Max Seeck — [Jessica Niemi] 01 Vanatoarea de vrajitoare

MAX SEECK 


Seria: Jessica Niemi 
Volumul 1 


VÂNĂTOAREA 
DE VRĂJITOARE 


Original: Uskollinen lukija 
[The Witch Hunter] (2019) 


Traducere din limba engleză și note de: 


DANA-LIGIA ILIN 


e 
© 
2... 
© i S 


virtual-project.eu 
LITERA” 


2020 


VP - 


1. 


Vântul a prins putere și colțurile casei uriașe din sticlă și 
beton amprentat stârnesc șuierături. Pocnetele ritmice de pe 
acoperiș au devenit tot mai dese, iar trosnetele slabe seamănă 
cu ale unui foc de tabără. Viteza incredibilă cu care dispare 
acum grămada de dune albe din curtea interioară arată forța 
rafalelor. Maria Koponen își leagă strâns jerseul în talie și 
privește întunericul prin ferestrele cât un perete întreg. Se uită 
la marea îngheţată - care în această perioadă a anului seamănă 
foarte mult cu un câmp imens, neted -, apoi la cărarea croită cu 
plugul până la ponton, luminată de lămpi înalte până la 
genunchi. 

Maria strânge cu degetele picioarelor covorul gros care 
acoperă aproape în întregime podeaua mare. E cald în casă, ca 
într-un cocon. Cu toate acestea, Maria se simte neliniștită, și 
până și cele mai mărunte nemulțumiri îi par neobișnuit de 
supărătoare în această seară. Ca afurisitele alea de lămpi din 
curte, care tot nu funcţionează cum trebuie. 

Maria se trezește din visare când își dă seama că muzica s-a 
oprit. Merge până dincolo de șemineu, la un corp de bibliotecă 
enorm, pe care colecţia de aproape patru sute de înregistrări a 
soțului său este aranjată pe cinci rânduri. Cu timpul, Maria s-a 
obișnuit cu faptul că în casa lor muzica nu vine de la un 
smartphone. Discurile sună mult, mult mai bine. Asta i-a spus 
Roger cu ani în urmă, când ea a poposit pentru prima oară în 
fața colecţiei. Atunci erau peste trei sute de albume, cu o sută 
mai puţine decât acum. Faptul că numărul înregistrărilor a 
crescut lent, comparativ vorbind, în timpul existenţei lor 
comune, o duce pe Maria cu gândul la cât de multa trăit Roger 
înainte de apariţia ei. Fără ea. Maria nu fusese decât cu un 
bărbat înaintea lui Roger: o idilă de liceeni, care a dus la o 
căsătorie timpurie și s-a încheiat când l-a cunoscut pe scriitorul 
celebru. Spre deosebire de Roger, Maria n-a gustat niciodată 
viața de celibatară. Uneori își dorește să fi avut și ea ocazia să 
trăiască pe bâjbâite, iresponsabil, să se găsească pe sine, cu 
aventuri de o noapte. Libertate. Pe Maria n-o deranjează absolut 


VP-3 


deloc faptul că Roger este cu șaisprezece ani mai în vârstă 
decât ea. Însă un gând a început s-o sâcâie: că într-o bună zi s- 
ar putea pomeni că simte un neastâmpăr, din cele care nu pier 
până ce nu te-ai scufundat de suficiente ori în necunoscut. Și 
Roger a avut deja ocazia să trăiască asta în viaţa dinaintea ei. 
Acum, dintr-odată, în această noapte de februarie cu viscol, pe 
care Maria și-o petrece umblând singură de colo-colo prin casa 
uriașă de pe țărm, pentru prima oară vede acest lucru ca pe o 
ameninţare. Un dezechilibru care ar putea să încline periculos 
corabia relaţiei lor, dacă ar fi să ajungă în ochiul unei furtuni. 

Maria ridică acul pick-up-ului, prinde cu vârfurile degetelor 
discul și îl strecoară cu grijă în coperta de carton, de pe care un 
artist tânăr cu jachetă cafenie din piele întoarsă și eșarfă în 
carouri alb cu negru privește direct spre aparatul de fotografiat, 
sigur pe sine și morocănos. Blonde on Blonde al lui Bob Dylan. 
Maria pune discul la locul lui și ia altul, la nimereală, de la 
capătul colecţiei aranjate alfabetic. Peste o clipă, după un părâit 
scurt, vocea dulce, plină de căldură, a lui Stevie Wonder răsună 
din difuzoare. 

Și apoi Maria vede iar. De această dată, cu colțul ochiului. 
Lampa din grădină aflată cel mai aproape de țărm dispare o 
clipă. Și revine. 

Se întunecă doar pentru o fracțiune de secundă, așa cum 
făcuse un pic mai devreme. Maria știe că elementele luminoase 
din abajur au fost înlocuite înainte de Crăciun. Işi amintește 
bine, pentru că ea a fost cea care a plătit factura dezgustător de 
umflata a electricianului. Și iată motivul pentru care această 
chestiune măruntă stârnește în ea o iritare neobișnuită. 

Maria înșfacă telefonul și tastează un mesaj pentru Roger. N- 
are habar de ce simte nevoia să-și deranjeze soțul cu o astfel de 
chestiune, mai ales când știe că în acel moment el este pe 
scenă, adresându-se cititorilor. Poate că motivul este un acces 
trecător de singurătate, amestecat cu un strop de nesiguranţă și 
gelozie nejustificată. Maria privește o clipă mesajul trimis, 
așteptând ca săgetuţele din partea de jos să devină albastre, 
dar nu devin. Roger nu se uită la telefon. 

În acel moment, acul începe să sară: What I’m about to. What 
I'm about. What I'm... Vocea lui Stevie Wonder pare nesigură 
din cauza porțiunii extirpate din sentimentul frumos. Unele 
dintre discurile lui Roger sunt în stare așa de proastă, încât nu 


VP -4 


merită să fie păstrate. Chiar nimic nu funcționează ca lumea în 
casa asta afurisit? Și apoi Maria simte cum se revarsă peste ea 
un val de frig. Înainte să aibă timp să asimileze ceea ce tocmai 
și-a dat seama, se uită la ușile glisante și vede ceva care nu are 
ce căuta acolo. O clipă, contururile se potrivesc cu ale imaginii 
sale reflectate. Dar apoi silueta se mișcă, transformându-se într- 
o entitate distinctă. 


2. 


Roger Koponen se așază pe fotoliul îmbrăcat într-o țesătură 
aspră, care te face să transpiri, și mijește ochii. Spoturile care 
atârnă din tavanul sălii principale a centrului de conferinţe bat 
direct în ochii celor de pe scenă. Pentru o clipă, nu vede decât 
luminile orbitoare și uită că în faţa lui și a celorlalţi doi colegi 
stau patru sute de cititori curioși, înghesuiți în această sală ca să 
asculte gândurile beţivanilor preferaţi despre ultimele lor lucrări. 
Roger știe bine că evenimentul este important pentru 
promovarea cărţii sale. Ştie bine de ce și-a dat osteneala să 
parcurgă cu mașina patru sute de kilometri pe ninsoare grea ca 
să-și petreacă seara într-o magherniţă utilitară aflată în piaţa 
principală din Savonlinna, al cărei restaurant cu mâncare 
mediocră de tip fast-food de la parter e împopoţonat cu fețe de 
masă și veselă. 

Insă Roger nu știe de ce oamenii cumsecade din Savonlinna 
și-au dat osteneala să iasă din case într-o astfel de seară. Chiar 
dacă s-au vândut milioane din cărțile sale în întreaga lume, n-o 
să fie niciodată un idol asediat de fani urlători. Puţini oameni se 
gândesc la faptul că muzicienii și scriitorii fac o muncă foarte 
asemănătoare - același rahat, ambalaj diferit -, însă numai 
primii le fac pe femeile de vârstă mijlocie să-și azvărle chiloţii pe 
scenă. Insă oamenii tot vin. Majoritatea sunt vârstnici care își 
înclină alene capetele într-o parte și în cealaltă. Nu s-au săturat 
de banalităţile în stilul comentatorilor sportivi și analizele 
superficiale pe care scriitorii le scuipă despre propriile lucrări? S- 
ar zice că nu, pentru că se pare că sala este plină, nu-i niciun loc 
liber. 


VP-5 


Ultimul thriller psihologic al lui Roger, lansat în primăvară, 
este al treilea volum, ultimul, din trilogia sa extrem de populară 
Vânătoarea de vrăjitoare. Cărţile sale s-au vândut întotdeauna 
destul de bine, dar seria Vânătoarea de vrăjitoare a explodat. 
Nimeni n-a prevăzut un asemenea megasucces, cel mai puţin 
dintre toţi agentul său, care la început a avut o viziune sceptică 
despre întregul proiect, sau editorul lui precedent, la care Roger 
a renunțat înainte de publicarea primului volum din cauza lipsei 
lor de încredere în perspectivele lucrării. Însă în decurs de câţiva 
ani, copyrightul pentru traducerea trilogiei a fost vândut în 
aproape treizeci de ţări, și mai sunt tranzacţii în lucru. Cu toate 
că el și Maria o duceau bine și înainte, acum puteau să-și 
cumpere orice doreau. Dintr-odată, tot luxul și toate plăcerile le 
erau la îndemână. 

Seara decurge previzibil, Roger a auzit de sute de ori 
întrebările în timpul turneelor de promovare și a răspuns la ele 
în patru limbi, schimbând din când în când cadenţa, intonaţia și 
unele detalii neimportante, strict în scopul de a rămâne treaz în 
ceața luminilor vii și râsetelor silite. 

— Cărţile dumneavoastră sunt foarte violente, zice o voce, 
însă Roger nu ridică privirea de la carafa din care își umple cu 
apă paharul pentru a treia sau a patra oară. 

Aude și asta de multe ori, și nu poate să nu recunoască - 
crime brutale, tortură sadică, violență sexuală împotriva 
femeilor, scufundări de coșmar în depravarea unor minţi 
bolnave sunt descrise cu amănunte expresive în cărțile lui Roger 
Koponen. 

— Asta îmi amintește de Bret Easton Ellis, care a spus că își 
prelucrează angoasa prin descrieri amănunțite ale violenţei, 
continuă vocea. 

Acum Roger își mută privirea la bărbatul aflat pe la jumătatea 
sălii, cu microfonul în mână. Roger ridică paharul la buze și 
așteaptă ca bărbatul să-i pună întrebarea. În loc de asta, este o 
pauză stânjenitor de lungă, în vreme ce omul își adună 
gândurile. 

— Vă este frică? De aceea scrieți? întreabă bărbatul în cele 
din urmă cu o voce plată, subțire. 

Roger pune jos paharul și se uită mai bine la bărbatul cu 
înfățișare de sperietoare de ciori care chelește. Surprinzător și 


VP-6 


interesant. Aproape obraznic. Ei, asta chiar că e o întrebare pe 
care n-a mai auzit-o niciodată. 

— Dacă mi-e frică? zice Roger și se apleacă în faţă, mai 
aproape de microfonul flexibil de pe masă. 

Cine știe de ce, în acest moment simte un junghi de foame. 

— V-aţi scris propriile spaime în cărţi? întreabă bărbatul, apoi 
lasă microfonul în poală. 

Tipul are o aroganță iritantă. Nu-i nici urmă din respectul 
înfiorat, reverenţa certă pe care le aduce celebritatea și cu care 
s-a obișnuit Roger. 

— Corect, zice Roger și zâmbește gânditor. 

Pentru o clipă uită de persoana care a pus întrebarea și își 
lasă privirea să rătăcească peste marea de feţe. 

— Cred că ceva din autor reușește întotdeauna să pătrundă în 
carte. Nu te poţi abţine să scrii despre ceea ce știi, sau crezi că 
știi. Spaime, nădejdi, traume, lucruri care au rămas nefăcute, și 
apoi, desigur, lucrurile pe care le-ai făcut și pe care ţi le-ai 
justificat prea ușor ţie însuți... 

— Nu mi-aţi răspuns la întrebare. 

Bărbatul slab a ridicat din nou microfonul la gură. Roger simte 
la început o fulgerare de surprindere, apoi de enervare. Ce mai 
e și asta, un afurisit de interogatoriu? N-am de ce să ascult 
rahatul ăsta, indiferent de împrejurări. 

— Aţi putea să precizațţi? 

A intervenit Pave Koskinen, indestructibilul critic literar care a 
organizat acest eveniment și este moderatorul. Fără îndoială, 
crede că și-a jucat rolul cu măiestrie și entuziasm, iar acum se 
teme că invitatul-vedetă, scriitorul de thrillere extrem de 
interesante, care a scris trei bestselleruri internaţionale, o să se 
simtă jignit. Însă Roger face cu mâna un semn pașnic și 
zâmbește încrezător: 

— Vă cer scuze. Poate că n-am înţeles întrebarea. Dacă scriu 
despre lucrul care mă sperie cel mai tare? 

— Nu. Invers, zice bărbatul pe un ton neobișnuit de rece. 

Cineva din rândul întâi tușește enervant. 

— Invers? întreabă Roger și își ascunde nedumerirea în 
spatele unui zâmbet tâmp. 

— Da, domnule Roger Koponen, continuă bărbatul în mod 
mecanic, iar felul în care pronunță numele lui Roger nu este 


VP -7 


doar ironic, ci și cumva înfiorător. Vă este frică de ceea ce 
scrieți? 

— De ce mi-ar fi frică de propriile cărți? 

— Pentru că adevărul e mai ciudat decât închipuirea, 
răspunde bărbatul cu fața suptă, apoi se așază la loc pe scaun. 

Peste sală se așterne o tăcere stânjenitoare. 

(J 

Peste zece minute, Roger se aşază la o masă lungă, cu față 
de masă albă, din holul plin de oameni și flecăreală. Primul fan 
din șirul celor care speră să capete un autograf este Pave 
Koskinen, cine altul? 

— Multumesc, Roger, mulţumesc. Şi scuze pentru căpăţânosul 
acela. Te-ai descurcat de minune. Din nefericire, nu oricine știe 
să se poarte în lume... 

— Nu-ţi face griji, Pave. E câte unul în fiecare mulţime. 
Singurul lucru de care este răspunzător fiecare dintre noi pe 
lume este propriul comportament, zâmbește Roger și observă 
că Pave a pus toate volumele trilogiei pe masă, pentru autograf. 

În vreme ce mâzgălește ceva ostentativ personal alături de 
numele său pe pagina de titlu, aruncă o privire spre coada care 
șerpuiește în faţa lui și observă în tăcere că diliul cu fața suptă 
nu se vede pe nicăieri. Slavă Domnului! Nu-i sigur că ar putea să 
se descurce cu la fel de multă diplomaţie într-o înfruntare 
directă. 

— Mulţumesc, Roger. Mulţumesc. Am rezervat o masă la 
restaurantul hotelului la ora nouă. Fac niște costiţe de miel de te 
lingi pe degete, zâmbește Pave și stă acolo, în fața lui Roger, cu 
cărţile strânse la piept ca o școlăriţă înflăcărată. 

Roger încuviinţează încet din cap și coboară privirea spre 
masă, un arestat care tocmai a primit sentinţa. N-ar trebui să-i 
fie greu lui Pave să-și dea seama că Roger ar prefera să se 
retragă în camera lui. A ajuns să dispreţuiască flecăreala și 
paharele băute în silă care, din câte știe el, n-au niciun impact 
asupra vânzării cărților lui. Ar putea la fel de bine să refuze 
invitaţia și sa-și permită să fie etichetat drept un ticălos asocial. 

— Sună minunat, zice Roger cu vocea  plictisită, 
schimonosindu-și faţa într-un zâmbet aproape convingător. 

Pave Koskinen dă încet din cap, mulţumit, dând la iveală niște 
dinţi mai mult sau mai puţin albi mulțumită unor noi coroane. 


VP-8 


Pare nesigur. Apoi se dă deoparte, făcând loc miriapodului 
șerpuitor de cititori care strâng la piept cărți. 


3. 


Sergentul Jessica Niemi își prinde într-o coadă de cal părul 
negru lung până la umeri și își pune mănuși de piele. Se aude un 
sunet puternic când deschide portiera din partea pasagerului, cu 
motorul încă mergând. 

— Mulţumesc că m-ai adus, îi zice Jessica bărbatului de la 
volan. 

— Probabil că ar fi cel mai bine să nu știe nimeni cine te-a 
adus, zice el, căscând. 

Se uită unul la altul un moment, ca și cum fiecare ar aștepta 
un sărut. Dar niciunul nu face primul pas. 

— A fost al naibii de nepotrivit. 

Jessica iese din mașină și își îngustează ochii: vântul înghețat 
îi zgârie faţa. Ninsese din belșug și plugurile care huruiau la 
școală nu ajunseseră încă pe țărm. Jessica închide portiera și 
vede în faţă o casă modernă uriașă, cu o curte mică în faţă, un 
gard viu de tuia tuns la înălțimea ochilor, o poartă din fier forjat. 
Două dube de poliţie sunt parcate pe stradă, în faţa casei și, 
după sirenele care urlă în depărtare, mai vin câteva. 

— Salut. 

Un bărbat în combinezon gros albastru, de poliţie, iese de 
după una dintre dube și vine la Jessica. 

— Sunt agentul Koivuaho. 

— Jessica Niemi, răspunde ea și îi arată insigna. 

Insă colegii săi în uniformă au recunoscut-o deja. A căpătat 
câteva porecle. Detectivul  Funduleț-tare. Lara Croft. 
Bunăciunea. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă Jessica. 

— Fir-ar să fie... 

Koivuaho își scoate căciula bleumarin și își masează capul 
chel. Jessica așteaptă răbdătoare ca agentul să-și vină în fire. 
Aruncă o privire spre casă și vede că ușa din faţă e 
întredeschisă. 


VP-9 


— Am primit apelul la ora 10:15. Taskinen și cu mine eram 
destul de aproape, așa că am fost prima patrulă care a venit, 
zice Koivuaho și îi face semn Jessicăi să-l urmeze pe poartă. 

— Ce a zis dispecerul? întreabă ea și îi salută cu un semn din 
cap pe agenţii care stau lângă dube. 

— Am primit informaţia că cineva e pe cale să se sinucidă. În 
această casă, zice Koivuaho urcând pe verandă. 

Pe podeaua din lespezi a intrării s-a făcut o băltoacă de 
zăpadă topită. Vântul cade pentru o clipă și Koivuaho continuă: 

— Ușa era deschisă, așa că am intrat. 

De-abia acum, la lumina strălucitoare de pe verandă, Jessica 
vede cât de adâncă este frica de pe chipul bărbatului voinic. 
Incleștează și descleștează degetele care o dor și își lasă mintea 
să alcătuiască o imagine a situaţiei pe baza puţinului care i-a 
fost spus un pic mai devreme la telefon. 

— Nu-i nimeni altcineva în casă? întreabă Jessica, deși știe că 
răspunsul este negativ. 

Koivuaho clatină din cap solemn și își pune la loc căciula de 
lână, trăgând-o peste urechi. 

— Am verificat ambele etaje. Trebuie să spun că niciodată nu 
mi-a bătut inima așa de tare. Plus că mai era și muzica aia 
afurisită din difuzoare. 

— Muzică? 

— Era, adică, nepotrivită cu situaţia... Prea dulceagă. 

Koivuaho îi dă Jessicăi echipamentul de protecție elementar: 
mănuși, mască, acoperitoare de unică folosință pentru încălțări. 
Ea se apleacă și trage acoperitoarele peste adidașii negri. Tocul 
pistolului alunecă un pic spre podea. 

— Unde e cadavrul? 

— Am încercat să nu contaminăm locul, zice Koivuaho, apoi 
tușește în pumni. 

Jessica își îndepărtează de pe frunte o șuviță de păr udă și 
pornește spre ferestrele imense care dau spre mare. Trece deo 
toaletă și de bucătărie și intră în living, unde pereţii sunt în 
întregime din sticlă. Girofarurile care luminează prin geamurile 
enorme fac mobilierul să pulseze albastru în ritmul inimii ei. 
Camera seamănă mult prea mult cu un acvariu ca să fie 
confortabilă, însă când vede persoana așezată în capul mesei, 
dintr-odată îi piere cheful să evalueze estetica încăperii. 


VP - 10 


Jessica se oprește și încearcă să-și dea seama de ce femeia 
care stă aproape drept pe scaun arată atât de incredibil de 
nefiresc. Se apropie cu câţiva pași și simte un gol în stomac. 

— Ai mai văzut vreodată ceva atât de sinistru? întreabă 
Koivuaho de undeva, din spatele Jessicăi, dar ea nu aude 
întrebarea. 

Faţa femeii moarte este schimonosită într-un rânjet isteric. 
Până și ochii ei râd. Expresia contrastează deplin cu faptul că 
această femeie și-a pierdut viaţa cu puţin înainte. Poartă o 
rochie de cocktail neagră, care are ca trăsătură principală un 
decolteu adânc, iar mâinile ei încrucișate sunt așezate pe masă. 
În rest, masa e goală. Niciun telefon, nicio armă. Nimic. 

— l-am căutat pulsul. N-am atins nimic altceva, zice Koivuaho, 
iar Jessica se răsucește ca să se uite la el. 

Apoi se apropie cu prudenţă de femeie și se apleacă să 
examineze faţa schimonosită într-o grimasă nefirească. 

— Ce naiba..., mormăie Jessica atât de încet, încât singura 
persoană care ar putea s-o audă este femeia, dacă ar mai fi în 
viaţă. 

Coboară privirea și observă imediat că picioarele goale au fost 
încrucișate sub scaun și o pereche de pantofi cu toc subţire 
Jimmy Choo, de un negru mat, a fost așezată frumos pe podea, 
lângă scaun. Unghiile de la mâini și de la picioare au fost date 
cu ojă neagră lucioasă. 

— Koivuaho? zice ea în cele din urmă, revenind cu privirea la 
euforia silita de pe fața femeii. 

— Da? 

— Ai numit asta omucidere. Chiar dacă nu pare o sinucidere 
obișnuită, totuși... 

— La dracu'! 

Koivuaho înghite în sec, face câţiva pași spre masă. Un 
pârâiaș de sudoare i se prelinge pe tâmpla noduroasă, după 
ureche, și dispare între gâtul gros și gulerul combinezonului. 
Pare să evite privirea femeii moarte în vreme ce continuă, 
șovăielnic: 

— Nu ţi-au spus? Telefonul la urgenţă... 

Jessica își pierde răbdarea. 

— Da? 

— Nu ea l-a dat. 


VP -11 


Koivuaho se întrerupe câteva secunde ca să-și lingă buzele 
uscate. Jessica știe ce este el pe cale să spună mai departe, și 
totuși, când aude se cutremură. 

— L-a dat un bărbat. 


4. 


Roger Koponen dă pe gât restul de Calvados, îl plimbă ușor 
prin gură și nu simte nici cea mai mică aromă de măr sau pară. 
Marfă ieftină. Și totuși, masa în sine a fost o surpriză plăcută, 
pentru care mulțumirile nu le meritau organizatorii, ci Alisa, 
directoarea în vârstă de treizeci și ceva de ani a unei librării 
locale. O bucăţică bună care a profitat din plin de o față 
frumoasă și un râs melodios, menținându-și trupul într-o formă 
perfectă. Crossfit. Pomenise asta mai devreme, când povestea 
că fostul ei iubit uitase cheile apartamentului său de la etajul 
trei și au intrat căţărându-se pe mobilierul de grădină suprapus 
și... taca-taca, taca-taca. De parcă s-ar sinchisi cineva. Roger 
urmărise buzele date discret cu luciu formând cuvintele, în loc 
să dea atenţie amănuntelor poveștii. Important era că acum 
câteva luni tipul care apărea în poveste își câștigase, prin 
hotărârea lui, a ei, sau comună, prefixul „ex”. 

Alisa se uită la Roger în acel fel în care femeile necăsătorite 
care au trecut de treizeci de ani - șovăind între tinerețea 
veșnică și înmugurirea nevoii de reproducere - o fac în cele mai 
bune scenarii. Pe Roger îl încântă atenţia. În tinereţe n-a fost 
niciodată fustangiu. De fapt, chiar dimpotrivă. Interacțiunea sa 
cu sexul opus a pornit cu stângul la începutul adolescenței și i- 
au trebuit aproape două decenii ca să treacă peste acele 
dezamăgiri iniţiale. In tinereţe, Roger a fost prea ciudat și diferit 
pentru femeile de vârsta sa, și de-abia când a ajuns la patruzeci 
de ani a început cu adevărat să aibă încredere în înfățișarea și în 
farmecul său, așa încât în ziua de azi putea să creadă cu 
adevărat că femeia care stătea în faţa lui îi face ochi dulci chiar 
lui și nu dublurii lui Shia LaBeouf care stă în spatele lui, turnând 
din nou poșirca aia. 

Vârsta i-a adus lui Roger succes, bani, încredere în sine și, 
mai presus de toate, acel soi de charismă pe care bronzul din 


VP - 12 


sticluță, muşchii abdominali peste care cămașa dă să 
plesnească și o coamă bogată nu sunt în stare s-o creeze de la 
sine. Femeile îl doresc. La fel ca mulţi fustangii înrăiţi, și-a găsit 
genul, tipul de femeie care îi cade întotdeauna în braţe. In cele 
din urmă, Maria s-a alăturat acestui club zglobiu. lar Alisa, 
directoarea librăriei, o să fie și ea inclusă, inevitabil. 

— Sunt singura care n-a citit încă volumele din Vânătoarea de 
vrăjitoare? întreabă Alisa, râzând. 

Lingușitorii din jurul mesei își nechează dezaprobarea ironică 
și se alătură hazului. Alisa soarbe din vin și îi aruncă lui Roger o 
privire jucăușă pe după pahar, ridicând din umeri împăciuitor ca 
și cum tocmai l-ar fi pocnit în ceafă cu un bulgăre de zăpadă. 
Flirtează prin provocare. Și lui Roger asta i se pare incredibil de 
sexy. Simte cum începe erecţia și se gândește dacă să se ridice 
de la masă și să se ducă la toaletă bărbaţilor. Alisa ar veni după 
el, nu încape îndoială. Ar putea să i-o tragă pe bune micuţei 
librărese fără să trebuiască după aceea să se uite la ea cum 
zace alături în camera de hotel. Fără să trebuiască să vină cu 
ceva personal și profund de discutat, când nu mai rămânea 
nimic de spus. 

— Eşti în minoritate, Alisa, a zis Pave Koskinen de lângă ea, cu 
lingura plină de înghețată topită de pe farfuria de desert, și 
continuă: Se pare că toată lumea le-a citit. Până și cei care nu 
citesc niciodată cărți polițiste. 

Roger pune paharul pe masă, îi zâmbește lui Pave și e convins 
că zâmbetul fals n-a izbutit să-i ascundă scârba. Bășinosul 
bătrân și-a pierdut orice urmă de demnitate când a refuzat să 
renunţe la lingușeală și a încercat să-și salveze autorul-vedetă 
de o lovitură pe care, în deplorabila sa lipsă de intuiţie socială, 
n-a recunoscut-o ca pe un dans de împerechere. 

— Mă duc să-mi pudrez nasul. 

Alisa își tamponează cu șervetul colțurile gurii, ca și cum 
eticheta ar obliga-o să facă asta, și se ridică. 

E cu un pas înaintea lui. Ochii lui Roger o urmăresc când 
înconjoară masa pe tocurile înalte și, când trece pe lângă el, îi 
atinge discret spatele. Un gest inutil, jocul este evident. Roger 
rămâne o vreme cu ochii la dinozaurii din jurul mesei și vede că 
doar Pave și-a ridicat privirea nesigură ca s-o urmărească pe 
Alisa. Așadar, îţi circulă și tie sângele prin vene, Pave. Roger 
mângâie piciorul paharului cu Calvados și se gândește la 


VP - 13 


următoarea mișcare. Au trecut mai mult de șase luni de la 
ultimul incident. De atunci și-a jurat de nenumărate ori că n-o 
să-și mai facă de cap, înșelând-o pe Maria. Cel puţin, nu atunci 
când riscul de a fi prins e mai mare decât ispita. Aceasta este o 
situaţie la limită. Dorinţa care arde în ochii tinerei o face 
deosebit de interesantă, și în cursul cinei a devenit clar că n-are 
rost să aștepte o legătură mai profundă. Bim-bam, mersi 
madam. N-are nevoie decât de câteva minute. 

Își împinge în spate scaunul, scoate un oftat de aţâţare abia 
auzit și se ridică în picioare. Aruncă o privire spre ceasul 
telefonului și observă că a primit trei apeluri de la un număr 
necunoscut și un mesaj pe WhatsApp de la Maria. Cu două ore 
înainte. Lămpile din curte tot nu funcționează! Dedesubt sunt un 
emoticon care plânge și unul portocaliu, furios. 

Roger simte cum i se crispează măruntaiele. Faptul că suferă 
crize de conștiință pentru purtarea sa nu-l face să se simtă mai 
puţin netrebnic. Brusc, înţelege că a greșit că s-a legat la cap cu 
Maria, pur și simplu pentru că nu vrea să-și bage nimeni nasul în 
treburile lui. Știe că orice bărbat de vârstă mijlocie și-ar da un 
rinichi ca să poată îmbătrâni alături de o femeie ca Maria. Cu 
toate acestea, el aleargă după fata de la librărie. 

Nu-ţi face griji. Mă ocup de asta mâine. Roger așteaptă o clipă 
să vadă dacă Maria citește mesajul, dar când vede că nu o face, 
pune telefonul la loc în buzunar. 

— Vă rog să mă scuzaţi, zice, fără să ofere vreun alibi, și 
pleacă. 

De-abia după ce iese din salonul particular aude cum muștele 
îndrăznesc să-și reia treptat băzâitul. Că a fost un eveniment 
grozav și sunt siguri că și Roger Koponen crede că evenimentul 
a fost un succes. În rest, restaurantul e gol și Roger traversează 
salonul pustiu în drum spre toalete. Se oprește la recepţie, face 
semn cu capul spre femeia de la birou care tocmai a răspuns la 
telefon și zărește ușa de la toaletă femeilor. A fost lăsată 
întredeschisă. Inima îi bate mai tare și cu ochii minţii vede cum 
o să-i salte cât ai clipi rochia alb cu negru, o să tragă într-o parte 
chiloţii și o să dea năvală în acea tânără, punându-i o mână pe 
gură, ca să nu le stârnească celorlalți clienţi curiozitatea. 

Însă tocmai când întinde mâna spre clanţă aude în spate o 
voce și încremenește, ca un adolescent pe cale să se furișeze 
afară din casă ca să meargă la o petrecere și aude vocea 


VP - 14 


mânioasă a mamei. Însă tonul acestei voci nu e mustrător, ci 
pare, cumva, că își cere scuze. 

E femeia de la recepţie. 

— Nu vă supăraţi, sunteţi Roger Koponen, nu? zice ea de lao 
distanţă care o face să se simtă în siguranţă. 

— Da, răspunde Roger, întrebându-se dacă mai poate să 
susțină cât de cât credibil că a interpretat greșit simbolul care 
reprezenta silueta unei păstoriţe. 

— Sunteţi căutat la telefon. 

Roger observă că recepţionera pare îngrijorată. Un telefon? Al 
naibii de potrivit momentul. Şi înainte ca el să poată întreba, 
femeia continuă: 

— E de la poliţie. 

— Ce? 

Întrebarea izbucnește grosolan din gura lui Roger, e în același 
timp surprins și dezamăgit. Din toaleta femeilor se aud tocuri 
înalte țăcănind pe gresie. 

— La telefon e un om de la poliţie. A spus că o să vină aici 
cineva. 

— Ce... 

— Soţia dumneavoastră. E vorba de soţia dumneavoastră. 


5. 


Jessica Niemi a înlocuit mănușile de piele cu unele din cauciuc 
subțire. În vreme ce netezește încreţiturile, vorbele superiorului 
său, Erne, i se furișează în minte. Mănușile apără dovezile de 
investigator, dar îl apără și pe investigator de dovezi. Pare 
deosebit de potrivit în această situaţie. Cauza morţii femeii nu 
poate fi determinată prin examinarea vizuală a cadavrului. Nu 
sunt răni externe, semne de strangulare sau alte indicii. Masa - 


sau, mai probabil, întreaga încăpere - ar putea să fie 
contaminată cu cine știe ce toxină care nu se vede cu ochiul 
liber. 


— Tehnicienii sunt aici. 

Vocea îi aparţine lui Jusuf Pepple, unul dintre agenţii de grad 
superior din echipa de investigaţii. Jessica se răsucește și îl vede 
pe Jusuf că face semn cu capul spre ușa deschisă a casei. 


VP -15 


Jessica nu vede strada, dar aude un motor în ralanti și 
închiderea portierei laterale a dubei. Jusuf e cu doi ani mai tânăr 
decât Jessica, un bărbat atletic cu ochi mari, ale cărui rădăcini 
sunt evident în Etiopia. Nu că Jusuf ar fi pus vreodată piciorul 
acolo, s-a născut și a crescut în Söderkulla, o zonă idilică a 
comunităţii de navetiști Sipoo din Helsinki. Are purtarea unui 
flăcău cumsecade de la ţară, aproape peste măsură de 
cumsecade. 

— Au reușit să ia legătura cu soțul? întreabă ea, închizând 
ochii. 

Vântul face să geamă casa uriașă și ea pare că încearcă să 
spună propria poveste despre cele întâmplate. 

— L-a contactat poliția din Savonlinna. Cineva e în drum spre 
hotelul în care e cazat, în vreme ce noi... 

Un telefon sună, tăindu-i vorba lui Jusuf. Jessica deschide ochii 
și se uită prin încăpere. 

— Unde e? mormăie și se uită la Jusuf, care se apropie deo 
canapea din cealaltă parte a încăperii. 

— E aici, lângă telecomandă, a alunecat între perne... 

— Stai! zice Jessica, răstindu-se fără să vrea la Jusuf. 

Se duce acolo. IPhone-ul de pe canapea cântă o melodie vag 
cunoscută în vreme ce imaginea unui bărbat fulgeră pe ecran. 
Rouzer <3. 

— Rouzer? 

— Roger. Roger Koponen, zice Jessica, aplecându-se peste 
telefon. 

— Pare foarte cunoscut... 

— Presupun că nu te omori cu cititul? întreabă Jessica scurt, 
pe când își coboară privirea spre podea. 

Jusuf privește atent timp de un minut bărbatul zâmbitor, de 
vârstă mijlocie, de pe ecran, înainte ca înţelegerea să-i lumineze 
fața. Jessica își trage în jos masca, își scoate mănușa dreaptă și 
apasă tasta cu încheietura arătătorului. Apoi pune pe difuzor. 

— Alo? 

După o scurtă tăcere, o voce fermă, dar temătoare, zice: 

— Maria? 

— Roger Koponen? întreabă Jessica, apropiindu-și fața de 
ecran. 

— Cine e la telefon? 

— Sunt sergentul Jessica Niemi de la poliţia din Helsinki. 


VP - 16 


_ Jessica tace un moment. Bărbatul de la telefon nu zice nimic. 
Insă Jessica își dă seama după șovăiala din vocea lui că a aflat 
deja vestea cea rea. 

— Îmi pare rău. 

— Dar... Ce s-a întâmplat? 

Vocea lui Roger Koponen nu se frânge, dar e șovăielnică. 

— Imi pare rău. Cel mai bine ar fi să veniţi acasă, zice Jessica 
și simte cum i se pune un nod în gât de milă. 

N-a trebuit să aibă prea multe astfel de conversații în carieră. 
Responsabilitatea informării celor dragi a căzut pe umerii ei 
doar în câteva ocazii. Nu că asta ar avea cu adevărat 
importanţă, colegii au asigurat-o că sarcina nu devine mai 
ușoară odată cu repetarea. Cum îi spui cuiva cuvintele pe care 
se teme mai tare decât de orice altceva să le audă? 

Pentru o clipă, Jessica se gândește cum și de la cine le-a auzit 
ea însăși pentru prima oară. Poate că de la unul dintre doctorii 
de la urgență? Ori de la mătușa ei, Tina? 

Jessica înghite ca să-și umezească gâtul ca iasca și e pe 
punctul de a vorbi din nou, când conversaţia cu Roger Koponen 
se întrerupe. Vântul își oprește văicăreala tocmai atunci și, 
pentru o clipă, ea și Jusuf îi aud limpede pe investigatori vorbind 
în afara casei. 

— Ai zis că soţul e în Savonlinna? întreabă Jessica, fără să 
ridice privirea. 

Ecranul telefonului se întunecă. Jessica încearcă să-l deschidă, 
însă nu reușește din cauză că i se cere codul PIN. Dintr-odată, 
aparatul nu-i decât o bucată nefolositoare de metal negru. 

— Așa mi s-a spus. 

— La naiba, mormăie iar Jessica, ceea ce-l face pe colegul ei 
să ciulească urechile. 

Ce mai caz! Soţia celui care în acest moment este primul pe 
lista exporturilor finlandeze, autorul de thrillere Roger Koponen, 
a murit în împrejurări cel puţin suspecte. Soţul este, în mod 
convenabil, la distanţa de jumătate de ţară, ceea ce elimină cel 
mai probabil scenariu din punct de vedere statistic. lar acolo, 
chiar în faţa lor, este telefonul de la care, foarte probabil, 
bărbatul care a omorât-o pe Maria Koponen a sunat la urgenţă 
cu puţin înainte. Și apoi a ieșit în noaptea viforoasă. Făptașul 
poate că nu-i departe. Dar apoi Jessica își dă seama că se 
pripește cu concluziile. 


VP - 17 


— Apelul la urgenţă a fost de la acest număr? întreabă, 
simțind o nevoie irezistibilă să privească peste spătarul 
canapelei spre locul în care Maria Koponen râde isteric. 

Sau așa ar arăta într-o fotografie, un acces de veselie 
manifestată excesiv. Insă aceasta nu este o fotografie. Tot restul 
lucrurilor din încăpere trăiește în momentul de faţă. Luminile 
albastre, vântul, Jusuf și copacii desfrunziţi care se leagănă 
afară. Insă Maria Koponen e moartă de-a binelea. 

— Nu știu, zice Jusuf, descheindu-și haina. 

Aerul îngheţat se scurge înăuntru prin ușa deschisă, însă 
camera rămâne caldă. 

— Vrei, te rog, să suni și să afli? Acum. 

In vreme ce Jessica vorbește, trei persoane în costume de 
protecţie albe intră încet, ca și cum ar încerca să n-o trezească 
din somnul de veci pe prinţesa care stă la masă. Jessica se uită 
la tehnicienii criminaliști care își văd de treabă într-un mod atât 
de obișnuit, încât ar putea la fel de bine să se ocupe deo 
activitate domestică, de exemplu, să golească mașina de spălat 
vase. E foarte clar că aceste sarmale umane înfășurate în 
costume de protecție au văzut multe la viața lor, cu greu îi 
descumpănește ceva. Cu toate acestea, Jessica nu poate să nu 
observe cum fiecare, pe rând, se oprește ca să se uite la 
cadavru și la expresia de pe chipul ei frumos, ceea ce amintește 
mai degrabă de Joker-ul lui Jack Nicholson. 

— Gata cu prima, mormăie unul dintre tehnicieni din spatele 
măștii şi glugii. 

Judecând după pașii care răsunau în hol, tocmai coborâse de 
la etaj și stă acolo, în fața Jessicăi, uitându-se prin încăpere de 
parcă n-ar fi avut nimic mai bun de făcut. Ceilalţi trei tehnicieni 
se ocupă de cadavru, foarte concentrați. Jessica se uită la 
tehnician și mijește ochii ca să dea de înțeles că n-a priceput ce 
vrea el să zică. Are încredere deplină în competenţa acestor 
oameni, în decursul carierei n-a trebuit să intervină niciodată în 
practicile de la scena crimei. 

— Poftim? zice ea, însă tehnicianul i-a întors deja spatele și 
dispare în hol. 

Jessica trece pe lângă masă, îndreptându-se spre rafturile 
pline cu discuri de vinil. Pășește pe lângă șirul lung de 
înregistrări, lăsându-și vârfurile degetelor învelite în cauciuc să 
danseze peste cotoarele subțiri ale coperțţilor de albume. Zeci și 


VP-18 


zeci de albume, probabil că soţii iubesc cu adevărat muzica în 
format analog. Biblioteca unui scriitor plină cu muzică. Jessica se 
oprește în fața pick-up-ului și observă că este un aparat nou- 
nouț, conectat, probabil, la sistemul audio wireless al casei. Acul 
s-a ridicat de pe suprafaţă și discul de PVC stă neclintit pe 
platanul prea mare. E cu 45 de turaţii. Single. Coperta este pe 
măsuța de lemn de lângă pick-up, o imagine alb-negru a lui John 
Lennon cu ochii privind spre aparatul de fotografiat din spatele 
ochelarilor rotunzi. Imagine. Released as a single for the first 
time in the UK. Jessica ia coperta și o întoarce. Două fețe. Două 
cântece. Câte unul pe fiecare faţă. „Imagine”. Jessica simte cum 
o străbate un fior când își amintește ce i-a spus Koivuaho când a 
ajuns acolo. Muzica aia afurisită. Dacă se mai auzea cântecul 
când a ajuns patrula, cineva trebuie să fi coborât braţul pick-up- 
ului chiar înainte ca polițiștii să intre în casă. 

Jessica lasă coperta să cadă pe masă și își strecoară mâna 
sub haină înainte să fi avut timp să înregistreze adevărata 
semnificaţie a ideii. Prinde în mână patul de plastic al Glockului 
și se răsucește să se uite la îngerii albi care se ocupă de 
cadavru. Sunt trei. Au fost doar trei tot timpul, și niciunul dintre 
ei nu s-a dus la etaj. 


6. 


Jessica străbate repede holul scurt spre ușa de la intrare. 
Desface tocul pistolului și înclină puţin arma spre ea, trăgând 
piedica. Simte o zvâcnire în tâmple și bătăile ritmice, din ce în 
ce mai iuți, ale inimii o fac să se simtă incredibil de vie, un corp 
care funcţionează automat. Când ajunge la ușă, Jessica vede trei 
agenți în uniformă, două dube ale poliţiei, duba tehnicienilor și 
duba morgii, care tocmai parchează. Ambulanţa, chemată inutil, 
pleacă. Fulgerările albastre și roșii ale vehiculelor echipelor de 
urgenţă domină gama de culori a peisajului nocturn idilic, 
luminând curţile și casele din vecini, unde la tot mai multe 
ferestre apar lumini, semne ale curiozității. 

Agenţii observă agitația Jessicăi înainte ca ea să apuce măcar 
să deschidă gura. 


1 Apărut ca single pentru prima dată în Marea Britanie (în limba engleză în original). 
VP- 19 


— E totul... 

— Unde s-a dus el? se răstește Jessica. 

— Cine? 

— Cel de la criminalistică! 

— A, el..., zice unul dintre agenţi, ridicând degetul mare ca să 
arate strada care coboară dealul. Tocmai a pornit spre... 

— În fugă? 

— Mergând. 

— Unul dintre voi, cu mine, acum! ordonă Jessica, făcând 
câţiva pași cu spatele pe trotuar. 

Vântul leagănă felinarele care luminează strada. 

— Era... 

— Și tu, sună la dispecerat și spune că ucigașul tocmai a 
plecat de la locul faptei pe jos. Ne trebuie mai mulţi oameni, și 
repede! zice Jessica apăsat, scoțând pistolul din toc. 

Gestul dramatic îl face pe agentul bărbos să tresară, ca și 
cum ar fi fost nevoie de asta ca să fie convins că Jessica 
vorbește foarte serios. 

Pornesc în jos pe strada așternută cu zăpadă, unde urmele 
adânci ale cauciucurilor arată ca și cum ar putea susține un 
tramvai. Un șir strâns de urme de pași proaspete se vede clar pe 
trotuar. Bărbatul în costum de protecţie alb a mers, într-adevăr: 
urmele cuiva care fuge ar fi mai distanţate. Ar putea să-l ajungă 
dacă nu se așteaptă ca ei să-l urmărească în curând. Cu toate 
acestea, confuzia se strecoară în mintea Jessicăi în cele câteva 
secunde până să ajungă la colţ, unde duc urmele. Ucigaşul știe 
că se vor lua după el. Este clar că asta a vrut: un pic mai 
devreme s-a dus la Jessica și i-a vorbit, cu toate că ar fi putut, 
pur și simplu, să iasă din casă fără să-și dea seama cineva. Dacă 
ar fi priceput atunci că el nu-i criminalist... Jessica simte cum i 
se face pielea de găină. L-a văzut pe ticălosul care a omorât-o 
pe Maria Koponen, s-a uitat în ochii lui. Și acum nemernicul e pe 
aici, pe undeva, liber și triumfător. 

— Nu poate să fi ajuns prea departe, zice agentul. 

In ciuda masivităţii, ţine pasul cu ea fără să gâfâie deloc. 
Jessica prinde pistolul cu amândouă mâinile când se apropie de 
intersecție. Vederea spre strada cealaltă îi este blocată de un 
gard viu înalt, din molizi acoperiţi de zăpadă. Incetinește pasul, 
aruncă o privire spre agentul de alături, ale cărui mișcări le 
oglindesc pe ale ei. Jessica privește cu atenţie pe după gard și 


VP - 20 


vede o stradă pustie, cu o mulţime de mașini parcate pe 
amândouă părțile. 

— Nemernicul, mormăie Jessica, uitându-se după urmele de 
pași. 

Niciuna. Strada a fost curățată cu plugul și, mergând pe 
mijlocul ei, fugarul a putut să-și continue drumul fără să lase 
vreo urmă ușor de deslușit. Jessica aude sirenele echipajelor 
care se apropie. De undeva, de departe, se aude slab un plug de 
zăpadă care zdrăngăne și mârâie. 

— Ar putea să se ascundă în spatele mașinilor. Sau dedesubt, 
șoptește agentul sigur pe sine și se duce spre cea mai apropiată 
dintre mașinile parcate. 

Jessica răspunde cu voce normală: 

— Ar face asta doar dacă ar fi trebuit să se ascundă în grabă. 

— Și n-a trebuit? _ 

Jessica nu răspunde. Injură în șoaptă lungile clipe care i-au 
trebuit ca să se prindă că ucigașul tocmai a plecat pe propriile 
picioare de la locul faptei înconjurat de poliţie. 

— Poate că a avut o mașină parcată aici, zice agentul. 

Nu-i o idee complet aiurea. Dar, la prima vedere, nu sunt 
locuri de parcare pe care zăpada să fi fost topită de o mașină 
sau urme de cauciucuri care duc la banda de circulaţie. 

— Cum te cheamă? întreabă Jessica în vreme ce înaintează 
amândoi cu prudenţă de la o mașină la alta. 

— Hallvik. Lasse Hallvik. 

— Bine, Lasse. Verifică mașinile. Fii foarte atent. Întăririle sunt 
pe drum, zice Jessica și o ia la fugă pe strada lungă, luminată 
puternic. 

— Nu te duci singură după el, nu? 

Jessica nu face niciun semn de răspuns, ci își scoate telefonul 
și-l duce la ureche, cu pistolul încă în mâna cealaltă. Aleargă pe 
mijlocul străzii, cu mașinile de o parte și de cealaltă, 
încrezătoare că Hallvik o acoperă. Cel puţin pe această porţiune 
a drumului. 

— Alo? 

Vocea care răspunde prompt îi aparţine șefului Jessicăi, 
comisarul criminalist Erne Mikson, care cu doar o jumătate de 
oră înainte a fost numit anchetator principal în această anchetă. 


VP -21 


— Nu știu dacă ai primit mesajul de la dispecerat, dar trebuie 
să blocăm bretelele care duc la podurile din Kulosaari. Repede, 
zice Jessica, auzindu-și încordarea din voce. 

— Ce se petrece acolo? 

— Urmăresc pe jos ucigașul... 

— Împreună cu cine? 

— Cu nimeni. 

— Jessica! 

— A trecut pe aici cu doar un minut înainte... Trebuie să văd... 
La dracu', stai un pic... 

Jessica strecoară telefonul în buzunarul hainei și prinde din 
nou cu amândouă mâinile Glockul. O clipă e sigură că vede un 
om întins pe jos. Însă costumul de protecţie alb care tremură pe 
stradă e gol, ca mascota Michelin care a fost străpunsă cu un 
pumnal. Un picior flutură în vânt, ca și cum ar arăta direcţia în 
care, foarte probabil, posesorul și-a continuat drumul. Jessica 
aruncă o privire înapoi și îl vede pe Hallvik ghemuit între mașini 
la vreo sută de metri. Bagă două degete în gură și scoate un 
șuierat, ca să-i atragă atenţia. 

— Lasse! Ai grijă să nu treacă nimeni cu mașina peste asta! 

La început nu e sigură că el i-a auzit strigătul, pentru că era 
împotriva vântului, însă el se ridică și vine în grabă. Jessica își 
continuă drumul în josul străzii și se gândește la următoarea 
mișcare, când își dă seama că sirenele se aud mai tare. 
Instinctul o face să se oprească și șoptește adevărul nefericit. 
Nu-l vor prinde. Nu în noaptea asta. Scoate un oftat adânc și 
simte înțepătura în plămâni. Apoi bagă mâna iar în buzunarul 
hainei. 

— Erne? 

— Fir-ar să fie, Jessica! Mă gândeam deja... 

— Erne, am dat-o-n bară. 

Aude vocea șefului, însă mintea i-a sărit deja într-un carusel în 
care gândurile noi n-au cum să intre. Bărbatul care a făcut să 
apară un zâmbet pe faţa neînsuflețită a Mariei Koponen ar putea 
să se uite la ei chiar în acest moment din adâncul întunericului. 
Nu se vede nici urmă de el. Și totuși, el e peste tot. 


VP - 22 


7. 


Inspectorul-șef Erne Mikson a fost doborât timp de două 
săptămâni de o gripă urâtă, dar chiar și așa mirosul caracteristic 
din mașina lui, un amestec distinct de marțipan, tapiţerie de 
piele roasă și ambreiaj încins, răzbate prin nasul înfundat. Erne 
aude un clinchet slab și își scoate termometrul de sub braț. 

37,4. La dracu’... Cu 3 diviziuni mai mult decât atunci când a 
urcat în mașină, în Pasila. Aruncă o privire spre ceas, își caută în 
buzunar carneţelul și notează temperatura în următorul pătrăţel 
liber. Carneţelul gros l-a slujit ani în șir și acum e pe ultima sută 
de metri. 

Erne tresare când se deschide portiera vechiului său BMW 
seria 3. Urcă o femeie de treizeci de ani cu părul negru, a cărei 
față drăguță pare și mai colţuroasă din cauza expresiei 
împietrite și a luminii slabe. O clipă privesc amândoi drept în 
faţă, unde o duzină de mașini stau în dreptul unei case, la vreo 
sută de metri. O dubă de poliţie mai apropiată este parcată de-a 
curmezișul străzii, mesajul ei fiind subliniat de banda alb- 
albastră a poliţiei din Helsinki. 

— S-ar părea că a venit circul în Kulosaari, zice Erne în cele 
din urmă, vârând carneţelul în buzunarul de la piept. 

Scoate o gumă de mestecat cu nicotina din ambalaj și și-o 
aruncă în gură. Efectul calmant al ţigării pe care o fumase în 
urmă cu zece minute, cu geamul întredeschis, a dispărut. Și 
apoi, e deja vremea să fumeze mai puţin. Sau chiar să se lase. 
Cu toate că s-ar putea să nu fie de folos. 

— Nu vii înăuntru? zice Jessica încet și își lasă capul pe 
rezemătoare. 

— Nu. De vreme ce nu sunt silit, zice Erne și ochii lui arată ca 
și cum ar căsca. 

Coboară un pic geamul și continuă: 

— Bărbat, patruzeci de ani, constituţie obișnuită, destul de lat 
în umeri, un metru optzeci, ochi albaștri și... îmbrăcat subţire 
pentru vremea asta? 

— Nu cred că un palton gros ar fi încăput sub costumul de 
protecție. 

— Avem șase tipi care se potrivesc cu această descriere, dar 
toți au paltoane groase. Unul de pe stradă, trei din cafenea și de 


VP - 23 


la mall. Şi încă doi din staţia de autobuz de pe autostradă. Am 
stabilit circumferința pentru prinderea potenţialilor suspecți pe 
baza distanţei la care ar fi putut să ajungă el fugind. Încă cinci 
minute și ar fi trebuit s-o întindem până la ţărmul din cartierul 
Herttoniemi. Și asta înseamnă că am fi epuizat resursele. 

Erne se răsucește spre Jessica și continuă: 

— Jessi, ai făcut totul exact așa cum ar fi fost de așteptat. 

Cuvintele șefului o fac pe Jessica să scoată un mormăit, dar 
nu-i oferă consolare. Erne vorbește cu ea ca un antrenor cu un 
puști pe care l-a scos din joc după prima repriză. Tonul lui 
înțelegător nu schimbă faptul că lucrurile n-au mers așa cum 
trebuie pe teren. 

— Spune-mi, Erne. 

Jessica înghite în sec cu zgomot înainte să continue: 

— De cât timp ești în acest serviciu? Și în acei o mie de ani, 
de câte ori un anchetator a vorbit cu ucigașul la locul crimei și l- 
a lăsat să plece? 

— Poţi să priveşti așa lucrurile dacă vrei să te torturezi 
singură. 

— Cum mama dracului ar trebui să le privesc? 

— Păi, de exemplu, că ar fi putut să scoată o armă și să te 
împuște dacă ai fi început să bănuiești ceva. Nu-i obligatoriu să 
fi avut cineva timp să reacționeze. 

Erne închide radioul. După expresia de pe chipul Jessicăi, 
vede că e un sâmbure de adevăr în spusele lui. Se credeau în 
siguranţă, și omului i-ar fi fost ușor să rănească pe oricine se 
afla în casă. Nu doar pe Maria Koponen. 

— Șase suspecți? zice Jessica în cele din urmă, trăgându-și 
fermoarul hainei. 

— Fibrele de la costumul de protecţie vor fi comparate cu 
ADN-ul lor. 

— Și masca? 

— N-am găsit-o. Probabil că e într-un tomberon, pe undeva. 
Sau la făptaș. 

— N-are sens, murmură Jessica. 

— Pentru că a lăsat costumul de protecţie pe stradă? 

— Da. 

— Ascultă, Jessi, zice Erne răgușit, oprind speculaţiile inutile. 

Își concentrează privirea asupra bărbatului care iese dintr-o 
curte de pe partea cealaltă a străzii și căruia Jusuf îi face semn 


VP - 24 


să stea deoparte. Vecinii băgăcioși au adulmecat mirosul de 
mortăciune. 

— Crezi că i-ai recunoaște vocea? 

Pe stradă, unul dintre investigatori începe să ia o declaraţie 
de la vecin, care poartă o canadiană, pantaloni de pijama și 
cizme scurte. 

— Sigur. Dar pun pariu că niciunul dintre ei nu-i făptașul. 

— Un pesimist nu-i dezamăgit niciodată. 

Erne întinde mâna spre tolba de piele de pe bancheta din 
spate și scoate o tabletă. Peste o clipă i-o întinde Jessicăi. 

— Șase clipuri. Aceleași cuvinte de șase ori, zice Erne. 

Gata cu prima. Jessica se uită la clipuri, ascultă vocile și se 
uită adânc în ochii fiecărui suspect, dorindu-și să creadă că îl va 
recunoaște pe vinovat. Suspectul care, cu numai patruzeci de 
minute mai devreme, stătea în fața ei lângă rafturile cu discuri 
ale cuplului Maria și Roger Koponen. E clar că doi dintre bărbații 
din alinierea digitală pentru identificare sunt băuţi, lucru 
confirmat de rezultatele testului de alcoolemie care apar în 
comentariile din partea de jos a ecranului. Unul este incredibil 
de relaxat - chiar dacă nu cu adevărat suspect -, iar ceilalţi trei 
par iritaţi. Și nu-i de mirare, orice om ar fi enervat dacă ar trebui 
să rabde o lumină orbitoare, recitând un text dat de polițiști, 
fără să aibă nici cea mai mică idee despre ce este vorba. Cineva 
are mai mult decât o idee. Dar, așa cum ghicise Jessica, nu se 
numără printre bărbaţii din clipuri. 

— Nu, zice și îi înapoiază lui Erne tableta. 

— Ești sigură? zice Erne, știind foarte bine că întrebarea nu 
cere răspuns. 

După o clipă de tăcere, își trece o mână prin coama căruntă, 
deasă, și tușește ca să-și dreagă glasul. Totuși, hârâitul care 
vine din adâncul gâtului nu dispare după tuse. 

— Uite. Rasmus a adunat toate informaţiile relevante despre 
Maria Koponen, zice Erne, dându-i Jessicăi o foaie printată. 

Curriculum vitae al femeii moarte, toate elementele esenţiale 
ale vieții ei curmate. Jessica ia foaia și începe s-o citească, rând 
după rând. 

— Vârsta: 37 de ani... Studiile: doctorat în farmacologie... 
Ocupaţia: vicepreședinte, dezvoltare produse, Neurofarm Inc... 

— Nu știu dacă o să găsești ceva folositor în asta. 


VP -25 


— Vom vedea, zice Jessica, apoi împăturește hârtia și o 
strecoară în buzunar. 

Un iepure alb ţopăie de-a curmezișul străzii. Poate că ar trebui 
să-l interogheze și pe el. 

— Trebuie să mă duc la sediu să pregătesc un comunicat de 
presă, continuă Erne. 

— Norocosule. 

— Imprejurările sunt neobișnuite. Trebuie să avertizăm lumea. 

— Cum? Nu-i deschideţi ușa unui investigator de la 
omucideri?  bombăne Jessica,  mângâindu-și încheieturile 
degetelor. 

Erne scoate un chicotit lipsit de veselie. Umorul negru face 
parte din munca lui, iar Jessica e maestră în ducerea lui la 
extrem. Mai stau acolo o vreme, adunându-și gândurile. 

— Trebuie să extindem investigația. Și să-l interogăm pe 
Roger Koponen, zice Erne în cele din urmă, ridicând la loc 
geamul. Mă ocup eu de toate astea. Acum, treaba ta e să-ți dai 
seama ce mama naibii s-a întâmplat în acea casă. Se pare că 
vorbim deja cu vecinii. Poate că unul dintre ei a văzut ceva. 

— Bine, zice Jessica și deschide portiera. Incearcă să nu faci 
atac de cord, Ser Davos. 

— Dacă e cineva care să mi-l provoace, tu ești aceea, Arya. 


8. 


Roger Koponen stă la o masă, cu degetele strânse pe un 
pahar de apă gol, privind fruntea femeii care stă în fața lui. 
Asistenta socială care tocmai a ieșit i-a spus că va aștepta în 
camera de alături dacă Roger vrea să vorbească despre cele 
întâmplate. Inspectorul-șef Sanna Porkka de la poliţia din 
Savonlinna ia carafa de sticlă și îi mai toarnă apă. Sanna Porkka 
e o femeie de patruzeci și doi de ani, necăsătorită, care 
locuiește de-o viaţă în acest oraș din estul Finlandei și a cărei 
viață se învârte în jurul muncii de poliție, vânătorii, concursurilor 
de orientare și a trei cățele de vânătoare bătrâne. 

— Probabil că ar trebui să pornesc înapoi spre Helsinki, zice 
Roger, iar ochii lui care privesc în gol rămân fixaţi pe un punct 
din locul în care tavanul se unește cu peretele. 


VP - 26 


— Înţeleg, zice Sanna, apoi se lasă pe spătar, calmă. Dar mai 
întâi trebuie să suflaţi în fiolă. Presupun că aţi băut alcool la 
cină... 

Lui Koponen nu-i vine să creadă. 

— Ce naiba, glumiţi? 

— De fapt, am prefera să petreceţi noaptea la Savonlinna, așa 
cum ați plănuit. 

— De ce? 

— Vestea pe care tocmai aţi primit-o ar fi o mare lovitură 
pentru oricine. Vă așteaptă un drum lung pe vreme urâtă, și nu 
există nimic ce aţi putea să faceţi în noaptea asta la Helsinki ca 
să fiţi de ajutor. 

— Adevărat. Presupun că-i cam târziu pentru asta. 

Vocea lui Roger e doar un pic mai mult decât o șoaptă. 
Zâmbeșşte, însă numai cu gura. În rest, expresia lui e de 
suferință. Sanna știe că, adesea, membrii familiei se comportă 
în feluri ciudate și haotice, din pricina șocului. Rareori poţi să 
deduci ceva folositor din reacţiile lor. Însă ochii care privesc în 
gol, ficși, paloarea și respiraţia accelerată indică suferinţă reală. 

— L-au prins? întreabă Roger un pic mai hotărât, ridicând la 
gură cu mâini tremurătoare paharul cu apă. 

Sanna aruncă o privire spre însemnările sale, ca să vadă cât 
de mult i s-a spus soțului. Se pare că Roger Koponen a fost 
informat că soţia sa a murit în casa lor din cartierul Kulosaari, 
din Helsinki, și că poliţia are motive să bănuiască o omucidere. 
Apoi gândurile i se concentrează din nou asupra întrebării lui 
Koponen. 

— Nu vă supăraţi, aveţi vreun motiv să presupuneţi că 
făptașul e bărbat? întreabă ea, trudindu-se să nu folosească 
tonul cuiva care ia un interogatoriu. 

În acest moment polițiștii n-au niciun motiv să presupună că 
Roger Koponen a jucat vreun rol în moartea soţiei, însă 
excluderea deplină a acestei posibilităţi ar putea să devină mult 
mai dificilă dacă se fac greșeli din neglijenţă în timpul 
interogării. Adevărul este că Sanna Porkka n-are niciun rol în 
investigaţie, singura ei sarcină este să vegheze asupra 
celebrului scriitor care tocmai și-a pierdut soţia. Și totuși, ispita 
de a-i pune câteva întrebări elementare e copleșitoare. 

— Nu știu. Nu-i foarte probabil? rostește rar Koponen, punând 
paharul pe masă. 


VP - 27 


Ochii i se însuflețesc un pic, ca și cum ar fi mândru de 
observaţia sa. Sanna strânge din buze și încuviinţează din cap. 
El are dreptate, dacă priveşti chestiunea din perspectiva 
statistică. In Finlanda, în nouă cazuri din zece ucigașul e bărbat. 
Procentul e și mai mare atunci când făptașul și victima nu se 
Cunosc. 

— Acum singurul nostru obiectiv este să prindem făptașul. lar 
poliția din Helsinki crede că locul în care aţi fi cel mai folositor 
este la acest computer. Aici, în Savonlinna, în această secţie, 
unde vom face tot ce ne stă în puteri ca să aveți tot confortul. 
Nu în mașină, obosit și în stare de șoc, unde aţi fi o ameninţare 
la adresa dumneavoastră și, poate, a altora care merg pe acel 
drum. 

Sanna Porkka strânge iar din buze și speră că transmite 
destulă compasiune. Apoi tastează parola computerului. 

Koponen se încruntă. 

— Cum voi fi de folos la un computer? 

— Cel care conduce investigația la Helsinki, inspectorul-șef 
Erne Mikson, ar dori să vorbească cu dumneavoastră. Vom 
organiza o videoconferință, zice Sanna, liniștită, încrucișându-și 
mâinile pe masă. 

Roger Koponen clipește de câteva ori, ca și cum această 
propunere ar fi de-a dreptul absurdă. Și totuși, limbajul trupului 
său nu semnalează împotrivire directă. 

— O  videoconferință,  mormăie Roger, care pare să 
cântărească de zor ideea. 

— Așa cum spuneam, singurul nostru scop este să... 

— Aţi zis obiectiv. 

— Pardon? 

— Acum o clipă aţi zis că singurul vostru obiectiv este să-l 
prindeţi pe ucigașul soţiei mele. Nu scop, zice Koponen și își 
scarpină cu o unghie sprâncenele. 

O bucăţică de piele moartă plutește în jos și se oprește lângă 
pahar. 

— Adevărat. Aveţi dreptate, așa am spus, zice Sanna și 
încearcă să zâmbească înţelegător. 

Se întreabă dacă n-ar trebui să-i dea un răgaz să-și vină în 
fire. Insă nu e timp. Acum o jumătate de oră i s-a spus că 
suspectul este în continuare în libertate. Minutarul ceasului de 


VP - 28 


pe perete trece la liniuța următoare, poposind un moment pe 
doisprezece. 

— Mă scuzați un pic? zice Sanna. 

După câteva secunde, Koponen face semn cu capul că da. 

Sanna închide ușa în urma ei și-i face semn ofițerului de 
serviciu să stea de pază. Îi aruncă o privire tinerei de la 
asistenţa socială care stă în picioare lângă cafetiera care macină 
cu un zgomot asurzitor și se îndreaptă spre biroul său. 

e 

— E pregătit? se aude vocea obosită a lui Erne Mikson. 

Motorul unei maşini zumzăie pe fundal. 

— E foarte zguduit. 

— Trebuie să vorbim cu el. 

— Știu, zice Sanna și se duce la fereastră. 

Mestecenii golași care se uită la ea din întuneric își flutură 
ramurile subțirele spre căldura dinăuntru. 

— Desigur, am prefera s-o facem față în faţă, zice Erne, și 
Sanna aude foșnetul de staniol. 

E o pauză, cât timp maxilarele de la celălalt capăt se 
concentrează pe mestecarea gumei. In cele din urmă, vocea 
răgușită continuă: 

— Cumva, pare lipsit de respect să vorbești de pe un ecran cu 
un bărbat care tocmai și-a pierdut soţia, însă... trebuie să 
obținem imediat cât mai multe informaţii cu putinţă. 

— M-am prins, zice Sanna și expresia folosită o face să se 
simtă ca o adolescentă nesigură, care înţelege limbajul adulţilor, 
însă nu știe cum să-l folosească. 

— Peste cincisprezece minute voi fi online. Ai multă grijă de el 
între timp. 

— Scuze, e ceva..., intervine Sanna înainte ca acel coleg din 
Helsinki să poată încheia convorbirea. 

— Da? 

— Koponen... Zice că vrea foarte mult să-și vadă soţia. Poate 
o fotografie a scenei, măcar... 

— Sigur, zice Erne după un moment de tăcere. 

Zumzetul motorului încetează și Sannei i se pare că aude cum 
cineva scuipă. Apoi se trântește o portieră, țăcănitul unei 
brichete și o inspiraţie adâncă, atunci când Erne trage fumul în 
plămâni. 


VP - 29 


— Sigur că vrea, la naiba! Dar crede-mă când îţi spun că-i mai 
bine să-l ţii departe de asta o vreme. 


9. 


Jessica își pune altă pereche de acoperitoare de încălțăminte, 
un costum de protecţie alb, mănuși și mască. Dintr-odată, pare 
că nu e în siguranță în casă, chiar dacă după cel mai recent 
incident a fost cercetată amănunţit. Intră din nou în living, vede 
că tehnicienii și-au extins colectarea de probe și au plecat de 
lângă masă. Maria Koponen stă încă ţeapănă pe scaun, cu 
același rânjet lunatic pe faţă. Pare că gazda este singura care n- 
a primit înștiințarea despre crimă. 

In mod normal, cadavrul ar fi fost deja pus într-un sac și dus 
de la locul crimei, dar se pare că încă plutesc în aer prea multe 
întrebări. Din soiul celor ale căror răspunsuri ar fi afectate grav 
de mutarea trupului neînsufleţit al femeii. 

— Avem cea mai mică idee ce s-a petrecut aici? întreabă 
Jessica. 

L-a chemat la ea printr-un gest pe tehnicianul care răspunde 
de scena crimei, de data aceasta unul despre care știe sigur că 
face parte din echipa investigatorilor. Ucigașul deghizat a lăsat- 
o cu nervii în piuneze. 

Tehnicianul e un tip chipeș pe nume Harju, și ochii lui căprui o 
privesc pe Jessica liniștitor. Oftează și își scoate masca. 

— Puțin de tot. 

— Așadar, în esenţă, nimic? 

— Singurul lucru pe care îl știm sigur este că n-a fost o 
spargere. Făptașul a intrat pe ușa glisantă din living. Apoi a 
închis-o. Nu era încuiată. De fapt, e în continuare descuiată. 

— Nu era încuiată..., mormăie Jessica. 

— Sau victima și făptașul se cunosc și victima l-a lăsat... 

— Cumva, asta-i cam greu de crezut. Făptașul avea la el 
costumul de protecţie alb și... 

Jessica trece pe lângă Harju și continuă: 

— ... orice i-o fi trebuit ca să creeze opera asta de artă. 

— Faţa ei e tare ca piatra. 

— Cum? 


VP - 30 


— E ca și cum ar fi fost blocată artificial în această poziţie. E 
greu de spus... 

— l-a fost injectat ceva în faţă? 

Jessica mijește ochii și observă că victima are capul un pic 
înclinat într-o parte. Trebuie să fi fost așa tot timpul. 

— Asta bănuiesc. Dar nu vom ști sigur decât după autopsie. 

— Dă-mi de știre imediat dacă mai găsești ceva ieșit din 
comun. 

— Sigur. 

— Mulţumesc, zice Jessica și se întoarce spre hol. 

In capătul opus, ușa de la intrare este în continuare deschisă, 
lăsând să intre un șuvoi de lumini și sunete, și în casă e un frig 
cumplit. Nici tablourile albe, cu câteva trăsături de pensulă, care 
atârnă pe pereţii albi nu emană vreun strop de căldură, 
dimpotrivă, întăresc atmosfera glacială. Jessica trece pe lângă 
corpul de bibliotecă spre hol și intră pentru prima dată în 
bucătăria spațioasă. Un blat incredibil de lung, tăiat dintr-o 
singură lespede de marmură, se întinde între dulapurile și 
sertarele negre. Jessica își coboară mâna cu mănușă de cauciuc 
spre piatra rece. Totul e imaculat, strălucitor. Poggenpoh?. 
Cuibul de marmură, lemn scump, aparate și ustensile care 
alcătuiește inima acestei case a costat de două ori mai mult 
decât venitul anual al unui agent de poliţie obișnuit. Jessica știe, 
pentru că bucătăria din apartamentul său e aproape identică. E 
lumina ochilor ei și unul dintre zecile de motive pentru care nu- 
și poate invita niciodată colegii acasă la ea. În locul în care 
trăiește cu adevărat. 

Jessica își lasă privirea să alunece de la ferestrele care dau 
spre vest, peste șemineu, spre corpul de bibliotecă unde se află 
o colecţie uriașă de povești și idei puse între coperţi. Prima sa 
impresie este că oferta literară e uimitor de unilaterală. Același 
nume este repetat pe cotorul fiecărui volum. Cărţile se 
deosebesc între ele prin mărime și culoare, dar fiecare a fost 
scrisă de același om. Roger Koponen. Când se uită mai bine, 
Jessica își dă seama că abundența nu se datorează faptului că 
autorul e prolific. Cele mai multe dintre cărți sunt traduceri. 
Witch Hunt, Hâxjakt, Hexenjaga, Caccia alle streghe. Jessica știe 
că thrillerele lui Koponen au un public internaţional. Asta a făcut 


? Marcă germană de mobilier de bucătărie, una dintre cele mai mari și mai vechi din 
lume. 


VP - 31 


posibil totul pentru soţii Koponen, casa luxoasă de pe țărm și tot 
confortul contemporan, inclusiv o bucătărie care costă la fel de 
mult ca o mașină germană mare. Jessica simte în tâmplă o 
fulgerare de durere, ca și cum i s-ar aminti că nu-i treaba ei să 
cugete la ceea ce a unit viaţa cuplului, ci la ceea ce l-a despărțit 
puţin mai devreme. 

Se aude un clinchet dinspre frigider, când compresorul 
pornește automat, și un zumzet slab umple bucătăria. Jessica ia 
un volum în limba engleză care e la nivelul ochilor și 
examinează coperta. Imaginea unei femei în negru legate pe 
rug, și cuvintele cu litere în stil gotic care se arcuiesc deasupra, 
Witch Hunt, îi par un poster heavy-metal. Jessica răsucește 
cartea. Over 2 million copies sold worldwide. Îi vine în minte 
volumul broșat care stă pe comoda sa. Un prieten i-a dăruit 
cartea în urmă cu câţiva ani, dar a rămas necitită, din pricina 
lipsei de timp și a inerției, precum și a unei prejudecăţi a Jessicăi 
împotriva lucrărilor de ficțiune, ideea înrădăcinată că, atunci 
când citeşti, trebuie să fie ceva nou și folositor, că poveștile care 
izvorăsc din imaginaţia cuiva sunt o pierdere de timp în această 
lume zbuciumată. 

Vârfurile degetelor îi transpiră în mănușile de cauciuc. Serial 
Killer... going after witches*. Jessica nu știe prea bine de ce nu 
se poate desprinde de coperta a patra și de rezumatul de acolo. 
După o vreme, răsucește cartea din nou și se uită la imaginea 
de pe prima copertă. Cartea cade cu un pocnet pe podea. 
Jessica n-a lăsat-o dinadins să-i scape din mâini, i-a alunecat 
când a început să se uite la celelalte ediţii. Caractere japoneze, 
polone, chirilice. S-ar părea că editorii din fiecare ţară au ales 
altă imagine pentru ediţia lor, însă aproape toate înfățișează o 
vrăjitoare supusă la chinuri. Excepţiile sunt cele câteva care 
înfățișează aproape aceleași peisaje marine hibernale din Golful 
Finic, alb îngheţat. Nordic noir. Însă cele mai multe dintre ele 
sunt ale unei vrăjitoare care e arsă pe rug. Vâlvătăi. O tânără 
înveșmântată în negru care se zvârcolește de durere. Coperta 
ediţiei germane, Hexenjagd, arată un instrument de tortură pe 
care victima este legată de încheieturile mâinilor și de glezne. În 
veșminte de gală. Și acum, când Jessica se uită cu mai multă 


3 Peste 2 milioane de exemplare vândute în întreaga lume (în limba engleză în 
original). 
1 Ucigaș în serie... care vânează vrăjitoare (în limba engleză în original). 

VP - 32 


atenţie la femeia de pe copertă, observă că ceea ce un pic mai 
devreme interpretase ca expresie de suferință este cel mai 
monstruos zâmbet imaginabil. Are în el nebunie, o mulțumire de 
sine artificială. Jessica își simte bătăile inimii în urechi, năvala 
sângelui. Erne Mikson răspunde la telefon, și abia după un 
moment Jessica își dă seama că în acele câteva secunde a 
tastat instinctiv numărul șefului său. 

— Jessica? Tehni... 

Jessica își aude gâfâitul când îi taie vorba: 

— Ascultă. Ai citit cărțile lui Koponen? 

— N-aș putea spune că eu... 

— La naiba, Erne! Se pare că ucigașul le-a citit. 


10. 


Roger Koponen stă la fereastră, privind în întuneric. Storurile 
dintre geamuri sunt închise parțial, însă Roger nu se ostenește 
să le deschidă cu bagheta lungă sprijinită de rama ferestrei. 

— Bine, e timpul, zice șovăielnic inspectorul-șef Sanna Porkka, 
turnându-i lui Roger în pahar apă gazoasă. 

Apa e la temperatura camerei, un imbecil a lăsat baxul pe 
podeaua camerei de odihnă în loc să-l pună în frigider. Ochii lui 
Roger rămân lipiţi de fereastră. 

— Scuzaţi-mă, dar investigatorul principal e online, reîncepe 
ea, iar Roger își întoarce alene privirea. 

— Atunci presupun că e mai bine să începem, zice el, după 
care își întoarce iar ochii spre coroanele pudrate cu zăpadă ale 
copacilor. 

Stă acolo în picioare, cu mâinile la spate, cu ochii aţintiţi la 
pustietatea în care s-ar putea ca mintea lui traumatizată să 
încerce să vadă sensul ascuns în spatele ghimpelui suferinței. 
Poziţia lui Roger îi amintește Sannei de un dictator pitit în 
buncărul lui secret, cugetând la următoarea mișcare. Peste o 
clipă, el se răsucește pe călcâie și se duce încet la masă, 
neliniștit și gânditor, părând că tocmai a hotărât să ridice 
receptorul roșu și să lanseze o bombă nucleară. 

Apoi vorbește din nou: 

— Investigatorul principal? 


VP - 33 


Pentru prima dată, în vocea lui e o umbră de iritare. Să-l ţină 
acolo pe omul acesta ar putea să devină tot mai dificil cu fiecare 
oră care trece. 

— Da. Numele lui este Erne Mikson, spune Sanna și pornește 
videoconferinţa cu un clic al mouse-ului. 

S-ar zice că numele îl calcă pe nervi, pentru că se încruntă 
sceptic. Roger aude și accentul estonian al lui Mikson, care îi 
evocă vag croaziere la Tallinn și anunţurile despre duty-free. 
Sanna răsucește laptopul spre Roger și se ridică de pe scaun ca 
să se asigure că cei din videoconferinţă se văd unul pe altul. 

— Roger Koponen. 

Se aude vocea lui Erne, faţa lui apare pe ecran și trece un 
moment până ca imaginea cu granulaţie mare să ajungă la o 
claritate acceptabilă. Vocea are un decalaj de câteva fracțiuni 
de secundă faţă de imagine. 

— În primul rând, aș dori să vă ofer cele mai sincere 
condoleanţe pentru dispariţia soţiei dumneavoastră. 

— Mulţumesc, răspunde laconic Roger Koponen, cu toate că 
termenul dispariție, pe care l-a folosit ca să descrie moartea 
soţiei lui, trebuie să-i pară absurd. 

— Sunt inspectorul-șef Erne Mikson și conduc investigația. 

— Așa mi s-a spus, zice Roger Koponen și soarbe din apa 
minerală cu aromă de zmeură. 

Temperatura băuturii nu pare să aibă vreo importanţă pentru 
Roger, ceea ce o face pe Sanna să ofteze ușurată. 

— Din păcate, nu putem face nimic acum ca să ușurăm 
situaţia. Trebuie să trecem direct la treabă și să-l prindem pe 
făptaș. 

— Cum? întreabă Roger, dar sună ca și cum limba i s-ar fi 
împotmolit. Apoi se aude cum înghite în sec și continuă: Ce i s-a 
întâmplat Mariei? 

— Peste un moment veţi putea vedea raportul echipajului de 
poliţie. Cauza morţii va fi descoperită la autopsie, care va fi 
făcută fără întârziere. 

— Fir-ar să fie! 

Acum vorbele lui Koponen par aproape un șuierat. În răstimp 
de câteva secunde s-a transformat dintr-un cerb prins în lumina 
farurilor într-un prădător care își dezgolește colții. 

— Aţi văzut cadavrul Mariei, nu? 

— Da, însă... 


VP - 34 


— Atunci spuneţi-mi ce i s-a întâmplat. 

— Încă nu știm... 

— Rahat! Spuneţi-mi ceva! Cu propriile cuvinte! A fost 
împușcată? Sugrumată? A fost... A fost violată? 

Koponen și-a coborât vocea, degetele tremurătoare i s-au 
strâns în pumni. _ 

— Așa cum spuneam, cauza morţii rămâne necunoscută. Încă 
n-am descoperit niciun indiciu de violență sexuală. Insă 
investigatorul de la locul crimei a găsit asemănări între... 

— Asemănări cu ce? 

— Cu una dintre cărțile din seria Vânătoarea de vrăjitoare, 
zice Erne și se oprește, dându-i lui Roger un răgaz să prelucreze 
această informație. Sau mai mult de una. Nu știu, din cauză că, 
din păcate... 

— Ce mama dracului de asemănări? se răstește Roger, iar 
Sannei, așezată de cealaltă parte a mesei, nu-i este greu să 
identifice răbufnirea. 

Colegul ei din Helsinki vorbește enigmatic, cu toate că Roger 
Koponen merită să audă adevărul gol-goluț. 

— Pot să-ți spun Roger? O să-ţi trimit acum o fotografie. 
Înţeleg că este... Ceea ce o să vezi e șocant. Dar avem motive 
să bănuim că făptașul s-a inspirat... că a copiat metoda din 
cartea ta, zice Erne și coboară mâna spre tastatură. 

Roger Koponen nu răspunde. Respiră greu și așteaptă. După o 
clipă se aude un semnal puternic. Sanna se ridică să-l ajute pe 
Roger să deschidă imaginea și îl vede că își duce mâna la gură 
într-un fel care o înștiinţează că nu mai este nevoie. 

— Ce dracu'? 

Ochii lui Koponen s-au deschis larg. Mâna rătăcește de la gură 
în susul nasului și prinde fruntea încreţită. Sanna n-a văzut 
fotografia și nici nu crede, în ciuda curiozităţii aprige, că se 
cuvine să dea ocol mesei ca să vadă. Va afla destul de curând 
cum a murit femeia. 

— Îmi pare rău că a trebuit să-ţi arăt asta. Dar poţi să confirmi 
că în primul volum din trilogia Vânătoarea de vrăjitoare ai 
descris exact în acest fel o victimă femeie? 

— Maria... Maria poartă o rochie neagră? întreabă Roger, și 
cât ai clipi a devenit iarăși bărbatul prudent, temător, care acum 
o clipă privea pe fereastră la întunericul mohorât al lui februarie. 

— Da, răspunde Erne. 


VP - 35 


— Are unghiile date cu negru? continuă Roger și vocea lui 
semnalează că s-a hotărât să nu-și piardă cumpătul. 

Însă ochii îi sunt aţintiţi la fotografia soţiei sale moarte, făcută 
la locul crimei. 

— Da. 

— Fir-ar să fie, șoptește Roger și își încleștează mâinile în păr, 
lăsându-și capul să se încline pe spate, ca și cum altă mână l-ar 
trage de păr. 

Apoi se îndreaptă pe scaun și prinde cu amândouă mâinile 
ecranul. Mărul lui Adam îi face un salt scurt spre bărbie. 

— Aţi... aţi coborât pe țărm? întreabă, acum și mai palid. 

— Pe țărm? 

— Da. Pe țărm! Aţi fost... 

— Investigatorul nostru a găsit urme, și avem motive să 
credem că făptașul a pătruns pe proprietate de pe gheață... 

— N-a citit niciunul dintre voi blestemata de carte? 

Trec câteva secunde în care niciunul dintre ei nu zice nimic. 

— Ce e pe țărm, Roger? întreabă Erne Mikson un pic mai 
târziu. 

— Dacă un blestemat de smintit voia să reconstruiască scena 
exact în felul în care este descrisă în carte, atunci Maria nu e 
singura... 

— Cum? Cum adică nu e singura? 

— Pentru că tot timpul au fost două vrăjitoare. Și una dintre 
ele e îngropată sub gheaţă. 


11. 


l'm sorry for your los}. Cuvintele răsună atât de viu în mintea 
Jessicăi, încât i se pare că le-a spus cu voce tare. Trece de 
bărbatul cu piele măslinie, îngenuncheat, a cărui privire plină de 
suferinţă este lipită de un nume gravat pe piatra albă. Bărbatul 
lasă capul în jos, suspinând încet, și își șterge ochii înlăcrimațţi 
cu podul palmei. De sub coada de cal neagră se ivește un gât 
tatuat, iar gulerul larg al tricoului dezvăluie umeri musculoși, 
bronzațţi. Apoi privirea lui se întoarce de la genunchi la 
mormânt, și vârfurile degetelor ating ușa împodobită cu flori 


> Îmi pare rău pentru pierderea suferită (în limba engleză în original). 
VP - 36 


îndărătul căreia odihnește răposata, acum cenușă. Jessica l-a 
observat pe bărbat de departe, pe când pășea pe poteca 
șerpuitoare dintre cavourile cu urne, însă abia acum, când se 
apropie de el, vede cât de chipeș este. 

l'm sorry. Cuvintele i se poticnesc iar în gât, și Jessica trece de 
bărbat fără ca el s-o observe, nici vorbă să se răsucească și să 
se uite la ea. Jessica aruncă repede o privire peste umăr și se 
simte ușurată că a ignorat instinctul de a-și băga nasul unde nu- 
i fierbe oala. Ar fi fost necuviincios. Și totuși, se pomenește că 
tânjește după ceva. Ochii bărbatului. Profilul lui era elegant și 
frumos, dar nu i-a văzut ochii. Trebuie să fie căprui și plini de 
jale. 

Aerul e cald, apăsător, simte electricitatea din el, o atingere 
umedă pe pielea sa. Norii negri care se arată departe 
prevestesc o furtună. Cu douăzeci de minute înainte, Jessica era 
rezemată de balustrada de pe vaporetto, se uita la orizontul de 
cerneală și își spunea că ploaia face orașul celor o mie de insule 
să pară și mai primitor. 

Călătoria Jessicăi de la Murano spre centrul istoric al Veneţiei 
a fost întreruptă când vaporetto a oprit la San Michele. Brusc, a 
simţit dorinţa să coboare de pe vas pe debarcaderul insulei cu 
cimitirul adăpostit după un zid de cărămidă și chiparoși. 

Acum Jessica merge agale printre mormintele masive, 
minunându-se de tot ce vede. La San Michele, morții odihnesc 
unii deasupra altora, ca locatarii unui bloc de locuințe din 
ciment. Efectul general e uluitor, aproape fiecare cavou e 
împodobit cu buchete de flori și fotografiile răposaţilor 
încastrate în piatră. În multe dintre fotografii chipurile sunt 
serioase, în special cele alb-negru emană severitate, dar sunt și 
multe feţe zâmbitoare. Pe alocuri a fost ales pentru mormânt un 
instantaneu banal, artificial, ceea ce face ca locul de veci să fie 
un pic stânjenitor, chiar trist. Dar se presupune că cei vii aleg o 
fotografie în amintirea celui plecat care arată în ce fel vor să-și 
amintească acea rudă. Poate că unii oameni n-au, pur și simplu, 
destule fotografii dintre care să aleagă. 

Primul huruit al tunetului izbucnește și Jessica simte pe faţă o 
adiere caldă. Urcă niște trepte spre o cărare așternută cu nisip 
care trece pe lângă un semicerc de morminte și se uită la 
copacii dintre ele, cu frunzele dansând în rafalele de vânt. 


VP - 37 


Jessicăi îi plac chiparoșii și pinii și, mai ales, palmierii care întind 
brațele spre cer, îi amintesc de mama, tatăl și frăţiorul ei. 

Nisipul scrâșnește sub adidașii ei, dar când se oprește, peste 
piaţetă se aşterne o liniște deplină. Până și turtureaua care 
uguia adineauri, tupilată pe undeva, a amutit. 

Jessica își amintește anunţurile de la intrarea cimitirului: 
Vietato fotografare, bere e mangiaref. Se uită în jur, însă nu se 
vede nimeni. O să aștepte pană ajunge pe vaporetto ca să 
mănânce gustările pe care și le-a pus în geanta atârnată pe 
umăr, dar vrea să aibă o amintire personală a acestei insule 
unice. Ridică aparatul de fotografiat care-i atârnă pe piept și 
face câteva fotografii ale luminișului încântător și ale cavourilor 
din jurul lui. Apoi lasă aparatul să atârne de curea, încercuiește 
încet clădirea arcuită și se uită cu grijă în mausoleele deschise. 
Totul e plin de gust și bine îngrijit, împodobit cu patina frumoasă 
a vremii. 

Jessica se oprește în pragul unei uși și privirea îi cade pe 
statuia unei femei, în mărime naturală, sub ale cărei mâini puse 
pe piept se vede o cunună de spini. Privirea melancolică a 
statuii este îndreptată în jos, într-o parte, ca și cum ar chibzui la 
răspunsul unei întrebări grele, și e ceva captivant în ochii 
fantomatici. Jessica simte dorinţa fierbinte să intre în încăpere, 
să atingă obrazul Fecioarei Maria și să simtă contrastul dintre 
gândul cald și realitatea rece. Intră cu prudenţă, observând că 
aerul dintre pereţii groși de piatră e mai rece decât afară. Işi 
strânge mai bine pe trup jacheta subţire și se apropie de 
peretele de marmură albă pe care numele morților au fost 
gravate cu litere aurite. La unii data morţii e recentă, în vreme 
ce la alţii n-a fost marcată data. Oamenii și-au rezervat locuri 
alături de cei dragi. Gândul pare frumos și, totodată, macabru. 

Jessica întinde mâna și atinge încheieturile degetelor statuii, 
cu grijă ca unghiile sale date cu ojă să nu zgârie din greșeală 
pielea albă ca hârtia a statuii sfintei. O clipă simte un soi de 
apartenenţă, ca și cum două lumi și vremuri total diferite s-ar fi 
întâlnit, genul de alinare pe care nu-l poate oferi decât tristețea 
împărtășită. Acum Jessica cuprinde cu degetele mâna statuii, și 
degetele de marmură nu par reci, sunt întocmai ceea ce își 
dorise. Sprijinul pe care îl oferă e sincer și simplu. Clipa de 
intimidate cu Maria este ca un drog, năvălește cu toată forța în 


ê interzis fotografiatul, băutul și mâncatul (în limba italiană în original). 
VP - 38 


conștiința ei, năvala e ca fulgerul din furtuna care s-a dezlănțuit 
în depărtare. Nimeni nu poate înțelege ce simte. Nimeni n-o 
poate alina. Totul este aici și acum. 

Jessica scoate un oftat adânc, se desprinde treptat de 
degetele Mariei și își trece dosul palmei peste obrazul neted. /ti 
multumesc. Și iartă-mă că te-am deranjat. 

În acel moment, Jessica aude afară o voce amenințătoare. 
lese repede, dar nu vede pe nimeni. Apoi aude o voce 
mânioasă, sacadată, care vorbește în italiană. Încearcă să 
înțeleagă de unde vine. Apoi înțelege. Difuzoarele din cimitir, Și- 
a dat seama. E ceva înfiorător în mesajul care răsună din 
amplificatoare. Îi amintește de filmele despre al Doilea Război 
Mondial, soldaţi care mărșăluiesc în formaţie, cu mâinile ridicate 
în salutul nazist. Jessica se uită în jur speriată, poate că a 
încălcat regulamentul intrând în cavou. Însă după ce ascultă își 
dă seama că mesajul care bubuie din difuzoare este o 
înregistrare; cimitirul se închide. Probabil că următorul vaporetto 
este ultimul. 


12. 


Jessica iese repede pe poartă și se îndreaptă spre debarcader. 
A observat turma de nori întunecațţi care se apropie dinspre sud 
și își îndeasă din mers în geantă aparatul de fotografiat. Vede 
vaporetto care despică valurile în depărtare, iscând creste albe 
lângă Murano și încetinește pasul. Adierea caldă îi face părul să- 
i fluture peste ochi. Îl dă deoparte și în aceeași clipă simte un 
gol ciudat în stomac. Un bărbat stă în adăpostul staţiei pentru 
vaporetto. Singur. Profilul frumos pe care și l-a alungat deja din 
minte e din nou în faţa ei. O copleșește un val excitant de 
nerăbdare și emoție. Nu e dintre cele cărora le cade cu tronc 
cineva cu ușurință, însă acest bărbat are ceva fascinant, poate 
că o sensibilitate izvorâtă din tristețe. 

Bărbatul se răsucește spre ea și își arată pentru prima dată 
maxilarul pătrat și ochii căprui, înroșiţi de plâns. Sunt întocmai 
atât de duioși și melancolici cum și i-a închipuit Jessica. 


VP - 39 


— Buona sera, zice el după ce a privit-o o clipă, apoi își șterge 
ochii ca și cum ar vrea să se asigure că nu i-a mai rămas pe față 
nicio lacrimă. 

Vocea e surprinzător de tânără, dar plăcut de joasă. 

Jessica răspunde salutului cu un zâmbet prudent și intră în 
adăpost. Bărbatul se răsucește din nou spre mare, cu mâinile în 
șolduri. O clipă stau alături fără să spună nimic. Jessica se 
rușinează că a venit la cimitir din simplă curiozitate, ca să 
găsească ceva de lipit în album, în vreme ce acest bărbat a 
venit să viziteze o persoană pe care a iubit-o și a pierdut-o. Din 
fericire, aparatul de fotografiat nu mai e la vedere, își zice și, cu 
colțul ochiului, zărește inelul de pe inelarul stâng al bărbatului. 

Vaporetto de la orizont se apropie de San Michele. Bărbatul se 
întoarce iar spre Jessica. 

— Sta per piovere, spune el cu un surâs. 

O să plouă. E compasiune în felul în care privește, ca și cum 
ar fi în aceeași situaţie. Și peste o clipă vor fi, literalmente. 

Jessica își potrivește cureaua genţii. 

— Si purtroppo', răspunde și știe că accentul a dat-o de gol. 

Stilul ei meridional și pielea întunecată, părul negru și ochii 
verzi ar putea foarte bine să fie ai unei localnice. Chiar dacă 
dragostea faţă de această limbă, care i-a apărut în liceu, a 
făcut-o să vorbească fluent italiana, în niciun caz nu vorbește 
impecabil. Bărbatul pare uimit o clipă, apoi dă din cap, și de 
această dată privirea lui nu se întoarce spre mare. O măsoară 
din cap până-n picioare, ca și cum ar căuta răspunsuri la 
întrebări pe care încă nu le-a pus. Însă cântărirea prudentă 
făcută de ochii trişti n-o deranjează pe Jessica. În loc de asta, se 
simte remarcată. 

— E un loc frumos, continuă Jessica în italiană, ca să rupă 
tăcerea. 

Bărbatul dă din cap iarăși și își trece mâinile prin păr. 
Ligamente și vene groase se umflă pe dosul cafeniu al mâinilor 
lui. Bicepșii întind țesătura tricoului alb și, când mânecile se 
ridică, apare mai mult tatuaj. 

— Este, răspunde,  coborându-și privirea spre vârfurile 
pantofilor. 


7 Da, din păcate (în limba italiană în original). 
VP - 40 


Mingea e în terenul lui. E singurul mod în care întâlnirea va 
continua firesc. Însă bărbatul nu spune nimic. Pe faţa lui e încă 
întipărită suferinţa și el pare că trebuie să lupte cu ea, iar și iar. 

În timpul tăcerii, Jessica vede cum vine vaporetto, a cărui 
sosire este și enervantă, și eliberatoare. Căpitanul a pus motorul 
în marșarier ca să încetinească vasul și huruitul îneacă 
următorul tunet. Carena se lovește de debarcader în vreme ce 
vasul acostează cu stângăcie. Matelotul, o tânără cu cămașă 
polo turcoaz, aruncă parâma ca pe un lasou pe stâlp și trage 
vasul la debarcader. Benvenuto. Motorul în ralanti bolborosește 
ca o oală cu terci de ovăz. Mirosul greu de motorină umple 
aerul. 

Degetele bărbatului s-au furișat pe umărul Jessicăi și acum o 
împinge cu blândeţe spre puntea vasului. 

— After yoL&, zice. 

Și, în vreme ce pășește pe vas, Jessica simte din nou acea 
pâlpâire în stomac, încheieturile degetelor Fecioarei Maria pe 
pielea ei și aerul plin de electricitate din jurul lor. 


13. 


— De unde ești? întreabă el, acum în engleză. 

— Finlanda. 

— Aaa, Finlandia. Mika Salo, Mika Häkkinen, zâmbește el în 
vreme ce se uită la banchetele de plastic ale ambarcaţiunii. 

Vaporetto e aproape gol și, când bărbatul se așază, lasă 
culoarul între el și Jessica. Ar fi fost stânjenitor să șadă alături. 

— Colombano, trântește el, apoi își șterge un pârâiaș de 
sudoare de pe tâmplă. 

— Poftim? 

— Așa mă cheamă, zice el și îi întinde mâna. 

Jessica se uită la pielea crăpată de pe încheieturile degetelor, 
la literele tatuate pe ele. Îi strânge mâna mare și își spune 
numele în felul englezesc, așa cum a învăţat să-l spună când era 
mică. 

— Zesika. E un nume frumos. 

— Mulţumesc. 


8 După tine (în limba engleză în original). 
VP - 41 


— Ești pentru prima oară la Veneţia? întreabă el. 

Ea încuviinţează din cap și își întoarce privirea de la fereastră 
spre mare. Vasul s-a desprins deja de debarcader și prova este 
îndreptată spre Veneţia. 

Jessica își apasă lobul urechii. Cine știe de ce, prezenţa lui 
Colombano o intimidează. Întreaga lui purtare este complet 
deosebită de cea a adolescenților nesiguri, care au crescut prea 
repede, cu care se întâlnește de obicei în serile de vară pe 
terasă în Kaivohuone. 

Stau acolo, doi adulți, încă străini, dintre care unul pare să fie 
cu mult mai matur decât celălalt. Și chiar este. Colombano 
trebuie să fie cu zece ani mai mare decât ea, poate mai mult. 

— Călătorești singură? întreabă Colombano,  spărgând 
tăcerea. 

Tocmai când Jessica a deschis gura să răspundă, simte o 
suferință profundă. Cuvintele i se poticnesc în gât. Oare cineva 
cu capul pe umeri dezvăluie adevărul despre sine unei persoane 
pe care a întâlnit-o în urmă cu câteva minute? Oare să umbli 
haihui de unul singur prin toată Europa e semnul unei firi 
introvertite? Sau poate că ea e curajoasă, chiar amuzantă? Și de 
ce sunt importante toate astea? 

— Nu, zice Jessica și minciuna îi face pielea de găină. Prietenii 
mei sunt la Murano. Erau prea obosiţi... 

— Ca să meargă cu tine la un cimitir? Voi, tinerii, chiar că 
sunteţi ciudaţi în zilele noastre, zice Colombano și îi zâmbește 
radios. 

Pe dată, Jessica regretă că nu spune adevărul. Apoi vede cum 
pustiirea se furișează pe faţa lui, nu din cauza răspunsului ei, ci 
din cauză că acel montagnes russes al emoţiilor lui l-a aruncat 
iar într-un tunel întunecat. 

Pe cine jelești, Colombano? gândește Jessica, în vreme ce 
spuma venită pe fereastra deschisă îi împroașcă faţa. Desface 
fermoarul genţii, scoate ghidul de buzunar și îl răsfoiește, ca să-i 
dea timp să-și adune gândurile. 

Când a plecat din hotelul său din Murano, cu o oră înainte, 
plănuia să vadă toate locurile importante: Palatul Dogilor, 
Bazilica San Marco, precum și Canal Grande și podul Rialto care 
îl traversează. Să se răsfeţe, poate, cu un prânz tihnit pe terasă 
la Caffè Chioggia și să treacă prin câteva locuri simbolice. Însă 
vizita spontană la San Michele i-a aruncat în aer planul. 


VP - 42 


Vaporetto își continuă timp de câteva minute cursa prin lagună, 
despicând valurile. In cele din urmă, Jessica își dă seama după 
vibraţiile banchetei că nava încetinește. Închide ghidul și îl pune 
la loc în geantă. 

— E staţia la care cobori? întreabă Colombano. 

— Da. Presupun, zice Jessica, apoi își mușcă buza. 

— Presupui? 

— Adică... Nu cunosc orașul prea bine... 

— Ințeleg. Eu îl cunosc extrem de bine și tot nu sunt sigur. 

— Despre ce? 

— Dacă asta e staţia la care cobor, râde Colombano și oftează 
adânc. 

— Ei bine, zice Jessica. 

Simte furnicături în tălpi. Își pune geanta pe umăr și se ridică. 

— Este? i 

E greu de spus ce se petrece. Intrebarea a sunat ca o 
încercare de flirt, cu toate că nu asta a fost intenția ei. Sau da? 
Jessica speră că valul de căldură care i-a inundat fața nu i-a 
înroșit obrajii. 

— Nu, zice el în cele din urmă. O să merg mai departe. 

Jessicăi i se pune un nod în gât. E ca și cum cineva i-ar fi tras 
brusc preșul de sub picioare. Se uită la el, neștiind cum să pună 
capăt conversaţiei. Debarcaderul apare sub ferestre. Motorul 
huruie din nou, iar vaporetto se clatină și se lovește de ponton. 

— Arrivederci, allora*, zice Jessica zâmbind și se răsucește 
spre scara care duce în sus, la punte. 

Ce-o fi fost în mintea ei? Bărbatul e fie însurat, fie văduv de 
curând. Ce naiba a... 

— Zesika? 

Aude vocea în spate și se oprește. Bărbatul a urmat-o și, când 
se răsucește spre el, Jessica simte o undă pătrunzătoare de 
aftershave. 

— Nu știu dacă ţie și prietenilor tăi vă place muzica clasică, 
zice Colombano și-i dă un pliant. Anotimpurile lui Vivaldi. Dau 
concert în seara asta. 

Jessica se uită la pliant, surprinsă. Imaginea unui cvartet de 
coarde. In mijloc stă un bărbat chipeș, cu o vioară în braţele 
puternice. 

— O să... O să-mi întreb prietenii. 


° Atunci, la revedere (în limba italiană în original). 
VP - 43 


— Pot face rost de două invitaţii. Va trebui ca restul să 
plătească. 

— Mulţumesc, zâmbește Jessica și îndoaie pliantul. 

Apoi se răsucește pe călcâie și coboară pe mal. Aerul e umed, 
apăsător de umed, și țesătura tricoului i se lipește de spinarea 
transpirată. Cu toate acestea, se simte mai ușoară decât s-a 
simţit nici nu mai știe de când. 


14. 


Luminile lanternelor puternice mătură curtea în vreme ce 
polițiștii care le ţin coboară spre mal. Două elicoptere plutesc 
mai departe, deasupra mării, căutând urme pe gheaţă. 

— Formati un șir și fiţi atenţi la picioare! strigă Jessica, cu 
privirea aţintită în faţă. 

Grupul tropotește spre marginea stângă a terenului, același 
traseu pe care investigatorii și echipajul de patrulare l-au mai 
urmat o dată spre apă. Urmele de încălțăminte, care au fost 
fotografiate și după care au fost făcute mulaje pentru a fi 
cercetate mai departe, coboară pe cărarea din mijlocul curții 
mari. 

Jessica îi oprește pe ceilalţi ridicând pumnul și încetinește 
pasul când ajung la apa îngheţată. Pe mal e un talmeș-balmeș 
de urme de încălțăminte înmuiate de ninsoare, probabil ale 
suspectului. Conform raportului criminaliștilor, duc de la ţărmul 
aflat pe proprietatea familiei Koponen la o pistă de patinaj de o 
sută de metri degajată cu plugul pe gheaţă. 

— Trebuie să existe pe aici un dispozitiv. Ceva care s-o ţină 
pe loc, zice Jessica, oprindu-se la marginea gheții. 

Agentul Lasse Hallvik se oprește lângă ea. Are faţa senină, ca 
și cum tocmai ar fi primit confirmarea că îndeplinirea sarcinilor 
sale de serviciu n-ar putea să devină mai ciudată în seara asta. 

— Dispozitiv? întreabă, rezemându-și de umăr mânerul 
lanternei lungi. 

— Asta a spus Koponen. Altfel, nimeni n-ar putea s-o 
găsească. 

— Pe cine? 


VP - 44 


— A doua moartă, zice Jessica și își umple plămânii cu aerul 
înțepător, îngheţat. 

Privirea ei cercetează ţărmul. În mijloc se află un ponton de 
lemn. La doi metri în apă, două geamanduri roșii, cu căciuli de 
zăpadă, sunt prinse în gheață. Urmele pașilor suspectului vin în 
linie dreaptă dinspre sud, trec de ponton, îl ocolesc și urcă pe 
mal. Apoi fac zigzaguri pe o rază de zece metri, la marginea 
apei. 

— Stai aici, zice Jessica și pășește pe marea îngheţată. 

La trei metri de mai, zăpada de pe o porțiune de un metru 
patrat a fost mișcată. 

— La naiba, șoptește Jessica, apropiindu-se de ceea ce, brusc, 
seamănă cu o capcană. 

E o gaură în gheaţă pe care cineva și-a dat toată silința s-o 
acopere. În cartea lui Koponen, vrăjitoarea e ancorată de 
gheață. Cuvintele lui Erne îi răsună în urechi. 

— Hallvik, strigă Jessica, aplecându-se peste zăpada care 
acum e udă. 

Copca nu are diametrul mai mare decât al unei mingi de 
plajă. Jessica îl aude pe agent apropiindu-se, dar nu se poate 
stăpâni să acţioneze. Încearcă să-și vâre degetele între blocul de 
gheaţă care acoperă copca și marea de gheață din jur, însă apa 
a îngheţat deja. 

— Încearcă cu asta, zice Hallvik și scoate de la centură o 
unealtă multifuncţională pe care mâinile lui experimentate o 
transformă rapid într-un cuțit. 

Îngenunchează alături de Jessica, izbește puternic în gheaţă 
și, peste o clipă, masa îngheţată se ridică, la fel ca un capac de 
puț. 

— Rahat, zice Hallvik. 

Pe faţă i-a apărut o expresie de neîncredere plină de oroare. 

Jessica înghite în sec și simte fiori pe șira spinării. Agentul se 
uită la baliza modificată prinsă în blocul de gheaţă pe care o ţine 
în mână, o bucată de plastic cu o funie groasă legată în jur. 
Jessica se simte îngreţoșată. 

— Cheamă-i pe băieţi, zice încet. O să avem nevoie de ajutor 
ca s-o ridicăm la suprafaţă. 

Hallvik pliază unealta multifuncţională și o pune la loc în 
compartimentul ei de pe centură, ţinând bine funia. Apoi se 
ridică și i-o dă Jessicăi. 


VP - 45 


— Să vină cineva să ne ajute, îl aude Jessica zicând. 

Funia e udă și rece ca gheața. Și-o înfășoară pe pumnul 
înmănușat și se uită la copcă: apa e neagră. E întunecime în 
formă lichidă. După toate probabilitățile, o femeie e pe undeva, 
în adâncul apei reci. Între ea și Jessica e doar funia. O punte 
între viaţă și moarte. Cu toate că poartă o canadiană căptușită 
cu puf, Jessica își dă seama dintr-odată că tremură. 

— Mi-o dai mie? zice Hallvik, smulgând-o pe Jessica din visare. 

Se răsucește spre agent, îi dă funia și o vede cum se 
încordează rău-prevestitor. Chiar este un cadavru acolo. Se 
ridică în picioare și abia acum își dă seama că genunchii i-au 
amorțit de la suprafaţa îngheţată care i-a udat materialul subţire 
al blugilor. Hallvik și alt agent în uniformă trag funia afară din 
apă. Lanterne luminează acţiunea din toate părţile. Procedura îi 
amintește Jessicăi de scoaterea din apă a unei capcane pentru 
crabi. Funia e lungă, un metru se încolăcește pe gheaţă, apoi 
încă unul. Și, în sfârșit, un ghem întunecat, ca de alge, se ridică 
la suprafață. Părul femeii e negru, întocmai ca al Mariei 
Koponen. 


15. 


Vântul aspru face să se învârtejească pe gheaţă zăpada ca un 
praf, în vreme ce Jessica se uită la sacul pentru cadavre dus la 
ambulanţă pe o targă. Își închide un moment ochii obosiţi, însă 
imaginea ochilor mari, căprui, ai femeii și a pielii ei albe îi sunt 
imprimate pe retină. 

— Ce mai noapte, zice Jusuf în spatele ei și își aprinde o 
țigară. 

Jusuf joacă în timpul liber în divizia B de floorba/A* și fumează 
rar, doar când este extrem de stresat. 

— Dă-mi și mie una, zice Jessica, însă Jusuf, cu ţigara în gură, 
clatină din cap și face semn spre agenţii care fumează lângă 
duba poliţiei. 

Trage un fum, apoi îi oferă ţigara Jessicăi. 

— Las-o baltă, oftează Jessica și își vâră mai adânc mâinile în 
buzunarele canadienei. 


10 Sport asemănător cu hocheiul, cu crose și o minge. 
VP - 46 


— Vreo veste de la Erne? întreabă Jusuf și scoate fumul pe 
nări în pufăieli rapide, scurte. 

— Vorbește cu Roger Koponen. Trec împreună în revistă toate 
crimele descrise în cartea lui. Modul de operare, locul... 

— Shiiit!1. Câte sunt? Crime, vreau să zic. 

— Nu știu. Astea două erau la începutul primului volum. 

— Jeesus, zice Jusuf și își trage până sus fermoarul jachetei. 
Ce urmează? 

— Erne ar trebui să sune dintr-o clipă în alta, zice Jessica și îi 
face semn lui Jusuf să se dea deoparte, la adăpost de privirile 
curioase. 

Cu toate că a trecut de miezul nopții, reporterii li s-au alăturat 
privitorilor și se bulucesc în spatele cordonului poliţiei. O 
jumătate de duzină de polițiști supraveghează strada și 
proprietatea, ca să se asigure că nu pătrunde nimeni la locul 
crimei. Aerul e plin de încordare. Schimbările de situaţie 
neprevăzute ale serii i-au făcut pe toţi să fie agitațţi. 

— Nu putem face mare lucru acum, zice Jessica încet și se 
oprește la gardul familiei Koponen. Tot ce știm este că făptașul 
s-a apropiat de proprietate venind dinspre pista de patinaj. 

— Așadar, n-avem cum să ne dăm seama din ce direcţie a 
venit. 

— Deși nu-i imposibil, o să fie al naibii de greu. A nins toată 
seara. Tehnicienii cercetează chiar acum pista de patinaj. 

— Au spus medicii dacă ea s-a înecat sau... 

— O să știm curând, zice Jessica, privind fumul care iese pe 
nările lui Jusuf în frigul mușcător. 

— N-a fost raportată nicio persoană dispărută, zice Jusuf, 
aruncând discret o privire spre telefon. 

— Încă nu. Dar victima a fost aleasă cu grijă. judecând după 
înfățișare, ar fi putut să fie sora geamănă a Mariei Koponen. 

— Are vreuna? întreabă Jusuf, alertat, și aruncă pe jos ţigara. 

— Ce? O soră? Nu. 

Palele unui elicopter scot un sunet tunător care se apropie. 
Jessica se uită la fațada casei luxoase și oftează. Ştie cum e să 
crești într-o casă care are atâtea încăperi, încât ar putea să fie 
un mic hotel. Dintr-odată, își amintește mirosul de piele de pe 
bancheta din spate a automobilului negru, gardul de metal înalt, 
bărbatul gras, prietenos, care se îmbrăca la fel ca un poliţist, cu 


11 Rahat! (în limba engleză în original). 
VP - 47 


toate că lucra la o firmă de securitate. În Finlanda nu sunt astfel 
de bariere, garduri sau paznici, nu-i nicio locuinţă înconjurată cu 
gard în toată ţara. Oricine poate să sune la ușa oricui fără să 
dea de necaz. Zona de pe malul din Kulosaari este unul dintre 
cele mai scumpe cartiere din întreaga Finlandă, și totuși cineva 
a intrat în casă fără să observe nimeni și a ucis-o pe Maria 
Koponen. 

— Jessica? zice Jusuf, trezind-o din visare. 

Arată cu capul spre polițistul care e un pic mai încolo, de 
cealaltă parte a străzii, și le face semn cu mâna să vină. 
Vorbește cu o femeie bătrână îmbrăcată în canadiană. 

Se duc repede acolo. 

— Detectiv Niemi, zice Jessica, întinzându-i mâna bătrânei. 

Când i-o strânge, Jessica simte fragilitatea degetelor osoase. 
Faţa zbârcită a femeii are pete de bătrâneţe și vocea îi este 
tărăgănată, însă privirea e pătrunzătoare. Jessica observă cum 
ochii mici se mișcă și se fixează asupra lui Jusuf, cu o licărire de 
neîncredere. 

— Îmi pare rău că n-am venit mai devreme, zice femeia cu 
voce slabă, apoi privește cu îngrijorare casa familiei Koponen. 
Însă dormeam atât de adânc, încât... 

— Nu trebuie să vă scuzaţi, doamnă, zice Jessica. 

Se uită la poarta de metal verde și la aleea în pantă abruptă 
de dincolo de ea și se întreabă cum o fi reușit femeia să 
șontăâcăie până în stradă fără să alunece și să cadă. li dă răgazul 
să-și adune gândurile. Îi aruncă o privire lui Jusuf, care pare un 
pic dezamăgit. Și pe bună dreptate; e foarte puţin probabil ca o 
bătrână care în urmă cu câteva minute dormea buștean să fi 
văzut sau auzit ceva important în momentul crimei. 

— E cât se poate de ciudat, zice bătrâna în cele din urmă și 
ridică din umeri. 

Asta o face pe Jessica să se gândească la o țestoasă care 
tremură. Dintr-odată, ochii bătrânei sunt speriați. 

Jessica face un pas spre ea. 

— Ce anume, doamnă? 

— Va trebui să veniţi cu mine. Nu-mi amintesc... 

Bătrâna le face semn să meargă cu ea. Jessica și Jusuf se uită 
unul la altul, nedumeriţi, apoi o urmează pe femeia care 
traversează cu băgare de seamă curtea. Jusuf îi face semn 
agentului din echipajul de patrulare să stea pe loc. 


VP - 48 


— Poate că i s-a înfundat chiuveta sau..., șoptește Jusuf. 

— Șșșt, zice Jessica, în vreme ce urcă încet pe aleea abruptă. 

In susul curții mari este o casă de lemn frumos împodobită, cu 
lumină la una dintre ferestrele de la etaj. În ciuda evenimentelor 
tulburătoare ale serii și a gerului, bătrâna a lăsat ușa de la 
intrare deschisă. 

— Va trebui să veniţi la etaj, continuă femeia când intră în 
casă. 

Işi atârnă haina în cuier și face semn că nu când Jessica și 
Jusuf dau să-și scoată încălţările pline de zăpadă. Podeaua din 
scânduri lăcuită scârțâie sub picioarele lor. Holul miroase a lemn 
vechi și a umezeală. 

— Ce e la etaj? întreabă Jessica, un pic nerăbdătoare, când 
bătrâna pune piciorul pe prima treaptă. 

Prin minte i se perindă cu iuţeală diferite posibilităţi, dar nu 
găsește nimic folositor din punctul de vedere al investigaţiei 
care ar putea fi găsit la etajul casei femeii. 

— Trebuie să veniţi să vedeţi voi înșivă, bodogănește bătrâna 
și continuă să urce încet, dar hotărât. 

Jessica îl fulgeră iar cu privirea pe Jusuf, care ridică din umeri. 

In capul scărilor e un palier cu pereţii plini de zeci de portrete 
alb-negru. Cele mai multe sunt fotografii de grup, în care o 
femeie destul de tânără și cam o duzină de copii și adolescenţi 
se uită la aparatul de fotografiat. Poate că femeia a fost 
profesoară. 

Din ușa deschisă de la capătul palierului se revarsă lumină. Se 
duc acolo, cu bătrâna în frunte. 

— E dormitorul meu. Scuze, n-am avut timp să fac patul, zice 
ea când trec pragul. 

Jessica îi zâmbește înțelegător și se uită prin cameră. Un pat, 
o oglindă, un birou, un fotoliu. Un covor persan, un candelabru 
mic. Totul în perfectă rânduială. Bătrâna se duce la fereastră și 
stă acolo, cu spatele la ei. Jessica se uită pe furiș la ceas. Poate 
că Jusuf a avut dreptate, la urma urmei, vârsta i-a afectat femeii 
simțul realității. 

Jessica își dă deoparte de pe frunte șuvițe udate de zăpadă. 

— Voiaţi să ne arătaţi ceva, doamnă. 

— Malleus Maleficarum, zice bătrâna și se întoarce încet spre 
ei. 

Acum vocea îi este îngheţată, mecanică. 


VP - 49 


— Pardon? zice Jessica încruntându-se și înaintează prin 
cameră. 

Femeia repetă și vorbele sună a latină. Brusc, încăperea e 
plină de o atmosferă sinistră. Cuvintele izvorăsc din gura femeii 
ca și cum buzele care le alcătuiesc ar fi posedate. Faţa ei e în 
același timp nedumerită și înspăimântată. Degetele Jessicăi se 
ridică instinctiv spre tocul pistolului. Corpul ei intră pe loc într-o 
stare de alertă maximă. 

— La vârsta mea începe să te lase memoria, zice încet 
bătrâna. Dar nu-i nimic rău cu vederea mea. 

Arată spre fereastră, Jessica și Jusuf se duc acolo cu prudenţă. 
Se află la ultimul etaj al unei case cu trei niveluri construită în 
vârful unui deal, mult mai sus decât casele de lângă apă. Apoi 
Jessica își dă seama că femeia arată cu degetul ceva ce n-ar fi 
putut să vadă de pe stradă. 

— Ce naiba... 

MALLEUS MALEFICARUM. Cuvintele sunt scrise cu litere mari 
pe acoperișul plin de zăpadă al casei familiei Koponen. Jessica 
duce telefonul la ureche și îi aruncă o privire lui Jusuf. N-a mai 
rămas nici urmă din batjocura care se vedea pe chipul colegului 
ei ceva mai înainte. Acum arată ca și cum ar fi văzut o stafie. 


16. 


Inspectorul-șef Erne Mikson se lasă pe spătarul scaunului și își 
masează încheieturile. Biroul său e acoperit de o învălmășeală 
de printuri de pe internet. Fragmente de text și imagini pe care 
le-a găsit la o căutare rapidă. Malleus Maleficarum. Termenul nu 
se referă doar la un grup francez de b/ack-meta!, ci și la o carte 
despre vânătoarea de vrăjitoare, publicată în anii 1400, Ciocanul 
vrăjitoarelor. Conform articolului din Wikipedia, acest ghid cu o 
reputaţie discutabilă, alcătuit de inchizitorul Heinrich Kramer, 
oferă instrucţiuni detaliate despre modul de a interoga, de a 
schingiui și de a pedepsi persoanele bănuite de vrăjitorie. Un pic 
de căutare suplimentară arată că este disponibilă o traducere a 
cărții în finlandeză, și în acest moment un exemplar tocmai este 
trimis de urgenţă serviciului. 


VP - 50 


Acum o clipă, Erne a terminat de vorbit la telefon cu șeful ei, 
care la sfârșit a promis că mâine la prima oră va asigura mai 
multe resurse pentru investigaţie. Textul scris pe acoperiș a 
adâncit misterul care învăluie crimele, în special pentru că nu e 
pomenit nimic de acest fel în cărțile lui Roger Koponen. Asta 
înseamnă că cele două crime au fost executate respectând cu 
fidelitate ficțiunea lui Koponen, însă textul scris pe acoperișul 
casei care a fost scena crimei pare o glumă făcută dintr-un 
capriciu. 

Erne aude un semnal slab și aruncă o privire spre 
termometru. 37,7. Fir-ar să fie! De obicei, creșterea temperaturii 
o percepe ca pe un val de căldură și de slăbiciune. În acest 
moment Erne nu observă niciuna dintre ele. Se încruntă, 
frustrat, apoi împinge înapoi sub braț instrumentul ca să 
verifice. Își aruncă în gură o gumă de mestecat cu nicotină. 
Gustul de fructe dispare repede și senzaţia de arsură i se întinde 
în gât. Vântul s-a oprit, în sfârșit, lăsând biroul comun într-o 
tăcere neliniștitoare. 

— Jessi, zice Erne și înghite gustul înţepător. 

— E vreo noutate? 

Vocea care se aude din difuzorul telefonului e obosită, dar 
plină de hotărâre. 

— O să vorbesc iar cu Koponen peste un minut. Am ajuns la 
concluzia că cel mai bine ar fi ca el să pornească imediat spre 
Helsinki. O să conducă mașina cineva din Savonlinna. 

— Înţeleg. 

— Dimineaţă primim întăriri, zice Erne și simte nerăbdarea 
tinerei polițiste. 

Și-a încălcat principiile și a sunat un subordonat, cu toate că 
nu are nimic nou de raportat. 

— Bine. 

— Duceţi-vă acasă. O să am nevoie de voi mâine-dimineaţă 
devreme. În noaptea asta ne concentrăm pe urmărirea 
suspectului cu patrule și câini. O să-l prindem pe ticălos. 

— Așa crezi? 

— Sigur, zice Erne încrezător și ridică de pe birou unul dintre 
desenele pe care le-a printat. 

Stilul e clar medieval și înfățișează oameni obișnuiți stând de 
vorbă cu făpturi încornorate. Duhuri necurate, poate diavoli. 
Imaginea de alături este executată mai realist, o femeie cu 


VP -51 


gleznele legate e atârnată de braţe și bărbaţi cu privire severă i 
se adresează prizonierei. Este, fără îndoială, imaginea unui soi 
de proces arbitrar. Sau tortură. În orice caz, femeia pare 
îngrozită. 

— Dacă zici tu. 

Vocea Jessicăi ajunge la el printre scenele diabolice. 

— Poftim? 

— O să mergem să tragem un pui de somn. 

— Ne vedem dimineaţă, zice Erne cu gândul în altă parte și 
aude cum Jessica închide telefonul. 

Dă clic pe fotografiile Mariei Koponen și ale femeii căreia 
criminaliștii i-au dat porecla macabră, dar potrivită, Prințesa de 
gheață. Faţa ei palidă, frumoasă, e liniștită, ca și cum ar dormi o 
sută de ani și s-ar trezi într-o bună zi. 

Erne ia câteva dintre desenele medievale cu ruguri. Cu femei 
arse pe rug. Mulţimi care scot urale. Vâlvătăi. Suferință. Totul 
pare atât de familiar; imagini asemănătoare au fost folosite la 
coperţile cărților lui Roger Koponen. 

Toate aceste crime au fost săvârșite de  Inchiziţie, 
instrumentul Bisericii Catolice creat ca să combată erezia. Erne 
se cutremură. Vrăjitoarele n-au existat niciodată, desigur, și 
totuși toate acestea s-au întâmplat. Femei nevinovate au fost 
ucise din ordinul Inchiziției. lar acum cineva a început să copieze 
acele crime abominabile. Este un sadic care a găsit o temă 
pentru crimele sale în lucrarea medievală și în thrillerele lui 
Roger Koponen? Sau poate făptașul e așa de dus cu pluta, încât 
își închipuie că face un lucru bun, scăpând lumea de vrăjitoare? 

Erne oftează adânc și închide ochii. Termometrul dă un 
semnal. 37,7. Informaţia însăși face să-i țâșnească pe tâmple 
broboane de sudoare rece. Își ia temperatura de luni de zile, 
aproape obsesiv. In momentele cele mai rele, Erne își vâra 
termometrul sub braț de două până la patru ori pe oră și făcea 
peste cincizeci de însemnări în carnet într-o singură zi. Privind 
înapoi, n-a avut niciun rost. Acum știe că asta n-a fost niciodată 
de folos. Doctorul i-a promis că îl sună mâine să-i dea 
rezultatele biopsiei. Apelul urmează să fie făcut în orice moment 
al programului de lucru, ca și cum ar fi fost imposibil de stabilit 
ora exactă a unui apel legat de o chestiune atât de gravă. 
Afurisiți de șarlatani îngâmfați. 


VP - 52 


17. 


Jusuf trage pe dreapta la intersecţia dintre Töölönkatu și 
Museokatu. În luminile orașului și a lunii, turnul Muzeului 
Naţional arată suprarealist pe cerul negru, ca un zgârie-nori din 
Gotham City!?. Fulgii care plutesc în aer sunt mici, un filtru care 
blochează culoarea imaginii. 

— Mâine la prima oră amintește-mi că trebuie să vorbească 
cineva cu colegii de serviciu și cu șeful Mariei Koponen, zice 
Jessica și Jusuf încuviinţează. 

— Vrei să vin după tine? întreabă el. 

Sistemul de aer condiţionat al mașinii suflă puternic aer cald 
în interior. 

— Nu, mulțumesc. Ajung eu. Dormi cât de mult poţi. Mâine o 
să fie iar o zi lungă, zice Jessica și se uită la ceasul de pe bord. 

E 1:47. Deschide portiera și o rafală îngheţată pătrunde în 
mașina caldă. 

— Ne vedem la secţie. 

— La opt. Mulţumesc că m-ai adus, zice Jessica, își trage până 
sus fermoarul și iese din mașină. 

Un taxi stă cu motorul în ralanti în staţia de taxiuri din josul 
străzii, cu toate că șansele ca la ora asta să se arate vreun 
suflet rătăcit sunt extrem de mici într-o marți din februarie. 

Jessica se uită după Volkswagenul Golf al lui Jusuf, care 
virează pe Mannerheimintie și dispare. Își scoate celularul. Oare 
Fubu e treaz? E frântă de oboseală, însă știe că n-o să fie în 
stare să adoarmă imediat. Nu și le poate alunga din minte pe 
Maria Koponen și pe femeia ancorată în gheaţă. Două crime 
săvârșite în moduri complet diferite. Două femei frumoase, cu 
părul negru. Jessica simte căldura răspândindu-i-se în degete. 
Sângele îi curge prin vene, îi aude năvala. Ea este aici și este 
vie. 

— Jessi? se aude, surprinsă, vocea de bărbat tărăgănată. 

— Erai... Erai adormit? 

— Adormit? La naiba! Sunt pregătit pentru tine. 

— Eu..., oftează Jessica și traversează pe zebră, cu telefonul 
la ureche. 


12 Orașul fictiv din seria de benzi desenate și filme avându-l ca personaj principal pe 
Batman. 


VP-53 


Vântul face lămpile să se legene pe cablurile lor. 

— E totul în ordine? 

Acum bărbatul e mai serios. E limpede că și-a dat seama din 
vocea Jessicăi că acesta nu este un apel obișnuit. 

— A fost o seară ca la balamuc. 

— Vrei să vorbești despre asta? 

— Nu pot, nici măcar dacă aș vrea, zice Jessica și își scoate 
cheile din buzunar. 

Aude la celălalt capăt cum se trântește capacul unui WC. 
Vede cu ochii minţii apartamentul de burlac, murdar, al lui Fubu, 
simte mirosul cearșafurilor nespălate, care duhnesc a sex și 
parfum, nu doar al ei, al alteia de asemenea. Jessica vrea să 
simtă trupul unui bărbat lipit de al său. Un bărbat în ea. Atât de 
dur și de îndelungat până ce nu mai poate suporta, până cee 
atât de obosită, încât somnul vine fără să se lase poftit. Vrea să 
se trezească dimineaţa și să plece, știind că nu-i neapărată 
nevoie să se mai întoarcă vreodată. 

— Vrei să vii? întreabă Fubu după o scurtă tăcere. 

— Poate. Dar trebuie să mă trezesc peste cinci ore. 

— Nu-i nevoie să dormim, zice bărbatul și Jessica aude apa 
trasă la WC. 

Și-l închipuie trântindu-se pe patul lui, în chiloți largi. E o 
imagine caldă, care inspiră siguranţă în felul în care ea are 
nevoie în acest moment. Dar gândurile îi rătăcesc înapoi la fața 
împietrită a Mariei Koponen, machiajul perfect, rochia de 
cocktail, unghiile date cu ojă. Un val de frig îi străbate trupul. 

— Poate mâine. Mulţumesc că ai răspuns, zice Jessica și 
deschide ușa de la scara C. 

— Anytime”, poliţisto. 


18. 


Jessica iese la etajul cinci și închide ușa liftului de modă 
veche. Bagă cheia în broasca ușii cu plăcuţă de alamă pe care 
scrie Niemi. 

Intră și aprinde lumina din garsonieră, ale cărei ferestre dau 
spre curtea interioară. Se descalţă, își pune haina în cuier și ia 


15 Oricând (în limba engleză în original). 
VP - 54 


teancul de maculatură pe care poștașul a împins-o prin fanta 
ușii. Stă în mijlocul încăperii și privește în jur, cu teancul de 
hârtii în mână. 

În unele nopţi, mai ales când este foarte obosită, rămâne să 
doarmă în garsonieră. E un fel de rol pe care îl joacă, așa cum ar 
fi un cort în curtea din spate, unde poţi renunţa la confort fără 
să fii cu adevărat în pericol. Dar au trecut vreo două săptămâni 
de când Jessica n-a mai dormit aici. Din noaptea în care Fubu a 
venit la ea beat turtă - dar la fel de fermecător ca întotdeauna - 
și a vrut să-i ofere, după spusele lui, cea mai strașnică 
drăgosteală din viata ta. În ciuda lăudăroșeniei, prestaţia a fost 
mai slabă decât oricând și, în cele din urmă, Jessica a aruncat o 
pătură peste musafirul dus de pe lume și a curățat murdăria 
făcută de paharul cu vin care a alunecat din mâna lui fără vlagă. 

Jessica pune corespondența pe masă și caută pe inelul cu chei 
a doua cheie. Pe peretele din dreapta intrării, lângă alcov, mai e 
o ușă de intrare. Două intrări într-o locuinţă atât de mică au 
stârnit întotdeauna amuzamentul rarilor săi musafiri. 

Jessica deschide această ușă și intră pe al doilea palier 
încălțată doar în ciorapi. Aici nu este lift, doar scări care duc la 
etajele de mai jos, la balconul de aerisire și sus, în pod. Pe palier 
mai este o ușă, pe care nu scrie nimic. Jessica n-are nevoie să 
aprindă lumina de pe scară, aude cum ușa garsonierei se 
închide în spatele ei. Cheia însemnată cu inelul de cauciuc verde 
intră în broască. Din nou, lumina inundă casa scărilor 
întunecată. Însă de această dată Jessica tastează un cod înainte 
să pornească pe un coridor lung. Intră într-o încăpere mare, al 
cărei bovindou oferă o vedere panoramică peste Kansallipuisto! 
spre Golful Töölö și Eduskuntataloa”, iar în spate se arată 
Mannerheimintie!*, cu luminile ei strălucitoare. Decorul este o 
combinaţie de mobilier ultramodern și vechi, precum și de 
obiecte de artă clasice și moderne. O jumătate de duzină de 
tablouri în rame împodobite atârnă pe pereţii lungi, în spatele a 
două canapele. În ciuda stilurilor diferite, între lucrările lui 
Munsterhjelmin, Schjerfbeckin şi Edelfeltin este o armonie 
deplină. 


14 Parcul Național. 
15 Clădirea Parlamentului. 
16 Artera principală din Helsinki. 


VP -55 


Jessica traversează livingul, pe lângă scara spiralată care 
duce la etaj, și intră în bucătăria spațioasă. Porneşte ceainicul 
electric, scoate din bufet o cană albă și o pune pe masă, apoi se 
sprijină de blat. Poggenpohl. Cu excepţia finisajului dulapurilor, 
bucătăria este exact la fel cu cea din casa familiei Koponen. 
Acum trei ani a costat șaizeci și trei de mii de euro, cu tot cu 
aparate și montaj. 

Apa din ceainicul cromat începe să freamăte. Jessica deschide 
laptopul de pe blat, tastează parola, deschide o fereastră de 
căutare și introduce malleus maleficarum. Cu o oră înainte, 
Ciocanul vrăjitoarelor nu-i spunea nimic. Dar acum, că a văzut 
textul pe acoperișul casei familiei Koponen, nu se poate abţine 
să caute pe Google. Responsabilitatea cercetării cărții și istoriei 
ei nu o are Jessica; Erne le-a încredinţat imediat sarcina acestei 
cercetări dezlegătorilor de enigme ai serviciului, Nina și Mikael, 
care chiar în acest moment citesc de zor nu numai toate cărțile 
lui Roger Koponen, ci și tot ce pot găsi în toiul nopţii despre 
Ciocanul vrăjitoarelor. Nina și Mikael sunt perechea de ași a 
serviciului, care au un ochi infailibil pentru detaliile critice legate 
de investigaţii. De asemenea, se întâmplă ca Jessica să știe că ei 
se întâlnesc și în afara serviciului, cu toate că ei nu recunosc 
asta în fața nimănui. Jessica simte cum i se strânge inima. Nina 
merită un bărbat mai bun - și un prieten mai bun. 

Jessica deschide articolul în limba engleză din Wikipedia. E 
mai cuprinzător decât cel în finlandeză și apar desene 
medievale care înfățișează amănunţit diferite metode de 
ucidere. Cercetează cu atenţie textul și unele fraze îi fac inima 
să stea în loc. Era îngăduit să fie torturată o femeie bănuită că e 
vrăjitoare până ce mărturisea că este. Jessica știe că folosirea 
violenţei psihice sau fizice pentru a smulge o mărturisire nu este 
un fenomen ieșit din comun - se întâmplă chiar și în zilele 
noastre în unele ţări autoritariste -, însă ideea de vrăjitorie ca 
delict este absurdă. Cât de mulţi nevinovaţi au avut de suferit în 
acest fel oribil doar din pricină că Biserica Catolică îi considera 
eretici? Cum a fost posibil ca o vorbă greșită, un zvon răuvoitor 
sau prezicerea corectă a vremii să poată arunca pe cineva în 
flăcări, în vreme ce o gloată însetată de sânge scotea urale? 

Jessica despăturește foaia printată pe care i-a dat-o Erne. 
Tastează în fereastra de căutare numele patronului Mariei 
Koponen și navighează prin site-ul foarte elegant al firmei 


VP - 56 


numite  Neurofarm. Fabricant pe bază de contract de 
medicamente neuroleptice, orice o fi însemnând asta. Ar putea 
să-i dea sarcina să cerceteze mai amănunţit lui Rasmus, geniul 
calculatoarelor din serviciu. 

Apa din ceainic începe să fiarbă, Jessica ridică de pe ecran 
ochii care acum privesc în gol, pune un pliculeţ de ceai în cană 
și îl îneacă în apă clocotită. Cana e fierbinte și îi amorţește 
vârfurile degetelor. Au trecut veacuri de când Jessica își dorește 
să-i amorţească nu numai degetele, ci fiecare celulă din corp. 

Închide laptopul și se freacă la ochi. Arde de dorinţa să se 
scufunde în anchetă, dar creierul ei are nevoie de un răgaz. Cu 
ceaiul fierbinte în mână, merge în living. E ca un muzeu pe care 
l-a adus la zi treptat, an după an. Vechiul pian de concert a fost 
mătrășit, ca și setul pentru măsuţa de cafea care era în familie 
de secole. Tapetul cu crini a lăsat locul zugrăvelii gri deschis. Și 
totuși, apartamentul are o dublă personalitate, de parcă cel care 
trăiește acolo nu se poate hotărî dacă are treizeci sau optzeci de 
ani. Cine știe de ce, în ultima vreme acest lucru a tulburat-o pe 
Jessica. 

Simte cum o umple un val de frig, ca și cum vântul de afară s- 
ar fi cuibărit în ea. Se pomenește regretând că nu s-a dus la 
Fubu. Casa în care Jessica s-a născut cu atât de mult timp în 
urmă i s-a părut întotdeauna sigură. Niciodată prea mare, prea 
goală sau prea pustie. Însă în această noapte Jessica e sigură că 
n-o să poată dormi. 


19. 


O șoaptă. Nu vine din apropiere, ci de undeva prea departe ca 
să fie reală. Și exact de aceea este atât de neobișnuită. Jessica 
deschide ochii. Livingul e întunecat, temporizatorul a oprit 
televizorul. Ora de pe modem este 3:30. Vântul urlă afară, 
făcând să scârţâie ferestrele. Cu toate acestea, înăuntru e o 
căldură înăbușitoare. 

O șoaptă. Jessica se ridică în capul oaselor. Cine-i acolo? se 
întreabă Jessica, chiar dacă știe că vocea e a mamei sale, 
cândva cea mai frumoasă voce din lume. Își aminteşte că o 
simțea ca pe razele soarelui pătrunzând prin pleoapele ei 


VP - 57 


închise. Își amintește mâinile delicate care o ridicau și o 
strângeau la piept. Nasurile lor atingându-se în sărutul 
eschimoșilor. 

O șoaptă. Mama știe, probabil, că Jessica e trează. Și atunci 
de ce șoptește? Ce e, mamă? Insă mama nu răspunde, doar stă 
acolo, la masa de sufragerie lungă, cu spatele la Jessica. Am 
întârziat la micul dejun? Ești supărată, mămico? Nu fi supărată, 
mămico. 

O șoaptă. Jessica se ridică încet în picioare. Picioarele îi par 
ușoare ca fulgul. Genunchii îi sunt mai puternici decât sunt de 
obicei dimineaţa. N-o doare nimic. Alunecă fără niciun efort spre 
masa din bucătărie. 

— Mamă? zice Jessica și își dă seama că nu-și recunoaște 
vocea. _ 

Nu-i voce de copil, ci de adult. Insă mama nu se întoarce spre 
ea. Părul negru unduiește pe umerii goi. Mama ei arată ca și 
cum s-ar duce la o petrecere. O pereche de pantofi superbi cu 
toc subţire stă sub scaun, lângă picioarele ei goale. Poartă o 
rochie de seară neagră, cea pe care a purtat-o la prima ei gală 
de premiere importantă. 

O șoaptă. Jessica zâmbește când își dă seama că mama 
vorbește într-o limbă străină. Jessica vorbește în engleză cu 
prietenii, la școală, în suedeză acasă, cu mama, și în finlandeză 
cu tata. Insă limba în care șoptește mama în această dimineaţă 
nu-i este cunoscută. Nu înțelege cuvintele și e ceva ameninţător 
de mecanic în felul în care vorbește mama. Sună ca și cum ar 
citi ceva de pe o hârtie, ceva ce nu înţelege nici ea. Deodată, un 
gând înspăimântător se furișează în mintea Jessicăi. Și dacă 
persoana care stă cu spatele la ea nu-i mama, de fapt, cu toate 
că pare vocea ei? Incă nu-i vede fața. Umerii sunt de alabastru. 
Luna care strălucește prin fereastră alcătuiește un pod până la 
scaunul pe care stă mama. 

— Mamă? zice Jessica încetișor, mergând spre masă. 

Vrea ca mama să se răsucească și să-i arate Jessicăi zâmbetul 
ei frumos. S-o ia în braţe. Vrea să se simtă copil. Vrea ca lumea 
să arate iarăși așa cum arăta văzută prin ochii unui copil de șase 
ani. 

„Imagine” a lui John Lennon răsună din difuzoare. În încăpere 
e un miros acru, seamănă un pic cu chestia aia pe care tata o 


VP - 58 


aruncă în chiuvetă uneori. Dar nu-i nici urmă de tata în această 
dimineață. 

O șoaptă. Cuvintele șuieră, ca și cum ar ieși târâș printre dinţi, 
au în ele o oarecare agresivitate. Jessica e acum în spatele 
mamei, îi atinge umărul dezgolit. Și atunci mama se răsucește 
încet. E cu adevărat mama. Insă zâmbetul nu-i deloc cel pe care 
spera Jessica să-l vadă, nu e cel pe care mama îl avea pe buze 
în acele multe clipe în care își trezea fiica. E oricum, numai 
fericit nu. 

Jessica simte cum o copleșește oroarea, nu se poate mișca, 
încearcă să tipe, dar nu face decât să tragă brusc aer în piept. 
Mama se ridică alene de pe scaun, cu mișcări ţepene, nefirești, 
ca și cum cineva i-ar fi sfărâmat fiecare oscior și apoi le-a lipit la 
loc la nimereală. Jessica încearcă să facă un pas înapoi, însă 
tălpile îi rămân înfipte în podea. A fost încremenită pe loc. 

— Uită-te în oglindă, șoptește mama și face un pas spre ea cu 
mâinile întinse, cu degetele încârligate ca ghearele unui uliu, 
gata să i le înfigă în păr. 

Și apoi Jessica are senzaţia că se prăbușește. Degetele i se 
agaţă de pătură și tapițeria canapelei e îmbibată de sudoare. 
Livingul e întunecat, temporizatorul a oprit televizorul. Ora de pe 
modem este 3:30. Vântul urlă afară, făcând să scârţâie 
ferestrele. 


20. 


Din spatele mesei, femeia de vârstă mijlocie cu pomeţi 
ascuțiți o măsoară pe Jessica din cap până-n picioare, Puțin mai 
devreme, Jessica îi spusese că a fost invitată de Colombano. 

— Sunt rezervate două invitaţii, zice femeia în italiană. 

— Sunt... Sunt singură. 

— Firește, zice femeia, silindu-se să zâmbească. Bine aţi 
venit. 

Jessica pune în poșetă invitaţia și programul, trece de casieră 
și simte în ceafă privirea critică a femeii. 

Inăuntru e o răcoare plăcută. Spaţiul este bogat împodobit și 
seamănă cu o biserică, dar lipsit cu totul de obiecte de artă 
religioase. Oamenii intră treptat în mica sală de concerte, unii în 


VP -59 


cămăși polo și pantaloni scurţi, alţii ca și cum ar avea de gând 
să asiste la un spectacol de gală. O simfonie de limbi răsună în 
sala cu tavan înalt. E limpede că majoritatea sunt turiști. După 
afișul din stradă, biletele nu costă mai mult de câteva zeci de 
euro, așa că nu-i mare probabilitatea să asiste la un spectacol 
de nivel mondial. 

Jessica poartă o rochie bleumarin și pantofi cu toc subţire. Știe 
că arată bine, dar nu-i sigură dacă s-a îmbrăcat frumos pentru 
eveniment sau doar pentru Colombano. 

Pe când se machia, în camera de hotel, a copleșit-o brusc 
nesiguranța. l-au revenit în minte plânsul lui Colombano și 
banda de metal de pe inelarul lui stâng. Faptul că a făcut rost de 
două invitaţii pentru Jessica probabil că înseamnă că nu-și 
dorește companie. Ar fi ciudat să meargă singură și, mai presus 
de toate, asta ar dezvălui faptul că a minţit în privinţa prietenilor 
ei? O va recunoaște Colombano în mulţime? O să o salute? Vor 
avea ocazia să schimbe câteva cuvinte după concert? 

Jessica scoate din nou invitaţia și o privește. Locurile nu sunt 
numerotate. Primele rânduri sunt deja pline. Cei mai mulţi din 
public par să fie vârstnici, însă apar și feţele câtorva perechi 
tinere. Jessica se așază pe un scaun de la margine, pe la 
jumătatea sălii, și își pune poșeta pe genunchi. Pe scenă sunt 
patru instrumente cu coarde: contrabasul și violoncelul stau pe 
suporturile lor, cele două viori sunt așezate pe scaune. 

Jessica simte un gust acru. Inainte să vină a comandat la o 
cafenea o sticlă de prosecco, a băut două pahare și apoi a lăsat 
acolo sticla aproape plină, în amurgul venețian. Alcoolul e cald 
în stomac și o linişteşte, ca mâna unui prieten bun pusă pe 
umărul ei. 

Trec cincisprezece minute până ce ultimii spectatori se așază. 
E limpede că n-au fost vândute toate biletele, mai sunt locuri 
goale. In cele din urmă, se aude în difuzoare un semnal. 
Luminile scad un pic și flecăreala se stinge, ca și cum cineva ar 
fi răsucit un comutator. Apoi se aud pași în spatele sălii și 
spectatorii încep să aplaude. Interpreții, bărbaţi și femei de 
vârste diferite, în ţinută de gală, trec pe lângă ea spre scenă, 
unde fiecare se duce la un scaun și ia în mâini un instrument din 
lemn roșiatic. Sunetul acordării răsună în sala tăcută. 
Colombano nu e pe scenă. Jessica aruncă o privire spre ușile din 
spatele sălii, dar sunt închise. Ce se întâmplă? Cu siguranţă se 


VP - 60 


află în locul potrivit, numele său era pe listă. Și el a spus că va 
cânta. 

Jessica scoate din poșetă programul. Sala de concerte din 
fotografie este aceasta, cel puţin unii dintre membrii formaţiei 
par să fie muzicienii din fotografie. De ce nu-i acolo el? | s-a 
întâmplat ceva? 

Acum instrumentele sunt ţinute bine de mâinile interpreţilor. 
Arcușurile se înalţă. Muzicienii își fac semn cu capul unul altuia. 
Și apoi părul de cal începe să atingă corzile bine întinse, 
arcușurile se mișcă înainte și înapoi într-un fel stăpânit, creând 
un sunet atât de strălucitor, încât Jessica simte cum i se face 
pielea de găină. Se uită la program. J.S. Bach - Aria pe coarda 
Sol. Jessica simte că i se taie răsuflarea. Melodia e absolut 
superbă. Închide ochii și vede mormanul de pământ cu flori pe 
el, pe ea însăși stând lângă groapă, simte oamenii în jurul ei și 
mâna mătușii Tina pe umăr. Îi curg lacrimile pe obraji. Jerbele de 
flori sunt albe. Culoarea preferată a mamei. 

Piesa durează doar câteva minute, însă pentru Jessica este o 
călătorie în trecut care i-a făcut inima să stea în loc, o eternitate 
care trece prea repede. 

Și s-a terminat. Spectatorii aplaudă din nou, și trece un 
moment până când Jessica izbutește să-și revină și să se alăture 
aplauzelor. Sunetul descrește, însă reîncepe. Și apoi un bărbat 
zâmbitor trece pe lângă ea spre scenă, cu o vioară în mână. 
Colombano. El este solistul. El este vedeta spectacolului. 

Jessica își încrucișează picioarele și trage în jos tivul rochiei. 
Se simte ușoară. Își pune mâinile în poală și se uită la bărbatul 
arătos care urcă pe scenă, își așază vioara sub bărbie și 
zâmbește publicului. 

Dar, mai ales, Colombano îi zâmbește ei. 


21. 


Inspectorul-șef Sanna Porkka strânge volanul și se uită la 
priveliștea hipnotică din faţă. Praful de zăpadă care se 
învârtejește pe autostradă dansează în lumina farurilor. Felia de 
lumină cade nu doar pe zăpada dată cu plugul de o parte și de 
alta a drumului, ci și pe trunchiurile golașe care ascund 


VP - 61 


îndărătul lor un întuneric nesfârșit. Merg prin ninsoarea deasă 
deja de o oră, dar le-au rămas mai bine de trei ore până să 
ajungă la Helsinki, și asta fără nicio oprire. Erne Mikson a 
subliniat faptul că nu-i grabă. Important e să-l aducă pe 
Koponen în siguranţă la Helsinki, ca dimineaţa să poată trece în 
revistă detaliat situaţia. 

Sanna se uită la GPS-ul de la bord. După ce trec de Juva 
trebuie să intre pe Autostrada 5 spre Mikkeli, de unde călătoria 
lor continuă prin Lahti spre Helsinki. Drumul nu devine 
autostradă decât atunci când ajung la Heinola. Cu toate că nici 
măcar acolo nu-i cine știe ce trafic, e stresant să conducă pe 
autostrada îngustă când este obosită. Nu întâlnesc decât din 
când în când câte o semiremorcă mergând în sens opus, Sanna 
n-a trebuit să depășească niciun vehicul. 

— Spune-mi dacă ai nevoie să oprim, zice Sanna, privind în 
oglinda retrovizoare. 

Niciunul n-a scos vreo vorbă pe tot drumul. Roger Koponen a 
stat atât de tăcut pe bancheta din spate a mașinii sale, încât de 
vreo două ori Sanna a crezut că a adormit. Insă Koponen nici 
măcar nu închisese ochii, tot timpul privirea goală i-a fost 
îndreptată spre pădurea care fulgera pe alături ca într-un film 
monoton. Câteva sticluţe cu alcool din minibarul hotelului îl 
însoțeau la drum. 

— Să oprim? zice Koponen și întoarce privirea spre scaunul 
din față. 

Sanna simte mirosul de whisky în răsuflarea lui. 

— Da. Dacă... 

— E unu și jumătate dimineaţa. De ce mama dracului să 
oprim? zice bărbatul cu voce joasă și își netezește încreţiturile 
frunții. 

Timp de o clipă, Sanna se gândește să răspundă, dar 
hotărăște să n-o facă. A încercat să fie prietenoasă, și asta-i 
destul. Nu-i firesc să te aștepți la un comportament complet 
normal de la cineva aflat într-o astfel de situaţie. Tipul trebuie să 
fie în stare de șoc, probabil că nu vrea decât, să ajungă acasă, 
să șadă alături de nevastă pe canapea și să-i spună ce nebuni 
sunt toţi ceilalţi. Însă Maria Koponen e moartă. Și acum Sanna 
știe despre ce vorbeau toţi, s-a uitat la fișierul trimis de Erne 
Mikson. Euforia încremenită pe chipul femeii i s-a încrustat pe 


VP - 62 


retină. Și-o imaginează printre fulgii care scânteiază în lumina 
farurilor. 

— Îmi pare rău, zice Koponen și oftează. 

Un dop deșurubat scoate un pocnet în mâinile lui și Sanna 
revine din închipuiri la realitate. Vitezometrul arată un pic peste 
sută, e peste limita de viteză și, de altfel, prea repede pe astfel 
de vreme, în ciuda anvelopelor pentru toate anotimpurile. 

— Nu vreau să fiu necioplit, continuă el cu vocea obosită și 
duce sticla la gură. 

Sanna nu-i convinsă că băutura e lucrul cel mai bun pentru 
Koponen în acest moment. Pe de altă parte, ar putea să-l 
liniștească, poate chiar să-l ajute să adoarmă. Instrucţiunile lui 
Mikson nu includeau anumite cerinţe: doar să-l urce pe Koponen 
în mașina lui și să-l aducă la Helsinki. 

— Nu-ţi face probleme, zice Sanna, aruncând rapid o privire 
peste umăr. 

E prea scurtă ca să deslușească fața lui Koponen în întuneric, 
însă presupune că expresia lui e împăciuitoare. 

Sanna ridică piciorul de pe pedala de acceleraţie. Motorul V6 
care toarce sub capota Audiului își reduce turaţia. Degetele ei 
mângâie pielea de pe volan. O mașinărie magnifică. Poate într-o 
bună zi o să poată și ea să aibă mașina pe care și-o dorește, nu 
doar cea trebuincioasă. 

— Ajungem la Helsinki cel mai devreme la 4:30, zice Sanna, 
împingându-și cu vârful limbii sub buza de sus un pachetțel de 
tutun. 

Pasagerul nu-i răspunde, dar îl vede că își lasă capul pe spate, 
pe rezemătoare. 

Sanna n-a mai fost de multă vreme la Helsinki și nu 
intenţionează să stea nici acum mai mult decât este absolută 
nevoie. Dar, oricum, era de serviciu astăzi, și îi este indiferent 
unde își petrece ziua de lucru: la secția din Savonlinna sau pe 
drum, făcând pe șoferul unui autor de bestselleruri care tocmai 
a rămas văduv. Și apoi, nu deseori are ocazia să stea la volanul 
unei mașini de lux nou-nouţe. 

— Mi-ai citit cărţile? 

— Nu, răspunde repede Sanna. 

Ar suna ciudat o explicaţie. 

Koponen oftează adânc. 


VP - 63 


— Sunt în ele lucruri cu adevărat nebunești... Dacă tot ce... 
Nici măcar nu-mi pot imagina. 

— O să ai ocazia să vorbeşti despre toate astea după ce 
ajungem la Helsinki, zice Sanna liniștită. 

Trec în tăcere câteva clipe. Apoi încep să se audă suspine de 
pe bancheta din spate. Sanna nu știe prea bine dacă izbucnirea 
pasagerului său se datorează faptului că gândul la moartea 
soţiei i-a pătruns în sfârșit în minte sau revede în tăcere ororile 
puse de imaginaţia lui între coperţi. Fantezii înspăimântătoare 
care au inspirat un individ bolnav la cap să-i omoare soţia. 
Sanna simte nevoia să-i spună ceva alinător, dar nimic nu i se 
pare potrivit. Totul a fost spus deja. Distanţa până la bancheta 
din spate pare mai mare decât un an lumină. 

Trece o semiremorcă. Curentul creat de vehiculul masiv face 
mașina să se clatine. Zăpada se rostogolește pe asfalt, e biciuită 
în vârtejuri turbate. Și apoi Sanna vede cum apare în oglinda 
retrovizoare o lumină puternică. 


22. 


Whisky-ul îl arde pe gât, dar nu-l amorţește. Nu destul. 
Inspectorul de poliție de la volanul mașinii lui are ochii aţintiţi 
asupra drumului. Roger simte cum sângele îi clocotește în vene, 
apoi, dintr-odată, se retrage undeva, lăsându-i vârfurile 
degetelor reci ca gheaţa. Peisajul împădurit monoton care 
fulgeră prin dreptul geamului, plictiseala cumplită a coniferelor 
înzăpezite, îi stârnesc greață. Arde de dorinţa să accepte oferta 
celei care este la volan și s-o roage să tragă pe dreapta. Vrea să 
alerge prin pădure, să se arunce cu capul înainte printre copaci, 
ca o pasăre de apă care plonjează într-un iaz năpădit de 
buruieni. Vrea să dispară în acea mlaștină amorfă, să se 
lipească de pământ, să se îngroape în zăpadă. Vrea să plutească 
în hibernare ca un urs, fără să se gândească la primăvara care 
va veni. 

E vina sa. El a ucis-o pe Maria. Gândul eliberează în el ceva. 
Simte lacrimile șiroindu-i pe obraji și gura i se schimonosește 
într-un plâns disperat. A realizat tot ce și-a dorit vreodată, 
succesul literar și o soţie frumoasă care îl aștepta într-o casă 


VP - 64 


mare de lângă apă. Dar acum totul pare terminat, ca și cum n-ar 
fi trăit și scris decât pentru Maria, ar fi trăit prin reacţiile ei, s-ar 
fi văzut pe sine din perspectiva ei. S-ar fi admirat pe sine din 
oricare loc în care stătea Maria, în orice clipă. Și acum Maria a 
dispărut. Pentru totdeauna. 

A iubit-o? Poate. Cel puţin, în felul său. Fusese pregătit să aibă 
grijă ca ei să nu-i lipsească nimic. A fost asta iubire, sau Roger 
nu făcea decât să-și țină acvariul curat și peștișorii hrăniți? Nu 
cunoaște răspunsul, și asta îl face să simtă cum îl sugrumă 
vinovăția. Și acum e prea târziu să afle, fericirea pierdută va 
polei pe veci aceste amintiri. 

Un camion mare trece pe lângă ei. Mașina se clatină. 
Ștergătoarele de parbriz automate flutură o clipă ca niște mâini 
la un concert rock. Mașina e veche de numai șase săptămâni. 
Sau nouă. Fiecare detaliu, până la accesorii și tapiţeria de piele, 
a fost ales cu grijă anul trecut. Dar nu mai miroase a început. 
Miroase a moarte. E ca un coșciug tras de 340 de cai. 

— Stinge-le, la dracu’. 

— Poftim? întreabă Roger trăgându-și nasul și ridică sticla la 
gură. 

Poliţista aruncă o privire în oglinda retrovizoare. O lumină 
puternică incendiază luneta. 

— Mașina din spatele nostru are farurile pe faza lungă, zice, 
apoi răsucește în jos oglinda. 

Roger își șterge colţurile ochilor cu mâneca, privește peste 
umăr și e orbit imediat. 

— La dracu'..., mormăie el și se răsucește iute înapoi. 

A văzut destul ca să-și dea seama că o mașină e la doar 
câteva zeci de metri în spate. 

Peste o clipă, farurile mașinii își reduc intensitatea. 

— Și acum o să ne depășească, zice pentru sine poliţista, cu 
amândouă mâinile încleștate pe volan. 

Roger se uită la mașina care a ajuns în dreptul lor. Şefa 
poliţiei a redus viteza, acum nu merg nici măcar cu optzeci la 
oră, însă mașina nu trece. Roger vede capota unui SUV negru 
cum alunecă alături constant, ţinând pasul cu geamul din spate 
al Audiului. 

— Ce naiba face? 

Poliţista de la volan se răsucește și aruncă o privire aspră pe 
geam. Pe locul pasagerului e un girofar portabil, branșat și gata 


VP - 65 


de funcţionare, poliţista l-a luat cu ea pentru orice eventualitate. 
Dacă îl pornește, aiureala din mașina care merge în dreptul lor 
va înceta rapid. 

Roger aruncă o privire spre bord. Viteza lor a scăzut la 
șaptezeci. SUV-ul e o umbră, stă lipit de ei ca un ataş. Porțiunea 
lungă de drum din fața lor e pustie. _ 

Degetele polițistei bâjbâie după girofarul portabil. Il pune pe 
bord și îl pornește. O fâșie de lumină albastră atinge geamurile 
mașinii din lateral. Și atunci geamul din spate al SUV-ului 
coboară. Sticluţa de coniac alunecă dintre degetele lui Roger. 
Recunoaște fața suptă care îl privește prin geamul deschis, 
întrebarea alcătuită de despicătura neagră care se cască în 
mijlocul ei. Vă e frică de ceea ce scrieți? 


23. 


Sunetul se contopește cu visul. Erne Mikson izbutește abia 
după un minut să se trezească și să se ridice în capul oaselor pe 
canapeaua tapițată cu piele uzată. Aerul condiţionat îi suflă pe 
faţă aer rece și îl doare gâtul. Probabil că febra i-a crescut. 
Numărul care clipește pe ecran e al Sannei Porkka, poliţista care 
a fost de acord să-l aducă pe Koponen din Savonlinna. Este ora 
3:15 și biroul comun este pustiu. 

— Alo? 

Erne se chinuie să-și găsească vocea și nu-și poate stăpâni 
tușea. 

— Respice in speculo resplendent, zice o voce de femeie. 

Pare să fie a Sannei Porkka, însă e tărăgănată, tremurătoare. 

— Poftim? 

Apoi tăcere. Pe fundal se aude un foșnet. O femeie suspină. 
Erne se străduiește să înţeleagă ce aude, gândurile îi sunt încă 
împâclite de somn. 

— Porkka? 

— Respice in speculo resplendent. 

— Nu înțeleg, mormăie Erne și se ridică. 

E prea confuz ca să priceapă ceva din ce se întâmplă. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă el și strânge mai tare în mână 
telefonul. Unde-i Koponen? 


VP - 66 


Apoi se aude un strigăt și convorbirea se întrerupe. Erne se 
uită un moment la ecranul telefonului, apoi se duce la apelurile 
recente și găsește numărul Sannei Porkka. 

Numărul apelat nu este disponibil. 

La naiba! Erne a pus în memoria telefonului și numărul lui 
Roger Koponen, cu vreo două ore înainte, dar nu-l poate 
contacta nici pe el. Ceva nu-i deloc în ordine. Iși freacă faţa și se 
duce în biroul său. Selectează numărul următor din agenda 
telefonului și apasă pe tasta de apelare. 

— Poliţia din Savonlinna, răspunde o voce de bărbat, vioaie, 
dacă ne gândim la oră. 

— Sunt Mikson, de la serviciul omucideri din Helsinki. La ce 
oră au plecat Porkka și Koponen din Savonlinna? 

— Un moment... 

— La ce oră au pornit cu mașina spre Helsinki? se răstește 
Erne și aude degete care apasă pe tastatură. 

Trec zece secunde chinuitoare. 

— Conform registrului, au plecat de la secţie la ora 1:03. Dar 
nu trebuia să meargă cu mașina lui? 

— Da, de ce? 

— Am înţeles că trebuia să o ia din garajul hotelului, așa că a 
mai trecut o vreme până să pornească la drum. 

Ofiţerul de serviciu nu mai spune nimic. 

Erne se așază la computer și simte sângele zvâcnindu-i în gât. 

— Sanna nu răspunde la telefon? întreabă ofițerul de serviciu. 

— Nu. 

— Dar... dacă s-a întâmplat ceva pe drum, am fi fost 
informați... 

— Dacă a fost un accident. 

— Ce altceva... 

— Sună-mă imediat dacă afli ceva, zice Erne și închide. 

Își aude sângele năvălind în urechi. Crengile golașe ale 
mesteacănului zgârie geamul. 

Erne aduce pe ecran o hartă. Au plecat măcar din Savonlinna 
Sanna Porkka și Koponen? 1:03... Plus douăzeci de minute... 
Sunt pe drum de cel mult două ore... Erne plimbă cursorul pe 
drumul de la hotelul Sokos din Savonlinna și îl oprește între 
Mikkeli și Heinola. 

— La dracu'! La dracu'! La dracu'! șoptește Erne și caută 
numărul de urgenţă al autorităţilor. 


VP - 67 


Duce din nou telefonul la ureche, încercând în același timp să- 
și amintească ce a spus Sanna la telefon în urmă cu o clipă. 
Respis... fir-ar să fie! În primul rând, cuvintele n-aveau niciun 
înțeles. 

Operatorul de noapte de la linia de urgenţă răspunde, însă 
Erne se bâlbâie, nu prea reușește să explice ce dorește. Il 
inundă un val de frig. Sanna Porkka vorbea în latină. 


24. 


Jessica stă pe marginea canapelei, uitându-se la masa de 
sufragerie. A aprins lampadarul de lângă canapea, pentru că în 
acest moment întunericul e o pistă de curse care îi face 
imaginaţia să galopeze. 

Jessica nu-și amintește să mai fi păţit așa ceva. Visele sale n- 
au părut niciodată atât de reale. 

Acest caz la care lucrează are ceva neobișnuit. Poate că e 
modul de operare pervers al ucigașului, poate că ea a fost mai 
traumatizată decât și-a dat seama de faptul că a dat nas în nas 
cu el la locul crimei, cu câteva ore înainte. Poate amândouă. 

Jessica își îndreaptă genunchii și se ridică în picioare. O dor 
încheieturile, simte un junghi puternic în șold. Uneori se întreabă 
dacă n-ar putea face ceva în privinţa durerii, dar intensitatea e 
rareori destul de mare ca s-o pomenească atunci când merge la 
doctor. Durerea a urmărit-o pe Jessica de atât de mult timp, 
încât a devenit o parte din ea. Mintea ei a acceptat de mult cele 
întâmplate, însă are de gând să-i dea trupului atât timp cât are 
nevoie. li datorează măcar atât. j 

Jessica trece pe lângă scaunul pe care ședea mama ei în vis. li 
aruncă o privire cu colțul ochiului și se întoarce o clipă în 
coșmarul tulburător, femeia din centrul lui care îi amintea de 
mama sa, însă nu era ea. Vită-te în oglindă. 

Parchetul scârțâie sub picioare. Jessica se oprește la ușa 
bucătăriei și simte un gol în stomac. Ce... 

Adrenalina îi inundă corpul. Halatul de baie negru atârnă pe 
spătarul unui scaun de bar, exact acolo unde Jessica l-a lăsat 
după duș. Nu-i nimeni în bucătărie. Doar halatul, care, dacă ne 
gândim bine, crea o iluzie optică surprinzător de eficientă în 


VP - 68 


întuneric. Jessica îl mototolește și îl lasă să cadă pe blat. Își aude 
răsuflarea grea. 

Ceainicul electric pornește. Ceasul electric arată 3:46. Trebuie 
să mai doarmă un pic, altfel ziua care vine va fi mult prea lungă. 

Jessica își întoarce privirea spre fereastră și vede oglindirea 
bucătăriei scăldate în lumină, cu ea însăși în mijlocul încăperii, 
în pantaloni de trening și tricou. Părul ei negru este legat la 
spate într-o coadă de cal. Sunt greu de deslușit trăsăturile feţei. 
Uită-te în oglindă. 

Maria Koponen i-a apărut Jessicăi în vis, în exact aceeași 
poziţie și aceleași haine în care a văzut-o Jessica la locul crimei. 
Insă faţa era a mamei sale. Jessica nu și-a dat niciodată 
osteneala să-și interpreteze visele, în ciuda faptului că uneori a 
fost silită să discute despre ele la terapie. Cu toate acestea, nu 
poate alunga gândul că vorbele pe care le-a rostit mama ei în 
vis înseamnă ceva. 

Stomacul îi chiorăie. N-a mâncat nimic de la prânzul întârziat 
de ieri. la pâinea din coș, pune două felii în prăjitor și îl 
programează la intensitate mare, pentru că nu vrea să aștepte 
nicio secundă mai mult decât este nevoie. Apa bolborosește în 
ceainic. Laptopul este în continuare pe blat. Jessica ia altă cană 
albă din bufet. In vreme ce toarnă apa pentru ceai, simte cum 
vibrează telefonul în buzunarul pantalonilor și pulsul o ia razna. 
Erne n-ar suna-o în toiul nopții dacă n-ar fi ceva foarte grav. 

— Alo? 

— Ești trează. 

— Sunt. 

— Scuze. Vorbeam serios mai devreme. Ar trebui să vă 
odihniţi un pic... 

— Ce se întâmplă? 

— Mai avem două cadavre. 

— Bine. 

Jessica își dă seama că vestea lui Erne, oricât de groaznică e, 
nu o surprinde. Era de așteptat încă ceva. Jessica se silește să 
aștepte și să-l lase pe Erne să-și aleagă cuvintele. Tot ce aude 
mult timp este o răsuflare grea. 

Până la urmă, Erne vorbește: 

— Sună-l pe Jusuf și spune-i să vină să te ia. 

Jessica se duce la fereastra bucătăriei. Cu fiecare pas, 
imaginea ei oglindită e tot mai limpede, mai familiară. Jessica 


VP - 69 


simte o ciudată ușurare, ca și cum s-ar fi temut că fereastra 
avea să dezvăluie ceva ce ea nu vrea să vadă. 

— Erne? zice, în cele din urmă. Ce s-a întâmplat? 

— Au fost găsite două cadavre în pădurea din Juva, aproape 
de lacul Salajărvi. La șaizeci de kilometri vest de Savonlinna... 

— Savonlinna..., șoptește Jessica și atinge geamul cu 
degetele. 

Sticla e rece, ca și cum vântul îngheţat ar trece prin geam 
până în corpul ei. 

Ascultă în tăcere cuvintele lui Erne, cu toate că știe deja ce o 
să spună. Automobilul Audi al lui Koponen abandonat. Telefonul 
inspectorului-șef, un apel ciudat. Apoi Erne scoate un oftat 
dramatic: 

— Avem toate motivele să presupunem că acele cadavre sunt 
ale... 

— Cum adică, să presupunem? Nu... 

— Jessica. Cadavrele nu sunt ușor de identificat. Au fost arse. 

— Sfinte... 

In acel moment se aude în bucătărie un pocnet puternic și 
Jessicăi îi sare inima din piept. Telefonul cade pe pardoseala de 
gresie. 

Incăperea se umple de mirosul de ars. Jessica se uită la 
prăjitor, care tocmai a dat la iveală două bucăţi de pâine 
înnegrită. 


25. 


Sala de ședințe miroase a mucuri de ţigări, în ciuda faptului 
că ultima oară când a fost permis fumatul aici era pe la 
începutul mileniului. E dimineața devreme, vântul s-a potolit, 
dar afară e încă întuneric. Fereastra dă spre șantierul imens 
care înconjoară depoul Pasila, pustiu, în ciuda luminilor 
orbitoare. Macarale uriașe se înalță spre cer ca niște dinozauri 
care dorm în picioare. 

Jessica își împletește degetele în jurul cănii cu ceai și o ridică 
la buze. In afară de Erne, e prezentă toată echipa: Jusuf, Nina, 
Mikael și Rasmus, care, ca de obicei, duhnește a transpirație. 
Gluma care circulă prin secţie este că deodorantul lui Rasmus 


VP - 70 


este cel mai rău prieten din istoria lumii, pentru că îl trădează în 
fiecare zi. E foarte ciudat că împunsătura încă n-a ajuns la 
urechile lui, căci dacă ar fi ajuns, poate că ar fi făcut ceva în 
privinţa asta. Rasmus Susikoski, de aceeași vârstă cu Jessica 
aproape zi pe zi, are studii de avocatură și n-a petrecut nicio zi 
în acel domeniu. În ciuda acestui fapt - și datorită observaţiilor 
sale pătrunzătoare și cunoștințelor generale enciclopedice - a 
dovedit că valorează greutatea lui în aur în timpul multor 
anchete. 

Nina Ruska tastează absorbită pe telefon, ca și cum va reveni 
în sala de ședințe spartană din sediul poliţiei și la o realitate mai 
înfiorătoare decât basmele de-abia după ce apasă pe tasta de 
expediere. Nina are în jur de patruzeci de ani, cu trăsături 
puternice și o mulţime de pistrui și, în ciuda ţinutei zilnice 
alcătuite din blugi și hanorac cu glugă, întotdeauna arată 
minunat. Mikael Kaariniemi, care stă alături de ea, mestecă de 
zor gumă. Micke e de aceeași vârstă cu Nina, de curând a 
renunţat să mai lupte cu chelia, cămășile lui cu nasturi sunt 
întotdeauna surprinzător de bine călcate. Se uită la Jessica și 
ridică o sprânceană, însă ea întoarce repede capul. 

— Bună dimineața, zice Erne închizând ușa. 

Ceilalţi cinci participanţi îi răspund mormăind. 

— Conferinţa de presă începe la opt. Până atunci trebuie să 
schițăm măcar o linie de investigaţie preliminară. 

Erne ia telecomanda ca să pornească proiectorul. Sala se 
umple de zumzetul slab al aparatului care atârnă din tavan. 

— Întâi tu, Rasse, zice Erne și se apleacă spre masă. 

Bărbatul urât mirositor își drege glasul și își îndeasă mai bine 
pe nas ochelarii cu arătătorul. Se uită repede la ceilalţi și începe, 
șovăielnic: 

— Am parcurs o dată trilogia lui Koponen și am început a 
doua citire, ca să văd dacă putem găsi amănunte care ne-au 
scăpat înainte. Am găsit în total opt omoruri, dintre care șapte 
pot să fie considerate ucideri rituale. Pentru fiecare dintre 
omorurile investigate este descrisă în povestea lui Koponen o 
crimă asemănătoare. 

Cuvintele lui Rasmus destramă încordarea care umple 
încăperea. Ele confirmă ceea ce știau cu toţii deja, în adâncul 
lor. 


VP -71 


— Crimele din carte au loc în aceeași ordine? întreabă Erne, 
surprinzător de calm, încrucișându-și brațele pe piept. 

Jessica îi aruncă o privire șefului și apoi se răsucește înapoi 
spre Rasmus. 

— Nu, răspunde el și își face de lucru, agitat, cu brațele 
ochelarilor. Crimele n-au fost săvârșite în ordinea din carte, 
Adică, vreau să zic, primele două au fost, dar dacă vrem să 
privim cele două omoruri din miez de noapte ca arderi pe rug... 
Am aici câpii pentru fiecare... 

Rasmus împinge spre mijlocul mesei un teanc subţire de hârtii 
și fiecare își ia exemplarul. Jessica se uită la listă și se încruntă. 


Crime comise în seria Vânătoarea de vrăjitoare a lui 
Roger Koponen: 


Volumul I 

Femeie înecată (sub gheață) 

Femeie otrăvită (cadavrul este amplasat în mod 
identic cu al Mariei Koponen) 

Bărbat omorât cu pietre 


Volumul II 
Bărbat înjunghiat cu un pumnal 
Bărbat ars pe rug 


Volumul III 
Femeie strivită (treptat, cu bolovani) 
Femeie arsă pe rug 


— Un moment, zice Erne ridicând privirea de la hârtie. A fost 
confirmată otrava drept cauza morții Mariei Koponen? 

— Nu, din câte știu eu, răspunde Rasmus imediat. 

Tonul său e nesigur. 

— Însă în celelalte cazuri crimele se potrivesc cu descrierea 
din carte. Și victimele se potrivesc perfect cu descrierea... Păr 
negru, frumoase. 

— Bine, zice Erne, ia hârtia de pe masă și și-o apropie de ochi. 

— Și cei doi arşi pe rug..., începe Jusuf, și Erne răspunde dând 
apăsat din cap. 


VP- 72 


Peste încăpere se aşterne liniștea, toți par să citească și să 
recitească lista. Jessica soarbe din ceaiul de măceșe. Are gust 
de fier. 

— Dacă presupunem că făptașul sau făptașii au de gând să 
parcurgă întreaga listă, ne mai putem aștepta la trei crime. 

— Făptașii? întreabă Nina, notându-și ceva pe marginea de 
sus a listei. 

Mikael se uită la ea și apoi la ceea ce a scris acolo, Jessica se 
uită la cei doi și se întreabă dacă Nina a scris ceva pentru sine 
sau e un mesaj pentru Micke. Insă feţele lor sunt serioase. 

— Probabil că ucigașul din Juva e altul decât cel care a fugit 
din locuinţa familiei Koponen, zice Erne, ferindu-se de 
dreptunghiul albastru creat de proiector. Dar în niciun caznueo 
certitudine. Făptașul din Kulosaari s-a făcut nevăzut la 23:04. Eu 
am primit apelul Sannei Porkka din Juva la 3:15. Dacă făptașul a 
urcat imediat într-o mașină în Kulosaari și a pornit spre 
Savonlinna, ar fi putut să ajungă în apropiere de Juva ca să 
atace mașina lui Koponen, în ciuda vremii rele. 

— Poate că plecarea din oraș ar fi o alegere înţeleaptă, 
oricum, zice Jusuf, cu vocea un pic răgușită. 

— Tot nu cred că-i același tip. 

— De ce nu? 

— Există o eroare fundamentală în această teorie. Cum ar fi 
putut să știe făptașul că Roger Koponen va fi adus cu mașina la 
Helsinki? Și la ce oră? zice Erne și se uită la Jusuf, care clatină 
din cap, pe gânduri. E greu de crezut că tipul ar fi urcat, pur și 
simplu, în mașină și ar fi pornit la drum fără un plan bine gândit, 
ar fi văzut la Juva automobilul Audi venind spre el și apoi s-ar fi 
întors din drum ca să-l urmărească. Și apoi, noaptea trecută 
ningea din greu. Vizibilitatea ar fi fost de rahat. 

Erne se așază pe scaun. 

— Și totuși, oricine o fi fost, a reușit să aprindă un foc de 
tabără în pădure, zice încet Jessica, cu ochii aţintiţi la hârtia din 
faţa ei. 

Nimeni nu râde. Nici nu fusese asta intenţia ei. O sirenă 
începe să urle pe stradă. Gândurile Jessicăi se îndreaptă spre 
Fubu, care se sperie de fiecare dată când aude sunetul unui 


VP-73 


vehicul de urgenţă. Poti scoate omul din estul Helsinkiului!, însă 
nu poți scoate estul Helsinkiului din el. 

— Scenariul mai probabil este că cineva i-a urmărit din 
Savonlinna. Cineva trebuie să fi știut fiecare mișcare pe care au 
făcut-o. Hotărârea de a-l aduce cu mașina pe Koponen la 
Helsinki a fost luată cam pe la miezul nopții, zice Erne și mărul 
lui Adam îi tresaltă în felul pe care Jessica îl cunoaște atât de 
bine. 

Acea hotărâre a fost luată de Erne. Privind înapoi, e evident 
că Roger Koponen avea nevoie de protecție adecvată în 
călătoria de întoarcere. Probabil că Erne se acuză pe sine de 
cele întâmplate, cel puţin în mod subconștient. _ 

— Sunt câteva lucruri de notat aici, zice Erne grav. In primul 
rând, Sanna Porkka avea la ea pistolul. Cu toate acestea, nu s-a 
putut apăra de atacatori. De ce? Erau și atacatorii înarmaţi? 
Poate cu mai multe arme de foc? 

În afară de zumzetul proiectorului, în încăpere e tăcere 
deplină. Până și fălcile lui Mikael s-au oprit pe moment. 

— În al doilea rând, continuă Erne și se încruntă, ca și cum 
rostirea cuvintelor ar durea. Mașina lui Koponen a fost găsită la 
locul crimei fără vreo stricăciune. Prin urmare, n-a fost o ciocnire 
și n-a fost silită să iasă de pe drum. Fie Sanna Porkka a intrat ea 
însăși pe drumul nepavat, fie în acel moment mașina era 
condusă de altcineva. Cine? În ultimul rând, la locul faptei a fost 
găsit un singur tip de urmă de încălțăminte. Cu alte cuvinte, 
dacă au fost mai mulţi făptași, purtau cu toţii bocanci de luptă 
numărul 45 de-abia scoși din cutie. Numărul urmelor de 
încălțăminte de la locul faptei arată că se poate să fi fost o 
circulaţie intensă. 

— Însă urmele de încălțăminte de la Kulosaari sunt... 

— Exact la fel. Dar, cum spuneam, cred că făptașul de acolo e 
altcineva. 

— Stai un pic, intervine Mikael, frecându-și creștetul chel. Mai 
mulți făptași la Juva. Plus tipul din Kulosaari. Presupunem că... 

— Da, zice Erne și trage adânc aer în piept: totul indică 
existenţa a trei făptași. Sau mai mulți. 

Jessica își mută privirea de la listă la cana sa caldă. Pliculeţul 
de ceai a colorat apa în roșu. Simte pe limbă gustul de fier și, 


17 Zonă din Helsinki cu probleme de șomaj, sărăcie și droguri, cu o concentrare mare 
de imigranţi și refugiați. 
VP - 74 


cine știe de ce, din creierul ei izvorăște ideea că și-a preparat o 
cană cu sânge. Pentru o clipă, totul e roșu. Pereţii, ecranul din 
partea din faţă a sălii, masa, feţele celor care stau în jurul 
mesei. Îi vine să vomite. 


26. 


Degetele se agaţă de marginea chiuvetei. Jessica respiră 
adânc de câteva ori. Ştie că greața e rezultatul epuizării și 
stresului și că vomitatul n-o s-o facă să se simtă mai bine. Bea 
apă de la robinet și ridică privirea. Ochii îi par obosiţi și, în ciuda 
minutului pe care l-a folosit ca să se machieze, pe faţă îi este 
săpată îngrijorarea. Își examinează imaginea, care pare cumva 
străină de ieri încoace, deloc ca a ei. Jessica se apleacă spre 
oglindă, trăsăturile îi devin mai ascuţite, pupilele i se lărgesc și 
din oglindă se uită la ea mama ei, cu gura strâmbată într-un 
zâmbet crud. 

— Jessi? răsună prin ușă vocea lui Erne, urmată de un acces 
de tuse uscată, de fumător, care a devenit cronică în ultimele 
luni. 

— Sunt bine, zice Jessica, smulge o bucată lungă de prosop de 
hârtie de pe rolă și își șterge ochii. 

O ultimă privire în oglindă. Zâmbetul urât piere pe loc, însă o 
silește pe Jessica să închidă ochii. E imprimat pe retină. Câteva 
respiraţii adânci. Apoi deschide ușa. 

— Este...? întreabă Erne, care se reazemă de perete. 

Când vede că Jessica nu se oprește, o urmează pe coridor, 
tușind în pumn. 

— Nu ești... 

— Ce anume? 

Jessica se oprește și se răsucește atât de repede, încât Erne 
aproape că se ciocnește de ea. 

— Nu-s învăţat să te văd..., se bâlbâie Erne. 

— Să mă vezi cum? Neputincioasă? 

— Nu neputincioasă, doar... 

— Ce? Acum e împotriva politicii serviciului să-ţi fie greață 
dimineaţa? se răţoiește Jessica, cu mâinile în șolduri. 


VP -75 


Vede cum se schimbă ceva în ochii lui Erne când rostește 
cuvintele. 

— La dracu'! Și nu, nu sunt însărcinată. 

Porneşte furioasă spre sala de ședințe. 

— Jessica! mârâie Erne. 

Tonul lui a devenit pe loc iritat. Jessica se oprește. Erne se 
duce la ea și o prinde de braţ. 

— Puțin îmi pasă dacă ai cât de multe grețuri poftești și o să 
naști tripleţi. Dar vreau să ai mintea limpede. O ai? 

— Da. 

— Spune-o. 

— Am mintea limpede. 

— Spune-o din nou. 

— Ce-i asta, un afurisit de concert rock? Vrei s-o strig ca să 
creadă toți cei de pe-aici că-s nebună? 

— Bine, zice Erne și se dă deoparte, în vreme ce zâmbetul 
obișnuit, neliniștit, îi revine pe chip. 

În clipa în care îl vede, Jessicăi îi pare rău de izbucnirea ei. 
Cine știe de ce, în ultima vreme Erne își iese din țâțâni cam în 
fiecare zi, dar nu poate niciodată să fie supărată pe el mai mult 
de un minut. Inima mare a lui Erne compensează nevoia lui 
aiurită de a-și cocoloși angajaţii. De a o cocoloși pe Jessica, și ea 
își închipuie că este fiica pe care Erne n-a avut-o niciodată. 

— Cazul care stă acum pe birourile noastre este cel mai 
neobișnuit de care s-a ocupat vreodată oricare dintre noi. 
înţelegi că sunt sub o presiune incredibil de mare să-l rezolv, 
zice Erne. 

— Firește. 

— Am nevoie repede de rezultate. Așa că trebuie să iau totul 
în considerare - inclusiv bunăstarea fizică și mintală a echipei 
mele. 

— Înţeleg. 

— N-a prea fost timp să digerăm amploarea acestei anchete. 
Aseară, când am vorbit în mașină, era un cadavru. 

— Acum sunt patru. 

— Și dacă semnele sunt corecte, nu după mult timp vor mai fi 
trei..., zice Erne, iar vorba îi e tăiată când se deschide o ușă din 
capătul coridorului și pași grăbiţi umplu spaţiul tăcut. 

O femeie în taior intră în sala de ședințe împreună cu un 
bărbat înalt, care poartă o uniformă rezervată galonaţilor. 


VP - 76 


— Lânnqvist, de la Comisia Naţională a Poliţiei. O jigodie, 
șoptește Erne. 

— Şi dacă sunt deja șapte? zice încet Jessica. 

Privește fix nasturele nedescheiat de la cămașa lui Erne. 

— Ce vrei să zici? 

— Și dacă crimele au avut loc în ordine, la urma urmei, iar noi 
încă n-am găsit celelalte cadavre? zice Jessica. 

Își dă seama după privirea șefului său că ideea e dureros de 
nouă. Și nu cu totul imposibilă. 

— Oricum ar fi, sunt sigur că vom afla curând, zice Erne. 

— Mă gândeam să-l iau pe Jusuf și să ne ducem la laboratorul 
de medicamente în care a lucrat Maria Koponen. 

— Medicul legist ar trebui să ajungă aici imediat. Stai până 
atunci. 

— Cine a fost de serviciu noaptea trecută? 

— Cine crezi? 


27. 


Jusuf se lasă pe spătarul scaunului, uitându-se la Jessica și la 
Erne care se întorc în sală și se așază la locurile lor. Fotografii 
ale cadavrului scos din apă sunt proiectate pe ecran. 
Întunecimea cumplită care alcătuia fundalul fotografiilor 
precedente a fost înlocuită de masa de aluminiu și cearșafuri 
albe de o răceală clinică. Faţa femeii este palidă, senină. 

Jusuf își descheie fermoarul jerseului. Aerul din încăpere a 
devenit înăbușitor. S-au adunat înăuntru și alte persoane: doi 
tehnicieni criminaliști, un tip de la Comisia Naţională a Poliţiei, 
precum și medicul legist care s-a ocupat de autopsie, Sissi 
Sarvilinna. 

— Rezultatele noastre preliminare confirmă drept cauză a 
morții înecul..., zice Sissi și trece la următorul diapozitiv cu un 
clic al telecomenzii. 

Laserul saltă fără încetare pe ecran. Jusuf n-a mai întâlnit-o pe 
Sissi Sarvilinna, dar a auzit că e distantă, stupefiant de sinceră 
și deloc înclinată spre glume, în ciuda unei forme proprii de 
umor negru. În hainele ei strict conservatoare, este stereotipul 
unui medic legist serios. 


VP - 77 


Jusuf mijește ochii și se întreabă cum poate un mort să arate 
atât de liniștit. Se presupune că sufocarea ar lăsa pe chip 
urmele panicii. 

— ... însă analiza diatomeelor arată că a fost înecată 
altundeva, continuă Sissi și privește chipurile stupefiate din sală, 
ca și cum faptul că a dus misterul la nivelul următor o încântă. 

Mikael și Nina sunt singurii care par să nu fi fost luaţi prin 
surprindere de informaţie. 

— Și apoi a îngropat-o sub gheață, şoptește Erne. Am știut că 
felul în care a spus-o Koponen în videoconferinţă suna cam 
ciudat. 

— Plămânii sunt plini de apă dulce, continuă Sissi ca și cum 
Erne n-ar fi întrerupt-o. Apă de la robinet, mai exact. 

— Când a murit? 

— Între șase și nouă seara, cu aproximaţie. În plus, pot spune 
cu relativă certitudine că a stat maximum două ore în apa 
înghețată. 

— Așadar, a fost înecată undeva ieri-seară și apoi adusă 
aproape imediat pe țărm în dreptul casei familiei Koponen, zice 
Jessica și își notează observaţiile. 

— După ce făptașul a găurit gheața, a aruncat cadavrul în apă 
și a acoperit copca cu zăpadă, a mers prin curte până în casă, 
apoi a ucis-o pe Maria Koponen, zice Jusuf, uitându-se nesigur la 
medicul legist, ca un elev care nu e sigur de răspunsul său. 

Sissi Sarvilinna nu dă nici cel mai mic semn de răspuns. Se 
uită la ceas, aparent plictisită. Nu-i treaba ei să confirme 
bănuielile detectivilor. A venit aici ca să prezinte faptele. Cazul 
și atât. 

— Cum s-a întâmplat în carte? întreabă Jessica, și fețe 
întrebătoare se întorc spre Mikael. 

El scormonește într-o punguţă de plastic albastră și își aruncă 
în gură o gumă de mestecat. Apoi se uită la Nina și începe: 

— n carte, cea bănuită de vrăjitorie este legată de 
încheieturile mâinilor și de glezne. Apoi e aruncată într-un iaz. E 
metoda medievală de verificare dacă este sau nu vrăjitoare, 
asta sau o judecată barbară, la alegere. Dacă bănuita plutește 
chiar legată fiind, e o dovadă definitivă că e vrăjitoare și e 
condamnată pe loc la moarte. 

— Pe ce mama naibii de bază? întreabă Jessica și clatină din 
cap, nevenindu-i să creadă. 


VP -78 


— Există două răspunsuri la această întrebare. Mulţi credeau 
că, din pricină că vrăjitoarele au renunţat la taina botezului când 
s-au alăturat legiunilor diavolului, apa le respinge. Altă credință 
era că apa respinge vrăjitoarea pentru că reprezintă puritatea. 
Lucrul cel mai aiurit este că, dacă victima se ducea la fund și se 
îneca - ceea ce, conform logicii, ar fi fost un rezultat foarte 
obișnuit - ea nu mai era bănuită. O alternativă de rahat, dar, ce 
vreți, cel puţin i-o ofereau. 

— La dracu’! N-are niciun sens, zice Jusuf și își șterge pe blugi 
palmele transpirate. 

— Așadar, victima noastră a murit în urma uneia dintre aceste 
probe? întreabă Erne. 

— E posibil. Dacă ucigașii au imitat romanul lui Koponen. Așa 
este săvârșită crima în carte. 

— Semnele de pe corp sprijină această teorie. Sunt urme de 
legare pe încheieturile mâinilor și pe gleznele victimei, zice Sissi 
și acționează telecomanda, aducând pe ecran un prim-plan al 
feței moartei. 

— Unde a avut loc această probă? În carte, vreau să zic, 
spune Jessica. 

— Acasă la Marele Inchizitor, zice Nina. 

Schimbă o privire cu Mikael și oftează amândoi aproape în 
același timp. Sunt pe cale să fie bombardaţi cu alte întrebări. 

— Toţi cei implicaţi în investigaţie ar trebui să citească cărțile. 
Există unele asemănări, însă..., zice Nina și închide ochii. 

— Asta-i chestia, preia ștafeta Mikael. Există asemănări, dar 
numai până la un punct. 

— Uite ce-i... în acest context e esenţial să lămurim ceva 
pentru toată lumea, zice Nina și își îndreaptă spatele, cărțile lui 
Koponen sunt în parte ficţiune: în ele se petrec lucruri 
supranaturale. Există femei bănuite de vrăjitorie și există și 
vrăjitoare adevărate. De exemplu, în versiunea lui Koponen 
femeia care stă la masă a fost deja ucisă, dar apoi apare în 
capul mesei, îmbrăcată de gală, având pe faţă rânjetul care îţi 
îngheaţă sângele în vene. 

— Deci, ucigașii n-au imitat perfect crimele din carte? S-au 
inspirat din evenimente în general? întreabă Erne. 

Bărbatul de la comisie, care se reazemă de peretele din spate 
al sălii, își masează fruntea. 


VP - 79 


— Așa se pare, zice Nina, își dezleagă părul blond și îl leagă 
imediat la loc. 

— Și cum e cu cadavrele arse de la Juva? întreabă Erne, 
scriind ceva în carneţel. 

— În trilogie sunt evenimente complet diferite. Singura 
asemănare cu crimele din noaptea trecută, în afară de modul de 
operare, este că victimele sunt bărbat și femeie, zice Mikael, 
răsucind guma de mestecat cu limba. 

— Știm sigur că victimele de la Juva sunt Sanna Porkka și 
Koponen? întreabă Nina. 

— Răspund eu la asta, zice Jessica, ridicând mâna. Dinţii 
bărbatului au fost scoși, se pare că în scopul de a împiedica 
identificarea, nu se știe de ce. Însă testele de ADN au confirmat 
deja identitățile victimelor. Probele ridicate de pe articolele de 
toaletă din casa lui Koponen coincid cu probele de ADN luate de 
pe cadavrul bărbatului. 

Trec câteva secunde înainte ca cineva să vorbească. Acum e 
oficial. Roger Koponen e mort. 

— Revenind la Prinţesa de Gheaţă, zice Jessica, și pe dată 
regretă că a folosit porecla macabră în sala de ședințe plină. E 
adevărat că încă n-avem nicio idee cine este? 

— Nu. N-a fost dată dispărută nicio femeie care să se 
potrivească cu descrierea. 

— Și vreuna care să nu se potrivească? 

— Ucigașii poate că au machiat și au îmbrăcat victima cum au 
vrut, dar sunt sigur că n-o să găsim dedesubt vreo pacientă de 
91 de ani cu Alzheimer, dacă asta dai de înţeles. 

— Bine. Și Maria Koponen? Cum a fost ucisă? 

— Nu există răni exterioare, zice Sissi și își încrucișează 
brațele. După toate probabilitățile, a fost otrăvită. Însă va trece 
o vreme până să putem fi siguri. 

— Dar ce e cu acel zâmbet? întreabă Erne. 

Sissi Sarvilinna pune pe ecran un diapozitiv cu Maria 
Koponen. Apoi al doilea și al treilea. Înaintează printre imagini 
până ce apare în faţa lor un dispozitiv alcătuit din piese mici. 

— Acestea sunt dopuri pe care le-am găsit în interiorul 
obrajilor. Sunt prinse între ele cu un fir subţire legat în jurul 
capului. Firul e greu de văzut din cauză că peste el a fost 
aplicată o cantitate mare de machiaj, precum și un lipici ca să 


VP - 80 


producă efectul rigid al feței, explică Sissi și își scarpină lobul 
urechii. 

— E nebun, zice Erne. _ 

In următoarele zece secunde toată lumea clatină din cap. In 
cele din urmă, Jessica vede că bărbatul în uniformă de ofițer de 
grad înalt se uită la ceas și îl cheamă printr-un gest pe Erne. 
Care se ridică încet de pe scaun. Cei doi ies pe coridor. 

Jessica simte suferinţa șefului său. Rolul lui Erne de 
conducător al investigaţiilor numai ușor nu este. Patru cadavre 
în răstimp de câteva ore este un lucru rar, oricum ai lua-o. 
Ucigaș în serie. Oricine a investigat delicte grave știe că astfel 
de cazuri sunt extrem de rare în Finlanda. În istoria crimelor din 
țară nu există decât câteva cazuri care, într-o interpretare 
lejeră, îndeplinesc criteriile: două sau mai multe omucideri 
făptuite ca acțiuni distincte. Chiar și în acest caz, folosirea 
termenului este cel puţin discutabilă; faptele par să arate că, în 
ciuda unor anumite asemănări, crimele din Kulosaari și Juva au 
fost săvârșite de indivizi diferiți. 

— Vom primi rezultatele de laborator în câteva ore, zice Sissi 
și scoate un dosar gros din geanta de piele. Tot ce cunoaștem 
deja este aici. Știţi unde mă găsiți. 

Șoapte timide umplu sala când Erne intră înapoi. Mustrarea 
administrată de șeful lui a fost scurtă, dar aprigă. Stresul 
radiază de pe chipul lui Erne. Nimeni nu zice nimic. 

Jusuf deschide aplicaţia pentru presa de scandal de pe 
telefon, cu toate că știe că nu va face decât să sporească 
suferința. Titlurile sunt confuze, reporterii nu știu de unde să 
înceapă. Poliție. Autor de bestselleruri. Sotie. 

Peste o clipă, tuburile de neon de pe tavan clipesc când Sissi 
Sarvilinna iese și închide ușa. 


28. 


În această dimineaţă, sala mare de la sediul poliţiei este ca în 
altă dimensiune, un spaţiu plin de viaţă, cu lumină strălucitoare, 
în interiorul în rest mohoraât al unei clădiri guvernamentale. Erne 
Mikson se așază pe scaunul din margine de la masa cea lungă, 
singurul care a rămas liber. In uniforma lui albastră, Jukka 


VP - 81 


Ruuskanen se uită drept înainte, fără să schiţeze vreun salut 
spre Erne când se așază. E o situaţie stresantă pentru toţi, însă 
Ruuskanen e de ani de zile distant și îngâmfat. Pare că a trecut 
o veșnicie de la camaraderia și escapadele de beţivăneală ale 
celor doi bărbaţi din vremea în care erau la academie. 

Microfoane și reportofoane de toate mărimile și culorile sunt 
presărate pe masă. Dincolo de ele sunt rândurile de scaune, 
umplute de un public obosit, dar atent. Bliţurile se declanșează, 
camerele de luat vederi mai mari transmit în direct pe site-uri 
web și la posturi de televiziune. Erne nu-și amintește când a mai 
fost atât de plină sala mare, cazul are extrem de multe 
elemente fascinante. Erne tușește. Își simte gura uscată și n-a 
fost pusă apă pe masă. Işi șterge nasul și simte pe degete 
mirosul țigării pe care a fumat-o cu cinci minute înainte. 

— Hei, oameni buni, e ora opt. Hai să începem, zice 
Ruuskanen în cele din urmă, și rumoarea se stinge. 

Intre timp, lumina blitzurilor crește, ca și cum începerea 
evenimentului i-ar fi făcut cumva mai fotogenici pe polițiștii 
așezați acolo. 

— Sunt Jukka Ruuskanen, șeful poliției din Helsinki. La stânga 
mea sunt adjunctul Jens Oranen și Joonas Lönnqvist de la 
Comisia Naţională a Poliţiei, zice el și face o pauză, uitându-se la 
aparatele de fotografiat care se declanșează în faţa sa. 

Pentru o clipă, Erne e sigur că Ruuskanen a uitat de existența 
lui. 

— lar la dreapta mea este inspectorul-șef Erne Mikson de la 
Serviciul de Omucideri din Helsinki, zice Ruuskanen în cele din 
urmă și își întoarce privirea spre Erne. 

Erne simte cum aparatele de fotografiat și filmat se răsucesc 
spre el și își accelerează înregistrarea neobosită. Acum e oficial, 
din nou el este chipul asociat cu investigația, cu greșelile care 
vor fi făcute și cu posibila lipsă de rezultate. Bliţurile îi dezvăluie 
ridurile și accentuează anii adunaţi în ele. Erne știe că arată 
fragil. Timpul și-a făcut treaba, însă trebuie să fie recunoscut și 
rolul jucat de Rumba, otrava estoniană învelită în hârtie pe care 
a tras-o în plămâni în decursul anilor, poate chiar în cantităţi mai 
mari decât oxigenul. 

Ruuskanen începe rezumatul evenimentelor din noaptea 
trecută. Sudoarea se scurge pe spinarea lui Erne și subsuorile îi 
sunt lac de apă. Se răsucește spre Ruuskanen doar ca să nu mai 


VP - 82 


trebuiască să se uite la obiectivele care se holbează la el ca 
niște ochi mari și negri. 

Roger Koponen... soție... poliție... Ruuskanen e laconic. Erne 
nu ascultă, știe pe de rost aceste amănunte. În schimb, îi 
studiază pe bărbaţii care stau de cealaltă parte a lui Ruuskanen, 
îmbrăcaţi în uniforma albastru închis a comandanților, care ar 
arăta perfect potrivită la un bal oficial. Erne este singurul de pe 
scenă care a îndrăznit să-și pună blugi negri, cămașă cu nasturi 
și un sacou de stofă care a prins și zile mai bune. Sunt uniforma 
lui. Imbrăcămintea de lucru a unui băiat de serviciu estonian. 
Erne este, de asemenea, singurul din grup care va trebui să 
răspundă la întrebările reporterilor după încheierea conferinţei 
de presă, ceilalţi trei se vor întoarce la politica lor și la activităţi 
care n-au nimic de-a face cu adevărata muncă de poliţie. E 
limpede că Jens Oranen e mai tânăr, însă ceilalți comandanți 
sunt de vârsta lui Erne. Se poate presupune că Erne a alunecat 
de pe traseul ierarhic la un moment dat, a rămas înţepenit. Însă 
Erne a simţit întotdeauna că avansează întocmai așa cum își 
dorește. La cincizeci de ani este exact unde vrea să fie, făcând 
munca la care visa de când era băiețel. Și totuși, în astfel de 
momente sunt evidente anumite anomalii și aberaţii ale carierei. 

— ... Şi întrebările legate de investigaţie vor fi preluate de cel 
care conduce ancheta, încheie Ruuskanen. 

Câteva mâini ţâșnesc în aer înainte ca el să-și fi încheiat 
fraza. 

— Are poliția în acest moment vreun suspect? întreabă o 
femeie care stă în rândul întâi. 

Erne știe că ea lucrează la Radioul Public. Ca de obicei, 
întrebările încep cu lucrurile cele mai evidente, însă Erne știe 
din experienţă că vor deveni mai dificile pe măsură ce se 
desfășoară informarea. 

— Poliţia are descrierea unui suspect în cazul crimei din 
Kulosaari. In acest moment pot spune că suspectul este bărbat 
și nativ finlandez, zice Erne și coboară privirea spre microfon. 

| s-a spus să dea acest fragment de informație. Ministerul de 
Interne a arătat clar că dorește să fie înăbușită în fașă orice 
speculație despre turiști străini. 

— Așadar, nu există suspecți? 

— Așa cum spuneam, avem o descriere. N-a fost arestat 
nimeni în legătură cu ancheta și vom continua să căutăm acest 


VP-83 


individ pe baza informaţiilor obţinute în cursul investigaţiei, zice 
Erne și strânge pumnii. 

Luminile cu neon de pe tavan par să devină mai strălucitoare. 

— Și cum e cu uciderea poliţistei în Juva? Sunteţi sigur că 
făptașul este altcineva? 

— Dacă ne gândim la distanţă, este foarte probabil. 

— Ar putea fi mai mulţi făptași care lucrează împreună? 

— În acest moment, ideea nu poate fi scoasă din discuţie. 

— Roger Koponen sau soţia lui au primit înainte ameninţări? 

— Nu știm de astfel de ameninţări. 

— Cum au fost omorâte victimele din Kulosaari? 

Erne clipește de câteva ori. Acesta este momentul în care 
trebuie să afișeze acea infamă expresie din care nu poţi citi 
nimic. 

— Din motive legate de investigaţie, nu putem... 

— Este modul de operare asemănător cu crimele din Juva? 

— Cum ziceam, nu pot... 

— Bănuiți că metoda de ucidere se bazează pe cărțile lui 
Roger Koponen? 

Asta e. S-a produs inevitabilul, în ciuda eforturilor făcute de a 
păstra strict secrete detaliile crimei. 

— În acest punct nu pot și nici nu doresc să iau o poziţie în 
privinţa metodelor folosite în omucideri. 

Erne știe că n-a răspuns la întrebare. Publicul, alcătuit din 
profesioniști care își câștigă pâinea punând întrebări-capcană, 
nu este mulțumit. 

— Cadavrele au fost arse în pădure? 

Mâinile îi transpiră. Informaţia s-a scurs. Ruuskanen Îl 
împunge pe Erne în coaste cu încheieturile degetelor și se 
apleacă spre Oranen, îi șoptește ceva la ureche, apoi dă din cap 
spre Erne. 

— Da. Victimele au fost găsite arse, zice Erne și întinde mâna 
spre paharul cu apă, dar își dă seama că n-a fost pusă apă pe 
masă. A 

Fiecare cuvânt îi provoacă durere în corzile vocale. in 
următoarele secunde, orchestra de aparate de fotografiat și 
filmat, tastaturi de laptopuri și șoapte devine un muget. 

— Există oameni arși în cartea lui Koponen. Nu-i asta o 
paralelă clară? 


VP - 84 


— În acest moment investigatorii noștri cercetează lucrările 
literare ale lui Roger Koponen. Dacă există o legătură între 
crime și conținutul acelor cărţi, ne vom strădui s-o găsim și să 
ne folosim de ea în investigaţie. 

— Există un tipar literar al crimelor din Kulosaari? 

— Dacă răspund la această întrebare, contrazic ceea ce 
tocmai am spus. 

— Vorbim despre un ucigaș în serie? 

— În acest moment nu au fost îndeplinite acele criterii. 

— Are poliţia motive să creadă că acest om va ucide din nou? 

— Nu. 

Ruuskanen și Oranen șușotesc din nou între ei. Se ridică alte 
mâini, cu toate că nimeni nu-i cere publicului să mai pună 
întrebări. Erne n-are parte de păsuire imediată. 

— De ce poliţia... 

Întrebarea se stinge când buzele bărbatului cu barbă 
neîngrijită se opresc înainte de vreme. Pentru prima dată în 
timpul conferinţei de presă, încăperea e tăcută. Privirea 
reporterului e lipită de ecranul laptopului, la fel ca a tuturor 
celorlalți. Apoi un murmur de neîncredere începe să se 
răspândească și urcă la cu totul alte niveluri. Jurnaliștii își 
înșfacă telefoanele și încep să tasteze pe laptopuri. Cei care încă 
nu știu despre ce este vorba se iţesc peste spătarele scaunelor, 
spionând ecranele celor din apropiere. Feţele din public sunt 
șocate, neîncrezătoare. Ba chiar ațâțate. A dispărut somnolenţa 
de la început. 

Ruuskanen își mușcă buza de jos și se uită în jur, ca și cum ar 
cere o explicaţie pentru brusca schimbare a atmosferei. Erne își 
scoate telefonul și vede că n-a primit niciun mesaj de la echipa 
lui. 

— Ce se petrece? mârâie Ruuskanen. 

E limpede din vocea lui că îl scoate din fire faptul că e 
singurul care nu-i la curent. 

— Tocmai a fost încărcat pe pagina de YouTube a lui Roger 
Koponen un clip, zice jurnalista de la Radioul Public cu voce tare. 
Un clip cu soţia lui. ș 

Erne își înfășoară degetele în jurul microfonului gros. Inchide 
ochii și vede o faţă schimonosită într-un zâmbet nefiresc care 
este desenată pe retina lui. 


VP - 85 


29. 


Malleus Maleficarum. Malleus Maleficarum, Malleus 
Maleficarum. 

Jessica stă la biroul ei. Jusuf e alături, aplecându-se spre ea ca 
să vadă. Pe ecran se vede pagina de YouTube al lui Roger 
Koponen, pe care cu o clipă înainte a fost încărcat un clip 
spectaculos. E clar că imaginea verticală, un pic mișcată, a fost 
înregistrată cu un telefon. O arată pe Maria Koponen la locul ei 
cunoscut din capul mesei lungi, cu zâmbetul nebunesc pe faţă. 
Pe fundal se aude „Imagine”, alături de care se aude cum o 
voce bărbătească plată, didactică, se amestecă cu zgomotul alb. 
Malleus Maleficarum. Vocea repetă cuvintele pe același ton. 
Clipul are șaizeci de secunde, nu se vede decât fața femeii 
moarte. Probabil că a fost înregistrat cu numai câteva minute 
înainte ca făptașul să cheme poliţia. Sau poate că telefonul era 
dat deja când a fost făcută filmarea. 

— La dracu', ce voce înfiorătoare! E o înregistrare? întreabă 
Jusuf. 

— Așa pare. 

— Cât durează până ce YouTube șterge clipul? 

— Nu contează. Clipul a fost deja văzut, descărcat și trimis 
altora, răspunde Jessica strângându-și buzele și derulează în jos. 

Pagina lui Koponen nu are decât câteva mii de cititori, în 
ciuda succesului lui mondial, însă clipul s-a răspândit ca un 
incendiu. Sunt sute de comentarii. Jusuf scoate un sunet care 
aduce a fluierat. 

— Fir-ar să fie! Erne ne-a avertizat că ne îndreptăm spre o 
furtună de rahat, însă asta n-a prevăzut-o. 

— Cum ar fi putut? zice Jessica și înghite în sec. 

Priveliștea îţi îngheaţă sângele în vene. Mulţi dintre 
comentatori consideră că toată chestia e o glumă, un soi de 
farsă de Halloween întârziată sau un truc de marketing pentru 
scriitor. Insă clipul de un minut este destul de lung ca spectatorii 
să-și dea seama că ceva nu-i în ordine. Maria Koponen nu 
respiră. În plus, emană o inefabilă nuanţă definitivă, ceva 
aproape imposibil de imitat. Cu toate acestea, comentariile 
numai empatice nu sunt. Oamenii pot să fie atât de cruzi. Și 
proști. Se spune că Winston Churchill a făcut odată observaţia 


VP - 86 


că cel mai puternic argument împotriva democraţiei este o 
scurtă conversaţie cu votantul de rând. In zilele noastre, a doua 
parte a acestei vorbe de duh poate fi înlocuită cu o privire 
aruncată comentariilor din rețelele de socializare. 

— Ce vrei să faci? întreabă Jusuf. 

— Sună la IT. Trebuie să găsim adresa pe care a folosit-o 
ucigașul ca să intre pe pagina de YouTube a lui Koponen. 

— Bine, oftează Jusuf și e pe cale să se retragă discret când 
Jessica își întoarce faţa de la ecran. 

— Jusuf... cumva, am impresia că mersul la Neurofarm e 
pierdere de vreme. Vrei, te rog, să-i spui lui Erne să trimită mai 
bine unul dintre băieţii de la Biroul Naţional de Investigaţii? De 
vreme ce tot s-au oferit să ne ajute. 

Jusuf încuviinţează și își continuă drumul. 

Jessica derulează înapoi până în partea de sus și apasă pe 
butonul de reluare. S-a uitat deja de trei ori, și probabil că 
reluarea nu va dezvălui nimic nou. Imaginea este relativ stabilă, 
însă tremurul ușor arată că aparatul n-a fost sprijinit pe masă, 
cel care a filmat îl ţinea în mână. Malleus Maleficarum. Malleus 
Maleficarum. Vocea care repetă vorbele dă fiori, însă Jessica nu 
oprește sunetul. Trebuie s-o audă iar și iar, trebuie să încerce să 
înţeleagă ce vrea să comunice prin acţiunile sale și prin clip 
bărbatul care a pătruns în casă. Jessica se uită la fața femeii, 
îngheţată în zâmbetul larg, iar ochii par să ceară ajutor și, în 
același timp, să se uite la ea cu o batjocură răutăcioasă. 


30. 


Publicul a ieșit din sală, însă Jessica stă încă pe scaun. 
Acordurile atemporale ale lui Vivaldi îi răsună în urechi. Nu e 
mare amatoare de muzică clasică, însă astăzi concertul 
compozitorului venețian, indiscutabil cea mai bună lucrare a sa, 
i-a lăsat o impresie de neșters. Firește, alt motiv pentru ca 
experienţa să fie de neuitat a fost solistul, Colombano nu este 
doar fermecător de misterios și chipeș, ci și un adevărat virtuoz 
al viorii. 

Colombano nu i-a cerut Jessicăi să aștepte. l-a aruncat doar o 
privire în fugă când a coborât de pe scenă și s-a dus la ușile din 


VP - 87 


spatele sălii. Cu toate acestea, ceva din ea a convins-o să 
rămână așezată. Oare Colombano chiar ar fi invitat-o la concert 
dacă nu avea nici cea mai mică intenţie să o salute după aceea? 
Dar, pe când luminile din sală se sting pe rând, începe să pară 
că pe Colombano nu-l interesează o întâlnire cu ea. Poate că 
dorea doar ca publicul să fie mai numeros la concertul său. 

— Închidem, spune o voce de femeie în italiană. 

Jessica tresare și simte cum se îmbujorează. 

— Înţeleg, răspunde Jessica și prinde cu degetele agitate 
cureaua de piele a poșetei. 

Se răsucește și o vede pe femeia cu pomeţi ascuţiţi, a cărei 
față o duce cu gândul la o pasăre de pradă. Însă răceala de pe 
fața femeii dinainte de concert a dispărut, fiind înlocuită de 
simpatie. Poate chiar de milă. Expresia pare să spună: Nu pune 
la inimă. Nu ești prima. Și nu ești singura. 

— Acum trebuie să pleci, zice femeia, ridicând din umeri. 

Jessica își simte stomacul tresărind de dezamăgire. Se ridică 
în picioare și dă din cap în chip de bun rămas spre femeia care 
merge printre rândurile de scaune, adunând programele lăsate 
acolo. Pașii Jessicăi răsună în spaţiul larg, își simte picioarele 
grele. Efectul calmant al vinului efervescent s-a evaporat în 
timpul concertului, lăsând în urmă o senzaţie de gol. Jessica nu 
știe prea bine dacă e din cauza foamei, a dezamăgirii sau a 
amândurora. 

Jessica împinge ușa grea și constată că a pornit iar ploaia. 
Picăturile mici sunt ușoare și calde. Adierea umedă miroase a 
mare și, vag, a metal și a urină. O voce de tenor care cântă o 
melodie cunoscută se aude de undeva, dinspre Piazza San 
Marco. 

Jessica pășește pe piatra cubică udă și aproape că își pierde 
echilibrul. Își simte gleznele slabe și durerea care îi chinuie 
terminaţiile nervoase a revenit din senin. Incepe deasupra 
gleznei, apoi urcă pe picior spre genunchi, săpând mai adânc în 
picior, ca un cui subțire care este înfipt în os cu bătăi scurte de 
ciocan. 

Jessica știe că ar trebui să se întoarcă, să prindă clanţa grea a 
ușii, să se rezeme de ea, să se așeze acolo și să aștepte să-i 
treacă criza. Însă mândria o împiedică să facă asta. Vrea să se 
descotorosească de acea sală de spectacol bogat împodobită, 
care în această seară a slujit de scenă a umilinței și dezamăgiri. 


VP - 88 


Durerea crește cu fiecare pas. Jessica vede pe partea cealaltă 
a străzii o fântână și pornește spre ea cu pași nesiguri, ca o 
căprioară cu picioare lungi pe gheaţă. Apar mai multe cuie, unul 
în pulpă, altul în coapsă. În cele din urmă, durerea e 
insuportabilă. Jessica știe că picioarele nu o vor purta până la 
fântâna sculptată în piatră. Se ghemuiește pe picioarele care o 
ustură și pune o mână pe pavajul ud. 

Și apoi cineva o prinde. Degete puternice îi apasă coastele, i 
se înfășoară în jurul brațelor așa încât le simte pe piele muchiile 
tari ca piatra. Îmbrăţișarea nu este blândă, ci hotărâtă, fără nicio 
șovăială. E în ghearele unei forțe care nu își cere scuze. 

— Zesika, zice bărbatul cu blândeţe și o sprijină pe ultimii 
metri până la fântână. 

Colombano o coboară până ce ajunge să se așeze pe ghizd, 
Jessica întinde mâna în jos, își scoate pantofii și își bagă 
picioarele goale într-o baltă care s-a strâns într-o adâncitură a 
străzii. De-abia atunci ridică privirea spre salvatorul său. lată-l. 
Pentru ea și numai pentru ea. O lacrimă i se rostogolește pe 
obraz. E un semn de durere și de ușurare. De bucurie și rușine. 

— Ce-ai păţit? întreabă Colombano și aruncă pe furiș o privire 
undeva, în spatele Jessicăi. 

Clătinarea ei stânjenitoare trebuie să fi trezit îngrijorarea și 
atenţia și altor trecători. Cu toate acestea, nimeni nu s-a repezit 
s-o ajute. Doar Colombano. 

— Unde ţi-ai lăsat vioara? întreabă Jessica în cele din urmă. 

N-a spus-o în glumă, dar așa a sunat. Colombano zâmbește, 
ușurat. Apoi devine solemn, își trece limba peste buze și ridică 
ochii spre cer, ca și cum ar vrea să simtă mai bine stropii care 
vin din înalt. Jessica închide ochii și, când îi deschide, privirea lui 
Colombano s-a întors la ea. El s-a apropiat un pic. 

— De ce ai plecat? 

Un moment nu fac decât să se uite unul la altul. 

— Ţi-a plăcut? Concertul? 

— De ce m-ai invitat? zice Jessica și își dă seama că durerea 
din picioare a dispărut aproape la fel de repede cum a apărut. 

N-a rămas decât o senzaţie de gâdilare. Și un strop de 
stinghereală. Colombano izbucnește într-un râs plin de căldură. 
Când râde, obrajii îi fac ochii să se îngusteze în arcuri delicate, 
iar gura mare dezvăluie un șirag de dinţi albi care merg până în 
fundul gurii. 


VP - 89 


— Tante domande, Jessica, ma nessuna riposta. 


Jusuf e adus la realitate de mormăiala Jessicăi și își mută 
atenția de la ruladă la ea. 

— Ce-ai zis? 

Jessica ridică ochii de la telefon și îi aruncă lui Jusuf o privire 
întrebătoare. Lovește ușor cu pixul în tăblia mesei, așa cum face 
când e pierdută în gânduri. 

— Acum vorbești în latină? Domande... Riposta... 

— Nu, șoptește Jessica și își drege glasul. 

Chiar a rostit cuvintele cu voce tare? ` 

— Nu era latină. Era italiană, răspunde ea. Inseamnă: Atâtea 
întrebări, dar niciun răspuns. 

— Bine zis. Şi un mare aforism, zice Jusuf dând din cap, apoi 
se întoarce la răsfăţul care așteaptă în faţa lui. 

In ciuda haosului dimineţii, Nina a reușit să aducă niște rulade 
de la băcănia din preajmă. Pauza de cafea a devenit un 
adevărat ritual în serviciul omucideri din momentul în care și-au 
dat seama că este un teren fertil pentru discuţii. Dată fiind 
natura crimelor pe care le investighează ei, cineva din exterior 
ar putea să considere tradiţia inutil de degajată și tacticoasă. 
Dar tocmai ăsta e șpilul. 

Jessica își scutură zahărul din palme și îl strânge cu grijă pe o 
farfurie de carton. Detectivii așezați în jurul mesei mestecă de 
zor rulade, nimeni nu vorbește. Mikael a lipit pe tablă patru 
fotografii, cu cei care au fost găsiţi morţi în noaptea trecută. 
Roger și Maria Koponen, inspectorul-șef Sanna Porkka și 
frumoasa brunetă scoasă de sub gheaţă, a cărei identitate 
rămâne un mister. 

Se deschide ușa și intră Erne cu o tabletă sub braţ. Camera 
tocmai a fost aerisită, și acum o duhoare înţepătoare de tutun 
plutește iar înăuntru. Rasmus își aruncă iute în gură restul de 
ruladă, ca și cum s-ar teme că o să fie pedepsit dacă e surprins 
mâncând-o. 

— Staţi jos, zice Erne și se duce spre capul mesei. 


VP - 90 


Își pune palmele pe ea și bate în tăblie cu unghiile crăpate. 
Jessica se uită la el. Se cunosc de multă vreme, au fost 
împreună în multe situaţii grele, dar nu-și amintește să-l mai fi 
văzut atât de stresat. Să fie publicitatea pe care a stârnit-o cazul 
și presiunea de la șefi ceea ce îl apasă așa de tare, sau suferă 
de o gripă extraordinar de agresivă? 

— Jessica va prelua conducerea acestei investigaţii, zice Erne. 

Toată lumea încuviinţează din cap. Fiind de serviciu, Jessica a 
fost prima chemată la faţa locului, așa că n-a fost nimic 
ambiguu în această privinţă. Orice altă decizie ar fi însemnat o 
declarație clară de neîncredere în ea. 

Telefonul lui Erne vibrează în buzunarul blugilor, dar nu-i dă 
atenție. 

— Presa de scandal a publicat deja prima momeală. Au 
botezat crimele „omoruri rituale”, și bănuiesc că e pe cale să 
apară speculaţia despre posibile noi victime, zice Erne și își 
îndeasă mâinile în buzunare. 

Se duce la mijlocul mesei și întinde mâna spre ultima ruladă. 

— Vreau să uitaţi cu toţii de presă. Mă ocup eu de asta. Avem 
toate șansele să facem rapid un pas înainte. Ne ajută 
departamentul de poliţie din Finlanda de Est și, dat fiind că una 
dintre victime este polițistă, este implicat și Biroul Naţional de 
Investigații. 

— Dar noi suntem la conducere, da? 

— Da. Se presupune că aceste crime sunt legate între ele. BNI 
și cei din Finlanda de Est se ocupă de cazul din Juva, însă ne 
raportează nouă și ne vor ţine la curent cu progresul 
investigaţiei lor. 

— Bine, zice Jessica și simte cum o furnică vârfurile degetelor. 

E o anchetă uriașă și, ca investigator principal, e 
răspunzătoare de rezolvarea lui. 

— Avem ceva nou, Jessi? zice Erne mestecând rulada și își 
șterge zahărul de la colţurile gurii în vreme ce vorbește. 

Jessica își îndreaptă spatele și încearcă să arate cât mai 
hotărâtă posibil. 

— Trebuie să descoperim ce dispozitiv a fost folosit ca să intre 
în contul de YouTube a lui Roger Koponen în această dimineaţă. 
Intrucât n-a fost găsit niciun celular în apropierea cadavrului ars 
al bărbatului, e posibil, poate chiar probabil, ca acel clip să fi 
fost încărcat de pe telefonul lui Koponen. 


VP - 91 


— Informaţiile despre apeluri? 

— Telefonul a fost localizat ultima dată la un turn de 
comunicaţii din apropierea locului crimei. În următoarele treizeci 
de minute vom afla dacă telefonul a fost deschis din nou în 
această dimineață. 

— Dacă reiese că clipul a fost încărcat de pe telefonul lui 
Koponen, avem mai multe motive să bănuim că ucigașii din 
Kulosaari și Juva au acţionat împreună, zice Erne. 

Toată lumea aprobă. Erne întinde mâna spre sacoul de lână 
care atârnă pe spătarul scaunului său. Mișcările îi sunt cumva 
țepene și încete, și sunt așa de o bună bucată de vreme. 

— Vestea bună este că nu trebuie să plănuim o strategie de 
comunicare. Făptașii s-au ocupat de asta în locul nostru, zice 
Erne, îndreptându-se spre ușă. Presa și publicul vor trage 
propriile concluzii despre anchetă. Ar trebui să ne pregătim 
pentru un anumit grad de panică. 

— Avem nevoie de suspecți. Și încă repede, zice Jessica, 
ridicându-se și ea în picioare. 

— Începeţi cu editorul, zice Erne. 

— De ce? întreabă Jessica. 

Pentru prima dată de multă vreme, pe faţa lui Erne apare un 
zâmbet prudent. 

— Din cât am priceput eu, e singurul care profită de toată 
mizeria asta. Am auzit la conferinţa de presă că în două ore 
întregul tiraj al seriei Vânătoarea de vrăjitoare a lui Koponen a 
fost vândut online în toate ţările nordice. 


32. 


Jessica încheie convorbirea și își apasă pe piept telefonul. 
Agenţii de la BNI care s-au dus la Neurofarm au vorbit cu șeful 
Mariei Koponen și cu câţiva colegi, dar n-au aflat nimic ieșit din 
comun. 

Jessica se întoarce la computer și se uită la ecranul întunecat. 
E pe cale să miște mouse-ul ca să readucă imaginea, însă mâna 
i se oprește la jumătatea mișcării. Se uită la imaginea sa 
oglindită. li arată conturul capului, însă trăsăturile din centru 
rămân nedeslușite. E ca o repetare a nopţii trecute, când Jessica 


VP - 92 


s-a uitat la imaginea sa din geam. E ca și cum cineva ar privi la 
ea din cealaltă parte a sticlei. Cineva străin, dintr-un univers 
întunecat, rece, care îi amintește că încă nu și-a aflat locul în 
lume. Nu va fi niciodată normală, chiar dacă are o slujbă 
guvernamentală și se preface că trăiește din salariul pe care 
secția de poliţie îl depune lunar în contul ei bancar. Făcătură. 
Mincinoasă. Ipocrită. Impostoarea von Hellens. 

— Jessica! zice Jusuf poruncitor, ca și cum ar chema un câine. 

Insă chipul care se arată de după panoul despărțitor exprimă 
simpatie. 

— Informaţiile despre apeluri, continuă Jusuf mai încet, însă e 
clar că e entuziasmat. 

Jessica readuce la viaţă ecranul, apoi se duce la masa de 
lucru a lui Jusuf. Pe ea e harababura dintotdeauna. Cel puţin 
șase sau șapte căni de cafea murdare, cu marginile încercuite 
de pete uscate. Nu-i de mirare că ea nu găsește niciodată 
veselă curată în chicinetă. In spatele teancurilor de hârtii sunt 
două cupe pe care el le-a primit când a câștigat campionatul de 
carting al serviciului, și e încântat să le arate oricui trece pe 
lângă biroul lui. 

— Telefonul lui Roger Koponen a fost deschis între 8:02 și 
8:09, zice Jusuf cu braţele încrucișate pe piept. 

— Unde? 

— Gara centrală din Helsinki. Poate dedesubt, în staţia de 
metrou. 

— Grozav, zice Jessica și își înfige unghiile în tapiţeria 
scaunului lui Jusuf. Sunt o grămadă de oameni acolo... 

— O să ne uităm la benzi, zice Jusuf, tastând pe telefon un 
număr. 

Jessica își îndreaptă spatele și își umple plămânii cu aerul 
stătut pe care neobositul sistem de aer condiţionat al secţiei l-a 
parfumat cu mirosul tipic, de sac de aspirator și metal. Jessica își 
masează încheieturile mâinilor și găsește pulsul, care pare să fi 
rămas rapid de la evenimentele din seara trecută. N-a izbutit să- 
și scoată din minte întâlnirea cu ucigașul. Chipul de sub gluga 
costumului de protecţie, ochii a căror culoare nu și-o poate 
aminti. Cuvintele pe care încă nu le înțelege. Gata cu prima. Nu 
se poate împiedica să creadă că prima se referă la ceva la care 
ei încă nu s-au gândit, ceva ce făptașul vrea ca ei să știe. Sau, 
mai exact, să ghicească. 


VP - 93 


— Jessi? 

Pe ecran a apărut o conexiune cu camerele de supraveghere 
din gară. 

— Ar putea să dureze un pic, continuă Jusuf. Să parcurgem 
benzile, vreau să zic. 

— Lasă-le lui... 

— Turturelelor? zice Jusuf și zâmbește când vede surprinderea 
de pe faţa Jessicăi. 

Apoi scutură din cap. 

— Ce? Credeai că nu știu că Nina și Micke și-o trag? Crezi că 
Erne nu știe? 

— Mă doare-n cot de asta. Du-te să le spui. După aceea noi 
doi plecăm, zice Jessica, înhaţă canadiana care zace pe biroul lui 
Jusuf și i-o aruncă în poală. 

— Unde? 

— La Kulosaari. Vreau să văd locul acela la lumina zilei. 


33, 


Pojghița de gheaţă e acum o mâzgă cenușie, ca un semn de 
simpatie față de evenimentele îngrozitoare din noaptea trecută. 

Jusuf conduce în sus pe rampa spre Autostrada de Est. Jessica 
se uită la șantier și la blocul înalt răsărit în mijlocul lui, care 
odată terminat va fi cel mai înalt bloc de locuinţe din Finlanda. 
Jessica își amintește că a văzut ilustraţii însorite ale așa-zisului 
zgârie-nori, o turlă albă luminoasă care împunge cerul. În 
realitate, structura e de un cenușiu mohorât. Poate că e din 
pricina vremii, sau poate că, pur și simplu, materialul arăta mai 
bine pe ecranele calculatoarelor arhitecţilor. 

— E totul în ordine cu Erne? întreabă Jusuf și dă radioul mai 
încet. 

— De ce? 

— Pare cam... 

— Stresat? 

— Nu doar asta. Pare că nu-i este prea bine. 

— Fizic? 

— Da, răspunde Jusuf repede. 


VP - 94 


Jessica îl privește o vreme, apoi își întoarce privirea spre 
drum. Sigur că știe despre ce vorbește Jusuf. Il cunoaște pe Erne 
mai bine decât oricine altcineva din serviciu. A observat de mult 
o clară schimbare a purtării lui. După voce și înfățișare, pare 
bolnav. Dar a-l întreba pe Erne despre sănătate ar fi și mai inutil 
decât speculaţiile în această privinţă. Chiar dacă ar fi pe ultima 
sută de metri, căpățânosul ei șef estonian ar zice că nu s-a 
simţit niciodată mai bine și i-ar acuza pe ceilalţi că fac mult 
zgomot pentru nimic. 

— Dacă ar fi ceva rău cu Erne, am afla din ferpar, zice ea în 
cele din urmă și se întreabă de ce simte nevoia să ascundă 
faptul că și ea își face griji pentru Erne. 

— Îi admir atitudinea. Nu se plânge niciodată. Chiar și dacă... 

— Poate că Erne n-are niciun motiv să se plângă. Nu știi sigur, 
zice Jessica, apoi dă radioul un pic mai tare și se uită pe geam. 

Încălzirea vremii a făcut să apară petice verzi pe pătura albă 
care acoperă insula Mustikkamaa. Jessica se încruntă. 

— Jusuf? 

— Da? 

— Ce ar fi făcut ucigaşul dacă marea n-ar fi fost deja 
înghețată? 

— Ar fi așteptat să înghețe. 

— Dar în cazul în care voia ca omorul să fie săvârșit când 
Roger Koponen se afla în cealaltă parte a Finlandei și Maria era 
singură acasă? După spusele lui Koponen, a fost singura noapte 
în care a lipsit în ianuarie și februarie. 

— Presupun că e foarte probabil ca marea să fie îngheţată la 
jumătatea lui februarie, zice Jusuf, ieșind de pe autostradă pe 
banda spre Kulosaari. În plus, și Roger Koponen a fost omorât. 
Dacă ar fi fost acasă, probabil că ar fi fost omorât acolo. 
Împreună cu soţia. Acum s-a nimerit doar să-și promoveze 
cartea, nu? 

— S-a nimerit să-și promoveze cartea? Cartea /u/? zice Jessica 
și își mușcă buza de jos. 

Cartea lui Koponen e cheia tuturor faptelor. Nimic legat de ea 
nu-i o coincidenţă. 


VP - 95 


34. 


Nina Ruska mototolește cutia goală de pastile și o aruncă la 
coș. Puțin mai devreme stătea la birou, în faţa laptopului și a 
doua monitoare adăugate. Ecranul din mijloc arată o listă de 
fișiere video. Sunt cu totul patruzeci și cinci. Câte unul pentru 
fiecare cameră de supraveghere. Sarcina poate să pară 
imposibilă, mai ales că nimeni nu știe ce ar trebui să caute. Insă 
intervalul de șapte minute pe care i l-a dat Jessica va ușura mult 
treaba. In plus, datele de localizare furnizate de semnalul 
telefonului lui Koponen transmise prin Bluetooth și MAC oferă 
coordonatele exacte ale mișcărilor dispozitivului. 

— Şapte minute, zice Mikael și se așază lângă Nina. 

— În acel interval a primit clipul și l-a încărcat pe YouTube. 

— Câte camere de supraveghere au rămas? 

— După ce am redus intervalul, nouă. Fir-ar să fie de treabă! 
Am marea bănuială că tipul stătea pe peronul metroului. De 
aceea chestia asta pare așa de afurisit de inutilă. 

— Ce vrei să zici? întreabă Mikael, răsucind lingurița în cana 
cu ceai. 

— Tipul știe că folosim camerele de supraveghere ca să 
căutăm pe cineva care are în mână un telefon. 

Așa că se duce undeva unde sunt împrejur puzderie de 
oameni... 

— ... Și aproape fiecare e lipit de telefon. 

— Nu aproape, absolut fiecare, zice Nina și deschide cu un clic 
unul dintre fișiere. Uite. E deprimant în multe feluri. Până și cei 
care merg pe peron împreună cu cineva se holbează la mâinile 
lor. 

— Recunosc că-i o priveliște tulburătoare. 

— Sunt sigură că tipul pe care îl căutăm apare în aceste 
imagini. Doar că nu știm care dintre ei este. Sunt cel puţin o 
sută de oameni pe acel peron. 

— De când te-ai făcut așa de pesimistă? zice Mikael și smulge 
mouse-ul din mâna Ninei. Și apoi, asta n-are niciun sens. 

— Ce anume? 

— Ai zis că tipul știe că mișcările telefonului pot fi urmărite. 
Cu toate acestea, l-a deschis într-un loc care are una dintre cele 


VP - 96 


mai mari concentrări de camere cu circuit închis și camere de 
supraveghere din ţară. Ce crezi că înseamnă asta? 

— Că..., zice Nina, oftează adânc și zâmbește. Că vrea să fie 
văzut. 

— Văzut, dar nu neapărat și recunoscut, adaugă Mikael, 
făcându-i semn cu ochiul. 

Nina se lasă pe spătarul scaunului și se uită la el. În urmă cu 
câţiva ani a căzut în plasa încrederii în sine nezdruncinate pe 
care o emană el, chiar și atunci când nu este justificată. Poate 
că de aceea n-a îndrăznit la început să-l abordeze. Și-a zis că 
nonșalanța și detașarea lui semnalează că e mulţumit să fie 
singur, că nu vrea pe nimeni alături, și chiar dacă ar vrea, în 
niciun caz n-ar fi o colegă polițistă care asudă în sala de judo de 
cinci ori pe săptămână. Apoi, cu cinci luni înainte, Mikael i-a 
făcut avansuri la sfârșitul unei perioade excepţional de intense 
la serviciu. Au băut într-un bar până la închidere, discutând tot 
soiul de chestii despre care nu pomeniseră nimic la lucru. Și și- 
au dat seama că există atracţie între ei. Că exista de multă 
vreme. 

— Așadar, e un soi de joc pervers? zice Nina. 

— Desigur. A fost în tot acest timp. Făptașul ne întărâtă. 
Aranjează cadavrele în așa fel încât să silească întreaga echipă 
să citească cu lupa ficţiune mediocră. Scrie un mesaj pe 
acoperișul unei case. Vorbește direct cu investigatorul principal 
la locul crimei. Folosește telefonul victimei ca să încarce pe net 
un clip, cu toate că știe că îi vom da de urmă, zice Mikael și 
ridică la gură cana. 

Nina deschide următorul fișier. 

— E un gând supărător. 

— Ce anume? 

— Că suntem pe urmele pe care un făptaș a ţinut să ni le lase. 
E ca și cum ţi-ai vâri capul într-o capcană pentru șoareci. Sau 
mădularul într-un acvariu plin cu pești piranha... 

— Dar în acest moment este tot ce avem. Și apoi, indiferent 
cât de bine e desenată harta unei comori, cel care a desenat-o 
poate că a făcut greșeli. Nimeni nu-i perfect. Și nu-i obligatoriu 
ca făptașul să aibă habar de ce este în stare poliția în ziua de 
azi. 

— Ești sigur de asta? zâmbește Nina. 


VP - 97 


— Nu, zice Mikael după o lungă pauză. Poate că face parte din 
Comisia Naţională de Investigații. 

— Lönnqvist? Un vrăjitor alb rău? 

— Întreaga comisie? 

— Bingo! 

— E o ceată întreagă de vrăjitoare acolo, zice Mikael și își 
strecoară degetele spre coapsa Ninei. 

Nina îi dă ușurel mâna deoparte. 

— Acuma concentrează-te pe imagini. 


35. 


Jessica și Jusuf coboară din mașină în fața casei familiei 
Koponen. Cordonul de poliție s-a restrâns și n-a mai rămas decât 
un echipaj care îi îndrumă la plecare sau la venire pe cei care 
locuiesc acolo. Haosul apocaliptic din noaptea trecută nu mai e 
decât o amintire decolorată. 

Jessica trage în piept aerul rece cu picături microscopice de 
apă și se uită în jur, la urmele de cauciucuri prin măzgă pe o 
stradă pe care nu a trecut plugul, la pinii înalţi care poartă 
curajoși povara tot mai mare a zăpezii ude. Ridică privirea spre 
casa de lemn de pe deal, cu fereastra de la etaj de la care s-au 
uitat în jos la cuvintele imprimate pe acoperiș. Malleus 
Maleficarum. 

Își pun apărătoarele pentru încălțăminte, chiar dacă locuinţa a 
fost cercetată din podea până-n tavan în timpul nopţii. Când 
pășesc înăuntru, Jessica își amintește cântecul care se auzea 
când a apărut echipajul de poliţie. „Imagine” al lui John Lennon. 
Cântecul a reușit să apară în visul ei. Jessica vede oglinda mare 
din hol și simte nevoia stringentă să treacă fără să se uite la ea. 
Ca și cum, dacă ar face-o, i s-ar dezvălui ceva ce nu-și dorește. 
Cu toate acestea, își vede cu coada ochiului reflexia. Arată ca 
ea, dar totul este pe dos: emoţii, motive, intenţii. Ceea ce trece 
fulgerător prin oglindă este o cochilie, o păpușă de ceară iscusit 
modelată. Esti tu. Jessica simte un junghi în gât. Apasă acel loc 
cu vârfurile degetelor și se silește să se concentreze. 

In casă e frig. Și nu-i de mirare, ușa de la intrare a fost 
deschisă toată noaptea, până la primele ore ale dimineţii. Dar, 


VP - 98 


cumva, aerul rece se potrivește cu ambianța, impresia de 
congelator uriaș pe care o dă casa este întărită de spectrul de 
culori și decorul rece. 

Cu mâinile în buzunare, Jessica trece din hol în living și se uită 
la masa de sufragerie la care nu stă nimeni. Însă priveliștea 
femeii îmbrăcate elegant care zâmbește straniu i s-a înrădăcinat 
atât de adânc în conștiință, încât cadavrul ar putea la fel de bine 
să fie acolo. 

— M-ai auzit? zice Jusuf. 

Jessica închide gura și înghite în sec. Ochii îi încremeniseră un 
pic prea mult. Destul de mult ca Jusuf să simtă nevoia s-o 
trezească. 

— Cum a ajuns pe acoperiș? adaugă el. 

— Scara pentru întreținere. Pe o latură a casei, zice Jessica și 
se răsucește spre colegul mai tânăr. 

Jusuf a scos un teanc de fotografii din buzunarul hainei, dintre 
care una a fost făcută pe fereastra bătrânei. Spoturi și felinare 
stradale luminează cuvintele scrise pe acoperiș. 

— Nicio urmă de încălțăminte inutilă. Cuvintele au fost 
alcătuite prin călcarea zăpezii. Punând un picior în faţa celuilalt, 
zice Jusuf și adaugă: Textul este distribuit egal pe toată lăţimea 
acoperișului. Toate literele sunt de aceeași înălțime. 

— Frumos lucrat, trebuie să recunosc. Vrei să zici ceva cu 
asta? 

— Dacă m-aș matoli și aș hotărî să scriu „rahat” sau 
„mătărângă” pe un câmp sau pe acoperișul saunei, începe Jusuf 
și pare mulţumit că a făcut-o pe Jessica să surâdă, aș fi fericit 
dacă ar fi măcar pe jumătate citețe pentru un parapantist. 

— Unde baţi? Că făptașul nu era beat mangă? Sau că, din 
punct de vedere artistic, n-ai multe de spus? 

— Nu, fie a consumat o grămadă de timp la crearea acestei 
opere de artă, ceea ce nu-i cu putinţă, dacă ne gândim la șirul 
evenimentelor, fie cineva a exersat asta dinainte. lar acel cineva 
cunoștea exact lăţimea și lungimea acoperișului familiei 
Koponen, zice Jusuf și îi dă fotografia Jessicăi. 

— N-am crezut nicio clipă că a fost ceva improvizat. Sunt 
sigură că a fost plănuit dinainte. 

— Și dacă acele cuvinte au fost imprimate pe zăpadă mai 
devreme? Când nu exista constrângerea timpului... 


VP - 99 


— Nu. A fost făcut noaptea trecută. Compartimentul tehnic a 
verificat nivelurile de precipitaţii și straturile de zăpadă din 
ultimele zile, spune Jessica și se duce spre masa de sufragerie 
care, cine știe de ce, pare mai lungă acum, când nu stă nimeni 
la ea. 

— Bine. Dar n-are importanţă. Pentru că, dacă cineva a 
exersat scrisul, vom găsi același text altundeva. 

Jessica înalţă bărbia și își încrucișează braţele. 

— De exact aceeași mărime, continuă Jusuf și pare un pic 
ușurat. 

Jessica se încruntă și se uită la Jusuf. Poate că merită să 
cerceteze asta. Nu că ar avea vreun strop de sens. Dar nici 
restul n-are, în acest moment. Și, dacă vor să rezolve această 
serie nebunească de crime, s-ar putea să fie nevoie să se 
bazeze pe idei mai creative sau mai aiurite. 

— Ce propui? întreabă Jessica și vede ochii frumoși ai 
colegului său aprinși de entuziasm. 

Jusuf a fost întotdeauna frumușel, dar ea l-a pus mereu în 
categoria prieten/frate mai mic. Poate din cauză că Jusuf era 
deja cu logodnica sa, Anna, atunci când l-a cunoscut Jessica. Cei 
doi au părut întotdeauna că se iubesc cu atâta nevinovăție, 
încât să bată la fereastra idilei lor ar fi fost cu adevărat un păcat 
de moarte. Câtă vreme Anna și Jusuf se iubesc, mai este 
speranţă pentru toți. 

Jusuf își adună gândurile, cu mâinile în șolduri. 

— Cred că Erne ar trebui să pună un elicopter să cerceteze 
zona. Sau poate să trimită niște drone, zice el și continuă: în cel 
mai rău caz, elicopterul va petrece câteva ore zburând peste 
câmpuri fără motiv. Insă meteorologii prevăd din nou ninsoare 
mâine. Așa că, dacă vrem să căutăm un pic înainte de lăsarea 
întunericului, ar trebui să ne grăbim, zice Jusuf și ridică din 
umeri. 

Jessica oftează adânc. În acel moment îi sună telefonul. 

— Salut, Micke. 

— Eşti gata să faci pe tine? 

— Drăguţă introducere. Sunt surprinsă că ai fost concediat din 
postul tău de la telemarketing. 

— ... pentru că se întâmplă ceva cu adevărat straniu. Nina și 
cu mine ne-am uitat la imaginile de la camerele de 
supraveghere. Și cred că l-am găsit pe tipul pe care-l căutam. 


VP - 100 


— Poate fi identificat din imagini? 

— Cu siguranţă. Și ăsta-i lucrul așa de al naibii de straniu, zice 
Mikael și tușește. 

— Ei bine? zice Jessica, în vreme ce Jusuf face un pas spre ea, 
cu o expresie întrebătoare. 

— Tipul e... E ca o copie la indigo a lui Roger Koponen. 

— Ce? 

— Și dacă testul de ADN n-ar fi dovedit că el a fost carbonizat 
în pădurea de lângă Juva noaptea trecută, am jura chiar că este 
el. 


36. 


Erne Mikson suflă în cafea, dar nici măcar n-o gustă. Trage 
câteva fumuri din ţigară, din care se consumă cam o treime. In 
ciuda vremii mai calde, e al naibii de frig și vântul tăios face ca 
răceala umedă să fie insuportabilă. Lucru destul de ciudat, îi 
amintește de fortăreaţa Carcassonne din sudul Franţei, de ziua 
din decembrie, în urmă cu câţiva ani, când a stat pe zidurile ei, 
îmbrăcat prea subţire, alături de cea care pe atunci îi era soție. 
Ploaia rece ca gheaţa pe faţa lui, bucăți de zăpadă care cădeau 
de pe crengi și din jgheaburile de pe acoperiș. Incălțămintea 
udă, durerea din gât. Pe atunci putea să dea vina pe o gripă 
trecătoare, acum simptomele spun mai mult. Tusea asta 
blestemată. Când trage ultimul fum, plămânii încep să-l usture, 
s-au săturat. De prea mult timp își pune la încercare îngăduinţa 
trupului, în tinereţe pentru că credea că nu va muri niciodată, 
iar mai târziu din simplă obișnuinţă. Alcoolul i-a făcut rău, dar i-a 
și dat mult acestui bărbat timid. Lui Erne nu i-a plăcut niciodată 
să-și petreacă vremea singur, cu propriile gânduri, ca să nu mai 
vorbim de tovărășia altora, în ambele cazuri băutura a fost 
întotdeauna bine-venită. E ironic faptul că neurotoxina lichidă 
care îl ucide acum poate că i-a dat posibilitatea să trăiască o 
viață atât de lungă și de bogată. O viaţă frumoasă, dacă se 
gândește cum a început. Doi fii care au devenit bărbaţi adulți 
inteligenţi, o slujbă respectabilă la poliţie și o droaie de colegi 
suportabili, Jessica fiind cea mai apropiată și mai dragă dintre ei. 


VP - 101 


Țigara cade pe fundul scrumierei fixate lângă ușă. Faptul că 
scrumiera este goală îl face pe Erne să se simtă vinovat. Poate 
că tocmai a fost golită. Sau poate că-i singurul fumător din toată 
Pasila. Speră că e prima variantă. 

Pentru o clipă, Erne e plin de dor și tânjește după zilele 
frumoase din trecut. Poate că acest val de nostalgie a fost 
stârnit de mucul de ţigară și de sediul poliţiei, care în ziua de azi 
e aproape lipsit de fum, sau poate de faptul că, în ultimele luni, 
s-a mai deprins cu gândul că este muritor. Începutul îmbătrânirii 
și șubrezeala trupului care o însoțește sunt un bau-bau 
îndepărtat până ce vin să-ţi bată la ușă. Erne are cincizeci de 
ani, și tatăl lui n-a apucat această vârstă. De la marea 
sărbătorire din noiembrie, pe Erne a pus stăpânire gândul că 
ceva se schimbă în mod fundamental într-un om când trăiește 
mai mult decât tatăl său. Erne a petrecut mai mult timp pe 
această planetă decât tatăl lui, ceea ce înseamnă că trebuie să 
fie mai matur, mai înțelept. E ca și cum ar fi trecut de la ucenic 
la meșter. Acum tatăl ar fi cel care ar cere sfaturi și 
înţelepciune. lar dacă ar face-o, toate astea s-ar nega singure. 

Termometrul semnalează din nou. 37,3. Nu-i o catastrofă. 
Însă e alarmant de mare. 

Erne strecoară termometrul în buzunar și pune mâna pe ușă, 
care în același timp e împinsă din cealaltă parte. 

— Erne? De ce nu răspunzi la telefon? 

Mikael stă în prag ca un bodyguard. 

— Cum adică? zice Erne și își amintește că și-a lăsat telefonul 
pe birou. 

Voia zece minute doar pentru sine. 

— Ce se întâmplă? 


37. 


Erne stă în picioare lângă tabla din sala de ședințe, cu brațele 
încrucișate pe piept. Se uită la ecranul de televizor mare, pe 
care Mikael a pus imaginile de la camerele de supraveghere. 
Nina stă la masă, sorbind din suc. Și-a scos hanoracul, arătându- 
și braţele musculoase de sub tricou. 


VP - 102 


— Ceva de aici nu iese la socoteală, zice Erne și se uită pe 
rând la subordonații săi. 

Mikael mărește din nou imaginea bărbatului care stă chiar la 
marginea peronului, cu smartphone-ul în mână. Persoana, care 
seamănă uluitor de mult cu Roger Koponen, întoarce capul și se 
uită aproape direct la camera de supraveghere. Imaginea e 
clară și nu lasă loc de speculaţii. Expresia lui e reţinută, dar 
calmă. 

— Fir-ar dracu' al dracului! zice Erne și își masează fruntea. 

Peste o clipă ridică privirea și umerii încep să-i tresalte, la 
început abia vizibil, apoi mai puternic. Izbucnește într-un hohot 
de râs. Mikael și Nina se uită unul la altul. 

— Măi, să fie, zice Erne și își șterge lacrimile de la colțurile 
ochilor. 

Apoi, cu o schimbare surprinzător de rapidă, devine serios. 

— Fir-aș al naibii, asta-i încă una. 

— Vreun pasager trebuie să-l fi remarcat pe Koponen într-un 
metrou plin, zice șovăielnic Mikael, aruncându-i o privire 
discretă lui Erne. La urma urmei, tipul e celebru. Și chiar dacă 
știrea despre moartea lui n-a ajuns în ziarele gratuite de la ora 
de vârf, până atunci era deja online. 

— Inchipuie-ţi că citeşti pe telefon despre moartea unei 
persoane faimoase și, când ridici privirea, uite-l acolo, așezat în 
fața ta în metrou, în carne și oase, viu, zice Nina, punând pe 
masă cana golită. Eu probabil că aș trage semnalul de alarmă. 

— Primul lucru la care m-aș gândi ar fi, măi frate, tare mai 
seamănă cu el. Și asta se întâmplă și aici. Trebuie să fie așa, 
zice Erne. 

— Pentru că ADN-ul cadavrului ars a fost comparat cu cel 
găsit pe lucrurile lui Roger Koponen? întreabă scurt Mikael. 

— Da. 

— Putem fi siguri că tipul din Kulosaari n-a plantat în casă 
acele lucruri după ce a omorât-o pe Maria Koponen? Lama din 
aparatul de ras, periuţa de dinţi, deodorantul..., zice Mikael și își 
mângâie încheieturile degetelor. Dintr-un motiv oarecare a vrut 
să credem că unul dintre cadavrele din Juva este al lui Roger 
Koponen. Poate că exact asta făcea la etaj tipul îmbrăcat ca 
tehnicienii criminaliști. 

Ochii lui Erne sunt lipiţi de stafia de pe ecran. 

— Unde coboară din metrou? 


VP - 103 


— Rasse caută acum asta. 

— Bine, zice Erne și se apleacă peste masă, iar cravata de 
culoarea prafului îi alunecă de sub sacou. 

Nina îl vede pe Mikael că se oprește din mestecatul gumei. 
Aude respiraţia hârâită a lui Erne în încăperea în care nu mai 
este alt zgomot. Erne își mângâie gânditor barba căruntă. 

— Și dacă Roger Koponen n-a murit noaptea trecută, ci a 
ajuns la Helsinki teafăr, a încărcat pe YouTube clipul acela 
greţos cu soția sa moartă, în vreme ce aștepta metroul... Ar 
însemna că acest Koponen e dracul gol. 

— E ceva ce nu pricep, zice Nina și își prinde părul în coadă de 
cal, după care îl lasă iar liber. De ce și-ar da cineva atâta 
osteneală să însceneze moartea lui Roger Koponen dacă știa că 
peste numai câteva ore el o să se arate, cu telefonul, într-o 
stație de metrou la ora de vârf? 

— Koponen face parte din conspirație... 

— Întrebarea rămâne în picioare, zice Nina. 

Peste încăpere se așterne tăcerea. 

— Jessica știe asta? întreabă Erne, în cele din urmă. 

— Da. S-a dus la Kulosaari împreună cu Jusuf. Jessica a 
chemat criminaliștii să ia alte probe de ADN. Care să fie cu 
adevărat ale lui Koponen. 


38. 


Jessica se opreşte dincolo de uşile de sticlă stropite de 
lapoviţă și privește curtea care se deschide în faţa ei. In 
întunericul nopţii, un cadavru a fost scufundat în apă, după care 
cineva a traversat curtea și a intrat în casă. Și a ieșit pe ușa din 
față. În cele din urmă, curtea a fost umplută de lumini puternice, 
investigatori ai poliţiei și câini. Jessica simte fiori pe spinare. 

— Au venit tehnicienii, zice Jusuf intrând, iar Jessica simte 
mirosul de ţigară de-abia fumată. 

Fiecare face faţă stresului în felul său. Și, în acest moment, 
stresul este ceva ce au în comun cu toții. 

— Spune-le ceea ce am discutat mai devreme, zice Jessica și 
își întinde gâtul. 

— Tu ce faci? 


VP - 104 


— Cobor în curte. 

e 

Jessica trage pe nări briza muşcătoare. Închide în urma ei ușa 
de sticlă culisantă, se uită la clanţă și la încuietoare. N-a fost 
spargere. Insă ucigașul a intrat pe această ușă. Maria Koponen 
probabil că îl cunoștea pe făptaș, poate că era cineva care 
cinase la masa familiei Koponen, s-a uitat la televizor de pe 
canapeaua lor, a dormit în camera lor de oaspeţi. Poate că la un 
moment dat a urcat pe scara pentru întreţinere până pe 
acoperiș. Cineva care avea un motiv să se afle pe terasa lor într- 
o noapte de iarnă. Cineva pe care Maria îl aștepta. 

La lumina zilei, curtea pare mai mare decât noaptea trecută. 
Jessica se uită la gardul viu care mărginește terenul, la cioturile 
chircite, la cei doi pini înalţi care au fost cruţaţi când ceilalţi 
copaci au fost tăiaţi ca să nu stăvilească vederea spre mare. 
Cărarea care duce de la țărm la terasă a fost mărginită cu 
bandă alb cu albastru. 

Jessica pune mâna pe balustrada de fier neagră și coboară cu 
atenţie cele câteva trepte. Zăpada udă plescăie sub tălpi. 
Adidașii ei erau potriviţi noaptea trecută, la temperatură sub 
zero, însă când se topește zăpada, absorb apă și îi îngheaţă 
picioarele. 

Se uită înapoi la casă și îl vede pe Jusuf vorbind cu 
criminaliștii. Vestea că Roger Koponen ar putea să fie în viaţă a 
zguduit-o pe Jessica. Dintr-odată, bărbatul care se presupunea 
că este una dintre victime este unul dintre suspecți. Koponen a 
încărcat el însuși, cu sânge rece, clipul cu soţia sa moartă, apoi 
a urcat în metrou. Şi acum nimeni nu știe unde se află. Poate că 
e în drum spre casă. 

Briza slăbește printre ramurile pinilor, telefonul Jessicăi începe 
să sune. Nu recunoaște numărul. 

— Jessica Niemi. 

— Salut, sunt Pave Koskinen, sun din Savonlinna. De fapt, 
sunt deja pe drum înapoi la Turku și... 

— Despre ce este vorba? zice Jessica cu răceală și se uită la 
două ciori care plonjează din vârful unui pin în celălalt. 

| se pare că aude scrâșnetul când ghearele păsărilor înșfacă 
ramurile. Răsuflarea lor furioasă, seria de plesnituri ușoare când 
își scutură stropii de apă de pe pene. Păsările se uită și ele la ea. 


VP - 105 


— Am numărul de la investigatorul-șef. Mikkelsson..., zice 
vocea după o clipă de șovăială. 

— Mikson. 

— Desigur. Exact. Suntem absolut șocați. Roger Koponen era 
un scriitor minunat și... Pare o nebunie faptul că doar aseară 
ședeam, el și cu mine, la o masă gustoasă și la sfârșitul unei seri 
plăcute. După apariţia lui la Sala Savonlinna... 

— Cu ce vă pot fi de folos? zice Jessica și încearcă să nu fie 
nepoliticoasă, chiar dacă e a doua oară când își întrerupe 
interlocutorul. 

Închide ochii. Se simte foarte încordată, toate simţurile i s-au 
ascuțit. Ridică privirea spre ciori, dar nu le poate zări prin 
rămurișul des. Poate că i s-a năzărit tot timpul că aude ceva. 

— Chestia e că... Mi-am adus aminte ceva care ar putea să 
aibă legătură cu uciderea lui Roger Koponen și a soției lui, dar 
nu știu dacă e de folos... 

— Orice poate fi de folos. 

— Poate că altfel nu mi-aș fi amintit, dar acum... 

— Ce este? întreabă Jessica, nu-și mai poate ascunde 
nerăbdarea. 

Acum se uită pe furiș la ciori. S-au așezat alături pe ramura 
cea mai de jos a pinului. Capetele li se mișcă nervos, înainte și 
înapoi. 

— La evenimentul de aseară, când vorbea Roger, cineva din 
public a pus o întrebare foarte neobișnuită. Bărbatul care a pus- 
o era foarte sigur pe sine, chiar un pic agresiv. Și, privind înapoi, 
era și cumva ameninţător. L-a întrebat pe Roger dacă... 

Bărbatul de la telefon face o pauză ca să-și cântărească 
vorbele, și Jessica hotărăște să-i dea timp să-și adune gândurile. 
In acest caz, dacă l-ar grăbi, n-ar face decât să creeze probleme. 

— Aăă, o formulasem acum o clipă, însă... 

— Nu vă grăbiţi. E important să încercaţi să vă amintiţi totul 
cu cât mai multă precizie. 

— Păi, în primul rând, persoana care a pus întrebarea era 
bărbat. De vârstă mijlocie, chel, slab... un tip care arăta cumva 
antisocial și înspăimântător, turuie mai departe Koskinen, în 
vreme ce Jessica apasă telefonul pe ureche cu umărul și își 
scoate din buzunar carnetul și pixul. 

Bărbatul i-a acaparat deplin atenţia. 

— Ce a întrebat? zice Jessica și apasă butonul pixului. 


VP - 106 


— A întrebat... dacă pe Roger îl înspăimântă propriile cărți. 

— Dacă îl înspăimântă? 

— Da. A fost o întrebare foarte ciudată, și cred că nici Roger 
n-a înţeles-o deplin. Poate că de aceea n-a prea știut cum să 
răspundă. Cel puţin la început. 

— Ce altceva a mai întrebat bărbatul? 

— A pus aceeași întrebare de câteva ori. A repetat-o folosind 
cuvinte ușor diferite. 

— După părerea dumneavoastră, omul voia să spună că lui 
Koponen ar trebui să-i fie frică să nu devină adevărată ficţiunea 
lui? întreabă Jessica și imediat regretă că a pus întrebarea. 

Era prea sugestivă. Se răsucește să se uite la casă. Din curte 
pare și mai mare decât din stradă. Asta era greu de distins în 
întuneric noaptea trecută. 

— Păi, tocmai asta este... Exact așa a sunat. Cu toate că 
numai aceste evenimente groaznice m-au făcut să mă gândesc 
că... că, după aceea, întrebarea a sunat aproape ca o 
ameninţare, zice Pave Koskinen cu voce tremurătoare. 

— Există vreo înregistrare video sau audio a evenimentului? 
Au fost de față jurnaliști? 

— Nu cred. Nu știu să fi fost jurnaliști. Poate unul, doi. Eu n- 
am fost decât moderatorul. 

— Bine. Credeţi că... Pave, nu? 

— Da, Pave Koskin... 

— Ai putea să identifici bărbatul într-o fotografie? 

— Nu știu. Poate. Da, așa cred. Arăta destul de neobișnuit. 

— Bine. Fă-mi o favoare, Pave. Ține deschis telefonul toată 
ziua. O să te sun. 

Jessica încheie convorbirea și pune pe ecran numărul 
apelantului. Îl notează în carneţel, alături de numele lui, apoi 
bagă în buzunarul hainei carnetul și pixul. Dacă există camere 
de supraveghere la Sala Savonlinna sau în imediata apropiere, 
au șansa să-l găsească pe tip. În sine, întrebarea nu dovedește 
vinovăția nimănui. Cu toate acestea, indiciul pare să aibă 
potenţial. 

Jessica își trage căciulița tricotată până pe urechi. Nu se poate 
împiedica să se simtă fraieră. Tot ce știu despre caz li s-a dat 
mură-n gură. Însă experienţa a învățat-o că firimiturile pe care 
suspecții le aruncă poliţiei sunt, de obicei, necomestibile, 


VP - 107 


întotdeauna e în ele ceva otrăvitor. Altfel n-ar fi fost oferite 
poliţiei, în primul rând. 

Din păcate, în rest au puţine alte indicii pe care să se bazeze. 
Un bărbat slab din public și teoria anemică a lui Jusuf că ar 
putea găsi și în alt loc cuvintele Malleus Maleficarum, poate 
scrise pe zăpadă. Simte nevoia să-l sune pe Erne, dar hotărăște 
să aștepte până ajunge la secţie ca să vorbească cu el. Chiar 
dacă e cel mai drăguţ om din lume, prin cine știe ce scamatorie 
la telefon reușește să pară un nemernic. Mai multe conversații 
au luat-o razna pur și simplu din pricină că acea căldură pe care 
o emană Erne în direct nu se propagă prin telefon. Ca să-l placi 
pe Erne trebuie să-l cunoști personal. 

Jessica pleoscăie pe ultimele zeci de metri de zăpadă udă 
până la mal și se oprește pe ponton. Ciorile croncăne în spatele 
ei. Cele două geamanduri pline de promoroacă se ițesc de o 
parte și de alta a pontonului, prinse în gheaţă. La stânga 
pontonului vede copca din care a fost pescuită noaptea trecută 
Prinţesa de gheaţă. Copca e încă deschisă, miezul ei rece e 
negru ca ţiţeiul. 

Jessica se uită la pista de patinaj care trece prin mijlocul 
strâmtorii. Urmele arătau că pe acolo a venit suspectul în 
noaptea trecută. Falezele stâncoase, fără construcții, 
Kruunuvuori și Kaitalahti se înalță în spate. La fel ca alţi 
adolescenţi, Jessica a petrecut seri de beţie acolo, cu mult timp 
în urmă. 

Işi întoarce privirea spre dreapta. La câteva sute de metri, 
cineva stă pe gheaţă între pista de patinaj și Laajasalo. Nu se 
vede vreun câine sau vreun echipament de pescuit la copcă. 
Poate că e un jurnalist zelos cu un aparat de fotografiat cu 
teleobiectiv de jumătate de metru. 

Jessica simte o tresărire ciudată în măruntaie. Brusc, îi pare 
rău că a venit pe mal singură. 

Mijește ochii. Ceva începe să răsară din umerii persoanei. O 
clipă, Jessica crede că ea își ridică încet brațele, însă apoi își dă 
seama că e o pereche de coarne, și că au fost acolo tot timpul. 
Persoana și-a ridicat capul. Acum privește spre capătul 
pontonului, unde stă Jessica. 

Ea simte duhoarea canalelor din Veneţia, un amestec de mâl 
și sare. 


VP - 108 


Degetele Jessicăi apucă patul pistolului, în rest e paralizată, 
holbându-se la făptura ciudată, îi vine să strige, să-i ordone 
făpturii să nu se miște și apoi să o prindă. Arde de dorinţa să-l 
cheme pe Jusuf, pe agenţii în uniformă de pe stradă, dar buzele 
refuză să se deschidă. Persoana ridică mâna dreaptă, ca și cum 
ar fi pe cale să-i facă semn. Însă mâna nu se mișcă. Și tocmai 
când Jessica scoate pistolul din toc și pășește pe gheață, aude 
ceva. ; 

Sunetul creşte. În spatele său. În copcă se ivesc bule de aer, 
ca și cum apa ar fi început să clocotească. 

— Ce dracu”... 

Și încremenește în clipa în care vorbele îi ies din gură. Apoi, 
ca și cum n-ar fi făcut altceva decât să privească avanpremiera 
sinistră a unui coșmar, Jessica aude un țipăt animalic, vede un 
cap răsărind din copcă, pe care e lipit părul strălucitor, urmat de 
degete albăstrii ale căror unghii zgreapţănă zăpada topită. 


39. 


Colombano împinge deoparte ușile de sticlă ale balconului și 
lumina inundă apartamentul. Huruitul sacadat al motorului 
extern al bărcii care alunecă pe canalul îngust se îmbină cu 
loviturile unui bătător de covoare. O aromă sărată plutește 
înăuntru, iar Jessica distinge mirosul mâlului din canal care a 
rămas afară din apă la reflux. 

— Ştii ceva, Zesika? zice Colombano și face un pas spre uși. 
Dacă am fi în Le guattro stagioni ale lui Vivaldi, acest moment ar 
fi La primavera. Primăvara. 

— E un lucru bun? întreabă Jessica zâmbind. 

— Firește că-i un lucru bun, prostuțo. Inseamnă că suntem la 
începutul unui lucru nou, însă ne așteaptă ceva și mai bun. Incă 
avem de așteptat cu încântare vara. 

— Dar într-o zi o să vină toamna. Și iarna. 

— L'inverno. E inevitabil. Însă în compania potrivită și iarna 
poate fi minunată, zice Colombano și se uită prin ușile 
balconului. Știi ce mi-ar plăcea să fac astăzi? zice el și privește 
peste umăr. 


VP - 109 


Și-a ridicat mâinile puternice pe tocul ușii și acum își umflă 
pieptul, întinzându-și trunchiul. Șuvoiul de lumină îi dezvăluie 
deplin dăltuirea mușchilor umerilor, ca și cum Jessica s-ar uita la 
schiţa lui da Vinci L'Uomo Vitruviano, ale cărei detalii sunt 
umbrite cu măiestrie. 

Jessica trage mai sus cearșaful și își dă deoparte părul din 
ochi. 

— Mi-ar plăcea să ies pe mare, continuă Colombano și se 
răsucește spre ea. 

Trupul gol îi este acoperit de o duzină de tatuaje. Dar nu-l fac 
să arate înspăimântător. Dimpotrivă. Trupul lui Colombano e ca 
o colecţie ilustrată de povești de spus la culcare, cu morală 
inimoasă. Jessica le-a studiat, le-a trasat conturul verde închis 
cu vârfurile degetelor. A întrebat și a auzit o duzină de povești. 

— Pe mare? întreabă Jessica, nedumerită. 

La Veneţia, marea e omniprezentă, așa încât referirea la ea 
anume i se pare o ciudățenie. Aici bărcile sunt mijloace de 
transport și unelte. Se află într-o staţie spaţială, iar Colombano 
vrea s-o ducă într-o călătorie cu racheta. 

— De ce nu? zice el și îi aruncă Jessicăi o privire pe care în 
ultimele zile a ajuns s-o cunoască. 

Zâmbetul strâmb nu e deplin tandru. Poate că e și un pic 
răutăcios. 

— Micuța Zes/ka încă nu și-a făcut plinul de joacă în casă? 
zice Colombano, apoi face doi pași mari, se aruncă pe pat șio 
cuprinde în brațe. Prinţesa mea arctică e o nesătulă? 

— Nu, hai să ieșim pe apă, zice Jessica zâmbind, închide ochii 
și primește sărutul lung al lui Colombano. 

Buzele, limbile și dinţii li se ating. Sărutul trebuie să fie al 
milionulea, dar tot pare ca prima dată. 

— Bine. Simt că trebuie să ieșim pe apă. Chiar în clipa asta, 
zice Colombano și se ridică din pat atât de repede, încât un 
moment Jessica zace acolo singură și i se pare că încă se sărută. 

— Am o barcă, strigă el din baie peste o clipă și răsucește 
robinetele dușului. Douăzeci de cai-putere. Ferrari al mărilor. 

Jessica întinde mâinile și dă deoparte cearșaful subţire. A 
petrecut două zile în acest apartament, sau, mai exact, trei 
nopţi. În timpul zilei au colindat prin oraș pe jos sau cu gondola, 
s-au giugiulit în vreme ce gondolierii își conduceau vasul cu 
ajutorul vâslelor lungi și au stat rezemaţi unul de altul în tăcere. 


VP - 110 


Viaţa Jessicăi s-a transformat în cel mai mare clișeu din lume, 
trăiește o neașteptată poveste de dragoste în leagănul idilelor, a 
intrat în rolul principal în mijlocul călătoriei sale singuratice. 

E o întrerupere de moment în extazul amoros care înlătură 
orice gând raţional și Jessica își amintește de inelul care 
împodobea inelarul stâng al lui Colombano când așteptau 
vaporetto la San Michele. Inelul nu mai e acolo. N-a mai rămas 
decât fâșia de piele mai albă, și asta dacă știai ce cauţi și unde 
să te uiţi. 

Jessica simte un val de vinovăţie: știe că stă pe locul altcuiva. 
Oricine o fi ea, nu-i aici. Poate că a murit, poate că pentru ea 
plângea Colombano la cimitir. Gândul o face pe Jessica să se 
simtă ca un hoitar, cu toate că știe că nu-i o hoaţă. Dacă cineva 
i l-ar cere înapoi pe Colombano, i l-ar da imediat și ar pleca. Dar 
speră din toată inima să nu se întâmple asta. E tânără, liberă și 
întregul corp îi vibrează de forța îndrăgostirii. 

— Ar trebui să eliberez camera de la hotel astăzi, strigă 
Jessica, însă Colombano n-o aude prin zgomotul dușului. 

O aromă proaspătă de săpun plutește prin dormitor. 

Din seara concertului, Jessica s-a dus o singură dată la hotelul 
său din Murano, ca să-și ia haine. Nici măcar atunci n-a întrebat 
Colombano ce cred prietenii Jessicăi despre dispariţia ei. Poate 
știe că nu există acei prieteni. În ultimă instanţă, nu contează. 

Timpul a zburat. Vorbind, mâncând, bând, explorând orașul, 
făcând dragoste. De-abia noaptea trecută Jessica, după ce s-a 
trezit în beznă și l-a auzit pe Colombano sforăind, s-a oprit să se 
gândească la faptul că nu știe aproape nimic despre el. Punerea 
de întrebări importante este o adevărată artă; la începutul unei 
idile iscodirea poate să pară indiscretă și prematură, iar după 
câteva zile de extaz miza e atât de mare, încât în mod inevitabil 
îți alegi cuvintele cu mare grijă. 

Jessica se ridică în capul oaselor și se uită prin camera înecată 
în soare. Nu-i prea mare și, de fapt, întregul apartament e foarte 
compact, în stilul vechi din centrul Europei. E plin de mobile, 
sunt lucruri înghesuite peste tot. Niciun metru pătrat liber. 

Încă despuiată, Jessica se ridică din pat, simte sub călcâie 
scândurile de lemn roase și se duce la biroul antic. Colombano 
cântă sub duș ceva care pare un șlagăr italian. Jessica mângâie 
ramele împodobite de acolo și pe degete îi rămâne un pic de 
praf. Sunt peste o duzină de fotografii. Câteva alb-negru, 


VP - 111 


decolorate, în care presupune că sunt bunicii lui. Celelalte 
fotografii sunt mai obișnuite, e limpede că au fost făcute 
spontan, fără prea multă pregătire. Colombano și o formaţie de 
coarde, Colombano cu vioara, Colombano cu un grup de bărbaţi, 
Colombano cu obrazul lipit de al unei femei. Jessica întinde 
mâna spre fotografia aflată cel mai în spate și o ia cu grijă. Pe 
fundal o mare albastră strălucitoare și un soare arzător. Doi 
oameni frumoși pozând pentru aparatul de fotografiat. Bărbatul 
nu pare mai tânăr decât cel pe care Jessica a ajuns să-l 
cunoască în ultimele zile și care se uită la ea într-un fel care îi dă 
de înţeles că nu mai există nimeni altcineva. Și n-a existat 
niciodată. 

Jessica și-l amintește din nou pe Colombano plângând în 
cimitirul San Michele și se gândește că, de fapt, nu-i neapărată 
nevoie să știe totul. Tocmai s-au întâlnit, se cunosc foarte puţin 
și poate că așa și trebuie să fie. Poate că totul se va termina la 
fel de repede cum a început. Poate că Jessica o să urce astăzi în 
trenul de Milano, așa cum plănuise la început. 

Torentul dușului se oprește. Cântecul continuă. Jessica lasă 
din mână fotografia, dar ea se răstoarnă pe biroul ticsit, 
declanșând efectul de domino care dărâmă tot aranjamentul de 
fotografii. 

Jessica simte cum se îmbujorează de jenă, de-abia oprește 
fotografia din faţă să se prăbușească pe podea. 

Aude pașii lui Colombano, își arcuiește buzele într-un zâmbet 
și se pregătește să-și ceară scuze, dar el a înșfăcat-o deja de 
umăr, smucind-o într-o parte. Mișcarea este neașteptată și 
brutală. Degetele lui i se înfig dureros în piele. 

— Imi pare rău, bâiguie Jessica. 

Vocea îi tremură din pricina surprinderii. 

Colombano e lângă birou, cu prosopul în mână, așezând la loc 
fotografiile, una câte una. Nu zice nimic, nici măcar nu se uită la 
Jessica. Apa i se scurge de pe trupul ud. Mișcările sunt sacadate 
din cauza mâniei. Apoi își descleștează pumnul, lasă prosopul să 
cadă și se răsucește spre Jessica, retrasă în pat și acoperită cu 
cearșaful. 

— Ce să mă fac cu tine? întreabă el. 

— Poftim? bâlbâie Jessica și, pentru o clipă, simte că ar trebui 
să fie altundeva, în alt loc, poate că într-un tren spre 
următoarea sa destinație. 


VP - 112 


Însă Colombano nu mai pare mânios. Jessica se uită la el 
prudentă. In privirea lui e o pasiune tulburătoare. E greu de spus 
ce simte. Poate că e iubire. 

— Ce să mă fac cu tine? repetă el calm, apoi se duce agale 
spre Jessica, îi prinde ceafa cu degetele sale aspre și le 
adâncește în părul ei. 

— Ce vrei să zici? întreabă Jessica. 

Mirosul puternic de săpun îi asaltează nările. Turturelele de un 
verde închis de pe pieptul musculos se apropie de faţa ei. 

Colombano își apasă buzele pe fruntea Jessicăi. Ea îi simte în 
ureche răsuflarea umedă. Și apoi mâinile îi prind mai puternic 
ceafa, cearșaful alunecă jos și degetele lui Colombano i se înfig 
între picioare. Jessica ţipă, atingerea e plăcută, chiar dacă e 
lipsită de orice urmă din tandreţea cu care Colombano s-a purtat 
cu ea până atunci. Și când o împinge pe pat cu faţa în jos, 
Jessica se vede în oglinda atârnată alături de ușa băii. Părul 
negru i-a căzut pe faţă, unghiile date cu ojă neagră sunt înfipte 
în cearșaf, buzele îi sunt despărțite într-un geamăt. Abdomenul 
musculos al lui Colombano se mișcă ritmic deasupra feselor ei. 
Ea nu-și recunoaște imaginea oglindită, se uită la ea ca și cum 
ar fi o străină pe care o vede pentru prima oară. Și după un 
moment, când e în pragul orgasmului, se gândește cât de 
subţire, ca tăișul unei lame, este hotarul dintre plăcere și 
durere. lar nesiguranța, teama și singurătatea nesfârșită nu vin 
decât după aceea. 


40. 


Jessica stă încremenită un moment și încearcă să priceapă ce 
vede. E cineva în apă. O femeie, Jessica o ia la goană, 
traversează pontonul și sare pe gheață. 

— Jusuf! urlă din răsputeri și se lasă în genunchi lângă femeia 
care se zbate. 

Are nevoie de câteva secunde ca să parcurgă opţiunile în 
această situație de neînțeles și să-și vină în fire. Vede păr negru 
lipit de o faţă albăstruie schimonosită de groază. Femeia ba 
tușește, scuipând apa îngheţată care i-a intrat în plămâni, ba 
ţipă cât o ţine gura. 


VP-113 


De pe mal se aud pași care se apropie în fugă. Jessica prinde 
braţul femeii și trage cu toată puterea, încercând s-o scoată din 
apă. Zbaterea femeii face să fie foarte greu. Apa e rece ca 
gheaţa, mâna Jessicăi alunecă. 

Și tocmai când sarcina începe să pară copleșitoare, femeia 
țâșnește din apă ca și cum ar fi făcut-o singură și începe să se 
zbată pe gheaţă ca un pește pe uscat. 

— Ce naiba? strigă Jusuf, alergând. 

Jessica își scoate canadiana și înfășoară în ea femeia care 
tremură. 

— Ceva a împins-o afară! Am simţit... Era cineva sub gheaţă! 

Înșfacă pistolul și se ridică în picioare. 

— Trebuie s-o încălzim! 

Jusuf ridică în braţe făptura urlătoare din care se prelinge apa. 

Privirea înnebunită a Jessicăi se plimbă între copcă și chipul 
femeii, buclele negre și ochii îngroziţi care se uită undeva, în 
spatele ei. 

— Un scafandru... E cineva sub gheaţă, fir-ar să fie! strigă ea 
și arată spre mare. 

Jusuf se oprește și se uită la Jessica, îngrijorat, apoi pornește 
în fugă spre mal, cu femeia în brațe. 

— Un scafandru a adus-o aici... 

— Vino de acolo, zice Jusuf, mai întâi calm, dar ridică vocea 
când femeia începe din nou să ţipe. Pleacă naibii de acolo. O să 
ne uităm imediat. Trebuie s-o ducem înăuntru, zice Jusuf și se 
răsucește spre casa familiei Koponen. 

Jessica înconjoară copca și aţintește pistolul spre apă, 
trasează cu ţeava ruta imaginară sub gheaţă și apoi îl ridică 
spre locul în care cu o clipă mai înainte văzuse silueta cu 
coarne. A dispărut. 


41. 


Erne își șterge cu grijă picioarele pe covorașul de la ușă. 
Acțiunea pare imediat fără rost și absurdă. 

— Unde-i Jessica? 

— În living, răspunde Jusuf și trece pe lângă șeful său în hol. 


VP - 114 


Erne se duce în living, unde acum sunt aproape la fel de mulţi 
oameni ca în noaptea trecută. Jessica stă la masa lungă, pe 
scaunul ocupat ultima dată de Maria Koponen. Are pumnii 
încleștați puși pe masă, în fața ei. Are o expresie gravă. 

— Ești bine? întreabă Erne și se duce la ea. 

— Cine, eu? zice Jessica, sfredelind cu privirea tăblia mesei. 

Erne se uită afară, unde șase membri ai echipei SWAT păzesc 
malul cu  pistoalele-mitralieră. Alte șase siluete înarmate 
cercetează gheața mai spre larg. 

— Asta nu-i o investigaţie normală a unor crime, Erne, zice 
Jessica și își descleștează încet pumnii. 

— Asta-i limpede încă de noaptea trecută, zice Erne și își 
coboară degetele spre ale Jessicăi. 

Ochii ei urmăresc gestul, însă expresia îi rămâne 
neschimbată. 

— Se joacă cu noi... Cu mine... Nu poate fi o coincidenţă că 
eram pe mal tocmai atunci... 

— Nu e ceva personal. Ar fi putut să fie oricare dintre noi pe 
mal. Jusuf, eu... Cineva din echipajul de patrulare... 

— N-aș fi prea sigură, Erne. Se întâmplă ceva cu adevărat 
straniu... Nu pot să-mi scot asta din minte. 

— Dar acum trebuie s-o faci. Altfel va avea de suferit 
investigația. 

— Presupun că da, spune Jessica și își trage mâna încet din 
strânsoarea lui Erne. 

Erne își îndreaptă spatele și se duce la ușile glisante. 

— Femeia, începe apoi Erne. 

— Este... 

— E bine, dacă ne gândim la situaţie. Suferă de hipotermie, e 
în stare de șoc. Insă doctorul zice că o să supraviețuiască. 

— Când putem vorbi cu ea? 

— Curând, cred. Va fi internată la spitalul Töölö. 

— Și paza... 

— Ne-am ocupat de asta. N-o să poată ajunge nimeni la ea, 
zice Erne și își lasă privirea să se plimbe prin living. 

O aude pe Jessica înjurând încet și clatină din cap. 

— Ce mama dracului făcea ciudatul ăla cu coarne... 

— Jessica, oftează Erne. 

E tot ce are de spus. 

— Nu mă crezi? 


VP - 115 


Erne nu răspunde. N-are rost să discute asta. N-a mai văzut-o 
decât o dată pe Jessica în această stare, în urmă cu aproape 
cincisprezece ani, și de atunci încoace niciunul dintre ei n-a mai 
fost același. 

— Ei bine? insistă Jessica. 

— Zona este cercetată. Până acum n-am găsit prin apropiere 
pe nimeni care să se potrivească cu descrierea. 

— Minunat, deci nimeni n-a văzut un tip cu coarne umblând 
pe acolo..., oftează Jessica, făcându-l pe Erne să scoată un 
mormăit. 

— Și nici n-a mai fost găsită vreo copcă în care un scufundător 
ar fi putut să intre în apă cu victima. Paza de coastă a preluat 
acest aspect al cercetării. 

Jessica își masează fruntea. Jusuf intră în cameră, punându-și 
haina. Erne îi face semn să se așeze lângă Jessica, și Jusuf se 
supune. 

— Ascultaţi, voi doi. Chiar dacă acest caz este neobișnuit, nu 
putem să ne descurajăm, să ne culcăm pe o ureche și să 
renunțăm. Acum avem cinci victime, dintre care ultima a 
supravieţuit... 

— Pentru că, din cine știe ce motiv, n-au vrut s-o omoare, zice 
Jessica, făcând cu degetul pe masă un opt. 

— Tocmai am vorbit la telefon cu conducerea. Ne dau mai 
mulți oameni. Jusuf, tu o să fii omul de legătură cu cei de la BNI. 

— Bine, zice Jusuf, cu brațele încrucișate. 

— Cum e cu bărbatul pe care l-am văzut pe imaginile 
camerelor de supraveghere? zice Jessica. 

— Acum pare că este cu adevărat Roger Koponen, oricât de 
incredibil ar părea. 

— Care este strategia noastră pentru presă? 

— Este rezolvată chiar în timp ce vorbim. 

— Koponen e acum principalul nostru suspect? 

— Asta e o decizie pe care trebuie s-o luăm cât mai repede 
posibil. 


VP - 116 


42. 


Jessica închide ușa în spatele ei și aude cum mașina lui Jusuf 
tușește, trezindu-se la viaţă, lângă bordură. Din nou curtea din 
faţă a familiei Koponen arată ca decorul unui film de la 
Hollywood, mașini mari au adus acolo o grămadă de oameni și 
echipamente. Circul a venit, și-a strâns cortul, apoi s-a întors la 
Kulosaari. Encore!t. Jessica trage fermoarul hainei de pe ea, care 
nu e a ei. Canadiana sa gonește spre spital în ambulanţă, 
înfășurată în jurul femeii care a ieșit din apă. Asta înseamnă că 
portofelul Jessicăi, telefonul și carnetul în care a notat numele 
bărbatului care a sunat din Savonlinna se îndreaptă și ele spre 
spital. 

Își simte degetele rigide și încheieturile o înţeapă. Mâinile nu 
i-au ajuns în apă decât un moment, dar e ca și cum sângele încă 
nu circulă cum trebuie prin ele. 

Jusuf oprește mașina în faţa porţii familiei Koponen, iar ea 
merge greoi până acolo și deschide portiera din dreapta. Urcă, 
aruncă o ultimă privire spre casă și închide portiera. 

— La spital? 

— Da, zice Jessica și își lasă capul pe tetieră. 

In ciuda vălului de nori care acoperă soarele, e mai multă 
lumină decât mai devreme. 

— N-am mai văzut niciodată așa ceva, zice Jusuf și închide 
torpedoul. 

Jessica zărește în fugă un pachet de ţigări roșu. 

— Nu sunt ale mele. 

— Nu-s sora ta mai mare, you know”. 

— Asta se vede destul de bine din diferența între bronzurile 
noastre, zâmbește Jusuf și flutură mâna spre agentul care se 
asigură că străinii nu traversează perimetrul. 

— Fumează cât poftești. Câtă vreme mai poţi să fugi dintr-un 
capăt în altul pe terenul de floorball, zice Jessica și se uită pe 
geamul din dreptul ei la bărbatul cu fața slabă și căciula 
tricotată din echipamentul poliţiei trasă pe capul chel. 


18 Bis! (în limba franceză în original). 
19 Stii (în limba engleză în original). 
VP - 117 


Mașina merge pe drumul pe care ucigașul mascat în tehnician 
criminalist a fugit pe jos în noaptea trecută. Jessica își amintește 
limpede pulsul care îi bubuia furios și mușcătura aerului 
îngheţat în plămâni. Costumul de protecţie care flutura în 
mijlocul străzii. Teama și dezamăgirea ei. Furia care a copleșit-o 
după ce a scăzut teama. Era clar că bărbatul joacă un fel de joc 
cu ea. E sigură că e același bărbat. Nu-i o coincidenţă faptul că 
Jessica a fost cea care l-a întâlnit în casă în noaptea trecută și 
pe gheață astăzi. Voia să fie văzut, să-i fie de bine. Data viitoare 
o să-l împuște. 

— Oprește mașina, zice Jessica atunci când Jusuf virează la 
intersecție. 

Și-a adus aminte de telefonul pe care l-a primit chiar înainte 
de întâlnirea cu personajul încornorat de pe gheaţă. De vârstă 
mijlocie. Chel. Slab. 

Jessica deschide portiera. 

— Acum ce mai e? întreabă Jusuf, însă Jessica a plecat deja. 

In vreme ce se repede spre casa familiei Koponen, Jessica se 
asigură că are pistolul pregătit. Aude în spate cum se trântește 
o portieră și, după o secundă, pașii lui Jusuf care aleargă după 
ea. 

— Hei! strigă Jessica și fluieră spre agenţii care controlează 
accesul în fața casei. 

Nu-i nici urmă de colegul lor slab, chel. Jessica simte cum i se 
ascut simţurile. Unde s-a dus? 

— Aţi uitat ceva? întreabă unul dintre agenți. 

E o urmă de răzvrătire sarcastică în vocea lui. 

Jessica îl privește în ochi, apoi se răsucește spre partenerul 
lui. Jusuf ajunge în goană, cam fără suflu, și se uită la ea 
perplex. 

— Unde-i celălalt tip? întreabă Jessica și simte cum încordarea 
o roade pe dinăuntru. Unde-i tipul înalt și slab? repetă. 

— Ce? 

— Cel care stătea acum o clipă lângă cordon! se rățoiește 
Jessica, ceea ce îi face pe agenţi să se uite unul la altul, 
amuzați. Unde? insistă Jessica. 

Jusuf se apropie cu un pas și deschide gura să spună ceva, 
însă o închide iute la loc. Jessica aude în spatele ei pe cineva 
tușind. 

— Pe mine mă căutaţi, doamnă detectiv? 


VP - 118 


Jessica se răsuceșşte. În ușa casei familiei Koponen stă 
polițistul care cu o clipă mai devreme i-a permis mașinii lui Jusuf 
să treacă de cordon. 

— Domnule sergent, doamnă..., zice el, ridicând mâinile într- 
un gest pașnic, e vreo problemă cu mine? 

Unul dintre agenţii de patrulare râde. Jessica își coboară 
privirea și își dă seama că ţine pistolul în mâna dreaptă. 

— Pot să-ţi văd insigna? zice Jessica și își îndeasă arma sub 
centură. 

— Sigur, zice el și caută fără grabă în buzunarul de la piept. 

— De ce naiba îţi dai ochii peste cap? 

— Scuze, dar nu înţeleg... 

Jessica ia insigna. Ochii îi fulgeră de la nume la fotografie și la 
chipul din faţa sa. 

— M-am dus doar până la baie și dintr-odată... 

Jessica îi înapoiază insigna. 

— Haide, Jusuf. _ 

Jessica pornește înapoi spre mașină. In spate aude cum râsul 
încet trece de la un bărbat la altul ca un incendiu în natură. Ce 
mai schizofrenică! 

a 

— Binevoiești să-mi spui și mie ce-a fost asta? zice Jusuf și 
măreşte viteza, fiind din nou în întârziere. 

Felul în care brutalizează bietul motor o scoate cu totul din 
minți pe Jessica. 

— Am primit un telefon când eram în curtea din spate. Chiar 
înainte... să se întâmple ce s-a întâmplat. 

— Cine era? 

— Un tip din Savonlinna. l-a luat un interviu lui Roger Koponen 
aseară, sau cam aşa ceva. A zis că cineva din public l-a întrebat 
pe Koponen dacă íl înspăimântă lucrurile pe care le-a scris. 

— Destul de suspect, dacă ne gândim la ce a urmat. 

— Chel, slab, arătând ciudat... de vârstă mijlocie, zice Jessica 
și îi aruncă lui Jusuf o privire apăsată. 

El oftează. 

— Îmi dau seama că ţi-e cu adevărat greu. Ne e greu tuturor, 
dar... 

— Dar ce? Și tu te îndoiești de mine? 

— Și eu? 


VP - 119 


— Era un tip cu coarne acolo, pe gheaţă, și era acolo din 
cauza mea. 

— Bine. Dar eu nu l-am văzut. 

O clipă șed în tăcere. 

— Nu, nu l-ai văzut. Și nu vezi nici toată treaba. 

— Care este? 

— Mai întâi de toate, dacă nu ne-am fi dus la casa familiei 
Koponen, nici femeia aceea n-ar fi fost în mare. 


43. 


Ochii Ninei Ruska urmăresc bărbatul îmbrăcat în uniformă de 
comandant care trece cu mutră acră pe lângă mesele de lucru 
din serviciu, fără să facă nici cel mai mic efort să salute polițiștii 
care trudesc la birourile lor. E aproape unu după-amiază, iar 
Erne a pregătit o nouă informare a conducerii pentru conferinţa 
de presă. 

Nina bate darabana pe birou. Se uită la Mikael, care își toarnă 
într-o cană apă fierbinte în chicinetă, ia două linguri vârfuite cu 
nes și le lasă să cadă în apă. 

— E mai bine dacă pui întâi cafeaua, zice Nina. 

— Prostii. Dacă pui cafeaua la sfârșit, are timp să se 
aerisească înainte să se ude și să se amestece cu apa. 
Rezultatul e o cană de nes delicioasă. 

— Nu crezi nici tu asta. 

— Ce nu cred e că îţi pasă cu adevărat în ce ordine pun în 
cană cafeaua și apa. 

— Se pare că unii oameni nu-s în stare să respecte nici măcar 
cele mai simple rețete, zice Nina, în vreme ce Mikael se așază 
lângă ea. 

— M-am gândit, zice Mikael, amestecând în cafea. 

— Se pare că la altceva decât cum se face cafeaua? 

— M-am gândit că ar fi simpatic să fim cu adevărat împreună, 
zice Mikael în șoaptă și aruncă o privire prudentă în jur. 

— Zău? 

— Ca să nu mai trebuiască să ne furișăm așa. Vreau să zic, la 
naiba, nu putem nici măcar să mergem la un film împreună. 

Nina pune o mână pe coapsa lui Mikael. 


VP - 120 


— Credeam că furișatul face parte din distracţie. 

— A fost. Pentru un timp. Totul se învechește după o vreme. 

— Chiar și eu? 

Nina își trage înapoi mâna și îi aruncă o privire exagerat de 
jignită. 

— Chiar și tu. Da, dacă trebuie să mai am parte de o 
petrecere de Crăciun uitându-mă cum Ahonen încearcă să se 
dea la tine. Nu-s destul de sigur pe mine ca să privesc asta de 
pe margine. Vreau să îmi aparţii. Vreau să spun că ești a mea și 
să-i trag un șut în fund lui Ahonen dacă încearcă, totuși, ceva, 
șoptește Mikael ultimele cuvinte la urechea Ninei. 

— Să-ţi aparţin? Ce mama naibii de troglodit ești? zice Nina și 
se îndepărtează de Mikael. 

Răsuflarea lui caldă pe ureche i-a făcut sângele să-i alerge 
prin vene și inima să-i bubuie. 

— Te vreau, zice Mikael, ia mâna Ninei și și-o pune înapoi pe 
coapsă. 

— Însă eu un vreau să-mi pierd slujba. 

— Mie mi se rupe fix în paișpe. Pot să fiu poliţist pe 
motocicletă. Tu poţi să păstrezi slujba asta. 

— De ce aduci asta în discuţie acum, Micke? 

Nina își lasă mâna să-i alunece pe coapsa lui până la 
genunchi. Îl strânge așa cum știe că-i place lui. 

— Nu știu. Poate ancheta asta cu vrăjitoare m-a pus în gardă. 
Lumea-i un loc așa de afurisit de pervers. Te vreau aproape de 
mine. Vreau să am mai multă grijă de tine. 

— N-am nevoie să aibă nimeni grijă de mine. Am centură 
neagră la judo. 

— Tocmai asta-i. Vreau să fiu singurul pe care îl încleștezi într- 
o priză. 

— O să-ţi ţintuiesc fundul pe tatami dacă nu te controlezi, zice 
Nina și nu-și poate stăpâni zâmbetul. Putem vorbi despre asta 
mai târziu. 

— Când? 

— După ce se rezolvă cazul ăsta. 

— Bine. Ai promis, zice Mikael și se îndepărtează de Nina când 
telefonul ei sună. 

— Showtime”. O să ne uităm la un video. 

— Despre ce? 


20 începe spectacolul (în limba engleză în original). 
VP - 121 


— Parcarea Sălii Savonlinna. 


44. 


Jessica respiră pe gură, încercând să nu simtă mirosul de 
bandaje uscate și de dezinfectant. O face să se gândească la 
moarte și la lungile săptămâni însingurate din spital, cu decenii 
în urmă. Liftul e plin de oameni, unii dintre ei, în halate de spital. 
Cel mai aproape de ușă stă o femeie de vârstă mijlocie cu o 
butelie de oxigen prinsă de scaunul rulant, Jessica a văzut-o cu 
un moment înainte în faţa spitalului, fumând. 

Jessica și Jusuf ies din lift la etajul șase și urmează linia roșie 
lipită de podea. La capătul coridorului văd un bărbat plin de 
mușchi, în costum de alergare albastru, cu o cască în ureche. 
Jessica îl recunoaște, au fost împreună într-o acţiune ca 
bodyguarzi cu câţiva ani înainte. Și au continuat să se cunoască 
în afara orelor de program, în garsoniera Jessicăi. 

— Salut, Teo, zice Jessica și-i întinde mâna. 

— Detectives, zice Teo cu voce hârâită și le strânge mâinile. 

Jessica știe că hârâiala este rezultatul unei vătămări a 
laringelui, pe care Teo a suferit-o când era bodyguard la un bar 
și un client nemulțumit l-a lovit peste gât cu o sticlă de vin. 

— ȚI-l prezint pe Jusuf Pepple. Poate că v-aţi cunoscut. 

— Poate, zice Jusuf și îi aruncă bărbatului o privire aspră. 

Teo este prototipul paznicului care intimidează, până și 
zâmbetul care îi fulgeră pe față nu e sincer, ci învăţat la vreun 
curs. 

— Mă îndoiesc. Cum o duci, Jessica? 

— Cum auzi în căștile tale. 

— Rap din anii '90? 

Pe feţe le apare un zâmbet obosit. Jusuf îi privește surprins. 
Totuși, clipa de nostalgie iscată de gluma pe care o pricep doar 
ei trece repede și redevin serioși. 

— Unde-i medicul care se ocupă de ea? întreabă Jessica 
înainte ca Teo să apuce să facă semn cu capul spre pașii care 
răsună pe coridor. 

Un bărbat înalt, bărbos se apropie cu o tabletă sub braț. 
Uniforma de spital turcoaz se vede pe sub halatul alb. 


VP - 122 


— Doctor Alex Kuznetsov, zice el și dă din cap. 

Jessica se uită la el uluită, știe că l-a mai văzut undeva. 

— Jessica Niemi, sergent detectiv. 

— Jusuf Pepple. 

— Înainte să intrăm în rezervă, aș vrea să discutăm unele 
lucruri legate de starea pacientei. 

— Desigur, zice Jessica. 

Teo se duce un pic mai departe, politicos. 

— Pacienta ne-a spus că se numește Laura Helminen. Se 
potrivește cu codul numeric personal pe care ni l-a dat. 

— Aţi reușit să luați legătura cu rudele? 

— Încă nu. 

— Cum se simte? 

— Bine, dacă ţinem cont de situaţie. Temperatura corpului 
său n-a avut timp să scadă în mod fatal..., zice doctorul 
Kuznetsov, scărpinându-și nasul. Știţi cât timp a fost în apă? 

— Nu. Poate că aţi putea dumneavoastră să faceţi o estimare? 
zice Jessica și se uită la ceas. 

Timpul pare să treacă surprinzător de repede. Aproape că e 
din nou seară. 

— Rata cu care corpul se răcește este influențată atât de 
temperatura apei, cât și de starea fizică a pacientului, vârsta, 
tipul de corp și posibila expunere anterioară la apă rece, dacă a 
ajuns la o oarecare toleranţă prin înotul în apă rece ca gheaţa, 
de exemplu. Dat fiind că apa era aproape de îngheţ, iar pacienta 
are douăzeci și cinci de ani și pare să fie sănătoasă, aș zice mai 
puţin de cincisprezece minute, fără îndoială. Dacă stătea mai 
mult, probabil că și-ar fi pierdut cunoștința. Faptul că ţipa și se 
zbătea când a ajuns la suprafață poate să indice o perioadă 
chiar mai scurtă. 

— Și plămânii? Era apă în ei? 

— Nu multă. După spusele ei, a avut o mască de scufundări, 
zice doctoral Kuznetsov și îi aruncă Jessicăi o privire 
întrebătoare. Mi-ar plăcea să știu exact ce i s-a întâmplat. 

— Se pare că a fost folosit un echipament de scufundare, 
muștiuc și butelie de oxigen, zice Jusuf. 

Doctorul Kuznetsov îi aruncă o privire lungă, chibzuind. 

— Înţeleg. 

— Ce altceva v-a mai spus? De exemplu, a pomenit felul în 
care a ajuns în apă? 


VP - 123 


Doctorul Kuznetsov își scutură capul și își încrucișează braţele 
pe piept. 

— N-a putut să spună. Dar cred că va fi mai ușor să vorbiţi cu 
ea acum decât era un pic mai devreme. Șocul poate să afecteze 
memoria. Sunt sigur că evenimentele încep să se așeze la locul 
lor în mintea ei. 

— Prin urmare, e pregătită pentru noi? 

— Așa cum spuneam, a suferit un șoc, dar își revine din 
stresul fizic. De aceea aș recomanda ca psihologul spitalului 
nostru să participe la orice interogatoriu... 

— Știm să procedăm cu tact, zice Jessica. 

— Nu spun că nu știți. 

— Unde este psihologul? 

— Va fi aici într-o jumătate de oră. 

— Din păcate, n-avem timp să așteptăm atât de mult. Avem 
motive să credem că acest incident face parte dintr-o serie de 
crime în curs de desfășurare. Această femeie poate că l-a văzut 
pe făptaș. 

— Vreți să ziceţi că... 

— Trebuie să vorbim cu ea imediat dacă vrem să împiedicăm 
săvârșirea altor crime. 

— Bine, zice doctorul Kuznetsov, făcând un pas spre Jessica. 
Dar o să încep conversaţia asigurându-mă că pacienta este în 
stare să facă faţă. ` 

Gura Jessicăi se strânge într-o linie subțire. Işi privește 
vârfurile încălțărilor și dă din cap. Apoi se răsucește și îl 
urmează pe doctor spre ușa pe care Teo a deschis-o deja. 


45. 


Jessica aude ușa închizându-se în spatele ei. Se uită repede 
prin cameră, dar nu vede canadiana în care a înfășurat femeia 
cu o oră înainte. Cuierul de lângă chiuvetă e gol. Haina trebuie 
să fie în biroul surorilor, în afară de cazul în care medicii au 
lăsat-o în ambulanţă. 

Jusuf se oprește lângă Jessica în dreptul ușii, cu mâinile în 
șolduri, Kuznetsov se îndreaptă calm spre pacientă. Laura 
Helminen e culcată în patul înconjurat de aparate care îi 


VP - 124 


măsoară funcţiile vitale și de pungi pentru perfuzii atârnate pe 
suporturi. Are ochii închiși și gura deschisă, ca și cum ar fi 
adormit pe canapea uitându-se la televizor. Doctorul Kuznetsov 
tușește discret în pumn, iar Laura deschide ochii. 

— Cum se simte pacienta noastră? întreabă Kuznetsov cu 
vocea blândă, mângâindu-și barba. 

Pacienta plescăie din buze, în vreme ce doctorul aruncă o 
privire spre polițiști și apoi se întoarce să verifice perfuziile și 
monitorul. Jessica se uită la femeia culcată în pat și apoi la 
doctorul Kuznetsov. Acum își amintește de ce îi pare atât de 
cunoscut, asemănarea este remarcabilă. Pere Tanguy, Vincent 
van Gogh. Tabloul din Musée Rodin. 

— Te simţi mai bine? 

— Aăăaă... Mă simt cam ciudat... Ca și cum mușchii mi-au 
crescut, îi simt foarte tari... 

— E o senzaţie cu totul firească la cineva în situaţia ta. 
Mușchii au avut timp să îngheţe. S-ar putea să simţi durere și 
încordare timp de câteva zile, zice sosia prăvăliașului din Parisul 
de la sfârșitul secolului al XIX-lea, apoi pune tableta în buzunarul 
halatului. Sunt aici doi polițiști. Ar vrea să-ţi pună câteva 
întrebări, dacă te ţin puterile. 

Laura îi aruncă doctorului o privire epuizată. 

— N-o să dureze mult, zice Kuznetsov și o bate ușurel pe 
umăr. 

— Am început să-mi amintesc, zice ea. 

Buza de jos începe să-i tremure și închide strâns ochii. 
Doctorul Kuznetsov clatină din cap și se uită cu reproș la Jessica, 
de parcă ar fi vina ei că Laura a ajuns în spital. Și apoi gândul 
îngrozitor îi trece iar prin cap: Să fie adevărat? Toate astea se 
întâmplă din cauza ei? 

— Asta e un semn bun. E bine că îţi amintești, zice Kuznetsov 
și se răsucește spre ușă. 

Se oprește în dreptul detectivilor și Jessica trebuie să înalțe 
bărbia ca să-l privească în ochi. 

— Cinci minute. Pacienta are nevoie de odihnă. 

Nu e o sugestie. E un ordin al medicului curant, iar ignorarea 
lui înseamnă mari probleme pentru poliţie. Jessica își coboară 
încet privirea de la ochii doctorului la barba lui, de la gulerul 
cămășii la halatul alb și la numele lui. | se pare ciudat că ela 
simţit nevoia să-și sublinieze autoritatea stând atât de aproape. 


VP-125 


— Ne pare rău că trebuie să te deranjăm, începe Jessica, 
trecând pe lângă el spre pat. Însă este extrem de important să 
auzim ce ţi s-a întâmplat. 

Laura suspină încet, apoi își șterge lacrimile cu dosul mâinii și 
ridică privirea spre Jessica. Pare să-și focalizeze privirea o clipă, 
ca obiectivul unui aparat de fotografiat care caută distanţa 
potrivită faţă de subiect. Apoi tristeţea și șocul dispar și faţa i se 
schimonosește de groază. Înainte ca Jessica să poată reacţiona, 
un țipăt asurzitor umple încăperea mică. 

— Ce..., apucă să zică Jessica până ce Kuznetsov se 
năpustește pe lângă ea. 

Țipetele Laurei sunt tot mai puternice și ea cade din pat, 
dărâmând un suport pentru perfuzie. După ce se trage repede 
într-un colţ al camerei, ridică mâinile ca să-și apere fața. 

— Ea a fost! ţipă. 

Jessica îi aruncă o privire lui Jusuf, care arată la fel de uluit ca 
ea. În spatele lor, Teo deschide ușa. 

Kuznetsov se lasă pe vine lângă femeia ghemuită pe podea, 
scoțând sunete liniștitoare. 

— Ea a fost! E diavolul! strigă acum femeia cât o ţine gura. 

Arată spre Jessica. 

— Îmi amintesc faţa ei! 

Jessica îl simte din nou, gustul de fier pe limbă. Și apoi 
întreaga cameră pare că începe să se rotească. 


46. 


Erne Mikson se privește în oglinda din toaleta bărbaţilor și își 
îndreaptă cravata. Gulerul cămășii îi apasă nodulii limfatici 
dureroși, dar va trebui să se descurce cu neplăcerea. Cămașa 
bleu îi venea cândva mai bine, e una dintre cele trei pe care 
Erne și le-a comandat la un croitor. Și, în afară de câteva 
perechi de pantaloni, sunt singurele articole de îmbrăcăminte pe 
care le duce în mod regulat la curățătorie. Cămăși frumoase, 
scumpe, care ar fi trebuit să înfrunte mai bine ravagiile timpului. 
Dinadins lasă manșetele roase, pe care cândva era brodat cu 
aţă albastru închis E.M., ascunse sub mânecile sacoului cafeniu. 
Semnalul. 37,8. La dracu”! 


VP - 126 


Deschide brusc ușa și aproape că se ciocnește de Mikael. 

— Micke? 

— Da. Te-am găsit. 

— Nu știam că mă pierdusem. 

— Jusuf a sunat adineauri și a zis că un bărbat înalt și slab i-a 
pus întrebări ciudate lui Koponen aseară, la Sala Savonlinna. 

— De unde a venit această informaţie? 

— De la un tip pe nume Pave Koskinen. A fost moderatorul 
evenimentului. Poliţia din Finlanda de Est a început să-l caute pe 
acest bărbat misterios, dar nimeni nu l-a recunoscut, zice Mikael 
cu un zâmbet enigmatic. 

— Însă? 

— Există o cameră de supraveghere cu capacitate de 
înregistrare în faţa clădirii. 

— Și bărbatul apare în imagine? întreabă Erne și înghite în 
sec, însă nodul din gât nu dispare. 

Mikael încuviinţează. 

— Putem vedea chiar și mașina în care urcă. Și numărul. 

— La naiba! 

— Sigur, e cam devreme să sărbătorim. Din câte știm, tipul n- 
a făcut altceva decât să pună câteva întrebări grele și... 

— Ține-ţi gura, Micke. Pe numele cui e înregistrată mașina? 

— Torsten Karlstedt din Espoo, zice Mikael, pocnește din 
limbă și îi dă lui Erne o foaie printată care încă e caldă. 

E o fotocopie după pașaportul lui Karlstedt. Insă bărbatul din 
fotografie nu-i slab sau chel, și nu arată în niciun fel ciudat. 

— Nu-i tipul acela. 

— Nu. Dar poate Karlstedt era la volan. Pentru că în 
înregistrare tipul chel urcă pe bancheta din spate a mașinii lui 
Karlstedt. 

— Așadar, mașina l-a așteptat pe el? 

— Timp de douăsprezece minute. 

— La naiba! Asta ar putea fi un pas înainte. Ai sunat-o pe 
Jessica? 

— Am încercat. Ea și Jusuf sunt la spital. 

— Bine. Spune-i lui Rasse să găsească tot ce poate despre 
Torsten Karlstedt. Ai grijă să aibă tot ajutorul care îi trebuie. 

— Să-l chemăm la interogatoriu? 

— Încă nu. Hai să facem mai întâi niște săpături. N-avem 
nimic care să-l lege cu adevărat de crime. Ba dimpotrivă. Dacă 


VP - 127 


este vorba despre uciderea Mariei Koponen, are cel mai bun 
alibi pe care și-l poate dori. Dar pune pe cineva să afle unde 
este. In niciun caz nu-l putem lăsa să ne scape. 


47. 


O asistentă înaltă împinge pe coridor un pat de spital cu un 
pacient bătrân înfășurat aproape cu totul în bandaje. Laturile 
metalice trepidează când roţile trec peste îmbinările podelei. 

Jessica umblă de colo-colo pe coridor. Jusuf s-a întors în 
camera Laurei Helminen ca să lămurească lucrurile cu doctorul 
Kuznetsov și cu asistenta care s-a repezit înăuntru. 

— Totul e în ordine, Jessica? întreabă Teo, cu brațele 
încrucișate pe piept. 

— Nu știu, răspunde ea și se sprijină cu spatele de perete. 

Va trebui să încerce să se calmeze, în ciuda zecilor de 
întrebări care îi vâjâie prin cap. 

— E clar că femeia aceea a trecut prin multe. Ceea ce s-a 
petrecut acolo... 

— Încetează. Te rog, încetează, zice Jessica și ridică mâna 
într-un gest de respingere. N-am nevoie de o afurisită de 
consolare tot timpul. 

— Bine, zice Teo încet și își potrivește casca din ureche. 

Poate din pricină că nu mai este așezată bine. Dar mai 
degrabă din pricină că sfârșitul brusc al conversaţiei l-a făcut să 
fie agitat. O vreme, pe coridor e liniște deplină. Apoi Jessica își 
scutură capul și ridică privirea din podea. 

— Îmi pare rău, Teo. Toţi avem nervii în piuneze. 

— Înţeleg. În comparaţie cu munca ta, slujba asta de dulău de 
pază e destul de puţin stresantă. 

— Ştii că nu-i adevărat. O știu și eu. 

— Presupun că e de la caz la caz, zice Teo, mârâind. Fiecare e 
diferit. 

Ușile liftului se deschid și, brusc, Teo e în alertă. Asistenta 
împinge patul în lift. 

— Nu ne-am văzut de ceva vreme, Jessi. 

— Da. Tu cum o duci? întreabă Jessica, ferindu-și privirea. 


VP - 128 


Teo întoarce capul într-o parte și în cealaltă, ca și cum arvrea 
să se asigure că n-are nimeni timp să fugă de la lifturi până la 
ușa camerei Laurei Helminen, cel puţin în timpul propoziției care 
urmează. 

— Minunat, zice el indiferent și ridică inelarul pe care are 
verighetă. Nevastă și fete gemene de cinci luni. 

— Asta-i... Asta-i grozav, zice Jessica și respiră adânc. 

— Ca să fiu sincer, e tare obositor. Și nu vorbesc doar de 
bebeluși. Nu că ei n-ar ști cum să... Dar munca asta. Nu-i destul. 
Trebuie să mai fac din când din când pe omul de ordine în 
localuri. Săptămâna trecută am dat cu lopata zăpada de pe 
acoperișuri în Eira. Probabil că știi despre ce vorbesc. 

Teo oftează și clatină din cap aproape imperceptibil. Jessica 
începe să spună ceva compătimitor, când e copleșită de o 
senzaţie stranie, e ca și cum Teo ar ști ceva. Cine știe, poate că 
umblă prin minister un zvon ciudat, dar persistent, despre o 
polițistă milionară care face tot ce-i stă în puteri ca să-și ţină 
tăinuită bogăţia, să ascundă faptul că ar putea să plătească nu 
numai salariul său, ci și pe al întregului serviciu pe următorii 
cincizeci de ani. Pentru a stârni un astfel de zvon n-ar fi nevoie 
decât de un funcţionar de la impozite, broker de acţiuni, avocat 
sau psihiatru care nu-și ţine gura. 

— Cu cât sunt mai multe guri de hrănit, cu atât... 

— Se pare că va trebui să mă apuc din nou să joc la loterie, 
zice Teo și zâmbește amar. 

Jessica știe în adâncul ei că a intuit corect. 

— De parcă n-aş ști, se încruntă ea. 

— Tu ai copii? 

— Copii? zice Jessica și izbucnește în râs, ceea ce o ia prin 
surprindere și pe ea. 

Ei, asta-i o întrebare pe care n-a auzit-o de mult. 

— N-am. 

Teo dă din cap și își trage umerii în spate, îndreptându-se. Un 
obicei pe care Jessica îl îndrăgea cândva. 

Jessica aruncă din nou o privire spre ceas, apoi face semn cu 
capul spre lift. 

— Auzi, spune-i, te rog, colegului meu că-l aștept jos, la 
cantină. 

— Ai grijă de tine, Jessi. 

— Şi tu. 


VP - 129 


Și, dacă-i pe așa, vezi-ți de familia ta și lasă-mă pe mine 
dracului în pace. 


48. 


Toate mesele din cantină sunt ocupate de pacienţi și de 
vizitatorii lor. Jessica a reușit să dea pe gât cana cu ceai până 
când Jusuf, cu un aer hărțuit, se așază în faţa ei. 

— Sunt și eu suspectă acum? întreabă Jessica și își înfășoară 
degetele în jurul cănii. 

Chiar dacă e goală, încă mai e caldă. 

— Laura Helminen a fost răpită din casa ei din Laajasalo 
aseară, cu numai câteva ore înainte de uciderea Mariei 
Koponen. l|și amintește că era pe canapea, uitându-se la 
televizor, când a sunat cineva la ușă. Ce s-a întâmplat după 
aceea e mai puţin limpede. Zice că a ajuns într-un loc întunecat, 
cu mucegai, unde mai era o femeie. 

— Cealaltă femeie fiind Prinţesa de gheaţă? 

— Da. Laura a identificat-o într-o fotografie. Dar n-o cunoștea 
dinainte. 

— Altceva? 

— Sfinţia Sa Bărboasă a zis că un pic mai târziu putem 
continua s-o interogăm. Asta pentru că Laura n-a putut să-i 
descrie pe făptași... 

— Nimic? 

— Tot ce a putut să spună este că a fost mai mult de un 
răpitor. Bărbaţi, după voce. 

— Și atunci de ce îi era frică de mine? 

Jusuf amuțește și se apucă să netezească faţa de masă de 
unică folosință. 

— A zis că era un tablou cu o femeie cu părul negru... 

— Și în acest tablou... eram eu? 

— Hei, Jessica, Laura Helminen e confuză, e încă în stare de 
șoc. Zău așa, gândește-te, chicotește Jusuf. 

— La naiba, Jusuf! Și dacă eram într-adevăr eu? Și dacă 
victimelor li s-a arătat un portret al meu? Poate că tot acest 
spectacol a fost doar pentru mine: poate cineva vrea să se 
răzbune pe mine. 


VP - 130 


— Nu cred asta nici măcar o secundă, zice Jusuf, întinde mâna 
peste masă și atinge ușor degetele Jessicăi. O să rezolvăm cazul 
ăsta. Curând. O să-i prindem pe smintiţi și o să vezi că nimic din 
toate astea n-are de-a face cu tine. 

— Poate că ar trebui să cer să fiu înlocuită. 

— Ce vrei să zici? 

— Pentru prima dată de mult timp încoace încep să simt că 
nu-mi pot ţine firea, zice Jessica și ridică privirea spre tuburile 
fluorescente de pe tavan. 

Urechile ei aproape că aud sunetul mercurului care se 
evaporă. li ard obrajii și clipește tot timpul. 

— Trebuie să-ţi revii, Jessi. Avem nevoie de tine, zice Jusuf, 
scoate din buzunar un pachet de ţigări și se ridică în picioare. 
Mă duc să fumez o ţigară. Apoi mă duc să termin interogarea 
Laurei Helminen. 

— Bun. Poate că-i mai bine să te ocupi singur de asta. 

— Intre timp, caută-ţi telefonul. Toată lumea mă sună pe mine 
din cauză că nu pot să dea de tine. 

— E ceva nou? 

— Turturelele au dat de un indiciu pe o cameră de 
supraveghere de la Sala Savonlinna. Trebuie să fie în legătură 
cu ciudatul ăla chel. 

— Bine. Să nu pleci fără mine. 

— Nu plec. 

— Și, hei, portofelul meu e și el în canadiană. Au spus că pot 
să plătesc când ajunge aici prietenul meu. 

Jusuf mârâie, își scoate portofelul și pune pe masă cardul de 
debit. 

— Ştii PIN-ul. Nu goli toată vitrina, zice și pornește repede 
spre lifturi. 


49. 


— Knock knock”. 

Erne ridică privirea și îl vede în ușă pe Rasmus Susikoski. Are 
un pulover pe gât gri și ține în mâini un laptop și un teanc de foi 
printate. 


21 Cioc-cioc (în limba engleză în original). 
VP - 131 


— Intră, Rasse. 

— Ciudat, azi e mai frig în birou decât ieri, cu toate că afară e 
mai cald, zice Rasmus și se așază, cu un zâmbet stingherit. 

Erne vede gura lui Rasmus mișcându-se, dar creierul refuză 
să înregistreze flecăreala care iese din ea. 

— Cu ce te pot ajuta, Rasse? 

— Unde-i Jessica? Am sunat-o de două ori... 

— Telefonul ei e altundeva. Poți da de ea sunându-l pe Jusuf. 

— Bine, încuviințează din cap Rasse și începe să-și 
despacheteze darurile pe biroul lui Erne. 

Erne strâmbă din nas, chiar dacă puloverul gros al lui Rasmus 
e surprinzător de eficient la stăvilirea mirosului de transpiraţie. 
Nu se poate abține, de câte ori îl vede nările îi prind un miros 
fetid, chiar dacă omul de-abia a ieșit de la duș. 

— În primul rând, trebuie să spun că lucrurile avansează 
destul de bine. Avem, în sfârșit, destui oameni. Măcar de-am 
avea întotdeauna atâtea ajutoare... 

— Și în al doilea rând? mormăie Erne. 

— Corect, că mă ocup de două sarcini... In primul rând... 

— Primul rând a trecut deja... 

— Presupusul Roger Koponen a urcat în metroul spre 
Mellunmăki în Gara Centrală la ora 08:08. Telefonul a fost 
deschis după câteva minute. lată imagini de la camerele de 
supraveghere din vagon, zice Rasmus și răsucește laptopul spre 
Erne. Prima ușă din fund, continuă Rasmus și arată spre ușile 
glisante care se deschid. 

Erne își pune pe nas ochelarii de citit care îi atârnă la gât și se 
apleacă în faţă ca să cerceteze clipul. Peste o clipă, Roger 
Koponen intră în vagon. Imaginea e clară și camera de 
supraveghere e atât de aproape, încât nu încape îndoială în 
privinţa identităţii bărbatului. În afară de cazul în care este 
geamănul identic al lui Koponen, care, din câte știu ei, nu există. 

— Ei bine, fir-aș al naibii... Și nimeni nu-l recunoaște. 

— Lucrul ciudat în privinţa scriitorilor este că fața nu le apare 
la televizor tot timpul, la emisiuni de succes, nimeni nu-i 
recunoaște. Nici măcar dacă au vândut zeci de milioane de cărți. 
Ai recunoaște-o pe J.K. Rowling dacă ai vedea-o în metrou fără 
machiaj... 

— Pe cine? 


VP - 132 


— N-are importanţă. Așteaptă, zice Rasmus și dă clic pe 
ecran. _ 

Imaginea se derulează mai repede. In următoarele secunde 
ușile se deschid și se închid de câteva ori, oamenii intră și ies 
repede, ca furnicile lucrătoare. Insă Roger Koponen stă acolo. 

— La 8:16, Koponen coboară din metrou. 

— În ce staţie? 

— Kulosaari. 

— La naiba! Chiar se ducea acasă? 

— Cel puțin undeva prin apropiere. Din păcate, în clipa în care 
a plecat de pe peronul metroului a ieșit din raza camerelor de 
supraveghere. 

— Mașina era în parcarea de acolo? 

— Nu. Asta am fi observat. 

— La dracu'! 

— Dar în noaptea trecută a fost cel puțin un echipaj de 
patrulare în fața casei familiei Koponen și ar fi reacționat dacă 
Roger Koponen ar fi apărut acolo. Și apoi, de ce să facă asta... 
Să dezvăluie faptul că e viu? 

— Poate..., zice Erne și își îndeasă faţa în palme. Poate că încă 
nu știe că e mort. 

— Ce? 

— Poate că nu citește știrile. La naiba! Nu știu. Trebuie să ne 
gândim bine la asta. Mulţumesc, Rasse, trebuie să dau vreo 
două telefoane, zice Erne, apoi împinge scaunul de lângă birou 
și își îndreaptă privirea spre fereastră. 

Un avion străbate cerul. 

— Mai e a doua chestiune... Despre Torsten Karlstedt, zice 
Rasmus și închide laptopul. 

Își umezește vârful degetului și răsfoiește teancul de hârtii. 
Erne se răsucește spre el, curios. 

— O situaţie foarte interesantă. Finlandez, patruzeci și unu de 
ani. Fără cazier. Locuiește în Westend, Espoo, are trei copii mici. 
E director general, președintele consiliului de conducere și 
unicul proprietar al unei firme de IT numite Tors 10 Inc. O cifră 
de afaceri frumușică de 2,4 milioane de euro. Aproape jumătate 
e profit. 

— Și mașina din Savonlinna e a lui? 

— Porsche Cayenne, model 2018. Nou-nouţ. 


VP - 133 


— Spuneai adineauri că e o situaţie interesantă. Până acum 
îmi pare obișnuitul tembel bogat... 

— Nici vorbă. Pare să fie expert în ocultism. A publicat două 
lucrări pe acest subiect. In ele este vorba, printre altele, despre 
societăți secrete, ezoterism, magie și chiar vrăjitorie. Editorul 
finlandez este același care a publicat trilogia lui Roger Koponen. 

— la-o mai încet, zice Erne. „Ocult” este același lucru cu 
„Supranatural”? 

— Ca să simplific, da. Termenul vine din cuvântul latin 
occultus, care înseamnă „ascuns”. Ocultismul explorează o lume 
care există în afara realităţii de zi cu zi. Scopul ocultismului este 
să construiască o punte între realităţi, între lumea noastră 
pământeană și lumea tainelor. În acest scop, practicanţii 
ocultismului folosesc diferite ritualuri și obiecte, cum ar fi 
amulete, labe de iepure, you name it?. Sau chiar descântece și 
magie. 

— Care e scopul acestor baliverne? 

— Cunoașterea secretă la care au acces doar câţiva are tot 
soiul de posibilităţi uluitoare. li ajută pe practicanți să înțeleagă 
sensul vieții. Să-i influenţeze cursul. Poate chiar să învingă 
moartea. 

— Scopul ocultismului este pozitiv? 

— Există tot felul de magii. Dacă scopurile magiei albe sunt 
bune, scopurile magiei negre... 

— Sunt rele. M-am prins. Deci, vorbim aici despre un soi de 
religie? 

— Există asemănări. Dar exista o diferenţă fundamentală 
între magie și oricare dintre religiile tradiţionale. Și aici se află 
fascinația față de ocultism. 

— Și anume? 

— Oricine poate să creadă în Dumnezeu dacă vrea. Religiile 
luptă între ele pentru credincioși, le impun oamenilor credinţele 
lor sub forma activităţii misionare și altor dogme. Însă 
cunoașterea secretă este, așa cum arată numele, exclusivistă, 
adică destinată doar câtorva aleși. 

Erne strânge buzele și se uită la Rasmus. 

— Ca expert în ocultism, Torsten Karlstedt s-a dus anume la 
Savonlinna să-l asculte pe Roger Koponen vorbind despre 
romanele sale, care se ocupă de aceleași subiecte? 


22 Ce vrei și ce nu vrei (aprox.) (în limba engleză în original). 
VP - 134 


— Mă îndoiesc. Roger Koponen a vorbit de trei ori la Helsinki 
săptămâna trecută. La Casino, la P&rssitalo și la Paasitorni. De 
ce să meargă cu mașina timp de patru ore până la Savonlinna 
ca să audă aceleași palavre? șoptește Rasmus. 

— Poate Karlstedt n-a reușit să ajungă la evenimentele din 
Helsinki. Sau poate că e un admirator înflăcărat. 

— Koponen urma să vorbească la câteva librării din zona 
Helsinki și săptămâna viitoare. 

— Dacă Torsten Karlstedt știa că Roger Koponen o să moară, 
știa că o să-l vadă pentru ultima oară. 

— Sau poate că știa că Roger Koponen nu o să moară cu 
adevărat. 

— La naiba, ce încurcătură! Și dacă, la urma urmei, nu s-a dus 
cu mașina acolo și înapoi? Poate că Torsten Karlstedt e încă în 
Savonlinna. 

— Mașina sa e parcată în faţa casei din Westend. 

— Asta înseamnă că ar putea să fie amestecat în povestea 
cadavrelor arse lângă Juva. E posibil, cel puţin din perspectivă 
logistică. 

— Asta-i adevărat, zice Rasmus și respiră adânc de câteva ori. 

Comportamentul îi este mai relaxat decât înainte: se pare că 
progresul în anchetă l-a făcut să se destindă. 

— Așa cum spuneam, Karlstedt a scris două cărți. 

Pune pe birou două pagini printate, fiecare cu coperta unei 
cărți. 


Introducere în ocultism, Torsten Karlstedt (2002) 
Stiintele ermetice și ezoterice, Torsten Karlstedt, Kai 
Lehtinen (2007) 


— Cine este Kai Lehtinen? 

— N-am putut să găsesc multe despre el din prima. Din câte 
mi-am dat seama, este singurul proiect în care a fost implicat și 
n-a publicat nimic altceva. Am sunat la editură și am cerut 
informaţii despre el. Nu mi-au spus nimic care merită să fie 
pomenit. Dar am obţinut de la ei codul numeric personal, zice 
Rasmus și scoate ultima foaie din teanc. 

Fotografia este a unui bărbat chel cu înfățișare vag 
amenințătoare. Ochii care fulgeră par să ascundă în ei ceva 
imprevizibil și incontrolabil. 


VP-135 


— Kai Kalle Lehtinen, în vârstă de 48 de ani. Antreprenor în 
construcții, locuiește în Vantaa. Nu are familie. 

— Așadar, acesta este bărbatul care a pus întrebarea stranie, 
apoi a urcat în mașina lui Karlstedt? 

— l-am trimis fotografia lui Pave Koskinen și a spus că e sigur 
nouăzeci la sută. 

— Bună treabă, Rasse. Dă-mi zece minute să rumeg asta, zice 
Erne și întinde mâna spre telefonul mobil. 


50. 


Ușile liftului se deschid la etajul șase, unde este rezerva 
Laurei Helminen. Jessica simte pe tâmplă privirea lui Teo, care 
este în continuare acolo, și se duce la biroul asistentelor, unde 
geamul ghișeului se deschide înainte să apuce ea să bată. 

— Sunt Jessica Niemi, de la poliţia din Helsinki. 

— Da? 

O femeie cu fața lată se uită la ea bănuitor din spatele unei 
perechi de ochelari cu lentile groase. Jessica își bagă mâna sub 
pulover și scoate insigna care îi atârnă la gât. O strecoară pe 
ferestruică și asistenta o studiază cu atenţie. Ceea ce și trebuie 
să facă, desigur. 

— Laura Helminen, camera 14. A fost adusă aici cu ambulanţa 
în urmă cu vreo două ore, zice Jessica, trecându-și din nou 
șnurul în jurul gâtului. 

— Da... A venit direct la noi de la urgență. 

— Aș vrea să știu unde sunt lucrurile ei. Hainele și așa mai 
departe... 

— Hainele? 

— l-am dat canadiana mea ca să-i ţină de cald... 

— Un moment. 

Femeia închide ferestruica, de parcă n-ar avea încredere că 
Jessica n-o să-i fure capsatorul și markerele. Apoi se ridică fără 
grabă de pe scaun și pornește agale în camera din spate. 

Jessica se uită în jur, se hotărăște brusc să-și pompeze în 
palme câteva doze de dezinfectant și le freacă una de alta cu 
înverșunare. N-are o adevărată fobie când este vorba despre 
microbi, la urma urmei a petrecut o mulțime de vreme prin 


VP - 136 


spitale și morgi, dată fiind natura muncii sale. Dar în acest 
moment îi e groază să nu facă nimic, să stea cu brațele 
încrucișate. De ieri încoace se simte despuiată și vulnerabilă, o 
țintă: de aceea nu vrea să se oprească, vrea să fie în mișcare. O 
țintă în mișcare e mai greu de lovit. Toate victimele semănau cu 
ea în mai multe feluri: femei care au fost relativ tinere, cu părul 
negru, suple. In plus, știe că are dușmani. In octombrie trecut a 
avut parte de oarecare publicitate după ce a fost investigatorul 
principal într-o anchetă în care doi membri ai unei bande de 
motociclişti au fost arestaţi, fiind bănuiţi de crimă. Dar cu cât 
Jessica se gândește mai mult la asta, cu atât e mai sigură că, 
oricine o fi în spatele acestor vânători de vrăjitoare, nu-i vorba 
despre membri ai unei bande care îi poartă pică sau altcineva 
pe care l-a înfuriat trimiţându-l la închisoare. Vederea 
personajului încornorat de pe gheaţă a reînviat un incident pe 
care încerca să-l uite de aproape cincisprezece ani. 

— Colega mea zice că haina a fost luată deja. 

Cuvintele pătrund treptat în mintea Jessicăi, și trec câteva 
secunde până să-și poată transforma gândurile în cuvinte. 

— Ce? Cine? 

— Un bărbat... 

— De ce mama dracului i-aţi dat-o altcuiva? 

Jessica simte că-i piere vocea. 

— Staţi o clipă. O să întreb... _ 

— Spune-i colegei să vină aici. In clipa asta! se răstește 
Jessica, rezemându-se de ghișeu. Și lasă fereastra aia deschisă! 

Alarmată, asistenta se ridică de pe scaun mai repede de data 
asta și dispare iar în camera din spate. Nasul Jessicăi prinde 
mirosul gelului antibacterial, care îi amintește de vizitele 
regulate la doctor, raze, RMN-uri, injecții cu cortizon, şuruburi, 
proteze, teste neurologice, osteopatie, acupunctură. 

— Unde dracu' e haina mea? întreabă Jessica, acum aproape 
răcnind, și bate cu pumnul în ghișeu. 

— Aici, Jessi! Eu... am luat-o pentru tine. 

Jessica se răsucește și îl vede pe Jusuf, se uită o clipă la fața 
lui speriată. Vede haina sub brațul lui, telefonul în mâna lui. La 
capătul coridorului, Teo s-a răsucit să se uite la ei. 


VP - 137 


51. 


Stropii de pe geamurile maşinii înseamnă încălzirea vremii. 
Jessica închide portiera și Jusuf pornește motorul. Au mers până 
la parcare în tăcere absolută. Jessica derulează lista cu apelurile 
ratate. 

— Nu voiam decât să te ajut, zice Jusuf. 

— Știu, știu. N-am vrut să... 

Ștergătoarele de parbriz se plimbă ritmic peste geam, dar 
lasă câţiva stropi neatinși. Se pare că cel din dreapta și-a cam 
trăit traiul. 

— Ce a zis Laura Helminen? întreabă Jessica în cele din urmă 
și își îndepărtează de pe frunte o șuviţă răzleaţă. 

— Hai să ascultăm, zice Jusuf și scoate din buzunar 
reportofonul. 


Jusuf Pepple: ... în primul rând, pot să te asigur că 
detectivul Niemi nu este implicat în niciun fel în 
delict. 


Laura Helminen: A fost femeia aceea... Au zis că ea 
e în spatele tuturor lucrurilor (plânge). 

JP: (pauză lungă) O să revenim curând la asta. Vreau 
să întelegi că acum ești în deplină siguranță. Un 
tip foarte puternic și ager stă de pază dincolo de 
ușa aceea. Nimeni n-o să-ți facă vreun rău, 
întelegi? 

LH: (suspină) _ 

JP: Poti să-mi spui ce s-a întâmplat? Incepe cu 
începutul. 

LH: Nu-mi amintesc... 

JP: Care e ultimul lucru pe care ţi-l amintesti? 

LH: Eram acasă... A sunat cineva la ușă... 

JP: Erai singură? 

LH: Locuiesc singură. 

JP: Cine era la ușă? 

LH: Nu-mi amintesc... Asta-i tot ce știu. Și apoi îmi 
amintesc că eram în locul acela întunecos. Era ca 
un fel de pivniță... 

JP: Nu era acolo nicio fereastră? 


VP - 138 


LH: Era întuneric. Și era mirosul ăla umed, de 
mucegai. 

JP: Bine. Te descurci foarte bine. Ce altceva ai mai 
văzut acolo? 

LH: Hainele de pe mine, nu erau ale mele. 

JP: O rochie de seară neagră? 

LH: Nu știu... Nu era a mea. 

JP: (pauză) Ce altceva iți mai amintești? 

LH: Ín pivniță mai era (suspină) o femeie. N-o 
cunoșteam, dar și ea purta o rochie de seară 
neagră și pantofi scumpi. 

JP: Așadar, amândouă ati fost îmbrăcate la fel. 

LH: Și apoi a intrat acel bărbat. (începe să plângă) 

JP: Îl poti descrie? 

LH: Coarne... Era ca un animal, așa ceva. Tap sau 
berbec... 


Jessica se uită la Jusuf în vreme ce din reportofon se aud 
plânsul și vorbele de alinare. Apoi pași. Doctorul Kuznetsov 
spune ceva. 


JP: Ce s-a întâmplat apoi? 

LH: Vorbea în latină... Știu că era latină, pentru că am 
studiat-o cândva timp de un semestru. 

JP: Ai înțeles ce spune? 

LH: Nu... Eram al naibii de speriată. Dar apoi... După 
un moment a început să danseze... Și să fluture o 
baghetă, cam așa ceva. Era ca un soi de ritual 
nebunesc, pervers. Amândouă ne-am ieșit din 
minti de spaimă. Și apoi a intrat alt bărbat. Și el 
purta o mască cu coarne. 

JP: Continuă, te rog. 

LH: Au dat jos pânza care atârna pe perete. Și am 
văzut tabloul. Era al unei vrăjitoare. Vrăjitoarea 
care a fost aici, în camera asta, un pic mai 
devreme. (plânge) 

JP: (pauză lungă) Ce au spus? 

LH: (plânge) 

JP: Laura, trebuie să te concentrezi. Avem nevoie de 
cât mai multe informații ca să-i putem prinde. 


VP - 139 


LH: Ne-au târât în camera alăturată. Acolo era o cadă 
mare de lemn, ca una din cele pentru saună. L-am 
auzit pe unul dintre ei plescăind prin apă cu 
mâna. Au zis că e vremea să facă o probă și, dacă 
n-avem nimic de ascuns, n-avem de ce să ne 
temem. Și apoi... (pauză lungă) Asta-i tot ce-mi 
amintesc. 

JP: Îţi amintesti unde te-au vârât sub gheață? E 
important, Laura. 

LH: Poate că m-am trezit sub gheață... E aproape ca și 
cum cineva înota cu mine prin apă rece ca gheața 
(suspină). Dar poate că doar îmi imaginez. 
(plânge încetișor) 

Alex Kuznetsov: Ei bine. Acesta este un moment 
potrivit pentru o pauză. Se pare că toate 
întrebările esențiale au fost puse. 

JP: Bine. Mulţumesc, Laura. Și dacă iți mai vine în 
minte ceva, orice, spune-i doctorului. El o să ne 
cheme... (pauză) să mă cheme înapoi. De acora? 


Jusuf oprește înregistrarea. Ștergătoarele de parbriz se freacă 
de sticlă. Bucăţi de zăpadă grele cad de pe acoperiș și bufnitura 
se aude în mașină. 

— Ai făcut treabă bună, Jusuf. N-ai mai fi putut scoate de la ea 
nimic altceva. 

— Munca asta e afurisită, Jessi, zice Jusuf privind în gol. Când 
eram acolo, mă concentram doar pe obţinerea tuturor 
informaţiilor esenţiale. De-abia acum, când ascult înregistrarea, 
îmi dau seama cât de îngrozită era, de fapt, zice el și închide 
ochii. 

Jessica îi aruncă o privire. El stă alături, strângându-și nasul 
cu degetele. Uneori uită cât de sensibil este Jusuf. Nu-l tulbură 
cadavrele, sângele și măruntaiele. Însă tragediile omenești, 
suferința celor dragi, trauma celor care au supravieţuit unor 
atacuri brutale... Adesea, astea îl pot bloca. Anul trecut și-a luat 
câteva săptămâni concediu medical după ce a anchetat 
uciderea unei fetițe de opt ani. Fusese omorâtă de tatăl ei. Lui 
Jusuf i-a fost tare greu să accepte, nici până în ziua de azi nu 
vrea să vorbească despre asta. Și de ce să vrea? 


VP - 140 


— Așadar, Laura Helminen a trecut proba, zice Jessica după o 
vreme. 

— Dar asta n-are niciun sens... Rostul probei nu e ca vrăjitorii 
să plutească și cei nevinovaţi să se scufunde? 

— Da, cred că e ceea ce a spus Micke. 

— Mă îndoiesc că vreuna dintre acele sărmane femei a plutit 
cu adevărat. 

— Probabil că nu. 

— Deci, Laura Helminen a fost cruţată din alt motiv? 

— Prinţesa de gheaţă n-a fost la fel de norocoasă, zice Jessica, 
iar Jusuf intră în trafic. 


52. 


37,5. Media zilnică: 37,4. 

Erne Mikson stă la masa lungă, sorbind din cafeaua slabă 
făcută de Rasmus. Studiază fotografiile și propriile încheieturi 
ale degetelor, pe care tocila anilor le-a făcut ascutite, 
colțuroase. 

— Jessica și Jusuf vin încoace, zice Mikael și se așază. 

Mai sunt de față Nina și Rasmus, care e cuprins de un nou val 
de energie datorită descoperirilor sale. Pare mai entuziast și mai 
însufleţit decât a fost de multă vreme. 

— Ce nu-i în ordine? zice Erne fără să-și ridice privirea de la 
mâinile sale. 

In decursul anilor a devenit maestru la sesizarea schimbărilor 
atmosferei. Lucruri mărunte, gesturi, cuvinte. În acest moment, 
echipa sa radiază energie negativă. 

— Ei? la zi, Micke. 

— Cred că ar trebui să-i aducem imediat la interogatoriu pe 
cei doi tipi, zice Mikael, făcând să pocnească guma de mestecat 
dintre dinţi, cu braţele încrucișate pe piept. 

— Așa crezi? zice Erne, câtuși de puţin surprins. 

— E clar că i-au urmărit pe Roger Koponen și pe Sanna Porkka 
încă din Savonlinna și au ars doi oameni. Am putea să-i aducem 
pe temeiul motivelor de suspiciune... 

— Roger Koponen e viu. 


VP - 141 


— Dacă Lehtinen și Karlstedt au urmărit cu adevărat din 
Savonlinna mașina condusă de Sanna Porkka, au oprit-o în Juva 
și au ucis doi oameni, dintre care pe unul încă n-am reușit să-l 
identificăm, în lumina noilor informaţii descoperite, putem 
presupune că după aceea Roger Koponen și-a continuat drumul 
spre Helsinki împreună cu ei. 

— Și? 

— Asta-l face pe Koponen să fie suspect. Și dacă vrem să-l 
găsim pe Koponen, ar trebui să ne ţinem o vreme ochii ațintiți 
pe Karlstedt și pe Lehtinen. 

— Și urechile, zice Rasmus și ridică un deget șovăielnic. 

— Se ocupă cineva de asta. Tocmai am primit mandat de la 
judecător. Rasse, preia tu ștafeta în această privință. Vreau să 
asculți toate convorbirile telefonice și să raportezi orice se 
leagă, chiar și de departe, de anchetă, sau orice ţi se pare 
ciudat. Și, desigur, este esenţial să foloseşti datele stației de 
bază ca să-ţi dai seama dacă celularele lor au călătorit de la 
Savonlinna la Helsinki și dacă au poposit o vreme în apropiere 
de locul crimelor. 

— E în ordine. 

Rasmus zâmbește satisfăcut. 

Erne știe din experienţă că lui Rasmus îi plac provocările. 
Mintea lui a fost cu adevărat activă astăzi. 

— Și, între timp, Micke, e esenţial să nu-l pierdem din vedere 
pe niciunul dintre cei doi. Nu trebuie să existe goluri în 
monitorizare. Fără greșeli prostești, zice Erne. 

Nina a ridicat mâna și acum Erne înclină capul, dându-i 
cuvântul. 

— Nu te contrazic, Erne, cred că e o abordare iscusită..., 
începe Nina și desenează pe masă cu degetul un pătrat. 

— Dar? 

— Dar cred că trebuie să fie luat în considerare lucrul asupra 
căruia Jessica ne-a atras atenţia de câteva ori astăzi. Vorbesc 
despre faptul că suntem mereu cu un pas în urma acestor 
oameni. Şi așa am fost de la bun început. 

— Continuă, zice Erne și îi aruncă Ninei o privire întunecată. 

— Se pare că tot ce am găsit... sunt lucruri pe care au vrut să 
le găsim. 

— ţi înţeleg punctul de vedere. Dar, pe de altă parte, dragii 
mei colegi, zice Erne, acum pe un ton mai aspru, există aici 


VP - 142 


primejdia să  supraestimăm inteligența acestei clici și 
capacitatea membrilor ei de a ne induce în eroare. Hai să facem 
un pas înapoi: de ce avem impresia că am primit fărâme de 
informaţii? 

— Pentru că greșelile (şi, când rostește cuvântul, Nina se 
oprește un pic și desenează în aer ghilimele, obicei care 
întotdeauna l-a călcat zdravăn pe nervi pe Erne) pe care le-au 
făcut acești suspecți sunt al naibii de prostești. De ce să dea 
impresia că Roger Koponen e mort, dacă a doua zi dimineață el 
pune pe net un clip cu soţia sa ucisă, dintr-un loc în care sunt o 
sută douăzeci de camere de supraveghere? Nu trebuie să fii cel 
mai bine informat om de rând ca să știi că telefoanele și alte 
dispozitive de ultimă oră pot fi urmărite cu ușurință. Idioţii ăștia 
voiau să-i vedem. 

— Și iată motivul pentru care trebuie să-i aducem aici 
imediat, zice Mikael categoric. 

— Sunt convinsă că știau și de camera de supraveghere de la 
Sala Savonlinna. Cu toate acestea, Lehtinen a pus o întrebare 
din public. O întrebare care n-a trecut neobservată de nimeni 
dintre cei de față. Și apoi a pășit în fața camerei de 
supraveghere și a urcat într-un Porsche nou-nouţ, ale cărui 
numere n-au făcut nici cel mai mic efort să le ascundă, continuă 
Nina. Greșeli al dracului de prostești. Fără acea întrebare 
provocatoare nici măcar n-am cunoaște numele acestor 
ocultiști. 

— Bine, zice Erne și se ridică în picioare. Vouă vi se pare că 
noi suntem nătărăi și ei ne conduc cu o lesă prinsă de gât. 

— De oușoare, zice Mikael și ceilalți dau din cap. Totul e un 
afurisit de spectacol. Este exact ce încercăm să spunem, Erne. 
Trebuie să nu mai dansăm pe muzica acestor asasini sadici și să 
facem propria mișcare. 

Mikael scuipă guma pe o bucată de prosop de hârtie. 

Erne se uită la investigatorii așezați în jurul mesei. Nu-l 
deranjează părerile contrare, întotdeauna și-a încurajat echipa 
să gândească critic. Poate că de aceea rata de succes a 
serviciului a fost întotdeauna peste medie. Își încheie nasturele 
de sus al sacoului și trage mânecile peste manșetele roase. 

— Vă mulțumesc pentru idei. Vreau în continuare să aud 
părerea Jessicăi în această privinţă. Până atunci, treaba voastră 
este să vă asiguraţi că nu ne scapă nici cea mai mică mișcare 


VP - 143 


sau apel telefonic ale celor doi, zice Erne și iese în trombă din 
sala de ședințe. 


53. 


Peste Helsinki s-a lăsat din nou amurgul. În acest moment al 
anului, soarele petrece atât de puţine ore strălucind prin vălul 
de nori cenușii, încât ai impresia că cineva răsucește variatorul 
de lumină întâi în sensul acelor de ceasornic, apoi invers. 

Jessica și Jusuf tocmai coboară din mașină în garajul sediului 
poliţiei din Pasila când telefonul ei sună. 

— Niemi. Sunt. Da. Bine. Îmi poţi trimite raportul...? Bine. 
Mulţumesc. 

Jusuf urmărește cu interes convorbirea lapidară a colegei sale. 
Apoi Jessica coboară telefonul de la ureche. 

— Era Sissi. Avem identificarea Prințesei de gheață. 

Jusuf pune coatele pe acoperișul mașinii. 

— Bine. 

— O cheamă Lea Blomqvist. 29 de ani. 

— Cine a identificat cadavrul? 

— Se pare că fratele ei, care în această dimineaţă i-a raportat 
dispariția. 

— Fratele e încă la morgă? 

— Da. Trebuie să vorbim imediat cu el. 

— Erne vrea să ne întâlnim mai întâi cu el, zice Jusuf, trântind 
portiera. 

— Atunci ar fi bine s-o facem. 

e 

Ușa e deschisă și Jessica intră împreună cu Jusuf în biroul 
înghesuit al lui Erne fără să bată la ușă. 

— Voi doi aţi avut o zi plină, zice Erne cu ochii lipiţi de 
monitor, bătând cu arătătorul în mouse. 

— Adevăr grăit-ai, zice Jessica încet și își descheie haina. Te-a 
sunat și pe tine Sissi? 

— M-a sunat. A încercat mai devreme să dea de tine, dar n-ai 
răspuns. 

— Telefonul meu a fost o vreme altundeva. 

— Așa mi s-a spus. 


VP - 144 


— Deci, ai auzit că Prinţesa de gheaţă a fost identificată. 

— Hei, se încruntă el. Nu-mi place porecla asta. 

— Nici nouă. lar acum nu mai trebuie s-o folosim, zice Jessica, 
în vreme ce Jusuf se așază în colţ. 

— Acum cunoaștem identitatea tuturor victimelor, în afară de 
cea a bărbatului din Juva, zice Erne, luând mâna de pe mouse. 

— Mda. 

Jessica își masează ușor genunchii. Simte în ei furnicături de 
rău augur. Au trecut luni întregi de la acea criză, dar își mai 
amintește durerea paralizantă care a scos-o din funcțiune multe 
zile. 

— Care e planul tău? întreabă Erne. 

— Să vorbesc cu cei din familiile Helminen și Blomqvist. Poate 
și cu cei mai buni prieteni ai Mariei Koponen. 

— De ce? 

— Sunt convinsă că există o legătură între cele trei. Ceva în 
afară de faptul că un ticălos bolnav la cap a crezut că sunt 
vrăjitoare. 

Erne zâmbește. Jessica îi cunoaște toate trei zâmbetele. Acum 
l-a văzut pe cel de satisfacţie. 

— Excelent, zice el și începe să tușească fără să se mai poată 
opri. 

Jessica se uită la el îngrijorată. Când a ajuns Erne așa de 
bătrân și de prăpădit? 

— Și Laura Helminen, și Lea Blomqvist au fost drogate și duse 
într-o pivniță, unde au fost îmbrăcate identic, zice Jessica după 
ce tusea lui Erne s-a oprit. Apoi, evident, au trecut amândouă 
prin proba vrăjitoarelor, cea despre care ne-a spus Micke. 
Femeile au fost scufundate într-o cadă sau un rezervor mare de 
lemn. 

— Și toate astea se bazează pe ceea ce ţi-a spus Laura 
Helminen? 

— Da. De asemenea, a afirmat că răpitorii purtau un soi de 
măști de animale, întocmai ca acel ciudat pe care l-am văzut eu 
azi pe gheață. 

După ce spune asta, Jessica se uită lung la Erne și îi studiază 
reacţia. Dacă n-a făcut-o înainte, acum trebuie să creadă că 
bărbatul încornorat de pe gheaţă n-a fost rodul închipuirii 
Jessicăi. 

— Deci consideri că Laura Helminen poate fi crezută. 


VP - 145 


Jessica se cutremură. S-a înșelat. Erne nu crede niciuna dintre 
relatări. 

— Ce vrei să zici? Nu înțeleg de ce n-ar fi. 

— După un astfel de șoc, imaginaţia poate născoci tot felul de 
lucruri. 

De supărare, degetele Jessicăi se strâng în pumni în 
buzunarele de la spate ale blugilor. 

— Așa cum tocmai am spus, relatarea ei se potrivește perfect 
în tabloul general, zice Jessica apăsat, uitându-se la Jusuf, și 
trece un moment până ce el își dă seama că a fost inclus în 
discuţie. 

— Al naibii de adevărat, Erne, zice el, în ciuda nesiguranţei 
din glas. 

Jusuf nu e în echipă decât de doi ani și încă se teme să spună 
ceva care ar putea să-l supere pe șef. 

Acum Erne chicotește blajin. 

— Al naibii de adevărat, repetă încet vorbele lui Jusuf, apoi se 
întoarce la hârtiile lui. 

Jessica vede pe colțul biroului un teanc de pagini printate, 
cărţile lui Koponen și lucrarea lui Karlstedt Okku/ttiset opit, pe 
care Erne a izbutit să le obţină de undeva. 

— Sunt de acord că trebuie să fie vreo legătură între femei, în 
afară de suplețe și părul negru. Cred că e un unghi de abordare 
bun, zice el, în cele din urmă. 

— N-am avut timp să vorbesc cu Micke despre ceea ce s-a 
întâmplat astăzi pe gheață..., începe Jessica și simte cum 
foamea îi înjunghie stomacul. 

N-a avut timp să mănânce. 

— Vrei să știi ce are de-a face cu cartea lui Koponen? 

— Firește. 

— Este o paralelă exactă. În carte, una dintre femeile bănuite 
de vrăjitorie trece cu bine proba. Cu alte cuvinte, se scufundă în 
loc să plutească. Inchizitorul o scoate din apă și o eliberează. 
Probabil că Laura Helminen joacă rolul acelei biete femei în 
drama asta tenebroasă. 

— Nu ţi se pare ciudat că unele dintre crimele din carte au 
fost copiate până în cel mai mic amănunt, însă la altele legătura 
cu textul e destul de superficială, ca în cazul Laurei Helminen? 

— Ai dreptate. Dar nu uita că noi suntem cei care 
presupunem că acest grup copiază evenimentele din cartea lui 


VP - 146 


Koponen. Chiar și dacă ar fi adevărat, nu-i obligatoriu ca ucigașii 
să aibă vreo regulă despre urmarea cuvânt cu cuvânt a intrigii. 

— Înţeleg, zice Jessica, își scoate din buzunarul hainei 
carnetul și notează ceva. 

Un moment stau acolo în tăcere. Singurul sunet din încăpere 
este respiraţia grea a lui Erne. 

— Mai e un lucru în privinţa căruia vreau să iei o poziţie ca 
investigator principal, Jessi, zice Erne și se ridică alene de pe 
scaun. Karlstedt și Lehtinen. N-avem nicio informaţie despre 
mișcările mașinii în noaptea trecută. În teorie, e posibil ca ei să 
fie implicaţi în vreun fel în cazul celor arși la Juva. Și, dacă sunt, 
nu putem elimina posibilitatea ca ei doi să fie mână în mână cu 
Roger Koponen. 

— Dar nu există nimic concret? Altceva decât întrebarea pe 
care a pus-o Lehtinen? zice Jessica și apasă pe butonul pixului. 

— Exact. Amândoi sunt supravegheați permanent. Sunt 
urmărite mașinile lor din Westend și Vantaa. Am primit mandat 
să le supraveghem telefoanele, și firele zbârnâie. Cu toate 
acestea, Nina și Micke cred că ar trebui să-i aducem imediat aici 
la interogatoriu. 

— Vrei să știi ce cred eu? 

— Cu disperare. 

— Scopul nostru principal nu este să-l găsim pe Roger 
Koponen? În care caz ar trebui să așteptăm ca unul dintre cei 
doi să ia legătura cu el - sau Koponen cu ei. 

— Sunt de acord, zice Erne și pare un pic ușurat. 

— Însă nu putem să ne concentrăm doar pe Koponen. E 
dovedit că se afla la Savonlinna când Maria Koponen și Prinţesa 
de gheață... 

— Acum are nume, Jessica, zice Erne, se duce în spatele 
biroului și se uită pe fereastră. 

— ... Lea Blomqvist erau ucise în Kulosaari. 

— Deci, și dacă îl găsim pe Koponen, ucigașul va fi în 
continuare în libertate, zice Erne și își apasă degetele pe geam. 

— Întocmai, zice Jessica și respiră adânc. Așa că ar fi de-a 
dreptul o tâmpenie să-i aducem acum pe Karlstedt și Lehtinen. 

— Jessica a văzut pe gheaţă un tip cu coarne, începe Jusuf, pe 
gânduri. În același timp, cineva era sub gheaţă cu Laura 
Helminen, aducând-o la copcă. 

— Da? 


VP - 147 


— În acel moment Karlstedt și Lehtinen erau supravegheați? 

— Nu. Dar foarte curând după aceea l-am localizat pe 
Karlstedt acasă la el, în Westend, și pe Lehtinen la locul lui de 
muncă, la Kivisto6n. Presupun că teoretic e posibil, însă e al 
naibii de puţin probabil ca ei să fi fost în acel moment în 
Kulosaari. Pe de altă parte, Roger Koponen a coborât din metrou 
în Kulosaari la 8:16. 

Jessica lasă capul în jos și simte cum trupul îi este străbătut 
de un fior cumplit. 


54. 


Jessica se reazemă de peretele din spate al biroului lui Erne. 
Micke, Nina și Rasmus s-au înghesuit și ei în încăperea strâmtă. 
Cine știe de ce, Jessica nu simte nevoia să-și oprească 
respiraţia, deși Rasmus stă chiar în faţa ei. E evident că cineva i- 
a trimis un mesaj anonim în care îl îndeamnă să investească în 
igiena personală. 

— Atunci așa rămâne, zice Mikael și bate din palme. 

Un pic mai devreme, Erne i-a demolat părerea că ar trebui să- 
i aresteze imediat pe cei doi, însă Mikael nu pare deloc supărat. 
Așa e el; Micke are o părere despre aproape orice, dar nu-l 
deranjează deloc să respecte hotărârile șefului. E foarte 
conștient că acela care ia hotărârile poartă și răspunderea 
pentru consecințele lor. 

— Mai sunt niște lucruri, continuă Erne. 

E singurul din încăpere care s-a așezat. 

— În primul rând, Jusuf și Jessica au propus să căutăm cu 
elicopterul alte apariţii ale cuvintelor „Malleus Maleficarum”. 

— De fapt, a fost ideea lui Jusuf, zice Jessica, fără să știe prea 
bine dacă a făcut clarificarea din politeţe sau ca să-și salveze 
pielea dacă ideea e o prostie. 

— Ce înseamnă asta? întreabă Nina, masându-și cu vârfurile 
degetelor umerii atletici. 

— Textul tipărit pe acoperișul familiei Koponen ar fi putut să 
fie exersat undeva - așa cum a sugerat Jusuf - sau ar putea să 
existe mai multe. Lăsate ca indicii, continuă Erne. 


VP - 148 


— Lăsate ca indicii. Așadar, continuăm să jucăm jocurile 
ticaloșilor ăstora, zice Micke și clatină din cap. 

— Ticăloșii ăștia ar fi putut, de exemplu, să marcheze în acest 
fel amplasamentul unei noi victime. În care caz e în interesul 
nostru s-o găsim, zice Erne, acum pe un ton sec, și văd cu toții o 
fulgerare din vechiul Erne. 

Cel a cărui vorbire fermă, hotărâtă, nu lasă loc de „dacă”, „și” 
sau „însă”. 

Erne își încrucișează degetele pe birou. 

— In al doilea rând, pe moment, nu vom informa presa că 
Roger Koponen e viu. E o șansă cât un fir de păr ca vânătorii de 
vrăjitoare să nu știe că știm. Hai să lăsăm lucrurile așa, cel puțin 
până în seara asta. In al treilea rând: discuţiile cu membrii 
familiilor și prietenii victimelor încep imediat. Jessica și Jusuf se 
ocupă de asta, la nevoie chemați în ajutor oameni de la BNI. Și 
nu vă sfiiţi să cereți dacă aveţi nevoie de mai multe mâini sau 
de o încă pereche de ochi, zice Erne și flutură un deget în 
direcţia în care se presupune că stau tipii de la BNI. În al 
patrulea rând, Rasmus, vreau un raport despre tot ce putem 
presupune că se va întâmpla dacă vânătorii ăștia de vrăjitoare 
au hotărât să săvârșească fiecare crimă din cartea lui Koponen. 
Nu numai crimele, despre care am înțeles că ar mai urma trei... 

Rasmus încuviințează și socotește pe degete în vreme ce 
vorbește: 

— O femeie e strivită sub bolovani, un bărbat e omorât cu 
pietre și altul e ucis cu un pumnal. 

— ... ci şi despre celelalte lucruri care îndeplinesc criteriile 
delictelor. Răpiri, atacuri, violuri. Dacă cineva calcă în rahat de 
câine. Totul. Tot ce e în acea carte ar putea să se întâmple într- 
un fel sau altul, zice Erne și peste încăpere se așterne un 
moment tăcerea. Nina și Mikael. Încercaţi să găsiţi toate clădirile 
din Laajasalo și din apropiere care au pivniță. Pe baza celor 
spuse de Laura Helminen. Nu vorbim despre un loc în care se ţin 
bicicletele într-un bloc de locuinţe. Trebuie să fie un spațiu peste 
care nu poate să dea nimeni din întâmplare. Un loc în care poţi 
să faci cât zgomot poftești fără să te îngrijorezi că vecinii vor 
chema poliția. Un adăpost antiaerian, un spaţiu de depozitare 
privat, pivniţa unei case. Între timp, verificaţi la firmele care 
importă căzi ca să vedeţi cui i-au vândut sau livrat căzi de lemn. 
Căutaţi acele măști prin magazinele cu articole pentru farse. 


VP - 149 


Până și cele mai mărunte indicii sunt valoroase acum. Și, la fel 
ca Jessica, folosiţi tipii de la BNI. Așteaptă instrucţiunile voastre. 

Toţi încuviințează. Diviziunea muncii e eficientă și limpede. 
Erne își mârâie ordinele o dată pe zi, apoi, de obicei, își lasă 
echipa liberă să-și vadă de treabă fără să se amestece. Mikael 
ridică un deget, ca și cum ar cere să aibă ultimul cuvânt, și Erne 
încuviințează. 

— Laura Helminen a zis că acea cadă era foarte mare. Ce 
crezi că înseamnă asta, cu aproximaţie? 

— Întrebi cât de mare e o cadă de lemn foarte mare? zice 
Jessica, ridicând privirea spre tavan. 

— Da. 

— Dacă cineva poate să plutească în ea fără ca membrele să 
atingă fundul... Cu alte cuvinte, dacă te poţi îneca în ea... Aș 
zice... 

— Poate 2-3 000 de litri? Mama are o cadă jacuzzi de 1 500 de 
litri pe terasa din Hanko și ar fi aproape imposibil să te îneci în 
ea, intervine Rasmus în discuţie. 

— Oh really??3 Ai încercat-o fără colăcel când nu se uita 
mămica? zice Mikael, și împunsătura îl derutează vizibil pe 
Rasmus. 

Își freacă cu înverșunare braţele ochelarilor. Erne îi aruncă lui 
Mikael o privire de avertizare. Las-o baltă. 

— Unde vrei să ajungi, Micke? 

— Dacă presupunem că valul de crime n-a început decât ieri, 
nu e probabil ca rezervorul să fi fost umplut recent? In raportul 
medicului legist scrie că era apă de la robinet. 

— Îmi place cum gândești. Câtă apă consumă finlandezul 
obișnuit? zice Nina și zâmbește larg. 

— În jur de 150 de litri pe zi. 

— Așadar, într-o casă cu doi locatari umplerea unei astfel de 
căzi ar însemna o înzecire bruscă a consumului de apă. 

— O putem găsi? 

— O să-i sun pe cei de la Regia Generală de Apă. 

— Spune-le să se concentreze întâi pe Kulosaari și Laajasalo 
și, dacă este nevoie, să extindă căutarea la restul orașului 
Helsinki, zice Mikael și bate din palme încântat. 

— Bine! Vreau să-i raportați Jessicăi din toate direcţiile, zice 
Erne și caută în buzunarul de la piept al sacoului. 


23 Chiar așa? / Nu, zău? (în limba engleză în original). 
VP - 150 


Expresia lui semnalează că ţigările sunt tot acolo. 

— Și, da, zice apoi, iar sunetul înalt al propriei voci îl surprinde 
chiar și pe el. Raportul lui Sissi Sarvilinna despre Maria Koponen 
și Prinţesa de gheață... 

— Are nume, zice Jessica în treacăt și îi face semn cu ochiul 
lui Erne. 

—... Lea Blomqvist, odihnească în pace, continuă el, 
aruncându-i Jessicăi o privire prefăcut ucigătoare, își pune 
ochelarii și ia o hârtie de pe masă. Oricum, în sângele ambelor 
victime au fost identificate anumite substanțe care, dacă sunt 
folosite greșit sau consumate în cantităţi mari, sunt letale. 
Thiopental, bromură de pancuroniu și clorură de potasiu. În plus, 
se pare că a fost folosit cloroform ca să le aducă în starea de 
inconștiență. 

Un murmur se iscă în încăpere. 

— Cocktailul condamnaților la moarte. Tocmai am citit o carte 
numită Hammurabin enkelit?“, în care ucigașul se presupune că 
folosea aceeași combinaţie, zice Mikael, interesat. Roger 
Koponen nu-i singurul autor pe care l-au citit ucigașii. 

— Prin urmare, modul de operare poate fi considerat 
întrucâtva... inuman? se încruntă Nina. 

— Poate nu-i uman. Dar nu-i dureros, zice Jessica și își scoate 
iar carnetul. 

— Și Laura Helminen a fost drogată cu cloroform. Se pare că 
femeile au fost aruncate în cadă când erau inconștiente. Ceea 
ce înseamnă că și înecul a fost lipsit de durere, zice Erne. 

Dintr-odată, în încăpere e atâta liniște, încât poţi să auzi 
căzând un ac cu gămălie. 

— Asta e o consolare, zice Rasmus și își vâră mâinile în 
buzunare. 

— O mică parte bună în norul ăsta imens de rahat. Nina și 
Mikael, găsiți toate locurile din Helsinki în care pot fi procurate 
aceste toxine. 

— S-a făcut. 

— Am terminat. Vă mulțumesc, zice Erne și murmurul umple 
iar încăperea. 

Jessica deschide carnetul, se uită la ultima pagină, unde și-a 
notat numele lui Pave Koskinen și numărul de telefon. Dedesubt 
a făcut însemnări în întâlnirea dinainte cu Erne. Când dă foaia ca 


24 Îngerii lui Hammurabi. Este thrillerul de debut al lui Max Seeck, publicat în 2016. 
VP - 151 


să scrie toxinele menţionate de Erne, pixul îi alunecă din mână 
și cade pe podea. Un val de răceală îi cuprinde membrele 
inferioare. Brusc, totul e întunecat. Își aude răsuflarea grea, 
vocile celorlalţi răsună departe, pe fundal. 

Nu-i cu putință. 

— Ce s-a întâmplat, Jessi? 

Erne a apărut lângă ea, Jessica îi simte mâna pe umăr. 

— Asta nu-i..., șoptește Jessica, strângând carnetul la piept. 

— Arată-mi, zice Jusuf și pune mâna pe carnet. 

— N-am scris eu asta... 

Jessica îi lasă carnetul lui Jusuf și își încleștează mâinile după 
ceafă. 

Expresia lui Jusuf spune totul. 

Malleus Maleficarum. 


55. 


Briza e plăcută. 

Briza e caldă și umedă. Barca se leagănă pe vălurelele din 
dreptul bancului de nisip de la Lido, în estul orașului, și dincolo 
de el se întinde o plajă de doi kilometri. Jessica se gândește la 
vorbele mamei sale, unul dintre acele rare comentarii pe care își 
amintește că le-a auzit de la ea nu numai o dată. La piscina lor 
din Bel Air, singura dată când briza a fost rece pe pielea ei 
umedă, în clipa aceea înainte ca tati s-o înfășoare într-un prosop 
mare. De obicei briza era caldă, aproape la fel de caldă ca aerul 
nemișcat, greu, și totuși era răcoroasă, mai ales în zilele de vară 
apăsător de calde. Jessica își amintește că vântul zburlea 
frunzele  palmierilor înalţi, că trunchiurile lor se aplecau 
ameninţător, dar nu se frângeau niciodată, cu toate că ea le 
privea astupându-și urechile cu mâinile, așteptând trosnetul. 

— La ce te gândești? 

Simte vocea lui Colombano la rădăcina urechii. Degetele lui îi 
rătăcesc prin păr, brutale și puternice, îi mângâie pielea capului 
într-un fel pe care îl poate simţi în coșul pieptului. 

— La nimic, zice Jessica și se răsucește, ca să se poată oglindi 
în lentilele ochelarilor de aviator ai lui Colombano. 


VP - 152 


E frumoasă, cu toate că apa sărată i-a șters machiajul și i-a 
lipit părul de cap. 

Au trecut opt zile de când Jessica ar fi trebuit să ia trenul spre 
Milano. A lăsat în urmă vechea viaţă și a sărit într-o realitate 
alternativă, în care nu-i loc pentru Torino, schiat în Alpi, trenul 
spre Grenoble, concediul pe plajă la Marsilia. Vara este cea mai 
frumoasă în Europa Centrală, și nu se grăbește să ajungă acasă. 
Și apoi, are măcar așa ceva? A avut vreodată un loc în care să 
se simtă în siguranţă și iubită? Casa este acolo unde este inima. 
Casa ei este acum alături de Colombano. 

Uneori, Jessica are impresia că a petrecut mult mai mult timp 
cu Colombano. În acele clipe în care se așază pe un scaun 
tapițat cu catifea, în sala de concert, ca să asculte Anotimpurile, 
în acele clipe în care pregătesc micul dejun sau umblă prin oraș, 
în acele clipe în care stă singură în apartamentul lui Colombano, 
așteptându-l să vină acasă. In acele clipe în care se sărută, fac 
dragoste, își dezmiardă unul altuia pielea sau hrănesc porumbeii 
în Piazza San Marco. În acele clipe, veșnica sa detaşare se 
evaporă, în sfârșit, și e învăluită de o senzaţie de calm. 

— Vrei să înoţi? zice Colombano și o mângâie pe obraz. 

— Sigur, zâmbește Jessica și se ridică în capul oaselor. 

Iși scoate ochelarii de soare și mijește ochii. 

Soarele strălucește pe nemărginirea cerului. Apucă pompa 
care o îmboldise în șale când stătea lungită acolo și o azvârle la 
prova. Barca nu-i cine știe ce, n-are nici urmă de lux. Nici urmă 
de eleganța din St. Tropez, pe care Jessica a avut ocazia s-o 
guste în vara dinainte, când a petrecut câteva săptămâni pe 
Riviera Franceză. Și tocmai de aceea e perfectă. 

e 

Jessica îl privește pe Colombano, care își scoate tricoul alb și 
plonjează în apă cu ușurința unui delfin, lăsând bărcuţa să se 
legene ca un balansoar. Trupul lui atletic alunecă prin apa 
cristalină, apoi capul și umerii răsar la câţiva metri. 

— Haide, prinţeso, strigă el, dându-și deoparte din ochi părul 
ud. 

— Vin, zice Jessica și se ridică în picioare. 

Colombano înoată într-un fel înrudit de departe cu înotul 
sincron, apoi dispare din nou în adânc. Jessica tocmai își pune 
degetele de la picioare pe marginea bărcii, gata să se 
propulseze în apă, când simte o durere ascuţită în picior și se 


VP - 153 


așază brusc. Îşi cercetează talpa și vede o bandă de metal 
înfiptă în călcâi, străpungând pielea. Prinde banda și o trage cu 
grijă afară. E un inel. Un inel de aur frumos lucrat, în al cărui 
montură goală probabil că a fost cândva un diamant. Acum 
marginile monturii sunt ca dinţii mărunți, ascuţiţi, ai unei știuci. 

Jessica se așază la loc pe fundul bărcii, pipăind inelul stricat și 
masându-și în același timp călcâiul. Sângele se prelinge, 
amestecându-se cu apa, sudoarea și loţiunea solară, care lucesc 
pe pielea ei. II aude pe Colombano pleoscăind gălăgios. 

— Hai odată! z 

Jessica răsucește inelul. In interior are ceva gravat. 

— Jessica? 

Per il mio amore, Chiara. 

— Vin imediat, Bano. 

20.2.2003-XX.XX.2103 

Jessica se uită la scrisul cursiv. Pentru dragostea mea, Chiara. 
N-a trecut decât un an și câteva luni de la data gravată acolo, 
aparent ziua nunţii. 

Brusc, Jessica simte că barca se clatină, vede degete 
puternice agăţate de bord și inelul îi alunecă dintre degete în 
băltoaca de apă murdară adunată pe fund. Colombano se ridică 
în coate pe marginea bărcii. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă Colombano și întinde gâtul ca să 
se uite la laba piciorului pe care acum Jessica o ţine cu 
amândouă mâinile. 

— Mi-am lovit degetul de ceva, zice Jessica iute. 

— Sângerează? întreabă Colombano încruntat și arată spre 
degetele Jessicăi. 

Sunt înroșite de sânge. 

— Se pare că da. 

Jessica se ridică în picioare cu grijă. 

— Vrei să mergem acasă? zice Colombano și se lasă să cadă 
înapoi în apă. 

Acum face pluta alături de barcă, uitându-se la ea. Jessica 
simte soarele arzându-i umerii, care adineauri fuseseră acoperiţi 
cu o eșarfă de pânză de in subţire. Apa din jurul bărcii 
scânteiază  ademenitor. O simte  învăluindu-i trupul în 
îmbrăţișarea ei răcoritoare. li place mirosul apei sărate, gustul ei 
pe limbă. Dar ceva o face să șovăie. E felul în care se uită 
Colombano la ea. 


VP - 154 


— Nu, zice ea. Dar încă n-am chef de înot. 

— De ce nu? 

Din vocea lui a dispărut tonul jucăuș. 

— Pur și simplu n-am chef. 

— Hai în apă. 

— Eu... 

— Hai în apă, Jessica, zice Colombano și se agaţă din nou de 
marginea bărcii. 

Jessica simte cum degete îngheţate îi cuprind glezna. Faţa lui 
a devenit bănuitoare. 

— Nu vreau. 

Jessica își aude vocea tremurând. Strânsoarea de pe gleznă 
se întărește, barca începe să se legene. Mai întâi încet, apoi tot 
mai repede. Apa plescăie peste bord, stropi apar pe pielea 
Jessicăi. Ea lasă să-i scape un icnet tremurător. Apoi expresia lui 
Colombano se schimbă din nou și compasiunea care i se 
furișează pe față e ca un colac de salvare aruncat într-o apă 
rece ca gheaţa. 

— Bine, glumeam doar, zice Colombano, dă drumul gleznei și 
înoată spre provă, unde este o scară pentru înotători. 

Jessica se uită la băltoaca de un cenușiu închis și speră că va 
ascunde inelul pe vecie. 


56. 


— Ce crezi că s-a întâmplat? zice Erne și închide ușa. 

El și Jessica sunt singuri în încăpere, toţi ceilalți au plecat ca 
să se apuce de lucru. 

— Carnetul a fost în tot acest timp în buzunarul meu, zice 
Jessica, cu ochii aţintiţi la fanionul albastru cu alb de pe biroul lui 
Erne, care se flutură aproape imperceptibil. Cineva trebuie să-l fi 
găsit fie în ambulanţă, fie la spital. 

Erne se reazemă de ușă, cu mâinile în șolduri, părând că nu 
știe ce să facă. 

— Jusuf a luat haina din biroul asistentelor... Am înţeles că cei 
de pe ambulanţă au lăsat-o acolo, continuă Jessica. 

— Și telefonul tău era în buzunarul hainei. Dacă cineva a pus 
mâna pe carnet, a avut acces și la el. 


VP - 155 


— Are cod de protecție. 

— Totuși, vreau să vorbeşti cu Micke. Sunt așa de găgăuţă 
când e vorba despre aceste lucruri, încât nu știu cum să aflu 
dacă există vreun risc să folosești telefonul, sau dacă ar trebui 
să-l închizi și să-ţi iei altul. 

— Nu pricep cum naiba... 

— Dacă cineva ţi-a umblat prin lucruri, vom putea să vedem 
pe camerele de supraveghere de la spital. Rasse o să cerceteze. 

— Ce vrei să spui cu dacă? Doar vezi asta, nu, fir-ar să fie? 
zice Jessica și deschide carnetul la pagina pe care sunt cuvintele 
latine. 

ÎI răsfoiește pentru a nu știu câta oară ca să se asigure că nu 
mai este scris nimic altceva. Însă restul paginilor sunt neatinse. 

— Nu spun decât că..., zice Eme și își freacă nasul, se poate și 
să fi pus cineva mâna pe el înainte. Și că au fost lăsate două 
pagini goale ca să nu găsești textul decât mai târziu. 

— Nu știu, Erne. Chiar nu știu. Dar în clipa asta mă simt ca un 
pion într-un blestemat de joc pervers. Gândește-te, l-am văzut 
pe ucigaș de două ori. leri, în casa familiei Koponen, azi, pe 
gheață. Și acum a lăsat un mesaj în carnetul meu. 

— Asta tot nu face să fie ceva personal. Ești investigatorul 
principal în această anchetă. Probabil că mesajele îi sunt 
destinate oricărui detectiv care se nimerește să fie la 
conducere, nu unei femei pe nume Jessica Niemi, zice Erne, apoi 
dă ocol agale biroului și se așază. 

Jessica se uită pe furiș la trupul lui care se scofâlcește. Erne e 
bolnav și Jessica o știe, în ciuda faptului că el refuză să 
vorbească despre asta. Nici măcar cu ea. 

— Mai e ceva, Erne. Incă n-am avut timp să-ţi spunem totul 
despre vizita la spital. Laura Helminen a făcut o criză urâtă de 
tot când m-a văzut, zice Jessica și ridică privirea spre Erne, care 
dintr-odată arată mai vioi. 

— Ce vrei să zici? 

— Tabloul pe care Laura Helminen l-a văzut în pivniță... 

— Ce-i cu el? 

— Zice că era portretul meu. 

Erne dă să spună ceva, dar în loc de asta se încruntă. 

— A zis că e absolut sigură. 

— Laura Helminen era în stare de șoc, din motive de înțeles... 


VP - 156 


— Însă dacă te gândești la tot ce s-a întâmplat în rest, nu mai 
pare așa de cusut cu aţă albă. Eu sunt ţinta. 

— Aha, așadar ești un criminal mastermind” care îi pune pe 
alţii să săvârșească fapte rele? 

— De ce altceva ar fi atârnat ticăloșii aceia în pivniţă un 
portret de-al meu? 

Erne oftează. Jessica știe că nu-i frumos să-l sâcâie în acest 
moment. Situaţia e la fel de derutantă pentru ei toţi. 

— Ei știu, Erne. Ei știu ce am făcut. 

— Ce tot spui acolo? întreabă Erne, încruntat, dar apoi 
înţelege. Nu, Jessica. Acum ești paranoică. Nu mai trebuie să ne 
gândim niciodată la acel lucru. Ori să vorbim despre el. 

— Dar... 

— O femeie frumoasă cu părul negru. Așa a spus Jusuf că a 
descris Laura Helminen femeia din tablou. Da, descrierea ţi se 
potrivește. Dar li se potrivește și Mariei Koponen, lui Lea 
Blomqvist și Laurei Helminen însăși. Și poate câtorva mii de 
femei din oraș, se eschivează Erne și reușește să sune 
convingător. 

Asta-i Erne. Jessica a descoperit-o de câţiva ani. 

— Bine, oftează Jessica și se răsucește spre ușă. 

— Dar, cu toate acestea, zice Erne când degetele Jessicăi 
prind clanţa. Vreau să încerc ceva. 

— Ce? întreabă Jessica și se uită la Erne, care se ridică de pe 
scaun și se apropie încet de ea, cu mâinile la spate. 

Fața lui Erne are acum un aer grav. 

— Vreau să verific teoria ta. 

— Cum? 

— Vreau să nu mai mergi o vreme pe teren. Cel puţin până 
mâine. 

Jessica se uită la fanionul de pe biroul lui Erne. Acum flutură 
vizibil: e clar că a pornit aerul condiționat. Propunerea lui Erne îi 
provoacă atât ușurare, cât și enervare. E limpede că se teme 
pentru ea. Jessica nu e singura care gândește în acest fel. Și 
ăsta nu-i neapărat un lucru bun. 

— Până mâine? Și ce ar trebui să fac? Să mă caţăr pe stânci? 

— Stai între patru pereţi. Ține-ţi mintea la răcoare. Și hăţurile 
în mâini. Îţi rămân telefonul și laptopul. 

— Așadar, vrei să mă duc acasă? 


25 Geniu al crimei (în limba engleză în original). 
VP - 157 


— Da. 

— Erne? Mă scoţi din anchetă? 

— Nici vorbă! fornăie Erne, amuzat, și își dă ochii peste cap, 
așa cum fac cei care nu se pricep să mintă când înșiră minciuni 
gogonate. 

Însă Erne nu-i nici dintre cei care nu se pricep să mintă și nici 
nu vorbește aiurea. _ 

— Nu te scot. Ba dimpotrivă. li dau o șansă teoriei tale. 

— Vrei să vezi dacă făptașul îmi urmărește mișcările? 

— Și tu ești curioasă. 

— Și dacă am dreptate? 

— Dacă ai dreptate și vânătorii de vrăjitoare vor să-ţi atragă 
atenţia ţie anume, fie nu vor mai omori, fie te vor aborda într-un 
fel sau altul. 

— Deci acum sunt momeală? 

— Dacă vrei s-o interpretezi așa. Și apoi, e mai bine să fii 
momeală decât ţintă. Ești în siguranţă acasă. O să-i pun pe cei 
de la pază să aducă o dubă de supraveghere în Töölönkatu. 

Jessica îi aruncă șefului său o privire pătrunzătoare, ca și cum 
prin simplul fapt că îl ţintuiește cu ochii îl va convinge să se 
răzgândească. 

— Nu știu ce să cred. Asta e aiurea rău, Erne. 

— Continuă să lucrezi de acasă. Avem acum atâţia oameni, 
încât lui Jusuf n-o să-i fie greu să se ocupe de interogatorii fără 
tine. Vom vedea mâine, la prima oră, cum stăm, zice Erne și 
pare că dă să pună o mână pe umărul Jessicăi. 

Dar o cunoaște destul de bine ca să se abţină. 

— Ştii că asta e alegerea bună, zice Erne și își masează 
încheieturile degetelor. 

Jessica clatină din cap, deschide ușa și iese pe coridor. 


57. 


Jessica stă pe un scaun de birou solid, cu brațele încrucișate 
pe piept. Spaţiul cunoscut drept „camera tăcută” n-are ferestre, 
doar rafturi de oțel care acoperă aproape fiecare centimetru 
pătrat de perete, plus o masă și scaune. 


VP - 158 


— Băiatul ăsta rău e în ordine, zice Mikael și pune pe masă 
pistolul Jessicăi. 

— Grozav, deci nimeni nu l-a descărcat în vreme ce eu 
scoteam fata aia din gheaţă, zice Jessica și vâră pistolul în tocul 
de la centură. 

— Erne nu vrea să ne asumăm niciun risc. Și de ce ar face-o? 
zice Mikael și pocnește cu limba guma de mestecat. In orice caz, 
acum e verificat. 

— luhuu. 

— Și telefonul tău. Are un cod de deblocare solid? 

— Da, așa cred. 

— Îl cunoaște altcineva? 

— Aș putea să zic că da fără să mă contrazic în privința 
solidităţii codului? 

— Prin urmare, nu? 

— Sigur că nu. 

— Bine. Deblochează-l, totuși, zice Mikael și își freacă 
degetele ca să le curețe de praful care nu se vede. 

Jessica se supune și îi întinde telefonul. Il privește cum 
tastează, concentrat, o vreme. 

— Ultima dată când a trecut cineva de sistemul de siguranţă e 
al naibii de greu de aflat, dar putem să facem alt fel de 
verificare... Setări... General..., zice Mikael și apasă pe ecranul 
telefonului Jessicăi. Stocare... Bun. Aici putem vedea ce aplicaţii 
ai folosit de curând. Te deranjează dacă mă uit sau... 

— Nicio problemă. Presupun că Tinder n-o să te sperie. 

— Aha, deci și tu îl folosești... Este... 

— Micke, vezi doar dacă mi-a folosit cineva telefonul. 

— Nu că noi am avea nevoie de Tinder, zice Mikael și 
zâmbește în vreme ce apasă pe ecranul telefonului. 

Jessica se uită la ceas. Ultimul lucru de care are chef în acest 
moment este să stea singură cu Micke într-o încăpere mică fie și 
o secundă mai mult decât este nevoie. Combinația a fost o idee 
proastă de la bun început. Acum, după o zi, pare cea mai mare 
greșeală din lume. O înfierbântare de moment, o greșeală 
groaznică. Felul în care se uită Nina la Micke. Pare atât de 
fericită. 

— Arată cunoscut? 

Mikael îi dă telefonul. 


VP - 159 


Jessica se uită la simbolurile și la datele de pe ecran. Totul 
pare așa cum trebuie să fie. De fapt, ultima dată când a intrat 
pe Tinder era în jurul Crăciunului. Așa a apărut în peisaj Fubu. 

— Pare normal. 

— Bun. Dar înainte de a-l folosi verifică mesajele trimise și 
apelurile făcute. Nu vreau să găsești alt malleus maleficarum 
când ești acasă, singură. 

— Da. Mulţumesc, Micke, zice Jessica și se ridică în picioare. 
Și, hei... 

— Uită. Hai să trecem peste asta, Jessi. 


58. 


Jusuf oprește mașina la intersecţia dintre Töölönkatu și 
Museokatu, în care a mai oprit de nenumărate ori. 

— Vezi duba aceea? zice el și face semn spre o Toyota Hiace 
veche, gri închis, cu logoul unei firme lipit pe lateral. 

— Subtil. Mă mir că n-au ales o firmă de exterminare a 
dăunătorilor. 

— Sunt doi tipi și o cameră de supraveghere. lar echipajele de 
patrulare sunt la distanţă de două minute, la nevoie. 

— Cred că mă descurc. 

— E doar o măsură de precauţie. O să-i prindem, zice Jusuf și 
deschide portiera. 

— Unde te... 

— l-am promis lui Erne că te conduc până la intrare. 

— Ai de gând să vii și înăuntru, să te asiguri că nu sunt 
monștri sub pat? 

— Orice e nevoie, zice Jusuf mârâind și își pune o ţigară în 
colțul gurii. 

O aprinde și trage fumul adânc în piept. În clipa aceea, în 
lumina galbenă de fosfor a felinarelor, Jusuf arată al naibii de 
bine cu ţigara în gură. In astfel de momente, Jessica se întreabă 
dacă Jusuf îi este credincios iubitei lui. Se concentrează pe o 
persoană, când cu siguranţă resursele sunt infinite. Poate că 
Jessica o să renunţe totuși cândva la principiile nobile și o să 
pună la bătaie totul. Îl lasă pe Jusuf să tragă concluzia. 

— Vrei și tu o țigară? 


VP - 160 


— Nu-i o imagine bună pentru tine, campionule la floorball. 

— Zi-mi pe cineva pentru care este o imagine bună. 

Femeia care locuiește la etajul trei iese din lift ţinând în brațe 
cățelul cafeniu. Edelweiss este un terrier mătăsos în vârstă de 
zece ani, ale cărui lătrături ascuţite răsună pe casa scărilor în 
fiecare dimineaţă, când stăpâna scoate cu de-a sila cățelul la 
plimbare. Femeia îi aruncă Jessicăi un salut destul de prietenos 
și îl fulgeră cu o privire bănuitoare pe Jusuf, care îi zâmbește 
politicos, însă ea nu se îmblânzește deloc. 

— Ştie că ești polițistă? întreabă Jusuf, în vreme ce femeia 
dispare pe ușa de la intrare în lumina albastru închis a după- 
amiezii. 

— Ştie. Vecinii mă opresc pe scară ori de câte ori văd ceva 
care li se pare dubios. Cum ar fi când cineva începe să facă pe 
nebunul în staţia de taxi. De ce? 

— Mi-a aruncat o privire care spunea că, dacă n-ar fi știut că 
ești de la poliție, ar fi sunat la numărul de urgenţă, zice Jusuf și 
zâmbesc amândoi. 

Jessica închide ușa liftului și apasă pe butonul aflat cel mai 
sus. Liftul vechi urcă încet, gâfâind, și hodorogește ameninţător 
când trece de paliere. 

— Când am fost la tine ultima dată? 

— De 1 Mai? 

— A, da, când am venit să luăm șampania aia... 

— Aha, zice Jessica și se privește în oglindă. 

Arată mai obosită decât era de dimineaţă. Ziua neobișnuită și- 
a pus amprenta asupra ei. 

Se aude un șuierat când liftul oprește la ultimul etaj. Un 
moment, Jessica se simte aiurea, nu trebuia să pomenească de 
monștrii de sub pat. 

Ține ușa liftului deschisă pentru Jusuf și descuie ușa 
garsonierei. Nu este nimic de la poștă pe podea. Jusuf se uită 
întâi prin casa scării, apoi intră prudent, ca și cum ar fi convins 
că îi așteaptă cine știe ce surpriză neplăcută. 

— Ai alarmă? întreabă, în vreme ce Jessica aprinde lumina. 

— Nu, răspunde Jessica. 

Adică am, dar nu aici. 

— Bine, zice Jusuf și arată spre pantofii săi, întrebător. 


VP - 161 


— Poţi să stai cu ei, zice Jessica, apoi intră în cameră cu 
canadiana pe ea și se prăbușește pe canapea ca și cum asta ar 
face de fiecare dată când vine acasă. 

De fapt, nu s-a mai așezat pe ea de atâta timp, încât 
moliciunea e o surpriză pentru fundul ei. 

Jusuf face repede un tur al garsonierei, se uită în baie și pe 
ferestrele care dau spre curte. Apoi stă acolo, cu braţele 
încrucișate pe piept, în mijlocul camerei. 

— Vrei să bei ceva? întreabă Jessica. 

Are întotdeauna frigiderul aprovizionat ca minibarul dintr-un 
hotel, cu câteva răcoritoare și beri. 

— Nu, mulțumesc. O să plec. 

— All right, zice Jessica, aruncându-și adidașii din picioare. 

E doar spectacol, încearcă inutil să sublinieze ceea ce sare în 
ochi. E acasă. 

— Ușa aia a fost întotdeauna acolo? întreabă Jusuf. 

Jessica simte cum i se aprind obrajii. 

— Ușa? Nu, a apărut acolo ieri, râde ea, încreţindu-și fruntea. 

— Unde dă? zice Jusuf și se oprește în fața ușii albe, cu mâna 
pe clanţă. 

— Pe cealaltă scară. 

— Măi, să fie. Asta trebuie să fie singura garsonieră din 
Helsinki cu două intrări. 

— Se prea poate. 

Jessica încearcă să nu-și arate iritarea. Doar asta-i mai 
lipsește. Curând, o dubă plină de investigatori și cineva din 
propriul serviciu o să se apuce să se intereseze cine sunt 
proprietarii apartamentelor din clădire. Gândul că ei vor 
descoperi adevărul face pulsul Jessicăi s-o ia la galop. Și-a 
construit cu grijă o viaţă normală, care nu iese cu nimic în 
evidenţă: în fiecare lună apare în contul ei salariul unui bugetar, 
își petrece concediul o dată pe an în Spania, împărtășește 
speranțele și grijile colegilor în privinţa solidităţii bunăstării 
sociale finlandeze. Dacă s-ar afla despre apartamentul ei de trei 
sute de metri pătraţi din Etu-Töölö”, fațada pe care a construit- 
o cu atâta migală s-ar prăbuși și ea ar fi din nou cu totul singură. 
Nu din cauză că oamenii s-ar feri de bogăţie, ci din cauză că i-a 


26 în ordine (în limba engleză în original). 
27 Cartier central din Helsinki. 


VP - 162 


minţit pe ei, care nu-i sunt doar colegi, ci și cei mai buni 
prieteni. 

— Există acces în curte pe cealaltă scară? întreabă Jusuf dintr- 
odată. 

Atenţia lui faţă de amănunte o scoate din minţi pe Jessica. E 
mult mai conștientă de asta acum decât de obicei, când ei doi 
văd lucrurile din același unghi, în vreme ce își îndeplinesc 
sarcinile comune. 

— Mda. Și singura cale de a intra în curte e prin galerie, care e 
încuiată și vizibilă din dubă, zice Jessica și se ridică în picioare. 
Sunt în siguranţă aici, crede-mă odată. 

— Te deranjează dacă arunc o privire? întreabă Jusuf și 
deschide ușa înainte ca Jessica să aibă timp să răspundă. 

Își ițește capul pe palierul întunecat. 

— Auzi, Ghostbuster. Apreciez faptul că ai grijă de mine, dar 
vreau să pleci naibii de aici și să te întorci la investigaţie. 

— Sigur, zice Jusuf, închide ușa și mârâie. Erne... și cu mine... 
ne facem griji pentru această anchetă. Pentru tine, continuă el și 
se duce încet spre Jessica. 

Ea își mușcă buzele și privește în altă parte. S-a învățat să se 
descurce singură, iar acum toţi acești vizitatori nepoftiţi dau 
buzna în viaţa ei. Brusc, lumea ei e atât de patriarhală. Străini, 
bărbaţi ciudaţi, o sperie. Bărbaţi pe care îi cunoaște deschid ușa 
în faţa ei, au grijă de ea, le pasă de ea, o veghează. In acest 
moment e greu să le despartă pe cele două. Totul pare așa de 
afurisit de apăsător, ca și cum acţiunile i-ar fi controlate de 
toată lumea în afară de ea însăși. Însă Jusuf nu-i dușmanul, și 
nici Erne nu-i. Jessica își scutură un pic capul ca să-și 
limpezească gândurile. 

— Multumesc, Jusuf. Hai să-i prindem pe tipii ăia, așa încât 
niciunul dintre noi să nu trebuiască să fie îngrijorat. Pentru 
nimeni. Cel puţin în ce mă privește. 

Telefonul lui Jusuf sună. El se uită la ecran și închide sunetul. 

— Te rog să stai acum acasă. Doar azi, Jessi. Mă duc să mă 
întâlnesc cu fratele lui Lea Blomqvist. O să-ţi spun dacă aflu 
ceva, zice Jusuf și o lovește pe Jessica ușurel cu pumnul în umăr. 

Apoi răspunde la telefon, dispare pe palier și trage ușa după 
ei. Bună, scumpo. Jessica simte un val de ușurare. Primejdia a 
trecut. Sau e tocmai dimpotrivă? De-abia începe? 


VP - 163 


Jessica închide ușa și ascultă pașii care răsună pe scări. Jusuf 
a ales scările, nu liftul. Nu lasă nimic la voia întâmplării. Apoi 
scările se umplu cu lătrături ascuţite și Jessica zâmbește, 
imaginându-și femeia de la etajul de mai jos care strânge la 
piept cățelul și dă peste un bărbat cu pielea neagră pe scara 
întunecată, de data aceasta doar ei doi. 

Jessica își pune haina în cuier și scoate din buzunar telefonul. 
E un mesaj de la Fubu. 


Ce mai fad, polițisto? Ești ocupată? Ce faci azi? 


Jessica se uită la mesaj. Trei întrebări pe care Fubu i le-a mai 
scris de multe ori. Răspunsul ei a dus de obicei la o întâlnire 
rapidă și la actul sexual. Intâlnirile lor au ajutat-o să se detașeze 
de cazurile grele, să-și uite pe moment viața cea zbuciumată și 
atrocitățile cu care se confruntă la muncă. Faptul că nu i-au 
apărut sentimente romantice pentru bărbat, în ciuda partidelor 
periodice de sex și unei atracţii fizice palpabile, este un miracol 
absolut. Pe de altă parte, există un motiv pentru asta. Ei doi 
sunt cum nu se poate mai diferiţi. Fubu e cu câţiva ani mai tânăr 
decât ea, iar atitudinea lui calmă, molipsitor de relaxată, sunt 
trăsături pe care nu și le poate permite un investigator de la 
omucideri. lată de ce n-ar putea niciodată să fie împreună. 


Muncesc. Dar poți să vii în seara asta dacă vrei. 


Jessica trimite mesajul și se uită o clipă la bulele colorate 
pentru dialog de pe ecran, apoi închide telefonul. O să-și facă un 
ceai tare. O să pună pe hârtie fiecare frântură de informaţie pe 
care o au despre acești vânători de vrăjitoare. O să aștepte 
noutăți de pe teren. Bune și rele. Inșfacă cheile din buzunarul 
hainei și se duce în ciorapi la ușa din spate. 


59. 


Tastatura scoate un bip când Jessica oprește alarma. Închide 
ușa și setează sistemul pe Home, dezactivând senzorii de 
mișcare din apartament, dar lăsând activi cititorii magnetici de 


VP - 164 


la uși. Acum Jessica poate să doarmă liniștită, știind că nimeni n- 
are cum să pătrundă în apartament fără să declanșeze alarma. 

Traversează încăperea, aruncând în treacăt o privire spre 
masa lungă, se duce în bucătărie, pornește ceainicul electric și 
caută în bufet o cană. Chiuveta de crom e plină de căni albe 
identice pătate înăuntru cu roz pal, de la ceaiul de măceșe. 
Jessica se uită la căni, la chiuvetă și la blatul de bucătărie în 
care e încastrată. Brusc, faptul că bucătăria ei este aproape 
identică cu cea din casa familiei Koponen nu mai pare o 
coincidenţă nefirească. Pe de altă parte, nu poate să priceapă 
de ce și-ar fi dat cineva atâta osteneală doar ca să-i atragă ei 
atenţia. Deschide mașina de spălat vase, simte mirosul de apă 
stătută și de grăsime impregnată și pune cănile murdare pe 
raftul de sus. Ele scot clinchete când le înghesuie, ca să încapă 
toate. Ceainicul electric începe să zumzăie. 

e 

Jessica stă la masa din bucătărie, uitându-se la ecranul 
computerului. Degetele sunt pe tastatură, însă pistolul se află la 
îndemână. E întuneric din nou. Aduce pe ecran imaginea unei 
table pline de însemnări și fotografii ale oamenilor și locurilor 
care au o legătură de vreun fel cu ancheta. Rupe o foaie din 
blocul de desen format A4 și începe să traseze diagrama pe care 
a stabilit-o echipa. 

Se gândeşte la discuția pe care a avut-o cu Erne de 
dimineață. Chiar trebuie să se aștepte la alte crime sau încă n- 
au găsit toate cadavrele? 

Măreşte fotografiile. Maria Koponen râzând isteric, Lea 
Blomqvist absolut senină. E limpede că imaginea Laurei 
Helminen a fost luată din rețelele de socializare: pozează într-o 
bluză galbenă care îi pune în valoare decolteul, ținând în mână 
un pahar cu vin spumos. E vie, poate încă să facă ce face în 
fotografie, Maria Koponen și Lea Blomqvist nu mai pot. Cu cât 
studiază mai mult chipurile femeilor frumoase, cu păr negru ca 
pana corbului, cu atât îi este mai clar că ea însăși este una 
dintre ele. Toate ar putea să fie surori. Gândul e în același timp 
liniștitor și tulburător. Liniștitor, pentru că Laura Helminen, după 
ce a fost răpită și a zăcut într-o pivniţă, ar fi putut foarte ușor să 
se înșele în privinţa femeii din tablou, n-are cum să fie sigură că 
era într-adevăr un portret al Jessicăi. Și totuși, ideea o face să se 
îngreţoșeze. Se simte ca și cum ar fi implicată în ceva în ce nu 


VP - 165 


vrea să fie, ca și cum identitatea și trupul său ar fi fost aruncată 
într-un grup de risc alcătuit din mers. Gândurile Jessicăi rătăcesc 
prin secolele trecute, la grupurile de referinţă definite în mod 
arbitrar din istoria recentă persecutate în numele unor adevăruri 
care s-au dovedit a fi neadevărate. Eretici, necredincioși, 
subumani, vrăjitoare, vrăjitori. Națiunile şi popoarele 
transformate de propagandă în ţinte, ale căror origini, înfățișare, 
religie sau ideologie le-au predestinat să sufere o soartă 
cumplită și cu totul nedreaptă. Genocidul și violența individuală 
sunt, desigur, de amploare complet diferită, însă efectele 
psihologice și sociale ale unui ucigaș în serie care s-a dezlănțuit 
pot să corespundă persecuției larg răspândite. Faptul de a fi 
vânaţi stârnește nesiguranţă și teamă, îi silește pe oameni să-și 
ascundă identitatea. Îi face să fugă, să caute siguranța, să spere 
că într-o zi lucrurile vor reveni la normal. 

Jessica se uită la ceasul mare de pe peretele bucătăriei. Două 
limbi lungi echipate cu un mecanism cu cuarț răsar din centrul 
unui inel de puncte lipite pe perete. Arată 17:30. 

Telefonul de pe masă începe să vibreze. 

— Sunt vie, Erne, zice Jessica la telefon și tresare speriată 
când aude pocnete slabe în adâncul pereţilor. 

Și structurile clădirii vechi sunt vii. 

— Sunt sigur că ești, zice Erne. 

Vocea lui e și mai hârâită. 

— Două chestii... 

Erne își drege glasul, iar Jessica îndepărtează telefonul de 
ureche. Tusea lui sună ca un topor care izbește într-o stâncă 
înghețată. 

— Rasse se ocupă de camerele de supraveghere de la spital. 
Asistentul din ambulanţă a dus haina ta direct în biroul 
asistentelor, de unde a luat-o Jusuf. E evident că există zone pe 
care nu le acoperă camerele de supraveghere, însă Jusuf a 
vorbit cu asistenta, care a zis că n-a plecat în niciun moment din 
birou. 

— Și n-a avut acces nimeni la biroul asistentelor? 

— E foarte puţin probabil. 

— Însă textul a fost scris la un moment dat. Pentru că n-am 
făcut-o eu. 

— Am pornit de la prezumția că ţi-ai aminti dacă ai fi scris tu, 
zice Erne. 


VP - 166 


Jessica deslușește în vorbele lui o fărâmă de ironie. Erne le 
rostește ca și cum alternativa ar fi fost luată în calcul cu 
seriozitate și respinsă, ca improbabilă, dar în niciun caz 
imposibilă. Îl aude pe Erne cum închide ușa biroului și se lasă să 
cadă pe scaun, silind aerul să iasă din bronhiile lui îngustate. 

— E posibil să fi intrat cineva în apartamentul tău. 

Jessica simte furnicături în pulpe. Chiar dacă Erne știe - e 
singurul care știe - că ea nu locuiește într-o garsonieră mică, tot 
i se pare stânjenitor să discute asta cu el. 

— Ştii că sistemul meu de alarmă e pornit întotdeauna. Zi și 
noapte. Și apoi, nu-mi las niciodată acasă carnetul. E ori la 
secţie, ori cu mine pe teren, zice Jessica, deplin conștientă că 
nu-i neapărat adevărat. 

— Bine. Hai să nu tragem concluzii pripite, zice Erne. 

Jessica aude vorbele șefului, însă întrebarea lui o arde în 
continuare pe creier. Se gândise deja la această posibilitate, în 
ciuda faptului că știe că nimeni n-ar putea să intre în 
apartament fără să declanșeze alarma - mă rog, în afară de 
femeia care de câţiva ani buni face curăţenie o dată pe 
săptămână. Dar a trecut aproape o săptămână de la ultima 
vizită a femeii, și toate vizitele ei apar în registrul sistemului de 
securitate. 

— Dar, ce? zice Jessica, pentru a scăpa de gândul deranjant. 

— Telefoanele lui Kai Lehtinen și Torsten Karlstedt nu s-au 
clintit ieri din locuinţele lor din Espoo și Vantaa. 

— Dar știm sigur că cel puţin Lehtinen a fost în Savonlinna. 

— Într-o mașină care îi aparţine lui Torsten Karlstedt. Care se 
poate să fi fost la volan. 

— Ticăloșii și-au lăsat telefoanele acasă. 

— Ei știu foarte bine ce fac. Fie asta, fie se descurcă minunat 
să evite greșelile începătorilor. 

— Între timp, deci, nu există nimic care să indice prezenţa lui 
Torsten Karlstedt la Savonlinna, ieri? 

— Nu. Teoretic, ar putea să spună că i-a împrumutat mașina 
lui Lehtinen. Și dacă Lehtinen confirmă, nu avem nimic care să-l 
acuze. 

— Poate că este adevărul. 

— Ce anume? 

— Poate Karlstedt i-a împrumutat lui Lehtinen mașina. Poate 
că n-a fost la Savonlinna. 


VP - 167 


— Cineva conducea mașina. 

— Ultima dată când am verificat, în Finlanda n-a fost emis 
doar un permis de conducere. 

— Bine zis, Saga Norén”. 

— Mai e ceva? întreabă Jessica în vreme ce mărește faţa 
zâmbitoare a Mariei Koponen. 

Cine știe de ce, nu se poate desprinde de imagine, se uită la 
ea ca și cum ar încerca să deslușească o iluzie optică. Ce mama 
naibii e așa de afurisit de amuzant? _ 

— Torsten Karlstedt vorbește mult la telefon. Insă până acum 
n-a apărut nimic incriminator, zice Erne și tușește iar. 

— Fir-ar să fie! 

— Însă Micke a remarcat ceva interesant. Karlstedt n-a suflat 
niciun cuvinţel despre incidente, care au fost la toate știrile azi. 
Nimănui. Ceea ce e absolut remarcabil, dacă te gândești că, 
după toate probabilitățile, el însuși - sau, cel puţin, mașina lui, 
cu Kai Lehtinen în ea - a fost ieri la Savonlinna la întâlnirea cu 
Roger Koponen. 

— Asta dovedește că e amestecat în poveste. 

— Karlstedt l-a sunat și pe Kai Lehtinen. In urmă cu douăzeci 
de minute, zice Erne și Jessica îl aude scotocind prin teancul de 
hârtii de pe birou. L-a întrebat pe Lehtinen dacă și-a uitat 
căciula în mașină. 

— Și a uitat-o? oftează Jessica și își masează fruntea. 

— Se pare că da. Toată conversaţia a fost scurtă și extrem de 
casuafP?. La naiba, dacă am putea găsi ceva concret de care să 
ne agăţăm! 

— Hai să vedem ce se mai întâmplă, zice Jessica, observând 
un al doilea apel, și se uită la ecran. 

Număr necunoscut. 

— Stai un pic, Erne. Mă sună cineva. Te sun eu imediat, zice și 
închide. 

Se uită la numărul necunoscut care fulgeră pe ecran. Se 
întâmplă acum? Când răspunde, o să audă vocea pe care a 
auzit-o în noaptea trecută în casa familiei Koponen? Simte 
furnicături în stomac. 

— Niemi, zice Jessica și își ţine respiraţia. 


28 Personajul principal din serialul de televiziune Bron / Broen (Podul, coproducție 
danezo-suedeză. 
29 Lejer, degajat, nonșalant (în limba engleză în original). 


VP - 168 


Vântul zgâlţăie ferestrele. 

— Un bărbat tocmai a intrat pe scară. 

— Pardon? Cine-i la telefon? se răstește Jessica, ridicându-se 
în picioare. 

Degetele îi cuprind cu tărie pistolul de pe masă. 

— Uolevi. Paza. Suntem într-o mașină în fața clădirii 
dumneavoastră. 

— Aha, zice Jessica și se duce în living cu pistolul în mână. 

— Un bărbat, la vreo treizeci de ani, cu o haină groasă... A 
stat o clipă în fața ușii și s-a strecurat înăuntru când a ieșit un 
domn mai în vârstă. Părea că nu are cheia de la intrare. 

— De unde știți că vine la... 

— Nu știm. A sunat de mai multe ori la interfon. L-aţi auzit în 
apartament? 

Jessica își ţine respiraţia. Rahat. Habar n-are dacă a sunat 
interfonul în garsonieră și nu și-a pregătit o minciună pentru o 
astfel de situaţie. 

— Nu știu sigur. Eram la duș. 

— Vă deranjează dacă rămânem la telefon, pentru cazul în 
care situaţia cere intervenţia noastră? zice Uolevi mecanic. 

Jessica stă în mijlocul livingului, gândindu-se la următoarea 
mișcare. Aici e în siguranţă, însă dacă tipul de la pază îl urmează 
pe potenţialul nepoftit în garsoniera ei, n-o să treacă mult până 
să-și dea seama că ea nu-i acolo. Și apoi totul o să iasă la iveală. 

— Sigur că nu, zice ea, încercând să pară sigură pe sine. 

Apasă telefonul pe ureche și se gândește. E antrenată și 
înarmată. Nu trebuie decât să se ducă înapoi în garsonieră și să 
se uite pe vizor când și dacă tipul care s-a furișat pe scară o să-i 
bată la ușă. Asta-i tot. Ştie cum să se apere dacă împrejurările o 
cer. 

Se duce repede în hol, deschide ușa, o închide în spatele ei. 
Stă o clipă în casa scărilor întunecată. Cheile zăngăne puternic 
în spaţiul cu ecouri. Și apoi tot mănunchiul îi alunecă din mână 
și îi cade la picioare. Jessica se lasă pe vine să le ia, privind în 
sus și în jos pe scări. Orice ar putea să fie pitit în întuneric. 
Oricine. Comutatorul e la o lungime de braţ. La naiba! Ar fi 
trebuit să rămână în locul său păzit de alarmă. Poate că toată 
chestia e o capcană. Poate că tipul care a sunat nu-i cu adevărat 
de la pază, poate că... 

— Alo? 


VP - 169 


Jessica tresare când aude vocea de la telefon. Găsește cheia 
potrivită și simte fiori care îi urcă pe șira spinării. 

— Alo? Sunteţi acolo? 

Jessica își ţine respiraţia și bagă cheia în broască. Ușa se 
deschide și ea dă buzna în garsonieră. In aceeași clipă aude 
cum cineva bate la ușă. 

— E aici, șoptește Jessica la telefon și aţintește pistolul spre 
ușă. 

— Totul e în odine? întreabă Uolevi. Dacă e nevoie, ajungem 
acolo într-un minut. Dar nu vrem să deconspirăm supravegherea 
dacă e o alarmă falsă. 

— E cineva la ușă, șoptește Jessica. 

— Sunteţi înarmată? 

— Da. 

— Încearcă să intre? 

— Bate la ușă... 

— Bine. Venim sus. 

Jessica aude glisând portiera dubei. 

— Nu! Așteptaţi, zice ea și merge încet spre ușă. 

Se aud iar ciocănituri ritmice, dar nu insistente. 

— Am vizor, șoptește ea. 

— Ascultaţi-mă. Vreau să aud în următoarele treizeci de 
secunde cuvintele Un prieten a venit pe la mine. Dacă nu, venim 
sus. _ 

— İnțeles, șoptește Jessica şi pune telefonul pe brațul 
canapelei. 

Se duce spre ușă tiptil, în ciorapi, își ține răsuflarea și se 
apleacă să se uite pe vizor. Și apoi aude. Vocea cunoscută, un 
pic cherchelită. Fubu. Bărbatul îi rostește numele. 


60. 


Jusuf își încrucișează mâinile pe masă și așteaptă răbdător ca 
tânărul să-și adune gândurile. Acum Timo Blomqvist își trece 
degetele prin coama blondă. 

— Nu pricep. Cine a putut face ceva așa de... Lea era cea mai 
dulce persoană din lume... 


VP - 170 


— Îmi pare sincer rău, zice Jusuf cu ochii aţintiţi la preșul de 
prost gust. 

Simte că se îneacă în fotoliul de catifea albastră incredibil de 
moale. Garsoniera din fostul cartier muncitoresc Kallio e 
ordonată, dar decorată fără gust. Pereţii verde închis, care 
distonează cu chestiile de un roșu închis atârnate pe ei și 
preșurile nespus de urâte sunt o călătorie în timp spre alt 
deceniu. Spre un trecut apus, cu toate că Jusuf nu-i sigur nici de 
asta. 

— Ințelegeţi că e important să nu amânăm această discuție, 
zice Jusuf și pune pe masă casetofonul. 

— Cafea. Vreţi? întreabă Timo Blomqvist absent și se ridică în 
picioare. 

— Nu, mulţumesc, zice Jusuf și se uită la bărbatul care merge 
târșâit spre chicinetă. Aveţi idee cine i-a putut face asta surorii 
dumneavoastră? 

— Nu. Așa cum spuneam, Lea era o persoană cumsecade. 
Plină de viaţă și prietenoasă... Cu picioarele pe pământ. Nu 
pricep cum cineva... 

Blomqvist deschide robinetul și umple cafetiera de pe sobă. 

— Au apărut de curând relaţii noi în viața lui Lea? Prieteni? Un 
partener? 

— Lea este..., zice Timo Blomqvist și ridică spre Jusuf ochii 
care privesc în gol, apoi își șterge nasul și se întoarce la 
cafetieră. 

Pune în filtru cafea măcinată. Mâna care ţine lingura tremură. 

— Lea era singură de câţiva ani. Nu cred că și-a găsit pe 
cineva. Dacă da, mie nu mi-a spus. 

— Eraţi apropiaţi? 

— Ai noștri locuiesc în Spania... 

— Adică? 

— Da, vorbeam destul de des. Parcă nu așa de mult în ultima 
vreme. Trebuia să ne vedem în dimineaţa asta acasă la ea, în 
Laasajalo. Am sunat mult la ușă... 

— Era vreun motiv anume pentru întâlnire? 

Timo Blomqyvist pare surprins. 

— Poftim? 

— Cine a propus întâlnirea? Dumneavoastră sau Lea? 


VP - 171 


— Nu-mi amintesc. Nu era nimic special de discutat. Pur și 
simplu, ne vizităm unul pe altul de două ori pe lună ca să bem 
cafea sau... 

— Bine. Vă vine în minte ceva ieșit din comun? A spus Lea că 
face ceva special, se întâlnește cu cineva? 

— N-am vorbit de două săptămâni. Ne-am dat întâlnire aseară 
pe WhatsApp. 

Tânărul șocat se înapoiază încet la măsuţa pentru cafea cu 
cele două fotolii. Cafeaua îi stropește degetele, dar nu pare să 
observe. 

— Lea era de profesie cercetător, zice Jusuf. 

— Da. Lucra la universitate. 

— Și-a luat doctoratul în urmă cu doi ani la Facultatea de 
Psihologie? 

— Lea era concentrată pe un subiect foarte specific. Nu prea 
vorbeam despre muncă, pentru că niciunul dintre noi nu 
pricepea ce face celălalt, chicotește trist Timo Blomqvist. Dar... 
Am aici un exemplar..., zice repede și pune cana pe masă. 

Apoi se duce la rafturile cu finisaj care imită lemnul și scoate 
un volum subţire. 

— Ce este? 

— Dizertaţia lui Lea. 

Timo Blomqvist îi dă lui Jusuf manuscrisul legat. 

Lea Blomqvist, Toxoplasmoza și agresivitatea. 2017 

Jusuf răsfoiește volumul broșat. 

— Despre ce este vorba? 

— Habar n-am. 

Blomqvist își mușcă buzele, e clar că lacrimile nu sunt 
departe. 

— Lucrez la o agenţie de publicitate. 

— Îmi puteţi împrumuta asta? zice Jusuf și se ridică de pe 
fotoliu. 

Blomqvist dă din cap și își ascunde faţa în palme. Jusuf se 
apropie de el, se gândește dacă să-i pună sau nu mâna pe 
umăr. Dar, nu se știe de ce, gestul pare nepotrivit. 

— Îmi pare rău, zice în cele din urmă și porneşte spre ușă. 


VP - 172 


61. 


Jessica deschide ușa. În faţa ei stă un tânăr cherchelit, cu 
buzele arcuite în sus într-un zâmbet cochet. 

— Ce naiba faci aici? zice Jessica, aruncând o privire spre 
pistolul pe care l-a pus la iuţeală pe raftul pentru pălării cu o 
secundă înainte. 

— Scuze, poliţista. Eram și noi la băut prin vecinătate și... 

— Am zis că poți să vii seara... 

Jessica își amintește brusc că telefonul e încă deschis. Se uită 
la scările pustii, îl lasă pe Fubu să intre și ia telefonul. 

— Un prieten a venit pe la mine, zice și se uită la Fubu, care 
își scoate haina udă și o atârnă în cuier. 

Înțeles. 

— Vă sunt recunoscătoare, zice Jessica și închide telefonul. 

— Munca? 

Fubu se descalță, intră în living ca și când ar fi acasă la el și 
se prăbușește pe canapea. 

— Ți-am zis că lucrez. 

Jessica ia un pahar din bufet și îl umple de la robinet. 

— Mi-am pierdut telefonul, râde Fubu, ca și cum nu i-ar veni 
să creadă. 

— Mi-ai trimis un mesaj în urmă cu două ore. 

— Știu. Și apoi a făcut picioare... Poate că l-a furat cineva. Nu 
știu. 

— Unde? zice Jessica și bea paharul până la fund. 

— Barul ăsta din Kamppi. Totuși, erau acolo tot soiul de tipi 
dubioși. Drăcia dracului... 

— Așa că ai hotărât să vii aici. Ştii că nu poţi să depui 
plângerea la mine. 

— Mă gândeam că poate facem întâlnirea mai devreme. 

— Cel puţin ești în formă mai bună decât data trecută, zice 
Jessica și se așază la masa mică de sufragerie. 

— Am greșit. Eram machit zdravăn. 

— Mare adevăr ai rostit. 

— Deci, cum e? 

— Poftim? 

— Pot să rămân? 

— Am de lucru. 

VP - 173 


— Și poţi să lucrezi. Eu mă uit la televizor. First Netflix. Then 
Chill, zice Fubu și zâmbește larg, având încă pe cap căciula 
tricotată Montreal Canadiens, roșu cu albastru, cu pompon 
mare. 

Mânecile hanoracului cu glugă, suflecate, lasă la vedere 
braţele subţiri, dar vânjoase, mâăzgălite cu câteva tatuaje voit de 
prost gust. Jessica pune paharul pe masă și își masează fruntea. 
Ultimele douăzeci și patru de ore au fost epuizante. Și fiecare 
celulă din trupul ei știe că urmează altele. Că încercările de a o 
înspăimânta nu s-au încheiat. Trupul și mintea ei strigă după un 
răgaz, o mică evadare din realitate. De aceea este Fubu aici. 
Evadarea e la îndemână. Cincisprezece minute. Trage-i-o 
iepurește. Însă ceva nu sună bine. A văzut atâta moarte în 
ultimele douăzeci și patru de ore, încât să se lase în voia plăcerii 
tocmai acum nu poate fi corect. 

— Îmi pare rău, zice Jessica și se ridică, cu mâinile în șolduri. 
Trebuie să pleci. Am prea mult de lucru. 

Colţurile gurii lui Fubu se arcuiesc în jos, într-o demonstrație 
exagerată de tristețe, ca ale unui clovn tragic. Apoi bate din 
palme și sare de pe canapea surprinzător de sprinten. 

— Ei bine, ce mama naibii? Cred că o să-mi iau osul șiosămă 
duc altundeva să mă joc cu el. 

Se duce greoi spre intrare. Exact asta este atât de atrăgător 
la Fubu. Are încredere în sine, e îndrăzneț până la obrăznicie, 
dar niciodată nu se văicărește și înţelege de prima dată când 
zici „nu”. E obișnuit să se aleagă cu respingeri. Și, ca urmare, să 
se aleagă și cu alte lucruri. 

— Totuși, nu pricep, zice Fubu dintr-odată, pe când se încalţă. 

— Ce nu pricepi? 

— De ce te împotrivești. Ce-i dacă rămân? 

Jessica simte cum răbdarea îi e pusă la încercare. La urma 
urmei, Fubu e pus pe văicăreală. 

— Pleacă. 

— De ce te temi? 

— Acum, la dracu'! 

Fubu zâmbește, dă din cap și începe imediat să se încalţe. 

— Bine. Dar nu uita, poliţisto, că atunci când ajung în 
Storyville și torn vreo două halbe în această mașinărie de făcut 
amor, o să funcţioneze cu viteză maximă... Vreo femeie care e 
aproape de nivelul tău o să meargă acasă cu mine. Și atunci o 


VP - 174 


să-ți pară rău. O să te mângâi singură aici, în vreme ce te uiţi la 
o emisiune polițistă nemţească... 

— Îmi asum riscul, zice Jessica și îi zâmbește și ea. 

— Sună-mă dacă te răzgândești, zice Fubu, în sfârșit serios, 
apoi deschide ușa și își trage o palmă peste frunte. Numai că nu 
mă poţi suna, pentru că n-am telefonul. 

Jessica ia un pix de pe masă, rupe o bucată dintr-un ziar vechi 
și își scrie pe el numărul de telefon. Apoi se duce la ușă, îi 
prinde pe Fubu de nas și îi vâră sub guler hârtia. 

— Nu te da bătut niciodată. 

El dispare pe scări. Jessica se reazemă de ușă și își simte 
inima bubuind. Răsuflă adânc. Trebuie să-și adune gândurile. 
Are de lucru. Însă în acest moment, pentru prima dată după ani 
întregi, îi pare greșit să se întoarcă în apartamentul de pe scara 
învecinată, casa luxoasă pare cumva străină, prea mare ca ea 
să o poată controla. O să-și aducă laptopul și o să-și petreacă 
noaptea în garsonieră, în acest loc în care toată lumea crede că 
se află ea. 


62. 


Colombano îi dă chelnerului meniul și se răsucește ca să se 
uite la ceas. Jessica așteaptă cu răbdare ca ochii lui să se ridice 
de pe masă și să se concentreze asupra ei. Asta-i tot ce dorește. 
Vorbele, frumoase sau nu, nu sunt necesare întotdeauna. Jessica 
a fost singură ani în șir și a învăţat de mult că, pe cât aștepți 
mai puţin de la oameni, pe atât e mai simplă viaţa. Ochii lui 
Colombano se ridică de la ceas și se rotesc spre perechea care 
stă la masa de alături. Un semn mic, un semnal de căldură, nu 
înseamnă să ceri prea mult într-o zi frumoasă ca aceasta. 
Jessica simte o povară pe piept. 

De câteva seri deja are impresia că el își dorește să fie singur, 
că are nevoie de spaţiu ca să respire, să facă lucruri fără ea. 
Ultimele săptămâni au fost incredibil de intense, și în acest fel 
își dorește Jessica să continue viața lor împreună, în ciuda 
inevitabilei, dar treptatei pierderi a pasiunii copleșitoare și a 
primei învolburări a sângelui, a orbirii fată de defectele celuilalt. 


VP - 175 


Lucruri mărunte, care doar cu câteva zile înainte îl făceau pe 
Colombano să scoată un mormăit amuzat, stângăciile 
gramaticale în italiană ale Jessicăi, faptul că tot timpul face 
fotografii, obiceiul ei de a se uita fix la mâncare în vreme ce 
mănâncă, acum sunt ţinta unor săgeți acoperite de mantia 
umorului. Jessica simte că în nu mai mult de două zile a fost 
trecută dintr-o categorie în alta, de la adult înapoi la copil. La 
început s-a simţit matură pentru vârsta ei în compania lui 
Colombano, și-a închipuit că el vede nu numai frumuseţea ei, ci 
și o persoană cu care poate să aibă conversații interesante și 
provocatoare în plan intelectual. Insă acum o fulgeră cu privirea 
ca și cum ar fi siliţi să petreacă timp împreună holbându-se unul 
la altul, într-un vid fără alţi stimuli. 

Insă Jessica mai știe și că un comportament haotic nu 
înseamnă că el n-o iubește. Mama era la fel, și o iubea pe 
Jessica din tot sufletul. 

— E totul în ordine? întreabă Jessica în cele din urmă și se uită 
la decolteul rochiei sale de un roșu întunecat. 

Din fericire, scrumul trabucului unui bătrân care trecea pe 
alături a fost șters fără să lase vreo urmă. 

— De ce întrebi? zice Colombano, dar tot fără să se uite la ea. 

— Nu știu. 

Jessica îi oferă un zâmbet nesigur, dar care nu se imprimă pe 
niciuna dintre retinele lor. Nesiguranța este otravă pentru o 
relație, Jessica o știe din experienţă: cu cât umblau mai mult 
după ea cu limba scoasă băieţii în liceu, cu atât mai puțin era ea 
interesată. Işi mușcă buza și își plimbă degetele peste 
încheieturile tari ale degetelor lui Colombano. 

— Ascultă, Jessica, iubito, zice el și pupilele i se întorc încet 
spre ea. După cum știi, de marți începem să lucrăm la un 
repertoriu complet nou... E un duet de viori pe care trebuie să-l 
exersez. 

— Sigur, zice Jessica, în vreme ce ospătarul pune pe masă 
două pahare de vin, destupă sticla și toarnă un pic în paharul lui 
Colombano. 

El studiază culoarea vinului, își adânceşte nasul falnic în 
paharul înalt, rotește conţinutul ca să-și elibereze toate aromele, 
privește cu atenţie urmele pe care le lasă vinul pe pahar și apoi 
îl bea. E clar că vinul nu l-a impresionat prea tare. Colombano 


VP - 176 


înghite și dă de înțeles că e poșircă și abia dacă merită să fie 
turnată. 

— Nici nu știi cât de mult îmi doresc să petrec timp cu 
prinţesa mea, dar trebuie să învăţ perfect piesele, continuă el 
după o clipă și ridică paharul, pe care ospătarul l-a umplut. 

Felul în care rostește cuvântul prințesa n-are nimic măgulitor. 

— Sunt sigură că va fi bine, zice Jessica. 

Paharele scot un clinchet. Vinul are un gust perfect 
acceptabil. Un ciobănesc german mare trece pe lângă 
restaurant, fără să apară vreun stăpân. 

— Vrei să mă întrebi ceva? 

Întrebarea lui Colombano e ca un trăsnet din senin. Acum 
privirea lui îi sfredelește ochii. 

— Poftim? 

— Știu că vrei să mă întrebi ceva, zice Colombano și 
zâmbește într-un anume fel în care e ceva dezgustător, poate 
un pic de bucurie răutăcioasă. 

— Nu vreau... 

— Hai să terminăm cu teatrul. Fii sinceră, bine? Te-am văzut 
furișându-te prin apartament, scormonind cu disperare după 
frânturi de informaţii. Despre cine sunt eu. Și despre ce ar putea 
să fie asta - asta de aici, noi. Ce ar putea să devină, zice 
Colombano și apasă cu degetul în mijlocul mesei. 

În ciuda sincerităţii lor, cuvintele nu sunt agresive. Le lipsește 
insolenţa necesară, asta îl face pe Colombano să pară 
indiferent. Ceea ce-i și mai rău. 

— Mă furișez? 

— Da. Te furișezi. Și e în ordine. E în ordine să fii curioasă. E 
important pentru tine. Pentru că încă ești aici, deși plănuiseși să 
pleci în urmă cu câteva săptămâni. 

— Vorbesc serios, eu... 

Dar acum Colombano bate cu palma în masă atât de tare, 
încât vinul joacă în pahare. 

— Vorbesc serios. Vorbesc serios. Nu mai fi așa de 
binevoitoare, bine? 

Jessica simte că îngheaţă, nu știe cum să reacționeze. Se uită 
la el, a cărui față are o expresie hotărâtă, întunecată și totuși 
senină. 


VP - 177 


— Lumea e un loc rău, continuă el. Lumea e rece. Trebuie să 
ai curajul să dai de capătul lucrurilor cărora vrei să le dai de 
capăt. Nu poți să tot chiţăi ca un șoricel. 

Jessica se joacă cu piciorul paharului de vin. Privirea după 
care tânjea atât de mult acum o clipă a devenit condescendentă 
și apăsătoare. Pentru prima dată, diferenţa lor de vârstă pare să 
se întoarcă împotriva ei, creând un cadru în care doar unul 
dintre ei are ceva de învăţat de la celălalt. Se simte proastă, și 
nu numai din cauză că știe că el are parţial dreptate. Ci și din 
cauză că a avut așteptări atât de mari de la această seară. Și-a 
cumpărat o rochie nouă de la Marina Rinaldi, s-a coafat în felul 
care credea că o să-i placă lui Colombano și și-a pulverizat pe 
gât un nou parfum. 

— Cum ţi se pare vinul? întreabă Colombano, și schimbarea 
ameţitoare a subiectului o face pe Jessica să se simtă ușurată și, 
în același timp, dezamăgită. 

— E bun. 

— Desigur, zice el și râde. 

Jessica simte cum i se strânge inima. Colombano se uită din 
nou în altă parte, la cei care cinează pe terasă. 

— Mâine repetăm la mine acasă, zice el în cele din urmă, 
punând pe masă paharul gol. Așa că, dacă ai chef să închiriezi o 
mașină și să cutreieri pe uscat... Mâine ar fi o zi potrivită. 


63. 


— Toxoplasmoză? zice Jessica, cu telefonul înțepenit între 
ureche și umăr, în vreme ce rupe de pe sul o bucată de hârtie 
igienică. 

Ceilalţi din teleconferinţă sunt Jusuf, Rasmus și medicul legist, 
Sissi Sarvilinna. Jessica aude pe fundal huruitul mașinii lui Jusuf 
și pe Rasmus tastând de zor. Pe Sissi și-o imaginează stând 
netulburată, cu dispozitivul hanastree în ureche, înconjurată de 
sertare cromate pentru cadavre. 

— Crezi că motivul făptașului este legat în vreun fel de 
subiectul dizertaţiei victimei? întreabă mecanic Sissi, întărind 
imaginea din mintea Jessicăi. 


VP - 178 


— Sinceră să fiu, n-am nicio idee. Însă, dacă Lea Blomqvist a 
petrecut câţiva ani studiind subiectul, nu vrem să excludem 
posibilitatea, zice Jessica. 

Se ridică de pe WC, lasă jos capacul și hotărăște să nu tragă 
încă apa, ca să nu audă ceilalţi. 

Un oftat adânc accentuează huruitul și zgomotul tastaturii. 

— Lea Blomqvist nu era medic, așa că nu pricep de ce a ales 
subiectul... 

— Please”, Sissi. Hai să economisim timpul tuturor, zice 
Jessica și pe dată îi pare rău. 

Trec atât de multe secunde, încât Jessica e silită să verifice 
dacă medicul legist mai este la telefon. 

— Alo, ești... 

— Toxoplasmoza este o infecţie parazitică, scuipă vorbele 
Sissi, ca și cum ar fi pândit s-o poată întrerupe pe Jessica. De 
fapt, cea mai obișnuită. Poate fi contractată, de exemplu, din 
carne crudă sau fecale de pisică. 

— La dracu'! Nu pare că vom ajunge undeva pe direcţia asta, 
zice Jusuf arțăgos. 

Jessica stă în fața oglinzii cu telefonul la ureche. Se uită la 
cadă și la perdeaua de duș neagră reflectate acolo. și 
imaginează răpăitul dușului, pe ea însăși așezată în cadă, cu 
părul ud lipit de față. 

— Ce are de-a face cu agresiunea? întreabă ea și trage brusc 
aer în piept. 

— Sincer, nu prea știu. Probabil că ar trebui să mă uit peste 
dizertaţie, zice Sissi, și toţi cei de la telefon știu că nu glumește. 

— Ar putea să ducă la agresivitate? 

— Din câte știu eu, în esenţă infecția reprezintă un risc doar 
pentru fetuși și persoanele cu sistemul imunitar afectat. De 
exemplu, bolnavii de SIDA. îmi amintesc că am citit undeva că, 
dacă este contractată în copilărie, poate să ducă la activitate 
anormală a creierului. Dar și alte boli pot face asta. 

Jessica face câţiva pași spre cadă, prinde perdeaua de plastic 
și o trage într-o parte. 

— Bine, mulțumesc, Sissi, zice Jessica și peste o clipă vede că 
numele femeii dispare de pe ecran. 

— Nu pare prea relevant, zice Rasmus. 

E primul lucru pe care l-a spus în timpul scurtei teleconferinţe. 


30 Te rog (în limba engleză în original). 
VP - 179 


— Încă nu știm ce este relevant, oftează Jessica. Jusuf, unde 
ești? 

— Pe drum. Spre Kulosaari. Există un raport scris de mână cu 
ce au avut de spus vecinii. 


64. 


Nina Ruska întinde o mână peste cap spre omoplați și își 
apasă cotul cu cealaltă mână. Tricepsul se întinde mulţumitor. 
Braţele și gâtul îi sunt ţepene de la întrecerea de alaltăieri. A 
trecut mai bine de un an de când obrazul i-a fost pentru ultima 
oară apăsat pe tatami și încheietura mâinii adversarului a fost 
pe gâtul ei. Pe lângă durerile musculare și înțepeneală, Nina e 
frustrată de realitatea amară că a pierdut în faţa unui agent mai 
tânăr cu zece ani decât ea de la poliţia din Finlanda de Est. Ba 
chiar înfrângerea a fost destul de clară. 

— Substanţa pe care o căutăm nu este thiopental, zice Mikael 
și se învârtește cu scaunul. 

Are receptorul unuia dintre ultimele telefoane fixe de pe 
podea lipit de piept și îl pune pe masă. 

— Ce vrei să zici? 

— Am vorbit cu cei de la laborator. Ceea ce căutăm este 
thiopentalul sodic. În corp devine thiopental. 

— Ce au mai spus? zice Nina și își coboară treptat mâna. 

— Am scris totul, stai un pic. 

Mikael își ia carnetul de pe birou. 

— Trei substanţe... Întâi thiopentalul sodic face victima să-și 
piardă cunoștința. Asta se întâmplă în mai puţin de un minut... 

— N-a făcut-o deja cloroformul? Să le provoace inconștienţă? 
întreabă Nina. 

— Ba da. Motivul pentru folosirea ambelor substanţe asupra 
victimei nu e cu totul clar, însă cei de la laborator au o teorie 
destul de bună. 

— Care? 

— Cloroformul a pătruns în trupul victimelor pe căile 
respiratorii. Insă celelalte substanţe au fost introduse direct în 
sânge. Cei de la laborator s-au gândit că a fost folosit cloroform 
pentru ca victimele să fie mai ușor de mânuit. Branula pentru 


VP - 180 


introducerea celorlalte substanţe e al naibii de greu de introdus 
dacă pacientul se împotrivește. 

— Are sens, zice Nina, în vreme ce scoate din sertarul biroului 
un pachet de gumă de mestecat. 

— Apoi le-a fost injectat thiopental sodic, care a asigurat 
rămânerea lor în stare de inconștiență. Apoi pancur... 

Mikael face să pocnească rapid o serie de balonașe de gumă 
și apoi se apleacă spre însemnări. 

— ... bromură de pancuroniu. E un relaxant muscular care 
paralizează organele respiratorii. Și în ultimul rând li s-a 
administrat clorură de potasiu, care oprește inima. 

— Și astea trei le-au fost injectate în sânge cu ajutorul unei 
branule? 

— Da. Așa cum arată vânătăile de pe dosul mâinilor. 

— Asta cere o oarecare îndemânare. Și poate că un 
echipament minim - un regulator, chestii de-astea. O pungă 
pentru perfuzii și un suport? 

— Exact. Substanțele n-au fost injectate la nimereală, dozele 
au fost măsurate exact. Concentraţiile găsite în sângele Mariei 
Koponen și lui Lea Blomqvist sunt aproape identice. Acest lucru, 
la rândul lui, înseamnă că medicamentele au fost dozate în 
funcţie de greutatea corporală a victimelor. Este foarte probabil 
ca victimele să fi fost cântărite, ca să li se poată administra doza 
exactă care s-a dovedit eficientă. Otrăvitorul a știut nu numai 
cum să insereze branula, ci și cum să calculeze doza exactă 
care să fie fatală. 

— O spui tu sau o spun eu? 

— Că făptașul e doctor? 

— Sau asistent medical. 

— Sau veterinar. 

O clipă, Nina și Mikael se uită unul la altul așa cum se privesc 
uneori după ce au făcut dragoste, adânciţi în gânduri, fără să 
spună nimic. Insă acum amândoi se gândesc doar la cazul pe 
care îl investighează. 

— Sau nu, zice Nina în cele din urmă și își încrucișează brațele 
pe piept. Procedura nu necesită neapărat ani de specializare. 
Probabil că poţi găsi instrucţiuni cât ai bate din palme dacă te 
uiţi pe internetul cel magic. 

— Însă unui profesionist din sistemul sanitar i-ar fi mult mai 
ușor să pună mâna pe substanţe. 


VP - 181 


— De ce ar avea spitalele în depozit otrăvuri letale? 

— Niciuna dintre substanțe nu este o toxină în sine. 
Thiopentalul este folosit ca anestezic, la fel și pancur... bromura 
de pancuroniu, folosită în operaţiile destul de simple care 
necesită anestezie. Se găsesc în orice spital. 

— Și clorura de potasiu? 

— E508. 

— Ce? 

— E un aditiv. Îl găsești în pizza congelată de la băcănia de 
cartier. Caracterul letal îl dă doza mare. În doze mici poate fi 
chiar benefic pentru sănătate. 

— Nu, zău? Poate că nu va fi ușor să le dăm de urmă, dacă-i 
pe așa, zice Nina. 

— Poate că nu. Poate că da. Dar acum știm că făptașii n-au 
avut neapărată nevoie să apeleze la bursa neagră. În cazul 
primelor două substanţe, spitalele au însemnări amănunțite cu 
ele și cu prescripţiile legate de ele. 

— Și locul de muncă al Mariei Koponen? Neurofarm? Ei produc 
medicamente... 

— Putem exclude această variantă, zice Mikael și îi dă Ninei o 
foaie printată care stătea pe masă. Firma produce neuroleptice, 
cu alte cuvinte antipsihotice, pe care le vinde apoi companiilor 
care produc pilulele. Uite o listă. 

Nina se uită un moment și oftează, dezamăgită. 

— Cum rămâne cu Torsten Karlstedt și Kai Lehtinen? zice 
Nina, apoi se ridică și se duce la peretele acoperit cu o mulţime 
ordonată de fotografii, post-it-uri și hârtii. 

Apasă pe banda adezivă ca să fixeze mai bine pe tablă 
fotografiile bărbaţilor. 

— Un antreprenor IT și un antreprenor în construcţii. Are 
vreunul dintre ei legătură cu spitale sau stocuri de 
medicamente? 

— Va trebui să verificăm asta imediat, zice Mikael, ridicând 
din nou la ureche receptorul telefonului fix. 

Dar înainte să formeze numărul se oprește și se uită la Nina. 
Se vede clar pe faţa ei că în clipa asta nu se gândește la 
anchetă. Nina își iubește munca și atunci când este adâncită 
într-un caz are adesea expresia unei liceene care vrea să ia note 
maxime la examenul de admitere la facultate: gânditoare și 
hotărâtă. Acum fața ei este o mască a îngrijorării. 


VP - 182 


— Te gândești la Jessica? zice Mikael și pune receptorul la loc. 

Nina încuviințează din cap și se oprește în fața diagramei, cu 
mâinile în șolduri. 

— Jessica e în stare să aibă grijă de ea însăși, continuă Mikael. 

— Nu mă îndoiesc, dar... Cineva e prea aproape. Și e 
groaznic. 

— O să rezolvăm acest caz. 

— Te-ai gândit vreodată că șansa de a investiga crime din 
perspectiva panoramică este un fel de lux? Că este un privilegiu 
să rezolvi probleme care nu sunt... reactive. Dinamice. Probleme 
care nu se schimbă pe măsură ce urmărim indiciile. 

— Nu, dar înţeleg ce vrei să zici. Din păcate, acesta nu-i un 
astfel de caz. 

— Nu, nu este. Nici vorbă să fie. Acesta este ca o afurisită de 
superbacterie care trăiește și suferă mutații, indiferent ce fac 
antibioticele. 

— Noi suntem antibiotice? 

— Oho, ai prins metafora. 

— Tu prinzi metafora asta? zice Mikael cu vocea îngroșată și 
lingușitoare, încârligându-și degetele într-un gest sugestiv. 

— Ce măscărici ești, Micke. Dă afurisitul ăla de telefon, zice 
Nina și dispare pe coridor. 


65. 


Farurile mașinii îl fac pe agentul în uniformă să-și ducă mâna 
pavăză la ochi. Jusuf întinde mâna spre pachetul de ţigări care 
stă pe consola centrală, dar apoi se gândește la Erne, la 
șuieratul hârâit care sună ca o ţeavă de plastic curățată cu o 
perie de metal. Poate că a fumat destul pentru o zi. 

Jusuf nu oprește motorul. Işi lasă privirea să rătăcească peste 
casa familiei Koponen, peste curtea din faţă. Peste proprietățile 
învecinate și cele de vizavi. Unele dintre case sunt vechi, dar 
cele mai multe sunt construcţii noi ridicate pe proprietăți 
împărţite, majoritatea lucrări luxoase din beton amprentat și 
sticlă. Niciuna dintre reședințele de pe această stradă nu 
valorează mai puţin de un milion de euro, iar casa de pe țărm a 
familiei Koponen cu siguranţă a costat câteva milioane. 


VP - 183 


Jusuf se uită în sus pe coasta dealului înalt. Pe coamă stă vila 
de lemn a bătrânei, care îi amintește de Moominhouse. Nu 
cunoscutul turn albastru din desenul animat japonez, ci 
versiunea mai apropiată de o vilă, al cărui model l-a construit 
Tove Jansson:! cu mâinile sale. Jusuf l-a văzut la Muzeul de Artă 
din Tampere când era la Academia de Poliţie. A petrecut o 
duminică la muzeu cu surioara lui de nouă ani. Acum Nezha are 
șaisprezece ani și n-o mai interesează muumii. Și nu prea multe 
lucruri, dacă-i pe-așa. Sincer, Jusuf n-are habar ce îi place 
Nezhei și ce așteaptă ea de la viaţă. A trecut mult de când n-a 
mai avut o discuție ca lumea cu sora lui. Jusuf n-o mai cunoaște 
pe Nezha, nu ca înainte. Nu-și mai amintește de când n-a mai 
primit un răspuns adevărat când a întrebat-o ce mai face. Din 
cele care dezvăluie ceva real despre persoana care răspunde. 

— Hei. 

Jusuf se trezește din visare. Un agent în costum de protecție 
albastru s-a apropiat de mașină fără ca Jusuf să-și dea seama. 
Nu-l cunoaște. Agentul bate în geam. Jusuf deschide portiera. 

— Da? 

— Păi... Eşti de la omucideri? 

— Da, zice Jusuf și își arată insigna, pentru orice 
eventualitate. 

— Bine. Am venit doar ca să mă asigur... 

— Că cine știe ce negru nu vine cu mașina la locul crimei, zice 
Jusuf și oprește motorul. 

— Nu, eu..., înghite în sec agentul, însă tace când vede că 
Jusuf zâmbește. 

— Glumeam. Am înţeles. Trebuie să fie tot soiul de ciudați 
care mișună în jurul acestui loc al crimei, zice Jusuf. 

Hotărăște să ia cu el ţigările și coboară din mașină. 

Vântul puternic face aerul, care a ajuns iar sub zero grade, să 
taie până la os. 

— Koivuaho, zice agentul și îi întinde mâna. 

— Pepple, zice Jusuf și aprinde o ţigară. 

Apoi ridică mâna cu ţigara și arată întrebător spre agent. 

— Koivuaho? Nu voi aţi fost primul echipaj care a ajuns la faţa 
locului ieri? 


31 Scriitoare, pictoriţă și ilustratoare finlandeză, cunoscută în special pentru cărţile cu 
muumi (un fel de spiriduși care seamănă cu niște hipopotami micuți și albi). 


VP - 184 


— Da, zice Koivuaho și își trage mai sus mănușile. l-am arătat 
scena doamnei sergent Niemi. Vine și ea? 

— Se pare că aveţi un raport cu răspunsurile vecinilor la 
interogări? 

— Da. Dar încă n-a fost dactilografiat. 

Koivuaho caută în buzunarul de la piept al costumului de 
protecţie și scoate niște hârtii împăturite. 

— Ne-am dus prin toate casele pe o distanţă de o sută de 
metri în fiecare direcție. Doar la una n-a răspuns nimeni toată 
ziua. Am adunat unele dintre declaraţii aseară. Cum ar fi a 
doamnei Adlerkreutz, continuă Koivuaho, căruia pare să-i fie 
frig, își șterge nasul și arată spre vila de lemn de vizavi. 

Casa muumilor, unde el și Jessica s-au uitat pe ferestrele de la 
etaj acum mai puţin de douăzeci și patru de ore. 

— Ai spus Adlerkreutz? zice Jusuf și se pomenește zâmbind. 

Koivuaho încuviinţează din cap și ia ţigara pe care i-o oferă 
Jusuf. Peste o clipă, o bucată scurtă de hârtie făcută sul licărește 
între degetele fiecărui bărbat. 

— Ceva remarcabil? întreabă Jusuf și expiră cu pufăituri 
scurte. 

Aerul înghețat condensează fumul. 

— Nimeni n-a observat ceva ieșit din comun. Sau pe cineva 
suspect. Nimeni nu-și amintește s-o fi văzut toată ziua pe Maria 
Koponen, sau pe Roger Koponen ieșind ca să plece cu mașina 
ieri-dimineaţă. Toată strada dormea buștean. 

— Nu-i poți învinui pentru asta, zice Jusuf și ia teancul de 
hârtii de la Koivuaho. 

Agentul e mai scund decât Jusuf, dar de două ori mai solid. 
Koivuaho trebuie să fie cu vreo zece ani mai mare decât Jusuf și, 
ca poliţist, cu mult mai multă experiență. Cu toate acestea, este 
încă într-un echipaj de patrulare. Jusuf știe că nu toată lumea e 
interesată să ajungă agent-șef sau chiar detectiv, dar îl amuză 
întotdeauna faptul că pe atât de mulţi dintre colegii săi polițiști 
nu-i deranjează să conducă o dubă, să dea amenzi și să care 
betivi. În ochii lui Koivuaho nu este nici strop de amărăciune sau 
de invidie. Și nu distinge nici vreo urmă din rasismul mascat în 
taclalele „ca între băieți” pe care a fost silit să-l suporte, în 
diferite forme, în cursul carierei și vieţii sale. 

— Mulţumesc. O să mă uit la astea, zice Jusuf și aruncă mucul 
de ţigară într-un arc frumos până la baza gardului doamnei 


VP-185 


Adlerkreutz. Și, hei, care e clădirea în care n-a fost nimeni 
acasă? 

— E scris pe hârtie. Numărul 12, zice Koivuaho cu ţigara 
atârnându-i în colțul gurii și arată mai departe, dincolo de 
cordonul poliţiei. Căsoiul vechi de cărămidă. Pe poartă scrie Von 
Bunsdorf. 


66. 


Până la numărul 12 sunt câteva sute de metri și Jusuf 
hotărăşte să meargă pe jos. Când stătea, în maşină căciula 
tricotată și mănușile nu păreau necesare, însă după ce a fost la 
cheremul vântului îngheţat timp de cinci minute începe să le 
simtă dureros lipsa. A fost o greșeală să le lase între bord și 
parbriz. 

Un bărbat gras cu o haină de pădurar negru cu roșu se 
apropie din direcția opusă, cu lesa unui câine mic înfășurată în 
jurul încheieturii. La dreapta drumului este un teren mare cu o 
casă de cărămidă în spate. Jusuf se oprește și ridică mâna când 
bărbatul trece pe lângă el cu potaia. 

— Fiţi amabil. 

Jusuf își scoate din nou insigna. 

— Sunt poliţist. 

Bărbatul trage câinele spre el, se încruntă și ia în mână 
insigna pe care Jusuf o ţine ridicată. Se uită la ea îndelung și 
atent. Nu, bulangiule. Nu-i falsă. 

— În mod normal nu m-aș fi oprit să stau de vorbă, dar o să 
fac o excepţie, zice apoi bărbatul, însă Jusuf nu știe la ce 
excepţie se referă. 

Faptul că Jusuf e poliţist sau că pe stradă tocmai au fost uciși 
doi oameni? 

— E groaznic. Aveţi vreun indiciu? 

— Locuiţi pe aici? întreabă Jusuf și își pune insigna la loc în 
buzunar. 

— Destul de aproape, zice bărbatul și arată cu capul direcţia 
din care venea. 

— Urmăriţi știrile? 


VP - 186 


— Kulosaari e un loc mic. Nu că ar mai exista sentimentul 
comunităţii care era odată. În ziua de azi ești norocos dacă te 
alegi cu un salut de la vecini. Dar toată lumea cunoștea familia 
Koponen. Casa a fost goală până să o cumpere ei. Când să fi 
fost asta? În urmă cu doi ani? Trei? 

— Cât timp a stat goală? 

— De când a fost construită. Un arhitect de pe aici a proiectat- 
o, dar a divorţat tocmai când a fost terminată. A scos casa la 
vânzare. Un teren mare pe țărm ca acesta, casă mare... Din 
câte îmi amintesc, prețul cerut iniţial a fost înspăimântător de 
mare. Poate patru. 

— Milioane? 

— Nu, mii, chicotește bărbatul și smucește din nou câinele 
spre el. Sigur că milioane. Apoi l-au scăzut cu o jumătate de 
milion. Și mai târziu l-au scăzut iar. Cred că familia Koponen n-a 
dat nici macar trei. Dar, ce-i drept, de unde să știu eu... 

— Înţeleg, zice Jusuf și se gândește dacă să-și noteze sau nu 
acest amănunt. 

Bărbatul cu haină cadrilată îi pare o persoană îngrozitoare. 
Genul de om care crede că știe o grămadă de lucruri, dar în 
realitate - și de această dată, spre mâhnirea lui Jusuf - nu pare 
să știe nimic cu adevărat interesant. 

— lată numărul la care se pot da informaţii. Sunaţi-ne dacă vă 
amintiţi ceva. Orice, zice Jusuf și îi dă un cartonaș. E penultimul 
dintre ele. 

Bărbatul se uită la cartonaș și râde în hohote. Lui Jusuf nu-i 
rămâne decât să ghicească de ce. 

Apoi redevine serios, scoate din buzunar o pungă pentru 
excremente și îi urează lui Jusuf o seară bună în mod 
surprinzător de politicos. 

Fir-ar să fie, oamenii ăștia sunt duși cu pluta. Ar trebui să fie 
îngrădită întreaga insulă. 


67. 


Von Bunsdorf. 
Jusuf apasă pe sonerie de câteva ori, fără să răspundă nimeni. 
Apoi întinde mâna spre clanţa ornamentală, dar își dă seama că 


VP - 187 


poarta de metal, cu vopseaua ei verde închis sărită pe alocuri, 
nu e încuiată. Alături este o poartă automată pentru alee, alături 
de o cameră de supraveghere de un model vechi. 

Curtea din faţă este surprinzător de mare și de-a lungul 
gardului a fost plantat un șir des de tuia. Jusuf merge pe aleea 
pavată și cercetează casa de cărămidă care se înalţă în faţa lui, 
cu ramele ferestrelor albe, acoperișul în pantă abruptă din 
șindrilă neagră și un horn înalt. Câteva trepte joase de piatră 
duc la ușa din faţă. Casa nu arată deloc ca locuinţele obișnuite 
din Helsinki, mai degrabă ca un conac al nobilimii aflat pe 
undeva, prin Anglia rurală. Aleea e mărginită de meri tunși fără 
milă și dincolo de ei se înalţă un garaj destul de mare, pentru 
două mașini. Nu există urme de cauciucuri, însă stratul subţire 
de zăpadă de sub picioarele lui Jusuf îi spune că aleea a fost 
curățată cu plugul de la viscolul de alaltăieri. Cineva trebuie să fi 
fost acasă de curând. Poate că este cineva acasă chiar în acest 
moment. Cel puţin asta pare să indice lumina puternică de la 
etaj. 

Jusuf urcă cele câteva trepte și se oprește în faţa ușii. 
Jumătatea de sus e rotunjită și întreaga ramă este mărginită de 
cărămizi ornamentale albe. Un cap de leu de mărimea unui 
pumn privește fioros din mijlocul ușii, cu un inel în gură. Nu 
există sonerie, ceea ce este logic, dat fiind că vizitatorii au sunat 
deja la poartă. Jusuf prinde inelul din gura leului și bate cu el de 
trei ori. Așteaptă. Dar nu vine niciun răspuns. 

Intre timp, simte o vibraţie în buzunar. E un mesaj de la 
Jessica. Sună când poți. Jusuf blochează telefonul și îl ţine lipit 
de bărbie. Von Bunsdorfii - unul sau mai mulți - nu sunt acasă. 
Poate să se întoarcă mâine sau să trimită pe altcineva. Sau să 
găsească numărul și să vorbească cu proprietarul la telefon. 
Oricum, nu-i mare probabilitatea să fi văzut ceva. E destul de 
departe de casa familiei Koponen și oștirea de tuia împiedică 
vederea chiar și până în stradă. 

Jusuf își îndeasă mâinile în buzunare și coboară scările. 
Tocmai se pregătește să formeze numărul Jessicăi, însă privirea 
îi zăbovește pe ceva ce nu observase înainte. Pune telefonul la 
loc în buzunar și își dezmorțește degetele. Ei, drăcia dracului! În 
curte se află o grupare de pietre, ca un Stonehenge în 
miniatură. În centru e un personaj scund, încornorat. Jusuf 
coboară de pe aleea pavată în curte, care e acoperită de un 


VP - 188 


strat de zăpadă gros de câteva zeci de centimetri. Suprafaţa s-a 
topit și a îngheţat din nou. Scrâșnetul de sub tălpi îi dă lui Jusuf 
senzaţia că se scufundă cu fiecare pas într-o enormă cremă de 
zahăr ars. 

După un minut de mers trudnic prin zăpadă, Jusuf se lasă pe 
vine în fața pietrelor, se uită la statuia înaltă de un metru și 
vede că e o fântână. Coarnele arcuite sunt prinse de capul unui 
tap, trupul pe jumătate despuiat de dedesubt este omenesc. 
Mâna dreaptă a făpturii este ridicată în unghi drept, cu degetele 
arătător și mijlociu arătând în sus. De gât îi atârnă o 
pentagramă. În locul labelor picioarelor are copite. 

Jusuf prinde statuia de coarne, o zgâlţăie și constată că e 
fixată bine. Se uită la ochii siniștri ai ţapului, la simbolul atârnat 
la gât și simte cum îl cutreieră un val de răceală. Se uită în jur. 
Monumentul a fost ridicat exact în mijlocul curţii. Gândurile i se 
întorc la Jessica, la toate peste care a dat în scurtul răstimp al 
investigaţiei. La faptul că acum ea ar fi fost aici dacă Erne nu i- 
ar fi ordonat să stea acasă. Înghite în sec, dureros de conștient 
că nu există coincidente. În nicio investigare a unei crime, și mai 
ales nu în acest puzzle drăcesc. 

Curtea în care stă Jusuf pe vine este luminată doar de covorul 
alb al zăpezii și de strălucirea lămpilor de pe stradă care vine 
peste gardul viu. Se simte incredibil de vulnerabil. Ridică 
privirea spre fereastră, vede lumina aprinsă înăuntru. Apoi se 
răsucește înapoi spre cel jumătate ţap, jumătate om, demonul 
sculptat în piatră ai cărui ochi morți se uită drept spre casă. 


68. 


După câteva minute care par o veșnicie, Jusuf aude 
zdrăngănitul porţii de metal și vede doi agenţi în uniformă care 
intră pe proprietate cu un aer vigilent. Il recunoaște pe cel din 
față, e Koivuaho. Bărbatul înaintează aplecat un pic în față, ca 
un atacant care așteaptă să înceapă meciul. 

— Care este situația? întreabă Koivuaho când ajunge la Jusuf. 

Al doilea agent a rămas pe alee și acum se apropie cu 
prudenţă de garaj. 


VP - 189 


— Nu prea știu. Dar nu-mi sună bine chestia asta, zice Jusuf și 
se ridică în picioare. 

II dor pulpele de la statul atâta vreme ghemuit pe vârful 
picioarelor, și vântul înghețat i-a amorțit urechile. 

Koivuaho se uită la statuie. 

— Imi dau seama de ce, zice el. 

— Mai devreme doar aţi sunat la poartă? N-aţi intrat pe 
proprietate? zice Jusuf și, când Koivuaho încuviinţează, continuă: 
Aţi observat că e lumina aprinsă la etaj? 

— Nu. Din stradă nici măcar nu se vede casa. Și apoi, atunci 
era încă lumină... 

— Bine, zice Jusuf, își șterge nasul cu dosul mâinii și îi spune 
lui Koivuaho să-l urmeze. 

Merg greoi prin zăpadă până la zona curățată din faţa casei. 

— Cineva a curăţat zăpada de curând, șoptește Koivuaho. 

— Asta mi-am zis și eu. 

Jusuf se uită în jur și acum vede altă cameră de supraveghere 
deasupra ușii, asemănătoare cu cea pe care a observat-o la 
poartă. Dacă este cineva acasă, are vreun motiv să nu lase să 
intre poliţia. Agentul de grad inferior e încă la garaj, privind în 
jur. 

— Ce ar trebui să facem? întreabă Koivuaho. 

— Nu știu. O statuie a lui Satan nu ne dă motiv să spargem 
ușa. 

— Nu, nu ne dă. 

— Spune-i camaradului tău să aștepte aici, în față. Hai să 
mergem în spate. 

e 

Jusuf se crispează la scrâșnetul pe care îl scoate zăpada la 
fiecare pas pe care îl face. Fațada casei e străpunsă de 
numeroase ferestre, dar sunt întunecate și au fost trase 
draperiile. În cele din urmă, dau colțul și intră în curtea din 
spate. E mult mai mică decât livada de meri din față. 

— Uite, șoptește Koivuaho. 

— Drăcia dracului! 

Altă făptură încornorată stă în mijlocul curții. 

Jusuf se gândește un pic la opţiuni. Au intrat fără permisiune 
pe o proprietate privată, fără motiv să bănuiască vreun delict. 
Pe de altă parte, făpturile încornorate sunt un indiciu clar că 
locatarii sunt implicaţi într-un fel sau altul în caz. Luând în 


VP - 190 


considerare tot ce s-a întâmplat, nu încape absolut nicio 
îndoială. 

Jusuf se răsucește spre casă și spre ușile mari de sticlă care 
dau în curtea din spate. la în mână pistolul și pornește prudent 
într-acolo. Storurile sunt trase, însă nu vede nimic înăuntru. 
Încăperea mare este neagră ca smoala. Dar e ceva ciudat la 
ușile de sticlă. Pe dinăuntru e un fel de pânză de păianjen. Ca și 
cum cineva ar fi încercat să spargă geamul. Jusuf își lipește fața 
de sticlă și ridică mâinile la tâmple. Podeaua de marmură albă e 
plină de stropi întunecaţi care, priviţi mai bine, nu sunt plaţi, ci 
obiecte aspre, tridimensionale. De diferite forme și mărimi. 
Pietre. 

— Koivuaho! zice Jusuf răstit și aude bocancii bărbatului 
scrâșnind prin zăpadă în vreme ce vine grăbit. 

Își amintește lista făcută de Rasmus cu crimele din seria de 
romane a lui Roger Koponen. Și-ar aminti-o și în somn. 


Volumul I 

Femeie înecată 

Femeie otrăvită 

Bărbat omorât cu pietre 


— Lanterna, zice Jusuf, cu mâna întinsă ca un dentist care i se 
adresează asistentei. 

Koivuaho scoate de la centură o lanternă neagră. 

Raza puternică mătură încăperea întunecată, podeaua 
presărată cu pietre. Canapeaua așezată în fața șemineului. Și 
fotoliul verde unde par să fie concentrate cele mai multe pietre. 
Și acum Jusuf prinde ceva în lucirea lanternei care, pentru că 
arată a păr, ar putea fi creștetul cuiva. Se înalță din cealaltă 
parte a spătarului fotoliului. 

— Cheamă încă un echipaj. Și unelte ca să pătrundem în casă, 
șoptește Jusuf coborând mâna spre clanța de metal. 

E încuiată, iar geamurile sunt din sticlă antifurt, antiglont. 
Jusuf ajunge la această concluzie pe baza tiparului pe care l-au 
lăsat loviturile de pietre pe partea interioară a ferestrei. 

Koivuaho înșfacă stația de emisie-recepţie. 


VP-191 


69. 


Erne Mikson își apasă mai tare brațul peste coaste, însă 
teancul de hârtii necapsate alunecă deja spre podea. Se 
prăbușesc imposibil de oprit și alunecă pe podeaua laminată, 
într-o dezordine și mai mare. 

— Kurat! Fuck!” înjură Erne în gura mare și, dacă situaţia nu 
ar fi așa de haotică, probabil că ar zâmbi la izbucnirea sa 
bilingvă. 

Îngenunchează și adună hârtiile. Plămânii par să i se 
prăbușească de câte ori se apleacă în faţă. Sângele îi urcă în 
cap mai repede ca de obicei. Îi piere orice senzaţie din degete. 

— Așteaptă. Lasă-mă să te ajut, zice Mikael și face câțiva pași 
repezi pe coridor. 

Tocmai a ieșit din toaleta bărbaţilor. 

— Nu! zice Erne și îl împinge deoparte. Nu, Micke. 

— Bine, bine. 

Mikael se trage înapoi, cu mâinile în șolduri. 

Erne își adună hârtiile, le potrivește într-un teanc dezordonat 
pe care și-l îndeasă sub braț. 

— E vreo problemă? întreabă Mikael. 

— Da. Cheamă-i pe Nina și Rasse în sala de ședințe. Imediat. 

— Ai febră? 

Mikael face semn spre termometrul de pe podea, în locul în 
care Erne stătuse ghemuit un pic mai devreme. Erne simte cum 
îl trece un val de frig. 

— Nu, fir-ar să fie, n-am! L-am uitat în buzunar... 

— Bine, zice Mikael și pleacă. 

e 

— Jusuf a sunat adineauri, zice Erne în vreme ce Rasmus 
închide ușa. Avem al cincilea cadavru. Un bătrân din Kulosaari, 
legat de un fotoliu și omorât cu pietre. La numai câteva sute de 
metri de casa familiei Koponen. 

— Cine este? își încruntă fruntea compătimitor Mikael. 

— Albert von Bunsdorf. 

— Asta nu ne spune nimic. Sună a aristocrat parcă. 


32 La dracu'! (aprox.) (în limba estoniană, respectiv engleză în original). 
VP - 192 


— Exact, oftează Erne și se concentrează pe rânduirea 
hârtiilor sale rebele pe masă, într-un teanc. 

Mikael, Nina și Rasmus stau în picioare lângă el, prea agitaţi 
ca să se așeze. 

— Ce altceva mai știm despre victimă? întreabă Nina. 

— Văduv, șaptezeci de ani. Medic respectat. Pensionat, 
specializat în psihiatrie. Este legat de cazul nostru nu doar prin 
modul de operare, ci și prin statuile de diavoli din curte. 

— la să văd, zice Mikael, în vreme ce Erne caută prin hârtii. 

Erne găsește o foaie printată cu câteva fotografii ale statuii de 
piatră făcute cu bliţul. Le-o dă celor trei ca s-o examineze. 

— Baphomet, șoptește Rasmus. 

— Poftim? 

— Intocmai așa cum bănuiam. Jessica a spus că personajul pe 
care l-a văzut pe gheaţă a ridicat o mână. Dar nu era strânsă în 
pumn, era ca mâna acestei statui. 

Jessica n-a putut să vadă din cauză că personajul era prea 
departe... 

— Stai, stai așa... la-o mai încet, Rasse. Sebamed? zice brusc 
Mikael. 

— Baphomet. Un soi de zeitate antică. Contrar credinţei 
populare, nu prea are de-a face cu adorarea lui Satan. Cu erezia, 
da, fără îndoială, așa că se poate presupune că von Bunsdorf a 
fost pedepsit pentru că i se închina, explică Rasmus și peste 
sală se așterne o tăcere adâncă. 

— Erau două statui. Una în curtea din față și alta în curtea din 
spate. Așezate în așa fel, încât priveau spre casă, zice Erne și în 
colţul mesei se iscă rumoare. 

— Ucigașul le-a adus..., începe Nina. 

— Jusuf crede că, judecând după urme, statuile trebuie să fi 
fost acolo cel puţin de câteva zile. Poate că au fost puse înainte 
de viscolul de acum două zile. 

— De cât timp e mort? 

— O să știm curând momentul exact al morţii. Însă starea 
absolută de rigor mortis semnalează că victima a fost ucisă în 
urmă cu 9 până la 24 de ore. 

— Așadar, se prea poate ca statuile să fi fost aduse..., începe 
Mikael, însă un cârâit gutural scos de gâtul lui Rasmus îi taie 
vorba. 


VP - 193 


Toţi se răsucesc să se uite la bărbatul al cărui pulover negru 
are umerii plini de mătreaţă. 

— La naiba, nu m-a auzit nimeni? zice Rasmus și își masează 
tâmplele. 

Erne îi aruncă o privire Ninei, care zâmbește fără voie. Pentru 
prima oară în cariera de investigator, bărbatul dă semne că are 
voinţă. Că îi curge cu adevărat sânge prin vene. 

— Te rog, continuă, Rasse, zice Erne împăciuitor și toți ochii 
se întorc la Rasmus. Fii bun și luminează-ne. 

— Păstraţi în gândire o eroare periculoasă. Nu pricepeți? 
Ucigașii n-au adus acele statui ale lui Baphomet în curtea lui von 
Bunsdorf. Dimpotrivă. După toate probabilitățile, acele statui 
sunt motivul pentru care a murit. 

— Așezaţi-vă cu toţii, zice Erne și îi face semn lui Rasmus. 
Continuă. 

— Capul unei capre a simbolizat în mod tradiţional fertilitatea. 
Viaţa nouă. Baphomet, cu corpul său omenesc și capul de tap, 
este un fel de zeu al fertilităţii. V-aţi prins încotro bat? 

— Zici că von Bunsdorf a murit din cauză că adora un zeu 
păgân? 

— Asta ar explica furia Inchiziției. De exemplu, în Franța 
secolului al XIV-lea, templierii au fost închiși din cauză că regele 
de atunci credea că sunt adoratorii lui Baphomet. Au fost 
schingiuiţi și mulți au mărturisit sub constrângere. 

— Deci, templierii îl adorau pe Satan? 

— Nu. Așa cum spuneam, iniţial Baphomet n-avea nimic de-a 
face cu adorarea lui Satan. Însă pentagrama asociată cu 
Baphomet a fost extrasă din acel context în anii '60 și înăuntrul 
ei a fost desenat un cap de capră. Așa a apărut simbolul 
satanist. Și remarcaţi că satanismul este altceva decât adorarea 
lui Satan. 

— Și cum anume, mă rog? chicotește Mikael, însă nu-i trebuie 
mult ca să observe că e singurul care râde. 

— Așa cum arată numele, adorarea lui Satan implică o 
credinţă într-o forţă a răului. Pe de altă parte, în satanism, Satan 
simbolizează latura animală a omenirii, dorinţa firească de sex și 
alte plăceri hedoniste, pe care Biserica a încercat timp de secole 
întregi să le stârpească. Sataniștii mai degrabă dau cu tifla 
conceptului creștin de morală decât cred cu adevărat în 
existenţa lui Satan. 


VP - 194 


Hohote de râs nepotrivite cu momentul răsună de pe coridor, 
când un grup de agenţi trece pe acolo. 

— Bun. Deci, zici că un psihiatru suedezo-finlandez a fost un 
satanist get beget și a murit din cauza asta? zice Mikael peste 
zgomot, iar Rasse își îngroapă faţa în palme, ca și cum ar 
semnala că nivelul întrebărilor a ajuns și mai jos. 

— Nu satanist, membru al cultului lui Baphomet, oftează 
Rasmus. Cine știe din ce motiv, făptașii le-au considerat 
vrăjitoare pe Maria Koponen și Lea Blomqvist. S-au înălțat ei 
înșiși la rangul unui fel de inchizitori care au autoritatea să 
pedepsească ereticii. lată de ce von Bunsdorf a avut aceeași 
soartă. 

— Totuși, e ceva ilogic în asta, zice Nina și își cercetează 
unghiile frumos pilite. Am presupus că ucigașii cred în forţele 
oculte. Acum Rasse vorbește despre ei ca și cum ar fi Inchiziția, 
care, cel puţin în Evul Mediu, voia să-i omoare pe cei acuzaţi de 
activităţi oculte. Deci, care din două este? 

— Bine punctat, Nina, zice Erne, înăbușindu-și cu pumnul un 
căscat. 

— Cum are loc în carte uciderea lui von Bunsdorf? întreabă 
Mikael când nimeni nu pare să aibă un răspuns la întrebarea 
Ninei. A 

— Victima e omorâtă cu pietre, la fel ca von Bunsdorf. In rest, 
scenariul este cu totul diferit, zice Rasmus. 

— Dacă în concepţia făptașilor von Bunsdorf merita să moară 
din cauza presupusului său satanism, cum rămâne cu Maria 
Koponen și Lea Blomqvist? Erau și ele sataniste? Sau femeilor li 
s-a pus eticheta de vrăjitoare doar pe baza înfățișării? întreabă 
Nina. 

Rasmus pare frustrat, s-ar zice că explicaţiile lui au nimerit în 
urechi surde. 

— Interesantă întrebare. Aceasta este presupunerea pe baza 
căreia am lucrat până acum. Că singurul lucru pe care îl au în 
comun femeile este înfățișarea. 

— Și ghinionul. 

— Dar dacă există vreo mentalitate sau filosofie la baza 
tuturor acestor lucruri? Ceva ce Maria și Lea au avut comun 
când erau în viaţă... Asta ne-ar putea ajuta să înaintăm. 

— Am vorbit cu cei mai buni prieteni ai soţilor Koponen și n-a 
ieșit la iveală nimic de acest fel. 


VP-195 


— Poate că nu le-au fost puse întrebările care trebuie, zice 
Nina și își pocnește încheieturile degetelor. 

— Poate, zice Erne și oftează atât de adânc, încât plămânii i 
se golesc de tot. O vede vreunul dintre voi? 

— Ce vrei să zici? 

Erne privește drept în faţă, impasibil. 

— Lea Blomqvist a fost un neuropsihiatru care studia 
agresivitatea. Albert von Bunsdorf a fost un psihiatru pensionat. 
lar Maria Koponen era directoarea compartimentului de 
dezvoltare la o firmă care produce antipsihotice. 

— Acum, că o spui... 

Mikael se scarpină pe gât. ` 

— Legătura e clară, dar nu foarte specifică. In acest caz, 
putem vorbi cel mult despre un tipar în care victimele sunt 
legate prin activitatea lor în domeniul psihicului uman. 

— Exact. Tentant, dar tot destul de vag. În realitate, munca 
lor era complet diferită. Locurile de muncă ale victimelor n- 
aveau nimic de-a face unele cu altele. Universitatea din Helsinki, 
Neurofarm și cabinetul particular al lui von Bunsdorf pe care l-a 
avut din 1968 până în 2009. 

— Nu aceiași clienţi, dușmani... orice. 

— Clienţii firmei Neurofarm erau mari companii farmaceutice. 
În vreme ce... 

— Fir-ar să fie de treabă! se stropșește Erne și ţi scapă un 
chiţăit stresat. 

Îi aruncă Ninei o privire tăioasă. 

— Hai să tratăm cazul lui von Bunsdorf ca pe o crimă 
individuală. Care e primul lucru care îţi vine în minte, Nina? 

— Făptașul e un fost pacient. 

— Exact. Fă rost de o listă cu toţi pacienţii lui. Și vino cu niște 
idei despre legătura care ar putea să fie între oamenii ăștia. De 
exemplu, Albert von Bunsdorf era specializat într-o anumită 
problemă psihiatrică? 

— S-a făcut. 

— Și, în ultimul rând: acum, că am vorbit cu toţi cei care 
locuiesc pe strada familiei Koponen, vreau un rezumat al 
rezultatelor. O listă cu locuitorii și orice posibile legături cu 
familia Koponen. 

— Pot face eu asta, zice Mikael. 


VP - 196 


— Bravo pentru voluntariat. Acum trebuie să vorbesc cu 
Jessica. Şi apoi să încropesc un comunicat de presă despre cea 
mai recentă crimă, zice Erne și scoate un pachet de ţigări. Așa 
că marș înapoi la lucru, șarlatanilor. 


70. 


Pe Jessica o trezește larma de afară. Perdelele trase peste 
balconul franțuzesc unduiesc leneș. Prima noapte din august e 
cumplit de caldă. 

Se dovedește că hărmălaia de pe stradă o fac niște turiști 
englezi beți criță, care cântă fals. Răsună un moment, apoi se 
pierde după colț. 

Jessica se ridică în capul oaselor și își dă seama că cealaltă 
parte a patului e goală. Colombano i-a spus să nu-l aștepte, că 
ultimul concert din sezonul de vară se termină întotdeauna cu o 
cină a muzicienilor pe una dintre insulele din nordul orașului 
vechi. 

Au trecut trei săptămâni și jumătate de când Jessica l-a 
întâlnit pe Colombano în cimitirul din San Michele. După cum 
plănuise la început, ieri ar fi trebuit să se întoarcă la Helsinki. Și 
uite că e tot la Veneţia, unde a început călătoria, fără să fi văzut 
numeroasele orașe și plaje pe care voia să le viziteze. Dar a 
primit altceva în locul lor. Un bărbat al cărui talent și încredere 
în sine incredibile par să fie din altă lume. Jessica s-a îndrăgostit 
de felul direct în care a tratat-o Colombano. A atins-o. A sărutat- 
o. Nu e nicio șovăială în mișcările lui, nicio atingere nesigură că 
are voie, nu-s degete transpirate de adolescent bâjbâind după 
dreptul de a o lua de braţ. Cu Colombano, Jessica se simte 
atrăgătoare și în siguranţă. 

Și totuși, uneori Colombano e copleșit de o întunecime 
inexplicabilă, ca un nor de furtună care apare brusc pe cerul 
însorit. În astfel de momente, comportamentul lui devine 
complet imprevizibil și impulsiv. Atingerile ușoare devin o 
bruscă înșfăcare de ceafă, unghii se înfig în puful de pe gâtul ei, 
degete îi cuprind bărbia cu atâta putere, încât Jessica se teme 
că o să-i disloce falca. Colombano e chipeș, musculos, poate 
avea pe oricine, însă o dorește pe Jessica. lată de ce, atunci 


VP - 197 


când se întâmplă asta, fac împreună orice vrea Colombano. 
Jessica poate face măcar atât, să-i accepte dorinţa primitivă, 
dezlanţuită, așa cum este ea, așa cum a vrut evoluţia să fie. 
Jessica a învăţat să-l citească pe Colombano doar din privirea 
din ochii lui căprui. Ei dezvăluie ceea ce va veni, însă numai cu o 
clipă înainte ca liniștea să explodeze într-o furtună cumplită. 

Ceea ce în mintea Jessicăi era încurajator și aţâțător în urmă 
cu douăzeci și patru de zile, acum a devenit altceva. S-a 
transformat în dragoste și tandrețe. Ceea ce la început îi stârnea 
dorinţele, acum face apel la cu totul alte instincte. Vrea să-i facă 
pe plac lui Colombano, să-i dea ocazia să-și exprime frustrarea 
și stresul inevitabile în viaţa unui artist. Ştie că aceia care 
așteaptă perfecțiunea ajung în mod inevitabil să fie singuri, 
pentru că speră să capete luna de pe cer. Jessica vrea să-l ajute 
pe Colombano în timpul acceselor de furie, să-i îmblânzească 
firea imprevizibilă și, mai presus de toate, vrea să-l înţeleagă. 

e 

Jessica își proptește spatele cu mâinile când se dă jos din pat. 
Singurul lucru căruia îi duce dorul din casa ei din Töölö este 
patul cel mare, cu salteaua groasă cu arcuri, care nu miroase a 
transpiraţie uscată și a păr unsuros. Cadrul îngust de fier, 
scârțâitor, și salteaua cu cocoloașe din apartamentul lui 
Colombano nu-i fac deloc bine coloanei ei vertebrale vătămate. 

Se duce la ușile balconului, desface perdelele doar atât cât să 
vadă canalul îngust și ferestrele clădirii trandafirii de vizavi, care 
sunt atât de aproape, încât ai putea trimite de la o fereastră la 
alta un avion de hârtie. Prinde în mâini balustrada de fier, simte 
cum o înțeapă vopseaua care se cojește. Apoi se duce la birou, 
la fotografiile care spun povestea vieţii lui Colombano. Una 
dintre fotografii a dispărut în urmă cu câteva săptămâni. Cea în 
care două fețe zâmbitoare, a unui bărbat și a unei femei, privesc 
spre aparat. Colombano și frumoasa brunetă ale cărei trăsături 
Jessica nu și le mai amintește. S-a uitat bine la ea doar o dată și 
în aceeași seară a dispărut. Când a observat, Jessica și-a spus că 
a fost din respect faţă de sentimentele ei, Colombano nu voia 
să-și trâmbițeze trecutul în faţa noii iubite. Și că, atunci când 
relaţia lor o să devină mai profundă, el o să-i spună de acea 
femeie, cine a fost, cum a murit. 

Din când în când Jessica simte un dor nesfârșit de casă, care 
este, în cele din urmă, mai degrabă o atingere de nostalgie, care 


VP - 198 


nu culminează într-un anumit loc sau timp. După ce părinţii săi 
adoptivi au murit, n-a mai rămas nimeni în Helsinki pe care să 
se bazeze. Doar zâmbetele silite ale avocaţilor, bancherilor și 
foștilor paznici, precum și conturile de la o bancă privată, în care 
era o avere moștenită atât de mare, încât ar fi putut să cumpere 
întreaga clădire a lui Colombano și construcţiile istorice din jur. 
Și Tina, desigur. Sora mamei, care după toţi acești ani încearcă 
să se strecoare înapoi în viaţa ei. Jessica nu vrea s-o vadă pe 
Tina, care obișnuia s-o bârfească pe mama. Poate că era 
rivalitatea dintre surori, poate că Tina e atât de meschină încât 
n-a vrut să creadă în aptitudinile surorii sale și în posibilitatea de 
a-și lansa o carieră minunată în lumea filmului. 

Jessica se gândește la Los Angeles. Amintirile sale despre oraș 
sunt puternic colorate de ceea ce a văzut în filme și la televizor, 
la urma urmei n-avea decât șase ani când s-a întâmplat 
accidentul. Cu toate acestea, își amintește palmierii care se 
întindeau spre cer, vântul cald al deșertului, iernile blânde cu 
miros de loțiune solară. Se gândește la amurgul care cobora 
treptat peste vestul Hollywoodului, soarele roșu care cădea 
peste Oceanul Pacific în larg, la Santa Monica. Își amintește cum 
se certau mama și tata, vena de pe tâmpla tatălui zvârcolindu- 
se ca un vierme gras, încheieturile albe ale degetelor mamei 
strângând volanul îmbrăcat în piele. Cum totul pare că s-a 
sfârșit, chiar și înainte de accident. Strânge mâna fratelui său, s- 
au săturat amândoi de strigăte și certuri. Se uită la frate, care e 
cu doi ani mai mic și, în acel moment, mort de spaimă. Ca și 
cum în adâncul lui ar fi intuit că mașina o să intre în orice 
moment pe banda opusă. 

O lacrimă i se rostogolește pe obraz. Singurătatea și lipsa 
rădăcinilor au îmboldit-o pe Jessica să umble singură prin 
Europa. Fără să știe nimeni unde se află. La nouăsprezece ani, 
Jessica nu mai dă socoteală nimănui. Nu e proprietatea nimănui, 
nici măcar a lui Colombano, cu toate că, dacă ne luăm după 
purtarea lui din ultimele zile, s-ar putea crede că da. 

e 

Ușa se deschide. Jessica tresare și pleacă de la birou, singurul 
loc din apartament în care Colombano nu vrea s-o vadă. 

— Zesika, zice Colombano și începe să vorbească în italiană. 

E clar că e beat. Și nu e singur. 


VP - 199 


— Dorm, zice Jessica cu glasul răgușit, sare în pat și se 
cuibărește iute între cearșafuri. 

— Nu mai dormi, zice Colombano și se aude din ușă lichid 
clătinându-se într-o sticlă. ÎI cunoști pe Matteo? 

Colombano stă acum în ușa dormitorului, cu cămașa de la 
smoching, cu cravata desfăcută spânzurându-i de gât și cu o 
sticlă de vin roșu fără etichetă. 

— Poftim? se bâlbâie Jessica și Colombano chicotește. 

Un bărbat chel și mustăcios, mai scund, dar mai voinic decât 
Colombano, vine în urma lui. 

— Ciao, zice el și ia sticla pe care Colombano i-o oferă fără 
nicio expresie. 

Apoi Colombano își scoate butonii și se așază pe marginea 
patului. 

— Prinţesă. Mă port frumos cu tine, nu-i așa? 

Jessica simte un nod în gât. 

— Vreau să dorm, Colo. 

— Matteo, aici de față... E fratele meu. Nu în sensul tradițional 
al cuvântului, n-avem aceeași mamă, dar... Știi tu. E prietenul 
pe care îl iubesc cel mai mult pe lumea asta. 

Chelul aprobă cu mândrie, scoate o ţigară din pachet și și-o 
pune între buze. 

— Vreau să-mi faci un hatâr. 

— Nu, zice Jessica și își trage mâna înainte s-o poată prinde 
Colombano. 

— Prinţesă. Nici măcar nu știi ce vreau să te rog să faci. 

— Vreau să dorm. Hai să vorbim mâine. 

Nu se poate mișca. Durerea radiază din genunchi de-a lungul 
tibiei spre laba piciorului și o blochează în acea poziție. 

— Matteo vrea să se uite la noi cum facem dragoste, zice 
Colombano și își suflecă mânecile. 

Jessica își întoarce privirea spre fereastră. Îl aude pe bărbatul 
care i-a fost prezentat ca Matteo, fratele și cel mai bun prieten 
al lui Colombano, cum trage un scaun de sub birou. Picioarele 
scaunului zgârie podeaua din scânduri inegale. 

Jessica vrea să răcnească, să ţipe. Să bubuie cu pumnii în 
perete. Dar nici măcar nu clipește. E amorţită cu totul. 

— Nu, zice Jessica, cu voce cavernoasă. 

Se simte moartă pe dinăuntru. Cunoaște întunericul care se 
cască în Colombano, acea parte carbonizată a sufletului său pe 


VP - 200 


care crezuse că o poate vindeca. Dar mai știe și că nu există 
cuvinte sau acţiuni care să fie de folos acum, când e beat criţă. 

— Matteo n-o să se atingă de tine. Îţi jur. Câtă vreme faci ce-ţi 
spun, zice Colombano și se culcă lângă ea. 

— Colombano. Nu, șoptește Jessica, dar simte deja degetele 
aspre pe ceafă. 

Simte mirosul răsuflării lui, vin roșu și ţigări. Aude cum se 
aprinde bricheta lui Matteo. Apoi se stinge. Mirosul de ţigară 
plutește prin cameră. Limba lui Colombano pe gâtul ei, dinţii pe 
lobul urechii ei. Intocmai ca acum o veșnicie. Cum poate același 
lucru să fie atât de diferit în împrejurări diferite, ca ziua și 
noaptea? Raiul și iadul. Degetele lui Colombano între picioarele 
ei. Ochii Jessicăi sunt aţintiţi în tavan, la zugrăveala care se 
cojește. O să plece mâine, în zori. 


71. 


În esenţă, Jessica e prizonieră. Nu e liberă. Dar mâine, la 
prima oră, o să plece de acasă și o să-și trăiască viaţa în 
continuare ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. O să se întoarcă 
la lucru, la biroul ei din sediul poliţiei, o să se ducă unde vrea și 
o s-o doară-n cot de toți ciudaţii încornoraţi de afară care 
încearcă s-o înspăimânte. 

Jessica se uită la tavanul alb al garsonierei, pe care au apărut 
crăpături, în ciuda faptului că Fubu l-a zugrăvit în ianuarie. 
Impătimitul de schi care se fălește că a învăţat să facă vitrine a 
lucrat două zile încheiate. Cu toate că a cerut ca răsplată doar 
pizza și fofoloancă, când a terminat Jessica l-a silit să accepte un 
card-cadou de o sută de euro de la Stockmann”, pe care a 
pretins că l-a câștigat la o loterie de la serviciu. În ultimă 
instanţă, truda lui Fubu se prea poate să fi făcut mai mult rău 
decât bine, după cum îi amintesc stropii albi de pe podeaua de 
lemn. 

Se aude telefonul, Erne s-a hotărât în sfârșit s-o sune. 

— Ce naiba, Erne? Te-am sunat de cel puţin patru ori... 

— A trebuit să dau un scurt comunicat de presă despre 
noutatea asasinării lui von Bunsdorf. Ai vorbit cu Jusuf? 


33 Cel mai mare brand de magazine universale din nordul Europei. 
VP - 201 


Vocea lui Erne e obosită. Aproape fără ton. 

— Da. Vine aici curând. 

— Ai ceva nou? 

— Am avut timp să mă gândesc, Erne, zice Jessica și se ridică 
de pe canapea. Dacă rigor mortis era maximum când a fost 
găsit, înseamnă că e mort de... 

— Între nouă și douăzeci și patru de ore, ce-i cu asta? 

— Roger Koponen, zice Jessica. Jusuf a găsit victima la ora 
18:30. Koponen a ieșit din staţia de metrou Kulosaari la 8:16. 

— Vrei să zici că Roger Koponen a sunat la poartă și l-a 
omorât cu pietre, în treacăt, pe von Bunsdorf? 

— Cine știe? Poate că discuţia a ajuns la politică. 

— Asta-i întotdeauna riscant. 

— Koponen e viu, fir-ar să fie, și e băgat până peste urechi în 
acest caz. Cine știe dacă nu Koponen însuși s-a jucat de-a 
Halloweenul pe gheaţă sau a terorizat-o pe Laura Helminen în 
pivniţa aia? 

— Ai dreptate. Și apoi, Koponen se prea poate să-l fi cunoscut 
pe von Bunsdorf. Timp de doi ani au locuit la câteva sute de 
metri unul de celălalt. 

— Poate că de aceea von Bunsdorf l-a lăsat să intre. 

— Cu toate că el și nevasta lui au fost declaraţi morți la știrile 
de dimineaţă? 

— Conform ultimei noastre teorii, merituosul nostru psihiatru 
credea în zeul-capră al fertilității. Nu văd de ce n-ar crede în 
stafii ori îngeri. Ori în Societatea Scriitorilor Morți. 

— Poeților... Dar ai nimerit-o, zice Erne și, chiar dacă Jessica 
nu-i vede faţa, știe că își masează fruntea, pe gânduri. Și tu? 
Totul e în ordine acolo? 

Jessica oftează și se duce la fereastră. Îl aude pe Erne pășind 
afară și năvala vântului în microfonul telefonului. 

— N-a fost văzut niciun bărbat-ţap în Töölö, dacă asta întrebi. 

— Exact asta întreb. 

— AȘ putea să mă întorc pe teren în clipa asta. 

— Dar n-o s-o faci, zice Erne. 

Sunetul aprinderii țigării. Capacul brichetei se închide. Jessica 
închide ochii. 

— Vocea nu-ţi sună bine. 

— Vocea nu-mi sună bine? Sunt la afurisita de „Vocea 
Finlandei” sau așa ceva? Fotoliul lui Niemen o să se întoarcă? 


VP - 202 


— Zic și eu. Vorbim curând, spune Jessica și închide. 

Se răsucește spre laptop și deschide două noi site-uri din 
marcaje. Momeala pentru clicuri funcţionează la turaţia maximă, 
întrecându-se în atractivitate și isteţime. 

Gasca vrăjitoarelor lovește din nou... Oroarea din Kulossari... 
Chiar acum! Cea mai recentă victimă a ucigașului în serie. 

Volumul de pornografie socială extras din cazuri e de-a 
dreptul incredibil. Pe de altă parte, dacă ne gândim la crimele 
săvârșite în ultimele douăzeci și patru de ore, se poate spune că 
o mulțime de lucruri sunt în continuare ascunse publicului larg. 

Jessica rupe o filă din carnet și își ascute creionul. Cu toate că 
iPad-urile și alte dispozitive electronice de făcut însemnări au 
pătruns masiv în arsenalul investigatorilor, Jessica are în 
continuare încredere în uneltele tradiționale ale meseriei. 
Tocmai a printat dizertaţia lui Lea Blomqvist, pe care i-a trimis-o 
Jusuf prin e-mail, o așază pe masă și se uită la sfârșit, să vadă 
câte pagini are. 230. La naiba! 

Se aude interfonul, poţi să juri că e croncănitul unei ciori. 
Jessica se întreabă dacă cei de la pază îl recunosc pe Jusuf sau 
peste o secundă o să sune iar telefonul. Sau poate că el e deja 
în cătușe, cu obrazul apăsat pe asfaltul înghețat? 

Jessica traversează camera și deschide interfonul: 

— Da? 

— Malleus Maleficarum, motherfucker“, șoptește cineva și 
izbucnește în râs înainte ca Jessica să fi priceput măcar ce a 
auzit. 

— Nătărăule, zice Jessica și apasă pe butonul de deschidere a 
ușii. 

e 

Jusuf se așază, pune pe masă un dosar de plastic verde și își 
privește palmele. Pare obosit și neatent. 

— E totul în ordine? întreabă Jessica, aducând la masă două 
căni. 

Cafea pentru Jusuf, ceai de măceșe pentru ea. 

— Nu. Uită-te la astea, zice el și deschide dosarul. 

Jessica ia fotografiile și le răsfiră pe masă. Se vede un fotoliu 
și cineva așezat în el, acoperit de sânge din cap până-n picioare. 
Faţa i-a fost complet distrusă. 


34 Ticălos, netrebnic (aprox.) (în limba engleză în original). 
VP - 203 


— Doamne, Dumnezeule, șoptește Jessica, pentru că se 
presupune că asta trebuie să zici când ţi se arată ceva atât de 
îngrozitor. 

Adevărul este că fotografia bărbatului omorât cu pietre nu 
iscă în ea o furtună de emoții. Cel mult, imaginile urâte fac parte 
dintr-o serie care include nu numai valul de crime pornit în ziua 
precedentă, ci și toate omorurile pe care le-a investigat Jessica 
de-a lungul anilor. 

Bărbatul cu faţa strivită, informă, poartă un halat de baie 
albastru închis. Câteva pietre au poposit între umăr și spătar, 
energia cinetică a ricoșeului din ţeasta lui von Bunsdorf n-a fost 
destul de mare ca să le propulseze pe podea. 

— De unde sunt pietrele? Din curte? 

— Greu de spus, cu zăpada care acoperă solul. Dar știu un loc 
în care poţi aduna găleți întregi cu astfel de pietre. 

— Ţărmul din dreptul casei familiei Koponen. Dacă nu era 
acoperit de gheață. 

— Exact, zice Jusuf și se lasă pe spătar. 

— Ce bănuiești, că Roger Koponen însuși l-a omorât cu pietre 
pe acest tip? 

— Asta a fost prima mea reacţie. Koponen a fost văzut de 
dimineaţă în Kulosaari, ceea ce îl face un posibil suspect. 

— Ceea ce încă nu pricep eu e de ce, zice Jessica și soarbe 
îndelung din ceai. Care este scopul suprem al lui Roger 
Koponen? Știe că o să fie prins la un moment dat. Nu poate să-și 
însceneze moartea, să se joace de-a v-aţi ascunselea cu noi și 
apoi să se dea la fund. E un personaj public care o să fie 
recunoscut. Chiar și în străinătate. 

— Poate că n-are încotro. Poate că vânătorii de vrăjitoare îl 
șantajează cu ceva. 

— Cu ce? Au început prin a-i omori nevasta. Aș zice că-i o 
strategie de rahat dacă plănuiești să șantajezi pe cineva. Să 
elimini din prima cel mai mare atu. 

— Și banii? Koponen e multimilionar. 

— Cum? „Dacă nu-l omori cu pietre pe moșul din josul străzii 
va trebui să ne plătești milioane de euro”? 

— Nu știu. 

— S-ar zice că până și pentru un ticălos ca Roger Koponen 
nevasta valorează mai mult decât un milion de euro, zice 
Jessica, apoi se oprește ca să cugete la ceea ce tocmai a spus. 


VP - 204 


A vorbit despre bani ca și cum a-i avea te face mai puţin 
uman. | se întâmplă de multe ori. Face parte din deghizarea ei, 
dar, inevitabil, o face să se simtă ipocrită. 

— Cred că tot ne rămân aici două variante. Fie Koponen este 
unul dintre vânătorii de vrăjitoare, fie altcineva e la conducere... 

— Cu alte cuvinte, este implicat. Cu sau fără voie. 

— Altfel s-ar fi adresat poliţiei. 

— Fără îndoială, zice Jessica și cade pe gânduri. Doar dacă nu 
cumva răzbună moartea soţiei. 

— Așadar, von Bunsdorf a omorât-o pe Maria Koponen? 

— Da. Și, cumva, Roger a aflat. Și a intrat în casa tipului și... 

Jessica închide ochii, iar Jusuf pare să facă la fel. Minutele trec 
în vreme ce ei stau tăcuţi, adunându-și gândurile și sorbind din 
câni. Jessica scrie numele victimelor, locurile crimelor și alte 
amănunte, la întâmplare, care-i vin în minte. Mâna ei schițează 
o hartă cu linii remarcabil de drepte, cercuri simetrice și 
dreptunghiuri. 

— Încep să înclin spre argumentele lui Micke, zice Jusuf în cele 
din urmă. 

Jessica lasă creionul pe masă. 

— Adică? 

— Poate că ar trebui să-i aducem la secţie pe Karlstedt și 
Lehtinen. 

— N-are rost să ne batem capul cu asta. E treaba lui Erne să 
hotărască. 

— Sau, în acest caz, să nu hotărască. 

— Erne nu-i incapabil să ia hotărâri, Jusuf. Ba dimpotrivă. A 
hotărât că o să așteptăm. Poate că vom afla ceva din 
supravegherea telefoanelor. 

Jusuf clatină din cap abia vizibil. Nu e deloc de acord. 
Urmează altă perioadă de tăcere, pe când ei caută prin fotografii 
și bat darabana cu degetele pe masa lăcuită. Jusuf scoate un 
teanc de hârtii de la sfârșitul dosarului, rapoartele și transcrierile 
discuţiilor cu cei apropiaţi de victime. 

— Obţii ceva din asta? întreabă Jusuf și face semn cu capul 
spre dizertaţie. 

— Ciudat lucru, da... Așa cred, zice Jessica și deschide la o 
pagină pe care a însemnat-o. Totul din această dizertaţie 
culminează cu pisicile. 

— Pisicile? Cum de nu m-am gândit la asta? chicotește Jusuf. 


VP - 205 


— Conform acestui studiu, există o remarcabilă corelaţie între 
familiile care au copii cu diagnostic de probleme mintale grave 
și faptul că au ca animal de companie o pisică. 

— În fine, eu însumi prefer câinii, dar pisicile nu fac oamenii 
să se smintească, nu? 

— E o ecuaţie simplă. Parazitul toxoplasmozei se răspândește 
din fecalele pisicii la oameni, iar la cei infectați există o 
probabilitate de două ori mai mare de a suferi, de exemplu, de 
schizofrenie. 

— Schizofrenie? 

— Boală care este tratată cu antipsihotice fabricate de nimeni 
altcineva decât Neurofarm. 

— Legătura se întărește. Dar tot e încă șubredă. Albert von 
Bunsdorf a tratat pacienţi cu schizofrenie? 

— Încă nu știm. Dar va trebui să cercetăm. 

— Mă gândeam, pe baza celor spuse de Rasse, că acest 
Albert von Bunsdorf este un caz destul de clar, cu statuile sale 
căprești... Că motivul ar fi fost erezia. Însă Maria Koponen și Lea 
Blomqvist nu par să aibă interese sau credinţe neobișnuite. Ca 
să nu mai vorbim de Sanna Porkka, inspectorul-șef din 
Savonlinna, care pare să fi fost, pur și simplu, în locul nepotrivit 
la momentul nepotrivit. Pe baza simplei aparenţe, Sanna Porkka 
nu se potrivește cu celelalte victime, zice Jusuf și caută în 
buzunarul dosarului, de unde scoate alte fotografii. 

De această dată se vede un corp carbonizat legat de un 


copac. 
— Ce-i cu el? 
— Domnul X. 


— Conform raportului lui Sissi, bărbat, în jur de patruzeci de 
ani. 

— Căruia încă nu i-a simţit nimeni lipsa. 

— O zi nu înseamnă prea mult timp. Mai ales dacă acea 
persoană trăiește singură. 

— Mă îndoiesc că Domnul X a fost în locul nepotrivit la 
momentul nepotrivit. Locul crimelor este atât de îndepărtat, 
încât pentru a ajunge acolo exact în acel moment trebuie să fii 
cel mai ghinionist culegător de fructe de pădure din lume. 

— Și cel mai tâmpit. Fragii sălbatici sunt rari în această 
perioadă a anului. 

— Exact. 


VP - 206 


— Trebuie să fi fost tot timpul în mașina lui Karlstedt, zice 
Jusuf. 

— Sau în portbagajul lui Roger Koponen, ripostează Jessica și 
această idee pare să-l tulbure pe Jusuf. 

— Cauza probabilă a morţii Domnului X, continuă Jessica 
uitându-se pe raportul lui Sissi Sarvilinna, este stop cardiac, în 
aceste cazuri provocat adesea de o eliberare masivă de 
adrenalină declanșată de durere. În plus, există arsuri în 
plămâni. Prin urmare, era încă viu când a ajuns la locul faptei și 
a fost ars de viu. Se pare că dinţii au fost scoși după ce a ars. 

— Poate că a fost luat prin surprindere. Poate că a stat tot 
timpul în Porsche împreună cu Karlstedt și Lehtinen și a crezut 
că au de gând să-l omoare pe Koponen. Apoi, însă, dirijorul a 
hotărât ca muzicienii să schimbe între ei locurile. Cine știe, 
poate că a fost o surpriză și pentru Koponen. 

— Nu-i o idee prea trasă de păr. Poate Koponen a fost silit să 
se uite cum Sanna Porkka și Domnul X sunt legaţi de copaci și 
arşi. Poate că a fost convins să intre în joc, spunându-i-se că 
dacă nu o face, va avea aceeași soartă, zice Jessica și își întinde 
gâtul. 

— L-au transformat pe Koponen într-o marionetă care face 
ceea ce i se spune. Asta ar explica de ce n-a știut să se ferească 
de camerele de supraveghere din staţia de metrou. Poate că e 
îngrozit și pur și simplu nu-i dă prin cap că poliţia i-ar putea 
localiza telefonul. 

— Asta ar putea să aibă sens, însă Koponen privește calm 
spre camera de supraveghere. Cu mâinile care nu tremură, cu 
față ca de Mona Lisa, zice Jessica și deschide cu câteva clicuri 
clipul din tunelul metroului. 

— Ai dreptate, Jessi. Ticălosul e perfect calm, cu toate că soţia 
lui tocmai a murit. Și chiar dacă se poate să fi asistat de foarte 
aproape la dubla crimă din Juva. 

— Pe de altă parte, este exact cum ar putea să se poarte 
cineva aflat în stare de șoc, mârâie Jessica, frustrată. 

Se lasă pe spătarul scaunului și își întinde brațele deasupra 
capului. 

— Te duci înapoi la Pasila? întreabă ea după o vreme. 

— Mă duc? 

Jusuf cască. 


VP - 207 


— Te duci. Vorbește cu Rasse, el e cel care ascultă 
telefoanele. Vreau să am o imagine mai clară despre Torsten 
Karlstedt și Kai Lehtinen, zice Jessica și își împinge scaunul de 
lângă masă. 

Jusuf se ridică alene. Se uită la lucrurile înșirate pe canapea. 

— Hei, cardul meu. 

— Poftim? 

Jessica înghite un nod. Ştie despre ce vorbește Jusuf, însă 
portofelul, unde e și cardul lui, nu e în garsonieră. E pe blatul din 
bucătăria apartamentului său de alături. La dracu'! 

— Am uitat să ţi-l cer înapoi. 

— Aăă... Îmi pare rău, Jusuf, zice Jessica și simte că minciuna 
pe care a născocit-o pe moment sună deja jalnic. 

— II ai, nu? chicotește Jusuf. 

— L-am lăsat la secţie. Scuze, probabil că e pe biroul tău. 

— La naiba! Trebuie să pun benzină și... mă gândeam să-mi 
iau ceva de mâncare. 

Jessica își strânge tare buzele. Dacă l-ar putea face pe Jusuf 
să iasă pentru o clipă, ar da fuga și ar lua cardul, apoi l-ar 
chema înapoi și ar pretinde că l-a găsit în buzunarul hainei. 

— Dacă nu mergi nicăieri, mi l-ai putea împrumuta pe al tău... 

Pe Jessica o străbate din nou un val rece. 

— Nu. 

— Poftim? 

— Sună aiurea, dar... cardul meu nu funcţionează. Nu știu ce 
e cu el. 

— Nu funcţionează? 

— Nu. Am cerut unul nou. 

— Ai ceva bani lichizi? 

— Nu. Îmi pare rău. 

Jusuf se încruntă, apoi ridică din umeri și își ia haina de pe 
spătarul scaunului. Jessica nu e sigură că născocirea ei sună 
credibil, însă nici nu-i vine în minte vreun motiv pentru care 
Jusuf ar putea să creadă că minte. Nimeni n-ar ghici nici într-un 
milion de ani că de cealaltă parte a peretelui e un alt 
apartament. Jusuf se duce încet spre ușă și se încalţă. 

— Era în el ceva ce nu trebuia să fie acolo? întreabă el în cele 
din urmă. 

— În ce? 

— In portofelul tău, zice Jusuf. 


VP - 208 


Întrebarea e logică, rezonabilă și ar putea să însemne 
probleme. 

Ea răsuflă adânc și se ridică. 

— Aș fi spus ceva, la naiba, dacă ar fi fost în el ceva ce nu 
trebuia să fie acolo. 

— Te-ai uitat bine? Pentru că, dacă cineva a putut să scrie în 
carnetul tău... 

— M-am uitat, se răstește Jessica și tonul vocii ei reușește 
ceva ce n-a făcut de multă vreme. 

Mai ales cu Jusuf. Îi aminteşte cine e șeful. 

— Bine. Vorbim curând, zice Jusuf, deschide ușa și dispare pe 
scări. 


72. 


Jusuf închide portiera și se uită la duba Toyota gri închis de 
peste drum, centrul de supraveghere al celor de la pază. Duba a 
fost echipată cu dispozitive de înregistrare și cu opt camere 
video de maximă precizie, care oferă o imagine de 360 de grade 
a împrejurimilor prin intermediul unui ecran mic. Inăuntru stau 
doi bărbaţi. Supraveghere 24 de ore din 24, unul se uită la ecran 
în vreme ce celălalt își odihnește ochii. Duba de supraveghere e 
aprovizionată cu cantităţi substanţiale de apă și conserve, un 
WC portabil și un generator electric de rezervă, ca să facă 
posibile zile în șir de supraveghere neîntreruptă. Nu-i o muncă 
grozavă, Jusuf știe că izbucnirea iniţială de suspans romanțat, 
inspirată de filme ca Chinatown, devine curând claustrofobie cu 
duhoare de latrină. 

Pornește mașina. Biata Jessica! Acest caz o face să se piardă 
cu firea. De obicei e atât de grijulie și conștiincioasă, și acum a 
început să piardă lucruri, ba un telefon, ba un card de credit. 
Jusuf poate să-și ia adio de la visul încântător de a lua cu el o 
pizza de la Manala. 

Dă înapoi un metru sau doi, apoi întoarce mașina și pornește 
pe Töölö spre parcul Hesperianpuisto. Din văzduh se cerne iarăși 
zăpadă, iar oamenii care merg pe trotuare și-au tras glugile 
paltoanelor, ca să-și apere capetele. 


VP - 209 


Telefonul, care este conectat la Bluetooth din mașină, începe 
să sune și pe ecran apare numărul lui Mikael. Jusuf oftează. Nu-i 
place de Mikael. Nu că i-ar fi făcut lui ceva vreodată, dar sunt 
atât de diferiți. Și apoi, Mikael e fustangiu și un ticălos tupeist, 
iar Nina o să aibă de suferit dacă relaţia lor va dura. Ceea ce ea 
nu merită, în niciun caz. 

— Ce-i, Micke? 

— Ai avut dreptate, fir-ar să fie! zice Mikael și face o pauză 
teatrală. 

— Despre ce? 

— Malleus Maleficarum. Cuvintele au fost văzute din aer. De 
data aceasta, cu litere de foc. 

Jusuf simte o arsură în capul pieptului. 

— Ce? Unde? 

— Pe un câmp. În Haltiala. 

— Nu mă-nnebuni, zice Jusuf și ridică piciorul de pe ambreiaj. 

O clipă, mașina alunecă spre intersecţia dintre Eteläinen și 
Hesperiankatu. 

— Deci, un elicopter le-a văzut... 

— Elicopterul trimis de Erne era deasupra părții de est a 
Helsinkiului. Însă Haltiala este atât de aproape de aeroport, 
încât au fost văzute de mai multe ori. A fost trimis un raport la 
pompieri ca incendiu în natură. Acum sunt la faţa locului câteva 
mașini ale pompierilor, dar au fost făcute fotografii aeriene ale 
textului. Nu încape eroare în privinţa lui. 

— Mă duc acolo, zice Jusuf și se uită la ceas. 

— Bine. Echipa tehnică e deja pe drum. 

— De ce? 

— A fost găsită acolo o femeie moartă, Jusuf. 

Mașina se oprește la intersecție. Jusuf închide ochii. 

— Ca în cartea lui Koponen? Strivită..., zice el, și vocea i-a 
devenit o șoaptă răgușită. 

— Cam așa ceva. Trebuie neapărat să mergi acolo. 

— Trimite-mi adresa, zice Jusuf și închide telefonul. 

Încearcă să înghită nodul din gât. Cine știe din ce motiv, 
crimele din ultimele douăzeci și patru de ore l-au făcut să se 
gândească la Nezha. Că, dacă un sărit de pe fix hotărăște într-o 
zi s-o ia drept ţinta urii lui, el nu va fi în stare să-și apere sora. 

Jusuf apasă pe acceleraţie, trece de intersecție și parchează 
între cele două alei ale parcului. Are degetele încleștate pe 


VP - 210 


volan, unghiile sunt înfipte în carnea palmelor. De-abia când își 
descleștează mâinile își dă seama că îi tremură. Jusuf pune 
schimbătorul în punctul mort, trage frâna de mână și aprinde 
luminile galbene de avarie. Apoi iese din mașina care e încă 
pornită și își aprinde o ţigară. Mașina din spate îl depășește, cu 
claxonul apăsat zdravăn. 


73. 


Peste Pasila s-a așternut din nou întunericul, luminile galbene 
ale șantierului domină iarăși priveliștea de la fereastră. Nina și 
Mikael vin de o parte și de alta a lui Rasmus, care încheie o 
convorbire telefonică. 

— Acum ce mai e? întreabă el, lăsând telefonul pe birou. 

— Karlstedt și Lehtinen. Au alibi pentru Haltiala? 

— Nu, însă cuvintele au fost aprinse puţin mai devreme. Au 
fost văzute de câteva ori între 19:15-19:30. 

— Amândoi erau acasă, zice Rasmus și dă clic pe mouse, 
deschizând o imagine din care Nina nu pricepe nimic. 

Din câte se vede, e un fel de program care permite 
monitorizarea, ascultarea și arhivarea apelurilor pe telefoanele 
supravegheate. 

— Însă tocmai au avut o discuţie interesantă. 

— S-o auzim. 

Mikael trage spre el un scaun și se așază. Nina se uită în jur, 
dar nu-i rămâne decât să stea în picioare. 

Rasmus alege din listă un apel. 

— Aceasta este. 


Numărul apelat +3584002512585 
Ora 19:15:23 


(tastează) 
Torsten Karlstedt (TK): Salut. 


Kai Lehtinen (KL): Bună. 
(câteva secunde de tăcere) 
TK: Alo? 


VP -211 


KL: Alo? 

(a/tă pauză lungă) 

TK: E cineva acolo? 

(tăcere) 

KL: Nu s-ar zice. 

(chicotit în șoaptă) 

TK: E cineva acolo. Asta-i sigur. 

KL: Hai să vorbim curând. Totul e bine. Și frumos, 
(convorbirea se încheie) 


— Ce mama naibii a fost asta? Nu se auzeau unul pe altul? 
zice Nina. 

— Nu vorbeau unul cu celălalt, Nina, zice Rasmus și, când 
pricepe ce zice el, Nina se simte ca o tută. 

— Ei... Ei vorbeau cu noi, șoptește ea. 

— Exact. 

— Ăsta-i un mare rahat, se stropșește Mikael, apoi scuipă în 
palmă guma de mestecat. Trebuie să-i aducem aici pe bulangiii 
ăia chiar acum. 

— Încep să fiu de acord, dar..., zice Rasmus, însă Mikael a 
țâșnit deja de pe scaun și se îndreaptă spre biroul lui Erne, cu 
Nina după el. 

— Stai, Micke, nu te ambala așa... 

— Erne, zice Mikael deschizând ușa șefului său. 

Erne e pe partea cealaltă, punându-și haina groasă, și ușa 
aproape că-l pocnește în frunte. Nina rămâne pe coridor, în 
dreptul ușii deschise. 

— E politicos să baţi mai întâi, Micke, zice Erne și trage 
fermoarul până sus. 

— Karlstedt și Lehtinen. Știu că îi ascultăm. Își bat joc de noi 
la telefon. 

Erne se uită la Mikael. 

— A fost vreo mărturisire care poate fi citită printre rânduri în 
această bătaie de joc? Sau altceva care îi poate lega de crime? 

— Doar nu te aștepți ca ticăloșii ăia să mărturisească..,, 
începe Mikael hotărât, însă Erne trântește pumnul în ușă atât de 
tare, încât și Mikael, și Nina tresar. 

— Ce mama dracului e cu tine, Micke? Eu conduc această 
investigaţie. Trebuie să vă trimit pe toţi acasă ca să recapitulaţi 
conceptul de scară ierarhică? 


VP - 212 


— De aceea e Jessica acasă? Își face temele? zice Mikael mai 
potolit, dar tot sfidător. 

— Dacă ai vreo problemă cu felul în care merg treburile aici, 
poţi să te duci învărtindu-te din acest serviciu. Sunt destui care 
așteaptă să-ţi ia locul, zice Erne și se apropie de Mikael. 

În vreme ce își coboară privirea, Nina zărește fulgerele din 
ochii lui Erne. Nu-i nici urmă de slăbiciune pe fața bărbatului 
bolnav. Nu în acest moment. 

— Pe ce temei? Pentru că gândesc cu propriul creier? zice 
Mikael. 

Erne îi aruncă o privire lungă, apoi se uită la Nina și, în cele 
din urmă, pe chip îi apare un zâmbet obosit, fără veselie. 

— Turturelelor, mă credeţi tâmpit? Singurul motiv pentru care 
n-aţi fost despărțiți este că se întâmplă să fiu un veșnic romantic 
care nu poate suferi birocraţii. Dar, pe Dumnezeul meu, nu vă 
puneţi la încercare norocul, zice Erne și trece pe lângă ei, ieșind 
pe coridor. 

Nina își simte obrajii aprinși. Se uită la Mikael, care mormăie 
în spatele ei, obosit. 


74. 


Jessica se uită la ceas. E aproape nouă. Stă singură la masa 
din garsonieră, privind fix posterul din faţă, alcătuit din patru foi 
A4 prinse cu scotch. Pe ele a scris toate informaţiile despre 
crimele săvârșite în ultimele 24 de ore. 

Puțin mai devreme, Jusuf i-a trimis o serie de fotografii ale 
victimei din Haltiala. Este o femeie de vreo treizeci de ani. Păr 
negru. Frumoasă. Îmbrăcată cu o rochie de seară neagră. La fel 
ca celelalte trei victime, dintre care Laura Helminen este singura 
supraviețuitoare. 

În fotografie, femeia încă neidentificată zace între două foi 
groase de placaj. Pe latura de sus au fost puse pietre mari, a 
căror greutate a omorât încetul cu încetul victima fără apărare. 
Jessica face comparaţie între fotografiile scenei, un desen istoric 
pe care l-a găsit online și omorul din ultimul volum al trilogiei lui 
Roger Koponen. 


VP - 213 


Volumul III 
Femeie strivită (treptat, cu bolovani) 


Crima din Haltiala și scena din cartea lui Koponen reproduc cu 
fidelitate imaginea din articolul găsit în Wikipedia, Crushing 
(Execution), desenul uciderii prin strivire a unui ţăran pe nume 
Giles Corey în timpul proceselor din Salem, în jurul lui 1690. 

Jessica examinează prim-planul femeii făcut de criminaliști. 
Nu pare să aibă dureri, mai degrabă e liniștită. Trebuie să fi fost 
anesteziată când au fost îngrămădite pe ea pietrele. Gândul e 
îngrozitor și, în același timp, liniștitor. Orice e mai bine decât o 
moarte lentă și chinuitoare. Și spaima nemăsurată dinaintea ei. 

Jessica ridică privirea spre tavan și simte cum i se întind 
mușchii înţepeniţi de pe coaste. În ultimele șase luni a făcut mai 
puţine exerciţii fizice decât obișnuia. Vătămarea coloanei 
vertebrale pe care a suferit-o în accidentul de mașină când avea 
șase ani n-o mai supără la fel de des ca odinioară, dar este clar 
că, dacă tot neglijează exerciţiile de recuperare create anume 
pentru ea, problemele vor reveni. Uneori, când se ridică de pe 
canapea sau din pat, Jessica nu simte primii pași pe care îi face, 
nu simte contactul călcâielor cu podeaua sau greutatea corpului 
apăsându-i pulpele. Nu simte întotdeauna când încasează o 
lovitură în cot la meciurile de baschet ale secției de poliţie, 
durerea nu apare decât mai târziu, când e foarte stresată. 
Trupul Jessicăi nu va funcţiona niciodată normal, însă mulțumită 
antrenamentului persistent a ajuns la un nivel fizic care a făcut 
ca examenele de admitere la Academia de Poliţie să fie floare la 
ureche. Dar în dosarul ei medical nu apare vătămarea coloanei 
vertebrale. N-a existat niciun accident. Jessica n-a fost niciodată 
o von Hellens. N-a avut părinţi, copilărie la Bel Air, un frate mai 
mic ai cărui ochi frumoși o imploră să-l ajute. 

Jessica simte cum degetele frăţiorului le cuprind pe ale ei. 

E în ordine, Toffe. E în ordine. 


75 


Mugetul trombonului cântăreţului ambulant se strecoară în 
visele Jessicăi, șuvoiul de imagini amestecate izvorăște din 


VP - 214 


subconștientul ei. Deschide ochii și își dă seama că e în brațele 
lui Colombano. A zăcut acolo toată noaptea, încleștarea lui a 
tinut-o prizonieră. Neputând să adoarmă, Jessica și-a înghiţit 
lacrimile sărate, sperând că bătăile inimii bărbatului vor înceta, 
că hoitul împuţit, beat, care a prins-o în capcană va deveni din 
cald rece, că el o să moară și ea o să poată fugi, în sfârșit. La un 
moment dat, în timpul nopţii, durerea i-a explodat în genunchi, 
în picioare și degete, și a zăcut acolo, paralizată și suspinând, în 
vreme ce el o trăgea mai aproape și își plimba mâinile prin părul 
ei transpirat. În cele din urmă, Jessica s-a dat bătută, pentru că 
întregul său corp s-a dat bătut. A alunecat într-o stare între 
somn și trezie, o toropeală ireală. S-a privit pe sine din balconul 
franțuzesc, trăgând cu ochiul printre perdele ca un înger care 
admiră frumuseţea scenei romantice din odaie, dar nedumerită 
de fața ei nesfârșit de tristă. 

— Zesika. 

E cea mai urâtă voce din lume. Jessica tresare. Simte cum i se 
oprește inima, o umple scârba. Încă mai aude râsul bărbaţilor, 
simte loviturile pe fesele sale goale, Colombano în ea, mai 
neobosit și mai brutal ca oricând. 

— Zesika. 

— Ce-i, iubitule? șoptește Jessica. 

Cuvintele îi ies din gură singure, amintiri ale unui timp care 
pare acum la ani-lumină. O lacrimă i se rostogolește pe obraz. 
Simte pe coapsă sperma lipicioasă. 

— Nu ești supărată, nu-i așa? 

Strânsoarea devine mai puternică, dându-i Jessicăi un indiciu 
despre felul în care e cel mai bine să răspundă. 

— Mai... Mai este acel bărbat aici? 

— Matteo? chicotește Colombano, îi dă Jessicăi un pupic pe 
obraz și se rostogolește din pat. 

Acum e liberă, dar tot nu se poate mișca. 

— Ti-am spus că n-o să te atingă. 

Jessica scâncește. 

— Ei bine, a făcut-o? zice Colombano și Jessica îl aude 
ducându-se greoi spre baie. 

Un șiroit dezgustător umple apartamentul. Colombano geme 
în vreme ce vezica i se golește în WC. Jessica închide ochii. Nu 
știe ce să spună. Nu-și amintește. Poate că n-a atins-o. Poate 
doar s-a uitat. În ultimă instanţă, asta nu schimbă nimic. 


VP - 215 


— N-a făcut-o, zice încet Jessica, privind zidul. 

— Ai fi vrut s-o facă? 

Colombano trage apa. 

— Ai fi vrut? întreabă din nou și se întoarce în dormitor. 

Apa se oprește, ţevile șuieră ascuţit. 

— Eu... 

— Nu-i stilul meu. Nu-mi place să împart cu nimeni. Nu mă 
deranjează dacă cineva vrea să se uite, dar împărțţitul e cu totul 
altceva, zice Colombano, iar Jessica simte cum salteaua de pe 
patul de fier se lasă sub greutatea lui. Insă pot să fac o excepţie 
dacă vrei. 

— Nu. 

Dintr-odată, îi este greu să respire. 

— Nu. Asta ai spus ieri, prinţesă. Cu toate astea, am făcut 
dragoste mai înfocat ca oricând. Uneori e plăcut să te înșeli, nu-i 
așa? 

Un hohot de râs. 

Jessica simte o durere în burtă. 

— Pot să-l sun chiar acum pe Matteo. 

— Nu. 

— Însă vreau să fiu sincer cu tine. N-aș împărţi niciodată cu 
Matteo ceva ce iubesc cu adevărat. Ești amuzantă, Zesika. Dar 
mi-am dat seama că nu există un viitor pentru noi. Ești 
necoaptă. Nu ești decât un copil. 

Jessica suspină, iar Colombano îi pune mâna pe umăr. 

— Sinceritatea poate să fie brutală, copila mea. Dar într-o zi o 
să-mi fii recunoscătoare că sunt așa. Brutal de sincer. 

— Ești..., zice Jessica, însă lacrimile o sugrumă și îi transformă 
vorbele într-un șuierat ud. 

Acum Colombano se apleacă peste ea și își pune buzele în 
dosul urechii ei. 

— De fapt, zice el aproape în șoaptă, propun să mai facem o 
dată dragoste, în amintirea vremurilor frumoase. Apoi mă duc la 
repetiție. lar când mă întorc, îţi vei fi strâns lucrurile și vei fi 
plecat pe drumul tău. In acea aventură uimitoare în care ar fi 
trebuit să fii chiar acum. 

— Mă duc, zice Jessica și se ridică în capul oaselor. 

Işi aude sângele vuind în urechi. 

— Știu că te duci. Dar înainte de asta, un rămas-bun cum se 
cuvine. 


VP - 216 


Jessica simte degete aspre pe braţe și se smulge. 

— Nu mă atinge! ţipă cu vocea tremurătoare și sare din pat. 

Colombano se uită la ea amuzat. Jessica nu-l poate privi în 
ochi, se concentrează pe tatuajele enorme care îi împodobesc 
trunchiul vânjos. 

— Haide, zău. O să întârzii la repetiţie, zice Colombano și își 
șterge zâmbetul de pe față. 

Jessica își dă seama că respiraţia i-a devenit superficială. Se 
aude murmurul vocilor de afară, amestecat cu huruitul 
motoarelor exterioare ale bărcilor care plutesc pe canal. Se 
răsucește, desface brusc perdelele și e pe punctul să strige 
„Ajutor!” când Colombano o înșfacă de păr și o smucește înapoi 
în apartament cu atâta forţă, încât are impresia că îi smulge 
pielea capului. Apoi ceafa i se lovește de scândurile podelei și 
degete îi cuprind gâtul. Părul lung, unsuros, al lui Colombano îi 
mătură faţa, iar nările Jessicăi se umplu de duhoarea de 
transpiraţie amestecată cu alcool și aftershave. 

— L'inverno. larna, zice Colombano, împroșcând salivă printre 
dinţii albi. 


76. 


Jessica se uită la telefon. E ora la care să-ți pui o dorinţă, 
22:22. Din punctul de vedere al probabilității, există o frecvență 
ciudat de mare cu care oamenii se uită la ceas exact în acest 
minut. Desigur, e doar o iluzie, o concluzie falsă bazată pe faptul 
că ne amintim mai ușor 22:22 decât, să zicem, 21:19. Și totuși, 
e ceva deosebit de ameninţător în întunecimea acestei seri, 
când vântul îngheţat vuiește în hornuri și face să pocnească 
ramele ferestrelor vechi. 

Apa freamătă în oală. Jessica nu are în garsonieră un ceainic 
electric. Poate din cauză că niciodată n-a locuit cu adevărat aici, 
poate din cauză că lipsa lui îi întărește acoperirea: trăiește într-o 
garsonieră care are strictul necesar, unde dotarea e cam la 
nimereală. Și apoi, apa are același gust, indiferent dacă e 
încălzită într-o cratiţă din inox sau într-un ceainic KitchenAid de 
culoare crem. 


VP - 217 


Jessica soarbe din cana pe care a uitat-o pe masă, ceaiul a 
avut timp să se răcească. Alături sunt șaptesprezece coli A4, 
unele rupte în bucăţi mai mici, altele lipite laolaltă în bucăţi mai 
mari. Sub fotografiile locurilor crimelor și victimelor a copiat 
câteva fraze din cărțile lui Roger Koponen, frânturi de text care 
se presupune că au slujit de inspiraţie omorurilor. Dar poate le-a 
scăpat ceva când s-au concentrat atât de intens pe căutarea de 
indicii în cărţile lui Koponen. Jessica își amintește ce a spus 
Mikael: Stim atât cât vor ei să știm. Doar asta și nimic mai mult. 
Cinismul lui Mikael e adesea enervant, însă el are și dreptate de 
multe ori. 

Jessica golește cana și ultima picătură de ceai îi intră pe unde 
nu trebuie. Tușește în pumn și timp de o clipă știe cum trebuie 
să fie când te îneci. Să nu poți da afară tușind lichidul care ţi-a 
intrat în trahee, și el să umple plămânii, oprind circulaţia 
oxigenului. 

Jessica se duce la chiuvetă, își suflă nasul și umple cana cu 
apă clocotită. Deschide bufetul de la Ikea și bâjbâie după 
borcanul de sticlă în care ţine pliculețele de ceai. E aproape gol, 
iar cele două rămase sunt un afurisit de ceai cu vanilie. 

In clipa aceea sună telefonul. Nu recunoaște numărul. Nu este 
cel de la care a sunat-o mai devreme tipul de la pază. Ar putea 
să fie Fubu, care o bombardează cu un telefon împrumutat de la 
un prieten. Tipul e perseverent. 

— Niemi. 

— Alo? se aude o voce de femeie șovăielnică și temătoare. 

— Este ceva de competenţa poliţiei? 

— Este, zice femeia, acum prompt. 

Pe fundal se aude un clinchet care îi amintește Jessicăi de 
talanga unei vaci. Apoi aude un murmur, femeia de la telefon a 
acoperit telefonul cu mâna și discută cu cineva de acolo. Peste 
câteva clipe se aude o tuse. 

— Scuze. Eu... Da, e ceva de competenţa poliţiei. De aceea 
am sunat. 

— Bine. Cu ce vă pot ajuta? zice Jessica și se așază la loc la 
masă. 

Aude cum se deschide o ușă pe casa scării, cu un etaj sau 
două mai jos. 

— Aăă... Numele meu e Irma Helle. Am un magazin cu 
îmbrăcăminte pentru femei aici, pe Korkeavuorenkatu... 


VP - 218 


Ochii Jessicăi se aţintesc asupra hârtiei. 

— Ce fel de magazin de îmbrăcăminte? întreabă ea, 
concentrată. 

— Atelier de confecţii. Rochii de seară... 

Lătratul unui câine mic răsună pe scări. 

— Da? 

— Așteptaţi o clipă, vă rog, zice femeia și iar se răsucește să 
vorbească cu cineva. 

Jessica se gândește la clinchetul pe care l-a auzit adineauri. 
Trebuie să fi fost de la unul dintre acei clopoței atârnați la ușă, 
care anunţă când intră cineva în magazin. 

— Aveţi deschis așa de târziu? 

— Sigur că nu... E deja... Dar am de terminat o rochie și... 

— Sunteţi singură, doamnă? întreabă Jessica, fără să știe de 
ce. 

— Am uitat să încui ușa și... Ei bine, acum sunt singură. 

— Bine, zice Jessica și își dă deoparte de pe ochi o șuviță. Cu 
ce vă pot ajuta? 

— Am sunat la linia pentru indicii în privinţa... 

— Așa este, unele apeluri sunt direcționate către mine. Sunt 
investigatorul principal, sergent detectiv Jessica Niemi de la 
poliţia din Helsinki, turuie Jessica și simte furnicături de neliniște 
în vârfurile degetelor. 

Bănuiește motivul pentru care a sunat femeia, știe că are de- 
a face cu hainele de seară în care erau îmbrăcate victimele. 

— Am cunoscut-o pe Maria Koponen, zice femeia și face o 
pauză lungă. Mi-a fost clientă. În două rânduri. 

Jessica își îndreaptă spatele și ia un pix. Moare de curiozitate, 
dar e hotărâtă să-și ţină gura și să asculte cu mare atenţie. 

— Am fost așa de șocată când am auzit că a fost... Că a fost 
omorâtă... 

— Firește. 

— Dar apoi m-a sunat fiica mea. Mă ajută din când în când... 
Ştie foarte multe despre îmbrăcămintea pentru femei și modă. 
Își ia o diplomă în textile și creaţie de modă... 

— Ce a spus fiica dumneavoastră? 

— A văzut pe YouTube un clip care s-a răspândit printre 
studenţi azi-dimineață. 

Jessica simte o mâncărime pe gât și se scarpină. Fiica Irmei 
Helle a văzut clipul cu Maria Koponen moartă. Acel clip pe care 


VP - 219 


YouTube l-a scos imediat de pe servere, dar tot a început să 
circule pe cont propriu. Jessica aude de-a binelea vocea, 
repetarea hipnotică. Malleus Maleficarum. Malleus Maleficarum. 

— Fiica mea a fost şocată. Părea un fel de glumă perversă. N- 
o cunoaşte pe Maria Koponen, dar a recunoscut rochia pe care o 
purta. 

— Atelierul dumneavoastră a făcut rochia? 

— Da. Sunt sigură de asta, zice Irma Helle, și dintr-odată 
vocea îi pare profund șocată. Dumnezeule mare! Fiica mea mi-a 
trimis o fotografie, dar a decupat faţa. Și apoi mi-am dat seama 
că fotografia a fost făcută după ce Maria Koponen a murit și fiica 
mea nu voia să-i văd fața. 

— Înţeleg, zice Jessica, străduindu-se să rămână cât mai 
calmă. 

Respiră adânc și își apasă pe masă degetele tremurătoare. 
Acest apel ar putea să fie o revelaţie. Toate patru femeile 
purtau rochii de seară identice. Pantofi identici. Până și oja era 
de aceeași nuanţă. Pune telefonul pe masă și pornește difuzorul. 

— Continuati, vă rog. 

— Ar putea să fie doar o coincidenţă faptul că Maria purta o 
rochie creată de mine, dar... 

Jessicăi i se pare că o aude trăgându-și nasul. 

— Dar, când Maria Koponen a venit să o comande, în urmă cu 
o lună... l-am luat măsurile și am ales materialul... 

— Da? 

— N-a comandat una. Ci cinci. 

Jessica simte un val de frig. 

— Cinci rochii de seară? 

— Cinci rochii identice. 

Jessica știe că celelalte patru nu atârnă în dressingul din 
Kulosaari. 

— Toate cu măsuri diferite, continuă Irma Helle. 

Ce naiba? Nu poate să fie adevărat. 

— Mai aveţi pe undeva măsurile? 

Jessica bate darabana cu degetele pe masă. 

— Da, în registrul comenzilor. Toate informaţiile sunt acolo. 
Maria mi-a dat cinci măsuri diferite pentru rochii. Nu mi-a spus 
de ce, dar mi-am închipuit că sunt pentru o nuntă sau așa ceva. 
Sau altă petrecere pentru care femeile trebuie să se îmbrace la 
fel... 


VP - 220 


— Maria Koponen a comandat aceste rochii? Și le-a plătit? 

— Da. 

— Cât de mult rămâneţi la atelier în noaptea asta? întreabă 
Jessica și se uită la ceas. 

E 22:27. Cineva trebuie să se ducă acolo imediat. Dacă nu e 
nimeni liber, se va duce ea. Indiferent ce zice Erne. 

— Sunt sigură că o să fiu aici până la miezul nopţii... 

Jessica aude în telefon un zgomot nedeslușit. 

— Ce naiba vrea femeia aceea? exclamă Irma Helle. 

— Ce e? întreabă Jessica alarmată. 

— Femeia aceea e iar la ușă. 

— Care femeie? 

— Cea care tocmai a dat buzna înăuntru... Oh, Dumnezeule, 
ar putea fi sora geamănă a Mariei Koponen... Așteptaţi un pic, 
zice Irma Helle. 

Jessica aude cum telefonul e pus pe tejghea. 

— Hei! Aşteaptă! strigă Jessica, sărind de pe scaun. Alo? 
Irma? 

Insă Irma Helle nu mai are telefonul la ureche. Jessica aude 
paşi, un ciocănit și, peste o clipă, sunetul unui clopoțel. 

— Nu deschide ușa, șoptește Jessica și se duce la fereastră, 
cu mâna la frunte. 

Apoi aude, de departe: Îmi pare rău, dar am închis. 
Deschidem mâine la ora nouă. Scuzați-mă, ati auzit? Am închis. 
Trebuie să vă rog să plecati... 

Convorbirea se întrerupe și în urechea Jessicăi răsună trei 
semnale scurte. 


77. 


Pe scară domnește tăcerea. Jessica deschide ușa cu telefonul 
la ureche și se oprește la tastatura sistemului de alarmă, dar își 
dă seama că nu l-a setat, în graba sa de a se întoarce în 
garsonieră. 

— Ce e? 

Tonul lui Jusuf e la fel de vioi ca și cum ar fi dimineaţa 
devreme. Colegul său a simţit, fără îndoială, graba și încordarea 
din vocea ei. 


VP - 221 


— Tocmai m-a sunat o femeie pe nume Irma Helle. Cred că e 
în pericol în acest moment. Pe Korkeavuorenkatu. Am chemat 
un echipaj, ar trebui să ajungă acolo în orice clipă. 

— Cine e? 

— Are un magazin de confecţii. E cea care a cusut rochiile de 
seară ale victimelor. Pe toate. 

— Ce te face să crezi că e în pericol? 

— Cineva care arată ca Maria Koponen tocmai a intrat în 
magazinul ei, zice Jessica și traversează repede livingul spre 
bucătărie. 

Portofelul este exact unde l-a lăsat. Dar de ce n-ar fi? Totul 
pare înceţoșat și ireal. Din nou, viaţa unui om e în primejdie. 

— Maria Koponen..., zice Jusuf sceptic, după o clipă de tăcere. 
O femeie? 

— Așa e. O femeie. Maria Koponen a comandat ea însăși 
rochiile. Ce crezi că înseamnă asta? 

— Trebuie să spun că sună foarte ciudat. 

— Maria Koponen i-a dat lrmei Helle măsurile rochiilor, trebuie 
s-o fi cunoscut personal pe fiecare dintre victime. Sau, cel puţin, 
să le știe măsurile exacte. 

— Dar... Am căutat o legătură între femei. Și până acum n-am 
găsit nimic. Niciun hobby comun, niciun telefon dat între ele... 
Nici măcar nu erau prietene pe Facebook. lar Laura Helminen 
ne-a spus că n-a auzit niciodată de celelalte victime, nici vorbă 
să le cunoască. 

— Cu toate acestea, Maria Koponen le cunoștea măsurile 
pentru rochii. 

— Asta nu înseamnă că le cunoștea. Cineva ar fi putut să-i 
dea o listă. 

— Și totuși, cine? Maria și Roger Koponen să fi fost implicaţi 
împreună? Asta e ceea ce se petrece aici? Oare Maria și Roger 
au ajutat cine știe ce nemernic bolnav la cap să ducă la 
îndeplinire această șaradă? 

— Dar Maria Koponen e moartă, Jessica. Nu cred că ar fi ajutat 
cu bună știință pe cineva la propria asasinare. 

— Trebuie să fi fost Roger cel care a împărţit rochiile. 

Un moment nu vorbește niciunul dintre ei. 

— Unde ești? întreabă Jessica în cele din urmă. 

— Tocmai am întors mașina. Mă îndrept spre Ullanlinna. 

— la-mă și pe mine. 


VP - 222 


— Poftim? 

— Vino să mă iei. Merg cu tine. 

— Nu mergi. 

— Merg. 

— Cum rămâne cu Erne? 

— Poate să mă pupe-n fund. 

— Ăăă, nu știu. Dacă tu ești adevărata ţintă? N-ar fi mai 
înţelept să stai o vreme departe de munca de teren? 

— Am impresia că sunt mai degrabă o ţintă aici, acasă. 

— la un taxi. Altfel Erne o să-mi pună pielea pe băț. 

— Fir-ar să fie, Jusuf! Dacă nu aduci rabla aia la ușa mea... 

— Chiar că ești o zgripțuroaică, Jessica. 

— Când ajungi? 

— În zece minute. 

— Cobor. 

— Așteaptă, zice Jusuf, iar Jessica îl aude deschizând staţia de 
emisie recepţie. 

Deslușește fiecare cuvânt al mesajului articulat limpede. 

„„. Vitrina magazinului din Korkeavuorenkatu. Vedem o femeie 
întinsă pe podea, nemișcată. Nu reacționează la bătaia în ușă. 
Vom intra cu forța. A fost chemată deja ambulanta. 


78. 


Ti-am dat un ordin clar, Jessica. Crezi că o să mă fac că n-am 
văzut această nesupunere? 

Erne închide capacul brichetei, trage cât mai adânc posibil din 
țigară, apoi suflă afară sacadat pe nările mari, păroase, fumul 
care s-a plimbat un pic prin căile lui respiratorii. 

Se uită la peretele zonei pentru fumat de la sediul poliţiei. E 
înnegrit de murdărie și gaze de eșapament, și nici măcar zăpada 
prinsă în îmbinările plăcilor de ciment nu poate să-i îndulcească 
urâţenia. Clădirea e așa de afurisit de hidoasă, încât este un 
club minunat pentru funcţionarii publici lipsiţi de imaginaţie care 
lucrează înăuntru, unde să-și poată alimenta reciproc 
prejudecățile și paranoia. Structura sinistră are ceva est- 
german, amintește de Stasi sau altă organizaţie a tiraniei care 
nici măcar nu încearcă să-și mascheze atitudinea cinică față de 


VP - 223 


lumea din jurul ei. De fapt, intimidează cetăţeanul de rând care 
vine la sediul poliţiei doar ca să depună o cerere de pașaport. Pe 
lângă clădire, probabil că joacă un rol și felul rigid, birocratic, în 
care funcţionează agenţia. Din această monstruozitate de un 
galben ca urina, ca să nu mai vorbim de întreaga Lânsi-Pasila, 
care e clar că a fost delimitată și construită într-o stare mintală 
instabilă, cu mâna care ţinea pixul căutându-și inspiraţia în 
ilustrate cu blocuri din prefabricate. Semnalul. 37,9. La dracu'! 

Naiba să te ia, Jessica! 

Vârful ţigării îi arde degetele arătător și mijlociu. Inelarul 
îngheaţă în vântul tăios. Degetul mic și cel mare sunt încleștate 
laolaltă. 

Șase luni. Dacă începi tratamentul imediat. 

Erne a stat toată ziua cu ochii pe telefon. Cei de la clinica 
particulară au promis că sună între opt dimineaţa și opt seara. 
În general, astfel de vești sunt date pacientului între patru ochi, 
însă din cauza situaţiei de la serviciu a lui Erne și a faptului că 
apelul este doar o urmare a veștii rele care i-a fost dată deja, s-a 
luat decizia comunicării prin telefon. 

Așadar, la ora opt seara fix, doctorul oncolog Pajunen i-a 
comunicat laconic că tomografia cavităţii toracice și biopsiile de 
la gastroscopie au confirmat ceea ce era deja considerat 
probabil. Metastaza s-a răspândit nu doar la ficat și oase, ci și la 
esofag. 

Jessica, Jessica. 

În vreme ce închide telefonul, Erne se simte brusc ciudat de 
senin: când își dă seama că lucrul de care s-a temut mai mult 
decât de orice pe lume s-a întâmplat, în cele din urmă, nu se 
mai teme. Se simte sleit de puteri și, desigur, dezamăgit și 
șocat, dar, în același timp, faptul că se știe muritor îl liniștește. 
Gata cu întrebările, gata cu bănuielile. Curând se va sfârși totul. 

Erne apasă ţigara pe marginea scrumierei și aprinde alta. 

Măcar de-ar avea Jessica bunul-simț să facă exact ce spune 
el. 


VP - 224 


79. 


Mikael intră cu două pungi de hârtie. Mirosul de pita 
unsuroasă, unt, usturoi și coriandru plutește prin sala de 
ședințe. 

— Miel pentru Rasse..., zice Nina și desface foliile de aluminiu 
și ambalajele de polistiren. 

— Și eu am comandat cu miel, zice Mikael și înhaţă sandvișul 
de sub nasul lui Rasmus. 

Nina observă cu coada ochiului împărţirea prăzii. Micke nu e 
un huligan în adevăratul sens al cuvântului, cu toate că 
prezenţa fizică și dexteritatea verbală i-ar permite să fie. Pe de 
altă parte, Rasmus, cu capul plin de mătreață, cu începutul de 
chelie și umerii încovoiaţi, este o ţintă prea ușoară. Uneori, s-ar 
zice că vrea să fie tratat ca o cârpă, ca și cum ar crede că 
acesta este singurul rost al existenței sale. 

Dar acum Rasmus îi aruncă lui Mikael o privire în care există o 
urmă de resentiment. Apoi întinde mâna, ia cealaltă pungă de 
hârtie și o deschide cu atenţie. 

— Evident, pe Jessi n-a răbdat-o inima să stea acasă, zice 
Mikael, apoi ia cu amândouă mâinile pita învelită în folie de 
aluminiu și mușcă zdravăn din ea. 

— De unde știi? 

— L-am auzit pe Erne zbierând la telefon. Jessi s-a dus la locul 
crimei din Korkeavuorenkatu. 

— Nu-i de mirare. Vorbea la telefon cu victima când s-a 
întâmplat, zice Nina și se uită încă o clipă la bărbaţii care se 
îndoapă cu pita cu carne de miel. 

— Crezi că e o coincidență? întreabă Rasmus și se șterge la 
gură cu mâneca. 

Mikael se răsucește și se uită la el. 

— Jessica a fost tot timpul în centrul evenimentelor. Apoi Erne 
i-a ordonat să stea acasă. Sub supravegherea strictă a poliţiei. 
Însă vărsarea de sânge o urmărește și acolo, continuă el. 

Nina încuviinţează din cap și se uită la Mikael. Fără îndoială, 
Rasmus are dreptate. Dintre toţi, el este cel care de la bun 
început a fost mereu pe fază, și nu în ultimul rând pentru că a 
făcut munca de bază mai bine decât toţi cei care n-au fost pe 
teren. 


VP - 225 


— Sper doar că e în siguranţă, zice Nina în cele din urmă, cu 
braţele încrucișate pe piept. 

Intotdeauna i-a plăcut Jessica, integritatea ei și implicarea 
absolută în ceea ce crede că este cel mai bine într-o anumită 
situaţie. Nina a încercat din când în când să o cunoască mai 
bine, dar, nu se știe de ce, Jessica a dorit să păstreze o anumită 
distanţă faţă de colegi. Cu toate acestea, a reușit să o facă în 
mod politicos, fără să jignească pe nimeni. 

— Jessica e adultă și vaccinată, răspunde Mikael, dând din cap 
spre tablă și spre noua fotografie pe care Rasmus tocmai a pus- 
o acolo. Irma Helle. 

— Victima numărul șapte. 

— Grupul este eterogen din mai multe puncte de vedere, zice 
Nina și se duce la tablă. 

— Și anume? întreabă Mikael. 

— Păi, în primul rând, două dintre victime încă n-au fost 
identificate. Două sunt bărbați. Și, în sfârșit: trei purtau rochii 
identice. Patru, dacă o considerăm victimă și pe Laura 
Helminen. Nu există un numitor comun. 

— Maria Koponen a comandat cinci rochii. Dacă Sanna Porkka 
a fost îmbrăcată cu una dintre ele înainte să fie arsă pe rug? 
Măcar a cercetat cineva asta? întreabă Mikael. 

— Ar fi bine să verificăm, zice Nina și scrie pe tablă 
întrebarea. Măsurile rochiilor sunt scrise în registrul de comenzi 
al Irmei Helle. Putem verifica dacă una dintre ele a fost făcută 
după măsurile Sannei Porkka. 

— Faptul că Sanna Porkka a fost cea care l-a dus cu mașina 
pe Koponen la Helsinki trebuie să fie o coincidenţă, zice Mikael, 
pe gânduri. 

— Oare? Nu tu ești cel care a zis ceva mai devreme că e 
periculos să facem astfel de presupuneri? zice Rasmus și se 
alege cu o privire ucigașă din partea lui Mikael. 

Rasse și-a descoperit o latură cu totul nouă, o impertinenţă 
care o face pe Nina să zâmbească, mulțumită. Il iubește pe 
Micke, dar o încântă rarele momente în care cineva îl pune la 
punct. Mai ales când gloanţele sunt trase dintr-o direcție 
complet imprevizibilă. 

— Cum ar fi putut să fie planificată participarea sigură a 
Sannei Porkka, după părerea ta? Din câte îmi amintesc eu, 


VP - 226 


hotărârea de a-l aduce pe Koponen la Helsinki a fost luată 
spontan de Erne. 

— Care acum își face procese de conștiință, intervine Nina. 

— Exact. 

— Amintiţi-vă, Sanna Porkka conducea mașina lui Koponen. 
Un bărbat care în acest moment e bănuit că a jucat un rol 
principal în valul de crime. Koponen ar fi putut să influenţeze 
cumva în ce fel și de către cine să fie dus de la Savonlinna la 
Helsinki în toiul nopţii..., continuă Rasmus. 

— Drăcia dracului! strigă deodată Mikael. 

Sare în picioare și scuipă în palmă îmbucătura. 

— Ce naiba... îmi cad dinţii, zice el, își freacă un pic obrazul și 
vâră degetul în sandvișul pe jumătate mâncat pe care îl ţine în 
mână. 

— Acum ce mai e? întreabă Nina. 

— Aici e o piatră sau așa ceva. 

Mikael își bagă degetul în gură și peste o clipă le arată 
celorlalţi o bucată de os alb. 

— Asta e cu totul aiurea. 

— Ţi-ai spart un dinte? zice Rasmus, surprins. 

— Nu... Nu mi-am spart, zice Mikael, pipăind cu degetul prin 
toată gura. 

O clipă domnește tăcerea. Apoi Rasmus împinge deoparte 
sandvișul, cu o mutră dezgustată. 

— Și în al meu sunt, zice el și tușește în pumn. 

— Ce? Ce sunt? _ 

Nina ia sandvișul său de pe masă și îi desface folia. Il aude pe 
Rasmus icnind și reacţia lui o molipsește. 

— Dinţii Domnului X, zice Mikael și își încleștează mâinile pe 
ceafă. 


80. 


Jessica s-a ghemuit lângă femeia de pe podea. Vitrina mare a 
magazinului a fost acoperită cu folie de plastic, însă girofarurile 
mașinilor răzbat prin ea. 

— Destul de simplu, zice Jessica și își freacă degetele 
acoperite cu mănuși de cauciuc. 


VP - 227 


Irma Helle zace pe burtă, cu braţele pe lângă corp, și are în 
partea din spate a capului o contuzie mare, însângerată. La doar 
doi metri de ea este arma probabilă a crimei, o bară de alamă 
pentru perdele cu capătul mânjit cu un terci roșu. 

— Asta se deosebește de toate celelalte omoruri, în sensul că 
nimic de acest fel nu apare în cărţile lui Koponen, zice Jusuf 
încet și se ferește din calea unui tehnician criminalist în costum 
de protecţie alb. 

Magazinul mic e plin cu suporturi pentru haine, ceea ce face 
să fie greu să te miști pe acolo. Ușa e închisă, dar ei tot în 
șoaptă vorbesc, ca și cum zidurile ar avea urechi. Cine știe, 
poate că au. Nimic nu mai pare imposibil. 

— Cu alte cuvinte, e primul omor care n-a fost plănuit 
amănunţit. 

— Dar tot este, incontestabil, legat de cele dinainte. 

— Desigur. Și, ca să pună capac, făptașul e femeie. O femeie 
care seamănă cu unele dintre victime. 

— Poate că voiau să-i închidă gura Irmei Helle. 

— Dar de ce să aștepte până acum? Ea ar fi putut să sune mai 
devreme ca să ne dea indiciul. 

— Care este indiciul despre care vorbim aici? Măsurile 
rochiilor comandate? zice Jusuf, îndreptându-se spre computerul 
de pe tejghea. 

— Dacă Maria Koponen a comandat cinci rochii și n-am găsit 
decât patru, putem presupune că mai este o victimă care 
așteaptă să fie îmbrăcată, zice Jessica și se uită prin magazin. 

In partea din spate e o ușă care duce la un atelier ca o 
pivniţă, cu două mașini de cusut mari. 

—lrma a pomenit la telefon un carnet. Vezi așa ceva? 
întreabă Jessica. 

— Nu. Dar văd multe pixuri, zice Jusuf și fotografiază cu 
telefonul tejgheaua. 

Jessica oftează și se uită la telefonul ei. Erne a sunat-o de 
două ori. 

— A mai apărut ceva? 

— Erne e foc și pară că nu i-am ascultat ordinul. 

— Are puterea să te pună pe banca de rezerve uite-așa, zice 
Jusuf și pocnește din degete. 

— N-o s-o facă. Nu acum, când lucrurile sunt așa de încurcate. 


VP - 228 


— Nu putem decât să nădăjduim. Ce vrei să faci? întreabă 
Jusuf, cu mâinile în șolduri. 

— Hai să mergem la sediu. Și să rezolvăm asta înainte să mai 
moară cineva. 

— Câtă vreme ne abatem pe la un McDrive. Ai ceva bani la 
tine? zice Jusuf și își trage fermoarul hainei. 

— De fapt, am găsit cardul tău în buzunarul hainei, zice 
Jessica și își trage gluga pe cap. 


81. 


Erne stă la masă, privindu-și pumnii încleștaţi. E unsprezece și 
un sfert noaptea și echipa s-a adunat iar în sala de ședințe. 
Rasmus stă cu un aer solemn și pare să-și numere degetele. 
Nina stă cu ochii obosiţi aţintiţi la tuburile fluorescente de pe 
tavan. 

În decursul lungii sale cariere în slujba legii, Erne Mikson a 
întâlnit multe cazuri care, în ciuda eforturilor încăpăţânate, n-au 
fost soluționate. Dar acesta este prea mare ca să fie îngropat în 
fișierul cu cele nerezolvate. Dacă se va întâmpla ce e mai rău, 
investigația va continua mult după ce boala i-a curmat viața. 
Dintr-odată, boala incurabilă pare un verdict de nevinovăție, un 
bilet pentru un loc mai bun, în care răul nu are putere. 

Ușa se deschide și intră Mikael. 

— Ei bine? întreabă Erne. 

Nina și Rasmus sunt în continuare palizi. 

— Am dat de tipul care livrează mâncarea. Și le-am spus celor 
de la restaurant să închidă ușile. Directorul m-a asigurat că 
mâncarea a fost dată din bucătărie direct celui care face livrările 
și în niciun caz dinţii n-au fost puși în mâncare în bucătăria lor. 

— În ce fază...? 

— În nicio fază. Vom auzi curând ce are de spus cel care face 
livrările, zice Mikael și se așază. Unde sunt dinţii? 

— Au fost fotografiați și trimiși lui Sissi Sarvilinna. Nu știu 
dacă o să poată să obţină de la ei ceva folositor. 

Tuburile fluorescente pâlpâie de câteva ori. 


VP - 229 


— Asta e așa de al naibii de pervers, Erne, zice Mikael și își 
masează încheieturile degetelor. Cât mai trebuie să răbdăm așa 
ceva? 

— De ce mă întrebi pe mine? Nu eu sunt cel care ţi-a presărat 
hamburgerul cu dinţii unui mort, se stropșește Erne, ridicând o 
sprânceană. 

— Era un sandviș pita, mormăie Rasmus. 

— Din partea mea, putea să fie un sanaviș cu piele de drac, 
tună Erne, apoi tușește în pumn de câteva ori și continuă cu 
vocea dinainte, mai răgușită: Se pare că vreţi să-i aducem aici 
pe Karlstedt și Lehtinen. Nu cred că asta o să schimbe ceva. 

— Dar trebuie să recunoști, Erne, zice Nina gânditoare, pe un 
ton politicos, că timpul nu stă pe loc. Să-i supraveghem pe acei 
bărbaţi ar fi putut să fie o idee bună astăzi mai devreme, însă în 
lumina a tot ce s-a întâmplat nu mai cred că vom câștiga ceva în 
acel fel. 

— Mai ales acum, când știu că îi ascultăm. Asta a devenit 
absolut limpede când... 

— Când am ascultat înregistrările, îl întrerupe Erne și tușește 
în pumn. 

Simte gustul flegmei ieșite din trahee și simte pe limbă gustul 
sângelui. 

— Câţi oameni mai trebuie să moară? 

Erne se uită la cei trei din jurul mesei și se simte golit cu totul. 
Poate că telefonul de la doctor a făcut ca nimic să nu mai aibă 
sens. Închide ochii și își dă seama că cel mai rău lucru nu este 
conștiința propriei morţi, ci faptul că știi când o să vină. Că poţi 
încerca să uiţi faptul că ești muritor până în ziua în care ţi se 
spune cu o îngrozitoare precizie cât ţi-a mai rămas de trăit. Un 
termen limită. Poate că ar fi vrut, la urma urmei, să părăsească 
lumea brusc, sănătos fiind. Un atac de cord pe pârtia de schi sau 
în somn. Un accident de mașină în vreme ce ascultă muzică 
bună. 

— Hai să vorbim despre asta peste un minut, când ajung 
Jessica și Jusuf, zice Erne, iar ceilalţi aprobă mormăind. 

E clar că haita de lupi i-a mirosit slăbiciunea. Părerile 
formulate agresiv și ignorarea ordinelor directe ar fi fost de 
neconceput cu puțin timp înainte. 

— Rasmus, zice Erne în cele din urmă și înghite gustul rău din 
gură. 


VP - 230 


În clipa aceea se deschide ușa și intră Jessica, urmată de 
Jusuf. 

Erne îi aruncă o privire apăsată investigatorului principal, dar 
hotărăște să lase pe altă dată predica. 

Rasmus își potrivește ochelarii pe nas și trage, nehotărât, de 
gulerul cămășii cenușii. 

— Ședeţi. Rasse are cuvântul, încuviințează Erne. 

Pe parcursul zilei, Rasmus a luat de undeva o porţie zdravănă 
de încredere în sine, însă n-a dispărut felul în care se uită în jur, 
ca un câine care se așteaptă să fie lovit. 

— Chestia este că o corelaţie cu moartea croitoresei, în ciuda 
faptului că nu este un omor ritual, poate fi găsită în carte, zice 
Rasmus, bagă mâna sub un teanc mare de hârtii și scoate o 
carte broșată cu paginile împodobite cu o jerbă de zeci de post- 
it-uri colorate. 

Apoi înghite în sec zgomotos și citește cu voce tare. 


Însă umbra sinistră s-a retras de unde apăruse ceva 
mai devreme. Atât de lin și iute, încât Esther nu mai 
era sigură că o văzuse. Esther știa că e singură, pentru 
că încuiase ușa după plecarea ultimului client. Nu ii 
mai fusese niciodată frică în magazinul ei, niciodată 
nu-i îngăduise imaginației să o poarte în galop, să-i 
dirijeze gândurile. Ceva se schimbase. Poate că era din 
cauza a ceea ce văzuse în acea zi, mai devreme. De- 
abia acum a înțeles că nu fusese o coincidență. Și apoi 
Esther a simțit cum se revarsă peste ea un val de frig. 
Inainte să aibă timp să asimileze lucrul de care tocmai 
și-a dat seama, se uită la ușile glisante și vede ceva 
care nu are ce căuta acolo. O clipă, contururile se 
potrivesc cu ale imaginii sale reflectate. Dar apoi 
silueta se mișcă, transformându-se într-o entitate 
distinctă. 


— În capitolul următor poliția o găsește pe Esther moartă în 
magazinul ei. Fusese ucisă cu o lovitură la cap, zice Rasmus și 
închide cartea. 

— De ce n-a apărut asta mai devreme? Faptul că o 
croitoreasă..., începe Jusuf, însă Rasmus izbucnește în râs atât 
de brusc, încât lasă propoziţia neterminată. 


VP - 231 


— Esther nu-i croitoreasă. Și nici nu există vreo altă 
asemănare între evenimente. Doar modul de operare. O lovitură 
la cap. Care se întâmplă să fie cel mai obișnuit mod de a ucide 
pe cineva. 

— Dar în carte scrie că a văzut ceva. Ceva al cărui sens l-a 
priceput chiar înainte s-o omoare cineva, zice Jessica. 

Auzul vocii ei îl smulge pe Erne din concentrarea profundă. 

— Da, acesta este motivul omorului din cartea lui Koponen, 
însă nu are nicio asemănare cu ceea ce s-a întâmplat astăzi. În 
carte, Esther îl vede pe preotul care reprezintă Inchiziția 
sărutând o femeie bănuită că este vrăjitoare. 

— Și preotul o omoară? 

— Da. Preotul nu poate îngădui ca relația sa cu cea bănuită de 
vrăjitorie să iasă la iveală, așa că se furișează în brutăria lui 
Esther și o elimină. 

— Prin urmare, Irma Helle a fost omorâtă de o femeie-preot 
care are o aventură secretă cu țârcovnicul? glumește Mikael și 
stârnește câteva zâmbete. 

— Pare probabil ca această crimă să fi fost comisă dintr-un 
singur motiv, acela că în carte a fost omorâtă brutăreasa Esther, 
zice Rasmus și își plimbă limba prin gură, ca și cum ar căuta 
ceva. 

— Lipsește un cadavru, zice brusc Erne. 

— E adevărat, continuă Rasmus. Încă n-a fost ucis nimeni cu 
un pumnal. 

Erne încuviinţează alene, își pune coatele pe masă și își lasă 
capul în mâini. 

— Așadar, putem presupune că în acest moment un bărbat 
zace undeva, în Finlanda - probabil în zona metropolitană 
Helsinki - cu un pumnal înfipt în piept. Doar că încă nu l-am 
găsit. 

— Cine spune că omorul a fost deja săvârșit? ripostează 
Rasmus, apleacă privirea spre masă și notează ceva în carnet. 

— Ai auzit ce a spus Rasse, Erne, zice Mikael și scoate un 
pachet nou de gumă de mestecat. Aducerea la secţie a celor doi 
ticaloși ne-ar putea ajuta să salvăm viaţa vreunui biet om. 

— Și îţi închipui că scoţi cu bătaia informaţii despre 
următoarea victimă? zice Erne, calm. 

— Dacă asta înseamnă să nu moară un om nevinovat. Sigur 
că da. 


VP - 232 


— Ei! Hai să vedem un pic asta, zice Erne și împunge cu 
degetul spre Mikael. Un om nevinovat. Suntem siguri că 
victimele sunt cu adevărat nevinovate? 

— Și nu sunt vinovate, să zicem, că sunt vrăjitoare? zice Nina 
și se încruntă. 

— Maria Koponen n-a comandat doar propria rochie în care a 
murit, ci și ale altor patru persoane. Asta nu-mi pare cu totul 
nevinovat. 

— De acord, e al naibii de ciudat, zice Jusuf, urmărindu-și cu 
vârful degetului linia vieţii. Dar tot aș pleca de la presupunerea 
că Maria Koponen urma instrucţiunile cuiva și n-avea nici cea 
mai mică idee care era rolul rochiilor negre pe care le-a 
comandat Irmei Helle. 

— Instrucţiunile soțului ei, desigur, intervine Mikael. 

— Poate, zice Erne și se ridică în picioare. Cred că trebuie să 
mai vorbiți odată cu Laura Helminen. Imboldiţi-o, iscodiți-o, 
arătaţi-vă înțelegători, încurajați-o, presați-o... faceți-o să se 
deschidă. Pentru că, dacă Laura ascunde ceva, dacă are o 
legătură cu celelalte victime, trebuie s-o găsim, la naiba! 

— Ai dreptate, Erne, zice Jessica și își lovește ușor între ele 
vârfurile degetelor împreunate sub bărbie. Dacă orice o fi ceea 
ce leagă între ele victimele vânătorilor de vrăjitoare este în 
vreun fel dubios sau chiar ilegal... atunci Laura Helminen ar 
putea avea un motiv să mintă. 

— Întocmai. 

— Mă ocup de asta împreună cu Jusuf. 

— Ai mare grijă, Jessica. Nu s-a schimbat nimic de după- 
amiază până acum. Asigură-te că nu face iar o criză, zice Erne. 

— Cum rămâne cu Karlstedt și Lehtinen? întreabă Mikael. 

Erne se răsucește și îl fulgeră cu privirea pe subaltern, care, 
așa cum mestecă gumă, pare o vacă mare și neprimejdioasă. 
Poate că are dreptate. Acum trebuie să înceapă să riște. Ar 
putea să renunțe la lupta pentru supremație. 

— Bine. Aveţi grijă să fie luaţi din casele lor exact în același 
timp. 


VP - 233 


82. 


Numărul apelat +3584002512585 
Ora 23:31:22 


(tastează) 

Torsten Karlistedt (TK): Alo. 

(câteva secunde de tăcere) 

Kai Lehtinen (KL): Simti că e pe cale să se întâmple 
ceva? 

TK: Interesant că întrebi. Simt. Simt clar. 

KL: Atunci am face bine să începem să ne pregătim. 

TK: Încă nu văd nimic... 

KL: Așteaptă, frater. 

(pauză lungă) 

TK: S-ar putea să nu mai vorbim o vreme. 

KL: Probabil. 

TK: Să-ţi fie bine, frater. 

KL: Si tie. 


83. 


Se aude un pocnet puternic în amortizoarele Volkswagenului 
când Jusuf nimerește într-o groapă din asfaltul stricat de îngheţ. 
Ochii Jessicăi sunt aţintiţi la oglinda retrovizoare și la duba care 
îi urmează. 

— Fir-ar a dracului... Le-am pus cruce amortizoarelor, înjură 
Jusuf. 

— Nu-ţi face griji. Și dădacele noastre au nimerit în ea. 

Jusuf virează spre spitalul Töölö și parchează drept în faţa 
ușilor. O asistentă care fumează afară se uită urât la ei. 

— Poliţia, zice discret Jusuf în vreme ce duba parchează în 
spatele mașinii lui. 

— Urgenţă? întreabă asistenta, scoțând fumul pe nări. Dacă 
nu, nu vă sfiiţi să parcaţi acolo unde o face toată lumea. 

Jusuf se uită la femeie, râde și clatină din cap. 

— Câtă negativitate în ziua de azi... 


VP - 234 


— Lumea e un loc de rahat, zice Jessica. 

Intră împreună pe ușile glisante. Agenţii în uniformă vin la 
zece metri în urmă. Traversează holul spaţios, care are pe 
podea linii de bandă adezivă colorată pentru îndrumarea 
vizitatorilor. 

— Ascultă, Jusuf, zice Jessica și apasă butonul liftului. Laura 
Helminen pare să fie o tânără aflată în stare profundă de șoc. 
Atât de profundă, încât mai devreme a fost aproape imposibil s- 
o interogăm. 

— Da? 

Jessica își coboară privirea spre vârfurile încălţărilor și 
așteaptă să se deschidă ușile liftului. Cabina e goală și cei doi 
intră. Pare ciudat că agenții trimiși să-i păzească rămân în hol, 
însă Erne le-a interzis să-i urmeze pe detectivi până în rezerva 
Laurei Helminen. 

— E foarte probabil ca Irma Helle să fi fost ucisă de o femeie, 
continuă Jessica după ce se închid ușile. Care semăna cu 
celelalte victime, inclusiv Laura Helminen, la statură și 
înfățișare. 

— Laura Helminen a fost aici, la spital, în tot acest timp. 

— Sigur, dar asta nu înseamnă că făptașul nu poate să fie o 
femeie. 

Jusuf mârâie și încuviințează încet din cap. 

— Corect. Am presupus că femeile sunt în mod exclusiv 
victime. 

Jessica încuviințează și ea din cap, apoi își mută privirea la 
pielita ruptă a arătătorului drept. Și ceva din vorbele lui Jusuf 
începe s-o sâcâie. 

— Stai așa. Ce-ai zis? 

Jessica ridică iar privirea spre el. 

— Asta ai vrut să zici, nu? Că am presupus că făptașii sunt 
bărbaţi? Că asta e un fel de chestie masculină sadică... 

— Da. Însă felul în care ai formulat-o - aparent fără intenţie - 
este de-a dreptul genial, zice Jessica în vreme ce liftul urcă fără 
oprire spre etajul șase. 

— Ce anume am spus? 

— Că femeile sunt în mod exclusiv victime. 

— În mod exclusiv victime. Nu pricep... 


VP - 235 


— Ne-am gândit că ucigașii sunt bărbaţi care vor să-și 
pedepsească în vreun fel victimele feminine. Insă dacă se 
dovedește că sunt femei? 

Liftul scoate un clinchet și un robot cu voce de femeie spune 
numărul etajului. Vocea îi amintește Jessicăi de clipul de pe 
YouTube, repetarea monotonă a cuvintelor latinești. 

— Însă faptul că Maria Koponen a comandat rochiile... 

— Cine știe de ce, am presupus pe loc că Roger Koponen și-a 
manipulat soţia. E o explicaţie firească, desigur, pentru că 
nimeni nu vrea să-și plănuiască propria asasinare. 

Ușile liftului se deschid. Pe coridor e o liniște surprinzătoare. 

— Așteaptă, zice Jusuf mai încet și o prinde blând de haină pe 
Jessica. Vrei să zici că Laura Helminen n-a fost doar victimă, ci și 
făptaș? 

Jessica se uită la Jusuf fără să scoată vreun cuvânt. Apoi își 
scutură capul și râde fără veselie. 

— De fapt, chiar asta am vrut să zic. Sunt nebună? 

— Ești. Întotdeauna ai fost nebună de legat. Dar asta nu 
înseamnă că nu ai dreptate, răspunde Jusuf în vreme ce ușile 
liftului se închid în spatele lor. 

Jessica oftează și privește coridorul. Ghișeul din biroul 
asistentelor e închis și înăuntru arde o lumină puternică. Mai 
departe, la capătul coridorului, un paznic e în faţa ușii Laurei 
Helminen. Teo. 

— Bine, Jessica. Să presupunem că Laura știe mai multe decât 
spune. Cum crezi că trebuie s-o abordăm așa încât să nu se 
ducă totul de râpă, într-un fel sau altul? 

— Ideea că un om ar putea lăsa pe cineva să-l răpească, să-l 
drogheze, să-l anestezieze și aproape să-l înece în apă rece ca 
gheața este trasă de păr. Atât de trasă de păr, încât nici măcar 
nu am luat-o în calcul ca variantă. Ceea ce înseamnă că putem 
să facem un mic test, zice Jessica și se uită la Jusuf cu înţeles. 


84. 


Nina oprește mașina în fața unei case mari din Westend care, 
cel puţin pe dinafară, pare să fie din aceeași epocă și în același 
stil cu casa familiei Koponen din Kulosaari. Nina n-a fost în casa 


VP - 236 


soților Koponen, nici ea, nici Mikael n-au fost în vreunul dintre 
numeroasele locuri ale crimelor din acest caz, dar s-a uitat la 
sute, dacă nu mii de fotografii pe care ceilalţi le-au adus sau le- 
au trimis la secţie. Așa că a ajuns să cunoască nu numai casele 
familiilor Koponen și van Bunsdorf, și magazinul de pe 
Korkeavuorenkatu, ci și porțiuni mari de țărm, păduri și câmpii. 
Locuri care nu au nimic în comun, dar sunt legate între ele de 
ceea ce este, poate, cea mai înfiorătoare serie de omoruri din 
istoria criminalistică a Finlandei. 

— Ce crezi, cum au ajuns dinţii Domnului X în cina noastră? 

— Nu știu. Dar știu că ticălosul ăla, zice Mikael și face semn 
cu capul spre casă, e cel care i-a smuls din gura victimei 
noaptea trecută. 

Nina rotește supapa ca să sufle spre parbriz, care s-a aburit 
din nou. 

— Vii? întreabă Mikael și se asigură că benzile cu arici ale 
vestei din Kevlar sunt prinse bine. 

Nu presupun că este necesară forța în timpul arestărilor de 
astăzi, însă nu vor să-și asume riscuri inutile cu acești vânători 
de vrăjitoare. 

— Mergi înainte cu băieţii, zice Nina, cu ochii ţintă la casă. 

Luminile girofarurilor care alunecă peste tencuiala albă îi 
amintesc de o operă de artă contemporană executată cu lumini. 
Aproape toate ferestrele sunt luminate puternic. 

— E el? întreabă Nina și arată spre un geam de la etaj care se 
întinde din tavan până în podea. 

Bărbatul care a apărut acolo are pantaloni de trening albi și 
un pulover negru. 

— La naiba! zice Mikael și își aruncă în gură o gumă de 
mestecat. E Torsten în carne și oase. 

Torsten Karlstedt face cu mâna un semn de salut. 

— Ce mama naibii? 

— Acolo-i locul lui, mârâie Mikael și se uită la ceas. 

E miezul nopţii. Telefonul lui sună, răspunde cu un singur 
cuvânt și închide: grupul care este pe poziţie în fața casei lui Kai 
Lehtinen din Vantaa e gata de acţiune. 

— Cât despre ceea ce face el, o să-l poţi întreba tu însăţi în 
scurt timp, zice Mikael și deschide portiera. 

Nina simte pe faţă aer rece, apoi portiera se închide și Mikael 
se alătură celor patru bărbaţi în costume de protecţie. li vede 


VP - 237 


traversând curtea din faţă. Când ajung la ușă, unul dintre ei 
pornește spre spatele clădirii. Nina își vede piciorul tresăltând 
necontenit. E greu de crezut că Torsten Karlstedt o să încerce să 
fugă. Dar aproape orice este posibil. Să fie o capcană? E pe cale 
să-și arunce în aer casă, cu el cu tot, doar ca să provoace mai 
mult haos? 

Karlstedt dispare de la fereastră și peste un moment se 
deschide ușa din faţă. Stă acolo, de cealaltă parte a pragului și, 
din câte vede Nina, e perfect calm. Îl vede dispărând o clipă și 
apoi iese purtând o canadiană roșie. Privește cum escorta se 
îndreaptă spre dubă fără vreun incident. După ce Karlstedt e 
urcat în ea pe ușile din spate, Nina închide ochii și scoate un 
oftat de ușurare lung. 

Portiera se deschide și Mikael se așază lângă ea. Nina își ţine 
în continuare ochii închiși, dar ar recunoaște și în somn mirosul 
gumei de mestecat. 

— Ce jigodie, zice Mikael și desface fermoarul hainei. 

Nina îi aruncă o privire întrebătoare. 

— Îți dai seama după mutră că e vinovat. 

— Citești pe fruntea lui? 

— Citesc. Cu litere mari. Dacă te cheamă Torsten, ceva 
trebuie să nu fie în ordine cu tine. 

Nina zâmbește și întinde mâna, iar Mikael o prinde. 

— Ai fost îngrijorată? 

— Să nu-ţi închipui că pentru ceea ce ai făcut adineauri ești în 
ochii mei un erou. Voi, tipilor, ați fi putut la fel de bine să vă 
jucaţi în curte cu păpuși Barbie. Așa de primejdios a fost. 

— Pe naiba! Nu te-ai uitat? Vieţile noastre au fost în primejdie. 
Torsten a încercat să mă ucidă cu usturoi. 

— Și arestarea din Vantaa a fost la fel de spectaculoasă? 
chicotește Nina și pornește mașina. 

— Se pare că da. Lehtinen a fost condus la mașină fară să 
facă nazuri. 

— Și, auzi, fraierule. Usturoiul e bun împotriva vampirilor, nu a 
vrăjitorilor, zice Nina în vreme ce amândouă dubele din faţa lor 
demarează. 

— Greșeala mea. Presupun că trebuie să mă pun la punct cu 
Harry Potter. 


VP - 238 


85. 


Trezește-te, Jessica. 

În dimineaţa asta mama e așa de frumoasă cum n-a mai fost 
de multă vreme. 

Ce e? 

Pornim într-o aventură. 

Mama mângâie părul Jessicăi. Soarele dimineţii inundă 
apartamentul prin obloanele deschise, Jessica își saltă capul de 
pe pernă. Frăţiorul s-a sculat deja, își freacă ochii somnoros 
lângă patul lui. Tata stă în pragul ușii, părând îngrijorat. Poate 
că supărat. În ultima vreme, Jessica a văzut de multe ori acea 
expresie pe faţa tatii. 

E sâmbătă. 

Mama vorbește din nou. Jessica nu prea știe ce vrea să zică. 
De obicei nu pleacă în aventuri sâmbătă dimineaţa. Cel mult se 
joacă în piscină cu tata. În ultima vreme, mama a petrecut mai 
mult timp la lucru decât acasă. 

lute-iute, imbracă-te acum. 

Mama încă o mângâie pe păr. Degetele ei dezmiardă lobul 
urechii Jessicăi, trimiţându-i un fior cald pe gât în jos. Mama 
zâmbește, dar e ceva ciudat în expresia ei. Mama e actriță, 
Jessica a văzut-o la televizor de multe ori. A aflat că munca 
mamei e să pretindă că e altcineva. Uneori la teatru, alteori la 
televizor sau în filme. Mama se pricepe așa de bine la asta, încât 
sunt momente în care Jessica nici măcar n-o recunoaște la 
televizor. Jessica a întrebat-o o dată cum știe să se prefacă 
tristă. Trebuie să te gândești la ceva trist, a zis mama. 

Mama se ridică de pe pat și pleacă. Trece pe lângă ușa în care 
stă tata, dar nu se uită unul la altul. E ca și cum ar fi invizibili. 
Acum Jessica vede că în cadrul ușii e un geamantan. Tata se 
apropie cu mâinile încrucișate pe piept și se așază. 

Jessi și Toffe. Totul o să fie bine. 

Zâmbetul tatălui e trist, dar e mult mai adevărat decât al 
mamei. E ca și cum dintre ei doi tata ar fi actorul mai bun. 

Hai și tu aici. 

Fratele ei își pune cu stângăcie un hanorac cu Ghostbusters și 
vine clătinat până la patul Jessicăi. 


VP - 239 


Tata se uită la amândoi, pe rând, și îi trage spre el. Respiră 
mirosul lor. 

De ce plângi? 

Un moment, tata doar suspină, dar apoi își șterge nasul cu 
mâneca puloverului negru. 

Tata trebuie să plece o vreme. 

De ce? 

Mama și cu mine am hotărât că așa ar fi cel mai bine. 

Jessica simte o apăsare cumplită în piept și îl prinde pe tata 
de încheietura mâinii. Știe că lucrurile nu sunt cum trebuie. Casa 
enormă a fost tăcută prea mult timp. În seara trecută, ea și 
Toffe au stat treji și au ascultat strigătele și bubuiturile care 
răzbăteau prin pereţi, și Jessica și-a zis, în sfârșit nu mai e 
tăcere, în sfârșit se întâmplă ceva. Dar acum, când tata zice că 
o să plece, Jessica închide ochii și își dorește să fie în continuare 
tăcere în casă. Ar da orice ca totul să rămână cum era 
dintotdeauna. 

— Haide acum. O să mâncăm ceva la aeroport. 

e 

Memoria unui copil de șase ani e selectivă. Din acest punct de 
observație, Jessicăi îi este imposibil să ghicească ceea ce s-a 
întâmplat în următoarele minute. Discuţiile din mașină și 
cuvintele care au ajuns până pe bancheta din spate au fost 
reale sau închipuite? Au fost ceva ce ea a folosit ca să încerce să 
umple golurile din amintire? 

Dar sunt unele lucruri pe care și le amintește limpede. Cum ar 
fi degetele fratelui cuprinzându-le pe ale ei. Ochii întunecaţi ai 
mamei în oglinda retrovizoare. 


86. 


Uită-te în oglindă. Jessica se apleacă peste chiuvetă și se uită 
la imaginea sa în mijlocul ramei aurite. Ochii negri sunt greu de 
zărit în spatele părului negru lipit de frunte. Apa caldă i se 
prelinge pe gât spre spate și se oprește în prosopul pe care și l-a 
înfășurat deasupra sânilor. 

Se duce la fereastra deschisă. Canalele din Murano sunt 
liniștite: e limpede că sunt mai puţini turiști în octombrie decât 


VP - 240 


vara, în ciuda faptului că, din punctul de vedere al vremii, 
toamna este cel mai bun moment pentru vizitarea orașului. La 
Helsinki probabil că frunzele s-au îmbrăcat în culorile 
strălucitoare și triunghiuri de păsări migratoare ară cerul. 

În această dimineaţă sunt patru luni de când Jessica a pus 
piciorul în Veneţia. Acum, San Michele văratic și planurile ei de a 
colinda prin Europa par la fel de îndepărtate ca Los Angeles, dar, 
cumva, trecerea timpului a fost și incredibil de rapidă. O 
perioadă înceţoșată, ireală, desparte ziua de azi de acei zori 
ploioși în care Jessica și-a făcut bagajele în apartamentul lui 
Colombano, cu braţele și grumazul hidos de învineţite și vintrele 
sângerând, a fost oprită de el la ușa apartamentului și i-a simţit 
limba aspră pătrunzându-i în gât. Și a sperat din toată inima că 
el o să se mulțumească cu acel singur sărut. Că acesta o să fie 
sfârșitul. Că o să fie liberă, în sfârșit, să plece. 

— Călătorie frumoasă spre casă, Zesika. Nu uita ce am zis. 
Povestea ta n-o să impresioneze pe nimeni, așa că ar fi mai 
înțelept din partea ta să n-o spui. 

O îmbrăţișare. Obrazul lipit de pieptul tatuat. Duhoarea 
izvorând din piele. Gesturile lui sunt tandre, languroase, ca și 
cum ei doi ar fi petrecut o noapte fără somn, dar plină de iubire. 
Nici urmă de nesiguranţă sau regret. N-a fost vreun viol. Au avut 
o scurtă poveste de dragoste și s-au despărţit. Fără neînţelegeri, 
fără dramă. Așa e viaţa uneori. 

— Păcat că a trebuit să se termine așa. 

Un zâmbet alb. Încheieturile degetelor pe obrazul ei. 

Ultimul lucru pe care îl vede Jessica înainte ca ușa să se 
închidă este vioara așezată pe suportul ei de pe consola din hol. 
Apoi casa scărilor îngustă, pe care tapetul pare pentru prima 
dată urât, ca un capac de puț ruginit. 

După o clipă, Jessica și genţile ei sunt pe o stradă laterală de- 
a lungul unui canal îngust. E prea obosită ca să meargă mai 
departe, prea șocată ca să plângă. Se așază pe pietrele cheiului, 
își leagănă picioarele deasupra apei și se uită la bărcile amarate 
pe laturile canalului. Sentimentul dominant este o rușine 
nesfârșită. Urmată de detașare, singurătate deplină și senzaţia 
că nimic n-are rost. După tot prin ce a trecut în ultimele 
săptămâni, să șadă într-un tren și să zboare spre Helsinki pare o 
corvoadă imposibilă. E prea secătuită ca să se gândească la 
viitor, la ce vrea să facă atunci când o să fie mare. Nu vrea s-o 


VP - 241 


vadă pe mătușa Tina, care trudește cu disperare să astupe o 
prăpastie pe care a făcut-o ea însăși. Jessica nu vrea decât să 
existe. Aici și acum. 

e 

Pe furiș, aici și acum s-a transformat în trei luni. Marea 
miroase altfel toamna. Natural, proaspăt. Jessica s-a întors la 
hotelul în care s-a cazat când a ajuns la Veneţia. Este clientul 
perfect: mănâncă la hotel de două sau de trei ori pe zi, dă 
bacșișuri generoase și plătește factura în fiecare săptămână. La 
sfârșitul lui iulie camera standard a fost schimbată cu una dublă. 
Jessica a ieșit din clădire doar de câteva ori, când a mers câteva 
sute de metri la adăpostul nopţii și s-a întors la hotel. Nu vrea s- 
o vadă nimeni, vrea ca întunericul să-i învăluie urâţenia, pielea 
dezgustătoare și părul unsuros. 

De câteva ori a copleșit-o senzaţia stranie că o urmărește 
cineva. Pași care se țin după ea și se opresc când ea se oprește. 
Imaginea fugară a unei umbre care o ia la goană când ea 
privește peste umăr. 

La hotel se simte în siguranţă. Nimeni de acolo nu pune 
întrebări prostești. Probabil o cred o femeie întreținută, care 
trăiește pe banii vreunui emir și care, pur și simplu, a hotărât să 
nu se mai ducă acasă. 

Jessica își petrece zilele în patul enorm, uitându-se la 
televizor. Într-o zi, nevralgia devine atât de gravă, încât e 
imobilizată complet. În acele clipe strânge între degete cearșaful 
și închide strâns ochii: încearcă să retrăiască acea senzaţie de 
libertate copleșitoare pe care a simţit-o pe vaporetto în ziua în 
care l-a întâlnit pe Colombano. Dar Jessica nu strigă. Nu vrea să- 
i dea lumii această satisfacție. Adesea, durerea este urmată de 
un gând tulburător, o imagine fulgerătoare a mamei, tatălui, 
fratelui, a lui Colombano. Crizele de durere sunt ca sarea 
usturătoare în rănile pe care subconștientul său le-a deschis. 
Întotdeauna vin împreună, neliniștea și durerea. Dar nu 
întotdeauna în această ordine. 

Jessica s-a îngrășat, dar asta pare cu totul neimportant. Când 
iese din cameră, se îmbracă cu pantaloni scurți și hanorac cu 
glugă, își dă cu luciu pe buze și își prinde părul într-o coadă de 
cal. E ca o umbră a celei dinainte, care nu ieșea niciodată fără 
să arate frumoasă și îngrijită. E o ciudată care moare încetul cu 
încetul într-o ţară străină, într-un oraș care s-a transformat din 


VP - 242 


minunat de frumos în cumplit de urât. E singură și, din cauza 
asta, gata să se dea bătută. Cât de tâmpită ar crede-o mama și 
tata dacă ar mai trăi? Oare Toffe i-ar mai strânge mâna? l-ar 
atinge-o măcar? 

De undeva răsună vioara unui cântăreț ambulant. 
Anotimpurile lui Vivaldi. L'inverno. larna chiar se apropie. 

Jessica se uită la tava pe care a comandat-o în cameră seara 
trecută, la antricotul mâncat pe jumătate și la cartofii pai 
fleșcăiți. Degetele i se întind spre cuțitul zimţat pentru friptură, 
spre mânerul de lemn. Din părul ud cad stropi pe covor. Muzica 
de afară e frumoasă, acordurile ei sunt atât de atemporale și de 
iscusite. 

Cuţitul îi alunecă din strânsoare și cade pe podea, la 
picioarele ei. O clipă, Jessica se uită la el ca și cum ar fi trădat-o. 
Strunele continuă să răsune pe fundal, din ce în ce mai înalt. Din 
ce în ce mai repede. 

Jessica închide fereastra și își privește mâinile tremurătoare. 
Poate că e vremea să facă ceva. Să meargă la un concert. Să 
vadă spectacolul cu alţi ochi. 


87. 


Zumzetul tuburilor fluorescente de pe tavan e atât de 
puternic, încât atrage atenţia tuturor celor interogaţi. Nina s-a 
întrebat adesea dacă e intenţionat faptul că luminile n-au fost 
reparate, dacă zgomotul nu e cumva o metodă creată de 
specialiști ca să înfrângă spiritul omenesc. Și totuși, Torsten 
Karlstedt nu-i dă atenţie. De fapt, pare că se simte ca acasă: nu 
arată vreun interes faţă de decorul mohorât, și-a fixat privirea 
liniștită asupra Ninei. Are în jur de cincizeci de ani, e vizibil 
bronzat, în ciuda anotimpului, și în formă bună pentru vârsta lui. 
Părul des este castaniu cu reflexe aurii. 

Nina apasă pe butonul de pornire a reportofonului. 

— Unde ai fost seara trecută? întreabă Nina. 

Interogatoriul a durat doar câteva minute, dar, cine știe de ce, 
are impresia că a petrecut o veșnicie în această încăpere. 

— La Savonlinna, răspunde Karlstedt, apoi tușește în pumn. 

— De ce? 


VP - 243 


— Ca să-l ascult pe Roger Koponen, desigur. Știţi asta. 

— Cu cine? 

— Cu Kaitsu. Kaitsu Lehtinen. Știţi și asta. 

— Se pare că știi multe despre ceea ce știm noi. 

— Nu știu. Dar voi știți. Altfel n-aş fi aici. 

— De ce crezi că ești aici? 

— Zău, chiar așa merge? Ce soi de joc prostesc mai e și ăsta? 

Nina se uită la reportofonul de pe masă, apoi la puloverul 
negru al lui Karlstedt, care are pe piept logoul unui sport 
ecvestru. 

— Aţi mers împreună la Savonlinna în automobilul 
dumneavoastră Porsche Cayenne. 

— Da, am mers. Asta e un delict? Conducerea unui automobil 
excesiv de provocator? 

Nina zâmbește plictisită. 

— Știi ceva? Ai dreptate, Torsten. Știm toate astea. Dacă nu 
te deranjează, îngăduie-mi să-ţi pun niște întrebări al căror 
răspuns nu-l cunoaștem. 

— Cu plăcere. 

— N-ai coborât din mașină în Savonlinna. De ce? 

— N-am avut chef. 

— Așadar, prietenul tău, Kai Lehtinen, s-a dus singur să-l 
asculte pe Roger Koponen. Și tu ai stat în mașină mai mult de o 
oră. Pur și simplu pentru că, la urma urmei, n-ai avut chef. 

— Întocmai. 

— Mai era cineva în mașină? 

Torsten Karlstedt zâmbește enigmatic. 

— Nu. 

— De ce v-aţi lăsat telefoanele mobile acasă? 

— Uneori e plăcut să nu poţi fi contactat. 

— Fără îndoială, zice Nina cu braţele încrucișate pe piept. 

A interogat sute de delincvenţi, unii alunecoși și șmecheri, 
alţii proști și transparenţi. Torsten Karlstedt nu face parte din 
niciuna dintre categorii. Nina începe să-i dea dreptate lui Erne 
că cei doi bărbaţi au fost aduși prea devreme. 

Karlstedt se uită la ceasul său de oțel, apoi îl dă jos de la 
mână și îl așază pe masă, în fața lui. Gesturile îi sunt calme și 
premeditate. 

— Nina Ruska, zice în cele din urmă, după ce a examinat 
legitimaţia care atârnă la gâtul Ninei. 


VP - 244 


— În slujba comunităţii, zice Nina sec. 

— Înţeleg că excursia pe care Kaitsu și cu mine am făcut-o în 
provincie pare ciudată. Mai ales că Roger Koponen a fost ucis la 
Juva. 

Nina îl privește cu atenţie. Torsten Karlstedt știe că nu-i 
adevărat ceea ce a spus. Și, lucrul cel mai important, trebuie să 
știe că și cei de la poliţie știu asta. 

— Însă n-avem nimic de-a face cu moartea lui, continuă 
Karlstedt. 

E absurd, dar spune adevărul. Ei n-au nimic de-a face cu 
moartea lui Koponen, deoarece Koponen e viu. Dar au multe de- 
a face cu moartea Sannei Porkka și a bărbatului încă 
neidentificat care a murit odată cu ea. 

— Și cum rămâne cu moartea unei polițiste? 

— N-am nimic împotriva poliţistelor, Nina Ruska. 

Nina nu ia în seamă răspunsul, își umezește cu limba vârful 
degetului și dă foaia din carnet. 

— Introducere în ocultism, zice. 

— O lucrare excelentă, dacă mi-e îngăduit s-o spun, zice 
Karlstedt zâmbind și își încrucișează picioarele. 

— Întotdeauna te-a interesat magia. 

— Magia? Ehei, ocultismul se ocupă de mult mai mult decât 
magie. Este vorba despre o lume absolut fascinantă a 
cunoașterii secrete, în care magia nu joacă decât un rol mic. 
Presupun că n-ai citit-o. 

— Nu. Dar se întâmplă să știu că lucrarea a iscat controverse 
la apariţie. Nu te-ai mulțumit să descrii o gamă largă de 
fenomene oculte, ai scris și un text destul de provocator, în care 
iei apărarea istoriei lor întrucâtva dubioase. Ai scris, de 
exemplu, că al Treilea Reich nu s-ar fi prăbușit așa de brusc 
dacă naziștii ar fi îndrăznit să se încreadă în învăţăturile 
ezoterice. Că... și citez... Una dintre cele mai influente figuri din 
Germania nazistă, Heinrich Himmler, ar fi trebuit să-și continue 
cu îndrăzneală explorarea ocultului. 

— Mă întrebi acum dacă sunt nazist? 

— Ca să fiu sinceră, antisemitismul potenţial nu ne 
interesează deloc, în afară de cazul în care este implicată o 
crimă. Cu toate acestea, astfel de detalii sprijină ideea noastră 
că ai fost întotdeauna dornic să ţi se acorde atenţie. Exact așa 


VP - 245 


cum acum, la această masă, faci lucruri provocatoare. Ca să-și 
amintească lumea de tine. 

— Oho! Oare Nina Ruska a făcut câteva ore de psihologie la 
școala profesională? întreabă Karlstedt și își încrucișează mâinile 
pe masă. 

Nina zâmbește, dar nu-l privește în ochi. A; făcut câteva 
cursuri la școala de afaceri despre cum să fii jigodie? 

— l-ai cunoscut personal pe Roger sau pe Maria Koponen? 

— Sunt mare admirator al cărților lui Roger. 

— Răspunde la întrebare. 

— Nu i-am cunoscut. 

În clipa aceea se deschide ușa camerei de interogare, Mikael 
stă în prag. 

— Nina, poţi să vii afara? 

Nina bate ușurel cu pixul în masă și se uită la Karlstedt. Apoi 
se ridică în picioare. Încet, pentru că nu vrea să-i dea impresia 
că aleargă când fluieră cineva. Ca un căţel. 

— Poţi să mă scuzi un moment, Torsten? 

— Cu plăcere, Nina Ruska, zice el liniștit. 

Faptul că ticălosul îi tot spune pe numele întreg o 
stingherește pe Nina. Chiar acesta fiind scopul, desigur. 

e 

— Ce mai e? zice Nina după ce închide ușa camerei de 
interogare. 

E ceva ciudat la Mikael. Nina are nevoie de o clipă ca să-și 
dea seama că nu mestecă gumă. 

— Ai scos ceva interesant de la el? întreabă Mikael cu mâinile 
în șolduri. 

— Nimic. Poate că Erne avea dreptate. 

— Rahat. 

— Și Lehtinen? întreabă Nina și se uită peste umărul lui Mikael 
la ușa închisă în spatele căreia este interogat celălalt bărbat. 

Mikael clatină din cap și face cu mâna un semn de dispreț. 

— La fel. Cum nu se poate mai calm. Aluzii ciudate printre 
rânduri. Tot face apropouri, dar nu se dă bătut. 

— Mai este ceva sau ne întoarcem la treabă? 

— Este, zice Mikael repede și îi face semn Ninei să se 
îndepărteze de uși. A sunat Wang de la echipa tehnică. 
Anestezicele folosite ca să facă victimele inconștiente... 
thiopental și pancroni... Cum naiba îi zice, al doilea. Și 


VP - 246 


cloroformul, până și branulele și pungile de perfuzii... O clinică 
particulară din Helsinki a răspuns cererii noastre de informaţii. 
Inventarul lor e împuţinat zdravăn. 

— La naiba, Micke! zice Nina și simte în coșul pieptului 
furnicăturile entuziasmului. Știm cine a avut acces la stocurile 
lor? 

— Sunt destul de puţini angajaţi, doar vreo douăzeci. 
Directorul vrea să ne întâlnim și să lămurim problema cât se 
poate de repede. Presupun că vrea să reducă la minimum 
pagubele aduse reputației lor dacă presa pune mâna pe 
poveste. 

— Vrea să ne întâlnim? La ora asta din noapte? 

— Da. E încă la birou. 

— Atunci ar trebui să fim deja pe drum. 

— Cred că Jessica și Jusuf ar ajunge mai repede din Töölö, aici 
avem mult de lucru cu interogatoriile. 

— Cum se numește clinica? 

— Bättre Morgondag. Pe Bulevardi. 

— „Un mâine mai bun”? N-am auzit de ea... 

— Există de vreo cincizeci de ani. Pare un soi de vrăjeală de 
mindfulness. 

— Ar fi bine să ne ocupăm de asta imediat, Micke. Ai putea 
să-i supraveghezi tu pe tembelii ăia doi dacă dau o fugă cu 
mașina până pe Bulevardi. 

— Sigur. Poate îl iau și pe Rasse dacă e nevoie de polițistul 
rău, zice Mikael zâmbind. 

— Bine. Ceva îmi spune că în noaptea asta o să dăm de urma 
ticăloșilor. 


88. 


Bărbatul care păzește rezerva deschide ușa și Jusuf intră cu 
tableta sub braţ. Laura Helminen e trează, televizorul e pornit și 
ea tastează pe smartphone. 

— Salut, Laura, zice Jusuf în vreme ce ușa se închide în 
spatele lui. 

— Uf, iarăși, mormăie Laura cu voce sastisită. Deja ţi-am spus 
tot ce-mi amintesc... 


VP - 247 


— Aș vrea să-ți arăt câteva fotografii. 

— Sunt foarte obosită... 

— Nu durează decât o clipă, Laura, zice Jusuf și zâmbește 
înțelegător. 

Își trage un scaun lângă pat. 

— Vrei să te mai uiţi o dată la aceste fotografii? Ești sigură că 
n-o cunoşti pe niciuna dintre aceste femei? zice Jusuf și 
răsucește ecranul iPad-ului spre tânără. 

— M-am uitat deja la ele... 

— S-a mai auzit de lucruri care ne vin în minte un pic mai 
târziu. 

Laura se uită la fotografii și clatină din cap. 

— Nu... 

— Stai un pic, hopa..., zice Jusuf cu un aer neatent. E aici o 
fotografie care nu face parte din grup. 

Laura îi aruncă lui Jusuf o privire bănuitoare. 

— Ce fotografie? 

— A colegei mele... femeia detectiv care a fost aici mai 
devreme. Care te-a salvat din marea îngheţată, zice Jusuf și 
clatină din cap. 

Acum faţa Laurei are o expresie gravă. 

— Te-ai speriat când ai văzut-o, îţi amintești? 

— Cum ziceam, sunt obosită. 

— Sunt sigur că ești. A fost o zi foarte grea pentru toată 
lumea, mai ales pentru tine. Dar noi, cei de la poliţie, tratăm cu 
mare seriozitate toate bănuielile. Faptul că astăzi ai reacţionat 
atât de intens la chipul sergentului Niemi a dus la îndepărtarea 
ei din anchetă, aruncă Jusuf momeala și cască alene. 

— Poftim? zice Laura. 

— A fost înlocuită. 

— Dar... 

— Dar ce? 

— După cum poţi să-ţi dai seama, eram epuizată. Acum o 
clipă n-am recunoscut-o... 

— Nu-ţi bate capul cu asta. Hotărârea a fost luată deja. 

Jusuf se ridică și dă să plece. 

— Stai, zice Laura, arătând acum șocată. Ea trebuie să 
rămână în anchetă... 

— Ce vrei să spui? 

— Îmi retrag cuvintele. N-am văzut niciun tablou cu ea. 


VP - 248 


— Cum adică, n-ai văzut niciun tablou cu ea? 

— Nici măcar n-am fost în vreo pivniţă, zice Laura, și lacrimi 
încep să i se prelingă pe obraji. 

Jusuf scoate telefonul din buzunar. 

— Ai auzit, Jessica? 

Ușa se deschide și Jessica intră. 

— Încearcă să nu mai ţipi de data asta, zice ea și închide ușa. 

Laura își plimbă privirea între cei doi polițiști. 

— la spune, Laura, cum adică, n-ai fost într-o pivniţă? Ai 
descris exact tot ce ai văzut acolo. Inclusiv un portret al meu, 
zice Jessica și se apropie de pat. 

Laura se uită în jur speriată, încearcă să apese pe butonul de 
apel care atârnă lângă pat, însă Jessica îl îndepărtează de ea. 

— Vorbește, că altfel te trezești într-o belea și mai mare. 

— Îmi vor omori familia. 

— Cine? 

— Nu știu. Mi-au dat instrucţiuni simple... Trebuia să 
născocesc o poveste. 

— De ce n-ai spus, pur și simplu, adevărul, Laura? N-au cum 
să afle că ne-ai spus. Nu ne poate auzi nimeni. 

— Asta nu-i adevărat! zice Laura printre lacrimi. 

— Ce vrei să spui? 

— Au spus că e cineva aproape de tine care o să afle totul. 

— Ce mama naibii? zice Jessica și se uită la Jusuf, care pare la 
fel de nedumerit ca ea. Aproape de mine? Cine? De la poliţie? 

— Nu știu... Jur că nu știu. 

— De ce era așa de important pentru tine să nu fiu scoasă din 
anchetă? 

— Au zis că tu trebuie să fii aceea. 

— Aceea? 

— Cea care rezolvă cazul. 

Jessica azvârle pe podea o tavă de pe noptieră. Apoi aţintește 
arătătorul spre Laura. 

— O să spui acum întreaga poveste! Ce altă minciună ai spus? 

— N-am minţit decât despre pivniţă. Pentru că m-a pus el! Nu- 
mi amintesc decât că am plecat din casă... Și apoi am ajuns într- 
un loc ciudat și am primit instrucţiuni de la un bărbat mascat. 
Mi-a spus că o să mă lase în viață dacă rămân liniștită și fac 
exact ce îmi spune el. 


VP - 249 


Jessica se așază pe scaunul de lângă pat și își îngroapă faţa în 
palme. 

— Bine, Laura. Eşti în siguranţă, nu pot să-ți facă niciun rău, 
zice Jessica și îi pune mâna pe umăr. 

Apoi îi face semn cu capul lui Jusuf. 

— Hai să plecăm. 

— Mai e ceva, zice Laura. 

— Ce? 

— Ceva ce am auzit... 

— Ce ai auzit, Laura? întreabă Jessica. 

— Că tot ce aţi văzut a fost mesajul bătătorit pe zăpadă, dar 
n-aţi văzut lucrul cel mai important. 

— Ceva de la fereastră? 

— Da. 

— Nimic altceva? 

— Au zis că ai mei sunt morți dacă spun adevărul... Trebuie 
să-mi protejaţi părinţii, fratele... 

— O să avem grijă de asta, zice Jessica, trece pe lângă Jusuf și 
deschide ușa. 

e 

— Se pare că voi, fetele, nu vă înţelegeți prea bine, zice Teo și 
zâmbește sec când Jessica și Jusuf ies pe coridor. 

Jessica îi aruncă o privire acră. 

— Avem o trebușoară pentru tine. 

— Aproape că simt nevoia să-ţi amintesc cine e șeful meu, 
domnișoară Niemi. Ordinele mi le dă... 

— O să-ţi trimit prin fax ordinele, cu toate ștampilele 
necesare. Cât le aștepți, fă-mi o favoare, zice Jessica și se 
apropie cu braţele încrucișate la piept de bărbatul vânjos. 

Simte aroma de citrice a unei ape de colonie. Înainte îi plăcea 
mirosul, dar acum o îngreţoșează. 

— Ce e, Jessi? 

— În primul rând, fii atent la acea pacientă. N-avem încredere 
în ea. În al doilea rând, confiscă-i telefonul. Spune-i că e din 
motive legate de securitate. Ai grijă să ajungă la Rasmus 
Susikoski de la sediul poliţiei. Pune pe cineva să-l ducă. 

— De ce nu-l duceţi voi? 

— Pentru că ne grăbim. Și pentru că vreau să știu dacă Laura 
Helminen a sunat pe cineva în următoarele cincisprezece 
minute. 


VP - 250 


Teo zâmbește, dezvăluind un șir de dinți drepți. 

— Bine. Poţi să uiţi de fax. Dar poţi să-mi întorci favoarea și să 
mergi cu mine la o îngheţată, cândva, zice el și o privește 
intens. 

— Mi-ar plăcea. Nu uita să-ţi aduci nevasta și copiii. 

Jessica pornește spre lifturi. Jusuf o urmează ca o umbră 
șovăielnică. 


89. 


Interfonul sună și Nina apasă clanţa ușii de lemn. Casa scării 
bogat decorate e din granit sau altă piatră costisitoare, 
vinișoarele albe din suprafața strălucitoare se întretaie pe un 
fundal cafeniu deschis. Câţiva stâlpi frumoși se află între ușă și 
lifturi, subliniind înălțimea holului. Nina se uită la lista 
locatarilor, gravată în alamă. Clinica ocupă primele trei niveluri. 
Birourile administraţiei sunt la al treilea. 

Adidașii cu tălpi moi ai Ninei nu scot niciun sunet pe covorul 
roșu, gros, de pe trepte. Urcă până la al treilea nivel și bate la 
ușa de stejar care e evident că a fost dotată recent cu un sistem 
antifurt. Contrastează clar cu restul clădirii Art Nouveau veche 
de o sută de ani. Nina observă că la acel etaj, pe lângă birourile 
clinicii Bättre Morgondag, este și o fundaţie cu același nume. 

Peste o clipă ușa este deschisă de un bărbat de vreo 
patruzeci de ani, fără barbă sau mustață, arătând incredibil de 
stresat, cu o camașă roz cu nasturi, cravată bleumarin și 
pantaloni de ia costum. Un semn din naștere mărișor, 
aproximativ în formă de inimă, îi acoperă fruntea. 

— Nina Ruska. De la poliţie, zice Nina și se uită la ceas. 

E aproape 2 dimineaţa, dar directorul Daniel Luoma e încă la 
birou. 

— Mulţumesc că ați fost de acord să ne întâlnim la această 
oră... 

— Am tras un pui de somn cât am așteptat, zice bărbatul și 
întinde mâna. Daniel Luoma. 

Nina îi strânge mâna și intră. Biroul miroase a lemn proaspăt 
tăiat și a bait. 

— Aţi renovat de curând? întreabă Nina și îl urmează pe hol. 


VP - 251 


Pe tavan scânteiază lumini puternice. 

— Am terminat de-abia în urmă cu două luni. Am renovat pe 
rând podelele, ușile și ramele ferestrelor. Atât aici, cât și în 
clinica de la etajele de dedesubt. 

— Prin urmare, clinica există de ceva vreme? 

— Da. Suntem în același loc din 1969. Cincizeci de ani în 
toamna viitoare. Întreaga clădire este proprietatea Fundaţiei 
Bättre Morgondag, care deţine și clinica, zice Luoma și îi face 
semn Ninei să intre în biroul în fața căruia se opriseră un 
moment. Nina privește încăperea elegantă, ferestrele care dau 
spre Bulevardi și zăpada care se cerne în lumina lămpilor de pe 
stradă. Apoi intră și se așază pe un fotoliu de piele din fața 
biroului lui Luoma. 

— O să merg direct la ţintă. Aţi spus că vă lipsesc din stocuri 
atât medicamente, cât și echipamentul necesar pentru 
administrarea lor, zice Nina și se freacă la ochi. 

E moartă de oboseală, însă acum trebuie să meargă mai 
departe. Sunt aproape de o descoperire. 

Daniel Luoma își scarpină bărbia cu unghia arătătorului și 
apoi, după o pauză care durează un pic prea mult, face semn cu 
capul că da. 

— Și aţi observat asta când făceaţi un inventar? 

— Astăzi, când poliţia... când ne-aţi contactat. Am făcut eu 
însumi inventarul. 

— N-aţi avut încredere în altcineva. 

— Sincer să fiu, dacă îi dai o sarcină cuiva, indiferent cine 
este, nu poţi să ai încredere sută la sută în exactitatea 
rezultatelor. 

— Așadar, spuneţi că oricare dintre cei șaisprezece angajaţi ai 
clinicii ar fi putut să le ia? 

— Teoretic. Cincisprezece, dacă mă scoateţi pe mine de pe 
listă. lar eu sunt cel care a observat și a raportat lipsurile, așa că 
sper că nu sunt pe lista suspecţilor. 

— Sunteţi medic? 

— Da. Specializat în psihiatrie. 

— Îmi puteţi da lista tuturor angajaţilor? zice Nina, și peste o 
clipă are în mână o foaie proaspăt scoasă de la imprimantă. 

Niciun nume de pe listă nu-i spune nimic. Postul fiecărui 
angajat este scris după nume și data nașterii. Cinci medici, șase 
asistente și cinci în administraţie. Nina ridică din nou privirea 


VP - 252 


spre Daniel Luoma, care acum se uită pe fereastră, gânditor. 
Lobul urechii lui stângi e clar că a fost cândva sfâșiat și a rămas 
cu o cicatrice ciudată. 

— Psihiatrie... Clinica Bättre Morgondag este specializată 
exclusiv în boli mintale? 

— Oh... Am crezut că știți asta, zice Luoma și se apleacă un 
pic în faţă. Da. Suntem specializaţi în tratarea pacienţilor 
psihotici. 

— O clinică particulară pentru pacienţi psihotici? Și aveţi 
destul de lucru? zice Nina, sceptică, privind în continuare lista 
numelor. 

— Presupun că puteți spune că, din nefericire, avem, zice 
Luoma și își încârligă degetele încet, cu un efect aproape 
hipnotic. Hai să luăm o maladie care produce psihoză, 
schizofrenia. În Finlanda în jur de unu la sută din populaţie 
suferă de această boală. Doar în Helsinki sunt câteva mii de 
oameni cu schizofrenie. Și unii dintre ei, sau cei dragi lor, sunt 

— Unu la sută? Pare destul de mult. 

— Înţeleg. Acum vă gândiţi la filme: Norman Bates, John Nash, 
halucinaţii, prieteni imaginari... Nu toţi pacienţii suferă de 
halucinaţii așa de puternice. Uneori, singurele simptome ale 
bolii sunt depresia și schimbările bruște ale dispoziţiei. 

— Deci, medicamente și echipament medical necesare pentru 
anestezie au fost furate din clinică. La ce le folosiți? întreabă 
Nina și se agaţă de brațele fotoliului. 

În ciuda renovării terminate de curând, aerul din încăpere 
este, cumva, înăbușitor. 

Luoma se uită o clipă la monitor și pe faţă îi apare un zâmbet 
obosit. 

— Din când în când, pacienţii psihotici au nevoie de anestezie. 

— Înţeleg, zice Nina și privește mecanic spre ceas. Aveţi o 
idee, cât de vagă, care dintre angajaţi ar fi putut să ia 
medicamentele? 

— Nu. 

Daniel Luoma se uită la ea mohorât. Sau nu direct la ea, mai 
degrabă prin ea. 

— Bine, zice Nina și se ridică, ţinând în mână lista. 

— Vă rog să mai staţi un moment, zice el liniștit, arătând spre 
fotoliu. 


VP - 253 


Nina încă nu s-a desprins de brațul fotoliului. Se așază la loc, 
fără să-și ia ochii de la Luoma. 

— Așadar, aveţi o bănuială, până la urmă? 

— Nu chiar. Nu cred că persoana care a luat medicamentele 
era un angajat. 

— Și atunci cine? 

— E ceva ce trebuie să știți, zice Luoma și închide ochii. 

Dintr-odată s-a albit la faţă. 

— Investigaţi moartea lui Roger Koponen... 

— Da? 

— Este unul dintre cei mai vechi pacienţi ai noștri, și ceea ce 
sunt pe cale să spun poate să sune complet nebunește... Dar 
sunt aproape sigur că l-am văzut astăzi stând vizavi de clinică, 
zice Daniel Luoma, arătând mult mai surprins de propriile vorbe 
decât este Nina. 


90. 


Jusuf iese de pe autostradă la Kulosaari. Îngrămădeala de nori 
cenușii și negri s-a despărțit făcând loc lunii, și un vânt puternic 
ciugulește coroanele copacilor înalţi. La radio se aude JVG5%, 
„Johtotâhti”. 

Jessica se uită la SMS-ul pe care tocmai l-a primit. Nu 
recunoaște numărul, dar conţinutul sugestiv, scris la beţie, și 
semnătura isomuna88* nu lasă vreo îndoială în privința celui 
care l-a trimis. 

— N-am văzut lucrul cel mai important. Ce mama dracului 
înseamnă asta? zice Jusuf după o tăcere îndelungată și face 
schimbătorul de viteze să scrâșnească trecând în viteza a doua 
la jumătatea rampei, pe când viteza e încă mult peste șaizeci. 

— Și tehnicienii s-au dus în acel dormitor ca să facă fotografii, 
zice Jessica și se uită pe ecranul tabletei. Nu văd aici nimic ieșit 
din comun. 

— Și dacă doamna în vârstă n-ar fi observat scrisul? 

— L-ar fi observat cineva când a fost cercetată din elicopter 
pista de patinaj. 


35 Nuori Isomuna - rapper finlandez. 
36 Ouămari (aprox.). 
VP - 254 


— Dar oare cei care au răpit-o pe Laura Helminen s-au referit 
anume la fereastra doamnei Adlerkreutz? Ce am văzut noi de 
acolo? Casa familiei Koponen, casa de alături, strada, curțile, 
gardurile vii... 

— Marea, insula din partea cealaltă... 

— Care a fost cercetată cu de-amănuntul. 

— Poate că era ceva pe gheaţă? Un desen sau un text pe care 
nu l-am observat. 

— S-ar fi văzut din elicopter. 

— Fir-ar să fie! Mai este încă un echipaj în fața casei familiei 
Koponen? 

— Da. Pot să chem întăriri dacă te stresează asta. 

— Nu mă stresează, zice Jessica, în vreme ce Jusuf trece pe 
lângă fosta ambasadă a Irakului, în drum spre țărm. Și cum e cu 
ce a spus Laura despre cineva apropiat de mine? zice ea pe un 
ton neutru. 

— Ar putea fi doar o tactică de înspăimântare. 

— Dar dacă e adevărat? Gândește-te. Scrisul care a apărut în 
carnetul meu. Dinţii din sandvișurile livrate la sediul poliţiei. 
Dacă acești vânători de vrăjitoare au o cârtiță la sediu? 

— Înîh, la dracu”! 

Jusuf oprește între casele familiilor Koponen și Adlerkreutz. 
Acolo e în continuare o dubă a poliţiei. 

— Bun, hai să mergem să-i oferim doamnei în vârstă un atac 
de cord, zice Jusuf și deschide portiera. 


.91 


Nina se holbează la Daniel Luoma. Nările ei prind un miros 
acru. Orice o fi, e tot mai puternic. Sau poate că simţurile îi sunt 
în stare de alertă maximă. 

— Roger Koponen? întreabă ea, înclinând capul într-o parte. 

— Când am primit astăzi cererea de informaţii de la poliţie, 
am știut imediat că are de-a face cu uciderea lui Koponen și a 
soției lui. Am avut, pur și simplu, această bănuială. Și apoi, când 
l-am văzut pe Koponen pe stradă... Să fie cu putință? 


VP - 255 


— Spuneţi-mi pentru ce a fost tratat Koponen aici, zice Nina 
ocolind întrebarea lui, care, dacă ne gândim la tot ce s-a 
întâmplat, e extrem de relevantă. 

— La sfârșitul anilor '90, Roger Koponen a căzut într-o psihoză 
dificilă și îndelungată. În acel moment, avea diagnosticul de 
schizofrenie paranoidă, cu alte cuvinte, avea fantezii paranoide 
care în unele zile erau extrem de puternice, în altele erau 
ușoare sau inexistente. 

— Staţi un pic, zice Nina și își scoate telefonul. Pot să 
înregistrez asta? Strict pentru investigaţie. 

Luoma ridică din umeri. 

— Nu văd de ce nu. 

Nina apasă tasta de înregistrare. î 

— Am fost medicul lui Roger de la bun început. In general, 
cazurile de acest gen sunt tratate cu antipsihotice, în scopul de 
a suprima activitatea din sistemul nervos central. Insă 
antipsihoticele au numeroase efecte secundare vătămătoare, 
care pot să limiteze viaţa normală. Încă de la fondarea clinicii 
Bättre Morgondag calea noastră de tratare a fost un pic diferită: 
pe lângă o abordare prudentă a medicaţiei, ne concentrăm pe 
un model de dialog deschis, bazat pe interacţiunea constantă cu 
pacientul. 

— Dialog? Oare asta chiar ajută dacă cineva suferă de 
halucinaţii grave? 

— S-a dovedit extrem de eficient. 

— Bine, zice Nina și ciulește urechile: i se pare că aude sunete 
pe coridor. 

Aproape ca și cum cineva și-ar șterge încălţările la intrare. 

— Roger Koponen a fost un caz foarte neobișnuit în mai multe 
privinţe. În ceea ce privește dialogul deschis, rezultatele 
tratamentului au fost excelente. Conform rapoartelor mele, 
maladia a fost controlată, cu excepţia câte unei crize psihotice 
după luni sau chiar ani fără niciun simptom. 

— Dar de ce?... 

— Koponen a reușit să ducă o viaţă relativ normală și să-și 
țină secretă maladia, la început faţă de cei apropiaţi, apoi faţă 
de publicul larg. Însă crizele psihotice au fost întotdeauna 
extrem de puternice, ca și cum maladia și-ar fi cerut drepturile 
atunci când se manifesta din nou. Cu dobândă. 

— Și de unde reiese asta? 


VP - 256 


— Denumirea populară a schizofreniei este „dublă 
personalitate” și formularea descrie foarte bine starea lui Roger. 
Când alunecă în psihoză, Roger se transformă în altcineva. O 
personalitate complet diferită. 

Nina se uită la bărbatul așezat în fața ei, care pare, cumva, 
ușurat. De parcă o povară uriașă i-ar fi fost ridicată brusc de pe 
umeri. 

La naiba! Brusc, totul capătă sens. 

— Credeţi că Roger a luat medicamentele? 

— Sper că mă credeţi. Adică, sună complet aiurea, dacă a fost 
ucis. 

— Trebuie să dau niște telefoane, zice Nina și se ridică în 
picioare. Există vreun loc mai retras în care pot să vorbesc? 

— Tot etajul e pustiu. Şi e o sală de ședințe în capătul 
coridorului. 

Nina tastează numărul lui Erne și se îndreaptă spre ușa de la 
capătul coridorului. Nu se vede nimeni, dar luminile ard în 
aproape toate încăperile. 

— Alo, Nina? răspunde Erne sec. 

— Am pus mâna pe ceva mare, Erne. Ceva al naibii de mare, 
zice Nina și închide ușa. 

— Da? 

— Sunt cu directorul general al clinicii Bättre Morgondag. Este 
clinica de unde au fost furate medicamentele folosite ca să 
imobilizeze și să anestezieze victimele... 

Nina se răsucește și își pierde șirul gândurilor când vede 
tabloul care atârnă în capul mesei lungi. Ceea ce vede o face să 
uite pe moment că vorbește cu Erne. 

— Ce mama naibii?... șoptește atât de încet, încât aproape că 
n-o aude. 

— Alo? Nina? 

Nina ia telefonul de la ureche și merge șovăielnic de-a lungul 
mesei, spre tablou. Vocea poruncitoare a lui Erne răzbate din 
telefon, iar Nina șoptește ceva liniștitor. 

Tabloul mare are cam un metru lăţime și un metru și jumătate 
înălţime și stă într-o ramă frumos lucrată, aurită. Înfăţișează o 
femeie frumoasă, într-o rochie neagră, cu părul negru ca pana 
corbului, care stă la o măsuță pentru cafea. 

— Fir-ar să fie... 


VP - 257 


În tablou ar putea la fel de bine să fie Maria Koponen, Lea 
Blomqvist, Laura Helminen - sau Jessica Niemi. Însă faţa nu-i 
aparține nici uneia dintre ele. Este fața unei femei frumoase de 
vreo treizeci de ani. Trăsături puternice, bine desenate. 

— Erne... Se petrece ceva cu adevărat ciudat, zice Nina și își 
dă seama că-i tremură vocea. 

Se uită la placa de alamă înșurubată pe partea de jos a ramei 
grele. 

Camilla  Adlerkreuiz, 1969, Președintă, Fundatia Bättre 
Morgondag. 


92. 


Sunetul strunelor se stinge. Urmează o clipă de tăcere, în care 
atât interpreții, cât și publicul, par să-și țină răsuflarea. Apoi 
palmele se lovesc, mai întâi o pereche, apoi alta, și în cele din 
urmă aplauzele se întind în sală ca un incendiu în natură. 
Muzicienii se înclină. Colombano primește aplauzele, ridică 
mâna cu arcușul, apoi privește la orchestra care stă în spatele 
lui ca o trupă de soldaţi fideli și le comandă cu o fluturare a 
mâinii să se încline. Colombano e ca un zeu a cărui atingere nu 
poate fi văzută cu ochiul liber, dar care îi controlează pe 
muzicieni ca pe marionete. 

Lumea fluieră, extaziată, strigă bravo bravissimo, cu toate că 
spectacolul n-a fost decât un concert pentru turiști cultivați. 
Colombano pare să se delecteze cu atenţia care i se acordă. 
Mândria și multumirea de sine care i se întind pe chip în timpul 
aplauzelor sunt atât de clare, încât nu pot fi prefăcute. 

Jessica nu-și dezlipește ochii de Colombano. 

Uită-te la mine, dragostea mea. 

Jessica stă în mijlocul publicului, probabil singura din sală care 
nu s-a alăturat aplauzelor dezlănţuite. 

Stiu că mă vezi. 

Colombano își conduce trupele în a doua plecăciune teatrală, 
apoi trece arcușul în mâna care ţine vioara și își apasă degetele 
libere pe piept. 

Uită-te la mine, dragostea mea. 


VP - 258 


Și, în sfârșit, se întâmplă: Colombano își plimbă privirea peste 
marea de feţe și încremenește, ca și cum ar fi fost bătut în cuie. 

Acum mă vezi. 

Colombano pare îngrozit, de parcă ar fi văzut o stafie. Cu 
toate acestea, rânjetul se topește încet, ca și cum ceva l-ar 
împiedica să priceapă deplin ce se petrece, să recunoască faţa 
pe care o vede. Apoi își silește ochii să se mute de la Jessica și 
zâmbește din nou, de această dată cu colțurile gurii silite să se 
întindă spre urechi, ca ale unui clovn trist. Colombano coboară 
de pe postament cu pași iuți, se duce spre ușa din spatele sălii 
și când trece de rândul din mijloc îi mai aruncă o privire Jessicăi. 

Te aștept. 

e 

Lumea se scurge pe ușile sălii de concerte, flecărind cu 
încântare despre ceea ce tocmai au auzit. Un bărbat de vârstă 
mijlocie, blond, cu sacou bej și blugi, se uită peste umăr la 
Jessica înainte să dispară pe ușă. Pare vag cunoscut, însă Jessica 
alungă din minte acest gând. 

Peste o clipă, în încăpere domnește liniștea. Femeia cu 
pometi ascuţiţi adună programele, sticlele de apă și alte lucruri 
lăsate pe scaune. Momentul este o repetare a serii din urmă cu 
câteva luni în care Jessica ședea în sală pentru prima oară și îl 
asculta cântând pe bărbatul irezistibil de chipeș. Intocmai ca 
atunci, sala mai întâi s-a umplut și apoi s-a golit. Colombano a 
dispărut în încăperea din spate. S-a așternut tăcerea. Intocmai 
ca atunci, Jessica își aude pulsul și aude pașii femeii scorțoase 
care răsună în sala pustie. 

— Ai mai fost aici, zice brusc femeia în italiană. 

S-a oprit în spatele Jessicăi. 

— Am fost, zice Jessica fără să se întoarcă spre ea. 

N-a vorbit cu nimeni de multă vreme și are gâtul uscat. 

— Ai fost... ai fost cu Colombano, continuă femeia și intră 
treptat în câmpul vederii Jessicăi. 

— Am fost, zice Jessica. 

Nu știe cum să interpreteze această femeie, întrebările ei, 
sala goală, totul. Însă de această dată n-are de gând să se 
retragă ca un animal rănit, să se împleticească pe strada cu 
piatră cubică și să fie salvată de Colombano. Jessica simte că 
deţine controlul, știe că în seara asta e la locul potrivit. Pentru 
prima oară după luni întregi, se simte vie. 


VP - 259 


Femeia își îndepărtează o șuviță de păr de pe fruntea 
proeminentă, se uită stingherită spre ușile închise din spatele 
sălii și lasă jos sacul de gunoi. Se uită la Jessica îngrijorată. 

— Ar trebui să pleci, zice în cele din urmă. 

Vocea ei nu este nepoliticoasă. Cuvintele sună mai degrabă 
ca un sfat prietenesc. 

— Știu, zice Jessica, fără să-și ia ochii de la femeie. 

— Nu cred că tu... 

— Chiar plec. De-a binelea. În sfârșit. Am venit să-mi iau 
rămas-bun de la el, zice Jessica. 

Femeia își ascunde nasul în palme o clipă. 

Time-out. Dacă ai ceva de spus, spune. 

— Ascultă, zice femeia în cele din urmă și se apropie de ea. 

Vocea i-a devenit șoaptă. 

— Te înţeleg. 

— Ce vrei să zici? 

Ochii sunt întristaţi, chiar compătimitori. Jessica știe că arată 
groaznic, nici măcar rochia de seară neagră nu poate să 
ascundă faptul că în ultima vreme n-a avut putere să-i pese de 
felul în care arată. Femeia a văzut destule în viață ca să 
priceapă că toate astea sunt din cauza lui Colombano. Jessica 
nu-i prima. Nici singura. 

— Nu-i treaba mea, zice femeia privind în continuare spre uși 
și se așază la câteva scaune de ea, dar e limpede că nu-ţi merge 
bine... 

— Ai dreptate. Nu-i treaba ta. 

Totul pare ireal, ca și cum ar urmări această conversaţie de la 
distanță. 

Femeia oftează, dar nu semnalează că ar da înapoi. 

— Colombano... Asta face el. Vreau să spun... Distruge totul. 

— Zău? întreabă Jessica, indiferentă. 

Simte o durere în genunchi, dar nu-i îngăduie să-i strice 
concentrarea. 

Sigur că asta face. Mă crezi proastă? 

Acum femeia pare tristă. Știe că spune prea mult, dezvăluind 
ceva ce n-ar trebui, dar pur și simplu nu se poate opri. 

— Și te afli aici pentru că... pentru că vrei să înţelegi. Las-o 
baltă. N-ai cum să-l înţelegi pe Colombano. E în el ceva rău. 
Foarte, foarte rău. 


VP - 260 


Un moment stau acolo în tăcere. Ochii Jessicăi o sfredelesc 
necontenit pe femeie, care își caută cuvintele potrivite în vreme 
ce privește în podea. 

— Ce? Ai învăţat pe propria piele? zice Jessica fără vreo urmă 
de emoție. 

Și-a petrecut toată dimineaţa  privindu-se în oglindă. 
Încercând să simtă înţelegere, teamă, milă, speranţă. N-a fost în 
stare de niciuna dintre ele. 

— Nu. Dar îl cunosc de multă vreme, zice femeia și își mușcă 
buza ca și cum ar vrea s-o împiedice să tremure. 

— Așadar, farmecul lui n-a avut putere asupra ta? zice Jessica 
și femeia își scutură capul cu mișcări scurte, smucite. 

— Ai înţeles greșit. Colombano e fratele meu mai mic. 

În acel moment ușa se deschide și răsună pași grei. Femeia se 
ridică în picioare și pleacă grăbită, ca un câine care a fost prins 
făcând ceva rău. 


93, 


Nina Ruska închide telefonul. Face câteva fotografii ale 
tabloului și iese repede pe coridor. Numele Camilla Adlerkreutz 
sună vag cunoscut, ca și cum l-ar fi pomenit cineva în timpul 
investigaţiei, însă, oricât își stoarce creierii, nu reușește să-și 
amintească în ce context. 

Merge cu pași repezi spre biroul lui Daniel Luoma, dar 
încetinește când aude voci înăuntru. Luoma vorbește cu o 
femeie. 

Nina ciocănește în ușa întredeschisă, o deschide larg și 
descoperă o femeie cu palton gros și căciuliță tricotată așezată 
în faţa lui Luoma. Pare să fi plâns. Un fel de șoc incendiază 
chipul bărbatului. 

— Îmi pare rău, este... de la poliţie, se grăbește Daniel să 
explice. 

— Ruska. Nina Ruska. 

— A, da. lat-o pe soția mea, Emma Luoma. 

— Bună seara, zice Nina, neliniștită, și își mută privirea la lista 
cu nume, care e tot pe birou, în fața femeii, unde a lăsat-o puţin 
mai devreme. 


VP - 261 


Apoi se uită la femeia care își suflă nasul și ai cărei obraji sunt 
plini de pistrui. 

— Și Emma este medic aici, zice Daniel, stingherit. 

— Și Camilla Adlerkreutz? E și ea medic? 

— Da, dar s-a pensionat de multă vreme. Sunt vreo 
cincisprezece ani de atunci. 

— A fost vreodată medicul lui Roger Koponen? 

— Da. Camilla a fondat această clinică, zice Daniel și își 
masează fruntea. 

Nina se uită la el. Nu știe cum să interpreteze toate astea. 

— Trebuie să plec, zice ea și face un pas spre ușă, apoi își dă 
seama că a neglijat-o pe femeia care plânge. Îmi pare rău. Voiaţi 
să-mi spuneți ceva? 

— Asta ar putea să fie din vina mea..., șoptește femeia. 

— Ce anume? 

— Faptul că Roger a pus mâna pe acele medicamente. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Este extrem de convingător. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă Nina și se apropie de birou. 

Se petrec atâtea lucruri, încât îi este greu să-și strunească 
gândurile. 

— În urmă cu câtva timp, Roger a venit și a zis că are nevoie 
de ceva. Că ar trebui să deschid ușa depozitului de 
medicamente și să mă uit o clipă în altă parte, zice Emma 
Luoma, ridicându-și ochii înroșiţi spre Nina. 

— Ceva? 

— Am crezut că vorbește despre sedative. Roger le lua cu 
alcool. Știa ce caută. Și am crezut că o să ia doar câteva pastile, 
pentru el. Dar în niciun caz n-aș fi crezut că... 

— Nu înțeleg. De ce nu i-aţi scris o reţetă? 

— Pentru că avea o aventură cu el, intervine brusc Daniel. 

Își lasă faţa în palme, apoi oftează adânc și continuă mai 
calm. 

— lată. Acum a ieșit la iveală. Emma și Roger Koponen se 
întâlneau. Împotriva oricărui afurisit cod de comportament, 
restricțiilor morale și jurămintelor maritale. 

— Daniel..., geme încet Emma Luoma. 

— Acum nu mai merge cu jumătăţi de adevăr, Emma. Trebuie 
să fim sinceri cu cei de la poliţie. 


VP - 262 


Nina trage în plămâni aerul sufocant. Ar trebui să se întoarcă 
la sediu și s-o ia cu ea pe Emma Luoma. Doctoriţa trebuie să fie 
interogată amănunțit. 

— Știu unde se ascunde el, zice Emma dintr-odată. 

— Poftim? Unde? 

— Roger are o ascunzătoare în Laasajalo. Altă casă, care nu 
este pe numele lui. Acolo scrie. Și se întâlnește cu femei. 

— Cunoașteţi adresa? 

— Nu... Dar am fost acolo de câteva ori. 

— Ne puteți arăta unde este? 

— Sigur, zice Emma Luoma, întinde mâna peste birou și 
încearcă să prindă mâna soțului, însă el nu reacţionează. Ai 
spus-o tu însuți, dragul meu. Fără jumătăţi de adevăruri. 

Un moment, cei doi se străduiesc să-și reţină lacrimile. 

— E Roger amestecat în aceste crime? Și-a omorât soţia? 
întreabă Emma în cele din urmă. 

Nina nu răspunde. Se gândește intens la următoarea sa 
mișcare. 

— Bine. Vreau să-mi arătaţi cealaltă casă. Chiar acum, zice 
Nina și își pune fularul. 

— Acum? 

— Acum. 

— Bine, zice Emma, ștergându-și ochii cu mâneca. 

— Vin cu voi, zice bărbatul și se ridică de pe scaun. 

— Bine. Puneţi-vă paltoanele, zice Nina și formează numărul 
lui Erne. 


94. 


Erne pășește repede pe coridor, cu brațele strânse pe lângă 
coaste. Asta îl face să arate mai degrabă a păsăroi care nu 
zboară, dar în acest moment orice mișcare a mușchilor pieptului 
sau umerilor îi trimite fulgere de durere în plămâni. 

Se oprește între două camere pentru interogatorii, se 
gândește unde este interogat fiecare dintre cei doi bărbaţi și 
bate la una dintre uși. Peste o clipă, ușa e deschisă de Mikael, 
care pare energic, dacă ne gândim la oră și la situaţia de faţă. 
Mikael trage ușa după el, însă Erne are timp să-l zărească pe Kai 


VP - 263 


Lehtinen: un bărbat chel, cu faţa suptă, care arată întocmai așa 
de ciudat cum își închipuise Erne. 

— lese ceva? întreabă Erne. 

— Incă nu. l-am spus Ninei că s-ar putea ca tu să fi avut 
dreptate. Poate că ar fi trebuit să-i mai ţinem o vreme sub 
supraveghere, șoptește Mikael, cu toate că ușa este izolată 
fonic. 

— Ce-i făcut e bun făcut. Hai să ne dăm toată silinţa să 
profităm de situaţie. Și apoi, se pare că Nina a găsit ceva pe 
Bulevardi, zice Erne și se uită în spate, ca să se asigure că nu-i 
ascultă nimeni. Mai presează-l un pic pe idiot. Ne vedem în sala 
de ședințe peste cincisprezece minute, zice el și-l bate pe umăr 
pe Mikael. 

— Sună misterios, mârâie Mikael. 

— Și, hei, Micke, zice Erne și se răsucește iar spre el. Numele 
Camilla Adlerkreutz îți spune ceva? 

— Ce? Adlerkreutz? Bunsdorf? Nu ne mai lipsește doar Kaarle 
Kustaal. 

— Da sau nu? 

— N-aș zice că-mi spune. Cine e? 

— O să-ţi spun curând, zice Erne și își vede de drum. 

Prinde viteză, însă încetinește iar înainte să intre în biroul fără 
despărțituri, unde o jumătate de duzină de câăutători de 
informaţii stau la birourile lor. 

Erne se duce la o femeie destul de tânără care privește cu 
mare atenţie monitorul, cu iPhone-ul la ureche și îi pune pe 
birou o foaie printată cu tabloul fotografiat de Nina. 

— Află dacă această femeie e încă în viaţă și unde locuiește. 

— Arată a vrăjitoare. 

— Tocmai de aceea. 


95. 


Rasmus Susikoski își proptește bărbia pe degetele încrucișate 
și cercetează colajul de fotografii și fragmente de text aranjat pe 
perete. In sala de ședințe e liniște. Nici urmă de clefăitul gumei 
de mestecat a lui Micke, oftatul Ninei, șuieratul lui Jusuf, 
respiraţia hârâită a lui Erne sau darabana unghiilor Jessicăi. În 


VP - 264 


sfârșit, e singur. Întotdeauna s-a simţit cel mai bine singur. Chiar 
și la facultatea de drept prefera să se înfunde în cărţi și să lase 
umblatul ţanţoș și petrecerea timpului cu prietenii în seama 
celor cărora le stătea în fire. El e lup singuratic. Niciodată n-a 
simţit că aparţine vreunui grup, nici măcar la serviciu. 

Rasmus știe că e diferit de ceilalți în multe privinţe: șoarece 
de bibliotecă introvertit, care nu reușește niciodată să deschidă 
gura când ar trebui s-o facă. Întotdeauna a fost lovit de muţenie 
exact în acele momente în care rostirea gândurilor sale ar fi dus 
viața în direcţia dorită. Este cea mai mare tragedie a vieţii sale. 
Adesea s-a întrebat dacă lipsa de succes la femei este motivul 
sau consecinţa acestui fapt. Probabil amândouă. 

Se aude o bătaie în ușă. 

— Salut, Susikoski, zice Riikka Woodward și intră. 

Inima lui Rasmus se oprește o clipă. Nu din cauză că asistenta 
criminalistă are informaţii noi în privinţa cazului, ci din cauză că 
Rasmus, îmbărbătat de câteva păhăruţe de lichior roz-bombon, 
a abordat-o cu intenţii romantice într-o croazieră de 
teambuilding pe care serviciul a organizat-o anul trecut, în 
octombrie. Și s-a ales cu o respingere dură. 

Răspunsul simplu aproape că-i rămâne lui Rasmus în gât. 

— Da? 

— A venit raportul de la Regia Generală de Apă. 

— Ceva interesant? zice Rasmus și își dă jos ochelarii. 

Tâmplele îi sunt asudate. Se freacă la ochi și, pentru o clipă, 
încăperea pare înceţoșată. E ceea ce nădăjduia. Poate că acum 
nici Riikka n-o să-l poată vedea. 

— Am căutat salturi ale consumului cu circa 2 500 de litri. Una 
dintre greutăţi a fost că cele mai multe dintre vechile blocuri de 
locuinţe au contoare de tip vechi, din cele care sunt citite o dată 
sau de două ori pe an. Contoarele cu citire la distanţă, care 
încarcă informaţia direct în rețea... 

— Ei bine? Ai găsit vreunul? 

— Am găsit. O cabană din Kaitalahti. În rest, consumul e 
aproape zero, însă acum cinci zile a fost un adevărat potop. 
Vreo trei-patru mii de litri. 

— Care... 

— Și ghici al cui nume e pe ipotecă? Maria Koponen. 

Rasmus își pune iar ochelarii. 


VP - 265 


— Glumești. Cum naiba ne-a scăpat asta? zice Rasmus și, 
brusc, nu mai poate sta locului. 

Se ridică în picioare. 

— În afară de cazul în care s-a spart o ţeavă... 

— Și a fost reparată în aceeași zi... 

— ... e cada pe care o căutăm. Nu încape îndoială. Trebuie să 
trimitem acolo o echipă SWAT, zice Rasmus și deschide ușa. 

Se aude un râs neîncrezător. 

— Cei de râs? 

— Acum o să punem mâna pe ticăloșii ăia. Și, fir-ar să fie, 
mulțumită ideii lui Micke! 


96. 


Nina dă căldura mai tare când mașina trece podul dintre 
Herttoniemi și Laajasalo. Tensiunea dintre cei doi de pe 
bancheta din spate este palpabilă, ca un aisberg enorm care nu 
vrea să se topească, în ciuda încălzirii globale. Nina o privește în 
oglinda retrovizoare pe femeia înlăcrimată. Nu poate să 
priceapă cum de un medic psihiatru poate nu numai să aibă o 
relaţie sexuală cu un pacient schizofrenic, dar să-l mai și ajute 
să fure medicamente letale de la locul ei de muncă. Indiferent 
de ceea ce se întâmplă, e foarte probabil ca Emma Luoma să-și 
fi încheiat cariera în medicină. În privinţa căsniciei e mai greu de 
prezis. Dar lucrurile nu arată prea bine nici pe acel plan. 

Nina se uită la GPS-ul de pe telefon. Trebuie să se întâlnească 
cu două dube cu agenţi SWAT înarmaţi până-n dinţi la 
benzinăria Neste din Laajasalo, de unde Emma Luoma o să-i 
conducă la presupusa ascunzătoare a lui Koponen. Nu-și mai 
asumă niciun risc. De acum încolo procedează cu duritate. 

Pe telefon apare numele lui Erne. Nina ia aparatul de pe 
suport, nu vrea să folosească opţiunea handstree cu cei doi 
Luoma pe bancheta din spate, ascultând. 

— Salut, Erne, aproape am ajuns la locul de întâlnire, zice 
Nina. 

În afară de o dubă militară care se apropie, strada e pustie. 

— Pasagerii tăi mă aud? 

— Nu. 


VP - 266 


— Bine. Avem noi informaţii. Regia Generală de Apă a găsit o 
creștere bruscă a consumului în Kaitalahti. Acum câteva zile au 
deschis robinetele și apoi au plecat în oraș. E un soi de casă de 
vară și e pe numele Mariei Koponen. După imaginea din satelit, 
structura se potrivește, fundaţie de piatră, ferestre înguste la 
nivelul solului. Avem planul clădirii de la administraţia locală. 
Cabana are o pivniţă mare și e pe apă. 

— Fuck. 

— Trebuie să fie cea la care te duce doamna doctor, zice 
Erne. 

— Da. Dar trebuie totuși să confirmăm. 

— Ce vreau să faci este să-i lași pe cei doi Luoma la 
benzinărie, sub escortă. O să intrăm cu echipa SWAT și o să 
percheziționăm cabana din Kaitalahti și, dacă nu găsim nimic 
acolo, vom reevalua situația. E mai bine să nu ducem acolo 
civili, dacă se dovedește că e un loc al crimei. 

— Înțeles, zice Nina și se uită în oglinda retrovizoare. 

Acum cei doi doctori se ţin de mână. lertarea e o forţă 
formidabilă. Mai ales în momente de acest fel, când haosul 
atacă în valuri, înecând tristeți și necazuri care altfel ar părea 
copleșitoare. 


97. 


Erne termină convorbirea și deschide un sms care a sosit un 
pic mai devreme. E de la Jessica. 

Helminen ne-a mințit. Mergem să verificăm ceva și te sun 
după aceea. 

Rasmus stă în sala de ședințe în faţa laptopului deschis. 

— Naiba să mă ia! zice Erne și se trântește pe scaun lângă 
Rasmus. 

— Micke știe că Nina se duce în Kaitalahti? 

— Încă nu. Continuă să-i interogheze pe rând pe cei doi 
ticaloși. 

— A apărut ceva nou? 

Erne clatină din cap și scormonește în buzunar după pastilele 
pentru tuse. Se uită cum Rasmus tastează www.battre- 
morgondag. fi și deschide site-ul clinicii. 


VP - 267 


— Ceva nu-i deloc în ordine cu locul ăsta dacă pacienţii 
ambulatorii pot să pună mâna pe medicamente letale. 

— Femeia aia o să fie pusă sub acuzare, zice Erne și închide 
ochii. 

Speră din străfundul inimii că Roger Koponen e în cabană. Și 
toată încâlceala asta drăcească o să înceapă să se desfacă. Se 
gândește la amploarea cazului, că toate astea sunt atât de mici 
în Univers. Că e tare măruntă distrugerea pământească pe care 
au izbutit s-o provoace nemernicii ăia bolnavi ia cap. Și că, în 
cele din urmă, vor muri și ei, se vor pierde în uitare. 

Când cazul va fi închis, Erne o să depună armele și o să-și ia 
un concediu medical din care n-o să se mai întoarcă niciodată. 

Simte în coaste ghiontul lui Rasmus. 

— Erne... Uită-te, zice Rasmus aproape șoptit. 

— Ce-i? 

Erne deschide ochii și își dă seama că mai avea câteva clipe și 
adormea. Boala i-a minat puterile, capacitatea de a tolera 
epuizarea. 

— Ce mai e? mormăie el ursuz. 

Rasmus a deschis fișierul Personal, în care sunt fotografiile 
angajaţilor clinicii. Tine arătătorul lângă faţa unei femei cu părul 
negru și zâmbet cald. 

— Parcă pare cunoscută Emma Luoma... 

Erne își concentrează privirea pe ecranul pe care Rasmus îl 
răsucește spre el. 

— Acum. Că zici... Poate un pic. Am văzut în ultimele douăzeci 
și patru de ore destul de multe femei care arată așa. 

Erne amuţește și se uită la Rasmus. 

— Stai așa... Unde baţi? 

O clipă, Rasmus se uită la fotografie ca și cum s-ar aștepta ca 
Emma Luoma, care îl privește de pe ecran, să clipească prima. 
Apoi își prinde cu dinţii unghia degetului mare. 

— Sunt aproape sigur că... Așteaptă, zice el și se ridică în 
picioare. 

Se duce la tabla mare, pe care a fost creată o diagramă din 
fotografii, informații din apeluri, ședințe și contacte. 

— Ce cauţi? 

— La naiba, Erne! Dacă am dreptate. La naiba... 

Erne se uită atent la Rasmus, care ia o fotografie de pe tablă. 
Apoi se întoarce la masă cu pași șovăielnici și o ţine pe ecran 


VP - 268 


alături de fotografia Emmei Luoma. Erne se uită la cele două 
imagini alăturate. La început, ideea pare imposibilă. E atât de 
important, încât trebuie să reconstruiască întregul lanț de 
evenimente începând de la sfârșit. 

— Emma Luoma este Doamna X din Haltiala, zice Rasmus. 

Fotografia doctoriţei care zâmbește neutru e așezată alături 
de cea a femeii strivite de bolovani. Nările lui Erne sunt asaltate 
de un miros acru. Rasmus a început iar să transpire. 

— Nu i-a fost raportată dispariţia, mormăie Erne. 

Tăcere. Știu amândoi ce înseamnă asta. Cu toate acestea, 
secundele se scurg într-o paralizie totală. 

Erne întinde amândouă mâinile spre telefon. Nina ar trebui să 
fie deja la benzinărie, unde o așteaptă echipajul SWAT. Ar trebui 
să fie în siguranţă. 

— Pentru că... și soţul ei e mort, zice Rasmus șocat și se uită 
la punga cu mâncare de pe masă. 

Dinţii Domnului X. Dinţii lui Daniel Luoma. 

— Cei doi cu care s-a întâlnit Nina nu sunt doctori. 

Secundele care trec în încăperea tăcută par o veșnicie. O 
reclamă la Nicorette apare pe ecran și Erne simte brusc dorința 
să fumeze. 

— Dumnezeule mare, zice Erne cu telefonul la ureche și sare 
de pe scaun. Nina nu răspunde la telefon! 


98. 


Jessica bate la ușă insistent. Jusuf stă în spatele ei. E jenant să 
scoli din pat o femeie în vârstă la trei noaptea, dar în acest 
moment n-au de ales. 

Jessica se uită la ușa verde închis și la rama ei de un alb 
strălucitor. Vopseaua pare surprinzător de proaspătă, aproape 
nou-nouţă. Casa mare de lemn frumos lucrată de pe culmea 
dealului pare să fie din altă vreme și din alt loc. Trebuie să fie 
una dintre cele mai vechi case care încă mai stau în picioare în 
Kulosaari, o evocare a trecutului. Prin ferestruică, Jessica vede 
că se aprinde o lumină în hol. Apoi aude prin ușă o voce 
temătoare. 

— Cine e? 


VP - 269 


— Poliţia. Niemi și Pepple. Am fost aici în seara trecută. 

O clipă pare să nu se întâmple nimic. Apoi ușa se deschide 
încet și femeia în vârstă stă în prag, arătând speriată și 
somnoroasă, într-un capot bleu și cămașă de noapte de aceeași 
culoare care se zărește dedesubt. 

— Îmi amintesc de voi, zice, dar nu se dă deoparte. 

Vântul îi încâlcește buclele bretonului. 

— Doamna Adlerkreutz, putem să intrăm? E ceva important. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Putem? repetă Jessica cu tot calmul de care e în stare și 
face semn cu capul spre hol. 

— Sfinte Dumnezeule, dar chiar că v-aţi ales momentul, 
pufnește bătrâna, apoi îi face semn Jessicăi să intre. 

— Îmi pare rău că a trebuit să vă trezesc așa, dar e urgent. 

— Fără îndoială, zice doamna Adlerkreutz, în vreme ce Jusuf 
trage ușa după el. 

Jessica dă să plece de pe covorașul de la intrare, când 
doamna Adlerkreutz arată spre încălțările ei și flutură degetul. 

— Vrei, te rog, să te descalţi? 

— Eu... sigur, zice Jessica încruntându-se. 

În seara trecută părerile doamnei Adlerkreutz în această 
privinţă fuseseră complet opuse. 

— Trebuie să mă mai uit o dată în dormitorul dumneavoastră. 

— Nu se mai vede de acolo textul... 

— Dacă nu vă supăraţi, aș vrea oricum să mă mai uit o dată, 
continuă Jessica, își descalţă și celălalt picior și așază încălțările 
pe covoraș. 

E învăluită de mirosul de lemn și de umezeală. 

— Eu o să aştept aici, zice Jusuf cu mâinile în șolduri și se uită 
la încălțările lui. 

Jessica zâmbește. Omului îi e prea lene să-și desfacă șireturile 
și să le lege la loc. 

— Bine, zice Jessica și se răsucește spre femeia în vârstă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Să mergem sus, zice doamna 
Adlerkreutz un pic iritată și își strânge mai bine cordonul 
capotului. Aţi făcut vreun progres? întreabă, în vreme ce își 
târșâie picioarele pe scări, agale. 

Atât de agale, încât Jessica are timp să examineze fotografiile 
de pe pereţii scării. La fel ca la etaj, majoritatea sunt fotografii 
alb-negru cu grupuri. 


VP - 270 


— Puteţi fi liniștită, doamnă. Acesta este un caz pe care îl vom 
rezolva, zice Jessica, fără să știe de ce ţine să-i facă promisiuni 
zadarnice bătrânei. 

Scările scârțâie sub picioarele ei. O aude pe bătrână căscând 
în vreme ce urcă încet, treaptă cu treaptă. În cele din urmă, 
Jessica vede lumină prin ușa deschisă din capătul coridorului. 

— Așadar, voiai să te mai uiţi o dată la casa familiei 
Koponen..., mormăie femeia. 

— Trebuie doar să arunc o privire pe fereastra dormitorului. 
Apoi vă lăsăm să dormiţi, zice Jessica și o urmează pe bătrâna 
ramolită spre dormitor. 

— Bine, uită-te liniștită. N-am făcut patul, se înțelege de ce. 

Jessica îi zâmbește și intră în dormitor. Se duce încet la 
fereastră și pune degetele pe pervaz. 

N-au văzut lucrul cel mai important... 


99, 


Pereții albi ai încăperii par să se închidă asupra biroului la 
care stă Erne, ţinând la ureche un aparat de emisie-recepţie 
roșu, legătura directă cu o reţea telefonică specială rezervată 
autorităţilor, care, cu antena lui lungă, seamănă cu primele 
aparate din anii '90. Sudoarea care îi picură pe obraji 
semnalează că amestecul dintre stres și inflamaţia care îi coace 
în trup i-a făcut iar temperatura să crească. Acum trebuie să fie 
peste 38. Fără îndoială. Nu că ar mai conta. Și-a primit 
condamnarea la moarte. Acum poate să nu-și mai ia 
temperatura. 

— Cum vrei să procedăm? 

Vocea de bas de la celălalt capăt aparţine conducătorului 
echipei SWAT. Nina, pe care în urmă cu câteva minute Erne a 
numit-o la comanda operaţiunii, n-a ajuns la întâlnire și nu 
răspunde la telefon. Timp de câteva secunde, Erne se uită la 
șantierul adormit, asediat de macarale, care va reveni la viaţă în 
câteva ore. Strânge mai tare telefonul și îi aruncă o privire lui 
Rasmus, care se uită la el temător din cealaltă parte a biroului, 
cu braţele încrucișate pe piept și degetele îngropate în cutele 


VP - 271 


puloverului. Erne ar trebui să trimită echipa SWAT în căutarea 
Ninei. Nu poate să fi ajuns prea departe în Skoda ei roșie. 

— Ai adresa? zice Erne și observă că îi tremură vocea. 

Hotărârea este una dintre cele mai grele din cariera sa. 

— Da. 

— Procedează conform planului. Raportează-mi permanent. 

— Ínteles, încheiat. 

Erne pune pe masă staţia de emisie-recepţie și ia telefonul 
mobil. 

— Rasse, vreau să înregistrezi imediat un raport despre un 
agent de poliţie dispărut. Vreau ca toate echipajele de patrulare 
disponibile să caute Skoda Ninei, care este, probabil, în 
Laajasalo. Nina a reușit să comunice că se află în imediata 
apropiere a locului de întâlnire. 

— Înţeles, zice Rasmus și sare de pe scaun mai iute decât ai fi 
crezut posibil, judecând după înfățișarea lui. 

— Și, Rasse, spune-i lui Micke să vină aici. Trebuie să plece pe 
teren. 

Rasmus încuviințează și dispare pe ușă. 

Erne apasă iar pe ureche telefonul și ascultă o clipă tonul. La 
dracu”, Jessica! Ce mama naibii se întâmplă? 

Își masează pieptul ca să-și încetinească pulsul care 
galopează. Aduce pe ecran numărul lui Jusuf. Niciun răspuns. 
Ceva nu-i deloc în ordine. 

Nu te ambala. Unul dintre ei o să sune dintr-o clipă în alta. 
Jessica și Jusuf sunt împreună. Nu sunt în nicio primejdie... 

De ce naiba nu și-a respectat cu fermitate propria decizie de a 
o ţine pe Jessica acasă, sub pază, până se rezolvă acest val de 
crime nemaiîntâlnit? 

Jessica o să sune dintr-o clipă în alta. Sau Jusuf. 

— Erne? Am raportat dispariţia agentului și patrulele au fost 
alertate, zice Rasmus din ușă. Este organizat un punct de 
control pe podul dintre Laajasalo și Herttoniemi. 

— Bine. Și Micke? 

— Nu l-am văzut... 

— Găsește-l pe Micke, fir-ar să fie! mârâie Erne și îl apucă 
tusea. 

Rasmus dispare iar pe coridor. 

Erne își flutură degetele peste tastatură, apoi tastează în 
fereastra de căutare bättre morgondag helsinki și dă clic pe 


VP - 272 


primul rezultat. Deschide secţiunea Personal şi derulează întâi 
până la Daniel, apoi la Emma Luoma. Îl străbat valuri de greață. 

Soții Luoma sunt morți... Daniel Luoma a fost dus la 
Savonlinna alaltăieri în portbagajul mașinii lui Torsten Karlstedt. 
Viu, după cum a confirmat medicul legist. Au oprit mașina 
condusă de Sanna Porkka și le-au dat foc ei și lui Daniel. Între 
timp, cineva a plantat ADN-ul lui Luoma prin casa de pe țărm a 
familiei Koponen. Emma Luoma a fost răpită, probabil în același 
timp cu soțul ei, și dusă la Haltiala. În cele din urmă, acești 
oameni, oricine or fi ei, au pătruns în birourile clinicii Băttre 
Morgondag de pe Bulevardi cu cheile cuplului, au sunat la poliţie 
și s-au întâlnit cu Nina. Și acum... 

Totul s-a dus dracului. 

Erne deschide fișierul Despre noi și citește istoricul prezentat 
acolo. 

Bättre Morgondag este specializată în tratarea pacienților 
psihotici... gestionată de o fundație cu același nume constituită 
în 1959... fondatoare și  președintă, psihiatra Camilla 
Adlerkreutz... Forme de tratament alternative, fără 
medicamente... un model de dialog deschis. 

Istoricul amănunțit este presărat cu o duzină de fotografii alb- 
negru. 

Cea dintâi este a primei clinici, Villa Morgon. Apoi un portret 
din anii '60 al fondatoarei fundației. Fața ei arată exact la fel ca 
în tablou. Doar fundalul este diferit. 

— Sase minute până la țintă, trâmbițează o voce din staţia de 
emisie-recepție. 

Erne semnalează primirea mesajului și își îngroapă fața în 
palme. 


100. 


N-au văzut lucrul cel mai important... 

Ce mama naibii ar trebui să văd de aici? 

Jessica își muşcă buza și încearcă să se concentreze, E 
epuizată, însă o să stea acolo până în zori uitându-se pe 
afurisita de fereastră, dacă asta o să ajute la rezolvarea cazului. 
Cuvintele Malleus Maleficarum  bătucite cu picioarele pe 


VP - 273 


acoperișul casei familiei Koponen nu mai sunt decât o vagă 
amintire în urma temperaturilor de peste zero grade, unui strat 
proaspăt de zăpadă și a tehnicienilor criminaliști, ca niște graffiti 
pe care cineva a încercat să le șteargă și apoi a dat cu vopsea 
pe deasupra. Vede strada, casele învecinate, terenul mare al 
familiei Koponen și marea îngheţată. Insulele la distanţă de sute 
de metri. Ce mama naibii îmi scapă? 

Jessica se uită la strada din fața casei familiei Koponen, pe 
care a urmărit în noaptea trecută ucigașul în costum de 
protecţie alb. Gardul viu. Își imaginează personajul încornorat de 
pe gheaţă, ridicând mâna ca s-o salute din întuneric. 

Treptat, Jessica își dă seama că lumina din cameră o 
împiedică să vadă clar. Tot ce e afară se amestecă, distrăgându- 
i atenţia, cu oglindirea dormitorului doamnei Adlerkreutz. Patul, 
oglinda, biroul, fotoliul. Covorul persan, micul candelabru. 
Bătrâna, care stă în prag. Jessica însăși. 

— Fiţi amabilă, doamnă. Aţi putea să stingeți lumina? zice 
Jessica pe un ton lejer și încearcă să-și concentreze privirea 
asupra ferestrei. 

Trec câteva secunde, dar nu se întâmplă nimic. 

— Aţi putea să stingeţi lumina, doar un moment? 

Jessica se uită din nou la imaginea din geam a bătrânei. Apoi 
la ea însăși. Imaginea oglindită e înceţțoșată, o copie proastă 
care seamănă doar pe departe cu o femeie numită Jessica von 
Hellens. O femeie care nu există. Orbitele îi sunt ca două farfurii 
negre uriașe, fântâni adânci care duc într-un loc ciudat, 
întunecat. Vede cum îi răsar din cap coarne. Și apoi vede o fată 
zăcând nemișcată pe patul din camera de hotel din Murano, cu 
fiecare celulă din trup în flăcări, din vârful degetelor mâinilor 
până în vârful degetelor picioarelor. Ca și cum ar zăcea în 
mijlocul unui foc infernal. Se uită la tavan, cu amănuntele 
stucaturii, și se urăște pe sine și viaţa sa. Faptul că are o avere 
imensă nu o face niciun pic mai suportabilă, poate chiar 
dimpotrivă. Tot ce atinge se preface în rahat. Jessica simte pe 
încheietură cuțitul adus în cameră odată cu mâncarea, faptul că 
știe că poate să sfârșească toate astea în orice momente o 
ușurare. Nu-i nevoie decât de o mică mișcare și se poate odihni 
pe vecie în acest hotel mediocru din acest oraș care duhnește 
ca o piaţă de pește. 


VP - 274 


O podidesc lacrimile. Nu de tristețe sau de durere, ci de 
spaimă. Înţelege acum că a venit în această încăpere ca să-și 
vadă propria imagine oglindită. Întocmai așa cum a îndemnat-o 
mama în vis. Se uită în oglindă. 

Se răsucește încet și coboară mâna spre tocul pistolului. 
Doamna Adlerkreutz e tot în prag, cu braţele încrucișate pe 
piept. Nu se uită la Jessica. Se uită prin dormitor și pare 
mulțumită. Apoi își coboară pleoapele și adulmecă mirosul de 
lemn și gudron al casei vechi. 

Jessica își aude telefonul sunând, dar nu răspunde. Știe că 
acum trebuie să aibă mâinile libere. Trebuie să plece de acolo. 
Jusuf e încă la parter. 

— Acum o să plecăm, zice Jessica înghițind în sec și se 
apropie de femeie. 

— Eşti întocmai ca mama ta, zice doamna Adlerkreutz și 
zâmbește aproape tandru. 

Jessica simte că i se face pielea de găină, inima îi stă o clipă 
în loc, apoi recuperează bubuind nebunește. 

— Poftim? bâiguie și desface tocul pistolului. 

Femeia în vârstă nu mai e firavă și somnoroasă. 

— Și tu îl ai. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Creierul tău. E unic. De aceea ești așa cum ești. 

— Acum o să plec. Jusuf! strigă Jessica răgușit, însă de jos nu 
vine niciun răspuns. Jusuf! strigă din nou, mai tare, și se apropie 
de doamna Adlerkreutz. 

Apoi se aud pași. Dar nu dinspre scară, ci de aproape. O ușă 
scârțâie. 

— Theresa era bolnavă, zice doamna Adlerkreutz în vreme ce 
Jessica ia în mână pistolul. 

— Jusuf! 

— Și totuși, a fost eleva mea preferată, continuă femeia și 
chicotește. 

— Despre ce naiba vorbeşti? zice Jessica, cu vocea 
tremurând. 

Aţintește pistolul spre doamna Adlerkreutz și spre ușa din 
spatele ei. Eleva mea preferată. Fotografiile de pe coridor și de 
pe scară năvălesc în mintea Jessicăi. 

— Mișcă-te! zice Jessica, strângând pistolul mai tare. 


VP - 275 


În clipa aceea apar în ușă două siluete. Jessica deslușește pe 
holul întunecat coarne arcuite și îi scapă un vaier. Arma a 
devenit o prelungire instabilă a mâinii sale, pe când se retrage 
spre fereastră. 

— Jusuf! 

— Jusuf n-o să vină, zice doamna Adlerkreutz, în vreme ce 
unul dintre bărbați intră în cameră pe lângă ea. Și pistolul tău... 
Poţi să-l lași din mână. A fost făcut inofensiv. 

Jessica simte cum o năpădește panica, urechile îi huruie și 
vederea i se tulbură. Apoi simte durerea. Aţintește pistolul spre 
piciorul monstrului încornorat care se apropie încet, însă 
trăgaciul nu se mișcă: percutorul e înţepenit. Ce dracu’? Micke a 
verificat pistolul. Arma îi cade la picioare. Simte braţele mari ale 
unui bărbat care o cuprind și un prosop umed pe faţă. In vreme 
ce se luptă cu fiecare strop de putere pe care și-i poate aduna, 
simte cum se scufundă treptat într-un adânc, într-un lac tot mai 
întunecat, în care nu răzbat razele soarelui. Totu/ e în ordine, 
draga mea. 


101. 


Erne se uită la telefonul său mut și își împletește degetele 
după ceafă. Viaţa Ninei e în primejdie și, chiar dacă peste o clipă 
jumătate din polițiștii din Helsinki vor începe s-o caute, ceva 
dinăuntrul lui îi spune lui Erne că asta n-o să se termine bine. 
Curând va avea privilegiul de a şedea în sala de ședințe, 
explicându-i lui Mikael de ce a trimis-o pe Nina cu mașina 
împreună cu doi ucigași. E a doua oară în 48 de ore când Erne a 
îndemnat pe cineva să ducă cu mașina un ucigaș. Și unde 
mama dracului e Jessica? N-a mai primit nimic de la ea de la 
acel SMS încoace. 

— Două minute până la țintă, zice o voce din staţia de emisie- 
recepţie. 

— Înțeles, zice Erne și înghite în sec de câteva ori. 

Rasmus apare în ușă. Expresia îngrijorată de pe chipul lui s-a 
transformat în ceva care seamănă cu perplexitatea. 

— Care-i problema? 

— Nu-l găsesc pe Micke... 


VP - 276 


— Cum adică, nu-l găsești? 

— A... A plecat. 

— Ce tot spui? 

Erne își dă jos ochelarii de pe fruntea încruntată. Rasmus face 
câţiva pași și stă în mijlocul camerei cu mâinile în șolduri. Vocea 
îi șovăie. 

— Asta mi s-a spus. Că Micke a plecat cu Karlstedt și Lehtinen 
încătușați. Se pare că se îndreptau spre lifturi. De jos mi s-a 
spus că au ieșit din clădire. Cu paltoanele pe ei... 

— Unde mama naibii îi duce Micke pe principalii noștri 
suspecți în puterea nopţii? 

— Poate că a auzit că Nina e în pericol? Poate că s-a dus s-o 
găsească. 

— Și a luat cu el suspecţii? Asta n-are niciun sens. Și apoi, de 
unde să fi auzit de Nina? l-ai spus tu? 

— Nici măcar n-am dat de el... Poate că l-a sunat Nina? 

— Asta-i ciudat. O să-l sun pe Micke. 

— L-am sunat eu, zice Rasmus, clătinând din cap. 

Se aude un ciocănit în ușă și apare Riikka Woodward. Are un 
creion între dinţi. 

— Uite informaţiile pe care le-ai cerut, Erne, zice Riikka și îi dă 
hârtia lui Rasmus, care a întins mâna. 

Rasmus face câţiva pași spre Erne, dar apoi se oprește, 
încruntându-se, în vreme ce citește documentul. 

— Camilla Adlerkreutz? Directoarea fundaţiei? 

— Am cerut informaţii... Ce scrie? întreabă Erne. 

E în picioare, sprijinindu-se din toate puterile pe birou. Riikka 
dispare pe coridor. 

— Că locuiește în Kulosaari. Asta e chiar în faţa casei familiei 
Koponen. 

Rasmus îi dă hârtia lui Erne. 

— O clipă..., se trântește Erne pe scaun și apucă mouse-ul. 

Aduce pe ecran una dintre fotografiile din istoricul fundaţiei. 
Înfăţișează o casă veche de lemn, frumos lucrată. Villa Morgon. 

— Să fie oare aceeași casă, zice Erne și răsucește ecranul 
spre Rasmus, în care au intrat Jessica și Jusuf să se uite la 
acoperișul familiei Koponen?... 

— E aceeași adresă. 

— Dar..., și Erne se ridică din nou în picioare. 


VP - 277 


Întinde mâna spre puloverul cenușiu, îl îmbracă, apoi îşi pune 
paltonul verde închis. 

— L-am întrebat un pic mai devreme pe Micke dacă numele 
Adlerkreutz îi spune ceva. A spus că nu l-a mai auzit niciodată, 
zice el. 

Din staţia de emisie-recepţie se aude un semnal. Erne o ia și o 
strânge la piept. Către sediu. 

— Dar Micke a primit de la Jusuf lista cu toți vecinii, mormăie 
Rasmus. 

— Poate că a uitat. 

— Sau altceva... 

Către sediu. 

— Sper că asta s-a întâmplat, Rasse, zice Erne și duce la gură 
staţia de emisie-recepţie. Aici e sediul. 


102. 


Jessica deschide ochii și vede flăcări care pâlpâie în întuneric. 
Simte în nări umezeala, amestecată cu mirosul acru al 
combustibilului care arde. În afară de șoapta flăcărilor aprinse în 
vârful bucăţilor de lemn, încăperea e complet tăcută. 

Işi simte pleoapele grele. Dar n-o mai doare nimic. Se simte 
ca un fluture poposit pe o frunză de nufăr. La câţiva metri de ea, 
pe podea e întinsă o pătură roșie mare, acoperind ceva. 

— Jessica von Hellens, zice o voce de femeie din spatele ei. 

— Poftim? răspunde Jessica fără să vrea. 

— Bine ai venit. 

Jessica nu vede pe nimeni. Încearcă să se uite în jur, dar 
descoperă că e prinsă într-un suport de lemn care o împiedică 
să-și răsucească gâtul. 

De primo, fratribus et sororibus. 

Jessica își încârligă degetele. Încheieturile mâinilor se împing 
în legături. Intre timp, apare un grup de oameni pe jumătate 
despuiaţi. Trec de o parte și de alta a scaunului pe care este 
imobilizată. Sunt patru, cinci, șase, opt. Poartă mantii negre, cu 
glugi care le acoperă fețele. Se aude un foșnet moale când 
tălpile goale se târșâie pe podea. 


VP - 278 


Acum Jessica își dă seama că poartă o rochie de seară neagră. 
O pereche de pantofi cu toc înalt a fost așezată pe podea, lângă 
picioarele ei. 

Gândurile încep să i se limpezească. Respirația îi e 
superficială, aerul i se înțepenește în gât. 

— Ce se întâmplă? 

— Stai liniștită, Jessica, zice o femeie. 

Jessica se uită la trupul subţire, gol, cu sânii străbătuţi de 
vene groase, albastre. 

Apoi femeia își ridică mâna firavă și își dă pe spate gluga. 
Zâmbetul care apare de sub deghizare este tandru și un pic 
distrat. Întocmai ca acum o clipă, în dormitor. 

— Nu cred că am fost prezentate una alteia așa cum se 
cuvine. Numele meu este Camilla Adlerkreutz, zice femeia și 
face un pas spre scaunul pe care este așezată Jessica. 

Ceilalţi rămân pe loc. Jessica își lasă privirea să rătăcească 
peste trupurile goale. Sunt acolo și bărbați, și femei. 

— Probabil că ai multe întrebări, zice femeia în vârstă. 

Jessica își simte limba grea și are în gură un gust ciudat, de 
chimicale. Închide ochii. Totul e confuz. Îi este greu să-și adune 
gândurile. 

— Vreau să plec, zice încet. Vreau să-l văd pe Erne. 

— Știu că n-avem mult timp, Jessica. Mai ales timpul meu e pe 
sfârșite, zice femeia și se trage într-o parte, ca Jessica să poată 
vedea partea cealaltă a încăperii. 

Pe peretele îndepărtat este tabloul unei femei frumoase, cu 
părul negru ca pana corbului. 

— ÎI vezi? întreabă Camilla Adlerkreutz. Ar putea la fel de bine 
să fie portretul tău. 

Are dreptate. Asemănarea e uluitoare. 

— Dar nu ești tu, Jessica. Sunt eu. 

O parte din căldura din voce i-a dispărut. 

— Vreau să plec, șoptește Jessica. 

— Vrei să pleci. Problema, dragă Jessica, e că nu știi ce vrei. 
Ești la fel ca mama ta, zice femeia, se apropie de Jessica și se 
lasă în genunchi cu mișcări ţepene în fața ei. A fost o făptură 
frumoasă, neprihănită, dar și o scorpie încăpăţânată, care ne-a 
întors spatele. 

— Nu știu despre ce vorbeşti, zice Jessica și își dă seama că 
respiră superficial și repede. 


VP - 279 


— Da, draga mea. Cum ai putea?... Acel univers în care 
trăiești. Ale cărui concepţii, fără îndoială, ne scârbesc, Jessica. 
Prin urmare, au numit-o boală. La fel ca mama ta, ai fost 
blagoslovită cu o minte extraordinară. Cu un creier care, pur și 
simplu, refuză să fie guvernat de banalităţi. Cu o înţelegere care 
respinge adevărurile vârâte pe gât de societate. 

Camilla Adlerkreutz își duce teatral mâna la frunte. Mișcările îi 
sunt fluide, mâna firavă, zbârcită, se ridică în aer și apoi 
mângâie părul sur. 

— Noi... eu și surorile, și fraţii de aici... Acţiunile noastre din 
ultimele două zile pot să-ţi pară crude, dar, în realitate, tot ce 
vrem este un mâine mai bun. Asta reprezentăm noi. Un mâine 
mai bun. Fiecare dintre fraţii și surorile pe care îi vezi aici a jurat 
să apere până în pânzele albe această ideologie. 

— Ce mama naibii? se bâlbâie Jessica. 

— Continuă tu, frater, zice Camilla Adlerkreutz și închide ochii. 

Bărbatul care stă în capătul șirului din dreapta își dă pe spate 
gluga, dezvăluindu-și faţa. Jessica îl recunoaște, cu toate că nu l- 
a văzut niciodată în carne și oase. Pupilele lui Roger Koponen 
sunt mari ca niște farfurii și e aprins la faţă. Pare gata să 
explodeze în orice clipă. 


103. 


Erne aude cuvintele bărbatului, dar nu vrea să le priceapă. 

— Repetă. 

— Tinta e goală. 

Cuvintele răsună în urechile lui Erne. Microfonul staţiei de 
emisie-recepţie miroase a scuipat uscat. 

— Și cada? întreabă Erne și își dă seama că îi bubuie inima. 

— Nu e nicio cadă. Pivniţa e plină de ciurucuri. 

— Ce mama dracului?... 

— La prima vedere, aș zice că nu e casa pe care o căutăm. 

— Dar trebuie să fie, șoptește Erne. 

— O să ne uităm prin împrejurimi, zice vocea în staţie. 

— Înțeles. 

Erne pune staţia de emisie-recepţie pe masă, cu inima bătând 
iute ca a unei păsăruici. Telefonul de pe masă sună iar. Linie de 


VP - 280 


interior. Pe ecranul telefonului său celular apare numărul lui 
Lönnqvist, de la Comisie. 

— Ce mama dracului se petrece aici? mormăie Erne, prea 
derutat ca să răspundă la vreunul dintre telefoane. 

— Cred că știu, zice Rasmus încruntat. 

E absorbit de propriul telefon. 

— Ce mai e? 

— E un nou video pe internet... De data asta, pe Instagram, 
zice Rasmus și se apropie de Erne, cu telefonul în mână. 

— Ce dracu' e asta? 

Văd amândoi un pat de spital pe care zace o femeie frumoasă 
cu părul negru. 

— Este... 

— Este Laura Helminen. 

În partea de jos a ecranului apar noi comentarii. 

— E în direct? întreabă Erne încet. 

Zgomotul puternic al telefoanelor care sună în biroul său pare 
să vină de undeva, departe. 

— Da... Omalleusmaleficarum... 

— Cineva transmite în direct din camera Laurei Helminen. Ce 
naiba face paza de la ușă? zice Erne și își amintește mesajul pe 
care i l-a trimis Jessica. 

Helminen ne-a mințit. 

Arată cifrele din partea de jos a ecranului. 

— Astea sunt... Ce sunt? 

— Numărul de oameni care se uită în acest moment. 

— Ce naiba?... 

Zeci de mii de oameni se uită. /mal/lemmaleficarum. Sunt 
sute de comentarii, cele mai multe în engleză. 

— Comentariile sunt răspunsuri la ceva ce a spus ea la 
începutul transmisiei. 

— Poţi să derulezi înapoi..., zice Erne, însă în acel moment în 
partea de jos a ecranului apare un bărbat musculos îmbrăcat în 
costum negru. 

Se oprește lângă pat. 

— E paznicul... 

— Şşş. Ascultă. 

— Din păcate, o să-ți confisc telefonul. 

— De ce? 

— Astea sunt ordinele. Unde e? 


VP - 281 


— Acolo, pe raft. 

Femeia arată drept spre camera video și paznicul se 
răsucește. 

— Teo..., șoptește Erne. 

II cunoaște pe Teo de la misiunile Ministerului de Interne. Un 
tip competent, cu toate că Jessica îl consideră un ticălos 
încrezut. Teo, calm, face câţiva pași spre telefon. 

— Ce naiba? șoptește Rasmus și lui Erne îi trebuie o secundă 
ca să priceapă la ce se referă. 

Laura Helminen nu mai e culcată pe pat, s-a furișat în spatele 
lui Teo. Părul negru, încâlcit, îi atârnă în ochi. 

— Ce face...? începe Erne, însă își duce mâna la gură. 

Se întâmplă repede. Mâna lui Teo se întinde spre telefon, 
când mișcarea se oprește brusc. Expresia de pe fața lui se 
schimbă din încredere în sine în confuzie și peste o clipă din gât 
începe să-i țâșnească un lichid roșu închis. Și apoi în imagine 
rămâne doar Laura Helminen, cu un rânjet rece pe față. 

Malleus Maleficarum. 


104. 


Un moment, în încăpere e atâta liniște, încât Jessica aude din 
nou pâlpâăitul flăcărilor care dansează la capătul torțelor. Mirosul 
de combustibil îi amintește de copilărie, de asfaltul care pâlpâie 
în arșiţă. 

— Mater pythonissam, zice Roger Koponen și se înclină în fața 
bătrânei. 

Apoi întoarce ochii șocați spre Jessica. 

— Totul are un scop, Jessica. Adineauri am pus pe internet un 
manifest concis, dar profund, care exprimă îngrijorarea noastră 
faţă de societatea contemporană și de felurile în care a fost 
degradată. Condamnăm viteza cu care se produc abaterile, care 
împiedică omul să se concentreze. Să venereze. Să se scufunde 
în toate, rostește Koponen fără intonaţie, de parcă ar citi de pe 
o hârtie. 

Jessica simte cum trupul i se moleșește din nou, ca și cum ar 
fi inundat de ceva otrăvitor. 

— Tu... ţi-ai omorât soția? zice ea și înghite în sec. 


VP - 282 


Gâtul îi este amorțit. 

— Maria și-a pecetluit singură soarta. Munca ei reprezenta 
împotrivirea la libertatea minţii și a unui mâine mai bun. N-am 
avut niciun cuvânt de spus. Nici măcar n-am știut că trebuie să 
se întâmple. Aș fi făcut tot ce-mi stă în puteri ca să împiedic 
asta, doar mi-era soţie... Da, privind înapoi, totul pare absolut 
evident. i 

Jessica încearcă să se elibereze. Iși încordează mușchii cât de 
tare poate, însă încheieturile mâinilor și gleznele îi sunt legate 
solid de scaunul de lemn. 

— Uite ce-i, Jessica. Totul a fost scris deja. Precum cărțile lui 
Roger. Totul a fost limpede de la bun început. 

— Dar... de ce? întreabă Jessica, iar teama răzbate prin 
medicamentele care o amorțesc. 

Simte cum i se rostogolește pe obraz o lacrimă. 

— Toate acestea pot să pară uimitoare, dragă Jessica..., zice 
Camilla Adlerkreutz și arată spre șirul de oameni din spatele lui 
Roger Koponen. De fapt, nu trebuie să înţelegi ce anume 
nădăjduim noi să obținem, pentru învăţăturile noastre este 
nevoie de ani întregi de studiu intens. Insă, chiar dacă suntem 
strâns legaţi de vechile valori, noi, cei cu mintea liberă, trebuie 
să răspândim învăţătura în mod eficient în contemporaneitatea 
artificială. Dezgustul lui Roger faţă de societatea contemporană 
și de restricţiile ei l-a inspirat să scrie cea mai captivantă dintre 
povești, plină de ideologia și practicile noastre. Zeci de milioane 
de oameni din întreaga lume i-au citit cărţile și acum, fără să 
știe, sunt deschiși la felul nostru de a gândi. Ar fi de-a dreptul 
stupid să nu profităm de aceste împrejurări. Mulțumită cărților 
lui Roger, avem o mulţime de noi adepţi potenţiali și trebuie să 
intensificăm procesul de învăţare. Ai idee câţi oameni discută 
despre mișcarea „Un mâine mai bun” chiar în clipa în care 
vorbim? Acum, Malleus Maleficarum, Ciocanul vrăjitoarelor, a 
trezit un viu interes în milioane de familii occidentale. În aceste 
zile, munca de misionariat este incredibil de ușoară, nu trebuie 
decât să știi cum să folosești toate instrumentele aflate la 
dispoziţie. 

— Dar... 

— Lumea laică în care trăim astăzi încearcă să le închidă gura 
celor cărora Dumnezeu le-a dat harul unei minţi deschise. Și, 
așa cum știm, capacitatea autentică de a gândi critic și creativ, 


VP - 283 


de a distinge tiparul general, este o ameninţare la adresa 
societății organizate. Societatea vrea să le pună acestor oameni 
eticheta „nebuni”: sunt create diagnostice pentru ei și li se dau 
medicamente care le încetinesc gândirea. Munca mea de-o viaţă 
a fost să mă asigur că potenţialul lor este pus la lucru, în loc să 
fie lăsaţi să putrezească prin spitale și să fie neglijaţi în casele 
celor dragi. N-am tratat niciodată bolnavi, Jessica. Desigur, mi- 
am jucat rolul și am folosit termenii pe care i-a adoptat 
societatea. Dar asta numai ca să-mi pot vedea în liniște de 
lucru. Nu, nu i-am tratat pe bolnavi, pentru că acești oameni, 
toţi cei care staţi aici în jurul meu, numai bolnavi nu sunteţi. 
Sunteţi o rază de lumină într-un haos drăcesc copleșit de elitiștii 
înguști la minte. 

Jessica simte gustul sărat al lacrimilor din colțul gurii. Mâna 
osoasă a bătrânei le șterge. Jessica simte cum i se oprește 
respiraţia. Simte o furnicătură pe spinare și mici fulgerări în 
capetele mușchilor picioarelor. 

Acum vede o sclipire în lumina torțelor. E un pumnal. 

— Eu sunt a șaptea victimă? Ultima vrăjitoare? șoptește ea. 

— Tu? zice Camilla Adlerkreutz amuzată. Încă n-ai priceput de 
ce am făcut toate astea? 

Jessicăi îi este tot mai greu să respire. Are nările înfundate și 
un nod uriaș în gât. 

— Am salvat zeci de suflete, Jessica. Am împiedicat otrăvirea 
minţii lor. M-am asigurat că nici macar una dintre vieţile 
pacienţilor mei n-a fost atrofiată de un diagnostic născocit de un 
așa-zis expert în domeniu. Nimeni nu merită eticheta de „bolnav 
mintal”. Nici măcar cei care mi-au întors spatele. Închipuie-ţi, 
mulțumită mie toți acești bieți oameni care ar fi fost îndopaţi cu 
medicamente și legaţi își pot alege liber obiectul studiului și 
cariera, pot ajunge în poziţii puternice și influente. Copiii mei nu 
se mulţumesc cu munca de jos. Sunt peste tot. Pe pământ, pe 
mare, în aer, zice Camilla Adlerkreutz. 

— Mama..., zice Jessica încet, însă vocea i se împiedică de 
nodul din gât. 

— Soții Luoma au fost cei mai buni medici ai noștri la Bättre 
Morgondag. Dar s-au abătut de la drumul cel drept, și-au vândut 
sufletele industriei farmaceutice. La fel și Albert von Bunsdorf. 

— Bunsdorf a murit din cauză că nu credea în Dumnezeu? 
întreabă Jessica. 


VP - 284 


— Oh, dragă Jessica. Ai înțeles complet greșit. Malleus 
maleficarum nu-i altceva decât o acoperire. Aici nu-i vorba 
despre Dumnezeu sau diavoli, ci despre faptul că Albert s-a 
apropiat treptat de acel grup de oameni care consideră că 
funcționarea extraordinară a creierului necesită întotdeauna 
diagnostic, tratament şi  medicaţie. Termeni ca dublă 
personalitate, maladie, halucinaţii, psihoză... Sunt atacuri 
asupra diferenţei, zice Camilla și cade o clipă pe gânduri. 

Apoi scoate un hohot de râs ca un lătrat, răutăcios, de parcă 
tocmai și-ar fi amintit ceva amuzant. 

— Ca să nu mai vorbim de obrăznicătura aia de Lea 
Blomqvist, continuă ea, încă zâmbind. Unul dintre cele mai 
scandaloase studii academice din ultimii ani a fost dizertaţia 
acestei tinere, care afirmă că funcţionarea neconvenţională a 
creierului nu numai că e o maladie, ci se presupune că este 
provocată de un parazit ridicol. 

— Dar... 

— Nu te-ai prins cum funcţionează sistemul, Jessica? Se pare 
că nu, pentru că nu era nevoie s-o faci. Crezi că ai fi ajuns atât 
de departe fără ca eu să-mi fi folosit influenţa? Crezi că ai fi 
trecut vreodată de verificarea trecutului necesară pentru a intra 
în poliție? Crezi că prietenul tău ar fi trecut? 

— Poftim? șoptește Jessica și izbucnește în plâns. 

Camilla Adlerkreutz își lasă bărbia în piept și un moment pare 
că se roagă. Apoi își îndreaptă spatele și ridică mâna. 

— Detego. 

Unul câte unul, cei despuiați care au alcătuit un semicerc își 
dau glugile pe spate. Bărbatul fără barbă sau mustață, cu semn 
din naștere pe frunte. Torsten Karlstedt. Kai Lehtinen. Roger 
Koponen... O femeie frumoasă, cu păr negru, pe care n-o 
recunoaște. Probabil că e cea care a ciocănit în vitrina 
magazinului lrmei Helle aseară și a ucis-o. Și, ultimul... 

— Îmi pare rău, Jessica, zice Mikael și își încrucișează braţele 
pe piept. 

Jessica nu poate să respire. Au spus că e cineva aproape de 
tine care o să afle totul. Care supraveghează și controlează. Se 
simte ca o toantă. Dintr-odată, totul e așa de afurisit de evident. 
Contorul de apă, pistolul, carnetul. Micke presându-l pe Erne să-i 
aducă la sediu pe Karlstedt și Lehtinen. Și faptul că Micke, după 
ce cu două seri înainte au petrecut împreună două ore într-un 


VP - 285 


hotel, a vrut s-o ducă pe Jessica cu mașina. Ca să se asigure că 
ea va fi primul detectiv la locul crimei din Kulosaari atunci când 
echipajele de serviciu primesc apelul. 

— Ajută-mă, Micke, zice Jessica încet, în vreme ce șocul se 
transformă în furie. 

Însă vorbele par lipsite de rost când îi ies de pe buze. 

— Scoate-mă de aici, ticălos afurisit! zbiară ea, însă Mikael îi 
întoarce privirea fără să clipească. 

— Jessica, prietena mea. Călătoria noastră se încheie aici, însă 
a ta va continua. 

— Ce mama naibii, Micke? Ţi-ai pierdut minţile? Ai omorat... 

— Potolește-te, Jessica, zice Camilla Adlerkreutz zâmbind 
prudent. Cazi în capcana de a gândi ca majoritatea oamenilor. 
Adopti viziunea lor îngustă asupra lumii. Pentru ei, noi suntem 
răufăcători. Dar pentru mulţi alţii suntem eroi. Mișcarea noastră 
e mai amplă decât îţi poţi închipui. Avem frați și surori în 
întreaga lume, care ne primesc cu braţele deschise. Și în curând 
vor fi mult mai mulți. Cărțile lui Roger zboară de pe rafturi, iar 
manifestul nostru online a fost văzut de sute de mii de ori. 

— Eşti nebună de legat... 

— Vezi? lar faci asta, Jessica. Încearcă, te rog, să înţelegi că 
singurul scop al tuturor acestor lucruri, această hartă a 
comorilor desenată cu atât de multă grijă, este să ne răspândim 
mesajul. Să difuzăm cunoaștere. 

Camilla Adlerkreutz se răsucește pe călcâie și se duce la 
pătura roșie. Pielea ei arată ireal la lumina torțelor, ca o pastă 
de hârtie pusă pe un schelet din sârmă îndoită. Trupul ei fără 
mantie se ghemuiește deasupra păturii, unghiile ei negre o 
apucă și, peste o clipă, de dedesubt apar două trupuri 
despuiate. 

Jessica urlă, îngrozită. 

— Pumnalul nu e pentru tine, dragă Jessica, zice Camilla 
Adlerkreutz și se ridică greoi în picioare. Soarta ta nu este să 
mori, ci să continui să trăieşti după ce am murit cu toții. 

— Jusuf! Nina! strigă Jessica, însă niciunul nu răspunde, zac 
fără cunoștință, cu ochii închiși, pe aceeași podea de piatră rece 
pe care o simte Jessica sub tălpi. 

— Maria a comandat cinci rochii frumoase, Jessica. Absolut 
identice cu cea pe care a purtat-o mama ta la prima ei gală de 


VP - 286 


premiere. Desigur, Maria n-a știut ce o să fac eu, bătrâna din 
vecini, cu rochiile, dar a fost de acord să mă ajute. 

— Nina, trezește-te! Jusuf..., se bâlbâie Jessica, dar în adâncul 
său știe că-i inutil. 

Brusc, se aud de sus bubuituri nedeslușite. 

— Sunt aici, zice Mikael ridicând privirea spre grinzi. 

— Cartea pe care o citea noaptea mama ta, zice Camilla și îi 
zâmbește Jessicăi. E în mâinile tale. 

— Cartea? zice Jessica cu vocea tremurătoare. 

— Sunt sigură că știi despre ce vorbesc. N-o să cred niciodată 
că a aruncat-o, zice Camilla Adlerkreutz și se ridică în picioare. 

— Noaptea... 

Jessica privește adânc în ochii femeii și, dintr-odată, mintea i 
se umple de imagini încețoșate, ca niște filmuleţe plutind prin 
memorie. Se vede pe sine copil, în pijama, furișându-se spre 
bucătărie, de unde se auzea murmurul. Afară e întuneric, 
amândouă limbile ceasului mare de pe perete arată ora exactă. 

Jessica se uită cu fereală spre bucătărie, vede o rochie de 
seară frumoasă și părul negru al mamei, care atârnă, des, peste 
cartea veche. Buzele ei repetă cuvinte ciudate. 

Imaginea se repetă, Jessica se trezește iar și iar. Ora este 
întotdeauna aceeași, însă Jessica știe că nopţile sunt diferite. 
Simte că mama știe că ea o privește, cu toate acestea nu ridică 
niciodată ochii de pe carte. 

Și apoi, dintr-odată, e zi, soarele strălucește prin fereastra 
uriașă și Jessica îl vede pe tata întinzând mâna spre partea de 
sus a bufetului. Tata descoperă cartea, o cercetează cu scârbă 
și, după ce mama se întoarce de la lucru, cei doi se ceartă 
strașnic. Tata vrea să știe de ce mama ţine ascunsă o astfel de 
carte. După aceea, mama e încuiată în baie cu cartea, în vreme 
ce tata bubuie în ușă. 

— Ştii ce este, Jessica, zice Camilla Adlerkreutz și pune 
mâinile pe fruntea Jessicăi. Și știi că este cartea ta. N-a mai fost 
aici de atunci, după ce Theresa a plecat dintre noi. 

Deasupra se înteţesc bubuiturile. 

— Trebuie să ne grăbim, Mater pythonissam, zice cineva din 
încăpere, însă Camilla Adlerkreutz pare calmă, deloc grăbită. 

Jessica vrea să strige, să se asigure că poliţia găsește această 
încăpere, care trebuie să fie în pivnita casei mari de lemn. Însă 
vocea i se poticnește în gât. Niciunul dintre cei despuiaţi care 


VP - 287 


stau în semicerc nu dă nici cel mai mic semn că ar încerca să 
fugă. 

Vede din nou sclipirea pumnalului, de această dată în mâna 
bătrânei. 

— Unii dintre noi vor rămâne. Unii dintre noi vor pleca. Însă tu 
vei merge mai departe. Pentru că, la fel ca mama ta, tu, Jessica 
von Hellens, ești Mater pythonissam. 

Jessica îi aude pe cei din spatele ei că încep să cânte. O 
melodie pe care o recunoaște vag. Apoi e sunetul metalului care 
se împlântă în carne undeva, în apropiere. Lacrimi îi șiroiesc pe 
obraji. Prin trup i se răspândește căldură și închide ochii. E 
cântecul pe care îl cânta mama în acea dimineaţă în mașină. 

Respice in speculo resplendent, Jessica. 


105. 


Jessica deschide ochii, dar nu se răsucește spre bărbatul care 
tocmai a intrat în sală. Așteaptă până ce nările îi prind aroma 
dulceagă a after-shave-ului său. 

— Zesika, zice Colombano. 

Vocea lui are un strop de sarcasm, probabil încercând să-și 
mascheze surprinderea și confuzia. 

Jessica deschide ochii și se răsucește. El o privește, cu mâinile 
vârâte adânc în buzunarele pantalonilor de bumbac, cu cămașa 
de gală albă descheiată aproape până la buric. 

— Te-ai întors la Veneţia, zice el, în vreme ce femeia care 
acum Jessica știe că e sora lui se furișează pe ușă și o închide în 
urma ei. 

Acum sunt singuri. 

— N-am plecat, zice Jessica și își dă seama că îi tremură 
vocea. 

— Cum? chicotește Colombano. 

— Am fost tot timpul în Murano. 

El clatină din cap o vreme, ca și cum Jessica ar fi nebună. ȘI 
poate că este. Nu din cauză că a zăcut, paralizată, într-un hotel 
luni în șir, ci din cauză că s-a întors. 

— Ascultă. Îmi pare rău că între noi s-a sfârșit așa. 

— Nu te cred. 


VP - 288 


— Of, Zesika. Uită-te la tine... Sincer, arăţi groaznic. Cum a 
putut o fată frumoasă, bine îmbrăcată, să se prefacă într-o... 
pocitanie neîngrijită, grasă? 

— A, deci nu mai sunt prinţesa ta? Ceva ce vrei să împarţi cu 
prietenii? 

Colombano izbucnește într-un râs zgomotos. 

— Nu te-am împărțit niciodată cu cineva. 

— Așa-i. Prietenul tău doar a privit cum mă violai. 

— Vorbești aiurea. Haide să plecăm de aici. 

— Știu că moartea Chiarei n-a fost un accident, zice Jessica. 

— Ce mama dracului spui acolo? 

— Știu că s-a sinucis din cauză că n-a mai putut să suporte. 
Din cauză că ești un narcisist care aspiră tot aerul din încăpere. 
Te pricepi să faci o persoană să se simtă importantă, dorită. Dar 
te pricepi și mai bine să o tragi înapoi pe pământ, despuind-o de 
toată demnitatea și de respectul de sine... 

— Ţine-ţi gura. 

— Însă voiam să știi, zice Jessica, iar ochii i se umplu de 
lacrimi pentru prima dată de săptămâni întregi, ca și cum 
amorţeala care îi stăpânise mintea și trupul luni în șir i-a dat 
drumul din gheare în răstimpul unei propoziţii, că te citesc 
perfect. Și te dispreţuiesc. La fel ca sora ta. 

— Da’ știu că ai tupeu, zice Colombano ricanând. 

— Poţi să tot râzi. Știm amândoi că e doar spectacol. 

— Nu știi nimic, târfă afurisită, zice Colombano, se repede la 
ea, o înșfacă de încheietura mâinii și o ridică în picioare cu o 
smucitură. Ştii ce cred eu? Bag mâna-n foc că ești încă așa de 
îndrăgostită de mine, că n-ai putut să pleci. Și că în cele din 
urmă te-ai întors la mine, ca un drogat care dorește cu 
înfrigurare doza. Am dreptate? Te-ai întors ca să capeţi mai mult 
din ceea ce crezi că urăști... Dar în realitate adori. 

Colombano rostește ultimele cuvinte chiar la rădăcina urechii 
Jessicăi, împroșcându-i gâtul cu salivă caldă. Se uită în ochii lui 
și simte cum crește în ea panica. Degetele puternice ale lui 
Colombano sunt încolăcite pe încheietura ei subțire. A venit aici 
din proprie iniţiativă, s-a pus la dispoziţia acestui sadic. Sunt 
doar ei doi în sală, nimeni n-o să-i sară în ajutor. 

— Vino, zice Colombano și o smucește pe lângă șirurile de 
scaune spre ușă. 


VP - 289 


Genunchiul Jessicăi se izbește dureros de un scaun și îl 
răstoarnă. 

— Nu! zice Jessica și strânge tare în mâna liberă poșeta mică. 

Vocea ei stârnește ecouri în spaţiul mohorât. 

Colombano o strânge și mai tare de încheietură, iar Jessica 
simte furnicături în degete, unde sângele nu circulă cum 
trebuie. O smucește pe lângă stâlpii înalţi într-o cameră mai 
mică, spre o ușă aflată în celălalt capăt. 

— Dă-mi drumul! 

— Nu te preface că n-ai venit decât să vorbim... 

Colombano deschide ușa și o îmbrâncește pe Jessica atât de 
puternic, încât cade cu faţa în jos pe podea. Zărește în treacăt 
încăperea, e un soi de birou, cu pereţii acoperiţi cu postere 
vechi, un birou cu un computer pe el, o canapea jerpelită și o 
ușă pe peretele opus. 

Jessica aude ceva foșnind și clinchetind în mâinile lui 
Colombano, apoi simte în jurul gâtului o curea de piele. 

— Te-ai înființat aici doar ca să-mi pui bețe în roate! Să-mi 
strici concertul... Să-mi distrugi concentrarea. 

Jessica încearcă să respire, degetele ei bâjbâie pe gât și pe 
cureaua strânsă în jurul lui. Simte cum Colombano îi ridică 
rochia neagră și își înfige degetele în fesele ei. Jessica ţipă și 
întinde mâna spre poșetă, care a căzut pe podea. Degetele ei 
prind cureaua și mânerul de lemn care se ițește dinăuntru. 

— Nu meriţi niciun răspuns... Ai fost doar o fată din cimitir. 
Crezi că ești singura? Toate sunteţi atât de afurisit de previzibile 
și slabe. Și idioată! Să vii aici singură ca să mă hărţuiești, să-mi 
pui întrebări idioate. Dacă-mi pare rău? Nu, vacă tâmpită. Uită- 
te la tine. Eşti grasă! O paţachină de douăzeci de ani... Dacă n- 
ar trebui să te învăţ minte, nu te-aș mai atinge nici cu un băț de 
trei metri... 

Fraza lui Colombano se încheie cu o bufnitură bruscă. Pe 
moment, totul e complet nemișcat, apoi el urlă și se ridică. 
Jessica simte cureaua din jurul gâtului slăbindu-și strânsoarea și 
se rostogolește pe spate. 

Colombano face câţiva pași în spate, amețit, încearcă să vadă 
locul în care privirea nu-i ajunge deplin, zărește mânerul 
cuţitului pentru friptură ieșindu-i de sub claviculă. Mai sus, pe 
amândouă părţile mărului lui Adam, sângele ţâșnește din două 


VP - 290 


răni. O clipă pare să aibă coarne, dar când pășește în faţă se 
dovedește că este un poster cu opera Faust. 

— Ce mama dracului..., hârâie el și apucă mânerul cuțitului. 

Sângele îi picură printre degete. Se uită unul la altul uimiţi, de 
parcă s-ar vedea pentru prima oară, într-un loc și într-un 
moment complet neașteptate. El nu reușește să scoată lama 
decât câţiva centimetri și se strâmbă de durere. 

— Târfa dracului! 

Din privirea lui Colombano au dispărut intenţia și hotărârea. 
N-a mai rămas decât furia pură. Face câţiva pași mari și se 
repede la ea cu toată puterea. Jessica simte sângele lui 
picurându-i pe faţă, degetele lui aspre, puternice, în jurul 
gâtului. Răcnetul lui animalic în urechi. Și de-abia acum înţelege 
de ce s-a întors în această clădire blestemată, de ce a vrut să 
înfrunte din nou acest monstru. Credea că el ar face ceea ce ea 
n-a fost în stare să facă în aceste luni, singură, în camera de 
hotel. Curând, totul se va sfârși. 

El își slăbește strânsoarea. Jessica deschide ochii. Bărbatul 
care era peste ea, apăsând-o cu toată greutatea, a dispărut. 

— Oletko kunnossa?” 

Jessica nu recunoaște vocea. Cuvintele sunt în finlandeză. 

Aude dinspre Colombano un țipăt slab. Un bărbat necunoscut 
pășește peste ea. Jessica zace acolo, așteptând să i se 
liniștească respiraţia. În cele din urmă, își șterge faţa mânijită cu 
sânge și se ridică în capul oaselor. Cureaua de piele e pe podea, 
însă o simte în continuare sugrumând-o. 

Colombano zace la câţiva metri, cu cuțitul înfipt în piept. 
Lângă trupul care respiră șuierător stă un bărbat de vreo 
patruzeci de ani. Cel pe care Jessica l-a văzut mai devreme în 
seara aceea, în public. Tine în mână o statuetă, pe care probabil 
a folosit-o ca să-l izbească pe Colombano în ceafă. 

— Cine... cine ești? întreabă Jessica și observă cât de străin 
sună cuvintele finlandeze când le rostește. 

N-a mai vorbit finlandeza de nici nu mai știe când. 

— Jessica. Ascultă, zice bărbatul, ștergându-și sângele de pe 
frunte. A fost legitimă apărare. 

Vorbește calm și Jessicăi i se pare că distinge un dialect. 

— Ele... 

— Nu știu. Nu știu, fir-ar să fie... 


37 Eşti bine? 
VP - 291 


În clipa aceea, trupul lui Colombano se moleșește și mâinile îi 
cad fără viaţă de-o parte și de alta. 

Jessicăi îi curg lacrimile în tăcere. 

— Trebuie să plecăm de aici, continuă bărbatul și privește în 
jur agitat. 

Se duce pe furiș la ușa pe care a intrat un pic mai devreme și 
se asigură că sala e încă pustie. Apoi încuie ușa și se duce la ușa 
care dă în stradă. O deschide un pic, cu grijă, scoate capul, apoi 
se întoarce la Jessica. 

— Nu-i bine să stai aici și să descâlcești lucrurile împreună cu 
poliția din Veneţia. Și nici eu. Trebuie să lăsăm în urmă această 
porcărie. Să ne întoarcem la Helsinki. 

— Noi? Cine... cine naiba ești? 

— Am venit să te duc acasă. Oamenii sunt îngrijoraţi din 
cauza ta. 

— Ce oameni? 

— Mătușa ta. 

— Dar... 

— Jessica, zice bărbatul și o strânge de umeri. 

Miroase a îmbâcseală de tutun și un pic a whisky. Faţa îi este 
dură și are riduri profunde, dar e blândă. 

— E o chiuvetă acolo, zice cu voce hotărâtă. Spală-te pe față 
și ieși pe ușa aceea. Duce la un mic canal. Strada părea pustie 
când m-am uitat. Dar verifică înainte să ieși. Nu trebuie să te 
vadă nimeni, în niciun caz. 

— Dar ce..., se bâlbâie Jessica, în vreme ce bărbatul își 
îndreaptă faţa îngrijorată spre Colombano care zace pe spate. 

Ochii violonistului sunt deschiși, privind în eternitate. 

— O să curăţ eu mizeria asta. Du-te la hotelul tău din Murano 
și așteaptă-mă. O să vin cât de repede pot. Și apoi plecăm. Îţi 
jur că totul o să fie bine. 

Jessica începe să suspine, cu ochii la el. De-abia acum își dă 
seama că ceea ce aude în vocea lui nu e un dialect, ci un accent 
străin. 

— Cine ești? 

— Erne, zice el scoțând din buzunarul de la piept legitimaţia 
de polițist. Poţi să ai încredere în mine. 


VP - 292 


106. 


Erne Mikson se lasă pe vine lângă cadavrul de pe podeaua de 
ciment și își șterge sudoarea de pe frunte. Flăcările torțelor de 
pe pereți fac încăperea cu tavanul nu prea înalt să fie caldă. In 
ciuda fiorilor care îi scutură corpul, căldura i-a lipit cămașa de 
spinare. Nu vrea nici măcar să ghicească ce ar arăta 
termometrul dacă l-ar pune acum sub braț. 

— O să treacă o vreme până ce curăţăm intrarea tunelului, 
zice unul dintre bărbaţii din echipa SWAT venind spre Erne. 

— Ei nu mai sunt în tunel. 

— Nu, nu mai sunt, răspunde bărbatul, răspunde „Înţeles” la 
un scurt mesaj pe staţia de emisie-recepţie și se îndreaptă spre 
peretele îndepărtat, în mijlocul căruia se cască o gaură de un 
metru. 

Rezemat de perete, alături de gaură, este tabloul enorm 
pictat în ulei al tinerei Camilla Adlerkreutz. 

Erne închide ochii și își lărgește nările ca să aspire mirosul 
înecăcios al prafului de pușcă. Aude discuţiile zecilor de polițiști, 
medici și tehnicieni criminaliști, precum și pașii nesiguri ai cuiva 
care coboară cu greu scările. 

— Erne. 

Erne aude vocea lui Rasmus, dar nu răspunde imediat. 

— Erne, zice Rasmus din nou. 

— Ce e? 

Rasmus intră în încăpere, cu mâinile vârâte adânc în 
buzunarele canadienei cafenii. 

— Ambulanţa a plecat. 

— Și Jessica are acum pază? oftează Erne și deschide ochii. 

— Da. 

— Bine. 

— Nu cred... Adică... dacă ar fi vrut s-o omoare pe Jessica, ar 
fi făcut-o cât aveau o șansă, zice Rasmus și își coboară privirea 
spre vârful încălțărilor. _ 

Erne se ridică încet în picioare și se uită la Rasmus. li vine să-i 
zică subordonatului s-o lase mai moale cu presupunerile, însă în 
adâncul lui știe că Rasmus are dreptate. Camilla Adlerkreutz a 
avut motivele ei ca întâi s-o ademenească pe Jessica în capcană, 
apoi să hotărască să-i dea drumul nevătămată. Jessica trebuie 


VP - 293 


să știe cât de cât ce se petrece. Erne a fost prea șocat ca să se 
gândească singur la asta. Vor avea timp mai târziu. Doar el și 
Jessica. 

— Am reușit sa obţin planurile de la municipalitate, zice 
Rasmus. 

— Ale tunelului? 

— Da, nu există documente oficiale, doar un plan și un permis 
de construcţie din anii '50. Municipalitatea nu are înregistrată 
construcţia reală a tunelului, anul, constructorul... 

— lată de ce n-am știut să-l căutăm. 

— Conform planului, merge pe sub podul de peste golf până 
în adăpostul antiaerian din Kulosaari. Echipa SWAT tocmai a 
verificat, dar nu mai sunt acolo. Trebuie să-i fi așteptat o 
mașină. 

— Camere de supraveghere? 

— Nu, zice Rasmus și se scarpină la ceafă. 

— Sub pod, zice Erne încet. Asta explică faptul că Laura 
Helminen a ţâșnit la suprafaţă chiar în dreptul proprietăţii 
familiei Koponen. 

— Și faptul că ucigașul Mariei Koponen a dispărut fără urmă, 
zice Rasmus și scoate din buzunar un borcănel. 

Erne se uită la el și nu-i vine să creadă că subordonatul său, 
în rest impresionant de neglijent cu igiena personală, își înmoaie 
vârful degetului în unsoare și și-o întinde cu pioșenie pe buzele 
uscate. 

— Frigul le usucă... 

— Alte vești din lumea de afară? îi taie vorba Erne și face 
câţiva pași spre celălalt cadavru. 

Intocmai ca primul, are în piept o rană însângerată. Nu se 
vede niciun cuțit. 

— Bättre Morgondag... „Mișcarea pentru un mâine mai bun” a 
declanșat o frenezie pe rețelele de socializare. Instagram a 
retras clipul transmis de Laura Helminen din spital, însă el are 
deja propria viaţă pe internet. Manifestul încărcat de Roger 
Koponen pe contul său de YouTube este unul dintre clipurile cele 
mai vizionate astăzi în întreaga lume. 

— Ce spune? 

— E destul de lung... 

— În rezumat. 


VP - 294 


— Anarhie, Erne... Chiar dacă nu e cu totul în sensul 
tradiţional. Conservatorii tună și fulgeră împotriva societăţii prea 
liberale. Totuși, mesajul reușește să fie formulat foarte ingenios 
într-un soi de glorificare a diferenţei. Una peste alta, concepte 
amuzante și care se pot invalida singure... 

— Și dacă Roger Koponen a fost tot timpul la curent cu asta, 
oare a scris cartea cu acest plan în minte? șoptește Erne și se 
ghemuiește lângă al doilea cadavru. 

— Nu cred, șoptește Rasmus. Dacă ar fi fost așa, ar fi trebuit 
să fie în stare să prevadă succesul lor enorm. 

Erne încuviinţează din cap și scoate din buzunar un pachet de 
țigări. 

— Sau poate că doara sperat să-l obţină. 

Erne scoate o ţigară, și-o pune între buze, o lasă neaprinsă, 
apoi se uită la cei doi bărbaţi care zac alături pe jos. Și acum 
Erne nu se poate împiedica să-și spună că întotdeauna a fost 
ceva afurisit de ciudat la feţele lui Roger Koponen și Mikael 
Kaariniemi, un mesaj indescifrabil scris pe ele. Ca și cum ar fi 
ascuns un mare secret. 


107. 


Jessica deschide ochii, își simte pleoapele grele. Vede un 
tablou cu o barcă cu pânze, un dulap din lemn nevopsit, o ușă 
lată spre un WC în care se poate intra cu scaunul rulant și un 
mic televizor fixat pe tavan. Ştie că e încă în spital și că Jusuf și 
Nina sunt în viaţă, în încăperi învecinate, revenindu-și. Erne i-a 
spus asta de dimineaţă, de cum s-a trezit. 

— Jessica, zice o voce de alături. 

Jessica se răsucește și vede o față cunoscută, un coc bine 
strâns și șuviţe răzlețe în lumina puternică a soarelui. 

— Tina? 

O mână zbârcită o strânge pe a ei. O lacrimă se prelinge pe 
obrazul tras. 

— E minunat să te văd după atâţia ani... 

Jessica se uită atent la femeie, care și-a vopsit părul într-o 
nuanță roșcată și, în ciuda numeroaselor liftinguri, arată mult 


VP - 295 


mai bătrână decât își amintește Jessica. Mânadria și prezența 
impunătoare au fost înlocuite de fragilitate și un aer melancolic. 

— Nici nu știi cât de mult m-am gândit la tine, Jessica. 

— Ce vrei? zice Jessica și se răsucește spre fereastră. 

Peste încăpere se lasă tăcerea. E clar că Tina nu are un 
răspuns pregătit. Poate că a încercat să găsească unul și n-a 
reușit. 

— Ce vreau e să nu mă consideri dușmancă, zice Tina în cele 
din urmă și își șterge ochii înlăcrimaţi cu o batistă dantelată pe 
care o scoate din poșetă. 

Jessica își scutură capul. Îi este greu să priceapă de ce a venit 
mătușa s-o vadă acum, după atâţia ani. A trecut atât de mult de 
când nu s-au mai văzut, încât n-ar fi recunoscut vocea Tinei 
dacă nu i-ar fi văzut faţa. 

— N-o fac. Dar nici nu te consider prietenă, Tina, zice Jessica. 

Își simte gâtul strâns, îi este surprinzător de greu să spună ce 
gândește. 

— Dar..., șoptește Tina. 

Jessica face cu mâna un semn de respingere. 

— Mama n-avea încredere în tine, zice Jessica, și ea cu voce 
șoptită. 

Amândouă amuţesc. 

— Mama ta era bolnavă, zice Tina în cele din urmă, cu vocea 
tremurătoare. Mama ta a fost cea mai frumoasă și mai talentată 
persoană din lume, dar era și foarte, foarte bolnavă. 

Jessica îi întoarce spatele și închide ochii. A mai auzit asta, 
însă nu-și poate aminti unde. 

— Ce vrei să zici? 

O clipă, Tina pare că o să dea înapoi și o să se abţină să 
spună ce are pe suflet. Să-și încuie sipetul cu mărturisiri pentru 
următorii treizeci de ani. Dar un oftat adânc dezleagă vorbele 
șovăielnice. 

— Mama ta era bolnavă mintal. La o vârstă fragedă i s-a pus 
diagnosticul de schizofrenie paranoidă, zice Tina și surâsul ei 
semnalează ușurarea. 

Întotdeauna începutul e cel mai greu. 

— Dar, mulțumită medicamentelor, a putut să ducă o viaţă 
aproape normală, iar munca ei de actriţă - ei bine, se poate 
spune că a fost extraordinară, nu în ciuda bolii, ci mai degrabă 
datorită ei. Pe de altă parte, într-o familie suedezo-finlandeză 


VP - 296 


din clasa superioară, aristocratică, așa ca von Hellens, în anii '70 
nu era de conceput să se vorbească public despre boala mintală 
a fiicei. Pentru a păstra secretul, Theresa a fost dusă la un 
centru privat de psihoterapie pentru copii și adolescenţi, a cărui 
directoare era Camilla Adlerkreutz. 

— Dar..., bâiguie Jessica și simte o povară urcându-i din 
măruntaie spre piept. 

— Dacă lași deoparte ușoara paranoia și crizele bruște de 
furie, Theresa se descurca destul de bine în viața de zi cu zi. 
Spre groaza părinţilor noștri, la douăzeci de ani s-a înscris și a 
fost admisă la Academia de Teatru și n-a trecut mult până să se 
lanseze într-o carieră care, așa cum știi foarte bine, a rămas 
neegalată după standardele finlandeze. Theresa l-a cunoscut pe 
tatăl tău, care era scenograf la Teatrul Municipal din Helsinki, și 
curând după aceea ai venit tu pe lume. lar după doi ani, Toffe. 
Apoi v-aţi mutat în SUA, zice Tina și soarbe din cana de plastic. 

Ridurile de pe gâtul ei subţire îi amintesc Jessicăi de 
mărgelele unui curcan. 

— De ce îmi spui asta acum? 

— Tatăl tău n-a vrut să meargă în SUA. Credea că, fără 
discuţie, rămânerea în Helsinki era cel mai bun lucru. Dacă nu 
de altceva, măcar de dragul tău și al lui Toffe. Pe atunci părinţii 
tăi moșteniseră atâţia bani, încât succesul financiar de cealaltă 
parte a oceanului n-ar fi adus nimic în plus. 

— Mama s-a dus în urmărirea visurilor ei... 

— Nu acesta a fost motivul principal. Mama ta a plecat pentru 
că îi era frică să rămână aici. 

— De ce anume îi era frică? 

— De Camilla Adlerkreutz. 

Tina se oprește un pic. De pe coridor se aude clinchetul unui 
cărucior cu mâncare. 

— Camilla a respins afirmaţiile Theresei, zicând că are 
halucinații. A fost cuvântul uneia împotriva cuvântului celeilalte. 
Îți poţi închipui pe cine a crezut toată lumea, pe o schizofrenică 
sau pe o psihiatră respectată. 

— Dar... ce a zis mama? 

Tina o privește lung pe Jessica, apoi mormăie, ca și când totul 
ar fi prea incredibil ca să fie adevărat. 

— Că doctoriţa Camilla Adlerkreutz practica arte oculte care 
aveau scopul de a spăla pe creier copiii și adolescenţii. Theresa 


VP - 297 


a spus că ea își silea pacienţii să participe la ritualuri în care 
erau scufundați în apă... Sufereau abuzuri fizice, dar în și mai 
mare măsură mintale. Și că ceea ce le făcea Camilla Adlerkreutz 
pacienţilor săi chiar dădea roade. Toţi păreau să fie în puterea 
ei. 

— În afară de mama? 

— Cel puţin, dacă ne gândim cu câtă încăpățânare s-a 
împotrivit și a încercat să le spună părinţilor noștri ce se 
petrecea cu adevărat în timpul tratamentului ei. 

Tina a izbucnit într-un plâns tăcut. Și-a întors privirea spre 
fereastra luminată de soare, și-a șters nasul și și-a adunat 
gândurile. 

— La majorat, mama ta a refuzat să se mai ducă la terapie. 
Însă cercul doctoriţei Adlerkreutz nu-i dădea pace. Theresa 
spunea că e urmărită noaptea, că primește telefoane ciudate. 
Că au ameninţat că fac ceva groaznic dacă nu se întoarce. 

— Lucruri pe care le-ar spune cineva paranoic. 

— Exact. Nu știu dacă părinţii noștri pot fi învinuiți că n-au 
luat niciodată în serios acuzaţiile Theresei. Și de aceea voia să 
plece. Cât mai departe cu putință. 

— A spus mama de ce era atât de importantă pentru cult? 

— După spusele Theresei, Camilla Adlerkreutz o alesese să fie 
viitoarea conducătoare a cultului și să-i ducă mai departe 
munca. A văzut la Theresa ceva unic, poate că legat de 
sensibilitatea Theresei, de energia charismatică pe care o radia, 
de capacitatea sa de a emoţiona oamenii. Aceleași trăsături 
care, mai târziu, au făcut din ea un star de cinema important. 
Poate că mama ta avea prea mult potenţial ca să fie irosit. Ar fi 
putut să fie un bun valoros, o unealtă a propagandei ei. 

O vreme, Jessica privește în gol. Simte șoc, furie și tristeţe, 
dar niciuna dintre emoţii nu reușește să prindă rădăcini în ea. 

— Ştia... Tata știa? șoptește, în cele din urmă. 

— Theresa nu voia ca tatăl tău să știe adevărul. Fără îndoială, 
el și-a dat seama cu timpul de latura ei instabilă, dar nu cred că 
avea cea mai mică idee despre ce anume îi provoca bruștele 
schimbări de dispoziţie și faptul că din când în când pierdea 
contactul cu realitatea. Așa că a rămas lângă ea. 

— De dragul meu și ai lui Toffe? 

— Fără îndoială! Sunt sigură că o iubea și pe Theresa, zice 
Tina și bea restul de apă din pahar. Tot acel succes... viața pe 


VP - 298 


covorul roșu... Nu sunt sigură dacă până la urmă le-au făcut 
părinţilor tăi viaţa mai ușoară sau mai grea, însă după câţiva ani 
lucrurile au ajuns atât de greu de suportat, încât tatăl tău a 
hotărât să plece de acasă. 

Inima Jessicăi stă o clipă în loc. 

— În dimineaţa aceea..., zice Jessica și, dintr-odată, gâtul îi 
este cumplit de uscat. 

— În seara dinaintea accidentului am primit un telefon de la 
tatăl tău, din Los Angeles. Nu mai primisem nicio veste de la voi 
de ani întregi, așa că m-a luat cu totul prin surprindere. Mama ta 
se străduise din răsputeri să ne prezinte pe mine și întreaga 
familie von Hellens ca personaje negative, dar acasă lucrurile s- 
au înrăutățit, tatăl tău a ajuns încetul cu încetul să-și dea seama 
că problema e în altă parte. Mi-a spus pe scurt că li se dusese 
deja de râpă căsnicia, el s-a îndrăgostit de altcineva și se mută 
la Palo Alto ca să fie cu cealaltă femeie. Mama ta tocmai se 
pregătea de un nou film, iar tatăl spera să vă poată lua pe voi, 
copiii, cu el, însă Theresa nici nu voia să audă. În orice caz, tatăl 
tău a sunat și m-a implorat să urc în avion și să merg s-o sprijin 
pe Theresa și să-i dau o mână de ajutor cu copiii. 

— Ai zburat la Los Angeles? 

— Firește. Theresa era sora mea. Dar, din nefericire, am ajuns 
prea târziu... 

— Accidentul avusese loc deja, zice Jessica și privește pe 
fereastră. 

Gerul a desenat pe geam o stea minunată, simetrică. 

— Când s-a întâmplat, eram încă în aer... zburând peste 
Nevada, mai exact, zice Tina și își șterge o lacrimă cu degetul 
mare. N-am aflat nimic din toate astea decât după ce am stat 
două ore pe bancheta din spate a unui taxi la intrarea în Bel Air. 
În cele din urmă au venit cei de la poliţie, au explicat situaţia și 
m-au dus la spital. Nu se așteptau să scapi cu viaţă, Jessica... N- 
am să uit niciodată cât de mică arătai, înconjurată de toate 
aparatele acelea... 

— Așadar, ai fost acolo... 

— În fiecare zi, timp de patru săptămâni, în vreme ce te 
încropeau la loc. Au venit și bunicii tăi. Le-a fost cumplit de 
greu... Mai ales că a trebuit ca ei să-și ia rămas-bun de la fiica 
cea mare și de la familia ei după o perioadă atât de lungă de 
înstrăinare. Fără vreo șansă de a se împăca, de a repara relaţia 


VP - 299 


stricată. Dar tot nu s-au învinovăţit că n-au crezut ce le spusese 
Theresa despre tratamentele Camillei Adlerkreutz. 

— Deci, tu ai crezut-o? zice Jessica și își întoarce din nou 
privirea spre fereastră. 

Soarele strălucește mai puternic decât de câteva săptămâni 
încoace. 

— Ascultă, Jessica, zice Tina. Am vrut să te iau la mine, dar 
pur și simplu nu s-a putut. 

— Pentru că nu-ţi plăceau copiii? 

— Eram prea tânără ca să te pot adopta, iar bunica ta, din 
cauza cancerului la sân, nu era într-o stare stabilă. Sora tatălui 
tău era singura alegere logică. Și, cu toate că nu prea ne avea la 
inimă pe noi, cei din familia von Hellens, am știut că pentru tine 
este cea mai bună variantă. Cei din familia Niemi erau oameni 
buni. 

— Erau. Crezi că nu mi-am petrecut zilele gândindu-mă că 
sunt blestemată? Că mi-am pierdut două rânduri de părinţi? 
Cine naiba și-a mai pierdut înainte a împlini douăzeci de ani un 
frate, părinţii naturali și pe cei adoptivi? Eu sunt cea care 
trebuie să fie cu adevărat o vrăjitoare, zice Jessica și nu-și mai 
poate stăpâni lacrimile. Crezi că banii fac totul mai ușor? 

— Dacă e cineva care știe că nu, eu sunt aceea, Jessi, zice 
Tina și o mângâie pe păr. 

Spre surprinderea sa, Jessica nu se ferește. 

— Sunt sigură că nu-ţi mai amintești, dar am încercat să 
ținem legătura cu tine chiar și după ce te-a adoptat familia 
Niemi. Chiar am crezut că într-o bună zi o să-ţi uiţi înverșunarea 
împotriva noastră și o să putem merge la o îngheţată, într-un 
parc de distracţii... Să ne distrăm împreună. 

— Și când ţi-a murit soțul n-ai găsit nimic mai bun de făcut 
decât să mă urmărești la Veneţia... 

— Toţi eram îngrijoraţi, Jessica. A trebuit să trimit pe cineva 
după tine. 

— De ce ești acum aici? 

— Pentru că ai trăit aproape treizeci de ani fără să cunoști 
adevărul. Clocind tot soiul de teorii despre accidentul părinţilor 
tăi. Știai că mama ta ne ura. Sunt sigură că ai auzit zeci de 
motive pentru asta, majoritatea fiind, fără îndoială, produsul 
imaginaţiei sale. Și acum știi adevărul, că ne ura din cauză că n- 
am crezut-o. Ne gândeam că este o schizofrenică paranoică - 


VP - 300 


ceea ce era, fără discuţie - și n-am crezut-o când ne-a spus ce i- 
a făcut Camilla Adlerkreutz. 

Tina își ia de pe podea poșeta gri și scoate o foaie de hârtie 
îndoită. Jessica se uită la ea o clipă, apoi o ia bănuitoare și o 
despăturește. 


Raport despre ciocnire de automobile în statul California 
Locul: Los Angeles, 4280, 

Lincoln Blvd 33*58'41.1”N118"26'08.9"W 

Ora: 7:45 am 05/04/1993 


Un moment e tăcere deplină, o pauză în zumzetul aparatelor, 
niciun pas pe coridor. Jessica își dă seama că a știut 
dintotdeauna, dar n-a vrut să creadă. Că dacă împingi ceva 
destul de adânc nu mai e la vedere, dar nu dispare niciodată cu 
adevărat. Simte cum fratele o strânge de mână tot mai tare. O 
vede pe mama uitându-se la ea în oglinda retrovizoare. Și ochii 
nu mai sunt trişti, ci dimpotrivă, plini de speranţă. Priveşte spre 
Jessica până când privirile li se întâlnesc. Sprâncenele negre ale 
mamei se înalţă, gura i se arcuiește într-un surâs. Tristeţea a 
dispărut și pare chiar că îi râd ochii. Curând totul o să fie bine, 
iubito. Tatăl, care se uită pe geam, se trezește din visare când 
mașina depășește linia mediană. Se răsucește, strigă și încearcă 
să prindă volanul. Curând o să fim din nou fericiți. Tăcere care 
continuă. O tăcere nesfârșită, care are culoarea albă și miroase 
a asfalt încins și a gaze de eșapament, un gol care o urmează în 
camera de spital, unde totul capătă din nou înţeles. 


108. 


Erne m-a rugat să spun câteva cuvinte astăzi. Este o 
mare onoare, și i-am spus că aveam de gând să o fac 
indiferent dacă voia sau nu. 

Toți l-am iubit pe Erne și pentru a spune asta nu-i 
nevoie de un discurs lung sau de mii de cuvinte 
frumoase. Pentru că Erne stă pe acolo, pe undeva, 
uitându-se la ceas. Și, așa cum știm cu toții, acea 


VP - 301 


imagine a aprins intotdeauna un foc sub fundul celui 
care vorbea. Așa încât nu mă voi lungi la vorbă. 

Ultima investigație la care am lucrat cu Erne s-a 
dovedit a fi un caz în care unul dintre criminali era un 
scriitor celebru. lată de ce - oricât de groaznic ar 
părea - vreau să vă vorbesc despre scris. Stiti, eu cred 
că fiecare dintre noi este autorul propriei vieți. Ne 
scriem povestea în fiecare zi, pur și simplu trăind. 
Văzând, auzind, simțind, făcând greșeli și, să sperăm, 
învățând din ele. Poveștile unora inspiră admiraţie și 
invidie, ale altora, milă sau chiar dezaprobare. 
Numărul de gusturi literare este infinit, ca și criticii 
care cred că este sarcina lor să critice felul în care alții 
își scriu viețile. Eu mi-am zis întotdeauna că romanul 
meu nu trebuie să fie un bestseller. Criticii n-au decât 
să înțeleagă din el ce poftesc. Povestea mea n-are 
nevie să ajungă la zeci, sute sau mii de oameni. Mai 
bine un public restrâns: știți, nu vreau ca romanul să- 
mi fie considerat plictisitor sau banal din cauză că, pur 
Și simplu, cititorul nu mă cunoaște destul de bine. lată 
de ce în această privință, ca și în multe altele, 
calitatea este mai importantă decât cantitatea. Vreau 
ca oricine deschide cartea mea să aprecieze și să 
respecte autorul, indiferent de cele scrise acolo. Vreau 
pe cineva care să citească mai departe chiar și atunci 
când nu mai e nimic de spus. Vreau un cititor dedicat 
textului meu, un cititor fidel. 

Erne a fost cititorul, redactorul și totodată criticul 
vieții mele. N-am fost întotdeauna de acord în toate 
privințele, dar știu că mi-a respectat textul. În ciuda 
stilului meu șerpuit și haotic, întotdeauna a părut, 
cumva, să știe încotro se îndrepta textul. Și faptul că 
de obicei citea cu o expresie liniștită mi-a spus că, în 
ciuda tuturor greutăților, o să iasă totul bine. Chiar și 
cu greșelile mele de punctuație. 

Acum, că ai plecat, mi-e greu să scriu mai departe. 
Dar tocmai de aceea este important s-o fac. Restul 
poveștilor noastre continuă, iar povestea ta trăiește în 
ele. 


VP - 302 


Îți mulțumesc, dragul meu Erne. Si drum bun! 


— M-ai lăsat fără cuvinte, zice Erne, în vreme ce Jessica pune 
hârtia pe masă. 

Amândoi își șterg ochii. Erne vorbește cu greu, este limpede 
că fiecare frază îi cere un efort enorm. Jessica își suflă nasul, 
apoi îi zâmbește bărbatului tras la față, ale cărui mâini numai 
piele și os odihnesc liniștite pe braţele fotoliului. 

— Chiar te pricepi la scris, Jessica. 

Jessica scoate fără să vrea un hohot de râs și își suflă părul 
care îi cade peste ochi. 

— Asta nu mă încântă. Nu acum. 

— Îţi mulțumesc că mi-ai citit. 

— Părea, cumva... și Jessica, emoţionată, prinde mâna lui 
Erne, cumva important ca tu să ai ocazia să auzi. Pentru că 
acum toţi ceilalți vor avea ocazia. Astfel încât tu să nu ratezi 
nimic. Mai ales că e vorba despre tine. 

Erne zâmbește printre crizele de tuse șuierătoare și face cu 
mâna un gest de respingere. 

— Ei, să vedem dacă se arată cineva. 

— Sigur că se vor arăta. Nu vorbi prostii. 

Jessica îl bate ușurel pe mână. 

Apa bolborosește în ceainic. Din difuzoare se aude „Fly Me to 
the Moon” al lui Frank Sinatra, cântecul preferat al lui Erne. 

— Vrei ceai? 

— Nu, mulțumesc. Cred că acum o să mă odihnesc. 

— Eşti sigur? Poate un sandviș? zice Jessica și își aude panica 
din glas. 

Nu vrea ca acest moment să se sfârșească. Erne pare atât de 
înspăimântător de calm și de sigur. Pregătit. Pare să fie împăcat 
cu lumea din jurul său, și-a acceptat micimea și rolul 
microscopic în șiragul fără capăt al milioanelor de ani. 

— Trebuie să mă duc să mă întind pe pat. 

— Sigur... Dă-mi voie să te ajut. 

— Jessica..., zice Erne, apoi o prinde delicat de încheietura 
mâinii și o împinge ușurel înapoi în fotoliul ei. 

O vreme nu fac altceva decât să șadă acolo, Erne privind-o 
adânc în ochi. 

— Mulţumesc, Jessica. 


VP - 303 


— Ar trebui să te odihnești acum, Erne. Băieţii tăi ajung aici 
mâine, zice ea cu voce tremurată, însă Erne zâmbește, obosit. 

— Acum vin să-și ia rămas-bun... Nu i-am văzut de un car de 
ani. 

Erne își privește mâinile. Vrăbiile ciripesc voioase în Museon 
puisto’, unde verdele tocmai a apărut în coroanele copacilor. 
Primăvara e în cel mai frumos moment al ei. 

— Îți mulțumesc că m-ai lăsat să stau cu tine în ultimele 
săptămâni, zice el în cele din urmă și zâmbește. 

Își lasă privirea calmă să se plimbe prin bucătăria mare, apoi 
închide ochii. Pleoapele îi par atât de grele când sunt închise, 
încât deschiderea lor probabil că îi cere un mare efort. 

Jessica înghite în sec și se uită la discursul de pomenire care 
zace pe masă. Data viitoare Erne nu va mai fi prin preajmă ca 
să-l audă. 

— Îţi place tipul ăla? întreabă brusc Erne. 

— Cine? Fubu? Cred că da. E amuzant. Și nu-i complicat. 

— Amuzamentul e bun. 

— Dar nu-i destul? 

Erne zâmbește și clatină din cap. 

— Promite-mi ceva, Jessi. 

— Ce? 

— Să nu priveşti niciodată înapoi. Doar înainte... 

— ... pentru că viaţa e doar înainte. 

— Exact. 

Se aude un bip și Erne își scoate cu greu termometrul de sub 
brat. 

— Ai febră? 

Pe chipul lui Erne se aşterne un zâmbet euforic. 

— 36,5. 

— Fantastic. Haide, Ser Davos. Te ajut să te culci, zice Jessica 
și îl ciupește de obraz. Și mâine e o zi. 


109. 


Jessica 


38 Parcul Muzeului. 
VP - 304 


Jessica deschide ochii. Livingul e întunecat, temporizatorul a 
oprit televizorul. Ora de pe modem este 3:30. Vântul urlă afară, 
făcând să scârțâie ferestrele. 

Cineva a strigat-o din nou pe Jessica. Vocea era a lui Erne. A 
lui Erne sănătos, nu a acelui bărbat firav, copleșit de o boală 
chinuitoare care avansează rapid. Erne, pe al cărui mormânt a 
pus un buchet de păpădii. 

Jessica. 

Acum Jessica nu mai știe dacă vocea era de bărbat sau de 
femeie. Dintr-odată, se pomenește în picioare. Prosopul în care 
s-a înfășurat după dușul de seară a alunecat pe podea. Face un 
pas. Apoi încă unul. Membrele îi sunt ușoare, n-o doare nimic. E 
ca și cum ar pluti peste podeaua de lemn masiv. Levitând, fără 
ca tălpile să-i atingă podeaua, fără niciun contact cu ceva solid. 

Vino încoace, iubito. 

Persoana care vorbește e și bărbat, și femeie. Ar putea fi 
Erne, Nina, Jusuf, Tina, tata și mama laolaltă. 

Jessica merge spre masa de sufragerie lungă, spre oamenii 
care stau în jurul ei, cu spinările drepte. Frumoasa rochie de 
seară este întinsă în mijlocul mesei, călcată și curată. A cincea 
rochie. Alături, o pereche de pantofi cu tocuri înalte, sclipitori și 
rafinaţi. Probabil că sunt cei mai frumoși pantofi din lume. 

Jessica se oprește din mișcarea sa ușoară ca un fulg și își 
întoarce faţa spre oglindă. Ceva nu e în ordine. Are impresia că 
imaginea care se uită la ea îi repetă mișcările cu un mic decalaj, 
ca și cum, în loc să fie copia exactă, reacţionează spontan la 
realitatea pe care o reprezintă Jessica. 

Respice in speculo resplendent. 

Sunt eu. 

Sigur că da, iubito. 

Cu coada ochiului, Jessica vede femeia cu rochia de seară 
neagră șezând în capul mesei și citind dintr-o carte groasă. 
Alături de ea stă Camilla. Nu doamna Adlerkreutz cea bătrână și 
firavă, ci Camilla cea tânără, și forța prezenţei ei fizice se întinde 
până la oglindă. 

Amintește-ţi ce am făcut, Jessica. Amintește-ţi că v-am salvat, 
pe tine și pe prietenii tăi. E un cadou pe care îl pot lua înapoi 
oricând doresc. 

Jessica încuviinţează din cap. Camilla zâmbește aproape 
imperceptibil și privește în altă parte. 


VP - 305 


Dintr-odată, un val puternic de iubire copilărească față de 
părinţi o inundă pe Jessica, vrea să le facă pe plac. Vrea ca 
mama să fie mândră de ea. 

Acea carte, mamă. Și eu o citesc. 

Femeia se ridică încet în picioare. Arată ca mama, dar 
mișcările îi sunt ţepene și mecanice. E ca o marionetă în mâinile 
unui păpușar nepriceput, care a încâlcit sforile. Jessica închide 
ochii și peste o clipă, când îi deschide, mama a apărut în spatele 
ei. Faţa mamei numai frumoasă nu e. E sfârtecată, de 
nerecunoscut, și din capul strivit i se prelinge sângele peste un 
ochi, spre bărbie. 

Jessica simte cum i se umplu ochii de lacrimi. 

— De ce plângi, iubito? 

— Stiu ce ai făcut, mamă. În dimineaţa aceea, în mașină. 

— N-am vrut să te fac să plângi, draga mea. 

Mâna rece a mamei pe umărul ei. 

— Nu. Nu plâng din cauză că ai făcut-o. 

— Și atunci de ce? 

— Pentru că înțeleg. 


110. 


Mă uit în oglindă. 


VP - 306 


VP - 307 


S 
virtual-project.eu 


VP - 308