Michael Lukas — Oracolul din Stambul

ORACOLUL 
DIN STAMBUL 


Michael David Lukas s-a născut în 1979, în Statele Unite 
ale Americii, şi a studiat literatură comparată la Brown 
University şi scriere creativă la University of Maryland. A 
fost bursier Fulbright, a locuit în Turcia, Israel şi Tunisia, 
unde a studiat limba arabă, iar articolele lui au fost 
publicate în Virginia Quarterly Review, Slate, National 
Geographic Traveler şi Georgia Review. Oracolul din 
Stambul (The Oracle of Stamboul, 2011) este primul lui 
roman şi a fost tradus în Italia, Germania, Turcia, Serbia şi 
Ungaria. 


Vocea autorului 


„Romanul este un exerciţiu de imaginaţie, iar distanţa 
temporală, geografică sau de orice natură pe care 
scriitorul o ia faţă de personajul principal îl ajută să dea 
frâu liber acestei imaginaţii.“ 


M.D. Lukas 


Michael David Lukas 


ORACOLUL 
DIN STAMBUL 


Traducere din limba engleză şi note de 
Simona Luca 


EDITURA ALLFA 


THE ORACLE OF SIAMBOUL 
Michael David Lukas 
Copyright © Michael David Lukas 2011 


ORACOLUL DIN STAMBUL 
Michael David Lukas 
Copyright © 2012 Editura ALLFA 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
LUKAS, MICHAEL DAVID 
Oracolul din Stambul / Michael David Lukas; trad.: 
Simona Luca.- Bucureşti: ALLFA, 2012 
ISBN 978-973-724-366-9 


I. Luca, Simona (trad.) 


Redactare: Crenguţa Năpristoc 
Tehnoredactare: Liviu Stoica 
Corectură: Simona Nicolae 
Design copertă: Alexandru Novac 


Fraților mei, Adam şi Arma, 
Coleman şi Allison, pentru a-mi fi 
reamintit ce contează cu adevărat; 
şi lui Haley, pentru tot. 


„O, Stambul! Dintre toate numele ce-mi pot 
aduce încântare, al tău rămâne cel mai plin de 
magie.“ 

Pierre Loti 


Capitolul unu 


Eleonora Cohen văzu lumina acestei lumi într-o zi de joi, 
târziu în vara anului 1877. Cei care se deşteptaseră în zorii 
acelei zile îşi amintesc un stol de pupeze albe şi sângerii 
zburând în cercuri pe deasupra portului, şerpuind şi 
ţâşnind, ca şi cum ar fi încercat să cârpească o ruptură în 
bolta cerească. Că or fi reuşit ori nu, păsările îşi încetiniră 
într-un sfârşit zborul. Şi se aşezară prin oraş, pe treptele 
tribunalului, pe acoperişul din ţiglă roşie al Hotelului 
Constanţa şi pe clopotniţa Academiei Sf. Vasile. Îşi făcură 
culcuşuri în tumul farului, în minaretul octogonal din 
piatră al moscheii şi pe puntea unui vapor care scuipa 
rotocoale de fum în cerul altfel senin. Pupezele îmbrăcară 
oraşul precum glazura, pătrunseră prin burlane, făcându-și 
loc pe lângă jgheabul pentru apa de ploaie ce se scurgea 
de pe conacul guvernatorului, şi se îngrămădiră pe cupola 
aurită a bisericii ortodoxe. În copacii din jurul casei lui 
Yakob şi Leah Cohen stolul părea deosebit de agitat, 
gălăgios, aripile fâlfâiau şi mai abitir şi păsările ţopăiau de 
pe-o ramură pe alta, precum o mulţime de oameni de la 
ţară care umpleau străzile capitalei în timpul unei parade 
imperiale. Pesemne că pupezele ar fi fost privite ca un 
semn de bun augur, dacă nu ar fi urmat evenimentele 
nefericite care s-au petrecut simultan cu naşterea 
Eleonorei. 

Devreme în dimineaţa acelei zile, cea de-a Treia Divizie 
a Cavaleriei Regale a Ţarului Alexandru al II-lea îşi făcu 
apariţia dinspre nord şi se aşeză în formaţie pe culmea 
unui deal care domina piaţa oraşului: şase sute 
doisprezece bărbaţi, cinci sute treizeci şi şapte de cai, trei 
tunuri, două duzini de corturi dintr-o pânză de un gri 
mohorât, o bucătărie de campanie şi drapelul galben cu 


7 


dungi negre al ţarului. Călăriseră în cea mai mare parte a 
ultimelor două săptămâni cu provizii modeste şi odihnă 
puţină, străbătând Chilia, Tulcea şi Babadag, terenurile 
mlăştinoase pline cu afini din Delta Dunării şi câmpiile 
întinse de grâne. Ţinta lor finală era Plevna, un centru 
comercial din inima Câmpiei Dunării, unde comandantul 
Osman Paşa şi armata otomană de şapte mii de oameni 
încercau să opună rezistenţă. Avea să aibă loc o bătălie 
decisivă, poate chiar un punct de cotitură în război, dar 
Plevna se afla la o depărtare de încă zece zile, iar bărbaţii 
celei de-a Treia Divizii aveau nevoie de odihnă. 

Aşternută înaintea lor ca un ospăț, Constanţa fusese 
lăsată aproape complet lipsită de apărare. La o depărtare 
de nu mai mult de doisprezece metri din vârful dealului 
zăceau ruinele unui zid antic roman. În secolele trecute, 
aceste pietre  mohorâte, de culoarea trandafirului, 
apăraseră oraşul de porci mistreți, tâlhari şi de barbarii 
traci, care încercau din când în când să prade portul. 
Reclădit de două ori de Imperiul Roman şi încă o dată de 
către bizantini, zidul era aproape o ruină atunci când 
otomanii au poposit în Constanţa, la sfârşitul secolului al 
cincisprezecelea. Şi astfel a fost lăsat să se facă fărâme, 
pietrele sale cele mai bune fiind smulse ca să fie folosite la 
construcţia drumurilor, palatelor şi a altor ziduri, din jurul 
altor oraşe mai însemnate din punct de vedere strategic. 
Dacă i-ar fi trecut cuiva prin cap să reconstruiască zidul, ar 
fi putut feri oraşul de brutalitatea celei de-a Treia Divizii, 
dar în starea sa actuală părea cel mult un bloc de piatră 
menit să-i aţâţe. 

Intreaga dimineaţă şi până după-amiaza târziu, soldaţii 
celei de-a Treia Divizii călcară năvalnic străzile Constanţei, 
spărgând ferestrele prăvăliilor, terorizând câinii fără 
stăpân şi demolând toate statuile care le ieşiră în cale. 
Incendiaseră conacul guvernatorului, tribunalul şi făcuseră 
praf vitraliile de deasupra intrării în Academia Sf. Vasile. 
Atelierul bijutierului a fost devastat, al cizmarului, curăţat 
complet, iar merceriile, împroşcate cu ouă şi ceaiuri. 
Spărseseră fereastra principală a prăvăliei de covoare a lui 


8 


Yakob Cohen şi-i scobiseră zidurile cu baionetele. În afara 
bisericii ortodoxe, care la sfârşitul zilei era neatinsă, ca şi 
cum Dumnezeu însuşi ar fi protejat-o, biblioteca era 
singura clădire municipală care supravieţuise nevătămată 
de raidul celei de-a Treia Divizii. lar aceasta nu datorită 
vreunei consideraţii aparte pentru cunoaştere. 
Supravieţuirea bibliotecii din Constanţa se datora în 
totalitate curajului custodelui. In vreme ce restul 
orăşenilor se ghemuiseră sub paturi sau se strânseseră de- 
a valma prin pivnițe sau magazii, bibliotecarul stătuse 
curajos pe treptele domeniului pe care-l proteja, ţinând 
deasupra capului, ca pe un talisman, un exemplar din 
Evgheni Oneghin!. Deşi erau aproape cu toţii analfabeti, 
bărbaţii celei de-a Treia Divizii recunoscură chirilicele 
native, iar aceasta le-a fost, pare-se, suficient ca să cruţe 
clădirea. 

În această vreme, într-o căsuţă de piatră cenuşie din 
preajma culmii Dealului de la Răsărit, Leah Cohen se 
chinuia cumplit în durerile facerii. Camera de zi mirosea a 
hamamelis, alcool şi sudoare. Lada cu rufărie fusese lăsată 
larg deschisă, iar pe masă se găsea un vraf de aşternuturi 
pătate cu iod. Întrucât singurul medic calificat al oraşului 
avea alte obligaţii în momentul acela, Leah era îngrijită de 
două moaşe tătăroaice, care locuiau într-un sat din 
apropiere. O mână cerească le adusese în pragul casei 
familiei Cohen când era mai mare nevoie de ele. Urmaseră 
semnele, după cum spuseră: un potop de cai, o adunare de 
păsări, Steaua Nordului aliniată cu Luna. Era o profeție, 
spuseră ele, una făcută de ultimul lor rege pe patul de 
moarte, dar nu era vreme pentru explicaţii. Cerură să fie 
conduse în dormitor. Cerură aşternuturi curate, alcool şi 
apă fiartă. Închiseră apoi uşa în urma lor. La fiecare 
aproape douăzeci de minute, cea mai tânără dintre ele 
ieşea grăbită cu un vas gol sau cu un braţ de aşternuturi 
murdare. În afara acestor scurte incursiuni, uşa rămase 
închisă. 


1 Roman în versuri scris în anul 1825 de poetul şi dramaturgul rus A.S. 
Puşkin (1799-1837). 


9 


În lipsa altei îndeletniciri sau a unui subiect cu care să-şi 
ţină gândurile ocupate, soţul lui Leah, Yakob, se lăsă în 
voia grijilor. Un bărbat masiv, cu o coamă zburlită de păr 
negru şi ochi de un albastru viu, Yakob îşi făcu de lucru 
netezindu-şi barba, mutându-şi de colo-colo chitanţele şi 
umplându-şi pipa. Auzea din când în când câte un țipăt, 
încurajări înăbuşite să împingă sau sunete îndepărtate de 
împuşcături şi cai. Nu era un bărbat din cale afară de 
religios, nici superstiţios. Cu toate astea, murmură atât cât 
îşi amintea dintr-o rugăciune de facere şi ciocăni de trei 
ori în lemn să alunge deochiul. Încercă atât cât putu să nu 
se îngrijoreze, dar ce altceva să facă un tată în devenire? 

Puțin după amurg, în ora aceea celestă când cerul se 
urneşte prin purpuriu spre beznă, pupezele amuţiră. 
Împuşcăturile încetară, iar tropotul copitelor se reduse 
treptat, până se stinse. Era ca şi cum lumea întreagă se 
oprise să-şi tragă sufletul. In clipa aceea, din dormitor 
răzbătu un geamăt înăbuşit de epuizare, urmat de sunetul 
unei lovituri pe piele şi de plânsetul unui nou-născut. Apoi 
moaşa mai în vârstă, doamna Damakan, ieşi cu o legătură 
de cârpe în braţe. În afara gânguritului lin al pruncului, 
camera era tăcută. 

— Slavă Domnului! şopti Yakob şi se aplecă să-şi sărute 
fiica pe frunte. Era perfectă, pură şi strălucind de viaţă. Se 
întinse s-o ia în braţe, însă moaşa îl opri. 

— Domnule Cohen... 

Acesta îşi ridică privirea spre liniile încordate ale gurii 
acesteia. 

— Avem un necaz. 

Sângerarea lui Leah nu se oprise. Era teribil de slăbită. 
La doar câteva ore după ce născu, Leah se stinse. Ultima 
ei dorinţă a fost să-i dea un nume fiicei sale nou-născute, 
iar când îl rosti, cerul se deschise. 

Începu să cadă o ploaie torențială cum nimeni nu mai 
văzuse în Constanţa, un potop nesfârşit de apă şi tunete. In 
averse, valuri şi perdele ca de oţel, înăbuşi focurile, răzui 
drumurile şi învălui piaţa oraşului într-o pătură de aburi. 
Pe timpul celei mai aprige părţi a furtunii, pupezele se 


10 


ascunseră în hornuri şi în scorburi. La rândul lor, soldaţii 
celei de-a Treia Divizii o luară călare spre sud, înspre 
Plevna, cu prăzile agăţate precum pânzele de păianjen, 
biciuind spinările cailor. Plouă încontinuu timp de patru 
zile, vreme în care doamna Damakan şi femeia mai tânără, 
nepoata sa, îngrijiră nou-născutul. Leah a fost îngropată 
într-un cavou comun, împreună cu alţi doisprezece oameni 
ucişi în încercarea lor de a-şi apăra bunurile, iar jelania lui 
Yakob răsună în toată casa. Până la sfârşitul săptămânii, 
portul se umplu de moloz, iar piaţa oraşului era acoperită 
cu cenuşă umedă. 

Viaţa trebuie să meargă mai departe, în ciuda 
necazurilor. Când norii se descleştară într-un final, Yakob 
Cohen luă diligenţa înspre Tulcea şi trimise două 
telegrame: una surorii lui Leah, care locuia la Bucureşti, 
iar pe cea de-a doua, prietenului şi asociatului său din 
Stambul într-ale negoţului, un turc pe numele său Moncef 
Barcous, care primise cu puţin timp în urmă titlul de Bei. 
Prima telegramă o anunţa pe cumnata sa despre tragedie 
şi îi cerea ajutorul în orice fel cu putinţă. Cel de-al doilea 
mesaj a fost trimis ca urmare a făgăduielii făcute doamnei 
Damakan şi le recomanda pe aceasta şi pe nepoata ei 
pentru orice slujbă disponibilă în gospodăria Beiului 
Moncef. La fel ca mulţi alţi tătari care locuiau în satele din 
apropierea Constanţei, doamna Damakan şi nepoata sa 
aveau de gând să plece şi să-şi caute un rost nou în 
Stambul, care avea să fie mai primitor cu musulmanii. 
Între timp, însă, consimţiră să rămână cu Yakob şi să-l 
ajute cât mai mult. 

Răspunsul Beiului Moncef sosi peste câteva zile. Acesta 
se arăta bucuros s-o cunoască pe doamna Damakan şi 
menţiona că, de fapt, chiar era în căutarea unei noi 
slujnice. 

Răspunsul celeilalte telegrame a lui Yakob veni şi el 
după o săptămână, în forma surorii mai mari a lui Leah, 
Ruxandra. Era ora şase după-amiaza când trăsura acesteia 
ajunse în port. O femeie costelivă în haine de călătorie, cu 
o pălărie de fetru de un verde închis, Ruxandra avea un 


11 


chip pe care trona un nas ascuţit, o bărbie căzută şi o 
aluniţă în mijlocul obrazului stâng, care arăta precum 
vârful unui vulcan pe cale să erupă. Cu o valiză în mâna 
stângă şi o telegramă umezită de sudoare şi mototolită în 
dreapta, aceasta cobori, îi plăti vizitiului şi porni la deal 
spre casa cumnatului său. 

În timp ce urcă treptele casei familiei Cohen, Ruxandra 
îşi aranjă pălăria şi privi înapoi către excrementele de 
pasăre ce acopereau aleea din faţa casei. Se uită apoi cu 
dezgust la stolul de pupeze albe şi purpurii cocoţate în 
sicomor, apoi se întoarse înspre uşă şi ciocăni. Când nu-i 
răspunse nimeni, ciocăni din nou, aplecându-se să asculte 
dacă putea distinge agitaţie înăuntru. Din nou, nu veni 
niciun răspuns. Nefiind femeia care să aştepte afară în 
frig, îşi îndreptă pălăria şi intră. Casa familiei Cohen era, 
în toată întinderea ei, cu puţin mai spațioasă decât camera 
de zi a casei părinteşti din Bucureşti a Ruxandrei şi a lui 
Leah. Aveau trei dormitoare, o cămară, o bucătărie şi o 
cameră de zi, ai cărei pereţi erau goi, în afara unui mic 
desen în cărbune, care o reprezenta pe Leah şi care era 
aşezat deasupra căminului. Într-un colţ al încăperii 
principale se afla un bufet şi o masă scorojită de 
mesteacăn, plină de vase murdare. In partea opusă, 
aşezate în faţa focului, se aflau două fotolii uzate din piele. 
Podeaua camerei de zi era acoperită de covoare orientale, 
aşezate fără să se ţină seama de culori sau de stil, în unele 
locuri fiind suprapuse chiar şi câte trei, precum un oraş 
din Antichitate construit pe ruinele unei civilizaţii mai 
vechi. Păşind cu mare grijă peste prag, Ruxandra îşi aşeză 
valiza şi închise uşa în urma ei. 

— Bună ziua! strigă ea. Sunteţi acasă? 

În tot acest timp Yakob stătuse la masă, cu capul în 
palme, îndărătul unui vraf de ziare. Când se ridică s-o 
întâmpine, deveni clar cât de multă nevoie avea de ajutorul 
Ruxandrei. Haina sa era pătată în mai multe locuri, barba 
îi era neîngrijită, iar ochii, injectaţi. 

— Ruxandra! exclamă el, şocat s-o vadă stând în camera 
sa de zi. la loc, te rog! 


12 


Femeia îşi trase un scaun de sub masă şi se aşeză. 

— Mi-ai cerut ajutorul, spuse ea, netezind pe masă 
telegrama de la el, ca dovadă. Ilată-mă! 

— Fireşte! spuse el. Ce mai faci? 

— Sunt bine, ţinând seama de cele întâmplate. 
Mulţumesc. Călătoria, însă, a fost una lungă şi mi-ar 
prinde foarte bine o ceaşcă de ceai. 

În timp ce Ruxandra vorbea, doamna Damakan ieşi cu 
spatele din bucătărie, cu un fir de aţă atârnându-i din gură 
şi cu Eleonora înfăşată în braţe. Eleonora dormea, genele 
zbătându-i-se precum aripile unei libelule şi cu mânuţele 
strânse senin în dreptul pieptului. 

— Are gura mamei ei, spuse Ruxandra, aplecându-se 
deasupra copilului. Privi apoi în sus. Aceasta este doica ei, 
înţeleg. 

— Da, într-un fel, spuse Yakob. Doamna Damakan 
împreună cu nepoata ei au adus-o pe Eleonora pe lume şi 
au fost atât de cumsecade încât să mă ajute în cursul 
ultimelor săptămâni. g 

— Înţeleg, spuse Ruxandra. Doamna Dalaman, deci? Îmi 
pregătiți, vă rog, o ceaşcă de ceai? Am să vă rog să-l faceţi 
tare. Am avut o călătorie lungă. 

Ruxandra se aşeză din nou la locul ei şi o privi pe 
doamna Damakan părăsind încăperea. 

— În linii mari, spuse Ruxandra, îmi place să spun 
lucrurilor pe nume, fie că este sau nu calea cea mai 
politicoasă. Este bine să ştii asta despre mine. 

Yakob încuviinţă printr-o mişcare a capului. 

— Am primit telegrama ta, începu ea, şi am venit să-ți 
ofer ajutorul pe care-l cereai. În acest scop, sunt pregătită 
să rămân în Constanța cel puțin o lună, ca să ajut cu 
menajul şi altele asemenea. 

Aruncă o privire prin încăpere. 

— Spuneai că doamna Dalmaţian va pleca în curând? 

— Da, spuse Yakob. Ea şi nepoata ei se mută la Stambul. 

— Un oraş mizerabil! pufni Ruxandra. Plin de turci! 

— Şi ele sunt turcoaice, spuse Yakob. Tătăroaice, mai 
exact. 


13 


— Ei bine, fie ce-or fi! spuse Ruxandra. Vor pleca în 
curând, nu-i aşa? 

— Se gândesc să plece spre sfârşitul săptămânii, deşi 
aranjamentele lor nu sunt foarte solide. 

— Cum am spus, reluă Ruxandra, sunt bucuroasă să 
rămân aici pentru o lună, poate chiar două, să-ţi ofer 
ajutorul cerut, însă, dacă te aştepţi să rămân mai mult de 
câteva luni, eu mă gândesc că va trebui să ne căsătorim. 

Ruxandra fusese mereu cea altruistă, fiica cea 
ascultătoare. Îşi îngrijise părinţii pe timpul bolii lor, a 
bătrâneţii şi până la moarte, în vreme ce sora sa mai 
tânără urmase şcoala şi se căsătorise. La moartea tatălui 
său, în urmă cu aproape un an, Ruxandra se apropia 
periculos de mult de treizeci de ani, stoarsă de viaţă şi 
plină de resentimente. În ciuda zestrei considerabile pe 
care o moşienise, nu reuşise să găsească o partidă 
convenabilă. În acest moment, nu mai avea ambiţii 
romanţioase. Tot ce-şi dorea era un cămin al ei şi un 
bărbat priceput, cu care să poată schimba politeţuri după 
masa de seară. 

— Nu te vei supăra, fireşte, dacă îţi voi cere un răgaz de 
gândire, spuse Yakob, după o tăcere lungă. 

— Câtuşi de puţin! 

— Dar lucrurile tale? Astea sunt toate? 

— Nu te-ngrijora pentru lucrurile mele, spuse ea. M-am 
ocupat deja de ele. 

În dimineaţa următoare, au fost expediate din Bucureşti 
două cufere, iar Ruxandra a început să se acomodeze cu 
locul. După ce-şi desfăcu bagajele în cel de-al doilea 
dormitor, o însărcină pe nepoata doamnei Damakan s-o 
ajute să curețe mobilierul, să spele geamurile, să bată 
covoarele, să şteargă etajerele de praf şi să măture 
căminul. Când sfârşiră cu toate aceste îndeletniciri, 
Ruxandra spălă aleea din faţa casei şi încercă să alunge 
stolul de pupeze care-şi făcuseră casă în sicomorul din 
apropiere. Dar oricât dădu din braţe, oricâte pietre azvârli 
înspre ele, pupezele rămaseră devotate ramurilor pe care 
se aşezaseră. lar trei zile mai târziu aleea era din nou 


14 


acoperită cu excremente. În ciuda acestui inconvenient 
minor, Ruxandra se acomodă foarte bine la noul ei cămin. 
Gătea, făcea curăţenie, iar în timpul cât doamna Damakan 
şi nepoata ei erau ocupate cu planificarea călătoriei către 
sud, de-a lungul coastei Mării Negre, o îngriji pe Eleonora. 
La plecarea moaşelor, spre sfârşitul celei de-a doua 
săptămâni a Ruxandrei în Constanţa, aceasta luă asupra sa 
toate sarcinile gospodăriei. La sfârşitul celei de-a treia 
săptămâni, Yakob îi bătu la uşa dormitorului şi o anunţă 
că, în interesul tuturor celor implicaţi, cel mai bine era să 
se căsătorească. 

Ceremonia a fost oficiată la Tulcea, întrucât sinagoga 
din Constanţa era în acel moment în reparaţii. Yakob şi 
Ruxandra stătură în partea din faţă a încăperii împreună 
cu rabinul, un bărbat tânăr, cu o barbă roşie, voluminoasă. 
Doi dintre fraţii mai tineri ai rabinului ţinură loc de 
martori, iar în fundul încăperii Eleonora plângea în braţele 
soţiei rabinului. După ceremonie, Yakob îşi rezolvă nişte 
treburi la Tulcea, după care luară birja de ora şase înapoi 
spre Constanţa, cu pupezele urmându-i în zbor, la o 
distanţă rezonabilă. 


15 


Capitolul doi 


Abdulhamid al II-lea, Sultanul Imperiului Otoman, 
Slujitor al Cetăţilor Sfinte, Calif al Islamului, Conducătorul 
drept-credincioşilor şi Padişah Suprem al mai multor 
ţinuturi, se uită în sus, la marea de plăci verzi şi albastre 
îmbinate pe tavan, în timp ce bărbierul palatului îi 
acoperea faţa cu săpun. Din încăperea alăturată răsunau 
până la el sunetele oud-ului? şi pălăvrăgeala înfundată a 
concubinelor. Cântecul unei păsări bulbul? se auzi din 
colivie, iar soarele dimineţii târzii, făcându-şi loc printre 
zăbrele, îi cădea generos la picioare. Abdulhamid închise 
ochii şi, inspirând aroma de iasomie a săpunului, ascultă 
sunetul lamei care-i urca în sus pe gât. 

Acelaşi bărbat îl bărbierea pe Abdulhamid de treizeci de 
ani încoace, încă de când îi încolţiseră primele fire de 
bărbăţie pe bărbia sa regală. Inainte de aceasta, servise 
şapte ani la curtea tatălui lui Abdulhamid. Era un om 
bătrân bărbierul, însă mâna îi era fermă precum a unui 
caligraf şi, chiar după atâţia ani de meserie, încă îl 
bărbierea în fiecare dimineaţă ca şi cum ar fi avut de 
îndeplinit sarcina vieţii sale. Iar Abdulhamid preţuia din 
suflet această seriozitate. Cu toate intrigile şi uneltirile ce 
făceau palatul să freamăte, era mare lucru să te poţi 
încrede în bărbierul tău. Nu ar fi fost prima tentativă de 
regicid venită din partea unui membru al curţii Sultanului. 
De fapt, trei dintre rudele sale îndepărtate - Murat al Il- 
lea, Mustafa Duzme şi Ibrahim I - fuseseră asasinate de 
către nişte membri aşa-zişi devotați ai curţii lor: Murat de 
către bucătarul său, Mustafa de către straja sa, iar Ibrahim 
de către bărbierul său. 


2 Instrument muzical arab, strămoş al lăutei baroce. 
3 Specie de păsări cântătoare, întâlnită în Africa şi Orientul Mijlociu. 


16 


Abdulhamid deschise ochii şi îl privi pe bărbier 
curăţându-şi briciul pe o bucată de piele. Apoi, închizându- 
i iarăşi, se afundă şi mai adânc în scaunul său, lăsând 
sunetele îndepărtate ale oud-ului să-l învăluie precum apa 
mării. Era atâta tristeţe în corzile acelea, atâţia ani de jale! 
Parcă al-Farabi, dacă-şi mai amintea bine, era cel care îi 
povestise despre făurirea oud-ului, al cărui gât arcuit 
fusese inspirat de un schelet agăţat într-un roşcov. 
Abdulhamid nu-şi mai amintea al cui era scheletul - al lui 
Lameh sau poate al vreunuia dintre fiii lui Noe. Oricum, 
era un instrument străvechi, care-şi trăgea rădăcinile din 
suferinţă. 

În mijlocul acestor gânduri, Sultanul simţi o prezenţă în 
preajma sa. 

— Luminăţia Voastră? 

Era Marele Vizir, Jamaludin Paşa, cu chipul roşu de 
osteneală şi mustaţa galonată cu ceva ce aducea a urmă de 
salivă. 

— Luminăţia Voastră, spuse el, ştergându-şi faţa, iertati- 
mă că vă tulbur bărbieritul, dar vă aduc veşti cât se poate 
de îngrijorătoare. 

— Te rog, zise Sultanul, făcându-i semn bărbierului să 
continue. Veştile despre oricare dintre ţinuturile mele sunt 
mai presus de orice. 

— Luminăţia Voastră, Plevna a căzut de trei zile sub 
ruşi! Osman Paşa şi ce a mai rămas din armata sa s-au 
retras la Gabrovo. 

Erau veşti cu adevărat îngrijorătoare, nu neapărat 
surprinzătoare, dar totuşi supărătoare. Sultanul oftă, 
urmărind cu coada ochiului cum bărbierul îi îndepărta 
firele de păr de pe pomeţi. Plevna era ultima dintr-un lung 
şir de nereuşite militare, însemna cel mai probabil sfârşitul 
războiului, urmat de o altă conferinţă a Marilor Puteri, o 
altă scuză de a-i împărţi Imperiul. Nu că i-ar fi păsat în 
mod deosebit dacă era să piardă România sau Bulgaria. 
Din partea lui, putea să le înghită pământul, laolaltă cu 
Grecia şi Balcanii. Nu pierderea ținuturilor îl mâhnea pe 
el, ci ruşinea, gurile salivânde ale Marilor Puteri care 


17 


dădeau târcoale casei sale precum lupii. Nu dădea doi bani 
pe România sau pe Bulgaria, dar ştia că nu avea să se 
termine acolo. Ruşii voiau provincia Kars, francezii 
râvneau de mult la Levant, iar grecii nu aveau de gând să 
se oprească până nu-şi puneau labele soioase pe Stambul. 

— Osman Paşa crede c-ar fi mai chibzuit să-şi retragă 
trupele la Adrianopol, dar aşteaptă încuviințarea Voastră. 

Sultanul îşi privi consilierul. Bărbat îndesat, cu chipul ca 
o pătlăgea, Jamaludin Paşa avea un nas uluitor de mare, 
garnisit de o parte şi de alta cu o pereche de ochi precum 
urmele lăsate în grabă de peniță şi subliniat de o mustață 
subţire. 

— Judecata ta care este? 

— Date fiind împrejurările, mă văd nevoit să-i dau 
dreptate lui Osman Paşa. Adrianopol este locaţia ideală 
pentru apărarea capitalei, de va fi nevoie. Şi îmi este 
teamă că va fi. 

— Asta e judecata ta? 

— Asta e judecata mea, Luminăţia Voastră. Alta nu pot 
avea. 

Aceasta era marea limitare a lui Jamaludin Paşa. Deşi îi 
era de departe superior predecesorului său ca sfaturi şi 
loialitate, se lăsa mult prea repede absorbit de hăţişurile 
evenimentelor în timpul desfăşurării lor, era prea ataşat de 
locul său în istorie. Pentru el, orice răzvrătire era 
preambulul unei revoluţii, orice spion pregătea o lovitură 
de stat, orice război era buturuga mică pentru carul mare 
al puterii. În ciuda înţelepciunii sale, Jamaludin Paşa era 
incapabil să privească în perspectivă, să facă un pas înapoi 
şi să-şi cumpănească poziţia. În această împrejurare, însă, 
avea dreptate. Stambulul trebuia apărat cu orice preţ. 

— Foarte bine, spuse Abdulhamid. Osman Paşa este 
liber să-şi retragă trupele spre Adrianopol sau oriunde 
altundeva crede el de cuviinţă. Acum, spune-mi, Jamaludin 
Paşa, ce alte veşti mai aduci? 

Îndreptându-şi turbanul, Marele Vizir aruncă o privire în 
carneţelul mic şi negru pe care-l ţinea în buzunarul de la 
piept şi începu a recita evenimentele zilei anterioare: 


18 


— Continuăm ancheta în cazul răzvrătirii ofiţerilor. Noul 
rector al Colegiului Robert a ajuns la Stambul în urmă cu 
două zile. S-au înregistrat mai multe tulburări în sanjak-ul“ 
Novi Pazar. 

Abdulhamid simţi lama gâdilându-l sub nas şi îşi înăbuşi 
un strănut. 

— Spune-mi mai multe despre acest nou rector. 

— Aşa cum aţi cerut, Luminăţia Voastră, ne-am străduit 
să nu-l incomodăm şi să nu trezim vreo bănuială. Din 
aceste motive, ancheta noastră nu a fost atât de 
amănunţită pe cât ar fi fost în alte împrejurări. Avem totuşi 
nişte însemnări de bază, după cum urmează: s-a născut şi 
a fost şcolit într-un stat cu numele de Connecticut; după 
terminarea şcolii, a acceptat un post la Universitatea 
Americană din Beirut şi acolo şi-a petrecut ultimii şapte 
ani din viaţă, cel mai recent în funcţia de decan al 
studenţilor. 

Marele Vizir se opri să-şi privească notițele. 

— Circulă unele zvonuri, continuă acesta, însă cel puţin 
deocamdată nu au fost confirmate. Unii dintre oamenii 
noştri ne-au înştiinţat că este spion american, iar alţii că 
este homosexual. 

— Nu că cele două ocupaţii s-ar exclude reciproc. 

— Nu, Luminăţia Voastră, fireşte că nu! 

— Cu toate că ambele par oarecum în dezacord cu 
profesia sa. _ 

— Într-adevăr, Luminăţia Voastră. În plus, madame 
Corvel, una dintre persoanele noastre de contact de la 
Consulatul American, se jură că l-a cunoscut în alte 
împrejurări, sub alt nume, când locuia la New York. Cu 
toate astea, nu-şi aminteşte cum anume îl chema pe 
vremea aceea, nici împrejurările în care s-au întâlnit. 

— Supraveghează-i în continuare mişcările! spuse 
Sultanul. Şi dă-mi de ştire dacă afli ceva interesant! 

— Aşa voi face, Luminăţia Voastră! 

În vreme ce bărbierul pregăti un vas proaspăt cu săpun, 
Abdulhamid se lăsă pe spate şi-şi încrucişă picioarele, 


4 Unitate administrativă otomană. 


19 


observând că uitase să-şi schimbe încălţămintea şi încă 
purta papucii de casă. Era o abatere minoră de la etichetă 
să poarte papuci de casă în partea aceasta a palatului, iar 
dacă Marele Vizir observase, o ţinuse pentru el. 

— Înainte de a-mi lua rămas-bun, Luminăţia Voastră, 
mai există o chestiune pe care poate o veţi găsi 
interesantă. 

— Te rog! 

— S-a raportat că Beiul Moncef Barcous a pus de curând 
bazele unei noi societăţi secrete. Este vorba despre acelaşi 
Bei Moncef, care, după cum vă amintiţi, participa activ la 
propaganda pentru constituţia tipărită, sub stăpânirea 
predecesorilor Voştri. _ 

— Beiul Moncef... spuse Sultanul gânditor. Îmi amintesc 
acest nume. Credeam că l-am transferat în Diyarbakir. 

— Într-adevăr, Luminăţia Voastră. Poate vă amintiţi şi 
faptul că postul său a fost transferat în ultimul moment la 
Constanţa. 

— Care este acum sub stăpânire rusă. 

— Intocmai! Cu toate astea, durata transferului Beiului 
Moncef a expirat anul trecut, iar de-atunci s-a-ntors la 
Stambul. 

Urmărind lumina care-i ţesea un desen galben-roşiatic 
pe pleoape, Abdulhamid încuviinţă printr-o mişcare vagă a 
capului şi expiră. 

— Avem informaţii despre natura acestui nou grup? Este 
periculos? Sau e doar un nou cerc de lectură teosofică? 

— E greu de aflat, Luminăţia Voastră. 

— Să aşteptăm şi să vedem cum evoluează lucrurile. 

— Foarte bine, Luminăţia Voastră. Incă o dată vă cer 
iertare pentru întrerupere. 

— Fii pe pace! 

Inainte de a se retrage, Jamaludin Paşa îi strecură 
Sultanului o ultimă veste. Majestatea Sa, îi spuse acesta, 
aplecându-se să-i şoptească, mama Luminăţiei Sale, îl 
căutase toată dimineaţa şi era, se pare, foarte tulburată. 
Abdulhamid îi mulţumi sfătuitorului său pentru această 
veste, mângâindu-şi linia fină a maxilarului, şi se ridică 


20 


brusc în căutarea unui loc mai ferit. Nu se putea spune că 
îşi evita mama. Voia mai degrabă să poată chibzui în linişte 
la căderea Plevnei şi la multiplele sale ramificații, înainte 
de a se ocupa de neliniştile altora. Părăsind băile pe uşa 
din spate, Sultanul îşi croi drum pe lângă grădinile 
haremului, trecu de zidurile închisorii palatului şi apoi prin 
grajdurile de la nord, către ceea ce - din motive 
necunoscute lui - se numea Grădina Elefantului. 

Destinația sa era o fâşie îngustă de iarbă, mărginită de 
caişi şi vişini, în colţul cel mai nordic al grădinii, o 
pădurice retrasă, unde mergea adesea să-şi pună 
gândurile în ordine. Plantaţi cu aproape două secole în 
urmă, la porunca Sultanului Ahmet al Il-lea, copacii 
deveniseră de-a lungul anilor locul preferat de sporovăială 
al veveriţelor şi vrăbiilor. Prin el, însă, nu călca picior de 
om. Abdulhamid îl descoperise pe vremea când era un 
tânăr prinţ la curtea tatălui său. Acum, că era la rândul lui 
Sultan, acum, când cuvântul său era lege de la Salonic 
până la Basra, Abdulhamid venea adesea aici să citească şi 
să privească păsările în zborul lor pe deasupra apei. 

Reflectând la urmările retragerii lui Osman Paşa, 
Sultanul îşi feri ochii de soare şi urmări cu atenţie licărul 
Bosforului, nădăjduind să prindă cu privirea o reuniune 
matinală a berzelor sau o nesperată adunare de furtunari. 
Urmări un stol de  lăstuni, unduindu-se deasupra 
strâmtorilor, de la Turnul Galata până la noua gară 
Haydarpaşa din Kadikoy. În afară de lăstuni, nu mai erau 
alte păsări care să-i stârnească interesul, doar varietățile 
obişnuite de pescăruşi, cormorani şi rândunici. 

— Aici erai! 

Nu era nevoie să se întoarcă. Recunoştea glasul mamei 
lui dintr-o mie. Cu toate astea, se întoarse şi, după ce-i 
sărută mâna, îşi schimbă poziţia, pentru a-i face loc pe 
bancă. Căci, deşi îi întrerupea în mod deliberat cugetarea 
şi deşi uitase, şi de data asta, să i se adreseze cu titlul 
onorific, era totuşi mama lui. 

— Bună dimineaţa, mamă. Este o dimineaţă minunată, 
nu-i aşa? 


21 


— Este, într-adevăr! spuse ea, rămânând în picioare. Şi 
regret sincer că vă întrerup de la o asemenea încântare. 

— Te rog, mamă, ia loc! Prezenţa ta nu face decât să-mi 
sporească bucuria. 

— Luminăţia Voastră, spuse ea, am doar o rugăminte 
măruntă, după care o să-mi văd de drum. 

Mama Sultanului era foarte frumoasă, în ciuda vârstei 
înaintate. Nu-şi păstrase silueta, fireşte, iar chipul îi era 
brăzdat de trecerea anilor, însă putea observa încă urmele 
a ceea ce îl atrăsese pe tatăl său cu atâta ardoare. 

— După cum ştiţi, începu ea, ţinându-şi mâinile la spate, 
palatul va găzdui un dineu săptămâna viitoare, în onoarea 
ambasadorului francez şi a soţiei sale. 

Abdulhamid ridică din sprânceană. Ambasadorul francez 
era un om atât de arogant, care nu făcea mare lucru să 
ascundă scopurile urmărite. Soţia sa nu era cu nimic mai 
presus, o cloşcă îndesată şi nătângă, care avea ca scop în 
viaţă organizarea de petreceri şi întoarcerea vizitelor de 
curtoazie. 

— Ştiu că nu vă e prea drag, spuse ea, însă dineul acesta 
a fost amânat suficient, iar noi avem nevoie de tot sprijinul 
posibil, dacă vrem să recăpătăm avantajul în raport cu 
ruşii. 

— Da, spuse Sultanul. Aşa este. 

Din cuvintele mamei sale, nu-şi dădea seama dacă 
aceasta primise vestea înfrângerii lui Osman Paşa la 
Plevna. Dar, în caz că acest lucru nu se întâmplase, îşi 
păstră gândurile pentru el. 

— Cum poate vă amintiţi, continuă aceasta, ambasadorul 
are o preferinţă aparte pentru caviarul de morun alb. 
Pomeneşte adesea de asta în corespondenţa sa cu mine şi 
cu Marele Vizir. 

— Da, cred că-mi amintesc că a menţionat caviarul în 
discuţiile noastre. Am încredere că vei avea grijă să fie 
servit la acest dineu. 

— Este deja în meniu, Luminăţia Voastră. Din păcate, 
însă, Beiul Musa m-a anunţat de dimineaţă că în magazia 
palatului nu mai există caviar de morun alb. Mi-a spus că 


22 


s-a făcut o nouă comandă, dar livrarea este amânată din 
cauza ostilităţilor din regiune şi nu va ajunge decât după 
dineu. 

— Îmi pare rău să aflu asta, mamă. 

Neînţelegerile dintre mama Sultanului şi Beiul Musa, 
îngrijitorul magaziilor palatului, începuseră încă de pe 
vremea când el era un tânăr prinţ. În ceea ce privea 
conflictele de la palat, lucrurile erau oarecum aşezate, un 
război de uzură, în care fiecare parte dorea să-şi enerveze 
puţin mai tare adversarul. În ultima vreme, însă, 
Abdulhamid începuse să bănuiască faptul că dezgustul 
generalizat al mamei sale faţă de evrei răsărise în urma 
anilor de certuri cu Beiul Musa, deşi se putea la fel de bine 
să fie chiar pe dos. 

— Sunt zece vase cu cegă în magazie, spuse ea. 

— O să ne mulţumim cu cega. 

— În cel mai rău caz! Continuă mama sa. Deşi dacă 
privim din perspectiva unor probleme mai grave, n-ar fi 
chiar aşa de rău. Cu toate acestea, ajungându-mi la urechi 
laudele ambasadorului la adresa caviarului de morun alb şi 
cunoscând importanţa sprijinului venit din partea 
guvernului său în viitorul apropiat, m-am gândit că aş 
putea scotoci după câteva astfel de vase prin cămara 
Voastră personală. Beiul Musa, însă, nu-mi permite 
accesul. Spune că o astfel de permisiune nu poate veni 
decât în urma solicitării clare a Luminăţiei Voastre. 

Sultanul îşi plimbă uşor degetele pe suprafaţa aspră a 
băncii. Oare de ce îl consultau mereu oamenii în chestiuni 
atât de lipsite de importanţă? Chiar era nevoie ca Sultanul 
Imperiului Otoman să-şi bată capul cu câteva vase cu 
caviar? Avea treburi mai importante de rezolvat, chestiuni 
de stat, de război şi de diplomaţie internaţională. 

— Am să-i cer eu asta, spuse Sultanul, încercând să-şi 
ascundă cât putea iritarea. În mod expres! 

— Ar mai fi ceva, Luminăţia Voastră. 

— Ce anume, mamă? 

— Papucii Voştri, spuse ea, privind înspre picioarele 
acestuia. Se pare că s-au deteriorat din cauza umezelii din 


23 


grădină. Dacă doriţi să vă aduc o altă pereche de papuci 
sau alte încălțări, vă stau la dispoziţie. 

— Nu, mamă, îţi mulţumesc, dar cred că nu am nevoie 
pentru moment. 

— Foarte bine, spuse ea şi, înclinându-se, se întoarse să 
plece. 


24 


Capitolul trei 


În ciuda eforturilor repetate ale Ruxandrei de a le 
alunga, pupezele care asistaseră la naşterea Eleonorei îşi 
aflară domiciliul stabil în sicomorul din faţa casei familiei 
Cohen, motiv pentru care aleea din faţa clădirii era mai 
mereu acoperită de un strat lucios, verde-albicios, de 
excremente de pasăre. La început n-a fost evident motivul 
dorinţei înflăcărate a stolului de a locui tocmai în acest 
pom, motivul pentru care ignorau mătura, înălbitorul şi 
apa clocotită, când existau în apropiere o mulţime de 
copaci cu crengi mult mai primitoare. Cu timpul, însă, 
deveni limpede că atracţia lor era într-un fel legată de 
Eleonora. Ca şi cum pentru ele Eleonora ar fi făcut parte 
din stolul lor, ar fi fost regina fără de care vieţile lor nu 
aveau sens. Dormeau când dormea şi ea, stăteau de pază 
când se îmbăia, iar când părăsea casa, o mică parte se 
desprindea din stol şi o urmărea în zbor. Erau nişte păsări 
ciudate, atât ca înfăţişare, cât şi ca purtare, dar în cele din 
urmă stolul Eleonorei deveni o parte a vieţii de zi cu zi, un 
fel de instalaţie familiară care veghea de pe Dealul de la 
Răsărit. Localnicii nu le mai acordau de-acum mai multă 
atenţie decât porumbeilor aliniaţi de-a lungul jgheaburilor 
Hotelului Constanţa, iar Ruxandra renunţă într-un final să 
mai frece săptămânal aleea cu apă fiartă şi înălbitor. 

Pupezele ar fi părut mai surprinzătoare, poate, dacă 
Eleonora n-ar fi fost ea însăşi o fiinţă atât de neobişnuită. 
Incă de pe vremea când era în faşă, în braţele doicii, 
puteai descifra pe chipul ei primii muguri a ceea ce avea 
să înflorească mai târziu într-o frumuseţe năucitoare şi 
naturală: obrajii ei încântător de îmbujoraţi, mărginiţi de o 
parte şi de alta de o mulţime de bucle, ochii ei mari şi verzi 
în nuanţa sticlei de mare şi dinţii de lapte ca nişte mici 


25 


cuburi de fildeş. Plângea rareori, făcuse primii paşi la opt 
luni, iar până la doi ani vorbea deja în propoziţii complete. 
Avea o înţelegere, deşi copilărească, incredibil de precisă 
cu privire la lumea din jur, iar intensitatea prezenţei ei, 
strălucirea aceea greu de descris şi claritatea, care veneau 
de undeva din interior, atrăgeau către ea oameni din orice 
colţ al pieţei, care se apropiau cu simpla dorinţă de a-i da 
un sărut pe frunte. În ciuda acestei unicităţi de netăgăduit, 
prima parte a copilăriei Eleonorei nu ieşi în mare din 
tipare. Îşi petrecea timpul dormind, mâncând, explorând 
lumea din jurul ei, lovind prin bucătărie cu lingurile de 
lemn în vase sau analizând cu atenţie vreun model de pe 
covorul din sufragerie. 

Printre primele amintiri ale Eleonorei se numărau 
poveştile spuse de tatăl ei, seara, după cină. Cuibărită în 
braţele lui, simţea pe braţ atingerea aspră a hainei lui de 
lână. Îşi amintea trosnetul domolit al focului din sobă, 
mirosul de piele uzată al fotoliului şi pe Ruxandra cârpind 
într-un colţ. Înainte de a-şi începe istorisirea, Yakob căuta 
în buzunarul hainei, scotea puţin tutun mărunţii şi-l îndesa 
în pipă cu degetul mare. Gura pipei avea forma unui cap 
de leu de un auriu închis, cioplit dintr-o piatră numită 
sepiolit. Eleonora îşi ţinea respiraţia în timp ce tatăl ei 
scotea cutia de chibrituri din buzunar, aprindea un băț şi-l 
apropia de coroana de pe capul leului, ca şi cum acest gest 
ar fi reprezentat un soi de rit ancestral, iar ei ar fi fost 
singurii păstrători ai acestui secret. După două sau trei 
pufuri pregătitoare, tatăl îşi aşeza o mână pe umărul ei şi o 
întreba dacă voia să-i spună o poveste. Fireşte că voia, 
întotdeauna. 

Povestirile tatălui ei erau despre bărbaţi înţelepţi, 
călători, negustori şi nebuni. Erau povestiri despre 
Bucureşti, Paris, Viena şi toate oraşele îndepărtate pe care 
le vizitase în tinereţea lui. Oraşe cu denumiri precum 
Lanzhou, Andijan, Persepolis şi Samarkand; oraşe cu 
grădini suspendate, turnuri înalte până la cer şi cu 
locuitori câtă frunză şi iarbă; oraşe cu tigri pândind din 
umbră şi elefanţi umblând pe mijlocul străzii; oraşe la fel 


26 


de vechi ca munţii, clocotind de magie atât albă, cât şi 
neagră. Tatăl ei colindase toată lumea şi văzuse prea multe 
locuri ca să le poată ţine socoteala, dar preferatul său 
dintre toate era tărâmul acela antic care lega continentele, 
patria lui Io şi Iustinian, obiectul invidiei lui Constantin şi 
Selim, perla Bosforului, bijuteria aceea incredibilă din 
centrul Imperiului Otoman. Oraşul său preferat era 
Stambulul, iar întâmplările cele mai bune din povestirile 
sale acolo se petreceau. 

În afara povestirilor tatălui, prima amintire a Eleonorei 
era legată de o întâmplare petrecută la puţină vreme după 
cea de-a patra aniversare a sa. Era o zi senină de la 
începutul toamnei, când a devenit pentru prima dată 
conştientă de puterea ei de concentrare. Desculţă şi cu un 
şorţuleţ simplu şi roşu, din bumbac, Eleonora stătea cu 
picioarele încrucişate sub vrejurile de roşii, săpând cu 
degetele o gaură în pământul umed şi fărâmicios. De sus, 
de pe deal, venea o adiere caldă, pupezele făceau gălăgie, 
iar de pe treptele din spate puteai zări cu ochiul liber până 
departe, la Năvodari. Tocmai scosese din pământ un 
gândac gri-lucios şi îl urmărea desfăşurându-se în palma 
ei, când auzi un foşnet la marginea grădinii. Era un cerb 
care scosese într-o doară capul din pădure. Îl urmări 
înaintând în stratul de ceapă, apoi făcând un pas înapoi. 
Prezenţa unui cerb în grădină nu era ceva neobişnuit, dar 
puiul acesta avea ceva aparte, care îi atrase atenţia. După 
ce urmări pentru câteva momente animalul printre 
legăturile de roşii, se hotărî să-l cerceteze mai 
îndeaproape. 

După ce băgă gândacul înapoi în tunelul său, Eleonora 
se ridică în picioare şi traversă grădina. Puiul de căprioară 
nu se clinti, deşi părea uşor neliniştit să se afle în 
vecinătatea unui om. Stând la marginea stratului de ceapă, 
la mai puţin de un braţ distanţă de el, fata îi simţea 
respiraţia caldă, încărcată, pe frunte. Privi apoi în sus, în 
ochii ca de granit ai animalului şi puse uşor mâna la baza 
grumazului lui. Puiul rămase nemişcat. Amândoi stăteau 
complet neclintiţi, dacă nu puneai la socoteală freamătul 


27 


nărilor animalului şi uşoara accelerare a respirației fetei. 

Apoi, dintr-o mişcare, puiul făcu un pas înapoi şi-şi 
cobori coarnele, ridicându-şi piciorul stâng, ca un soldat 
care-şi prezenta arma la inspecţie. Eleonora observă 
imediat motivul neliniştii animalului şi înţelese ce avea de 
făcut. Chiar deasupra copitei avea o bucată de metal, 
răsucită şi intrată adânc în carne. Arăta ca o sârmă 
desprinsă dintr-un gard sau dintr-o capcană de vânătoare. 
După ce-şi dădu o şuviţă de păr de pe ochi, Eleonora luă 
piciorul rănit în palme şi inspectă rana. Venele din preajma 
rănii pulsau frenetic, iar în jurul metalului se adunase un 
fel de spumă albă. Părul de pe piciorul puiului se zbârlea 
pe măsură ce Eleonora îşi apropia mâna de rană. Fata clipi 
şi, cu o mişcare iute, smulse bucata de metal. 

Urmărind puiul de căprioară îndepărtându-se în salturi 
în desişul pădurii, Eleonora se cutremură la gândul a ceea 
ce tocmai făcuse. Pupezele de deasupra ei izbucniră într- 
un cor de ciripituri puternice, iar simplul foşnet al pădurii 
păru să sune şi el precum un ropot de aplauze. Ovaţiile 
conteniră însă în curând. O clipă mai târziu se trezi luată 
de subsuori şi băgată în sala de baie. 

— Să nu mai faci aşa ceva niciodată! spuse Ruxandra, 
trăgându-i şorţuleţul peste cap. Dacă se află... 

Stătu ghemuită, tremurând în mijlocul băii, în timp ce 
Ruxandra pregăti o cârpă. Eleonora nu o mai văzuse 
niciodată pe mătuşa ei reacţionând astfel. Părea şocată, 
aproape speriată. 

— Ce vrei să spui, Ruxandra? Ce-am făcut? 

În loc să-i răspundă, Ruxandra începu s-o săpunească 
viguros cu o cârpă udă, mai întâi pe braţe, apoi pe palme, 
insistând între degete. 

— Te rog... se văită Eleonora. Spune-mi ce-am greşit! 
Cum să fiu mai cuminte, dacă nu ştiu ce-am greşit? 

Ruxandra se opri din săpunit. 

— Nu e normal să te joci cu animalele! Avem şi aşa 
destule de tras din cauză că suntem evrei şi că taică-tău 
trimite mereu covoare la Stambul. Ultimul lucru de care 
avem nevoie e să atragem şi mai mult atenţia asupra 


28 


noastră! 

— Dar era rănit! spuse Eleonora. Avea o bucată de metal 
în picior. Voia să-l ajut. 

Ruxandra înmuie cârpa în apă rece şi începu din nou s-o 
spele. 

— Nu mă interesează ce crezi tu că voia puiul! Nu vreau 
să te mai văd făcând aşa ceva! Şi nu vreau să spui nimănui 
o vorbă despre asta, nici măcar tatălui tău! Ne-am înţeles? 

Eleonora ştia că nu avea rost să se opună. Când termină 
baia, îi spuse Ruxandrei că-i pare rău pentru ceea ce 
făcuse şi că nu se va mai juca niciodată cu animalele. 
Spera ca povestea să se sfârşească acolo. Iar într-un fel 
avusese dreptate. Mătuşa ei nu mai adusese vorba despre 
acea întâmplare. Cu toate astea, Eleonora nu putuse să nu 
se gândească că exista o legătură între povestea cu puiul 
de căprioară şi anunţul Ruxandrei din dimineaţa 
următoare. Era timpul, spusese ea, ca Eleonora să fie 
iniţiată în tainele menajului. Aceste cunoştinţe aveau să-i 
fie de mare ajutor pentru tot restul vieţii ei. Aveau s-o 
ajute să-şi găsească un soţ bun. În plus, lipsa de ocupaţie e 
o invitaţie pentru Necuratul. Deşi Yakob ezitase la auzul 
planului, îi dăduse mână liberă în această chestiune 
Ruxandrei, care îl asigurase că Eleonora era mai mult 
decât pregătită pentru sarcină. lar acestea fiind zise, 
hotărârea a fost luată. 

— Prima lecţie, anunţă Ruxandra, va fi de cusut. 

Căută în buzunarul din faţă al şorţului şi scoase una 
dintre batistele vechi ale lui Yakob, împreună cu un ac şi o 
papiotă. 

— Vezi asta? 

Se aplecă peste umărul Eleonorei şi arătă înspre 
cusătura de forma osului de peşte de pe marginea 
materialului. Eleonora încuviinţă din cap. Îşi puse coatele 
pe masă şi-şi rezemă bărbia în căuşul palmelor. 

— Repetă acelaşi model în interior! Dacă ai vreo 
întrebare, mă găseşti la bucătărie. 

Eleonora privi acul şi aţa încolăcită ca un şarpe în 
centrul bucății de stofă. Ceea ce avea de făcut nu părea 


29 


prea distractiv, dar nu putea să protesteze. Luând acul 
între degetul mare şi cel arătător, privi prin urechea lui. 
Cu ochii uşor mijiţi, apucă capătul de aţă între degetele 
celeilalte mâini. Impinse apoi aţa prin ac cu concentrarea 
unui om îndârjit. Odată ce aţa intră în ac, cusutul se dovedi 
uşor. Cu grijă să nu se înţepe, făcu prima împunsătură şi 
trase firul strâns. Apoi făcu alta şi alta şi tot aşa. Modelul 
nu era dificil, mereu aceleaşi două linii care se repetau pe 
marginea bucății de material. Era o activitate plictisitoare, 
dar deloc grea. 

La fel a fost şi viaţa Eleonorei în lunile care urmară 
întâmplării cu puiul de căprioară: plictisitoare, dar deloc 
grea. O ajută pe Ruxandra la treburile gospodăriei, cosând 
şi curăţând legumele, ştergând praful şi măturând aleea 
din faţa casei. Miercurea lustruiau podeaua, duminica 
spălau rufele, iar în fiecare zi de luni coborau dealul şi 
mergeau la piaţă, unde Ruxandra o iniţiase în arta dificilă 
a tocmelii. Menajul nu era chiar atât de rău pe cât se 
aşteptase Eleonora şi, indiferent ce sarcini avea de 
îndeplinit dimineaţa sau după-amiaza, aştepta mereu cu 
nerăbdare ora şase, momentul acela încântător când, fără 
excepţii, auzea zăngănitul clanţei şi scârţâitul pragului sub 
paşii tatălui ei. Alergând înspre el, îşi îngropa faţa în haina 
lui şi inspira mirosul prăfos de lână şi ceai de hibiscus. În 
acele clipe ştia că totul avea să fie în regulă. 

Abia în primăvara de dinaintea celei de-a şasea 
aniversări a Eleonorei, când fata îşi însuşise deja 
principiile de bază ale menajului, Ruxandra veni cu 
sugestia c-ar fi timpul să înveţe şi carte. Bărbaţii din acea 
vreme îşi doreau o femeie care să ştie să scrie şi să 
citească şi, mai mult, chiar să ţină socotelile şi să se ocupe 
de comenzi. Yakob nu vedea nimic rău în a extinde 
orizonturile fiicei sale, astfel că hotărârea a fost luată. 
Incepură chiar în acea dimineaţă cu primul abecedar din 
copilăria Ruxandrei, o carte verde, care se păstrase într-o 
stare uimitor de bună. Până la ora prânzului, Eleonora 
stăpânea deja alfabetul, forma specială a fiecărei litere şi 
sunetele diferite pe care le putea produce în anumite 


30 


situaţii. Până la ora cinei putea să scrie deja propoziţii, iar 
în acea seară învăţă pe dinafară prima sa lecţie, o 
expunere despre caracteristicile crocodililor. Cu spatele la 
sobă şi cu mâinile în poală, Eleonora repetă în întregime 
lecţia în faţa tatălui său şi a Ruxandrei. 

— Am spus corect? 

Se uită la mătuşa ei, care urmărea lecţia în abecedar. 

— Da, spuse ea, cu faţa palidă de uimire. Intocmai! 

Yakob îşi scoase pipa din gură şi îşi privi fiica cu atenţie, 
ca şi cum ar fi întâlnit-o undeva cu mult timp în urmă şi ar 
fi încercat să-şi amintească cum o cheamă. 

— Când ai învăţat lecţia asta, Ellie? 

— Astăzi, tată, după cină. 

— Şi ai învăţat acum tot pasajul ăla? 

Fata se uită la tatăl ei, apoi la Ruxandra şi înapoi. 

— Am spus ceva greşit? 

În aşteptarea unui răspuns, simţi căldura focului pe 
gambe. 

— Nu, Ellie, chiar deloc! Doar că am rămas surprinşi sau 
cel puţin eu sunt surprins de cât de repede ai reuşit să-ţi 
înveţi lecţia! 

— N-are nicio logică! spuse Ruxandra, răsfoind 
abecedarul. Toate astea ar fi trebuit învăţate în cel puţin o 
lună, hai două săptămâni, în cazul unui copil isteţ! 

Yakob trase adânc din pipă şi se întoarse spre fiica sa: 

— Spune cum ai învăţat, Ellie! 

Nu ştiu ce să răspundă. Cum ar fi putut explica ceva atât 
de simplu? Invăţase literele şi, cu un strop de concentrare, 
ajunsese aici. 

— Odată ce am învăţat ce sunete face fiecare literă, 
spuse ea, făcând un mic pas în faţă ca să se îndepărteze de 
sobă, care dogorea prea tare, odată ce am ştiut asta, m-am 
uitat la cuvinte şi le-am auzit în capul meu. lar după ce am 
auzit cuvintele în capul meu, mi-a fost uşor să-nvăţ, lecţia. 

În seara aceea, Eleonora îi auzi pe tatăl şi pe mătuşa ei 
certându-se. Nu era foarte limpede ce-şi spuneau, dar 
printre loviturile cu pumnul în masă şi uşile trântite, 
înţelese că tatăl ei dorea ca ea să înveţe în continuare 


31 


carte, iar Ruxandra se opunea. A doua zi de dimineaţă, 
după micul dejun, tatăl ei o anunţă că el avea să se ocupe 
mai departe de învăţătura ei, în timp ce Ruxandra avea să 
rămână responsabilă de instruirea ei domestică. Începând 
cu acea dimineaţă, zilele Eleonorei se împărţiră între 
aceste două sfere. Dimineţile şi după-amiezile ei rămaseră 
mai departe în slujba acului şi aţei, a cârpelor de praf şi 
periilor de frecat, în vreme ce serile erau dedicate în 
totalitate cărţilor. 

În primele câteva săptămâni, învăţătura Eleonorei se 
reduse la memorarea lecţiilor din abecedar, a descrierii 
capitalelor celebre, a expunerii caracteristicilor diverselor 
animale şi a unor scurte povestiri despre copii poznaşi. 
Curând, însă, deveni limpede faptul că era pregătită 
pentru lecturi mult mai avansate, aşa că trecură la 
biblioteca din colţul sufrageriei. Construcţie impunătoare 
din lemn de ulm, decorată pe ambele părţi cu câte o pisică 
de ceramică chinezească, biblioteca avea rafturile pline cu 
cărţi de o diversitate impresionantă, legate în piele roşie, 
albastră, verde şi neagră; înalte, subţiri, îndesate, mici şi 
cu cotoarele decorate cu tot soiul de scrieri în relief. În 
următoarele şase luni, Eleonora citi cea mai mare parte 
dintre cărţile de pe raftul de jos, aşezată pe genunchii 
tatălui ei, în timp ce acesta îşi fuma pipa şi din când în 
când o mai mângâia pe păr. Citi fabulele lui Esop, 
Călătoriile lui Gulliver, Cei trei muşchetari, Robinson 
Crusoe şi O mie şi una de nopți. În afară de lectură, tatăl 
Eleonorei o călăuzi într-ale caligrafiei, aritmeticii şi 
principiilor de bază ale limbii turce, materii pe care 
aceasta le stăpâni în scurt timp cu o uşurinţă 
surprinzătoare. 

Din respect faţă de ceea ce tatăl ei numea îngrijorările 
Ruxandrei, Eleonora a fost atenţionată în repetate rânduri 
să nu cumva să povestească despre lecţiile ei în afara 
casei. Fata nu înţelese motivaţia acestei reguli, dar o 
respectă, fiindcă învățase deja până la acea vreme că era 
mai bine să nu încalce indicaţiile Ruxandrei, fie că aveau 
noimă ori ba. În orice caz, nu îi era prea greu să o 


32 


respecte, fiindcă, în afara zilelor de sărbătoare şi a câte 
unui picnic ocazional, Eleonora ieşea din casă doar o dată 
pe săptămână, când o însoțea pe Ruxandra la cumpărături, 
lunea, la piaţă. 

Într-o astfel de zi de luni, în primăvara celui de-al 
şaptelea an de viaţă al Eleonorei, fata şi Ruxandra îşi 
încheiau târguielile la prăvălia domnului Seydamet, când 
începu să plouă - o furtună puternică, venită din senin, 
care goni toţi oamenii din piaţă la adăpost. Vânzătorii de 
fructe îşi găsiră refugiu sub o mică arcadă din afara pieţei. 
Pupezele care o urmăriseră pe Eleonora în josul dealului 
se pitiră sub coviltirul Hotelului Constanţa. Trecătorii se 
înghesuiră în prăvălia domnului Seydamet, prefăcându-se 
interesaţi ba de un borcan cu sfeclă, ba de o garniţă cu 
icre. Prăvălia căpătase mirosul unei păduri de pantaloni 
umezi, iar suportul de lângă uşă era încărcat de umbrele. 

— Bună ziua, spuse Ruxandra, trăgând-o pe Eleonora 
înspre tejghea. Îşi întinse gâtul şi atrase atenţia unui 
vânzător tânăr, pe nume Laurenţiu. 

— Bună ziua, doamnă Cohen! răspunse el şi, aplecându- 
se peste tejghea, îi întinse Eleonorei o acadea. Bună ziua şi 
tie, domnişoară Cohen! 

Un băiat zdravăn, cu păr zburlit şi zâmbet amabil, 
Laurenţiu lucra la  prăvălia domnului  Seydamet 
dintotdeauna, din câte îşi putea aminti Eleonora. Avea un 
suflet bun, dar era cam încet la minte. Nu o dată se 
întâmplase să le împacheteze cu totul altceva decât 
ceruseră şi fuseseră nevoite să coboare din nou în piaţă. 

— Am dori un kilogram de fasole, două bucăţi de săpun 
din acela verde, cum aveţi acolo, un kilogram de linte 
galbenă şi... Ruxandra făcu o pauză şi aruncă o privire pe 
listă. Două papiote, o cutie cu bomboane şi o sută de 
grame de chimen. 

— Asta-i tot, doamnă Cohen? 

— Da. 

Repetându-şi în minte produsele enumerate de 
Ruxandra, Laurenţiu se plimbă prin magazin, adunând 
toate cele cerute şi îngrămădindu-le pe braţul stâng, în 


33 


timp ce cu dreapta aşeză în pungi alimentele vrac. Se 
întoarse câteva momente mai târziu cu pachetul pregătit, 
înfăşurat cu grijă în hârtie maro şi legat cu sfoară. 

— Face două ruble în cap. 

Ruxandra îşi scoase portmoneul şi numără monedele în 
palmă, când Eleonora întinse mâna şi o trase de poala 
rochiei. 

— Ar trebui să facă o rublă şi jumătate, mătuşă 
Ruxandra. 

Făcându-se că n-a auzit, Ruxandra îi întinse monedele 
băiatului. 

— Îţi mulţumesc, Laurenţiu. 

— Dar, mătuşă Ruxandra, insistă Eleonora, trăgând-o şi 
mai tare de poala rochiei, ar trebui să coste doar o rublă şi 
jumătate! 

— Nu fi prostuţă! spuse Ruxandra, ridicând vocea. Crezi 
că tu cunoşti preţurile mai bine decât Laurenţiu? 

Devenind conştientă de atenţia celorlalţi clienţi, 
Ruxandra o prinse pe Eleonora de spatele rochiţei şi 
înaintă spre uşă, dar le opri o voce care venea dinspre 
cealaltă tejghea. 

— Cât spuneai c-ar trebui să coste? 

Cel care vorbise era domnul Seydamet, un dobrogean cu 
faţă rotundă, care îi vizita uneori acasă, pentru a lua ceaiul 
de după masa de seară cu Yakob. 

— Cât spuneai c-ar trebui să coste? repetă el, 
înclinându-se respectuos în faţa lor. Nu am vrea să vă 
cerem un preţ greşit, doamnă Cohen. 

Eleonora simţi cum strânsoarea din zona gulerului se 
mai domoleşte. 

— Haide, zise Ruxandra, cu buzele strânse, spune-i! 

Eleonora se uită din nou în sus la mătuşa ei. 

— Ar trebui să fie doar o rublă şi jumătate, spuse ea, 
aranjându-şi rochiţa. Fasolea costă patruzeci de piaştri 
kilogramul, săpunul este zece bucata, iar o sută de grame 
de chimen costă treizeci. În total fac o rublă şi cincizeci. 

Domnului Seydamet îi luă un moment să verifice calculul 
în minte. 


34 


— Are dreptate! spuse el, adresându-se atât privitorilor, 
cât şi celor implicaţi în tranzacţie. Costă o rublă cincizeci. 
Laurenţiu, te rog să-i înapoiezi doamnei Cohen diferenţa! 

Ridicând din umeri cu părere de rău, Laurenţiu căută în 
casă şi întinse o jumătate de rublă peste tejghea, însă 
Ruxandra era deja aproape ieşită din magazin. 

— Îmi pare rău, spuse ea, trăgând-o pe Eleonora prin 
mulţime. Nu ştie ce vorbeşte! 

Ploua încă torențial când ieşiră din prăvălia domnului 
Seydamet; cerul era întunecat, iar drumul noroios până la 
glezne, însă Ruxandra era prea supărată să observe ploaia. 
Mergea repede, cu capul sus şi cu pachetele la subraţ, 
ignorând bălțile la fel de tare cum o ignora pe Eleonora. 
Nici măcar o dată nu privi înapoi şi nu scoase o vorbă până 
nu ajunseră acasă. 

— Intocmai! spuse ea, trântind uşa cu o asemenea forţă, 
încât pisicile de ceramică se clătinară pe piedestalul lor. 
Este întocmai ceea ce am spus că se va întâmpla! Tocmai 
de-aia am spus că lecţiile trebuiau să înceteze chiar atunci! 
Acum, tot oraşul o să vorbească despre noi! Iar ultimul 
lucru de care avem nevoie este să atragem şi mai tare 
atenţia asupra noastră. Văduvul şi stearpa de cumnată-sa, 
evreii care fac afaceri cu turcii. lar acum fata face calcule 
din cap, îi corectează pe vânzătorii de la prăvălie. 

— Dar, mătuşă Ruxandra, eu m-am gândit că banii... 

— Banii! spuse ea, pufnind dispreţuitor. Tu şi tatăl tău, 
amândoi cu banii! Lasă-mă să-ţi spun un lucru, domnişoară 
Cohen: s-a terminat cu lecţiile tale! Ai încălcat regula, 
aveai una singură de respectat, iar tu ai încălcat-o! 

— Dar, se opuse Eleonora, cu voce tremurată, nu am 
încălcat regula! Nu am spus nimic de lecţiile mele! 

— Ai încălcat atât litera, cât şi principiul acestei reguli! 
Acum du-te-n camera ta şi să nu mai ieşi de-acolo, până 
nu-ţi dau eu voie! 

Când se trezi - neştiind după câtă vreme -, Eleonora 
stătea întinsă peste cuvertura de pe pat, cu perna pe cap şi 
degetul mare în gură. Era frig, iar cerul din cadrul 
ferestrei era de un albastru metalic. Se simţea ca şi cum s- 


35 


ar fi aflat într-o altă lume sau cel puţin ca o persoană 
diferită în aceeaşi lume. Ridicându-şi capul de sub pernă, 
îşi scoase degetul din gură, cu un plescăit de salivă uscată. 
Din sufragerie venea miros de cartofi prăjiţi şi plăcintă. O 
auzi pe Ruxandra râzând, apoi sunetul scaunelor zgâriind 
podeaua. Discutau, dar nu prea înţelegea ce-şi spuneau. 
Ca să audă mai bine, se dădu jos din pat şi-şi lipi urechea 
de uşă. 

— In plus, e pentru binele ei, spuse Ruxandra. Ți- 
aminteşti ce s-a-ntâmplat cu mătuşa mea, Sheidel? Nu se 
mai oprea din citit, se băga tot timpul în bibliotecă, iar 
când a venit momentul să-şi găsească un soţ, n-a mai vrut- 
o nimeni. Peţitoarea o vedea ca pe-o oloagă. Asta vrei şi 
pentru ea? Asta-ţi doreşti pentru fiica ta? 

Se aşternu un moment de tăcere, iar Eleonora auzi 
sunetul cuţitului tăind carnea. 

— Nu-mi doresc decât ca Ellie să fie fericită. 

— Cu toţii ne dorim ca Ellie să fie fericită, dar adevărul e 
c-a-ncălcat regula! 

— Am putea continua lecţiile din două în două zile sau 
măcar o dată pe săptămână. 

— A-ncălcat regula! O singură regulă a fost, iar ea a 
încălcat-o! 

Tatăl ei nu răspunse. 

— Este ceva ciudat la ea, chiar tu ai spus-o. lar acum a 
aflat toată lumea, toţi au văzut. 

După alte câteva momente de tăcere, Eleonora auzi un 
scaun mişcându-se, apoi pe tatăl ei dregându-şi glasul. 

— Mă duc în sufragerie. 

Eleonora ascultă mai departe lângă uşă, în timp ce 
fumul de la pipa tatălui ei ajunse până la ea, împreună cu 
zdrăngănitul vaselor strânse de Ruxandra. După alte 
câteva momente de tăcere chinuitoare, se întoarse în pat 
şi, stând ghemuită, privi de jur-împrejurul cămăruţei ei. Îşi 
lăsă privirea să zboare de la lavoarul şubred cu trei 
picioare la crăpătura de pe pervaz şi apoi la dulăpiorul din 
colţ. Nu avusese de gând să încalce regula, la fel cum nu-şi 
dorise nici s-o supere pe Ruxandra. Işi dorise doar să fie 


36 


corectă. Întorcându-se pe spate, Eleonora se uită în sus, 
spre tavan, şi urmări umbrele mişcându-se prin camera ei. 
Oare chiar era ceva ciudat la ea? Ea nu se simţea ciudată 
sau diferită sau cu nimic altfel decât ce înţelegea ea ca 
fiind normal. Închizând ochii, ascultă sunetele vagi ale 
stolului ei şi gândul îi fugi la Robinson Crusoe, naufragiat 
singur pe insula disperării. Dacă nu-şi putea continua 
lecţiile, acesta avea să rămână pentru totdeauna 
naufragiat în mintea ei. 


37 


Capitolul patru 


Soarta lecţiilor Eleonorei fusese pecetluită, nemailăsând 
loc de negocieri. Încălcase regula cea mai importantă, 
singura regulă impusă şi nu exista motivaţie sau rugăminte 
care s-o înduplece pe Ruxandra. Totuşi, în semn de 
recunoaştere a purtării ei exemplare din lunile care 
urmară întâmplării din prăvălia domnului Seydamet, 
Eleonora primi permisiunea de a citi, de plăcere, câte o 
carte pe lună. După judecata mătuşii ei, dacă depăşea o 
carte pe lună, lectura nu mai era de plăcere. Deşi Eleonora 
nu era de acord cu acest argument, îşi savură raţia lunară 
fără să protesteze, încercând să se limiteze la un număr 
prestabilit de pagini în fiecare seară. Spre sfârşitul lunii, 
Eleonora consuma o grămadă de timp şi de energie pentru 
a face o selecţie a următoarei cărţi. Işi petrecea seri 
întregi sub privirea goală a pisicilor de ceramică, 
examinând conținutul  rafturilor. Acorda o atenţie 
deosebită copertelor, nuanţei şi texturii din care era 
alcătuită legătura, calităţii hârtiei şi formei literelor de pe 
cotor, ca şi cum aceste caracteristici externe ar fi putut 
dezvălui cumva povestea din interior. 

Intr-o dimineață  mohorâtă de la sfârşitul lunii 
septembrie, la mai puţin de o lună de la cea de-a opta ei 
aniversare, Eleonora cerceta în acest fel biblioteca, în timp 
ce aştepta ca fierul de călcat să se încingă. Începând cu 
raftul de jos, cerceta fiecare carte, ridicând din când în 
când fierul de pe cărbuni, să-l verifice. Pe măsură ce 
înaintase în vârstă şi-şi dovedise priceperea, Eleonorei îi 
fuseseră încredințate câteva dintre cele mai dificile sarcini 
ale gospodăriei, precum tăiatul legumelor şi tricotatul. 
Călcatul rufelor era cea mai recentă adăugire la sarcinile 
ei şi devenise destul de repede una dintre preferatele ei. Îi 


38 


plăcea mirosul soios al cărbunelui, netezimea mânerului de 
lemn şi liniile aspre făcute pe pantalonii tatălui ei. Era o 
responsabilitate mare, dar se ridica la nivelul aşteptărilor. 
Nu arsese niciodată vreo haină de-ale tatălui ei şi avea de 
fiecare dată mare grijă când scotea jarul din sobă. Mai 
mult decât atât, poziţia mesei de călcat îi oferea o vedere 
excelentă asupra rafturilor cu cărţi. 

Când fierul se încălzea suficient, Eleonora lua o pereche 
de pantaloni ai tatălui ei din grămada de la capătul mesei 
şi îi întindea. Îi stropea cu o mână de apă pe manşeta 
stângă, atingea talpa fierului cu vârful umed al degetelor 
şi, după ce înceta sfârâiala, începea să calce. Când termina 
cu cracul stâng, aşeza fierul înapoi pe cărbuni şi se uita 
din nou la bibliotecă. După ce-i dedicase luna august lui 
Jane Eyre, iar cea mai mare parte din septembrie fusese 
adâncită în destinul lui David Copperfield, ardea de 
nerăbdare să facă alegerea pentru luna octombrie. După 
ce trecu în revistă raftul de sus, îşi cântări opţiunile. Citise 
Un Robinson elveţian în aprilie. Mai era acolo un volum de 
nuvele de N.V. Gogol, care părea interesant, însă era prea 
scurt pentru a acoperi o lună întreagă. Tristam Shandy. 
Ridică fierul de pe cărbuni şi un strat şuierător de aburi se 
ridică şi-i atinse fruntea. Fierul se încinsese. Stropi 
manşeta dreaptă cu apă şi dădu să înceapă să calce, când 
îşi ridică din nou privirea spre raft. Tristam Shandy. Era un 
titlu intrigant, iar cartea, suficient de voluminoasă pentru 
luna care urma. 

Aşezând fierul de călcat alături, Eleonora se întinse pe 
vârfuri şi scoase romanul Tristam Shandy de pe raftul de 
sus. După ce citi primele câteva pagini, îşi zise că nu era 
chiar ceea ce căuta, cel puţin nu pentru luna respectivă. 
Când se întinse din nou să aşeze cartea la locul ei, observă 
o altă carte lângă spaţiul rămas gol, un volum de un 
albastru închis, cu litere argintii subţiri pe cotor. 
Sprijinindu-se cu palma de perete, îşi ridică piciorul pe cel 
de-al doilea raft şi se împinse în sus, până la nivelul 
pisicilor de ceramică. Din acel unghi prielnic observă că 
respectiva carte făcea parte dintr-o serie. Era cel de-al 


39 


patrulea volum al romanului Clepsidra - după cum indica 
numele de pe cotor. Ascunse după o serie de opere ale lui 
Dostoievski erau şi celelalte şase volume, setul complet, 
aşteptând liniştite să fie descoperite. Eleonora luă volumul 
patru, îl deschise în dreptul unui semn subţire de lemn, la 
mijlocul celui de-al doisprezecelea capitol, şi începu să 
citească: 


Locotenentul Braşov se înfiinţă în dimineaţa următoare 
la garnizoană, în ciuda unui uşor sentiment de remuşcare. 
Indreptându-se către tramvai, cu tocurile pantofilor lovind 
zgomotos pavajul, privi de mai multe ori în urma sa, ca sã- 
şi admire proaspăta soție care-l privea din pragul uşii. Îşi 
dorea mai mult decât orice să se poată întoarce, să alerge 
înapoi în braţele ei şi să împartă dimineaţa aceea cenuşie 
de primăvară cu ea, să impartă cu ea tot restul zilei. Dar, 
ah! viaţa nu este din păcate făcută doar din sărutări şi 
îmbrăţişări. Există documente de semnat, cazuri de 
susținut, produse de fabricat şi războaie de purtat. Era 
regretabil, se gândi el. Dar adevărat. Mereu aveau să 
existe războaie de purtat. 


Simţind mirosul de lână arsă, Eleonora îşi ridică privirea 
din carte. Fierul căzuse şi pârlise pantalonii tatălui ei. În 
timp ce se uita la semnul cât o căpşună pe care-l făcuse pe 
manşeta pantalonilor, lacrimile îi umplură ochii şi i se 
adunară pe vârful genelor. Ruxandra avea dreptate. Era 
prea uşor de distras, prea adâncită în propriile gânduri. 
Avea să urmeze o scenă, fără îndoială. Şi mai mult ca sigur 
că Eleonorei avea să-i fie interzis să mai pună mâna pe 
fierul de călcat. Dar probabil că avea să fie pedepsită şi în 
alte feluri. Poate că urma să fie trimisă la culcare fără să 
mănânce, poate că n-avea să mai fie lăsată să citească. 
Toate astea pentru o greşeală atât de măruntă, pentru un 
semn pe care tatăl ei nici măcar nu-l va observa! Şi chiar 
dacă ar fi fost să observe, nu i-ar fi păsat. Şi, până la urmă, 
nu părerea lui era cea care trebuia să conteze? În fond, nu 
erau pantalonii Ruxandrei. 


40 


Cu aceste gânduri şi cu inima grea, Eleonora termină de 
călcat pantalonii, îi împachetă şi întinse o nouă pereche pe 
masa de călcat. O clipă mai târziu auzi uşa din spatele ei 
deschizându-se, iar Ruxandra intră în încăpere cu o 
legătură de ceapă verde în mână. Părea că vrea să spună 
ceva legat de ceapă, dar se opri. 

— Ce e mirosul ăsta? 

— Care miros? 

Ruxandra îşi apropie faţa de masa de călcat. 

— Miroase a lână arsă. 

Eleonora mirosi pantalonii, aerul de deasupra lor şi 
chiar fierul de călcat cu atenţie, ca şi cum ar fi încercat să 
identifice sursa. 

— Cred că fierul e de vină. 

Ruxandra îşi îndreptă şi ea nasul în aceleaşi trei direcţii 
şi se pregătea să dea sentinţa, când observă volumul al 
patrulea din Clepsidra, deschis pe un taburet, lângă masa 
de călcat. 

— Clepsidra! exclamă, ca şi cum ar fi dat peste un 
prieten vechi, într-o ţară îndepărtată. Unde ai găsit asta? 

Eleonora arătă spre raftul de sus al bibliotecii. 

— În spatele romanului Tristam Shandy, spuse ea. Ăla 
mare, verde. E o serie acolo, în spate. 

Ruxandra luă cartea, apucând-o de coperta din spate, şi 
o răsfoi până la prefaţă. Paginile foşneau ca foile de 
ştrudel. 

— Era cartea mea preferată când eram mică. 

Mângâie coperta. 

— Unde ai găsit-o? 

Eleonora arătă din nou spre raftul de sus al bibliotecii. 

— În spatele romanului Tristam Shandy. 

Ruxandra rămase nemişcată, contemplând multă vreme 
coperta cărţii, înainte ca Eleonora să se încumete s-o 
întrebe: 

— Sunt ale tale? 

— Au fost ale mamei tale, spuse Ruxandra. Tata i-a 
dăruit volumele astea cu ocazia aniversării a paisprezece 
ani. Ea a fost mereu copilaşul lui drag - guliuţa lui, aşa-i 


41 


spunea. După câte se pare, le-a luat cu ea când s-a 
căsătorit cu Yakob. 

Ruxandra puse legătura de ceapă pe taburet, unde 
fusese cartea, şi o răsfoi înapoi către prefaţă. 

— Leah Mendelssohn, spuse ea, citind cu voce tare 
numele de fată al surorii sale. 

Auzind-o pe Ruxandra rostind numele mamei sale, 
Eleonora se înfioră. Pronunţat atât de rar, acesta devenise 
aproape sacru. Precum numele Domnului, rostit în zilele 
de sărbătoare, doar în cele mai sfinte dintre încăperi, de 
către cei mai înalţi preoţi ai templului în cetatea sfântă a 
Ierusalimului, numele mamei sale suna în mintea ei 
precum un soi de incantaţie, o vrajă stăpânită de o putere 
necunoscută. Eleonora stătu în linişte lângă masa de 
călcat, până la plecarea Ruxandrei. Când rămase din nou 
singură, se aşeză cu cartea în braţe şi o deschise la 
prefaţă. Avea o gravură cu un scut şi două spade, sub care 
apăreau cuvintele ex libris, Leah Mendelssohn, scrise de 
mâna unui copil, a mamei sale, după cum bănui ea. Se 
cutremură şi închise cartea. 

Eleonora începu lectura primului volum din Clepsidra 
chiar în următoarea zi de marţi, în prima zi a lunii 
octombrie. Ca toţi cei care citiseră acea saga fermecătoare 
în şapte volume despre declinul unei familii importante din 
Bucureşti, Eleonora a fost rapid acaparată de cursul 
evenimentelor, de petreceri, războaie, răzbunări, drame şi 
poveşti de iubire, prea multe pentru a le mai ţine 
socoteala. Romanul a avut un impact puternic asupra ei, 
având în vedere vârsta ei fragedă. Celelalte cărţi citite 
avuseseră o influenţă majoră asupra imaginaţiei sale, însă 
niciuna nu o impresionase atât de profund precum 
Clepsidra. Citind, Eleonora se simţea uneori ca un om 
simplu de la ţară, cu nasul lipit de fereastra unui conac 
grandios, în speranţa că va întrezări ceva de la bal. Se 
simţea de parcă ar fi descoperit uşa spre o altă lume, o 
lume plină de acţiune şi de răsturnări violente de situaţie, 
o lume a lăcomiei, capriciilor şi dorințelor. Şi oare cum ar 
fi fost, se gândea ea uneori, oare cum ar fi fost să fie 


42 


baroneasă, să fi crescut în Bucureşti şi să-şi fi petrecut 
serile în saloane literare? Toată luna octombrie şi până 
târziu în noiembrie, Eleonora a fost mai mereu cu nasul în 
carte. Citea înainte de micul dejun, după cină şi în orice 
moment liber pe care-l avea. Îşi mai arunca ochii pe câte o 
frază printre împunsăturile de ac şi strecura paragrafe 
întregi printre cojile de cartofi. Era atât de afundată în 
poveste, atât de prinsă de moartea părinţilor domnişoarei 
Holvert, de trădarea contelui Olaf şi de şansele infime de 
căsătorie ale domnişoarei Ionescu, încât nu prinsese nimic 
din hotărârile ce erau luate în jurul ei. 

Auzise parcă ceva de o călătorie şi în mai multe rânduri 
ridicase ochii din carte la pomenirea cuvântului Stambul, 
însă Eleonora era total nepregătită pentru veştile primite 
într-o seară târzie de noiembrie. Stătea la masa de seară 
cu volumul al treilea - şi tocmai ajunsese la faimoasa scenă 
în care generalul Krzab îi adună pe membrii rămaşi ai 
familiei sale, pentru a-i mustra şi a le împărţi averea pe 
care o găsise în fundul dulapului mamei sale -, când tatăl 
ei ajunse în dreptul uşii într-o căruţă trasă de un măgar şi 
încărcată cu patru cufere. După ce el şi proprietarul 
căruţei terminară de descărcat cuferele într-un colţ al 
sufrageriei, Eleonora îl întrebă, curioasă: 

— Pentru ce sunt cuferele astea, tată? 

— Pentru călătoria mea. 

Ea aşeză cartea cu faţa în jos pe masă şi se priviră, 
amândoi surprinşi în egală măsură. 

— Nu-ţi mai aminteşti? spuse el. Luna viitoare plec la 
Stambul. 

— La Stambul! 

În mintea ei, Stambulul nu era un loc pe care puteai pur 
şi simplu să-l vizitezi. Era un oraş al legendelor, o 
metropolă decăzută, lucind la marginea unui deşert, 
capitala pierdută a unei civilizații antice, osificată de-a 
lungul secolelor de nepăsare sau îngropată undeva pe 
fundul oceanului. 

— Plec să vând covoare, îi explică el. Poate chiar să 
cumpăr câteva. N-a prea mers treaba în ultimii ani şi cred 


43 


că m-aş descurca mai bine la Stambul. 

— Cât o să fii plecat? 

— Nu e un drum prea lung. O săptămână, poate o 
săptămână şi jumătate, în funcţie de cum va fi vremea. Dar 
va trebui să rămân acolo cel puţin două săptămâni, poate 
chiar mai mult. Din fericire, gazda este foarte primitoare. 

Ce ar fi putut spune la auzul unor astfel de veşti? In 
vreme ce Eleonora făcea eforturi să se obişnuiască cu 
ideea, Ruxandra ieşi din bucătărie cu o cratiţă cu supă de 
pui şi umplu trei castroane. Eleonora se uită în castronul ei 
şi amestecă cu lingura. Feliuţele de morcov, ţelină, ceapă 
şi vârtejurile de pătrunjel uscat înotau în cercuri lipsite de 
energie, sub un strat de grăsime. Luând o bucăţică rozalie 
de piept de pui în lingură, Eleonora încercă să-şi imagineze 
o lună fără tatăl ei, o lună singură cu Ruxandra. Simplul 
gând îi dădea o stare de greață. 

— Tată! izbucni ca. Nu vreau să pleci! 

Tatăl ei îşi lăsă lingura în farfurie şi, mestecând o bucată 
de zgârci, o privi. Fata îşi ascunse faţa în palme. Ar fi vrut 
să-l facă să se răzgândească, dar ştia că ar fi fost în van. 
Hotărârea fusese luată. i 

— O să-mi fie dor de tine, Ellie, spuse el. Întinzându-se 
peste masă, îi puse mâna pe spate. Dar va fi doar o lună. 

— Va fi doar o lună, repetă Ruxandra. Şi, între timp, sunt 
o grămadă de lucruri de făcut prin casă. Va fi înapoi 
înainte să-ţi dai seama. 

Eleonora ridică privirea spre tatăl ei şi spre mătuşa 
Ruxandra. I se părea că întreaga ei lume se destrăma, de 
parcă ar fi început să se deşire de săptămâni bune, iar ea 
abia acum afla. Înghiţi cu greutate şi-şi muşcă buza de jos. 
O lună însemna o grămadă de timp, treizeci de zile, poate 
chiar treizeci şi una, iar călătoria era periculoasă. Existau 
tâlhari, animale sălbatice, alunecări de teren şi banditi. 
Dacă se întâmpla ceva rău? Ce s-ar fi ales de ea? I se 
pusese un nod în gât, dar ştia prea bine că plânsul n-ar fi 
rezolvat nimic. Dimpotrivă, ar fi înrăutățit situaţia. In loc 
să se lase pradă tristeţii, Eleonora îşi alungă acest 
sentiment din minte. Îşi aminti de cuvintele domnişoarei 


44 


Holvert către verişoara ei, după moartea tragică a 
părinţilor acesteia: De ce să nu hotărăsc eu însămi cum să 
mă simt? Este, în fond, vorba despre sentimentele mele. 
Dacă vreau să plâng, atunci o să plâng! Astăzi nu vreau să 
plâng! 

După cină, Eleonora ceru permisiunea să se ridice şi se 
duse direct la culcare. Cum stătea întinsă pe spate, cu 
aşternutul făcut ghemotoc la picioare, ascultă cum 
sunetele casei se sting unul câte unul. Urmări umbrele 
mişcându-se pe tavan şi încercă să-şi potrivească 
răsuflarea cu sunetele scoase de animalele nopţii. Există o 
lume diferită noaptea, precum fundul fântânii, o gaură din 
care e posibil să nu mai ieşim niciodată. La un moment 
dat, ca printr-un vis, o căprioară trecu în grabă pe lângă 
fereastra ei, cu ochii umezi sclipind tainic, ca nişte faruri 
pe țărm. Apoi se făcu nevăzută în beznă. 

A doua zi, când se trezi, Eleonora ştia exact ce avea de 
făcut. Nu avea de ales. În următoarele câteva săptămâni îşi 
continuă rutina zilnică. Citi, curăţă legume, frecă podelele 
şi chiar ascultă câteva dintre povestirile tatălui ei. În tot 
acest timp, însă, punea la cale detaliile evadării ei. Cel mai 
important lucru, hotări ea, era să pregătească o sacoşă cu 
provizii din care să supravieţuiască în primele câteva zile. 
În loc de sacoşă folosi o faţă de pernă veche, o bucată de 
bumbac de un albastru pal, brodată în partea superioară 
cu un şir de floricele galbene. Procurarea proviziilor a fost 
chiar mai simplă decât îşi imaginase. Pusese deoparte 
câteva cioturi de lumânare, îşi strecurase în buzunar 
bucăţelele de brânză pe care nu le mâncase în timpul 
mesei, iar când prinsese ocazia sustrăsese din cămară 
alimente cărora era greu să le ţii socoteala. Toate aceste 
pregătiri trebuiau făcute în cea mai mare taină. Dacă tatăl 
ei sau Ruxandra ar fi avut şi cea mai vagă bănuială în 
legătură cu planurile ei, totul s-ar fi dus pe apa sâmbetei. 

Iar în ajunul plecării lui Yakob a fost cât pe ce să fie dată 
în vileag. Era o zi frumoasă, prima zi senină de săptămâni 
bune, iar Ruxandra o anunţă că ieşea afară să bată 
covoarele. După ce îşi urmări mătuşa cărând unul câte 


45 


unul un număr parcă nesfârşit de covoare afară, în 
grădină, Eleonora băgă un scaun în cămară şi se căţără pe 
el, ca să inventarieze alimentele: carne afumată, roţi de 
caşcaval, conserve de tot soiul, fructe uscate şi o plăcintă 
uriaşă. Într-un final, Eleonora se hotărî să ia un borcan cu 
dulceaţă de mure şi o bucată de cod sărat. Luase deja 
borcanul cu dulceaţă sub braţ şi se întindea după bucata 
de cod, când cămara se întunecă, fiindcă Ruxandra se 
postase în uşă. 

— Te-ai gândit să iei o gură de dulceaţă? 

Speriată, Eleonora scăpă borcanul. Se uitară amândouă 
la grămăjoara de sticlă spartă şi dulceaţă de mure, 
mustind ca un melc zdrobit. 

— Câtă vreme eu nu-mi vedeam capul de treabă în 
grădină, tu te-ai gândit să-ţi faci un sendviş cu dulceaţă? 
Asta era ultimul borcan cu dulceaţă de mure, să ştii! 

În timp ce Ruxandra vorbea, Eleonora cobori de pe 
scaun şi lăsă capul în jos, spăşită. Fusese prinsă, însă 
Ruxandra nu avea nicio idee despre planurile ei cu 
borcanul cu dulceaţă, iar asta era ceea ce conta. 

— Îmi pare rău, mătuşă Ruxandra, spuse. Un zâmbet 
aproape că-i răsări pe chip, însă se chinui să-l alunge. Mi- 
era foame. 

— Ei bine, are să-ţi fie foame până la cină! Acum strânge 
aici şi să nu te mai prind că-ţi bagi nasul prin cămară! 

În seara aceea, Ruxandra pregăti felul preferat al lui 
Yakob în materie de mâncare de toamnă: ciorbă de 
dovleac, pui cu sos de prune şi plăcintă cu mere. Deşi îi 
era foame, Eleonora era prea emoţionată ca să poată 
mânca. În mai puţin de douăsprezece ore avea să fie 
ascunsă pe vas, în drum spre Stambul. Cu un nod în 
stomac, îi ascultă pe tatăl său şi pe Ruxandra punând la 
cale ultimele detalii ale călătoriei: la ce oră ajungea birja 
care-l ducea în port, la ce oră ieşea vasul în larg, dacă 
ajunsese brocartul vienez, cu cine s-o nimeri să stea în 
cabină şi altele. În tot acest timp, în mintea Eleonorei se 
succedau cu viteză imagini ale Stambulului, detalii ale 
planului ei şi o mulţime de feluri în care acesta ar fi putut 


46 


eşua. 

După cină, când abia se atinsese de mâncare, ceru 
permisiunea să se ridice de la masă. Spuse că nu se simţea 
bine. Tatăl ei, care era ocupat cu nişte pregătiri de ultimă 
oră, îi spuse că de îndată ce va termina, va urca în camera 
ei, să vadă cum se mai simte. Ca întotdeauna, se tinu de 
cuvânt. 

— Ellie... spuse el, băgând capul pe uşă. Eşti trează? 

Ea se întoarse pe o parte şi clipi. Deşi nu dormise, se 
gândi că ar fi mai bine să se prefacă. Tatăl ei purta 
costumul lui de toată ziua, gri, de lână, dar părea mai rigid 
decât de obicei. Mustaţa era proaspăt scurtată, iar în 
glasul lui se simţea un soi de nerăbdare. 

— Ţi-am adus asta, spuse el, punând o felie de plăcintă 
pe servantă. În caz că ţi se face foame. Am observat că n-ai 
prea mâncat la masă. 

Eleonora îşi auzea maţele chiorăind, asemenea unui 
vulcan neliniştit. 

— Mulţumesc, tată. 

— Mâine plec, spuse el, dezmierdându-i fruntea. M-am 
gândit să-mi iau rămas-bun acum, ca să nu te trezesc de 
dimineaţă. 

Eleonora îşi privi tatăl, care se aplecase deasupra 
patului ei. Lumina care pătrundea prin uşa deschisă forma 
un soi de cerc luminos în jurul capului său. Pentru o clipă, 
acesta păru că vrea să spună ceva, apoi se răzgândi. 

— O să-mi fie dor de tine, Ellie. 

— Şi mie de tine, tată. 

Pe genele lui sclipiră nişte lacrimi, precum apa de ploaie 
adunată în adâncitura unei frunze. Bărbatul se ridică să 
plece. 

— Noapte bună. 

Eleonora se simţea vinovată pentru că-i ascundea tatălui 
său adevărul, dar ştia că era mai bine aşa. Când avea să 
iasă din ascunzătoare pe vasul spre Stambul, prea departe 
în larg ca să se mai poată întoarce, el avea s-o ia în braţe şi 
să-i mulţumească. Ştia ea că aşa va fi. Dacă învățase ceva 
din Clepsidra, atunci învățase că trebuia să facă mereu aşa 


47 


cum îi dicta inima. După cum spunea domnişoara Ionescu: 
Nu există sfat mai înțelept decât ceea ce-ţi dictează 
propria inimă să faci. Se întrebase pentru o clipă dacă nu 
cumva punctul de vedere al domnişoarei Ionescu venea să- 
l contrazică pe cel al domnişoarei Holvert. Ajunsese la 
concluzia că nu. Într-adevăr, fiecare dintre ele îl conducea 
pe cititor spre aceeaşi concluzie: să cauţi în suflet, să 
descoperi care este drumul drept şi să-l urmezi fără a te 
uita înapoi. 

După câteva ore de veghe, când a fost sigură că tatăl ei 
şi Ruxandra adormiseră, Eleonora se dădu jos din pat, se 
schimbă în hainele de călătorie şi se îndreptă spre cuierele 
de lângă uşa de la intrare. Descuie cufărul cel mai apropiat 
şi ridică capacul. Aşa cum îşi imaginase, era plin de 
covoare. Strecurându-şi mâinile sub un covor Hereke, 
mare şi mov, se sprijini de muchia cufărului şi, atât cât îi 
permise statura ei, îl smuci la podea. Mişcându-se cât putu 
de repede şi în linişte, târî covorul pe podeaua din camera 
de zi, până în dormitorul ei. Cu toată forţa ei, îl trase pe 
pat şi-l înveli sub aşternuturi. Apoi se dădu un pas înapoi şi 
admiră priveliştea. Nu era perfect, dar mai mult nu putea 
să facă. 

Întrucât trebuia să plece, Eleonora se opri să-şi 
privească pentru ultima oară camera. Erau acolo servanta 
ei, patul, iar pe noptieră era şi volumul al cincilea din 
Clepsidra. Pentru o clipă se gândi să-l ia cu ea, însă nu era 
loc pentru un bagaj suplimentar. În schimb, deschise 
cartea şi scoase semnul de carte din lemn, pe care-l găsise 
în volumul al patrulea. Apoi plecă. Aruncându-şi bocceluţa 
cu provizii pe umăr, se furişă în camera de zi şi se strecură 
în cufărul uzat, care era aproape plin de covoarele pe care 
tatăl ei plănuia să le vândă odată ajuns la Stambul. 


48 


Capitolul cinci 


Ridicându-şi piciorul pe marginea patului, pastorul 
James Muehler se aplecă să-şi lege şireturile. Iepurele 
trece pe lângă copac şi apoi intră în gaură. Avea aproape 
patruzeci de ani, era un savant şi un dascăl distins şi totuşi 
se trezea din nou fredonând un cântecel pe care-l învățase 
cu aproape treizeci de ani în urmă. Putea să scrie un 
articol privind legătura dintre melodie şi memorie sau 
poate o cercetare asupra ritualurilor copilăreşti ale 
oamenilor de seamă, dar nu avea timp de aşa ceva. După 
ce înlătură o scamă de pe vârful pantofului, se ridică în 
picioare şi îşi îmbrăcă haina. Programul pentru ziua 
respectivă indica o scurtă oprire în Constanţa, pentru a lua 
câţiva pasageri noi şi, potrivit biletului de pe uşa sa, 
printre aceştia avea să se numere şi colegul său de cabină, 
domnul Yakob Cohen. Domnul Cohen era evreu, fără 
îndoială, lucru care pe pastor nu-l deranja. Cunoscuse o 
mulţime de aleşi în New Haven, deşi fireşte că acest domn 
Cohen nu avea nicio legătură cu Universitatea Yale. 
Pipăindu-şi buzunarul de la piept în căutarea ţigărilor, 
aruncă o privire prin cabină şi, negăsind nimic din cale- 
afară de stânjenitor sau de revelator, porni spre punte. 

Era o zi senină de iarnă, friguroasă, dar altfel destul de 
plăcută. Mirosul de cărbune ars se amesteca cu cel de pin, 
iar docul fremăta de activitate. Nişte hamali încărcau 
cuferele din birje în carenă. Călătorii îşi luau rămas-bun cu 
ochii înlăcrimaţi, iar un vizitiu gesticula nebuneşte pentru 
a-şi primi plata. Dincolo de docuri, ceea ce se mai vedea 
din Constanţa se întindea de-acum de-a lungul crestei a 
două dealuri - câteva sute de case cenuşii, de piatră, 
adunate în semicerc, în jurul unei pieţe cu nimic ieşite din 
comun. Inspirând adânc, James scoase o ţigară din 


49 


buzunarul hainei şi o aprinse cu un gest scurt. Constanţa 
nu părea prea greu de suportat pentru cineva care nu 
cunoscuse locuri mai grozave. Clima era destul de plăcută 
şi, dacă-şi amintea corect, oraşul jucase un rol oareşicare 
în istorie, înainte de căderea Imperiului Roman. Trase 
prelung din ţigară şi scutură scrumul înainte de a-şi aminti 
care era acela: Ovidiu îşi petrecuse ultimii şi cei mai 
nefericiţi ani ai vieţii sale la Constanţa, oraş cunoscut pe 
atunci sub numele de Tomis. Cea mai îndepărtată dintre 
regiunile de la capătul lumii, spusese el şi astfel trebuie să- 
i fi părut acelui blând şi înţelept suflet în exil. 

Când tocmai îşi termina ţigara, pastorul Muehler 
observă o pasăre ciudată cocoţată pe balustradă, destul de 
aproape de el. Arăta ca o pupăză, deşi coloritul era diferit 
de oricare altul pe care-l văzuse până atunci, violet, cu 
dungi albe pe aripi şi pe piept. Din câte ştia el, pupezele 
erau destul de rezervate faţă de contactul cu oamenii, însă 
aceasta părea să-şi menţină direcţia privirii cu o 
intensitate neobişnuită, aproape ca şi cum ar fi cerut ceva. 
O privi la rândul lui, concentrându-şi atenţia pe pata violet 
de pe spatele ei subţire. După câteva clipe, pasărea îşi luă 
zborul şi se aşeză lângă două surate ale sale, cocoţate pe 
locul din faţă al unei birje care aştepta să fie descărcată. 
James îşi aruncă mucul de ţigară în apă şi se sprijini de 
balustrada de lemn, urmărindu-i pe hamalii care scoteau 
bagajele din birjă sub supravegherea unui bărbat voinic, 
cu o barbă deasă şi neagră. Fără îndoială că era negustor 
şi părea a fi evreu. Poate că acesta era domnul Yakob 
Cohen. Sau poate era doar un alt evreu. Când cel din urmă 
cufăr a fost depozitat în siguranţă în cală, bărbatul cu 
barbă urcă la bord, iar pupezele zburară în sus, spre deal. 

Indreptându-şi spatele, pastorul Muehler se simţi 
înfrigurat şi îşi strânse haina în jurul trupului. Lipsise din 
Stambul vreme de un semestru, iar la întoarcere îl aştepta 
o grămadă de treabă. Noul semestru era stabilit să înceapă 
la doar patru zile de la întoarcerea sa. Trei profesori noi îşi 
începuseră activitatea în cadrul Şcolii Superioare, iar el 
fusese însărcinat să scrie un discurs pentru adunarea 


50 


academică. În afara responsabilităţilor sale de la Colegiul 
Robert, avea de asemenea de predat o lucrare pentru 
Analele Educației, iar  viceconsulul american era 
nerăbdător să primească raportul său asupra condiţiei 
minorităţilor religioase sub noul sistem al capitulaţiilor. Pe 
deasupra, simţea că îi dezamăgea pe superiorii săi de la 
Ministerul de Război. Trecuseră deja câţiva ani buni, iar el 
încă nu reuşise să descopere vreo informaţie pasibilă de 
acţiune judiciară privind influenţa germană în Stambul. 
Această ultimă sarcină îl îngrijora mai mult decât orice 
altceva. Ştia cum să scrie un raport, cum să instruiască un 
profesor nou, cum să redacteze o lucrare pentru publicare, 
dar nu avea nicio idee cum să adune informaţii. Nu era 
spion sau cel puţin nu primise niciun instructaj oficial în 
acest domeniu. Reuşita sa din Beirut, aşa cum recunoscuse 
fără tăgadă, nu fusese nimic mai mult decât un simplu 
noroc, însă mai marii ministerului  confundaseră 
sinceritatea sa cu modestia, iar acesta era rezultatul. 

Îşi aprinse o a doua ţigară şi-şi lăsă gândurile să-i zboare 
înapoi, către şemineurile din Ialta, către esplanada sa 
bătută de vânt şi fațadele nostalgice ale caselor de vacanţă 
pustii. Ialta îi oferise răgazul perfect departe de Stambul, 
departe de petrecerile sale, de toate trădările şi intrigile, 
însă ştiuse în tot acel timp că va trebui să se întoarcă. 
Scuturând  scrumul pe marginea  balustradei, privi 
impasibil cum câţiva pasageri urcară la bord şi, printre 
fluturări de batiste, vasul se urni pufăind din port. Începea 
deja să regrete că nu luase cursa directă de la Sevastopol 
la Stambul. Vaporul acesta local trăgea la țărm de cel 
puţin două ori pe zi şi, ceea ce-l rodea mai tare, nu era 
niciun om la bord cu care să poată purta o discuţie mai de 
Doamne-ajută. Urma să petreacă Anul Nou pe vas, după 
cum îşi dăduse seama în dimineaţa aceea, deşi nimeni de 
la bord nu respecta calendarul gregorian. James zâmbi, 
amintindu-şi zicala preferată a mamei sale dragi: Nu 
putem decât să ne bucurăm de partea bună a lucrurilor pe 
care ni le oferă Domnul. Lovindu-şi buzunarul de la piept, 
îşi luă un rămas-bun entuziast, deşi oarecum sarcastic, de 


51 


la cele câteva suflete rămase în port, apoi cobori sub punte 
să-şi cunoască noul coleg de cabină. 

După cum se dovedi, domnul Yakob Cohen era într- 
adevăr acelaşi bărbat trupeş şi cu barbă, pe care pastorul 
Muehler îl remarcase de pe punte. Intrând în cabina 
comună, îl găsi despachetând un geamantan de piele uzat. 

— Bună ziua. 

Domnul Cohen se întoarse şi întinse mâna. 

— Domnul Muehler? 

— Spuneţi-mi James, zise pastorul, aşa cum făcea atunci 
când unii nu erau atenţi să-i ia în seamă titlul. Sau pastorul 
Muehler, dacă vă e mai uşor. 

— Yakob Cohen, spuse el şi-şi strânseră mâinile. Mă- 
ndrept spre Stambul. 

— În cazul acesta, spuse James zâmbind, vă pot confirma 
că vă aflaţi pe vasul cel bun. 

Domnul Cohen vorbea engleza binişor, la fel şi franceza 
şi o boabă de rusă. După ce încercară să discute în aceste 
limbi, dar şi în câteva altele, se hotărâră să rămână la 
limba turcă, care le venea cel mai uşor. În timp ce acest 
nou coleg al său de cabină despachetă, James se aşeză la 
masă, în colţul încăperii, şi discutară una-alta despre 
călătoriile lor. Aşa cum ghicise, domnul Cohen vizita 
Stambulul din motive negustoreşti. Mai exact, se ocupa cu 
negoţul de textile şi plănuia să vândă câte ceva din marfa 
ce-i prisosea. Deşi Constanţa nu mai era sub stăpânire 
otomană, Stambulul îşi exercita încă un soi de influenţă 
asupra regiunii. In negoţul cu textile, explică domnul 
Cohen, concurenţa era acerbă. Dacă ruşii şi constănţenii 
puneau mai mult preţ pe covoarele orientale, la fel ca mulţi 
alţii în Europa, anumite modele mai sofisticate erau mai 
uşor de vândut la Stambul sau, cel puţin, aşa nutrea el 
speranţă. 

Pastorul Muehler descoperi cu plăcere că domnul Cohen 
era mai inteligent şi mai vorbăreţ, decât îi păruse la prima 
vedere. Işi petrecuse mare parte a tinereţii călătorind prin 
Asia Centrală şi Orientul Mijlociu, după care, cu ajutorul 
unei mici moşteniri, îşi achiziţionase cele necesare pentru 


52 


a pune pe picioare afacerea de care se ocupa acum. 
Vizitase zeci de ţări şi, deşi educaţia sa formală nu se 
prelungise dincolo de vârsta de treisprezece ani, era la fel 
de cultivat şi la curent cu noutăţile ca oricare dintre 
profesorii de la Colegiul Robert. Probabil că şi-ar fi 
continuat discuţia până în jurul orei prânzului, dacă 
domnului Cohen nu i s-ar fi făcut din senin teribil de rău şi 
nu ar fi vărsat în chiuveta micuță din cabină. Profund 
stânjenit de starea sa, acesta se scuză, îi spuse că suferea 
de rău de mare şi, refuzând toate ofertele de asistenţă, 
insistă că cel mai bun remediu era să stea întins şi să se 
odihnească până ce marea se va calma. 

James profită de ocazie pentru a scrie câteva scrisori în 
bibliotecă. La întoarcerea în cabină, chiar înainte de cină, 
îl găsi pe domnul Cohen culcat cu spatele la uşă, pe partea 
superioară a patului de cazarmă. Camera avea un iz de 
transpiraţie şi de vomă. Apropiindu-se de pat, James puse 
o mână pe umărul domnului Cohen şi-l scutură uşor. 

— Domnule Cohen! spuse el. Bine aţi revenit în lumea 
celor treji! 

— Domnule Muehler... mormăi el, întorcându-se pe 
spate. 

— Spuneţi-mi James. Sau pastorul Muehler, dacă doriţi. 

Yakob clipi şi înghiţi în sec. 

— lertaţi-mă. 

— Nu face nimic, răspunse James şi se aşeză pe patul de 
jos. Staţi liniştit! Spuneţi-mi, cum vă mai simţiţi? 

— Nu la fel de rău ca înainte. 

— Mă bucur. 

În timp ce vorbeau, James îşi scoase pantofii şi-şi puse o 
pereche mai comodă. 

— Cât e ceasul? întrebă domnul Cohen. 

— Este ora şapte fix, răspunse James, scoţându-şi ceasul 
de buzunar, ca să verifice. In jumătate de oră se va servi 
cina. 

După ce se spălă pe mâini în grabă, James îşi aruncă 
puţină apă pe faţă şi se privi în oglindă. 

— Eu aveam de gând să urc mai devreme, ca să prind o 


53 


masă liberă, spuse, în timp ce-şi schimba haina. Însă, dacă 
doriţi să mă însoţiţi, vă aştept cu plăcere. 

Cu un oarecare efort, Yakob se ridică în capul oaselor şi 
apoi pe marginea patului, aplecându-se uşor, ca să nu se 
lovească cu capul de tavan. Arăta ca un ţigan, îmbrăcat 
cum era într-o bluză de corp şi o pereche de pantaloni 
şifonaţi. Avea părul ciufulit, iar ochii săi de un albastru- 
deschis analizau cu vioiciune camera. 

— Da, spuse el, scărpinându-se pe faţă. Mi-ar face 
plăcere, vă mulţumesc! 

Yakob cobori cu grijă pe scara îngustă de metal şi se 
opri în faţa oglinzii. Nu arăta prea bine, însă cu un pumn 
de apă, un pieptăn trecut prin păr şi un rând de haine 
curate, domnul Cohen reuşi să se transforme într-un ins 
destul de prezentabil, cel puţin judecând după standardele 
de pe vapor. Cum servirea micului dejun şi a prânzului era 
făcută fără ceremonie, echipajul făcea tot posibilul să dea 
o notă de eleganţă cinei. Deoarece era un vas de clasa a 
doua, nu se purtau smochinguri sau costume elegante, nici 
nu dădeai cu ochii de broşe cu smaralde sau de candelabre 
de cristal. Cu toate astea, cu ajutorul unor huse roşii, al 
unor feţe de masă albe, proaspăt apretate şi al unui 
bucătar teribil de inventiv, lucrurile se prezentau destul de 
bine. 

În acea primă seară, James şi Yakob îşi petrecură mare 
parte din cină schimbând impresii din timpul călătoriilor 
lor. Nu încăpea îndoială că un propovăduitor al cuvântului 
Domnului şi un negustor de covoare întâlniseră nişte 
personaje foarte pitoreşti în peregrinările lor; James era 
totuşi uluit de cât de puţin se asemănau povestirile lor 
între ele. În toate vizitele sale la Shiraz, el nu întâlnise 
niciodată o ghicitoare sau un hoţ de meserie, deşi, după 
spusele lui Yakob, oraşul adăpostea din plin ambele 
categorii. Pe de altă parte, Yakob nu cinase niciodată cu un 
şef de stat sau cu un ambasador, deşi stărui că devenise un 
apropiat al Beiului Moncef Barcous pe vremea când acesta 
fusese guvernator otoman la Constanţa. Acest dezacord în 
ceea ce privea experienţa fiecăruia nu îngreună cu nimic 


54 


discuţia, ci, din contră, o făcu mai captivantă. După cină, 
cei doi bărbaţi se retraseră într-un soi de salon, ce servea 
şi ca fumoar, şi, în jurul unei sticle cu vin de Porto, îşi 
continuară discuţia în aceeaşi manieră, până târziu în 
noapte. 

Inainte de toate, James era impresionat de cunoştinţele 
colegului său de cabină în materie de textile. Observa un 
defect într-o bucată de material din cealaltă parte a 
încăperii şi cunoştea mai multe despre istoria manufacturii 
de covoare decât orice alt negustor din Marele Bazar. Cea 
mai uluitoare pricepere a sa, însă, era aceea de vânzător. 
Deşi toate mărfurile sale erau depozitate în cala vasului şi 
nu puteau fi aduse pentru expunere, descrierile pe care 
Yakob le făcu covoarelor sale, culorilor vii, modelelor 
clasice şi măiestriei execuţiei convinseră mai mulţi 
pasageri să achite un avans pentru o marfă ce urma a fi 
livrată ulterior. James însuşi, care cunoştea secretele artei 
de a vinde şi, mai mult decât atât, era strâmtorat după o 
vacanţă atât de lungă, s-a lăsat convins să achite un avans 
de zece la sută pentru un covor Hereke în nuanţe de violet 
şi alb, despre care Yakob credea că s-ar potrivi de minune 
în biroul său. 

Relaţia dintre cei doi reprezenta exemplul perfect de 
prietenie legată pe vas, unde nu prea aveai altceva de 
făcut decât să vorbeşti, iar statutul social al fiecăruia nu 
avea nicio importanţă. Era o legătură firească şi simplă, pe 
care James nu o mai cunoscuse din vremea când era 
student. Fireşte că ţinu pentru el secretele sale mai 
tainice, însă, pe măsură ce săptămâna trecea, îi împărtăşi 
lui Yakob povestea morţii tatălui său, unele dintre cele mai 
neplăcute umilinţe pe care le avusese de înfruntat de când 
se stabilise în New Haven şi întâmplările care îl 
conduseseră la decizia de a urma cursurile Şcolii de 
Teologie. În aceeaşi notă, Yakob îi dezvălui şi el unele 
necazuri din copilăria sa, povestea tragică a morţii primei 
sale soţii şi căsătoria lipsită de dragoste care a urmat. Abia 
în cea din urmă noapte a călătoriei lor o aduse în discuţie 
pe fiica sa, Eleonora. 


55 


Nu era doar ultima noapte petrecută pe vas, ci şi ultima 
noapte a Anului Domnului 1685, şi o sărbătoreau pe 
măsură. Se mutaseră în fumoar, savurând ultima sticlă de 
vin de Porto a pastorului Muehler şi fumând din tutunul lui 
Yakob. Era deja foarte târziu - sau foarte devreme, 
depinde cum priveai lucrurile - şi erau singuri în încăpere. 
Deasupra capetelor lor plutea un fum dens, albastru, de 
pipă, iar prin hublou se vedeau licărind cele mai 
strălucitoare dintre stele. 

— Ar fi o chestiune, începu Yakob, îndreptându-se în 
scaun, în privinţa căreia mi-aş dori să mă sfătuiesc cu 
dumneavoastră. 

— Fireşte, spuse James, încrucişându-şi picioarele şi 
lăsându-se pe spate să asculte. 

— Are legătură cu fiica mea. 

— Da, îmi amintesc c-aţi adus-o în discuţie zilele trecute. 
Eleanor, parcă? - Eleonora. 

Yakob rămase tăcut o clipă, cu privirea fixată pe pipă. 

— Am adus-o, într-adevăr, în discuţie, însă nu v-am 
povestit nimic despre ea. 

James luă o înghiţitură de vin şi ridică din sprâncene. 

— Eleonora este... Yakob făcu o pauză şi-şi privi mâinile. 
Dacă aţi întâlni-o, v-aţi da seama imediat. Aţi putea spune 
că e un geniu sau un savant. Nici nu ştiu ce cuvânt ar fi 
potrivit s-o descrie. 

Pastorul Muehler se aplecă, sprijinindu-şi coatele pe 
genunchi. Întâlnise câţiva copii aşa-zişi extraordinari de-a 
lungul carierei sale, copii care învăţaseră să citească 
devreme, care făceau calcule dificile în minte sau care 
învățau cu uşurinţă limbi străine. Subiectul îl interesa atât 
profesional, cât şi personal, şi nu o dată îi trecuse prin 
minte să alcătuiască un compendiu al savanților de-a 
lungul istoriei. Majoritatea copiilor pe care-i întâlnise, 
însă, nu erau genii, cel puţin nu de calibrul lui Bentham, 
Mendelssohn sau Mill. 

— Cred c-aţi pomenit mai devreme c-aţi fost admis la 
universitate la vârsta de şaisprezece ani? 

— Da, spuse James. Chiar înainte de cea de-a 


56 


şaptesprezecea aniversare. 

— Cred că dacă ar primi pregătirea şi îndrumarea 
adecvată, Eleonora ar putea fi admisă la universitate în doi 
ani, poate trei. Asta nu-nseamnă că eu mi-aş dori asta 
pentru ea, dar cred c-ar putea. 

— Ce vârstă are? 

— A împlinit opt ani în august. 

— Nemaipomenit! 

James avea încredere în colegul său de cabină; era un 
bărbat cinstit, fără pretenţii şi modest, însă nu-i venea uşor 
să dea crezare unor astfel de afirmaţii. Vorbiră multă 
vreme despre numeroasele realizări ale Eleonorei, despre 
lecţiile pe care Yakob le născocise pentru ea şi despre 
îngrijorarea Ruxandrei în legătură cu viitorul copilei şi 
reacţiile celorlalţi, dacă ar fi aflat despre înzestrările ieşite 
din comun ale copilei. James încercă să-l asculte cu 
bunăvoință, dar, oricât de mult şi-ar fi dorit să-l creadă, nu 
putu să nu-şi exprime un oarecare scepticism. lar de 
fiecare dată când făcea asta, Yakob trăgea lung din pipă şi 
scutura din cap. 

— Dac-aţi putea s-o cunoaşteţi, spuse el, v-aţi da seama 
într-o clipă. 


57 


Capitolul şase 


Înghesuită din toate părţile de bezna aspră sau 
catifelată, cu genunchii şi braţele strânse, Eleonora nu 
distingea nici măcar pereţii cufărului în care era închisă. 
De undeva din adâncurile navei se ridicară pocnetele şi 
gemetele motorului cu aburi, ca un muget, după care 
sunetul căzu precum un uriaş obosit, sforăind în peştera 
sa. Avea în gură un gust amar, amestecat cu praf de 
cărbune. Între omoplaţi îi răsări o durere ascuţită, iar 
muşchiul coapsei i se zbătea neliniştit, ca şi cum ar fi avut 
nişte fluturi sub piele. Mişcându-şi degetele, Eleonora 
simţi un nou cârcel în umăr. Închise ochii în speranţa că 
durerea va dispărea şi înghiţi saliva amară. Nu mai 
mâncase de la ora prânzului din ziua anterioară, iar 
proviziile ei erau aşezate în zona gleznelor, deloc la 
îndemână. Dacă s-ar fi putut răsuci într-o altă poziţie, i-ar 
mai fi trecut durerea din spate şi poate chiar ar fi reuşit să 
se apropie mai mult de mâncare. Expirând, îşi trase braţul 
stâng de sub cutia toracică şi-şi înclină umărul în spaţiul 
rămas liber. După aceasta, însă, cea mai bună mişcare pe 
care o putea face era să se întoarcă într-o poziţie şi mai 
incomodă. În final a fost fericită să revină la poziţia fetală 
iniţială. 

Ceea ce-şi imaginase ea în legătură cu această călătorie 
nu corespundea deloc cu ce trăia acum, deşi nu-şi amintea 
prea bine cum se gândise că va fi. Oricât de mult analizase 
detaliile minuţioase ale planului ei, indiferent de câte ori 
îşi verificase lista, Eleonora nu se gândise nicio clipă cu 
adevărat la ce însemna să te închizi într-un cufăr. Când 
pusese la cale planul, îşi imaginase că timpul va trece 
repede, că, la fel cum făcea cu părţile plictisitoare dintr-o 
carte, va putea parcurge în grabă călătoria şi că va ajunge 


58 


cât ai bate din palme la Stambul. Fireşte că lucrurile nu 
stăteau aşa. Timpul trecea incredibil de greu, târându-se 
precum o herghelie de cai aflaţi la capătul puterilor, după 
o călătorie îndelungată. Dacă estimase corect, se afla în 
cufăr deja de şapte ore. În schema mai amplă a vieţii cuiva, 
şapte ore nu reprezentau o perioadă deosebit de 
îndelungată, însă ei aceste şapte ore îi părură ani. 

La început fusese copleşită de teamă, de grija că va fi 
descoperită, că va strănuta, va tuşi sau va sughiţa, iar tatăl 
ei sau Ruxandra o vor găsi. Dar probabil că adormise, 
fiindcă următorul lucru de care-şi amintea era cum fusese 
urcată în compartimentul de bagaje al birjei şi apoi 
zdruncinăturile din timpul coborârii spre port. După ce 
aşteptă îndelung la rândul pentru inspecția la vamă, cum 
bănui ea, Eleonora simţi cum se deschise uşa spre cală. 
Printr-o crăpătură din capacul cufărului pătrunse o rază de 
lumină şi avu impresia că aude vocea tatălui său. În jurul 
birjei se auziră forfotind mai mulţi bărbaţi, iar cufărul în 
care se afla a fost trecut din mână în mână ca un sac cu 
nisip. Bagajul tatălui ei trebuie să fi fost printre ultimele 
încărcate pe vapor, căci, la scurtă vreme după ce a fost 
urcată, carena se închise cu un scârţâit de lanţuri, motorul 
se trezi la viaţă, iar nava se îndepărtă pufăind de docuri. 
Abia atunci îşi permise Eleonora să răsufle uşurată şi să 
cântărească situaţia în care se afla. Partea iniţială a 
planului său fusese un succes total, dar acum iat-o acolo, 
captivă, cu o durere în spate şi cu o senzaţie puternică de 
foame care-i ardea gâtul precum lava. 

— Hei! strigă ea cu voce răguşită. Hei! E cineva acolo? 

Nu avea niciun rost. Nu era nimeni acolo şi, chiar dacă 
ar fi fost, n-ar fi auzit-o din cauza zgomotului continuu al 
motorului. Lovi din nou cu putere în podeaua cufărului, de 
frustrare, dar şi cu speranţa că printr-o lovitură l-ar putea 
deschide. Deşi lemnul nu cedă aşa uşor, în urma smuciturii 
şi a loviturii, din buzunarul din faţă al Eleonorei căzu ceva. 
Îşi scoase braţul de sub ea şi-şi trecu degetul mare peste 
marginea obiectului. Era semnul de carte, unul dintre 
bunurile pe care mama sa le adusese cu ea de la Bucureşti 


59 


la Constanţa sau măcar unul dintre puţinele rămase. O 
bucată subţire de lemn de stejar incrustată cu hexagoane 
suprapuse, semnul părea să conţină un soi de lumină 
interioară, care aproape că tăia bezna. Eleonora şi-o 
imagină pe mama ei răsucindu-şi şuviţele de păr în jurul 
semnului de carte, în timp ce recitea pasajul ei preferat din 
Clepsidra. Rotindu-l şi ea între degetul mare şi arătător, 
Eleonora îşi aminti de scena în care doamna Holvert 
reuşise să evadeze din încăperea în care o închisese 
unchiul său, descuindu-şi cătuşele cu o agrafă de păr 
strânsă între dinţi. 

Merita să încerce, căci oricum nu avea altă soluţie. 
Îndoindu-şi încheietura mâinii ca un pui de găină, Eleonora 
îşi împinse bărbia în piept şi muşcă. Cu dinţii încleştaţi şi 
printr-o mişcare a limbii, reuşi să manevreze semnul de 
carte cu o precizie surprinzătoare. După câteva minute 
reuşi să-l strecoare prin crăpătura dintre capacul şi corpul 
cufărului. Cu ochii închişi, concentrată, îl mişcă dintr-o 
parte într-alta pe lungimea şanţului, până când intră în 
contact cu mecanismul de închidere şi, cu o smucitură, 
capacul cedă. 

Cu semnul de carte încă între dinţi, Eleonora se ridică 
clipind în carena umbrită, acoperită cu praf de cărbune. În 
lumina aruncată de licărirea îndepărtată a cuptorului, văzu 
conturul cufărului în care se afla, dar şi al altor câtorva 
cufere pălind într-o ceaţă întunecoasă. Putea distinge 
forme, dar nu culori, mirosuri, dar nu locul de unde 
veneau. leşi din cufăr cu greutate şi păşi pe podeaua caldă 
de metal, îşi întinse mâinile deasupra capului, apoi se 
aplecă să-şi atingă degetele de la picioare. Işi alungă 
cârcelul din zona încheieturilor degetelor de la picioare şi, 
tremurând, îşi îndreptă gâtul. După ce se mai dezmorţi, 
Eleonora se aşeză pe un cufăr din apropiere. Scoţându-şi 
bocceluţa cu alimente, începu să mănânce, înfulecând 
dumicaţii de pâine şi bucăţile de brânză ca un raton 
hămesit. 

Pe măsură ce ochii i se obişnuiră cu întunecimea cabinei 
acoperite de funingine, observă că era înconjurată de un 


60 


munte de bagaje, luminate doar de licărul cuptorului. 
Trecând în revistă peisajul dezolant, căută indicii ca să 
descopere care dintre cufere conţineau sardine sau 
biscuiţi, cireşe confiate, nuci sau chiftele. Din două 
înghiţituri mâncase mai mult de jumătate din provizii, dar 
stomacul îi cerea în continuare de mâncare. Cu siguranţă 
că niciun călător nu s-ar fi opus să-i dea o mică porţie din 
mâncarea lui unui copil înfometat. Folosind semnul de 
carte pe post de agrafă, Eleonora luă cuferele la rând, 
deschizându-le pe unele şi lăsându-le în urmă pe altele 
care nu cedau, răscolind obiecte de îmbrăcăminte, cărţi, 
bijuterii şi parfumuri, în căutare de alimente. Dădu de un 
teanc de hârtie de scris gravată elegant, obiecte de cristal, 
un pendul uriaş şi un geamantan de piele umplut la refuz 
cu scrisori de dragoste, însă nu găsi nimic de mâncare. 

În cele din urmă, ajunse la un rând de cinci lăzi de lemn. 
Fiecare dintre ele avea înălţimea Eleonorei şi era însemnat 
cu un sigiliu caligrafic de aur. În ciuda provenienţei lor 
nobiliare sau poate chiar din această cauză, lăzile nu aveau 
încuietori sau lacăte. Singura lor protecţie o reprezenta un 
zăvor de lemn prins cu un cui. Prima ladă pe care o 
deschise era plină cu cărţi, romane, în cea mai mare parte, 
scrise în franceză, germană şi engleză. După ce aruncă o 
privire peste titluri, lăsă capacul jos şi trecu mai departe. 
Erau de interes pentru mai încolo, însă acum căuta 
mâncare. Cea de-a doua ladă era plină cu apă de trandafiri 
din Crimeea, iar cea de-a treia, cu caviar, peşte afumat şi 
hering, sute de conserve roşii şi aurii imprimate cu litere 
chirilice sau cu imaginea unui peşte. Privind peste umăr, 
Eleonora scoase o conservă de pe rândul de sus şi, 
răsucindu-i capacul, descoperi un strat de sfere negre 
lucitoare. Atinse neîncrezătoare icrele de peşte cu degetul 
mic şi îl duse la gură. Strâmbă din nas de repulsie. Aroma 
înţepătoare, sărată nu era tocmai ce sperase ea, dar era de 
mâncare. În mai puţin de o oră, Eleonora epuizase deja o 
sticlă întreagă de apă de trandafiri şi trei conserve de 
caviar, băgând mâna în cutie şi ducând la gură puţin câte 
puţin, până când se simţi sătulă. 


61 


Îşi făcu un culcuş dintr-un covor Shushan şi un sul de 
catifea. Aşezându-şi capul pe un colţ rulat al covorului, îşi 
trase bucata de catifea peste umeri, închise ochii şi se lăsă 
în voia gândurilor. Era asaltată de temeri şi incertitudini, 
însă, pe cât era de speriată, pe cât de mult punea la 
îndoială înţelepciunea deciziei de a fugi, pe-atât era de 
obosită. Pe măsură ce chiorăitul stomacului se potoli, iar 
cuptorul se linişti, duduind ritmic, mintea ei se lăsă purtată 
spre oceanul călduţ şi sărat al somnului: pălării şi valuri 
albe, pescăruşi coborând în zbor pe deasupra capului şi, 
din când în gând, câte o imagine fugară a țărmului. Marea 
deveni un drum de ţară: o vacă singuratică rumegând 
iarbă, câte o casă de piatră din loc în loc, un pâlc de 
chiparoşi şi, dincolo de toate astea, suprafeţe întinse de 
teren cultivat în nuanţe galben-verzui. În curând, căsuţele 
deveniră sate, satele, oraşe, iar oraşele se înălţară, cu 
bulevarde largi, domuri de cristal şi grădini parfumate cu 
trandafiri şi iasomie. 

În cala navei, Eleonora pierdu noţiunea timpului. 
Legănarea valurilor şi trosnetul ocazional al focului din 
cuptor erau singurele semne că timpul nu stătea totuşi pe 
loc. Dormea când era obosită, mânca atunci când îi era 
foame şi se uşura într-un colţ liber al calei, ca un animal 
sălbatic închis într-o pivniţă. În timp, ochii i se obişnuiră cu 
lumina slabă, prăfoasă a cuptorului şi, deşi avea din când 
în când câte o criză de tuse, se obişnui şi cu praful de 
cărbune. De mai multe ori scoase câte o carte din lada 
Sultanului şi încercă să citească, însă cuvintele se şterseră 
şi pieriră de pe pagină, neputând să citească mai mult de 
un paragraf, înainte de a fi copleşită de o durere groaznică 
de cap. Fiindu-i imposibil să citească, în lipsa soarelui şi a 
treburilor gospodăreşti de acasă, Eleonora îşi umplu 
timpul căutând prin bagajele celorlalţi pasageri, gândindu- 
se la lecturile ei preferate şi întrebându-se, la fel ca David 
Copperfield, dacă i-a fost dat să devină eroina propriei sale 
vieţi sau dacă acel rol i-a fost hărăzit altcuiva. 

Eleonora nu ştia că nava avea să oprească de două ori 
înainte de a ajunge la Stambul, astfel că atunci când 


62 


motorul încetini pentru prima dată şi pe punte se auzi 
sirena, inima îi stătu în loc. Trecuse deja o săptămână? Ca 
să fie sigură, îşi piti culcuşul în cufăr şi se ghemui în 
spatele lăzilor Sultanului. Uşa începu să se deschidă cu un 
scârţâit. Era miezul zilei, iar lumina soarelui pătrunse prin 
deschizătura uşii, scurgându-se în peştera ei ca un stol de 
săgeți înflăcărate. Işi înăbuşi un strănut în timp ce un grup 
de trei docheri începură să încarce şi să descarce cufere 
din partea din faţă a calei. Când aduseră ultima 
încărcătură, unul dintre ei adulmecă aerul şi zise ceva 
peste umăr. Tovarăşul său de lucru îi răspunse şi râse. 
Deşi nu înţelesese ce-şi spuseseră cei doi, sunetul vocilor 
acestora îi făcu inima să bată mai tare. 

În timp ce uşa uriaşă se închidea cu un zăngănit 
puternic de lanţuri, una dintre pupezele Eleonorei intră în 
zbor în cală. Observă pasărea doar pentru o clipă, cu 
coada ochiului, însă nu încăpea îndoială că făcea parte din 
stolul ei. Dădu ocol calei şi ieşi chiar înainte ca uşa să se 
închidă. Când vasul ajunse din nou în larg, Eleonora 
descoperi că pasărea îi lăsase un dar: o portocală aşezată 
chiar în centrul cufărului ei. Culeasă cu tot cu vlăstar şi 
frunze, portocala lucea în căuşul palmelor ei precum un 
soare în miniatură. O vreme îndelungată o ţinu pur şi 
simplu în palme, lăsându-i căldura să-i încălzească 
extremităţile. Cu fructul acesta în mâini, avea certitudinea 
că stolul ei nu o abandonase. Îşi părăsiseră cuiburile din 
Constanţa, ca s-o urmeze peste mare, s-o călăuzească în 
călătoria ei. Când i se făcu foame, Eleonora curăţă şi 
mâncă portocala, bucăţică cu bucăţică, savurând explozia 
fiecărei granule zemoase în parte, zdrobită între limbă şi 
cerul gurii. 

Astfel se desfăşura viaţa ei în cală. Deşi nevoile de bază 
erau satisfăcute, nu avea parte de un trai prea plăcut şi 
adesea Eleonora se simţea copleşită de dorul de casă, de 
tatăl ei şi chiar de Ruxandra; era greu de suportat. În acele 
momente, îşi dorea din toată fiinţa ei să îşi dea planul în 
vileag, să urce pe punte şi să se arunce în braţele tatălui 
ei. Ştia, însă, că dacă ar fi ieşit la iveală prea repede, 


63 


planul ei s-ar fi dus pe apa sâmbetei. Tatăl ei s-ar fi 
debarasat de ea în primul port, i-ar fi trimis o telegramă 
Ruxandrei şi toate pregătirile ei, toate suferinţele vor fi 
durat câteva zile. Intrebarea care apărea acum, însă, era 
cum anume îşi va da seama când e momentul potrivii. În 
lipsa vreunui ceas sau a unui calendar şi având doar o 
înţelegere vagă a rutei navei, nu se putea baza decât pe 
intuiţia sa. Pe simţul ei uşor confuz privind poziţia ei în 
lume. 

Era ultima noapte a călătoriei, noaptea dinainte ca 
vaporul să acosteze în portul din Stambul, când Eleonora 
se decise să iasă din cală. Nu ştia, fireşte, că în acea 
dimineaţa vasul urma să intre în strâmtoarea Bosfor, dar 
simţise o oarecare schimbare în puterea valurilor, o 
domolire a flăcărilor cuptorului, însă toate în ultimul 
moment. După şapte zile lungi petrecute în carena navei, 
era murdară, plămânii îi erau plini de praf de cărbune şi 
începea să simtă o durere în zona abdominală. 
Imaginându-şi cum trebuia să fi arătat, se gândi să se 
curețe puţin, să se spele cumva sau să-şi croiască o rochiţă 
nouă dintr-o bucată de material, însă nu era nici urmă de 
săpun în carenă, iar, dacă şi-ar fi croit o rochiţă, ar fi 
distrus şi mai mult din marfa tatălui ei. N-avea de ales, 
trebuia să se arate aşa cum era. 

Strângându-şi părul la spate, îşi îndreptă rochiţa, făcu 
puţină ordine în jurul cufărului şi-şi făcu loc printre 
bagajele deja familiare, înspre uşa mare de fier. Stând în 
faţa uşii, Eleonora pipăi metalul şi simţi adânciturile ce o 
duseră cu gândul la cele de pe uşa care dădea în mansarda 
domnului Braşov. Dincolo de acea uşă era tatăl ei, multe 
feluri de mâncare şi aşternuturi, supă fierbinte, perne din 
pene şi aerul cristalin al mării. Un fior de nerăbdare îi 
străbătu buricele degetelor şi făcu o pauză să-şi tragă 
răsuflarea. Acela era momentul. Era mai înspăimântată 
decât se aşteptase, speriată de reacţia tatălui ei, de a fi 
surprinsă înainte de a-l găsi, de tot felul de urmări 
îngrozitoare pe care şi le putea imagina, însă nu avea de 
ales, nu exista altă cale. Trase aer în piept ca să se 


64 


liniştească. Apăsând pe clanţă cu ambele mâini, ieşi într-un 
hol umed şi pustiu, întunecos, dar de-a dreptul luminos în 
comparaţie cu bezna carenei. 

Se frecă la ochi până se obişnui cu lumina şi merse 
câţiva metri de-a lungul coridorului, până ajunse într-o 
cameră plină cu butoane, mânere şi roţi, şuierând şi 
păcănind toate precum o cafenea aglomerată. Pe când 
şovăia pe care dintre cele trei uşi să încerce să iasă, 
Eleonora auzi trecând pe lângă ea o serie de cuvinte ieşite 
din context, libere şi iuți precum îngerii. Ascultă vocile 
apropiindu-se tot mai mult, până ce le auzi chiar în dreptul 
încăperii în care se afla. 

— Trebuie să fie pe-aici pe undeva, rosti o voce de 
bărbat, tocmai când uşa se deschidea larg. 

Ascunsă îndărătul unor ţevi, reuşi să observe profilurile 
celor doi bărbaţi, unul mai mare ca celălalt. Mustăţile şi 
turbanele lor aruncau o umbră coroiată pe uşa deschisă 
din spatele lor. 

— Unde spunea că se află? 

În timp ce al doilea bărbat vorbi, Eleonora îşi dădu 
seama că discutau în turcă. Auzise limba asta doar în 
timpul lecţiilor cu tatăl ei, însă descoperi că, dacă se 
concentra puţin, înţelegea destul de uşor ce se vorbea. 

— Aici. 

— Aici, unde? 

— Dac-aş fi ştiut, n-aş mai fi căutat! 

Primul bărbat făcu jumătate de pas înapoi şi aprinse un 
felinar, ca să lumineze încăperea. 

— Ai văzut? 

— Nu. 

Se aşternu o tăcere prelungă, iar pe Eleonora o apucă 
tremuratul, presimţirea că va fi descoperită umplându-i 
gura cu un gust metalic. 

— Nu văd nimic! spuse primul bărbat. E prea întuneric 
aici. 

Când ieşi de după ţevi, Eleonora tremura încă. Dacă acei 
bărbaţi ar fi văzut-o, cine ştie în ce necazuri ar mai fi 
intrat. Stătu câteva momente, să-şi recapete răsuflarea, 


65 


apoi, numărând până la treizeci, ieşi pe uşa pe care 
plecaseră cei doi, bănuind că aceştia se întorceau pe 
puntea vasului. Trecând pe sub o încâlceală de ţevi care 
picurau şi felinare acoperite de funingine, se trezi în sfârşit 
într-un hol mult mai bine luminat. Văzu nişte covoare, 
lambriuri de lemn şi un rând de uşi, fiecare dintre ele cu 
câte o fereastră circulară şi o tăbliță de alamă numerotată. 
Uşile de la şaisprezece până la treizeci erau toate închise. 
Înaintând de-a lungul holului, Eleonora auzi sunetele 
blânde, stăruitoare ale somnului: mormăiala, sforăitul şi 
răsucirile, care stau mărturie călătoriilor sporadice în 
lumea viselor. 

Ajunsese la capătul holului şi se pregătea să urce pe o 
scară metalică, când una dintre uşile din spatele ei se 
întredeschise. Îngheţă şi îşi arcui umerii, pregătindu-se 
pentru un urlet acuzator, deschiderea altor uşi şi adunarea 
unor pasageri curioşi, care să dezbată apoi ce e de făcut cu 
acest pasager clandestin mic şi mizerabil. Singurul sunet 
pe care-l auzi, însă, a fost acela al unor paşi grăbiţi, însoţiţi 
de nişte mormăieli. Eleonora întoarse capul înspre sursa 
zgomotului. Era un om bătrân, slab, într-o cămaşă de 
noapte şi cu o claie de păr cărunt. Se îndreptă către scări, 
târşâindu-şi papucii pe covor, dar nu păru s-o observe. 
Încet, ca să nu atragă atenţia, Eleonora se întoarse cu faţa 
spre acesta. Deşi avea ochii deschişi, aceştia erau sticloşi, 
lipsiţi de orice recunoaştere. Fata răsuflă uşurată. În timp 
ce se apropia, auzi că mormăia o serie de întrebări 
nervoase. Se opri chiar în faţa ei şi, ca şi cum i-ar fi simţit 
prezenţa, se opri din vorbit. Eleonora inspiră mirosul de 
somn al omului, mirosul transpiraţiei sale acumulate timp 
de o săptămână în cămaşa de noapte. Se uită în sus, înspre 
liniile adânci de pe chipul acestuia şi întinse un braţ, dar 
nu-l atinse. i 

— E-n regulă, spuse ea. Întoarceţi-vă! Mergeţi înapoi în 
camera dumneavoastră! 

În ochii bătrânului licări un strop de luciditate, după 
care acesta se întoarse şi o luă înapoi spre camera sa. 
Eleonora îl aşteptă să închidă uşa, după care răsuflă 


66 


uşurată, se întoarse şi, cu inima bătându-i tare, urcă 
scările. 

Ajunse la intrarea în ceea ce-i păru a fi sala de mese. 
Dându-şi o şuviţă de păr după ureche, cercetă încăperea 
goală. Mesele erau strânse şi îngrămădite pentru acostare. 
Intr-un colţ fuseseră înghesuite câteva ghivece cu plante, 
iar pianul era în colţ, ca un elev neascultător. Eleonora 
simţi cum i se umezeşte gura la gândul mâncării şi, 
sperând ca cele două uşi îmbrăcate în piele de lângă pian 
să ducă în bucătărie, traversă încăperea. Când se apropie, 
auzi un sunet de voci venind din cealaltă încăpere, care, 
potrivit plăcuței de alamă de pe perete, era fumoarul. 
Apropiindu-se, simţi aroma pipei tatălui ei. Putea fi, de 
fapt, pipa oricui altcuiva, însă Eleonora nu era în situaţia 
în care să poată despica firul în patru. Luându-şi inima în 
dinţi, împinse uşile şi intră. Îmbrăcat în aceeaşi haină ca în 
seara de dinaintea plecării, tatăl ei stătea într-un fotoliu 
îngust, bând un pahar de vin împreună cu un bărbat roşu 
în obraji, cu un costum de un albastru închis. 

— Tată! 

In tăcerea mormântală care se aşternu, Eleonora se zări 
în oglinda de lângă capul tatălui ei. Rochia îi era murdară 
de mâncare, iar ciorapii sfâşiaţi în ambii genunchi. Faţa îi 
era mânjită cu praf de cărbune, iar pe ochi îi atârna o claie 
de păr murdar. Arăta precum Cupidon întors acasă dintr-o 
bătălie, înfrânt, târât de bărbie prin mocirlă şi cu aripile 
acoperite cu noroi. Deschise gura să explice, însă tot ce 
exersase, toate justificările ei dispărură. În schimb, o luă la 
fugă şi se aruncă în braţele tatălui ei, făcându-l să-şi scape 
paharul şi să verse vinul pe covor. 

— Ellie! spuse el, surprins, dar deloc dezamăgit. Ce 
Dumnezeu cauţi aici!? 


67 


Capitolul şapte 


În dimineaţa următoare, Eleonora şi tatăl ei stătură 
împreună pe puntea vasului, privind Stambulul răsărind 
dincolo de mare. La prima vedere, imaginea oraşului era 
neclară, imaterială precum un spectru adormit în ceaţă, 
însă, pe măsură ce se apropiau, Eleonora începu să 
distingă conturul oraşului, lămpile sale licărind ca o 
adunare de stele căzute. Nu se mijise încă de ziuă, iar ea 
era înfăşurată într-o pătură aspră de lână şi stătea în poala 
tatălui ei. Era încă supărat pe ea. In afară de faptul că-i 
spusese bună dimineaţa şi-i sugerase să urce pe puntea 
navei, Yakob nu-i adresase prea multe cuvinte de când 
ieşise din ascunzătoarea ei. Fata îi simţea iritarea în 
poziţia încordată a braţelor şi în răsuflarea regulată, în 
timp ce-şi punea gândurile în ordine. La ce anume se 
gândea, nu-şi putea da seama. Nu ştia dacă avea de gând 
s-o trimită înapoi la Constanţa sau dacă-i va permite să 
rămână cu el la Stambul. Cum nu îl mai văzuse pe tatăl ei 
atât de supărat, Eleonora nu prea ştia ce să facă. Intuia, 
însă, că cel mai bine era să păstreze tăcerea. 

Când veni vremea, soarele răsări şovăielnic dintr-un colţ 
îndepărtat al cerului şi, odată cu el, se ridică şi ceața. Pe 
Bosfor începuse deja forfota, era plin de vase de pescuit, 
caice şi, din când în când, câte un vapor cu aburi folosit 
pentru exploatarea forestieră. Pe țărm, la umbra 
chiparoşilor, o mulţime de oameni în miniatură purtau 
mărfuri de colo-colo şi se tocmeau, se agitau, discutau şi se 
rugau. Trei moschei uriaşe de forma broaştelor țestoase 
scânteiau în soarele care atunci răsărea, minaretele lor 
sfredelind cerul ca nişte baionete, iar acolo unde se 
întâlneau apele se ridica construcţia cea mai falnică pe 
care îi fusese dat Eleonorei s-o vadă. Grădină după 


68 


grădină, bolți, balustrade şi lucarne, legate între ele printr- 
un perete de marmură de un alb orbitor şi străjuite de un 
batalion de turnuri din sticlă, Palatul Topkapi, reşedinţa 
Luminăţiei Sale, Sultanul Abdulhamid al II-lea, trona pe 
marginea Cornului de Aur, mărturia unei bogății şi puteri 
greu de imaginat. 

În timp ce intrau în port, se auzi sunând cornul 
căpitanului, iar puntea se umplu de chiote. Mai mulţi 
docheri legară funiile, carena se deschise, iar pe vas 
urcară o grămadă de cărăuşi care-şi agăţau în spinare 
cufere, lăzi şi butoaie, precum catârii. Peste drum de gara 
cea nouă, portul colcăia de oameni, o învălmăşeală de 
fesuri, turbane, jachete şi mantii. Cerşetorii desculți se 
înghionteau cu vânzătorii ambulanți, care-şi fluturau 
produsele pe deasupra capetelor, iar pe marginea mulţimii 
birjele concurau cu cămilele şi câinii vagabonzi pentru o 
poziţie mai bună. La asta se referise domnişoara lonescu 
când, descriind gara din Bucureşti, o numise o zarvă de 
oameni nespălaţi, care trăgeau unii de alții pentru o poziţie 
ceva mai avantajoasă în mulţime. În timp ce Eleonora se 
holba la ceva ce aducea cu dosul unui elefant care se făcea 
nevăzut după un colţ, între doi docheri izbucni o ceartă şi 
simţi cum braţele tatălui ei se strâng protector în jurul ei. 
Ghemuindu-se mai tare în poala lui, inspiră mirosul 
familiar de hibiscus şi fum de pipă, înainte de a îndrăzni 
să-i adreseze o întrebare: 

— Tată? spuse ea, privind în sus, înspre barba lui deasă. 
Unde mergem acum? 

— Primul lucru pe care trebuie să-l facem, spuse el, 
oftând şi scoțând din buzunarul hainei o grămăjoară de 
tutun, este să-i trimitem o telegramă Ruxandrei. După 
aceea, prietenul meu, Beiul Moncef, ne va lua cu trăsura şi 
ne va duce la el acasă. Plănuisem să stau la el pe durata 
întregii mele vizite. Să sperăm că va putea să ne primească 
pe amândoi. 

Yakob îşi aprinse pipa, lăsând semnificaţia acestor vorbe 
să-şi atingă ţinta. 

— Nu ştiu ce-a fost în mintea ta, de-ai făcut una ca asta, 


69 


spuse el, savurându-şi tutunul. Dar acum, că eşti aici, 
măcar să profităm cât putem de situaţie! 

În timp ce tatăl ei fuma, un miros puternic de sare urcă 
dinspre port, iar Eleonora îşi aminti de zilele petrecute în 
cala de bagaje. Cutremurându-se, alungă aceste gânduri. 
Tatăl ei nu o întrebase nimic legat de perioada petrecută 
în carenă, lucru care n-o deranja deloc. Era mai bine ca 
anumite lucruri să rămână nespuse, acum înţelegea asta. 
Când tatăl ei îşi termină de fumat pipa, se ridică, îşi luă 
geamantanul într-o mână, iar cu cealaltă o conduse către 
pasarelă. 

— O birjă, domnule? O cameră? Să vă iau bagajele? 

Chiar înainte de a pune piciorul pe țărm, au fost asaltaţi 
de strigăte insistente, oameni cu feţe unsuroase fluturând 
vederi şi trăgând de geanta tatălui ei. 

— Nu, mulţumesc, zise Yakob, lăsându-i în urmă. Nu! 
Nu, mulţumesc! 

— Ce fată frumoasă, spuse unul, chicotind. E fiica 
dumitale? 

Yakob o trase pe Eleonora din mulţimea gălăgioasă, spre 
o zonă mai liniştită a gării, şi îşi puse geamantanul jos. Nu- 
l zărea nicăieri pe pastorul Muehler şi se părea că Beiul 
Moncef nu ajunsese nici el. Eleonora se gândi să-l întrebe 
pe tatăl ei dacă se duceau să expedieze telegrama pentru 
Ruxandra, însă îl văzu încordat şi nu voia să-l irite cu 
întrebările ei. Bărbatul se mai uită încă o dată prin 
mulţime, apoi o trase în direcţia unei mici cafenele. 

— Haide, Ellie! Să ne aşezăm şi să bem un ceai! 

Tocmai comandaseră, când în faţa cafenelei opri o 
trăsură, împrăştiind un stol de pescăruşi şi câţiva gură- 
cască pripăşiţi pe-acolo. Vehiculul impunător din lemn de 
stejar, tras de patru cai arabi cenuşii se opri, uşa se 
deschise larg, iar din ea cobori un bărbat înalt, cu pieptul 
lat. Acesta, după cum bănuia Eleonora, trebuia să fie Beiul 
Moncef. Îmbrăcat într-un costum de un albastru închis şi 
cu un turban roşu, avea o barbă neagră şi deasă şi 
trăsăturile arcuite şi delicate, ca ale unui personaj dintr-o 
miniatură persană. Părea un erou din Clepsidra, pe care 


70 


nu ai fi fost surprins să-l găseşti discutând chestiuni de 
importanţă capitală în salonul contelui Olaf sau 
desfătându-se la operă în loja privată a familiei Von 
Hertzog. 

— Beiule Moncef! 

Beiul zâmbi şi-l îmbrăţişă pe tatăl ei din toată inima. 

— Dragul meu Yakob! A trecut atât de multă vreme de 
când nu ne-am văzut! 

— Chiar aşa! spuse tatăl ei. Mare dreptate ai! 

Se îmbrăţişară din nou, apoi Beiul îşi mută atenţia spre 
Eleonora, care stătea în continuare aşezată la masă. 

— Şi ea? întrebă. Cine e fata asta drăgălaşă? 

Eleonora roşi. Îşi ridică privirea şi-i zâmbi Beiului cât 
putu de larg. 

— Ea, zise Yakob, este fiica mea, Eleonora. Sper sincer 
să nu vă incomodeze. Aş fi trimis o telegramă din timp, ca 
să vă anunţ sosirea ei, însă trebuie să recunosc că surpriza 
a fost la fel de mare şi pentru mine. 

— Nici gând de aşa ceva! spuse Beiul, alungând 
îngrijorările lui Yakob printr-o mişcare a mâinii. 
Întorcându-se pe călcâie, le făcu semn să-l urmeze. Un 
copil ne va umple inimile de bucurie, mai ales o fetiţă atât 
de fermecătoare. 

Şi astfel problema a fost rezolvată. Odată ce cuierele lui 
Yakob au fost încărcate, Beiul Moncef îi spuse câteva 
cuvinte vizitiului şi apoi se urniră. Ca toate celelalte trăsuri 
din Stambul, cea a Beiului avea instalate în locul 
ferestrelor nişte panouri de lemn bogat ornamentate. Era 
un paravan, explică acesta, menit să apere pasagerii de 
razele soarelui şi, chiar mai important, să le ferească pe 
domniţele casei, ieşite la plimbare în oraş, de privirile 
curioase ale trecătorilor. Din fericire, nu-i împiedica pe cei 
dinăuntru să privească în afară. Instalându-se pe bancheta 
de catifea roşie, Eleonora îşi încrucişă mâinile în poală şi-şi 
lipi privirile pe grilajul din dreptul ei, urmărind un 
caleidoscop de moschei şi clădiri municipale, conace 
şubrede de lemn, copaci, şarete cu legume şi ceea ce 
părea a fi stolul ei, zburând în cercuri pe deasupra lor. 


71 


— Oraşul s-a schimbat foarte mult! spuse Yakob, stând 
picior peste picior. Fireşte, au trecut aproape zece ani de 
când am fost aici ultima oară. 

Beiul privi peste umerii oaspetelui său şi pentru o clipă 
păru să se piardă în peisajul schimbător. 

— În fiecare zi apar clădiri noi, spuse. Cafenele şi 
prăvălii noi, şcoli noi, moschei şi pieţe, însă caracterul 
oraşului a rămas neschimbat. Indiferent cine stăpâneşte 
tronul, cât de multe gări noi sunt construite sau cărei ţări 
îi aparţin navele de război care patrulează pe Bosfor, 
Stambulul va rămâne acelaşi, de-acum până la sfârşitul 
veacurilor. 

— Bine punctat! spuse Yakob şi ridică braţul, ca şi cum 
ar fi vrut să închine un pahar. Trăiască Stambulul! 

În curând, trăsura opri în faţa intrării în casa Beiului, iar 
o mulţime de surugii se repeziră să descarce bagajul lui 
Yakob, desfăcând hamurile cailor şi ducându-i în grajduri. 
Un conac uriaş, vopsit în nuanţe de galben şi alb şi aşezat 
pe marginea apei, casa Beiului era orientată cu vederea 
spre rutele maritime, iar mişcarea apatică a vaselor părea 
să aibă ceva din eleganța unui bătrân într-un costum din 
trei piese, hrănind porumbeii de pe o bancă în parc. În 
timp ce-şi poftea oaspeţii pe uşa principală, Beiul Moncef 
aruncă o privire curioasă către stolul Eleonorei, care 
poposise într-un tei înalt, ce străjuia aleea. 

— Te-au urmat, îi şopti tatăl ei. Mi s-a părut mie c-am 
văzut una în Vama! Dar întregul stol a venit după tine! 

Eleonora era şi ea uimită. Nu s-ar fi îndoit niciodată de 
fidelitatea stolului ei, însă de la Constanţa la Stambul era 
cale lungă. Îşi imagina cum se desfăşurase călătoria 
păsărilor pe deasupra apei, când pătrunse în anticamera 
casei Beiului, iar atenţia i-a fost captată de candelabrul 
uriaş de cristal. O adevărată pădure de oglinzi, acesta 
dădea impresia că s-ar fi putut prăbuşi în orice clipă sub 
propria greutate, izbindu-se de scara de marmură de 
dedesubt. Chiar dincolo de uşa principală, imediat la 
dreapta, era aşezată o masă pe care erau răsfirate mai 
multe cărţi de vizită, la stânga era o armură care străjuia 


72 


în permanenţă încăperea, iar la picioarele ei, întins pe mai 
mult de opt metri, de la intrarea principală până în capul 
scărilor, era un covor Hereke uriaş, din mătase roşie, 
albastră şi verde. Era covorul cel mai grandios din câte 
văzuse vreodată: chenarul acoperit cu flori înconjura trei 
medalioane condensate, în interiorul cărora reuşi să 
distingă reprezentări ale Arcei lui Noe, ale Grădinii 
Edenului şi ale celor şapte zile ale Creaţiei. 

— Din păcate, spuse Beiul, scoţându-şi lornionul şi 
ştergându-l pe tivul hainei, camerele doamnelor sunt 
încuiate. N-am mai avut o domnişoară care să locuiască 
aici cu noi de ceva vreme. Însă dacă pe domnişoara Cohen 
n-o deranjează să locuiască în partea de casă destinată 
domnilor, m-am gândit la o cameră care i s-ar potrivi de 
minune. 

Făcu o pauză şi îi aruncă o privire Eleonorei, ca să vadă 
dacă era de acord cu propunerea sa. Ochii lui aveau ceva 
din strălucirea unei raze de lună de fiecare dată când 
zâmbea. 

— Da, spuse ea. V-aş fi recunoscătoare! 

— Minunat! Îmi este recunoscătoare! S-a hotărât, 
atunci! Monsieur Karom, te rog s-o conduci pe domnişoara 
Cohen în Camera Roşie. 

Majordomul ieşi din colţul său şi, cu o mişcare elegantă 
a mâinii înmănuşate, o pofti pe Eleonora în sus, pe scări. 

— Camera dumneavoastră, domnişoară Cohen, spuse el, 
ţinându-i uşa. La ora opt voi bate la uşă, să vă anunţ cina. 

Camera Roşie era, aşa cum îi spunea şi numele, 
acoperită cu un tapet roşu-închis. Pentru a mai potoli 
această explozie de roşu, lambriurile din încăpere erau 
vopsite într-un alb-gălbui, la fel erau şi tavanul şi 
decoraţiunile de pe cele două ferestre de vizavi de uşă, a 
câte şaisprezece geamuri fiecare. În stânga Eleonorei era 
aşezat un pat cu baldachin, drapat cu perdele de dantelă, 
în stil imperial. În faţa ei, chiar sub ferestre, erau aşezate 
un fotoliu tapiţat cu velur crem şi o masă de scris din lemn 
de stejar, cu o călimară de cristal pe ea. In dreapta ei erau 
biroul şi o măsuţă de toaletă, fiecare dintre ele conţinând 


73 


atât de multe sertare, încât nici nu-şi putea închipui ce 
anume ar fi putut pune în ele. Rămase în uşă o vreme 
destul de îndelungată, examinând încăperea, mobilierul şi 
minunatul covor Tabrizi în nuanţe de albastru şi verde. 
După săptămâna petrecută în carenă, îi venea greu să se 
obişnuiască cu nişte obiecte atât de luxoase şi, cu atât mai 
puţin, cu gândul că această cameră, care ar fi putut 
cuprinde cu uşurinţă toată casa lor din Constanţa, era, 
pentru moment, doar a ei. 

Înaintând cu precauţie, Eleonora păşi pe marginea 
covorului către măsuţa de toaletă şi îşi apropie faţa de 
oglindă. Urmări cum răsuflarea ei lăsă urme pe ea, care 
dispărură apoi de pe suprafaţa argintie; îşi schimonosi 
chipul, trăgând de pielea din jurul nasului, şi îşi umflă 
obrajii. Îndepărtându-se de oglindă, îşi netezi o şuviţă de 
păr, zâmbi fermecător şi îşi înclină capul spre stânga. 
Eleonora îşi mai văzuse reflecţia în magazinul croitorului 
din Constanţa, însă nu avusese niciodată ocazia să se 
analizeze îndeaproape. Se aplecă din nou şi-şi lipi nasul de 
oglindă, astfel încât să-şi vadă doar ochii şi partea de sus a 
feţei. Încercă să se concentreze, însă, cu cât privea mai 
intens, cu atât imaginea devenea mai neclară. Făcând un 
pas înapoi, şterse aburii răsuflării de pe oglindă şi se privi 
de la distanţă. Nu încăpea nicio îndoială că era frumoasă - 
oamenii îi spuneau asta de când se ştia -, însă în acel 
moment arăta zdrenţăroasă. Deşi făcuse baie cu o seară 
înainte, îşi spălase hăinuţele şi dormise într-un pat cu 
aşternuturi curate, părul îi era încurcat, ochii, încercănaţi, 
iar rochiţa semăna cu un sac. 

Eleonora traversă încăperea ca să cerceteze ceva ce 
părea a fi un dulap, în speranţa că ar putea găsi o rochiţă 
mai potrivită. Rotind mânerul, deschise uşa cu grijă şi 
descoperi că era într-adevăr un dulap, însă în el nu se 
găseau decât un sacou, o pereche de pantaloni şi un fes 
care părea a fi de mărimea corespunzătoare unui băiat de 
vârsta ei. Întinse o mână să atingă materialul fesului, când 
auzi uşa deschizându-se. Cu inima bătându-i nebuneşte, 
Eleonora se întoarse uşor şi văzu o femeie în vârstă, cu 


74 


chipul zbârcit şi ochii albaştri. Femeia nu părea deloc 
deranjată că Eleonora îşi băgase nasul în dulapul Beiului, 
ci, din contră, părea ea însăşi puţin temătoare. Aşezând un 
teanc de prosoape pe unul dintre scaunele din dreptul uşii, 
femeia îşi aranjă o şuviţă de păr cărunt sub batic şi îşi 
şterse fruntea cu mâneca. 

— Eleonora! spuse ea, cu voce joasă. Ai sosit! 

Eleonora nu ştia cum să reacționeze, aşa că aşteptă ca 
femeia să continue. 

— Eu sunt doamna Damakan, spuse bătrâna, traversând 
încăperea. Îl ştiu pe tatăl tău din Constanţa. Acum lucrez 
pentru Bei. 

Luă mâna Eleonorei între palmele sale şi o ţinu o clipă, 
apoi păru să-şi amintească ce avea de făcut. 

— Spunea că s-ar putea să ai nevoie de un schimb de 
haine... tatăl tău, adică. 

— Da, zise Eleonora. Cred că am nevoie. 

— Şi am impresia că nu ţi-ar strica nici o baie. 

Doamna Damakan zâmbi şi o conduse pe Eleonora în 
sala de baie. Având pereţii acoperiţi cu plăci albastre şi 
albe de faianţă, încăperea era învăluită într-o umezeală 
caldă şi miros de mesteacăn. Într-un colţ al încăperii trona 
o cadă de porțelan, iar în celălalt era aşezat un vas mare 
de aramă. Mângâind-o la baza gâtului, servitoarea mormăi 
câteva cuvinte de duh, apoi se aplecă şi-i trase rochiţa 
Eleonorei peste cap. Luă vasul de aramă sub braţ şi spuse 
că se va întoarce repede, lăsând-o pe fată goală şi singură 
în mijlocul camerei de baie. Deşi nu-i era foarte frig, 
Eleonora tremura şi-şi strânse braţele în jurul pieptului. 
Privind năluca reflecţiei sale într-o bucată albastră de 
faianţă, se aşeză pe marginea căzii de baie şi o aşteptă pe 
doamna Damakan să revină. lar când aceasta se întoarse, 
aduse cu ea un burete şi un vas plin cu apă clocotită. 

— Când am plecat din Constanţa, spuse ea, turnând apa 
în cadă, erai cât braţul meu. Şi acum uită-te la tine! 

Eleonora se privi şi roşi. Trecuse multă vreme de când n- 
o mai văzuse nimeni fără haine. În afara primilor ani de 
viaţă, îşi făcuse mereu baie singură, iar când se schimba, o 


75 


făcea numai când era singură în încăpere. Această sfială, 
însă, dispăru complet în prezenţa afectuoasă a doamnei 
Damakan. Sprijinindu-se de marginea rece de porțelan, îşi 
băgă picioarele în cadă. Apa era mult mai caldă decât se 
aşteptase, dar, după câteva momente de disconfort 
înţepător, se lăsă pe spate şi începu să se bucure de aburul 
care-i inundase faţa, de mirosul de curat al săpunului de 
măsline şi de apa fierbinte care-i încălzea oasele. Mai întâi 
cu blândeţe, după aceea cu grijă, iar apoi din ce în ce mai 
apăsat, doamna Damakan o curăţă cu un burete îmbibat de 
săpun, insistând pe spate, picioare, braţe, gât şi abdomen, 
cu forţa unui spălător de vase care răzuieşte orezul lipit pe 
fundul unui vas. 

După baie, înfăşurată într-un prosop alb şi gros, 
Eleonora se simţea ca un nou-născut, ca şi cum toate 
neplăcerile şi grijile săptămânii care trecuse fuseseră 
curățate, iar acum dispăreau prin scurgere, odată cu apa 
murdară. Era încă obosită şi înţepenită, dar se simţea alt 
om. 

— Acum să sperăm că se potriveşte. 

Eleonora se întoarse şi o văzu pe doamna Damakan 
stând în spatele ei, ţinând pe braţ o minunată rochie de 
catifea albastră. După ce-i dădu Eleonorei un rând de 
lenjerie curată, o ajută să îmbrace rochia şi îi închise 
nasturii la spate. Tocmai când doamna Damakan închidea 
şi cel din urmă nasture, majordomul, monsieur Karom, 
ciocăni în uşa deschisă. O conduse pe Eleonora în 
sufragerie fără o vorbă. Tatăl ei şi Beiul se aşezaseră deja 
şi amândoi se ridicară când o văzură intrând. 

— Minunat! spuse Beiul. Trase de sub masă scaunul de 
lângă el şi o pofti să se aşeze. Rochia asta îţi vine de 
minune! 

Sfioasă la auzul complimentelor Beiului, Eleonora aranjă 
gulerul de mătase al rochiţei şi îşi privi tatăl. Se schimbase 
şi el în cel mai bun costum al său. Când se întinse peste 
masă, ca să-i strângă mâna, de sub mustaţa proaspăt 
aranjată răsări un zâmbet. 

— Arăţi minunat, Ellie! 


76 


O clipă mai târziu, monsieur Karom ieşi din bucătărie cu 
trei găini fripte, ghemuite pe câte un pat de orez cu şofran. 
În mod obişnuit, Eleonora ar fi acordat mai multă atenţie 
discuţiei despre negoţul şi viaţa politică din Stambul, însă, 
înfometată cum era, nu se putea concentra decât la găini şi 
la stafidele micuţe şi durdulii îngropate în orez. Auzi, cu 
toate acestea, nişte frânturi referitoare la situaţia nepoatei 
doamnei Damakan. Fata slujise la reşedinţa Beiului mai 
mulţi ani, după care se căsătorise cu un tânăr tătar care îşi 
câştiga existenţa ca fierar pe undeva, pe lângă Smirna. De 
fapt, chiar rochiţa pe care o purta Eleonora îi aparținuse 
cândva nepoatei doamnei Damakan. Cele două femei 
aduseseră mai multe haine pe care să le vândă la sosirea 
lor în Stambul, dar rochiţa cu pricina nu ajunsese în 
bazarul de veşminte. După un desert constând în budincă 
de gutui, bărbaţii se retraseră în bibliotecă, iar Eleonora, 
epuizată, se duse în cameră, la culcare. 

În dimineaţa următoare, odihniţi şi învioraţi, luară 
trăsura Beiului până la gara Galata, îi trimiseră o 
telegramă Ruxandrei şi se plimbară cu un funicular lăcuit 
în roşu la deal, către Grande Rue de Pera. Stând la baza 
bulevardului uşor înclinat, Eleonora avea sentimentul că 
aterizase în centrul Bucureştiului sau al Parisului, de parcă 
ar fi păşit în paginile romanului Clepsidra sau ale altei 
cărţi la fel de elegante. Urmărindu-le pe doamnele 
elegante din Europa făcându-şi vânt cu evantaiele în 
mijlocul mulţimii, Eleonora închise ochii şi inspiră mirosul 
dulceag al migdalelor, care venea, purtat de vânt, de la un 
vânzător aşezat în faţa cafenelei Europa. 

— Vino, domnişoară Cohen! spuse Beiul, călcând apăsat 
pe caldarâm. Cred că următoarea destinaţie te va interesa 
în mod deosebit. 

În costumul său cenuşiu din trei piese şi cu fesul său 
roşu de lână, Beiul Moncef era o adevărată apariţie. Chiar 
şi doamnele europene îl priviră admirativ când îi conduse 
pe Eleonora şi pe Yakob în sus pe stradă, trecând pe lângă 
un negustor de mărunţişuri, pe lângă o farmacie şi un 
studio de fotografie. Se opriră în cele din urmă în faţa unei 


77 


prăvălii, pe a cărei vitrină stătea inscripţionat cu litere 
aurite: Madame Poiret, croitoreasă. Când intrară, se auzi 
clinchetul unui clopoțel, iar doamna de la tejghea, poate 
chiar madame Poiret, îi privi pe cei trei peste ochelari. 

— Bună ziua, spuse ea. Vă pot ajuta cu ceva? 

— Am dori să ne faceţi o rochiţă, spuse Beiul, aşezându- 
se pe un divan, în faţa unui triptic de oglinzi. Pentru tânăra 
domnişoară. 

Eleonora înţelese că tânăra domnişoară era chiar ea. 

— Moncef, spuse tatăl ei, tuşind într-o batistă, nu e 
nevoie! 

— O, dar nu sunt de acord! spuse Beiul. Sigur că e 
nevoie! 

— Are, fireşte, nevoie de îmbrăcăminte nouă, însă cred 
că această prăvălie depăşeşte posibilităţile noastre. 

Madame Poiret ridică din sprâncene şi-şi trecu mâna 
prin părul încărunţit. 

— Am observat, fireşte, că produsele dumneavoastră 
sunt de cea mai bună calitate, continuă Yakob, adresându- 
i-se de această dată lui madame Poiret. Însă ea este o 
fetiţă, iar noi, ei bine, nu vrem să fim o povară pentru 
nimeni. 

Aşezat în continuare pe divan, Beiul îşi încrucişă 
picioarele şi, scoțând un ceas aurit de buzunar, îl deschise 
ca să vadă ora. 

— Insist! spuse el. Şi chiar nu este nicio povară! Am avut 
noroc că doamna Damakan a avut rochiţa aceasta la 
îndemână, dar orice fetiţă trebuie să aibă cel puţin trei 
rochiţe frumoase. Nu sunteţi de acord, domnişoară Cohen? 

Eleonora se juca fâstâcită cu pliurile rochiţei. Era 
adevărat. Nu putea să poarte aceeaşi rochiţă pe toată 
durata şederii ei la Stambul, iar modelele din vitrină erau 
chiar frumoase. Mai mult decât o rochiţă nouă, însă, 
Eleonora îşi dorea să nu supere pe nimeni, nici pe tatăl ei 
şi cu atât mai puţin pe Bei. 

— Fireşte! interveni energic madame Poiret. O tânără 
domnişoară fără o rochiţă ar fi ca o lebădă fără pene, iar să 
crezi că s-ar descurca doar cu o rochiţă sau două ar fi o 


78 


nebunie! Acum, domnişoară Cohen, vă rog să luaţi loc, ca 
să putem alege materialul ce vi se potriveşte cel mai bine. 

— Foarte bine, spuse tatăl ei, aşezându-se lângă 
Eleonora. S-a trecut peste cuvântul meu. 

leşiră din prăvălie după o vreme, cu un vraf de pachete 
învelite în hârtie albă şi luară funicularul să ajungă din nou 
la poalele dealului. Pe lângă o rochiţă de seară mai 
elegantă, din mătase, cu mâneci bufante şi o fundă mare, 
Beiul Moncef îi cumpără Eleonorei trei rochiţe de zi, două 
perechi de pantofi şi un set de accesorii indispensabile, 
după cum le numise madame Poiret. 

— Îţi mulţumesc, Moncef, spuse tatăl ei în timp ce 
coborau pe Podul Galata. Putem face socotelile după vizita 
la Haci Bekir. 

— Da, spuse Eleonora. Mulţumesc. Vă rămân 
recunoscătoare. 

— Pentru nimic, spuse Beiul, refuzându-i printr-o 
mişcare a mâinii. N-aveţi pentru ce! 

Chiar înainte de intrarea în Bazarul Egiptean, trăsura 
coti pe o alee abruptă ticsită de standuri negustoreşti, 
cărăuşi şi catâri. Făcură apoi la stânga, la dreapta şi din 
nou la stânga înainte de a opri în capătul unei fundături 
murdare, mărginită de ambele părţi de negustori de aur. 
Coborând din trăsură, trecură de un şir de bărbaţi în 
vârstă, care suceau şiraguri de mătănii musulmane, în 
timp ce-şi savurau ceaiurile şi jucau table. In capătul 
fundăturii era o uşă verde, scorojită, care dădea în 
magazia celui mai de seamă negustor de covoare din oraş, 
un sirian pe numele său Haci Bekir. Eleonora auzise 
poveşti despre Haci Bekir şi tezaurul lui de covoare, dar să 
vadă magazia cu proprii ochi era cu totul altceva. 
Luminată de o singură lampă cu gaz şi de bruma de soare 
care pătrundea prin ferestrele murdare de deasupra, 
încăperea cavernoasă era căptuşită în toate părţile cu 
mormane şi mormane de covoare, fiecare dintre ele de 
înălţimea unui om. Trebuie să fi fost cel puţin o mie de 
covoare doar în acea încăpere şi multe altele în 
catacombele învecinate. 


79 


— Beiule Moncef! 

Un bărbat foarte gras, cu faţa ciupită de vărsat-de-vânt, 
îmbrăcat într-o robă albă şi cu un fes verde îşi făcu apariţia 
din spatele mormanelor. Haci Bekir ridică mâna în semn 
de bun venit şi traversă greoi încăperea. 

— Domnule Cohen... spuse Beiul, astupându-şi tusea cu 
pumnul. i-l prezint pe prietenul şi tovarăşul meu într-ale 
negustoriei, mult stimatul Haci Abelaziz Ibrahim Bekir. 

Făcând o plecăciune, Haci Bekir se întinse şi strânse cu 
fermitate mâna lui Yakob. Apoi, indicând către o bancă 
lipită pe un perete al magaziei, îşi împreună mâinile şi îi 
adresă câteva cuvinte Beiului. Fiindcă Haci Bekir vorbea 
doar araba, Beiul Moncef era nevoit să traducă. 

— Dacă nu te deranjează, spuse el, Haci Bekir ar dori să 
vadă covoarele pe care le-ai adus. 

— Da, fireşte! 

Aranjându-şi capetele mustăţii, tatăl Eleonorei privi 
impasibil cât timp băiatul de prăvălie desfăcu cuferele şi 
începu să le golească. În timp ce oaspeţii îşi savurau ceaiul 
dulce pe care Haci Bekir li-l servise în nişte ceşti micuţe, 
băiatul scoase toate covoarele. La indicaţiile lui Haci Bekir, 
le întinse în două grămezi. Plescăind, Haci Bekir îşi 
mângâie fălcile şi cercetă covoarele întinse de-a lungul 
pereţilor magaziei sale. Apoi, dregându-şi vocea, arătă 
spre grămada mai mică şi îi spuse câteva cuvinte Beiului. 
Luat parcă prin surprindere, Beiul îi puse o întrebare, însă 
Haci Bekir clătină din cap şi repetă aceleaşi trei cuvinte, 
pufnind, de parcă ar fi încercat să alunge un ţânţar de pe 
faţă. 

— Haci Bekir spune că sunt minunate covoarele tale, 
începu Beiul. Însă, pentru moment, ar dori doar bucăţile 
din stânga sa. Îţi poate oferi cinci sute de lire pe grămadă. 

Eleonora urmări cu atenţie reacţia tatălui ei. Cinci sute 
de lire reprezentau o mulţime de bani, însă după 
înfăţişarea lui îşi dădu seama că acele covoare valorau 
mult mai mult. În acelaşi timp, însă, se gândi că tatăl ei ar 
fi putut să bată palma. Haci Bekir nu părea omul pe care 
să-ţi fi dorit să-l superi prea tare. De două ori se răstise la 


80 


băiatul de prăvălie şi ridicase mâna să-l lovească, după 
care-şi amintise că avea musafiri şi renunţase. Eleonora 
zgândărea cu piciorul un franjure desfăcut, când îşi privi 
tatăl ridicându-se de pe bancă şi îndreptându-se încet 
către centrul încăperii. Fără a-i arunca măcar o privire lui 
Haci Bekir, se aplecă în dreptul covoarelor cu pricina, le 
ridică de pe grămadă şi le aşeză deoparte unul câte unul, 
precum un fermier care-şi îngrijea recolta. În vreme ce 
Haci Bekir le acordase fiecăruia în parte în jur de zece sau 
cincisprezece secunde, Yakob nu se grăbi şi întoarse 
covoarele pe rând, ducând țesătura la nas. Când termină 
de cercetat covoarele, se ridică în picioare cu buzele 
strânse. Cei doi bărbaţi se priviră o vreme înainte ca Yakob 
să vorbească: 

— I le vând pentru nouă sute şi niciun ban mai puţin! 

Beiul începu să traducă, însă a fost întrerupt. Pufnind la 
auzul sumei, considerându-se luat în derâdere şi insultat, 
Haci Bekir îşi repetă oferta iniţială, după care spuse că ar 
fi dispus s-o ridice la şase sute. Aceasta era ultima lui 
ofertă, transmise el prin Bei. 

— Opt sute, zise Yakob. 

Când Beiul îi traduse contraoferta, Haci Bekir îşi muşcă 
buza de jos şi mormăi ceva în barbă. Beiul tresări. 

— Ce a spus? întrebă Yakob. 

— Nimic important, zise Beiul. Vorbea pentru sine. 

Tocmeala dură aproape o oră, timp în care Haci Bekir 
strigă şi gesticulă, iar tatăl Eleonorei tinu la preţul stabilit 
de opt sute. 

— Atâta valorează, spunea el din nou, în timp ce Haci 
Bekir îşi creştea din când în când oferta în felul lui 
capricios. 

În final, când părea că Haci Bekir era pe cale să se 
prăbuşească, cu faţa roşie şi gâfâind într-un colţ, ajuns la 
capătul puterilor, Yakob se înduplecă: 

— Şapte sute cincizeci. 

Haci Bekir sări din colţul său şi, strângându-i mâna lui 
Yakob, începu să latre ordine către băiatul de prăvălie. 
Înainte de a avea timp să se răzgândească, covoarele erau 


81 


deja împachetate, plata făcută şi ieşeau deja pe uşă. 

În trăsură, în drum spre casă, după ce Beiul nu vru să-i 
primească banii pe rochii, Yakob întrebă ce mormăise Haci 
Bekir înăuntru. 

— Nu vrei să ştii, spuse Beiul. 

Yakob dădu din cap şi se întoarse spre Eleonora. 

— Aşa este, zise el. Probabil că nu vrem să ştim. 


82 


Capitolul opt 


Tavanul din camera de audienţă a Sultanului era decorat 
cu un desen în nuanţe de auriu, violet şi verde, un grup de 
cercuri concentrice care îi aminteau de fiecare dată de 
coada unui păun răsfirată în soare. După standardele 
palatului, era o încăpere modestă ca dimensiuni, cât 
apartamentul medicului palatului sau bucătăria 
cofetarului, însă camera de audienţă juca un rol esenţial în 
chestiunile importante ce priveau mersul Imperiului. In 
această încăpere auzea Sultanul neliniştile şi cererile 
supuşilor săi, aici intra în contact cu existenţa de zi cu zi a 
stăpânirii sale. Flancat de o pereche de gărzi surde, 
Luminăţia Sa, Sultanul Abdulhamid al II-lea, stătea cu 
picioarele încrucişate pe divanul său, aplecându-se uşor 
să-l asculte pe Beiul sanjak-ului din Novi Pazar spunându- 
şi păsul. Aparent, mai mulţi moşieri din regiune judecaseră 
aspru un perceptor, apoi îl spânzuraseră în piaţa oraşului. 
În lumina acestor evenimente, Beiul cerea asistenţă 
militară din partea Palatului. Un batalion sau două, după 
spusele sale, ar fi fost suficiente pentru reinstaurarea 
ordinii. 

Nu se punea problema ca trupele imperiale să fie trimise 
să intervină într-un conflict atât de îndepărtat şi irelevant, 
însă, având în vedere că Beiul venise tocmai din Novi 
Pazar pentru a face această reclamaţie, Sultanului i se 
păru normal să-l lase să-şi prezinte solicitarea. Susţinând 
necesitatea intervenţiei imediate, fostul ofiţer cu faţă de 
capră se agita de zor prin camera de audienţă, oprindu-se 
din când în când să se scarpine în ceafă sau să-şi şteargă 
un strop de salivă de pe buze. Inainte de a fi numit să 
administreze sanjak-ul Novi Pazar, Beiul servise timp de 
treizeci de ani în cea de-a Treia Divizie a Armatei 


83 


Otomane, unde i se dusese vestea în primul rând pentru 
violenţa sa. Se zvonea, de exemplu, că ordonase 
masacrarea populaţiei unui întreg oraş bulgar care 
refuzase să-i adăpostească trupele. Din punctul de vedere 
al lui Abdulhamid, un astfel de comportament nu trebuia 
răsplătit, însă generalul Sipahoglu îl recomandase pe Bei 
tocmai pentru această funcţie, iar Marele Vizir fusese de 
aceeaşi părere. Din păcate, însă, bărbatul se dovedise 
nepotrivit ca administrator, nepriceput să curme chiar şi 
cea mai simplă dintre revoltele legate de biruri. Era o altă 
împrejurare în care Sultanul ar fi procedat mai bine dacă 
ar fi urmat sfatul propriului consiliu, o altă împrejurare în 
care fusese dezamăgit de îndrumătorii săi. 

Sprijinindu-se într-un cot, Abdulhamid îşi examină 
mâneca de la caftan şi, frecând materialul între degetul 
mare şi mijlociu, simţi suprapunerea firelor de mătase. 
Existau atât de multe chestiuni, mai importante decât 
aceasta, de care el şi Jamaludin Paşa s-ar fi putut ocupa! În 
vreme ce ascultau reclamaţia tot mai obositoare a Beiului 
din Novi Pazar, războiul sârbo-bulgar se înteţea, iar evreii 
şi polonezii erau izgoniți în masă din Prusia. De ce trebuia 
să-şi bată capul cu o revoltă ordinară a plătitorilor de 
biruri? Era mult mai îngrijorat de mişcarea naționalistă 
greacă pe care Jamaludin Paşa o descoperise în Salonic 
sau de protestele tot mai zgomotoase ale 
constituţionaliştilor care cereau un nou parlament. In 
vreme ce îl tolera pe acest barbar în straie de 
administrator, Sultanul îşi lăsă mintea să zboare în urmă, 
spre anul precedent, aterizând, aşa cum se întâmpla 
uneori, în mijlocul acelei întruniri supărătoare a Marilor 
Puteri la Berlin. La cererea expresă a lui Bismarck, 
Abdulhamid trimisese o echipă formată din cei mai 
pricepuţi diplomaţi ai săi, ca să-l ajute pe Beiul Sadoullah 
în Berlin, însă acei oameni se dovediseră a fi nişte simpli 
pioni care aveau să asigure voturi suplimentare în 
favoarea Prusiei. În timp ce Marile Puteri îşi împărțeau 
bucăţi din teritoriile unui continent, emisarii săi fumau şi 
beau aguavit cu reprezentanţii Suediei şi Norvegiei. Ceea 


84 


ce fusese cândva măreţul Imperiu Otoman, ale cărui 
teritorii se întindeau de la porţile Vienei până pe ţărmul 
Golfului Persic, respectat şi temut oriunde în lume, 
ajunsese acum să fie privit ca o naţiune măruntă de 
pescari şi beţivi. 

— Aşa cum ştiţi, spuse Jamaludin Paşa, întrerupând într- 
un final pledoaria Beiului, am dat în trecut ordin trupelor 
să uşureze strângerea birurilor în Levant şi anumite părţi 
ale Bosniei. Veţi înţelege, însă, că trupele noastre 
reprezintă o resursă limitată şi, prin urmare, nu vom putea 
urma aceeaşi politică în toate cazurile. 

— Fireşte. 

— Într-o lume ideală, continuă Marele Vizir, netezindu-şi 
vârfurile mustăţilor, ne-am dori să fim capabili să 
intervenim în orice situaţie neplăcută care ne este adusă la 
cunoştinţă, ne-am dori să putem trimite ajutor oriunde este 
necesar, însă, după cum ştiţi, aceasta nu este o lume 
ideală. 

— Chiar departe de a fi aşa! 

Jamaludin Paşa făcu o pauză pentru a nota câteva 
cuvinte în carneţelul său. 

— Sperăm să nu interpretaţi pasivitatea noastră ca un 
semn de desconsiderare. 

— Fireşte că nu! 

— Nu se poate spune că nu suntem îngrijoraţi de 
evenimentele recente din Novi Pazar sau de strângerea 
birurilor. Dimpotrivă, suntem foarte preocupaţi de ambele 
chestiuni. În alte împrejurări, mai fericite, v-am fi trimis 
trupele solicitate numaidecât. Şi totuşi, într-o lume cu 
resurse limitate, trebuie să acţionăm conform priorităţilor. 

— Fireşte, spuse Beiul. Vă mulţumesc, Jamaludin Paşa, 
că aţi binevoit a-mi asculta păsul. 

— Cu mare plăcere! 

— Şi vă mulţumesc şi Luminăţiei Voastre, zise Beiul din 
Novi Pazar, aplecându-se adânc în faţa Sultanului. 
Luminăţie, sunt onorat că aţi binevoit să acceptaţi o 
întrevedere cu cineva atât de umil ca mine. 

— Sunt întotdeauna dornic să îmbunătăţesc condiţiile de 


85 


trai ale supuşilor mei, spuse Sultanul. Cu atât mai mult ale 
celor aflaţi în provincii mai îndepărtate. 

— Da, Luminăţia Voastră. Puteţi avea toată încrederea 
că cetăţenii din Novi Pazar simt progresul. 

— Mă bucur s-aud asta, spuse Sultanul. Şi te rugăm să 
ne ierţi pentru scurtarea acestei întrevederi. 

Acestea fiind spuse, un om de pază îl conduse pe Beiul 
sanjak-ului Novi Pazar spre ieşirea din camera de 
audienţe, iar uşa se închise în urma lor. 

Sultanul îşi schimbă poziţia pe Divan înainte de a se 
întoarce spre Marele Vizir. 

— Spune-mi, zise el, ce alte treburi mai trebuie 
clarificate înainte de prânz? 

— Am primit o nouă scrisoare de la von Siemens. 

Abdulhamid pufni şi închise ochii. Era sub rangul lui să 
se ocupe în mod constant de aceşti bancheri şi industriaşi, 
însă ştia că drumul de cale ferată către Bagdad nu putea fi 
construit fără ajutorul lor. 

— Cum propui să răspundem? 

— V-aş propune să-l invităm la Palat. Veţi putea discuta 
cu el pe scurt, în termeni generali, iar detaliile le veţi 
putea lăsa în seama conducătorilor Trezoreriei şi ai 
Administraţiei Datoriei Publice. 

Sultanul îşi trecu degetul mare pe marginea pernei. 

— Vor fi şi ei implicaţi? întrebă. Cei de la Administraţia 
Datoriei Publice? 

— Îmi imaginez că aşa vor dori. 

Abdulhamid îşi strânse buzele şi aprobă printr-o mişcare 
a capului. Administraţia aceasta a Datoriei Publice 
reprezenta o violare clară a suveranităţii sale, însă nu 
putea face nimic s-o înlăture. Imperiul era înglodat în 
datorii, iar aceştia fuseseră termenii sub care bancherii 
încuviinţaseră să le restituie. Sau, mai exact, aceştia erau 
termenii pe care îi impuseseră. 

— Dacă dorim să modernizăm interiorul ţării, interveni 
Jamaludin Paşa, va trebui să facilităm un flux constant de 
bunuri. 

— Sunt conştient de argumentele în favoarea construirii 


86 


căii ferate, spuse Sultanul tăios. Sunt în aceeaşi măsură 
conştient, însă, de dorinţa Berlinului de a obţine o legătură 
de la Stambul la Bagdad. Şi la fel sunt şi de simpatia 
dumitale pentru Kaizer. Dar am să te rog să nu-mi mai 
întrerupi gândurile! 

— Iertaţi-mă, Luminăţia Voastră. 

— Poţi trimite invitaţia, spuse Sultanul. Ocupă-te de asta 
de urgenţă! 

— Prea bine, spuse Marele Vizir, ridicându-se. Aşa voi 
face, Luminăţia Voastră! 

Deşi Sultanul ştia că nu era necesar să se poarte oficios 
cu sfătuitorii săi, se simţi oarecum neliniştit în urma celor 
spuse şi se hotări să iasă la aer. Făcându-le un semn din 
cap gărzilor din ambele părţi ale divanului său, Sultanul se 
făcu nevăzut pe uşa din spate a camerei de audienţe şi, 
luându-şi noul binoclu din Biblioteca lui Ahmet al III-lea, se 
strecură prin camerele pajilor înspre Grădina Lalelelor. 

Era o dimineaţă neobişnuit de senină pentru acea 
perioadă şi, deşi niciuna dintre lalele nu înflorise, 
strălucirea constantă a soarelui încălzea pământul ca un 
iubit vechi. Aerul îi răcori faţa în plimbarea sa printre 
straturile adormite de lalele şi pe lângă Pavilionul 
Bagdadului, înspre Grădina Elefantului. Un conducător 
eficient avea nevoie, înainte de toate, să se menţină la o 
distanţă rezonabilă de toate evenimentele care aveau loc 
pe teritoriul său. Dacă se agita pentru detaliile fiecărei 
bătălii sau fiecărui proiect de infrastructură, nu se mai 
putea concentra asupra deciziilor care contau cu adevărat. 
Din nefericire, Marele Vizir se dovedise de nenumărate ori 
incapabil să înţeleagă acest lucru. 

Oprindu-se să-şi aranjeze caftanul, Abdulhamid se aşeză 
pe bancă, la umbra vişinilor săi preferaţi. Nu era o 
perioadă bună pentru observarea păsărilor, însă exista 
mereu loc pentru surprize. Desfăcând husa de mătase 
albastră, scoase binoclul şi cercetă istmul. Acest binoclu 
nou, realizat în urma unei comenzi speciale de Emil Busch 
în persoană, era cu mult mai bun decât oricare altul pe 
care-l folosise până atunci, însă nu erau prea multe de 


87 


văzut. Câţiva pescăruşi planau pe deasupra Turnului turtit 
şi crenelat al Galatei, iar pe minaretul moscheii lui Ali Paşa 
se cocoţase un vultur cu coadă albă. Sultanul se pregătea 
să lase jos binoclul, când observă ceva ciudat: un stol de 
păsări ce păreau a fi pupeze, de un colorit neobişnuit, în 
nuanţe de violet şi alb, adunate în jurul unei case de pe 
Cheiul Beşiktaş. Le urmări vreme de câteva minute, 
întrebându-se ce anume ar fi putut atrage stolul în acel loc. 
In afara fațadei sale de un alb-gălbui, nu îi trecea prin 
minte niciun motiv pentru care stolul ar fi poposit acolo, 
mai ales în acea perioadă a anului. 

Când Sultanul îşi puse binoclul înapoi în husă, remarcă 
cu surprindere că o pereche de astfel de pupeze alb-violete 
stăteau ghemuite pe crengile copacului de deasupra sa. 
Ciripeau şi ciuguleau mugurii albi şi singuratici, înşelaţi de 
căldura zilelor precedente. Abdulhamid le urmări mişcările 
vioaie din creangă în creangă. li plăcuseră pupezele de 
când se ştia. Pupăza era o pasăre extraordinară şi regală, 
dând dovadă de tot fastul şi găteala unui suveran. În 
acelaşi timp, însă, era una dintre cele mai inteligente 
zburătoare, superioară celor care se îmbăiau în ţărână sau 
îşi construiau cuiburile din fecale. O pupăză, îşi aminti el, 
fusese cea care îi transmisese Regelui Solomon mesajul 
Reginei din Saba, iar în celebrul poem al lui Farid il-din 
Attar tot o pupăză convinsese celelalte păsări să pornească 
în căutarea marelui Simurgh. Abdulhamid nu prea se 
pricepea la denumirile latineşti, dar îşi amintea cu uşurinţă 
de cea a pupezei, Upupa Epops. 

Rosti numele cu voce tare şi, atunci, cea mai mică dintre 
cele două păsări sări pe o creangă chiar deasupra capului 
său. Cei doi se priviră o vreme, după care pupăza îşi luă 
zborul şi se opri lângă el, pe bancă. Aplecându-şi capul 
într-un soi de aşteptare sau interogare, pasărea sări, 
apropiindu-se de el. Nesigur de ce anume dorea pupăza, 
Abdulhamid rupse un mugur de pe creanga de deasupra sa 
şi îl întinse. După două salturi, pasărea luă mugurul în cioc 
şi, ca şi cum asta era tocmai ceea ce aşteptase, zbură de-a 
lungul istmului. 


88 


89 


Capitolul nouă 


Restul zilelor petrecute de Eleonora şi de tatăl ei în 
Stambul trecură la fel ca prima. În fiecare dimineaţă, după 
un mic dejun cu lipii, miere, măsline şi brânză 
sfărâmicioasă, se urcau în trăsura Beiului Moncef şi 
călătoreau cu funicularul la deal, spre Grande Rue de Pera, 
unde Beiul insista să cumpere şi mai multe daruri pentru 
Eleonora, şi unele chiar şi pentru Yakob. La început au fost 
amândoi stânjeniţi, Eleonora pentru că nu mai primise 
până atunci daruri din partea nimănui, iar tatăl ei pentru 
că, aşa cum spusese în nenumărate rânduri, nu dorea să-şi 
incomodeze cu nimic gazda. Yakob încercă de mai multe 
ori să-l recompenseze pe Bei pentru bunătatea sa, însă era 
refuzat cu fermitate. Beiul Moncef insistă că târguielile nu- 
l incomodau cu nimic, ba, mai mult, erau o plăcere pentru 
el. Neavând copii, nepoți, nepoate pe care să-i răsfeţe, 
savura din plin ocazia de a-şi cheltui banii pentru o 
domnişoară atât de frumoasă. Căci, la urma urmei, nu de- 
aia existau banii? Când terminau cu târguielile, îşi adunau 
pachetele şi se opreau să ia prânzul la unul dintre cele mai 
elegante restaurante de pe bulevard, încercând feluri de 
mâncare precum: borek şi iskander, peşte fript, kofte 
trecut prin fistic măcinat şi un pateu crocant cu portocale, 
numit kunafa. După aceea, coborau din nou la vale înspre 
Eminounu, unde Beiul Moncef stabilise o serie de întâlniri 
pentru Yakob, în principal în bazarul de textile, dar şi în 
porticurile însorite ale Marelui Bazar. După-amiaza târziu 
se întorceau în sfârşit la reşedinţa Beiului şi se odihneau, 
fiecare dintre ei bucurându-se de un scurt răgaz de 
singurătate. 

Eleonora îşi petrecea de obicei acest interval la etaj, în 
camera ei, citind din Clepsidra, afundată în fotoliul din faţa 


90 


ferestrei. Descoperise cartea aproape din întâmplare, 
aruncându-şi ochii prin bibliotecă, în cea de-a doua noapte 
petrecută la Stambul. Era urcată pe o scară, pe la 
jumătatea rafturilor, răsfoind colecţia incredibilă de atlase 
a Beiului, când privirea i-a fost atrasă de cotorul albastru- 
argintiu familiar al Clepsidrei. Şi-a petrecut apoi restul 
serii şi fiecare seară care a urmat după aceea cufundată în 
ultimele volume sau volumele Trieste, cum mai erau 
cunoscute, ale romanului epic. Stând ghemuită în fotoliul 
ei, cu Clepsidra deschisă pe genunchi, Eleonora era cât se 
poate de fericită. Ce mare bucurie era pentru ea să poată 
citi liber, să se poată pierde în acţiunea unei cărţi fără 
teama că Ruxandra ar putea pândi pe după umăr! Oricât 
de acaparată ar fi fost de lectură, Eleonora mai arunca din 
când în când o privire pe fereastră, urmărind fie zborul 
stolului ei de pe streaşină pe vreo creangă, fie coşul 
vreunui vapor cu aburi care trecea prin dreptul dealurilor 
cu portocali. 

Termină ultimul volum din Clepsidra cu doar câteva zile 
înainte de ziua stabilită pentru plecare. Deşi o parte din ea 
îşi dorea să se afunde din nou în primul volum şi să 
recitească povestea de la cap la coadă, de această dată 
cunoscând soarta eroilor, îşi zise că ar fi mai bine să facă o 
pauză în acea seară. La masa de seară li se servi tocană cu 
vinete şi carne de miel cu sos bechamel, după care Beiul îi 
pofti în bibliotecă, unde se aşezară pe nişte fotolii maronii, 
tapiţate cu piele de căprioară, în faţa şemineului. Incăpere 
întunecată, acoperită cu lambriuri de lemn, decorată cu 
globuri şi instrumente de navigaţie vechi, biblioteca era 
umplută de la podea până-n tavan cu cărţi: tratate de 
filologie, de geografie, enciclopedii, dicţionare, biografii, 
volume de poezii, romane şi mai multe tratate religioase, 
toate legate în piele marocană roşie, albastră, verde şi 
maronie. Monsieur Karom le servi baclava cu fistic şi ceai 
negru în pahare în formă de lalea, în vreme ce Beiul 
pregăti un joc de table pentru el şi Yakob. Împodobită cu 
semiluni mici de cedru, tabla de joc era o ilustrare a 
măiestriei şi  eleganţei.  Urmărindu-i mâinile mari 


91 


alunecând pe suprafaţa tablei, aşezând piesele din agat şi 
sticlă în poziţie de joc, Eleonora încercă să găsească sensul 
jocului, motivul pentru care piesele erau aranjate în acea 
poziţie şi în ce direcţii ar fi putut înainta pe tabla de joc. 

— Ai jucat vreodată? întrebă Beiul, observându-i privirea 
concentrată. 

Eleonora îşi simţi obrajii îmbujorându-se. 

— Nu. 

— Te pot învăţa, dacă doreşti. Nu durează mult. 

— Mulţumesc, spuse ea, dar cred că prefer doar să 
privesc o vreme, dacă nu vă deranjez prea tare. 

Se uită la Bei, apoi la tatăl ei, care era ocupat cu tăierea 
unui trabuc. 

— Niciun deranj, Ellie! Dacă ai vreo nelămurire, te rog 
să-ntrebi! 

Deşi erau doi bărbaţi blânzi, Beiul Moncef şi Yakob 
jucau table cu o forţă nebănuită, lovind tabla de joc cu 
piesele şi izbind puternic zarurile de fildeş de colţuri. Din 
când în când se mai opreau să ia o gură de ceai sau să 
sufle un noruleţ de fum de trabuc, însă erau atenţi numai 
la ritmul jocului, la clinchetul fildeşului lovit de lemn, la 
amestecul de agate şi sticlă. Jucară fără să se oprească să- 
şi analizeze mişcările, cu încrederea neatentă a unui fierar 
care a turnat aceeaşi formă de sute de ori. Niciunul nu 
scoase un cuvânt până la finalul partidei. 

— Am uitat să vă spun, zise Beiul Moncef, agitând 
zarurile în palme, că am fost invitat mâine într-o croazieră 
organizată În onoarea  viceconsulului american, la 
împlinirea vârstei de şaptezeci şi cinci de ani. 

Tatăl Eleonorei scutură trabucul în scrumiera argintie 
din dreptul său. 

— Sunt sigur că eu şi Ellie vom avea cu ce să ne ocupăm 
timpul cât o să lipseşti, spuse el. Poate vom merge în vizită 
la Kiz Kulesi sau la Rumelihisari. 

— A, nu! spuse Beiul, în timp ce aruncă un patru-patru, 
câştigând partida. Ce am vrut să spun este că mi-aş dori ca 
tu şi domnişoara Cohen să mă însoţiţi. Nu particip de 
obicei la astfel de evenimente, dar m-am gândit că poate v- 


92 


ar face vouă plăcere. Şi vă pot asigura că nu mă 
incomodaţi cu nimic. E adevărat că în mod normal probabil 
n-aş participa, dar mi-ar prinde bine şi mie să-mi mai fac 
apariţia în lume. 

Yakob ridică un zar şi lovi în el cu vârful unghiei. 

— Îţi suntem adânc recunoscători pentru tot ce ai făcut 
pentru noi, spuse el, privind-o pe Eleonora pentru 
aprobare. Ştiu că amândoi vom fi foarte trişti să părăsim 
Stambulul. 

Eleonora plecă privirea. Ştiuse de la început că la un 
moment dat vor trebui să plece din casa Beiului şi de la 
Stambul şi că va pierde rutina aceea cu care se obişnuise 
atât de repede, dar să fie pusă faţă-n faţă cu inevitabilul nu 
era chiar acelaşi lucru. Fiecare trebuie la un moment dat 
să părăsească lumea, dar cine este cu adevărat pregătit s-o 
facă? Eleonora îşi privi noua pereche de pantofi negri din 
piele veritabilă şi-şi ciocni tocurile unul de celălalt. 

— Joci o partidă cu mine, tată? 

ll întrebase nu pentru că-şi dorea foarte tare să joace, ci 
pentru că se temea că era ultima ei ocazie de-a juca pe 
tabla Beiului. Cât întrebarea pluti pe deasupra lor în 
aşteptarea unui răspuns, mintea ei zbură spre alte ultime 
ocazii, perspective neverosimile şi lucruri de la care avea 
să-şi ia rămas-bun pentru totdeauna. 

— Joc eu! strigă Beiul. Fireşte, dacă nu te deranjează, 
Yakob! 

— Nu, nu, fireşte că nu mă deranjează! Un joc de table 
nu strică, însă ultimele două săptămâni au fost pline de 
evenimente şi obositoare. 

— Într-adevăr, zise Beiul şi, rotind masa de joc, începu 
să rearanjeze piesele pe tablă. Eşti sigură c-ai înţeles 
regulile? 

— Da, spuse Eleonora, privind cu atenţie tabla de joc. 
Aşa cred. 

Beiul îi întinse zarurile, fata le luă şi, după un moment 
de ezitare, simțind fildeşul răcoros în palmă, aruncă unu- 
doi, cea mai proastă deschidere posibilă. După ce-i aruncă 
o privire tatălui ei, Eleonora se concentra la joc. Luându-şi 


93 


în calcul opţiunile, împinse una dintre piese trei spaţii spre 
stânga. 

— Eşti sigură că asta vrei să faci? întrebă Beiul. Te lasă 
descoperită în faţa atacului. 

Aceasta încuviinţă printr-o mişcare a capului. 

— Vezi tu, continuă el, mişcându-şi în mod ipotetic 
piesele mai aproape de ale ei, dacă arunc un doi ori un 
patru, îţi pot lua piesele. 

— Sigur că da. 

Ridicând din umeri, Beiul luă zarurile şi aruncă un trei- 
cinci. 

— Ei bine, spuse el, luând ultima înghiţitură de ceai, îmi 
recunosc greşeala. 

Până la finalul primului joc, Yakob sforăia, ca un uşor 
memento al orei înaintate. Cu toate acestea terminară 
jocul, pe care Eleonora îl câştigă, apoi altul, care se sfârşi 
tot în favoarea ei, şi abia apoi se hotărâră că era timpul să 
meargă la culcare. 

Călăuzită de lumina unei lămpi cu gaz, Eleonora se urni 
cu greu în sus spre camera ei, pe care trebuia s-o 
părăsească în curând. În mai puţin de douăzeci şi patru de 
ore avea să-şi ia la revedere de la această casă, de la Bei, 
de la întregul oraş. Şi pentru ce? Pentru o călătorie cu 
vaporul înapoi spre casă şi pentru viaţa ei chinuită din 
Constanţa. Trecând pragul, Eleonora observă că una dintre 
ferestrele camerei ei era deschisă. O adiere întunecată îi 
făcu lampa să şuiere; se cutremură. Când se întoarse să 
închidă uşa în urma ei, de pe un stâlp al patului ţâşni în 
zbor o pasăre, care poposi pe pervazul ferestrei deschise. 
Era o membră a stolului ei şi părea să vrea ceva. Aşezând 
lampa pe noptieră, Eleonora traversă încăperea şi 
îngenunche în faţa pervazului, proptindu-şi bărbia pe 
braţe. Pupăza adusese cu ea un mugur de cireş. În loc să 
zboare, pasărea se uită drept spre ea, înfoindu-şi penele 
vărgate, violet cu alb. 

Fata luă mugurul de cireş şi îl mirosi. 

— De ce nu putem rămâne la Stambul? întrebă ea cu 
voce tare. 


94 


La auzul vocii ei, pupăza îşi înclină capul într-o parte, de 
parcă s-ar fi pregătit s-o asculte cu mai mare atenţie. 
Eleonora privi oraşul înceţoşat, sclipind precum o colecţie 
de stele prinse în plasa întunecată a strâmtorii. Oftă, iar 
oraşul se cufundă într-o tăcere plină de aşteptare. 
Pământul îşi încetini şi el rotația pe axa sa. 

— Aş vrea să rămân. Mi-aş dori să rămân la Stambul 
pentru totdeauna. 

La aceste cuvinte, oaspetele ei ţopăi până la marginea 
pervazului şi îşi luă zborul în întuneric. Dând din aripi, 
cobori înspre apă şi, alăturându-se stolului, se făcu 
nevăzut în noapte. 

În dimineaţa următoare se trezi şi o văzu pe doamna 
Damakan stând în pragul camerei ei cu un teanc de 
prosoape şi un vas de aramă plin cu apă clocotită. Deşi 
Eleonora fusese oarecum reticentă în timpul primei ei băi, 
ajunsese să aştepte cu nerăbdare apariţia doamnei 
Damakan, apa înţepător de fierbinte, mirosul săpunului de 
iasomie şi prosopul curat şi cald de la sfârşit. Partea ei 
preferată din tot acest ritual venea abia la finalul băii. 
Când Eleonora era uscată şi îmbrăcată, doamna Damakan 
o aşeza pe unul dintre fotoliile de catifea roşie din dreptul 
uşii şi îi pieptăna părul, fredonând cântece populare 
tătăreşti, care îi trezeau Eleonorei cele mai timpurii 
amintiri, ca un vis parţial reconstruit. Abia după ce a fost 
îmbrăcată şi pregătită pentru micul dejun, Eleonora îşi 
dădu seama că poate era ultima oară când doamna 
Damakan o îmbăia. 

Când Eleonora, tatăl ei şi Beiul ajunseră la cheiul 
Beşiktaş, tot stolul ei de pupeze o aştepta în linişte pe 
ramurile unui copac aplecat peste staţia bacului. După ce 
oaspeţii viceconsulului se îmbarcară şi vasul se îndepărtă 
de țărm, un grup mic se desprinse din stol şi îi urmări în 
zbor, dar la o distanţă prevăzătoare. Beiul Moncef se uită 
în sus spre păsări, apoi spre țărm la casa sa, unde acestea 
petrecuseră mult timp în ultimele câteva săptămâni. Se 
simţea o briză tăioasă suflând de-a lungul Bosforului, iar 
cerul era de acelaşi albastru deschis precum plăcile de 


95 


gresie din moscheea Sultanului Ahmet. Sprijinindu-se cu o 
mână de balustradă, Eleonora flutură batista tatălui ei 
înspre muncitorii şi docherii din port, care-şi făceau de 
lucru în jurul clădirii bacului. Era îmbrăcată cu o rochiţă 
de un verde pal, cu mâneci bufante scurte şi o cascadă de 
volane de tafta pe piept, o adaptare a rochiilor expuse de 
madame Poiret în vitrina prăvăliei. Cât de îndepărtată îi 
părea acum acea primă călătorie spre Pera, deşi erau la 
Stambul de mai puţin de trei săptămâni! Văzuse atâtea 
locuri din oraş, atâtea lucruri noi, iar acum, indiferent ce 
ar fi spus, indiferent de cât de mult ar fi protestat, urmau 
să plece. Gândul la plecarea lor apropiată era aproape 
imposibil de suportat. Ce bine ar fi dacă ar putea să 
rămână pentru totdeauna la Stambul! 

Făcându-i semn unui ospătar, Beiul luă două pahare de 
pe tava acestuia şi îi întinse unul lui Yakob. 

— Sherefe! spuse, ridicând paharul. 

Yakob îl ridică şi el pe al lui şi ciocniră. 

— Sherefe! 

Printre cei prezenţi la petrecere în după-amiaza aceea 
se numărau, după spusele Beiului Moncef, lady Catherine 
de Berg, ataşatul militar al Prusiei, un pictor vienez 
avangardist de o oarecare notorietate, ambasadorul 
francez, madame Corvel şi, fireşte, viceconsulul american. 
Consulul nu era prezent, fiindcă fusese convocat de 
urgenţă în acea dimineaţă, în legătură cu o serie de 
probleme pricinuite de deportările prusace. Sprijinindu-se 
cu umerii de balustradă, Eleonora analiză petrecerea, 
ospătarii cu livrele roşii servind caviar şi tartine printr-o 
mulţime de smochinguri şi rochii voluminoase, pahare cu 
băuturi în toate mâinile, iar în fiecare pahar câte o bucată 
de gheaţă reflectând un strop de soare. Beiul discuta cu o 
americancă în vârstă, iar Yakob, terminându-şi băutura, 
luă un pateu pufos de pe tava unui ospătar în trecere. 
Atunci, Eleonora îl zări pe pastorul James Muehler 
îndreptându-se spre ei prin mulţime. 

— Dragă domnule Cohen! Ce surpriză plăcută! 

Îşi strânseră mâinile viguros, după care Yakob îl 


96 


îmbrăţişă pe pastor. 

— Chiar aşa! spuse Yakob, când se desprinseră din 
îmbrăţişare. Beiule Moncef, aş dori să ţi-l prezint pe bunul 
meu prieten şi fost coleg de cabină, pastorul James 
Muehler. Este american din statul Connecticut şi rectorul 
Colegiului Robert. 

— Încântat, spuse Beiul şi îşi strânseră mâinile. 

— Iar acesta, pastore Muehler, este cea mai generoasă 
gazdă, prietenul şi partenerul meu într-ale negoţului, Beiul 
Moncef Barcous. Nu vei găsi un turc mai de treabă în tot 
Stambulul! 

— Beiul Moncef Barcous! spuse pastorul. Am tot auzit 
acest nume din prima zi când am călcat în Stambul. 
Trebuie să recunosc, sunt foarte fericit să vă cunosc în 
sfârşit! 

— Nici reputaţia dumneavoastră nu este mai prejos, 
pastore Muehler. 

— O reputaţie bună, sper! 

Beiul sorbi din pahar şi zâmbi. 

— În cea mai mare parte, bună. 

— E suficient pentru mine! 

— Şi presupun că o cunoaşteţi pe micuța domnişoară 
Cohen, spuse Beiul, dându-se în lături, pentru a-i face loc 
Eleonorei. O domnişoară minunată din toate punctele de 
vedere şi, din ce am descoperit aseară, o adevărată 
expertă la jocul de table. 

— Chiar aşa? 

Eleonora îşi cobori privirea, examinând contrastul dintre 
pantofii săi de un verde pal şi podea. 

— M-a bătut de două ori la rând, spuse Beiul. Şi am jucat 
serios! Aş dori să nu atribui succesul ei norocului, însă, aşa 
cum se spune, omul nu trebuie să caute norocul, fiindcă, la 
o adică, norocul o să-l găsească singur. 

— Într-adevăr, spuse pastorul, continuând pe un ton 
uşor mai răsunător, pe care de obicei îl rezerva citatelor. 
Norocul e peste tot. Lasă-ţi mereu cârligul la apă. În râul 
unde te vei aştepta mai puţin, acolo vei găsi peşte. 

— Nu cred că este vorba despre noroc, interveni Yakob. 


97 


După cum v-am povestit pe vas, a citit aproape toate 
cărţile scrise vreodată. N 

— Toate cărțile? repetă pastorul Muehler. li prinse 
privirea Eleonorei şi zâmbi. Ei bine, domnişoară Cohen, 
care este preferata ta? 

— Haide, Ellie, zise tatăl ei, aşezându-şi o mână pe 
umărul ei, spune-i care-i preferata ta! 

Eleonora se uită în sus la cei trei bărbaţi, cu ochii mijiţi 
din cauza luminii soarelui. Adevărul era că nu citise mai 
mult de douăsprezece cărţi. 

— Până acum, spuse ea, preferata mea este Clepsidra. 

— Ce vârstă spuneai că ai? întrebă pastorul, aplecându- 
se pentru a ajunge în dreptul ei. 

— Opt ani. 

— Opt, repetă el. Şi citeşti deja romane? E foarte 
impresionant! Foarte impresionant! 

Pastorul Muehler era pe cale să dezvolte această idee, 
când o tânără plină de viaţă îl bătu pe umăr şi-i şopti ceva 
la ureche. Purta o rochie colorată izbitor în nuanţa 
mandarinei, materialul portocaliu îmbinându-se în zona 
corsetului cu o bucată de dantelă albă şi adunându-se la 
spate într-o cascadă de dimensiuni impresionante. 
Eleonorei îi trecu prin minte că semăna cu un melc exotic. 

— lertaţi-mă! spuse pastorul. Madame Corvel mi-a 
amintit de o chestiune ce nu suportă amânare. Nu va dura 
mult. 

— Fireşte, spuse Beiul. De fapt, chiar aveam de gând să 
le arăt celor doi priveliştea de la pupa vasului. E 
incredibilă! Vă rog să veniţi şi dumneavoastră când doriţi. 

— Excelent! zise pastorul. Apoi, întorcându-se spre 
Yakob, adăugă: Prietene, trebuie să discutăm treburi 
negustoreşti. Să nu crezi c-am uitat de covorul acela 
Tabrizi pe care mi l-ai recomandat pentru birou. 

— Da, zise Yakob. Modelul Hereke. Putem discuta mai 
târziu. 

— Pe mai încolo! spuse pastorul, lăsându-se condus de 
către madame Corvel. 

Vederea de la pupă era cu adevărat incredibilă. Lumina 


98 


albastră a dimineţii pierduse câteva nuanţe, apropiindu-se 
de galben, şi, din câte vedea Eleonora, pe cer nu era nici 
urmă de nori. Palatul Topkapi se micşorase până ce 
ajunsese de dimensiunea degetului ei mare, iar de după 
dealuri nu se mai iţeau decât cele mai înalte minarete. 
Ţărmurile Bosforului erau în acel loc acoperite de păduri 
de conifere, sparte la fiecare câţiva kilometri de câte un 
sătuc sau un golfuleţ. Aerul era tare şi uşor afumat, cu 
aromă de pin. Inspirând adânc, Eleonora analiză mirosul şi 
îl depozită în memorie. Acesta avea să fie mirosul care îi va 
aminti de Stambul. 

Amintirile, însă, sunt la fel de nestatornice precum 
soarta. 

La scurtă vreme după ce Beiul îi conduse la pupa, vasul 
nimeri în mijlocul unei porţiuni mai zbuciumate a mării. La 
prima smucitură, Eleonora se agăţă de braţul tatălui ei, iar 
el se prinse de balustradă. Tulburat, Yakob se întoarse s-o 
întrebe ceva pe fiica lui. Arăta de parcă tocmai văzuse o 
fantomă şi avea obrajii scobiţi şi palizi, de aceeaşi culoare 
ca rochiţa ei. După ce mormăi ceva legat de răul de mare, 
îşi duse mâinile la abdomen şi, grăbindu-se înspre celălalt 
capăt al vasului, aproape se împiedică de o ramă lăsată 
liberă. 

— lertaţi-mă! 

Pe măsură ce paşii tatălui ei se auzeau îndepărtându-se, 
sunetele petrecerii alunecau către ei dinspre puntea 
principală. Eleonora clipi, iar Beiul deschise gura să spună 
ceva. Apoi avu loc o explozie, vasul se cutremură puternic 
şi, printre ţipetele de pe punte, începu uşor să se scufunde. 


99 


Capitolul zece 


Dimineaţa veni, sufocată de o grămadă de puf de gâscă 
şi umbre. Paşi înăbuşiţi contopiţi cu şoapte şi zborul uşor 
al cormoranilor pe deasupra apei precum nişte marionete, 
croncănitul lor amestecându-se cu strigătele vânzătorilor 
ambulanți de pâine. În cele din urmă, strigătele acestea 
singuratice se pierdură în murmurul general al oraşului, se 
contopiră cu strigătele birjarilor şi ale negustorilor de 
peşte, o chemare îndepărtată a credincioşilor la rugăciune 
şi urletul jalnic al câinilor fără stăpân, dovezi că viaţa şi 
Stambulul vor merge mai departe. În ciuda tuturor celor 
întâmplate, ele vor merge mai departe. 

Pe măsură ce dimineaţa se furişa treptat în încăpere, 
Eleonora zăcea răsucită ca o frunză uscată de ceai, 
înfăşurată într-o încâlceală de aşternuturi şi respirând 
sacadat, în ritmul neregulat al unui somn agitat. O bătaie 
în uşă o îndepărtă şi mai tare de lumea viselor, dar nu voia 
decât să adoarmă la loc. Se auzi un târşâit de papuci în 
pragul uşii şi zăngănitul surd al metalului pe suprafaţa 
noptierei. După aceea simţi mâna subţire, cu pielea 
îngroşată a doamnei Damakan aşezându-se pe ceafa ei. 
Eleonora se cutremură simțind căldura acelui corp trecând 
prin pielea ei. 

— Ai micul dejun pe noptieră, spuse doamna Damakan şi 
ieşi din cameră, târşâindu-şi picioarele. 

Eleonora aşteptă ţăcănitul care anunţa închiderea uşii, 
după care se întoarse pe spate. De sub capacul care 
acoperea tava cu mâncare ieşea un miros de ouă fierte şi 
lipie, însă nu-i era foame, chiar deloc. Trăgându-şi 
aşternuturile peste cap, închise ochii şi se ghemui la loc. 
Îşi simţea capul zvâcnind, iar stomacul îi clocotea de 
nelinişte. Era trează acum, însă amintirea nopţii trecute 


100 


era încă ceţoasă şi confuză, precum o caravană de cămile 
proiectată la orizont peste o dună masivă. Îşi amintea 
răcoarea plăcută a apei, faptul că o meduză o înţepase în 
gleznă, braţul păros al Beiului, apoi, dintr-o dată, 
conştientizarea faptului că tatăl ei era mort. 

I se tăie răsuflarea şi simţi un nod dureros în stomac. 
Expiră până simţi că plămânii îi sunt liberi, apoi îi umplu 
din nou cu aer. Fusese o lovitură puternică. O tragedie 
zguduitoare, de felul celor în privinţa cărora ne minţim 
singuri că li se poate întâmpla doar altor oameni, 
personajelor din romane, vecinilor sau bieţilor amărâţi 
despre care citim în ziare. Dar iată că i se întâmpla şi ei. 
Strângând o pernă în braţe, se uită în sus, spre baldachinul 
din dantelă albă de deasupra capului ei. Tatăl ei era mort, 
fie zăcea întins pe fundul Bosforului, fie într-un morman de 
cadavre de pe țărm, proaspăt îngropat în pământ sau într- 
un alt loc pe care nici nu şi-l putea închipui, însă mort. 
Analiză aceeaşi idee iar şi iar, din sute de unghiuri, însă 
numai gândul la ceea ce se întâmplase era precum privitul 
în soare. Orbea încercând să vadă. 

Pe durata întregii dimineţi, un vârtej de întrebări 
duşmănoase dădură târcoale patului ei precum corbii, 
aterizând rar, cu câte o căzătură greoaie, în urechea ei. Ce 
se întâmplase cu pupăza de pe pervazul ei? Unde ajunsese 
dorinţa ei de a rămâne la Stambul? Oare accidentul de pe 
vas, moartea tatălui ei şi a altor treizeci de persoane nu 
fusese de fapt un accident? Oare nu cumva dorinţa ei, 
dorinţa ei puerilă de a rămâne la Stambul provocase toate 
aceste nenorociri? Eleonora se cutremură şi îşi trase perna 
pe cap. Işi dorea să adoarmă, pentru ca apoi să se 
trezească şi să găsească lucrurile revenite la normal sau 
cel puţin să alunge aceste întrebări din mintea ei, măcar 
pentru câteva ore. Însă indiferent ce-şi dorea ea, soarta 
fusese pecetluită, iar vârtejul acela întunecat şi supărător 
o urmărea şi mai îndârijit în vise. 

Mai târziu în acea după-amiază sau poate era în 
următoarea, Beiul ciocăni la uşă şi o strigă pe nume. Era 
trează, însă nu răspunse. Nu se simţea în stare să 


101 


vorbească. Nu prea se simţea în stare de nimic, de fapt, în 
afară de a zăcea în pat. După ce bătu în uşă şi o mai strigă 
de două ori, Beiul deschise uşa. Era îmbrăcat în costumul 
său albastru impecabil, dar chipul îi era obosit, era tras la 
faţă şi avea ochii roşii, încercănaţi. La început nu o 
observă, fiindcă era îngropată sub o grămadă de 
aşternuturi şi perne, ca o vulpe speriată ascunsă în 
scorbura unui copac, dar în final privirile li se întâlniră. Se 
priviră îndelung, înainte ca el să închidă uşa şi să se aşeze 
pe fotoliul roşu din dreptul patului. 

— Am încercat să iau legătura cu mătuşa ta, Ruxandra. 

Eleonora îşi ridică capul dintre perne, ca să înţeleagă 
mai bine ce spunea Beiul. 

— Nu sunt sigur cât de mult îţi aminteşti... zise el, 
frângându-şi mâinile. Din ziua de ieri, adică. 

Îşi simţi buza tremurând când încuviinţă din cap în semn 
că îşi amintea, că ştia. 

— Autorităţile caută încă supraviețuitori, spuse el, 
punând o mână pe un colţ al patului. Deşi este puţin 
probabil să existe vreunul. 

În liniştea care se lăsă, Beiul se ridică şi se îndreptă spre 
fereastra la care Eleonora îşi pusese dorinţa. Urmări 
activitatea de pe apă. Apoi, scoţându-şi ceasul din 
buzunarul vestonului, îl deschise şi îl închise de câteva ori. 

— Am încercat să iau legătura cu mătuşa ta, repetă el, 
netezindu-şi capetele mustăţilor. Din păcate, nu am primit 
niciun răspuns până acum. 

Beiul traversă încăperea şi se aşeză din nou pe fotoliul 
de lângă pat. A 

— Sigur va răspunde-n curând! Între timp, eşti mai mult 
decât binevenită să stai aici. 

Eleonora încuviinţă printr-o mişcare a capului. Ştia că ar 
trebui să spună şi ea ceva, însă simpla idee de a vorbi, de 
a-şi articula gândurile era o sarcină prea grea pentru ea. 

— Mai există alte rude cu care ar trebui să-ncerc să iau 
legătura? 

Bărbia i se încordă şi simţi cum i se umplu ochii de 
lacrimi. Nu mai era nimeni. Era singură pe lume, nu mai 


102 


avea nicio rudă în afară de Ruxandra. Cu un scâncet, 
Eleonora se întoarse sub grămada ei de aşternuturi şi îşi 
înăbuşi hohotele în întunecimea călduţă. Când se trezi din 
nou, Beiul nu mai era în încăpere. 

Eleonora îşi petrecu acea primă săptămână aproape 
numai în pat, cufundându-se şi deşteptându-se dintr-un 
somn neliniştit, acompaniat de transpiraţii şi spaime 
nocturne. În fiecare dimineaţă şi seară, doamna Damakan 
venea în camera ei cu o tavă cu mâncare, apoi se întorcea 
o oră mai târziu să ia tava cu mâncarea neatinsă, în afara 
unui colţ de brânză sau a unei muşcături din vârful unui 
ou. Eleonora părăsi confortul patului ei doar pentru a 
folosi toaleta sau a se spăla pe faţă. In afară de asta, dormi 
şi făcu tot posibilul să alunge gândurile nedorite. Nu 
scosese un cuvânt de la accident. Tăcerea devenea o 
obişnuinţă, un veşmânt apăsător sub care să se ascundă. 
În afara dormitorului ei, lumea era o imensă pată 
întunecată. Nu ştia dacă stolul mai era cu ea şi, oricum, 
nu-i mai păsa. Îşi amintea vag că zărise o scânteiere 
violetă în colţul ferestrei, deşi era foarte probabil să fi fost 
un simplu vis. 

Intr-o dimineaţă, spre începutul celei de-a doua 
săptămâni de la accident, doamna Damakan veni în 
camera ei, aducând un prosop în loc de tava cu mâncare. 
Conştientă că predarea era cea mai simplă cale de 
rezistenţă, Eleonora îi permise bătrânei slujnice s-o 
ademenească în baie, să înlăture aşternuturile murdare de 
pe patul ei şi să curețe învelişul moleşit al corpului ei. 
După baie, doamna Damakan părăsi încăperea şi Eleonora 
se trezi singură în faţa oglinzii de pe măsuţa de toaletă, 
îmbrăcată în aceeaşi rochiţă aspră, din catifea albastră, pe 
care o purtase în prima ei seară la Stambul. Se simţea 
curată, dar secătuită de orice poftă de viaţă şi aspirații. 
Traversă încăperea, deschise pentru prima dată într-o 
săptămână fereastra ce dădea spre golf şi, inspirând 
mirosul nesigur al unei primăveri timpurii, îşi aminti un 
pasaj din cel de-al doilea volum din Clepsidra, care descria 
starea domnişoarei Holvert la mai puţin de o lună de la 


103 


moartea părinţilor ei adoraţi: 


Primii muguri ai primăverii se iviră fără vreo remuşcare, 
fiecare petală un cuţit în miniatură încrustat în membrana 
organelor ei vitale, crestându-i venele ca o treierătoare 
care separă boabele de spice şi redeschizându-i răni pe 
care le credea vindecate. Dar aşa era acest anotimp. În 
ciuda celor mai aprige eforturi ale noastre de a-i înăbuşi 
explozia, de a ne aşeza de-a curmezişul pe şinele 
progresului său, viaţa se încăpățânează să meargă mai 
departe. lar prin rezistența ei emite o dojană crudă în 
amintirea mortii, întru amintire și întru moarte. 


Închizând fereastra, _Eleonora inspiră adânc şi simţi 
aerul până în plămâni. În acel moment părăsi încăperea şi 
cobori în sufragerie. Beiul tocmai îşi termina micul dejun. 
Stând nemişcată în cadrul uşii dintre anticameră şi 
sufragerie, ţinea un stilou într-o mână şi o coală de hârtie 
în cealaltă. Gura îi era strânsă, iar părul încă umed. 

— Bună dimineaţa, domnişoară Cohen. 

Eleonora salută cu o mişcare a capului şi se aşeză pe 
fotoliul din faţa lui. Analizându-i chipul, desfăcu capacul 
stiloului şi îşi notă răspunsul în capul colii de hârtie. 

Bună dimineaţa. 

Beiul citi ce scrisese şi dădu din cap, ca şi cum ar fi fost 
cât se poate de firesc să comunice în felul acesta. 

— Ai dori să iei micul dejun? 

Da, scrise ea. Apoi adăugă: Vă rog. 

Era acelaşi mic dejun pe care Eleonora îl luase în fiecare 
dimineaţă pe durata şederii ei la Stambul. Şi totuşi, simpla 
vedere a mâncării pe tava din faţa ei îi provocă o stare de 
greață. Ştia, însă, că trebuia să mănânce ceva. Privind 
mâncarea, luă o măslină, aproape înecându-se când 
mestecă şi înghiţi miezul sărat şi neted. Scoţând 
sâmburele din gură, încercă apoi să mănânce nişte gem de 
zmeură pe lipie, însă compoziţia dulceagă a gemului a fost 
o adevărată insultă pentru gustul ei fragil. Aceeaşi reacţie 
o avu şi din cauza gustului prea sărat al brânzei. În ciuda 


104 


celor scrise, nu era o dimineaţă bună. Nici nu-şi putea 
imagina că va mai avea vreodată parte de o altă dimineaţă 
bună. 

Cum stătea în faţa Beiului în sufrageria aceea răcoroasă 
şi pustie, amintirile legate de accident îi invadară mintea, 
nemiloase. Fusese în preajma lui când se scufundase vasul, 
agăţându-se cu el de o bucată de lemn plutitoare. Mai 
târziu, pe țărm, înfăşurată într-o pătură murdară de lână, 
se agăţase disperată de cotul lui, cu ochii larg deschişi din 
cauza şocului provocat de frig şi de conştientizarea care o 
năpădea lent, că viaţa ei se schimbase pentru totdeauna. 
Eleonora şi Beiul rămăseseră acolo, pe țărm, până târziu în 
noapte, tremurând în timp ce echipele de salvare se agitau 
în jur, încercând să găsească şi alţi supraviețuitori. Odată 
cu lăsarea nopţii, gravitatea situaţiei deveni clară. Toţi cei 
care nu ajunseseră la mal erau morţi. Viceconsulul 
american era mort, la fel şi madame Corvel, ambasadorul 
francez, cea mai mare parte a echipajului vasului, un 
general rus faimos, pe numele lui Nikolai Karakozov, şi 
tatăl ei, Yakob. Erau cu toţii morţi. 

— Sunt unele momente în viaţă... spuse Beiul, după care 
se opri şi păru să revină asupra gândurilor sale înainte de 
a continua, pe un ton uşor diferit de data aceasta. Incă nu 
avem veşti de la Ruxandra. Mă tem că e posibil să nu fi 
primit telegramele noastre. Vreau să ştii că eşti binevenită 
să rămâi aici atât cât doreşti. Tatăl tău mi-a fost un prieten 
foarte bun şi măcar atât îi datorez. 

Dregându-şi glasul, luă o ultimă înghiţitură de cafea şi 
îşi întoarse ceşcuţa pe farfurie. Aşteptă câteva momente, 
lăsând zaţul să se scurgă pe pereţii ceştii. O ridică apoi şi 
se pierdu în examinarea striaţiilor fantomatice ale zaţului, 
scuturând surplusul, înclinându-l pe cel rămas înspre o 
rază de lumină, înainte de a surprinde privirea Eleonorei. 

— Destinul, spuse el ironic şi se ridică de la locul său. 
Trebuie să plec. Doreşti să-ţi aduc ceva la întoarcere, ai 
nevoie de ceva? 

Fata scutură din cap. 

Nu, mulțumesc. 


105 


Beiul o privi din nou pentru o clipă, ca şi cum i-ar fi 
adresat din nou aceeaşi întrebare, în limbajul tăcerii. Ea 
dădu din nou din cap. 

După ce-i ură o zi bună, Beiul plecă şi rămase din nou 
singură. Rămase pe loc, ca o stană de piatră, privind fix 
tăblia mesei, urmărindu-şi imaginea neclară pe luciul ei, 
candelabrul profilându-se deasupra capului ei, ca o lamă 
de cristal. Când îşi ridică din nou privirea, monsieur Karom 
stătea în dreptul bufetului, respectuos, ca un câine în 
căutarea unui nou stăpân. Aparent avusese de gând să 
strângă vasele de pe masă, însă nu dorise s-o deranjeze, 
văzând-o tristă. 

Luându-şi stiloul şi hârtia, Eleonora se ridică de la masă 
şi ieşi din sufragerie. Porni de-a lungul holului principal al 
casei, pe pereţii căruia erau agăţate chipurile triste ale 
înaintaşilor Beiului. Prima uşă care-i ieşi în cale era cea a 
bibliotecii. O privi îndelung înainte să apese pe clanţă. 
Cedă, cu un păcănit. Închizând uşa în urma ei, traversă 
încăperea şi se afundă în acelaşi fotoliu de velur cafeniu 
deschis în care stătuse în seara de dinaintea accidentului. 
Oare tatăl ei chiar stătuse, cu numai o săptămână în urmă, 
pe fotoliul alăturat, bând ceai şi jucând table cu Beiul? Era 
posibil să se fi schimbat atâtea lucruri într-un interval de 
timp atât de scurt? Cu un suspin, îşi afundă nasul într-o 
încreţitură a materialului, încercând să regăsească mirosul 
tatălui ei. Dar dispăruse, mascat de mirosul de mosc al 
velurului. 

În următoarele săptămâni, Eleonora îşi dezvoltă o rutină, 
care, deşi nu îi diminua cu mult tristeţea, reuşise măcar să 
ofere o oarecare consistenţă zilelor ei. În fiecare 
dimineaţă, după baie, se urnea să coboare în sufragerie şi 
se străduia să mănânce ceva, de obicei nu mai mult de 
câţiva dumicaţi de lipie sau un ou fiert, tare. După micul 
dejun, când Beiul era deja plecat, iar vasele strânse de pe 
masă, îşi ocupa timpul învârtindu-se prin casă, aţipind pe 
şezlongul din salon sau citind sus, în camera ei. Îşi petrecu 
nenumărate ore citind Clepsidra, cocoţată pe pervazul lat 
al ferestrei, cu o şuviţă de păr între buze, făcând să treacă 


106 


mai repede după-amiaza prin efectul uşor narcotic al 
literaturii. Citind cartea pentru a doua oară, cunoscând 
deja destinul personajelor, avea un uşor sentiment de 
nelinişte, înțelegând că drumurile oamenilor în viaţă se 
desfăşoară conform unui plan mai grandios decât ar putea 
aceştia concepe sau înţelege vreodată. Uneori îşi ridica 
privirea din carte şi se pierdea în contemplarea unui nor 
trecător. După-amiaza târziu, când traficul maritim atingea 
punctul culminant, însoțea cu privirea caicele care 
traversau strâmtoarea sau înaintarea lentă a vaselor cu 
aburi, care scoteau rotocoale în largul Mării Negre, însă 
cea mai mare parte a timpului şi-o petrecea citind. Citea 
pentru a fi distrasă, pentru a uita de sine în lumile 
îndepărtate ale oraşelor Bucureşti şi Trieste, având doar 
chemarea la rugăciune şi uşoara întunecare a cerului ca 
singure repere care să-i amintească că timpul se scurgea şi 
în lumea ei. 

Cum săptămânile treceau şi tot nu primiseră nicio veste 
de la Ruxandra, niciun fel de răspuns, Eleonorei îi deveni 
limpede că avea să rămână cu Beiul Moncef pentru o 
perioadă nedefinită. Nu era nemulțumită la gândul de a-şi 
continua şederea la Stambul, nici nu-şi dorise vreodată ca 
Ruxandra să vină şi s-o ia înapoi la Constanţa, însă tăcerea 
acesteia o durea foarte tare. Poate că Beiul avea dreptate, 
poate că Ruxandra nu primise telegramele, dar Eleonora 
nu putea alunga senzaţia că fusese abandonată de către 
mătuşa ei şi chiar de mâna destinului ei. Era ca şi cum ar fi 
fost dată uitării, ştearsă din Cartea Vieţii şi abandonată pe 
o insulă pustie din mijlocul oceanului. 

Aşa stând lucrurile, Eleonora îi era foarte 
recunoscătoare Beiului pentru generozitatea sa şi începu 
să îi placă într-un fel viaţa în casa acestuia. Nu aveau nicio 
înţelegere oficială, niciun contract şi nici nu avuseseră o 
discuţie clară privind termenii aranjamentului lor, în afara 
faptului că era binevenită să rămână atâta timp cât dorea. 
Aveau o relaţie amiabilă, deşi în cea mai mare parte a 
timpului fiecare se ocupa de treburile sale. Ea nu punea 
prea multe întrebări, iar el asemenea în ceea ce o privea. 


107 


După micul dejun, în fiecare dimineaţă, Beiul părăsea casa 
şi de obicei nu se întorcea decât seara târziu. Luau cina 
împreună de cel puţin trei ori pe săptămână. În serile când 
Beiul avea planuri să ia masa în oraş, monsieur Karom îi 
ducea Eleonorei în cameră o masă rece, pe care aceasta o 
mânca singură, după care stingea lumânarea şi mergea la 
culcare. 

În această perioadă, cea mai apropiată şi statornică 
tovarăşă a Eleonorei a fost doamna Damakan. Pe lângă 
băile de dimineaţă, slujnica o căuta în timpul zilei, să vadă 
dacă avea nevoie de ceva. li aducea cărţi şi ceşti cu ceai, 
pături suplimentare şi mici bunătăţi de la bucătărie. De 
mai multe ori, Eleonora se trezise după ce aţipise după- 
amiaza şi o găsise pe bătrână aşezată pe fotoliul de lângă 
patul ei. Într-o astfel de după-amiază, se trezi auzind-o pe 
doamna  Damakan fredonând o melodie blândă şi 
îndepărtată. 

— Obişnuiam să-ţi cânt cântecul ăsta, îi spuse ea, 
zâmbind uşor. 

Doamna Damakan se opri din fredonat, dar Eleonora 
simţea în continuare cum melodia aceea se intercala cu 
marginile destrămate ale amintirilor ei. Apoi melodia 
dispăru; se făcu nevăzută, ca un pescăruş în ceața deasă. 


108 


Capitolul unsprezece 


În tumul bisericii care domina Colegiul Robert izbucni 
bătaia monotonă, metalică a clopotului, deşteptându-l pe 
pastorul James Muehler din somnul său de la amiază; 
dangătul se lovea cu ecou de zidurile rectoratului. Era 
primul clopot, care anunţa masa de seară, trei bătăi 
scurte, semnificând faptul că elevii de gimnaziu erau fie pe 
drum, fie deja prezenţi în sala de mese. Pastorul îşi dezlipi 
obrazul de pe pielea rece a fotoliului în care adormise şi 
încercă să pună în ordine detaliile planurilor sale pentru 
seara aceea. Urma să ia masa la reşedinţa Beiului Moncef, 
îşi amintea atâta lucru, însă nu mai ştia la ce oră. 
Ştergându-şi gura cu dosul mânecii, se ridică, făcu câţiva 
paşi pe podeaua de piatră a biroului său şi se afundă în 
scaunul de la masa de scris. Căută printre hârtiile sale, 
până ce dădu de biletul Beiului. 


Pastore James Muebhler, 


Vă scriu să vă invit joia viitoare să luaţi cina cu mine și 
cu domnişoara Eleonora Cohen. După cum probabil vă 
închipuiți, domnişoara Cohen este extrem de afectată de 
moartea tatălui ei. Cu toate acestea, sunt sigur c-ar fi 
bucuroasă să vă vadă. Vă rog să-mi trimiteţi răspunsul 
dumneavoastră prin curierul care v-a înmânat această 
scrisoare. A fost instruit să aştepte atât cât e nevoie. Cina 
va fi servită la ora şapte şi jumătate. 

Cu stimă, 
Beiul Moncef Barcous 


Ora şapte şi jumătate era cam devreme pentru cină, însă 
acum nu prea mai avea ce face. Umezindu-şi vârful 
degetului arătător şi al celui mijlociu, pastorul Muehler 


109 


ridică scrisoarea în lumina galbenă care se revărsa din 
lampa de birou şi o examină cu mai multă atenţie. 
Filigranul provenea de la o papetărie elegantă din Roma, 
dar, deşi mesajul fusese compus recent, hârtia în sine era 
uşor îngălbenită pe margini. Poate că Beiul nu era într-atât 
de înstărit pe cât credea lumea. În orice caz, invitaţia era 
un noroc neaşteptat. Cum zvonurile privind cauza reală a 
accidentului de pe vas se înmulţeau în oraş şi deveneau tot 
mai cumplite, superiorii lui erau din ce în ce mai 
nerăbdători să pună mâna pe orice informaţie, oricât de 
neînsemnată ar fi părut. Atât Ministerul de Război, cât şi 
Marele Vizir ar fi fost cum nu se poate mai încântați să 
primească un raport privind căminul Beiului Moncef, iar 
James avea mare nevoie de un succes pe ambele fronturi. 
În ceea ce-l privea, nu îl suspecta pe Bei de nimic mai mult 
decât de organizarea grupurilor sale de lectură şi 
plictisirea unor grupuri de intelectuali cu discursuri febrile 
despre Rousseau, însă, având în vedere presiunea 
crescândă, atât din partea americanilor, cât şi din cea a 
otomanilor, merita osteneala să întoarcă chiar şi cele mai 
curate pietre. 

După ce mai cercetă o vreme scrisoarea, pastorul o puse 
deoparte şi începu să răsfoiască un teanc de documente, 
pe care îl obținuse cu câteva seri în urmă, în timpul unui 
dineu găzduit de amiralul german Krupp. Nu păreau a fi 
foarte importante: câteva scrisori, un contract pentru un 
teren la periferia Stuttgartului şi câteva notițe pe 
marginea unui articol de ziar. Cu toate acestea, întrucât 
germana sa avea unele hibe, pastorul se gândi că ar fi bine 
să le parcurgă cu un dicţionar în mână. În astfel de 
chestiuni, nu ştiai niciodată peste ce puteai da. Notiţele de 
pe marginea articolului din ziar ar fi putut face aluzii la 
vreun program secret de instrucţie navală sau la unele 
planuri de extindere a căilor ferate. _ 

Pastorul trase aer în piept şi se întinse. În afară de acest 
mic proiect de traducere şi de obligaţiile sale obişnuite de 
la Colegiul Robert, avea o serie de alte sarcini mai 
mărunte, care aveau să-l solicite în viitorul apropiat. Biroul 


110 


lui era într-o dezordine totală, cărţile încă nu erau aşezate 
în ordine alfabetică, iar masa de scris era acoperită cu cel 
puţin o duzină de teancuri de hârtii, fiecare necesitând o 
răsfoire atentă. După ce-şi cufundă peniţa stiloului în 
călimara de pe masa de scris, compuse o listă de sarcini de 
dus la îndeplinire în următoarele trei zile. Mulţumit de 
progresul său, aşeză lista în mijlocul mesei de scris şi se 
retrase să se pregătească pentru cină. 

Când pastorul o porni în sfârşit la drum, soarele colora 
în portocaliu un pâlc de conifere din spatele zonei Le Petit 
Champs du Mort. Oprindu-se la marginea unei râpe care 
dădea spre Bosfor, îşi duse mâna la ochi, ca să se ferească 
de strălucirea orbitoare a soarelui la apus, şi privi o 
fregată germană blindată înaintând către Marea Marmara. 
Chiar dedesubt, iţindu-se de sub creastă, se afla 
construcţia în paragină Rumelihisan, turnul din care 
Mehmet Paşa asediase Stambulul cu mai bine de cinci 
secole în urmă. Administratorii Colegiului Robert aleseseră 
foarte bine locaţia şcolii. Deşi scopul lor, aşa cum indica în 
mod elegant carta colegiului, era să îi educe pe tinerii 
bărbaţi ai Imperiului Otoman, să-i iniţieze în bunul mers al 
lucrurilor în lumea modernă, nu era un secret faptul că 
majoritatea angajaţilor americani al Colegiului Robert 
raportau în mod frecvent la Ministerul de Război. Şi mulţi 
dintre ei, inclusiv el, îşi primiseră funcţiile datorită 
legăturilor cu acest minister. In concepţia pastorului, acest 
lucru nu reprezenta un conflict de interese sau de intenţii. 
Dacă cineva îşi putea servi patria, educându-i în acelaşi 
timp pe tinerii altei ţări, atunci era cu atât mai bine. 
Singura sa nemulţumire era că obţinerea de informaţii îl 
îndepărta uneori de ceea ce considera el a fi 
responsabilitatea sa cea mai importantă, de rector al 
colegiului. 

Drumul pastorului Muehler şerpuia la vale printr-un 
cimitir antic, lăsat în paragină. Era o privelişte macabră, 
pietrele funerare cenuşii imposibil de citit din cauza 
vârstei şi fiecare dintre ele încununată cu câte o replică 
din piatră a fesului proprietarului. Făcând tot posibilul să 


111 


nu-şi lase gândurile să zboare la oasele de sub tălpile sale 
sau la carnea pe care o susţinuseră cândva aceste oase, îşi 
tinu respiraţia şi cobori cât de repede îl ţineau picioarele. 
Când ieşi din umbrişul cimitirului, dădu cu ochii de casa 
Beiului Moncef. Era o matahală de construcţie, veche, cu 
vedere la apă, vopsită în culoarea gălbenuşului de ou. Nu 
intrase niciodată în acea casă, însă o observase adesea de 
afară. Printr-un capriciu al memoriei, priveliştea aceasta îi 
amintea mereu de elefantul pictat pe care călărise cândva 
la Calcutta. Ciudate mai sunt căile minţii. 

Apropiindu-se, pastorul Muehler observă că această 
casă era împodobită de un vârtej de pupeze purpurii, 
aproape identice la colorit şi număr cu stolul pe care-l 
remarcase pe chei, în dimineaţa de dinaintea accidentului. 
Mai văzuse până atunci acest soi de pupeze, era convins de 
acest lucru, deşi nu-şi amintea unde. În capătul aleii, 
pastorul se opri să privească stolul şi să-şi recapete 
răsuflarea. Ştergându-şi fruntea cu o batistă, privi către 
cartea cu coperte uzate, în nuanţe de roşu şi auriu, pe care 
se hotărâse în ultimul moment s-o ia cu el, o antologie de 
traduceri din Herodot. În timp ce cerceta coperta 
interioară a cărţii, lătră un câine, iar el tresări. Apoi avu 
loc un moment tainic, unul la care nu s-ar mai fi gândit, 
dacă nu ar fi ridicat chiar atunci privirea, pentru a o zări 
pe Eleonora privindu-l de la fereastra ei. Când ea realiză 
că el o văzuse, nu-i făcu cu mâna, nu zâmbi şi nici nu se 
retrase sau prefăcu că se uita în altă parte. Continuă pur şi 
simplu să-l fixeze cu aceeaşi privire încremenită şi goală. 
Era un copil bizar fata aceasta. Se priviră îndelung, după 
care pastorul se întoarse şi bătu la uşă. 

— Bine aţi venit! spuse majordomul. Pastorul Muehler, 
presupun. 

— Da. _ 

— Poftiţi! spuse majordomul, ţinând uşa deschisă. Il voi 
anunţa pe Beiul Moncef că aţi ajuns. 

— Mulţumesc. 

În ciuda exteriorului ţipător, anticamera casei Beiului 
era decorată cu mult bun gust, o îmbinare atentă a 


112 


stilurilor Louis al XVI-lea şi al celui otoman clasic. Pastorul 
îşi aranjă cravata şi aruncă o privire în hol. Un spion mai 
priceput ar fi profitat de ocazie pentru a deschide în grabă 
câteva sertare sau măcar pentru a examina încuietoarea 
uşii principale. El, însă, nu era un spion prea înzestrat. 
Aruncându-şi privirea în jur, avu câteva tentative timide de 
a umbla printr-un teanc de cărţi de vizită de pe măsuţa de 
la intrare. Nu găsi nimic care să-i atragă atenţia, însă 
oricum nu se aşteptase ca vreun agent sub acoperire să-şi 
fi lăsat acolo cartea de vizită. Când pastorul îşi ridică din 
nou ochii, Eleonora stătea în capul scărilor, aruncându-i 
aceeaşi privire goală şi vag acuzatoare. Chiar şi de la 
distanţă, era uşor de observat că avea faţa trasă şi palidă, 
iar ochii înfundaţi în orbite şi roşii. Cu un stilou şi o bucată 
de hârtie în mână, fata cobori scările cu grija şi 
nervozitatea unei femei în vârstă. 

Pastorul Muehler făcu un pas către scări şi pe faţă îi 
apăru o expresie înduioşată. 

— Mi-a părut foarte rău să aflu de moartea tatălui tău. 

Bărbia Eleonorei tremură uşor, însă nu răspunse nimic. 

— A fost un om cinstit, continuă pastorul. Un om bun şi 
ţinea foarte mult la tine. 

Fata îşi atinse buzele cu vârful degetelor şi dădu din 
cap. 

— Domnişoara Cohen n-a mai vorbit de la accident. 

Pastorul Muehler se întoarse şi îl văzu pe Bei în capătul 
holului. 

— Când vrea să transmită ceva, notează pe o coală de 
hârtie. 

— Aha! spuse pastorul. Foarte bine! 

— Nu este situaţia ideală, însă nu doreşte să vorbească. 

Se uitară amândoi la Eleonora, care stătea în capul 
scărilor, după care Beiul continuă: 

— Poftiţi, vă rog, în sufragerie! 

Aşezându-se la stânga gazdei sale şi în faţa Eleonorei, 
pastorul încercă să continue conversaţia. 

— Deci ştii să scrii? o întrebă el, întinzându-şi şervetul în 
poală. Este de-a dreptul impresionant. Cine te-a învăţat? 


113 


Eleonora scoase capacul stiloului şi scrise două cuvinte 
în partea de sus a hârtiei, pe care o întoarse spre pastor, 
pentru ca acesta să poată citi: 

Tatăl meu. 

— Înţeleg, spuse el, netezindu-şi din nou şervetul. 
Fireşte, era de aşteptat. 

Înainte ca pastorul să aibă ocazia să pună şi alte 
întrebări, monsieur Karom apăru cu trei tăvi argintii şi 
aşeză câte una în dreptul fiecăruia. La masa din seara 
aceea se servea friptură de miel cu morcovi, pe un pat de 
bulgur dulce. În ciuda companiei oarecum taciturne, 
mâncarea a fost foarte gustoasă. Mielul era pătruns atât 
cât trebuia, rumenit pe margini şi uşor crud în interior, 
morcovii, moi ca fructele de vară, iar bulgurul, aromat cu 
apă de muguri de portocal. Singurul lucru care lipsea era 
conversaţia. În afara complimentelor de rigoare şi a 
rugăminţii de a muta solniţa, cinară în linişte, învăluiţi în 
clinchetul tacâmurilor Beiului şi ale pastorului, care-şi 
savurau mâncarea. 

— Trăim vremuri interesante, spuse pastorul, încercând 
să-şi scoată gazda din tăcere. 

— Într-adevăr. 

— De la Războiul Civil n-am mai văzut atâta agitaţie şi 
dezordine.  Mahdişti, sârbi, armeni, evrei, cu toţii 
protestează pentru câte ceva. Toată lumea pare să se 
revolte. 

Beiul încuviinţă din cap, cu un aer filosofic. 

— Este posibil ca aceste proteste să fie făcute doar de 
dragul de a protesta, zise el. 

— Unii spun că se anunţă schimbări. 

— Unii spun cam multe. 

Pastorul mai tăie o bucată de carne şi o mestecă cu 
grijă, apoi încercă să-şi ispitească din nou gazda. 

— Mai sunt şi unii care spun că-n curând vom avea parte 
de o reorganizare fundamentală a sistemului politic. 

Beiul zâmbi politicos, însă nu muşcă momeala. Era 
evident că nu voia să ia parte la o discuţie politică, astfel 
că James îşi îndreptă atenţia spre Eleonora. 


114 


— Dacă-mi amintesc corect, spuse el, citeşti foarte mult. 
Povesteşte-mi câte ceva despre o carte citită recent. 

Eleonora păru încurcată, însă, aşa cum se aşteptase 
James, era prea bine-crescută să nu răspundă. 

Am recitit Clepsidra. 

— Ai recitit-o? 

Da. 

— Pentru că nu ai înţeles-o întru totul de la prima 
lectură? 

Nu, scrise ea. Apoi, simțind că era un răspuns prea 
concis pentru oaspetele lor, adăugă: Au fost unele cuvinte 
pe care nu le-am înţeles, dar le prind cu uşurinţă 
semnificaţia din context. 

Pastorul Muehler cugetă la răspunsul ei şi, în loc să 
continue cu acelaşi curs al întrebărilor, îşi scoase antologia 
veche de traduceri din Herodot. Alegând un pasaj scurt, îi 
întinse Eleonorei cartea peste masă. 

— Vrei, te rog, să citeşti asta? o întrebă, indicând 
paragraful cu pricina. 

Ea încuviinţă din cap, ca şi cum ar fi fost vorba de o 
îndeletnicire perfect obişnuită în timpul mesei de seară, şi 
se aplecă peste carte, urmărind cu degetul cuvintele. Pe la 
jumătatea fragmentului, se opri. 

Ce vrea să spună când aminteşte că se zice că pământul 
şi cerul sunt pline de pene? 

Pastorul Muehler se întinse peste masă şi îi luă cartea, 
citind cu voce tare, din respect faţă de gazdă. 

— Deasupra şi la nord de vecinii ţării lor, nimeni (se 
zice) nu poate vedea sau călători mai departe, din cauza 
ploilor de pene; căci pământul şi cerul sunt pline de pene, 
iar acestea îngreunează vederea. 

Era un pasaj ciudat, poate nu cel mai potrivit să testezi 
capacitatea de înţelegere a unui elev tânăr, însă el îl 
alesese. Dădu câteva pagini şi ajunse la fragmentul în care 
Herodot explica prezenţa penelor. _ 

— lată răspunsul, spuse el şi citi din nou cu voce tare: In 
legătură cu penele despre care sciţii spun că umplu aerul, 
atât de dens, încât nimeni nu poate vedea sau traversa 


115 


spre tărâmul de dincolo, am următoarea părere: la nord de 
acea țară, zăpada cade încontinuu, deşi mai puțină vara 
decât iarna, după cum se bănuieşte. Oricine a văzut 
zăpada căzând deasă în preajma sa înţelege interpretarea 
mea, căci fulgii de zăpadă sunt asemenea penelor. Cred, 
aşadar, că în această povestire despre pene sciții şi vecinii 
lor vorbesc în sens figurat despre zăpadă. Prin urmare, am 
vorbit doar despre acele părţi care se cred a fi mai 
îndepărtate. 

Îi întinse din nou cartea, iar fata citi următorul pasaj 
înainte de a răspunde. 

De ce aşteaptă atâtea pagini înainte de a ne spune că 
penele semnifică zăpada? Nu are niciun sens! 

— Ai dreptate, încuviinţă pastorul. Nu are niciun sens. 

James îşi sprijini tacâmurile de marginea farfuriei. Fata 
putea ajunge un savant adevărat, din plămădeala lui 
Lucrețiu sau Mendelssohn, însă mai avea ceva aparte, o 
oarecare nobleţe a prezenţei, acea privire chinuită 
combinată cu o lipsă aproape totală de autoreflecţie, sau 
cel puţin aşa părea. În orice caz, întrebarea nu era dacă 
era cu adevărat un copil extraordinar. Întrebarea era ce să 
facă cu ea. 

Din nefericire, Stambulul nu era cel mai propice mediu 
pentru o minte ca a ei. Colegiul Robert nici nu intra în 
discuţie, dintr-o serie de motive. lar şcoala de fete din 
Stambul era mult prea superficială. Cea mai bună 
abordare ar fi fost, probabil, să tocmit un profesor 
particular, cineva care s-o înveţe greaca şi latina, retorica, 
filosofia şi istoria. Dar, din nou, toţi profesorii particulari 
din Stambul erau destul de slab pregătiţi. Se gândi o 
vreme înainte de a găsi soluţia perfectă. Fireşte! Se va 
oferi s-o instruiască chiar el. O să fie interesant să-i vadă 
mecanismele intelectului în acţiune. Chiar şi un simplu 
studiu al achiziţiei ei lexicale s-ar fi pretat unei monografii. 
Iar superiorii săi s-ar fi bucurat cu siguranţă să afle că a 
reuşit să intre în sfârşit în casa lui Moncef. 

După servirea felului următor, pastorul Muehler găsi 
ocazia de a-şi pune la dispoziţie serviciile. Beiul îi acceptă 


116 


Eleonorei rugămintea de a se retrage şi sugeră ca ei doi să 
se mute în bibliotecă, unde să-şi servească coniacul şi să-şi 
fumeze trabucurile. 

— Sper că cina a fost pe gustul dumneavoastră, spuse 
Beiul, când se aşezară. 

— Da, minunată. Friptura de miel a fost foarte bună. La 
fel şi bulgurul. Şi am simţit cumva aroma apei de muguri 
de portocal? 

Beiul îşi roti paharul cu coniac şi privi lichidul auriu 
prelingându-se pe pereţii de sticlă. 

— Spuneti-mi, zise el, ignorând întrebarea pastorului, ce 
părere v-a făcut domnişoara Cohen? Aş dori opinia 
dumneavoastră profesională. 

— Pare să reziste binişor, având în vedere prin ce a 
trecut. 

Beiul puse paharul pe masă. 

— Apreciez rezerva dumneavoastră, zise el. Există însă 
un moment pentru amabilitate şi altul pentru francheţe. 
Nu a mai vorbit de la accident încoace. Aşa cum vă 
amintiţi, acesta s-a petrecut cu aproape o lună în urmă. 
Acest tip de doliu nu este normal, nu-i aşa? 

Pastorul trase un fum lung din trabucul său şi scutură 
scrumul. Lăsă tăcerea să răspundă în locul său, iar 
îngrijorările sale să pătrundă în şuieratul focului, în 
netezimea materialului  fotoliului şi în  pocnetul 
genunchiului Beiului, când îşi încrucişă picioarele. 

— V-aţi gândit să angajaţi un profesor? întrebă într-un 
final pastorul. Ar putea-o ajuta prin furnizarea unui 
material de lectură mai serios, ca să-i dirijeze instruirea. 

Beiul îşi împleti degetele şi se aplecă. 

— Aveam impresia că lectura este şi ea o parte a 
problemei. 

— Nu lectura în sine, îl corectă pastorul, ci obiectul ei. 
Eu nu am pus niciodată mare preţ pe romane. Este o 
specie pentru femeile fără ocupaţie şi tinerii romantici. 
Astfel de  frivolităţi, chiar şi o capodoperă precum 
Clepsidra, nu pot avea o utilitate reală. Cred, însă, că, dacă 
ar primi un material de lectură mai serios - filosofie, 


117 


istorie, retorică -, acest lucru ar ajuta-o. 

Beiul îşi descleştă degetele şi-şi mai turnă un pahar. 

— Aţi putea să-mi recomandaţi un profesor pentru ea? 

James îşi lăsă privirea să cutreiere peste rafturile cu 
cărţi din celălalt capăt al bibliotecii, ca şi cum ar fi cugetat 
cu grijă asupra problemei înainte de a răspunde. 

— Dacă doriţi, spuse el, am să mă ocup chiar eu de ea. 
Tatăl ei a fost un om foarte cumsecade şi măcar atât să fac 
şi eu în memoria lui. 


118 


Capitolul doisprezece 


Locotenentul Braşov părăsi tabăra în zorii zilei, îşi aşeză 
desagii pe cal şi urcă în şa. Vreme de paisprezece ore 
merse prin ploaie şi râuri umflate, pline de vaci moarte, 
trecu de spitale militare de campanie imbibate de apă şi 
câmpuri de sfeclă de zahăr semănate cu sare”. Călări zi şi 
noapte prin ploaia care cădea precum orezul dintr-un sac, 
pe drumuri noroioase şi răscruci mlăştinoase, în cea mai 
mare parte a călătoriei sale neputând să vadă mai departe 
de botul calului. Apoi ploaia se opri. Fără vreun 
avertisment, ruptura din cer a fost cusută, iar o lună de un 
alb strălucitor... 

— Domnişoară Cohen! 

Eleonora îşi ridică privirea din carte. Era monsieur 
Karom. 

— Pastorul Muehler este jos, spuse el. Pentru lecţia 
dumneavoastră. Să-i spun să v-aştepte în bibliotecă? 

Eleonora încuviinţă din cap, termină pasajul început, 
puse semnul între pagini şi închise cartea. Aşteptă 
plecarea lui monsieur Karom, se ridică din fotoliu şi, după 
ce se privi în oglinda măsuţei de toaletă, cobori. Nu prea 
înţelegea care era scopul acestor lecţii, dar îi promisese 
Beiului Moncef că le va încerca, măcar pentru o lună. 
Sprijinindu-se de marmura rece a balustradei, cobori în 
anticameră şi traversă încăperea. Când ajunse în 
bibliotecă, rămase o vreme în prag, privindu-şi profesorul 
răsfoind o carte. Stătea cu spatele la uşă, aşa că fata nu 
vedea prea bine ce făcea. Părea că se scărpina la marginea 
unei nări cu degetul mare. 

— Ei, bună ziua! spuse pastorul, când o observă în 


° Ritualul de a presăra sare peste terenurile oraşelor cucerite îşi are 
originile în Antichitate, simbolizând un blestem al repopulării lor. 


119 


sfârşit. Avea o înfăţişare caldă şi senină, accentuată de 
ochii umezi, de un albastru-deschis. Mă bucur să te revăd, 
domnişoară Cohen. 

Nu exista nimic respingător în înfăţişarea sau 
comportamentul pastorului Muehler. Avea hainele curate, 
respiraţia îi mirosea a mentă şi vorbea fără un aer 
protector. Şi totuşi, în ciuda tuturor mărturiilor în sens 
contrar, Eleonora nu putea să alunge senzaţia că vorbeau 
despre lucruri diferite. 

— Te rog să iei loc! spuse el, indicându-i scaunul de 
lângă el. Dacă doreşti... 

După ce ezită un moment, Eleonora traversă încăperea 
şi se aşeză pe scaunul de lângă el. Stăteau la masa solidă 
de stejar, pe care Beiul o numea - din motive necunoscute 
ei, deşi cel mai probabil legate de profesia proprietarului 
anterior - biroul colonelului. 

— Tot nu vorbeşti? 

Fată negă printr-o mişcare a capului. 

— Ne va fi greu, fiindcă ar trebui să citim cu voce tare. 

Eleonora găsi o bucată de hârtie într-unul dintre sertare 
şi îşi scoase stiloul din buzunarul rochiţei. 

Pot s-ascult, spuse ea. Și pot să citesc. 

— Foarte bine! 

Pastorul răsfoi până la pagina patru a unui abecedar 
uzat, cu coperte roşii şi aurii, foarte asemănător cu 
volumul pe care-l adusese la cină în seara anterioară. 
Începu de îndată, urmărind cuvintele cu degetul. 

— Mensa Mensa Mensam Mensae Mensae Mensa. 

La finalul coloanei se opri şi se întoarse spre Eleonora. 

— Ai înţeles? 

Ea clătină din cap. 

— E limba latină, limba Romei, limba lui Virgil, Ovidiu, 
Cicero şi Cezar. 

Eleonora ştia cine fusese Ovidiu, la fel ca toată lumea 
din Constanţa. Cezar fusese un împărat roman, iar Virgil 
scrisese Eneida, însă nu auzise până atunci de Cicero. 

Cine e Cicero? 

— Marcus Tullius Cicero, o lămuri pastorul. Probabil cel 


120 


mai mare orator care a trăit vreodată. Tu şi Cicero veţi 
petrece o grămadă de timp împreună, în următoarele 
câteva luni. Impresia mea e că veţi deveni cei mai buni 
prieteni. 

Potrivit orarului pe care el şi Beiul îl puseseră la cale, 
pastorul Muehler avea să vină la conac de două ori pe 
săptămână, lunea şi joia, după micul dejun. Deşi era încă 
precaută în preajma lui, Eleonorei îi plăceau lecţiile - 
conjugările şi declinările, ordinea dată de reguli, sunetul 
iritant al vocii pastorului - şi învăţa cu uşurinţă. Îşi 
amintea toate cuvintele dintr-un pasaj citit în săptămâna 
anterioară, urmărea texte filosofice ample cu o 
perseverenţă uimitoare şi făcea conexiuni pe care nici 
măcar pastorul nu le remarcase. Dintre toate abilităţile ei, 
însă, profesorul Eleonorei era cel mai impresionat de 
uşurinţa ei în învăţarea limbilor străine. Pentru ea, 
învăţarea unei noi limbi străine nu însemna nimic mai mult 
decât umplerea unor mici goluri. La trei săptămâni de la 
prima lor lecţie, putea deja citi şi scrie în latina 
rudimentară. După două luni traducea deja pasaje lungi 
din Eneida şi compunea propria ei replică la scrierile lui 
Tully. Încurajat de succesele latineşti, pastorul o iniţie în 
curând în greaca veche, în scrierile lui Aristotel, Ptolemeu, 
Herodot, Eschil şi Sfântul Augustin. 

Lecţiile pastorului nu produseră schimbări semnificative 
în programul zilnic al Eleonorei, însă în adâncime apele 
începeau să se încălzească. Îşi petrecea încă cea mai mare 
parte a timpului citind în fotoliul ei de lângă fereastră, 
oscilând între Clepsidra şi cărţile indicate de pastor. Cu 
toate acestea, refuza în continuare să vorbească sau să 
părăsească casa. [Işi găsea, însă, mici plăceri în 
argumentările certăreţe ale anticilor şi un strop de magie 
în scrierile alese. Gorgone şi armăsari înaripaţi zburau 
iute. Un vers ca acesta - din Fedru al lui Platon - îi aducea 
inevitabil zâmbetul pe buze. Gorgone şi armăsari înaripați 
zburau iute. Repetă cuvintele în gând iar şi iar, până ce-i 
rămaseră întipărite în memorie: gorgonele, fioroase ca 
aspect, lucind straşnic, zburând pe armăsari înaripaţi. 


121 


Oricât de tare i-ar fi plăcut lecţiile, Eleonora încă nu 
avea încredere deplină în pastor. Nu existase niciun 
incident care să-i confirme presimţirile rele. Era mai 
degrabă vorba de o sumedenie de amănunte. Schimba 
adesea ora lecţiilor, motivând că avea o întâlnire 
importantă, pe care n-o putea contramanda. Punea 
întrebări ciudate legate de Bei. Şi nu o dată îl surprinsese 
căutând prin sertarele de la biroul colonelului. Episodul 
care-i întări Eleonorei neîncrederea, însă, avu loc la câteva 
săptămâni după ce pastorul începuse să-i predea greaca. 
Intârziase aproape o oră în dimineaţa aceea, iar când 
ajunse părea tulburat. Deschise şi închise draperiile de 
două ori înainte de-a o ruga să înceapă. Rozând capătul 
unui stilou, se plimbă înainte şi-napoi, în timp ce ea citea 
în gând, urmărind cuvintele cu degetul. Fâşâitul 
pantalonilor lui marca trecerea timpului, ca un metronom. 

Nu după mult timp, Autolycus fură nişte vite din Euboea, 
iar Eurytus se gândi că... 

Eleonora simţi pe umăr atingerea uşoară a mâinii 
pastorului şi se opri din citit. 

— Ce-ţi mai aminteşti despre Autolycus? 

În timp ce pastorul îşi schimbă poziţia, fata simţi 
atingerea aspră a cămăşii sale pe braţul ei. Închise ochii pe 
jumătate, ţinându-şi degetul sub linie. 

Este un personaj din Odiseea. Bunicul lui Odiseu. 

Fixând modelul şerpuit de pe tapetul din faţa ei, îşi 
aminti fragmentul relevant şi îl scrise pe partea de jos a 
colii de hârtie. 


Și, într-adevăr, de îndată ce începu să-şi spele stăpânul, 
recunoscu pe loc cicatricea ca fiind cea pricinuită de un 
mistreţ sălbatic, de pe vremea când vâna pe Muntele 
Parnas, împreună cu bravul său bunic Autolycus, care era 
cel mai mare tâlhar şi mincinos din toată lumea. 


— Da, întocmai, zâmbi pastorul şi, ridicându-şi mâna de 


pe umărul ei, schimbă subiectul discuţiei. Dacă nu te 
deranjează, am pregătit ceva nou pentru astăzi. 


122 


Pastorul Muehler se aşeză la biroul colonelului şi, 
căutând în geantă, scoase un mic tub argintiu. După ce 
examină gravurile de pe margini, îl desfăcu şi scoase din el 
o bucată de hârtie. Netezi hârtia pe birou şi o fixă cu un 
prespapier. Era acoperită aproape în întregime cu litere 
greceşti, însă cuvintele nu erau în greacă. Pastorul nu 
menţionă proveniența documentului şi nici motivul pentru 
care era închis într-un tub atât de bogat ornamentat. 

— După cum vezi, zise pastorul, literele astea nu 
formează cuvinte. Sau cel puţin nu unele pe care să le- 
nţelegem noi. Există, însă, un cod, un sistem. Scopul 
jocului de cuvinte este să descoperi codul. Asta e lecţia ta 
pe ziua de azi. 

Cu capul în palme, Eleonora privi literele cu atenţie. Se 
concentră cât putu de tare, fixându-şi mintea într-un 
singur punct. La fel făcea când voia să-şi amintească ceva: 
un citat, o regulă gramaticală, o dată sau un cuvânt nou. 
Era foarte pricepută să-şi amintească lucruri. Odată ce îi 
ajungea ceva în memorie, nu mai scăpa. Descifrarea 
acestui joc de cuvinte era, însă, un demers cu totul diferit, 
cum ar fi fost învăţarea unei limbi străine în lipsa unui 
manual sau asocierea penelor cu zăpada fără a primi 
indicii. Expirând, Eleonora îşi îndreptă spatele şi îşi lăsă 
mintea să se relaxeze. În loc să se concentreze asupra 
literelor, îşi lăsă concentrarea să se răsfrângă în mii de 
raze minuscule. Închise ochii, îşi descleştă dinţii şi lăsă 
literele să se mişte printre fâşiile continue de lumină care 
dansau în spatele pleoapelor ei. Fiecare literă vibra pentru 
sine, dar şi prin asociere cu orice alte litere, în toate 
limbile pe care le cunoştea. Iar apoi deveni clar: Miercuri 
la amiază, în spatele cafenelei Furopa. 

Deschise din nou ochii şi văzu biblioteca şi pe pastor 
ţinând în mână tubul argintiu. Acesta ridică din sprâncene, 
iar ea scrise soluţia pe coală. 

Miercuri la amiază, în spatele cafenelei Europa. 

— Cum ai ajuns la răspunsul ăsta? 

E răspunsul corect? 

— Da, spuse pastorul, muşcându-şi buza de jos. Aşa 


123 


cred. Dar mai important decât atât este cum ai ajuns la 
această soluţie. 

Iei numărul asociat fiecărei litere greceşti. Alfa este unu; 
peta este doi; gama este trei; delta este patru. Apoi scazi 
doi, după care transpui numărul în alfabetul arab. 

— Exact! 

Pastorul căzu pe gânduri, apoi strânse biletul şi îl băgă 
la loc în tub. Ridicându-se, îi spuse că regreta, însă trebuia 
să scurteze lecţia lor din acea zi. Îi spuse că se va revanşa 
faţă de ea la şedinţa de joi şi plecă. 

Deşi lecţiile pastorului îi ofereau o ocupaţie, în restul 
timpului Eleonora era liberă să facă ce dorea. Cel mai 
adesea alegea să stea liniştită în camera ei, cu o carte. 
Odată cu venirea verii, însă, cu creşterea monotonă a 
zilelor şi cu întoarcerea păsărilor migratoare de-a lungul 
Bosforului, Eleonora începu să devină din ce în ce mai 
curioasă în legătură cu împrejurimile. Deşi nu avea nicio 
dorinţă să părăsească casa Beiului, mirosul zarzărilor în 
floare crescu îndrăzneala incursiunilor ei pe coridoarele şi 
prin camerele pustii. Într-o miercuri după-amiază, pe la 
începutul lunii iunie, a fost lovită de o dorinţă bruscă de a 
explora aripa doamnelor. După ce puse semn în Naturalis 
historia a lui Plinius, se îndreptă spre parter, şi când 
ajunse la baza scării, o luă la stânga. În capătul coridorului 
principal, dincolo de bibliotecă, de salon şi o cameră de 
muzică pe care o descoperise cu câteva săptămâni în 
urmă, Eleonora ajunse la intrarea spre dormitoarele 
doamnelor, o uşă înaltă şi îngustă, incrustată cu motive 
hexagonale intercalate. 

Uşa se deschise spre un foaier întunecat, plin de pânze 
de păianjen şi praf. O încăpere înaltă, diafană, prin care 
erau împrăştiate piese de mobilier uzate şi rămăşiţe 
zdrenţuite ale unor perne din satin roz, foaierul din aripa 
dormitoarelor doamnelor avea un aer prăfuit, părăsit, care 
o răzbi de cum păşi pe prag. Strănutând, făcu un pas în 
încăpere şi închise uşa în urma ei. Strănută din nou şi-şi 
şterse nasul cu manşeta rochiţei. Chiar în acel moment, 
Eleonora observă o scară urcând în zigzag pe peretele din 


124 


spate. Ducea, cel puţin din ce-şi putea da ea seama, spre o 
uşă aşezată chiar dedesubtul tavanului. Nu avea nicio idee 
unde ar putea duce uşa, ce ar putea descoperi în spatele 
ei, dar nu acela era scopul explorării? 

Inspirând aerul închis, Eleonora traversă foaierul şi urcă 
pe scara de lemn. Cum treptele scârţâiau la fiecare pas, se 
prinse de balustradă pentru sprijin. În capătul de sus al 
scărilor aştepta o uşă simplă, de cedru. Incercă clanţa, iar 
aceasta cedă uşor. Uşa se deschise şi văzu un coridor 
întunecat. Din locul unde stătea, Eleonora zărea doar un 
voal de praf şi nişte şoricei care fugeau de colo-colo. Işi 
şterse mâna pe partea din faţă a rochiţei şi făcu câţiva paşi 
de probă pe coridor. În depărtare se vedea un petic pestriţ 
de lumină. Se îndreptă către lumină cu braţele întinse, 
ferindu-se de grinzi şi scuturându-şi pânzele de păianjen 
din păr. 

Lumina, după cum descoperi ea, pătrundea pe coridor 
printr-un paravan dantelat foarte asemănător cu cele din 
trăsura Beiului. Îşi apropie faţa de paravan. Acolo, întinse 
în faţa ei precum o scenă de teatru, erau rafturile cu cărţi, 
globurile şi mesele de scris din bibliotecă. Îşi duse mâna la 
inimă. După cum avea să afle mai târziu, astfel de 
coridoare erau ceva frecvent în Stambul. Proiectate pentru 
ca domniţele casei să poată urmări adunările sociale fără 
a-şi compromite onoarea, acestea erau construite în 
majoritatea conacelor vechi de pe ţărmul Bosforului. Când 
Eleonora descoperi coridorul, se simţi ca şi cum ar fi găsit 
o trapă spre o altă lume, propria ei cutie din care putea 
urmări fiecare încăpere din casă. 

Probabil că s-ar fi întors, dacă nu ar fi simţit o adiere 
rece brăzdând întunericul. Plimbându-şi degetele pe 
scândurile simple, dezgolite, fata înaintă spre sursa 
curentului de aer. Trecu pe deasupra sufrageriei şi a 
anticamerei, unde avu impresia că o zăreşte pe doamna 
Damakan dispărând în zona dormitoarelor servitorilor. În 
colţul casei, în dreptul locului unde bănuia că trebuia să se 
afle dormitorul ei, coridorul cotea brusc şi se întrerupea în 
direcţia bucătăriei. Dedesubtul acestei joncţiuni se afla o 


125 


scară îngustă de lemn. Eleonora nu era foarte sigură, dar îi 
părea că adierea venea de la baza scărilor. 

Cu mâna rămasă liberă, apucă balustrada şi porni cu 
grijă în jos pe scară, înspre o cameră cu o uşă mică de fier 
încastrată în perete. Nu cu mult mai înaltă decât ea şi 
aproape de două ori mai lată, uşa era vopsită într-un 
portocaliu ruginit în jurul încuietorii şi glazurată cu un 
strat de praf. Era oarecum călduţă la atingere şi părea să 
nu mai fi fost deschisă de multă vreme. Sursa adierii, 
observă ea, era o fisură între tocul uşii şi lemnul casei - un 
rezultat, bănui ea, al fixării casei în fundaţia sa. Prin fisură 
răzbea un fir subţire de lumină şi miros de fân. Privind 
peste umăr, Eleonora ciocăni în centrul uşii. Răsună un 
zgomot profund, gol, ca de clopot uriaş. Îşi puse urechea 
pe ea, însă, în afara ecoului loviturii ei, nu auzi nimic 
altceva. Rămase o vreme îndelungată cu mâna pe clanţă, 
înainte de a se hotărî să nu se aventureze înăuntru, în ceea 
ce bănuia că erau grajdurile Beiului. Îi ajunsese cu 
explorările pe ziua aia, îşi spuse ea, în timp ce se grăbi 
înapoi în sus pe scări, făcând cale întoarsă pe coridor. Într- 
adevăr, era mai mult decât suficient pentru o singură zi. 


126 


Capitolul treisprezece 


Vara se strecură în Stambul sub straiele unei ploi de 
amiază. Se instală în dreptul fundațiilor Podului Galatei şi 
se abătu apoi prin oraş ca un câine fără adăpost. Avansând 
şi retrăgându-se pe alei, noul anotimp se făcu simţit în 
tenacitatea unor muşte bâzâind în jurul unei piramide de 
smochine, în tonul tot mai încrezător al unui muezin şi în 
nerăbdarea crescândă a negustorilor în apropierea 
pieţelor. Puteai descoperi vara în mirosul lipicios al 
şerbetului de cireşe, al fripturii de porumbel şi în 
putrezirea fructelor de moșmon japonez. Ca o piele de 
animal proaspăt uscată, întinsă din ce în mai mult, fiecare 
zi era imperceptibil mai lungă decât cea anterioară, fiecare 
dimineaţă venea mai repede, iar soarele ardea mai 
puternic. Copacii înmuguriră, apoi înfloriră, făcură fructe, 
în timp ce strâmtoarea mustea de păsări migratoare. 
Valuri după valuri de şoimi, berze, rândunici şi cormorani 
se adunau în stoluri deasupra Bosforului, în drumul lor 
spre vechi tărâmuri de înmulţire din Europa. 

Uitându-se la strâmtoare, Eleonora urmări un grup de 
şoimi cu guler alb zburând în valuri peste rafale nevăzute 
de vânt, ca nişte hârtoape pe drumuri. Văzu un stol de ulii 
negri planând printre domurile moscheii lui Suleiman şi un 
altul de bâtlani violeţi cu gâtul lung răsfirându-şi aripile la 
fel de amplu precum caicele de dedesubt. In acea 
dimineaţă, într-unul dintre colţişoarele bibliotecii Beiului, 
Eleonora găsi un exemplar legat în piele de vițel din 
volumul Despre istoria naturală şi clasificarea păsărilor al 
lui William Swainson. Făcând legătura între această 
litografie şi ceea ce vedea pe fereastră, reuşi să identifice 
şoimii, ulii şi bâtlanii, precum şi vulturii cu coada albă şi 
un şoim migrator cu o pasăre de apă în cioc. 


127 


Pe măsură ce soarele îşi mai potoli dogoarea şi se 
ascunse printre copacii de dincolo de Uskudar, Eleonora 
prinse cu coada ochiului un licăr de ametist, după care pe 
pervazul ferestrei ei se aşeză o pupăză violet, cu o coroană 
din pene albe. Pasărea îşi înclină capul spre stânga, ca şi 
cum ar fi indicat un punct de interes, iar fata observă 
stolul ei apropiindu-se în jurul curburii Cornului de Aur. Pe 
măsură ce înaintau spre ea, în cercuri şi săgetând cerul de 
un portocaliu-cenuşiu, Eleonora simţi cum ceva înăuntrul 
ei cedează, precum un sloi de gheaţă desprinzându-se de 
un ghețar. Când deschise fereastra, pasărea zbură să se 
alăture celorlalte. 

Dându-şi o şuviţă de păr după ureche, îşi sprijini coatele 
pe pervaz şi privi cum înserarea se aşterne înaintea ei. În 
seara aceea, oraşul părea schimbat de energia unui nou 
ţel. În loc să încetinească odată cu apusul soarelui, cum se 
întâmpla de obicei, traficul vaselor părea să se înteţească, 
iar pasagerii păreau nerăbdători să ajungă la destinaţie. 
Observă un grup de bărbaţi agăţând felinare între 
minaretele Moscheii Noi, iar de-a lungul cheiului Beşiktaş 
acostară mai multe barje. În momentul când soarele atinse 
linia orizontului, oraşul era pustiu. Niciun vas nu mai 
străbătea Bosforul, iar pe drum nu era nici urmă de 
trăsură. Vânzătorii ambulanți se liniştiseră şi ei; singurul 
zgomot pe care-l auzea era behăitul monoton al unui miel 
legat în dreptul moscheii Beşiktaş. Când ultima rază a zilei 
evadă dincolo de linia orizontului, chiar când soarele 
dispăru, din apropierea Palatului Topkapi se auzi bubuind 
unui tun. Eleonora se prăbuşi pe podea de spaimă şi, 
ajungând cu greu sub birou, îşi acoperi capul cu mâinile. 
Dacă urmau alte explozii, dacă izbucnea un război, voia să 
fie în siguranţă atât cât putea. 

Când monsieur Karom veni la uşa ei cu cina, fata era în 
aceeaşi poziţie. 

— Aţi păţit ceva? o întrebă el, punând tava pe masă. 

Eleonora întinse mâna şi scoase o coală de hârtie dintr- 
un sertar. 

Tunul. 


128 


Monsieur Karom îşi ascunse un zâmbet. 

— Bubuitura tunului, spuse el, ajutând-o să se ridice, 
marchează sfârşitul perioadei de post. Astăzi este prima zi 
a Ramadanului. Ştiaţi asta, nu-i aşa? 

Eleonora dădu din cap. Ştia despre Ramadan, despre 
postul din timpul zilei şi festinurile nocturne, dar nu auzise 
niciodată de tunul care marca sfârşitul postului. 
Musulmanii care mai rămăseseră în Constanţa angajau un 
bărbat evlavios să mărşăluiască prin oraş, bătând o tobă 
mare. 

— Da, spuse monsieur Karom. Se aplecă să deschidă 
fereastra şi privi în jos, înspre barje. Veţi avea o imaginea 
perfectă spre focurile de artificii. 

Eleonora îşi mâncă supa de linte singură, la biroul ei, 
urmărind stelele care scăpărau în întuneric ca o mulţime 
de lumânări mute. Pe durata cinei ei, Stambulul rămase 
tăcut. Apoi, când termină de mâncat plăcinta cu curmale, 
oraşul explodă de viaţă. Felinarele agăţate între 
minaretele Noii Moschei au fost aprinse, afişând mesajul 
RAMADAN FERICIT. Negustorii de şerbet şi ghicitorii îşi 
instalară standurile pe malul apei. Corturi din material 
roşu şi albastru se iviră în curţile fiecărei moschei din 
cartier. Străzile se umplură de copii mici împreună cu 
părinţii, verişorii, unchii şi mătuşile lor şi băieţi mai mari 
în veşminte zdrenţuite făcându-şi loc cu coatele prin 
mulţime. Primele artificii izbucniră ca un mieunat de pisică 
şi explodară într-o cascadă verde. Apoi urmă alta, albă de 
data aceasta, iar mulţimea scoase un chiot. Lansate din 
barjele de sub fereastra Eleonorei, exploziile de roşu, 
albastru, verde şi alb luminară cerul nocturn al 
Ramadanului, care se făcu fumuriu, iar sărbătoarea 
continuă până în zori. 

Eleonora nu ştia dacă starea ei se datora apariţiei 
stolului ei din seara precedentă, începutului verii sau 
Ramadanului. Tot ce ştia era că acum se simţea altfel. 
Stând în faţa şifonierului ei în dimineaţa următoare, atinse 
scândura parchetului cu vârful degetului mare de la picior 
şi se cutremură. Se trezise târziu, iar urmele somnului îi 


129 


rămăseseră încă în colţurile ochilor, însă, oricât de 
somnoroasă s-ar fi simţit, nu putea să nege că ceva 
înăuntrul ei se schimbase, ghețarul începuse să se 
topească. Îşi cercetă şifonierul o bună bucată de vreme - o 
grădină slab luminată de mătase, dantelă şi bumbac, 
mărginită, în partea stângă, de un costum băieţesc de lână 
- înainte de a-şi alege o rochiţă elegantă, de un roşu- 
deschis, achiziționată la cea de-a doua vizită la madame 
Poiret. Trăgându-şi rochia peste cap, încălţă o pereche de 
pantofi de aceeaşi culoare şi se întoarse să se privească în 
oglindă. În lipsa doamnei Damakan, nu reuşi să-şi încheie 
toţi nasturii, dar cobori totuşi la masă. Voia să-l întrebe 
ceva pe Beiul Moncef şi voia să facă asta acum, înainte să- 
şi piardă curajul. 

— Bună dimineaţa, domnişoară Cohen. 

Beiul începuse deja să-şi savureze micul dejun şi îşi 
întindea nişte dulceaţă de cireşe pe o felie de pâine. 

Bună dimineaţa, scrise ea pe un colţ de hârtie. Făcu o 
pauză şi îşi ridică privirea spre el, după care începu din 
nou să scrie. Beiule Moncef, pot să vă însoțesc astăzi? La 
Pera? Promit să nu vă deranjez. 

Acesta o privi cu atenţie şi-şi aşeză cuțitul murdar de 
dulceaţă pe marginea farfuriei. 

— Fireşte, spuse el. Eşti mereu binevenită să mă- 
nsoţeşti. Şi nu mă deranjezi niciodată. Singura mea temere 
e că te vei plictisi. 

Nu mă voi plictisi. Chiar deloc. Și voi fi tăcută ca un 
şoricel. 

Beiul luă din nou cuțitul. Întinzând restul de dulceaţă de 
cireşe pe vârful feliei de pâine, rupse o bucată de brânză 
albă sfărâmicioasă. 

— În regulă, atunci, spuse el. Dar trebuie să-mi promiţi 
că vei fi tăcută ca un şoricel. 

Fata încuviinţă din cap, iar Beiul se întoarse către 
monsieur Karom. 

— Spune-le  grăjdarilor să pregătească  trăsura! 
Domnişoara Cohen mă va însoţi. 

— Desigur, domnule! răspunse majordomul, înclinându- 


130 


se şi părăsind încăperea. 

Înainte ca vreunul dintre ei să aibă timp să se 
răzgândească, Eleonora se trezi aşezată în trăsura Beiului, 
urmărind lumea care forfotea dincolo de paravanul 
dantelat. După ce şi ultima urmă de galben a casei dispăru 
după moscheea Beşiktaş, simţi cum înăuntrul ei o coardă 
se întinde şi pocneşte. Plecase. Era afară, o adiere rece 
mângâindu-i braţul, iar nasul fiindu-i gâdilat de mirosul 
puternic, sărat al Bosforului. Flori sălbatice violete 
mărgineau drumul, iar norii de deasupra erau albi precum 
zahărul rafinat. Îşi împreună palmele în poală şi urmări 
mai departe cu privirea moscheile şi clădirile municipale, 
conacele, fântânile, sicomorii şi pescarii. Trecură pe lângă 
un măgar care trăgea un car încărcat cu movile portocalii 
de fructe de moșmon japonez, pe lângă un şir de corturi de 
Ramadan şi rămăşiţele festivităților de noaptea trecută. 
Eleonora îşi privi mâinile, palmele deschise. Şi le duse în 
dreptul feţei şi inspiră mirosul lor blând de săpun. 

— Trebuie să coborâm aici, spuse Beiul când trăsura se 
opri. Dincolo de acest punct, străzile sunt prea abrupte. 

Staţia de funicular a Galatei era la doar câţiva paşi de 
locul unde oprise trăsura. La umbra unei grote împodobite 
cu gresie în nuanţe de roz şi galben, doamne europene, 
hamalii lor şi nişte bărbaţi în uniforme stăteau în grupuri 
de câte doi sau trei. Privind din când în când înspre 
peştera întunecoasă din care trebuia să-şi facă apariţia 
trenul lor, pasagerii discutau cu voce joasă şi se priveau 
unii pe alţii cu suspiciune. După câteva minute, în capătul 
îndepărtat al tunelului se ivi lumina unei lămpi. Cu un 
scârţâit, tramvaiul lăcuit în roşu încetini şi opri în faţa lor. 
Se suiră în primul vagon şi, deşi nu se vedea prea bine pe 
întuneric, Eleonora călători tot drumul cu nasul lipit de 
geam. 

— Am ajuns, anunţă Beiul când funicularul se opri şi 
ieşiră din staţie. 

Pera era exact aşa cum şi-o amintea Eleonora. Arcadele 
erau împodobite cu bucăţi de stofă pictate. Ferestrele 
prăvăliilor îşi anunțau care mai de care mai agresiv 


131 


produsele de vară. Doamne elegante se plimbau agale pe 
bulevard, în rochiile lor vaporoase, în nuanţe de crem. Se 
simţea ca şi cum, după o scufundare îndelungată, ieşea în 
sfârşit la suprafaţă, îşi făcea din nou apariţia din 
adâncurile tăcute, învolburate ale ei înseşi, într-o lume 
călduroasă şi sărată. Stând aşa la capătul bulevardului 
Grande Rue de Pera, cercetând împrejurimile, Eleonora 
simţi greutatea unei noi tristeţi apăsând asupra ei. Stătuse 
chiar în acel loc, împreună cu tatăl ei, cu doar câteva luni 
în urmă. O luase de mână şi se plimbaseră amândoi pe 
bulevard. Ochii i se umplură din nou de lacrimi la 
amintirea mirosului său, a atingerii mâinii sale pe ceafa ei. 
Şi ea, şi Beiul rămaseră tăcuţi câteva clipe. In final, 
Eleonora îşi şterse lacrimile. Beiul îi întinse două degete. 
Fata le prinse cu mânuţa ei şi merseră împreună pe 
bulevard, înspre cafeneaua Europa. 

Ţinându-i uşa dublă roşie deschisă, Beiul o conduse pe 
Eleonora în încăperea gălăgioasă, plină de fum a cafenelei, 
apoi prin uşa din spate şi în josul unor scări abrupte de 
lemn, înspre un petic de pietriş, din care ieşeau, din loc în 
loc, nişte tufe şi pe care acesta i-o prezentă drept grădina 
din spate. În timp ce coborau, Eleonora observă nişte fâşii 
de stofă verde şi albă agăţate de balustradă, poate rămase 
în urma unei festivități organizate cu ocazia Ramadanului. 
Sub un migdal, doi bătrâni cu pielea zbârcită şi fesuri pe 
cap fumau narghilele, iar un tânăr european cu ochelari, 
aşezat chiar sub scară, citea un ziar, în timp ce camaradul 
său lua notițe într-un carneţel. Beiul alese o masă din 
fundul grădinii, în dreptul unei scăldătoare de păsări 
goale, şi îi dădură ospătarului comanda lor: două ceaiuri şi 
un croasant. Când ospătarul se îndepărtă, tânărul care lua 
notițe se apropie de masa lor cu o cutie de table sub braţ. 
Era un bărbat slab, agitat, îmbrăcat cu un jerseu albastru, 
pantaloni gri-deschis şi o beretă violet, brodată cu flori 
micuţe. Eleonora nu reuşi să-i identifice accentul, însă o 
ducea cu gândul la Caucaz. După ce schimbă o serie de 
politeţuri cu Beiul, îşi trase un scaun şi începu să 
pregătească tabla de joc. În acest timp, o pisică complet 


132 


albă, cu un ochi albastru şi unul galben, îi sări în poală. 
Bărbatul o mângâie absent cu o mână, iar cu cealaltă 
continuă să aranjeze pulurile pe tabla de joc. 

Privind în ochii bizari ai pisicii, Eleonora îşi lipi palmele 
pe metalul întunecat şi rece al tăbliei. Nu aşa îşi imaginase 
că ar arăta cafeneaua Europa, un tablou adormit cu mobilă 
de fier şi viță-de-vie. Nu era prea sigură cum ar fi trebuit 
să arate, însă nu aşa. Dar era plăcut să fie în afara casei. 
Erau atâtea lucruri de care uitase! Căldura soarelui pe 
ceafă, mirosul de struguri. În timp ce savura toate lucrurile 
astea, chemarea la rugăciune se răspândi în tot oraşul, ca 
un nor diafan, iar o membră a stolului ei ateriză pe un colţ 
al mesei. Stătu acolo o clipă, îşi smuci brusc capul la 
vederea pisicii şi zbură, fără ca Beiul sau adversarul său să 
o observe. 

— Trei-patru! spuse tânărul şi înlătură unul dintre 
pulurile Beiului de pe tablă. 

Beiul agită zarurile în căuşul palmelor şi suflă peste ele. 
Avea nevoie de un cinci sau de un unu, ca să poată 
readuce pulul înlăturat înapoi în joc. 

— Viceregele, spuse adversarul Beiului, referindu-se 
aparent la o discuţie mai veche, nu este lipsit de opţiuni. 

— Într-adevăr, zise Beiul. Aruncă un trei-cinci şi readuse 
piesa exclusă înapoi în joc. Dar poate că cea mai bună 
opţiune ar fi să mai aştepte. 

— Are şi aşteptarea limitele ei! 

Timp de câteva rostogoliri de zaruri, cei doi jucară în 
tăcere. Beiul câştiga. Piesele sale nu erau expuse şi se 
îndreptau în mod constant către casă. Aplecându-se 
deasupra tablei de joc, Eleonora se lăsă prinsă de ritmul 
jocului, de zăngănitul pulurilor şi de rostogolirea zarurilor. 
Era atât de concentrată, de parcă ar fi asistat la o 
dezbatere filosofică profundă, lăsând pereţii cutiei simple 
de lemn să se închidă în jurul ei. O adiere de vânt pătrunse 
printre viţa-de-vie şi simţi căldura scaunului pe umeri. 

— Observ că nu posteşti de Ramadan, spuse bărbatul cel 
tânăr, indicând ceaiul şi croasantul. 

Beiul amestecă ceaiul şi luă o înghiţitură. 


133 


— Nu, spuse el. Am abandonat obiceiul ăsta cu mulţi ani 
în urmă. Cu toate astea, te-aş ruga să nu-i pomeneşti de 
asta niciunuia dintre colegii tăi. Postul de Ramadan este ca 
plata zeciuielii. Nimeni n-o face cu adevărat, dar societatea 
se bazează pe iluzia c-o facem cu toţii. 

— Proletariatul sigur posteşte. 

— S-ar putea, spuse Beiul gânditor, agitând zarurile. Dar 
îţi garantez că niciunul dintre cunoscutii tăi n-o face. 

— Şi tânăra ta prietenă? 

Eleonora ducea o bucată de croasant la gură. 

— Ce-i cu ea? 

— Nu e musulmană? 

— Nu, spuse Beiul. Este evreică. 

Făcu o pauză, întrebându-se dacă acea explicaţie era de 
ajuns. Când îşi dădu seama că nu era aşa, continuă: 

— Este fiica fostului meu partener de negoţ, Yakob 
Cohen. Îţi aminteşti de accidentul maritim de acum câteva 
luni? 

— Cel în legătură cu care este supărat Ţarul? 

Beiul încuviinţă din cap. Părea să nu vrea să dezvolte 
subiectul. Discuţia lor continuă, ocolind cu grijă subiectul 
legat de motivul accidentului, timp de alte câteva aruncări 
de zaruri. Când ajunseră într-un punct mort, tânărul se 
întoarse şi o privi pe Eleonora direct. 

— Cum te cheamă? 

Fata se uită în jur în căutarea unei bucăţi de hârtie, dar 
nu zări niciuna. 

— Domnişoara Cohen n-a mai vorbit de la accident, 
explică Beiul. Comunică prin scris. 

— Ştii să scrii? 

— Da, spuse Beiul şi, vizibil mândru, începu să enumere 
limbile pe care le ştia fata: latină, greacă, franceză, turcă. 

— Chiar aşa? spuse tânărul şi, scoţându-şi carneţelul din 
buzunar, i-l întinse Eleonorei împreună cu un stilou. Scrie 
ceva! 

Fata luă carneţelul şi-l deschise în dreptul unei pagini 
albe. 

Ce aţi dori să scriu? 


134 


— Orice pofteşti, zise el. Poate un fragment din Virgil? 
Ai citit Eneida? 
Eleonora încuviinţă din cap şi scrise primele versuri. 


Armele cânt şi bărbatul ce primul din Troia venit-a 

Soarta să-şi afle-n Italia şi pe Lavinice țărmuri, 

Mult zbuciumat, pe uscat şi pe-a mării adâncuri, 
asemeni...5 


Îi întinse tânărului carneţelul pentru inspecţie şi zări 
numele pastorului, James Muehler, scris cu litere mici şi 
subliniat în partea de sus a paginii anterioare. 

— Foarte bine! zise el, citind versurile. De-a dreptul 
impresionant! 

Apoi se întoarse către Bei: 

— Ce vârstă spuneai că are? 

— Opt ani, spuse Beiul. Aproape nouă. 

Tânărul dădu din cap, nevenindu-i parcă să creadă. 

— Nu-ncetezi să mă uimeşti, Beiule Moncef! 

Se ridică apoi de la masă, aşezând pisica la picioarele 
Eleonorei. Jocul nu se terminase încă, dar niciunuia dintre 
ei nu părea să-i pese. 

— Prietenul nostru, spuse tânărul, scoţându-şi bereta, te 
va aştepta să vă întâlniți mâine la prânz, în Le Petit 
Champs du Mort. 

Beiul acceptă printr-o mişcare a capului şi îi întinse un 
plic peste masă. Fără vreun alt cuvânt, tânărul îl băgă în 
buzunar şi părăsi grădina. 

După plecarea lui, Eleonora îşi termină ceaiul şi jucă 
câteva partide cu Beiul. Nu întrebă nimic legat de acel 
tânăr ciudat. Nu întrebă nici de ce apărea numele 
pastorului în carneţelul acestuia. Nu întrebă cu cine avea 
să se întâlnească Beiul în ziua următoare în Le Petit 
Champs du Mort. Nu zise nimic, deşi avea multe întrebări. 
Oare exista vreo legătură între tânărul acesta şi biletul pe 
care i-l arătase pastorul, literele greceşti care anunțau: 
Miercuri la amiază în spatele cafenelei Europa? Nu era 


S Traducere de prof. Dan Sluşanschi, Editura Paideia, Bucureşti, 2000. 
135 


miercuri, dar se aflau într-adevăr în spatele cafenelei 
Europa. Poate că exista vreo legătură. Oricât de multe 
lucruri ar fi înţeles deja în legătură cu lumea 
înconjurătoare, mai existau totuşi o grămadă de 
necunoscute. 

Eleonora întinse mâna şi mângâie pisica, care se plimba 
pe la picioarele ei, după care se priviră în ochi. Avea o 
privire rece, specifică pisicilor, însă era ceva ciudat în 
înfăţişarea ei, în felul cum îi sări în braţe şi toarse atât de 
insistent. Era aproape ca şi cum pisica ar fi îndemnat-o să 
nu-şi mai pună atâtea întrebări, să înceteze cu mirările şi 
să se piardă în albul perfect al blănii ei. 


136 


Capitolul paisprezece 


Conducătorul  drept-credincioşilor, Luminăţia Sa 
Sultanul Abdulhamid al II-lea puse cartea deoparte şi fixă 
cu privirea intrarea pavată cu gresie verde a camerelor 
mamei sale. Curtea sa era mai liniştită decât în mod 
normal. O cadână tânără exersa cântatul la un kemenche” 
într-un ungher dintre două coloane, iar apa ţâşnea prin 
gura fântânii de marmură din mijlocul curţii. În timp ce 
Sultanul urmărea cum apa se scurgea din bazinul superior, 
o pupăză alb-violetă ateriză pe marginea fântânii, luă apă 
în cioc şi zbură. Avea acelaşi colorit ca cea pe care o 
observase cu câteva luni în urmă. Sau poate era chiar 
aceeaşi pasăre. Oricum, coloritul era unul foarte rar. 

După ce îi mai aruncă o privire mamei lui, Sultanul 
încercă să mai citească câteva pagini din carte, un roman 
enigmatic intitulat Femeia în alb, însă chiorăitul 
stomacului său îi spulberă concentrarea. Era de-abia a 
doua zi a Ramadanului şi deja se simţea zdrobit de o foame 
insuportabilă. Abdulhamid chicoti la acest gând. Iată-l pe 
el, Calif al Islamului, Slujitor al Cetăţilor Sfinte, cu 
stomacul chiorăindu-i în timpul Ramadanului precum cel al 
unui om de rând. Fireşte că era adevărat ce stătea scris în 
Sura Maryam: Spre Noi se vor întoarce toate cele despre 
care vorbeşte el şi se va arăta înaintea Noastră despuiat şi 
Singur. 

Sultanul lăsă din nou cartea şi o urmări pe mama sa 
exersând caligrafia. Cu stiloul prins între degetul mare şi 
cel arătător, stătea aşezată la o masă joasă de nuc, cu 
umerii încordaţi şi picioarele încrucişate sub ea. IÎncepuse 
lecţiile de caligrafie la scurtă vreme după venirea la curtea 
tatălui lui, Sultanul Ahmed al IV-lea. In timp ce restul 


7 Instrument muzical cu corzi. 
137 


fetelor pierdeau vremea cântând la oud sau clevetind, ea 
stătea singură în dormitorul ei, exersând o serie nesfârşită 
de bucle şi puncte, în speranţa că se va perfecționa şi îşi va 
îmbunătăţi reputaţia. Acum fireşte că nu mai trebuia să 
impresioneze pe nimeni. Doar era mama Sultanului. Când 
vorbea ea, fetele din harem se răsfirau ca nişte căprioare. 
Era incredibil că cineva de originea ei, o fată circaziană de 
condiţie modestă, luată din sânul familiei şi adusă la palat 
la vârsta de doisprezece ani, se putuse ridica prin forţa 
voinţei şi a frumuseţii, pentru a deveni unul dintre cele mai 
importante personaje din imperiu. Reuşise să pună în 
umbră asprimea educaţiei ei aproape complet, însă 
Abdulhamid mai recunoştea uneori moştenirea înaintaşilor 
săi din treapta de jos în unele trăsături ale personalităţii 
mamei sale - irascibilitatea, spre exemplu. Din postura ei, 
Abdulhamid îşi putea da seama că era încă supărată pe el, 
iar el ştia, din experienţă, că trebuia să facă o concesie, 
dacă voia pace. 

— Dacă înseamnă atât de mult pentru tine, spuse el, 
rupând o tăcere îndelungă, voi anula acea întâlnire. 

Mama sa termină de scris cuvântul la care lucra, înainte 
de a-şi ridica privirea. 

— Nu-nseamnă nimic pentru mine, Luminăţia Voastră. 
Nimic nu mă interesează mai puţin decât pe cine invitaţi la 
palat. Mă îngrijorează doar impresia pe care întâlnirile 
Voastre o pot lăsa asupra celorlalţi. Odată ce se pornesc, 
zvonurile sunt foarte greu de oprit. Vă amintiţi, fireşte, 
neplăcerile unchiului Vostru, Cehangir. 

Sultanul încuviinţă din cap cu gravitate, aşa cum făcea 
de fiecare dată când era amintit numele unchiului său. Un 
om lacom fără pereche, un desfrânat şi autorul multor 
zvonuri răutăcioase, Cehangir murise în timpul mesei, cu o 
bucată de carne de miel înfiptă în esofag. 

— Mamă, sunt de acord că zvonurile sunt periculoase, 
dar să mă întâlnesc cu un ghicitor în palmă nu este acelaşi 
lucru cu a mânca o oaie întreagă. 

— Nu este vorba doar de ghicitorul în palmă! spuse 
mama sa. Este vorba şi despre îmblânzitorii de şerpi, de 


138 


misticii sufişti, de câinele cu două cozi, de papagalul 
vorbitor. Oamenii vorbesc că preferaţi să vă-ntâlniţi cu un 
cerşetor decât cu ambasadorul Genovei. 

— Nu aşa s-a-ntâmplat! 

Mama sa ridică coala de hârtie şi inspectă precizia 
mâinii sale. 

— Mamă, ştii foarte bine că nu aşa s-a-ntâmplat! 

— Nu este important ce s-a-ntâmplat, spuse ea, punând 
hârtia la loc pe masă. Eu vă spun doar ce vorbesc oamenii. 

Abdulhamid se ridică şi se apropie să inspecteze munca 
ei. Scrisese faimoasa frază acidă a lui Al-Mutannabi - Regii 
care sunt iepuri dorm cu ochii deschişi - în stilul nord- 
african kufic, uşor pătrăţos. Caligrafia ei era impecabilă, 
ca totdeauna. 

— Foarte frumos, mamă! 

— Mulţumesc, Luminăţie. Este pentru Domnia Voastră. 

Sultanul zâmbi amar. Regii care sunt iepuri dorm cu 
ochii deschişi. Nu era o împunsătură prea subtilă. Al- 
Mutannabi era recunoscut pentru versurile sale 
alunecoase şi jignitoare, care nu cruțau pe nimeni, nici 
măcar pe mai-marii săi. 

— Aluzia ta şi-a atins scopul. 

— Luminăţia Voastră, spuse ea, ridicându-se, aş mai 
avea o întrebare înainte de a pleca. 

Sultanul o îndemnă să continue printr-o mişcare a 
capului. 

— M-am gândit în ultima vreme la acel accident 
îngrozitor de pe vapor. 

Abdulhamid încuviinţă din cap. Accidentul căpătase în 
ultimele săptămâni o nouă semnificaţie. Ancheta personală 
a Ţarului ajunsese la concluzia că explozia fusese cel mai 
probabil cauzată în scopul de a crea o diversiune. Deşi 
raportul acestuia nu numea niciun sabotor, Țarul cerea 
Stambulului despăgubiri financiare - pentru a fi neglijat 
să-i protejeze corespunzător pe trimişii ruşi pe teritoriul 
său -, în cuantum de cincizeci de mii de lire. În plus, 
ameninţa să ia măsuri în cazul în care prejudiciile sale nu 
erau răscumpărate. Sultanul ar fi plătit cu dragă inimă 


139 


aceste despăgubiri, chiar dublate, dar în particular. 
Cineva, însă, le făcuse cunoscute cererile Țarului 
gazetarilor locali. Iar dacă ar fi plătit aceste despăgubiri 
acum, în public, ar fi părut slab şi mulţi s-ar fi aşezat la 
coadă cu propriile pretenţii. Pe de altă parte, dacă nu 
plătea, Ţarul ar fi avut un motiv în plus să îl amenințe. 

— A fost o tragedie îngrozitoare, spuse el. O pierdere 
cruntă de vieţi omeneşti. Dar ce mai putem face acum? Ce 
am putea face mai mult? Am transmis condoleanţe 
personale familiilor victimelor şi guvernelor afectate. 
Jamaludin Paşa a participat personal la înmormântarea 
viceconsulului american şi a ambasadorului francez. Am 
pus chiar provizii la dispoziţie pentru un detaşament naval 
american care a intrat în Bosfor pentru a transporta trupul 
viceconsulului înapoi la New York. Le-am oferit aceleaşi 
condiţii şi ruşilor pentru generalul lor, însă au refuzat. 

— Fireşte că e o tragedie, spuse mama sa. Şi fireşte că 
aţi făcut tot ce v-a stat în puteri. Eu vă-ntreb dacă sunteţi 
de părere că a fost un accident? 

În jurul palatului circulau mai multe teorii ale 
conspirației. Sultanul tocmai ascultase cu scurt timp în 
urmă teoria Marelui Vizir - fusese o conspirație britanică 
menită să-i alunge pe americani şi să distragă atenţia din 
direcţia Prusiei - şi nu avea dispoziţia s-o asculte şi pe a 
mamei sale. Trebuia să recunoască, dovezile care indicau 
un atentat erau covârşitoare, însă nu dorea să contrazică 
propriul raport oficial, care menţiona un defect al 
instalaţiei drept cauză a exploziei. Admiţând toate acestea, 
chiar şi în faţa mamei sale, ar fi alimentat şi mai tare 
pretenţiile Ţarului şi şi-ar fi slăbit poziţia. 

— Da! spuse el, neobosindu-se să-şi ascundă iritarea. 
Chiar cred c-a fost un accident. Ce altceva ar fi putut fi? 

— Părerea mea, spuse ea, privind peste umăr, este că a 
fost ceva plănuit. Plănuit şi executat de consulul american 
în persoană. 

Sultanul pufni neîncrezător. Era obişnuit cu teoriile 
mamei sale, care vedea conspirații peste tot, dar aceasta 
era de-a dreptul absurdă. 


140 


— De ce să-şi scufunde americanii propriul vapor? De ce 
să-şi ucidă viceconsulul? 

— Nu americanii, spuse ea, zâmbind reţinut. Consulul 
american. 

— Dar... 

— După cum ştiţi, consulul american nu este doar 
american. Este, de asemenea, adept al credinţei ebraice. 

Abdulhamid clipi. Suspiciunile mamei sale în ceea ce-i 
privea pe evrei nu mai erau de mult un secret. Date fiind 
sentimentele ei faţă de subiectul în discuţie, Abdulhamid 
era tentat să respingă teoria cu totul. Totuşi, şovăi. 

— Gândiţi-vă la asta! zise ea şi, după ce-şi aşeză hârtia 
pe masă, părăsi încăperea. 

Abdulhamid rămase în pragul uşii ce dădea spre 
apartamentele mamei sale, privind şuvoiul nesfârşit de apă 
care se revărsa din partea de sus a fântânii. Era o teorie 
captivantă, deşi lipsea motivul. În timp ce încercă să 
descâlcească felul cum acest atac ar fi putut servi cauzei 
americanilor, stomacul lui Abdulhamid chiorăi din nou şi 
simţi cum o durere puternică îi săgetează rinichii. Îşi duse 
mâna la zona dureroasă, dar simţi un al doilea val de 
durere săgetându-i măruntaiele şi încercă să-şi amintească 
împrejurările în care i-ar fi fost permis să încalce postul 
Ramadanului. Nu era nici infirm, nici nu călătorea şi nici 
femeie însărcinată nu era, dar dacă postul îl împiedica să 
judece drept? Dacă îi compromitea capacitatea de a-şi 
duce la îndeplinire sarcinile? Era obligatoriu să încalce 
postul Ramadanului, dacă acest lucru ar fi salvat o viaţă. 
Cu siguranţă erau unele vieţi la mijloc în deciziile 
importante pe care le lua zilnic. Cu această justificare, 
aruncă o privire în curtea goală şi se furişă în bucătăria 
alăturată. 

Incăperea era goală; oalele şi tigăile erau aşezate pe 
rafturi, iar tocătoarele curățate la locul lor. Masa Iftar? se 
prepara în bucătăria centrală a palatului, lăsând 
bucătăriile auxiliare, precum cea a mamei sale, nefolosite 


8 Musulmanii îşi încheie postul zilnic din timpul Ramadanului, după 
rugăciunea de la apus, cu masa numită Iftar. 


141 


cu lunile. Şi totuşi, se gândi el, trebuia să fie ceva de 
mâncare în cămară. Poate că nu va găsi carne de pui, dar 
măcar câteva bucăţi de pâine, o caisă uscată sau o 
smochină, ceva care să-i permită să-şi ducă îndeletnicirile 
la bun sfârşit până la apus. Privind din nou înspre curtea 
goală, deschise uşile cămării şi păşi cu grijă printre 
condimente, un vas cu sardine şi o bucată de pâine 
învechită. Era pe cale să mănânce pâinea şi sardinele când 
descoperi, chiar în fundul cămării, o cutie cu baclava. 
Prăjiturile sclipeau de la sirop şi erau presărate cu un praf 
verzui de fistic. Mama sa avea o slăbiciune pentru dulciuri. 
Nu l-ar fi surprins să afle că ascunsese cutia ca să aibă ce 
mânca în timpul Ramadanului. Nu mai era tânără şi 
suferea de ceva vreme de boala zahărului. Oricum, nu ar fi 
avut cum să afle că el le găsise. Privind peste umăr, ca să 
se asigure că nu-l vede nimeni, Sultanul îşi aruncă o 
bucată în gură şi o înghiţi după ce o mestecă doar de două 
ori. Următoarea bucată o mâncă pe îndelete, savurând 
crusta dulce, solzoasă a aluatului şi stratul crocant de fistic 
prăjit. 

Lingându-şi vârfurile degetelor, Abdulhamid se furişă 
înapoi în apartamentul mamei sale, unde îl găsi pe Marele 
Vizir, Jamaludin Paşa, aplecat deasupra colii de hârtie 
caligrafiate. Se priviră în linişte, fiecare perfect conştient 
de ceea ce făcuse celălalt. 

— Luminăţia Voastră! exclamă Marele Vizir. Tocmai vă 
căutam. 

— Este o lucrătură de maestru, spuse Sultanul, indicând 
coala de hârtie. Nu-i aşa? 

— Da, Luminăţia Voastră. Mama Voastră a stăpânit 
mereu scrierea kufică, în mod strălucit, chiar. Aproape c-ai 
fi tentat să crezi că s-a născut în Fez. 

Făcu o pauză să cerceteze mai amănunţit rândul. 

— Deşi probabil că eu aş fi ales alt vers. 

Abdulhamid nu acceptă invitaţia lui Jamaludin Paşa de a- 
şi critica mama. Marele Vizir îşi îndreptă ţinuta şi-şi duse 
mâinile la spate. 

— Am primit în această dimineaţă rapoarte potrivit 


142 


cărora Beiul sanjak-ului din Novi Pazar a înăbuşit cu 
succes o nouă rebeliune a plătitorilor de biruri. Din păcate, 
însă, satul pe care l-a dat exemplu iniţial era compus în 
majoritate din creştini ortodocşi. Vă puteţi imagina, 
Luminăţia Voastră, ce concluzii vor trage ruşii de aici. Cu 
doar trei zile în urmă, ambasadorul lor i-a spus lui Hisham 
Paşa că Ţarul este hotărât să-i apere pe supuşii ortodocşi 
ai Imperiului nostru ca şi cum ar fi ai lui. 

— E un moment cam prost, zise Sultanul, lovind cu 
unghia degetului mare în tocul uşii. Putem face ceva să-l 
îmbunăm pe Țar? 

— Am putea achita despăgubirea pe care au cerut-o, 
spuse Jamaludin Paşa. Dar mi-e teamă că nici măcar asta 
n-o să-i mai potolească acum. Cred că sunt foarte supăraţi. 
lar dacă întâmplările din Novi Pazar ajung în paginile 
gazetelor europene, se va lăsa cu o nouă oroare bulgară. 

Sultanul tăcu o clipă, iar stomacul îi chiorăi zgomotos. 

— Să vedem cum răspunde Țarul, zise el în cele din 
urmă şi schimbă subiectul. Acum dă-mi câteva veşti bune! 
Cum avansează spionii noştri? 

Operațiunile sub acoperire făceau parte dintre 
responsabilităţile personale ale lui Jamaludin Paşa şi te 
puteai baza mereu pe el că îşi va lăuda succesele în 
domeniu. 

— Aici avem într-adevăr câteva veşti bune, zise Marele 
Vizir. Chiar săptămâna trecută, oamenii noştri au 
împrăştiat o adunare subversivă care s-a ţinut în Beyoglu. 

Sultanul încuviinţă din cap, aparent nu foarte interesat. 
Oamenii lui Jamaludin Paşa făceau cel puţin două astfel de 
aşa-zise descoperiri pe săptămână. În cea mai mare parte, 
propagandiştii se dovedeau a fi doar nişte intelectuali 
îngâmfaţi, care beau ceai împreună şi ţineau pe rând 
discursuri. 

— De asemenea, ar putea fi de un oarecare interes, 
continuă Marele Vizir, faptul că acel cod care i-a condus pe 
oamenii noştri la această adunare a fost spart de o fetiţă, o 
orfană în vârstă de opt ani. 

— O fetiţă? 


143 


— O oarecare domnişoară Eleonora Cohen, zise 
Jamaludin Paşa. Fiica unui negustor de textile evreu, din 
Constanţa. Se pare că ar fi un soi de savant. În orice caz, 
tatăl ei a murit în explozia de pe vas, iar fata locuieşte 
acum împreună cu Beiul Moncef Barcous. 

— Beiul Moncef? repetă Sultanul. Era una dintre 
întâlnirile lui? 

— Intocmai, zâmbi Jamaludin Paşa. Printr-o coincidenţă. 
Sau poate că nu. Însă, din păcate, incursiunea nu a dus la 
obţinerea de informaţii legate de el sau de planurile lui. 
Beiul Moncef a susţinut sus şi tare că n-au vrut decât să 
citească din Rousseau şi că acel cod a fost doar un joc. În 
orice caz, am notat întregul incident în acest dosar. 

Sultanul nu era prea dornic să discute despre tehnicile 
de supraveghere ultrazeloase ale lui Jamaludin Paşa, astfel 
că schimbă subiectul. 

— Cum anume a descifrat fata codul, dacă locuieşte cu 
el? 

— A! zise Marele Vizir, netezindu-şi mustaţa. Unul dintre 
oamenii noştri este profesorul ei. I-a dat codul la una 
dintre lecţiile lor şi i-a spus că ar fi un joc de cuvinte. 

Sultanul tăcu un moment. 

— Ce altceva mai ştim despre această fată? Cum ziceai 
că o cheamă? 

— Eleonora Cohen. V-am spus tot ce ştiu despre ea. 
Dacă doriţi, aş putea să-ncerc să aflu mai multe informaţii. 
N-o să fie prea greu. 

— Da, zise Sultanul. Mi-ar face plăcere. 


144 


Capitolul cincisprezece 


Pe măsură ce Ramadanul se scurgea cu greu prin zilele 
fierbinţi, din ce în ce mai scurte ale verii, Stambulul se 
cocea într-o crustă tare de acceptare. Vapoarele cu aburi 
încetineau când intrau în strâmtoare şi salutau țărmurile 
umbroase, vocea muezinului era răguşită de sete, iar 
Eleonora stătea la pervazul ferestrei, făcându-şi vânt cu o 
carte. Tensiunea fiecărei zile fierbea mai întâi la foc mic, 
creştea treptat şi era apoi eliberată, odată cu bubuitura 
tunului de la apus. Chiar şi cei care nu posteau - armenii, 
grecii, europenii şi evreii - simțeau acelaşi val de eliberare 
la sfârşitul zilei, când străzile se umpleau de vânzători de 
îngheţată, ghicitoare şi corturi roşii prăfuite. In fiecare 
noapte, între minaretele Noii Moschei erau agăţate 
felinare, urându-le tuturor un Ramadan fericit. Focurile de 
artificii urmau şi ele la scurtă vreme, deşi, odată cu 
trecerea timpului, nu mai erau la fel de spectaculoase. In 
cele mai multe seri, Beiul îşi încheia postul în afara casei, 
cu prieteni, colegi sau verişori îndepărtați. Se oferi de mai 
multe ori să o ia şi pe Eleonora cu el, însă aceasta refuză. 
Gândul la mulţimea aceea de oameni, la toată mâncarea şi 
zgomotul de afară o copleşea. Era mulţumită cu rutina 
liniştită a lecţiilor ei, cu lectura şi mesele pe care le lua 
singură, în camera ei. Toate acestea se schimbară, însă, 
într-o zi de marţi, în cea de-a treia săptămână a 
Ramadanului. În după-amiaza aceea, pastorul Muehler 
ajunse la casa Beiului cu o întârziere de câteva minute. 
Părea mai însufleţit decât de obicei, cu faţa roşie ca focul 
şi cu barba nerasă de mai multe zile. 

— Hei, bună ziua! spuse el, ciufulindu-i părul. Oare nu e 
aceasta faimoasa domnişoară Cohen? 

Râse ca la o glumă doar de el ştiută şi aşeză un teanc de 


145 


cărţi pe un colţ al biroului colonelului. 

— M-am gândit c-am putea încerca ceva uşor diferit 
astăzi. 

Îi făcu semn să se aşeze şi scoase o carte verde, cu 
coperte  roase. Eleonora îi examină cotorul. Era 
Metamorfozele de Ovidiu. 

— Cunoşti părerea mea despre romane şi poezii de 
dragoste, spuse pastorul. Insă sufletul dulce şi spiritual al 
lui Ovidiu, pe de altă parte, n-are asemănare. În plus, dacă 
nu mă-nşel, cred că şi-a petrecut ultimii ani de viaţă la 
Constanţa. 

Eleonora deschise cartea la prima pagină. Avea pe ea o 
dedicație scrisă aplecat, de o mână sigură: Pentru Jimmy 
cel blând şi cu vorba dulce, mai 1865, New Haven. 

— Da... spuse el, luându-i cartea şi răsfoind-o. E un dar 
din zilele mele de studenţie. 

În după-amiaza aceea, cât ea citea în gând, pastorul o 
mai întrerupea şi recita câte un vers. Plimbându-se înainte 
şi-napoi în spatele ei, îi urmărea degetul mişcându-se sub 
cuvinte şi fredona absent în timp ce ea citea. Către 
începutul povestirii lui Calisto, foşneala pantalonilor săi 
încetă. Gândindu-se că poate avea o întrebare pregătită 
pentru ea, Eleonora reciti ultimele rânduri: Cu straiele- 
ncheiate şi părul adunat, /O suliță subțire în mâna-i se 
zbătea, /lar pe un umăr tolba săgețile-i purta, şi aruncă o 
privire peste umăr. Pastorul căzuse pe gânduri. Stătea cu 
braţele încrucişate, ochii închişi şi buzele întredeschise. 
După un moment, deschise ochii şi observă că fata îl 
privea. 

— A, da... spuse el. Te rog să continui! 

Deşi comportamentul lui era neobişnuit, Eleonora nu se 
miră şi nu avu nici motive să creadă că ceva nu era în 
ordine atunci când pastorul spuse că va mai rămâne în 
încăpere după lecţia lor, ca să-şi noteze câteva gânduri. Nu 
era prima oară când se întâmpla. În aceste împrejurări, 
Eleonora citea de obicei într-un fotoliu din celălalt capăt al 
încăperii, însă, în după-amiaza aceea, din cauză că 
biblioteca era din cale-afară de îmbâcsită, se hotărî să 


146 


exploreze coridoarele de deasupra dormitoarelor 
doamnelor. Din cauza  întunecimii lor, coridoarele 
rămâneau mai răcoroase decât restul casei Beiului şi îşi 
petrecea adesea cea mai călduroasă parte a zilei 
explorându-le. 

Chiar şi acum, după aproape douăsprezece vizite, inima 
Eleonorei încă mai bătea năvalnic, când păşea cu grijă pe 
duşumelele şubrede ale coridoarelor. Îşi ridică poala 
rochiţei şi se aplecă uşor, căci înălţimea tavanului de 
deasupra capului ei scădea progresiv pe măsură ce înainta 
sau cel puţin aşa i se părea. Pe culoarele acelea 
întunecate, mucegăite, îmbibate de mirosul sufocant al 
lemnului putrezit, abia putea distinge propriul braţ 
înaintea ei şi pereţii care se îngustau tot mai tare. Se opri 
în dreptul peticului de lumină de deasupra bibliotecii şi îşi 
îndoi genunchii. Aplecându-se, Eleonora îşi încleştă 
degetele printre găurile din paravan şi se uită în jos, la 
încăperea pe care tocmai o părăsise. 

Pastorul Muehler era aşezat tot la biroul colonelului. Din 
acest unghi, fata vedea lumina roşiatică a soarelui pe ceafa 
bărbatului şi o pată mică de chelie în vârful capului. La 
început nu-şi dădu seama ce făcea, însă când se aplecă mai 
tare, observă că deschisese unul dintre sertarele biroului 
şi scormonea hoţeşte prin el. După câteva clipe, păru să fi 
găsit ceea ce căuta şi băgă obiectul în servieta sa. 
Eleonora întinse gâtul să vadă mai bine. Chiar în acel 
moment, strănută puternic. 

Pastorul se uită în sus şi scrută camera. Se lăsă un 
moment prelung de linişte. 

— Hei! strigă el. Domnişoară Cohen? 

Eleonorei i se tăie răsuflarea. Voia să fugă, să 
părăsească scena aceea cât mai repede cu putinţă, dar ştia 
că era mai bine să rămână tăcută şi nemişcată. Respirând 
acum printr-o fisură, fata îl urmări pe pastor ridicându-se, 
strigând-o pe nume încă o dată şi făcând câteva ture prin 
încăpere, aruncând câte o privire pe sub scaune şi mese. 
Când se convinse că încăperea era goală, îşi luă servieta şi 
plecă. 


147 


Tot restul după-amiezii şi în timpul cinei, Eleonora 
revăzu în minte incidentul, sertarul deschis, servieta, 
căutarea. Existau mai multe explicaţii plauzibile pentru 
ceea ce văzuse - poate că pastorul Muehler fusese rugat să 
recupereze un document de la Bei, poate căutase un stilou 
pierdut sau o coală de hârtie -, însă, oricât de multe 
scenarii îi veneau în minte, niciunul nu era prea 
convingător. Pastorul furase ceva din casa Beiului. Din 
punct de vedere etic, întrebarea reală nu era ce anume se 
întâmplase, ci dacă ar fi trebuit să spună cuiva ce văzuse. 
Platon părea să creadă că da: Adevărul este începutul 
tuturor celor bune pentru zei şi tuturor celor bune pentru 
om. Apoi, mai era şi Tertulian: Adevărul naşte ura de 
adevăr. De îndată ce se face cunoscut, el devine duşmanul. 
Se frământă pe toată durata cinei, a focurilor de artificii şi 
în timpul somnului. 

Când cobori în dimineaţa următoare la micul dejun, avea 
aceeaşi nelinişte. Ca de obicei, ea şi Beiul nu comunicară 
prea mult în afara salutului şi a amabilităţilor obişnuite. 
Monsieur Karom le aduse mâncarea şi totul se desfăşură 
ca de obicei. Putea, cu toate acestea, să simtă întrebarea 
planând pe deasupra mesei precum capul împăiat al unui 
rinocer. Nu minţise. Nu înşelase încrederea nimănui, dar 
simţea, totuşi, că făcuse ceva rău. Sau, mai precis, că nu 
făcuse încă ceea ce era corect. Era oare vreo diferenţă 
între cele două păcate? Işi terminară masa în linişte, 
Eleonora rămânând cu privirea la căpşunele feliate care 
sângerau în farfuria ei. Trebuia să spună ceva, să facă ceea 
ce era corect, însă nu voia să depună mărturie mincinoasă 
împotriva pastorului. Luă o căpşună în furculiţă şi o 
mestecă până ce i se topi în gură. 

— Domnişoară Cohen... spuse Beiul, ridicându-se în 
picioare. Mă voi întoarce acasă destul de târziu, la noapte. 
Am fost invitat la reşedinţa lui Haci Bekir. 

Amintirea Eleonorei despre Haci Bekir, despre viclenia 
şi temperamentul lui volatil o împinseră să ia o hotărâre. 
Scoase o bucată de hârtie şi un stilou din buzunarul 
rochiţei. 


148 


Aveţi o clipă? Aş vrea să vă întreb ceva. 

— Fireşte că da, spuse Beiul, stând în continuare în 
picioare. Ce te frământă? 

Ieri, începu ea după o lungă ezitare, am urcat pe 
culoarele doamnelor. 

Îşi ridică privirea spre el, să-i vadă reacţia. Din câte ştia 
ea, Beiul nu avea cunoştinţă despre explorările ei. Fie că 
ştia sau nu, nu părea deloc deranjat de această dezvăluire. 

Le-am descoperit din întâmplare. Urc acolo uneori, când 
vreau să fiu singură. Îmi pare rău, dacă nu aveam voie. 

— Înţeleg. Asta-i tot ce voiai să-mi spui? 

Eleonora îl privi pe monsieur Karom, care stătea cu 
mâinile la spate în dreptul bufetului. 

Eram Sus şi l-am văzut pe pastor. Era chiar după lecţia 
noastră şi el rămăsese în bibliotecă ca să-şi noteze câteva 
gânduri. Nu am vrut să-l urmăresc, dar când m-am uitat în 
jos, l-am observat căutând într-unul dintre sertarele 
biroului colonelului. 

Gura Beiului se încordă. 

— Asta-i tot? 

Nu pot fi sigură, din cauza unghiului din care priveam, 
dar cred că l-am văzut luând ceva din sertar şi băgând 
obiectul în servieta lui. 

— Ce era? întrebă Beiul, însufleţit cum nu-l mai văzuse 
până atunci. Un stilou, o scrisoare, o bucată de hârtie? 

Eleonora simţi primele furnicături de regret. Vedea un 
munte de consecinţe scăpate de sub control aşternut la 
picioarele ei, un munte surpându-se sub ea. O clipă îşi dori 
să poată retracta tot ce spusese, dar nu putea. Acum, că 
informaţia ajunsese în lume, trebuia să-i spună totul 
Beiului. 

Părea a fi o bucată de hârtie. Sau poate mai multe bucăţi 
de hârtie, un mic teanc. 

Fără vreun cuvânt, Beiul străbătu cu paşi repezi holul 
principal şi intră în bibliotecă, Eleonora urmându-l 
îndeaproape. 

— Care sertar era? o întrebă când ajunseră, aşezându-se 
la biroul colonelului. Îţi mai aminteşti? 


149 


Fata arătă spre sertarul din stânga sus, iar Beiul scotoci 
prin el. Când nu găsi ceea ce căuta, răsturnă sertarul cu 
totul. Aşezând hârtiile pe birou, le luă pe toate la mână. 
Când ajunse la fundul teancului, îşi sprijini capul în palme. 

— N-ar fi trebuit să am încredere în el! zise Beiul. 
Rectorul Colegiului Robert să se ofere să pregătească o 
fetiţă! 

Eleonora stătea în faţa biroului, în timp ce Beiul 
mormăia ceva, cu capul plecat. Simţi cum îi fuge pământul 
de sub picioare din cauza hotărârii ei. Dintr-odată, Beiul îşi 
ridică capul şi, apucând-o de umeri, o privi cu atenţie în 
ochi. 

— Eşti absolut sigură că l-ai văzut luând o bucată de 
hârtie din acest sertar? 

Ea încuviinţă din cap, evitând privirea lui aspră şi 
intensă. 

— E o problemă foarte gravă. Dacă ceea ce mi-ai spus 
este adevărat, nu-l mai putem primi sub nicio formă în 
casa asta! Lecţiile tale o să se încheie şi o să rupem toate 
legăturile cu el! 

Beiul făcu o pauză şi îşi slăbi strânsoarea, părând să se 
adune. 

— În acelaşi timp, trebuie să ai grijă să nu faci acuzaţii 
false. După învăţăturile lui Mohamed, este unul dintre cele 
mai mari patru păcate. 

Da, sunt sigură. 

— În acest caz, există o singură cale. 

Dacă-mi daţi voie să-ntreb, încercă ea să afle, ce 
conținea bucata aceea de hârtie? 

Beiul închise ochii şi respiră adânc de câteva ori, după 
care scoase o bucată goală de hârtie şi un stilou din 
sertarul de sus al biroului. 

— Ce a luat pastorul nu era important, răspunse el. Ce 
contează este că nu mai putem avea încredere în el. 

Cu Eleonora privind peste umărul său, Beiul compuse 
apoi o scrisoare scurtă: 


Stimate pastor James Muehler, 


150 


Cu părere de rău, vă aduc la cunoştinţă că lecţiile între 
Domnia Voastră şi domnişoara Eleonora Cohen nu mai pot 
continua. Din pricina unor împrejurări care nu țin de 
voinţa noastră şi pe care, din păcate, nu le putem discuta, 
ne vedem nevoiţi să încheiem aranjamentul nostru de 
urgenţă. Domnişoarei Cohen i-au plăcut foarte mult lecţiile 
Domniei Voastre şi vă doreşte toate cele bune pe viitor, la 
fel cum vă doresc şi eu. Sperăm amândoi că această 
decizie nu vă va provoca prea mult deranj sau supărare. 

Al dumneavoastră sincer, 
Beiul Moncef Barcous 


Beiul reciti scrisoarea şi se uită la Eleonora pentru 
aprobare, după care o împături şi o băgă într-un plic. Şi 
aşa, dintr-odată, lecţiile luară sfârşit. Făcuse ceea ce 
trebuia, ştia asta, dar nu se simţea deloc bine. După ce 
încercă să citească timp de câteva ore în bibliotecă, 
Eleonora luă prânzul, urcă din nou în camera ei şi se băgă 
în pat, gândindu-se la cuvintele generalului Krzab către 
soţia sa, cu privire la natura adevărului: Un peşte 
alunecos, cu solzii lucind pe sub apă şi un luptător nobil în 
cârlig, dar greoi ca plumbul pe fundul bărcii. Era adevărat. 
Oricât de mult ar fi admirat ea adevărul de la distanţă, de 
aproape era mult mai complicat. 

În dimineaţa următoare, Eleonora se trezi la auzul 
clanţei şi al cântecului blând şi familiar fredonat de 
doamna Damakan. Visele ei se pitiră în cele mai 
îndepărtate unghere ale camerei, sub mobilă şi în 
crăpăturile dintre scândurile podelei. Frecându-şi ochii, se 
ridică din pat şi o urmă pe doamna Damakan în sala de 
baie. Aerul era apăsător din cauza condensului şi al 
mirosului de săpun. Dimineaţa îşi lipise faţa de fereastra 
mică de deasupra chiuvetei, ca un cerşetor. Eleonora îşi 
simţi pielea strângându-se când se băgă în cadă. Simţi un 
fior străbătându-i spatele şi trasă cu degetul litera S pe o 
bucată de faianţă albastră. 

Ridicându-şi braţele pe marginea căzii, îşi lăsă capul pe 
spate, pentru ca doamna Damakan să-i mototolească părul 


151 


într-un ghem de clăbuc. Nu ştia ce să facă. În lipsa 
lecţiilor, viitorul se întindea precum valurile, săptămâni şi 
luni ridicându-se şi prăbuşindu-se într-un ocean de timp 
luat de-a valma. Nu regreta ce făcuse - procedase corect -, 
însă deplângea pierderea lecţiilor şi se temea că poate 
acuzaţiile ei fuseseră false. Poate doar îşi imaginase că 
pastorul deschisese sertarul. Poate fusese doar curios. 
Relaxându-se, îşi prinse genunchii cu braţele. Se zărea în 
suprafaţa întunecată a pereţilor căzii, pielea ei roz, curată 
şi părul plin de spumă, înalt ca o tartă austriacă. Când 
atinse apa cu bărbia, se gândi la bobocii de liliac. 

— Eleonora... 

Doamna Damakan îi pronunţă numele cu grijă, ca şi cum 
ar fi fost o inscripţie de pe spatele unei amulete. 
Umezindu-şi buzele, îşi aduse scăunelul în faţa căzii. Avea 
baticul căzut pe ceafă, dezvelindu-i părul alb ca lâna 
întreţesut cu şuviţe negre. 

— Ai făcut ce trebuia, spuse ea. Ai procedat corect. 

Eleonora nu ştia cum de aflase bătrâna slujnică ce se 
întâmplase. Această declaraţie, însă, că procedase corect, 
fusese pronunţată cu atâta încredere, încât îi alungă toate 
îndoielile, cel puţin pe moment. 

— Ai făcut ce trebuia, repetă doamna Damakan. 

Spunând acestea, femeia scoase dopul şi îşi adună 
lucrurile în grabă, lăsând-o pe fată singură să urmărească 
vârtejul de apă scurgându-se cu zgomot din cadă. Când 
dispăru şi ultima picătură de apă cenuşie, simţi un fior 
străbătând-o de la umeri până la genunchi şi simţi mici 
înţepături pe suprafaţa întregii pieli. 


152 


Capitolul şaisprezece 


Faptul că nu mai avea lecţii nu schimbă cu mult 
programul zilnic al Eleonorei. Se trezea în continuare la 
aceeaşi oră, făcea baie şi cobora să ia micul dejun cu Beiul. 
După-amiezile şi le petrecea în fotoliul ei sau la biroul 
colonelului, răsucindu-şi o şuviţă de păr în timp ce citea. 
Biblioteca Beiului era suficient de bogată pentru a o ţine 
ocupată câţiva ani, însă, în absenţa pastorului Muehler în 
spatele ei, în lipsa îndemnurilor sale constante, îi venea 
greu să se concentreze. În timp ce citea, înaintând cu greu 
prin analele istoriei antice şi printre discursuri, 
dezgropând rivalităţile şi disputele meschine ale secolelor 
trecute, gândurile îi zburau adesea de la textele asupra 
cărora stătea aplecată. Nici măcar lecturile mai puţin 
pretenţioase, precum teancul de romane polițiste pe care 
le descoperise alături de Operele complete ale lui Honore 
de Balzac, nu îi mai captau atenţia. 

Deşi povestea cu pastorul Muehler fusese tranşată, 
Eleonora se întorcea la ea tot timpul. Cu privirea pierdută 
pe tapetul din faţa ei, îşi amintea incidentul: sertarul 
deschis, pastorul strigând-o pe nume la ieşirea din 
încăpere. Propriul ei rol în toată afacerea aceasta, ştia şi 
ea, era crucial. Nu avea nicio îndoială că-l văzuse pe pastor 
răscolind prin sertarul colonelului, că acesta băgase o 
bucată sau un teanc de hârtii în servieta sa şi că ea 
procedase corect spunându-i totul Beiului. Nu era o 
situaţie complicată, încerca ea să se convingă. Pastorul 
Muehler furase ceva şi, drept urmare, Beiul nu-l mai dorea 
în casa lui. Şi totuşi, ceva în toată această poveste o 
deranja. Nu înţelegea de ce pastorul ar fi vrut să fure ceva 
de la Bei, nici de ce reacţionase Beiul atât de aspru. Poate 
era influenţa romanelor polițiste pe care le citise, poate 


153 


era intuiţia ei. Indiferent cum privea lucrurile, Eleonora nu 
putea scăpa de gândul că această poveste cu pastorul 
Muehler era legată cumva de tânărul acela ciudat de la 
cafeneaua Europa şi poate chiar de biletul criptat pe care 
pastorul i-l arătase cu doar câteva săptămâni înainte de 
destituirea sa. 

Chiar în acea perioadă, între încheierea lecţiilor sale şi 
sfârşitul Ramadanului, Beiul începu să-i propună diferite 
excursii în afara oraşului. Dacă discutau despre Homer, îi 
spunea că ruinele cetăţii Troia fuseseră descoperite 
recent, la mai puţin de o zi de mers de Stambul. Dacă îl 
întreba ceva legat de arhitectul Sinan, începea să laude 
interiorul moscheii Sultanului Ahmed. Nu doar o dată 
aminti de priveliştea minunată a oraşului de pe acoperişul 
fortăreței Rumelihisan, adăugând că era de departe cel 
mai frumos loc pentru picnic din tot Stambulul. Nedorind, 
însă, s-o forţeze, Beiul Moncef nu-i propuse niciodată în 
mod direct aceste ieşiri, iar Eleonora nu-l refuză nici ea în 
mod direct niciodată. Făcând sugestii şi şovăind, se 
întorceau mereu în aceleaşi poziţii, ca un rege şi o tură 
într-un veşnic joc de şah. Beiul lăuda frumuseţea zilei, iar 
Eleonora încuviinţa din cap, cu gândurile pierdute în alte 
zări. 

Într-o după-amiază, spre sfârşitul  Ramadanului, 
Eleonora stătea la biroul colonelului din bibliotecă, citindu- 
l pe Aristofan. Peste noapte plouase, o scurtă furtună de 
vară. Din această cauză, doamna Damakan dăduse la o 
parte draperiile şi o lumină de după-amiază târzie scălda 
încăperea, îmbrăcând mobilierul şi paginile cărţii într-o 
lucire melancolică cu care nu era obişnuită. 

Care griji nu mi-au chinuit sufletul? Şi cât de puţine mi- 
au fost plăcerile vieţii! Patru, mai exact, în vreme ce 
necazurile mi-au fost nenumărate, precum grăunţii de 
nisip de pe țărm! 

Eleonora oftă şi privi tapetul din faţa ei. Era acelaşi 
model dintotdeauna, un fundal de un roşu închis, străbătut 
de dungi aurii şerpuite. În timp ce îl privea cu atenţie, 
însă, observă pentru întâia oară că pe toată suprafaţa 


154 


modelului erau presărate grupuri de săbii mici, aurite. Îşi 
înclină scaunul pe spate, sprijinit pe două picioare, ca să 
observe mai bine întinderea tapetului, şi îşi juli genunchiul 
de muchia biroului. Îşi cobori privirea, iar ochii i se opriră 
asupra mânerului de aramă de la sertarul din stânga. 
Frecându-şi genunchiul, Eleonora se întrebă, aşa cum 
făcea adesea, ce anume căutase pastorul şi dacă găsise 
ceea ce căuta. În acea după-amiază, din motive pe care 
nici măcar ea nu le înţelese, făcu mai mult decât doar să se 
întrebe. Apropiindu-şi scaunul de birou, apucă mânerul 
sertarului cu două degete şi trase. Se aşteptase să fie 
încuiat, însă se deschise imediat, iar acolo, ca un cuib cu 
păsări ascunse în spatele unei lucarne, era un teanc de 
scrisori legate cu grijă cu o sfoară. 

Privind înspre uşa ce dădea în hol, dezlegă sfoara şi 
scoase prima scrisoare. Era un plic gros, pătrăţos, o 
invitaţie adresată domnului Moncef Barcous. Adresa 
expeditorului era trecută în relief pe spatele plicului: 
Consulatul american, Beyoglu. Dedesubt se afla un vultur 
care ţinea în gheare un glob pământesc. Deschise plicul şi 
scoase invitaţia. Prezenţa titularului este solicitată la un 
bal mascat în cadrul Consulatului american. In partea de 
jos a invitaţiei era trecută o dată din octombrie 1883, cu 
aproape doi ani în urmă. Punând invitaţia deoparte, 
Eleonora luă teancul de scrisori. Era o amestecătură de 
corespondenţă personală, câteva invitaţii şi două anunţuri 
oficiale de la palat, însă nimic din cale-afară de interesant. 
Era pe cale să se întoarcă la Aristofan, când descoperi, la 
fundul teancului, o scrisoare aparte. 

Acoperită de amprente unsuroase şi praf, scrisoarea 
avea un aer provincial. Nu avea nici timbru şi nici adresa 
expeditorului, iar singurul indiciu legat de proveniența ei 
erau cuvintele: Către Beiul Moncef, legat de întreținerea 
doamnei Damakan. Eleonora duse scrisoarea la nas şi 
inspiră un miros familiar, un drum de ţară ascuns undeva 
adânc, în amintirea ei. Fireşte că pastorul căutase cu totul 
altceva, însă mirosul acela atinse o coardă dinăuntrul ei, la 
fel cum o făcu şi scrisul mărunt, nesigur, de pe faţa 


155 


plicului. Punând restul de scrisori la locul lor, închise 
sertarul, îşi îndreptă spatele şi îşi trase scaunul mai 
aproape de birou. Scoase scrisoarea din plic şi o lăsă să 
cadă pe mapa de birou. Era îngălbenită pe margini şi 
împăturită în formă de pătrat, două coli de hârtie acoperite 
pe ambele părţi cu un scris neciteţ, grăbit. 

— Domnişoară Cohen! 

Înainte de a-i pronunţa numele, Eleonora îl auzi pe Beiul 
Moncef dregându-şi glasul şi ştiu imediat că acesta o 
urmărea de o vreme. Traversă încăperea şi se sprijini de 
marginea biroului colonelului. Văzu scrisoarea. Se uită 
direct la ea. Dincolo de acea privire, însă, nu făcu nicio 
remarcă. 

— Ce citeşti? întrebă el, arătând spre carte. 

Fata întoarse cotorul cărţii înspre el. 

— Aristofan, citi el. 

Stingherită, Eleonora netezi cartea şi o aşeză în mijlocul 
biroului. 

— Mă gândeam, zise Beiul, că ar fi frumos să facem o 
plimbare la Rumelihisan. 

Eleonora încuviinţă din cap, neştiind ce anume urmărea 
Beiul cu acea discuţie, dar bucuroasă că nu pomenise 
nimic de scrisoarea de pe masă. 

— Florile sălbatice înfloresc, continuă el. Nu am alte 
întâlniri în această după-amiază. Este în apropiere şi am 
putea lua un coş cu mâncare, să luăm cina acolo. 

Eleonora aruncă o privire prin bibliotecă, cu draperiile 
ei roşii, îmbâcsite, de catifea, globurile, covoarele şi 
rafturile pline de cărţi. Câte ore petrecuse oare în această 
încăpere? Era evident că Beiul îşi dorea foarte tare să 
meargă împreună la Rumelihisan. Măcar atât îi datora, nu? 

— Ce zici? întrebă el. Ai vrea să mergem astăzi la 
Rumelihisan? 

Da, mi-ar face plăcere să mergem la un picnic. 

Puse cartea lui Aristofan la locul ei pe raft şi într-o oră 
plecară, călătorind de-a lungul țărmului de vest al 
Bosforului, către gurile înguste ale strâmtorii. Era, într- 
adevăr, o zi minunată. Soarele după-amiezii târzii licărea 


156 


palid, un iepure alb-maroniu ţopăia pe marginea drumului, 
iar Eleonora, cu faţa lipită de paravanele dantelate, zărea 
din când în când stolul ei, care-i urmărea în zbor. Aşa cum 
îi promisese Beiul, călătoria a fost destul de scurtă. 

— Asta, zise el când trăsura se opri, este Rumelihisan. 
Din turnul ăsta, în urmă cu patru sute de ani, Fatih Sultan 
Mehmet a asediat Stambulul şi a luat oraşul din mâinile 
bizantinilor. 

Un turn de piatră turtit, care se înălța parcă stingher 
dintr-o grămadă de moloz şi buruieni, Rumelihisan nu 
părea mare lucru la prima vedere. După ce coborâră din 
trăsură, îi plătiră paznicului şi urcară treptele curbate spre 
coroana crenelată, unde Eleonora îşi dădu seama că turnul 
în sine nu era cel important. Ceea ce conferea semnificaţie 
fortăreței Rumelihisan era aşezarea sa la gura Bosforului 
şi priveliştea avantajoasă pe care i-o permitea o astfel de 
poziţie. În acea perioadă a anului, ceasornicul fortăreței 
Rumelihisan era acoperit de un strat de flori sălbatice 
azurii şi de smocuri de iarbă încolţite în crăpăturile din 
piatră. Căldura zilei se risipise, iar dinspre mare adia o 
briză uşoară. În timp ce Beiul pregăti masa - carne rece, 
pâine, brânză şi măsline -, pupezele plonjară de pe 
minaretele unei moschei alăturate şi îşi desfăcură aripile 
deasupra strâmtorii. Un şir purpuriu pe cerul de un 
portocaliu deschis, stolul se contractă, apoi se extinse, 
precum un plămân celest. Eleonora nu înţelegea ce 
încercau să-i transmită. După câteva ocoluri pe deasupra 
apei, păsările se dispersară într-un crâng de pini care 
mărginea Uskudarul. 

Eleonora trase aer în piept şi se pierdu în frumuseţea 
oraşului. Spre deosebire de tabloul înrămat şi lipsit de 
viaţă pe care-l privea de la fereastra camerei sale, oraşul 
acesta era viu, plin de oameni, de strigăte, de muzică şi de 
mirosul pâinii coapte. Mai încolo erau domul Noii Moschei, 
minaretele Sultanului Ahmed. Mai era apoi casa alb- 
gălbuie a Beiului. lar mai încolo, la confluenţa apelor, se 
afla Palatul Sultanului, bijuteria din vârful Cornului de Aur, 
cu pereţii săi sclipitori de marmură, turnurile cristaline şi 


157 


grădinile pline de wisteria. Fata îşi muşcă buza în timp ce 
ultima răsuflare a soarelui se agăța de culmea dealului şi 
picta pereţii palatului într-un portocaliu şters, care pălea 
într-o nuanţă de roz. Pe măsură ce lumina soarelui 
dispărea, de dincolo de apă se auzi bubuitura unui tun. 

— Cu mai mulţi ani în urmă, spuse Beiul în timp ce-i făcu 
semn să se aşeze la masă, am avut onoarea de a vizita 
palatul. 

Beiul îi pregăti o farfurie şi i-o întinse peste pătura pe 
care era aşezată mâncarea. 

— Dar poate că ştii deja toate astea, din scrisorile pe 
care le-ai citit astăzi. 

Făcu o pauză şi duse o măslină la gură. 

— Când m-am oferit să te iau în grija mea, domnişoară 
Cohen, nu pot spune că am fost motivat de ceva mai mult 
decât de simţul datoriei şi devotamentul faţă de memoria 
tatălui tău. Ultimele luni, însă, oricât de grele ar fi fost ele, 
s-au dovedit a fi cele mai mulţumitoare pe care acest 
burlac bătrân şi le poate aminti. Ceea ce vreau să-ţi spun, 
continuă el, este că nu sunt deloc încântat că-mi scotoceşti 
prin corespondenţă, deşi îţi înţeleg imboldul. Înţeleg c-ai 
putea avea anumite nelămuriri legate de scrisori şi de 
întâmplarea cu pastorul Muehler. Înainte să mă-ntrebi 
ceea ce doreşti să afli, însă, am să-ncerc să-ţi explic 
punctul meu de vedere, atât cât pot. 

Mugşcă din sandviciul pe care şi-l pregătise. 

— L-ai citit pe Jean-Jacques Rousseau? 

Fata încuviinţă din cap. 

— În tinereţe, am fost acaparat de ideile lui Rousseau: 
contractul social, societatea civilă, voinţa poporului şi aşa 
mai departe. Ai putea spune că ideile sale au fost 
revelatorii pentru mine. Şi nu am fost singurul. La vremea 
aceea, erau mulţi tineri ca mine - fii de oameni de afaceri, 
de funcţionari, de ofiţeri şi de fermieri -, care îmbrăţişau 
cu adevărat ideile lui Rousseau. Am organizat un grup de 
lectură care se întâlnea o dată pe lună şi era foarte 
popular. Am scris, de asemenea, o serie de eseuri 
înflăcărate, pe care le-am publicat într-o gazetă, militând 


158 


pentru drepturile omului. 

Beiul o privi cu atenţie, să se asigure că îl urmărea. 

— Ca urmare directă a faptului că am adoptat ideile lui 
Rousseau şi am militat în favoarea acestei ideologii, am 
fost trimis la Constanţa. In vremea aceea eram membru al 
parlamentului, iar tatăl meu era un negustor foarte 
influent, unul dintre cei mai importanţi furnizori de textile 
ai armatei. Aşa că, în loc să m-arunce în temniţă, după cum 
probabil şi-ar fi dorit să facă, Sultanul m-a onorat cu un 
post diplomatic la periferia Imperiului. 

Eleonora dădu din cap în semn că a înţeles. 

— Odată ajuns la Constanţa, l-am cunoscut pe tatăl tău 
şi am stabilit cele mai importante legături de afaceri, însă, 
oricât de bine m-am simţit acolo, căminul meu este la 
Stambul. Şi astfel, când climatul politic s-a mai îmblânzit, 
m-am întors, dar cu condiţia să nu mă mai implic niciodată 
în acţiuni politice. Şi nu m-am mai implicat. Am în 
continuare aceleaşi convingeri, însă metodele mele s-au 
schimbat. De când m-am întors, Marele Vizir mi-a urmărit 
cu atenţie toate mişcările. Suspiciunile lui sunt nefondate, 
te asigur. Nu militez şi nici nu am militat vreodată pentru 
o revoluţie constituţională. Înţeleg însă de ce simte nevoia 
să mă supravegheze îndeaproape, având în vedere trecutul 
meu, dar şi toate suspiciunile legate de accidentul de pe 
vas. Cu toate astea, nu l-am bănuit nicio clipă pe pastor. Ar 
fi trebuit să fiu mai vigilent. Privind în urmă, toate se 
leagă. Nu ştiu dacă lucrează pentru palat sau pentru 
americani sau pentru ambele tabere, chiar, însă nu exista 
cale să mai putem continua cu lecţiile. Înţelegi asta, nu-i 
aşa? _ 

Eleonora înghiţi şi se uită la Bei. Înţelegea ce îi spunea. 
Cu toate astea, mintea îi zumzăia de întrebări, ca un roi de 
insecte închise într-un borcan cu dulceaţă. 

— Vreau să-ţi spun, de fapt, că am avut o viaţă bună, 
plină, dar m-am simţit şi singur, fără o prezenţă feminină 
şi fără copii - până acum, desigur. Ştii că-mi iau 
responsabilitatea de tutore al tău în serios, de aceea o să 
te rog să nu mai cauţi printre documentele mele. Ți-o cer 


159 


în propriul tău interes. O să ţi le dau pe toate într-o zi, dar 
nu acum. 


160 


Capitolul şaptesprezece 


Apropiindu-se de Poarta de întâmpinare, pastorul scoase 
o batistă din haină şi îşi şterse transpiraţia de pe frunte. 
Era prima sa vizită la palat şi, deşi făcea eforturi, nu putea 
să nu se minuneze. Mărginită în ambele părţi de o pereche 
de turnulețe masive de piatră, imensitatea impresionantă a 
porţii şi delicateţea sculpturilor care o împodobeau îi 
dădeau un aer în egală măsură ospitalier şi ostil. Şi avea 
sens, dacă se gândea bine. El, spre exemplu, era în relaţii 
bune cu palatul, dar nu ştia niciodată când se putea sfârşi 
ospitalitatea. Pastorul îşi împături batista şi o băgă la loc 
în buzunar. Unul dintre paznicii cu uniforme violete ai 
palatului se apropie de el şi prezentă armele. 

— Poarta de întâmpinare este închisă vizitatorilor, 
mormăi acesta, aparent neţinând seama de contradicţia 
din cele spuse. 

Când pastorul pomeni numele lui Jamaludin Paşa, însă, 
paznicul îşi cobori baioneta şi se dădu la o parte. Nimeni 
nu şi-ar fi dorit să se pună rău cu cineva cu care Marele 
Vizir avea o întâlnire în particular. Paznicul înaintă către 
un altul, care aştepta nemişcat la baza bastionului, iar 
pastorul a fost condus printr-o serie de uşi solide de lemn 
către biroul din cea de-a doua curte a palatului. 

Odată ajuns în incinta palatului, agitația şi aglomeraţia 
Stambulului se făcură nevăzute. Simţea în continuare 
prezenţa oraşului, ca o lună agăţată pe cerul palid, însă 
grijile palatului ţineau de altă sferă, mai delicată. Pastorul 
Muehler privi uimit apa cristalină care se prelingea pe 
plăcile de marmură, o pasăre care-şi făcea cuib pentru 
noapte şi inspiră parfumul delicat al proaspăt înfloriţilor 
boboci de hibiscus. Traficul pietonal din cea de-a doua 
curte era destul de redus, diplomaţii, bucătarii şi 


161 


muzicienii întorcându-se la casele lor după o zi de muncă, 
înapoi la familiile lor, spre cafenele sau spre alte activităţi 
distractive nocturne. Gardianul care-l condusese acolo îi 
spuse câteva vorbe unui slujitor, care îl conduse pe una 
dintre numeroasele alei acoperite cu frunze care plecau de 
la Poarta de întâmpinare. Până în acel moment, întâlnirile 
pastorului cu Marele Vizir avuseseră loc la finele fiecărei 
luni, într-o locaţie secretă precum un cimitir sau o baie 
publică abandonată. Nu avea idee de ce îl rugase 
Jamaludin Paşa să vină la palat. Poate că fusese informat 
în legătură cu destituirea sa din slujba Beiului. Sau poate 
că din cauza interacțiunii recente cu ruşii. Sau poate nu 
era nimic; poate că Marele Vizir era pur şi simplu prea 
comod să părăsească palatul. Cu o mişcare a capului, 
slujitorul îşi făcu loc printr-un alt rând strâns de paznici şi 
îl conduse pe pastorul Muehler pe un coridor de marmură, 
cu pereţii împodobiţi cu piese de armament antic. Acesta 
era, potrivit slujitorului, Marele Hol al Consiliului Vizirilor. 
Sala de audienţe a lui Jamaludin Paşa se afla în capătul 
coridorului, pe stânga. 

— O veţi recunoaşte de îndată ce veţi ajunge în dreptul 
ei, zise slujitorul, dispărând în grabă după colţ. 

Şi chiar aşa se întâmplă. Placată cu gresie roşie şi verde, 
sala de audienţe avea aproape aceleaşi dimensiuni ca o 
sală de cursuri a Colegiului Robert, însă tavanul era înalt 
precum al unei biserici. De peretele din fund era lipit un 
divan pătrăţos din lemn de mahon, iar în mijlocul lui stătea 
întins Marele Vizir. Un bărbat agitat, îmbrăcat într-o robă 
de mătase albă şi purtând pe cap un turban verde, acesta 
avea aspectul unei rozătoare şi ochii de culoarea 
strugurilor necopţi. Când pastorul Muehler intră în 
încăpere, se ridică uşor, în semn de salut. 

— Bună ziua, prietene. Sper c-ai găsit drumul până aici 
fără prea multă bătaie de cap. 

— Da, mulţumesc, spuse pastorul. Slujitorii voştri sunt 
foarte binevoitori. 

Marele Vizir îşi împreună mâinile laolaltă şi-şi încreţi 
nasul, de parcă i-ar fi cântărit răspunsul. Era foarte atent 


162 


la oaspetele său, însă nu-l invită să ia loc. De fapt, pastorul 
observă că nu ar fi avut unde să se aşeze. Fie că era un act 
premeditat ori ba, pastorul nu ştia şi nici nu-i păsa prea 
tare. 

— Aţi dori o ceaşcă cu ceai? îl întrebă Jamaludin Paşa. 
Sau cafea? 

— Nu, mulţumesc. 

— Cafeaua făcută în bucătăria palatului este cea mai 
bună din lume, insistă el. Vă pot asigura că nu veţi regreta. 

— Da, spuse pastorul, aranjându-şi gulerul. Imi pot 
imagina acest lucru. Dar cred că am să mă abtin, totuşi. 
Vedeţi dumneavoastră, am probleme cu somnul. Dacă beau 
cafea prea târziu, nu mai pot să dorm. Sper să nu vă simţiţi 
ofensat de refuzul meu. 

— Nici vorbă de aşa ceva! 

Lovindu-şi o parte a nasului cu degetul, Marele Vizir îi 
spuse câteva cuvinte unuia dintre paznici, care dispăru 
printr-o uşă ascunsă în peretele din spate al încăperii. 
Păstrară amândoi tăcerea până la întoarcerea paznicului, 
câteva momente mai târziu; acesta aduse cu el o ceaşcă de 
ceai în formă de lalea, pe o tavă de argint. 

— Ei bine, spuse Jamaludin Paşa, amestecând în ceai, 
mă gândesc c-aţi auzit veştile legate de poziţia noastră în 
raport cu ruşii? 

— Da, spuse pastorul. Am citit un articol în gazeta de 
ieri. 

— Aşa cum bănuiesc că vă imaginaţi, suntem mâhniţi de 
insinuările din raportul Ţarului. Pe de altă parte, însă, nu 
este vorba de o chestiune deosebit de importantă şi am 
dori s-o încheiem cât mai curând cu putinţă. 

Pastorul mormăi că a înţeles. 

— Fireşte că nu putem satisface cererile Ţarului aşa cum 
sunt prezentate ele. 

— Fireşte că nu, zise pastorul. 

— Acuzaţiile sale sunt nefondate, zise Marele Vizir, 
pregătindu-şi terenul pentru întrebarea următoare. 

— Aşa par a fi. 

— Am vrea să avem această certitudine. Bănuiesc că nu 


163 


deţineţi vreo informaţie care ne-ar putea ajuta să evaluăm 
posibilitatea unor represalii, în cazul în care vom refuza să- 
i îndeplinim cererile de despăgubire. 

— Nu, răspunse pastorul. Din păcate, nu deţin astfel de 
informaţii. 

— Nu aveţi nici legături cu ruşii, pe care le-am putea 
fructifica pentru obţinerea de mai multe informaţii? 

Pastorul se foi şi îşi încrucişă braţele. Era limpede că 
Jamaludin Paşa avea cunoştinţă de asocierea sa recentă cu 
ruşii. Ultimul lucru pe care îşi dorea să-l facă acum era, 
însă, să negocieze între cele două imperii intransigente. 
Avea şi-aşa destule pe cap. 

— Nici unele care să poată fi de folos palatului. 

Jamaludin Paşa zâmbi şi îşi atinse vârful nasului. 

— Am înţeles. Spuneţi-mi, cum mai stau lucrurile altfel? 

— Destul de bine, răspunse pastorul. Colegiul Robert e 
la fel. Articolul meu despre riturile religioase ale yezidiţilor 
e aproape gata, iar în curând trebuie să apară un nou 
volum cu traducerile mele. 

Incuviinţând din cap mai mult pentru sine, Jamaludin 
Paşa avea privirea pierdută în cutele mantiei sale. Işi 
strânse apoi buzele, de parcă s-ar fi gândit la o chestiune 
spinoasă, apoi îşi ridică din nou privirea spre pastorul 
Muehler. 

— Bănuiesc că n-aveţi nicio informaţie nouă pentru 
mine, în afara preocupărilor dumneavoastră academice. 

— Nu. Nu am. 

— Dar Beiul Moncef Barcous? 

Pastorul îşi lăsă braţele pe lângă corp. 

— Da, ei bine, au avut loc nişte întâmplări mai puţin 
fericite în ceea ce-l priveşte pe Beiul Moncef. 

— Şi anume? 

— Beiul Moncef şi domnişoara Cohen au hotărât de 
curând că nu mai au nevoie de ajutorul meu ca profesor. 

— Şi de ce, mă rog? 

Pastorul făcu o pauză să-şi adune gândurile. 

— Din cauza unor împrejurări care nu ţin de ei, după 
cum s-au exprimat. 


164 


— Şi nu aveţi nicio idee care ar putea fi aceste 
împrejurări? Nu aţi insistat să vi se dea mai multe 
explicaţii? 

— M-au informat despre decizia lor prin intermediul 
unei scrisori, în care menţionau în mod răspicat că nu 
puteau discuta împrejurările care au dus la luarea acestei 
decizii. Am presupus că la mijloc este o chestiune 
financiară. 

Marele Vizir îl fixă cu privirea. 

— Altceva nu vă vine în minte? E posibil ca Beiul Moncef 
să fi suspectat ceva? 

— Aşa mi-am imaginat iniţial, zise pastorul. 

Îşi aminti de incidentul din acea după-amiază, din 
bibliotecă. Erau mai multe persoane care l-ar fi putut 
vedea luând acele hârtii din birou - domnişoara Cohen, 
monsieur Karom, doamna Damakan -, dar chiar dacă aşa 
ar fi stat lucrurile, chiar dacă ar fi ştiut cu certitudine că 
fusese destituit din cauza spionajului, nu avea de gând să-i 
spună acest lucru Marelui Vizir. 

— După ce mi-am analizat îndelung activităţile din acea 
zi, continuă pastorul, am ajuns la concluzia că nu am 
niciun motiv să cred că Beiul Moncef ar putea avea vreo 
suspiciune. 

— Absolut niciunul? 

— Nu, răspunse, după o pauză suficient de lungă, încât 
să sugereze o gândire serioasă. Absolut niciunul. 

— Ei bine, spuse Jamaludin Paşa, îmi pare rău s-aud 
asta. Din fericire, avem alte persoane care îl urmăresc pe 
Beiul Moncef, persoane foarte apropiate lui. 

Făcu o pauză ca să ia o înghiţitură de ceai, lăsându-i 
pastorului vreme să se întrebe cine puteau fi acei 
informatori. 

— Spuneţi-mi acum, ce ştiţi despre elevă? 

— Despre domnişoara Cohen? 

— Da, despre domnişoara Cohen. Aţi amintit în trecut c- 
ar fi un fel de savant? 

Pastorul îşi descleştă mâinile transpirate, fericit că se 
terminase cu seria anterioară de întrebări. 


165 


— Domnişoara Cohen are o aplecare fenomenală spre 
limbile străine, o memorie aproape perfectă şi o înţelegere 
a istoriei şi a filosofiei care îi depăşeşte cu mult vârsta. 
Este de-a dreptul extraordinară! Cu doar două săptămâni 
în urmă, a redat în întregime prima carte din Iliada, din 
memorie. Am pomenit, mi se pare, că plănuiesc să scriu o 
lucrare despre ea. 

— Da, aşa cred. 

— Va fi mai dificil, acum, că lecţiile noastre s-au 
încheiat, dar cred că am suficiente informaţii, ca s-o pot 
duce la bun sfârşit. 

Marele Vizir mai luă o înghiţitură de ceai. 

— Vă vine în gând vreun fel în care domnişoara Cohen 
ne-ar putea fi de ajutor la palat? 

Pastorul Muehler se foi uşor, privind în podea în timp ce 
se gândea. Nu voia s-o amestece pe Eleonora în intrigile 
palatului, dar trebuia să-şi vadă de propriul interes, mai 
presus de orice. Pastorul văzuse cu ochii lui ce se întâmpla 
cu spionii care îşi pierdeau utilitatea şi avea şi aşa prea 
multe pe cap ca să-şi mai facă griji şi în privinţa lui 
Jamaludin Paşa. 

— S-ar putea... Ar putea fi utilă în cadrul Biroului de 
Traduceri. 

— Avem deja mai mulţi traducători decât ne trebuie. 

— Poate, spuse pastorul. Aveţi vreun criptograf? 

— Da, avem. 

— Există vreun mesaj pe care nu reuşesc să-l 
desluşească? 

Marele Vizir se lăsă pe spate între pernele divanului, ca 
pentru a cântări mai bine propunerea. 

— Ar fi unele care ne-au dat bătăi de cap. 

— Cu puţină instruire, domnişoara Cohen ar putea 
deveni un criptograf foarte priceput. Pentru ea, spargerea 
codurilor ar fi la fel de uşoară precum învăţarea unei limbi 
noi. 

— Interesant, spuse Jamaludin Paşa şi notă câteva 
cuvinte în carneţelul negru pe care-l ţinea mereu în 
buzunar. Dar rudele ei? Ştiu că locuieşte cu Beiul Moncef? 


166 


Mai are rude la Constanţa? 

— Tatăl ei a decedat, spuse pastorul Muehler. Cred că 
am auzit-o cândva pomenind de o mătuşă sau o mamă 
vitregă, însă nu cred că mai ţin legătura. 

— Ar mai fi ceva ce ar trebui să ştim despre ea? Are 
simpatii politice? 

— Din câte cunosc, nu are aşa ceva, spuse pastorul. 
Este, până la urmă, doar un copil. 

— Da, cred c-aveţi dreptate. 

— Ar mai fi ceva ce ar trebui să ştiţi despre domnişoara 
Cohen, zise pastorul. Are tendinţa să-şi păstreze gândurile 
şi orice alte trăiri pentru ea. În ultima vreme, a refuzat să 
mai vorbească. 

Jamaludin Paşa ridică dintr-o sprânceană, încurajându-l 
pe pastor să continue. 

— Nu a mai vorbit de la moartea tatălui ei în accident. 

Mişcându-şi uşor buzele, Jamaludin Paşa mai notă 
câteva lucruri în carneţelul său, după care se ridică. 
Aparent, întrevederea se încheiase. Scoase un săculeţ din 
buzunarul mantiei sale şi i-l întinse paznicului celui mai 
apropiat, care traversă încăperea şi i-l înmână pastorului. 

— Sper să acopere deranjul dumneavoastră, spuse 
Marele Vizir. Ar trebui să răscumpere cu prisosinţă venitul 
pierdut în urma încheierii lecţiilor. 

Sacul mic din piele părea mai greu decât de obicei. 

— Mulţumesc, Jamaludin Paşa. Plăcerea este de partea 
mea. 

— Dacă mai aflaţi ceva despre Beiul Moncef sau despre 
domnişoara Cohen, continuă Marele Vizir, vă rog să ne 
înştiinţaţi pe dată. Altfel, vă vom contacta noi când vom 
avea nevoie de serviciile dumneavoastră. 

În timp ce semnificaţia acestor cuvinte cobora asupra sa, 
pastorul a fost condus înapoi de-a lungul Marelui Hol al 
Consiliului Vizirilor, înspre o uşă ascunsă, care-l scoase 
direct în afara zidurilor palatului. Pitindu-se la umbra unei 
pescării cu obloanele trase, deschise săculeţul şi numără 
cincizeci de lire, de trei ori mai mult decât plata obişnuită. 
Aparent îi oferise lui Jamaludin Paşa o informaţie care 


167 


prezenta interes. 


168 


Capitolul optsprezece 


În vis, vâsleşte. Norii sunt de un violet prăfuit, iar 
dincolo de ei, stelele licăresc precum meduzele. De-a 
lungul țărmului sunt înşiraţi o grămadă de oameni. 
Încearcă să-i spună ceva, însă ea nu se uită înapoi. Dacă se 
va uita înapoi, acest lucru nu va face decât să-i 
încetinească ritmul şi chiar şi aşa înaintează lent. Are un 
mesaj pentru persoana din turn. Mesajul e scris pe bucata 
de hârtie din mâna ei, iar ea vâsleşte. 

Gara Hayderpaşa este un uriaş care doarme pe linia 
orizontului, un Ciclop la gura peşterii sale. Ridicându-se 
cât e de lung, cască. Şinele sunt vene care leagă degetele 
de inimă. Trenurile reprezintă braţele. Ceasul este ochiul 
lui. Dincolo de staţie se află o insulă cu un turn alb şi 
pătrăţos, ca o temniţă. Acolo îşi duce mesajul. Luna îi face 
cu ochiul. Ea înţelege. 

Kiz Kulesi, se gândeşte ea. Turnul Domniței. Numele îi 
persistă în minte ca mirosul de tămâie. 

Încearcă să-şi amintească povestea turnului. Au fost 
odată ca niciodată o fată şi tatăl ei, care era Sultanul. Au 
urmat apoi un blestem, o cobră şi un coş cu struguri. Fata 
a fost încuiată în turn. Poate era implicată chiar şi 
Afrodita. Sau asta era altă poveste? Mai contează? Acum, 
că vâsleşte prin strâmtorile cu creste anevoioase şi valurile 
amestecate cu meduze, mai contează povestea? 

Partea ciudată este că nu-şi aminteşte mesajul. Nu-şi 
mai aminteşte ce trebuie să-i spună persoanei din turn sau 
de ce. Dar ştie că este important. Ştie că mesajul este scris 
pe bucata de hârtie din mâna ei. Vâsleşte pe lângă gara 
Hayderpaşa şi un peşte ţâşneşte din apă, de pe coada lui 
picurând stropi de apă. Apoi mai urmează un peşte, apoi 
altul. Apa este vie şi colcăie de peşte. Peştii o stropesc, 


169 


zbătându-se ca nişte radiere, dar ea vâsleşte mai departe. 
Vâsleşte cât poate de tare dincolo de gară, printre peşti şi 
prin apa lentă. 

Barca ei atinge uscatul cu un scârţâit. Turnul se înclină, 
palid şi unsuros, un beţiv care împunge noaptea cu 
bastonul. Când aude barca acostând, vede păsările. Este 
stolul ei, sute de pupeze violete şi albe, fremătând ca nişte 
viori. Înghit stelele. Îi spun ceva. Încearcă să-i spună ceva. 
Dar chiar dacă ar auzi, chiar dacă ar putea înţelege, nu 
vrea să ştie. Nu pentru asta a venit. Ea a venit cu un mesaj 
pentru persoana din turn. 

Deschide uşa turnului, iar scările sunt acoperite de 
păsări. Este umezeală şi pretutindeni e un foşnet violet, o 
spirală neliniştită acoperită de voci. Işi dă jos gluga hainei 
şi îşi scutură părul. Toate vorbesc în acelaşi timp, toate 
încearcă să-i spună ceva. Vorbesc sau cântă? Nu-şi dă 
seama. Îşi face loc în sus pe scări, printre păsări, înspre 
încăperea din vârful turnului. 

În capătul scărilor se opreşte. Păsările au dispărut. Le-a 
luat locul o pădure de picioare şi trunchiuri. Stau adunate 
în jurul încăperii din vârful turnului, aşteptând sosirea 
mesajului. Ea le arată mesajul. Flutură bucata de hârtie 
prin faţa lor şi le spune că ea este cea cu mesajul. Iată-l! 
strigă ea. lată mesajul pe care-l aşteptaţi! Eu sunt 
mesagerul! Dar n-o ascultă nimeni. Şi, chiar dacă ar 
asculta-o, oricum n-ar conta. Căci bucata de hârtie din 
mâna ei e goală. 

Când se trezi, Eleonora avea fruntea acoperită de stropi 
de sudoare, iar faţa de pernă era umedă. Dimineaţa se 
întinse deasupra oraşului ca un văl, înăbuşind cu degetele 
sale portocalii fuioarele de ceaţă şi paznicii de noapte 
adormiţi. Întorcându-se pe spate, Eleonora se uită în sus la 
perdelele de dantelă ale baldachinului de deasupra patului 
ei. Din visele ei nu mai rămâneau de obicei decât nişte 
fragmente înceţoşate de amintiri - mirosul înălbitorului, o 
căprioară rănită, priveliştea unui port îndepărtat -, dar 
visul ăsta era diferit. Precum viziunile Penelopei cu 
gâştele, visul lui Pip despre sine ca Hamlet sau al lui Iacob 


170 


luptându-se cu îngerii, visul acesta era real, ceva ce putea 
păstra. Simţea că însemna ceva. Însă nu avea idee ce 
anume. 

Neputând să adoarmă la loc, Eleonora se dădu jos din 
pat şi îşi îmbrăcă rochia de casă. Simţind țesătura 
covorului sub picioarele goale, traversă ameţită încăperea 
şi se aşeză la fereastră, de unde urmări oraşul trezindu-se 
la viaţă. Spre deosebire de imaginea din visul ei, Kiz Kulesi 
părea masiv şi trist. Un turn colţuros din piatră, cu o 
cameră de observaţie deasupra şi o spirală subţire de 
aramă, clădirea fusese folosită în mai multe rânduri ca 
temniţă, far şi vamă. Acum era pustiu, din câte ştia, insula 
fiind locuită doar de păsări. Se vedeau o pereche de berze 
negre care-şi vârau ciocurile în apa mică din jurul insulei şi 
un  sticlete singuratic pe  pervazul camerei de 
supraveghere. Privind pasărea ţopăind dintr-un capăt al 
pervazului în celălalt, Eleonora avu impresia că zăreşte un 
licăr violet înăuntrul turnului. Îşi miji ochii în direcţia 
luminii soarelui, se aplecă şi întredeschise fereastra, ca să 
blocheze lumina orbitoare, însă nu reuşi să vadă altceva 
decât sticletele. Dacă înăuntrul turnului se aflase o 
membră a stolului ei, aceasta dispăruse. 

După ce sticletele îşi luă zborul, Eleonora văzu o trăsură 
trăgând în faţa casei Beiului. Era un lucru neobişnuit. 
Beiul avea rareori oaspeţi acasă şi niciodată atât de 
devreme dimineața. Jucându-se cu cordonul, urmări 
trăsura cu ornamente violete şi aurii oprind pe malul apei. 
Apoi, uşa trăsurii se deschise. Fără să arunce nicio privire 
în jur, un bărbat în uniformă violetă se îndreptă direct spre 
uşa casei şi ciocăni. Învinsă de curiozitate, Eleonora 
îmbrăcă o rochie adecvată şi se grăbi să iasă pe palierul de 
deasupra anticamerei. Trăgând cu ochiul printre barele 
balustradei, îl urmări pe monsieur Karom deschizând uşa 
în stilul său demn obişnuit. Când văzu cine era, însă, făcu 
un pas înapoi şi îngenunche pe un picior. 

Eleonora nu auzi ce-şi spuneau, însă, atunci când 
monsieur Karom se ridică, se întoarse şi se uită peste umăr 
în direcţia camerei ei. Văzând-o pe palier, o strigă: 


171 


— Domnişoară Cohen, aţi putea cobori, vă rog, o clipă? 
Este cineva aici care ar vrea să vă vorbească. 

Abia în timp ce cobora, Eleonora avu o imagine clară a 
bărbatului în uniformă violet. Stătea în poziţie de drepţi, 
rigid; pălăria era înclinată într-o parte şi purta o haină din 
satin violet, ornată cu nasturi de cristal. În aerul din jurul 
său se simţea un miros de lavandă, iar în mâna stângă 
ţinea un tub argintiu. Ca să nu îl privească prea insistent, 
fata traversă anticamera cu capul plecat. Când ajunse în 
dreptul uşii, monsieur Karom începu cu o prezentare 
formală. 

— Daţi-mi voie să v-o prezint pe domnişoara Eleonora 
Cohen, fiica lui Yakob Cohen, născută la Constanţa, venită 
ulterior la Stambul şi aflată în întreţinerea temporară a 
Beiului Moncef Barcous. 

Indreptându-şi spatele şi mai tare, vizitatorul îşi drese 
vocea înainte de a vorbi. 

— Domnişoară Cohen, spuse el, Slujitorul Cetăţilor 
Sfinte, Califul Islamului, Conducătorul drept-credincioşilor 
şi Padişahul Suprem al mai multor ţinuturi, Luminăţia Sa 
Sultanul Abdulhamid al II-lea vă solicită prezenţa în cadrul 
unei audienţe la palat. 

li întinse tubul argintiu, iar ea îl luă. 

— Vom trimite o trăsură mâine dimineaţă la această oră, 
adăugă. Sperăm că nu va fi niciun deranj. 

Eleonora se uită la obiectul rafinat pe care îl primise. 
Ţinea cu ambele mâini, ca pe o sabie, tubul gravat cu un 
model floral complicat şi care avea un capac de fildeş. Era 
asemănător în execuţie şi model cu carcasa din care 
pastorul scosese jocul de cuvinte. Simţi un val de sânge 
urcându-i înspre tâmple, ca şi cum anticamera s-ar fi 
îngustat în jurul ei. 

— Niciun deranj, fireşte, îl auzi ea spunând pe monsieur 
Karom. 

Dintr-o singură mişcare, acesta luă tubul din mâinile 
Eleonorei, scoase invitaţia dinăuntru şi îi înapoie trimisului 
tubul gol. 

— Suntem onorati, spuse, analizând invitația. 


172 


Domnişoara Cohen este onorată de atenţia Luminăţiei 
Sale. 

După-amiaza trecu într-un nor de nelinişte şi uimire. 
Cum de ştia Sultanul cine era şi de ce voia s-o întâlnească 
tocmai pe ea, dintre miile de oameni din Stambul, dintre 
milioanele de oameni din Imperiul Otoman? Eleonora nu 
avea nici cea mai vagă bănuială. In după-amiaza aceea, 
aerul din camera ei a fost încărcat de întrebări şi 
frământări. Plimbându-se de la şifonier la pat, apoi la 
birou, răsfoind neatentă cartea, stând în fotoliu lângă 
fereastră cu mâinile încrucişate în poală, încercă pe cât 
posibil să se acomodeze cu veştile. In ziua următoare avea 
să-l cunoască pe Sultan. Suveranul a milioane de oameni, 
stăpânul teritoriilor de la Salonic la Basra, el, care se 
putea întâlni cu oricine dorea, ceruse o întrevedere cu ea, 
Eleonora Cohen. 

În seara aceea, cina a fost servită mai devreme. Ea se 
aşeză la locul ei obişnuit, iar Beiul Moncef, unde stătea de 
obicei. Monsieur Karom le aduse friptură de vită cu fasole. 
Crezu că nu-i era foame, însă când tăie o bucată de carne 
şi o duse la gură, stomacul îi chiorăi zgomotos. 

— Este o onoare, spuse Beiul, despăturind şervetul. Ţi s- 
a făcut o onoare deosebită. 

Eleonora încuviinţă din cap în timp ce mesteca. Dacă era 
ceva ce înţelegea în legătură cu invitaţia, acel lucru era 
onoarea ce-i fusese acordată. 

— Şi eu am fost invitat la palat de două ori, dar niciodată 
pentru o audienţă formală cu Luminăţia Sa. 

Beiul tăie o bucată de carne şi o străpunse cu furculiţa. 

— Mă întreb, însă, care ar putea fi motivele Luminăţiei 
Sale. E cunoscut interesul său pentru... 

Făcu o pauză pentru a căuta cuvântul potrivit. 

— Pentru lucrurile ieşite din comun: ghicitoare, păsări 
vorbitoare şi altele asemenea. La început am bănuit că 
aceasta ar putea fi motivaţia invitaţiei sale, că a aflat de 
capacitatea ta de memorare, care e de-a dreptul 
extraordinară, şi vrea să vadă cu ochii lui dacă e adevărat. 

Eleonora îşi aşeză tacâmurile pe marginea farfuriei, 


173 


aşteptând ca Beiul să-şi continue gândurile. 

— Mă întreb, însă, dacă nu mai există şi altceva la 
mijloc. Poate este curios în legătură cu relaţia noastră. 
Poate vrea să afle dacă ai văzut ceva suspicios în casă. 

Eleonora nu se gândise la această posibilitate. 

— Ştii bine că n-am nimic de ascuns, continuă Beiul, 
întinzând mâinile, ca şi cum ar fi invitat pe oricine să-l 
percheziţioneze. Am discutat toate astea zilele trecute, la 
Rumelihisan. Vreau doar să fiu sigur, pentru binele 
amândurora, că vei avea grijă ce-i vei spune mâine 
Sultanului. Nu sugerez în niciun fel c-ar trebui să induci pe 
cineva în eroare, cu atât mai puţin pe Luminăţia Sa sau pe 
Marele Vizir. Doar te rog să fii cu băgare de seamă şi să te 
gândeşti cum i-ar putea afecta vorbele tale pe ceilalţi. 

Fata îl aprobă printr-o mişcare a capului. Înţelesese. 

— Vezi, fireşte, cum sunt legate destinele noastre între 
ele. 

Eleonora ridică furculiţa şi duse o singură boabă de 
mazăre la gură. Vedea foarte clar cum destinul ei era legat 
de cel al Beiului. El, slujnica şi majordomul erau singurii 
oameni din viaţa ei care se apropiau cât de cât de noţiunea 
de rude. Beiul era, aşa cum spunea domnişoara Ionescu 
despre tatăl ei, castelul de piatră care veghează asupra 
livezilor mele, ploaia care le hrăneşte şi caii înhămaţi la 
plugul meu. Ultimul lucru pe care şi-l dorea era să-i facă 
vreun rău. O miră că Beiul insista atât, însă era de înţeles; 
fusese o victimă a persecuției politice, aşa că era normal 
să fie îngrijorat cu privire la motivațiile Sultanului. 

După cină, Eleonora ceru voie să se retragă şi urcă în 
camera ei. Era încă foarte devreme şi nu era nici pe 
departe obosită, dar voia să fie singură cu gândurile ei. Se 
hotărâse deja ce rochiţă avea să poarte, dar era încă 
nesigură cu privire la bijuterii. Trăgând sertarul de sus al 
măsuţei de toaletă, se uită la mica colecţie de brățări şi 
coliere. Era acolo şi pandantivul cu smarald în formă de 
pară, pe care Beiul i-l oferise în cea de-a treia zi a vizitei 
sale la Stambul. Erau acolo şi brăţările de la negustorul de 
aur cu ghereta lui înghesuită din bazarul de textile. Când 


174 


îşi împinse brăţările pe mână, privirea Eleonorei căzu pe 
semnul de carte pe care-l adusese cu ea de la Constanţa, 
semnul mamei sale, cu care descuiase zăvorul de la cufărul 
tatălui ei. Îl luă de pe masa de toaletă, îl inu ca pe o lupă 
şi-şi analiză chipul în oglindă, printre spaţiile goale din 
lemn. Deschise gura şi cercetă spaţiul irizat roşu-gălbui, 
unde i se odihnea limba. A doua zi urma să aibă o 
întrevedere cu Sultanul. 

Eleonora ştia din operele lui Machiavelli că nu trebuia 
să-şi ofere sfatul, decât în eventualitatea în care Sultanul i- 
l cerea în mod expres. lar dacă i-l cerea, atunci ea trebuia 
să-i spună adevărul, atât cât se pricepea. Cât despre cum 
ar fi trebuit să se comporte, nu avea nicio idee. Niciunuia 
dintre personajele din Clepsidra nu-i fusese acordată o 
întrevedere cu regele lor, deşi domnişoara Holvert fusese 
invitată la o partidă de călărie cu un prinţ austriac. Acel 
episod se încheiase, fireşte, în mod dezastruos - singurele 
rămăşiţe ale zilei erau o cutie cu flori sălbatice uscate, 
nişte lacrimi şi un teanc de scrisori netrimise -, dar era 
folositor ca exemplu negativ. Nu trebuia să se aştepte la 
prea multă atenţie din partea Sultanului pe durata 
întrevederii. Era posibil să fie distras de alte griji. 

Nu ştia de câtă vreme stătea în faţa oglinzii, când se 
deschise uşa, iar doamna Damakan intră în cameră. Nu 
aducea cu ea nici prosoape, nici aşternuturi, nici alte 
pretexte pentru vizită. Eleonora puse semnul de carte pe 
măsuţa de toaletă şi închise sertarul. 

— Vei merge la palat mâine, spuse doamna Damakan, 
aşezând o mână blândă pe umărul Eleonorei. Este o 
onoare. 

Eleonora îşi ridică privirea spre bătrâna slujnică şi 
surprinse o lucire răutăcioasă în colţurile ochilor. 

— Este o onoare, repetă doamna Damakan. Cred că eşti 
emoţionată. 

— Nu ştiu... 

Vorbele îi ieşiră atât de uşor, încât Eleonora cu greu 
realiză ce făcuse, până ce faptul se consumase deja. Nu se 
mai gândise de mult la vorbit. Tăcerea ei era un obicei 


175 


confortabil - ascultatul, încuviinţatul din cap, scrierea 
răspunsurilor care erau absolut necesare -, dar îşi 
pierduse de mult puterea. De-abia acum realiză acest 
lucru, acum, când înlăturase mantia tăcerii, lăsând-o să 
cadă la picioarele ei. Vraja acesta numai ea o putea rupe, 
aşa fusese de la bun început. Doamna Damakan aprobă din 
cap, aşteptând-o să-şi continue propoziţia. 

— Nu ştiu ce ar trebui să spun, şopti Eleonora. După 
atâtea luni de tăcere, vocea îi era răguşită şi parcă îi 
zgâria gâtul. 

Doamna Damakan îşi puse mâna pe braţul Eleonorei. 

— Cum să ştii ce-ar trebui să răspunzi, când n-ai auzit 
care sunt întrebările? spuse ea. Ai încredere în tine! Ştii 
chiar mai multe decât crezi. 

Bătrâna slujnică se aplecă şi o sărută pe frunte. Apoi se 
întoarse şi ieşi din încăpere. 


176 


Capitolul nouăsprezece 


Garnisită cu cauciuc auriu şi negru, trăsura imperială 
aştepta pe malul apei, cu uşile, acoperişul şi 
harnaşamentul lucind; aveau o culoare violetă, de vânătă 
necoaptă. Eleonora îşi ridică poala rochiei deasupra 
pietrişului în timp ce străbătu aleea în urma slujitorului. 
Purta o rochie de mătase de un albastru pal şi pantofi 
negri de piele şi avea părul aranjat într-o coadă stufoasă. 
Îşi petrecuse toată dimineaţa pregătindu-se, făcând baie, 
alegându-şi bijuteriile şi stând nemişcată în timp ce 
doamna Damakan îi prindea părul cu agrafe. Importanţa 
situaţiei, însă, doar acum începea să o copleşească. Ea, 
Eleonora Cohen, mergea la palat pentru o întrevedere cu 
Sultanul. Acum nu mai era cale de întoarcere. 

Pe la mijlocul aleii, Eleonora remarcă pielea 
strălucitoare a cailor şi ochii ca nişte perle negre şi triste. 
Pe măsură ce se apropia de măreţele animale, acestea se 
încordară şi, precum soldaţii care prezentau armele la 
control, fiecare dintre ei ridică piciorul stâng din faţă. Fata 
dădu din cap, în semn de recunoştinţă pentru omagiul lor, 
iar calul conducător îşi umflă nările, semn că restul puteau 
reveni în poziţia relaxată. Vizitiul îi deschise uşa, iar fata 
urcă în trăsură. Când puse piciorul pe scara trăsurii, un 
pescăruş ţipă de pe acoperişul casei Beiului şi porni în 
zbor de-a lungul Bosforului, cu ciocul său portocaliu 
îndreptat către palat. 

Interiorul trăsurii era tapiţat cu catifea într-o nuanţă de 
violet închis, cu armături din fildeş, iar şipca peretelui era 
cusută în fir de aur. Eleonora îşi netezi poalele rochiei şi se 
aşeză în faţa mesagerului, cu spatele la direcţia de mers. 
Când caii îşi începură trapul zgomotos pe caldarâm, 
Eleonora se uită cum casa Beiului dispare din raza ei 


177 


vizuală, micşorându-se tot mai mult, până ce se făcu 
nevăzută în spatele unei curbe a drumului. Îşi privi pantofii 
de piele neagră, care-o strângeau, şi inspiră adânc, să se 
liniştească. 

— V-a fost acordat un privilegiu uriaş. 

Eleonora îşi ridică privirea spre slujitor. Avea ochii 
adânciţi în orbite şi o aluniţă mare pe nas. La început, fata 
crezuse că era acelaşi bărbat care o vizitase cu o zi înainte, 
dar acum nu mai era sigură. În orice caz, aştepta un 
răspuns. 

— Da, zise ea. Vorbea încet, fiindcă nu se obişnuise să-şi 
simtă vocea vibrându-i în gât. Sunt foarte onorată. 

— Este o onoare imensă să ţi se ofere o întrevedere cu 
Sultanul. 

— Sunt profund onorată. 

Huruind pe scândurile de lemn ale Podului Galata, 
trăsura coti la stânga, spre Bazarul Egiptean, împrăştiind 
nişte porumbei care poposiseră sub bolțile exterioare ale 
Noii Moschei. De cealaltă parte a apei, Eleonora vedea 
Turnul Galatei aplecându-se deasupra oraşului ca un deget 
acuzator. Mai încolo era cartierul Beşiktaş, tolănit leneş 
de-a lungul țărmului: cheiul, moscheea Beşiktaş şi casele 
de pe malul apei, în mijlocul cărora distingeau cu uşurinţă 
fațadele galbene ale casei Beiului. Se aplecă mai aproape 
de fereastra trăsurii, până ce vârful nasului ei atinse 
paravanul. Acolo, la etajul al doilea, a treia pe stânga, era 
fereastra în spatele căreia îşi petrecuse atât de multe 
după-amiezi citind, urmărind vapoarele trecând şi 
imaginându-şi vieţile oamenilor de pe celălalt mal. Dacă 
cineva de pe această parte a strâmtorii - un negustor de 
peşte, un servitor cumpărând şofran din bazarul de 
mirodenii sau un negustor credincios făcându-şi abluţiunea 
la fântâna publică din afara Noii Moschei - o privise la 
rândul lui şi se întrebase în legătură cu viaţa ei, Eleonora 
nu avea de unde să ştie. 

— Cunoşti protocolul curţii? 

— Nu, spuse ea, ridicându-şi bărbia. 

Slujitorul îşi drese glasul şi faţa sa căpătă un aer 


178 


solemn. 

— La curtea Sultanului sunt câteva reguli pe care 
oricine trebuie să le urmeze. S-au scris cărţi întregi pe 
acest subiect. Din păcate, acum nu avem timp pentru ele. 

Eleonora aprobă din cap. 

— Primele trei cele mai importante reguli sunt 
următoarele: în primul rând, trebuie să faci temenele de 
îndată ce intri în sala de întrevederi. Când pleci capul, 
atinge podeaua cu fruntea. 

Fata îşi atinse fruntea cu vârful degetului, ca să arate că 
a înţeles. 

— În al doilea rând, dacă i te adresezi vreodată 
Sultanului, trebuie să i te adresezi cu forma reverenţioasă 
de Luminăţia Sa. 

— Luminăţia Sa, repetă ea. 

— Luminăţia Voastră, o corectă slujitorul. Dacă i te 
adresezi Sultanului, spune-i Luminăţia Voastră. Dacă 
discuţi despre el cu altcineva, lucru pe care n-ar trebui să-l 
faci, vei spune Luminăţia Sa. 

— Luminăţia Voastră. 

— În al treilea rând, trebuie să-ţi aminteşti să stai mereu 
cu faţa spre Sultan. Oricine ar vorbi cu tine, nu-i întoarce 
spatele Sultanului! 

Eleonora repetă cele trei reguli în gând. 

— Aceştia sunt cei trei stâlpi ai protocolului Curţii. 
Există multe alte reguli. Nu ai voie să-l contrazici niciodată 
pe Sultan, spre exemplu. Nu trebuie să-l întrerupi 
niciodată pe Luminăţia Sa când vorbeşte. Şi nu trebuie să-i 
oferi sfaturi, decât dacă ţi s-a cerut acest lucru în mod 
expres. Însă nu avem vreme pentru aceste reguli. 

Trăsura cotise pe o stradă înclinată, şerpuită, mărginită 
de prăvălii şi înecată de un fluviu prăfos de negustori. Caii 
încetiniră în timp ce trecură prin mulţimea de oameni - 
valuri albe ca zăpada pe capetele beduinilor, cuțite 
caucaziene prinse în curele ornate ţipător şi tatuaje 
geometrice pe bărbiile şi frunţile femeilor barbare -, 
sporind cu toţii larma de pe dealul ce ducea la palat. 
Poarta de întâmpinare era o privelişte cum nu mai văzuse. 


179 


Cu un acoperiş din şindrilă verde ca valurile, poarta era 
apărată de şase paznici, doi care s-o deschidă şi alţi patru 
care să ţină curioşii la distanţă. În faţa mulţimii, Eleonora 
observă un bătrân de la ţară, care avea un turban ros. 
Ţinând o oaie strâns sub braţ, îşi agita bastonul şi repeta 
un singur cuvânt la nesfârşit, ca şi cum repetiţia ar fi putut 
îndrepta cumva un rău care i se făcuse. 

— Ce doreşte? întrebă Eleonora, în timp ce coborau din 
trăsură. 

Slujitorul o privi o clipă, absent. Când înţelese la cine se 
referea, pufni sfidător. 

— Rugăminţile oamenilor pentru Luminăţia Sa nu se mai 
sfârşesc. 

Discuţia ar fi putut continua, însă în momentul acela 
porţile se deschiseră şi un paznic îi conduse în grabă în 
incinta palatului. Mirosind a iasomie, livezile palatului erau 
amenajate în cercuri concentrice, plantate fiecare în parte 
cu o varietate de pomi înfloriţi. Slujitorul o conduse pe 
Eleonora pe o alee lată, mărginită de arbuşti tunşi 
simetric, trecând pe lângă paşi şi ieniceri care înaintau 
tăcuţi, ca şerpii prin apă. Slujitorul mergea repede, 
nelăsându-i timp să admire fântâna uriaşă cu gresie 
albastră şi albă din centrul grădinilor sau să zăbovească cu 
privirea asupra clădirilor care se iveau printre frunze. Se 
opri într-un sfârşit acolo unde se terminau grădinile, în 
faţa unei porţi aproape la fel de mari ca prima. Era păzită 
de patru bărbaţi în uniforme în aceeaşi nuanţă de violet- 
deschis ca trăsura imperială. Erau, fără doar şi poate, cei 
mai voinici bărbaţi pe care îi văzuse Eleonora vreodată, 
fiecare dintre ei la fel de înalt ca un cal şi cu musculatura 
picioarelor conturându-se prin uniforme. 

— Acesta, spuse slujitorul, arătându-i o bucată de stofă 
verde cam zdrenţuită, aşezată pe o placă de gresie din 
dreptul porţii, este drapelul Profetului Mahomed, pacea fie 
cu el. 

Eleonora se apropie de drapel, pe care erau brodate 
nişte litere argintii. În numele Domnului, cel milostiv și 
măreț. 


180 


— Marchează intrarea către încăperile private ale 
Luminăţiei Sale. Eu nu pot trece mai departe de acest 
punct. 

Slujitorul le făcu semn paznicilor, apoi îşi luă rămas-bun 
şi porni în grabă pe o alee lăturalnică. Eleonora rămase 
câteva clipe în dreptul drapelului Profetului înainte să 
vorbească. 

— Iertaţi-mă, li se adresă ea paznicilor. Să stau aici sau 
pot aştepta în altă parte? 

Privind drept înainte, către un punct nedefinit din 
apropiere, paznicii rămaseră tăcuţi. Incă nesigură pe vocea 
ei, Eleonora se gândi că era posibil să nu se fi exprimat 
suficient de clar. 

— Aici trebuie să aştept? repetă ea, pe un ton mult mai 
ridicat. 

Cu toate astea, paznicii nu se clintiră deloc. Era ca şi 
cum nu vorbise deloc. 

— lertaţi-mă! 

Înaintă un pas şi făcu cu mâna prin faţa gardianului care 
era cel mai aproape de ea. Avea nişte ochi de un albastru- 
închis, ca nişte bijuterii mici, iar o cicatrice lată îi cresta 
obrazul de la tâmplă până la gură. Coborându-şi privirea, 
acesta o privi, apoi îşi duse palmele la urechi şi clătină din 
cap. Era surd, se părea. Indicându-i o bancă de cealaltă 
parte a porţii, paznicul îşi reluă poziţia. 

Eleonora nu avea chef să stea. Era prea nervoasă. Cu 
toate astea, urmări cu privirea degetul gardianului spre 
banca de marmură şi se uită la grădina din care tocmai 
venise. În acel moment, observă câteva păsări din stolul ei 
cocoţate pe cel mai înalt nivel al fântânii. lată-le acolo, 
patru  pupeze  violet-alburii, veghind-o în acea zi 
memorabilă. Simpla lor prezenţă acolo îi dădu încredere. 
lar când a fost condusă dincolo de poartă în sala de 
audienţe a Sultanului, ştia că păsările o vor aştepta la uşă. 

Pereţii sălii de audienţe erau decoraţi cu o stucatură în 
culori de verde, roşu şi albastru. Dinspre un paravan bogat 
ornamentat veneau valuri de lumină, tavanul era în 
culorile păunului, iar în aer plutea un parfum uşor de liliac. 


181 


Era mult mai mică decât s-ar fi aşteptat, aproape de 
dimensiunea camerei ei din casa Beiului. Un rând ordonat 
de viziri şi slujitorii lor stăteau cu spatele spre peretele din 
dreapta. La stânga ei, Jamaludin Paşa, Marele Vizir, stătea 
aşezat pe un fotoliu de lemn supradimensionat. lar în 
centrul peretelui din spate, culcat pe un divan cărămiziu 
generos, era însuşi Sultanul, Luminăţia Sa, Abdulhamid al 
II-lea. Sultanul era un bărbat slab, cu sprâncene negre şi 
stufoase, o mustață îngrijită şi buzele precum două cireşe. 
Era teribil de ciudat să-l vadă în carne şi oase. Eleonorei i 
se făcu pielea de găină. În faţa ei era chiar Sultanul 
Imperiului Otoman, Califul Islamului. Era unul dintre cei 
mai importanţi oameni din lume şi era un om ca oricare 
altul. 

Se aplecă pe un genunchi, aşa cum o instruise slujitorul, 
şi îşi lipi fruntea de podeaua rece de marmură. Când se 
ridică, Marele Vizir zâmbea şi se foia în fotoliu. Îşi aranjă 
turbanul, după care scoase un mic carneţel din faldurile 
caftanului său. 

— Domnişoară Cohen, după cum îţi poţi închipui, avem o 
mulţime de chestiuni de rezolvat zilnic. Cu toate acestea, 
Luminăţia Sa a fost foarte intrigat de cele aflate despre 
tine, despre studiile tale, povestea vieţii tale... 

— Într-adevăr. 

Eleonora abia auzi ce spusese Sultanul, însă atunci când 
vorbi, toată lumea din încăpere amuţi. Se înclină din nou şi 
îşi simţi trupul străbătut de un fior. Îi vorbea ei direct, îşi 
spuse. Simţea cum începeau să-i transpire palmele. 

— Te-ar deranja, începu el, dacă ţi-aş pune câteva 
întrebări? Am auzit o mulţime de lucruri incredibile despre 
tine, însă uneori e greu să-ţi dai seama ce e adevărat şi ce 
nu, doar din auzite. 

— Da, spuse Eleonora. Avea un glas pierit. Vă 
mulţumesc, Luminăţia Voastră. 

— Este adevărat că ştii să citeşti în cinci limbi diferite? 

Eleonora numără în gând. Nu voia să-l contrazică pe 
Sultan, dar adevărul era că ştia să citească în şapte limbi: 
română, greacă, latină, turcă, franceză, engleză şi arabă. 


182 


— Dacă îmi permiteţi, Luminăţia Voastră... Nu este 
adevărat. 

Marele Vizir notă ceva în grabă în carneţelul său. 

— În câte limbi ştii să citeşti? 

— În şapte, Luminăţia Voastră. 

— Şi este adevărat, continuă Sultanul, cu un zâmbet 
glumeţ, că ai citit toate cărţile din biblioteca tutorelui tău, 
prietenul nostru Beiul Moncef Barcous? 

— Luminăţia Voastră, am citit multe cărţi din bibliotecă, 
dar nu le-am citit pe toate. 

Sultanul încuviinţă din cap. 

— Şi care este preferata ta? 

— Clepsidra, Luminăţia Voastră. 

Eleonora îi aruncă o privire Marelui Vizir, care îi nota 
răspunsurile în carneţel. 

— Clepsidra... zise Abdulhamid. Nu cred c-am mai auzit 
de această carte. 

— Este de-a dreptul minunată, Luminăţia Voastră! 

Sultanul se întoarse către Marele Vizir: 

— Ai citit Clepsidra! 

— Nu, Luminăţia Voastră, nu am citit-o. 

Sultanul se întoarse atunci spre şirul de viziri din stânga 
sa. 

— A citit vreunul dintre voi Clepsidra? 

Se auziră nişte murmure, apoi unul dintre viziri luă 
cuvântul: 

— Luminăţia Voastră, nu credem că această carte a fost 
tradusă în turcă. 

— Ei bine, atunci va trebui s-o traducem... 

Chiar în acel moment, în încăpere intră un slujitor şi 
şopti ceva la urechea lui Jamaludin Paşa. Acesta încuviinţă 
printr-o mişcare a capului, iar slujitorul ieşi la fel de tăcut 
precum intrase. 

— Eu, unul, continuă Sultanul, sunt uşor subiectiv când 
vine vorba de romanele polițiste sau de aventuri. Autorii 
mei preferaţi sunt britanicii Edgar Allan Poe şi Wilkie 
Collins, deşi există şi nişte scriitori francezi pe care-i 
admir. 


183 


Sultanul se opri din vorbit şi privi spre tavan. 

— Apoi, fireşte că sunt atrăgătoare şi povestirile arabe şi 
persane. 

Înainte ca Eleonora să poată răspunde, alt slujitor intră 
în încăpere şi îi întinse Marelui Vizir o telegramă. 

— Luminăţia Voastră! zise Jamaludin Paşa, după ce 
termină de citit telegrama. Îmi pare rău să vă întrerup 
discuţia cu domnişoara Cohen, dar tocmai mi-a fost adusă 
la cunoştinţă o chestiune ce nu suportă amânare. 

Unul dintre paznici făcu un pas în faţă pentru a o 
conduce pe Eleonora afară din încăpere, dar Sultanul 
ridică mâna şi îl opri. 

— Poate rămâne, spuse el. Nu va dura mai mult de 
câteva minute, bănuiesc, şi n-aş vrea s-o lăsăm pe invitata 
noastră să aştepte afară. 

— Da, Luminăţia Voastră, spuse Jamaludin Paşa. Fireşte! 

Mai citi încă o dată telegrama înainte să expună 
conţinutul pe scurt, în faţa tuturor dregătorilor. 

— Amiralitatea Imperială Germană ne aduce la 
cunoştinţă că Mesudiye continuă să fie hărţuită de vasele 
ruseşti transportatoare de torpile, chiar şi după retragerea 
către Sinop. Ni s-a raportat că s-au făcut numeroase 
încercări de a-i contacta pe comandanții navali ruşi, atât în 
Sevastopol, cât şi în Sankt Petersburg, fără reuşită. 
Tăcerea ruşilor poate fi privită ca o declaraţie oficială de 
război. 

Abdulhamid oftă şi-şi prinse cu degetele baza nasului. 

— Telegrama vine chiar de la generalul von Caprivi. 
Spune că înţelege caracterul delicat al situaţiei şi că 
respectă suveranitatea noastră în cel mai înalt grad. Cu 
toate acestea, repetă recomandarea sa de a interveni în 
forţă. 

— Şi care ar fi recomandarea ta? întrebă Sultanul. 

— Aş recomanda să-i dăm căpitanului de pe Mesudiye 
mână liberă să răspundă cum crede de cuviinţă. 
Torpiloarele ruseşti noi au un soi de armură, însă nu vor 
rezista în faţa cuirasatelor. 

— Şi nu există alte opţiuni? 


184 


— Niciunele, din câte-mi dau seama. Vă-nţeleg reticenţa 
faţă de navele de război ruseşti, Luminăţia Voastră, însă se 
află în ape otomane. Dacă nu răspundem provocărilor din 
apele noastre, ne vom eroda poziţia în Marea Neagră. Să 
nu facem nimic ar însemna să ne recunoaştem frica, atât în 
faţa Sankt Petersburgului, cât şi în faţa Berlinului. 

După ce se gândi câteva clipe la răspunsul Marelui Vizir, 
Sultanul se întoarse către rândul de viziri din stânga sa. 

— Sunteţi cu toţii de acord cu Jamaludin Paşa? 

Urmă un cor de încuviinţări din cap şi mormăieli. 
Încruntându-se, Abdulhamid îşi pipăi tivul caftanului. 
Părea absorbit de modelul materialului. Apoi îşi ridică 
privirea spre Eleonora. 

— Ce crezi? întrebă el. Ce ai recomanda? 

— Eu? 

— Da. În calitate de fostă rezidentă a provinciilor de pe 
malul Mării Negre şi ca persoană ce studiază istoria, care 
ar fi recomandarea ta? 

Marele Vizir tuşi gălăgios în pumn, apoi îşi notă câteva 
cuvinte în carneţel. 

— N-aş putea spune, începu Eleonora. Nu cred că 
înţeleg contextul problemei. 

Slujitorul îi spusese să nu-i ofere Sultanului sfatul ei, 
decât dacă i se cerea acest lucru în mod explicit, iar 
Luminăţia Sa îi ceruse în mod clar sfatul. Cu toate astea, 
ea nu ştia mai nimic despre politică, în afara celor citite în 
cărţi. Muşcându-şi buza, Eleonora se gândi la toate cărţile 
pe care le citise, încercând să-şi amintească o situaţie 
similară. 

— Poate că situaţia este oarecum asemănătoare cu cea a 
Bitiniei după ascensiunea regelui Mithridates, Luminăţia 
Voastră, spuse ea în cele din urmă. 

— Continuă, spuse Sultanul. 

— După Appian, Bitinia şi Roma erau amândouă 
amenințate de regele Mithridates. Totuşi, situaţia Bitiniei 
era mai precară. Știind acestea, Roma reuşi să-i întărâte 
pe conducătorii Bitiniei să lupte împotriva lui Mithridates. 
Bitinii au pierdut lupta şi au suferit pierderi imense, însă 


185 


înfrângerea lor le-a oferit romanilor timp să-şi adune 
forţele. 

Sultanul se gândi câteva momente, înainte de a vorbi. 

— Atacând vasele de război ruseşti, am provoca o luptă 
care e mai mult în interesul nemților... 

— Luminăţia Voastră! îl întrerupse Marele Vizir. Tocmai 
mi-a fost adusă la cunoştinţă o chestiune de extremă 
importanţă şi cu caracter secret. Am putea discuta în 
particular? 


186 


Capitolul douazeci 


După ce sala de audienţe se goli, Jamaludin Paşa se 
ridică din jilţul său şi se apropie de divanul Sultanului. 

— Ce te frământă, Jamaludin Paşa? 

— Luminăţia Voastră, zise el, permiteţi-mi să vă vorbesc 
liber! 

— Te rog! 

— Sper să îmi iertaţi întreruperea întrevederii cu 
domnişoara Cohen, dar trebuie să spun, Luminăţia 
Voastră, că nu cred că este înţelept să primiţi sfaturi de la 
un copil. 

Abdulhamid îşi netezi firele de păr de pe ceafă. 

— Şi de ce nu? 

— În primul rând şi foarte important, domnişoara Cohen 
nu înţelege situaţia noastră politică, nici relaţia noastră cu 
ruşii, nici pe cea cu nemţii. Ea însăşi a recunoscut acest 
lucru. În al doilea rând, este ceva nemaiîntâlnit ca un 
monarh să-i ceară sfatul unui copil, indiferent de 
împrejurări. lar în al treilea rând, nu ştim nimic despre 
simpatiile ei politice. Ar putea transmite chiar acum 
informaţii către Beiul Moncef sau pastorul Muehler. Ar 
putea fi chiar ea spion pentru ruşi, pentru români, pentru 
francezi... i 

— Mulţumesc, spuse Sultanul. Iţi mulţumesc pentru 
punctul tău de vedere în această chestiune. Ca 
întotdeauna, îţi apreciez sfaturile, dar în acest caz mă văd 
nevoit să fiu de altă părere. 

Jamaludin Paşa îşi cobori privirea spre telegramă. 

— Domnişoara Cohen, continuă Sultanul, nu a auzit 
astăzi nimic ce nu ar putea afla chiar mâine din gazete. Iar 
prin înţelepciunea sfatului ei a dovedit o înţelegere destul 
de bună a problemei. Cât despre înţelepciunea deciziei 


187 


mele de a primi sfaturi de la un copil, eu, unul, sunt de 
părere că sfaturile bune sunt bune, indiferent de la cine 
vin. M-aş fi aşteptat să fii de acord cu asta. 

— Sunt, Luminăţia Voastră! 

— Mai mult, întâmplarea face ca domnişoara Cohen să fi 
rostit propria mea judecată în această chestiune. Dacă ar fi 
fost un cerşetor, dacă ar fi fost o maimuţă, dacă ar fi fost 
însuşi Ţarul Rusiei, aş fi primit părerea ei în acelaşi mod. 

— Luminăţia  Voastră, lăsând la parte proveniența 
acestui sfat, mă văd obligat să vă recomand insistent să 
evitaţi o strategie de neutralitate. 

Făcu o pauză ca să vadă reacţia Sultanului, înainte de a- 
şi dezvolta punctul de vedere. 

— Netrăgând nici măcar un foc de avertizare, le vom 
ceda de fapt controlul asupra Mării Negre ruşilor. În plus, 
mă tem că generalul von Caprivi va interpreta lipsa 
noastră de reacţie ca pe un afront personal adus alianţei 
noastre cu kaizerul. 

— Dar ce rost mai are o alianţă, prietene, dacă te sileşte 
să acţionezi împotriva propriilor interese? 

— După cum ştiţi, Luminăţie, nemţii sunt printre cei mai 
importanţi aliaţi ai noştri. Ei deţin a doua cea mai 
importantă flotă din lume şi au jurat să ne protejeze 
interesele, oriunde ne-ar fi amenințate. 

— În cazul ăsta, de ce nu ne apără acum de ruşi? 

Fără a aştepta un răspuns, Abdulhamid dădu ordin: 

— Anunţă-l pe căpitanul de pe Mesudiye că a primit 
ordine stricte să nu deschidă focul, decât dacă se trage 
asupra lor, şi că trebuie să evite pe cât posibil orice 
provocare. 

Marele Vizir rămase tăcut o vreme, apoi zise: 

— Luminăţie, înţeleg că amintirea a ceea ce s-a 
întâmplat cu Intikbah vă face să fiţi rezervat în a deschide 
focul asupra torpiloarelor ruseşti... 

— Intikbah, spuse Abdulhamid, ridicându-se de pe divan, 
nu are nicio legătură cu hotărârea mea! 

Fără vreun alt cuvânt, Sultanul părăsi sala de audienţe. 
Clipind des ca să-şi ferească ochii de strălucirea puternică 


188 


a soarelui, se plimbă pe aleile Grădinii Enderun, de la 
Biblioteca lui Ahmed al II-lea către dormitoarele pajilor şi 
înapoi. Indiferent de opiniile lui legate de implicarea flotei, 
era evident că ruşii încercau să îi instige să ia măsuri 
militare, de care să se poată folosi ulterior într-o luptă mai 
amplă. 

Era, de asemenea, evident, în ciuda celor spuse de 
Jamaludin Paşa, că nemţii ar fi avut mult de câştigat de pe 
urma unei încleştări otomano-ruse în largul Mării Negre. 
Cel puţin pentru moment, neimplicarea lor era cel mai bun 
răspuns, oricare ar fi fost recomandările generalului von 
Caprivi. Abdulhamid nu era mulţumit să bată în retragere 
din faţa unei lupte, chiar deloc, însă, după cum spusese 
Darius I cu atâta înţelepciune, Acolo unde există iscusinţă 
nu e necesară forţa. 

Chiar dacă ar fi vrut să răspundă în forţă, Abdulhamid 
ştia că Imperiul era prea slăbit să poată face faţă unui 
război prelungit cu ruşii. Abia îşi putea permite să asigure 
paza palatului, darămite personal pentru guvernele 
provinciale. Minoritățile cereau tot mai vehement o mai 
bună reprezentare, sugerând în unele cazuri 
autoguvernarea. lar armata sa, cândva spaima Vienei şi a 
Budapestei, era acum reinstruită de generali europeni. În 
ciuda inaugurării unui colegiu de traduceri, a modernizării 
corpului de armată şi a construirii căii ferate, a tuturor 
schimbărilor constituţionale pe care le implementase, 
Imperiul se afla pe marginea prăpastiei. Cu fiecare zi care 
trecea, Abdulhamid simţea tot mai tare lanţurile 
strângându-se în jurul lui. Dacă ar putea scoate Imperiul 
de sub controlul Marilor Puteri, dacă ar putea mulţumi 
debitorii, dacă ar putea anula capitulaţiile şi îndepărta 
sfătuitorii militari străini, atunci poate ar reuşi să-şi 
impună din nou dominaţia navală în Marea Neagră. În 
aceste momente, însă, trebuia să acţioneze cu prudenţă. 

Oprindu-se în dreptul cadranului solar din faţa 
dormitoarelor pajilor, Abdulhamid îşi trecu degetele peste 
scobiturile care reprezentau orele zilei. Umbra acului coti 
pe deasupra degetelor sale şi îşi continuă drumul. Oricâtă 


189 


putere ar fi avut, ştia că erau o mulţime de lucruri care nu 
depindeau de el. Trebuia să se descurce aşa cum ştia el 
mai bine între graniţele istoriei. Ce bine ar fi fost dacă 
Jamaludin Paşa ar fi înţeles acest lucru! Dacă sfătuitorii săi 
i-ar fi semănat mai mult domnişoarei Cohen, neîncorsetaţi 
de convenţii şi fără teamă să spună ce cred cu adevărat! 
Se opri să privească o pupăză cu pene albe şi violete, 
cocoţată pe acoperişul spiralat al sălii de audienţe. Işi 
înclină capul spre stânga, apoi zbură peste apă. Asta a fost 
tot. După ce lovi cadranul solar cu degetele, Sultanul se 
îndreptă către Biblioteca lui Ahmet al II-lea. 

Când intră, bibliotecarul aproape că se răsturnă cu 
scară cu tot, de uimire. 

— Luminăţia Voastră! exclamă, după ce cobori cu grijă şi 
se înclină. Ce surpriză plăcută! Cu ce vă pot fi de ajutor? 

— Am o rugăminte, spuse Sultanul. O rugăminte care 
trebuie tratată cu cea mai mare confidenţialitate. 

— Fireşte, Luminăţie, porunciţi! 

— În primul rând, am nevoie să aduni toate decretele şi 
corespondenţa legate de relaţia noastră cu Marile Puteri, 
în special cu ruşii şi cu nemţii. După aceea, am să te rog să 
faci copii după aceste materiale şi să aranjezi să-i fie 
predate Eleonorei Cohen, la reşedinţa Beiului Moncef 
Barcous. 

Sultanul se opri ca să-i ofere bibliotecarului un răgaz să- 
şi noteze indicaţiile. 

— Când ai terminat de pus în ordine materialele, vino să 
mă vezi şi îţi voi da o scrisoare s-o ataşezi la ele. Ne-am 
înţeles? 

— Cum porunciţi, Luminăţie! Singura mea grijă este că 
volumul materialelor pe care le cereţi ar putea depăşi 
capacitatea unei singure trăsuri. 

— Stabileşte o limită de şase cutii şi selectează 
documentele cele mai relevante. 

— Da, Luminăţie! De îndată! 

Odată ce le dădu ordinele sale bibliotecarului şi Marelui 
Vizir, Abdulhamid plecă a doua zi, în zori, în excursia sa 
anuală de privit păsările, pe lacul Manyas. Vara nu era 


190 


chiar momentul ideal pentru astfel de activităţi în acea 
regiune, însă doctorul Benedict, celebrul ornitolog britanic 
care fusese invitat să conducă expediţia, avea un program 
foarte încărcat, iar Sultanul voia să profite cât mai mult de 
compania lui. Călătoria pe coasta Mării Marmara le luă 
aproape o zi, iar seara îşi aşezară tabăra în apropierea 
unui sat pescăresc căzăcesc, din partea nordică a lacului. 
A doua zi, călătoriră în jurul țărmului sudic şi ridicară o 
tabără mai stabilă la câţiva kilometri de un sat de tătari 
refugiaţi. Atât cazacii, cât şi tătarii trimiseră daruri în 
onoarea vizitei Sultanului. In cea mai mare parte a 
timpului, însă, Abdulhamid şi invitaţii săi nu avură contact 
cu localnicii din regiunile respective. Iar în afara unei 
prime nopţi agitate, problema militară din Marea Neagră 
nu sălăşlui prea mult în gândurile Sultanului. După ce se 
instalară, Sultanul şi invitaţii săi îşi petrecură timpul cu 
binoclurile la ochi. 

Deşi migraţia de primăvară se încheiase de câteva 
săptămâni, li se ivi ocazia să observe mai multe specii pe 
cale de a-şi face cuiburi şi de a-şi depune ouăle. Pe măsură 
ce apele lacului se retrăgeau, privighetori, egrete şi lebede 
îşi făceau cuiburi printre trestii şi flori sălbatice. 
Conducându-i pe invitaţii Sultanului de-a lungul țărmului, 
doctorul Benedict le atrase atenţia asupra unui cuib de 
piţigoi-pungar, o construcţie în formă de pară, agăţată de 
ramurile unui pin. Ţesut din pânze de păianjen, păr de 
animale şi diverse plante, cuibul avea o intrare falsă şi o 
uşă-capcană, ca să încurce eventualii prădători. Pe 
parcursul călătoriei, Sultanul avu ocazia să întâlnească mai 
mult de cincizeci de specii de păsări: gâşte cu gâtul alb, 
granguri aurii, bâtlani de noapte, ibişi lucioşi, un stol de 
lopătari şi trei perechi de pelicani creţi în nuanţe de 
portocaliu. Cel care îi captivă, însă, imaginaţia a fost 
piţigoiul-pungar, cu cuibul său construit bucată cu bucată. 

În cea de-a cincea şi ultima noapte a expediției, chiar 
înainte de apus, Sultanul era în cortul său, meditând la 
situaţia politică a Imperiului şi făcând o comparaţie cu 
cuibul piţigoiului-pungar, când un porc mistreţ dădu 


191 


năvală în tabără. Înainte ca vreunul dintre dragomani să se 
dezmeticească, doctorul Benedict scoase pistolul şi 
împuşcă mistrețul. Deşi Sultanul nu participă la ospăț, 
porunci ca mistrețul să fie jupuit şi fript în onoarea 
doctorului Benedict, în semn de recunoştinţă pentru 
eroismul său. Era un final minunat al călătoriei. Pe lângă 
carnea de mistreţ, invitaţii Sultanului au fost ospătaţi cu 
gutui umplute, friptură de miel şi o supă consistentă de 
orz. 

Când Abdulhamid se întoarse la palat, târziu în seara 
următoare, îşi dădu imediat seama că ceva era nelalocul 
lui. Fiindcă era deja foarte târziu, însă, se duse direct la 
culcare. Când se trezi, se dovedi că intuiţia sa fusese 
corectă. Dovada era chiar mama sa, care aştepta în linişte 
pe un scaun din dreptul uşii camerei unde dormea. 

— Bună dimineața, mamă. 

— Aud că excursia Voastră a fost un succes, spuse 
aceasta, ridicându-se pentru a se înclina. 

— Da, spuse el, zâmbind. Un mare succes. Am văzut trei 
perechi de pelicani creți şi cuibul unui piţigoi-pungar. 

— Un piţigoi-pungar! repetă ea. Minunat! 

— Nu pot totuşi să cred că ai vegheat lângă patul meu 
toată dimineaţa, ca să afli cum a decurs călătoria. 

— Nu, Luminăţie, trebuie să recunosc că nu acesta este 
motivul. 

— Ce te frământă, mamă? 

— N-aş vrea să vă întunec prima dimineaţă înapoi la 
palat cu îngrijorările mele. 

— Dacă tu eşti îngrijorată, spuse el, ridicându-se în 
capul oaselor, sunt şi eu îngrijorat! 

Femeia se întoarse să-l vadă mai bine. 

— Am auzit ieri un zvon care m-a îngrijorat, un zvon care 
m-a speriat atât de tare, încât m-am văzut nevoită să-l 
trezesc pe primul meu născut şi preferatul dintre fiii mei. 

— Spune-mi, mamă! 

— Oamenii vorbesc că i-aţi cerut fetei aceleia, Cohen, 
sfatul în legătură cu o situaţie militară delicată şi că 
plănuiţi să-i trimiteţi materiale confidenţiale pentru a le 


192 


analiza. 

Tăcerea lui îi confirmă că zvonurile erau adevărate. 

— Nu are nicio importanţă pentru mine de unde vă 
primiţi sfaturile, continuă ea. Ştiu că v-am crescut suficient 
de bine, încât să puteţi face diferenţa între un sfat înţelept 
şi unul neînţelept. Dar îmi pasă de reputaţia Voastră. În 
interiorul palatului, oamenii au început deja să vorbească 
despre această chestiune, în termeni defăimători. 

— Lasă-i să vorbească! spuse el. Vor vorbi mereu. 

— Mă-ngrijorează foarte tare că v-aţi gândit să-i oferiţi 
acestei fete acces la hotărârile interne ale palatului, să-i 
oferiţi informaţii delicate unui copil, unei evreice despre 
care nu ştim nimic! 

Sultanul se întoarse pe spate. Informaţia se răspândise 
destul de repede, chiar şi pentru standardele palatului. 

— Cine ţi-a spus toate astea? 

— Jamaludin Paşa. 

— Iar el de unde a aflat? 

— Am presupus că i-a spus Luminăţia Voastră. 

— Nu, spuse Sultanul, întorcându-se pe o parte. Nu i-am 
spus! 

Ridicându-se din pat şi despărţindu-se de mama sa, 
Abdulhamid îi spuse celui mai apropiat slujitor că vrea să 
ia micul dejun în Biblioteca lui Ahmet al II-lea. Era o 
cerere neobişnuită, însă slujitorul abia clipi, după care se 
înclină şi dispăru în grabă să anunţe personalul bucătăriei. 
Intre timp, Sultanul se îndreptă spre bibliotecă. Aşa cum 
sperase, era goală. Singura mişcare pe care o remarcă era 
cea a unor particule de praf, iar singurul zgomot era 
plescăitul constant al peştişorilor argintii. Abdulhamid se 
aşeză la biroul bibliotecarului, aşteptă şi câteva momente 
mai târziu micul dejun i-a fost servit acolo. În timp ce 
mânca, răsfoi un registru mare şi albastru aşezat în 
mijlocul biroului. În el erau trecute cărţile solicitate şi 
scoase din bibliotecă în decursul ultimei luni. Observă că 
era notată cea mai mare parte a hotărârilor şi 
corespondenţei privind relaţia Imperiului cu Berlinul şi 
Sankt  Petersburgul. Cu toate acestea, registrul nu 


193 


menţiona în niciun loc că el, Sultanul, ceruse acele 
documente. Deci măcar în această privinţă bibliotecarul se 
acoperise. Sultanul închise registrul. Când îşi termina 
ceaiul, bibliotecarul intră şi el în încăpere. 

— Luminăţia Voastră! exclamă, alb ca varul. Cărui fapt îi 
datorez onoarea acestei vizite? 

— Doream să verific cum evoluează răspunsul la 
solicitarea pe care am făcut-o săptămâna trecută. 

Bibliotecarul se mai linişti la auzul acestei explicaţii. 

— Este aproape finalizată, Luminăţie. Am speranţa că vă 
voi prezenta rezultatele mâine dimineaţă. Şase lăzi pline 
cu scrisori şi decizii oficiale. 

— Foarte bine, spuse Abdulhamid, privind înspre lada 
cea mai apropiată. Mai am o întrebare. 

— Porunciţi, Luminăţia Voastră! 

— Nu am menţionat că această solicitare este una 
confidențială? 

— Ba da, Luminăţie, aţi menţionat acest lucru! 

— Atunci de ce m-a trezit azi-dimineaţă mama mea, cu 
informaţia că acest proiect a ajuns la urechile întregii 
Curți? 

Tremurând, bibliotecarul se aruncă la picioarele 
Sultanului. 

— N-am spus nimănui nicio vorbă! Vă jur, Luminăţia 
Voastră! 

Sultanul privi câteva clipe spatele bibliotecarului înainte 
de a-i spune să se ridice. 

— Eşti un om evlavios, nu-i aşa? 

— Sunt, Luminăţie! Fac tot posibilul. 

— Adu-mi atunci Coranul! 

Bibliotecarul făcu aşa cum i se ceru şi Abdulhamid îl 
deschise la prima sură. 

— Vei jura pe Coran, pe memoria Profetului Mohamed, 
pacea fie cu el, şi a califilor celor drepţi, că nu ai vorbit cu 
nimeni, cu absolut nimeni despre această problemă. 

Bibliotecarul puse mâna pe Coran. 

— S-ar putea, Luminăţie, spuse el cu nările umflate de 
frică, să fi încălcat natura confidențială a solicitării faţă de 


194 


arhivistul palatului sau de copiştii care m-au ajutat. Dacă 
aşa stau lucrurile, îmi asum întreaga responsabilitate. Şi 
îmi voi înainta demisia, dacă veţi considera necesar. 

— În afara arhivistului şi a copiştilor, i-ai mai pomenit de 
această solicitare şi altcuiva? 

— Nu, Luminăţie! Dacă doriţi, voi jura pe Sfântul Coran 
şi pe memoria Profetului Mohamed, pacea fie cu el. Nu am 
spus nimănui altcuiva! 

— Foarte bine, atunci, spuse Sultanul şi se ridică de la 
birou. Adu lăzile în camerele mele de îndată ce vor fi 
pregătite! 

După ce Abdulhamid părăsi încăperea, bibliotecarul 
căzu în genunchi şi îşi lipi fruntea de podea. 


195 


Capitolul douazeci şi unu 


Eleonora stătea singură în capul mesei lucioase a 
Beiului, cu ochii la resturile micului dejun. Trecuse mai 
bine de o săptămână de la întrevederea cu Sultanul, însă 
amintirea acelor momente încă o urmărea, plutind pe la 
marginile memoriei ei ca un balon cu aer cald. Amestecă 
cu degetul mic în ceaiul călduţ care mai rămăsese şi duse 
ceaşca la buze. În dimineaţa de după întrevedere, ea şi 
Beiul discutaseră pe larg. li descrisese grădina palatului, 
paznicii, vizirii şi slujitorii, impasul din Marea Neagră şi 
sfatul ei către Sultan. Beiul îi ascultase povestirea cu 
mândrie şi interes, mai ales că apoi devenise clar că 
Sultanul îi urmase sfatul. Cea mai mare grijă a sa, însă, era 
dacă Sultanul sau Marele Vizir îi puseseră întrebări legate 
de el, de programul său obişnuit şi altele asemenea. După 
ce Eleonora îl asigurase că acest lucru nu se întâmplase, 
se relaxase. Iar în cele din urmă întrebările deveniseră mai 
rare. Se şterse la colţul gurii cu un şerveţel. Adunând o 
grămăjoară de firimituri în jurul marginii farfuriei, fata 
încercă să-şi amintească cele mai mărunte detalii ale 
palatului: bolta de pe tavanul sălii de întrevederi, mirosul 
de liliac şi levănţică, triunghiurile argintii suprapuse 
brodate pe gulerul caftanului Marelui Vizir şi razele de 
lumină care cădeau printre ramurile nucilor ce înconjurau 
fântâna uriaşă. 

Era pierdută în aceste amintiri, când auzi o bătaie în uşa 
de la intrare şi tropăitul unor paşi siguri intrând în casă. 
Paşii, observă ea, erau ai unor hamali ai palatului. Din 
pragul uşii sufrageriei, îi urmări intrând pe uşa principală 
ca un şir de cărăbuşi purpurii, fiecare cu câte o ladă de 
lemn mare cât un cufăr de pachebot. Covorul imens din 
anticameră fusese rulat la perete, iar lăzile au fost stivuite, 


196 


două câte două, în spaţiul dintre măsuţa de la intrare şi 
uşa principală. Monsieur Karom şi un slujitor de la palat 
supravegheară în linişte toată activitatea. Când şi cea din 
urmă ladă de lemn a fost aşezată la locul ei, slujitorul a 
scos un tub argintiu pentru documente. 

— Acesta este pentru domnişoara Cohen. 

— Voi avea grijă să ajungă la ea, spuse monsieur Karom. 

Slujitorul îşi privi mănuşile şi spuse: 

— Luminăţia Sa a cerut ca scrisoarea să-i fie înmânată 
direct domnişoarei Cohen şi nimănui altcuiva. 

Eleonora ieşi dindărătul uşii sufrageriei. 

— Bună ziua. 

Intreaga adunare de hamali se întoarse s-o privească 
înaintând prin încăpere în papucii şi rochiţa de casă. Când 
ajunse în dreptul slujitorului, acesta îşi plecă capul, 
neştiind parcă dacă să îngenuncheze sau nu. 

— Ar trebui să menţionez, spuse acesta, în timp ce 
deschise tubul argintiu şi desfăşură o bucată greoaie de 
hârtie, că misiva a fost scrisă chiar de mâna Luminăţiei 
Sale. 

Eleonora luă scrisoarea. Era în franceză, cu o caligrafie 
elegantă şi sigură. 


Dragă domnişoară Cohen, 


Înainte de a aprofunda chestiunea lăzilor, aş dori în 
primul rând să îmi exprim plăcerea reală de a te fi 
cunoscut zilele trecute. Se poate observa de la prima 
vedere că eşti cu adevărat o persoană neobişnuită, în ceea 
ce priveşte inteligenţa şi caracterul. Am încredere că ţi-a 
făcut plăcere vizita la palat şi sper să avem ocazia să ne 
revedem în curând. 

Cât priveşte lăzile, care sunt fără îndoială aşezate deja 
de-a lungul peretelui din anticamera Beiului, vei găsi 
înăuntru zece ani de rapoarte oficiale, tratate, situații 
financiare şi corespondenţă diplomatică, legate anume de 
relațiile noastre cu Imperiile Rus şi German, precum şi cu 
alte Mari Puteri, cum ar fi Franța, Marea Britanie şi 


197 


Imperiul Habsburgic. Te rog să analizezi aceste documente 
cu atenţie. În două săptămâni am să trimit din nou după 
tine, ca să putem discuta conţinutul lor. 

Acestea fiind spuse, cred că nu mai este nevoie să 
amintesc că aceste documente sunt strict confidenţiale și 
că nu trebuie să împărtăşeşti conţinutul lor cu nimeni, sub 
nicio formă. 

Aştept cu nerăbdare următoarea noastră întâlnire. 


Cu sinceritate, 
Abdulhamid al II-lea 


În cele din urmă, lăzile au fost mutate în bibliotecă şi 
aliniate în ordine sub un şir de ferestre ce dădeau spre 
portul Beşiktaş. De cealaltă parte a geamului, adia un vânt 
nefiresc de aspru, care venea dinspre apă, biciuind 
ramurile copacilor şi alungând păsările la adăpost. 
Înăuntru, însă, era linişte. Aroma de fum de trabuc se 
amestecase cu mirosul prăfuit al cărţilor vechi îmbrăcate 
în piele şi al coniacului, iar franjurii draperiilor grele 
atingeau capacele lăzilor. Ridicând capacul lăzii stanţate 
cu numărul unu, Eleonora se aplecă şi căută prin ea. 
Scoase un teanc de scrisori legate cu o panglică de mătase 
şi le desfăcu. Prima era într-un plic mare şi pătrăţos. 
Adresată general-maiorului Nikolai Karakozov, era mânjită 
într-un colţ cu ceva ce aducea a dulceaţă de căpşune. Nu 
avea nicio adresă a expeditorului. Deschise plicul. Era o 
invitaţie scrisă de mână la o petrecere de inaugurare a 
recent renovatei reşedinţe a ambasadorului francez. 
Negăsind nimic care să-i atragă atenţia în acest pachet, îl 
puse la loc pe fundul lăzii şi puse primele două dosare pe 
biroul colonelului. 

Lada numărul unu era o harababură de scrisori între 
Stambul şi Sankt Petersburg: însemnări personale, 
invitaţii, ameninţări voalate, mustrări, justificări şi câteva 
cereri de azil. În cea mai mare parte, corespondenţa era în 
limba franceză, având inserate cuvinte în limbile turcă şi 
rusă. Semnificaţia acestor scrisori era în general destul de 


198 


evidentă, deşi consulul rus făcea pe alocuri referire la 
înţelegeri, discuţii şi oficialități care ei îi erau străine. In 
afara unei scurte pauze pentru a lua masa de prânz, 
Eleonora citi toată ziua. Când monsieur Karom îi bătu la 
uşă să-i anunţe cina, citise deja aproape jumătate din cutia 
cu numărul unu. Deşi avea încă unele lacune, înţelegea 
acum în linii mari relaţia dintre ruşi şi otomani. 

În fiecare zi, timp de două săptămâni, Eleonora se 
afundă în lumea cutiilor de lemn, în efemeritatea 
diplomaţiei, a sarcasmului şi a alianțelor nestatornice. 
Înțelegerea ei asupra situaţiei geopolitice curente sporea 
pe măsură ce citea. Războiul din 1878 şi Tratatul de la 
Berlin care urmase îi forţaseră pe otomani să renunţe la 
stăpânirea lor asupra multor teritorii din sud-vestul 
Europei. Porturile din Crimeea le fuseseră înapoiate 
ruşilor, Bosnia le revenise Habsburgilor şi se născuseră 
astfel mai multe naţiuni noi, inclusiv regatele Bulgariei şi 
al României. În tot acest timp, Franţa şi Marea Britanie 
stăteau la pândă, aşteptându-şi momentul, ca nişte ulii. 

Prinşi cum erau între Moscova şi Viena, Londra şi Paris, 
otomanii ceruseră ajutorul Berlinului. La porunca Marelui 
Vizir, fuseseră aduşi amirali germani ca sfătuitori în 
chestiuni militare, kaizerul fusese primit la Stambul cu o 
paradă imperială, iar Imperiul luase un împrumut enorm 
de la Deutsche Bank, destinat în mare parte finanţării 
tronsonului Stambul-Bagdad al căii ferate Berlin-Bagdad. 
O astfel de cale ferată, scria kaizerul într-una dintre 
scrisorile sale adresate direct Sultanului Abdulhamid al II- 
lea, avea să susţină ambele imperii şi ar fi servit la 
întărirea relaţiilor dintre ele pentru multă vreme. Kaizerul 
îşi parafase scrisoarea cu sigiliul oficial şi cu o formulă de 
încheiere informală ciudată: Cu salutări prieteneşti în 
alianţă, Willy. 

În primele douăsprezece nopţi, Eleonora dormi prost, 
mintea roindu-i de conexiuni şi posibilităţi. In ultima 
noapte, însă, înainte de întrevederea stabilită cu Sultanul, 
nu reuşi să adoarmă deloc. Cerul era de un negru satinat 
infinit, presărat cu stele ca zahărul vărsat; totul era tăcut, 


199 


cu excepţia câtorva pisici fără stăpân, care mieunau pe 
țărm. Un şir de vase se strecură prin strâmtoare, iar luna 
părea să plesnească de atâta strălucire. Eleonora se 
întoarse pe burtă şi îşi strânse aşternutul în jurul umerilor. 
Citise despre insomnie în tratatul lui Aristotel, Despre 
somn şi vise, şi în romanul Clepsidra. În aceste cărţi, 
cuvântul evoca scene romantice, cum ar fi faimoasa 
descriere a tânărului colonel Raicu, care nu putea să 
doarmă şi cutreiera grădina casei tatălui său recent 
decedat, cu o ceaşcă de lapte cald în mână şi cu primele 
note ale unei sonate încă nedesluşite pe buze. Insomnia 
reală, însă, era o experienţă cu totul diferită, neplăcută. 
Oboseala şi teama erau ca o piatră de moară în jurul 
gâtului ei. Îşi dorea cu disperare să doarmă, însă mintea ei 
nu voia să se liniştească. Emoţiile erau prea puternice. 

Deschisese lăzile, pe toate şase, răsfoise sute de pagini 
de zornăit de săbii şi tatonări. Şi totuşi încă nu ştia ce să 
creadă, ce să spună atunci când Sultanul avea să-i ceară 
sfatul. Legate în mod inexorabil prin aşezarea geografică, 
Imperiul Rus şi Imperiul Otoman rămăseseră timp de mai 
multe secole într-o încleştare sângeroasă fără ieşire, 
luptându-se pentru aceleaşi teritorii lipsite de importanţă 
prea mare, întărindu-şi armatele şi încercând să liniştească 
Marile Puteri. 

De trei ori sună cornul de ceaţă în acea noapte, 
călăuzind  cargoboturile neobosite prin strâmtoare şi 
făcându-i pe locuitorii Stambulului să se foiască în paturi. 
Chiar după ce se crăpă de ziuă, cel de-al patrulea semnal o 
deşteptă pe Eleonora dintr-un somn care o învăluise cu 
doar câteva momente înainte. Ştia că nu va reuşi să mai 
adoarmă. Deşi mai erau ore bune până la servirea micului 
dejun, focul era aprins în bucătărie. Vânzătorii de pâine 
croncăneau în susul şi-n josul străzilor, ca nişte pescăruşi 
despărțiți de stolurile lor. Iar felinele care stătuseră toată 
noaptea la pândă se pitiseră cu prada, pe alei urât 
mirositoare. În cele din urmă, Eleonora se gândi că, dacă 
tot nu putea dormi, să mai arunce o privire pe hârtiile din 
lăzi. 


200 


Nu a fost surprinsă din cale-afară să-l găsească pe Bei în 
bibliotecă, dar înfăţişarea lui o tulbură. Adormise în 
fotoliul său din faţa focului, iar costumul îi era şifonat şi 
pleoapele căzute precum ale unui câine leneş. Pe masa din 
dreptul său erau un pahar cu ceai, o lampă cu gaz şi un 
teanc de scrisori. Lăzile, se părea, nu fuseseră atinse şi se 
aflau tot în spatele draperiilor. Eleonora închise uşa în 
urma ei şi, aşezându-se pe fotoliul din faţa lui, îşi strânse 
genunchii la piept. În timp ce-l urmări cum dormea, 
tăciunii pocniră în şemineu, iar printre draperii se furişă o 
rază firavă de soare. Într-un final, Beiul se mişcă şi 
deschise ochii. 

— Domnişoară Cohen... 

Vocea i se stinse când se uită înjur. 

— E dimineaţă? 

— Da, domnule, aproape. 

Beiul se ridică şi-şi aranjă hainele. 

— N-am putut să dorm, spuse el, cu privirea la lucrurile 
de pe măsuţa de lângă fotoliu. 

Eleonora îşi ghemui picioarele sub rochia de casă. 

— Nici eu. 

Niciunul nu mai zise nimic. Beiul îşi scoase lornionul din 
buzunarul interior al hainei şi se uită în jur după o batistă. 
Negăsind niciuna, şterse lentilele cu un colţ al cămăşii. 
Scoase după aceea două scrisori din partea de sus a 
teancului de pe măsuţă şi i le întinse Eleonorei. Aceasta le 
luă. 

— Am vrut s-aştept să mai creşti, dar a venit vremea. 

— Mulţumesc, spuse ea în şoaptă, deşi nu ştia pentru ce. 

— Am să te las cu gândurile tale, spuse el şi, luând 
restul scrisorilor, părăsi încăperea. 

Schimbându-şi poziţia în fotoliu, Eleonora întoarse 
plicurile primite de la Bei. Prima scrisoare era cea pe care 
o găsise cu câteva luni în urmă în biroul colonelului. 
Acoperită de urme de degete şi praf, scrisoarea nu avea 
nici timbru, nici ştampila poştei, nici adresa expeditorului, 
ci doar cuvintele Către Beiul Moncef legat de întreținerea 
doamnei Damakan scrise pe partea din faţă. O duse la nas 


201 


şi inspiră. Hârtia era îngălbenită pe margini şi împăturită 
în formă de pătrat, două foi de hârtie acoperite pe ambele 
părţi cu un scris mărunt şi nervos. Cerneala începuse deja 
să capete o nuanţă maronie, însă putea s-o citească fără 
probleme în lumina crescândă a dimineţii. 


Dragul meu Bei Moncef 


Sper din suflet ca această scrisoare să te găsească 
sănătos şi fericit, deşi trebuie să recunosc că am îndoieli 
că misiva va ajunge la tine. Nu mă îndoiesc câtuşi de puţin 
de loialitatea mesagerului sau de dorinţa sa sinceră de a 
duce plicul la destinaţie. De fapt, motivul pentru care scriu 
această scrisoare este tocmai stăruința ei. Cu toate 
acestea, având drept mesager o femeie care călătoreşte pe 
distanţe atât de mari, singură şi prin regiuni aflate în 
război, nu pot să nu am anumite rezerve. Dar am credinţă, 
fiindcă nu am de ales. Firele de telegraf sunt încă la 
pământ, iar serviciul poştal a fost întrerupt. 

După cum ştii, Constanţa a căzut în urma atacului 
cavaleriei regale a Ţarului, din urmă cu câteva săptămâni. 
Între timp, am fost martori la orori cum nu mi-aş fi 
imaginat vreodată: jafuri, incendieri, vandalism şi siluirea 
brutală a femeilor din oraşul nostru. Nu este timp pentru a 
descrie aceste grozăvii, deşi vor rămâne întipărite în 
memoria mea pentru totdeauna. Va fi de ajuns, cred, să 
spun că reputația cazacilor nu este o hiperbolă. Sunt 
neciopliți şi aspri, violenţi, nemiloşi şi beţivi. Soldaţii din 
trupele otomane nu sunt nici ei, din nefericire, cu nimic 
mai buni. Acele câteva sute de laşi care aveau baza în 
Constanţa şi-au luat zborul cu o noapte înaintea atacului, 
lăsând oraşul lipsit de apărare. Insă nu vreau să te 
copleşesc cu detalii. Fără îndoială, ţi-au ajuns deja la 
urechi o mulțime de astfel de povestiri, iar spaţiul de care 
dispun, pentru a-ţi face cunoscută o chestiune - vei vedea - 
de cea mai mare importanţă, este limitat. Dă-mi voie să 
trec direct la subiect! 

În mijlocul acestei nebunii, draga mea soţie Leah a 


202 


intrat în chinurile facerii. La scurtă vreme după ce a adus 
pe lume o fetiţă, a pierit în urma unei sângerări excesive. 
Nenorocirea morţii ei a pus în umbră orice bucurie pe care 
aş fi putut-o simți la naşterea primului meu copil. Abia 
acum, după mai multe săptămâni de la evenimentul 
descris, am adunat forța necesară pentru a compune o 
scrisoare. Nu ajută la nimic, ştiu foarte bine, să mă 
gândesc la ce s-ar fi putut întâmpla în alte împrejurări, dar 
nu mă pot abtine să nu-mi imaginez ce-ar fi fost dacă 
naşterea ar fi fost asistată de medicul oraşului nostru, 
doctorul Husic. În locul doctorului Husic, care era ocupat 
cu îngrijirea răniților, naşterea Eleonorei a fost moşită de 
două femei tătăroaice care au apărut ca din senin în pragul 
casei noastre, chiar în clipa când au început durerile lui 
Leah. 

Au fost mânate spre casa noastră, după cum mi-au 
povestit ulterior, de o profeție străveche, anunţată de o 
încrucișare de semne - nişte păsări, un cerc de cai, faza 
Lunii şi altele asemenea. Trebuie să recunosc că nu am 
cunoştinţă de natura acestor semne şi nici nu mă încred 
prea mult în ele. Şi totuşi ceea ce ştiu este că aceste două 
femei, dintre care una este purtătoarea acestui mesaj, mi- 
au fost de mare ajutor. Nici nu-mi închipui ce m-aş fi făcut 
fără ele! Au consimţit să rămână cu mine, să mă ajute în 
gospodărie, până la plecarea lor la Stambul. După cum am 
menţionat în telegrama mea din urmă cu o săptămână, 
amândouă vor fi în căutarea unei slujbe odată ce vor 
ajunge la Stambul şi le recomand cu dragă inimă pentru 
orice ocupație disponibilă în gospodăria ta. 

Pe măsură ce această scrisoare se apropie de sfârşit, 
trebuie, de asemenea, să iţi adresez şi eu o rugăminte. 
Având în vedere că fiica mea a rămas cu un singur părinte 
în viaţă şi nu prea multe rude apropiate, mă văd nevoit să 
îi fac un rost, în cazul în care mi S-ar întâmpla ceva. Aşa 
cum m-am exprimat şi anterior, te văd ca pe unul dintre 
oamenii cei mai onorabili, mai cinstiţi şi mai buni din câți 
cunosc şi aş fi onorat s-o las pe fiica mea în grija ta, în 
eventualitatea în care mi s-ar întâmpla ceva. Sper să iei în 


203 


calcul această rugăminte, lăsând la o parte împrejurările în 
care a fost trimisă. Şi sper sincer să ne revedem în curând, 
în vremuri mai fericite! 


Până atunci, rămân al tău prieten loial, 
Yakob Cohen 


Când termină de citit scrisoarea, Eleonora o împături, 
respectând cutele iniţiale, şi o băgă la loc în plic. 
Strângându-şi cordonul rochiei, îşi mută privirea spre 
tăciunii cenuşii ai focului din timpul nopţii. O mulţime de 
gânduri îi trecură în viteză prin cap şi dispărură înainte de 
a avea ocazia să le reţină. Erau atât de multe lucruri la 
care ar fi vrut să se gândească: violenţa naşterii ei, 
profeția, caii şi păsările. Tatăl ei nu părea să le fi dat prea 
mare importanță semnelor doamnei Damakan, iar 
Eleonora avea o încredere nestrămutată în tatăl ei. Şi 
totuşi, era acolo, înşirat pe acele pagini, un destin scris 
deja, o credinţă străveche a cărei provenienţă îi era 
necunoscută. Avea atâtea întrebări despre tatăl ei, despre 
stolul ei, despre doamna Damakan şi despre Bei, despre 
naşterea ei, moaşe, profeţii... Şi de ce nu îi vorbise nimeni 
niciodată despre toate lucrurile acelea? Era atât de 
absorbită de aceste întrebări, încât aproape uită de cea de- 
a doua scrisoare. Adresată şi aceasta Beiului Moncef 
Barcous şi datată la mijlocul lunii februarie, era mai scurtă 
decât prima. Fata scoase hârtia din plic şi o citi în viteză. 


Către Beiul Moncef Barcous, 


Vă mulțumesc pentru condoleanțele dumneavoastră 
sincere. Yakob mi-a povestit adesea cât de mult vă iubea şi 
vă stima. Acum pot înțelege de ce avea acele sentimente. A 
amintit, de asemenea, odată, că v-a rugat să preluaţi rolul 
de tutore al Eleonorei, dacă i s-ar întâmpla vreodată ceva. 
Deşi eu sunt, după cum bine ştiţi, mătuşa şi mama vitregă 
a fetei, mă văd nevoită, din păcate, să vă cer să vă achitaţi 
de datoria mai sus menţionată. Îmi vine greu să vă cer 
acest lucru, însă nu sunt în acest moment în situaţia de a 


204 


avea grijă de Eleonora. Cât priveşte grijile băneşti, pe care 
le-aţi exprimat în telegrama anterioară, vă rog să vă serviţi 
de suma câştigată de Yakob la Stambul, oricare ar fi ea. Ar 
trebui să fie mai mult decât suficientă pentru a acoperi 
cheltuielile Eleonorei. 


Vă mulțumesc pentru înțelegere, 
Ruxandra Cohen 


Eleonora se ridică în picioare şi puse amândouă 
scrisorile pe masa din faţa ei. Simţi un gust înţepător în 
gât, urmat de o senzaţie de amorţire. Ruxandra răspunsese 
într-adevăr la telegrama  Beiului. Vestea aceasta se 
dovedea ciudat de mângâietoare. Deşi conţinutul scrisorii 
o îndurerase foarte tare, dovedind cât se poate de limpede 
că Ruxandra o abandonase fără nicio remuşcare, 
spulberarea speranţei era în sine o eliberare. Eleonora nu 
putea spune că era supărată că Beiul îi ascunsese adevărul 
în tot acel timp. Era de înţeles că dorise s-o scutească de 
durerea unei astfel de veşti, atât de curând după moartea 
tatălui ei. În orice caz, nu acestea erau întrebările care o 
frământau cel mai tare în acel moment. Mintea îi era încă 
acaparată de cai, păsări şi profeţii străvechi. Şi o singură 
persoană îi putea oferi răspunsuri la întrebări. 

Eleonora se strecură afară din bibliotecă. Făcând tot 
posibilul să se liniştească, să se concentreze pe sarcina pe 
care o avea de îndeplinit, se opri şi-şi atinse pieptul cu 
mâna. Bătăile inimii răzbăteau prin materialul subţire al 
rochiei. Trase aer în piept, îşi goli mintea şi, pas cu pas, 
traversă sufrageria, trecu pe sub lumina slabă a 
candelabrului şi intră în bucătărie. Cu o duşumea fără 
covor şi expusă curentului, bucătăria mirosea a ulei de 
gătit şi ceapă. Ín afara unui şir de tigăi agăţate deasupra 
plitei, încăperea nu era decorată în niciun fel. În capătul 
îndepărtat al încăperii se vedeau trei uşi cu feronerie 
masivă. Uşa din partea stângă, după cum ştia, ducea afară, 
într-o curte mică. Uşa din dreapta ducea spre cămara cu 
alimente. Iar uşa din mijloc, cu câteva degete mai înaltă 


205 


decât celelalte, ducea spre dormitoarele slujitorilor. 

Uşa se deschise cu uşurinţă şi văzu o scară de lemn 
abruptă, abia vizibilă în lumina slabă a lumânării. Eleonora 
păşi pe prima treaptă, care scârţâi, şi uşa se trânti în urma 
ei. Îşi puse mâna pe balustrada uzată de fier şi urcă, 
treaptă cu treaptă, înspre coridorul de la etaj. O lumânare 
licărea în spatele uneia dintre cele două uşi. Spera din 
suflet ca aceea să fie camera doamnei Damakan. Dacă era 
a lui monsieur Karom, avea să-i spună că era în căutarea 
cuiva care s-o poată ajuta cu o treabă de femei. Nu ştia 
prea bine ce anume ar fi presupus aşa ceva, dar avea 
certitudinea c-ar fi condus-o, fără alte întrebări, la doamna 
Damakan. Eleonora inspiră adânc de câteva ori în faţa uşii, 
apoi bătu foarte încet. Trecu un moment lung, apoi se 
auziră o tuse şi un târşâit de papuci. Uşa se deschise. Era 
doamna Damakan. 

— Draga mea! exclamă aceasta, punând o mână pe 

umărul Eleonorei. Ce cauţi aici? 
_ Eleonora dădu să răspundă, dar se simţi copleşită. 
Incepu să suspine, apoi izbucni în hohote de plâns. Simţi o 
uşurare în stomac, care urcă până în plămâni şi apoi în 
gât, ca o creatură a mării cu ochi palizi, care iese în sfârşit 
la suprafaţă după secole în care a bântuit adâncurile. Când 
deschise gura, trupul ei firav se cutremură. Emoţiile 
ultimelor două săptămâni, profeția, Sultanul şi toate 
întrebările sale se revărsară. Eleonora îşi îngropă faţa în 
poala bătrânei slujnice şi plânse. Plânse pentru tatăl ei, 
pentru mama ei şi pentru Constanţa, pentru doamna 
Damakan, pentru nepoata ei şi pentru toate suferinţele 
despre care nu aflase, dar cel mai tare plânse pentru ea, 
pentru  precaritatea propriei ei existenţe şi pentru 
nesiguranța locului ei în lume. 

Când se simţi istovită, Eleonora stătu îndelung pe 
marginea patului, învăluită de lumina lumânării de pe 
masă. Doamna Damakan o îmbrăţişă, mângâind-o pe păr şi 
şoptindu-i ceva într-o limbă pe care n-o înţelegea. În cele 
din urmă, Eleonora se ridică şi îşi ceru iertare în şoaptă. 

— Îmi pare rău, spuse ea, ştergându-şi lacrimile cu 


206 


mâneca. Sper că nu v-am deranjat. 

— Nicidecum! 

Eleonora îşi cobori privirea spre palmele cuibărite în 
faldurile rochiţei. Simpla prezenţă a doamnei Damakan o 
liniştea. 

— Eşti o copilă foarte specială, zise slujnica bătrână, 
mângâind-o pe păr. Ştii asta, nu-i aşa? 

Eleonora murmură că da. 

— Ştii că eşti specială, dar cred că nu-nţelegi cum. 

Fata încuviinţă din cap. Aceasta era, într-adevăr, enigma 
ei. 

— Vreme de mii de ani, continuă doamna Damakan, 
poporul meu a transmis din generaţie în generaţie o 
profeție rostită de ultimul nostru mare rege pe patul de 
moarte, promisiunea că o fetiţă va veni să înoate împotriva 
curentului istoriei şi să aşeze lumea la loc pe axa sa. S-au 
proorocit semne la naşterea sa. O mare de cai, o adunare 
de păsări, Steaua Nordului în aliniere cu Luna şi doi 
oameni din poporul nostru. După aceste semne, a spus 
regele, vom şti dacă este cu adevărat ea. 

Doamna Damakan o privi pe Eleonora cu un amestec de 
teamă şi venerație, cu chipul luminat slab de lumânare. 

— Tu eşti aleasa! 

Eleonora îşi cobori privirea spre petele făcute de lacrimi 
pe rochiţă. Fie că avea sau nu încredere în ele, aceste 
cuvinte rostite cu o convingere atât de profundă o făcuseră 
să se cutremure. 

— Dar Sultanul şi lăzile? insistă ea. Ce trebuie să fac 
mâine? Nu ştiu ce să spun! Cum să fiu eu persoana 
aceasta, dacă nici măcar nu ştiu ce trebuie să spun? 

Doamna Damakan închise ochii. 

— Ai încredere în tine! Ascultă-ţi instinctele! Ele sunt tot 
ce avem. 


207 


Capitolul douăzeci şi doi 


În timp ce doamna Damakan îi prinse nasturii de pe 
spatele rochiei, unul câte unul precum treptele unei scări 
instabile, Eleonora se privi câteva clipe în oglinda măsuţei 
de toaletă. Epuizarea i se citea pe chip. Ochii îi erau 
încercănaţi, obrajii îi erau palizi ca porţelanul şi, oricât ar 
fi încercat să se liniştească, mâinile îi tremurau uşor de-o 
parte şi de alta a trupului. Nu mâncase nimic la micul 
dejun şi avea un gol în stomac. Nici ea şi nici doamna 
Damakan nu pomeniră nimic despre schimbul de vorbe 
care avusese loc cu câteva ore în urmă, însă amintirea lor 
plutea între ele. Simpla existenţă a scrisorii tatălui ei, o 
dovadă palpabilă a absenței lui, i-ar fi fost suficientă 
pentru a o descuraja. Dar, pe deasupra, trebuise să digere 
povestirea plină de violenţă a naşterii ei, profeția, cât de 
adevărată o fi fost ea, şi scrisoarea Ruxandrei. Toate 
acestea în timp ce se pregătea să-l întâlnească pe Sultan. 
Privindu-se în oglindă, îşi simţea tălpile fremătând de 
emoție şi nervii ei, care, ca nenumărate tentacule, se 
întindeau să atingă lumea din jurul lor. Nu voia să meargă 
la palat, nu acum, nu în această stare, însă nu era posibil 
să-l refuze pe Sultan. Şi chiar dacă aşa ceva ar fi fost 
posibil, acum era prea târziu. În timp ce doamna Damakan 
închise ultimul nasture, în faţa casei Beiului trase o trăsură 
imperială. Câteva clipe mai târziu, se auzi o bătaie în uşă. 

Eleonora şi slujitorul Sultanului călătoriră în linişte, 
trecând pe lângă barcagii care căscau şi paznici de noapte 
care păzeau jăraticul aproape stins din vase. Trecură pe 
lângă un grup de elevi de madrasa? guralivi, aflaţi în faţa 
Bazarului Egiptean, pe lângă nişte oameni care veniseră cu 


Termen care desemnează un seminar teologic islamic sau o şcoală de 
Drept de pe lângă o moschee. 


208 


rugăminţi şi ajunseră la Poarta de întâmpinare. Când se 
deschiseră porţile palatului, slujitorul Sultanului îi atinse 
genunchiul. 

— Să ai grijă! spuse el, trăgându-se de pleoapa de jos şi 
dezvăluindu-şi marginea înroşită a globului ocular. Tu eşti 
tot ce avem. 

Fără vreun alt cuvânt, fără a privi măcar înapoi peste 
umăr, slujitorul o conduse pe Eleonora prin grădinile 
palatului şi o lăsă în faţa stindardului profetului. A fost 
poftită îndată în sala de audienţe. Aplecându-se, observă 
că încăperea era aproape goală. In afara Sultanului şi a 
câtorva paznici, mai erau prezente doar două persoane. Pe 
una dintre ele o recunoscu ca fiind Marele Vizir. Cea de-a 
doua era o femeie mai în vârstă, pe care n-o mai văzuse 
până atunci. 

— Bună dimineaţa, domnişoară Cohen! 

Când vorbi Sultanul, toţi cei prezenţi se opriră din ceea 
ce făceau şi se întoarseră spre el. 

— Bună dimineaţa, Luminăţia Voastră! 

— Sper că ai călătorit bine până la palat. 

— Da, spuse Eleonora. Am călătorit foarte bine. 

— Mă bucur s-aud. 

Făcând un semn spre Marele Vizir, continuă: 

— Îl mai ţii minte pe Jamaludin Paşa? 

— Da, Luminăţia Voastră. 

Eleonora şi Marele Vizir nu fuseseră prezentaţi în mod 
oficial, dar fata îl recunoscu de la întrevederea anterioară. 

— Cred, totuşi, că ar trebui să te prezint mamei mele, 
spuse Sultanul, făcând o mişcare din cap către femeia mai 
în vârstă din stânga sa. Sultan Valide!0. A fost destul de 
intrigată de ce i-am povestit după prima noastră 
întrevedere şi a vrut să te cunoască. 

Mama Sultanului era o făptură elegantă şi graţioasă, cu 
gâtul acoperit cu bijuterii şi pielea parfumată cu arome 
năucitoare. 

— Sunt încântată să vă cunosc, spuse Eleonora, 
înclinându-se din nou, deşi nu la fel de adânc cum făcuse 


10 Sultana Mamă (turcă, în original). 
209 


la intrarea în încăpere. 

— Plăcerea e de partea mea, drăguță. 

— Înainte de a începe cu chestiunile noastre oficiale, 
spuse Sultanul, strângându-şi mâinile sub bărbie, m-am 
gândit c-ai fi interesată să afli că traducătorii noştri au 
terminat în sfârşit de tradus primul volum din Clepsidra în 
limba turcă. Abia am început să-l citesc, dar cred că-nţeleg 
deja de ce-ţi place atât de tare. 

Eleonora încuviinţă din cap. Încă ameţită de reverență, îi 
veniră în cap mai multe scene din Clepsidra: domnişoara 
Holvert ascunzându-se în pivniţa din casa de la ţară a 
verişoarei sale, locotenentul Braşov călărind prin oraşe 
luminate de torţe şi explozii, judecătorul Raicu râzând 
necontrolat în propria sală de judecată, plină până la refuz. 
Toate astea îi roiau în cap, însă nu ştia ce să-i răspundă 
Sultanului. Singurul lucru care-i veni în minte era un pasaj 
din cel de-al patrulea volum: Cursul destinului îl plimbase 
prin noroi şi mărăcini, încercări grele, tragedii şi multe 
nopți de nesomn. Uneori îi păruse o luptă lipsită de sens, 
însă când ajunse într-un sfârşit la capătul drumului, atunci 
înțelese că fuseseră toate necesare. Oare toată viaţa ei de 
până atunci nu fusese decât o pregătire pentru acel 
moment? Clipi şi îşi îndreptă spatele. 

— Mă bucur, Luminăţie. 

— Ar mai fi ceva, spuse Sultanul, sprijinindu-se în cot. 
Înainte de a trece la treburile noastre oficiale. Aşa cum 
poate ştii, de mai mulţi ani îmi place să privesc păsările. 
Stambulul este un soi de intersecţie a rutelor păsărilor 
migratoare, iar palatul oferă o poziţie avantajoasă de unde 
să le observ mişcările. În ultimele câteva luni, am zărit în 
mai multe împrejurări un stol destul de neobişnuit de 
pupeze purpurii, cocoţate deasupra casei Beiului Moncef. 
Nu te-aş plictisi cu remarcile mele, însă astfel de păsări nu 
sunt ceva obişnuit pentru această regiune şi, mai mult 
chiar, literatura de specialitate indică faptul că sunt în 
primul rând nişte vietăţi solitare. Mi-ar plăcea să-mi spui 
părerea ta vizavi de acest subiect, pentru că stolul pare 
oarecum ataşat de tine. 


210 


Făcu o pauză, pentru a-i permite să răspundă. 

— Este stolul meu, spuse Eleonora. Au apărut la 
naşterea mea şi m-au urmat aici de la Constanţa. 

Potrivit scrisorii tatălui ei şi povestirii doamnei 
Damakan, stolul ei era, de asemenea, legat, cel puţin 
simbolic, de profeție. Se gândi, însă, că era mai prudent să 
nu divulge această legătură, întrucât nici ea nu o înţelegea 
prea bine. 

— Stolul tău, repetă Sultanul. Pur şi simplu? 

Eleonora zâmbi ca o confirmare. 

— În fine, continuă Abdulhamid, schimbând subiectul, 
am înţeles c-ai reuşit să citeşti documentele pe care ţi le- 
am trimis şi că le-ai găsit interesante. 

— Da, Luminăţie, aşa este! 

— Ce-mi poţi spune despre ele? 

Eleonora se foi. 

— Mi s-au părut destul de interesante. Au fost câteva 
scrisori pe care nu le-am înţeles în totalitate, dar în cea 
mai mare parte le-am găsit foarte interesante. 

— Care au fost scrisorile pe care nu le-ai înţeles? 

— E greu de spus. 

Fata îi răspunsese Marelui Vizir, care îi şi adresase 
întrebarea. Apoi, amintindu-şi regulile Curţii, se întoarse 
spre Sultan. 

— Au fost, de exemplu, o scrisoare de la consulul rus 
către Palat, în care erau stipulaţi termenii unui schimb de 
prizonieri, şi apoi o redactare mai veche a Tratatului de la 
San Stefano. Nu cred că am înţeles în întregime contextul 
politic al niciuneia dintre cele două situaţii. 

— Cu atât de multe documente, o linişti Sultanul, şi nişte 
împrejurări politice atât de complicate, nici nu m-am 
aşteptat să înţelegi fiecare detaliu. Dar îţi pot pune la 
dispoziţie documente care să-ţi ofere contextul pentru 
aceste două situaţii. 

Se întoarse către Marele Vizir. 

— Te vei ocupa să le primească? 

— Da, Luminăţie! 

— Acum... continuă Sultanul, întorcându-se din nou spre 


211 


Eleonora. Deşi n-ai avut cum să citeşti toate informaţiile 
necesare, m-aş bucura să-ţi aflu părerea despre situaţia de 
ansamblu, dar şi orice alt sfat pe care mi l-ai putea oferi. 

Eleonora îşi încleştă pumnii, înfigându-şi unghiile în 
carne. Greutatea întrebării Sultanului aproape o strivi. 
Deschise gura să se scuze, să le spună că era foarte 
obosită şi, cu toată sinceritatea, că nu avea de fapt nicio 
părere asupra situaţiei generale, înainte de a vorbi, însă, 
interveni mama Sultanului. 

— Ştiai că sfatul tău anterior pentru Luminăţia Sa a fost 
pus în practică? Şi că, cel puţin pentru moment, s-a 
dovedit a fi de succes? 

— Nu, răspunse Eleonora. Nu ştiam. 

— Ştirea a apărut în toate gazetele locale. 

— Nu citesc gazetele locale. 

— A apărut şi în gazetele internaţionale, insistă Marele 
Vizir, notând ceva în carneţelul său. 

— Nu citesc niciun fel de gazete, spuse Eleonora. Dacă 
ar fi trebuit să citesc gazetele, atunci vă cer iertare. Eu am 
crezut că trebuie să citesc doar ce era în cutii. 

Marele Vizir îşi lăsă carneţelul deoparte. Păru că se 
pregăteşte să-i adreseze o întrebare, dar nu zise nimic. 

— Strategia ta a fost încununată de succes, spuse 
Sultanul. Când au văzut că nu avem de gând să atacăm, 
ruşii nu ne-au mai provocat şi s-au întors la Sevastopol. 
Cât despre nemti, au fost destul de supăraţi la început, dar 
în final păreau aproape bucuroşi că le-am ignorat sugestia. 

Marele Vizir îşi drese glasul. 

— Motiv pentru care eu mi-aş dori foarte tare să aflu 
părerea ta despre situaţia noastră politică în general, 
continuă Sultanul. 

Eleonora îşi şterse mâinile transpirate pe partea din 
spate a rochiţei şi înghiţi în sec. Era exact aşa cum îi 
spusese doamna Damakan. Trebuia să aibă încredere în 
ea. Nu mai conta nimic altceva. Mintea îi roia de califi şi 
muftii, regi de mult îngropaţi şi capitale abandonate. De s- 
ar fi putut gândi la o analogie potrivită! 

— Situaţia Imperiului în general, spuse ea, agăţându-se 


212 


de prima idee care îi trecu prin minte, nu este diferită, 
cred eu, de aceea a hyrcanienilor, aşa cum i-a descris 
Xenofon în lucrarea sa Ciropedia. 

Eleonora făcu o pauză, să cântărească efectul analogiei 
ei. Părea, însă, că niciunul dintre cei prezenţi nu ştia cine 
erau hyrcanienii sau chiar Xenofon, de altfel. 

— Hyrcanienii erau supuşii vecinilor lor mai puternici, 
asirienii, care îi foloseau atât în scopuri politice, cât şi 
militare. În împrejurarea pe care o descrie Xenofon, 
cavaleria hyrcanienilor primise ordin să apere ariergarda 
unei coloane asiriene, astfel încât, dacă era să-i pască 
vreun pericol din spate, hyrcanienii să fie cei care să 
sufere consecinţele. Dar... 

Eleonora făcu o pauză să-şi umezească buzele. Când 
făcu acest lucru, simţi că o ia cu ameţeală. Soarele ieşise 
din spatele unui nor şi ilumina bucata de marmură pe care 
stătea ea. 

— Dar când au... spuse, încercând să-şi pună gândurile 
în ordine. Când au... 

Eleonora se prăbuşi. Prima dată căzu în genunchi. Apoi 
o scutură un tremur puternic, se îndoi de la mijloc şi căzu 
la podea. Făcu o criză chiar acolo, pe podea, în mijlocul 
sălii de întrevederi a Sultanului, iar mintea i se goli 
complet. Ultimul lucru pe care şi-l mai aminti a fost vocea 
Sultanului, care striga să vină un doctor. 

Deşi Eleonora citise tot Coranul - îl memorase, de fapt -, 
revelaţiile din paginile lui nu o convinseseră întru totul. 
Rareori se gândea la conţinutul lui. Acestea fiind spuse, îi 
păru ciudat că Sura Dezastrului Copleşitor a fost primul 
lucru care îi veni în minte când deschise ochii şi, clipind, 
încercă să înţeleagă unde se află. Acolo e o fântână 
curgătoare/Acolo sunt tronuri înalte/ Şi potire pregătite de 
băut/$i perne aşezate la rând/Și covoare întinse. Printr-o 
uşă deschisă, văzu o grădină întinsă, plină cu femei tinere 
şi frumoase, cântând la instrumente cu corzi şi vorbind 
între ele în şoaptă, chicotind. Aici era fântâna curgătoare, 
mai încolo, covoarele întinse şi pernele aşezate la rând. 

Stătea întinsă cu faţa în jos, pe un divan din mijlocul 


213 


unei încăperi mici, de pe una dintre laturile curţii. Capul îi 
era sprijinit pe mai multe perne purpurii şi avea picioarele 
goale. Simţea furnicături şi amorţeală în mâna dreaptă, 
care, îşi dădu seama, era prinsă între corpul ei şi perne. Cu 
o oarecare greutate, Eleonora îşi scoase mâna de sub ea şi 
se întoarse pe spate. Când făcu acest lucru, observă că 
mama Sultanului o urmărea. Încercă să se ridice, dar, când 
îşi săltă capul, o durere ascuţită îi săgetă tâmplele. Chiar 
în acea clipă îşi aduse aminte sfârşitul Surei şi îi păru că 
toate căpătau sens. Prin urmare, aminteşte-ţi/Că eşti doar 
o amintire/Nu un spectator al lor. 

— Nu trebuie să te mişti. Odihneşte-te, rămâi întinsă! 

Mama Sultanului îi atinse fruntea cu dosul palmei şi îi 
duse la gură un potir mare. 

— Hai, bea! 

Lichidul din potir era de un roşu închis şi avea aroma 
dulceagă a rodiilor. După ce Eleonora termină de băut, 
mama Sultanului aşeză cupa pe jumătate goală pe podea. 

— Ţi-era sete! 

Eleonora aprobă din cap şi îşi duse mâna amorţită, 
transpirată la frunte. Vru să întrebe unde se aflau, ce i se 
întâmplase, dar se simţea prea obosită ca să mai poată 
vorbi. Era, în realitate, prea obosită să gândească. 

— Sultanul a fost foarte îngrijorat pentru tine, spuse 
mama acestuia. După ce i s-a spus c-o să-ţi revii, a insistat 
să fii adusă aici, în dormitoarele sale private. S-a 
considerat că ar fi cel mai confortabil loc în care să te 
întremezi. 

Eleonora încercă din nou să vorbească, însă cuvintele nu 
veneau. 

— Mai ia o înghiţitură de suc de rodii! O să te 
întărească. 

După ce bău, Eleonora simţi că se mai întremează. 
Odată cu puterea fizică, însă, venea şi o stranie golire a 
minţii. 

— Ce-ţi  aminteşti? o întrebă mama Sultanului, 
mângâind-o pe mână. Îţi mai aminteşti ce ne-ai spus? 

Eleonora îşi ridică bărbia şi negă printr-o mişcare a 


214 


capului. 

— Nu-ţi aminteşti nimic din ce ne-ai spus? Despre 
pastorul Muehler şi jocul de cuvinte? Despre Beiul Moncef 
şi tânărul acela ciudat de la cafeneaua Europa? 

— Nu, şopti ea, forţându-se să vorbească. Nu-şi amintea 
nimic în afara hyrcanienilor. Ce am spus? 

— Nu este important, spuse mama Sultanului. 
Ridicându-se, dădu la o parte o şuviţă de păr de pe fruntea 
Eleonorei. Chiar e mai bine să nu-ţi aminteşti. 

Eleonora îşi aşeză capul pe pernă şi se uită din nou spre 
curtea cu tinerele femei şi instrumentele lor, încercând să- 
şi amintească ce spusese. Când nu reuşi, se concentră pe 
prezent. 

— Cine sunt acele femei? întrebă Eleonora. Sunt 
muzicanţii Sultanului? 

— S-ar putea spune şi aşa, zise mama lui Abdulhamid, 
ferindu-şi privirea, pentru a-şi ascunde un zâmbet. Muzica 
este o preocupare obişnuită a celor care trăiesc în harem. 

— Aici locuiesc? întrebă Eleonora. Toate? 

— Da, răspunse mama Sultanului. Toate locuiesc aici. 

— Şi părinţii lor unde sunt? 

Mama Sultanului făcu o pauză, ca şi cum nu s-ar fi 
gândit până atunci la acest aspect. 

— Cele mai multe sunt orfane, spuse ea într-un sfârşit. 
Cele care au părinţi au fost trimise aici pentru a-şi 
îmbunătăţi situaţia. Cândva am fost şi eu o tânără odaliscă, 
ştii, la curtea lui Ahmet al IV-lea, tatăl lui Abdulhamid. 

— Eraţi orfană? 

— Da, spuse femeia în cele din urmă. Mi-am pierdut 
ambii părinţi la o vârstă fragedă, la fel ca tine. 

Eleonora ar fi vrut s-o întrebe mai multe lucruri despre 
palat şi odalisce, despre muzica pe care o cântau, însă 
dintr-odată o copleşi o oboseală greu de înfruntat. 

Mai târziu în acea după-amiază, Eleonora a fost dusă 
înapoi la casa Beiului. Şi-a petrecut cea mai mare parte a 
săptămânii care a urmat în pat, odihnindu-se. Cu draperiile 
trase şi învelită bine, a mâncat pâine prăjită înmuiată în 
ceai şi a băut atât de mult suc de rodii, încât dinţii ei s-au 


215 


făcut violet pe margini. Nu era nici bolnavă, nici rănită. 
Aşa cum le explicase Beiului, doamnei Damakan şi şirului 
nesfârşit de doctori trimişi de la palat, îşi pierduse pur şi 
simplu puterile. Le spusese că era ca şi cum cineva i-ar fi 
pus un robinet chiar în inima fiinţei ei şi pe acolo i se 
scursese toată puterea. Doctorii aveau alte teorii, 
ştiinţifice, începând de la epilepsie la meningită şi diabet, 
însă niciunul dintre ei nu se putea pronunţa în mod sigur. 
Şi oricum nu prea conta. Oricare ar fi fost cauza afecțiunii 
ei, era pe cale de vindecare. 

Între timp, Stambulul zumzăia de clevetiri. Chiar în 
momentul când caleaşca imperială o purta pe Eleonora 
înapoi, pe podul Galatei, povestea celor petrecute cu ea se 
prelinse pe sub porţile palatului şi se rostogoli la vale spre 
centrul oraşului. Dacă ascultai cu grijă, aproape că-l puteai 
auzi: era sunetul inconfundabil al bârfei. Precum un roi de 
lăcuste, cobori de sus şi, bâzâind, avansă de la casă la 
casă. Purtat cu uşurinţă din gură în gură, se modifica pe 
măsură ce se răspândea. 

Eleonora nu greşise cu nimic, nu săvârşise nimic 
îndoielnic sau imoral. Ca atare, nu era un scandal în toată 
regula. Cu toate astea, nu se putea nega că era o poveste 
interesantă. In ciuda faptului că Stambulul era un oraş de 
două milioane de suflete, douăzeci de cartiere şi zeci de 
limbi diferite, zvonurile circulau la fel de repede ca prin 
piaţa unui oraş mic. Cam în momentul când Eleonora se 
urca în patul ei cald şi alb şi se pierdea în lumea viselor, 
zvonul se împărţise deja în două ramuri concurente. 

Prima ramură, care susţinea că Eleonora era un vizionar 
sau un fel de profet, se răspândi de-a lungul malurilor 
Bosforului, oprindu-se în dreptul conacelor de vacanţă ale 
celor înstăriți, în drumul ei spre Insulele Prinţilor. 
Povestea rămase să fiarbă înăbuşit pe insule, vreme de 
câteva zile, plimbându-se pe la toate galele şi dineurile, 
înainte de a se întoarce la Stambul, pe buzele servitorilor. 
Cea de-a doua ramură, care susţinea că Eleonora era un 
spion britanic trimis să distrugă alianţa otomano-germană, 
îşi croi drum peste Podul Galata şi în sus pe deal, înspre 


216 


Pera, unde comunităţile de străini şuşoteau. Privind din 
când în când peste umăr, ca să se asigure că nu trăgeau cu 
urechea alţi spioni, spuneau pe rând povestea tinerei 
orfane aflate în grija Beiului Moncef, care complota 
împotriva kaizerului. 

În Palat, prima versiune era cea care domina şi era 
susţinută de relatări direct de la sursă ale crizei pe care o 
suferise Eleonora în sala de audienţe. Anumite persoane 
influente din guvern, însă, printre care şi Marele Vizir, 
susțineau şi repetau mai departe cea de-a doua ramură a 
zvonului, insistând că Eleonora era un agent străin sau cel 
puţin o marionetă a Beiului Moncef Barcous. Ceea ce 
credea Sultanul era un mister, deşi în următoarele câteva 
săptămâni deveni clar că luase foarte în serios sfatul 
Eleonorei. 


217 


Capitolul douăzeci şi trei 


O ploaie mocănească căzu până spre dimineaţă, spălând 
praful de pe ţiglele roşii ale acoperişului Colegiului Robert 
şi redând un oarecare luciu frunzişului din jur. Chiar şi cu 
ferestrele închise, biroul pastorului mirosea a pământ 
reavăn şi polen, acelaşi miros ca pe câmpul cu păpădii din 
spatele Bisericii Sf. Ignat. Pastorul muşcă din capătul 
stiloului şi îl trosni între dinţi, oferindu-şi un scurt moment 
de visare. Şanţurile bolboroseau, iar lumina care cădea 
prin vitraliul de deasupra biroului avea un aspect spălăcit, 
ca şi cum şi ea ar fi fost cufundată în apă. Oricât de vie ar 
fi fost lumina, însă, pastorul trebuia să se concentreze pe 
sarcina pe care o avea de îndeplinit. Punându-şi palmele 
de o parte şi de alta a scrisorii din faţa sa, reciti ce 
scrisese până acum. 


Dragul meu Donald, 


Sper din suflet ca această scrisoare să te găsească 
sănătos şi voios şi că îmi vei ierta absenţa îndelungată. 


Punând capacul stiloului, pastorul se ridică de la birou şi 
se îndreptă spre şemineu. Cuvântul corect era „întârziere“, 
nu „absenţă“, dar nu avea chef să ia scrisoarea de la capăt. 
La o adică, nu-i păsa ce impresie avea să-şi facă Donald 
Stork despre stilul său epistolar - sau despre orice altceva, 
de altfel. Motivul pentru care continuase corespondenţa 
lor o perioadă atât de îndelungată ţinea de interes şi 
convenţii sociale, mai degrabă decât de prietenie. Pastorul 
nu era interesat de isprăvile lui Donald pe Wall Street, nici 
de petrecerile la care mergeau el şi soţia sa. Ca să fie 
sincer, James nu credea nici că Donald era prea interesat 


218 


de încâlcelile societăţii din Stambul sau de progresul 
constant al Colegiului Robert. Poate că unele dedesubturi 
i-ar fi atras atenţia, însă chiar şi James ştia că nu era o idee 
bună să aştearnă astfel de informaţii delicate într-o 
scrisoare.  Sprijinindu-se de piatra rece a  poliţei 
şemineului, pastorul Muehler observă că lăcrămioara i se 
veştejea. Îşi aminti că trebuia s-o întrebe pe doamna 
Eskioğlu cum să îngrijească o floare de interior. Apoi îşi 
aminti câte avea de făcut înainte de cina din acea seară cu 
Frederick. 

Frederick Sutton. Dintre toţi prietenii săi de la 
Universitatea Yale, Frederick era printre ultimii de la care 
James s-ar fi aşteptat să-i facă o vizită. Nu că nu ar fi fost 
apropiaţi. Provenind amândoi din familii modeste, între el 
şi Frederick existase mereu un amestec inevitabil de 
afinitate şi rivalitate. Valurile vieţii, însă, îi trăseseră în 
direcţii aproape opuse: pe pastorul Muehler, spre cler, iar 
pe Frederick, spre capcana abjectă a jurnalismului. În plus 
faţă de aceste divergențe profesionale, lui Frederick nu-i 
plăcuse niciodată să scrie scrisori. După absolvire îşi mai 
trimiseseră vederi, însă nu pentru mult timp. Pastorul mai 
primea veşti despre Frederick de la alţi prieteni, mai 
conştiincioşi. Ştia despre promovările sale, afacerile, 
mutarea la New York, dar nu primise nicio vorbă de la el 
direct, de mai bine de doi ani. Până în urmă cu o lună, mai 
exact, când găsi o telegramă galbenă pe birou, cu 
următorul mesaj: Vin la Stambul pe doi august. Ruta 
Olanda-America. Ne vedem atunci, prietene. Frederick 
Sutton. 

Deşi camerele de oaspeţi disponibile la Colegiul Robert 
erau foarte confortabile, Frederick insistase să stea la 
hotelul Pera Palace. James fusese oarecum rănit de decizia 
prietenului său de a sta la hotel, dar în final se gândise că 
probabil aşa era cel mai bine. Avea de rezolvat o mulţime 
de treburi în cele două săptămâni care urmau, iar ultimul 
lucru de care avea nevoie era să întreţină oaspeţi. Chiar în 
acea după-amiază voia să-i trimită scrisoarea lui Donald 
Stork, să pregătească schița raportului său către 


219 


Consulatul American şi să revizuiască articolul despre 
manifestările variate ale geniului la copii. Inainte de a se 
afunda din nou în munca sa, se gândi că ar fi potrivit să 
facă o mică plimbare, ca să-şi pună ordine în gânduri. 

Afară aerul era încărcat din cauza umezelii, iar soarele 
sângera printr-o spărtură dintr-un nor ce înainta prompt. 
Copacii atârnau grei sub muşchiul umed şi, chiar sub 
ferestrele biroului său, un grup de studenţi de anul întâi se 
jucau în cerc cu o minge. Simplitatea copilăriei, se gândi 
el, putea fi apreciată doar de la distanţă. Le făcu cu mâna 
studenţilor şi traversă curtea principală înspre locul său 
preferat de meditaţie, o bancă de lemn cu vedere la 
Bosfor. Părea că ploaia ajunsese până dincolo de Insulele 
Prinţilor, în dreptul cărora o flotilă înainta în grabă, sub o 
perdea joasă de nori de furtună. Îşi puse mâna streaşină la 
ochi. Poate unul dintre acele vase era chiar al lui Friedrick. 

După mai bine de o oră de contemplare, pastorul se 
ridică cu mintea limpede şi o hotărâre reînnoită de a 
săvârşi ce trebuia săvârşit. Se plimba pe aleea îngustă 
dintre capelă şi biroul său, compunând în gând restul 
scrisorii sale către Donald Stork, când îl acostă un student. 
Era un copil subţirel, plin de energie, pe care-l angajase în 
urmă cu câteva luni pentru a ţine evidenţa mişcărilor 
Eleonorei. Băiatul gâfâia, iar gulerul îi era acoperit de pete 
de transpiraţie. Se opri un moment să-şi recapete 
răsuflarea. 

— Aţi auzit? spuse el. Domnule, aţi auzit veştile? 

Pastorul încuviinţă din cap absent, lăsându-l pe copil să 
continue. 

— Domnişoara Cohen... A ieri fost la palatul Sultanului şi 
a leşinat. Se zvârcolea pe podea şi vorbea în limbi străine. 

— Copilul meu... spuse pastorul mustrător. Gândeşte-te 
ce spui! Se zvârcolea pe podea? Vorbea în limbi străine? 
Îmi vine foarte greu să cred aşa ceva! Spune-mi, unde ai 
auzit una ca asta? 

— Toată lumea vorbeşte despre asta, domnule! 

Pastorul se aplecă la nivelul ochilor băiatului şi îi puse o 
mână pe umăr, cu blândeţe. 


220 


— Ce-nseamnă toată lumea? 

— Am auzit ieri de la fratele meu, spuse copilul, 
ştergându-şi sudoarea de pe buza de sus. Pe urmă am 
prins şi nişte discuţii la cafenea. Iar mama mi-a spus că a 
auzit şi ea de la o prietenă al cărei cumnat după soţ 
lucrează la palat. 

— Asta-i tot ce ştii, copile? 

Băiatul încuviinţă din cap. 

— Eşti sigur? 

— Da, domnule. 

— Mulţumesc. Poţi să pleci! 

Pastorul Muehler îl urmări cu privirea pe copil. Mersul 
lucrurilor lua o întorsătură interesantă. Masându-şi 
tâmplele, încercă să şi-o imagineze pe domnişoara Cohen 
zvârcolindu-se pe podea şi vorbind în mai multe limbi. Era 
o imagine ciudată, dar nu imposibilă. Văzuse el lucruri şi 
mai ciudate decât ăsta. Iar acum, când se gândea mai bine, 
ideea că ar putea fi afectată de o suferinţă neurologică, 
epilepsie sau poate chiar encefalită chiar avea logică. O 
astfel de afecţiune ar fi explicat convulsiile şi vorbitul în 
mai multe limbi. Dacă problema era cercetată 
corespunzător, poate că s-ar fi găsit o explicaţie şi pentru 
abilităţile sale mnemonice. Oricum, trebuia să fie precaut 
când venea vorba de zvonurile care circulau prin oraş. 
Pastorul învățase lecţia pe pielea sa, oferindu-le nu doar o 
dată informaţii false intermediarilor săi. Avea nevoie de 
multă prudenţă şi anchete realizate independent, înainte 
de a transmite o astfel de informaţie mai departe. 
Strângându-şi cureaua, privi în jur. Uitase încotro se 
îndrepta, ceea ce era bine, căci se apropia ora cinei. 

După ce se schimbă, James luă o trăsură spre Le Petit 
Champs du Mort şi traversă apoi bulevardul la pas către 
hotelul Palace Pera. Construcţie grandioasă în stil rococo, 
hotelul era zugrăvit într-un galben palid şi avea ornamente 
orientale, cam excentrice. Îl găsi pe Frederick în hol, 
înconjurat de un grup de călători germani, care, după cum 
părea, tocmai se întorseseră dintr-o excursie de după- 
amiază. 


221 


— Un metru şi douăzeci, spuse Frederick, indicând 
distanţa cu mâinile. Şi gros cât braţul meu! Era cel mai 
mare şarpe pe care l-am văzut vreodată. lar când l-am 
descoperit, era încolăcit în jurul gâtului unei cămile, ca un 
guler. 

— Ai fost în cartierul ghicitoarelor? întrebă unul dintre 
călători, cu un accent britanic puternic. Tălmaciul nostru, 
Elias, aici de faţă, ne-a dus ieri acolo. 

— A fost primul loc unde m-am dus, spuse Frederick şi îi 
făcu cu ochiul bătrânului tălmaci. Direct de pe vas. Le-am 
spus hamalilor să-mi ducă bagajele la Pera, apoi să-mi 
arate drumul către cartierul ghicitoarelor. Articolul pe 
care l-am scris pe acest subiect ar trebui să apară în 
paginile gazetei de duminica viitoare. 

În timp ce nemţii îl aprobau din cap, Frederick îl observă 
pe James stând la marginea grupului. 

— Jimmy! strigă Frederick şi se ridică să-l îmbrăţişeze. A 
trecut prea mult de când nu ne-am văzut, prietene! 

Şeful de sală îi conduse prin restaurantul principal al 
hotelului, la o masă de două persoane, în apropierea 
intrării în fumoar. Nu era nici pe departe cea mai bună 
masă din restaurant, însă, în incinta unui hotel precum 
Pera Palace, pastorul Muehler şi prietenul său jurnalist nu 
erau printre personajele importante. Traversând 
restaurantul, pastorul îl zări pe Baronul von Vetz, dar şi pe 
noul ataşat militar american şi un grup de doctori de la 
Spitalul Italian. În orice caz, obscuritatea relativă a mesei 
avea să servească de minune scopului serii. Reînnodară 
repede prietenia lor, trecând în revistă ultimii trei ani şi 
făcând schimb de bârfe despre foştii lor colegi din New 
Haven. Fiindcă locuia în Albany, Frederick avea mai multe 
informaţii - despărţirea soţilor Horner, cartea cea nouă a 
lui Draby şi încăierarea lui Jack cu guvernatorul -, dar şi 
pastorul avea unele veşti destul de interesante. Păstrase o 
strânsă legătură cu mai mulţi colegi de an şi, după cum 
descoperise, oamenii erau mai dispuşi să-şi dezvăluie 
secretele unor confidenţi aflaţi la distanţă. 

— Este perfect! spuse Frederick când le-a fost servit 


222 


primul fel de mâncare, o salată simplă turcească, stropită 
cu ulei de măsline şi suc de lămâie. 

Se lăsă pe spate să cântărească din priviri restaurantul, 
cu un amestec de aroganță şi naivitate. 

— E copia perfectă a hotelului Rivera, dar în mod sigur 
are o nuanţă orientală. S-ar potrivi perfect în seriile mele. 

— Aminteşte-mi, te rog! spuse, pastorul înfigând 
furculiţa într-o felie de castravete. Ce sunt aceste serii? 

Frederick tăie în două o roşie şi inspectă miezul, ca şi 
cum ar fi fost, de fapt, vreo legumă orientală neobişnuită, 
deghizată în roşie. 

— Nimic ieşit din comun. Seria se cheamă „Schițe de 
dincolo“. Practic, gazeta trimite în fiecare an câte un 
reporter, ca să scrie despre un loc anume, să ia pulsul 
regiunii şi poate chiar să se învârtă un pic prin înalta 
societate. 

— Înţeleg. 

— E ca un premiu, de fapt, o recompensă oferită în 
schimbul avariilor făcute nasului meu de piatra de moară 
din Albany. Patru ani petrecuţi acolo, în mocirla şi 
dezordinea legislaturii echivalează cu o lună petrecută 
astfel. 

Făcu un gest grandilocvent. 

— Încep să cred că ar putea fi un târg cinstit. 

— Pera e doar începutul, spuse James. Un simplu indiciu 
al Stambulului. Oraşul e plin de culoare, dacă asta e ceea 
ce cauţi. 

— Tocmai din acest motiv am cerut să fiu trimis aici, 
spuse Frederick. S-au împotrivit, la început. Nu au crezut 
că cititorii ar fi interesaţi de o schiţă a Asiei. Aşa că le-am 
spus, înainte de toate, că jumătate din oraş e în Europa. 
Iar în al doilea rând, cititorii chiar asta caută. Vor dervişi şi 
elefanţi. Uită-te la Kinglake, spre exemplu! La fel se 
întâmplă cu O mie şi una de nopți. Oamenii vor culori 
orientale. 

Pastorul ridică paharul pentru un toast. 

— Pentru culorile orientale! Şi prietenii vechi! Bine ai 
venit la Stambul! 


223 


Ciocniră paharele şi le dădură amândoi peste cap. O 
clipă mai târziu, chelnerul veni cu felul principal, pui ă la 
Pera. Era specialitatea bucătarului: un sfert de găină 
tânără, unsă cu un sos de portocale şi măsline şi acoperită 
cu vişine. 

— Ai auzit de ursul care vorbeşte? întrebă pastorul după 
câteva înghiţituri. 

— Fireşte! 

Pastorul Muehler simţi cum se trezeau în el scânteile 
vechii lor rivalități. După mai puţin de o zi petrecută în 
Stambul, Frederick se purta de parcă ar fi ştiut deja oraşul 
pe dinafară. Nu cunoştea nici jumătate din el, niciun sfert, 
măcar. Pentru o clipă, James se gândise să-i dezvăluie 
detaliile celei mai recente anchete ale sale, în speranţa că 
o să-l impresioneze, dar se răzgândi. Era şi aşa într-un 
punct dificil. Ultimul lucru de care avea nevoie era ca 
astfel de veşti să ajungă în gazetele străine. 

— Un oraş foarte colorat! spuse James, pe un ton uşor 
mai ridicat decât intenţionase. Stambulul este, de fapt, o 
capitală a culorilor. Există Cartierul Ghicitoarelor, unde ai 
fost, Bazarul Sclavilor, îmblânzitorul de Şerpi din Uskudar. 
Ca să nu mai pomenim de alte atracţii mai obişnuite, 
precum Marele Bazar, Hagia Sophia, ruinele Troiei. 

— Da, spuse Frederick. Va trebui să mergem la Troia. 
Este o schiţă pe care editorul meu a cerut-o insistent. Nu e 
prea departe de oraş, nu-i aşa? 

— O călătorie de mai puţin de o zi. 

Când terminară felul principal, un ospătar trecu prin 
dreptul mesei lor cu un vas mare de bronz cu cafea 
turcească şi le turnă câte o ceaşcă. 

— Miroase minunat! spuse Frederick, ducând ceşcuţa la 
nas. Ce mirodenie se simte? 

— Nucşoară. 

— Nucşoară! spuse Frederick, triumfător. Aş putea scrie 
un articol întreg doar despre cafeaua turcească! 

Pastorul Muehler rămase tăcut câteva clipe. Voia să-şi 
uimească prietenul, să-l conducă prin părţi ale oraşului pe 
care nu le-ar fi descoperit altfel. 


224 


— Ştii, începu el, simțind căldura vinului pe gât, 
îmblânzitorii de şerpi şi ghicitoarele sunt doar pentru 
spectacol. Toate astea sunt doar pentru străini. Dacă vrei 
ceva cu adevărat colorat, i-am dat meditații cuiva... 

— Nu vreau să fiu grosolan, Jimmy, dar nu cred că-i pasă 
cuiva de băieţii tăi. 

— Este fată, spuse pastorul, urmărindu-şi prietenul 
peste marginea ceştii. Are opt ani şi este sfătuitoarea 
Sultanului. 

Frederick îşi miji ochii. 

— I-am fost profesor câteva luni, dar, după o vreme, nu 
mai aveam ce s-o învăţ. Sultanul a aflat despre uşurinţa ei 
în a învăţa limbi străine şi a invitat-o la palat. Cât despre 
ce s-a petrecut la palat, spuse pastorul, coborând vocea, 
există mai multe versiuni. Este greu de ştiut care e cea 
adevărată. Ăsta e un oraş al poveştilor, vezi tu, un oraş al 
zvonurilor. Am aflat, însă, dintr-o sursă mai puţin credibilă, 
că se zvârcolea pe podea şi vorbea în mai multe limbi. 

Frederick îşi termină cafeaua şi aşeză ceaşca goală cu 
gura în jos, ca şi cum vreunul dintre ospătari ar fi putut 
ghici viitorul. Pastorul observă că mintea prietenului său 
lucra, după care pe chipul lui Frederick apăru un zâmbet. 

— Am găsit deja titlul de articol! spuse el şi lovi uşor 
masa cu vârful lingurii. Este perfect! 


225 


Capitolul douăzeci şi patru 


Deşi se trezea în fiecare dimineaţă din ce în ce mai 
întremată şi cu poftă de mâncare crescută, însănătoşirea 
Eleonorei mergea mai greu decât şi-ar fi dorit. Conform 
sfaturilor medicilor, lua masa în camera ei şi părăsea patul 
doar pentru a se duce la baie sau pentru a se aşeza pe 
fotoliul ei preferat din dreptul ferestrei. Işi petrecu mare 
parte din perioada de recuperare ascunsă în acel fotoliu, 
fără să citească, fără să se gândească prea mult, ci 
contemplând pur şi simplu viaţa oraşului, care se 
desfăşura sub ochii ei. Uitase cât de plăcut era să 
urmărească mişcarea vapoarelor de-a lungul Bosforului, 
unduirile constante în ambele direcţii ale vaselor între 
Marea Marmara şi Marea Neagră, întretăiate de o plasă de 
caice înaintând de la Beşiktaş la Eminonu, Usküdar, 
Hayderpaşa şi mai departe. Din poziţia ei, de pe buza 
strâmtorii, Eleonora observă modele de mişcare noi: 
înaintarea greoaie a cerşetorilor de la moschee la 
moschee, înaintarea spre sud a meduzelor şi a epavelor, 
umbrele subţiri ale minaretelor întinzându-se de-a lungul 
oraşului precum acele unui ceasornic uriaş. 

În cea de-a cincea dimineaţă de la criza ei, Eleonora 
îndrăzni să coboare la parter şi luă micul dejun în 
sufragerie, cu Beiul. Când micul dejun se încheie, se 
retrase la etaj, în atmosfera închisă şi letargică a camerei 
ei. Următoarele două dimineţi şi le petrecu în acelaşi fel. 
În cea de-a opta dimineaţă, însă, Eleonora se hotărî, cu 
totul pe neaşteptate, să-şi petreacă ziua în bibliotecă. 
Gândul de a mai sta, chiar şi numai o oră, în camera ei era 
de nesuportat. lar să stea în bibliotecă nu diferea prea 
mult de statul în camera ei. Aşa că, în loc să se târască 
înapoi spre fotoliul de lângă fereastră, Eleonora se ridică 


226 


de la masă şi o luă pe holul principal, spre bibliotecă. 

Când ajunse la destinaţie, Eleonora se simţi sfârşită şi se 
prăbuşi pe fotoliul din dreptul şemineului. Când îşi 
recăpătă puterile, se uită în jur, curioasă. Se părea că 
Beiul îşi petrecuse mare parte din noaptea precedentă 
chiar în acel fotoliu. Masa era plină de ceşti de ceai şi 
mucuri de trabuc. Sub ele se găsea ediţia de duminică a 
unei gazete pe care n-o mai văzuse până atunci. 
Incolăcindu-și picioarele sub ea ca o călugăriţă, Eleonora 
ridică cu grijă gazeta numită New York Sunday News, de 
sub un pahar pe jumătate plin cu coniac. Deschise gazeta 
şi începu s-o răsfoiască. Era un articol despre 
reconstrucţia oraşului Vancouver şi un reportaj mai amplu 
despre realizările Societăţii National Geographic în primul 
său an de activitate, niciunul dintre ele neatrăgându-i 
atenţia în mod deosebit. Chiar voia să pună gazeta la loc, 
când descoperi din întâmplare editorialul „Schiţă de 
dincolo“. Articolul în cauză ocupa aproape toată pagina a 
doua şi era ilustrat cu o gravură a Bosforului. Dedesubtul 
imaginii, titlul articolului era tipărit cu un font de treizeci 
de puncte: ORACOLUL DIN STAMBUL. 


Cu secole în urmă, la Delfi, în veacurile lui Homer și 
Platon, tinerele femei  prevesteau destinul oricărui 
cetățean suficient de fericit încât să se afle în posesia 
câtorva monede şi a puterii de a cunoaşte adevărul. Sub un 
stindard pe care erau scrise câteva cuvinte simple - 
„Cunoaşte-te pe tine însuți“ -, aceste oracole prevesteau 
destinul regilor, al poeţilor, al filosofilor şi al negustorilor. 
Este binecunoscută legenda lui Alexandru şi a oracolului 
phytian, la fel cum este şi cea a lui Cicero şi a lui Filip al II- 
lea. Ne-am gândi că s-au schimbat multe de pe vremea lui 
Cezar. În Stambul, însă, monarhii se sfătuiesc şi acum cu 
misticii. Corespondentul dumneavoastră a primit un raport 
detaliat, care atestă faptul că Marele Poobah al turcilor, 
Abdulhamid al II-lea, a consultat săptămâna trecută un 
vizionar deloc diferit de oracolele acelea străvechi din 
Delfi, o tânără evreică precoce, pe numele ei Eleonora 


227 


Cohen, care, după cum ne-a fost adus la cunoştinţă, ar fi 
intrat într-un fel de criză profetică la picioarele 
suveranului, în timpul întrevederii lor. 


Citindu-şi numele în ziar, Eleonora avu sentimentul 
destul de ciudat de a fi ieşit în afara propriei persoane, de 
a se privi pe sine însăşi de deasupra. Era ca şi cum mintea 
ei s-ar fi strecurat pe coridoarele care duceau spre 
camerele doamnelor, în timp ce corpul ei ar fi rămas acolo, 
în fotoliu, citind mai departe. Senzaţia aceea dură doar o 
clipă, dar, când se sfârşi, când se întoarse în sine, se simţi 
ca şi cum ar fi căpătat o nouă perspectivă asupra lumii şi 
asupra propriei persoane. 

— Este destul de tulburător, spuse Beiul în timp ce 
închise uşa bibliotecii în urma sa, să citeşti despre tine în 
gazetă. 

Eleonora îşi ridică privirea. Nu avea idee de câtă vreme 
stătea Beiul acolo în uşă, privind-o. Deşi zâmbea, restul 
trăsăturilor lui erau grave. Unghiul sprâncenelor, poziţia 
mâinilor, totul în purtarea sa îi spunea că problema pe 
care urmau s-o discute era de cea mai mare importanţă. 

— Eu, unul, am avut marele noroc ca majoritatea 
articolelor scrise despre mine să fie în mare parte 
adevărate. Defăimătoare, dar în cea mai mare parte 
adevărate. 

Eleonora îşi duse mâna la gât şi apoi împături gazeta pe 
jumătate. Nu voia ca Beiul să creadă că nu-i acordă atenţie 
maximă. 

— De la întâlnirea ta cu Sultanul, spuse el, aşezându-se 
pe fotoliul de lângă ea, s-au răspândit o mulţime de 
zvonuri. 

— Ce fel de zvonuri? 

— Articolul acesta, zise Beiul, luându-i gazeta din mână, 
deşi eronat în mai multe privinţe, este de fapt o relatare 
relativ fidelă a zvonurilor, cel puţin din câte am auzit eu. 

— Zvonurile, întrebă Eleonora, nesigură cum anume sau 
ce anume s-ar fi aşteptat Beiul să răspundă ea, sunt 
adevărate? 


228 


Beiul ridică sprânceana stângă. Netezind hârtia gazetei, 
o aşeză pe braţul fotoliului pe care stătea. N 

— Exact despre asta aş vrea să discut cu tine. In 
ultimele câteva zile, am remarcat mai mulţi bărbaţi ciudaţi 
dând târcoale docului, moscheii Beşiktaş şi cafenelei 
Europa. Toate astea mă fac să cred că eu şi casa noastră 
suntem sub o supraveghere sporită. 

Eleonorei i se puse un nod în gât şi simți dogoarea 
ruşinii îmbujorându-i obrajii. Beiul Moncef fusese atât de 
bun cu ea! O protejase atunci când avusese nevoie, 
veghease asupra ei şi îi oferise totul, fără a cere vreodată 
ceva în schimb. Ultimul lucru pe care voia să-l facă era să-i 
creeze probleme. 

— Ştiu că memoria îţi este încă slăbită, continuă Beiul. 
Dar pentru siguranţa şi binele tău, şi pentru ale mele, 
trebuie să-mi spui tot ce-ţi aminteşti că i-ai spus 
Sultanului. 

— Dacă mi-aş aminti, v-aş spune. Dar chiar nu-mi vine 
nimic în cap! Nu-mi amintesc decât de hyrcanieni. 

— De hyrcanieni? 

— l-am povestit Sultanului sau cel puţin am început să-i 
povestesc legenda hyrcanienilor şi a asirienilor, scrise de 
Xenofon. 

— Xenofon... repetă Beiul, aruncând o privire spre 
rafturile cu cărţi. Ei bine, orice i-ai fi spus a avut un impact 
semnificativ asupra gândirii Sultanului. Prin urmare, există 
o mulţime de forţe interesate de chestiune. 

Beiul se ridică şi se îndreptă spre un raft plin cu tratate 
de istorie. Încă zâmbea, dar, din tremurul buzelor şi umerii 
încordaţi, Eleonora îi ghici îngrijorarea. După ce răsfoi un 
exemplar din Opere alese de Xenofon, se întoarse pe 
fotoliu. 

— Este o analogie foarte potrivită, spuse el, afundându- 
se în fotoliul de piele. Hyrcanienii şi asirienii. 

Eleonora nu răspunse. Nu ştia ce să creadă. După o 
tăcere prelungită, Beiul îi întinse gazeta şi se ridică din 
nou. 

— Spune-mi un lucru! o îndemnă el, aplecându-se acum 


229 


asupra fotoliului ei. Îţi aminteşti să-i fi spus Sultanului ceva 
legat de pastorul Muehler sau despre întâlnirea la care ai 
fost martoră în cafeneaua Europa? 

Eleonora puse gazeta în poală şi, într-o încercare de a 
elibera tensiunea, îşi apăsă baza nasului cu degetul mare 
şi cel arătător. Era singurul lucru pe care îl mai putea face, 
ca să-şi amintească, însă acea secţiune a minţii ei era 
complet goală. 

— Când m-am trezit, spuse ea într-un final, în camerele 
Sultanului, mama Luminăţiei Sale m-a întrebat dacă-mi 
amintesc ceva. Când i-am spus că nu, m-a întrebat dacă 
mai ştiu ce spusesem despre pastorul Muehler şi jocul de 
cuvinte sau întâlnirea dumneavoastră cu... 

Se opri şi-şi duse mâna la gură, înțelegând ce făcuse. Îl 
trădase pe cel mai mare prieten şi protector al ei. Nu mai 
conta că trădarea nu fusese intenţionată. Eleonora îşi 
ridică ochii spre Bei, care stătea nemişcat în dreptul 
fotoliului ei. Buzele îi erau strânse pentru a înfrâna un 
tremur. 

— Nu am vrut! spuse ea. 

Işi puse mâna pe umărul ei, apoi continuă. 

— Ceea ce mă îngrijorează e faptul că Marele Vizir ar 
putea trage concluzii pripite. Vezi tu, bărbatul pe care l-ai 
întâlnit la cafeneaua Europa e în capul listei de suspecți în 
cazul accidentului de pe vapor. Noi doi am mai lucrat 
împreună în trecut, în chestiuni de reformă constituţională. 
Totuşi, se pare că el are legături cu o mulţime de 
organizaţii naţionaliste radicale. În orice caz, orice 
legătură între noi doi ar hrăni din belşug suspiciunile 
Marelui Vizir. Aşa se explică înteţirea supravegherii. 

Eleonora se uită la gazeta din poală. 

— Nu vă vor face nimic? spuse ea, tonul vocii urcând 
spre o întrebare. Nu aţi făcut nimic rău! 

Beiul încuviinţă din cap, deşi nu părea prea convins. 

— Din păcate, lucrurile nu funcţionează mereu după 
aceste reguli. 

Mai târziu în seara aceea, după un somn scurt, agitat şi 


230 


confuz, Eleonorei i se aduse primul mesaj din ceea ce avea 
să devină în curând un râu de scrisori de la admiratori din 
toată lumea. Beiul primea adesea scrisori şi telegrame 
după ora cinei, astfel că nici el şi nici Eleonora nu au fost 
surprinşi când s-a auzit soneria şi monsieur Karom a venit 
în sufragerie cu două scrisori pe o tavă. Totuşi, în loc să 
deschidă plicurile şi să i le întindă Beiului, cum făcea de 
obicei, majordomul veni de cealaltă parte a mesei şi aşeză 
tava în dreptul Eleonorei. Plicul cel mai aproape de ea era 
de un alb-perlat. Numele ei complet, domnişoara Eleonora 
Cohen, era scris pe partea din faţă a plicului. Cea de-a 
doua scrisoare era aşternută pe o hârtie mai aspră şi era 
adresată Oracolului din Stambul. 

— Aţi dori să le deschid? întrebă monsieur Karom, 
aşteptând ordine. 

— Da, spuse ea. Vă rog! 

Majordomul îşi scoase cuţitaşul pentru deschis scrisori 
din buzunarul de la piept şi, cu o mişcare scurtă, tăie plicul 
alb-perlat în partea de sus. Era un gest pe care Eleonora îl 
mai văzuse de zeci de ori, dar, în timp ce-l urmări 
deschizând acest plic, prima scrisoare pe care o primise 
vreodată, i se tăie răsuflarea. 

— Este o invitaţie, spuse ea, după ce o citi. Prezenţa mea 
este solicitată cu cordialitate la un dineu la Ambasada 
Britanică. 

— Ciudat! spuse Beiul, însă nu explică de ce i se părea 
aşa. 

Cea de-a doua cerere era din partea unei tinere femei al 
cărei tată murise pe neaşteptate, înainte de a apuca să-i 
aranjeze o căsătorie potrivită. Acum avea trei peţitori la 
uşă, toţi susţinând că au binecuvântarea tatălui răposat. 
Nu era prea clar ce dorea tânăra femeie de la Eleonora, 
deşi îşi încheiase scrisoarea cu aceste cuvinte: „Am 
încredere că mă vei putea ajuta.“ 

În cele trei zile care urmară, Eleonora a fost bombardată 
cu invitaţii, cărţi de vizită, scrisori şi telegrame care-i 
solicitau prezenţa şi sfatul. Majoritatea scrisorilor le primi 
din Stambul, deşi veniră câteva şi din ţinuturi mai 


231 


îndepărtate ale Imperiului Otoman, din oraşe precum 
Salonic şi Trabzon, locuri despre care auzise şi pe care le 
putea identifica pe hartă, dar despre care ştia altfel foarte 
puţin. Mai târziu în acea săptămână, începură să ajungă 
telegrame din regiuni îndepărtate, precum Copenhaga sau 
Chicago. De oriunde ar fi venit, oricât de fină sau uzată ar 
fi fost hârtia, Eleonora răspundea în acelaşi mod. Refuza în 
mod politicos invitaţiile la petreceri şi dineuri, explicând că 
nu se întremase încă întru totul. Şi făcu tot posibilul să 
răspundă cererilor de sfaturi, oferind cele mai înțelepte 
opinii ale sale, deşi adevărul era că îi venea destul de greu 
să găsească răspunsuri la propriile întrebări. 


232 


Capitolul douăzeci şi cinci 


Până la sfârşitul lunii august, Eleonora îşi revenise 
complet din criza pe care o suferise la palat. În ciuda 
acestei urmări fericite, nu putea scăpa de sentimentul că 
ceva crucial se schimbase în viaţa ei. Era ca şi cum te-ai fi 
aşezat la o masă îmbelşugată, cu friptură de miel, gutui 
umplute şi salată de orz, şi ai fi descoperit că nu ai 
tacâmuri. Pe măsură ce îşi relua obiceiurile familiare din 
casa Beiului, Eleonora nu putea să nu simtă apăsarea 
insuportabilă a destinului strângându-se în jurul ei, 
îngustându-i viitorul, ca o rochie care intră mereu la apă. 
Era ca şi cum ar fi aşteptat ca ceva să cedeze, să se rupă, 
sau să descopere un cusur al materialului. 

Nici măcar acele legături care contau cel mai mult 
pentru ea nu mai păreau stabile. Deşi îi spusese Beiului tot 
ce-şi putuse aminti legat de cea de-a doua întrevedere a ei 
cu Sultanul şi despre refacerea ei de apoi, din harem, deşi 
îi explicase felul cum vedea ea legătura dintre hyrcanieni 
şi Imperiul Otoman, deşi o iertase de mai multe ori pentru 
trădarea ei neintenţionată, deşi vorbeau mai sincer şi mai 
des acum decât o făcuseră înainte, Eleonora simţea că o 
parte a relaţiei ei cu Beiul era distrasă pentru totdeauna. 
Chiar şi când îi vorbea despre chestiuni banale - precum 
căldura, preţul crescut al bumbacului, cireşele din piaţă -, 
fruntea lui era mereu tensionată, iar sprâncenele arcuite, 
pregătite de o întrebare. 

Şi nu era doar Beiul. Monsieur Karom se purta mult mai 
respectuos decât o făcuse vreodată. Se înclina aproape pe 
nesimţite când îi întindea Eleonorei corespondenţa şi îşi 
ţinea respiraţia când îi scutura firimiturile de pe masă. 
Când venea ora îmbăierii, doamna Damakan o spăla ca pe 
o bucată fragilă de sticlă, de parcă i-ar fi fost teamă să nu 


233 


o spargă. lar când bătrâna slujnică îi încheia nasturii 
rochiei, Eleonora îi simţea degetele tremurându-i. Chiar şi 
stolul Eleonorei se schimbase. Păsările erau acum mai 
nerăbdătoare şi mai agitate, ca şi cum ar fi presimţit o 
profeție gata să se împlinească în aerul înăbuşitor. În 
fiecare dimineaţă le privea luându-şi zborul una câte una 
de pe pervazul ferestrei ei, iar la sfârşitul zilei le urmărea 
întorcându-se în aceeaşi ordine în care plecaseră. lar 
Eleonora putea doar să ghicească ce misiuni aveau de 
îndeplinit, ce căutau în sălbăticia oraşului. 

Părea uneori că întreaga lume ieşise de pe axa ei. 
Eleonora mai răsfoia câte un exemplar rătăcit al Beiului 
din gazeta Stamboul Herald. In timp ce parcurgea ştirile 
zilei anterioare, nu putea să-şi stăpânească senzaţia că se 
înfăptuise ceva crucial. Într-un interval de doar două 
săptămâni, citi despre un incident tensionat între Marina 
Britanică şi împăratul Chinei, despre un cutremur 
devastator în Statele Unite, o epidemie de holeră în 
Spania, zeci de sinucideri (inclusiv o  înscenare 
senzaţională de sinucidere pe un pod din New York), mai 
multe înjunghieri şi un şir de spargeri de bănci în Geneva. 
Pe lângă toate aceste conflicte şi boli, Stamboul Herald 
relata, de asemenea, că Luminăţia Sa Sultanul Adbulhamid 
al II-lea se pregătea să pună capăt alianţei de lungă durată 
a Imperiului cu nemţii. Articolul nu includea alte detalii în 
afara acestei ştiri, deşi atribuia motivaţia Sultanului 
influenţei „tinerei sale sfătuitoare“. 

Cel mai mare şoc, însă, veni sub forma unei telegrame 
primite într-o dimineaţă târzie din toiul verii. Eleonora 
citea anunţurile de la mica publicitate de pe ultima pagină 
a gazetei Stamboul Herald, când monsieur Karom veni în 
sufragerie cu un teanc de scrisori şi telegrame. Aşeză 
teancul şi deschizătorul de scrisori pe masa din dreptul ei 
şi se înclină la ieşirea din încăpere, ştiind că fata prefera 
să deschidă singură scrisorile. Cum îi era obiceiul, 
Eleonora trecu în revistă scrisorile şi examină fiecare plic 
în parte înainte de a-l deschide. Printre ele se găseau o 
telegramă de la Paris, o scrisoare mototolită din Trabzon şi 


234 


câteva dintre propriile ei scrisori, care îi fuseseră 
returnate dintr-un motiv sau altul. La fundul teancului găsi 
o telegramă ciudată, pe care la început i-a fost greu s-o 
descifreze. Fusese trimisă printr-o companie britanică, 
Imperial and International Communication Ltd. In ciuda 
originii sale, mesajul nu era scris în engleză sau, cel puţin, 
nu din câte îşi dădea seama. Eleonora se uită la înşiruirea 
de caractere purpurii şi clipi. Netezi hârtia pe masă, îi 
permise minţii ei să se relaxeze şi se concentră cât putu de 
tare. În curând rezolvă jocul de cuvinte. Erau caractere 
latine, iar telegrama era scrisă în limba ei maternă. 


AM CITIT DESPRE TINE ÎN GAZETĂ FELICITĂRI VIN LA 
STAMBUL ÎN CURÂND AŞ VREA SĂ TE VĂD ACOLO ÎN 
CONSTANŢA TOTUL E BINE MĂTUŞA TA RUXANDRA 


După ce o citi de două ori, Eleonora o puse deoparte. 
Privirea îi rămase pierdută pe luciul mesei şi îşi privi 
reflexia în textura lemnului. Mătuşa ei Ruxandra. Îşi muşcă 
buza, mototoli telegrama, care se făcu un ghem albastru, şi 
făcu tot posibilul să-şi alunge din minte conţinutul ei. Ştia, 
însă, că nu era posibil. Orice ar fi făcut, chiar dacă ar fi 
ars-o sau ar fi înghiţit-o sau ar fi rupt-o în bucățele micuţe, 
nu ar fi reuşit să scape de mesajul acela şi nici de gândul 
la cruzimea cu care mătuşa ei, singura ei rudă în viaţă, o 
abandonase când avusese mai multă nevoie de ea. Orice-ar 
fi făcut Eleonora, mâinile ei miroseau a cerneală, iar 
cuvintele îi rămăseseră întipărite în minte cu litere mari. 

— Domnişoară Cohen? 

Era vocea doamnei Damakan, însă nu ridică privirea. 

— Nu te simţi bine, domnişoară Cohen? _ 

O trecu un fior. Nu se simţea bine, chiar deloc. Inchise 
ochii şi strânse şi mai tare telegrama mototolită, simţindu-i 
colţurile pătrunzându-i în carne. Oricât de mult şi-ar fi 
dorit să-i arate doamnei Damakan telegrama, să-i ceară 
sfatul şi să se lase mângâiată, n-o făcu. Să spună cuiva, 
chiar şi doamnei Damakan, despre telegramă, să rostească 
numele mătuşii cu voce tare ar fi însemnat să nu mai aibă 
cale de întoarcere. 


235 


— Căldura e de vină, spuse ea, ridicându-şi privirea. 
Dacă nu vă supăraţi, cred că un pahar de apă mi-ar face 
bine. 

Doamna Damakan era fericită s-o servească. Când se 
întoarse, Eleonora bău apa pe nerăsuflate. 

— Mulţumesc, spuse ea. Mă simt mult mai bine. 

Era adevărat. Chiar se simţea mai bine. Insă telegrama 
exista în continuare. 

— Cred că mi-ar prinde bine o plimbare, spuse ea, 
ferindu-şi pumnul strâns. Doar prin casă. 

Doamna Damakan luă paharul gol de pe masă. 

— Dacă ai nevoie de ceva... începu ea. 

— Dacă o să am nevoie de ceva, o să vă anunţ cu 
siguranţă! 

Când se întoarse să plece, doamna Damakan o privi cu 
resemnare, aşa cum un tată analfabet şi-ar privi fiul care îl 
mustră pentru ignoranţa sa. Eleonora nu avusese de gând 
să fie incisivă. O iubea pe doamna Damakan ca pe o 
mătuşă, ca pe o mamă. 

— Vă mulţumesc, doamnă Damakan, doar că mă simt 
agitată. 

Eleonora hoinări fără ţintă prin casa Beiului. Se plimbă 
agale pe holul principal, pe sub privirile aspre ale clanului 
Barcous, trecu de bibliotecă şi de salon. Nu se simţise 
niciodată atât de singură. Pentru întâia oară, înţelegea cu 
adevărat ce voia să spună generalul Krzab când se plângea 
de îndatorirea ca de plumb, jugul acela impovărător, pe 
care cea mai bună parte a umanităţii se luptă la nesfârşit 
să şi-l potrivească în jurul gâtului. 

În cele din urmă, Eleonora se trezi în faţa intrării în 
camerele doamnelor. Trecuse o bună bucată de vreme de 
când nu mai vizitase acele coridoare, dar acum se simţea 
atrasă de ele, de singurătatea lor întunecată şi prăfuită. 
Încercând să se adune, îşi luă inima în dinţi, traversă 
foaierul şi urcă treptele către coridoare. Se îndreptă către 
un colţişor mai întunecat de deasupra bucătăriei şi se 
întinse pe spate. Sprijinindu-şi capul pe lemn, îşi trase 
sufletul şi se uită în sus, spre întunecimea fără sfârşit. Ştia 


236 


că trebuia să existe un tavan deasupra ei, dar nu îi 
desluşea conturul. Într-un final, mâna i se relaxă şi dădu 
drumul telegramei, care căzu pe podea. Îşi puse mintea la 
treabă, încercând să descifreze situaţia în care se găsea 
acum, să pună cap la cap ceea ce ştia despre Ruxandra, 
despre Bei, despre tatăl ei, despre Sultan şi despre 
pastorul Muehler, dar, oricât de mult s-ar fi concentrat, 
piesele nu se potriveau. 


237 


Capitolul douăzeci şi şase 


Luminăţia Sa Abdulhamid al II-lea îşi întinse un şervet 
alb în poală şi îşi cobori nasul spre farfuria cu friptură de 
pui, rece, de pe masă. Deşi înţelegea foarte bine 
importanţa etichetei, a fastului şi a protocolului curţii, 
atenţia constantă de a nu încălca regulile îl obosea. 
Uneori, Luminăţia Sa nu voia decât să mănânce cu mâinile 
friptură de pui rece, să rupă carnea bucăţică cu bucăţică. 
Şi tocmai asta avea de gând să facă. La urma urmei, el era 
Sultanul. Zâmbind în barbă la gândul belşugului unei mese 
atât de primitive, îi smulse bietei păsări piciorul din trup şi 
îşi înfipse dinţii în carne. Puiul fusese pregătit în stilul 
specific teritoriilor învecinate Mării Egee şi acoperit cu 
sirop de nuci. Chiar dacă era rece, pielea sa trosnea. După 
ce despuie piciorul de carne, Abdulhamid folosi o bucată 
de pâine să descărneze pieptul, spatele şi aripile. 

Când termină cu puiul, carcasa sa zăcea pustiită pe 
farfurie, ca o prostituată posacă. După ce-şi şterse mâinile, 
aruncă şervetul peste oasele descărnate şi se lăsă pe 
spate, cu un pahar de ceai de mentă. Îşi îngădui câteva 
momente scurte pentru o visare mai deocheată, după care 
reîncepu să citească din cel de-al doilea volum din 
Clepsidra. Era cu adevărat o carte minunată, plină de 
suişuri şi coborâşuri, poveşti de dragoste, orgolii şi 
lăcomie. Traducerea unei opere de o asemenea calitate era 
un serviciu făcut supuşilor săi şi o onoare pentru limba 
turcă. Era, de asemenea, pentru plăcerea proprie, dar 
aceasta era doar o consecinţă secundară, o răsplată 
providenţială pentru generozitatea sa. Sprijinindu-şi cartea 
pe abdomen, Abdulhamid se pierdu în lectură. Absorbit 
cum era de scena înfiorătoarei bătălii de la sfârşitul 
volumului, în timpul căreia locotenentul Braşov află despre 


238 


presupusa moarte a tatălui său, Sultanul nu auzi uşa 
deschizându-se. 

— Luminăţia Voastră! 

Era Marele Vizir, etalând o gazetă rulată ca o floretă. 

— Ce este? 

— Luminăţie, ştiu c-aţi poruncit să nu fiţi întrerupt, dar 
cred c-aţi dori să vedeţi asta! 

Sultanul se îndreptă şi, trăgând şervetul peste un os de 
pui expus, se aplecă deasupra mesei să ia gazeta de la 
sfătuitorul său. 

— Oracolul din Stambul, spuse el, uitându-se la titlul 
articolului. Ce-i asta? Vreun articol prin care mi se cere să 
abdic? O altă cerere de libertate religioasă? 

— Şi mai rău, Luminăţie, dacă-mi permiteţi! 

Sultanul citi primul paragraf, care-i luă un timp, întrucât 
nu îşi exersa adesea cunoştinţele de limbă engleză. 
Jamaludin Paşa tuşi şi îşi încrucişă mâinile. 

— M-a întristat nespus paragraful referitor la mama 
Luminăţiei Voastre, spuse el, indicându-l de la distanţă. Pe 
la mijlocul celui de-al patrulea paragraf. 

Sultanul citi cu voce tare: 

— Și se spune că s-ar afla în cârdăşie chiar cu mama 
Sultanului. 

Acesta punctă sfârşitul propoziției cu un hohot puternic 
de râs. N 

— Domnişoara Cohen în cârdăşie cu mama? Impotriva 
cui? În ce scop? 

Jamaludin însă nu era amuzat, iar Abdulhamid înțelese 
că nu se va putea întoarce la lectura sa înainte ca această 
problemă să fie rezolvată. Luând un aer grav, Sultanul 
împături gazeta şi o aruncă pe masă. 

— Înţeleg, fireşte, de ce te-ar tulbura acest articol, spuse 
el. Este un atac la calitatea mea de conducător. Ca să nu 
mai discutăm de fragmentul despre mama mea. Dar ce 
măsuri am putea lua împotriva unei gazete din New York? 

— L-am identificat pe autorul articolului. Stă la hotelul 
Pera Palace, camera trei sute şapte. Dacă doriţi, îl pot 
convoca la o întrevedere la palat. Il putem speria, ca să 


239 


aibă despre ce scrie în următorul său articol, după care îl 
urcăm în primul vapor cu direcţia New York. 

— Da, spuse Sultanul. Foarte bine! 

— Aş mai sugera, Luminăţie, că ar fi prudent să nu vă 
mai întâlniți cu domnişoara Cohen, în lumina acestor 
zvonuri. 

Sultanul închise ochii şi îşi apăsă baza nasului cu 
degetul mare şi arătătorul. 

— M-am gândit că ai putea veni cu o astfel de sugestie, 
spuse el. Lasă, te rog, gazeta aici! O voi citi cu atenţie şi-ţi 
voi da alte instrucţiuni în seara asta! 

— Ar mai fi o informaţie, Luminăţie, spuse Marele Vizir. 
Dacă-mi permiteti... 

— Fireşte că da. 

— Am luat legătura cu mătuşa domnişoarei Cohen, o 
doamnă pe nume Ruxandra, care pare a fi singura ei rudă 
în viaţă. Intenţia mea a fost doar s-o informez pe mătuşă 
despre starea nepoatei ei. În cursul acestei corespondențe, 
însă, m-am văzut obligat să ofer asistenţa palatului, dacă 
domnişoara Cohen ar hotări că vrea să scape de tutela 
Beiului Moncef şi să se întoarcă la Constanţa. 

Sultanul mormăi ceva în barbă şi se ridică de pe fotoliul 
său, indicând că întâlnirea luase sfârşit. 

— Cum am spus, îţi voi da alte instrucţiuni în seara asta. 

— Da, Luminăţie, spuse Marele Vizir, înclinându-se şi 
ieşind din încăpere. 

După ce uşa se închise, Abdulhamid se aşeză din nou şi 
deschise gazeta. Era un articol mai degrabă amuzant, 
trebuia să recunoască, deşi imprecis în mai multe locuri şi 
plin de aluzii răutăcioase. Putea deja să-şi imagineze 
zvonurile care alimentaseră un astfel de articol. Ajunsese 
din nou la fragmentul despre domnişoara Cohen şi mama 
sa, când cea din urmă intră în încăpere. Oricare-ar fi fost 
intenţia iniţială a vizitei, aceasta a fost dată uitării la 
vederea ziarului din mâinile Sultanului. 

— Sper că oricine a scris articolul acela calomniator va fi 
aspru pedepsit! 

Sultanul împături gazeta în două şi îşi îndreptă spatele. 


240 


— O zi bună şi ţie, mamă! 

— Iertaţi-mi impertinenţa, Luminăţie! spuse ea, făcând o 
plecăciune. Doar că... 

— Nu-ţi face griji! spuse el. Tocmai i-am ordonat lui 
Jamaludin Paşa să-l găsească pe autor şi să-l pedepsească 
corespunzător. Ne-am gândit că deportarea va fi 
suficientă. 

— Deportarea ar fi suficientă, mă gândesc, deşi nu va 
repara răul făcut de acest gunoi de articol. 

— Întrebarea în acest caz, spuse Sultanul, sorbind cu 
tristeţe restul de ceai de pe fundul ceştii, întrebarea, după 
mintea mea, este ce trebuie făcut ca să înlăturăm aceste 
zvonuri. 

— Jamaludin Paşa ce sugestii are? 

— Este nesigur în această privinţă. 

— Nesigur? 

— Da. A spus că nu are o părere solidă. 

Aceasta era, fireşte, o minciună. Mama Sultanului ştia 
mai bine ca oricine că Marele Vizir nu era nesigur în nicio 
privinţă, însă nu-l putea contrazice în mod direct pe 
Sultan, astfel că schimbă cursul discuţiei. 

— În afară de a-l pedepsi pe autor şi de a ne ocupa de 
zvonuri, mai este şi problema cu fata. Trebuie să facem 
ceva în privinţa ei. Nu cred că e necesar s-o pedepsim. Nu 
a greşit cu nimic, dar, câtă vreme nu luăm nicio măsură, 
nu putem începe să contracarăm. 

— Ce rezolvare ai propune tu, mamă? 

Mama Sultanului îşi duse mâna la gât, ca şi cum s-ar fi 
gândit la această întrebare pentru prima dată. 

— După cum văd eu lucrurile, ar fi două căi. Niciuna 
dintre ele nu este perfectă, dar ambele ar servi bine 
scopurile noastre. 

— Da... spuse Abdulhamid, privind resturile de frunze de 
ceai şi mentă de pe fundul ceştii. Continuă! 

— Prima cale, spuse ea, ar fi deportarea. O trimitem 
înapoi în România şi uităm de ea. Cea de-a doua cale ar fi 
s-o invităm să locuiască aici, la Palat. I-am găsi o cameră 
undeva, la marginea haremului şi i-am oferi lecţii de 


241 


muzică şi caligrafie. Ambele soluţii au, fireşte, puncte 
slabe, dar ambele au şi avantaje. 

— Interesant, spuse Sultanul, scărpinându-se la ceafă pe 
sub turban. Nu pot spune că mi-a trecut prin minte cea de- 
a doua opţiune, dar e destul de interesantă, mai ales 
venind de la tine. Lasă-mă să mă gândesc la asta! 


Mai târziu în acea după-amiază, un tren cu vagoane 
imperiale trase la intrarea spre băile Çemberlitaş, iar din 
el cobori Sultanul, îmbrăcat într-un caftan de mătase 
albastră, împodobit cu fir roşu şi argintiu. Era urmat spre 
băi de un alai de bărbieri, maseuri, băieţi cu prosoape şi 
alţi slujitori. Şase zile pe săptămână, complexul mişuna de 
trupurile păroase ale oamenilor de rând, acoperite cu 
straturi groase de spumă de săpun. În zilele de duminică, 
însă, Çemberlitaş era închis publicului. In zilele de 
duminică, Abdulhamid putea sta întins, singur, în mijlocul 
sălii principale, urmărind razele de soare spintecând 
aburul. Deşi palatul avea propriile băi, spectaculoase, 
construite de cei mai pricepuţi meşteşugari, nu se puteau 
compara cu Çemberlitaş. 

După ce se dezbrăcă, Sultanul intră în încăperea 
principală plină cu aburi. Avea formă de dodecaedru, iar 
tavanul se înclina, plăcile de gresie repetându-se parcă la 
nesfârşit, spre o licărire a soarelui. De jur-împrejurul 
încăperii erau aşezate douăsprezece robinete, toate 
îndreptate spre lespedea imensă, de marmură cenuşie, din 
centru. Era ca o moschee dedicată trupului omenesc. Într- 
adevăr, în timp ce stătea aşezat pe spate în centrul lespezii 
de marmură, soarele cădea perfect printre aburi, iar el se 
simţea în prezenţa unei forţe superioare lui. După câteva 
clipe de singurătate, Abdulhamid îşi chemă alaiul de 
însoțitori, care trecură la treabă, spălând şi masând trupul 
regal. În timpul acestor sesiuni de curăţire avea cele mai 
clare gânduri. Sprijinit de prezenţa Domnului, cu simţurile 
ascunse printre aburi şi sub mâinile unui alai de însoțitori 
care îi curăţau trupul, mintea îi era liberă să hoinărească 
pe cărări necunoscute, să se plimbe în voie pe drumul 


242 


logicii. Aici îşi imaginase calea ferată Hajj, aici rezolvase 
atât de multe conflicte cu Administraţia Datoriilor Publice, 
aici se hotărâse în sfârşit ce atitudine să adopte faţă de 
safavizi. 

În acea zi, problema, fireşte, era ce să facă cu 
domnişoara Cohen. Nu era convins în totalitate că trebuia 
făcut ceva în legătură cu fata, dar atât mama sa, cât şi 
Marele Vizir insistaseră. Şi ştia că, în rarele momente când 
cei doi cădeau de acord, merita măcar să ia în calcul 
soluţiile propuse. Situaţia de faţă, cum înţelegea acum, nu 
putea fi menţinută. Nu că l-ar fi bănuit pe Beiul Moncef de 
ceva mai mult decât de organizarea grupurilor sale de 
lectură. Era doar o chestiune care ţinea de domnişoara 
Cohen şi reputaţia ei crescândă. Mama sa argumentase 
bine problema. Avea două opţiuni. O putea trimite pe 
Eleonora înapoi la Constanţa, o cale pe care Marele Vizir 
părea s-o prefere, sau o putea invita să locuiască la palat, 
să-i ofere câteva lecţii de muzică sau o slujbă de birou şi 
să-i ofere posibilitatea de a-şi duce viaţa într-un anonimat 
ocrotit. Nu credea că Jamaludin Paşa va fi mulţumit de un 
astfel de aranjament. Era oricum destul de afectat de 
dezintegrarea alianţei cu nemţii, într-atât încât Sultanul se 
întreba uneori dacă se va ocupa în mod loial de celelalte 
sarcini ale sale. Aceasta, însă, era o întrebare pentru o altă 
zi. Trăgând aer în piept, Sultanul închise ochii şi, urmărind 
pânza de culori pe care o forma lumina în interiorul 
pleoapelor sale, se concentră în întregime asupra 
problemei Eleonorei Cohen. Când deschise din nou ochii, 
luase deja o hotărâre. 

Şi astfel, printre aburii şi ambra cenuşie din 
Çemberlitaş, Abdulhamid se hotărî s-o invite pe Eleonora 
să locuiască la palat, unde să-i fie consilier personal şi să-i 
răspundă la întrebări după placul inimii. Dintre toate 
opţiunile, aceasta era singura care avea sens. Fireşte, 
prezenţa ei între zidurile puterii avea să constituie o 
ameninţare pentru ceilalţi consilieri ai săi, dar aveau să 
înveţe s-o accepte, la fel cum învăţaseră să se accepte unii 
pe alţii, iar, dacă nu puteau, erau liberi să-şi caute o 


243 


funcţie mai potrivită. El era Sultanul şi putea să primească 
sfaturi de la oricine dorea el. 


244 


Capitolul douăzeci şi şapte 


Cea de-a treia vizită a Eleonorei la palat a fost destul de 
diferită de ultimele două, atât ca formă, cât şi ca scop. 
Când trăsura imperială trase în faţa casei Beiului, 
Eleonora era la etaj, în camera ei, îmbrăcându-se cu 
ajutorul doamnei Damakan şi făcându-şi planuri pentru 
ziua în curs. Plouase torențial toată dimineaţa, iar pe birou 
avea un vraf de scrisori la care trebuia să răspundă, lăsând 
la o parte telegrama mototolită de la mătuşa ei Ruxandra. 
Deşi nu era încă pregătită să se întoarcă la programul ei 
anterior, gândul la lectura de plăcere începea să-i surâdă 
într-un fel cum nu se mai întâmplase după criza de la 
palat. Şi se gândi că i-ar plăcea, de asemenea, să îşi ocupe 
timpul explorând casa Beiului. Fireşte, sosirea trăsurii 
imperiale îi strică toate planurile. Fără o vorbă, doamna 
Damakan îi încheie nasturii de pe spatele rochiei şi porniră 
în grabă spre anticameră, unde mesagerul Sultanului 
aştepta, cu mâinile strânse la curea şi bătând agitat cu 
călcâiul în podea. 

— Domnişoară Cohen, spuse el, înclinându-se pe 
jumătate, Luminăţia Sa a cerut să vă vadă cât mai repede 
posibil! 

— Da... spuse ea ezitând. Fireşte! 

Se întoarse către doamna Damakan, apoi din nou către 
mesager. 

— Îmi daţi voie să întârzii un moment, să mă schimb? 

— Fireşte! spuse mesagerul. Totuşi, ar trebui să specific 
că Sultanul a cerut să vă vadă de îndată, fără grija 
veşmintelor sau a stării în care vă aflaţi. 

Eleonora simţi cum doamna Damakan o împinge cu 
blândeţe de la spate, astfel că ieşi pe uşa casei, urmându-l 
pe mesager de-a lungul aleii. Înainte să se dezmeticească 


245 


bine, era deja în trăsură şi pe drum. În loc să cotească pe 
deal spre Poarta de întâmpinare, trăsura urmă curbura 
Bosforului, în jurul Cornului de Aur, trecu de o fântână 
publică verde, acoperită cu aramă, şi o luă spre ramura 
nord-estică a Palatului. Poarta care proteja această intrare 
era mult mai mică decât Poarta de întâmpinare, dar 
impunătoare în felul ei. Cioplită dintr-o singură bucată de 
bazalt şi împodobită cu plăci de gresie turcoaz în formă de 
stea, gura porţii semăna cu o balenă uriaşă care îşi 
deschidea maxilarele ca să îi înghită cu totul. 

După ce a coborât din trăsură, a fost abordată de o 
femeie politicoasă, care semăna cu cele pe care le văzuse 
în camerele private ale Sultanului. Era destul de tânără, nu 
părea să aibă mai mult de şaptesprezece ani, deşi prin 
rochia lejeră de bumbac se ghiceau trăsăturile unei femei 
în toată puterea cuvântului. Fără a spune o vorbă, aceasta 
îi luă mâna Eleonorei şi îi sărută vârfurile degetelor. 

— Sultanul te aşteaptă. 

Avea nişte ochi scânteietor de verzi, presăraţi cu auriu, 
şi gene dese. Oferindu-i Eleonorei câteva clipe să se 
dezmeticească, tânăra se întoarse apoi şi o conduse în 
incinta Palatului. Coborâră pe o alee, apoi urcară pe alta, 
cotind de două ori la dreapta şi o dată la stânga, după care 
intrară pe un hol boltit, unde mirosea a lămâie şi mosc. 

— Trebuie să te las, spuse ea, oprindu-se în faţa unei uşi 
înalte, încadrate de doi paznici. Sultanul a cerut să te 
întâlnească singur. 

Paznicii se dădură în lături, iar Eleonora simţi un gust 
amărui în gură. Îi prinse mâna tinerei. 

— lartă-mă! spuse ea. Pot să te-ntreb ceva? 

Tânăra o privi cu un amestec de milă şi afecţiune, ca şi 
cum ar fi fost un pui de vrabie rătăcit în pădure. 

— Ştii despre ce vrea Luminăţia Sa să-mi vorbească? 

— Nu, spuse femeia. Nu ştiu. Dar poţi fi sigură că se va 
purta frumos cu tine, oricare i-ar fi rugămintea. 

Eleonora încercă să se gândească la o altă întrebare, dar 
nu îi veni niciuna în minte, astfel că tânăra se întoarse şi se 
îndepărtă. 


246 


Încăperea unde fusese escortată Eleonora era cunoscută 
sub numele de Camera Irisului, după un model floral 
gravat pe zidul din jurul intrării. O cameră relativ mică şi 
spartană, încăperea avea un perete acoperit aproape în 
întregime de un divan albastru semicircular, pe care citea 
Sultanul. In afară de divan şi un scaun de lemn incrustat 
cu sidef, Camera Irisului era mobilată doar cu o masă de 
scris şi un tablou înfăţişând o vânătoare de vulpi. O vreme, 
Eleonora îl privi pe Sultan citind. 

— Cartea aceea e cumva Clepsidra? A 

— Da, spuse el, aşezând cartea cu faţa în jos pe divan. [ţi 
mulţumesc nespus că mi-ai recomandat-o. 

— Unde aţi ajuns? 

— La cel de-al treilea volum. Când ai intrat, tocmai 
ajunsesem la scena în care generalul Krzab îi adună 
laolaltă pe membrii familiei sale, ca să-i mustre şi să le 
împartă averea descoperită pe fundul lăzii mamei sale. 

— Adevărul este un peşte alunecos, spuse Eleonora, 
citând replica generalului Krzab din paginile anterioare. 
Solzii lucindu-i sub apă şi un luptător nobil în cârlig... 

Sultanul zâmbi şi încheie citatul. 

— Dar greoi ca plumbul pe fundul bărcii. 

În timp ce Sultanul vorbea, Eleonora îşi dădu seama că 
încălcase o regulă importantă a etichetei. Nu numai că i se 
adresase direct, fără onoruri, dar uitase, de asemenea, să 
se încline la intrarea în cameră. Îşi duse mâna la gură, apoi 
se lăsă în genunchi şi atinse podeaua cu fruntea. 

— Ridică-te, te rog! spuse Sultanul. 

Eleonora ridică ochii să-l privească, cu fruntea încă 
lipită de lespedea rece. 

— Nu e nevoie. Te poţi aşeza, dacă doreşti! spuse el, 
făcându-i semn spre scaunul adânc din dreapta sa. 

Fata se îndreptă cu grijă spre scaun, de teamă să nu 
încalce din nou vreo regulă, şi se ghemui în el. De aproape 
observă că faţa Sultanului semăna foarte tare cu cea a 
Beiului, în special în zona nasului şi a buzei de sus. În loc 
de trabuc, însă, Sultanul mirosea a levănţică şi a liliac, şi 
un pic a portocală. 


247 


— Voiam să-ţi vorbesc între patru ochi, începu el. Am o 
întrebare importantă pe care aş vrea să ţi-o adresez şi aş 
vrea să răspunzi după cum doreşti, fără nicio oprelişte. Te 
simţi în largul tău? Eşti pregătită să iei o decizie majoră, 
care te va afecta pentru tot restul vieţii? 

Eleonora îşi privi pantofii lustruiţi. 

— Da. Sunt pregătită. 

— Fireşte, decizia depinde numai de tine, dar te rog să 
iei aminte că efectele alegerii tale vor avea impact asupra 
vieţii multora. 

Sultanul se opri să o privească. Avea mâinile încrucişate 
în poală, iar pe chip i se aşternuse o expresie de serenitate 
supremă. 

— Ceea ce vreau să te întreb este dacă vrei să rămâi la 
palat. Ai locui aici, în serai, dacă doreşti, este suficient 
spaţiu. Ţi-ai petrece zilele citind, cântând la oud, studiind 
caligrafia şi orice altceva doreşti, de fapt. Fiecare dorinţă a 
ta va fi îndeplinită. Nu trebuie să faci nimic în schimb, 
decât să discuţi din când în când câte o chestiune de stat, 
împreună cu mine şi cu Marele Vizir. 

Eleonora îşi desfăcu mâinile şi îşi trecu degetele prin 
păr. Era, într-adevăr, o întrebare foarte grea, care o luă pe 
nepregătite. Erau atât de multe lucruri neprevăzute la 
mijloc, atâtea consecinţe pe care să le ia în calcul! Încercă 
să se gândească bine, să găsească o soluţie, dar simţea că 
o ia din nou cu leşin, ca înainte de criză. Clipi şi-şi veni în 
fire. 

— Şi Beiul? 

— Beiul? Mă gândesc că Beiul Moncef va continua să-şi 
trăiască viaţa la fel ca până la venirea ta. 

— Nu se va supăra? 

Sultanul părea derutat. 

— N-am de unde să ştiu cum va reacţiona. Aş vrea să-ţi 
amintesc, totuşi, că aceasta este doar decizia ta. Deşi sunt 
de acord că trebuie să ne gândim la cei din jurul nostru, 
este important să-ţi aminteşti şi de interesul strict 
personal. 

Fata încuviinţă din cap. 


248 


— Ce mi se va întâmpla dacă mă hotărăsc să nu locuiesc 
la palat? 

— Ei bine, spuse Sultanul, nimeni nu poate şti cu 
siguranţă. Dar este o întrebare foarte bună. Înseamnă că 
înţelegi bine situaţia. 

Făcu o pauză, mestecând ceva. 

— Cred că ştii că mătuşa ta este pe drum spre Stambul. 
Am înţeles că intenţia ei este să te ia înapoi cu ea la 
Constanţa. Fireşte, dacă doreşti să locuieşti la palat, 
putem cădea la învoială, cumva. 

În timp ce Sultanul vorbea despre viaţa ei la palat şi 
despre titlurile din biblioteca imperială, Eleonora îşi fixă 
privirea asupra tabloului reprezentând vânătoarea de 
vulpi. Imaginea era dominată de cai şi de câini, aşa că îi 
luă câteva clipe să descopere o coadă mică de vulpe în 
colţul din dreapta jos, iţindu-se din scorbura unui copac. 
Îşi dădu seama că nu mai spusese nimic de o vreme, când 
Sultanul se ridică. 

— Pot să te-ntreb spre care dintre opţiuni înclini mai 
mult? 

Eleonorei nu-i plăcea niciuna dintre ele. Ceea ce-şi 
dorea era să-şi ducă viaţa în acelaşi mod de până atunci, 
trăind liniştită alături de Beiul Moncef, de monsieur Karom 
şi de doamna Damakan. Înţelese, însă, că aceasta nu se 
număra printre opţiuni, din mai multe motive. Fireşte, 
acestea nu puteau fi spuse. 

— Înclin înspre palat, începu ea. Dar, dacă-mi daţi voie, 
aş vrea să-mi acordaţi puţin timp să mă gândesc mai bine. 

— Este corect, spuse Sultanul şi se aşeză din nou pe 
divan. Este o decizie importantă şi n-aş vrea să te grăbesc 
în niciun fel. Voi trimite un mesager mâine-dimineaţă. 
Dacă te hotărăşti să locuieşti aici, să ai bagajul pregătit. 
Dacă nu, sper să ai amabilitatea să mă vizitezi din nou, ca 
să discutăm alegerea ta. 

— Aşa voi face! 

Sultanul se ridică din nou şi o conduse la uşă. O clipă, 
stând acolo, la intrarea în Camera Irisului, se uitară unul la 
celălalt: o fetiţă şi un bărbat care se îndrepta cu paşi 


249 


repezi spre vârsta a doua. Aplecându-se, Abdulhamid îi luă 
mâna şi i-o sărută. 

În timpul dramului înapoi cu trăsura, Eleonora văzu 
Stambulul într-o lumină nouă. Conacele de pe țărm, 
bătrânii pescari de pe marginea podului  Galatei, 
harababura din pieţe, chiar şi păsările care zburau pe 
deasupra, toate erau impregnate cu aroma posibilităţii. Se 
gândi la paragraful din discursul locotenentului Braşov 
către fratele său, chiar înainte de a muri: Cu fiecare 
alegere, chiar şi cu cea a neimplicării, trebuie să închidem 
uşa, lăsând loc mai multor posibilităţi privind viitorul. 
Fiecare pas pe care îl facem pe calea destinului reprezintă 
o diminuare a potenţialului, moartea unei lumi paralele. 
Calea destinului era mai degrabă ca un fel de tunel şi se 
strângea în jurul ei cu fiecare pas pe care-l făcea. 

Eleonora nu era prea veselă când ajunse acasă. Avea 
multe lucruri la care trebuia să se gândească şi nu prea 
mult timp la dispoziţie. După ce-i povesti Beiului despre 
vizita ei la palat şi despre oferta Sultanului, îşi petrecură 
după-amiaza învăluiţi într-o tăcere grea, el răsfoind 
gazetele, iar ea răspunzând la scrisori. Printre ele se aflau 
şi una de la un copil din Paris, care voia să ştie ce cărţi 
citise ea, sau una din partea unui călugăr italian, care se 
plângea de situaţia politică din Siena. Fata scrise câteva 
răspunsuri, apoi rămase cu privirea pierdută la nişte nori 
îndepărtați. De-ar fi putut să se concentreze asupra 
propriei situaţii, de-ar fi reuşit să o rezolve aşa cum 
rezolvase problemele Sultanului şi pe ale tuturor celor 
care-i scriau cerându-i sfatul! Punând stiloul deoparte, 
Eleonora îşi strânse mâinile în poală şi închise ochii, 
concentrându-şi atenţia asupra greutăţii alegerii pe care o 
avea de luat. De-ar fi ştiut ce legătură exista între jocul de 
cuvinte al pastorului Muehler, tânărul de la cafeneaua 
Europa, Beiul, Marele Vizir, mama Sultanului, de-ar fi 
putut înţelege ce însemnau toate, se gândi ea, atunci ar fi 
putut face alegerea corectă. 

După o vreme, deschise ochii, nefiind nici acum mai 
aproape de răspunsul pe care-l căuta. Îşi urmări stolul 


250 


întorcându-se acasă, fiecare pasăre venind din propria 
incursiune în nemărginirea cerului. În vreme ce teiul se 
coloră în violet şi se umplu de ciripitul lor, Eleonora 
înţelese că felul în care punea problema era greşit. Se 
gândi la maxima domnişoarei Ionescu: Nu există sfat mai 
înțelept decât ceea ce-ţi dictează propria inimă să faci. 
Apoi îşi aminti paragraful care urma: Când urmezi 
instrucţiunile pătimaşe ale inimii tale, când urmezi nu 
calea cea uşoară, nici pe cea egoistă, ci calea aceea despre 
care ai ştiut de la bun inceput că este cea corectă, atunci 
nu poți face decât alegerea cea dreaptă pe lume. Adevărul 
era, după cum îşi dădu seama Eleonora, că nu-şi dorea 
nimic din toate astea. Nu dorea protecţia Sultanului, dar 
nici pe cea a Beiului. Nu dorea să se întoarcă la Constanţa, 
dar nici pe Ruxandra nu voia s-o întâlnească. Nu dorea 
profeția doamnei Damakan şi nici ca toţi oamenii ăia să-i 
ceară sfatul. Ceea ce-şi dorea, mai mult decât orice, era să 
fie singură, fără planurile sau aşteptările nimănui, 
neîmpovărată şi nelegată de nimeni. 

După o cină în cea mai mare parte tăcută, la care li se 
servi friptură de vită şi orez, Eleonora ceru permisiunea să 
se ridice şi se retrase în camera ei. După ce puse 
lumânarea pe noptieră, se duse la fereastră. Îşi propti 
coatele pe pervaz şi privi zidurile albe ale palatului. 
Strâmtoarea lucea ca o acadea, reflectând un şir de 
felinare agăţate între minaretele Noii Moschei. Vedea 
contururile vaselor crestând apa precum stafiile şi, în 
depărtare, auzi ţignalul unui tren intrând în gara Surcesi. 
Sunetul acesta aduse cu el conturul unui gând care se 
aşeză delicat pe pervaz, precum o pasăre venită de peste 
apă. li păru la început a fi chiar soluţia pe care o căuta, dar 
înainte de a avea ocazia să ducă gândul la bun sfârşit, se 
auzi un ciocănit în uşă. 

— Intră! 

În lumina slabă de la intrare, unde şi rămase, trăsăturile 
Beiului căpătară o nuanţă spectrală. 

— Sper că nu te-am trezit, spuse el, deşi era evident că 
nu o făcuse. 


251 


— Nu, spuse ea, întorcându-se cu faţa la el. Nicidecum! 

— Am vrut să-ţi spun că voi face tot posibilul să te 
susţin, să-ţi apăr interesele, indiferent de hotărârea pe 
care o vei lua. 

Rămase tăcut câteva clipe, iar lumina lumânării îi pâlpâi 
nerăbdătoare pe chip. Apoi, căutând în buzunar, scoase un 
săculeţ mic. 

— Tatăl tău, spuse el, ţinând săculeţul în palmă, a lăsat 
ăsta în urmă. L-am găsit în bagajul lui. 

Aşeză săculeţul pe noptieră şi se retrase pe hol, 
ascuţimea trăsăturilor sale estompându-se în întuneric. 

— Oricare ar fi calea pe care te vei hotărî s-o urmezi, îţi 
va fi de folos. 

— Mulţumesc! spuse ea. Pentru tot! 

— Cu mare plăcere! 

Beiul închise uşa în urma lui şi, timp ce trei minute 
lungi, Eleonora rămase cu spatele la fereastra deschisă, cu 
privirea pierdută în întunecimea dormitorului ei, în timp ce 
îşi trecu în revistă planul. Închise apoi fereastra, se 
dezbrăcă şi se băgă în pat. Înainte de a stinge lumânarea, 
dezlegă săculeţul de piele moale şi aruncă o privire 
înăuntru. Erau acolo douăzeci de kuruşi! şi bancnote de 
cinci sute de lire. Nu se pricepea prea mult la bani, dar 
ştia că aveau să-i fie de ajuns. 

Stând întinsă în pat, Eleonora ascultă zgomotele casei 
stingându-se, scârţâitul uşilor potolindu-se pentru a face 
loc zgomotelor mai slabe de afară - vântul zbătându-se 
printre frunze şi animalele furişându-se prin canale. Luna 
răsări precum un oraş îndepărtat, învăluind biroul, fotoliul 
şi măsuţa ei de toaletă în lumina albă a nopţilor de vară 
târzie. Avea să-i lipsească această cameră, la fel cum îi 
lipsise camera ei din Constanţa, însă nu putea rămâne. Pur 
şi simplu nu putea. Când luna ajunse la altitudinea ei 
maximă, iar casa se cufundă în tăcere, Eleonora se dădu 
jos din pat şi păşi pe vârfuri spre şifonier. Işi dădu 
rochiţele la o parte şi scoase perechea de pantaloni, 
cămaşa, turbanul şi jacheta pe care le găsise în prima ei zi 


11 Subunitate monetară turcească. 


252 


la Stambul. 

Apoi veni la rând biletul. Luă o bucată de hârtie din 
sertarul din mijlocul biroului, îşi înmuie stiloul preferat în 
călimară şi scrise un singur cuvânt: Rămas-bun. Dedesubt 
îşi scrise numele. Inima îi bătea mai repede acum şi îi 
venea greu să respire. Deschise sertarul de sus al măsuţei 
de toaletă, scoase semnul de carte al mamei sale şi îl băgă 
în buzunarul interior al hainei. După ce se dezmorţi, 
strecură săculeţul tatălui ei alături de semnul de carte. 
Apoi se mai privi o dată în oglindă, scoase capul pe hol şi 
lăsă în urmă camera. 

În capul scărilor se opri şi aruncă o privire în jos, spre 
anticameră. Era o încăpere obscură, cu colţuri întunecoase 
şi umbre care licăreau pe margini. Cu mâna încordată pe 
balustradă, păşi încet pe trepte, ascultând ecoul propriilor 
paşi. Când ajunse la baza scărilor, casa gemu, ca şi cum 
fata ar fi păşit pe o zgârietură. Inaintea ei, covorul se 
întindea precum un lac de flăcări, iar razele lunii scânteiau 
în candelabru. Atinse săculeţul din buzunar şi, cu un 
tremur, merse mai departe pe holul principal, prin aripa 
doamnelor, prin coridoarele înăbuşitoare şi întunecate, în 
jos pe scări şi pe uşa mică de fier, ieşind în aerul greu din 
grajdurile Beiului. Lăsând uşa întredeschisă, Eleonora se 
furişă pe lângă nişte cai care nechezară şi trecu de porţile 
grajdului. Ajunsese afară. Simţi vântul adiindu-i pe la 
glezne, iar deasupra ei era doar cerul, o pătură întunecată 
de nori, prin care se întrezăreau scânteierile bolţii cereşti. 
O pisică îi ieşi în cale şi clipi din singurul ei ochi albastru. 
Înţelegea. Lumea era mare, era frig şi existau o mulţime 
de posibilităţi. Stolul ei se împrăştiase, nu mai aveau 
treabă aici. 

Eleonora se întoarse să mai arunce o privire măreției 
galbene a casei Beiului. I se păru că întrezăreşte silueta 
încovoiată a doamnei Damakan la fereastra ei de la etajul 
al doilea, aşa că porni în grabă pe drumul principal. Işi croi 
drum pe podul scăldat în lumina lunii, înspre Gara Sircesi. 
De acolo putea lua trenul spre orice destinaţie din Europa 
- spre Paris, Budapesta, Berlin, Sankt Petersburg sau 


253 


Praga. Putea să călătorească astfel şi să se strecoare, 
pentru a ieşi neobservată din istorie. 


254 


Epilog 


Pe data de treizeci august 1886, la nouă ani şi o 
săptămână de la venirea pe lume a Eleonorei, oraşul 
Stambul se deşteptă şi descoperi că oracolul său 
dispăruse. Pupeze albe şi purpurii puteau fi văzute 
deasupra intrării în Bazarul Egiptean, pe ramurile unui 
măslin din apropierea cartierului Le Petit Champs du Mort 
şi zburând pe deasupra vechiului Spital Grecesc din 
dreptul Porții Yedikule. Un băiat mai îndrăzneţ din Balat 
prinse o pupăză chiar sub coşul de pâine al mamei sale. 
Din păcate, pasărea muri la scurt timp după ce fusese 
capturată. Celelalte pupeze au fost zărite apoi singure, 
îndreptându-se în direcţii diferite. 

La ordinul Sultanului, Luminăţia Sa Abdulhamid al II- 
lea, toate mijloacele de transport care se îndreptau spre 
ieşirea din oraş au fost oprite şi cercetate. Jandarmeria a 
fost alertată, iar toţi angajaţii căilor ferate de pe o rază de 
cincizeci de kilometri în jurul Stambulului au primit 
descrieri ale Eleonorei. Bosforul a fost şi el cercetat, iar 
mai mulţi câini din rasa Sivas Kangal au fost puşi să-i 
adulmece urmele. Beiul Moncef a fost reţinut pentru 
interogatoriu, la fel ca monsieur Karom şi doamna 
Damakan. Cu toate acestea, nimeni, se părea, nu avea 
cunoştinţă unde s-ar fi putut afla Eleonora. Plecase, 
dispăruse, nelăsând nicio urmă, în afara unui bilet şi a unui 
şifonier plin cu rochii. 

În cele din urmă, se organiză o ceremonie de 
înmormântare, iar viaţa îşi reluă cursul obişnuit. Ruxandra 
se întoarse la Constanţa şi la noul ei soţ. Pastorul Muehler 
îşi încheie misiunea la Colegiul Robert şi, cu ajutorul 
cunoştinţelor sale de la Ministerul de Război, primi un nou 
post la Yale. Beiul Moncef se întoarse şi el la organizarea 


255 


de evenimente la cafeneaua Europa, iar monsieur Karom 
continuă să transmită palatului rapoarte privind activitatea 
stăpânului său. Doamna Damakan părăsi Stambulul şi se 
duse să locuiască cu nepoata sa, în Smirna. Sultanul luă 
hotărârea de a-l destitui din funcţie pe Jamaludin Paşa, 
după care acceptă, la rugăminţile mamei sale, să-i mai 
acorde o şansă. În Zeytinburnu se deschise o nouă şcoală 
de fete, a fost sfinţită moscheea Yildiz Hamidiye, au fost 
puse în aplicare planurile pentru construcţia căii ferate 
Berlin-Bagdad, Robert Louis Stevenson a publicat Cazul 
ciudat al doctorului Jekyll şi al domnului Hyde, iar în portul 
New Yorkului a fost ridicată Statuia Libertăţii. 

Istoria şi-a continuat mersul, iar povestea Eleonorei 
Cohen a fost uitată; o notă de subsol în istoria târzie a 
Imperiului Otoman, alunecă într-un anonimat definitiv. De 
a îndeplinit profeția doamnei Damakan sau a scăpat de ea, 
de a fost, cu adevărat, cea care avea puterea să reaşeze 
lumea pe axa sa, răspunsurile la aceste întrebări nu le vom 
cunoaşte niciodată cu adevărat. Şi aşa este firesc. Căci 
pietrele din râul istoriei arată diferit, în funcţie de locul din 
care le priveşti. 


256 


Mulţumiri 


Cartea aceasta îşi datorează existenţa înţelepciunii, 
generozităţii, răbdării, iubirii şi sprijinului multor oameni. 
In capul listei se află cel mai bun agent şi cei mai buni 
editori pe care şi i-ar putea dori cineva. Mulţumiri lui 
Nicole Aragi, care nu este doar un minunat agent literar, ci 
şi o persoană minunată; lui Terry Karten, a cărei 
înţelepciune, bunătate şi dăruire reprezintă o sursă 
generoasă de inspiraţie. Mulţumiri lui Jane Beirn, Olgăi 
Gardner Galvin, lui Sarah Odell, Christie Hauser, Jocelyn 
Kalmus, Jim Hanks, Katherine Levy şi tuturor de la 
HarperCollins, pentru tot efortul şi entuziasmul lor. 

Le sunt foarte recunoscător mentorilor mei pentru 
răbdarea, pasiunea şi încurajările lor: Engin Akarli, 
Marilyn Booth, Maud Casey, Elliott Colla, Michael Collier, 
John Keene, Joan Nathan, Howard Norman, Ben Percy şi 
Michael Ray. 

Multe mulţumiri Fundaţiei Naţionale Pentru Artă, 
Fundaţiei Elizabeth George, Fundaţiei Ludwig Vogelstein, 
Conferinţei Scriitorilor din Napa Valley, Comunităţii 
Scriitorilor din Squaw Valley, Conferinţei Scriitorilor din 
Bread Loaf, Centrului Hall Farm, Fundaţiei William J. 
Fulbright, Institutului Scriitorilor din New York şi 
Fundaţiei Rotary; graţie generozităţii lor am avut timpul şi 
spaţiul necesar pentru a scrie. 

Mii de mulţumiri prietenilor, familiei şi colegilor 
scriitori, care au citit primele variante ale acestei cărţi şi 
ale căror opinii m-au ajutat s-o aduc în forma de astăzi: 
Adam Akullian, Anna Akullian, Jenny Asamow, Lillie Brum, 
Jonah Charney-Sirott, Avery Cohn, Nava Et Shalom, Bucky 
Fazen, Kevin Fingerman, Danny Fingerman, Leah Fisher, 
Cooper Funk, Daniela Gerson, Billy Karp, Ben Lavender, 


257 


Krys Lee, Cheryl Ossola, Ethan Pomerance, Robby 
Rapoport, Ana Maria Santos, Charles Shaw, Seth Shonkoff 
şi Nomi Stone. 

Le mulţumesc soţilor Lukas, Coleman, Colman, Brum şi 
Akullian, pentru că s-au dovedit a fi cea mai bună familie 
din lume şi pentru că nu m-au întrebat de prea multe ori 
când îmi voi găsi o slujbă adevărată. li mulţumesc tatălui 
meu pentru visuri, pentru că m-a învăţat cum să 
dezmembrez lucrurile şi cum să le pun înapoi la loc, lui 
Wendy, pentru Narnia, Dickens şi Harriet Spioana. li 
mulţumesc mamei pentru supa de pui, Super Mario 3 şi tot 
ce-a venit între acestea; lui Dave pentru unchiul Gaby, 
Baby Bobby şi Inspiration Point. In cele din urmă, îi 
mulţumesc lui Haley, pentru toate cele de mai sus şi altele. 


258