbert. 

Ragna se agită înspre Gerbert. 

— Așteaptă-ţi rândul! spuse ea tăios. 

— Da, doamna mea! 

— Gaston, care este chiria ta? 

— Sunt crescător de vaci pentru carne, doamna mea, și îi 
datorez nobilului tău tată două animale de un an, în fiecare an 
la miezul verii. 

— Și spui că nu ai animalele? 


Gerbert îi întrerupse din nou: 

— Ba da, le are. 

— Gerbert! 

— Îmi pare rău, doamna mea! 

— Pășunea mea a fost invadată, zise Gaston. Toată iarba a 
fost mâncată de oile lui Bernard. Vacile mele au fost nevoite să 
mănânce fân vechi, așa că laptele lor a secat și doi dintre viţeii 
mei au murit. 

Ragna privi în jur, încercând să-și amintească rapid care 
dintre ei era Bernard. Ochii i se opriră asupra unui bărbat mic, 
subţirel, cu părul ca paiul. Pentru că nu era sigură, ridică 
privirea și spuse: 

— Să auzim ce are de spus Bernard! 

Avusese dreptate. Bărbatul subţire! tuși și începu: 

— Gaston îmi datorează un vițel. 

Ragna înțelese că asta avea să ducă la o dispută 
întortocheată, cu un istoric lung. 

— Așteaptă o clipă! spuse ea. Este adevărat că oile tale au 
trecut pe pășunea lui Gaston? 

— Da, dar îmi era dator. 

— Ajungem și acolo. Ţi-ai lăsat oile pe câmpul lui. 

— Aveam un motiv. 

— Dar din cauza asta au murit viţeii lui Gaston. 

Gerbert, consilierul, interveni din nou: _ 

— N-au murit decât viţeii născuţi anul acesta. Incă îi are pe 
cei de anul trecut. Are doi viței de un an pe care poate să i-i dea 
contelui pentru chirie. 

— Însă atunci nu o să mai am anul viitor viței de un an, zise 
Gaston. 

Ragna începu să aibă senzaţia ameţitoare pe care o avea 
întotdeauna când încerca să descurce certurile ţăranilor. 

— Tăcere, toată lumea! spuse ea. Până acum, am stabilit că 
Bernard a invadat pășunea lui Gaston - poate cu un motiv, vom 
vedea acest lucru - și, prin urmare, Gaston simte - corect sau 
greșit - că este prea sărac ca să poată plăti chiria anul acesta. 
Acum, Gaston, este adevărat că îi datorezi lui Bernard un vițel? 
Răspunde cu da sau nu. 

— Da. 

— Şi pentru ce nu l-ai plătit? 

— Îl voi plăti, doar că nu am putut încă. 


Gerbert spuse indignat: 

— Plata datoriilor nu poate fi amânată la nesfârșit! 

Ragna ascultă cu răbdare în timp ce Gaston explica pentru ce 
împrumutase de la Bernard un vițel și ce dificultăţi îl 
împiedicaseră să-și plătească datoria. Pe parcurs apărură 
diverse elemente cu prea puţină relevanţă: insulte între ei, 
insulte între neveste, dispute despre ce cuvinte se folosiseră și 
cu ce ton fuseseră spuse. Ragna lăsă lucrurile să meargă - 
aveau nevoie să-și descarce mânia -, dar, în cele din urmă, îi 
puse capăt. ` 

— Am auzit destul, spuse ea. lată care este hotărârea mea. In 
primul rând, Gaston îi datorează tatălui meu, contele, doi viței 
de un an. Nu există scuze. El a greșit când a decis să nu-i 
plătească. Nu va fi pedepsit pentru această încălcare pentru că 
a fost provocat; dar ceea ce datorează rămâne valabil. 

Sătenii primiră această decizie cu reacţii amestecate. Unii 
murmurau dezaprobator, alţii clătinau capul în semn de 
încuviințare. Faţa lui Gaston era o mască de inocenţă rănită. 

— In al doilea rând, Bernard este responsabil pentru moartea 
celor doi viței ai lui Gaston. Datoria neplătită a lui Gaston nu 
este o scuză pentru încălcarea proprietăţii de către Bernard. Așa 
că Bernard îi datorează lui Gaston doi viței. Oricum, Gaston deja 
îi datorează un vițel lui Bernard, așa că nu mai rămâne decât un 
singur vițel de plătit. 

Acum, Bernard fu cel care privi șocat. Ragna era mai dură 
decât se așteptaseră oamenii, dar ei nu protestară: deciziile ei 
erau legale. 

— In sfârșit, această dispută nu ar fi trebuit lăsată să se 
amplifice, iar vina pentru acest lucru îi aparține lui Gerbert. 

Gerbert spuse indignat: 

— Doamna mea, pot să vorbesc? 

— Cu siguranţă, nu, răspunse Ragna. Ai avut ocazia. Acum e 
rândul meu. Liniște! 

Gerbert închise gura și Ragna continuă: 

— Gerbert este consilierul și ar fi trebuit să rezolve acest lucru 
cu mult timp în urmă. Cred că a fost convins să nu facă acest 
lucru de soţia lui, Renee, care dorea să-l favorizeze pe fratele ei, 
Bemard. 

Renee păru rușinată. 

Ragna continuă: 


— Din cauză că toate acestea s-au întâmplat parţial și din 
vina lui Gerbert, el va plăti un vițel. Ştiu că are unul, l-am văzut 
în curtea lui. El îi va da viţelul lui Bernard, care i-l va da lui 
Gaston. Astfel, datoriile sunt plătite, iar cei care au greșit sunt 
pedepsiţi. 

Ea își dădu seama imediat că sătenii îi aprobau judecata. 
Insistase pentru respectarea regulilor, dar o făcuse într-un mod 
inteligent. Îi observă dând din cap unul spre altul, unii dintre ei 
zâmbind, dar nici unul nu obiecta. 

— Și acum, spuse ea ridicându-se în picioare, puteţi să-mi 
daţi o cană din faimosul vostru cidru, iar Gaston și Bernard pot 
să bea împreună pentru împăcare. 

Bâzâitul conversaţiei crescu pe măsură ce lumea începea să 
discute despre cele ce tocmai se întâmplaseră. Părintele Louis 
se apropie de Ragna și spuse: 

— Deborah a fost una dintre judecătoarele lui Israel. Așa ţi-ai 
primit porecla. 

— Corect. 

— Este singura femeie judecător. 

— Până acum... 

El dădu din cap. 

— Te-ai descurcat bine. 

„În sfârșit, l-am impresionat”, se gândi Ragna. 

Își băură cidrul și își văzură de drum. În timp ce călăreau 
înapoi spre Cherbourg, Ragna îl întrebă pe Louis despre 
Guillaume. 

— Este înalt, spuse Louis. 

„Asta ar putea fi de ajutor”, se gândi ea. 

— Ce lucruri îl enervează? 

Privirea lui Louis îi dezvălui Ragnei că el recunoscuse viclenia 
întrebării. 

— Nu prea multe, răspunse el. De obicei, Guillaume tratează 
viaţa cu ironie. Poate să fie iritat dacă un servitor este neglijent: 
mâncare prost gătită, o șa prost legată, așternuturi de pat 
șifonate... 

Părea destul de pretenţios, se gândi Ragna. 

— Este foarte bine văzut la Orleans, continuă Louis. Orleans 
era principalul sediu al Curţii Franţei. Unchiul lui, regele, îl 
apreciază foarte mult. 

— Guillaume este ambițios? 


— Nu mai mult decât se obișnuiește în cazul unui tânăr nobil. 

Un răspuns precaut, se gândi Ragna. Fie Guillaume era 
ambițios până la extrem, fie se întâmpla tocmai invers. 

— Ce lucruri îl interesează? continuă ea. Vânătoarea? 
Creșterea cailor? Muzica? 

— Îi plac lucrurile frumoase. Colecţionează broșe emailate și 
curele împodobite. Are gusturi rafinate. Dar nu mi-ai adresat 
ceea ce credeam eu că ar trebui să fie prima întrebare a unei 
fete. 

— Care anume? 

— Dacă este chipeș. 

— Ah, zise Ragna, în această problemă va trebui să judec eu 
însămi, în timp ce călăreau spre Cherbourg, Ragna observă că 
vântul se schimbase. 

— Nava ta va pleca în seara asta, îi spuse ea lui Aldred. Mai 
durează o oră înaintea refluxului, dar ai face bine să te îmbarci. 

Se întoarseră la castel și Aldred își recuperă lada cu cărți. 
Louis și Ragna îl însoţiră când plecă împreună cu Dismas spre 
malul apei. 

— A fost o încântare să te cunosc, lady Ragna, spuse Aldred. 
Dacă aș fi știut că există fete ca tine, poate că nu m-aș mai fi 
făcut călugăr. 

Era primul comentariu cochet pe care-l făcea față de ea, iar 
Ragna știu imediat că nu făcea altceva decât să fie politicos. 

— Îţi mulţumesc pentru compliment, zise ea. Dar te-ai fi făcut 
călugăr chiar și așa. 

El zâmbi întristat, înțelegând clar la ce se gândea ea. 

Probabil că Ragna n-avea să-l mai vadă niciodată, ceea ce era 
păcat, își spuse ea. 

Odată cu fluxul se apropia o navă, iar Ragna se gândi că 
arătau ca un vas pescăresc englezesc. Echipajul strânse pânza 
și nava pluti în derivă spre țărm. 

Aldred urcă împreună cu poneiul său la bordul corabiei pe 
care o alesese. Echipajul desfăcea deja parâmele și ridica 
ancora. Între timp, barca de pescuit englezească făcea exact pe 
dos. Aldred își flutură mâna spre Ragna și spre Louis și vasul 
începu să se îndepărteze de țărm o dată cu refluxul. In același 
timp, de pe vasul proaspăt sosit debarcă un mic grup de 
bărbaţi. Ragna îi privi cu o curiozitate vie. Aveau mustăţi mari, 
dar nu purtau bărbi, ceea ce îi identifica drept englezi. 


Ochii Ragnei fură atrași de cel mai înalt dintre ei. În vârstă de 
vreo patruzeci de ani, acesta avea o claie mare de păr blond. O 
pelerină albastră, umflată de briză, era înfășurată în jurul 
umerilor săi și prinsă cu un ac de argint atent lucrat; centura lui 
avea o cataramă de argint frumos decorată; iar mânerul sabiei 
sale era incrustat cu pietre preţioase. Ragnei i se spusese că 
bijutierii englezi erau cei mai buni din lumea creștină. 

Englezul mergea cu un pas plin de încredere, iar însoțitorii săi 
se grăbeau să îl urmeze. Se îndreptă direct spre Ragna și spre 
Louis, ghicind, fără îndoială, după hainele lor, că erau persoane 
importante. 

— Bine ai venit la Cherbourg, englezule! spuse Ragna. Ce te 
aduce aici? 

Bărbatul o ignoră și se înclină spre Louis. 

— Bună ziua, părinte, zise el într-o franceză jalnică. Am venit 
să discut cu contele Hubert. Eu sunt Wilwulf, nobil de Shiring. 

Wilwulf nu era chipeș în felul în care era Aldred. Nobilul avea 
nasul mare și o falcă proeminentă, iar mâinile și braţele îi erau 
desfigurate de cicatrice. Dar toate slujnicele și toate cameristele 
din castel chicotiră când trecu pe lângă ele. Un străin era 
întotdeauna interesant, dar atractivitatea lui Wilwulf consta în 
mult mai mult de atât. Avea legătură cu statura lui, cu felul 
dezlânat în care mergea și cu intensitatea privirii sale. Mai 
presus de toate, avea o încredere de sine care părea pregătită 
pentru orice. Fiecare fată avea senzaţia că o putea ridica fără 
efort, în orice clipă, și că o putea căra cu el. 

Ragna era intrigată de Wilwulf, dar el părea să o ignore cu 
desăvârșire - atât pe ea, cât și pe toate celelalte femei. Discută 
cu tatăl ei și cu nobilul normand aflat în vizită și li se adresă 
militarilor săi într-o anglo-saxonă guturală și repezită, pe care 
Ragna nu o putea înţelege; dar abia dacă vorbi cu vreo femeie. 
Ragna se simţi dispreţuită: nu era obișnuită să fie ignorată. 
Indiferenţa lui era o provocare și simţea că ar fi trebuit să-i intre 
pe sub piele. 

Tatăl ei era mai puţin încântat. Nu era înclinat să le ia partea 
englezilor împotriva vikingilor, care erau rudele sale mai 
necivilizate. Wilwulf își pierdea vremea acolo. 

Ragna dorea să-l ajute pe Wilwulf. Nu simţea nici o afinitate 
pentru vikingi și simpatiza cu victimele acestora. Și, dacă îl 
ajuta, poate că nu avea să o mai ignore. 


Deși contele Hubert era prea puţin interesat de Wilwulf, un 
nobil normand avea datoria să fie ospitalier, așa că organiză o 
vânătoare de mistreți. Ragna era încântată: iubea vânătoarea și 
poate că avea să fie o șansă de a-l cunoaște mai bine pe 
Wilwulf. 

Grupul se adună la grajduri la prima geană de lumină și luă în 
picioare micul dejun, constând în cotlete de miel și cidru tare. Își 
aleseră apoi armele: se putea folosi orice, dar arma preferată 
era o suliță specială, grea, cu lama lungă și mânerul la fel de 
lung, având o cruce care le separa. Ragna încălecă pe Astrid și 
porniră călare cu toţii alături de o haită de câini agitaţi până la 
isterie. 

Tatăl ei deschidea drumul. Contele Hubert rezistă tentaţiei pe 
care o simțeau mulţi bărbaţi mărunți, de a compensa înălțimea 
prin a călări un cal masiv. Calul său preferat pentru vânătoare 
era un ponei negru, solid, numit Thor. În pădure era la fel de 
rapid precum un animal mai mare, dar mult mai sprinten. 

Ragna observă că Wilwulf călărea bine. Contele îi oferise 
englezului un armăsar pătat, energic, numit Goliath. Wilwulf 
stăpânise calul fără efort și se așezase simplu, ca într-un scaun. 

Un cal de povară venea în urma grupului de vânători, cu 
câteva coșuri pline cu pâine și cidru din bucătăria castelului. 

Călăriră spre Les Chenes, apoi se întoarseră către Bois des 
Chenes, cea mai întinsă zonă împădurită care rămăsese în 
peninsulă, unde se găseau cele mai multe animale sălbatice. 
Urmară o potecă printre copaci, în timp ce câinii amușinau 
frenetic terenul, căutând prin tufișuri mirosul rămas în urma 
unui porc-sălbatic. 

Astrid pășea ușor, bucurându-se de plăcerea trapului prin 
pădure, în aerul proaspăt al dimineţii. Ragna simţea o agitaţie 
tot mai mare. Exuberanţa era intensificată de pericol. Mistreţii 
erau masivi, cu colţi lungi și maxilare puternice. Un mistreţ 
matur putea dobori un cal și putea omori un om. Atacau chiar și 
atunci când erau răniţi, mai ales dacă erau încolţiţi. Motivul 
pentru care sulița pentru mistreți avea crucea transversală era 
acela că, fără ea, un mistreţ se putea înfige în suliță ca să atace 
vânătorul, în ciuda faptului că era rănit mortal. Vânătoarea de 
mistreți necesita un cap limpede și nervi puternici. 

Unul dintre câini prinse o urmă și lătră triumfător, luând-o la 
goană. Ceilalţi îl urmară în haită și călăreţii porniră în spatele 


lor. Astrid se strecura prin desișuri cu pasul ferm. Fratele mai 
tânăr al Ragnei, Richard, o depăși, călărind încrezător așa cum 
făceau băieții tineri. 

Ragna auzi guiţatul specific unui mistreţ agitat. Câinii o luară 
la goană și caii porniră în urma lor. Cursa începuse și inima 
Ragnei păru să bată mai repede. 

Mistreţii puteau fugi. În teren deschis, nu erau la fel de iuți 
precum caii, dar în pădure, alergând în zigzag prin vegetaţie, 
erau greu de prins. 

Ragna observă prada traversând cărarea în grup: o femelă 
mare, lungă de un metru și jumătate de la rât până în vârful 
cozii, cântărind probabil mai mult decât Ragna, plus două sau 
trei femele mai mici și o ciurdă de purcei vărgaţi, care se puteau 
deplasa surprinzător de repede pe picioarele lor scurte. 
Grupurile familiilor de mistreți erau matriarhale: masculii trăiau 
separat, cu excepţia perioadei de împerechere, din timpul iernii. 

Caii iubeau emoția urmăririi, mai ales atunci când alergau în 
mare viteză, în haită, alături de câini. Se repeziră în tufișuri, 
culcând la pământ arbuștii și lăstarii. Ragna călărea cu o singură 
mână, strângând frâurile în stânga, în timp ce își ţinea sulița 
pregătită în dreapta. Își cobori capul lângă gâtul lui Astrid pentru 
a evita crengile care atârnau, ce puteau să fie mai periculoase 
decât un mistreţ pentru un călăreț neatent. Dar, deși călărea 
prudent, se simţea nesăbuită, asemenea lui Skadi, zeiţa 
norvegiană a vânătorii, atotputernică și invulnerabilă, ca și cum 
nu i s-ar fi putut întâmpla nimic în acea stare de excitare. 

Grupul de vânători năvăli afară din pădure, ajungând într-o 
pășune. Vacile se împrăștiară, mugind înspăimântate. Caii 
ajunseră din urmă mistrețul în câteva clipe. Contele Hubert 
înfipse sulița într-una dintre femelele mai mici și o ucise. Ragna 
fugări un purceluș care se ferea și îl prinse din urmă, apoi se 
aplecă și îi înfipse sulița în spinare. 

Femela mai bătrână se întoarse periculos, gata să riposteze. 
Tânărul Richard o atacă neînfricat, dar șarja lui era nebunească, 
iar sulița i se blocă în greabănul musculos. Pătrunse doar câţiva 
centimetri, apoi se rupse. Richard își pierdu echilibrul și căzu de 
pe cal, lovindu-se de pământ cu o bufnitură. Femela bătrână se 
repezi spre el ca să-l atace și Ragna ţipă temându-se pentru 
viața fratelui ei. 


Wilwulf apăru din spate, călărind în viteză cu sulița ridicată, și 
sări cu calul pe deasupra lui Richard, apoi se aplecă periculos de 
jos și înjunghie mistrețul. Fierul trecu prin gâtul bestiei până în 
piept. Vârful trebuie să-i fi atins inima, pentru că mistrețul căzu 
mort într-o clipă. 

Vânătorii se adunară în jur și descălecară, fericiți și cu 
respiraţia tăiată, felicitându-se unul pe altul. Richard fu palid la 
început, din cauza primejdiei prin care trecuse, dar ceilalţi îi 
lăudară curajul și, curând, începu să se poarte ca eroul 
momentului. Servitorii eviscerară carcasele și câinii se repeziră 
să mănânce măruntaiele aruncate pe jos. Era un miros puternic 
de sânge și de măruntaie. Apoi își făcu apariţia un ţăran, care 
părea furios, dar își mână vitele speriate spre un câmp alăturat. 

Calul de povară care căra coșurile îi ajunse din urmă și 
vânătorii băură însetaţi și rupseră pâinile. 

Wilwulf se așeză pe pământ, cu o cană de lemn într-o mână și 
cu o bucată de pâine în cealaltă. Ragna consideră că era o 
ocazie bună să vorbească și se așeză alături de el. 

El nu păru prea încântat. Era obișnuită ca bărbaţii să fie 
impresionați de ea, iar lipsa lui de interes îi stârnea mândria. 
Cine se credea? Dar avusese un impuls tocmai pe dos, iar acum 
dorea, cu atât mai mult, să-l aducă sub vraja ei. 

Ea rosti într-o anglo-saxonă ezitantă: 

— Mi-ai salvat fratele. Îţi mulţumesc. 

El îi răspunse destul de amabil: 

— Băieţii de vârsta lui trebuie să-și asume riscuri. Are destul 
timp să fie prudent, când îmbătrânește. 

— Dacă trăiește atât de mult... 

Wilwulf ridică din umeri. 

— Un nobil temător nu are parte de respect. 

Ragna decise să nu-l contrazică. 

— Erai nechibzuit când erai tânăr? 

El făcu o grimasă, de parcă amintirile l-ar fi amuzat. 

— Complet nesăbuit, spuse el, sunând mai degrabă ca o 
laudă decât ca o confesiune. 

— Acum ești mai înţelept, desigur. 

— Părerile diferă, rânji el. 

Ea simţi că pătrunde dincolo de reținerea lui și trecu la un alt 
subiect. 

— Cum merge cu tatăl meu? 


Expresia lui se schimbă. 

— Este o gazdă generoasă, dar nu pare înclinat să îmi dea 
lucrul pentru care am venit aici. 

— Și anume...? 

— Vreau să înceteze să-i mai adăpostească pe vikingi în 
portul lui. 

Ea dădu din cap: tatăl ei îi spusese deja asta. Dar ea dorea ca 
Wilwulf să vorbească. 

— În ce fel te afectează pe tine acest lucru? 

— Ei pornesc de aici și traversează Canalul ca să-mi atace 
satele și orașele. 

— Nu au mai cauzat tulburări pe coasta asta de vreun secol. 
Şi asta nu pentru că suntem descendenţi ai vikingilor. Ei nu mai 
atacă Bretania și ţinuturile francilor și “Ţările de Jos. De ce atacă 
Anglia? 

El păru surprins, de parcă nu s-ar fi așteptat la o întrebare 
despre strategie din partea unei fete. Oricum, ea atinsese cu 
certitudine un subiect care era apropiat de sufletul lui, pentru că 
îi răspunse cu înflăcărare: 

— Suntem bogaţi, mai ales bisericile și mănăstirile noastre, 
dar nu prea ne pricepem să ne apărăm. Am discutat cu oameni 
învăţaţi, episcopi și abaţi, despre istoria noastră. Marele rege 
Alfred i-a alungat pe vikingi, dar el a fost singurul monarh care a 
luptat eficient împotriva lor. Anglia este o doamnă bătrână și 
bogată, cu un cufăr plin de bani și cu nimeni care să-l păzească. 
Normal că suntem jefuiţi. 

— Şi ce spune tatăl meu despre solicitarea ta? 

— Îmi închipuiam că, în calitate de creștin, el ar fi de acord, cu 
dragă inimă, cu o astfel de cerere - dar n-a fost așa. 

Ea știa acest lucru și se gândise la el. 

— Tatăl meu nu dorește să fie părtinitor într-o dispută care 
nu-l privește, zise ea. 

— Mi-am dat seama și eu. 

— Vrei să știi ce aș face eu? 

El ezită, privind-o cu o expresie aflată undeva între scepticism 
și speranţă. Era clar că nu-i venea foarte ușor să primească 
sfaturi de la o femeie. Dar mintea lui nu era complet închisă faţă 
de această noţiune, observă ea bucuroasă. Așteptă, nedorind 
să-și impună părerile în faţa lui, și, în cele din urmă, el spuse: 

— Ce ai face tu? 


Ea avea răspunsul pregătit. 

— l-aș oferi ceva la schimb. 

— Este atât de mercenar? Mă gândisem că ne-ar ajuta din 
camaraderie. Ea ridică din umeri. 

— Eşti într-o negociere. Cele mai multe tratate implică un 
schimb de beneficii. 

Interesul lui creștea. 

— Poate că ar trebui să mă gândesc la asta - să-i ofer tatălui 
tău un stimulent ca să facă ceea ce îi cer. 

— Merită o încercare. 

— Mă întreb ce ar putea să-și dorească. 

— Aș putea să-ţi sugerez ceva. 

— Spune. 

— Negustorii de aici, din Cherbourg, vând bunuri în Combe, în 
special butoaie de cidru, roţi de brânză și haine din ţesături fine. 

El clătină din cap. 

— De multe ori, de bună calitate. 

— Dar suntem constant obstrucţionaţi de autorităţile din 
Combe. 

El se agită, vizibil enervat. 

— Eu sunt autoritatea în Combe. 

Ragna insistă: 

— Dar oficialii tăi par să fie capabili să facă orice le place. 
Întotdeauna apar întârzieri. Oamenii cer mită. Și nu ai de unde 
să știi ce taxe îţi vor fi impuse. Prin urmare, negustorii evită să 
trimită mărfuri în Combe, dacă se poate. 

— Trebuie să fie plătite taxe. Am dreptul la asta. 

— Dar taxele ar trebui să fie aceleași de fiecare dată. Și nu ar 
trebui să existe întârzieri și mită. 

— Asta ar putea crea dificultăţi. 

— Mai multe decât un atac al vikingilor? 

— Bine spus, zise Wilwulf gânditor. Vrei să-mi spui că asta 
este ceea ce-și dorește tatăl tău? 

— Nu. Nu l-am întrebat și nu îl reprezint. Va vorbi pentru el 
însuși. Eu îţi ofer doar un sfat, bazat pe faptul că îl cunosc 
îndeaproape. 

Vânătorii se pregătiră să plece și contele Hubert anunţă: 

— Ne vom întoarce prin carieră - cu siguranță mai sunt 
mistreți și pe acolo. 

Wilwulf îi spuse Ragnei: 


— Am să mă gândesc la asta. 

Încălecară și porniră. Wilwulf călărea alături de Ragna, fără să 
vorbească, pierdut în gânduri. Ea era mulţumită de conversaţie. 
În sfârșit, îl făcuse să fie interesat. 

Vremea se încălzea. Caii mergeau mai repede, știind că erau 
pe drumul spre casă. Ragna începea să creadă că vânătoarea se 
terminase când observă un petic de pământ răscolit, acolo unde 
mistreţii săpaseră după rădăcini și ghinde. Bineînţeles, câinii 
luară o urmă. 

Porniră din nou la atac, caii urmărind câinii, și în curând 
Ragna observă prada: de data asta, un grup de masculi, trei sau 
patru care alergau spre un grup de stejari și fagi. Apoi trei se 
îndreptară spre o cărare îngustă și cel de-al patrulea se afundă 
într-un desiș. Vânătorii îi urmară pe cei trei, dar Wilwulf se duse 
după al patrulea, iar Ragna îl însoţi. 

Era o bestie matură, cu dinţi lungi și curbați, dar, în ciuda 
pericolului, nu scotea nici un sunet. Wilwulf și Ragna călăriră în 
jurul desișului și observară mistrețul în partea cealaltă. Wilwulf 
sări cu calul peste un copac căzut; Ragna, hotărâtă să nu 
rămână în urmă, se duse după el, iar Astrid făcu o săritură 
perfectă. 

Mistreţul era puternic. Caii ţineau ritmul, dar nu se puteau 
apropia de el. De fiecare dată când Ragna credea că ea și 
Wilwulf erau suficient de aproape încât să lovească, bestia 
schimba brusc direcţia. 

Ragna era vag conștientă că nu mai auzea restul grupului. 

Mistreţul se năpusti într-un luminiș, unde nu se putea 
ascunde, iar caii izbucniră într-o explozie de viteză. Wilwulf 
ajunse în stânga fiarei, iar Ragna, în dreapta. 

Wilwulf se îndreptă în șa și împunse cu sulița, dar mistrețul se 
feri în ultimul moment. Lama suliţei îi intră în greabăn, rănindu-l, 
dar fără să-l încetinească. Se răsuci și atacă direct spre Ragna. 
Ea se aplecă spre stânga și trase de hăţuri, iar Astrid se întoarse 
spre mistreţ, cu pasul sigur, în ciuda vitezei. Ragna înaintă spre 
mistreţ cu sulița îndreptată în jos. Fiara încercă să se ferească 
din nou, dar era prea târziu, iar arma Ragnei intră direct în gura 
ei deschisă. Strânse puternic mânerul, apăsând până când 
rezistența ameninţa să o dărâme din șa, apoi îi dădu drumul. 
Wilwulf își răsuci calul și lovi din nou, străpungând gâtul gros al 
mistrețului și făcându-l să se prăbușească. 


Descălecară, îmbujoraţi și gâfâind. 

— Bine lucrat! zise Ragna. 

— Bine lucrat datorită ţie, răspunse Wilwulf, apoi o sărută. 

Începu ca un sărut exuberant de felicitare pe buze, dar se 
transformă rapid. Ragna simţi dorinţa lui bruscă. Îi simţi 
mustața, când gura i se mișcă înfometată peste buzele ei. Ea 
era mai mult decât doritoare și își deschise lacomă gura, ca să-i 
primească limba. Apoi auziră amândoi vânătorii apropiindu-se 
de ei și se despărțiră. 

O clipă mai târziu, erau înconjurați de ceilalți vânători. Fură 
nevoiţi să le explice că vânatul fusese rezultatul unui efort 
comun. Mistreţul era cel mai mare din ziua respectivă și fură 
felicitaţi iar și iar. 

Ragna se simţea ameţită de excitaţia omorului, dar și mai 
mult de sărut. Fu fericită când toată lumea încălecă, pentru a se 
îndrepta spre casă. 

Călări o parte din drum departe de restul lumii, ca să se poată 
gândi. Ce înţelegea Wilwulf prin acel sărut, însemna oare ceva? 

Ragna nu știa prea multe despre bărbaţi, dar înţelegea că 
erau bucuroși să fure câte un sărut la întâmplare, de la o femeie 
frumoasă, aproape oricând. Erau capabili, de asemenea, să uite 
de asta foarte repede. Simţise interesul lui fulgerător pentru ea, 
dar poate că se bucurase de ea în felul în care se bucura deo 
pană, fără să se mai gândească la asta mai târziu. Dar ce 
simţise ea în legătură cu sărutul? Deși nu durase mult, o 
zguduise. Mai sărutase băieţi și până atunci, deși nu prea des, 
dar niciodată nu fusese așa. 

Își aminti cum se scălda în mare pe când era copil. 
Întotdeauna iubise apa și devenise între timp o înotătoare 
puternică, însă odată, pe când era mică, fusese răsturnată de un 
val brizant uriaș. Ţipase, dar își regăsise echilibrul și se repezise 
înapoi spre țărm. Acum își amintea de acel sentiment de 
completă neajutorare, de împotrivire la ceva ce era atât 
încântător, cât și puţin înspăimântător. 

De ce fusese atât de intens sărutul? Poate din cauza a ceea 
ce se întâmplase înainte. Discutaseră despre problema lui 
Wilwulf ca niște egali, iar el o ascultase. Asta în ciuda impresiei 
anterioare pe care o lăsase el, cum că ar fi un nobil cu tipica 
agresivitate masculină, care nu avea timp pentru femei. Și 
omorâseră mistrețul împreună, colaborând de parcă ar fi fost o 


echipă de vânătoare care opera împreună de ani întregi. Toate 
acestea, se gândi ea, îi oferiseră un nivel de încredere în el care 
însemna că putea să-l sărute și să se bucure de asta. 

El dorea să o facă din nou - nu avea nici o îndoială în legătură 
cu asta. Ea își dorea să-l sărute mult mai lung data viitoare. Dar 
își mai dorea și altceva de la el? Nu știa. Urma să aștepte și să 
vadă. 

Se hotărî să nu-și schimbe atitudinea față de el în public. 
Avea să se poarte cu răceală și cu demnitate. Orice alt 
comportament ar fi fost remarcat. Femeile înțelegeau genul 
acesta de lucruri în felul în care câinii luau urma unui mistreţ. 
Nu-și dorea ca servitoarele de la castel să o bârfească. 

Dar, în particular, avea să fie altceva - și era hotărâtă să-l 
prindă singur cel puţin încă o dată înainte să plece. Din 
nefericire, nimeni nu se bucura de intimitate în afara contelui și 
a contesei. Era dificil să faci ceva secret în castel. Ţăranii erau 
mult mai norocoși, se gândi ea; ei se puteau strecura în pădure 
sau să se culce nevăzuțţi într-un câmp de grâu nesecerat. Cum 
să aranjeze o întâlnire clandestină cu Wilwulf? 

Ajunse înapoi la castelul din Cherbourg fără să găsească un 
răspuns. 

O lăsă pe Astrid în mâinile celor de la grajduri și se duse în 
casă. Mama ei o chemă în camera ei. Genevieve nu era 
interesată să afle despre vânătoare. 

— Veşti bune! spuse ea cu ochii strălucitori. Am vorbit cu 
părintele Louis. Pleacă mâine spre Reims. Dar mi-a spus că este 
de acord cu tine! 

— Sunt foarte bucuroasă! zise Ragna fără să fie convinsă de 
acest lucru. 

— Spune că ești puţin cam îndrăzneață - de parcă n-am fi 
știut dar el crede că asta se va atenua odată cu vârsta. Și mai 
crede că vei fi un sprijin foarte solid pentru Guillaume atunci 
când va deveni conte de Reims. Se pare că ai rezolvat foarte 
bine problema de la Saint-Martin. 

— Louis crede că Guillaume are nevoie de sprijin? întrebă 
Ragna suspicioasă. Este slab? 

— Oh, nu fi atât de negativistă! spuse mama ei. S-ar putea să- 
ţi fi câștigat un soţ - fii fericită! 

— Sunt fericită, spuse Ragna. 

Ea găsi un loc unde se puteau săruta. 


În afara castelului, în interiorul fortificaţiei de lemn, se mai 
aflau multe alte clădiri: grajduri și hambare pentru animale; o 
brutărie, o berărie și o bucătărie; case pentru familii și depozite 
pentru carne afumată și pește, făină, cidru, brânză și fân. Șura 
pentru fân nu era utilizată în luna iulie, când era suficientă iarbă 
proaspătă de păscut pentru animale. 

Prima dată, Ragna îl luă sub pretextul că avea să-i arate un 
loc în care oamenii lui și-ar fi putut depozita temporar armele și 
armurile. Îl sărută imediat ce închise ușa, iar sărutul o excită 
chiar mai tare decât prima dată. Clădirea deveni rapid un loc al 
întâlnirilor regulate. La căderea nopţii - foarte târziu în acea 
perioadă a anului -, părăseau gospodăria, așa cum făceau cei 
mai mulţi oameni în ora de dinainte de a merge la culcare, și se 
duceau separat spre şura de fân. Încăperea mirosea a mucegai, 
dar lor nu le păsa. Se mângâiau unul pe altul, tot mai intim cu 
fiecare zi care trecea. Apoi Ragna opri totul, gâfâind și plecând 
în grabă. 

Erau foarte grijulii cu discreţia, dar nu o păcăliră cu totul pe 
Genevieve. Contesa nu știa despre șură, dar putea simţi 
pasiunea dintre fiica ei și oaspete. În orice caz, vorbi indirect, 
așa cum prefera să facă întotdeauna. 

— Anglia nu este un loc confortabil, spuse ea într-o zi, ca într- 
o pălăvrăgeală oarecare. 

— Când ai fost acolo? o întrebă Ragna. 

Era o întrebare vicleană, pentru că știa deja răspunsul. 

— N-am fost niciodată, recunoscu Genevieve. Dar am auzit că 
este rece și plouă tot timpul. 

— Atunci, sunt bucuroasă că nu trebuie să merg acolo. 

Dar mama Ragnei nu putea fi redusă la tăcere cu ușurință. 

— Englezii nu sunt de încredere, continuă ea. 

— Chiar așa? 

Wilwulf era inteligent și surprinzător de romantic. Când se 
întâlneau în șură, era tandru și blând. Nu era dominator, dar era 
irezistibil de fermecător. El îi spusese că într-o noapte visase că 
era legat cu o funie făcută din părul roșu al Ragnei și se trezise 
cu o erecţie. Ea considera că acest gând este extrem de 
excitant. Oare chiar nu era de încredere? Ea era convinsă că 
este, dar, evident, mama ei nu era de acord. 

— De ce spui asta? întrebă Ragna. 


— Englezii își ţin promisiunile doar atunci când le convine, nu 
altfel. 

— Și crezi că bărbaţii normanzi nu fac asta niciodată? 

Genevieve oftă. 

— Eşti deşteaptă, Ragna, dar nu chiar atât de deşteaptă pe 
cât crezi. 

„Asta este valabil pentru mulţi oameni, se gândi Ragna, de la 
părintele Louis până la cusătoreasa Agnes, de ce n-ar fi 
adevărat și în cazul meu?“ 

— Poate că ai dreptate, spuse ea. 

Genevieve insistă cât era în avantaj. 

— Tatăl tău te-a răsfăţat când te-a învăţat despre problemele 
guvernării. Dar o femeie nu poate fi niciodată conducător. 

— Nu e chiar așa, spuse Ragna, vorbind cu mai multă pasiune 
decât intenţionase. O femeie poate fi regină, contesă, stareță. 

— Intotdeauna sub autoritatea unui bărbat. 

— Teoretic da, dar multe depind de caracterul femeii în 
cauză. 

— Deci, vei deveni regină, nu-i așa? 

— Nu știu ce voi deveni, dar mi-ar plăcea să conduc alături de 
soţul meu, să discut cu el, iar el să discute cu mine despre tot 
ce este necesar pentru ca domeniul nostru să fie fericit și 
prosper. 

Genevieve clătină din cap cu tristeţe. 

— Visuri, spuse ea. Toate le-am avut. 

Şi nu mai zise nimic. 

Între timp, negocierile dintre Wilwulf și contele Hubert 
progresau. Lui Hubert îi plăcea ideea de a avea o cale mai 
netedă pentru exporturile normande în portul Combe, întrucât 
profita de pe urma taxelor pentru toate corăbiile care intrau și 
ieșeau din portul Cherbourg. Discuţiile erau detaliate: Wilwulf 
ezita să reducă taxele vamale și Hubert prefera să nu existe 
deloc, dar amândoi erau de acord că era importantă 
consecvenţa. 

Hubert îl întrebă pe Wilwulf dacă putea obţine o aprobare din 
partea regelui Ethelred al Angliei pentru acordul pe care îl 
negociau. Wilwulf recunoscu că nu ceruse permisiunea în 
prealabil și spuse cinstit că avea să îi ceară cu siguranţă regelui 
să ratifice afacerea, dar era sigur că nu era decât o formalitate. 


Hubert îi mărturisi în particular Ragnei că nu era chiar mulţumit 
de toate acestea, dar nu avea prea multe de pierdut. 

Ragna se întreba de ce Wilwulf nu adusese cu el pe vreunul 
dintre sfetnicii săi importanţi ca să-l ajute, dar, în cele din urmă, 
înțelese că acesta nu avea sfetnici. El lua multe decizii la sfatul 
comitatului, la care participau nobilii lui, și uneori primea sfaturi 
de la un frate care era episcop, dar în cea mai mare parte a 
timpului conducea singur. 

În cele din urmă, Hubert și Wilwulf ajunseră la un acord, iar 
secretarul lui Hubert schiță un tratat. Martori erau episcopul de 
Bayeux și câțiva cavaleri și clerici normanzi, care se aflau la 
castel în acel moment. 

Apoi Wilwulf se pregăti să plece spre casă. Ragna se aștepta 
ca el să vorbească despre viitor. Își dorea să-l revadă, dar cum 
era posibil acest lucru? Trăiau în ţări diferite. 

El privea aventura lor doar ca pe o chestiune trecătoare? 
Sigur că nu. Lumea era plină de fete de ţărani care n-ar fi ezitat 
să petreacă o noapte cu un nobil, ca să nu mai pomenim de 
sclavele care nu aveau de ales în această chestiune. Wilwulf 
trebuie să fi văzut ceva special la Ragna ca să conspire să se 
întâlnească în secret cu ea în fiecare noapte, doar ca să o 
mângâie și să o sărute. 

Ea ar fi putut să-l întrebe direct ce intenţii avea, dar ezita. Nu 
dădea bine pentru o fată să fie disperată. In afară de asta, era 
prea mândră. Dacă el o dorea, ar fi trebui să spună asta; iar 
dacă nu spunea, însemna că nu o dorea suficient. 

Nava lui era în așteptare, vântul era favorabil, iar el plănuia 
să plece în dimineaţa următoare când se întâlniră, pentru ultima 
oară, la șură. 

Faptul că el pleca și că ea nu știa dacă avea să îl mai vadă 
vreodată ar fi putut să-i tempereze patima, dar, până la urmă, 
avu tocmai efectul contrar. Ea se agăţă de el de parcă l-ar fi 
putut păstra la Cherbourg dacă îl ţinea strâns. Când el îi atinse 
sânii, ea se simţi atât de excitată, încât simţi umezeala cum i se 
scurge în vagin. 

Își lipi corpul de al lui ca să-i simtă erecţia prin haine și se 
mișcară împreună de parcă ar fi făcut dragoste. Apoi ea își ridică 
fusta rochiei până deasupra taliei, ca să-l simtă mai bine. Asta 
nu făcu altceva decât să-i întărească dorinţa. Intr-un colţ ascuns 


al minţii ei, știa că pierdea controlul, dar nu se putea concentra 
suficient încât să-i pese de asta. 

El era îmbrăcat la fel ca ea, cu excepţia faptului că tunica lui 
era lungă până la genunchi, și cumva aceasta se ridică și fu 
împinsă într-o parte. Nici unul dintre ei nu purta lenjerie - nu o 
îmbrăcau decât în scopuri speciale, cum ar fi fost confortul la 
călărit - și, cu o tresărire, ea simţi carnea lui goală lipită de a ei. 

O clipă mai târziu, el era înăuntrul ei. 

Ea îl auzi vag spunând ceva de genul: „Eşti sigură...?“ 

— Împinge, împinge! îi răspunse în schimb. 

Simţi o durere ascuţită, bruscă, dar nu dură decât câteva 
secunde, apoi totul fu plăcere. Ea își dori ca această senzaţie să 
dureze la nesfârșit, dar el trecu repede peste și, brusc, amândoi 
fură zguduiţi de plăcere, apoi ea simţi lichidul lui fierbinte în 
interiorul ei și parcă era sfârșitul lumii. 

Se sprijini de el, simțind că picioarele i-ar fi putut ceda în orice 
clipă. El o ţinu alături mult timp, apoi, în sfârșit, se retrase puţin 
ca să o privească. 

— Cuvântul meu, spuse el. 

Arăta de parcă îl surprinsese ceva. Când, în sfârșit, reuși să 
vorbească, ea spuse: 

— Intotdeauna este așa? 

— Oh, nu, spuse el. Aproape niciodată. 

x kx * 

Servitorii dormeau pe podea, dar Ragna, fratele ei Richard și 
câțiva slujitori importanți aveau paturi, bănci late sprijinite de 
perete, cu saltele de pânză umplute cu paie. Ragna avea un 
cearșaf de pânză vara și o pătură de lână iarna, când era frig. In 
noaptea aceea, după stingerea lumânărilor, ea se ghemui sub 
cearșaful ei și își aminti. 

Işi pierduse virginitatea cu bărbatul pe care-l iubea și se 
simţea minunat. Pe furiș, își băgă degetul în interior și îl scoase 
lipicios din cauza lichidului lui. Simţi mirosul de pește, apoi 
gustă și i se păru sărat. 

Ştia că făcuse ceva ce urma să-i schimbe viaţa. Un preot ar fi 
spus că, în ochii lui Dumnezeu, era acum măritată, iar ea simţi 
adevărul acestui lucru. Şi era bucuroasă. Emoţia care o 
copleșise în șură era exprimarea fizică a apropierii ce crescuse 
atât de repede între ei. El era bărbatul potrivit pentru ea, știa 
acest lucru cu certitudine. 


Îi era dedicată lui Wilwulf și într-un mod mai practic. O femeie 
nobilă trebuia să fie virgină pentru soțul ei. De atunci încolo, 
Ragna nu se mai putea mărita, cu siguranţă, cu nimeni altcineva 
în afară de Wilwulf, nu fără o înșelăciune care ar fi umbrit 
căsătoria. 

Şi ar fi putut să fie însărcinată. 

Se întrebă ce avea să se întâmple de dimineaţă. Ce avea de 
gând să facă Wilwulf? Trebuia să spună ceva: el știa la fel de 
bine ca ea că, acum, totul se schimbase după ce făcuseră ceea 
ce făcuseră. El ar fi trebuit să discute cu tatăl ei despre 
căsătorie. Urma să se ajungă la o înţelegere financiară. Atât 
Wilwulf, cât și Ragna erau nobili și puteau exista consecinţe 
politice care trebuiau discutate. Wilwulf ar fi putut să aibă 
nevoie de permisiunea regelui Ethelred. 

El trebuia să discute și cu Ragna - despre când aveau să se 
căsătorească și unde și despre cum urma să se desfășoare 
ceremonia. Ea era nerăbdătoare gândindu-se la toate aceste 
lucruri. 

Era fericită și credea că toate aceste probleme puteau fi 
rezolvate. Îl iubea, iar el o iubea pe ea, urmând să fie parteneri 
pentru tot restul vieților lor. 

Ea se gândise că n-avea să închidă ochii toată noaptea, dar, 
în curând, căzu într-un somn adânc și nu se trezi până când nu 
fu ziuă de-a binelea și servitorii zdrăngăneau oalele pe masă și 
aduceau pâini uriașe de la brutărie. 

Sări din pat și privi în jur. Soldaţii lui Wilwulf își împachetau 
cele câteva lucruri personale în cutii și în saci de piele, gata de 
plecare. Wilwulf nu se afla în sala mare: probabil că se dusese 
să se spele. 

Părinţii Ragnei ieșiră din camerele lor și se așezară în capul 
mesei. Genevieve n-avea să fie fericită auzind noutăţile 
dimineţii. Hubert urma să fie mai puţin dogmatic, dar, în orice 
caz, permisiunea lui n-avea să fie ușor de obţinut. Amândoi 
aveau alte planuri pentru Ragna. Dar, dacă era necesar, ea le-ar 
fi spus că deja își pierduse virginitatea cu Wilwulf, iar ei erau 
obligaţi să cedeze. 

Ragna luă o felie de pâine, întinse pe ea o pastă făcută din 
fructe de pădure și vin și o mâncă înfometată. 

Wilwulf intră și își ocupă locul la masă. 


— Am vorbit cu căpitanul, spuse el pentru toată lumea. 
Plecăm într-o oră. 

„Acum, se gândi Ragna, le va spune și lor.“ Dar el își scoase 
cuțitul, tăie o felie groasă de şuncă dintr-un calup și începu să 
mănânce. „Vor discuta după micul dejun”, își spuse ea. 

Dintr-odată, deveni prea tensionată ca să mai mănânce. 
Pâinea părea că îi rămâne în gât și avu nevoie să ia o înghiţitură 
sănătoasă de cidru ca să o facă să alunece. Wilwulf discuta cu 
tatăl ei despre vremea din Canal și despre cât timp avea să îi ia 
să ajungă la Combe, iar discursul lor părea dintr-un vis în care 
cuvintele nu aveau nici un sens. Prea repede, masa ajunse la 
sfârșit. 

Contele și contesa se hotărâră să se plimbe până la malul 
mării și să-l conducă pe Wilwulf, iar Ragna îi însoţi, simțindu-se 
ca o fantomă invizibilă, fără să spună nimic, urmând mulţimea, 
ignorată de toţi. Fiica primarului, o fată de vârsta ei, o văzu și îi 
spuse: 

— Minunată zi! 

Ragna nu îi răspunse. 

La malul apei, oamenii lui Wilwulf își ridicară tunicile și se 
pregătiră să pornească spre navă. Wilwulf se întoarse și zâmbi 
către familia ei. Acum, cu siguranţă avea să spună: „Vreau să 
mă însor cu Ragna”. 

El se înclină formal spre Hubert, Genevieve, Richard și, în 
sfârșit, spre Ragna. Îi luă ambele mâini într-ale lui și îi spuse 
într-o franceză poticnită: 

— Îţi mulțumesc pentru bunătatea ta. 

Apoi, cu totul incredibil, se întoarse, înaintă prin apa puţin 
adâncă și se căţără la bordul navei. 

Ragna rămase fără cuvinte. 

Marinarii dezlegară parâmele. Ragna nu putea să creadă ceea 
ce vedea. Cu siguranţă era un coșmar din care avea să se 
trezească în curând. Echipajul desfăcu pânza. Aceasta flutură 
preţ de o clipă, apoi prinse vântul și se umflă. Vasul începu să ia 
viteză. 

Sprijinit de balustradă, Wilwulf salută o dată cu mâna, apoi se 
întoarse și dispăru. 


CAPITOLUL 5 
Sfârșitul lunii iulie 997 


În timp ce călărea prin pădure, într-o după-amiază călduroasă 
de vară, privind modelul schimbător al luminii filtrate a soarelui 
pe cărarea bătătorită din faţa lui, fratele Aldred cânta imnuri cu 
toată puterea vocii lui. Între ele, vorbea cu poneiul lui, Dismas, 
întrebând animalul dacă îi plăcuse ultimul imn și ce ar vrea să 
asculte în continuare. 

Aldred se afla la două zile distanţă de Shiring și avea senzaţia 
că se întoarce acasă triumfător. Misiunea lui în viaţă era să 
aducă învăţătură și înţelegere acolo unde înainte fusese 
ignoranță oarbă. Cele opt cărți noi din cufărul legat pe spinarea 
lui Dismas, scrise pe pergament și minunat ilustrate, aveau să 
constituie fundaţia modestă a unui proiect măreț. Visul lui 
Aldred era să transforme abația Shiring într-un mare centru de 
învăţătură și școală, cu un scriptoriu care să rivalizeze cu cel de 
la jJumieges, o bibliotecă mare și o școală care să-i înveţe pe fiii 
nobililor să citească, să socotească și să se teamă de 
Dumnezeu. 

În acel moment, abația se afla departe de acest ideal. 
Superiorii lui Aldred nu îi împărtășeau ambițiile. Abatele Osmund 
era amabil și leneș. Fusese bun cu Aldred, îl promovase când 
era tânăr, dar asta se întâmplase în special fiindcă știa că, dacă 
îi dădea lui Aldred o treabă, putea să o considere rezolvată și nu 
mai trebuia să se preocupe el însuși. Osmund ar fi fost de acord 
cu orice propunere ce nu necesita vreo muncă pe care să o facă 
el. Din partea trezorierului, Hildred, avea să întâmpine o opoziție 
mai încăpăţânată, pentru că acesta se opunea oricărei 
propuneri care implica cheltuieli, de parcă misiunea mănăstirii 
ar fi fost aceea de a economisi bani, mai degrabă decât de a 
aduce iluminarea lumii. 

Poate că Osmund și Hildred fuseseră trimiși de Dumnezeu ca 
să-l înveţe pe Aldred ce însemna răbdarea. 

Aldred nu era chiar singur cu speranţele lui. Printre călugări 
exista de multă vreme o mișcare pentru reformarea vechilor 


instituţii, care alunecaseră spre trândăvie și mulţumire de sine. 
La Winchester, Worcester și Canterbury se produceau multe 
manuscrise minunate. Dar valul progresului încă nu ajunsese și 
la abația Shiring. 

Aldred cânta: 

„Acum trebuie să-i slăvim pe păzitorii cerurilor, 

Lucrarea Tatălui spre gloria...” 

Se opri brusc când zări un bărbat care apăruse în faţa lui pe 
potecă. 

Aldred nici măcar nu observase de unde venise. Picioarele lui 
goale erau murdare, era acoperit de zdrenţe și purta o cască 
militară din fier ruginită, ce-i ascundea cea mai mare parte a 
feţei. În partea de sus a braţului avea legată o cârpă 
însângerată, care scotea în evidenţă o rană recentă. Stătea în 
picioare în mijlocul potecii, blocându-i calea lui Aldred. Ar fi 
putut să fie un amărât de cerșetor fără adăpost, dar arăta mai 
degrabă a bandit. 

Inima lui Aldred se opri. N-ar fi trebuit să-și asume riscul de a 
călători singur. Dar în dimineaţa aceea, la berăria din Mudeford 
Crossing, nu mai fusese nimeni care să meargă în direcţia lui, 
iar el ardea de nerăbdare să pornească, în loc să aștepte o zi 
sau mai multe până când putea călători împreună cu un grup. 

încercă să se stăpânească. Era important să nu pară 
înfricoșat, ca și cum ar fi fost faţă în față cu un câine periculos. 
Se strădui să-și păstreze vocea calmă și spuse: 

— Domnul să te binecuvânteze, fiule! 

Bărbatul răspunse cu o voce răgușită, iar lui Aldred îi trecu 
prin minte că încerca să-și mascheze vocea. 

— Ce fel de preot ești? 

Tunsoarea lui Aldred, cu porţiunea rasă din vârful capului, 
indica un om al Domnului, dar asta putea să însemne orice, de 
la cel mai amărât acolit în sus. 

— Sunt călugăr la abația Shiring. 

— Călătorești singur? Nu ţi-e teamă că ai putea să fii jefuit? 

Aldred se temea să nu fie omorât. 

— Nimeni nu mă jefuiește pe mine, spuse el cu o falsă 
încredere. Nu am nimic. 

— În afară de cutia aceea. 


— Cutia nu este a mea. Îi aparţine lui Dumnezeu. Un prost ar 
putea să-l jefuiască pe Dumnezeu, desigur, și să-și condamne 
sufletul la veșnica pierzanie. 

Aldred observă un alt bărbat, pe jumătate ascuns în tufișuri. 
Chiar dacă ar fi fost dispus să se lupte pentru ea, nu putea să se 
descurce cu amândoi. 

— Ce ai în cufăr? întrebă banditul. 

— Opt cărți sfinte. 

— Asta înseamnă că-s valoroase. 

Aldred și-l închipui pe bărbat bătând la ușa unei mănăstiri și 
oferind cărțile spre vânzare. Ar fi fost biciuit pentru obrăznicie și 
cărţile i-ar fi fost confiscate. 

— Valoroase poate pentru cineva care le-ar putea vinde fără 
să ridice suspiciuni, spuse Aldred. Ţi-e foame, fiule? Vrei niște 
pâine? 

Bărbatul păru să ezite, apoi zise sfidător: 

— N-am nevoie de pâine. Îmi trebuie bani. 

Ezitarea îi spunea lui Aldred că omul era flămând. Era posibil 
ca mâncarea să-l satisfacă. 

— N-am nici un ban să-ţi dau. 

Ceea ce era adevărat, tehnic vorbind: banii din punga lui 
Aldred aparţineau abației Shiring. 

Bărbatul părea să-și fi pierdut graiul, neștiind cum să 
răspundă la întorsătura neașteptată pe care o luase conversaţia. 
După o pauză, spuse: 

— Un om poate să vândă un cal mai ușor decât o ladă de 
cărți. 

— S-ar putea, zise Aldred. Dar cineva ar putea spune: „Fratele 
Aldred avea un ponei cu o cruce pe frunte, exact ca ăsta. Așa că 
de unde ai animalul ăsta, prietene?” Şi ce ar răspunde hoţul la 
așa ceva? 

— Eşti un tip isteț. 

— lar tu ești un tip îndrăzneţ. Dar nu ești prost, nu-i așa? N-ai 
să ucizi un călugăr pentru opt cărți și un ponei, din care nu poți 
vinde nimic. 

Aldred se hotărî că acela era momentul să încheie schimbul 
de replici. Cu inima în gât, îl îndemnă pe Dismas înainte. 

Banditul rămase proţăpit pe loc un moment sau două, apoi se 
trase într-o parte, șovăind nehotărât. Aldred trecu pe lângă el, 
prefăcându-se indiferent. 


După ce îl depăși, se simţi tentat să-l mâne pe Dismas la trap, 
dar asta i-ar fi trădat frica, așa că se strădui să lase poneiul să 
meargă în pas lent. Işi dădu seama că tremura. 

Apoi bărbatul spuse: 

— Aș vrea niște pâine. 

Asta era o rugăminte pe care un călugăr nu o putea ignora. 
Era datoria sfântă a lui Aldred să le dea de mâncare celor 
flămânzi. lisus însuși spusese: „Hrănește-i pe mieii mei!“ Aldred 
trebuia să se supună, chiar cu riscul vieţii, așa că se opri. 

În sacul de la șa avea o jumătate de pâine și o coajă de 
brânză'. Scoase pâinea și i-o dădu banditului, care rupse imediat 
o bucată și o băgă în gură, îndesând-o prin gaura din casca sa 
ponosită. Era clar că era lihnit de foame. 

— Împarte și cu prietenul tău, îi spuse Aldred. 

Celălalt bărbat ieși din tufișuri cu gluga pe jumătate trasă 
peste faţă, astfel încât Aldred abia dacă îl putea vedea. 

Primul bărbat păru reticent, dar rupse pâinea și o împărţi. 
Celălalt murmură: 

— Mulţumesc. 

— Nu-mi mulţumi mie, mulțumește-i lui Dumnezeu, care m-a 
trimis! 

— Amin! 

Aldred îi dădu apoi brânza. 

— Imparte și asta. 

În timp ce ei împărțeau brânza, Aldred plecă mai departe. 

Un minut mai târziu, privi în spate și nu văzu nici urmă de 
bandiți. Părea că se afla în siguranță. Spuse o rugăciune de 
mulțumire. Era posibil să rămână flămând la noapte, dar se 
putea împăca foarte ușor cu asta, mulțumit că Dumnezeu îi 
ceruse în ziua aceea să-și sacrifice pâinea, dar nu și viaţa. 

După-amiaza se transforma în seară. In cele din urmă văzu, 
dincolo de apă, un cătun cu o biserică și câteva case. La vest de 
case se afla un câmp cultivat, ce se întindea de-a lungul malului 
nordic al râului. 

Pe cealaltă parte era legată un fel de barcă. Aldred nu mai 
fusese niciodată la Dreng's Ferry - când plecase, o apucase pe 
un alt drum -, dar presupunea că acesta era locul. Descălecă și 
strigă dincolo de apă. 

Imediat apăru o fată care dezlegă barca, se urcă în ea și 
începu să vâslească peste râu. Era bine hrănită, dar arăta 


obișnuit, observă Aldred pe măsură ce ea se apropia, și avea o 
expresie ursuză. Când ajunse la o distanţă la care putea fi auzit, 
preotul spuse: 

— Sunt fratele Aldred de la abația Shiring. 

— Numele meu este Cwenburg, îi răspunse ea. Barca aceasta 
îi aparţine tatălui meu, Dreng. La fel și berăria. 

Deci Aldred se afla în locul corect. 

— Costă un bănuţ trecerea, spuse ea. Dar nu pot să iau și 
calul. 

Aldred înţelegea acest lucru: barca primitivă se putea 
răsturna foarte ușor. 

— Nu-ţi face griji, Dismas va înota, spuse el. 

Îi plăti bănuţul, apoi descărcă poneiul și așeză lada cu cărţi și 
şaua in barcă. După ce urcă, ţinu frâiele și se așeză, apoi trase 
cu blândeţe, ca să-l încurajeze pe Dismas să intre în apă. Pentru 
o clipă calul ezită, de parcă ar fi vrut să se împotrivească. 

— Haide, spuse Aldred încurajator și, în același moment, 
Cwenburg împinse barca de la mal, apoi Dismas intră în apă. 

Imediat ce deveni suficient de adâncă, începu să înoate. 
Aldred ţinea frâiele. Nu se gândea că Dismas ar fi încercat să 
scape, dar n-avea nici un rost să-și asume riscul. 

În timp ce traversau râul, Aldred o întrebă pe Cwenburg: 

— Cât de mult mai este de aici până la Shiring? 

— Două zile. 

Aldred privi spre cer. Soarele era coborât. Urma o seară 
lungă, dar era posibil să nu mai găsească un alt loc în care să 
stea înainte de căderea întunericului. Ar fi fost mai bine să-și 
petreacă noaptea acolo. 

Ajunseră pe celălalt mal și Aldred simţi mirosul specific 
fabricării berii. 

Dismas ajunse din nou pe picioare. Aldred lăsă hăţurile și 
poneiul se cățără pe malul abrupt, scuturându-se viguros ca să 
scape de apă. Apoi începu să pască iarba de vară. 

Din berărie ieși o altă fată. Avea în jur de paisprezece ani, 
părul negru și ochii albaștri și, în ciuda tinereţii ei, era 
însărcinată. Ar fi putut să fie drăguță, dar nu zâmbea deloc. 
Aldred fu surprins să vadă că nu purta nici un fel de 
acoperământ pentru cap. O femeie care-și lăsa părul la vedere 
era, în mod obișnuit, o prostituată. 


— Ea este Blod, zise Cwenburg. Sclava noastră. Blod nu spuse 
nimic. Vorbește galeză, adăugă Cwenburg. 

Aldred își luă cufărul din barcă și îl așeză pe malul râului, apoi 
făcu același lucru cu șaua. Blod apucă de jos cufărul, ca să-l 
ajute. II săltă cu greutate, dar reuși să-l ducă până la berărie. 

O voce de bărbat spuse: 

— Poţi să i-o tragi pentru un bănuţ! 

Aldred se întoarse. Nou-venitul ieșise dintr-o clădire micuță, 
ce era, probabil, locul în care fermenta berea și sursa mirosului 
puternic. Părea să aibă treizeci și ceva de ani, tocmai vârsta 
potrivită ca să fie tatăl lui Cwenburg. Era înalt și cu umerii largi, 
amintindu-i vag lui Aldred de Wynstan, episcopul de Shiring. 
Aldred își aminti că auzise spunându-se că Dreng era vărul lui 
Wynstan. În orice caz, Dreng mergea șchiopătat. 

Privi întrebător spre Aldred, zâmbind nesincer. 

— Un bănuţ e foarte puţin, adăugă el. Costa un penny când 
era proaspătă. 

— Nu, spuse Aldred. 

— Nimeni nu o vrea. Din cauză că este gravidă. Vaca proastă! 

Aldred nu putea să ignore toate acestea. 

— Presupun că este gravidă pentru că o prostituezi, sfidând 
legea lui Dumnezeu. 

— li place, asta e problema ei. Femeile rămân gravide doar 
când le place. 

— Chiar așa? 

— Oricine știe asta. 

— Eu nu știam. 

— Tu nu știi nimic despre genul ăsta de lucruri, nu-i așa? Ești 
călugăr. 

Aldred încercă să înghită insulta într-o manieră creștinească. 

— Este adevărat, spuse el plecându-și capul. 

Să te porţi umil în faţa insultelor avea uneori efectul de a-l 
face pe cel care te jignea să se jeneze să meargă mai departe, 
dar Dreng părea să fie imun la rușine. 

— Obișnuiam să am și un băiat - poate că el te-ar fi interesat, 
spuse el. Dar a murit. 

Aldred privi într-o parte. Era sensibil la aceste acuzaţii, pentru 
că, în tinereţea lui, suferise tocmai din cauza acestui gen de 
tentaţie. Ca novice la Glastonbury Abbey, fusese îndrăgostit 
pasional de fratele Leofric, un tânăr călugăr. Lui Aldred i se 


părea că ceea ce făcuseră ei fusese doar o prosteală de băieţi, 
dar fuseseră prinși în flagrant și asta adusese o condamnare 
teribilă. Aldred fusese transferat, pentru a fi îndepărtat de 
iubitul lui, și așa ajunsese la Shiring. 

Nu se mai repetase niciodată de atunci: Aldred încă avea 
gânduri tulburătoare, dar era în stare să li se opună. 

Blod ieși din nou din tavernă și Dreng îi spuse, prin gesturi cu 
mâna, să ia șaua lui Aldred. 

— Nu pot să car greutăţi, am dureri de spate, spuse Dreng. 
Un viking m-a trântit de pe cal în bătălia de la Watchet. 

Aldred se uită după Dismas, care rămăsese pe pășune, apoi 
intră în berărie. Arăta aproape la fel ca oricare alta, în afară de 
mărimea ei. Avea o mulţime de mobilă, mese și scaune, cufere 
și cuiere. Mai erau și alte semne ale prosperității: un somon 
mare atârnat de tavan, ce se afuma la fumul de la foc; un butoi 
cu cep așezat pe o bancă; găini care ciuguleau din stuful de pe 
podea; o oală ce fierbea pe foc, emanând o mireasmă 
îmbietoare de miel de primăvară. 

Dreng arătă spre o femeie tânără și subţire care mesteca în 
oală. Aldred observă că purta un disc de argint gravat, atârnat 
de un șnur trecut în jurul gâtului. 

— Aceea este soţia mea, Ethel, spuse Dreng. 

Femeia aruncă o privire spre Aldred, fără să vorbească. Dreng 
era înconjurat de femei tinere, se gândi Aldred, și toate păreau 
nefericite. 

— Aveţi mulţi călători care trec pe aici? întrebă el. 

Nivelul de prosperitate era surprinzător pentru o așezare atât 
de mică și îi trecu prin minte gândul că aceasta se putea baza 
pe jafuri. 

— Destui, spuse Dreng scurt. 

— Nu departe de aici am întâlnit doi bărbaţi care arătau ca 
niște bandiți. Privi spre faţa lui Dreng și adăugă: Unul dintre ei 
purta o cască veche de fier. 

— Îi spunem lronface, zise Dreng. Este un mincinos și un 
ucigaș. Jefuiește călătorii în partea de sud a râului, acolo unde 
poteca trece mai mult prin pădure. 

— De ce nu l-a arestat nimeni? 

— Am încercat, crede-mă. Offa, consilierul din Mudeford, a 
oferit două lire de argint pentru cel care îl poate prinde pe 
lronface. Evident, are o ascunzătoare undeva în pădure, dar nu 


o putem găsi. l-am avut pe oamenii șerifului pe aici și tot 
tacâmul. 

Era destul de plauzibil, se gândi Aldred, dar rămase suspicios. 
Dreng, cu șchiopătatul lui, nu putea fi lronface - doar dacă 
șchiopătatul nu era fals -, dar putea să beneficieze într-un fel de 
pe urma jafurilor. Poate că știa unde era ascunzătoarea și era 
plătit pentru tăcere. 

— Are o voce ciudată, spuse Aldred testându-l. 

— Probabil este irlandez, sau viking, sau ceva de genul ăsta. 
Nu știe nimeni. Dreng schimbă subiectul. Mai bine ţi-ai lua o 
carafa cu bere, să te împrospătezi după călătorie. Soţia mea 
face o bere foarte bună. 

— Poate mai târziu, răspunse Aldred. 

Nu cheltuia banii mănăstirii în berării, dacă putea să evite 
asta. Apoi i se adresă lui Ethel. 

— Care-i secretul pentru a face o bere bună? o întrebă el. 

— Nu ea, zise Dreng. Cealaltă soţie a mea, Leaf, face berea. 
Acum este în distilerie. 

Biserica se lupta cu acest lucru. Cei mai mulţi bărbaţi care-și 
puteau permite aveau mai mult de o singură nevastă sau o 
nevastă și mai multe concubine și sclave tinere. Biserica nu 
avea autoritate asupra căsătoriilor. 

Dacă doi oameni schimbau jurămintele în fața unor martori, 
erau căsătoriți. Un preot le putea oferi binecuvântarea, dar nu 
era esenţial. Nimic nu era trecut în scris, mai puţin atunci când 
cei doi erau bogaţi, caz în care putea să existe un contract 
referitor la transferul de proprietate. 

Obiecţiile lui Aldred cu privire la acest lucru nu erau doar 
morale. Când un bărbat ca Dreng murea, apărea deseori o 
dispută înverșunată pentru moștenire, care se referea la 
legitimitatea copiilor având mame diferite. Caracterul informal 
al căsătoriilor lăsa loc unor dispute ce puteau distruge familiile. 

Așa că gospodăria lui Dreng nu era ieșită din comun. În orice 
caz, era surprinzător să descopere asta în acel cătun micuţ, lipit 
de o mănăstire. 

— Preoţii de la biserică ar fi tulburaţi dacă ar afla despre 
aranjamentele tale casnice, spuse el cu severitate. 

Dreng râse. 

— Chiar așa? 

— Sunt sigur de asta. 


— Ei bine, te înșeli. Ei știu toate astea. Diaconul, Degbert, 
este fratele meu. 

— Asta n-ar trebui să conteze! 

— Asta crezi tu. 

Aldred era prea furios ca să continue discuţia. Îl considera pe 
Dreng dezgustător. leşi afară, pentru a evita să-și piardă 
cumpătul. Se plimbă pe malul râului, încercând să-și alunge 
gândurile negre. 

Acolo unde se termina câmpul cultivat existau o fermă și un 
hambar, ambele vechi și reparate din greu. Aldred observă un 
grup care stătea în fața casei: trei bărbaţi tineri și o femeie în 
vârstă - o familie fără tată, presupuse. Ezită să se apropie de ei, 
de teamă că locuitorii de la Dreng's Ferry ar fi putut să fie toţi 
precum Dreng. Era pe punctul să se întoarcă și să pornească 
înapoi când unul dintre ei îl salută cu mâna. 

Dacă salutau străinii, poate că erau în regulă. 

Aldred urcă panta spre casă. Era evident că familia nu avea 
mobilă, pentru că se așezaseră cu toţii pe pământ ca să ia masa 
de seară. Cei trei băieţi nu erau înalţi, dar aveau umerii lăţi și 
pieptul puternic. Mama era o femeie obosită, cu o privire 
hotărâtă. Feţele celor patru erau trase, de parcă n-ar fi mâncat 
destul. Lângă ei stătea un câine alb cu maro; și acesta era 
slăbuţ. 

Femeia vorbi prima. 

— Stai cu noi, părinte, odihnește-ţi picioarele dacă dorești, 
zise ea. Eu sunt Mildred. Arătă apoi spre băieţi, de la cel mai în 
vârstă la cel mai tânăr. 

Băieţii mei sunt Erman, Eadbald și Edgar. Cina noastră nu e 
prea luxoasă, dar ești bine-venit să o împărţi cu noi. 

Cu siguranţă masa lor nu era luxoasă. Aveau o bucată de 
pâine și o oală mare care conţinea legume sălbatice ușor fierte, 
probabil salată, ceapă, pătrunjel și usturoi sălbatic. Nu se vedea 
nici un fel de carne. Nu era de mirare că nu se îngrășau. Aldred 
era flămând, dar nu putea să ia mâncare de la cei care erau 
disperat de săraci. Refuză politicos. 

— Miroase tentant, dar nu mi-e foame, iar călugării trebuie să 
evite păcatul lăcomiei. În orice caz, o să stau cu voi și vă 
mulțumesc pentru buna primire. 


Se așeză pe pământ, gest pe care călugării nu-l făceau prea 
des, în ciuda jurămintelor lor. „Există sărăcie, se gândi Aldred, și 
există sărăcie cu adevărat.” 

Ca să poarte o conversaţie, spuse: _ 

— larba pare aproape gata să fie cosită. In câteva zile veţi 
avea o recoltă bună de fân. 

Mildred răspunse: 

— Nu eram sigură că vom reuși să facem fân, pentru că 
terenul de la malul râului este prea mlăștinos, dar s-a uscat de 
la vremea caldă. Sper să se întâmple așa în fiecare an. 

— Înseamnă că sunteţi nou-veniţi aici? întrebă Aldred. 

— Da, răspunse ea. Am venit din Combe. 

Aldred putea să presupună de ce plecaseră. 

— Trebuie să fi suferit din cauza atacului vikingilor. Am văzut 
distrugerile când am trecut prin oraș alaltăieri. 

Edgar, cel mai tânăr dintre fraţi, părând să aibă în jur de 
optsprezece ani, doar cu o urmă de păr moale, adolescentin, pe 
bărbie, spuse: 

— Am pierdut totul. Tatăl meu a fost constructor de bărci - 
vikingii l-au omorât. Rezerva noastră de cherestea a ars, iar 
uneltele noastre au fost distruse. Așa că a trebuit să începem 
din nou de la zero. 

Aldred îl studie pe tânăr cu interes. Poate că nu era foarte 
chipeș, dar era ceva atrăgător în aspectul lui. Deși discuţia era 
informală, propoziţiile lui erau clare și logice. Aldred se simţi 
atras de Edgar. „Stăpânește-te“, se gândi el. Păcatul dorinţei 
era mult mai dificil de stăpânit pentru Aldred decât cel al 
lăcomiei. 

— Şi cum vă descurcaţi în noua voastră viaţă? îl întrebă apoi 
pe Edgar. 

— Vom putea să vindem fânul, în cazul în care nu plouă în 
următoarele câteva zile, și atunci vom avea ceva bani, în sfârșit. 
Pe terenul mai înalt avem ovăz, care se coace. Și mai avem un 
purceluș și un miel. Ar trebui să trecem de iarnă. 

Toţi ţăranii trăiau într-o astfel de nesiguranţă, neștiind 
niciodată dacă recolta din anul respectiv avea să fie suficientă 
pentru a-i ţine în viaţă până în anul următor. Familia lui Mildred 
era într-o situaţie mai bună decât alţii. 

— Poate că aţi avut noroc să obţineţi locul ăsta. 

— Vom vedea, spuse Mildred amar. 


— Cum s-a întâmplat să ajungeţi la Dreng's Ferry? întrebă 
Aldred. 

— Episcopul de Shiring ne-a oferit ferma asta. 

— Wynstan? 

Aldred îl cunoștea pe episcop, desigur, și avea o părere foarte 
proastă despre el. 

—  Moșierul nostru este Degbert Baldhead, diaconul de la 
biserică, și este vărul episcopului. 

— Fascinant. 

Aldred începea să înţeleagă cum stăteau lucrurile la Dreng's 
Ferry. Degbert și Dreng erau fraţi, iar Wynstan era vărul lor. 
Formau un trio de coșmar. 

Wynstan vine vreodată aici? continuă el. 

— A venit în vizită puţin după miezul verii. 

— La două săptămâni după ziua de la miezul verii, adăugă 
Edgar. 

— A dat un miel fiecărei gospodării din sat. Așa l-am căpătat 
pe al nostru, continuă Mildred. 

— Generosul episcop, cugetă Aldred. 

Mildred prinse repede subiînţelesul din tonul său. 

— Pari să fii sceptic, spuse ea. Nu crezi în bunătatea lui? 

— N-am crezut niciodată că ar putea să facă un bine fără să 
aibă un motiv ascuns. Nu vă aflați în fața unuia dintre 
admiratorii lui Wynstan. 

Mildred zâmbi. 

— Nu te contrazic. 

Un alt băiat vorbi apoi. Era Eadbald, băiatul mijlociu, cel cu 
faţa pistruiată. Vocea lui era adâncă și răsunătoare. 

— Edgar a omorât un viking, spuse el. 

Cel mai în vârstă, Erman, adăugă: 

— Așa spune el. 

— Ai omorât un viking? îl întrebă Aldred pe Edgar. 

— l-am căzut în spate, spuse Edgar. Se lupta cu... o femeie. 
Când m-a văzut, a fost prea târziu. 

— Și femeia? 

Aldred observase ezitarea și presupuse că era o persoană 
specială. 

— Vikingul a aruncat-o la pământ exact înainte să-l lovesc. Ea 
s-a izbit cu capul de o treaptă de piatră. Am ajuns prea târziu ca 
să o mai salvez. A murit. 


Ochii căprui și frumoși ai lui Edgar se umplură de lacrimi. 

— Cum o chema? 

— Sungifu. 

Numele ei se auzi ca o șoaptă. 

— O să mă rog pentru sufletul ei. 

— Mulţumesc. 

Era clar că Edgar o iubise. Aldred îl compătimea. De 
asemenea, se simţea ușurat: un băiat care putea să iubească 
atât de mult o femeie nu ar fi putut să păcătuiască vreodată cu 
un alt bărbat. Aldred ar fi putut fi tentat, dar Edgar, nu, așa că 
renunţă să se mai îngrijoreze. 

Eadbald, pistruiatul, vorbi din nou. 

— Diaconul îl urăște pe Edgar, spuse el. 

— De ce? întrebă Aldred. 

— M-am contrazis cu el, răspunse Edgar. 

— Şi ai câștigat disputa, presupun, prin urmare l-ai enervat. 

— El a spus că ne aflăm în anul nouă sute nouăzeci și șapte, 
ceea ce înseamnă că lisus are nouă sute nouăzeci și șapte de 
ani. Eu am subliniat că, dacă lisus s-a născut în anul unu, prima 
lui aniversare ar fi în anul doi și ar împlini astfel nouă sute 
nouăzeci și șase de ani de Crăciun. Este simplu. Dar Degbert a 
spus că sunt un puști arogant. 

Aldred râse. 

— Degbert se înșală, deși este o greșeală pe care o fac și alţii. 

— Nu te cerți cu preoţii nici chiar când se înșală, spuse 
Mildred dezaprobator. 

— Mai ales atunci când se înșală, zise Aldred ridicându-se în 
picioare. Se întunecă. Ar fi bine să mă întorc la casa parohială 
cât mai este un pic de lumină, ca să nu cad în râu pe drumul de 
întoarcere. Mi-a făcut plăcere să vă cunosc pe toți. 

Își luă rămas-bun și plecă înapoi, pe malul râului. Se simţea 
ușurat că întâlnise câţiva oameni plăcuţi în acel loc dezagreabil. 

Urma să-și petreacă noaptea în casa parohială. Se duse la 
berărie și își luă cufărul și sacul de la șa. Vorbi politicos cu 
Dreng, dar nu rămase la povești. Îl lăsă pe Dismas pe deal. 

Prima casă la care ajunse era o clădire mică pe un teren 
foarte întins. Ușa era deschisă, așa cum erau de obicei în acea 
perioadă a anului, și Aldred privi înăuntru. O femeie grasă, 
având în jur de patruzeci de ani, stătea lângă intrare cu o 


bucată pătrată de piele în poală și cosea un pantof la lumina 
care intra pe fereastră. Ea ridică privirea și spuse: 

— Cine ești? _ 

— Aldred, călugăr la Shiring Abbey. Il caut pe diaconul 
Degbert. 

— Degbert Baldhead locuiește dincolo de biserică. 

— Cum te numești? 

— Eu sunt Bebbe. 

La fel ca berăria, și locul acesta părea prosper. Bebbe avea o 
ladă pentru brânză, o cutie cu marginile de muselină, ca să lase 
aerul să intre și să ţină șoarecii afară. Pe o masă, alături de ea, 
se aflau o cană din lemn și o carafa mică din ceramică, ce părea 
să conţină vin. De un cârlig era atârnată o pătură grea, din lână. 

— Cătunul ăsta pare să fie bogat, remarcă Aldred. 

— Nu chiar, răspunse Bebbe repede. După o clipă de gândire, 
adăugă: Deși, de la casa parohială, se împrăștie ceva bogăţie. 

— Și de unde vine bogăţia bisericii? 

— Eşti un tip curios, nu-i așa? Cine te-a trimis să ne spionezi? 

— Să spionez? spuse el surprins. Cine s-ar deranja să 
spioneze un mic cătun din ţara nimănui? 

— Ei bine, atunci n-ar trebui să fii așa de curios. 

— O să ţin minte asta, zise Aldred, apoi plecă. 

Urcă pe deal, spre biserică, și văzu în partea de est o casă 
mare, ce ar fi trebuit să fie reședința clericilor. Observă că în 
spate se construise un fel de atelier, sprijinit de zid. Ușa era 
deschisă și înăuntru ardea un foc. Arăta ca o fierărie, dar spaţiul 
era prea mic: un fierar avea nevoie de mai mult. 

Curios, se duse la ușă și privi înăuntru. Văzu un foc de 
cărbune pe o vatră înălţată, cu o pereche de foaie alături, 
pentru a mări temperatura. Un bloc de fier bine înfipt într-o 
bucată masivă a unui trunchi de copac forma o nicovală, cam la 
înălţimea taliei. Peste ea era aplecat un preot, care lucra cu un 
ciocan și cu o daltă îngustă, cioplind un disc ce părea să fie din 
argint. Pe nicovală era așezată o lampă, care îi lumina lucrul. 
Avea lângă el o găleată de apă, fără îndoială pentru a căli 
metalul fierbinte, și o pereche de foarfeci de categorie grea, 
probabil pentru tăierea foilor de metal. In spatele lui se afla o 
ușă care era de presupus că dădea în casa principală. 

Bărbatul era bijutier, presupuse Aldred. Avea un raft cu unelte 
îngrijite, de precizie: sule, clești, cuțite grele de fasonare și 


foarfeci cu lame scurte și mânere lungi. Părea să aibă în jur de 
treizeci de ani și era un bărbat mic și plinuţ, cu bărbie dublă, 
foarte concentrat. 

Pentru că nu dorea să-l sperie, Aldred tuși. 

Precauţia fu inutilă. Bărbatul sări, scăpă uneltele și spuse: 

— Oh, Dumnezeule! 

— N-am vrut să te deranjez, zise Aldred. Te rog să mă ierți. 

Bărbatul păru înfricoșat. 

— Ce vrei? 

— Nimic, răspunse Aldred, pe tonul cel mai încurajator de 
care era în stare. Am văzut lumină și m-am temut să nu fi luat 
foc ceva. Improviza, pentru că nu dorea să pară curios. Sunt 
fratele Aldred de la Shiring Abbey. 

— Eu sunt Cuthbert, sunt preot aici, la biserică. Dar vizitatorii 
nu au voie în atelierul meu. 

Aldred se agită. 

— De ce ești atât de înfricoșat? 

Cuthbert ezită. 

— Am crezut că ești un hoţ. 

— Presupun că ai metale preţioase aici. 

Fără să vrea, Cuthbert privi peste umăr. Aldred îi urmări 
privirea până la un cufăr cu montură metalică, aflat lângă ușa 
dinspre casă. Acolo era trezoreria lui Cuthbert, locul în care își 
ţinea aurul, argintul și cuprul cu care lucra, presupuse Aldred. 

Mulţi preoţi practicau diferite arte: muzică, poezie, pictură 
murală. Nu era nimic ciudat în faptul că Cuthbert era bijutier. 
Probabil că făcea podoabe pentru biserică, având, totodată, și o 
afacere colaterală profitabilă, cu bijuterii de vânzare: nu era nici 
o rușine ca un cleric să facă bani. De ce părea vinovat atunci? 

— Trebuie să ai ochi foarte buni pentru o muncă de o 
asemenea precizie. Aldred privi spre ceea ce se afla pe bancul 
de lucru. Cuthbert părea să graveze un desen complicat cu 
animale ciudate pe un disc de argint. Ce faci acolo? 

— O broșă. 

O altă voce spuse: 

— Ce naiba faci, de ce îţi bagi nasul pe-aici? 

Bărbatul care i se adresase lui Aldred nu era chel în felul 
obișnuit, ci era complet lipsit de păr. Probabil că era Degbert 
Baldhead!#, diaconul. Aldred spuse calm: 


— Pe cuvântul meu, băieţi, chiar sunteţi sensibili. Ușa era 
deschisă și m-am uitat înăuntru. Ce naiba e cu voi? Aproape că 
pare că aveţi ceva de ascuns. 

— Nu fi ridicol! spuse Degbert. Cuthbert are nevoie de liniște 
și de intimitate ca să facă o muncă de o asemenea fineţe, asta-i 
tot. Te rog, lasă-l în pace! 

— Nu asta e povestea pe care mi-a spus-o Cuthbert. El zicea 
că e îngrijorat din cauza hoţilor. 

— Şi asta. Degbert trecu pe lângă Aldred și trase ușa trântind- 
o cu putere, astfel încât să rămână cu Aldred în afara atelierului. 
Cine ești? 

— Sunt armariusi:! la Shiring Abbey. Numele meu este Aldred. 

— Un călugăr, zise Degbert. Presupun că te aștepți să-ţi 
oferim cina. 

— Şi un loc în care să dorm la noapte. Vin dintr-o călătorie 
lungă. 

Degbert era clar ezitant, dar nu-i putea refuza ospitalitatea 
unui frate cleric, nu fără vreun motiv întemeiat. 

— Ei bine, încearcă să-ţi păstrezi întrebările pentru tine, spuse 
el îndepărtându-se, intrând apoi în casă pe ușa principală. 

Aldred rămase locului gânditor preţ de câteva momente, dar 
nu-și putu imagina nici un motiv pentru ostilitatea pe care o 
întâmpinase. 

Renunţă să se mai întrebe și îl urmă pe Degbert în casă. 

Nu era ceea ce se așteptase însă. 

Ar fi trebuit să existe un crucifix mare pe un piedestal 
impozant, care să arate că această clădire era dedicată 
serviciului lui Dumnezeu. O casă parohială ar fi trebuit să aibă, 
întotdeauna, o strană pe care să se afle o carte, astfel încât 
clericilor să le poată fi citite pasaje din ea, în timp ce își serveau 
masa frugală. Orice obiecte atârnate pe perete ar fi trebuit să 
prezinte scene biblice, care să le reamintească legile Domnului. 

Locul acela nu avea nici crucifix, nici strană, iar tapiseria de 
pe perete prezenta o scenă de vânătoare. Cei mai mulţi dintre 
bărbaţii prezenţi aveau porţiunea rasă din vârful capului, numită 
tonsură, dar erau de faţă și femei, și copii, care păreau să se 
simtă ca acasă. Avea aerul unei locuinţe de familie, mare și 
înstărită. 

— Asta este o casă parohială? întrebă el suspicios. 

Degbert îl auzi. 


— Cine te crezi, de vii aici cu atitudinea asta? răspunse el. 

Aldred nu era surprins de reacţia lui. Preoţii permisivi erau 
adesea ostili față de călugării mai stricţi, pe care îi suspectau că 
aveau o atitudine mai sfântă decât papa - uneori, pe bună 
dreptate. Acea casă parohială părea să arate ca genul de loc 
către care ţintea mișcarea de reformă. In orice caz, Aldred își 
suprimă judecata. Poate că Degbert și echipa lui îndeplineau 
toate slujbele și îndatoririle impecabil și acesta era lucrul cel mai 
important. 

Aldred își puse cufărul și sacul de piele lângă perete. Scoase 
din sac niște seminţe și ieși afară să îl hrănească pe Dismas, 
apoi împiedică picioarele scurte ale poneiului astfel încât să nu 
hoinărească prea departe în timpul nopţii și reveni înăuntru. 

Sperase că în casa parohială avea să găsească o oază de 
calm și de contemplare, în afara lumii agitate. Işi imaginase că 
avea să își petreacă seara discutând cu bărbaţi care aveau 
interese asemănătoare cu ale sale. Poate că ar fi putut discuta 
anumite probleme legate de cunoașterea Bibliei, cum era 
autenticitatea Scrisorii lui Barnabas. Ar fi putut să discute 
despre necazurile regelui englez asediat, Ethelred cel 
Şovăielnic, sau chiar despre probleme de politică internaţională, 
cum era războiul dintre Iberia musulmană și nordul creștin al 
Spaniei. Sperase că aveau să fie nerăbdători să afle totul despre 
Normandia și în special despre mănăstirea Jumieges. 

Dar acești bărbaţi nu duceau felul acesta de viaţă. Ei discutau 
cu nevestele lor și se jucau cu propriii copii, bând bere și cidru. 
Un bărbat monta o cataramă de fier la o centură de piele; un 
altul tăia părul unui băieţel. Nimeni nu citea, nici nu se ruga. 

Desigur, nu era nimic rău într-o viaţă domestică; un bărbat 
trebuia să aibă grijă de soţia și de copiii lui. Dar clericii mai 
aveau și alte îndatoriri. 

Apoi sună clopotul bisericii. Bărbaţii se opriră fără grabă din 
ceea ce făceau și se pregătiră pentru slujba de seară. După 
câteva minute, ieșiră afară din casă și Aldred îi urmă. Femeile și 
copiii rămaseră în urmă și din sat nu veni nimeni. 

Biserica se afla într-o stare dărăpănată care îl șocă pe Aldred. 
Arcada de la intrare era sprijinită cu un trunchi de copac și 
întreaga clădire părea să nu fie tocmai dreaptă. Degbert ar fi 
trebuit să-și cheltuiască banii ca să o întreţină. Dar, desigur, un 


bărbat însurat punea familia înainte de toate. Din cauza asta 
preoţii ar fi trebuit să fie celibatari. 

Intrară înăuntru și Aldred observă o inscripţie cioplită într-o 
piatră. Literele erau uzate de timp, dar reuși să descifreze 
mesajul. Lordul Begmund de Northwood construise biserica și 
era îngropat acolo, spunea inscripţia, lăsând bani prin testament 
ca să-i plătească pe preoţi să se roage pentru sufletul său. 

Aldred fusese îngrozit de stilul de viaţă din casă, dar slujba îl 
șocă de-a dreptul. Imnurile erau o cântare atonală, rugăciunile 
erau bolborosite, iar în timpul ceremoniei cei doi diaconi se 
certară, întrebându-se dacă o pisică sălbatică putea să omoare 
un câine de vânătoare. Până la aminul final, Aldred fumega. 

Nu era de mirare că Dreng nu arăta nici un pic de rușine față 
de cele două soţii ale sale și sclava prostituată. În acel cătun nu 
exista nici un fel de conduită morală. Cum ar fi putut diaconul 
Degbert să-i reproșeze unui bărbat că sfidează învăţăturile 
Bisericii referitoare la căsătorie când el era la fel de rău? 

Dreng îl dezgustase pe Aldred, dar Degbert îl înfurie. Acei 
oameni nu-L serveau nici pe Dumnezeu, nici comunitatea lor. 
Clericii luau bani de la ţăranii săraci și trăiau în confort: cel mai 
mic lucru pe care-l puteau face în schimb era să îndeplinească 
slujbele cu conștiinciozitate și să se roage pentru sufletele 
oamenilor care îi susțineau. Dar acești bărbaţi pur și simplu luau 
banii bisericii și duceau o viaţă de trândăveală. Erau mai răi 
decât hoţii. Asta era blasfemie. 

Dar, își spuse în sinea lui, nu avea nimic de câștigat dacă îi 
servea lui Degbert o parte din gândurile lui și îl certa. 

Devenise acum extrem de curios. Degbert nu avea nici o 
teamă de încălcarea regulilor, probabil pentru că se bucura de 
protecţia unui episcop puternic - dar asta nu era totul. În mod 
normal, sătenii erau grăbiţi să se plângă în legătură cu un preot 
leneș sau necinstit; le plăcea ca liderii morali să aibă o 
credibilitate care venea din respectarea propriilor reguli. Dar 
niciunul dintre cei cu care vorbise Aldred în ziua aceea nu îl 
criticase pe Degbert sau biserica. De fapt, cei mai mulţi oameni 
ezitaseră să răspundă la întrebări. Doar Mildred și băieţii ei 
fuseseră prietenoși și deschiși. Aldred știa că nu avea abilitatea 
de a le intra pe sub piele - și-ar fi dorit să fie ca lady Ragna din 
Cherbourg și să se împrietenească ușor cu toată lumea -, dar 
nici nu credea că manierele lui erau atât de îndoielnice încât să 


explice oarecum comportamentul taciturn al locuitorilor din 
Dreng's Ferry. Se întâmpla altceva. 
Și era hotărât să afle ce anume. 


CAPITOLUL 6 
Începutul lunii august 997 


Printre uneltele vechi și ruginite lăsate în urmă de chiriașul 
anterior al fermei se afla și o coasă, o unealtă de secerat cu 
mâner lung, care permitea unei persoane să taie recolta fără să 
se aplece. Edgar curăţase fierul, ascuţise lama și montase un 
mâner nou și potrivit. Cei trei frați făceau cu schimbul la cositul 
ierbii. Ploile se opriseră, iar iarba se transformase în fân, pe care 
Ma i-l vânduse lui Bebbe pentru un porc gras, un butoi de 
anghile, un cocoș și șase găini. 

În ziua următoare cosiră ovăzul, apoi urmă treieratul. Edgar 
confecţionă un mai din două bețe, un mâner mai lung și un 
bătător scurt, unite printr-o fâșie de piele pe care nu i-o dăduse 
înapoi lui Bebbe. O încercă într-o zi răcoroasă, urmărit de 
câinele său, Brindle. Împrăștie niște spice de ovăz pe un petic 
drept de pământ uscat și începu să le bată. Nu era fermier și își 
dădea seama cum ar fi trebuit să procedeze pe măsură ce 
încerca, mereu cu ajutorul lui Ma. Dar maiul părea să facă ceea 
ce trebuia: separa seminţele hrănitoare de pleava inutilă, care 
era purtată de vânt. 

Semințele rămase în urmă erau mici și uscate. 

Edgar se odihni un moment. Soarele strălucea, iar el se 
simţea bine. Carnea de ţipar din tocana familiei îi dăduse puteri. 
Ma afuma cele mai multe dintre creaturile acelea pe grinzile 
casei. Când avea să se termine ţiparul afumat, ar fi trebuit să 
sacrifice porcul și să facă şuncă. Şi să obţină și niște ouă de la 
găini înainte să le mănânce. Nu era prea mult pentru patru 
adulţi, pe timp de iarnă, dar cu ovăzul probabil că n-aveau să 
moară de foame. 

Casa era acum locuibilă. Edgar cârpise toate găurile din pereţi 
și din acoperiș. Aveau stuf proaspăt pe pământ, o inimă de 
piatră pentru vatră și o grămadă de crengi moarte, din pădure, 
pentru lemn de foc. Edgar nu dorea să-și petreacă viaţa în felul 
acesta, dar începea să simtă că el și familia lui reușiseră să 
supravieţuiască crizei. 


Apoi apăru Ma și spuse: 

— Am văzut-o pe Cwenburg acum câteva minute, spuse ea. 
Te căuta pe tine? 

Edgar se simţi jenat. 

— Sunt sigur că nu. 

— Pari foarte sigur de asta. Mi se părea că este... ei bine, 
interesată de tine. 

— A fost. Și a trebuit să-i spun cinstit că eu nu simțeam 
același lucru pentru ea. Din păcate, s-a supărat. 

— Mă bucur. Mi-era teamă că ai putea să faci vreo prostie 
după ce ai pierdut-o pe Sungifu. 

— N-am fost nici măcar tentat. Cwenburg nici nu este 
drăguță, nici nu are un suflet bun, dar chiar dacă ar fi fost un 
înger, tot nu m-aș fi îndrăgostit de ea. 

Ma dădu din cap în semn de simpatie. 

— Şi tatăl tău era la fel - un bărbat pentru o singură femeie, 
zise ea. Mama lui mi-a spus că nu s-a arătat niciodată interesat 
de vreo altă fată în afară de mine. La fel a fost și după ce ne-am 
căsătorit, ceea ce este și mai neobișnuit. Dar tu ești tânăr. Nu 
poţi să rămâi îndrăgostit de o fată moartă pentru tot restul vieţii 
tale. 

Edgar se gândi că ar putea, dar nu dorea să intre în dispută 
cu mama lui pe acest subiect. 

— Poate, zise el. 

— Va exista altcineva într-o zi, insistă ea. Probabil că te va lua 
prin surprindere. Vei crede că ești încă îndrăgostit de fosta și, 
brusc, vei înţelege că de ceva timp te gândești la o altă fată. 

Edgar deturnă discuţia spre ea. 

— Te vei mărita din nou? 

— Ah, spuse ea. Eşti isteţ. Nu, n-am să fac asta. 

— De ce nu? 

Ea rămase tăcută un moment lung și Edgar se întrebă dacă o 
ofensase. Dar nu, doar se gândea. Apoi ea spuse: 

— Tatăl tău a fost ca o stâncă. Vorbea serios și făcea 
întotdeauna ceea ce promitea. Mă iubea pe mine și vă iubea pe 
voi trei, iar asta nu s-a schimbat de-a lungul celor douăzeci de 
ani. Nu era frumos și, uneori, își ieșea din fire, dar aveam 
încredere deplină în el și el niciodată nu mi-a înșelat-o. Din ochi 
îi curgeau lacrimi, dar continuă: Nu vreau un al doilea bărbat, 
dar, chiar dacă aș vrea, știu că nu aș mai putea găsi un altul ca 


el. Vorbise pe un ton liniștit, cumpătat, dar în final emoţiile 
izbucniră. Ridică privirea spre cerul de vară și spuse: îmi lipsești 
atât de mult, iubitul meu! 

Edgar simţi că-i vine să plângă. Rămaseră împreună preţ de 
un minut, fără să spună nimic. Apoi Ma înghiţi în sec, își șterse 
ochii și spuse: 

— Destul cu asta. 

Edgar îi înţelese semnalul și schimbă subiectul. 

— Fac corect treieratul ăsta? 

— Oh, da. Și maiul funcţionează bine. Dar văd că boabele 
sunt puţin necoapte. Vom avea o iarnă de foame. 

— Am făcut ceva greșit? 

— Nu. E din cauza pământului. 

— Dar crezi că vom supravieţui. 

— Da. Totuși, sunt ușurată că nu ești îndrăgostit de 
Cwenburg. Fata aia arată de parcă ar mânca sănătos. Ferma 
asta nu poate hrăni un al cincilea adult - ca să nu mai vorbim 
despre copiii care ar putea să apară. Am face foamea toți. 

— Poate că la anul va fi mai bine. 

— Vom pune îngrășământ pe pământ înainte să arăm din nou, 
iar asta ar trebui să ajute. Dar, până la urmă, nu e nici o cale 
prin care să poţi obţine recolte bogate din pământ sărac. 

Ma era la fel de puternică și de iscusită ca întotdeauna, dar 
Edgar era îngrijorat pentru ea. Se schimbase de la moartea lui 
Pa. În ciuda entuziasmului ei, nu mai părea invulnerabilă. 
Întotdeauna fusese puternică, dar acum el se grăbea să o ajute 
să ridice un butuc mai mare pentru foc sau o căldare plină cu 
apă din râu. Nu discuta cu ea despre aceste griji ale lui: ea ar fi 
respins orice aluzie la slăbiciune. Din punctul acesta de vedere, 
ea era mai asemănătoare unui bărbat. Dar el nu se putea 
împiedica să nu se gândească la perspectiva sumbră a vieţii fără 
ea. 

Brindle lătră brusc și cu furie și Edgar se agită: câinele dădea 
adesea alarma înainte ca oamenii să-și dea seama că era ceva 
în neregulă. O clipă mai târziu, auzi ţipete - nu doar o discuţie 
zgomotoasă, ci strigăte și mârâieli agresive, furioase. Erau fraţii 
lui și le putea auzi vocile amândurora: probabil că se certau. 

Alergă spre zgomot, ce părea să vină din hambarul din 
apropiere, aflat de cealaltă parte a casei. Brindle fugi împreună 


cu el, lătrând. Cu colţul ochiului, Edgar o văzu pe Ma aplecată să 
culeagă orzul treierat, ca să-l salveze de păsări. 

Erman și Eadbald se rostogoleau pe pământ în afara 
hambarului, lovindu-se și mușcându-se unul pe altul, ţipând cu 
furie. Nasul pistruiat al lui Eadbald sângera, iar Erman avea o 
zgârietură adâncă pe frunte. 

Edgar strigă: 

— Voi doi, opriţi-vă! 

Ei îl ignorară. „Ce proști, se gândi Edgar, avem nevoie de 
toată puterea noastră pentru nenorocita asta de fermă.“ 

Motivul luptei deveni imediat vizibil. Cwenburg stătea în 
picioare în ușa hambarului, privindu-i și râzând încântată. Era 
goală. Când o văzu, Edgar se umplu de dezgust. 

Erman se rostogoli deasupra lui Eadbald și își trase pumnul 
înapoi ca să-l lovească în față. Edgar profită de ocazie și apucă 
din spate mâna lui Erman, prinzându-i ambele braţe și trăgându- 
| în spate. Dezechilibrat, Erman nu reuși să reziste și se prăvăli 
la pământ, eliberându-l pe Eadbald. 

Eadbald sări în picioare și îl lovi pe Erman. Edgar apucă 
piciorul lui Eadbald și îl ridică, aruncându-l pe spate pe pământ. 
Dar Erman se săltă din nou și îl îmbrânci pe Edgar într-o parte, 
ca să ajungă la Eadbald. Cwenburg bătea din palme cu 
entuziasm. 

Apoi se auzi vocea autorităţii. 

— Opriţi-vă imediat, băieţi proști! spuse Ma, venind de după 
colţul casei. 

Erman și Eadbald rămaseră imediat nemișcaţi. 

— Ai stricat toată distracţia! protestă Cwenburg. 

— Pune-ţi rochia pe tine, copil nerușinat! spuse Ma. 

Pentru o clipă, Cwenburg păru că ar vrea să o sfideze pe Ma și 
să-i spună să se ducă dracului, dar nu avea atâta tupeu. Se 
întoarse, făcu un pas în interiorul hambarului și se aplecă să-și 
ia rochia. Făcu asta foarte încet, ca să se asigure că toată lumea 
îi vedea fundul. Apoi se întoarse și își ridică rochia deasupra 
capului, înălţând braţele astfel încât sânii să-i iasă în față. Edgar 
nu se putu împiedica să o privească și observă că se mai 
îngrășase puţin de când o văzuse goală pe malul râului. 

În sfârșit, își cobori îmbrăcămintea peste trup. Pentru o tușă 
finală, se zvârcoli în interiorul rochiei până când aceasta se 
așeză confortabil. 


— Ferească sfântul! murmură Ma. 

Edgar li se adresă fraţilor lui. 

— Presupun că unul dintre voi i-o trăgea și celălalt n-a fost de 
acord. 

— Erman a obligat-o! spuse Eadbald enervat. 

— N-am obligat-o, ripostă Erman. 

— Ba trebuie să o fi făcut - mă iubește pe mine! 

— N-am obligat-o, repetă Erman. Ea m-a vrut. 

— Nu-i adevărat. 

— Cwenburg, te-a obligat Erman? întrebă Edgar. 

Ea părea sfioasă, bucurându-se de asta. 

— A fost foarte poruncitor. 

Edgar continuă: 

— Ei bine, Eadbald spune că-l iubești. E adevărat? 

— Oh, da! Făcu o pauză, apoi adăugă: îl iubesc pe Eadbald. Și 
pe Erman. 

Ma scoase un sunet de dezgust. 

— Vrei să ne spui că te-ai culcat cu amândoi? 

— Da, zise Cwenburg mulţumită de sine. 

— De multe ori? 

— Da. 

— De cât timp? 

— De când aţi ajuns aici. 

Ma scutură din cap cu dezgust. 

— Slavă Domnului că n-am avut niciodată fete. 

Cwenburg protestă: 

— N-am făcut-o singură! 

Ma oftă. 

— Nu, e nevoie de doi pentru asta. 

— Eu sunt cel mai mare, spuse Erman. Eu ar trebui să mă 
însor primul! Eadbald râse dispreţuitor. 

— Cine ţi-a spus că asta e regula? O să mă însor cu ea când o 
să vreau eu, nu când spui tu. 

— Dar eu îmi permit o soție, spre deosebire de tine. Nu ai 
nimic. Eu o să moștenesc ferma într-o zi. 

Eadbald se revoltă. 

— Ma are trei fii. Ferma va fi împărțită la trei când va muri 
Ma, ceea ce sper că nu seva întâmpla mulţi ani de-acum încolo. 

Edgar spuse: 


— Nu fi prost, Eadbald! Ferma asta abia dacă poate să ne 
susțină familia acum. Dacă fiecare dintre noi ar încerca să-și 
întemeieze o familie pe o treime din pământ, toţi am muri de 
foame. 

— Edgar este singurul dintre voi care vorbește cu cap, ca de 
obicei, zise Ma. 

Eadbald păru sincer rănit. 

— Deci, Ma, asta înseamnă că o să mă dai afară? 

— N-aș face niciodată așa ceva. Ştii asta. 

— Ar trebui să rămânem toţi trei celibatari, ca o mănăstire de 
călugări? 

— Sper că nu. 

— Și atunci, ce o să facem? 

Răspunsul lui Ma îl surprinse pe Edgar. 

— Vom discuta cu părinţii lui Cwenburg. Haideţi! 

Edgar nu era convins că ar fi putut ajuta la ceva. Dreng avea 
prea puţin bun-simţ și ar fi putut încerca să-și arunce povara de 
pe umeri. Leaf era mai deșteaptă și mai prietenoasă. Dar Ma 
avea un as în mânecă și Edgar nu-și putea da seama ce anume. 

Porniră de-a lungul malului râului. larba începuse să crească 
din nou acolo unde cosiseră fânul. Cătunul se încingea sub 
soarele de august. Era o tăcere deplină, cu excepţia susurului 
permanent al râului. 

La berărie le găsiră pe Ethel, soția mai tânără, și pe Blod, 
sclava. Ethel îi zâmbi lui Edgar: părea cu adevărat să-l placă. Le 
spuse că Dreng era plecat la casa parohială a fratelui său și 
Cwenburg se duse să-l cheme. Edgar o găsi pe Leaf în distilerie, 
amestecând în malţ cu o furcă. Fu încântată să facă o pauză de 
la lucru. Umplu o carafa cu bere și o aduse la banca din faţa 
berăriei. Cwenburg reveni cu tatăl ei. 

Erau toți așezați în soare, bucurându-se de briza ușoară ce 
venea dinspre apă. Blod îi turnă fiecăruia câte o cană cu bere, 
iar Ma expuse problema în câteva cuvinte. 

Edgar cercetă feţele celor din jurul său. Erman și Eadbald 
începeau să înţeleagă cât de proști păreau, fiecare gândindu-se 
că-l păcălește pe celălalt și fiecare fiind păcălit la rândul lui. 
Cwenburg era, pur și simplu, mândră de puterea pe care o avea 
asupra lor. Părinţii ei nu păreau surprinși de ceea ce făcuse: 
poate că mai existaseră astfel de incidente și înainte. Dreng se 
zbârlea la orice semn de critică la adresa fiicei lui, dar Leaf 


părea îngrijorată. Ma se afla la conducere, încrezătoare; până la 
urmă, se gândi Edgar, ea avea să decidă ce urma să se 
întâmple. 

Când Ma termină, Leaf spuse: 

— Cwenburg trebuie să se mărite curând. Altfel va rămâne 
însărcinată cu vreun călător oarecare, care va dispărea și ne va 
lăsa cu un bastard de crescut. 

Edgar ar fi vrut să zică: „Bastardul ăsta ar fi nepotul vostru!” 
Dar își tinu gândul pentru sine. 

— Nu vorbi așa despre fiica mea, spuse Dreng. 

— Este și fiica mea. 

— Eşti prea aspră cu ea. Poate că are defectele ei... 

Ma îl întrerupse: 

— Toţi dorim ca ea să se mărite - dar cum va trăi? Ferma mea 
nu poate hrăni încă o gură - ca să nu mai spunem două. 

— Nu o să o mărit cu un bărbat care nu o poate susţine, zise 
Dreng. Sunt vărul nobilului de Shiring. Fata mea se poate mărita 
cu un nobil. 

Leaf râse batjocoritor, dar Dreng continuă: 

— În afară de asta, nu pot să o las să plece. E prea mult de 
muncă pe-aici. Am nevoie de cineva tânăr și puternic care să 
vâslească la bac. Blod este însărcinată, iar eu nu pot să fac asta 
- am spatele stricat. Un viking m-a dărâmat de pe cal... 

— Da, da, în bătălia de la Watchet, spuse Leaf nerăbdătoare. 
Am auzit că erai beat și că ai căzut de pe o curvă, nu de pe un 
cal. 

Ma continuă: 

— Cât despre asta, Dreng, când te părăsește Cwenburg, poţi 
să-l angajezi pe Edgar. 

„Ei bine, se gândi Edgar, la asta nu mă așteptam.” 

— E tânăr și puternic și, ceea ce este și mai important, poate 
să-ți construiască o barcă nouă în locul trunchiului ăluia vechi, 
care se va scufunda în curând. 

Edgar avea sentimente contradictorii în legătură cu asta. l-ar 
fi plăcut să construiască o altă barcă, dar îl ura pe Dreng. 

— Să-l angajez pe puiul ăsta obraznic? spuse Dreng 
dispreţuitor. Nimeni nu vrea un câine care latră la stăpânul lui, 
iar eu nu-l vreau pe Edgar. 

Ma ignoră remarca. 


— Poţi să-l plătești cu jumătate de penny pe zi. Nu o să ai 
niciodată o barcă mai ieftină. 

Pe faţa lui Dreng apăru o expresie gânditoare, când încercă 
să socotească dacă Ma avea dreptate. Apoi spuse: 

— Nu, nu-mi place asta. 

— Trebuie să facem ceva, zise Leaf. 

Dar Dreng rămase la fel de îndărătnic. 

— Sunt tatăl ei, eu am să hotărăsc. 

— Mai există încă o posibilitate, spuse Ma. 

„lată-ne și aici! se gândi Edgar. Ce schemă și-a mai 
imaginat?” 

— Haide, scuipă tot! spuse Dreng. 

Încerca să rămână la conducere, dar nimeni altcineva nu 
credea asta. 

Ma rămase tăcută un moment lung, apoi spuse: 

— Cwenburg să se mărite și cu Erman, și cu Eadbald. 

Edgar nu se așteptase nici la asta. Dreng era revoltat. 

— Şi să aibă doi bărbaţi? 

Leaf spuse apăsat: 

— Ei bine, destui bărbaţi au câte două neveste. 

Dreng părea furios, dar preţ de un moment nu reuși să 
găsească argumente prin care să explice în ce fel greșea Leaf. 

— Am auzit de astfel de căsătorii, spuse Ma cu calm. Se 
întâmplă atunci când doi sau trei frați moștenesc o fermă care 
este prea mică pentru mai mult de o familie. 

— Dar cum funcţionează? spuse Eadbald. Vreau să spun... 
noaptea? 

— Fraţii fac cu schimbul când se culcă noaptea cu nevasta lor, 
răspunse Ma. 

Edgar era convins că nu dorea să ia parte la așa ceva, dar își 
tinu gura pentru moment, pentru că nu voia să o submineze pe 
Ma. Avea să își declare poziţia mai târziu. Dacă stătea să se 
gândească, Ma bănuia, probabil, ce simţea el despre asta. 

— Am cunoscut odată o astfel de familie, spuse Leaf. Pe când 
eram copil, mă jucam uneori cu o fată care avea o mamă și doi 
taţi. 

Edgar se întrebă dacă să o creadă sau nu. Privi intens spre 
faţa ei și observă o expresie autentică de amintire. Ea adăugă: 

— Numele ei era Margaret. 


— Așa ar trebui să fie, spuse Ma. Când se naște un copil, 
nimeni nu știe care dintre fraţi este tatăl și care este unchiul. Şi, 
dacă sunt rezonabili, nimănui nu-i pasă. Pur și simplu îi cresc pe 
toţi ca și cum ar fi ai lor. 

— Şi cum se face nunta? întrebă Eadbald. 

— Veţi face toate jurămintele obișnuite de față cu câţiva 
martori - aș sugera doar membri ai celor două familii. 

Erman spuse: 

— Nici un preot nu și-ar da binecuvântarea pentru o astfel de 
căsătorie. 

— Din fericire, spuse Ma, nu avem nevoie de un preot. 

Leaf adăugă usturător: 

— Dar, dacă am avea, fratele lui Dreng ne-ar servi, cu 
siguranţă. Degbert are două femei. 

— O nevastă și o concubină, spuse Dreng defensiv. 

— Mă gândeam că nici una nu știe care ce este. 

— Foarte bine, zise Ma. Cwenburg, ai ceva să-i spui tatălui 
tău? 

Cwenburg părea nedumerită. 

— Nu prea cred. 

— Ba eu cred că ai. 

Edgar se gândi: „Ce mai e acum?” 

Cwenburg se agită. 

— Nu. Nu am. 

— Nu ai mai avut sângerarea lunară de când am ajuns noi la 
Dreng s Ferry, nu-i așa? 

Edgar se gândi: „Asta este a treia oară când mă surprinde 
Ma”. 

Cwenburg îi spuse lui Ma: 

— De unde știi asta? 

— Ştiu pentru că ţi s-au schimbat formele. Ai pus ceva 
greutate în jurul mijlocului, iar sânii tăi sunt mai mari. Mă 
gândesc că sfârcurile te dor. 

Cwenburg părea speriată și deveni palidă. 

— De unde știi toate astea? Cred că ești o vrăjitoare! 

Leaf înţelese unde dorea să ajungă Ma. 

— Of, dragă, spuse ea. Ar fi trebuit să observ semnele. 

Edgar se gândi: „Vederea ta e tulburată de bere”. 

— Despre ce vorbiţi? întrebă Cwenburg. 

Ma spuse cu blândeţe: 


— Urmează să ai un copil. Când ţi se întrerupe sângerarea 
lunară, știi că ești însărcinată. 

— Chiar așa? 

Edgar se întrebă cum de putea o fată să ajungă la vârsta de 
cincisprezece ani fără să știe aceste lucruri. 

Dreng se înfurie. 

— Vrei să spui că are deja un copil? 

— Da, răspunse Ma. Mi-am dat seama când am văzut-o goală. 
lar ea nu știe dacă tatăl este Erman sau Eadbald. 

Dreng se uită cu răutate la Ma. 

— Vrei să spui că nu este mai bună decât o curvă! 

— Calmează-te, Dreng, zise Leaf. Tu ţi-o tragi cu două femei - 
asta te face să fii o curvă masculină? 

— Cu tine nu mi-am mai tras-o de ceva vreme. 

— O milostenie pentru care îi mulţumesc Cerului în fiecare zi. 

— Cineva trebuie să o ajute pe Cwenburg să crească copilul, 
Dreng, zise Ma. Și nu există decât două posibilități. Poate să 
rămână aici, cu voi, iar voi o puteţi ajuta să vă crească nepotul. 

— Un copil are nevoie de tată. 

Dreng devenise neobișnuit de decent. Edgar observase că se 
înmuia când se afla Cwenburg prin preajmă. 

Ma continuă: 

— Alternativa este ca Erman și Eadbald să se însoare cu 
Cwenburg și să crească împreună copilul. lar dacă se va 
întâmpla asta, Edgar va trebui să vină să locuiască aici și să fie 
plătit cu o jumătate de penny pe zi, pe lângă mâncare. 

— Nu-mi place nici una dintre variante. 

— Atunci, sugerează alta. 

Dreng deschise gura, dar nu scoase nici un sunet. 

— Tu ce zici, Cwenburg? întrebă Leaf. Vrei să te măriţi cu 
Erman și cu Eadbald? 

— Da, spuse Cwenburg. Îi plac pe amândoi. 

— Când ar trebui să facem nunta? întrebă Leaf. 

— Mâine, zise Ma. La prânz. 

— Ce? Aici? 

— Toată lumea din sat va fi prezentă. 

Dreng spuse morocănos: 

— Nu vreau să le dau tuturor bere pe gratis. 

— Și nici nu vrei să explici această căsătorie de zece ori, 
fiecărui prostovan din Dreng s Ferry, adăugă Ma. 


— Atunci, la fermă, zise Edgar. Ceilalţi vor afla despre asta 
mai târziu. 

— O să aduc un butoi mic de bere, adăugă Leaf. 

Ma se uită întrebătoare spre Ethel, care nu spuse nimic. 

— Eu o să fac prăjituri cu miere, zise Ethel. 

— O, foarte bine, adăugă Cwenburg. Îmi plac prăjiturile cu 
miere. 

Edgar se holbă neîncrezător la ea. Tocmai fusese de acord să 
se mărite cu doi bărbaţi și încă putea să fie emoţionată pentru 
niște prăjituri. 

— Ei bine, Dreng? zise Ma. 

— O să-l plătesc pe Edgar cu un bănuţ pe zi. 

— S-a făcut, spuse Ma ridicându-se. Atunci, vă așteptăm pe 
toți mâine, la prânz. 

Cei trei băieţi ai ei se ridicară și o urmară, în timp ce se 
îndepărta de berărie. 

Edgar se gândi: „Nu mai sunt fermier de acum”. 


CAPITOLUL 7 
Sfârșitul lunii august 997 


Ragna nu rămăsese însărcinată. 

Ea suferise însă agonia neliniștii timp de două săptămâni 
după plecarea lui Wilwulf de la Cherbourg. Să fie însărcinată și 
părăsită ar fi fost umilinţa supremă, mai ales pentru o fecioară 
de viţă nobilă. Fata unui ţăran care ar fi suferit aceeași soartă ar 
fi fost batjocorită și dispreţuită, dar ar fi putut, în cele din urmă, 
să găsească pe cineva care să o ia de nevastă și care să-și 
asume creșterea copilului altui bărbat, dar o doamnă nobilă ar fi 
fost evitată de orice bărbat din clasa ei. 

In orice caz, scăpase de această soartă. Sosirea sângerării 
lunare fusese întâmpinată cu multă bucurie. 

După toate acestea, ar fi trebuit să-l urască pe Wilwulf, dar ea 
descoperi că nu putea. Deși el o trădase, ea încă tânjea după el. 
Fusese o proastă, știa asta. Oricum, nu prea avea importanţă, 
pentru că, probabil, n-avea să-l mai vadă niciodată. 

Părintele Louis plecase acasă, la Reims, fără să observe 
semnele iniţiale ale idilei dintre Ragna și Wilwulf și se părea că 
raportase faptul că Ragna ar fi putut fi o soție potrivită pentru 
tânărul viconte Guillaume, pentru că acesta sosise la Cherbourg 
ca să ia decizia finală. 

Guillaume o consideră pe Ragna perfectă. 

Și îi spunea asta întruna. O studia, iar uneori îi atingea bărbia 
pentru a-i întoarce faţa într-o parte sau alta, în sus și în jos, ca 
să o surprindă în lumină. „Perfect, spunea el. Ochii verzi ca 
marea, cu o nuanţă cum n-am mai văzut până acum. Nasul atât 
de drept, atât de fin... Obrajii, perfect potriviţi. Pielea palidă. Şi, 
mai presus de orice, părul.” Ragna își ţinea părul acoperit în cea 
mai mare parte a timpului, așa cum făceau toate femeile 
respectabile, dar câtorva bucle li se permitea să scape artistic. 
„Un auriu atât de strălucitor - aripile îngerilor trebuie să aibă 
această culoare.” 

Ea se simţea flatată, dar nu se putea împiedica să nu observe 
că el o privea așa cum admira o broșă emailată, cea mai 


prețioasă din colecţia lui. Wilwulf nu-i spusese niciodată că era 
perfectă. El obișnuia să zică: „Pe toţi zeii, nu-mi pot lua mâinile 
de pe tine”. 

Și Guillaume arăta bine. Ea îl observă în timp ce stăteau pe 
parapetul înalt al castelului din Cherbourg, privind în jos către 
navele din golf, cu briza răsfirându-i părul lung și strălucitor, 
șaten-închis cu nuanţe de toamnă. Avea ochii căprui și trăsături 
regulate. Era mult mai chipeș decât Wilwulf, dar, chiar și așa, 
servitoarele de la castel nu roșeau niciodată și nici nu chicoteau 
când trecea pe lângă ele. Wilwulf emana un magnetism 
masculin pe care Guillaume pur și simplu nu-l avea. 

Când îi oferi Ragnei un cadou, un șal de mătase brodat de 
mama lui, ea îl desfăcu și cercetă desenul, care reprezenta niște 
frunze întrepătrunse și păsări monstruoase. 

— Este minunat, spuse ea. Cred că i-a luat un an să îl facă. 

— Are gusturi bune. 

— Cum este ea? 

— Este absolut minunată, zâmbi Guillaume. Cred că orice 
băiat consideră că mama lui este minunată. 

Ragna nu era convinsă că acest lucru era adevărat, dar își 
tinu gândurile pentru ea. 

— Cred că o femeie de viță nobilă ar trebui să aibă autoritate 
absolută asupra a tot ceea ce are legătură cu materialele 
textile, spuse el, iar Ragna simţi că era pe cale să asculte un 
discurs pregătit dinainte. Torsul, țesutul, vopsitul, cusutul, 
broderiile și, desigur, spălatul. O femeie ar trebui să conducă 
această lume în felul în care un bărbat își conduce domeniul. 

El vorbea de parcă i-ar fi făcut o concesie generoasă. 

Ragna spuse plat: 

— Urăsc toate astea. 

Guillaume fu surprins. 

— Nu faci broderii? 

Ragna rezistă tentației de a evita răspunsul: nu dorea că el să 
rămână cu vreo neînțelegere. „Sunt ceea ce sunt”, se gândi ea. 

— Dumnezeule, nu! spuse apoi. 

El era nedumerit. 

— De ce nu? 

— Îmi plac hainele frumoase, ca majorităţii oamenilor, dar nu 
doresc să le fac eu. Mă plictisește. 

El păru dezamăgit. 


— Te plictisește? 

Poate că era momentul să pară mai pozitivă. 

— Nu crezi că o femeie de viță nobilă are și alte îndatoriri? Ce 
se întâmplă atunci când soţul ei pleacă la război? Cineva trebuie 
să aibă grijă ca dreptatea să fie împărțită și chiriile să fie plătite. 

— Ei bine, da, desigur. In cazuri de urgenţă. 

Ragna se hotări să se exprime suficient de clar. Cedă la acest 
capitol, pentru a reduce tensiunea. ă 

— Asta voiam să spun, zise ea fără s-o creadă. In caz de 
urgenţă. 

El păru ușurat și schimbă subiectul. 

— Ce priveliște splendidă! 

Castelul oferea vedere spre tot ţinutul înconjurător, astfel 
încât armatele dușmane să poată fi văzute de la distanţă, la 
timp pentru a face pregătirile de apărare - sau de fugă. Castelul 
Cherbourg avea și vedere spre mare, din același motiv. Dar 
Guillaume cerceta orașul. Râul Divette șerpuia la stânga și la 
dreapta printre casele din lemn și stuf, înainte de a ajunge la 
mare. Străzile erau aglomerate de căruţe care se deplasau spre 
și dinspre port, ridicând praful pe drumurile uscate de soare cu 
roţile lor de lemn. Vikingii nu mai ancorau aici, după cum îi 
promisese contele Hubert lui Wilwulf, dar la chei erau amarate 
câteva nave ale altor ţări și, în larg, erau ancorate altele. Un vas 
francez care intra în port părea foarte lăsat la apă, aducând 
probabil fier sau piatră. In spatele lui, în depărtare, se apropia 
un vas englezesc. 

— Un oraș comercial, comentă Guillaume. 

Ragna surprinse o urmă de dezaprobare. 

— Ce fel de oraș este Reims? îl întrebă ea. 

— Un loc sfânt, răspunse el imediat. Cu mult timp în urmă, 
Clovis, regele francilor, a fost botezat acolo de episcopul Remi. 
Cu această ocazie, a apărut o porumbiţă albă cu o sticlă, numită 
Sfânta Ampulla, care conţinea ulei sfinţit, iar acesta a fost 
folosit, de atunci înainte, la multe încoronări. 

Ragna se gândi că și la Reims trebuiau să fie unele lucruri 
care se vindeau și se cumpărau, în afară de miracole și 
încoronări, dar, din nou, își reţinu reflecţiile. Părea că 
întotdeauna trebuia să se rețină când vorbea cu Guillaume. 

Răbdarea ei era pe terminate însă. Işi spuse că își făcuse 
datoria. 


— N-ar trebui să coborâm? spuse ea. Și, cu totul nesincer, 
adăugă: Abia aștept să-i arăt mamei mele șalul acesta superb. 

Coborâră scările de lemn și intrară în sala cea mare. 
Genevieve nu se vedea prin apropiere și asta îi oferi Ragnei un 
pretext de a-l părăsi pe Guillaume și de a intra în apartamentul 
privat al contelui și contesei. O găsi pe mama ei căutând printr-o 
cutie cu bijuterii, încercând să-și aleagă un ac pentru rochie. 

— Bună, draga mea, spuse contesa. Cum te înţelegi cu 
Guillaume? Pare cumsecade. 

— Este foarte îndrăgostit de mama lui. 

— Ce drăguţ! 

Ragna îi arătă șalul. 

— A brodat asta pentru mine. 

Genevieve luă șalul și îl admiră. 

— Foarte frumos din partea ei. 

Ragna nu se mai putu stăpâni. 

— Of, mamă, nu-mi place de el! 

Genevieve scoase un sunet de exasperare. 

— Acordă-i o șansă, bine? 

— Am încercat. Chiar am încercat. 

— Ce nu e în regulă cu el, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Vrea să mă ocup de materiale textile. 

— Ei bine, e normal când ești contesă. Doar nu crezi că ar 
trebui să-și coasă singur hainele, nu-i așa? 

— E pedant. 

— Nu, nu este. Îţi imaginezi lucruri. Este perfect în regulă. 

— Aș vrea să fiu moartă. 

— Trebuie să încetezi să mai plângi după englezul ăla. Era cu 
totul nepotrivit și, oricum, a plecat. 

— Cu atât mai rău. 

Genevieve se întoarse ca să o înfrunte pe Ragna. 

— Ascultă-mă, nu poţi să mai rămâi nemăritată multă vreme. 
Va începe să pară că este permanent. 

— Poate că este. 

— Nici măcar să nu spui asta. O femeie de viţă nobilă care e 
singură nu-și găsește locul nicăieri. Este inutilă, dar tot are 
nevoie de haine, bijuterii, cai și servitori, iar tatăl ei ajunge să 
obosească plătind pentru toate astea fără să primească nimic în 
schimb. Şi, ceea ce este cel mai important, femeile măritate o 
urăsc, pentru că vor crede mereu că arvrea să le fure bărbaţii. 


— Aș putea deveni călugăriţă. 

— Mă îndoiesc de asta. N-ai fost niciodată prea devotată. 

— Călugărițele cântă, citesc și au grijă de oamenii bolnavi. 

— Și uneori au relaţii amoroase cu alte călugăriţe, dar nu cred 
că asta este înclinația ta. Îmi amintesc de fata aia ciudată de la 
Paris, Constance, dar nu prea mi-a plăcut de ea. 

Ragna roși. Nu avusese habar că mama ei știa despre ea și 
Constance. Se sărutaseră și își atinseseră sânii, privindu-se una 
pe alta în timp ce se masturbau, dar inima Ragnei nu fusese 
acolo și, în cele din urmă, Constance își îndreptase atenţia către 
o altă fată. Cât de multe ghicise Genevieve? 

Oricum, instinctele mamei sale erau corecte: o poveste de 
dragoste cu o femeie n-avea să o facă fericită niciodată pe 
Ragna. 

— Deci, reveni Genevieve, Guillaume este, probabil, o alegere 
avantajoasă în acest moment. 

„O alegere avantajoasă, se gândi Ragna. Voiam o poveste de 
dragoste care să-mi facă inima să cânte, dar tot ce primesc este 
o alegere avantajoasă.” 

În orice caz, se gândea că ar fi trebuit să se mărite cu el. 

Plecă de lângă mama ei într-o dispoziţie sumbră. Trecu prin 
sala mare și ieși afară, în lumina soarelui, cu speranţa că asta ar 
putea să o înveselească. 

La poarta complexului se afla un mic grup de vizitatori, 
probabil de pe navele care se apropiaseră mai devreme. In 
centrul grupului era un nobil cu mustață, dar fără barbă, 
probabil un englez, și, pentru o clipă, inima îi stătu în loc, cu 
speranţa că era Wilwulf. Era înalt și blond, cu nasul mare și falca 
puternică, iar asta declanșă în mintea ei o întreagă fantezie, în 
care Wilwulf se întorsese ca să se însoare cu ea și să o ia de 
acolo. Dar, o clipă mai târziu, își dădu seama că bărbatul avea 
capul cu tonsură și că purta roba lungă și neagră a unui cleric; 
și, pe măsură ce el se apropie, Ragna observă că avea ochii mai 
apropiaţi și urechile uriașe și, deși părea să fie mai tânăr decât 
Wilwulf, faţa lui era deja ridată. Și el mergea deferent: dar dacă 
Wilwulf era plin de încredere în sine, acest bărbat era arogant. 

Tatăl Ragnei nu se afla prin preajmă și nici vreun secretar 
important, așa că era de datoria Ragnei să-l întâmpine pe 
vizitator. Se îndreptă spre el și spuse: 


— Bună ziua, domnule. Bine ai venit la Cherbourg! Eu sunt 
Ragna, fiica contelui Hubert. 

Reacţia lui o uimi. O privi cu intensitate și, pe sub mustață, îi 
adresă un zâmbet batjocoritor. 

— Chiar așa? spuse el fascinat. Ești de-adevăratelea? 

Vorbea o franceză bună, cu accent. 

Ea nu știu ce să-i răspundă, dar tăcerea ei nu păru să-l 
deranjeze pe vizitator. O privi de sus până jos, ca și cum ar fi 
studiat un cal, verificând toate punctele esenţiale. Privirea lui 
începea să pară grosolană. 

Apoi vorbi din nou. 

— Sunt episcopul de Shiring, spuse el. Numele meu este 
Wynstan. Sunt fratele contelui Wilwulf. 

x x * 

Ragna era insuportabil de agitată. Simpla prezență a lui 
Wynstan o făcea să se înfioare: era fratele lui Wilwulf! De fiecare 
dată când îl privea pe Wynstan, se gândea la cât de apropiat era 
de bărbatul pe care-l iubea. Fuseseră crescuţi împreună. 
Probabil că Wynstan îl cunoștea foarte bine pe Wilwulf; poate că 
îi admira calităţile, îi înţelegea slăbiciunile și îi recunoștea stările 
mult mai bine decât putea să o facă Ragna. Și chiar arăta puțin 
ca Wilwulf. 

Ragna îi spuse cameristei ei, Cat, să flirteze cu una dintre 
gărzile lui Wynstan, un bărbat masiv numit Cnebba. Gărzile nu 
vorbeau nici o limbă în afară de engleză, deci comunicarea era 
greoaie și nesigură, dar Cat credea că înţelesese câte ceva 
despre familie. Episcopul Wynstan era, de fapt, fratele vitreg al 
contelui Wilwulf. Mama lui Wilwulf murise, tatăl său se 
recăsătorise, iar a doua nevastă îi născuse pe Wynstan și pe 
fratele lor mai mic, Wigelm. Cei trei formau un trio puternic în 
partea de vest a Angliei: un conte, un episcop și un nobil. Erau 
bogaţi, deși prosperitatea le era ameninţată de raidurile 
vikingilor. 

Dar ce anume îl adusese pe Wynstan la Cherbourg? Dacă 
gărzile știau, nu spuneau. 

Cel mai probabil, vizita avea legătură cu aplicarea tratatului 
asupra căruia conveniseră Wilwulf și Hubert. Poate că Wynstan 
venise să verifice dacă Hubert își ţinea promisiunea și refuza să- 
i lase pe vikingi să ancoreze în portul Cherbourg. Sau poate că 
vizita avea de-a face cu Ragna. 


Ea află adevărul în seara aceea. 

După cină, când contele Hubert se retrăgea, Wynstan îl încolţi 
și îi vorbi cu voce scăzută. Ragna se strădui să asculte, dar nu 
putea să înţeleagă cuvintele. Hubert îi răspunse tot în șoaptă, 
apoi dădu din cap și continuă să se îndrepte spre apartamentul 
său privat, urmat de Genevieve. 

La scurtă vreme după aceea, Genevieve o chemă pe Ragna. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Ragna cu răsuflarea tăiată, 
imediat ce intră în cameră. Ce a spus Wynstan? 

Mama ei părea furioasă. 

— Întreabă-l pe tatăl tău, spuse ea. 

— Episcopul Wynstan a venit cu o propunere de căsătorie 
pentru tine, din partea contelui Wilwulf, zise Hubert. 

Ragna nu-și putu ascunde încântarea. 

— Abia dacă îndrăzneam să sper asta! spuse ea. Trebui să se 
înfrâneze ca să nu ţopăie ca un copil. Mă gândeam că a venit în 
legătură cu vikingii! 

— Te rog să nu te gândești nici măcar o clipă că vom consimţi 
la așa ceva, spuse Genevieve. 

Ragna abia dacă o auzi. Putea să scape de Guillaume și să se 
mărite cu bărbatul pe care-l iubea. 

— Mă iubește, până la urmă! 

— Tatăl tău a fost de acord să asculte oferta contelui, asta-i 
tot! 

— Trebuie, spuse Hubert. Dacă nu aș face asta, aș sugera, 
nepoliticos, că bărbatul este inacceptabil în orice condiţii. 

— Ceea ce și este! spuse Genevieve. 

— Probabil, zise Hubert. Oricum, este genul de lucruri pe care 
cineva le gândește, dar nu le și spune. Nu trebuie să ai nici o 
intenţie de a jigni. 

— După ce va asculta condiţiile, tatăl tău va refuza politicos, 
zise Genevieve. 

— O să-mi spui care este oferta, tată, înainte să-l refuzi? 
întrebă Ragna. 

Hubert ezită. Nu-i plăcuseră niciodată ușile trântite. 

— Sigur că o să-ţi spun, zise el. 

Genevieve scoase un sunet de dezgust. 

Ragna își forță norocul. 

— Mă vei lăsa să particip la întâlnirea ta cu Wynstan? 


— Eşti în stare să rămâi tăcută pe toată durata discuţiei? zise 
el. 

— Da. 

— Promiţi? 

— Jur. 

— Foarte bine. 

— Du-te la culcare, îi spuse Genevieve Ragnei. Vom discuta 
despre asta mâine-dimineaţă. 

Ragna îi lăsă și se duse să se întindă în patul ei de lângă 
perete. li era foarte greu să stea locului - era atât de fericită! El 
o iubea! 

Pe măsură ce luminile se stinseră și camera se întunecă, 
ritmul inimii ei se liniști și corpul i se relaxă. În același timp, 
începu să gândească mai clar. Dacă el o iubea, de ce fugise fără 
nici o explicaţie? Avea să ofere Wynstan vreo justificare pentru 
asta? Dacă nu, avea să-l întrebe direct, decise ea. 

Gândul acesta sobru o aduse cu picioarele pe pământ și, 
curând, adormi. 

Se trezi la prima geană de lumină și gândul la Wilwulf fu 
primul care-i trecu prin minte. Care era oferta lui? în mod 
normal, unei neveste din rândul aristocrației trebuia să i se 
garanteze un venit suficient, care să-i ajungă în cazul în care 
soțul ei murea și rămânea văduvă. Intrucât copiii deveneau cei 
mai probabili moștenitori ai banilor și ai titlurilor, ei trebuiau să 
fie crescuţi în ţara tatălui, chiar dacă el murea. Uneori, oferta 
era condiţionată de aprobarea regelui. O logodnă putea să fie la 
fel de deranjantă ca un contract comercial. 

Principala îngrijorare a Ragnei era aceea că oferta lui Wilwulf 
n-ar fi trebuit să conţină nimic care să le ofere părinţilor ei un 
motiv de a obiecta. 

Odată ce se îmbrăcă, își dori să fi dormit până mai târziu. 
Personalul de la bucătărie și de la grajduri se trezea întotdeauna 
devreme, dar toţi ceilalţi încă dormeau duși, inclusiv Wynstan. 
Ea trebui să reziste tentaţiei de a-l apuca de umăr și de a-l 
scutura să se trezească, pentru a-l lua la întrebări. 

Se duse la bucătărie, unde bău o cană de cidru și mâncă o 
bucată de pâine prăjită în tigaie și înmuiată în miere. Luă un 
măr copt pe jumătate, se duse la grajduri și i-l dădu lui Astrid, 
calul ei. Astrid sforăi recunoscătoare. „Tu n-ai cunoscut 
niciodată dragostea”, murmură Ragna în urechea calului. Dar nu 


era chiar adevărat: erau anumite ocazii, mai ales vara, când 
Astrid obișnuia să își ridice coada și trebuia să fie bine legată 
pentru a sta departe de armăsari. 

Paiele de pe podeaua grajdului erau umede și miroseau. 
Ajutoarele de la grajd erau leneșe și nu le schimbau suficient de 
des. Ragna le ordonă să aducă imediat paie proaspete. 

Castelul începea să se trezească la viață. Bărbaţii veneau la 
fântână ca să bea apă, iar femeile, pentru a se spăla pe faţă. 
Servitorii duceau pâine și cidru în sala cea mare. Câinii cerșeau 
resturi și pisicile pândeau șoarecii. Contele și contesa ieșiră din 
apartamentul lor și se așezară la masă, apoi micul dejun începu. 

Imediat ce se termină masa, contele îl invită pe Wynstan în 
apartamentul privat. Genevieve și Ragna îi urmară și se așezară 
toți în anticameră. 

Mesajul lui Wynstan era simplu. 

— Când contele Wilwulf a fost aici, în urmă cu șase 
săptămâni, s-a îndrăgostit de lady Ragna. Ajuns acasă, simte că, 
fără ea, viaţa lui este incompletă. Astfel, cere permisiunea 
contelui și a contesei de a o cere în căsătorie. 

— Ce măsuri va lua contele pentru securitatea ei financiară? 
întrebă Hubert. 

— În ziua nunţii, îi va oferi Vale of Outhen. Este o vale fertilă 
cu cinci sate mari, care au, împreună, aproape o mie de locuitori 
și care, toate, îi vor plăti chirie, în bani sau în natură. Acolo se 
mai află și o carieră de calcar. Pot să vă întreb, domnule conte 
Hubert, ce va aduce lady Ragna în această căsătorie? 

— Ceva comparabil: satul Saint-Martin și opt sate mai mici din 
apropiere, care ajung la un număr similar de locuitori, puţin 
peste o mie. 

Wynstan dădu din cap, dar nu comentă, iar Ragna se întrebă 
dacă voia mai mult. 

— Veniturile din cele două proprietăţi vor fi ale ei? întrebă 
Hubert. 

— Da, răspunse Wynstan. 

— Şi va deţine ambele proprietăţi până la moarte, când va 
putea să le lase moștenire oricui va dori? 

— Da, spuse din nou Wynstan. Dar va exista și o dotă în bani? 

— Mă gândeam că Saint-Martin ar fi suficient. 

— Pot să sugerez douăzeci de lire de argint? 


— Va trebui să mă gândesc la asta. Regele Ethelred al Angliei 
va aproba această căsătorie? 

Era un lucru obișnuit să soliciţi permisiunea regală pentru 
nunțile aristocratice. 

— Mi-am luat precauţia de a-i cere consimţământul în avans, 
zise Wynstan afișând un zâmbet alunecos înspre Ragna. l-am 
spus că este o fată frumoasă și bine-crescută, care îi va aduce o 
mare onoare fratelui meu, dar și comitatului Shiring și Angliei. 
Regele a acceptat bucuros. 

Genevieve vorbi pentru prima dată. 

— Fratele dumitale locuiește într-o casă ca aceasta? întrebă 
ea ridicându-și mâinile ca să arate spre piatra castelului. 

— Doamnă, în Anglia nimeni nu trăiește într-o clădire ca 
aceasta și cred că există doar câteva chiar și în Normandia și în 
ţinuturile francilor. 

Hubert spuse cu mândrie: 

— E adevărat. Nu există decât o singură altă clădire ca 
aceasta în Normandia - la Ivry. 

— În Anglia nu există nici una. 

Genevieve spuse: 

— Poate că din cauza asta voi, englezii, păreţi incapabili să vă 
protejaţi împotriva vikingilor. 

— Nu chiar, doamna mea. Shiring este un oraș înconjurat de 
ziduri, puternic apărat. 

— Dar, evident, nu are un castel sau o clădire construită din 
piatră. 

— Nu. 

— Mai spune-mi ceva, dacă ești drăguţ. 

— Orice, desigur. 

— Fratele tău are treizeci și ceva de ani? 

— Arată tânăr la patruzeci de ani, doamnă. 

— Cum de este necăsătorit la această vârstă? 

— A fost căsătorit. De fapt, din acest motiv nu a propus 
căsătoria cât timp s-a aflat aici, la Cherbourg. Dar, din păcate, 
soţia lui nu mai este printre noi. 

— Ah... 

Deci asta era, se gândi Ragna. Nu putuse să o ceară în 
căsătorie în iulie, pentru că atunci era însurat. 

Capul îi era plin de speculaţii. De ce îi fusese necredincios 
soţiei lui? Poate că era deja bolnavă și moartea ei era așteptată. 


Poate că suferise o degradare lentă și nu fusese în stare, de 
multă vreme, să-și îndeplinească datoria de soţie - asta putea 
explica de ce Wilwulf fusese atât de înfometat după dragoste. 
Ragna avea zeci de întrebări, dar promisese să rămână tăcută și 
își încleștă dinţii frustrată. 

— Pot să duc acasă un răspuns pozitiv? întrebă Wynstan. 

— Vă vom anunţa, răspunse Hubert. Trebuie să cântărim cu 
mare atenţie ceea ce ne-aţi spus. 

— Desigur. 

Ragna încercă să descifreze fața lui Wynstan. Avea senzaţia 
că el nu era prea entuziasmat de alegerea fratelui său. Se 
întreba de ce era ambivalent. Fără îndoială că își dorea să 
reușească în misiunea pe care i-o încredinţase fratele său sus- 
pus. Dar poate că era ceva ce nu-i plăcea în treaba asta. Ar fi 
putut să aibă un candidat al lui: căsătoriile aristocratice erau 
foarte politizate. Sau poate că, pur și simplu, nu o plăcea pe 
Ragna - ceea ce, era conștientă, era cu totul neobișnuit la un 
om normal cu sânge aprins. Oricare era motivul, el nu părea să 
fie prea deranjat de lipsa de entuziasm a lui Hubert. 

Wynstan se ridică și își luă rămas-bun. Imediat ce ușa se 
închise în urma lui, Genevieve spuse: 

— Revoltător! Vrea să o ducă să locuiască într-o casă de lemn 
și să devină pradă pentru vikingi. Ar putea să sfârșească la piaţa 
de sclavi de la Rouen! 

— Asta e o ușoară exagerare, draga mea, spuse contele. 

— Ei bine, nu poate exista nici un dubiu că Guillaume este 
superior. 

— Nu-l iubesc pe Guillaume! explodă Ragna. 

— Tu nu știi ce înseamnă dragostea, spuse mama ei. Ești prea 
tânără. 

— Şi n-ai fost niciodată în Anglia, adăugă tatăl ei. Nu este ca 
aici, să știi. Este frig și umed. 

Ragna era convinsă că se putea descurca bine cu ploaia, de 
dragul bărbatului pe care-l iubea. 

— Vreau să mă mărit cu Wilwulf! 

— Vorbești ca o fată de ţăran, spuse mama ei. Dar ești 
odraslă de nobil și nu ai dreptul să te căsătorești cu oricine alegi 
tu. 

— Nu mă mărit cu Guillaume! 

— Ba da, o vei face, dacă tatăl tău și cu mine spunem așa. 


— Ai douăzeci de ani și n-ai știut niciodată ce înseamnă să 
îngheţi sau să mori de foame, zise Hubert. Dar există un preţ pe 
care trebuie să-l plătești pentru viaţa ta privilegiată. 

Ragna era redusă la tăcere. Logica tatălui ei era mult mai 
eficientă decât explozia mamei. Nu se gândise niciodată la viața 
ei în acest fel. Simţi că se trezește la realitate. 

Dar tot îl dorea pe Wilwulf. 

— Wynstan are nevoie de o ocupaţie, spuse Genevieve. Du-l 
la călărie. Arată-i ținutul. 

Ragna suspecta că mama ei spera ca Wynstan să spună ceva 
care să o determine să nu mai vrea să meargă în Anglia. Ea își 
dorea să rămână singură cu gândurile ei, dar avea să îl distreze 
pe Wynstan și să înveţe mai multe despre Wilwulf și Shiring. 

— Aș fi bucuroasă să fac asta, spuse ea, apoi ieși. 

Wynstan acceptă bucuros ideea și plecară împreună la 
grajduri, luându-i pe Cnebba și pe Cat cu ei. Pe drum, Ragna îi 
spuse încet lui Wynstan: 

— Îl iubesc pe fratele tău. Sper că el știe asta. 

— Îi era teamă că modul în care a plecat din Cherbourg ar fi 
putut să amărască sentimentele pe care le nutreai pentru el. 

— Mi-am dorit să-l urăsc pentru asta, dar n-am putut. 

— O să-l asigur în legătură cu acest lucru imediat ce ajung 
acasă. 

Ea avea mult mai multe să-i spună lui Wynstan, dar fu 
întreruptă de zgomotul unei mici mulţimi excitate. La câţiva 
metri în spatele grajdurilor se luptau doi câini, un câine de 
vânătoare negru, cu picioare scurte, și un mastiff gri. Ajutoarele 
de la grajduri ieșiseră să asiste. Le strigau încurajări câinilor și 
puneau pariuri în legătură cu cine avea să câștige lupta. 

lritată, Ragna intră în grajd, ca să vadă dacă era cineva acolo 
care să-i ajute să pună șeile pe cai. Văzu că grăjdarii aduseseră 
paie uscate, așa cum le ceruse, dar toţi abandonaseră lucrul ca 
să asiste la lupta dintre câini, iar cea mai mare parte a paielor 
se afla într-o grămadă, chiar lângă ușă. 

Era pe punctul să-i tragă pe vreo doi departe de agitația 
luptei când nările ei tresăriră. Trase aer în piept și simţi miros de 
ars. Observă un firicel de fum și simţurile ei intrară în alertă 
maximă. 

Presupuse că cineva adusese un tăciune de la bucătărie ca să 
aprindă o lampă în colţul întunecat, apoi abandonase proiectul, 


lăsând tăciunele pe jos neglijent când începuse lupta dintre 
câini. Oricare ar fi fost explicaţia, câteva dintre paiele proaspete 
fumegau. 

Ragna privi în jur și văzu un butoi cu apă care servea nevoilor 
cailor, cu o găleată de lemn întoarsă cu fundul în sus pe podea, 
alături de el. Apucă găleata, o umplu și aruncă apa peste paiele 
care fumegau. g 

Ințelese imediat că acest lucru n-avea să fie de ajuns. In cele 
câteva secunde cât îi luase să arunce apa, focul crescuse, iar 
acum vedea flăcările ce se ridicau ameninţător. li dădu găleata 
lui Cat. 

— Aruncă mai multă apă pe foc! îi ordonă ea. Vom merge la 
fântână. 

Alergă afară din grajd, iar Wynstan și Cnebba o urmară. În 
timp ce alerga, începu să strige: 

— Foc la grajduri - aduceţi găleți și oale! 

La fântână, îi spuse lui Cnebba să manevreze troliul - părea 
destul de solid încât să facă asta fără să obosească. Cnebba nu 
o înţelese, desigur, dar Wynstan traduse repede în limba 
engleză, cu o sonoritate guturală. Câţiva oameni apucară 
recipiente din preajmă și Cnebba începu să le umple. 

Grăjdarii erau atât de captivaţi de lupta câinilor, încât nici 
unul dintre ei nu își dăduse seama încă de urgenţa ce apăruse. 
Ragna strigă la ei, dar nu reuși să le atragă atenţia. Apoi alergă 
prin mulţime, împingându-i violent pe bărbaţi într-o parte, și 
ajunse la câinii care se luptau. Apucă imediat câinele negru de 
picioarele din spate și îl ridică de la pământ. Asta opri lupta. 

— Foc la grajduri! ţipă ea. Formaţi un șir până la fântână și 
pasaţi găleţile. 

In primele câteva clipe se iscă haos, dar, într-un timp 
incredibil de scurt, grăjdarii formară lanţul de găleți. 

Ragna intră din nou în grajd. Paiele cele noi ardeau violent, iar 
focul se răspândea. Caii nechezau înspăimântați, lovind din 
copite și luptându-se să rupă funiile care îi ţineau legaţi la 
locurile lor. Ea se duse la Astrid, încercând să o calmeze, apoi îi 
desfăcu funia și o lăsă să iasă. 

Îl văzu pe Guillaume privind agitația. 

— Nu sta acolo! spuse ea. Fă ceva să ajuţi! 

El păru surprins. 

— Nu știu ce să fac, spuse el ezitant. 


Cum putea să fie atât de inutil? Exasperată, îi zise: 

— Idiotule, dacă nu ești în stare să te gândești la altceva, 
ușurează-te în foc! 

Guillaume păru jignit și se îndepărtă. 

Ragna îi dădu unei fetițe funia lui Astrid și alergă înapoi în 
grajd. Dezlegă toţi caii și îi lăsă să alerge afară, cu speranţa că 
n-aveau să rănească pe nimeni în panica lor. Pentru câteva 
secunde, caii îi încurcară pe oamenii implicaţi, dar plecarea lor 
lăsa loc de manevră și, după câteva minute, flăcările fură stinse. 

Acoperișul de stuf nu luase foc, iar grajdurile fuseseră salvate. 
Numeroșii cai fuseseră eliberaţi la timp, fiind salvaţi de la 
moarte. 

Ragna întrerupse lanţul găleţilor. 

— Bună treabă, oameni buni, spuse ea. Am descoperit focul la 
timp. Nu sunt pagube mari și nu e nimeni rănit, nici oamenii, nici 
caii. 

Unul dintre bărbați strigă: 

— Mulţumim, lady Ragna! 

Ceilalţi fură de acord, începând să aclame zgomotos. 

Ea îi prinse privirea lui Wynstan, care se uita la ea cu un fel de 
respect. 

Se uită în jur după Guillaume. Nu se vedea nicăieri. 

XXX 

Cineva trebuie să fi auzit ce-i spusese lui Guillaume, pentru 
că, până la cină, toată lumea din castel părea să știe despre 
asta. Cat îi zise că toți discutau despre întâmplare și, mai târziu, 
ea observă că, atunci când oamenii îi întâlneau privirea, îi 
zâmbeau, apoi murmurau între ei și râdeau, de parcă își 
aminteau replica finală a unei glume. De două ori auzi pe cineva 
spunând: „Dacă nu ești în stare să te gândești la altceva, 
ușurează-te în foc!“ 

Guillaume plecă spre Reims în dimineaţa următoare. Fusese 
insultat, iar acum era ţinta glumelor. Demnitatea lui nu putea 
suporta asta. Plecarea lui se desfășură pe tăcute și fără nici o 
ceremonie. Ragna nu dorise să-l umilească, dar nu putu să nu se 
bucure când îl văzu plecând călare. 

Rezistența părinţilor Ragnei se destrămă. Lui Wynstan i se 
spuse că propunerea fratelui său era acceptată, inclusiv dota de 
douăzeci de lire, și nunta fu fixată pentru Ziua Tuturor Sfinţilor, 
prima zi din noiembrie. Wynstan plecă înapoi spre Anglia cu 


vești bune. Ragna avea nevoie de câteva săptămâni ca să se 
pregătească, apoi avea să îl urmeze. 

— Faci cum vrei tu, așa cum se întâmplă adesea, îi spuse 
Genevieve Ragnei. Guillaume nu te vrea, eu nu mai am energie 
să caut un alt nobil francez și, în sfârșit, englezul te va lua de pe 
capul meu. 

Hubert fu mai amabil. 

— Până la urmă, dragostea învinge, spuse el. La fel ca în 
poveștile vechi care îţi plac atât de mult. 

Aproape, zise Genevieve. Doar că poveștile acelea se termină 
de obicei cu o tragedie. 


CAPITOLUL 8 
Începutul lunii septembrie 997 


Edgar era hotărât să construiască o barcă frumoasă, care să-l 
mulţumească pe Dreng. 

Era greu să-l placi pe Dreng și puţini oameni reușeau. Era 
răuvoitor și zgârcit. Locuind la berărie, Edgar se obișnuise 
repede cu familia. Soţia mai în vârstă, Leaf, era rece și 
indiferentă cu Dreng în cea mai mare parte a timpului. Soţia mai 
tânără, Ethel, părea să fie speriată de soţul ei. Ea cumpăra 
mâncarea și o gătea, plângând când el se văita din cauza 
preţurilor. Edgar se întrebase dacă vreuna dintre femei îl iubise 
vreodată pe Dreng și ajunsese la concluzia că nu: amândouă 
proveneau din familii sărace de ţărani și, probabil, se măritaseră 
pentru securitatea financiară. 

Blod, sclava, îl ura pe Dreng. Când nu servea străinii în 
trecere care doreau sex, Dreng o ţinea ocupată cu dereticarea 
casei și curăţenia clădirilor adiacente, îngrijirea porcilor și a 
găinilor și schimbarea stufului de pe podea. Intotdeauna vorbea 
dur cu ea și, în schimb, ea era permanent posacă și 
ranchiunoasă. Ar fi produs mai mulţi bani pentru el dacă nu s-ar 
fi simţit atât de mizerabil, dar el nu părea să înţeleagă asta. 

Femeile o plăceau pe Brindle, cățeaua lui Edgar. Le câștigase 
încrederea alungând vulpile de la coteţul de găini. Dreng nu o 
mângâia niciodată și, în consecinţă, ea se purta de parcă Dreng 
n-ar fi existat. 

În orice caz, Dreng părea să-și iubească fata, pe Cwenburg, și 
ea pe el. Zâmbea de câte ori o vedea, chiar dacă el îi saluta pe 
cei mai mulţi oameni cu o strâmbătură sau, în cel mai bun caz, 
cu un rânjet. Pentru Cwenburg, Dreng lăsa întotdeauna treaba 
pe care o făcea și se așezau amândoi să discute cu voce 
scăzută, uneori și timp de o oră. 

Asta dovedea că era posibil să ai relaţii umane normale cu 
Dreng, iar Edgar era hotărât să încerce. Nu îi căuta afecțiunea, 
ci doar o legătură cât se poate de practică, fără ranchiună. 


Edgar aranjase un atelier în aer liber, pe malul râului, și, din 
fericire, soarele fierbinte de august continuă să strălucească și 
în timpul lunii septembrie, care fu călduroasă. Se simţea fericit 
să construiască din nou ceva - își șlefuia lama, mirosea lemnul 
tăiat, își imagina forme și îmbinări, apoi le făcea să devină 
realitate. 

După ce termină de modelat toate piesele din lemn, le întinse 
pe pământ și planurile bărcii începură să devină vizibile. 

Dreng privi și spuse acuzator: 

— La o barcă, scândurile se suprapun de obicei. 

Edgar anticipase întrebările lui și avea răspunsurile pregătite, 
dar era îngrijorat. Avea nevoie să-l convingă pe Dreng fără să se 
dovedească atoateștiutor - Edgar știa că acest lucru era mereu 
un pericol pentru el. 

— Tipul acela de carenă se numește cu bordaj suprapus. Dar 
această barcă va avea fundul plat, așa că va fi cu bordaj drept, 
cu scândurile potrivite margine lângă margine. Apropo, noi le 
numim table, nu scânduri. 

— Scânduri, table, nu-mi pasă. Dar de ce are fundul plat? 

— În principal, pentru ca oamenii și animalele să poată sta în 
picioare, iar coșurile și sacii să se poată stivui în siguranţă. De 
asemenea, barca nu se va înclina prea mult în lateral, ceea ce 
ajută la calmarea pasagerilor. 

— Dacă este o idee atât de deşteaptă, de ce nu sunt 
construite toate bărcile în felul ăsta? 

— Întrucât cele mai multe bărci trebuie să taie valurile și 
curenţii în viteză. Dar asta nu se aplică la bacul acesta. Aici nu 
sunt valuri, curentul este stabil, dar nu este puternic, iar viteza 
nu este o chestiune importantă la o traversare de cincizeci de 
metri. 

Dreng mârâi, apoi arătă către tablele care formau laturile 
bărcii. 

— Presupun că balustradele vor fi mai înalte de atât. 

— Nu. Nu sunt valuri, așa că barca nu are nevoie de parapete 
înalte. 

— Bărcile sunt, de obicei, ascuţite în partea din față. Asta 
pare boantă la ambele capete. 

— Din același motiv - nu are nevoie să taie valurile rapid. lar 
capătul pătrat ușurează urcarea și coborârea din barcă. Tot asta 


este și raţiunea rampelor. Chiar și vitele se pot urca în această 
barcă. 

— Trebuie să fie atât de largă? 

— Da, ca să poţi urca o căruţă. Încercând să obţină o vorbă 
de aprobare, Edgar adăugă: Bacul care traversează estuarul de 
la Combe taxează un bănuţ pe roată: un bănuţ pentru o roabă 
cu o roată, o jumătate de penny pentru un cărucior tras cu 
mâna și un penny întreg pentru un car tras de boi. 

Pe faţa lui Dreng apăru o expresie de lăcomie, dar spuse: 

— Nu avem prea multe căruţe. 

— Toate se duc la Mudeford pentru că barca ta veche nu 
poate să le treacă dincolo. Cu asta, vei avea parte de mai multe, 
ai răbdare! 

— Mă îndoiesc, spuse Dreng. Și va fi al dracului de dificil de 
vâslit. 

— Nu o să aibă vâsle, zise Edgar arătând spre doi pari lungi. 
Râul nu are niciodată mai mult de doi metri adâncime, așa că 
bacul poate fi împins cu parul ca să traverseze. Un bărbat 
puternic poate să o facă. 

— Nu pot. Am spatele rupt. 

— Două femei se pot descurca dacă lucrează împreună. De 
aceea am făcut doi pari. 

Câţiva săteni hoinăreau pe lângă râu, holbându-se curioși. 
Unul dintre ei era Cuthbert, clericul bijutier. Era talentat și 
priceput, dar era un bărbat timid și nesociabil, care era terorizat 
de șeful lui, Degbert. Edgar îi vorbea adesea lui Cuthbert, dar 
primea răspunsuri monosilabice - cu excepţia momentelor în 
care discutau despre construcţia navelor. Acum, Cuthbert 
spuse: 

— Ai făcut toate astea cu un topor viking? 

— E tot ce am, răspunse Edgar. Spatele lamei îmi folosește pe 
post de ciocan. Și menţin lama ascuţită, ceea ce este esenţial. 

Cuthbert păru impresionat. 

— Cum vei fixa tablele una de cealaltă, cap la cap? întrebă el. 

— O să le prind pe un schelet de lemn. 

— Cu ajutorul unor cuie de fier? 

Edgar încuviinţă. 

— O să folosesc cuie de copac. 

Un cui de copac era o pană de lemn având capetele 
despicate. Această pană se introducea într-o gaură, apoi se 


băteau așchii în despicătură, care lărgeau pana până când se 
fixa perfect. După aceea, capetele penei care rămâneau afară 
erau tăiate la nivelul tablei, pentru a obţine o suprafaţă netedă. 

— O să meargă, spuse Cuthbert. Dar trebuie să etanșezi 
îmbinările. 

— Va trebui să merg până în Combe ca să cumpăr un butoi de 
smoală și un sac de lână netoarsă. 

Dreng auzi asta și păru indignat. 

— Alţi bani? Bărcile nu se fac din lână. 

—  Îmbinările dintre table trebuie să fie umplute cu lână 
înmuiată în smoală, ca să nu treacă apa. 

Dreng părea nemulţumit. 

— Ţi-ai pregătit toate răspunsurile inteligent, trebuie să 
recunosc asta, spuse el. 

Era aproape o laudă. 

x kx * 

După ce termină barca, Edgar o împinse în apă. 

Acesta era întotdeauna un moment special. Când trăia Pa, 
întreaga familie se aduna să privească și, de obicei, li se 
alăturau mulți oameni din oraş. Însă acum, Edgar o făcu de unul 
singur. Nu-i era teamă că barca avea să se scufunde, dar nu 
voia să pară triumfător. Ca nou-venit acolo, încerca să se 
integreze, nu să iasă în evidenţă. 

Cu barca legată de un copac, ca să nu plutească la vale, elo 
îndepărtă de mal și cercetă felul în care stătea pe apă. Observă, 
cu satisfacţie, că era dreaptă și la nivel. Prin îmbinări nu se 
strecura apă. Desfăcu funia și păși pe rampă. Greutatea lui 
modifică puţin asieta vasului, așa cum trebuia să se întâmple. 

Brindle îl privea nerăbdătoare, dar el nu dorea să o ia la bord 
în această călătorie. Voia să vadă cum se comporta barca fără 
pasageri. 

— Stai aici, îi spuse el, iar ea se întinse cu botul între labe, 
privindu-l. 

Cei doi pari lungi se sprijineau pe niște furci de lemn, câte un 
rând de trei pe fiecare parte. Scoase un par, îi băgă capătul în 
apă, atinse fundul râului și începu să împingă. Era mai ușor 
decât se așteptase și bacul se mișcă lin. 

Se duse în partea din față și băgă parul în apă în partea din 
aval, îndreptând vasul ușor în amonte, ca să contracareze 
curentul. Își dădu seama că era la îndemâna posibilităţilor unei 


femei puternice sau ale unui bărbat normal - Blod și Cwenburg 
puteau să facă asta, iar Leaf și Ethel s-ar fi descurcat cu 
ușurință împreună, mai ales dacă le învăţa el cum să procedeze. 

În timp ce traversa râul, el privi frunzișul luxuriant al verii 
târzii de pe malul celălalt și observă o oaie. Alte câteva tocmai 
ieșeau din pădure, mânate de doi câini. Și, în sfârșit, apăru și 
ciobanul, un bărbat tânăr, cu părul lung și cu barba neîngrijită. 

Edgar avea primul pasager. 

Brusc, deveni nervos. Proiectase vasul ca să transporte 
animale, dar știa o mulţime de lucruri despre bărci și mai nimic 
despre oi. Aveau să se comporte așa cum se aștepta el? Sau 
aveau să intre în panică și să se învălmășească? Oile se 
învălmășeau? Nu știa nici măcar asta. 

Era posibil să afle imediat. 

Ajuns la mal, debarcă și legă barca de un copac. 

Ciobanul mirosea de parcă nu s-ar fi spălat de ani întregi. Preţ 
de un lung moment, îl privi intens pe Edgar, apoi spuse: 

— Eşti nou pe-aici. 

Părea să fie mulțumit de perspicacitatea sa. 

— Da. Eu sunt Edgar. 

— Ah... Și ai o barcă nouă. 

— Frumoasă, nu-i așa? 

— Diferită faţă de vechea barcă. 

După fiecare propoziţie încheiată, ciobanul făcea o pauză 
pentru a se bucura de măreţia realizării lui, iar Edgar se întrebă 
dacă acest lucru se întâmpla pentru că, de obicei, nu avea cu 
cine să vorbească. 

— Foarte diferită, spuse Edgar. 

— Eu sunt Saemar, dar de obicei mi se spune Sam. 

— Sper că ești bine, Sam. 

— Duc mieii ăștia la piaţă. 

— Băânuiam asta. Edgar știa că mieii de felul acela aveau cam 
un an. Ca să traversezi cu bacul, te costă un bănuț de fiecare 
om sau animal. 

— Știu. 

— Douăzeci de oi, doi câini și cu tine înseamnă cinci pence și 
trei bănuţi. 

— Știu. Saemar deschise o pungă de piele agăţată de cureaua 
lui și adăugă: Dacă îţi dau șase penny de argint, îmi ești dator 
un bănuţ. 


Edgar nu era pregătit pentru tranzacţii financiare. Neavând 
unde să-i ţină, nu luase la el bani ca să dea restul și nici nu avea 
vreo unealtă cu care să taie monedele în jumătăţi sau în 
sferturi. 

— Poţi să-i plătești lui Dreng, spuse el. Ar trebui să putem 
trece toată turma într-un singur drum. 

— În barca veche trebuia să le transportăm câte două. Ne lua 
toată dimineaţa. Şi, chiar și așa, aproape sigur unul sau doi 
dintre mieii ăștia tâmpiţi cădeau în apă sau intrau în panică și 
săreau și trebuia să-i salvăm. Ştii să înoţi? 

— Da. 

— Ah, eu nu știu. 

— Nu cred că vreuna dintre oile tale va cădea de pe barca 
asta. 

— Dacă există vreo cale prin care să-și facă rău singure, oile o 
găsesc, de obicei. 

Sam apucă o oaie și o duse pe bac. Câinii îl urmară la bord și 
începură să cerceteze agitați, mirosind lemnul nou. Sam fluieră 
atunci într-un fel aparte și câinii răspunseră instantaneu. Săriră 
jos de pe barcă, adunară oile și le mânară către malul râului. 

Acesta era un moment dificil. 

Oaia din frunte ezită, intimidată de micul șanț cu apă dintre 
mal și capătul bărcii. Se uită dintr-o parte în alta, căutând o 
alternativă, dar câinii îi tăiară retragerea. Oaia părea gata să 
refuze să facă pasul următor. Apoi unul din câini mârâi încet și 
oaia sări. 

Ateriză sigură pe picioare pe rampa interioară și tropăi fericită 
pe fundul plat al bărcii. 

Celelalte o urmară și Edgar zâmbi satisfăcut. 

Câinii însoţiră oile la bord și rămaseră ca niște santinele de 
fiecare parte. Sam se urcă ultimul. Edgar desfăcu funia, sări la 
bord și manevră parul. 

Pe când înaintau pe apa râului, Sam spuse: 

— E mai bună decât barca veche. 

Dădu din cap cu înţelepciune. Orice banalitate era rostită ca o 
perlă de profunzime. 

— Mă bucur că-ţi place, spuse Edgar. Eşti primul meu 
pasager. 

— De obicei, era o fată. Cwenburg. 

— S-a măritat. 


— Ah, ele mai fac asta. A 

Ajunseră la malul de nord și Edgar sări de pe bac. In timp ce 
lega funia, oile începură să debarce. Făceau asta cu mult mai 
multă râvnă decât arătaseră la îmbarcare. 

— Au văzut iarba, spuse Sam ca o explicaţie. 

Aproape imediat, începură să pască pe lângă râu. 

Edgar și Sam intrară în berărie, lăsând câinii să se ocupe de 
oi. Ethel pregătea masa de la miezul zilei, supravegheată de 
Leaf și de Dreng. O clipă mai târziu intră Blod, cu braţele pline 
de lemne de foc. 

Edgar îi zise lui Dreng: 

— Sam încă nu a plătit. Datorează cinci pence și trei bănuţi, 
dar eu n-am avut un bănuţ să-i dau rest. 

Dreng îi spuse lui Sam: 

— Fă suma rotundă, șase pence, și poţi să i-o tragi sclavei. 

Sam privi lacom spre Blod. 

— Este prea înaintată în sarcină, zise Leaf. 

Sarcina lui Blod se apropia de nouă luni. Nimeni nu mai dorise 
să facă sex cu ea de două sau trei săptămâni. 

Dar Sam era doritor. 

— Nu mă deranjează asta, spuse el. 

— Nu-mi făceam griji pentru tine, zise Leaf usturător, dar 
sarcasmul trecu lejer pe lângă Sam. În faza asta, ar putea să fie 
rănit copilul. 

— Cui îi pasă? zise Dreng. Nimeni nu vrea un bastard sclav. 

Cu un gest de dispreţ, îi indică lui Blod să se întindă pe podea. 

Edgar nu înţelegea cum ar fi putut Sam să se întindă peste 
umflătura sarcinii lui Blod. Dar ea se așeză pe jos în mâini și în 
genunchi, apoi își ridică partea din spate a rochiei mizerabile. 
Sam îngenunche imediat în spatele ei și-și ridică tunica. 

Edgar ieși. 

Se duse pe mal, făcându-se că verifică legătura bacului, deși 
știa, cu siguranţă, că o legase strâns. Se simţea dezgustat. Nu 
înţelesese niciodată bărbaţii care plăteau pentru sex în casa lui 
Mag din Combe. Toată treaba părea să fie lipsită de bucurie. 
Fratele lui, Erman, îi spusese: 

— Când trebuie să o faci, găsești o soluţie. 

Dar Edgar nu se simţise niciodată în felul acesta. El și Sunni 
se bucuraseră la fel de mult și Edgar avea senzaţia că nimic 
altceva nu merita osteneala. 


Ceea ce făcea Sam era mult mai rău decât lipsa oricărei 
bucurii, desigur. 

Edgar se așeză pe malul apei și privi pe partea cealaltă, peste 
apele gri și calme, cu speranţa că aveau să apară alţi pasageri, 
ca să-și devieze gândurile de la ceea ce se petrecea în berărie. 
Brindle stătea alături de el, așteptând răbdătoare să vadă ce se 
mai întâmpla. După câteva minute, adormi. 

La scurt timp, ciobanul ieși din berărie și își conduse turma în 
sus, pe deal, printre case, pe drumul către vest. Edgar nu-l 
salută. 

Blod veni jos, lângă râu. 

— Îmi pare rău că ţi s-a întâmplat asta, spuse Edgar. 

Blod nu-l privi. Intră în apa puţin adâncă și se spălă între 
picioare. 

Edgar privi în altă parte. 

— Este foarte crud, zise el. 

El bănuia că Blod înţelegea engleza. Doar se prefăcea că nu 
pricepe: când ceva nu mergea bine, ea înjura în fluida limbă 
galeză. Dreng îi dădea ordinele prin gesturi și mărâituri. Dar 
uneori, Edgar avea senzaţia că ea urmărea pe furiș conversaţia 
din berărie. 

Acum, ea îi confirmă bănuielile. 

— Nu-i nimic, spuse ea. 

Engleza ei avea accent, dar era clară, iar vocea îi era 
melodioasă. 

— Tu ești mai mult decât nimic, zise el. 

Ea termină să se spele și ieși pe mal. El îi prinse privirea. 
Părea suspicioasă și ostilă. 

— De ce ești atât de drăguţ? îl întrebă ea. Crezi că poţi obţine 
o tură gratis? 

El privi din nou într-o parte, îndreptându-și privirea dincolo de 
apă, spre copacii îndepărtați, și nu dădu nici un răspuns. Se 
gândi că avea să plece, dar ea rămase unde se afla și așteptă 
un răspuns. 

În cele din urmă, el spuse: 

— Câinele ăsta i-a aparținut unei femei pe care am iubit-o. 

Brindle deschise un ochi. Ciudat, se gândi Edgar, cum știau 
câinii când se vorbea despre ei. 

— Femeia era puțin mai în vârstă decât mine și era măritată, 
continuă Edgar. Blod nu manifestă nici o emoție, dar părea să 


asculte cu atenţie. Când bărbatul ei se îmbăta, ne întâlneam în 
pădure și făceam dragoste în iarbă. 

— Făceaţi dragoste, repetă ea, părând că nu era sigură ce 
însemna asta. 

— Ne-am hotărât să fugim împreună. Spre surprinderea lui, se 
trezi că e pe cale să izbucnească în lacrimi și își dădu seama că 
era prima dată când vorbea despre Sunni de când discutase cu 
Ma, în timpul călătoriei de la Combe. Aveam o promisiune de 
lucru și casă într-un alt oraș. Îi spunea lui Blod lucruri pe care 
nici familia lui nu le cunoștea. Ea era frumoasă, deșteaptă și 
blândă. Începu să simtă că se îneacă, dar acum, că începuse 
povestea, își dorea să continue. Cred că am fi fost foarte fericiţi, 
spuse el. 

— Ce s-a întâmplat? 

— În ziua în care plănuiam să fugim, au năvălit vikingii. 

— Au luat-o? 

Edgar scutură din cap. 

— S-a luptat cu ei și au ucis-o. 

— A avut noroc, spuse Blod. Crede-mă! 

Gândindu-se la ceea ce tocmai făcuse Blod cu Sam, Edgar 
aproape că era de acord. 

— Numele ei... Îi venea foarte greu să spună asta. Numele ei 
era Sunni. 

— Când? 

— O săptămână înainte de miezul verii. 

— Îmi pare foarte rău, Edgar. 

— Mulţumesc. 

— Tu încă o iubeşti. 

— O, da, spuse Edgar. O voi iubi întotdeauna. 

Vremea deveni furtunoasă. Într-o noapte, în a doua 
săptămână din septembrie, se porni o vijelie teribilă. Edgar se 
gândea că ar fi putut să ia pe sus turnul bisericii. Oricum, toate 
clădirile din cătun supravieţuiră, cu excepţia uneia, cea mai 
șubredă - distileria lui Leaf. 

Ea pierdu mai mult decât clădirea. Avusese un cazan care 
fierbea pe foc, dar oala uriașă fusese răsturnată, focul se 
stinsese, iar berea se pierduse. Mai mult de atât, butoaiele cu 
bere proaspătă fuseseră zdrobite de grinzile căzute, iar sacii cu 
hamei fuseseră îmbibaţi de apă după ploaia torențială. 


În dimineaţa următoare, în calmul de după furtună, începură 
să cerceteze distrugerile și unii dintre săteni - curioși ca 
întotdeauna - se adunară în jurul ruinelor. 

Dreng era furios și urla la Leaf. 

— Șopronul abia se ţinea pe picioare dinainte de furtună - ar 
fi trebuit să muţi berea și malţul în altă parte! 

Leaf nu era impresionată de accesul de furie al lui Dreng. 

— Ai fi putut să le muţi singur sau să-i spui lui Edgar să facă 
asta, spuse ea. Nu da vina pe mine. 

El era insensibil la logica ei. 

— Acum va trebui să cumpăr bere de la Shiring și să plătesc 
să fie transportată până aici, continuă el. 

— Oamenii vor aprecia și mai mult berea mea după ce vor fi 
nevoiţi să o bea pe cea de la Shiring timp de câteva săptămâni, 
spuse Leaf mulţumită de sine. 

Lipsa ei de îngrijorare îl înnebunea pe Dreng. 

— Şi nu este pentru prima dată! deliră el. Deja ai ars de două 
ori distileria, până la temelii. Ultima dată ai leșinat, beată 
moartă, și aproape că ai ars și tu în incendiu. 

Edgar avu o sclipire. 

— Ar trebui să construiești o distilerie din piatră, spuse el. 

— Nu fi tâmpit, răspunse Dreng fără să se uite la el. Nu 
construiești un palat ca să distilezi berea în el. 

Cuthbert, corpolentul bijutier, se afla în mulţime și Edgar 
observă că scutura din cap în semn de dezaprobare faţă de 
Dreng. 

— Tu ce crezi, Cuthbert? îl întrebă Edgar. 

— Edgar are dreptate, spuse Cuthbert. Asta ar fi a treia oară 
în cinci ani când ţi-ai reconstrui distileria, Dreng. O clădire de 
piatră ar rezista în faţa furtunilor și nu ar arde până la temelii. 
Pe termen lung, asta ţi-ar economisii banii. 

Dreng zise dispreţuitor: 

— Și cine o s-o construiască? Tu, Cuthbert? 

— Nu. Eu sunt bijutier. 

— Nu putem face bere în broșe. 

Edgar știa răspunsul. 

— Pot eu să o construiesc. 

Dreng scoase un mormăit dispreţuitor. 

— Ce știi tu despre construcţiile din piatră? 


Edgar nu știa nimic despre construcţiile din piatră, dar simţea 
că ar fi putut să se descurce cu aproape orice tip de construcţie. 
Și își dorea cu ardoare ocazia de a arăta ce putea să facă. Așa 
că spuse, cu mai multă încredere decât simţea: 

— Piatra este la fel ca lemnul, doar că puţin mai dură. 

Atitudinea implicită a lui Dreng era disprețul, dar acum ezită. 
Privirea îi fugi o clipă spre râu și spre bacul solid care producea 
bani și care era legat acolo. Se întoarse apoi spre Cuthbert. 

— Cât ar putea să coste? 

Edgar simţi o mică speranţă. Pa spunea întotdeauna: „Când 
un om se întreabă despre preţ, se află la jumătatea drumului 
spre a cumpăra o barcă”. 

După ce se gândi o clipă, Cuthbert spuse: 

— Ultima dată când s-au făcut reparaţii la biserică, piatra a 
fost adusă de la cariera de calcar de la Outhenham. 

— Asta unde e? întrebă Edgar. 

— La o zi distanţă în amonte. 

— Nisipul de unde l-aţi adus? 

— Cam la un kilometru și jumătate de aici se află o groapă de 
nisip în pădure. Nu trebuie decât să sapi și să-l aduci. 

— Şi varul pentru mortar? 

— Asta e mai greu de făcut, așa că l-am cumpărat de la 
Shiring. 

Dreng repetă întrebarea: 

— Cam cât ar costa? 

Cuthbert spuse: 

— Pietrele brute, standard, costă un penny fiecare la carieră, 
dacă îmi amintesc corect, și ne-au mai luat încă un penny de 
fiecare pentru transport. 

— O să fac un plan și o să calculez exact, zise Edgar, dar 
probabil că voi avea nevoie de vreo două sute de pietre. 

Dreng se prefăcu șocat. 

— De ce? Asta înseamnă aproape două lire de argint! 

— Tot ar fi mai ieftin decât să construiești iar și iar din stuf și 
din paie. Edgar își ţinu răsuflarea. 

— Calculează exact, spuse Dreng. 

x x * 

Edgar porni spre Outhenham la răsăritul soarelui într-o 
dimineaţă răcoroasă, cu o briză rece care bătea în lungul râului. 
Dreng fusese de acord să plătească piatra pentru distilerie. 


Acum, Edgar trebuia să se descurce cu lăudăroșenia lui și să 
construiască distileria. 

Își luă cu el în călătorie și toporul. Ar fi preferat să plece 
împreună cu unul dintre fraţii săi, dar amândoi erau foarte 
ocupați la fermă, așa că fu nevoit să riște să călătorească 
singur. Pe de altă parte, avusese deja de-a face cu banditul 
lronface, care ieșise cel mai rău din întâlnirea lor, și ar fi putut 
ezita să-l atace din nou. În orice caz, își ducea toporul în mână, 
ca să fie pregătit, și era fericit să o aibă pe Brindle alături, care 
avea să-l avertizeze din timp în legătură cu eventualele pericole. 

După o vară bună, tufișurile aflate de-a lungul râului erau 
luxuriante și adesea era greu să înainteze. Pe la jumătatea 
dimineţii, ajunse într-un loc în care trebuia să facă un ocol spre 
interior. Din fericire, cerul era în cea mai mare parte limpede, 
așa că putea să vadă soarele, iar asta îl ajuta să-și păstreze 
orientarea. Până la urmă, reuși să găsească drumul înapoi spre 
râu. 

La fiecare câţiva kilometri, trecea printr-o așezare mai mică 
sau mai mare, cu aceleași case din lemn și din stuf îngrămădite 
pe malul râului sau în interiorul ținutului, în jurul câte unei 
răscruci, al unui iaz sau al unei biserici. Când se apropia, își 
băga toporul la centură, ca să pară o persoană pașnică, dar îl 
scotea imediat ce se trezea din nou singur. l-ar fi plăcut să se 
oprească și să se odihnească, să bea o cană de bere și să 
mănânce ceva, dar nu avea nici un ban, așa că se mulțumea să 
schimbe câteva cuvinte cu sătenii și să verifice dacă se afla pe 
drumul cel bun, apoi pleca mai departe. 

Se gândise că era o chestiune simplă să urmeze râul. Dar în 
acesta se vărsau numeroși afluenţi și nu putea să fie 
întotdeauna sigur care era râul principal și care era afluentul. 
Într-una dintre aceste ocazii, făcu alegerea greșită și află abia în 
următoarea așezare pe care o întâlni - un sat numit Bathford - 
că trebuia să revină pe propriile urme. 

Pe drum se gândea la cel fel de distilerie avea să construiască 
pentru Leaf. Poate că ar fi trebuit să aibă două camere, precum 
nava și altarul unei biserici, astfel încât produsele preţioase să 
fie ţinute departe de foc. Inima construcţiei ar fi trebuit să fie 
realizată din pietre fasonate, legate împreună cu mortar, astfel 
încât să susţină cu ușurință greutatea cazanului și să aibă șanse 
mai reduse să se prăbușească. 


Sperase să ajungă la Outhenham pe la mijlocul după-amiezii, 
dar ocolurile îl întârziaseră, așa că soarele era destul de coborât 
spre vestul cerului atunci când crezu că ar fi putut să fie 
aproape de sfârșitul călătoriei sale. 

Se afla în valea fertilă, cu argilă grea, despre care credea că 
ar fi Vale of Outhen. Pe câmpurile din jur, ţăranii abia se 
apucaseră de recoltat, lucrând până târziu pentru a profita cât 
mai mult de vremea uscată. După un loc în care un afluent se 
vărsa în râu, ajunse într-un sat mare, cu mai mult de o sută de 
case. 

Se afla pe partea cealaltă a râului și nu exista pod sau bac, 
dar el îl traversă înot cu ușurință, ţinându-și tunica deasupra 
capului și folosind o singură mână ca să avanseze. Apa era rece 
și începu să tremure când ieși afară. 

La marginea satului se afla o mică livadă, în care un bărbat cu 
părul cărunt culegea fructele. Edgar se apropie cu oarecare 
emoție, cu teama că ar fi putut descoperi că se afla departe de 
destinaţia lui. 

— Bună ziua, prietene, spuse el. Acesta este Outhenham? 

— Așa este, răspunse bărbatul prietenos. 

Era un tip de vreo cincizeci de ani, cu ochii deschiși la culoare, 
cu privirea inteligentă și cu un zâmbet prietenos. 

— Slavă Cerului! spuse Edgar. 

— De unde vii? 

— Dreng's Ferry. 

— Un loc fără Dumnezeu, așa am auzit. 

Edgar era surprins că reputaţia lui Degbert era cunoscută atât 
de departe. Nu era sigur cum să răspundă la asta, așa că spuse: 

— Numele meu este Edgar. 

— Eu sunt Seric. 

— Am venit până aici ca să cumpăr piatră. 

— Dacă mergi spre est, la marginea satului, vei găsi o potecă 
bine bătută. Cariera se află la aproape un kilometru în interiorul 
ținutului. Acolo o să dai de Gaberht, căruia i se spune Gab, și de 
familia lui. El este administratorul carierei. 

— Mulţumesc. 

— Nu ţi-e foame? 

— Sunt lihnit. 

Seric îi oferi o mână de pere coapte, iar Edgar îi mulţumi și își 
continuă drumul. Mâncă imediat perele, cu tot cu cotor. 


Satul era relativ prosper, cu case și dependințe bine 
construite. In centru, o biserică de piatră se afla faţă în faţă cu o 
berărie, fiind înconjurate de un petic de verdeață pe care 
pășteau câteva vaci. 

Din berărie ieși un bărbat solid, de treizeci și ceva de ani, și, 
după ce îl observă pe Edgar, luă o poziție bătăioasă, în mijlocul 
uliței. 

— Cine dracu' ești tu? întrebă el în timp ce Edgar se apropia. 

Era greoi și cu ochii înroșiţi, vorbind împleticit. 

Edgar se opri și spuse: 

— Bună ziua, prietene! Eu sunt Edgar, de la Dreng's Ferry. 

— Şi unde îţi închipui că te duci? 

— La carieră, spuse Edgar cu blândeţe. 

Nu își dorea o gâlceavă. Dar bărbatul era războinic. 

— Cine ţi-a spus că poţi să mergi acolo? 

Răbdarea lui Edgar începea să dispară. 

— Nu cred că am nevoie de permisiunea cuiva. 

— Ai nevoie de permisiunea mea ca să faci orice în 
Outhenham, pentru că eu sunt Dudda, șeful satului. Pentru ce te 
duci la carieră? 

— Să cumpăr pește. 

Dudda păru nedumerit, apoi înţelese că era luat în râs și se 
înroși. Edgar realiză că se dăduse prea deștept pentru binele 
său - din nou - și își regretă spiritul. 

— Tu, câine obraznic! spuse Dudda, apoi aruncă un pumn 
uriaș spre capul lui Edgar. 

Edgar se dădu înapoi cu agerime. 

Lovitura lui Dudda nu reuși să-l nimerească și acesta își 
pierdu echilibrul, împiedicându-se și căzând la pământ. 

Edgar se întrebă ce naiba ar fi trebuit să facă în continuare. 
Nu avea nici o îndoială că-l putea învinge pe Dudda într-o luptă, 
dar la ce i-ar fi folosit asta? Dacă s-ar fi luat la ceartă cu oamenii 
de acolo, ei ar fi putut refuza să-i vândă piatră, iar proiectul lui 
de construcţie ar fi dat de necaz, când abia reușise să-l 
pornească. 

Se simţi ușurat când auzi vocea calmă a lui Seric în spatele 
lui. 

— Hei, Dudda, dă-mi voie să te ajut să mergi acasă. Poate că 
ar fi bine să te întinzi vreo oră. 

Apucă braţul lui Dudda și îl ajută să se ridice în picioare. 


— Băiatul ăla m-a lovit! spuse Dudda. 

— Nu, nu te-a lovit! Tu ai căzut, pentru că ai băut prea multă 
bere la cină din nou. 

Seric îi făcu un semn din cap lui Edgar, dându-i de înţeles că 
ar fi trebuit să dispară, și îl conduse pe Dudda mai încolo. Edgar 
pricepu ideea. 

Găsi cariera cu ușurință. Acolo lucrau patru oameni: un bărbat 
mai în vârstă, care era, evident, șeful, prin urmare trebuia să fie 
Gab; încă doi mai tineri, care ar fi putut să fie fiii lui, și un băiat 
care era fie un proaspăt sosit în familie, fie un sclav. Cariera 
răsuna de zgomotul ciocanelor, punctat, la numite intervale, de 
o tuse seacă ce venea dinspre Gab. In faţa unei case de lemn, 
probabil casa lor, o femeie stătea în picioare în cadrul ușii și 
privea apusul soarelui. Praful de piatră plutea în aer ca o ceaţă, 
cu firele de praf strălucind aurii în lumina înserării. 

Înaintea lui Edgar se mai afla un client. În mijlocul luminișului 
stătea un car solid, cu patru roţi. Doi bărbaţi îl încărcau cu grijă 
cu pietre tăiate, în timp ce doi boi - probabil cei care trăgeau 
carul - pășteau în apropiere, cu cozile plesnind după muște. 

Băiatul mătura așchiile de piatră, probabil pentru a fi vândute 
ca pietriș. El se apropie de Edgar și îi vorbi cu un accent străin, 
care-l făcu pe Edgar să creadă că era sclav. 

— Ai venit să cumperi piatră? 

— Da. Am nevoie pentru o distilerie. Dar nu e nici o grabă. 

Edgar se așeză pe o piatră plată și îl observă pe Gab timp de 
câteva minute, apoi, rapid, înţelese felul în care lucra. 
Introducea o pană de stejar într-o crăpătură mică din piatră, 
apoi bătea pana cu ciocanul și lărgea crăpătura până când 
aceasta se transforma într-o despicătură și o bucată din piatră 
cădea. In cazul în care nu găsea o crăpătură formată natural, 
Gab făcea una cu dalta lui de fier. Edgar presupuse că un pietrar 
învăţa din experienţă cum să descopere slăbiciunea unei pietre, 
ceea ce îi făcea munca mai ușoară. 

Gab despica pietrele mari în două, uneori chiar în trei bucăţi, 
ca să le facă mai ușor de transportat. 

Edgar își îndreptă apoi atenţia către cumpărători. Aceștia 
așezară pietrele în car și după un timp se opriră. Probabil era 
greutatea pe care puteau să o tragă boii. Apoi începură să lege 
animalele la jug, gata de plecare. 


Gab termină ceea ce făcea, tuși, privi spre cer și păru să 
decidă că era momentul să înceteze lucrul. Se duse spre carul 
cu boi și discută cu cei doi cumpărători timp de câteva 
momente, apoi unul dintre bărbaţi îi dădu banii. 

După aceea plesniră cu biciul pe deasupra boilor și plecară. 

Edgar se duse la Gab. Pietrarul apucase o creangă tăiată 
dintr-o grămadă și o marcă grijuliu cu un șir clar de crestături. 
Acesta era modul în care meseriașii și negustorii își ţineau 
socotelile: nu puteau să-și permită pergament și, chiar dacă ar fi 
avut, nu știau cum să scrie pe el. Edgar presupunea că Gab 
trebuia să îi plătească taxe stăpânului moșiei, probabil preţul 
uneia din cinci pietre, așa că avea nevoie să înregistreze câte 
vânduse. 

— Sunt Edgar, de la Dreng's Ferry, spuse el. Acum zece ani 
ne-ai vândut piatră ca să ne reparăm biserica. 

— Imi amintesc, răspunse Gab și își băgă băţul cu socotelile în 
buzunar. 

Edgar observă că făcuse doar cinci crestături, deși vânduse 
zece pietre: poate că avea să termine treaba mai târziu. 

— Nu-mi amintesc de tine, dar probabil că erai un copil mic 
pe-atunci. 

Edgar îl studie pe Gab. Mâinile îi erau acoperite de cicatrice 
vechi, fără îndoială datorate muncii lui. Probabil că se întreba 
cum putea să profite de tânărul ignorant din faţa lui. Edgar 
spuse ferm: 

— Preţul a fost de doi pence pentru fiecare piatră livrată. 

— Așa a fost? spuse Gab prefăcându-se sceptic. 

— Dacă este tot același, avem nevoie de încă două sute. 

— Nu sunt sigur că putem să rezolvăm la același preţ. 
Lucrurile s-au schimbat. 

— In cazul ăsta, trebuie să mă întorc și să vorbesc cu șeful 
meu. Edgar nu voia să facă asta: era hotărât să se întoarcă și să 
raporteze un succes. Dar nu-i putea permite lui Gab să-i vândă 
la suprapreţ. Nu avea încredere în pietrar. Poate că omul încerca 
doar să negocieze, dar Edgar avea sentimentul că putea să fie 
necinstit. 

Pietrarul tuși. 

— Ultima dată am tratat cu Degbert Baldhead, diaconul. Nu-i 
plăcea să-și cheltuiască banii. 

— Seful meu, Dreng, este la fel. Sunt fraţi. 


— Pentru ce este piatra? 

— Construiesc o distilerie pentru Dreng. Soţia lui face berea și 
dă foc la șopron mai mereu. 

— Tu o construiești? 

Edgar își ridică bărbia. 

— Da. 

— Eşti foarte tânăr. Dar Dreng vrea un constructor ieftin, 
presupun. 

— Vrea și piatră ieftină. 

— Ai adus banii? 

„Poate că sunt tânăr, se gândi Edgar, dar nu sunt tâmpit.” 

— Dreng îţi va plăti când va ajunge piatra. 

— Ar fi bine să facă așa. 

Edgar presupunea că pietrarul avea să care pietrele sau să le 
transporte cu un car până la râu, apoi să le încarce pe o plută 
pentru restul călătoriei până la Dreng's Ferry. Avea nevoie de 
câteva drumuri, în funcţie de dimensiunile plutei. 

— Unde îţi petreci noaptea? întrebă Gab. La tavernă? 

— 'Ţi-am spus. Nu am bani. 

— Atunci, va trebui să dormi aici. 

— Mulţumesc, spuse Edgar. 

x kx * 

Soţia lui Gab se numea Beaduhild, dar își spunea Bee. Era mai 
prietenoasă decât soțul ei și îl invită pe Edgar să ia masa de 
seară cu ei. Imediat ce își goli castronul, își dădu seama cât de 
obosit era după drumul lung pe care-l străbătuse și se întinse pe 
podea, adormind imediat. 

De dimineaţă îi spuse lui Gab: 

— O să am nevoie de o daltă și de un ciocan ca ale tale, ca să 
pot fasona pietrele după nevoile mele. 

— Așa este, spuse Gab. 

— Pot să mă uit la uneltele tale? 

Gab ridică din umeri. 

Edgar apucă ciocanul de lemn și îl balansă. Era mare și greu, 
dar, altfel, simplu și grosolan, așa că putea să-și facă unul la fel 
cu ușurință. Ciocanul mai mic, cu cap de fier, era lucrat cu mai 
multă grijă, având mânerul bine fixat pe cap. Cea mai bună 
dintre toate era dalta de fier, cu vârful bont și lat și cu un capăt 
înflorit, care arăta ca o margaretă. Edgar putea să forjeze o 
copie în atelierul lui Cuthbert. Era posibil ca lui Cuthbert să nu-i 


convină să-și împartă spaţiul de lucru, dar Dreng avea să ÎI 
convingă pe Degbert să insiste și Cuthbert urma să cedeze. 

Lângă unelte, agăţate de cârlige, se aflau mai multe bețe cu 
crestături. 

— Presupun că ţii câte un băț cu socoteli pentru fiecare client, 
spuse Edgar. 

— De ce te privește asta pe tine? 

— Imi pare rău, zise Edgar; nu dorea să pară băgăcios. 

Oricum, nu se putu abţine să nu observe că băţul cel mai nou 
nu avea decât cinci crestături. Era posibil ca Gab să înregistreze 
doar jumătate dintre pietrele pe care le vindea? Asta l-ar fi scutit 
de o mulţime de taxe. 

Dar nu era treaba lui Edgar dacă Gab își înșela stăpânul. Vale 
of Outhen făcea parte din domeniul contelui de Shiring, iar 
contele Wilwulf era deja suficient de bogat. 

Edgar mâncă un mic dejun copios, apoi îi mulţumi lui Bee și 
porni spre casă. 

Se gândea că de la Outhenham își va găsi cu ușurință drumul, 
pentru că făcuse deja călătoria la dus, dar, spre dezamăgirea sa, 
se pierdu din nou. Din cauza întârzierii, aproape că se lăsase 
întunericul când ajunse acasă, însetat, înfometat și obosit. 

La berărie, toți se pregăteau de culcare deja. Ethel îi zâmbi, 
Leaf îl salută nedeslușit și Dreng îl ignoră. Blod stivuia lemnele 
de foc. Ea se opri din ceea ce făcea, se îndreptă, își puse mâna 
în șold și se întinse de parcă tocmai s-ar fi ușurat de o durere. 
Când se întoarse spre el, Edgar observă că avea un ochi vânăt. 

— Ce ţi s-a întâmplat? o întrebă el. 

Ea nu-i răspunse, prefăcându-se că nu înţelege. Dar Edgar 
putea să bănuiască în ce fel se alesese cu vânătaia. Dreng 
fusese din ce în ce mai furios pe ea în ultimele câteva 
săptămâni, pe măsură ce se apropia sorocul. Desigur, nu era 
nimic neobișnuit ca un bărbat să se poarte violent cu familia lui, 
iar Edgar îl văzuse pe Dreng cum o lovea pe Leaf pe spate și 
cum o plesnea pe Ethel peste faţă, dar era limpede că nutrea o 
dușmănie specială pentru Blod. 

— A rămas ceva din cină? întrebă Edgar. 

— Nu, spuse Dreng. 

— Dar am umblat toată ziua. 

— Asta te va învăţa minte să nu mai întărzii. 

— Am fost plecat să fac o treabă pentru tine! 


— Şi ești plătit. N-a mai rămas nimic, așa că taci din gură! 

Edgar se duse la culcare flămând. 

Blod se trezi prima de dimineaţă. Se duse la râu după apă 
proaspătă, prima ei îndatorire zilnică. Găleata era făcută din 
lemn, cu nituri de fier, și era grea chiar și atunci când era goală. 
Edgar tocmai își încălța pantofii când ea se întoarse. Observând 
că se chinuia, se duse să-i ia găleata, dar, înainte să poată face 
asta, ea se împiedică de Dreng, care zăcea pe jos pe jumătate 
adormit, și apa se vărsă peste faţa lui. 

— Vacă proastă! răcni el sărind în picioare. 

Blod se ghemui când Dreng își ridică pumnul. Atunci, Edgar 
păși între ei și spuse: 

— Dă-mi mie găleata, Blod. 

În ochii lui Dreng se citea furia. Preţ de o clipă, Edgar se gândi 
că bărbatul o să-l lovească pe el în locul lui Blod. Dreng era 
puternic, în ciuda spatelui stricat pe care-l menţiona atât de 
des: era înalt, cu umeri lăţi. Chiar și așa, Edgar se hotărî, într-o 
fracțiune de secundă, să riposteze dacă ar fi fost lovit. Urma să 
fie pedepsit, fără îndoială, dar ar fi avut satisfacția de a-l pune 
pe Dreng la pământ. 

Oricum, la fel ca mulţi alţi bătăuși, Dreng era laș atunci când 
trebuia să înfrunte pe cineva mai puternic. Furia lăsă locul fricii 
și își cobori pumnul. 

Blod o șterse de acolo, iar Edgar îi dădu găleata lui Ethel. Ea 
turnă apă într-o oală de gătit, atârnă oala deasupra focului, 
aruncă niște ovăz în oală și începu să amestece combinaţia cu 
un băț de lemn. 

Dreng îl privea răuvoitor pe Edgar. El presupuse că n-avea să 
fie niciodată iertat pentru că se băgase între Dreng și sclava lui, 
dar nu putea să găsească în sufletul său nici un regret pentru 
ceea ce făcuse, deși, probabil, urma să sufere din cauza asta. 

Când terciul fu gata, Ethel îl turnă cu polonicul în cinci blide. 
Tăie niște șuncă și o adăugă într-unul dintre boluri, apoi i-l dădu 
lui Dreng. Le dădu bolurile și celorlalţi și mâncară în liniște. 

Edgar își termină mâncarea în câteva secunde. Se uită spre 
oală, apoi la Ethel. Ea nu spuse nimic, dar clătină din cap 
discret. Nu mai rămăsese nimic. 

Era duminică și, după micul dejun, toată lumea mergea la 
biserică. 


Ma se afla acolo, împreună cu Erman, Eadbald și soţia lor 
comună, Cwenburg. Cei vreo douăzeci și cinci de locuitori ai 
cătunului știau, de acum, despre căsătoria poligamă, dar nimeni 
nu spusese nimic despre asta. Edgar aflase din mers, din 
fragmente de conversații, că aceasta era considerată 
neobișnuită, dar nu revoltătoare. O auzise pe Bebbe spunând 
același lucru ca Leaf: „Dacă un bărbat poate să aibă două soţii, 
și o femeie poate să aibă doi bărbați”. 

Când o văzu pe Cwenburg stând între Erman și Eadbald, 
Edgar fu frapat de diferenţa dintre hainele lor. Tunicile până la 
genunchi, cusute în casă, ale fraţilor săi, dintr-o lână maronie 
nevopsită, erau vechi, uzate și peticite, la fel ca a lui; dar 
Cwenburg avea o rochie din lână ţesută des, albită și vopsită 
într-o nuanţă de un roșu spre roz. Tatăl ei era zgârcit cu toată 
lumea, în afară de ea. _ 

Edgar se duse lângă Ma. In trecut, ea nu fusese niciodată 
deosebit de devotată, dar în perioada aceea părea să trateze 
slujbele cu mai multă seriozitate, plecându-și capul și închizând 
ochii când Degbert și ceilalţi clerici îndeplineau ritualurile, fără 
ca evlavia ei să fie diminuată de neglijenţa și graba lor. 

— Ai devenit mai religioasă, îi spuse el, când slujba ajunse la 
final. 

Ea îl privi cercetător, de parcă s-ar fi întrebat dacă să i se 
destăinuie sau nu; apoi păru să considere că el avea să 
înţeleagă. 

— Mă gândesc la tatăl tău, zise ea. Cred că el este cu îngerii 
din ceruri. 

Edgar nu prea înțelegea. 

— Te poți gândi la el oricând dorești. 

— Dar ăsta pare să fie cel mai bun moment - și cel mai bun 
loc. Simt că nu sunt atât de departe de el. Și pe urmă, în timpul 
săptămânii, când îi simt lipsa, abia aștept duminica. 

Edgar încuviinţă. | se părea că are sens. 

— Dar tu? îl întrebă Ma. Te mai gândești la el? 

— Când lucrez și când am o problemă de rezolvat, o îmbinare 
care nu se închide sau o lamă care nu se ascute, mă gândesc: 
„O să-l întreb pe Pa“. Apoi îmi amintesc că nu pot. Mi se 
întâmplă aproape în fiecare zi. 

— Și atunci, ce faci? 


Edgar ezită. Îi era teamă să nu pară că avea pretenţia că 
trăise experiențe miraculoase. Oamenii care aveau viziuni erau 
uneori respectaţi, dar la fel de ușor puteau fi condamnaţi ca 
agenţi ai diavolului. Oricum, Ma avea să înţeleagă. 

— Îl întreb oricum, spuse el. Îi zic în mintea mea: „Pa, ce ar 
trebui să fac în legătură cu asta?” Adăugă în grabă: Nu văd vreo 
apariţie sau ceva de genul ăsta. 

Ea dădu din cap calmă, fără să fie surprinsă. 

— Și pe urmă? 

— De obicei îmi vine răspunsul. 

Ea nu spuse nimic. 

Puțin agitat, el o întrebă: 

— Ti se pare că este ciudat? 

— Deloc, spuse ea. Așa funcţionează spiritele. 

Apoi se întoarse și vorbi cu Bebbe despre ouă. 

Edgar era intrigat. „Așa funcţionează spiritele.” Asta îi dădea 
de gândit. 

Dar gândurile îi fură întrerupte când Erman veni spre el și îi 
spuse: 

— Ne ducem să facem un plug. 

— Astăzi? 

— Da. 

Lui Edgar nu-i prea păsa de religie când venea vorba de 
lucrurile practice, de fiecare zi. Presupuse că ei aleseseră să 
facă asta duminica pentru ca el să fie disponibil. Nici unul dintre 
ei nu mai făcuse un plug până atunci, dar Edgar ar fi putut 
construi ceva. 

— Să vin să vă ajut? întrebă el. 

— Dacă vrei. 

Lui Erman nu-i plăcea să admită că avea nevoie de ajutor. 

— Aţi pregătit lemnul? 

— Da. _ 

Părea că oricine putea să ia lemn din pădure. In Combe, 
nobilul Wigelm îl obligase pe Pa să plătească pentru că dobora 
un stejar. Dar acolo, se gândi Edgar, era mai ușor să-i controlezi 
pe cei care tăiau lemnul, pentru că trebuiau să aducă 
cheresteaua în oraș, în văzul lumii. Aici nu era clar dacă pădurea 
îi aparţine lui Degbert Baldhead sau consilierului din Mudeford, 
Offa, și nici unul din ei nu pretindea plată: fără îndoială că asta 
presupunea multă supraveghere pentru recompense mici. 


Practic, cheresteaua era gratis pentru oricine dorea să doboare 
copaci. 

Toată lumea ieșea din mica biserică. 

— Ar fi mai bine să ne apucăm de treabă, spuse Erman. 

Merseră împreună spre fermă: Ma, cei trei fraţi și Cwenburg. 
Lui Edgar i se părea că legătura dintre Erman și Eadbald părea 
neschimbată: în principiu, ei erau în armonie, în ciuda unor mici 
certuri aproape permanente. Căsătoria lor neobișnuită era clar 
că funcționa. 

Cwenburg continua să-i arunce priviri triumfătoare lui Edgar. 
„Tu m-ai refuzat, părea să spună expresia ei, dar uite ce am 
primit în schimb!” Lui Edgar nu-i păsa. Ea era fericită și fraţii lui 
erau la fel. 

Nici Edgar nu era nefericit, dacă avea vreo importanţă. 
Construise un bac și lucra la o distilerie. Salariul lui era atât de 
mic, încât părea o hoţie, dar scăpase de agricultură. 

Ei bine, aproape. 

Privi spre lemnele pe care le stivuiseră fraţii lui în faţa 
hambarului și vizualiză un plug. Chiar și orășenii știau cum arată 
unul. Ar fi trebuit să aibă un băț ascuţit, ieșit în afară, care să 
fărâmiţeze pământul, și o cormană înclinată care să taie 
brazdele și să le întoarcă. Ambele trebuiau să fie atașate de un 
cadru care să poată fi tras din faţă și ghidat din spate. 

— Eadbald și cu mine vom trage plugul și Ma îl va dirija, spuse 
Erman. 

Edgar încuviință. Solul lutos era destul de moale ca să 
permită folosirea unui plug tras de oameni. Solul argilos din 
locuri precum Outhenham avea nevoie de forța boilor. 

Edgar își scoase cuțitul de la centură, îngenunche și începu să 
marcheze lemnul pentru ca Erman și Eadbald să-l fasoneze. Deși 
fratele cel mai tânăr preluă conducerea, ceilalţi doi nu 
protestară. Ei recunoșteau abilităţile superioare ale lui Edgar, 
deși nu acceptaseră asta niciodată cu voce tare. 

În timp ce ei lucrau la lemn, Edgar începu să facă brăzdarul, o 
lamă fixată în partea din faţă a cormanei, ca să taie mai ușor 
pământul. Ceilalţi găsiseră în hambar o spadă ruginită, din fier. 
Edgar o încălzi la focul din casă, apoi o bătu cu o piatră, ca să-i 
dea forma pe care o dorea. Rezultatul părea puţin cam grosolan 
- ar fi putut să o facă mai bine cu un ciocan de fier și o nicovală. 

Ascuţi lama cu o piatră. 


Când li se făcu sete, se duseră la râu și băură apă din mâinile 
făcute căuș. Nu aveau bere și nici căni. 

Erau aproape gata să asambleze piesele când Ma îi chemă 
pentru masa de la mijlocul zilei. 

Pregătise ţipar afumat, cu ceapă sălbatică și pâine friptă. 
Edgar salivă atât de violent, încât simţi o durere ascuţită sub 
osul maxilarului. 

Cwenburg îi șopti ceva lui Erman. Ma se agită - să șoptești în 
compania altora însemna proastă creștere -, dar nu spuse nimic. 
Când Edgar ajunse la a treia bucată de pâine, Erman spuse: 

— Las-o mai ușor, nu vrei? 

— Mi-e foame! 

— Nu avem prea multă mâncare în plus. 

Edgar era revoltat. 

— Am renunţat la ziua mea de odihnă ca să vă ajut să 
construiți plugul și îmi scoateţi ochii pentru o bucată de pâine! 

Furia izbucni rapid, așa cum se întâmpla întotdeauna între 
fraţi. Erman spuse aprins: 

— Nu poţi să mănânci până ne lași fără mâncare și fără casă. 

— leri nu am luat cina, iar azi-dimineaţă am mâncat doar un 
bol mic de terci - sunt flămând. 

— Nu pot să te ajut cu asta. 

— Atunci, nu-mi cere mie să te ajut, câine nerecunoscător! 

— Plugul este aproape terminat. Ar fi trebuit să te întorci la 
berărie ca să iei cina. 

— Acolo mănânc foarte puţin. 

Eadbald, care era mai temperat decât Erman, spuse: 

— Problema este, Edgar, că Cwenburg are nevoie de mai 
mult, pentru că este însărcinată. 

Edgar observă rânjetul fin al lui Cwenburg, care îl enervă și 
mai tare. 

— Atunci mănâncă tu mai puţin, Eadbald, și lasă-mă în pace 
să iau cina, răspunse el. Nu eu am lăsat-o însărcinată. Adăugă 
pe un ton scăzut: Slavă Domnului! 

Erman, Eadbald și Cwenburg începură să ţipe în același timp. 
Ma bătu din palme și tăcură cu toții. 

— Ce-ai vrut să spui, Edgar, când ai zis că primești extrem de 
puţină mâncare la tavernă? întrebă ea. Cu siguranţă Dreng își 
permite destulă mâncare. 

— Poate că Dreng este bogat, dar este rău. 


— Dar ai luat micul dejun astăzi. 

— Un bol mic de terci. El a mâncat carne cu terciul, dar noi, 
ceilalţi, nu am primit. 

— Şi cina de ieri-seară? 

— Nimic. Am venit pe jos de la Outhenham și am ajuns târziu. 
Și mi-a spus că s-a terminat toată mâncarea. 

Ma părea furioasă. 

— Atunci, mănâncă aici cât de mult ai nevoie, spuse ea. Cât 
despre voi, ceilalţi, închideţi gura și încercaţi să vă amintiţi că 
familia asta va fi întotdeauna hrănită in casa mea. 

Edgar mâncă și a treia bucată de pâine. 

Erman părea arţăgos, iar Eadbald spuse: 

— Cât de des va trebui să-l hrănim pe Edgar dacă Dreng nu o 
face? 

— Nu-ţi face griji pentru asta! spuse Ma cu buzele strânse. Mă 
ocup eu de Dreng. 

XXX 

Restul zilei, Edgar se întrebă cum avea să își îndeplinească 
Ma promisiunea de a se „ocupa” de Dreng. Era plină de resurse 
și îndrăzneață, dar Dreng era puternic. Edgar nu se temea de 
șeful lui - Dreng lovea femeile, nu și bărbaţii -, dar în casă era 
stăpânul tuturor: soț pentru Leaf și Ethel, proprietar pentru Blod 
și angajator pentru Edgar. Era al doilea cel mai important bărbat 
din micul cătun și primul era fratele său. Putea să facă aproape 
tot ce dorea. Nu era înţelept să se pună cu el. 

Luni începu la fel ca orice altă zi. Blod se duse după apă și 
Ethel făcu terciul. Când Edgar şedea în fața micului său dejun 
modest, Cwenburg dădu buzna înăuntru, indignată și furioasă. 
Îndreptă un deget acuzator spre Edgar și spuse: 

— Mama ta este o vrăjitoare bătrână! 

Edgar avu senzația că urmau vești bune. 

— M-am gândit și eu la fel adesea, spuse el glumet. Dar ce ți- 
a făcut ţie? 

— Vrea să mă lase să mor de foame! Spune că nu pot să 
primesc decât un bol de terci! 

Edgar bănuia unde avea să ducă toată treaba asta și schiță 
un zâmbet. 

Dreng spuse pe tonul încrezător al celor puternici: 

— Nu poate să-i facă asta fiicei mele. 

— Tocmai a făcut-o! 


— Ti-a oferit vreun motiv pentru asta? 

— A spus că nu o să mă hrănească pe mine cu nimic mai mult 
decât îl hrănești tu pe Edgar. 

Dreng rămase perplex. În mod clar, nu se aștepta la nimic de 
felul acesta. Păru dezorientat și, pentru câteva momente, nu 
spuse nimic. Apoi se întoarse spre Edgar. 

— Deci te-ai dus să te plângi la maică-ta, nu-i așa? mârâi el. 

Era un atac slab și Edgar rămase netulburat. 

— Pentru asta sunt mamele, nu-i așa? 

— Până aici, am auzit destul! spuse Dreng. Dispari de aici! 
Du-te acasă! 

Dar Cwenburg nu înghiţea asta. 

— Nu-l poţi trimite înapoi, îi spuse ea lui Dreng. Este încă o 
gură și abia dacă ne ajunge mâncarea, așa cum suntem acum. 

— Atunci, tu vei veni aici. 

Dreng pretindea că deţine controlul, dar părea puţin disperat. 

— Nu, spuse Cwenburg. Sunt măritată și îmi place. lar copilul 
meu are nevoie de un tată. 

Dreng înţelese că era încolţit și deveni livid. 

— Va trebui să-i dai lui Edgar mai mult de mâncare, asta-i tot, 
spuse Cwenburg. |ţi poţi permite. 

Dreng se întoarse spre Edgar cu o privire încărcată de 
răutate. 

— Eşti un mic şobolan viclean, nu-i așa? 

— Asta n-a fost ideea mea, spuse Edgar. Uneori îmi doresc să 
fi fost la fel de deștept ca mama mea. 

— O să ajungi să regreţi deșteptăciunea mamei tale, îţi promit 
asta. 

— Vreau ceva bun în terciul meu, spuse Cwenburg. 

Deschise cufărul în care ţinea Ethel mâncarea și scoase un 
borcan cu unt. Folosindu-și cuțitul de la centură, scoase o porţie 
generoasă și o puse în bolul lui Edgar. 

Dreng păru neajutorat. 

— Spune-i mamei tale că am făcut asta, îi spuse Cwenburg lui 
Edgar. 

— In regulă, răspunse el. 

Edgar mâncă rapid terciul cu unt, înainte ca cineva să-l poată 
opri. Îl făcu să se simtă mai bine. Dar sentinţa lui Dreng îi suna 
încă în creier: „O să ajungi să regreţi deșteptăciunea mamei 
tale, îţi promit asta“. 


Probabil că era adevărat. 


CAPITOLUL 9 
Jumătatea lunii septembrie 997 


Ragna porni de la Cherbourg cu inima plină de așteptări 
fericite. Triumfase asupra părinţilor ei și se ducea în Anglia ca să 
se mărite cu bărbatul pe care-l iubea. i 

Întregul oraş veni la malul apei să o salute. Nava ei, Îngerul, 
avea un singur catarg cu o pânză mare, multicoloră, plus 
şaisprezece perechi de vâsle. Figurina de la proră era un înger 
sculptat care sufla în trâmbiță și, la pupă, coada lungă și 
curbată în sus se termina cu un cap de leu. Căpitanul era un tip 
vânjos, cu barba căruntă, numit Guy, care traversase de multe 
ori până atunci Canalul, spre Anglia. 

Ragna mai navigase pe un vas doar o singură dată: în urmă 
cu trei ani, se dusese cu tatăl ei la Fecamp, la vreo sută 
cincizeci de kilometri peste golful Senei, niciodată prea departe 
de țărm. Vremea fusese bună, marea fusese calmă, iar marinarii 
fuseseră încântați să aibă la bord o tânără frumoasă, de viță 
nobilă. Călătoria fusese plăcută și lipsită de evenimente. 

Așa că aștepta cu nerăbdare această călătorie, prima dintre 
multele aventuri care urmau. Știa, în teorie, că orice călătorie pe 
mare era periculoasă, dar nu se putea împiedica să nu se 
entuziasmeze: asta era firea ei. Puteai să distrugi orice dacă îţi 
făceai prea multe griji. 

Era însoţită de camerista ei, Cat, de Agnes, cea mai bună 
cusătoreasă a sa, de alte trei slujnice, de Bern Uriașul, precum și 
de șase militari, care să o protejeze. Ea și Bern aveau cai - alei 
era favoritul, Astrid - și mai luaseră patru ponei care să care 
bagajele. Ragna își împachetase patru rochii noi și șase perechi 
noi de pantofi. Mai avea și un dar de nuntă personal pentru 
Wilwulf, o centură din piele moale, cu o cataramă de argint și un 
capăt împodobit, împachetată în cufărul ei special. 

Caii erau priponiţi la bord pe un strat de paie, ca o măsură de 
protecție în caz că mișcarea mării i-ar fi făcut să cadă. Cu un 
echipaj de douăzeci de oameni, pe navă era oarecum 
înghesuială. 


Genevieve plânse când nava ridică ancora. 

Porniră pe o vreme însorită și caldă, cu un vânt ușor dinspre 
sud-vest ce promitea să-i ducă la Combe în două zile. Nu pentru 
prima dată, Ragna deveni nervoasă. Wilwulf o iubea, dar poate 
că se schimbase. Era nerăbdătoare să se împrietenească rapid 
cu familia și cu supușii lui, dar oare ei aveau să o placă? Era 
capabilă să le câștige afecțiunea? Sau aveau să desconsidere 
stilul ei străin și chiar să fie ranchiunoși din cauza frumuseţii și a 
bogăției ei? Avea să-i placă Anglia? 

Pentru a împiedica grijile de acest fel să o stăpânească, 
Ragna și slujnicele ei exersau vorbirea limbii anglo-saxone. 
Ragna luase lecţii în fiecare zi de la o englezoaică măritată cu 
un bărbat din Cherbourg. Acum le făcea pe celelalte să 
chicotească, spunându-le cuvintele corespunzătoare diferitelor 
părţi feminine și masculine ale corpului. 

Apoi, aproape fără nici un avertisment, briza de vară se 
transformă într-o furtună de toamnă și ploaia rece începu să 
biciuiască nava și pe toţi pasagerii ei. 

Nu exista adăpost. Ragna văzuse odată o barjă fluvială vesel 
pictată, cu o copertină ce adăpostea doamnele nobile de 
căldura soarelui, dar, în afară de aceea, nu întâlnise niciodată o 
navă cu vreun fel de cabină sau acoperiș de protecţie. Când 
ploua, pasagerii, echipajul și încărcătura se udau laolaltă. Ragna 
și slujnicele ei se adunară împreună, trăgându-și glugile 
pelerinelor peste cap și încercând să-și ţină picioarele departe 
de bălțile ce se adunau pe fundul navei. 

Dar era doar începutul. Încetară să mai zâmbească atunci 
când vântul se transformă într-o vijelie. Căpitanul Guy părea 
calm, dar cobori vela de teamă să nu se răstoarne. Vasul 
mergea acum încotro dorea să-l ducă vremea. Stelele erau 
ascunse după nori și nici măcar echipajul nu știa în ce parte se 
îndreptau. Ragna începu să fie speriată. 

Echipajul aruncă o ancoră de larg la pupă. Era un sac mare, 
umplut cu apă, care acţiona ca o frână, reducând viteza navei și 
mișcarea ei și ţinând-o cu pupa în vânt. Dar valurile creșteau și 
nava se legăna violent: îngerul sufla din trâmbiţa lui către cerul 
negru, apoi, o clipă mai târziu, în jos, spre adâncurile 
frământate. Caii nu mai puteau să stea în picioare și căzură în 
genunchi, nechezând înfricoșaţți. Bărbaţii încercau să rămână 
calmi, fără prea mult succes. Apa năvălea peste marginile 


vasului. Câţiva membri ai echipajului începură să spună 
rugăciuni. 

Ragna se gândi că n-avea să mai ajungă niciodată în Anglia. 
Poate că nu era destinul ei să se mărite cu Wilwulf și să-i poarte 
copiii. Ar fi putut să moară, fiind astfel pedepsită pentru păcatul 
pe care-l înfăptuise, de a fi făcut dragoste cu el înainte să 
devină soţ și soţie. _ 

Făcu greșeala de a-și imagina cum ar fi fost să se înece. Işi 
aminti cum se juca în copilărie, când își ţinea respiraţia ca să 
vadă cât de mult putea să reziste, simțind cum o cuprindea 
panica după un minut sau două. Își imagină teroarea de a fi atât 
de disperată să respire, încât să ia înghiţituri uriașe de apă. Cât 
timp dura până murea? Gândul o făcu să se simtă rău și vomită 
cina de care se bucurase la lumina soarelui, cu doar vreo două 
ore în urmă. Vomitatul nu reuși să-i calmeze stomacul, dar 
ameţeala îi alungă frica, pentru că acum nu îi mai păsa dacă 
trăiește sau moare. 

Simţea că ar fi putut să dureze o veșnicie. Când nu mai putu 
să vadă ploaia care cădea, înţelese că era noapte. Temperatura 
scădea, iar ea tremura în hainele îmbibate de apă. 

Nu avea habar cât de mult durase furtuna când se linişti, în 
cele din urmă. Ploaia torențială deveni o burniţă și vântul se 
opri. Nava plutea în derivă în întuneric: aveau cu ei lămpi și un 
borcan cu ulei într-un cufăr impermeabil, dar nu aveau foc de la 
care să le aprindă. Căpitanul Guy spuse că ar fi putut să ridice 
pânza dacă ar fi știut cu siguranţă cât de departe de țărm se 
aflau; dar, fără să cunoască poziţia navei și fără lumini care să 
semnaleze dacă ţărmul se afla în apropiere, era prea periculos. 
Trebuiau să aștepte lumina zilei ca să-și poată restabili cursul. 

La ivirea zorilor, Ragna observă că precauţia lui fusese 
îndreptăţită și înţeleaptă: se aflau în apropierea unor stânci. 
Deși înnorat, cerul era mai luminos într-o direcţie, care trebuia 
să fie estul. Tărmul aflat la nord de ei era Anglia. 

Membrii echipajului se puseră repede pe treabă, în ciuda ploii 
care cădea în valuri: mai întâi ridicară pânza, apoi scoaseră 
cidrul și pâinea pentru micul dejun și, în final, aruncară apa 
adunată pe fundul navei. 

Ragna era uimita de rapiditatea cu care își reluaseră 
îndatoririle. Aproape că muriseră cu toţii: cum puteau să se 


poarte normal? Ea abia dacă reușea să se gândească la altceva 
în afara faptului că încă era, în mod miraculos, în viaţă. 

Navigară de-a lungul coastei până când văzură un mic port, 
cu câteva bărci. Căpitanul nu cunoștea locul, dar presupunea că 
se afla la șaizeci sau șaptezeci de kilometri la est de Combe. 
Întoarse nava spre țărm și intră în port. 

Brusc, Ragna avu nevoie să simtă pământul ferm sub 
picioarele ei. 

Vasul fu tras în ape mai puţin adânci, apoi Ragna fu purtată 
peste apă până pe plaja cu pietriș. Impreună cu slujnicele și 
paznicii ei, urcă panta spre satul de la malul mării și intră în 
berărie. Ragna spera la un foc care trosnea și la un mic dejun 
cald, dar era prea devreme. Focul era mic și gazda era 
morocănoasă, frecându-și ochii de somn în timp ce arunca niște 
bețe în flăcările slabe. 

Ragna se așeză tremurând, așteptând ca bagajul să-i fie 
descărcat, astfel încât să se poată schimba în haine uscate. 
Gazda le aduse o bere slabă și pâine veche. 

— Bun venit în Anglia! spuse ea. 

x kx * 

Încrederea de sine a Ragnei era sever zdruncinată. Niciodată 
în toată viața ei nu fusese atât de speriată, pentru atât de mult 
timp. Când căpitanul Guy le spusese că ar fi trebuit să aştepte 
până când se schimba vremea, pentru a naviga spre vest, de-a 
lungul coastei Angliei, până la Combe, ea refuzase cu fermitate. 
Işi dorea să nu mai pună piciorul niciodată pe o navă. Era posibil 
să o mai aștepte și alte șocuri dure, iar dacă era așa, dorea să le 
întâmpine pe pământ. 

Trei zile mai târziu, nu mai era la fel de sigură că luase decizia 
corectă. Ploaia nu se oprise. Toate drumurile erau niște mlaștini. 
Mersul prin noroi epuiza caii, iar faptul că le era în permanenţă 
frig și erau uzi îi făcea pe toţi să fie irascibili. Berăriile la care se 
opreau să se împrospăteze erau întunecoase și deprimante, 
oferindu-le o pauză insuficientă faţă de disconfortul de afară. În 
plus, oamenii care îi auzeau accentul străin ţipau la ea, de parcă 
așa ar fi fost mai ușor pentru ea să le înţeleagă limba. Într-o 
seară, grupul fu bine primit într-o casă confortabilă a unui mic 
nobil, Thurstan of Lordsborough, dar celelalte două nopţi și le 
petrecură în mănăstiri reci și lipsite de veselie. 


Pe drum, Ragna se învelea în pelerina ei, legănându-se după 
cum înainta Astrid și reamintindu-și permanent că la finalul 
călătoriei o aștepta cel mai minunat bărbat din lume. 

In după-amiaza celei de-a treia zile, un ponei cu bagaje 
alunecă pe o pantă. Căzu în genunchi și încărcătura îi alunecă 
într-o parte. Incercă să se ridice, dar povara îl făcu din nou să-și 
piardă echilibrul. Alunecă în jos pe o pantă plină de noroi, 
nechezând frenetic, și căzu într-un pârâu. Ragna strigă: 

— Of, sărmanul animal! Salvaţi-l, oameni buni! 

Câţiva bărbaţi săriră în apa adâncă de aproape un metru, dar 
nu reușiră să pună animalul înapoi pe picioare. 

— Va trebui să-i luaţi bagajele din spinare! spuse Ragna. 

Imediat după aceea, un bărbat ţinu capul calului în încercarea 
de a-l împiedica să se agite în jur, iar ceilalţi doi îi desfăcură 
curelele. Apucară bagajele și cuferele și le trecură celor care 
așteptau pe margine. Când poneiul fu descărcat, se ridică în 
picioare fără ajutor. 

Privind spre bagajele îngrămădite la marginea pârâului, 
Ragna spuse: 

— Unde este cutia micuță cu darul pentru Wilwulf? 

Toţi priviră în jur, dar nimeni nu o văzu. 

Ragna era consternată. 

— Nu se poate să o fi pierdut - era darul lui de nuntă! 

Bijutierii englezi erau faimoși și probabil că Wilwulf avea 
standarde foarte ridicate, așa că Ragna comandase catarama și 
capătul împodobit la cel mai bun bijutier din Rouen. 

Bărbaţii care încercaseră să salveze poneiul intrară înapoi în 
apă și începură să scormonească pe fundul pârâului, în căutarea 
pachetului. Apoi ochii ageri ai lui Cat îl descoperiră. 

— Acolo! strigă ea arătându-le pachetul. 

Ragna văzu cutia la o sută de metri distanţă, plutind la vale în 
pârâu. 

Brusc, din tufișuri apăru o siluetă. Ragna zări pentru o clipă un 
cap purtând un fel de cască, apoi bărbatul făcu un pas în apă și 
apucă rapid cutia. 

— Oh, bună treabă! spuse Ragna. 

Preţ de o fracțiune de secundă, el se întoarse și o privi, iar ea 
avu imaginea completă a unei căști metalice ruginite, cu găuri 
pentru ochi și gură. Apoi bărbatul urcă înapoi pe pământ uscat și 
dispăru în vegetaţie. 


Ragna înţelese că fusese jefuită. 

— Duceţi-vă după el! strigă ea. 

Bărbaţii porniră în urmărirea hoţului. Ragna îi auzea 
strigându-se unul pe altul în pădure, apoi vocile lor deveniră tot 
mai estompate din cauza copacilor și a ploii. După o vreme, 
cercetașii reveniră unul câte unul. Pădurea era mult prea deasă 
pentru a se putea deplasa rapid, ziseră ei. Ragna se simţi 
descurajată. Apoi apăru și ultimul om, Bern, care spuse: 

— Ne-a scăpat. 

Ragna încercă să-și ia o figură curajoasă. 

— Haideţi să pornim! spuse ea vioi. Ce s-a dus... s-a dus. 

Apoi porniră cu greu, înaintând prin noroi. 

Dar pierderea darului era mai mult decât putea suporta 
Ragna, după furtuna de pe mare și cele trei zile de ploaie și de 
cazare proastă. Părinţii ei avuseseră dreptate în avertizările lor 
groaznice: Anglia era o ţară oribilă, iar ea se condamnase 
singură să trăiască acolo pe vecie. Nu putu să-și mai reţină 
lacrimile, care curgeau fierbinţi pe faţa ei amestecate cu ploaia 
rece, își trase gluga mai pe faţă și își lăsă ochii în jos, în 
speranţa că toți ceilalți n-aveau să observe. 

La o oră după pierderea cadoului, grupul ajunse pe malul unui 
râu și cu toţii văzură un cătun pe partea cealaltă. Uitându-se 
într-acolo prin ploaie, Ragna descoperi câteva case și o biserică 
de piatră. O barcă mărișoară era legată pe malul celălalt. 
Conform spuselor locuitorilor din ultimul sat prin care trecuseră, 
cătunul cu bacul se afla la o distanţă de două zile de Shiring. 
Încă două zile de mizerie, se gândi ea cu tristeţe. 

Bărbaţii strigară dincolo de apă și, destul de prompt, își făcu 
apariţia un tânăr care dezlegă bacul. Fu urmat de un câine alb 
cu maro, care sări în barcă, dar bărbatul îi spuse un cuvânt și 
câinele se întoarse pe mal. 

Părând să nu-i pese de ploaie, el stătea în picioare la prora 
bărcii și împingea cu parul pentru a traversa râul. Ragna o auzi 
pe Agnes, cusătoreasa, murmurând: „Un băiat puternic”. 

Barca se lovi de malul apropiat. 

— Aşteptaţi să o leg înainte să vă îmbarcaţi, spuse tânărul 
barcagiu. E mai sigur așa. 

Era plăcut și politicos, dar nu părea intimidat de sosirea unei 
doamne nobile, care era însoţită de o escortă numeroasă. Privi 


direct spre Ragna și îi zâmbi, de parcă ar fi recunoscut-o, dar ea 
nu își amintea să-l mai fi văzut înainte. 

După ce asigură barca, spuse: 

— Costă un bănuţ pentru fiecare persoană și animal. Văd 
treisprezece oameni și șase cai, ceea ce înseamnă patru pence 
și trei bănuţi, vă rog. 

Ragna dădu din cap spre Cat, care ţinea la centura ei punga 
cu o mică sumă de bani, pentru cheltuieli neașteptate. Unul 
dintre ponei purta un cufăr legat în fier, ce conţinea cea mai 
mare parte a banilor Ragnei, dar acesta nu era deschis decât în 
privat. Cat îi dădu barcagiului cinci penny englezești, mici și 
ușori, iar el îi dădu rest un minuscul sfert de disc de argint. 

— Puteţi să vă urcați călare, dacă sunteţi atenţi, spuse el. Dar 
dacă simţiţi nervozitate, e mai bine să descălecațţi și să vă 
conduceţi calul. Eu sunt Edgar, apropo. 

Cat spuse: 

— Aceasta este lady Ragna din Cherbourg. 

— Știu, răspunse el. Se înclină spre Ragna și adăugă: Sunt 
onorat, doamna mea! 

Ea urcă pe bac călare, iar ceilalți o urmară. 

Vasul era remarcabil de stabil pe râu și părea să fie bine 
construit, cu plăci perfect îmbinate. Pe fundul bărcii nu era apă. 

— Frumoasă barcă, spuse Ragna. 

Nu adăugă „pentru o groapă de gunoi ca asta“, dar se 
subînțelegea și pentru o clipă se întrebă dacă nu cumva îl 
jignise. 

Dar Edgar nu părea să dea vreun semn că observase. 

— Eşti foarte amabilă, zise el. Eu am construit barca asta. 

— De unul singur? întrebă ea sceptic. 

Încă o dată, el ar fi putut să se simtă disprețuit. Ragna 
înţelese că uitase de hotărârea ei de a încerca să fie prietenoasă 
cu englezii. Nu acesta era felul ei de a fi: în mod normal, ea 
reușea să stabilească rapid o legătură cu străinii. Călătoria 
jalnică și stranietatea noii ţări o făcuseră să devină irascibilă. Se 
hotărî să fie mai drăguță. 

Dar Edgar nu părea să se simtă înjosit. Zâmbind, el spuse: 

— Nu există doi constructori de nave în locul acesta minuscul. 

— Sunt uimită că există chiar și unul. 

— Și eu sunt puţin uimit. 


Ragna râse. Băiatul se prindea repede și nu se lua pe sine 
prea în serios, îi plăcea acest lucru la el. 

Edgar așteptă ca oamenii și animalele să urce pe barcă, apoi 
o dezlegă și începu să împingă spre malul celălalt. Ragna era 
amuzată văzând-o pe cusătoreasa Agnes în timp ce se străduia 
să înceapă o conversaţie cu el într-o anglo-saxonă împiedicată. 

— Doamna mea urmează să se mărite cu contele de Shiring. 

— Wilwulf? spuse Edgar. Credeam că este deja însurat. 

— A fost, dar soţia lui a murit. 

— Deci stăpâna ta urmează să fie stăpâna tuturor. 

— Doar dacă nu ne înecăm în ploaie pe drumul spre Shiring. 

— La Cherbourg nu plouă? 

— Nu ca aici. 

Ragna zâmbi. Agnes era singură și nerăbdătoare să se mărite. 
Ar fi putut să nimerească mai rău decât acest englez 
descurcăreţ. N-ar fi fost o mare surpriză dacă una sau mai multe 
dintre slujnicele Ragnei și-ar fi găsit bărbaţi acolo: în grupurile 
mici de femei, căsătoria era contagioasă. 

Privi apoi în faţă. Biserica de pe deal era construită din piatră, 
dar, chiar și așa, era mică și arăta ciudat. Ferestrele ei micuţe, 
fiecare cu o altă formă, erau așezate la întâmplare în pereţii 
groși. In bisericile normande, ferestrele nu erau mai mari, dar în 
general aveau aceeași formă și erau așezate în rânduri regulate. 
Acest fel de coerenţă vorbea mult mai grăitor despre lumea 
ordonată pe care o crease Dumnezeu, cu ierarhia clară a lumii 
plantelor, peștilor, animalelor și oamenilor. 

Barca ajunse la malul nordic, iar Edgar sări din nou afară și o 
legă, invitând apoi pasagerii să debarce. Ragna cobori prima, iar 
calul ei le dădu încredere și celorlalţi. 

Apoi descălecă în faţa ușii berăriei. Bărbatul care ieși îi aminti, 
pentru o clipă, de Wilwulf. Era la fel de mare și părea la fel 
construit, dar figura lui era diferită. 

— Nu pot să-i găzduiesc pe toţi acești oameni, spuse el pe un 
ton de antipatie. Cum să-i hrănesc pe toţi? 

— Cât de departe este următorul sat? întrebă Ragna. 

— Eşti străină? spuse el când observă accentul. Locul se 
numește Wigleigh și nu veţi ajunge până acolo astăzi. 

Probabil că se gândea cum să le ceară niște preţuri 
exorbitante, iar Ragna deveni exasperată. 

— Ei bine, atunci ce sugerezi? 


— Dreng, interveni Edgar, aceasta este lady Ragna din 
Cherbourg. Urmează să se mărite cu contele Wilwulf. 

Dreng deveni imediat slugarnic. 

— lertare, doamna mea, n-am știut, spuse el. Vă rog să intraţi 
înăuntru și fiți bine-veniţi! Urmează să devii verișoara mea prin 
alianţă. Poate că nu știi asta. 

Ragna era descumpănită să afle că urma să fie înrudită cu 
proprietarul unei berării. Nu acceptă imediat invitaţia lui de a 
intra înăuntru. 

— Nu, nu știam, spuse ea. 

— O, da, contele Wilwulf este vărul meu. După nuntă vom fi 
rude. 

Ragna nu era încântată. 

El continuă: 

— Fratele meu și cu mine conducem satul acesta - sub 
autoritatea lui Wilwulf, desigur. Fratele meu, Degbert, este 
diacon la mănăstirea de pe deal. 

— Biserica aia micuță este o mănăstire? 

— Cu doar șase clerici. E destul de mică. Dar intră, te rog! 

Dreng își petrecu braţul peste umerii Ragnei. 

Treburile avansau prea departe. Chiar dacă l-ar fi plăcut pe 
Dreng, nu i-ar fi permis să o pipăie. Cu o mișcare intenţionată, 
ea îi îndepărtă mâna de pe umerii ei. 

— Bărbatului meu nu i-ar plăcea să fiu mângâiată de vărul lui, 
spuse ea cu răceală. 

Apoi intră în casă înaintea lui. 

Dreng o urmă spunând: 

— O, Wilf nu s-ar supăra. 

Dar nu o mai atinse din nou. 

Ragna privi interiorul clădirii cu sentimentul că îi era familiar. 
Ca mai toate berăriile englezești, și aceasta era întunecoasă, 
mirositoare și afumată. Existau două mese, câteva bănci și mai 
multe scaune împrăștiate. 

Cat, care se afla imediat în urma Ragnei, trase un scaun în 
apropiere de foc pentru ea, apoi o ajută să-și scoată pelerina 
îmbibată de apă. Ragna se așeză lângă foc și își îndreptă mâinile 
spre el, să le încălzească. 

Observă că în tavernă se aflau trei femei. Cea mai în vârstă 
era, probabil, soţia lui Dreng. Cea mai tânără, o fată însărcinată, 
cu faţa ciupită, nu purta nici un fel de acoperământ pentru cap, 


ceea ce era, de obicei, semnul unei prostituate: Ragna 
presupunea că ar fi putut să fie o sclavă. A treia femeie era de 
vârsta Ragnei și putea fi concubina lui Dreng. 

Slujnicele și paznicii Ragnei se îngrămădiră cu toţii în casă. 
Ragna îi spuse lui Dreng: 

— Ai vrea, te rog, să le dai servitorilor mei niște bere? 

— Soţia mea îi va servi imediat, doamna mea. Apoi se 
întoarse spre cele două femei. Leaf, dă-le niște bere! Ethel, 
începe să pregătești cina! 

Leaf deschise un cufăr plin cu boluri și căni de lemn și începu 
să le umple de la un butoi aflat pe un suport, într-un colţ. Ethel 
agăţă un cazan de fier deasupra focului și turnă apă în el, apoi 
scoase o pulpă mare de berbec și o adăugă în fiertură. 

Fata însărcinată aduse un braţ de lemne de foc. Ragna era 
surprinsă să o vadă că face munci grele, mai ales că sorocul ei 
părea să fie foarte aproape. Nu era de mirare că arăta obosită și 
era posacă. 

Edgar îngenunche lângă vatră și înteţi focul, adăugând 
lemnele bucată cu bucată. In curând apăru o flacără jucăușă 
care o încălzi pe Ragna, uscându-i, totodată, hainele. 

Apoi ea îi spuse: 

— Pe bac, când camerista mea, Cat, ţi-a spus cine sunt, tu i-ai 
răspuns: „Știu“. De unde mă cunoști? 

Edgar zâmbi. 

— Nu îţi amintești, dar ne-am mai întâlnit. 

Ragna nu se scuză pentru că nu-l recunoscuse. O femeie 
nobilă întâlnea sute de oameni și nu te puteai aștepta să-și 
amintească de toţi. 

— Când a fost asta? întrebă ea. 

— Acum cinci ani. Eu aveam doar treisprezece ani. 

Edgar își scoase cuțitul de la centură și îl așeză pe pietrele 
vetrei, astfel încât lama acestuia să intre în flăcări. 

— Deci eu aveam cincisprezece ani. N-am mai fost în Anglia 
până acum, deci, probabil, tu ai venit în Normandia. 

— Tatăl meu, care a murit, era constructor de nave în Combe. 
Am mers la Cherbourg să livrăm o navă. Atunci te-am întâlnit. 

— Am vorbit? 

— Da, zise el stânjenit. 

— Stai puţin, zâmbi Ragna. Îmi amintesc vag de un băiat 
englez obraznic care a intrat în castel neinvitat. 


— Pare că eu eram. 

— Mi-a spus că sunt frumoasă într-o franceză proastă. 

Edgar avu eleganța să roșească. 

— Îmi cer scuze pentru insolenţa mea. Și pentru franceza 
mea. Apoi zâmbi. Dar nu și pentru gusturile mele. 

— i-am răspuns? Nu-mi amintesc. 

— Ai vorbit cu mine într-o anglo-saxonă destul de bună. 

— Ce ţi-am spus? 

— Mi-ai spus că sunt fermecător. 

— A, da! Apoi mi-ai zis că o să te însori cu cineva ca mine. 

— Nu-mi dau seama cum am putut să fiu atât de lipsit de 
respect! 

— Nu m-a deranjat, serios. Dar acum mă gândesc că s-ar 
putea să fi crezut atunci că gluma ajunsese prea departe. 

— Da, într-adevăr. Mi-ai spus să mă întorc în Anglia înainte să 
dau de belele adevărate. 

Se ridică, gândindu-se că poate se afla la limita impertinenţei, 
așa cum făcuse cu cinci ani în urmă. 

— Vrei niște bere caldă? 

— Mi-ar plăcea. 

Edgar luă o cană cu bere de la femeia numită Leaf. Folosindu- 
și mâneca pe post de mănușă, el își luă cuțitul din foc și 
scufundă lama în cană. Lichidul deveni efervescent și făcu 
spumă. După ce amestecă, îi dădu cana. 

— Nu cred să fie prea fierbinte, spuse el. 

Ea atinse cana cu buzele și sorbi puţin. 

— Perfect, spuse ea, apoi bău o gură mai sănătoasă. 

Îi încălzea stomacul și se simţea mai veselă. 

— Ar trebui să te părăsesc, spuse Edgar. Cred că stăpânul 
meu vrea să stea de vorbă cu tine. 

— O, nu, te rog, zise Ragna în grabă. Nu pot să-l suport. Stai 
aici! Așază-te! Vorbește! 

El își trase un scaun și, după ce se gândi o clipă, spuse: 

— Trebuie să fie greu să începi o viaţă nouă într-o ţară 
străină. 

„Habar n-ai“, se gândi ea. Dar nu dorea să pară amărâtă. 

— Este o aventură, spuse ea strălucitoare. 

— Dar totul este diferit. M-am simţit dezorientat în ziua aceea, 
la Cherbourg: o altă limbă, haine ciudate... Chiar și clădirile 
arătau straniu. Şi n-am stat acolo decât o zi. 


— Este o provocare, acceptă ea. 

— Am observat că oamenii nu sunt întotdeauna amabili cu 
străinii. Când locuiam în Combe, vedeam o mulţime de străini. 
Unii dintre oamenii din oraș se distrau râzând pe seama 
greșelilor pe care le făceau vizitatorii francezi sau flamanzi. 

Ragna dădu din cap. 

— Un om ignorant consideră că străinii sunt proști - nu își dau 
seama că ei înșiși ar părea proști dacă ar merge într-o ţară 
străină. _ 

— Trebuie să fie greu de suportat. ţi admir curajul. 

Era prima persoană din Anglia care simpatiza cu situaţia în 
care se afla ea. În mod ironic, compasiunea lui îi submina fațada 
de stoicism hotărât. Spre disperarea ei, începu să plângă. 

— Îmi pare rău, spuse el. Ce am făcut? 

— Ai fost drăguţ, reuși ea să zică. Nimeni altcineva n-a mai 
făcut-o, cel puţin de când am debarcat în ţara asta. 

E| se simţea din nou jenat. 

— N-am vrut să te supăr. 

— Nu e vina ta, serios. 

Nu dorea să se plângă despre cât de îngrozitoare era Anglia. 
încercă să se lege de bandit. 

— Astăzi am pierdut ceva preţios, zise apoi. 

— Îmi pare rău. Ce era? 

— Un dar pentru viitorul meu soţ, o centură cu o cataramă de 
argint. Abia așteptam să i-o dau. 

— Ce păcat! 

— A fost furată de un bărbat care purta cască. 

— Ăsta pare să fie lronface. Este un bandit. A încercat să fure 
purcelul familiei mele, dar câinele nostru a dat alarma. 

În casă intră un bărbat chel, care se apropie de Ragna. La fel 
ca Dreng, semăna vag cu Wilwulf. 

— Bun venit la Dreng's Ferry, doamna mea! spuse el. Eu sunt 
Degbert, diacon la mănăstire și stăpânul satului. Cu o voce mai 
scăzută, îi spuse lui Edgar: Cară-te, băiete! 

Edgar se ridică și plecă. Degbert se așeză neinvitat pe 
scaunul eliberat de Edgar. 

— Logodnicul tău este vărul meu, spuse el. 

Ragna răspunse politicos: 

— Mă bucur să te cunosc. 

— Suntem onoraţi să te primim aici. 


— Este o plăcere, minţi ea. 

Se întrebă cât avea să mai dureze până când putea să 
meargă la culcare. 

Purtă o conversaţie de complezenţă cu Degbert, timp de 
câteva minute, apoi Edgar reveni însoţit de un bărbat micuț și 
dolofan, îmbrăcat în haine preoțești, care ducea un cufăr. 
Degbert ridică privirea spre ei și spuse iritat: 

— Ce înseamnă asta? 

— L-am rugat pe Cuthbert să aducă o parte din bijuteriile sale 
ca să i le arate doamnei Ragna, răspunse Edgar. Ea a pierdut 
astăzi un obiect foarte preţios - lronface a jefuit-o - și poate că i- 
ar plăcea să-l înlocuiască. 

Degbert ezită. Era clar că se bucura de monopolul pe care-l 
pusese pe vizitatoarea de rang înalt. Oricum, se hotărî să 
cedeze grațios. 

— Noi, la mănăstire, suntem mândri de abilităţile lui Cuthbert, 
spuse el. Sper să găsiţi ceva care să vă placă, doamna mea. 

Ragna era sceptică. Cele mai multe bijuterii englezești erau 
splendide, fiind foarte preţuite în toată Europa, dar asta nu 
însemna că tot ceea ce produceau englezii era de bună calitate; 
și părea destul de improbabil ca în acea așezare mică să fie 
confecționate lucruri fine. Dar era bucuroasă să scape de 
Degbert. 

Cuthbert avea un aer timid. 

— Pot să deschid cufărul, doamna mea? întrebă el nervos. Nu 
vreau să mă bag, dar Edgar spunea că ar putea să te intereseze. 

— Sigur că da, răspunse Ragna. Mi-ar plăcea să le văd. 

— Nu va trebui să cumperi nimic, nu îţi face griji. 

Cuthbert desfășură pe podea o pânză albastră și deschise 
cufărul. Era plin de obiecte învelite în cârpe de lână. Apoi scoase 
obiectele afară unul câte unul, le dezveli cu grijă și le așeză în 
faţa Ragnei, privind temător spre ea în tot acest timp. Ea fu 
încântată să vadă că lucrătura era de calitate foarte bună. 
Cuthbert confecționase broșe, catarame, încuietori, inele pentru 
braţ și pentru degete, cele mai multe din argint, toate gravate 
cu modele elaborate, adesea incrustate cu un material negru, 
despre care Ragna presupunea că era niello“, un aliaj metalic. 

Ochii ei se luminară la vederea unui inel de braţ gros, cu un 
aspect masculin. ÎI ridică și îl găsi suficient de greu. Era 
confecţionat din argint, iar modelul gravat reprezenta niște șerpi 


întrepătrunși; chiar și-l putea imagina pe braţul musculos al lui 
Wilwulf. 

Cuthbert spuse alunecos: 

— Ai ales cea mai bună lucrare a mea, doamna mea. 

Ea îl studie. Era convinsă că avea să-i placă lui Wilwulf și că 
avea să-l poarte cu mândrie. 

— Cât costă? întrebă. 

— Este o mulţime de argint în el. 

— Este argint pur? 

— O parte din douăzeci este cupru, pentru rezistenţă, spuse 
el. La fel ca în monedele noastre de argint. 

— Foarte bine. Cât costă? 

— Îl luaţi pentru contele Wilwulf? 

Ragna zâmbi. El nu avea să-i spună un preţ până când n-avea 
să fie obligat. Incerca să-și dea seama cât de mult era ea 
dispusă să plătească pentru inel. Cuthbert poate că era timid, se 
gândi ea, dar era și alunecos. 

— Da, răspunse ea. Un dar de nuntă. 

— În cazul acesta, ar trebui să vi-l ofer la un preţ nu mai mare 
decât m-a costat pe mine, ca un mod de a onora sărbătoarea 
nupţială. 

— Eşti foarte amabil. Cât costă? 

Cuthbert oftă. 

— O liră, spuse el însemna o mulţime de bani: două sute 
patruzeci de penny de argint. Dar în inelul acela se afla o 
jumătate de livră de argint: preţul era rezonabil. Și, cu cât îl 
privea mai mult, cu atât și-l dorea mai tare. Se imagina 
trăgându-l peste mâna și pe braţul lui Wilwulf, apoi uitându-se la 
faţa lui pentru a-l vedea zâmbind. 

Se hotărî să nu se târguiască: era nedemn. Nu era o ţărancă 
ignorantă care cumpăra un polonic. Dar se prefăcu o vreme că 
ezită doar pentru salvarea aparenţelor. 

— Nu mă face să-l vând pentru mai puţin decât m-a costat pe 
mine, scumpă doamnă, spuse Cuthbert. 

— Foarte bine, zise ea. O liră. 

— Contele va fi încântat. Va arăta minunat pe braţul său 
puternic. 

Cat observase schimbul de replici și acum se deplasa în liniște 
către locul în care era depozitat bagajul ei. Ragna o văzu cum 
descuie discret cufărul legat în fier. 


Puse inelul pe braţul ei. Desigur, era mult prea mare, dar îi 
plăcea gravura. 

Cuthbert își împachetă ornamentele rămase și le așeză la loc 
cu atenţie și afecţiune. 

Cat se întoarse cu o mică pungă de piele. Cu meticulozitate, 
ea numără monedele, așezându-le în grupuri de câte 
douăsprezece. Cuthbert numără din nou fiecare grămadă, apoi 
puse banii in cufărul lui, îl închise și plecă, urându-i Ragnei o 
nuntă splendidă și mulţi ani de căsătorie fericită. 

Cina se servi la două mese. Vizitatorii se așezară la prima. Nu 
existau farfurii: în schimb, pe masă fură așezate felii groase de 
pâine, iar berbecul cu ceapă al lui Ethel fu servit pe feliile de 
pâine. Toţi așteptau ca Ragna să înceapă. Ea înfipse cuțitul într- 
o bucată de carne și o băgă în gură, apoi toţi începură să 
mănânce. Tocana era simplă, dar gustoasă. 

Ragna se înveseli de la mâncare, bere și plăcerea de a 
cumpăra un dar pentru bărbatul pe care-l iubea. 

În timp ce mâncau se lăsă noaptea, iar sclava însărcinată 
aprinse lămpile din încăpere. 

Imediat ce termină de mâncat, Ragna spuse: 

— Acum sunt obosită. Unde pot să dorm? 

Dreng spuse bucuros: 

— Oriunde dorești, doamna mea! 

— Dar unde este patul meu? 

— Mi-e teamă că nu avem paturi, doamna mea. 

— Nu aveţi paturi? 

— Îmi pare rău! 

Chiar se așteptau ca ea să se învelească în pelerina ei și să se 
întindă pe jos, pe paie, împreună cu toţi ceilalţi? Sinistrul Dreng 
probabil că avea să încerce să se întindă chiar lângă ea. La 
mănăstirile englezești primise un pat simplu, din lemn, cu 
saltea, dar Thurstan of Lordsborough îi oferise un fel de cufăr, 
cu frunze așezate pe fund. 

— Nici măcar un pat într-un cufăr? întrebă ea. 

— Nimeni din Dreng's Ferry nu are pat, de nici un fel. 

— În afară de călugăriţe, spuse Edgar. 

Ragna fu surprinsă. 

— Nimeni nu mi-a spus ceva despre călugăriţe. 

— Pe insulă, spuse Edgar, este o mică mănăstire. 

Dreng părea uluit. 


— Nu poţi merge acolo, doamna mea. Ele au grijă de leproși și 
de tot felul de bolnavi. Din cauza asta o numim Insula leproșilor. 

Ragna era sceptică. Multe maici îi îngrijeau pe cei bolnavi și 
rareori luau bolile pacienţilor lor. Dreng nu-și dorea decât să se 
laude că o adăpostise pe Ragna peste noapte. 

— Leproșii nu sunt primiţi în mănăstire, zise Edgar. 

Dreng răspunse supărat: 

— Nu știi nimic, nu locuiești aici decât de un sfert de an. Ţine 
gura închisă! îi zâmbi mieros Ragnei. Nu te-aș putea lăsa să-ți 
riști viața, doamna mea. 

— Nu-ţi cer ţie permisiunea, spuse Ragna cu răceală. O să mă 
hotărăsc singură. Se întoarse spre Edgar și adăugă: Care sunt 
facilităţile pentru dormit la mănăstire? 

— Am fost acolo o singură dată, să repar acoperișul, dar cred 
că sunt două dormitoare, unul pentru maica superioară și 
adjuncta ei și altul, mai mare, pentru celelalte cinci sau șase 
maici. Toate au paturi de lemn, cu saltele și pături. 

— Pare perfect. Poţi să mă duci acolo? 

— Desigur, doamna mea. 

— Cat și Agnes mă vor însoţi. Restul servitorilor mei vor 
rămâne aici. Dacă mănăstirea se dovedeşte a fi 
necorespunzătoare, din orice motiv, mă voi întoarce direct aici. 

Cat apucă sacul de piele care conţinea cele câteva lucruri de 
care Ragna avea nevoie pe timpul nopţii, cum erau pieptănul și 
o bucată de săpun spaniol. Ea descoperise că în Anglia nu exista 
decât săpun lichid. 

Edgar luă o lampă de pe perete, iar Cat o apucă pe cealaltă. 
Dacă Dreng avea obiecţii, nu îndrăzni să spună nimic. 

Ragna prinse privirea lui Bem și îi aruncă o uitătură intensă. El 
clătină din cap, înţelegând-o: era responsabil pentru cufărul în 
care se aflau banii. 

Apoi îl urmă afară pe Edgar, iar Cat și Agnes veniră după ei. 
Își croiră drum către malul apei și se îmbarcară pe bac, apoi 
Edgar dezlegă funia. După ce câinele lui sări la bord, Edgar 
apucă un par și barca începu să se deplaseze. 

Ragna spera ca mănăstirea să fie așa cum îi fusese 
prezentată. Avea nevoie disperată de o cameră curată și de un 
pat moale, cu o pătură călduroasă. Se simţea ca o persoană 
însetată, căreia îi ardea gâtul de dorinţă la vederea unei carafe 
cu cidru rece. 


— Mănăstirea este înstărită, Edgar? întrebă ea. 

— Moderat, răspunse el. Împingea barca fără efort şi nu-și 
pierdea suflul din cauză că vorbea. Au ceva pământ la 
Northwood și la St-John-in-the-Forest. 

— Eşti însurat cu una dintre doamnele de la tavernă, Edgar? 
întrebă Agnes. 

Ragna zâmbi. Era clar că Agnes era atrasă de Edgar. 

El râse. 

— Nu. Două dintre ele sunt soțiile lui Dreng, iar fata 
însărcinată este sclavă. 

— Bărbaţii din Anglia au voie să aibă două neveste? 

— Nu chiar, dar preoţii nu pot împiedica asta. 

— Eşti tatăl copilului sclavei? 

Încă o întrebare ţintită, se gândi Ragna. 

Edgar se simţi oarecum ofensat. 

— Sigur că nu. 

— Cine este? 

— Nu știe nimeni. 

— În Normandia nu avem sclavi, adăugă Cat. 

Încă ploua și nu se zăreau stelele sau luna. Ragna abia dacă 
putea vedea ceva, dar Edgar cunoștea drumul și, în scurt timp, 
bacul se propti într-un banc de nisip. La lumina lămpilor, Ragna 
observă o bărcuţă cu vâsle legată de un stâlp. Edgar ancoră 
bacul. 

— Malul coboară abrupt, le spuse el femeilor. Vreţi să vă car 
eu? Sunt numai doi pași, dar o să vă udaţi îmbrăcămintea. 

— Du-o pe doamna mea, spuse Cat vioi. Agnes și cu mine ne 
vom descurca. 

Agnes scoase un sunet de dezamăgire, dar nu îndrăzni să o 
contrazică pe Cat. 

Edgar stătea in picioare lângă barcă, iar apa îi ajungea până 
la coapse. Ragna se așeză pe marginea bărcii, cu spatele spre 
el, apoi se întoarse și îi puse un braţ în jurul gâtului, balansându- 
și picioarele într-o parte. El îi preluă greutatea cu ambele braţe 
și o susţinu fără efort. 

Ea descoperi că se bucura de această îmbrăţișare și se simţea 
puţin rușinată: era îndrăgostită de un alt bărbat și era pe cale să 
se mărite cu el - nu avea nici o noimă să îmbrăţișeze pe 
altcineva! Dar avea o scuză foarte bună și dură totul doar 
câteva clipe. Edgar făcu doi pași prin apă, apoi o așeză pe mal. 


Urmară o cărare în pantă, la capătul căreia se afla o clădire 
mare, din piatră. Conturul acesteia nu era foarte clar la lumina 
lămpilor, dar Ragna crezu că vede două frontoane gemene și 
presupuse că unul semnala biserica, iar celălalt, mănăstirea. La 
marginea mănăstirii se afla un mic turn. 

Edgar bătu la poarta din lemn. 

După o vreme, auziră o voce. 

— Cine bate la ora asta din noapte? 

Ragna își aminti că maicile se duceau devreme la culcare. 

— Sunt Edgar, constructorul. Am adus-o pe lady Ragna din 
Cherbourg, care vă solicită ospitalitatea. 

O femeie subţire, în jur de patruzeci de ani, cu ochii albaștri, 
le deschise poarta. Câteva șuvițe de păr cărunt îi ieșeau de sub 
bonetă. Ea ridică un felinar și îi privi pe vizitatori. Când o văzu 
pe Ragna, ochii i se măriră și rămase cu gura căscată. Se 
întâmpla adesea: Ragna era obișnuită cu asta. Călugărița se 
trase înapoi și le lăsă pe cele trei femei să intre. Apoi Ragna îi 
spuse lui Edgar: 

— Așteaptă câteva minute, te rog, pentru orice eventualitate. 

Călugărița închise poarta. 

Ragna văzu o încăpere cu mai multe coloane, întunecată și 
pustie, probabil locul în care locuiau maicile atunci când nu erau 
la rugăciune. Reuși să distingă siluetele umbrite a două mese de 
scris și trase concluzia că maicile copiau și decorau manuscrise 
pe lângă faptul că aveau grijă de leproși. 

Călugăriţa care le deschisese spuse: 

— Sunt maica Agatha, stareţa de aici. 

Ragna răspunse cu amabilitate: 

— Numită după sfântul patron al maicilor, presupun? 

— Şi al victimelor violurilor. 

Ragna presupunea că exista o poveste în spatele spuselor ei, 
dar nu dorea să o asculte în seara aceea. 

— Acestea sunt cameristele mele, Cat și Agnes. 

— Sunt bucuroasă să vă primesc pe toate aici. Aţi luat cina? 

— Da, mulţumesc. Dar suntem foarte obosite. Ne puteţi oferi 
paturi? 

— Sigur. Veniţi cu mine, vă rog! 

Le conduse apoi pe o scară de lemn. Era prima clădire pe care 
o vedea Ragna în Anglia care avea un etaj. In capul scărilor, 
Agatha se întoarse și intră într-o cameră mică, luminată de un 


opaiţ, în care erau două paturi. Unul era gol, iar în celălalt se 
afla o călugăriţă cam de aceeași vârstă cu Agatha, dar ceva mai 
plinuţă, care se ridică și le privi surprinsă. 

— Ea este sora Frith, adjuncta mea, spuse Agatha. ă 

Frith se holbă la Ragna de parcă nu-și putea crede ochilor. In 
privirea ei era ceva care o făcea pe Ragna să se gândească la 
felul în care o priveau bărbaţii uneori. 

—  Scoală-te, Frith! spuse Agatha. Le lăsăm paturile 
musafirelor noastre. 

Frith se ridică grăbită din pat. 

— Lady Ragna, spuse Agatha, te rog să iei patul meu, iar 
cameristele tale pot să-l împartă pe al lui Frith. 

— Eşti foarte amabilă, zise Ragna. 

— Dumnezeu înseamnă dragoste, spuse simplu Agatha. 

— Dar voi unde o să dormiţi? 

— În dormitorul de alături, împreună cu celelalte maici. Este 
suficient spațiu. 

Spre satisfacția profundă a Ragnei, camera era imaculată. 
Podeaua din scânduri era măturată și curată. Pe o masă se aflau 
o carafa cu apă și un bol, fără îndoială pentru spălat: maicile se 
spălau des pe mâini. Mai exista și o noptieră, pe care era o carte 
deschisă. Era evident că mănăstirea era foarte cultivată. Nu 
existau cufere: maicile nu aveau bunuri personale. 

— Este divin, zise Ragna. Spune-mi, maică Agatha, cum a 
ajuns să existe o mănăstire aici, pe insula aceasta? 

— E o poveste de dragoste, răspunse Agatha. Mănăstirea a 
fost construită de Nothgyth, văduva lordului Begmund. După ce 
el a murit și a fost îngropat în biserică, Nothgyth nu a vrut să se 
recăsătorească, pentru că el fusese dragostea vieții ei. Și-a dorit 
să devină călugăriţă și să stea alături de rămășițele lui pentru 
tot restul vieţii, ca să se înalțe împreună la Judecata de Apoi. 

— Ce romantic! spuse Ragna. 

— Nu-i așa? 

— Vreţi să-i transmiteţi tânărului Edgar că se poate întoarce 
la țărm? 

— Desigur. Vă rog să vă faceţi comode. Mă voi întoarce să 
văd dacă mai aveţi nevoie de ceva. 

Când cele două maici ieșiră, Ragna își aruncă pelerina și se 
urcă în patul Agathei. Cat agăţă pelerina Ragnei într-un cârlig 
aflat pe perete. Dintr-un sac de piele pe care-l adusese cu ea, 


scoase o mică fiolă cu ulei de măsline. Ragna întinse mâinile și 
Cat îi turnă o picătură de ulei pe fiecare. Apoi Ragna își frecă 
palmele și se așeză confortabil. Salteaua era făcută din pânză și 
umplută cu paie. Singurul sunet ce se auzea era foșnetul râului, 
în timp ce scălda malurile insulei. 

— Sunt foarte bucuroasă că am descoperit locul acesta, spuse 
ea. 

— Edgar a fost trimis de Dumnezeu, zise Agnes, a făcut focul, 
ţi-a oferit bere caldă, ţi l-a adus pe micul bijutier și, în sfârșit, ne- 
a ajutat să ajungem aici. 

— Îţi place Edgar, nu-i așa? 

— Este adorabil. M-aș mărita cu el într-o clipă. 

Cele trei femei chicotiră. 

Cat și Agnes se băgară în patul lor comun, apoi maica Agatha 
reveni. 

— Este totul în regulă? întrebă ea. 

— Totul este perfect, spuse Ragna întinzându-se confortabil. 
Ești foarte amabilă. 

Agatha se aplecă spre Ragna și o sărută ușor pe buze. Era 
mai mult decât un gest nevinovat, dar nu dură suficient de mult 
încât să merite un comentariu. Se ridică imediat, se duse la ușă 
și se întoarse spunând: 

— Dumnezeu este dragoste! 


CAPITOLUL 10 
Sfârșitul lunii septembrie 997 


Singurul stăpân pe care îl cunoscuse Edgar timp de 
optsprezece ani fusese tatăl lui, care putea fi aspru, dar 
niciodată crud. După aceea, Dreng venise ca un șoc. Spre binele 
său, Edgar nu suferise niciodată de răutate pură. 

Sunni în schimb pătimise enorm din cauza bărbatului ei. 
Edgar se gândea mult la felul în care îl trata Sunni pe Cyneric. 
De cele mai multe ori, ea lăsa lucrurile așa cum voia el, dar în 
rarele ocazii când i se împotrivea, era îndrăzneață și 
încăpățânată. Edgar încercase să-l trateze pe Dreng într-un mod 
similar. Evita confruntările și accepta persecuțiile jalnice și 
nedreptăţile minore, dar când nu se putea feri de o ceartă, lupta 
pentru a învinge. 

Îl împiedicase pe Dreng să o lovească pe Blod la ultima 
întâmplare. O condusese pe Ragna la mănăstire împotriva 
dorinţei lui Dreng, care își dorea, în mod clar, ca ea să-și 
petreacă noaptea la berărie. Și, cu ajutorul mamei lui, îl obligase 
pe Dreng să-l hrănească decent. 

Lui Dreng i-ar fi plăcut să scape de Edgar, fără îndoială, dar 
existau două inconveniente. Unul era fiica lui, Cwenburg, care 
făcea parte acum din familia lui Edgar. Dreng primise o lecţie 
clară de la Ma: nu-i putea face rău lui Edgar fără să atragă 
repercusiuni asupra lui Cwenburg. Cealaltă problemă era că 
Dreng n-ar fi putut găsi niciodată un alt constructor priceput 
pentru doar un bănuţ pe zi. Un meseriaș bun i-ar fi cerut o plată 
de trei sau de patru ori mai mare. Și, se gândi Edgar, zgârcenia 
lui Dreng îi depășea răutatea. 

Edgar știa că merge pe o muchie foarte îngustă. La mânie, 
Dreng nu era complet raţional și, într-o zi, ar fi putut să se 
dezlănţuie indiferent de consecinţe. Dar nu exista o cale perfect 
sigură pentru a trata cu el - alta decât să se întindă pe jos, sub 
călcâiul lui, precum stuful de pe podea. lar Edgar nu se putea 
înjosi atât de mult. 


Astfel, continuă să alterneze supunerea cu sfidarea lui Dreng, 
în timp ce urmărea atent semnele furtunii ce se apropia. 

În ziua de după plecarea Ragnei, Blod veni la el şi îi spuse: 

— Vrei o tură gratis? Sunt prea grasă ca să ne-o tragem, dar 
pot să ţi-o sug foarte bine. 

— Nu! spuse el. Apoi, simțindu-se jenat, adăugă: Dar îţi 
mulțumesc! 

— De ce nu? Sunt urâtă? 

— Ti-am povestit despre fata mea, Sunni, care a murit. 

— Atunci, de ce ești atât de drăguţ cu mine? 

— Nu sunt drăguţ cu tine. Dar sunt altfel decât Dreng. 

— Eşti drăguţ cu mine. 

El schimbă subiectul. 

— Ai ales un nume pentru copilul tău? 

— Nu știu dacă mi se va permite să-i dau un nume - lui sau ei. 

— Ar trebui să-i dai un nume galez. Cum se numesc părinţii 
tăi? 

— Tatăl meu este Brioc. 

— Îmi place. Sună puternic. 

— Este numele unui sfânt celt. 

— Și mama ta? 

— Eleri. 

— Drăguţ nume. 

Din ochii ei țâşniră lacrimi. 

— Mi-e atât de dor de ea! 

— Te-am întristat. Îmi pare rău. 

— Eşti singurul englez care m-a întrebat vreodată despre 
familia mea. 

Din interiorul berăriei se auzi un strigăt: 

— Blod! Treci încoace. 

Blod plecă și Edgar își reluă lucrul. 

Prima livrare de pietre venise la vale de la Outhenham pe o 
plută manevrată de unul dintre fiii lui Gab, fiind apoi descărcată 
și stivuită lângă ruinele vechii distilerii. Edgar pregătise fundaţia 
noii clădiri, săpând un șanț și umplându-l cu pietre din zonă. 

Trebuia să presupună cât de adâncă urma să fie noua 
fundaţie. Le verificase pe cele ale bisericii, săpând o mică gaură 
lângă zidul altarului, și descoperise că biserica aproape că nu 
avea fundaţie; asta explica de ce se năruia. 


Turnă mortar peste pietre și descoperi o altă problemă: cum 
putea să se asigure că suprafaţa mortarului era la nivel? Avea 
ochi buni, dar asta nu era de ajuns. Văzuse constructori la lucru, 
iar acum își dorea să-i fi privit cu mai multă atenţie. In cele din 
urmă, inventă un dispozitiv. Confecţionă un cilindru gros, drept, 
lung de un metru și îi scobi interiorul pentru a crea un canal 
uniform. Rezultatul era o versiune miniaturală a canoei din 
buștean pe care Dreng o folosise pe post de bac. Edgar se duse 
apoi la forja lui Cuthbert și făcu o bilă din fier, mică și lustruită. 
Intenţiona să așeze cilindrul pe mortar, să pună bila în canal și 
să ciocănească lemnul. Dacă bila se rostogolea către unul dintre 
capete, însemna că mortarul nu era drept și suprafaţa trebuia 
ajustată. 

Era un proces îndelungat și Dreng era nerăbdător. leși din 
berărie și rămase în picioare, cu mâinile în șold, privindu-l pe 
Edgar timp de câteva minute. In cele din urmă spuse: 

— Ai lucrat la asta toată săptămâna și nu văd nici un zid 
ridicat. 

— Trebuie să aduc fundaţia la nivel, îi explică Edgar. 

— Nu-mi pasă dacă e la nivel, spuse Dreng. Este o distilerie, 
nu o catedrală. 

— Dacă nu e la nivel, se va prăbuși. 

Dreng îl privi pe Edgar fără să fie sigur dacă să-l creadă, dar 
fără să dorească să-și dezvăluie ignoranţa. Se îndepărtă 
spunând: 

— Am nevoie ca Leaf să facă bere cât se poate de curând. 
Pierd bani dacă o cumpăr de la Shiring. Lucrează mai repede! 

În timp ce Edgar lucra, mintea lui se întorcea adesea la 
Ragna. Ea apăruse la Dreng's Ferry ca un vizitator din paradis. 
Era atât de înaltă, de echilibrată și de frumoasă, încât, atunci 
când te uitai la ea, era greu să crezi că făcea parte din rasa 
umană. Dar îndată ce vorbea, se dovedea a fi o fiinţă 
încântătoare: cu picioarele pe pământ, compătimitoare și caldă, 
dar și capabilă să plângă pentru o centură pierdută. Contele 
Wilwulf era un bărbat norocos. Ei doi aveau să fie un cuplu 
remarcabil. Oriunde s-ar fi dus, toate privirile i-ar fi urmărit, pe 
chipeșul conducător și pe adorabila lui mireasă. 

Edgar era încântat că ea îi vorbise, deși îi spusese cinstit că 
nu dorea decât să-l ţină pe Dreng la distanţă. In plus, era 
extrem de mulțumit pentru faptul că reușise să-i găsească un 


loc de dormit care i se potrivea mult mai bine decât taverna. 
Înţelegea dorinţa ei de a nu se întinde pe podea, alături de toţi 
ceilalți. Chiar și femeile curate riscau să fie deranjate de bărbaţi 
într-o berărie. 

În dimineaţa următoare, el împinsese bacul peste râu, spre 
Insula leproșilor, ca să o aducă. Maica Agatha venise cu Ragna, 
Cat și Agnes până la malul apei și, deși distanţa fusese scurtă, 
Edgar reușise să-și dea seama că și Agatha era fermecată de 
Ragna, agățându-se de vorbele ei și abia capabilă să-și ia ochii 
de la ea. Călugărița rămăsese la malul apei, fluturând din mână 
până când barca ajunsese la malul celălalt și Ragna intrase în 
berărie. 

Înainte să plece, Agnes îi spusese lui Edgar că spera să-l vadă 
din nou în curând. Lui îi trecuse prin minte că interesul ei pentru 
el ar fi putut să fie romantic. Dacă așa stăteau lucrurile, ar fi 
trebuit să-i mărturisească și ei că el nu se putea îndrăgosti, 
povestindu-i, în același timp, despre Sunni. Se întreba de câte 
ori avea să fie nevoit să mai spună povestea asta. 

Spre seară, el fu surprins de un strigăt de durere care venea 
dinspre tavernă. Părea să fie vocea lui Blod și Edgar se gândi că 
Dreng ar fi putut să o bată. Lăsă uneltele și intră în casă. 

Dar nu era nici o bătaie. Dreng era așezat la masă, părând 
iritat. Blod, prăbușită la podea, stătea cu spatele sprijinit de 
perete. Părul negru îi era ud de transpiraţie. Leaf și Ethel 
stăteau în picioare, privind-o. Când Edgar intră, ea scoase un alt 
geamăt de durere. 

— Dumnezeu să ne salveze, spuse Edgar. S-a întâmplat vreo 
nenorocire? 

— Care-i problema ta, băiat prost? îl luă Dreng în batjocură. 
N-ai văzut niciodată o femeie care naște? 

Edgar nu văzuse decât animale, dar asta era ceva diferit. Era 
cel mai tânăr din familie și nu fusese în viață când se născuseră 
fraţii lui. Ştia în teorie despre nașterile la oameni, așa că era 
conștient că putea să fie dureros și își dădea seama acum, când 
se gândea la asta, că uneori auzise strigăte de durere din casele 
vecinilor, în timp ce mama lui spunea: „l-a venit sorocul”. Dar nu 
trăise niciodată așa ceva de aproape. 

Singurul lucru pe care îl știa cu siguranţă era acela că, 
adesea, mamele mureau. 


Era chinuitor să privească o fată în suferință fără să poată să 
o ajute, descoperi el acum. 

— N-ar trebui să-i dăm o gură de bere? spuse el disperat. 

O băutură tare era bună, de obicei, pentru oamenii care 
aveau dureri. 

— Putem încerca, spuse Leaf. 

Umplu pe jumătate o cană și i-o dădu lui Edgar. 

El se așeză în genunchi lângă Blod și o ajută să ridice cana la 
gură. Ea înghiţi berea, apoi se strâmbă din nou de durere. 

— Păcatul originar a provocat asta, zise Dreng. In grădina 
Eden. 

Leaf spuse sarcastic: 

— Bărbatul meu, preotul. 

— E adevărat, răspunse Dreng. Eva a nesocotit porunca. Din 
cauza asta, Dumnezeu pedepsește toate femeile. 

— Presupun că Eva a fost prost îndrumată de bărbatul ei, zise 
Leaf. 

Edgar nu-și dădea seama ce altceva ar mai fi putut să facă, 
iar ceilalţi păreau să fie la fel de neajutoraţi. Poate că totul era 
în mâinile Domnului. Edgar ieși din nou afară și își reluă lucrul. 

Se întrebă cum ar fi fost nașterea pentru Sunni. Evident, 
faptul că făceau dragoste putea să ducă la o eventuală sarcină, 
dar Edgar nu se gândise niciodată prea mult la asta. Inţelegea 
acum că ar fi fost insuportabil pentru el să o vadă suferind atât 
de tare. Era destul de greu și să o vadă pe Blod, care nu era 
pentru el nimic mai mult decât o cunoștință. 

Când termină de pus mortarul la fundaţie, începea să se 
întunece. Avea să reverifice totul în dimineața următoare, iar 
dacă nu era nimic în neregulă, urma să așeze primul rând de 
pietre a doua zi. 

Intră din nou în berărie. Blod era întinsă pe podea și părea că 
moţăie. Ethel servea cina, o tocană de porc cu morcovi. Era 
perioada din an în care toată lumea trebuia să decidă ce 
animale aveau să trăiască peste iarnă și care dintre ele urmau 
să fie sacrificate atunci. O parte din carne era mâncată 
proaspătă, iar restul se afuma sau se săra pentru iarnă. 

Edgar mâncă totul cu poftă. Dreng îi aruncă priviri furioase, 
dar nu spuse nimic. Leaf bău mai multă bere și începu să se 
ameţească. 


Imediat ce își termină masa, Blod începu din nou să geamă, 
iar durerile păreau să devină tot mai dese. 

— Nu va mai dura mult, spuse Leaf. 

Cuvintele ei erau neclare, așa cum se întâmpla adesea la 
acea oră din seară, dar încă era coerentă. 

— Edgar, du-te la râu și adu apă proaspătă să spălăm copilul 
cu ea. 

Edgar era surprins. 

— Trebuie să speli un copil? 

Leaf râse. 

— Desigur - ai răbdare și o să vezi! 

El luă găleata și se îndreptă spre râu. Era întuneric, dar cerul 
era senin, iar luna, care se vedea pe jumătate, era strălucitoare. 
Brindle îl urmă, în speranţa unei călătorii cu barca. Edgar 
scufundă găleata în râu, apoi o duse în berărie. Observă că Leaf 
întinsese pe jos câteva cârpe curate. 

— Pune găleata lângă foc, ca să se încălzească puţin apa, 
spuse ea. 

Strigătele lui Blod erau mult mai chinuitoare acum. Edgar 
observă că stuful de sub coapsele ei era umed și se întrebă dacă 
era normal. 

— Să-i cer maicii Agatha să vină? întrebă el. 

Călugăriţa era chemată, de obicei, pentru urgenţe medicale. 

— Nu-mi pot permite să o plătesc, spuse Dreng. 

— Nu-ţi ia nici o taxă! zise Edgar indignat. 

— Nu oficial, dar se așteaptă la o donaţie dacă nu ești foarte 
sărac. De la mine o să vrea bani. Oamenii cred că sunt un tip 
bogat. 

— Nu-ţi face griji, Edgar! spuse Leaf. Blod o să fie bine. 

— Vrei să spui că asta este ceva normal? 

— Da, este. 

Blod încercă să se ridice și Ethel o ajută. 

— N-ar trebui să stea întinsă? întrebă Edgar. 

— Nu acum, spuse Leaf. 

Apoi deschise un cufăr și scoase două benzi subţiri de piele. 
Aruncă o mână de secară uscată peste foc - secara care ardea 
trebuia să alunge spiritele rele. In cele din urmă, ridică o cârpă 
curată și mare și și-o puse peste umeri. 

Edgar înţelese că acela era un ritual despre care el nu știa 
nimic. 


Blod era acum ridicată și aplecată în față, cu picioarele 
depărtate. Ethel stătea în picioare lângă capul ei, iar Blod își 
pusese mâinile în jurul taliei ei subţiri, ca să se sprijine. 

Leaf se așeză în genunchi în spatele lui Blod și îi ridică rochia. 

— Copilul apare imediat, anunţă ea. 

— Of, dezgustător! spuse Dreng. 

Se ridică, își puse pelerina, își luă cana și ieși șchiopătând 
afară. 

Blod scotea sunete grele și agonizante, de parcă ar fi ridicat o 
povară grea. Edgar o privea, fascinat și oripilat totodată: cum ar 
fi putut să iasă de acolo ceva atât de mare? Dar deschizătura se 
mărea și un obiect părea să se împingă în afară. 

— Ce-i aia? întrebă Edgar. 

— Capul copilului, îi răspunse Leaf. 

Edgar era înspăimântat. 

— Domnul s-o ajute pe Blod! 

Copilul nu ieși dintr-o singură mișcare. Părea să se împingă 
spre exterior pentru câteva momente, lărgind deschiderea cu 
capul, apoi se oprea, ca pentru a se odihni. Blod striga de durere 
la fiecare răbufnire. 

— Are păr, spuse Edgar. 

— De obicei au, răspunse Leaf. 

Apoi, ca printr-o minune, întregul cap al copilului ieși în 
exterior. 

Edgar era stăpânit de o emoție puternică, pe care nu o putea 
identifica. Era uimit de ceea ce tocmai văzuse. Gâtul i se 
contractă, de parcă ar fi fost gata să plângă, deși nu era trist; de 
fapt, era chiar bucuros. 

Leaf luă cârpa de pe umăr și o așeză între coapsele lui Blod, 
ca să susţină capul copilului cu mâinile. Apoi apărură umerii și 
burtica, având atașat de ea ceva care, înțelese el imediat, era 
un fel de cordon. Întregul corp era acoperit de un fluid lipicios. 
La sfârșit apărură și picioarele, iar el observă că era băiat. 

— Mă simt ciudat, spuse Ethel. 

Leaf o privi și zise: 

— O să leșine - prinde-o, Edgar! 

Ochii lui Ethel se dădură peste cap, iar picioarele i se 
înmuiată. Exact la timp, Edgar o prinse de subsuori și o așeză cu 
grijă pe podea. 

Băiatul deschise gura și ţipă. 


Blod se lăsă ușor pe mâini și pe genunchi. Leaf înfășură cârpa 
în jurul bebelușului și îl așeză blând pe stuful de pe podea. După 
aceea desfăcu misterioasele șnururi subţiri de piele. Le legă 
strâns pe amândouă în jurul cordonului, unul în apropiere de 
burta copilului, iar celălalt, la câţiva centimetri mai departe. 
Apoi își scoase cuțitul de la centură și tăie cordonul. 

Inmuie o cârpă curată în găleată și spălă copilul, curăţând cu 
blândeţe sângele și mucusul de pe faţa și de pe capul lui, apoi și 
de pe restul corpului. El ţipă din nou la atingerea apei. Ea îl 
șterse, apoi îl înveli. 

Blod gemea de efort, de parcă ar fi născut din nou, și prin 
mintea lui Edgar trecu un gând fugar despre gemeni; dar ceea 
ce ieși era o grămadă diformă și, când se agită nedumerit, Leaf 
îi spuse: 

— Placenta. 

Blod se rostogoli și se așeză, sprijinindu-se cu spatele de 
perete. Expresia ei obișnuită, de ostilitate controlată, dispăruse, 
arătând doar palidă și epuizată. Leaf îi dădu copilul și faţa ei își 
schimbă din nou expresia, devenind defensivă și strălucitoare în 
același timp. Privea cu dragoste spre corpul micuţ din braţele ei. 
Copilul se întoarse cu faţa către ea, lipindu-se de pieptul ei. Blod 
trase în jos partea din față a rochiei ei și puse copilul la sân. EIl 
părea să știe ce are de făcut: gura lui se închise lacomă în jurul 
sfârcului și începu să sugă. 

Blod închise ochii, părând mulţumită. Edgar nu o mai văzuse 
niciodată așa până atunci. 

Leaf se servi cu o altă cană de bere, pe care o goli dintr-o 
înghiţitură. 

Brindle se uita la copil fascinată. Din legătură ieșea un picior 
micuţ, iar Brindle îl linse. 

Să scape de paiele distruse era, în mod normal, treaba lui 
Blod, așa că Edgar hotărî acum că era mai bine să o facă el. 
Adună mizeria din locul unde stătuse Blod, inclusiv placenta, și o 
scoase afară. 

Dreng stătea pe o bancă, la lumina lunii. 

— Copilul s-a născut, spuse Edgar. 

Dreng își duse cana la gură și bău. 

— Este băiat, adăugă Edgar. 

Dreng nu zise nimic. 


Edgar aruncă paiele lângă grămada de bălegar. Când aveau 
să se usuce, urma să le dea foc. 

Când se întoarse înăuntru, atât Blod, cât și copilul păreau să 
doarmă. Leaf era întinsă pe jos, cu ochii închiși, epuizată, sau 
beată, sau ambele. Ethel era încă leșinată. 

Când Dreng intră, Blod deschise ochii și îl privi îngrijorată. Dar 
el nu făcu altceva decât să se ducă la butoi și să-și umple cana, 
iar Blod închise ochii din nou. 

Dreng luă o înghiţitură lungă de bere, apoi își lăsă cana pe 
masă. Cu o mișcare iute, încrezătoare, se aplecă peste Blod și îi 
luă copilul. Cârpa căzu pe podea, iar el spuse: 

— Micul bastard este băiat. 

— Dă-mi-l înapoi! spuse Blod. 

— A, deci poţi să vorbești în engleză! strigă Dreng. 

— Dă-mi copilul! 

Ethel nu se amestecă, dar Leaf spuse: 

— Dă-i copilul, Dreng! 

— Cred că are nevoie de aer curat, răspunse Dreng. E prea 
mult fum aici pentru un copil. 

— Te rog! insistă Blod. 

Dreng scoase copilul afară și Leaf ieși după el. Blod încercă să 
se ridice, dar căzu înapoi. Edgar o urmă pe Leaf. 

— Dreng, ce vrei să faci? strigă Leaf înspăimântată. 

— Uite, îi spuse Dreng copilului, gustă aerul curat de lângă 
râu! Nu-i așa că-i mai bun? 

Apoi cobori panta spre malul apei. 

Probabil că aerul curat era mai bun pentru copil, se gândi 
Edgar, dar oare asta era în mintea lui Dreng? Edgar nu-l văzuse 
niciodată făcând ceva din bunătate, pentru altcineva în afară de 
Cwenburg. Oare drama nașterii îi amintise de momentul în care 
venise pe lume Cwenburg? Edgar îl urmă pe Dreng de la 
distanță, privindu-l cu atenţie. 

Dreng își întoarse faţa spre Edgar și spre Leaf. Lumina lunii 
strălucea albă pe corpul micuţ al copilului. Vara se transformase 
în toamnă și aerul rece pe pielea dezgolită trezi copilul și îl făcu 
să plângă. 

— 'Ţine-l la căldură! strigă Leaf. 

Dreng apucă bebelușul de gleznă și îl întoarse cu capul în jos. 
Plânsetul deveni disperat. Edgar nu înţelegea ce se întâmplă, 


dar era convins că era ceva rău și, brusc înspăimântat, se repezi 
la Dreng. 

Cu o mișcare rapidă, viguroasă, Dreng balansă copilul, cu 
braţele depărtate, și îl aruncă peste apă. 

Leaf ţipă. Plânsul copilului fu întrerupt brusc când căzu în râu. 

Edgar se ciocni de Dreng și amândoi căzură în apa puţin 
adâncă. 

Edgar sări imediat în picioare. Își aruncă pantofii și își trase 
tunica peste cap. 

Dreng spuse împiedicat: 

— Ai încercat să mă îneci, nebunule! 

Edgar se scufundă gol în râu. 

Corpul micuţ ajunsese departe, în jos, în mijlocul curentului: 
Dreng era un bărbat masiv, iar spatele rupt, de care se plângea 
continuu, nu prea îi afecta capacitatea de a arunca. Edgar înotă 
puternic, îndreptându-se spre locul în care credea că aterizase 
copilul. Nu erau nori și luna era strălucitoare, dar când privi în 
față observă cu disperare că nu era nimic la suprafaţă. Oare 
copilul putea să plutească? Corpul uman nu se scufundă, în mod 
normal, direct la fund, nu-i așa? Chiar și așa, oamenii se înecau. 

Edgar ajunse și depăși locul în care credea că aterizase 
copilul, fără să vadă însă nimic. Își mișcă braţele în jurul lui pe 
sub apă, în speranţa că va atinge ceva, dar nu simţi nimic. 

Nevoia de a salva copilul era copleșitoare. Se simţea disperat. 
Avea cumva legătură cu Sunni - nu era sigur în ce fel și nu lăsă 
gândul să-l distragă. Continuă să calce apa și să se învârtă în 
cercuri, dorindu-și ca lumina să fi fost mai strălucitoare. 

Curentul ducea întotdeauna în aval obiectele plutitoare. Înotă 
în direcţia aceea, cât de repede putea, cercetând suprafaţa apei 
la stânga și la dreapta. Brindle veni lângă el, lopătând din greu 
ca să ţină ritmul. Poate că ea ar fi putut să miroasă copilul 
înainte ca Edgar să-l vadă. 

Curentul îl ducea către malul nordic al Insulei leproșilor, iar el 
trebuia să presupună că făcuse același lucru și cu bebelușul. 
Resturile care proveneau de la cătun pluteau uneori până pe 
malul celălalt și Edgar decise că avea cele mai mari șanse 
căutând copilul acolo. Ilnotă până la margine. Aici, malul nu era 
foarte clar delimitat: în schimb, exista un teren băltit, mlăștinos, 
care făcea parte din fermă, deși nu era productiv, înotă în lungul 
malului, privind cu atenţie la lumina lunii. Văzu o mulţime de 


resturi: bucăţi de lemn, coji de nucă, oase de animale și o pisică 
moartă. Dacă bebelușul s-ar fi aflat acolo, Edgar ar fi văzut cu 
siguranţă corpul lui alb. Dar fu dezamăgit. 

Tot mai disperat, renunţă la partea aceea și înotă dincolo de 
râu, până la Insula leproșilor. Malul era aici supraînălțat și nu 
putea vedea cu ușurință pământul. Se ridică din apă și merse 
de-a lungul malului, îndreptându-se spre mănăstire și cercetând 
marginea cât de bine putea la lumina lunii. Brindle mârâi și 
Edgar auzi o mișcare în apropiere. Presupuse că leproșii îl 
urmăreau: se știa că erau timizi, poate reticenţi să lase oamenii 
să le vadă diformităţile. Dar el se hotărî să vorbească. 

— Hei, e cineva aici? spuse el tare. Foșnetul se opri brusc. A 
căzut un copil în râu, adăugă el. A văzut cineva ceva? 

Liniștea se prelungi câteva momente, apoi apăru o siluetă din 
spatele unui copac. Bărbatul era îmbrăcat în zdrenţe, dar nu 
părea diform: poate că zvonurile erau exagerate. 

— Nimeni nu a văzut nici un copil, spuse bărbatul. 

— Mă ajuţi să îl caut? întrebă Edgar. 

Bărbatul ezită, apoi dădu din cap. 

— E posibil să fi fost dus de curent undeva în lungul malului, 
zise Edgar. Nu primi nici un răspuns, așa că se întoarse și își 
reluă căutarea. 

Treptat, deveni conștient că era însoţit. Cineva se deplasa 
prin tufișuri, în paralel cu el, iar altcineva mergea prin apa mică, 
în spatele lui. | se păru că vede și o mișcare în față. Era 
recunoscător pentru ochii în plus: era ușor să rateze ceva atât 
de mic. 

Dar în timp ce mergea înapoi, în direcţia berăriei, închizând 
cercul, i se părea tot mai dificil să-și păstreze speranţa. Era 
epuizat și tremura: în ce stare ar fi putut să fie copilul, care era 
dezbrăcat? Dacă nu se înecase, era posibil să fi murit de frig. 

Ajunse apoi în dreptul clădirii mănăstirii. La ferestre și afară 
erau lumini și observă mișcări grăbite. O călugăriță se apropie, 
iar el o recunoscu pe maica Agatha. Işi aminti că era complet 
dezbrăcat, dar ea nu păru să observe. 

Ducea în braţe o legătură și speranţa lui Edgar renăscu. Oare 
maicile găsiseră copilul? 

Agatha trebuie să fi observat nerăbdarea de pe faţa lui, 
pentru că își scutură capul înspre el cu tristeţe și Edgar se 
umplu de neliniște. 


Ea se apropie și îi arătă ce ţinea în braţe. Învelit într-o pătură 
albă, de lână, era copilul lui Blod. Avea ochii închiși și nu respira. 

— L-am găsit pe mal, spuse Agatha. 

— Era...? 

— Mort sau viu? Nu știu. L-am dus la căldură, dar am ajuns 
prea târziu. L-am botezat totuși, așa că acum este cu îngerii. 

Edgar era copleșit de durere. Plângea și tremura, iar ochii îi 
erau împăienjeniţi de lacrimi. 

— L-am văzut cum s-a născut, spuse el printre suspine. A fost 
ca un miracol. 

— Știu, zise Agatha. 

— Apoi am văzut cum a fost omorât. 

Agatha desfăcu pătura și îi dădu lui Edgar bebelușul micuţ. El 
strânse corpul rece la pieptul lui și plânse. 


CAPITOLUL 11 
Începutul lunii octombrie 997 


Pe măsură ce Ragna se apropia de Shiring, inima ei se umplea 
de neliniște. 

Pornise plină de dorinţă în această aventură, nerăbdătoare să 
guste plăcerile căsătoriei împreună cu bărbatul pe care-l iubea, 
indiferentă la pericole. Întârzierile datorate vremii proaste 
fuseseră frustrante. Acum era tot mai conștientă, cu fiecare 
kilometru pe care-l parcurgea, că nu știa cu adevărat în ce se 
implicase. Timpul scurt pe care îl petrecuse împreună cu Wilwulf 
fusese acasă la ea, unde el era un străin care încerca să se 
adapteze. Ea nu-l văzuse niciodată în mediul lui, nu-l observase 
mișcându-se printre oamenii lui, nu-l auzise vorbind cu familia, 
cu vecinii și cu supușii lui. Abia dacă îl cunoștea. 

Când ajunse, în sfârșit, să vadă orașul, se opri și aruncă o 
privire lungă. 

Era o așezare mare: câteva sute de case erau înghesuite la 
piciorul unui deal și o ceaţă umedă plutea pe deasupra 
acoperișurilor de stuf. Orașul era înconjurat de o fortificaţie de 
pământ, fără îndoială de apărare și de contracarare a atacurilor 
vikingilor. Două biserici mari din piatră albicioasă și șindrilă 
ieșeau în evidenţă peste masa de lemn maroniu. Una părea să 
facă parte dintr-un grup de clădiri monastice înconjurat de un 
șanț și de un gard, fiind, fără îndoială, mănăstirea la care 
chipeșul frate Aldred se ocupa de scriptoriu. Abia aștepta să-l 
revadă pe Aldred. 

Cealaltă biserică părea să fie o catedrală, pentru că alături de 
ea se afla o casă cu două etaje, care putea fi locuinţa 
episcopului, fratele lui Wilwulf, Wynstan, care urma să devină în 
curând cumnatul Ragnei. Spera că el avea să se poarte cu ea ca 
un frate mai mare. 

O clădire de piatră fără clopotniţă era probabil locuinţa 
trezorierului și adăpostea o cantitate de argint ce trebuia păzită 
de hoţi. Ea aflase că moneda engleză era de încredere: 


puritatea monedelor de argint era reglementată cu grijă de 
rege, care aplica pedepse brutale pentru falsificatori. 

Probabil că erau mai multe biserici de mărimea aceasta în 
oraș, dar construite din lemn, asemenea caselor. 

În vârful dealului, dominând orașul, era un complex fortificat - 
douăzeci sau treizeci de clădiri diverse, înconjurate de un zid 
solid. Acela trebuie să fi fost sediul conducătorului, reședința 
contelui, casa lui Wilwulf. 

„Şi de acum și casa mea“, se gândi Ragna cu nervozitate. 

Nu existau clădiri din piatră, dar asta nu o surprindea: 
normanzii începuseră doar de foarte puţin timp să construiască 
donjoane și porţi din piatră, iar cele mai multe dintre ele erau 
mult mai simple și mai grosolane decât castelul tatălui ei de la 
Cherbourg. Fără îndoială că aici avea să se simtă mai în 
nesiguranţă. 

Ea știa de mult timp că englezii erau slabi. Vikingii atacaseră 
pentru prima dată ţara aceasta cu două secole în urmă, iar 
englezii încă nu erau în stare să pună capăt definitiv acestor 
raiduri. Oamenii de aici erau mai pricepuţi la bijuterii și la 
broderii decât la luptă. 

Îi trimise pe Cat și pe Bern înainte, ca să anunţe sosirea ei. Ea 
îi urmă încet, ca să-i lase timp lui Wilwulf să le pregătească 
primirea. Trebui să-și suprime dorinţa de a o goni pe Astrid la 
galop. Era disperat de dornică să-l strângă în braţe pe Wilwulf și 
detesta fiecare minut de întârziere, dar voia în același timp să-și 
facă o intrare demnă. 

În ciuda ploii mărunte și reci, orașul era foarte preocupat de 
comerţ: oamenii cumpărau pâine și bere, caii și căruțele livrau 
saci și butoaie, iar negustorii ambulanți și prostituatele mergeau 
pe străzile noroioase. Dar treburile se opriră când Ragna și 
anturajul ei se apropiată. Formau un grup mare, erau bogat 
îmbrăcaţi, iar soldaţii ei aveau tunsoarea aspră care-i evidenția 
ca fiind normanzi. Oamenii priveau și arătau spre ei. Ghiciseră, 
probabil, cine era Ragna: nunta ce se apropia era cu siguranţă 
cunoscută în oraș, iar oamenii păreau să fi așteptat de mult 
sosirea ei. 

Privirile lor erau îngrijorate și ea presupuse că nu erau siguri 
cum să se poarte cu ea. Era un uzurpator străin, venit să-l fure 
pe cel mai eligibil bărbat din vestul Angliei de lângă 
merituoasele fete locale? 


Ea observă că, instinctiv, oamenii ei formaseră un cerc 
protector în jurul ei. Înţelese că era o greșeală: oamenii din 
Shiring aveau nevoie să-și vadă prinţesa. 

— Părem prea defensivi, îi spuse ea lui Bern. Nu merge așa. 
Tu și Odo călăriţi la zece pași în faţă. Spune-le celorlalţi să stea 
mai în spate. Lasă oamenii să mă vadă. 

Bem păru îngrijorat, dar schimbă formaţia după cum i se 
ceruse. A 

Ragna începu să interacţioneze cu oamenii. Intâlnea privirile 
unor persoane și le zâmbea. Cei mai mulţi oameni ar fi 
considerat că era dificil să nu-i întoarcă zâmbetul, dar aici 
simţea multă reţinere. O femeie făcu o încercare de salut cu 
mâna și Ragna îi răspunse. Mai mulţi lucrători care puneau 
acoperișul pe o casă se opriră din muncă și îi strigară ceva: 
vorbeau într-o engleză cu un accent puternic pe care n-o putea 
înțelege, așa că nu era sigură dacă erau binecuvântări sau 
batjocuri, dar ea le trimise oricum un sărut. Câţiva privitori 
zâmbiră aprobator. Câţiva bărbaţi care beau în fața unei berării 
își fluturară pălăriile prin aer și aclamară. Alţi spectatori le 
urmară exemplul. 

— Așa-i mai bine, spuse Ragna, iar anxietatea ei se mai 
domoli. 

Zgomotul atrăgea oamenii afară din case și din magazine, 
pentru a vedea ce se întâmpla, și mulţimea din faţă se îngroșa. 
Toată lumea îi urma suita și, când Ragna se îndreptă în sus, pe 
deal, spre complex, zumzetul se transformă într-un vuiet. 
Entuziasmul lor era molipsitor. Cu cât zâmbea mai mult, cu atât 
mai tare aclamau ei; și cu cât aclamau mai tare, cu atât mai 
mult se înveselea ea. 

Parapetul de lemn avea o poartă dublă și ambele părţi erau 
deschise. Imediat după porţi se adunase o altă mulţime, 
probabil servitorii și ajutoarele din gospodăria lui Wilwulf. 
Începură cu toţii să aplaude când Ragna își făcu apariţia. 

Incinta nu era foarte diferită de cea de la Cherbourg, cu 
excepţia castelului. Existau locuinţe, grajduri și depozite. 
Bucătăriile erau deschise. Una dintre case era de două ori mai 
mare și avea ferestre în ambele capete: aceea trebuia să fie 
sala cea mare, unde contele ţinea întâlnirile și unde organiza 
banchete. Celelalte case erau probabil locuințele oamenilor 
importanţi și ale familiilor lor. 


Mulțimea forma două rânduri și, evident, se așteptau cu toţii 
ca Ragna să călărească printre ei în timp ce se îndrepta spre 
sala cea mare. Ea trecu încet, oferindu-și timp să privească 
feţele oamenilor și să le zâmbească. Aproape fiecare expresie 
era binevoitoare și fericită; doar câţiva păreau evazivi, probabil 
îngrijoraţi să-și exprime vreo părere înainte să aibă mai multe 
dovezi că ea era în regulă. 

În faţa ușii casei celei lungi stătea Wilwulf. 

Era exact așa cum și-l amintea, înalt și cu membrele 
dezlânate, cu o claie de păr blond și mustață, dar fără barbă. 
Purta o pelerină roșie, cu o broșă emailată. Avea un zâmbet 
larg, dar relaxat, de parcă se despărţiseră abia ieri, nu în urmă 
cu două luni. El stătea în picioare în ploaie, fără pălărie, fără să-i 
pese că avea să se ude. Își deschise braţele larg într-un gest de 
bun venit. 

Ragna nu se mai putu abtine. Sări de pe cal și alergă spre el. 
Spectatorii  aclamară această manifestare de entuziasm 
nestăvilit. Zâmbetul lui se lărgi și mai mult. Ea se aruncă în 
braţele lui și îl sărută pasional. Aclamaţiile deveniră tunătoare. 
lar când ea își puse braţele în jurul gâtului lui și sări cu 
picioarele în jurul taliei lui, mulțimea înnebuni. 

Ragna îl sărută puternic, dar nu prea lung, apoi reveni cu 
picioarele pe pământ. Puţină vulgaritate putea duce foarte 
departe. 

Rămaseră în picioare, zâmbind unul spre altul. Ragna ar fi 
vrut să facă dragoste și simţi că el știa ce se petrece în mintea 
ei. 

Lăsară oamenii să mai aclame încă un minut, apoi Wilwulf o 
apucă de mână și intrară, unul lângă altul, în sala cea mare. 

Acolo aștepta un grup mai mic și urmară alte aplauze. Când 
ochii Ragnei se obișnuiră cu lumina din interior, observă un grup 
cam de zece oameni, mai bogat îmbrăcaţi decât cei de afară, și 
presupuse că era familia lui Wilwulf. 

Cineva făcu un pas în faţă și ea recunoscu urechile mari și 
ochii apropiaţi ai lui Wynstan. 

— Episcop Wynstan, spuse ea. Sunt bucuroasă să ne 
revedem. 

EI îi sărută mâna. 

— Sunt fericit că ai ajuns aici și mândru pentru rolul modest 
pe care l-am avut în rezolvarea aranjamentelor necesare. 


— Lucru pentru care îţi mulțumesc. 

— Ai avut o călătorie lungă. 

— Cu siguranţă am ajuns să-mi cunosc puţin ţara. 

— Şi ce crezi despre ea? 

— E un pic cam umedă. 

Toată lumea râse, ceea ce-i făcu plăcere Ragnei, dar știa că 
nu era momentul pentru această sinceritate nevinovată și 
adăugă imediat o minciună: 

— Englezii au fost prietenoși și amabili. Îi iubesc. 

— Îmi pare foarte bine, răspunse Wynstan, aparent crezând-o. 

Ragna simţi că roșește. Se simţise mizerabil încă de când 
pusese piciorul în Anglia. Berăriile erau murdare, oamenii erau 
neprietenoși, berea era un înlocuitor slab al cidrului, iar ea 
fusese jefuită. Dar nu, se gândi ea, acesta nu era tot adevărul. 
Maica Agatha o primise foarte bine, iar băiatul acela de la bac 
fusese de mare ajutor. Fără îndoială, englezii erau un amestec 
de bine și de rău, la fel cum erau și normanzii. lar normanzii nu 
aveau pe nimeni ca Wilwulf. 

Purtă o conversaţie de complezenţă cu familia, oprindu-se 
adesea ca să caute în memorie cuvântul anglo-saxon cel mai 
potrivit, zâmbind spre el de câte ori putea și simțind o tresărire 
de plăcere de fiecare dată când recunoștea o trăsătură 
familiară: falca lui puternică, ochii lui gri-albăstrui, mustaţa 
blondă pe care tânjea să o sărute din nou. De fiecare dată când 
îl privea, observa că el se uita la ea, afișând un zâmbet de 
mândrie, cu o urmă de pasiune ascunsă în spatele ei. Asta o 
făcu să se simtă bine. 

Wilwulf îi prezentă apoi un alt bărbat înalt, cu o mustață 
blondă și stufoasă. 

— Permite-mi să ţi-l prezint pe cel mai tânăr dintre fraţii mei 
vitregi, Wigelm, lordul de Combe. 

Wigelm o privi din cap până-n picioare. 

— Pe cuvântul meu, ești foarte bine-venită, spuse el. 

Cuvintele lui erau amabile, dar rânjetul lui o făcu pe Ragna să 
se simtă incomod, deși era obișnuită cu bărbaţii care se holbau 
la trupul ei. Wigelm confirmă repulsia ei instinctivă când spuse: 

— Sunt convins că Wilf ţi-a explicat că noi, cei trei fraţi, 
împărţim totul, inclusiv femeile. 


Această glumă îi făcu pe bărbaţi să râdă zgomotos. Femeile 
care erau de faţă nu o găsiră la fel de amuzantă, iar Ragna se 
hotărî să o ignore. 

— lar aceasta este mama mea vitregă, Gytha, spuse Wilwulf. 

Ragna văzu o femeie formidabilă, având în jur de cincizeci de 
ani. Era scundă - probabil că fiii ei moșteniseră fizicul tatălui lor, 
presupuse Ragna. Părul ei lung și cărunt încadra o faţă 
frumoasă, cu sprâncene accentuate. Ragna intuia o oarecare 
viclenie și o voinţă puternică. Simţea că această femeie urma să 
fie o forţă în viaţa ei, bună sau rea, și îi oferi un compliment 
lingușitor: 

— Cât de mândră trebuie să fii pentru că ai dat Angliei trei 
bărbaţi remarcabili! 

— Eşti foarte amabilă, spuse Gytha fără să zâmbească, ceea 
ce o făcu pe Ragna să-și spună că Gytha avea să cedeze cu 
greutate la farmecul ei. 

— Gytha îţi va arăta împrejurimile, apoi vom lua cina, spuse 
Wilwulf. 

— Splendid, răspunse Ragna. 

Gytha o conduse. Cameristele Ragnei așteptau afară. 

— Cat, vino cu mine! Ceilalţi să aștepte! spuse Ragna. 

— Nu-ţi face griji, ne vom ocupa de tot ce-ţi trebuie, zise 
Gytha. 

Ragna nu era pregătită să cedeze controlul. 

— Unde sunt bărbaţii? o întrebă ea pe Cat. 

— La grajduri, îngrijesc caii. 

— Spune-i lui Bem să rămână cu bagajele până când trimit 
după el. 

— Da, doamna mea. 

Gytha o conduse pe Ragna prin împrejurimi. Era clar, după 
respectul pe care i-l arătau cu toţii, că Gytha era stăpâna și, 
totodată, persoana responsabilă pentru viața domestică a lui 
Wilwulf. Ragna se gândi că acest lucru ar fi trebuit să se 
schimbe. Nu avea de gând să-i permită soacrei ei să-i spună ce 
să facă. 

Trecură pe lângă locuinţele sclavilor și intrară în grajduri. 
Locul era înghesuit, iar Ragna observă că grăjdarii englezi nu 
vorbeau cu cei normanzi. Îi displăcea acest lucru. Își puse braţul 
în jurul lui Bem și, ridicând vocea, spuse: 


— Dragi englezi, acesta este prietenul meu, Bem Uriașul. Se 
poartă foarte frumos cu caii - ea îi luă mâna și i-o ridică - și cu 
femeile. 

Din partea bărbaţilor se auzi un chicotit înfundat. Glumeau 
întotdeauna în legătură cu mărimea penisului, care, credeau ei, 
era corelată cu dimensiunile palmelor - iar palmele lui Bem erau 
uriașe. 

— Este amabil cu femeile, repetă ea, observând că ei 
așteptau acum poanta finala. Ea aruncă o privire de jur 
împrejur, apoi spuse: Trebuie să fie. 

Toţi râseră și gheaţa se sparse. 

Apoi Ragna spuse: 

— Dacă oamenii mei fac greșeli când vă vorbesc limba, fiţi 
amabili cu ei și poate că și ei vă vor învăţa câteva cuvinte în 
franceza normandă. Atunci veţi ști ce să le spuneţi fetelor 
franceze pe care le veţi întâlni... 

Ei râseră din nou, iar ea știu că formase o legătură cu ei. 
Plecă înainte ca râsul să se stingă de tot. 

Gytha îi arătă apoi o clădire de dimensiuni duble, care era 
cazarma militarilor. 

— Nu voi intra acolo, spuse Ragna. 

Era un dormitor bărbătesc și ar fi fost prea îndrăzneţ din 
partea ei. Era o linie foarte subţire între a fi o femeie încântător 
de cochetă și o stricată demnă de dispreţ, iar un străin trebuia 
să fie deosebit de atent să nu o încalce. 

Oricum, ea observă că erau o mulţime de bărbaţi care se 
învârteau pe afară și își aminti că grajdurile erau aglomerate. 

— Atât de mulţi bărbaţi, îi spuse ea Gythei. Se întâmplă ceva? 

— Da. Wilf adună o armată. 

Era a doua oară când Ragna auzea pe cineva spunându-i Wilf. 
Era, evident, forma familiară a numelui său. 

— Galezii din sud ne-au atacat de dincolo de frontieră, 
continuă Gytha. Uneori fac așa în această perioadă a anului - 
după recoltă, când hambarele noastre sunt pline. Dar nu-ţi face 
griji, Wilf nu va pleca decât după nuntă. 

Ragna simţi un fior de teamă: bărbatul ei pleca la luptă 
imediat după căsătorie. Era normal, desigur - îl văzuse de multe 
ori pe tatăl ei plecând, înarmat până în dinţi, să omoare sau să 
fie omorât, dar nu se obișnuise niciodată cu asta. Era speriată 
de câte ori contele Hubert pleca la război și avea să fie speriată 


de câte ori Wilwulf urma să facă același lucru. Încercă să-și 
scoată asta din minte. Avea alte lucruri la care să se gândească. 

Sala cea mare se afla în centrul incintei. Pe una dintre părți 
era un amestec de clădiri domestice: bucătăria, brutăria, 
distileria și câteva depozite. Pe cealaltă parte se găseau 
locuinţele individuale. 

Ragna intră în bucătărie. Așa cum era obiceiul, bucătarii erau 
bărbaţi, dar erau asistați de aproximativ șase femei și fete. Ea îi 
salută politicos pe bărbaţi, deși era mai interesată de femei. O 
femeie masivă, frumoasă, în jur de treizeci de ani, îi atrase 
atenţia - părea genul care putea să fie lider. 

— Cina miroase bine! îi spuse Ragna. 

Femeia îi oferi un zâmbet prietenos. 

— Cum te numești? o întrebă Ragna. 

— Gildathryth, doamna mea, dar mi se spune Gilda. 

Lângă Gilda se afla o fată care curăța noroiul de pe o 
grămadă uriașă de morcovi sănătoși. Semăna un pic cu Gilda și 
Ragna spuse: 

— Copila asta drăguță este rudă cu tine? 

Era o presupunere destul de simplă: într-o comunitate mică, 
cei mai mulţi oameni erau cumva înrudiţi. 

— Este fata mea, Winthryth, spuse Gilda cu mândrie. Are 
doisprezece ani. 

— Bună, Winthryth! Când o să crești, o să gătești și tu mese 
delicioase ca mama ta? 

Fata era prea timidă ca să vorbească, dar încuviinţă din cap. 

— Ei bine, îți mulţumesc pentru că speli morcovii, spuse 
Ragna. Când o să mănânc unul, o să mă gândesc la tine. 

După ce o văzu pe fată radiind de plăcere, Ragna părăsi 
bucătăria. 

În următoarele câteva zile, trebuia să stea de vorbă cu toată 
lumea care locuia sau lucra în incintă. Avea să îi fie greu să-și 
amintească toate numele, dar se străduia. Trebuia să-i întrebe 
despre copii și nepoți, despre boli și superstiții, despre casele și 
hainele lor. Nu era nevoie să se prefacă interesată: întotdeauna 
fusese curioasă în legătură cu viaţa de zi cu zi a oamenilor din 
jurul ei. 

Cat avea să afle mai multe, în special dacă engleza ei se 
îmbunătăţea. La fel ca Ragna, și ea se împrietenea repede cu 
oamenii, așa că, în curând, slujnicele aveau să îi împărtășească 


bârfele: ce spălătoreasă avea un iubit, cărui grăjdar îi plăcea să 
se culce cu bărbaţi, și nu cu femei, cine fura de la bucătărie, 
cărui militar îi era frică de întuneric. 

Ragna și Gytha se îndreptară apoi spre locuinţe. Cele mai 
multe aveau jumătate din lungimea sălii mari, dar nu toate erau 
de aceeași calitate. Aveau stâlpi solizi la colţuri și acoperiș de 
stuf, iar cele mai multe aveau ziduri din nuiele și chirpici - 
crengi împletite cu rămurele și acoperite cu un amestec de noroi 
cu paie. Cele mai bune trei case se aflau imediat în spatele sălii 
mari. Acestea aveau pereţii din scânduri verticale, îmbinate bine 
una lângă alta și înfipte într-o grindă solidă de lemn. 

— Care dintre ele este a lui Wilwulf? întrebă Ragna. 

Gytha arătă spre clădirea centrală. Ragna se îndreptă spre 
intrare, dar Gytha îi spuse: 

— Poate că ar trebui să aștepți să fii invitată. 

Ragna zâmbi și intră, urmată de Cat. Gytha intră ultima, cu un 
aer reticent. 

Ragna fu mulţumită să vadă un pat jos, suficient de lat pentru 
două persoane, cu o saltea mare și o grămadă atrăgătoare de 
pături vopsite în culori deschise. Altfel, locul avea un aer militar, 
cu arme ascuţite și armuri strălucitoare atârnate în cuie pe 
pereţi - poate că era pregătită pentru apropiatul conflict al lui 
Wilwulf cu galezii din sud. Celelalte obiecte personale ale lui 
Wilwulf erau depozitate în câteva cufere mari din lemn. Pe 
perete era o tapiserie bine lucrată, ce prezenta o scenă de 
vânătoare. Nu păreau să existe materiale pentru scris și nici 
cărți. 

Ragna ieși din nou și văzu în spatele casei lui Wilwulf o altă 
casă bine lucrată. Când se îndreptă în direcţia ei, Gytha spuse: 

— Poate că ar trebui să-ți arăt locuinţa ta. 

Ragna nu dorea ca Gytha să-i spună ce să facă și simţea 
nevoia să îi arate clar acest lucru, mai degrabă mai devreme 
decât mai târziu. Fără să se oprească, întrebă: 

— A cui este casa aceea? 

— Este a mea. Dar nu poţi să intri. 

Ragna se întoarse. 

— Nici o clădire din această incintă nu este închisă pentru 
mine, spuse ea încet, dar ferm. Sunt pe cale să mă mărit cu 
contele. Doar el îmi poate spune ce să fac. Eu voi fi stăpâna aici. 

Intră în casă, iar Gytha o urmă. 


Locul era bogat mobilat. Remarcă un scaun tapiţat, 
confortabil, asemănător cu cele folosite de regi. Pe masă se 
aflau un coș cu pere și un butoi mic, în genul celor care 
conţineau, de obicei, vin. În cuiere erau atârnate rochii scumpe 
din lână și pelerine. 

— Foarte frumos, spuse Ragna. Fiul tău vitreg este drăguţ cu 
tine. 

— Şi de ce n-artrebui să fie? întrebă Gytha defensiv. 

— Chiar așa, zise Ragna ieșind. 

Gytha spusese „poate că ar trebui să-ţi arăt locuinţa ta“ și 
asta sugera că Ragna urma să aibă o locuinţă separată de 
aceea a lui Wilwulf. Nu era un aranjament neobișnuit, dar, 
cumva, ea nu-l prevăzuse. Soţia unui nobil bogat avea adesea o 
a doua casă în apropiere, pentru copii și pentru bonele acestora; 
își petrecea unele nopţi acolo și altele cu soţul ei. Oricum, Ragna 
nu se așteptase să petreacă vreo noapte departe de Wilwulf 
înainte ca bebelușii să impună acest lucru. Casele separate 
păreau o măsură prematură și își dorea ca Wilwulf să fi discutat 
cu ea despre acest aspect. Dar ei nu avuseseră ocazia să 
discute despre nimic. 

Se simţea incomod, cu atât mai mult cu cât Gytha era cea 
care îi spusese despre acest aranjament. Ragna știa că mamele 
puteau fi irațional de ostile cu femeile fiilor lor și, probabil, asta 
se aplica și în cazul mamelor vitrege. Ragna își aminti un 
incident, când fratele ei, Richard, fusese prins îmbrăţișând o 
spălătoreasă pe meterezele castelului din Cherbourg. Mama lor, 
Genevieve, dorise ca fata să fie biciuită. Era normal ca ea să nu 
vrea ca o servitoare să rămână însărcinată cu fiul său, dar 
Richard doar o mângâiase pe fată între picioare, iar Ragna era 
destul de sigură că toţi adolescenţii făceau asta ori de câte ori 
aveau ocazia. Dar era evident că în furia lui Genevieve era mai 
mult decât prudenţă. Era posibil ca o mamă - sau o mamă 
vitregă - să fie geloasă pe iubitele fiilor săi? Gytha era 
neprietenoasă cu Ragna pentru că rivalizau în lupta pentru 
afecțiunea lui Wilwulf? 

Ragna era neliniștită din cauza acestui lucru, dar nu extrem 
de îngrijorată. Ştia ce simţea Wilwulf pentru ea și era 
încrezătoare că putea să-i păstreze dragostea. Dacă ea dorea 
să-și petreacă fiecare noapte în patul lui, așa avea să se 


întâmple; și urma să se asigure că el avea să fie fericit pentru 
asta. 

Își îndreptă apoi pașii spre ultima dintre cele trei case. 

— Asta este locuinţa lui Wigelm, spuse Gytha, dar de data 
asta nu mai încercă să o împiedice pe Ragna să intre. 

Interiorul casei lui Wigelm avea un aspect provizoriu și Ragna 
presupuse că el își petrecea mult timp la Combe, orașul al cărui 
stăpân era. Însă acum se afla aici, așezat, împreună cu alţi trei 
bărbaţi tineri, în jurul unei carafe cu bere, jucând zaruri și 
pariind cu câţiva penny de argint. Când o văzu pe Ragna, el se 
ridică în picioare. 

— Intră, intră, spuse el. 

Casa părea, dintr-odată, mai caldă. 

Ea regretă imediat că intrase, dar nu dorea să se retragă în 
grabă, de parcă ar fi fost speriată. Voia să își sublinieze dreptul 
de a merge oriunde poftea. Ignoră zeflemeaua lui Wigelm și 
spuse: 

— Tu nu ești însurat? 

— Soţia mea se află la Combe - supraveghează reconstrucţia 
casei noastre de acolo după raidul viking. Dar va veni încoace 
pentru nunta ta. 

— Cum o cheamă? 

— Mildburg, dar i se spune Milli pe scurt. 

— Abia aştept să o întâlnesc. 

Wigelm se apropie și cobori vocea, spunându-i pe un ton 
intim: 

— Nu vrei să iei loc și să împărţi o cană de bere cu mine? Te 
vom învăţa să joci zaruri dacă vrei. 

— Nu astăzi. 

Nonșalant, el își puse mâinile pe sânii ei și îi strânse. 

— Să fiu al naibii, chiar sunt mari! 

Cat scoase un sunet de indignare. 

Ragna făcu un pas înapoi și îi dădu mâinile la o parte. 

— Dar nu sunt pentru tine, spuse ea. 

— Doar verificam bunurile înainte să fie cumpărate de fratele 
meu. 

Aruncă o privire spre prietenii lui și, ca la un semnal, aceștia 
izbucniră în râs. 

Ragna se uită spre Gytha și observă o urmă de rânjet pe faţa 
ei. Apoi spuse: 


— Data viitoare când vor ataca vikingii, sper ca voi, bărbaţii 
curajoși, să fiți acolo ca să-i întâmpinați. 

Wigelm fu redus la tăcere, incapabil să-și dea seama dacă era 
un compliment sau o înjurătură. 

Ragna se folosi de această ocazie ca să plece. 

Un bărbat putea fi pedepsit pentru că atingea sânii unei 
femei, dar Ragna nu voia să facă mare caz din acest incident. 
Oricum, jură că avea să găsească o cale de a-l pedepsi pe 
Wigelm. 

Afară, se întoarse spre Gytha și spuse cu subînţeles: 

— Deci Wilf a pregătit o casă pentru mine? 

Era responsabilitatea lui Wilwulf să se asigure că ea stătea 
confortabil. Probabil că el o lăsase pe Gytha să facă pregătirile, 
dar Ragna avea să i se plângă lui, nu Gythei, dacă nu era 
satisfăcută și ea dorea ca aceasta să înţeleagă ideea din capul 
locului. 

— Pe aici, spuse Gytha. 

Alături de casa lui Wigelm se afla o clădire mai modestă, cu 
pereţi din nuiele și chirpici. Gytha intră și Ragna o urmă. 

Era mobilată corespunzător, având un pat, o masă și câteva 
bănci și cufere, precum și o mulţime de căni și boluri de lemn. 
Lângă vatră se afla o stivă de lemne de foc și un butoi care, 
probabil, conţinea bere. Locul era lipsit de orice urmă de lux. 

Ragna simţi că era un bun venit cam jalnic. 

Intuind reacţia ei, Gytha spuse ezitant: 

— Fără îndoială că ţi-ai adus propriile decoraţiuni de pus pe 
pereţi și așa mai departe. 

Ragna nu adusese nimic: se așteptase ca totul să-i fie pus la 
dispoziţie. Avea bani să cumpere orice și-ar fi dorit, dar nu asta 
era ideea. 

— Pături? întrebă ea. 

Gytha ridică din umeri. 

— Pentru ce ai nevoie de pături? Cei mai mulţi oameni dorm 
înveliți în pelerine. 

— Am observat că Wilf are o mulţime de pături în casa lui. 

Gytha nu răspunse. Apoi Ragna privi în jur, la pereţi. 

— Nu sunt destule cuiere, zise ea. Nu te gândeai că o mireasă 
ar putea să aibă o mulţime de haine de atârnat? 

— Poţi să mai pui cuiere. 

— Va trebui să împrumut un ciocan. 


Gytha  păru nedumerită, apoi înţelese că Ragna era 
sarcastică. 

— O să-ţi trimit un tâmplar. 

— Locul este prea mic. Am cinci slujnice și șapte soldaţi. 

— Bărbaţii pot fi cazaţi în oraș. 

— li prefer aproape de mine. 

— S-ar putea să nu fie posibil. 

— Vom vedea. 

Ragna era furioasă și rănită. Oricum, avea nevoie să se 
gândească și să facă un plan înainte să acţioneze. Se întoarse 
spre Cat. 

— Adu-le pe celelalte slujnice și spune-le bărbaţilor să care 
bagajele. 

Cat ieși. Gytha încercă să preia inițiativa. Adoptând un ton 
autoritar, spuse: 

— Vei locui aici, iar când Wilf va dori să-și petreacă noaptea 
cu tine, fie va veni el aici, fie te va invita în casa lui. Nu trebuie 
să mergi niciodată neinvitată în patul lui. 

Ragna ignoră remarca. Ea și Wilf aveau să descurce aceste 
lucruri fără amestecul mamei lui vitrege. Rezistă tentaţiei de a 
spune acest lucru. Se săturase de Gytha. 

— Îţi mulţumesc pentru că mi-ai arătat împrejurimile, zise ea 
pe un ton de concediere. 

Gytha ezită. 

— Sper că totul este în regulă. 

Gytha se așteptase, probabil, la o tânără fată străină, 
înspăimântată, pe care putea pune presiune. Acum, presupunea 
Ragna, își revizuia temătoare atitudinea. 

— Vom vedea, zise Ragna misterios. 

Gytha încercă din nou. 

— Ce-i vei spune lui Wilf despre cazarea ta? 

— Vom vedea, repetă Ragna. 

Era evident că Ragna dorea ca Gytha să plece, dar aceasta îi 
ignora semnalele. Fusese cea mai importantă femeie vreme de 
ani întregi și poate că nu putea crede că era posibil să 
primească ordine de la o altă femeie. Ragna trebuia să se 
poarte mai dur. 

— Nu mai am nevoie de tine în momentul ăsta, spuse ea; iar 
când Gytha continuă să rămână, ea ridică tonul și zise: Poţi să 
pleci! 


Gytha roși de rușine și de furie, dar până la urmă ieși. 

Cat reveni împreună cu bărbaţii, care cărau cufere și saci. 
Stivuiră bagajele lângă perete. 

— Locul ăsta este foarte înghesuit cu noi toţi aici, spuse Cat. 

— Bărbaţii vor fi nevoiţi să doarmă altundeva. 

— Unde? 

— Undeva în oraș. Dar nu despachetaţi. Doar ce aveţi nevoie 
pentru o noapte. 

Episcopul Wynstan intră pe ușa deschisă. 

— Bine, bine, spuse el. Deci asta este noua ta casă. 

— Așa pare, zise Ragna. 

— Nu te satisface? 

— O să discut asta cu Wilf. 

— Bună idee! El nu-și dorește altceva decât să fii fericită. 

— Mă bucur. 

— Am venit pentru zestrea ta. 

— Serios? 

Wynstan se agită puternic. 

— Ai adus-o? 

— Desigur. 

— Douăzeci de lire de argint. Așa am convenit cu tatăl tău. 

— Da. 

— Atunci, poate că ar trebui să mi-o dai. 

Ragna nu avea încredere în Wynstan și solicitarea lui îi ascuți 
bănuielile. 

— Ar trebui să i-o dau lui Wilf atunci când ne căsătorim. Asta 
este ceea ce ai convenit cu tatăl meu. 

— Dar trebuie să-i număr. 

Ragna dorea ca Wynstan să nu știe nici măcar în ce cutie se 
aflau banii. 

— Îi poţi număra în dimineaţa nunţii. Apoi, după ce ne 
spunem jurămintele, îi vor fi înmânaţi soțului meu. 

Wynstan îi aruncă o privire în care se amestecau antipatia și 
respectul. 

— Cum dorești, desigur, spuse el și ieși. 

x x X 

A doua zi, Ragna se trezi înainte de zori. 

Se gândi mult la ce urma să poarte. Cu o zi în urmă, sosise 
acolo într-o rochie cafenie și o pelerină roșie, o ţinută asortată, 
dar hainele erau umede și murdare, iar ea nu arătase cel mai 


bine. În ziua aceea își dorea să arate ca o floare care se 
deschidea la lumina zilei. Alese o rochie galbenă din mătase, cu 
broderie la guler, la mâneci și la tiv. Cat o spălă la colţurile 
ochilor și îi perie părul roșu și bogat, apoi îi legă o eșarfa verde 
pe cap. 

Cât încă era întuneric, Ragna mâncă niște pâine înmuiată în 
bere slabă și se concentră asupra a ceea ce era pe cale să facă. 
Peste noapte petrecuse mult timp gândindu-se la strategia ei. 
Wigelm trebuia pedepsit, dar mai era și o problemă secundară. 
Sarcina ei cea mai mare era să dovedească rapid că ea, și nu 
Gytha, era responsabilă de acum pentru viaţa casnică a lui Wilf. 
Ragna nu dorea o ceartă, dar nu putea lăsa domnia Gythei să 
continue nici măcar încă o zi, căci fiecare moment în care părea 
că acceptă asta o făcea să devină tot mai slabă. Trebuia să 
acţioneze imediat. 

Totuși, era riscant. Ar fi putut să-l nemulţumească pe viitorul 
ei soţ, iar asta ar fi fost destul de rău; dar, și mai grav, ar fi 
putut să piardă lupta cu Gytha în această fază, iar asta s-ar fi 
putut permanentiza. 

Cat îi dădu inelul pentru braţ pe care-l cumpărase de la 
Cuthbert, la Dreng's Ferry, și Ragna îl strecură în punga de piele 
atârnată de centura ei. 

Apoi ieși din casă. La orizont, spre est, se vedea o ușoară 
sclipire argintie. Peste noapte plouase și pământul era noroios 
sub picioarele ei, dar ziua promitea să fie strălucitoare. Jos, în 
orașul întunecat, clopotele mănăstirii anunțau zorii zilei. 
Complexul abia începea să se trezească la viaţă: văzu un băiat 
sclav, într-o tunică uzată, ducând un braţ de lemne de foc, apoi 
o slujnică trupeșă cărând o găleată de lapte proaspăt, ce scotea 
aburi în frigul dimineţii. Toţi ceilalți păreau să fie încă în paturile 
lor calde, cu ochii închiși, prefăcându-se că ziua nu începuse. 

Ragna traversă curtea până la casa lui Wilf, văzând doar o 
singură persoană până acolo. O femeie tânără stătea în picioare 
în faţa ușii Gythei, sprijinită de perete și căscând. O observă pe 
Ragna și se ridică. 

Ragna zâmbi. Gytha o ţinea sub supraveghere, nu-și asuma 
nici un risc. Din întâmplare, asta servea scopurilor Ragnei în ziua 
aceea. 

Se duse spre ușa lui Wilf, urmărită de slujnică. 


Brusc, îi trecu prin minte că era posibil ca Wilf să-și încuie ușa 
peste noapte: unii oameni făceau asta, dar ar fi putut să-i strice 
planul. 

Când ridică zăvorul însă, ușa se deschise și ea se relaxă. 
Poate că Wilf se gândea că, dacă și-ar fi încuiat ușa peste 
noapte, ar fi putut să pară fricos în ochii oamenilor săi. 

Cu colţul ochiului o văzu pe servitoarea care o supraveghea 
intrând în casa Gythei. 

Wilf avea un alt motiv pentru care se simţea încrezător. Când 
Ragna păși înăuntru, auzi un mârâit profund: Wilf avea un câine 
care-l avertiza în legătură cu prezenţa intrușilor. 

Ragna privi spre locul în care știa că se află patul. De la 
tăciunii din vatră venea o strălucire ușoară și o lumină slabă 
intra prin ferestrele mici. Văzu o siluetă ridicându-se din pat și 
întinzându-se după arme. 

— Cine-i acolo? întrebă Wilf apoi. 

Ragna spuse încet: 

— Bună dimineaţa, stăpânul meu! 

Il auzi cum chicotește. 

— Acum, că ești aici, chiar este o dimineaţă bună, zise el 
întinzându-se din nou. 

Pe podea se vedea o mișcare și ea observă un mastiff mare, 
care își reluă locul de lângă foc. 

Se așeză pe marginea patului. Era un moment delicat: mama 
ei o implorase să nu se culce cu Wilf înainte de ceremonie. El va 
dori asta, spunea Genevieve, și Ragna știa că și ea ar fi vrut. Dar 
era hotărâtă să reziste tentaţiei. Nu putea spune cu precizie 
pentru ce era atât de important, mai ales că deja o făcuseră o 
dată. Probabil că senzaţia mamei ei era legată de cât de 
bucuroși aveau să fie amândoi pentru această căsătorie, când, 
în sfârșit, puteau ceda dorințelor fără teamă sau vinovăţie. 

Chiar și așa, îl sărută, aplecându-se peste pieptul lui larg. Apoi 
apucă marginea păturii lui cu ambele mâini, ţinând-o ca pe o 
barieră suplimentară între corpurile lor. După aceea își cobori 
încet capul până când buzele li se întâlniră. Scoase un sunet 
șoptit de satisfacţie. 

Își plimbă limba prin gura lui, simţindu-i buzele moi și ţepii din 
mustață. El își îngropă palma uriașă în părul ei des, 
desprinzându-i eșarfa. Dar când întinse cealaltă mână spre sânii 
ei, ea se desprinse. 


— Am un dar pentru tine, spuse ea. 

— Ai mai multe, zise el cu vocea îngroșată de dorinţă. 

— Ti-am luat de la Rouen o minunată centură cu o cataramă 
de argint, dar mi-a fost furată în timpul călătoriei. 

— Unde? întrebă el. Unde ai fost jefuită? 

El era responsabil pentru respectarea legii și a ordinii în zonă, 
ea știa asta, iar furtul se reflecta negativ asupra lui. 

— Între Mudeford și Dreng's Ferry. Hoţul purta o cască veche. 

— lronface, spuse el nervos. Consilierul din Mudeford a 
scormonit pădurea, dar nu i-a putut găsi ascunzătoarea. O să-i 
ordon să caute din nou. 

Ea nu dorise să se plângă și îi părea rău că îl enervase. Se 
mișcă rapid ca să salveze atmosfera romantică. 

— Ti-am luat altceva, ceva mai bun, spuse ea. Se ridică, se 
uită în jur și observă o lumânare. O aprinse de la foc, apoi o 
așeză pe banca de lângă capul patului. Scoase inelul de braţ pe 
care-l cumpărase de la Cuthbert și i-l întinse. 

— Ce e asta? întrebă el. 

Ea aduse lumânarea mai aproape pentru ca el să-l poată 
examina. Îşi trecu degetele peste liniile desenului complex, 
gravat în argint și evidenţiat cu niello, apoi spuse: 

— Este o lucrare excepţională, și totuși are un aspect 
îndrăzneţ, bărbătesc. Și-o trase pe braţul drept, deasupra 
cotului. Se potrivea perfect pe mușchii braţului său. Ai gusturi 
atât de bune! zise el. 

Ragna era înfiorată. 

— Arată magnific! 

— Toată Anglia o să mă invidieze. 

Asta nu era tocmai ceea ce Ragna dorea să audă. Nu voia să 
fie un simbol al măreției, ca un cal alb sau o sabie scumpă. 

— Vreau să-mi petrec toată ziua sărutându-te, zise el. 

Așa mai mergea, se gândi Ragna. Ea se aplecă din nou 
deasupra lui. Acum, el era mult mai încrezător și, când îi puse 
mâna pe sân și ea încercă să se îndepărteze, o împiedică și o 
trase spre el. Ea deveni puţin nervoasă. Deși era întins pe spate, 
tot avea asupra ei avantajul puterii fizice, așa că, dacă se 
ajungea la o luptă adevărată, ea nu putea să-i facă faţă. 

Apoi veni întreruperea de care avea nevoie. Câinele mărâi și 
ușa scârțâi, apoi Gytha spuse: 

— Bună dimineaţa, fiul meu! 


Ragna nu se grăbi să se îndepărteze din strânsoare: voia ca 
Gytha să vadă cât de mult o dorea Wilf. 

— Oh! Ragna! zise Gytha. Nu știam că ești aici. 

„Ce mincinoasă!”, se gândi Ragna. Slujnica îi spusese Gythei 
că Ragna intrase în casa lui Wilf, iar ea se îmbrăcase în grabă și 
venise să vadă ce se întâmpla. 

Ragna se întoarse încet. Era îndreptăţită să-și sărute 
logodnicul și se strădui să nu pară vinovată. 

— Mama-soacră, spuse ea, bună dimineaţa! 

Era politicoasă, dar lăsă să se audă în vocea ei o urmă de 
iritare. Gytha era intrusul acolo, cea care se aventurase într-un 
loc în care nu avea dreptul să se afle. 

— Să-ţi trimit bărbierul să te radă, Wilf? întrebă Gytha. 

— Astăzi nu, spuse el cu o tentă de nerăbdare. O să mă 
bărbieresc în dimineaţa nunții. 

El i se adresă de parcă ea ar fi trebuit să știe asta, fiind 
evident că întrebase doar pentru că avea nevoie de un pretext 
ca să se afle acolo. 

Ragna își aranjă coafura, folosind mai mult timp decât avea 
nevoie pentru a sublinia faptul că prezența Gythei într-un 
moment intim era complet neoportună. În timp ce își lega 
eșarfa, spuse: 

— Arată-i Gythei darul tău, Wilf. 

Wilf arătă spre banda de pe braţ, care sclipea la lumina 
focului. 

— Foarte frumos, spuse Gytha fără căldură. Argintul este 
întotdeauna de mare valoare, adăugă apoi, încercând să 
sublinieze că era mai ieftin decât aurul. 

Ragna ignoră remarca. 

— Și acum, Wilf, trebuie să te rog ceva. 

— Orice, iubita mea! 

— M-ai cazat într-o casă foarte proastă. 

El fu surprins. 

— Serios? Cum așa? 

Surpriza lui îi confirmă Ragnei suspiciunea că el lăsase aceste 
treburi în sarcina Gythei. 

— Nu are ferestre, iar noaptea intră aer rece prin pereţi, 
spuse Ragna. 

Wilf se uită la Gytha. 

— E adevărat? 


— Nu e chiar atât de rea, zise aceasta. 

Acest răspuns îl enervă pe Wilf. 

— Logodnica mea merită tot ce este mai bun, spuse el. 

— Este singura casă disponibilă, protestă Gytha. 

— Nu chiar, zise Ragna. 

— Nu există o altă casă liberă, insistă Gytha. 

— Dar Wigelm nu are nevoie de o casă pentru el și soldaţii lui, 
spuse Ragna pe un ton de amabilitate raţională. Soţia lui nici 
măcar nu se află aici. Casa lor este la Combe. 

— Wigelm este fratele contelui! zise Gytha. 

— lar eu sunt mireasa contelui. Ragna se străduia cu greu să- 
și rețină furia. Wigelm este bărbat și are nevoi bărbătești 
simple, dar eu sunt o mireasă care se pregătește pentru ziua 
nunţii. Își întoarse privirea spre Wilf. Pe care dintre noi vrei să-l 
favorizezi? 

Nu exista decât un singur răspuns pe care mirele putea să-l 
dea. 

— Pe tine, desigur, spuse el. 

— lar după nuntă, continuă ea, privind în ochii lui Wilf, voi fi 
mai aproape de tine noaptea, pentru că locuinţa lui Wigelm este 
chiar alături. 

El zâmbi. 

— Asta încheie discuţia. 

Wilf se hotărâse, iar Gytha renunţă. Era prea înţeleaptă ca să 
mai continue disputa, când deja pierduse. 

— Foarte bine, zise ea. O să-i schimb între ei pe Ragna și pe 
Wigelm. Nu se putu abţine să nu adauge: Lui Wigelm n-o să-i 
placă. 

Wilf spuse aspru: 

— Dacă se plânge, amintește-i care dintre fraţi este contele. 

Gytha plecă privirea. 

— Desigur. 

Ragna învinsese, iar Wilf era nemulțumit de Gytha. Așa că 
Ragna se hotărî să-și forțeze norocul. 

— lartă-mă, Wilf, dar am nevoie de ambele case. 

— Pentru ce Dumnezeu? Nimeni nu are două case, spuse 
Gytha. : 

— Vreau ca bărbații din suita mea să-mi fie aproape. In 
prezent sunt cazați în oraș. 

— Pentru ce ai nevoie de soldați? întrebă Gytha. 


Ragna îi aruncă o privire arogantă. 

— Pentru că așa doresc eu, spuse ea. Și sunt pe cale să devin 
soția contelui, își întoarse privirea spre Wilf. Acum, el începea 
să-și piardă răbdarea. 

— Gytha, dă-i ceea ce vrea și nu mai comenta. 

— Foarte bine, spuse Gytha. 

Mulţumesc, iubitul meu, zise Ragna sărutându-l din nou. 


CAPITOLUL 12 
Jumătatea lunii octombrie 997 


În ziua celor o sută de curţii“, Edgar era nervos, dar hotărât. 

La Dreng's Ferry, la sfat participau reprezentanţii a cinci 
așezări mici, împrăștiate. Bathford era satul cel mai mare, dar 
Dreng's Ferry era centrul administrativ și diaconul bisericii 
prezida tradiţional adunarea. 

Sfatul se ţinea la fiecare patru săptămâni. Avea loc afară, 
indiferent de vreme, dar, din întâmplare, ziua aceea era 
strălucitoare, chiar dacă era rece. Scaunul mare de lemn era 
amplasat în faţa capătului de vest al bisericii și, alături de el, se 
afla o masă mică. Părintele Deorwin, cel mai vechi preot, aduse 
potirul de sub altar. Realizat de Cuthbert, acesta era un 
container rotund din argint, cu capac cu balama, cu laturile 
gravate cu imagini ale răstignirii. În el se păstra apa sfinţită 
pentru slujbă, iar în ziua aceea urma să fie folosit pentru 
depunerea jurămintelor. 

La sfat veneau bărbaţi și femei din toate cele cinci sate, 
inclusiv copii și sclavi, unii dintre ei călare, dar cei mai mulţi pe 
jos. Dacă era posibil, toată lumea era prezentă, pentru că sfatul 
lua decizii ce afectau vieţile tuturor. Chiar și maica Agatha se 
afla acolo, deși nu mai venise nici una dintre celelalte 
călugărițe. Femeile nu aveau dreptul să depună mărturie, cel 
puţin teoretic, dar personalităţile puternice, așa cum era mama 
lui Edgar, spuneau adesea tot ce aveau de spus. 

Edgar participase de multe ori la acest sfat în Combe. De 
câteva ori, tatăl său fusese nevoit să aducă în fața Curţii oameni 
care întârziau să-și achite datoriile. Eadbald trecuse printr-o fază 
de delincvenţă minoră și fusese condamnat de două ori pentru 
bătăi în stradă. Așa că Edgar era obișnuit cu legea și cu 
procedurile legale. 

În ziua aceea era mai multă animaţie decât de obicei, pentru 
că urma să fie anunţată o acuzaţie de crimă. 

Fraţii lui Edgar încercaseră să-l convingă să renunţe la 
acuzaţie - ei nu voiau necazuri. 


— Dreng este socrul nostru, spusese Eadbald, privindu-l pe 
Edgar în timp ce tăia o piatră dură într-o formă alungită, cu 
ajutorul noilor sale scule, ciocanul și dalta. 

Din cauza furiei, braţul lui Edgar părea mai puternic și din 
piatră săreau așchii. 

— Asta nu înseamnă că are voie să încalce legea. 

— Nu, dar înseamnă că fratele meu nu poate să fie 
acuzatorul. 

Eadbald era cel mai inteligent dintre cei doi fraţi ai lui Edgar, 
capabil de o argumentaţie rațională, convingătoare. 

Edgar își lăsase jos uneltele și îi acordase toată atenţia lui 
Eadbald. 

— Cum aș putea să păstrez tăcerea? replicase el. S-a comis o 
crimă aici, în satul nostru. Nu putem pretinde că nu s-a 
întâmplat. 

— Nu văd de ce nu, spusese Eadbald. Noi abia ne-am așezat 
aici. Oamenii ne acceptă. De ce trebuie să provoci necazuri? 

— Crima este greșită! spusese Edgar. De ce alt motiv mai am 
nevoie? 

Eadbald scosese un zgomot de frustrare și se îndepărtase. 

Celălalt frate, Erman, îl abordase pe Edgar în aceeași seară, în 
faţa tavernei. El adoptase o altă strategie. 

— Degbert Baldhead prezidează Curtea celor o sută, spusese 
el. Se va asigura că sfatul nu-i va condamna fratele. 

— S-ar putea să nu poată face asta, îi răspunsese Edgar. 
Legea e lege. 

— lar Degbert este diacon și proprietarul pământului nostru. 

Edgar știa că Erman avea dreptate, dar asta nu mai conta. 

— Degbert poate face ce dorește și va răspunde pentru asta 
în ziua Judecăţii de Apoi, dar eu nu voi tolera uciderea unui 
copil. 

— Nu ţi-e teamă? Aici, Degbert este puterea. 

— Da, spusese Edgar. Mi-e teamă. 

Cuthbert încercase și el să-l convingă. Edgar își confecţionase 
noile unelte în atelierul lui Cuthbert, unde era singura forjă din 
Dreng's Ferry. Edgar învățase că acolo, spre deosebire de 
Combe, trebuia să faci multe lucruri în comun: un loc mic avea 
dotări limitate și toată lumea avea nevoie de ajutor mai 
devreme sau mai târziu. Pe când Edgar își modela noile unelte 
la nicovala lui Cuthbert, clericul îi spusese: 


— Degbert este furios pe tine. 

Edgar presupunea că lui Cuthbert i se spusese să zică asta. 
Omul era prea timid ca să se aventureze vreodată să emită o 
critică din proprie iniţiativă. 

— N-am ce să fac, îi zisese Edgar. 

— E un om pe care nu vrei să-l ai ca dușman. 

În tonul lui Cuthbert se simţea o frică autentică: era clar că 
era îngrozit de diacon. 

— Nu mă îndoiesc de asta. 

— Şi provine dintr-o familie puternică. Contele Wilwulf este 
vărul lui. 

Edgar știa toate astea. Exasperat, spusese: 

— Eşti un om al Domnului, Cuthbert. Poţi să rămâi tăcut când 
se înfăptuiește o crimă? 

Cuthbert putea, desigur - era slab. Dar se supărase pentru 
întrebarea lui Edgar. 

— Eu n-am văzut nici o crimă, spusese el iritat și se 
îndepărtase. 

Pe măsură ce oamenii se adunau, părintele Deorwin stătea de 
vorbă cu cei mai importanţi dintre ei, în special cu bărbaţii 
conducători ai fiecărui sat. Edgar știa, de la sfaturile anterioare 
la care participase, că Deorwin îi întreba dacă aveau probleme 
pe care voiau să le aducă în atenţia sfatului și întocmea în minte 
o listă pe care i-o comunica lui Degbert. 

Apoi Degbert apăru din casa parohială și se așeză în scaun. 

În principiu, la cele o sută de curţi, oamenii din vecinătate 
ajungeau la o decizie comună. In practică, sfatul era prezidat 
adesea de către un nobil bogat sau de către un prelat 
important, care putea să domine dezbaterile. Oricum, era 
nevoie de un anumit grad de acord, pentru că era dificil ca una 
dintre părţi să o oblige pe cealaltă. Un nobil le putea face viaţa 
dificilă ţăranilor în zeci de moduri diferite, dar ţăranii erau 
capabili, pur și simplu, să refuze să i se supună. Nu exista nici 
un mecanism pentru a forţa aplicarea deciziilor sfatului, în afara 
acordului general. Așa că, adesea, sfatul implica o luptă pentru 
putere între două forţe mai mult sau mai puţin egale, ca și cum 
un marinar descoperea că vântul îi împingea barca într-o 
direcţie, iar fluxul o ducea în cealaltă direcţie. 

Degbert anunţă că sfatul avea să discute, mai întâi, folosirea 
în comun a echipelor de boi. 


Nu exista o regulă care spunea că el avea dreptul să 
stabilească ordinea de zi. In unele locuri, acest rol era îndeplinit 
de șeful celui mai mare dintre sate. Dar Degbert pusese 
stăpânire pe acest privilegiu cu mult timp în urmă. 

Folosirea în comun a echipelor de boi era un subiect 
permanent. Dreng s Ferry nu avea un teren care să necesite un 
arat greu, dar celelalte patru așezări aveau un sol argilos și 
foloseau în comun o echipă de opt boi, ce trebuiau duși dintr-un 
loc în celălalt în sezonul arăturilor de iarnă. Momentul ideal era 
atunci când se făcea suficient de frig încât să nu mai crească 
buruienile și, în același timp, când solul nu era foarte umed, 
după arșița verii. Dar toată lumea dorea să aibă întâietate la 
echipa de boi, pentru că satele care arau mai târziu se puteau 
confrunta cu un sol îmbibat și lipicios. 

Cu această ocazie, șeful din Bathford, un bătrân înţelept, cu o 
barbă căruntă, numit Nothelm, reușise să negocieze un 
compromis rezonabil și Degbert, pe care nu-l interesa aratul, nu 
avusese nimic de obiectat. 

Apoi Degbert îl invită să vorbească pe Offa, consilierul din 
Mudeford. Era persoana căreia contele Wilwulf îi ordonase să 
caute din nou ascunzătoarea lui lronface, după ce avusese 
îndrăzneala să o jefuiască pe viitoarea sa soţie. Offa era un tip 
solid, în jur de treizeci de ani, cu nasul strâmb, probabil din 
cauza vreunei lupte. El spuse: 

— Am cercetat malul de sud, de aici și până la Mudeford, și i- 
am întrebat pe toţi cei pe care i-am întâlnit, chiar și pe Saemar, 
ciobanul nespălat. Din mulţime se auzi un chicotit general: toată 
lumea îl cunoștea pe Sam. Noi credem că lronface locuiește pe 
malul de sud, pentru că întotdeauna jefuiește acolo, dar, oricum, 
am cercetat și malul de nord. La fel ca întotdeauna, nu există 
nici urmă de el. 

Nimeni nu era surprins. lronface ocolea justiţia de ani întregi. 

În sfârșit, veni timpul să fie ascultat Edgar. Degbert îi ceru 
mai întâi să depună un jurământ, iar Edgar puse mâna pe 
pocalul de argint și spuse: 

— In numele Domnului atotputernic, spun că Dreng, omul cu 
bacul, a ucis un băiat fără nume, născut de Blod, sclava. Dreng 
a aruncat nou-născutul în râu, în urmă cu douăsprezece zile. Am 
văzut asta cu ochii mei și am auzit cu urechile mele. Amin. 


Din mulţime se auzi un murmur de repulsie. Oamenii știuseră 
dinainte care era acuzaţia, dar poate nu cunoșteau și detaliile; 
sau poate că le știau, dar erau oripilaţi să le audă rostite tare, 
de vocea clară a lui Edgar. Oricare era motivul, Edgar era 
bucuros că păreau șocați. Așa și trebuiau să fie. Și poate că 
indignarea lor avea să îl facă pe Degbert să se rușineze și să fie 
de acord cu un fel de dreptate. 

Însă acum, înainte ca acest caz să meargă mai departe, Edgar 
trebuia să mai precizeze un lucru: 

— Diacon Degbert, nu poţi să prezidezi acest proces! spuse 
el. Bărbatul acuzat este fratele tău. 

Degbert se prefăcu ofensat. 

— Vrei să sugerezi că aș putea să judec strâmb? Ai putea să 
fii pedepsit pentru asta. 

Edgar anticipase această reacţie și avea răspunsul pregătit. 

— Nu, diacone. Dar unui bărbat nu ar trebui să i se ceară să-și 
condamne propriul frate. 

Observă că unii oameni din mulţime încuviinţau dând din cap. 
Sătenii ţineau la drepturile lor și erau nemulţumiţi de dorinţa 
nobililor de a domina sfaturile locale. 

— Sunt preot, diaconul unei biserici și stăpânul satului, spuse 
Degbert. Ar trebui să prezidez în continuare acest sfat. 

Edgar insistă, nu pentru că se gândea că ar putea câștiga 
disputa, ci pentru a sublinia și mai puternic partizanatul lui 
Degbert în faţa sătenilor. 

— Şeful din Bathford, Nothelm, ar putea să prezideze la fel de 
bine. 

— Nu este deloc necesar. _ 

Edgar acceptă înfrângerea cu o înclinare a capului. Işi 
subliniase punctul de vedere. 

— Vrei să chemi și alte ajutoare care să jure? îl întrebă apoi 
Degbert. 

Un ajutor era o persoană care putea să jure că cineva spunea 
adevărul sau, pur și simplu, că era un om onest. Valoarea 
jurământului era mai mare dacă cel care jura pentru el avea o 
poziție înaltă. 

— O chem pe Blod, spuse Edgar. 

— Un sclav nu poate să depună mărturie, zise Degbert. 

Edgar văzuse sclavi care depuneau mărturie la Combe, chiar 
dacă nu prea des, așa că spuse: 


— Nu așa este legea. 

— Eu îţi spun ţie cum este legea și cum nu este, zise Degbert. 
Tu nu știi nici măcar să citeşti. 

Avea dreptate și Edgar trebuia să renunţe. 

— În acest caz, o chem pe Mildred, mama mea, spuse el. 

Mildred își puse mâna pe pocal, apoi rosti: 

— În numele Domnului, jurământul lui Edgar este pur și nu 
este fals. 

— Altcineva? spuse Degbert. 

Edgar clătină din cap. Le ceruse lui Erman și lui Eadbald, dar 
ei refuzaseră să jure împotriva socrului lor. Nici măcar nu se 
obosise să le întrebe pe Leaf și pe Ethel, care nu puteau depune 
mărturie împotriva soțului lor. 

— Dreng ce are de spus în legătură cu această acuzaţie? 
întrebă Degbert. 

Dreng păși în faţă și puse mâna pe pocal. 

„Acum, se gândi Edgar, își va risca el sufletul nemuritor?” 

Dreng spuse: 

— În numele Domnului, sunt nevinovat - atât pentru 
făptuirea, cât și pentru instigarea crimei de care mă acuză 
Edgar. 

Edgar oftă. Era sperjur, iar mâna lui se afla pe obiectul sfinţit. 
Dar Dreng părea să fie indiferent la blestemul la care se 
expunea. 

— Vreun ajutor care să jure? 

Dreng le chemă pe Leaf, Ethel, Cwenburg și Edith, precum și 
pe toţi clericii de la mănăstire. Formau un grup cu poziţii 
impresionante, dar toţi erau dependenţi, într-un fel sau altul, de 
Dreng sau de Degbert. Cum aveau să cântărească jurământul 
lor sătenii de la sfatul celor o sută de curţi? Edgar nu putea să 
ghicească. 

— Mai ai și altceva de spus? îl întrebă Degbert. 

Edgar își dădu seama că mai avea. 

— Acum trei luni, vikingii mi-au ucis tatăl și fata pe care o 
iubeam. Mulțimea nu se aștepta la asta, așa că se făcu de 
îndată liniște, așteptând cu toţii să vadă ce urma. Nu a existat 
justiție, pentru că vikingii sunt sălbatici. Ei se închină la zei falși, 
iar zeii lor se distrează văzându-i cum ucid bărbaţi, violează 
femei și jefuiesc familii cinstite. 


Se auzi un murmur de aprobare. Unii dintre cei din mulţime 
avuseseră experienţe directe cu vikingii, iar ceilalți cunoșteau, 
probabil, oameni care suferiseră. Toţi îi urau pe vikingi. 

— Dar noi nu suntem ca ei, nu-i așa? continuă Edgar. Noi îl 
cunoaștem pe Dumnezeu cel adevărat și îi respectăm legile. lar 
el ne spune: „Să nu ucizi!” Eu îi cer sfatului să pedepsească 
criminalul în conformitate cu voința Domnului și să dovedească 
astfel că noi nu suntem sălbatici. 

Degbert zise repede: 

— Asta este pentru prima dată când mă învaţă despre voinţa 
Domnului un constructor de bărci de optsprezece ani. 

Era inteligent spus, dar spectatorii se găseau într-o stare 
solemnă din cauza grozăviei cazului și nu aveau dispoziţia de a 
râde la asemenea încercări. Edgar simţea că are sprijinul lor. 
Oamenii îl priveau cu aprobare în ochi. 

Dar l-ar fi sfidat ei pe Degbert? 

Apoi Degbert îl invită pe Dreng să vorbească. 

— Nu sunt vinovat, începu Dreng. Băiatul s-a născut mort. Era 
mort când l-am luat. Din cauza asta l-am aruncat în râu. 

Edgar se simţi revoltat auzind această minciună flagrantă. 

— Nu era mort! 

— Ba da, era. Am încercat să spun asta la momentul 
respectiv, dar nimeni nu mă asculta: Leaf ţipa cât o ţinea gura, 
iar tu ai sărit direct în apă. 

Tonul încrezător al lui Dreng îl enervă și mai tare pe Edgar. 

— A plâns când l-ai aruncat... Am auzit! lar ţipetele s-au oprit 
când a căzut dezbrăcat în apa rece. 

O femeie din mulţime murmură: 

— Oh, săracul micuț! 

Edgar văzu că era Ebba, femeia care spăla rufele la 
mănăstire. Chiar și cei care depindeau de Degbert ca să-și 
câștige traiul erau șocați. Dar avea să fie oare de ajuns? 

Dreng continuă pe același ton sarcastic: 

— Cum puteai să-l auzi plângând când Leaf ţipa? 

Pentru o clipă, Edgar fu derutat de întrebare. Cum ar fi putut 
să-l audă? Apoi îi veni răspunsul. 

— În același fel în care auzi doi oameni vorbind. Vocile lor 
sunt diferite. 


— Nu, băiete, zise Dreng scuturând din cap. Ai făcut o 
greșeală. Ai crezut că ai văzut o crimă, când de fapt nu ai văzut. 
Acum ești prea mândru ca să accepti că te-ai înșelat. 

Vocea lui Dreng era supărătoare și atitudinea lui era 
arogantă, dar povestea sa era enervant de plauzibilă și Edgar se 
temea că oamenii aveau să o creadă. 

— Soră Agatha, spuse Degbert, când ai găsit băiatul, pe mal, 
era viu sau mort? 

— Era aproape mort, dar încă viu, spuse călugăriţa. 

Din mulţime se auzi o voce și Edgar îl recunoscu pe 
Theodberht Clubfoot, un oier care avea pășunile la câţiva 
kilometri în aval. Acesta spuse: 

— Dreng a atins corpul? După aceea, vreau să spun. 

Edgar știa de ce punea această întrebare. Oamenii credeau 
că, dacă criminalul atingea corpul, avea să sângereze. Edgar 
habar n-avea dacă era adevărat sau nu. 

Blod strigă: 

— Nu, nu l-a atins! Am ţinut trupul micuţului meu departe de 
monstrul ăla! 

— Ce ai de spus, Dreng? întrebă Degbert. 

— Nu sunt sigur dacă l-am atins sau nu, spuse Dreng. Aș fi 
făcut-o dacă ar fi fost nevoie, dar nu cred că aveam vreun 
motiv. 

Era neconcludent. 

Degbert se întoarse spre Leaf. 

— Doar tu mai erai de faţă, în afară de Edgar, când Dreng a 
aruncat bebelușul. Era adevărat: Ethel leșinase în berărie. Ai 
tipat, dar fără să fii sigură dacă mai era în viaţă? Este posibil să 
fi făcut o greșeală? 

Tot ceea ce dorea Edgar era ca Leaf să spună adevărul. Dar 
avea acest curaj? 

Ea spuse sfidătoare: 

— Copilul s-a născut viu. 

— Dar a murit înainte ca Dreng să arunce corpul în râu, 
insistă Degbert. Oricum, la momentul acela, ţi-ai închipuit că era 
încă viu. Asta a fost greșeala ta, nu-i așa? 

Degbert o teroriza pe Leaf într-un mod revoltător, dar nimeni 
nu putea să-l împiedice. 

Leaf privi de la Degbert la Edgar și de la Edgar la Dreng cu 
panică în ochi, apoi se uită în pământ. Rămase tăcută un 


moment lung, apoi, când vorbi, cuvintele ei erau aproape o 
șoaptă. 

— Cred... Mulțimea deveni tăcută, pentru că toată lumea se 
străduia să-i audă cuvintele. Cred că e posibil să fi făcut o 
greșeală, spuse ea. 

Edgar era disperat. Era, evident, o femeie înspăimântată, care 
depunea o mărturie falsă sub presiune. Dar spusese ceea ce 
Dreng avea nevoie să se spună. 

Degbert privi spre mulţime. 

— Dovezile sunt clare, anunţă el. Copilul era mort. Acuzaţia 
lui Edgar nu este dovedită. 

Edgar privi spre săteni. Păreau nefericiţi, dar - observă el 
imediat - nu erau suficient de furioși ca să se opună celor doi cei 
mai puternici oameni din împrejurimi. Simţea că i se face rău. 
Dreng avea să scape de asta. Dreptatea fusese refuzată. 

Degbert continuă: 

— Dreng se face vinovat de crima unei înmormântări 
necorespunzătoare. 

Asta era o treabă inteligentă, observă Edgar cu amărăciune. 
Copilul nu fusese îngropat în curtea bisericii, iar Dreng, din 
proprie iniţiativă, se descotorosise ilegal de corp. Mai important 
decât atât, el avea să fie pedepsit pentru un delict minor, iar 
asta făcea mai ușor de acceptat de către săteni faptul că reușise 
să scape nepedepsit pentru o crimă mai importantă. 

— Și este amendat cu șase pence, spuse Degbert. 

Era mult prea puţin, iar sătenii murmurară, dar mai degrabă 
nemulţumiţi decât revoltați. 

În acel moment, Blod strigă: 

— Şase pence? 

Mulțimea deveni tăcută. Toată lumea se întoarse spre Blod. 

Pe faţa ei curgeau șiroaie de lacrimi. 

— Șase pence pentru copilul meu? spuse ea. 

Îi întoarse spatele lui Degbert și se îndepărtă, dar după câţiva 
pași se opri, se întoarse și vorbi din nou. 

— Voi, englezii, spuse ea cu vocea înecată de durere și de 
furie. 

Scuipă pe pământ, apoi plecă. 

x kx * 

Dreng câștigase, dar ceva se schimbase în cătun. Atitudinea 

faţă de Dreng se schimbase, medită Edgar, în timp ce își lua 


prânzul la berărie. Oameni ca Edith, soţia lui Degbert, și Bebbe, 
care aproviziona cu mâncare biserica, se opreau în trecut să 
discute cu Dreng atunci când li se încrucișau drumurile, dar 
acum spuneau doar un cuvânt scurt și se grăbeau să plece. În 
cele mai multe seri, berăria era goală sau aproape goală: 
Degbert venea uneori să bea berea tare a lui Leaf, dar ceilalţi se 
ţineau deoparte. Oamenii erau politicoși cu Degbert și cu Dreng 
până la deferenţă, dar nu exista căldură. Era ca și cum locuitorii 
încercau să compenseze eșecul lor de a insista pentru dreptate. 
Edgar nu credea că Dumnezeu avea să considere că atât era 
suficient. 

Când cei care depuseseră mărturie pentru Dreng treceau pe 
lângă Edgar, în timp ce lucra la construcția noii distilerii, păreau 
rușinaţi și îi evitau privirea. Într-o zi, pe Insula leproșilor, pe când 
livra un butoi de bere pentru mănăstire, maica Agatha se 
abătuse de la drumul ei și venise să stea de vorbă cu el, 
spunându-i că făcuse ceea ce trebuia. 

— Dreptatea se va face în viața de apoi, îi spusese ea. 

Edgar se simţea recunoscător pentru sprijinul ei, dar el dorea 
dreptate și în viața asta. 

La berărie, Dreng era mai nervos decât fusese vreodată. O 
pălmuise pe Leaf pentru că îi dăduse o cană de bere cu drojdie 
în ea, o lovise pe Ethel în stomac atunci când terciul lui fusese 
rece și o trântise pe Blod la pământ, cu o lovitură în cap, fără 
nici un motiv. De fiecare dată acţiona rapid, ca să nu-i lase lui 
Edgar nici o șansă să intervină; apoi, după ce dădea loviturile, 
îndrepta o privire provocatoare spre Edgar, sfidându-l să facă 
ceva în legătură cu asta. Incapabil să prevină ceea ce tocmai se 
întâmplase, Edgar nu putea decât să întoarcă privirea în altă 
parte. 

Dreng nu-l lovea niciodată pe Edgar, iar el era mulţumit. 
Acumulase în el atâta furie, încât, dacă s-ar fi pornit o luptă, 
simţea că era posibil să nu se mai poată opri până când nu ÎI 
omora pe Dreng. lar Dreng părea să simtă acest lucru și se 
stăpânea. 

Blod era ciudat de calmă. Işi făcea munca și îndeplinea 
ordinele fără să protesteze. Dreng continua să o trateze cu 
dispreţ. Oricum, când se uita la el, ochii ei străluceau de furie și, 
pe măsură ce zilele treceau, Edgar putu să observe că Dreng 


era speriat de ea. Poate că se temea că avea să încerce să-l 
ucidă. Poate chiar ar fi făcut-o. 

In timp ce Edgar mânca, Brindle lătră un avertisment: se 
apropia un străin. Cum acesta era probabil uri pasager pentru 
bac, Edgar se ridică de la masă și ieși afară. Dinspre nord se 
apropiau doi bărbaţi prost îmbrăcaţi, însoţiţi de un cal de 
povară. Pe spatele calului erau stivuite câteva piei tăbăcite. 

Edgar îi salută și le spuse: 

— Vreţi să treceţi râul? 

— Da, răspunse cel mai bătrân dintre cei doi. Mergem la 
Combe ca să vindem pieile unui exportator. 

Edgar încuviinţă. Englezii sacrificau multe vaci, iar pieile lor 
erau adesea vândute în Franţa. Dar ceva din înfățișarea celor 
doi bărbaţi îl făcu pe Edgar să se întrebe dacă marfa lor era 
dobândită în mod cinstit. 

— Preţul este un bănuț de persoană sau de animal, spuse el, 
fără să fie sigur că ei își permiteau să plătească. 

— In regulă, dar mai întâi vom lua câte o înghiţitură de 
mâncare și o cană cu bere, dacă asta este o berărie. 

— Este. 

Descărcară animalul, pentru a-l lăsa să se odihnească și să 
pască, iar ei intrară în berărie. Edgar se întoarse la cina lui, iar 
Leaf le dădu călătorilor bere, în timp ce Ethel le servea din oala 
de tocană. Dreng îi întrebă ce noutăţi mai aveau. 

— Mireasa contelui a venit din Normandia, spuse vizitatorul 
mai în vârstă. 

— Ştiam asta. Lady Ragna și-a petrecut o noapte aici, pe 
drum, zise Dreng mândru. 

— Când va fi nunta? întrebă Edgar. 

— De Ziua Tuturor Sfinţilor. 

— Așa de curând? 

— Wilwulf este nerăbdător. 

Dreng chicoti. 

— Nu sunt surprins. Ea este o frumuseţe. 

— Şi asta, dar el trebuie să pornească în luptă împotriva 
invadatorilor galezi și nu va pleca până când nu se însoară. 

— Nu pot să-l condamn, spuse Dreng. Ar fi păcat să moară și 
să o lase virgină. 

— Galezii profită de această întârziere. 

— Sunt sigur că barbarii profită! 


Pe Edgar aproape că-l pufni râsul. Ar fi vrut să întrebe dacă 
galezii erau atât de barbari încât să omoare nou-născuţi, dar își 
tinu gura. Aruncă o privire spre Blod, dar ea părea să fie imună 
la înjurăturile la adresa poporului ei. 

Călătorul mai în vârstă continuă: 

— Deja au pătruns mai departe decât își amintește cineva să 
o fi făcut vreodată. Există foarte multă nemulţumire în legătură 
cu asta. Unii spun că, mai întâi, datoria contelui este să-i 
protejeze pe oameni și abia după aia să se însoare. 

— Nu e deloc treaba lor, spuse Dreng - nu-i plăcea să audă 
cum oamenii criticau nobilimea. Cine se cred oamenii ăștia? 

— Se aude că galezii au ajuns până la Trench. 

Edgar era uimit, la fel și Dreng. 

— Asta este doar la vreo două zile distanţă de aici! spuse 
Dreng. 

— Ştiu. Mă bucur că am pornit în direcţie opusă, cu 
încărcătura noastră valoroasă. 

Edgar își termină mâncarea și se întoarse la lucru. Distileria 
se ridica rapid, un rând de pietre peste altul. În curând ar fi 
trebuit să cioplească lemnele pentru acoperiș. 

Se gândi că Dreng's Ferry nu avea nici un fel de lucrări de 
apărare împotriva invadatorilor galezi; și, dacă avea vreo 
importanţă, nici împotriva unui atac al vikingilor, dacă vikingii ar 
fi ajuns vreodată atât de sus pe râu. Pe de altă parte, prădătorii 
ar fi putut să creadă că nu prea aveau ce să găsească într-un loc 
atât de mic ca acela - doar dacă nu știau despre Cuthbert și 
atelierul lui de bijuterie. Anglia era un loc periculos, se gândi 
Edgar, cu vikingii la est, cu galezii la vest și cu oamenii ca Dreng 
la mijloc. 

După o oră, călătorii își încărcară din nou calul, iar Edgar îi 
duse dincolo de râu. 

Când se întoarse, o găsi pe Blod ascunsă în distileria pe 
jumătate construită. Plângea și avea sânge pe rochie. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă el. 

— Bărbaţii ăia doi au plătit ca să mi-o tragă, spuse ea. 

Edgar era șocat. 

— Dar n-au trecut nici două săptămâni de când ai născut! 

El nu era sigur cât de mult timp se presupunea că ar fi trebuit 
să se abţină femeile, dar era convins că aveau nevoie de o lună 


sau două pentru a-și reveni după ceea ce văzuse el că suferise 
Blod. 

— Din cauza asta doare atât de tare, spuse ea. Pe urmă, al 
doilea n-a vrut să plătească toată suma, spunând că i-am stricat 
plăcerea plângând. Așa că, acum, Dreng o să mă bată pe mine. 

— O, lisus milostiv, spuse Edgar. Ce o să faci? 

— O să-l omor înainte să mă omoare el. 

Edgar se gândi că ea n-ar fi trebuit să facă asta, dar îi puse o 
întrebare practică. 

— Cum? 

Blod avea un cuţit, la fel ca orice persoană cu vârsta mai 
mare de cinci ani, dar al ei era mic, ca acela al unui copil, și nu 
avea voie să-l ţină prea bine ascuţit. Nu putea să omoare pe 
nimeni cu exemplarul acela. 

Ea spuse: 

— O să mă trezesc în timpul nopţii, o să iau toporul tău din cui 
și o să înfig lama în inima lui Dreng. 

— Te vor executa. 

— Dar voi fi satisfăcută. 

— Am o idee mai bună, spuse Edgar. De ce nu fugi? Te-ai 
putea strecura afară când se duc ei la culcare - de obicei sunt 
beţi la căderea nopţii și nu se vor trezi. Este un moment bun: 
invadatorii galezi se află la numai două zile distanţă. Călătorești 
noaptea și te ascunzi ziua. Ai putea să te alături poporului tău. 

— Şi ce facem cu potera? 

Edgar dădu din cap. Potera ajuta la arestarea delincvenţilor. 
Toţi oamenii erau obligaţi prin lege să urmărească pe oricine 
comitea o crimă pe teritoriul districtului lor. Dacă refuzau, riscau 
să plătească preţul daunelor provocate de crima respectivă, de 
obicei valoarea bunurilor furate. Bărbaţii refuzau rareori: era în 
interesul lor să captureze criminalii și, oricum, vânătoarea era 
incitantă. Dacă Blod fugea, Dreng ar fi pornit o poteră și, foarte 
probabil, Blod ar fi fost capturată din nou. 

Dar Edgar se gândise la asta. 

— După ce pleci, o să duc bacul în aval și o să-l abandonez pe 
mal undeva, apoi o să mă întorc. Când vor vedea că a dispărut, 
se vor gândi că l-ai folosit ca să evadezi și vor presupune că te- 
ai dus în aval pe râu, ca să călătorești mai repede și să lași o 
distanță cât mai mare între tine și ei. Așa că te vor căuta în 
lungul râului, spre est. Intre timp, tu pornești în direcţia opusă. 


Faţa ciupită a lui Blod se lumină de speranţă. 

— Chiar crezi că aș putea scăpa? 

— Nu știu, spuse Edgar. 

x x * 

Abia mai târziu înțelese Edgar ce făcuse. 

Dacă o ajuta pe Blod să scape, ar fi comis o crimă. Doar cu 
câteva zile în urmă, se ridicase în sfatul celor o sută de curți și 
insistase că legea trebuia respectată. Acum era pe cale să o 
încalce. Dacă era descoperit, vecinii săi n-ar fi avut milă de el: |- 
ar fi numit ipocrit. Ar fi fost condamnat să-i plătească lui Dreng 
preţul unui sclav nou. Ar fi rămas datornic ani întregi. Ar fi putut 
chiar să ajungă sclav el însuși. 

Dar nu-și putea lua cuvântul înapoi. Și nici măcar nu dorea 
acest lucru. Îl îmbolnăvea tratamentul pe care Dreng i-l aplica 
lui Blod și simţea că nu putea să lase situaţia asta să meargă 
mai departe. Poate că existau principii mai importante decât 
domnia legii. 

Tot ce trebuia să facă era să se asigure că n-avea să fie prins. 

De la sfatul celor o sută de curți, Dreng obișnuia să bea mai 
mult decât de obicei, iar seara aceea nu constituia o excepţie. 
Pe înserat, vorba i se împleticea. Soţiile lui îl încurajau, pentru 
că, atunci când el era beat, pumnii lui nu-și mai nimereau ţinta. 
La căderea nopţii, abia reuși să-și scoată centura și să se 
învelească în pelerină, înainte să leșine pe stuful de pe podea. 

Leaf bea întotdeauna foarte mult. Edgar presupunea că ea 
făcea acest lucru ca să fie neatractivă pentru Dreng. Edgar nu-i 
văzuse niciodată pe cei doi îmbrăţișaţi. Ethel era alegerea lui 
Dreng pentru sex, atunci când era suficient de treaz - dar de 
cele mai multe ori nu era. 

Ethel adormi la fel de repede ca toţi ceilalţi și Edgar o ascultă 
respirând, așteptând să ajungă la ritmul regulat al somnului. 
Asta îi amintea de noaptea din urmă cu patru luni, când 
rămăsese treaz în casa familiei lui de la Combe. Simţea durere 
și tristeţe când își amintea cât de interesant păruse viitorul lui 
alături de Sunni și cât de sumbru devenise fără ea. 

Atât Leaf, cât și Dreng sforăiau, Leaf într-un ritm constant, 
Dreng, cu fornăituri sonore urmate de gemete. Apoi, în sfârșit, 
respiraţia lui Ethel deveni regulată. Edgar privi în partea cealaltă 
a camerei, spre Blod. Îi putea vedea faţa la lumina focului. Avea 
ochii deschiși și aștepta un semnal de la el. 


Acela era momentul pentru decizia finală. 

Edgar se ridică și Dreng se mișcă. 

Edgar se întinse la loc pe jos. 

Dreng se opri din sforăit, se întoarse, respiră normal timp de 
un minut, apoi se ridică în picioare. Luă o cană, o umplu din 
găleata cu apă, bău și se întoarse la locul lui, pe podea. 

După o vreme, își reluă sforăitul. 

N-avea să existe un moment mai bun, se gândi Edgar. Se 
ridică, iar Blod îl urmă. 

Rămaseră amândoi în picioare. Auzul lui Edgar era încordat, 
încercând să descopere orice schimbare a sunetelor pe care le 
scoteau cei adormiţi. Işi ridică toporul din cui, se îndreptă tiptil 
spre ușă și privi înapoi. 

Blod nu îl urma. O văzu aplecată peste Dreng și simţi un fior 
de panică: chiar voia să-și ucidă torționarul? Se gândea oare că 
ar fi putut să-i taie gâtul în tăcere și să dispară? Asta l-ar fi făcut 
pe Edgar complice la crimă. 

Pe stuful din spatele lui Dreng se afla centura lui, cu teaca în 
care se găsea pumnalul. Era cel pe care-l folosea pentru treburi 
comune, inclusiv ca să-și taie carnea, dar era mai lung și mai 
ascuțit decât cel al lui Blod. Respirația lui Edgar se opri. Blod 
trase lama afară din teacă în tăcere și Edgar fu convins că urma 
să-l înjunghie pe ucigașul copilului ei. Apoi se ridică, ţinând 
cuțitul în mână. Răsuci mânerul în șnurul pe care-l folosea ca și 
centură și se îndreptă spre ieșire. 

Edgar își suprimă un oftat de ușurare. 

Presupuse că Blod îi furase pumnalul lui Dreng ca o măsură 
de precauţie, în caz că se întâlnea cu oameni periculoși în cursul 
călătoriilor ei nocturne - situație în care cuţitașul ei nu i-ar fi fost 
de prea mult folos. 

Deschise ușa încet. Scârţâi, dar nu foarte tare. 

O ţinu crăpată pentru Blod și ea trecu, urmată de Brindle. Din 
fericire, câinele era suficient de inteligent ca să știe când trebuia 
să fie tăcut. 

Edgar aruncă o ultimă privire spre cei adormiţi. Spre oroarea 
lui, observă că ochii lui Ethel erau larg deschişi și că ea îl privea. 
Inima lui păru să se oprească. 

Se uită la ea. Ce avea să facă? Preţ de un moment lung, 
amândoi părură îngheţaţi. Poate că ea își aduna curajul ca să 
strige o avertizare care să-l trezească pe Dreng. 


Dar ea nu făcu nimic. 

Edgar ieși afară și închise ușa încet în urma lui. 

Rămase un timp nemișcat și tăcut, așteptând un strigăt de 
alarmă, dar nu auzi nimic altceva decât scurgerea liniștită a 
râului. Ethel se hotărâse să-i lase să plece. Încă o dată, Edgar 
oftă de ușurare. 

Își scoase toporul de la centură. 

Cerul era parţial acoperit și luna strălucea din spatele unui 
nor. Râul sclipea, dar cătunul era învăluit în întuneric. Edgar și 
Blod merseră până la dealul dintre case. Edgar se temea să nu 
cumva să-i audă vreun câine și să latre, dar nu se întâmplă 
nimic: câinii satului probabil că le recunoscusem pașii sau o 
mirosiseră pe Brindle. Indiferent de motiv, se hotărâseră că nu 
era necesar să dea alarma. 

Când Edgar și Blod trecură pe lângă biserică, Blod se întoarse 
și intră în curte. Edgar era agitat. Ce mai punea la cale? 

Peste mormântul copilului ei încă nu crescuse iarba. 
Deasupra, pe pământul răscolit, un șir de pietre formau o cruce, 
probabil făcută de Blod însăși între timp. Ea îngenunche la 
picioarele crucii, cu mâinile împreunate într-o rugăciune, și 
Edgar făcu același lucru. 

Cu coada ochiului, Edgar văzu pe cineva ieșind din casa 
parohială. 

Îi atinse braţul lui Blod spre a o avertiza. Văzu că era părintele 
Deorwin. Bătrânul se împletici câţiva metri, apoi își ridică poala 
robei. El și Blod îngheţară în locul în care se aflau. Nu erau 
invizibili, dar el spera că erau destul de ascunși în întuneric 
pentru a scăpa vederii bătrânului. 

Pe când era copil, Edgar fusese învăţat că era o dovadă de 
proastă creștere să te uiţi la cineva în timp ce se ușurează, dar 
acum îl privea îngrijorat pe Deorwin, rugându-se ca bătrânul să 
nu-și ridice privirea. În orice caz, Deorwin era concentrat şi nu 
părea interesat să privească spre satul încremenit în adormire. 
În cele din urmă, își lăsă roba în jos şi se întoarse. Preţ de o 
clipă, faţa lui se află pe direcţia lui Edgar și Blod, care așteptau 
încordaţi o reacţie; însă Deorwin nu păru să îi observe și intră 
înapoi în casă. 

Ei își văzură imediat de drum, recunoscători pentru vederea 
slabă a bătrânului. 


Continuară apoi spre vârful coamei. Pe muchie, drumul se 
bifurca. Blod se îndreptă spre nord-vest, către Trench. 

— La revedere, Edgar, spuse Blod. 

Părea tristă. Ar fi trebuit să fie fericită: fugea spre libertate. 

— Noroc! zise Edgar. 

— N-o să te mai revăd niciodată. 

„Sper că nu, se gândi Edgar. Dacă ne întâlnim din nou, 
înseamnă că ai fost prinsă.” 

— Transmite-le salutările mele lui Brioc și lui Eleri, spuse el. 

— Ţi-ai amintit numele părinţilor mei! 

El ridică din umeri. 

— Mi-a plăcut cum sună. ` 

— O să le povestesc totul despre tine. Il sărută pe obraz și 
adăugă: Mi-ai fost prieten. Singurul. 

El nu făcuse altceva decât să o trateze ca pe o ființă umană. 

— N-am făcut prea mult. 

— Ai făcut totul. 

ÎI luă în braţe, își lăsă capul pe umărul lui și îl strânse cu 
putere. Ea își arăta rareori emoţiile și pasiunea din îmbrăţișarea 
ei îl surprinse. 

Îi dădu drumul și, fără să mai spună nimic, se îndepărtă pe 
drum, fără să mai privească înapoi. 

El o urmări cu privirea până când dispăru din vedere. 

Apoi se întoarse de pe deal, încă tremurând ușor. Părea că 
nimeni altcineva nu mai era treaz, ceea ce era bine: dacă ar fi 
fost văzut, nu ar fi avut nici o posibilă scuză de oferit. Un sclav 
fugise, iar Edgar era treaz și se plimba în toiul nopţii: 
complicitatea lui era de netăgăduit. Abia dacă se putea gândi la 
consecinţe. 

Era tentat să intre din nou în casă și să se întindă într-o 
siguranță confortabilă, dar promisese să creeze o urmă falsă 
pentru Blod. 

Se duse la râu și dezlegă bacul. Brindle sări pe barcă, lângă 
el. Apoi Edgar apucă în tăcere parul. 

Avea nevoie de o singură opintire ca să împingă bacul până în 
mijlocul curentului, care duse vasul în apropierea țărmului de 
nord al Insulei leproșilor. Edgar folosea parul ca să se ţină la 
distanță de bancurile de pe ambele maluri. 

Pluti încet pe lângă fermă. Erman și Eadbald araseră câmpul, 
iar luna strălucea peste brazdele umede. Din casă nu se vedea 


nici o lumină, nici măcar lumina focului, pentru că nu existau 
ferestre. 

Puțin mai spre dreapta faţă de centrul râului, curentul era mai 
rapid. Brindle se ridică în semn de atenţionare la proră, mirosind 
aerul și stând cu urechile ciulite, spre a descoperi orice zgomot. 
Trecură printr-o zonă împădurită, deasă, întreruptă de așezări și 
de ferme izolate, de familie. Se auzi o bufniţă și Brindle mârâi. 

După o oră, Edgar începu să cerceteze malul stâng, în 
căutarea unui loc convenabil în care să lase bacul. Avea nevoie 
de o zonă în care barca ar fi putut să se agaţe atât de rău în 
vegetaţia de pe marginea râului, încât o fată mică și singură să 
nu o poată descurca. Trebuia să falsifice dovezile astfel încât 
acestea să spună o poveste clară, simplă. Dacă exista cea mai 
mică scăpare, atunci suspiciunile ar fi căzut imediat asupra lui. 
Nu trebuia să lase loc pentru îndoială. 

Alese un petic de prundiș, peste care atârnau niște copaci și 
câteva tufișuri. Împinse barca spre mal și sări. Cu un oarecare 
efort, scoase parţial barca grea din apă și o împinse în 
vegetație. 

Se trase înapoi ca să studieze tabloul pe care-l crease. Arăta 
totul ca și cum o persoană fără experienţă ar fi pierdut controlul 
și ar fi permis bărcii să se încurce și să eșueze pe țărm. 

Treaba lui se încheiase. Acum trebuia să meargă înapoi. 

Mai întâi, trebuia să traverseze râul. Își scoase tunica și 
pantofii și făcu din ele o legătură. Intră în râu, ţinându-și hainele 
cu o mână deasupra capului, ca să le păstreze uscate, și înotă 
spre malul celălalt. Pe partea cealaltă se îmbrăcă rapid, 
tremurând, în timp ce Brindle se scutura energic, ca să se 
usuce. 

Unul lângă altul, Edgar și câinele porniră pe drumul spre casă. 

Pădurea nu era mereu pustie. Oricum, chiar și lronface ar fi 
trebuit să doarmă la ora aceea. Totuși, dacă cineva era treaz și 
se mișca prin apropiere, Brindle l-ar fi avertizat. Chiar și așa, 
Edgar își scoase toporul de la centură, ca să fie pregătit pentru 
orice eventualitate. 

Avea să funcţioneze șiretlicul lui? Oare Dreng și ceilalţi 
locuitori ai cătunului aveau să tragă concluzia falsă către care 
încerca să-i atragă Edgar? Dintr-odată, nu mai putea să fie sigur 
cât de plauzibilă era întreaga înșelătorie. Îndoielile îl torturau: 


nu putea suporta gândul că Blod ar fi putut să fie prinsă după 
toate cele prin care trecuse. 

Trecu pe lângă stâna lui Theodberht Clubfoot și câinele 
acestuia lătra. Preţ de o clipă, se simţi cuprins de anxietate: 
dacă  Theodberht îl vedea, înșelătoria și-ar fi pierdut 
credibilitatea. Se grăbi să depășească stâna și câinele se liniști. 
Din casă nu ieși nimeni. 

Mergând de-a lungul malului și având de luptat, din când în 
când, cu vegetaţia deasă, el descoperi că avansa mult mai încet 
decât cu bacul și avu nevoie de aproape două ore ca să se 
întoarcă. Mai târziu, când trecu pe lângă fermă, luna apunea și 
stelele erau ascunse de nori, așa că parcurse ultima bucată de 
drum într-un întuneric total. 

Își croi drum spre berărie cu ajutorul memoriei și al simţurilor. 
Acum urma momentul final de pericol. Se opri lângă ușă și 
ascultă. Singurele zgomote din interior erau sforăiturile. Ridică 
ușor zăvorul și deschise ușa încet. Sforăiturile continuară 
netulburate. Păși înăuntru. La lumina focului, îi văzu adormiţi pe 
toţi trei: Dreng, Leaf și Ethel. 

Își agăţă toporul în cui şi se lăsă cu grijă pe stuf. Brindle se 
cuibări lângă foc. 

Edgar își scoase pantofii și centura, apoi închise ochii și se 
întinse. După atât de multă încordare, se gândea că avea să 
rămână treaz multă vreme, dar adormi în câteva secunde. 

x kx X 

Se trezi când cineva îl scutură de umăr. Deschise ochii spre 
lumina zilei și o văzu pe Ethel. O privire rapidă aruncată în jur îl 
asigură că Dreng și Leaf erau încă adormitți. 

Cu o mișcare din cap, Ethel îl chemă afară, iar el o urmă. 

Inchise ușa în urma lui și spuse cu voce scăzută: 

— İti mulțumesc pentru că nu ne-ai dat de gol. 

Era prea târziu pentru ea să-i mai denunțe, pentru că ar fi 
trebuit să dezvăluie că îi lăsase să plece fără să facă nimic. 
Acum era și ea complice. 

— Ce s-a întâmplat? șopti ea. 

— Blod a plecat. 

— Mă gândeam că aţi fugit împreună! 

— impreună? De ce aș vrea să fug? 

— Nu ești îndrăgostit de Blod? 

— Sigur că nu. 


— Oh... Ethel deveni gânditoare, revizuindu-și presupunerile. 
Atunci, de ce ai ieșit cu ea în miezul nopţii? 

— Doar ca să mă asigur că pleacă. 

Lui Edgar nu-i plăcea să mintă, dar începea să realizeze că o 
înșelătorie ducea la alta. 

Apoi Ethel observă ceva. 

— Barca a dispărut. A 

— O să-ţi spun întreaga poveste altădată, zise Edgar. Intre 
timp, trebuie să ne purtăm normal. Spunem că nu știm unde 
este Blod, că nu înţelegem dispariţia ei, dar că nu suntem 
îngrijoraţi, că suntem siguri că va apărea. 

— În regulă. 

— Pentru început, o să-ţi aduc niște lemn pentru foc. 

Ethel intră înăuntru. Când Edgar reveni cu lemnul, Dreng și 
Leaf erau treji. 

— Unde este pumnalul meu? întrebă Dreng. 

— Unde l-ai lăsat aseară, spuse Leaf iritată. 

Nu era niciodată binedispusă dimineaţa. 

— L-am lăsat aici, în teaca lui, legată de centură. Centura este 
în mâna mea acum, la fel și teaca, dar nici urmă de cuţit. 

— Ei bine, eu nu ți l-am luat. 

Edgar lăsă lemnele jos și Ethel începu să pregătească focul. 

Dreng privi în jur. 

— Unde e sclava aia? 

Nu-i răspunse nimeni. 

Dreng se concentră asupra lui Edgar. 

— De ce aduci tu lemne? Asta-i treaba ei! 

Edgar spuse: 

— Presupun că s-a dus în curtea bisericii, să viziteze 
mormântul copilului ei. Uneori face asta la prima oră dimineaţa, 
când tu ești mort pentru lume. 

Dreng spuse enervat: 

— Ar trebui să fie aici! 

Edgar ridică găleata. 

— Nu-ţi face griji. Aduc eu apă. 

— Adusul apei e treaba ei, nu ata. 

Edgar era pe cale să facă un alt comentariu conciliant, când 
înţelese că ar fi părut suspect dacă ar fi fost prea docil, așa că 
lăsă să se vadă adevăratele lui sentimente. 


— Ştii ceva, Dreng? Viaţa pare să te facă atât de nefericit, 
încât mă întreb de ce nu sari în blestematul ăla de râu ca să îţi 
îneci ființa mizerabilă. 

Asta îl atinse pe Dreng. 

— Căţeluș insolent! zbieră el. 

Edgar își văzu de treabă. Imediat ce ajunse afară, înţelese că 
trebuia să se arate surprins de dispariţia bacului. 

Deschise ușa din nou. 

— Unde e barca? întrebă el. 

— Unde este de obicei, băiat prost, răspunse Dreng. 

— Nu, nu-i acolo. 

Dreng veni la ușă și privi afară. 

— Atunci, unde a dispărut? 

— Asta te-am întrebat și eu! 

— Ei bine, tu ar trebui să știi. 

— E barca ta. 

— A luat-o la vale. Dacă n-ai legat-o cum trebuie... 

— Am legat-o strâns. Intotdeauna fac așa. 

— Presupun că zânele au dezlegat-o, mârâi Dreng. Asta 
încerci să-mi spui? 

— Ele sau lronface. 

— De ce ar vrea lronface o barcă? 

— De ce ar vrea zânele? 

Pe Dreng începu să-l bântuie o suspiciune. 

— Unde-i sclava aia? 

— Ai mai întrebat asta o dată. 

Dreng era malefic, dar nu era prost. 

— Barca a dispărut, pumnalul meu a dispărut și sclava a 
dispărut, spuse el. 

— Ce vrei să zici, Dreng? 

— Că sclava a fugit cu bacul, prostule! Este evident. 

De data asta, pe Edgar nu-l deranjă insulta lui Dreng. Era 
bucuros că Dreng trăsese imediat concluzia pe care o plănuise 
Edgar. 

— Mă duc să mă uit în curtea bisericii, zise el. 

— Treci pe la toate casele - n-o să-ţi ia prea mult. Spune-le 
tuturor că trebuie să pornim o poteră dacă nu cumva apare în 
următoarele câteva minute. 

Edgar se puse în mișcare. Se duse la cimitir, se uită în 
biserică, apoi intră în casa parohială. Mamele își hrăneau copiii. 


El le spuse bărbaţilor că era posibil să fie nevoie de o poteră - 
doar dacă Blod nu apărea subit. Preoţii mai tineri începură să-și 
lege pantofii și să-și pună pelerinele. Edgar privi spre Deorwin, 
dar bătrânul îl ignora și părea să nu fie conștient că se 
întâmplase ceva ciudat peste noapte. 

Edgar se duse apoi la casa lui Fat Bebbe, doar ca să poată 
spune că o căutase pe Blod și acolo. Bebbe dormea, iar el nu o 
trezi. Femeile nu erau obligate să se alăture poterei și, oricum, 
ea ar fi fost prea lentă. 

Ceilalți locuitori erau familii mici de servitori care lucrau 
pentru mănăstire - găteau, făceau curăţenie, spălau rufe și 
îndeplineau alte sarcini casnice. Edgar îl trezi pe Cerdic, care îi 
aproviziona cu lemn de foc din pădure, și pe Hadwine, numit 
Had, care le schimbase stuful de pe podea. 

Când ajunse înapoi la berărie, grupul se aduna deja. Degbert 
și Dreng erau amândoi călare. Toţi câinii din cătun erau și ei 
acolo: puteau să ia urma unui fugar care se ascundea. Degbert 
arătă că ar fi fost util să le dea să miroasă niște haine vechi de- 
ale lui Blod, ca să știe ce fel de miros să caute; dar Dreng le 
spuse că Blod purta toate hainele pe care le avea. 

— Edgar, zise Dreng, adu o bucată de sfoară din cufărul din 
casă, în caz că avem nevoie să o legăm pe sclavă. 

Edgar făcu ceea ce i se spusese. 

Când ieși din berărie, Dreng își ridică vocea, adresându-li-se 
tuturor celor prezenţi. 

— A furat bacul și este un vas prea greu pentru ca o fată să-l 
poată împinge în amonte, așa că este sigur că a plecat la vale. 

Edgar fu bucuros văzând că Dreng părea hotărât să urmeze 
pista falsă. Însă Degbert nu era la fel de credul. 

— Nu e posibil să fi dezlegat barca și să o lase să plece la 
vale, ca să ne trimită într-o direcţie greșită, în timp ce ea a 
plecat în altă parte? 

— Nu e atât de deșteaptă, zise Dreng. 

În scenariul lui Degbert mai era o fisură, dar Edgar nu îndrăzni 
să o sublinieze, pentru că se temea să nu pară suspect de 
doritor să pornească în căutarea în aval. Oricum, Cuthbert o zise 
în locul lui. 

— Barca n-ar ajunge prea departe de una singură. Curentul ar 
împinge-o pe plaja de dincolo de Insula leproșilor. 


Ceilalți încuviinţară: acela era locul în care ajungeau cele mai 
multe resturi. 

— Mai există o barcă - cea a călugăriţelor, spuse Cerdic. Am 
putea să o împrumutăm pe aceea. 

— Maica Agatha nu ne-ar împrumuta-o de bunăvoie, rosti 
Cuthbert. E furioasă pe noi din cauza morţii copilului. Probabil că 
ea consideră că Blod ar trebui lăsată să plece. 

Cerdic ridică din umeri. 

— Am putea să o luăm, pur și simplu. 

Edgar sublinie: 

— Este un vas minuscul, nu au loc decât două persoane. Nu 
ne-ar ajuta prea mult. 

— Nu vreau necazuri cu Agatha, am destule pe cap, zise 
Dreng pe un ton ferm. Să mergem! Sclava ajunge tot mai 
departe cu fiecare clipă. 

De fapt, se gândi Edgar, probabil că ea se ascundea acum în 
pădurea de la nord-vest, între locul acela și Trench. Poate că era 
pitită în mijlocul unui desiș gros, încercând să tragă un pui de 
somn pe solul rece. Cele mai multe dintre creaturile pădurii erau 
timide și aveau să o ocolească. Nici chiar agresivul mistreţ nu ar 
fi atacat neprovocat o fiinţă umană - doar dacă persoana 
respectivă ar fi fost rănită sau incapabilă să se apere. Principalul 
pericol îl constituiau nelegiuiții de teapa lui lronface și Edgar 
spera că nici unul nu avea să o observe. 

Bărbaţii de la Dreng's Ferry porniră în aval, pe malul drept al 
râului, și Edgar începu să simtă că schema lui funcţiona. Se 
opriră la fermă și Erman și Eadbald se alăturară grupului. In 
ultima clipă, Cwenburg se hotărî să vină și ea. Era însărcinată în 
aproape patru luni, dar abia dacă se vedea și, în plus, era 
puternică. 

În schimb caii se dovediră a fi o piedică. Ar fi fost de folos 
dacă malul ar fi fost cu iarbă, dar adesea pădurea era deasă și 
trebuiau conduşi de căpăstru printre arbuștii și lăstarii 
înghesuiți. Pe măsură ce înaintarea devenea tot mai dificilă, 
zelul și entuziasmul se reduceau, atât în cazul oamenilor, cât și 
în al câinilor. 

— Suntem convinși că a pornit în direcţia asta? întrebă 
Degbert. Tara ei se află în direcția cealaltă. 

Observaţia lui îl făcu pe Edgar să tresară nervos. 

Din fericire, Dreng nu era de acord cu fratele lui. 


— S-a îndreptat spre Combe, spuse el. Ea crede că acolo nu 
va atrage atenţia. Într-un oraș mare sunt întotdeauna străini. Nu 
e ca într-un sat, unde fiecare călător trebuie să dea explicaţii. 

— Nu știu ce să zic, spuse Degbert. 

Din fericire, nimeni nu știa, se gândi Edgar, așa că trebuiau să 
meargă după cea mai bună presupunere, iar asta însemna să 
continue pe drumul acela. 

Curând ajunseră la casa lui Theodberht Clubfoot. Un sclav 
păzea oile cu ajutorul unui câine. Când acesta lătră, Edgar 
recunoscu vocea pe care o auzise în miezul nopţii. Ce bine că 
animalele nu puteau vorbi. 

Theodberht ieși din casă șchiopătând, urmat de soţia lui. 

— Pentru ce este potera aceasta? întrebă el. 

— Sclava mea a fugit azi-noapte, spuse Dreng. 

— O cunosc, zise Theodberht. Am observat-o la berărie. O 
fată de vreo paisprezece ani. 

Părea pe punctul de a mai spune ceva, dar aruncă o privire 
spre nevasta lui și se răzgândi. Edgar presupunea că făcuse mai 
mult decât doar să o observe pe Blod. 

— N-ai văzut-o în ultimele douăsprezece ore? întrebă Dreng. 

— Nu, dar cineva a trecut pe aici în timpul nopţii. A lătrat 
câinele. 

— Trebuie să fi fost ea, spuse Dreng cu hotărâre. 

Ceilalţi aprobară entuziasmați și moralul crescu din nou. 
Edgar era încântat. Câinele lui Theodberht îi făcuse o favoare 
neașteptată. 

— Când a lătrat câinele tău? întrebă Dreng. Noaptea devreme 
sau aproape de zori? 

— Habar n-am. 

— Cam pe la mijlocul nopţii, interveni soţia lui Theodberht. M- 
am trezit și eu. 

— De acum ar putea să fie departe de aici, spuse Theodberht. 

— Nici o grijă, rosti Dreng. O prindem noi pe curva aia mică. 

— Aș veni și eu cu voi, spuse Theodberht, dar n-aș face decât 
să vă încetinesc. 

Dreng mormăi și grupul porni mai departe. 

Curând ajunseră într-un loc pe care Edgar nu-l văzuse prin 
întuneric. La câţiva metri în interiorul țărmului, râul era mărginit 
de o curte cu trei ponei. La poarta împrejmuirii se afla cel mai 
mare mastiff pe care-l văzuse vreodată Edgar, întins sub un 


adăpost grosolan. Era legat cu o funie exact atât de lungă cât 
să-i permită să atace pe oricine încerca să ajungă la cai. Alături 
de curte era o casă, aflată într-o stare jalnică. 

— Vânătorii de cai, spuse Degbert. Ulf și Wyn. 

În pădure existau ponei sălbatici, dificil de găsit, greu de prins 
și foarte rezistenți la îmblânzire. Era un stil de viață dur, iar 
oamenii care făceau asta erau predispuși la orice, fiind violenţi 
cu animalele și nesociabili cu alți oameni. 

Din casă ieșiră doi oameni: un bărbat micuţ și subţire și soția 
lui, oarecum mai masivă, amândoi îmbrăcaţi în haine jegoase și 
purtând cizme solide, din piele. 

— Ce vreţi? întrebă Ulf. 

— Ai văzut-o cumva pe sclava mea? întrebă Dreng. O fată 
galeză de vreo paisprezece ani. 

— Nu. 

— A trecut cineva pe aici în timpul nopţii? Câinele tău n-a 
lătrat? 

— Nu e învăţat să latre. E învăţat să muște. 

— Ne dai o cană cu bere? Plătim pentru ea. 

— N-am nici un fel de bere. 

Edgar își ascunse un zâmbet. Dreng întâlnise pe cineva mai 
dezagreabil decât el însuși. 

— Ar trebui să vă alăturaţi poterei și să ne ajutaţi să o găsim, 
spuse Dreng. 

— Eu, nu. 

— Așa e legea. 

— Eu nu locuiesc în cele o sută de curţi ale voastre. 

După toate probabilitățile, presupunea Edgar, nimeni nu știa 
în care sută de curți locuiau Ulf și Wyn. Asta îi scutea de chirii și 
de dijme. Având în vedere cât de săraci păreau să fie, nu prea 
merita ca cineva să-și piardă vremea încercând să-i așeze 
undeva. 

— Unde e fratele tău? o întrebă Dreng pe Wyn. Credeam că 
locuiește aici, cu voi. 

— Begstan a murit, spuse femeia. 

— Atunci, unde e corpul lui? Nu l-ai înmormântat la mănăstire. 

— L-am dus în Combe. 

— Mincinoaso! 

— Asta e adevărul. 


Edgar presupunea că îl îngropaseră pe Begstan în pădure, ca 
să economisească banii de preot. Dar nu prea conta, așa că 
Dreng spuse nerăbdător: 

— Haideţi să mergem! 

Curând după aceea, grupul trecu pe lângă locul în care Edgar 
lăsase bacul. El îl văzu înaintea celorlalţi, dar se hotărî să nu fie 
el cel care îl observa primul: asta ar fi putut crea suspiciuni. 
Așteptă ca altcineva să-l observe, dar ei erau concentrați asupra 
drumului din faţa lor, prin pădure, și Edgar începu să creadă că 
nimeni n-avea să-l vadă. 

Apoi, în sfârșit, fratele lui, Erman, spuse: 

— Uitaţi! Nu e aia barca lui Edgar, de cealaltă parte a râului? 

Dreng spuse acru: 

— Nu e barca lui, e a mea. 

— Dar ce caută aici? 

Degbert interveni: 

— Pare că ea a navigat până aici și, dintr-un oarecare motiv, 
s-a hotărât să continue pe jos, pe malul celălalt. 

Edgar observă satisfăcut că el abandonase teoria unei alte 
rute. 

Cuthbert transpira și gâfâia: era prea gras pentru genul acela 
de treabă. 

— Cum o să trecem dincolo? întrebă el. Barca e pe partea 
cealaltă. 

— O să se ducă Edgar să o aducă. Poate să înoate, zise 
Dreng. p 

Pe Edgar nu-l deranja, dar se prefăcu reticent. Işi scoase încet 
pantofii și tunica, apoi, dezbrăcat, intră tremurând în apa rece. 
Înotă până dincolo și, după ce urcă în bac, îl împinse înapoi. 

Își puse hainele pe el în timp ce grupul se îmbarca. Îi trecu pe 
toţi pe partea cealaltă, apoi legă barca. Degbert spuse: 

— Ea se află pe partea asta a râului, undeva între locul ăsta și 
Combe. 

Combe se afla la două zile distanţă de Dreng's Ferry. Nu 
putea ajunge atât de departe. 

La miezul zilei se opriră într-un sat numit Longmede, care 
marca limita de nord-est a celor o sută de curţi. Acolo, nimeni 
nu văzuse o sclavă fugară, după cum Edgar știa deja. 
Cumpărară bere și pâine de la săteni și se așezară să se 
odihnească. 


După ce terminară de mâncat, Degbert spuse: 

— N-am mai găsit nici o urmă de-a ei de la stâna lui 
Theodberht. 

— Mi-e teamă că i-am pierdut mirosul, spuse Cuthbert. 

Edgar presupunea că el nu-și dorea decât să se termine totul 
și să meargă acasă. 

Dreng protestă: 

— Este o sclavă valoroasă! Nu-mi pot permite alta. Nu sunt un 
om bogat. 

— E trecut de miezul zilei, spuse Degbert. Dacă vrem să 
ajungem înapoi acasă până la lăsarea întunericului, trebuie să 
ne întoarcem acum. 

— Putem să revenim la bac și să mergem spre casă cu el, zise 
Cuthbert. 

— Edgar poate să ne împingă, adăugă Dreng. 

— Nu, spuse Edgar. Vom merge împotriva curentului. Va fi 
nevoie de doi oameni care să împingă în același timp și vor 
obosi după o oră. Va trebui să facem cu schimbul. 

— Eu nu pot să fac asta. Am spatele rupt, zise Dreng. 

— Avem destui bărbaţi tineri ca să ne descurcăm cu ușurință, 
spuse Degbert hotărât. Aruncă o privire spre soare. Dar ar fi 
bine să pornim. 

Grupul își începu călătoria de întoarcere. 

Blod scăpase, se gândi Edgar fericit. Şiretlicul lui funcţionase. 
Potera își risipise energia într-o călătorie inutilă. De acum, ea se 
afla la jumătatea drumului spre Trench. 

În timp ce mergea, privea în jos, ascunzându-și zâmbetul de 
triumf care continua să-i apară pe buze. 


CAPITOLUL 13 
Sfârșitul lunii octombrie 997 


Aldred știa că episcopul Wynstan avea să se înfurie. 

Furtuna izbucni în ziua dinaintea nunţii. În dimineaţa aceea, 
Aldred fusese convocat de abate. Novicele care adusese mesajul 
adăugase că fratele Wigferth din Canterbury sosise și Aldred știu 
imediat ce putea să însemne asta. 

Novicele îl descoperise în pasajul acoperit care făcea legătura 
între clădirea principală a abației Shiring și capela călugărilor. 
Aldred își stabilise acolo scriptoriul, care nu însemna altceva 
decât trei scaune și un cufăr cu materiale pentru scris. Intr-o zi, 
visa el, scriptoriul avea să fie o cameră specială, încălzită de un 
foc, în care zece sau mai mulţi călugări aveau să lucreze toată 
ziua la copiere și ilustrare. Acum avea un singur asistent, 
Tatwine, căruia i se adăugase recent un novice plin de coșuri, 
numit Eadgar, iar cei trei stăteau pe niște scaune fără spătar și 
scriau pe table înclinate, așezate pe genunchi. 

Aldred își lăsă lucrarea alături, să se usuce, apoi spălă vârful 
penei într-un bol cu apă și o șterse pe mâneca robei sale. Se 
duse în clădirea principală și urcă pe scara exterioară la etajul 
de sus. Acesta era dormitorul, iar slujbașii abației scuturau 
saltelele și măturau podeaua. Aldred traversă toată camera și 
intră în apartamentul privat al abatelui Osmund. 

Camera reușea să combine aspectul simplu, utilitar, cu un 
grad mare de confort discret. Patul îngust, sprijinit de perete, 
avea o saltea groasă și câteva pături grele. Pe peretele vestic se 
afla o cruce simplă, din argint, cu un scăunel pentru rugăciuni în 
faţa ei și o pernă de catifea pe podea, uzată și decolorată, dar 
bine umplută, ca să protejeze genunchii bătrâni ai lui Osmund. 
Cana de piatră de pe masă conţinea vin roșu, nu bere, iar alături 
se afla o coajă de brânză. 

Osmund nu era un entuziast al mortificării cărnii, după cum 
putea spune oricine doar privindu-l. Deși purta roba neagră și 
aspră a mănăstirii și avea capul ras cu tonsura călugărilor, avea 


faţa rotundă și roz, iar încălţările lui era confecţionate din blană 
de veveriţă. 

Trezorierul Hildred se afla alături de Osmund. Aldred era 
familiarizat cu acest aranjament. Înainte, însemna că Hildred 
dezaproba ceva din ceea ce făcea Aldred - de obicei fiindcă era 
un lucru care costa bani - și că îl convinsese pe Osmund să îi 
acorde o mustrare. Însă acum, Aldred privi intens faţa slabă a lui 
Hildred, cu obrajii trași, care arătau întunecaţi chiar și atunci 
când erau proaspăt bărbieriţi, și observă că Hildred nu afișa 
privirea îngâmfată care sugera că era pe cale să-i întindă o 
capcană. De fapt, arăta aproape inofensiv. 

Cel de-al treilea călugăr din încăpere purta o robă murdară de 
noroiul unei lungi călătorii în luna octombrie englezească. 

— Frate Wigferth! spuse Aldred. Mă bucur să te văd! 

Fuseseră novici împreună la Glastonbury, deși Wigferth arăta 
diferit pe atunci: de-a lungul anilor, faţa i se rotunjise, bărbia 
nerasă i se îngroșase, iar trupul cocoșat devenise mai solid. 
Wigferth era un vizitator frecvent al regiunii și umbla vorba că 
avea o amantă în satul Trench. El era mesagerul arhiepiscopului 
și colecta chiriile datorate călugărilor de la Canterbury. 

— Wigferth ne aduce o scrisoare de la Elfric, spuse Osmund. 

— Bine! răspunse Aldred, deși simţea un tremur de 
nerăbdare. 

Elfric era arhiepiscopul de Canterbury, conducătorul bisericii 
creștine din jumătatea de sud a Angliei. Inainte, fusese episcop 
de Ramsbury, nu departe de Shiring, și Osmund îl cunoștea 
bine. 

Osmund luă o foaie de pergament de pe masă și citi cu voce 
tare: 

— Îţi mulţumesc pentru raportul despre situaţia neliniștitoare 
de la Dreng's Ferry. 

Aldred scrisese raportul, deși Osmund era cel care îl semnase. 
Aldred relatase toate detaliile despre biserica dărăpănată, 
slujbele superficiale și casa luxoasă a preoţilor însuraţi. Aldred îi 
mai scrisese în privat lui Wigferth despre Dreng, ale cărui două 
neveste și a cărui sclavă prostituată erau tolerate de diaconul 
Degbert. 

Această scrisoare era cea care avea să îl înfurie pe episcopul 
Wynstan, când urma să afle despre ea, pentru că Wynstan îl 
numise pe Degbert, care era vărul său. Din acest motiv, 


Osmund se hotărâse să se plângă direct arhiepiscopului Elfric: 
nu avea nici un rost să discute cu Wynstan. 

Osmund citi mai departe: 

— Spui că problema poate fi remediată cel mai bine prin 
destituirea lui Degbert și a clericilor lui și înlocuirea lor cu 
călugări. 

Și aceasta fusese sugestia lui Aldred, dar nu era o idee 
originală. Elfric însuși făcuse ceva similar când ajunsese la 
Canterbury, expulzând preoţii indolenţi și aducând călugări 
disciplinaţi. Aldred avea mari speranţe că Elfric avea să fie de 
acord să facă același lucru la Dreng's Ferry. 

— Sunt de acord cu propunerea ta, citi Osmund. 

— Excelente vești! zise Aldred. 

— Noua mănăstire va fi o subunitate a abației Shiring, cu un 
stareţ aflat sub autoritatea abatelui de Shiring. 

Și acest lucru fusese sugerat tot de Aldred. Era încântat. 
Biserica de la Dreng's Ferry era o monstruozitate, iar acum era 
condamnată. 

— Fratele Wigferth mai are și o scrisoare pentru fratele nostru 
întru Hristos, Wynstan, prin care îl informez despre decizia mea, 
întrucât Dreng's Ferry face parte din episcopia lui. 

— Reacţia lui Wynstan va fi interesantă, spuse Aldred. 

— O să fie nemulţumit, zise Hildred. 

— Ca să spunem doar atât. 

— Dar Elfric este arhiepiscop, așa că Wynstan trebuie să se 
plece în faţa autorităţii lui. 

Pentru Hildred, legea era lege și aici se încheia discuţia. 

Aldred spuse: 

— Wynstan crede că toată lumea trebuie să urmeze regulile - 
în afară de el însuși. 

— Adevărat, dar el are și un simţ foarte ascuţit pentru politica 
bisericii, spuse Osmund. Nu-mi pot imagina că se va lua la 
ceartă cu arhiepiscopul pentru o văgăună ca Dreng's Ferry. 
Dacă ar fi mai multe în joc, poate că această chestiune s-ar 
pune altfel. 

Aldred spera să aibă dreptate. 

Îi spuse lui Wigferth: 

— O să te conduc eu la palatul episcopului. 

Coborâră pe scara exterioară. 


— Mulţumesc pentru știri! zise Aldred în timp ce traversau 
scuarul ce forma centrul orașului. Mănăstirea aia oribilă m-a 
înfuriat. 

— Arhiepiscopul a avut aceleași sentimente când a aflat 
despre asta. 

Trecură pe lângă catedrala din Shiring, o biserică englezească 
tipică, mare și cu ferestre mici, așezate foarte sus pe pereţii 
groși. Lângă catedrală se afla reședința episcopului Wynstan: 
aceasta și mănăstirea erau cele două edificii cu etaj din Shiring. 
Aldred bătu la poartă și imediat își făcu apariția un cleric tânăr. 
Aldred spuse: 

— Acesta este fratele Wigferth și vine de la Canterbury cu o 
scrisoare din partea arhiepiscopului Elfric pentru episcopul 
Wynstan. 

Clericul spuse: 

— Episcopul a ieșit, dar îmi puteţi da mie scrisoarea. 

Aldred își amintea numele tânărului: Ithamar. Era diacon și 
servea ca secretar al lui Wynstan. Avea o faţă de copil și un păr 
blond spălăcit, dar Aldred era convins că nu era chiar inocent. li 
spuse sever: 

— Ithamar, acesta este un mesager de la stăpânul stăpânului 
tău. Trebuie întâmpinat cum se cuvine: îl inviţi înăuntru, îi oferi 
mâncare și băutură și îl întrebi dacă poţi să-i mai fi de folos cu 
ceva. 

lthamar îi aruncă o privire încărcată de o ură otrăvitoare, dar 
știa că Aldred avea dreptate și, după o pauză, spuse: 

— Te rog, intră, frate Wigferth! 

Wigferth rămase unde se afla și spuse: 

— Cât timp crezi că va fi plecat de acasă episcopul Wynstan? 

— O oră sau două. 

— O să aştept. Wigferth se întoarse spre Aldred. Mă întorc de 
îndată ce înmânez scrisoarea. Prefer să dorm la abație. 

Bună decizie, se gândi Aldred: viaţa la reședința episcopului 
ar fi putut oferi tentaţii cu care un călugăr prefera să nu se 
lupte. 

Se despărţiră. Aldred se întoarse spre abație, apoi ezită. 
Trecuse ceva vreme de când nu o mai vizitase pe viitoarea 
mireasă a contelui Wilwulf. Lady Ragna îl primise foarte bine pe 
Aldred la Cherbourg, iar el dorea să facă același lucru pentru ea 


la Shiring. Dacă se ducea acum, putea să-i ureze toate cele 
bune pentru nuntă. 

Porni într-acolo, printre magazinele și atelierele din centrul 
orașului. 

Orașul  Shiring, care se extindea rapid, exista pentru 
deservirea a trei instituţii: complexul contelui, cu soldaţii și 
auxiliarii săi; catedrala și palatul episcopal, cu preoţi și servitori; 
abația, fraţi novici și cu călugări. Printre comercianţi se aflau 
olari, căldărari, dogari, producători de cuțite și de alte produse 
de uz domestic, ţesători și croitori, șelari și confecţioneri de 
harnașamente, tăietori de lemn și tâmplari, armurieri care 
făceau săbii și căști, producători de arcuri și săgeți, lăptărese, 
brutari, berari și măcelari care furnizau carne pentru toată 
lumea. 

Dar cea mai rentabilă industrie era cea a broderiilor. 
Douăsprezece femei din oraș își petreceau zilele țesând modele 
de lână colorată pe pânze de lenjerie albă. Lucrările lor 
înfățișau, de obicei, povești biblice și scene din vieţile sfinţilor, 
adesea decorate cu păsări ciudate și chenare abstracte. Lenjeria 
- sau, uneori, lâna albă - era încorporată, în cele din urmă, în 
veșminte preoțești și în robe regale, care erau vândute în toată 
Europa. 

Aldred era foarte cunoscut de oameni și toţi îl salutau pe 
stradă. Fu nevoit să se oprească și să discute cu vreo câteva 
persoane în drumul său: un ţesător care închiriase casa de la 
abație și rămăsese în urmă cu chiria; furnizorul de vinuri al 
abatelui Osmund, care avea necazuri să-și obțină banii de la 
trezorierul Hildred; o femeie care dorea să se roage călugării 
pentru fiica ei bolnavă, pentru că toată lumea știa că rugăciunile 
călugărilor celibatari erau mult mai eficiente decât cele ale 
preoţilor obișnuiți. 

Când, în sfârșit, ajunse la complex, îi găsi pe toţi agitaţi cu 
pregătirile pentru nuntă. Poarta era blocată de căruţe care 
livrau butoaie cu bere și saci cu faină. Servitorii așezau afară 
șiruri lungi de mese: era evident că aveau să fie mult prea mulţi 
oaspeţi pentru ca toţi să poată lua masa în sala cea mare. Un 
măcelar sacrifica animale pentru proţap și un bou era atârnat de 
picioarele din spate de un stejar solid; din gâtul lui puternic 
curgea sânge într-un butoi. 


Aldred o găsi pe Ragna în casa care fusese anterior ocupată 
de Wigelm, cel mai tânăr dintre cei trei frați. Ușa era deschisă. 
Ragna se afla acolo cu trei dintre servitorii ei din Cherbourg: 
drăguţa cameristă Cat, cusătoreasa Agnes și garda de corp, un 
bărbat cu barba roșcată, numit Bem. Se mai afla acolo și Offa, 
consilierul din Mudeford, și Aldred se întrebă pentru o clipă ce 
căuta acolo. Dar își îndreptă rapid atenţia spre Ragna. Împreună 
cu cele două slujnice, examina papuci de mătase de diferite 
culori, dar ridică privirea și zâmbi larg când îl recunoscu pe 
Aldred. 

— Bun venit în Anglia! spuse el. Am vrut să văd dacă te 
acomodezi în noua ta casă. 

— Sunt atât de multe de făcut! zise ea. Dar este incitant. 

El îi studie faţa animată. Își aminti că se gândise că era 
frumoasă, dar amintirea lui era o slabă imitație a originalului: 
mintea lui nu reţinuse verdele marin unic al ochilor ei, curba 
graţioasă a pomeţilor sau desimea exotică a părului ei roșcat- 
auriu, care se strecura pe sub eșarfa maronie de mătase. Spre 
deosebire de cei mai mulţi bărbaţi, el nu era condus spre păcat 
sau desfrâu de imaginea sânilor unei femei și putea să observe 
că avea o figură minunată. 

— Şi acum, ce simţi în legătură cu nunta? întrebă el. 

— Nerăbdare! spuse ea roșind. 

Aldred se gândi: „In cazul ăsta, înseamnă că e bine”. 

— Presupun că și Wilf este nerăbdător, spuse el. 

— Vrea un fiu, zise Ragna. 

Aldred schimbă subiectul ca să o scutească de detalii 
stânjenitoare. 

— Îmi imaginez că Wigelm a fost foarte nemulţumit când a 
fost scos din casa lui. 

— Nu prea putea să pretindă că ar avea prioritate în faţa 
miresei contelui, spuse Ragna. În afară de asta, este singur - 
soţia lui se află încă la Combe -, așa că nu prea are nevoie de 
casa aceasta. 

Aldred privi în jur. Casa era o construcţie din lemn, de bună 
calitate, dar nu atât de confortabilă pe cât ar fi putut să fie. 
Casele din lemn aveau nevoie de reparaţii majore după vreo 
douăzeci de ani și se dărăpănau complet după cincizeci. El 
observă alinierea proastă a obloanelor la ferestre, o bancă al 
cărei picior era rupt și o scurgere prin acoperiș. 


— Ai nevoie de un tâmplar aici, spuse el. 

Ea oftă. 

— Toţi sunt ocupați să facă bănci și mese pentru nuntă. lar 
șeful tâmplarilor, Dunnere, de obicei este beat după-amiaza. 

Aldred se agită. Mireasa contelui ar fi trebuit să aibă 
prioritate, cu siguranţă. 

— Nu poţi să te descotorosești de Dunnere? 

— Este nepotul Gythei. Dar, da, să scutur puţin echipa de 
întreţinere de aici este una dintre prioritățile mele. 

— La Dreng's Ferry era un băiat care părea să fie un meseriaș 
foarte bun: Edgar. 

— Îmi amintesc de el. Ai putea să-l rogi să repare casa asta? 

— Nu trebuie să-l rogi când poţi să îi ordoni. Stăpânul lui 
Edgar este Dreng, vărul lui Wilwulf. Ordonă-i lui Dreng să-ţi 
trimită ţie servitorul lui. 

Ea zâmbi. 

— Încă nu știu sigur ce am dreptul să fac pe-aici. Dar o să-ţi 
urmez sfatul. 

Un gând vag îi dădea târcoale lui Aldred. Avea senzaţia că 
Ragna spusese ceva important, dar lui îi scăpase semnificaţia. 
Acum nu își mai putea aminti. 

— Cum îţi place familia lui Wilwulf? întrebă el. 

— Am discutat cu Gytha și ea a acceptat că eu sunt stăpână 
aici; dar am multe de învăţat și aș vrea să mă pot baza pe 
ajutorul ei. 

— Sunt convins că vei câștiga afecțiunea tuturor. Te-am văzut 
la lucru. 

— Sper să ai dreptate. 

Ea părea îngrijorată, dar, chiar și așa, Aldred nu era convins 
că ea înţelegea pe deplin la ce se angajase. Spuse: 

— Este neobișnuit ca doi fraţi să fie unul episcop și altul conte 
în același teritoriu. Asta oferă foarte multă putere unei singure 
familii. 

— Are sens. Wilf are nevoie de cineva pe care să se bazeze ca 
episcop. Aldred ezită. 

— N-aș spune chiar că are încredere în Wynstan. 

Ragna păru interesată. 

Aldred trebuia să-și aleagă cu grijă cuvintele. Pentru el, 
Wilwulf și familia lui erau ca niște pisici sălbatice în cușcă, 
întotdeauna pe punctul de a se ataca una pe alta, oprite de la 


violenţă doar de interesele personale; dar nu dorea să-i spună 
asta pe șleau Ragnei, de teamă să nu o demoralizeze. Trebuia 
să o avertizeze fără să o sperie. 

— Aș spune că este mai puţin probabil ca fraţii lui să-l 
surprindă. 

— Regelui trebuie să-i placă familia dacă i-a oferit atâta 
putere. 

— Poate că i-a plăcut pe vremuri. 

— Ce vrei să spui? 

Aldred înţelese că ea nu știa. 

— Wilwulf nu se mai bucură de favorurile regelui Ethelred din 
cauza tratatului cu tatăl tău. Ar fi trebuit să-i ceară regelui 
permisiunea. 

— El ne-a spus că permisiunea aceea era gata să fie acordată. 

— N-a fost așa. 

— Tatăl meu chiar era îngrijorat din cauza asta. Wilf a fost 
pedepsit? 

— A fost amendat de către rege. Dar nu și-a plătit amenda. El 
crede că Ethelred nu este rezonabil. 

— Ce se va întâmpla? 

— Nu prea multe pe termen scurt. Dacă un nobil sfidează cu 
îndrăzneală Curtea Regală, regele nu poate face prea multe 
imediat. Dar pe termen lung... cine știe? 

— Există cineva care acţionează ca o contragreutate pentru 
puterea familiei? Vreo poziţie în care Wilf nu a putut să-și 
numească propriul om? 

Era întrebarea-cheie și Ragna crescu în ochii lui Aldred pentru 
că o pusese. Aldred presupunea că ea asimilase tot ceea ce 
tatăl ei avusese să o înveţe și poate adăugase și din 
înţelepciunea ei. 

— Da, spuse el, șeriful Den. 

— Şerif? Nu avem așa ceva în Normandia. 

— Este consilierul comitatului, adică reprezentantul regelui în 
zonă. Wilwulf ar fi vrut ca Wigelm să ocupe postul, dar regele 
Ethelred a refuzat și și-a instalat propriul om. Poate că i se 
spune Ethelred cel Șovăielnic, dar nu e complet tâmpit. 

— Este o poziţie importantă? 

— În ultima vreme, șerifii au tot mai multă putere. 

— Cum așa? 


— Are legătură cu vikingii. În ultimii șase ani, Ethelred i-a 
plătit de două ori pe vikingi ca să se retragă - dar asta este o 
treabă extrem de costisitoare. Acum șase ani, a plătit zece mii 
de lire. Acum trei ani, șaisprezece mii. 

— Am auzit despre asta în Normandia. Tatăl meu spune că e 
ca și cum ai hrăni un leu în speranţa că asta îl va împiedica să te 
mănânce. 

— Și aici mulţi oameni spun lucruri asemănătoare. 

— Dar cum îi face asta pe șerifi mai puternici? 

— Ei ar fi trebuit să adune banii. Asta înseamnă că aveau 
nevoie să aibă puterea să aplice legea. Acum, fiecare șerif are 
propria sa forță militară - e mică, dar e bine plătită și bine 
înarmată. 

— Şi asta face ca el să reprezinte o contrapondere la puterea 
lui Wilf. 

— Exact. 

— Dar rolul șerifului nu intră în contradicţie cu cel al contelui? 

— Tot timpul. Contele este responsabil pentru justiţie, dar 
șeriful trebuie să se ocupe de delictele împotriva regelui, ceea 
ce include și neplata taxelor. Evident, există cazuri la limită, 
care generează fricțiuni. 

— Ce interesant! 

Aldred se gândi că ea semănă cu un muzician care-și trecea 
degetele peste coardele unei lire, ca să le încerce înainte să 
cânte. Avea să devină o forță în regiune. Ba chiar mai mult de 
atât. Pe de altă parte, asta ar fi putut să o distrugă. 

Dacă Aldred putea să o ajute, avea să o facă. 

— Anunţă-mă dacă pot să te ajut cu ceva, spuse el. Vino la 
abație! îi trecu apoi prin minte că prezenţa unei femei ca Ragna 
ar fi putut să fie mai mult decât puteau suporta tinerii călugări. 
Sau pur și simplu trimite-mi un mesaj. 

— Mulţumesc. 

Când se întoarse spre ușă, privirea lui se opri din nou asupra 
trupului masiv și nasului turtit ale lui Offa. În calitate de servitor 
minor al contelui, consilierul avea o casă în oraș, dar, din câte 
știa Aldred, nu avea nici o treabă cu Ragna. 

Ea îi observă privirea și spuse: 

— İl cunoşti pe Offa, consilierul din Mudeford? 

— Da, desigur. 


Aldred observă privirea Ragnei îndreptându-se spre Agnes, 
care-și plecă ochii rușinată, și înţelese imediat că Offa se afla 
acolo ca să o curteze pe aceasta, evident cu aprobarea Ragnei. 
Poate că Ragna era nerăbdătoare ca unele dintre servitoarele ei 
să-și stabilească rădăcini în Anglia. 

Își luă rămas-bun și ieși din complex. În centrul orașului, pe 
când traversa piaţa dintre catedrală și biserica abației, se întâlni 
cu Wigferth, care ieșea din reședința episcopului. 

— l-ai dat scrisoarea lui Wynstan? întrebă el. 

— Da, acum câteva momente. 

— A dat în foc? 

— A luat scrisoarea și a spus că o va citi mai târziu. 

— Hm... 

Aldred aproape că își dorea ca Wynstan să se înfurie: 
așteptarea devenea de nesuportat. 

Cei doi călugări se întoarseră la abație. Bucătarul servea 
masa de la mijlocul zilei: ţipar fiert cu ceapă și fasole. În timp ce 
mâncau, fratele Godleof citea prologul judecății Sfântului 
Benedict: „Obsculta, o fiii, praecepta magistri, et incline aurem 
cordis tui!“ „Ascultă, fiule, și apleacă-ţi urechea inimii spre 
perceptele stăpânului tău!“ Aldred iubea expresia aurem cordis, 
„urechea inimii”. Sugera un mod de a asculta mai intens și mai 
profund decât de obicei. 

După aceea, călugării se înșirară de-a lungul pasajului 
acoperit pentru slujba de după-amiază a nonelor!”l. Biserica era 
mai mare decât cea de la Dreng's Ferry, dar mai mică decât 
catedrala din Shiring. Era compusă din două încăperi, o navă 
lungă de vreo doisprezece metri și camera altarului, ceva mai 
mică, separate toate printr-o arcadă îngustă. Călugării intrau 
prin ușa laterală. Cei mai importanţi mergeau în camera 
altarului și ocupau locurile din jurul acestuia, în timp ce toţi 
ceilalţi se așezau pe trei rânduri strânse în navă, unde trebuiau 
să stea și membrii congregației, deși aceștia se adunau rareori. 

In timp ce stătea alături de fraţii săi, cântând rugăciunile, 
Aldred începu să se simtă împăcat cu sine, cu lumea și cu 
Dumnezeu. Îi lipsise lucrul acesta în călătoriile lui. 

In orice caz, în ziua aceea pacea nu dură prea mult. 

La câteva minute după începerea slujbei, auzi scârţăitul ce 
însoțea deschiderea ușii dinspre vest, intrarea principală, care 
era foarte rar folosită. Toţi călugării mai tineri se întoarseră să 


vadă cine intra. Aldred recunoscu părul blond și spălăcit al 
tânărului secretar al episcopului Wynstan, diaconul Ithamar. 

Călugării mai în vârstă își continuau hotărâți rugăciunea. 
Aldred se decise că era nevoie ca cineva să afle ce dorea 
Ithamar. leşi din rând și i se adresă lui Ithamar în șoaptă: 

— Ce dorești? 

Diaconul părea agitat, dar spuse cu voce tare: 

— Episcopul Wynstan îl cheamă pe Wigferth din Canterbury. 

Aldred aruncă o privire involuntară spre Wigferth, care i-o 
întoarse cu o expresie înfricoșată pe fața grăsună. Şi Aldred era 
speriat, dar se hotărî că n-avea să-l lase pe Wigferth să meargă 
singur să-l înfrunte pe Wynstan: încă mai existau oameni care 
răspundeau unui mesaj neplăcut trimițând înapoi capul 
mesagerului într-un sac. Era improbabil ca Wynstan să facă așa 
ceva, dar nu imposibil. 

Aldred spuse pe un ton încrezător: 

— Te rog să fii atât de bun să-i ceri iertare episcopului și să-i 
spui că fratele Wigferth este la rugăciune. 

Era clar că Ithamar nu dorea să se întoarcă la Wynstan cu 
acest răspuns. 

— Episcopul nu va fi încântat să aștepte. 

Aldred ştia asta. Își menţinu vocea calmă și rezonabilă. 

— Sunt convins că Wynstan n-ar dori să întrerupă rugăciunea 
unui om al Domnului. 

Expresia lui Ithamar spunea clar că Wynstan nu avea astfel de 
scrupule, dar tânărul diacon ezită să exprime această îndoială în 
vorbe. 

Nu toţi călugării erau preoţi, dar Aldred era și preot, având un 
grad mai mare decât Ithamar, care nu era decât diacon, așa că 
acesta trebuia să cedeze mai devreme sau mai târziu. După un 
lung moment de gândire, Ithamar ajunse la aceeași concluzie și 
părăsi reticent biserica. 

Prima lovitură le aparţinea călugărilor, se gândi Aldred 
euforic. Dar sentimentul lui de triumf era înăbușit de senzaţia că 
lucrurile nu aveau să se încheie aici. 

Reveni la rugăciune, dar mintea îi era în altă parte. Ce avea 
să se întâmple după slujbă, când Wigferth nu mai avea nici o 
scuză? Aldred și Wigferth aveau să meargă împreună la palatul 
episcopului? Aldred nu era prea potrivit pentru rolul de gardă de 
corp, dar poate că era mai bine decât nimic. Il putea convinge 


oare pe abatele Osmund să-i însoţească? Wynstan avea să ezite 
cu certitudine să molesteze un abate. Pe de altă parte, Osmund 
nu era un bărbat curajos. Ar fi fost tipic pentru Osmund să-i 
răspundă cu lașitate cum că Elfric de Canterbury scrisese 
mesajul și-l trimisese prin Wigferth, așa că era treaba lui Elfric 
să-și protejeze mesagerul. 

Oricum, explozia veni mai curând. 

Ușa principală se deschise din nou, de data asta cu o 
bubuitură. Cântecul se opri imediat și toți călugării se întoarseră 
să privească în spate. Episcopul Wynstan năvăli înăuntru, cu 
pelerina fluturând. Era urmat de Cnebba, unul dintre militarii lui. 
Wynstan era un bărbat masiv, dar Cnebba era și mai mare. 

Aldred era îngrozit, dar reuși să ascundă asta. 

— Care dintre voi este Wigferth de Canterbury? urlă Wynstan. 

Aldred n-ar fi putut să spună de ce, dar ieși din rând ca să-l 
înfrunte pe Wynstan. 

— Domnul meu episcop, spuse el, întrerupi călugării în timpul 
slujbei nonelor. 

— Întrerup pe cine vreau eu, ţipă Wynstan. 

— Chiar și pe Dumnezeu? răspunse Aldred. 

Wynstan se înroși de furie și ochii păreau să-i iasă din orbite. 
Aldred aproape că făcu un pas înapoi, dar se strădui să rămână 
pe loc. Văzu mâna lui Cnebba pornind spre sabie. 

Din spatele lui Aldred, de lângă altar, abatele Osmund vorbi 
cu o voce tremurătoare, dar hotărâtă: 

— Ai face bine să nu scoţi sabia în biserică, Cnebba, dacă nu 
vrei să atragi blestemul etern al Domnului asupra sufletului tău 
muritor! 

Cnebba păli și mâna lui sări înapoi, de parcă mânerul sabiei l- 
ar fi ars. Poate că Osmund nu era complet lipsit de curaj, se 
gândi Aldred. 

Wynstan își pierduse avantajul. Furia lui era formidabilă, dar 
călugării nu se pierduseră. 

Wynstan își întoarse privirea furioasă spre abate. 

— Osmund, spuse el, cum îndrăznești să te plângi 
arhiepiscopului despre un lăcaș de cult care intră sub 
autoritatea mea? N-ai fost niciodată acolo! 

— Dar eu am fost, spuse Aldred. Am văzut cu ochii mei 
depravarea și păcatul de la biserica din Dreng's Ferry. Era de 
datoria mea să raportez ceea ce am văzut. 


— Închide gura, băiete! spuse Wynstan, deși nu era decât cu 
vreo doi ani mai în vârstă decât Aldred. Vorbesc cu vrăjitorul, nu 
cu pisica vrăjitorului. Abatele tău - nu tu - este cel care încearcă 
să pună mâna pe mănăstirea mea și să o adauge imperiului său. 

— Mănăstirea îi aparţine lui Dumnezeu, nu oamenilor, spuse 
Osmund. 

Era încă o ripostă curajoasă și încă o lovitură pentru Wynstan. 
Aldred începu să creadă că acesta ar fi putut să plece cu coada 
între picioare. 

Dar înfrângerea într-o discuţie îl făcea pe Wynstan să devină 
și mai ameninţător. 

— Domnul mi-a încredinţat mănăstirea mie, urlă el. Se 
îndreptă spre Osmund și acesta se trase înapoi. Acum, ascultă- 
mă bine, abate! Nu-ţi voi permite să pui mâna pe biserica de la 
Dreng's Ferry. 

Răspunsul lui Osmund fu sfidător, dar vocea îi tremura. 

— Decizia a fost luată. 

— Dar o voi contesta la Curtea comitatului. 

— Ar fi scandalos, spuse Osmund. O dispută publică între cei 
doi cei mai importanţi oameni ai lui Dumnezeu din Shiring! 

— Ar fi trebuit să te gândești la asta înainte să-i scrii o 
scrisoare trădătoare, pe ascuns, arhiepiscopului de Canterbury. 

— Trebuie să te supui autorităţii sale. 

— Dar n-am s-o fac. Dacă e nevoie, o să merg la Canterbury și 
o să raportez păcatele tale de aici. 

— Arhiepiscopul Elfric îmi cunoaște deja păcatele, oricare ar fi 
ele. 

— Pun pariu că pot să mă gândesc la câteva despre carenua 
auzit. 

Aldred știa că Osmund nu avea nici un păcat serios, dar 
Wynstan ar fi putut să inventeze ceva și chiar să-i determine pe 
oameni să jure pentru asta, dacă servea scopului său. 

— Ar fi o greșeală să sfidezi voinţa arhiepiscopului, spuse 
Osmund. 

— A fost o greșeală ca tu să mă obligi să ajung la această 
extremă. 

lar asta era o treabă încurcată, se gândi Aldred. Wynstan nu 
fusese obligat la nimic. Dreng's Ferry părea neimportant. Aldred 
avusese impresia că nici nu merita să lupţi pentru el. Dar asta 
fusese o greșeală: Wynstan era gata să pornească la război. 


De ce? Mănăstirea îi plătea lui Wynstan o parte din câștiguri, 
deși nu putea să însemne prea mult. Îi oferea o slujbă lui 
Degbert, dar nu era una foarte importantă. Degbert nici măcar 
nu era o rudă foarte apropiată și, oricum, Wynstan îi putea găsi 
cu ușurință o altă poziţie. 

Așadar, de ce era atât de important Dreng's Ferry? 

Wynstan era încă înnebunit. 

— Lupta asta va dura ani întregi - doar dacă nu faci ceva 
rezonabil astăzi, Osmund, și te retragi. 

— Ce vrei să spui? 

— Răspunde-i lui Elfric. Tonul lui Wynstan era aproape o 
parodie a raţiunii. Spune-i că, în spiritul creștin, nu dorești să te 
cerţi cu fratele tău întru Hristos, episcopul de Shiring, care a 
promis, în mod sincer, să îndrepte lucrurile la Dreng's Ferry. 

Wynstan nu făcuse o asemenea promisiune, observă Aldred. 

Wynstan continuă: 

— Explică-i că decizia lui Elfric ameninţă să provoace un 
scandal în comitat, iar tu nu crezi că o asemenea biserică 
minoră merită această tevatură. 

Osmund părea să ezite. 

Aldred spuse indignat: 

— Lucrarea Domnului merită întotdeauna oboseala. Domnul 
nostru nu a ezitat să provoace un scandal când i-a aruncat pe 
cămătari afară din templu. Evanghelia... 

De data asta, Osmund îl făcu să tacă. 

— Lasă asta pe seama celor mai în vârstă, izbucni el. 

— Da, Aldred, ţine-ţi gura închisă! spuse Wynstan. Ai provocat 
destule daune. 

Aldred își plecă imediat capul, dar în interior fierbea. Osmund 
nu trebuia să dea înapoi - îl avea pe arhiepiscop de partea sa! 

Osmund îi spuse lui Wynstan: 

— O să mă gândesc cu atenţie la plângerea ta. 

Pentru Wynstan însă, nu era suficient. 

— li voi scrie lui Elfric astăzi, spuse el. Trebuie să-i explic că 
sugestia lui - sugestia lui - nu este bine-venită; că noi doi am 
discutat chestiunea și că eu cred că tu ești de acord cu mine, 
după o evaluare matură, că lăcașul acela nu trebuie să devină 
mănăstire în acest moment. 

— Ti-am spus, rosti Osmund iritat. O să mă gândesc la asta. 


Wynstan ignoră remarca, simțind că împotrivirea lui Osmund 
slăbea. 

— Fratele Wigferth poate să-i ducă scrisoarea mea. Se uită 
spre rândurile de călugări, fără să știe care dintre ei era 
Wigferth. Și, oricum, dacă din întâmplare scrisoarea mea nu ar 
ajunge la arhiepiscop, îi voi tăia personal boașele lui Wigferth cu 
un cuţit ruginit. 

Călugării erau șocați să audă un asemenea limbaj violent. 

— Părăsește biserica noastră acum, episcope, înainte să mai 
murdărești casa Domnului, spuse Osmund. 

— Scrie scrisoarea, Osmund, zise Wynstan. Spune-i 
arhiepiscopului Elfric că te-ai răzgândit. Altfel vei auzi ce e mai 
rău. 

După asta, Wynstan se întoarse și ieși din biserică. 

„Crede că a câștigat, își spuse Aldred. Și la fel cred și eu.“ 


CAPITOLUL 14 
1 NOIEMBRIE 997 


Ragna se mărită cu Wilf de Ziua Tuturor Sfinţilor, prima zi din 
noiembrie, o zi cu vreme schimbătoare, cu soare strălucitor și 
averse de ploaie. 

Ragna se familiarizase deja cu incinta. Mirosea a grajduri, a 
bărbaţi nespălaţi și a pește fiert de la bucătărie. Era un loc 
zgomotos: câinii lătrau, copiii ţipau, bărbaţii strigau și femeile 
cotcodăceau; fierarul bătea cu barosul potcoavele cailor, iar 
tâmplarii despicau trunchiurile copacilor cu topoarele. Vântul de 
vest gonea norii de pe cer, iar umbrele lor se plimbau pe 
deasupra acoperișurilor de stuf. 

Ragna luă micul dejun în casa ei, doar în prezenţa servitorilor 
săi. Avea nevoie de o dimineaţă liniștită, ca să se pregătească 
pentru ceremonie. Era emoţionată în legătură cu felul în care 
avea să se prezinte și se întreba dacă urma să își joace rolul 
corect. Dorea ca totul să fie perfect pentru Wilf. 

Fusese disperat de nerăbdătoare să vină această zi, iar acum 
își dorea să se termine. Fastul și ritualurile erau ceva obișnuit în 
viaţa ei; ceea ce voia însă era să se culce alături de bărbatul ei 
noaptea. Rezistase tentaţiei de a anticipa nunta, dar fusese un 
efort. In orice caz, acum era bucuroasă că se ţinuse tare, pentru 
că dorinţa lui Wilf pentru ea devenea tot mai puternică pe 
măsură ce zilele treceau. Vedea asta în ochii lui, în felul în care 
mâna lui îi mângâia braţul și în dorul sărutului de noapte bună. 

Petrecuseră multe ore împreună doar discutând. El îi 
povestise despre copilăria lui, moartea mamei, șocul căsătoriei 
tatălui său cu Gytha și apariţia în viaţa lui a doi fraţi vitregi. 

Oricum, nu-i plăcea să răspundă la întrebări. Ea descoperise 
acest lucru când îl întrebase despre disputa lui cu regele 
Ethelred. Era o ofensă adusă mândriei lui să fie interogat ca un 
prizonier de război. 

Ragna și Wilf vânaseră împreună o dată, în pădurea dintre 
Shiring și Dreng's Ferry. Rămăseseră peste noapte la reședința 
de vânătoare a lui Wilf, care era îndepărtată și izolată, cu 


grajduri, adăposturi pentru câini, magazii și o cabană mare, în 
care toată lumea dormea pe stuful de pe podea. În seara aceea, 
Wilf vorbise pe larg despre tatăl lui, care fusese și el conte de 
Shiring. Poziţia nu era ereditară, așa că, atunci când Wilf îi 
povestise despre lupta pentru putere care urmase după 
moartea tatălui său, Ragna aflase multe lucruri despre politica 
din Anglia. 

Acum, în ziua nunţii lor, era bucuroasă că-l cunoștea pe Wilf 
mult mai bine decât îl știa când ajunsese la Shiring. 

Deși își dorise o dimineaţă liniștită, nu avu parte de ea. Primul 
ei vizitator fu episcopul Wynstan, care apăru cu pelerina 
picurând de apă de ploaie. Era urmat de Cnebba, care ducea o 
balanţă cu braţ și o cutie mică, în care se aflau probabil 
greutăţile. 

Ragna încercă să fie politicoasă. 

— Bună dimineaţa, domnule episcop, sper că ești sănătos. 

Wynstan consideră amabilităţile ca fiind depășite și trecu 
direct la subiect. 

— Sunt aici ca să-ţi verific dota. 

— Foarte bine. 

Ragna se așteptase la asta și încercă să fie atentă la orice 
trucuri pe care Wynstan le-ar fi putut născoci. 

Pe pereți erau atârnate câteva funii folosite în diverse scopuri, 
inclusiv pentru a ţine mâncarea departe de șoareci. Cnebba 
agăţă balanţa de una dintre aceste funii. 

Braţul de fier al balanței avea două părţi inegale: cel mai 
scurt avea atârnată o tavă, în care trebuia așezat obiectul ce 
trebuia cântărit, iar cel mai lung avea o greutate ce putea să 
gliseze în lungul unei scale gradate. Când tava era goală și 
greutatea se afla la capătul dinspre interior al scalei, cele două 
părți erau echilibrate și bara se balansa ușor în aer. 

Cnebba așeză cutia pe masă și o deschise. Greutățile din 
interior, niște cilindri mici de plumb, aveau câte un sigiliu de 
argint în cap, care garanta că fuseseră verificate oficial. 
Wynstan spuse: 

— Am împrumutat balanţa de la monetăria din Shiring. 

Cat se duse să aducă un cufăr mic ce conţinea dota, dar 
Ragna ridică mâna ca s-o oprească. Nu avea încredere în 
Wynstan. Cu Cnebba acolo, care să-l apere, Wynstan ar fi putut 
fi tentat să plece, pur și simplu, cu micul cufăr sub braţ. 


— Cnebba poate să ne lase acum, spuse Ragna. 

— Aș prefera să rămână, zise Wynstan. 

— De ce? întrebă Ragna. Poate să cântărească monedele mai 
bine decât tine? 

— Este garda mea de corp. 

— De cine te temi? De mine? De camerista mea, Cat? 

Wynstan privi spre Bern, dar se hotărî să nu răspundă la 
întrebarea Ragnei. 

— Foarte bine, spuse el. Așteaptă afară, Cnebba! 

Paznicul plecă. 

— Hai să verificăm balanţa, zise Ragna. 

Puse în tavă o greutate de cinci livre, făcând braţul scurt al 
cântarului să coboare. Apoi mută greutatea glisantă în partea 
cealaltă, până când cele două braţe ajunseră în echilibru. 
Greutatea se afla la semnul de cinci livre. Balanța era exactă. 

Ragna clătină din cap spre Bern, care ridică micul cufăr și îl 
așeză pe masă. Ragna îl descuie cu o cheie pe care o purta pe 
un șnur în jurul gâtului. 

Cufărul conţinea patru saci mici din piele. Ragna așeză pe 
balanţă unul dintre saci, în locul greutăţii de cinci livre. Cele 
două braţe erau echilibrate aproape perfect: sacul era doar 
puţin mai greu. 

— Pielea explică greutatea nesemnificativă suplimentară, 
spuse Ragna. 

Wynstan flutură  dispreţuitor din mână auzind acest 
comentariu. Avea preocupări mai importante. 

— Arată-mi monedele! spuse el. 

Ragna goli sacul pe masă. Din el se scurseră sute de monede 
mici, de argint, toate englezești, cu o cruce pe una dintre părţi și 
cu figura regelui Ethelred pe cealaltă. Contractul nuptial 
specifica penny englezești, care conţineau mai mult argint decât 
dinarii francezi. 

Wynstan clătină din cap satisfăcut. 

Ragna puse înapoi în sac monedele de argint, apoi repetă 
întreaga operaţiune cu ceilalţi trei saci. Fiecare cântărea exact 
cinci livre. Dota era exact cum fusese promisă. Puse sacii la loc 
în cufăr. 

— Acum o să-i iau, spuse Wynstan. 

Ragna îi dădu cufărul lui Bern. 

— După ce voi fi măritată cu Wilf. 


— Dar o să fii măritată astăzi la prânz! 

— Atunci dota va fi înmânată la ora douăsprezece. _ 

— Asta înseamnă că verificarea asta a fost inutilă. In 
următoarele două ore, ai putea să furi câte cincizeci de monede 
din fiecare sac. 

Ragna privi spre cufăr, apoi îi dădu cheia lui Wynstan. 

— Uite, spuse ea. Acum nu-l pot deschide și nu pot fura din el. 

Wynstan pretinse că se gândește la faptul că ea ducea 
precauţiile la o extremă ridicolă. 

— Oaspeţii sosesc deja! spuse el. Boul și porcii au stat la 
frigare toată noaptea. Butoaiele cu bere au fost desfăcute. 
Brutarii au sute de pâini în cuptoare. Chiar crezi cu adevărat că 
Wilf îţi va lua dota și va anula nunta? 

Ragna zâmbi dulce. 

— O să fiu cumnata ta, Wynstan, spuse ea. Va trebui să înveţi 
să ai încredere în mine. 

Wynstan mârâi și plecă. _ 

Cnebba intră înapoi, luând cântarul și greutăţile. In timp ce 
ieșea, sosi Wigelm. Avea nasul mare și bărbia specifică familiei, 
același păr blond și aceeași mustață, dar pe faţa lui era mereu 
întipărită o expresie de iritare, de parcă era tratat incorect 
permanent. Era îmbrăcat cu hainele pe care le purtase cu o zi în 
urmă, o tunică neagră și o pelerină maro, de parcă ar fi dorit să 
transmită lumii că, pentru el, nu era deloc o zi deosebită. 

— Deci, sora mea, spuse el, astăzi îţi vei pierde virginitatea. 

Ragna roși, gândindu-se că și-o pierduse cu patru luni în 
urmă. 

Din fericire, Wigelm înţelese greșit cauza stânjenelii ei. 

— Ah, nu fi timidă, spuse el cu un chicotit lasciv. O să-ţi placă, 
îţi promit! 

„Habar n-ai tu“, se gândi Ragna. 

Wigelm era urmat de o femeie scundă, voluptuoasă, având 
cam aceeași vârstă cu el, treizeci de ani. Era atractivă, deși era 
durdulie, și mergea cu legănatul unei femei care știa că este 
sexy. Ea nu se prezentă și Wigelm nu făcu nici un efort să-i 
explice prezenţa, așa că Ragna îi spuse: 

— Nu cred că ne-am cunoscut. 

Ea nu răspunse, dar Wigelm zise: 

— Soţia mea, Milly. 


— Mă bucur să te cunosc, Milly, spuse Ragna. Din impuls, făcu 
un pas înainte și o sărută pe Milly pe obraz. O să fim surori, zise 
ea. 

Milly îi răspunse cu răceală: 

— Cât este de ciudat, când abia dacă vorbim fiecare limba 
celeilalte. 

— Oricine poate să înveţe o limbă nouă, spuse Ragna. Nu e 
nevoie decât de puţină răbdare. 

Milly privi în jur, spre interiorul casei. 

— Mi s-a spus că ai adus un tâmplar ca să modifice interiorul, 
zise ea. 

— Edgar, de la Dreng's Ferry, a lucrat aici săptămâna trecută. 

— Mie mi se pare că a rămas la fel. 

Se ponosise puţin cât timp fusese în sarcina lui Milly și, fără 
îndoială, asta explica purtarea ei neprietenoasă: probabil se 
simţise  desconsiderată când Ragna  insistase pentru 
îmbunătățiri. 

— Doar câteva reparaţii de rutină, zise Ragna dând din umeri, 
ca să lămurească lucrurile. 

Când Gytha intră, Wigelm spuse: 

— Bună ziua, mamă! 

Gytha purta o rochie nouă, gri-închis, cu o căptușeală roșie ce 
se arăta în scurte sclipiri, iar părul ei lung și cărunt era prins 
într-o pălărie complicată. 

Ragna se simţi imediat îngrijorată. Uneori, Gytha îi făcea pe 
servitori să râdă, imitând accentul Ragnei. Cat îi raportase acest 
lucru stăpânei ei. Ragna observase vag că femeile zâmbeau 
ocazional când spunea ceva ce nu intenţionase să sune 
amuzant și presupunea că modul ei de a vorbi devenise subiect 
de glumă în complex. Putea să trăiască ușor cu asta, dar era 
dezamăgită de Gytha, pe care și-o dorea drept prietenă. 

În orice caz, Gytha o surprinse acum când spuse ceva amabil. 

— Ragna, ai nevoie de ajutor cu rochia și cu părul? Eu sunt 
gata și aș fi bucuroasă să-ţi trimit una sau două dintre 
cameristele mele să te ajute dacă ai nevoie. 

— Nu am nevoie de ajutor suplimentar, dar îţi mulţumesc 
pentru că te-ai gândit la mine, spuse Ragna. 

Şi chiar vorbea serios: Gytha era a patra rudă prin alianţă 
care o vizitase în dimineaţa aceea, dar fusese prima care-i 
spusese ceva drăguţ. Ragna nu reușise încă să câștige 


afecțiunea familiei viitorului ei bărbat, un proiect despre care 
crezuse că va fi ușor. 

Când Dreng intră șchiopătând, ea aproape că mârâi cu voce 
tare. 

Omul cu bacul purta o pălărie în formă de con, care era atât 
de înaltă, încât părea comică. 

— Lady Ragna, am trecut doar ca să-mi prezint omagiile în 
această zi minunată, spuse el aplecându-se adânc. Ne-am 
cunoscut deja, nu-i așa, viitoarea mea verișoară? în timpul 
călătoriei, ai onorat umila noastră berărie cu o vizită. Bună 
dimineaţa, vere Wigelm, sper că ești sănătos! Şi tu, vară Milly! 
Şi dumneata, lady Gytha - niciodată nu știu dacă să-ţi spun 
verișoară sau mătușă. 

— Cât mai departe de oricare din astea, spuse Gytha amar. 

Ragna observă că Dreng nu era primit de familie cu prea 
multă căldură, fără îndoială din cauză că exagera atât de mult 
apropierea lui de ei, ca pe un mod de a-și îmbunătăţi propria 
poziţie socială. 

Dreng pretinse că o înţelesese greșit pe Gytha. 

— Chiar vin de departe, mulțumesc pentru grijă! Și, desigur, 
am spatele rupt - un viking m-a trântit de pe cal în bătălia de la 
Watchet, știi asta, dar nu aș putea să ratez această ocazie 
măreaţă. 

Când Wilf intră în casă, Ragna simţi imediat că totul era mai 
bine. El o luă în braţe și o sărută pasional, de față cu toată 
lumea. Era clar că el o adora, iar atitudinea neprietenoasă a 
familiei sale nu mai avea importanţă. 

El se desprinse din îmbrăţișare gâfâind și încercă să nu pară 
triumfător. 

— Norii s-au risipit și cerul este albastru, spuse apoi. Mă 
temeam că ar putea să fie nevoie să mutăm banchetul în 
interior, însă acum cred că putem să mâncăm afară, așa cum 
am plănuit. 

Dreng aproape că explodă de încântare. 

— Vere Wilf! zise el cu vocea transformată într-un behăit fals. 
Sper că ești sănătos! Este o mare plăcere să mă aflu aici, te 
felicit de o mie de ori, mireasa ta este un înger, de fapt un 
arhanghel! 

Wilf clătină din cap cu o toleranţă răbdătoare, ca și cum ar fi 
recunoscut că, deși Dreng era un prost, făcea parte din familie. 


— Bine ai venit, Dreng, dar cred că această casă a devenit 
brusc prea aglomerată. Mireasa mea are nevoie de puţin timp 
singură, ca să se pregătească pentru nuntă. Afară, haideţi! 

Era exact ceea ce Ragna dorea ca el să spună și zâmbi 
recunoscătoare. 

Familia ieși afară. Înainte ca Wilf să plece, o sărută din nou, 
de data asta mai lung, până când ea simţi că erau pe cale să-și 
înceapă luna de miere chiar atunci, chiar acolo. Apoi el se 
retrase, respirând greu. ` 

— Mă duc să întâmpin oaspeţii, spuse el. Incuie ușa și acordă- 
ți o oră de liniște. 

După ce el ieşi, Ragna scoase un oftat lung. Ce familie, se 
gândi ea, un bărbat ca un zeu și niște rude ca o haită de câini 
scheunători. Dar ea se mărita cu Wilf, nu cu Wigelm, sau cu 
Dreng, sau cu Gytha, sau cu Milly. _ 

Se așeză pe un scaun, ca să-i poată aranja Cat părul. In timp 
ce camerista o pieptăna, împletindu-i părul și prinzându-i-l în 
agrafe, Ragna se calmă. Ştia cum să se poarte la ceremonii: 
trebuia să se miște încet, să le zâmbească tuturor, să facă ceea 
ce i se spunea și, dacă nimeni nu-i zicea ce să facă, să stea 
nemișcată. Wilf îi detaliase programul, iar ea memorase fiecare 
cuvânt. Încă ar fi putut să facă greșeli, pentru că nu cunoștea 
ritualurile englezești, dar, dacă greșea, avea să zâmbească și să 
încerce din nou. 

Cat îi desăvârși coafura cu o eșarfă de mătase de culoarea 
castanelor de toamnă. Aceasta acoperea capul și gâtul Ragnei și 
era fixată cu o bentiţă brodată. Acum, Ragna era pregătită 
pentru rochie. Se îmbăiase mai devreme și deja purta lenjeria 
simplă, crem, care abia dacă era vizibilă. Peste aceasta, îmbrăcă 
o rochie din lână cu o culoare undeva între verde și albastru, 
care părea să-i facă ochii și mai strălucitori. Avea mâneci 
evazate și manşete cu un model geometric, brodat în fir de aur. 
Cat puse apoi în jurul gâtului Ragnei o cruce de argint atârnată 
de o bandă de mătase, astfel încât să rămână pe deasupra 
rochiei. La sfârșit, îmbrăcă o pelerină albastră, având căptușeala 
aurie. 

Când termină aranjamentul, Cat se uită la ea și izbucni în 
lacrimi. 

— Ce nu e bine? întrebă Ragna. 

Cat clătină din cap. 


— Nimic, suspină ea. Eşti atât de frumoasă... 

Apoi se auzi o bătaie în ușă și o voce spuse: 

— Contele este gata. 

Bern zise îmbufnat: 

— E mai devreme decât ne așteptam! 

— ÎI ştii pe Wilf, zise Ragna. E nerăbdător. Ea ridică vocea și îi 
răspunse bărbatului de dincolo de ușă: Mireasa este gata 
oricând Wilf dorește să vină să o ia. 

— O să-i spun. 

Trecură câteva minute, apoi se auzi o altă bătaie în ușă și Wilf 
zise: 

— Contele a venit după mireasa lui! 

Bern ridică micul cufăr ce conţinea dota și Cat deschise ușa. 
Wilf stătea în picioare afară, îmbrăcat într-o pelerină roșie. 
Ragna își înălță capul și ieși afară. 

Wilf îi luă braţul și traversară încet incinta, până în faţa sălii 
mari. Dinspre mulţimea care aștepta se ridicară urale puternice. 
În ciuda averselor dimineţii, oamenii din oraș se îmbrăcaseră de 
sărbătoare. În afara celor mai bogaţi, nimeni nu-și putea 
permite o îmbrăcăminte complet nouă, dar cei mai mulţi aveau 
o pălărie sau o eșarfa nouă, iar marea de maro și de negru era 
adusă la viață de sclipiri sărbătorești de galben și roșu. 

Ceremonialul era foarte important. Ragna învățase de la tatăl 
ei că dobândirea puterii era mai ușoară decât păstrarea 
acesteia. Cucerirea era o problemă ce se rezuma la uciderea 
unor oameni și pătrunderea într-o fortăreață, însă păstrarea 
puterii nu era niciodată simplă - iar aparențele erau esenţiale. 
Oamenii își doreau un conducător care să fie mare, puternic, 
frumos și bogat, cu o nevastă tânără și frumoasă. Wilf știa 
aceste lucruri la fel de bine ca Ragna și, împreună, ei le ofereau 
supușilor lui ceea ce își doreau, consolidându-și astfel 
autoritatea. i 

Familia lui Wilf stătea în fața mulțimii, într-un semicerc. Intr-o 
parte, Ithamar era așezat la o masă, având în faţă pergament, 
pene și cerneală. Deși nunta nu era un sacrament religios, 
detaliile transferului de proprietate trebuiau să fie consemnate 
în scris, cu martori, iar oamenii care știau să scrie erau în 
majoritate clerici. 

Wilf și Ragna stăteau faţă în faţă și se ţineau de mâini. Când 
uralele se potoliră, Wilf spuse cu o voce puternică: 


— Eu, Wilwulf, conte de Shiring, te iau pe tine, Ragna de 
Cherbourg, de soţie și jur să te iubesc, să am grijă de tine și să- 
ți fiu devotat pentru tot restul vieții mele. 

Ragna nu putea să egaleze puterea vocii lui, dar spuse clar și 
cu încredere: 

— Eu, Ragna, fiica contelui Hubert de Cherbourg, te iau pe 
tine, Wilwulf de Shiring, să-mi fii soţ și jur să te iubesc, să am 
grijă de tine și să-ţi fiu devotată pentru tot restul vieţii mele. 

Se sărutară și mulțimea izbucni în urale. 

Episcopul Wynstan  binecuvântă căsătoria și spuse o 
rugăciune, apoi Wilf scoase de la centură o mare cheie 
ornamentală. 

— Îți ofer această cheie a casei mele, pentru că acum este și 
casa ta, să faci din ea un cămin pentru mine. 

Cat îi dădu Ragnei o spadă nouă, într-o teacă bogat 
ornamentată, și Ragna i-o dărui lui Wilf spunând: 

— Îți ofer această spadă, ca să păzești casa noastră și să-i 
protejezi pe fiii și pe fiicele noastre. 

După schimbarea darurilor simbolice, trecură la mult mai 
importantele tranzacţii financiare. 

Ragna spuse: 

— Așa cum tatăl meu i-a promis fratelui tău, episcopul 
Wynstan, îţi ofer douăzeci de lire de argint. 

Bern păși în faţă și așeză cufărul la picioarele lui Wilwulf. 

Wynstan ieși din mulţime și spuse: 

— Sunt martor că acest cufăr conţine suma convenită. 

Îi dădu cheia lui Wilf, iar acesta spuse. 

— Scribul să consemneze că îți dăruiesc Vale of Outhen, cu 
cele cinci sate ale sale, inclusiv cariera și toate veniturile ce 
provin de acolo, să îţi aparţină ţie și moștenitorilor tăi până în 
ziua Judecăţii de Apoi. 

Ragna nu văzuse încă Vale of Outhen. | se spusese însă că era 
o zonă prosperă. Ea deţinea deja districtul Saint-Martin din 
Normandia, iar venitul ei avea să se dubleze prin adăugarea noii 
proprietăţi. Orice probleme i-ar fi rezervat viitorul, era puţin 
probabil ca banii să se numere printre ele. 

Oferirea unor asemenea teritorii era o monedă curentă în 
politica din Normandia, la fel ca și în Anglia. Suveranul le oferea 
pământuri marilor nobili, care, la rândul lor, îl parcelau pentru a- 
| oferi conducătorilor mai mici - în Anglia se numeau nobili, în 


Normandia, cavaleri. Astfel se crea o rețea de oameni care îi 
erau loiali regelui, pentru că își câștigaseră averea datorită lui și 
sperau la mai mult. Fiecare nobil trebuia să menţină un echilibru 
atent între ceea ce dăruia ca să câștige susținere și ceea ce 
păstra ca să își asigure superioritatea. 

Acum, spre surpriza tuturor, Wigelm ieși din mulţime și spuse: 

— Aşteptaţi! 

„Este stilul lui, se gândi Ragna, să-mi strice nunta cumva!” 

— Vale of Outhen se află în familia noastră de generaţii, 
spuse Wigelm. Pun la îndoială faptul că fratele meu, Wilf, are 
dreptul să o înstrăineze. 

Episcopul Wynstan interveni: 

— Este în contractul nupţial! 

— Asta nu înseamnă că e corect, zise Wigelm. Aparține 
familiei. 

— Și rămâne în familie, spuse Wynstan. Acum îi aparţine 
soţiei lui Wilf. 

— lar ea îl va lăsa copiilor ei când va muri. 

— Și aceștia vor fi copiii lui Wilf și nepoţii și nepoatele tale. De 
ce ridici această obiecţie astăzi? Cunoști detaliile contractului de 
luni întregi. 

— Ridic problema în faţa martorilor. 

— Destul, interveni Wilf. Wigelm, nu are nici un rost. Treci 
înapoi! 

— Dimpotrivă... 

— Liniște sau o să devin furios! 

Wigelm tăcu. 

Ceremonia continuă, dar Ragna era nedumerită. Wigelm 
trebuia să fi știut că protestul lui avea să fie zdrobit. De ce 
alesese să ceară respingerea într-un cadru public? Nu avea cum 
să se aștepte ca Wilf să se răzgândească în legătură cu Outhen. 
De ce începuse o luptă pe care era nevoit să o piardă? Lăsă 
deoparte acest mister pentru o evaluare ulterioară. 

Wilf continuă: 

— Ca un dar pios, pentru a sărbători nunta mea, ofer satul 
Wigleigh bisericii - bisericii din Dreng's Ferry mai exact -, cu 
condiţia ca clericii de acolo să se roage pentru sufletul meu, 
pentru sufletul soţiei mele și pentru sufletele copiilor noștri. 

Acest gen de dar era un lucru obișnuit. Când un bărbat 
ajungea bogat și puternic și se așeza la casa lui cu soţia, pentru 


a crește copii, gândurile lui se întorceau de la dorinţele lumești 
la cele spirituale și dorea să-și asigure confortul sufletului în 
viaţa de apoi. 

Formalităţile se apropiau de final și Ragna era fericită că 
întreaga ceremonie se desfășurase lin, cu excepţia ciudatei 
intervenții a lui Wigelm. Ithamar scria acum numele martorilor la 
căsătorie, începând cu Wilf și sfârșind cu toţi oamenii importanţi 
aflaţi acolo: Wynstan, Osmund, Degbert și șeriful Denewald. Nu 
era o listă lungă, iar Ragna se așteptase și la alţi oaspeţi clerici, 
poate episcopii din vecinătate - Winchester, Sherborne și 
Northwood - și călugării de frunte cum era abatele de la 
Glastonbury. Dar, fără îndoială, obiceiurile englezești erau 
diferite. 

Îi părea rău că nu era de față nimeni din familia ei. Dar nu 
avea rude în Anglia, iar călătoria de la Cherbourg putea dura 
mult - ei îi luase două săptămâni. Nu era niciodată ușor ca un 
conte să călătorească departe de domeniul său, dar ea sperase 
că mama ei ar fi putut să facă acest efort și, poate, să-l aducă și 
pe fratele ei, Richard. În orice caz, aceasta fusese împotriva 
căsătoriei sale cu Wilf și poate chiar fusese înclinată să nu-i dea 
binecuvântarea ei. 

Își alungă aceste gânduri când Wilf ridică vocea și spuse: 

— Și acum, prieteni și vecini, să sărbătorim! 

Mulțimea aclamă și personalul de la bucătărie începu să 
scoată platourile cu carne, pește, legume și pâine, plus carafele 
cu bere, pentru oamenii de rând, și de mied, pentru oaspeţii 
deosebiți. 

Ragna nu-și dorea nimic altceva decât să ajungă în pat cu 
bărbatul ei, dar știa că trebuia să rămână la banchet. N-avea să 
mănânce mult, dar era important să stea de vorbă cu cât mai 
mulţi oameni. Era șansa ei să le lase o impresie bună celor din 
oraș și profită cu nerăbdare. 

Aldred o prezentă abatelui Osmund, iar ea se așeză alături de 
el câteva minute, punându-i întrebări despre mănăstire. Se 
folosi de această ocazie ca să-l laude pe Aldred, spunându-i 
abatelui că îi împărtășise viziunea lui despre Shiring, care ar fi 
putut să devină un centru internaţional al învăţăturii - sub 
conducerea lui Osmund, desigur. Osmund fu flatat. 

Ea discută cel mai mult cu oamenii de frunte ai orașului: 
Elfwine, maestrul trezorier; bogata văduvă Ymma, care făcea 


comerț cu blănuri; femeia care deţinea berăria Abbey Alehouse, 
cel mai popular loc cu băutură din oraș; fabricantul de 
pergament; bijutierul; vopsitorul. Erau încântați cu toţii de 
atenţia pe care le-o acorda, pentru că asta îi scotea în evidenţă 
în ochii vecinilor, ca fiind persoane importante. 

Sarcina de a discuta amabil cu străinii devenea tot mai ușoară 
pe măsură ce curgea băutura. Ragna i se prezentă șerifului 
Denewald, căruia i se spunea Den, un bărbat grizonant, cu 
aspect dur, având în jur de patruzeci de ani. La început, el 
fusese îngrijorat în legătură cu Ragna, iar ea presupunea din ce 
cauză: ca rival al lui Wilf, se aștepta ca ea să fie ostilă. Dar soția 
lui Den era alături de el și Ragna o întrebă despre copiii lor, 
aflând că tocmai se născuse primul lor nepot, un băiat; prin 
urmare, durul șerif se transformă rapid într-un bunic iubitor și 
ochii i se umeziră. 

Când Ragna plecă de lângă șeriful Den, Wynstan o abordă și îi 
spuse pe un ton provocator: 

— Despre ce ai discutat cu el? 

— l-am promis să-i dezvălui toate secretele tale, spuse ea; și 
fii răsplătită de un fulger scurt de teamă în ochii lui, înainte să-și 
dea seama că râdea de el. Ea continuă: De fapt, am vorbit cu 
Den despre proaspătul lui nepot. Şi acum am o rugăminte la 
tine. Povestește-mi despre Vale of Outhen, mai ales că acum îmi 
aparţine. 

— O, nu trebuie să-ţi faci griji în legătură cu asta, spuse 
Wynstan. Eu adunam chiriile pentru Wilf și voi face același lucru 
și pentru tine. Tot ce ai de făcut este să iei banii de patru ori pe 
an. 

Ea ignoră acest comentariu. 

— Sunt cinci sate și o carieră, cred. 

— Da. 

El nu-i mai oferi și alte informaţii. 

— Vreo moară? încercă ea. 

— Ei bine, există câte o tocilă în fiecare sat. 

— Nici o moară de apă? 

— Două, cred. 

Ea îi oferi un zâmbet încântător, de parcă i-ar fi fost de mare 
folos. 

— Vreo mină? Minereu de fier, argint? 


— Sigur nu sunt metale preţioase. S-ar putea să fie un grup 
sau două de topitori de fier, care lucrează în pădure. 

— Eşti puţin cam vag, spuse ea cu blândeţe, controlându-și 
enervarea. Dacă nu știi ce se află acolo, cum poţi să fii sigur că 
plătesc ceea ce trebuie? 

— Îi înspăimânt, zise el cu sinceritate. Nu ar îndrăzni să mă 
înșele. 

— Eu nu cred în înspăimântarea oamenilor. 

— E în regulă, spuse Wynstan. Poţi să lași asta în seama mea. 

Şi se îndepărtă. 

„Conversaţia asta nu s-a încheiat”, se gândi Ragna. 

Când oaspeţii nu mai putură să mănânce și butoaiele se 
goliră, începură cu toţii să plece spre casele lor. In sfârșit, Ragna 
începea să se relaxeze și se așeză la o masă cu o farfurie de 
porc fript și varză. În timp ce mânca, se apropie Edgar, 
constructorul, care o salută politicos și se înclină. 

— Cred că am încheiat lucrarea la casa ta, doamna mea, 
spuse el. Cu permisiunea ta, mă voi întoarce mâine la Dreng's 
Ferry, împreună cu Dreng. 

— Mulţumesc pentru tot ce ai făcut, zise ea. Locul a devenit 
mult mai confortabil. 

— Sunt onorat. 

Ea îi atrase atenţia lui Edgar asupra tâmplarului Dunnere, 
care leșinase cu capul pe o masă. 

— Uite care e problema mea, zise apoi. 

— Îmi pare rău pentru asta. 

— Ti-a plăcut ceremonia de azi? 

El păru gânditor, apoi spuse: 

— Nu, nu chiar. 

Asta o surprinse. 

— De ce? 

— Pentru că sunt invidios. 

Ea ridică sprâncenele. 

— Pe Wilf? 

— Păi... 

— Pe mine? 

El zâmbi. 

— Oricât l-aș admira pe conte, nu vreau să mă însor cu el. 
Aldred însă ar putea să vrea. 

Ragna chicoti. Edgar redeveni serios. 


— Sunt invidios pe oricine ajunge să se căsătorească în final 
cu persoana pe care o iubește. Mie mi-a fost luată șansa asta. 
Acum, nunțile mă întristează. 

Ragna era surprinsă de candoarea lui. Bărbaţii i se confesau 
adesea, iar ea îi încuraja: era fascinată de poveștile de iubire și 
de ură ale celorlalţi. 

— Cum se numește femeia pe care ai iubit-o? 

— Sungifu, dar i se spunea Sunni. 

— Îţi amintești de ea și de toate lucrurile pe care le făceaţi 
împreună? 

— Ceea ce mă doare cel mai tare sunt lucrurile pe care nu le- 
am făcut. N-am gătit niciodată o masă împreună, n-am spălat 
legumele, n-am aruncat mirodeniile în oală, n-am pus bolurile pe 
masa noastră. N-am luat-o niciodată la pescuit cu barca mea - 
barca pe care am construit-o era minunată, din cauza asta au 
furat-o vikingii. Am făcut dragoste de multe ori, dar niciodată nu 
ne-am trezit unul lângă altul, n-am stat îmbrăţișaţi toată 
noaptea, doar ca să vorbim... 

Ea îi studia faţa, cu barba rară și ochii căprui, și se gândi că 
era teribil de tânăr pentru o astfel de tristeţe. 

— Cred că înţeleg, zise ea. 

— Îmi amintesc că părinţii mei ne duceau la râu primăvara, ca 
să tăiem stuf proaspăt pentru casă, încă de când eram trei 
băieţi foarte mici. Trebuie să fi fost o poveste romantică legată 
de râul acela, cu stuful lui; poate că părinţii mei făcuseră 
dragoste acolo înainte să se căsătorească. La vremea aceea, nu 
mă gândeam la asta - eram prea tânăr -, dar știam că au un 
secret încântător, de care le place să-și amintească. Zâmbetul 
lui era trist când continuă: Lucruri de felul acesta... le pui cap la 
cap și faci o viaţă întreagă din ele. 

Ragna fu surprinsă să descopere că avea lacrimi în ochi. 

Edgar păru brusc jenat. 

— Nu știu de ce îți spun toate astea. 

— Vei găsi pe altcineva pe care să iubești. 

— S-ar putea, desigur. Dar nu vreau pe a/tcineva. O vreau pe 
Sunni. lar ea nu mai este. 

— Îmi pare tare rău... 

— Nu e frumos din partea mea să-ţi spun astfel de povești în 
ziua nunţii tale. Nu știu ce m-a apucat. Te rog să mă scuzi! 

Se înclină și se îndepărtă. 


Ragna se gândi la ceea ce-i spusese el. Pierderea lui o făcea 
să se simtă foarte norocoasă pentru că-l avea pe Wilf. 

Își goli cana de bere, apoi se ridică de la masă și se întoarse la 
casa ei. Brusc, se simţi epuizată. Nu era sigură de ce: nu făcuse 
nimic care să o epuizeze fizic. Poate că era doar povara de a se 
fi expus în faţa lumii timp de ore întregi. 

Își scoase pelerina și rochia și se întinse pe saltea. Cat încuie 
ușa pentru ca oamenii de genul lui Dreng să nu poată da buzna. 
Ragna se gândea la seara pe care o avea în faţă. La un moment 
dat, avea să fie chemată la casa lui Wilf. Spre surpriza ei, se 
simţea ușor neliniștită. Era o prostie. Deja făcuse sex cu el: ce 
mai rămăsese ca să se simtă atât de agitată? 

Era și puţin curioasă. Când se strecuraseră în șura de fân la 
apus, la castelul din Cherbourg, totul se întâmplase pe furiș, în 
grabă și într-o lumină slabă. De atunci înainte însă, aveau să 
facă dragoste oricând simțeau asta. Ea dorea să-și petreacă 
timpul admirându-i corpul, explorându-l cu vârfurile degetelor, 
studiindu-i mușchii, și părul, și pielea, și oasele. Bărbatul acesta 
era acum soţul ei. „Al meu, se gândi ea, tot al meu.“ 

Probabil că adormise, pentru că loviturile în ușă o treziră. Se 
ridică surprinsă și auzi un schimb de cuvinte înăbușit, apoi Cat 
spuse: 

— A venit timpul. 

Cat părea la fel de încântată ca și cum ar fi fost noaptea 
nunţii ei. 

Ragna se ridică și Bern se întoarse cu spatele. Apoi ea ieși din 
lenjeria de corp și îmbrăcă o cămașă de noapte nouă, de un 
galben-închis, făcută special pentru această ocazie. Se încălţă, 
pentru că nu dorea să intre în patul lui Wilf cu picioarele pline de 
noroi, și în sfârșit îmbrăcă pelerina. 

— Voi doi rămâneţi aici, spuse ea. Nu vreau agitaţie. 

Dar fu dezamăgită de îndată ce ieși, observând că Wigelm și 
soldaţii erau aliniaţi pe drum, pregătiţi să o aclame. Cei mai 
mulți erau beţi după petrecere, fluierând și bătând în oale de 
gătit și în tigăi. Omul lui Wynstan, Cnebba, se distra cu o coadă 
de mătură pe care o ţinea între picioare, ridicând-o ca pe un 
penis uriaș, din lemn, ceea ce-i făcea pe bărbaţi să se înece de 
râs. 

Ragna era îngrozită, dar încercă să nu arate acest lucru: un 
protest din partea ei ar fi fost văzut ca slăbiciune. Trecu încet și 


cu demnitate printre cele două șiruri de bărbaţi batjocoritori. 
Când îi văzură postura, deveniră și mai vulgari, dar ea știa că nu 
trebuia să se coboare la nivelul lor. 

Când, în sfârșit, ajunse la ușa lui Wilf, o deschise, apoi se 
întoarse spre bărbaţi. Gălăgia se reduse, pentru că toţi se 
întrebau ce avea să facă sau să spună ea. 

Le oferi un zâmbet și le aruncă un sărut, apoi intră repede în 
casă și închise ușa in urma ei. 

Îi auzi aclamând și înţelese că făcuse ceea ce trebuia. 

Wilf stătea lângă pat, așteptând. 

Purta și el o cămașă de noapte albastră, de culoarea oului de 
graur. Ea îi privi faţa de aproape și observă că era uimitor de 
treaz pentru cineva care se presupunea că se distrase toată 
ziua. Se gândi că avusese grijă să-și impună o limită, renunțând 
la orice exces. 

Nerăbdătoare, ea își lăsă pelerina, își aruncă pantofii, își trase 
cămașa de noapte peste cap și rămase goală în faţa lui. 

El o privi înfometat. 

— Pe sufletul meu nemuritor, spuse el. Eşti chiar mai 
frumoasă decât îmi aminteam. 

— E rândul tău, zise ea, arătând spre cămașa lui de noapte. 
Vreau să te privesc. 

El și-o scoase. Ea văzu din nou cicatricele de pe braţele lui, 
părul blond de pe abdomen, mușchii lungi ai coapselor. Fără 
rușine, se uită apoi la penisul lui, care devenea tot mai mare cu 
fiecare clipă. 

Apoi simţi că îi ajunsese privitul. 

— Să ne întindem, zise ea. 

Nu voia alinturi, mângâieri, șoapte și sărutări: ea îl dorea 
înăuntrul ei imediat. El păru să ghicească acest lucru, pentru că, 
în loc să se întindă alături de ea, se așeză de îndată deasupra ei. 

Când o pătrunse, Ragna oftă adânc și spuse: 

În sfârșit... 


CAPITOLUL 15 
31 DECEMBRIE 997 


Cei mai mulţi dintre servitorii și soldaţii Ragnei trebuiau să se 
întoarcă în Normandia. După nuntă, îi mai păstră lângă eao 
perioadă de timp rezonabilă, apoi veni momentul când fu 
nevoită să renunţe, iar ei plecară în ultima zi din decembrie. 

O ploaie tipic englezească, măruntă și deasă, cădea peste ei 
în timp ce își cărau bagajele la grajduri și încărcau caii de 
povară. Doar Cat și Bern urmau să rămână: acesta fusese 
aranjamentul încă de la început. 

Ragna nu putea să nu se simtă tristă și neliniștită. Deși era 
delirant de fericită cu Wilf, încă se temea de acest moment. 
Devenise englezoaică și era înconjurată acum de oameni pe 
care îi cunoscuse doar cu câteva săptămâni în urmă. Simţea 
lipsa părinţilor, a rudelor, a vecinilor, a servitorilor, pe care îi 
cunoștea încă dinainte de a-și putea aminti, de parcă își 
pierduse un picior sau o mână. 

Își spunea că mii de mirese de viţă nobilă trebuie să fi simţit 
la fel ca ea. Era ceva obișnuit pentru fetele din aristocrație să se 
mărite și să se mute departe de casă. Cele mai înțelepte dintre 
ele se aruncau în noua viaţă cu energie și entuziasm, și asta era 
ceea ce făcea și Ragna. 

Dar în ziua aceea, asta o consola prea puţin. Avusese 
momente în viaţă când lumea părea să se întoarcă împotriva ei 
- și către cine avea să se întoarcă data viitoare când urma să se 
întâmple asta? 

S-ar fi întors către Wilf, desigur. El urma să fie nu doar iubitul 
ei, ci și prietenul și sfătuitorul său. 

Făceau dragoste seara, uneori și dimineaţa sau în toiul nopţii. 
După o săptămână, el își reluă îndatoririle normale, ducându-se 
călare în fiecare zi să viziteze o parte din domeniul său. Din 
fericire, nu intervenise nici o luptă: invadatorii galezi plecaseră 
acasă de bunăvoie, iar Wilf spunea că avea să îi pedepsească 
crunt când urma să-i fie mai la îndemână. 


Chiar și așa, nu toate călătoriile puteau fi încheiate într-o 
singură zi, așa că el începu să-și petreacă unele nopţi departe 
de casă. Ragnei i-ar fi plăcut să meargă cu el, dar acum era 
responsabilă de bunul mers al gospodăriei lui și încă nu își 
confirmase pe deplin autoritatea, așa că obișnuia să rămână 
acasă. Aranjamentul avea și unele avantaje: el se întorcea din 
astfel de călătorii mai înfometat ca oricând după ea. 

Ea fu mulţumită când majoritatea locuitorilor complexului 
veniră să-și ia rămas-bun de la normanzii care plecau. Deși unii 
dintre englezi fuseseră, la început, îngrijoraţi din cauza 
străinilor, teama se atenuase rapid și se legaseră prietenii. 

Pe când se pregăteau să pornească în lunga călătorie spre 
casă, cusătoreasa Agnes veni la Ragna în lacrimi. 

— Doamnă, sunt îndrăgostită de englezul Offa, suspină ea. Nu 
vreau să plec. 

Ragna era surprinsă doar de faptul că lui Agnes îi trebuise 
atât de mult ca să se hotărască. Semnele idilei lor erau 
evidente. Se uită în jur și prinse privirea lui Offa. 

— Vino aici, îi ordonă ea. 

El rămase în picioare în faţa ei. Ragna nu l-ar fi ales tocmai pe 
el. Avea privirea grea și pielea spălăcită a cuiva care bea și 
mânca puţin prea bine. Nasul rupt probabil că nu era din vina 
lui, dar, chiar și așa, Ragna avea senzaţia că nu era de 
încredere. Oricum, nu era alegerea ei, ci a lui Agnes. 

Agnes era minionă și Offa era mare și, în timp ce stăteau unul 
lângă altul, Ragna nu se putu împiedica să nu remarce că 
păreau oarecum comici și afișă un zâmbet. 

— Ai ceva să-mi spui, Offa? întrebă ea. 

— Doamna mea, te implor să-mi acorzi permisiunea să o cer 
pe Agnes de nevastă. 

— Eşti consilierul din Mudeford. 

— Dar am o casă în Shiring. Agnes poate să se ocupe în 
continuare de hainele tale. 

Agnes adăugă grăbită: 

— Dacă așa dorești, doamna mea. 

— Doresc, spuse Ragna. Şi sunt bucuroasă să vă ofer 
consimțământul meu pentru căsătoria voastră. 

Ei îi mulțumiră călduros. Uneori, reflectă Ragna, era foarte 
ușor să faci oamenii fericiţi. 


În sfârșit, grupul plecă. Ragna rămase în picioare, făcându-le 
cu mâna până când dispărură. 

Probabil că nu avea să mai vadă pe nici unul dintre ei 
vreodată. 

Nu-și permise să zăbovească prea mult asupra acestui 
sentiment de pierdere. Ce trebuia să facă mai departe? Se 
hotări să se ocupe de Dunnere, tâmplarul. Nu era dispusă să-i 
accepte slăbiciunile, chiar dacă era nepotul Gythei. 

Se întoarse la casa ei și-l rugă pe Bern să-i aducă pe Dunnere 
și pe oamenii lui. Ca să-i întâmpine, se așeză pe un scaun pe 
care tatăl ei îl folosea pentru ocazii formale, un taburet cu patru 
picioare, având forma unui dreptunghi mare, tapiţat cu o pernă 
pentru confort. 

Erau trei tâmplari: Dunnere, Edric și fiul lui Edric, Hunstan. 
Nu-i invită să se așeze. 

— De acum încolo, spuse ea, veţi merge în pădure o dată pe 
săptămână, să doborâţi copaci. 

— Pentru ce? întrebă Dunnere ursuz. Aducem lemn când 
avem nevoie. 

— Veţi face o rezervă care va reduce întârzierile. 

Dunnere părea gata să se revolte, dar Edric spuse: 

— Este o idee bună. 

Ragna se gândi că era mai conștiincios decât Dunnere. 

Apoi le spuse: 

— Mai mult, veţi face asta în aceeași zi în fiecare săptămână - 
vinerea. 

— De ce? întrebă Dunnere. Orice zi e la fel de bună. 

— Ca să vă ajute să vă amintiţi. 

Adevărul era că dorea să le poată ţine socoteala. 

Dar Dunnere nu era pregătit să cedeze. 

— Ei bine, ce se întâmplă dacă cineva dorește o reparaţie 
vinerea? Milly, să spunem, sau Gytha! 

— O să plecaţi de aici atât de devreme, că nici nu o să știți. 
Puteţi să vă luaţi micul dejun cu voi. lar dacă cineva vă solicită 
să faceţi ceva diferit vinerea - Milly, Gytha sau altcineva -, îi 
spuneţi să vină să discute cu mine, pentru că eu sunt 
responsabilă pentru voi și nu vi se permite să vă modificaţi 
programul fără permisiunea mea. E clar? 

Dunnere se bosumflă, dar Edric spuse: 

— Foarte clar, stăpână, mulţumim. 


— Acum puteţi pleca. 

Ei ieșiră tropăind din casă. 

Ragna știa că asta avea să provoace necazuri, dar era 
necesar. Oricum, era destul de înţeleaptă încât să se 
pregătească pentru un contraatac. Gytha ar fi putut să 
acţioneze pe la spatele Ragnei și să i se plângă lui Wilf. Ragna 
trebuia să fie sigură de reacţia ei în cazul acesta. 

leși din locuinţa ei și se îndreptă spre cea a lui Wilf. Trecu pe 
lângă casa în care locuiseră soldaţii ei în ultimele douăsprezece 
săptămâni, goală acum: trebuia să se gândească ce 
întrebuințare să-i dea. 

Fu surprinsă să vadă ieșind de acolo o femeie pe care nu o 
recunoscu. Nu cunoștea pe toată lumea din Shiring, dar această 
persoană era izbitoare. Avea cam treizeci de ani și purta o 
îmbrăcăminte strâmtă și pantofi roșii. Claia sa de păr avea un 
aspect sălbatic, ieșind neîmblânzită de sub o pălărie mare. 
Femeile respectabile nu-și arătau prea mult părul în public și, 
deși câteva șuvițe puteau fi trecute cu vederea, femeia cu 
pantofi roșii forţa limitele decenţei. Totuși, părea să nu fie jenată 
și mergea cu un pas foarte încrezător. Ragna era curioasă să 
discute cu ea, dar în momentul acela îl observă pe Wilf. Amână 
discuţia cu femeia și îl urmă în casă. 

Ca întotdeauna, se sărutară cu pasiune, apoi el spuse: 

— Astăzi trebuie să mă duc la Wigleigh. Vreau să mă asigur 
că i-au plătit chiria corectă diaconului Degbert. 

Ea spuse: 

— Le-am zis tâmplarilor noștri să meargă în pădure și să 
doboare câte un copac în fiecare vineri. Au nevoie de o rezervă, 
ca să poată face reparaţiile fără întârzieri. 

— Bine gândit, spuse Wilf cu o urmă de nerăbdare. 

Nu-i plăcea să fie deranjat cu probleme casnice. 

Ragna continuă: 

— Ti-am amintit de tâmplari doar pentru că Dunnere este o 
problemă. Este leneș și beţiv. 

— Ar fi bine să te iei tare de el. 

În ciuda nerăbdării lui Wilf, Ragna continua să-l împingă către 
ceea ce voia să audă. 

— Sper că nu crezi că merită un tratament special pentru că 
este nepotul Gythei, nu? 


— Nu! Nu contează cine este, tot îmi e dator cu o zi de lucru 
bună. 

— Sunt de acord și mă bucur că am susţinerea ta. 

Îl sărută cu gura deschisă, iar el uită de iritarea de mai înainte 
și răspunse cu pasiune. 

— Acum trebuie să pleci, spuse ea. 

Părăsiră casa împreună. Garda se aduna deja pentru 
călătorie, iar Wilf i se alătură, schimbând o glumă sau câteva 
cuvinte cu trei sau patru dintre soldaţi. Când erau pe cale să 
plece, un tânăr de vreo șaisprezece ani se alătură grupului și 
Ragna fu surprinsă să-l vadă pe Wilf sărutându-l cu afecţiune. 
Înainte să poată întreba cine este, ei încălecară şi se 
îndepărtară. 

Imediat ce Wilf plecă, Gytha o abordă pe Ragna. „Uite că 
vine, se gândi Ragna, trebuie să fie furioasă din cauza 
tâmplarilor. Dunnere probabil că nu a pierdut timpul și s-a plâns 
imediat mătușii lui.” 

Dar Gytha o surprinse când îi vorbi despre altceva. 

— Casa care a fost ocupată de soldaţii tăi este goală acum, 
spuse ea. -Da. 

— Pot să-ţi sugerez ceva? 

Gytha era deosebit de politicoasă. Asta era a doua surpriză. 

— Desigur, îi răspunse Ragna. 

— Poate că le putem permite lui Wigelm și lui Milly să o 
folosească din nou. 

Ragna fu de acord. 

— Bună idee - doar dacă nu e altcineva care ar putea să aibă 
nevoie de ea. 

— Nu prea cred. 

— Am văzut pe cineva uitându-se la ea mai devreme - o 
femeie cu pantofi roșii. 

— Aceea este sora lui Milly, Inge. Ar putea să aibă grijă de 
casa aceea cât timp Wigelm și Milly se află la Combe. 

— Pare să fie un aranjament convenabil. 

— Mulţumesc, spuse Gytha, dar Ragna nu simţi în tonul ei 
gratitudine, ci mai degrabă triumf. 

Gytha se îndepărtă, iar Ragna se întoarse la locuinţa ei 
simțindu-se agitată. De ce o neliniștea acea conversaţie? O 
suspecta pe Gytha, simțind că politeţea ei de suprafaţă 
ascundea o ostilitate mascată. 


Intuiția îi spunea Ragnei că nu era ceva în regulă. 
x kx * 

Neliniștea Ragnei crescu pe parcursul zilei. Cine era băiatul pe 
care-l sărutase soțul ei? Ar fi putut să fie o rudă apropiată, un 
nepot drag, dar, dacă era așa, de ce nu fusese prezent la nuntă? 
Sărutul acela nu putea să aibă nimic sexual: Ragna era cât se 
poate de sigură că Wilf nu era interesat de sex cu bărbaţi. Şi 
atunci, ce punea la cale Gytha, prefăcându-se atât de drăguță? 

Ragna decise să-l întrebe pe Wilf în clipa în care avea să 
ajungă acasă. Dar, pe măsură ce timpul trecea, ezita tot mai 
mult. Poate că ar fi trebuit să fie mai precaută. Ceva se 
întâmpla, iar ea nu înţelegea ce; ignoranţa ei o plasa în 
dezavantaj. Tatăl ei nu se ducea niciodată la o întâlnire 
importantă până când nu era sigur că știa tot ceea ce se putea 
discuta acolo. Ragna se afla într-o ţară străină, ale cărei 
obiceiuri încă nu îi erau pe deplin familiare. Trebuia să se miște 
cu grijă. 

Wigleigh nu era departe și Wilf reveni pe la mijlocul după- 
amiezii, dar era o zi scurtă de decembrie și lumina deja se 
estompa. Un servitor aprindea torțele instalate pe stâlpii din 
faţa clădirilor principale. Ragna intră cu Wilf în casa lui și îi turnă 
o cană de bere. 

El o bău dintr-o singură înghiţitură, apoi o sărută, având 
gustul de bere pe limbă. Mirosea a transpiraţie, a cal și a piele. 
Ea era flămândă după dragostea lui, poate din cauza neliniștii 
care o bântuise toată ziua. Îi luă palma într-a ei și i-o presă de 
coapsele sale. El nu avea nevoie de prea multă muncă de 
convingere și făcură dragoste pe loc. 

După aceea, el căzu într-un somn adânc, cu braţele puternice 
întinse și cu picioarele îndoite - un bărbat puternic care se 
odihnea după o zi agitată. 

Ragna îl părăsi. Se duse la bucătărie și verifică pregătirile 
pentru cină; aruncă o privire în sala mare, asigurându-se că era 
pregătită pentru masa de seară; apoi se plimbă prin incintă, ca 
să observe cine muncea și cine lenevea, cine era treaz și cine 
era beat, al cui cal era deja hrănit și adăpat și al cui avea încă 
harnașamentul pe el. 

La sfârșitul plimbării, îl văzu pe Wilf vorbind cu femeia cu 
pantofi roșii. 


Ceva din atitudinea lor îi atrase atenţia. Se opri și îi privi de la 
distanță. Erau luminaţi de strălucirea oscilantă a torţei din fața 
ușii lui Wilf. 

Nu exista nici un motiv pentru care n-ar fi trebuit să stea de 
vorbă: Inge era un fel de cumnată pentru Wilf și se puteau 
îndrăgi unul pe altul cât se poate de inocent. Chiar și așa, Ragna 
era surprinsă de intimitatea pe care o sugerau trupurile lor: 
stăteau foarte aproape, iar ea îl atinse de mai multe ori, 
apucându-l întâmplător de antebraţ, ca să sublinieze ceva, 
mângâindu-l pe piept cu dosul palmei, într-un gest de 
desconsiderare, ca pentru a-i spune să nu se poarte prostește, 
și, o dată, punându-și degetul arătător pe obrazul lui, într-un 
gest afectuos. 

Ragna nu se putea mișca și nu-și putea lua privirea de la ei. 

Apoi îl văzu pe băiatul pe care-l sărutase Wilf. Era tânăr și nu 
avea barbă și, deși era înalt, lăsa impresia că încă mai avea de 
crescut, de parcă membrele lungi și umerii lăţi nu se adunau 
într-un corp format, de bărbat. El li se alătură lui Wilf și lui Inge 
și discutară toţi trei timp de un minut, cu o familiaritate 
relaxată. 

„Acești oameni fac parte, în mod clar, din viaţa bărbatului 
meu, de foarte mulţi ani, se gândi Ragna, cum de nu am habar 
cine sunt?“ 

Apoi se despărţiră, fără să o observe pe Ragna. Wilf se 
îndreptă spre grajduri, fără îndoială pentru a se asigura că 
grăjdarii se îngrijiseră de calul lui. Inge și băiatul intrară în casa 
pe care Ragna fusese de acord să le-o aloce lui Wigelm, Milly și 
Inge. 

Ragna simţi că nu mai putea să trăiască în îndoială și 
suspans, dar tot nu dorea să-l confrunte pe Wilf. Cu cine ar fi 
putut să discute? 

Nu exista, cu adevărat, decât o singură posibilitate: Gytha. 

Ura acest gând. Și-ar fi dezvăluit ignoranţa, s-ar fi dovedit 
slabă și i-ar fi oferit Gythei poziţia celui înţelept, celui 
cunoscător - tocmai când Gytha părea să accepte că nu mai era 
ea conducătoarea gospodăriei lui Wilf. 

Dar cine altcineva mai era acolo? Wynstan ar fi fost și mai rău 
decât Gytha. Aldred ar fi trebuit să se afle la rugăciune. Pe 
șeriful Den nu-l cunoștea suficient de bine. Nu putea să se 


coboare atât de jos încât să o întrebe pe Gilda, servitoarea de la 
bucătărie. 

Se duse spre casa Gythei. 

Fu bucuroasă că o găsi pe Gytha singură. Aceasta îi oferi o 
cană cu vin și Ragna o acceptă, pentru că avea nevoie de curaj. 
Se așezară pe scaune lângă foc, față în faţă. Gytha părea 
îngrijorată, dar Ragna simţea că știa deja de ce venise acolo și 
ce întrebări urma să-i pună - și așteptase acest moment. 

Luă o înghiţitură mare de vin și încercă să vorbească pe un 
ton liniștit. 

— Am observat o persoană nouă în incintă, un băiat 
adolescent, în jur de șaisprezece ani, înalt. 

Gytha dădu din cap. 

— Trebuie să fie Garulf. 

— Cine este și ce caută aici? 

Gytha zâmbi și Ragna observă cu oroare că zâmbetul ei era 
încărcat de răutate. 

— Garulf este fiul lui Wilf, zise ea. 

Ragna icni. 

— Fiu? spuse ea. Wilf are un fiu? 

— Da. 

Asta explica, în sfârșit, sărutul. 

Gytha adăugă: 

— Wilf are patruzeci de ani. Credeai că te-ai măritat cu un 
virgin? 

„Sigur că nu“, se gândi Ragna furioasă. 

Ştia că Wilf fusese însurat înainte, dar nu și că avea un copil. 

— Mai există și alţii? 

— Nu despre care să știu eu. 

Deci, un fiu. Era un șoc, dar putea să-l suporte. Oricum, avea 
încă o întrebare. 

— Ce legătură are Garulf cu femeia cu pantofii roșii? 

Gytha zâmbi larg și fu ameninţător de clar că acela era 
marele ei moment de triumf. 

— Inge, spuse ea, este prima soţie a lui Wilf. 

Ragna era atât de șocată, încât sări în picioare și scăpă cana. 

— Prima lui soție este moartă! 

— Cine ţi-a spus așa ceva? 

— Wynstan. 

— Eşti convinsă că asta a zis? 


Ragna își amintea cu claritate. 

— A spus: „Din păcate, soţia lui nu mai este printre noi“. Sunt 
sigură de asta. 

— Așa mă gândeam și eu, zise Gytha. Vezi tu, nu mai este 
printre noi nu este același lucru cu moartă - chiar deloc. 

Ragnei nu-i venea să creadă. 

— M-a înșelat și pe mine, și pe tatăl și pe mama mea? 

— N-a fost nici o înșelăciune. După ce Wilf te-a cunoscut, Inge 
a fost dată deoparte. 

— Dată deoparte? în numele cerului, ce înseamnă asta? 

— Că nu mai este soţia lui. 

— Deci e divorțată? 

— Cam așa. 

— Atunci, de ce se află aici? 

— Chiar dacă nu mai este soţia lui, nu înseamnă că nu poate 
să o mai vadă. Până la urmă, au un copil împreună. 

Ragna era oripilată. Bărbatul cu care tocmai se măritase avea 
deja o familie: o soție de care divorțase oarecum suspect și un 
fiu care era aproape bărbat. Și era, în mod clar, apropiat de 
amândoi. lar ei se mutaseră în complex. 

Simţi că-i fuge pământul de sub picioare și se luptă să-și 
păstreze echilibrul. Se gândea în continuare că nu putea fi 
adevărat. Nu era posibil ca tot ce crezuse despre Wilf să fie 
greșit. 

Cu siguranţă nu putuse să o înșele atât de tare. 

Simţea că ar fi trebuit să se îndepărteze de privirea 
exuberantă a Gythei. Nu putea suporta ca ochii aceia să o mai 
privească. Se duse spre ușă, apoi se întoarse când o lovi un 
gând și mai rău. 

— Dar Wilf nu poate continua să aibă relaţii maritale cu Inge, 
spuse ea. 

Nu poate? Gytha ridică din umeri. Draga mea, asta trebuie să- 
| întrebi pe el. 


PARTEA A DOUA 
PROCESUL 


CAPITOLUL 16 
lanuarie 998 


Trecuse mult de miezul zilei când Ragna reuși, în sfârșit, să se 
oprească din plâns. 

Işi petrecuse noaptea în propria casă. Se simţea incapabilă să 
stea de vorbă cu Wilf. li ordonă lui Cat să-i transmită că nu 
putea să doarmă cu el pentru că blestemul lunar al femeilor se 
abătuse asupra ei. Astfel câștiga un pic de timp. 

Servitoarele o priveau înspăimântate la lumina focului, dar ea 
nu se putea lăsa convinsă să-și explice angoasa. 

— Mâine, spunea întruna. Vă povestesc mâine. 

Se gândea că n-avea să mai doarmă niciodată, dar când 
lacrimile îi secară ca o fântână prea mult folosită, căzu într-o 
moţăială capricioasă. Oricum, în vis își aminti tragedia care-i 
distrusese viața și se trezi de tot, cu o groază bruscă, și începu 
să plângă din nou. 

In acea perioadă a anului, oamenii din complex începeau să 
se agite cu mult înainte de sosirea târzie a zorilor. Zgomotele 
dimineţii o aduseră pe Ragna într-o stare de alertă maximă: 
bărbaţii ţipau unul la altul, câinii lătrau, păsările cântau, iar din 
bucătărie se auzeau bocănitul și clinchetul marilor oale, care 
trebuiau să hrănească peste o sută de persoane. 

„Este o nouă zi, se gândi Ragna Și eu nu știu ce să fac. Sunt 
pierdută.” 

Dacă ar fi aflat adevărul cu o zi mai devreme, ar fi putut să 
plece acasă, la Cherbourg, cu soldaţii ei, se gândi ea; dar 
înţelese imediat că nu era cu putinţă. Wilf ar fi trimis o armată 
după ea, fiind imediat capturată și adusă înapoi la Shiring. Nici 
un nobil nu i-ar fi permis soţiei sale să-l părăsească. Ar fi fost 
mult prea umilitor. 

Oare se putea strecura neobservată ca să câștige un avans 
de câteva zile? Era imposibil, observă ea. Era soţia contelui: 
absenţa ei ar fi fost remarcată în câteva ore, dacă nu în câteva 
minute. Și nu cunoștea ţara suficient de bine ca să poată scăpa 
de urmărire. 


Mai mult decât atât, spre nemulţumirea ei, își dădea seama 
că nu voia să plece. Îl iubea pe Wilf și îl dorea. El o trădase și O 
înșelase, dar tot nu putea suporta gândul de a trăi fără el. Işi 
blestemă slăbiciunea. 

Avea nevoie să discute cu cineva. 

Se ridică și aruncă pătura de pe ea. Cat, Agnes și Bem se 
uitară la ea, așteptând neliniștiți să vadă ce urma să spună sau 
să facă. 

— Episcopul Wynstan ne-a înșelat pe toţi, spuse ea. Prima 
nevastă a lui Wilf nu este moartă. Numele ei este Inge și a fost 
„trasă deoparte”, ceea ce pare să fie un gen ciudat de divorț. 
leri s-a mutat în casa pe care au eliberat-o soldaţii noștri. 

— Nimeni nu ne-a spus despre asta! zise Bem. 

— Probabil că oamenii au presupus că știm. Acești englezi nu 
par să fie foarte șocați când un bărbat are mai multe neveste. 
Vă amintiţi de omul cu bacul, Dreng... 

Cat părea gânditoare. 

— Edgar mi-a spus, mai mult sau mai puţin, zise ea. 

— Ti-a spus? 

— Prima dată când l-am întâlnit, când ne-a trecut cu bacul 
peste râu, i-am spus că doamna mea urma să se mărite cu 
contele, iar el mi-a răspuns: „Credeam că e deja căsătorit”. lar 
eu i-am spus: „Era, dar soţia lui a murit”. Și Edgar mi-a spus că 
nu auzise despre asta. 

Ragna continuă: 

— Celălalt lucru pe care nu ni l-au spus este că Inge are un fiu 
cu Wilf, un tânăr numit Garulf, care s-a mutat aici cu mama lui. 

— Eu tot cred că e ciudat că nimeni nu ne-a menţionat nimic 
despre prima lui nevastă, zise Bem. 

— E mai mult decât ciudat, spuse Ragna. Au făcut mai mult 
decât să rămână tăcuţi. l-au ţinut pe Inge și pe Garulf ascunși 
până după nuntă, când cei mai mulţi oameni ai mei au plecat 
spre casă. Asta nu este din întâmplare. Wynstan a organizat 
totul. Preţ de o clipă, rămase tăcută, apoi își exprimă gândul cel 
mai îngrozitor: Și Wilf trebuie să fi făcut parte din complot. 

Ceilalţi nu spuseră nimic și Ragna înţelese că erau de acord. 

Simţi apoi nevoia urgentă de a discuta cu cineva care nu se 
afla în serviciul ei. Își dorea un punct de vedere mai detașat, 
care să o ajute să așeze această calamitate într-un fel de 


perspectivă. Se gândi la Aldred. El îi spusese: „Anunţă-mă dacă 
pot să fac ceva pentru tine. Vino la abație!” 

— Mă duc să vorbesc cu fratele Aldred, îi anunţă ea. 

Apoi își aminti că Aldred se răzgândise și adăugase: „Sau doar 
trimite un mesaj”. 

— Bem, du-te la abație, spuse ea. Așteaptă! Stai să mă 
gândesc! 

Nu dorea ca Aldred să vină acolo. Ceva îi spunea să nu facă 
asta, întrebându-se care era motivul pentru instinctul ei, se 
decise că nu dorea ca oameni precum Gytha și Inge să afle cine 
îi puteau fi aliaţii. 

Deci unde se putea întâlni cu Aldred? 

La catedrală. 

— Spune-i lui Aldred să vină la catedrală, zise. Spune-i că o 
să-l aștept. 

Porţile marii biserici erau rareori închise. 

— Așteaptă! Poţi să mergi acolo cu mine. 

Își șterse ochii și își puse puţin ulei pe faţă. Agnes îi aduse 
pelerina, iar Ragna o îmbrăcă și își trase gluga peste faţă. 

Ea și Bem ieșiră din incintă și coborâră dealul. Pe drum, își 
tinu capul aplecat și nu vorbi cu nimeni: nu putea face faţă unei 
conversații normale. Când ajunseră în piaţă, Bem se duse la 
mănăstire și Ragna intră în catedrală. 

Mai fusese acolo de câteva ori, la slujbe. Era cea mai mare 
biserică pe care o văzuse până atunci în Anglia, cu o navă de 
douăzeci sau treizeci de metri lungime și aproape opt metri 
lăţime; toată lumea din oraș se înghesuia în interior în zilele 
deosebite, cum era Crăciunul. Era întotdeauna rece acolo. 
Pereţii de piatră erau groși, iar ea presupunea că locul era 
răcoros chiar şi în timpul verii. În ziua aceea era îngheţată. 
Rămase în picioare lângă o fântână pentru botez, sculptată în 
piatră, și privi în jurul ei. Ferestrele mici iluminau slab interiorul 
colorat: pietrele de pavaj cu model roșu și negru, tapiseriile de 
perete cu scene biblice și o sculptură din lemn mare și pictată a 
Sfintei Familii. Uitându-se prin arcadă spre camera altarului, 
observă un altar de piatră, acoperit cu o pânză albă, de in. In 
spatele altarului se afla o pictură murală a Răstignirii, într-un 
albastru ţipător și galben. 

Furtuna din sufletul ei se mai liniști puţin. Întunericul și 
răcoarea dintre pereţii masivi din piatră îi ofereau un sentiment 


al eternității. Biserica părea să spună că problemele lumești 
erau trecătoare, chiar și cele mai rele dintre ele. Inima îi bătea 
din nou normal. Își dădu seama că putea să respire fără să 
gâfâie. Ştia că faţa îi era încă roșie, în ciuda uleiului, dar ochii îi 
erau uscați și nu o mai podideau lacrimile. 

Auzi ușa deschizându-se și închizându-se și, o clipă mai târziu, 
Aldred se afla alături de ea. 

— Ai plâns, spuse el. 

— Toată noaptea. 

— Dumnezeule, ce s-a întâmplat? 

— Soţul meu mai are o nevastă. 

Aldred oftă. 

— Nu știai despre Inge? 

— Nu. 

— lar eu nu am menţionat-o niciodată. Credeam că ai prefera 
să nu vorbim despre ea. Apoi Aldred fu lovit de un gând. El vrea 
un fiu. 

— Poftim? 

— Mi-ai spus asta despre Wilf. „El vrea un fiu.“ Ştiam că era 
ceva ciudat în conversaţia aceea, dar nu-mi dădeam seama ce 
anume. Acum știu. Wilf are deja un fiu - dar tu nu știai asta. Ce 
prost sunt! 

— N-am venit aici ca să dau vina pe tine. 

Pe peretele nordic se afla o bancă din piatră: la slujba de 
Crăciun, când tot orașul se înghesuise acolo, cetăţenii mai în 
vârstă care nu puteau să rămână în picioare mai mult de o oră 
se așezaseră înghesuiți pe banca aceea rece și îngustă. Ragna 
dădu din cap spre ea și spuse: 

— Haide să stăm jos! 

După ce se așezară, Aldred zise: 

— Inge a fost motivul pe care regele Ethelred l-a oferit pentru 
refuzul de a recunoaște căsătoria voastră. 

Asta o ului. 

— Dar Wynstan obținuse aprobarea regală în avans - așa ne-a 
spus! rosti ea indignată. 

— Fie Wynstan a minţit, fie Ethelred s-a răzgândit. Dar eu 
cred că Inge a fost doar un pretext. Ethelred era furios pe Wilf 
pentru că nu-și plătise amenda. 

— Din cauza asta n-au venit episcopii la nunta mea - pentru 
că regele nu este de acord cu această căsătorie. 


— Mi-e teamă că da. Apoi Ethelred l-a amendat pe Wilf cu 
șaizeci de lire pentru că s-a însurat cu tine. Dar Wilf n-a plătit 
amenda. Acum este și mai decăzut din favoruri. 

Ragna era consternată. 

— Ethelred nu poate să facă nimic? 

— Ar putea să devasteze Shiring. Asta a făcut în Rochester în 
urmă cu vreo cincisprezece ani, când a avut o dispută cu 
episcopul Elfstan; dar totul a fost cam extrem și Ethelred a 
regretat mai târziu. 

— Deci un nobil poate să-l sfideze pe rege și să scape 
nepedepsit? 

— Nu la nesfârșit, spuse Aldred. Asta îmi amintește de cazul 
nobilului Wulfbald. El a ignorat în mod repetat judecata Curţii 
Regale și a refuzat să-și plătească amenzile, scăpând totuși 
nepedepsit. Până la urmă, pământul lui a intrat în stăpânirea 
regelui, dar nu înainte de moartea lui Wulfbald. 

— Nu aveam nici o idee că soţul meu este în relaţii atât de 
proaste cu regele - nu mi-a spus nimeni! 

— Am presupus că știai, dar că nu voiai să vorbești despre 
asta. Probabil că Wynstan i-a spus familiei lui Wilf să nu-ţi zică 
nimic. Servitorii probabil că nici nu știu despre asta, deși ei par 
să afle astfel de lucruri până la urmă. 

— Măcar sunt măritată cu Wilf? 

— Da, ești. Inge a fost trasă deoparte și Wilf s-a însurat cu 
tine. Biserica dezaprobă acest mod de a pune deoparte o 
căsătorie, dar legea engleză nu o interzice. 

— Ce am de făcut? 

— Ripostează. 

— Nu e vorba numai de Inge, mai sunt și Wynstan, Gytha, 
Wigelm, Milly și chiar Garulf. 

— Știu. Formează o partidă puternică. Dar tu dispui de o armă 
fermecată, care poate să-i învingă pe toţi. 

Ea se întrebă dacă el avea să înceapă să devină pios. 

— Te referi la Dumnezeu? 

— Nu, deși este întotdeauna înţelept să-i ceri ajutorul. 

— Atunci, care este arma mea specială? 

— Dragostea lui Wilf. 

Ragna îi aruncă o privire sceptică. Ce știa el despre dragoste? 

Aldred îi citi gândurile. 


— O, îmi dau seama că toată lumea crede că noi, călugării, 
suntem ignoranţi în materie de dragoste și de căsătorie, dar nu 
e tocmai adevărat. In afară de asta, oricine are ochi poate să 
vadă cât de mult te iubește Wilf. Sincer, este jenant. Se 
holbează la tine tot timpul. Îl mănâncă palmele să te atingă. 

Ragna încuviință. După ce se căsătoriseră, ea încetase cumva 
să mai fie jenată din pricina acestui lucru. 

— Te adoră, te venerează, continuă Aldred. Asta te face să fii 
mai puternică decât toţi ceilalți împreună. 

— Nu înţeleg la ce-mi folosește asta. Wilf tot și-a adus fosta 
nevastă să locuiască lângă mine. 

— Asta nu este sfârșitul, este începutul. 

— Nu înțeleg ce ai vrea să fac eu... 

— În primul rând, nu pierde dragostea lui. Aș putea să-ți 
explic cum să o păstrezi, dar sunt convins că știi. 

„Știu”, se gândi Ragna. 

— Impune-ţi voința, continuă Aldred. Alege lupte mărunte cu 
Gytha, Wynstan și Inge și câștigă victorii mici, apoi tot mai mari. 
Fă pe toată lumea să înţeleagă că, într-un conflict, primul 
instinct al lui Wilf va fi să te susţină pe tine. 

Ca în disputa legată de casa lui Wigelm, se gândi ea, sau în 
cea cu Dunnere, tâmplarul. 

— Şi construiește-ţi puterea! Câştigă aliaţi! Mă ai pe mine, dar 
ai nevoie de mai mulţi - toţi pe care îi poţi obţine. Bărbaţi cu 
putere. 

— Cum ar fi șeriful Den. 

— Foarte bine. Și episcopul Elfheah de Winchester: îl urăște 
pe Wynstan, așa că împrietenește-te cu Elfheah. 

— Sună de parcă ai vorbi despre război, nu despre căsătorie. 

Aldred ridică din umeri. 

— Mi-am petrecut douăzeci de ani trăind ca un călugăr. O 
mănăstire este teribil de asemănătoare cu o familie mare și 
puternică: rivalități, gelozie, certuri, ierarhie - și dragoste. E 
greu să scapi de asta. Sunt bucuros când prevăd necazurile, 
pentru că pot să le fac faţă. Adevăratul pericol vine din surprize. 

Rămaseră tăcuţi preţ de un minut, apoi Ragna spuse: 

— Eşti un prieten bun. 

— Sper să fiu. 

— Mulţumesc. 

Apoi se ridică, iar Aldred făcu la fel. 


— Ai vorbit cu Wilf despre Inge? o întrebă el apoi. 

— Nu. Încă nu sunt sigură ce aș putea să-i spun. 

— Orice ai face, nu-l lăsa să se simtă vinovat. 

Ragna se simţi copleșită de indignare. 

— De ce nu? Merită să se simtă vinovat. 

— Nu vrei să devii tu persoana care-l face să se simtă 
nefericit. 

— Dar este scandalos. El ar trebui să fie nefericit pentru ceea 
ce mi-a făcut. 

— Sigur că ar trebui. Dar nu te va ajuta să subliniezi asta. 

— Nu sunt prea convinsă... 

Părăsiră catedrala și porniră în direcţii diferite. În timp ce urca 
dealul spre complex, Ragna era gânditoare. Începea să vadă 
înţelesul din ultimele remarci ale lui Aldred. În dimineaţa aceea, 
ea nu ar fi trebuit să fie o persoană tristă, învinsă. Ea era 
alegerea lui Wilf, nevasta lui, femeia pe care o iubea. Trebuia să 
vorbească și să meargă ca o învingătoare. 

Se întoarse la casa ei. In curând, avea să vină vremea pentru 
masa de la mijlocul zilei. O rugă pe Cat să o pieptene și să-i 
aranjeze părul, apoi își alese rochia favorită, dintr-o mătase de 
culoarea bogată a frunzelor de toamnă. Își puse un colier din 
mărgele de chihlimbar, apoi intră în sala mare și își ocupă locul 
obișnuit, la dreapta lui Wilf. 

Pe durata mesei, vorbi în felul ei obișnuit; îi întrebă pe 
oamenii din jurul ei despre ce făcuseră în dimineaţa aceea, 
glumi cu bărbaţii și bârfi cu femeile. Observă câteva priviri 
surprinse la adresa ei: erau cei care știau ce șoc suferise cu o zi 
în urmă. Se așteptau ca ea să fie doborâtă de tristeţe. Era 
doborâtă de tristeţe, dar ascundea acest lucru. 

După aceea, plecă împreună cu Wilf și merseră la casa lui. De 
obicei, el avea nevoie de puţină încurajare ca să facă dragoste 
cu ea. Ea începu să simuleze entuziasmul ei obișnuit, dar 
observă curând că nu mai avea nevoie să se prefacă și, până la 
urmă, fu la fel de satisfăcător ca întotdeauna. 

Dar chiar și așa, nu uitase nimic. 

Când el se rostogoli de pe ea, nu-l lăsă să cadă în moţăiala lui 
obișnuită. 

— Nu știam că ai un fiu, îi spuse ea cu o voce indiferentă. 

Simţi cum corpul lui se încordează alături de ea, dar vocea lui 
sună plat când spuse: 


— Da, Garulf. 

— Şi nici nu știam că Inge este în viaţă. 

— N-am spus niciodată că a murit, ripostă el. 

Suna ca un răspuns repetat, pe care îl ţinea pregătit. 

Ragna îl ignoră. Nu dorea să intre într-o dispută inutilă despre 
faptul că fusese minţită - sau nu i se spusese întregul adevăr. 

— Vreau să știu totul despre tine, zise ea. 

El o privea îngrijorat. Era clar că nu își dădea seama ce 
urmărea ea de fapt. Se întreba dacă să se pregătească să fie 
certat sau să fie gata să se justifice. 

„Lasă-l să se întrebe”, se gândi ea. Nu avea să-l acuze, dar nu 
o deranja dacă se simţea inconfortabil din cauza propriei 
conștiințe. 

— Felul vostru de a vă purta nu seamănă cu acela al 
normanzilor, spuse ea. Ar fi trebuit să-ți pun mai multe întrebări. 

El nu avea ce să obiecteze la asta. 

— În regulă. 

Părea ușurat, de parcă s-ar fi așteptat la mai rău. 

— Nu vreau să mai fiu surprinsă din nou, zise ea, auzind 
duritatea din propria voce. 

În mod cert, el nu era prea sigur cum să înţeleagă asta. Ea 
presupunea că Wilf se așteptase la furie și lacrimi, dar se 
confrunta cu ceva diferit și nu avea o reacţie pregătită. Părea 
nedumerit și spuse pur și simplu: 

— Inţeleg. 

În ultimele câteva ore, temerile ei se transformaseră în două 
întrebări arzătoare și se hotărâse să i le adreseze acum. Simţea 
că, în acel moment, el era mai dispus să-i ofere ceea ce dorea. 

Își prinse palmele împreună, ca să le oprească din tremurat, 
apoi zise: 

— Am vreo două lucruri despre care aș vrea să te întreb chiar 
acum. 

— Dă-i drumul! 

— De unde este Inge? Care este trecutul ei? 

— Tatăl ei a fost preot. De fapt, a fost secretarul tatălui meu. 

Ragna își putea imagina cu ușurință scenariul: copiii a doi 
bărbaţi care lucrau strâns împreună, fiul unuia și fiica celuilalt, 
petrecând mult timp unul în compania altuia, o idilă de 
adolescenţi, poate chiar o sarcină neașteptată, încheiată cu o 
căsătorie prematură. 


— Deci Inge nu este de viţă nobilă? 

— Nu. 

— Când tatăl meu a consimţit la căsătoria mea cu tine, ela 
prevăzut, cu siguranţă, că fiii noștri ar trebui să fie moștenitorii 
tăi. 

El nu ezită. 

— Şi vor fi. 

Era un lucru important. Însemna că era soţia oficială a 
contelui, nu doar una dintre femeile cu un statut incert. Nu avea 
să devină numărul doi. 

Dorind să fie sigură, ea insistă: 

— Nu Garulf. 

— Nu! spuse el enervat, după ce fusese întrebat de două ori. 

— Mulţumesc. Sunt bucuroasă că am cuvântul tău solemn 
legat de această problemă. 

Era mulţumită că scosese de la el o promisiune atât de 
importantă. Poate că el nu intenţionase niciodată să fie altfel, 
dar trecuseră vremurile în care ea considera astfel de lucruri ca 
fiind subînţelese. 

El părea ușor iritat pentru că ea îl pusese la zid. Cu o voce 
care sugera că răbdarea lui era pe sfârșite, spuse: 

— Altceva? 

— Da, încă o întrebare. Ai de gând să te culci cu Inge? 

El chicoti. 

— Dacă-mi mai rămâne vreun strop de energie... 

— Nu era o glumă. 

Faţa lui se înăspri. 

— Este un lucru despre care nu ar trebui să ai nici un dubiu, 
zise el. Nu-mi vei spune niciodată pe cine pot sau nu să aduc în 
patul meu. 

Ragna se simţea de parcă fusese pălmuită. 

Wilf continuă: 

— Sunt bărbat, englez și conte de Shiring și nu primesc ordine 
de la femeia mea. 

Ragna privi într-o parte pentru a-și ascunde tristețea. 

— Înţeleg, spuse ea. 

El îi prinse bărbia în palmă și îi întoarse faţa astfel încât să fie 
obligată să-l privească. 

— O să mă culc mereu cu oricine doresc. E clar? 

— Foarte clar, spuse Ragna. 


x k x 


Prejudiciul adus mândriei Ragnei era dureros, dar se putea 
împăca oarecum cu asta. Rana din sufletul ei însă era mult mai 
gravă. 

Îşi afirmă mândria ţinând capul sus și ascunzându-și tristețea. 
Își aminti și sfatul lui Aldred și căută o oportunitate rapidă de a- 
și afirma autoritatea. Dar nimic n-avea să vindece rana din 
sufletul ei. Încerca să o aline și spera că se atenua cu timpul. 

Garulf primise în dar o minge - o bucată de piele umplută cu 
cârpe și cusută cu fire solide - și, în ianuarie, băieţii adolescenţi 
din complex începură să joace un joc dur, în care se întreceau 
două echipe, fiecare încercând să ducă mingea în „castelul” 
adversarului, un pătrat marcat pe pământ. Garulf era căpitanul 
uneia dintre echipe, desigur, iar cealaltă era condusă de 
prietenul lui, Stigand, numit Stiggy. Jucau între grajduri și iaz, 
enervant de aproape de poarta principală. 

Gălăgia era agasantă pentru adulţi, dar Garulf era fiul 
contelui, așa că era de așteptat un anumit grad de toleranţă. 
Oricum, pe măsură ce zilele treceau, Ragna observă că jocul 
devenea tot mai violent, iar băieţii erau tot mai nepăsători față 
de inconvenienţele pe care le creau trecătorilor. Era mai grav 
atunci când Wilf era plecat și Ragna percepea asta ca pe o 
provocare la adresa autorităţii ei. 

Într-una dintre zilele în care Wilf era plecat, mingea o lovi în 
cap pe servitoarea de la bucătărie, Gilda, și o trânti la pământ. 

Din întâmplare, Ragna văzu ce se întâmplase. Luă mingea, 
pentru a opri jocul, apoi îngenunche lângă Gilda. 

Aceasta deschise ochii și, după o clipă, se ridică de la pământ 
ţinându-se cu mâinile de cap. 

— Doare, spuse ea. 

Băieţii stăteau în picioare în jurul ei, gâfâind de efort. Garulf 
nu părea să aibă vreun regret în legătură cu accidentul, nici 
vreo îngrijorare pentru Gilda, observă Ragna. Părea doar iritat 
pentru că distracţia îi fusese întreruptă. Asta o enervă. 

— Stai jos un minut, îi spuse Ragna Gildei. Trage-ţi suflul. 

Dar Gilda era nerăbdătoare. 

— Mă simt ca o proastă să stau aici, în noroi, răspunse ea. 

Se strădui să se salte în genunchi și Ragna o ajută să se ridice 
în picioare. 


— Vino la mine, spuse ea. O să-ţi dau o gură de vin ca să te 
întărești. 

O luară încet către casa Ragnei. 

Garulf le urmă și spuse: 

— Vreau mingea! 

Ragna își dădu seama că încă ţinea mingea. 

Intră cu Gilda în casă, apoi, ţinând ușa, Ragna se întoarse 
spre Garulf și îi spuse: 

— Ceea ce îţi trebuie este o chelfăneală. 

Intră în casă și trânti ușa, apoi aruncă mingea într-un colţ. 

O convinse pe Gilda să se întindă pe patul ei și Cat aduse o 
cană cu puțin vin. Gilda se simţi mai bine curând. Ragna 
înţelese că nu mai era ameţită și că putea să meargă fără 
ajutor, apoi o lăsă să se întoarcă la bucătărie. 

Un minut mai târziu, apăru Gytha cu un aer trufaș. 

— l-am dat nepotului meu în dar o minge, spuse ea. 

Garulf era nepotul Gythei, dar Ragna nu dădu înapoi. 

— Deci de la tine o are, zise ea. 

— El spune că i-ai luat-o. 

— Așa este. 

Gytha se uită în jur și observă mingea într-un colţ, apoi o 
ridică repede și își luă un aer triumfător. 

— Ţi-a explicat de ce i-am luat-o? întrebă Ragna. 

— Mi-a spus ceva despre un accident neînsemnat. 

— O servitoare de la bucătărie a fost trântită la pământ. Jocul 
devenise prea periculos. 

— Băieţii vor fi întotdeauna băieţi. 

— Atunci, trebuie să fie băieţi în afara incintei. Nu voi permite 
ca jocul să continue în interior. 

— Eu sunt responsabilă pentru comportamentul nepotului 
meu, spuse Gytha, apoi ieși cu mingea încă în braţe. 

La scurtă vreme după aceea, jocul începu din nou. 

Ragna îl chemă pe Bem și ieșiră împreună să privească jocul. 
Băieţii îi observară și încercară să-i evite, dar nu puteau menţine 
acţiunea în limite clare și, în scurtă vreme, mingea veni din nou 
în direcţia Ragnei. 

După ce o ridică, Garulf și Stiggy se apropiară de ea. Stiggy 
era un băiat puternic, care se folosea de forța lui pentru a 
compensa prostia. 

— Aia este mingea mea, spuse Garulf. 


— Nu puteţi juca în interiorul incintei, zise Ragna. 

Stiggy făcu apoi o mișcare bruscă: păși în faţă și lovi mâna 
Ragnei cu pumnul, ca să o facă să scape mingea. Lovitura fu 
dureroasă și ea scăpă mingea, dar o prinse cu cealaltă mână și 
făcu un pas înapoi ca să nu o mai ajungă Stiggy. 

Bem îi trase lui Stiggy o lovitură puternică într-o parte a 
capului și băiatul căzu la pământ. 

Apoi Bem privi spre Garulf și spuse: 

— Mai vrea cineva să pună mâna pe soţia contelui? 

Garulf păru să se gândească la asta. Privirea lui se plimbă de 
la trupul puternic al lui Bem la cel firav al soţiei contelui, apoi se 
retrase. 

— Dă-mi cuțitul tău! îi spuse Ragna lui Bern. 

Bem avea la centură un pumnal mare, cu lama ascuţită. 
Ragna puse mingea pe pământ, apoi introduse vârful cuţitului 
pe sub cusătură și tăie firul. 

Garulf scoase un strigăt de protest și păși în faţă. 

Ragna îndreptă cuțitul spre el, iar Bern făcu un pas în faţă. 

Ragna continuă să taie firele până când desfăcu mingea 
suficient cât să poată scoate toată umplutura. 

Apoi se ridică și aruncă bucata de piele ciopârţită în mijlocul 
iazului. 

Îi dădu cuțitul înapoi lui Bern, cu mânerul înainte, și spuse: 

— Mulţumesc. 

Cu Bern alături, se întoarse în casă. O durea braţul acolo unde 
o lovise Stiggy, dar inima ei cânta victorioasă. 

Wilf reveni în după-amiaza aceea și, la scurtă vreme, Ragna 
fu chemată la casa lui. Nu fu surprinsă când o văzu pe Gytha 
acolo. 

Wilf părea enervat. 

— Ce-i toată povestea asta cu mingea? întrebă el. 

Ragna zâmbi. 

—  lubitul meu soţ, n-ar trebui să te îngrijorezi pentru 
ciorovăieli mărunte. 

— Mama mea vitregă s-a plâns că ai furat un dar pe care i-l 
oferise fiului meu. 

Ragna era încântată, dar ascunse acest lucru. Gytha lăsase 
indignarea să-i întunece judecata. Era pe calea pierzaniei: nu 
putea câștiga această dispută. 


Ragna spuse pe un ton foarte lejer, potrivit pentru un subiect 
neînsemnat: 

— Jocul cu mingea devenise prea violent. Astăzi, una dintre 
servitoarele tale a fost rănită de minge. 

Gytha pufni în bătaie de joc. 

— A alunecat în noroi. 

— A fost lovită în cap. Ar fi urmat și vătămări mai grave. Le- 
am spus să se joace în afara incintei, dar m-au nesocotit, așa că 
am oprit jocul și am distrus mingea. Serios, Wilf, îmi pare rău că 
ai fost deranjat cu prostia asta! 

El părea sceptic. 

— Chiar așa s-a întâmplat? 

— Ei bine, nu chiar! Ragna își ridică mâneca și îi arătă o 
vânătaie proaspătă. Băiatul acela, Stiggy, m-a lovit cu pumnul. 
Așa că Bern l-a trântit la pământ. 

Wilf privi încruntat spre Gytha. 

— Un băiat și-a pus mâinile pe soţia contelui? Partea asta nu 
mi-ai spus-o, mamă. 

— A încercat doar să-și ia mingea înapoi! protestă Gytha. 

Dar vânătaia vorbea de la sine și Gytha era în defensivă. 

— Şi Garulf ce a făcut? întrebă Wilf. 

— A stat și a privit, răspunse Ragna. 

— Și nu i-a luat apărarea soţiei tatălui său? 

— Mi-e teamă că nu. 

Wilf era furios, așa cum prevăzuse Ragna. 

— Stiggy trebuie biciuit, spuse el. O pedeapsă copilărească 
pentru un bărbat copilăros. Douăsprezece lovituri de bici. Dar nu 
știu ce să fac cu Garulf. Fiul meu ar trebui să știe ce e corect și 
ce e greșit. 

— Pot să-ţi fac o sugestie? întrebă Ragna. 

— Te rog! 

— Pune-l pe Garulf să-l biciuiască. 

Wilf aprobă din cap. 

— Perfect, spuse el. 

x kx * 

Stiggy era dezbrăcat și legat cu fața la stâlp. Umilirea făcea 
parte din pedeapsă. 

Garulf stătea în picioare, în spatele lui, având în mână un bici 
din piele cu capătul împărțit în trei fâșii, fiecare fâșie fiind 
incrustată cu pietre ascuțite. Părea revoltat și nefericit. 


Fiecare locuitor al complexului era obligat să privească: 
bărbaţi, femei și copii deopotrivă. Pedeapsa trebuia să fie o 
lecţie pentru toţi, nu numai pentru infractor. 

Wilf, stând în picioare alături, spuse: 

— Stiggy a pus mâinile pe soţia mea. Aceasta este pedeapsa 
lui. 

Mulțimea era tăcută - singurul zgomot era cântecul de seară 
al păsărilor. 

— Începe, continuă Wilf. Unu! 

Garulf ridică biciul și lovi spatele gol al lui Stiggy. Lovitura fu 
însoţită de un sunet ascuţit și Stiggy tresări. 

Ragna se înfioră și își dori să nu fi fost obligată să privească. 
Dar, dacă pleca, ar fi părut slabă. 

Wilf clătină din cap. 

— Nu e destul de puternic, spuse el. Începe din nou. Unu! 

Garulf îl lovi mai tare pe Stiggy. De data asta, Stiggy scoase 
un strigăt înăbușit de durere. Biciul lăsa urme roșii pe pielea lui 
albă. 

O femeie din mulţime plângea încet și Ragna o recunoscu pe 
mama lui Stiggy. 

Wilf era nemișcat. 

— Tot prea slab. Începe din nou. Unu! 

Garulf ridică biciul foarte sus și lovi cu toată puterea lui. 
Stiggy ţipă de durere și în locul unde pietrele îi crăpaseră pielea 
îi apărură picături de sânge. 

Ţipătul făcu păsările să tacă. 

— Doi! numără Wilf. 


CAPITOLUL 17 
Februarie 998 


Edgar era înfuriat de gândul că oamenii furau de la Ragna. 

Nu-i păsa prea mult că pietrarul Gab îl înșela pe conte. Wilwulf 
avea suficienţi bani și, oricum, nu era problema lui Edgar. Dar se 
simţea diferit atunci când victima era Ragna, poate pentru că ea 
era străină și, prin urmare, vulnerabilă - sau poate, se gândi el 
crispat, pentru că era atât de frumoasă... 

Aproape că îi spusese după nuntă, dar în final ezitase. Dorea 
să fie absolut convins. Nu voia să-i dea o informaţie falsă. 

Oricum, trebuia să meargă din nou la Outhenham. Pereţii 
distileriei erau terminaţi și grinzile din lemn erau puse la locul 
lor, dar el dorea să închidă acoperișul cu plăci subţiri de piatră, 
care să nu ardă. Îi spuse lui Dreng că putea să obţină materialul 
la jumătate de preţ dacă îl transporta el însuși, ceea ce era 
adevărat, și Dreng se declară de acord, întotdeauna interesat să 
ţină de bani în loc să-i cheltuiască. 

Edgar construi o plută simplă din bușteni, lungă și lată. Ultima 
dată când fusese la Outhenham, urmase râul în amonte, așa că 
știa că nu existau obstacole majore pentru plută, mai puţin două 
locuri în care nivelul apei scădea și ar fi putut să fie nevoit să 
tragă pluta cu funii pentru câţiva metri. 

Oricum, să împingă pluta la deal avea să fie o muncă grea, iar 
să o tragă cu funiile peste locurile mai puţin adânci avea să fie 
și mai dificil, așa că îl convinse pe Dreng să-i plătească pe 
Erman și pe Eadbald cu câte un penny fiecare, ca să lase ferma 
timp de două zile și să-l ajute. 

Dreng îi dădu lui Edgar o pungă mică din piele și îi spuse: 

— înăuntru sunt doisprezece penny. Ar trebui să-ţi ajungă. 

Ethel îi dădu pâine și şuncă pentru călătorie, iar Leaf adăugă 
o ploscă micuță cu bere, ca să-și potolească setea. 

Porniră devreme. Brindle sări pe plută, apoi se îmbarcară și ei. 
Conform filosofici câinelui, era întotdeauna mai bine să pleci 
undeva decât să fii lăsat în urmă. Edgar se întreba dacă nu 
cumva era și filosofia lui și nu era sigur de răspuns. 


Erman și Eadbald erau supli și Edgar presupunea că și el era. 
Cu un an în urmă, pe când locuiau în Combe, nimeni nu le-ar fi 
spus nimic legat de greutatea lor, dar, chiar și așa, peste iarnă 
slăbiseră mult. Erau încă puternici, dar aduși de spate, cu obrajii 
supţi, cu mușchii moi, cu taliile subţiri. 

Era o dimineaţă rece de februarie, dar ei transpirau în timp ce 
împingeau pluta în amonte. Chiar și o singură persoană ar fi 
putut să împingă pluta, dar era mai ușor în doi, câte unul pe 
fiecare parte, în timp ce al treilea se odihnea. De obicei nu 
vorbeau prea mult, dar cum nu aveau nimic de făcut în această 
călătorie, Edgar întrebă: 

— Cum vă descurcaţi cu Cwenburg? 

Eadbald răspunse: 

— Erman se culcă lunea, miercurea și vinerea cu ea, iar eu, 
marțea, joia și sâmbăta. Rânji și adăugă: Duminică e ziua ei de 
odihnă. 

Amândoi glumeau pe tema asta și Edgar trase concluzia că 
mariajul lor neortodox funcţiona surprinzător de bine. 

Erman adăugă: 

— Dormim cu ea și nimic altceva - sarcina e prea avansată ca 
să facem sex. 

Edgar calculă când urma să îi vină sorocul să nască. Sosiseră 
la Dreng's Ferry cu trei zile înainte de miezul verii și Cwenburg 
rămăsese însărcinată în perioada imediat următoare. 

— Copilul trebuie să se nască la trei zile după Buna Vestire, 
spuse el. 

Erman îi aruncă o privire acră. Priceperea lui Edgar la cifre le 
părea aproape miraculoasă altor oameni, iar fraţii lui detestau 
asta. 

— Oricum, spuse Erman, Cwen nu ne poate ajuta la aratul de 
primăvară. Ma va trebui să conducă plugul, în timp ce noi vom 
trage. 

Solul de la Dreng's Ferry era ușor și argilos, dar mama lor nu 
mai era tânără. 

— Ce zice Ma despre asta? întrebă Edgar. 

— li este greu să lucreze la câmp. 

Edgar o vedea pe mama lui cam o dată pe săptămână, dar 
fraţii lui erau cu ea în fiecare zi. 

— Doarme bine? întrebă el. Are poftă de mâncare? 


Ei nu prea aveau spirit de observaţie. Eadbald ridică din umeri 
și Erman spuse arțăgos: 

— Ascultă, Edgar, e bătrână și, într-o bună zi, o să moară - și 
numai Dumnezeu știe când se va întâmpla asta. 

După asta, încetară discuţia. 

Anticipând lucrurile, Edgar se gândi că era posibil să nu fie 
atât de ușor să dovedească înșelătoria lui Gab cu certitudine. 
Avea nevoie să facă asta fără să creeze ostilitate. Dacă părea să 
fie prea evident iscoditor, Gab avea să se îngrijoreze. lar dacă își 
dezvăluia bănuielile, Gab avea să se înfurie. Era curios cum un 
răufăcător care era descoperit putea să devină indignat, de 
parcă descoperirea înșelăciunii ar fi fost delictul, mai degrabă 
decât înșelăciunea proprie. Ce era mai important, dacă Gab afla 
că Edgar nu avea încredere, ar fi căutat ocazia de a acoperi 
frauda. 

Pluta se deplasa mai repede decât se mișcase Edgar când 
mersese pe jos pe mal, astfel că ajunseră în marele sat 
Outhenham pe la miezul zilei. Solul era argilos, iar echipa de opt 
boi trăgea un plug greu pe câmpul din apropiere. Bulgării mari 
de pământ se ridicau și cădeau ca niște valuri de noroi ce se 
spărgeau de mal. În depărtare, câţiva bărbaţi semănau, 
urmărind brazdele și aruncând seminţele, în timp ce copiii mai 
mici îi urmau, ca să sperie păsările cu ţipete ascuţite. 

Traseră pluta pe o plajă și, ca să fie sigur, Edgar o legă de un 
copac. Apoi intrară în sat. 

Seric se afla din nou în livadă și de data asta tundea copacii. 
Edgar se opri să-i vorbească. 

— O să am din nou necazuri cu Dudda? îl întrebă el. 

Seric aruncă o privire spre cer ca să determine ora. 

— Nu atât de devreme, spuse el. Dudda nu și-a luat cina încă. 

— Bine. 

— Ai grijă! Nu e prea drăguţ nici când e treaz. 

— Îmi închipui. 

Își continuară drumul și se întâlniră cu Dudda un minut mai 
târziu, în faţa berăriei. 

— Bună ziua, băieţi! spuse el. Ce treabă aveţi pe aici? 

Fără îndoială, agresivitatea lui era temperată de vederea a 
trei tineri puternici. Chiar și așa, Brindle mărâi, simțind 
ostilitatea lui ascunsă. 

Edgar le spuse fraţilor săi: 


— Acesta este Dudda, șeful satului Outhenham. Apoi îi zise lui 
Dudda: Am venit să cumpăr piatră de la carieră, la fel ca ultima 
dată. 

Dudda părea pierdut: în mod clar nu-și amintea de vizita 
anterioară a lui Edgar. 

— Mergeţi spre estul satului și urmaţi poteca spre nord, spuse 
el. 

Edgar știa drumul, dar răspunse: 

— Mulţumesc. 

Apoi își continuă drumul. 

Gab și cei din familia lui lucrau in carieră, la fel ca prima dată. 
În mijlocul luminișului se afla o stivă mare de pietre tăiate, ceea 
ce sugera că afacerea nu prea mergea; era un lucru bun pentru 
Edgar în calitate de cumpărător. Lângă stiva de pietre se afla un 
căruţ care putea fi tras cu mâna. 

„Tot ce am de făcut, se gândi Edgar, este să mă uit cum 
marchează Gab băţul pentru socoteli, după ce cumpăr pietrele 
de care am nevoie. Dacă crestează numărul corect de tăieturi, 
suspiciunile mele sunt nefondate. Dacă nu, se dovedește 
vinovat.” 

Lespedea la care lucra Gab se prăbuși la pământ însoţită de 
un bubuit și de un nor de praf, iar Gab tuși, apoi își lăsă uneltele 
jos și veni să discute cu cei trei fraţi. ÎI recunoscu pe Edgar și 
spuse: 

— Dreng's Ferry, nu-i așa? 

— Eu sunt Edgar, iar aceștia sunt fraţii mei, Erman și Eadbald. 

Gab adoptă un ton glumeţ. 

— l-ai adus să te apere de Dudda? 

Evident, auzise despre altercaţia lui Edgar cu șeful satului la 
ultima sa vizită. Edgar nu considera gluma ca fiind amuzantă. 

— N-am nevoie să fiu protejat de un beţiv bătrân și gras, 
spuse el aspru. Am venit să cumpăr pietre și, de data asta, le 
transport singur, așa că fraţii mei se află aici ca să mă ajute. In 
felul acesta economisim un penny pentru fiecare piatră. 

— Oh, economisiţi, nu-i așa? zise Gab sarcastic. Nu-i plăcea 
faptul că Edgar îi cunoștea preţurile dinainte. Cine ţi-a zis asta? 

Cuthbert îi spusese, dar Edgar se hotărî să ignore întrebarea. 

— Am nevoie de zece pietre, rosti el. 

Deschise punga pe care i-o dăduse Dreng. Spre surprinderea 
lui, conţinea mai mult decât cei doisprezece penny despre care 


îi spusese Dreng - de fapt, observă el dintr-o privire, erau 
douăzeci și patru. Erman și Eadbald îl văzură că ezită și se 
neliniștiră amândoi, dar Edgar nu le lăsă ocazia să comenteze: 
nu dorea să pară nehotărât în faţa lui Gab. Amână dezlegarea 
misterului și numără vioi zece penny. 

Gab îi numără și îi băgă în buzunar, dar, spre dezamăgirea lui 
Edgar, nu crestă nimic pe băț. Arătă doar spre stiva de pietre. 

— Serviţi-vă! spuse el. 

Edgar nu avea un plan pentru această eventualitate. Se 
decise să mute pietrele în timp ce se gândea la asta. 

— Trebuie să le ducem la râu, îi spuse el lui Gab. Putem să 
folosim căruţul tău? 

— Nu, zise Gab cu un zâmbet alunecos. V-aţi hotărât să 
economisiţi bani. Puteţi să căraţi pietrele în spinare. 

Și se îndepărtă. Edgar ridică din umeri. Işi scoase toporul și i-l 
dădu lui Erman. 

— Voi doi mergeţi în pădure și tăiaţi doi pari solizi, ca să 

cărăm cu ei, spuse el. Eu o să arunc o privire la pietre. 
__ In timp ce fraţii săi erau plecaţi, el studie grămada de pietre. 
Incercase deja să taie o piatră în felii subţiri și descoperise că 
era o sarcină delicată. Grosimea trebuia să fie cea corectă: 
feliile subţiri se rupeau uneori, iar cele groase ar fi fost prea 
grele ca să fie susținute de grinzi. Dar era încrezător că își putea 
îmbunătăţi abilităţile. 

Când reveniră fraţii săi, el ajustă parii pe care îi aduseseră și îi 
așeză paralel pe pământ. Apoi el și Erman ridicară o piatră și o 
așezară peste pari, îngenuncheară lângă aceștia, unul în faţa 
pietrei și celălalt în spate, după care îi apucară și se înălţară, 
ridicând întregul ansamblu la înălţimea șoldurilor. 

Incepură să coboare poteca spre râu. Edgar strigă peste umăr 
spre Eadbald: 

— Vino cu noi, va trebui să lăsăm pază la plută! 

Făceau cu schimbul la cărat, iar fratele care se odihnea 
rămânea la malul râului, pentru cazul în care vreun călător 
întreprinzător se hotăra să plece cu o piatră sau două. La ora la 
care lumina zilei începu să pălească, aveau umerii umflaţi și îi 
dureau picioarele, dar mai rămăsese doar o singură piatră de 
cărat. 

Edgar însă nu își atinsese celălalt scop: nu reușise să confirme 
necinstea lui Gab. 


Cariera era pustie. Gab și fiii lui dispăruseră, intrând probabil 
în casă. Edgar bătu la ușă și intră. Familia lua masa de seară. 
Gab ridică privirea cu o expresie enervată. 

— Putem să ne petrecem noaptea aici? întrebă Edgar. Ultima 
oară ai fost bun și mi-ai oferit un loc de dormit. 

— Nu, spuse Gab. Sunteţi prea mulţi. Și, în afară de asta, mai 
sunt monede în punga aia a ta - îţi poţi permite să stai la 
berărie. 

Edgar nu era surprins: cererea nu era prea rezonabilă. 
Întrebarea lui nu era decât un pretext ca să intre în casă. 

Soţia lui Gab, Bee, spuse: 

— Berăria poate să fie agitată, dar mâncarea e bună. 

— Mulţumesc. 

Edgar se întoarse încet, lăsându-și timp să privească atent la 
beţele atârnate pe perete. Observă că unul era proaspăt tăiat, 
deschis la culoare și nou. 

Remarcă imediat că avea doar cinci crestături. Asta dovedea 
ceea ce credea el. 

Își mască satisfacția, încercând să pară dezamăgit și ușor 
nemulțumit pentru că îi fusese refuzată găzduirea. 

— La revedere, atunci, spuse el, apoi ieși. 

Simţindu-se triumfător, duse împreună cu Eadbald și ultima 
piatră la râu. Nu era sigur de ce, dar era mulţumit că putea să 
facă o faptă bună pentru Ragna. Aștepta cu nerăbdare să-i 
povestească despre toate acestea. 

După ce și ultima piatră fu așezată în stivă, Edgar spuse: 

— Cred că pietrele vor fi în siguranţă vreme de o oră dacă o 
las pe Brindle aici, mai ales acum, că se lasă întunericul. Putem 
merge să luăm cina la berărie. Voi puteţi să dormiţi acolo, dar 
eu o să îmi petrec noaptea pe plută. Vremea nu e prea rece. 

O legă pe Brindle cu o sfoară lungă, apoi cei trei fraţi porniră 
spre berărie. Primiră castroane cu tocană de berbec și pâine de 
secară, dar și câte o cană cu bere de fiecare. Edgar îl observă 
pe Gab într-un colţ cu Dudda, adânciţi într-o conversaţie. 

— Am văzut că erau prea mulţi bani în pungă, spuse Eadbald. 

Edgar se întreba cum de se întâmplase asta. Nu spuse însă 
nimic. 

— Ce o să facem cu banii rămași? întrebă Erman. 

Edgar observă folosirea pluralului, dar nu comentă. Apoi 
spuse: 


— Ei bine, cred că suntem îndreptăţiți să ne plătim cina și 
cazarea peste noapte, dar restul ajunge înapoi la Dreng, 
evident. 

— De ce? întrebă Erman. 

Lui Edgar nu-i plăcea întrebarea. 

— Pentru că sunt banii lui! 

— A spus că îţi dă doisprezece penny. Câţi erau acolo? 

— Douăzeci și patru. 

— Cât în plus înseamnă asta? 

Erman nu se pricepea la socoteli. 

— Doisprezece. 

— A făcut o greșeală. Așa că putem să-i păstrăm pe cei 
doisprezece în plus. Fiecare primește... mulţi. 

Eadbald, care era mai deștept decât Erman, spuse: 

— Patru de fiecare. 

— Deci, voi îmi cereţi să fur doisprezece penny și să vă dau 
opt din ei, zise Edgar. 

— Suntem băgaţi împreună în treaba asta, spuse Erman. 

— Şi ce se întâmplă dacă Dreng își dă seama de greșeală? 

— Vom jura că nu se aflau decât doisprezece penny în pungă. 

— Erman are dreptate, zise Eadbald. Asta este o ocazie. 

Edgar clătină din cap, cu fermitate. 

— Îi dau înapoi banii în plus. 

Erman adoptă un ton batjocoritor. 

— N-o să primeşti mulțumiri de la Dreng. 

— Niciodată nu primesc mulţumiri de la Dreng. 

— EIl ar fura de la tine dacă ar putea, spuse Eadbald. 

— Ar fura, dar eu nu sunt ca el - slavă Domnului! 

Ei renunțară. 

Edgar nu era hoţ, dar Gab era. Pe băț se aflau doar cinci 
crestături, deși Edgar cumpărase zece pietre. Dacă Gab 
înregistra doar jumătate din ceea ce vindea, îi plătea Ragnei 
doar jumătate din ceea ce îi datora. Dar, pentru asta, avea 
nevoie de colaborarea șefului satului, care trebuia să aibă grijă 
ca sătenii să-și plătească taxele datorate. Dudda ar fi dezvăluit 
înșelătoria lui Gab dacă n-ar fi fost plătit să-și ţină gura. Și, chiar 
în clipa aceea, în faţa ochilor lui Edgar, Gab și Dudda beau 
împreună și discutau serios, de parcă ar fi vorbit despre un 
interes comun foarte important. 


Edgar se decise să discute subiectul cu Seric. Acesta se afla în 
berărie, vorbind cu un bărbat cu capul ras, îmbrăcat în robă 
neagră, care era probabil preotul satului. Edgar așteptă până 
când Seric plecă, apoi îl urmă și le spuse fraţilor săi: 

— Ne vedem în zori. 

ÎI însoţi pe Seric până la o casă de lângă livadă. Seric se 
întoarse la ușă și îi spuse: 

— Unde ești cazat? 

— O să-mi petrec noaptea pe malul râului. Vreau să-mi 
păzesc piatra. Seric ridică din umeri. 

— Probabil că nu e nevoie, dar n-o să te descurajez. Și eo 
noapte blândă. 

— Pot să am încredere în tine să-ţi destăinui ceva? 

— Hai înăuntru! 

Lângă foc era așezată o femeie cu părul cărunt, care hrănea 
cu lingura un copil mic. Edgar ridică din sprâncene: Seric și 
nevasta lui păreau prea bătrâni ca să fie părinţii copilului. Seric 
spuse: 

— Soţia mea, Eadgyth, și nepotul nostru, Ealdwine. Fata 
noastră a murit la naștere, iar bărbatul ei a plecat la Shiring să 
intre în garda contelui. 

Asta explica gospodăria. 

— Voiam să te întreb... 

Edgar aruncă o privire spre Eadgyth. 

— Poţi vorbi nestingherit, zise Seric. 

— Gab este cinstit? 

Seric nu păru surprins de întrebare. 

— N-aș putea spune. A încercat să te înșele? 

— Nu, pe mine nu. Dar am cumpărat zece pietre și am 
observat un băț nou cu doar cinci crestături. 

— Haide să o spun în felul următor: dacă mi s-ar cere să jur 
pentru cinstea lui Gab, aș refuza, răspunse Seric. 

Edgar dădu din cap. Era suficient. Seric nu putea dovedi 
nimic, dar avea niște îndoieli. 

— Mulţumesc, zise Edgar, apoi își luă rămas-bun. 

Pluta era trasă pe mal. Fraţii nu o încărcaseră: asta ar fi 
ușurat prea mult furtul pietrelor. Edgar se întinse pe plută și își 
înfășură pelerina în jurul lui. Era posibil să nu doarmă, dar ăsta 
nu era un lucru rău atunci când avea de păzit ceva de valoare. 


Brindle scânci și Edgar trase câinele sub pelerina lui. Brindle 
avea să îl încălzească și să îl avertizeze dacă se apropia cineva. 

Edgar trebuia să-i spună Ragnei că era escrocată de Gab și de 
Dudda. Își dădu seama că ar fi putut să meargă la Shiring a 
doua zi. Erman și Eadbald se puteau descurca ușor cu pluta 
pentru călătoria în aval, iar el putea să se întoarcă acasă pe 
drum, prin oraș. Avea nevoie de var pentru mortar și îl putea 
cumpăra de la Shiring, urmând să-l care spre casă pe umeri. 

Edgar dormi prost și se trezi la prima geană de lumină. Puțin 
după aceea își făcură apariţia Erman și Eadbald, aducând plosca 
lui Leaf umplută cu bere din Outhenham și o bucată mare de 
pâine de secară, ca să aibă de mâncare pe drum. Edgar le spuse 
că intenţiona să meargă la Shiring să cumpere var. 

— Deci va trebui să împingem pluta înapoi fără ajutorul tău! 
spuse Erman supărat. 

— N-o să vă coste prea mare efort, zise Edgar răbdător. E în 
aval. Nu aveţi altceva de făcut decât să ţineţi pluta departe de 
maluri. 

Împinseră pluta în apă toţi trei, încă legată, apoi încărcară 
pietrele. Edgar insistă pentru o stivă întrepătrunsă, astfel încât 
încărcătura să nu se miște în timpul transportului, dar râul era 
atât de calm, încât nu era cu adevărat necesar. 

— Ar fi mai bine să o descărcaţi înainte să treceţi prin apele 
puţin adânci, spuse Edgar. Altfel s-ar putea să rămâneţi blocaţi. 

— Şi pe urmă să o încărcăm din nou - e o grămadă de muncă, 
protestă Erman. 

— Şi va trebui să descărcăm din nou pietrele la capătul 
călătoriei, spuse Eadbald. 

— Ar fi bine să o faceţi - sunteţi plătiţi pentru asta! 

— Bine, bine! 

Edgar dezlegă pluta și se îmbarcară toţi trei. 

—  Împingeţi dincolo și lăsaţi-mă pe malul celălalt, spuse 
Edgar. 

Traversară râul și Edgar cobori în apa puţin adâncă. Fraţii lui 
readuseră pluta în mijlocul curentului și, încet, fu prinsă și dusă 
la vale. 

Edgar privi după ei până când dispărură din vedere, apoi 
porni pe drumul spre Shiring. 

x kx * 


Orașul era aglomerat:  fierarii potcoveau caii;  șelarii 
rămăseseră fără capse; doi bărbaţi, cu niște pietre de polizor 
rotative, ascuțeau toate lamele; făuritorii de săgeți vindeau 
săgețile cât de repede puteau să le producă. Edgar află repede 
motivul: contele Wilwulf era pe cale să plece după galezi. 

Bărbaţii sălbatici din vest năvăliseră pe teritoriul lui Wilf în 
timpul toamnei, dar el fusese ocupat cu nunta și nu se 
răzbunase. Oricum, nu uitase acest lucru, iar acum aduna o 
mică armată ca să-i pedepsească. 

Un atac al englezilor ar fi fost devastator pentru galezi. Le-ar 
fi distrus ciclul agricol. Bărbaţi și femei ar fi fost uciși, astfel că 
ar fi rămas mai puţini oameni care să are și să semene. Fetele și 
băieţii adolescenţi ar fi fost capturați și vânduți ca sclavi, ca să 
producă bani pentru conte și pentru soldaţii săi, rămânând astfel 
mai puţine cupluri fecunde și, prin urmare, pe termen lung, mai 
puţini potenţiali invadatori galezi - cel puţin teoretic. 

Aceste hărţuieli erau menite să descurajeze raidurile, dar - 
întrucât galezii atacau de obicei doar când mureau de foame - 
această pedeapsă era o descurajare ineficientă după părerea lui 
Edgar. El considera că răzbunarea era adevăratul motiv. 

Işi croi drum spre abație, unde plănuia să-și petreacă 
noaptea. Era un monument pașnic, din piatră albă, în mijlocul 
unui oraș care se pregătea pentru război. Aldred păru încântat 
să-l revadă pe Edgar. Călugării erau pe punctul de a pleca într-o 
procesiune spre biserică, pentru slujba nonelor de la prânz, dar 
Aldred avea permisiunea să lipsească. 

Edgar făcuse un drum lung în frigul lunii februarie, iar Aldred 
îi spuse: _ 

— Trebuie să te încălzești. În camera lui Osmund este un foc - 
hai să stăm acolo! 

Edgar acceptă recunoscător. 

Toţi ceilalţi călugări plecaseră și mănăstirea era tăcută. Edgar 
simţi o clipă de neliniște: afecțiunea lui Aldred pentru el era 
puţin cam intensă. Spera că biserica n-avea să fie scena unei 
interacțiuni jenante. Nu voia să-l ofenseze pe Aldred, dar nici nu 
dorea să fie îmbrățișat de el. 

Dar era inutil să-și facă griji: Aldred avea alte lucruri în gând. 

— Am aflat că Ragna nu știa despre Inge, prima soţie a lui 
Wilf, spuse el. Edgar își aminti conversaţia cu Agnes, 
cusătoreasa. 


— Ele credeau că e moartă, își aminti el. 

— Până după căsătorie și după plecarea servitorilor Ragnei 
înapoi spre Cherbourg; atunci, Wilf a mutat-o pe Inge înapoi în 
complex, împreună cu fiul lor, Garulf. 

Groaza se instală ca o greutate în capul pieptului lui Edgar. 

— Ea cum se simte? 

— Innebunită de durere. 

Lui îi părea disperat de rău pentru ea - era o străină aflată 
departe de casă și de familie, înșelată cu cruzime de un englez. 

— Săraca fată, spuse el, dar fraza i se păru nepotrivită. 

— Dar nu din cauza asta sunt nerăbdător să discut cu tine, 
zise Aldred. E vorba despre Dreng's Ferry. 

Edgar își luă cu greu gândul de la Ragna. 

Aldred continuă: 

— După ce am văzut starea în care se află biserica, am 
propus să fie preluată de călugări și arhiepiscopul a fost de 
acord. Dar Wynstan a făcut un tărăboi uriaș și abatele Osmund a 
dat înapoi. 

Edgar se neliniști. 

— De ce să-i pese atât de mult lui Wynstan? 

— Asta-i întrebarea. Nu e o biserică bogată, iar Degbert este 
pentru el doar o rudă îndepărtată. 

— De ce s-ar certa Wynstan cu arhiepiscopul pentru ceva atât 
de mărunt? 

— Asta voiam să te întreb și eu. Locuiești la berărie, conduci 
bacul, vezi pe toată lumea care vine și pleacă. Trebuie să știi ce 
se întâmplă acolo. 

Edgar își dorea să-l ajute pe Aldred, dar nu cunoștea 
răspunsurile la întrebările lui. Clătină din cap. 

— Nu-mi pot imagina ce se petrece în mintea lui Wynstan. 
Apoi îi veni o idee. Totuși, el vine în vizită. 

— Serios? spuse Aldred intrigat. Cât de des? 

— A venit de două ori de când mă aflu eu acolo. Prima dată, 
la o săptămână după Sfântul Mihail. A doua oară, cu doar vreo 
șase săptămâni în urmă. 

— Te pricepi la date. Deci ambele vizite au avut loc la câteva 
zile după sfârșitul trimestrului. În ce scop? 

— Nici unul care să-mi treacă prin cap. 

— Ei bine, ce face acolo? 

— De Crăciun, a dat fiecărei gospodării câte un purceluș. 


— Ciudat! în mod normal, nu este darnic. Mai degrabă invers. 
— Şi apoi, el și Degbert au plecat la Combe. În ambele ocazii. 
Aldred își scărpină scalpul ras. 

— Se întâmplă ceva și nu pot să-mi dau seama ce anume. 

Edgar avea o idee, dar se simţea ciudat să o exprime cu voce 
tare. 

— Wynstan și Degbert ar putea fi... vreau să spun, ar putea să 
aibă un fel de... 

— Poveste de dragoste? Posibil, dar nu prea cred. Ştiu câte 
ceva despre genul ăsta de lucruri și nici unul dintre ei nu mi se 
pare a fi genul. 

Edgar trebuia să fie de acord. 

Aldred adăugă: 

— Ar putea să facă niște orgii cu fetele sclave de la casa 
parohială, asta ar fi mai credibil. 

Fu rândul lui Edgar să-și exprime îndoiala. 

— Nu văd cum ar putea să ţină secret un astfel de lucru. Unde 
să ascundă sclavele? 

— Ai dreptate. Totuși, ar putea să îndeplinească niște rituri 
păgâne: n-ar avea neapărată nevoie de sclave pentru asta. 

— Rituri păgâne? Ce ar avea Wynstan de câștigat din asta? 

— Ce ar avea oricine de câștigat? Totuși, riturile păgâne încă 
există. 

Edgar nu era convins. 

— În Anglia? 

— Poate că nu. 

Edgar fu străfulgerat de o idee. 

— Îmi amintesc vag că Wynstan vizita Combe pe când 
locuiam și noi acolo. Tinerii nu sunt prea interesaţi de preoți și 
nu am fost niciodată prea atent, dar obișnuia să stea la casa 
fratelui său, Wigelm - îmi amintesc că mama comenta că te-ai 
aștepta ca un episcop să locuiască la mănăstire. 

— Şi de ce să meargă în Combe? 

— E un loc bun în care să-ţi satisfaci poftele. Cel puţin era 
înainte ca vikingii să-i dea foc, dar probabil că se reface rapid. 
Există o femeie numită Mags care ţine o casă obscenă, câteva 
case în care bărbaţii pariază pe sume mari și mai multe berării 
decât biserici. 

— Desfrâurile Babilonului. 

Edgar zâmbi. 


— Mai există și o mulţime de oameni obișnuiți ca mine, care-și 
văd de treburile lor. Dar, da, în oraș vin foarte mulţi vizitatori, în 
special marinari - iar asta îi conferă o anumită personalitate. 

Se lăsă un moment de tăcere și amândoi auziră sunetul 
molcom care venea de dincolo de ușă. Aldred sări în picioare și 
deschise ușa brusc. 

Edgar observă silueta unui călugăr care se îndepărta. 

— Hildred! strigă Aldred. Credeam că ești la slujba nonelor. 
Trăgeai cu urechea? 

— Am venit înapoi după ceva. 

— Ce anume? 

Hildred ezită. 

— Nu contează, zise Aldred trântind ușa. 

xxx 

Complexul locuinţelor contelui era mai aglomerat chiar decât 
orașul. Armata trebuia să plece în zori și toţi bărbaţii se 
pregăteau: ascuţeau săgeți, lustruiau coifuri și încărcau coburii 
cu pește afumat și cu brânză tare. 

Edgar observă că unele dintre femei erau îmbrăcate de gală și 
se întrebă din ce motiv; apoi îi trecu prin cap că ele se temeau 
că noaptea aceea ar fi putut să fie ultima alături de bărbaţii lor 
și doreau să o transforme într-una memorabilă. 

Ragna arăta diferit. Ultima dată, Edgar o văzuse la nunta ei, 
când strălucea de bucurie și de speranţă. Era la fel de frumoasă, 
deși într-un mod diferit. Acum, lumina pe care o radia părea mai 
degrabă ca aceea a lunii pline - strălucitoare, dar rece. Era la fel 
de echilibrată și de stăpână pe sine ca întotdeauna și purta o 
minunată ţinută într-o bogată nuanţă de maro, care i se potrivea 
foarte bine; dar entuziasmul ei de fetișcană dispăruse, fiind 
înlocuit de un aer de hotărâre furioasă. 

li privi cu atenţie faţa - ceea ce era întotdeauna o ocupaţie 
plăcută - și decise că nu era încă însărcinată. Fusese măritată 
aproximativ trei luni, așa că erau abia la început. 

Ea îl întâmpină cu căldură și îl invită în casa ei, oferindu-i 
pâine și brânză proaspătă, precum și o cană cu bere. El dorea să 
afle despre Wilf și Inge, dar nu îndrăznea să-i pună astfel de 
întrebări personale. In schimb, spuse: 

— Tocmai am fost la Outhenham. 

— Ce-ai căutat acolo? 


— Am cumpărat piatră pentru noua distilerie pe care o 
construiesc la Dreng's Ferry. 

— Eu sunt noul stăpân de la Vale of Outhen. 

— Ştiu. Tocmai de aceea doream să-ţi vorbesc. Cred că ești 
înșelată. 

— Continuă, te rog. 

EI îi spuse povestea lui Gab și a beţelor sale. 

— Nu pot să dovedesc că ești furată, dar sunt convins de 
asta, spuse el. Poate că ai vrea să verifici. 

— Cu siguranţă vreau asta. Dacă Dudda, șeful, mă înșală în 
felul acesta, probabil că o face și în alte zeci de moduri. 

Edgar nu se gândise la asta. El înţelese că Ragna avea 
instinct de conducător, la fel cum el avea instinct pentru 
construirea formelor din lemn și din piatră. Respectul lui pentru 
ea crescu și mai mult. 

— Cum sunt ceilalţi săteni? întrebă ea gânditoare. N-am fost 
niciodată acolo. 

— Există un bătrân, numit Seric, care pare să fie mai 
înţelegător decât majoritatea. 

— E util de știut asta. Mulţumesc. Tu ce mai faci? Tonul ei 
deveni mai cald și oarecum sensibil. Ești destul de în vârstă ca 
să fii căsătorit. Există vreo fată în viaţa ta? 

Edgar era surprins. După conversaţia lor de la nuntă, când îi 
povestise despre Sungifu, cum putea să-i pună o întrebare atât 
de ușuratică despre o idilă? 

— Nu plănuiesc să mă însor, spuse el scurt. 

Ea îi simţi reacţia și zise: 

— Îmi pare rău, am uitat pentru o clipă cât de serios ești 
pentru cineva de vârsta ta. 

— Cred că avem acest lucru în comun. 

Ea păru să se gândească la asta. El se temea că fusese prea 
insolent, dar ea îi răspunse simplu: 

— Da. 

Era un moment intim și el se simţi îmboldit să zică: 

— Aldred mi-a spus despre Inge. 

Pe faţa ei adorabilă apăru o expresie rănită. 

— A fost un șoc pentru mine, spuse ea. 

Edgar presupunea că Ragna nu era atât de deschisă cu toată 
lumea și se simţi privilegiat. 


— Îmi pare foarte rău, zise el. Sunt îngrozit de faptul că ai fost 
înșelată atât de rău de niște englezi. 

În străfundurile minţii sale, se gândea că nu era atât de trist 
pe cât ar fi trebuit să fie. Cumva, ideea că Wilf se dovedise a fi 
un bărbat nesatisfăcător nu îl deranja atât de tare pe cât ar fi 
trebuit. Își alungă din minte acest gând meschin și spuse: 

— Din cauza asta sunt atât de supărat pe Gab, meșterul 
pietrar. Ştii că noi, englezii, nu suntem toţi așa, nu-i așa? 

— Desigur. Dar eu m-am căsătorit doar cu unul. 

Edgar riscă o întrebare îndrăzneață. 

— Încă îl iubești? 

Ea îi răspunse fără ezitare: 

— Da. 

El fu surprins. Probabil că asta se văzu, pentru că ea spuse: 

— Ştiu. M-a trădat și îmi este necredincios, dar încă îl iubesc. 

— Înţeleg, spuse el, deși nu înţelegea. 

— N-ar trebui să fii șocat, zise ea. Tu ești îndrăgostit de o 
femeie moartă. 

Era o replică dură, dar discuţia lor era sinceră. 

— Presupun că ai dreptate, spuse el. 

Dintr-odată, ea păru să simtă că merseseră destul de departe. 
Se ridică și zise: 

— Am o mulţime de treburi de făcut. 

— Mă bucur că te-am văzut. Mulţumesc pentru brânză. 

Se întoarse și se îndreptă spre ușă. Ea îl opri, punându-i o 
mână pe braţ. 

— Mulţumesc că mi-ai spus despre maestrul pietrar de la 
Outhenham. Apreciez acest lucru. 

El simţi că strălucește de satisfacţie. Spre surpriza lui, ea îl 
sărută pe obraz. 

— La revedere, spuse ea apoi. Sper să te revăd curând. 

x kx * 

De dimineață, Aldred și Edgar ieșiră să urmărească plecarea 
armatei. 

Aldred încă rumega misterul de la Dreng's Ferry. Locul acela 
ascundea ceva. Se întrebase deseori de ce sătenii de acolo erau 
ostili față de străini. Poate din cauză că păstrau un secret - toţi, 
în afară de Edgar și familia lui, care erau lăsaţi pe dinafară. 

Aldred era hotărât să deslușească misterul. 


Edgar avea cu el sacul de var pe care trebuia să-l care în 
următoarele două zile. 

— Bine că ești puternic, îi zise Aldred. Eu sunt convins că nu 
aș putea să-l car nici măcar două ore. 

— Mă descurc, zise Edgar. A meritat, ţinând cont că am avut 
ocazia de a sta de vorbă cu Ragna. 

— lţi place de ea. 

Ochii căprui ai lui Edgar străluciră într-un fel care făcu inima 
lui Aldred să bată mai rapid. 

— Nu în felul pe care pari să-l sugerezi tu, răspunse Edgar. 
Ceea ce este foarte bine, având în vedere că fetele conților nu 
se mărită cu fiii constructorilor de nave. 

Aldred era familiarizat cu acest fel de dragoste imposibilă. 
Aproape că spuse asta, dar își mușcă limba: nu dorea ca 
tandreţea care o simţea faţă de Edgar să devină jenantă pentru 
amândoi. Putea să pună capăt prieteniei lor, iar prietenia era tot 
ce avea. 

Aruncă o privire spre Edgar și observă cu ușurare că expresia 
lui rămăsese netulburată. 

De pe deal se auzeau bătăi de tobe și urale. Sunetul deveni 
tot mai puternic pe măsură ce se apropia armata. În faţă 
mergea un armăsar gri-cenușiu, cu o expresie de hotărâre 
neclintită în priviri. Călărețul, purtând o pelerină roșie, era cu 
siguranţă Wilf, dar identitatea îi era ascunsă de o cască 
strălucitoare cu pană, care-i acoperea toată faţa. Privind mai de 
aproape, Aldred observă că aceasta era confecţionată din mai 
multe metale, fiind gravată cu modele complicate, care nu se 
vedeau de la depărtare. Era decorativă, presupunea Aldred, 
creată cu intenţia de a impresiona: în luptă, probabil că Wilf 
avea să poarte una mai puţin prețioasă. 

Fratele lui Wilf, Wigelm, și fiul său, Garulf, îl urmau, călărind 
unul lângă altul; apoi veneau soldaţii, îmbrăcaţi mai puţin bogat, 
dar afișând culori strălucitoare. După ei venea o mulţime de 
tineri pedeștri, copii de ţărani și băieţi săraci de la oraș, 
îmbrăcaţi în obișnuitele tunici maro uzate, cei mai mulţi dintre ei 
înarmaţi cu sulițe din lemn făcute acasă, alții purtând doar un 
cuţit sau un topor, toţi cu speranţa că aveau să își schimbe 
norocul în luptă și să se întoarcă acasă cu un sac de bijuterii 
prădate sau cu o pereche valoroasă de captivi tineri, care să fie 
vânduți ca sclavi. 


Traversară piaţa, salutându-i din mână pe oamenii din oraș, 
care băteau din palme și aclamau pe măsură ce treceau pe 
lângă ei; apoi dispărură spre nord. 7 

Edgar se pregătea să se îndrepte spre est. Işi puse sacul pe 
umăr și își luă rămas-bun. 

Aldred se întoarse la abație. Aproape era timpul pentru 
liturghie, dar el fu convocat de abatele Osmund. 

Ca de obicei, Hildred era cu abatele. 

Aldred se gândi: „Ce-o mai vrea acum?“ 

Osmund spuse: 

— O să trec direct la subiect, frate Aldred. Nu vreau să-ţi faci 
un dușman din episcopul Wynstan. 

Aldred înțelese imediat, dar se prefăcu a avea nevoie de 
lămuriri suplimentare. 

— Episcopul este fratele nostru întru Hristos, desigur. 

Osmund era prea deștept ca să fie deraiat de genul acesta de 
platitudini. 

— Erai vârât până peste cap în discuţia cu băiatul ăla de la 
Dreng's Ferry. 

— Da. L-am prins pe fratele Hildred trăgând cu urechea. 

— Și foarte bine am făcut! spuse Hildred. Complotai împotriva 
abatelui nostru! 

— Puneam întrebări. 

— Ascultă-mă, spuse Osmund. Am avut o divergență de opinii 
cu Wynstan în legătură cu Dreng's Ferry, dar chestiunea a fost 
rezolvată, iar acum este închisă. 

— Nu chiar. Biserica de acolo este încă o monstruozitate în 
fața Domnului. 

— E posibil să fie așa, dar eu am hotărât să nu mă cert cu 
episcopul. Nu te acuz de complot împotriva mea, în ciuda 
cuvintelor fierbinţi ale lui Hildred, dar, serios, Aldred, nu trebuie 
să-mi subminezi acțiunile. 

Aldred simţi rușine amestecată cu indignare. Nu avea nici o 
dorinţă să-și ofenseze superiorul, un om bun la suflet, dar leneș. 
Pe de altă parte, era greșit ca un om al Domnului să treacă 
astfel cu vederea slăbiciunile celor din jur. Osmund ar fi făcut 
orice pentru o viaţă liniștită, dar un călugăr era obligat la mai 
mult decât să-și caute o viaţă liniștită. 

— Oricum, nu era momentul să ia atitudine. 


— Îmi pare rău, abate, spuse el. O să încerc din răsputeri să- 
mi amintesc jurământul meu de supunere. 

— Ştiam eu că o să înţelegi, zise Osmund. 

Hildred părea sceptic. El nu credea că Aldred era sincer. 

Şi avea dreptate. 

x kx X 

Edgar sosi la Dreng's Ferry în după-amiaza următoare. Era 
mort de oboseală. Fusese o greșeală să care sacul de var pe o 
asemenea distanţă. Era puternic, dar își forţase limitele, iar 
acum avea o durere de spate care-l paraliza. 

Primul lucru pe care-l văzu fu stiva de pietre de pe malul 
râului. Fraţii săi descărcaseră pluta, dar nu duseseră pietrele la 
locul construcţiei distileriei. În acel moment, simţea că era în 
stare să-i ucidă pe amândoi. 

Era prea obosit ca să mai intre în tavernă, așa că își aruncă 
sacul lângă grămada de pietre și se întinse chiar acolo. 

Dreng ieși afară și îl văzu. 

— Deci te-ai întors, spuse el inutil. 

— Aici sunt. 

— Au sosit pietrele. 

— Așa văd și eu. 

— Ce ai adus? 

— Un sac de var. Ti-am economisit preţul unui transport cu 
calul, dar nu o să mai fac niciodată așa ceva. 

— Altceva? 

— Nu. 

Dreng zâmbi, cu o expresie ciudată de satisfacţie răutăcioasă. 

— În afară de un singur lucru, adăugă Edgar. Scoase punga și 
spuse: Mi-ai dat prea mulţi bani. 

Dreng părea uluit. 

— Pietrele au costat un penny fiecare, explică Edgar. Am 
plătit un penny la berăria din Outhenham, pentru cină și paturi. 
Varul a costat patru pence. Au rămas nouă penny. 

Dreng luă punga și numără monedele. 

— Chiar așa, spuse el. Bine, bine. 

Edgar era nedumerit: un bărbat atât de rău precum Dreng ar 
fi trebuit să fie oripilat aflând că dăduse mai mulţi bani decât 
era necesar. Dar el era doar ușor surprins. 

— Bine, bine, spuse din nou Dreng, apoi intră înapoi în 
berărie. 


Stând încă întins și așteptând nemișcat să-i treacă durerea de 
spate, Edgar cugetă la cele întâmplate. Era aproape ca și cum 
Dreng ar fi știut că-i dăduse prea mult și era surprins că primise 
ceva înapoi. 

Desigur, se gândi Edgar, asta era. 

Îi dăduse un test. Dreng îi așternuse intenţionat tentaţia în 
faţă, ca să vadă ce avea să facă. 

Fraţii lui ar fi înghiţit momeala. Ar fi furat banii și ar fi fost 
descoperiți. Dar Edgar îi dăduse, pur și simplu, înapoi. 

Chiar și așa, Erman și Eadbald avuseseră dreptate în legătură 
cu un lucru. Ei spuseseră că Edgar n-avea să primească 
mulţumiri de la Dreng. Și nu primise nici o mulţumire. 


CAPITOLUL 18 
Martie 998 


Pentru Ragna ar fi trebuit să fie o treabă simplă să meargă la 
Vale of Outhen. 

Îi menţionase asta lui Wilf în ziua dinaintea plecării spre Tara 
Galilor, iar el încuviinţase fără nici o ezitare. Dar, imediat după 
aceea, Wynstan venise la casa ei. 

— Ăsta nu este un moment potrivit pentru a merge în vizită la 
Outhen, spuse cu vocea blândă și zâmbetul nesincer pe care-l 
afișa atunci când se prefăcea că este rezonabil. Este perioada 
arăturilor de primăvară. Nu vrem să-i distragem pe ţărani de la 
muncă. 

Ragna era îngrijorată. Wynstan nu arătase niciodată până 
atunci vreun interes față de problemele agricole. 

— Normal, nu aș vrea să fac nimic care să intervină în munca 
lor, spuse ea ca să tragă de timp. 

— Bine. Amână-ţi vizita! între timp, o să adun eu chiriile și o 
să-ți aduc câștigurile, așa cum am făcut și de Crăciun. 

Era adevărat că Wynstan îi dăduse o sumă mare de bani la 
câteva zile după Crăciun, dar nu-i oferise nici o socoteală, așa că 
nu avea nici o modalitate de a verifica dacă primise ceea ce i se 
datora. La momentul respectiv, fusese prea devastată de 
povestea cu Inge ca să-i mai pese, dar nu avea nici o intenţie de 
a lăsa această lejeritate să se perpetueze. Când el se întoarse 
să plece, ea îi puse o mână pe brat. 

— Când ai sugera să merg? 

— Lasă-mă să mă gândesc la asta. 

Ragna suspecta că ea știa mai multe despre ciclurile agricole 
decât el. 

— Vezi tu, întotdeauna este ceva urgent de făcut pe câmp. 

— Da, dar... 

— După arat, vine însămânţatul. 

— Da... 

— Apoi plivitul, culesul, treieratul, măcinatul. 

— Ştiu. 


— Și pe urmă vine vremea aratului de iarnă. 

El părea iritat. 

— O să te anunţ când va fi momentul potrivit. 

Ragna clătină din cap cu fermitate. 

— Am o idee mai bună. O să vizitez Outhen de Buna Vestire. 
Este sărbătoare, așa că ţăranii nu vor lucra oricum. 

El ezita, aparent neputând să găsească o replică potrivită. 

— Foarte bine, spuse el concis, apoi ieși. 

Ragna știa că lucrurile n-aveau să se termine aici. 

Dar nu era intimidată. De Buna Vestire, avea să își colecteze 
chiriile de la Outhenham. lar acolo avea să îl încolțească pe Gab, 
pietrarul. 

Dorea să-l ia cu ea pe Edgar, pentru confruntare. Trimise un 
mesager ca să-l cheme de la Dreng's Ferry, pretinzând că avea 
nevoie să-i rezolve niște lucrări de tâmplărie. 

Un motiv suplimentar pentru dorinţa ei de a pleca era și faptul 
că, în complex, era o atmosferă obositoare de când bărbaţii 
erau plecaţi. Singurii care rămăseseră erau ori prea tineri ca să 
lupte, ori prea bătrâni. Ragna descoperi că femeile se 
comportau urât atunci când bărbaţii lor nu le puteau vedea. Se 
certau, ţipau și se loveau în feluri pe care bărbaţii le-ar fi 
batjocorit. Fără îndoială că și bărbaţii se purtau rău atunci când 
sexul opus nu se afla de faţă ca să-i dispreţuiască. Trebuia să-l 
întrebe pe Wilf despre asta. 

Se hotărî să rămână în Vale of Outhen timp de o săptămână 
după Buna Vestire. Era hotărâtă să facă personal un tur al 
proprietăţii și să afle în detaliu ce deţinea. Avea să li se prezinte 
chiriașilor și supușilor ei, încercând să-i cunoască. Avea să țină 
sfat în fiecare sat și să înceapă să își construiască reputaţia de 
judecător corect. 

Când vorbi cu Wignoth, șeful grăjdarilor, acesta scutură din 
cap și trase aer printre dinţii maro. 

— Nu avem destui cai, sublinie el. Toţi caii de rezervă au fost 
rechizițţionaţi pentru raidul împotriva galezilor. 

Ragna nu avea cum să ajungă pe jos. Oamenii judecau după 
aparente, iar un nobil care nu avea un cal era considerat lipsit 
de autoritate. 

— Dar Astrid este încă aici, spuse ea. 

Îşi adusese tocmai în acest scop calul favorit de la Cherbourg. 


— O să aveţi mai multe persoane care să vă însoţească în 
această vizită, desigur, spuse Wignoth. 

— Da. 

— În afară de Astrid, tot ce avem este un armăsar bătrân, un 
ponei chior și un cal de povară care n-a fost încălecat niciodată. 

Mai existau și alţi cai în oraș: atât episcopul, cât și abatele 
aveau mai mulţi cai, iar șeriful deţinea un grajd mare. Dar ei 
aveau nevoie de toţi pentru propriile nevoi. 

— Ceea ce avem trebuie să ne ajungă, spuse Ragna cu 
fermitate. Nu e ideal, dar mă voi descurca. 

În timp ce se îndepărta, văzu doi tineri din oraș care leneveau 
lângă bucătărie, vorbind cu Gilda și cu celelalte servitoare de la 
bucătărie. Ragna se opri agitată. Nu avea nici o obiecţie morală 
față de flirt - de fapt, se pricepea destul de bine la asta atunci 
când îi servea scopurile. Dar cu bărbaţii plecaţi la luptă, flirturile 
puteau deveni periculoase. De obicei, aventurile ilegale nu 
rămâneau secrete prea multă vreme, iar soldaţii care se 
întorceau de la luptă puteau să fie foarte iuți la mânie. 

Ragna schimbă direcţia și se apropie de cei doi bărbaţi. 

O bucătăreasă pe nume Eadhild curăța pește cu un cuţit 
ascuţit, având mâinile pline de sânge. Nici una dintre servitoare 
nu observă apropierea Ragnei. Eadhild le spunea bărbaţilor să 
plece, dar pe un ton jucăuș, care dovedea clar că nu vorbea 
serios. 

— Nu avem nevoie de soiul vostru pe aici, le spuse ea 
chicotind. 

Ragna observă că Gilda părea să nu fie de acord. 

Unul dintre bărbaţi răspunse: 

— Femeile nu vor niciodată soiul nostru - până când vor! 

— Oh, plecaţi de aici! spuse Eadhild. 

— Cine sunteţi voi? întrebă Ragna brusc. 

Uluiţi, ei nu spuseră nimic preţ de un moment. 

Ragna adăugă: 

— Spuneţi-mi numele voastre sau o să pun să fiți bătuţi 
amândoi. Gilda arătă cu o frigăruie. 

— El este Wiga și celălalt este Tata. Lucrează la berăria Abbey 
Alehouse. 

— Şi ce credeţi că se va întâmpla, Wiga și Tata, când bărbaţii 
acestor femei vor veni acasă cu săbiile pline de sânge, 


asemenea cuțţitului din mâinile lui Eadhild, și vor afla ce le-aţi 
spus nevestelor lor? întrebă Ragna. 

Wiga și Tata păreau rușinaţi și nu răspunseră nimic. 

— Crimă, zise Ragna. Asta se va întâmpla. Acum, mergeţi 
înapoi la berărie și să nu vă mai văd feţele în interiorul 
complexului până când nu se întoarce acasă contele Wilf. 

Ei o șterseră rapid. 

— Mulţumesc, doamna mea, zise Gilda. Mă bucur să le văd 
spinările ălora doi. 

Ragna se întoarse acasă și își îndreptă gândurile spre Vale of 
Outhen. Se decise să meargă acolo în ajunul Bunei Vestiri. Era o 
călătorie de o dimineaţă. Avea să își petreacă după-amiaza 
discutând cu sătenii, apoi să ţină sfatul în dimineaţa următoare. 

Cu o zi înainte de data plecării, Wignoth veni la ea, aducând 
cu el mirosul grajdurilor. Părea supărat în mod nesincer când 
spuse: 

— Drumul spre Outhenham a fost distrus de o inundație. 

Ea îl privi intens. Era un bărbat solid, dar stângaci. 

— Este complet impracticabil? întrebă ea. 

— Da, complet, zise el. 

Nu era un mincinos prea convingător și părea evaziv. 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Hm... Lady Gytha. 

Ragna nu era surprinsă. 

— Trebuie să merg la Outhenham, spuse ea. Dacă este 
inundație, o să găsesc o cale ocolită. ` 

Wynstan părea hotărât să-i împiedice vizita, reflectă ea. li 
recrutase pe Gytha şi pe Wignoth ca să o descurajeze. Asta o 
făcea să fie și mai hotărâtă să plece. 

În ziua aceea aşteptă ca Edgar să ajungă de la Dreng's Ferry, 
dar el nu apăru. Era dezamăgită: simţea că avea nevoie de el ca 
să dea credibilitate acuzațiilor ei. Îl putea acuza pe Gab fără 
mărturia lui Edgar? Nu era convinsă. 

A doua zi se trezi devreme. 

Se îmbrăcă în haine din ţesături bogate în culori sumbre, 
maro-închis și negru, pentru a sublinia seriozitatea. Se simţea 
încordată. Își spuse că se ducea, pur și simplu, să-și cunoască 
oamenii, ceva ce făcuse de zeci de ori înainte - dar niciodată în 
Anglia. Nimic n-avea să fie așa cum se aștepta; aici, lucrurile nu 
erau niciodată astfel, știa din experienţă. Și era extrem de 


important să facă o primă impresie bună. Ţăranii aveau o 
memorie supărător de lungă. Era posibil să-i trebuiască ani 
întregi ca să își revină după un început prost. 

Fu mulţumită când apăru Edgar. El se scuză pentru că nu 
venise cu o zi în urmă, dar ajunsese târziu și se dusese direct la 
abație, ca să-și petreacă noaptea acolo. Ragna era ușurată că 
nu trebuia să-l înfrunte singură pe Gab. 

Se duseră apoi la grajduri. Bern și Cat încărcau calul de 
povară și puneau șaua pe armăsarul cel bătrân și pe poneiul 
chior. Ragna o scoase pe Astrid din boxa ei și observă imediat 
că era ceva în neregulă. 

În timp ce mergea, calul își legăna capul într-un mod 
neobișnuit. După o clipă de observaţie, înţelese că Astrid își 
ridica gâtul și capul atunci când picioarele din faţă atingeau 
pământul. Ragna știa că acesta era felul în care un cal reducea 
greutatea atunci când suferea de o rană. 

Îngenunche lângă Astrid și îi atinse jumătatea de jos a 
piciorului cu ambele mâini. O pipăi la început cu blândeţe, apoi 
apăsând tot mai puternic. Când presă mai tare, Astrid zvâcni și 
încercă să-și elibereze piciorul din strânsoarea Ragnei. 

În starea aceea, calul nu putea să o ducă și pe ea. 

Ragna era furioasă. Se ridică în picioare și îl privi intens pe 
Wignoth. Îşi controlă furia cu efort și spuse: 

— Calul meu a fost rănit. 

Wignoth părea speriat. 

— Probabil că unul dintre celelalte animale a lovit-o. 

Ragna privi spre ceilalţi cai: era o adunătură jalnică. 

— Pe care dintre aceste creaturi pline de energie o 
suspectezi? spuse ea sarcastic. 

Vocea lui căpătă un ton rugător: 

— Toţi caii lovesc din copite uneori. 

Ragna se uită în jur și privirea i se opri asupra unei lăzi cu 
unelte. Copitele cailor erau protejate cu potcoave din fier, 
bătute în cuie. Una dintre unelte era un ciocan scurt, din lemn 
greu. Instinctul îi spunea că Wignoth lovise piciorul din faţă al lui 
Astrid cu ciocanul. Dar nu putea dovedi asta. 

— Sărman cal, îi spuse ea încet lui Astrid. Apoi se întoarse 
spre Wignoth. Dacă nu poţi ţine caii în siguranţă, nu poţi să fii 
responsabil pentru grajduri, spuse ea cu răceală. 


Încăpăţânat ca un catâr, Wignoth arăta de parcă s-ar fi simţit 
tratat incorect. 

Ragna avea nevoie de timp ca să gândească. Le spuse lui 
Bern și lui Cat: 

— Rămâneţi aici! Nu descărcaţi caii. 

Părăsi grajdul și se îndreptă spre propria casă. 

Edgar o urmă. Când trecură pe lângă iaz, ea îi spuse: 

— Porcul ăla de Wignoth mi-a rănit intenţionat calul. Trebuie 
să o fi lovit cu ciocanul pentru potcovit. Osul nu e rupt, dar are o 
vânătaie urâtă. 

— De ce ar face Wignoth așa ceva? 

— E un laș. Cineva i-a spus să facă asta, iar el n-a avut curajul 
să refuze. 

— Cine ar fi putut să-i dea un asemenea ordin? 

— Wynstan nu vrea ca eu să merg la Outhen. Îmi ridică tot 
felul de obstacole în cale. El e cel care a adunat dintotdeauna 
chiriile în numele lui Wilf și vrea să facă asta în continuare, în 
numele meu. 

— Și să-și tragă spuza pe turta lui, presupun. 

— Da. Bănuiesc că este deja pe drum într-acolo. 

Intrară în casă, dar ea nu se așeză. 

— Nu știu ce să fac, spuse apoi. Urăsc să mă dau bătută. 

— Cine ar putea să te ajute? 

Ragna își aminti discuţia despre aliaţi pe care o purtase cu 
Aldred. Avea câţiva. 

— Aldred m-ar ajuta dacă ar putea, spuse ea. La fel și șeriful 
Den. 

— Abația are cai. La fel și Den. 

Ragna era îngândurată. 

— Dacă merg acum la Outhen, va fi o înfruntare. Wynstan 
este foarte hotărât: mi-e teamă că va refuza să mă lase să-mi 
adun chiriile și va trebui să găsesc o cale să aplic legea. 

— În cazul ăsta, este posibil să fii nevoită să apelezi la Curtea 
comitatului. 

Ea scutură din cap. În Normandia, legăturile de sânge puteau 
să conteze mai mult decât litera legii și nu văzuse nici un semn 
că în Anglia sistemul legal ar fi fost cu ceva mai bun. 

— Curtea comitatului este prezidată de Wilf. 

— Soţul tău. 


Ragna se gândi la Inge și ridică din umeri. Cui i-ar fi luat 
partea Wilf - soţiei sau fratelui său? Nu era sigură. Gândul 
acesta o întristă pentru moment, dar se descotorosi rapid de el 
și spuse cu totul altceva. 

— Urăsc să joc rolul plângăciosului. 

— Atunci, zise Edgar, trebuie să te asiguri că tu primeşti 
chiriile, nu Wynstan, lasă-l pe el să facă plângerile. 

Acesta era un sfat perfect. 

— Ar trebui să fiu sprijinită de forță. 

— Aldred ar putea să meargă cu noi. Un călugăr are autoritate 
morală. 

— Nu sunt convinsă că abatele l-ar lăsa. Osmund este timid. 
El nu dorește o dispută. 

— Lasă-mă să discut cu Aldred! Mă place. 

— Merită o încercare. Dar autoritatea morală s-ar putea să nu 
fie de ajuns. Am nevoie de oameni înarmaţi. Și nu-l am decât pe 
Bern. 

— Dar șeriful Den? El are oameni. Dacă te sprijină, n-ar face 
altceva decât să aplice legile regelui - iar asta este datoria lui. 

Ragna se gândi că era o posibilitate. După cum descoperise 
cu întârziere, Wilf și Wynstan îl sfidaseră pe rege în legătură cu 
acordul de la Cherbourg și căsătoria ei. Pe șerif ar fi putut să-l 
usture asta. 

— Den ar savura probabil ocazia de a-l înfrâna pe Wynstan. 

— Sunt convins de asta. 

Ragna simţea că începe să vadă o cale de înaintare. 

— Tu vorbește cu Aldred. Eu mă duc să mă văd cu Den. 

— Ar trebui să plecăm separat, ca să nu pară o conspirație. 

— Bine gândit. O să plec eu prima. 

Ragna ieși din casă și traversă incinta. Nu vorbi cu nimeni: 
voia să-i lase să facă presupuneri și să se teamă de ce ar fi 
putut aduce furia ei. 

Cobori dealul și se întoarse spre marginea orașului, unde 
locuia Den. 

Era foarte dezamăgită de faptul că Wynstan reușise să-l 
întoarcă pe Wignoth împotriva ei. Muncise din greu să câștige 
loialitatea tuturor servitorilor din complex și își închipuia că 
reușise. Gilda fusese prima care trecuse de partea Ragnei, iar 
celelalte servitoare de la bucătărie îi urmaseră exemplul. 
Soldaţii îl plăceau pe Garulf - rânjeau și spuneau că este un drac 


de băiat -, iar ea nu avea ce să facă în privinţa asta. Dar făcuse 
eforturi mari să se împrietenească oarecum cu oamenii de la 
grajduri și acum simţea că eșuase. Oamenii o plăceau mai mult 
decât pe Wynstan, reflectă ea, dar se temeau mai tare de el. 

Acum avea nevoie de tot sprijinul pe care-l putea obţine. Avea 
să sară Den în ajutorul ei? Se gândea că exista o șansă. El nu 
avea nici un motiv să se teamă de Wynstan. Dar Aldred? El avea 
să o ajute dacă putea. Dar dacă ei o lăsau baltă, ar fi rămas 
singură. 

Stabilimentul domestic al șerifului arăta la fel de formidabil 
precum cel al contelui. Den avea un complex fortificat cu 
cazărmi, grajduri, o sală mare și alte câteva clădiri mai mici. 

Șeriful refuzase să se alăture armatei lui Wilf, spunând că 
responsabilitatea sa era să menţină pacea regelui în comitatul 
Shiring și că era nevoie de el cu atât mai mult cu cât contele era 
plecat - o părere care se dovedea corectă, având în vedere 
comportamentul lui Wynstan. 

Ragna îl găsi pe Den în sala mare. Fu încântat să o vadă, așa 
cum erau, de obicei, mai toţi bărbaţii. Soţia și fiica lui se aflau 
alături de el, la fel ca și nepotul său, de care era foarte mândru. 
Ragna își petrecu primele câteva minute gângurind cu 
bebelușul, care zâmbea și bolborosea spre ea, apoi trecu la 
afaceri. 

— Wynstan încearcă să mă jefuiască de chiriile care mi se 
cuvin din Vale of Outhen, spuse ea. 

Răspunsul lui Den o făcu să exulte. 

— Asta face acum? spuse Den cu un zâmbet mulțumit. Atunci, 
trebuie să facem ceva în legătură cu asta. 

x kx X 

Ragna și șeriful fură foarte grijulii și nu discutară cu nimeni 
despre planurile lor, așa că plecarea lor în zori fu neașteptată și 
nimeni nu avu ocazia să pornească înaintea lor, pentru a-l 
avertiza pe Wynstan. Urma să aibă un șoc. 

Buna Vestire cădea în data de douăzeci și cinci martie, fiind 
aniversarea momentului în care arhanghelul Gabriel îi spunea 
Fecioarei Maria că avea să conceapă în mod miraculos un copil. 
Aerul era rece, dar soarele strălucea. Ragna simţea că era un 
moment perfect pentru a-i anunţa pe oamenii din Vale of 
Outhen că ea era noul lor stăpân. 


Plecă din Shiring călare pe un armăsar gri, care-i aparţinea lui 
Den. Șeriful călărea alături de ea, aducând cu el doisprezece 
soldați comandaţi de căpitanul lor, Wigbert. Era încântată de 
susţinerea șerifului Den. Asta îi dovedea că nu era o nevolnică, 
aflată complet în puterea familiei soțului ei. Conflictul nu era 
încă terminat, dar ea dovedise deja că nu se dădea înapoi. 

Bern, Cat și Edgar mergeau pe jos, pe lângă cai. In afara 
orașului se întâlniră cu Aldred, care se strecurase afară din 
abație fără să-i spună lui Osmund. 

Ragna se simţea triumfătoare: depășise toate problemele, se 
descurcase cu fiecare obstacol ridicat în calea ei și refuzase să 
cedeze în faţa descurajării. 

Își aminti de intervenţia grosolană a lui Wigelm la nunta ei. 
Obiectase când auzise că ea avea să primească Vale of Outhen, 
dar fusese pus rapid la locul lui de către Wilf. Ragna se 
întrebase de ce se deranjase Wigelm să formuleze un asemenea 
protest nejustificat, dar acum credea că înţelege: așeza o piatră 
de hotar. El și Wynstan aveau un plan pe termen lung, 
propunându-și să ia Outhen de la ea și dorindu-și să poată 
spune că ei nu recunoscuseră niciodată legitimitatea darului. 

Asta trebuia să fie planul lui Wynstan; Wigelm nu era suficient 
deștept. Simţi un val de dezgust faţă de episcop. El abuza de 
haina lui preoțească și se folosea de poziţia lui pentru a-și 
satisface lăcomia. Gândul acesta o făcu să ameţească preţ de o 
clipă. 

Până atunci reușise să se apere, dar își spunea în sinea ei că 
era încă devreme ca să se bucure. Zădărnicise eforturile lui 
Wynstan de a o ţine acasă, dar ăsta era doar începutul. 

Işi îndreptă gândurile spre ceea ce trebuia să obţină de la 
acea vizită. Să se facă iubită de oameni nu mai era principalul ei 
obiectiv. Avea nevoie ca ei să înţeleagă mai întâi că ea era 
stăpânul lor, și nu Wynstan. Era posibil să nu mai aibă o altă 
ocazie la fel de bună. Șeriful n-avea s-o mai însoţească la 
fiecare vizită. 

ÎI întrebă pe Edgar despre oamenii din Outhenham și memoră 
numele personajelor principale. Apoi îi spuse să meargă în 
spatele grupului la intrarea în sat și să rămână acolo până când 
avea să-l cheme ea în faţă. 

Când ajunseră, Ragna observă cu plăcere că locul era 
prosper. Cele mai multe case aveau o cocină, un coteţ de găini 


sau un staul de vaci, iar unele dintre ele le aveau pe toate trei. 
Unde era prosperitate era și comerț, își spuse ea, presupunând 
că poziţia satului Outhenham în gura văii îl făcea să fie locul 
natural de târg pentru întreaga regiune. 

Avea să fie responsabilitatea ei să păstreze și să mărească 
această prosperitate, spre propriul beneficiu și pentru binele 
oamenilor. Tatăl ei spunea întotdeauna că nobilii aveau și 
responsabilităţi pe lângă privilegii. 

Periferia satului era aproape pustie și, un minut mai târziu, 
Ragna observă că mulţi dintre locuitori se adunaseră pe peticul 
de verdeață din centru, dintre biserică și berărie. 

In mijlocul spaţiului, Wynstan era așezat pe un scaun lat, cu 
patru picioare și o pernă confortabilă, genul de scaun folosit 
pentru ocaziile importante. De fiecare parte a lui stăteau în 
picioare doi bărbaţi. Cel cu capul ras trebuia să fie preotul 
satului, al cărui nume - își amintea acum Ragna din discuţia cu 
Edgar - era Draca. Celălalt, persoana cu faţa foarte roșie, 
trebuia să fie Dudda, șeful satului. 

Erau înconjurați de diverse bunuri. În zona rurală circulau 
unele monede, dar cei mai mulţi dintre ţărani își plăteau chiriile 
în natură. Două căruţe mari fuseseră încărcate cu butoaie și 
saci, cuști cu găini şi carne de porc sau pește afumat. În ţarcuri 
improvizate lângă zidul bisericii erau închiși purceluși și miei. 

Pe o masă lungă se aflau nenumărate bețe crestate și câteva 
grămezi de monede de argint. Asistentul lui Wynstan, Ithamar, 
era așezat la masă, ţinând în mâini o foaie lungă de pergament, 
veche, pătată și roasă pe la margini, acoperită cu un scris 
înghesuit, în rânduri clar diferenţiate, posibil în limba latină. 
Aceea era probabil lista cu datoriile de plată ale fiecărui sătean. 
Ragna era hotărâtă să obţină pergamentul. 

Priveliștea era foarte familiară, cu nimic diferită față de 
Normandia, așa că observă totul dintr-o privire; apoi se 
concentră asupra lui Wynstan. 

El se ridică din scaun cu ochii mari și cu gura deschisă când 
realiză dimensiunile și autoritatea nou-veniţilor. Expresia lui 
arăta șoc și disperare. Fără îndoială, se gândise că, dacă o 
schilodea pe Astrid, se asigura că Ragna nu putea pleca din 
Shiring. Acum începea să-și dea seama cât de tare o 
subestimase. Spuse: 

— Cum ai...? 


Dar se răzgândi și nu își termină întrebarea. 

Ea continuă să-și îndemne calul spre el, în timp ce mulţimea îi 
făcea loc. Ţinea frâiele în mâna stângă și o cravașă de călărie în 
dreapta. 

Wynstan, întotdeauna rapid în gândire, schimbă placa. 

— Lady Ragna, bine ai venit în Vale of Outhen! spuse el. 
Suntem surprinși, dar onoraţi să te vedem aici. 

Părea gata să apuce zăbala calului ei, dar Ragna nu voia să-i 
permită asta: ridică cravașa doar puţin, ca și cum ar fi fost gata 
să-i plesnească mâna, iar el îi observă hotărârea și își opri 
mișcarea. 

Ea trecu călare pe lângă el. 

Vorbise deseori în fața unor grupuri mari de oameni, în aer 
liber, și știa cum să-și facă auzită vocea. 

— Oameni din Vale of Outhen, spuse ea, sunt lady Ragna și 
sunt stăpâna acestui ţinut. 

Se lăsă un moment de tăcere. Ragna așteptă. Un bărbat din 
mulţime se așeză în genunchi. Alţii îl urmară și, curând, toată 
lumea era îngenuncheată. 

Se întoarse apoi către însoțitorii săi. 

— Luaţi în posesie aceste căruțe, ordonă ea. 

Şeriful le făcu un semn din cap soldaţilor săi. 

Căpitanul lor, Wigbert, era un bărbat micuţ, subţire, cu un 
aspect periculos și cu un temperament la fel de încordat precum 
o coardă de arc. Locotenentul său, un bărbat înalt și masiv, se 
numea  Godwine. Oamenii erau intimidați de statura lui 
Godwine, dar el era cel mai prietenos dintre cei doi. Wigbert era 
bărbatul de care trebuia să te temi. 

— Acelea sunt căruțele mele, spuse Wynstan. 

— Şi le vei primi înapoi - dar nu astăzi, zise Ragna. 

Insoțitorii lui Wynstan erau, în cea mai mare parte, servitori, 
așa că se îndepărtară de căruţe când Wigbert și Godwine se 
apropiară de ei. 

Sătenii erau încă în genunchi. 

— Așteaptă! strigă Wynstan. Aveţi de gând să vă lăsaţi 
conduși de o biată femeie? 

Dinspre săteni nu veni nici un răspuns. Erau încă în genunchi, 
dar erau liberi să nu o facă. Adevărata problemă nu era în fața 
cui se închinau, ci cui îi plăteau chiria. 

Ragna avea răspunsul pregătit pentru Wynstan. 


— N-ai auzit de măreaţa prinţesă Ethelfled, fiica regelui 
Alfred, stăpână peste toată Mercia? spuse ea. 

Aldred îi povestise că foarte mulţi oameni auziseră despre 
această femeie remarcabilă, care murise în urmă cu doar 
optzeci de ani. 

— A fost unul dintre cei mai mari conducători pe care i-a avut 
Anglia vreodată! 

— Era englezoaică, răspunse Wynstan. Tu nu ești! 

— Dar, episcope Wynstan, tu ai negociat contractul meu de 
căsătorie. Tu ai aranjat ca eu să primesc Vale of Outhen. Când 
erai la Cherbourg și făceai aranjamentele necesare cu contele 
Hubert, n-ai observat că te aflai în Normandia, că tratai cu un 
nobil normand pentru mâna fiicei lui normande? 

Mulțimea începu să râdă și Wynstan se înroși de furie. 

— Oamenii sunt obișnuiți să-și plătească datoriile către mine, 
spuse el. Părintele Draca poate confirma acest lucru. 

Privi intens spre preotul satului. Bărbatul părea îngrozit, dar 
reuși să spună: 

— Ceea ce spune episcopul este adevărat. 

— Părinte Draca, cine este stăpân în Vale of Outhen? spuse 
Ragna. 

— Doamna mea, eu sunt doar un amărât de preot de ţară... 

— Dar știi cine este stăpân peste satul vostru. 

— Da, doamna mea. 

— Atunci, răspunde la întrebare. 

— Doamna mea, am fost informaţi că tu ești acum stăpân 
peste Outhen. 

— Și atunci, cui datorează oamenii chiriile? 

— Tie, murmură Draca. 

— Mai tare, te rog, ca să te poată auzi toți sătenii. 

Draca înțelese că nu avea de ales. 

— Ei îți datorează chiriile ție, doamna mea. 

— Mulţumesc. Ea privi peste mulțime, făcu o pauză, apoi 
spuse: Ridicați-vă cu toții! 

Oamenii se ridicară în picioare. 

Ragna era satisfăcută: preluase controlul. Dar încă nu se 
terminase. 

Descălecă și se duse la masă. Toată lumea o privea în tăcere, 
întrebându-se ce avea să facă în continuare. 


— Tu ești Ithamar, nu-i așa? i se adresă ea asistentului lui 
Wynstan. 

El o privi înfricoșat. Ragna îi smulse pergamentul din mână. 
Luat prin surprindere, el nu opuse nici o rezistenţă. Documentul 
specifica în latină ce datorii avea de plătit fiecare om din sat, cu 
multe modificări însemnate în scris. Era atât de vechi, încât 
chiriașii din prezent trebuiau să fie fiii și nepoţii celor înscriși în 
pergament. 

Ea se decise să-i impresioneze pe săteni cu educaţia ei. 

— Până unde aţi ajuns în dimineaţa asta? îl întrebă ea pe 
Ithamar. 

— La Wilmund, brutarul. 

Ea își trecu degetul peste listă. 

— Wilmundus Pistor, citi ea cu voce tare. Aici scrie că 
datorează treizeci și șase de pence la fiecare trimestru. 

Dinspre mulţime se ridică un murmur de surpriză: nu numai 
că știa să citească, dar putea să și traducă din latină. 

— Pășește în faţă, Wilmund! 

Brutarul era un tânăr grăsuţ, cu urme albe de făină în barba 
întunecată. El ieși în faţă împreună cu soţia și cu fiul său 
adolescent, purtând fiecare câte o pungă mică. Wilmund 
numără încet douăzeci de pence în monede întregi, apoi soţia 
numără încă zece în jumătăţi. 

Ragna i se adresă apoi soţiei brutarului: 

— Care este numele tău? 

— Regenhild, doamna mea, spuse ea neliniștită. 

— Și acesta este fiul vostru? 

— Da, doamna mea, el este Penda. 

— E un flăcău grozav. 

Regenhild păru să se mai relaxeze puţin. 

— Mulţumesc, doamna mea. 

— Câţi ani ai, Penda? 

— Cincisprezece, doamna mea. 

— Eşti înalt pentru cincisprezece ani. 

Penda se îmbujora. 

— Da. 

El numără șase pence în sferturi și chiria familiei fu astfel 
plătită. Reveniră apoi în mulţime, zâmbind datorită atenţiei pe 
care o primiseră din partea unei doamne nobile. Tot ceea ce 
făcuse Ragna fusese să le arate tuturor puţin interes, tratându-i 


ca oameni, nu doar ca chiriași, ceea ce ei aveau să-și 
amintească mulţi ani de atunci încolo. 

Ragna se întoarse apoi spre Dudda, șeful satului. Prefăcându- 
se că nu știe, ea întrebă: 

— Spune-mi ce e cu aceste bețe crestate. 

— Acestea sunt de la Gab, meșterul pietrar, răspunse Dudda. 
El ţine câte un băț pentru fiecare client care cumpără piatră. O 
piatră din cinci îi aparţine stăpânului. 

— Adică mie. 

Dudda spuse îmbufnat: 

— Așa ni s-a spus. 

— Care dintre voi este Gab? 

Un bărbat subţire, cu mâinile pline de cicatrice, păși în faţă și 
tuși. 

Erau șapte bețe și doar unul dintre ele avea cinci crestături. 
Ea îl luă, ca și cum ar fi fost la întâmplare. 

— Deci, Gab, la care dintre clienţii tăi se referă acest băț? 

— Acela este pentru Dreng, omul cu bacul. 

Gab avea vocea hârâită, fără îndoială din cauza prafului de 
piatră pe care-l înghiţise. 

Ca și cum ar fi încercat să înţeleagă sistemul, Ragna spuse: 

— Deci Dreng a cumpărat de la tine cinci pietre. 

— Da, doamna mea. Gab părea neliniștit, de parcă se întreba 
unde avea să ducă asta. Adăugă: Și îți datorez preţul pentru una 
dintre ele. 

Ea se întoarse apoi spre Dudda. 

— E corect ce spune? 

El părea îngrijorat, temându-se de o eventuală surpriză, dar 
nu era capabil să-și dea seama ce urma. 

— Da, doamna mea. 

— Constructorul lui Dreng este astăzi cu mine, spuse Ragna. 

Ea auzi două sau trei exclamaţii de uimire, suprimate rapid, și 
presupuse că unii dintre săteni știau despre frauda lui Gab. Gab 
însuși păru dintr-odată bolnav, iar faţa roșie a lui Dudda deveni 
palidă. 

— Vino în faţă, Edgar! zise Ragna. 

Edgar ieși din mijlocul grupului de soldaţi și servitori și veni 
alături de Ragna. Dudda îi aruncă o privire încărcată de ură. 

— Câte pietre ai cumpărat din cariera mea, Edgar? întrebă 
Ragna. 


Gab spuse repede: 

— Au fost cinci, nu-i așa, tinere? 

— Nu, răspunse Edgar. Cinci pietre nu sunt suficiente pentru 
acoperișul de ţigle al distileriei. Am cumpărat zece. 

Gab începea să intre în panică. 

— O greșeală nevinovată, în cazul ăsta, doamna mea, vă jur. 

Ragna spuse cu o voce rece: 

— Nu există greșeli nevinovate. 

— Dar, doamna mea... 

— Tăcere! 

Ragnei i-ar fi plăcut să se descotorosească de Gab, dar avea 
nevoie de un meșter pietrar și nu pregătise nici un înlocuitor. Se 
hotări să transforme necesitatea în virtute. 

— Nu o să te pedepsesc, spuse ea. O să-ţi spun ceea ce 
Domnul le-a spus celor adulteri: „Îndreptaţi-vă și nu mai 
păcătuiţi!“ 

Deși surprinsă de această decizie, mulţimea părea să o 
aprobe. Ragna spera că se dovedise a fi un conducător care nu 
putea fi prostit, dar putea să arate milă. 

Se întoarse apoi spre Dudda. 

— In orice caz, pe tine nu te iert. Datoria ta este să te asiguri 
că stăpânul nu este înșelat, iar tu nu ţi-ai îndeplinit-o. Nu mai 
ești șeful satului. 

Incă o dată, ascultă mulţimea. Păreau cu toţii șocați, dar nu 
auzi nici o urmă de protest și trase concluzia că nu regretau 
prea tare demiterea lui Dudda. 

— Să iasă în faţă Seric! 

Un bărbat în jur de cincizeci de ani ieși din mulţime și se 
înclină în faţa ei. 

Ea privi spre săteni și spuse: 

— Mi s-a spus că Seric este un bărbat cinstit. 

Nu le pusese o întrebare - asta le-ar fi putut lăsa impresia că 
alegerea le aparținea. Dar acordă atenţie reacției lor. Câţiva 
oameni scoaseră sunete aprobatoare, iar alții dădură din cap în 
semn de consimţire. Părea că instinctul lui Edgar în legătură cu 
Seric fusese corect. 

— Seric, tu ești șeful satului acum. 

— Mulţumesc, doamna mea, spuse Seric. Voi fi cinstit și 
sincer. 

— Bine, zise ea, apoi privi spre asistentul lui Wynstan. 


— lthamar, nu mai este nevoie de serviciile tale. Părinte 
Draca, poţi să-l înlocuiești. 

Draca părea neliniștit, dar se așeză la masă, iar Seric rămase 
în picioare alături de el. 

Wynstan plecă, iar oamenii lui porniră grăbiţi după el. 

Ragna privi înjur. Tăcuţi, sătenii o priveau, așteptând să vadă 
ce urma. Le captase atenţia, iar ei erau gata să-i asculte 
poruncile. Preluase conducerea și era mulţumită. 

Foarte bine, spuse ea. Să continuăm! 


CAPITOLUL 19 
lunie 998 


Aldred părăsi Shiring călare pe poneiul său, Dismas, 
îndreptându-se spre Combe. Era mai sigur în grup, iar el 
călătorea cu Offa, consilierul, care se ducea la Mudeford. Aldred 
ducea o scrisoare din partea abatelui Osmund pentru starețul 
Ulfric. Scrisoarea era despre o chestiune obișnuită de afaceri, ce 
avea de-a face cu un teren care, în mod ciudat, era deţinut în 
comun de două mănăstiri. În coburii lui Aldred, înfășurat cu grijă 
în pânză, se afla un preţios volum al Dialogurilor papei Gregorie 
cel Mare, copiat și ilustrat în scriptoriul lui Aldred, un dar pentru 
abația din Combe. Aldred spera să primească un dar prin 
reciprocitate, o altă carte care să îmbogăţească biblioteca din 
Shiring. Uneori, cărţile erau cumpărate și vândute, însă 
schimbul de daruri era mai obișnuit. Dar adevăratul motiv al 
călătoriei lui Aldred la Combe nu era nici scrisoarea, nici cartea. 
Era investigarea episcopului Wynstan. 

Dorea să ajungă în Combe imediat după ziua de la miezul 
verii, când Wynstan și Degbert s-ar fi aflat acolo, dacă își 
respectau rutina obișnuită. Era hotărât să afle ce făceau în 
Combe cei doi veri corupți și dacă avea vreo legătură cu 
misterul de la Dreng's Ferry. | se ordonase în mod ferm să lase 
baltă toată povestea, dar el era hotărât să nu se supună. 

Biserica de la Dreng's Ferry îl afecta profund. Il făcea să se 
simtă pătat. Era greu să te mândrești că ești un slujitor al 
Domnului când alţii, care îmbrăcau aceleași robe, aveau purtări 
libertine. Degbert și acoliții săi păreau să arunce o umbră peste 
tot ceea ce făcea Aldred. El era dispus să-și încalce jurământul 
de supunere dacă putea să pună capăt acestei povești. 

Acum, că pornise pe acest drum, avea îndoieli. Cum avea să 
afle ce puneau la cale Wynstan și Degbert? îi putea urmări prin 
preajmă, dar ei ar fi putut să-l observe. Mai rău, în Combe 
existau case în care un slujitor al Domnului n-ar fi trebuit să 
intre. Wynstan și Degbert ar fi putut să meargă discret în astfel 
de locuri, fără să le pese poate că aveau să fie văzuţi, dar lui 


Aldred i se părea imposibil să joace rolul unui obișnuit al locului 
și cu certitudine avea să fie descoperit. Și apoi aveau să urmeze 
tot felul de necazuri. 

Drumul lui trecea prin Dreng's Ferry și decise să-i ceară 
ajutorul lui Edgar. 

La sosirea în cătun, se duse prima dată la casa parohială. 
Intră acolo cu capul sus. Nici înainte nu era bine-venit aici, dar 
acum îl urau. Nu era surprinzător. Încercase să obţină alungarea 
preoţilor din vieţile lor confortabile și trândave, iar ei n-aveau să 
uite asta niciodată. lertarea și mila făceau parte din 
nenumăratele virtuţi creștine care le lipseau. Chiar și așa, 
Aldred insistă ca ei să-i ofere ospitalitatea pe care o datorau 
tuturor clericilor. Nu era pregătit să se furișeze în berărie. Nu el 
era cel care trebuia să se simtă rușinat. Degbert și preoţii săi 
săvârșiseră atâtea păcate prin comportamentul lor, încât 
arhiepiscopul fusese de acord cu expulzarea lor de acolo: ei ar fi 
trebuit să fie incapabili să-și ţină capetele sus. Ei se mai aflau 
acolo doar pentru că serveau unui scop ascuns - și episcopului 
Wynstan -, iar acesta era secretul pe care Aldred era hotărât să- 
| descopere. 

Nu dorea să le dezvăluie că era în drum spre Combe și că 
avea să se afle acolo în același timp cu Wynstan și cu Degbert, 
așa că le turnă o minciună nevinovată și le spuse că se ducea la 
Sherborne, care se afla la câteva zile distanță de Combe. 

După o masă de seară încărcată de ranchiună și o slujbă de 
mântuială din Collatio, Aldred plecă în căutarea lui Edgar. Il găsi 
în faţa berăriei, legănând un bebeluș pe genunchi în aerul cald 
al serii. Nu se mai întâlniseră de la evenimentele din 
Outhenham, iar Edgar părea încântat să-l vadă pe Aldred. 

Dar Aldred era uluit de copil. 

— E al tău? întrebă el. 

Edgar zâmbi și clătină din cap. 

— Al fraţilor mei. Numele ei este Wynswith. Noi îi spunem 
Winnie. Are aproape trei luni. Nu-i așa că e frumoasă? 

Lui Aldred i se părea ca oricare alt bebeluș: cu faţa rotundă, 
cheală ca un preot, salivând abundent și lipsită de farmec. 

— Da, e frumoasă, spuse el. 

Era a doua sa minciună din ziua aceea. Trebuia să se roage 
pentru iertare. 


— Ce te aduce pe aici? întrebă Edgar. Nu poate fi plăcerea de 
a-l vizita pe Degbert. 

— Există vreun loc în care putem vorbi fără teama că vom fi 
auziţi? 

— Haide să-ţi arăt distileria mea! spuse Edgar nerăbdător. 
Așteaptă un minut. 

Intră în berărie și ieși din nou fără copil. 

Distileria era aproape de râu, ca să nu fie nevoie să se care 
apa de prea departe, și se afla în partea din amonte. La fel ca în 
toate așezările de pe malurile râurilor, sătenii își umpleau 
găleţile cu apă în amonte și aruncau gunoiul în aval. 

Noua clădire avea acoperișul din ţigle de stejar. 

— Credeam că ai plănuit un acoperiș de piatră, spuse Aldred. 

— Am făcut o greșeală, zise Edgar. Am descoperit că nu 
puteam să tai pietrele în ţigle subţiri. Le făceam fie prea groase, 
fie prea subţiri. A trebuit să-mi schimb proiectul. Părea puţin 
rușinat. Pe viitor, va trebui să-mi amintesc că nu orice idee 
strălucită pe care o am este și practicabilă. 

În interior predomina un miros puternic, acid, de fermentație, 
venind dinspre un cazan mare ce era suspendat peste o vatră 
pătrată, cu pereţi de piatră. Intr-o cameră separată erau stivuite 
butoaie și saci. Podeaua de piatră era foarte curată. 

— E un mic palat! spuse Aldred. 

Edgar zâmbi. 

— Este proiectat să fie rezistent la foc. De ce voiai să 
discutăm separat? Sunt nerăbdător să aflu. 

— Sunt în drum spre Combe. 

Edgar înţelese imediat. 

— Wynstan și Degbert vor ajunge acolo peste câteva zile. 

— Şi vreau să aflu ce pun la cale. Dar am o problemă. Nu-i pot 
urmări pe acolo fără să fiu observat, mai ales dacă intră în locuri 
cu reputaţie proastă. 

— Care e soluția? 

— Vreau să mă ajuţi să stau cu ochii pe ei. Tu ai mai multe 
șanse să nu atragi atenţia. 

Edgar rânji. 

— Oare un călugăr este cel care mă îndeamnă să vizitez 
stabilimentul lui Mags? 

Aldred se strâmbă cu dezgust. 

— Abia dacă pot să cred eu însumi. 


Edgar redeveni serios. 

— Pot să plec la Combe să cumpăr provizii. Dreng are 
încredere în mine. Aldred era surprins. 

— Chiar așa? 

— Mi-a întins o capcană: mi-a dat prea mulţi bani pentru 
pietre, așteptându-se să fur surplusul, și a fost uimit când i-am 
dat banii înapoi. Acum este mulțumit să mă aibă pe aici la 
muncă și să-i ușurez povara celebrului său spate rupt. 

— Ai nevoie de ceva de la Combe? 

— In curând o să trebuiască să cumpărăm funii noi și sunt mai 
ieftine la Combe. Probabil că aș putea să plec mâine. 

— N-ar trebui să călătorim împreună. Nu vreau ca oamenii să- 
și dea seama de colaborarea noastră. 

— Atunci o să plec în ziua de după miezul verii și o să iau 
pluta. 

— Perfect, spuse Aldred recunoscător. 

leșiră din distilerie. Soarele cobora. 

— Când ajungi acolo, o să mă găsești la abație, spuse Aldred. 

— Să călătorești în siguranţă! îi ură Edgar. 

xxx 

La cinci zile după miezul verii, Edgar mânca brânză într-o 
berărie cunoscută sub numele de Sailorsit! când auzi că Wynstan 
și Degbert sosiseră la Combe în dimineaţa aceea și stăteau la 
Wigelm. 

Wigelm își reconstruise ansamblul, care fusese distrus de 
vikingi în urmă cu un an. Lui Edgar îi venea ușor să 
supravegheze singura intrare, mai ales că se afla la o 
aruncătură de băț de berărie. 

Era o treabă plictisitoare și își petrecea timpul speculând în 
legătură cu secretul lui Wynstan. Se gândea la tot felul de 
activităţi abjecte în care s-ar fi putut complace episcopul, dar 
nu-și putea imagina cum se încadra aici Dreng's Ferry și jocul lui 
de-a ghicitul nu-l ducea nicăieri. 

In prima seară, Wynstan, fratele și vărul său rămaseră acasă. 
Edgar privi poarta până când luminile începură să se stingă în 
incintă, apoi se întoarse la mănăstire ca să-și petreacă noaptea 
și îi spuse lui Aldred că nu avea nimic de raportat. 

Era îngrijorat să nu fie observat. Cei mai mulţi oameni din 
Combe îl cunoșteau și n-avea să le ia multă vreme până să 
înceapă să se întrebe ce punea la cale. Cumpărase funia și alte 


câteva provizii; băuse bere cu o mână de prieteni mai vechi; 
cercetase cu atenţie orașul reconstruit; iar acum avea nevoie de 
un pretext ca să mai trândăvească pe-acolo. 

Era iunie și își aminti de un loc din pădure în care creșteau 
căpșuni, în perioada aceea a anului erau o delicatesă greu de 
găsit, fiind gustoase de-ţi lăsau gura apă. Părăsi orașul când 
călugării se treziră pentru slujba de dimineaţă și merse cam un 
kilometru și jumătate prin pădure. Avea noroc: căpșunile erau 
tocmai coapte. Culese un sac, apoi se întoarse în oraș și începu 
să le vândă la poarta casei lui Wigelm. Era un trafic intens la 
ieșirea și intrarea în complex, așa că era locul cel mai potrivit în 
care să se așeze un vânzător ambulant. Cerea un bănuţ pentru 
douăzeci și patru de căpșuni. 

Până după-amiază le vându pe toate și avea buzunarul plin de 
mărunţiș. Se duse să se așeze în fața berăriei și comandă o cană 
cu bere. 

Comportamentul lui Brindle la Combe era bizar. Căţelușa era 
nedumerită că se afla într-un loc pe care îl cunoștea atât de 
bine, părând în același timp să nu-l recunoască. Alerga pe străzi, 
își reînnoia cunoștințele printre ceilalți câini și mirosea 
bulversată casele reconstruite. Lătrase cu încântare la trecerea 
pe lângă lăptăria construită din piatră, care supravieţuise 
incendiului; apoi își petrecuse jumătate de zi așezată în fața 
locului aceluia, de parcă o aștepta pe Sungifu să apară. 

— Ştiu cum te simţi, îi spuse Edgar câinelui. 

La începutul serii, Wynstan, Wigelm și Degbert ieșiră din 
curtea complexului. Edgar fu atent să nu întâlnească privirea lui 
Wynstan: ar fi putut foarte bine să-l recunoască. 

Dar Wynstan era cu gândul la plăcerile serii. Fratele și vărul 
lui erau strălucitor îmbrăcaţi și până și episcopul își schimbase 
roba preoțească lungă și neagră cu o tunică scurtă și o pelerină 
ușoară, prinsă cu un ac din aur. Capul său cu tonsură era 
acoperit cu o pălărie stilată. Cei trei bărbaţi porniră în zigzag pe 
străzile prăfuite, în lumina amurgului. 

Se duseră la Sailors, cea mai mare și mai bine mobilată 
berărie din oraș. Locul era întotdeauna aglomerat și Edgar se 
simţi încurajat să intre și să comande o cană cu bere. Wynstan 
ceru o carafa din lichiorul tare, din miere fermentată, numit 
mied, și plăti cu monede dintr-o pungă dolofană din piele. 


Edgar își bău berea pe îndelete. Wynstan nu făcu nimic demn 
de menţionat. Sorbea din băutura sa și râdea, apoi comandă o 
farfurie cu creveţi și își băgă mâna pe sub fusta unei fetișcane 
care servea. Nu făcea nici un efort să-și ţină secretă pornirea 
obscenă, deși avea grijă să nu fie prea ostentativ. 

Pe măsură ce lumina zilei se estompa, Wynstan se îmbăta tot 
mai tare. Când cei trei părăsiră berăria, Edgar îi urmări, cu 
sentimentul că șansele să fie observat scăzuseră semnificativ. 
Chiar și așa, rămase la o distanţă discretă în timp ce-i urma. 

Işi dădu seama apoi că, dacă îl observaseră, se puteau 
preface că nu-l văzuseră, cu intenţia de a-l prinde în capcană. 
Dacă se întâmpla acest lucru, aveau să-l bată cu cruzime. Nu 
avea cum să se apere împotriva celor trei. Încercă să nu se 
simtă speriat. 

Când intrară în casa lui Mags, Edgar îi urmă înăuntru. 

Mags reconstruise locul și îl mobilase cu stil, fiind acum la fel 
de luxos ca un palat. Pe pereţi erau tapiserii, pe podea, saltele, 
iar pe scaune, perne. Două cupluri se zbenguiau pe sub pături și 
existau câteva paravane care să-i ascundă pe cei ale căror 
practici sexuale erau prea jenante sau prea ciudate ca să fie 
văzute. Păreau să fie opt sau zece fete și doi băieţi, unii vorbind 
cu accent străin, iar Edgar presupuse că mulţi dintre ei erau 
sclavi, cumpăraţi de Mags de la târgul din Bristol. 

Wynstan deveni imediat centrul atenţiei, în calitatea lui de cel 
mai important client al localului. Mags însăși îi aduse o cană cu 
vin, îl sărută pe buze, apoi rămase în picioare alături de el, 
explicându-i atracțiile pe care le aveau de oferit diferitele fete: 
una avea sânii mari, o alta era expertă la supt, iar alta își răsese 
tot părul de pe corp. 

Timp de câteva minute, nimeni nu-l observă pe Edgar, dar, în 
cele din urmă, o fată drăguță, irlandeză, îi arătă sânii ei roz și îl 
întrebă ce anume i-ar fi plăcut, iar el murmură că intrase în locul 
greșit și plecă. 

Wynstan se deda la lucruri pe care un episcop n-ar fi trebuit 
să le facă, iar eforturile lui de a ascunde asta erau superficiale, 
dar Edgar tot nu reușea să înţeleagă ce mare mister putea să 
existe aici. 

Era întuneric deplin când cei trei petrecăreţi ieșiră din localul 
lui Mags, dar seara lor nu se încheiase încă. Edgar îi urmări din 
nou, cu mai puţină teamă acum că ar fi putut să fie descoperit. 


Intrară într-o casă de lângă plajă, pe care Edgar o recunoștea ca 
aparținându-i negustorului de lână Cynred, probabil cel mai 
bogat om din Combe după Wigelm. Ușa era deschisă, lăsând să 
intre aerul serii, iar ei pășiră în casă. 

Edgar nu-i putea urma într-o casă privată. Privind prin ușa 
deschisă, îi observă așezându-se în jurul unei mese și discutând 
într-o manieră relaxată, prietenească. Wynstan își scoase 
punga. 

Edgar se ascunse în întunericul aleii de peste drum. 

În curând, de casă se apropie un bărbat bine îmbrăcat, de 
vârstă mijlocie, pe care nu-l recunoștea. Bărbatul părea să nu fie 
sigur că se afla în locul potrivit și își băgă capul pe ușă. La 
lumina din interior, Edgar observă că hainele lui păreau scumpe 
și posibil străine. Bărbatul puse o întrebare pe care Edgar nu o 
auzi. 

— Intră, intră! strigă cineva și bărbatul intră în casă. 

Apoi ușa se închise. 

Chiar și așa, Edgar tot putea să audă câte ceva din ceea ce se 
întâmpla înăuntru și, curând, volumul conversaţiei crescu. Auzi 
zornăitul inconfundabil al zarurilor într-o cană, apoi câteva 
cuvinte strigate: 

— Zece pence! 

— Șase-șase! 

— Am câștigat! Am câștigat! 

— Zarurile astea au diavolul în ele! 

Era clar că Wynstan băuse și curvăsărise destul, ajungând la 
final la jocuri de noroc. 

După o lungă așteptare pe alee, Edgar auzi clopotul mănăstirii 
bătând pentru slujba de la miezul nopţii, prima slujbă a noii zile. 
La scurtă vreme după aceea, jocul păru să ajungă la final. 
Jucătorii ieșiră pe stradă, ducând crengi luate din foc ca să-și 
lumineze drumul. Edgar se trase mai înapoi pe aleea sa, dar îl 
auzi clar pe Wynstan spunând: 

— Ai avut noroc în seara asta, Monsieur Robert! 

— Accepti înfrângerea cu voie bună, spuse o voce cu accent și 
Edgar deduse că străinul cu accent ciudat era un comerciant 
francez sau normand. 

— Trebuie să-mi oferi șansa să-i câștig înapoi cândva. 

— Cu plăcere! 


Edgar reflectă cu regret că îl urmărise pe Wynstan toată seara 
doar ca să afle că episcopul știa să piardă. 

Wynstan, Wigelm și Degbert cotiră apoi spre casa lui Wigelm, 
iar Robert plecă în direcţia opusă. Din impuls, Edgar îl urmări pe 
Robert. 

Străinul se îndreptă spre plajă. Acolo, își ridică marginile 
tunicii și intră în apă. Edgar îl privi - urmărind flacăra - până 
când urcă la bordul unei nave. La lumina torţei, Edgar reuși să 
observe că era un vas cu etrava lată și carena adâncă, aproape 
sigur o navă comercială normandă. 

Lumina se stinse și Edgar îl pierdu din vedere pe bărbat. 

x x * 

În dimineața următoare, devreme, Edgar se întâlni cu Aldred 
și îi mărturisi pierderea de vreme. 

— Wynstan cheltuiește banii bisericii pe vin, femei și zaruri, 
dar nu e nici un mister în asta, spuse Edgar. 

Dar Aldred era intrigat de un detaliu pe care Edgar îl 
considerase nesemnificativ. 

— Zici că lui Wynstan nu părea să-i pese că a pierdut bani? 

Edgar ridică din umeri. 

— Dacă l-a deranjat, a ascuns-o foarte bine. 

Aldred clătină din cap sceptic. 

— Pariorii se supără întotdeauna când pierd. Altfel n-ar mai 
avea nici o plăcere. 

— Doar i-a strâns mâna bărbatului și i-a spus că abia așteaptă 
o șansă de a-și lua revanșa. 

— Ceva nu e în regulă aici. 

— Nu-mi imaginez ce ar putea să fie. 

— lar după aceea, Monsieur Robert s-a îmbarcat pe o navă 
care probabil îi aparținea, zise Aldred bătând darabana cu 
degetele pe masă. Trebuie să discut cu el. 

— Te duc eu. 

— Bine. Spune-mi, există vreun negustor care schimbă bani în 
Combe? Trebuie să fie, doar este port. 

— Wyn, bijutierul, cumpără bani străini și îi topește. 

— Bijutier? Trebuie să aibă o balanţă și greutăţi de precizie 
pentru cantităţile mici de metale preţioase. 

— Sunt convins că are. 

— S-ar putea să avem nevoie de el mai târziu. 

Edgar era intrigat. Nu-i putea urmări gândurile lui Aldred. 


— Dar pentru ce? întrebă el. 

— Ai răbdare! încă nu e lămurit totul nici în capul meu. Să 
mergem să vorbim cu Robert! 

Părăsiră mănăstirea. Până atunci, nu fuseseră văzuți 
împreună în Combe, dar Aldred părea prea agitat ca să-și mai 
facă griji pentru asta în dimineaţa aceea. Edgar îl conduse spre 
plajă. 

Edgar era și el incitat. Deși era nedumerit, presupunea că se 
aflau aproape de rezolvarea misterului. 

Nava comercială normandă era în curs de încărcare - pe plajă 
se afla o movilă mică de minereu de fier. Câţiva bărbaţi încărcau 
cu lopata minereul în butoaie, apoi duceau butoaiele până la 
navă și le goleau în cala acesteia. Monsieur Robert se afla pe 
plajă și supraveghea operaţiunea. Edgar observă că la centura 
lui era atârnată o pungă din piele care plesnea de monede. 

— El este, spuse Edgar. 

Aldred se apropie de bărbat și se prezentă, apoi zise: 

— Trebuie să îți spun ceva important și confidenţial, Monsieur 
Robert. Cred că ai fost înșelat noaptea trecută. 

— Înșelat? întrebă Robert. Dar am câștigat. 

Edgar împărtășea nedumerirea lui Robert. Cum ar fi putut să 
fie înșelat când plecase cu o pungă plină de bani? 

Aldred spuse: 

— Dacă vrei să vii cu mine la casa bijutierului, îţi voi explica. 
Îţi promit că nu vei considera că ai făcut drumul degeaba. 

Robert îl privi intens pe Aldred preţ de un moment lung, apoi 
păru să se hotărască să-l creadă. 

— Foarte bine. 

Edgar îi conduse la casa lui Wyn, o casă din piatră care 
supravieţuise incendiului vikingilor. Îl găsiră pe bijutier la micul 
dejun, împreună cu familia sa. Wyn era un bărbat mărunt, în jur 
de cincizeci ani, căruia îi cădea părul. Avea o nevastă tânără - a 
doua, își aminti Edgar - și doi copii mici. 

— Bună dimineaţa, domnule! zise Edgar. Sper că ești sănătos. 

Wyn spuse amabil: 

— Salut, Edgar! Ce mai face mama ta? 

— O ajunge vârsta, ca să fiu sincer. 

— Nu așa păţim toţi? Te-ai întors la Combe? 


— Doar în trecere. Acesta este fratele Aldred, bibliotecarul de 
la abația Shiring, care stă la mănăstirea din Combe pentru 
câteva zile. 

Wyn spuse politicos: 

— Mă bucur să te cunosc, frate Aldred. 

Era nedumerit, dar răbdător, așteptând să vadă ce se 
întâmpla. 

— lar acesta este Monsieur Robert, proprietarul navei din 
port. 

— Fericit să te cunosc, Monsieur! 

Apoi Aldred preluă discuţia. 

— Wyn, vrei să fii drăguţ și să cântărești câteva monede 
englezești pe care le-a achiziționat Monsieur Robert? 

Edgar începea să înțeleagă încotro se îndrepta Aldred și fu 
fascinat. 

Wyn ezită doar o clipă. Să facă o faptă bună pentru un 
călugăr important era o investiţie care putea să fie răsplătită 
într-o bună zi. 

— Desigur, spuse el. Veniţi în magazinul meu. 

Deschise drumul și ceilalți îl urmară: Robert părea uluit, dar 
nu refuză. 

Edgar observă că atelierul lui Wyn era asemănător cu cel al 
lui Cuthbert de la casa parohială, având o vatră, o nicovală, o 
gamă largă de unelte de precizie și un cufăr solid, legat în fier, 
care conţinea probabil metale preţioase. Pe masa de lucru se 
afla o balanţă cu aspect delicat, în formă de T, cu tăvi care 
atârnau de fiecare parte a braţului de echilibru. 

— Monsieur Robert, spuse Aldred, putem să cântărim 
monedele pe care le-ai câștigat aseară la casa lui Cynred? 

— Ah, șopti Edgar. 

Începea să înţeleagă cum putea să fie înșelat Robert. A 

Acesta își scoase punga de la centură și o deschise. In ea se 
afla un amestec de bani englezești și străini. Ceilalţi așteptară 
cu răbdare până când el alese monedele englezești, toate cu o 
cruce pe o parte și capul regelui Ethelred pe cealaltă. Inchise cu 
atenţie punga și o puse înapoi la centură, apoi numără 
monedele. Erau șaizeci și trei de penny. 

— Ai câștigat toate aceste monede noaptea trecută? întrebă 
Aldred. 

— Cele mai multe dintre ele, spuse Robert. 


Wyn adăugă: 

— Te rog, pune șaizeci de pence pe tăviță - nu contează care. 

In timp ce Robert făcea ce i se ceruse, Wyn alese câteva 
greutăţi mici dintr-o cutie. Aveau formă de disc și lui Edgar i se 
păru că erau confecţionate din plumb. 

— Şaizeci de pence ar trebui să cântărească exact trei uncii, 
spuse Wyn. 

Așeză trei greutăţi în tăviţa cealaltă. Tava cobori imediat pe 
bancul de lucru. Edgar oftă uluit. Wyn îi spuse lui Robert: 

— Monedele tale sunt prea ușoare. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Robert. 

Edgar știa răspunsul, dar păstră tăcerea în timp ce Wyn îi 
explica. 

— Cele mai multe monede de argint conţin puţin cupru, ca să 
facă marginile mai rezistente la uzură, spuse Wyn. Monedele 
englezești au nouăsprezece părţi de argint la o parte de cupru. 
Doar o clipă! 

Indepărtă de pe tavă o greutate de o uncie și începu să o 
înlocuiască treptat cu greutăţi mai mici. 

— Cuprul este mai ușor decât argintul. Când cele două părți 
ale balanței rămaseră în echilibru, el spuse: Monedele tale 
conţin cam zece părţi de cupru la zece de argint. Diferenţa este 
prea mică și este imperceptibilă în utilizarea curentă. Dar toate 
acestea sunt falsuri. 

Edgar dădu din cap. Asta era rezolvarea misterului: Wynstan 
era un falsificator. Și, mai mult decât atât, înţelegea Edgar 
acum, jocurile de noroc foloseau la schimbarea monedelor false 
cu monede bune. Dacă Wynstan câștiga la zaruri, el obținea 
monede adevărate din argint, iar dacă pierdea, nu sacrifica 
decât falsurile. Pe termen lung, era sigur că ieșea în câștig. 

Faţa lui Robert se înroși de furie. 

— Nu te cred! spuse el. 

— O să-ţi dovedesc. Are cineva un penny bun? 

Edgar avea banii lui Dreng și îi dădu lui Robert un penny. 
Acesta scoase cuțitul de la centură și scrijeli moneda pe partea 
cu efigia lui Ethelred. Zgârietura era abia vizibilă. 

Wyn spuse: 

— Moneda este la fel în adâncime. Nu contează cât de adânc 
te duci, culoarea va fi cea a argintului. Acum, scrijelește-o pe 
una dintre ale tale. 


Robert îi înapoie lui Edgar moneda lui, apoi luă una dintre ale 
sale de pe tăviţă și repetă operaţiunea. De data asta, urma 
zgârieturii era maro. 

Wyn explică: 

— Amestecul de jumătate argint și jumătate cupru este de 
culoare maro. Falsificatorii fac monedele lor să pară că sunt din 
argint spălându-le în vitriol, care îndepărtează cuprul de la 
suprafaţă. Dar dedesubt metalul este tot maro. 

— Nenorociţi! ăia de englezi au pariat cu monede false! spuse 
Robert furios. 

— Ei bine, cel puţin unul dintre ei, zise Aldred. 

— Ar trebui să mă duc să-l acuz pe Cynred acum! 

— S-ar putea ca nu Cynred să fie cel vinovat. Câţi aţi fost la 
masă? 

— Cinci. 

— Pe cine vrei să acuzi? 

Robert înţelese problema. 

— Deci trișorul o să scape nepedepsit? 

— Nu și dacă pot să te ajut, spuse Aldred cu hotărâre. Dar 
dacă faci acum o acuzaţie nefondată, ei vor nega cu toţii. Mai 
rău, falsificatorul va fi avertizat și va deveni și mai greu să-l 
aducem la judecată. 

— Şi ce o să fac cu aceste monede false? 

Aldred nu îl compătimea. 

— Le-ai câștigat la zaruri, Robert. Dă falsurile la topit și 
transformă-le într-un inel care să-ţi amintească să nu mai 
pariezi. Amintește-ţi că soldaţii romani care păzeau Crucea 
jucau zaruri pe hainele Domnului nostru. 

— O să mă gândesc la asta, spuse Robert îmbufnat. 

Edgar se îndoia că Robert avea să topească monedele 
contrafăcute. Cel mai probabil, avea să le cheltuiască una câte 
una, astfel încât greutatea lor să nu fie observată. Dar, de fapt, 
asta folosea scopului lui Aldred, observă Edgar. Robert n-avea 
să pomenească nimănui despre banii falși dacă plănuia să-i 
cheltuiască, astfel că Wynstan n-avea să afle că secretul lui 
fusese dezvăluit. 

Aldred se întoarse spre Wyn. 

— Pot să te rog să păstrezi informaţia aceasta pentru tine 
dintr-un anumit motiv? întrebă el. 

— Prea bine. 


— Pot să te asigur că sunt hotărât să aduc vinovatul la 
judecată. 

— Mă bucur să aud asta, spuse Wyn. Mult noroc! 

— Amin! răspunse Robert. 

x kx * 

Aldred era triumfător, dar înțelese curând că bătălia nu era 
câştigată încă. 

— Toți clericii de la biserică ştiu deja despre asta, evident, 
spuse el gânditor în timp ce Edgar împingea pluta în amonte. Cu 
greu ar putea să le ascundă așa ceva. Dar ei păstrează tăcerea 
și sunt recompensaţi pentru asta cu o viaţă de lenevie și lux. 

Edgar încuviinţă. 

— La fel și sătenii. Probabil că au ghicit că acolo se întâmplă 
ceva necurat, dar sunt mituiţi cu darurile pe care Wynstan le 
aduce de patru ori pe an. 

— Şi asta explică de ce a fost atât de furios din cauza 
propunerii mele de a transforma biserica lui coruptă într-o 
mănăstire evlavioasă. Ar fi trebuit să refacă întreaga operaţiune 
într-un alt sat uitat de lume - și nu e ușor să o refaci din nimic! 

— Cuthbert trebuie să fie falsificatorul. El este singurul care 
are abilităţile necesare pentru gravarea matriţelor și falsificarea 
monedelor. 

Edgar păru să nu se simtă foarte confortabil. 

— Nu e un om atât de rău, e doar slab. Nu i s-ar putea opune 
niciodată unui terorist ca Wynstan. Aproape că-mi pare rău 
pentru el! 

Se despărţiră la Mudeford Crossing, încă interesaţi să evite să 
atragă atenţia asupra asocierii lor. Edgar continuă în sus, pe 
râu, iar Aldred îl călări pe Dismas spre Shiring, pe un traseu 
ocolit. Fu norocos să se alăture unei perechi de mineri care 
duceau o încărcătură de ceva ce părea a fi cărbune, dar care 
era, de fapt, casiterit, mineralul din care era extras valorosul 
cositor. Dacă banditul lronface se întâmpla să fie prin preajmă, 
Aldred era sigur că avea să fie descurajat de vederea celor doi 
mineri bine construiți, care purtau asupra lor ciocanele cu 
capete din fier. 

Călătorilor le plăcea să vorbească, dar minerii nu aveau prea 
multe de spus, așa că Aldred reuși să se gândească, pe toată 
durata drumului, la modul în care ar fi putut să-l aducă pe 
Wynstan în faţa unei Curți, pentru a fi condamnat și pedepsit 


pentru crima lui. În ciuda tuturor informaţiilor pe care le avea 
Aldred, n-avea să fie ușor. Episcopul se bucura de o rezervă 
nesfârșită de ajutoare care ar fi putut să jure că era un om 
cinstit și că spunea adevărul. 

Când martorii nu se puneau de acord, exista o procedură care 
se derula astfel: unul dintre ei trebuia să suporte o încercare, fie 
să apuce o bară de fier înroșită în foc și să o ducă zece pași, fie 
să-și scufunde mâinile în apă fiartă și să scoată o piatră. 
Teoretic, Dumnezeu avea să îl protejeze pe cel care spunea 
adevărul. În practică, Aldred nu cunoscuse pe nimeni care să se 
supună, de bunăvoie, unei astfel de încercări. 

De multe ori, era clar care tabără spunea adevărul și Curtea 
lua partea martorului care era mai credibil. Dar cazul lui 
Wynstan trebuia să fie discutat la sfatul comitatului, care era 
prezidat de fratele său. Contele Wilwulf ar fi luat partea lui 
Wynstan fără rușine. Singura șansă a lui Aldred era să aducă 
dovezi atât de indiscutabile, sprijinite de jurămintele unor 
oameni cu poziţii atât de înalte, încât nici măcar fratele lui 
Wynstan să nu poată pretinde că mai crede în nevinovăția lui. 

Se întrebă ce-l putea îndemna pe un om ca Wynstan să 
devină falsificator. Episcopul avea o viaţă ușoară și plăcută: de 
ce îi trebuia mai mult de atât? De ce să riște să piardă totul? 
Aldred presupunea că lăcomia lui Wynstan era insaţiabilă. 
Indiferent cât de mulţi bani sau putere avea, el își dorea 
întotdeauna mai mult. Așa erau păcatele. 

Ajunse la abația Shiring în ziua următoare, seara, târziu. 
Mănăstirea era tăcută și putea să audă dinspre biserică 
frumoasa cântare a psalmului de vecernie, slujba care marca 
sfârșitul unei zile. Își băgă calul în grajd și se duse direct la 
dormitor. 

În coburi avea un dar de la abația din Combe, o copie a 
Evangheliei Sfântului loan, cu profundele ei cuvinte de 
deschidere: /n principio erat Verbum, et Verbum erat apud 
Deum, et Deus erat Verbum. „La început era Cuvântul, și 
Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu.” Aldred 
simțea că își putea petrece întreaga viață încercând să 
înțeleagă acest mister. 

Se hotări că avea să îi arate noua carte abatelui Osmund cu 
prima ocazie. Pe când își despacheta bagajul, fratele Godleof 
ieși din camera lui Osmund, care se afla la capătul dormitorului. 


Godleof avea vârsta lui Aldred, pielea de un roșu-închis și o 
constituție deșirată. Mama lui fusese o lăptăreasă batjocorită de 
un nobil aflat în trecere. Godleof nu cunoștea numele bărbatului 
și bănuia că nici mama lui nu îl știuse vreodată. Asemenea celor 
mai mulţi călugări, Godleof împărtășea părerile lui Aldred și 
devenea nerăbdător din cauza precauţiei și zgârceniei lui 
Osmund și Hildred. 

Aldred fu uluit văzând expresia de profundă îngrijorare a lui 
Godleof. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

Înţelese că Godleof avea ceva în minte și era reticent să 
vorbească despre asta. 

— Spune tot ce ai pe suflet, adăugă. 

— Îl căutam pe Osmund. 

Înainte de a veni la mănăstire, Godleof fusese văcar și 
obișnuia să folosească puţine vorbe. 

— Pentru ce? 

— E țintuit la pat. 

— Îmi pare rău să aud asta, dar nu e chiar un șoc, răspunse 
Aldred. 

Era bolnav de ceva timp și, în ultima perioadă, avea probleme 
la coborârea scărilor, ca să nu mai vorbim despre urcare. Făcu o 
pauză, pentru a-l studia pe Godleof. 

— Mai e și altceva, nu-i așa? 

— Ar fi mai bine să-l întrebi pe Osmund. 

— Prea bine, o să-l întreb. 

Aldred luă cartea pe care o adusese de la Combe și se duse în 
camera lui Osmund. 

Îl găsi pe abate ridicat în pat, cu o grămadă de perne care îi 
susțineau spatele. Nu îi era bine, dar părea să stea confortabil, 
iar Aldred presupuse că avea să fie mulţumit să rămână în pat 
pentru tot restul vieţii sale, oricât de lungă sau de scurtă urma 
să fie aceasta. 

— Îmi pare rău să văd că ești bolnav, domnul meu abate, 
spuse Aldred. Osmund oftă. 

— Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, nu mi-a acordat puterea 
să merg mai departe. 

Aldred nu era sigur că fusese în totalitate decizia lui 
Dumnezeu, dar nu spuse decât: 

— Domnul este suma înţelepciunii. 


— Trebuie să mă bazeze pe bărbaţii mai tineri, spuse abatele. 

Osmund părea ușor jenat. La fel ca Godleof, părea să fie 
împovărat de ceva despre care ar fi preferat să nu discute. 
Aldred avea o presimţire că urmau vești rele. Spuse: 

— Poate că te gândești la numirea unui abate locţiitor, care să 
conducă mănăstirea pe durata bolii tale? 

Era o problemă importantă. Călugărul care era numit 
interimar avea cele mai mari șanse să devină abate la moartea 
lui Osmund. 

Osmund nu răspunse la această întrebare, care era 
prevestitoare de rele. 

— Problema cu oamenii mai tineri este aceea că ei creează 
necazuri. Asta era, evident, o referire la Aldred. Sunt idealiști, 
continuă el. Ofensează oamenii. 

Era momentul să înceteze să mai umble prin învăluire. Aldred 
spuse direct: 

— Ai numit deja pe cineva? 

— Hildred, spuse Osmund ferindu-și privirea. 

— Mulţumesc, domnul meu abate, spuse Aldred. 

Aruncă volumul pe patul lui Osmund și părăsi încăperea. 


CAPITOLUL 20 
lulie 998 


Wilf fu plecat cu trei luni mai mult decât se așteptase oricine, 
ceea ce însemna o treime din perioada în care Ragna fusese 
măritată cu el. În urmă cu șase săptămâni, trimisese un mesaj 
prin care spunea simplu că pătrundea în teritoriul galez mai 
adânc decât planificase iniţial și că era bine și sănătos. 

Ragna îi simţea lipsa. Începuse să-i placă să aibă un bărbat cu 
care să poată sta de vorbă, cu care să discute problemele și 
alături de care să se culce noaptea. Lovitura cu Inge aruncase o 
umbră peste această plăcere, dar, chiar și așa, îi era dor să-l 
aibă pe Wilf înapoi. 

Ragna o vedea pe Inge prin complex aproape în fiecare zi. Ea 
era însă soţia oficială și își ţinea fruntea sus, evitând să-i 
vorbească rivalei sale; dar, oricum, simţea permanent umilința. 

Se întreba neliniștită ce avea să simtă Wilf pentru ea când 
urma să se întoarcă. Probabil că se culcase și cu alte femei în 
timpul expediției. Îi spusese acest lucru brutal de sincer - nu 
înainte de nuntă, ci după -, explicându-i că dragostea pentru ea 
nu excludea sexul cu alte femei. Întâlnise oare fete mai tinere și 
mai frumoase în Tara Galilor? Sau avea să se întoarcă înfometat 
după trupul Ragnei? Sau ambele? 

Primi avertizarea cu o zi înainte de întoarcerea lui. Trimisese 
înainte un mesager, pe un cal rapid, ca să anunţe că avea să 
sosească a doua zi. Ragna puse în mișcare întregul complex. Cei 
de la bucătărie preparau un festin: sacrificau un bou tânăr, 
pregăteau focul pentru friptura la proţțap, deschideau butoaiele 
de bere, coceau pâine. Cei de care nu era nevoie la bucătărie 
erau ocupați să curețe grajdurile, să pună straturi de paie 
proaspete pe podele, să bată saltelele și să aerisească păturile. 

Ragna se duse în casa lui Wilf și începu să ardă secară, ca să 
alunge insectele. Desfăcu obloanele, ca să pătrundă aer 
proaspăt, și făcu patul mai primitor, cu lavandă și petale de 
trandafir. Așeză fructe într-un coș, adăugând apoi o ploscă plină 
cu vin, un butoi mic cu bere, pâine, brânză și pește afumat. 


Toate aceste activităţi îi îndepărtară gândurile de la temerile 
ei. 

În dimineaţa următoare, o trimise pe Cat să încălzească un 
cazan cu apă și se spălă peste tot, acordând o atenţie specială 
anumitor zone. După aceea își frecă și își parfumă cu ulei pielea 
de pe sâni, coapse și picioare, îmbrăcă haine proaspăt spălate și 
încălţă pantofi noi de mătase, apoi își fixă eșarfe pentru cap cu o 
bandă brodată cu fir de aur. 

El ajunse pe la miezul zilei. Era anunţat de departe de sunetul 
uralelor din oraș, care îl însoțeau în timp ce trecea călare în 
fruntea armatei, iar ea se grăbi să ocupe o poziţie dominantă în 
faţa sălii mari. 

El trecu la trap printre porţi, cu pelerina roșie fluturând, cu 
locotenenţii pe urmele lui. O văzu imediat și veni spre ea 
periculos de repede, iar ea se luptă cu impulsul de a sări din 
calea lui; dar știa că trebuia să-i arate - lui și mulţimii - că avea 
încredere deplină în abilităţile lui de călăreț. În ultima clipă, 
observă că el avea părul și mustăţile netunse, iar faţa lui, de 
obicei bine bărbierită, purta o barbă sălbatică, în timp ce pe 
frunte avea cicatrice noi. Își struni calul spectaculos de târziu, 
făcându-l să se dea înapoi doar la câţiva centimetri de ea, în 
timp ce inima ei bubuia ca un ciocan. Dar își păstră zâmbetul de 
bun venit nemișcat pe faţă. 

El sări de pe cal și o luă în braţe, exact așa cum sperase ea că 
avea să se întâmple. Oamenii din incintă ovaţionau și râdeau: le 
plăcea să vadă pasiunea pe care o simţea pentru ea. Ragna știa 
că asta era demonstraţia lui pentru spectatori și o accepta ca 
parte a rolului ei de conducător. Dar nu existau îndoieli în 
legătură cu sinceritatea îmbrăţișării. O sărută lasciv, iar ea îi 
răspunse în același fel. 

După un minut, el se îndepărtă din îmbrăţișare, apoi se aplecă 
și o săltă, cu un braţ susţinându-i umerii și cu celălalt coapsele. 
Ea râse bucuroasă. O purtă așa până dincolo de sala mare, spre 
propriul lui bârlog, în timp ce mulţimea își urla încântarea. Ea 
era de două ori mai mulţumită că îi curăţase casa și o făcuse 
mai primitoare. 

El orbecăi după zăvor și trânti ușa de perete, apoi o duse 
înăuntru. O așeză jos și trânti ușa în urma lui. 


Ea își scoase eșarfa și își lăsă părul să-i cadă liber, apoi își 
trase rochia de pe ea cu o mișcare rapidă și se întinse goală în 
patul lui. 

El se uită la corpul ei cu încântare și dorință. Părea un bărbat 
însetat, pe cale să bea dintr-un izvor de munte. Se prăbuși peste 
ea, cu vesta de piele și cu jambierele de pânză încă pe el. 

Ea își aruncă braţele și picioarele în jurul trupului lui și îl trase 
adânc în ea. 

Se termină totul repede. Apoi el se rostogoli de pe ea și 
adormi în câteva secunde. _ 

Ea rămase întinsă, așteptând o vreme. li plăcea barba lui, dar 
știa că avea să și-o radă a doua zi, pentru că nobilii englezi nu 
purtau bărbi. Îi atinse cicatricea nouă de pe sprânceană. 
Începea la tâmpla dreaptă, de la linia părului, și urma o linie 
neregulată până la sprânceana stângă. Işi trecu degetul de-a 
lungul ei, iar el se agită în somn. Încă un centimetru... Vreun 
galez viteaz trebuia să fi făcut asta, presupunea ea. Probabil că 
murise din acest motiv. 

Își turnă apoi o cană de vin și mâncă o bucată de brânză. Era 
mulțumită doar să-l privească și era bucuroasă că se întorsese 
la ea viu. Galezii nu erau războinici prea renumiţi, dar nici nu 
erau neajutoraţi, și era convinsă că, acum, unele neveste din 
complex plângeau auzind vestea că bărbaţii lor n-aveau să se 
mai întoarcă niciodată acasă. 

De îndată ce el se trezi, făcură dragoste din nou - de data 
asta, mai pe îndelete. El își scoase hainele, iar ea avu timp să se 
bucure de fiecare senzaţie - să-l mângâie cu palmele pe umeri 
și pe piept, să-și treacă degetele prin părul lui și să-i muște 
buzele. 

Când totul se termină, el spuse: 

— Pe toţi zeii, aș putea să mănânc un bou. 

— Am prăjit unul pentru cină. Dar lasă-mă să-ţi aduc ceva 
pentru acum! îi aduse vin, pâine proaspătă și ţipar afumat, iar el 
mâncă totul cu plăcere. 

Apoi spuse: 

— Pe drum m-am întâlnit cu Wynstan. 

— Ah! zise ea. 

— Mi-a spus ce s-a întâmplat la Outhenham. 

Ragna se încordă: se așteptase la asta. Wynstan nu avea să 
lase baltă niciodată înfrângerea lui. Avea să încerce să se 


răzbune și să provoace necazuri între ea și Wilf. Dar nu 
anticipase că Wynstan urma să acţioneze atât de rapid. Probabil 
pornise să-i iasă înainte lui Wilf imediat ce sosise mesagerul, 
dornic să-i relateze versiunea lui primul, cu speranţa că avea să 
o oblige pe Ragna la defensivă. 

Dar ea avea strategia pregătită. Toată treaba fusese din 
cauza lui Wynstan, nu a ei, și nu avea de gând să-și caute scuze. 
Se grăbi să schimbe direcţia discuţiei. 

— Nu fi supărat pe Wynstan! îi spuse ea. N-ar trebui să existe 
rupturi între fraţi. 

Wilf nu se aștepta la asta. 

— Dar Wynstan e furios pe tine, zise el. 

— Desigur. A încercat să mă fure în timp ce tu erai plecat, 
gândindu-se să profite de mine în absenţa ta. Dar nu-ţi face 
griji! L-am împiedicat. 

— Așa s-a întâmplat? 

Era clar că Wilf nu privise până atunci incidentul ca pe un atac 
al unui bărbat puternic asupra unei femei lipsite de apărare. 

— A eșuat, iar asta îl face să fie supărat. Dar pot să mă 
descurc cu Wynstan și nu vreau să fii îngrijorat din cauza mea. 
Te rog, nu-l pedepsi! 

Wilf încerca încă să-și ajusteze perspectiva asupra 
incidentului. 

— Dar Wynstan spune că l-ai umilit în fața celorlalți. 

— Un hoţ care este prins cu mâna în borcan normal că se 
simte umilit. 

— Presupun că da. 

— Remediul este să înceteze să fure, nu-i așa? 

— Așa e, zâmbi Wilf și Ragna înţelese că tratase cu succes o 
conversaţie dificilă. El adăugă: Wynstan s-ar putea să-și fi găsit 
nașul, în sfârșit. 

— Oh, eu nu sunt rivalul lui, spuse ea, deși știa că nu era 
tocmai adevărat. Dar conversaţia ajunsese prea departe și se 
terminase cu bine, așa că schimbă subiectul: Povestește-mi 
despre aventurile tale! Le-ai dat o lecţie galezilor? 

— Le-am dat și, în plus, am adus cu noi sute de prizonieri, ca 
să-i vindem ca sclavi. Vom face o mică avere. 

— Bine lucrat, spuse Ragna fără să fie prea convinsă. 

Sclavia era un aspect al vieţii din Anglia pe care ea îl găsea 
greu de digerat. În Normandia aproape că dispăruse, dar aici era 


ceva normal. În Shiring existau o sută de sclavi sau chiar mai 
mulţi, iar unii dintre ei locuiau și lucrau în complex. Mulţi făceau 
treburile murdare - îndepărtau grămezile de bălegar și curăţau 
grajdurile - sau muncile grele, ca de pildă săparea șanţurilor și 
căratul cherestelei. Fără îndoială, cei mai tineri serveau în 
bordelurile din oraș, deși Ragna nu știa asta din experienţă 
personală, pentru că nu intrase niciodată în vreuna dintre acele 
case. De obicei, sclavii nu erau ţinuţi în lanţuri, astfel că puteau 
să fugă, iar unii chiar o făceau, dar erau ușor de identificat, fiind 
toți îmbrăcaţi în zdrenţe, fără pantofi și vorbind cu accente 
ciudate. Cei mai mulţi fugari erau prinși și aduși înapoi, iar 
proprietarul plătea o recompensă. 

— Nu pari să fii atât de mulțumită pe cât ar trebui, spuse Wilf. 

Ragna nu avea intenţia să poarte cu el acum o discuţie 
despre sclavie. 

— Sunt încântată de triumful tău, spuse ea. Şi mă întreb dacă 
ești suficient de bărbat ca să mi-o tragi de trei ori într-o singură 
după-amiază. 

— Suficient de bărbat? zise el prefăcându-se indignat. Așază- 
te în genunchi și pe mâini și o să-ţi arăt. 

xxx 

A doua zi, prizonierii fură scoși la prezentare în piața orașului 
și aliniaţi în picioare pe terenul prăfuit dintre catedrală și abație. 
Ragna se duse să-i privească însoţită de Cat. 

Erau murdari și epuizați de călătorie, iar unii dintre ei aveau 
răni ușoare, probabil pentru că se luptaseră. Ragna își imagina 
că prizonierii care aveau răni mai grave fuseseră lăsaţi în urmă, 
să moară. In piaţă se aflau bărbaţi și femei, băieţi și fete, cu 
vârste între unsprezece și treizeci de ani. Era vară și soarele era 
fierbinte, dar ei nu aveau umbră deloc. Erau legaţi în diferite 
feluri: mulţi aveau picioarele împiedicate, ca să nu poată fugi; 
unii erau legaţi cu lanţuri între ei; alţii erau legaţi de răpitorii lor, 
care stăteau lângă ei, așteptând să se târguiască pentru preţ. 
Soldaţii obișnuiți aveau câte unul sau doi de vânzare, dar 
Wigelm, Garulf și ceilalți căpitani aveau mai mulți. 

Ragna se plimbă printre rânduri, considerând priveliștea 
descurajantă. Oamenii obișnuiau să spună că sclavii făcuseră 
ceva ca să-și merite soarta și poate că uneori era adevărat, dar 
nu întotdeauna. Ce crime ar fi putut să comită adolescenţii 


aceia, băieţi și fete, ca să merite să fie transformați în 
prostituate? 

Sclavii făceau tot ceea ce li se spunea, dar în general își 
îndeplineau sarcinile cât de puţin puteau, ca să scape de ele; și 
pentru că trebuiau să fie hrăniţi, adăpostiţi și să primească 
îmbrăcăminte minimală, până la urmă nu erau cu mult mai 
ieftini decât muncitorii cei mai prost plătiţi. Oricum, aspectul 
financiar o tulbura pe Ragna mult mai puţin decât cel spiritual. 
Să deţii o persoană trebuia să fie rău pentru suflet. Cruzimea 
era normală: existau legi împotriva tratamentului rău al 
sclavilor, dar acestea erau rareori aplicate, iar pedepsele erau 
neînsemnate. Să fii în stare să baţi, să violezi sau chiar să ucizi 
pe cineva nu făcea decât să demonstreze tot ceea ce era mai 
rău în natura umană. 

În timp ce observa feţele din piaţă, îl văzu pe prietenul lui 
Garulf, Stigand, cu care se înfruntase din cauza jocului cu 
mingea. El îi făcu o plecăciune prea exagerată ca să fie sinceră, 
dar nu suficient de necuviincioasă ca să merite un comentariu. 
Ragna îl ignoră și îi privi pe cei trei prizonieri ai săi. 

Fu uluită când realiză că îl cunoștea pe unul dintre ei. 

Fata avea în jur de cincisprezece ani. Avea ochii albaștri și 
părul negru tipic galezilor: bretonii, pe partea cealaltă a 
Canalului, erau asemănători. Ar fi putut să fie drăguță dacă și-ar 
fi spălat murdăria de pe faţă. Ea o privi la rândul său și expresia 
ei de vulnerabilitate, ascunsă imperfect de sfidare, îi răscoli 
memoria Ragnei. 

— Eşti fata de la Dreng's Ferry. 

Prizoniera nu spuse nimic. Ragna își amintea numele. 

— Blod. 

Ea rămase tăcută, dar expresia i se îmblânzi. 

Ragna își cobori vocea, astfel încât Stiggy să nu o poată auzi: 

— Spuneau că ai evadat. Probabil că ai fost capturată a doua 
oară. 

Se gândi că asta însemna că fata avusese foarte puţin noroc 
și simţi o caldă răbufnire de compasiune pentru cineva care 
suferise de două ori această soartă. 

Își aminti apoi mai multe. 

— Am auzit că Dreng... 

Realiză ceea ce era pe cale să spună și se opri, cu mâna 
zburându-i spre gură. 


Blod înțelese ce ezitase să-i spună Ragna. 

— Dreng mi-a ucis copilul. 

— Îmi pare atât de rău! Nu te-a ajutat nimeni? 

— Edgar a sărit în râu ca să salveze copilul, dar nu l-a putut 
găsi pe întuneric. 

— Îl cunosc pe Edgar. E un om bun. 

— Singurul englez decent pe care l-am întâlnit vreodată, 
spuse Blod cu amărăciune. 

Ragna observă o anumită expresie în ochii ei. 

— Te-ai îndrăgostit de el? 

— El iubește pe altcineva. 

— Sungifu. 

Blod îi aruncă Ragnei o privire enigmatică, dar nu spuse 
nimic. 

— Cea pe care au omorât-o vikingii, continuă Ragna. 

— Da, ea. 

Blod privi neliniștită prin piaţă. 

— Presupun că ești îngrijorată în legătură cu cine te-ar putea 
cumpăra de data asta. 

— Sunt înspăimântată de Dreng. 

— Sunt destul de sigură că nu se află în oraș. Ar fi venit să mă 
vadă. Îi place să pretindă că suntem rude. Dincolo de piaţă, 
Ragna îl observă pe episcopul Wynstan, alături de Cnebba, 
garda sa de corp. Dar mai există și alți bărbaţi cruzi. 

— Știu. 

— Poate că ar trebui să te cumpăr eu. 

Faţa lui Blod se lumină de speranţă. 

— Vei face asta? 

Ragna i se adresă lui Stiggy: 

— Câţi bani speri să obţii pe sclava asta? 

— O liră. Are cincisprezece ani, e tânără. 

— E prea mult. Ti-aş da o jumătate de liră, totuși. 

— Nu, valorează mai mult de atât. 

— Facem pe din două diferenţa? 

Stiggy se agită. 

— Cât ar însemna asta? 

El cunoștea expresia „facem diferența pe din două”, dar nu 
putea să facă socoteala. 

— O sută optzeci de pence. 

Dintr-odată, Wynstan ajunse lângă ea. 


— Cumperi o sclavă, lady Ragna? întrebă el. Credeam că voi, 
normanzii, oameni cu mintea deschisă, dezaprobaţi acest lucru. 

— La fel ca un episcop cu mintea deschisă, care dezaprobă 
păcatul, descopăr că voi face asta oricum. 

— Întotdeauna ai răspunsuri inteligente. O privi curios pe Blod 
și adăugă: Te cunosc, nu-i așa? 

Blod spuse cu o voce puternică: 

— Mi-ai tras-o, dacă asta vrei să spui. 

Wynstan păru jenat, ceea ce era cu totul neobișnuit. 

— Nu fi ridicolă! 

— Ai făcut-o de două ori. Asta a fost înainte să rămân 
însărcinată, așa că i-ai plătit lui Dreng trei pence pentru fiecare 
tură. 

Wynstan avea doar o pretenţie formală de virtute preoțească, 
dar, chiar și așa, era deranjat de această acuzaţie publică și 
zgomotoasă de lipsă de castitate. 

— Mizerii! Inventezi! Tu ai fugit de la Dreng, acum îmi 
amintesc. 

— Mi-a ucis băieţelul nou-născut. 

— Ei bine, cui îi pasă? Copilul unei sclave... 

— Poate că era copilul tău. 

Wynstan păli. Era clar că nu se gândise la asta. Se luptă să-și 
refacă demnitatea. 

— Ar trebui să fii biciuită pentru că ai fugit. 

Ragna întrerupse discuţia. 

— Eram în curs de negociere pentru sclava asta, domnule 
episcop, așa că te rog să mă scutești de continuarea 
conversaţiei. 

Wynstan zâmbi răutăcios. 

— Nu poţi să o cumperi. 

— Te rog să mă ierți? 

— Nu poate fi vândută. 

— Ba da, poate! spuse Stiggy. 

— Nu, nu poate. Este o fugară. Trebuie să fie returnată 
proprietarului ei legitim. 

— Nu, te rog! șopti Blod. 

— Nu e decizia mea, spuse Wynstan brusc înveselit. Chiar 
dacă sclava nu mi-ar fi vorbit cu o asemenea lipsă de respect, 
rezultatul ar fi fost același. 


Ragna dorea să-l contrazică, dar știa că Wynstan avea 
dreptate. Nu se gândise la asta, dar un fugar îi aparţinea legal 
proprietarului iniţial, chiar și după câteva luni de libertate. 

Wynstan îi spuse lui Stiggy: 

— Trebuie să duci fata asta înapoi la Dreng's Ferry. 

Blod începu să plângă. 

Stiggy nu înţelegea. 

— Dar este prizoniera mea. 

— Dreng îţi va oferi recompensa obișnuită pentru returnarea 
unui fugar, așa că nu vei rămâne cu buzunarul gol. 

Stiggy încă părea nedumerit. 

Ragna credea în respectarea legii. Putea fi crudă, dar era 
întotdeauna de preferat lipsei aplicării ei. Oricum, de data asta 
ar fi sfidat legea dacă ar fi avut cum. Era o ironie crudă faptul că 
omul care susţinea legea acum era tocmai episcopul Wynstan. 

Spuse disperată: 

— O să mă ocup eu de fată și o să-l recompensez pe Dreng. 

— Nu, nu, zise Wynstan. Nu poţi să faci asta, nu vărului meu. 
Dacă Dreng dorește să-ţi vândă ţie sclava, foarte bine, dar ea 
trebuie returnată lui prima dată. 

— O să o iau acasă și o să-i trimit un mesaj lui Dreng. 

Wynstan îi spuse lui Cnebba: 

— la prizoniera și închide-o în cripta de la catedrală. Se 
întoarse apoi spre Stiggy și adăugă: îţi va fi înapoiată oricând 
ești pregătit să o duci la Dreng's Ferry. La sfârșit privi spre 
Ragna. Dacă nu-ţi place, plânge-te soțului tău! 

Cnebba începu să o dezlege pe Blod. 

Ragna înţelese că fusese o greșeală să vină în piaţă fără Bem. 
Dacă el ar fi fost acolo, oferind o contrapondere pentru prezenţa 
lui Cnebba, ar fi putut măcar să amâne decizia finală legată de 
soarta lui Blod. Dar chiar și așa, era puţin probabil. 

Cnebba o apucă pe Blod puternic de umăr și o conduse de 
acolo. 

Wynstan spuse: 

— O așteaptă o biciuire serioasă, mă gândesc, când Dreng va 
pune mâna pe ea. 

Apoi zâmbi, se înclină și plecă după Cnebba. 

Ragna ar fi vrut să urle de frustrare și furie. Își înăbuși 
sentimentele și, cu capul sus, plecă din piaţă, urcând dealul spre 
complex. 


x k x 


lulie era o lună de foamete, reflectă Edgar în timp ce privea 
spre ferma fraţilor săi. Cea mai mare parte a mâncării de peste 
iarnă se terminase și toată lumea aștepta recoltarea grânelor, în 
august și în septembrie. În acest anotimp, vacile dădeau lapte și 
găinile ouă, așa că cine avea vaci sau găini nu făcea foamea. 
Alţii mâncau fructe timpurii și legume din pădure, fructe 
sălbatice și ceapă, adică o dietă limitată și săracă. Oamenii care 
aveau ferme mari își puteau permite să planteze ceva fasole 
primăvara, pe care o puteau recolta în iunie sau în iulie, dar nu 
mulţi ţărani aveau pământ de irosit. 

Fraţii lui Edgar erau înfometați, dar asta n-avea să mai dureze 
multă vreme. În al doilea lor an de agricultură, aveau o recoltă 
bună de fân pe terenul jos de lângă râu. Cele trei săptămâni de 
după miezul verii fuseseră umede și, prin urmare, râul era acum 
umflat, dar vremea se îndreptase miraculos și ei culeseseră 
brazdele bogate de iarbă. În ziua aceea, Edgar mersese cincizeci 
de metri în aval ca să frece o oală de gătit, mult mai jos de locul 
obișnuit din care luau apă potabilă, și de acolo putea să vadă 
câţiva ari de iarbă proaspăt tăiată, care se usca și se îngălbenea 
în soarele puternic. Curând, fraţii săi aveau să vândă fânul și să 
aibă bani pentru mâncare. 

În depărtare, observă un cal care cobora dealul spre cătun și 
se întrebă dacă era Aldred, călare pe Dismas. Inainte de 
despărţirea lor de la Mudeford Crossing, Edgar îl întrebase pe 
Aldred ce intenţiona să facă în legătură cu falsurile lui Wynstan 
și acesta îi răspunsese că încă se gândea la asta. Acum, Edgar 
se întreba dacă născocise vreun plan. 

Dar călărețul nu era Aldred. Pe măsură ce distanța se 
micșora, Edgar văzu că era o persoană călare și o alta care 
mergea pe jos, în urmă. Se îndreptă spre tavernă, în caz că era 
nevoie să pună în funcţiune bacul. Câteva clipe mai târziu, reuși 
să vadă că persoana care mergea pe jos era legată de șaua 
calului - era o femeie cu picioarele goale și îmbrăcată în 
zdrenţe. În cele din urmă înţelese, cu un suspin de consternare, 
că era Blod. 

Fusese sigur că reușise să scape. Cum de fusese prinsă după 
atâta timp? își aminti că, recent, contele Wilwulf făcuse o 
incursiune la galezi: probabil o adusese înapoi printre prizonieri. 


Ce tragedie, să te eliberezi și apoi să fii târât în sclavie pentru a 
doua oară! 

Ea își ridică faţa și îl văzu, dar nu părea să aibă tăria de a-l 
recunoaște. Avea umerii căzuţi, iar picioarele desculţe îi 
sângerau. 

Bărbatul de pe cal era cam de vârsta lui Edgar, dar mai 
masiv, și purta o spadă. Când îl văzu pe Edgar, spuse: 

— Tu ești omul cu bacul? 

Edgar avu impresia că bărbatul nu era prea inteligent. 

— Lucrez pentru Dreng, barcagiul. 

— l-am adus înapoi sclava. 

— Asta văd și eu. 

Dreng ieși din tavernă și îl recunoscu pe călăreț. 

— Salut, Stiggy, cu ce treabă pe aici? Pe toţi zeii, e micuța 
curvă Blod? Stiggy spuse: 

— Dacă aș fi știut că e a ta, o lăsam în Ţara Galilor și 
prindeam altă prizonieră. 

— Totuși, este a mea. 

— Trebuie să mă plătești pentru că ţi-am adus-o înapoi. 

Lui Dreng nu-i plăcea ideea. 

— Chiar acum? 

— Așa a spus episcopul Wynstan. 

— Oh... A spus și cu cât să te plătesc? 

— Jumătate din cât valorează. 

— Nu valorează prea mult, e o curvă mizerabilă! 

— Am cerut o liră, iar lady Ragna mi-a oferit jumătate. 

— Deci spui că îţi datorez jumătate dintr-o jumătate de liră, 
ceea ce înseamnă șaizeci de pence. 

— Ragna ar fi plătit o sută optzeci. 

— Totuși, n-a plătit. Haide, dezleagă târfa și vino înăuntru! 

— Vreau banii mai întâi. 

Dreng își înmuie vocea, prefăcându-se prietenos. 

— Nu vrei un castron de tocană și o cană cu bere? 

— Nu. E abia miezul zilei. O să plec înapoi imediat. 

Stiggy nu era complet tâmpit și cunoștea probabil apucăturile 
proprietarilor de cârciumi. Dacă se îmbăta și rămânea peste 
noapte, nu putea să știe cât de mult i-ar fi scăzut de dimineaţă 
din cei șaizeci de pence. 

— Prea bine, spuse Dreng. 


Intră în casă. Stiggy descălecă și o dezlegă pe Blod. Ea se 
așeză pe pământ, în așteptare. 

După o pauză lungă, Dreng apăru cu banii înfășuraţi într-o 
cârpă, pe care i-o dădu lui Stiggy. Acesta îi puse în buzunarul de 
la centură. 

— Nu-i numeri? întrebă Dreng. 

— Am încredere în tine. 

Edgar își înăbuși un hohot de râs. Trebuia să fii prost ca să ai 
încredere în Dreng. Dar Stiggy probabil că nu putea să numere 
până la șaizeci. 

Când încălecă pe cal, Dreng îi spuse: 

— Ești sigur că nu te putem tenta cu faimoasa bere a soţiei 
mele? încă mai spera să ia înapoi ceva din monedele acelea. 

— Nu. 

Stiggy întoarse calul și plecă înapoi pe drumul pe care venise. 

— Treci înăuntru! îi spuse Dreng lui Blod. 

Când trecu pe lângă el, o lovi în spate. Ea scoase un strigăt de 
durere și se împiedică, apoi își recăpătă echilibrul. 

— Asta e doar începutul, zise el. 

Edgar îi urmă, dar Dreng se întoarse în ușă și spuse: 

— Tu rămâi afară! 

Intră și închise ușa după el. 

Edgar se întoarse și privi dincolo de râu. Câteva clipe mai 
târziu, o auzi pe Blod strigând de durere. Era inevitabil, își spuse 
în sinea lui: o sclavă trebuia să fie pedepsită pentru că fugise. 
Un sclav avea puţine lucruri sau nimic, deci nu putea să 
plătească o amendă, ceea ce însemna că singura pedeapsă 
posibilă era bătaia. Era o practică obișnuită și era legală. 

Blod strigă din nou și începu să suspine. Edgar îl auzi pe 
Dreng gemând din cauza efortului depus pentru lovituri și 
înjurându-și victima în același timp. 

Era dreptul lui Dreng, își spuse Edgar. lar el era, în același 
timp, și stăpânul lui Edgar. Nu avea nici un drept să intervină. 

Blod începu să implore milă. Edgar auzi și vocile lui Leaf și 
Ethel ridicându-se să protesteze, dar fără nici un rezultat. 

Apoi Blod urlă. 

Edgar deschise ușa și năvăli înăuntru. Blod era pe podea, 
zvârcolindu-se de durere, cu faţa acoperită de sânge. Dreng o 
lovea. Când își proteja capul, o lovea în stomac, iar când își 
proteja trupul, o lovea în cap. Leaf și Ethel îl apucaseră de braţe 


și îl trăgeau, în încercarea de a-l opri, dar el era prea puternic 
pentru ele. 

Dacă loviturile continuau, Blod avea să moară. 

Edgar îl apucă pe Dreng din spate și îl trase deoparte. 

Dreng se luptă să scape din strânsoarea lui Edgar, apoi se 
întoarse rapid și îl lovi cu pumnul în faţă. Era un bărbat puternic, 
iar lovitura fu dureroasă. Edgar reacţionă din reflex, pocnindu-l 
pe Dreng în vârful bărbiei. Capul lui Dreng zbură pe spate, ca un 
capac de cufăr, iar el căzu la podea. 

— leşi afară din casa asta, urlă el de jos, arătând spre Edgar. 
Și nu te mai întoarce niciodată! 

Dar Edgar nu terminase. Se lăsă jos, cu genunchii pe pieptul 
lui Dreng, apoi își puse ambele palme în jurul gâtului lui și 
strânse. Respirația lui Dreng păru să se întrerupă în timp ce se 
lupta în zadar cu braţele lui Edgar. 

Leaf ţipă. Edgar se aplecă până când faţa lui ajunse la câţiva 
centimetri de a lui Dreng. 

— Dacă o mai lovești vreodată, mă voi întoarce, spuse el. Și 
jur pe Dumnezeu că te omor! 

Când slăbi strânsoarea, Dreng gâfâia și respira horcăit. Edgar 
privi spre cele două neveste ale lui Dreng, care stăteau în 
picioare în spate, părând speriate. 

— Vorbesc serios, spuse el. 

Apoi se ridică și ieși. Porni pe malul râului, îndreptându-se 
spre fermă, își frecă osul obrazului stâng: un ochi avea să îi 
devină vânăt. Se întrebă dacă făcuse vreun bine. Dreng ar fi 
putut să o bată din nou pe Blod de îndată ce își recăpăta 
respiraţia. Edgar putea doar să spere că ameninţarea avea să îl 
determine pe bărbat să ia o pauză. 

Era clar că își pierduse slujba. Dreng avea să o pună probabil 
pe Blod să împingă bacul. Ea urma să fie în stare să facă asta 
după ce își revenea din bătaie. Poate că asta avea să îl 
descurajeze pe Dreng să o schilodească. Era ceva ce putea să 
spere. 

Erman și Eadbald nu se vedeau pe câmp și era mijlocul zilei. 
Edgar presupunea că luau masa la fermă. li văzu și se apropie: 
erau așezați afară, în soare, la o masă pe care o făcuse Edgar. 
Abia terminaseră de mâncat. Ma ţinea copilul, pe Winnie, care 
avea de acum patru luni, cântându-i un cântecel care i se părea 
cunoscut, iar Edgar se întrebă dacă era ceva ce își amintea din 


propria lui copilărie. Ma își suflecase mânecile rochiei și Edgar fu 
șocat să vadă cât de slabe erau braţele ei. Ea nu se plângea 
niciodată, dar era, evident, bolnavă. 

Eadbald îl privi și întrebă: 

— Ce s-a întâmplat cu faţa ta? 

— Am avut o dispută cu Dreng. 

— De ce? 

— Blod, sclava, a fost prinsă din nou. Ar fi omorât-o dacă nu l- 
aș fi oprit. 

— Pentru ce? E proprietatea lui, poate să o omoare dacă are 
chef. 

Era aproape adevărat. Cel care omora un sclav fără o 
justificare era pasibil de pedeapsă și trebuia să facă penitenţă, 
sub formă de post, dar justificările erau ușor de găsit și postul 
nu era tocmai o pedeapsă. 

Dar Edgar avea alte obiecţii. 

— Nu-l voi lăsa să o ucidă în faţa mea. 

Fraţii ridicară vocea, trezind-o pe Winnie, care începu să 
plângă. 

Erman spuse: 

— Atunci, ești doar un amărât de prost. Dacă nu ai grijă, 
Dreng o să te dea afară. 

— Deja a făcut-o, zise Edgar așezându-se la masă. 

Oala de tocană era goală, dar exista o pâine aproape întreagă 
și el rupse o bucată. 

— Nu mă întorc la berărie. 

Începu să mănânce. 

— Sper că nu te gândești că te vom hrăni noi, zise Erman. 
Dacă ai fost atât de prost încât să-ţi pierzi slujba, e problema ta. 

Cwenburg luă copilul de la Ma și spuse: 

— Abia dacă am suficient lapte pentru Winnie, așa cum stau 
lucrurile acum. 

Își descoperi sânul și puse copilul la sfârc, aruncându-i lui 
Edgar o privire senzuală pe sub gene în timp ce făcea asta. 

Edgar se ridică. 

— Dacă nu sunt bine-venit aici, o să plec. 

— Nu te prosti! spuse Ma. Stai jos! Privi spre ceilalţi. Suntem o 
familie. Orice copil al meu - sau nepot - va fi hrănit la masa mea 
atât timp cât există o coajă de pâine în casă. Nici unul dintre voi 
să nu uite asta vreodată! 


x kK x 


În noaptea aceea se porni o furtună. Vântul scutura grinzile 
casei și valuri de ploaie izbeau stuful de pe acoperiș. Toţi se 
treziră, inclusiv micuța Winnie, care ţipă și primi de mâncare. 

Edgar crăpă un pic ușa și aruncă o privire afară, dar noaptea 
era întunecată. Nu putea să vadă nimic în afara perdelei de 
ploaie, ca o oglindă deformată, ce reflecta strălucirea roșiatică a 
focului din spatele lui. Inchise bine ușa. 

Winnie adormi la loc, iar ceilalţi păreau să moţăie, însă Edgar 
rămase treaz. Era îngrijorat pentru fân. Dacă rămânea umed 
prea mult timp, avea să putrezească. Exista vreo șansă să se 
usuce dacă vremea se îndrepta din nou și soarele începea să 
strălucească de dimineaţă? Nu era un fermier destul de priceput 
ca să-și dea seama. 

La ivirea zorilor, vântul se potoli și ploaia slăbi, deși nu se opri 
de tot. Edgar deschise din nou ușa. 

— Mă duc să verific fânul, spuse el îmbrăcându-și pelerina. 

Fraţii lui și Ma veniră cu el, lăsând-o în urmă pe Cwenburg cu 
bebelușul. 

Imediat ce ajunseră la terenul coborât de lângă râu, 
observară dezastrul care-i lovise. Câmpul se afla sub apă. Fânul 
nu era doar ud, plutea de-a dreptul. 

Toţi se uitară la fân în lumina dimineţii, oripilaţi și înfricoșați. 

— E distrus, zise Ma. Nu se mai poate face nimic. 

Se întoarse și porni înapoi spre casă. 

— Dacă Ma spune că nu mai e nici o speranţă, atunci nu mai e 
nici o speranţă, zise Eadbald. 

— Incerc să-mi dau seama cum s-a întâmplat asta, spuse 
Edgar. 

— La ce ţi-ar folosi? întrebă Erman. 

— Presupun că a fost prea multă ploaie pentru ca pământul 
să o poată absorbi, așa că apa a curs la vale de pe deal și s-a 
adunat pe terenul mai jos. 

— Fratele meu... un geniu! 

Edgar ignoră remarca. 

— Dacă apa s-ar fi putut scurge, fânul ar fi putut fi salvat. 

— Şi ce dacă? Nu s-a scurs. 

— Mă întreb cât timp ne-ar lua să săpăm un șanț din vârful 
pantei până la mal, peste câmp, ca să drenăm surplusul de apă 
spre râu. 


— Acum e prea târziu pentru asta. 

Câmpul era lung și îngust și Edgar presupunea că era lat de 
vreo două sute de metri. Un bărbat puternic ar fi putut să-l sape 
într-o săptămână, poate două, dacă săpatul se dovedea dificil. 

— Este o denivelare ușoară în jurul centrului terenului, spuse 
el, încercând să privească prin ploaie. Cel mai bun loc în care să 
săpăm șanțul ar fi chiar acolo. 

— Nu ne putem apuca de săpat șanțuri acum, spuse Erman. 
Trebuie să plivim ovăzul și să îl culegem. lar Ma nu lucrează în 
perioada asta. 

— O să sap eu șanțul. 

— Și între timp ce o să mâncăm? Acum suntem șase! 

— Nu știu, zise Edgar. 

Se îndreptară toţi prin ploaie către casă. Edgar observă că Ma 
nu era acolo, așa că o întrebă pe Cwenburg: 

— Unde s-a dus Ma? 

Cwenburg ridică din umeri. 

— Credeam că e cu voi. 

— A plecat de lângă noi. Credeam că s-a întors aici. 

— Ei bine, nu s-a întors! 

— Unde altundeva ar fi putut să meargă pe vremea asta? 

— De unde să știu eu? E mama ta. 

— O să mă uit în hambar. 

Edgar ieși din nou în ploaie, dar Ma nu era în hambar. Avea o 
presimţire rea. 

Privi peste câmp. Pe vremea aceea nu putea să vadă până în 
cătun - dar ea nu plecase în direcţia aceea și, dacă s-ar fi 
răzgândit, ar fi trebuit să treacă pe lângă cei trei băieţi. 

Deci unde se dusese? 

Luptându-se cu sentimentul de panică, se duse până la 
marginea pădurii. Totuși, de ce ar fi intrat în pădure pe vremea 
aceea? Cobori dealul spre râu. N-ar fi putut să-l traverseze: nu 
știa să înoate. Cercetă malul apropiat. 

| se păru că vede ceva la câteva sute de metri în aval și inima 
i se opri. Părea o legătură udă de zdrenţe, dar când privi mai de 
aproape, observă că din aceasta părea să iasă ceva ce semăna 
oribil de bine cu o mână. 

Se grăbi în lungul malului, îndepărtând nerăbdător din calea 
lui crengile joase și tufișurile. Când ajunse mai aproape, inima i 
se umplu de groază. Legătura era un om, aflat pe jumătate în 


apă. Hainele maro și uzate erau de femeie. Era cu faţa în jos, 
dar forma trupului era înspăimântător de familiară. 

Și nu se mișca. 

Se așeză în genunchi lângă ea. Cu blândete, îi î 
După cum se temuse, era Ma. 

Nu respira. Îi pipăi pieptul: nu se simţea nici o bătaie de 
inimă. 

Edgar își plecă fruntea în ploaie, cu mâna pe corpul inert, și 
începu să plângă. 

După o vreme, începu să gândească. Se înecase - dar de ce? 
Nu avea nici un motiv să se ducă la râu. Doar dacă... 

Doar dacă moartea ei nu fusese intenţionată. Se omorâse ea 
oare doar pentru ca fiii ei să aibă destulă mâncare? Edgar simţi 
că i se face rău. 

Părea să aibă o greutate înăuntrul său, ca un bulgăre de 
plumb pe inimă. Ma se dusese. Işi putea închipui ce gândise: era 
bolnavă, nu mai putea să muncească, îi mai rămăsese puţin 
timp de petrecut pe pământ și nu făcea altceva decât să 
consume mâncarea de care avea nevoie familia ei. Se 
sacrificase pentru binele lor, poate, în special pentru nepoata ei. 
Dacă i-ar fi spus toate astea lui Edgar, el s-ar fi împotrivit aprig; 
dar ea doar se gândise la toate astea, apoi făcuse pasul teribil, 
logic. 

Se decise să mintă în legătură cu teribilul incident. Dacă era 
suspectată de sinucidere, ar fi riscat să i se interzică o 
înmormântare creștină. Ca să evite asta, Edgar avea să spună 
că o găsise în pădure. Hainele ude puteau fi explicate de ploaie. 
Fusese bolnavă, poate că își pierduse raţiunea, umblase aiurea 
și ploaia avusese un efect fatal asupra trupului ei deja slăbit. 
Avea să le spună această poveste chiar și fraţilor săi. Așa, ea 
putea să se odihnească în cimitirul de lângă bisericuţă. 

Când o ridică, îi curse apă din gură. Era ușoară: slăbise în 
timpul pe care-l petrecuseră la Dreng's Ferry. Trupul ei era cald 
încă. 

O sărută pe frunte, apoi o duse acasă. 

x x X 

Cei trei frați săpară un mormânt în curtea udă a bisericii și o 
înmormântară pe Ma a doua zi. Veni toată lumea din cătun, în 
afară de Dreng. Înţelepciunea și hotărârea lui Ma câștigaseră 
respectul tuturor. 


ntoarse faţa. 


Fraţii își pierduseră și tatăl, și mama în ceva mai mult de un 
an. 

— In calitate de fiu mai mare, spuse Erman, eu sunt acum 
capul familiei. 

Nimeni nu credea acest lucru. Edgar era cel mai deștept și cel 
mai plin de resurse, fratele care venea cu soluţii la probleme. 
Era posibil să nu spună niciodată asta, dar, de fapt, el era capul 
familiei. Şi asta o includea și pe agasanta Cwenburg cu fetiţa ei. 

Ploaia se opri în ziua de după înmormântare. Edgar începu să 
sape șanțul; nu știa dacă planul lui avea să funcţioneze. Avea să 
fie doar una dintre ideile lui care urmau să eșueze în practică, la 
fel ca ţiglele pentru acoperișul distileriei? Nu putea decât să 
încerce și să vadă. 

Folosea o cazma de lemn cu un vârf din fier, ruginit. Nu dorea 
ca șanțul să aibă maluri înalte - asta ar fi dăunat scopului 
pentru care era săpat -, așa că trebuia să care solul excavat 
până la râu. ÎI folosi ca să înalțe malul râului. 

Fără Ma, viaţa la fermă era abia tolerabilă. Erman îl urmărea 
pe Edgar în timp ce mânca, numărându-i fiecare îmbucătură. 
Cwenburg își continua campania de a-l face pe Edgar să regrete 
că nu se însurase cu ea. Eadbald se plângea din cauza durerilor 
de spate de la plivit. Doar micuța Winnie era plăcută. 

Săparea șanțului îi luă două săptămâni. Încă de la început avu 
apă în el, un fir de apă care curgea încet la vale - un semn 
îmbucurător, se gândi Edgar. Făcu apoi o deschidere în malul 
râului, ca să lase apa să se scurgă. După mal se formă un iaz, cu 
suprafața la aceeași înălţime precum cea a râului, și Edgar 
înţelese că era o lege a naturii care făcea ca apa să caute să 
ajungă la același nivel. 

Pe când stătea cu picioarele goale în iaz, întărind malul cu 
pietre, simţi ceva mișcându-i-se pe sub degetele de la picioare. 
Inţelese că în iaz erau pești. Călca pe ţipari. Cum se întâmplase 
asta? 

Aruncă o privire la ceea ce crease și își imagină viaţa 
creaturilor subacvatice. Păreau să înoate oarecum la întâmplare 
și, cu siguranţă, unele aveau să treacă din râu spre iaz prin 
deschizătura pe care o crease în mal. Dar cum aveau să își 
găsească apoi drumul spre ieșire? Urmau să fie prinse în 
capcană cel puţin încă o vreme. 

Incepea să întrevadă o soluţie la problema alimentelor. 


Pescuitul cu cârlig și fir era o metodă lentă și nesigură de a 
face rost de mâncare. Pescarii din Combe își confecţionau plase 
mari și navigau în ambarcaţiuni până în locurile în care peștii 
înotau în bancuri de câte o mie sau mai mult. Dar mai era și o 
altă cale. 

Edgar văzuse capcane pentru pești, în formă de coșuri, și se 
gândi că ar putea să facă și el una. Se duse în pădure și adună 
mai multe nuiele lungi, verzi și flexibile din tufișuri și arbuști. 
Apoi se așeză pe pământ în faţa fermei și începu să îndoaie 
crenguţele în forma pe care și-o amintea. 

Erman îl văzu și spuse: 

— Când termini cu joaca, ai putea să ne ajuţi la câmp. 

Edgar confecţionă un coș mare, cu o gură îngustă. Avea să 
prindă peștii în același fel în care o făcea și iazul, făcându-le 
intrarea ușoară și ieșirea dificilă - dacă funcţiona. 

ÎI termină în seara aceea. De dimineaţă, se duse la grămada 
de gunoi a tavernei, căutând ceva ce putea folosi ca momeală. 
Găsi un cap de găină și două picioare de iepure în 
descompunere și le așeză pe fundul coșului. 

Adăugă o piatră pentru stabilitate, apoi scufundă capcana în 
iazul pe care îl făcuse. 

Se forță să-l lase acolo unde se afla, fără să-l verifice, timp de 
douăzeci și patru de ore. 

În dimineaţa următoare, când pleca de la fermă, Eadbald îl 
întrebă: 

— Unde te duci? 

— Să-mi verific capcana pentru pești. 

— Asta meștereai aici? 

— Nu știu dacă va funcţiona. 

— Vin și eu să văd. 

Îl urmară cu toţii - Eadbald, Erman și Cwenburg cu bebelușul. 

Edgar intră în iaz, care era adânc până la brâu. Nu mai era 
sigur unde scufundase capcana și trebui să se aplece și să 
pipăie prin noroi. Era posibil chiar să se fi deplasat peste noapte. 

— Ai pierdut-o! îl luă în râs Erman. 

Nu putea să o fi pierdut - iazul nu era suficient de mare. Dar 
data viitoare avea să își însemneze locul cu un fel de baliză, 
probabil o bucată de lemn legată de coș cu o sfoară suficient de 
lungă cât să permită lemnului să plutească la suprafaţă. 

Dacă avea să mai existe o dată viitoare. 


În sfârșit, mâinile sale dădură peste coș și trimise spre cer o 
rugăciune mută. 

Găsi gâtul capcanei și o roti, astfel încât intrarea să rămână 
deasupra, apoi o ridică. 

Părea grea și era îngrijorat că putea să se fi înţepenit cumva. 

Cu un efort, o scoase la suprafaţă, cu apa scurgându-se 
printre micile spaţii dintre nuielele împletite. 

După aceea reuși să vadă clar înăuntrul capcanei: era plină de 
tipari. 

Eadbald spuse încântat: 

— Vrei să te uiţi la asta? 

Cwenburg bătu din palme. 

— Suntem bogați! 

— A funcţionat, zise Edgar cu o bucurie profundă. 

Captura asta avea să le permită să mănânce bine timp deo 
săptămână sau mai mult. 

— Văd vreo doi păstrăvi de râu acolo și câţiva pești mai mici 
pe care nu-i pot identifica, spuse Eadbald. 

— Plevușcă va servi ca momeală data viitoare, zise Edgar. 

— Data viitoare? Crezi că poţi să faci asta în fiecare 
săptămână? 

Edgar ridică din umeri. 

— Nu sunt sigur, dar nu văd de ce nu. Poate chiar în fiecare zi. 
În râu sunt milioane de pești. 

— Vom avea mai mult pește decât putem mânca! 

— Atunci vom vinde o parte ca să cumpărăm carne. 

Porniră înapoi spre casă, cu Edgar purtând coșul pe umăr. 

— Mă întreb de ce n-a făcut nimeni așa ceva până acum, zise 
Eadbald. 

— Presupun că proprietarul anterior al fermei nu s-a gândit la 
asta, spuse Edgar. Se gândi puţin, apoi adăugă: Și nimeni din 
locul ăsta nu este suficient de înfometat ca să încerce idei noi. 

Puseră peștele într-un castron mare cu apă. Cwenburg curăță 
și scoase pielea de pe unul mare, apoi îl prăji la foc, pentru 
micul dejun. Brindle mâncă pielea. 

Deciseră să mănânce păstrăvul la cină și să-i pregătească pe 
ceilalți pentru afumat. Ţiparii aveau să fie agăţaţi de grinzi și 
păstraţi pentru iarnă. 

Edgar puse un pește mic înapoi în coș, pe post de momeală, și 
duse capcana în iaz. Se întreba cât de mulţi avea să prindă a 


doua oară. Dacă ar fi fost măcar pe jumătate din cât capturase 
în ziua aceea, urmau să aibă și ceva de vânzare. 

Se așeză și privi la șanț, la mal și la iaz. Rezolvase problema 
inundaţiei și probabil că reușise chiar să se asigure că familia sa 
urma să aibă suficientă mâncare pentru viitorul previzibil. Așa 
că se întrebă de ce nu era fericit. 

Nu-i luă mult timp ca să afle răspunsul. 

Nu voia să fie pescar. Nici fermier. Când își făurise visurile 
pentru viața care îl aștepta, nu se gândise niciodată că marea 
lui realizare avea să fie o capcană pentru pește. Se simţea 
asemenea unui ţipar, înotând în cercuri prin coș și ratând mereu 
ieșirea îngustă. 

Era sigur că avea un talent. Unii oameni știau să lupte, iar alţii 
puteau să recite poeme ore întregi sau puteau să conducă o 
navă ghidându-se după stele. Talentul lui Edgar era să creeze 
forme; pe de altă parte, era legat de numere. Și, undeva acolo, 
se afla o șoaptă intuitivă despre greutăţi și forțe, presiune și 
tensiune, precum și pentru rezistenţa la torsiune, pentru care nu 
exista un cuvânt. 

Fusese o vreme când nu înţelegea că este excepţional din 
acest punct de vedere și, uneori, provocase jigniri, în special din 
partea oamenilor mai în vârstă, spunând lucruri de genul: „Dar 
este evident!” 

Pur și simplu vedea anumite lucruri. Își imaginase ploaia în 
exces care curgea de pe câmp prin șanțul lui și din șanț în râu - 
iar viziunea lui devenise realitate. 

Și putea face mult mai multe. Construise un vas viking, o 
distilerie din piatră și un canal de drenaj, dar toate acestea erau 
doar începutul. Avea un talent care trebuia folosit pentru lucruri 
măreţe. Ştia asta, în felul în care știuse că peștele avea să fie 
prins în capcană. 

Era destinul lui. 


CAPITOLUL 21 
Septembrie 998 


Încercând să-l doboare pe episcop, Aldred juca un joc 
periculos. Toţi episcopii erau puternici, dar Wynstan era nemilos 
și brutal. Abatele Osmund avea dreptate să fie speriat de el. Să-l 
ofensezi însemna să-ți bagi capul în gura leului. 

Dar creștinii făceau genul acesta de lucruri. 

Cu cât se gândea mai mult la asta, Aldred era cu atât mai 
convins că omul potrivit ca să-l acuze pe Wynstan era șeriful 
Den. În primul rând, șeriful era reprezentantul monarhului, iar 
falsificarea era un delict la adresa regelui, a cărui datorie era să 
păstreze moneda solidă. În al doilea rând, șeriful și oamenii lui 
formau un grup de putere care rivaliza cu contele Wilwulf și 
fraţii săi: fiecare îl limita pe celălalt, ceea ce provoca 
animozitate de ambele părți. Aldred era convins că Den îl ura pe 
Wilf. În al treilea rând, judecarea cu succes a unui falsificator de 
rang înalt avea să constituie un triumf personal pentru șerif. 
Asta l-ar fi mulţumit pe rege, care l-ar fi recompensat generos 
pe Den. 

Aldred îl abordă pe Den după slujba de duminică. Făcu să 
pară o întâlnire întâmplătoare a doi dintre bărbaţii importanţi 
din oraș, care schimbau amabilităţi: era interesat să evite 
aparenţa unei conspirații. Zâmbind amabil, spuse încet: 

— Trebuie să discut cu tine în privat. Pot să vin la locuinţa ta 
mâine? 

Ochii lui Den se măriră de surpriză. Avea o inteligenţă ageră 
și, fără îndoială, putea ghici că nu era doar o solicitare de natură 
socială. 

— Desigur, răspunse el pe același ton politicos, de 
conversaţie convenţională. Ar fi o plăcere. 

— După-amiază, dacă te aranjează. 

Acela era momentul în care îndatoririle religioase ale 
călugărilor erau mai lejere. 

— Cu siguranţă. 


— Şi, cu cât știu mai puţini oameni despre asta, cu atât mai 
bine. 

— Înţeleg. 

A doua zi, Aldred se strecură afară din abație după masa de la 
mijlocul zilei, când cetăţenii orașului erau adormiţi, digerându-și 
berbecul și berea, și pe străzi se aflau foarte puţini oameni care 
ar fi putut să-l observe. Acum, când era pe cale să-i spună totul 
șerifului, începea să se îngrijoreze pentru reacţia pe care ar fi 
putut să o aibă acesta. Ar fi avut Den curajul să se ridice 
împotriva lui Wynstan? 

Îl găsi pe Den singur în sala mare, ascuţindu-și cu o piatră 
spada favorită. Aldred își începu povestea cu prima lui vizită la 
Dreng's Ferry: atitudinea neprietenoasă a locuitorilor, atmosfera 
decadentă de la biserică și presimţirea lui cum că ascundeau un 
secret. Den păru intrigat de vizitele trimestriale ale lui Wynstan 
și de darurile pe care le aducea; apoi se amuză la ideea că 
Aldred trimisese pe cineva să-l urmărească pe Wynstan pe la 
casele de plăceri din Combe. Dar când Aldred ajunse la partea 
cu cântărirea monedelor, Den lăsă jos spada și piatra și ascultă 
cu atenţie. 

— E clar că Wynstan și Degbert se duc la Combe ca să 
cheltuiască o parte din banii falsificaţi și să-i schimbe pe ceilalţi 
cu bani autentici într-un oraș mare, unde se face mult comerț și 
unde este mai puţin probabil să fie descoperite falsurile. 

Den dădu din cap. 

— Are sens. Monedele se transmit mai ușor de la o persoană 
la alta într-un oraș mare. 

— Dar monedele trebuie să fie produse la Dreng's Ferry. Ca 
să faci copii perfecte ale matriţelor folosite de monetăriile 
regale, ai nevoie de măiestria unui bijutier - și există un bijutier 
la biserica din Dreng's Ferry. Numele lui este Cuthbert. 

Den era îngrozit și nerăbdător: părea cu adevărat uluit de 
enormitatea crimei. 

— Un episcop! spuse el cu o șoaptă excitată. Falsificarea 
monedelor regelui! Dar era și încântat. Adăugă: Dacă îi dezvălui 
această fărădelege regelui Ethelred, nu-mi va mai uita niciodată 
numele! 

După ce se calmă, Aldred îl făcu să se concentreze asupra 
modului în care aveau să dea lovitura. 


— Trebuie să-l prindem asupra faptului, spuse Den. Trebuie să 
văd materialele, uneltele, procesul. Trebuie să văd cum se 
fabrică monedele false. 

— Cred că se poate aranja asta, spuse Aldred mai încrezător 
decât se simţea. Fac asta la intervale regulate, întotdeauna la 
câteva zile după sfârșitul trimestrului. Wynstan își adună chiriile 
și duce banii autentici la Dreng's Ferry, iar acolo îi transformă în 
de două ori mai multe monede falsificate. 

— Este diabolic. Dar, ca să-i putem prinde, nu trebuie să fie 
avertizaţi. Den căzu pe gânduri. Voi pleca de la Shiring înaintea 
lui Wynstan, astfel încât să nu-i vină ideea că ar putea fi urmărit. 
O să am nevoie de un pretext: o să pretind că mergem să-l 
căutăm pe lronface, să spunem în pădurile de lângă Bathford. 

— Bună idee - am auzit un raport conform căruia s-au furat 
niște capre acolo în urmă cu câteva săptămâni. 

— Atunci, vom putea să ne ascundem în pădurea de lângă 
Dreng's Ferry, la o distanţă suficientă de drum. Oricum, vom 
avea nevoie de cineva care să ne anunţe când ajunge Wynstan 
la biserică. 

— Pot să aranjez asta. Am un aliat în sat. 

— De încredere? 

— Cunoaște deja toată povestea. Este constructorul Edgar. 

— Bună alegere. El a ajutat-o pe lady Ragna la Outhenham. 
Tânăr, dar isteţ. Va trebui să ne avertizeze imediat ce încep să 
producă monedele. Crezi că va face asta? 

— Da. 

— Cred că avem începutul unui plan. Dar va trebui să mă 
gândesc cu atenţie. Vom discuta mai multe mai încolo. 

— Când dorești, șerifule. 

x kx * 

De Sfântul Mihail, pe douăzeci şi nouă septembrie, episcopul 
Wynstan se afla la reședința sa din Shiring și își încasa chiriile. 

Bogăția se scurgea în trezoreria lui toată ziua, oferindu-i o 
plăcere la fel de intensă ca sexul. Şefii satelor din apropiere 
apărură de dimineață, mânând turme de animale, conducând 
căruțe încărcate și cărând saci și cufere cu monede de argint. 
Tributul din locurile mai îndepărtate de Shiring sosea după- 
amiază. Wynstan, în calitate de episcop, era și stăpân al unor 
sate din afara comitatului Shiring, iar aceste plăţi urmau să 
ajungă peste o zi sau două. El socotea toate acestea la fel de 


atent ca un ţăran înfometat care își număra puii din coteţul de 
găini. Mai mult decât orice îi plăceau monedele de argint, pentru 
că le putea duce la Dreng's Ferry, unde se dublau în mod 
miraculos. 

Şeful din Meddock avea cu doisprezece pence mai puţin. Cel 
care nu-și îndeplinise obligaţiile era Godric, fiul preotului, care 
venise să explice. 

— Domnule episcop, vă rog să-mi acordaţi mila voastră plină 
de har, spuse Godric. 

— Lasă asta, unde sunt banii mei? zise Wynstan. 

— Ploaia a fost teribilă, atât înainte, cât și după miezul verii. 
Am o soţie și doi copii și nu știu cum am să-i hrănesc peste 
iarnă. 

Nu era precum calamitatea de anul trecut din Combe, când 
toată lumea din oraș fusese sărăcită. Wynstan spuse: 

— Toţi ceilalţi din Meddock și-au plătit datoriile. 

— Pământul meu se află pe panta vestică și recoltele mele au 
fost luate de ape. Vă plătesc dublu anul viitor. 

— Nu, n-ai să faci asta. O să-mi spui o altă poveste. 

— Vă jur! 

— Dacă aș accepta jurăminte în loc de chirii, eu aș fi sărac și 
voi aţi fi bogaţi. 

— Atunci, ce pot să fac? 

— Împrumută. 

— l-am cerut tatălui meu, preotul, dar el nu are nici un ban. 

— Dacă propriul tău tată te-a refuzat, de ce aș accepta eu? 

— Atunci, ce pot să fac? 

— Fă rost de bani cumva. Dacă nu poţi împrumuta, te vinzi pe 
tine cu familia ta. Mergeţi în sclavie! 

— Vrei să ne iei ca sclavi, domnul meu? 

— Familia ta este aici? 

Godric arătă spre o femeie și doi copii, care așteptau 
neliniștiți în spate. Wynstan spuse: 

— Nevasta ta e prea bătrână ca să valoreze mult, iar copiii tăi 
sunt prea mici. Nu vreau pe nici unul dintre voi. Încearcă 
altceva. Văduva Ymma, blănăreasa, e bogată. 

— Domnul meu... 

— Dispari din faţa mea! Șefule, dacă Godric nu și-a plătit 
datoria până la sfârșitul zilei, găsește un alt ţăran pentru 
pământul de pe pantele vestice. Și asigură-te că noul chiriaș 


înţelege necesitatea unor șanțuri de drenaj. Ăsta este vestul 
Angliei, pentru Dumnezeu! Aici plouă. 

În timpul zilei mai veniră câţiva asemenea lui Godric și 
Wynstan le oferi tuturor același tratament. Dacă ţăranilor li se 
permitea să sară peste plăţi, aveau să apară toţi la zilele 
trimestriale cu mâna goală și cu povești triste. 

Wynstan aduna și chiriile pentru Wilwulf și, alături de el, 
Ithamar ţinea grijuliu două rânduri de socoteli separate. 
Wynstan își lua doar o parte modestă din banii lui Wilf. Episcopul 
era perfect conștient că bogăţia și puterea lui erau amplificate 
de relaţia sa cu contele și nu dorea să pună în pericol această 
relaţie. 

La sfârșitul după-amiezii, Wynstan îi chemă pe servitori ca să 
transporte chiriile în natură ale lui Wilf la domiciliul acestuia, dar 
argintul îl ducea el însuși, pentru că îi plăcea să-l livreze 
personal, astfel încât să pară ca un dar din partea sa. Il găsi pe 
Wilf în sala mare. 

— În cufăr nu mai este așa de mult cum obișnuia să fie înainte 
să-i dai Vale of Outhen soţiei tale, spuse el. 

— Lady Ragna s-a dus acolo acum, zise Wilf. 

Wynstan dădu din cap. Era a treia zi trimestrială în care 
Ragna își aduna personal chiriile. După spectacolul din ziua 
Bunei Vestiri, era clar că ea nu se grăbea să delege această 
sarcină unui subaltern. 

— Este remarcabilă, zise el, vorbind de parcă ar fi apreciat-o. 
Atât de frumoasă și atât de deșteaptă... Înţeleg de ce îi ceri 
sfatul atât de des - deși este femeie. 

Complimentul avea ghimpi. Un bărbat dominat de soţia lui era 
subiectul multor glume, cele mai multe dintre acestea obscene. 
Lui Wilf nu-i scăpă nuanţa, așa că spuse: 

— Cer și sfatul tău și tu nu ești decât un amărât de preot. 

— Adevărat, zâmbi Wynstan, încasând riposta. Se așeză și un 
servitor îi turnă un pahar de vin. L-a făcut de râs pe fiul tău la 
jocul acela cu mingea. 

Wilf făcu o figură acră. 

— Garulf este un prost, îmi pare rău să spun asta. A 
demonstrat asta în Ţara Galilor. Nu e laș - ar lupta chiar și 
atunci când șansele sunt mici. Dar nu e nici general. Noţiunea 
lui despre strategie este să atace în luptă strigând din toate 
puterile. Oricum, oamenii îl urmează. 


Începură să discute apoi despre vikingi. Raidurile din anul 
acela fuseseră mult mai la est, în Hampshire și Sussex, iar 
comitatul Shiring scăpase în mare parte, spre deosebire de anul 
precedent, când Combe și alte locuri de pe domeniul lui Wilf 
fuseseră devastate. În orice caz, Shiring suferise de pe urma 
ploilor neobișnuite din acel an. 

— Poate că Dumnezeu este nemulțumit de oamenii din 
Shiring, spuse Wilf. 

— Probabil pentru că nu dau destui bani bisericii, zise 
Wynstan și Wilf începu să râdă. 

Înainte să revină la locuinţa sa, Wynstan se duse să-și viziteze 
mama. O sărută și se așeză lângă foc. 

— Fratele Aldred s-a dus să-l vadă pe șeriful Den, spuse 
Gytha. 

Wynstan era intrigat. 

— Serios? 

— S-a dus singur și a fost destul de discret. Probabil se 
gândește că n-a observat nimeni, dar eu tot am aflat despre 
asta. 

— E un câine alunecos. S-a dus, pe la spatele meu, la 
arhiepiscopul de Canterbury și a încercat să pună mâna pe 
biserica din Dreng's Ferry. 

— Are vreo slăbiciune? 

— A existat un incident în tinereţea lui, o aventură cu un alt 
călugăr tânăr. 

— Altceva, de atunci? 

— Nu. 

— Este o muniţie utilă, dar dacă acest comportament nu s-a 
mai repetat, atunci nu e suficientă ca să-l dobori. Trăind fără 
femei, mă gândesc că jumătate dintre călugării ăștia și-o trag 
unul altuia în dormitor. 

— Nu mă îngrijorează Aldred, spuse el. L-am zdrobit o dată, 
pot să o fac din nou. 

Gytha însă era neliniștită. 

— Nu înţeleg, se agită ea. Ce ar putea să dorească un călugăr 
de la șerif? 

— Sunt mult mai îngrijorat de căţțeaua normandă. 

Gytha încuviinţă. 

— Ragna e deşteaptă și îndrăzneață. 


— M-a manipulat la Outhenham. Nu sunt mulţi oameni 
capabili de așa ceva. 

— Şi l-a determinat pe Wilf să-l alunge pe șeful grăjdarilor, 
Wignoth, care i-a rănit calul la porunca mea. 

Wynstan oftă. 

— A fost o mare greșeală să-l lăsăm pe Wilf să o ia de 
nevastă. 

— Când aţi negociat asta, speraţi să întăriți tratatul cu contele 
Hubert. 

— A fost mai mult din cauză că Wilf o dorea atât de tare... 

— Ai fi putut să împiedici căsătoria. 

— Ştiu, spuse Wynstan cu regret. Aș fi putut să mă întorc de 
la Cherbourg spunând că am ajuns prea târziu, că era deja 
logodită cu Guillaume de Reims. 

Wynstan se gândi la această explicaţie. De obicei, îi spunea 
mamei sale adevărul: ea era de partea lui în orice situație. Wilf 
abia obținuse numirea mea ca episcop și partea tristă este că n- 
am avut curajul să fac asta. Mi-a fost teamă că-și va da seama 
că am făcut asta. M-am gândit că mânia lui va fi teribilă. De 
fapt, sunt aproape sigur că aș fi putut să scap cu povestea asta. 
Dar atunci nu știam. 

— Nu-ţi face griji în legătură cu Ragna, spuse Gytha. O putem 
manevra. Ea n-are habar de forţele care-i stau împotrivă. 

— Nu sunt chiar atât de convins. 

— În orice caz, ar fi o prostie să acţionăm împotriva ei acum. 
Ea îi ţine inima în palme. Gytha zâmbi cu gura strâmbă. Dar 
dragostea unui bărbat este trecătoare. Lasă-i timp lui Wilf să se 
sature de ea. 

— Cât va dura asta? 

— Nu știu. Ai răbdare. Va veni și vremea noastră. 

— Te iubesc, mamă! 

— Şi eu te iubesc, fiule! 

x kx * 

În unele dimineţi, capcana pentru pești era plină; alteori era 
pe jumătate plină şi ocazional era goală, în afară de ceva 
plevușcă, dar în fiecare săptămână prindeau mai mult decât 
puteau mânca. Atârnară peștii de grinzi, ca să-i afume, până 
când păru că plouă cu ţipari. Într-o vineri, când găsi capcana 
plină, Edgar decise să vândă o parte dintre ei. 


Găsi un băț cam de un metru lungime și prinse de el 
doisprezece ţipari grași, folosind lăstari verzi ca să-i lege, apoi 
se duse la berărie. O găsi pe Ethel, nevasta mai tânără a lui 
Dreng, așezată afară, în soarele de vară târzie, jumulind 
porumbei pentru oala de mâncare cu palmele ei osoase, înroșite 
de muncă. 

— Vrei niște ţipari? o întrebă el. Un bănuţ pentru doi. 

— De unde îi ai? 

— De pe fâneaţa noastră inundată. 

— Bine lucrat. Sunt drăguţi și grași. Da, o să iau doi. 

Intră înăuntru ca să îi ceară bani lui Dreng, iar el ieși 
împreună cu ea. 

— De unde i-ai luat? îl întrebă el pe Edgar. 

— Am găsit un cuib de ţipari într-un copac, spuse Edgar. 

— Impertinent ca întotdeauna, răspunse Dreng, dar îi dădu lui 
Edgar un sfert de penny de argint, iar el își văzu de drum. 

Îi vându doi spălătoresei, Ebba, și patru grăsanei de Bebbe. 
Elfburg, care făcea curăţenie la casa parohială, îi spuse că nu 
avea nici un ban, dar bărbatul ei, Hadwine, plecase în pădure ca 
să culeagă alune și știa o altă modalitate de a-i plăti lui Edgar. El 
îi refuză oferta, dar îi dădu oricum doi ţipari. 

Cu patru bănuţi în buzunarul de la centură, Edgar duse restul 
de pești la preoţi. 

Soţia lui Degbert, Edith, alăpta un bebeluș în fața casei. 

— Arată bine, spuse ea. 

— Îi poţi lua pe toţi patru pentru o jumătate de penny, spuse 
el. 

— Mai bine îl întrebi pe el, spuse Edith, arătând cu o mișcare 
din cap spre ușa deschisă. 

Degbert auzi vocile și ieși. 

— De unde ai ăia? îl întrebă el pe Edgar. 

Edgar își reprimă un răspuns sarcastic. 

— inundația a făcut un iaz pe fâneaţa noastră. 

— Și cine ţi-a spus că poţi să iei pești din el? 

— Peștii n-au cerut voie ca să înoate la ferma noastră. 

Degbert privi spre băţul lui Edgar. 

— Pare că ai vândut câţiva deja. 

Reticent, Edgar spuse: 

— Am vândut opt. 


— Ai uitat că eu sunt stăpânul pământului aici? Voi aţi 
închiriat ferma, nu râul. Dacă vrei să faci un iaz pentru pește, ai 
nevoie de acordul meu. 

— Așa? Mă gândeam că ești stăpânul pământului, nu stăpânul 
râului. 

— Eşti un ţăran needucat, care nu știe nimic. Biserica are un 
înscris care-mi dă mie drepturile de pescuit. 

— De când sunt aici, nu te-am văzut să prinzi un singur pește. 

— Asta n-are importanţă. Ce e scris... e scris. 

— Unde e înscrisul? 

Degbert zâmbi. 

— Așteaptă acolo. Intră în casă și reveni ţinând în mână o 
foaie de pergament împăturită. Uite aici, spuse el arătând spre 
un paragraf: „Dacă cineva ia pește din râu, îi datorează 
diaconului un pește din trei“. 

Rânji. 

Edgar nu se uită la pergament. Nu putea să citească și 
Degbert știa asta. Înscrisul putea să menţioneze orice altceva. 
Se simţi umilit: era adevărat, era un ţăran ignorant. 

Degbert spuse triumfător: 

— Ai luat doisprezece ţipari, așa că îmi datorezi patru. 

Edgar îi dădu băţul cu pești. 

Apoi auzi zgomot de copite și privi în sus, pe deal. Degbert și 
Edith făcură același lucru. Circa zece călăreți goneau la vale, 
spre biserică, și se opriră în dreptul lor. Edgar îl recunoscu pe 
conducătorul grupului, episcopul Wynstan. 

În timp ce Degbert își întâmpina distinsul văr, Edgar se 
îndepărtă pe tăcute. Trecu pe lângă tavernă și traversă câmpul. 
Fraţii lui legau în mănunchiuri spicele de ovăz recoltate, dar el 
nu le vorbi. Trecu pe lângă fermă și se strecură tăcut în pădure. 

Cunoștea bine drumul. Urmă o potecă de cerbi abia vizibilă, 
printre stejari și carpeni, și după vreun kilometru și jumătate 
ajunse într-un luminiș. Acolo se aflau șeriful Den și fratele 
Aldred, împreună cu douăzeci de bărbaţi pe cai. Formau un grup 
formidabil: bărbaţii erau puternic înarmaţi, având săbii, scuturi 
și căști, precum și cai foarte solizi. Doi bărbaţi își scoaseră 
săbiile când apăru Edgar și el îi recunoscu: cel scund, cu aspect 
răutăcios, era Wigbert, iar bărbatul masiv era Godwine. Edgar 
ridică mâinile ca să le arate că nu era înarmat. 

— E în regulă, spuse Aldred, e spionul nostru din cătun. 


Bărbaţii își băgară săbiile în teci. Edgar se strâmbă: nu-i 
plăcea să se considere spion. 

Se chinuise mult cu povestea asta. Falsificatorii urmau să fie 
descoperiţi, iar pedepsele lor aveau să fie crunte. Degbert 
merita tot ceea ce avea să primească, dar Cuthbert? El era un 
bărbat slab, care făcea tot ceea ce i se spunea. Fusese 
constrâns să înfăptuiască o fărădelege. 

Oricum, Edgar avea oroare de nesocotirea legii. Ma era tot 
timpul în dispută cu cei care aplicau legea, dar nu-i înșela 
niciodată. Nesocotirea legii era reprezentată de vikingi, care o 
uciseseră pe Sunni, de lronface, banditul, și de oameni precum 
Wynstan și Degbert, care-i furau pe cei săraci, în timp ce 
pretindeau că le ocrotesc sufletele. Cei mai buni oameni erau 
cei care respectau legea, clerici ca Aldred și nobili ca Ragna. 

Edgar oftă. 

— Da, eu sunt spionul, spuse el. Și episcopul Wynstan tocmai 
a sosit. 

— Bine, zise Den. 

Privi în sus. Cerul era abia vizibil printre frunze, dar lumina 
puternică a zilei se transformase într-o strălucire liniștită de 
după-amiază târzie. 

Edgar răspunse întrebării nerostite a lui Den. 

— Nu vor face mare lucru la forjă astăzi. Le va lua ceva timp 
ca să încingă focul și să topească monedele. 

— Așa că vor începe de mâine. 

— Aș presupune că vor lucra din plin pe la mijlocul dimineţii. 

Den părea neliniștit. 

— Nu putem să ne asumăm riscuri. Poţi să verifici cum 
progresează și să ne anunţi când este momentul potrivit să 
intervenim? 

— Da. 

— O să te lase să intri în atelier? 

— Nu, dar așa o să știu. Uneori, mai vorbesc cu bijutierul în 
timp ce lucrează. Discutăm despre unelte și metale și... 

— Cum o să știi? îl întrerupse Den nerăbdător. 

— Cuthbert nu închide ușa decât atunci când este Wynstan 
acolo. Așa că o să bat la ușă și o să întreb de Cuthbert. Dacă 
sunt întors din drum, înseamnă că sunt în plină acţiune. 

Den fu de acord. 


— Suficient de bine, spuse el. Vino și anunţă-mă! O să fim 
pregătiţi. 

x kx * 

În seara aceea, Wynstan trecu prin cătun și oferi fiecărei 
gospodării câte o şuncă. 

În dimineața următoare, înainte de micul dejun, Cuthbert se 
duse în atelierul său și porni focul cu ajutorul mangalului, care 
ardea la o temperatură mai mare decât lemnul sau cărbunele. 

Wynstan se asigură că ușa exterioară a atelierului era închisă 
și blocată, apoi îl postă pe Cnebba afară, să stea de pază. După 
aceea îi dădu lui Cuthbert un cufăr legat în fier, plin cu monede 
de argint. 

Cuthbert luă un creuzet mare de argilă și îl îngropă în mangal 
până la buză. Pe măsură ce se încălzea, acesta își schimba 
culoarea către roșul soarelui în zorii zilei. 

Scoase cinci livre de cupru, tăiate în felii subţiri dintr-un 
lingou cilindric, având aceeași greutate ca monedele de argint, 
și le amestecă împreună, apoi turnă metalul în creuzet. Aţâţă 
flăcările cu o pereche de foaie, apoi, pe măsură ce metalul se 
topea, îl amesteca constant cu un fel de făcăleţ. Lemnul se 
pârjolea în metalul topit, dar asta nu deranja. Creuzetul de 
argilă continuă să-și schimbe culoarea, devenind apoi de un 
galben strălucitor ca al soarelui la amiază. Metalul topit avea o 
nuanţă mai închisă de galben. 

Pe bancul de lucru așeză într-un șir zece matrițe din lut. Când 
era umplută până la buză, fiecare matriţă conţinea o livră de 
metal topit: Wynstan și Cuthbert stabiliseră acest lucru în urmă 
cu mult timp, după mai multe încercări și greșeli. 

În sfârșit, Cuthbert scoase creuzetul din foc, folosind două 
perechi de clești cu mânere lungi, și turnă amestecul în formele 
de lut. 

Când Wynstan asistase prima dată la acest proces, fusese 
speriat. Falsificarea era o crimă foarte gravă. Orice act care 
submina emiterea monedelor era o crimă la adresa regelui. 
Teoretic, pedeapsa era amputarea unei mâini, dar puteau fi 
impuse și pedepse mai aspre. 

La prima ocazie de acest fel, pe când Wynstan era doar 
arhidiacon, se plimbase în jurul bisericii, intrând și ieșind din 
forjă, privind, fără încetare, să vadă dacă nu se apropia cineva. 


Acum înțelegea că se purtase ca întruchiparea unui om vinovat. 
Dar nimeni nu îndrăznise să-l ia la întrebări. 

Ajunsese să înțeleagă foarte repede că majoritatea oamenilor 
preferau să nu știe despre fărădelegile superiorilor lor, pentru că 
această cunoaștere le putea aduce necazuri; și el întărise acest 
sentiment, cu daruri. Chiar și acum se îndoia că locuitorii 
cătunului ghiciseră ce se întâmpla, de patru ori pe an, la forja lui 
Cuthbert. 

Wynstan spera că nu devenise neglijent, ci doar mai 
încrezător. 

După ce metalul se răci și se întări, Cuthbert întoarse formele 
cu fundul în sus și scoase niște discuri groase de aliaj de cupru 
și argint. Apoi bătu discurile cu ciocanul, făcându-le mai subțiri 
și mai late, până când fiecare umplu un cerc mare, trasat pe 
banc cu precizie, cu ajutorul unor separatoare. Wynstan știa că 
un disc avea să se transforme în două sute patruzeci de monede 
brute. 

Cuthbert confecţionase o preducea cu diametrul precis al unui 
penny, iar acum o folosea ca să taie monedele brute din foaia 
de aliaj. îndepărta cu atenţie fragmentele rămase, ca să fie 
topite din nou. 

Pe bancul de lucru, avea trei obiecte grele, din fier, cu o 
formă cilindrică. Două dintre ele erau ștanţe, gravate cu trudă 
de Cuthbert cu formele celor două feţe ale monedelor regelui 
Ethelred. Ștanţa inferioară, numită scoică, prezenta capul 
regelui văzut din profil, cu inscripţia „Regele englezilor” în limba 
latină. Cuthbert fixă bine piesa în lăcașul ei de pe nicovală. 
Ştanța superioară, numită de obicei preducea, avea o cruce, 
plus semnătura mincinoasă „Bătut de Elfwine din Shiring”, tot în 
latină. Proiectul din urmă cu un an fusese modificat, braţele 
crucii deveniseră mai lungi; o modificare care le făcuse viaţa 
grea falsificatorilor - exact motivul pentru care regele o și 
făcuse. În cealaltă parte a preducelei se formase un capăt în 
formă de ciupercă, de la bătutul excesiv cu ciocanul. 

Al treilea obiect era un colier care ţinea matrița superioară și 
pe cea inferioară perfect aliniate. 

Cuthbert așeză un disc pe scoică, apoi puse colierul peste ea 
și introduse preduceaua în acesta, lăsând-o în jos până când se 
sprijini pe scoică. Apoi dădu o lovitură puternică în preducea cu 
ciocanul său cu cap de fier. 


Ridică preduceaua și scoase colierul. Partea de sus a discului 
de metal era acum imprimată cu crucea. Cuthbert folosi un cuţit 
bont ca să extragă moneda din scoică, apoi o întoarse pentru a 
vedea capul regelui pe cealaltă parte. 

Avea culoarea greșită, pentru că aliajul era mai degrabă maro 
decât argintiu. Dar exista o soluţie simplă la această problemă. 
Folosind cleștele, Cuthbert încălzi moneda în foc, apoi o 
scufundă într-un bol în care se afla vitriol diluat. În timp ce 
Wynstan privea, acidul îndepărta cuprul de la suprafaţa 
monedei, lăsând un fel de strălucire de argint curat. 

Wynstan zâmbi. Bani pe degeaba, se gândi el. Puţine priveliști 
îl încântau mai mult. 

Două lucruri îi produceau bucurie: banii și puterea. lar acestea 
erau, de fapt, același lucru. Îi plăcea să aibă putere asupra 
oamenilor și banii îi confereau acest lucru. Nu-și putea imagina 
cum ar fi putut vreodată să aibă mai multă putere și mai mulţi 
bani decât își dorea. Era episcop, dar dorea să devină 
arhiepiscop; iar după ce dobândea asta, și-ar fi dorit să devină 
cancelarul regelui, poate chiar să devină rege; și chiar și atunci 
și-ar fi dorit mai multă putere și bani. Dar așa era viața, se gândi 
el; puteai să te umpli de mâncare seara și totuși să te trezești 
flămând până la micul dejun. 

Cuthbert așeză din nou creuzetul de argilă în foc și îl umplu cu 
încă o măsură de amestec de monede de argint și cupru. 

In timp ce acesta se topea, el lovi din nou preduceaua și 
scoase o altă monedă. 

— Proaspătă ca sânul unei fecioare, spuse Wynstan 
apreciativ. 

Cuthbert scufundă moneda în vitriol. 

De afară se auzi un zgomot. 

Cuthbert și Wynstan îngheţară și ascultară în tăcere. Apoi 
auziră vocea lui Cnebba, care spunea: 

— Pleacă de aici! 

Un tânăr răspunse: 

— Am venit să-l văd pe Cuthbert. 

— Este Edgar, constructorul, șopti Cuthbert. 

Wynstan se relaxă. 

Afară, Cnebba spuse: 

— Ce treabă ai cu Cuthbert? 

— Să-i dau un ţipar. 


— Poţi să mi-l lași mie. 

— Pot să i-l las și diavolului, dar este pentru Cuthbert. 

— Cuthbert e ocupat. Acum, cară-te! 

— O zi foarte bună și ţie, bunule domn! 

— Câine insolent! 

Așteptară în tăcere, dar nu se mai auzi vreo altă conversaţie 
și, după un minut, Cuthbert își reluă munca. Mări ritmul: 
introducea discurile, lovea preduceaua și extrăgea monedele 
aproape ca o servitoare de la bucătărie care curăța mazăre. 
Adevăratul făuritor de monede, Elfwine de Shiring, lucrând într-o 
echipă de trei, putea să producă aproximativ șapte sute de 
monede pe oră. Cuthbert scufunda monedele maro în acid și se 
oprea din lucru la fiecare câteva minute pentru a recupera noile 
monede argintate. 

Wynstan îl privea fascinat și abia dacă percepea trecerea 
timpului. Partea grea, reflectă el crispat, era cheltuirea banilor. 
Întrucât cuprul nu era la fel de greu precum argintul, monedele 
falsificate nu puteau fi utilizate pentru tranzacţii suficient de 
mari, care să necesite cântărirea monedelor. Dar Wynstan 
folosea monedele lui Cuthbert în berării, în bordeluri și în case 
de jocuri de noroc, unde se bucura să le cheltuiască fără griji. 

Pe când îl privea pe Cuthbert ridicând creuzetul de metal topit 
din foc pentru a doua oară, fu deranjat din reverie de un alt 
zgomot de afară. 

— Ce mai e acum? murmură el iritat. 

Da data asta, tonul lui Cnebba era diferit. Când vorbea cu 
Edgar, părea dispreţuitor; acum, părea uluit și intimidat, ceea 
ce-l făcu pe Wynstan să se agite neliniștit. Cnebba spuse: 

— Cine sunteţi? Vocea sa era puternică, dar neliniștită. De 
unde aţi apărut toţi? De ce vă strecuraţi pe la spatele unui 
bărbat în felul acesta? 

Cuthbert așeză creuzetul pe bancul de lucru și spuse: 

— Oh, lisuse, apără-mă! Cine este? 

Cineva trase de ușă, dar aceasta era bine baricadată. 

Wynstan auzi o voce pe care i se păru că o recunoaște. 

— Mai există o intrare, spuse aceasta. Prin casa principală. 

Ce însemna asta? Numele îi veni în minte într-o clipă: fratele 
Aldred de la abația Shiring. 

Wynstan își aminti cum îi spusese mamei lui că Aldred nu era 
o ameninţare. 


— O să-l răstignesc, murmură Wynstan. 

Cuthbert rămăsese înțepenit, paralizând de frică. 

Wynstan privi rapid în jur. Erau dovezi incriminatoare peste 
tot: metal modificat, matrițe ilegale și monede false. Era 
imposibil să le ascundă pe toate: metalul topit din creuzet nu 
putea fi băgat într-un cufăr. Singura lui speranţă era să 
împiedice vizitatorii să intre în atelier. 

Trecu prin ușa interioară ce ducea spre casa parohială. Clericii 
și familiile lor se aflau răspândiţi prin cameră: bărbaţii discutau, 
femeile pregăteau legumele, copiii se jucau. Toţi ridicară 
privirea brusc când Wynstan trânti ușa. 

O clipă mai târziu, șeriful Den apăru pe intrarea principală. 

El și Wynstan se uitară unul la altul preţ de o clipă. Wynstan 
era uluit și disperat. Era clar că Aldred îl adusese pe Den acolo și 
nu putea exista decât un singur motiv pentru asta. 

„Mama m-a avertizat, se gândi Wynstan, dar eu n-am 
ascultat.” 

Cu efort, își recăpătă sângele rece. 

— Şerif Den! spuse el. Este o vizită surprinzătoare. Intră, ia 
loc, bea o cană cu bere! 

Aldred intră prin spatele lui Den și arătă către ușa de dincolo 
de Wynstan. 

— Atelierul este pe acolo, spuse el. 

Erau urmaţi de doi bărbaţi înarmaţi, pe care Wynstan îi 
cunoștea: Wigbert și Godwine. 

Wynstan avea patru soldaţi. Cnebba păzea ușa exterioară a 
atelierului. Ceilalţi trei își petrecuseră noaptea în grajduri. Unde 
se aflau acum? 

Alţi oameni ai șerifului intrară în casa parohială și Wynstan 
înțelese că nu prea mai conta unde se aflau oamenii lui: erau 
depășiți numeric, fără speranţă. Lașii jalnici probabil că 
predaseră deja armele. 

Aldred se repezi prin cameră, dar Wynstan stătea ferm în faţa 
ușii atelierului, blocându-i calea. Aldred privi spre el, dar i se 
adresă lui Den. 

— Este aici, înăuntru. 

— Dă-te la o parte, domnule episcop! spuse Den. 

Wynstan știa că rangul său nu îl putea apăra. 

— leșiți afară din locul acesta, zise el. Este casa unor preoți. 


Den privi în jur, spre preoţi și familiile lor, toți urmărind 
nemișcați această înfruntare. 

— Nu prea arată a casă de preoţi, spuse Den. 

— O să răspunzi pentru asta în faţa Curţii comitatului, ripostă 
Wynstan. 

— Oh, nu-ţi face griji, o să ajungem la Curtea comitatului cu 
siguranţă, spuse Den. Acum, dă-te la o parte! 

Aldred se strecură pe lângă Wynstan și puse mâna pe ușă. 
Wynstan, furios, îl lovi pe Aldred în față cât putu de tare. Acesta 
căzu pe spate. Pe Wynstan îl dureau încheieturile - nu era 
obișnuit cu luptele cu pumnul - și își frecă mâna dreaptă. 

Den făcu un gest către soldaţii săi. 

Wigbert se apropie de Wynstan. Episcopul era mai mare, dar 
Wigbert părea mult mai periculos. 

— Să nu îndrăznești să atingi un episcop! spuse Wynstan 
furios. Vei atrage blestemul Domnului asupra voastră. 

Oamenii ezitară, dar Den spuse: 

— Un bărbat atât de păcătos ca Wynstan nu poate aduce 
blestemul Domnului, chiar dacă este episcop! 

Tonul lui dispreţuitor îl înnebuni pe Wynstan. 

— Prindeţi-l! spuse Den. _ 

Wynstan se mișcă, dar Wigbert fu mai rapid. Inainte ca 
Wynstan să se poată feri, Wigbert îl apucă, îl săltă de pe 
picioare și îl îndepărtă din fața ușii. Wynstan se luptă degeaba: 
mușchii lui Wigbert erau precum odgoanele navelor. 

Furia lui Wynstan deveni la fel de incandescentă ca metalul 
din creuzetul lui Cuthbert. 

Aldred se repezi în atelier, cu Den și Godwine imediat în urma 
lui. 

Wynstan era încă imobilizat de Wigbert, dar, pentru moment, 
nu avea dorinţa de a se mișca. Experienţa de a fi controlat de 
ofițerul șerifului îi crease un șoc. Wigbert își relaxă ușor 
strânsoarea. 

Wynstan îl auzi pe Aldred spunând: 

— Uită-te la asta: cupru ca să altereze argintul, matrițe ca să 
falsifice monedele regelui și monede noi-nouţe peste tot pe 
banc. Cuthbert, prietene, în ce te-ai băgat? 

— M-au obligat, spuse Cuthbert. Eu voiam doar să fac 
ornamente pentru biserică. 


„Câine mincinos, se gândi Wynstan, erai nerăbdător să faci 
lucrarea asta și te-ai îngrășat de la atâtea profituri!” 

ÎI auzi pe Den spunând: 

— De cât timp te obligă episcopul acesta diabolic să falsifici 
monedele regelui? 

— Cinci ani. 

— Ei bine, acum s-a încheiat! 

Wynstan văzu un râu de monede de argint care-și schimba 
cursul, curgând departe de el, și furia îl copleși. Se desprinse de 
Wigbert cu o smucitură bruscă. 

x kx * 

Aldred se uita uluit la sofisticata fabrică de falsuri care era 
bancul de lucru al lui Cuthbert: ciocanul și foarfecele, creuzetul 
din foc, ştanțele și formele de lut, precum și grămada 
strălucitoare de monede false; în același timp, își freca fața 
acolo unde îl lovise Wynstan, sus, pe obrazul stâng. Apoi auzi 
urletul de furie al lui Wynstan, urmat de o înjurătură de 
surprindere a lui Wigbert, și episcopul năvăli în atelier. 

Avea faţa roșie și salivă pe buze, ca o spumă la gura unui cal 
bolnav, și ţipa obscenităţi ca un nebun. 

Aldred îl mai văzuse furios, dar niciodată ca acum: părea să-și 
fi pierdut controlul. Mugea cu o ură incoerentă și se aruncă 
asupra șerifului Den, care căzu pe spate, pe perete, luat prin 
surprindere. Dar Den, pe care Aldred îl bănuia ca fiind mult mai 
versat în genul acesta de lucruri, ridică un picior și îl lovi pe 
Wynstan puternic în piept, îndepărtându-l și făcându-l să se 
clatine. 

Wynstan se întoarse apoi spre Cuthbert, care se ghemui. 
Atunci, Wynstan apucă nicovala și o ridică, împrăștiind uneltele 
și banii falși. 

Apoi apucă ciocanul cu cap de fier și îl ridică mult deasupra 
capului. Aldred observă că în ochii lui se citea crima și, pentru 
prima dată în viaţa lui, simţi că se află în prezenţa diavolului. 

Godwine se repezi la el curajos. Wynstan își schimbă poziţia și 
își trase braţul în spate, apoi balansă ciocanul în direcţia 
creuzetului cu metal topit, care se afla pe bancul de lucru. Argila 
se sparse și metalul se împrăștie. 

Aldred văzu o stropitură fierbinte aterizând pe faţa lui 
Godwine. Ţipătul de teroare și de agonie al uriașului se curmă 
aproape imediat ce începu. Apoi ceva lovi piciorul lui Aldred, mai 


jos de genunchi. Simţi o durere mai rea decât orice cunoscuse în 
întreaga lui viaţă și leșină. 
XXX 

Aldred ţipă când își reveni și continuă să ţipe timp de câteva 
minute. În cele din urmă, strigătele lui deveniră gemete. Cineva 
îi dădu să bea vin tare, dar asta nu-l făcu decât să se simtă 
ametit, pe lângă faptul că era terorizat. 

Când, în sfârșit, panica se potoli și el reuși să se concentreze, 
se uită la picior. Avea o gaură în pulpă, de mărimea unui ou de 
vrabie, iar carnea îi era arsă și înnegrită. Durea teribil: 
presupunea că metalul care produsese dezastrul se răcise și 
căzuse pe podea. 

Una dintre femeile preoţilor aduse un unguent pentru rană, 
dar el refuză: nu avea de unde să știe ce ingrediente păgâne 
amestecase acolo, creier de liliac, sau vâsc pisat, sau găinaţ de 
păsări. Observându-l pe Edgar, în care avea încredere, îi ceru să 
încălzească niște vin și să-i toarne pe rană, ca să o curețe, apoi 
să găsească o cârpă curată. 

Chiar înainte să leșine, Aldred văzuse un val de metal topit 
aterizând pe faţa lui Godwine. Șeriful Den îi spuse că Godwine 
murise și Aldred putea să înțeleagă de ce. O picătură mică de 
metal topit făcuse imediat o gaură în piciorul lui Aldred, deci 
cantitatea care lovise faţa lui Godwine probabil îl arsese până la 
creier cât ai clipi. 

— l-am arestat pe Degbert și pe Cuthbert, spuse Den. O să-i 
ţin închiși până la proces. 

— Și Wynstan? 

— Am ezitat să-l arestez pe episcop. Nu vreau să-mi pun în 
cap toată conducerea bisericii. Dar nu este cu adevărat necesar: 
este destul de improbabil ca Wynstan să fugă și, dacă face asta, 
o să-l prind. _ 

— Sper că ai dreptate. Il cunosc de mulţi ani și nu l-am văzut 
niciodată stăpânit de o asemenea nebunie. A trecut dincolo de 
ticăloșia obișnuită. Pare să fie posedat. 

Cred că ai dreptate, spuse Den. Asta este un nivel nou al 
maleficului. Dar nu-ţi face griji! L-am prins tocmai la timp. 


CAPITOLUL 22 
Octombrie 998 


Edgar știa că urmau consecinţe. Wynstan n-avea să accepte 
ceea ce se întâmplase. Urma să contraatace și să fie nemilos cu 
cei implicaţi în demascarea crimei sale. Edgar simţea teama ca 
pe o excrescență mică și dură în stomac. Cât de mare era 
pericolul în care se afla? 

Jucase un rol important, dar întotdeauna clandestin. În timpul 
raidului nu fusese la vedere și apăruse la casa parohială 
împreună cu un grup de săteni curioși abia când agitația se 
terminase. Era convins că Wynstan nu îl observase. 

Insă greșea. 

Secretarul lui Wynstan, Ithamar, cel cu faţa rotundă și un păr 
de un blond spălăcit, apăru la Dreng's Ferry la o săptămână 
după raid. După slujbă, el făcu un anunţ administrativ: în 
absenţa lui Debgert, preotul cel mai în vârstă dintre cei rămași 
la biserică, părintele Derwin, era numit diacon interimar. Asta nu 
părea să merite o călătorie de la Shiring, când o scrisoare ar fi 
fost la fel de eficientă. 

In timp ce congregația părăsea mica biserică, Ithamar îl 
abordă pe Edgar, care era împreună cu familia lui: Erman, 
Eadbald, Cwenburg și bebelușul de șase luni, Winnie. Ithamar nu 
se obosi cu politeţuri sau cu vreo conversaţie de circumstanţă. Îi 
spuse lui Edgar pe șleau: 

— Eşti prieten cu fratele Aldred de la abația Shiring. 

Care era adevăratul motiv pentru călătoria lui Ithamar? Edgar 
simţi un fior de teamă. 

— Nu știu de ce spui așa ceva, zise el. 

Erman interveni stupid: 

— Pentru că ești, idiotule! 

Edgar își dorea să-l pocnească în faţă. 

— N-a vorbit nimeni cu tine, Erman, zise el, așa că ţine-ţi 
închisă gura aia tâmpită. Se întoarse spre secretar și adăugă: îl 
cunosc pe călugăr, desigur. 

— l-ai spălat rana după ce a fost ars. 


— Așa cum ar trebui să facă oricine. De ce întrebi? 

— Ai fost văzut împreună cu Aldred aici, la Dreng's Ferry, la 
Shiring și la Combe. lar eu te-am văzut cu el și la Outhenham. 

lthamar spunea doar că Edgar îl cunoștea pe Aldred - asta era 
tot. Ithamar nu părea să știe că el fusese, de fapt, spionul lui 
Aldred. Prin urmare, despre ce era vorba? Se decise să-l întrebe 
direct. 

— Ce vrei să spui cu asta, lthamar? 

— O să fii unul dintre ajutoarele la jurat ale lui Aldred? 

Deci despre asta era vorba. Misiunea lui Ithamar era să 
descopere cine urmau să fie martorii lui Aldred. Edgar se simţi 
ușurat. Putea să fie mult mai rău. 

— Nu mi s-a cerut să jur pentru Aldred, zise el. 

Acesta era adevărul, dar Edgar nu era complet onest. Se 
aștepta să fie solicitat. Când un ajutor la jurat avea cunoștință 
directă despre faptele care se discutau, acest lucru adăuga 
greutate mărturiei sale. Edgar fusese în atelier și văzuse 
metalele, ștanţele și monedele proaspăt bătute, așa că 
jurământul lui era valoros pentru Aldred - și dăunător pentru 
Wynstan. 

lthamar știa acest lucru. 

— Vei fi solicitat aproape sigur, spuse el. Faţa lui, cu trăsături 
aproape copilărești, era contorsionată de răutate. Și când se va 
întâmpla asta, îţi recomand să refuzi. 

Erman vorbi din nou. 

— Are dreptate, Edgar, spuse el. Oamenii ca noi ar trebui să 
se ţină departe de disputele preoţilor. 

— Fratele tău e înţelept, zise Ithamar. 

— Vă mulţumesc amândurora pentru sfat, spuse Edgar, dar 
adevărul este că nu am fost convocat să apar la procesul 
episcopului Wynstan. 

lthamar nu era mulțumit. 

— Amintește-ţi, spuse el fluturând un deget, că diaconul 
Degbert este stăpânul pământului tău. 

Edgar era luat prin surprindere: nu se așteptase la 
ameninţări. 

— Ce vrei să spui cu asta? Se duse mai aproape de Ithamar. 
Cu precizie... 

lthamar părea intimidat și făcu un pas înapoi, dar își luă o 
expresie bătăioasă și zise sfidător: 


— Avem nevoie ca toţi chiriașii noștri să susţină biserica, nu 
să o submineze. 

— N-aș submina niciodată biserica. De exemplu, nu aș 
falsifica monede într-o casă parohială. 

— Nu face pe deșteptul cu mine. Îţi spun că, dacă îţi superi 
proprietarul, el te va evacua de la fermă. 

— lisus să ne aibă în pază! zise Erman. Nu putem să pierdem 
ferma. Abia dacă reușim să ne revenim. Edgar, ascultă-l pe omul 
ăsta! Nu fi prost! 

Edgar se uită la Ithamar, fără să-i vină să creadă. 

— Ne aflăm într-o biserică și tu tocmai ai participat la slujbă, 
spuse el. Îngerii și sfinţii ne înconjoară - invizibili, dar reali. Ei 
știu ce faci tu aici, încerci să împiedici ca adevărul să fie spus și 
protejezi un om malefic de consecinţele crimelor pe care le-a 
săvârșit. Ce crezi că-și șoptesc îngerii acum, în timp ce te 
privesc cum comiţi aceste păcate, cu vinul împărtășaniei încă pe 
buze? 

Eadbald protestă: 

— Edgar, el este preot, nu tu! 

Ithamar păli și se opri un moment, gândindu-se la un răspuns. 

— Protejez biserica și îngerii știu asta, zise el, deși arăta de 
parcă nici el însuși nu putea să creadă așa ceva. Și tu ar trebui 
să faci același lucru. Altfel vei simţi mânia preoţilor Domnului. 

Erman spuse pe un ton de disperare: 

— Trebuie să faci cum îţi zice, Edgar, sau ne vom găsi în 
același punct în care eram în urmă cu cincisprezece luni, fără 
adăpost și făliţi. 

— Am înţeles mesajul, spuse Edgar sec. 

Era derutat și nesigur și nu dorea să arate asta. 

Eadbald interveni: 

— Spune că nu vei depune mărturie, Edgar, te rog! 

— Gândește-te la copilul meu! adăugă Cwenburg. 

— Ascultă-ţi familia, Edgar! spuse Ithamar. 

Apoi se întoarse, cu aerul cuiva care simţea că făcuse tot 
ceea ce se putea. 

Edgar se întreba ce ar fi spus Ma. Acum avea nevoie de 
înţelepciunea ei. Ceilalţi nu-i erau de nici un ajutor. 

— De ce nu vă întoarceţi toţi la fermă? zise el. Vă prind din 
urmă. 

Erman întrebă bănuitor: 


— Ce ai de gând să faci? 

— Mă duc să vorbesc cu Ma, spuse Edgar și se îndepărtă. 

leși din biserică și traversă cimitirul până la locul de odihnă al 
lui Ma. larba de pe mormânt era proaspătă și de un verde 
strălucitor. Edgar rămase la capătul mormântului și își împreună 
mâinile într-un gest de rugăciune. 

— Nu știu ce să fac, Ma, spuse el. 

Închise ochii și își imagină că ea era în viaţă, alături de el, 
ascultând gânditoare. 

— Dacă depun jurământul, o să fim evacuaţi de la fermă. 

Ştia că mama lui nu putea să-i răspundă. Oricum, ea exista în 
memoria lui, iar spiritul ei se afla cu siguranţă prin apropiere, 
așa că îi putea vorbi, în închipuirea lui, dacă își deschidea 
mintea. 

— Exact când începeam să avem câte ceva pus deoparte, 
spuse el. Bani pentru pături, pantofi și carne de vită. Erman și 
Eadbald au lucrat din greu... merită o recompensă. 

El știa că ea era de acord cu asta. 

— Dar dacă cedez cererii lui Ithamar, voi ajuta un episcop 
malefic să scape de justiţie. Wynstan va fi capabil să-și vadă de 
treabă, așa cum a făcut mereu. Știu că tu nu ai vrea ca eu să 
fac asta. 

Explicase totul, clar, se gândea el. 

În mintea lui, ea îi răspunse limpede: 

— Familia are prioritate. Ai grijă de fraţii tăi. 

— Așa că o să refuz să-l ajut pe Aldred. 

— Da. 

Edgar deschise ochii. 

— Ştiam că asta o să spui. 

Se întoarse să plece, dar când făcu asta, ea îi vorbi din nou. 

— Sau ai putea să faci ceva mai deștept, spuse ea. 

— Ce anume? 

Nu primi nici un răspuns. 

— Ce treabă deşteaptă aș putea să fac? spuse el. 

Dar ea nu îi răspunse. 

x x * 

Contele Wilwulf veni în vizită la abația Shiring. 

Aldred fu convocat din scriptoriu de un călugăr novice, care 
veni să-l cheme cu sufletul la gură. 

— Contele este aici! spuse el. 


Aldred trecu printr-un moment de frică. 

— Şi a trimis după abatele Osmund și după tine! adăugă 
novicele. 

Aldred se afla la această abație de pe vremea când tatăl lui 
Wilwulf era conte și nu-și putea aminti ca vreunul dintre ei să fi 
intrat vreodată în abație. Era o treabă gravă. Işi luă un moment 
ca să-și calmeze respiraţia și să-și liniștească pulsul. 

Putea să bănuiască ce anume provocase această vizită 
nemaiauzită. Raidul șerifului la biserica de la Dreng's Ferry era 
singurul subiect despre care se vorbea în tot comitatul și poate 
în tot vestul Angliei. lar atacul asupra lui Wynstan era un afront 
personal adus lui Wilwulf, fratele său. 

În ochii lui Wilwulf, Aldred era probabil cel care provocase 
necazul. 

Ca orice om cu putere, Wilwulf avea să meargă până în 
pânzele albe ca să-și păstreze puterea. Dar ar fi mers atât de 
departe încât să amenințe un călugăr? 

Un conte trebuia să fie perceput ca un judecător corect, altfel 
își pierdea autoritatea morală. Apoi putea să aibă necazuri în 
aplicarea deciziilor sale. Aplicarea acestora putea să fie o treabă 
dificilă pentru un conte. Putea să folosească mica sa suită de 
gărzi personale ca să pedepsească nesupuneri minore, locale, 
sau să ridice o armată - deși asta implica cheltuieli și necazuri 
considerabile - ca să lupte cu vikingii sau să-i atace pe galezi, 
dar era dificil pentru el să stăpânească un curent subteran și 
persistent de nesupunere, existent printre oamenii care își 
pierdeau credinţa în stăpânul lor. Avea nevoie să fie privit cu 
respect. Era oare Wilwulf pregătit să-l atace pe Aldred indiferent 
de consecințe? 

Aldred se simţea puţin ameţit și înghiţea greu. Ştia, când 
începuse să-l investigheze pe Wynstan, că se ridica împotriva 
unor oameni nemiloși, dar își spunea că asta era datoria lui. Era 
ușor însă să-ţi asumi riscuri teoretice. Acum, realitatea venea 
peste el. 

Se târî în sus, pe scări. Piciorul încă îl durea, mai ales atunci 
când mergea. Metalul topit era mai rău pentru carne decât lama 
unui cuțit. 

Wilwulf nu era un bărbat care să fie lăsat să aștepte la ușă și 
intrase deja în camera lui Osmund. Cu pelerina lui galbenă, era 
o prezenţă bătătoare la ochi în mănăstirea dominată de tonuri 


cenușii. Stătea în picioare la capătul patului, cu picioarele 
depărtate și cu mâinile în șolduri, într-o postură clasică de 
agresivitate. 

Abatele era încă țintuit la pat. Stătea ridicat în șezut, cu o 
bonetă de noapte pe cap și cu o expresie de spaimă pe faţă. 

Aldred părea mai încrezător decât era. 

— Bună ziua, domnule conte, spuse el vioi. 

— Intră, călugăre! răspunse Wilwulf, de parcă s-ar fi aflat la el 
acasă, iar ei erau oaspeţii. Cu o notă de satisfacţie, spuse: Cred 
că fratele meu ţi-a învineţit ochiul ăla. 

— Nu îţi face griji! zise Aldred pe un ton intenţionat de 
condescendenţă. Dacă episcopul Wynstan mărturisește și își 
cere iertare, Dumnezeu va avea milă de el pentru violenţa lui 
atât de nepotrivită îndreptată asupra unui preot. 

— A fost provocat! 

— Dumnezeu nu acceptă această scuză, domnule conte. lisus 
ne învaţă să întoarcem și celălalt obraz. 

Wilwulf mormăi exasperat și schimbă subiectul. 

— Sunt extrem de nemulțumit de ceea ce s-a întâmplat la 
Dreng's Ferry. 

— La fel și eu, spuse Aldred, trecând la atac. Un delict atât de 
ticălos împotriva regelui! Ca să nu mai menţionez uciderea 
omului șerifului, Godwine. 

Osmund spuse timorat: 

— Liniște, Aldred, lasă-l pe conte să vorbească! 

Apoi se deschise ușa și intră Hildred. 

Wilwulf păru iritat de ambele întreruperi. 

— Nu te-am chemat și pe tine! îi spuse el lui Hildred. Cine 
ești? 

Osmund răspunse la întrebare: 

— Acesta este trezorierul Hildred, pe care l-am numit abate 
interimar pe durata bolii mele. Ar trebui să asculte orice ai avea 
de spus. 

— Prea bine! Wilwulf reluă discuţia de unde rămăsese. A fost 
comisă o crimă și lucrul acesta este rușinos, acceptă el. Dat 
acum, întrebarea este ce trebuie făcut. 

— Dreptate, spuse Aldred. Evident. 

— Taci din gură! spuse Wilwulf. 

Osmund vorbi pe un ton rugător: 

— Aldred, nu faci decât să înrăutăţești lucrurile pentru tine. 


— Să le înrăutăţesc? spuse Aldred indignat. Nu eu am 
probleme. Nu eu am falsificat moneda regelui. Acela este fratele 
lui Wilwulf. 

Contele se afla pe teren nesigur. 

— Nu sunt aici ca să discut despre trecut, spuse el evaziv. 
Întrebarea, așa cum spuneam mai devreme, este ce avem de 
făcut acum. Se întoarse spre Aldred și continuă: Şi nu spune din 
nou „dreptate”, că îţi zbor capul chel de pe gâtul ăla subţire. 

Aldred tăcu. Nu era nevoie să sublinieze că era nedemn 
pentru un nobil să amenințe cu violența personală un călugăr, 
ca să nu spunem mai mult. 

Wilwulf păru să înţeleagă că se coborâse de la nivelul său și 
schimbă tonul. 

— Datoria noastră, abate Osmund, spuse el, flatându-l pe 
abate pentru că îl situa la același nivel cu el, este să ne 
asigurăm că acest incident nu aduce prejudicii autorităţii 
nobilimii sau bisericii. 

— Chiar așa, spuse Osmund. 

Aldred considera mersul discuţiei de rău augur. Amenințarea 
lui Wilwulf era un lucru obișnuit; dar când părea conciliant, era 
sinistru. 

—  Falsificarea a încetat, spuse Wilwulf. Stanţele au fost 
confiscate de șerif. Ce rost mai are procesul? 

Aldred aproape că se înecă: insolenţa era uluitoare. Să nu 
existe un proces? Era scandalos. 

Wilwulf continuă: 

— Procesul nu va realiza nimic altceva în afară de a dezonora 
un episcop, care se întâmplă să fie și fratele meu vitreg. 
Gândește-te cât de mult bine s-ar face dacă nu s-ar mai vorbi 
despre acest incident! 

„Bine pentru fratele tău malefic”, se gândi Aldred. 

Osmund trăgea de timp. 

— Îţi înţeleg argumentul, domnule conte. 

— Îţi pierzi timpul aici, Wilwulf, spuse Aldred. Orice am zice 
noi, șeriful nu va fi niciodată de acord cu această propunere. 

— Poate, spuse Wilwulf. Dar ar putea să fie descurajat dacă îţi 
retragi sprijinul. 

— Ce vrei să zici exact? _ 

— Presupun că el va dori ca tu să fii unul dintre martorii lui. Ii 
cer să refuzi - pentru binele bisericii și al nobilimii. 


— Trebuie să spun adevărul. 

— Există momente în care adevărul este mai bine să rămână 
nespus. Chiar și călugării știu acest lucru. 

Osmund interveni rugător: 

— Aldred, e mult adevăr în ceea ce spune contele. 

Aldred respiră adânc. 

— Să ne imaginăm că Wynstan și Degbert ar fi niște preoţi 
dedicați, care-și sacrifică vieţile în serviciul lui Dumnezeu și se 
abțin de la poftele cărnii; iar ei au făcut o greșeală stupidă, care 
ameninţă să pună capăt carierelor lor. Atunci, da, am putea să 
discutăm dacă pedeapsa ar face mai mult rău decât bine. Dar ei 
nu sunt genul acesta de preoţi, nu-i așa? Aldred făcu o pauză, 
de parcă ar fi așteptat ca Wilwulf să răspundă la întrebare, dar, 
înţelept, contele nu spuse nimic. Aldred continuă: Wynstan și 
Degbert au cheltuit banii bisericii în berării, localuri de jocuri de 
noroc și bordeluri și foarte mulţi oameni știu acest lucru. Dacă ei 
ar fi excomunicați mâine, acest lucru ar face doar bine 
autorităţii nobilimii și bisericii. 

Wilwulf părea furios. 

— Nu vrei să-ţi faci un dușman din mine, frate Aldred! 

— Cu siguranţă nu vreau, răspunse Aldred, cu mai multă 
sinceritate decât ar fi vrut. 

— Atunci, fa cum îţi spun și retrage-ţi sprijinul! 

— Nu. 

— la-ţi ceva timp de gândire, Aldred! zise Osmund. 

— Nu. 

Hildred vorbi pentru prima oară. 

— Nu te vei supune autorităţii, așa cum ar trebui să facă un 
călugăr, și nu vei dovedi supunere faţă de abate? 

— Nu, spuse Aldred. 

x kx * 

Ragna era însărcinată. 

Încă nu spusese nimănui, dar era sigură. Cat ghicise, probabil, 
dar nimeni altcineva nu știa. Ragna ţinea secretul pentru ea - un 
nou trup creștea în interiorul ei. Se gândea la asta în timp ce se 
plimba, ordonându-le oamenilor să curețe, să spele și să repare, 
păstrând locul în funcţiune, asigurându-se că nu era nimic care 
să-l deranjeze pe Wilf. 

Știa că aducea ghinion să le spună oamenilor prea devreme. 
Multe sarcini se terminau cu un avort spontan. In cei șase ani 


care trecuseră între nașterea Ragnei și cea a fratelui ei, mama 
lor pierduse mai multe sarcini. Ragna n-avea să facă anunţul 
decât atunci când umflătura avea să devină prea mare ca să 
mai poată fi ascunsă de faldurile rochiei. 

Era încântată. Nu visase niciodată cu ochii deschiși să aibă un 
copil, așa cum făceau multe fete, dar acum, când trăia asta, 
descoperea că își dorea să strângă în braţe și să iubească o 
mică făptură vie. 

Era mulţumită și pentru că își îndeplinea rolul în societatea 
engleză. Era o femeie nobilă, măritată cu un nobil, și era datoria 
ei să dea naștere unor urmași. Asta i-ar fi descurajat dușmanii și 
ar fi întărit legătura ei cu Wilf. 

Dar era și speriată. Nașterea era periculoasă și dureroasă, 
toată lumea știa acest lucru. Când o femeie murea tânără, se 
întâmpla de obicei din cauza unei nașteri dificile. Ragna o avea 
pe Cat alături de ea, dar Cat nu născuse niciodată. Ragna își 
dorea ca mama ei să se fi aflat acolo. Oricum, în Shiring exista o 
moașă bună: Ragna o cunoscuse, era o femeie calmă, 
competentă, cu părul alb, numită Hildithryth și cunoscută drept 
Hildi. 

In același timp, era încântată că păcatele lui Wynstan îl 
ajungeau din urmă, în sfârșit. Falsul era, fără îndoială, doar unul 
dintre delictele sale, dar era cel care fusese descoperit și ea 
spera la o pedeapsă severă. Poate că această experienţă avea 
să înlăture aroganţa episcopului. Il felicita pe Aldred în sinea ei 
pentru că-l descoperise. 

Acesta era primul proces important, de când ajunsese în 
Anglia, și era nerăbdătoare să înveţe mai multe despre sistemul 
legislativ de acolo. Ştia că era diferit de cel din Normandia. Aici 
nu se aplica principiul biblic „ochi pentru ochi și dinte pentru 
dinte”. Pedeapsa pentru crimă era, de obicei, o amendă plătită 
familiei victimei. Preţul crimei era numit „preţul sângelui” și 
varia în funcţie de statutul social și de bogăţia celui ucis: un 
nobil valora șaizeci de livre de argint; un ţăran obișnuit, zece 
lire. 

Află mai multe atunci când Edgar veni să o viziteze. Sorta 
mere pe o masă, alegându-le pe cele bătute, care nu rezistau 
peste iarnă, astfel încât să o poată învăţa pe Gilda, servitoarea 
de la bucătărie, care era cea mai bună metodă pentru a face 


cidru, și îl văzu pe Edgar intrând pe poarta principală și 
traversând incinta, o siluetă robustă, mergând cu pas încrezător. 

— Te-ai schimbat, spuse el cu un zâmbet imediat ce o văzu. 
Ce s-a întâmplat? 

Era receptiv, desigur, mai ales la forme. 

— Am mâncat prea multă miere englezească, spuse ea. 

Era adevărat: era mereu înfometată. 

— Arăţi foarte bine așa. Amintindu-și de maniere, adăugă: 
Dacă îmi este permis să spun așa ceva, doamna mea. 

Stătea de cealaltă parte a mesei și o ajuta să aleagă merele, 
manevrându-le cu blândeţe pe cele bune și aruncându-le pe 
cele proaste într-un butoi. Ea îl simţi îngrijorat în legătură cu 
ceva și spuse: 

— Te-a trimis Dreng să cumperi provizii? 

— Nu mai sunt servitorul lui Dreng. Am fost dat afară. 

Poate că dorea să lucreze pentru ea. Ei îi cam plăcea ideea. 

— De ce ai fost dat afară? 

— Când a fost adusă înapoi Blod, a bătut-o atât de rău, încât 
am crezut că o s-o omoare, așa că am intervenit. 

Edgar încerca mereu să facă ceea ce era corect, reflectă ea. 
Dar în ce necaz se băgase? 

— Poţi să te întorci la fermă? întrebă ea; poate că asta îl 
frământa. Dacă îmi aduc bine aminte, nu e prea productivă. 

— Nu e, dar am făcut un iaz de pești, iar acum avem destulă 
mâncare și ne mai rămâne și câte ceva de vândut. 

— Şi Blod e în regulă? 

— Nu știu. l-am spus lui Dreng că o să-l omor dacă îi mai face 
rău din nou și poate că asta îl va face să se gândească de două 
ori înainte să o mai bată. 

— Ştii, am încercat să o cumpăr, ca să o salvez de el, dar 
Wynstan m-a împiedicat. 

El dădu din cap. 

— Că tot vorbim de Wynstan... 

Ragna observă că el se încordase și presupuse că ceea ce 
urma să spună era adevăratul motiv al vizitei. 

— Da? 

— L-a trimis pe Ithamar să mă ameninte. 

— Cu ce te-a ameninţat? 

— Dacă depun mărturie la proces, familia mea va fi evacuată 
de la fermă. 


— Din ce motiv? 

— Biserica are nevoie de chiriași care îi susţin pe clerici. 

— Este scandalos! Ce vei face? 

— Vreau să-l sfidez pe Wynstan și să depun mărturie pentru 
Aldred. Dar familia mea are nevoie de o fermă. Acum am o 
cumnată și o nepoată de șase luni, plus fraţii mei. 

Ragna putea să înțeleagă ce îl măcina și simţi simpatie pentru 
el. 

— Inţeleg. 

— Din acest motiv am venit la tine. În Vale of Outhen trebuie 
să se întâmple destul de des ca o fermă să devină liberă. 

— De câteva ori pe an. De obicei se găsește un fiu sau un 
ginere care să o preia, dar nu întotdeauna. 

— Dacă aș ști că pot să mă bazez pe tine și că îi vei da o 
fermă familiei mele, aș fi unul dintre cei care vor depune 
mărturie pentru Aldred și l-aș sfida pe Wynstan. 

— O să vă dau o fermă dacă sunteţi alungaţi, răspunse ea 
fără ezitare. Sigur că o să fac asta. 

Ea îi văzu umerii ridicându-i-se de ușurare. 

— Mulţumesc, spuse el. Nu ai idee cât de mult... 

Spre surpriza ei, ochii lui căprui se umplură de lacrimi. 

Se întinse peste masă și îi luă mâna. 

— Poţi să te bazezi pe mine, spuse ea. 

Îi tinu mâna încă un moment, apoi îi dădu drumul. 

XXX 

Hildred îl încolţi pe Aldred la întâlnirea de capitul. 

Capitulul era acel moment al zilei în care călugării își 
aminteau de originile lor democratice. Toţi erau fraţi, egali în 
fața Domnului și egali la conducerea abației. Asta intra în 
conflict direct cu jurămintele lor de supunere, așa că nici unul 
dintre principii nu era respectat în totalitate. Zi de zi, călugării 
făceau ceea ce le spunea abatele să facă; dar la capitul se 
așezau în cerc și decideau asupra problemelor majore de 
principiu în calitate de egali - inclusiv alegerea unui nou abate 
când cel vechi murea. Dacă nu se ajungea la un consens, 
treceau la vot. 

Hildred începu prin a spune că adusese în faţa călugărilor o 
problemă care îl mâhnea atât pe el, cât și pe sărmanul abate 
Osmund, aflat pe patul lui de bolnav. Apoi le relată vizita lui 
Wilwulf. În timp ce el spunea povestea, Aldred privea în jur, la 


feţele călugărilor. Nici unul dintre cei bătrâni nu părea surprins 
și Aldred înţelese că Hildred își asigurase anterior sprijinul lor. 
Cei mai tineri păreau surprinși și șocați. Ei nu fuseseră 
avertizați, de teamă că asta i-ar fi putut oferi lui Aldred o șansă 
să-și pregătească apărarea. 

Hildred încheie prin a spune că el convocase acel capitul 
pentru că rolul lui Aldred în investigația lui Wynstan și în 
procesul care urma era o chestiune de principiu. 

— Pentru ce se află abația aici? spuse el. Care este rolul 
nostru? Suntem aici ca să jucăm un rol în luptele pentru putere 
dintre nobili și preoțimea de rang înalt? Sau datoria noastră este 
să ne retragem din lume și să-l venerăm pe Dumnezeu în liniște, 
ignorând furtunile vieţii pământești, care se dezlănţuie în jurul 
nostru? Abatele i-a cerut lui Aldred să nu ia parte la proces și 
Aldred a refuzat. Eu cred că fraţii adunaţi aici au dreptul să 
judece care este voinţa lui Dumnezeu pentru abația noastră. 

Aldred observă că exista o tendinţă către un acord general. 
Chiar și cei care nu fuseseră bătuţi la cap anterior de Hildred 
gândeau că ei, călugării, nu ar fi trebuit să fie implicaţi în 
politică. Însă cei mai mulţi călugări îl plăceau pe Aldred mai mult 
decât pe Hildred, dar le plăcea și viaţa liniștită. 

Cu toţii păreau să aștepte ca el să vorbească. Era ca o luptă 
de gladiatori, se gândi Aldred. El și Hildred erau călugării cei mai 
influenţi de la abație. Unul dintre ei avea să ia locul lui Osmund 
mai devreme sau mai târziu. Această încleștare putea să facă 
diferenţa pentru bătălia finală. 

Avea să își prezinte punctul de vedere, dar se temea că prea 
mulţi dintre călugări se hotărâseră deja. Rațiunea ar fi putut să 
nu fie de ajuns. 

Se decise să ridice miza. 

— Sunt de acord cu cea mai mare parte a celor spuse de 
fratele Hildred, începu el. Într-o dispută era întotdeauna înţelept 
să arăţi respect față de oponentul tău: oamenilor nu le plăcea 
antipatia. Aceasta este, într-adevăr, o chestiune de principiu, o 
întrebare despre rolul călugărilor în lume. Și știu că Hildred este 
sincer în îngrijorarea lui pentru abația noastră. Asta bătea deja 
spre zona îndepărtată a generozităţii și Aldred decise că era de 
ajuns. Oricum, permiteţi-mi să vă ofer un punct de vedere ușor 
diferit. 

Acum, încăperea era tăcută și toți erau nerăbdători. 


— Călugării trebuie să fie îngrijoraţi pentru această lume, ca 
și pentru cea viitoare. Ni se spune să ne pregătim o comoară 
pentru ceruri, dar facem asta prin lucrările bune de aici, de pe 
pământ. Trăim într-o lume plină de cruzime, de ignoranță și de 
durere, dar noi încercăm să o facem mai bună. Când răul se 
petrece în fața ochilor noștri, nu putem rămâne tăcuţi. Cel 
puţin... eu nu pot. Făcu o pauză, pentru efect. Mi s-a cerut să 
mă retrag din proces. Refuz. Nu aceasta este voinţa Domnului 
pentru mine. Vă cer vouă, fraţii mei, să-mi respectaţi decizia. 
Dar dacă voi hotărâți să mă excludeţi din această abație, atunci, 
desigur, voi fi nevoit să plec. Privi în jurul lui. Pentru mine, aceea 
va fi o zi de tristeţe. 

Erau șocați cu toţii. Nu se așteptaseră ca el să transforme 
asta într-o problemă de demisie. Nimeni nu dorea să meargă 
atât de departe - poate cu excepţia lui Hildred. 

Se lăsă o tăcere îndelungată. Ceea ce avea nevoie Aldred era 
ca unul dintre prietenii lui să sugereze un compromis. Dar nu 
avusese nici o ocazie să aranjeze asta din timp, așa că trebuia 
să spere că unul dintre ei avea să se gândească la ceva de 
capul lui. 

Până la urmă, fratele Godleof, taciturnul fost văcar, fu cel care 
își dădu seama. 

— Nu e nevoie de expulzare, spuse el cu concizia 
caracteristică. Un bărbat nu ar trebui să fie obligat să facă ceea 
ce el crede că este greșit. 

Hildred rosti indignat: 

— Şi cum rămâne cu jurămintele de supunere? 

Godleof făcea economie de cuvinte, dar nu era lipsit de 
inteligenţă și putea să-i facă faţă lui Hildred într-o dispută. 

— Există limite, spuse el simplu. 

Aldred observă că mulţi dintre călugări erau de acord cu acest 
lucru: supunerea lor nu era absolută. Simţea, judecând după 
starea de spirit generală, că mulţi înclinau spre partea sa. 

Spre surpriza lui Aldred, colegul său de la scriptoriu, bătrânul 
scrib Tatwine, ridică mâna. Aldred nu-și amintea ca el să mai fi 
vorbit vreodată la capitul. 

— Nu am ieșit din perimetrul abației de mai bine de douăzeci 
și trei de ani, spuse Tatwine. Dar Aldred s-a dus la Jumieges. 
Asta nici măcar nu este în Anglia! Și a adus niște volume 
minunate, cărţi pe care nu le mai văzusem până atunci. 


Minunate! Vedeţi, există mai multe feluri în care cineva poate să 
fie călugăr. Zâmbi și clătină din cap, ca și cum ar fi fost de acord 
cu sine însuși. Mai mult de o singură cale. 

Călugării mai bătrâni erau mișcaţi de intervenţia lui, mai ales 
că era atât de rară. Și Tatwine lucra zilnic cu Aldred: asta făcea 
ca părerea lui să aibă greutate. 

Hildred știa că era învins și nu forță nota pentru un vot. 

— Dacă acest capitul este hotărât să ierte nesupunerea lui 
Aldred, spuse el, încercând să-și ascundă enervarea sub masca 
toleranţei, atunci sunt convins că abatele Osmund nu va dori să 
insiste pentru altceva. 

Cei mai mulţi călugări clătinară din cap în semn de acord. 

— Atunci, să trecem mai departe, spuse Hildred. Inţeleg că a 
existat o plângere cu privire la o pâine mucegăită... 

x kx X 

În ziua dinaintea procesului, Aldred şi Den împărțeau o cană 
cu bere și își recapitulau perspectivele. Den spuse: 

— Wynstan a făcut tot ce i-a stat în puteri ca să-i submineze 
pe martori, dar nu cred că a reușit. 

Aldred clătină din cap. 

— L-a trimis pe Ithamar să-l amenințe pe Edgar cu evacuarea, 
dar Edgar a convins-o pe Ragna să-i promită o fermă, dacă va fi 
nevoie, așa că este de încredere acum. 

— Şi înţeleg că ţi-ai impus punctul de vedere în capitul. 

— Wilwulf a încercat să-l amenințe pe abatele Osmund, dar, 
până la urmă, în capitul am primit susţinere la limită. 

— Wynstan nu este plăcut de comunitatea religioasă - atrage 
asupra tuturor o proastă reputaţie. 

— Există foarte mult interes pentru cazul acesta - și nu numai 
în Shiring. Vor fi prezenţi mai mulţi episcopi și abaţi și mă aştept 
ca ei să ne susţină. 

Den îi mai oferi lui Aldred o bere. Aldred refuză, dar Den își 
umplu încă o cană. 

— Cum va fi pedepsit Wynstan? întrebă Aldred. 

— O lege spune că trebuie tăiată mâna falsificatorului și 
bătută în cuie pe ușa monetăriei. Dar o altă lege prevede 
pedeapsa cu moartea pentru falsificatorii care lucrează în 
păduri, ceea ce poate să includă și Dreng's Ferry. Și, oricum, 
judecătorii nu citesc mereu cărţile de legi. Adesea, acţionează 


după cum le place, mai ales oamenii de felul lui Wilwulf. Dar mai 
întâi trebuie să obținem condamnarea lui Wynstan. 

Aldred se agită. 

— Nu văd cum ar putea sfatul să nu-l condamne. Anul trecut, 
regele Ethelred i-a obligat pe toţi conții să depună un jurământ 
față de cei doisprezece magnați. Au fost nevoiţi să jure că nu 
vor ascunde nici o persoană vinovată. 

Den ridică din umeri. 

— Wilwulf va încălca acest jurământ. La fel și Wigelm. 

— Dar episcopii și abaţii și-l vor ţine pe al lor. 

— Şi nu există nici un motiv pentru care ceilalţi nobili, care nu 
sunt înrudiţi cu Wilwulf, să-și pună în pericol nemurirea 
sufletului pentru a-l salva pe Wynstan. 

Se va face voia Domnului! spuse Aldred. 


CAPITOLUL 23 
1 NOIEMBRIE 998 


În timpul slujbei dinaintea zorilor, gândurile lui Aldred 
începură să hoinărească. Incercă să se concentreze la rugăciuni 
și la sensul lor, dar nu se putea gândi decât la Wynstan. Aldred 
prinsese un leu de coadă și, dacă nu ucidea bestia, aceasta 
avea să îl ucidă pe el. Eșecul, în ziua aceea, la sfat, ar fi fost o 
catastrofa. Răzbunarea lui Wynstan avea să fie dură. 

Călugării se băgară înapoi în paturi după slujbă, dar se treziră 
în curând din nou pentru Laude. Traversară curtea în aerul rece 
de noiembrie și intrară tremurând în biserică. 

Aldred observă că imnurile, psalmii și lecturile aveau în ele 
ceva care îi amintea de proces. Unul dintre psalmii din astăzi era 
numărul șapte și Aldred cântă cuvintele cu simţire: „Scapă-mă 
de toţi prigonitorii mei și izbăvește-mă, ca să nu mă sfâșie ca un 
leu, care înghite fără să-mi sară cineva în ajutor!” 

Mâncă puţin la micul dejun, dar își goli cana de bere și simţi 
că își dorea mai multă. Inainte de slujba de Terţiu, care era 
despre răstignire, șeriful Den bătu la poarta abației și Aldred își 
îmbrăcă pelerina și ieși. 

Den era însoţit de un servitor care ducea un coș. 

— Totul se află acolo, spuse el. Stanţele, metalul alterat, 
monedele false. 

— Bine. 

Dovezile fizice puteau să fie importante, mai ales dacă cineva 
era pregătit să jure pentru autenticitatea lor. 

Se îndreptară spre reședința contelui - de obicei, Wilwulf 
ţinea sfatul în faţa sălii mari -, dar când trecură pe lângă 
catedrală, fură opriţi de Ithamar. 

— Procesul va avea loc aici, spuse el satisfăcut. La poarta de 
vest a bisericii. 

Den întrebă indignat: 

— Cine a hotărât asta? 

— Contele Wilwulf, desigur. 

Den se întoarse spre Aldred. 


— Asta e lucrătura lui Wynstan. 

Aldred încuviinţă. 

— Le va aminti tuturor despre poziţia înaltă, de episcop, a lui 
Wynstan. Vor fi mai reticenţi să-l condamne în faţa catedralei. 

Den privi spre Ithamar. 

— Este vinovat și putem să dovedim asta. 

— El este reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, spuse 
Ithamar, apoi se îndepărtă. 

Aldred zise: 

— E posibil ca ăsta să nu fie chiar un lucru rău. Probabil mai 
mulţi orășeni vor veni să asculte dezbaterile, iar ei vor fi 
împotriva lui Wynstan: oricine își bate joc de monedă este 
nepopular, întrucât cei care vor sfârși cu monedele false în 
pungile lor vor fi comercianții din oraș. 

Den părea să se îndoiască. 

— Nu cred că sentimentele mulţimii vor avea prea mare 
importanţă. 

Aldred se temea că avea dreptate. 

Orășenii începeau să se adune, iar primii sosiți ocupau locuri 
cu vedere bună. Oamenii erau curioși în legătură cu conţinutul 
coșului lui Den. Aldred îi spuse să îi lase să se uite. 

— Wynstan ar putea încerca să te împiedice să arăţi dovezile 
în timpul dezbaterilor, spuse el. E mai bine dacă toată lumea le 
vede înainte. 

În jurul lor se adunase un grup și Den le răspundea la 
întrebări. Toată lumea auzise deja despre falsuri, dar să vadă 
ștanţele de precizie, monedele perfect imitate și bulgărele mare 
și rece de aliaj maro făcea ca toată povestea să le pară mai 
reală și erau șocați din nou. 

Wigbert, căpitanul oamenilor șerifului, îi aduse pe cei doi 
prizonieri, Cuthbert și Degbert, cu mâinile încătușate și cu 
picioarele legate împreună, astfel încât să nu poată face vreo 
încercare bruscă de fugă spre libertate. 

Apoi sosi un servitor cu scaunul contelui - și perna de pluș 
roșu a acestuia - și îl așeză în faţa ușii mari din lemn de stejar. 
Un preot puse o masă mică alături de scaun și pe aceasta un 
relicvariu - un recipient din argint gravat, ce conţinea relicvele 
unui sfânt - pe care oamenii puteau să jure. 

Oamenii se înghesuiră și aerul deveni tot mai greu de la 
mirosul de bălegar și de trupuri nespălate. In curând sună 


clopotul din turn, care anunţa sfatul, iar magnații regiunii - 
nobili și clerici superiori - se plasară în jurul scaunului încă gol al 
contelui, împingându-i în spate pe oamenii obișnuiți. Aldred se 
înclină spre Ragna când își făcu apariţia și îl salută din cap pe 
Edgar, care era alături de ea. 

După ce notele grave se disipară, un cor din interiorul bisericii 
începu să cânte un imn. Den era furios. 

— Ăsta este un sfat, nu o slujbă! spuse el. Ce crede Wynstan 
că face? i 

Aldred știa exact ce făcea Wynstan. In clipa următoare, 
episcopul ieși prin marea ușă de vest. Purta o robă preoțească 
albă, brodată cu scene biblice, și o pălărie conică, înaltă, cu 
marginile din blană. Făcea tot ce putea pentru ca oamenii să nu- 
| privească de parcă ar fi fost un criminal. 

Wynstan se duse lângă scaunul contelui și rămase în picioare 
alături de acesta, cu ochii închiși și cu mâinile împreunate în 
rugăciune. 

— Este scandalos, fumegă Den. 

— Nu va funcţiona, zise Aldred. Oamenii îl cunosc prea bine. 

În sfârșit, sosi și Wilwulf, cu o mare escortă militară. Aldred se 
întrebă scurt pentru ce adusese o gardă atât de mare. Mulțimea 
tăcu. Undeva se auzi o lovitură de ciocan pe fier; probabil un 
fierar își continua lucrul, în ciuda atracției marelui proces. 
Wilwulf trecu rapid prin mulţime, salutându-i din cap pe 
magnații adunaţi, și se așeză confortabil pe pernă. Era singura 
persoană care stătea pe scaun. 

Procedurile se deschiseră cu jurămintele. Toţi cei care urmau 
să fie acuzaţi, acuzatori sau martori trebuiau să pună mâna pe 
cutia de argint și să jure, în faţa lui Dumnezeu, că aveau să 
spună adevărul, să îi condamne pe cei vinovați și să îi elibereze 
pe cei nevinovaţi. Wilwulf părea plictisit, dar Wynstan privea cu 
atenţie, de parcă ar fi putut să descopere astfel pe cineva care 
jura imperfect. Aldred știa că, de obicei, el era neglijent cu 
detaliile ritualurilor, dar în ziua aceea pretindea că este 
meticulos. 

După ce se încheie, Aldred simţi tensiunea șerifului Den, gata 
să-și înceapă discursul de acuzare. Dar Wilwulf se întoarse spre 
Wynstan și clătină din cap, apoi, spre uimirea lui Aldred, 
episcopul se adresă Curţii. 


— S-a comis o crimă înfiorătoare, spuse el cu vocea bubuind, 
în tonuri de adâncă tristeţe. O crimă, un păcat teribil. 

Den păși în faţă. 

— Așteaptă! strigă el. Este greșit! 

— Nimic nu este greșit, Den! spuse Wilwulf. 

— Eu sunt șeriful și mă aflu aici ca să instrumentez acest caz. 
Falsificarea este un delict împotriva regelui. 

— Vei avea ocazia să vorbești. 

Aldred se agita îngrijorat. Nu reușea să-și dea seama ce 
puneau la cale cei doi fraţi, dar era convins că nu era de bine. 

— Insist! spuse Den. Vorbesc în numele regelui și regele 
trebuie ascultat! 

— Şi eu vorbesc în numele regelui, care m-a numit conte, 
ripostă Wilwulf. Și acum vei închide gura, Den, sau ţi-o voi 
închide eu! 

Den își duse mâna la mânerul sabiei. 

Soldaţii lui Wilwulf se încordară. 

Aldred privi rapid în jur și numără doisprezece soldați: acum 
înţelegea de ce erau atât de mulţi. Den, care nu prevăzuse 
violenţa, îl avea doar pe Wigbert. 

Den făcu aceeași socoteală și își luă mâna de pe sabie. 

— Continuă, episcop Wynstan! spuse Wilwulf. 

Din acest motiv dorea regele Ethelred ca sfaturile să urmeze 
procedurile, reflectă Aldred - pentru ca nobilii să nu poată lua 
hotărâri arbitrare, așa cum tocmai făcuse Wilwulf. Cei care se 
opuneau reformelor lui Ethelred argumentau că regulile nu 
aveau nici o importanţă și că dreptatea era garantată doar dacă 
exista un nobil înțelept, care să-și folosească discernământul. 
Oamenii care spuneau asta erau, de obicei, nobili. 

Wynstan arătă spre Degbert și Cuthbert. 

— Dezleagă-i pe preoţii aceia, spuse el. 

— Sunt prizonierii mei! protestă Den. 

— Sunt prizonierii Curţii, spuse Wilwulf. Dezleagă-i! 

Den fu nevoit să cedeze. Clătină din cap spre Wigbert, care 
desfăcu legăturile. 

Cei doi preoţi păreau acum mai puţin vinovaţi. 

Wynstan ridică din nou vocea, astfel încât să-l audă toată 
lumea. 


— Crima și păcatul se referă la falsificarea monedelor regelui. 
Arătă direct spre Wigbert, care părea uluit. leşi în față! spuse 
Wynstan. Arată Curţii ce se află în coș. 

Wigbert se uită spre Den, care ridică din umeri. 

Aldred era nedumerit. Se așteptase ca Wynstan să încerce să 
ascundă dovezile fizice; și totuși, iată-l cerând să fie prezentate. 
Ce punea la cale? Crease un spectacol elaborat de prefăcută 
inocenţă - dar acum părea să se acuze singur. 

Scoase obiectele din coș unul câte unul. 

— Metalul alterat! spuse el dramatic. Scoica. Preduceaua. 
Colierul. Și, în sfârșit, monedele - jumătate argint, jumătate 
cupru. 

Aldred simţea că magnații adunaţi acolo păreau derutaţi. De 
ce își sublinia Wynstan propria ticăloșie? 

— Şi, mai grav decât orice, strigă Wynstan, acestea i-au 
aparţinut unui preot! 

„Da, se gândi Aldred, ţi-au aparţinut ţie.“ 

Apoi Wynstan arătă dramatic într-o direcţie și spuse: 

— Cuthbert! 

Toată lumea privi spre acesta. 

— Închipuiți-vă surpriza mea... Închipuiţi-vă oroarea mea... 
când am aflat că această crimă odioasă se întâmpla chiar sub 
nasul meu! continuă Wynstan. 

Gura lui Aldred se căscă din cauza șocului. 

Peste mulțime se lăsă o liniște năucită: toți erau uluiţi. Toţi 
crezuseră că Wynstan era făptașul. 

— Ar fi trebuit să știu, spuse Wynstan. Mă acuz singur de 
neglijenţă. Un episcop trebuie să fie vigilent, iar eu am dat greș. 

Aldred își regăsi vocea. 

— Dar tu ai fost instigatorul! strigă el spre Wynstan. 

Episcopul răspunse cu tristeţe: 

— Ah, știam că oamenii răi vor încerca să mă implice pe mine. 
Este greșeala mea. Eu le-am oferit ocazia. 

Cuthbert spuse plângând: 

— Tu mi-ai spus să falsific banii. Eu voiam doar să fac 
ornamente pentru biserică. Tu m-ai obligat să o fac! 

Wynstan își păstră expresia de regret pe chip. 

— Fiule, crezi că păcatul tău va părea mai puţin grav dacă 
pretinzi că superiorii tăi te-au convins să faci asta...? 

— Așa a fost! 


Wynstan scutură din cap cu tristeţe. 

— Nu va merge. Ai făcut ceea ce ai făcut. Așa că nu adăuga 
sperjurul pe lista ta de crime. 

Cuthbert se întoarse spre Wilwulf. 

— Mărturisesc, spuse el nenorocit. Am falsificat monede. Știu 
că voi fi pedepsit. Dar episcopul a inventat tot complotul. Nu-l 
lăsa să scape de acuzaţie! 

Wilwulf spuse: 

— Amintește-ţi că acuzaţia falsă este o problemă gravă, 
Cuthbert. Se întoarse spre Wynstan. Continuă, episcop Wynstan! 

Acesta își îndreptă atenţia către adunarea magnaţilor, care 
priveau toți intrigaţi. 

— Crima a fost bine ascunsă, spuse el. Nici măcar diaconul 
Degbert nu știa ce punea la cale Cuthbert în micul lui atelier, 
lipit de casa parohială. 

Cuthbert zise jalnic: 

— Degbert știa totul! 

— leşi în faţă, Degbert! spuse Wynstan. 

Degbert făcu după cum i se spusese și Aldred observă că 
acum stătea printre magnați, ca și cum ar fi fost unul dintre ei, 
nu un criminal pe care trebuiau să-l judece. 

Wynstan continuă: 

— Diaconul își admite greșeala. La fel ca mine, a fost neglijent 
- dar, în cazul lui, greșeala este și mai gravă, pentru că el se afla 
la biserică în fiecare zi, pe când eu eram doar un oaspete 
ocazional. 

— Degbert te ajuta să cheltuiești banii! spuse Aldred. 

Wynstan ignoră remarca. 

— Am luat asupra mea, ca episcop, sarcina de a-l pedepsi pe 
Degbert. El a fost expulzat de la biserică și i s-a retras titlul de 
diacon. Astăzi este doar un preot simplu și umil, pe care l-am 
luat sub supravegherea mea personală. 

Aldred se gândi: „Și așa se mută de la biserică la catedrală - 
mare privaţiune!” 

Era posibil să se întâmple așa ceva? 

— Asta nu este o pedeapsă pentru un falsificator! strigă Den. 

— Sunt de acord, spuse Wynstan. Dar Degbert nu este 
falsificator. Privi în jurul său și adăugă: Nimeni nu neagă că 
acela care realiza monedele false era Cuthbert. 


Acesta era adevărul, se gândi Aldred cu regret. Nu era 
întregul adevăr, nici pe departe - dar, de fapt, nu era o 
minciună. 

Putea să vadă cum magnații începeau să-și schimbe părerea, 
înclinând spre versiunea evenimentelor prezentată de Wynstan. 
Poate că nu-l credeau - până la urmă, știau ce fel de om era -, 
dar vinovăția lui nu putea să fie dovedită. Şi era episcop. 

Lovitura de maestru a lui Wynstan fusese aceea de a 
instrumenta el însuși cazul, suflându-i astfel șerifului ocazia de a 
spune convingător întreaga poveste: vizitele lui Wynstan la 
Dreng's Ferry după fiecare zi trimestrială, darurile lui pentru 
locuitori, călătoriile la Combe împreună cu Degbert și serile lor 
de cheltuieli în berăriile și bordelurile din oraș. Nimic din toate 
acestea nu ieșise la iveală și, dacă ar fi fost prezentate acum, ar 
fi părut slabe și circumstanţiale. 

Wynstan pariase cu bani falși, dar nimeni nu putea să 
dovedească asta. Victima lui, Monsieur Robert, era căpitanul 
unei nave oceanice și se putea afla acum în orice port al 
Europei. 

Singura hibă din povestea lui Wynstan era faptul că nu 
„descoperise” crima lui Cuthbert până când casa parohială nu 
fusese vizitată de șerif. Cu siguranţă, coincidenţa era prea mare 
pentru ca magnații să o înghită. 

Aldred era pe cale să sublinieze acest lucru când Wynstan i-o 
luă înainte. 

— În toate acestea văd mâna lui Dumnezeu, spuse episcopul 
cu o voce tot mai sonoră, ca un clopot de biserică. Trebuie să fi 
fost o intervenţie divină pentru ca, exact în momentul în care 
descopeream crima lui Cuthbert, șeriful Den să vină la Dreng's 
Ferry - tocmai la timp pentru a-l aresta pe preotul malefic! Slavă 
Cerului! 

Aldred era uluit de tupeul absolut al lui Wynstan. Mâna lui 
Dumnezeu! Omul acesta nu avea nici o îngrijorare cum că ar fi 
putut să fie nevoit să explice asta la Judecata de Apoi? Wynstan 
era în permanentă schimbare. La Combe, nu părea să fie 
altceva decât un sclav al plăcerilor, un cleric care-și pierduse 
disciplina de sine; apoi, când fusese descoperit la Dreng's Ferry, 
devenise posedat, urlând și făcând spume la gură; iar acum era 
din nou sănătos la minte și mai viclean ca niciodată, 
scufundându-se tot mai adânc în păcat. Asta trebuia să fie 


modul în care diavolul își aservea un om, se gândi Aldred - în 
etape, un păcat care ducea la altul, mult mai grav. 

Logica lui Wynstan și încrederea cu care își spusese povestea 
mincinoasă erau atât de copleșitoare, încât Aldred însuși 
aproape că se întreba dacă lucrurile puteau să fie adevărate; și 
vedea pe feţele magnaţilor că și ei erau pe cale să accepte 
povestea, chiar dacă aveau rezerve în sinea lor. 

Wilwulf simţi starea de spirit și găsi nimerit să profite de ea. 

— Întrucât Degbert a fost deja luat în considerare pentru 
pedeapsă, trebuie doar să-i dăm lui Cuthbert o sentinţă. 

— Greșit! strigă șeriful Den. Trebuie să rezolvi acuzaţiile 
împotriva lui Wynstan. 

— Nimeni nu l-a acuzat pe Wynstan. 

— Cuthbert l-a acuzat. 

Wilwulf mimă uluirea. 

— Vrei să sugerezi că jurământul unui preot josnic valorează 
mai mult decât acela al unui episcop? 

— Atunci îl acuz chiar eu pe Wynstan. Când am intrat în casa 
parohială, l-am găsit pe Wynstan în atelier, alături de Cuthbert, 
în timp ce falsificarea era în toi! 

— Episcopul Wynstan a explicat că în momentul acela tocmai 
descoperise crima - prin intervenţia divină, fără îndoială. 

Den se uită în jur, căutând privirile magnaţilor. 

— Vreunul dintre voi crede cu adevărat așa ceva? întrebă el. 
Wynstan se afla în atelier, alături de Cuthbert, în timp ce acesta 
făcea monede false din metalul de bază, dar el abia ce 
descoperise ceea ce se întâmpla? Se întoarse spre Wynstan. Și 
nu ne spune că a fost mâna lui Dumnezeu! Este ceva mult mai 
pământesc, o minciună clară, de modă veche. 

Wilwulf li se adresă magnaţilor: 

— Cred că suntem de acord că această acuzație împotriva 
episcopului Wynstan este maliţioasă și falsă. 

Aldred făcu o ultimă încercare. 

— Regele va afla despre toate astea, evident. Chiar îţi 
închipui că el va crede povestea lui Wynstan? Și ce va simţi el 
față de magnații care i-au exonerat pe Wynstan și pe Degbert și 
nu au pedepsit pe nimeni, în afară de un amărât de preot? 

Magnaţii păreau neliniștiți, dar nici unul nu vorbi în sprijinul lui 
Aldred. Wilwulf spuse: 


— Atunci, Curtea este de acord cu vinovăția lui Cuthbert. Din 
cauza încercării lui păcătoase de a da vina pe doi clerici 
superiori, pedeapsa lui va fi și mai severă decât de obicei. ÎI 
condamn pe Cuthbert să fie orbit și castrat. 

— Nu! strigă Aldred. 

Dar era inutil să mai protesteze. 

Picioarele lui Cuthbert cedară și se prăbuși la pământ. 

— Ocupă-cte de el, șerifule! spuse Wilwulf. 

Den ezită, apoi, reticent, clătină din cap spre Wigbert, care îl 
ridică pe Cuthbert și îl duse de acolo. 

Wynstan vorbi din nou. Aldred se gândea că episcopul 
obținuse deja tot ceea ce își dorea, dar mai urmau și alte drame. 

— Mă acuz singur! spuse Wynstan. 

Wilwulf nu părea surprins, așa că Aldred deduse că și această 
intervenţie, la fel ca tot ceea ce se întâmplase până atunci, 
fusese planificată din timp. 

Wynstan spuse: 

— Când am descoperit crima, am fost atât de înfuriat, încât 
am distrus cea mai mare parte din echipamentul falsificatorului. 
Cu un ciocan, am spart un creuzet înroșit în foc, iar metalul topit 
a zburat prin aer și a omorât un bărbat nevinovat, numit 
Godwine. A fost un accident, dar îmi accept vina. 

Aldred observă că, din nou, Wynstan obținea un avantaj prin 
faptul că se acuza singur; el își punea crima în cea mai 
favorabilă lumină. 

Wilwulf spuse cu gravitate: 

— Ceea ce ai făcut este totuși o crimă. Ești vinovat de ucidere 
ilegală. 

Wynstan își plecă fruntea într-un gest de umilinţă și Aldred se 
întrebă câţi oameni erau prostiți de această atitudine. 

Wilwulf continuă: 

— Trebuie să îi plătești văduvei bărbatului preţul pentru 
crimă. 

O tânără atrăgătoare, cu un copil în braţe, ieși din mulţime, 
părând intimidată. 

— Preţul sângelui pentru un soldat este de cinci livre de 
argint, spuse Wilwulf. 

lthamar ieși în faţă și îi dădu lui Wynstan un mic cufăr din 
lemn. 

Episcopul se înclină spre văduvă și îi dădu cufărul spunând: 


— Mă rog mereu ca Dumnezeu și cu tine să mă iertaţi pentru 
ceea ce am făcut. 

În jurul lui, mulţi dintre magnați dădeau din cap în semn de 
aprobare. Asta îl făcea pe Aldred să își dorească să ţipe. Toţi îl 
cunoșteau pe Wynstan! Cum puteau să creadă că se căia cu 
umilință? Dar remușcarea creștinească pe care o afișa îi făcea 
să uite adevărata lui natură. lar amenda mare era o pedeapsă 
severă, care devia atenţia de la felul în care se eschivase de la o 
acuzaţie mult mai serioasă. 

Văduva luă cutia și plecă, fără să spună nimic. 

„Și așa, se gândi Aldred, cei mari păcătuiesc nepedepsiţi, în 
timp ce oamenii mai mărunți sunt pedepsiţi cu duritate.” Unde 
se regăsea voinţa lui Dumnezeu în acest simulacru de justiţie? 
Dar poate că mai era un mic avantaj de obţinut. Aldred înţelese 
că trebuia să acţioneze atunci, când Wynstan încă se prefăcea 
că este virtuos. Aproape fără să gândească, el spuse: 

— Conte Wilwulf, după tot ce am auzit astăzi aici, este clar că 
lăcașul de cult de la Dreng's Ferry ar trebui să fie închis. 

Era momentul să curețe cuibul acela de șobolani, se gândea 
el, dar nu era nevoie să o spună: implicaţiile erau evidente. 

Văzu un fulger de furie pe faţa lui Wynstan, dar acesta 
dispăru rapid, iar expresia de blândeţe pioasă reveni. 

Aldred continuă: 

— Arhiepiscopul și-a dat deja aprobarea pentru un plan de 
transformare a bisericii de acolo într-o sucursală a abației 
Shiring, aducând acolo călugări. Când a apărut în discuţie prima 
dată, planul a fost lăsat la o parte, dar acesta pare un moment 
bun să fie reanalizat. 

Wilwulf privi spre Wynstan, căutând îndrumare. 

Aldred putea să ghicească la ce se gândea Wynstan: biserica 
nu fusese niciodată prea bogată, iar acum, când operaţiunea de 
falsificare fusese oprită, nu erau prea multe beneficii de obţinut 
de acolo. Fusese o sinecură utilă pentru vărul său, Degbert, dar 
acum Degbert trebuia să fie mutat. Pierderea ei nu-l costa 
aproape nimic. 

Fără îndoială, se gândea Aldred, Wynstan ar fi fost nefericit 
dacă i-ar fi permis să obţină chiar și o victorie atât de măruntă, 
dar trebuia să se gândească și la impresia pe care ar fi lăsat-o 
dacă ar fi încercat să protejeze biserica de acolo. Pretindea că 
fusese șocat și îngrozit de operaţiunea de falsificare, așa că 


oamenii se așteptau să fie fericit să întoarcă spatele unui loc în 
care se întâmplase așa ceva. Dacă își relua opoziţia față de 
planul lui Aldred, oamenii mai sceptici ar fi putut chiar să 
suspecteze că Wynstan dorea să refacă atelierul de falsuri. 

— Sunt de acord cu fratele Aldred, spuse Wynstan. Fie ca 
preoţii să primească alte îndatoriri și biserica să devină o 
mănăstire. 

Aldred îi mulţumi Domnului pentru o porţie de vești bune. 

Wilwulf se întoarse apoi spre trezorierul Hildred. 

— Frate Hildred, asta este încă dorinţa abatelui Osmund? 

Aldred nu era sigur ce avea să spună Hildred. Trezorierul se 
opunea de obicei la tot ceea ce dorea Aldred. Dar de data asta 
se declară de acord. 

— Da, domnule conte, zise el. Abatele este nerăbdător să 
vadă acest plan implementat. 

— Atunci, așa să fie, spuse Wilwulf. 

Dar Hildred nu terminase. 

— Şi, dincolo de asta... 

— Da, frate Hildred? 

— Transformarea bisericii într-o mănăstire a fost ideea lui 
Aldred, iar el a readus-o acum în atenţie. Abatele Osmund s-a 
gândit tot timpul că alegerea cea mai bună pentru poziția de 
stareţ al noii mănăstiri ar fi... chiar fratele Aldred. 

Aldred fu luat prin surprindere. Nu anticipase asta. Și nu și-o 
dorea. Nu avea nici o dorinţă să conducă o mănăstire minusculă, 
în ţara nimănui. Dorea să devină abate de Shiring și să creeze 
un centru de clasă mondială de învăţătură și educaţie. 

Aceasta era calea lui Hildred de a scăpa de el. Cu Aldred 
plecat, Hildred avea să îi urmeze cu siguranţă lui Osmund ca 
abate. 

— Nu, mulţumesc, frate Hildred, nu sunt demn de un astfel de 
post! spuse Aldred. 

Wynstan interveni cu o bucurie abia ascunsă. 

— Sigur că ești demn, frate Aldred, zise el. 

„Și tu mă vrei dispărut din calea ta“, se gândi Aldred. 

Wynstan continuă: 

— Şi, în calitate de episcop, sunt bucuros să-mi dau imediat 
acordul pentru acest post. 

— Nu prea este o promovare - sunt deja bibliotecar al abației. 


— Oh, nu te lăcomi, spuse Wilwulf zâmbind. Asta va da frâu 
liber calităţilor tale de conducător. 

— Este dreptul abatelui Osmund să numească un stareţ. 
Această Curte încearcă să-i uzurpeze drepturile? 

— Sigur că nu, spuse Wynstan alunecos. Dar putem să 
aprobăm propunerea trezorierului Hildred. 

Aldred înţelese că fusese manevrat. Acum, că numirea fusese 
confirmată de oamenii cei mai puternici din Shiring, Osmund n- 
ar fi avut tupeul să răstoarne decizia lor. Era prins în capcană. 
Se gândi: „De ce mi-am închipuit vreodată că aș fi deștept?” 

Wynstan spuse: 

— Acum, ar trebui să subliniez un singur lucru - dacă-mi 
permiţi, frate Wilf... 

Aldred se gândi: „Acum ce mai vrea?” 

— Dă-i drumul, zise Wilwulf. 

— De-a lungul anilor, mai mulţi oameni pioși au donat terenuri 
pentru întreţinerea bisericii de la Dreng's Ferry. 

Aldred avu o presimţire rea. 

— Acele terenuri au fost oferite diocezei Shiring și ele rămân 
în proprietatea catedralei, continuă Wynstan. 

Aldred era scandalizat. Când Wynstan spunea „dioceză” și 
„catedrală”, se referea de fapt la el însuși. 

— Este un nonsens! protestă Aldred. 

Wynstan spuse condescendent: 

— Acord satul Dreng's Ferry noii mănăstiri, ca semn al 
bunăvoinţei mele; dar satul Wigleigh, donat de tine, frate, la 
nunta ta, precum și celelalte terenuri care au susţinut biserica 
rămân în proprietatea diocezei. 

— Este greșit, spuse Aldred. Când arhiepiscopul Elfric a 
transformat Canterbury într-o mănăstire, preoţii care au plecat 
nu au luat cu ei toate bunurile catedralei Canterbury! 

— Sunt cu totul alte împrejurări, zise Wynstan. 

— Nu sunt de acord. 

— Atunci, va trebui să decidă contele. 

— Nu, nu va trebui, spuse Aldred. Asta este o problemă de 
competenţa arhiepiscopului. 

Wilwulf interveni: 

— Eu am intenţionat ca darul meu de nuntă să fie în 
beneficiul bisericii, nu al mănăstirii, și cred că și ceilalți donatori 
au simţit la fel. 


— Nu ai idee ce au simţit ceilalți donatori! 

Wilwulf părea furios. 

— lau decizia în favoarea episcopului Wynstan. 

— Arhiepiscopul va lua decizia, nu tu, insistă Aldred. 

Wilwulf fusese jignit când i se spusese că nu era de 
competenţa lui. 

— Vom vedea, zise el furios. 

Aldred știa ce avea să se întâmple. Arhiepiscopul urma să îi 
ordone lui Wynstan să redea terenurile noii mănăstiri, dar 
Wynstan avea să îl ignore. Wilwulf îl sfidase deja pe rege de 
două ori, prima dată în privinţa tratatului cu contele Hubert și pe 
urmă în privinţa căsătoriei cu Ragna, așa că, acum, Wynstan 
avea să trateze hotărârea arhiepiscopului cu același soi de 
dispreţ. Şi erau prea puţine lucruri pe care un rege sau un 
arhiepiscop le-ar fi putut face în legătură cu un magnat care 
refuza, pur și simplu, să respecte ordinele. 

El văzu că Wilbert vorbea încet cu Den. Wilwulf observă 
discuţia dintre cei doi și întrebă: 

— Este totul pregătit pentru pedeapsă? 

— Da, domnule conte, spuse Den ezitant. 

Wilwulf se ridică în picioare. Înconjurat de soldaţii săi, trecu 
prin mulţime spre centrul pieţei, iar magnații îl urmară. 

În mijlocul pieţei se ridica un stâlp înalt, pentru astfel de 
ocazii. În timp ce toată lumea îl privise pe Wilwulf pe scaunul lui 
și ascultase discuţiile, sărmanul Cuthbert fusese dezbrăcat în 
pielea goală și legat de stâlp atât de strâns, încât nu-și putea 
mișca nici o parte a corpului, nici măcar capul. Toată lumea se 
adună în jurul lui ca să privească. Oamenii din oraș se 
îngrămădeau să vadă mai bine. 

Wilbert scoase o foarfecă mare, cu lamele strălucitoare după 
ascuţirea recentă. Din mulţime se ridică un murmur. Privind 
spre feţele vecinilor săi, Aldred observă cu dezgust că mulţi 
dintre ei erau avizi de sânge. 

Şeriful Den spuse: 

— Dă-i drumul și execută sentinţa contelui! 

Scopul acestei pedepse nu era să omoare răufăcătorul, ci să-l 
condamne la o viaţă de jumătate de bărbat. Wigbert manevră 
foarfecă astfel încât lamele gemene să se închidă peste sacul 
testicular al lui Cuthbert, fără să-i taie însă penisul. 


Cuthbert gemea, se ruga și plângea, iar Aldred simţi că i se 
face rău. 

Dintr-o singură mișcare hotărâtă, Wilbert îi tăie testiculele lui 
Cuthbert. Acesta ţipă și pe picioare începu să-i curgă sânge. 

De nicăieri apăru un câine și, apucând testiculele în falei, o 
luă la fugă, în hohotele de râs ale mulţimii. 

Wilbert lăsă jos foarfecă pătată de sânge. Apoi, stând în 
picioare în faţa lui Cuthbert, își așeză mâinile pe tâmpla 
preotului, atinse pleoapele cu degetele mari și, cu o altă mișcare 
exersată, îi înfipse degetele adânc în ochi. Cuthbert ţipă din nou 
și lichidul din globurile lui oculare sparte se prelinse în jos, pe 
obraji. 

Wilbert desfăcu funia care îl lega pe Cuthbert de stâlp și 
bărbatul căzu la pământ. 

Aldred se uită la faţa lui Wynstan. Episcopul stătea alături de 
Wilwulf și amândoi priveau spre bărbatul care sângera pe 
pământ. 

Wynstan zâmbea. 


CAPITOLUL 24 
Decembrie 998 


Aldred se simţise complet învins doar o singură dată în viața 
lui de până atunci, umilit și descurajat în legătură cu viitorul. 
Asta se întâmplase pe când era novice la Glastonbury și fusese 
prins sărutându-l pe Leofric în grădina de mirodenii. Până atunci, 
fusese o stea printre tineri: cel mai bun la citit, la scris, la cântat 
și la memorarea din Biblie. Dintr-odată, slăbiciunea lui devenise 
subiectul tuturor conversațiilor, discutându-se chiar și în capitul. 
In loc să vorbească pe un ton admirativ despre viitorul lui 
strălucit, oamenii se întrebau unul pe altul ce era de făcut cu un 
băiat atât de depravat. Se simţise ca un cal ce nu putea fi 
încălecat sau ca un câine care-și mușcase stăpânul. Nu-și dorea 
altceva decât să se târască într-o gaură și să doarmă o sută de 
ani. 

lar acum, sentimentul acesta revenise. Toate promisiunile pe 
care și le făcuse ca bibliotecar la Shiring, toate discuţiile despre 
cum avea să devină abate într-o zi nu duceau la nimic. Ambiţiile 
lui - școala, biblioteca, scriptoriul de clasă mondială - erau acum 
doar niște biete visuri. Fusese exilat în cătunul îndepărtat 
Dreng's Ferry și pus să se ocupe de o mănăstire fără nici un ban 
- iar acesta urma să fie sfârșitul poveștii vieţii sale. 

Abatele Osmund îi zisese că era prea pasional. „Un călugăr 
trebuie să-și dezvolte o atitudine de acceptare, îi spusese el 
când își luase rămas-bun de la Aldred. Nu putem îndrepta tot 
răul din lume.” Aldred rămânea treaz noapte de noapte și 
mesteca gândurile despre proces cu amărăciune și dezamăgire. 
Două pasiuni îl distruseseră: la început, dragostea lui pentru 
Leofric, apoi furia îndreptată spre Wynstan. Dar în sufletul lui tot 
nu putea să fie de acord cu Osmund. Călugării n-ar fi trebuit să 
se împace niciodată cu răul. Trebuiau să lupte împotriva 
acestuia. 

Disperarea îl apăsa pe suflet, dar nu-l schilodise. Spusese că 
vechiul lăcaș de cult era o rușine, așa că acum trebuia să-și 
dedice energia pentru a transforma noua mănăstire într-un 


exemplu strălucitor de acţiune demnă de slujitorii Domnului. 
Mica biserică arăta deja diferit: podeaua fusese măturată și 
pereţii văruiţi în alb. Bătrânul scrib Tatwine, unul dintre călugării 
care aleseseră să se transfere la Dreng's Ferry, împreună cu 
Aldred, începuse o pictură murală a scenei nașterii Domnului, o 
scenă a nașterii pentru o biserică renăscută. 

Edgar reparase intrarea. Scosese pietrele arcadei una câte 
una, le cioplise în forma necesară și le amplasase din nou, astfel 
încât să se așeze cu precizie pe razele unei roţi imaginare. Doar 
de atât era nevoie, spunea el, ca să o consolideze. Singura 
consolare a lui Aldred la Dreng's Ferry era că se vedea mai des 
cu tânărul isteţ și fermecător care-i cucerise inima. 

Și casa arăta diferit. Când Degbert și echipa lui plecaseră, 
luaseră cu ei toate obiectele de lux, decoraţiunile pentru pereţi, 
păturile și ornamentele. Acum, locul era simplu, cu un aspect 
utilitar, așa cum ar fi trebuit să fie locuința unor călugări. Dar 
Edgar îl întâmpinase pe Aldred dăruindu-i o lampă pe care o 
confecţionase din stejar, pentru ca, în timp ce mâncau, călugării 
să poată asculta câte un verset citit din Judecata Sfântului 
Benedict sau din vieţile sfinţilor. Fusese făcută cu dragoste și, 
deși aceasta nu era dragostea la care visa uneori Aldred, o 
dragoste cu sărutări, mângâieri și îmbrăţișări nocturne, darul îi 
adusese lacrimi în ochi. 

Aldred știa că munca era cea mai bună consolare. Le spunea 
fraţilor că istoria unei mănăstiri pornea, de obicei, de la călugării 
care își suflecau mânecile și curăţau terenul, iar acolo, la 
Dreng's Ferry, ei începuseră deja să doboare copaci de pe 
versantul împădurit de deasupra bisericii. O mănăstire avea 
nevoie de un teren pentru grădina de legume, de o livadă, de un 
iaz pentru rațe și de o pășune pentru câteva capre și vreo două 
vaci. Edgar le făcuse topoare, forjând lamele la nicovala din 
vechiul atelier al lui Cuthbert, și îi învățase pe Aldred și pe 
ceilalți călugări cum să doboare copaci eficient și în siguranţă. 

Chiriile pe care le lua Aldred din cătun, ca proprietar de teren, 
nu erau suficiente nici măcar ca să-i hrănească pe călugări, așa 
că abatele Osmund fusese de acord să plătească mănăstirii o 
subvenție lunară. Hildred, desigur, susținuse o sumă care era cu 
totul insuficientă. „Dacă nu e destul, te poţi întoarce și putem 
discuta despre asta”, spusese Hildred, dar Aldred știa că, odată 
ce subvenţia fusese stabilită, trezorierul n-avea să fie niciodată 


de acord să o mărească. Rezultatul fusese o alocaţie care putea 
să-i ţină în viaţă pe călugări și să menţină biserica în funcţiune, 
dar nimic în plus. Dacă Aldred dorea să cumpere cărţi, să 
planteze o livadă și să construiască un staul de vaci, trebuia să- 
și găsească singur fondurile. 

Când călugării ajunseseră acolo și priviseră în jur, bătrânul 
scrib Tatwine îi spusese lui Aldred, fără nici o răutate: „Poate că 
Dumnezeu vrea să ne înveţe virtutea umilinţei”. Aldred se 
gândea că Tatwine ar fi putut să aibă dreptate. Umilinţa nu 
fusese niciodată una dintre calităţile lui. 

Duminica, Aldred ţinea slujba în mica biserică. Stătea la altar 
în micul prezbiteriu, iar cei șase călugări care veniseră împreună 
cu el - toţi voluntari - rămâneau în picioare pe două rânduri la 
baza turlei, care servea ca navă. Sătenii se adunau în spatele 
călugărilor, mai tăcuţi decât de obicei și copleșiți de senzaţia 
neobișnuită de pioșenie și disciplină. 

În timpul unei slujbe, de afară se auzi un cal şi în biserică intră 
Wigferth, vechiul prieten al lui Aldred de la Canterbury. Wigferth 
vizita frecvent vestul Angliei, ca să adune chiriile. Amanta lui din 
Trench născuse de curând, conform bârfelor bisericești. Wigferth 
era un bun călugăr, din alte puncte de vedere, și Aldred era 
prietenos cu el, abţinându-se să-l critice dacă, ocazional, 
Wigferth era atât de lipsit de tact încât să-și menţioneze familia 
ilicită. 

Imediat ce se termină slujba, Aldred îi spuse: 

— Mă bucur să te văd. Sper că ai timp să rămâi la cină. 

— Sigur. 

— Nu suntem bogaţi, așa că mâncarea noastră te va scuti de 
păcatul lăcomiei. 

Wigferth zâmbi și se bătu peste burtă. 

— Am nevoie să fiu salvat de la asta. 

— Ce noutăţi ai de la Canterbury? 

— Două lucruri: arhiepiscopul Elfric i-a ordonat lui Wynstan să 
înapoieze satul Wigleigh bisericii din Dreng's Ferry, ceea ce 
înseamnă ţie. 

— Bine! 

— Așteaptă, nu sărbători încă! l-am dus deja mesajul lui 
Wynstan, care mi-a zis că această chestiune este în afara 
jurisdicției arhiepiscopului. 

— Cu alte cuvinte, va ignora decizia. 


— Şi încă ceva: Wynstan l-a făcut pe Degbert arhidiacon la 
catedrala din Shiring. 

— Adică adjunctul lui Wynstan și, cel mai probabil, succesorul 
său. 

— Exact. 

— Ce mai pedeapsă! 

Promovarea, care venea atât de repede după procesul și 
destituirea lui Degbert, spunea tuturor că oamenii lui Wynstan 
aveau să fie întotdeauna bine, iar cei care i se opuneau - 
precum Aldred - aveau să sufere. 

— Arhiepiscopul a refuzat să ratifice numirea - și Wynstan l-a 
ignorat. 

Aldred își scărpină capul ras. 

— Wynstan îl sfidează pe arhiepiscop și Wilwulf îl sfidează pe 
rege. Cât de mult poate să dureze asta? 

— Nu știu. Poate până la Judecata de Apoi. 

Aldred privi în jur. Doi dintre membrii congregaţiei îl priveau, 
părând să îl aștepte. 

— O să vorbim mai multe la cină, îi zise el lui Wigferth. 
Trebuie să discut cu sătenii. E un grup nemulţumit. 

Wigferth plecă și Aldred se întoarse către cuplul care aștepta. 
O femeie cu palmele crăpate, numită Ebba, spuse: 

— Preoţii obișnuiau să mă plătească să le spăl rufele. Voi de 
ce nu vreţi? 

— Rufele? spuse Aldred. Ni le spălăm singuri. 

Nu era mare lucru. De obicei, călugării își spălau robele de 
două ori pe an. Alţi oameni poate că aveau lenjerie, benzi de 
material petrecute în jurul taliei și între picioare, apoi legate în 
faţă. Femeile le foloseau în timpul ciclului lunar și le spălau după 
aceea; bărbaţii le purtau la călărie și, probabil, nu le spălau 
niciodată. Bebelușii erau înfășuraţi uneori în ceva similar. 
Călugării nu aveau ce face cu astfel de lucruri. 

Bărbatul femeii, Cerdic, spuse: 

— Eu obișnuiam să culeg lemn de foc pentru preoţi și stuf 
pentru podele și să le aduc apă proaspătă de la râu în fiecare zi. 

— Nu am bani să vă plătesc, zise Aldred. Episcopul Wynstan a 
furat toate bogăţiile acestei biserici. 

— Episcopul era un om foarte generos, spuse Cerdic. 

Cu profiturile din falsificarea banilor, se gândi Aldred; dar nu 
avea nici un rost să le prezinte astfel de acuzaţii sătenilor. Ei 


credeau povestea nevinovăţiei lui Wynstan sau se prefăceau că 
o cred: orice altceva i-ar fi transformat în complici. Pierduse 
această dezbatere la proces și nu avea de gând să o reia pentru 
tot restul vieţii sale. Așa că spuse: 

— Într-o bună zi, mănăstirea va fi prosperă şi va aduce și de 
muncă, și comerţ la Dreng's Ferry, dar pentru asta e nevoie de 
răbdare și de muncă grea, fiindcă eu nu am nimic altceva de 
oferit. 

Lăsă cuplul îmbufnat și își văzu de treabă: ceea ce tocmai 
spusese îl deprima. Asta nu era viaţa la care visase: să se lupte 
să facă funcţională o mănăstire nouă. El dorea cărți, și pene, și 
cerneală, nu o grădină de legume și un iaz de rațe. 

Îl abordă apoi pe Edgar, care avea puterea de a-i lumina ziua. 
Edgar crease o piaţă săptămânală de pește în cătun. In 
apropiere de Dreng's Ferry nu existau alte sate mari, dar erau 
multe așezări mici și ferme singuratice, cum era stâna lui 
Theodberht Clubfoot. În fiecare vineri, câţiva oameni, în cea mai 
mare parte femei, veneau să cumpere peștii lui Edgar. Dar 
Degbert pretindea că avea dreptul la unul din trei pești din 
captura lui Edgar. 

— M-ai întrebat despre înscrisul lui Degbert, spuse Aldred. 
Este anexat la cel al noii mănăstiri, pentru că unele drepturi au 
rămas aceleași. 

— Şi Degbert spunea adevărul despre asta? întrebă Edgar. 

Aldred clătină din cap. 

— Nu există nici o referire la pește în înscris. Nu avea nici un 
drept să te taxeze. 

— Mă gândeam eu că așa e, spuse Edgar. Hot mincinos! 

— Mi-e teamă că este. 

— Fiecare vrea câte ceva pe gratis, se plânse Edgar. Erman, 
fratele meu, spune că ar trebui să împart banii cu el. Eu am 
făcut iazul și capcanele, eu le golesc în fiecare dimineaţă, eu îi 
dau familiei mele tot peștele pe care poate să-l mănânce - dar 
ei vor și bani. 

— Bărbaţii sunt lacomi. 

— Şi femeile. Cumnata mea, Cwenburg, probabil că i-a spus 
lui Erman să-mi ceară asta. Nu contează. Pot să-ţi arăt ceva? 

— Desigur. 

— Vino cu mine până la cimitir! 


leșiră din clădire și ocoliră partea de nord. Pentru a face 
conversaţie, Edgar spuse: 

— Tatăl meu m-a învăţat că, la o barcă bine construită, 
îmbinările nu trebuie să fie foarte strânse. Un mic spaţiu de 
mișcare între grinzi absoarbe o parte dintre șocurile pe care le 
suportă la nesfârșit nava, datorate vântului și valurilor. Dar într- 
o clădire de piatră nu trebuie să existe spaţii. 

În locul în care mica extensie a prezbiteriului se unea cu 
turnul, el îi arătă ceva. 

— Vezi crăpătura aceea? 

Aldred o vedea, cu siguranţă: în locul în care turnul se îmbina 
cu prezbiteriul se afla un spaţiu în care putea să-și bage 
pumnul. 

— Dumnezeule! spuse el. 

— Clădirile se mișcă, dar între pietrele legate cu mortar nu 
există spaţii, așa că apar crăpături. Intr-un fel, acestea sunt 
folositoare, pentru că ne arată ce se întâmplă cu structura și ne 
avertizează asupra problemelor. 

— Poţi să umpli crăpătura cu mortar? 

— Sigur, dar asta nu este de ajuns. Problema este că turnul se 
înclină încet spre vale și lasă prezbiteriul în urmă. Pot să umplu 
spaţiul, dar turnul va continua să se deplaseze și crăpătura va 
apărea din nou. Dar asta este ultima dintre problemele tale. 

— Care e cea mai mare dintre problemele mele? 

— Turnul o să se prăbușească. 

— Cât de curând? 

— N-aș putea să-ţi spun. 

Lui Aldred îi venea să plângă: de parcă necazurile sale nu 
erau deja la limita suportabilității unui om, acum se prăbușea și 
biserica. 

Edgar observă expresia de pe faţa lui și îi atinse ușor braţul, 
spunând: 

— Nu dispera. 

Atingerea îl îmbărbătă pe Aldred. 

— Creștinii nu disperă niciodată. 

— Bine, pentru că pot să opresc prăbușirea turnului. 

— Cum? 

— Construiesc contraforți care să-l susţină în partea dinspre 
vale. 

Aldred clătină din cap. 


— Nu am bani pentru piatră. 

— Ei bine, poate că reușesc să obţin ceva gratis. 

Aldred se lumină. 

— Ai putea, serios? 

— Nu știu, zise Edgar. Dar pot să încerc. 

x kx X 

Edgar plecă să-i ceară ajutorul Ragnei. Ea fusese întotdeauna 
bună cu el. Alți oameni spuneau despre ea că era de temut ca 
un dragon, o femeie care știa exact ce voia și era hotărâtă să 
obțină. Dar ea părea să aibă o slăbiciune pentru Edgar. Oricum, 
asta nu însemna că avea să îi dea orice i-ar fi cerut. 

Era nerăbdător să o vadă și se întreba de ce. Sigur că dorea 
să-l ajute pe Aldred să iasă din mlaștina tristeţii, dar, în același 
timp, se suspecta de dorinţa pe care o repudia la ceilalţi, aceea 
de a fi prieten cu aristocrații. Se gândea la felul în care se purta 
Dreng cu ei, lingușindu-i pe Wilwulf și pe Wynstan și amintind 
mereu că era rudă cu ei. Spera că nerăbdarea lui de a vorbi cu 
Ragna nu era o parte a unei aspirații similare, rușinoase. 

Se duse pe râu până la Outhenham și își petrecu noaptea în 
casa lui Seric, noul șef al satului, alături de soţia și nepotul 
acestuia. Poate că era imaginaţia lui Edgar, dar satul părea un 
loc mai liniștit și mai fericit cu Seric la conducere. 

Dimineaţă își lăsă pluta în grija lui Seric și plecă pe jos spre 
Shiring. Dacă planul lui funcţiona, ar fi putut să se întoarcă la 
Dreng's Ferry cu o încărcătură de piatră pe plută. 

Fu o călătorie friguroasă. Ploaia îngheţată se transformă în 
lapoviţă, iar încălţările de piele ale lui Edgar se îmbibară de apă, 
făcându-l să îl doară picioarele. „Dacă voi avea vreodată bani, 
se gândi el, o să-mi cumpăr un ponei.” 

Gândurile i se îndreptară spre Aldred; îi părea rău pentru 
călugăr, un bărbat care încerca să facă doar bine. Aldred fusese 
curajos ridicându-se împotriva lui Wynstan. Prea curajos, poate: 
dreptatea era ceva la care puteai să speri doar pe lumea 
cealaltă. 

Străzile din Shiring erau aproape pustii: pe vremea aceea, cei 
mai mulţi oameni rămăseseră în case, ghemuiţi în jurul focului. 
Dar o mică mulţime se adunase în faţa casei de piatră a lui 
Elfwine, acolo unde se băteau monedele de argint cu 
permisiunea regelui. Elfwine stătea afară, în picioare, iar 
nevasta sa se afla în spatele lui, plângând. Șeriful Den se afla 


acolo împreună cu oamenii lui și Edgar observă că scoteau 
echipamentul lui Elfwine în stradă și îl distrugeau. 

— Ce se întâmplă? îl întrebă Edgar pe Den. 

— Regele Ethelred mi-a ordonat să închid monetăria, spuse 
Den. Este nemulţumit din cauza operaţiunii de la Dreng's Ferry 
și consideră că procesul a fost o rușine - iar acesta este felul lui 
de a o demonstra. 

Edgar nu prevăzuse asta și era clar că nici Wilwulf și nici 
Wynstan nu se gândiseră. Toate orașele mai importante din 
Anglia aveau câte o monetărie. Închiderea acesteia avea să fie o 
lovitură pentru Wilwulf. Era o pierdere de prestigiu, dar, mai 
grav, afacerile din oraș care erau atrase de monetărie aveau să 
se mute în altă parte. Un rege nu avea multe căi de a-și impune 
voința, dar emiterea monedei se afla sub controlul său, iar 
închiderea monetăriei era o pedeapsă pe care o putea aplica. 
Oricum, Edgar presupunea că nu era suficient pentru a-i 
schimba comportamentul lui Wilwulf. 

Edgar o găsi pe Ragna pe o pășune, în apropierea reședinței 
contelui. Decisese că vremea era prea urâtă ca să scoată caii 
afară și îi supraveghea pe grăjdari în timp ce adunau animalele, 
ca să le bage înăuntru. Purta o haină din blană de vulpe roșie- 
aurie, precum părul ei, și părea o femeie sălbatică din pădure, 
frumoasă și, în același timp, periculoasă. Edgar se trezi 
întrebându-se dacă părul de pe trupul ei avea aceeași culoare, 
îndepărtă rapid acest gând: era o prostie din partea unui bărbat 
muncitor să aibă asemenea gânduri despre o femeie din 
nobilime. 

Ea îi zâmbi și îi spuse: 

— Ai venit pe jos până aici pe vremea asta? Nasul tău arată 
de parcă ar fi pe cale să cadă în orice clipă! Vino cu mine să bei 
niște bere fierbinte! 

Intrară împreună în complex. Și acolo, cei mai mulţi oameni 
stăteau în interior, deși câţiva mai ocupați se grăbeau de la o 
casă la alta cu pelerinele pe cap. Ragna îl conduse pe Edgar în 
casa ei. Când își scoase haina, el se gândi că luase ceva în 
greutate. 

Se așezară aproape de foc. Camerista ei, Cat, încălzi un 
vătrai, apoi îl scufundă într-o carafa cu bere. Ea i-o oferi Ragnei, 
care spuse: 

— Dă-i lui Edgar - lui îi este mai frig decât mie! 


Cat îi dădu cana lui Edgar cu un zâmbet amabil. „Poate că ar 
trebui să mă însor cu o fată ca ea, se gândi el. Aș putea să 
hrănesc o nevastă acum, când avem iazul de pește, și ar fi 
plăcut să am pe cineva cu care să dorm.” Dar, imediat ce 
formulă ideea, știu că era greșită. Cat era o femeie foarte 
drăguță, dar nu simţea pentru ea nimic asemănător cu ce 
simţise pentru Sungifu. Preţ de un moment fu jenat și își 
ascunse faţa în cană. Berea îi încălzi stomacul. 

Apoi Ragna spuse: 

— Alesesem o fermă mică și drăguță pentru tine în Vale of 
Outhen, dar până la urmă n-ai avut nevoie de ea. Aldred este 
acum proprietarul pământului tău, așa că ar trebui să fii în 
siguranţă. 

Ea părea ușor preocupată și Edgar se întreba dacă avea ceva 
pe suflet. 

— Îți sunt recunoscător chiar și așa, spuse el. Mi-ai dat curajul 
să fiu unul dintre martorii lui Aldred. 

Ea dădu din cap, în semn de încuviinţare, dar era clar că nu o 
interesa să revină la evenimentele din timpul procesului. Edgar 
decise să treacă direct la subiect: nu voia ca ea să devină 
nerăbdătoare. 

— Am venit să-ţi cer o altă favoare, spuse el. 

— Dă-i drumul! 

— Biserica din Dreng's Ferry se prăbușește, dar Aldred nu-și 
poate permite să o repare. 

— Cum pot să-l ajut eu în problema asta? 

— Ai putea să ne lași să luăm piatră fără să o plătim. Pot să o 
tai chiar eu din carieră, așa că nu o să te coste nimic. Și ar fi un 
dar cucernic. 

— Așa să fie. 

— Chiar vrei să faci asta? 

Ea privi în ochii lui cu o expresie de amuzament și ceva 
diferit, pe care el nu-l putea identifica. 

— Sigur că da, zise ea. 

Acceptul ei, fără nici o ezitare, ameninţa să-i aducă lacrimi în 
ochi și simţi un impuls de recunoștință care era aproape ca 
dragostea. De ce nu erau mai mulţi oameni ca ea pe lume? 

— Mulţumesc, spuse el. 

Ea se lăsă pe spate, rupând vraja, și zise: 

— De câtă piatră ai nevoie? 


El își reprimă emoţiile și redeveni practic. 

— Cam cinci încărcături de plută de piatră și pietriș, cred. Va 
trebui să construiesc contraforți cu fundaţii adânci. 

— O să-ţi dau o scrisoare pentru Seric, în care îi spun că poţi 
să iei cât de multă piatră vrei. 

— Eşti atât de bună! 

Ea ridică din umeri. 

— Nu chiar. La Outhenham este piatră cât pentru o sută de 
ani. 

— Ei bine, sunt foarte recunoscător. 

— Ai putea să faci ceva pentru mine. 

— Orice. 

Nu-și dorea nimic mai mult decât să-i poată face un serviciu. 

— Incă îl ţin pe Gab ca meșter pietrar. 

— De ce mai ţii pe cineva care a furat de la tine? 

— Pentru că nu pot găsi pe altcineva. Dar poate că tu ai putea 
să preiei funcţia și să-l supraveghez!. 

Ideea de a lucra pentru Ragna îl încânta pe Edgar. Dar cum 
avea să se descurce cu asta? 

— Şi să repar biserica în același timp? întrebă el. 

— Mă gândesc că ai putea să-ţi petreci jumătate din timp la 
Outhenham și jumătate la Drengi's Ferry. 

El aprobă încet din cap. Ar fi putut să funcţioneze. 

— O să călătoresc des la Outhenham după piatră. 

Dar trebuia să le cedeze iazul de pește fraţilor săi, așa că 
avea să piardă venitul de la piaţa de pește. 

Ragna rezolvă problema cu următoarea propoziţie. 

— O să-ţi plătesc șase pence pe săptămână, plus un bănuţ 
pentru fiecare piatră vândută. 

Totalul valora mult mai mult decât câștiga el cu piaţa de 
pește. 

— Eşti generoasă. 

— Vreau să te asiguri că Gab nu se întoarce la vechile lui 
şmecherii. 

— Asta este destul de simplu. Pot să-ți spun cât de multă 
piatră a scos doar dacă mă uit la carieră. 

— Şi este leneș. Outhenham ar putea produce mai multă 
piatră dacă cineva ar fi dispus să facă efortul de a o vinde. 

— Şi acel cineva sunt eu? 

— Tu poți face tot ce vrei - tu ești genul acela de persoană. 


El fu surprins. Chiar dacă nu era adevărat, era încântat că ea 
spusese asta. 

— Nu roși! îi zise și el râse. 

— Mulţumesc pentru că ai încredere în mine. Sper că voi fi 
demn de ea. 

— Acum, am câteva noutăţi, îi spuse ea. 

„Ah, se gândi el, ăsta trebuie să fie motivul pentru care părea 
preocupată mai devreme.” 

— Urmează să am un copil, zise ea. 

— Oh! 

Anunţul îi tăie respiraţia - ceea ce era straniu, pentru că nu 
era deloc surprinzător ca o soţie tânără și sănătoasă să rămână 
însărcinată. Chiar el observase că Ragna se îngrășase puţin. 

— Copil! spuse el pe un ton stupid. Dumnezeule! 

— Îmi vine sorocul în mai. 

El nu știa ce să spună. Ce întrebări îi adresau oamenii unei 
femei însărcinate? 

— Speri să fie băiat sau fată? 

— Băiat, ca să-l mulţumesc pe Wilf. El își dorește un 
moștenitor. 

— Desigur. 

Un nobil își dorea întotdeauna moștenitori. 

Ea zâmbi. 

— Eşti fericit pentru mine? 

— Sunt! spuse Edgar. Foarte fericit! 

Se întrebă de ce i se părea că o minte. 

x kx * 

În anul acela, ajunul Crăciunului pica într-o sâmbătă. 
Devreme, în dimineața aceea, Aldred primi un mesaj de la 
maica Agatha, care îi cerea să meargă să o vadă. Işi puse o 
pelerină și cobori spre bac. 

Edgar se afla acolo, descărcând pietrele de pe plută. 

— Ragna a fost de acord să ne dea piatra gratis, spuse el 
zâmbind pentru victoria sa. 

— Vești minunate! Te-ai descurcat bine. 

— Încă nu pot să încep să construiesc - mortarul ar putea să 
îngheţe peste noapte, în loc să se așeze. Dar pot să pregătesc 
totul. 

— Dar eu tot nu pot să te plătesc. 

— N-o să mor de foame. 


— Există ceva ce aș putea face pentru tine, ca o recompensă, 
ceva ce nu necesită bani? 

Edgar ridică din umeri. 

— Dacă o să-mi treacă ceva prin minte, o să-ţi spun. 

— Destul de corect. Aldred privi spre berărie. Trebuie să 
traversez până la maici. Blod e pe aici? 

— Te trec eu. 

Aldred se îmbarcă, apoi Edgar dezlegă bacul și îl împinse 
peste canalul îngust, până la insulă. 

Edgar așteptă lângă mal până când Aldred bătu la ușa 
mănăstirii și apăru Agatha, cu o pelerină pe ea. Ea nu permitea 
accesul bărbaţilor în mănăstire, dar din cauza frigului îl duse pe 
Aldred în biserica pustie. 

La capătul dinspre est, lângă altar, se afla un fotoliu sculptat 
dintr-un bloc de piatră, cu spătarul rotund și șezutul plat. 

— Un scaun de sanctuar, comentă el. 

Prin tradiţie, oricine stătea pe un asemenea scaun într-o 
biserică era imun la acuzare, indiferent de crimele pe care le 
comisese, iar cei care încălcau această regulă și capturau sau 
omorau pe cineva care își căutase refugiul acolo erau ei înșiși 
pasibili de pedeapsa cu moartea. 

Agatha încuviință. 

— Desigur, nu e ușor accesibil aici, pe insulă. Dar un fugar 
care este nevinovat va demonstra hotărâre. 

— Cât de des a fost folosit? 

— De trei ori în douăzeci de ani, de fiecare dată de către o 
femeie care a hotărât să devină călugăriță împotriva voinţei 
familiei ei. 

Se așezară pe o bancă rece, din piatră, de pe peretele nordic, 
și Agatha spuse: 

— Te admir. E nevoie de îndrăzneală ca să i te împotrivești 
astfel lui Wynstan. 

— Totuși, e nevoie de ceva mai mult decât de îndrăzneală ca 
să-l și învingi, spuse Aldred cu regret. 

— Trebuie să încercăm. Asta e misiunea noastră. 

— Sunt de acord. 

Tonul ei deveni apoi mai practic. 

— Vreau să-ţi fac o sugestie, spuse ea. Un mod de a ne ridica 
moralul iarna. 

— Ce ai în gând? 


— Mi-ar plăcea să aduc maicile la biserică mâine, pentru 
slujba de Crăciun. 

Aldred era intrigat. 

— Ce anume ţi-a stârnit ideea asta? 

Agatha zâmbi. 

— Faptul că o femeie este cea care l-a adus pe lume pe 
Domnul nostru lisus. 

— E adevărat. Deci ar trebui să avem și voci feminine care să 
ni se alăture în cânturile noastre de Crăciun. 

— La asta mă gândeam. 

— În plus, femeile ar putea să îmbunătăţească oarecum 
cântarea. 

— Ar putea, spuse Agatha, mai ales dacă o las pe sora Frith în 
urmă. 

Aldred râse, dar spuse: 

— Nu face asta. Adu pe toată lumea. 

— Sunt bucuroasă că îţi place ideea. 

— E minunată. 

Agatha se ridică și Aldred o urmă. Fusese o conversaţie 
scurtă, dar ea nu era genul care să stea la bârfe inutile. leșiră 
împreună din biserică. 

Aldred văzu că Edgar discuta cu un bărbat îmbrăcat într-o 
robă murdară. În ciuda frigului, era desculţ. Trebuia să fie unul 
dintre amărâţii pe care-i hrăneau maicile. 

— Oh, Doamne, săracul Cuthbert s-a pierdut din nou, zise 
Agatha. 

Aldred fu șocat. Când se apropie, observă zdreanţă murdară 
care acoperea ochii bărbatului. Probabil Cuthbert fusese adus 
acolo de la Shiring de vreun suflet milostiv, ca să se alăture 
comunităţii de leproși și celorlalţi oameni fără speranţă care 
depindeau de maici, se gândi Aldred; și apoi se simţi vinovat că 
nu fusese el acel suflet milostiv. Fusese prea ocupat cu propriile 
sale necazuri ca să se mai gândească într-un mod creștinesc să- 
i ajute pe alţii. 

Cuthbert vorbea cu Edgar pe un ton jos, aspru. 

— Din cauza ta am ajuns așa, spuse el. Din cauza ta! 

— Știu, spuse Edgar. 

Agatha ridică vocea: 

— Cuthbert, te plimbi din nou prin zona maicilor. Lasă-mă să 
te conduc înapoi! 


— Așteaptă! zise Edgar. 

— Ce este? întrebă Agatha. 

— Aldred, acum câteva minute m-ai întrebat dacă poţi să faci 
ceva pentru mine ca să mă răsplătești pentru că îţi consolidez 
biserica, răspunse Edgar. 

— Așa este. 

— M-am gândit la ceva. Vreau să-l primești pe Cuthbert la 
mănăstire. Cuthbert se înecă de șoc. 

Aldred era mișcat. Pentru câteva clipe, nu reuși să vorbească. 
După câteva momente, spuse cu vocea înecată: 

— Ai vrea să devii călugăr, Cuthbert? _ 

— Da, te rog, frate Aldred, răspunse Cuthbert. Intotdeauna 
am fost un servitor al Domnului - este singura viaţă pe care o 
Cunosc. 

— Va trebui să înveţi căile noastre. O mănăstire nu este 
precum o biserică. 

— Ar vrea Dumnezeu pe cineva ca mine? 

— Lui îi pasă mai ales de oameni ca tine. 

— Dar sunt un criminal. 

— lisus a spus: „Nu am venit pentru cei neprihăniţi, ci pentru 
păcătoşi, ca să se căiască”. 

— Asta nu este o glumă, nu-i așa? O păcăleală, ca să mă 
torturezi? Unii oameni sunt foarte cruzi cu orbii. 

— Nici o păcăleală, prietene! Vino cu mine acum pe bac! 

— Chiar acum? 

— Chiar acum. 

Trupul lui Cuthbert se zguduia de suspine. Aldred își puse 
braţul în jurul lui, ignorând mirosul îngrozitor. 

— Vino, spuse el. Haide să ne urcăm în barcă! 

— Mulţumesc, Aldred, mulțumesc! 

— Mulţumește-i lui Edgar. Îmi este rușine că nu m-am gândit 
chiar eu la asta. 

O salutară apoi pe Agatha, care spuse: 

— Domnul să vă binecuvânteze! 

În timp ce traversau apa, Aldred se gândi că, deși nu-și putea 
realiza marile sale ambiţii în acea mănăstire din afara lumii, tot 
ar fi putut să facă mult bine. 

Când debarcară, Edgar legă bacul, iar Aldred spuse: 

— Asta nu se ia în considerare, Edgar. Tot îţi sunt dator o 
recompensă. 


— Ei bine, mai este ceva ce îmi doresc, zise Edgar stânjenit. 
— Ce anume? întrebă Aldred. 

— Obișnuiai să vorbești despre deschiderea unei școli. 

— Este visul meu. 

Edgar ezită din nou, apoi izbucni: 

Ai vrea să mă înveţi să citesc? 


PARTEA A TREIA 


CRIMA 


1 001-1 003 d.H. 


CAPITOLUL 25 
lanuarie 1 007 


Ragna îl năștea pe cel de-al doilea copil al său și lucrurile 
mergeau rău. Episcopul Wynstan putea să-i audă ţipetele din 
locul în care era așezat, în casa mamei sale, Gytha. Ploaia 
așezată de afară nu făcea mare lucru ca să atenueze zgomotul. 
Strigătele Ragnei îl făceau pe Wynstan să spere. 

— Dacă mama și copilul mor, toate problemele noastre se 
încheie, spuse el. 

Gytha ridică o cană. 

— La fel a fost și cu tine, spuse ea. Am avut nevoie de o zi șio 
noapte ca să te scot. Nimeni nu credea că vreunul dintre noi o 
să supravieţuiască. 

Lui ii sună ca o acuzaţie. 

— N-a fost vina mea, spuse el. 

Ea îi mai turnă vin în cană. 

— Şi pe urmă te-ai născut tu, urlând și agitând pumnii. 

Wynstan nu se simţea confortabil în casa mamei lui. Ea avea 
întotdeauna vin dulce și bere tare, boluri cu prune și pere, 
brânză și șuncă pe un platou, precum și pături groase pentru 
nopţile friguroase, dar, cu toate astea, el nu era niciodată liniștit 
acolo. 

— Am fost un copil bun, protestă el. Studios. 

— Da, când erai obligat. Dar dacă îmi luam ochii de la tine, te 
strecurai afară și lăsai lecţiile ca să te joci. 

O amintire din copilărie îl fulgeră pe Wynstan. 

— Nu m-ai lăsat să văd ursul. 

— Ce urs? 

— Cineva a adus un urs legat cu un lanţ. Toată lumea s-a dus 
să-l privească. Dar tata Aculf voia mai întâi să termin de copiat 
cele zece porunci și tu i-ai luat partea. 

Wynstan rămăsese în casă cu o tăbliță și un cui, auzindu-i pe 
ceilalţi băieți cum râdeau și strigau pe afară. 

— Făceam mereu greșeli la latină și, până când am scris 
corect, ursul plecase. 


Ea clătină din cap. 

— Nu-mi amintesc asta. 

Wynstan își amintea limpede. 

— Te-am urât pentru că mi-ai interzis să ies. 

— Și totuși, am făcut-o pentru că te iubeam. 

— Da, spuse el. Presupun că e adevărat. 

Ea încercă să-i înlăture îndoiala. 

— Ai devenit preot. Lasă-i pe flăcăii de ţărani să se joace! 

— De ce erai atât de convinsă că voi deveni preot? 

— Pentru că ești al doilea fiu, iar eu sunt a doua nevastă. 
Wilwulf urma să moștenească averea tatălui tău și, probabil, 
titlul de conte, iar tu trebuia să devii o persoană importantă, fie 
și doar pentru eventualitatea în care Wilf ar fi murit. Eram 
hotărâtă să nu las lucrurile la întâmplare pentru noi. Biserica era 
drumul tău către putere, bogăţie și poziţie socială. 

— Şi al tău. 

— Eu nu însemn nimic, spuse ea. 

Modestia ei era total nesinceră și el o ignoră. 

— După mine nu ai mai avut nici o progenitură timp de cinci 
ani. A fost intenționat? Din cauza naşterii mele grele? 

— Nu, spuse ea indignată. O femeie nobilă nu se eschivează 
de la sarcină. 

— Desigur. 

— Dar am pierdut două sarcini între tine și Wigelm, ca să nu 
mai amintesc de un copil născut mort mai târziu. 

— Îmi amintesc când a apărut Wigelm, cugetă Wynstan. Pe 
când aveam cinci ani, îmi doream să-l omor. 

— Un copil mai mare are adesea astfel de gânduri. Este un 
semn de voinţă. Rareori face ceva în legătură cu asta, dar eu te- 
am ţinut oricum departe de leagănul lui Wigelm. 

— Cum a fost nașterea lui? 

— Nu prea rea, deși nașterea unui copil este rareori ușoară. Al 
doilea copil este de obicei mai puţin agonizant decât primul. Ea 
aruncă o privire în direcţia zgomotului. Deși e clar că nu se 
întâmplă așa și pentru Ragna. Cred că merge ceva prost. 

— Moartea mamei la nașterea copilului este o întâmplare 
destul de frecventă, spuse Wynstan voios; apoi surprinse o 
privire cruntă din partea Gythei și pricepu că mersese prea 
departe. 

Ea era de partea lui, orice ar fi făcut, dar era tot femeie. 


— Cine o asistă pe Ragna? întrebă el. 

— O moașă din Shiring, numită Hildi. 

— O femeie locală, cu leacuri păgâne, presupun. 

— Da. Dar dacă ar fi ca Ragna și bebelușul să moară, tot ar 
rămâne Osbert. 

Primul copil al Ragnei urma să împlinească doi ani - era un 
copilaș normand cu părul roșcat, numit Osbert după tatăl lui 
Wilwulf. Osbert era moștenitorul legitim al lui Wilf și avea să 
rămână astfel chiar dacă nou-născutul Ragnei murea în ziua 
aceea. Dar Wynstan flutură din mână dispreţuitor. 

— Un copil fără mamă nu este o ameninţare prea mare, spuse 
el. 

El se gândea că nu era prea greu să te descotorosești de un 
copil de doi ani; dar nu spuse asta, amintindu-și de privirea 
cruntă a Gythei. 

Ea încuviinţă. 

El îi studie faţa. Cu treizeci de ani în urmă, această faţă îl 
teroriza. Acum, Gytha se afla la mijlocul celor cincizeci de ani ai 
săi și părul îi albise de mult; sprâncenele ei întunecate 
căpătaseră șuviţe argintii și avea liniuţe verticale deasupra 
buzei de sus; silueta ei nu era atât voluptuoasă, cât dolofană. 
Dar tot avea puterea să-i sădească teama în suflet. 

Era răbdătoare și nemișcată; femeile puteau să facă asta. Dar 
Wynstan nu reușea: el bătea din picior, se foia pe scaun și, la un 
moment dat, spuse: 

— Dumnezeule, cât mai durează? 

— Dacă bebelușul rămâne înțepenit, de obicei atât mama, cât 
și copilul mor. 

— Mă rog pentru asta. Avem nevoie ca Garulf să-l 
moștenească pe Wilf. Este singura modalitate de a păstra tot ce 
am dobândit. 

— Ai dreptate, desigur, zise Gytha făcând o faţă acră. Deși 
Garulf nu e chiar cel mai înţelept dintre bărbaţi. Din fericire, îl 
putem controla. 

— E popular, soldaţii îl iubesc. 

— Nu sunt prea sigură din ce motiv. 

— Este întotdeauna dispus să cumpere un butoi de bere și să- 
i lase să facă toți cu schimbul la siluirea unei prizoniere. 


Mama lui îi aruncă din nou acea privire. Dar scrupulele ei 
puteau fi înlăturate. Până la urmă, ea avea să facă ceea ce era 
necesar pentru familie. 

Ţipetele se opriră. Wynstan și Gytha rămaseră tăcuţi și 
așteptară încordaţi. Wynstan începea să creadă că dorinţa lui se 
împlinise. 

Apoi auziră plânsetul inconfundabil al unui nou-născut. 

— Este viu, spuse Wynstan. La dracu'. 

Un minut mai târziu, ușa se deschise și o servitoare de 
cincisprezece ani, numită Winthryth, care era fata Gildei, își 
băgă capul pe ușă cu părul ud de ploaie. 

— Este băiat, spuse ea, zâmbind fericită. Voinic ca un vițel și 
cu bărbia mare a tatălui său. 

Apoi dispăru și Wynstan murmură: 

— La dracu' cu nenorocita aia de bărbie! 

— Deci zarurile nu s-au învârtit în favoarea noastră. 

— Asta schimbă totul. 

— Da, zise Gytha gânditoare. Este nevoie de o abordare 
complet nouă. 

Wynstan fu surprins. 

— Chiar așa? 

— Am privit situaţia asta din perspectiva greșită. 

Wynstan nu vedea lucrurile așa, dar mama lui avea de obicei 
dreptate. 

— Continuă, spuse el. 

— Adevărata noastră problemă nu este Ragna. 

Wynstan ridică sprâncenele. 

— Nu? 

— Wilf este problema noastră. 

Wynstan clătină din cap: nu înţelegea încotro mergea ea. Dar 
nu era proastă, iar el așteptă cu răbdare să afle la ce se gândea. 

După o clipă, ea continuă: 

— Wilf este atât de prins de ea... El nu s-a îndrăgostit 
niciodată atât de tare de o femeie. O place și o iubește, iar ea 
pare să știe cum să-l mulţumească atât în pat, cât și în afara lui. 

— Asta nu-l împiedică să i-o tragă lui Inge din când în când. 

Gytha ridică din umeri. 

— Dragostea unui bărbat nu este niciodată cu adevărat 
exclusivistă. Dar Inge nu este o ameninţare serioasă pentru 


Ragna. Dacă Wilf ar trebui să aleagă între cele două, ar alege-o 
pe Ragna într-o clipă. 

— Presupun că nu există nici o șansă ca Ragna să fie atrasă 
să-l trădeze? Gytha scutură din cap. 

— ÎI îndrăgește pe băiatul ăla isteț de la Dreng's Ferry, dar nu 
va ieși nimic de acolo. El este mult sub nivelul ei. 

Wynstan își aminti de constructorul de nave din Combe care 
se mutase la ferma de la Dreng's Ferry. Era o persoană lipsită 
de importanţă. 

— Nu, spuse el dispreţuitor. Dacă ea se va îndrăgosti de 
cineva, va alege un băiat chipeș de la oraș, care o va vrăji până 
când i se va băga sub fustă, în timp ce Wilf va fi plecat să lupte 
cu vikingii. 

— Mă îndoiesc. Este prea deșteaptă ca să-și pericliteze poziţia 
pentru o aventură. 

— Din păcate, sunt de acord cu tine. 

Winthryth îi surprinse când apăru din nou în cadrul ușii, mai 
udă decât înainte, dar strălucind și mai tare. 

— Şi încă un băiat, spuse ea. 

— Gemeni! exclamă Gytha. 

— Acesta este mai mic și brunet, dar e sănătos, zise 
Winthryth, apoi plecă. 

— Să-i ia dracu' pe amândoi, spuse Wynstan. 

— Acum, trei băieţi stau în calea lui Garulf, în loc de unul 
singur, spuse Gytha. 

Rămaseră tăcuţi o vreme. Asta era o schimbare majoră în 
dinamica puterii politice din comitat. Wynstan fierbea din cauza 
consecinţelor și era convins că și mama lui simţea același lucru. 

În cele din urmă, spuse cu frustrare: 

— Trebuie să existe o cale prin care să-i despărţim pe Wilf și 
Ragna. Nu este singura femeie atrăgătoare din lume. 

— Poate că o să apară o altă fată care să-l fascineze. Ar trebui 
să fie mai tânără decât Ragna, desigur, și probabil mai focoasă. 

— Putem face să se întâmple asta? 

— Poate. 

— Crezi că ar putea să funcţioneze? 

— E posibil. Și nu-mi pot imagina un plan mai bun. 

— Unde am putea să găsim o astfel de femeie? 


— Nu știu, spuse Gytha. Poate cumpărăm una. 
x x * 


După un Crăciun liniștit, lronface lovi din nou în ianuarie. 

Edgar descărca piatră de pe pluta lui, la malul apei, lângă 
ferma sa, într-o dimineaţă strălucitoare și rece. Se pregătea să 
construiască o afumătoare pentru ferma familiei. Aveau adesea 
mai mult pește decât puteau să vândă, iar tavanul locuinţei lor 
începuse să arate ca o pădure iarna, cu ţiparii atârnaţi ca niște 
lăstari desfrunziţi ce creșteau de sus în jos. O afumătoare din 
piatră le-ar fi oferit suficient loc și ar fi fost și mai rezistentă la 
foc. 

El era din ce în ce mai încrezător ca zidar. Cu multă vreme în 
urmă, terminase de consolidat biserica, transformând-o într-un 
edificiu stabil. Timp de doi ani condusese cariera Ragnei de la 
Outhenham, vânzând mai multe pietre ca niciodată și făcând 
bani, atât pentru ea, cât și pentru el însuși. Dar în timpul iernii 
cererea era slabă, iar el se folosise de această ocazie ca să 
adune piatră pentru proiectul său personal. 

Apoi apăru fratele său, Eadbald, rostogolind un butoi gol pe 
cărarea aspră de pe malul râului. 

— Avem nevoie de mai multă bere, spuse el. 

Acum își puteau permite, datorită iazului de pește. 

— ţi dau o mână de ajutor, zise Edgar. 

Un bărbat se putea descurca singur cu un butoi gol, dar era 
nevoie de doi ca să poată transporta unul plin pe teren 
denivelat. 

Cei doi frați duseră butoiul gol la berărie, cu Brindle ţopăind în 
urma lor. În timp ce îi plăteau lui Leaf, sosiră doi pasageri pentru 
bac. Edgar îi recunoscu pe Odo și pe Adelaide, o echipă de 
curieri, soț și soţie, de la Cherbourg. Însoţiţi de doi militari, 
trecuseră pe la Dreng's Ferry în urmă cu două săptămâni, în 
drum spre Shiring, ducând scrisori și bani pentru Ragna. 

Edgar îi salută și spuse: 

— Sunteţi pe drum spre casă? 

Odo răspunse, cu un puternic accent franțuzesc: 

— Da, sper să găsim o navă în Combe. 

Era un bărbat solid, în jur de treizeci de ani, cu părul blond 
tuns după moda normandă, ras la ceafa. Purta o sabie cu un 
aspect solid. 

Nu aveau gărzi personale, dar, de data asta, nu duceau o 
sumă mare de bani. 

Adelaide, o blondă micuță, spuse încântată: 


— Ne grăbim, pentru că avem vești bune de dus acasă. Lady 
Ragna a născut - doi băieţi gemeni! 

Purta un pandantiv din fir de argint cu o mărgea de 
chihlimbar și Edgar se gândi că i-ar fi stat bine și Ragnei. 

Era încântat de cei doi gemeni. Probabil că moștenitorul lui 
Wilwulf avea să fie acum una dintre odraslele Ragnei, mai 
degrabă decât fiul lui Inge, Garulf, care era și prost, și violent. 

— Mă bucur pentru Ragna, spuse el. 

Dreng, care auzise anunţul, interveni: 

— Sunt convins că toată lumea va dori să bea în cinstea noilor 
prinţișori! 

O spuse ca și cum berea ar fi fost din partea casei, dar Edgar 
știa că aceasta era doar una dintre șmecheriile lui. 

Normanzii nu picară în plasă. 

— Vrem să ajungem la Mudeford Crossing înainte de căderea 
nopţii, spuse Odo și își luară rămas-bun. 

Edgar și Eadbald rostogoliră spre fermă noul butoi plin, apoi 
Edgar își reluă munca la descărcarea plutei, legând pietrele și 
trăgându-le de pe malul apei în sus, pe pantă, spre locul 
afumătorii. 

Soarele de iarnă se afla sus pe cer, iar el era pe cale să 
descarce ultima piatră când auzi un strigăt de pe partea cealaltă 
a râului: 

— Ajută-mă, te rog! 

Privi dincolo de apă și văzu un bărbat care ducea în braţe o 
femeie. Amândoi erau dezbrăcaţi, iar femeia părea să fie 
inconștientă. Işi puse mâna streașină la ochi și observă că erau 
Odo și Adelaide. 

Sări pe plută și o împinse dincolo de râu. Presupunea că 
fuseseră jefuiţi de tot ce aveau, inclusiv de haine. 

Ajunse la celălalt mal și Odo urcă pe plută, ţinând-o încă în 
braţe pe Adelaide. Se așeză cu greutate pe bucata de piatră 
brută din carieră care rămăsese pe plută. Avea sânge pe faţă și 
un ochi pe jumătate închis, precum și un fel de rană la un picior. 
Ochii lui Adelaide erau închiși și sângele i se coagula în părul 
blond, dar încă respira. 

Edgar simţi un val de compasiune pentru femeia tânără și 
subțire, dar și un fior de ură pentru cei care îi făcuseră asta. 

— Există o mănăstire de maici pe insulă, spuse el. Maica 
Agatha e destul de pricepută la răni. Vrei să vă duc direct acolo? 


— Da, te rog, repede! 

Edgar împinse viguros în amonte. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— A fost un bărbat cu o cască. 

— lronface, spuse Edgar, apoi murmură: Progenitura lui 
Satana! 

— Şi avea cel puţin un însoțitor. Eu am căzut inconștient. 
Presupun că ne-au lăsat să murim. Când m-am trezit, eram 
dezbrăcați. 

— Au nevoie de arme. E posibil ca spada ta să-i fi atras. Şi 
colierul purtat de Adelaide. 

— Dacă știți că bărbaţii ăștia umblă prin pădure, de ce nu-i 
prindeţi? 

Tonul lui Odo era provocator, aproape ca și cum s-ar fi gândit 
că Edgar îi tolera pe hoţi. 

Prefăcându-se că nu observase acuzaţia voalată, Edgar spuse: 

— Am încercat, crede-mă! Am cercetat fiecare palmă de teren 
de pe malul sudic. Dar ei dispar în pământ ca nevăstuicile. 

— Aveau o barcă. Am văzut-o chiar înainte ca ei să ne atace. 

Edgar era uluit. 

— Ce fel de barcă? 

— Doar o barcă micuță, cu vâsle. 

— Nu știam asta. Toată lumea a presupus mereu că 
ascunzătoarea lui lronface se află pe malul sudic, pentru că 
întotdeauna jefuiește acolo; dar dacă are o barcă, atunci poate 
să fie la fel de bine și pe malul nordic. 

— L-ai văzut vreodată? întrebă Odo. 

— Într-o noapte i-am înfipt toporul în braţ, când încerca să ne 
fure purcelul, dar a scăpat. Am ajuns. 

Edgar trase pluta pe plaja de pe Insula leproșilor și se ridică 
să o ţină cu funia în timp ce Odo cobora cu Adelaide în braţe. 

O duse până la poarta mănăstirii și maica Agatha le deschise. 
Ignorându-le goliciunea, se uită la femeia leșinată. 

Odo spuse: 

— Soţia mea... 

— Sărmana femeie, zise Agatha. O să încerc să o ajut. 

— O duc înăuntru. 

Agatha încuviinţă în tăcere. 


Odo o lăsă pe Adelaide în braţele Agathei, care luă greutatea 
aproape fără nici un efort și intră înăuntru. O mână invizibilă 
închise ușa. 

Odo rămase în picioare, holbându-se la ușă timp de câteva 
clipe, apoi se întoarse și se îmbarcă pe plută împreună cu Edgar. 

— Ar fi mai bine să mă duc la berărie, zise el. 

— Nu vei fi bine primit acolo fără bani, spuse Edgar. Dar cei 
de la mănăstire te vor primi. Starețul Aldred o să-ţi dea o robă 
de călugăr și niște încălțări, o să-ţi curețe rănile și o să te 
hrănească atâta vreme cât va fi nevoie. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu pentru călugări! 

Edgar împinse pluta dincolo de râu și o legă la mal. 

— Vino cu mine! spuse el. 

Odo se împiedică în timp ce cobora din barcă și căzu în 
genunchi. 

— Imi pare rău, spuse el. Picioarele mele sunt slăbite. Am 
cărat-o multă vreme. 

Edgar îl ajută să se ridice. 

— Doar puțin mai departe. 

Il ajută pe Odo să meargă până la clădirea ce fusese înainte 
casa parohială și care era acum mănăstirea. Ridică zăvorul și 
aproape că îl cără pe Odo înăuntru. Călugării se aflau la cină, în 
jurul mesei, toți în afară de Aldred, care stătea în picioare la 
amvonul pe care îl făcuse Edgar și citea cu voce tare. 

Se opri când intrară Edgar și Odo. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

— Pe drumul spre casă, spre Cherbourg, Odo și soţia lui au 
fost bătuţi, jefuiţi, dezbrăcaţi și lăsaţi să moară, spuse Edgar. 

Aldred închise cartea și, cu blândeţe, apucă braţul lui Odo. 

— Vino aici și întinde-te lângă foc, spuse el. Frate Godleof, 
adu-mi niște vin ca să-i curăț rănile. 

Il ajută pe Odo să se întindă pe jos. 

Godleof aduse un castron cu vin și o cârpă curată și Aldred 
începu să spele faţa însângerată a bărbatului rănit. 

Edgar îi spuse lui Odo: 

— Te las acum. Ești pe mâini bune. 

— Mulţumesc, vecine, zise Odo. 


Edgar zâmbi. 
XXX 


Ragna îl numi pe băiatul mai mare Hubert, după tatăl ei, și pe 
cel mai mic, Colinan. Nu erau la fel și era ușor să-i identifici, 
pentru că unul era mare și blond, iar celălalt era mic și brunet. 
Ragna avea suficient lapte ca să-i hrănească pe amândoi: sânii 
ei erau umflaţi și grei. 

Nu-i lipseau ajutoarele care să aibă grijă de ei; Cat fusese 
prezentă la naștere și se îndrăgostise de amândoi. Cat se 
măritase cu Bern Uriașul și avea un copil al ei, de aceeași vârstă 
cu Osbert al Ragnei. Părea fericită cu Bern, deși le spusese 
celorlalte femei că burta lui era atât de mare, încât ea trebuia să 
stea deasupra întotdeauna. Toate chicotiseră și Ragna se 
întrebase cum s-ar fi simţit bărbaţii dacă ar fi știut ce vorbeau 
femeile despre ei. 

Cusătoreasa Agnes era și ea îndrăgostită de micuţi. Se 
măritase cu un englez, Offa, consilierul din Mudeford, dar nu 
aveau copii și toate sentimentele ei materne se concentrau 
asupra copiilor Ragnei. 

Când află ce se întâmplase cu Odo și Adelaide, Ragna îi lăsă 
pe gemeni pentru prima dată. 

Era teribil de îngrijorată. Curierii veniseră în Anglia într-o 
misiune ce viza beneficiul ei și se simţea responsabilă pentru 
cele întâmplate. Faptul că erau normanzi, la fel ca ea, făcea ca 
simpatia ei să fie și mai mare. Trebuia să-i vadă și să afle cât de 
rău erau răniţi, verificând, totodată, dacă putea să facă ceva 
pentru ei. 

O lăsă pe Cat să se ocupe de copii împreună cu două doici, ca 
să fie sigură că nu aveau să flămânzească. li luă cu ea pe Agnes 
ca servitoare și pe Bern ca gardă de corp. Impachetă câteva 
haine pentru Odo și Adelaide, pentru că i se spusese că fuseseră 
lăsaţi goi pușcă, apoi ieși călare din complex, cu inima strânsă: 
era greu să-și lase micuţii în urmă. Dar avea o datorie. 

Îi fu dor de ei în fiecare moment al călătoriei de două zile 
până la Dreng's Ferry. 

Ajunse după-amiaza târziu și trecu imediat cu bacul pe Insula 
leproșilor, lăsându-l pe Bern la berărie. Maica Agatha o 
întâmpină cu un sărut și o îmbrăţișare. 

Fără nici o introducere, Ragna întrebă: 

— Cum se simte Adelaide? 

— Îşi revine repede, răspunse Agatha. O să fie bine. 

Ragna oftă ușurată. 


— Slavă Domnului! 

— Amin! 

— Ce răni are? 

— A suferit o lovitură urâtă la cap, dar e tânără și puternică și 
pare să se refacă fără efecte pe termen lung. 

— Aș vrea să vorbesc cu ea. 

— Desigur. 

Adelaide se afla în dormitor. Avea o cârpă curată peste părul 
blond și era îmbrăcată în veșminte șterse de călugăriţă, dar 
stătea ridicată în pat și zâmbi fericită când o văzu pe Ragna. 

— Doamna mea! N-ar fi trebuit să te deranjezi să baţi atâta 
drum. 

— Trebuia să mă asigur că te însănătoșești. 

— Dar bebelușii? 

— O să mă grăbesc să mă întorc la ei acum, după ce am 
văzut că ești în regulă. Dar cine altcineva să-ţi fi adus haine 
curate? 

— Eşti atât de bună... 

— Prostii! Cum se simte Odo? Mi s-a spus că n-a fost rănit atât 
de rău ca tine. 

— Se pare că e bine, dar nu l-am văzut - bărbaţii nu au voie 
aici. 

— O să-l rog pe Bern Uriașul să vă însoţească până la Combe, 
oricând o să vă simţiţi suficient de bine ca să porniţi. 

— Aș putea să plec și mâine. Nu mă simt bolnavă. 

— Chiar și așa, o să vă împrumut un cal. 

— Mulţumesc. 

— Tu poţi să călărești pe calul lui Bern, iar el îl va aduce 
înapoi la Shiring după ce vă va vedea îmbarcaţi pe o navă spre 
Cherbourg. 

Ragna îi lăsă lui Adelaide niște bani și câteva lucruri femeiești 
- un pieptăn, un borcan mic de ulei pentru curăţarea mâinilor și 
lenjerie de pânză -, apoi își luă rămas-bun (cu un alt sărut din 
partea Agathei) și reveni la țărm. 

Odo se afla la mănăstire, împreună cu Aldred. Avea fața 
vânătă și preferă să se sprijine pe piciorul stâng când se ridică și 
se înclină în faţa ei, dar părea destul de vesel. Ea îi dădu hainele 
bărbătești pe care le adusese de la Shiring. 

— Adelaide vrea să plece mâine, îi spuse Ragna. Tu cum te 
simţi? 


— Cred că mi-am revenit complet. 

— Ascultă îndrumările maicii Agatha. A îngrijit mulţi oameni 
bolnavi. 

— Desigur, doamna mea. 

Ragna părăsi mănăstirea și se întoarse la malul apei. Avea să 
ia bacul înapoi spre insulă și să își petreacă noaptea la 
mănăstirea maicii Agatha. 

Edgar se afla în faţa berăriei. 

— Imi pare foarte rău pentru ce li s-a întâmplat curierilor tăi, 
spuse el, deși era evident că nu era vina lui. 

— Crezi că au fost atacați de aceiași hoţi care au furat darul 
de nuntă pe care îl aveam pentru Wilf în urmă cu trei ani? 
întrebă Ragna. 

— Sunt convins de asta. Odo a descris un bărbat cu o cască 
de fier. 

— Şi înţeleg că toate eforturile pentru prinderea lui au eșuat, 
se agită Ragna. Atunci când fură animale, el și banda lui le 
mănâncă; și păstrează armele și banii. Dar trebuie să 
transforme hainele și bijuteriile în bani. Mă întreb cum reușește 
asta! 

Edgar spuse gânditor: 

— Poate că lronface duce lucrurile la Combe. Acolo există mai 
mulţi comercianţi de haine uzate și doi sau trei bijutieri. 
Bijuteriile pot să fie topite sau modificate, astfel încât să nu mai 
fie ușor de recunoscut, iar hainele deosebite pot să fie refăcute. 

— Dar bandiții arată îngrozitor. 

— Probabil că există oameni care sunt dispuși să cumpere 
lucruri fără să pună prea multe întrebări. 

— Tot cred că bandiții ar trebui să fie remarcaţi, spuse Ragna 
furioasă. De câte ori am avut ocazia să văd astfel de oameni, 
erau îmbrăcaţi în zdrenţe, bolnavi și murdari. Tu ai locuit în 
Combe. Îţi amintești de oameni care arătau de parcă ar fi trăit în 
pădure, care veneau în oraș să vândă lucruri? 

— Nu. Și nu îmi amintesc nici ca oamenii să vorbească despre 
astfel de vizitatori. Crezi că lronface ar putea să folosească un 
intermediar? 

— Da. Cineva respectabil care are un motiv plauzibil să 
meargă la Combe. 


— Descrierea asta se potrivește sutelor de oameni de acolo. E 
un oraș mare. Oamenii se duc în oraș fie ca să cumpere, fie ca 
să vândă. 

— Ai suspecta pe cineva, Edgar? 

— Dreng, cârciumarul de aici, e un tip malefic, dar lui nu-i 
place să călătorească. 

Ragna clătină din cap. 

— Trebuie să ne gândim la asta. Mi-ar plăcea să pun capăt 
acestor fărădelegi, iar șeriful Den simte la fel. 

— Toţi simţim așa, spuse Edgar. 

Pe când Ragna și Cat îi așezau pe gemeni în pătuţurile lor, 
pentru somnul de după-amiază, auziră zarvă afară. O fată 
furioasă urla și câteva femei țipau, în timp ce mai mulţi bărbaţi 
râdeau batjocoritor. Gemenii închiseră ochii și adormiră în 
câteva secunde, iar Ragna ieși afară pentru a vedea care era 
motivul zarvei. 

Era frig. Peste complex bătea în rafale un vânt îngheţat din 
nord. În jurul unui butoi cu apă se adunase o mulţime. Când 
Ragna se apropie, observă că în centrul grupului se afla o fată 
dezbrăcată, furioasă. Gytha și încă două sau trei femei încercau 
să o spele, folosind perii, cârpe, ulei și apă, în timp ce alţii se 
chinuiau să o ţină nemișcată. Ea tremura incontrolabil când 
turnau apă rece peste ea și, în același timp, tipa ceva ce Ragnei 
îi suna precum un blestem în galeză. 

— Cine este? întrebă Ragna. 

Noul grăjdar-șef, Wuffa, aflat în picioare în fața Ragnei, îi 
răspunse fără să întoarcă privirea. 

— Este noua sclavă a Gythei. Apoi strigă: Frecaţi-o pe ţâţe! 

Bărbaţii din jurul lui începură să râdă. 

Ragna ar fi putut să oprească maltratarea unei tinere 
oarecare, dar nu și a unei sclave. Oamenii aveau dreptul să fie 
cruzi cu sclavii. Existau câteva legi slabe împotriva uciderii 
sclavilor fără un motiv serios, dar chiar și acestea erau greu de 
aplicat, iar pedepsele erau ușoare. 

Ragna văzu că fata avea în jur de treisprezece ani. Pielea ei, 
acolo unde mizeria fusese curățată, era palidă, iar părul de pe 
cap și dintre picioare era închis la culoare, aproape negru. Avea 
braţele și picioarele slabe și sâni micuţi, perfecţi. Deși faţa îi era 
contorsionată de furie, era drăguță. 

— De ce are nevoie Gytha de o sclavă? întrebă Ragna. 


Wuffa se întoarse rânjind pentru a răspunde, dar înţelese cu 
cine vorbea și se răzgândi. Rânjetul îi dispăru și murmură: 

— Nu știu. 

Era clar că știa, dar era prea jenat ca s-o spună. 

Wilf își făcu apariția din sala mare și se apropie de mulțime 
curios, așa cum fusese și Ragna. Ea îl privi, întrebându-se cum 
avea să reacționeze la povestea aceea. Gytha le ordonă rapid 
însoţitorilor ei să se oprească din spălatul fetei și să o ţină 
nemișcată, pentru ca Wilf să o privească. 

Mulțimea se despărți respectuoasă, ca să îi facă loc contelui 
să treacă. Acum, fata era mult mai curată decât cu câteva 
minute înainte. Părul negru îi atârna ud de ambele părţi ale feţei 
și pielea îi strălucea din cauza frecușului pe care-l îndurase. 
Felul în care se încrunta o făcea să pară și mai atrăgătoare. Wilf 
afișă un zâmbet larg. 

— Cine este? întrebă el. 

Gytha îi răspunse: 

— Numele ei este Carwen. Este darul meu pentru tine, ca să-ţi 
mulțumesc pentru că ești cel mai bun fiu vitreg pe care poate să 
și-l dorească o mamă. 

Ragna scăpă un strigăt de protest. Nu era corect! Făcuse tot 
ce-i stătuse în puteri ca să-l mulţumească pe Wilf și să-l 
păstreze loial, iar în cei trei ani cât fuseseră căsătoriţi el îi 
fusese cu mult mai credincios decât cei mai mulţi nobili englezi. 
Din când în când se culca și cu Inge, parcă de dragul vremurilor 
trecute, și probabil că o făcea și cu fete de ţărani atunci când 
era plecat, dar, în timp ce se afla acolo, abia dacă se uita la alte 
femei. lar acum, toată munca ei avea să fie subminată de o 
sclavă - dăruită de Gytha! Ragna înţelese imediat că planul 
Gythei era să creeze o ruptură între ea și Wilf. 

Wilf păși în faţă cu braţele întinse, ca pentru a o îmbrăţișa pe 
Carwen. 

Fata îl scuipă în faţă. Wilf se opri în loc și mulțimea tăcu. 

Pentru un asemenea gest, un sclav putea să fie executat. Wilf 
ar fi putut foarte bine să-și scoată cuțitul și să-i taie gâtul pe loc. 

El își șterse faţa cu mâneca, apoi puse mâna pe mânerul 
pumnalului de la centură și se uită la Carwen un moment foarte 
lung. Ragna n-ar fi putut să spună ce avea să facă. 

Apoi își luă mâna de pe cuţit. 


Putea, pur și simplu, să o refuze pe Carwen. Cine și-ar fi dorit 
un dar care te scuipa în faţă? Ragna se gândi că asta ar fi putut 
să fie salvarea ei. 

Apoi Wilf se relaxă. Rânji și privi în jur. Mulțimea chicotea 
neliniștită. Apoi Wilf începu să râdă. 

Mulțimea râse împreună cu el și Ragna știu că era pierdută. 

Când expresia lui Wilf redeveni serioasă, mulțimea tăcu. 

O plesni pe sclavă peste faţă o singură dată. Avea palme mari 
și puternice. Carwen ţipă și începu să plângă. Obrazul ei deveni 
de un roșu strălucitor și un firișor de sânge începu să îi curgă din 
buze spre bărbie. 

Wilf se întoarse apoi spre Gytha. 

— Leag-o și du-o la mine în casă, spuse el. Pe podea. 

El privi în timp ce femeile îi legară mâinile la spate sclavei, 
reușind cu oarecare dificultate, pentru că ea se zbătea și se 
împotrivea. După ce izbutiră, îi legară și gleznele. 

Bărbaţii din mulţime o priveau pe fata legată, dar femeile o 
urmăreau pe furiș pe Ragna. Ea înţelese că erau curioase să 
vadă cum avea să reacționeze. Ea făcu tot posibilul să-și 
păstreze expresia demnă și indiferentă. 

Femeile Gythei o ridicară pe Carwen și o cărară spre casa lui 
Wilf. 

Ragna se întoarse și se îndepărtă încet, simțindu-se disperată. 
Tatăl celor trei fii ai ei avea să-și petreacă noaptea cu o sclavă. 
Ce mai putea ea să facă? 

Se decise să nu lase acest lucru să-i distrugă căsătoria. Gytha 
o putea răni, dar nu o putea distruge. Cumva, avea să își 
menţină controlul asupra lui Wilf. 

Intră în casa ei. Servitorii nu-i vorbiră: aflaseră ce se 
întâmplase și puteau să vadă expresia de pe faţa ei. 

Se așeză, gândindu-se îndelung. Ințelese imediat că ar fi fost 
o greșeală să încerce să-l împiedice pe Wilf să se culce cu 
Carwen. El n-avea să ţină cont de dorinţele ei - un bărbat ca el 
nu putea accepta să primească ordine de la o femeie, nici măcar 
de la cea pe care o iubea -, iar cererea ei doar avea să îi 
înăcrească sentimentele. Ar fi trebuit să se  prefacă 
nepăsătoare? Nu, ar fi însemnat să meargă prea departe. Tonul 
pe care era nevoită să-l adopte trebuia să fie acela de acceptare 
cu regret a dorințelor bărbatului. Putea să joace rolul ăsta dacă 
era necesar. 


Se apropia momentul cinei. Cu orice preţ, trebuia să nu pară 
tristă și învinsă. Trebuia să arate atât de strălucitoare, încât el 
să sufere un șoc de regret pentru că își petrecea noaptea cu o 
altă femeie. 

Alese o rochie de un galben-închis, care știa că îi plăcea lui. 
Era puţin cam strâmtă pe bust, dar asta nu era rău. O puse pe 
Cat să-i lege părul cu o eșarfa de mătase castanie, apoi îmbrăcă 
o pelerină din lână de un roșu-închis, care să-i protejeze spatele 
de curentul rece ce trecea prin pereţii de lemn ai sălii mari. Își 
încheie ţinuta cu o broșă cu incrustaţii emailate, aurii. 

La cină se așeză la dreapta lui Wilf, ca de obicei. El era într-o 
dispoziție amicală, glumind cu bărbaţii, dar din când în când îl 
surprindea uitându-se la ea cu ceva în privire, ceva ce ea nu 
putea defini. Nu era tocmai teamă, dar nici o simplă neliniște, și 
ea înţelese că el era, de fapt, nervos. 

Cum ar fi trebuit să-i răspundă? Dacă i-ar fi arătat durerea ei, 
el s-ar fi simţit manipulat și s-ar fi enervat și atunci ar fi dorit să- 
i dea o lecţie, probabil acordându-i și mai multă atenţie lui 
Carwen. Nu, trebuia să fie o cale mult mai subtilă. 

Pe toată durata mesei, Ragna se asigură că era mai 
atrăgătoare ca oricând, deși se simţea îngrozitor. Râdea la 
glumele lui Wilf și, de câte ori el făcea câte o aluzie la dragoste 
sau sex, ea îl privea pe sub pleoape într-un fel care îl făcea 
întotdeauna să se simtă iubăreţ. 

După ce se termină mâncarea și bărbaţii începură să bea, ea 
plecă de la masă împreună cu cele mai multe dintre femei. Se 
întoarse la casa ei, luminându-și drumul cu un opaiţ. Nu își 
scoase pelerina și rămase în picioare în cadrul ușii, de veghe, 
urmărind mișcările abia vizibile din incintă, gândind și repetând 
diferite discursuri în minte. 

— Ce faci? întrebă Cat. 

— Aștept un moment de liniște. 

— De ce? 

— Nu vreau ca Gytha să mă vadă când mă voi duce la casa lui 
Wilf. Cat părea îngrijorată. 

— Acolo este sclava. Ce vrei să faci cu ea? 

— Nu sunt sigură. Mă gândesc la asta. 

— Nu-l face pe Wilf să se înfurie pe tine. 

— Vom vedea. 


Câteva minute mai târziu, Ragna observă o siluetă care 
mergea de la casa Gythei spre cea a lui Wilf, ducând în mână o 
lumânare. Ea presupuse că Gytha își verifica darul, asigurându- 
se că sclava era încă prezentabilă. 

Ragna așteptă răbdătoare. Curând, Gytha părăsi casa lui Wilf 
și se întoarse la a ei. Ragna îi lăsă un minut ca să se liniștească. 
O femeie și bărbatul ei beat ieșiră din sala mare și traversară 
împleticit incinta. În sfârșit, zona fu liberă și Ragna traversă 
repede distanţa scurtă, intrând în casa lui Wilf. 

Carwen era încă legată, dar putea să stea ridicată. Fiind 
dezbrăcată, îi era frig, așa că se agitase ca să se apropie de foc. 
Pe partea stângă a feţei avea o uriașă vânătaie purpurie, în locul 
în care Wilf o plesnise. 

Ragna se așeză pe un scaun și se întrebă dacă sclava vorbea 
engleza. 

— Imi pare rău că ţi se întâmplă toate astea, spuse ea. 

Carwen nu avu nici o reacţie. 

— Sunt soţia lui, continuă Ragna. 

— Ha! zise Carwen. 

Deci înțelegea... 

— Nu este un bărbat crud, continuă Ragna. Cel puţin, nu mai 
crud decât sunt bărbaţii în general. 

Faţa lui Carwen se relaxă puţin, poate de ușurare. 

— Pe mine nu m-a lovit niciodată în felul în care te-a lovit pe 
tine astăzi, spuse Ragna. Spre deosebire de tine, am avut grijă 
să nu-l nemulţumesc. Işi ţinu palma ridicată, ca pentru a preveni 
un răspuns. Nu te judec, îți spun doar ce fel de om este. 

Carwen încuviinţă. Era un progres. 

Ragna luă o pătură de pe patul lui Wilf și o puse în jurul 
umerilor slăbuţi ai lui Carwen. 

— Vrei niște vin? 

— Da. 

Ragna se duse la masă și turnă vin dintr-o carafa într-o cană 
de lemn. Apoi se așeză în genunchi lângă Carwen și îi duse cana 
la buze. Fata bău recunoscătoare, deși Ragna se așteptase 
oarecum să scuipe vinul pe ea. 

Atunci intră Wilf. 

— Ce naiba cauţi aici? spuse el imediat. 

Ragna se ridică. 

— Vreau să discut cu tine despre sclava asta. 


Wilf își încrucișă braţele. 

— Vrei o cană de vin? întrebă Ragna. 

Fără să aștepte răspunsul, ea turnă pentru amândoi, apoi îi 
dădu lui o cană și se așeză. 

El sorbi vinul și rămase în faţa ei. Expresia lui spunea că, dacă 
își dorea o ceartă, avea să îi servească una foarte serioasă. 

Un gând pe jumătate format prinse contur mai clar în mintea 
Ragnei. 

— Nu cred că fata aceasta ar trebui să locuiască în casa 
sclavilor. 

Wilf părea surprins și nu știa cum să răspundă: era ultimul 
lucru la care se așteptase. 

— De ce? întrebă el. Pentru că locul acela este atât de 
murdar? 

Ragna ridică din umeri. 

— Este murdar pentru că îi încuiem acolo noaptea, iar ei nu 
pot ieși ca să-și facă nevoile. Dar nu asta mă deranjează. 

— Atunci, ce? 

— Dacă își va petrece nopţile acolo, probabil că mai toţi 
bărbaţii o vor viola și astfel va lua infecţii dezgustătoare pe care 
ți le va transmite ţie. 

— Nu m-am gândit niciodată la asta. Şi unde ar trebui să 
locuiască? 

— Pentru moment, nu avem nici o casă liberă în complex și, 
oricum, o sclavă nu poate să aibă propria casă. Gytha e cea care 
ţi-a adus-o pe Carwen, așa că, probabil, ar trebui să locuiască la 
Gytha... atunci când nu este cu tine. 

— Bună idee, spuse el vizibil ușurat. 

Se așteptase la necazuri, dar tot ce primise fusese o soluţie 
rezonabilă la o problemă practică. 

Gytha avea să fie furioasă, dar Wilf nu se mai răzgândea 
odată ce își dăduse acordul. Pentru Ragna, aceasta era o 
răzbunare măruntă, dar satisfăcătoare. 

Se ridică. 

— Distrează-te! spuse ea, deși nu simţea deloc asta. 

— Mulţumesc. 

Se duse spre ușă și spuse: 

— lar după ce te saturi de fete și vrei din nou o femeie, poţi 
să te întorci la mine. Deschise ușa. Noapte bună! 

Apoi ieși. 


CAPITOLUL 26 
Martie 1 001 


Lucrurile nu mergeau așa cum se așteptase Ragna. Timp de 
opt săptămâni, Wilf se culcă în fiecare noapte cu Carwen, apoi 
plecă la Exeter. 

La început, Ragna fu derutată. Cum putea suporta să 
petreacă atât de mult timp cu o fată de treisprezece ani? Despre 
ce vorbea cu Carwen? Ce putea să aibă de spus o fată 
adolescentă astfel încât un bărbat cu vârsta și experienţa lui 
Wilf să fie interesat? în pat cu Ragna, dimineţile, Wilf discuta 
despre problemele guvernării comitatului: colectarea taxelor, 
prinderea criminalilor și mai ales apărarea regiunii împotriva 
atacurilor vikingilor. În mod sigur nu discuta aceste probleme cu 
Carwen. 

El încă stătea de vorbă cu Ragna, doar că nu în pat. 

Gytha era încântată de schimbare și profita cât de mult 
putea, nescăpând nici o ocazie de a se referi la Carwen în 
prezența Ragnei. Ea se simţea umilită, dar își ascundea 
sentimentele sub un zâmbet. 

Inge, care o ura pe Ragna pentru că îl luase pe Wilf de lângă 
ea, era încântată să o vadă pe Ragna înlocuită și, la fel ca 
Gytha, încerca să adâncească rana. Dar ea nu avea tupeul 
Gythei. 

— Ei bine, Ragna, spuse ea, nu ţi-ai mai petrecut o noapte cu 
Wilf de multe săptămâni! 

— Nici tu, îi răspunse Ragna și asta îi închise gura. 

Ragna încerca să obţină ce putea mai bun din noua ei viaţă, 
dar cu multă amărăciune în suflet. Invită la Shiring poeţi și 
muzicanți. Dublă mărimea casei sale, adăugând o a doua sală 
mare, care să-i adăpostească oaspeţii - totul cu permisiunea lui 
Wilf, care era de acord foarte ușor, nerăbdător să o împace în 
timp ce i-o trăgea sclavei sale. 

Era îngrijorată că pasiunea lui Wilf pentru ea ar fi putut să 
scadă și, astfel, poziţia ei politică ar fi slăbit; prin urmare, ca să 
compenseze, își întărea relaţiile cu alţi oameni puternici: 


episcopul de Norwood, abatele de Glastonbury, șeriful Den și 
alţii. Abatele Osmund de Shiring era încă în viaţă, dar țintuit la 
pat, așa că se împrieteni cu trezorierul Hildred. Îi invită la ea 
acasă ca să asculte muzică și poeme recitate. Lui Wilf îi plăcea 
ideea că reședința lui devenea un centru cultural: îi creștea 
prestigiul. În orice caz, sala mare continua să prezinte jongleri şi 
acrobaţi, iar discuţiile de după cină erau despre săbii, cai și nave 
de luptă. 

Apoi veniră vikingii. 

Își petrecuseră vara anterioară în Normandia, în deplină 
liniște. Nimeni din Anglia nu știa de ce, dar toţi erau 
recunoscători pentru asta, iar regele Ethelred se simţise 
suficient de încrezător ca să plece spre nord și să-i atace pe 
britanii din Strathclyde. Dar, în primăvara aceea, vikingii veneau 
înapoi cu chef de răzbunare, o sută de nave cu prorele ca niște 
săbii curbate, navigând în amonte pe râul Exe. Găsiră orașul 
Exeter puternic apărat, dar devastară fără milă zona rurală din 
împrejurimi. 

Cei din Shiring aflară despre toate acestea de la mesagerii 
veniţi să ceară ajutor. Wilf nu ezită. Dacă vikingii preluau 
controlul asupra regiunii din jurul orașului Exeter, aveau să 
dispună de o bază ușor accesibilă de pe mare și, de acolo, 
puteau ataca oriunde în zona de vest, la discreţie, în plus, să se 
afle la numai un pas de cucerirea regiunii și de atacarea 
comitatului lui Wilf - lucruri pe care le obținuseră deja, în mare 
parte, în nord-vestul Angliei. Acest deznodământ era de 
neconceput, așa că Wilf adună o armată. 

Discută despre strategie cu Ragna. Ea îi spuse că n-ar fi 
trebuit să se repeadă acolo cu forţa mică din Shiring și să-i 
atace pe vikingi imediat ce-i descoperea. Viteza și surpriza erau 
întotdeauna utile, dar, confruntat cu o forţă inamică atât de 
mare, exista riscul umilirii și al unei înfrângeri timpurii. Wilf fu de 
acord și îi spuse că urma să facă mai întâi un tur prin Tinutul de 
Vest, ca să recruteze oameni și să-și îngroașe rândurile, cu 
speranţa că avea să adune o armată copleșitoare până în 
momentul în care urma să îi înfrunte pe vikingi. 

Ragna știa că perioada aceea avea să fie periculoasă pentru 
ea. Înainte ca Wilf să plece, trebuia să specifice public faptul că 
ea era înlocuitorul lui. Odată plecat, rivalii aveau să încerce să o 
doboare, știind că el nu se afla acolo ca să o protejeze. Wynstan 


n-avea să plece cu Wilf să se lupte cu vikingii, pentru că, în 
calitate de slujitor al Domnului, îi era interzis să verse sânge, iar 
el respecta în general această regulă, chiar dacă încălca multe 
altele. Urma să rămână la Shiring și să încerce, cu siguranţă, să 
preia conducerea comitatului, cu Gytha în sprijinul său. Ragna 
trebuia să fie vigilentă în fiecare clipă. 

Se rugă ca Wilf să-și petreacă încă o noapte cu ea înainte să 
plece, dar asta nu se întâmplă și amărăciunea ei se adânci. 

În ziua în care el trebui să plece, Ragna rămase alături de el 
lângă ușa sălii mari în timp ce Wulffa îi aducea calul, un armăsar 
gri oțel numit Cloud. Carwen nu se afla nicăieri la vedere: fără 
îndoială, Wilf își luase rămas-bun de la ea în particular, ceea ce 
părea foarte grijuliu din partea lui. 

De faţă cu toată lumea, Wilf o sărută pe Ragna pe buze - 
pentru prima dată în două luni. 

Ea spuse tare, astfel încât toată lumea să o audă: 

— Îţi promit, soţul meu, că voi conduce bine comitatul în 
absenţa ta. Avu grijă să accentueze cuvântul conduce. Voi 
împărţi dreptatea așa cum ai face-o și tu, voi avea grijă de 
oamenii și de averea ta și nu voi permite nimănui să mă 
împiedice să-mi fac datoria. 

Era o provocare evidentă pentru Wynstan și Wilf înţelegea 
asta. Sentimentele lui de vinovăţie încă îl determinau să-i 
acorde Ragnei orice îi cerea. 

— Îţi mulţumesc, soţia mea, rosti el la fel de tare. Știu că vei 
conduce ca și cum eu aș fi aici. Și el accentuă cuvântul conduce. 
Cine o sfidează pe lady Ragna mă sfidează pe mine, spuse el. 

Apoi Ragna își cobori vocea și adăugă: 

— Îţi mulțumesc. Și întoarce-te în siguranţă la mine! 

x kx X 

Ragna deveni tăcută și adâncită în gânduri, abia mai vorbind 
cu oamenii din jurul ei. Treptat, înțelese că trebuia să facă față 
unei realități dure: Wilf n-avea s-o iubească niciodată în felul în 
care își dorea ea să fie iubită. 

Era îndrăgostit de ea și o respecta și, mai devreme sau mai 
târziu, avea să înceapă să-și petreacă din nou unele nopţi cu ea. 
Dar ea avea să rămână întotdeauna doar una dintre iepele din 
grajdul lui. Nu asta era viaţa la care visase atunci când se 
îndrăgostise de el. Se putea obișnui cu asta? 


Întrebarea o făcea să-și dorească să plângă. Își înăbușea 
sentimentele pe durata zilei, când se afla în prezenţa celorlalţi, 
dar noaptea plângea, auzită doar de cei din cercul său intim, cu 
care împărțea casa. Era ca un doliu, se gândi ea. Işi pierduse 
bărbatul - nu în fața morţii, ci în faţa unei alte femei. 

Decise apoi să plece în obișnuita vizită de Buna Vestire la 
Outhenham, în speranţa că asta avea să îi ofere ceva la care să 
se gândească în afară de naufragiul vieţii ei. Își lăsă copiii în 
grija lui Cat și o luă pe Agnes cu ea, în calitate de servitoare 
personală. 

Intră în Outhenham cu zâmbetul pe faţă și cu o mare greutate 
pe suflet. Oricum, satul îi îmbunătăţi dispoziţia. Prosperase în 
cei trei ani ai domniei ei. O numeau cu toţii Ragna cea Corectă. 
Pe vremea când toată lumea fura și înșela, nimănui nu-i mergea 
bine. Acum, cu Seric la conducere, oamenii erau mai dispuși să- 
și plătească datoriile, știind că nu erau furaţi, și lucrau mai cu 
spor, având încredere că urmau să culeagă roadele muncii lor. 

Ea dormi în casa lui Seric și ţinu sfatul a doua zi de dimineaţă. 
Mâncă un prânz lejer, pentru că mai târziu urma un festin. 
Aranjase să viziteze cariera după-amiază și, când fu pregătită să 
plece, îl găsi pe Edgar, care o aștepta îmbrăcat într-o pelerină 
albastră. Acum avea propriul lui cal, o iapă neagră și voinică 
numită Buttress. 

— Pot să-ţi arăt ceva pe drum? o întrebă el în timp ce își 
încăleca propriul cal. 

— Desigur. 

Ea se gândi că el părea neobișnuit de nervos. Presupuse că 
orice avea să-i spună era important pentru el. Toată lumea avea 
lucruri importante de spus soţiei contelui, dar Edgar era 
deosebit, iar Ragna era intrigată. 

Călăriră pe malul râului, apoi urmară drumul de căruţe care 
ducea la carieră. Pe o parte a drumului erau curțile din spate ale 
caselor din sat, fiecare cu micul său lot de teren, ce conţinea 
grădina de legume, câţiva pomi fructiferi, unul sau două 
adăposturi pentru animale și grămada de bălegar. Pe cealaltă 
parte se afla câmpul estic, parţial arat, cu brazdele umede de 
argilă strălucitoare, deși nu lucra nimeni, pentru că era 
sărbătoare. 

Edgar spuse: 


— Observi că distanţa dintre câmpul estic și grădinile din sat 
este mare? 

— Mult mai mare decât e necesar, este loc pentru două 
drumuri. 

— Exact. Acum, e nevoie de aproape o zi întreagă pentru ca 
doi bărbaţi să transporte de la carieră până la râu, pe acest 
drum, o încărcătură de piatră pentru o barcă. Asta face piatra 
noastră să coste mai mult. Dacă folosesc un căruţ, e mai ușor, 
dar durează cam tot atâta timp. 

Ea presupuse că el sublinia ceva important, dar nu-și dădea 
seama despre ce era vorba. 

— Asta voiai să-mi arăţi? 

— Când am încercat să vând piatră la mănăstirea din Combe, 
ei mi-au spus că au început să cumpere de la Caen, din 
Normandia, pentru că este mai ieftină. 

Ea devenea interesată. 

— Cum se poate așa ceva? 

— Este transportată tot drumul pe nave, în aval pe râul Orne 
până la mare, apoi peste Canal până în portul Combe. 

— Şi problema noastră este că această carieră nu se află pe 
râu. 

— Nu chiar. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Râul se află la doar câteva sute de metri depărtare. 

— Dar nu putem să facem să dispară acele câteva sute de 
metri. 

— Eu cred că putem. 

Ea zâmbi, observând că el se bucura de această dezvăluire 
treptată. 

— Cum? 

— Săpăm propriul nostru canal. 

Asta o surprinse. 

— Cum așa? 

— Au făcut asta la Glastonbury, spuse el cu aerul cuiva care 
scotea cartea câștigătoare. Mi-a spus Aldred. 

— Să ne săpăm propriul râu? 

— Mi-am dat seama cum se face. Câţiva bărbaţi cu 
târnăcoape și lopeţi vor avea nevoie cam de douăzeci de zile ca 
să sape un canal de un metru adâncime și puţin mai lat decât 
pluta mea de la râu la carieră. 


— Asta-i tot? 

— Săpatul e partea cea mai ușoară. În funcţie de consistenţa 
solului s-ar putea să fie nevoie să consolidăm malurile, în timp 
ce săpăm mai adânc, dar asta pot să o fac singur. Mai dificil este 
să obţinem adâncimea corectă. Evident, trebuie să săpăm 
suficient de adânc ca să ne asigurăm că apa curge dinspre râu. 
Dar cred că pot să rezolv și asta. 

Ragna se gândi că Edgar era mai deștept decât Wilf și poate 
și decât Aldred, dar spuse doar atât: 

— Cât ar costa? 

— Dacă presupun că nu vom folosi sclavi... 

— Aș prefera să nu folosesc. 

— Atunci, o jumătate de penny pe zi pentru fiecare om, plus 
un penny pe zi pentru supraveghetor, asta înseamnă o sută 
douăzeci de penny, adică jumătate de livră de argint; și va 
trebui să-i și hrănim, întrucât cei mai mulţi dintre ei vor fi 
departe de casă. 

— Și asta va economisi bani pe termen lung. 

— O mulţime de bani. 

Ragna era încântată de Edgar și de proiectul său; avea să fie 
o treabă complet nouă. Era scump, dar își putea permite. 

Ajunseră apoi la carieră. Acum, erau două case aici. Edgar 
construise un loc pentru el, astfel încât să nu fie nevoit să stea 
împreună cu Gab și familia lui. Era o casă bună, cu pereţi din 
scânduri verticale, legate prin îmbinări canelate. Avea două 
ferestre cu obloane, iar ușa era confecţionată dintr-o singură 
bucată de stejar. Ușa avea încuietoare și Edgar răsuci o cheie ca 
să deschidă ușa. 

Interiorul era masculin, cu o mulţime de spaţiu alocat 
uneltelor,  colacilor de funie și de sfoară, precum și 
harnașamentelor. Exista un butoi de bere, dar nu și vin, și o 
roată de brânză tare, dar nu și fructe sau flori. 

Pe perete, Ragna observă o foaie de pergament atârnată într- 
un cui. Privind mai de aproape, văzu că era o listă de clienţi cu 
detalii despre pietrele pe care le primiseră și banii pe care îi 
plătiseră. Cei mai mulţi meseriași ţineau socoteala lucrurilor de 
acest fel cu ajutorul unor bete crestate. 

— Ştii să scrii? îl întrebă ea pe Edgar. 

El părea mândru de asta, mai ales că ţinuse totul sub tăcere. 

— M-a învăţat Aldred, zise. 


— Și, evident, poţi să citeşti. 

— Aș putea, dacă aș avea vreo carte. 

Ragna se hotărî să-i dăruiască o carte când avea să termine 
canalul. 

Se așeză pe o bancă, iar el îi turnă o cană de bere din butoi. 

— Mă bucur că nu vrei să folosești sclavi pentru muncă, zise 
el. 

— Ce te face să spui asta? 

— Deţinerea unor sclavi scoate la iveală tot ce e mai rău în 
oameni. Stăpânii de sclavi devin sălbatici. Ei bat, ucid și violează 
de parcă n-ar fi nimic rău în asta. 

Ragna oftă. 

— Aș vrea ca toţi bărbaţii să fie ca tine. 

El râse. 

— Ce e? întrebă ea. 

— Îmi amintesc că am avut exact același gând despre tine. 
Te-am rugat să-mi găsești o fermă și tu ai spus „da“ fără să 
eziţi, așa că m-am gândit: de ce nu sunt toţi ca ea? 

Ragna zâmbi. 

— M-ai înveselit, spuse ea. Mulţumesc. 

Din impuls, sări în picioare și-l sărută. 

Ar fi vrut să-l sărute pe obraz, dar, cumva, îi nimeri gura. 
Buzele ei le atinseră pe ale lui doar o clipă, iar el fu uluit, luând- 
o prin surprindere. Sări în spate, departe de ea, și se înroși. 

Ea înțelese imediat că făcuse o greșeală. 

— Îmi pare rău, spuse. N-ar fi trebuit să fac asta. Eram doar 
recunoscătoare pentru că m-ai făcut să mă simt mai bine. 

— Nu știam că nu te simţi bine, zise el. 

Începea să-și redobândească sângele rece, dar ea observă că 
își atinsese buzele cu vârfurile degetelor. 

Nu avea de gând să-i povestească despre Carwen. 

— Mi-e dor de soţul meu, spuse ea. Adună o armată ca să 
lupte cu vikingii. Au urcat pe râul Exe. Wilf este foarte îngrijorat. 
Ea observă o umbră trecându-i peste faţă când îi menţionase pe 
vikingi și își aminti că îi omorâseră iubita. Îmi pare rău, zise ea 
din nou. 

El clătină din cap. 

— E în regulă. Mai este ceva ce ar trebui să-ţi menţionez 
însă... 

Ragna fu recunoscătoare pentru că schimbase subiectul. 


— Spune! 

— Slujnica ta, Agnes, poartă un inel nou. 

— Da. I l-a dat bărbatul ei. 

— Este făcut din fire de argint răsucite și are o mărgea de 
chihlimbar. 

— E destul de drăguţ. 

— Îmi aduce aminte de pandantivul care i-a fost furat lui 
Adelaide. Era făcut din fire de argint cu o mărgea de chihlimbar. 

Ragna era uluită. 

— N-am observat niciodată! 

— Îmi amintesc că mă gândeam că acel chihlimbar ţi s-ar 
potrivi. 

— Dar cum ar putea Agnes să aibă un inel făcut din 
pandantivul lui Adelaide? 

— Pandantivul a fost furat și reconstruit, ca să i se piardă 
urma. Întrebarea este de unde îl are bărbatul ei. 

— S-a măritat cu Offa, consilierul din Mudeford. Ragna 
începea să vadă legăturile. El l-a cumpărat probabil de la un 
bijutier din Combe. Bijutierul îl cunoaște pe intermediar, iar 
intermediarul știe unde poate fi găsit lronface. 

— Da, spuse Edgar. 

— Șeriful trebuie să-l chestioneze pe Offa. 

— Exact, încuviință Edgar. 

— Este posibil ca Offa să fi cumpărat inelul de bună-credinţă. 

— Da, spuse Edgar. 

— Nu vreau să risc să-i fac necazuri bărbatului lui Agnes. 

— Trebuie, zise Edgar. 

x kx * 

Edgar o însoţi pe Ragna înapoi, în centrul satului, și o lăsă 
înconjurată de mulţime. Apoi se strecură printre oameni și se 
întoarse la carieră. O duse pe Buttress să pască la marginea 
pădurii, apoi, în sfârșit, se întinse pe jos în casa lui și se gândi la 
sărut. 

Fusese surprins și stânjenit. Ştia că trebuie să se fi îmbujorat. 
Sărise departe. Ea văzuse toate acestea și se scuzase pentru că 
îl făcuse să se simtă jenat. Dar ceea ce văzuse ea era doar 
suprafaţa lucrurilor. Se mai întâmplase ceva - adânc, în interior 
- și el reușise să ţină totul ascuns. Când buzele Ragnei le 
atinseseră pe ale sale, se simţise imediat copleșit de dragostea 
pentru ea. 


O lovitură de trăsnet, un fulger de lumină, un bărbat lovit într- 
o clipă... a 

Nu, doar i se păruse. Intins pe stuful de lângă focul lui, singur, 
cu ochii închiși, își examină sufletul și înţelese că se îndrăgostise 
de ea cu mult timp în urmă. Ani întregi își spusese că inima lui 
se dusese odată cu Sungifu și că nimeni nu putea să-i ia locul. 
Dar, la un moment dat - nu putea spune când -, începuse să o 
iubească pe Ragna. Nu știuse asta la momentul respectiv, dar 
acum i se părea evident. 

Retrăi ultimii patru ani în memorie și înţelese că Ragna era 
cea mai importantă persoană din viaţa lui. Se ajutau unul pe 
altul. Nimic nu-i plăcea mai mult decât discuţiile cu ea - de cât 
timp era aceasta ocupaţia lui favorită? îi admira mintea și 
hotărârea și, mai ales, felul în care îmbina o autoritate de 
necontestat cu o înţelegere a lucrurilor simple care îi făcea pe 
oameni să o iubească. 

Ea era frumoasă, iar el o admira din tot sufletul. Nu era 
același lucru cu focul pasiunii, dar era precum o stivă de lemne 
uscate care ar fi izbucnit în flăcări de la o singură scânteie - iar 
sărutul din ziua aceea fusese scânteia, își dorea să o sărute din 
nou, să o sărute toată ziua, toată noaptea... 

Ceea ce n-avea să se întâmple niciodată. Era fiica unui conte: 
chiar dacă ar fi fost singură, nu s-ar fi măritat niciodată cu un 
simplu constructor de nave. Și nu era singură. Era măritată cu 
un bărbat care n-ar fi trebuit să afle vreodată despre acel sărut, 
pentru că, dacă ar fi aflat, l-ar fi ucis pe Edgar într-o clipă. Mai 
rău, ea părea că își iubește din toată inima bărbatul. Și, dacă 
toate astea n-ar fi fost de ajuns, avea și trei fii cu el. 

„E ceva în neregulă cu mine? se întrebă Edgar. Am iubit o fată 
moartă, iar acum iubesc o alta care ar putea, la fel de bine, să 
fie moartă, din perspectiva șanselor pe care le am să fiu cu ea.“ 

Se gândi la fraţii lui, care împărțeau fericiţi o soţie grosolană, 
egoistă și nu prea inteligentă. „De ce nu pot să fiu ca ei și să mă 
însor cu orice femeie care îmi iese în cale? Cum am putut să fiu 
atât de prost încât să mă îndrăgostesc de o femeie de viţă 
nobilă? Se presupune că eu sunt cel deștept.” 

Deschise ochii. In seara aceea, urma să aibă loc o sărbătoare 
în sat. Ar fi putut să fie alături de Ragna toată seara. Şi a doua zi 
avea să înceapă să lucreze la canal. Asta urma să îi ofere o 
mulțime de motive ca să discute cu ea în săptămânile care 


veneau. Ea nu l-ar mai fi sărutat niciodată, dar ar fi făcut parte 
din viața lui. 

lar asta ar fi trebuit să fie de ajuns. 

x kx * 

Ragna vorbi cu șeriful Den imediat ce ajunse înapoi la Shiring. 
Era nerăbdătoare să-l prindă pe lronface, care era o pată pentru 
întregul district. lar Wilf avea să fie foarte mulţumit să vină 
acasă și să vadă că ea rezolvase această problemă - genul de 
lucruri pe care Carwen nu le-ar fi putut realiza niciodată. 

Şeriful era la fel de interesat și era de acord cu ea că Offa ar fi 
putut să le ofere câteva indicii despre soarta banditului. Se 
deciseră să-l chestioneze pe Offa în dimineaţa următoare. 

Ragna spera doar că n-avea să afle că Agnes și Offa erau 
vinovaţi de ceva, ca de pildă tăinuirea lucrurilor furate. 

A doua zi în zori, Ragna se întâlni cu Den în faţa casei lui Offa 
și Agnes. Plouase toată noaptea și pământul era îmbibat de apă. 
Den era însoţit de căpitanul Wigbert, de doi soldați și de doi 
servitori cu lopeţi. Ragna se întrebă la ce foloseau lopeţile. 

Agnes deschise ușa și, când îi văzu pe șerif și pe oamenii lui, 
păru înfricoșată. 

— Offa este aici? întrebă Ragna. 

— Ce Dumnezeu aţi putea să vreţi de la Offa, doamna mea? 

Ragnei îi părea rău pentru ea, dar trebuia să fie aspră. Era 
conducătorul comitatului și nu putea fi indulgentă în timpul unei 
anchete criminale. Spuse: 

— Liniște, Agnes, și vorbește doar când ești întrebată. Vei afla 
totul destul de curând. Lasă-ne înăuntru! 

Wigbert le spuse celor doi soldaţi să rămână afară, dar îi 
chemă pe servitori să-l urmeze. 

Ragna observă că locuința era mobilată confortabil, cu 
draperii pe pereţi, care să ţină umezeala afară, și un pat cu 
saltea. Pe masă se aflau mai multe căni și boluri strunjite în 
metal. 

Offa se ridică din pat, aruncă de pe el pătura de lână și 
rămase în picioare. 

— Care-i problema? 

— Agnes, arată-i șerifului inelul pe care îl purtai la 
Outhenham, zise Ragna. 

— Îl am încă pe mână. 

Întinse mâna stângă spre Den, iar Ragna întrebă: 


— Offa, de unde ai luat inelul? 

El se gândi preţ de o clipă, scărpinându-și nasul turtit de 
parcă ar fi încercat să-și amintească - sau să inventeze o 
poveste plauzibilă. 

— L-am cumpărat din Combe. 

— Cine ţi l-a vândut? 

Ea spera să primească numele unui bijutier, dar fu 
dezamăgită. 

— Un marinar francez, răspunse Offa. 

Ragna se gândi că, dacă asta era o minciună, era una 
deșteaptă. Un bijutier din Combe ar fi putut să fie luat la 
întrebări, dar un marinar străin era greu de găsit. 

— Numele lui? întrebă ea. 

— Richard din Paris. 

Era un nume care putea fi inventat în impulsul momentului. 
Probabil că existau în Paris sute de bărbați numiţi Richard. Ea 
începea să îl suspecteze pe Offa, dar spera, spre binele lui 
Agnes, că bănuielile ei erau nefondate. 

— De ce vindea un marinar francez bijuterii femeiești? întrebă 
apoi. 

— Ei bine, mi-a spus că îl cumpărase pentru soţia lui, dar 
regretase achiziţia după ce pierduse o mulţime de bani la zaruri. 

Ragna își dădea seama, de obicei, când oamenii minţeau, dar 
nu-l putea citi pe Offa. 

— De unde cumpărase inelul Richard din Paris? întrebă ea. 

— Presupun că l-a luat de la un bijutier din Combe, dar nu mi- 
a spus cine. Despre ce e vorba? De ce mă luaţi la întrebări? Am 
plătit șaizeci de penny pe inelul acela. E ceva în neregulă? 

Ragna presupunea că Offa trebuia să fi știut sau, cel puţin, să 
fi suspectat că inelul era furat, dar dorea să-l protejeze pe cel 
care i-l vânduse. 

Nu era sigură ce să-l întrebe mai departe. După o pauză, Den 
preluă iniţiativa: se întoarse spre cei doi servitori și spuse: 

— Cercetaţi casa! 

Ragna nu înţelegea cum ar fi putut asta să ajute. Trebuiau să- 
i dezlege limba lui Offa, nu să-i percheziționeze casa. 

Existau două cufere încuiate și câteva cutii pentru 
depozitarea alimentelor. Ragna privi răbdătoare în timp ce 
servitorii parcurseră totul meticulos. Dădură jos îmbrăcămintea 
agăţată în cuie, căutară în butoiul cu bere până la fund și 


întoarseră tot stuful de pe podea. Ragna nu înţelegea ce căutau, 
dar până la urmă nu găsiră nimic interesant. 

Se simţi ușurată. Își dorea ca Offa să fie nevinovat de dragul 
lui Agnes. Apoi Den spuse: 

— Vatra focului. 

Acum înţelegea Ragna la ce foloseau lopeţile. Servitorii le 
utilizară ca să răscolească prin tăciunii din foc și să-i arunce 
afară; buștenii încinși sfârâiau când ajungeau în umezeala din 
exterior. 

Curând apăru pământul de sub vatră și servitorii începură să 
sape. 

La câţiva centimetri mai jos, lopeţile loviră în lemn. 

Apoi Offa fugi afară. Se întâmplă totul atât de repede, încât 
nimeni din casă nu reuși să-l oprească. Dar la ușă se aflau cei 
doi soldaţi. Ragna auzi mugetul de frustrare și sunetul trupului 
căzut în noroi. Un minut mai târziu, soldaţii îl aduseră pe Offa 
înapoi, fiecare ţinându-l strâns de câte un braţ. 

Agnes începu să suspine. 

— Săpaţi mai departe, le spuse Den servitorilor. 

Câteva minute mai târziu, traseră afară din groapă un cufăr 
din lemn. Ragna putea să-și dea seama că era greu după felul în 
care îl mânuiau. 

Nu era încuiat și Den săltă capacul. În interior se aflau mii de 
penny de argint, alături de câteva obiecte de bijuterie. 

Den spuse: 

— Rezultatul multor ani de jafuri - plus câteva amintiri. 

Deasupra tuturor lucrurilor se afla o centură din piele moale, 
cu o cataramă din argint și un capăt decorat. Ragna icni. 

— Recunoști ceva? o întrebă Den. 

— Centura. Era cadoul meu pentru Wilf - până când a fost 
furat de lronface. 

Den se întoarse spre Offa. 

— Care este numele adevărat al lui lronface și unde este 
ascunzătoarea lui? 

— Nu știu. Am cumpărat centura aia, spuse Offa. Știu că nu ar 
fi trebuit. Îmi pare rău. 

Den îi făcu un semn din cap lui Wigbert, care stătea în 
picioare în faţa lui Offa. Cei doi soldaţi îl apucară pe Offa mai 
strâns. 


Wigbert scoase de la centură o bâtă confecţionată din lemn 
de stejar lustruit și, cu o mișcare rapidă, îl lovi pe Offa peste 
față. Ragna strigă, dar Wigbert o ignoră. Apoi urmă o serie 
rapidă de lovituri bine ţintite peste cap, umeri și genunchi. 
Pocnetul lemnului greu care lovea oasele o făcea pe Ragna să 
se simtă rău. 

Când se opri, faţa lui Offa era plină de sânge. Era incapabil să 
stea în picioare, dar soldaţii îl ţineau drept. Agnes gemea de 
parcă ar fi durut-o pe ea. 

Den repetă întrebarea: 

— Care este numele adevărat al lui lronface și unde este 
ascunzătoarea lui? 

Printre dinţii zdrobiţi și buzele însângerate, Offa spuse: 

— Vă jur, nu știu! 

Wigbert ridică din nou bâta. 

Agnes ţipă: 

— Nu, vă rog, nu! lronface este Ulf! Nu-l mai loviți pe Offa, vă 
rog! 

Den se întoarse spre Agnes. 

— Cel care prinde cai? spuse el. 

— Da. Vă jur. 

— Ai face bine să-mi spui adevărul, zise Den. 

x kx X 

Lui Edgar nu-i venea să creadă că Ulf, cel care prindea cai, 
era Ironface. ÎI întâlnise pe Ulf de câteva ori și își amintea că era 
un bărbat micuţ, deși energic și puternic, așa cum trebuia să fie 
ca să poată îmblânzi ponei sălbatici. Edgar avea amintiri foarte 
vii din cele două ocazii în care îl întâlnise pe lronface și era 
convins că bărbatul avea o înălțime și o constituție medii. 

— E posibil ca Agnes să se fi înșelat, îi spuse el lui Den când 
șeriful ajunse la Dreng's Ferry, în drum spre arestarea lui Ulf. 

— E posibil ca tu să te înșeli, îi zise Den. 

Edgar ridică din umeri. Agnes ar fi putut să mintă, de 
asemenea; sau ar fi putut să strige un nume la întâmplare doar 
ca să oprească tortura, fără să aibă habar, de fapt, cine se 
ascundea în spatele căștii ruginite din fier. 

Edgar și ceilalți bărbaţi din sat li se alăturară șerifului Den și 
oamenilor săi. Den nu avea nevoie de întăriri, dar sătenii nu 
doreau să rateze distracţia și se agățau de scuza că ei erau 
responsabili pentru aplicarea legii în ţinutul lor. 


Pe drum îi luară și pe fraţii lui Edgar, Erman și Eadbald. 

Un câine lătră când se apropiară de stâna lui Theodberht 
Clubfoot. Când Theodberht și soţia lui îi întrebară ce căutau, Den 
spuse: 

— Îl căutăm pe Ulf, cel care prinde cai. 

— În perioada asta a anului o să-l găsiţi acasă, spuse 
Theodberht. Caii sălbatici sunt înfometați. Pune fân la vedere, 
iar ei vin să mănânce. 

— Mulţumesc. 

După vreun kilometru și jumătate, ajunseră la curtea îngrădită 
a lui Ulf. Mastifful legat lângă poartă nu lătră, dar caii începură 
să necheze și, curând, Ulf și nevasta lui, Wyn, ieșiră din casă. 
După cum își amintea Edgar, Ulf era un bărbat slab, cu mușchii 
ca niște parâme, puţin mai scund decât nevasta lui. Amândoi 
avea feţele și mâinile murdare. Edgar își amintea că Wyn 
avusese un frate, numit Begstan, care murise cam când Edgar și 
familia lui se mutaseră la Dreng'ss Ferry. Dreng avusese 
suspiciuni în legătură cu moartea lui, pentru că trupul nu fusese 
îngropat la biserică. 

Oamenii șerifului îi înconjurară și Den îi zise lui Ulf: 

— Mi s-a spus că tu ești lronface. 

— Ți s-a zis greșit, răspunse Ulf. 

Edgar simţea că el spunea adevărul în legătură cu asta, dar 
ascundea alte informaţii. 

Den le ordonă oamenilor să cerceteze locul. 

Wigbert îi spuse lui Ulf: 

— Ar fi bine să legi mastifful mai aproape de gard, pentru că, 
dacă se repede la vreunul dintre oamenii mei, îi înfig sulița în 
piept mai repede decât poţi să clipești. 

Ulf scurtă funia astfel încât câinele să nu se poată deplasa 
mai mult de câţiva centimetri. 

Cercetară apoi casa dărăpănată. Wigbert ieși cu un cufăr și 
spuse: 

— Are mai mulţi bani decât ţi-ai putea închipui - aș spune că 
aici sunt patru sau cinci livre de argint. 

— Economiile mele de o viaţă, zise Ulf. Sunt douăzeci de ani 
de muncă grea, nimic mai mult. 

Edgar se gândi că ar fi putut să fie adevărat. În orice caz, 
suma aceea nu era cu adevărat suficientă ca să-i dovedească 
vinovăția. 


Doi bărbaţi cu lopeţi merseră în jurul curţii îngrădite și 
cercetară pământul, căutând urme ale locurilor în care Ulf ar fi 
putut să îngroape ceva. Săriră peste gard și făcură la fel și în 
interiorul împrejmuirii, speriind caii sălbatici care se retraseră 
nervoși. Nu găsiră nimic. 

Den începea să se simtă frustrat. El le spuse încet lui Wigbert 
și lui Edgar: 

— Nu pot să cred că Ulf este nevinovat. 

— Nu, nu este nevinovat, spuse Edgar. Dar nu este el 
lronface. Acum, că îl văd din nou, sunt cât se poate de convins. 

— Atunci, de ce zici că nu e nevinovat? 

— Doar o bănuială. Poate că știe cine este lronface. 

— O să-l arestez oricum. Dar aș vrea să fi găsit ceva care să-l 
incrimineze. 

Edgar privi în jur. Casa lor era dărăpănată, cu acoperișul căzut 
și cu găuri în pereţii de chirpici, dar Wyn părea bine hrănită, iar 
haina ei era căptușită cu blană. Cei doi nu erau săraci, ci doar 
neîngrijiţi. 

Edgar se uită spre adăpostul câinelui. 

— Ulf este bun cu mastifful lui, spuse el. Puţini oameni se 
deranjează să își apere de ploaie câinele de pază. 

Agitat, se duse mai aproape. Mastifful mârâi ameninţător, dar 
era bine legat. Edgar își scoase toporul viking de la centură. 

— Ce vrei să faci? îl întrebă Ulf. 

Edgar nu îi răspunse. Cu câteva lovituri de topor, demolă 
coteţul câinelui, apoi folosi lama ca să scobească pământul de 
sub el. După câteva minute, toporul lui lovi ceva metalic. 

Se așeză în genunchi lângă groapa pe care o săpase și începu 
să scoată noroiul cu mâinile. Încet, începu să apară forma 
rotunjită a unui obiect ruginit, din fier. 

— Ah, exclamă el când recunoscu forma. 

— Ce-i aia? întrebă Den. 

Edgar scoase obiectul din groapă și îl ridică triumfător. 

— Casca lui lronface, anunţă el. 

— Asta rezolvă problema, spuse Den. Ulf este lronface. 

— Nu sunt eu. Vă jur! strigă Ulf. 

— E adevărat. Nu este el, zise Edgar. 

— Atunci, cui îi aparţine casca? întrebă Den. 

Ulf ezită. 

— Dacă nu vrei să spui, atunci tu ești. 


Ulf arătă apoi spre soția lui. 

— Este a ei! Vă jur! Wyn este lronface! 

— O femeie? zise Den. 

Wyn o rupse la fugă brusc, ferindu-se de oamenii șerifului de 
lângă ea. Aceștia se întoarseră ca să o urmărească și se ciocniră 
unii de alţii. Trecură câteva secunde esenţiale, timp în care ea 
păru pe punctul să scape. 

Și atunci Wigbert aruncă sulița, care o lovi pe Wyn în coapsă, 
făcând-o să se prăbușească la pământ. 

Rămase întinsă cu faţa în jos, gemând de durere. Wigbert se 
duse la ea și își scoase sulița din piciorul ei. 

În cădere, mâneca stângă i se ridicase pe braţ. Pe pielea 
moale și albă de pe spatele braţului superior era o cicatrice. 

Edgar își aminti noaptea luminată de lună, la numai câteva 
zile după ce familia lui ajunsese la Dreng's Ferry. Ferma fusese 
tăcută până când lătrase Brindle. Edgar văzuse pe cineva cu o 
cască de fier fugind cu purcelușul sub braţ și îl doborâse pe hoţ 
cu toporul lui viking. 

lar Ma îi tăiase gâtul unuia dintre ceilalţi doi hoţi. Acela, se 
gândi Edgar, trebuia să fi fost Begstan, fratele lui Wyn. 

Se așeză în genunchi lângă Wyn și măsură cicatricea cu lama 
toporului său. Avea exact aceeași lungime. 

— Asta lămurește lucrurile, îi spuse el lui Den. Eu i-am făcut 
cicatricea asta. Ea este lronface. 

x kx * 

Ragna se simțea îngrozitor. Ea era cea care o adusese pe 
Agnes acolo de la Cherbourg, încuviințând fericită căsătoria ei 
cu Offa. Acum, Ragna trebuia să conducă un proces care se 
putea încheia cu o sentință la moarte pentru Offa. Era disperată 
să-l ierte, dar trebuia să respecte legea. 

Sfatul comitatului era o treabă redusă în acel moment. Cei 
mai mulţi dintre nobilii care trebuiau să participe, în mod 
normal, erau plecaţi cu Wilwulf să lupte cu vikingii. Ragna era 
așezată sub o copertină improvizată; lumea părea să fie în 
așteptarea primăverii: era o zi rece, cu cer înnorat și o ploaie 
intermitentă, fără nici un indiciu al apariţiei soarelui. 

Marele eveniment era procesul lui Wyn, cunoscută acum ca 
lronface. Offa era acuzat împreună cu Ulf, fiind amândoi, în mod 
cert, colaboratori ai lui Wyn. Toţi se confruntau cu pedeapsa 
capitală. 


Ragna nu știa cât de multe înţelesese Agnes despre crimele 
soţului ei. Într-un moment de disperare, ţipase că Ulf era 
lronface, așa că probabil bănuise ceva; dar numise persoana 
greșită, ceea ce sugera că, de fapt, nu știa adevărul. Exista un 
principiu legal general acceptat, conform căruia soţia nu era 
vinovată de crimele soţului ei dacă nu colaborase cu el, și, 
cântărind lucrurile, Ragna și șeriful Den se hotărâseră să nu o 
acuze pe Agnes. 

Chiar și așa, Ragna se simţea sfâșiată. Putea ea să-l 
condamne pe Offa la moarte și să o lase văduvă pe Agnes? 

Ştia că așa ar fi trebuit. Întotdeauna susținuse domnia legii și 
avea o reputaţie de corectitudine scrupuloasă. În Normandia, o 
porecliseră Deborah, după judecătoarea biblică, iar la 
Outhenham, era numită Ragna cea Corectă. Ea credea că 
justiţia trebuia să fie obiectivă și nu considera acceptabil ca o 
persoană puternică să influenţeze Curtea pentru a judeca în 
favoarea rudelor sale - și se luptase cu înverșunare pentru 
această idee. Fusese dezgustată când Wilwulf îl condamnase pe 
Cuthbert pentru fals, lăsându-l pe Wynstan să scape. Nu putea 
acum să facă ceva similar ea însăși. 

Cei trei acuzaţi stăteau aliniaţi în picioare, legaţi de mâini și 
de picioare, ca să fie descurajaţi într-o eventuală încercare de 
evadare. Ulf și Wyn erau murdari și îmbrăcaţi în zdrenţe, în timp 
ce Offa era vertical și bine îmbrăcat. Casca din fier ruginit a lui 
Wyn era așezată pe o masă scundă în faţa scaunului Ragnei, 
alături de relicvele sfinte pe care trebuiau să jure martorii. 

Şeriful Den era acuzatorul, iar printre martorii săi se aflau 
căpitanul Wigbert, constructorul Edgar și barcagiul Dreng. 

Atât Wyn, cât și Ulf își recunoscuseră vina, spunând că Offa 
cumpărase de la ei o parte din pradă și o vânduse în Combe. 

Offa nega totul, dar singurul său martor era Agnes. Chiar și 
așa, o mică parte din mintea Ragnei spera că avea să vină cuo 
apărare care să-i permită să-l declare nevinovat sau, măcar, să-i 
dea o sentință mai ușoară. 

Şeriful Den  relată povestea arestării, apoi citi lista 
persoanelor care fuseseră jefuite - și, în câteva cazuri, omorâte 
- de către persoana care purtase casca. Notabilităţile care 
participau la sfat, în cea mai mare parte clerici importanţi, și cei 
câţiva nobili care erau prea bătrâni sau infirmi ca să lupte își 


murmurau furia faţă de persoanele care terorizaseră drumul 
spre Combe, folosit de cei mai mulţi dintre ei. 

Offa se apără cu înverșunare, spunând că Wyn și Ulf minţeau. 
Jură că bunurile furate, găsite în casa lui, fuseseră cumpărate de 
bună-credinţă de la magazine de bijuterii. El declară că, atunci 
când încercase să fugă de șeriful Den, intrase, pur și simplu, în 
panică. Mai spuse că soţia lui îl numise pe Ulf alegând un nume 
la întâmplare. 

Nimeni nu credea un cuvânt din toate acestea. 

Ragna spuse că exista părerea unanimă cum că toţi cei trei 
acuzaţi erau vinovaţi - fără nici o excepţie. 

În momentul acela, Agnes se aruncă suspinând pe pământul 
ud din fața Ragnei. 

— Oh, dar, doamna mea, el este un om bun și îl iubesc! 

Ragna se simţi de parcă un cuţit i se înfipsese în inimă, dar își 
păstră vocea calmă și fermă. 

— Toţi bărbaţii care au jefuit, sau au violat, sau au ucis 
vreodată aveau o mamă, iar mulţi aveau soţii, care îi iubeau, 
precum și copii, care aveau nevoie de ei. Și totuși, au omorât 
bărbaţii altor femei și au vândut ca sclavi copiii altor oameni sau 
au furat economiile de o viaţă ale altora, ca să le cheltuiască în 
berării și bordeluri. Ei trebuie să fie pedepsiţi. 

— Dar am fost slujnica ta timp de zece ani! Trebuie să mă 
ajuţi! Trebuie să-l ierţi pe Offa - sau va fi spânzurat! 

— Eu înfăptuiesc dreptatea, spuse Ragna. Gândește-te la toţi 
oamenii care au fost răniţi și jefuiţi de lronface! Cum se vor 
simţi ei dacă îl las liber doar pentru că este însurat cu slujnica 
mea? 

Agnes scrâșni: 

— Dar ești prietena mea! 

Ragna și-ar fi dorit să spună: „O, foarte bine, poate că Offa nu 
a vrut să facă rău, nu îl voi condamna la moarte”. Dar nu putea. 

— Sunt stăpâna ta și sunt soţia contelui. Nu voi răsuci justiţia 
pentru tine. 

— Te rog, doamnă, te implor! 

— Răspunsul este nu, Agnes, și asta încheie discuţia. Cineva 
să o ia de aici! 

— Cum poţi să-mi faci asta? în timp ce oamenii șerifului o 
prindeau pe Agnes, faţa ei se contorsionă de ură. Il omori pe 
soțul meu, ucigașo! Din gură îi curgea salivă în timp ce striga: 


Vrăjitoareo! Diavol ce ești! Scuipă și saliva ei ateriză pe rochia 
verde a Ragnei. Sper să moară și soţul tău! ţipă ea în timp ce 
era trasă de acolo. 

x x * 

Wynstan privea altercația dintre Ragna și Agnes cu mult 
interes. Slujnica era într-o stare de furie otrăvitoare și Ragna se 
simţea vinovată. Wynstan se putea folosi de asta, deși nu vedea 
imediat în ce fel. 

Cei vinovați fură spânzurați în zori, a doua zi. Mai târziu, 
Wynstan oferi un banchet modest pentru notabilităţile care 
participaseră la sfat. Luna martie nu era o lună bună pentru 
festinuri, pentru că mieii și viţeii din anul acela nu se născuseră 
încă; prin urmare, pe masa din reședința episcopului fură 
așezate platouri cu pește afumat și carne sărată, fasole 
aromată, nuci și fructe uscate. Wynstan se revanșă pentru 
mâncarea săracă servind vin din belșug. 

În timpul mesei, mai mult ascultă decât vorbi. Îi plăcea să afle 
cine prospera și cine rămânea fără bani, care dintre nobili se 
dușmăneau unii pe alţii și care erau bârfele murdare, fie ele 
adevărate sau false. De asemenea, se gândea la povestea cu 
Agnes. Astfel, își aduse doar o contribuţie modestă la 
conversaţie - și asta când veni vorba despre stareţul Aldred. 

Firavul nobil Cenbryht de Trench, prea bătrân pentru luptă, 
menţionă că Aldred îl vizitase, cerându-i o donaţie pentru 
mănăstirea de la Dreng's Ferry, fie bani, fie - preferabil - o 
donaţie în teren. 

Wynstan aflase despre campania de strângere de fonduri a 
starețului Aldred. Din nefericire, se bucurase de câteva succese, 
deși mărunte: mănăstirea stăpânea acum cinci cătune, aflate pe 
lângă Dreng's Ferry. Oricum, Wynstan făcea tot ceea ce putea 
ca să descurajeze donatorii. 

— Sper că nu ai fost exagerat de generos, spuse el. 

— Sunt prea sărac ca să fiu generos, răspunse nobilul. Dar de 
ce spui asta? 

— Ei bine... 

Wynstan nu rata niciodată o oportunitate de a-l înfiera pe 
Aldred. 

— Aud tot felul de povești neplăcute, spuse el, prefăcându-se 
ezitant. Poate că nu ar trebui să spun prea multe, pentru că ar 
putea să fie doar bârfe, dar se vorbește despre orgii cu sclavele. 


Asta nu era nici măcar bârfă: Wynstan inventa. 

— O, Doamne, spuse nobilul. l-am dat doar un cal, dar acum 
aș vrea să nu i-l fi dat. 

Wynstan se prefăcu a da înapoi. 

— Ei bine, s-ar putea ca rapoartele să nu fie adevărate - deși 
Aldred s-a mai comportat necorespunzător și înainte, pe când 
era novice la Glastonbury. Bine sau rău, ar fi trebuit să combat 
asta imediat, fie și numai ca să anihilez zvonurile, dar eu nu mai 
am autoritate la Dreng's Ferry. 

Arhidiaconul Degbert, aflat la celălalt capăt al mesei, spuse: 

— Cu atât mai neplăcut. 

Apoi nobilul Deglaf de Wigleigh începu să discute despre 
veștile de la Exeter și Aldred nu mai fu menţionat; dar Wynstan 
era mulţumit. Semănase o îndoială și nu era prima oară. 
Capacitatea lui Aldred de a găsi finanţări era limitată serios de 
curentul subteran de zvonuri răutăcioase. Mănăstirea de la 
Dreng's Ferry ar fi trebuit să fie o fundătură, cu Aldred 
condamnat să-și petreacă tot restul vieţii sale acolo. 

După plecarea oaspeţilor, Wynstan se retrase în camera lui 
privată împreună cu Degbert și începu să discute cu acesta 
despre cum se desfășurase procesul. Ragna împărţise dreptatea 
rapid și corect, asta nu se putea nega. Avea un instinct perfect 
pentru a stabili vinovăţii și nevinovățţii. Le arătase multă milă 
celor nefericiţi și nici un pic celor păcătoşi. In mod naiv, ea nu 
făcuse nici o încercare de a folosi legea pentru a-și urma 
propriile interese, câștigând prieteni și pedepsind dușmanii. 

De fapt, își făcuse un dușman din Agnes - o greșeală 
prostească, după părerea lui Wynstan, dar una pe care el ar fi 
putut să o exploateze. 

— Unde crezi că ar putea să se afle Agnes la această oră? îl 
întrebă el pe Degbert. 

Degbert își frecă chelia cu palma. 

— Jelește - și nu își va părăsi casa fără un motiv serios. 

— Aș putea să-i fac o vizită, zise Wynstan ridicându-se. 

— Ar trebui să vin cu tine? 

— Nu cred. Va fi o mică discuţie mai intimă: doar văduva 
îndurerată și episcopul ei, venit să-i ofere consolare și sprijin 
spiritual. 

Degbert îi spuse lui Wynstan unde locuia Agnes, apoi 
episcopul își puse pelerina și ieși. 


O găsi pe Agnes la masă, așezată în faţa unui bol cu tocană 
ce părea să se fi răcit fără să fie atinsă. Fu uluită să-l vadă și sări 
în picioare. 

— Domnule episcop! 

— Stai jos, stai jos, Agnes! spuse Wynstan cu voce scăzută, 
liniștită. 

O studie cu interes, pentru că nu îi acordase prea mare 
atenţie până atunci. Avea ochii albaștri și strălucitori și un nas 
ascuţit. Faţa ei avea o expresie vicleană pe care Wynstan o 
considera atrăgătoare. 

— Am venit să-ţi ofer alinarea Domnului în aceste momente 
de tristeţe, spuse el. 

— Alinare? zise ea. Nu vreau alinare... Îmi vreau bărbatul. 

Era furioasă și Wynstan începu să înțeleagă cum ar fi putut să 
se folosească de asta. 

— Nu ţi-l pot aduce înapoi pe Offa, dar aș putea să-ţi ofer 
altceva, spuse el. 

— Ce anume? 

— Răzbunare. 

— Dumnezeu îmi oferă asta? întrebă ea sceptică. 

El înţelese că-i mergea mintea repede - asta o făcea să fie și 
mai utilă. 

— Căile Domnului sunt misterioase. 

Wynstan se așeză și bătu cu palma pe bancă, iar Agnes se 
duse lângă el. 

— Răzbunare împotriva șerifului, care l-a acuzat pe Offa? Sau 
împotriva Ragnei, care l-a condamnat la moarte? Sau împotriva 
lui Wilbert, care l-a spânzurat? 

— Pe cine urăști cel mai mult? 

— Pe Ragna. Mi-ar plăcea să-i smulg ochii. 

— Încearcă să rămâi calmă. 

— O voi ucide. 

— Nu, n-ai să faci asta. În mintea lui Wynstan prindea contur 
un plan și, brusc, îl văzu în întregime. Dar avea să funcţioneze 
oare? Spuse: O să faci ceva mult mai inteligent. O să te răzbuni 
pe ea în moduri despre care nici măcarnu o să aibă habar. 

— Spune-mi, spune-mi, zise Agnes cu respiraţia tăiată. Dacă o 
va răni, asta am să fac. 

— O să te întorci la ea și o să-ţi reiei vechea poziţie de 
cusătoreasă. 


— Nu! protestă Agnes. Niciodată! 

— Oh, ba da! O să fii spionul meu în casa Ragnei. O să-mi spui 
tot ce se întâmplă acolo, inclusiv acele lucruri care trebuie să 
rămână secrete - mai ales acele lucruri. 

— N-o să mă primească niciodată înapoi. O să suspecteze 
motivele mele. 

De asta se temea și Wynstan. Ragna nu era proastă. Dar 
instinctul o făcea să caute tot ce era mai bun în oameni, nu 
ceea ce era rău. În afară de asta, se simţea teribil de prost 
pentru ce i se întâmplase lui Agnes - văzuse asta la proces. 

— Cred că Ragna se simte foarte vinovată pentru că ţi-a 
condamnat bărbatul la moarte. Este disperată să se revanșeze 
cumva pentru asta. 

— Chiar așa? ` 

— Ar putea să ezite, dar o să te primească. In timp ce spunea 
asta, el se întrebă dacă era adevărat. Şi pe urmă, tu o să o 
trădezi exact așa cum te-a trădat și ea. O să-i distrugi viața. lar 
ea nu va afla niciodată. 

Faţa lui Agnes strălucea; arăta ca o femeie în extazul actului 
sexual. 

— Da! spuse ea. Da, asta o să fac! 

— Bună fată, zise Wynstan. 

x kx * 

Ragna o privi pe Agnes, simțind mustrări de conștiință și 
regret. 

Da, Agnes își cerea scuze. 

— Ţi-am provocat un rău teribil, doamna mea, spuse ea. 

Ragna stătea pe un scaun cu patru picioare lângă foc. Simțea 
că ea era cea care îi făcuse un rău lui Agnes: îi omorâse soțul. 
Fusese o decizie corectă, dar deosebit de crudă. 

Ezita să-și arate sentimentele. O lăsă pe Agnes să rămână în 
picioare, gândindu-se: „Ce ar trebui să fac?” 

Agnes spuse: 

— Ai fi putut să ordoni să fiu biciuită pentru lucrurile pe care ţi 
le-am zis, dar nu ai făcut nimic - doar mi-ai arătat mai multă 
bunătate decât meritam. 

Ragna flutură mâna cu indiferenţă. Insultele spuse la furie 
erau ultimul lucru pentru care se îngrijora. 

Cat, care asculta, vedea lucrurile diferit. Ea spuse cu 
severitate: 


— A fost mult mai multă bunătate decât meritai, Agnes. 

— Ajunge, Cat, zise Ragna. Pot să vorbesc singură în numele 
meu. 

— Îţi cer iertare, doamna mea. 

— Am venit să te rog să mă ierţi, doamna mea, chiar dacă 
știu că nu merit, zise Agnes. 

Ragna simţea că amândouă aveau nevoie de iertare. 

Agnes continuă: 

— Am stat trează toată noaptea ca să mă gândesc, iar acum 
înţeleg că ai făcut ceea ce era corect, singurul lucru pe care-l 
puteai face. Îmi pare atât de rău... 

Ragnei nu-i plăceau scuzele. Când apărea o ruptură între 
oameni, aceasta nu putea fi reparată prin cuvinte frumoase. Dar 
ea dorea să vindece această ruptură. 

— La vremea aceea nu puteam să gândesc corect, eram prea 
disperată, zise Agnes. 

Ragna se gândi: „Și eu aș putea să blestem pe cineva care ar 
lăsa ca soţul meu să fie executat, chiar dacă și-ar merita 
pedeapsa”. 

Ragna se întrebă ce să spună. Ar fi putut să se împace cu 
Agnes? Wilf ar fi disprețuit ideea, dar el era bărbat. 

Dintr-un punct de vedere practic, i-ar fi plăcut să o aibă pe 
Agnes înapoi. Pentru Cat era prea dificil să se descurce cu cei 
trei băieţi ai Ragnei, plus cele două fete ale ei, toţi cu vârsta mai 
mică de doi ani. De când plecase Agnes, Ragna căutase o 
înlocuitoare, dar nu găsise femeia potrivită. Dacă Agnes avea să 
se întoarcă, această problemă urma să fie rezolvată. lar copiii o 
plăceau. 

Putea să aibă încredere în Agnes după toate cele întâmplate? 

— Nu știi cum este, doamna mea, să descoperi că ţi-ai ales 
bărbatul nepotrivit. 

„Ah, ba știu”, se gândi Ragna, apoi înţelese că era pentru 
prima dată când admitea acest lucru faţă de sine. 

Simţi un val de compasiune. Orice păcate comisese Agnes, le 
făcuse sub influența puternică a lui Offa. Se măritase cu un 
bărbat necinstit, dar asta nu făcea din ea o femeie necinstită. 

— Ar însemna mult pentru mine dacă mi-ai spune un cuvânt 
bun înainte să plec, zise Agnes cu un aer patetic. Spune doar 
„Domnul să te binecuvânteze”, te rog, doamna mea. 

Ragna nu putea să o refuze. 


— Domnul să te binecuvânteze, Agnes. 

— Pot să-i sărut pe gemeni? Mi-e atât de dor de ei! 

Ragna se gândi că ea nu avea copii. 

— În regulă. 

Cu îndemânare, Agnes îi ridică pe cei doi bebeluși, ţinând câte 
unul pe fiecare braţ. 

— Vă iubesc pe amândoi, spuse ea. 

Colinan, cel mai tânăr dintre gemeni, care era cel mai 
apropiat de Agnes, întâlni privirea ei, gânguri și zâmbi. 

Ragna oftă și spuse: 

Agnes, ai vrea să te întorci? 


CAPITOLUL 27 
Aprilie 1 001 


Starețul Aldred avea speranţe mari de la nobilul Deorman de 
Norwood, care era un tip bogat. Norwood era un oraș-târg care 
aducea mulţi bani. Soţia de-o viaţă a lui Deorman murise cu 
doar câteva luni în urmă și asta ar fi putut să aducă în mintea 
nobilului ideea vieţii de apoi. Moartea cuiva apropiat îi 
determina adesea pe nobili să opteze pentru câte o donaţie 
pioasă. 

Aldred avea nevoie de donaţii. Mănăstirea nu era atât de 
săracă pe cât fusese cu trei ani în urmă - avea trei cai, o turmă 
de oi și o mică cireadă de vaci de lapte -, dar Aldred era 
ambițios. Acceptase faptul că nu avea să ajungă niciodată la 
conducerea abației Shiring, dar acum credea că era posibil să 
transforme mănăstirea într-un centru de învăţătură. Pentru asta 
avea nevoie de mai mult decât de câteva cătune. Trebuia să 
obțină ceva important, un sat prosper, un mic orășel sau o 
întreprindere care să producă bani, ca de pildă un port sau 
drepturile de pescuit pentru un râu. 

Sala mare a nobilului Deorman era bogat ornamentată cu 
decoraţiuni pentru pereţi, pături și perne. Servitorii lui 
pregăteau un ospăț opulent pentru mijlocul zilei și în aer se 
simţea o aromă puternică de carne friptă. Deorman era un 
bărbat de vârstă mijlocie cu vederea proastă, incapabil să i se 
alăture lui Wilwulf în lupta împotriva vikingilor. În orice caz, avea 
lângă el două femei îmbrăcate în rochii de culori strălucitoare, 
care păreau să îl îndrăgească prea mult ca să fie simple 
servitoare, și Aldred se întreba dezaprobator care era adevărata 
lor poziţie. Cel puţin șase copii mici alergau în interiorul și în 
afara casei, jucând un joc care implica multe ţipete ascuţite. 

Deorman îi ignora pe copii și nu răspundea la atingerile și la 
zâmbetele femeilor, dar își îndrepta afecțiunea către un câine 
mare și negru, așezat alături de el. 

Aldred trecu direct la subiect. 


— Am aflat cu părere de rău despre moartea îndrăgitei tale 
soții, Godgifu. Fie ca sufletul ei să se odihnească în pace! 

— Mulţumesc, spuse Deorman. Mai am două femei, dar 
Godgifu a fost alături de mine timp de treizeci de ani și îmi 
lipsește. 

Aldred nu comentă poligamia lui Deorman. Aceasta ar fi putut 
să fie un subiect de discuţie pentru o altă ocazie. In ziua aceea 
însă trebuia să se concentreze asupra țintei lui. Spuse cu o voce 
adâncă, pe un ton emoţional: 

— Călugării de la Dreng's Ferry ar fi încântați să ridice 
rugăciuni solemne zilnic pentru sufletul nemuritor al scumpei 
doamne, dacă ai dori să ne comanzi asta. 

— Am o catedrală plină de preoţi care se roagă pentru ea 
chiar aici, în Norwood. 

— Atunci, ești cu adevărat binecuvântat - sau mai degrabă ea 
este. Dar sunt convins că știi că rugăciunile călugărilor celibatari 
au mai multă greutate în lumea cealaltă, care ne așteaptă pe 
toţi, decât cele ale preoţilor însurați. 

— Așa spun oamenii, acceptă Deorman. 

Aldred schimbă tonul și deveni mai vioi. 

— In afară de Norwood, ești și stăpânul micului cătun de la 
Southwood, care are o mină de fier. Făcu o pauză: era 
momentul să formuleze o cerere precisă. Cu o rapidă rugăciune 
tăcută, spuse: Ai vrea să te gândești să faci un dar pios 
mănăstirii, oferind satul Southwood și mina lui în memoria lui 
lady Godgifu? 

Işi ţinu respiraţia. Avea să ia Deorman în derâdere o astfel de 
cerere? Să izbucnească în râs auzind obrăznicia lui Aldred? Să 
se simtă jignit? 

Răspunsul lui Deorman veni blând. Părea uluit, dar și amuzat. 

— E o cerere îndrăzneață, zise el. 

— "Cere și ţi se va da, ne-a spus lisus; caută și vei afla; bate 
la ușă și ţi se va deschide.” 

Aldred amintea adesea acest verset din Evanghelia după 
Matei atunci când solicita daruri. 

— Cu siguranţă nu capeţi prea multe pe lumea asta dacă nu 
ceri, spuse Deorman. Dar mina aia îmi aduce o mulţime de bani. 

— Ar putea transforma soarta mănăstirii. 

— Nu mă îndoiesc de asta. 


Deorman nu spusese nu, dar se simţea un ton negativ și 
Aldred aștepta să afle care era problema. 

— Câţi călugări sunt la mănăstirea voastră? întrebă Deorman 
după un moment de tăcere. 

Aldred se gândi că trăgea de timp. 

— Opt, împreună cu mine. 

— Şi toţi sunt bărbaţi buni? 

— Cu siguranţă. 

— Pentru că, vezi tu, există zvonuri. 

„Am ajuns și aici”, se gândi Aldred. Simţi un ghem de furie în 
măruntaie, dar își impuse să rămână calm. 

— Zvonuri, repetă el. 

— Ca să fiu sincer, am auzit că la mănăstirea ta călugării fac 
orgii cu sclavele. 

— Cred că știu de la cine ai auzit, spuse Aldred. Nu-și putea 
ascunde complet furia, dar reuși să vorbească liniștit. In urmă cu 
câţiva ani, am avut nenorocul să descopăr că un om puternic 
comitea o crimă înfiorătoare și încă sunt pedepsit pentru acest 
lucru. 

— Tu ești pedepsit? 

— Da, prin calomnii de felul acesta. 

— Vrei să spui că povestea cu orgiile este o minciună 
intenţionată? 

— lţi spun că la Dreng's Ferry călugării urmează cu stricteţe 
regulile Sfântului Benedict. Nu avem sclave, nici concubine, nici 
băieţi tineri. Suntem celibatari. 

— Hm... 

— Dar, te rog, nu trebuie să mă crezi pe cuvânt. Fă-ne o vizită 
- de preferat fără să ne anunţi. Surprinde-ne și ne vei vedea 
exact așa cum suntem în fiecare zi. Muncim, ne rugăm și 
dormim. Te voi invita să împărţi cu noi cina, cu pește și legume. 
Vei vedea că nu avem servitori, nici animale de companie, nici 
obiecte de lux de vreun fel. Rugăciunile noastre nu ar putea să 
fie mai curate. 

— Ei bine, vom vedea! Deorman dădea înapoi, dar era oare 
convins? între timp, haide să mâncăm! 

Aldred rămase la masă împreună cu familia lui Deorman și cu 
servitorii importanţi. Lângă el era așezată o tânără femeie 
frumoasă, care îl angrenă într-o discuţie. Aldred era politicos, 
dar nu răspundea la flirtul ei. Presupunea că era testat. Dar era 


o abordare greșită: ar fi putut să-și dezvăluie slăbiciunea dacă 
era confruntat cu un tânăr frumos. 

Mâncarea era bună - purcel de lapte cu varză de primăvară - 
și vinul era tare. Aldred mâncă puţin, sorbind din vin din când în 
când. 

La finalul mesei, în timp ce se strângeau bolurile și platourile, 
Deorman îi comunică decizia lui. 

— Nu am de gând să vă dau Southwood, spuse el. Darosăvă 
dau două livre de argint ca să vă rugaţi pentru sufletul lui 
Godgifu. 

Aldred știa că nu trebuia să-și arate dezamăgirea. 

— Apreciem foarte mult bunătatea ta și poţi să fii sigur că 
Dumnezeu ne va auzi rugăciunile, spuse el. Dar n-ai putea să ne 
dai cinci livre? 

Deorman râse. 

— O să vă dau trei, ca o recompensă pentru insistența ta, dar 
cu o condiţie: să nu mai ceri altceva. 

— Sunt foarte recunoscător, spuse Aldred, dar în sufletul lui 
era furios și revoltat. 

Ar fi trebuit să primească mult mai mult, dar calomniile lui 
Wynstan îl sabotaseră. Chiar dacă Deorman nu credea cu 
adevărat acele minciuni, îi ofereau o scuză pentru a fi mai puţin 
generos. 

Trezorierul lui Deorman scoase banii dintr-un cufăr, iar Aldred 
îi depozită în coburii de la șa. 

— Nu o să călătoresc singur cu atâţia bani, spuse el. O să mă 
duc la berăria Oak! ca să găsesc niște însoțitori pentru 
călătoria de mâine. 

Apoi își luă rămas-bun. Centrul orașului se afla la doar câţiva 
pași de reședința lui Deorman, așa că Aldred nu încălecă pe 
Dismas, ci îl conduse la grajdurile tavernei, meditând la eșecul 
său. Sperase că influența malefică a lui Wynstan n-avea să 
ajungă atât de departe, pentru că Norwood avea propria sa 
catedrală și propriul episcop, dar fusese dezamăgit. 

Când ajunse la Oak, trecu de berărie, dinspre care venea 
sunetul unui grup gălăgios care își savura băuturile, și se duse 
direct la grajduri. Când ajunse acolo, fu surprins să vadă silueta 
cocoșată, familiară, a fratelui Godleof, descălecând de pe un 
armăsar pestriţ. Era neliniștit și părea să fi venit în mare grabă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Aldred. 


— Mă gândeam că vrei să afli veștile cât mai repede posibil. 

— Ce vești? 

— Abatele Osmund este mort. 

Aldred își făcu semnul crucii și spuse: 

— Fie ca sufletul lui să se odihnească în pace! 

— Hildred a fost numit abate. 

— S-au mișcat rapid. 

— Episcopul Wynstan a insistat pentru alegeri rapide, pe care 
le-a și supravegheat. 

Wynstan se asigurase că învingea candidatul său favorit, apoi 
ratificase decizia călugărilor. Teoretic, atât arhiepiscopul, cât și 
regele aveau un cuvânt de spus în această numire, dar avea să 
fie prea dificil pentru ei să răstoarne faptul împlinit al 
episcopului Wynstan. 

— De unde ai aflat toate astea? întrebă Aldred. 

— Arhidiaconul Degbert a adus veștile la mănăstire. Cred că 
spera să ţi le transmită ţie direct. În special partea referitoare la 
bani. 

Aldred avea o senzaţie neplăcută. 

— Continuă. 

— Hildred a anulat subvenţia abației pentru mănăstire. De 
acum încolo, va trebui să ne descurcăm cu banii pe care îi 
putem obţine singuri - sau să închidem. 

Asta era o lovitură. Aldred fu brusc recunoscător pentru cele 
trei livre primite de la Deorman. Mănăstirea nu era în pericol de 
închidere iminentă. 

Îi spuse lui Godleof: 

— la-ţi ceva de mâncare! Trebuie să plecăm cât mai curând 
posibil. 

Se așezară pe pământ, lângă stejarul care dădea numele 
cârciumii. În timp ce Godleof mânca pâine și brânză și bea o 
cană de bere, Aldred își rumega gândurile. Își spuse că noul 
aranjament avea și avantaje. În practică, de atunci înainte 
mănăstirea avea să fie independentă: abatele nu o mai putea 
controla, amenințând cu tăierea finanţării - asta era o săgeată 
care nu putea fi trasă decât o singură dată. Aldred avea să îi 
ceară acum arhiepiscopului de Canterbury o decizie care să facă 
mănăstirea independentă în mod oficial. 


În orice caz, darul lui Deorman n-avea să dureze la nesfârșit, 
iar căutarea lui Aldred de mijloace care să asigure securitatea 
financiară devenea urgentă. Ce putea să facă? 

Cele mai multe mănăstiri depindeau de acumularea de 
bogăţie provenită din numeroase donaţii. Unele aveau turme 
mari de oi, altele primeau chirie de la sate și orașe, altele 
deţineau pescării și cariere. Timp de trei ani, Aldred muncise 
neobosit ca să atragă astfel de daruri, dar succesul fusese 
modest. 

Gândurile lui se îndreptară către Winchester și Sfântul 
Swithun, care fusese episcop acolo în secolul al IX-lea. Swithun 
făcuse un miracol la podul de peste râul ltchen. Fiindu-i milă de 
o femeie sărmană, care-și scăpase coșul cu ouă, el transformase 
ouăle sparte în ouă întregi. Mormântul său de la catedrală era o 
destinaţie foarte populară printre pelerini. Oamenii bolnavi 
trăiau  vindecări miraculoase acolo. Pelerinii donau bani 
catedralei. Ei cumpărau și suvenire, etalate în berăriile deţinute 
de călugări, și, în general, aduceau prosperitate orașului. 
Călugării cheltuiau profiturile pentru mărirea bisericii, astfel 
încât să poată primi mai mulţi pelerini, care să aducă și mai 
mulţi bani. 

Multe biserici dispuneau de relicve sfinte: oasele albite ale 
câte unui sfânt, o așchie din Sfânta Cruce, un petic uzat de 
îmbrăcăminte veche, imprimat miraculos cu faţa lui Hristos. In 
cazul în care călugării își conduceau afacerile inteligent - se 
asigurau că pelerinii erau bine primiţi, așezau obiectele sacre 
într-un altar impresionant, făceau publicitate miracolelor -, 
relicvele atrăgeau pelerini care aduceau prosperitate orașului și 
mănăstirii. 

Din nefericire, Dreng's Ferry nu avea relicve. 

Astfel de lucruri puteau fi cumpărate, dar Aldred nu dispunea 
de suficienţi bani. Oare avea să dea cineva ceva de valoare? Se 
gândi la abația Glastonbury. 

Fusese novice la Glastonbury și știa că abația avea o colecţie 
mare de relicve și că sacristanul, fratele Theodric, nu știa ce 
putea face cu toate. 

Începu să se simtă încântat. 

Abația deţinea mormântul Sfântului Patrick, sfântul patron al 
Irlandei, precum și douăzeci și două de schelete complete ale 
altor sfinți. Abatele n-avea să-i dea lui Aldred un preţios schelet 


complet, dar abația mai deţinea și numeroase oase ciudate și 
bucăţi de îmbrăcăminte, una dintre săgețile pătate de sânge 
care îl omorâseră pe Sfântul Sebastian și o carafa cu vin sigilată 
de la nunta din Canat”. Oare avea să li se facă milă de Aldred 
vechilor lui prieteni? Părăsise Glastonbury dezonorat, desigur, 
dar asta fusese cu mult timp în urmă. Călugării, în general, luau 
partea călugărilor în fața episcopilor și nimeni nu-l plăcea pe 
Wynstan: exista o șansă, se decise Aldred, cu un optimism în 
creștere. 

Oricum, nu avea alte idei mai bune. 

Godleof își termină masa și duse carafa de lemn înapoi în 
berărie. Când ieși de acolo, spuse: 

— Deci mergem înapoi la Dreng's Ferry? 

— Schimbare de plan, spuse Aldred. O să te însoțesc o parte 
din drum, apoi eu mă duc la Glastonbury. 

XXX 

Nu era pregătit pentru valul intens de nostalgie care îl copleși 
când ajunse să vadă locul în care își petrecuse adolescenţa. 

Trecu de culmea unui mic deal și privi în jos spre câmpia 
plată, mlăștinoasă, înverzită de frunzișul de primăvară, 
intercalat cu iazuri și canale ce străluceau în soare. La nord, un 
canal lat de cinci metri trecea pe la baza unei pante line și se 
termina cu un debarcader, aflat lângă o piaţă în care străluceau 
baloturi roșii de haine, roţi galbene de brânză și stive verzi de 
varză. 

Edgar îl descususe atent pe Aldred în legătură cu acel canal, 
punând serios la încercare memoria acestuia înainte să înceapă 
construcţia canalului de la Outhenham. 

Dincolo de sat se înălţau două clădiri din piatră gri, palidă - o 
biserică și o mănăstire. În jurul lor se îngrămădeau mai multe 
clădiri din lemn: adăposturi pentru animale, depozite, bucătării 
și locuinţe ale servitorilor. Aldred putea să vadă chiar și grădina 
de mirodenii, unde fusese prins sărutându-l pe Leofric, ceea ce 
atrăsese asupra lui un val de rușine ce nu mai dispăruse 
niciodată. 

În timp ce se apropia călare, îşi aminti de Leofric, pe care nu-l 
mai văzuse de douăzeci de ani. Işi imagină un băiat înalt și slab, 
cu faţa roz și cu păr blond deasupra buzei superioare, plin de o 
energie adolescentină. Dar Leo probabil că se schimbase. Aldred 
însuși era diferit: mai lent și mai demn în mișcări, cu o atitudine 


solemnă, cu umbra întunecată a unei bărbi, chiar și după ce se 
bărbierea. 

Se simţea stăpânit de tristeţe. Deplângea transformarea 
flăcăului neobosit care fusese odată, care citea și învăţa, 
absorbind cunoștințe chiar în timp ce pergamentele absorbeau 
cerneala, pentru ca pe urmă, după ce se terminau lecţiile, să 
folosească la fel de multă energie pentru încălcarea regulilor. 
Venirea la Glastonbury era un fel de vizită la mormântul tinereţii 
sale. 

Încercă să se descotorosească de acest sentiment în timp ce 
trecea călare prin satul zgomotos, plin de vânzători și 
cumpărători, de tâmplari și fierari, de bărbaţi care strigau și 
femei care râdeau. Își croi drum către grajdurile mănăstirii, care 
miroseau a paie curate și a cai ţesălaţi. Îi scoase şaua lui Dismas 
și lăsă animalul obosit să bea pe săturate din troaca pentru cai. 

Trecutul său acolo avea să îl ajute sau să îl împiedice să-și 
îndeplinească misiunea? Oamenii aveau să își amintească de el 
cu afecţiune și să facă tot ce puteau ca să-l ajute sau aveau să ÎI 
trateze ca pe un renegat care fusese expulzat pentru 
comportament necorespunzător și a cărui revenire nu era bine- 
venită? 

Nu îi mai cunoștea pe grăjdari - care nu erau călugări, ci 
angajaţi dar îl întrebă pe unul dintre bărbaţii mai în vârstă dacă 
Elfweard era încă abate. 

— Da, e încă sănătos, slavă Domnului, spuse grăjdarul. 

— Și Theodric este sacristan? 

— Da, deși a îmbătrânit de-acum. 

Prefăcându-se că întreabă întâmplător, Aldred adăugă: 

— Și fratele Leofric? 

— Șeful bucătăriei? Da, e bine și el. 

Șeful bucătăriei era un oficial important al unei mănăstiri, 
responsabil pentru achiziționarea tuturor proviziilor. 

Unul dintre flăcăi spuse: 

— Ei bine, cel puţin e bine hrănit. 

Și ceilalţi începură să râdă. Aldred deduse de aici că Leo luase 
în greutate. 

Grăjdarul mai în vârstă, evident curios, întrebă: 

— Pot să te îndrum către o anumită parte a mănăstirii sau 
către un călugăr anume? 


— Ar trebui să-l salut mai întâi pe abatele Elfweard. Presupun 
că îl găsesc la locuinţa lui? 

— Cel mai probabil. Călugării au terminat masa de la miezul 
zilei și mai durează o oră sau două până să sune clopotul pentru 
none. 

Slujba nonelor era slujba de la mijlocul după-amiezii. 

— Mulţumesc. 

Aldred plecă fără a satisface curiozitatea grăjdarului. 

Dar nu se îndreptă spre locuinţa abatelui, ci spre bucătărie. 

Intr-o mănăstire atât de mare, șeful bucătăriei nu căra saci cu 
faină și coapse de vită la focul pentru gătit, ci stătea la birou cu 
o pană în mână. In orice caz, un șef inteligent ar fi lucrat în 
apropierea bucătarilor, ca să stea cu ochii pe ceea ce intra și 
ieșea și ca să facă furtul cât mai dificil. 

Din bucătărie se auzea sunetul ocoalelor ciocnite, în timp ce 
servitorii mănăstirii frecau uneltele. 

Aldred își aminti că, pe vremea lui, șeful bucătăriei lucra într- 
un șopron înclinat, lipit de bucătărie, dar acum, observă el, în 
același loc se afla o clădire mult mai mare, cu o extensie 
construită din piatră, care era, fără îndoială, o cameră sigură 
pentru depozitare. 

Se apropie neliniștit, tremurând din tot corpul, pentru că nu 
știa cum avea să îl primească Leo. 

Se opri în cadrul ușii. Leo era așezat pe o bancă, la masă, în 
lateralul intrării, astfel încât lumina să-i cadă bine pe locul în 
care lucra. Avea în mână un ac și făcea note pe o tabletă de 
ceară din fața lui. Nu ridică privirea și Aldred avu la dispoziţie 
câteva momente ca să-l studieze. Nu era tocmai gras, deși, cu 
siguranţă, nu mai era băiatul osos pe care și-l amintea Aldred. 
Bordura de păr din jurul tonsurii era tot blondă, iar faţa lui era, 
dacă se putea asta, chiar și mai roz. Inima lui Aldred se opri 
pentru o clipă când își aminti cu câtă pasiune îl iubise pe omul 
acela. Şi acum, după douăzeci de ani? 

Inainte ca Aldred să-și poată interoga inima, Leo ridică 
privirea. 

La început, nu-l recunoscu pe Aldred. Ca un om ocupat care 
trata cu politețe o întrerupere nedorită, îi oferi un zâmbet 
superficial și spuse: 

— Cu ce pot să te ajut? 


— Să-ţi amintești de mine, idiotule! spuse Aldred pășind 
înăuntru. 

Leo se ridică de pe bancă având gura căscată de surprindere 
și o expresie de îndoială pe faţă. 

— Tu ești, Aldred? 

— Același, spuse Aldred, ducându-se spre el cu braţele 
deschise. 

Leo își ridică palmele într-un gest de protecţie și Aldred 
înţelese imediat că nu dorea să fie îmbrățișat. Probabil că era 
mai înţelept așa: oamenii care le cunoșteau istoria ar fi putut să 
suspecteze că își reluau relaţia. Aldred se opri imediat și făcu un 
pas înapoi, dar continuă să zâmbească și zise: 

— Mă bucur să te văd. 

— Și eu, spuse Leo vizibil relaxat. 

— Am putea să ne strângem mâinile. 

— Da, am putea. 

Își dădură mâna peste masă. Aldred reţinu mâna lui Leo într-a 
sa doar pentru o clipă, apoi îi dădu drumul. Inţelegea acum că 
nutrea o mare afecţiune pentru el, dar își pierduse dorința de 
intimitate fizică. Simţea același val de afecţiune pe care îl trăia, 
uneori, pentru scribul Tatwine, sau pentru amărâtul de Cuthbert, 
orbul, sau pentru maica Agatha, dar nimic din dorinţa irezistibilă 
de a se atinge, trup lângă trup, piele pe piele. 

— Trage-ţi un scaun! spuse Leo. Pot să-ţi ofer o cană cu vin? 

— Aș prefera o carafa cu bere, răspunse Aldred. Cu cât mai 
slabă, cu atât mai bine. 

Leo se duse în depozit și reveni cu o cană mare din lemn, 
plină cu bere neagră. 

Aldred bău însetat. 

— A fost un drum lung și prăfuit. 

— Şi periculos, dacă te întâlneşti cu vikingii. 

— Am venit pe drumul din nord. Cred că luptele sunt în sud. 

— Ce te aduce aici după toți acești ani? 

Aldred îi spuse povestea. Leo aflase deja despre operaţiunea 
de falsificare - toată lumea știa despre ea -, dar nu era întru 
totul conștient de campania de defăimare a lui Wynstan 
îndreptată împotriva lui Aldred. În timp ce Aldred vorbea, Leo se 
relaxă, remarcând fără îndoială că nu mai simţea nici o dorinţă 
de a relua relaţia lor. 


— Cu siguranţă deținem mai multe oase vechi decât avem 
nevoie, spuse Leo după ce Aldred își încheie povestea. Dacă 
Theodric va fi dispus să-ţi dea o parte dintre ele... ei bine, asta 
este o altă poveste. 

Leo era acum aproape amabil - dar nu pe deplin. Părea să 
ascundă ceva - poate păstra un secret. „Fie și așa, se gândi 
Aldred, acum nu mai am nevoie să știu totul despre viaţa lui, 
atâta vreme cât este de partea mea.” 

— Când eram eu aici, spuse Aldred, Theodric era un bătrân 
morocănos și țepos. Părea să deteste în mod special tinerii. 

— Şi a devenit și mai rău. Dar hai să mergem să discutăm cu 
el acum, înainte de none. O să fie într-o bună dispoziţie relativă 
după masă. 

Aldred era mulţumit: Leo îi devenise aliat. 

Pe când Leo se ridica, apăru un alt călugăr, care începu să-i 
vorbească. Era cu vreo zece ani mai tânăr decât Aldred și Leo și 
era chipeș, având sprâncene întunecate și buze pline. 

— Ne taxează pentru patru roţi de brânză, dar ne-au trimis 
doar trei, spuse el înainte să îl observe pe Aldred. Oh! exclamă 
ridicând din sprâncene. El cine este? 

Ocoli masa și rămase în picioare alături de Leo. 

— Acesta este asistentul meu, Pendred, zise Leo. 

— Eu sunt Aldred, stareţ la Dreng's Ferry, rosti Aldred. 

Leo explică: 

— Aldred și cu mine am fost novici aici împreună. 

Aldred înţelese imediat, doar din felul în care Pendred stătea 
în apropierea lui Leo și din urma de nervozitate din vocea 
acestuia, că erau prieteni intimi - cât de intimi nu putea să 
spună și nici nu dorea să știe. 

Fără îndoială, acesta era secretul pe care Leo spera să-l 
ascundă. 

Aldred simţea că Pendred ar fi putut deveni periculos. Din 
gelozie, ar fi putut încerca să-l descurajeze pe Leo să-l ajute. 
Aldred trebuia să demonstreze urgent că el nu era o 
ameninţare. Aruncându-i o privire deschisă, spuse: 

— Mă bucur să te cunosc, Pendred. 

Vorbi pe un ton serios, astfel încât Pendred să știe că nuera o 
simplă politeţe. 

— Aldred și cu mine am fost prieteni foarte buni, spuse Leo. 

Aldred adăugă imediat: 


— Dar asta a fost cu mult timp în urmă. 

Pendred clătină încet din cap, apoi spuse: 

— Sunt încântat să te cunosc, frate Aldred. 

Primise mesajul și Aldred se simţi ușurat. 

— O să-l duc pe Aldred să discute cu Theodric, zise Leo. 
Plătește lăptăriei preţul pentru trei roți de brânză și spune-le că 
vor primi banii pentru a patra când ne-o vor trimite. 

Îl conduse apoi pe Aldred afară. 

Un aliat confirmat, se gândi Aldred, și un potenţial adversar 
neutralizat: până atunci, toate fuseseră bune. 

În timp ce traversau curtea, privirea lui Aldred căzu asupra 
canalului: 

— Canalul traversează prin argilă toată distanţa? întrebă el. 

— Aproape, spuse Leo. Doar la capăt pământul este puţin 
nisipos. A trebuit să fie căptușit cu argilă, iar malurile sunt 
întărite - termenul tehnic este „consolidat” - cu scânduri. Știu 
asta pentru că eu am comandat lemnul ultima oară când a fost 
înlocuit. De ce întrebi? 

— Un constructor numit Edgar m-a întrebat amănunţit despre 
canalul Glastonbury, pentru că sapă unul la COuthenham. Este un 
tânăr strălucit, dar n-a încercat niciodată să construiască un 
canal. 

Intrară apoi în biserica abației. Câţiva călugări mai tineri 
cântau - poate învățau un imn nou sau exersau unul cunoscut. 
Leo îl conduse în partea estică a transeptului sudic, unde era 
deschisă o ușă masivă legată în fier cu două încuietori. Aceea 
era trezoreria, își aminti Aldred. Intrară într-o cameră fără 
ferestre, întunecată și rece, cu miros de praf și de vechi. Pe 
măsură ce ochii lui Aldred se adaptau la lumina difuză a unui 
opaiţ, observă că pereţii erau căptușiţi cu rafturi pe care se 
aflau diverse recipiente din aur, argint și lemn. 

În fundul camerei - la capătul dinspre est, adică în zona cea 
mai sfântă -, un călugăr se afla în genunchi în faţa unui altar 
micuţ, simplu. Pe altar se afla o cutie cu o lucrătură complicată 
în argint și fildeș, fără îndoială un relicvariu. 

Cu voce scăzută, Leo îi explică: 

— Săptămâna viitoare este ziua Sfântului Savann. Oasele vor 
fi duse într-o procesiune la biserică, unde se va ţine slujba. 
Presupun că Theodric îi cere iertare sfântului pentru că îl 
deranjează. 


Aldred încuviinţă. Sfinţii trăiau, într-un anume sens, prin 
relicvele lor, fiind foarte prezenţi în orice instituţie sfântă care le 
păstra oasele. Erau mulţumiţi să fie amintiţi și veneraţi, dar 
trebuiau să fie tratați cu mare respect și atenţie. Orice 
deplasare la care erau supuși era însoţită de un ritual complicat. 

— Nu vrei să-i nemulțumești, murmură Aldred. 

In ciuda faptului că șopteau, Theodric îi auzi. Se ridică în 
picioare cu oarecare dificultate, apoi se întoarse, privi spre ei și 
se apropie cu un mers nesigur. Avea în jur de șaptezeci de ani, 
socoti Aldred, și pielea de pe faţă îi era căzută și ridată. Era chel 
în mod natural și nu avea nevoie să-și radă tonsura. 

— Ne pare rău că îţi tulburăm rugăciunile, frate Theoaric, 
spuse Leo. 

— Nu vă faceţi griji pentru mine - să sperăm că nu l-aţi 
deranjat pe sfânt, zise Theodric tăios. Acum, haideţi afară 
înainte să mai spuneţi și altceva! 

Aldred rămase unde se afla și arătă spre un cufăr mic din 
lemn roșu-gălbui de tisă, folosit de obicei pentru arcuri. Se gândi 
că îl mai văzuse și înainte. 

— Ce se află acolo? 

— Câteva oase ale Sfântului Adolphus de Winchester. Doar 
craniul, un braţ și o palmă. 

— Cred că îmi amintesc. Nu a fost omorât de un rege saxon? 

— Pentru posesia unei cărți creștine, da. Acum, vă rog, afară! 

Trecură în transept și Theodric închise ușa în urma lor. 

— Frate Theodric, nu știu dacă îți mai amintești de fratele 
Aldred, zise Leo. 

— Eu nu uit niciodată nimic. 

Aldred se prefăcu a-l crede. 

— Mă bucur să te văd din nou, spuse el. 

— Oh, tu ești! zise Theodric când îi recunoscu vocea. Aldred, 
da. Ai făcut numai necazuri. 

— lar acum sunt stareţ la Dreng's Ferry - unde îi tratez cu 
severitate pe cei care fac necazuri. 

— Şi de ce nu ești acolo? 

Aldred zâmbi. Leo avea dreptate, vârsta nu-i domolise 
asprimea lui Theodric. 

— Am nevoie de ajutorul tău, răspunse Aldred. 

— Ce vrei? 


Aldred spuse din nou povestea cu Wynstan și Dreng's Ferry, 
explicând nevoia de a deţine niște mijloace cu care să atragă 
pelerinii. 

Theodric se prefăcu indignat. 

— Vrei ca eu să-ţi dau niște relicve preţioase? 

— Mănăstirea mea nu are nici un sfânt de care să aibă grijă. 
Glastonbury are peste douăzeci. |ți cer să ai milă de fraţii tăi mai 
săraci. 

— Am fost la Dreng's Ferry, spuse Theodric. Biserica aia se 
prăbușea în urmă cu cinci ani. 

— Am consolidat partea de vest. Acum este stabilă. 

— Cum ai putut să-ţi permiţi așa ceva? Spuneai că nu aveţi 
nici un ban. Theodric îl privi triumfător, gândindu-se că-l 
prinsese cu minciuna. 

— Lady Ragna mi-a oferit gratuit piatră, iar un constructor 
tânăr, care se numește Edgar, a făcut lucrarea în schimbul 
faptului că l-am învăţat să scrie și să citească. Așa că am 
rezolvat treaba fără nici un ban. 

Theodric schimbă tactica. 

— Biserica aceea este un loc de prezentare prea sărăcăcios 
pentru rămășițele unui sfânt. 

Era adevărat. Aldred improviză. 

— Dacă îmi dai ceea ce vreau, frate Theodric, voi construi o 
extensie a bisericii, din nou cu ajutorul Ragnei și al lui Edgar. 

— N-are nici o importanţă, spuse Theodric cu hotărâre. 
Abatele nu-mi va permite niciodată să înstrăinez relicve, chiar 
dacă eu aș vrea. 

Leo spuse: 

— Poate că ai dreptate, Theodric, dar hai să-l întrebăm chiar 
pe abate, nu vrei? 

Theodric ridică din umeri. 

— Dacă insiști. 

leșiră din biserică și se îndreptară către locuinţa abatelui. „Un 
aliat și un dușman, se gândi Aldred. Acum, totul depinde de 
abatele Elfweard.” 

În timp ce mergeau spre acesta, Leo întrebă: 

— Cum este Edgar, Aldred? 

— Un minunat prieten al mănăstirii. De ce întrebi? 

— l-ai menţionat numele de trei ori. 

Aldred îi aruncă lui Leo o privire tăioasă. 


— Mi-e drag de el, după cum ai ghicit atât de inteligent. În 
schimb, el îi este devotat lui lady Ragna. 

Fără s-o spună explicit, Aldred îi confirmă lui Leo că Edgar nu 
era iubitul lui. 

Leo pricepu mesajul. 

— In regulă. Inţeleg. 

Abatele Elfweard locuia într-o sală mare. Avea două uși pe o 
parte, ceea ce sugera două încăperi separate, și Aldred 
presupunea că abatele dormea într-una dintre ele și ţinea 
întrunirile în cealaltă. Era un lux să dormi singur, dar abatele de 
Glastonbury era un om important. 

Leo îl conduse în ceea ce părea a fi sala de întruniri. Cum 
acolo nu exista foc, aerul era plăcut și proaspăt. Pe un perete 
era atârnată o tapiserie mare cu Buna Vestire, cu Fecioara Maria 
într-o rochie albastră cu broderii scumpe, din aur, pe la margini. 
Un bărbat tânăr, care părea să fie asistentul abatelui, le spuse: 

— ÎI anunţ că sunteţi aici. 

Un minut mai târziu, Elfweard intră în cameră. 

Era abate de un sfert de secol, iar acum era un bărbat 
vârstnic, care mergea cu ajutorul unui baston ţinut cu o mână 
tremurătoare. Expresia lui era severă, dar ochii îi sclipeau de 
inteligenţă. 

Leo îl prezentă pe Aldred. 

— Îmi amintesc de tine, spuse Elfweard sever. Te-ai făcut 
vinovat de păcatul Sodomei. A trebuit să te trimit departe, să te 
separ de partenerul tău în păcat. 

Era un început prost. Aldred zise: 

— Mi-ai spus că viaţa este grea și că, atunci când vrei să fii un 
bun călugăr, devine și mai grea. 

— Mă bucur că îţi amintești. 

— Mi-am petrecut douăzeci de ani amintindu-mi asta, 
domnule abate. 

— Te-ai descurcat bine de când ai plecat de la noi, spuse 
Elfweard pe un ton mai blând. Trebuie să recunosc asta. 

— Mulţumesc. 

— Nu că ai fi reușit să te ţii departe de necazuri. 

— Dar au fost necazuri cu un scop bun. 

— Poate, zise Elfweard fără să zâmbească. Ce te aduce aici 
astăzi? 

Aldred își spuse povestea pentru a treia oară. 


După ce termină, Elfweard se întoarse spre Theodric. 

— Sacristanul nostru ce are de spus? 

Theodric răspunse: 

— Nu pot să-mi imaginez că vreun sfânt ar putea să ne 
mulţumească pentru că îi trimitem rămășițele la o mănăstire 
minusculă din ţara nimănui. 

Leofric interveni, luându-i partea lui Aldred: 

— Pe de altă parte, un sfânt care primește puţină atenţie aici 
ar putea să fie fericit să facă miracole în altă parte. 

Aldred privea spre Elfweard, dar fața abatelui era de 
nepătruns. 

— Îmi amintesc, zise Aldred, din vremea când mă aflam aici, 
că multe comori nu erau scoase niciodată în corpul principal al 
bisericii, nefiind arătate niciodată călugărilor, ca să nu mai 
pomenim de congregatie. 

Theodric spuse dispreţuitor: 

— Câteva oase, câteva bucăţi de haine pătate de sânge, o 
șuviță de păr... Preţioase, da, dar neimpresionante în 
comparaţie cu un schelet întreg. 

Tonul dispreţuitor al lui Theodric fu o greșeală. 

— Exact! spuse Aldred, folosind imediat avantajul. 
Neimpresionante aici, la Glastonbury, după cum spunea fratele 
Theodric - dar, la Dreng's Ferry, astfel de lucruri ar putea să 
facă miracole! 

Elfweard privi întrebător spre Theodric. 

— N-am zis „neimpresionante“, sunt sigur, zise Theodric. 

— Ba da, ai zis, spuse abatele. 

Theodric începea să pară înfrânt. 

— N-ar fi trebuit să spun așa ceva și retractez, zise el, bătând 
în retragere. 

Aldred simţea că era aproape de succes și își forţă avantajul, 
cu riscul de a părea disperat. 

— Abația are câteva oase ale Sfântului Adolphus - craniul și 
un braț. 

— Adolphus? spuse Elfweard. Martirizat pentru că se afla în 
posesia Evangheliei Sfântului Matei, dacă îmi amintesc corect. 

— Da, spuse Aldred încântat. A fost omorât pentru o carte. 
Din cauza asta mi-am amintit de el. 

— Ar trebui să fie sfântul patron al bibliotecarilor. 

Aldred simţea că se afla la un pas de victorie. 


— Cea mai mare dorinţă a mea este să creez o bibliotecă la 
Dreng's Ferry, spuse el. 

— O ambiţie demnă de laudă, zise Elfweard. Ei bine, Theodric, 
rămășițele Sfântului Adolphus nu par să fie o mare comoară la 
Glastonbury. 

Aldred rămase tăcut, de teamă să nu rupă vraja. 

Theodric spuse morocănos: 

— Presupun că nimeni nu le va remarca lipsa. 

Aldred se lupta să-și ascundă bucuria. 

Asistentul lui Elfweard își făcu din nou apariţia, aducând o 
capă, o pelerină liturgică largă, confecţionată din lână albă și 
brodată în roșu cu scene biblice. 

— Este momentul pentru none, spuse el. 

Elfweard se ridică și asistentul îi așeză capa pe umeri, apoi o 
încheie în faţă. Îmbrăcat pentru slujbă, Elfweard se întoarse spre 
Aldred. 

— Sunt convins că îţi dai seama că natura relicvei nu 
contează atât de mult pe cât contează felul în care o folosești. 
Trebuie să creezi împrejurările în care să fie posibile miracolele. 

— Îţi promit, voi folosi oasele Sfântului Adolphus în cel mai 
bun mod. 

— Și va trebui să le transporţi la Dreng's Ferry cu toată 
pompa cuvenită. Nu vrei ca sfântul să fie împotriva ta de la 
început. 

— Nu-ţi face griji, spuse Aldred. Am plănuit lucruri măreţe. 

x kx * 

Episcopul Wynstan stătea în picioare în fața unei ferestre de 
la etaj, în palatul său din Shiring, privind dincolo de piața 
aglomerată, spre mănăstirea tăcută de pe partea cealaltă. 
Fereastra nu avea sticlă - sticla era un lux rezervat regilor -, iar 
oblonul fusese larg deschis ca să poată intra briza proaspătă de 
primăvară. 

O căruță cu patru roți trasă de un bou se apropia de pe 
drumul dinspre Dreng's Ferry. Era însoţită de un mic grup de 
călugări, conduși de fratele Aldred. 

Era uluitor cât de enervant putea să fie starețul sărac lipit al 
acelei mănăstiri izolate. Pur și simplu, omul nu recunoștea când 
era învins. Wynstan se întoarse spre arhidiaconul Degbert, care 
se afla acolo împreună cu soţia sa, Edith. Impreună, Degbert și 
Edith culegeau cea mai mare parte a bârfelor orașului. 


— Ce dracu' mai pune la cale blestematul ăla de călugăr? 
spuse el. 

— Mă duc să mă uit, zise Edith, apoi părăsi încăperea. 

— Aș putea să ghicesc, interveni Degbert. In urmă cu două 
săptămâni, a fost la Glastonbury. Abatele i-a dat un schelet 
parțial al Sfântului Adolphus. 

— Adolphus? 

— A fost martirizat de un rege saxon. 

— Da, acum îmi amintesc. 

— Aldred e în drum spre Glastonbury din nou, de data asta ca 
să îndeplinească ritualurile necesare pentru strămutarea 
relicvelor. Dar este doar o cutie cu oase. Nu știu pentru ce are 
nevoie de o căruţă. 

Wynstan privi căruța trăgând la intrarea abației Shiring. O 
mică mulţime curioasă se aduna acolo și o văzu pe Edith 
alăturându-li-se oamenilor. Spuse: 

— Cum de poate Aldred să plătească pentru o căruţă cu patru 
roţi și un bou? 

Degbert cunoștea răspunsul la această întrebare. 

— Nobilul Deorman de Norwood i-a dăruit trei lire. 

— Mare prost e Deorman! 

Oamenii se adunau deja împrejur. Aldred trase în jos un fel de 
husă, dar Wynstan nu putea să vadă ce se afla în căruţă. Apoi 
husa fu pusă la loc, iar căruţa intră în abație și mulţimea se 
risipi. 

Edith reveni un minut mai târziu. 

— Este o efigie în mărime naturală a Sfântului Adolphus! 
spuse ea încântată. Are o față drăguță - sfântă și tristă în 
același timp. 

Wynstan spuse nemulţumit: 

— Un idol pentru credincioșii ignoranţi. Presupun că este și 
pictat. 

— Faţa este albă, la fel ca mâinile și picioarele, iar roba este 
gri. Dar ochii sunt atât de albaștri, încât ai zice că te privesc! 

Albastrul era cea mai scumpă vopsea, pentru că se făcea din 
cristale măcinate de lapislazuli. Wynstan spuse încet: 

— Știu ce pune la cale diavolul ăla alunecos. 

— Aș vrea să-mi spui și mie, zise Degbert. 

— O să ducă relicvele într-un turneu. Se va opri la fiecare 
biserică aflată între Glastonbury și Dreng's Ferry. Are nevoie de 


bani acum, când Hildred i-a tăiat subvenţia, și vrea să se 
folosească de sfânt ca să adune fonduri. 

— Probabil că va funcţiona, spuse Degbert. 

— Nu și dacă am și eu ceva de spus! zise Wynstan. 


CAPITOLUL 28 
Mai 1 001 


La marginea satului Trench, călugării începură să cânte. 

Erau prezenţi toţi cei opt de la mănăstirea Dreng's Ferry, 
inclusiv orbul Cuthbert, plus Edgar, care punea în mișcare 
mecanismul. Mergeau într-o procesiune solemnă de ambele 
părți ale căruţei, cu Godleof ducând boul de inelul trecut prin 
nas. 

Efigia sfântului și lada din lemn de tisă care conţinea oasele 
se aflau în căruţă, dar erau acoperite cu o pânză, care le și 
împiedica să se miște. 

Sătenii lucrau la câmp. Erau ocupați, dar era vremea 
plivitului, iar asta era o sarcină ușor de abandonat. Când auziră 
cântecul, se ridicară dintre brazdele verzi de orz și de secară și 
rămaseră în picioare, frecându-și spinările și urmărind 
procesiunea, apoi traversară câmpul până la drum, ca să vadă 
ce se întâmpla. 

Aldred le ordonase călugărilor să nu discute cu nimeni despre 
misiunea lor. Continuară să cânte cu figuri solemne și cu privirile 
îndreptate în față. Sătenii se alăturară procesiunii, urmând 
căruţa și vorbind între ei în șoapte agitate. 

Aldred plănuise cu atenţie fiecare detaliu, dar asta era prima 
ocazie în care încercau manevra. Se ruga pentru succes. 

Căruţa trecea printre case și îi atrăgea afară pe toţi cei care 
nu se aflau la muncă pe câmp: femei și bărbaţi în vârstă, copii 
prea mici ca să facă diferenţa între recoltă și buruieni, un cioban 
cu un miel bolnav în braţe, un tâmplar cu un ciocan și o daltă, o 
lăptăreasă care ducea o putină cu unt, în care continua să 
amestece în timp ce mergea în urma căruței. leșiră chiar și 
câinii, mirosind excitați robele străinilor. 

Ajunseră cu toţii în centrul satului. Acolo se aflau un iaz, o 
pășune comunală neîngrădită, pe care pășteau câteva capre, o 
berărie și o mică biserică din lemn. Era și o casă mare, probabil 
aparținându-i bătrânului nobil Cenbryht, dar el nu își făcu 
apariţia și Aldred presupuse că era plecat de acasă. 


Godleof răsuci căruța, astfel încât partea din spate să fie 
aliniată cu ușa bisericii, apoi scoase boul din jug și-l lăsă să 
pască pe pășune. 

Acum, călugării puteau să ridice și să care cu ușurință în 
biserică efigia și relicvele: exersaseră această manevră, ca să 
fie încrezători că o puteau face într-o manieră demnă. 

Acesta era planul lui Aldred. Dar acum îl văzu pe preotul 
satului, așezat în fața ușii bisericii cu braţele încrucișate. Era 
tânăr și părea speriat, dar hotărât. 

Era ciudat. 

— Continuaţi să cântațţi, le murmură Aldred celorlalţi, apoi se 
apropie de preot. 

— Bună ziua, părinte! 

— Bună ziua și ţie! 

— Sunt stareţul Aldred de la Dreng's Ferry și aduc relicvele 
Sfântului Adolphus. 

— Știu, spuse preotul. 

Aldred se agită. De unde știa? Aldred nu vorbise nimănui 
despre planurile sale. Dar se hotărî să nu intre în această 
discuţie. 

— Sfântul dorește să-și petreacă noaptea în biserică. 

Bărbatul părea tulburat, dar spuse: 

— Ei bine, nu poate! 

Aldred se holbă la el uluit. 

— Eşti dispus să provoci mânia sfântului, cu oasele lui sacre în 
faţa ta? Preotul înghiţi în sec. 

— Am primit ordine. 

— Îndeplinești voinţa lui Dumnezeu, desigur. 

— Voința lui Dumnezeu, așa cum mi-a fost explicată de 
superiorii mei. 

— Ce superior ţi-a spus să îi refuzi Sfântului Adolphus un loc 
de odihnă temporar în biserica ta? 

— Episcopul meu. 

— Wynstan. 

— Da. 

Wynstan îi ordonase preotului să îl refuze - și, mai rău decât 
atât, probabil că trimisese același mesaj la fiecare biserică aflată 
între Glastonbury și Dreng's Ferry. Se mișcase iute, trimițând 
vorbă atât de repede... Și cu ce scop? Doar ca să-i îngreuneze 


misiunea lui Aldred de a strânge bani? Răutatea episcopului 
chiar nu avea limite? 

Aldred îi întoarse spatele preotului. Sărmanul om era mai 
înspăimântat de Wynstan decât era de Sfântul Adolphus și 
Aldred nu putea să-l condamne. Dar Aldred nu era pregătit să 
renunţe. Sătenii așteptau un spectacol și Aldred avea să le ofere 
unul. Dacă nu se putea petrece în biserică, avea să se întâmple 
afară. 

li spuse încet lui Edgar: 

— Mecanismul va funcţiona și cu efigia pe căruţă, nu-i așa? 

— Da, zise Edgar. Va funcţiona oriunde. 

— Atunci, pregătește-te. 

Aldred se așeză în fața căruţei, cu fața spre săteni, privind în 
jur; ei rămaseră tăcuţi, iar el începu să se roage. Începu în limba 
latină; ei nu înțelegeau cuvintele, dar erau obișnuiți cu asta: de 
fapt, latina avea să-i convingă pe cei care se îndoiau, dacă 
exista vreunul, că aceasta era o slujbă bisericească autentică. 

Apoi trecu la engleză. 

— O, Dumnezeule atotputernic și etern, care ne arăţi prin 
calităţile Sfântului Adolphus mila și compasiunea ta, fie ca 
sfântul tău să mijlocească pentru noi. 

Apoi spuse „Tatăl Nostru” și sătenii i se alăturară. 

După rugăciune, Aldred relată povestea vieţii și morţii 
sfântului. Nu erau cunoscute decât faptele esenţiale, dar Aldred 
improviza liber. Îl descrise pe regele saxon ca pe un egocentric 
furios, iar pe Adolphus, ca pe un om cu un temperament uluitor 
de plăcut și cu sufletul curat, care nu putea să fie departe de 
adevăr, era convins de asta. li puse în cârcă lui Adolphus 
numeroase miracole inventate, având convingerea că sfântul 
trebuia să le fi înfăptuit - fie pe acestea, fie altele 
asemănătoare. Mulțimea era cucerită. 

La sfârșit, i se adresă personal sfântului, amintindu-le 
oamenilor că Adolphus era, de fapt, prezent acolo, în satul 
Trench, umblând printre ei, privind și ascultând. 

— O, Sfinte Adolphus, dacă este cineva aici, în satul creștin 
Trench, care simte durere astăzi, te rugăm să-i aduci alinare. 

Acesta era semnalul pentru Edgar. Aldred ar fi vrut să 
privească în spate, dar rezistă tentaţiei, având încredere că 
Edgar avea să facă ceea ce stabiliseră. 

Apoi vocea lui Aldred bubui peste capetele mulțimii. 


— Dacă se află cineva aici care a pierdut ceva preţios, te 
implorăm, o, sfinte, să-l aduci înapoi! 

In spatele lui auzi un scârţâit ușor, care îi spunea că Edgar, 
din spatele căruţei, trăgea ușor de o coardă solidă. 

— Dacă este cineva aici care a fost jefuit sau înșelat, adu 
dreptatea! 

Dintr-odată, observă o reacţie. Oamenii din mulţime începeau 
să arate spre căruţă. Alţii se trăgeau înapoi, murmurând 
surprinși. Aldred știa de ce: efigia, care fusese întinsă pe spate 
pe podeaua căruţei, începea să se ridice de sub învelitoare. 

— Dacă este cineva aici bolnav, adu tămăduire! 

Toată lumea din faţa lui Aldred se holba în spatele lui. Cu toţii 
erau șocați. El știa la ce se uitau: repetase de multe ori cu Edgar 
scena aceea. Picioarele efigiei rămâneau în căruţă, dar trupul se 
înclina în sus. Era posibil ca Edgar să fie văzut trăgând de 
coardă, dar mecanismul pe care îl opera nu era vizibil. Pentru 
ţărani, care nu văzuseră niciodată scripeţi și pârghii, statuia 
părea să se ridice prin propria voinţă. 

Când se auzi un oftat colectiv, Aldred presupuse că apăruse 
faţa. 

— Dacă cineva este chinuit de demoni, alungă-i! 

Aldred convenise cu Edgar ca ridicarea efigiei să înceapă 
încet, apoi să continue tot mai rapid; iar acum, când ajunsese în 
picioare cu o smucitură, ochii se vedeau de pretutindeni. O 
femeie ţipă și doi copii o luară la fugă. Câţiva câini lătrară 
înspăimântați. Cei mai mulţi oameni își făcură cruce. 

— Dacă este cineva aici care a comis păcate, întoarce-ţi 
privirea spre el, o, sfinte, și dă-i curajul să mărturisească! 

O femeie tânără, care se afla în faţă, căzu în genunchi și 
începu să murmure, privind spre ochii albaștri ai statuii. 

— Eu am furat, spuse ea. Pe față îi curgeau lacrimi. Am furat 
cuțitul lui Abbe. Imi pare rău, iartă-mă, îmi pare rău! 

Din spatele mulțimii se auzi vocea indignată a unei alte femei. 

— Frigyth! Tu! 

Aldred nu se așteptase la asta. El sperase la o vindecare 
miraculoasă. Oricum, Sfântul Adolphus îi oferise altceva, așa că 
avea să improvizeze. 

— Sfântul ţi-a atins sufletul, soră, spuse el. Unde este cuțitul 
furat? 

— In casa mea. 


— Adu-l acum și dă-l încoace! 

Frigyth se ridică în picioare. 

— Repede, fugi! 

Ea alergă prin mulţime și intră într-o casă din apropiere. 

— Credeam că l-am pierdut, spuse Abbe. 

Aldred se rugă din nou. 

— O, sfinte, îţi mulţumim pentru că ai atins sufletul 
păcătosului și l-ai făcut să mărturisească! 

Frigyth reveni cu un cuţit strălucitor, având mânerul dintr-un 
os complicat sculptat, și i-l dădu lui Aldred. El o chemă pe Abbe 
și ea păși în faţă. Avea o privire ușor sceptică: era mai în vârstă 
decât Frigyth și, poate, nu era atât de pregătită să creadă în 
miracole. 

— Îţi ierţi vecina? o întrebă Aldred. 

— Da, spuse Abbe fără entuziasm. 

— Atunci, dă-i sărutul iertării! 

Abbe o sărută pe Frigyth pe obraz. 

Aldred îi dădu cuțitul lui Abbe, apoi spuse: 

— Toată lumea în genunchi! 

Apoi începu o rugăciune în latină. Acesta era semnalul la care 
călugării trebuiau să pornească prin mulţime cu boluri pentru 
cerșit. 

— Un dar pentru sfânt, vă rog! le spuneau ei încet sătenilor, 
care nu se puteau îndepărta cu ușurință pentru că se aflau în 
genunchi. 

Câţiva clătinară din cap și spuseră: 

— N-am bani, îmi pare rău! 

Cei mai mulţi însă pescuiră prin pungile de la centură și 
scoaseră câţiva bănuţi și jumătăţi de penny. Doi bărbaţi se 
duseră la casele lor și reveniră cu argint. Proprietarul berăriei le 
dădu un penny. 

Călugării îi mulţumeau fiecărui donator, spunând: 

— Sfântul Adolphus te binecuvântează! 

Moralul lui Aldred era ridicat: sătenii fuseseră copleșiți. O 
femeie mărturisise un furt. Cei mai mulţi oameni le dăduseră 
bani. Evenimentul realizase ceea ce-și dorea el, în ciuda 
încercării lui Wynstan de a-l sabota. Și, dacă funcţionase la 
Trench, avea să funcţioneze oriunde. Poate că, până la urmă, 
mănăstirea avea să supravieţuiască. 


În planul lui Aldred, călugării urmau să-și petreacă noaptea în 
biserică, păzind moaștele, dar acum, acesta trebuia abandonat. 
Luă o decizie rapidă. 

— Vom părăsi satul în procesiune și vom găsi un alt loc în 
care să ne petrecem noaptea, îi spuse el lui Godleof. 

Aldred mai avea încă un mesaj pentru săteni. 

— Puteţi să-l vedeţi din nou pe sfânt, spuse el. Veniţi la 
biserica din Dreng's Ferry în duminica Rusaliilor, de sărbătoarea 
Rusaliilor. Aduceţi-i pe cei bolnavi, tulburați și îndoliaţi. 

Se gândi să le spună să ducă vestea mai departe, dar își dădu 
seama că nu era necesar: multe luni de atunci înainte, toată 
lumea avea să vorbească despre povestea din ziua aceea. 

— Abia aștept să vă întâmpin pe toţi, încheie el. 

Călugării reveniră cu bolurile lor și Godleof înhămă boul la 
căruţă. Edgar cobori încet efigia, apoi o acoperi cu pânza. 

Animalul intră în acţiune. Călugării începură să cânte și 
părăsiră încet satul. 

În duminica Rusaliilor, Aldred îi conducea pe călugări la 
biserică pentru slujba dinaintea zorilor, ca de obicei. Era o 
dimineaţă înnorată de mai, în anotimpul speranţelor, când 
lumea era plină de muguri verzi promiţători, purceluși grăsuni, 
cerbi tineri și viței care creșteau rapid. Speranţa lui Aldred era 
că turneul pe care-l făcuse cu Sfântul Adolphus avea să își 
atingă obiectivul de a atrage pelerini la Dreng's Ferry. 

Aldred plănuia o extensie din piatră la biserică, dar nu fusese 
suficient timp ca să o construiască, așa că Edgar fusese nevoit 
să ridice o replică temporară, din lemn. O arcadă mare și 
rotundă se deschidea din navă într-o parte a capelei, unde se 
afla efigia lui Adolphus așezată pe un soclu. Membrii 
congregaţiei aveau să participe din navă la slujba care urma să 
se desfășoare în prezbiteriu, apoi aveau să se întoarcă, în 
momentul culminant al ritualului, să-l vadă pe sfânt cum se 
ridică miraculos și îi privește cu ochii lui albaștri. 

Și atunci, spera Aldred, aveau să facă donaţii. 

Călugării trudiseră din sat în sat, cu efigia și căruţa; Aldred 
repetase predica lui jalnică în fiecare zi, timp de două 
săptămâni, iar sfântul băgase teama în sufletele oamenilor. 
Avusese loc chiar și un miracol, deși unul mărunt: o fată 
adolescentă, care suferea de dureri grave de stomac, își 
revenise brusc când îl văzuse pe sfânt ridicându-se. 


Oamenii dăduseră bani, de cele mai multe ori jumătăţi de 
penny și mărunţiș, dar se adunaseră, așa că Aldred ajunsese 
acasă cu aproape o liră de argint. Era de mare ajutor, dar 
călugării nu-și puteau petrece toată viața în turneu. Aveau 
nevoie ca oamenii să vină la ei. 

Aldred îi îndemnase pe toţi să-i viziteze în duminica Rusaliilor. 
Acum, totul era în mâinile Domnului. Nu erau prea multe lucruri 
pe care le putea face o biată fiinţă umană. 

După slujba de dinainte de zori, Aldred se opri în afara 
bisericii ca să cerceteze cătunul în lumina dimineţii. Crescuse 
puţin de când se mutase el acolo. Primul nou-venit fusese Bucca 
Fish, cel de-al treilea fiu al unui vânzător de pește din Combe și 
prieten vechi al lui Edgar. Acesta îl convinsese pe Bucca să 
înfiinţeze un stand care să vândă pește proaspăt și pește 
afumat. Aldred  încurajase proiectul, în speranţa că o 
aprovizionare stabilă cu pește avea să îi ajute pe oamenii din 
zonă să respecte cu mai multă stricteţe regulile bisericii 
referitoare la post: ei nu trebuiau să mănânce carne vinerea și 
nici în timpul celor douăsprezece nopţi ale apostolilor - și nici în 
alte câteva ocazii speciale. Cererea era mare și Bucca vânduse 
tot ce se prinsese în capcanele lui Edgar. 

Aldred și Edgar analizaseră dacă Bucca ar fi trebuit să-și 
construiască o casă proprie, iar problema îi determinase să 
schiţeze un plan al satului. Aldred sugerase o grilă de pătrate 
pentru grupurile de gospodării, modul în care se realiza planul 
de obicei, dar Edgar îi propusese ceva nou, o stradă principală, 
care să urce dealul, și un drum la înălţime, în unghi drept, pe 
creasta dealului. La est de strada principală trasaseră o zonă 
pentru o biserică nouă, mai mare, și pentru mănăstire. Aldred se 
gândea că visa cu ochii deschiși, deși era un vis plăcut. 

Chiar și așa, Edgar își petrecuse o zi ca să marcheze locurile 
caselor pe strada principală și Aldred decretase că oricine dorea 
să construiască pe unul dintre locurile acelea putea să ia gratuit 
lemn din pădure, fiind scutit de chirie timp de un an. Edgar 
însuși își construia o casă: deși petrecea mult timp la 
Outhenham, în zilele în care se afla la Dreng's Ferry prefera să 
nu doarmă in casa fraţilor săi, unde trebuia să o audă adesea pe 
Cwenburg făcând sex cu unul dintre ei, în cel mai zgomotos 
mod. 


Urmând exemplul lui Bucca, încă trei străini se stabiliseră la 
Dreng's Ferry: un fabricant de frânghii, care folosea întreaga 
lungime a curţii sale din spate ca să își întindă funiile; un 
ţesător, care construise o casă lungă și își așezase ghergheful 
într-un capăt, iar soţia și copiii în celălalt capăt; și un cizmar, 
care-și ridicase casa alături de cea a lui Bucca. 

Aldred construise o școală cu o singură cameră. La început, 
singurul elev fusese Edgar. Acum însă, trei băieţi mici, fiii unor 
oameni prosperi din zona rurală din împrejurimi, veneau la 
mănăstire în fiecare sâmbătă, fiecare ţinând câte o jumătate de 
penny de argint în mâinile soioase, ca să înveţe literele și 
cifrele. i 

Toate acestea erau bune, dar nu suficiente. In ritmul acesta, 
Dreng's Ferry ar fi putut să devină o mare mănăstire peste o 
sută de ani. Oricum, Aldred se străduise din răsputeri - până la 
moartea lui Osmund, când Wynstan îi tăiase subventia. 

Privi dincolo de râu și se simţi îmbărbătat când văzu un mic 
grup de pelerini pe malul celălalt, așezați pe pământ, lângă 
malul apei, în așteptarea bacului. Era un semn bun la acea oră 
matinală. Dar părea că Dreng încă dormea și nu era nimeni care 
să traverseze cu bacul. Aldred cobori dealul ca să-l trezească. 

Ușa berăriei era închisă, iar ferestrele aveau obloanele trase. 
Aldred bătu la ușă, dar nu primi nici un răspuns. Oricum, nu 
exista încuietoare, așa că Aldred ridică zăvorul și intră. 

Casa era goală. 

Aldred rămase în cadrul ușii, privind în jur nedumerit. Păturile 
erau îngrijit stivuite, iar paiele de pe jos erau greblate. Butoaiele 
și carafele de bere fuseseră luate de acolo și duse, probabil, în 
distilerie, care avea încuietoare. Se simţea un miros de cenușă 
rece: focul era stins. 

Locuitorii plecaseră. 

Nu era nimeni care să opereze bacul: asta era o lovitură. 

„Ei bine, se gândi Aldred, îl vom pune chiar noi în funcţiune. 
Trebuie să-i trecem pe pelerinii aceia. Călugării pot să facă asta 
cu schimbul. Putem să facem asta!” 

Nedumerit, dar hotărât, el reveni afară. Şi atunci observă că 
bacul nu se afla la locul lui. Privi în sus și în jos pe mal, apoi 
cercetă malul opus cu sufletul îndoit. Barca nu se vedea nicăieri. 

Apoi raţionă logic: Dreng plecase cu cele două soţii ale sale și 
cu sclava, luând bacul cu ei. 


Unde se duseseră? Lui Dreng nu-i plăcea să călătorească. El 
părăsea cătunul cam o dată pe an. Rarele lui călătorii erau, de 
obicei, la Shiring, iar acolo nu puteai să ajungi pe râu. 

In amonte, la Bathford și la Outhenham? Sau în aval, la 
Mudeford și la Combe? Nici una dintre destinaţii nu avea sens, 
mai ales că-și luase și familia. 

Aldred ar fi putut să ghicească unde dacă ar fi știut de ce. Ce 
motiv ar fi putut să aibă Dreng ca să plece? 

Apoi înţelese, enervat, că nu era o coincidenţă. Dreng știa 
despre Sfântul Adolphus și invitaţia de Rusalii. Maleficul 
proprietar al bacului plecase exact în ziua în care Aldred spera 
ca sute de oameni să vină la biserica lui. Dreng înţelegea că 
absenţa bacului avea să ruineze planul lui Aldred. 

Cu siguranţă o făcuse intenţionat. 

Și, odată ce Aldred își dădu seama de aceste lucruri, 
următoarea deducție logică fu inevitabilă: Wynstan îl convinsese 
pe Dreng să facă asta. 

Aldred își dorea să-i stranguleze pe amândoi cu mâinile goale. 

Işi reprimă însă aceste pasiuni necreștinești: furia era inutilă. 
Ce putea să facă? 

Răspunsul îi veni imediat. Barca dispăruse, dar Edgar avea o 
plută. Nu era legată acolo, lângă tavernă, dar nu era ceva 
neobișnuit: Edgar o lega uneori lângă fermă. 

Moralul lui Aldred crescu. Se întoarse cu spatele la râu și porni 
să urce dealul cu pas rapid. 

Edgar se hotărâse să-și construiască noua casă peste drum 
de noua biserică, chiar dacă nu exista încă o biserică acolo și, 
poate, nici n-avea să existe vreodată. Pereţii casei erau ridicaţi, 
dar acoperișul nu fusese încă asamblat. Edgar stătea pe un 
balot de paie, scriind cu o piatră pe o bucată mare de ardezie, 
pe care o fixase într-o ramă din lemn. Făcea calcule concentrat, 
adunând probabil materialele de care urma să aibă nevoie 
pentru construcţia din piatră a noii capele a sfântului. 

— Unde este pluta ta? îl întrebă Aldred. 

— Pe malul râului, lângă tavernă. S-a întâmplat ceva? 

— Pluta nu se află acolo acum. 

— La naiba! 

Edgar ieși afară ca să verifice și Aldred îl urmă. Amândoi 
priviră în vale, spre malul râului. Nu se vedea nici un fel de vas. 


— E ciudat, spuse Edgar. Nu puteau să se dezlege accidental 
amândouă. 

— Nu. Aici nu e vorba despre un accident. 

— Cine...? 

— Dreng a dispărut. Taverna e goală. 

— Probabil că a luat bacul... și mi-a luat și pluta, ca să ne 
împiedice să o folosim. 

— Exact. Cred că a lăsat-o în derivă câţiva kilometri mai 
departe. Va pretinde că nu are habar de ce s-a întâmplat cu ea. 
Aldred se simţea înfrânt. Fără bac și fără plută, nu putem ajuta 
vizitatorii să traverseze râul. 

Edgar pocni din degete. 

— Maica Agatha are o barcă, spuse el. E micuță - cu o 
persoană la vâsle și doi pasageri e înghesuită -, dar plutește. 

Speranţele lui Aldred încolţeau din nou. 

— O barcă mică e mai bună decât nimic. 

— O să mă duc înot până acolo, să o implor să ne-o 
împrumute. Agatha se va bucura să ne ajute, mai ales când va 
afla ce încearcă să facă Dreng și Wynstan. 

— Dacă începi să treci vizitatorii peste râu, o să trimit un 
călugăr să te înlocuiască peste o oră. 

— Ei vor vrea să cumpere băutură și mâncare de la berărie. 

— Acolo nu există nimic, dar le putem vinde tot ce avem în 
depozitele mănăstirii. Avem bere, pâine și pește. Ne vom 
descurca. 

Edgar alergă la vale, spre malul râului, iar Aldred se grăbi 
spre casa călugărilor. Era încă devreme: era suficient timp 
pentru ca pasagerii să treacă peste râu și să transforme 
mănăstirea într-o tavernă. 

Din fericire, era o zi frumoasă. Aldred le spuse călugărilor să 
pună câteva mese lungi afară și să adune toate cănile și 
bbolurileolurile din sat. Scoase din depozit butoaiele de bere și 
bucăţile de pâine, atât proaspătă, cât și veche. Il trimise pe 
Godleof să cumpere tot stocul pe care-l avea în magazin Bucca 
Fish. Pregăti un foc, despică peștii proaspeţi pe care-i avea și 
începu să-i gătească. Era rupt de oboseală, dar era fericit. 

In curând, începură să apară pelerinii dinspre râu. Și mai 
mulţi veneau din direcţia opusă. Călugării începură să vândă. 
Murmure de nemulțumire se auziră din partea oamenilor care se 


așteptau să găsească bere tare, dar cei mai mulţi dintre ei 
intrară bucuroși în starea de spirit a improvizaţiilor. 

După înlocuirea sa, Edgar îl informă pe Aldred că se forma o 
coadă tot mai mare la traversarea cu barca și că unii oameni se 
întorceau și porneau spre casă, mai degrabă decât să aștepte. 
Furia lui Aldred față de Dreng începu să crească din nou, dar se 
forță să rămână calm. 

— Nu avem ce să facem în legătură cu asta, spuse el, turnând 
bere în cănile de lemn. 

Cu o oră înainte de miezul zilei, călugării îi mânară pe 
pelegrini în biserică. Aldred sperase că nava avea să fie plină și 
era pregătit să repete slujba pentru o altă serie de credincioși, 
dar nu fu nevoie. 

Cu efort, își îndreptă gândurile de la organizarea unei berării 
improvizate la desfășurarea slujbei. Frazele familiare în latină îl 
calmară curând. Aveau același efect asupra congregaţiei, care 
era deosebit de tăcută. 

La final, Aldred le spuse povestea, de acum familiară, a vieţii 
Sfântului Adolphus și congregația privi ridicarea sfântului. De 
acum, cei mai mulţi oameni știau la ce să se aștepte și foarte 
puţini erau, de fapt, înfricoșaţi, dar tot era o priveliște stranie și 
minunată. 

După aceea, toţi doriră să mănânce. 

Câţiva oameni întrebară unde puteau să-și petreacă noaptea. 
Aldred le spuse că puteau să doarmă în casa călugărilor. O altă 
variantă era să-și găsească adăpost în berărie, deși proprietarul 
nu se afla acolo și nu existau mâncare și băutură. 

Pelerinilor nu le plăcea nici una dintre variante. Un pelerinaj 
era o sărbătoare, iar ei se așteptau la o seară prietenească 
împreună cu alţii, în care să bea, să cânte și, uneori, să se 
îndrăgostească. 

Până la urmă, cei mai mulţi porniră spre casă. 

La sfârșitul zilei, Aldred stătea pe jos, între biserică și casa 
călugărilor, privind la vale, spre soarele roșu care se scufunda, 
întâlnindu-și reflexia în apă. După câteva minute, i se alătură și 
Edgar. Rămaseră tăcuţi o vreme, apoi Edgar spuse: 

— N-a mers, nu-i așa? 

— A mers, dar nu destul de bine. Ideea e bună, dar a fost 
sabotată. 

— O să mai încerci din nou? 


— Nu știu. Dreng operează bacul și asta face lucrurile dificile. 
Ce crezi? 

— Am o idee. 

Aldred zâmbi. Edgar avea mereu idei și, de obicei, erau bune. 

— Spune-mi! 

— N-am avea nevoie de bac dacă am avea un pod. 

Aldred se holbă la el. 

— Nu m-am gândit niciodată la asta. 

— Vrei ca biserica ta să devină o destinaţie pentru pelerini. 
Râul este un obstacol important, mai ales cu Dreng care se 
ocupă de bac. Un pod va face ca locul acesta să fie mai ușor 
accesibil. 

Fusese o zi cu suișuri și prăbușiri emoţionale, dar acum starea 
de spirit a lui Aldred devenea din adânc pesimistă în plină de 
speranţă - cea mai mare schimbare de până atunci. 

— Se poate face? întrebă el nerăbdător. 

Edgar ridică din umeri. 

— Avem suficient lemn. 

— Mai mult decât putem folosi. Dar știi cum să construiești un 
pod? 

— M-am tot gândit la asta. Partea cea mai dificilă va fi să 
înfigem bine pilonii pe fundul râului. 

— Trebuie să fie posibil, pentru că există poduri! 

— Da. Trebuie să fixezi piciorul pilonului într-o ladă mare cu 
pietre, pe fundul râului. Cutia trebuie să aibă vârfuri ascuţite 
îndreptate în amonte și în aval și să fie bine fixată de fundul 
râului, astfel încât curentul să nu o poată disloca. 

— De unde știi toate lucrurile astea? 

— Mă uit la structurile care există. 

— Dar te-ai gândit deja la toate. 

— Am timp să mă gândesc. Nu am o nevastă cu care să 
vorbesc. 

— Trebuie să facem asta! spuse Aldred încântat. Apoi se 
gândi la un inconvenient. Dar nu pot să te plătesc. 

— Nu m-ai plătit niciodată pentru ceva. Dar încă mai iau lecţii. 

— Cât de mult ar dura să construiești podul? 

— Dă-mi doi călugări tineri și puternici și cred că pot să-l 
termin în șase luni sau un an. 

— Înaintea următoarei duminici de Rusalii? 

— Da, spuse Edgar. 


x k x 


Sfatul celor o sută de curți avu loc în sâmbăta următoare și 
aproape că se transformă într-o revoltă. 

Pelerinii nu erau singurii oameni care fuseseră deranjaţi de 
dispariția lui Dreng. Ciobanul Sam încercase să treacă râul cu 
mieii de un an, ca să-i vândă la Shiring, dar fusese obligat să se 
întoarcă și să mâne turma acasă. Nici alţi câţiva locuitori de pe 
celălalt mal al râului nu reușiseră să-și ducă produsele la târg. 
Alţii, cărora le plăcea să vină la Dreng's Ferry doar pentru 
sărbătorile speciale, fuseseră nevoiţi să se întoarcă acasă. Toţi 
simțeau că fuseseră abandonaţi de cineva pe care erau 
îndreptăţiți să se bazeze. Șefii satelor îl ocărau pe Dreng. 

— Sunt prizonier aici? protestă Dreng. Îmi este interzis să 
plec? 

Aldred stătea în afara bisericii, pe un scaun mare din lemn, și 
prezida sfatul. El îi spuse lui Dreng: 

— Oricum, unde ai fost? 

— Ce te privește pe tine? răspunse Dreng. 

Se auziră strigăte de protest și el dădu înapoi. 

— Bine, bine, am fost la Mudeford Crossing să vând trei 
butoaie de bere. 

— Exact în ziua în care știai că vor fi sute de pasageri pentru 
bac? 

— Nu mi-a spus nimeni. 

Mai mulţi oameni strigară: 

— Mincinosule! 

Aveau dreptate: era imposibil ca proprietarul berăriei să nu 
știe despre slujba specială de Rusalii. 

Aldred spuse: 

— Când pleci la Shiring, de obicei îţi lași familia să se ocupe 
de bac și de tavernă. 

— Aveam nevoie de bac ca să transport berea și de femei ca 
să mă ajute să manevrez butoaiele. Am spatele rupt. 

Câţiva oameni mormăiau în bătaie de joc: toţi auziseră despre 
spatele rupt al lui Dreng. 

— Ai o fiică și doi gineri, zise Edgar. Ei puteau să ţină berăria 
deschisă. 

— Nu are nici un rost să ţii berăria deschisă dacă nu este bac. 


— Ar fi putut să împrumute pluta mea. Doar că pluta a 
dispărut în același timp în care ai dispărut și tu. Nu ţi se pare 
ciudat? 

— Nu știu nimic despre asta. 

— Când ai plecat, pluta mea era legată alături de bacul tău? 

Dreng părea hăituit: nu putea să-și dea seama dacă să 
răspundă cu da sau nu. 

— Nu-mi amintesc. 

— Ai trecut pe lângă plută în drumul tău în aval? 

— Se poate să fi trecut. 

— Ai dezlegat pluta mea și ai lăsat-o în derivă? 

— Nu. 

Încă o dată, se auziră strigăte: 

— Mincinosule! 

Dreng spuse: 

— Ascultă! Nu scrie nicăieri că trebuie să operez bacul în 
fiecare zi. Slujba asta mi-a fost încredințată de diaconul 
Degbert. El era stăpânul acestui loc și nu a pomenit niciodată 
despre un serviciu de șapte zile pe săptămână. 

Aldred zise: 

— Acum, eu sunt stăpânul și spun că este esenţial ca oamenii 
să poată să treacă râul în fiecare zi. Aici există o biserică și un 
magazin de pește și ambele se află pe drumul dintre Shiring și 
Combe. Serviciul tău nesigur este inacceptabil. 

— Adică vrei să spui că vei da serviciul altcuiva? 

Câţiva oameni strigară: 

— Da! 

Dreng spuse: 

— Vom vedea ce au de spus despre asta rudele mele 
puternice din Shiring. 

— Nu, nu am să ofer serviciul bacului altcuiva, zise Aldred. 

Se auziră murmure și cineva spuse: 

— De ce nu? 

— Pentru că am o idee mai bună. Aldred făcu o pauză. O să 
construiesc un pod. 

Oamenii rămaseră tăcuţi, în timp ce încercau să asimileze 
această informaţie. 

Dreng reacţiona primul. 

— Nu poţi să faci așa ceva, spuse el. O să-mi distrugi 
afacerea. 


— Nu meriţi afacerea asta, spuse Aldred. Dar, din întâmplare, 
asta te va ajuta. Podul va aduce mai mulţi oameni în sat și mai 
mulţi clienţi pentru berărie. Probabil că te vei îmbogăți. 


— Nu vreau un pod, spuse el încăpățânat. Eu sunt omul cu 
bacul. 


Aldred se uită spre mulţime. 

— Ce crede toată lumea? Vreţi un pod? 

Se auzi un cor de urale. Sigur că voiau un pod. Ar fi 
economisit mult timp. Și nimeni nu-l plăcea pe Dreng. 

Aldred privi spre Dreng. 

— Toată lumea vrea un pod. Am să construiesc unul. 

Dreng se întoarse și se îndepărtă. 


CAPITOLUL 29 
August și septembrie 1 001 


Ragna își privea cei trei fii când auzi zgomotul. 

Gemenii, în vârstă de șapte luni, dormeau unul lângă altul 
într-un leagăn de lemn: Hubert era plinuţ și cu un aer mulțumit, 
Colinan, mic și agil. Osbert, în vârstă de doi, era așezat pe 
pământ, amestecând cu o lingură de lemn într-un castron gol, în 
încercarea de a o imita pe Cat, care făcea terci de ovăz. 

Zgomotul de afară o făcu pe Ragna să arunce o privire prin 
ușa deschisă. Era după-amiaza unei zile de vară: bucătarii 
transpirau în bucătărie, câinii dormeau la umbră, iar copiii se 
stropeau la marginea iazului pentru rațe. Abia vizibile în 
depărtare, dincolo de marginea orașului, câmpurile de grâu 
galben străluceau în soare. 

Părea o atmosferă liniștită, dar din oraș răzbătea o zarvă tot 
mai zgomotoasă - ţipete, strigăte și nechezat de cai - și ea știu 
imediat că armata se întorcea acasă. Inima începu să îi bată mai 
repede. 

Purta o rochie de un albastru-verzui, dintr-o țesătură ușoară 
de vară: întotdeauna se îmbrăca îngrijit, un obicei pentru care 
acum era recunoscătoare, pentru că nu avea timp să se 
schimbe. leşi afară și rămase în picioare în fața sălii mari, ca să- 
și întâmpine bărbatul. Ceilalţi i se alăturară în grabă. 

Întoarcerea armatei era un moment de tensiune agonizantă 
pentru femei. Tânjeau să-și vadă bărbaţii, dar știau că nu toţi 
luptătorii se întorceau de pe câmpul de bătălie. Se uitau una la 
alta, întrebându-se care dintre ele avea să plângă de durere în 
curând. : 

Sentimentele Ragnei erau chiar și mai amestecate. In cele 
cinci luni în care fusese plecat, sentimentele ei pentru Wilf 
trecuseră de la dezamăgire și tristețe la furie și dezgust. 
Încercase să nu-l urască și să-și aducă aminte cât de mult se 
iubiseră odată; apoi se întâmplase ceva care înclinase balanţa. 
În timpul absenței sale, Wilf nu trimisese nici un mesaj, dar un 
soldat rănit se întorsese la Shiring cu o brățară jefuită de la 


vikingi, ca dar de la Wilf pentru sclava lui, Carwen. Ragna 
plânsese, trântise și se înfuriase, dar, în cele din urmă, se 
simţise amorţită. 

Da, se temuse pentru viaţa lui. Era tatăl celor trei fii ai lor, iar 
ei aveau nevoie de el. 

Mama vitregă a lui Wilf, Gytha, îmbrăcată în roșul ei obișnuit, 
ieși afară și rămase în picioare la un metru de Ragna. Inge, 
prima lui soţie, și Carwen, sclava lui, le urmau îndeaproape. Inge 
făcuse greșeala să se îmbrace sărăcăcios tot timpul cât fuseseră 
plecaţi bărbaţii, iar acum era la fel de neîngrijită. Tânăra 
Carwen, care se simţea limitată de rochiile până în pământ ale 
femeilor engleze, purta o haină de lucru incoloră, la fel de scurtă 
ca tunicile bărbătești, iar picioarele ei goale erau murdare: 
sărmana fată părea că face parte, mai degrabă, din grupul 
copiilor care se jucau la marginea iazului. 

Dacă Wilf era în viață, Ragna era convinsă că avea să o salute 
pe ea mai întâi: orice altceva ar fi însemnat o insultă grosolană 
la adresa soţiei oficiale. Dar cu cine avea să își petreacă 
noaptea? Fără îndoială că toţi își puneau aceeași întrebare. 
Acest gând îi amări și mai tare dispoziţia. 

Zgomotul din oraș sunase la început ca o sărbătoare - 
strigătele de bun venit ale bărbaţilor și ţipetele de bucurie ale 
femeilor -, dar mai apoi Ragna realiză că nu se auzea nici 
sunetul victorios al cornurilor, nici bubuitul orgolios al tobelor, 
iar în tropăitul copitelor se simţea descurajare. Uralele 
entuziaste se transformaseră în exclamaţii de groază. 

Se agită îngrijorată: ceva mersese prost. 

Armata apăru apoi la intrarea complexului. Ragna văzu un car 
tras de un bou, cu doi bărbaţi călărind de fiecare parte. In faţa 
vehiculului era căruțașul, iar în spatele lui, pe podeaua plată a 
carului, se afla o persoană culcată. Ragna văzu că era un bărbat 
și recunoscu părul blond și barba lui Wilf. Scăpă un țipăt scurt: 
era mort? 

Escorta se mișca încet, iar Ragna nu mai putea aștepta. 
Alergă spre intrare cu celelalte femei în urma ei. Toate 
resentimentele ei legate de infidelitatea lui Wilf păleau și tot ce 
simţea era o îngrijorare sfâșietoare. 

Când ajunse la car, procesiunea se opri. Se uită la Wilf: avea 
ochii închiși. 


Își ridică fusta și urcă lângă el. Se aplecă deasupra lui, apoi îi 
atinse faţa și îi privi ochii închiși. Faţa lui avea o paloare de 
moarte. Nu-și putea da seama dacă respira. 

— Wilf, spuse ea. Wilf! 

Nu primi nici un răspuns. 

El zăcea întins pe o targă așezată peste o grămadă de pături 
și perne. Ragna îi cercetă trupul: umerii tunicii sale erau 
înnegriți de sânge vechi. Se uită mai atent la capul lui și observă 
că părea deformat. Avea pe craniu o umflătură sau poate mai 
multe. Suferise o rană la cap - era de rău augur. 

Privi spre ceilalți călăreți, dar aceştia nu spuneau nimic, iar ea 
nu reușea să le citească expresiile. Poate că nici ei nu știau dacă 
era viu sau mort. 

— Wilf. Sunt eu, Ragna! 

Colțurile gurii lui păreau atinse de fantoma unui zâmbet. 
Deschise buzele și murmură: 

— Ragna... 

— Da, spuse ea. Eu sunt. Ești viu, slavă Domnului! 

El deschise gura ca să vorbească din nou și Ragna se aplecă 
mai aproape de el. 

— Am ajuns acasă? întrebă el. 

— Da, spuse ea, plângând. Ești acasă. 

— Bine. A 

Apoi ea ridică privirea. Toată lumea părea să aștepte. Inţelese 
că ea era cea care trebuia să decidă ce era de făcut în 
continuare. 

În clipa următoare, mai înţelese ceva: cât timp Wilfwulf era 
neputincios, oricine îi avea trupul avea și puterea lui. 

— Duceţi carul la locuința mea, spuse ea. 

Căruţașul pocni din bici și boul se opinti înainte. Carul porni 
spre casa Ragnei. Cat, Agnes și Bern stăteau în picioare la ușă, 
iar Osbert era pe jumătate ascuns în fustele lui Cat. Escorta 
descălecă și patru bărbaţi ridicară cu grijă targa pe care zăcea 
Wilf. 

— Stop! spuse Gytha. 

Cei patru bărbați înțepeniră, privind spre ea. 

— Trebuie dus la locuința mea, zise Gytha. Eu voi avea grijă 
de el. Ajunsese să înțeleagă acelaşi lucru ca Ragna, dar nu la fel 
de rapid. Gytha îi oferi Ragnei un zâmbet nesincer, apoi spuse: 

— Tu ai atâtea alte lucruri de făcut... 


— Nu fi ridicolă! zise Ragna. Își auzea veninul din propria 
voce. Eu sunt soția lui. Se întoarse apoi spre cei patru bărbaţi și 
ordonă: Duceţi-l înăuntru! 

Ei se supuseră indicaţiilor Ragnei, iar Gytha nu mai spuse 
nimic. 

Ragna îi urmă înăuntru. Ei așezară targa pe jos, pe stuful de 
pe podea. Ragna se lăsă în genunchi alături de el și îi puse 
mâna pe fruntea fierbinte. 

— Dă-mi un castron cu apă și o cârpă curată, spuse ea fără să 
ridice privirea. 

Îl auzi pe micul Osbert spunând: 

— Cine e bărbatul acesta? 

— Acesta este tatăl tău, răspunse ea. 

Wilf fusese plecat aproape o jumătate de an, iar Osbert îl 
uitase. 

— Ar vrea să te sărute, dar este rănit. 

Cat așeză un castron pe podea, lângă Wilf, și îi dădu Ragnei o 
cârpă. Ea înmuie cârpa în apă și tamponă faţa lui Wilf. După un 
minut, el arăta ceva mai ușurat, deși era posibil să fie doar 
închipuirea ei. 

— Agnes, spuse Ragna apoi, du-te în oraș și cheam-o pe Hildi, 
moașa care m-a asistat la naștere când am născut gemenii. 

Hildi era cel mai priceput practicant de medicină din Shiring. 

Agnes plecă în grabă. 

— Bern, vorbește cu soldații și găsește pe cineva care știe cei 
s-a întâmplat contelui. 

— Imediat, doamna mea! 

Apoi intră Wynstan. Nu spuse nimic, dar rămase în picioare, 
uitându-se la trupul lui Wilf. 

Ragna se concentră asupra soţului ei. 

— Wilf, poţi să mă înţelegi? 

El deschise ochii și avu nevoie de multă vreme ca să-și fixeze 
privirea asupra ei, dar ea își dădu seama că o recunoștea. 

— Da, spuse el. 

— Cum ai fost rănit? 

El începu să se agite. 

— Nu-mi amintesc. 

— Ai dureri? 

— Mă doare capul. 

Cuvintele ieșeau încet, dar erau clare. 


— Cât de rău? 

— Nu prea rău. 

— Altceva? 

El oftă. 

— Foarte obosit. 

— E grav, spuse Wynstan, apoi plecă. 

Bern reveni cu un soldat numit Bada. 

— Nici măcar n-a fost o bătălie, ci mai degrabă o încăierare, 
spuse Bada pe un ton de scuză, ca și cum comandantul său n-ar 
fi trebuit să fie rănit într-o rușinoasă bătaie nesemnificativă. 

— Doar spune-mi cum s-a întâmplat, zise Ragna. 

— Contele Wilwulf călărea pe Cloud, ca de obicei, iar eu mă 
aflam exact în spatele lui. Vorbea concis, ca un soldat care îi 
dădea raportul superiorului său, și Ragna era recunoscătoare 
pentru claritatea lui. Am dat dintr-odată peste un grup de vikingi 
pe malul râului Exe, la câțiva kilometri în amonte de Exeter. 
Tocmai atacaseră un sat și încărcau prada în navele lor - găini, 
bere, bani, un vițel -, înainte să se întoarcă în tabăra lor. Wilf a 
sărit de pe cal și și-a înfipt sabia într-unul dintre vikingi, 
omorându-l; dar a alunecat în noroiul de la malul râului și a 
căzut. Cloud a călcat pe capul său, iar Wilf a rămas întins, ca și 
cum ar fi fost mort. N-am putut să verific imediat - eram atacat 
și eu. Dar i-am omorât pe cei mai mulţi dintre vikingi, iar ceilalţi 
au fugit cu nava. Abia atunci m-am întors la Wilf. Respira și, 
până la urmă, și-a venit în fire. 

— Mulţumesc, Bada. 

Ragna o văzu pe Hildi în spate, ascultând discuţia lor și o 
chemă în faţă. Era o femeie în jur de cincizeci de ani, mică de 
statură și cu părul albit. Se așeză în genunchi lângă Wilf și îl 
studie fără să se grăbească. Apoi îi atinse umflătura de pe cap 
cu vârfurile degetelor. Când apăsă, Wilf se strâmbă, fără să 
deschidă ochii, și ea spuse: 

— Imi pare rău! Se uită cu atenţie la rană, dând părul la o 
parte ca să vadă bine pielea. Uite! îi spuse ea Ragnei. 

Hildi ridicase un petic de piele desprinsă, ca să studieze o 
crăpătură din craniu. Arăta de parcă o așchie de os sărise de 
acolo. 

— Asta explică tot sângele de pe hainele lui, spuse Hildi. Dar 
sângerarea s-a oprit de mult. 

Wilf deschise ochii, iar Hildi îl întrebă: 


— Ştii cum ai fost rănit? 

— Nu. 

Ea ridică palma dreaptă, ţinând trei degete întinse. 

— Câte degete vezi? 

— Trei. 

Ea ridică apoi palma stângă, cu patru degete la vedere. 

— Câte degete sunt în total? 

— Șase. 

Ragna era disperată. 

— Wilf, nu poţi să vezi clar? 

El nu răspunse. 

— Vederea îi e bună, dar nu sunt la fel de sigură în legătură 
cu mintea lui, zise Hildi. 

— Apără-l, Doamne! 

Hildi continuă: 

— Wilwulf, cum se numește soţia ta? 

— Ragna, zise el zâmbind. 

Era o ușurare. 

— Care este numele regelui? 

Urmă o pauză lungă, apoi spuse: 

— Rege. 

— Dar soţia lui? 

— Am uitat. 

— Poţi să-i numești pe fraţii lui lisus? 

— Sfântul Petru... 

Toată lumea știa că fraţii lui lisus erau lacob, losif, luda și 
Simion. 

— Ce număr urmează după nouăsprezece? 

— Nu știu. 

— Odihnește-te, acum, conte Wilwulf! 

Wilf închise ochii, iar Ragna întrebă: 

— Se va vindeca rana? 

— Pielea va crește la loc și va acoperi gaura, dar nu știu dacă 
osul o să crească din nou. Trebuie ţinut cât se poate de 
nemișcat, timp de câteva săptămâni. 

— O să mă asigur de asta. 

— O să te ajut să-i legi un bandaj în jurul capului, ca să 
reducem mișcarea. Dă-i să bea vin îndoit cu apă sau bere slabă 
și hrănește-l cu supă. 

— Așa o să fac. 


— Cel mai îngrijorător semn este că și-a pierdut atât de mult 
din memorie şi e greu de spus cât de grav este. Își amintește 
numele tău, dar nu și pe al regelui. Poate să numere până la 
trei, dar nu și până la șapte - și, cu siguranţă, nu până la 
douăzeci. Pentru asta nu poţi să faci nimic altceva decât să te 
rogi. Uneori, după o rană la cap, oamenii își recuperează toate 
abilităţile mentale, dar alteori, nu. Eu nu știu mai mult de atât. 
Ridică ochii, observând că mai intrase cineva în încăpere, și 
adăugă: Şi nici altcineva nu știe. 

Ragna îi urmări privirea. Gytha intrase cu părintele Godmaer, 
un preot de la catedrală care studiase medicina. Era un bărbat 
masiv, greoi, având capul ras. Un preot mai tânăr îl urma. 

— Ce caută moașa aici? întrebă Godmaer. Dă-te la o parte, 
femeie! Lasă-mă să mă uit la pacient. 

Ragna se gândi să-i spună să plece; avea mai multă încredere 
în Hildi. Dar o a doua părere nu avea cum să strice. Se trase 
înapoi și ceilalți o urmară, făcându-i loc lui Godmaer să 
îngenuncheze lângă Wilf. 

Nu era la fel de blând ca Hildi și, când atinse rana, Wilf gemu 
de durere. Era prea târziu ca Ragna să mai protesteze. 

Wilf deschise ochii și spuse: 

— Tu cine ești? 

— Mă cunoşti, zise Godmaer. Ai uitat? 

Wilf închise ochii. 

Godmaer întoarse capul lui Wilf într-o parte și în alta, uitându- 
se în ambele urechi. Hildi se agită neliniștită și Ragna spuse: 

— Cu blândeţe, te rog, părinte! 

— Știu eu ce fac, zise Godmaer arogant, dar deveni apoi mai 
puţin aspru. 

Deschise gura lui Wilf și se uită înăuntru, apoi îi trase 
pleoapele și, în sfârșit, îi mirosi respiraţia. 

Apoi se ridică în picioare. 

— Problema este excesul de fiere neagră, mai ales în cap, 
anunţă el. Asta îi provoacă oboseală, letargie și pierderi de 
memorie. Tratamentul va fi o trepanaţie - trebuie să scoatem 
fierea. Dă-mi burghiul cu arc! 

Tânărul său însoțitor îi dădu unealta, care era folosită de 
tâmplari ca să realizeze găuri fine. Capul ascuţit din fier era 
răsucit pe coarda unui arc; dacă vârful era bine fixat pe o 


scândură și corpul arcului era mișcat înainte și înapoi, vârful se 
învârtea rapid și găurea scândura. 

Godmaer spuse: 

— Acum o să fac o gaură în craniul pacientului, ca să permit 
răului acumulat să iasă. 

Hildi scoase un sunet exasperat. 

— Doar o clipă, zise Ragna. Are deja o gaură în craniu. Dacă 
ar fi existat un exces de orice fel de fluid, cu siguranţă că ar fi 
ieșit până acum. 

Godmaer păru surprins și Ragna înţelese că el nu ridicase 
pielea desprinsă și, prin urmare, nu știa despre crăpătura din 
craniu. Dar își reveni rapid, îndreptându-și umerii și prefăcându- 
se indignat. 

— Sper că nu puli la îndoială judecata unui bărbat cu pregătire 
medicală. Ragna știa să joace acest joc. 

— În calitate de soţie a contelui, pun la îndoială judecata 
oricui, cu excepţia soţului meu. Îţi mulţumesc pentru asistenţă, 
părinte, chiar dacă nu te-am invitat eu, și te asigur că am să ţin 
seama de sfatul dumitale. 

Gytha interveni: 

— Eu l-am invitat, pentru că este cel mai bun practicant de 
medicină din Shiring. Nu ai nici un drept să-i refuzi contelui 
tratamentul recomandat. 

— Am să-ți spun ceva, mamă-soacră, zise Ragna furioasă. O 
să fac o gaură în gâtul oricui încearcă să facă o altă gaură in 
capul soţului meu. Acum, ia-ţi preotul lingău și dispăreţi din casa 
mea! 

Godmaer icni. Ragna înţelese că mersese prea departe - 
numindu-l pe Godmaer „preot lingău” era aproape un sacrilegiu 
-, dar abia dacă îi păsa. Godmaer era arogant, ceea ce-l făcea 
să fie periculos. Din experienţa ei, preoţii cu pregătire medicală 
rareori reușeau să vindece pe cineva și, de obicei, făceau ca 
oamenilor bolnavi să le fie și mai rău. 

Gytha îi șopti ceva lui Godmaer, care încuviință, apoi își ridică 
fruntea și ieși furtunos afară, ducând încă burghiul cu arc. 
Asistentul îl urmă. 

Încă mai erau numeroși oameni care stăteau acolo inutil, așa 
că Ragna spuse: 

— În afară de servitorii mei, vă rog pe toţi să plecaţi acum. 
Contele are nevoie de liniște ca să se facă bine. 


leșiră cu toţii, iar Ragna se aplecă din nou deasupra lui Wilf. 

— O să am grijă de tine, spuse ea. O să fac mai departe ceea 
ce am făcut în ultima jumătate de an și o să-ţi conduc domeniul 
ca și cum l-ai conduce chiar tu. 

Nu primi nici un răspuns. 

— Crezi că poţi să răspunzi la încă o întrebare? continuă ea. 

El deschise ochii și buzele i se strâmbară într-o urmă de 
zâmbet. 

— Care este cel mai important lucru pe care vrei să-l fac 
acum, în calitate de înlocuitor al tău? 

Ei i se păru că vede o sclipire de inteligenţă apărând pe faţa 
lui. 

— Numește un nou comandant al armatei, zise el, apoi închise 
ochii. _ 

Ragna se așeză pe un scaun cu pernă și îl privi gânditoare. li 
dăduse o instrucţiune clară, într-un moment de luciditate. Ea 
deducea de aici că treaba armatei nu se încheiase încă și că 
vikingii nu fuseseră alungaţi. Bărbaţii din Shiring aveau nevoie 
să se regrupeze și să atace din nou. Și pentru asta aveau nevoie 
de un nou conducător. 

Wynstan ar fi dorit ca fratele său, Wigelm, să fie la conducere, 
dar Ragna se temea de asta: cu cât Wigelm obținea mai multă 
putere, cu atât era mai probabil să-i conteste autoritatea. 
Alegerea ei ar fi fost șeriful Den, un conducător și un luptător 
experimentat. 

La sfatul comitatului, unde cele mai multe decizii erau luate 
prin consens, ea reușea deseori să-și croiască drum prin forţa 
personalităţii ei, dar pentru această decizie întrevedea o 
problemă. Bărbaţii urmau să aibă păreri ferme și să respingă 
rapid punctul de vedere al unei femei care nu știa prea multe 
despre război. Trebuia să fie alunecoasă. 

Era deja seară. Timpul trecuse repede. Ragna îi spuse lui 
Agnes: 

— Mergi la șeriful Den și roagă-l să vină la mine acum. Nu 
merge împreună cu el - nu vreau ca oamenii să știe că eu l-am 
chemat. Trebuie să pară că el ar fi auzit veștile și ar fi venit să-l 
vadă pe conte la fel ca toţi ceilalţi. 

— Prea bine, spuse Agnes, după care plecă. 

Apoi Ragna îi zise lui Cat: 


— Să vedem dacă Wilf vrea să bea niște supă. Caldă, nu 
fierbinte. 

Pe foc fierbea molcom o oală cu oase de berbec. Cat turnă o 
parte din zeamă într-un bol de lemn și Ragna simţi parfumul de 
rozmarin. Rupse câteva bucățele din miezul unei pâini și le 
aruncă în supă, apoi se așeză în genunchi lângă Wilf, cu o 
lingură în mână. Luă o bucată de pâine înmuiată, suflă peste ea 
ca să o răcească și i-o puse pe buze. El o înghiţi cu oarecare 
bucurie și deschise gura după alta. 

Când Ragna termină să-l hrănească pe Wilf, Agnes se 
întoarse, iar Den o urmă câteva minute mai târziu. El se uită la 
Wilf și clătină din cap pesimist. Ragna îi relată ceea ce spusese 
Hildi, apoi îi povesti despre instrucţiunile lui Wilf pentru numirea 
unui nou comandant al armatei. 

— Eşti tu sau Wigelm, iar eu te vreau pe tine, încheie ea. 

— Aș fi mai bun decât Wigelm, spuse el. lar el nu poate să o 
facă oricum. 

Ragna era surprinsă. 

— De ce nu? 

— Este indispus. N-a participat la nici o acţiune timp de două 
săptămâni. Din cauza asta nu se află aici - a rămas în apropiere 
de Exeter. 

— Care-i problema? 

— Fiere... hemoroizi, intensificaţi de lunile de campanie. 
Doare atât de tare, că nu poate să stea în șa. 

— De unde știi? 

— Am discutat cu nobilii. 

— Ei bine, asta face lucrurile mai simple, spuse Ragna. O să 
pretind că-l doresc pe Wigelm, apoi, când va ieși la iveală 
incapacitatea lui, tu vei accepta reticent să-i iei locul. 

Den încuviinţă. 

— Wynstan și prietenii lui se vor opune, dar cei mai mulţi 
dintre nobili mă vor susţine. Nu sunt chiar persoana lor favorită, 
desigur, pentru că-i oblig să-și plătească taxele, dar ei știu că 
sunt competent. 

— O să ţin sfatul mâine-dimineaţă după micul dejun, spuse 
Ragna. Vreau să fie clar de la început că tot eu sunt la 
conducere. 

— Bine, zise Den. 


Ziua următoare se anunţă călduroasă, chiar de la prima oră a 
dimineţii, dar catedrala fu la fel de răcoroasă ca întotdeauna 
atunci când Wynstan ţinu slujba. El trecu prin toată ceremonia 
cu o solemnitate maximă. li plăcea să facă ceea ce se aștepta 
lumea de la un episcop: era important să păstreze aparențele. 
În ziua aceea se rugă pentru sufletele bărbaţilor care căzuseră 
în lupta cu vikingii și pentru însănătoșirea celor răniţi, în special 
a contelui Wilwulf. 

Dar, oricum, gândurile lui nu erau la liturghie. Neputinţa lui 
Wilwulf deranjase echilibrul de putere din Shiring și Wynstan era 
disperat să afle intenţiile Ragnei. Asta putea fi o șansă de a-i 
slăbi poziția sau chiar de a scăpa de ea cu totul. Trebuia să fie 
atent la toate posibilităţile și mai ales să afle ce punea ea la 
cale. 

Congregația era mai numeroasă decât de obicei în cursul 
săptămânii, fiind îngroșată de familiile îndoliate ale bărbaţilor 
care nu se mai întorseseră din luptă. Privind în navă, Wynstan o 
observă în mulțime pe Agnes, o femeie mică, subţire, în haine 
mohorâte de cameristă. Nu părea cu nimic ieșită din comun, dar 
ochii ei întâlniră privirea lui Wynstan și îi transmiseră un mesaj 
clar: se afla acolo ca să discute cu el. Speranţele lui crescură. 

Trecuse jumătate de an de când Ragna îl condamnase la 
moarte pe bărbatul lui Agnes, o jumătate de an de când Agnes 
fusese de acord să fie spionul lui Wynstan în casa Ragnei. In tot 
acest timp, nu-i adusese nici o informaţie utilă. Oricum, el 
continuase să-i vorbească o dată pe lună, cu certitudinea că, 
într-o zi, eforturile lui aveau să fie justificate. Din teama că 
dorinţa ei de răzbunare ar fi putut să pălească, el o aborda 
emoțional, tratând-o ca pe o prietenă intimă mai degrabă decât 
ca pe o servitoare, discutând cu ea pe un ton conspirativ, 
mulţumindu-i pentru loialitatea ei. Îi lua subtil locul fostului ei 
soț, purtându-se afectuos, dar dominant, și așteptând supunere 
fără întrebări. Instinctul îi spunea că aceasta era modalitatea 
prin care o putea controla. 

În ziua aceea ar fi putut să fie răsplătit pentru răbdarea lui. 

După terminarea slujbei, Agnes rămase în urmă și, imediat ce 
toţi ceilalți enoriași plecară, Wynstan o chemă în prezbiteriu; își 
puse braţul pe umerii ei osoși și o trase într-un colţ. 

— Mulţumesc pentru că ai venit să mă vezi, draga mea, spuse 
el cu vocea scăzută, dar intensă. Speram că o să vii. 


— Mă gândeam că ai vrea să afli ce plănuiește. 

— Vreau, vreau... Wynstan încerca să pară interesat, dar nu 
disperat. Tu ești șoricelul meu, care se strecoară tăcut noaptea 
în camera mea, se întinde pe pernă și îmi șoptește secrete la 
ureche. 

Ea se înroși de plăcere. El se întreba cum ar fi reacționat dacă 
și-ar fi băgat mâna pe sub fusta ei chiar acolo, în biserică. N- 
avea să facă asta, desigur: ea era condusă de dorinţa pentru 
ceea ce nu putea să aibă, cea mai puternică dintre toate 
motivațiile umane. 

Agnes îl privi un moment lung, iar el simţi nevoia să rupă 
vraja. 

— Spune-mi! 

Ea se adună și zise: 

— Ragna va ţine sfatul astăzi, după micul dejun. 

— Se mișcă repede, spuse Wynstan. Caracteristic. Dar ce are 
de discutat? 

— Va numi noul comandant al armatei. 

— Ah, zise el - nu se gândise la asta. 

— Va spune că îl dorește pe Wigelm. 

— Nu poate să călărească în clipa asta. Din cauza asta nu se 
află aici. 

— Ea știe asta, dar se va preface surprinsă. 

— Iscusit. 

— Apoi cineva va spune că singura alternativă este șeriful 
Den. 

— Cel mai puternic aliat al ei. Dumnezeule, cu ea la 
conducerea sfatului și cu Den la comanda armatei, familia lui 
Wilf va deveni practic impotentă. 

— Așa mă gândeam și eu. 

— Dar acum, sunt avertizat. 

— Ce vei face? 

— Nu știu încă. In orice caz, n-ar fi avut încredere să-i zică ei. 
Dar mă voi gândi la ceva. Îți mulțumesc. 

— Mă bucur. 

— Sunt vremuri periculoase. Trebuie să-mi spui tot ce face de 
acum înainte. Este cu adevărat important. 

— Poţi să te bazezi pe mine. 

— Mergi înapoi la complex și continuă să asculţi. 

Așa o să fac. 


— Mulţumesc, șoricelul meu. 

El o sărută pe buze, apoi îi făcu semn să plece. 

Sfatul era format dintr-un grup mic. Aceasta nu era una dintre 
întâlnirile regulate și nu trecuse mai mult de o oră de la 
convocare. Dar cei mai importanţi nobili veniseră cu armata. 
Ragna ţinea sfatul în fața sălii mari, așezată pe scaunul cu 
pernă, ocupat de obicei de Wilwulf. Alegerea scaunului era 
intenţionată. 

Oricum, se ridică în picioare ca să vorbească. Înălţimea ei 
constituia un avantaj. Ea considera că un conducător trebuia să 
fie deștept, nu înalt; dar observase că bărbaţii erau mai dispuși 
să se supună unei persoane înalte; și, ca femeie, folosea orice 
armă pe care o avea la îndemână. 

Purta o rochie maro cu negru, întunecată, pentru a transmite 
autoritate, puţin mai largă decât de obicei, pentru ca silueta ei 
să nu fie evidenţiată. Toate bijuteriile pe care le avea în ziua 
aceea erau lipsite de fineţe: pandantivul, brăţările, broșa, 
inelele. Nu avea nimic feminin, nimic delicat - era îmbrăcată să 
conducă. 

Dimineaţa era momentul ei preferat pentru întruniri. Bărbaţii 
erau mai sensibili, mai puţin turbulenţi, pentru că băuseră doar 
o cană de bere slabă la micul dejun. După masa de prânz însă, 
puteau să fie mult mai dificili. 

— Contele este grav rănit, dar avem mari speranţe că își va 
reveni, spuse ea. Se lupta cu un viking atunci când a alunecat în 
noroiul de pe marginea râului, iar calul său l-a lovit în cap. Cei 
mai mulţi cunoșteau deja povestea, dar ea se gândea să le 
arate că nu era ignorantă în privinţa haosului luptelor. Toţi știți 
cât de ușor se poate întâmpla asta. Era mulţumită să îi vadă pe 
toți încuviințând. Vikingul a murit, continuă ea. Sufletul lui 
suferă acum în chinurile iadului. 

Încă o dată, ea văzu că ei îi aprobau cuvintele. 

— Pentru a se reface, Wilf are nevoie de liniște și pace și, cel 
mai important, are nevoie să rămână culcat pentru ca rana sa 
să se vindece. Din acest motiv, ușa locuinței mele este blocată 
pe dinăuntru. Când va dori să vadă pe cineva, îmi va spune mie, 
iar eu voi convoca persoana respectivă. Nimeni nu va fi primit 
dacă nu este invitat. 

Ea știa că aceste vești n-aveau să fie bine primite și se 
aștepta la oarecare opoziţie. 


Cum era de așteptat, Wynstan se împotrivi. 

— Nu poţi să-i lași afară pe fraţii contelui. 

— Nu pot să ţin pe nimeni afară. Tot ce pot să fac este să 
urmez ordinele lui Wilf. El va vedea pe oricine dorește, desigur. 

Garulf, fiul de douăzeci de ani al lui Wilf și Inge, spuse: 

— Nu e corect. Tu poţi să ne ceri să facem ce vrei și să 
pretinzi că ordinele vin de la el. 

Asta era exact ceea ce intenționase Ragna. 

Se așteptase ca cineva să sublinieze acest lucru și se bucura 
că venise de la un flăcău, și nu de la un bărbat mai în vârstă, 
respectabil: era mai ușor de respins. 

— Ar putea să fie mort, continuă Garulf. Noi de unde să știm? 

— După miros, spuse Ragna aspru. Nu spune lucruri fără 
sens. 

Gytha interveni: 

— De ce ai refuzat să-l lași pe părintele Godmaer să efectueze 
operaţia de trepanaţie? 

— Pentru că în craniul lui Wilf există deja o gaură. Nu aveţi 
nevoie de două găuri în fund, iar Wilf nu are nevoie de două 
găuri în cap. 

Bărbaţii începură să râdă și Gytha tăcu. 

Ragna continuă: 

— Wilf m-a informat despre situaţia militară. 

Fusese Bada cel care făcuse asta, dar astfel suna mai bine. 

— Până acum, luptele nu au fost decisive. Wilwulf dorește ca 
armata să se regrupeze, să se reînarmeze și să plece înapoi să 
termine treaba - dar el nu vă mai poate conduce. Așa că 
principala sarcină a sfatului, în această dimineaţă, este numirea 
unui nou comandant. Wilf nu și-a exprimat vreo dorinţă, dar 
presupun că fratele său, Wigelm, ar trebui să fie candidatul 
preferat. 

Bada spuse: 

— El nu poate să facă asta - nu poate să călărească. 

Ragna se prefăcu surprinsă. 

— De ce nu? 

— Are fundul inflamat, zise Garulf, iar bărbaţii chicotiră. 

Bada adăugă: 

— Are hemoroizi - situaţia lui e foarte gravă. 

— Deci chiar nu poate să călărească? 

— Nu. 


— Ei bine, spuse Ragna, ca și cum s-ar fi gândit intens, 
următoarea alegere ar trebui să fie șeriful Den. 

După cum conveniseră, Den se prefăcu reticent. 

— Poate că un nobil ar fi mai potrivit, doamna mea. 

— Dacă nobilii pot să cadă de acord asupra unuia dintre ei, 
spuse Ragna, cu îndoială în glas. 

Wynstan se ridică de pe banca pe care se așezase și păși în 
faţă, captând întreaga atenţie. 

— Este evident, nu-i așa? spuse el, deschizându-și braţele larg 
și privind în jur. 

Inima Ragnei se opri. „Are un plan, se gândi ea, iar eu nu l-am 
prevăzut.” Wynstan continuă: 

— Comandantul ar trebui să fie fiul lui Wilf. 

— Osbert are doi ani! zise Ragna. 

— Vreau să spun, fiul lui cel mai în vârstă. Wynstan făcu o 
pauză, zâmbind. Garulf. 

— Dar Garulf este doar... 

Ragna se opri, înțelegând că, deși ea se gândea la Garulf ca la 
un flăcău, el avea, de fapt, douăzeci de ani, trupul musculos al 
unui bărbat și o barbă complet crescută. Era suficient de 
vârstnic ca să conducă o armată. 

Dacă era sau nu o decizie înţeleaptă... era o altă poveste. 

— Toată lumea de aici știe că Garulf este un bărbat viteaz! 
spuse Wynstan. 

Părea să existe un acord general: Garulf fusese întotdeauna 
popular printre soldaţi. Dar chiar își doreau ca el să decidă 
strategia? 

— lar noi considerăm că Garulf are inteligenţa necesară ca să 
conducă o armată? continuă Ragna. 

Se gândi imediat că nu ar fi trebuit să spună asta. Era mai 
bine ca întrebarea să fi venit din partea unuia dintre nobili, a 
unui războinic. Ei obișnuiau să dispreţuiască orice spunea o 
femeie în legătură cu acest subiect. Intervenţia ei întări sprijinul 
pentru Garulf. 

— Garulf este tânăr, dar are un spirit agresiv, zise Bada. 

Ragna observă că bărbaţii încuviinţau. Dar mai încercă o 
dată. 

— Șeriful are mai multă experienţă. 

— La adunarea taxelor! spuse Wynstan. 

Toţi izbucniră în râs și Ragna știu că pierduse. 


x k x 


Edgar nu era obișnuit cu eșecul. Când acesta veni, îl copleși. 

Incercase să construiască un pod peste râu la Dreng's Ferry, 
dar se dovedise imposibil. 

Stătea împreună cu Aldred pe banca din faţa berăriei, 
ascultând sunetul râului și privind spre ruinele planului său. 
Reușise, cu mare dificultate, să construiască o fundaţie pe 
fundul râului pentru unul dintre pilonii podului, o cutie simplă, 
umplută cu pietre, care să ţină baza coloanei fixată pe loc. 
Modelase apoi o grindă imensă din inimă de stejar, suficient de 
solidă ca să suporte greutatea oamenilor și a căruţelor care 
urmau să treacă. Dar nu reușea să introducă pilonul în soclul 
său. 

Era seară și încercase toată ziua sub soarele fierbinte. La 
sfârșit, aproape toată lumea din sat îl ajutase. Pilonul era ţinut în 
poziţie cu funii lungi, făcute cu mari eforturi de cel nou-venit, 
Regenbald Roper. Oamenii de pe ambele maluri trăgeau de funii 
ca să ţină pilonul în poziție. Edgar și alţi câţiva stăteau pe pluta 
lui, în mijlocul curentului, încercând să manevreze grinda 
enormă. 

Dar totul se mișca: apa, pluta, funiile și pilonul. Lemnul în sine 
insista să se ridice la suprafaţă. 

La început, fusese un fel de joc și lumea râdea și glumea în 
timp ce se străduiau cu toţii. Câţiva oameni căzuseră în apă, 
spre hazul general. 

Să ţii pilonul sub apă și, în același timp, să-l poziționezi în 
soclul său ar fi trebuit să fie o treabă posibilă, dar ei nu 
reușiseră. Toţi erau frustraţi și nervoși. In cele din urmă, Edgar 
renunţase. 

Acum, soarele cobora, călugării se întorceau la mănăstire, iar 
sătenii se duceau la casele lor. Edgar se simţea învins. 

Dar Aldred nu era pregătit să abandoneze proiectul. 

— Se poate face, spuse el. Avem nevoie de mai mulţi oameni, 
de mai multe funii, de mai multe bărci. 

Edgar nu credea că avea să meargă. Nu zise nimic. 

— Problema a fost că pluta ta se tot deplasa, continuă Aldred. 
De câte ori împingeai pilonul în apă, pluta se îndepărta de 
fundaţie. 

— Știu. 


— Ceea ce ne trebuie este un șir întreg de bărci care să se 
întindă până la mal, legate între ele astfel încât să nu se poată 
mișca prea mult. 

— Nu știu de unde să luăm atât de multe bărci, spuse Edgar 
întunecat; dar își putea imagina ce sugera Aldred: bărcile 
puteau fi legate sau chiar bătute în cuie unele de altele. 

Şirul tot s-ar fi mișcat, dar mai lent, mai previzibil și mai puţin 
capricios. Aldred încă fabula. 

— Poate două șiruri, câte unul de pe fiecare mal al râului. 

Edgar era atât de îngrijorat și de abătut, încât nu mai era 
receptiv la idei noi, dar, în ciuda stării lui sufletești, era intrigat 
de ideile lui Aldred. 

Asta i-ar fi oferit o platformă mult mai stabilă pentru dificila 
sarcină. Chiar și așa, era posibil să nu fie suficient. Oricum, un 
alt gând îi dădea târcoale în timp ce își imagina cele două 
rânduri de bărci crescând dinspre maluri și ajungând până în 
mijlocul curentului. Aveau să fie stabile, să ofere o platformă 
solidă pe care să stea... 

Spuse brusc: 

— Poate că am putea construi podul pe bărci. 

Aldred se agită. 

— Cum? 

— Calea de rulare a podului poate fi așezată pe bărci în loc să 
se sprijine pe fundul râului. Ridică din umeri. Teoretic. 

Aldred pocni din degete. 

— Am mai văzut așa ceva! spuse el. Pe când călătoream în 
Ţările de Jos. Un pod construit pe un șir de bărci. Il numeau pod 
de pontoane. 

Edgar se simţea confuz. 

— Deci se poate construi! 

— Da. 

— N-am văzut niciodată așa ceva. Dar Edgar îl proiecta deja 
în minte. Trebuie să fie bine proptite de malurile râului. 

Aldred se gândi la o posibilă problemă. 

— Nu putem bloca râul. Nu este mult trafic, dar există. 
Contele se va opune, la fel și regele. 

— Putem lăsa un spațiu în șirul de bărci, peste care întindem 
calea de rulare, dar suficient de lat încât să poată trece orice 
barcă fluvială normală. 

— Crezi că ai putea să construiești așa ceva? 


Edgar ezită. Experienţa acelei zile de azi îi subminase 
încrederea. Dar se gândea că un pod de pontoane era o 
posibilitate. 

— Nu știu, spuse el cu o precauţie nou dobândită. Dar cred că 
da. 

Vara se încheiase, recolta fusese adunată, iar în briză se 
simţea suflul toamnei când Wynstan plecă împreună cu Garulf 
ca să-și unească forţele cu bărbaţii din Devon. 

Se presupunea că preoţii n-ar fi trebuit să verse sânge. 
Regula asta era adesea încălcată, dar Wynstan o socotea, de 
obicei, o scuză convenabilă ca să evite disconfortul și pericolele 
războiului. 

Oricum, el nu era un laș. Era mai masiv și mai puternic decât 
cei mai mulţi bărbaţi și era bine înarmat. Pe lângă sulița pe care 
o purta toată lumea, el avea o spadă cu lamă de oţel, o cască și 
un fel de cămașă de zale fără mâneci. 

Călărea împreună cu armata, stricându-și rutina obișnuită, 
pentru a fi alături de Garulf. Trăsese sforile pentru ca Garulf să 
fie numit comandant-șef, fiindcă era singurul mod de a păstra 
controlul armatei în mâinile familiei. Dar ar fi fost un dezastru 
dacă Garulf ar fi murit în luptă. Cu Wilf atât de bolnav, Garulf 
devenise important. Cât timp copiii Ragnei erau mici, Garulf 
avea o șansă de a moșteni averea și titlul lui Wilf. El părea să fie 
singura modalitate prin care familia putea să păstreze controlul 
armatei, dar și al comitatului Shiring. 

Drumul era o cărare printre dealurile împădurite. Cu o zi 
înainte să ajungă la întâlnirea stabilită, ieșiră dintr-o pădure și 
priviră în lungul unei văi. În capătul îndepărtat, mai îngust, râul 
devenea un curent rapid ce se îndrepta spre ei. Apoi se lărgea și 
devenea mai puţin adânc, trecând peste niște cascade cu 
pietre, și în cele din urmă se transforma într-o cale navigabilă, 
mai lentă și mai adâncă. 

Șase nave ale vikingilor erau trase la mal, imediat în aval de 
cascade, legate de malul apropiat într-o linie clară. Se aflau la 
vreo trei kilometri în amonte de locul în care Wynstan și soldaţii 
armatei din Shiring priveau dintre copaci. 

Aceasta era prima întâlnire a armatei cu inamicul de când 
preluase conducerea Garulf. Wynstan simţi cum i se strânge 
stomacul de emoție. Un bărbat care nu trăia un spasm de frică 
înainte de luptă era un prost. 


Vikingii își încropiseră o mică tabără pe plaja noroioasă - 
câteva corturi împrăștiate și numeroase focuri pentru gătit, care 
scoteau fuioare de fum. In jur se vedeau cam o sută de bărbaţi. 

Armata lui Garulf număra trei sute de oameni: cincizeci de 
nobili călare și două sute cincizeci de soldați pedeștri. 

— Suntem mai mulţi decât ei! spuse Garulf entuziasmat, 
întrevăzând o victorie ușoară. 

Era posibil să aibă dreptate, dar Wynstan nu era convins. 

— Suntem mai mulţi decât cei pe care îi putem vedea, spuse 
el precaut. 

— Pentru cine altcineva ar trebui să ne facem griji? 

— Fiecare dintre aceste nave poate să ducă cincizeci de 
oameni - chiar și mai mulţi dacă se înghesuie. Cel puţin trei sute 
au venit cu ele în Anglia. Unde sunt ceilalți? 

— Ce contează? Dacă nu sunt aici, nu pot să lupte! 

— Ar fi mai bine să așteptăm până când ne întâlnim cu 
oamenii din Devon - am deveni mult mai puternici. lar ei sunt la 
doar o zi distanţă. 

— Ce? spuse Garulf dispreţuitor. Suntem de trei ori mai 
numeroși decât vikingii și tu vrei să așteptăm până când o să 
fim de șase ori mai mulţi? 

Bărbaţii începură să râdă. 

incurajat, Garulf continuă: 

— Ar părea că ne temem. Trebuie să profităm de ocazie. 

„Poate că are dreptate”, se gândi Wynstan. În orice caz, 
oamenii erau dornici de acţiune. Inamicul părea slab, iar ei 
miroseau sângele. Logica rece nu-i impresiona. Și poate că 
logica nu câștiga bătăliile. 

Chiar și așa, Wynstan spuse îngrijorat: 

— Ei bine, atunci haide să aruncăm o privire mai de aproape 
înainte să luăm o decizie! 

— De acord, zise Garulf privind în jur. O să intrăm înapoi în 
pădure și legăm caii. Apoi vom merge prin spatele acelei culmi 
și vom rămâne nevăzuţi până când vom ajunge mai aproape. 
Arătă în depărtare. Când ajungem la faleza aceea, vom spiona 
dușmanul din apropiere. 

Toate acestea păreau corecte, se gândi Wynstan în timp ce își 
lega calul de un copac. Garulf înţelegea tactica. Până acum, 
toate bune. 


Armata se deplasă prin pădure și traversă vârful lin al culmii, 
ascunsă de copaci. Pe partea cealaltă se întoarseră, mergând 
paralel cu valea, în amonte. Oamenii făceau glume despre 
vitejie și lașitate, încercând să își menţină moralul ridicat. Unul 
dintre ei spuse că era păcat că nu aveau pe cine să violeze după 
bătălie; altul adăugă că puteau să-i violeze pe bărbaţii vikingi; al 
treilea zise că era o problemă de gusturi personale și toţi râseră 
din toată inima. Ştiau din experienţă că se aflau prea departe de 
vikingi ca să fie auziţi, se întreba Wynstan, sau erau doar 
neglijenţi? 

Curând, Wynstan pierdu socoteala distanţei pe care o 
parcurseseră, dar Garulf nu arăta nici un fel de nesiguranţă. 

— Am ajuns suficient de departe, spuse el în cele din urmă, cu 
vocea mai scăzută de data asta. 

Se întoarse către deal, merse în picioare câţiva metri, apoi 
începu să se târască pentru a se apropia de culme. 

Wynstan observă că se aflau, într-adevăr, în apropierea 
falezei pe care o arătase Garulf mai devreme. Nobilii se furișau 
pe burtă spre punctul de observaţie, ţinându-și capetele jos ca 
să evite să fie descoperiţi de inamicul de dedesubt. Vikingii se 
ocupau de treburile obișnuite - ațâțau focurile și aduceau apă 
de la râu -, fără să fie conștienți că erau supravegheați. 

Wynstan simţea greață. Le putea vedea feţele și le auzea 
vorbăria din când în când. Putea chiar să înţeleagă câteva 
cuvinte: limba lor era asemănătoare cu engleza. Dar era ameţit 
la gândul că se afla acolo ca să-i taie pe oamenii aceia cu lama 
lui, să le verse sângele, să le reteze membrele și să le străpungă 
inimile în timp ce încă erau în viaţă, să-i facă să cadă la pământ 
neajutoraţi, strigând în agonie. Oamenii îl vedeau ca pe un 
bărbat crud - cum de fapt și era -, dar ceea ce avea să se 
întâmple în curând era un fel diferit de brutalitate. 

Privi în susul și în josul râului. Pe malul celălalt, terenul se 
ridica într-un mic deal. Dacă se mai aflau și alţi vikingi în zonă, 
probabil că erau mai departe, în amonte, după ce trecuseră pe 
jos de cascade și plecaseră în căutarea unor sate sau a unor 
mănăstiri pe care să le atace. 

Garulf se târî înapoi pe burtă și ceilalţi îl urmară. După ce 
ajunse suficient de departe în spatele culmii, se ridică în 
picioare. Fără să vorbească, le făcu semn să-l urmeze. Toţi 
rămaseră tăcuţi. 


Wynstan se aștepta ca ei să se retragă pentru mai multe 
discuţii, dar asta nu se întâmplă. Garulf se duse câţiva pași mai 
departe, rămânând în spatele culmii, apoi se întoarse spre o 
ravenă care cobora pe plajă. Nobilii îl urmară, cu restul 
oamenilor aproape, în spatele lor. 

Acum îi vedeau perfect pe vikingi. Totul se întâmplă apoi cu o 
asemenea bruscheţe, încât îl luă prin surprindere pe Wynstan. În 
timp ce coborau dealul pe terenul accidentat, oamenii din 
Shiring rămaseră tăcuţi, ca să mai câștige câteva secunde 
suplimentare de surpriză. Curând însă, se întâmplă ca unul 
dintre vikingi să ridice privirea și, văzându-i, să scoată un strigăt 
de avertizare. După aceea armata sparse tăcerea. Strigând și 
chiuind, porniră alergând prin ravenă, agitându-și armele în 
stânga și-n dreapta. 

Wynstan își luă sabia într-o mână și sulița în cealaltă și se 
alătură hoardei. i 

Vikingii înţeleseră imediat că nu puteau să câștige. Işi 
abandonară focurile și corturile și se repeziră spre nave. 
Stropind în jur prin apa puţin adâncă, tăiară funiile cu cuţitele și 
începură să se repeadă la bord; dar, în timp ce făceau asta, 
englezii ajunseră la plajă și o traversară în fugă în doar câteva 
clipe, prinzându-i din urmă. 

Cele două tabere se întâlniră pe malul râului. Un val de poftă 
de sânge îi îneca lui Wynstan celelalte emoţii și se aruncă în 
apă, posedat complet de dorinţa copleșitoare de măcel. Işi 
înfipse sulița în pieptul unui bărbat care-și întorcea faţa spre el, 
apoi își trase spada cu mâna stângă peste gâtul unuia care 
încerca să fugă. Ambii bărbaţi căzură în apă. Wynstan nu 
așteptă să vadă dacă erau morți. 

Englezii aveau avantajul că se aflau mereu în ape mai puţin 
adânci, prin urmare aveau o libertate de mișcare mai mare. 
Nobilii din frunte atacară cu săbiile și suliţele și omorâră rapid 
zeci de vikingi. Wynstan văzu că armata inamicului era compusă 
în special din bărbaţi în vârstă și slab înarmaţi - unii păreau să 
nu aibă nici o armă; poate că le lăsaseră pe plajă când o luaseră 
la fugă. Presupunea că luptătorii cei mai buni din acel grup 
fuseseră aleși pentru echipa de atac. 

După explozia iniţială de ură, Wynstan reuși să-și recâștige 
suficient stăpânirea de sine încât să stea aproape de Garulf. 


Unii dintre vikingi reușiseră să ajungă la nave, dar nu puteau 
să plece nicăieri. Ca să deplaseze șase nave din locul lor de 
acostare până în mijlocul curentului era nevoie de manevre 
complicate, chiar și atunci când navele aveau echipajul complet. 
Cu doar câţiva bărbaţi la bordul fiecărei nave, prea panicaţi ca 
să se poată coordona, abia dacă se mișcau, ajungând chiar să 
se ciocnească. In plus, bărbaţii care stăteau în picioare în nave 
erau ţinte ușoare pentru mâna de arcași englezi care se ţineau 
departe de confruntare și trăgeau pe deasupra capetelor 
camarazilor lor. 

Bătălia începea să se transforme într-un masacru. Cu toți 
bărbaţii din Shiring angajaţi în luptă, raportul era de trei englezi 
la un viking. Râul se întuneca de sânge, umplându-se de oameni 
morţi sau muribunzi. Wynstan se retrase, respirând greu, cu 
armele pătate de sânge. Se gândi că Garulf avusese dreptate să 
profite de ocazia aceea. 

Apoi privi dincolo de râu și îl cuprinse o spaimă rece. 

Sute de vikingi veneau dintr-acolo. Echipa de atac trebuie să 
fi fost exact în afara razei vizuale de pe culmea dealului. Alergau 
pe râu, în aval, și traversau cascadele, sărind de pe o piatră pe 
alta și stropind prin apa puţin adâncă. În câteva momente 
urmau să ajungă la plajă, cu armele ridicate, dornici de luptă. 
Descurajaţi, englezii se întoarseră să îi înfrunte. 

Cu un fior de teamă, Wynstan observă că englezii erau acum 
cei depășiți numeric. Mai rău, vikingii care abia veniseră erau 
înarmaţi cu sulițe lungi și topoare și păreau să fie mai tineri și 
mai puternici decât bărbaţii pe care îi lăsaseră în urmă, să 
păzească tabăra. Se repeziră în lungul malului și se răspândiră 
pe plajă, iar Wynstan presupuse că sperau să-i înconjoare pe 
englezi și să-i împingă în apă. 

Wynstan privi spre Garulf și văzu pe faţa lui o expresie de 
confuzie. 

— Spune-le oamenilor să se retragă! strigă Wynstan. În lungul 
malului, în aval - altfel o să fim prinși în capcană! 

Dar Garulf părea incapabil să gândească și să lupte în același 
timp. 

„M-am înșelat atât de tare! se gândi Wynstan într-un vârtej de 
disperare și de teamă. Garulf nu e capabil să comande, pur și 
simplu nu are inteligenţa necesară. Greșeala asta ar putea să 
mă coste viața astăzi” 


Garulf se apăra viguros în lupta cu un viking cu barba roșcată. 
În timp ce Wynstan privea, Garulf primi o lovitură oblică în 
brațul drept și scăpă sabia, căzând într-un genunchi; apoi fu 
lovit în cap de un ciocan învârtit cu sălbăticie de un englez 
turbat, care îl trăsni după aceea pe vikingul cu barba roșie. 

Wynstan își lăsă regretele deoparte și, luptându-se cu panica, 
încercă să gândească rapid. Bătălia era pierdută. Garulf era în 
pericol să fie omorât sau luat prizonier - sau sclav. Retragerea 
era singura speranţă. lar cei care se retrăgeau primii aveau 
șanse mai mari să supravieţuiască. 

Vikingul cu barbă roșie era ocupat cu englezul turbat. 
Wynstan avea câteva secunde de răgaz. Işi băgă sabia în teacă 
și își înfipse sulița în noroi, apoi se aplecă, îl ridică pe Garulf, 
care își pierduse cunoștința, și îi aruncă trupul inert pe umăr. Işi 
luă sulița în mâna dreaptă și se întoarse, ieșind din luptă. 

Garulf era un tip înalt și musculos, dar Wynstan era puternic 
și încă nu împlinise patruzeci de ani. Îl căra pe Garulf fără prea 
mare efort, dar nu se putea deplasa rapid cu o asemenea 
greutate și se poticnea în ceea ce era pe jumătate mers, pe 
jumătate alergare în timp ce se îndrepta spre ravenă. 

Aruncă o privire în urmă și văzu că unul dintre vikingii 
proaspăt sosiți se desprindea din luptă și pornea după el. 

Găsi puterea să se deplaseze mai repede și începu să respire 
mai greu pe măsură ce panta devenea mai abruptă. Auzea în 
spate sunetul pașilor urmăritorului său. De câte ori arunca priviri 
în urmă, bărbatul era tot mai aproape de el. 

În ultimul moment posibil, se așeză într-un genunchi, lăsându- 
| pe Garulf să alunece de pe umărul său pe pământ, și sări 
înainte cu sulița ridicată. Vikingul își ridică toporul deasupra 
capului pentru lovitura fatală, dar Wynstan se lăsă sub garda 
acestuia, înfigând vârful ascuţit din fier al suliţei sale în gâtul 
vikingului și împingând cu toată puterea. Lama pătrunse ușor și 
tăie mușchii și tendoanele, trecând prin creier și ieșind prin 
cealaltă parte a capului. Bărbatul muri fără să scoată un sunet. 

Apoi Wynstan îl ridică pe Garulf și continuă să urce ravena. În 
vârf se întoarse și privi înapoi. Englezii erau înconjurați acum, iar 
plaja era acoperită cu morţii lor. Câţiva reușiseră să scape și 
alergau de-a lungul malului, în aval. Ar fi putut să fie singurii 
supraviețuitori. 

Nimeni nu se uita după Wynstan. 


Traversă culmea și cobori dealul până când consideră că se 
afla în afara razei vizuale, apoi se întoarse și porni cu trudă pe 
coastă, spre locul din pădure în care așteptau caii. 

x x * 

În timpul unuia dintre momentele de luciditate ale lui Wilf, 
Ragna îi spuse despre bătălie. 

— Wynstan l-a adus pe Garulf acasă fără răni grave, spuse ea 
ca o concluzie. Dar aproape întreaga armată din Shiring a fost 
exterminată. 

— Garulf este un flăcău curajos, dar nu este conducător, zise 
Wilf. N-ar fi trebuit să ajungă niciodată la comandă. 

— A fost ideea lui Wynstan. Practic a admis că s-a înșelat. 

— Ar fi trebuit să-l oprești. 

— Am încercat, dar bărbaţii l-au vrut pe Garulf. 

— Îl plac. 

Ragna se gândi că era ca în vremurile bune - Wilf și cu ea 
discutând ca doi egali, fiecare interesat de părerea celuilalt. 
Erau împreună mai mult decât fuseseră vreodată. Ea stătea cu 
el zi și noapte, ocupându-se de tot ce avea nevoie, și conducea 
comitatul în locul lui. lar Wilf părea să fie recunoscător pentru 
tot. Rana îi făcuse să se apropie din nou. 

Cumva, asta avea loc împotriva voinţei ei. Orice s-ar fi 
întâmplat, n-avea să mai simtă pentru el niciodată ceea ce 
simţise pe vremuri. Dar, presupunând că el ar fi dorit să reia 
vechea lor relație pasională, cum ar fi reacționat ea? 

Nu trebuia însă să se hotărască imediat. Pentru moment, nu 
puteau să facă sex - Hildi era îngrijorată că orice mișcare bruscă 
ar fi putut să fie vătămătoare -, dar după ce își revenea, era 
posibil ca el să se întoarcă la felul pasional în care făceau 
dragoste în primii ani. Faptul că trecuse pe lângă moarte ar fi 
putut să-i bage minţile în cap. Poate că avea să uite de Carwen 
și de Inge, agăţându-se de femeia care-l îngrijise ca să-și revină. 

Ragna știa că trebuia să se descurce cu orice situaţie avea să 
își dorească el. Era soţia lui, nu avea de ales. Dar nu era ceea ce 
își dorea. 

Ea reluă conversaţia. 

— lar acum, vikingii au plecat la fel de brusc pe cât au apărut. 
Presupun că s-au plictisit. 

— Ăsta e felul lor de a fi: atacuri bruște, raiduri la întâmplare, 
victorie sau înfrângere imediat, apoi acasă. 


— De fapt, se pare că s-au dus pe insula Wight. Aparent, sunt 
toate semnele că intenţionează să-și petreacă iarna acolo. 

— Din nou? începe să devină o bază permanentă. 

— Dar mi-e teamă că ar putea să se întoarcă. 

O, da, spuse Wilf. Asta este singurul lucru de care poţi să fii 
sigură când e vorba despre vikingi. Se vor întoarce. 


CAPITOLUL 30 
Februarie 1 002 


— Podul tău este o minune, spuse Aldred. 

Edgar zâmbi. Era extrem de mulţumit, mai ales după eșecul 
iniţial. 

— A fost ideea ta, zise el cu modestie. 

— lar tu ai făcut-o să devină realitate. 

Stăteau în fața bisericii, privind în josul pantei, spre râu. 
Amândoi purtau pelerine grele, care să-i protejeze de frigul 
iernii. Edgar avea o căciulă de blană, dar Aldred se descurca 
doar cu gluga lui de călugăr. 

Edgar studie podul cu mândrie. Așa cum prevăzuse Aldred, de 
fiecare parte a râului se afla câte un șir de bărci care înaintau în 
apă ca niște peninsule gemene. Fiecare șir era legat de un 
ancoraj solid, cu funii care permiteau podului un mic grad de 
mișcare. Edgar construise bărci cu fundul plat și cu marginile 
joase în apropierea malurilor, crescând în înălţime spre mijloc. 
Erau conectate prin grinzi de stejar, care întăreau structura și 
susțineau calea de rulare din cherestea de deasupra. In mijloc 
se afla un spaţiu, acolo unde podul era cel mai înalt, care avea 
să permită desfășurarea traficului pe râu. 

Şi-ar fi dorit ca Ragna să vadă podul. Işi dorea admiraţia ei. 
Și-o închipuia privindu-l cu ochii aceia verzi ca marea și 
spunând: „Cât de minunat! Ești atât de deștept dacă știi cum să 
faci un asemenea lucru, arată perfect!” Și o senzaţie de căldură 
i se împrăștia prin trup, de parcă ar fi băut o cană de mied. 

Privind spre Dreng's Ferry, își amintea ziua ploioasă în care ea 
sosise acolo, cu toată graţia unui porumbel care se așeza pe o 
creangă. Se îndrăgostise de ea imediat? Poate doar puţin, dar 
chiar atunci. 

Se întreba dacă Ragna avea să mai vină vreodată. 

— La cine te gândești? întrebă Aldred. 

Edgar era uluit de spiritul pătrunzător al lui Aldred. Nu știa ce 
să răspundă. 


— La o persoană pe care o iubești, evident, spuse Aldred. Se 
vede pe faţa ta. 

Edgar era stânjenit. 

— Podul va avea nevoie de întreţinere, zise el. Dar dacă este 
îngrijit, va rezista o sută de ani. 

Ragna ar fi putut să nu mai vină niciodată la Dreng's Ferry, 
desigur. Nu era un loc important. 

— Privește-i pe oamenii care traversează! spuse Aldred. Este 
un triumf. 

Podul era deja intens folosit. Oamenii veneau să cumpere 
pește și să participe la slujbe. De Crăciun, mai mult de o sută de 
persoane se înghesuiseră în biserică și asistaseră la ridicarea 
Sfântului Adolphus. 

Oricine traversa plătea un bănuț, apoi încă unul ca să se 
întoarcă. Astfel, călugării aveau un venit, iar acesta creștea. 

— Tu ai făcut asta, îi spuse Aldred lui Edgar. Mulţumesc. 

Edgar clătină din cap. 

— Datorită insistenţei tale. Ai trecut prin nenumărate 
necazuri, datorate în cea mai mare parte răutăţii unor oameni 
malefici, și totuși nu ai renunţat niciodată. De fiecare dată când 
ai fost doborât la pământ, te-ai ridicat și ai luat-o de la capăt. 
Mă uimești. 

— Dumnezeule, spuse Aldred cu o expresie neobișnuit de 
mulţumită. Laude cerului! 

Aldred era îndrăgostit de Edgar, iar Edgar știa acest lucru. 
lubirea lui Aldred era lipsită de speranţă, pentru că Edgar n-avea 
să i-o întoarcă niciodată. El nu se putea îndrăgosti niciodată de 
Aldred. 

Edgar simţea la fel pentru Ragna: era îndrăgostit de ea, dar 
asta n-avea să ducă niciodată nicăieri. Ea nu se putea îndrăgosti 
niciodată de el. Nu exista nici o speranţă. 

Totuși, era o diferenţă. Aldred părea să se fi împăcat cu felul 
în care stăteau lucrurile acum. Era convins că n-avea să 
păcătuiască niciodată cu Edgar, pentru că el nu-și putea dori 
asta niciodată. 

În schimb, Edgar nutrea din toată inima să-și împlinească 
dragostea pentru Ragna. Voia să facă dragoste cu ea, voia să o 
ceară de soţie, voia să se trezească dimineaţa și să-i vadă capul 
împărțind perna cu el. Voia imposibilul. 

Nu avea nimic de câștigat dacă visa la asta. 


— Taverna este aglomerată, spuse el ca să continue 
conversaţia. 

Aldred încuviinţă. 

— Asta se întâmplă pentru că Dreng nu se află acolo, ca să fie 
grosolan cu toată lumea. Locul se umple întotdeauna de clienţi 
când el e plecat de acasă. 

— Unde s-a dus? 

— La Shiring. Nu știu de ce, presupun că pentru vreun scop 
abject. 

— Probabil că protestează în legătură cu podul. 

— Să protesteze? Unde? 

— Bine punctat, zise Edgar. Wilwulf este încă bolnav, se pare, 
iar din partea Ragnei nu va avea parte de prea multă simpatie. 

Edgar era mulțumit văzând că satul era aglomerat. 
Împărtășea afecțiunea lui Aldred pentru locul acela și amândoi 
își doreau ca el să prospere. Cu doar câţiva ani în urmă, era o 
fundătură - o mână de case sărăcăcioase care susțineau doi 
fraţi leneși și corupti, Degbert și Dreng. Acum avea o mănăstire, 
un magazin de pește, un sfânt și un pod. 

Asta conduse gândurile lui Edgar către un alt subiect. 

— Mai devreme sau mai târziu, va trebui să construim un zid, 
spuse el. Aldred părea nedumerit. 

— Nu m-am simţit niciodată în pericol aici. 

— În fiecare an, vikingii pătrund tot mai adânc în vestul 
Angliei. Și dacă satul nostru va continua să prospere, nu va dura 
mult până când vor considera că merită să fie atacat. 

— Ei atacă întotdeauna pe râuri - dar există un obstacol la 
Mudeford, vadul acela puţin adânc... 

Edgar își aminti de vasul viking eșuat pe plaja de la Combe. 

— Navele lor sunt ușoare. Pot fi trase peste vaduri. 

— Dacă se întâmplă asta, ne vor ataca dinspre râu, nu 
dinspre uscat. 

— Așa că va trebui să fortificăm mai întâi malul râului, toată 
zona din jurul cotului. Edgar arătă în amonte spre locul în care 
râul cotea în unghi drept. Mă refer la o palisadă de pământ, 
poate întărită cu lemn în unele locuri. 

— Și unde ai pune restul zidului? 

— Ar trebui să încep de la marginea apei, chiar dincolo de 
distileria lui Leaf. 

— Atunci, ferma fraţilor tăi ar rămâne în afară. 


Lui Edgar îi păsa de fraţii lui mai mult decât le păsa lor de el, 
dar ei nu se aflau în mare pericol. 

— Vikingii nu atacă ferme izolate - nu sunt suficiente lucruri 
de furat! 

— Adevărat. 

— Zidul va merge în sus, pe deal, prin spatele caselor de 
acolo: casa lui Bebbe, a lui Cerdic și Ebba, a lui Hadwine și 
Elfburg, apoi a lui Regenbald sper și a lui Bucca Fish. Dincolo de 
casa mea, va coti spre dreapta și va cobori până la râu, ca să 
cuprindă locul pentru noua biserică, în caz că vom construi 
vreodată. 

— Oh, o vom construi, spuse Aldred. 

— Sper să fie așa. 

— Ai încredere, zise Aldred. 

XXX 

Ragna privea în timp ce moașa Hildi îl examina cu atenţie pe 
Wilf. Îl pusese să stea pe un scaun, apoi apropiase o lumânare 
ca să se uite mai atent la rana lui de la cap. 

— la aia de aici! spuse el. Imi rănește ochii. 

Ea se mută în spatele lui, astfel încât lumânarea să nu-i 
strălucească în rană. Atinse rana cu vârfurile degetelor și clătină 
din cap cu satisfacție. 

— Mănânci bine? îl întrebă ea. Ce ai mâncat la micul dejun? 

— Terci de ovăz cu sare, răspunse el ursuz. Şi o ploscă de 
bere slabă. O masă sărăcăcioasă pentru un nobil. 

Hildi căută privirea Ragnei. 

— A mâncat șuncă afumată și a băut vin, spuse Ragna încet. 

— Nu mă contrazice, zise Wilf iritat. Știu ce am mâncat la 
micul dejun. 

— Cum te simţi? îl întrebă Hildi. _ 

— Am dureri de cap, răspunse el. In rest, sunt bine - n-am 
fost niciodată mai bine. 

— În regulă, spuse ea. Cred că ești pregătit să-ţi reiei viaţa 
normală. Foarte bine. Se ridică în picioare și adăugă: Condu-mă 
până afară pentru o clipă, Ragna! 

Clopotul sună pentru masa de prânz în timp ce Ragna o urma 
afară. 

— Fizic și-a revenit, spuse Hildi. Rana s-a vindecat și nu mai 
are nevoie să stea întins în pat. Lasă-l să mănânce în sala mare 
astăzi. De asemenea, poate să călărească de îndată ce are chef. 


Ragna încuviinţă. 

— Sex, de asemenea, spuse Hildi. 

Ragna nu comentă. Își pierduse orice dorinţă de a face sex cu 
Wilf, și dacă el dorea, avea să îi permită, desigur. Avusese mult 
timp ca să se gândească la asta și era împăcată cu un viitor de 
intimitate alături de un bărbat pe care nu-l mai iubea. 

Hildi continuă: 

— Dar trebuie să fi observat că mintea lui nu mai 
funcţionează ca înainte. 

Ragna încuviinţă: sigur că observase. 

— Nu poate suporta lumina, este nervos și deprimat și are 
memoria slabă. Am văzut mai mulţi bărbaţi cu răni la cap de 
când au reînceput raidurile vikingilor, iar simptomele lui sunt 
tipice. 

Ragna știa toate acestea. 

Hildi părea că se scuză, de parcă ea ar fi fost de vină pentru 
ceea ce îi spunea. 

— Au trecut cinci luni și nu există semne de îmbunătăţire. 

Ragna oftă. 

— Vor exista vreodată? 

— Nimeni nu poate spune. Este totul în mâinile Domnului. 

Ragna luă răspunsul ca pe un nu. li dădu lui Hildi doi penny de 
argint și zise: 

— Mulţumesc pentru că ai fost atât de blândă cu el. 

— Sunt aici ca să te slujesc, doamna mea. 

Ragna o lăsă pe Hildi și intră din nou în casă. 

— Hildi spune că poţi să iei masa în sala mare, îi zise Ragna 
lui Wilf. Ai vrea să faci asta? 

— Desigur! spuse el. Unde altundeva aș putea să mănânc? 

El nu mai mâncase în sala mare de aproape un an, dar Ragna 
nu-l corectă. Îl ajută să se îmbrace, apoi îl luă de braţ și merseră 
împreună o scurtă distanţă. 

Masa de prânz era deja în plină desfășurare. Ragna observă 
că la masă se aflau inclusiv episcopul Wynstan și Dreng. Când 
Wilf și Ragna intrară, zgomotul conversaţiilor și râsetele se 
reduseră, apoi încetară cu totul pe măsură ce ei înaintau. 
Oamenii se holbau surprinși: nimeni nu anticipase revenirea lui 
Wilf. Apoi se auziră aplauze și urale. Wynstan se ridică, bătând 
din palme, apoi toată lumea fu în picioare. 

Wilf zâmbea fericit. 


Ragna îl conduse la scaunul său obișnuit, apoi se așeză alături 
de el. Cineva îi turnă o cană de vin, iar el o bău până la fund și 
mai ceru. 

Mâncă apoi cu poftă și se amuză la glumele pe care le făceau 
de obicei bărbaţii, părând să fie vechiul Wilf. Ragna știa că era 
doar o iluzie care n-avea să supravieţuiască unei încercări 
serioase de conversaţie și descoperi că încerca să-l protejeze. 
Când el spunea ceva prostesc, ea râdea, de parcă el chiar ar fi 
intenţionat să fie amuzant; iar dacă era ceva deosebit de stupid, 
ea sugera că băuse prea mult. Era uluitor cât de multă idioţenie 
putea să treacă drept umor bărbătesc la beţie. 

Spre sfârșitul mesei, el deveni drăgăstos. Işi băgă mâna sub 
masă și îi atinse coapsa prin lâna rochiei, apoi începu să urce 
încet tot mai sus. 

„lată-ne și aici”, se gândi ea. 

Deși nu mai ţinuse un bărbat în braţe de aproape un an, era 
îngrozită de această perspectivă. Dar trebuia să o facă. Acum, 
asta era viaţa ei și trebuia să se obișnuiască. 

Apoi intră Carwen. 

Probabil se strecurase afară de la masă și se dusese să-și 
schimbe hainele, se gândi Ragna, pentru că acum purta o rochie 
neagră, care o făcea să pară mai în vârstă, și pantofi roșii, care 
erau mai potriviţi pentru o curvă. Se spălase pe faţă, iar acum 
strălucea de sănătate și de vigoare tinerească. 

Privirea lui Wilf fu atrasă imediat. 

El zâmbi larg, apoi păru nedumerit, de parcă ar fi încercat să- 
și amintească cine era. 

În picioare, în cadrul ușii, ea continuă să îi zâmbească, apoi se 
întoarse să plece și, cu o mișcare ușoară din cap, îl invită să o 
urmeze. 

Wilf părea nesigur. „Așa și trebuie, se gândi Ragna. Este 
așezat lângă soţia lui, care l-a îngrijit constant în ultimele cinci 
luni - nu prea poate să plece de lângă ea ca să fugărească o 
sclavă.” 

Wilf se ridică. Ragna se uită la el cu gura deschisă, de-a 
dreptul îngrozită. Nu-și putea ascunde suferința: era prea mult. 
„Nu pot suporta”, se gândi ea. 

— Stai jos, pentru numele lui Dumnezeu! șopti ea. Nu fi prost! 

El privi spre ea, părând surprins; apoi întoarse privirea și li se 
adresă mesenilor adunaţi acolo. 


— În mod neașteptat..., începu el și ei izbucniră în râs. În mod 
neașteptat, descopăr că sunt chemat în altă parte. 

„Nu, se gândi Ragna, asta nu se poate întâmpla!” 

Dar se întâmpla. Se luptă să-și rețină lacrimile. 

— Voi reveni mai târziu, spuse Wilf, îndreptându-se spre 
ieșire. 

In ușă se opri și se întoarse, cu același simţ al momentelor 
dramatice pe care îl avusese întotdeauna. 

— Mult mai târziu! adăugă. 

Bărbaţii izbucniră în râs și el dispăru. 

x kx * 

Wynstan, Degbert și Dreng plecară în liniște de la Shiring, pe 
întuneric, ducându-și caii de căpăstru până la ieșirea din oraș. 
Doar câţiva servitori de încredere știau că pleacă și Wynstan era 
hotărât să nu mai afle nimeni altcineva. Aveau un cal de povară 
încărcat cu un butoiaș și un sac, pe lângă mâncare și băutură, 
dar nu își luaseră escortă cu ei. Misiunea lor era periculos de 
secretă. 

Pe drum, erau atenţi să nu fie recunoscuţi. Chiar și fără 
escortă, anonimatul nu era ușor de păstrat. Capul chel al lui 
Degbert era ostentativ, Dreng avea o voce înaltă, distinctivă, iar 
Wynstan era unul dintre bărbaţii cei mai cunoscuţi din regiune. 
Așa că se înveleau în pelerine, își îngropau obrajii în gulere și își 
ascundeau feţele trăgând pe deasupra glugile pelerinelor - ceea 
ce nu era neobișnuit pe vremea rece și umedă a lui februarie. 
Treceau în grabă pe lângă ceilalţi călători, refuzând schimbul 
obișnuit de informaţii. Evitau să caute ospitalitate la câte o 
berărie sau într-o mănăstire, unde ar fi trebuit să-și arate feţele, 
și își petrecură prima noapte în casa unei familii de producători 
de mangal, în pădure, oameni destul de nesociabili, care-i 
plăteau o taxă lui Wynstan ca să le permită să-și practice 
ocupația. 

Cu cât se apropiau de Dreng's Ferry, cu atât era mai mare 
pericolul de a fi recunoscuţi. Mai aveau de mers câţiva kilometri, 
în cea de-a doua zi, când trecură printr-un moment tensionat. 
Din direcţia opusă se apropia un grup de oameni: o familie, 
mergând pe jos, femeia cu un bebeluș în braţe, bărbatul cu o 
găleată cu ţipari, pe care o cumpărase probabil de la Bucca Fish, 
și încă doi copii care se târau în urma lor. Dreng murmură: 

— Cunosc familia. 


— Și eu, spuse Degbert. 

Wynstan își îndemnă calul la trap, iar însoțitorii săi făcură la 
fel. Familia se împrăștie pe marginea drumului. Wynstan și 
ceilalţi trecură călare pe lângă ei fără să vorbească. Familia fu 
prea ocupată să se ferească din calea copitelor ca să se uite cu 
atenţie la călăreţi. Wynstan se gândea că scăpaseră. 

La scurtă vreme ieșiră din drum și urmară o cărare abia 
vizibilă printre copaci. 

Acum, Degbert preluă conducerea. Pădurea se îndesea și fură 
nevoiţi să descalece și să conducă animalele de căpăstru. 
Degbert găsi drumul spre o casă veche, ruinată, care fusese 
probabil locuinţa unui pădurar, abandonată acum de multă 
vreme. Pereţii sparți și acoperișul pe jumătate prăbușit avea să 
le ofere oarecare adăpost pentru cea de-a doua noapte. 

Dreng adună un braţ de crengi uscate și aprinse un foc, cu o 
scânteie de la amnar. Degbert descărcă la rândul său calul de 
povară. Cei trei bărbaţi se instalară cât de confortabil puteau în 
timp ce se lăsa noaptea. 

Wynstan luă o înghiţitură lungă dintr-o ploscă și o dădu mai 
departe. Apoi le aminti instrucţiunile. 

— Va trebui să căraţi chiar voi butoiul de smoală în sat, spuse 
el. Nu puteţi lua calul - ar face prea mult zgomot. 

— Nu pot să car un butoi, zise Dreng. Am spatele rupt. Un 
viking... 

— Știu. Poate să-l care Degbert. Tu vei duce sacul de zdrenţe. 

— Pare destul de greu. 

Wynstan îi ignoră bombăneala. ` 

— Ceea ce trebuie să faceți este simplu. Inmuiați zdrențele în 
smoală, apoi le legați de pod - ideal ar fi de frânghii și de 
componentele mai mici din lemn. Nu vă grăbiţi: legați-le strâns, 
nu lucraţi de mântuială! După ce le legaţi pe toate, aprindeţi un 
lemn uscat, pe care îl folosiţi ca să aprindeţi toate cârpele, una 
câte una. 

— Asta este partea care mă îngrijorează, spuse Degbert. 

— Va fi miezul nopţii. Câteva cârpe care ard nu o să trezească 
pe nimeni. Veţi avea tot timpul din lume. După ce aprindeţi 
cârpele, mergeţi în tăcere înapoi pe deal. Nu faceţi zgomot și nu 
alergaţi până nu ajungeţi unde nu mai puteţi să fiţi auziţi. O să 
vă aştept acolo cu toţi caii. 

— O să-și dea seama că eu am fost, spuse Dreng. 


— Probabil că te vor bănui. Ai fost suficient de prost încât să 
te opui construcţiei podului, un protest care era condamnat să 
fie respins, după cum ar fi trebuit să știi. Wynstan se înfuria 
deseori din cauza prostiei unor bărbaţi ca Dreng. Apoi însă își 
vor aminti că te aflai la Shiring când a fost incendiat podul. Ai 
fost văzut în sala mare, în urmă cu două zile, și vei fi văzut din 
nou poimâine. Dacă cineva va fi suficient de deștept încât să-și 
dea seama că ai dispărut din vedere un timp destul de lung ca 
să ajungi la Dreng's Ferry și să te întorci, eu voi jura că am fost 
toţi trei la reședința mea în tot acest timp. 

Degbert spuse: 

— Vor da vina pe bandiți. 

Wynstan încuviinţă. 

— Bandliţii sunt niște țapi ispășitori foarte utili. 

— Aş putea fi spânzurat pentru asta, zise Dreng. 

— La fel și eu! spuse Degbert. Nu te mai plânge - pentru tine 
o facem! 

— Nu, nu-i adevărat! Faceţi asta pentru că îl urâţi pe Aldred 
amândoi. Era adevărat. 

Degbert îl detesta pe Aldred pentru că, din cauza lui, fusese 
dat afară din confortabila lui casă parohială. Ura lui Wynstan era 
mai complexă: Aldred îl provocase de nenumărate ori. De 
fiecare dată, Wynstan îl pedepsise; dar Aldred nu-și învățase 
niciodată lecţia. Asta îl înnebunea pe Wynstan. Era de așteptat 
ca oamenilor să le fie frică de el. Cineva care îl sfida n-ar fi 
trebuit să ajungă niciodată să prospere. Blestemul lui Wynstan 
ar fi trebuit să le fie fatal. Dacă Aldred putea să i se opună, era 
posibil să le vină și altora această idee. Aldred era o crăpătură în 
zid ce putea, într-o zi, să dărâme toată clădirea. 

Wynstan se calmă. 

— Cui îi pasă pentru ce o facem? spuse el, iar în voce îi 
răsună furia, în ciuda eforturilor pe care le făcea ca să se 
controleze. Ceilalţi doi păreau speriaţi. Nici unul dintre noi nu o 
să fie spânzurat, zise el pe un ton mult mai blând. Dacă va fi 
nevoie, o să jur că suntem nevinovaţi, iar jurământul unui 
episcop este mult prea puternic. 

Le dădu apoi din nou burduful. 

După o vreme, mai puse niște lemne pe foc și le spuse 
celorlalți să încerce să se odihnească. 

— Eu o să rămân treaz, zise el. 


Se întinseră pe jos înveliți în pelerine, dar Wynstan rămase 
așezat în fund. Trebuia să ghicească momentul miezului nopţii. 
Poate că ora exactă nu conta, dar trebuia să fie sigur că sătenii 
erau în cel mai adânc somn, iar călugării mai aveau câteva ore 
până la slujba de dinaintea zorilor. 

Se simţea inconfortabil - simţea înţepăturile și durerile unui 
trup de aproape patruzeci de ani și se întreba dacă era necesar 
cu adevărat ca el să doarmă în condiţii aspre, în pădure, 
împreună cu Degbert și Dreng; dar cunoștea răspunsul. Trebuia 
să se asigure că ei își îndeplineau conștiincios treaba și, în 
același timp, cu discreţie. La fel ca în cazul celor mai multe 
sarcini importante, garanţia succesului era supravegherea sa 
personală. 

Era bucuros că se dusese cu Garulf la luptă. Dacă el n-ar fi 
fost acolo, cu siguranţă băiatul ar fi fost ucis. Acestea erau 
lucruri pe care un episcop nu ar fi trebuit să fie obligat să le 
facă. Dar Wynstan nu era un episcop oarecare. 

În timp ce aștepta trecerea orelor, medita la boala fratelui său 
vitreg, Wilf, și la consecinţele acesteia pentru comitatul Shiring. 
Lui Wynstan îi era clar, deși nu oricine vedea asta, că 
însănătoșirea lui Wilf era parţială. Ragna încă era principalul 
canal pentru instrucţiunile lui: ea decidea ce trebuia făcut, apoi 
pretindea că era dorinţa lui Wilf. Bern Uriașul încă era 
responsabil pentru paza personală a lui Wilf, iar șeriful Den se 
afla la comanda armatei din Shiring, ce mai rămăsese din ea. 
Însănătoşirea lui Wilf folosea, în principal, la reconfirmarea 
autorităţii ei. 

Evident, Wynstan și Wigelm erau daţi la o parte. Ei își 
mențineau autoritatea în domeniile lor, Wynstan în dioceză și 
Wigelm la Combe, dar aveau prea puţină putere în general. 
Garulf se refăcuse de pe urma rănilor, dar bătălia dezastruoasă 
cu vikingii îi distrusese reputaţia și nu mai avea nici o 
credibilitate. Gytha era, de mult, lipsită de influenţă în complex. 
Ragna încă domnea absolut. 

lar Wynstan nu putea să facă nimic în legătură cu asta. 

Nu avea probleme să rămână treaz pe măsură ce noaptea 
înainta. O problemă insolvabilă care îl înnebunea îl ţinea 
întotdeauna treaz. Din când în când, mai lua câteva înghiţituri 
de vin, niciodată prea mult. Arunca lemne pe foc, doar atât cât 
să-l menţină arzând. 


Când consideră că era trecut de miezul nopţii, îi trezi pe 
Degbert și pe Dreng. 

XXX 

Brindle mâărâia în noapte, dar zgomotul nu-l trezi de-a binelea 
pe Edgar. Era vag conștient și îl înţelese ca pe o avertizare 
tăcută pe care câinele i-o transmitea atunci când cineva trecea 
pe lângă casă în timpul nopţii, dar recunoștea pașii persoanei 
respective. Edgar înţelese că nu era nevoie să reacționeze și 
adormi la loc. 

După puţin timp, mai târziu, câinele începu să latre. Era 
diferit: de data asta era urgent, un lătrat înspăimântat care 
spunea: „Trezește-te repede, acum, sunt chiar speriat!” 

Edgar simţi miros de ars. 

In casa lui, aerul era întotdeauna afumat, așa cum era în 
fiecare casă din Anglia, dar ăsta era un miros diferit, mai 
înţepător, ușor copt și pătrunzător. În primul moment, se gândi 
la smoală. În al doilea, înţelese că era un fel de urgenţă și sări în 
picioare înspăimântat. 

Deschise ușa violent și ieși afară. Văzu cu oroare de unde 
venea fumul: podul ardea. Flăcările licăreau răutăcios în vreo 
zece locuri diferite, iar pe suprafaţa apei, reflexiile lor dansau cu 
o strălucire stranie. 

Capodopera lui Edgar ardea. 

Alergă la vale cu picioarele goale, abia simțind frigul. 
Incendiul deveni mai puternic în cele câteva secunde de care 
avu nevoie ca să ajungă la malul apei, dar podul mai putea fi 
salvat, se gândi el, dacă ar fi putut arunca suficient de multă 
apă peste el. Intră în râu, își făcu mâinile căuș și stropi cu apă 
lemnul care ardea. 

Inţelese imediat că metoda asta era fără speranţă. Timp de 
câteva momente, lăsase panica să-l conducă. Se opri, respiră 
adânc și privi în jur. Fiecare casă era acoperită cu reflexii roșii- 
portocalii. Nimeni altcineva nu se trezise. 

— Ajutor! strigă el disperat. Toată lumea! Veniţi repede! Foc! 
Foc! 

Alergă spre berărie și bătu la ușă strigând. O clipă mai târziu, 
Blod deschise ușa cu ochii măriţi de spaimă și cu părul negru 
încâlcit. 

— Adu găleți și oale! strigă Edgar. Repede! 


Demonstrând o prezenţă de spirit impresionantă, Blod se 
întinse imediat după ușă și îi dădu o găleată de lemn. 

Edgar sări în râu și începu să arunce găleți de apă peste 
flăcări. Câteva secunde mai târziu, i se alăturară Blod și Ethel, 
care aduseră o carafa mare din lut, dar și Leaf, care veni cu o 
oală de gătit din fier. 

Nu era suficient însă. Flăcările se întindeau mai repede decât 
puteau să le stingă oamenii. 

Apărură apoi și alţi săteni: Bebbe, Bucca Fish, Regenbald 
Roper, Cerdic și Ebba, Hadwine și Elfburg. Când intrară în râu, 
Edgar observă că erau cu mâinile goale. Înnebunit de frustrare, 
strigă: 

— Aduceţi oale! Idioţilor, aduceţi oale! 

Ei înţeleseră cu nu puteau face mare lucru fără recipiente 
pentru apă și se întoarseră la casele lor să găsească ce aveau 
nevoie. 

Între timp, focul creștea rapid. Mirosul de smoală scădea, dar 
bărcile cu fundul plat ardeau puternic și chiar și grinzile de 
stejar începeau să se aprindă. 

Atunci ieși Aldred din mănăstire, urmat de ceilalți călugări, 
toţi ducând oale, carafe și butoaie mici. 

— Mergi în partea din aval! strigă Edgar, însoţindu-și vorbele 
cu un gest din mână. 

Aldred îi conduse pe călugări în râu, de partea cealaltă a 
podului, și ei începură să arunce apă peste flăcări. 

Curând, întregul sat li se alătură. Câţiva care știau să înoate 
traversară râul rece și atacară incendiul din cealaltă parte a 
podului. Dar chiar și la capătul apropiat, observă disperat Edgar, 
pierdeau bătălia. 

Maica Agatha sosi împreună cu alte două maici în barca lor 
micuță. 

Leaf, soția mai în vârstă a lui Dreng, care era probabil și 
beată, nu doar adormită, ieși din râu împleticindu-se epuizată. 
Edgar o văzu și se temu că era în pericol să cadă în flăcări. Ea se 
prăbușise în genunchi în noroiul de la malul râului și se clătina în 
lateral. Reuși să se ridice, dar nu înainte ca părul ei să ia foc. 

Strigă de durere, apoi se ridică în picioare și începu să alerge, 
îndepărtându-se orbește de apă, care ar fi putut să o salveze. 
Ethel plecă după ea, dar Edgar acţionă mai repede. Aruncă 
găleata și o luă la fugă. O prinse cu ușurință pe Leaf, dar văzu 


că avea deja arsuri grave, iar pielea de pe faţă i se înnegrea și 
crăpa. O aruncă la pământ. Nu avea timp să o ducă înapoi la 
râu: ar fi fost moartă până să ajungă acolo. Işi scoase tunica și o 
înfășură în jurul capului ei, sufocând flăcările imediat. 

Maica Agatha apăru lângă el. Se aplecă deasupra lui Leaf și 
scoase cu blândeţe tunica lui Edgar din jurul capului ei. Era 
pârjolită, iar câteva fire de păr erau agăţate de fibrele de lână. 
Apoi atinse pieptul lui Leaf, ca să-i simtă bătăile inimii, dar 
clătină din cap cu tristeţe. 

Ethel izbucni în lacrimi. 

Edgar auzi un scârțâit puternic, precum geamătul unui uriaș, 
apoi o plescăitură zgomotoasă. Când se întoarse, văzu cum 
capătul îndepărtat al podului se prăbușea în apă. 

| se păru apoi că observă ceva pe mal, undeva mai jos de 
podul distrus, și asta îi stârni curiozitatea. Fără să-i pese că era 
complet dezbrăcat, se duse la mal și ridică obiectul. Era o cârpă 
pe jumătate arsă. O mirosi - după cum bănuia, fusese înmuiată 
în smoală. 

La lumina flăcărilor care se stingeau, îi văzu pe fraţii săi, 
Erman și Eadbald, grăbindu-se de-a lungul malului dinspre 
fermă. Cwenburg se afla imediat în spatele lor, purtându-l în 
braţe pe Beorn, în vârstă de optsprezece luni, și trăgând-o de 
mână pe Winnie, care avea patru ani. Acum, întregul sat se afla 
acolo. 

li arătă cârpa lui Aldred. 

— Privește asta! 

La început, Aldred nu înţelese. 

— Ce-i asta? 

— O cârpă înmuiată în smoală și aprinsă. Evident, a căzut în 
apă și asta a stins flăcările. 

— Vrei să spui că iniţial a fost legată de pod? 

— Cum crezi că a luat foc podul? 

Ceilalţi săteni începură să se adune în jurul lui Edgar, 
ascultând. 

— N-a fost nici o furtună, nici un fulger. O casă putea să se 
aprindă, pentru că fiecare casă are un foc în mijloc, dar ce putea 
să aprindă un pod în miezul iernii? 

Frigul îi pătrunse, în sfârșit, trupul gol și începu să tremure. 

— Cineva a pus focul, spuse Aldred. 


— Când am descoperit incendiul, podul ardea într-o mulţime 
de locuri diferite. Un incendiu accidental începe într-un singur 
loc. Aici a fost un piroman. 

— Dar cine a făcut asta? 

Bucca Fish, care asculta, spuse: 

— Trebuie să fi fost Dreng. Urăște podul. 

În schimb, Bucca îl iubea: afacerea lui înflorea. 

Fat Bebbe auzi și ea. 

— Dacă a fost Dreng, și-a omorât propria nevastă, spuse ea. 

Călugării își făcură cruce, iar bătrânul Tatwine zise: 

— Dumnezeu să-i binecuvânteze sufletul! 

— Dreng se află la Shiring, zise Aldred. N-ar fi putut să 
pornească focul. 

— Atunci cine? întrebă Edgar. 

Nimeni nu-i răspunse la întrebare. 

Edgar studie flăcările care se stingeau, evaluând pagubele. 
Capătul îndepărtat al podului se dusese. În capătul apropiat încă 
mai străluceau tăciunii și întreaga structură se înclina periculos 
într-o parte. 

Era de nereparat. 

Blod veni la el cu o pelerină în mână și înţelese după o clipă 
că era chiar a lui. Probabil se dusese până la casa lui ca să i-o 
aducă. Îi adusese, de asemenea, și încălţările. 

Își puse pelerina pe el. Tremura prea tare ca să se poată 
încălţa, așa că Blod se așeză în genunchi în faţa lui și îi trase 
încălţările în picioare. 

— Mulţumesc, șopti Edgar. 

Apoi începu să plângă. 


CAPITOLUL 31 
lunie 1 002 


De pe calul său, Ragna privea în josul pantei spre satul 
Dreng's Ferry: podul distrus se înălța ca o spânzurătoare în 
piață. Lemnul înnegrit era răsucit și rupt. În capătul îndepărtat 
nu mai rămăsese nimic în afară de pilastrul bine înfipt în mal: 
bărcile și suprastructura se desprinseseră, iar grinzile arse erau 
împrăștiate pe mal, în aval. În capătul apropiat, bărcile cu fundul 
plat se aflau încă la locul lor, dar structura de rezistenţă și calea 
de rulare se prăbușiseră formând un morman tragic de 
tâmplărie distrusă. 

Ragnei îi părea rău pentru Edgar. El îi vorbise cu multă 
pasiune despre podul acela de fiecare dată când se întâlniseră 
la Outhenham sau la Shiring: provocarea de a construi pe râu, 
nevoia unei rezistențe suficiente ca să susțină greutatea 
căruţelor încărcate, frumuseţea îmbinărilor perfect executate. Işi 
pusese sufletul în construcţia acelui pod, iar acum avea probabil 
inima frântă. 

Nimeni nu știa cine pusese focul, dar Ragna nu avea nici o 
îndoială în legătură cu cine se afla în spatele operaţiunii. Doar 
episcopul Wynstan era suficient de malefic încât să facă așa 
ceva, dar și suficient de deștept ca să scape nepedepsit. 

Spera să-l întâlnească pe Edgar în ziua aceea, ca să discute 
despre carieră, dar nu știa sigur dacă el se afla acolo sau la 
Outhenham. Ar fi fost dezamăgită dacă n-avea să-l găsească. 
Oricum, nu acesta era principalul scop al vizitei ei acolo. 

Atinse coapsele lui Astrid cu călcâiele și începu să coboare 
încet panta spre sat, urmată de însoțitorii ei. Wilwulf se afla 
împreună cu ea și o adusese pe Agnes ca servitoare personală - 
Cat rămăsese la reședință ca să aibă grijă de copii. Ragna era 
păzită de Bern și de șase soldaţi. 

Wilf își petrecea acum zilele în îngrijirea Ragnei, iar nopţile, cu 
Carwen. Îşi satisfăcea plăcerile așa cum făcuse întotdeauna; din 
acest punct de vedere, nimic nu se schimbase. O trata pe Ragna 
ca pe o masă bogată de la un banchet, de pe care putea să 


aleagă ceea ce-și dorea, lăsând restul acolo, îi iubise trupul până 
când fusese atras de altul; se baza mai mult decât oricând pe 
inteligenţa ei, ca să-l ajute să guverneze, și se purta de parcă ea 
n-ar fi avut mai mult suflet decât calul lui favorit. 

În zilele care trecuseră de la însănătoșirea lui fizică, ea își 
dezvoltase un simţ exagerat al pericolului, o intuiţie care îi 
spunea că pericolul devenea tot mai mare. Venise la Dreng's 
Ferry pentru a face ceva în legătură cu asta. Avea un plan și se 
afla acolo ca să câștige sprijin pentru acesta. 

Dreng's Ferry mirosea a bere fermentată, așa cum mirosea 
adesea. Trecu călare pe lângă o casă care avea expus în faţa 
ușii un pește argintiu pe o lespede de piatră: satul avea primul 
său magazin de pește. În partea de nord a micii biserici, nu 
exista nici o extensie. 

Până când ea și Wilf ajunseră la mănăstire, Aldred și călugării 
săi se aliniaseră în față ca să-i întâmpine. Wilf și bărbaţii aveau 
să doarmă acolo peste noapte; Ragna și Agnes urmau să 
meargă pe Insula leproșilor și să își petreacă noaptea la 
mănăstirea de maici, unde Ragna avea să fie întâmpinată prea 
călduros de maica Agatha. 

Dintr-un motiv oarecare, își amintea prima ei întâlnire cu 
Aldred la Cherbourg. El era chipeș încă, dar faţa lui avea riduri 
de îngrijorare care nu existaseră în urmă cu cinci ani. Ea calculă 
că el nu împlinise încă patruzeci de ani, dar părea mai în vârstă. 

Îl salută și spuse: 

— Sunt și ceilalți aici? 

— Așteaptă în interiorul bisericii, conform instrucţiunilor tale, 
răspunse el. 

Ea se întoarse spre Wilf. 

— De ce nu te duci cu bărbaţii la grajduri, să vă asiguraţi că 
sunt bine îngrijiţi caii? 

— Bună idee, spuse Wilf. 

Ragna porni spre biserică împreună cu Aldred. 

— Văd că ai construit o extindere, spuse ea când se apropiară 
de intrare. 

— Datorită pietrei gratuite de la tine și a unui constructor care 
ia lecţii de citire în loc să fie plătit. 

— Edgar. 

— Desigur. Transeptul cel nou este o capelă laterală pentru 
moaștele Sfântului Adolphus. 


Intrară apoi în biserică. În navă fusese instalată o masă pe 
care se afla pergament, o sticlă de cerneală, câteva pene de 
scris și un cuţit pentru ascuţit penele. Așezaţi pe bănci, la masă, 
se aflau episcopul Modulf de Norwood și șeriful Den. 

Ragna avea încredere în sprijinul lui Aldred pentru planul ei. 
Șeriful Den își dăduse acordul în avans. Nu era prea sigură de 
Modulf, un bărbat subţire, cu mintea ascuţită. El avea să o ajute 
dacă planul ei i-ar fi fost de vreun ajutor, altfel nu. 

Se așeză la masă, alături de ei. 

— Vă mulţumesc tuturor pentru că aţi fost de acord să ne 
întâlnim. 

— Este întotdeauna o plăcere, doamna mea, spuse Den. 

Modulf adăugă îngrijorat: 

— Sunt nerăbdător să aflu motivul acestei invitaţii 
misterioase. 

Ragna trecu direct la subiect. 

— Contele Wilwulf este bine din punct de vedere fizic, dar 
dacă o să iei cina cu el în seara asta, o să-ţi pui câteva întrebări 
despre mintea lui. Pot să-ţi zic de pe acum că, mental, nu mai 
este bărbatul care a fost și există toate indiciile că nu va mai 
reveni niciodată la normal. 

Den clătină din cap. 

— Mă întrebam... 

— Şi ce înţelegi mai exact prin „mental”? întrebă Moaulf. 

— Memoria lui este imprevizibilă și are dificultăţi cu socotelile. 
Asta îl determină să facă greșeli stânjenitoare. | s-a adresat 
nobilului Deorman de Norwood cu „Emma” și i-a oferit o mie de 
lire pentru calul său. Dacă sunt eu de faţă, ceea ce se întâmplă 
aproape întotdeauna, râd și încerc să fac uitat incidentul. 

— Astea sunt vești rele, spuse Modulf. 

— Sunt convinsă că, acum, Wilf este incapabil să conducă o 
armată împotriva vikingilor. 

Aldred adăugă: 

— Am observat cu câteva minute în urmă că i-ai spus să 
meargă la grajduri cu bărbaţii și el te-a ascultat ca un copil. 

Ragna încuviinţă. 

— Vechiul Wilf s-ar fi zburlit dacă a fi primit ordine de la soţia 
lui. Dar și-a pierdut agresivitatea. 

— Asta agravează lucrurile, zise Den. 

Ragna continuă: 


— Cea mai mare parte a oamenilor acceptă explicaţiile mele, 
dar asta a va dura la nesfârșit. Bărbaţii mai ageri au observat 
deja o schimbare, așa cum s-a întâmplat cu Aldred și cu Den și 
în scurt timp oamenii vor vorbi deschis despre asta. 

— Un conte slab îi poate oferi o oportunitate unui nobil 
ambițios și lipsit de scrupule, spuse Den. 

— Ce crezi că se poate întâmpla, șerifule? întrebă Aldred. 

Den nu-i răspunse imediat. 

— Cred că cineva o să-l ucidă, spuse Ragna. 

Den încuviinţă scurt din cap: la asta se gândea și el, dar 
ezitase să o zică. 

Se lăsă o tăcere îndelungată. 

Apoi Modulf spuse: 

— Dar ce putem să facem în legătură cu asta Aldred, Den și 
cu mine? 

Ragna își reprimă un oftat de satisfacție. Demonstrase ceea 
ce avea de demonstrat: îl convinsese pe episcop că aveau o 
problemă. Acum trebuia să-l convingă și de soluţie. 

— Cred că există o cale să-l protejăm, spuse ea. Va face un 
testament. Va trebui să fie în engleză, astfel încât Wilf să-l poată 
citi. 

— Și eu, spuse Den. 

Nobilii și oficialii regelui puteau adesea să citească în engleză, 
dar nu și in latină. 

— Şi ce va preciza actul? întrebă Modulf. 

— Îl va desemna pe fiul nostru, Osbert, moștenitor al averii și 
al titlului său, iar eu voi controla totul în numele lui Osbert până 
când va deveni major. Astăzi, aici, în biserică, Wilf va fi de acord 
cu acest lucru, iar eu vă cer vouă, trei demnitari, să fiți martori 
la voinţa lui și să vă puneţi semnăturile pe document. 

Modulf spuse: 

— Eu nu sunt un om de lume. Mi-e teamă că nu înţeleg cum îl 
protejează asta pe Wilwulf împotriva asasinatului. 

— Singurul motiv pentru care cineva ar vrea să-l ucidă pe Wilf 
ar fi speranţa de a-i urma în calitate de conte. Vom împiedica 
acest lucru dacă îl desemnează pe Osbert ca succesor al său. 

Den, care era reprezentantul regelui în Shiring, spuse: 

— Un astfel de testament nu va avea nici o valabilitate dacă 
nu este întărit de rege. 


— Într-adevăr, spuse Ragna. Dar după ce voi avea 
semnăturile voastre pe document, îl voi duce regelui Ethelred și- 
| voi implora să-și dea consimțământul. 

— Dar regele va fi de acord? întrebă Modulf. 

— Moștenirea nu este, în nici un caz, de la sine înţeleasă, 
spuse Den. Este dreptul regelui să aleagă contele. 

— Nu știu ce va spune regele, zise Ragna. Știu doar că trebuie 
să-i cer asta. 

— Unde se află regele acum, știe cineva? întrebă Aldred. 

Den știa. 

— Din întâmplare, se află în drum spre sud. Se va afla la 
Sherborne peste trei săptămâni. 

— O să-l întâlnesc acolo, spuse Ragna. 

x kx * 

Edgar știa că Ragna ajunsese la Dreng's Ferry, dar nu era 
sigur că avea să o întâlnească. Ea era însoțită de Wilwulf și 
veniseră pentru o întâlnire ce urma să aibă loc la mănăstire, 
implicând încă doi nobili ale căror identități fuseseră ţinute 
secrete. Așa că fu surprins și extrem de bucuros când ea intră in 
casa lui. 

Era de parcă soarele ieșise brusc din nori. Edgar avea 
respiraţia tăiată, de parcă alergase la deal. Ragna îi zâmbea, iar 
el era cel mai fericit bărbat de pe faţa pământului. 

Ea privi în jur, prin casă, și brusc el văzu totul prin ochii ei: 
raftul ordonat de unelte de pe perete, butoiașul de vin și cutia 
pentru brânză, oala de gătit de pe foc, care emana o aromă 
plăcută de mirodenii, Brindle dând din coadă în semn de salut. 

Apoi ea arătă spre cutia de pe masă. 

— Este frumoasă, zise ea. O făcuse chiar Edgar și gravase 
deasupra câţiva șerpi încolăciţi, care simbolizau înţelepciunea. 
Ce păstrezi într-o cutie atât de frumoasă? întrebă ea. 

— Ceva de preţ. Un dar de la tine, zise el ridicând capacul. 

În interior se afla o carte mică, numită Enigmata, o colecţie de 
ghicitori în versuri - era una dintre cărțile favorite ale Ragnei. O 
primise atunci când învățase să citească. 

— Nu știam că ai făcut o cutie specială pentru carte, spuse 
ea. Ce drăguţ! 

— Probabil că sunt singurul constructor din Anglia care are o 
carte. 

Ea îi zâmbi din nou și spuse: 


— Dumnezeu n-a făcut doi ca tine, Edgar! 

El simţi căldura copleșindu-l. 

— Îmi pare rău pentru incendiul de la pod! zise ea. Sunt 
convinsă că Wynstan este implicat în povestea asta. 

— Sunt de acord cu tine. 

— Poţi să-l reconstruiești? 

— Da - dar în ce scop? Poate să fie incendiat din nou. A 
scăpat o dată, poate să o facă din nou. 

— Presupun că da. 

Edgar se săturase să discute despre pod. Ca să schimbe 
subiectul, o întrebă: 

— Ce mai faci? 

Ea era gata să-i dea un răspuns convenţional, apoi se 
răzgândi. 

— Ca să fiu sinceră, sunt absolut nefericită. 

Edgar era surprins: era o mărturisire intimă. 

— Îmi pare foarte rău, spuse el. Ce s-a întâmplat? 

— Wilwulf nu mă iubește și nu sunt convinsă că m-a iubit 
vreodată - pot spune asta acum, când înţeleg dragostea. 

— Dar... păreaţi atât de îndrăgostiţi unul de altul! 

— Oh, el nu se putea sătura de mine într-o vreme, dar s-a 
plictisit. Acum mă tratează ca pe unul dintre prietenii lui bărbaţi. 
N-a mai trecut prin patul meu de un an. 

Edgar nu se putu împiedica să nu se bucure. Era un gând 
nedemn și spera ca ea să nu-l poată citi pe faţa lui. 

Dar Ragna nu părea să fi observat. 

— Preferă să petreacă noaptea cu sclava lui, spuse ea cu 
dispreţ în voce. Are paisprezece ani. 

Edgar și-ar fi dorit să-și exprime simpatia pe care o simţea, 
dar cuvintele erau greu de găsit. 

— E rușinos, spuse el. 

Ea lăsă să i se vadă furia. 

— Și nu este ceea ce ne-am promis atunci când am depus 
jurămintele! N-am fost niciodată de acord cu genul acesta de 
căsătorie. 

El dorea să o facă să vorbească în continuare, pentru că era 
nerăbdător să afle mai multe. 

— Ce simţi acum pentru Wilf? 

— Multă vreme am încercat să-l iubesc în continuare; speram 
să-l câștig înapoi, visam că se va sătura de altele... Dar s-a mai 


întâmplat ceva. Rana la cap pe care a suferit-o anul trecut i-a 
deranjat mintea. Bărbatul cu care m-am măritat a dispărut. 
Jumătate din timp nu sunt convinsă că își amintește că e însurat 
cu mine. Mă tratează ca pe o mamă. 

Ochii i se umplură de lacrimi. : 

Edgar încercă să se apropie și ea nu se retrase. li luă palmele 
micuțe în ale lui și fu încântat când simţi strânsoare ei de 
răspuns. Îi privi faţa și se simţi mai aproape de fericire decât 
fusese vreodată. Îi privi lacrimile care-i inundau ochii și se 
scurgeau pe obraji, picături de ploaie deasupra unor petale de 
trandafiri. Expresia ei era o grimasă de durere, dar pentru el ea 
nu fusese niciodată mai frumoasă. Rămaseră nemișcaţi multă 
vreme. 

Apoi ea spuse: 

— Sunt încă măritată totuși. 

Și își retrase mâinile. El nu zise nimic. 

— Poţi să-mi dai o gură de vin? spuse ea după ce își șterse 
faţa cu mâneca. 

— Orice dorești. 

Scoase vin din butoi într-o cană de lemn. 

Ea bău și îi dădu cana înapoi. 

— Mulţumesc. Începea să arate mai normal. Trebuie să trec 
râul, să ajung la mănăstirea de maici. 

Edgar zâmbi. 

— N-o lăsa pe maica Agatha să te sărute prea mult. 

Toată lumea o plăcea pe Agatha, dar ea avea o slăbiciune. 

Ragna spuse: 

— Uneori, este o alinare să fii iubit. 

Îi aruncă o privire directă și el înțelese că vorbea și despre el, 
nu doar despre Agatha. Era confuz. Avea nevoie de timp ca să 
se gândească la asta. 

După o clipă, ea spuse: 

— Cum arăt? O să-și dea seama cineva de ce am făcut aici? 

„Și ce am făcut aici?” se întrebă Edgar. 

— Arăţi bine. „Ce lucru stupid am spus”, se gândi el. Arăţi ca 
un înger! 

— Aș vrea să am puterile unui înger, zise ea. Gândește-te ce 
aș putea să fac! 

— Ce ai face mai întâi? 

Ea zâmbi, clătinând din cap, apoi se întoarse și plecă. 


Încă o dată, Wynstan vorbea cu Agnes în colţul prezbiteriului, 
lângă altar, dar în afara vederii dinspre navă. Pe altar se afla o 
Biblie, iar lângă picioarele lui erau un coș cu apă sfinţită și 
pâinea de împărtășanie. Wynstan nu avea scrupule să facă 
afaceri în zonele cele mai sfinte ale bisericii. El îl adula pe 
lehova, Dumnezeu din Vechiul Testament, care ordonase 
genocidul canaaniţilor. Ceea ce era nevoie să fie făcut trebuia 
făcut, iar Dumnezeu nu avea nevoie de sclifosiți, considera el. 

Agnes era excitată, dar nervoasă. 

— Nu cunosc toată povestea, dar trebuie să-ţi povestesc 
oricum, spuse ea. 

— Eşti o femeie înţeleaptă, zise el. Nu era, dar el avea nevoie 
să o calmeze. Spune-mi doar ce s-a întâmplat și lasă-mă pe 
mine să îmi dau seama ce semnificaţie are. 

— Ragna a fost la Dreng's Ferry. 

Wynstan auzise despre asta, dar nu știa ce să înţeleagă din 
această informaţie. În cătunul acela nu era nimic care să o 
poată interesa pe Ragna. Avea o slăbiciune pentru tânărul 
constructor, dar Wynstan era convins că nu avea nici o relaţie 
cu el. 

— Ce a făcut acolo? 

— Ea și Wilf s-au întâlnit cu Aldred și cu încă doi bărbați. 
Identităţile celorlalți doi trebuiau să rămână secrete, dar este un 
loc atât de mic, încât eu i-am văzut. Erau episcopul Modulf de 
Norwood și șeriful Den. 

Wynstan se agită. Era interesant, dar mai mult ridica întrebări 
decât oferea răspunsuri. 

— Ai vreo idee despre scopul întâlnirii? 

— Nu, dar cred că toţi au fost martori la semnarea unui 
document. 

— O înţelegere scrisă, cugetă Wynstan. Presupun că nu ai 
apucat să-ţi arunci privirea peste document. 

Ea zâmbi. 

— La ce mi-ar folosi așa ceva? 

Desigur, ea nu știa să citească. 

— Mă întreb ce pune la cale căţeaua aia franțuzoaică, spuse 
Wynstan mai mult pentru sine. 

Cele mai multe documente se refereau la vânzarea, 
închirierea sau dăruirea unor pământuri. II convinsese Ragna pe 
Wilf să-i transfere vreun teren stareţului Aldred sau episcopului 


Modulf, ca un dar pios? Dar pentru asta nu era nevoie deo 
întâlnire secretă. Contractele nupţiale mai puteau fi trecute în 
scris, dacă implicau schimbarea de proprietate, dar nu părea să 
fi avut loc vreo căsătorie în Dreng's Ferry. Nașterile nu erau 
înregistrate, nici măcar cele regale, dar decesele erau. Și 
testamentele se mai scriau: făcuse cineva vreun testament? 
Ragna ar fi putut să-l convingă pe Wilf să facă asta. El nu-și 
revenise complet după rana de la cap și încă era posibil să 
moară din cauza ei. 

Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât mai convins era 
Wynstan că scopul întâlnirii clandestine a Ragnei era să obţină 
testamentul contelui înregistrat în scris, în secret și cu martori. 

Problema era că testamentul unui nobil nu valora prea mult. 
Regele era cel care avea controlul asupra proprietăţii fiecărui 
nobil decedat și asta le includea și pe văduve. Nici un testament 
nu avea vreo putere dacă nu era ratificat anterior de rege. 

Wynstan o întrebă pe Agnes: 

— S-a discutat ceva despre o întâlnire cu regele Ethelred? 

— De unde știi asta? întrebă ea. Ești atât de deștept! Da, l-am 
auzit pe episcopul Modulf spunând că se va întâlni cu Ragna la 
Sherborne, când regele va ajunge acolo. 

— Asta este, spuse Wynstan hotărât. A scris testamentul lui 
Wilf, a avut ca martori un episcop, un șerif și un abate și acum 
va încerca să obţină aprobarea regală. 

— De ce ar face așa ceva? 

— Se gândește că Wilf o să moară și vrea ca fiul lor să fie 
moştenitor, zise Wynstan. Îl va convinge pe Wilf să o desemneze 
pe ea să conducă, în calitate de regent al lui Osbert, până când 
el devine major - sunt convins! 

— Dar și Garulf este fiul lui Wilf, iar el are douăzeci de ani. 
Sigur regele îl va prefera pe el unui copil. 

— Din păcate, Garulf e un prost și regele știe asta. Anul 
trecut, Garulf a pierdut cea mai mare parte a armatei din Shiring 
într-o luptă prost aleasă și Ethelred s-a înfuriat auzind de 
moartea atâtor luptători. Ragna este femeie, dar e deșteaptă ca 
o pisică, așa că regele ar prefera să o aibă pe ea la conducerea 
comitatului Shiring mai degrabă decât pe Garulf. 

— Tu înţelegi totul, spuse Agnes cu admiraţie. 

Ea îl privea cu adoraţie și el se întrebă dacă să-i satisfacă 
dorința evidentă din priviri, dar se hotărî că era mai bine să o 


lase să spere. O atinse pe obraz, de parcă ar fi fost gata să-i 
șoptească ceva drăgăstos, dar spuse doar atât: 

— Unde ar păstra Ragna un astfel de document? 

— În casa ei, în cufărul încuiat, împreună cu banii, spuse 
Agnes într-o șoaptă înflăcărată. 

El o sărută pe buze. 

— Mulţumesc, zise el. Ar fi mai bine să pleci. 

O privi cum se îndepărtează. Avea o siluetă drăguță. Poate că, 
într-o zi, avea să îi ofere ceea ce dorea inima ei. 

Dar informaţiile pe care i le adusese nu puteau fi neglijate. 
Puteau să însemne decăderea finală a puternicei lui familii. 
Trebuia să discute despre asta cu fratele lui mai tânăr. Wigelm 
se afla, din întâmplare, la Shiring și locuia la reședința 
episcopului, dar Wynstan dorea să aibă un plan de acţiune bine 
pus la punct înainte să înceapă discuţia. Rămase la catedrală 
singur, bucuros că avea ocazia să gândească fără să fie 
întrerupt. 

Pe măsură ce medita, îi devenea tot mai clar că necazurile 
sale n-aveau să se încheie niciodată dacă nu o distrugea pe 
Ragna. Problema nu era doar testamentul. În calitate de soţie a 
unui conte neputincios, Ragna avea putere și era suficient de 
inteligentă și de hotărâtă încât să o folosească în cel mai bun 
mod. 

Orice ar fi hotărât Wynstan, trebuia să acţioneze rapid. Dacă 
Ethelred confirma testamentul, prevederile acestuia rămâneau 
săpate în piatră: nimic din ceea ce făcea Wynstan după aceea 
nu avea să mai schimbe ceva. Ragna nu trebuia să ajungă nici 
măcar să i-l arate regelui. 

Ethelred trebuia să ajungă la Sherborne peste optsprezece 
zile. 

Wynstan părăsi catedrala și traversă piaţa, îndreptându-se 
spre reședința sa. Îl găsi pe Wigelm la etajul de sus, așezat pe o 
bancă, ascuţind un pumnal cu o piatră. Ridică privirea și îl 
întrebă: 

— Ce te face să fii atât de posomorât? 

Wynstan goni doi servitori și închise ușa. 

— Peste un minut o să fii și tu posomorât, spuse el, apoi îi 
relată lui Wigelm ceea ce îi povestise Agnes. 

— Regele Ethelred nu trebuie să vadă niciodată testamentul 
ăla! spuse Wigelm. 


— Evident, zise Wynstan. Este un cuţit pus la gâtul meu și al 
tău. 

Wigelm se gândi o clipă, apoi spuse: 

— Trebuie să furăm testamentul și să-l distrugem. 

Wynstan oftă. Uneori avea impresia că era singura persoană 
care înţelegea lucrurile. 

— Oamenii fac copii după documente ca să prevină exact 
genul acesta de probleme. Îmi imaginez că toţi cei trei martori 
au plecat cu duplicate după întâlnirea de la Dreng's Ferry. In 
cazul, puţin probabil, în care nu există alte copii, Ragna ar 
putea, pur și simplu, să-l scrie din nou și să cheme martorii să-l 
semneze. 

Figura lui Wigelm reveni la obișnuita expresie bosumflată. 

— Ei bine, atunci ce putem face? 

— Nu putem lăsa situaţia să se perpetueze. 

— Sunt de acord. 

— Trebuie să distrugem puterea Ragnei. 

— Sunt pentru. 

Wynstan îl conducea pe Wigelm pas cu pas. 

— Puterea ei depinde de Wilf. 

— Și noi nu vrem să luăm asta de la el. 

— Nu, oftă Wynstan. Îmi pare rău să spun asta, dar toate 
problemele noastre ar fi rezolvate dacă Wilf ar muri în curând. 

Wigelm ridică din umeri. 

— Treaba asta este în mâinile Domnului, după cum vă place 
vouă, preoţilor, să spuneţi. 

— Poate. 

— Ce? 

— Decăderea lui poate fi grăbită. 

Wigelm era uluit. 

— Despre ce vorbești? 

— Există un singur răspuns. 

— Bine. Spune-l, Wynstan! 

— Trebuie să-l ucidem pe Wilf. 

— Ha-ha! 

— Vorbesc serios! 

Wigelm era șocat. 

— E fratele tău! 

— Frate vitreg. Și își pierde minţile. Este mai mult sau mai 
puţin sub controlul vacii normande, ceva ce l-ar face să-i fie tare 


rușine de el dacă nu ar fi prea dus cu pluta ca să-și dea seama 
ce se întâmplă. Ar fi un gest de bunăvoință să-i curmăm viaţa. 

— Totuși... Wigelm își cobori vocea, deși camera era pustie. 
Să-ţi ucizi fratele! 

— Ceea ce e nevoie să fie făcut trebuie făcut! 

— Nu putem! spuse Wigelm. Este în afara discuţiei. Gândește- 
te la altceva! Tu ești marele gânditor. 

— Şi nu cred că o să-ţi convină când vei fi înlocuit la 
conducerea orașului Combe de cineva care îi plătește contelui 
taxele fără să-i jumulească o cincime. 

— Ar putea Ragna să mă înlocuiască? 

— Într-o clipă. Ar fi făcut-o deja, doar că nimeni nu ar putea să 
creadă că Wilf ar fi de acord cu așa ceva. Odată ce el nu mai 
este... 

Wigelm părea gânditor. 

— Regele Ethelred n-ar susţine asta. 

— De ce nu? spuse Wynstan. A făcut chiar el așa ceva. 

— Am auzit câteva povești despre asta. 

— Cu douăzeci și patru de ani în urmă, regele era fratele 
vitreg mai vârstnic al lui Ethelred, Edward. Ethelred locuia cu 
mama lui, Elfryth, care era mama vitregă a regelui. Edward s-a 
dus în vizită și a fost omorât de soldaţii lor. Ethelred a fost 
încoronat în anul următor. 

— Ethelred trebuie să fi avut vreo doisprezece ani. 

Wynstan ridică din umeri. 

— Tânăr? Da. Inocent? Numai Dumnezeu știe. 

Wigelm avea o figură sceptică. 

— Nu-l putem omori pe Wilf. Are o echipă de gărzi de corp 
comandată de Bern Uriașul, care este normand și este de multă 
vreme servitorul Ragnei. 

„Într-o zi, gândi Wynstan, n-o să mai fiu aici ca să gândesc 
pentru toată familia mea. Mă întreb dacă atunci vor rămâne 
nemișcațţi, fără să facă nimic, ca o echipă de boi când pleacă 
plugarul.” 

— Să-l ucidem e ușor, spuse el. Cum ne descurcăm după 
aceea este ceea ce trebuie să ne îngrijoreze. Va trebui să 
trecem la acțiune în clipa în care este declarat mort, în timp ce 
Ragna e încă împietrită de șoc. Nu vrem să-l eliminăm pe Wilf 
doar ca să aflăm că ea preia conducerea oricum. Trebuie să 


devenim stăpânii comitatului Shiring înainte ca ea să-și 
redobândească stăpânirea de sine. 

— Și cum facem asta? 

— Avem nevoie de un plan. 

Ragna nu era sigură în legătură cu festinul. 

Gytha venise la ea cu o cerere rezonabilă. 

— Ar trebui să sărbătorim însănătoșirea lui Wilf, zisese ea. Să 
le arătăm tuturor că el este bine și capabil din nou. 

Desigur, el nu era bine, dar aparențele erau importante. 
Oricum, Ragnei nu-i plăcea ca el să bea prea mult: devenea mai 
rătăcit decât un beţiv obișnuit. 

— Ce fel de sărbătoare? întrebase ea echivoc. 

— Un festin, spusese Gytha. Așa cum îi place /u;, adăugase ea 
intenţionat. Cu fete care dansează, nu cu poeţi. 

Ragna se gândise, vinovată, că el avea dreptul să se distreze. 

— Și un jongler, spusese ea. Și un bufon, poate? 

— Ştiam că o să fii de acord, zisese Gytha rapid, ca să bată în 
cuie decizia. 

— Trebuie să plec la Sherborne în prima zi a lunii iulie, zisese 
Ragna. Haide să-l facem în noaptea dinainte! 

În dimineaţa aceea, ea își făcea planurile şi împacheta 
bagajele. Era pregătită să plece a doua zi, dar mai întâi trebuia 
să asiste la întregul festin din seara aceea. 

Gytha donase un butoi de mied pentru festivități. Făcut din 
miere fermentată, miedul era dulce și tare, iar bărbaţii se 
puteau îmbăta repede cu el. Ragna n-ar fi permis așa ceva dacă 
ar fi fost întrebată, dar acum nu dorea să pară că strica 
distracţia, așa că nu obiectă. Tot ce putea să facă era să spere 
că Wilf n-avea să bea prea mult. Vorbi cu Bern și îi ordonă să 
rămână treaz, astfel încât să poată avea grijă de Wilf dacă era 
necesar. 

Wilf și fraţii lui erau în dispoziţie de petrecere, dar, spre 
ușurarea ei, păreau să bea moderat. Unii dintre soldaţi nu erau 
atât de reţinuţi, poate din cauză că, pentru ei, miedul era o 
trataţie rară, iar seara începea să devină zgomotoasă. 

Bufonul era foarte amuzant și trecu periculos de aproape de 
tentaţia de a-l ironiza pe Wynstan, prefăcându-se că este preot 
și binecuvântează o fată tânără, pentru ca apoi să o apuce de 
sâni. Din fericire, Wynstan nu avea dispoziţia de a se simţi jignit 
și râdea la fel de vârtos ca toţi ceilalţi. 


După ce se lăsă întunericul, se aprinseră lămpile, masa fu 
curățată de bolurile murdare și băutura continuă să curgă. Unii 
dintre oameni deveneau somnoroși sau iubăreţi - sau ambele. 
Adolescenţii flirtau, iar femeile măritate chicoteau când prietenii 
bărbaţilor lor își permiteau libertăţi nevinovate. Dacă aveau loc 
încălcări mai grave, se întâmplau afară, în întuneric. 

Wilf începea să arate obosit. Ragna era pe cale să-i sugereze 
lui Bern să-l ajute să meargă în pat, dar fraţii lui preluară 
sarcina: Wynstan și Wigelm îl apucară fiecare de câte un braţ și 
îl escortară afară. 

Carwen îi urma îndeaproape. 

Ragna îl chemă pe Bern. 

— Gărzile de corp sunt, mai mult sau mai puţin, bete. Vreau 
ca tu să rămâi de pază la ei toată noaptea. 

— Da, doamna mea, spuse Bern. 

— Poţi să dormi mâine-dimineaţă. 

— Mulţumesc. 

— Noapte bună, Bern! 

— Noapte bună, doamna mea! 

Wynstan și Wigelm se duseră la casa Gythei și rămaseră treji 
până la orele mici ale nopţii, vorbind doar în mod sporadic. 

Wynstan îi explicase Gythei planul lui, iar ea fusese șocată și 
oripilată de ideea că fiii ei doreau să-l ucidă pe fiul ei vitreg. 
Contestase deducţia lui Wynstan referitoare la documentul 
întocmit la Dreng's Ferry: cum putea să fie sigur că era 
testamentul lui Wilf? Din întâmplare, Wynstan reuși să-i dea 
asigurările necesare, pentru că primise informaţii care-i 
confirmau speculaţiile. Episcopul Modulf îi destăinuise, indiscret, 
vecinului său, nobilul Deorman de Norwood, iar Deorman îi 
spusese lui Wynstan. 

Gytha acceptase planul lui Wynstan, așa cum fusese el 
conceput până la urmă. 

— Ceea ce e nevoie să fie făcut trebuie făcut, spusese ea. 

Chiar și așa, părea tulburată. 

Wynstan era încordat: dacă lucrurile mergeau prost și 
complotul era dezvăluit, atât el, cât și Wigelm aveau să fie 
executaţi pentru trădare. 

Obosise încercând să-și închipuie fiecare obstacol din cale și 
planificând cum avea să-l depășească, dar erau posibile oricând 
probleme neașteptate, iar gândul acesta îl ţinea treaz. 


Când consideră că venise timpul, se ridică în picioare. Luă o 
lampă, o curea de piele și un mic sac de pânză, pe care le 
pregătise mai devreme. 

Wigelm se ridică și el și își atinse nervos pumnalul cu lamă 
lungă, aflat în teaca de la centura sa. 

Gytha spuse: 

— Nu-l faceţi pe Wilf să sufere, se poate? 

— Voi face tot ce-mi stă în puteri, răspunse Wigelm. 

— El nu este fiul meu, dar l-am iubit pe tatăl lui. Amintiţi-vă 
asta! 

— Ne vom aminti, mamă, spuse Wynstan. 

Cei doi fraţi părăsiră casa. 

„Și iată-ne porniţi!” se gândi Wynstan. 

În faţa casei lui Wilf se aflau întotdeauna trei paznici: unul la 
ușă și câte unul la fiecare colţ din faţă al clădirii. Wigelm își 
petrecuse două nopţi observându-i, parţial prin crăpăturile din 
pereţii casei Gythei și parţial ieșind afară foarte des ca să se 
ușureze. Aflase că cei trei paznici își petreceau cea mai mare 
parte a nopţii așezați pe pământ, cu spatele sprijinit de pereţii 
casei, și aţipind deseori. În noaptea aceea probabil că erau 
amorţiţi de băutură și nici n-aveau să știe că doi criminali intrau 
în casa pe care o păzeau. Oricum, Wynstan avea pregătită o 
poveste, în caz că ei erau treji. 

Nu erau treji, dar fu surprins să-l găsească pe Bern stând în 
picioare în faţa ușii lui Wilf. 

— Dumnezeu să fie cu tine, domnule episcop, și cu tine, 
nobile Wigelm, spuse Bern cu accentul său franțuzesc. 

— La fel și cu tine. 

Wynstan își revenea rapid din șoc și se pregătea să pună în 
aplicare planul de retragere pe care îl concepuse pentru cazul în 
care străjile nu erau adormite. 

— Trebuie să-l trezim pe Wilf, spuse el încet, dar limpede. 
Este o urgenţă. Aruncă o privire spre cei doi paznici care 
dormeau. Improvizând, îi spuse lui Bern: Vino cu noi înăuntru - 
trebuie să auzi ce avem de spus. 

— Da, domnul meu. 

Bern părea nedumerit, după cum era de așteptat - cum ar fi 
putut cei doi fraţi să afle despre o urgenţă în mijlocul nopţii, 
când nu părea să fi intrat nimeni în incintă pentru a aduce vești? 
Dar, deși era neliniștit, le deschise ușa. Sarcina lui era să-l 


protejeze pe Wilf, dar nu-și putea închipui că pericolul venea 
pentru conte de la cei doi fraţi ai săi. 

Wynstan știa exact ce trebuia să facă acum pentru a 
contracara intervenţia surprinzătoare a lui Bern - pentru el, era 
evident -, dar oare Wigelm își dăduse seama? Wynstan putea 
doar să spere. 

Wynstan intră, pășind tăcut pe paie. Wilf și Carwen dormeau 
în pat, înveliţi în pături. Wynstan așeză lampa și sacul de pânză 
pe masă, dar păstră cureaua în mână. Apoi se întoarse să 
privească. 

Bern închidea ușa în urma lui. Wigelm întinse mâna după 
pumnal. Apoi Wynstan auzi un zgomot din pat. 

Privi spre cei doi și o văzu pe Carwen deschizând ochii. 

Apucă cele două capete ale curelei și lăsă o lungime de vreo 
treizeci de centimetri între cele două mâini. In același timp se 
lăsă într-un genunchi lângă fata sclavă. Ea se trezi rapid, se 
ridică, părând înspăimântată, și deschise gura ca să strige. 
Wynstan îi trecu rapid cureaua peste cap, i-o trase peste gura 
deschisă, ca zăbala unui cal, și strânse puternic. Având călușul 
astfel pus, ea putea să scoată doar niște gâlgâituri disperate. 
Strânse mai tare cureaua, apoi privi în spatele lui. 

În văzu pe Wigelm tăindu-i gâtul lui Bern cu pumnalul său 
lung, cu o crestătură adâncă. „Bine lucrat”, se gândi Wynstan. 
Când începu să țâșnească sângele, Wigelm sări din calea lui. 
Bern căzu. Singurul zgomot fu bufnitura trupului său căzând la 
pământ. 

„Asta este, se gândi Wynstan, acum nu mai e cale de 
întoarcere.” 

Se întoarse și-l văzu pe Wilf trezindu-se. Mormăiala lui Carwen 
căpătă un ton nou de urgenţă. Ochii lui Wilf erau acum larg 
deschiși. 

Cu toată capacitatea lui mintală redusă, putea să-și dea 
seama ce se petrecea în faţa ochilor săi. Se ridică rapid din pat 
și se întinse după cuțitul de la capătul patului. 

Dar Wigelm fu mai rapid. Ajunse lângă pat din doi pași și se 
aruncă asupra lui Wilf tocmai când acesta își apuca arma. 
Wigelm își trase mâna înarmată în jos, într-o răsucire, dar Wilf 
ridică braţul stâng și îndepărtă lovitura lui Wigelm. Apoi se 
repezi la acesta, dar Wigelm se feri într-o parte. 


Când Wigelm își ridică braţul pentru încă o lovitură, Carwen se 
mișcă brusc, surprinzându-l pe Wynstan, care nu o imobilizase 
atât de bine pe cât credea. Având călușul încă în gură, ea sări 
pe Wigelm, lovindu-l cu pumnii și încercând să-l zgârie pe faţă, 
iar Wynstan avu nevoie de un moment ca să tragă de curea și 
să o smucească înapoi. Sări peste ea, aterizând pe ambii 
genunchi. Ţinând strâns cureaua cu mâna dreaptă, își scoase 
pumnalul cu stânga. 

Wilf și Wigelm erau încă încleștaţi, părând că nici unul dintre 
ei nu reușea o lovitură decisivă. Wynstan îl văzu pe Wilf 
deschizând gura ca să strige după ajutor. Ar fi fost dezastruos: 
planul necesita o crimă înfăptuită în tăcere. Wynstan se aplecă 
deasupra lui Wilf, în timp ce în gâtul acestuia lua naștere un 
strigăt. Folosindu-și toată puterea din mâna stângă, înfipse 
pumnalul în gura lui Wilf și împinse cât putu de tare spre gât. 

Strigătul fu înăbușit exact înainte să se audă. 

Wynstan suferi un moment de o oroare paralizantă. Vedea 
panica și durerea extremă din ochii lui Wilf. Işi trase cuțitul 
afară, de parcă ar fi putut cumva să minimalizeze atrocitatea. 

Wilf scoase un mormăit sugrumat, de agonie, și din gură 
începu să-i curgă sânge. Era chinuit de durere, dar nu murise. 
Wynstan fusese în luptă și știa că oamenii cu răni mortale 
puteau să sufere multă vreme până să moară. Trebuia să pună 
capăt chinurilor lui Wilf, dar nu se putea mobiliza să facă asta. 

Atunci, Wigelm îi administră lovitura de graţie, înfigând cuțitul 
în partea stângă a pieptului lui Wilf și nimerind cu precizie 
inima. Lama intră adânc și Wilf înţepeni într-o clipă. 

— Fie ca Domnul să ne ierte pe amândoi! spuse Wigelm. 

Carwen începu să plângă. 

Wynstan ascultă atent: nu se auzea nici un zgomot de afară. 
Omorul fusese înfăptuit în tăcere și gărzile nu fuseseră 
deranjate din mahmureala lor. 

Inspiră adânc și se calmă. 

— Asta este doar începutul, spuse el. 

Se dădu jos de pe Carwen, ţinând încă strâns călușul, și o 
trase în picioare. 

— Acum, ascultă-mă cu atenţie, spuse el. 

Ea se uită la el înspăimântată. Văzuse doi bărbaţi înjunghiaţi 
de moarte și se gândea că ar fi putut să urmeze ea. 

— Dă din cap dacă înţelegi ce spun, zise Wynstan. 


Ea dădu din cap cu o energie frenetică. 

— Wigelm și cu mine vom jura că tu l-ai ucis pe Wilf. 

Ea clătină din cap, dintr-o parte în alta, viguros. 

— Poţi să negi asta. Poţi să le spui tuturor adevărul despre ce 
s-a întâmplat aici în noaptea asta. Poţi să ne acuzi pe mine și pe 
Wigelm de crimă cu sânge-rece. 

El își dădea seama, după expresia ei, că era derutată. 

— Dar cine o să te creadă? continuă el. Jurământul unui sclav 
n-are nici o valoare - cu atât mai puţin împotriva celui al unui 
episcop. 

El văzu înţelegerea din ochii ei, urmată de disperare. 

— Pricepi în ce poziție te afli, spuse el satisfăcut. Dar eu o să- 
ţi ofer o șansă. Te voi lăsa să evadezi. 

Ea se holbă la el, nevenindu-i să creadă. 

— Peste două minute, o să ieși din incintă și o să părăsești 
orașul Shiring. O vei lua pe drumul spre Glastonbury. 
Călătorește noaptea și ascunde-te în pădure în timpul zilei. 

Ea privi spre ușă, ca pentru a se asigura că era acolo. 

Wynstan nu dorea ca fata să fie capturată, așa că pregătise 
câteva lucruri care puteau să o ajute. 

— la sacul care se află pe masă lângă lampă, spuse el. 
Conţine pâine și şuncă, așa că nu va trebui să cauţi de mâncare 
vreo două zile. Mai conţine și doisprezece penny de argint, dar 
nu-i cheltui până când nu ajungi foarte departe. 

El putea să vadă în ochii ei că înţelegea. 

— Spune oricui îți iese în cale că te duci la Bristol ca să-ţi 
găsești bărbatul, care este marinar. La Bristol poţi să iei o barcă 
și să traversezi estuarul spre Ţara Galilor, iar acolo te vei afla în 
siguranţă. 

Ea încuviinţă din nou din cap, de data asta mai încet, 
prelucrând înţelesul vorbelor lui și gândindu-se la el. 

Apoi el îi puse cuțitul la gât. 

— Acum am să-ţi scot câlușul din gură și, dacă tipi, va fi 
ultimul sunet pe care îl scoţi. 

Ea dădu din nou din cap. 

Când Wynstan eliberă cureaua, ea înghiţi în sec și își frecă 
obrajii acolo unde aceasta îi lăsase urme roșii. 

Wynstan observă că Wigelm avea stropi de sânge pe mâini și 
pe faţă. Presupunea că și propriul lui trup prezenta asemenea 
urme revelatoare. Pe masă se afla un bol cu apă și se spălă 


repede, apoi îi făcu semn lui Wigelm să facă același lucru. 
Probabil că aveau sânge și pe haine, dar Wigelm era îmbrăcat în 
maro și Wynstan era în negru, așa că se zăreau doar pete fără 
identitate, care nu puteau să spună nici o poveste. 

Apa din bol deveni roz și Wynstan o aruncă pe podea. 

Apoi îi spuse lui Carwen: 

— Pune-ţi pantofii și pelerina. 

Ea făcu ce i se spusese și el îi dădu sacul. 

— Vom deschide acum ușa. Dacă ceilalți doi paznici s-au 
trezit, Wigelm și cu mine îi vom ucide. Dacă dorm, o să trecem 
tiptil pe lângă ei. Apoi te vei îndrepta rapid și în tăcere spre 
poarta complexului și vei ieși imediat. 

Ea încuviinţă. 

— Să mergem! 

Wynstan deschise puţin ușa și aruncă o privire afară. 

Cei doi paznici dormeau sprijiniți de zid. Unul dintre ei sforăia. 

Wynstan ieși afară, îi așteptă pe Carwen și pe Wigelm, apoi 
închise ușa. După aceea îi făcu semn lui Carwen și ea se 
îndepărtă rapid și în tăcere. 

Își permise un moment de satisfacţie: fuga ei avea să fie 
văzută de toată lumea ca o dovadă a vinovâăţiei. 

Wynstan și Wigelm se duseră apoi la casa Gythei. La ușă, 
Wynstan privi înapoi. Paznicii nu se mișcaseră. El și Wigelm 
intrară în casa mamei lor și închiseră ușa. 

De câteva luni, Ragna dormea prost. Avea prea multe griji: 
Wilf, Wynstan, Carwen, Osbert și gemenii. Când adormea, în 
sfârșit, avea deseori coşmaruri. In noaptea aceea visă că Edgar 
îl omorâse pe Wilf și că ea încerca să-l protejeze pe constructor 
de justiţie, dar de câte ori vocea ei spunea ceva, era înecată de 
strigătele de afară. Apoi înţelese că visa, dar strigătele erau 
reale și se trezi repede, ridicându-se cu inima bătându-i 
nebunește. 

Strigătele erau înfricoșătoare. Doi sau trei bărbaţi urlau, iar o 
femeie vorbea pe un ton foarte ascuţit. Ragna fugi afară și se 
uită după Bern, care dormea de obicei chiar în interior, lângă 
ușa ei; apoi își aminti că îl trimisese să-l păzească pe Wilf. 

O auzi pe Agnes spunând cu o voce speriată: 

— Ce-i asta? 

Apoi Cat zise: 

— S-a întâmplat ceva. 


Vocile lor speriate treziră copiii și gemenii începură să plângă. 

Ragna își trase pantofii în picioare, apoi smulse pelerina și 
ieși. 

Era încă întuneric și văzu imediat că în casa lui Wilf erau 
lumini aprinse și că ușa lui era larg deschisă. Respirația i se opri 
în gât: se întâmplase ceva cu el? 

Alergă până la ușa lui și intră în casă. 

La început, nu înţelese scena din faţa ochilor ei. Bărbaţi și 
femei se agitau în jur, toţi vorbind cât de tare puteau. In aer se 
simţea un miros metalic și văzu sânge pe podea și pe pat - mult 
sânge. Apoi îl descoperi pe Bern, zăcând într-o baltă de sânge 
închegat, cu gâtul tăiat într-un fel oribil, și icni de oroare și de 
disperare. În sfârșit, privirea i se îndreptă spre pat. Printre 
păturile pătate cu roșu se afla soţul ei. 

Lăsă să-i scape un țipăt pe care-l opri cu pumnul la gură. Era 
grav rănit și avea gura plină de sânge negru, uscat. Avea ochii 
deschişi și se holba la tavan. Pe pat se afla un cuţit, lângă 
pumnul lui deschis: încercase să se apere. 

Nu era nici urmă de Carwen. 

Privind spre trupul mutilat al lui Wilf, ea își aminti de bărbatul 
înalt, cu părul blond, îmbrăcat într-o pelerină albastră, care 
coborâse de pe vas în portul Cherbourg, spunând într-o franceză 
proastă: „Am venit să discut cu contele Hubert”. Deși simţea că 
avea să plângă, trebuia să pună o întrebare, iar cuvintele ieșiră 
cu mare greutate: 

— Cum s-a întâmplat asta? 

Îi răspunse Wuffa, grăjdarul-șef. 

— Paznicii au adormit, spuse el. Trebuie executaţi pentru 
neglijenţa lor. 

— Vor fi, zise Ragna, ștergându-și lacrimile cu degetele. Dar 
ce spun că s-a întâmplat? 

— S-au trezit și au observat că Bern dispăruse. L-au căutat și, 
în cele din urmă, s-au uitat în interiorul casei. Apoi au văzut... - 
își desfăcu braţele - ...asta. 

Ragna înghiţi în sec și își calmă vocea. 

— Nu mai era nimeni aici? 

— Nu. Evident, sclava a făcut asta, apoi a fugit. 

Ragna se agită: Carwen ar fi trebuit să fie mult mai puternică 
decât părea ca să ucidă doi bărbaţi atât de puternici cu un cuţit, 
se gândi ea, dar pentru moment lăsă suspiciunile deoparte. 


— Adu-l pe șerif, îi zise lui Wuffa. Trebuie să pornească potera 
imediat ce se ivesc zorii. Indiferent dacă este sau nu criminalul, 
Carwen trebuie capturată, pentru că mărturia ei va fi crucială. 

— Da, doamna mea, zise Wuffa, apoi plecă grăbit. 

În timp ce el ieșea, intră Agnes cu gemenii în braţe. Puțin mai 
mari de un an, copiii nu înțelegeau mare lucru, dar Agnes 
începu să strige și să plângă. 

Apoi intră și Cat de mână cu Osbert, în vârstă de trei ani. Se 
holbă la trupul inert al lui Bern, bărbatul ei, cu neîncredere și 
groază. 

— Nu, nu, nu, spuse ea dând drumul mâinii lui Osbert. 

Căzu apoi în genunchi lângă trupul lui Bern, clătinând din cap 
și suspinând. 

Ragna se străduia să gândească corect. Ce trebuia să facă în 
continuare? Deși se gândise la posibilitatea morţii lui Wilf și se 
temuse că ar fi putut să fie asasinat, evenimentele reale o 
zdruncinaseră atât de tare, încât abia dacă putea să digere ce 
se întâmplase. Ştia că trebuia să acţioneze rapid și hotărâtor, 
dar era prea șocată și derutată. 

Își auzi copiii plângând și înţelese că ei n-ar fi trebuit să se 
afle acolo. Pe când se pregătea să-i spună lui Agnes să-i scoată 
din casă, fu distrasă de Wigelm, care se îndrepta spre ușă cu un 
cufăr greu de stejar în braţe. Ea recunoscu trezoreria lui Wilf - 
cutia în care își păstra banii. 

Se așeză în faţa lui Wigelm și spuse: 

— Stop! 

— Dă-te la o parte din calea mea sau te trântesc la pământ! 
zise Wigelm. În cameră se lăsă tăcerea. 

— Asta este trezoreria contelui, zise Ragna. 

— A fost. 

Vocea Ragnei exprima disprețul și repulsia pe care le simţea 
când spuse: 

— Sângele lui Wilf nici măcar nu s-a uscat și tu deja îi furi 
banii. 

— Preiau conducerea în calitate de frate al lui. 

Ragna realiză că Garulf și Stiggy se așezaseră de fiecare 
parte a ei, încolţind-o. Spuse sfidătoare: 

— Eu voi decide cine se va ocupa de trezorerie. 

— Nu, nu vei decide tu. 

— Sunt soţia contelui. 


— Nu, nu ești. Ești văduva lui. 

— Pune lada jos! 

— Pleacă din calea mea! 

Apoi Ragna îl pălmui cu putere peste faţă pe Wigelm. 

Se aștepta ca el să scape cutia, dar se stăpâni și făcu un 
semn din cap spre Garulf. 

Cei doi tineri o prinseră pe Ragna, apucând-o fiecare de câte 
un braţ. Ştia că nu putea să scape din strânsoarea lor, așa că își 
păstră demnitatea și nu se luptă. Se uită la Wigelm cu ochii 
îngustați. 

— Tu nu gândești prea repede, spuse ea. Prin urmare, trebuie 
să fi plănuit asta. Este o lovitură de palat. L-ai omorât pe Wilf ca 
să poţi să preiei conducerea? 

— Nu fi dezgustătoare! 

Ea se uită la bărbaţii și femeile din jurul ei, care priveau scena 
cu aviditate. Știau că era vorba despre cine avea să preia 
conducerea după moartea lui Wilf. Ea sădise în minţile lor ideea 
că Wigelm îl omorâse pe Wilf. Pentru moment, nu putea să facă 
mai mult. 

— Sclava l-a ucis pe Wilf, zise Wigelm, apoi trecu pe lângă 
Ragna și ieși. 

Garulf și Stiggy o eliberară pe Ragna. 

Ea privi din nou spre Agnes, Cat și copiii ei și înţelese că nu 
rămăsese nimeni în casă. Trezoreria ei, care conţinea 
testamentul lui Wilf, era nepăzită. leși în grabă afară, lăsându-le 
pe Cat și pe Agnes să o urmeze. 

Traversă rapid curtea și intră în casa ei. Se duse glonţ în 
colţul în care se afla trezoreria. Pătura care o acoperea de obicei 
fusese îndepărtată și cufărul dispăruse. 

Pierduse totul. 


CAPITOLUL 32 
lulie 1 002 


Ragna ajunse la locuinţa șerifului Den cu o oră înainte de 
ivirea zorilor. Bărbaţii și câteva femei se adunau deja pentru 
poteră, roind prin întuneric și discutând înfierbântaţi. Caii 
simțeau starea de spirit a oamenilor și fornăiau și băteau din 
copite nerăbdători. Den își termină de înșeuat armăsarul negru, 
apoi o invită pe Ragna în casă, pentru a putea discuta în liniște. 

Panica Ragnei trecuse, iar ea își amânase durerea. Acum știa 
ce avea de făcut. Inţelegea că era atacată de oameni complet 
nemiloși, dar nu era învinsă și intenţiona să riposteze. 

lar Den avea să fie principalul ei aliat - dacă îl manevra 
corect. 

— Sclava Carwen știe exact ce s-a întâmplat azi-noapte în 
casa lui Wilf, zise ea. 

— Tu nu crezi că este evident, comentă el, fără să pară 


surprins. 

„Bine, se gândi ea, nu are prejudecăţi referitoare la această 
problemă.” 

— Din contră, cred că explicaţia evidentă este explicaţia 
greșită. 


— Spune-mi de ce. 

— În primul rând, Carwen nu părea să fie nefericită. Era bine 
hrănită, nu o bătea nimeni și se culca mai tot timpul cu cel mai 
atrăgător bărbat din oraș. Ce motiv ar fi avut să vrea să fugă? 

— Poate că, pur și simplu, îi era dor de casă. ` 

— Adevărat, deși nu dădea nici un semn în acest sens. In al 
doilea rând, dacă dorea să evadeze, ar fi putut să facă asta 
oricând - nu era niciodată atent supravegheată. Ar fi putut să 
plece fără să-l ucidă pe Wilf - sau pe oricine altcineva. Wilf 
dormea adânc, mai ales după ce băuse. Ar fi putut să se 
strecoare afară. 

— Şi dacă se întâmpla ca paznicii să fie treji? 


— Putea să spună că se ducea la casa Gythei, locul unde 
dormea atunci când Wilf nu o voia. Și atunci, absenţa ei n-ar fi 
fost observată vreme de o zi sau chiar mai mult. 

— În regulă. 

— lar în al treilea rând - și cel mai important nu cred că fata 
aceea micuță ar fi putut să-i omoare pe Wilf și pe Bern - nici 
măcar pe unul dintre ei. Ai văzut rănile. Au fost făcute de un 
braţ puternic, de către cineva care are forţa să doboare doi 
bărbaţi viguroși, amândoi obișnuiți cu violența. Carwen are 
paisprezece ani. 

— Este surprinzător, sunt de acord. Dar dacă nu ea, atunci 
cine? 

Ragna avea o bănuială puternică, dar nu o anunţă imediat. 

— Trebuie să fi fost cineva pe care Bern îl cunoștea. 

— Cum poţi să fii sigură de asta? 

— Pentru că Bern a lăsat criminalul să intre în casă. Dacă ar fi 
fost un străin, Bern ar fi fost pregătit. Ar fi oprit vizitatorul, l-ar fi 
interogat, i-ar fi interzis accesul în casă și s-ar fi luptat cu el - 
totul în afara casei, unde zgomotul ar fi trezit gărzile. lar trupul 
lui Bern ar fi fost găsit în afara casei. 

— Ucigașul ar fi putut să-l tragă înăuntru. 

— Sunetul luptei l-ar fi trezit pe Wilf, care s-ar fi dat jos din 
pat și ar fi atacat intrusul. Evident, asta nu s-a întâmplat, pentru 
că Wilf a murit în patul lui. 

— Deci o persoană care îi era cunoscută lui Bern a apărut în 
faţa casei și a fost lăsată să intre. Imediat ce au ajuns înăuntru, 
Bern, care nu bănuia nimic, a fost surprins și omorât rapid și în 
tăcere. Apoi vizitatorul l-a ucis pe Wilf și a convins sclava să 
fugă, pentru ca vina să cadă asupra ei. 

— Asta cred că s-a întâmplat. 

— Și motivul pentru crimă? 

— Cheia acestei probleme se găsește în cele două lucruri care 
s-au întâmplat în confuzia ce a urmat imediat după descoperirea 
cadavrelor. Când toată lumea era șocată și uluită, Wigelm a 
dispărut calm cu trezoreria lui Wilf. 

— Serios? 

— Și cineva a furat-o pe a mea. 

— Asta schimbă totul. 

— Inseamnă că Wigelm încearcă să preia puterea. 


— Da, dar asta nu dovedește că el a fost criminalul. Faptul că 
încearcă să pună mâna pe putere poate să fie oportunism. Ar 
putea să tragă foloasele din ceva ce nua stârnit el. 

— Posibil, dar mă îndoiesc. Wigelm nu gândește suficient de 
rapid. Mie mi se pare că toată treaba asta a fost plănuită cu 
grijă. 

— S-ar putea să ai dreptate. Miroase a Wynstan. 

— Exact. 

Ragna era mulțumită și ușurată. Den o interogase cu atenţie, 
dar ajunsese să dea ocol aceleiași concluzii ca și ea. Ea continuă 
rapid: 

— Ca să pot contracara această lovitură, am nevoie de 
Carwen, care să spună povestea la Curtea comitatului. 

— S-ar putea să nu fie crezută. Cuvântul unei sclave... 

— Unii oameni o vor crede, mai ales după ce le voi explica ce 
l-a împins pe Wynstan să facă asta. 

Den nu comentă asta. 

— Între timp, ai rămas fără nici un ban, zise el. Trezoreria ţi-a 
fost furată. Nu poţi câștiga o luptă pentru putere fără bani. 

— Pot să fac rost de alţii. Edgar trebuie să aibă bani pentru 
mine din vânzarea pietrei de la cariera mea. lar peste câteva 
săptămâni, voi avea chiriile de la Saint-Martin. 

— Presupun că testamentul lui Wilf se afla în același cufăr? 

— Da - dar tu ai o copie. 

— Oricum, acesta nu are nici o valoare fără aprobarea regelui. 

— Chiar și așa, o să-l citesc la sfat. Intenţiile lui Wilf dovedesc 
motivele lui Wynstan. Nobilii vor fi influenţaţi de asta: toţi își 
doresc ca ultimele lor dorinţe să fie respectate. 

— Adevărat. 

Ragna își îndreptă din nou atenţia către provocările zilei. 

— Nimic din toate astea nu va conta dacă nu o vei prinde pe 
Carwen. 

— Voi face tot ce pot. 

— Dar nu pleca tu la conducerea poterei. Trimite-l pe 
Wigbert! 

Den era surprins. 

— E de încredere... 

— Şi e la fel de rău ca o pisică înfometată. Dar am nevoie de 
tine aici. Vor face multe lucruri, dar nu mă vor ucide dacă tu ești 
în oraș. Ei știu că te vei duce după ei și că tu ești omul regelui. 


— Poate că ai dreptate. Wigbert este mai mult decât capabil 
să conducă o poteră. A făcut asta de multe ori. 

— Unde ar fi putut să plece Carwen? 

— Spre vest, presupun. Îmi închipui că ar vrea să meargă 
acasă, în Ţara Galilor. Presupun că a plecat pe la miezul nopţii, 
deci până acum trebuie să fi mers cam cincisprezece kilometri 
pe drumul spre Glastonbury. 

— E posibil să se adăpostească pe undeva pe lângă Trench? 

— Exact. Aruncă o privire prin ușa deschisă. E dimineaţă. E 
timpul să pornească. 

— Sper să o găsească. 

XXX 

Wynstan era mulţumit de evoluţia lucrurilor. Planul lui nu 
funcţionase perfect, dar mersese totul suficient de bine. Fusese 
un șoc neplăcut să-l găsească pe Bern în faţa ușii lui Wilf, atent 
și treaz, dar el reacţionase rapid, iar Wigelm știuse ce să facă; 
după aceea, totul se petrecuse așa cum intenţionase el. 

Povestea despre Carwen care-i omorâse pe Bern și pe Wilf era 
mai puţin plauzibilă decât planul original al lui Wynstan, care 
era acela că ea îi tăiase gâtul lui Wilf în timp ce dormea; dar 
oamenii erau proști și păreau să creadă. Toţi erau speriaţi de 
sclavii lor, se gândi Wynstan: sclavii aveau toate motivele să-și 
urască proprietarii și, dacă aveau ocazia, de ce să nu-i omoare 
pe aceia care le furaseră vieţile? Un stăpân de sclavi nu dormea 
niciodată liniștit. Şi toate aceste temeri acumulate explodau ca 
un cazan sub presiune când un sclav era acuzat de uciderea 
unui nobil. 

Wynstan spera ca potera să nu reușească să o prindă pe 
Carwen. Nu dorea ca ea să-și spună povestea în faţa sfatului. 
Avea să nege orice ar fi spus ea și să depună un jurământ, dar 
unii ar fi putut să o creadă pe ea, mai degrabă decât pe el. Era 
mult mai bine dacă ea ar fi dispărut. Sclavii fugari erau prinși de 
obicei, fiind trădaţi de hainele lor zdrenţăroase și de accentul 
străin, precum și de faptul că nu aveau nici un ban. Oricum, 
Carwen avea haine bune și ceva bani, așa că se bucura deo 
șansă în plus. 

lar dacă asta eșua, avea un plan de rezervă. 

Se afla în casa mamei lui, Gytha, împreună cu fratele său, 
Wigelm, și cu nepotul lor, Garulf, după-amiaza târziu, așteptând 


întoarcerea grupului care pornise în căutarea lui Carwen, când 
apăru șeriful Den. Cu un simulacru de politeţe, Wynstan spuse: 

— Este o onoare să primim vizita ta, șerifule, cu atât mai 
prețioasă cu cât este o raritate. 

Den nu era răbdător în privinţa glumelor batjocoritoare. Era 
un bărbat cu părul încărunţit, având în jur de cincizeci de ani, 
care văzuse prea multă violenţă ca să mai fie prins în cursă de o 
batjocură oarecare. 

— Inţelegeţi, nu-i așa, că nu toată lumea a fost prostită? zise 
el. 

— Habar n-am despre ce vorbești, spuse Wynstan zâmbind. 

— Crezi că ești deștept - și chiar ești -, dar există o limită 
pentru lucrurile pe care le poţi face fără să fii pedepsit. Și am 
venit ca să-ţi transmit că acum ești periculos de aproape de 
această limită. 

— Frumos din partea ta, spuse Wynstan pe același ton 
sarcastic, fiind totuși foarte atent la conversație. 

Genul acesta de ameninţare din partea unui șerif la adresa 
unui episcop era ceva cu totul neobișnuit. Den era serios și nu 
era lipsit de putere. Avea autoritate și comanda mai mulţi 
soldaţi și se bucura de atenţia regelui. Wynstan doar se 
prefăcea că nu-i pasă. 

Dar ce anume stârnise acest gest de ameninţare? Wynstan se 
gândea că nu doar moartea lui Wilf. 

In clipa următoare, află. 

— la-ţi labele de pe lady Ragna! spuse Den apoi. 

Deci asta era. 

Den continuă: 

— Vreau să înţelegi că, dacă ea moare, voi veni după tine, 
episcope Wynstan. 

— Ce cumplit! 

— Nu după fratele sau nepotul tău, nici după vreunul dintre 
oamenii tăi, ci după tine. Şi nu voi renunţa niciodată. O să te 
dobor complet. Vei trăi ca un lepros și vei muri, ca leproșii, în 
mizerie și sărăcie. 

In ciuda stăpânirii sale de sine, Wynstan se înfioră. Se gândea 
la o ripostă sarcastică și dură când Den se întoarse pur și simplu 
și părăsi casa. 

— Ar fi trebuit să-i despic stomacul, prost arogant! spuse 
Wigelm. 


— Din nefericire, nu e prost, zise Wynstan. Dacă ar fi, am 
putea să-l ignorăm. 

Gytha comentă: 

— Pisica străină și-a înfipt ghearele în el. 

Wynstan nu avea nici o îndoială că, parţial, era și din acest 
motiv - Ragna avea abilitatea să-i vrăjească pe cei mai mulţi 
bărbaţi -, dar mai era și altceva. Den dorea de multă vreme să 
îngrădească puterea familiei lui Wynstan și uciderea Ragnei ar fi 
putut să-i ofere un pretext suficient de puternic, mai ales dacă 
venea la puţină vreme după ce Wynstan apuca frâiele puterii. 

Gândurile îi fură întrerupte de Stiggy, prietenul lui Garulf, care 
năvăli înăuntru agitat, respirând greu. El plecase cu potera, cu 
instrucţiuni clare din partea lui Wynstan, care îi spusese să se 
grăbească acasă înaintea grupului dacă sclava Carwen era 
capturată - o sarcină atât de simplă, încât până și Stiggy putea 
să o înțeleagă. 

— Au prins-o, spuse el acum. 

— În viaţă? 

— Da. 

— Păcat. 

Era momentul să activeze planul de urgenţă. Wynstan se 
ridică în picioare, iar Wigelm și Garulf făcură la fel. 

— Ea unde este? întrebă el. 

— In pădurea dinspre Trench. Câinii i-au luat urma. 

— A spus ceva? 

— O mulţime de înjurături în galeză. 

— Cât de departe sunt acum? 

— Cel puţin o oră. 

— O să-i întâmpinăm pe drum, zise Wynstan privind spre 
Garulf. Cunoști planul! 

— II cunosc. 

Se duseră la grajduri și puseră șeile pe patru cai, câte unul 
pentru fiecare - Wynstan, Wigelm și Garulf, plus un cal odihnit 
pentru Stiggy -, apoi porniră. 

O jumătate de oră mai târziu, se întâlniră cu cei din poteră, 
acum relaxaţi și victorioși. Wigbert, căpitanul iute la mânie al 
șerifului, conducea grupul, iar Carwen mergea împiedicat în 
spatele calului său, legată de șa și cu mâinile imobilizate la 
spate. 

Wynstan spuse încet: 


— În regulă, băieţi, știți ce aveţi de făcut. 

Cei patru călăreţi se împrăștiară într-o linie de-a latul 
drumului, obligând potera să se oprească. 

— Felicitări tuturor! spuse Wynstan cu voioșie. Bună treabă, 
Wigbert! 

— Ce vrei? întrebă Wigbert suspicios, apoi adăugă un gând 
întârziat: Domnule episcop... 

— Acum o să iau în primire prizoniera. 

Dinspre grup se auzi un murmur de antipatie. Oamenii din 
poteră prinseseră infractorul și așteptau să se întoarcă victorioși 
în oraș. Aveau să primească felicitările cetățenilor și băutură 
gratis toată seara în berării. 

Wigbert spuse: 

— Am primit ordine să-i predau prizonierul șerifului Den. 

— Ordinele tale s-au schimbat. 

— Pentru asta trebuie să discuțţi cu șeriful. 

Wynstan știa că urma să piardă disputa, dar continuă oricum, 
pentru că era doar o diversiune. 

— Am vorbit deja cu Den. Instrucţiunile lui precizează că tu 
trebuie să predai prizonierul fraţilor victimei. 

— Nu pot să accept asta din partea ta, domnule episcop. 

De data asta, se simţi o ironie clară în felul în care pronunţase 
„domnule episcop”. 

Brusc, Garulf păru să-și piardă cumpătul. 

— L-a ucis pe tatăl meu! ţipă el; apoi își scoase sabia și își 
îmboldi calul înainte. 

Cei care erau pedeștri se împrăștiară din calea lui. Wigbert 
mârâi o înjurătură și scoase sabia, dar prea târziu: Garulf 
trecuse deja de el. Carwen scoase un strigăt și se ghemui în 
spate, dar era legată de șaua lui Wigbert și nu era în stare să se 
ferească. Garulf ajunse deasupra ei într-o clipă. Ea avea mâinile 
legate și era lipsită de apărare. Sabia lui Garulf străluci puternic 
în lumina soarelui când o înjunghie în piept. Inerţia omului și a 
calului împinse lama adânc și ea ţipă. Pentru o clipă, Wynstan 
crezu că Garulf avea să ridice fata și să o poarte înfiptă în arma 
lui, dar când calul o depăși, ea căzu pe spate, iar el reuși să 
scoată sabia din trupul ei suplu. Din rana din piept izbucni 
sângele. 

Printre urletele de protest ale celor din poteră, Garulf își 
întoarse calul și reveni în locul în care se afla Wynstan; acolo își 


struni calul, înfruntând mulţimea cu sabia lui pătată de sânge 
ridicată deasupra capului, de parcă ar fi fost pregătit pentru un 
alt măcel. 

Wynstan spuse tare, pe un ton fals: 

— Prostule, n-ar fi trebuit s-o ucizi! 

— L-a înjunghiat în inimă pe tatăl meu! ţipă Garulf isteric. 

Wynstan îl învățase să spună aceste cuvinte, dar furia lui, 
alimentată de durere, părea autentică - ceea ce era ciudat, 
pentru că Wynstan îi spusese cine îl omorâse în realitate pe Wilf. 

— Pleacă! spuse Wynstan. Cu voce scăzută, adăugă: Nici prea 
repede, nici prea încet. 

Garulf își întoarse calul, apoi privi în urmă. 

— S-a făcut dreptate! strigă el. 

Apoi se îndepărtă la trap, îndreptându-se din nou spre Shiring. 

Wynstan adoptă un ton împăciuitor. 

— Asta n-ar fi trebuit să se întâmple niciodată, spuse el, deși, 
de fapt, totul se întâmplase exact așa cum își dorise. 

Wigbert era furios, dar tot ce putea să facă era să protesteze. 

— A ucis sclava! 

— Atunci, va fi judecat la sfatul comitatului și îi va plăti 
amenda corespunzătoare proprietarului sclavului. 

Toată lumea privea spre fata care sângera de moarte pe 
pământ. 

Wigbert spuse furios: 

— Ea știa ce s-a întâmplat noaptea trecută în casa lui Wilwulf. 

— Într-adevăr, știa, spuse Wynstan. 

Canalul lui Edgar era un succes. Ducea de la cariera din 
Outhenham până la râu și era adânc de un metru pe toată 
lungimea lui. Marginile sale din argilă erau solide și ușor 
înclinate. 

În ziua aceea lucra în carieră, folosind un ciocan având 
mânerul scurt, pentru precizie, și un cap greu din fier, pentru 
forță. Așeza o pană de stejar într-o crăpătură a pietrei, apoi 
lovea rapid, cu izbituri puternice, care obligau pana să se înfigă 
mai adânc, lărgind crăpătura până când se desprindea o felie de 
piatră. Era o zi călduroasă de vară și el își scosese tunica, 
înfășurând-o în jurul taliei, ca să se răcorească. 

Gab și fiii lui lucrau în apropiere. 

Edgar se gândea încă la vizita Ragnei la Dreng's Ferry. 
„Uneori, este o alinare să fii iubit”, spusese ea, iar el era convins 


că se referea la dragostea lui pentru ea. Îl lăsase să-i ţină 
mâinile și după aceea zisese: „Își vor da seama ce am făcut?”, 
iar el se întrebase ce anume făcuseră. 

Deci ea știa că el o iubea și era bucuroasă știind asta; în plus, 
simţise că prin ţinerea aceea de mână făcuseră ceva ce ea nu 
și-ar fi dorit să afle și alţii. 

Care era concluzia acestor întâmplări? Era oare posibil ca ea 
să răspundă la dragostea lui? Era improbabil, aproape imposibil, 
dar ce altceva ar fi putut să însemne? El nu era sigur, dar 
simplul fapt că se gândea la asta îl făcea să strălucească și să se 
simtă copleșit de căldura interioară. 

Edgar obținuse o comandă importantă de la mănăstirea din 
Combe, ai cărei călugări primiseră permisiunea regală de a 
fortifica orașul cu un val de pământ și un zid de piatră. Pentru a 
nu căra fiecare piatră pe distanţa de câteva sute de metri până 
la râu, Edgar trebuia să o transporte până la capătul canalului. 

Acum, pluta era aproape complet încărcată. Edgar așezase 
pietrele mai grele la baza încărcăturii, pentru a distribui 
greutatea și pentru a stabiliza vasul. Trebuia să fie atent să nu 
încarce pluta prea mult, pentru a nu se scufunda sub suprafaţa 
apei. 

Adăugă o ultimă piatră și, pe când se pregătea să plece, auzi 
tropotul îndepărtat al unor cai rapizi. Privi spre nordul satului. 
Drumurile erau uscate și se vedea un nor de praf ce se apropia. 

Starea lui sufletească se schimbă. Sosirea unui număr mare 
de bărbaţi călare aducea, rareori, vești bune. Gânditor, privi 
spre ciocanul greu din mâna sa, apoi încuie ușa casei. Părăsi 
cariera și porni rapid pe jos spre sat. Gab și familia lui îl urmară. 

Mulţi alții avuseseră aceeași idee. Bărbaţi și femei lăsaseră 
baltă plivirea câmpurilor și se întorceau în sat. Alţii ieșeau din 
casele lor. Edgar le împărtășea curiozitatea, dar era mai 
precaut. In timp ce se apropia de centru, se adăposti între două 
case, aruncând o privire printre coteţele de găini, merii din livezi 
și grămezile de bălegar, avansând dintr-o curte în alta și 
ascultând. 

Sunetul copitelor se reduse până la un murmur, apoi încetă și 
auzi vocile puternice și poruncitoare ale bărbaţilor. Caută o 
poziție bună de observaţie. Putea să privească de pe un 
acoperiş, dar ar fi fost remarcat. În spatele berăriei se afla un 
stejar matur, cu frunzișul des. Se cățără până ajunse la o 


creangă mai joasă și se ascunse în frunziș. Atent să nu-și 
dezvăluie poziţia, se urcă mai sus, până când reuși să vadă 
peste acoperișul berăriei. 

Călăreţii își struniseră caii pe peticul de iarbă dintre tavernă și 
biserică. Nu purtau armuri - era evident că nu simțeau o 
ameninţare prea mare din partea sătenilor -, dar aveau săbii și 
pumnale, fiind pregătiţi pentru violență. Cei mai mulţi 
descălecaseră, dar unul rămăsese călare și Edgar îl recunoscu 
pe Garulf, fiul lui Wilwulf. Însoţitorii săi îi adunau pe săteni la 
grămadă - o exercitare a controlului cu totul inutilă, căci ei se 
grăbeau oricum spre centrul satului, nerăbdători să afle ce se 
întâmpla. Edgar putea să vadă părul alb al șefului satului, Seric, 
care vorbi mai întâi cu Garulf, apoi cu oamenii acestuia, fără să 
primească însă vreun răspuns. Preotul satului, Draca, se deplasa 
prin mulţime părând temător. 

Garulf se ridică în scări. Un bărbat care stătea în picioare 
alături de el strigă: 

— Liniște! 

Edgar îl recunoscu pe prietenul lui Garulf, Stiggy. 

Câţiva săteni care continuau să vorbească fură loviți în cap cu 
niște bâte și mulțimea amuţi. 

— Tatăl meu, contele Wilwulf, este mort, spuse Garulf. 

Un murmur de uluire se auzi printre săteni. 

Edgar șopti pentru sine: 

— Mort! Cum s-a întâmplat oare? 

Garulf continuă: 

— A murit acum două nopţi. 

Edgar înțelese că Ragna era acum văduvă. Se simţi cuprins 
brusc de căldură, apoi de frisoane și deveni conștient de bătăile 
inimii sale. 

„Nu se schimbă nimic, își spuse el, nu trebuie să devin agitat. 
Ea este tot o femeie de viţă nobilă, iar eu sunt tot un 
constructor. Văduvele nobile se mărită cu bărbaţi nobili. 
Niciodată nu se mărită cu meseriași, indiferent cât de buni.” 

Chiar și așa, se simțea tulburat și încântat deopotrivă. 

Apoi Seric puse întrebarea care îi trecuse prin minte și lui 
Edgar. 

— Cum a murit contele? 

Garulf îl ignoră și continuă: 

— Noul nostru conte este Wigelm, fratele lui Wilf. 


— Nu este posibil, strigă Seric. Nu putea să fie numit de rege 
atât de repede. 

— Wigelm m-a făcut pe mine stăpân în Vale of Outhen, spuse 
Garulf. 

Continua să-l ignore pe șeful satului, care vorbea în numele 
sătenilor - și ei începeau să murmure nemulţumiţi. 

— Wigelm nu poate face asta, spuse Seric. Vale of Outhen îi 
aparţine lui lady Ragna. 

— De asemenea, adăugă Garulf, aveţi un nou șef al satului. 
Acesta este Dudda. 

Dudda era un hoţ și un trișor și toată lumea știa asta. Din 
mulţime se auziră strigăte de indignare. 

Edgar înţelese că era o lovitură de palat. Ce putea face el? 

Seric le întoarse spatele lui Garulf și lui Stiggy, într-un gest 
intenţionat care le contesta autoritatea, și li se adresă sătenilor. 

— Wigelm nu este conte, pentru că nu a fost numit de rege, 
spuse el. Garulf nu este stăpân la Outhen, pentru că valea îi 
aparţine Ragnei. lar Dudda nu este șeful satului, pentru că sunt 
eu. 

Edgar îl văzu pe Stiggy trăgându-și sabia. 

— Atenţie! strigă el, dar în momentul acela Stiggy își înfipse 
sabia în spatele lui Seric, până când aceasta i se blocă în burtă. 

Seric ţipă ca un animal rănit și se prăbuși. Edgar își dădu 
seama că respira precipitat, de parcă alergase un kilometru: era 
consecinţa șocului cauzat de vederea unei crime înfăptuite cu 
sânge-rece. 

Calm, Stiggy își scoase sabia din măruntaiele lui Seric. 

— Seric nu mai este acum șeful vostru, spuse Garulf. 

Soldaţii începură să râdă. 

Edgar văzuse suficient: era îngrozit și înspăimântat. Primul lui 
instinct fu să-i spună Ragnei ceea ce văzuse. Cobori rapid din 
copac, dar, după ce ajunse pe pământ, începu să ezite. 

Se afla aproape de râu și putea să înoate până dincolo, 
pornind pe drumul spre Shiring în două minute. In felul acesta ar 
fi avut o șansă foarte bună să se îndepărteze fără să fie văzut 
de vreunul dintre oamenii lui Garulf. Putea să-și lase pluta și 
încărcătura de piatră la carieră: mănăstirea din Combe trebuia 
să aștepte. 

Dar calul său, Buttress, se afla la carieră și tot acolo erau și 
banii Ragnei. Edgar avea în cufărul lui aproape o livră de argint 


pentru ea, veniturile din vânzarea pietrei, și era posibil ca ea să 
aibă nevoie de bani. 

Luă o decizie rapidă. Trebuia să-și riște viaţa și să rămână la 
Outhenham pentru alte câteva minute. In loc să se îndrepte spre 
râu, alergă în direcţia opusă, spre carieră. 

Avu nevoie doar de câteva minute ca să ajungă acolo. 
Descuie casa și scoase cufărul cu bani din ascunzătoare. Vărsă 
banii Ragnei într-o pungă din piele pe care și-o legă de centură, 
apoi încuie casa din nou. 

Buttress urcă de bunăvoie pe plută, fiind obișnuită să 
navigheze, iar Brindle, întotdeauna dornică, în ciuda vârstei, sări 
imediat. Apoi Edgar dezlegă pluta și o împinse de la mal. 

Nu băgase niciodată de seamă cât de încet mergea pluta pe 
canal. Nu exista curent ca să o împingă, așa că singurul impuls 
venea de la parul pe care-l împingea el. Deși își folosea toată 
puterea, viteza abia creștea. 

În timp ce trecea pe după curţile din spatele caselor, observă 
că zgomotul din sat creștea - la fel și furia oamenilor, se gândi 
el. În ciuda uciderii lui Seric, sătenii protestau curajos faţă de 
anunţurile lui Garulf. Nu avea nici o îndoială că avea să urmeze 
și mai multă violenţă. Putea să evite asta? 

Ajunse în dreptul stejarului în care se ascunsese și începu să 
spere că putea să scape fără să fie observat. O clipă mai târziu, 
speranţele sale se spulberară. Văzu doi bărbaţi și o femeie care 
fugeau spre râu. După îmbrăcămintea lor, își dădea seama că 
erau săteni. Un soldat îi urmărea cu sabia în mână și Edgar îl 
recunoscu pe Bada. Incepuse lupta. 

Edgar înjură. Nu putea să-i depășească: erau mai rapizi decât 
pluta. În plus, era o treabă periculoasă: dacă Garulf îl prindea, n- 
avea să-l lase să mai plece din Outhenham. Era recunoscut ca 
fiind un apropiat al Ragnei și, în toiul unei lovituri de palat, 
acesta putea fi un motiv suficient pentru ca Garulf să-l ucidă. 

Unul dintre săteni se împiedică și căzu. Edgar văzu că avea 
dungi albe de faină în barba întunecată: era Wilmund, brutarul, 
iar cei doi care se aflau împreună cu el erau soţia lui, Regenhild, 
și fiul lor, Penda, acum în vârstă de nouăsprezece ani. ă 

Regenhild se opri și se întoarse ca să-l ajute pe Wilmund. În 
timp ce Bada își ridica sabia, ea zbură spre el fără nici o armă, 
cu mâinile întinse ca să-l zgârie pe față. El își răsuci inutil sabia 


prin aer, apoi o împinse cu mâna stângă în timp ce ridica 
dreapta ca să îl lovească din nou pe Wilmund. 

Şi atunci interveni Penda. Luă de pe jos o piatră de mărimea 
unui pumn și o aruncă spre Bada, lovindu-l în piept suficient de 
tare încât să-l dezechilibreze, așa că și cea de-a doua încercare 
a lui lovi tot în aer. 

Pluta ajunse în dreptul luptătorilor. 

Edgar era înspăimântat și disperat să scape, dar nu putea să 
privească și să nu facă nimic în timp ce oamenii pe care-i 
cunoștea erau atacați. Lăsă parul și sări de pe plută pe malul 
canalului, apoi își scoase ciocanul cu cap de fier de la centură. 

Wilmund căzu în genunchi. Bada împunse cu sabia și, de data 
asta, își atinse ţinta, deși oarecum oblic. Vârful sabiei intră în 
partea moale a coapsei lui Wilmund, aproape de șold, și 
pătrunse adânc. Regenhild ţipă și îngenunche alături de 
bărbatul ei. Bada își ridică arma, intenţionând să se 
descotorosească de ea. 

Edgar alergă spre el cu ciocanul ridicat și îl lovi cu toată 
puterea. 

În ultima clipă, Bada se mișcă spre stânga, iar ciocanul lui 
Edgar îl lovi în umăr. Se auzi un trosnet, ca de os rupt, și Bada 
urlă de durere. Braţul drept îi atârna moale și spada îi căzu din 
mână. Apoi se aruncă la pământ gemând. 

Dar Bada nu era singur. Zgomotul pașilor care veneau dinspre 
sat îl alertă pe Edgar. Privi în spate și observă că se apropia un 
alt soldat: era Stiggy. 

Regenhild și Penda îl ridicară în picioare pe Wilmund. El striga 
din cauza durerii agonizante, dar reuși să pună un picior în faţa 
altuia și se îndepărtară toţi trei. Stiggy îi ignoră pe ţăranii 
neajutoraţi și se îndreptă spre Edgar. Având încă ciocanul în 
mână, era evident că el era cel care îl rănise pe Bada, 
camaradul lui Stiggy. Edgar știa că se afla la doar câteva clipe 
de moarte. 

Se întoarse și se repezi spre canal. Pluta se îndepărtase câţiva 
metri. Auzi pași care alergau în urma lui. Când ajunse la 
margine, sări cu avânt și ateriză pe pietre. 

Când se întoarse, văzu că familia brutarului dispăruse în casă. 
Erau în siguranţă, cel puţin pentru moment. 

Apoi îl văzu pe Stiggy adunând pietre din jur. 


Luptându-se cu panica, se întinse pe jos, băgându-și ciocanul 
la centură, și se rostogoli în apă pe cealaltă parte a plutei, în 
timp ce o piatră mare îi zbura pe deasupra capului. Brindle sări 
în apă lângă el. 

Apucă marginea plutei cu o mână și își feri capul. Auzi o serie 
de bufnituri și presupuse că pietrele lui Stiggy le loveau pe cele 
de la carieră. Buttress tropăia agitată și spera ca iapa lui să nu 
fie rănită. 

Picioarele lui atinseră apoi malul celălalt al canalului. Se 
răsuci în apă și împinse pluta înspre râu cât putea de tare. Işi 
scoase fața deasupra apei doar cât să-și umple plămânii cu aer, 
apoi se scufundă din nou. 

Observă o ușoară schimbare a temperaturii apei și presupuse 
că se afla la capătul canalului, simțind apa mai rece a râului. 

Pluta ieși pe gura canalului și el simţi curentul apei. Işi scoase 
capul deasupra și îl văzu pe Stiggy sărind de pe mal spre plută. 

Distanţa părea prea mare și își permise să spere că Stiggy 
avea să aterizeze în apă sau - și mai bine - să rateze ţinta cu 
câţiva centimetri, rănindu-se în lemne. Dar Stiggy ateriză la 
limită. Pentru o clipă, rămase nesigur pe marginea plutei, 
învârtindu-și braţele prin aer ca o morișcă, și Edgar se rugă să 
cadă pe spate în râu; dar el își redobândi echilibrul și se ghemui, 
cu ambele palme sprijinite de piatra de la carieră. 

Apoi se ridică și își trase sabia. 

Edgar știa că se afla în pericol - un pericol mai mare decât tot 
ce întâlnise de la confruntarea cu vikingul din lăptăria lui Sunni 
de la Combe. Stiggy stătea în picioare pe plută cu o sabie în 
mâini, iar Edgar se afla în apă cu un ciocan la centură. 

Poate, se gândi el cu speranţă, Stiggy avea să sară în râu ca 
să se lupte cu el, pierzând astfel avantajul terenului solid. In 
apă, ciocanul cu mâner scurt era mai ușor de manevrat decât o 
sabie lungă. 

Din nefericire, prostia lui Stiggy avea limite. El rămase pe 
plută și împunse cu sabia spre Edgar, care se feri și se ascunse 
sub apă. 

Stiggy nu putea să-l rănească acolo, dar, pe de altă parte, 
Edgar nu putea să respire. Era un înotător puternic și putea să-și 
ţină respiraţia multă vreme, dar, în cele din urmă, tot trebuia să- 
și scoată capul la suprafaţă din nou. 


Era posibil să fie nevoit să abandoneze pluta. Încă avea banii 
Ragnei și ciocanul. Înotă cât putea de adânc, în speranţa că 
avea să rămână dincolo de lungimea sabiei lui Stiggy, apoi se 
îndepărtă de plută și se îndreptă spre malul celălalt, cu teama 
că urma să simtă în orice clipă vârful spadei în spatele lui. Apa 
deveni mai puţin adâncă și el știu că ajunsese la marginea 
râului. Se răsuci și ieși la suprafaţă gâfâind. 

Se afla la câţiva metri de plută. Stiggy stătea în picioare pe 
aceasta, cu sabia în mână, privind cu disperare în jurul lui, fără 
să-l vadă pe Edgar în apa mai puţin adâncă. 

Dacă Edgar s-ar mai fi putut târî câţiva metri, ca să dispară în 
pădure înainte să-l observe Stiggy, ar fi putut să scape. Stiggy 
n-avea să știe unde se dusese. Lui Edgar îi părea rău să o piardă 
pe Buttress, dar viaţa lui era mai prețioasă. Dacă rămânea în 
viață, putea să-și construiască o altă plută și să cumpere un alt 
ponei. 

Apoi Brindle ieși din apă și, după ce se scutură ca să se usuce, 
lătră la Stiggy, care se uită spre câine, apoi îl observă pe Edgar. 
Prea târziu, se gândi Edgar ridicându-se în picioare. 

Stiggy băgă sabia în teacă, apoi apucă parul și începu să 
împingă spre mal. 

Edgar nu era pe măsura lui Stiggy, care era mai înalt și mai 
greu și avea exerciţiul luptei. El înţelese că singura lui șansă era 
să-l atace pe Stiggy imediat ce sărea, înainte să apuce să-și 
regăsească echilibrul pe uscat și să-și scoată sabia. 

Edgar își trase ciocanul de la centură și alergă pe malul râului 
după plută, care se îndepărta încet în aval. Stiggy împingea spre 
marginea apei. 

Apoi își scoase sabia și sări, iar Edgar înţelese că asta era 
șansa lui. 

Soldatul ateriză în apa puţin adâncă și Edgar se repezi spre el 
cu ciocanul; dar Stiggy se împiedică și Edgar rată, reușind doar 
o lovitură tangenţială în braţul stâng al lui Stiggy. 

Imediat ce păși pe malul noroios, Stiggy se întinse după sabie. 

Cu rapiditate, Edgar îl lovi în genunchi. Nu era o lovitură 
gravă, dar fu suficientă ca să-l dezechilibreze. Trăgându-și 
sabia, Stiggy o răsuci larg, dar îl rată pe Edgar, apoi alunecă în 
noroi și căzu. 


Edgar sări pe pieptul lui Stiggy, ateriză cu ambii genunchi, 
simţi cum îi crapă coastele și ajunse prea aproape pentru ca 
Stiggy să-și poată folosi sabia lungă. 

Edgar știa că, probabil, avea ocazia să lovească doar o 
singură dată, nu mai mult. Prima lovitură putea să fie și ultima, 
așa că trebuia să fie fatală. 

Își răsuci ciocanul scurt, așa cum făcea atunci când înfigea o 
pană de stejar într-o crăpătură din calcarul carierei, punându-și 
toată forța în braţul drept și concentrând-o într-o singură 
lovitură, care trebuia să-i salveze viaţa. Braţul lui era puternic, 
iar capul ciocanului era din fier, așa că fruntea lui Stiggy era 
extrem de vulnerabilă. Era ca și cum ar fi spart gheaţa groasă 
dintr-un iaz iarna. Edgar văzu ciocanul zdrobind craniul și îl simţi 
scufundându-se în creierul moale de dedesubt. Trupul lui Stiggy 
rămase inert. 

Edgar își aminti de Seric, înțeleptul șef al satului și un bunic 
iubitor și grijuliu, și revăzu scena în care Stiggy își înfipsese 
sabia în trupul sărmanului om; și, în timp ce privea capul zdrobit 
al lui Stiggy, se gândi: „Tocmai am făcut lumea un loc ceva mai 
bun“. 

Privi apoi dincolo de râu: nimeni nu observase lupta. Nimeni 
n-avea să știe cine-l omorâse pe Stiggy. Garulf și oamenii lui nu 
știau că Edgar se afla prin apropiere, iar sătenii n-aveau să le 
spună. 

Apoi înţelese că pluta avea să îl dea de gol. Dacă o lăsa acolo, 
era evident că el îl omorâse pe Stiggy, după care fugise. 

Se duse până la plută însoţit de Brindle și se îmbarcă. O 
mângâie liniștitor pe Buttress, care tremura, și recuperă parul, 
pe care Stiggy îl aruncase în apă. 

Apoi începu să împingă în aval către Dreng's Ferry. 

x kx * 

În complex era o zi fierbinte. Ragna luă de la bucătărie o oală 
de bronz mare și puțin adâncă și o umplu cu apă rece din 
fântână. Apoi o așeză în fața locuinţei ei și îi lăsă pe copii să se 
joace în apă. Gemenii, în vârstă de optsprezece luni, stropeau 
cu palmele, țipau și râdeau. Osbert inventă un joc complicat, cu 
mai multe căni de lemn, turnând apă din una în alta. In curând, 
toţi erau complet uzi și fericiți. 

Privindu-i, Ragna trăia un moment rar de fericire. Băieţii ei 
aveau să crească și să ajungă bărbaţi, la fel ca tatăl lor, se 


gândea ea: puternici, dar nu cruzi, înţelepţi, dar nu leneși. Dacă 
deveneau conducători, aveau să aplice legile, nu propriile lor 
capricii. Aveau să iubească femeile fără să le folosească și să fie 
respectaţi, nicidecum temuţi. 

Curând, buna ei dispoziţie se evaporă când Wigelm se apropie 
de ea și spuse: 

— Trebuie să discut cu tine. 

Wigelm putea să fie confundat cu Wilf, deși nu pentru multă 
vreme. Avea același nas mare, o mustață blondă și o bărbie 
proeminentă și mergea la fel de fudul; dar nu avea nimic din 
șarmul lejer al lui Wilf și arăta întotdeauna de parcă ar fi fost pe 
punctul să se plângă de ceva. 

Ragna era convinsă că Wigelm fusese implicat într-un fel în 
asasinarea lui Wilf. Era posibil să nu afle niciodată detaliile, mai 
ales că sclava Carwen fusese ucisă, dar nu avea nici o îndoială. 
Simţea o repulsie atât de intensă încât o ameţea. 

— Nu am nici o dorinţă să vorbesc cu tine, spuse ea. Pleacă! 

— Eşti cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată, 
zise el. Ea era nedumerită. 

— Despre ce vorbești? Nu fi prost! 

— Eşti un înger. Nu mai există nimeni asemenea ţie. 

— Este o glumă grosolană, zise ea privind în jur. Prietenii tăi 
idioţi se află după colţul casei, ascultând și chicotind, în 
speranţa că o să mă faci de râs. Pleacă! 

El scoase un inel pentru braţ din tunică. 

— Mă gândeam că ţi-ar plăcea acest inel, zise el oferindu-i-l. 

Ea îl luă. Era dintr-un argint gravat cu un model cu șerpi 
încolăciţi, foarte frumos lucrat - ea îl recunoscu imediat. Era cel 
pe care îl cumpărase de la Cuthbert și pe care i-l oferise lui Wilf 
în ziua nunţii. 

— Nu-mi mulţumești? zise Wigelm. 

— Pentru ce? Ai furat trezoreria lui Wilf și ai găsit inelul acesta 
în cufăr. Dar eu sunt moștenitoarea lui Wilf, așa că inelul pentru 
braţ este deja al meu. Nu-ţi voi mulțumi până când nu îmi vei da 
înapoi totul. 

— Asta s-ar putea aranja. 

„Am ajuns și aici, se gândi ea. Acum voi afla ce vrea cu 
adevărat.” 

— Posibil, spuse ea. Dar cum? 

— Mărită-te cu mine! 


Șocată de absurditatea propunerii, ea lăsă să-i scape un râset 
scurt, ascuțit. 

— Ridicol! 

Wigelm se înroși de furie și ea simţi că ar fi vrut să o 
lovească. Își încleștă pumnii, dar reuși să se stăpânească. 

— Să nu îndrăznești să-mi spui mie că sunt ridicol! spuse el. 

— Eşti deja însurat cu Milly, sora lui Inge. 

— O să o trag deoparte. 

— Îmi e teamă că nu-mi place obiceiul englezesc cu „trasul 
deoparte”. 

— Acum nu mai ești în Normandia. 

— Biserica din Anglia nu interzice căsătoria unei văduve cu o 
rudă apropiată? Tu ești cumnatul meu. 

— Cumnat vitreg. Conform episcopului Wynstan, asta este 
suficient. 

Ea înţelese că adoptase o tactică greșită. Oamenii ca Wigelm 
puteau să găsească întotdeauna căi pentru ocolirea regulilor. 
Simţindu-se exasperată, spuse: 

— Nu mă iubești! Nici măcar nu mă placi. 

— Dar căsătoria noastră va rezolva o problemă politică! 

— Ce măgulitor pentru mine! 

— Eu sunt fratele vitreg al lui Wilf, iar tu ești văduva lui. Dacă 
ne căsătorim, nimeni nu ne poate contesta pretenţia la titlul de 
conte. 

— Nouă? Vrei să spui că vom conduce împreună? Crezi că 
sunt atât de proastă încât să te cred? 

Wigelm părea furios și frustrat. Spunea o poveste complet 
necinstită și nu era suficient de inteligent încât să o facă - 
măcar parţial - credibilă, înțelegând că Ragna nu era chiar atât 
de ușor de prostit, nu mai știu ce să spună în continuare. 
Încercă să pară la fel de cuceritor și de încrezător ca Wilf. 

— După ce ne căsătorim, o să ajungi să mă iubeşti, spuse el. 

— N-o să te iubesc niciodată, zise ea - cum putea să exprime 
lucrul acesta mai clar de atât? Tu ai toate defectele lui Wilf și 
nici una dintre calităţile lui. Te urăsc și te dispreţuiesc, iar asta 
nu se va schimba niciodată. 

— Căţea! murmură el, apoi se îndepărtă. 

Ragna se simţea de parcă tocmai încheiase o luptă. 
Propunerea lui Wigelm o șocase prin insistența sa brutală. Se 


simţea agresată și obosită. Se sprijini de peretele casei și 
închise ochii. 

Apoi Osbert începu să plângă - când își băgă noroi în ochi -, 
iar ea îl ridică și îi șterse fața cu mâneca, simțindu-se rapid mult 
mai liniștită. 

Nu mai tremura. Era ciudat cum reușeau copiii să facă să 
dispară orice altceva - cel puţin, pentru femei. Nici un nobil 
englez brutal nu putea fi un tiran mai mare decât un copil. 

Respirația îi reveni la normal și continuă să își privească 
băieţii în timp ce se jucau cu apa. Dar, încă o dată, nu apucă să 
se bucure prea mult de acel moment liniștit, căci apăru 
episcopul Wynstan. 

— Fratele meu, Wigelm, este foarte supărat, începu el. 

— Of, pentru numele lui Dumnezeu! spuse Ragna 
nerăbdătoare. Nu pretinde că suferă din dragoste! 

— Amândoi știm că dragostea nu are nimic de-a face cu asta. 

— Mă bucur că nu ești la fel de idiot ca fratele tău. 

— Mulţumesc. 

— Nu prea e un compliment. 

— Ai grijă! spuse el cu o mânie reţinută. Nu ești într-o poziţie 
suficient de solidă încât să mă insulţi - pe mine și familia mea. 

— Sunt văduva contelui și nimic din ceea ce poţi tu să faci nu 
va schimba asta. Poziţia mea este suficient de solidă. 

— Dar Wigelm deţine controlul în Shiring. 

— Încă sunt stăpână în Vale of Outhen. 

— Garulf s-a dus acolo ieri. 

Ragna era uluită - nu aflase despre asta. 

Wynstan continuă: 

— Le-a spus sătenilor că Wigelm l-a numit pe el stăpân la 
Outhen. 

— Ei nu vor accepta niciodată asta. Seric, șeful satului... 

— Seric este mort. Garulf l-a numit pe Dudda șeful satului. 

— Outhen este al meu! Este scris în contractul de căsătorie pe 
care chiar tu l-ai negociat! 

— Wilf nu avea nici un drept să ţi-l dea ţie. A fost al familiei 
noastre de generaţii întregi. 

— Chiar și așa, el mi l-a oferit mie. 

— Evident, intenţiona să fie un dar pe durata vieţii. Viaţa lui 
Wilf, nu a ta. 

— Asta este o minciună. 


Wynstan ridică din umeri. 

— Ce o să faci în legătură cu asta? 

— Eu nu trebuie să fac nimic. Regele Ethelred va numi un nou 
conte, nu tu. 

— Mă gândeam că ai putea să acţionezi în baza acestei iluzii, 
spuse Wynstan, iar seriozitatea tonului său o înfioră pe Ragna. 
Lasă-mă să-ţi explic ce gândește regele astăzi! Flota vikingilor 
se află încă în apele engleze - așa cum știi, și-au petrecut iarna 
pe insula Wight, în loc să se întoarcă acasă. Ethelred a negociat 
un armistițiu cu ei - pentru care trebuie să plătească douăzeci și 
patru de mii de livre de argint. 

Ragna era șocată. Nu auzise niciodată de sume de bani atât 
de mari. 

— Poţi să-ţi imaginezi, continuă Wynstan, cât de preocupat 
este regele să strângă banii. Pe lângă asta, își planifică nunta. 

Ethelred fusese însurat cu Elfgifu de York, care murise la 
nașterea celui de-al unsprezecelea copil al lor. 

Wynstan continuă: 

— Se va însura cu Emma de Normandia. 

Ragna era din nou surprinsă. O cunoștea pe Emma, fata 
contelui Richard de Rouen. În urmă cu cinci ani, când Ragna 
plecase din Normandia, Emma era o copilă de doar doisprezece 
ani. Acum avea șaptesprezece. Ragna înţelese că o tânără din 
Normandia care se mărita cu regele Angliei putea să-i devină o 
aliată. 

Însă Wynstan avea alte preocupări. 

— Cu toate grijile pe care le are pe cap, cât timp crezi că o să- 
și piardă regele ca să decidă cine va fi noul conte de Shiring? 

Ragna nu răspunse. 

— Foarte puţin, zise Wynstan, răspunzând la propria 
întrebare. Se va uita cine controlează regiunea și, pur și simplu, 
va confirma persoana respectivă. Conducătorul defacto va 
deveni contele legal. 

„Dacă asta ar fi adevărat, se gândi Ragna, nu ai fi atât de 
interesat ca eu să mă mărit cu Wigelm.” Dar nu spuse asta, 
pentru că tocmai îi venise o altă idee. Ce avea să facă Wynstan 
când ea avea să refuze categoric cererea în căsătorie a lui 
Wigelm? Urma să caute o soluţie alternativă. Putea să aibă la 
dispoziție câteva opţiuni, dar una îi rămase în minte Ragnei. 

Ar fi putut să o ucidă. 


CAPITOLUL 33 
August 1 002 


Edgar omorâse până atunci doi oameni. Primul fusese vikingul 
și al doilea, Stiggy. Ar fi putut să fie trei, dacă Bada murea din 
cauza claviculei sfărâmate. Edgar se întreba dacă era un ucigaș. 

Soldaţii nu trebuiau să-și pună această întrebare: omorul era 
scopul lor în viaţă. Dar Edgar era constructor. Pentru un 
meseriaș, lupta nu era ceva firesc. Totuși, Edgar învinsese niște 
bărbaţi obișnuiți cu violenţa. Poate că ar fi trebuit să se simtă 
mândru: Stiggy fusese un ucigaș cu sânge-rece. Chiar și așa, era 
tulburat. 

lar moartea lui Stiggy nu rezolvase problemele. Garulf 
preluase controlul la Outhen și, fără îndoială, acum își consolida 
poziția în faţa sătenilor. 

Când Edgar ajunse la Shiring, se duse direct la reședința 
contelui. Scoase șaua de pe Buttress, o duse la iaz să bea apă, 
apoi o lăsă liberă pe pășunea din apropiere, împreună cu ceilalţi 
cai. 

In timp ce se apropia de casa Ragnei, se întreba - prostește, 
poate - dacă ea arăta diferit acum, când era văduvă. O 
cunoștea de cinci ani și, în tot acest timp, ea îi aparținuse altui 
bărbat. Avea să existe o expresie diferită în ochii ei, un alt 
zâmbet pe faţă, o libertate neobișnuită în felul în care mergea? 
Ea îl plăcea, știa asta: dar avea să își exprime sentimentele mai 
liber acum? 

O găsi acasă. În ciuda strălucirii soarelui, ea se afla înăuntru, 
așezată pe o bancă, privind în gol gânditoare. Cei trei fii ai ei și 
cele două fete ale lui Cat își făceau somnul de după-amiază, 
supravegheați de Cat și de Agnes. Ragna se lumină la vederea 
lui Edgar, ceea ce lui îi făcu plăcere. li dădu apoi punga de piele 
cu argint. 

— Câştigurile tale de la carieră. Mă gândeam că ai putea avea 
nevoie de bani. 

— Mulţumesc! Wigelm mi-a luat trezoreria - n-aveam nici un 
ban până acum. Vor să-mi fure totul, inclusiv Vale of Outhen. 


Dar regele este răspunzător pentru văduvele din aristocrație și, 
mai devreme sau mai târziu, va avea ceva de spus în legătură 
cu ceea ce au făcut Wigelm și Wynstan. Tu cum ești? 

El se așeză pe bancă lângă ea și îi vorbi pe un ton foarte 
scăzut, astfel încât servitorii să nu poată auzi. 

— Eram la Outhen. Am văzut când Stiggy l-a ucis pe Seric. 

Ochii ei se măriră. 

— Stiggy a murit... 

Edgar încuviinţă. 

Ea puse o întrebare mută: „Tu?“ 

Din nou, el dădu din cap. 

— Dar nu știe nimeni, șopti el. 

Ea îl strânse în tăcere de încheietura mâinii, ca pentru a-i 
mulțumi, și el simţi o furnicătură în locul în care pielea ei o 
atinsese pe a lui. Apoi ea continuă să vorbească normal. 

— Garulf este nebun de furie. 

— Desigur. Edgar se gândi la tulburarea pe care o văzuse pe 
faţa ei când intrase și întrebă: Dar tu ce mai faci? 

— Wigelm vrea să se însoare cu mine. 

— Ferească sfântul! 

Edgar era îngrozit. El dorea ca Ragna să nu se mai mărite cu 
nimeni, dar Wigelm era o alegere de-a dreptul respingătoare. 

— Nu se va întâmpla, adăugă ea. 

— Mă bucur să aud asta. 

— Dar ce vor face ei? 

Pe faţa Ragnei se întipărise o expresie pe care el nu o mai 
văzuse până atunci, atât de îngrijorare, cât și de disperare. 
Edgar și-ar fi dorit să o ia în braţe și să o asigure că va avea 
grijă de ea. Ea continuă: 

— Eu sunt o problemă pe care ei trebuie să o rezolve și nu vor 
lăsa asta în seama regelui Ethelred - regele nu-i place și se 
poate să nu-și dorească ceea ce își doresc ei. 

— Dar ce pot să facă? 

— Ar putea să mă ucidă. 

Edgar încuviinţă. 

— Cu siguranţă, asta ar provoca un scandal internaţional... 

— Vor spune că m-am îmbolnăvit și că am murit subit. 

— Dumnezeule! 

Lui Edgar nu-i trecuse prin minte că ei ar fi putut să ajungă 
atât de departe. Erau suficient de neîndurători încât să o ucidă 


pe Ragna, dar asta putea să-i bage în mare necaz. Oricum, erau 
dispuși să-și asume riscuri. 

— Va trebui să te protejăm cumva! spuse el serios alarmat. 

— Acum nu mai am nici o gardă personală. Bern este mort, iar 
soldaţii și-au schimbat loialitatea în favoarea lui Wigelm. 

Cele două servitoare puteau acum să le audă conversaţia, iar 
Cat reacţionă vehement la ultima observaţie a Ragnei. 

— Bestii mizerabile! spuse ea în franceza normandă. 

Bern fusese soţul ei. 

Edgar îi spuse Ragnei: 

— Probabil va trebui să părăsești acest loc. 

— Ar părea că mă recunosc învinsă. 

— Va fi doar temporar, până când vei putea să-ţi pledezi cazul 
în faţa regelui. Ceea ce nu poţi să faci dacă ești moartă. 

— Unde aș putea să mă duc? 

Edgar se gândi puţin, apoi spuse: 

— Ce zici de Insula leproșilor? în biserica de acolo există un 
scaun sanctuar. Nici măcar Wigelm n-ar îndrăzni să omoare 
acolo o femeie nobilă. Orice aristocrat din Anglia ar considera de 
datoria sa să-l omoare drept răzbunare. 

Ochii ei străluciră. 

— Este o idee înţeleaptă. 

— Ar trebui să plecăm imediat. 

— Vrei să vii cu mine? 

— Desigur. Când putem pleca? 

Ea ezită, apoi se hotărî. 

— Mâine-dimineaţă. 

Edgar simţea că fusese prea ușor, că era prea bine ca să fie 
adevărat. 

— Ar putea încerca să te oprească. 

— Ai dreptate. Vom pleca înainte de răsărit. 

— Până atunci, va trebui să fii foarte discretă. 

— Da, zise Ragna, apoi se întoarse spre Cat și Agnes, care 
ascultau amândouă cu ochii măriţi. Voi două! Să nu faceţi nimic 
înainte de masă - îndepliniți doar sarcinile obișnuite. Apoi, după 
ce se întunecă, împachetăm ce avem nevoie pentru copii. 

— Ar trebui să luăm de mâncare, spuse Agnes. Să iau câte 
ceva de la bucătărie? 


— Nu. Asta ne va da de gol. Cumpără pâine și șuncă din oraș. 
Îi dădu lui Agnes trei penny de argint din punga pe care i-o 
adusese Edgar. 

— Nu folosiţi caii voştri, zise Edgar. Șeriful Den o să vă 
împrumute cai. 

— Va trebui să o pierd pe Astrid? i 

— Ne întoarcem mai târziu după ea, zise el ridicându-se. In 
noaptea asta voi rămâne la Den. O să vorbesc cu el să vă 
împrumute niște cai. Îmi dai de știre mai târziu, în cursul serii, 
că e totul pregătit pentru dimineaţă? 

— Desigur. 

Ea îi luă ambele mâini în ale ei, amintindu-i de conversaţia lor 
deosebit de intimă din casa lui din Dreng's Ferry. li mai așteptau 
oare și alte momente la fel de intime? El abia dacă îndrăznea să 
spere. 

— Şi îţi mulţumesc pentru tot, Edgar. Am pierdut socoteala 
lucrurilor pe care le-ai făcut pentru mine. 

El ar fi vrut să-i spună că tot ceea ce făcuse era din dragoste, 
dar nu de faţă cu Agnes și Cat; așa că zise doar: 

— Meriţi tot. Și chiar mai mult. 

Ea zâmbi și îi eliberă mâinile, iar el se întoarse și plecă. 

— Am putea, pur și simplu, să o ucidem pe Ragna, spuse 
Wigelm. Asta va simplifica mult lucrurile. 

— M-am gândit și eu, crede-mă, zise Wynstan. Ne stă în cale. 

Se aflau la reședința episcopului, la etajul de sus, și beau 
cidru: era o vreme care-ţi făcea sete. 

Wynstan își aminti de ameninţarea șerifului, care îi spusese 
că avea să îl ucidă dacă i se întâmpla ceva Ragnei. Dar o 
nesocoti. Multor oameni le-ar fi plăcut să-l ucidă pe Wynstan. 
Dacă s-ar fi temut de ei, n-ar mai fi ieșit niciodată din casă. 

— Fără Ragna, spuse Wigelm, n-aș mai avea nici un rival la 
titlul de conte. 

— Nici unul convingător. Pe cine ar putea să aleagă regele? 
Deorman de Norwood este aproape orb. Thurstan de 
Lordsborough este un nehotărât care abia dacă poate să se 
exprime, ca să nu mai vorbim despre conducerea unei armate. 
Toţi ceilalți nobili nu sunt decât niște fermieri înstăriți. Nimeni 
nu are experienţa și cunoștințele tale. 

— Deci... 


Wynstan se simțea adesea exasperat fiindcă era nevoit să-i 
explice lucrurile lui Wigelm de mai multe ori, dar de data asta se 
confrunta chiar el cu această problemă în propriile gânduri. 

— Trebuie să o ţinem sub control, spuse el. 

— Şi asta e mai bine decât să o ucidem? Putem să aranjăm ca 
altcineva să fie învinuit, așa cum am făcut cu Wilf. 

Wynstan încuviinţă, apoi zise. 

— Este posibil, dar ar însemna să ne forțăm norocul. Da, am 
scăpat o dată la mustață, deși mulţi oameni încă nu cred că Wilf 
a fost ucis de Carwen. Oricum, a doua crimă convenabilă atât de 
curând după prima ar ridica foarte multe suspiciuni. Toată 
lumea va presupune că noi suntem de vină. 

— Regele Ethelred ar putea să ne creadă. 

Wynstan râse dispreţuitor. A 

— Nici măcar nu se va preface că ne crede. li uzurpăm 
drepturile în două moduri. Mai întâi, forțându-l ce conte să 
aleagă. În al doilea rând, intervenind în soarta unei văduve. 

— Cu siguranţă este mai îngrijorat să strângă cele douăzeci și 
cinci de mii de livre. 

— Deocamdată, da. Dar, de îndată ce va aduna banii, va 
putea să facă orice dorește. 

— Așa că trebuie să o ţinem pe Ragna în viaţă. 

— Dacă se poate, da. În viaţă, dar sub control. Wynstan ridică 
privirea și o văzu intrând pe Agnes. Și iată că a venit șoricelul 
care ne va ajuta să facem asta! El observă că ea căra un coș. Ai 
fost la cumpărături, șoricelule? 

— Provizii pentru o călătorie, domnule episcop. 

— Vino aici, stai la mine în poală! 

Ea părea surprinsă și jenată, dar şi încântată. Își lăsă coșul jos 
și se așeză pe genunchii lui Wynstan, odihnindu-se, cu spatele 
drept. 

El spuse: 

— Și acum, despre ce călătorie e vorba? 

— Ragna vrea să meargă la Dreng's Ferry. Durează două zile. 

— Știu cât de mult durează. Dar pentru ce vrea să meargă 
acolo? 

— Ea crede că ai putea să o ucizi, atunci când vei înţelege că 
nu se va mărita cu Wigelm. 


Wynstan privi spre Wigelm. Acesta era genul de lucruri de 
care se temea. Era bine că aflase din timp. Cât de deștept 
fusese să-și plaseze un spion în casa Ragnei. 

— Ce a provocat treaba asta? spuse el. 

— Nu sunt sigură, dar a apărut Edgar cu niște bani pentru ea 
și a fost ideea lui. Ea va locui la mănăstirea de maici și crede că 
acolo va fi în siguranţă. 

Probabil că avea dreptate, gândi Wynstan. Nu dorea să-și facă 
dușmani în toată Anglia. 

— Când va pleca? 

— Mâine, la răsăritul soarelui. 

Wynstan își trecu mâna peste sânii lui Agnes și ea tremură de 
plăcere. 

— Te-ai descurcat bine, șoricelule, spuse el cu căldură. Este o 
informaţie importantă. 

Ea spuse, cu o voce tremurătoare: 

— Sunt atât de bucuroasă că ești mulţumit de mine. 

EI îi făcu din ochi fratelui său, apoi își băgă mâna pe sub fusta 
ei. 

— Atât de umedă deja! spuse el. Se pare că și eu te-am 
mulțumit pe tine. 

Ea șopti: 

— Da. 

Wigelm râse. 

Wynstan o lăsă pe Agnes să coboare din poala lui. 

— Îngenunchează, șoricelule, spuse el, ridicându-și tunica. Ştii 
ce să faci cu asta? 

Ea își aplecă imediat capul spre poala lui. 

— Ah, da! suspină el. Văd că știi! 

Când se lăsă întunericul, Ragna se strecură afară din 
complex. Îşi trase gluga peste cap și se grăbi spre oraș. Era 
fericită că se ducea să-l vadă pe Edgar. Înţelese că era un 
sentiment cunoscut: întotdeauna fusese fericită să-l vadă. lar el 
îi fusese, fără nici o șovăire, un prieten foarte bun încă de când 
ajunsese în Anglia. 

Îi găsi pe șeriful Den și pe soţia lui pregătindu-se de culcare. 
Den îi spuse că Edgar ocupa o casă nefolosită din incintă și o 
conduse acolo. Locul era luminat de un singur opaiţ. Edgar 
stătea în picioare lângă vatră, dar nu era foc: vremea era 
călduroasă. 


Den le spuse vioi: 

— Caii voștri vor fi pregătiţi la prima geană de lumină. 

— Mulţumesc, zise Ragna. Unii dintre englezi erau oameni 
decenţi, chiar dacă alţii erau niște monștri, reflectă ea; dar 
poate că așa se întâmpla peste tot. Probabil că mi-ai salvat 
viaţa. 

— Fac ceea ce cred că ar dori regele să fac, spuse el, apoi 
adăugă: Sunt bucuros să te ajut. Privi spre cei doi cu zâmbet 
abia schiţat. Vă las să faceţi pregătirile finale. 

Apoi plecă. 

Inima Ragnei începu să bată mai repede. Rareori fusese 
singură cu Edgar - atât de rar, de fapt, încât își putea aminti 
fiecare ocazie. Prima dată, fusese în urmă cu cinci ani, la 
Dreng's Ferry, când el o dusese cu barca pe Insula leproșilor. Işi 
amintea întunericul, răpăitul ploii care cădea pe suprafaţa râului 
și căldura braţelor lui puternice când o purtase în braţe prin apa 
mică, de la barcă până la țărm. A doua oară fusese în urmă cu 
patru ani, la Outhenham, în casa lui de lângă carieră, când ea îl 
sărutase, iar el aproape că murise de rușine. Și a treia oară 
fusese la Dreng's Ferry, când el îi arătase cutia pe care o făcuse 
pentru cartea dăruită de ea, când aproape că recunoscuse că 
dragostea lui o alina. 

lar asta era a patra ocazie. 

— Totul este pregătit, spuse ea, referindu-se la evadare. 

— Şi aici. 

El nu părea să se simtă prea liniștit. 

— Relaxează-te, spuse ea. Nu te voi mușca. 

Incercând să schiţeze un zâmbet, el zise: 

— Ghinionul meu. 

Privindu-l în lumina difuză, ea nu-și dorea altceva decât ca el 
să o ia în braţe. Părea lucrul cel mai firesc din lume. Se apropie 
de el. 

— Am realizat ceva, spuse ea. 

— Ce anume? 

— Noi nu suntem prieteni. 

El o înțelese imediat. 

— O, nu, zise el. Suntem cu totul altceva. 

Ea își puse palmele pe obrajii lui, simţindu-i părul moale din 
barbă. 


— O față atât de bună, spuse ea. Un bărbat puternic, 
inteligent și bun. 

El își cobori privirea, iar ea continuă: 

— Te fac să te simţi jenat? 

— Da, dar nu te opri. 

Ea se gândi la Wilwulf și se întrebă cum putuse să iubească 
un războinic. Fusese o dragoste de fetișcană, își spuse. Ceea ce 
simţea acum era dorinţa unui adult. Dar nu putea să exprime 
nimic din toate acestea, așa că se apropie mai mult și îl sărută. 

Fu un sărut lung și delicat, în timpul căruia buzele lor se 
explorară cu blândeţe. Ea îl mângâie pe obraji și pe păr și îi simţi 
mâinile în jurul taliei. După un moment lung, ea se desprinse din 
sărut gâfâind. 

— Of, Doamne, spuse ea. Pot să am parte de mai mult? 

— Cât de mult dorești, spuse el. Am pus deoparte. 

Ea se simţi vinovată. 

— Îmi pare rău. 

— Pentru ce? 

— Pentru că ai așteptat atât de mult. Cinci ani. 

— Am așteptat zece. 

Ea începu să plângă. 

— Nu merit o astfel de dragoste. 

— Ba da, meriţi. 

Ea tânjea să facă ceva care să-l mulțumească, așa că spuse: 

— Îţi plac sânii mei? 

— Da... l-am privit intens în toţi acești ani, chiar dacă nu fățiș. 

— Ai vrea să-i atingi? 

— Da, zise el răgușit. 

Ea se aplecă și își ridică tivul rochiei, trăgând-o peste cap cuo 
mișcare rapidă, apoi rămase goală în faţa lui. 

— Of, Doamne, șopti el. 

O mângâie cu ambele mâini, apăsând ușor și atingându-i 
sfârcurile cu vârfurile degetelor. Respirația lui se accelera. Ea se 
gândi că părea un om însetat care găsise un izvor. După o 
vreme, el spuse: 

— Pot să-i sărut? 

— Edgar, șopti ea, poţi să săruţi orice dorești. 

El își aplecă ușor capul și ea îl mângâie pe păr, privindu-l în 
lumina pâlpâitoare în timp ce buzele lui îi atingeau pielea. 

Când sărutările lui deveniră mai insistente, ea spuse: 


— Dacă sugi, o să primești lapte. 

El râse. 

— O să-mi placă? 

Ea iubea felul lui de a fi, pasional și amuzant deopotrivă. 

— Nu știu, spuse ea zâmbind. 

Apoi el deveni din nou serios. 

— Putem să ne întindem? 

— Așteaptă puțin! 

Ea se aplecă și îi ridică marginea tunicii. Când ajunse la 
nivelul taliei, îi sărută vârful penisului, apoi îi trase 
îmbrăcămintea peste cap. 

Stând întinși unul lângă altul, ea îi exploră trupul cu mâinile, 
simţindu-i pieptul, talia, coapsele. Şi el făcea același lucru: ea îi 
simţi mâna între picioare și vârful degetului în despicătura 
umedă și se cutremură de plăcere. 

Brusc, ea deveni nerăbdătoare. Se rostogoli deasupra lui și îi 
conduse penisul în ea, apoi începu să se miște, la început mai 
încet, apoi tot mai repede. Privind în jos, spre faţa lui, se gândi: 
„Nu știam cât de mult tânjeam după asta!“ Nu erau doar 
senzaţia, plăcerea, excitaţia, ci mult mai mult de atât: erau 
intimitatea, deschiderea unuia faţă de celălalt, dragostea. 

El închise ochii, dar ea nu voia asta. 

— Privește-mă! îi spuse. Privește-mă! El deschise ochii. Te 
iubesc, șopti ea, apoi se simţi inundată de bucuria pură de a 
face acest lucru cu el și strigă - și, în același timp, simţi 
convulsia lui în ea. 

Continuă așa preţ de un lung moment, apoi ea se prăbuși 
peste pieptul lui, epuizată de emoție. 

În timp ce stătea întinsă alături de el, amintirile ultimilor cinci 
ani îi reveniră ca un poem uitat. Rememoră înspăimântătoarea 
furtună prin care trecuse la bordul lui Angel; întâlnirea cu 
banditul care-i furase darul de nuntă pentru Wilf; primul contact 
cu dezgustătorul Wigelm, care încercase să-i pipăie sânii; șocul 
veștii că Wilf era căsătorit și avea un copil; nefericirea ce 
urmase infidelităţii lui și relaţiei cu Carwen; groaza asasinării 
sale; răutatea lui Wynstan. Şi, printre toate acestea, fusese 
Edgar, a cărui bunătate se transformase în afecţiune și apoi în 
dragoste pasională - slavă Domnului, se gândi ea. Slavă 
Domnului! 


După plecarea ei, Edgar rămase întins multă vreme, într-o 
ameţeală plină de fericire. Se gândise că fusese condamnat să 
trăiască două iubiri imposibile, una pentru o femeie moartă și 
alta pentru o femeie la care nu putea ajunge. lar acum, Ragna îi 
spusese că-l iubea. Ragna de Cherbourg, cea mai frumoasă 
femeie din Anglia, îl iubea pe Edgar, constructorul... 

Retrăi fiecare clipă: sărutul, momentul în care ea se 
dezbrăcase, sânii ei, felul plin de afecţiune în care îi sărutase 
penisul, momentul în care îi spusese să deschidă ochii și să o 
privească. Se bucuraseră, vreodată, doi oameni unul de celălalt 
atât de intens? Se iubiseră, vreodată, doi oameni atât de mult? 

Ei bine, probabil că da, se gândi el, dar nu prea mulţi. 

Cu capul plin de cele mai plăcute gânduri, alunecă în somn. 

Clopotul mănăstirii îl trezi. Primul lui gând fu: chiar am făcut 
dragoste cu Ragna? Al doilea: oare sunt în întârziere? 

Da. Făcuse dragoste cu ea și nu, nu era în întârziere. Călugării 
se trezeau cu o oră înaintea zorilor. Avea suficient timp. 

El și Ragna nu se gândiseră mai departe de acele două zile. 
Aveau să plece din Shiring, să călătorească până la Dreng's 
Ferry, să se refugieze la mănăstirea de maici, apoi să se 
gândească la viitor. Acum însă, nu se putea opri din speculaţii. 

Distanţa socială dintre ei nu mai era atât de mare pe cât 
fusese. Edgar era un meșteșugar prosper, un bărbat important 
atât la Dreng's Ferry, cât și la Outhenham. Ragna era o femeie 
de viță nobilă, dar era văduvă, iar resursele ei financiare erau 
amenințate de Wynstan. Prăpastia se micșorase - dar tot era 
prea mare. Edgar nu vedea nici o soluţie, dar n-avea să lase 
acest lucru să-i strice fericirea în ziua aceea. 

Il găsi pe șeriful Den în bucătărie, la un mic dejun cu friptură 
rece de vită și bere. Edgar era prea încordat și entuziasmat ca 
să poată mânca, dar se strădui să guste puţin: ar fi putut să aibă 
nevoie de forțele sale. 

Den privi prin ușă spre cer și spuse: 

— Se luminează. 

Edgar începu să se agite: Ragna nu obișnuia să întârzie, 
indiferent de situaţie. 

Se duse apoi la grajduri. Slujbașii puneau șeile pe cei trei cai 
pentru Ragna, Cat și Agnes și încărcau un cal de povară cu mai 
multe coșuri pentru provizii. Edgar puse șaua pe Buttress. 

Apoi apăru Den și spuse: 


— Totul e pregătit - în afară de Ragna. 

— Mă duc la ea, zise Edgar. 

Merse grăbit prin oraș. Zorii începeau să strălucească și dintr- 
o brutărie se ridica fum, dar nu se întâlni cu nimeni pe drumul 
spre reședința contelui. 

Uneori, poarta de la intrare era încuiată și păzită, dar nu și 
atunci: în anul acela exista un armistițiu cu vikingii, iar galezii 
erau într-o perioadă de adormire. El deschise poarta fără 
zgomot. Complexul era tăcut. 

Traversă rapid curtea, îndreptându-se spre casa Ragnei. Bătu 
puternic la ușă, apoi încercă clanţa. Ușa nu era baricadată din 
interior. Deschise ușa și intră. 

Dar în casă nu se afla nimeni. 

Se agită, dintr-odată foarte speriat: ce se putuse întâmpla? 

Nu exista nici o lumină. Încercă să se descurce în întuneric. 
Prin vatră alerga un șoarece: asta însemna că era rece. Pe 
măsură ce ochii i se obișnuiau cu lumina difuză ce pătrundea 
prin crăpătura ușii, observă că multe dintre lucrurile Ragnei erau 
acolo - rochii atârnate în cuier, cutiile pentru brânză și carne, 
căni și boluri -, dar leagănul copiilor dispăruse. 

Ea plecase. lar vatra rece dovedea că plecase de câteva ore, 
probabil la puţină vreme după ce îi spusese noapte bună la 
reședința șerifului Den. Deja ar fi putut să fie la mulţi kilometri 
în orice direcţie. 

Probabil că își schimbase planurile. Dar de ce nu îi trimisese 
nici un mesaj? Poate că fusese împiedicată să facă asta. lar asta 
sugera serios că fusese luată împotriva voinţei ei și că era 
forţată să nu comunice cu exteriorul. Probabil că Wynstan și 
Wigelm erau cei responsabili. Ceea ce însemna că devenise 
prizonieră. 

În interiorul său, se aprinse furia: cum îndrăzneau? Era o 
femeie liberă, fiica unui conte și văduva unui alt conte - nu 
aveau nici un drept! 

Dacă aflaseră că ea plănuia să fugă, atunci cine le dezvăluise 
planul? Poate unul dintre servitorii șerifului sau chiar Cat ori 
Agnes. 

Edgar trebuia să afle unde o ţineau. 

Furios, părăsi casa. Era pregătit să-i înfrunte pe Wigelm și pe 
Wynstan, dar Wigelm era cel mai aproape. Când se afla la 


Shiring, dormea în casa mamei lui. Edgar se repezi peste peticul 
de iarbă spre casa Gythei. 

În faţa ușii ei moţăia un soldat, așezat pe pământ cu spatele 
sprijinit de perete. Edgar îl recunoscu pe Elfgar, un tânăr 
puternic, dar foarte amabil. Edgar îl ignoră și bătu la ușă. 

Trezindu-se brusc, Elfgar sări în sus, nesigur pe picioare. Se 
uită în jurul său și, cu întârziere, apucă o bâtă, o bucată 
noduroasă de stejar, cioplită grosolan. Părea că nu era prea 
sigur cum să folosească. 

Ușa se deschise brusc și Edgar văzu un alt soldat. Probabil că 
dormise în prag. Era Fulcric, un tip mai bătrân și mai agresiv 
decât Elfgar. 

— Wigelm este aici? întrebă Edgar. 

— Cine dracu' ești tu? zise Fulcric pe un ton agresiv. 

Edgar ridică vocea. 

— Vreau să-l văd pe Wigelm! 

— Dacă nu ești atent, o să te alegi cu capul cotonogit! 

O voce din interior spuse: 

— Nu-ţi face griji, Elfgar, nu e decât micul constructor de la 
Dreng's Ferry. Wigelm apăru din întunericul din interior. Dar ar fi 
bine să aibă un motiv al naibii de bun ca să bată la ușa mea la 
ora asta matinală. 

— Cunoști motivul, Wigelm. Unde este ea? 

— Să nu-ţi închipui că poţi să mă iei pe mine la întrebări - sau 
vrei să fii pedepsit pentru insolenţă? 

— lar tu vei fi pedepsit pentru răpirea unei femei de viţă 
nobilă - un delict mult mai grav în ochii regelui. 

— N-a fost nimeni răpit. 

— Atunci, unde este lady Ragna? 

În spatele lui Wigelm apărură soţia lui, Molly, și mama sa, 
amândouă ciufulite și cu ochii somnoroși. 

Edgar continuă: 

— Și unde sunt copiii? Regele va dori să știe. 

— Într-un loc sigur. 

— Unde? 

Wigelm rânji. 

— Sigur nu te gândeai că ai putea să o ai tu? 

— Tu ești cel care a cerut-o în căsătorie. 

— Ce? spuse Molly. 


Evident, ei nu i se spusese despre propunerea pe care i-o 
făcuse Ragnei. 

— Dar Ragna te-a respins, nu-i așa? continuă Edgar. Ştia că 
era o prostie să-l provoace pe Wigelm, dar era prea furios ca să 
se oprească. Din cauza asta ai răpit-o? 

— Ajunge! 

— Asta este singurul mod în care poţi avea o femeie, Wigelm? 
Doar răpind-o? 

Elfgar se strâmbă. Wigelm făcu un pas în faţă și-l lovi cu 
pumnul pe Edgar. Era un bărbat puternic, al cărui unic talent era 
lupta, și lovitura fu dureroasă. Edgar se simţea de parcă toată 
partea stângă a feţei îi luase foc. 

Pe când era încă ameţit, Fulcric păși rapid în spatele lui și îl 
imobiliză într-o priză de cunoscător, iar Wigelm îl lovi în stomac. 
Edgar simţi o senzaţie de panică și aproape că nu mai putu să 
respire. Apoi Wigelm îl lovi în vintre și Edgar gemu din cauza 
durerii agonizante. După aceea îl lovi din nou peste faţă. 

Când Wigelm luă bâta de la Elfgar, teroarea puse stăpânire pe 
Edgar. Se temea că avea să fie bătut până la moarte și că 
Ragna n-avea să mai fie protejată de nimeni. Văzu bâta rotindu- 
se spre faţa lui. Își întoarse capul, iar lemnul greu îl lovi în 
tâmplă, trimițându-i un fulger de durere prin craniu. 

Următoarea lovitură îl atinse în piept și o simţi de parcă i-ar fi 
rupt toate coastele. Se prăbuși, pe jumătate inconștient, 
susținut doar de braţele lui Fulcric. 

Prin ţiuitul din urechi auzi vocea Gythei, care spunea: 

— Ajunge! Doar nu vrei să-l omori! 

— Aruncaţi-l în iaz! zise Wigelm. 

Se simţi apucat de încheieturi și de glezne și cărat prin 
incintă. Un minut mai târziu, simţi cum zboară prin aer. Lovi 
suprafaţa apei și se scufundă. Era tentat să zacă acolo și să 
aștepte să se înece, punând astfel capăt durerii. 

Se răsuci și își puse palmele și genunchii pe fundul noroios al 
iazului, apoi reuși să scoată capul la suprafaţă și să respire. 

Încet, în agonie, se târî până când ajunse la margine. 

Auzi apoi vocea unei femei: 

— Vai de tine! 

Realiză că era Gilda, servitoarea de la bucătărie. 

El încercă să se ridice, dar Gilda îl prinse de braţ și îl ajută. 
Murmurând printre buzele zdrobite, Edgar spuse: 


— Mulţumesc. . 

— Dumnezeu să-l blesteme pe Wigelm, spuse ea. li trecu 
mâna peste umărul ei și îl întrebă: Unde vrei să mergi? 

— La Den. 

Haide, atunci! spuse Gilda. Te ajut să ajungi acolo. 


CAPITOLUL 34 
Octombrie 1 002 


Aldred era încântat văzând cum creștea biblioteca lui. Prefera 
cărţile în engleză celor în latină, astfel încât să fie utile oricărei 
persoane știutoare de carte, nu doar preoţilor educați. Avea 
Evangheliile, Psalmii și câteva cărţi pentru slujbe și toate puteau 
să fie consultate de orice preot de ţară care nu avea propriile 
cărţi. Micul lui scriptoriu producea copii ieftine pentru vânzare. 
Avea și câteva cărţi de comentarii și poezie laică. 

Mănăstirea prospera, adunând tot mai multe chirii din oraș, 
iar acum, în sfârșit, primea daruri în pământ de la nobili. La 
mănăstire se aflau acum și câţiva călugări novici, precum și 
elevi rezidenţi la școală. Într-o după-amiază blândă de 
octombrie, tinerii studenţi cântau psalmi în curtea bisericii. 

Toate mergeau bine, în afara faptului că Ragna dispăruse, 
împreună cu servitorii și copiii ei. Edgar își petrecuse două luni 
mergând din oraș în oraș și din sat în sat, dar nu găsise nici o 
urmă de-a ei. Trecuse chiar și pe la cabana de vânătoare pe 
care o construia Wigelm, lângă Outhenham. Nimeni nu o văzuse 
pe Ragna trecând. Edgar era disperat și neajutorat, iar lui Aldred 
îi era milă de el. 

Între timp, Wigelm aduna toate chiriile din Vale of Outhen. 

Aldred îl întrebase pe șeriful Den de ce regele nu făcea nimic 
în legătură cu această situaţie. 

— Priveşte din punctul de vedere al regelui Ethelred, îi 
spusese Den. El consideră căsătoria Ragnei ca fiind nelegitimă. 
A refuzat să o ratifice, dar Wilwulf și-a văzut de treabă chiar și 
așa. Curtea Regală l-a amendat pe Wilf pentru nesupunere, iar 
el a refuzat să plătească amenda. Autoritatea lui Ethelred a fost 
contestată și, mai grav, mândria lui a fost rănită. El nu va 
acţiona ca și cum aceasta ar fi fost o căsătorie perfect legală. 

Aldred spusese indignat: 

— Așa că o pedepsește pe Ragna pentru păcatele lui Wilwulf! 

— Ce altceva poate să facă? 

— Ar putea să atace Shiring! 


— Asta este o măsură extremă: să adune o armată, să ardă 
satele, să omoare opoziţia, să plece cu cele mai bune bijuterii, 
să confiște caii și vitele: este arma supremă a unui rege, dar 
trebuie folosită doar în cazuri extrem de grave. Vrei să facă asta 
pentru o văduvă străină, a cărei căsătorie nu a fost acceptată 
din capul locului? 

— Tatăl ei știe că a dispărut? 

— Posibil. Dar o expediţie de salvare din Normandia ar 
însemna o invazie a Angliei și contele Hubert nu poate să se 
descurce cu așa ceva - mai ales când fata vecinului său este pe 
cale să se mărite cu regele Angliei. Nunta lui Ethelred cu Emma 
de Normandia este stabilită pentru luna noiembrie. 

— Regele trebuie să domnească, orice s-ar întâmpla; iar una 
dintre datoriile lui este să aibă grijă de văduvele nobile. 

— Ar trebui să-i subliniez! asta chiar lui. 

— În regulă, o voi face. 

Aldred îi scrisese o scrisoare regelui Ethelred. 

Ca răspuns, regele îi ordonase lui Wigelm să o prezinte pe 
văduva fratelui său. 

Aldred se gândea că Wigelm avea să ignore ordinul pur și 
simplu, așa cum ignorase și în trecut decretele regale, dar de 
data asta era altfel: Wigelm anunţase că Ragna plecase acasă, 
la Cherbourg. 

Dacă era adevărat, asta explica, cel puţin, de ce nimeni nu 
reușea să-i dea de urmă în Anglia. Și, evident, și-ar fi luat cu ea 
copiii și servitoarele normande. 

Edgar mai făcu o vizită la Combe și află că nimeni nu putea să 
confirme că Ragna se îmbarcase acolo pe o navă - dar ar fi 
putut să plece din alt port. 

În timp ce Aldred își făcea griji pentru Edgar, acesta apăru în 
persoană. Își revenise după bătaia pe care o suferise, cu 
excepţia faptului că nasul lui era acum puţin strâmb și că îi 
lipsea un dinte din faţă. Se apropia de curtea bisericii, însoţit de 
două persoane pe care Aldred le cunoștea. Bărbatul cu freza în 
stil normand era Odo, iar femeia blondă și micuță era soţia lui, 
Adelaide. Erau curierii de la Cherbourg, care îi aduceau Ragnei 
chiriile de la Saint-Martin la fiecare trei luni. Imediat în urma lor 
veneau trei soldaţi, escorta lor. De la execuţia lui lronface, 
aveau nevoie de mai puţine gărzi. 

Aldred îi salută, apoi Edgar spuse: 


— Odo a venit să-ţi ceară o favoare, stareţe Aldred. 

— Voi face tot ce pot, răspunse Aldred. 

— Aș vrea să ai grijă de banii Ragnei în numele ei, spuse Odo 
cu accentul lui franțuzesc. 

— Nu poţi să o găsești, desigur, zise Aldred. 

Odo își ridică mâinile într-un gest de frustrare. 

— La Shiring mi-au spus că a plecat la Outhenham, iar la 
Outhenham mi-au spus că se află la Combe - dar noi am venit 
prin Combe și ea nu se află acolo. 

Aldred clătină din cap. 

— Nimeni nu știe unde este. Desigur că voi avea grijă de banii 
ei, dacă asta este dorința ta. Dar ultimele noastre informaţii 
spun că ar fi plecat la Cherbourg. 

Odo era uluit. 

— Dar nu este acolo! Dacă ar fi fost, n-am mai fi venit până în 
Anglia! 

— Sigur că nu, spuse Aldred. 

— Atunci, unde naiba este? zise Edgar. 

x x X 

Ragna, Cat și copiii lor fuseseră ridicați din casa proprie, apoi 
legaţi la gură de către Wigelm și un grup de soldaţi. La 
adăpostul întunericului, fuseseră scoși din incintă și îngrămădiţi 
într-o căruţă cu patru roţi, apoi acoperiţi cu pături. 

Copiii erau îngroziţi, iar cel mai rău era că Ragna nu le putea 
spune vorbe de alinare. 

Căruţa se zdruncinase ore întregi pe drumurile prăfuite și 
uscate. Din ceea ce putuse să audă Ragna, aveau o escortă de 
cel puţin șase bărbaţi călare. Oricum, ei erau tăcuţi, vorbind cât 
mai puţin posibil și întotdeauna cu voce scăzută. 

Copiii plânseseră până adormiseră. 

Când căruţa se opri și păturile fură înlăturate, era ziuă. Ragna 
observă că se aflau într-un luminiș din pădure. Agnes mergea 
împreună cu escorta și Ragna înţelese atunci că era o 
trădătoare. Probabil că Agnes o trădase pe Ragna, spunându-i 
lui Wynstan despre planul ei de a fugi cu Edgar. In tot acest 
timp, cusătoreasa purtase în ea o ură violentă la adresa Ragnei, 
pentru că îi condamnase la moarte bărbatul, pe Offa. Ragna 
blestema sentimentul de milă care o determinase să o 
reangajeze pe femeie. 


Acum, observă că pătuţurile copiilor se aflau în căruţă, 
împreună cu prizonierii. Dar totul era acoperit. Oare cum arăta 
ansamblul pentru sătenii care îl vedeau în trecere? Cu siguranţă 
nu ca o răpire, pentru că femeile și copiii nu se vedeau. Ragna 
însăși ar fi presupus, după escorta înarmată, că sub pături se 
ascundea o mare cantitate de argint sau alte lucruri valoroase 
pe care un nobil sau un cleric bogat le transfera dintr-un loc în 
altul. 

Fiindcă nu era nimeni prin preajmă pentru a-i vedea, Agnes îi 
dezlegă pe copii și îi lăsă să-și facă nevoile la marginea 
luminișului. Ei n-aveau să fugă, desigur, pentru că asta însemna 
să-și părăsească mamele. Primiră pâine înmuiată în lapte, apoi 
fură din nou legaţi, cu gurile astupate. După aceea eliberară 
mamele una câte una, iar bărbaţii le priviră cu atenţie în timp ce 
se ușurau și mâncau, bând și puţină bere. După ce se încheiară 
toate acestea, totul fu acoperit din nou cu pături și căruţa își 
continuă drumul. 

Se mai opriră de două ori, la interval de câteva ore. 

În seara aceea ajunseră la cabana de vânătoare din pădure a 
lui Wilwulf. 

Ragna mai fusese acolo înainte, în vremurile fericite de la 
începutul căsătoriei lor. Îi plăcuse întotdeauna vânătoarea și 
asta îi amintea de momentul când vânase împreună cu Wilf, în 
Normandia, ucigând împreună un mistreţ și sărutându-se apoi 
pasional. Dar, după ce căsătoria lor începuse să meargă prost, 
ea își pierduse interesul pentru vânătoare. 

Își amintea că această cabană era îndepărtată și izolată. 
Ansamblul avea grajduri, coteţe pentru câini, depozite și o casă 
mare. Un îngrijitor și soţia lui locuiau într-una dintre clădirile mai 
mici, dar, în afară de ei, nimeni nu avea vreun motiv să vină 
acolo, mai puţin atunci când participa la o vânătoare. 

Ragna și ceilalţi fură duși în casa cea mare, apoi dezlegați. 
Îngrijitorul bătu în cuie niște scânduri peste cele două ferestre, 
care să împiedice deschiderea obloanelor, și montă o bară în 
afara ușii. Soţia lui le aduse o oală cu terci pentru cină. Apoi 
rămaseră singuri până dimineaţă. 

Trecură astfel două luni. 

Agnes le aducea întotdeauna mâncarea. Li se permitea să 
facă mișcare o dată pe zi, dar Ragna nu era lăsată afară 
niciodată împreună cu cei trei copii. In faţă se aflau în 


permanenţă doi dintre paznicii personali ai lui Wigelm, Fulcric și 
Elfgar. Din câte putea să-și dea seama Ragna, nu veneau 
niciodată vizitatori. 

Wigelm și Wynstan nu ar fi putut să-i facă asta unei femei 
nobile din Anglia. Ea ar fi avut o familie puternică - fraţi, și 
părinţi, și veri cu bani, dar și soldaţi -, care ar fi început să o 
caute și care i-ar fi cerut regelui să le aplice drepturile, iar dacă 
toate astea n-ar fi funcţionat, ar fi venit la Shiring cu o armată. 
Ragna era vulnerabilă pentru că familia ei se afla prea departe 
ca să intervină. 

Agnes se bucura să le aducă vești proaste împreună cu 
mâncarea. 

— lubitul tău, Edgar, a încasat o bătaie soră cu moartea, 
spusese ea mai devreme. 

— Ştiam că așa se va întâmpla, răspunsese Ragna. 

— El este un prieten /oia/, adăugase Cat. 

Agnes ignorase remarca. 

— A fost bătut și învineţit, repetase ea cu o satisfacţie 
malefică. Fulcric îl ţinea nemișcat în timp ce Wigelm îl bătea cu 
o bâtă. 

Ragna șoptise: 

— Dumnezeu să-l aibă în pază! 

— Nu știu ce să spun despre Dumnezeu, dar Gilda l-a dus la 
reședința șerifului Den. N-a putut să stea în picioare o zi 
întreagă. 

Cel puţin era viu, se gândi Ragna. Wigelm nu îl omorâse. 
Având deja probleme cu regele, probabil că Wigelm nu dorea să 
adauge alte delicte pe lista lui. 

Agnes era malefică, dar Ragna putea să o vrăjească astfel 
încât să le ofere informaţii. 

— Nu ne pot ascunde aici prea mult timp, spuse ea într-o zi. 
Oamenii știu că Wilwulf are o cabană de vânătoare aici - mai 
devreme sau mai târziu, vor veni să ne caute. 

— Nu, nu vor veni, spuse Agnes cu o privire triumfătoare. 
Wigelm le-a spus oamenilor că locul ăsta a luat foc. Chiar și-a 
construit o nouă cabană de vânătoare lângă Outhenham. EI 
spune că vânatul este mai abundent acolo. 

Asta fusese ideea lui Wynstan, se gândi Ragna disperată; 
Wigelm nu era suficient de inteligent ca să se gândească la așa 
ceva. 


Oricum, exista o limită - încarcerarea lor nu putea fi ţinută 
secretă la nesfârșit. Pădurea nu era pustie: existau fabricanți de 
mangal, căutători de cai, tăietori de lemne, mineri și bandiți. 
Poate că ar fi fost speriaţi de soldaţi, dar nu ar fi putut să fie 
împiedicaţi să spioneze de după tufișuri. Mai devreme sau mai 
târziu, cineva avea să se întrebe dacă nu cumva la cabana de 
vânătoare erau ţinuţi prizonieri. 

Urmau să înceapă să circule zvonurile. Oamenii aveau să 
spună că în casă se afla un monstru cu două capete, sau un 
sabat de vrăjitoare, sau un cadavru care învia atunci când era 
lună plină, încercând să iasă din coșciug. Dar cineva avea să 
facă legătura între închisoare și femeia nobilă care dispăruse. 

Cât putea să dureze până atunci? Stilul de viaţă al oamenilor 
pădurii presupunea puţine contacte cu orășenii sau cu ţăranii 
obișnuiți. Ei nu vorbeau cu străinii luni la rând. Din când în când, 
trebuiau să meargă la târg cu un șir de cai proaspăt îmblânziţi 
sau cu o căruţă de minereu de fier, dar asta avea să se 
întâmple, cel mai probabil, în primăvara următoare. 

Pe măsură ce săptămânile se transformau în luni, Ragna 
cădea în depresie. Copiii plângeau tot timpul, Cat era nervoasă, 
iar Ragna descoperea că nu găsea nici o motivaţie ca să se 
spele pe faţă dimineaţa. 

Şi apoi află că o așteptau lucruri și mai rele - mult mai rele. 

Făcea crestături pe perete ca să ţină socoteala zilelor și, cu 
puţin timp înainte de Halloween, veni Wigelm. 

Afară era întuneric și copiii dormeau deja. Ragna și Cat 
stăteau pe o bancă lângă foc. Camera era luminată de un singur 
opaiţ - nu aveau voie să folosească mai multe. Fulcric deschise 
ușa pentru Wigelm, apoi o închise și rămase afară. 

Ragna privi cu atenţie și văzu că Wigelm nu era înarmat. 

— Ce vrei? spuse ea, dar se rușină imediat pentru nota de 
teamă pe care o recunoscu în vocea ei. 

Cu un gest din mână, Wigelm îi ordonă lui Cat să se ridice, 
apoi se așeză în locul ei. Ragna se mută mai departe, încercând 
să nu stea lângă el. 

— Ai avut suficient timp ca să te gândești la situaţia în care te 
afli, zise el. Cu efort, ea își adună o parte din tăria de altădată. 

— Am fost închisă ilegal. De asta mi-am dat seama imediat. 

— Eşti neajutorată și n-ai nici un ban. 


— N-am nici un ban pentru că mi-ai furat toţi banii. Apropo, o 
văduvă are dreptul la returnarea dotei. A mea a fost de douăzeci 
de livre de argint. Ai furat trezoreria lui Wilf, așa că îmi datorezi 
douăzeci de livre de acolo. Cât de repede poţi să-mi dai banii? 

— Dacă te măriţi cu mine, îi primești pe toţi, spuse Wigelm. 

— Și îmi pierd sufletul. Nu, mulțumesc. Voi lua doar banii. 

El clătină din cap cu o falsă tristeţe. 

— De ce trebuie să fii așa o cățea? Ce e greșit în a fi drăguță 
cu un bărbat? 

— Wigelm, pentru ce ai venit aici? 

El oftă teatral. 

— Ti-am făcut o ofertă bună. Mă însor cu tine... 

— Cât ești de binevoitor! 

— „și, împreună, îi vom cere regelui să ne numească la 
conducerea comitatului Shiring. Eu speram ca până acum să fi 
avut timp să-ţi dai seama că e avantajos să-mi accepţi 
propunerea. 

— Nu, nu-mi dau seama. 

— Nu vei primi o ofertă mai bună. El o apucă de umăr cu 
putere. Haide, nu poţi să te prefaci că nu mă găsești atrăgător! 

— Să mă prefac? Dă-mi drumul! 

— După ce ne-o vom trage o dată, îţi promit că o să mă 
implori pentru mai mult. 

Ea își smulse mâna din strânsoarea lui și spuse: 

— Niciodată! 

Spre surpriza Ragnei, el se duse la ușă și bătu în ea, 
întorcându-i spatele. 

— Niciodată înseamnă foarte mult timp, spuse el. 

Paznicul deschise ușa și Wigelm ieși. 

— Slavă Domnului! zise Ragna când ușa se închise. 

— Ai avut noroc să scapi, rosti Cat, așezându-se din nou pe 
bancă lângă Ragna. 

— De obicei, nu cedează atât de ușor, spuse Ragna. 

— Tot ești îngrijorată. 

— De fapt, mă gândesc că Wigelm este îngrijorat. De ce crezi 
că este atât de dornic să se însoare cu mine? 

— Cine n-ar fi? 

Ragna clătină din cap. 


— El nu mă vrea cu adevărat de soţie. Aduc prea multe 
necazuri. Ar prefera să se culce cu cineva care nu i se 
împotrivește niciodată. 

— Atunci, de ce? 

— Sunt îngrijoraţi din cauza regelui. Deocamdată au obținut 
controlul în Shiring și asupra mea, dar pe parcurs au făcut o 
mulţime de lucruri care l-au lezat pe Ethelred și s-ar putea să 
vină vremea când el va decide să le arate cine conduce Anglia. 

— Sau poate că nu, spuse Cat. Regelui îi place viaţa liniștită. 

— Adevărat. Dar Wynstan și Wigelm nu pot prevedea încotro 
se va îndrepta Ethelred. Oricum, ar avea o șansă mai bună să 
obţină rezultatul pe care-l doresc dacă eu m-aș mărita cu 
Wigelm. Și din motivul ăsta tot încearcă. 

Ușa se deschise și Wigelm intră din nou. 

De data asta, era însoțit de patru soldaţi pe care Ragna nu-i 
cunoștea și care arătau ca niște bătăuși. Probabil că îi adusese 
cu el. 

Cat ţipă. 

Bărbaţii le apucară de braţe pe cele două femei, le trântiră pe 
jos și le imobilizară. 

Toţi copiii începură să plângă. 

Wigelm apucă marginea rochiei Ragnei și o sfâșie, lăsând-o 
goală, răstignită de încheieturi și de glezne. 

Unul dintre bărbaţi spuse: 

— la uite, o pereche de porumbiţe grase, pe toţi zeii! 

— Nu sunt pentru tine, zise Wigelm ridicându-și tunica. După 
ce termin, puteţi să i-o trageţi servitoarei, dar nu ăsteia. Ea va 
deveni soția mea. 

x kx X 

Dinspre mare bătea un vânt rece și Wynstan intră 
recunoscător în atmosfera caldă și plină de fum a casei lui Mags 
din Combe, cu Wigelm în urma lui. Mags îl văzu imediat și îl luă 
în braţe. 

— Preotul meu favorit! se bucură ea. 

Wynstan o sărută. 

— Mags, dulceaţă, ce mai faci? 

Ea privi peste umărul lui. 

— Și tu ești la fel de chipeș, frate mai tânăr, spuse ea 
îmbrăţișându-l pe Wigelm. 


— După tine, toţi oamenii bogaţi sunt chipeși, zise Wigelm 
amar. 

Ea ignoră remarca. 

— Staţi jos, prieteni dragi, și luaţi o cană de mied. Este 
proaspăt distilat. Selethryth! strigă ea pocnind din degete și o 
femeie de vârstă mijlocie le aduse o carafa și câteva căni - fără 
îndoială, o fostă prostituată, considerată acum prea bătrână ca 
să mai poate produce, se gândi Wynstan. 

Băură poţiunea dulce și Selethryth le mai turnă. 

Wynstan privea spre femeile așezate pe bănci, pe lângă 
pereţii camerei: unele erau îmbrăcate, altele erau învelite în 
cearșafuri largi, iar o fată palidă era complet goală. 

— Ce priveliște minunată, spuse el cu un oftat. 

— Am o fată nouă pe care am păstrat-o, spuse Mags. Care 
dintre voi vrea să-i ia virginitatea? 

— Câţi bărbaţi au avut-o până acum? întrebă Wigelm. 

Wynstan chicoti. 

— Ştii că nu te mint niciodată, protestă Mags. Nici măcar nu o 
las să stea aici, adăugă, ridicând privirea spre casa de alături. 

Wynstan spuse: 

— Lasă-l pe Wigelm să ia virgina! Eu am chef de o femeie cu 
mai multă experienţă. 

— Ce zici de Merry? Te place. 

Wynstan zâmbi spre o femeie brunetă, voluptuoasă, în jur de 
douăzeci de ani, iar ea îi făcu un semn din mână. 

— Da, spuse el. Merry mi-ar plăcea. Are un fund așa de 
mare... 

Merry veni și se așeză lângă el, iar Wynstan o sărută. 

— Selethryth, adu virgina de alături pentru nobilul Wigelm, 
spuse Mags. 

După câteva minute, Wynstan îi spuse lui Merry: 

— Intinde-te pe paie, draga mea, și să trecem la treabă. 

Merry își trase rochia peste cap și se întinse pe spate. Avea 
pielea roz și era plinuţă; era bucuroasă pentru că Wynstan o 
alesese pe ea. El își ridică tunica și se așeză în genunchi între 
picioarele ei. 

Merry ţipă. Wynstan se trase deoparte nedumerit. 

— Ce dracu' e cu femeia asta? spuse el. 

Merry scrâșni: 

— Are șancrul! 


Sări în picioare și își acoperi sexul protectoare. 

— Nu, nu am, spuse Wynstan. 

Tonul lui Mags se schimbă brusc. Fosta ei atitudine de „tot-ce- 
vrei-dragule“, fu înlocuită de un ton energic și autoritar. 

— Lasă-mă să văd, episcope! spuse ea ferm. Arată-mi scula! 

Wynstan se întoarse. 

— Of, lisuse, spuse Mags. Este un șancru. 

Wynstan privi în jos, spre penisul său. Aproape de capăt, văzu 
o zonă de ulceraţie lungă de câţiva centimetri, cu un punct roșu, 
furios, în mijloc. 

— Nu e nimic, spuse el. Nici măcar nu doare. 

Bucuria lui Mags dispăruse, iar vocea ei era rece. 

— Nu e chiar nimic, spuse ea cu fermitate. Este Marea 
Bubăli?. 

— Imposibil, zise Wynstan. Marea Bubă duce la lepră. 

Mags se înmuie, dar foarte puţin. 

— Poate că ai dreptate, spuse ea și Wynstan simţi că încerca 
să îl perie. Dar, orice ar fi, nu te pot lăsa să le-o tragi fetelor 
mele. Dacă orice fel de bubă se împrăștie în casa asta, jumătate 
din preoțimea din Anglia va fi nefuncţională cât ai spune 
„păcat! 

— Ei bine, asta e o lovitură, zise Wynstan simțindu-se 
doborât. _ 

O boală era o slăbiciune, iar el trebuia să fie puternic. In afară 
de asta, era excitat și voia să și-o tragă. 

— Ce mă voi face? spuse el. 

Mags reveni la cochetăria ei obișnuită. 

— O să primești cea mai bună masturbare de care ai avut 
parte și o să ţi-o ofer chiar eu, dragul meu preot. 

— Ei bine, dacă asta e tot ce poţi să faci... 

— În timpul ăsta, fetele vor da un spectacol pentru tine. Ce ai 
vrea să vezi? 

Wynstan se gândi. 

— Aș vrea să văd fundul lui Merry biciuit cu o curea. 

— Așa să fie, spuse Mags. 

— Oh, nu! șopti Merry. 

— Nu te plânge, îi răspunse Mags. Primeşti o plată 
suplimentară pentru biciuire, știi asta. 

Merry deveni smerită. 

— Îmi pare rău, Mags! Nu voiam să mă plâng. 


Așa-i mai bine, spuse Mags. Acum, întoarce-te și apleacă-te! 


CAPITOLUL 35 
Martie 1 003 


Ragna și Cat îi învățau pe copii un cântec despre 
numărătoare. Osbert, la aproape patru ani, era mai mult sau 
mai puţin capabil să reproducă o melodie. Gemenii însă aveau 
doar doi ani și reușeau doar să îngâne, dar puteau să înveţe 
cuvintele. Fetele lui Cat, de doi și trei ani, se aflau undeva la 
mijloc. Tuturor le plăcea să cânte și, ca bonus, învățau să 
numere. 

Principala ocupaţie a Ragnei, în închisoarea ei, era să-și ţină 
copiii ocupați cu activităţi din care să înveţe ceva. Își amintea 
poezii, inventa povești și le descria fiecare loc pe care-l vizitase 
vreodată. Le povestea despre nava Angel și despre furtuna din 
Canal, despre hoţul lronface, care îi furase darul de nuntă, și 
chiar despre incendiul de la grajdurile castelului din Cherbourg. 
Cat nu se pricepea atât de bine la povești, dar avea un sac fără 
fund de cântece franțuzești și o voce pură. 

Faptul că îi distrau pe copii le împiedica pe cele două femei să 
se scufunde în mlaștina disperării sinucigașe. 

Când se termină cântecul, ușa se deschise și un gardian 
aruncă o privire înăuntru. Era Elfgar, cel mai tânăr, care nu era 
atât de dur ca Fulcric, fiind mai predispus să arate înţelegere. El 
îi povestea adesea Ragnei noutăţile. De la el aflaseră că vikingii 
atacau din nou Ținutul de Vest, cu temutul rege Swein în fruntea 
lor. Armistițiul pe care îl cumpărase Ethelred cu douăzeci și 
patru de mii de livre de argint nu durase și în cel de-al doilea an. 

Ragna aproape că spera ca vikingii să cucerească Ţinutul de 
Vest. Ar fi putut să fie capturată, apoi eliberată pentru 
recompensă. Cel puţin ar fi reușit să scape din închisoare. 

— Timpul pentru plimbare! spuse Elfgar. 

— Unde este Agnes? întrebă Ragna. 

— E bolnavă. 

Ragnei nu-i părea rău pentru ea. Ura să o vadă pe femeia 
care o trădase și care era responsabilă pentru întemnițarea ei. 


Ușa deschisă lăsă să intre aerul rece, așa că Ragna și Cat își 
îmbrăcară copiii nerăbdători cu pelerinele, apoi îi lăsară să fugă 
afară. Elfgar închise ușa și o încuie pe afară. 

După plecarea copiilor, Ragna se lăsă pradă disperării. 

Se afla acolo de șapte luni, conform calendarului pe care-l 
scrijelise pe perete. În stuful de pe jos erau purici, iar în păr 
avea păduchi; în plus, tușea rău, iar locul era insalubru: doi 
adulţi și cinci copii foloseau o singură oală pentru toaletă, 
pentru că nu li se permitea să iasă afară în acest scop. 

Orice zi petrecută acolo era o zi furată din viaţa ei și, în 
fiecare dimineaţă, simţea o ură acerbă atunci când se trezea și 
își dădea seama că era tot prizonieră. 

lar Wigelm se întorsese cu o zi în urmă. 

Din fericire, vizitele lui erau tot mai rare. La început, venea o 
dată pe săptămână; acum, mai degrabă o dată pe lună. 
Învăţase să-și închidă ochii și să se gândească la priveliștea de 
pe meterezele castelului din Cherbourg și la aerul curat și sărat 
care-i sufla în faţă până când îl simţea retrăgându-se ca un 
vierme din corpul ei. Se ruga să-și piardă cu totul interesul 
pentru ea, cât mai curând. 

Când copiii reveniră, cu feţele înroșite de frig, fu rândul celor 
două femei să-și pună pelerinele și să iasă afară. 

Se plimbau în sus și în jos, ca să se încălzească, iar Elfgar 
mergea alături de ele. Cat îl întrebă: 

— Ce nu e în regulă cu Agnes? 

— Are un fel de bube, spuse el. 

— Sper să moară din cauza asta. 

Urmă o pauză, apoi Elfgar spuse, de dragul discuţiei: 

— Nu voi mai rămâne multă vreme aici, nu ar trebui să mă 
intereseze. 

— De ce? întrebă Ragna. O să ne pară rău să te pierdem. 

— Pentru că trebuie să merg să mă lupt cu vikingii. El se 
prefăcea mulţumit, dar Ragna simţi o notă de teamă ascunsă 
sub bravada lui. Regele adună o armată ca să-l învingă pe Swein 
Forkbeard. 

Ragna se opri din mers. 

— Eşti sigur? întrebă ea. Regele Ethelred vine în Tinutul de 
Vest? 

— Așa se vorbește. 

Inima Ragnei începu să bată cu speranţă. 


— Atunci, cu siguranţă va afla despre întemnițarea noastră, 
zise ea. 

Elfgar ridică din umeri. 

— Posibil. 

— Prietenii noștri îi vor spune: stareţul Aldred, șeriful Den și 
episcopul Modulf. 

— Da! zise Cat. lar regele Ethelred este obligat să ne salveze! 

Ragna nu era prea sigură de asta. 

— Nu-i așa, doamna mea? 

Ragna nu spuse nimic. 

— Asta este șansa noastră să o găsim pe Ragna, îi spuse 
starețul Aldred șerifului Den. Nu trebuie să lăsăm această ocazie 
să ne scape printre degete. 

Aldred venise de la Dreng's Ferry la Shiring, special ca să 
discute cu Den despre acest lucru. Acum îl studia pe șerif, ca să- 
i descifreze reacţia. Den avea cincizeci și opt de ani, fiind cu 
exact douăzeci de ani mai în vârstă decât Aldred, dar aveau 
multe în comun. Amândoi respectau legea. Reședința lui Den 
era o mărturie a faptului că îi plăcea ordinea: palisada era bine 
construită, casele erau aliniate, iar bucătăria se afla cât se 
putea de departe de grămada de gunoi. Dreng'ss Ferry 
dobândise un aspect la fel de ordonat de când preluase Aldred 
conducerea. Dar existau și diferenţe: Den îl servea pe rege, iar 
Aldred îl servea pe Dumnezeu. 

Aldred continuă: 

— Acum știm cu siguranţă că Ragna nu a plecat niciodată la 
Cherbourg. Contele Hubert ne-a confirmat și i-a trimis o 
plângere formală regelui Ethelred. Wynstan și Wigelm au minţit. 

Răspunsul lui Den fu prudent. 

— Mi-ar plăcea să o știu pe Ragna bine și în siguranţă și cred 
că și regele Ethelred ar vrea asta, spuse el. Dar un rege are 
probleme complexe, iar diferitele presiuni ce se exercită asupra 
lui adesea intră în conflict unele cu altele. 

Soţia lui Den, Wilburgh, o femeie de vârstă mijlocie, cu părul 
alb ieșindu-i de sub bonetă, avea o părere mult mai tranșantă. 

— Regele ar trebui să-l bage pe diavolul de Wigelm în 
închisoare. 

Aldred era de acord cu ea, dar abordă o direcţie mai practică. 

— Va ţine regele sfat în Ţinutul de Vest? 


— Trebuie, spuse Den. Oriunde se duce, supușii lui îl 
întâmpină cu cereri, acuzaţii, rugăminţi, propuneri. Nu poate 
evita să-i asculte și, atunci, oamenii așteaptă decizii. 

— La Shiring? 

— Dacă vine aici, da. 

— Aici sau în altă parte, el trebuie să facă ceva în legătură cu 
Ragna! 

— Mai devreme sau mai târziu. Autoritatea lui a fost sfidată și 
nu poate lăsa asta să rămână așa. Dar momentul este o altă 
problemă. 

Toate răspunsurile erau „poate”, se gândi Aldred frustrat, dar 
probabil că așa era normal pentru regalitate. Intr-o mănăstire, în 
schimb, un păcat era un păcat și nu exista nici o ezitare. Spuse: 

— Noua soţie a lui Ethelred, regina Emma, va fi cu siguranţă 
un aliat puternic pentru Ragna. Amândouă fac parte din 
aristocrația normandă, se cunosc de când erau mai tinere și s- 
au măritat cu englezi puternici. Trebuie să fi încercat bucurii și 
tristeți asemănătoare în ţara noastră. Regina Emma va dori ca 
Ethelred să o salveze pe Ragna. 

— lar Ethelred ar face asta dacă n-ar exista Swein Forkbeard. 
Ethelred adună armatele ca să meargă la luptă și, ca 
întotdeauna, se bazează pe nobili ca să recruteze oameni din 
orașe și sate. Este un moment prost pentru el să se certe cu 
aristocrați atât de puternici precum Wigelm și Wynstan. 

„Ceea ce ne conduce la un alt «poate», se gândi Aldred. 

— Există vreun lucru care ar putea să influenţeze decizia? 

Den se gândi o clipă, apoi spuse: 

— Ragna însăși. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Dacă Ethelred se va întâlni cu ea, va face orice îi va cere. 
Este frumoasă și vulnerabilă - și văduvă de nobil. Nu va găsi 
puterea de a-i refuza dreptatea unei femei frumoase care a fost 
tratată rău. 

— Dar exact asta e problema noastră. Nu o putem aduce în 
faţa lui pentru că nu o putem găsi. 

— Exact. 

— Așa că se poate întâmpla orice. 

— Da. 


— Apropo, spuse Aldred, în timp ce veneam încoace, m-am 
încrucișat cu Wigelm pe drum; se ducea în direcţia opusă, cu un 
mic grup de soldaţi. Nu știi încotro se îndrepta, nu-i așa? 

— Oriunde s-ar duce, drumul trece prin Dreng's Ferry, pentru 
că nu există alt punct important în direcţia aceea. 

— Sper că nu intenţiona să-mi facă necazuri mie. 

Aldred plecă spre casă îngrijorat, dar, când ajunse, fratele 
Godleof îi spuse că, de fapt, Wigelm nu vizitase Dreng's Ferry. 

— Trebuie să se fi răzgândit pe drum și să se fi întors înapoi 
dintr-un motiv oarecare, spuse Godleof. 

Aldred se agită. 

— Presupun că da, rosti el. 

x x * 

Aldred auzi armata când se afla la mai puțin de un kilometru 
și jumătate de Dreng's Ferry. La început, nu-și dădu seama ce 
se auzea. Era un zgomot ca acela din centrul orașului Shiring în 
zi de târg: sunetul cumulat a sute de oameni, poate mii, vorbind 
și râzând, strigând ordine, înjurând, fluierând și tușind, plus 
nechezatul și tropăitul cailor și scârţțâitul căruţelor. Putea să 
audă și distrugerea vegetației de fiecare parte a drumului 
noroios, oameni și cai care doborau plantele, căruţe care 
treceau peste tufișuri și arbuști. Nu putea să fie decât o armată. 

Toată lumea știa că regele Ethelred se afla pe drum, dar 
traseul lui nu fusese anunţat, iar Aldred era surprins că alesese 
să traverseze râul la Dreng's Ferry. 

Când auzi vacarmul, Aldred se afla la muncă în noua clădire a 
mănăstirii, un edificiu de piatră care găzduia școala, biblioteca și 
scriptoriul. Cu o foaie de pergament pusă peste o placă așezată 
pe genunchi, el copia chinuitor Evanghelia după Matei, cu scrisul 
minuscul folosit pentru literatura în limba engleză. Muncea plin 
de râvnă, pentru că asta era o sarcină sfântă. Copierea unei 
părţi a Bibliei servea unui scop dublu: se făurea o carte nouă, 
desigur, dar era și o metodă perfectă de a medita la înțelesurile 
adânci ale scrierilor sfinte. 

Avea o regulă conform căreia întâmplărilor lumești nu trebuia 
să li se permită niciodată să întrerupă ocupațiile spirituale - dar 
acesta era regele, așa că se opri. 

Inchise cartea Sfântului Matei, puse dopul la cornul cu 
cerneală, spălă vârful penei într-un bol cu apă curată, suflă 
peste pergament ca să usuce cerneala, apoi puse totul la loc, în 


cufărul în care erau păstrate obiectele preţioase. Făcu toate 
aceste lucruri metodic, dar inima lui o luase razna. Regele! 
Regele era speranţa lui pentru dreptate. Shiring era sub tiranie 
și numai Ethelred putea să schimbe asta. 

Aldred nu-l văzuse niciodată pe rege. Era numit Ethelred cel 
Şovăielnic, pentru că, spuneau oamenii, defectul lui era că 
asculta sfaturile greșite. Aldred nu era convins de acest lucru. 
Să spui că regele este prost sfătuit era, de obicei, un mod de a 
ataca monarhul fără să pară că faci acest lucru. 

Oricum, Aldred nu era convins că deciziile lui Ethelred erau 
dezastruoase. Devenise rege la vârsta de doisprezece ani și, în 
ciuda acestui lucru, domnise deja timp de douăzeci și cinci de 
ani - o realizare în sine. Era adevărat, Ethelred eșuase în 
încercarea de a-i înfrânge decisiv pe vikingi, dar ei atacau Anglia 
de vreo două sute de ani și nici un alt rege nu reușise mai multe 
împotriva lor. 

Aldred își aminti că era posibil ca Ethelred să nu se afle în 
compania trupelor care ajungeau acolo în ziua aceea. Poate 
fusese deturnat de vreo sarcină, stabilind o întâlnire ulterioară 
cu armata. Regii nu erau robii propriilor lor planuri. 

Când Aldred ieși afară, primii soldaţi se vedeau deja pe malul 
celălalt al râului. Cei mai mulţi erau tineri gălăgioși, care purtau 
arme făcute în casă, în special sulițe și câteva ciocane și arcuri. 
Printre ei se vedeau și câţiva bărbaţi cu barba căruntă, dar și 
câteva femei. 

Aldred cobori pe malul râului. Dreng se afla acolo, cu o 
expresie de nervozitate. 

Blod împingea deja bacul pe partea cealaltă. Câţiva bărbaţi 
traversară imediat înot, nerăbdători să ajungă pe partea 
cealaltă, dar cei mai mulţi oameni nu știau să înoate; Aldred nu 
învățase niciodată. Un bărbat își conduse calul în apă și se agăţă 
de șa în timp ce calul înota spre malul opus, dar cei mai mulţi 
cai erau animale de povară, încărcate din greu. In curând se 
adună o mulţime care aștepta. Aldred se întrebă câţi bărbaţi 
erau în total și cât timp avea să le ia să traverseze toţi râul. 

Timpul ar fi putut să fie redus la jumătate dacă Edgar s-ar fi 
aflat acolo cu pluta lui, dar el plecase la Combe, unde îi ajuta pe 
călugări să-și construiască zidurile de apărare ale orașului. In 
perioada aceea, Edgar se folosea de orice pretext ca să 


călătorească, astfel încât să continue s-o caute pe Ragna. Nu 
renunţa niciodată. 

Blod ajunse la malul celălalt și anunţă taxa. Soldaţii îi ignorară 
cererea și se îngrămădiră pe barcă - cincisprezece, douăzeci, 
douăzeci și cinci. Ei nu aveau nici o idee despre câţi oameni 
putea să ducă barca în siguranţă și Aldred o văzu pe Blod 
certându-se cu înverșunare cu câţiva dintre ei, înainte ca 
aceștia, reticenţi, să coboare și să aștepte următorul transport. 
Când rămase doar cu cincisprezece la bord, începu să împingă. 

Când ajunseră la mal, Dreng strigă: 

— Unde sunt banii? 

— Ei spun că nu au nici un ban, răspunse Blod. 

Soldaţii debarcară, împingând-o pe Blod într-o parte. 

— Nu trebuia să-i lași la bord dacă n-au plătit, spuse Dreng. 

Blod se uită cu dispreţ la Dreng. 

— Treci tu pe partea cealaltă și vezi dacă te descurci mai 
bine! 

Unul dintre soldaţi ascultă schimbul de replici. Era un bărbat 
în vârstă, înarmat cu o sabie de calitate, așa că, probabil, era un 
fel de căpitan. El îi spuse lui Dreng: 

— Regele nu plătește taxe. Ai face bine să ajuţi oamenii să 
traverseze. Altfel, probabil că vor da foc întregului sat. 

— Nu e nevoie de violenţă, spuse Aldred. Eu sunt Aldred, 
stareţul mănăstirii. 

— Eu sunt Cenric, unul dintre intendenți. 

— Câţi oameni are armata, Cenric? 

— Vreo două mii. 

— Sclava asta - singură - nu va putea să-i treacă pe toţi. O să 
dureze o zi sau două. De ce nu împingeţi bacul chiar voi? 

— Ce treabă ai tu, Aldred? spuse Dreng. Nu e barca ta! 

— Taci din gură, Dreng! zise Aldred. 

— Cine te crezi? 

Cenric îi răspunse lui Dreng: 

— Taci din gură, bădăran prost, sau îţi tai limba și ţi-o îndes 
pe gât! 

Dreng deschise gura ca să răspundă, apoi înţelese că Cenric 
nu făcea ameninţări deșarte, ci spunea exact ceea ce intenţiona 
să facă. Se răzgândi și închise rapid gura. 

— Ai dreptate, stareţule, e singura cale, spuse Cenric. O să 
stabilesc o regulă: ultimul bărbat rămas la bord împinge bacul 


pe partea cealaltă din nou. O să rămân aici timp de o oră ca să 
mă asigur că vor proceda așa. 

Dreng aruncă o privire peste umăr și văzu câţiva soldaţi 
intrând în tavernă. Cu o voce înspăimântată, spuse: 

— Ei bine, vor trebui să plătească pentru berea pe care o 
beau. 

— Atunci ai face bine să te duci să-i servești, spuse Cenric. O 
să încercăm să ne asigurăm că oamenii nu se așteaptă la 
băutură gratis. Adăugă sarcastic: întrucât ai fost de mare ajutor 
cu bacul. 

Dreng se grăbi înăuntru, iar Cenric îi spuse lui Blod: 

— Încă o tură, sclavo, apoi oamenii mei vor prelua treaba de 
la tine. 

Blod se urcă pe bac și începu să împingă. 

Cenric îi spuse lui Aldred: 

— Vom avea nevoie să cumpărăm toate proviziile pe care le 
aveţi voi, călugării - mâncare și băutură. 

— Să văd de ce pot să mă lipsesc. 

Cenric clătină din cap. 

— O să le cumpărăm indiferent dacă îţi trebuie sau nu, 
părinte stareţ. Cuvintele lui erau lipsite de răutate, dar nu 
admiteau împotrivire. Armata nu acceptă „nu“ drept răspuns. 

„lar ei vor stabili preţul pentru tot ceea ce cumpără, se gândi, 
Aldred, și nu va exista târguială.” 

Apoi puse întrebarea care îi stătuse în gând pe toată durata 
conversaţiei. 

— Regele Ethelred este cu voi? 

— O, da. Este în fruntea grosului trupelor, împreună cu nobilii 
cei mai importanţi. Va ajunge aici în curând. 

— Atunci ar fi mai bine să pregătesc masa pentru el la 
mănăstire. 

Aldred plecă de pe malul râului și urcă dealul până la casa lui 
Bucca Fish, unde cumpără tot peștele proaspăt de pe tejghea, 
promițând să-l plătească mai târziu. Bucca era bucuros să 
vândă, temându-se că, altfel, marfa lui avea să fie rechiziționată 
sau furată. 

Aldred reveni la mănăstire și dădu ordinele pentru cină. Le 
spuse călugărilor că intendenţilor care aveau să le ceară provizii 
trebuiau să le răspundă că totul era rezervat pentru rege. 


Începură să întindă mesele, apoi aduseră vinul și pâinea, alunele 
și fructele uscate. 

Aldred descuie o cutie și scoase o cruce din argint pe un șnur 
din piele. Și-o puse în jurul gâtului și încuie din nou cutia. Crucea 
avea să le arate tuturor vizitatorilor că el era călugărul aflat la 
conducere. 

Ce avea să îi spună regelui? După ani întregi în care își dorise 
ca Ethelred să vină și să pună lucrurile la locul lor în regiunea cu 
legile pe jumătate respectate din Shiring, Aldred își dădu seama 
brusc că era în căutarea cuvintelor pe care să le rostească. 
Nelegiuirile comise de Wilwulf, Wynstan și Wigelm constituiau o 
poveste lungă și complicată și multe dintre crimele lor nu 
puteau fi dovedite cu ușurință. Se gândea să-i arate regelui 
copia lui după testamentul lui Wilwulf; dar asta spunea doar o 
parte a poveștii și, oricum, regele ar fi putut să se simtă jignit 
pentru că îi arăta un testament pe care el nu-l autorizase. 
Aldred avea nevoie de o săptămână pentru a pune totul pe 
hârtie - și, probabil, regele nici n-avea să citească: mulţi nobili 
știau carte, dar cititul nu se număra printre ocupațiile lor 
favorite. 

Apoi auzi urale: probabil că erau pentru rege. Părăsi 
mănăstirea și se grăbi la vale. 

Bacul se apropia, împins de un singur soldat. La bord se aflau 
un bărbat, care stătea în picioare în capătul din faţă al bărcii, și 
un cal. 

Bărbatul purta o tunică roșie cu model și broderie aurie și o 
pelerină albastră cu marginile din mătase. Jambierele sale erau 
legate cu șnururi înguste din piele, iar cizmele erau dantelate, 
din piele moale. Pe o eșarfă galbenă, din mătase, era atârnată o 
sabie lungă, în teacă. Era, fără îndoială, regele. 

Ethelred nu privea spre sat. Avea capul întors spre stânga și 
se holba la ruinele pârjolite ale podului, cu grinzile înnegrite 
care încă desfigurau suprafaţa apei. 

În timp ce Ethelred își conducea calul de pe bac pe terenul 
solid, Aldred văzu că era furios. 

Apoi regele i se adresă lui Aldred, înțelegând, după cruce, că 
el era autoritatea acolo. 

— Mă așteptam să traversez pe un pod! spuse el acuzator. 

Asta explica de ce alesese să vină pe ruta aceea, se gândi 
Aldred. 


— Ce dracu' s-a întâmplat? întrebă regele. 

— Podul a fost incendiat, Maiestate, spuse Aldred. 

Ethelred își îngustă ochii subtil. 

— Nu ai spus a ars -ai spus a fost incendiat. De către cine? 

— Nu știm. 

— Dar ai bănuieli? 

Aldred ridică din umeri. 

— Ar fi o prostie să fac acuzaţii care nu pot fi dovedite - mai 
ales în faţa unui rege. 

— Eu l-aș suspecta pe omul cu bacul. Cum se numește? 

— Dreng. 

— Desigur. 

— Dar vărul lui, episcopul Wynstan, jură că Dreng se afla la 
Shiring în noaptea în care a ars podul. 

— İnțeleg. 

— Te rog, vino cu mine la umila noastră mănăstire şi serveşte 
niște întăritoare, Maiestate! 

Ethelred își lăsă calul în grija cuiva și porni pe jos să urce 
panta alături de Aldred. 

— De cât timp va avea nevoie armata ca să traverseze râul 
ăsta blestemat? 

— De două zile. 

— La dracu'! 

Intrară apoi în mănăstire și Ethelred privi în jur surprins. 

— Ei bine, ai spus „umilă” și ai vorbit serios. 

Aldred îi turnă o cană de vin. Nu exista un jilt special, dar 
regele se așeză pe o bancă, fără să se plângă. Aldred 
presupunea că nici măcar regele nu putea să fie prea pretenţios 
când se afla pe drum cu armata. Studiindu-i faţa pe ascuns, 
Aldred realiză că, deși Ethelred nu împlinise încă patruzeci de 
ani, arăta de cincizeci. 

Încă nu își dăduse seama cum să abordeze problema 
spinoasă a tiraniei din Shiring, dar discuţia despre pod îi oferise 
o idee nouă, așa că spuse: 

— Aș putea să construiesc un pod nou dacă aș avea bani. 

Era o ipocrizie, pentru că vechiul pod nu-l costase nimic. 

— Eu nu pot să plătesc pentru el, zise Ethelred imediat. 

Aldred rosti gânditor: 

— Dar mă poţi ajuta să plătesc eu. 


Ethelred oftă și Aldred înţelese că probabil auzise cuvinte 
similare de la jumătate dintre oamenii pe care îi întâlnise. 

— Ce vrei? întrebă regele. 

— Dacă mănăstirea ar putea să adune taxe și să ţină o piaţă 
săptămânală și un târg anual, călugării și-ar putea recupera 
banii și ar reuși să plătească pentru întreţinerea podului pe 
termen lung. 

Aldred gândea din mers, improvizând masiv. Nu anticipase 
această discuţie, dar știa că avea o oportunitate și era hotărât 
să profite de ea. Putea fi singura dată în viaţa lui când avea 
șansa să discute cu regele. 

— Ce te împiedică? întrebă Ethelred. 

— Ai văzut ce s-a întâmplat cu podul nostru. Suntem călugări, 
suntem vulnerabili. 

— Ce ai nevoie de la mine? 

— Un hrisov regal. În momentul ăsta suntem doar o sucursală 
a abației din Shiring, constituită atunci când biserica veche a 
fost închisă din cauza corupţiei - aici falsificau monede. 

Faţa lui Ethelred se întunecă. 

— Îmi amintesc. Episcopul Wynstan a negat că ar fi avut 
cunoștință despre asta. 

Aldred nu dorea să intre în această discuţie. 

— Nu avem drepturi garantate și asta ne face să fim slabi. 
Avem nevoie de un înscris care să menţioneze că mănăstirea 
este independentă și că are dreptul să construiască un pod, să 
perceapă taxe și să organizeze o piaţă și un târg. Atunci, nobilii 
prădători vor ezita să ne atace. 

— Dacă îţi dau acest înscris, o să-mi construieşti un pod nou. 

— Așa voi face, spuse Aldred, sperând în tăcere că Edgar 
avea să fie la fel de doritor ca înainte să ajute. Şi încă repede, 
adăugă el optimist. 

— Atunci, consideră că s-a făcut, spuse regele. 

Aldred nu putea considera faptul împlinit până când nu era 
înfăptuit. 

— Voi pune ca hrisovul să fie scris imediat, zise el. Poate fi 
semnat cu martori înainte să plecaţi de aici mâine. 

— Bine, spuse regele. Acum, ce ai de mâncare pentru mine? 

x kx * 


Wigelm îi spuse lui Wynstan: 


— Regele este pe drum. Nu știm exact unde se află, dar va 
ajunge aici peste câteva zile. 

— Foarte probabil, zise Wynstan neliniștit. 

— Și atunci mă va confirma conte. 

Se aflau la reședința contelui. Wigelm acţiona în calitate de 
conte, deși nu primise niciodată binecuvântarea regelui. Cei doi 
fraţi stăteau în picioare în fața sălii mari, privind spre est, spre 
drumul care ducea către orașul Shiring, de parcă armata lui 
Ethelred putea să apară pe acolo în orice clipă. 

Până atunci, nu observaseră nici un semn, deși un călăreț 
singuratic se apropia la trap în aerul rece, iar respiraţia aburindă 
a calului său se vedea de departe. 

Wynstan spuse: 

— Încă există o șansă ca el să-l numească pe micul Osbert, cu 
Ragna regentă a băiatului. 

— Am adunat deja patru sute de bărbaţi și în fiecare zi vin 
alţii, spuse Wigelm. 

— Bine. Dacă regele ne atacă, armata ne poate apăra, iar 
dacă nu ne atacă, pot să lupte împotriva vikingilor. 

— Oricum ar fi, eu mi-am dovedit capacitatea de a aduna o 
armată și, prin urmare, de a fi conte de Shiring. 

— Pun pariu că Ragna poate aduna la fel de bine o armată. 
Dar, din fericire, regele nu o cunoaște. Cu puțin noroc, dacă își 
vrea trupele, el va considera că va avea nevoie de ajutorul tău. 

Wynstan însuși ar fi putut să reclame titlul de conte. Dar era 
prea târziu pentru asta, mai târziu cu aproape treizeci de ani. 
Wilwulf fusese fratele mai mare, iar mama lui îl condusese pe 
Wynstan cu fermitate pe cea de-a doua cale spre putere - 
biserica. Dar nimeni nu putea să prevadă viitorul, iar consecinţa 
neprevăzută a planului grijuliu al mamei sale era aceea că 
fratele mai tânăr și încăpățânat, Wigelm, juca acum rolul de 
conte. 

— Dar avem o altă problemă, spuse Wynstan. Nu-l putem 
împiedica pe Ethelred să ţină sfat și nici nu-l putem obliga să nu 
vorbească despre Ragna. Ne va ordona să o prezentăm - și 
atunci, ce putem să facem? 

Wigelm oftă. 

— Aş vrea să o fi omorât, pur și simplu. 


— Am mai discutat despre asta. Abia am reușit să scăpăm cu 
asasinatul lui Wilf. Dacă o ucidem și pe Ragna, regele ne va 
declara război. 

Călărețul pe care Wynstan îl văzuse pe drum intră în incintă și 
el îl recunoscu pe Dreng. Mormăi iritat. 

— Ce mai vrea idiotul ăsta lingușitor? 

Dreng își lăsă calul la grajduri și se îndreptă spre sala mare. 

— Bună ziua, verii mei, spuse el zâmbind mieros. Sper că 
sunteţi bine. 

— Ce te aduce aici, Dreng? întrebă Wynstan. 

— Regele Ethelred a venit în satul nostru, spuse Dreng. 
Armata lui a traversat cu bacul meu. 

— Asta trebuie să fi durat ceva. Ce a făcut în timp ce aștepta? 

— A dat un hrisov pentru mănăstire. Au aprobarea regală 
pentru un pod cu taxă, o piață săptămânală și un târg anual. 

— Aldred își construiește baza de putere, cugetă Wynstan. 
Călugării ăștia renunţă la lucrurile lumești, dar știu cum să-și 
protejeze interesele. 

Dreng părea dezamăgit că Wynstan nu era mai șocat. 

— Apoi armata a plecat, spuse el. 

— Când crezi că vor ajunge aici? 

— Nu vin aici. Au trecut râul înapoi. 

— Ce? Acestea erau adevăratele vești, deși Dreng nu-și dădea 
seama. S-au întors înapoi și au pornit spre est? De ce? 

— A venit un mesaj care spunea că Swein Forkbeard a atacat 
Wilton. 

— Probabil că vikingii au urcat pe râu de la Christchurch, 
spuse Wigelm. 

Lui Wynstan nu îi păsa cum ajunsese regele Swein la Wilton. 

— Nu-ţi dai seama ce înseamnă asta? Ethelred a plecat 
înapoi! 

— Deci nu mai vine la Shiring, spuse Wigelm. 

— Nu acum, oricum, zise Wynstan, simțindu-se deosebit de 
ușurat. Adăugă, plin de speranţă: Şi poate că nu prea curând. 


CAPITOLUL 36 
lunie 1 003 


Edgar modela o grindă cu o teslă, o unealtă asemănătoare 
unui topor, dar cu lama curbată, cu muchia în unghi drept faţă 
de mâner, proiectată ca să transforme o bucată de lemn într-o 
suprafaţă netedă, dreaptă. In trecut, o astfel de muncă era o 
încântare pentru el. Găsea o satisfacţie profundă în mirosul 
proaspăt al lemnului tăiat, în ascuţțimea lamei și, mai ales, în 
imaginea limpede, logică, pe care o avea în minte despre 
structura pe care urma să o creeze. Dar acum lucra fără nici o 
bucurie, cu gândurile în altă parte, ca o roată de moară care se 
învârtea la nesfârșit. 

Făcu o pauză, își îndreptă spatele și luă o înghiţitură lungă 
dintr-o bere slabă. Privi dincolo de râu și observă copacii, care 
aveau acum frunzișul de un verde proaspăt în lumina palidă a 
soarelui dimineţii. Din cauza lui lronface, pădurea aceea fusese 
pe vremuri un loc periculos, dar acum călătorii se puteau 
aventura acolo cu mai puţină teamă. 

Pe malul apropiat, ferma familiei sale tocmai își schimba 
culoarea din verde în galben, pe măsură ce ovăzul se cocea, și 
putea să vadă în depărtare siluetele estompate ale lui Erman și 
Cwenburg în timp ce pliveau. Copiii lor erau împreună cu ei: 
Winnie, acum de cinci ani, era destul de mare ca să-i ajute la 
plivit, dar Beorn, de trei ani, stătea pe jos și se juca în pământ. 
Ceva mai aproape de Edgar, Eadbald se afla la iazul de pește, 
băgat până la brâu în apă, scoțând capcana și cercetându-i 
conţinutul. 

Și mai aproape, se aflau câteva dintre noile case din sat; 
multe dintre clădirile vechi fuseseră extinse: berăria avea o 
distilerie, care, chiar și acum, degaja aroma înţepătoare a 
orzului fermentat. Blod preluase distileria după moartea lui Leaf, 
dovedind că avea talent pentru asta. Chiar în acel moment, Fat 
Bebbe era așezată pe banca din fața berăriei, bând dintr-o 
ploscă berea lui Blod. 


Biserica avea o extensie, iar mănăstirea deţinea o clădire din 
piatră pentru școală, bibliotecă și scriptoriu. La jumătatea 
pantei, față în faţă cu casa lui Edgar, se curăța încet un loc 
pentru biserica nouă, ceva mai mare, care avea să fie construită 
acolo într-o zi, dacă visurile lui Aldred deveneau realitate. 

Optimismul lui Aldred și ambiția lui erau molipsitoare și cea 
mai mare parte a satului privea acum cu speranţă spre viitor - 
dar Edgar era excepţia. Tot ceea ce realizaseră el și Aldred în 
ultimii șase ani îi lăsa un gust amar. Nu se putea gândi la 
altceva în afară de Ragna, care zăcea undeva în captivitate în 
tot acest timp, în vreme ce el era neputincios și incapabil să o 
ajute. 

Era pe cale să revină la lucru când Aldred cobori de la 
mănăstire. Reconstrucţia podului mergea mai repede decât 
construcţia originală, dar nu cu mult, iar Aldred era disperat de 
nerăbdător. 

— Când va fi gata? îl întrebă el pe Edgar. 

Edgar evaluă locul construcţiei. Işi folosise toporul viking ca 
să îndepărteze rămășițele carbonizate. Lăsase cenușa inutilă să 
plutească pe râu, la vale, și stivuise lemnul pe jumătate ars la 
marginea râului, ca să fie refolosit ca lemn de foc. Refăcuse 
pilaștrii solizi de pe ambele maluri, apoi construise rapid o serie 
de bărci simple, cu fundul plat, care să fie fixate una de alta și 
legate de pilaștri, pentru a forma pontoanele. Acum modela 
structura de rezistență, care urma să fie așezată pe bărci ca să 
susţină calea de rulare. 

— Cât timp? întrebă Aldred. 

— Nu lâncezesc, răspunse Edgar iritat. 

— N-am spus că lâncezești, te-am întrebat cât mai durează. 
Mănăstirea are nevoie de bani! 

Lui Edgar nu-i prea păsa de mănăstire și se simţea jignit de 
tonul lui Aldred. În ultima vreme, descoperise că unii dintre 
prietenii săi deveniseră dezagreabili. Toată lumea părea să vrea 
ceva de la el, iar el considera cererile lor enervante. 

— Sunt singur! spuse el. 

— Pot să-ţi mai dau câţiva călugări ca să-i foloseşti ca 
muncitori. 

— N-am nevoie de muncitori. Cea mai mare parte din muncă 
necesită pricepere. 


— Poate că putem să aducem și alţi constructori ca să te 
ajute. 

— Probabil că sunt singurul meseriaș din Anglia dispus să 
lucreze în schimbul unor lecţii de citire. 

Aldred oftă. 

— Ştiu că suntem norocoși să te avem și îmi pare rău că te 
cicălesc, dar chiar sunt nerăbdător să văd treaba asta 
terminată. 

— Sper ca podul să fie gata până la toamnă. 

— Ai putea să-l termini mai repede dacă aș reuși să găsesc 
bani pentru încă un meseriaș care să te ajute? 

— ţi doresc să găsești unul. Insă mulţi constructori de pe-aici 
au plecat în Normandia, pentru salarii mai mari. Vecinii noștri de 
dincolo de Canal ne-au luat-o cu mult înainte în construirea 
castelelor, iar acum se pare că tânărul duce Richard își 
îndreaptă atenţia către biserici. 

— Știu. 

Edgar era nerăbdător din alt motiv. 

— Am văzut că un călugăr călător și-a petrecut noaptea 
trecută la mănăstire. Avea vreo veste de la regele Ethelred? 

După atâtea luni de căutări, Edgar începea să creadă că 
regele reprezenta singura speranţă pentru găsirea Ragnei și 
pentru eliberarea ei. 

— Da, spuse Aldred. Am aflat că Swein Forkbeard a devastat 
Wilton și a plecat. Ethelred a ajuns acolo prea târziu. Între timp, 
vikingii au navigat spre Exeter, așa că regele nostru și armata 
lui au plecat într-acolo. 

— Probabil că au luat-o pe drumul de coastă, pentru că 
Ethelred n-a trecut prin Shiring de data asta. 

— Corect. 

— A ţinut regele sfat undeva în regiunea Shiring? 

— Nu, din câte am aflat noi. Nici nu l-a confirmat pe Wigelm 
conte și nici nu a emis vreun ordin referitor la Ragna. 

— La dracu'! Deja e prizonieră de aproape zece luni. 

— Imi pare rău, Edgar. Imi pare rău pentru ea și îmi pare rău 
pentru tine. 

Edgar nu avea nevoie de mila nimănui. Aruncă o privire spre 
tavernă și îl văzu pe Dreng în faţă. Stătea în picioare lângă 
Bebbe, dar privea spre Edgar și Aldred. 

— La ce te holbezi? îi strigă Edgar. 


— La voi doi, spuse Dreng. Mă întreb ce mai puneţi la cale. 

— Construim un pod. 

— Mda, zise Dreng. Aveţi grijă, totuși... Ar fi păcat dacă ar lua 
foc și ăsta. 

Râse, apoi se întoarse și intră în berărie. 

— Sper să ajungă în iad, spuse Edgar. 

— Oh, așa va fi, zise Aldred. Dar, cât așteptăm să se întâmple 
asta, am un alt plan. 

x x * 

Aldred se duse la Shiring și reveni, o săptămână mai târziu, cu 
șeriful Den și cu șase soldaţi. 

Edgar auzi caii și ridică privirea de la munca sa. Blod ieși din 
distilerie ca să vadă ce se întâmpla. În câteva minute, cea mai 
mare parte a satului se adunase pe malul râului. În ciuda 
anotimpului, vremea era rece, cu un vânt răcoros. Cerul era 
cenușiu și ameninţa să plouă. 

Soldaţii aveau figurile întunecate și erau tăcuţi. Doi dintre ei 
săpară o groapă îngustă în faţa berăriei și înfipseră în ea un par. 
Sătenii puneau întrebări, dar nu primeau răspunsuri, ceea ce îi 
făcea să devină și mai curioși. 

Oricum, bănuiau că cineva urma să fie pedepsit. 

Fraţii lui Edgar auziseră că se întâmpla ceva și își făcuseră 
apariţia împreună cu Cwenburg și copiii lor. 

După ce parul fu bine înfipt, soldaţii îl prinseră pe Dreng. 

— Daţi-mi drumul! strigă el zbătându-se. 

Ei îi scoaseră hainele și toată lumea izbucni în râs. 

— Vărul meu este episcop de Shiring! ţipă el. Treaba asta o să 
vă coste scump! 

Ethel, soția supraviețuitoare a lui Dreng, îi lovea slab cu 
pumnii pe soldaţi, strigând: 

— Lăsaţi-l în pace! 

Ei o ignorară și îl legară pe bărbatul ei de stâlp. Blod privea, 
lipsită de orice expresie. 

Starețul Aldred se adresă mulţimii: 

— Regele Ethelred a ordonat ca aici să fie construit un pod. 
Dreng a ameninţat să-i dea foc. 

— Nu-i adevărat! strigă Dreng. 

Fat Bebbe, care privea totul, interveni: 

— Totuși, așa ai făcut. Eram aici, te-am auzit. 

Şeriful Den spuse: 


— Eu îl reprezint pe rege. Acesta nu trebuie sfidat. 

Toată lumea știa asta. 

— Vreau ca fiecare să se ducă acasă, să găsească o găleată 
sau o oală și să o aducă aici rapid. 

Sătenii și călugării se supuseră cu râvnă. Erau nerăbdători cu 
toții să vadă ce urma să se întâmple. Printre cei care refuzaseră 
să se supună erau Cwenburg, fata lui Dreng, și cei doi soţi ai ei, 
Erman și Eadbald. 

Când se adună din nou toată lumea, Den spuse: 

— Dreng a ameninţat cu focul. Acum, o să-i stingem focul. Vă 
rog pe toţi să umpleţi vasele în râu și să turnaţi apa peste 
Dreng. 

Edgar presupunea că Aldred inventase această pedeapsă: era 
mai mult simbolică decât dureroasă. Puţini oameni și-ar fi 
imaginat ceva atât de lejer. Pe de altă parte, era umilitoare, mai 
ales pentru un bărbat ca Dreng, care se lăuda cu legăturile lui în 
lumea bună. 

Şi era un avertisment. Dreng scăpase de pedeapsă pentru 
incendierea podului prima dată, pentru că podul acela era al lui 
Aldred, care nu era mai mult decât un stareţ al unei mănăstiri 
amărâte, în timp ce Dreng se bucura de sprijinul episcopului de 
Shiring. Dar acţiunea din ziua aceea a șerifului anunţa că noul 
pod avea să fie altceva. Acesta îi aparținea regelui și nici chiar 
Wynstan n-ar fi reușit să salveze pe cineva care îl incendia. 

Sătenii începură să arunce apa din râu peste Dreng. Nu era 
un personaj prea îndrăgit, iar oamenii chiar se bucurau pentru 
ceea ce făceau. Unii aveau grijă să-i arunce apa direct în faţă, 
ceea ce-l făcea să-i înjure. Alţii râdeau și i-o turnau în cap. 
Câţiva oameni se duseră înapoi să mai umple o dată găleata. 
Dreng începea să tremure. 

Edgar nu umplu nici o găleată, ci rămase să privească scena 
cu braţele încrucișate. „Dreng nu va uita niciodată asta“, se 
gândi el. 

În cele din urmă, Aldred strigă: 

— Ajunge! 

Sătenii se opriră și Den spuse: 

— El trebuie să rămână aici până mâine în zori. Oricine îl 
eliberează înainte îi va lua locul. 

Dreng urma să petreacă o noapte rece, se gândi Edgar, dar 
avea să supravieţuiască. 


Den își conduse soldaţii la mănăstire, unde probabil aveau să 
rămână peste noapte. Edgar spera că le plăcea fasolea. 

Sătenii se împrăștiară încet, înțelegând că distracţia se 
terminase. 

Edgar era pe punctul să-și reînceapă lucrul când Dreng îi 
prinse privirea. 

— Dă-i drumul, râzi! spuse el, deși Edgar nu râdea. Am auzit 
un zvon despre preţioasa ta doamnă normandă, Ragna. 

Edgar îngheţă. Ar fi vrut să se îndepărteze, dar nu putea. 

— Am auzit că e gravidă, spuse Dreng. 

Edgar se holbă la el. 

— Acum, râzi de asta! zise Dreng. 

Edgar se gândi la batjocura lui Dreng. Desigur, era posibil să fi 
inventat totul. Sau zvonul putea să fie, pur și simplu, fals: multe 
zvonuri erau așa. Dar Ragna chiar ar fi putut să fie însărcinată. 

Și, dacă era însărcinată, Edgar ar fi putut să fie tatăl. 

Făcuse dragoste cu ea doar o singură dată, dar putea să fie 
oricum de ajuns. Noaptea lor de pasiune fusese însă în august, 
așa că bebelușul ar fi trebuit să se nască în mai - dar era deja 
iunie. 

Bebelușul putea să fie întârziat - sau poate că se născuse 
deja, în seara aceea îl întrebă pe Den dacă auzise acest zvon. 
Den auzise. 

— Se spune și când este sorocul nașterii? întrebă el. 

— Nu. 

— Ai prins vreo informaţie despre locul în care ar putea să se 
afle Ragna? 

— Nu. Dacă aș fi aflat, aș fi plecat acolo să o salvez. 

Edgar purtase conversaţia despre soarta Ragnei de sute de 
ori. Zvonul despre sarcină nu-l apropia de răspuns - era doar o 
tortură suplimentară. 

Spre sfârșitul lunii iunie, el realiză că avea nevoie de cuie. 
Putea să le confecţioneze în ceea ce fusese forja lui Cuthbert, 
dar trebuia să meargă la Shiring ca să cumpere fier. In 
dimineaţa următoare puse șaua pe Buttress și porni împreună 
cu doi vânători care se duceau la Shiring să-și vândă blănurile. 

Pe la jumătatea dimineţii se opriră la o berărie de pe 
marginea drumului, cunoscută drept Stumpy's din cauza 
piciorului amputat al proprietarului. Edgar o hrăni pe Buttress, 
apoi o lăsă să bea apă dintr-un iaz și să pască iarba de pe imaș 


în timp ce el mânca pâine și brânză, așezat pe o bancă în lumina 
soarelui împreună cu vânătorii și câţiva localnici. 

Era pe punctul să plece când pe lângă ei trecură călare câţiva 
soldaţi. Edgar fu uluit să-l vadă pe episcopul Wynstan în fruntea 
lor, dar, din fericire, acesta nu-l observă. 

Fu chiar și mai surprins să vadă, călărind împreună cu 
soldaţii, o femeie micuță, cu părul alb, cunoscută drept Hildi - 
moașa din Shiring. 

Se uită după grup în timp ce se pierdea într-un nor de praf, 
îndrepându-se spre Dreng's Ferry. De ce ar fi escortat Wynstan 
o moașă? Putea să fie o coincidenţă faptul că se zvonea că 
Ragna era însărcinată? Poate, dar Edgar presupunea exact 
opusul. 

Dacă duceau o moașă ca să o asiste pe Ragna, puteau să-l 
conducă pe Edgar direct la ea. 

Își luă rămas-bun de la vânători, apoi se urcă pe Buttress și 
porni înapoi, pe drumul pe care venise. 

Nu dorea să-l prindă din urmă pe Wynstan pe drum: asta ar fi 
putut să-i aducă necazuri. Dar ei trebuiau să se îndrepte spre 
Dreng's Ferry: fie aveau să rămână acolo peste noapte, fie 
aveau să continue să meargă spre Combe. In ambele cazuri, 
Edgar putea să-i urmărească de la o distanţă discretă până la 
destinaţie. 

De când dispăruse Ragna, avusese multe răbufniri de 
speranţă și exaltare, urmate de dezamăgiri care-i zdrobiseră 
inima. Îşi spuse că și de această dată putea urma o deziluzie, 
dar indiciile erau promițătoare și nu se putea împiedica să nu 
simtă un fior de optimism ce îi îndepărta, cel puţin pentru 
moment, starea deprimantă. 

Nu mai văzu pe nimeni pe drum înainte să sosească la 
Dreng's Ferry, la miezul zilei. Află imediat că Wynstan și grupul 
său nu se opriseră acolo: era un loc micuţ și ar fi văzut cu 
siguranţă pe câţiva dintre ei în faţa berăriei, bărbaţi care beau și 
cai care pășteau. 

Intră în casa călugărilor și îl găsi pe Aldred, care îl întrebă 
mirat: 

— Deja te-ai întors? Ai uitat ceva? 

— Ai vorbit cu episcopul? întrebă Edgar fără nici o 
introducere. 

Aldred părea nedumerit. 


— Care episcop? 

— Wynstan nu a trecut pe aici? 

— Doar dacă a umblat în vârful picioarelor. 

Edgar era nedumerit. 

— Ciudat. A trecut pe lângă mine pe drum împreună cu 
escorta lui. Trebuiau să fie pe drum încoace - n-au unde să fie 
altundeva. 

Aldred se agită. 

— Același lucru mi s-a întâmplat și mie în februarie, spuse el 
gânditor. Mă întorceam de la Shiring și Wigelm a trecut pe lângă 
mine pe drum, mergând în direcţia opusă. M-am gândit că 
trecuse probabil pe aici și eram îngrijorat pentru ce ar fi putut să 
facă nenorocitul acela. Dar când am ajuns, fratele Godleof mi-a 
spus că nu-l văzuseră în ziua aceea. 

— Destinația lor trebuie să fie undeva între locul ăsta și 
Stumpy's. 

— Dar nu există nimic între locul ăsta și Stumpy's. 

Edgar pocni din degete. 

— Wilwulf avea o cabană de vânătoare în adâncul pădurii, la 
sud de drumul spre Shiring. 

— Aceea a ars. Wigelm a construit o cabană nouă în Vale of 
Outhen, unde se vânează mai bine. 

— Așa zic ei, că a ars, spuse Edgar. Este posibil să nu fie 
adevărat. 

— Asta crede toată lumea. 

— Mă duc să verific. 

— Vin și eu cu tine, zise Aldred. Dar n-ar trebui să-l chemăm 
și pe șeriful Den, să vină cu noi împreună cu câţiva soldaţi? 

— Nu sunt dispus să aștept, spuse Edgar cu hotărâre. Ne va 
lua două zile ca să ajungem la Shiring, apoi încă o zi și jumătate 
ca să ne întoarcem la Stumpy's. Nu pot aștepta patru zile. 
Ragna ar putea să fie mutată în timpul ăsta. Dacă se află la 
vechea cabană de vânătoare, o voi vedea chiar astăzi. 

— Ai dreptate, spuse Aldred. Pun șaua pe cal. 

Își mai puse la gât crucea de argint, atârnată pe un șnur de 
piele. Edgar se declară de acord: 

— Oamenii lui Wynstan ar putea să ezite să atace un călugăr 
care poartă o cruce. Pe de altă parte, s-ar putea să nu ezite. 

Câteva minute mai târziu, cei doi bărbaţi se aflau pe drum. 


Nici unul dintre ei nu mai fusese la cabana de vânătoare. 
Incendiată sau nu, nu mai fusese folosită de mulţi ani. Wilwulf 
plecase la război și se întorsese grav rănit, iar după moartea lui, 
Wigelm vânase în alte părți. 

Dar știau, în mare, pe unde ar fi trebuit să fie. Între Dreng's 
Ferry și Stumpy's exista o potecă ce se îndepărta de drum, 
mergând în adâncul pădurii, spre sud. Tot ce aveau de făcut 
Edgar și Aldred era să o găsească. Dacă într-adevăr cabana 
arsese și nu mai era folosită, atunci sarcina lor avea să fie 
dificilă: intrarea potecii laterale urma să fie acoperită de 
vegetaţie și greu de observat. Dar dacă povestea incendiului era 
o minciună, menită să înlăture suspiciunile, și oamenii încă 
foloseau poteca pentru a ajunge la cabană ca să ducă provizii - 
și o moașă -, atunci avea să existe o deschidere vizibilă la 
marginea drumului, acolo unde tufișurile fuseseră călcate în 
picioare și arbuștii deterioraţi sau distruși. 

Edgar și Aldred făcură câteva incursiuni inutile pe câteva 
poteci care duceau spre colibe și gospodării izolate, apoi 
ajunseră într-un sat micut, despre care nu auzise nici unul dintre 
ei. Aproape că ajunseseră la Stumpy's când Edgar observă un 
loc prin care trecuseră în ziua aceea mai mulţi cai: prin tufișuri 
erau rămurele rupte recent, iar pe cărare era bălegar proaspăt. 
Inima începu să-i bată mai tare. 

— Cred că asta ar putea să fie, spuse el. 

Poteca devenea tot mai îngustă, dar dovezile că fusese 
traversată recent erau tot mai evidente. Pe lângă speranţă, 
Edgar începea să simtă și teamă. Ar fi putut să o găsească pe 
Ragna, dar, dacă o găsea, avea să dea și peste Wynstan - și ce 
urma să facă acesta? Aldred în schimb părea să nu se teamă, 
dar el se gândea probabil că Dumnezeu avea să îl protejeze. 

Pădurea era bogată, iar vegetaţia proaspăt crescută era 
abundentă. La fiecare două minute, Edgar observa câte un cerb 
care se deplasa prin umbra schimbătoare, o dovadă a faptului 
că nimeni nu vânase pe acolo în ultima vreme. Înaintarea 
încetinea. Acolo unde atârnau crengi mai joase deasupra cărării, 
trebuiau să descalece. Merseră pe jos cam un kilometru și 
jumătate, apoi încă unul. 

Apoi Edgar auzi vocile unor copii. 


Își legară caii și porniră pe jos încet, încercând să nu facă 
zgomot. Se apropiară de marginea unui luminiș mare și se 
opriră în umbra unui stejar masiv. 

Edgar îi recunoscu imediat pe copii: băiatul de patru ani era 
Osbert, gemenii de doi ani erau Hubert și Colinan, iar fetele 
micuţe erau fiicele lui Cat - Mattie, care avea patru ani, și Edie, 
care avea doi. Deși palizi, copiii păreau să fie într-o stare bună, 
alergând după o minge. 

Dar înfățișarea lui Cat îl șocă. Părul ei negru era dezlânat și 
lipsit de viaţă, iar pielea îi era pătată. Avea o umflătură pe o 
parte a nasului ascuţit și, mai rău decât orice, din ochi îi 
dispăruse scânteia de neastâmpăr. Avea o expresie letargică și 
stătea cu umerii căzuţi, privind spre copii fără să manifeste un 
interes vizibil. 

Edgar privi dincolo de Cat, spre casa de lemn aflată în spatele 
ei. Ferestrele erau blocate, astfel încât obloanele să nu poată fi 
deschise. Ușa era securizată din exterior cu o bară grea, iar 
afară, pe o bancă din apropiere, era așezat un paznic, care 
privea în partea cealaltă și se scobea în nas. Edgar îl recunoscu 
pe Elfgar, băiatul din Shiring. Avea braţul drept acoperit cu un 
bandaj murdar. 

Mai existau alte câteva clădiri și o bucată de câmp pe care 
pășteau caii, probabil cei cu care veniseră Wynstan și oamenii 
lui. 

Aldred șopti: 

— Asta este o închisoare secretă. Ar trebui să plecăm acum, 
înainte să fim văzuţi. Putem să mergem la Shiring să-l aducem 
pe Den. 

Edgar știa că Aldred avea dreptate, dar acum, când se afla 
atât de aproape, nu se putea desprinde. 

— Trebuie să o văd pe Ragna, spuse el. 

— Nu e nevoie să o vezi. Ea trebuie să fie aici. E periculos să 
mai rămânem. 

— Tu du-te și adu-l pe Den! Mie nu-mi pasă dacă mă mai ţin 
închis timp de câteva zile. 

— Nu fi atât de prost! 

Discuţia lor murmurată fu întreruptă de o voce din spatele lor: 

— Cine dracu' sunteţi voi? 

Amândoi se întoarseră și îl văzură pe soldatul numit Fulcric, 
ţinând în mână o suliță și având la centură, băgat în teacă, un 


pumnal lung. Cicatricele de pe mâinile și faţa lui dovedeau că 
supravieţuise multor lupte. Edgar înţelese imediat că rezistenţa 
fizică avea să fie inutilă. 

Aldred adoptă un ton autoritar. 

— Sunt stareţul Aldred și sunt aici ca să vorbesc cu lady 
Ragna, spuse el. 

— O să vorbeşti cu episcopul Wynstan înainte să discuţi cu 
oricine altcineva, spuse Fulcric. 

— Prea bine, zise Aldred, de parcă ar fi avut de ales. 

— Pe aici, zise Fulcric, arătând din cap spre o casă aflată la 
marginea îndepărtată a luminișului. 

Edgar se întoarse și ieși dintre copaci. 

— Bună ziua, Cat, spuse el liniștit. Ce mai faci? 

Cat scoase un țipăt de uimire. 

— Edgar! Privi în jur cu o expresie înfricoșată. E periculos 
pentru tine să te afli aici. 

— Nu-ţi face griji, zise el. Ragna e aici? 

— Da, spuse Cat ezitând. E însărcinată. 

Deci era adevărat... 

— Am auzit un zvon. 

Când era pe cale să întrebe despre sorocul nașterii, Elfgar se 
trezi din visare, sări în picioare și strigă: 

— Hei, tu! 

— Eşti pe jumătate adormit, băiete! spuse Fulcric. Se 
ascundeau în pădure. 

— Mă cunoști, Elfgar, zise Edgar. Nu îţi vreau răul. Ce s-a 
întâmplat cu braţul tău? 

— Am fost în armata regelui și am o rană de suliță de la un 
viking, spuse Elfgar mândru. Se vindecă. Dar nu pot să lupt 
până când nu mă fac bine, așa că m-au trimis acasă. 

— Voi doi! Mergeţi mai departe! spuse Fulcric. 

Traversară luminișul, dar, înainte să ajungă la casă, ușa se 
deschise și ieși Wynstan. Când îi văzu pe Edgar și pe Aldred, 
păru surprins, dar nicidecum cuprins de groază. 

— Deci aţi găsit până la urmă locul ăsta! spuse el voios. 

— Am venit să o văd pe lady Ragna, zise Aldred. 

— Nici eu nu am văzut-o încă, spuse Wynstan. Am fost... 
ocupat. Aruncă o privire înapoi, prin ușa deschisă a casei din 
care ieșise, și lui Edgar i se păru că o vede pe Agnes. 

Asta confirma un alt zvon. 


— Ai răpit-o și ai întemniţat-o împotriva voinţei ei, spuse 
Edgar. Asta este o crimă și tu artrebui să fii făcut responsabil. 

— Din contră, spuse Wynstan blând. Lady Ragna a dorit să se 
retragă din atenţia publică și să își jelească soţul decedat în 
singurătate, timp de un an. l-am oferit spre folosinţă această 
cabană izolată, astfel încât să nu fie deranjată. Ea a acceptat 
recunoscătoare oferta mea. 

Edgar îl privi cu ochii îngustaţi. Văduvele se retrăgeau uneori 
pentru o perioadă de doliu, dar se duceau de obicei la mănăstiri, 
nu la cabane de vânătoare. Exista vreo șansă ca această 
poveste cu zâne să fie credibilă? Toţi cei de faţă știau că era o 
minciună sfruntată, dar alţii ar fi putut să nu o considere astfel. 
Wynstan scăpase de acuzaţia de falsificare cu un șiretlic 
asemănător. 

— Insist să o eliberezi imediat pe lady Ragna. 

— Nu se pune problema să o eliberez, spuse Wynstan, încă 
prefăcându-se dulce și rezonabil. Și-a exprimat dorinţa să se 
întoarcă la Shiring și am venit aici ca să o escortez acolo. 

Edgar se holbă la el, fără să-i vină să creadă. 

— O duci înapoi la reședința sa? 

— Da. Destul de firesc, dorește să-l întâlnească pe regele 
Ethelred. 

— Regele vine la Shiring? 

— Da, așa ni s-a spus. Încă nu suntem siguri când. 

— Și o duci pe Ragna să se vadă cu el? 

— Normal. 

Edgar era zăpăcit. Ce mai punea la cale Wynstan acum? Tonul 
său plin de bunăvoință era, desigur, fals, dar ce intenţii avea în 
realitate? 

— Şi ea îmi va spune același lucru? zise Edgar. 

— Du-te și întreab-o, spuse Wynstan. Elfgar, lasă-l să intre! 

Elfgar deblocă ușa și Edgar intră. Ușa se închise în urma lui. 

Camera era întunecoasă, cu obloanele trase peste ferestre. 
Mirosea urât, ca în locuinţele sclavilor de la reședința contelui, 
unde oamenii nu erau lăsaţi să iasă afară peste noapte. Intr-un 
colţ, muștele roiau în jurul unei oale acoperite. Stuful de pe 
podea ar fi trebuit să fie schimbat de multă vreme. Pe sub 
picioare mișunau șoareci. Era cald și neaerisit. 

Pe măsură ce vederea i se adapta la semiîntuneric, Edgar 
văzu două femei stând faţă în faţă pe o bancă, ţinându-se de 


mâini. Evident, întrerupsese o conversaţie intimă. Una dintre 
femei era Hildi, care se ridică imediat și se îndepărtă. Cealaltă 
trebuia să fie Ragna, dar era aproape de nerecunoscut. Părul ei 
era de un castaniu murdar, în loc de roșcat-auriu, iar tenul îi era 
pătat. Rochia ei probabil că fusese cândva albastră, dar acum 
era de un gri-maroniu și plină de pete. Pantofii îi erau zdrenţuiţi. 

Edgar ridică braţele ca să o îmbrăţișeze, dar ea nu veni spre 
el. 

Trăise acest moment de nenumărate ori în închipuirea lui: 
zâmbete fericite, sărutări fără oprire, trupul ei lipit de al lui, 
cuvinte murmurate de bucurie și dragoste. Realitatea nu era 
deloc asemenea visurilor sale. 

El făcu un pas spre ea, dar Ragna se ridică în picioare și se 
trase înapoi. 

Înţelese că ea fusese nevoită să facă compromisuri. Spiritul ei 
fusese zdrobit. Nu era ea însăși. Trebuia să o ajute să se poarte 
normal. 

Își regăsi vocea şi spuse cu blândeţe: 

— Pot să te sărut? 

Ea își cobori privirea. Încă vorbind cu o voce scăzută, liniștită, 
el o întrebă: 

— De ce nu? 

— Sunt oribilă. 

— Te-am văzut și mai bine îmbrăcată, zâmbi el. Dar asta nu 
contează. Ești tot tu. Suntem împreună. Asta este tot ce are 
importanţă pentru mine. 

Ea clătină din cap. 

— Spune ceva, zise Edgar. 

— Sunt însărcinată. 

— Pot să văd asta, zise el studiindu-i silueta. Umflătura era 
clar vizibilă, dar nu i se păru foarte mare. Când este sorocul 
pentru naștere? 

— August. 

El bănuia asta, dar confirmarea veni ca o lovitură. 

— Deci nu e al meu... 

Ea clătină din cap. 

— Atunci, cine e tatăl? 

— Wigelm. Ea își ridică, în sfârșit, capul. Oamenii lui m-au 
imobilizat. Pe faţa ei se citea sfidarea. De multe ori! 


Edgar se simţea de parcă ar fi fost doborât. Abia dacă mai 
putea să respire. Nu era de mirare că ea căzuse în disperare: 
era un miracol că nu înnebunise. A 

Când îi reveni vocea, nu știu ce să-i spună. In cele din urmă, 
reuși să rostească: 

— Te iubesc. 

Cuvintele lui trecură pe lângă ea fără să o miște. 

Părea amorţită, împietrită, asemenea cuiva care abia dacă 
era conștient, asemenea unui somnambul. Ce putea el să facă? 
Dorea să o aline, dar nimic din ceea ce spunea nu părea să o 
impresioneze. Ar fi vrut să o atingă, dar când ridică braţele, ea 
se îndepărtă. Ar fi putut să-i înfrângă rezistenţa și să o 
îmbrăţișeze oricum, dar el simţea că n-ar fi făcut decât să-i 
amintească de ceea ce-i făcuse Wigelm. Era neajutorat. 

— Vreau să pleci, spuse ea. 

— Voi face tot ceea ce îmi ceri. 

— Atunci, pleacă. 

— Te iubesc. 

— Te rog, pleacă! 

— Plec. Se îndreptă spre ușă. Într-o zi, vom fi împreună, știu 
asta. 

Ea nu spuse nimic. | se păru că vede strălucirea unei lacrimi 
în ochii ei, dar camera era întunecată și putea să fie doar 
dorinţa lui ascunsă. 

— Măcar spune-mi la revedere, zise el. 

— La revedere. 

El bătu în ușă și aceasta se deschise imediat. 

— Au revoir, zise el. Te voi revedea în curând. 

Ea îi întoarse spatele și Edgar ieși din casă. 

x x * 

Ragna părăsi cabana de vânătoare a doua zi, împreună cu Cat 
și copiii. Călătoreau în aceeași căruță care îi adusese acolo. 
Plecară devreme și ajunseră la căderea nopţii. Cele două femei 
erau obosite și copiii erau irascibili, așa că se duseră toţi la 
culcare imediat ce ajunseră în casă. 

În dimineaţa următoare, Cat împrumută o oală mare de fier 
de la bucătărie și încălzi apă pe foc. Spălară copiii din cap până- 
n picioare, apoi se spălară și ele. După ce se îmbrăcă în haine 
curate, Ragna începu să se simtă din nou ca o fiinţă umană. 


Gilda, servitoarea de la bucătărie, veni cu o pâine, unt 
proaspăt, ouă și sare și toți se aruncară asupra mâncării extrem 
de înfometați. 

Ragna avea nevoie să-și refacă gospodăria și dorea să 
înceapă cu Gilda. 

— Ai vrea să vii să lucrezi pentru mine? spuse ea în timp ce 
Gilda se pregătea să plece. Și fata ta, Winthryth, poate? 

Gilda zâmbi. 

— Da, te rog, doamna mea. 

— Acum nu am bani să te plătesc, dar voi avea în curând. 
Peste puţină vreme va sosi un curier din Normandia. 

— E în regulă, doamna mea. 

— Voi vorbi mai târziu cu șeful bucătăriei. Nu spune nimănui 
nimic deocamdată. 

Toate posesiunile Ragnei păreau să se afle acolo. Rochiile ei 
erau atârnate pe pereţi, arătând de parcă tocmai fuseseră 
aerisite. Cele mai multe cufere păreau să se afle la locul lor, cu 
periile, pieptenii și uleiurile ei aromate, cu centurile, pantofii și 
chiar bijuteriile sale. Doar banii lipseau. 

Urma să se întâlnească în scurt timp cu șeful bucătăriei, în 
faţa căruia trebuia să-și afirme autoritatea chiar de la început, 
chiar dacă era un simplu servitor. Îmbrăcă o rochie de mătase 
de un maro aprins și își legă o eșarfă aurie în jurul taliei. Alese o 
pălărie cu vârful ascuţit și o brățară cu pietre preţioase care s-o 
fixeze, apoi adăugă un pandantiv și un inel pentru braţ. 

Traversă curtea ținând capul ridicat. 

Toţi erau curioși să vadă cum arăta. Susţinu privirea fiecărei 
persoane pe lângă care trecea, hotărâtă să nu pară doborâtă de 
tratamentul rău care îi fusese aplicat. La început, oamenii 
păreau nesiguri și nu știau cum să reacționeze, dar mai apoi se 
înclinau în faţa ei. Vorbi cu câţiva dintre ei și le răspunse 
călduros. Presupunea că ei priveau în urmă cu nostalgie, la 
vremurile în care Wilwulf și Ragna conduceau reședința, și se 
gândi că era puţin probabil ca Wigelm să fie la fel de îndrăgit. 

Șeful bucătăriei se numea Bassa. Ragna se îndreptă spre el și 
zise: 

— Bună dimineaţa, Bassa! 

El părea uluit. 

— Bună dimineaţa, spuse el, apoi, după o scurtă ezitare, 
adăugă: ...doamna mea! 


— Gilda și Winthryth vin să lucreze în casa mea, zise ea pe un 
ton care nu admitea comentarii. 

Bassa părea nesigur, dar spuse doar atât: 

— Foarte bine, doamna mea. 

Oamenii nu dădeau niciodată de necaz dacă spuneau asta. 

— Pot să înceapă de mâine-dimineaţă, zise Ragna pe un ton 
mai moale. Asta îţi va lăsa timp să faci alte aranjamente. 

— Mulţumesc, doamna mea. 

Ragna părăsi bucătăria, simțindu-se mai bine. Se purta ca o 
femeie puternică și nobilă, iar oamenii o tratau ca atare. 

Pe când se întorcea la casa ei, apăru șeriful Den, urmat de doi 
dintre oamenii săi. 

— Ai nevoie de gărzi de corp, spuse el. 

Era adevărat. După ce moartea lui Bern o lăsase neprotejată, 
fusese ușor pentru Wigelm să o răpească în liniște în mijlocul 
nopţii. Ea nu dorea să mai fie vreodată vulnerabilă. 

— Ti-i împrumut pe Cadwal și pe Dudoc până când vei reuși 
să-ţi angajezi oamenii tăi, zise Den. 

— Mulţumesc. Apoi Ragna fu lovită de un gând. Mă întreb 
unde aș putea să găsesc gărzi de corp de angajat? 

— În toamna asta mulţi soldaţi se vor întoarce din războiul cu 
vikingii. Cei mai mulţi se vor întoarce la fermele și la atelierele 
lor, dar unii dintre ei vor căuta de lucru și vor avea experienţa 
necesară ca să devină gărzi personale. 

— Bine gândit. 

— Ai putea să fii nevoită să-i înzestrezi cu arme 
corespunzătoare. Și ţi-aș recomanda jachete groase din piele. 
Acest echipament le va ţine de cald pe timpul iernii și le va oferi 
și o oarecare protecţie. 

— Imediat ce fac rost de niște bani. 

După o săptămână, aveau să vină banii. Starețul Aldred, care 
avusese grijă de banii pe care îi aduceau, la fiecare trei luni, 
Odo și Adelaide, urma să vină cu ei. 

Când apăru, el îi mai aduse și o foaie de pergament 
împăturită. Era o copie după testamentul lui Wilf, făcută în 
scriptoriul său. 

— Asta ar putea să te ajute când te vei întâlni cu regele 
Ethelred, spuse el. 

— Am nevoie de ajutor? îl voi acuza pe Wigelm de răpire și 
viol. La ambele crime a fost martoră camerista mea, Cat. Apoi 


își puse mâinile pe burtă. Şi, dacă este nevoie de dovezi 
suplimentare, uite aici! 

— Astea ar trebui să fie de ajuns dacă am trăi într-o lume 
guvernată de legi, zise Aldred. Era așezat pe un scaun și se 
înclină în faţă, spunând încet: Dar oamenii contează mai mult 
decât legea, după cum bine știi. 

— Sunt convinsă că regele Ethelred va fi jignit de moarte de 
ceea ce a făcut Wigelm. 

— Adevărat. Şi ar putea să-și îndrepte armata spre Shiring și 
să-i aresteze pe Wigelm și pe Wynstan. Dumnezeu știe că au 
făcut destule ca să merite așa ceva. Dar regele e ocupat să se 
lupte cu vikingii și ar putea considera că nu este momentul 
potrivit să se lupte cu nobilii englezi care îi sunt aliaţi. 

— Vrei să-mi spui că Wigelm va scăpa după toate astea? 

— Îţi spun că Ethelred va privi asta ca pe o problemă politică, 
mai degrabă decât ca pe o simplă problemă de crimă și 
pedeapsă. 

— La dracu'! Deci cum ar putea să rezolve problema? 

— Ar putea să considere că rezolvarea cea mai simplă ar fi ca 
tu să te măriți cu Wigelm. 

Ragna se ridică în picioare furioasă. 

— Niciodată! strigă ea. Sigur nu mă va obliga să mă mărit cu 
bărbatul care m-a violat! 

— Nu cred că te va obliga, nu. Și, chiar dacă ar fi înclinat să 
facă asta, presupun că noua lui regină normandă îţi va lua 
partea. Dar nu vrei să intri în conflict cu regele dacă poţi evita 
asta. Ai nevoie ca el să te considere prieten. _ 

Ragna se lupta să accepte toate acestea. Işi amintea că, pe 
vremuri, era destul de vicleană în politică. Se simţea extrem de 
furioasă și de indignată, dar asta nu o ajuta să-și dezvolte 
strategia. Avea noroc că Aldred se afla acolo ca să-i deschidă 
ochii. 

— Ce crezi că ar trebui să fac? întrebă ea. 

— Înainte ca Ethelred să aibă ocazia să sugereze căsătoria, ar 
trebui să-i ceri să nu ia nici o decizie pentru viitor înainte de 
nașterea copilului. 

Era o ideea rezonabilă, se gândi Ragna. Toată imaginea se 
schimba dacă murea copilul. Sau mama. lar aceste două lucruri 
se întâmplau frecvent. 

Aldred probabil că se gândise la asta, dar spuse altceva. 


— Lui Ethelred îi va plăcea ideea, pentru că nu va jigni pe 
nimeni. 

Mai important, se gândi Ragna, era că avea să-i lase timp să- 
și refacă prietenia cu regina Emma și să o câștige ca aliată. Nu 
era nimic mai valoros ca un prieten la Curtea Regală. 

Aldred se ridică în picioare. 

— Te las să te gândești la asta. 

— Îţi mulţumesc pentru că ai avut grijă de banii mei. 

— Edgar a călătorit încoace împreună cu mine. Vrei să-l vezi? 

Ragna ezită. Se gândea cu regret la ultima lor întâlnire. 
Fusese prea paralizată de dezgustul de sine ca să se poarte 
rezonabil. El trebuie să fi fost teribil de supărat din cauza 
sarcinii, iar dispoziţia ei înrăutăţise lucrurile. 

— Sigur că o să-l văd, spuse ea. 

Când intră, ea observă imediat cât de bine îmbrăcat era: 
purta o tunică fină din lână și încălțări din piele. Nu avea nici o 
bijuterie, dar centura avea catarama și capătul din argint frumos 
decorate. Era prosper. 

lar pe faţa lui era întipărită o expresie de optimism pe care ea 
o cunoștea foarte bine. 

El rămase în picioare și spuse: 

— Mă bucur să te văd. 

Apoi își deschise braţele și ea se duse să-l îmbrăţișeze. 

Era atent la burta ei, dar o strânse cu putere de umeri. 
Aproape că o durea, dar nu-i păsa, într-atât de încântată era să 
se lipească de el. Rămaseră așa mult timp. 

Când se despărţiră, el zâmbea ca un băieţel care câștigase o 
cursă. 

— Ce mai faci? îl întrebă ea zâmbind. 

— Sunt bine acum, când ești liberă. 

— Ai terminat podul? 

— Nu încă. Dar spune-mi despre tine, ce planuri ai? 

— Trebuie să rămân aici până la venirea regelui. 

— După aceea ai vrea să vii la Dreng's Ferry? Planul nostru ar 
putea să funcţioneze încă. Poţi să te refugiezi la mănăstirea de 
maici cât timp e nevoie. Și putem să discutăm în voie despre... 
viitorul nostru. 

— Mi-ar plăcea asta, dar nu pot să-mi fac nici un plan până 
când nu mă întâlnesc cu regele. El este responsabil pentru 
văduvele din nobilime. Nu știu ce va face. 


Edgar încuviinţă. 

— O să te las deocamdată. Trebuie să cumpăr fier. Dar ai vrea 
să mă inviţi la cină? 

— Desigur. 

— Sunt fericit să stau la masă cu servitorii și copiii. Ştii asta. 

— Știu. 

— Mai am o singură întrebare, zise el prinzându-i mâinile. 

— Spune-mi, zise ea. 

— Mă iubești? 

— Din toată inima. 

— Atunci, sunt un bărbat fericit. 

O sărută pe buze, iar ea își îngădui să se bucure de asta un 
lung moment. Apoi el plecă. 


CAPITOLUL 37 
August 1 003 


Regele Ethelred ţinu sfatul în piața din faţa catedralei din 
Shiring. Toţi cetățenii orașului se adunaseră acolo, plus alte sute 
de oameni din satele din împrejurimi și cea mai mare parte a 
nobililor și a clericilor importanţi din regiune. Gărzile îi croiră 
Ragnei drum prin mulţime, astfel încât să poată ajunge în faţă, 
unde stăteau Wynstan și Wigelm, precum și toţi ceilalţi nobili de 
seamă, în așteptarea regelui. Ea îi cunoștea pe cei mai mulţi 
dintre nobili și se asigură că vorbește cu fiecare. Dorea ca toată 
lumea să știe că se întorsese. 

In faţa mulţimii se aflau două scaune cu patru picioare și 
câteva perne, așezate sub o copertină improvizată, ce fusese 
ridicată ca să îi ţină umbră regelui în soarele de august. Într-o 
parte se afla o masă cu materiale pentru scris, iar doi preoţi 
erau așezați, gata să consemneze documentele la cererea 
regelui. Aveau și o balanţă cu braţ, ca să poată cântări sume 
mari de bani dacă regele impunea amenzi. 

Cetăţenii orașului erau agitaţi. Regii călătoreau mereu dintr- 
un oraș în altul, dar, chiar și așa, un englez obișnuit ajungea 
rareori să vadă unul în carne și oase. Toţi erau nerăbdători să 
observe dacă arăta sănătos și ce purta noua lui regină. 

Un rege era un personaj îndepărtat. În teorie, era 
atotputernic, dar, în practică, edictele emise de o Curte Regală 
îndepărtată puteau să nu fie aplicate. Deciziile stăpânilor locali 
aveau adesea mai multă greutate în viaţa de zi cu zi. Dar 
lucrurile se schimbau atunci când regele se afla în oraș. Pentru 
tirani de genul lui Wynstan și Wigelm, era dificil să sfideze un 
edict regal care fusese pronunţat în faţa a mii de oameni din 
zona respectivă. Victimele nedreptăţilor sperau la reabilitare 
atunci când venea regele. 

În sfârșit, Ethelred apăru însoţit de regina Emma. Orășenii 
îngenuncheară, iar nobilii se înclinară. Toată lumea îi făcea loc 
cuplului regal, permițându-le regelui și reginei să meargă spre 
scaunele lor. 


Emma avea optsprezece ani și era tânără și drăguță. Semăna 
foarte mult cu cea pe care Ragna o văzuse ultima dată în urmă 
cu șase ani, doar că acum era însărcinată. Ragna zâmbi și 
Emma o recunoscu imediat. Spre încântarea Ragnei, regina veni 
direct spre ea și o sărută. Vorbind în franceza normandă, spuse: 

— Ce plăcut e să vezi o faţă cunoscută! 

Ragna era încântată să fie recunoscută drept o prietenă a 
reginei în faţa bărbaţilor care o trataseră cu atâta cruzime. li 
răspunse în aceeași limbă: 

— Felicitări pentru căsătorie! Sunt atât de fericită că ești 
regina Angliei! 

— O să fim atât de bune prietene! 

— Sper să fie așa - dacă nu mă încarcerează din nou. 

— Nu o vor face, dacă pot să ajut în vreun fel... 

Emma se întoarse și porni spre scaunul ei. li dădu o explicaţie 
scurtă lui Ethelred, care clătină din cap și zâmbi spre Ragna. 

Era un început bun. Ragna era încurajată de purtarea 
prietenoasă a Emmei, dar își aminti cu emoție cuvintele „dacă 
pot să ajut în vreun fel”. Părea că Emma nu era convinsă că 
putea să controleze evenimentele. Și era tânără, poate prea 
tânără ca să fi învăţat trucurile pe care le știa Ragna. 

Ethelred vorbi tare, deși, chiar și așa, probabil că nu putea fi 
auzit de cei de la marginile mulţimii. 

— Prima și cea mai importantă sarcină a noastră este să 
alegem un nou conte pentru Shiring. 

Aldred îl întrerupse cu îndrăzneală: 

— Maiestate, contele Wilwulf a întocmit un testament. 

Episcopul Wynstan strigă: 

— Care n-a fost ratificat niciodată. 

Aldred continuă: 

— Wilwulf intenţiona să îţi arate testamentul, Maiestate, și să 
îti solicite aprobarea - dar, înainte să poată face asta, a fost 
asasinat în patul său, chiar aici, în Shiring. 

Wynstan spuse dispreţuitor: 

— Atunci, unde este acest testament? 

— Se afla în trezoreria lui lady Ragna, care a fost furată la 
câteva minute după moartea lui Wilwulf. 

— Un testament care nu există, se pare... 


Mulțimea se bucura de spectacol - o ciondăneală între doi 
slujitori ai Domnului, chiar la începutul sfatului. Și atunci vorbi 
Ragna. 

— Dimpotrivă, spuse ea. Au fost întocmite mai multe copii. 
lată una dintre ele, Maiestate. 

Ea scoase pergamentul împăturit din rochie și i-l dădu lui 
Ethelred. 

EI îl luă, dar nu îl desfăcu. 

— Nu contează nici dacă au fost făcute sute de copii - 
testamentul nu este valabil, spuse Wynstan. 

Ragna continuă: 

— După cum se vede din document, Maiestate, ultima dorință 
a soţului meu a fost să-l numești conte pe fiul nostru cel mai în 
vârstă, Osbert... 

— Un copil în vârstă de patru ani! spuse Wynstan batjocoritor. 

— „iar eu să conduc ca reprezentant al lui până la majorat. 

Ethelred interveni: 

— Ajunge! Făcu o pauză şi toți rămaseră tăcuțţi. Întrucât își 
afirmase puterea, continuă: în astfel de vremuri, contele trebuie 
să fie capabil să adune o armată și să-și conducă oamenii în 
luptă. 

Nobilii adunaţi murmurară aprobator. Ragna înţelese că, 
oricât de mult o plăceau, nu credeau în ea în calitate de 
conducător militar. Nu era tocmai surprinsă. 

Wynstan spuse: 

— Fratele meu, Wigelm, și-a dovedit de curând abilităţile în 
acest domeniu, adunând o armată care să lupte alături de tine 
la Exeter, Maiestate. 

— Adevărat, spuse Ethelred. 

Bătălia de la Exeter fusese pierdută, iar vikingii jefuiseră 
orașul și plecaseră acasă; dar Ragna decise să nu menţioneze 
asta. Ea știa că urma să piardă această dispută. Imediat după 
victoria vikingilor, regele n-avea să numească o femeie pentru a 
acţiona în numele contelui și a conduce bărbaţii din Shiring. Dar 
asta fusese întotdeauna o speranţă slabă. 

Pierduse prima repriză. Dar putea avea de câștigat de pe 
urma acestei decizii, își spuse ea; poate că Ethelred ar fi dorit 
acum să echilibreze concesia pe care i-o făcuse lui Wigelm cu 
una pentru ea. 


Înţelese că își redobândise capacitatea de a gândi strategic. 
Apatia din temniţă se evapora rapid; se simţea renăscută. 

Aldred spuse: 

— Maiestate, Wigelm și Wynstan au încarcerat-o pe lady 
Ragna timp de aproape un an; i-au confiscat pământurile din 
Vale of Outhen și i-au furat veniturile, refuzând să-i înapoieze 
dota la care este îndreptăţită. Îţi cer acum să protejezi această 
femeie nobilă de rudele ei prădătoare. 

Ragna înţelese că Aldred se apropia cât de mult era posibil de 
acuzaţia că Ethelred eșuase în îndeplinirea datoriei lui de a 
proteja văduvele. 

Ethelred privi spre Wigelm. Când vorbi, în vocea lui se simţea 
un ton subliminal de furie: 

— E adevărat? 

Dar Wynstan îi răspunse în locul fratelui său: 

— Lady Ragna a căutat singurătatea ca să jelească. Noi n-am 
făcut altceva decât să-i oferim protecţie. 

— Absurd! spuse Ragna indignată. Ușa mea a fost permanent 
încuiată! Am fost ţinută prizonieră. 

Wynstan spuse cu blândeţe: 

— Ușa a fost încuiată ca să nu hoinărească pe afară copiii și 
să se piardă în pădure. 

Era o scuză palidă, dar avea să o accepte Ethelred? 

Regele nu ezită. 

— Să încui o femeie nu înseamnă protecţie. 

Ragna văzu că nu era ușor de prostit. 

Ethelred continuă: 

— Înainte să-l confirm conte pe Wigelm, voi cere ca atât 
Wigelm, cât și Wynstan să jure că nu o vor încarcera pe lady 
Ragna. 

Ragna își permise un moment de ușurare pură. Era liberă - cel 
puţin pentru moment: jurămintele puteau fi încălcate, desigur. 

Ethelred continuă: 

— Acum, ce-i cu povestea asta cu Outhen? Credeam că a 
primit pământul ca parte a contractului de căsătorie. 

— Adevărat, spuse Wynstan. Dar fratele meu, Wilwulf, nu 
avea dreptul să i-l ofere ei. 

Ragna spuse indignată: 

— Tu însuţi ai negociat contractul de căsătorie cu tatăl meu! 
Cum poţi să-l contești acum? 


Wynstan spuse calm: 

— A aparţinut familiei mele din timpuri imemoriale. 

— Nu, n-a aparținut, zise regele. 

Toată lumea se uită la el: era o intervenţie surprinzătoare. 

Ethelred continuă: 

— Tatăl meu l-a oferit bunicului vostru. 

Wynstan spuse: 

— Ar putea să fie legende... 

— Nu sunt legende, zise regele. Am fost martor la prima 
mână. 

Pentru Ragna, era un noroc incredibil. 

Ethelred continuă: 

— Aveam nouă ani când am fost martor la acest lucru. Asta 
nu înseamnă „timpuri imemoriale”, n-am decât treizeci și șase 
de ani. 

Nobilii începură să râdă. 

Wynstan arăta de parcă avea să i se facă rău - evident, nu 
cunoștea istoria terenului. 

Ethelred continuă cu hotărâre: 

— Lady Ragna va deţine Vale of Outhen și tot venitul care 
provine de acolo. 

Ragna spuse recunoscătoare: 

— Mulţumesc. Și dota mea? 

— O văduvă are dreptul la returnarea dotei, zise Ethelred. Cât 
de mare a fost? 

— Douăzeci de livre de argint. 

— Wigelm trebuie să-i plătească Ragnei douăzeci de livre. 

Wigelm părea furios, dar nu spuse nimic. 

Ethelred zise: 

— Fă-o acum, Wigelm! Du-te și adu douăzeci de livre! 

— Nu cred că am atât de mult, spuse Wigelm. 

— Atunci, nu ești un conte prea bun. Poate că artrebui să mă 
mai gândesc. 

— Mă duc să mă uit, zise Wigelm plecând în viteză. 

— Acum, îi spuse Ethelred Ragnei, ce este de făcut cu tine și 
copilul pe care-l porți în pântec? 

— Am o cerere, Maiestate. Te rog să nu iei o decizie astăzi. 
Era abordarea sugerată de Aldred și Ragna hotărâse că era 
înţeleaptă. Dar mai adăugă încă o cerere: Aș vrea să merg la 
mănăstirea de pe Insula leproșilor și să nasc acolo, îngrijită de 


maica Agatha și de călugăriţe. Voi pleca mâine-dimineaţă dacă 
obţin permisiunea ta. Te rog să aștepți nașterea copilului înainte 
să iei o decizie. 

Işi ţinu respirația. 

Aldred interveni din nou: 

— Dacă îmi permiţi să spun, Maiestate, orice plan ai face 
astăzi ar putea să fie dat peste cap de evenimentele 
imprevizibile de la naștere. Ferească Cerul, dar copilul ar putea 
să nu supravieţuiască! Dacă trăiește, importanţa lui ar putea să 
difere în funcţie de genul său: băiat sau fată. Şi, în cel mai rău 
caz dintre toate, mama ar putea să nu supravieţuiască chinului. 
Toate aceste lucruri se află în mâinile Domnului. Nu pare 
rațional să așteptăm? 

Ethelred nu avea nevoie să fie convins. De fapt, părea ușurat 
pentru că nu era nevoit să ia o decizie. 

— Așa să fie, spuse el. Vom reconsidera problema lui lady 
Ragna după nașterea copilului. Șeriful Den este responsabil 
pentru siguranţa ei pe durata călătoriei la Dreng's Ferry. 

Ragna obținuse tot ceea ce putea să spere în mod rezonabil. 
Putea să plece a doua zi de dimineaţă din Shiring, cu suficienţi 
bani ca să devină independentă. Și-ar fi găsit un sanctuar sfânt 
la călugăriţe. Ar fi pus lucrurile la punct cu Edgar. Aveau să facă 
un plan. 

Nu scăpase din vedere însă faptul că regele nu abordase 
acuzaţia lui Aldred de răpire. Şi nimeni nu menţionase violul. 
Dar se așteptase la asta: Ethelred nu-l putea numi conte pe 
Wigelm, pentru ca apoi să-l condamne pentru viol. Așa că 
acuzaţia fusese uitată, în mod convenabil. Oricum, celelalte 
decizii ale regelui îi aduseseră o asemenea ușurare, încât era 
dispusă să accepte întregul pachet cu recunoștință. 

Wigelm se întoarse urmat de Cnebba, care ducea un mic 
cufăr. Îl aşeză în faţa lui Ethelred și regele spuse: 

— Deschide-l! 

Conţinea câţiva saci cu monede. Ethelred arătă spre cântarul 
de la marginea mesei. 

— Cântărește monedele! _ 

Ragna simţi o lovitură bruscă și ascuţită în abdomen. Ingheţă: 
durerea avea ceva familiar. O mai simţise și înainte și știa ce 
înseamnă. 

Copilul se pregătea să vină. 


x k x 


Ragna numi bebelușul Alain. Dorea un nume frantuzesc, 
pentru că un nume englezesc i-ar fi amintit de tatăl lui. Și era un 
cuvânt asemănător cuvântului „chipeș” din limba celtică a 
bretonilor. 

Alain era chipeș. Fiecare bebeluș era drăguţ pentru mama lui, 
dar acesta era al patrulea copil al Ragnei și se gândea că era 
capabilă să fie oarecum obiectivă. Alain avea o piele roz, 
sănătoasă, un moţ de păr întunecat și ochii mari, albaștri, care 
priveau cu o expresie derutată, de parcă ar fi fost nedumerit că 
lumea putea să fie un loc atât de straniu. 

Plângea când îi era foame, sugea rapid la pieptul Ragnei până 
se simţea îndestulat și adormea imediat după aceea, de parcă 
respecta un orar ce i se părea foarte raţional. Amintindu-și cât 
de imprevizibil și de neînțeles fusese Osbert, primul ei născut, 
se întreba cât de diferiţi erau de fapt copiii ei. Poate că ea era 
diferită, fiind mai relaxată și mai încrezătoare acum. 

Nașterea nu fusese ușoară, dar fusese mai puţin dureroasă și 
epuizantă decât cea anterioară, lucru pentru care era 
recunoscătoare. Până în acel moment, singura greșeală a lui 
Alain era aceea că venise prea devreme. Ragna nu avusese 
ocazia să plece la Dreng's Ferry pentru izolarea pe care și-o 
dorea. Oricum, acum plănuia să meargă acolo pentru 
recuperare, iar Den îi spusese că regele Ethelred fusese de 
acord cu asta. 

Cat era atât de încântată, de parcă născuse chiar ea. Copiii se 
holbau la Alain cu multă curiozitate, dar și cu o urmă de 
antipatie, de parcă nu erau convinși că în familie mai era loc 
pentru încă unul. 

Un admirator mai puţin bine-venit era Gytha, mama lui 
Wynstan și Wigelm. Ea veni în vizită și gânguri la copil, iar 
Ragna simţi că nu-i putea interzice să-l ia în braţe: era bunica 
lui, iar faptul că era rezultatul unui viol nu schimba acest lucru. 

Chiar și așa, Ragna nu se simţea confortabil când îl vedea pe 
Alain în braţele Gythei. Era neliniștită mai ales pentru că Gytha 
părea să își aroge un fel de posesie. 

— Cel mai nou membru al familiei noastre, spuse Gytha. Și e 
atât de frumușel! 

— E timpul să-l hrănesc, zise Ragna luându-l înapoi. 


Puse copilul la sân și el începu să sugă cu poftă. Se gândea că 
Gytha ar fi putut să plece, dar ea se așeză și îi privi, de parcă ar 
fi vrut să se asigure că Ragna făcea lucrurile cum trebuie. Când 
el făcu o pauză, vărsând puţin lapte pe piept, spre surprinderea 
Ragnei, Gytha se aplecă și îi șterse bărbia cu mâneca 
costisitorului ei costum de lână. Era un gest de afecţiune 
autentică. 

Totuși, Ragna tot nu avea încredere în Gytha. 

Câteva minute mai târziu, unul dintre paznicii Ragnei își băgă 
capul pe ușă și spuse: 

— Îl primești pe contele Wigelm? 

Era ultima persoană de pe faţa pământului pe care ar fi vrut 
să o vadă Ragna. Oricum, se gândea că era mai bine să afle ce 
punea la cale. Spuse: 

— Poate să intre, dar singur - fără însoțitori. lar tu rămâi cu 
mine cât timp se află aici. 

Gytha auzi toate acestea și faţa i se înăspri. 

Wigelm intră cu un aer jignit. 

— Vezi, mamă? îi spuse el Gythei. Trebuie să fiu luat la 
întrebări de un paznic înainte să-mi pot vedea propriul fiu! 

Se holbă la sânul dezgolit al Ragnei. 

— Gândește-te cât de proastă ar trebui să fiu să am încredere 
în tine! spuse Ragna. 

Îl luă pe Alain de la sânul ei, dar el începu să plângă, aşa că 
ea fu nevoită să-l pună la loc și să suporte privirea prostească a 
lui Wigelm. 

— Eu sunt contele! zise el. 

— Eşti un violator! 

Gytha scoase un sunet dezaprobator, de parcă Ragna tocmai 
spusese ceva nepoliticos. „Nu se compară nici pe jumătate cu 
ceea ce mi-a făcut fiul tău“, se gândi Ragna. Era ciudat ca 
cineva care nu condamnase violul să dezaprobe vizibil 
menționarea acestuia. 

Wigelm părea pe cale să continue, apoi se răzgândi și își 
înghiţi replica. Inspiră adânc și spuse. 

— N-am venit aici ca să ne certăm. 

— Atunci, de ce ai venit? 

El părea neliniștit. Se așeză, apoi se ridică din nou în picioare. 

— Să discutăm despre viitor, spuse el în cele din urmă. 


Ce-l deranja? Ragna presupunea că pur și simplu era incapabil 
să facă față politicii la nivel regal. El pricepea teroarea și 
constrângerea, dar nevoia regelui de a echilibra presiunile 
conflictuale era dincolo de puterea sa de înţelegere. Cu el era 
mai bine să vorbești simplu. 

— Viitorul meu nu are nimic de-a face cu tine, spuse ea. 

Wigelm se scărpină în cap, apoi își desfăcu centura și o 
strânse la loc, frecându-și bărbia confuz. Apoi, în sfârșit, spuse: 

— Vreau să mă însor cu tine. 

Ragna simţi un fior rece în inimă. 

— Niciodată, spuse ea. Te rog ca nici măcar să nu mai 
pomenești despre asta. 

— Dar te iubesc. 

Acest lucru era atât de fals, încât ea aproape că izbucni în râs. 

— Tu nici măcar nu știi ce înseamnă asta. 

— Totul va fi diferit. Îţi jur. 

— Deci... Ea privi spre Gytha, apoi din nou spre Wigelm. Deci 
n-o să-ţi mai pui soldaţii să mă ţină la pământ în timp ce mă 
violezi? 

Dinspre Gytha se auzi din nou un sunet dezaprobator. 

— Sigur că nu, spuse Wigelm pe un ton de indignare, de parcă 
nici n-ar fi visat vreodată la asta. 

— Este genul de promisiune pe care o femeie tânjește să o 
audă. 

— Nu vrei să faci parte din familia noastră? întrebă Gytha. 

Ragna se uită la ea uluită. 

— Nu! 

— De ce nu? 

— Cum poţi măcar să-mi pui o asemenea întrebare? 

— De ce trebuie să fii atât de sarcastică? spuse Wigelm. 

Ragna respiră adânc. 

— Pentru că eu nu te iubesc, tu nu mă iubeşti, iar discuţia 
despre căsătoria noastră este atât de absurdă, încât nici măcar 
nu pot să mă prefac că te-aș lua în serios. 

Wigelm se agită, încercând să-și dea seama ce voia să spună: 
nu era prea iute la înțelegerea propoziţiilor mai lungi, observă 
ea. În cele din urmă, el spuse: 

— Deci acesta este răspunsul tău. 

— Răspunsul meu este nu. 

Gytha se ridică în picioare. 


— Noi am încercat, zise ea. 

După aceea, ea și Wigelm plecară. 

Ragna se simţi neliniștită. Era o replică de final neașteptată. 

Alain adormise la sânul Ragnei. Ea îl puse în leagănul lui și își 
aranjă rochia. Materialul era pătat de lapte, dar nu-și făcea griji 
pentru asta: în acel moment, o aranja să nu fie prea cochetă. 

Se gândea la cuvintele Gythei: „Noi am încercat”. De ce 
spusese acest lucru? Suna ca o ameninţare voalată, de parcă ar 
fi zis: „Nu da vina pe noi pentru ce se va întâmpla în 
continuare”. Dar ce avea să se întâmple în continuare? 

Ea nu știa, iar asta o neliniștea. 

x kx X 

Wynstan și Gytha se duseră să-l vadă pe regele Ethelred, care 
locuia în sala mare. Wynstan nu simţea obișnuita lui siguranţă. 
Regele nu era deloc previzibil. Wynstan putea să prevadă, în 
mod normal, reacţiile vecinilor săi la diferite probleme: nu era 
prea dificil să înţelegi ce urmau să facă pentru a obţine ceea ce 
își doreau. Dar provocările pe care le presupuneau acțiunile 
regelui erau mult mai complexe. 

Își atinse crucea de la piept, în speranţa că avea să primească 
ajutorul divin. 

Când intrară în sala mare, Ethelred era adâncit într-o discuţie 
cu unul dintre secretarii săi. Regina Emma nu era de faţă. 
Ethelred ridică o mână, pentru a le semnala lui Wynstan și 
Gythei să aștepte. Ei rămaseră în picioare la câţiva pași 
distanță, în timp ce regele își termina conversaţia. Apoi 
secretarul plecă și Ethelred le făcu semn să se apropie. 

Wynstan începu: 

— Copilul fratelui meu, Wigelm, și al lui lady Ragna este un 
băiat sănătos, care pare să supravieţuiască, Maiestate. 

— Prea bine! spuse Ethelred. 

— Într-adevăr, sunt vești bune, deşi ameninţă să destabilizeze 
comitatul Shiring. 

— Cum așa? 

— În primul rând, i-ai acordat Ragnei permisiunea să plece la 
mânăstirea de maici de la Dreng's Ferry. Acolo, desigur, ea se 
va afla la adăpost de influenţa contelui. In al doilea rând, ea îl 
are pe singurul copil al contelui, în al treilea rând, dacă ar fi să 
moară copilul, Ragna îi mai are pe cei trei fii mai tineri ai lui 
Wilwulf. 


— Înţeleg unde vrei să ajungi, spuse regele. Crezi că ea ar 
putea să devină figura emblematică a unei rebeliuni împotriva 
lui Wigelm. Oamenii ar putea spune despre copiii ei că sunt 
adevărații moștenitori. 

Wynstan era mulțumit că regele înţelegea atât de repede 
problema. 

— Da, Maiestate. 

— Şi tu vrei să-mi propui un plan de acţiune? 

— Nu există decât unul singur: Ragna trebuie să se mărite cu 
Wigelm. Atunci, Wigelm nu mai are rivali. 

— Desigur, asta ar rezolva problema, spuse Ethelred. Dar eu 
nu o să fac asta. 

Wynstan exploadă: 

— De ce nu, pentru numele lui Dumnezeu? 

— În primul rând, pentru că ea s-a declarat deschis împotriva 
acestui lucru. Ar putea foarte bine să refuze să depună 
jurămintele. 

— Poţi să lași în seama mea asta, spuse Wynstan - el știa 
cum să oblige oamenii să facă ceea ce nu voiau să facă. 

Ethelred îl privi dezaprobator, dar nu comentă. In schimb, 
zise: 

— În al doilea rând, pentru că i-am promis soţiei mele că nu o 
voi obliga la o căsătorie. 

Wynstan chicoti ca de la bărbat la bărbat. 

— Maiestate, o promisiune faţă de o femeie... 

— Nu știi prea multe lucruri despre căsătorie, nu-i așa, 
episcope? 

Wynstan își plecă fruntea. 

— Sigur că nu, Maiestate. 

— Nu doresc să încalc o promisiune față de soția mea. 

— Inţeleg. 

— Pleacă și gândește-te la o altă soluţie! zise Ethelred, apoi 
se întoarse în semn de concediere. 

Wynstan și Gytha se înclinară și părăsiră casa. 

Imediat ce ajunseră suficient de departe încât să nu mai 
poată fi auziţi, Wynstan spuse: 

— Deci, o căţea normandă care ne face necazuri o susţine pe 
cealaltă! 

Gytha nu zise nimic. Wynstan aruncă o privire spre mama sa: 
părea adâncită în gânduri. 


Când ajunseră în casa Gythei, ea îi turnă o cană devin. 

Wynstan luă o înghiţitură lungă și spuse: 

— Acum, chiar nu mai știu ce să fac. 

— Am o sugestie, zise Gytha. 

x x X 

Wynstan veni la casa Ragnei și îi spuse: 

— Trebuie să purtăm o discuție serioasă. 

Ea îl privi cu suspiciune: dorea ceva, desigur. 

— Nu-mi cere să mă mărit cu fratele tău, spuse ea. 

— Nu cred că înţelegi situația în care te afli. 

Vorbea cu aroganța lui obișnuită, doar că acum își atingea 
întruna crucea de la piept. Ea se gândi că ăsta era un semn al 
unei lipse de încredere mascate, ceea ce era neobişnuit pentru 
Wynstan. 

— Luminează-mă! zise ea. 

— Poţi să pleci de aici oricând dorești. 

— Așa a spus regele. 

— Și poţi să iei copiii lui Wilwulf. 

Ea avu nevoie de o clipă ca să înţeleagă implicaţiile, dar când 
înţelese, se îngrozi. 

— Voi lua toți copiii mei! spuse ea. Inclusiv pe Alain. 

— Nu ţi se oferă această opţiune, zise Wynstan atingându-și 
din nou crucea. Poţi să pleci din Shiring, dar nu-l poţi lua cu tine 
pe singurul fiu al contelui. 

— Este copilul meu! 

— Este - și e normal să vrei să-l crești chiar tu. Din cauza asta 
trebuie să te măriţi cu Wigelm. 

— Niciodată! 

— Atunci, trebuie să lași copilul aici. Nu există o a treia 
alternativă. 

În adâncul stomacului Ragnei se instală o gaură rece. Fără să 
vrea, privi spre leagăn, ca pentru a se asigura că Alain era încă 
acolo. Copilul dormea profund. 

Wynstan adoptă un ton mieros. 

— Este un bebeluș minunat. Chiar și eu pot remarca asta. 

În complimentul lui nesincer era ceva atât de malefic, încât 
Ragna simţi că ameţește. 

— Va trebui să-l cresc eu, spuse Ragna. Eu sunt mama lui. 

— Nu ducem lipsă de mame. Gytha, propria mea mamă, își 
dorește să se ocupe de primul ei nepot. 


Asta o înfurie pe Ragna. 

— Ca să îl poată crește așa cum v-a crescut pe tine și pe 
Wigelm? spuse ea. Să devină crud, egoist și violent? 

Spre surprinderea ei, Wynstan se ridică. 

— Nu te grăbi, zise el. Gândește-te la asta! Dă-ne de știre ce 
decizie ai luat, în timpul necesar. 

Apoi ieși din casă. 

Ragna știa că trebuia să se opună imediat și cu sălbăticie. 

— Cat, spuse ea, mergi și roag-o pe regina Emma să vină să 
mă vadă imediat ce poate! 

După ce Cat plecă, Ragna căzu pe gânduri. | se oferise o 
eliberare falsă? Să i se permită să plece doar dacă își lăsa 
copilul în urmă nu era deloc libertate. Cu siguranţă regele nu 
putea să dorească asta. 

Ragna o aștepta pe Cat să revină cu un mesaj care să-i spună 
când putea să o vadă pe regina Emma, dar când reveni, Cat îi 
spuse cu răsuflarea tăiată: 

— Doamna mea, regina este aici! 

Emma intră în casă. 

Ragna se ridică și se înclină, apoi Emma o sărută. 

— Tocmai m-am întâlnit cu episcopul Wynstan, spuse Ragna. 
El spune că, dacă nu mă mărit cu Wigelm, îmi vor lua copilul. 

— Da, spuse Emma. Gytha mi-a explicat asta. 

Ragna se agită: probabil că Gytha se dusese să discute cu 
Emma în același timp în care Wynstan vorbea cu Ragna. Era 
ceva plănuit și coordonat. 

— Regele știe despre asta? întrebă ea. 

— Da, spuse Emma din nou. 

Faţa Emmei o înspăimânta pe Ragna. Părea îngrijorată, dar nu 
îngrozită sau şocată. Pe fața ei se citea milă, iar asta era 
îngrijorător. 

Ragna simţea că pierdea din nou controlul asupra vieţii ei. 

— Dar regele m-a eliberat. Ce înseamnă asta? 

— Înseamnă că nu poţi fi încarcerată și că regele nu te va 
obliga să te măriţi cu un bărbat pe care-l urăști; dar nici nu poţi 
lua cu tine copilul contelui. Singurul lui fiu, cred. 

— Atunci, nu sunt deloc liberă! 

— Ai de făcut o alegere dificilă. N-am prevăzut asta. Regina 
se îndreptă spre ușă. Imi pare foarte rău! 

Apoi plecă. 


Ragna simţea că trăia într-un coșmar. Pentru o clipă, se gândi 
să aleagă prima opţiune: să-și abandoneze copilul, lăsându-l să 
fie crescut de Gytha. Ar fi făcut orice ca să evite căsătoria cu 
dezgustătorul Wigelm. Și, până la urmă, Alain era rezultatul unui 
viol. Dar, imediat ce se uită cum dormea liniștit în pătuţul lui, 
știu că nu putea să facă asta nici dacă ar fi obligat-o să se 
mărite cu cinci bărbaţi ca Wigelm. 

Apoi Edgar intră în casă. Ea îl văzu printre lacrimi și se ridică, 
iar el o cuprinse în braţele sale. 

— E adevărat? o întrebă el pe Ragna. Toată lumea spune că 
va trebui să te măriţi cu Wigelm sau să renunți la Alain! 

— E adevărat, spuse Ragna. 

Lacrimile îmbibau lâna tunicii lui. 

— Ce vei face? întrebă Edgar. 

Ragna nu-i răspunse. 

Ce vei face? întrebă el din nou. 

— Îmi voi părăsi copilul, spuse ea. 

x kx * 

— Nu, nu, asta nu va rezolva problema! spuse Wynstan furios. 

— Se întâmplă, zise Wigelm. Edgar o ajută să-și împacheteze 
toate posesiunile. Va lăsa copilul în urmă. 

— Dar încă îi va avea pe cei trei fii mai tineri ai lui Wilwulf. 
Oamenii vor spune că ei sunt adevărații moștenitori. Nu stăm cu 
mult mai bine. 

— Va trebui să o ucidem, zise Wigelm. Este singura cale să 
scăpăm de ea. Se aflau în casa mamei lor, iar ea îi întrerupse. 

— Nu o puteţi ucide pe Ragna, spuse Gytha. Nu chiar sub 
nasul regelui. Nu va putea să vă lase să scăpaţi cu asta. 

— Putem să dăm vina pe altcineva. 

Gytha clătină din cap. 

— Nimeni nu a crezut cu adevărat ultima oară. A doua oară 
nici măcar nu se vor preface că vă cred. 

— O vom face după plecarea regelui, spuse Wigelm. 

— ldiotule, până atunci Ragna va fi ascunsă, în siguranţă, la 
mănăstirea de maici de pe Insula leproșilor! zise Wynstan. 

— Ei bine, atunci ce vom face? 

— O să ne calmăm toţi, spuse Gytha. 

— La ce folosește asta? întrebă Wigelm. 


— Vei vedea. Doar ai răbdare. 
XXX 


În noaptea aceea, Edgar și Ragna dormită împreună în casa 
ei. Stătură întinși pe stuf unul în braţele celuilalt, dar nu făcură 
dragoste: erau prea deprimaţi. Edgar se consola cu faptul că o 
ţinea în braţe pe Ragna. Ea își lipea trupul de al lui într-un fel ce 
părea drăgăstos, dar și disperat. 

In timpul nopţii hrăni copilul de două ori. Edgar moţăia, dar 
suspecta că Ragna nu dormea deloc. Se treziră imediat ce se 
lumină de ziuă. 

Edgar se duse în centrul orașului și închirie două căruţe 
pentru călătorie. Le aduse în incintă și le trase în faţa casei 
Ragnei. În timp ce copiii primeau micul dejun, el încărcă cele 
mai multe bagaje într-o căruţă. Așeză toate pernele și păturile în 
cealaltă, pentru ca femeile și copiii să stea confortabil. Puse 
șaua pe Buttress și o înhămă pe Astrid în frâul din faţă. 

Obţinea lucrul la care tânjea de mulţi ani, dar nu se putea 
bucura. Se gândea că, până la urmă, Ragna ar fi reușit să treacă 
peste pierderea lui Alain, dar se temea că ar fi putut să dureze 
foarte mult. 

Toţi purtau haine și încălțări de călătorie. Gilda și Winthryth 
veneau cu ei, la fel și Cat și gărzile personale. leșiră toţi din 
casă, îndreptându-se spre căruţe. Ragna îl ducea pe Alain, iar 
Gytha aștepta să-l ia. 

Servitorii și copiii se urcară în căruţă. 

Toată lumea o privea pe Ragna. 

Ea se duse spre Gytha, cu Edgar alături de ea. Ezitând, privi la 
Edgar, apoi la Gytha, apoi la bebelușul din braţele ei. Pe faţă îi 
curgeau lacrimi. Se întoarse cu spatele la Gytha, apoi se răsuci 
din nou. Gytha se întinse după Alain, dar Ragna nu o lăsă să-l ia. 
Rămase în picioare între cei doi, preţ de un lung moment, apoi îi 
spuse Gythei: 

— Nu pot să fac asta. Se întoarse spre Edgar și adăugă: îmi 
pare rău! 

Apoi, ţinându-l pe Alain strâns la pieptul ei, intră înapoi în 
casă. 

x x * 

Nunta era uriaşă: oamenii veneau din tot sudul Angliei. Un 
conflict dinastic important fusese rezolvat și toți doreau să 
devină prieteni cu partea care câștigase. 

Wynstan privea în jurul sălii mari cu un sentiment de profundă 
satisfacţie. Mesele lungi erau încărcate cu produsele unei veri 


călduroase și ale unei recolte bogate: bucăţi mari de carne, 
pâine nouă, piramide de alune, fructe și carafe cu bere și vin. 

Oamenii se înghesuiau unii în alţii ca să-și prezinte respectul 
în faţa contelui Wigelm și a familiei sale. Wigelm era așezat 
lângă regina Emma, privind în jur cu un aer îngâmfat. În calitate 
de conducător, avea să fie neinspirat, dar brutal de hotărât, însă 
cu îndrumarea lui Wynstan avea să ia deciziile corecte. 

lar acum era însurat cu Ragna. Wigelm nu o plăcuse cu 
adevărat niciodată - Wynstan era convins de asta -, dar o dorea 
în felul în care bărbaţii doreau uneori o femeie doar pentru că 
aceasta îi respingea. Aveau să fie nefericiţi împreună. 

Ragna, singura ameninţare pentru dominaţia lui Wynstan, era 
zdrobită. Stătea în capul mesei, lângă rege, cu bebelușul în 
braţe, și arăta de parcă era gata să se sinucidă. 

Regele părea satisfăcut de vizita lui la Shiring. Judecând din 
punctul de vedere regal, Wynstan presupunea că Ethelred era 
mulțumit că numise noul conte și că se descotorosise de văduva 
celui vechi, că îndreptase greșeala încarcerării Ragnei și că o 
împiedicase să fugă cu copilul contelui - și toate astea fără 
vărsare de sânge. 

Nu erau prea multe semne ale prezenţei taberei Ragnei. 
Șeriful Den se afla acolo, arătând de parcă simţea în jur un 
miros greu; Aldred se întorsese la mica lui mănăstire, iar Edgar 
dispăruse. Era posibil să se fi întors la cariera Ragnei de la 
Outhenham, dar ce mai putea să-și dorească acum, când 
dragostea vieţii lui se măritase cu un alt bărbat? Wynstan nu 
știa și nici nu îi prea păsa. 

Exista chiar și o veste bună: umflătura de pe penisul lui 
Wynstan dispăruse. Fusese foarte înspăimântat, mai ales atunci 
când prostituatele îi spuseseră că asta putea să ducă la lepră - 
dar fusese, evident, o alarmă falsă și totul revenise la normal. 

„Fratele meu este conte, iar eu sunt episcop, se gândi 
Wynstan mândru. Și nici unul dintre noi nu are încă patruzeci de 
ani. Abia am început.” 

XXX 

Edgar și Aldred stăteau la marginea apei și priveau înspre 
cătun. Târgul de Sfântul Mihail era în desfășurare. Sute de 
oameni traversau podul, făceau cumpărături din piaţă și stăteau 
la coadă pentru a vedea oasele sfântului. Vorbeau și râdeau, 
fericiţi să cheltuiască puţinii bani pe care îi aveau. 


— Locul este înfloritor, spuse Edgar. 

— Sunt foarte mulţumit, zise Aldred cu lacrimi pe faţă. 

Edgar era stânjenit și mișcat. Ştia de mulţi ani că Aldred era 
îndrăgostit de el, deși nu-i spusese niciodată asta. 

Privi apoi în cealaltă parte. Pluta lui era legată la malul râului, 
în aval de pod. Buttress, poneiul său, stătea în picioare pe plută. 
Alături se aflau toporul lui viking, toate uneltele sale, precum și 
un cufăr care conţinea câteva posesiuni preţioase, inclusiv 
cartea pe care i-o dăruise Ragna. Lipsea Brindle, câinele lui, 
care murise din cauza vârstei. 

Aceasta fusese picătura care umpluse paharul. Se gândise 
deseori să plece de la Dreng's Ferry, iar moartea lui Brindle îl 
făcuse, în sfârșit, să se hotărască. 

Aldred își șterse ochii cu mâneca și spuse: 

— Chiar trebuie să pleci? 

— Da. 

— Dar Normandia e atât de departe... 

Edgar plănuia să-și împingă pluta în jos pe râu, până la 
Combe, și acolo să ia o navă spre Cherbourg. Avea să îl 
întâlnească pe contele Hubert și să îi spună veștile despre 
căsătoria Ragnei cu Wigelm. În schimb, avea să îi ceară contelui 
să-l îndrepte către un mare șantier de construcţii. Auzise că un 
meseriaș bun își putea găsi cu ușurință de lucru în Normandia. 

— Vreau să fiu cât se poate de departe de Wigelm, Wynstan și 
Shiring - și de Ragna, spuse el. g 

Edgar nu o mai văzuse pe Ragna de la nuntă. Incercase, dar 
fusese întors din drum de servitori. În orice caz, nu știa ce ar fi 
putut să-i spună. Fusese obligată să facă o alegere dificilă, iar 
ea își pusese copiii pe primul loc, ceva ce ar fi făcut cele mai 
multe femei. Edgar avea inima frântă, dar nu putea să o 
învinovăţească. 

— Ragna nu este singura persoană care te iubește, spuse 
Aldred. 

— Mi-e drag de tine, zise Edgar. Dar... știi tu, nu în felul acela. 

— Ăsta e singurul lucru care mă salvează de păcat. 

— Știu. 

Aldred îi luă mâna lui Edgar și o sărută. 

— Dreng ar trebui să vândă bacul, spuse Edgar. Ragna ar 
putea să-l cumpere pentru Outhenham. Acolo nu au nici o barcă. 

— O să-i sugerez asta. 


Edgar își luase rămas-bun de la familie și de la săteni. Nu mai 
avea ce să facă acolo. 

Dezlegă pluta, păși pe ea și o împinse departe de mal. 

În timp ce luă viteză, trecu pe lângă ferma familiei. La 
sugestia lui, Erman și Eadbald construiau o moară de apă, o 
copie a uneia pe care o văzuseră mai în aval. Erau meseriași 
suficient de buni - tatăl lor îi învățase bine. In plus, erau 
prosperi, bărbaţi importanţi în oraș. li făcură cu mâna când 
trecu pe lângă ei și el observă că devenită voinici. Edgar le făcu 
semn: avea să îi fie dor de Wynswith și de Beorn, nepoata și 
nepotul lui. 

Vasul prindea viteză. Normandia era mai călduroasă și mai 
uscată decât Anglia, presupunea el, pentru că se afla mai la sud. 
Se gândea la cele câteva cuvinte franțuzești pe care le prinsese 
din discuţiile dintre Ragna și Cat. Știa și puţină latină, din timpul 
lecţiilor cu Aldred. Avea să se descurce. 

Urma să aibă o nouă viaţă. 

Aruncă o ultimă privire înapoi. Podul lui domina priveliștea și 
schimba dramatic cătunul. Cei mai mulţi oameni nu îl mai 
numeau după vechiul său nume - Dreng's Ferry (Bacul lui 
Dreng). In zilele acelea, îl numeau King's Bridge (Podul regelui). 


PARTEA A PATRA 


ORAȘUL 


1 005-1007 d.H. 


CAPITOLUL 38 
Noiembrie 1 005 


Nava catedralei din Canterbury era rece și întunecată în după- 
amiaza aceea de noiembrie. Lumânările luminau scena neclar, 
aruncând umbre ce păreau niște fantome neobosite. In 
prezbiteriu, zona cea mai sfântă a bisericii, arhiepiscopul Elfric 
murea încet. Mâinile lui palide erau împreunate peste o cruce de 
argint, strângând-o la piept. Avea ochii deschiși, dar se mișcau 
foarte puţin. Respirația îi era regulată, deși superficială. Părea 
să se bucure de cântecul călugărilor din jurul lui, pentru că, de 
câte ori se opreau, începea să se agite. 

Episcopul Wynstan rămase mult timp îngenuncheat pentru 
rugăciune la picioarele arhiepiscopului. Se simţea el însuși 
bolnav. Îl durea capul. Dormea prost. Se plângea de oboseală ca 
un bătrân, deși avea doar patruzeci și trei de ani. Şi avea o 
umflătură roșie și inestetică pe claviculă, pe care o ascundea 
ridicându-și pelerina mult peste gât. 

Pentru că se simţea în felul acesta, nu dorise să călătorească 
de-a lungul Angliei pe vreme de iarnă, dar avea motive foarte 
convingătoare. Dorea să devină următorul arhiepiscop de 
Canterbury. Asta l-ar fi făcut cel mai important cleric din sudul 
Angliei. Și lupta pentru putere nu putea fi purtată de la distanţă: 
trebuia să se afle acolo. 

Considerând că se rugase suficient de mult ca să-i 
impresioneze pe călugări cu pietatea și respectul său, se ridică 
în picioare și se simţi brusc ameţit. Își săltă braţul și reuși să-și 
așeze palma pe o coloană de piatră ca să se echilibreze. Era 
furios: ura să-și arate slăbiciunea. Toată viaţa lui de adult fusese 
un bărbat puternic, de care ceilalţi se temeau. Și ultimul lucru 
pe care îl dorea era ca acești călugări de la Canterbury să 
creadă că avea o sănătate șubredă. Nu-și doreau un arhiepiscop 
bolnav. 

După un minut, capul i se limpezi și putu să se întoarcă și să 
se îndepărteze cu o încetineală respectuoasă. 


Catedrala din Canterbury era cea mai mare clădire pe care o 
văzuse vreodată Wynstan. Construită din piatră, în formă de 
cruce, avea o navă lungă, transepturi laterale și un prezbiteriu 
scurt. Turnul de deasupra crucii avea în vârf un înger din aur. 

Catedrala din Shiring ar fi încăput de trei ori în interior. 

Wynstan se întâlni apoi cu vărul său, Degbert, arhidiacon de 
Shiring, în transeptul de nord al catedralei Canterbury. 
Împreună, se îndreptară spre mănăstire. O ploaie rece biciuia 
verdeața din curtea pătrată. Câţiva călugări care se adăposteau 
sub acoperiș tăcură respectuoși când se apropiară de ei. 
Wynstan se prefăcu la început că nu-i observă, apoi pretinse că 
era uluit de prezenţa lor. 

Spuse pe tonul cuiva care era devastat de tristeţe: 

— Sufletul vechiului meu prieten pare să șovăie să 
părăsească definitiv catedrala pe care a iubit-o. 

Se lăsă un moment de liniște, apoi un tânăr călugăr deșirat 
zise: 

— Elfric este prietenul tău? 

— Desigur, spuse Wynstan. lartă-mă, frate, cum te numești? 

— Eu sunt Eappa, domnule episcop. 

— Frate Eappa, am ajuns să-l cunosc pe iubitul nostru 
arhiepiscop pe vremea când era episcop de Ramsbury - care se 
află nu prea departe de catedrala din Shiring. Când eram tânăr, 
el m-a luat sub aripa sa, ca să spun așa. Sunt nemăsurat de 
recunoscător pentru înţelepciunea și îndrumarea sa. 

Nimic din toate acestea nu era adevărat. Wynstan îl 
dispreţuia pe Elfric, iar sentimentul era probabil reciproc. Dar 
călugării îl credeau pe Wynstan. El era uimit adesea văzând cât 
de ușor îi putea prosti pe oameni, mai ales având o anumită 
poziţie. Bărbaţii care erau atât de naivi meritau tot ceea ce li se 
întâmpla. 

— Ce fel de lucruri ţi-a spus? întrebă Eappa. 

Wynstan inventă ceva în inspiraţia momentului. 

— Mi-a spus că ar trebui să vorbesc mai puţin și să ascult mai 
mult, pentru că înveţi atunci când asculţi, nu atunci când 
vorbești. „Ajunge cu asta“, se gândi el. Spune-mi, cine crezi că 
va fi următorul arhiepiscop? 

Un alt călugăr zise: 

— Alphage de Winchester. 


Bărbatul îi era cunoscut. Wynstan îl privi mai de aproape: mai 
văzuse fața aceea rotundă și cafenie. 

— Ne cunoaștem, nu-i așa, frate? spuse el îngrijorat. 

Degbert îi întrerupse: 

— Fratele Wigferth vizitează regulat Shiring. Canterbury 
deţine proprietăţi în Tinutul de Vest și el vine să adune chiriile. 

— Da, desigur, frate Wigferth, mă bucur să te revăd. Wynstan 
își amintea că Wigferth era un prieten al stareţului Aldred și se 
decise să fie precaut. Pentru ce cred oamenii că Alphage va fi 
succesorul arhiepiscopului? 

— Alphage este călugăr, la fel ca și Elfric, răspunse Wigferth. 
lar Winchester este cea mai importantă catedrală a noastră 
după Canterbury și York. 

— Foarte logic, spuse Wynstan, deși, poate, nu hotărâtor. 

Wigferth insistă: 

— Alphage a comandat construirea faimoasei orgi bisericești 
de la Winchester. Se spune că poate fi auzită de la o distanţă de 
mulţi kilometri! 

Wigferth era, evident, un admirator al lui Alphage, se gândi 
Wynstan - sau poate că era, pur și simplu, împotriva lui 
Wynstan, pentru că era prieten cu Aldred. 

— În conformitate cu regula Sfântului Benedict, spuse 
Wynstan, călugării au dreptul să-și aleagă propriul abate, nu-i 
așa? 

— Da, dar Canterbury nu are un abate, răspunse Wigferth. 
Suntem conduși de un arhiepiscop. 

— Sau, ca să o spunem altfel, arhiepiscopul este abate. 

Wynstan știa că privilegiile călugărilor nu erau foarte clare. 
Regele pretindea dreptul de a numi un arhiepiscop - și la fel 
pretindea și papa. Ca întotdeauna, regulile nu erau atât de 
importante precum oamenii. Avea să fie o luptă, iar cel mai 
puternic și mai deștept urma să învingă. 

Wynstan continuă: 

— În orice caz, va fi nevoie de un bărbat măreț, care să se 
ridice la nivelul standardelor stabilite de Elfric. Din câte am 
auzit, el a condus cu înţelepciune și dreptate. 

Lăsă un ușor semn de întrebare la finalul propoziției sale. 
Eappa mușcă momeala. 

— Elfric are idei foarte stricte despre așternut, spuse el și 
ceilalți începură să râdă. 


— Cum așa? 

— El crede că unui călugăr ar trebui să-i fie interzis luxul unei 
saltele. 

— Ah... 

Călugării dormeau adesea pe plăci de lemn, uneori fără nici 
un fel de pernă. Ososul Eappa probabil considera acest lucru ca 
fiind foarte neconfortabil. 

— Eu am crezut întotdeauna că toţi călugării au nevoie de 
somn, astfel încât să fie perfect treji atunci când își îndeplinesc 
canoanele, spuse Wynstan și călugării clătinară din cap. 

Un călugăr numit Forthred, care avea cunoștințe medicale, 
părea să nu fie de acord. 

— Bărbaţii pot să doarmă perfect pe plăci de lemn, spuse el. 
Autoprivaţiunea este cuvântul nostru de căpătâi. 

— Ai dreptate, frate, deși trebuie să ajungi la un echilibru, nu-i 
așa? zise Wynstan. Călugării nu trebuie să mănânce carne în 
fiecare zi, dar o friptură de vită o dată pe săptămână îi ajută să- 
și menţină puterile. Călugărilor nu ar trebui să li se permită să 
aibă animale de companie, dar uneori e nevoie de o pisică 
pentru a prinde șoarecii. 

Călugării își murmurau aprobarea. 

Wynstan făcuse destul pentru o singură zi ca să se prezinte 
drept un conducător indulgent. Dacă insista mai mult, ei ar fi 
putut să-l suspecteze că făcea doar favoruri curtenitoare - ceea 
ce era adevărat. Se întoarse și intră în biserică. 

— Trebuie să facem ceva în legătură cu Wigferth, îi murmură 
el lui Degbert imediat ce nu mai puteau fi auziţi. Ar putea să 
devină conducătorul unei tabere anti-Wynstan. 

— Are o soţie și trei copii la Trench, spuse Degbert. Ţăranii de 
acolo nu știu că este călugăr, ei cred că este un preot obișnuit. 
Dacă îi dezvăluim secretul aici, la Canterbury, lucrul ăsta ar 
putea să-l submineze. 

Wynstan se gândi o clipă, apoi încuviinţă. 

— Ideal ar fi ca Wigferth să lipsească din Canterbury atunci 
când călugării vor lua decizia. Trebuie să mă gândesc la asta. 
Între timp ar trebui să discutăm cu trezorierul. 

Trezorierul Sigefryth era călugărul cu cel mai înalt rang după 
arhiepiscop și Wynstan avea nevoie să-l atragă de partea lui. 

— Are o casă de lemn exact în afara fațadei de vest a 
bisericii, spuse Degbert. 


Traversară nava și ieșiră prin marea poartă de vest. Wynstan 
își trase gluga pe cap, să se ferească de ploaie. Se grăbiră apoi 
să traverseze terenul noroios până la următoarea clădire. i 

Trezorierul era un bărbat micuţ și chel, cu un cap mare. Il 
întâmpină pe Wynstan cu îngrijorare, dar fără teamă. Wynstan 
spuse: 

— Nu este nici o schimbare în starea iubitului nostru 
arhiepiscop. 

— Poate că putem să fim binecuvântaţi cu prezenţa lui încă 
puţin timp, zise Sigefryth. 

— Nu prea mult, din nefericire, spuse Wynstan. Cred că toţi 
călugării de aici îi sunt recunoscători lui Dumnezeu pentru că te 
afli alături de ei, Sigefryth, ca să te ocupi de afacerile de la 
Canterbury. 

Sigefryth primi complimentul cu o clătinare din cap. 

Wynstan zâmbi și spuse pe un ton lejer: 

— Întotdeauna am considerat că trezorierul are o slujbă 
imposibilă. 

Sigefryth părea nedumerit. 

— Cum așa? 

— El trebuie să se asigure că există întotdeauna destui bani, 
dar nu are nici un control asupra modului în care se cheltuiesc! 

Sigefryth își permise, în sfârșit, un zâmbet. 

— E adevărat! 

Wynstan continuă: 

— Eu cred că un abate sau un stareţ - sau oricine joacă acest 
rol - ar trebui să-și consulte trezorierul în legătură cu 
cheltuielile, nu numai cu veniturile. 

— Asta ar preveni o mulţime de probleme, spuse Sigefryth. 

Era suficient, se gândi din nou Wynstan. Trebuia să se facă 
plăcut, dar într-un mod care să nu fie prea evident. Acum era 
momentul să se ocupe de Wigferth. 

— Anul acesta, mai mult decât în oricare alt an, trezorierul are 
motive să fie îngrijorat. A fost o recoltă slabă și oamenii 
traversează o perioadă de foamete. 

— Morţii nu plătesc chirii. ` 

„Un bărbat care nu este sentimental, se gândi Wynstan. Imi 
place asta.“ Spuse: 

— Și vremea proastă continuă. În tot sudul Angliei sunt 
inundaţii. Pe drum încoace a trebuit să fac ocoluri lungi. 


Era o exagerare. Plouase abundent, dar asta nu îl întârziase 
mai mult de câteva zile. 

Sigefryth scoase un sunet înțelegător. 

— Şi pare că devine tot mai rău. Sper că nu plănuiești vreo 
călătorie. 

— Nu pentru o vreme. Avem de adunat chiriile de Crăciun de 
la acei chiriași ai noștri care mai sunt în viaţă încă. O să-l trimit 
pe fratele Wigferth în regiunea voastră. 

— Dacă vrei ca Wigferth să ajungă aici până la Crăciun, 
trimite-l degrabă, spuse Wynstan. O să aibă nevoie de mult 
timp. 

— Așa o să fac, zise Sigefryth. Mulţumesc pentru avertizare. 

„Atât de naiv“, se gândi Wynstan cu satisfacţie. 

Wigferth plecă a doua zi. 

XXX 

Fiii Ragnei se băteau cu bulgări de zăpadă. Gemenii, de patru 
ani, se aliau împotriva lui Osbert, care avea șase ani. Alain, în 
vârstă de doi ani, mergea încă împiedicat, dar ţipa și râdea 
împreună cu frații lui. 

Membrii micii gospodării a Ragnei priveau împreună cu ea: 
Cat, Gilda, Winthryth și Grimweald, garda personală. Grimweald 
era inutil: fiind unul dintre soldaţii lui Wigelm, probabil că n-avea 
să o protejeze pe Ragna împotriva persoanei cu cele mai mari 
șanse să o atace. 

Oricum, era un moment fericit. Toţi cei patru băieţi ai Ragnei 
erau sănătoși. Osbert învăţa deja să scrie și să citească. Nu era 
viața pe care și-o dorise Ragna și încă tânjea după Edgar, dar 
existau lucruri pentru care era recunoscătoare. 

După ce devenise conte, Wigelm nu mai dori să fie deranjat 
cu detaliile administrative de la Combe, așa că Ragna acţiona ca 
înlocuitor al său și, practic, deveni consilier de Combe și de 
Outhen, deși Wigelm încă făcea vizite și ținea sfat. 

Wigelm  apăru acum însoţit de tânăra sa concubină, 
Meganthryth. Rămaseră în picioare alături de Ragna, privind la 
jocul băieţilor. Ragna nu vorbea cu Wigelm și nici măcar nu-l 
privea. In cei doi ani de când erau soţ și soţie, dezgustul pentru 
el se adâncise: era crud și foarte limitat. 

Din fericire, nu trebuia să se afle lângă el prea mult timp. În 
cele mai multe nopţi, se îmbăta și trebuia să fie cărat în pat. 
Când era suficient de treaz, își petrecea nopţile cu Meganthryth, 


care, chiar și așa, nu-i născuse nici un copil. Ocazional, vechea 
lui dorinţă îl copleșea și venea să o caute pe Ragna. Ea nui se 
împotrivea, dar închidea ochii și se gândea la altceva până când 
el termina. Lui Wigelm îi plăcea sexul împotriva dorinţei femeii, 
dar îl deranjau și îl descurajau indiferența și apatia vizibilă a 
Ragnei. 

Osbert aruncă un bulgăre mare și îl lovi pe Alain în față. 
Băieţelul cel mic fu mai întâi șocat, apoi izbucni în lacrimi și fugi 
spre Ragna. Ea îi șterse obrajii cu mâneca și îl consolă. 

— Nu fi plângăcios, Alain! spuse Wigelm. Este doar zăpadă, 
nu doare. 

Tonul lui aspru îl făcu pe Alain să suspine și mai tare. 

— Are doar doi ani, murmură Ragna. 

Lui Wigelm nu-i plăceau certurile: era mai priceput la luptă. 

— Nu răsfăţa băiatul, spuse el. Nu vreau un fiu mototol. Va 
ajunge războinic la fel ca tatăl lui. 

Ragna se ruga în fiecare zi ca Alain să crească într-un mod cât 
mai diferit posibil de tatăl lui. Dar nu mai spuse nimic: discuţiile 
cu Wigelm erau inutile. 

— Şi să nu începi să-l înveţi să citească, adăugă Wigelm; el 
însuși nu știa să citească. Asta este pentru preoţi și femei. 

„Vom mai vorbi despre asta”, se gândi Ragna, dar nu spuse 
nimic. 

— Să-l crești cum trebuie, adăugă Wigelm. Altfel... 

Se îndepărtă și concubina lui îl urmă. 

Ragna simţi un fior. Ce voia să spună cu aceste cuvinte? 

O văzu apoi pe Hildi, moașa, apropiindu-se prin curtea 
înzăpezită. Ragna era întotdeauna bucuroasă să stea de vorbă 
cu ea. Era o femeie bătrână și înţeleaptă, iar aptitudinile ei 
medicale mergeau mult dincolo de nașterea copiilor. 

— Ştiu că nu-ţi place de Agnes, începu Hildi. 

Expresia Ragnei se înăspri. 

— Mi-a plăcut suficient de mult până când a devenit o 
trădătoare. 

— Este pe moarte și imploră iertarea ta. 

Ragna oftă. O asemenea cerere era greu de refuzat, chiar și 
atunci când venea de la femeia care îi distrusese viaţa. 

Îi spuse lui Cat să supravegheze băieţii și plecă împreună cu 
Hildi. 


În oraş, albul imaculat al zăpezii fusese deja întinat de 
gunoaie și de urme noroioase de pași. Hildi deschise drumul 
spre o casă micuță, aflată în spatele palatului episcopului. Locul 
era murdar și mirosea urât. Agnes zăcea întinsă pe stuful de pe 
podea, învelită într-o pătură. Pe obraz, lângă nas, avea o 
umflătură roșie, oribilă, cu un crater mizerabil în mijloc. 

Privirea ei se învârtea prin cameră de parcă n-ar fi știut unde 
se află. Ochii i se opriră apoi asupra Ragnei și spuse: 

— Te cunosc. 

Era un lucru ciudat: Agnes locuise cu Ragna mai mult de un 
deceniu, dar vorbea de parcă ar fi fost cunoștințe îndepărtate. 

— Devine confuză, spuse Hildi. Face parte din boala ei. 

— Am o durere de cap teribilă, zise Agnes. 

Hildi i se adresă: 

— Mi-ai cerut să o aduc pe lady Ragna să te vadă, ca să-i poţi 
spune cât de rău îţi pare... 

Figura lui Agnes se schimbă. Brusc, păru să-și fi recăpătat 
toate facultățile mintale. 

— Am făcut lucruri malefice, spuse ea. Doamna mea, vei 
putea să mă ierţi vreodată pentru că te-am trădat? 

Rugămintea era irezistibilă. 

— Te iert, Agnes, spuse Ragna cu sinceritate. 

— Dumnezeu mă pedepsește pentru ceea ce am făcut, zise 
Agnes. Hildi spune că am lepra curvelor. 

Ragna era șocată: auzise de această boală, care se răspândea 
prin contact sexual. Începea cu dureri de cap şi cu ameteli, 
provocând deteriorarea creierului, și, în cele din urmă, îl 
înnebunea pe bolnav. Pe un ton scăzut, o întrebă pe Hildi: 

— Este fatal? 

— Boala în sine, nu, dar bolnavul este atât de slăbit și de 
predispus la accidente, încât moartea poate să apară destul de 
curând din alte cauze. 

Ragna ridică vocea și i se adresă lui Agnes. 

— Avea Offa boala asta? întrebă ea, nevenindu-i să creadă. 

Hildi clătină din cap. 

— Agnes nu a luat-o de la bărbatul ei. 

— De la cine, atunci? 

— Am păcătuit cu episcopul, spuse Agnes. 

— Wynstan? 


— Și Wynstan are boala, spuse Hildi. La el evoluează mult mai 
încet decât s-a întâmplat la Agnes, așa că el nu știe încă, dar eu 
am văzut toate semnele. E obosit tot timpul și are amețeli. Și 
are o umflătură pe gât. Incearcă să o ascundă sub pelerină, dar 
eu am observat-o - arată exact ca aceea de pe faţa lui Agnes. 

— Dacă va afla, o să ţină totul strict secret, spuse Ragna. 

— Da, încuviință Hildi. Dacă oamenii vor ști că urmează să 
înnebunească, ar putea să-și piardă puterea. 

— Exact, zise Ragna. 

— Eu nu voi spune nimănui, niciodată. Sunt prea 
înspăimântată. 

— Și eu, zise Ragna. 

x kx * 

Aldred se simțea ușor ameţit în timp ce privea grămezile de 
monede de argint de pe masă. 

Fratele Godleof era trezorierul mănăstirii de la King's Bridge și 
adusese cufărul cu banii din seiful aflat în vechiul atelier al lui 
Cuthbert, așezându-l pe masă. Număraseră împreună monedele 
de argint. Ar fi fost mai rapid să le cântărească, dar nu aveau o 
balanţă. 

Până atunci nu avuseseră nevoie de una. 

— Mă gândeam că vom avea probleme cu banii anul acesta, 
după foamete, spuse Aldred. 

— Partea bună în toată treaba asta este că foametea i-a 
determinat pe vikingi să plece acasă, zise Godleof. Am câștigat 
mai puţin decât de obicei, dar tot este destul. Avem taxele de la 
pod, chiriile de la cei care au tarabe în piaţă și donaţii de la 
pelerini. Şi să nu uităm că am primit patru donaţii substanţiale 
în teren anul trecut, iar acum adunăm chiriile de pe acesta. 

— Succesul aduce succes. Dar trebuie să fi și cheltuit o 
mulţime. 

— Am hrănit oamenii înfometați la mulţi kilometri în jur. Dar 
am și construit o școală, un scriptoriu, o cantină și un dormitor 
pentru toţi călugării noi care ni s-au alăturat. 

Era adevărat: Aldred pornise bine pe drumul către împlinirea 
visului său, un centru de învăţătură și școlarizare. 

Godleof continuă: 

— Cele mai multe dintre clădiri sunt din lemn, așa că nu au 
costat prea mult. 


Aldred se holbă la bani; muncise din greu ca să consolideze 
finanţele mănăstirii, dar acum descoperea că se simţea 
inconfortabil cu atâta bogăţie. 

— Am depus un jurământ de sărăcie, spuse el, pe jumătate 
pentru el însuși. 

— Nu sunt banii tăi, zise Godleof. Îi aparțin mănăstirii. 

— Adevărat. Totuși, nu putem să stăm și să ne bucurăm de ei. 
lisus ne-a învăţat să nu adunăm bogății pe pământ, ci în Ceruri. 
Toate acestea ne-au fost date cu un scop. 

— Ce scop? 

— Poate că Dumnezeu vrea să construim o biserică mai mare. 
Cu siguranţă avem nevoie de ea. Acum, duminica, trebuie să 
ţinem trei slujbe separate, iar biserica este înțesată la fiecare 
dintre ele. Chiar și în timpul săptămânii, uneori, pelerinii stau la 
coadă cu orele ca să vadă oasele sfântului. 

— Stai așa, spuse Godleof. Ce vezi în faţa ta nu este suficient 
ca să plătești piatra pentru biserică. 

— Dar vor continua să vină și mai mulţi bani. 

— Cu siguranţă sper la asta, dar nu putem prevedea viitorul. 

Aldred zâmbi. 

— Trebuie să avem credinţă. 

— Credinţa nu aduce bani. 

— Nu, dar este mult mai bună decât banii. Aldred se ridică în 
picioare. Haide să încuiem toate astea, apoi o să-ți arăt ceva! 

Puseră cufărul înapoi în seif, apoi părăsiră mănăstirea și 
începură să urce dealul. Acum existau case de ambele părţi ale 
străzii - și toate îi plăteau chirie mănăstirii, își aminti Aldred. 
Ajunseră în dreptul casei lui Edgar. Aldred ar fi trebuit să o ofere 
altui chiriaș, dar o păstrase goală din motive sentimentale. 

Faţa în faţă cu casa lui Edgar se afla piaţa. În ziua aceea nu 
era zi de piaţă, dar, chiar și așa, câţiva comercianţi optimişti se 
aflau acolo în ciuda vremii reci, oferind ouă proaspete, prăjituri, 
alune sălbatice și bere făcută în casă. Aldred îl conduse pe 
Godleof dincolo de piaţă. 

In partea îndepărtată începea pădurea, dar de acolo se tăiase 
mult pentru cherestea. 

— Aici se va ridica noua biserică. Edgar și cu mine am făcut 
un plan al orașului cu mulţi ani în urmă. 

Godleof se holba la jungla de tufișuri și rădăcini de copaci. 

— Toate acestea ar trebui să fie curățate foarte bine. 


— Desigur. 

— De unde vom lua piatra? 

— De la Outhenham. Lady Ragna probabil că ne-o va da 
gratis, ca o donaţie pioasă, dar va trebui să angajăm un pietrar. 

— Sunt multe lucruri de făcut. 

— Într-adevăr - deci, cu cât începem mai repede, cu atât mai 
bine. 

— Cine va proiecta biserica? Nu e ca și cum ai construi o casă, 
nu-i așa? 

— Știu. Inima lui Aldred începu să bată mai rapid. Trebuie să-l 
aducem înapoi pe Edgar. 

— Nici măcar nu știm unde se află. 

— Poate fi găsit. 

— De către cine? 

Aldred era tentat să conducă el însuși căutarea. Oricum, asta 
era imposibil. Mănăstirea era înfloritoare, dar el era 
conducătorul. Dacă lipsea săptămâni sau luni întregi, cât avea 
să dureze călătoria în Normandia, puteau să meargă prost o 
mulţime de treburi. 

— Fratele William ar putea să meargă, spuse el. S-a născut în 
Normandia și a trăit acolo până la doisprezece sau treisprezece 
ani. Şi o să-l trimit pe tânărul Athulf cu el, pentru că Athulf este 
neobosit. 

— Astăzi nu este prima dată când te gândești la asta. 

— Adevărat. Aldred nu voia să admită cât de des visase cu 
ochii deschiși să-l aducă pe Edgar acasă. Haide să vorbim cu 
William și cu Athulf! 

În timp ce coborau dealul spre mănăstire, Aldred observă un 
bărbat în robă de călugăr, care traversa podul călare. Silueta i 
se părea familiară și, pe măsură ce se apropia, Aldred îl 
recunoscu pe Wigferth din Canterbury. 

ÎI întâmpină călduros și îl conduse apoi la bucătărie ca să-i 
ofere pâine și bere. 

— E cam devreme ca să aduni chiriile de Crăciun, spuse 
Aldred. 

— M-au trimis mai din timp ca să scape de mine, spuse 
Wigferth cu amărăciune. 

— Cine voia să scape de tine? 

— Episcopul de Shiring. 

— Wynstan? Ce caută la Canterbury? 


— Încearcă să devină arhiepiscop. 

Aldred era îngrozit. 

— Dar credeam că va fi Alphage de Winchester! 

— Eu încă mai sper că va fi Alphage. Dar Wynstan s-a băgat 
inteligent pe sub pielea călugărilor și, mai ales, pe sub cea a lui 
Sigefryth, trezorierul. Mulţi dintre ei i se opun acum lui Alphage. 
lar corpul călugărilor nemulţumiţi poate să devină o belea 
îngrozitoare. Regele Ethelred ar putea să-l numească pe 
Wynstan doar de dragul unei vieţi liniștite. 

— Ferească sfântul! 

— Amin, adăugă Wigferth. 

x kx * 

O ninsoare proaspătă îi oferi Ragnei ocazia de a-i învăța pe 
copii câteva litere. Îi dădu fiecărui băiat câte un băț și spuse: 

— Cu ce literă începe numele lui Osbert? 

— Știu eu, știu eu, spuse Osbert. 

— Poţi să o desenezi? 

— E ușor. 

Osbert desenă un cerc mare, inegal, în zăpadă. 

— Şi voi, ceilalţi, desenaţi litera cu care începe numele lui 
Osbert. Vedeţi, e rotundă, la fel ca forma buzelor voastre atunci 
când spuneţi începutul numelui său. 

Gemenii reușiră să deseneze niște cercuri grosolane. Alain 
avea dificultăţi, dar principalul scop al Ragnei era să-i înveţe că 
toate cuvintele erau formate din litere. 

— Cu ce literă începe Hubert? întrebă ea. 

— Ştiu eu, știu eu, spuse Osbert din nou, apoi trasă un H 
acceptabil in zăpadă. 

Gemenii îl copiară, mai mult sau mai puţin, iar Alain desenă 
trei bețe ce păreau aruncate la întâmplare, dar ea îl lăudă 
oricum. 

Cu colțul ochiului, Ragna îl văzu pe Wigelm și înjură în barbă. 

— Ce se petrece aici? spuse Wigelm. 

Ragna încercă să inventeze ceva în impulsul momentului. 
Arătând spre cercuri, spuse: 

— Englezii sunt aici, pe dealuri. Și peste tot în jurul lor... Arătă 
spre celelalte măzgăleli. ...vikingii. Ce se întâmplă mai departe, 
Wigelm? 

El o privi cu suspiciune. 

— Vikingii îi atacă pe englezi, spuse el. 


— Şi cine învinge, băieţi? zise Ragna. 

— Englezii! țipară toţi. 

„Dacă ar fi măcar adevărat”, se gândi Ragna. 

Apoi Alain dezvălui jocul: arătând spre cercul grosolan pe 
care-l desenase Osbert, spuse: 

— Asta e numele lui Osbert. 

Zâmbea mândru și privea spre tatăl lui, pentru a fi lăudat. 

Dar acest lucru nu avea să se întâmple. Wigelm îi aruncă o 
privire dură Ragnei. 

— Te-am avertizat. 

Ragna bătu din palme. 

— Haideţi să mergem înăuntru să luăm micul dejun! spuse ea. 

Băieţii alergară în casă, cu Wigelm urmărindu-i. 

Ragna îi urmă mai încet: cum avea să-l educe pe Alain? Să 
locuiască atât de aproape de Wigelm făcea să fie dificil să-l 
păcălească. Îi sugerase deja de două ori că avea să încredințeze 
creșterea lui Alain altcuiva. Ragna nu putea suporta asta, dar 
nici nu putea să-l lase pe Alain să devină un ignorant, mai ales 
că fraţii lui învățau. 

În timp ce terminau micul dejun, intră stareţul Aldred. 
Probabil că sosise cu o zi în urmă de la King's Bridge și își 
petrecuse noaptea la abația din Shiring. El acceptă o cană cu 
bere caldă și se așeză pe bancă. 

— Voi construi o biserică nouă, spuse el. Cea veche e prea 
mică. 

— Felicitări! Probabil că mănăstirea prosperă dacă plănuiești 
un asemenea proiect. 

— Cred că ne vom putea permite, cu voia Domnului. Dar ne- 
ar ajuta mult dacă vei continua să ne permiţi să luăm piatră 
gratis de la Outhenham. 

— Aș fi bucuroasă să fac asta. 

— Mulţumesc. 

— Dar cine va fi meșterul constructor? 

Aldred își cobori vocea, astfel încât servitorii să nu-l poată 
auzi. 

— Am trimis mesageri în Normandia ca să-l implore pe Edgar 
să vină înapoi. 

Inima Ragnei se opri. 

— Sper că-l vor putea găsi. 


— Vor naviga până la Cherbourg și vor începe prin a discuta 
cu tatăl tău. Edgar mi-a spus că îl va întreba pe contele Hubert 
unde ar putea să găsească de lucru. 

Inima Ragnei se umplea de speranţă. Avea să vină Edgar 
acasă într-adevăr? Era posibil să nu dorească. Clătină din cap cu 
tristeţe. 

— A plecat pentru că eu m-am măritat cu Wigelm - și sunt în 
continuare măritată cu Wigelm. 

Aldred spuse optimist: 

— Am încredere că perspectiva de a proiecta și a construi 
propria biserică de la zero va fi suficientă ca să-l atragă. 

— Ar putea să fie - i-ar plăcea asta, zise Ragna zâmbind. Apoi 
se gândi la o altă posibilitate. Ar fi putut să cunoască o fată 
acolo. 

— Posibil. 

— Ar putea chiar să fie însurat de acum, spuse ea 
descurajată. 

— Va trebui să așteptăm să vedem. 

— Sper să vină, șopti Ragna. 

— La fel și eu. l-am păstrat casa neocupată. 

Ragna știa că și Aldred îl iubea - și chiar cu mai puţine 
speranţe decât ea. 

Tonul lui Aldred deveni vioi, de parcă îi citise gândurile și 
dorea să schimbe subiectul. 

— Mai este ceva ce trebuie să te rog - o altă favoare. 

— Spune! 

— Arhiepiscopul de Canterbury este pe moarte și Wynstan se 
străduiește să devină succesorul lui. 

Ragna se cutremură. 

— Ideea că Wynstan ar putea să devină conducătorul spiritual 
al întregii părți de sud a Angliei este obscenă. 

— Ai vrea să-i spui asta reginei Emma? Tu o cunoști, iar ea te 
place, așa că te va asculta pe tine mai mult decât pe oricine 
altcineva. 

— Ai dreptate, mă va asculta, spuse Ragna. 

Și mai exista ceva ce Aldred nu știa: Ragna îi putea spune 
reginei că Wynstan avea o boală care avea să îl facă să 
înnebunească lent. Cu siguranţă, era suficient ca să-l determine 
pe rege să nu-l numească arhiepiscop. 


Dar Ragna n-avea să facă niciodată asta. Nu putea să-i 
transmită această informaţie Emmei sau oricui altcuiva. 
Wynstan ar fi aflat cu ușurință ce anume îi blocase numirea și ar 
fi urmat represalii. Wigelm l-ar fi luat pe Alain de lângă Ragna, 
știind că aceasta era cea mai severă pedeapsă pe care o putea 
aplica. 

Se uită la Aldred și se simţi tristă. Faţa lui exprima optimism 
și hotărâre. Era un om bun, dar ea nu putea să-i dea ceea ce îi 
cerea. Bărbaţii diabolici păreau să reușească întotdeauna în 
ceea ce făceau, se gândi ea: Dreng, Degbert, Wigelm, Wynstan. 
Poate că întotdeauna avea să fie astfel pe pământ. 

— Nu, spuse ea. Sunt prea speriată de ceea ce Wynstan și 
Wigelm ar putea să-mi facă pentru a se răzbuna. Imi pare rău, 
Aldred, nu te pot ajuta! 


CAPITOLUL 39 
Primăvara 1 006 


Meseriașii care lucrau la noua biserică de piatră se opriră 
pentru o pauză la jumătatea dimineţii. Fiica maestrului zidar, 
Clothild, îi aduse tatălui ei un castron cu bere și niște pâine. 
Giorgio, un constructor din Roma, își băgă pâinea în bere, ca să 
o înmoaie, apoi începu să o mănânce. 

Edgar era adjunctul meșterului și, în timpul pauzei, se ducea 
de obicei la cabana acestuia, o colibă înclinată, ca să discute ce 
ordine mai trebuiau date pentru restul zilei. După mai mult de 
doi ani în care nu comunicase decât în franceza normandă, 
Edgar ajunsese să vorbească fluent limba. 

Clothild căpătase obiceiul de a aduce pâine și bere și pentru 
Edgar. El îi dădea o parte din pâine câinelui său cel nou, Coalie, 
care era negru și mustăcios. 

Biserica se construia pe un teren care era înclinat de la vest la 
est, ceea ce era o provocare, în sine. Pentru a păstra perfect 
orizontal nivelul podelei, de unde pornea în jos o criptă cu stâlpi 
masivi, avea să construiască o platformă care să susţină capătul 
dinspre est. 

Edgar era încântat de proiectul lui Giorgio. Nava urma să aibă 
două rânduri paralele de arcade semicirculare uriașe, susținute 
de piloni puternici, astfel încât oamenii din absidele laterale să 
poată vedea întreaga lăţime a bisericii și să poată participa la 
slujbă o congregaţie mare. Edgar nu și-ar fi imaginat niciodată 
un proiect atât de îndrăzneţ și era destul de convins că nici 
altcineva din Anglia n-ar fi putut. Muncitorii francezi erau la fel 
de uluiţi: era ceva complet nou. 

Giorgio era un bărbat micut, morocănos, trecut de cincizeci 
de ani, dar era cel mai talentat și creativ constructor pe care-l 
cunoscuse Edgar vreodată. Făcuse desenele în ţărână cu un băț, 
explicându-i cum aveau să fie modelate cheile de boltă și 
pietrele din arcade cu ajutorul unor cofraje. astfel încât, dacă ar 
fi fost așezate una lângă alta, să arate ca o serie de inele 
concentrice. 


— Înţelegi? întrebase el. 

— Da, desigur, zisese Edgar. Este extrem de inteligent. 

— Să nu spui că înţelegi dacă nu e adevărat! adăugase 
Giorgio iritat. 

Giorgio se aștepta adesea să piardă mai mult timp explicând 
lucruri pe care Edgar le prindea imediat. Asta îi amintea lui 
Edgar de discuţiile cu tatăl lui. 

— Explici lucrurile atât de clar, spuse el, făcându-l pe Giorgio 
să se umfle în pene. 

Clothild îi dădu un platou cu pâine și brânză și el începu să 
mănânce înfometat. Ea rămase așezată în faţa lui. În timp ce 
Edgar continua să discute forma cheilor de boltă cu Giorgio, ea 
își desfăcea și își încrucișa repetat genunchii, arătându-i pulpele 
puternice și bronzate. 

Era atrăgătoare și îngrijită și avea o personalitate relaxată și, 
în plus, arătase destul de clar că îl plăcea pe Edgar. Avea 
douăzeci și unu de ani, fiind doar cu cinci ani mai tânără decât 
el. Era adorabilă, doar că nu era Ragna. 

Înţelesese, cu mult timp în urmă, că el nu iubea așa cum 
iubeau ce: mai mulţi bărbaţi. Părea să devină orb în faţa tuturor 
femeilor, mai puţin una singură. Îi rămăsese credincios lui 
Sungifu mulţi ani după moartea ei. Acum îi era credincios unei 
femei care se măritase cu un alt bărbat - cu alţi doi bărbaţi, de 
fapt. Uneori își dorea să fi fost construit diferit. De ce nu se 
putea însura cu o fată plăcută? Ea ar fi fost caldă și afectuoasă 
cu el, așa cum era cu tatăl ei. lar Edgar ar fi putut să se culce 
între pulpele acelea puternice și bronzate în fiecare seară. 

Giorgio spuse: 

— Trasăm pe pământ o jumătate de cerc de aceeași 
dimensiune cu arcada și o rază din centru spre circumferință, 
apoi așezăm o piatră pe circumferință, astfel încât să fie în 
unghi drept cu raza. Dar marginile pietrei, acolo unde se îmbină 
cu pietrele vecine, trebuie să fie ușor înclinate. 

— Da, spuse Edgar. Astfel desenăm încă două raze de fiecare 
parte, iar acestea ne dau înclinarea corectă pentru marginile 
pietrei. 

Giorgio se holbă la el. 

— De unde ai știut asta? întrebă el iritat. 


Edgar trebuia să aibă grijă să nu-l jignească pe Giorgio prin 
faptul că știa prea multe. Constructorii își protejau cu strășnicie 
ceea ce numeau „misterele” meseriei lor. A 

— Mi-ai spus cu ceva timp în urmă, minţi Edgar. Imi amintesc 
tot ceea ce îmi spui. 

Giorgio se înmuie. 

Edgar văzu apoi doi călugări traversând șantierul. Priveau în 
jur plini de uimire - probabil că nu mai văzuseră niciodată o 
biserică atât de mare pe cât urma să devină aceea. Ceva din 
înfățișarea lor îl făcu pe Edgar să presupună că erau englezi. 
Dar cel mai în vârstă vorbea în franceza normandă. 

— Bună ziua, maestre zidar, spuse el politicos. 

— Ce doriţi? întrebă Giorgio. 

— Căutăm un constructor englez numit Edgar. 

„Mesageri de acasă, se gândi Edgar, simțind un amestec de 
încântare și de teamă. Vor fi vești bune sau vești rele?“ 

Observă că Clothild părea descurajată. 

— Eu sunt Edgar, spuse el în limba engleză. 

Călugărul oftă ușurat. 

— Ne-a luat mult timp să te găsim, zise el. 

— Cine sunteţi? întrebă Edgar. 

— Suntem de la mănăstirea din King's Bridge. Eu sunt William 
și acesta este Athulf. Putem să avem o discuţie privată cu tine? 

— Desigur. 

Nici unul dintre cei doi bărbaţi nu se afla la mănăstire când 
plecase Edgar. Înţelese că locul se extindea. Îi conduse prin 
șantier către stiva de cherestea, unde era mai puţin zgomot. Se 
așezară pe grămezile de scânduri. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Edgar. A murit cineva? 

— Am venit cu altfel de vești, spuse William. Starețul Aldred s- 
a hotărât să construiască o biserică nouă, din piatră. 

— La jumătatea pantei? în faţa casei mele? 

— Exact acolo unde ai plănuit tu. 

— A început lucrul? 

— Când am plecat noi, călugării curăţau rădăcinile de copaci 
de pe loc și începeau să sosească primele livrări de piatră de la 
cariera Outhenham. 

— Cine va proiecta biserica? 

William făcu o pauză, apoi spuse: 

— Noi sperăm că tu. 


Deci asta era... 

— Aldred ar vrea să te întorci acasă, continuă William, 
confirmând deducţia lui Edgar. Ti-a păstrat casa nelocuită. Tu 
vei fi maestrul constructor. Ne-a ordonat să aflăm cu cât este 
plătit un maestru constructor aici, în Normandia, și să îţi oferim 
același salariu. Şi orice altceva ai dori să mai ceri. 

În realitate, exista un singur lucru pe care și-l dorea Edgar. 
Ezita să-și dezvăluie sufletul în faţa acestor doi străini, dar, 
probabil, toată lumea din Shiring îi cunoștea povestea. După un 
moment, spuse: 

— Lady Ragna este încă măritată cu contele Wigelm? 

William părea că se așteptase la această întrebare. 

— Da. 

— Locuiește împreună cu el la Shiring? 

— Da. 

Licărirea de speranţă din sufletul lui Edgar se stinse. 

— Lăsaţi-mă să mă gândesc la propunerea aceasta. Voi doi 
aveţi unde să dormiţi? 

— Este o mănăstire în apropiere. 

— O să va dau răspunsul mâine. 

— Ne vom ruga să fii de acord. 

Călugării se îndepărtară și Edgar rămase unde se afla, 
gândindu-se la discuţia ce tocmai se încheiase. Privi spre o 
femeie trupeșă care amesteca într-un munte de mortar cu o 
lopată din lemn, abia observând-o. Işi dorea să se întoarcă în 
Anglia? Plecase pentru că nu suporta să o vadă pe Ragna 
măritată cu Wigelm. Dacă se întorcea, avea să îi întâlnească 
adesea. lar asta ar fi fost o tortură. 

Pe de altă parte, i se oferea slujba cea mai importantă: el ar fi 
fost maestrul. El urma să decidă pentru fiecare detaliu al noii 
biserici. Putea să creeze o clădire magnifică, în stilul nou, 
radical, pe care i-l arătase Giorgio Ar fi putut să dureze zece ani, 
poate douăzeci sau mai mult. Ar fi însemna: toată viaţa lui. 

Se ridică de pe scândura din grămada de cherestea și se 
întoarse la lucru. Clothild plecase. Giorgio lucra la o piatră de 
model, desenând cercul și razele pe care i le descrisese mai 
devreme. Edgar era pe punctul să-ș. reia treaba curentă - 
respectiv să confecţioneze suportul de lemn, numi: cofraj, ce 
avea să ţină pietrele în loc până când se întărea mortarul -, dar 
Giorgio îl reţinu. 


— Ti-au cerut să te duci acasă, spuse Giorgio. 

— De unde știi? 

Giorgio ridică din umeri. 

— Pentru ce altceva ar fi venit tocmai din Anglia? 

— Vor să le construiesc o biserică nouă. 

— Te vei duce? 

— Nu știu. 

Spre surprinderea lui Edgar, Giorgio își puse uneltele jos. 

— Dă-mi voie să-ți spun ceva, zise el. Tonul lui se schimbase 
și, dintr-odată, părea vulnerabil. Edgar nu-l mai văzuse niciodată 
în felul acesta. M-am însurat târziu, spuse Giorgio nostalgic, de 
parcă ar fi retrăit momentul. Aveam treizeci de ani când am 
întâlnit-o pe mama lui Clothild, Domnul să-i odihnească sufletul! 
Făcu o pauză și, pentru o clipă, Edgar se gândi că avea să 
plângă; apoi Giorgio scutură din cap și continuă: Treizeci și cinci 
când s-a născut Clothild. Acum am cincizeci și șase. Sunt un 
bărbat bătrân. 

Cincizeci și șase nu însemna bătrân, dar nu era momentul să-l 
contrazică. 

— Am dureri de stomac, continuă Giorgio. 

Asta era explicaţia pentru ieșirile lui nervoase, se gândi 
Edgar. 

— Nu pot să ţin mâncarea în mine, zise el. Trăiesc cu pâine 
înmuiată. Edgar se gândise că Giorgio își înmuia pâinea pentru 
că așa îi plăcea. 

— Probabil că nu o să mor mâine, continuă Giorgio, dar s-ar 
putea să nu mai am de trăit decât un an sau ceva mai mult. 

„Ar fi trebuit să-mi dau seama, se gândi Edgar. Au existat 
toate indiciile. Aș fi putut să ghicesc. Ragna și-ar fi dat seama de 
multă vreme.” 

— Îmi pare foarte rău, spuse el. Sper să nu se adeverească. 

Giorgio contrazise această posibilitate cu o fluturare din 
mână. 

— Pe măsură ce mă gândesc la viața care urmează, îmi dau 
seama că două lucruri sunt importante pentru mine, spuse el. 
Privi în jur, spre șantier. Unul este biserica asta. Privirea lui 
reveni la Edgar. Celălalt este Clothild. 

Faţa lui Giorgio se schimbă din nou și Edgar văzu o emoție 
pură: omul își dezvăluia sufletul. 

Giorgio continuă: 


— Vreau ca cineva să aibă grijă de amândouă după moartea 
mea. _ 

Edgar se holba la el, gândindu-se: „Imi oferă nu doar slujba 
lui, ci și pe fata lui”. 

— Nu te duce acasă, spuse Giorgio. Te rog! 

Era un apel din inimă, căruia era greu să-i reziști, dar Edgar 
reuși să spună: 

— Va trebui să mă gândesc la asta. 

Giorgio încuviinţă. 

— Desigur. 

Momentul de intimitate se terminase. Se întoarse și își reluă 
lucrul. Edgar se gândi la asta tot restul zilei și cea mai mare 
parte a nopţii. „Când plouă, toarnă”, se gândi el. Să devină 
maestru constructor era apogeul ambițiilor sale și i se ofereau 
două astfel de poziţii într-o singură zi. Putea să devină maestru 
zidar fie acolo, fie acasă. Ambele i-ar fi adus satisfacţii profunde. 
Dar cealaltă jumătate a alegerii îl ţinea treaz: Clothild sau 
Ragna? 

Nu era o alegere adevărată. Ragna ar fi putut să rămână 
măritată cu Wigelm pentru următorii douăzeci de ani. Chiar 
dacă Wigelm murea tânăr, ea ar fi putut să fie obligată din nou 
să se mărite cu un nobil ales de rege. In apropierea zorilor, 
Edgar înţelese că, dacă se întorcea în Anglia, ar fi putut să-și 
petreacă restul vieţii tânjind după o femeie pe care era posibil 
să nu o aibă niciodată. 

Se gândi că își petrecuse prea mulţi ani trăind în felul acesta. 
Dacă rămânea în Normandia și se însura cu Clothild, n-avea să 
fie fericit, dar ar fi putut să trăiască liniștit. 

De dimineaţă le spuse călugărilor că hotărâse să rămână 
acolo. 

x kx X 

Wigelm veni în patul Ragnei într-o seară caldă de primăvară, 
când pomii erau în floare. Deschiderea ușii îi trezi și pe servitori, 
și pe ea. Le auzi pe cameriste mișcându-se pe stuful de pe 
podea, iar Grimweald, paznicul ei, mârâi, dar copiii rămaseră 
adormiţi. 

Când nu era avertizată din timp, nu avea ocazia să se ungă cu 
ulei. Wigelm se întinse lângă ea și îi trase îmbrăcămintea 
deasupra taliei. Ea scuipă în grabă în palmă și își umezi vaginul, 
apoi desfăcu picioarele supusă. 


Se resemnase cu asta. Se întâmpla doar de câteva ori pe an. 
Spera doar să nu rămână din nou însărcinată. Il iubea pe Alain, 
dar nu-și dorea un alt copil cu Wigelm. 

Dar de data asta, era diferit. Wigelm se mișca înăuntru și în 
afară, dar părea incapabil să ajungă să fie satisfăcut. Ea nu 
făcea nimic ca să-l ajute. Ştia, din discuţiile între femei, că, 
atunci când nu exista dragoste, alte femei se puteau preface 
excitate, doar ca să se termine mai repede; dar ea nu se putea 
convinge să joace acest rol. 

Curând, erecţia lui dispăru. După alte câteva eforturi fără 
speranţă, el se retrase. 

— Eşti o cățea rece, spuse el lovind-o peste faţă. 

Ea suspină: se aștepta să fie bătută și știa că gardianul ei n- 
avea să facă nimic ca să o protejeze. Apoi Wigelm se ridică și 
ieși. 

A doua zi de dimineaţă, avea partea stângă a feţei umflată, la 
fel și buza superioară, dar își spuse că putea să fie mult mai rău. 

Wigelm intră în casa ei în timp ce copiii luau micul dejun. Ea 
observă că nasul lui mare era străbătut acum de linii de 
culoarea vinului, ca o pânză de păianjen roșiatică, din cauza 
faptului că obișnuia să bea prea mult - o trăsătură urâtă pe care 
nu o văzuse cu o noapte în urmă, la lumina focului. 

El se uită la ea și spuse: 

— Ar fi trebuit să te pocnesc și pe partea cealaltă, ca să arate 
la fel. 

Ei îi trecu prin minte o remarcă sarcastică, dar reuși să se 
abţină. Intuia că el era într-o stare de spirit periculoasă. Simţea 
un fior rece: poate că pedepsirea ei nu se încheiase. Spuse pe 
un ton neutru: 

— Ce vrei, Wigelm? 

— Nu-mi place felul în care îl crești pe Alain. 

Asta era o melodie veche, dar ea auzi un ton nou de răutate 
în vocea lui. 

— Are doar doi ani și jumătate - e încă un bebeluș, spuse ea. 
Are destul timp ca să înveţe să lupte. 

Wigelm scutură din cap cu hotărâre. 

— Tu vrei să-l înveţi chestii femeiești - cititul, și scrisul, și 
altele asemenea. 

— Regele Ethelred știe să citească. 

Wigelm refuza să se lase antrenat într-o dispută. 


— O să preiau sarcina creșterii băiatului. 

Ce putea să însemne asta? Ragna spuse disperată: 

— li voi da o sabie de lemn. 

— Nu am încredere în tine. 

Multe dintre lucrurile pe care le spunea Wigelm puteau fi 
ignorate de obicei. El profera ameninţări și înjurături care nu 
însemnau mare lucru și uita ce spusese în câteva minute. Dar 
acum, Ragna avu sentimentul că nu erau doar ameninţări 
deșarte. Speriată, întrebă: 

— Ce vrei să spui? 

— ll iau pe Alain să locuiască în casa mea. 

Ideea era atât de ridicolă, încât, la început, Ragna abia dacă o 
luă în serios. 

— Nu poţi! spuse ea. Nu poţi să ai grijă de un copil de doi ani. 

— Este fiul meu. Voi face așa cum doresc. 

— Îi vei șterge mucii? 

— Nu sunt singur. 

Fără să-i vină să creadă, Ragna spuse: 

— Te referi la Meganthryth? Vrei să i-l dai lui Meganthryth să-l 
crească? Are șaisprezece ani! 

— Multe fete de șaisprezece ani sunt mame. 

— Dar ea nu este! 

— Nu, dar va face așa cum îi spun eu, în timp ce tu îmi ignori 
complet dorinţele. Alain abia dacă știe că are un tată. Dar voi 
face astfel încât să fie crescut conform principiilor mele. Trebuie 
să devină bărbat. 

— Nu! 

Wigelm se îndreptă spre Alain, care era așezat la masă, 
părând speriat. Cat păși între cei doi, dar Wigelm o apucă de 
partea din faţă a rochiei cu ambele mâini și o împinse în zid. Ea 
ţipă, lovindu-se de scândurile de lemn, și se ghemui la pământ. 

Toţi copiii începură să plângă. 

Wigelm îl ridică pe Alain, care urla terorizat, și îl băgă sub 
brațul stâng. Ragna se apropie de Wigelm și încercă să-l 
desprindă pe Alain. Wigelm o lovi atât de tare în lateralul 
capului, încât, pe moment, își pierdu cunoștința. 

Rămase întinsă pe podea. Când ridică privirea, îl văzu pe 
Wigelm ieșind, cu Alain zbătându-se și țipând sub braţul lui. 

Se strădui să se ridice în picioare și se îndreptă clătinându-se 
spre ușă. Wigelm traversa curtea către casa lui. Ragna era prea 


ameţită ca să alerge după el și, oricum, știa că risca să fie 
bătută din nou. 

Se întoarse înăuntru. Cat era așezată pe podea și își freca 
locul loviturii prin claia de păr negru. 

— Cât de rău ești rănită? o întrebă Ragna. 

— Nu cred că am ceva rupt, spuse Cat. Dar tu? 

— Mă doare capul. 

— Ce pot să fac ca să ajut? întrebă Grimweald. 

Răspunsul Ragnei fu sarcastic. 

— Continuă să ne protejezi ca de obicei, spuse ea. 

Paznicul ieși din casă. 

Copiii încă plângeau și femeile încercară să-i aline. 

— Nu pot să cred că l-a luat pe Alain, spuse Cat. 

— El vrea ca Meganthryth să crească băiatul, ca să devină un 
bătăuș prost la fel ca tatăl lui. 

— Nu poţi să-l lași să scape cu asta. 

Ragna încuviinţă: nu putea să lase lucrurile astfel. 

— Voi vorbi cu el, spuse ea. Poate că reușesc să îl fac să 
devină rațional. 

Nu era prea optimistă, dar trebuia să încerce. 

Părăsi casa și traversă curtea spre casa lui Wigelm. În timp ce 
se apropia, îl auzea pe Alain plângând. Intră fără să bată la ușă. 

Wigelm și Meganthryth stăteau de vorbă în picioare, iar 
femeia îl ţinea pe Alain și încerca să-l facă să tacă. De îndată ce 
copilul o văzu pe Ragna, ţipă: „Mami!“ 

Instinctiv, Ragna se îndreptă spre el, dar Wigelm o opri. 

— Lasă-l în pace, spuse el. 

Ragna se uită la Meganthryth: era scundă și durdulie și ar fi 
putut să fie drăguță, dar avea o anumită expresie a gurii care 
sugera lăcomie. Totuși, era femeie: chiar avea să refuze ea să 
lase un copil să meargă la mama lui? 

Ragna își întinse braţele spre Alain, dar Meganthryth îi 
întoarse spatele. 

Era de-a dreptul îngrozită de faptul că o femeie putea să facă 
asta și sufletul i se umplu de dezgust. 

Se întoarse dinspre Alain și i se adresă lui Wigelm, făcând 
eforturi disperate să vorbească pe un ton calm și rezonabil. 

— Trebuie să discutăm despre asta, zise ea. 

— Nu. Eu nu discut. Eu îţi spun ce se va întâmpla. 


— O să-l faci pe Alain prizonier și îl vei ţine închis în casă? 
Asta îl va transforma într-un nevolnic, nu într-un războinic. 

— Sigur că nu o să fac asta. 

— Atunci se va juca în curte împreună cu fraţii lui și se va 
duce cu ei atunci când ei vor pleca acasă; și, în fiecare zi, va 
trebui să faci ceea ce tocmai ai făcut. lar când nu vei fi aici, 
ceea ce se întâmplă adesea, cine îl va târî pe băieţel departe de 
familia lui, în timp ce se zbate și ţipă după mama lui? 

Wigelm părea zăpăcit: evident nu se gândise la nimic din 
toate acestea. Apoi faţa i se lumină și spuse: 

— Când călătoresc, îl voi lua cu mine. 

— Şi cine va avea grijă de el pe drum? 

— Meganthryth. 

Ragna aruncă o privire spre ea: părea îngrozită. Evident, nu 
fusese întrebată înainte. Dar își tinu gura închisă. 

Wigelm continuă: 

— Plec mâine la Combe. El poate să vină cu mine. Așa va 
ajunge să afle despre viaţa unui conte. 

— Vei lua un băieţel de doi ani într-o călătorie de patru zile? 

— Nu văd de ce nu. 

— Şi când te întorci? 

— Vom vedea. Dar el nu va mai locui cu tine niciodată. 

Ragna nu reuși să se mai controleze și începu să plângă. 

— Te rog, Wigelm, te implor, nu face asta! Uită de mine, dar 
ai milă de fiul tău! 

— Îmi e milă de el pentru că este crescut de un cârd de femei 
și transformat într-un efeminat. Dacă aș lăsa să se întâmple 
asta, va crește și va ajunge să-și urască tatăl. Nu, rămâne aici. 

— Nu, te rog... 

— Nu vreau să mai aud nimic despre asta. leși afară! 

— Doar gândește-te, Wigelm... 

— E nevoie să te ridic și să te arunc pe ușă? 

Ragna nu mai putea îndura o altă bătaie. 

— Nu, suspină ea, plecându-și capul. 

Încet, se întoarse și porni spre ușă. Privi înapoi spre Alain, 
care încă ţipa isteric și își întindea braţele spre ea. Cu un efort 
uriaș, se întoarse și ieși. 

XXX 

Pierderea celui mai mic copil al ei lăsă o gaură în inima 

Ragnei. Se gândea mereu la el. Oare îl ţinea Meganthryth curat 


și hrănit? Era sănătos sau suferea de vreo boală de copii? Se 
trezea noaptea și plângea după ea? Trebuia să se forțeze să și-l 
scoată din minte, cel puţin pentru o parte a zilei, altfel avea să 
înnebunească. 

Incă nu renunţase la el - n-avea să renunţe niciodată. Așa că, 
atunci când regele și regina veniră la Winchester, Ragna plecă 
acolo ca să pledeze în faţa lor. 

Ragna nu-l mai văzuse pe Alain de o lună. Vizita lui Wigelm la 
Combe se transformase într-un turneu de primăvară al regiunii 
și ţinuse copilul cu el. Părea că intenţiona să rămână departe de 
Shiring pentru o perioadă mai lungă. 

Wynstan se afla tot la Canterbury, pentru că încleștarea 
referitoare la numirea noului arhiepiscop se lungea; așa că 
ambii fraţi reușiră să rateze sfatul regal, ceea ce o încurajă pe 
Ragna. 

Oricum, prefera să nu-și pledeze cauza în fața lumii. Era 
disperată, dar încă putea să gândească în termeni de strategie. 
Sfatul deschis era imprevizibil, mai ales că nobilii din zonă ar fi 
putut să-i ia partea lui Wigelm. Ragna prefera să discute liniștit, 
în particular. 

După marea slujbă de la catedrală din duminica Paștelui, 
episcopul Alphage oferi o masă la palatul lui pentru nobilii de 
seamă adunaţi la Winchester. Ragna fu invitată și văzu în asta o 
mare oportunitate. Plină de speranţă, își repeta mereu ceea ce 
avea să îi spună regelui. 

Paștele era cea mai importantă sărbătoare a anului 
bisericesc, dar și o sărbătoare regală, așa că devenea un mare 
eveniment social. Oamenii purtau cele mai bune haine ale lor și 
cele mai scumpe bijuterii, iar Ragna făcu la fel. 

Casa episcopului era bogat mobilată, cu bănci cioplite din 
lemn de stejar și tapiserii colorate. Cineva pusese în foc mlădiţe 
de măr, ca să parfumeze fumul. Pe masă erau aranjate farfurii 
din bronz și căni cu margini din argint. 

Ragna fu întâmpinată cu multă căldură de cuplul regal, ceea 
ce o încurajă. Le spuse amândurora că Wigelm îl luase pe Alain 
de lângă ea. Regina Emma era mamă - născuse un fiu și o fiică 
în primii patru ani ai căsătoriei sale cu Ethelred -, așa că avea să 
o compătimească, fără îndoială. 

Dar Ethelred o întrerupse pe Ragna înainte să-și termine 
prima propoziţie din discursul pe care-l pregătise. 


— Ştiu totul despre povestea asta, spuse el. Pe drum încoace 
ne-am întâlnit din întâmplare cu Wigelm și copilul. 

Pentru Ragna, erau vești proaste. 

Ethelred continuă: 

— Am discutat despre problema asta cu el. 

Ragna era disperată: sperase că povestea ei avea să Îi 
șocheze pe rege și pe regină, întărindu-le compasiunea. Din 
nefericire, Wigelm ajunsese primul la ei. Ethelred auzise deja 
versiunea lui, care era distorsionată. 

Ragna trebuia să se lupte cu asta. Fiind un conducător 
experimentat, Ethelred știa că nu trebuia să creadă tot ceea ce 
auzea. 

Ea spuse cu emfază: 

— Maiestate, nu poate să fie corect ca un copil de doi ani să 
fie rupt de lângă mama lui. 

— Cred că este foarte dur și i-am spus asta lui Wigelm. 

Regina Emma zise: 

— Foarte adevărat. Băiatul este de aceeași vârstă cu Edward 
al nostru și, dacă el ar fi luat de lângă mine, mi s-ar frânge 
inima. 

— Sunt de acord, draga mea, spuse Ethelred. Dar nu e treaba 
mea să le spun supușilor mei cum să-și conducă familiile. 
Responsabilităţile regelui sunt apărarea, dreptatea și o monedă 
stabilă. Creșterea copiilor este o problemă privată. 

Ragna deschise gura ca să-l contrazică. Regele era și un 
conducător moral și avea dreptul să-i mustre pe nobilii care nu 
se comportau corespunzător. Însă atunci o văzu pe Emma 
scuturând rapid din cap și abandonă ideea. Un moment de 
gândire îi confirmă că Emma avea dreptate. Când un conducător 
vorbea atât de tranșant, nu putea fi convins să se 
răzgândească. Dacă ea insista, nu făcea decât să-l îndepărteze 
pe Ethelred. Era greu, dar își controlă dezamăgirea și furia. 
Plecând fruntea, spuse: 

— Da, Maiestate. 

Cât timp avea să fie despărțită de Alain? Oare nu pentru 
totdeauna? 

Apoi altcineva captă atenţia cuplului regal și Ragna se 
întoarse într-o parte, încercând să nu plângă. Poziţia ei părea 
lipsită de speranţă. Dacă regele nu o ajuta să-și ia fiul înapoi, 
atunci cine o putea face? 


Wigelm și Wynstan aveau toată puterea, ăsta era blestemul. 
Puteau să scape cu aproape orice ar fi făcut. Wynstan era 
deștept, iar Wigelm era grosolan - și amândoi erau dispuși să-l 
sfideze pe rege și să desconsidere legea. Dacă putea să facă 
ceva ca să le slăbească poziţia, n-avea să stea pe gânduri. Dar 
părea că nimic nu-i putea opri. 

Când Aldred se apropie de ea, îl întrebă: 

— S-au întors mesagerii tăi din Normandia? 

— Nu, spuse el. 

— Sunt plecaţi de câteva luni. 

— Probabil că e greu să-l găsească. Constructorii se mută 
deseori. Trebuie să meargă acolo unde se află lucrarea. 

Ea observă acum că el părea îngrijorat și distras. 

— Ce mai faci? îl întrebă. 

— Inţeleg că regii evită conflictul de câte ori este posibil, 
spuse el furios. Dar, uneori, regele trebuie să conducă! 

Ragna avea exact aceeași nemulțumire, dar astfel de lucruri 
trebuiau spuse în privat. Se uită în jur neliniștită, dar nu părea 
să fi auzit nimeni. 

— Ce te face să spui asta? 

— Wynstan i-a ameţit pe toţi la Canterbury, așa că acum 
există o tabără anti-Alphage. Şi Ethelred ezită, pentru că nu 
vrea să aibă necazuri cu călugării. 

— Vrei ca regele să pună piciorul în prag, să anunţe că 
Wynstan nu este potrivit să devină arhiepiscop și să-l impună pe 
Alphage, indiferent de opinia călugărilor. 

— Mi se pare că regele ar trebui să adopte o atitudine morală! 

— Călugării aceia, care trăiesc atât de departe de Shiring, pur 
și simplu nu știu ceea ce știm noi despre Wynstan. 

— Adevărat. 

Ragna își aminti brusc ceva ce putea să îi dăuneze lui 
Wynstan. Aproape că uitase, în angoasa ei legată de Alain. 

— Ce-ar fi dacă... 

Ezită. Se hotărâse să păstreze secretul de teama represaliilor. 
Dar Wigelm făcuse deja ceea ce era mai rău. Pusese în aplicare 
ameninţarea pe care o anunţa de atâta vreme: îi luase Ragnei 
copilul. lar cruzimea lui urma să aibă consecinţe pe care, fără 
îndoială, el nu le prevăzuse: nu mai avea cu ce să o amenințe. 
__În timp ce se gândea la asta, înţelese că se eliberase. 
Incepând de atunci, avea să facă tot ce îi stătea în puteri ca să-i 


distrugă pe Wigelm și pe Wynstan. Chiar dacă era periculos, era 
pregătită să-și asume riscul. Merita, dacă putea să-i submineze 
pe cei doi frați. 

— Ce s-ar întâmpla dacă ai putea să le dovedești călugărilor 
că Wynstan nu este potrivit? spuse ea. 

Aldred deveni dintr-odată atent. 

— Ce vrei să spui? 

Ragna ezită din nou. Era dornică să-i slăbească poziţia lui 
Wynstan, dar, în același timp, se temea de el. Işi adună tot 
curajul și spuse: 

— Wynstan are lepra curvelor. 

Aldred rămase cu gura căscată. 

— Să ne ferească Domnul! Serios? 

— Da. 

— De unde știi? 

— Hildi a văzut o excrescenţă pe gâtul lui, care este specifică 
acestei boli. Și Agnes, amanta lui, a avut același tip de 
umflătură și a murit. 

— Dar asta schimbă totul! spuse Aldred înfocat. Regele știe 
despre asta? 

— Nu știe nimeni în afară de Hildi și de mine - și acum, și tu. 

— Atunci trebuie să-i spui! 

Teama o făcu pe Ragna să rămână tăcută un moment, înainte 
de a continua: 

— Aș prefera ca Wynstan să nu știe cine a răspândit vestea. 

— Atunci îi voi spune chiar eu regelui, fără să menţionez 
numele tău. 

— Așteaptă... Deși Aldred se grăbea, Ragna trebuia să se 
gândească la cea mai bună abordare. Trebuie să ai grijă cu 
regele. Ethelred știe că tu îl preferi pe Alphage și ar putea să 
privească intervenţia ta ca pe o opoziţie la voinţa lui. 

Aldred părea frustrat. 

— Trebuie să folosim această informaţie! 

— Desigur, spuse Ragna. Dar ar putea să existe căi mai bune. 

x x * 

Episcopul Wynstan și arhidiaconul Degbert participau deseori 
la întâlnirile din sala capitulară, unde călugării discutau 
problemele zilnice ale mănăstirii și ale catedralei. Nu era ceva 
obișnuit ca vizitatorii să participe la aceste întâlniri, dar fratele 
Eappa sugerase asta, iar trezorierul Sigefryth devenise un aliat 


al lui Wynstan. Se îndreptau acum spre prima întâlnire de după 
Paște. 

După lectura din Evanghelie, Sigefryth, care prezida 
întrunirile, spuse: 

— Trebuie să decidem ce să facem cu pășunea de pe malul 
râului. Localnicii o folosesc pentru pășunat, deși ne aparţine 
nouă. 

Wynstan nu era interesat de un astfel de subiect, dar adoptă 
o expresie îngrijorată. Trebuia să pretindă că îl interesa tot ceea 
ce îi afecta pe călugări. 

Fratele Forthred, călugărul medic, spuse: 

— Noi nu folosim câmpul acela. Nu poţi să-i învinuiești. 

— Adevărat, spuse Sigefryth, dar dacă le permitem să îi 
trateze ca pe o proprietate comunală, am putea să avem 
necazuri în viitor, când vom avea nevoie de el. 

Fratele Wigferth, care tocmai se întorsese de la Winchester, 
spuse: 

— Fraţii mei, iertaţi-mă că vă întrerup, dar există ceva mult 
mai important despre care consider că ar trebui să discutăm 
imediat. 

Sigefryth nu prea putea să refuze o asemenea pledoarie 
puternică din partea lui Wigferth. 

— Prea bine, spuse el. 

Wynstan ciuli urechile. Se luptase cu ideea de a pleca la 
Winchester de Paște. Nu-i plăcea să rateze un sfat regal atât de 
aproape de casă. Dar, până la urmă, se hotărâse că era mai 
important să ia pulsul lucrurilor de acolo, de la Canterbury. 
Acum era nerăbdător să afle ce se întâmplase la Winchester. 

— Am participat la sfatul regal de Paște, spuse Wigferth. Mulţi 
oameni mi-au vorbit despre problema următorului arhiepiscop 
de Canterbury. 

Sigefryth se simţea jignit. 

— De ce ar vorbi cu tine? spuse el. Ai pretins că ai fi 
reprezentantul nostru? Ești doar cel care adună chiriile! 

— Într-adevăr, aşa este, zise Wigferth. Dar dacă oamenii 
vorbesc cu mine, sunt obligat să-i ascult. Este o chestiune de 
bune maniere. 

Wynstan avea un sentiment neplăcut. 

— Nu contează asta, spuse el nerăbdător din cauza acestei 
dispute despre etichetă. Ce spuneau, frate... frate...? 


Nu-și putea aminti numele călugărului care fusese la 
Winchester. 

— Mă cunoşti bine, episcope. Numele meu este Wigferth. 

— Desigur, desigur. Şi ce spuneau? 

Wigferth părea speriat, dar hotărât. 

— Oamenii spun că episcopul Wynstan este inapt să devină 
arhiepiscop de Canterbury. 

— Asta e tot? Asta nu depinde de oameni! zise Wynstan 
dispreţuitor. Papa este cel care oferă podiumul. 

— Vrei să spui palliumii=, zise Wigferth. 

Wynstan realiză că pronunţase greșit. Palliumul era o eșarfa 
brodată, oferită de papă noilor arhiepiscopi ca simbol al 
aprobării sale. Jenat, Wynstan își negă eroarea. 

— Asta am spus și eu - pallium. 

Sigefryth interveni: 

— Frate Wigferth, au spus și pentru ce obiectează faţă de 
alegerea episcopului Wynstan? 

— Da. 

Camera era tăcută și neliniștea lui Wynstan se adâncea. Nu 
știa ce avea să urmeze și ignoranţa era periculoasă. 

Wigferth părea să fie bucuros că îi fusese adresată întrebarea. 
Privi în jurul sălii capitulare și ridică vocea, pentru a se asigura 
că era auzit de toată lumea. 

— Episcopul Wynstan are o boală numită lepra curvelor. 

Imediat se declanșă nebunia. Toţi vorbeau în același timp. 
Wynstan sări în picioare și urlă: 

— E o minciună! E o minciună! 

În mijlocul sălii, Sigefryth striga: 

— Liniște, vă rog, toată lumea, liniște, vă rog! Când ceilalţi 
obosiră să strige, spuse: Episcop Wynstan, ce ai de zis despre 
asta? 

Wynstan știa că ar fi trebuit să rămână calm, dar era enervat. 

— Spun că fratele Wigferth are o soţie și un copil în satul 
Trench, din vestul Angliei, și că, în calitate de călugăr păcătos, 
nu are nici o credibilitate. 

Wigferth spuse cu răceală: 

— Chiar dacă acuzaţiile ar fi adevărate, nu au nici o influenţă 
în problema stării de sănătate a episcopului. 

Wynstan înţelese imediat că o luase pe o cale greșită. Ceea 
ce spusese el suna ca o acuzaţie „ochi pentru ochi“, ceva ce 


putea să fie inventat pe moment. Părea să-și fi pierdut talentul. 
Se gândi: „Ce se întâmplă cu mine?“ 

Se așeză, ca să pară mai puţin deranjat, și spuse: 

— De unde să știe acești oameni ceva despre sănătatea mea? 

Imediat ce cuvintele îi ieșiră din gură, înţelese că făcuse o altă 
greșeală. Într-o dispută, nu era indicat niciodată să pui o 
întrebare: asta îi lăsa, pur și simplu, oponentului spaţiu de 
manevră. 

Wigferth se folosi de ocazie. 

— Episcop Wynstan, amanta ta, Agnes din Shiring, a murit din 
cauza leprei curvelor. 

Wynstan era redus la tăcere. Agnes nu fusese niciodată 
amanta lui - doar câte un răsfăţ ocazional. El știa că murise - 
veștile îi parveniseră printr-o scrisoare a diaconului Ithamar. Dar 
diaconul nu specificase din ce cauză murise și Wynstan nu 
fusese suficient de interesat ca să întrebe. 

Wigferth continuă: 

— Unul dintre simptome este confuzia gândirii: uiţi numele 
oamenilor, încurci cuvintele. Spui podium în loc depa!/lium, de 
exemplu. Starea mentală a bolnavului se înrăutățește și, în cele 
din urmă, acesta înnebunește. 

Wynstan își regăsi vocea. 

— Sunt de condamnat doar pentru o soarbere a limbii? 

Călugării izbucniră în râs și Wynstan înţelese că făcuse încă o 
greșeală: intenţionase să spună o scăpare a limbii. Era umilit și 
înfuriat. 

— Nu voi înnebuni! mugi el. 

Wigferth nu terminase. 

— Semnul inconfundabil al bolii este o umflătură mare, roșie, 
pe faţă sau pe gât. 

Mâna lui Wynstan zbură spre gât, ca să acopere buboiul; și, o 
clipă mai târziu, înţelese că se dăduse de gol. 

Wigferth spuse: 

— Nu încerca să o ascunzi, episcop Wynstan! 

— E doar o bubă, spuse Wynstan. 

Reticent, își îndepărtă mâna. 

— Dă-mi voie să mă uit, zise Forthred, apropiindu-se de 
Wynstan. 


Acesta fu nevoit să-l lase: orice altceva însemna 
recunoașterea. Rămase așezat în timp ce Forthred îi examina 
umflătura. 

Apoi, în sfârșit, Forthred se îndreptă. 

— Am mai văzut astfel de inflamații și înainte, spuse el. Pe 
feţele unora dintre cei mai răi și nefericiţi păcătoşi din oraș. Îmi 
pare rău, domnule episcop, dar ceea ce spune Wigferth este 
adevărat. Ai lepra curvelor. 

Wynstan se ridică. 

— Voi afla cine a lansat această minciună murdară! strigă el, 
bucurându-se de o palidă consolare când observă o urmă de 
teamă pe feţele călugărilor. Se îndreptă spre ușă. Și când îl voi 
găsi, îl voi ucide! îl voi ucide! 

Wynstan fumegă pe tot timpul lungii călătorii de întoarcere la 
Shiring. Il agresă pe Degbert, urlă la proprietarii de taverne, 
pălmui servitoarele și își biciui calul fără milă. Faptul că uita 
mereu cele mai simple lucruri îl făcea să fie și mai furios. 

Când ajunse acasă, îl apucă pe lthamar de pieptul tunicii și îl 
trânti de perete urlând: 

— Cineva a început să vorbească prin târg că sufăr de lepra 
curvelor - cine este? 

Fața de copil a lui Ithamar se albise de groază. Reuși să 
murmure: 

— Nimeni, jur! 

— Cineva i-a spus lui Wigferth din Canterbury. 

— Probabil că a inventat. 

— Din ce cauză a murit femeia? Nevasta consilierului... cum o 
chema? 

— Agnes? De paralizie. 

— Ce fel de paralizie, prostule? 

— Nu știu! S-a îmbolnăvit, apoi i-a apărut o bubă uriașă pe 
față; după aceea a înnebunit și a murit! De unde să știu ce fel 
de paralizie? 

— Cine a avut grijă de ea? 

— Hildi. 

— Asta cine mai e? 

— Moașa. 

Wynstan îi dădu drumul lui Ithamar. 

— Aduceţi moașa la mine acum! 


lthamar se grăbi să dispară și Wynstan își scoase hainele de 
călătorie și se spălă pe mâini și pe faţă. Asta era cea mai mare 
criză din viaţa lui. Dacă toată lumea ajungea să creadă că avea 
o boală care îl făcea neputincios, atunci puterea și bogăţia 
aveau să se îndepărteze de el. Trebuia să ucidă zvonurile din 
fașă și primul pas era să-l pedepsească pe cel care le pornise - 
oricine ar fi fost acela. 

Ithamar reveni după câteva minute cu o femeie micuță, cu 
părul alb. Wynstan nu-și putea da seama cine era sau de ceo 
adusese lthamar. 

Ithamar spuse: 

— Hildi, moașa care a îngrijit-o pe Agnes când era pe moarte. 

— Desigur, desigur, spuse Wynstan. Ştiu cine este. 

Acum își amintea că ajunsese să o cunoască atunci când o 
dusese la cabana de vânătoare ca să verifice sarcina Ragnei. 
Era formală, dar avea un aer de încredere calmă. Părea 
nervoasă, dar nu atât de înspăimântată cum erau alți oameni 
când erau chemaţi la Wynstan. Presupunea că amenințările și 
șmecheriile nu funcționau cu această femeie. 

Luându-și o mină tristă, spuse: 

— Sunt în doliu după draga mea Agnes. 

— Nu puteam face nimic ca să o salvăm, spuse Hildi. Ne-am 
rugat pentru ea, dar rugăciunile noastre n-au fost auzite. 

— Zi-mi cum a murit, spuse el lugubru. Adevărul, te rog! Nu 
vreau minciuni amabile. 

— Prea bine, domnule episcop. La început, era obosită și avea 
dureri de cap. Apoi a început să fie confuză. l-a apărut o mare 
bubă pe faţă. În cele din urmă, și-a pierdut minţile. La urmă, a 
făcut febră și a murit. 

Enumerarea i se păru îngrozitoare: erau cele mai multe dintre 
simptomele pe care le amintise și Wigferth. 

Wynstan își suprimă teama care ameninţa să-l copleșească. 

— A vizitat-o cineva pe Agnes în timpul bolii? 

— Nu, domnule episcop. Toţi erau speriaţi să nu ia și ei boala. 

— Cu cine ai mai discutat despre aceste simptome? 

— Cu nimeni, domnule episcop. 

— Eşti sigură? 

— Destul de sigură. 

Wynstan presupunea că femeia îl mințea. Se hotărî să-i ofere 
o surpriză. 


— Avea lepra curvelor? 

El observă o licărire de frică pe faţa lui Hildi. 

— Din cunoștințele mele, nu există o astfel de boală, domnule 
episcop. 

Ea își revenise rapid, dar el îi observase reacţia, iar acum era 
convins că minţea - dar se decise să nu spună asta. 

— Mulţumesc pentru că m-ai consolat în tristeţea mea, zise 
el. Poţi pleca acum. 

Hildi părea foarte stăpână pe sine, se gândi el în timp ce ea 
pleca. 

— Nu pare genul de femeie care să răspândească bârfe 
scandaloase, îi spuse el lui Ithamar. 

— Nu. 

— Dar a spus cuiva. 

— Este prietenă cu lady Ragna. 

Wynstan clătină din cap cu îndoială. 

— Ragna și Agnes se urau una pe cealaltă. Ragna l-a 
condamnat la moarte pe bărbatul lui Agnes, apoi Agnes s-a 
răzbunat spunându-mi mie despre încercarea de evadare a 
Ragnei. 

— Nu s-ar fi putut să se împace pe patul de moarte? 

Wynstan se gândi o vreme la asta. 

— E posibil, spuse el. Cine ar putea să știe despre asta? 

— Cat, camerista ei franțuzoaică. 

— Ragna se află la Shiring în clipa asta? 

— Nu, a plecat la Outhenham. 

— Atunci, ar trebui să mă duc să o vizitez pe Cat. 

— Nu-ţi va spune nimic. 

Wynstan zâmbi. 

— Nu fi atât de sigur! 

Plecă de la reședința sa și urcă dealul spre complexul 
contelui. Se simţea revigorat. Pentru moment, mintea lui era 
liberă de confuzia care îl afecta uneori în perioada aceea. Cu cât 
se gândea mai mult, cu atât părea mai probabil să existe o 
legătură între Agnes, Ragna și Wigferth din Canterbury, prin 
Hildi. 

Wigelm era încă plecat de acasă și reședința era tăcută. 
Wynstan se duse direct la casa Ragnei și le găsi pe cele trei 
slujnice îngrijind copiii. 

— Bună ziua, spuse el. 


El știa că femeia cea mai drăguță dintre cele trei era cea mai 
importantă, dar nu-și putea aminti numele ei. 

Ea îl privea cu teamă. 

— Ce vrei? zise ea. 

Accentul ei franțuzesc îi aminti cine era. 

— Tu ești Cat, zise el. 

— Lady Ragna nu se află aici. 

— Păcat, pentru că doream să-i mulţumesc. 

Cat păru ceva mai puţin speriată. 

— Să-i mulţumești? spuse ea sceptică. Ce a făcut pentru tine? 

— A vizitat-o pe draga mea Agnes pe patul de moarte. 

Wynstan așteptă reacţia lui Cat. Ar fi putut să spună: „Dar 
doamna mea nu a vizitat-o niciodată”. În acest caz, Wynstan 
avea să se întrebe dacă spunea adevărul sau nu. Dar Cat nu 
spuse nimic. 

— A fost un gest frumos din partea ei, continuă Wynstan. 

Urmă încă un moment de liniște, apoi Cat spuse: 

— Mult mai frumos decât merita Agnes. 

Asta era. Wynstan se strădui din greu să nu zâmbească. 
Presupunerea lui era corectă. Ragna se dusese să o viziteze pe 
Agnes. Probabil că observase simptomele, pe care apoi i le 
explicase Hildi. Căţeaua franțuzoaică se afla în spatele acestor 
zvonuri. 

Dar continuă să se prefacă. 

— Îi sunt deosebit de recunoscător, mai ales că eu mă aflam 
departe și nu puteam să-i ofer alinare lui Agnes. Vrei, te rog, să-i 
transmiţi stăpânei tale ce ţi-am zis? 

— Cu siguranţă voi face asta, spuse Cat pe un ton amuzat. 

— Mulţumesc, zise Wynstan. 

„Nu e nimic în neregulă cu mine, se gândi el, sunt la fel de 
ascuţit la minte ca întotdeauna.” 

Apoi plecă. 

x kx * 

Wigelm se întoarse o săptămână mai târziu şi Wynstan se 
duse să-l vadă în dimineața următoare. 

Îl văzu în curte pe Alain, alergând de colo până colo cu Ragna 
și ceilalţi trei fii ai ei, toţi foarte bucuroși să fie din nou 
împreună. O clipă mai târziu, din casa lui Wigelm ieși 
Meganthryth, care îl strigă pe Alain să vină la masă. Băiatul 
spuse: 


— Nu vreau! 

Ea repetă chemarea, dar el se îndepărtă în fugă. 

Ea fu obligată să alerge după el. Alain nu împlinise încă trei 
ani și nu putea să alerge mai repede decât un adult sănătos, așa 
că ea îl prinse curând și îl ridică în braţe. El făcu un acces de 
furie, strigând, zbătându-se și încercând să o lovească în mod 
repetat cu pumnii lui micuţi. 

— Vreau la mami! ţipa el. 

Jenată și enervată, Meganthryth îl duse în casa lui Wigelm, iar 
Wynstan îi urmă. Wigelm ascuţea un pumnal cu lama lungă pe o 
piatră udă. Ridică privirea, iritat de ţipetele copilului. 

— Care-i problema cu băiatul ăla? spuse el furios. 

Meganthryth îi răspunse la fel de nervoasă: 

— Nu știu, nu e fiul meu. 

— Asta este numai vina Ragnei. Pentru Dumnezeu, aș vrea să 
nu mă fi însurat niciodată cu ea. Salut, Wynstan! Voi, preoţii, 
sunteţi înţelepţi că nu vă căsătoriţi niciodată. 

Wynstan se așeză. 

— Mă gândeam că ar putea să fi venit timpul să ne 
descotorosim de Ragna, spuse el. 

Wigelm zise, brusc interesat: 

— Am putea? 

— Acum trei ani, aveam nevoie ca ea să se alăture familiei 
noastre. Era o cale prin care puteam să neutralizăm opoziţia la 
numirea ta în rolul de conte. Dar acum ești stabil. Toată lumea 
te-a acceptat, chiar și regele. 

— lar Ethelred are nevoie de mine, spuse Wigelm. Vikingii se 
întorc în forță, atacând pe toată coasta de sud a Angliei. La vară 
vor urma mai multe bătălii. 

Meganthryth îl așeză pe Alain și îi puse în faţă pâine unsă cu 
unt, iar el tăcu și începu să mănânce. A 

— Așa că nu mai avem nevoie de Ragna, spuse Wynstan. In 
plus, a devenit o bătaie de cap. Alain nu o va uita atâta vreme 
cât ea locuiește în acest complex. lar ea este un spion în tabăra 
noastră. Cred că este cea care a răspândit zvonul că am lepra 
curvelor. 

Wigelm își cobori vocea: 

— Putem să o ucidem? 

Încă nu învățase să fie subtil. 


— Va provoca necazuri, spuse Wynstan. De ce nu o tragi 
deoparte, pur și simplu? 

— Divorţ? 

— Da. E ușor de rezolvat. 

— Regelui Ethelred nu-i va plăcea. 

Wynstan ridică din umeri. 

— Ce poate să facă? îl sfidăm de mulţi ani. Tot ce face este să 
ne dea amenzi pe care noi nu le plătim. 

— Aș fi fericit s-o fac. 

— Atunci, fa-o. Şi ordonă-i să părăsească Shiring! 

— M-aș putea însura din nou. 

— Nu încă. Lasă-i regelui timp să se obișnuiască oarecum cu 
acest divorţ. 

Auzind toate acestea, Meganthryth îi spuse lui Wigelm: 

— Vom putea să ne căsătorim? 

— Vom vedea, zise Wigelm evaziv. 

— Wigelm are nevoie de mai mulţi fii, iar tu pari să fii stearpă, 
îi spuse Wynstan. 

Era o observaţie crudă, iar ei îi dădură lacrimile. 

— S-ar putea să nu fiu. lar dacă voi deveni soţia contelui, va 
trebui să mă tratezi cu respect. 

— Prea bine, spuse Wynstan. De îndată ce vacile încep să 
facă ouă. 

Ragna era, în sfârșit, liberă. 

Dar era și tristă. Nu-l mai avea pe Alain - și nici pe Edgar. Dar 
n-avea să mai aibă parte nici de Wigelm, nici de Wynstan. 

Aflată sub dominaţia lor timp de aproape nouă ani, înţelegea 
acum cât de deprimată se simţise în toţi acești ani. Teoretic, 
femeile din Anglia aveau mai multe drepturi decât femeile 
normande - controlul asupra proprietăţii lor fiind unul dintre 
drepturile importante -, dar, în practică, aplicarea legii se 
dovedise dificilă. 

Îi spusese lui Wigelm că ea avea să continue să conducă în 
Vale of Outhen. Plănuia să rămână în Anglia cel puţin până la 
întoarcerea din Normandia a mesagerilor lui Aldred. După ce 
urma să afle care erau planurile lui Edgar, putea să-și facă 
planurile ei. 

Îi scrise tatălui ei, spunându-i ce se întâmplase, și le 
încredinţă scrisoarea curierilor care îi aduceau banii de patru ori 
pe an. Contele Hubert avea să fie furios, era convinsă de asta, 


deși nu-și dădea seama ce ar fi putut să facă el în această 
privinţă. 

Slujnicele împachetară: Cat, Gilda și Winthryth doreau toate 
să plece cu Ragna. 

Ea îl rugă pe Den să-i împrumute doi gardieni pentru 
călătorie. Imediat ce avea să se stabilească, urma să își 
angajeze propriile gărzi personale. 

Nu i se permitea să-și ia rămas-bun de la Alain. 

Incărcară caii și plecară dimineaţa, devreme, cu puţină 
agitaţie. Multe dintre femeile din complex ieșiră din casele lor ca 
să-și ia rămas-bun în tăcere. Toată lumea considera că Wigelm 
se comportase rușinos. 

Plecară călare din incintă și porniră pe drumul spre King's 
Bridge. 


CAPITOLUL 40 
Vara 1 006 


Ragna se instala în casa lui Edgar. 

Fusese ideea lui Aldred. Îl întrebase pe el, în calitate de 
stăpân al locului, unde putea să își stabilească locuinţa la King's 
Bridge, iar el îi spusese că păstrase casa neocupată, în speranţa 
că Edgar avea să se întoarcă. Nici unul dintre ei nu se îndoia că 
Edgar avea să dorească să locuiască împreună cu Ragna - dacă 
venea acasă. 

Casa avea aceeași formă și aceleași dimensiuni ca multe 
altele, doar că era mai bine construită. Plăcile verticale, montate 
margine lângă margine, erau etanșate cu lână îmbibată în 
smoală, asemenea carenei unei nave, așa că ploaia nu putea 
pătrunde nici chiar în timpul celor mai puternice furtuni. La unul 
dintre capetele clădirii exista o a doua ușă, care ducea spre un 
coteţ pentru animale. În extremităţile casei existau găuri pentru 
fum, ceea ce făcea mult mai plăcut aerul din casă. 

Ragna simţea că spiritul lui Edgar era foarte prezent acolo, în 
combinaţia de meticulozitate și inventivitate cu care fusese 
construită casa. 

Mai fusese o dată acolo. El îi arătase atunci cutia pe care o 
construise pentru cartea dăruită de ea. Işi amintea rastelul 
ordonat pentru unelte, butoiul de vin și cutia de brânză, precum 
și pe Brindle, care dădea din coadă - acum, toate acestea erau 
duse. Își mai amintea și cum îi ţinea mâinile în timp ce plângea. 

Se întreba unde locuia el acum. 

În timp ce își aranja locuinţa, spera în fiecare dimineaţă că 
aceea era ziua în care mesagerii aveau să se întoarcă aducând 
vești de la el, dar nu venea nici o veste. Normandia era o 
regiune mare, iar Edgar putea să nici nu se mai afle acolo: ar fi 
putut să se mute la Paris sau chiar la Roma. La fel de bine, 
mesagerii puteau să se fi pierdut. Era posibil să fi fost jefuiţi și 
uciși. Sau să le fi plăcut mai mult Franţa decât Anglia și să se fi 
decis să nu revină acasă. 


Și chiar dacă îl găseau pe Edgar, el ar fi putut să nu dorească 
să se mai întoarcă. Ar fi putut să fie însurat. Ba chiar să aibă un 
copil care să înveţe să vorbească în franceza normandă. Ea știa 
că nu ar fi trebuit să-și facă prea multe speranţe. 

Oricum, nu avea să trăiască precum o femeie amărâtă, 
refuzată. Era bogată și puternică și avea să demonstreze asta. 
Işi angajă un croitor, un bucătar și trei paznici. Cumpără trei cai 
și angajă un grăjdar. Începu să construiască grajduri, depozite și 
o a doua casă, pe un teren din apropiere, pentru toţi acești 
servitori suplimentari. Făcu o călătorie la Combe și cumpără 
tacâmuri, echipament pentru gătit și decoraţiuni pentru pereţi, 
în timp ce se afla acolo, angajă un constructor de nave ca să-i 
construiască o barjă care să o transporte de la King's Bridge la 
Outhenham. Mai comandă și construirea unei săli mari la 
Outhenham, pentru ea. 

Avea să viziteze Outhenham în curând, pentru a se asigura că 
Wigelm nu încerca să-i uzurpe autoritatea acolo - dar 
deocamdată se concentra asupra noii ei vieţi la King's Bridge. În 
absenţa lui Edgar, principala atracţie a locului era școala lui 
Aldred. Osbert avea șapte ani, iar gemenii cinci, și toţi trei 
mergeau la lecţii dimineaţa, șase zile pe săptămână, împreună 
cu trei călugări novici și cu o mână de băieţi din vecinătate. Cat 
nu dorea ca fetele ei să fie educate - se temea că asta avea să 
le dea idei despre situaţia lor -, dar când băieţii veneau acasă, 
ei le împărtășeau ceea ce învăţaseră. 

Ragna nu se putea obișnui cu absenţa lui Alain. Își făcea griji 
pentru el tot timpul: când se trezea, se întreba dacă îi era 
foame, după-amiaza, spera că nu era prea obosit, seara, că știa 
că, în curând, avea să fie trimis la culcare. Aceste gânduri inutile 
ajunseră să-i ocupe tot mai puţin timp, dar durerea ei se afla 
permanent acolo, într-un colţ al minţii. Refuza să accepte că 
separarea ei de copil era permanentă. Ceva trebuia să se 
întâmple. Ethelred ar fi putut să se răzgândească și să-i ordone 
lui Wigelm să-i înapoieze copilul. Wigelm ar fi putut să moară. În 
fiecare seară se gândea la astfel de posibilităţi fericite și în 
fiecare noapte plângea înainte să adoarmă. 

Işi reînnoi relaţia cu Blod, sclava lui Dreng. Se înțelegeau 
bine, ceea ce era extrem de surprinzător: erau atât de 
îndepărtate social, încât ar fi putut să trăiască în lumi diferite. 
Dar Ragnei îi plăcea atitudinea de nepăsare faţă de viaţă a lui 


Blod. Şi amândouă împărtășeau o afecţiune profundă pentru 
Edgar. Acum, la berărie, Blod era cea care făcea berea, gătea și 
avea grijă de soţia lui Dreng, Ethel. Din fericire, Blod era acum 
obligată rareori să se prostitueze, îi spuse ea Ragnei. 

— Dreng spune că sunt prea bătrână, zise ea crispată într-o zi 
în care Ragna se duse la tavernă ca să cumpere un butoi cu 
bere. 

— Câţi ani ai? o întrebă Ragna. 

— Douăzeci și doi, cred. Dar, oricum, întotdeauna am fost 
prea ursuză ca să satisfac bărbaţii. Așa că el a cumpărat o fată 
nouă acum, când face atât de mulţi bani în zilele de târg. 

Stăteau în picioare în faţa berăriei și Blod arătă spre o fată 
îmbrăcată într-o rochie scurtă, care scufunda o găleată în râu. 
Lipsa oricărui acoperământ pentru cap indica faptul că era o 
sclavă care se prostitua, dar lăsa să se vadă și o claie deasă de 
păr roșu-închis, care-i cădea în valuri peste umeri. 

— Asta este Mairead. Este irlandeză. 

— Pare foarte tânără. 

— Are cam doisprezece ani - aceeași vârstă pe care o aveam 
și eu când am fost adusă aici. 

— Săraca fată! 

Blod era brutal de practică. 

— Dacă bărbaţii sunt dispuși să plătească pentru sex, vor dori 
ceva ce nu primesc acasă. 

Ragna o studie pe fată cu mai multă atenţie: avea o anumită 
rotunjime, ce nu provenea de la prea multă mâncare. 

— E însărcinată cumva? 

— Da - și e mult mai avansată decât pare, dar Dreng nu și-a 
dat seama încă. Este complet ignorant când vine vorba despre 
astfel de lucruri. Oricum, se va înfuria. Bărbaţii nu plătesc la fel 
de mult pentru o fată însărcinată. 

În ciuda spiritului dur și practic al lui Blod, Ragna simţi în 
tonul ei o anumită afecţiune pentru Mairead și era bucuroasă că 
sclava avea pe cineva care să aibă grijă de ea. 

Îi plăti lui Blod pentru bere și fata rostogoli un butoi afară din 
berărie. 

Dreng însuși ieși din coteţul găinilor cu câteva ouă într-un coș. 
Se îngrășa și șchiopăta mai tare decât înainte. O salută 
superficial din cap pe Ragna - nu se mai deranja să-i ureze o zi 


bună acum, când decăzuse din favoruri - și trecu mai departe. 
Respira greu, deși nu făcea cine știe ce efort. 

Ethel apăru în ușa berăriei. Și ea părea bolnavă. Ragna știa că 
se apropia de treizeci de ani, dar arăta mult mai în vârstă. 
Motivul nu era doar decăderea datorată căsătoriei cu Dreng. 
Conform maicii Agatha, Ethel avea o afecţiune internă, care o 
obliga să se odihnească mult. 

Părând îngrijorată, Blod spuse: 

— Ai nevoie de ceva, Ethel? Femeia clătină din cap și luă cele 
câteva ouă de la Dreng, apoi dispăru din nou în interior. Trebuie 
să am grijă de ea, spuse Blod. Nimeni altcineva nu o face. 

— Dar cumnata lui Edgar? 

— Cwenburg? N-ai să o vezi având grijă de mama ei vitregă. 
Blod începu să împingă butoiul în sus, spre deal. Voi duce ăsta 
până la casa ta. 

Se aplecă să-și facă treaba și Ragna observă că era o femeie 
puternică. 

Peste drum de casa Ragnei, Aldred supraveghea un grup 
amestecat de călugări și de muncitori, care smulgeau rădăcinile 
de copaci și curăţau tufișurile de pe locul viitoarei biserici. Le 
observă pe Ragna și pe Blod și se îndreptă spre ele. 

— În curând vei avea un rival, îi spuse el lui Blod. Plănuiesc să 
construiesc o berărie aici, în piaţă, și să o închiriez unui bărbat 
din Mudeford. 

— Dreng va fi scandalizat, zise Blod. 

— Întotdeauna e scandalizat de ceva, răspunse Aldred. De 
acum, orașul este suficient de mare pentru două berării. In zilele 
de târg am putea să avem și patru. 

— O berărie este un loc pe care o mănăstire îl poate avea în 
proprietate? întrebă Ragna. 

— Aceasta nu va avea prostituate, zise Aldred cu o privire 
severă. 

— Bravo ţie! spuse Blod. 

Ragna privi spre râu și văzu doi călugări care traversau podul 
călare. Călugării din King's Bridge călătoreau mult acum, când 
mănăstirea deţinea proprietăţi în tot sudul Angliei, dar ceva din 
înfățișarea celor doi îi făcu inima să bată mai repede. Hainele le 
erau șifonate, pielea de pe bagajele lor părea uzată, iar caii erau 
obosiţi. Veneau de departe. 

Aldred urmări privirea Ragnei și spuse cu un fior de agitaţie: 


— Ar putea să fie William și Athulf, care se întorc din 
Normandia, în sfârșit? 

Dacă era așa, Edgar nu era împreună cu ei. Ragna simţi atât 
de puternic durerea dezamăgirii, încât se schimonosi de parcă 
ar fi fost biciuită. 

Aldred se grăbi să coboare dealul ca să-i întâmpine, iar Ragna 
și Blod îl urmară. 

Călugării descălecară și Aldred îi îmbrăţișă pe amândoi. 

— Aţi ajuns în siguranţă acasă, spuse el. Slavă Domnului! 

— Amin, răspunse William. 

— L-aţi găsit pe Edgar? 

— Da, deși a durat multă vreme. 

Ragna abia dacă îndrăznea să spere. 

— Şi ce a răspuns la propunerea noastră? întrebă Aldred. 

— A refuzat invitaţia, spuse William. 

Ragna își puse mâinile la gură, ca să se împiedice să strige de 
disperare. 

— A oferit vreun motiv? întrebă Aldred. 

— Nu. 

Când își regăsi vocea, Ragna spuse: 

— E însurat? 

— Nu... 

Ea simţi ezitarea din răspuns. 

— Atunci, ce? 

— Oamenii din orașul în care locuiește spun că se va însura cu 
fata maestrului zidar și că va deveni, până la urmă, el însuși 
maestru. 

Ragna începu să plângă. Acum, toţi se uitau la ea, dar ei nu-i 
păsa deloc de mândria ei. 

— Atunci, și-a construit o viaţă nouă acolo? 

— Da, doamna mea. 

— Şi nu vrea să o părăsească. 

— Îmi pare rău! 

Ragna nu se mai putu stăpâni și izbucni în hohote de plâns. 
Se întoarse și urcă panta în grabă, căutându-și drumul spre casa 
ei printr-o ceaţă de lacrimi. Odată ajunsă înăuntru, se aruncă pe 
paiele de pe podea și plânse nestăvilit. 

— Mă întorc la Cherbourg, îi spuse Ragna lui Blod cu hotărâre, 
o săptămână mai târziu. 


Era o zi călduroasă și copiii se stropeau în apa puţin adâncă 
de la malul râului. Ragna stătea pe banca din faţa berăriei, 
pentru a-i supraveghea, și bea însetată dintr-o cană cu berea lui 
Blod. Pe o pășune de lângă berărie, un câine bine antrenat 
supraveghea o mică turmă de oi. Ciobanul, Theodberht Clubfoot, 
se afla înăuntru. 

Blod stătea în picioare alături de Ragna. După ce o servise cu 
bere, rămăsese să mai discute. 

— E păcat, doamna mea, spuse Blod. 

— Nu neapărat. 

Ragna era hotărâtă să nu se simtă învinsă. Era adevărat, 
nimic nu mersese conform planurilor ei, dar avea să ia ceea ce 
era mai bun din toate. Incă avea în faţă cea mai mare parte a 
vieţii ei și intenţiona să o trăiască din plin. 

— Când vei pleca? o întrebă Blod. 

— Nu încă. Trebuie să petrec puţin timp la Outhenham înainte 
să plec. Pe termen lung, ideea mea era să am două case bune, 
una aici și alta la Outhenham, și să revin în Anglia în fiecare an, 
ca să am grijă de proprietăţile mele. 

— De ce? Ai putea să angajezi pe cineva care să se ocupe de 
treaba asta, astfel încât să nu faci decât să stai întinsă și să 
numeri banii. 

— N-aș putea face asta. Întotdeauna am considerat că 
destinul meu este să fiu conducător: să împart dreptatea și să 
ajut ca locul să devină mai prosper. 

— De obicei, bărbaţii sunt cei care conduc. 

— De obicei, dar nu întotdeauna. Și nu mi-a plăcut niciodată 
să stau degeaba. 

— Eu n-am încercat niciodată. 

Ragna zâmbi. 

— Sunt convinsă că nu ţi-ar plăcea. 

Cwenburg, soţia lui Erman și Eadbald, trecu pe lângă ele cu 
un coș de pești argintii, proaspăt scoși din iaz, unii dintre ei încă 
mișcând din cozi. Ragna presupunea că se ducea la Bucca Fish. 
Cwenburg fusese întotdeauna plinuţă, își amintea Ragna, dar 
acum era destul de grasă. La douăzeci și ceva de ani, își 
pierduse aspectul viguros al tinereţii și nu mai era deloc 
atrăgătoare. Oricum, fraţii lui Edgar păreau mulţumiţi cu ea. Era 
un aranjament neobișnuit, dar funcţiona deja de nouă ani. 


Cwenburg se opri ca să discute cu tatăl ei, Dreng, care tocmai 
ieșea dintr-o magazie cu o lopată în mână. Întotdeauna era 
puţin surprinzător să vezi oameni care de obicei erau 
neprietenoși și ursuzi arătând afecţiune, se gândi Ragna. Apoi 
gândurile ei fură întrerupte de un strigăt de furie care venea din 
berărie. 

O clipă mai târziu, Theodberht se repezi afară, strângându-și 
cureaua. 

— E însărcinată! spuse el furios. Nu plătesc un penny pentru o 
curvă însărcinată! 

Dreng ieși afară în grabă, cu lopata încă în mâini. 

— Ce înseamnă asta? spuse el. Care e problema? 

Theodberht își repetă plângerea, strigând cu toată puterea. 

— Nu știam asta! zise Dreng. Am plătit o liră pentru ea în 
piaţa din Bristol și asta se întâmpla cu nici măcar un an în urmă. 

— Dă-mi banii înapoi! spuse Theodberht. 

— Fată blestemată! O să-i dau o lecţie! 

— E vina ta că e însărcinată, Dreng, nu înţelegi asta? zise 
Ragna. 

Dreng îi răspunse Ragnei cu un formalism ursuz: 

— Doamna mea, ele rămân însărcinate doar dacă le place să 
și-o tragă, toată lumea știe asta. Scormoni în punga de la 
centură și îi dădu lui Theodberht un penny de argint. Mai ia o 
cană de bere, prietene, și uită de curvă. 

Theodberht luă banul, fără nici o plăcere, și se îndreptă spre 
pășune, fluierându-și câinele. 

— Ar fi băut cinci litri de bere și ar fi rămas peste noapte, 
spuse Dreng cu amărăciune. Poate că ar mai fi plătit pentru încă 
o tură mâine-dimineaţă. Acum am pierdut banii ăia. 

Intră șchiopătând. 

Ragna îi spuse lui Blod: 

— Ce prost! Dacă o obligă pe sărmana fată să se prostitueze, 
e aproape sigur că va rămâne însărcinată mai devreme sau mai 
târziu - nu știe asta? 

— Cine ţi-a spus că Dreng ar fi un om raţional? 

— Sper că nu o va pedepsi pe biata fată. 

Blod ridică din umeri. 

— Legea spune că nici un om nu poate să omoare sau să bată 
un sclav fără motiv, zise Ragna. 

— Dar cine decide dacă are sau nu un motiv? 


— Eu, de obicei. 

Auziră din interior un strigăt de durere, apoi un răget de furie 
urmat de mai multe suspine. Ambele femei se ridicară în 
picioare, apoi ezitară. Timp de câteva secunde, fu liniște. Blod 
spuse: 

— Dacă asta e tot... 

Apoi o auziră pe Mairead ţipând și se repeziră înăuntru. 

Fata se afla întinsă pe jos, acoperindu-și burta cu braţele. 
Avea o rană la cap și sângele roșu și strălucitor îi îmbiba părul 
roșcat. Dreng stătea în picioare deasupra capului ei, ţinând 
lopata cu ambele mâini și striga incoerent. Soţia lui, Ethel, era 
ghemuită într-un colţ, privind cu o expresie îngrozită. 

Ragna strigă: 

— Oprește-te imediat! 

Dreng cobori lopata cu putere peste trupul lui Mairead. 

— Incetează! repetă Ragna. 

Cu coada ochiului, o observă pe Blod apucând găleata de 
stejar ce era ţinută pe un cârlig în spatele ușii. În timp ce Dreng 
ridica din nou lopata ca să o lovească pe Mairead, Blod săltă 
găleata grea și îl lovi. Dreng se împletici, scăpă lopata și își duse 
o mână la piept. 

Blod lăsă găleata jos. 

Dreng căzu în genunchi și spuse gemând: 

— lisuse, doare! 

Ragna îngheţă, holbându-se la el. De ce îl durea? Doar nu 
suferise nici o bătaie - el era cel care o lovise pe Mairead. Era un 
act de răzbunare al lui Dumnezeu? 

Dreng se clătină înainte, apoi căzu cu faţa pe piatra din jurul 
vetrei. Ragna sări spre el și îl apucă de glezne, trăgându-l 
departe de flăcări. Trupul său era flasc. Îl rostogoli: nasul lui 
mare fusese spart în cădere și avea sânge pe toată faţa și pe 
bărbie. 

Nu se mai mișca. 

Ragna îi puse palma pe piept: părea să nu mai respire și nu-i 
putea simţi bătăile inimii. 

Se întoarse spre Mairead. 

— Cât de rău ești rănită? o întrebă ea. 

— Capul meu este o agonie, spuse fata. Se rostogoli și se 
ridică în picioare, cu mâna pe burtă. Dar nu cred că a rănit 
copilul. 


Apoi Ragna auzi vocea lui Cwenburg din cadrul ușii. 

— Tată! Tată! 

Intră alergând și aruncă rapid coșul cu pește, apoi căzu în 
genunchi lângă Dreng. 

— Vorbește cu mine, tată! 

Dar Dreng nu se mișca. 

Cwenburg privi peste umăr, la Blod. 

— Tu l-ai omorât! Sări în picioare strigând: Sclavă criminală, o 
să te omor! 

Se repezi la Blod, dar Ragna interveni: o apucă din spate și îi 
prinse ambele braţe, reținând-o. 

— Stai locului! îi ordonă ea. 

Cwenburg încetă să se mai zbată, dar încă ţipa: 

— Ea l-a omorât! L-a lovit cu găleata aia! 

Blod încă ţinea găleata de stejar în mână. 

— N-am lovit pe nimeni, spuse ea. Așeză găleata la loc, în cui. 
Tatăl tău era singura persoană care lovea pe cineva. 

— Mincinoaso! 

— A folosit lopata aia ca s-o lovească pe Mairead. 

— Spune adevărul, Cwenburg, zise Ragna. Tatăl tău o bătea 
pe Mairead și în timpul ăsta a suferit un fel de atac. A căzut la 
pământ, cu faţa în jos, iar eu l-am tras afară din foc. Dar era 
deja mort. 

Cwenburg se lăsă moale și Ragna o eliberă ușor; se prăbuși 
apoi pe podea, plângând. Probabil că era singura persoană care 
avea să plângă pentru Dreng, se gândi Ragna. 

Câţiva săteni se înghesuiră în casă, holbându-se la trupul lui 
Dreng. Apoi intră Aldred: observă trupul de pe podea și își făcu 
cruce, murmurând o rugăciune. 

Ragna era persoana cu cel mai înalt rang din încăpere, dar 
Aldred era stăpânul locului și, în mod normal, era responsabil 
pentru dreptate. Oricum, el nu era interesat de conflictele 
pentru întâietate, așa că se duse direct spre Ragna și spuse: 

— Ce s-a întâmplat? 

Ea îi povesti cum decurseră lucrurile. 

Apoi Ethel se ridică și vorbi pentru prima dată. 

— Ce o să se aleagă de mine? spuse ea. 

— Ei bine, acum ești proprietara berăriei, zise Aldred. 

Ragna nu se gândise la asta. 

Cwenburg își reveni brusc și, ridicându-se în picioare, zise: 


— Nu, nu este. Tatăl meu dorea ca eu să moștenesc berăria. 

Aldred se agită. 

— A făcut un testament? 

— Nu, dar mi-a spus mie. 

— Asta nu contează. Văduva moștenește totul. 

— Ea nu poate să conducă o berărie! spuse Cwenburg 
dispreţuitoare. E mereu bolnavă. Eu pot, mai ales că Erman și 
Eadbald mă vor ajuta. 

Ragna era convinsă că Edgar n-ar fi fost de acord cu asta. 
Spuse: 

— Cwenburg, tu, Erman și Eadbald sunteţi deja bogaţi, cu 
iazul de pește, moara de apă și muncitorii plătiţi care lucrează la 
ferma. Chiar vrei să-i furi unei văduve mijloacele de trai? 

Cwenburg păru să se rușineze și rămase tăcută. 

— Dar eu nu sunt foarte puternică, zise Ethel. Nu cred că mă 
pot descurca singură. 

— Te voi ajuta eu, zise Blod. 

Ethel se îndreptă spre ea. 

— Chiar mă vei ajuta? 

— Va trebui să o fac. Acum îmi ești stăpână - și ai și casa. 

Mairead se așeză de cealaltă parte a lui Ethel. 

— Eşti și stăpâna mea! 

— O să vă eliberez prin testamentul meu, promit. Pe 
amândouă. 

Dinspre sătenii care priveau se auzi un murmur de aprobare: 
eliberarea sclavilor era considerat un act de pietate. 

— Mulţi martori au auzit această promisiune generoasă, Ethel, 
zise Aldred. Dacă vrei să te răzgândești, va trebui să o faci 
acum. 

— Nu mă voi răzgândi niciodată. 

Blod și Mairead o îmbrăţișară pe Ethel, apoi Blod spuse: 

— Noi, trei femei, putem să ţinem berăria și să avem grijă de 
copilul lui Mairead - și vom face mai mulţi bani decât a făcut 
vreodată Dreng. 

— Da, spuse Ethel. Poate că suntem în stare. 

Wynstan se trezi într-un loc ciudat. Ameţit, privi în jur. Era o 
piaţă care nu-i era familiară. Era o zi de vară, iar oamenii 
cumpărau și vindeau ouă și brânză, pălării și pantofi, peste tot în 
jurul lui. Putea să vadă o biserică, suficient de mare ca să fie o 
catedrală. Alături de ea se înălța o casă frumoasă. Peste drum 


era o construcţie care arăta ca o mănăstire. Pe dealul din 
spatele pieţei se ridica o clădire mare, îngrădită, probabil 
reședința unui nobil important, poate chiar a unui consilier. Era 
speriat. Cum ajunsese să se piardă? Nu putea nici măcar să-și 
amintească în ce fel ajunsese acolo. Simţea că tremură de 
groază. 

Un străin se înclină spre el și spuse: 

— Bună dimineaţa, domnule episcop! 

Se gândi: „Sunt episcop?” 

Străinul îl privi mai atent și spuse: 

— Te simţi bine, Sfinţia Ta? 

Dintr-odată, toate reveniră la locul lor. Era episcop de Shiring, 
biserica era catedrala lui, iar casa de lângă ea era reședința sa. 

— Sigur că mă simt bine, se răsti el. 

Străinul, pe care Wynstan îl recunoștea acum ca fiind 
măcelarul, pe care-l știa de peste douăzeci de ani, se îndepărtă 
rapid. 

Nedumerit și înspăimântat, Wynstan se grăbi spre casă. 

Acolo îi găsi pe vărul lui, arhidiaconul Degbert, și pe Ithamar, 
diaconul de la catedrală. Soţia lui Ithamar, Eangyth, turna o 
cană de vin. 

— Ithamar are niște vești, zise Degbert. 

lthamar părea speriat. Nu spuse nimic în timp ce slujnica 
așeza cana de vin pe masa din faţa lui. 

Wynstan era furios din cauza episodului de pierdere a 
memoriei și spuse nerăbdător: 

— Ei bine, continuă, spune tot! 

Ithamar zise: 

— Alphage a fost numit arhiepiscop de Canterbury. 

Wynstan se aștepta la asta. Oricum, simţi crescând în el o 
furie nebună. Incapabil să se controleze, apucă o cană de pe 
masă și zvârli conţinutul în faţa lui Ithamar. Nefiind satisfăcut de 
asta, răsturnă masa. Eangyth ţipă, așa că el își strânse pumnul 
și o lovi în cap cât de tare putea. Ea căzu și rămase nemișcată și 
se gândi că o omorâse; apoi ea se dezmetici, ridicându-se și 
fugind imediat din cameră. Ithamar o urmă, ștergându-și ochii 
cu mâneca robei. 

Degbert spuse nervos: 

— Calmează-te, vere! Stai jos! Bea o cană cu vin! Ţi-e foame? 
Vrei să-ţi aduc ceva de mâncare? 


— Of, taci din gură! spuse Wynstan, dar se așeză și bău vinul 
pe care i-l dădu Degbert. 

După ce se calmă, Degbert spuse acuzator: 

— Mi-ai promis că mă faci episcop de Shiring. 

— Acum nu pot, nu-i așa? răspunse Wynstan. Nu este nici un 
post liber, prostule! 

Degbert arăta de parcă tocmai auzise o scuză jalnică. 

— Este vina Ragnei, continuă Wynstan. Ea a stârnit zvonul 
acela ridicol despre faptul că am lepră. Furia lui începea să 
revină și simţea că fierbe. Pedeapsa ei a fost mult prea ușoară. 
Tot ce am făcut a fost să-i luăm unul dintre copii. l-au mai rămas 
trei care să o consoleze. Ar fi trebuit să mă gândesc la ceva mult 
mai rău. Ar fi trebuit să o trimit să lucreze în casa lui Mags până 
când vreun marinar jegos i-ar fi dat e; lepra curvelor. 

— Ştii că ea se afla în cameră atunci când a murit fratele 
meu, Dreng? Presupun că ea l-a omorât. Au inventat ceva cum 
că ar fi suferit un fel de atac în timp ce-și bătea sclava, dar eu 
sunt convins că Ragna a avut ceva de-a face cu asta. 

— Nu-mi pasă cine l-a omorât pe Dreng, spuse Wynstan. 
Poate că a fost vărul meu, dar era un prost și la fel ești și tu. leși 
afară! 

Degbert plecă și Wynstan rămase singur. 

Ceva era în neregulă cu el. lzbucnise într-o furie nestăpânită 
când primise veștile, care nu făceau altceva decât să-i confirme 
așteptările. Aproape că o ucisese pe soţia preotului. Mai rău, cu 
doar câteva minute mai devreme, uitase nu numai unde se afla, 
dar și cine era. 

„Innebunesc”, își spuse și acest gând îl umplu de groază. Nu 
putea să ajungă nebun. Era inteligent, era nemilos și obținuse 
întotdeauna ceea ce voia. Aliaţii lui era recompensaţi, iar 
dușmanii lui erau distruși. Perspectiva nebuniei era atât de 
îngrozitoare, încât era de nesuportat. Își închise ochii strâns și 
lovi cu ambii pumni în masa din faţa lui: „Nu, nu, nu!“ Avea o 
senzaţie de cădere, de parcă ar fi sărit de pe acoperișul 
catedralei. Urma să lovească pământul în orice clipă, să se 
zdrobească și să moară. Se străduia să se împiedice să ţipe. 

Pe măsură ce groaza se domolea, se gândea tot mai mult la 
posibilitatea de a sări de pe acoperiș. Avea să lovească 
pământul, să sufere un moment de agonie insuportabilă, apoi să 


moară. Dar cât de tare avea să fie pedepsit pentru păcatul 
sinuciderii? 

Era preot, se putea aștepta la iertare. Dar oare și pentru 
sinucidere? 

Putea să se spovedească, să ţină slujba și să moară într-o 
stare de graţie, nu-i așa? 

Nu putea. Urma să moară condamnat. 

Degbert se întoarse, aducând capa brodată pe care Wynstan 
o folosea la slujbe. 

— Eşti așteptat în catedrală, spuse el. Doar dacă nu preferi să 
ţin eu slujba... 

— Nu, o voi ţine eu, zise Wynstan ridicându-se. 

Ithamar trase veșmântul peste umerii lui Wynstan. 

— Acum câteva momente îmi făceam griji pentru ceva, spuse 
el agitându-se brusc. Nu-mi amintesc despre ce era vorba. 

lthamar nu spuse nimic. 

— Nu contează, zise Wynstan. Nu putea să fie prea important. 

Ethel era pe moarte. 

Ragna stătea în berărie noaptea, până târziu, împreună cu 
Blod, cu Mairead și cu nou-născutul lui Mairead, Brigid, multă 
vreme după ce clienţii ieșeau împleticindu-se pe ușă. Camera 
era luminată de un opaiţ care fumega. Ethel era întinsă, stând 
nemișcată și cu ochii închiși. Avea respiraţia superficială și fața 
cenușie. Maica Agatha spusese că îngerii o chemau și ea se 
pregătea să plece. 

Blod și Mairead plănuiau să crească împreună copilul. 

— Nu vrem nici un bărbat și nici nu avem nevoie de vreunul, îi 
spuse Blod Ragnei. 

Ea nu era surprinsă de sentimentele lor, după viaţa pe care 
fuseseră obligate să o trăiască! Dar mai era ceva: Ragna avea 
sentimentul că pasiunea lui Blod pentru Edgar se transferase 
asupra lui Mairead. Era doar o senzaţie și nu era sigură, dar, cu 
certitudine, n-avea să întrebe nimic. 

Puțin mai târziu, Ethel se duse liniștită: nu surveni nici o criză, 
ci, pur și simplu, încetă să mai respire. 

Blod și Mairead o dezbrăcară, apoi îi spălară trupul. Ragna le 
întrebă pe cele două sclave ce planuri aveau în continuare. Ethel 
spusese că avea să le elibereze și Aldred le asigurase că făcuse 
un testament. Se puteau întoarce la casele lor, dacă asta își 
doreau; dar părea că plănuiau să rămână împreună. 


— Nu pot să călătoresc spre Irlanda cu un copil în braţe și fără 
nici un ban, spuse Mairead. Nu că aș ști unde anume în Irlanda 
se află casa mea. E un cătun de pe coastă, dar asta e tot ce pot 
să-ţi spun. Dacă locul are vreun nume, eu nu l-am auzit 
niciodată. Nici măcar nu-mi mai amintesc câte zile am stat pe 
nava vikingilor înainte să ajungem la Bristol. 

Ragna ar fi putut să o ajute cu ceva bani, desigur, dar banii n- 
aveau să rezolve problema. 

— Şi tu, Blod? întrebă ea. 

Blod părea gânditoare. 

— Au trecut zece ani de când nu mi-am mai văzut casa din 
Ţara Galilor. Toţi prietenii mei din copilărie trebuie să fie 
căsătoriţi și să aibă copii. Nu știu nici măcar dacă părinţii mei 
mai sunt în viaţă sau au murit. Nu sunt sigură cât de multe mai 
știu din limba galeză. Nu mi-am închipuit niciodată că voi spune 
asta, dar aproape că simt că locul ăsta este casa mea. 

Ragna nu era convinsă. Părea să fie altceva la mijloc. 
Deveniseră Blod și Mairead atât de atașate una de alta, încât nu 
mai doreau să se despartă? 

Veștile despre moartea lui Ethel se răspândiră curând și, la 
puţină vreme după ivirea zorilor, Cwenburg apăru împreună cu 
cei doi soți ai ei. Bărbaţii păreau somnoroși, dar Cwenburg 
deveni imediat agresivă. 

— Cum ai îndrăznit să-i speli trupul? spuse ea. Asta era treaba 
mea - eu sunt fiica ei vitregă! 

— N-au vrut decât să fie de ajutor, Cwenburg, spuse Ragna. 

— Nu-mi pasă. Acum, berăria este a mea. Vreau ca ele să 
plece de aici. 

— Nu mai sunt sclave, zise Ragna. 

— Dacă Ethel și-a ţinut promisiunea... 

— Oricum, nu poţi să le arunci afară din casă fără să le 
avertizezi din timp. 

— Cine spune asta? 

— Eu, răspunse Ragna. 

— Erman, du-te și adu-l pe stareţ! zise Cwenburg. Când 
Erman plecă, Cwenburg adăugă: Sclavele ar trebui să aștepte 
afară. 

— Poate că tu ar trebui să aștepți afară până când Aldred 
confirmă că berăria este a ta acum, zise Ragna. Dă-i drumul! 
leși afară! Altfel va fi mai rău pentru tine. 


Bosumflată, Cwenburg ieși ezitând, iar Eadbald o urmă. 

Ragna îngenunche lângă trupul fără viaţă, împreună cu Blod 
și cu Mairead. 

Aldred apăru după câteva minute, purtând o cruce de argint 
pe un șnur de piele. Cwenburg și cei doi soţi ai ei intrară după 
el. Aldred făcu semnul crucii și spuse o rugăciune deasupra 
cadavrului, apoi scoase o mică foaie de pergament din punga de 
la centură. 

— Acestea sunt ultimele dorinţe ale lui Ethel, precizate în 
testamentul ei, spuse el. Scris de mine la cererea sa, cu doi 
călugări drept martori. 

Dintre cei prezenţi, doar Ragna putea să citească, așa că 
trebuiau să se încreadă că Aldred avea să le spună exact ce 
dorise Ethel. 

— După cum a promis, le eliberează pe Blod și pe Mairead, 
continuă el. 

Cele două sclave se îmbrăţișară și se sărutară zâmbind. 
Prezenţa lui Ethel le umbrea bucuria, dar erau fericite. 

— Mai există o singură altă prevedere, spuse Aldred. Ea își 
lasă toate posesiunile lumești, inclusiv berăria, lui Blod. 

Blod rămase cu gura căscată. 

— Este a mea? spuse ea fără să-i vină să creadă. 

— Da. 

— Nu poate să facă asta! ţipă Cwenburg. Mama mea vitregă 
nu poate fura berăria tatălui meu, pentru ca apoi să i-o ofere 
unei curve galeze - o sclavă! 

— Ba poate, zise Aldred. 

— Și tocmai a făcut-o, spuse Ragna. 

— Este nefiresc! 

— Nu, nu este, spuse Ragna. Când Ethel era pe moarte, Blod 
a fost cea care a îngrijit-o, nu tu. 

— Nu, nu! 

Cwenburg se repezi afară, încă urlând și protestând, iar 
Erman și Eadbald o urmară stânjeniţi. 

Zgomotul se potoli pe măsură ce Cwenburg se îndepărta de 
berărie. 

Blod privi spre Mairead. 

— Vei rămâne să mă ajuţi, nu-i așa? 

— Desigur. 

— O să te învăţ să gătești. Dar fără curvăsăreală. 


— lar tu poţi să mă ajuţi cu copilul. 

— Desigur. 

În ochii lui Mairead apărură lacrimi și încuviinţă fără nici un 
cuvânt. 

— O să fie bine, spuse Blod, întinzându-se și apucând mâna 
lui Mairead. O să fim fericite. 

Ragna se bucura sincer pentru ele - și mai simţea ceva ce nu 
putea identifica. 

După câteva momente, înţelese despre ce era vorba: era 
invidioasă. 

x kx X 

La fiecare câteva luni, Giorgio, maestrul zidar, îl trimitea pe 
Edgar la Cherbourg ca să cumpere provizii. Era o călătorie de 
două zile, dar nu exista nici un loc în apropiere de unde să poată 
obține fier pentru unelte, plumb pentru ferestre și calcar pentru 
mortar. 

Când plecase ultima oară, Clothild îl sărutase și îi spusese să 
se întoarcă repede. El nu o ceruse în căsătorie încă, dar toată 
lumea îl trata ca și cum ar fi fost deja membru al familiei lui 
Giorgio. Nu se simţea chiar confortabil cu felul în care se 
strecurase, cu pași mici, în rolul de logodnic al lui Clothild, fără o 
decizie formală: părea un bărbat slab. Dar nu era suficient de 
nefericit din cauza asta ca să se despartă de ea. 

La câteva ore după sosirea la Cherbourg, îl găsi un mesager 
care îi transmise ordinul contelui Hubert de a se duce să-l vadă. 

Edgar se mai întâlnise o singură dată cu Hubert, la sosirea lui 
în Normandia, în urmă cu aproape trei ani. Atunci, Hubert fusese 
amabil cu el. Bucuros să afle vești despre iubita lui fiică, 
discutase îndelung cu Edgar despre viaţa din Anglia și îl sfătuise 
în legătură cu șantierele pe care putea să găsească de lucru. 

Acum, Edgar urca din nou dealul către castel și se minuna 
întruna de mărimea acestuia. Era mai mare decât catedrala din 
Shiring, care fusese, până atunci, cea mai mare clădire pe care 
o văzuse vreodată. Un servitor îl conduse într-o sală mare de la 
etaj. 

Hubert, trecut acum de cincizeci de ani, se afla în capătul 
îndepărtat al camerei și vorbea cu contesa Genevieve și cu 
chipeșul lor fiu, Richard, care părea să aibă în jur de douăzeci de 
ani. 


Hubert era un bărbat mărunt, cu mișcări vioaie: conformațţia 
foarte diferită a Ragnei, care era înaltă și statuară, provenea de 
la mama ei. Dar Hubert avea părul roșu-auriu și ochii verzi ca 
marea, ceea ce era oarecum o risipă la un bărbat, după părerea 
lui Edgar. La Ragna însă, făceau o impresie extrem de puternică. 

Servitorul îi făcu semn lui Edgar să aștepte lângă ușă, dar 
Hubert îi prinse privirea și îl chemă imediat. 

Edgar se aștepta ca Hubert să-l privească indiferent, așa cum 
o făcuse și înainte, dar de data asta, în timp ce se apropia de 
conte, văzu că acesta părea furios și ostil. Se întrebă ce făcuse 
ca să-l înfurie astfel pe tatăl Ragnei. 

Hubert spuse tare: 

— Spune-mi, Edgar, englezii cred în căsătoria creștină sau nu? 

Edgar nu avea idee despre ce era vorba, așa că tot ce putea 
să facă era să răspundă cum credea de cuviinţă. 

— Domnul meu, ei sunt creștini, deși nu respectă întotdeauna 
învăţăturile preoţilor. 

Fu pe cale să adauge „la fel ca normanzii”, dar se reţinu. Nu 
mai era un adolescent și învățase să nu mai facă pe deșteptul. 

— Sunt barbari! spuse Genevieve. Sălbatici! 

Edgar presupunea că atitudinea lor avea legătură - într-un fel 
sau altul - cu fata lor. Întrebă neliniștit: 

— S-a întâmplat ceva cu lady Ragna? 

— A fost trasă deoparte! spuse Hubert. 

— Nu știu nimic despre asta. 

— Ce dracu' înseamnă asta? 

— Înseamnă divorţ, explică Edgar. 

— Fără nici un motiv? 

— Da. Edgar avea nevoie să fie sigur că înţelegea corect. Deci 
Wigelm a tras-o deoparte pe Ragna? 

— Da. lar tu îmi spui că așa ceva este legal în Anglia! 

— Da, zise Edgar, simțindu-se de parcă fusese brusc lovit de 
trăsnet. 

Ragna era liberă! 

Hubert continuă: 

— l-am scris regelui Ethelred și i-am cerut o recompensă 
pentru asta. Cum poate permite ca nobilii să se poarte precum 
animalele de la fermă? 

— Nu știu, domnul meu, zise Edgar. Un rege poate să dea 
ordine, dar aplicarea acestora e o altă problemă. 


Hubert pufni, ca și cum asta ar fi fost o scuză jalnică. 

— Îmi pare teribil de rău că oamenii din ţara mea i-au făcut 
așa ceva! spuse Edgar. 

Dar minţea. 


CAPITOLUL 41 
Septembrie 1 006 


Ragna își reclădea viața, făcându-și de lucru în fiecare zi, ca 
să nu se gândească la pierderea lui Edgar și a lui Alain. De 
Sfântul Mihail se duse la Outhenham în noua ei barjă, ca să 
adune chiriile. 

Barja avea nevoie de doi vâslași puternici. Ragna își luă cu ea 
calul, pe Astrid, astfel încât să poată călări prin toată zona, pe 
slujnica cea nouă, Osgyth, precum și un soldat tânăr, un băiat 
cu părul negru, Ceolwulf - amândoi din King's Bridge. Se 
îndrăgostiseră unul de altul în timpul călătoriei și se tachinau și 
chicoteau de câte ori credeau că Ragna nu se uita la ei; așa că 
amândoi erau oarecum distrași de la îndatoririle lor. Ragna era 
înclinată să fie indulgentă: știa cum era să fii îndrăgostit. Spera 
ca Osgyth și Ceolwulf să nu afle niciodată ceea ce știa ea, 
respectiv câtă nefericire și suferință putea să provoace 
dragostea. 

Noua sală mare de la Outhenham nu era încă terminată, dar 
vechea casă a lui Edgar de la carieră era liberă, așa că se stabili 
acolo împreună cu Osgyth și cu Ceolwulf. Îi plăcea locuinţa, din 
motive sentimentale. La carieră mai exista o singură altă casă, 
cea a lui Gab. 

Văslașii stăteau la berărie. 

Ea ţinu sfatul, dar nu fu nevoie să facă dreptate sau să 
medieze dispute. Era o perioadă fericită a anului: recoltele erau 
în hambare, burţile erau pline de pâine, iar merele roșii zăceau 
la pământ, așteptând să fie adunate; în plus, în anul acela 
vikingii nu ajunseseră atât de departe spre vest, ca să strice 
totul. Când oamenii erau fericiţi, nu prea aveau chef de ceartă, 
așa că existau mai puţine probleme. In adâncurile întunecate 
ale iernii, bărbaţii își strangulau nevestele și își înjunghiau rivalii, 
iar în timpul foametei de primăvară, femeile furau de la vecinii 
lor ca să-și hrănească odraslele. 

Fu bucuroasă să vadă canalul lui Edgar în condiţii bune, cu 
marginile drepte și malurile solide. În schimb, era deranjată de 


faptul că sătenii căpătaseră prostul obicei de a arunca gunoiul în 
apă. Pe acolo nu era curent, prin urmare canalul nu se curăța 
singur, așa cum se întâmpla cu râul, iar pe alocuri mirosea 
sordid. Ea stabili o regulă strictă în această privinţă. 

Pentru a pune în aplicare acest lucru, precum și alte edicte, îl 
destitui pe Dudda și numi un nou șef al satului - unul dintre 
bătrânii comunităţii, grăsunul proprietar al berăriei, Eanfrid. Un 
proprietar de tavernă era, de obicei, o alegere bună pentru 
postul de șef: casa lui era deja centrul vieţii satului, iar el era 
adesea un personaj cu o autoritate neoficială. Eanfrid avea 
simţul umorului și era plăcut de ceilalți. 

Stând în faţa berăriei cu o cană de cidru în mână, discuta cu 
Eanfrid despre veniturile ei de la carieră, care scăzuseră mult de 
la plecarea lui Edgar. 

— Edgar este unul dintre acei oameni care fac bine indiferent 
de ce s-ar ocupa, spuse Eanfrid. Găsește-ne un altul ca el și o să 
vindem mai multă piatră. 

— Nu există altul ca Edgar, zise Ragna cu un zâmbet. 

Continuară să discute despre o epidemie ce omorâse câteva 
oi și despre care Ragna credea că era provocată de faptul că 
acestea erau lăsate să pască pe solul argilos și umed, apoi 
conversaţia lor fu întreruptă. Eanfrid își ridică fruntea și, o clipă 
mai târziu, Ragna auzi sunetul a treizeci de cai sau mai mulţi, 
care se apropiau încet, fără să tropăie sau să meargă la trap. 
Era zgomotul care însoțea deplasarea anturajului unei femei 
nobile, plecate într-o călătorie lungă. 

Soarele roșu al toamnei se afla spre vest: vizitatorii aveau să 
decidă, fără îndoială, să rămână peste noapte la Outhenham. 
Satul urma să îi întâmpine cu sentimente amestecate. Călătorii 
aduceau argint: cumpărau mâncare și băutură și plăteau pentru 
cazare. Dar puteau să aducă și beţivi și fete enervante sau să 
stârnească lupte. 

Ragna și Eanfrid se ridicară. Un minut mai târziu, își făcură 
apariţia călăreţii, trecând printre case spre centrul satului. 

În fruntea lor se afla Wigelm. 

Ragna se simţi stăpânită de teamă. Bărbatul acesta o 
încarcerase, o violase și îi furase copilul. Ce tortură nouă își mai 
imaginase pentru ea? își stăpâni tremuratul. | se împotrivise 
întotdeauna - avea să facă din nou. 


Lângă Wigelm era nepotul lui, Garulf, fiul lui Wilwulf și al lui 
Inge. Acum avea douăzeci și cinci de ani, dar Ragna știa că nu 
era mai înţelept decât fusese pe când era adolescent. Arăta ca 
Wilf, cu barba blondă și umerii largi ai bărbaţilor familiei. Se 
strâmbă când se gândi că se măritase cu doi dintre ei. 

Eanfrid murmură: 

— Ce vrea Wigelm de a venit aici? 

— Numai Dumnezeu știe, răspunse Ragna cu o voce 
tremurată, apoi adăugă: Și poate Satana. 

Wigelm își opri calul prăfuit și spuse: 

— Nu mă așteptam să te văd aici, Ragna. 

Ea se simţi oarecum ușurată. Remarca lui dovedea că nu 
plănuise această întâlnire. Orice rău ar fi încercat să-i facă avea 
să fie o improvizație. 

— Nu știu de ce ești surprins, spuse ea. Doar eu sunt stăpână 
în Vale of Outhen. Ce treabă ai aici? 

— Sunt conte de Shiring. Călătoresc prin ţinutul meu și 
intenţionez să-mi petrec noaptea aici. 

— Outhenham îţi urează bun venit, conte Wigelm, spuse 
Ragna cu un formalism rece. Te rog să intri în berărie și să 
servești niște întăritoare. 

El rămase pe cal și zise: 

— Tatăl tău i s-a plâns regelui Ethelred. 

— Sigur că a făcut asta. Işi recăpătase o parte din curaj. 
Comportamentul tău a fost rușinos. 

— Ethelred mi-a dat o amendă de o sută de livre de argint 
pentru că te-am tras deoparte fără permisiunea lui. 

— Bine. 

— Totuși, n-am plătit amenda, spuse Wigelm și începu să râdă 
din toată inima. 

Apoi descălecă, iar oamenii lui îi urmară exemplul. Cei mai 
tineri se apucară să scoată șeile de pe cai, iar bărbaţii mai în 
vârstă intrară în berărie și cerură de băut. Ragnei i-ar fi plăcut 
să se retragă, dar simţea că nu-l putea lăsa pe Eanfrid să se 
descurce singur cu vizita aceea - era posibil să aibă necazuri, iar 
autoritatea ei l-ar fi putut ajuta. 

Se plimbă o vreme prin sat, străduindu-se să rămână în afara 
vederii lui Wigelm. Le spuse tinerilor să-și lase caii să pască pe o 
pășune din apropiere, apoi alese casele în care urmau să-și 
petreacă noaptea Wigelm și anturajul său. Optă pentru 


locuinţele unor cupluri în vârstă sau ale unor tineri proaspăt 
căsătoriţi, cu copii mici, evitând casele în care se aflau fete 
adolescente. Obiceiul era să îi plătești proprietarului casei un 
penny pentru găzduirea a patru bărbaţi și era de așteptat ca 
familia să își împartă micul dejun cu oaspeţii. 

Draca, preotul satului, care creștea vite pentru carne, 
sacrifică un juncan tânăr și i-l vându lui Eanfrid, care făcu un foc 
în spatele tavernei și prăji articulațiile într-o clipă. În timp ce 
așteptau carnea, bărbaţii beau bere și Eanfrid goli rapid două 
butoaie și îl deschise pe al treilea. 

Işi petrecură o oră intonând cântece răgușite despre violenţă 
și sex, apoi deveniră certăreţi. Pe când Ragna începuse să se 
teamă că o bătaie era iminentă, Eanfrid le servi friptura, cu 
pâine și ceapă, iar mâncarea îi făcu să tacă. După masă 
începură să se îndrepte spre casele în care urmau să doarmă și 
Ragna consideră că se putea duce la culcare în siguranţă. 

Se întoarse la casa ei de la carieră, împreună cu Osgyth și cu 
Ceolwulf, și blocă bine ușa. Aduseseră cu ei pături, dar încă nu 
era foarte frig, așa că se întinseră pe paie, înveliţi doar în 
pelerine. Ceolwulf se întinse de-a curmezișul ușii, așa cum 
trebuia să facă un paznic, dar Ragna surprinse o privire între cei 
doi tineri și presupuse că aveau de gând să se apropie mai 
târziu. 

Rămase trează mai mult de o oră, enervată de apariţia 
surprinzătoare a dușmanului ei, Wigelm; până la urmă însă, 
alunecă într-un somn agitat. 

Se trezi cu sentimentul că nu dormise prea mult. Se ridică și 
privi în jur agitată, întrebându-se neliniștită ce anume o 
deranjase. La lumina focului, observă că Osgyth și Ceolwulf 
plecaseră. Presupunea că doriseră să fie singuri și se 
strecuraseră în pădure, probabil într-un tufiș, descoperind sexul 
la lumina lunii. 

Acum era mai puţin înclinată să fie indulgentă: era de 
presupus că ei ar fi trebuit să aibă grijă de ea și să o protejeze, 
nu să se strecoare afară și să o lase singură în miezul nopţii. 
Amândoi aveau să fie concediaţi de îndată ce se întorceau la 
King's Bridge. 

Apoi auzi un bărbat care vorbea cam tare și incoerent și 
presupuse că era Gab. Probabil că vocea lui fusese ceea ce o 
trezise. Oricum, se afla în siguranţă în spatele ușii încuiate; apoi 


înţelese că Osgyth și Ceolwulf lăsaseră ușa neîncuiată ca să 
poată ieși afară. 

Beţivul se apropia și ea recunoscu vocea. Nu era Gab, ci 
Wigelm, înţelese ea cu un fior de teamă. 

Îi găsise cu ușurință casa, în ciuda stării sale, se gândi ea într- 
o străfulgerare de groază - pur și simplu, urmase canalul -, dar 
era un miracol că nu căzuse în apă și nu se înecase. _ 

Sări să blocheze ușa, dar ajunse cu o clipă prea târziu. In timp 
ce își apăsa mâinile pe bara grea din lemn, ușa se deschise și 
Wigelm păși în interior. Ea sări în spate cu un țipăt de teamă. 

Wigelm era desculţ și fără pelerină, în ciuda frigului nopţii de 
toamnă. Nu purta centura și nu avea sabie sau vreun cuţit, ceea 
ce îi conferi o oarecare liniște Ragnei. Arăta de parcă abia se 
ridicase din pat și nu se deranjase să se îmbrace cum se 
cuvenea. 

Un miros puternic și acru de bere se simţea în jur. 

El se uită spre ea la lumina focului, de parcă n-ar fi fost sigur 
cine era. Se clătină și ea înţelese că era foarte beat. Pentru o 
clipă speră cu optimism că ar fi putut să leșine chiar atunci, 
acolo, dar expresia lui nedumerită se clarifică și spuse cu voce 
tărăgănată: 

— Ragna. Da... Te căutam. 

„Nu pot să suport asta, se gândi Ragna. Nu mai pot să sufăr 
din cauza acestui bărbat. Vreau să mor.“ 

Incercă să-și ascundă disperarea. 

— Te rog să pleci! 

— Întinde-te! 

— Voi ţipa. Gab și soţia lui mă vor auzi. 

Nu era convinsă că era adevărat: cele două case se aflau la 
oarecare distanţă. Dar ameninţarea ei era ineficientă și dintr-un 
alt motiv. 

— Şi ce o să facă? spuse el dispreţuitor. Eu sunt contele. 

— leși afară din casa mea! 

El o pălmui puternic. Prinsă pe nepregătite și surprinsă de cât 
de puternic era, în ciuda faptului că era beat, Ragna căzu pe 
spate. Lovitura îi tăie respiraţia. 

— Închide gura și desfă picioarele! spuse el. 

— Nu poţi să faci asta! Nu mai sunt soţia ta. 

El se bălăngăni înainte. Era evident că intenţiona să aterizeze 
peste ea, dar, în ultima clipă, ea se rostogoli într-o parte și el 


căzu cu faţa în podea. Ragna se ridică pe braţe și în genunchi, 
dar, în același timp, el se întoarse pe spate și o apucă de braț, 
trăgând-o spre el. 

Încercând să-și păstreze echilibrul, ea îşi mișcă piciorul și, fără 
să vrea, îi înfipse genunchiul în burtă. El gemu. Ragna mișcă și 
celălalt picior, astfel încât ambii genunchi să ajungă în 
abdomenul lui, apoi îi apucă braţele și i le lipi de pământ. In 
condiţii normale, ar fi putut să o arunce de pe el cu ușurință, dar 
acum nu reuși să se elibereze. 

Era o răsturnare de situaţie ironică. Pentru prima dată, el se 
afla la mila ei. 

Dar ce avea să facă? 

El începu să își miște capul dintr-o parte în alta, ţinând ochii 
închiși, în timp ce horcăia: 

— Nu pot să respir. 

Ea înţelese că genunchii ei îi presau plămânii, dar nu se mișcă 
pentru a-i ușura situația - era prea înspăimântată de 
perspectiva ca el să-și redobândească puterea. 

Însă părea să aibă convulsii și se simţea un puternic miros de 
vomă. Din colţurile gurii i se scurgea un lichid, iar braţele și 
picioarele îi erau flasce. 

Ragna auzise despre bărbaţi beţi care leșinau și mureau 
înecaţi în propria vomă. Înţelese într-o clipă că, dacă Wigelm 
murea, ea avea să îl recapete pe Alain: nimeni nu putea susține 
că trebuia să fie crescut de Meganthryth. O cuprinse un val de 
speranţă. S-ar fi rugat ca Wigelm să moară, doar că o asemenea 
rugăciune ar fi părut o blasfemie. 

Dar Wigelm nu părea să fie pe moarte. Nasul lui era plin de 
vomă lichidă, dar încă respira. 

Ar fi putut să-l ucidă ea? 

Ar fi fost un păcat și ar fi fost periculos. Ar fi devenit o 
criminală și, deși nu mai era nimeni acolo ca să vadă ce făcea, 
s-ar fi putut afla cumva. 

Dar dorea ca el să moară. 

Se gândea la anul petrecut în închisoare, la violurile repetate 
și la furtul copilului ei. Intrând cu forţa în casa ei în noaptea 
aceea, el arătase că tortura n-avea să se sfârșească niciodată, 
cel puţin atâta vreme cât trăia. Ea îndurase tot ceea ce putea să 
îndure - trebuia să se termine totul atunci și acolo. 

„Dumnezeu să mă ierte”, se gândi ea. 


Făcu o încercare de a-și retrage mâinile de pe braţele lui. El 
nu se mișcă. 

Apoi îi închise gura și își așeză palma peste buzele lui, 
apăsând cu putere. 

El abia dacă mai putea să respire pe nas. 

După aceea își puse arătătorul și degetul mare de fiecare 
parte a nasului lui și îi strânse nările; acum nu mai putea să 
respire. 

Nu îl omorâse încă; mai era timp să se răzgândească, să-l 
elibereze din strânsoare. Ar fi putut să-l răstoarne și să-i curețe 
mizeria din gură, permițându-i să respire. Probabil că avea să 
supravieţuiască. 

Supravieţuind, avea să o atace din nou. 

Își menţinu strânsoarea pe gură și pe nas. Îi privea faţa în 
timp ce aștepta. Cât de mult timp putea să trăiască un om fără 
aer? Habar nu avea. 

El tresărea din când în când, dar nu părea să mai fie conștient 
și nici nu se putea lupta. Ragna rămase cu genunchii pe burta 
lui, închizându-i gura cu una dintre palme și nasul cu cealaltă. 
Apoi orice mișcare încetă. 

Murise oare? 

Casa era tăcută. Tăciunii din foc nu făceau nici un zgomot și 
nici nu se auzea vreun sunet dinspre stuful de pe podea. Nici de 
afară nu se auzea nimic. 

Brusc, Wigelm deschise ochii. Șocul o făcu să ţipe de groază. 

Se uită îngrozit la Ragna și încercă să-și miște capul, dar ea se 
aplecă în faţă, apăsând și mai tare cu ambele mâini și ţinându-l 
nemișcat. 

El se holbă la ea, cu o panică pe jumătate conștientă, preţ de 
un lung moment încărcat de tensiune. Se temea pentru viaţa lui, 
dar nu se putea mișca - era asemenea unui om care trăia un 
coșmar. 

— Așa se simte, Wigelm, spuse ea cu vocea încărcată de 
dezgust. Asta înseamnă să fii neajutorat, la mila unui ucigaș. 

Dintr-odată, eforturile lui slabe încetară și ochii i se rostogoliră 
în cap. 

Cu toate acestea, Ragna își menţinu strânsoarea. Era cu 
adevărat mort? Abia dacă putea să creadă că bărbatul care o 
torturase atât de mult timp ar fi putut să părăsească lumea 
pentru totdeauna. 


În sfârșit, îşi adună curajul și reduse presiunea exercitată pe 
nasul și pe gura lui. Faţa lui părea neschimbată. li puse mâna pe 
piept, dar nu simţi bătăile inimii. 


Il omorâse. 
„Dumnezeu să mă ierte”, se rugă ea. 
Se trezi tremurând incontrolabil. li tremurau și mâinile, și 


umerii și își simţea coapsele atât de slăbite, încât simţea nevoia 
să se întindă. 

Se luptă să-și controleze trupul. Lucrul pentru care trebuia să 
se îngrijoreze acum era cum aveau să reacționeze oamenii. 
Nimeni n-avea să creadă că era nevinovată. Contele, marele ei 
dușman, murise în mijlocul nopţii și nu era nimeni altcineva de 
faţă în afară de ea. Dovezile o incriminau. 

Era o criminală. 

În sfârșit, se stăpâni și se ridică în picioare. 

Încă nu se terminase. Argumentul cel mai puternic împotriva 
ei avea să fie acela că trupul lui se afla acolo, cu ea. Trebuia să-l 
miște. Dar unde putea să-l ducă? Răspunsul era evident. 

În canal. 

Tovarășii beţi ai lui Wigelm aveau să presupună că se dusese 
să se ușureze. În starea în care se afla, putea să leșine cu 
ușurință, să cadă în canal și să se înece înainte să-și poată 
reveni. Era exact ceea ce li se întâmpla beţivilor care cădeau. 

Dar nimeni nu trebuia să o vadă când se descotorosea de 
corp. Trebuia să se miște repede, înainte ca Osgyth și Ceolwulf 
să se sature de giugiuleală și să se întoarcă, înainte ca unul 
dintre oamenii pe jumătate treji ai lui Wigelm să înceapă să se 
întrebe de ce dura atât de mult și să înceapă să-l caute. 

Îl apucă de un picior și se clătină. Era nevoie de mai mult 
efort decât se așteptase. Il trase un metru, apoi se opri. Era prea 
mult. Era un bărbat greu și inert și părea imposibil să-l care. 

Însă nu se putea lăsa doborâtă de o problemă atât de simplă. 
Calul ei, Astrid, se afla pe o pășune din apropiere. Dacă se 
dovedea necesar, Ragna putea aduce iapa ca să-i tragă trupul - 
deși asta cerea timp și creștea riscul de a fi descoperită. Ar fi 
mers mai rapid însă dacă ar fi putut să-l așeze pe Wigelm pe 
ceva, un fel de placă. Işi aminti de pături. 

Luă una dintre ele și o întinse pe podea, alături de Wigelm. Cu 
un efort considerabil, îl rostogoli pe pătură, apoi apucă 


marginea dinspre capul lui și trase. Nu era ușor, dar era posibil - 
astfel, îl trase pe podea și îl scoase pe ușă. 

Privi în jur la lumina lunii și nu văzu pe nimeni. Casa lui Gab 
era întunecată și liniștită. Osgyth și Ceolwulf trebuiau să fie tot 
în pădure și nu se vedea nimeni care să-l caute pe Wigelm. Doar 
locuitorii nopţii o înconjurau: o bufniţă ţipă prin copaci, un mic 
rozător trecu pe lângă ea rapid și un liliac tăcut cobori în picaj 
undeva în apropiere. 

Se decise că se putea descurca fără Astrid, chiar dacă la 
limită. Îl trase pe Wigelm încet prin carieră. De câte ori îl mișca, 
sunetul trupului târât pe piatră o speria, dar nu era suficient de 
tare încât să fie auzit din casa lui Gab. 

De la carieră, terenul urca ușor și munca ei devenea mai 
dificilă. Deja gâfâia din cauza efortului. Se odihni un minut, apoi 
se forţă să-și reia strădania. Nu mai era foarte mult. 

În sfârșit, ajunse la canal. Îl așeză pe margine, apoi îl rostogoli 
în apă. Se auzi un plescăit care ei i se păru foarte sonor și din 
apa tulburată se ridică un miros de putreziciune. Apoi suprafaţa 
apei se linişti și Wigelm rămase nemișcat, cu fața în jos. Observă 
o veveriţă moartă care plutea în apropiere de capul lui. 

Se odihni un minut, respirând greu, dar înţelese aproape 
imediat că nu era suficient de bine. Cadavrul era încă destul de 
aproape de casa ei ca să ridice suspiciuni: trebuia să-l ducă mai 
departe. 

Dacă ar fi avut o funie, l-ar fi legat, apoi ar fi mers de-a lungul 
malului trăgându-l pe Wigelm prin apă. Dar nu avea. 

Se gândi apoi la echipamentul de călărie: Astrid se afla pe 
câmp, dar șaua și restul harnașamentului se aflau în casă. Se 
întoarse acolo. Împachetă pătura și o așeză la baza grămezii, în 
speranţa că starea ei n-avea să fie observată în următoarele 
zile. Apoi desprinse frâiele de pe zăbală. 

Se întoarse la canal: tot nu se zărea nimeni. Se întinse peste 
apă și apucă de păr cadavrul. Il trase spre ea, apoi îi trecu frâul 
în jurul gâtului. Se ridică în picioare, trase de frâu și porni de-a 
lungul malului canalului înapoi, spre sat. 

O parte din ea exulta la gândul că Wigelm era acum atât de 
lipsit de putere, încât îl putea trage după ea ca pe un animal 
idiot. 

Cercetă împrejurimile, privind permanent spre umbrele dintre 
copaci, speriată că ar fi putut să nimerească în orice clipă peste 


un hoinar în noapte. La lumina lunii, observă o pereche de ochi 
galbeni, ceea ce o făcu să se teamă până când înţelese că se 
uita la o pisică. 

Pe măsură ce se apropia de sat, auzea oameni vorbind tot 
mai tare, înjură. Părea că absenţa lui Wigelm fusese totuși 
remarcată. 

Încă nu se afla suficient de departe de carieră ca să înlăture 
suspiciunile. Ca să-și odihnească braţul, schimbă mâna și începu 
să meargă cu spatele, dar nu putea să vadă pe unde călca. 
După ce se împiedică de două ori, își puse din nou la muncă 
braţul obosit. Începeau să o doară și picioarele. 

Apoi observă câteva lumini mișcându-se printre case. Oamenii 
lui Wigelm îl căutau, aproape sigur. Erau prea beţi ca să-l caute 
sistematic, iar strigătele lor erau incoerente. Dar, chiar și așa, 
unul dintre ei ar fi putut să o zărească din întâmplare. Și dacă 
era prinsă trăgând corpul lui Wigelm de-a lungul canalului, n- 
avea să mai existe nici o îndoială în legătură cu vinovăția ei. 

Continuă să se deplaseze. Unul dintre căutători se îndreptă 
spre canal cu o lampă. Ragna se opri, se întinse pe pământ și 
rămase nemișcată, urmărind mișcarea săltăreaţă a luminii. Ce 
avea să facă dacă venea mai aproape? Ce poveste putea să le 
spună ca să explice prezenţa cadavrului lui Wigelm și frâul ei? 

Dar lumina părea să se deplaseze în direcția opusă și curând 
se estompă. Când dispăru, se ridică din nou și continuă. 

Trecu prin spatele câtorva case din sat, apoi se hotărî că 
ajunsese suficient de departe. Wigelm fusese incapabil să 
meargă în linie dreaptă, așa că nu se dusese pe cel mai scurt 
drum spre canal, ci se împleticise prin zonă la întâmplare. 

Se lăsă în genunchi, lângă apă, și desprinse frâul de pe gâtul 
lui Wigelm. Apoi împinse corpul în mijlocul canalului. 

— Calea spre iad, murmură ea. 

Se întoarse și porni grăbită spre carieră. 

Nu se vedea nici o mișcare în jurul casei lui Gab sau a lui 
Edgar. Spera că porumbeii nu se întorseseră în absenţa ei: nu 
era sigură cum avea să le explice ce anume făcuse. 

Traversă cariera cu pași tăcuţi și intră în casă. Nu se afla 
nimeni acolo, îţi reluă locul pe paie și închise ochii. 

„Cred că am scăpat nepedepsită” se gândi ea. 

Ştia că ar fi trebuit să se simtă copleșită de vină, dar tot ce 
putea face era să se bucure. 


Nu mai reuși să doarmă. Retrăia în minte noaptea aceea, din 
momentul în care auzise vocea tărăgănată a lui Wigelm până la 
graba finală, de-a lungul canalului. Se întreba dacă făcuse 
suficient pentru ca moartea lui să pară un accident la beţie. 
Exista ceva la cadavru care ar fi putut să ridice suspiciuni? 
Fusese oare observată de cineva care nu i se arătase? Fusese 
remarcată în vreun fel absenţa ei din casă? 

Auzi scârţâitul ușii și presupuse că Osgyth și Ceolwulf se 
întorceau. Se prefăcu imediat că doarme adânc. Apoi se auzi un 
sunet ușor când bara era așezată la locul ei - prea târziu, se 
gândi ea revoltată. Auzi pașii lor, în vârful picioarelor, un chicotit 
înfundat și un foșnet scurt, în timp ce se întindeau pe stuf. 
Presupuse că Ceolwulf își reluase poziţia de pază la ușă, 
întinzându-se de-a curmezișul astfel încât nimeni să nu poată 
intra fără să-l trezească. 

În curând, cei doi tineri respirau regulat. 

Evident, nu aveau nici o idee despre drama petrecută acolo în 
timpul nopţii. lar Ragna înţelese acum că neglijenţa lor avea să 
lucreze în favoarea ei. Dacă erau întrebaţi, aveau să jure că se 
aflaseră în casă toată noaptea, păzindu-și stăpâna, după cum 
prevedea datoria lor. Necinstea lor îi oferea ei un alibi. 

În curând avea să vină o nouă zi, o zi fericită, prima ei zi într-o 
lume fără Wigelm. 

Abia dacă îndrăznea să se gândească la Alain. Cu Wigelm 
mort, era suficient de sigură că avea să-și recapete copilul? 
Nimeni n-ar fi dorit ca Meganthryth să-l crească acum, când 
Wigelm nu mai era prin preajmă ca să-i terorizeze - dar oare așa 
era? N-ar fi avut nici un sens, dar era posibil să se întâmple asta 
doar în ciuda ei. Wigelm nu mai era, dar fratele său malefic, 
Wynstan, era încă în viaţă. Oamenii spuneau că Wynstan 
înnebunea, dar asta îl făcea să fie și mai periculos. 

Căzu apoi într-o moţăială neliniștită și se trezi când auzi bătăi 
în ușă - trei lovituri rapide și imperioase. O voce spuse: 

— Doamna mea! Sunt Eanfrid. 

„Acum, urmarea”, se gândi ea. 

Se ridică, se șterse la ochi și își netezi părul, apoi spuse: 

— Lasă-l să intre, Ceolwulf! 

Când se deschise ușa, ea observă că se iveau zorii. Eanfrid 
intră: avea faţa roșie și gâfâia din cauza efortului de a căra o 


greutate considerabilă într-un mers rapid. Fără nici o 
introducere, el spuse: 

— Wigelm a dispărut. 

Ragna adoptă un ton de eficienţă vioaie. 

— Unde se afla când l-ai văzut ultima oară? 

— Era în berăria mea cu Garulf și cu ceilalţi. Apoi am adormit. 

— L-a căutat cineva? 

— Oamenii lui au hoinărit prin zonă, strigându-l jumătate din 
noapte. 

— N-am auzit nimic. Ragna se întoarse spre servitorii ei. Voi 
aţi auzit ceva? 

Osgyth spuse repede: 

— Nimic, doamna mea. Aici a fost liniște pe tot timpul nopţii. 

Ragna era nerăbdătoare să-i provoace pe amândoi să mintă. 

— A ieșit vreunul dintre voi afară în timpul nopţii, ca să se 
ușureze sau din oricare alt motiv? întrebă ea. 

Osgyth scutură din cap și Ceolwulf spuse cu hotărâre: 

— Eu nu m-am mișcat din locul meu de la ușă. 

— Bine, spuse ea. 

Era mulțumită. Acum, avea să le fie foarte greu să-și modifice 
povestea. 

— S-a luminat, așa că ar trebui să organizăm o căutare 
sistematică. 

Porniră spre sat. Vederea canalului îi aduse Ragnei gânduri 
negre, dar le împinse într-un ungher al minţii. Se duse apoi la 
casa preotului și bătu la ușă. Biserica nu avea o clopotniţă, dar 
Draca avea un clopot de mână. Preotul cu capul ras își făcu 
apariţia în ușă și Ragna spuse vioi: 

— Împrumută-mi clopotul, te rog! 

El i-l aduse și ea sună cu putere. 

Oamenii se treziseră deja și veniră imediat pe peticul de 
verdeață dintre berărie și biserică. Alţii îi urmară, legându-și 
centurile și frecându-se la ochi. Cei mai mulţi dintre oamenii lui 
Wigelm arătau rău din cauza petrecerii de peste noapte. 

Când se adună toată lumea, soarele era deja pe cer. Ragna 
spuse tare, astfel încât toată lumea să o poată auzi. 

— Vom forma trei echipe de căutare. Tonul ei nu admitea 
comentarii. Arătă spre preot. Draca, ia cu tine trei săteni și 
cercetaţi pășunea din vest. 


Mergeţi pe lângă margini și parcurgeţi toată distanţa până la 
malul râului. Apoi îl alese pe brutar, un bărbat solid, de 
încredere. Wilmund, ia trei soldaţi și cercetaţi câmpul arat de la 
est. La fel, asiguraţi-vă că veţi fi meticuloși și mergeţi până la 
canal. 

Wilmund avea să descopere cadavrul dacă era suficient de 
meticulos, în sfârșit, se întoarse spre Garulf, pe care nu și-l 
dorea în preajmă, și spuse: 

— Garulf, ia-i pe toţi ceilalți și mergeţi în pădurea dinspre 
nord. Acolo este cel mai probabil să se afle unchiul tău. 
Presupun că s-a pierdut în ameţeala beţiei. Poate că-l veţi găsi 
dormind într-un tufiș. Oamenii începură să râdă. In regulă, să-i 
dăm drumul! 

Cele trei echipe porniră în căutarea contelui. 

Ragna știa că trebuia să se poarte normal. 

— Mi-ar prinde bine micul dejun, îi spuse ea lui Eanfrid, deși, 
în realitate, era prea zdruncinată ca să-i fie foame. Dă-mi niște 
bere, pâine și un ou. 

Apoi porni spre tavernă. 

Soţia lui Eanfrid îi aduse o carafa cu bere și o bucată de pâine 
și îi prăji rapid un ou. Ragna bău berea și se forță să mănânce, 
simțindu-se mai bine în ciuda lipsei de somn. 

Ce aveau să spună soldaţii când urma să fie găsit corpul? în 
noapte, Ragna presupusese că aveau să tragă concluzia 
evidentă - că Wigelm murise într-un accident la beţie. Dar acum 
înțelegea că mai existau și alte posibilități. Aveau să bănuiască 
o înșelăciune? Și, dacă bănuiau asta, ce puteau să facă? Din 
fericire, nu se afla nimeni acolo care să poată contesta 
autoritatea Ragnei. 

Așa cum intenţionase ea, grupul lui Wilmund găsi cadavrul. 

Dar Ragna nu prevăzuse șocul pe care avea să-l resimtă la 
vederea cadavrului bărbatului pe care-l omorâse. 

Wigelm fu adus în sat de Wilmund și de unul dintre oamenii 
din anturajul său, Bada. De îndată ce îl văzu, Ragna se simţi 
cuprinsă de groază. 

Cu o noapte în urmă, fusese înspăimântată până când murise 
Wigelm; apoi fusese copleșită de ușurarea că scăpase de el. 
Acum, își amintea că ea îl sufocase și că îi privise faţa în tot 
acest timp, clipă de clipă, în timp ce viaţa îi părăsea trupul. 


Atunci nu simţise nimic în afară de teroare, dar acum, când își 
amintea scena, i se făcea rău din cauza vinovăţiei. 

Văzuse de multe ori oameni morţi, dar acum era ceva diferit. 
Simţea că era pe cale să leșine, să plângă sau să ţipe. 

Se luptă să rămână calmă. Trebuia să conducă o anchetă și să 
o gestioneze cu atenţie. Nu trebuia să pară prea nerăbdătoare 
să ajungă la concluzia evidentă. Și nici să arate vreo teamă. 

Le ordonă bărbaţilor să întindă corpul pe o masă lungă, în 
biserică, și trimise mesageri care să cheme înapoi celelalte două 
echipe de căutare. 

Toată lumea se îngrămădea în biserica micuță, șoptind cu 
respect și privind faţa albă a lui Wigelm, precum și apa din canal 
ce picura pe podea de pe hainele lui. 

Ragna începu să discute cu Garulf, care avea cel mai înalt 
rang din anturajul lui Wigelm. 

— Noaptea trecută, îi spuse ea, te aflai printre ultimii băutori 
de la berărie. | se părea că vocea îi suna nefiresc de calm, dar 
nimeni altcineva nu părea să observe asta. L-ai văzut cumva pe 
Wigelm adormind? 

Șocat și speriat, Garulf părea să aibă probleme în a da 
răspunsul la o întrebare simplă. 

— Hm, nu știu... stai puţin, nu, cred că am închis ochii 
înaintea lui. 

Ragna îl dirija subtil. 

— După aceea, l-ai mai văzut? 

El se scărpină în bărbie. 

— După ce am aţipit? Nu, am dormit. Dar... stai puţin! Da. 
Trebuie să se fi trezit, pentru că s-a împiedicat de mine și asta 
m-a deșteptat. 

— l-ai văzut faţa? 

— La lumina focului, da. Și i-am auzit și vocea. 

— Ce spunea? 

— A spus: „Mă duc să mă ușurez în canalul lui Edgar”. 

Câţiva dintre oameni începură să râdă, apoi se opriră brusc 
când realizară că nu era potrivit. 

— Și pe urmă a ieșit? 

— Da. 

— Şi mai târziu ce s-a întâmplat? 

Garulf își regăsea calmul și părea să devină mai coerent. 


— După un timp, m-a trezit cineva și mi-a spus: „Wigelm pare 
să se ușureze de multă vreme”. 

— Şi tu ce-ai făcut? 

— M-am culcat la loc. 

— L-ai mai văzut, după aceea? 

— Nu. În viaţă, nu. 

— Ce crezi că s-a întâmplat? 

— Cred că a căzut în canal și s-a înecat. 

Dinspre mulţime se auzi un murmur de aprobare. Ragna era 
mulţumită. Îi condusese spre concluzia pe care și-o dorea, 
lăsându-i, în același timp, cu impresia că era propria lor 
concluzie. 

Privi în jur prin biserică. 

— L-a mai văzut cineva pe Wigelm după ce a părăsit taverna 
în mijlocul nopţii? 

Nu răspunse nimeni. 

— Atunci, din câte știm noi, cauza morţii pare să fie înecul 
accidental. 

Spre surprinderea ei, Bada, soldatul care ajutase la 
transportarea lui Wigelm de la canal la biserică, spuse 
dezaprobator: 

— Eu nu cred că s-a înecat. i 

Ragna se temuse de o asemenea intervenţie. Işi ascunse 
neliniștea și afișă o expresie de curiozitate. 

— Ce te face să spui asta, Bada? 

— Am mai scos și înainte oameni înecați din apă. Când îi 
ridici, curge o mulţime de lichid din gura lor. Este apa pe care au 
înghiţit-o, apa care i-a ucis. Dar când l-am ridicat pe Wigelm, n-a 
curs nimic. 

— Este curios, dar nu sunt convinsă că asta ne poate conduce 
la vreo concluzie. Ragna se întoarse spre brutar. Tu ai văzut 
asta, Wilmund? 

— N-am observat, zise brutarul. 

Bada insistă: 

— Eu am văzut, totuși. 

— Ce crezi că înseamnă asta, Bada? 

— Demonstrează că era mort dinainte să ajungă în apă. 

Ragna își aminti cum îi ţinuse nasul și gura lui Wigelm, ca să 
nu poată respira. Imaginea aceea îi revenea mereu în minte, 


indiferent cât de tare se străduia să o alunge. Făcu un efort să 
se gândească la următoarea întrebare. 

— Atunci, cum crezi că a murit? 

— Poate că l-a omorât cineva, apoi a aruncat trupul în apă. 
Bada privi sfidător în jur, prin biserică. Cineva care îl ura, poate. 
Cineva care se simţea nedreptăţit de el. 

Ragna era inclusă în aceste acuzaţii. Toată lumea știa cât îl 
ura pe Wigelm. Dacă acuzaţiile erau rostite în public, se simţea 
încrezătoare că sătenii aveau să îi ia apărarea cu loialitate; dar 
nu dorea ca lucrurile să ajungă atât de departe. 

Se deplasă încet în jurul cadavrului. Cu greutate, reuși să 
spună cu o voce calmă și încrezătoare: 

— Vino mai aproape, Bada! Privește cu atenţie! 

Incăperea rămase tăcută. Bada făcu așa cum i se spusese. 

— Dacă nu s-a înecat, din ce cauză a murit? 

Bada nu spuse nimic. 

— Vezi vreo rană? Sânge? Măcar o vânătaie? Pentru că eu nu 
văd. 

Brusc, se sperie de un gând nou. Cureaua pe care o folosise 
ca să tragă cadavrul în lungul canalului ar fi putut să lase o 
urmă roșie. Discret, privi cu atenţie pielea de pe gâtul lui, dar, 
spre ușurarea ei, nu se vedea nimic. 

— Ei bine, Bada? 

Posac, Bada rămase tăcut. 

— Altcineva? zise Ragna spre mulţime. Veniţi cât de aproape 
doriți. Cercetaţi trupul! Căutaţi orice semn de violenţă! 

Mai mulţi oameni pășiră în faţă și cercetară de aproape 
cadavrul lui Wigelm. Unul câte unul, cu toţii clătinară din cap și 
se întoarseră la locurile lor. 

Ragna spuse: 

— Uneori, oamenii mor subit, mai ales unul care se îmbăta în 
fiecare seară, de ani întregi. Este posibil ca Wigelm să fi suferit 
un fel de atac în timp ce se ușura în canal. Poate că a murit și 
apoi a căzut în apă. S-ar putea să nu aflăm niciodată. Dar nu 
există nici un semn că ar fi fost altceva decât un accident, nu-i 
așa? 

Incă o dată, mulţimea își murmură aprobarea. 

Bada se încăpăţână să continue. 

— Am auzit vorbe, spuse el, cum că, dacă un criminal atinge 
cadavrul victimei sale, mortul va sângera din nou. 


Ragna fu străbătută de un fior. Şi ea auzise despre aceste 
lucruri, deși nu văzuse niciodată să se întâmple așa ceva și nici 
nu credea cu adevărat. Dar acum, avea să testeze adevărul 
acestei superstiții. 

Îi spuse lui Bada: 

— Pe cine ai vrea să vezi că atinge trupul? 

— Pe tine, zise Bada. 

Ragna se luptă să-și ascundă frica. Prefăcându-se complet 
încrezătoare, spuse: 

— Să privească toată lumea! 

Din nefericire, nu-și putea stăpâni cu totul tremuratul vocii. 
Ridică braţul drept, apoi îl cobori încet. 

Conform versiunii pe care o auzise ea, când avea să atingă 
trupul lui Wigelm, urma să înceapă să îi curgă sânge din nas, din 
gură și din urechi. 

Apoi, în sfârșit, mâna ei se așeză deasupra inimii lui Wigelm. 

O lăsă acolo un moment îndelungat. Biserica era tăcută. 
Trupul era înfiorător de rece și ea simţea că leșină. 

Nu se întâmplă nimic. 

Cadavrul nu se mișcă. Nu curse sânge. Nimic. 

Simţindu-se ca și cum tocmai i-ar fi fost salvată viaţa, ea 
ridică mâna și mulţimea oftă ușurată. 

— Mai suspectezi și pe altcineva, Bada? întrebă ea apoi. 

Bada clătină din cap. 

— Wigelm a murit în canal, pe când era beat, zise Ragna. 
Acesta este un verdict și ancheta s-a încheiat. 

Oamenii începură să părăsească biserica, discutând între ei. 
Ragna ascultă tonul murmurului colectiv și simţi convingerea 
oamenilor. 

Dar sătenii nu erau singurii oameni pe care trebuia să îi 
convingă. Orașul Shiring era mult mai important. Trebuia să se 
asigure că versiunea ei despre desfășurarea evenimentelor, așa 
cum susținea în verdictul de la Outhenham, era repetată în 
berării și în bordeluri a doua zi. 

Şi pentru asta trebuia să ajungă acolo prima. 

Bărbaţii cei mai susceptibili să-i creeze necazuri erau Garulf și 
Bada. Se gândi la o cale prin care să se asigure că aveau să fie 
reţinuţi acolo, la Outhenham. 

Îi chemă pe amândoi. 


— Voi doi sunteţi responsabili pentru trupul contelui, spuse 
ea. Mergeţi acum la Edmund, tâmplarul, și spuneţi-i că i-am 
ordonat să construiască un coșciug pentru Wigelm. Ar trebui să 
fie în stare să-l termine până diseară sau până mâine. Apoi 
trebuie să escortaţi trupul la Shiring, pentru a fi înmormântat în 
cimitirul catedralei. Aţi înţeles? 

Bada privi spre Garulf. 

— Da, zise Garulf. 

Părea să fie mulțumit că exista cineva care îi spunea ce să 
facă. 

Bada însă nu era la fel de ascultător. 

— Bada, ai înţeles? repetă Ragna. 

Era obligat să dea înapoi. 

— Da, doamna mea. 

Ragna avea să plece imediat, fără să-i avertizeze. Încet, 
spuse: 

— Ceolwulf, găsește vâăslașii și adu-i la carieră. 

Ceolwulf era suficient de tânăr ca să fie rebel din când în 
când. 

— Pentru ce? întrebă el. 

Ea spuse cu o severitate rece: 

— Să nu îndrăznești să mă chestionezi! Fă ceea ce ţi s-a spus! 

— Da, doamna mea. 

— Osgyth, vino cu mine! 

Intoarse acasă, îi spuse lui Osgyth să împacheteze. Când 
ajunse Ceolwulf, îi ordonă să pună șaua pe Astrid. 

Unul dintre vâăslași întrebă: 

— Ne întoarcem la King's Bridge? 

Ragna nu dorea să ofere nimănui ocazia de a-i trăda planurile. 

— Da, spuse ea. 

Era pe jumătate adevărat însă. 

După terminarea pregătirilor, ea porni călare de-a lungul 
canalului împreună cu servitorii, care o însoțeau pe jos. Pe malul 
râului, se îmbarcară pe barjă. 

Apoi le spuse vâslașilor să o treacă pe malul celălalt. Întrucât 
auziseră cum îl certase pe Ceolwulf pentru insolenţa lui, nu-i 
puseră nici o întrebare. 

Legară barca și ea o ajută pe Astrid să coboare de pe barjă. 

— Ceolwulf și Osgyth, veniţi cu mine! spuse ea. Voi doi, duceţi 
barja la King's Bridge și așteptaţi-mă acolo! 


Apoi își întoarse calul în direcţia Shiring. 
x kx * 

Ragna era neliniștită din pricina revederii cu fiul ei cel mic. 

Nu-l mai văzuse pe Alain de șase luni, ceea ce însemna foarte 
mult timp pentru un copilaș. Avea trei ani deja. Oare acum 
credea că Meganthryth era mama lui? Putea măcar să și-o 
amintească pe Ragna? Când avea să-l ia, ar fi plâns după 
Meganthryth? Ar fi trebuit să-i spună Ragna că tatăl lui era 
mort? 

Dar nu era nevoie să se confrunte cu aceste probleme imediat 
după sosire. Era deja întuneric. Căutarea și ancheta de la 
Outhenham duraseră aproape toată dimineaţa, așa că ajunse la 
Shiring seara, când copiii mici dormeau și adulţii se pregăteau 
pentru cină. Nu voia să-l trezească pe Alain. Pe când era 
măritată cu Wigelm, lui îi trecea adesea prin cap să-și viziteze 
fiul seara, târziu, și insista întotdeauna să-l trezească. Alain 
mormăia somnoros până când era așezat din nou în pat, iar 
Wigelm o acuza pe Ragna că-l întorcea pe fiul lor împotriva sa. 
Dar vina era doar a lui. Ragna n-avea să facă această greșeală. 
Nu intenţiona să meargă la reședința contelui până a doua zi de 
dimineaţă. 

— În noaptea asta, vom rămâne la şeriful Den, le spuse ea 
servitorilor. 

Îl găsi pe Den așezat în sala mare împreună cu soţia lui, 
Wilburgh, în timp ce se pregătea cina. 

— Tocmai am sosit de la Outhenham, zise Ragna. Wigelm a 
murit acolo noaptea trecută. 

— Slavă Domnului! spuse Wilburgh. 

Den îi adresă întrebarea esenţială. 

— Cum a murit? întrebă el calm. 

— S-a îmbătat, apoi a căzut în canal și s-a înecat. 

— Nu mă surprinde, zise el clătinând din cap. Totuși, e păcat 
că te aflai și tu acolo. Oamenii te vor bănui pe tine. 

— Stiu. Dar nu existau semne de violenţă pe trupul lui, iar 
sătenii sunt convinși că a fost un accident. 

— Bine. 

— Am nevoie să-mi petrec noaptea la reședința ta. 

— Desigur. Haide să te instalăm, apoi noi doi vom discuta 
despre ce se va întâmpla în continuare. 


Den îi oferi o casă liberă: era posibil, se gândi ea, să fi fost 
aceeași în care se culcase cu Edgar pentru prima și singura 
dată, în urmă cu patru ani. Își amintea fiecare detaliu al felului 
în care făcuseră dragoste, dar nu mai era sigură în care dintre 
case se întâmplase. Își dorea să poată face dragoste cu el din 
nou. 

Îi lăsă pe Osgyth și pe Ceolwulf să aprindă focul și să facă 
locul confortabil, apoi reveni în casa lui Den. 

— Îmi voi lua înapoi fiul, pe Alain, mâine-dimineaţă. Nu mai 
există nici un motiv pentru care să stea cu concubina lui 
Wigelm. 

— Aşa mă gândeam și eu, spuse Wilburgh. 

— De acord, zise Den. 

— la loc, doamna mea, spuse Wilburgh. 

Aduse o carafa cu vin și trei căni, iar Ragna spuse: 

— Sper că regele Ethelred mă va susţine. 

— Cred că aşa va face, zise Den. În orice caz, asta va fi ultima 
dintre grijile lui. 

Ragna nu se gândise la celelalte îngrijorări ale regelui. 

— Ce vrei să spui? 

— Principala întrebare este cine va deveni conte acum. 

Ragna avusese prea multe alte lucruri pentru care să se 
îngrijoreze: cadavrul, ancheta, încercarea de a ajunge prima la 
Shiring și, mai presus de toate, Alain. Dar acum, când Den 
deschise subiectul, își dădu seama că era o problemă de o 
urgenţă maximă. Şi avea să îi afecteze profund viitorul. Işi dorea 
să se fi gândit mai mult la acest lucru. 

— Îi voi spune regelui că există doar un singur răspuns 
practic, zise Den. Ragna nu-și dădea seama ce voia să zică. 

— Spune-mi! 

— Noi doi trebuie să conducem Shiring împreună. 

Ragna fu surprinsă și şocată. Nu spuse nimic un lung 
moment, iar când reuși să vorbească, întrebă: 

— De ce? 

— Gândește-te la asta! zise Den. Moștenitorul lui Wigelm este 
Alain. Fiul tău moștenește orașul Combe. lar regele l-a 
desemnat pe Wigelm ca urmaș al lui Wilwulf, așa că toate 
pământurile lui Wilwulf îi revin acum lui Alain. Făcu o pauză, ca 
să o lase să priceapă totul, apoi spuse: Băieţelul tău este acum 
unul dintre cei mai bogaţi bărbaţi din Anglia. 


— Sigur că este, zise Ragna, simțindu-se ciudat. Doar că nu 
m-am gândit la asta. 

— Are doi ani, nu-i așa? 

— Mai degrabă trei, de acum, zise Wilburgh. 

— Da, spuse Ragna. Are trei ani. 

— Așa că vei fi stăpână peste pământurile lui timp de cel 
puţin un deceniu de acum înainte. Pe lângă Vale of Outhen. 

— Asta depinde de acordul regelui. 

— Adevărat, dar nu-mi pot închipui că va opta pentru altceva. 
Orice nobil din Anglia va dori să vadă cum va gestiona Ethelred 
această situaţie. Tuturor le place să vadă că bogăţia trece de la 
tată la fiu, pentru că își doresc ca propriii lor fii să-i 
moștenească. 

Ragna sorbi din vin gânditoare. 

— Desigur, regele nu trebuie să facă tot ceea ce vor nobilii, 
dar dacă nu va face asta, ei îi vor provoca necazuri. 

— Exact. 

— Dar cine va fi noul conte? 

— Dacă ar putea să fie o femeie, Ethelred te va alege pe tine. 
Te bucuri de bogăţia și de poziţia necesare și ești cunoscută ca 
fiind un judecător drept. Ei te numesc Ragna cea Corectă. 

— Dar o femeie nu poate să fie conte. 

— Nu. Nici nu poate să adune armate și să le conducă în lupta 
împotriva vikingilor. 

— Așa că tu vei face asta. 

— Îi voi propune regelui să mă numească pe mine regent 
până când Alain va fi suficient de în vârstă ca să devină conte. 
Eu mă voi ocupa de apărarea comitatului Shiring împotriva 
atacurilor vikingilor și voi continua să adun taxele pentru rege. 
Tu vei ţine sfatul, în numele lui Alain, la Shiring, Combe și 
Outhenham, și vei administra sfaturile de importanţă mai mică, 
în felul acesta, atât regele, cât și nobilii vor obţine ceea ce își 
doresc. 

Ragna era încântată. Nu era lacomă și nu alerga după 
bogăţie, poate pentru că nu dusese niciodată lipsă de bani, dar 
era nerăbdătoare să obţină puterea de a face bine. Simţise de 
mult că acesta era destinul ei. lar acum părea să fie pe punctul 
de a deveni conducătorul comitatului Shiring. 


Descoperi că își dorea foarte tare viitorul pe care i-l zugrăvise 
Den. Începu să se gândească în ce fel se putea asigura că se va 
întâmpla totul întocmai. 

— Ar trebui să facem mai mult, zise ea. Gândirea ei strategică 
era din nou pe poziţie. Îţi amintești ce au făcut Wynstan și 
Wigelm după ce l-au ucis pe Wilwulf? Au preluat conducerea 
imediat, chiar de-a doua zi. Nimeni nu a avut timp să-și dea 
seama cum ar fi putut fi împiedicaţi. 

Den părea gânditor. 

— Ai dreptate. Și ei aveau nevoie de aprobarea regală, 
desigur, dar, după ce s-au aflat în poziţiile respective, pentru 
Ethelred a devenit dificil să-i înlăture. 

— Ar trebui să ţinem sfat mâine-dimineaţă - la reședința 
contelui, în faţa sălii mari. Îi anunţăm pe oamenii din oraș că tu 
și cu mine preluăm conducerea - ba nu, că deja am preluat 
conducerea - în așteptarea deciziei regelui. Se gândi o clipă și 
adăugă: Singura opoziţie va veni din partea episcopului 
Wynstan. 

— Este bolnav și își pierde minţile, iar oamenii știu acest 
lucru, spuse Den. Nu are puterea pe care o avea pe vremuri. 

— Hai să ne asigurăm de asta! insistă Ragna. Când vom 
merge la reședință, va trebui să-ţi iei cu tine toţi oamenii, 
complet înarmaţi - o etalare de putere. Wynstan nu are soldați: 
nu a avut niciodată nevoie, pentru că fraţii lui aveau din belșug. 
Acum, nu mai are fraţi și nici soldaţi. Poate să protesteze la 
anunţul nostru, dar nu poate să facă nimic în această privinţă. 

— Ai dreptate, zise Den, privind-o pe Ragna cu un zâmbet 
straniu. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

— Tocmai ai dovedit că am făcut alegerea corectă, răspunse 
el. 

x kx * 

De dimineață, Ragna era nerăbdătoare să-l vadă pe Alain. 

Se strădui să nu se grăbească. Era un eveniment public de o 
însemnătate uriașă și ea învățase, cu mult timp în urmă, 
importanța care trebuia acordată aparențelor. Se strădui cu 
minuțiozitate să arate ca o adevărată femeie de viță nobilă. O 
lăsă pe Osgyth să-i aranjeze părul într-un stil elaborat, cu o 
pălărie înaltă, care o făcea să pară şi mai impunătoare. Se 


îmbrăcă apoi cu cele mai bogate haine pe care le avea cu ea, ca 
să transmită cât mai multă autoritate. 

Dar nu se putu stăpâni prea mult și plecă înaintea șerifului 
Den. 

Cetăţenii orașului urcau deja dealul spre reședința contelui. 
Era evident că veștile se răspândiseră repede. Fără îndoială, 
Osgyth și Ceolwulf discutaseră cu o seară în urmă despre 
evenimentele de la Outhenham și jumătate dintre oamenii din 
oraș aflaseră povestea - versiunea Ragnei - până dimineaţă. 
Erau avizi cu toţii să afle mai multe. 

Den îi scrisese regelui în seara precedentă, înainte să meargă 
la culcare, și mesagerul lui plecase deja. Avea să dureze ceva 
timp până la venirea răspunsului: Den nu era sigur unde se afla 
regele, iar mesagerul putea să aibă nevoie de câteva săptămâni 
ca să-l găsească. 

Ragna se duse direct la casa lui Meganthryth. 

Îl văzu imediat pe Alain: era aşezat la masă și mânca terci de 
ovăz cu o lingură, supravegheat de bunica lui, Gytha, de 
Meganthryth, precum și de două cameriste. Ragna realiză 
șocată că nu mai era un bebeluș. Era mai înalt, părul lui negru 
părea mai lung, iar fața sa își pierduse rotunjimea. Incepea să 
aibă nasul și bărbia caracteristice bărbaţilor din familia lui 
Wigelm. 

— Oh, Alain, te-ai schimbat! strigă ea și izbucni în lacrimi. 

Uluite, Gytha și Meganthryth se întoarseră amândouă. 

Ragna se așeză lângă fiul ei. El o privea gânditor cu ochii lui 
mari și albaștri și ea nu-și dădea seama dacă o recunoștea sau 
nu. 

Gytha și Meganthryth se uitau la mamă și fiu în tăcere. 

— Îţi amintești de mine, Alain? întrebă Ragna. 

— Mami, spuse el într-un târziu, de parcă fusese în căutarea 
cuvântului și era mulţumit că-l găsise; apoi duse o altă lingură 
de terci la gură. 

Ragna simţi un val de ușurare copleșitor. 

Își şterse lacrimile și privi spre cele două femei. Ochii lui 
Meganthryth erau înroșiţi și umflaţi, iar Gytha avea faţa albă și 
trasă. Auziseră veștile, evident, și amândouă erau copleșite de 
durere. Wigelm fusese malefic, dar fusese fiul Gythei și iubitul 
lui Meganthryth și amândouă îl jeleau. Dar Ragna nu simţea 
prea multă compasiune: ele se complăcuseră în această cruzime 


monumentală, consimţind să-l ia pe Alain de lângă Ragna, și nu 
meritau nici un pic de simpatie. 

— Am venit să-mi iau înapoi copilul, spuse Ragna hotărâtă. 

Nici una dintre femei nu protestă. 

Alain puse lingura jos și întoarse castronul, ca să arate că era 
gol. 

— Am terminat tot, spuse el, așezând din nou castronul pe 
masă. 

Gytha părea învinsă și foarte schimbată: mașinaţiunile ei nu 
duseseră la nimic în cele din urmă. 

— Am fost cruzi cu tine, Ragna, spuse ea. A fost o răutate să- 
ţi luăm copilul. 

Era o întorsătură șocantă și Ragna nu era pregătită să o 
evalueze. 

— Acum recunoașteţi, zise ea. Când aţi pierdut puterea de a-l 
mai păstra. Gytha insistă: 

— Tu nu vei fi la fel de rea ca noi, nu-i așa? Te rog, nu mă ţine 
departe de singurul meu nepot. 

Ragna nu-i răspunse. Își îndreptă atenţia spre Alain, care o 
privea cu atenţie. 

Ea se întinse spre copil și el își deschise braţele ca să fie luat 
în braţe, îl ridică în poală: era mai greu decât își amintea și se 
gândi că n-avea să-l mai ducă în braţe jumătate din zi. El se 
aplecă spre ea și își puse capul pe pieptul ei, făcând-o să simtă 
căldura trupului său micuţ prin lâna rochiei, îl mângâie pe păr cu 
dragoste. 

De afară se auzea sunetul unui grup mare de oameni. 
Presupunea că sosea Den, împreună cu anturajul său. Se ridică 
în picioare, încă ţinându-l în braţe pe Alain, și ieși din casă. 

Den traversa curtea, conducând un grup mare de soldaţi. 
Ragna i se alătură și merseră unul lângă altul până în faţa sălii 
mari, unde îi aștepta o mulțime impresionantă. 

Se opriră lângă ușă și se întoarseră cu faţa spre oameni. 

Toţi bărbaţii importanţi din oraș stăteau în picioare în 
rândurile din față ale mulţimii. Ragna observă că și episcopul 
Wynstan se afla acolo și fu şocată de înfățișarea lui: era slab și 
gârbovit și mâinile îi tremurau. Arăta ca un om bătrân. Faţa lui, 
în timp ce o privea pe Ragna, era o mască de ură, dar părea 
prea slab ca să mai facă ceva, iar slăbiciunea părea să-i 
alimenteze furia. 


Adjunctul lui Den, căpitanul Wigbert, bătu din palme cu 
putere și mulțimea tăcu. 
— Avem de făcut un anunţ! zise Den. 


CAPITOLUL 42 
Octombrie 1 006 


Regele Ethelred ţinea sfat la catedrala Winchester, în faţa 
unei mulţimi de demnitari înfofoliți în blănuri, ca să se apere de 
mușcătura frigului iernii ce se apropia. 

Spre încântarea Ragnei, el confirmă tot ceea ce propusese 
șeriful Den. 

Garulf protestă și văicăreala lui indignată se auzea între 
zidurile de piatră ale navei. 

— Eu sunt fiul contelui Wilwulf și nepotul contelui Wigelm, 
spunea el. Den este doar un șerif fără sânge nobil. 

Era de așteptat ca nobilii adunaţi să fie de acord cu asta, 
pentru că toţi își doreau ca fiii lor să devină conducători; dar 
reacţia lor întârzie să apară. 

Ethelred îi spuse lui Garulf: 

— Ai pierdut jumătate din armata mea într-o bătălie 
prostească la Devon. 

Regele avea o memorie bună, se gândi Ragna. Auzi murmurul 
de aprobare al nobililor, care își aminteau și ei de înfrângerea lui 
Garulf. 

— Asta nu se va mai întâmpla din nou, promise Garulf. 

Dar regele era neclintit. 

— Nu se va mai întâmpla pentru că nu vei mai conduce 
armata mea niciodată. Den este contele. 

Garulf avea, cel puţin, capacitatea de a-și da seama când 
cauza lui era pierdută și rămase tăcut. 

Nu era vorba numai despre bătălie, reflectă Ragna. Familia lui 
Garulf sfidase hotărârile regelui iar și iar, timp de un deceniu, 
încălcând ordinele și refuzând să plătească amenzile. Părea că 
aveau să scape la nesfârșit, dar acum, în sfârșit, revolta lor 
ajunsese la final. Până la urmă, exista dreptate - păcat că 
durase atât de mult să vină. 

Regina Emma stătea lângă rege, pe un scaun capitonat 
similar cu al lui. Se aplecă spre el și îi murmură în ureche, iar el 
clătină din cap și i se adresă Ragnei: 


— Cred că fiul ţi-a fost înapoiat, lady Ragna. 

— Da, Maiestatea Voastră. 

El se adresă apoi Curții. 

— Fie ca nimeni să nu-i mai ia vreodată copilul lui lady Ragna! 

Era un fapt împlinit, dar ea fu bucuroasă să primească 
aprobarea regelui, anunţată în mod public. li conferea siguranţă 
și încredere în viitor. 

— Mulţumesc, zise ea. 

După sfat, noul episcop de Winchester oferi un banchet. 
Participă și fostul episcop, Alphage, care venise de la 
Canterbury. Ragna era nerăbdătoare să discute cu el. Era cel 
mai bun moment ca Wynstan să fie destituit din episcopie și 
singura persoană care o putea face era arhiepiscopul de 
Canterbury. 

În timp ce se gândea cum să pună la cale întâlnirea, Alphage 
rezolvă problema, apropiindu-se de ea. 

— Ultima dată când ne-am aflat aici, cred că mi-ai făcut o 
favoare, spuse el. 

— Nu sunt sigură ce înţelegi prin asta... 

— Ai dezvăluit, în mod discret, veștile despre boala rușinoasă 
a lui Wynstan. 

— Am încercat să păstrez secret rolul meu, dar se pare că 
Wynstan a descoperit adevărul. 

— Ei bine, îţi sunt recunoscător pentru că ai pus capăt 
pretenţiei lui de a deveni arhiepiscop de Canterbury. 

— Sunt foarte bucuroasă pentru că am putut să-ţi fiu de folos. 

— Deci acum locuiești la King's Bridge? întrebă el, schimbând 
subiectul. 

— Acolo este baza mea, deși călătoresc mult. 

— Și toate merg bine la mănăstirea de acolo? 

— Absolut, zâmbi Ragna. Am trecut pe acolo cu nouă ani în 
urmă și locul era un cătun amărât cu vreo cinci case, numit 
Dreng's Ferry. Acum este un oraș aglomerat și prosper. Starețul 
Aldred a făcut toate acestea. 

— Un bărbat de ispravă. Ştii, desigur, că el a fost primul care 
m-a avertizat în legătură cu încercarea lui Wynstan de a deveni 
arhiepiscop. 

Ragna ar fi dorit să-i ceară lui Alphage să-l destituie pe 
Wynstan, dar trebuia să trateze problema cu multă grijă. 
Arhiepiscopul era bărbat și toţi bărbaţii urau să li se spună ce să 


facă, mai ales de către o femeie. În viaţa ei, uitase lucrul acesta 
de câteva ori și dorinţele ei fuseseră zădărnicite. Acum, zise: 

— Sper că vei trece prin Shiring înainte de întoarcerea la 
Canterbury. 

— Dintr-un motiv anume? 

— Orașul ar fi încântat să primească vizita ta. Şi ai putea să 
dorești să-l observi pe Wynstan. 

— Cum e sănătatea lui? 

— Proastă, dar nu e treaba mea să-mi exprim părerea, spuse 
ea cu falsă umilinţă. Judecata ta este, fără îndoială, mult mai 
bună. 

Era un lucru rar ca un bărbat să se îndoiască de buna sa 
judecată. Alphage încuviinţă. 

— Prea bine, spuse el. O să vizitez Shiring. 

XXX 

Să-l determine să vină în vizită era doar primul pas. 

Arhiepiscopul Alphage era călugăr, așa că se cază la abația 
Shiring. Asta o dezamăgi pe Ragna, care își dorise ca el să stea 
la reședința episcopului și să-l observe pe Wynstan mai de 
aproape. 

Wynstan ar fi trebuit să-l invite pe Alphage să ia masa cu el. 
Oricum, Ragna auzise că arhidiaconul Degbert transmisese un 
mesaj transparent de nesincer, care spunea că episcopului 
Wynstan i-ar fi plăcut foarte mult să se întreţină cu 
arhiepiscopul, dar nu dorea să-i ceară asta de teamă să nu-i 
deranjeze îndatoririle de călugăr. Părea că Wynstan era nebun 
doar în anumite faze; iar când era în toate minţile, putea să fie 
la fel de alunecos ca întotdeauna. 

Ragna îi ceru șerifului Den să-l invite pe arhiepiscop la masă 
la reședința sa, astfel încât Den să-i poată vorbi despre 
Wynstan; dar rezultatul fu o altă dezamăgire: Alphage refuză. El 
era sincer ascetic și prefera cu adevărat să mănânce ţipar prăjit 
cu fasole în compania celorlalţi călugări, în timp ce asculta 
lecturile din povestea vieţii Sfântului Swithun. 

Ragna se temea că cei doi ar fi putut să nu se întâlnească 
deloc, ceea ce i-ar fi distrus planul. Oricum, era de la sine înţeles 
că arhiepiscopul, aflat în vizită, avea să oficieze slujba de la 
catedrală duminică și că Wynstan era obligat să participe - așa 
că, spre ușurarea ei, cei doi dușmani erau obligaţi să se 
întâlnească, în sfârșit. 


Întregul oraș participa. Wynstan se șubrezise chiar şi faţă de 
ultima zi când îl văzuse ea, după moartea lui Wigelm. Părul îi 
albise și mergea cu ajutorul unui baston. Din nefericire, starea 
lui nu era de ajuns pentru a duce la demiterea lui. Jumătate 
dintre episcopii pe care-i văzuse vreodată Ragna erau bătrâni, 
cu părul alb și nesiguri pe picioare. 

Ragna credea cu putere în religia creștină și îi mulțumea lui 
Dumnezeu pentru influența lui civilizatoare, dar nu petrecea 
prea mult timp gândindu-se la asta. Oricum, slujba o emoţiona 
întotdeauna, făcând-o să simtă că avea un loc în Creaţie, că 
avea un sens. 

Jumătate dintre gândurile ei se îndreptau spre slujbă și 
jumătate spre Wynstan. Era îngrijorată că ar fi putut să treacă 
prin tot ritualul fără să-și dezvăluie nebunia. Îndeplinea mișcările 
mecanic, aproape absent, dar nu făcea nici o greșeală. 

Ea urmărea înălțarea Sfântului Duh cu mai multă atenție 
decât de obicei. lisus murise, așa că păcătoșii puteau obţine 
iertarea. Ragna îi mărturisise crima ei lui Aldred, care era și 
preot, nu doar călugăr. El o comparase cu eroina din Vechiul 
Testament, ludith, care îi tăiase capul generalului asirian 
Holofernes. Povestea dovedea că până și criminalii puteau să fie 
iertaţi. Aldred îi dăduse o penitenţă de post și o îndemnase să 
spere la iertarea păcatelor. 

Slujba continua fără nici o manifestare a nebuniei lui Wynstan 
și Ragna se simţea frustrată. Se bucurase de oarecare încredere 
din partea lui Alphage, dar acum părea că o risipise în zadar. 

Preoții îndemnară procesiunea să iasă din catedrală. Brusc, 
Wynstan ieși în lateral și se ghemui pe jos. Alphage îl privea 
nedumerit. Wynstan își ridică poala robei preoțești și defecă pe 
podeaua de piatră. 

Faţa lui Alphage era un portret al groazei. 

Totul dură doar câteva secunde. Apoi Wynstan se ridică în 
picioare, își aranjă din nou roba și spuse: 

— Așa-i mai bine. 

Şi își reluă locul în procesiune. 

Toată lumea se holba la ceea ce lăsase în urmă. 

Ragna scoase un oftat de satisfacţie. 


— Adio, Wynstan! spuse ea. 
x kx * 


Ragna se duse călare la King's Bridge în compania 
arhiepiscopului Alphage, care se întorcea la Canterbury. Era o 
bucurie să stea de vorbă cu el: era inteligent, educat, sincer în 
credinţa lui și totuși tolerant cu cei care nu erau de acord cu el. 
Cunoștea chiar și poezia latină romantică a lui Alcuin, pe care ea 
o iubise pe vremea adolescenţei. Acum realiza că își pierduse 
obiceiul de a citi poezie. Această obișnuinţă fusese alungată din 
viaţa ei de violenţă, nașteri și încarcerare. Dar poate că avea să 
revină în curând vremea potrivită pentru citirea poeziilor. 

Alphage îl destituise imediat pe Wynstan. Neștiind prea bine 
ce să facă în privința episcopului nebun, el îi ceruse sfatul 
Ragnei și ea îi recomandase să-l închidă pentru o vreme în 
cabana de vânătoare în care își petrecuse și ea aproape un an 
de încarcerare. Era extrem de mulțumită de această întorsătură 
ironică. 

Drumul călare spre King's Bridge i se păru Ragnei un fel de 
întoarcere acasă, ceea ce era ciudat, se gândi ea, pentru că își 
petrecuse o parte relativ scurtă din viaţa ei acolo. Dar cumva, 
se simţea în siguranţă. Poate pentru că Aldred conducea orașul. 
El respecta legea și dreptatea și nu judeca fiecare cauză în 
funcţie de interesele sale, nici măcar în funcţie de interesele 
mănăstirii. Dacă ar fi putut întreaga lume să fie așa... 

Pe locul proiectatei biserici noi, observă o gaură uriașă în 
pământ. În jurul acesteia se înălțau stive mari de cherestea și 
pietre. Evident, Aldred mergea înainte fără Edgar. 

Îi mulţumi lui Alphage pentru compania sa și se îndreptă spre 
reședința ei, aflată peste drum de șantier, iar arhiepiscopul 
plecă mai departe, spre grupul de clădiri care formau 
mănăstirea. 

Se hotărâse să nu se mute în casa lui Wilf de la Shiring. Putea 
să locuiască oriunde în regiune și ea prefera King's Bridge. 

În timp ce se apropia de casa ei - care arăta din ce în ce mai 
mult precum reședința unui conte -, Astrid scoase un fornăit 
fericit recunoscând locul și, o clipă mai târziu, copiii ieșiră 
alergând - cei patru băieţi ai Ragnei și cele două fete ale lui Cat. 
Ragna sări din șa și îi îmbrăţișă pe toți. 

Era copleșită de o emoție ciudată, pe care la început nu o 
recunoscu. După o clipă, înţelese că era fericită. 


Nu se mai simţise astfel de foarte multă vreme. 
xxx 


Clădirea din lemn care fusese pe vremuri casa parohială 
devenise acum locuinţa lui Aldred și locul lui de muncă. EI îl 
întâmpină călduros pe arhiepiscopul Alphage, care îi strânse 
mâna cu bucurie și îi mulţumi din nou pentru ajutorul pe care. i-l 
oferise în obţinerea arhiepiscopiei. Aldred spuse: 

— Sper că ai să mă ierţi, domnule arhiepiscop, dacă îţi spun 
că am făcut-o pentru Dumnezeu, nu pentru tine. 

— Ceea ce este și mai măgulitor, zise Alphage zâmbind. 

Se așeză și refuză o cană de vin, dar se servi dintr-un castron 
cu alune. 

— Aveai dreptate în legătură cu Wynstan spuse el. Acum este 
complet nebun. 

Aldred ridică o sprânceană și Alphage îi explică: 

— Wynstan s-a ușurat în catedrala din Shiring în timpul 
slujbei. 

— De faţă cu toată lumea? 

— Toţi clericii și câteva sute de oameni din congregaţie. 

— Ferească Sfântul! spuse Aldred. A oferit vreo scuză? 

— A zis doar atât: „Așa-i mai bine!” 

Aldred lăsă să-i scape un hohot de râs, apoi se scuză. 

— Îmi pare rău, domnule arhiepiscop, dar este aproape 
amuzant. 

— L-am destituit. Arhidiaconul Degbert îi va ţine locul pentru 
moment. Aldred se agită. 

— Nu am o părere prea bună despre Degbert. El a fost diacon 
aici pe vremea când locul acesta era o biserică. 

— Ştiu - și nu l-am văzut niciodată cu ochi buni. l-am spus să 
nu spere să fie promovat episcop. 

Aldred era ușurat. 

— Atunci, cine îi va lua locul lui Wynstan? 

— Sper că tu. 

Aldred era uluit: nu se așteptase la asta. 

— Eu sunt călugăr, zise el. 

— La fel și eu, spuse Alphage. 

— Dar... vreau să zic... lucrarea mea este aici. Sunt stareţ. 

— Ar putea să fie vrerea Domnului ca tu să te muţi. 

Aldred își dorea să fi avut mai mult timp ca să se pregătească 
pentru această discuţie. Era o mare onoare să fie numit episcop 
și o oportunitate uluitoare pentru lucrarea Domnului în viitor. 
Dar nu putea suporta gândul de a abandona King's Bridge. Ce- 


avea să se întâmple cu noua biserică? Dar cu dezvoltarea 
orașului? Cine avea să îi ia locul? 

Se gândi la Shiring. Ar fi putut să-și realizeze visul acolo? Ar fi 
putut să transforme catedrala din Shiring într-un centru de 
educaţie de clasă mondială? Mai întâi de toate, ar fi trebuit să se 
ocupe de un grup de preoţi care deveniseră leneși și corupți sub 
conducerea lui Wynstan. Poate că ar fi putut să-i demită pe toţi 
acești preoți și să-i înlocuiască apoi cu călugări, după exemplul 
lui Elfric, predecesorul lui Alphage la Canterbury. Dar călugării 
de la Shiring se aflau sub autoritatea abatelui Hildred, vechiul 
dușman al lui Aldred. Nu, o mutare la Shiring ar fi tras proiectul 
înapoi cu mulţi ani. 

— Sunt onorat și flatat și, în același timp, surprins, domnule 
arhiepiscop, spuse el. Dar te implor să mă ierţi, nu pot să 
părăsesc King's Bridge! 

Alphage părea bulversat. 

— Este o mare dezamăgire, spuse el. Ești un om cu un 
potenţial neobișnuit - ai putea să ajungi în locul meu, într-o zi -, 
dar nu vei avansa niciodată în ierarhia bisericii dacă rămâi doar 
stareţ la King's Bridge. 

Din nou, Aldred simţi că ezită. Puţini clerici ar fi putut să 
rămână indiferenți față de perspectiva care se deschidea 
înaintea lui. Apoi fu lovit de o idee nouă. 

— Domnul meu, spuse el, gândind cu voce tare, ar fi imposibil 
ca sediul diocezei să fie mutat la King's Bridge? 

Alphage părea uluit. Evident, și pentru el era o idee nouă. 
Spuse ezitant: 

— Cu siguranţă am autoritatea să fac acest lucru. Dar aici nu 
ai o biserică suficient de mare. 

— Construiesc o biserică nouă, mult mai mare. Hai să-ţi arăt 
locul construcției! 

— L-am observat când veneam încoace. Dar când va fi gata 
biserica? 

— Putem să începem să o folosim cu mult înainte să fie gata. 
Deja am început să lucrez la criptă. Am putea să ţinem slujbele 
aici peste cinci ani. 

— Cine se ocupă de proiect? 

— l-am cerut lui Edgar s-o facă, dar m-a refuzat. Oricum, 
vreau să aduc un maestru zidar din Normandia. Sunt cei mai 
buni. 


Alphage părea să se îndoiască. 

— Între timp, ai fi dispus să călătorești la Shiring pentru 
fiecare sărbătoare importantă - Paște, Rusalii, Crăciun -, să 
spunem de șase ori pe an? 

— Da. 

— Şi aș putea să-ţi dau o scrisoare prin care să-ţi promit că 
vom stabili sediul episcopal la King's Bridge imediat ce biserica 
va fi gata să fie folosită? 

— Da. 

Alphage zâmbi. 

— Negociezi dur. Foarte bine. 

— Mulţumesc, domnul meu. 

Aldred era triumfător. Episcop la King's Bridge! Avea doar 
patruzeci și doi de ani. 

Apoi Alphage deveni gânditor din nou. 

— Mă întreb ce să mă fac cu Wynstan. 

— Unde se află acum? 

— E închis în vechea cabană de vânătoare a lui Wigelm. 

Aldred se agită. 

— Un episcop încarcerat nu arată prea bine. 

— Și există întotdeauna pericolul ca Garulf sau Degbert să 
încerce să-l elibereze. 

Faţa lui Aldred se lumină. 

— Nu-ţi face griji, spuse el. Știu locul tocmai potrivit pentru el. 

x kx * 

La sfârşitul săptămânii, Ragna stătea pe podul lui Edgar, 
ascultând zgomotul mereu prezent al râului, privind soarele 
roșiatic care apunea în aval și amintindu-și ziua în care ajunsese 
acolo pentru prima dată, îngheţată, udă, murdară de noroi și 
nefericită, cercetând cu dispreţ așezarea în care trebuia să-și 
petreacă noaptea. Ce schimbare! 

Pe malul Insulei leproșilor, un bâtlan nemișcat ca o piatră de 
mormânt privea spre apă cu o concentrare intensă. In timp ce 
Ragna urmărea pasărea, își făcu apariţia un vas, care urca pe 
râu cu repeziciune. Se uită chiorâș contra soarelui, încercând să- 
și dea seama cine era. Văzu o ambarcaţiune cu patru vâslași și 
un pasager, care stătea în față. King's Bridge era probabil 
destinaţia lui: era prea târziu ca să meargă mai departe. 

Barca se apropie de plaja din faţa berăriei. Ragna observă că 
la bord se afla un câine negru, așezat la proră, privind înainte 


tăcut, dar atent. Ragna recunoscu ceva familiar la silueta 
pasagerului și inima păru să-i sară din piept. Arăta aproape ca 
Edgar. Nu era însă prea sigură: soarele îi bătea în ochi și putea 
să fie doar dorinţa ei ascunsă. 

Se grăbi de-a lungul podului. In timp ce cobora de pe rampă 
pe țărm, intră în umbra lungă a copacilor din depărtare și reuși 
să-l vadă mult mai clar pe călător. El sări de pe barcă, urmat de 
câinele său, și se aplecă să lege funia de stâlp; și atunci, ea știu. 

Era el. 

Intr-o străfulgerare de înțelegere, atât de dulce că aproape o 
durea, ea recunoscu forma umerilor largi, felul încrezător în care 
se mișca, dexteritatea și îndemânarea palmelor largi, înclinarea 
capului său - și se simţi atât de cuprinsă de bucurie, încât abia 
mai putea respira. 

Se duse spre el, rezistând impulsului de a porni într-o goană 
nebună. Apoi se opri, lovită de un gând îngrozitor. Inima îi 
spunea că iubitul ei se întorsese și că totul avea să fie bine - dar 
mintea îi zicea altceva. Își aminti de cei doi călugări de la King's 
Bridge care îl găsiseră pe Edgar în Normandia. Cel mai în vârstă, 
William, spusese: „Oamenii din orașul în care locuiește spun că 
se va însura cu fiica maestrului zidar și că va deveni el însuși 
maestru, în cele din urmă”. Făcuse el asta? Era posibil. lar 
Ragna îl cunoștea pe Edgar - știa cu siguranţă că el nu ar fi 
abandonat o femeie după ce s-ar fi însurat cu ea. 

Dar, dacă se însurase, pentru ce venise înapoi? A 

Acum, inima nu îi mai bătea cu bucurie, ci cu teamă. Işi reluă 
mersul în direcţia lui. Observă că pelerina lui era dintr-o lână de 
calitate vopsită într-un roșu tomnatic, evident scumpă. 
Continuase să prospere în Normandia. 

El termină de legat barca și ridică privirea. Ea se afla suficient 
de aproape ca să vadă culoarea minunată și familiară a ochilor 
lui căprui. Privi spre faţa lui, la fel de intens precum bâtlanul 
care se uita la apă. La început, descoperi neliniște și înţelese că 
și el se întreba, așa cum făcuse și ea, dacă iubirea lor 
supravieţuise celor trei ani de despărţire. Apoi el îi descifră 
expresia și înţelese imediat ce simţea ea; și, în sfârșit, izbucni 
într-un zâmbet care-i lumină întreaga faţă. 

Într-o clipă, ea se afla în braţele lui. El o strângea atât de tare, 
încât o durea. Ea își apăsă palmele pe obrajii lui și îl sărută 
pasional pe gură, absorbind mirosul și gustul lui atât de 


familiare. Îl ţinu strâns multă vreme, savurând senzaţia de 
fericire pe care i-o dădea corpul lui lipit de alei. 

În sfârșit, ea slăbi strânsoarea și șopti: 

— Te iubesc mai mult decât iubesc viaţa. 

— Sunt foarte fericit, spuse el. 

x kx * 

În noaptea aceea, făcură dragoste de cinci ori. 

Edgar nu știa că acest lucru putea fi posibil - pentru el sau 
pentru oricine altcineva. O făcură o dată, apoi și a doua oară; 
după aceea ațipiră o vreme și o făcură din nou. Pe la mijlocul 
nopţii, gândurile lui Edgar se îndreptară spre arhitectura bisericii 
din King's Bridge, apoi spre Wynstan și Wigelm; după aceea își 
aminti că era împreună cu Ragna, în sfârșit, și că ea se afla în 
braţele lui - și își dori să facă dragoste cu ea din nou, așa că se 
întâmplă și a patra oară. 

După aceea discutară cu voci scăzute, ca să nu îi trezească 
pe copii. Edgar îi povesti Ragnei despre Clothild, fiica maestrului 
zidar. 

— M-am purtat nemilos cu ea, deși nu mi-am dorit asta, îi 
spuse el trist. Ar fi trebuit să-i zic despre tine chiar de la început. 
Nu m-aș fi însurat niciodată cu ea, chiar dacă mi s-ar fi oferit 
slujba regelui. Dar, din nou, am fost suficient de prost încât să 
îmi spun mie însumi că aș putea s-o fac și am privit-o cu 
afecţiune, iar ea a înţeles din asta mai mult decât însemna de 
fapt. El studie fața Ragnei la lumina focului. Poate că n-ar fi 
trebuit să-ţi spun asta. 

— Va trebui să ne spunem totul unul altuia, zise ea. Ce te-a 
determinat să vii acasă? 

— Tatăl tău. A fost extrem de furios pentru că Wigelm te-a 
tras deoparte. Era supărat chiar și pe mine, de parcă eu aș fi 
fost responsabil. lar eu eram doar fericit pentru că divorțaseși. 

— De ce ţi-a luat atât de mult timp să ajungi aici? 

— Nava mea a fost deturnată de la curs și am ajuns la Dublin. 
Mi-era teamă că vikingii mă vor ucide din cauza pelerinei, dar ei 
m-au luat drept un bărbat bogat și au încercat să-mi vândă 
sclavi. 

Ea îl îmbrăţișă cu putere. 

— Sunt atât de bucuroasă că te-au lăsat în viaţă... 

Edgar observă că afară se lumina. 


— Aldred va dezaproba relaţia noastră. După standardele lui, 
suntem păcătoşi. 

— Oamenii care dorm în aceeași cameră nu fac dragoste 
neapărat. 

— Nu, dar în cazul nostru, nici Aldred, nici altcineva din King's 
Bridge nu va avea nici cea mai mică îndoială. 

Ea chicoti. 

— Crezi că este atât de evident? 

— Da. 

Ea redeveni serioasă. 

— lubitul meu, vrei să te însori cu mine? 

El râse fericit. 

— Da! Desigur. Haide să o facem astăzi! 

— Vreau să obţin aprobarea lui Ethelred. Nu doresc să-l 
jignesc pe rege. Îmi pare foarte rău! 

— Să-i trimiţi un mesaj și să primeşti răspunsul ar putea să 
dureze câteva săptămâni. Vrei să spui că vom locui separat? Nu 
pot suporta asta. 

— Nu, nu cred. Dacă suntem promiși unul altuia și toată 
lumea știe asta, nimeni nu se va aștepta să dormim separat - în 
afară de Aldred. El tot va dezaproba acest lucru, dar nu cred că 
va face mare caz. 

— Regele va fi de acord cu cererea ta? 

— Așa cred, deși ar fi fost de ajutor dacă ai fi fost un nobil 
oarecare. 

— Dar sunt constructor! 

— Eşti un bărbat bogat și un cetăţean de frunte, iar eu aș 
putea să-ţi ofer câteva terenuri cu clădiri - și, astfel, ai deveni 
un nobil de ţară. Thurstan de Lordsborough a murit de curând, 
așa că tu ai putea să-i iei locul. 

— Edgar de Lordsborough. 

— Îţi place ideea? 

— Nu atât de mult pe cât îmi place de tine, spuse el. 

Și atunci o făcură pentru a cincea oară. 


CAPITOLUL 43 
lanuarie 1 007 


Șantierul catedralei era aglomerat. Cei mai mulţi oameni 
săpau fundaţiile și depozitau proviziile. Meseriașii, angajaţi de 
Edgar din Anglia, din Normandia și chiar și de mai departe, își 
construiau locuinţele - niște colibe improvizate -, în care puteau 
să lucreze lemnul și piatra pe orice vreme. Aveau să înceapă să 
ridice zidurile de Buna Vestire, pe 25 martie, când nu mai exista 
pericolul ca mortarul să îngheţe peste noapte. 

Edgar își construise planul pe sol. Pergamentul era prea 
scump pentru proiecte, dar exista o alternativă ieftină. Înfipsese 
câteva scânduri în pământ, ca să formeze un fel de cutie de doi 
metri pe patru, și umpluse forma cu un strat de mortar. 
Zgărieturile în mortar erau albe. Cu ajutorul unui fier ascuţit și al 
unui compas, putea să deseneze toate arcadele și coloanele de 
care avea nevoie. Albul se estompa în timp, așa că putea să 
facă desene noi peste cele vechi, deși zgărieturile rezistau ani 
întregi. 

Apoi își construise propria colibă deasupra planului, doar un 
acoperiș mare așezat pe patru stâlpi, astfel încât să poată 
continua să lucreze atunci când ploua. Era așezat în genunchi, 
privind spre fereastra pe care o desenase, când își făcu apariţia 
Ragna și îl întrerupse. 

— A sosit un mesager din partea regelui Ethelred, spuse ea. 

Edgar se ridică în picioare, cu inima bătându-i foarte tare. 

— Ce spune regele despre căsătoria noastră? 

— Spune da! răspunse Ragna. 

x kx * 

Aldred se afla împreună cu maica Agatha, hrănind leproșii cu 
masa de prânz. Sora Frith rosti mulțumirile pentru hrană, apoi 
invalizii, bărbați și femei deopotrivă, se adunară în jurul mesei 
cu castroanele lor din lemn. 

— Nu vă împingeţi și nu vă îngrămădiţi! strigă Frith. Este 
mâncare pentru toată lumea. Ultimii primesc acelaşi lucru ca 
primii! 


Ei nu o băgară în seamă. 

— Cum se simte? întrebă Aldred. 

Agatha ridică din umeri. 

— Murdar, nefericit și nebun - precum cei mai mulţi dintre ei. 

Când Aldred ajunsese episcop, destituise toţi clericii lui 
Wynstan de la catedrala din Shiring, inclusiv pe arhidiaconul 
Degbert, care sfârșise ca preot de ţară, fără un ban, la Wigleigh. 
Aldred înlocuise preoții lui Wynstan cu călugări de la King's 
Bridge, sub supravegherea fratelui Godleof. Pe drumul spre 
casă, Aldred îl preluase pe fostul episcop Wynstan de la cabana 
de vânătoare și îl adusese pe Insula leproșilor. Acum, Wynstan 
se afla împreună cu ceilalţi, așteptându-și masa. 

Îmbrăcat în zdrenţe și desculţ, Wynstan era murdar din cap 
până în picioare, extrem de slăbănog și cu umerii căzuţi. 
Probabil că îi era frig, dar nu arăta asta. Călugăriţele îi umplură 
bolul cu o tocană groasă de ovăz și șuncă și el mâncă totul 
rapid, folosindu-și degetele murdare. 

Când termină, ridică privirea și, după o străfulgerare de 
recunoaștere, se apropie de Aldred și de Agatha. 

— N-ar trebui să mă aflu aici, spuse el. S-a comis o greșeală 
îngrozitoare. 

— Nici o greșeală, zise Aldred, fără să fie sigur cât de mult 
putea să înțeleagă Wynstan. Ai comis păcate îngrozitoare - 
crimă, fals, preacurvie, răpire. Te afli aici din cauza păcatelor 
tale. 

— Dar sunt episcop de Shiring. Voi deveni arhiepiscop de 
Canterbury. Totul e planificat! Privi în jur cu sălbăticie. Unde mă 
aflu acum? Cum am ajuns aici? Nu-mi pot aminti. 

— Eu te-am adus aici. Și nu mai ești episcop, acum sunt eu. 

Wynstan începu să plângă. 

— Nu e corect, suspină el. Nu e drept. 

— Totuși, este, spuse Aldred. E foarte drept. 

XXX 

Ragna și Edgar se căsătoriră la Shiring. | 

Petrecerea fu găzduită de contele Den. In acea perioadă a 
anului, era puţină mâncare proaspătă, așa că Den adusese 
cantităţi uriașe de carne de vită sărată și fasole și zeci de 
butoaie de bere și cidru. 

Toţi bărbaţii importanţi din vestul Angliei se aflau acolo și 
întregul oraș se îngrămădea în incinta de pe vârful dealului. 


Edgar se deplasa prin mulţime, întâmpinând oaspeţii, primindu- 
le felicitările și salutând oamenii pe care nu-i mai văzuse de 
mulţi ani. 

Toţi cei patru copii ai Ragnei se aflau acolo. „Până la finalul 
zilei, voi avea o nevastă și patru fii vitregi”, se gândi el. Era 
ciudat. 

Apoi tonul conversaţiilor se modifică și auzi sunete de surpriză 
și admiraţie. Privi în jur, încercând să descopere motivul 
acestora, și o văzu pe Ragna - și, pentru o clipă, i se opri 
respiraţia. 

Purta o rochie de un galben-închis foarte intens, cu mâneci 
evazate care se terminau cu panglici brodate, și o jachetă fără 
mâneci, din lână fină, galbenă. Boneta de mătase avea culoarea 
nucilor, culoarea ei favorită, iar materialul era înspicat cu fir de 
aur. Minunatul ei păr roșu-auriu cobora în spate într-o cascadă. 
În momentul acela, Edgar știu că era cea mai frumoasă femeie 
din lume. 

Ea veni spre Edgar și îi luă mâinile într-ale ei. El privi în ochii 
ei verzi ca marea, incapabil să creadă că ea îi aparţinea. 

Spuse: 

— Eu, Edgar de King's Bridge și Lordsborough, te iau pe tine, 
Ragna de Cherbourg și de Shiring, să-mi fii soţie și jur să te 
iubesc, să am grijă de tine și să-ţi fiu credincios pentru tot restul 
zilelor mele. 

Ragna îi răspunse încet, cu un zâmbet: 

— Eu, Ragna, fiica contelui Hubert de Cherbourg și stăpână 
peste Shiring, Combe și Vale of Outhen, te iau pe tine, Edgar de 
King's Bridge și Lordsborough, să-mi fii soţ și jur să te iubesc, să 
am grijă de tine și să-ţi fiu credincioasă pentru tot restul zilelor 
mele. 

Aldred, care purta o robă de episcop și o mare cruce de argint 
pe piept, spuse o binecuvântare în latină pentru căsătoria lor. 

Venise momentul ca tinerii să se sărute. Edgar se gândise 
mulţi ani la asta și nu intenţiona să se grăbească. Se mai 
sărutaseră și înainte, dar acum, pentru prima dată, aveau să o 
facă fiind soţ și soţie. Era ceva diferit, pentru că își promiseseră 
să se iubească pentru totdeauna. 

El o privi un moment îndelungat. Ea intuia sentimentele lui - 
ceva ce se întâmpla adesea - și aștepta zâmbitoare. El se aplecă 


încet spre ea și îi atinse buzele cu ale lui. Din mulţime izbucni un 
ropot de aplauze. 

Apoi își puse ambele braţe în jurul ei și o trase cu blândeţe 
spre el, simţindu-i sânii lipiti de pieptul lui. Cu ochii încă 
deschiși, își apăsă gura peste a ei. Amândoi își deschiseră 
buzele și își atinseră limbile ezitant, ca niște adolescenţi, de 
parcă ar fi încercat asta prima oară. El îi simţi coapsele lipite de 
ale lui. Ea își întinse braţele în jurul lui și îl trase cu putere, iar 
cei din mulţime începură să râdă și să strige încurajări. 

Edgar se simţea inundat de o pasiune pe care abia o mai 
putea suporta. Dorea să o atingă cu fiecare centimetru al 
corpului său și își dădea seama că și ea simţea la fel. Pentru o 
clipă, uită de spectatori și o sărută ca și cum ar fi fost singuri; 
dar asta îi făcu pe oaspeţi să devină și mai zgomotoși și, în 
sfârșit, el întrerupse momentul. 

Privirea lui nu o părăsi pe a ei. Se simțea emoţionat și 
aproape îi venea să plângă. Repetând ultimele cuvinte ale 
jurământului, murmură: „Pentru tot restul zilelor mele“. 

Cu lacrimi în ochi, ea spuse: 

— Și ale mele, iubitul meu, și ale mele. 


MULȚUMIRI 


Evul întunecat a lăsat puţine urme. Nu multe lucruri au fost 
consemnate în scris și au existat puţine imagini. În urmă cu o 
mie de ani sau mai mult, aproape toate clădirile erau construite 
din lemn, care a putrezit. Asta lasă mult loc imaginaţiei și poate 
crea multe dezacorduri, ceea ce nu e valabil pentru perioada 
anterioară, a Imperiului Roman, sau pentru perioada următoare, 
a Evului Mediu. Prin urmare, în timp ce le mulţumesc 
consilierilor mei istorici, trebuie să adaug că nu am urmat 
întotdeauna sfatul lor. 

Acestea fiind spuse, am primit un mare ajutor de la John Blair, 
Dave Greenhalgh, Nicholas Higham, Karen Jolly, Kevin Leahy, 
Michael Lewis, Henrietta Leyser, Guy Points și Levi Roach. 

Ca de obicei, cercetările mele au fost susţinute de Dan Starer, 
de la Research for Writers din New York City. 

În călătoriile mele de cercetare, am fost recunoscător pentru 
ajutorul primit de la: Raymond Armbrister, la biserica St Mary, 
Seaham; Veronique Duboc, la catedrala din Rouen; Fanny Garbe 
și Antoine Verney, la Muzeul Tapiseriilor din Bayeux; Diane 
James, la biserica Holy Trinity Minster, Great Paxton; Ellen Mărie 
Naess, la Viking Ship Museum; Ourdia Siab, Michel Jeanne și 
Jean-Franţois Campario, la abația Fecamp. 

Mi-a făcut plăcere, în mod special, să-i întâlnesc pe Jenny 
Ashby și The English Companions. 

Editorii mei au fost Brian Tart, Cherise Fisher, Jeremy 
Trevathan, Susan Opie și Phyllis Grann. 

Printre membrii familiei și prietenii care au comentat schiţele 
cărţii se numără John Clare, Barbara Follett, Marie-Claire Follett, 
Chris Manners, Charlotte Quelch, Jann Turner și Kim Turner. 


SFÂRȘIT 


NOTE 
4 Unitate de măsură anglo-saxonă pentru greutate, cu valoarea 
de 28,35 de grame (n. tr.) 


2! Cap chel(în Ib. engleză în original)(n. tr.) 


BI Bibliotecar într-o mănăstire medievală, care păstra, repara și 
cataloga manuscrisele și cărțile (n. tr) 


[1 Aliaj de cupru, argint și plumb, având un conţinut ridicat de 
sulf, folosit pentru încrustaţii în obiecte prețioase(n. tr.) 


31 O liră era echivalentul unei livre de argint(n. tr.) 


Il Sistem de guvernare și de taxare din Anglia sfârșitului 
primului mileniu, bazat pe adunarea, o dată pe lună, a tuturor 
chiriașilor de pe terenul unui nobil proprietar de pământuri. 
Sistemul a fost legiferat pentru prima dată de regele Edmund | 
(936-946), dar era deja o cutumă funcţională. (n. tr.) 

m În calendarul vechi roman, în a șaptea zi a lunii martie, cu 
nouă zile înaintea idelor lui Marte (n. tr.) 

81 Marinari (în Ib. engleză în original) (n. tr.) 

Rl Adunarea călugărilor sau a clericilor catolici dintr-o regiune 
anume (n. red.) 

[101 Stejar (în Ib. engleză în original) (n. tr.) 

1! Nunta din Cana - locul primului miracol atribuit lui lisus, 
transformarea apei în vin (n. tr.) 

[121 Denumire populară pentru sifilis (n. tr.) 


431 Bandă în formă de cruce, însemnul distinctiv al 
arhiepiscopilor catolici (n. tr.)