Revista Cinema/1990 — 1998/013-CINEMA-anul-XIII-nr-2-1975

D 
T 
— 
© 
x 


ul 
ei Socialiste 
J 


“a yiyan badhak h 


“Votul ce va fi dat candidaţilor Frontului Unității 
Socialiste să demonstreze încă odată hotărîrea întregu- 
lui nostru popor de a înfăptui neabătut politica internă 
și externă a partidului, Programul de făurire a societății 


socialiste 
comunism. 


Sintem din nou în preajma 
unui important eveniment 
din viața social-politică a ță- 
rii, în acelaşi timp un mo- 
ment de largă rezonanţă spi- 
rituală: alegerile de deputați 
în Marea Adunare Naţională și în Consi- 
liile populare. Evenimentul este de fapt 
în plină desfășurare de citeva săp- 
tămini, întrucît campania electorală care 
precede alegerile de la 9 martie a 


Anul internațional 
al femeii 


multilateral dezvoltate, 


de 


înaintare spre 


Nicolae CEAUȘESCU 


adus în atenţia tuturor elemente calitativ 
noi, stimulind sentimentul creator al parti- 
cipării şi al răspunderii fiecăruia față de 
colectivitățile care-l înconjoară şi față de 
colectivitatea supremă care este țara. 
Aşa cum se subliniază din capul locu- 
lui în Manifestul Frontului Unității 
Socialiste, ceea ce distinge evenimentul 
de la 9 martie și-i rezervă un loc aparte în 
istoria alegerilor de deputaţi din tara 
noastră este destâșurarea lui la puţin 


timp după marele Congres al XI-lea al 
Partidului Comunist Român, care a adop- 
tat documente fundamentale pentru viito- 
rul apropiat și îndepărtat: Programul par- 
tidului, Directivele dezvoltării economico- 
sociale pentru anii 1976-1980, precum si 
prognoza acestei dezvoltări pină în 1990. 
Apărut în volum, în formă definitivă, chiar 
în zilele de deschidere a campaniei elec- 
torale, Programul este prefațat de către 
principalul său autor, secretarul general al 


partidului, președintele Nicolae 
Ceaușescu, care scrie: «Putem spune 
că partidul dispune de o cartă care 
depășește caracterul unui program, 
de un document ideologic care, 
așa cum a apreciat Congresul al 
XI-lea, constituie expresia marxism- 
leninismului creator în România, pe 
baza căruia se va desfășura întreaga 
activitate politico-educativă, munca 
întregului partid și popor de făurire a 
societății socialiste multilateral dez- 
voltate și înaintare spre comunism». 
Ca întotdeauna, cuvintul rostit sau scris 
de către tovarășul Nicolae Ceaușescu 
precizează cu pregnanţă perspectiva si 
aşează accentele cele mai revelatoare, 
recomandind o dată în plus, din sursa cea 
mai autorizată, caracterul ştiinţific al Pro- 
gramului, originalitatea sa  principială, 
apartenenţa sa la «spiritul concepției 
revoluționare  materialist-dialectice» 
si, totodată, la «tezaurul gîndirii social- 
politice universale.» 

În Manifestul Frontului Unităţii Socia- 
liste se proclamă astfel în chipul cel mai 
firesc că platforma cu care se prezintă 
în alegeri candidaţii Frontului o constituie 
tocmai Programul partidului, Directivele 
economico-sociale ale Congresului și 
Raportul prezentat de către tovarășul 
Nicolae Ceaușescu. Această platformă 
sintetizează concret, pentru o lungă pe- 
rioadă de timp, atît aspiraţiile și deciziile 
noastre, cit și condiţiile si formele realizării 
lor în practică, în planul construcției 
materiale, ca și în cel al dezvoltării 
democraţiei socialiste, în privinţa creaţiei 
spirituale, ca şi în politica de afirmare 
deplină a naţiunii noastre, în marea familie 
a țărilor socialiste, a tuturor popoarelor 
lumii. 

Pe cît de generoase sînt în deschiderile 
lor de orizont Programul și Manifestul, 
pe atit sint de bogate în detalii sugestive 
apte să inspire si să solicite pasiunea 
tuturor creatorilor de bunuri materiale și 
spirituale, să ne antreneze cu toată ființa 
noastră în marea operă revoluționară și 
constructivă condusă de Partidul 
Comunist. O tonă de oțel si o tonă de 
cereale pe cap de locuitor, anual, pînă în 
1990, transformarea tuturor copiilor țării 
în liceeni, pînă în 1980, înseamnă, alături 
de atitea alte performanţe similare în 
curs de realizare, învingerea definitivă a 
unei inerții seculare, situarea în rîndul 
țărilor avansate ale lumii, un nou statut 
de demnitate şi civilizație pentru fiecare 
cetățean în parte. Fiecare devenind o 
putere «în sine si pentru sine», în măsura 


Unde sint eroin 


1975 este Anul internaţional al femeii. Este un an dedicat 
femeii. Femeii și problemelor ei. Femeii și preocupărilor 
ei. Femeii și cuceririlor ei. Femeii și drepturilor ei. Femeii 
și datoriilor ei. 

Ce imagine ne oferă cinematograful, această artă de toate 
zilele, despre femeia zilelor noastre? Cum este ea reprezen- 


tată, ea eroina sau neeroina, ea principala sau secundara 
din viaţă, în filmele care tot din viață se inspiră? Ce rol îi 
rezervă cinematograful în marea sa economie de teme și 


probleme? 


lată cîteva din întrebările lansate spectatorilor și cine- 


aștilor noștri. Și iată răspunsurile: 


onela Constantinescu 
(operatoare la Centrala telefonică interurbană 
Resemnarea era 
a bunicelor noastre. 
Noi trebuie să luptăm 


A 


În majoritatea filmelor, femeia apare ca 
element de decor sau — cel mult — pentru 


2 


.-_.——— _ a << 


îinchegarea unui cuplu. În ciuda faptului 
că în viață ea este obişnuită să rezolve 
probleme grele, să-şi asume răspunderi 
mari, să ia decizii importante, în film ea 
nu are decit probleme şi o ciudată lipsă de 
imbata în a le rezolva. Toate calităţile saie 
morale — inteligența, voinţa, tenacitatea — 
cunoscute și din ce în ce mai recunoscute 
firesc în viață, în filme dispar sau sint tra- 
tate superficial şi din nou o găsim sau o 
regăsim pe post de mamă, prietenă, soție, 
roluri care, sigur, sint ale ei, dar nu numai 
acestea, şi oricum e puțin pentru secolul 
nostru, puțin pentru femeia secolului nostru. 
Şi totuși în noianul de eroine de film. citeva 
mi-au rămas ca modele, ca fiinte vii, 


apropiate de viață, apropiate de noi, femeile 
din viaţă. Eroine din alte timpuri sau de azi, 
dar înrudite prin adevărul lor. Mi-o amintesc 
așa pe Scarlet O'Hara și am iubit-o si o 
iubesc pentru optimismul pe care îl inspiră 
și altor generații, pentru curajul și voinţa ei, 
pentru speranța ei în acel «miine». Mi-o 
amintesc pe Livia din «Zestrea», acea 
temeie care emana putere, linişte, ectuii- 
bru, demnitate, tărie de caracter, un 
adevărat omagiu adus femeii de azi, călită 
și pregătită să treacă obstacolele inerente 
oricărui destin. Mi-o amintesc pe Monica 
din «Drum în penumbră», am iubit-o foarte 
tare, dar n-am putut s-o aprob pină la capăt. 
Poate pentru că nu am putut admite ca, 
in încercarea ei de renaștere, să fie o 
învinsă. Resemnarea era a bunicelor noas- 
tre. Noi trebuie să luptăm și în viaţă și 
luptăm. Rămine ca acest lucru să se reflecte 
și în filme 


pepe EST aa 

Sergiu Diacicov: N 
(psihiatru, șeful laboratorului de sănătate 
mintală al Spitalului Dr. Gh. Marinescu) 


Eu nu caut umbra 
Evei, o caut pe Eva 
— anului 1975 


Îmi este mai uşor,asta dintr-o diformatie 
profesională, să încep cu o întrebare: oare 


noi, bărbaţii,am dori să avem alături pentru 
o viaţă femeia de pe ecran? Cred că mulți 
vor sta pe ginduri, chiar şi cei care-și 
pavoazeaza cu pozele actrițelor pereții dor- 
mitorului. De ce? Pentru că ele nu sint 
decit rareori adevărate. Chiar acolo unde au 
un rol mai substanțial și asta. se întîmplă 
destul de rar ca în «Serata» sau «Drum în 
penumbră». De ce?... De obicei, atunci cînd 
femeia apare în prim-plan, pentru că de 
cele mai multe ori nu e decit un... condiment, 
e idealizată. Se caută frumusețea fizică, 
dar asta nu este totul decit pentru super- 
ficiali şi nici într-un caz nu poate ține loc de 
personaj... Femeia e oare numai frumusețe? 
In profesia mea mă întîlnesc zilnic cu femeia 
in fața marei suferințe, a deznădejdii, a 
dezechilibrului. Atunci, cili o cunosc, 
ciți ştiu cît e de mare sufletul ei, forța si 
slăbiciunea ei? De ce oare pe ecrane e 
mereu perfectă, prea perfectă, fără nici o 
cută, nici pe obraz, nici în suflet? «Nu 
oricînd poți filma ciresii în floare». (Mircea 
Albulescu, într-un număr recent din revista 
dumneavoastră). De acord, și pentru asta 
să nu uităm că marile actrițe Olga 
Tudorache, Liliana Tomescu, Carmen Stă- 
nescu, Vasilica Tastaman, Ileana Predescu, 
Gilda Marinescu, Silvia Popovici, Gina Pa- 
trichi sînt acun la virsta femeii «în floare». 
Rolul pe măsura lor, deci, pentru că timpul 
nu stă in loc. De ce scenariștii de prima 
mînă nu se gindesc si la... 51% atunci cînd 
îşi scriu scenariile? Am apreciat gestul lui 
Titus Popovici cînd a scris excelentele 
roluri pentru excelenţii Toma Caragiu si 
Mircea Albulescu din «Actorul și sălbaticii» 
Oare Margareta Pogonat — de exemplu 


îm care materializează această putere 
pentru semeni si pentru umanitate. Acesta 
este suportul material «pe cap de locui- 
tor» pentru tot ceea ce Programul și 
Manifestul scriu despre dezvoltarea ple- 
nară a personalităţii, despre «adevărata 
libertate si adevăratul umanism». 

În plan strict cinematografic, perioada 
care a trecut de la precedentele alegeri 
a fost marcată de sporirea spectaculoasă 
a producției pină la nivelul corespunzător 
pentru 25 de filme de lung-metraj anual, 
iar noul cincinal înseamnă și va trebui să 
însemne înscrierea efectivă a filmului 


românesc în parametrii cantitativi și calita- 
tivi, profesionali şi valorici, ai unei şcoli 
mature de artă, în care «manifestindu-și 
liber talentul», fiecare cineast, după pu- 
terile sale, «să îmbogăţească patrimo- 
niul culturii noastre socialiste». Însăși 
desfășurarea campaniei electorale și a 
scrutinului de la 9 martie, în cadrul căruia, 
potrivit noii legi, cetățenii vor avea adesea 
de ales între doi candidaţi, oferă sensibili- 
tății artistului un cîmp inedit de observaţie 
și de angajare politico-estetică — tabloul 
unei vieți sociale în care valorile și com- 


peisajul opţiunilor și preterintelor de 
nuanţă cîştigă în dinamism, în culoare, în 
calitate. 4 

Una dintre trăsăturile distinctive ale 
Manifestului Frontului Unităţii Socialiste 
este de altfel aceea de a ne inspira, cu 
temei, sentimentul de stăpini ai propriului 


nostru destin. Chemindu-ne la vot, Mani-. 


festul ne cheamă în acelaşi timp la faptă. 
El nu conţine «promisiuni», nu agită iluzii, 
ci arată limpede şi precis ce trebuie să 
facem pentru «folosirea cît mai deplină 
a potențialului material și uman», într-o 


conducător clarvăzător, fidel crezului 
de libertate şi fericire al poporului român. 
«Votul ce va fi dat candidaţilor Frontu- 
lui Unităţii Socialiste — spunea tovară- 
șul Nicolae Ceauşescu — să demons- 
treze încă o dată hotărîrea întregului 
nostru popor de a înfăptui neabătut 
politica internă şi externă a partidului, 
Programul de făurire a societății socia- 
liste multilateral dezvoltate, de înain- 
tare spre comunism». 


petenţele se manifestă tot mai viu, iar 


e Filme de animatie BH 


ai 


țară care ne aparţine și în care avem un 


: CINEMA 


le de film? În viaţă? 


— nu are dreptul, în numele realului ei 
talent la un... Caratase feminin? 

Pe scurt, «umbra Evei» în cele mai multe 
filme românești... Dar eu (şi nu numai eu) 
o căutăm pe... Eva anului' 75. 


E e E a a N 
lon Popescu Gopo: 


= 


În 
filmele noastre, 


| Eva nu muşcă mărul 
N nat de a, 


Vorbind despre virsta cinematogratiei, 
vorbim de «pantaloni scurţi» schimbaţi cu 
“pantaloni lungi»... Vorbim despre filme 
ca nişte părinți care-și văd copilul crescînd 
într-un an cit altii în zece, dar... 

A saptea artă ca şi surorile ei mai virst- 
nice, literatura, plastica, muzica, trece prin- 
tr-o experiență, nu de ani ci de viaţă, cău- 
tindu-si locul matur al valorii sale artistice. 

Ar îi multe de spus despre maturitate 
şi nu am explica mai uşor multe dintre 
deticientele filmelor noastre. Cert, una din- 
tre deficiențe ar fi felul cum e prezentată 
în peliculele noastre femeia. Dacă am în- 
cepe cu Eva (aşa cum îmi place să încep 
toate filmele cu preistoria), am vedea că în 
Geneză se vorbeşte despre ea doar de 
două ori. Şi atunci pe scurt. Dacă ne amin- 
tim originile teatrului, serbările dionisiace 


(și poate nu întimplător ele și-au avut ori- 
ginea aici, pe malurile Dunării), vedem că 
în cortegiile Comus (originea cuvîntului co- 
medie) femeile nu erau admise. Mai aproa- 
pe, în teatrul lui Shakespeare, rolurile fe- 
meilor erau jucate de bărbaţi. (Molière nu 
a avut dreptul să fie înhumat ca un creștin, 
Racine a abandonat teatrul pentru a fi 
funcționar oficial, iar Shakespeare și-a 
cumpărat dreptul de a purta pe costumul 
său semne distincte de om de treabă). 
Mai apoi, femeia învinge «ruşinea de a fi 
actor». Femeia, nu numai că învinge ruși- 
nea de «a fi actriță», ci devine idol, acla- 
mat, adorat de milioane de spectatori. 
Actrița devine mindrie naţională: Sophia 
Loren e tipul femeii italiene, B.B. al femeii 
franceze, Jane Fonda al celei americane. 
Ca şi în toate artele surori, ca în plastică, 
muzică, literatură, femeia este frumoasă. 
Frumuseţe psihică, fizică, morală. 

Cred că voi fi bine înțeles cînd spun că 
actritele noastre au talent cu carul şi multă 
frumusețe (nu exclud chiar posibilitatea 
unei Sophia Loren ce poate apărea miine 
pe ecranele noastre), dar actrițele pe care 
le avem, şi aici adaug «unele», sau pe care 
le-am folosit în filmele noastre (şi vina 
este a noastră, a regizorilor), parcă sînt 
tineri băieţi îmbrăcaţi în fetițe, ca pe vre- 
mea lui Shakespeare. 

Ce e de făcut? Întii, să fiu înţeles în 
sensul pozitiv al dorinţei de a pleda pentru 
o mai mare atenție acordată femeii în fil- 
mele noastre, adică o colaborare scenarist- 
regizor pentru a crea condiții optime pune- 
rii în valoare a actrițelor noastre. Am vorbit 
despre femeia actriță în principiu şi nu am 


vorbit intenționat despre rolurile de femei, 
de virste, de drame, de comedie etc., nu 
am vorbit despre femeia operator, sceno- 
graf, regizor, etc. pentru că... 

Îmi aduc aminte de o întrebare ce mi-a 
fost adresată în legătură cu desenul ani- 
mat «Scurtă istorie»: 

— De ce în «scurta istorie a omenirii» 
în afară de omuleț nu apare si femeia? 

— Pentru că, am răspuns eu, dacă apă- 
rea şi femeia, nu mai ieşea o istorie scurtă! 


Draga Olteanu: 


Problema 
este 
cum e prezentată 


Aşadar, întrebarea e dacă femeia zilelor 
noastre sau, mă rog, femeia în general, şi-a 
cîştigat în filmul românesc un loc pe mă- 
sura celui pe care-l deține în societatea 
contemporană. Frumoasă întrebare. Dar 
nu s-a mai pus? Acum vreo citiva ani, 
parcă tot revista «Cinema» ne-a întrebat 
dacă sintem mulțumiți de felul cum e vă- 
zută femeia în filmele noastre. Desi perso- 
nal nu am a mă plinge, nici atunci, şi nici 
acum, nu sînt prea mulțumită. Multe sce- 
narii — mi se părea pe atunci — lăsau im- 


presia că femeile mai mult încurcă locul. 
Azi lucrurile s-au mai schimbat pe ici, pe 
colo. În bine. Dar dacă întrebarea se pune, 
poate că mai e încă de actualitate. Știu eu 
ce să zic? Să spun că lucrurile stau foarte 
bine? As fi prea optimistă! Să spun că 
sînt nemulțumită? Aş minţi! Că ceva pro- 
grese s-au făcut. De ce să n-o recunoaș-: 
tem, s-au făcut. Să ne amintim de filmele 
Malvinei Urşianu, mai vechiul «Gioconda 
fără suris» şi mai recentul «Trecătoarele 
iubiri», apoi «Întoarcerea lui Magellan» 
de Cristiana Nicolae, «Zestrea» de Letiţia 
Popa, «De bună voie și nesilit de ni- 
meni» de Maria Callas Dinescu. Filmele 
pomenite mai înainte, nu numai că au adus 
în prim plan remarcabile portrete feminine, 
dar au fost si fericite prilejuri de destă- 
şurare a talentului unor actrițe de prima 
mînă, cum sînt Silvia Popovici, Gina Patrichi 
Margareta Pogonat, Ana Szeles, Elisabeta 
Jar, Luiza Orosz. Mai mult decit atit, si 
regizorii noştri s-au apropiat cu mai mult 
curaj de viața femeii. Să-l amintim pe 
Lucian Bratu cu «Drum în penumbră». 
Să nu uităm ce a făcut Leopoldina Bălănuță 
în «Nunta de piatră». Si să nu-l uităm pe 
Andrei Blaier cu al său «Ilustrate cu flori 
de cîmp», film despre care nu vreau să 
vorbesc, deoarece sînt implicată, alături de 
marea actriță Eliza Petrăchescu. 

Ce să mai vorbim, femeia e astăzi mult 
mai prezentă în filmele noastre și cu multe 
din cele mai acute probleme.. Sigur mai 
apar ici şi colo şi filme în care ea e fru- 


(continuare în pag. 4) 


3 


filme posibile 


Contemporană cu viitorul: 


Căzindu-mi în mină cu destul 
de mare întirziere o carte cu 
coperte albăstrii şi cu chipul 
în medalion al unei femei ti- 
nere si foarte frumoase — o 
frumusețe gravă care se ig- 
nori cu un fel de încăpăți- 
nare polemică — citind cu luare aminte cele 
peste 200 de pagini dedicate de Victor 
Vişinescu aceleia care a fost, fără îndoială, 
cea mai interesantă figură feminină a înce- 
puturilor socialismului în România — avînd 
sub priviri, adunată, ordonată, sistematizată, 
analizată cu rigoare științifică, cu luciditate 
dar și cu un elan molipsitor viața și opera 
acelei splendide, inepuizabile, uluitoare So- 
fia Nădejde, mă întreb nu cu mirare, ci cu 
stupoare, cum o fi fost cu putință ca cineaş- 
tii și mai ales cineastele noastre, noi adică, 
să nu ne fi gindit pînă acum ce film pasio- 
nant ar putea sa inspire acest exemplar 
uman care a izbutit să tie concomitent atit 
de puţin obișnuit si atit de semnificativ 
pentru epoca sa. O femeie în care s-au re- 
cunoscut mii şi mii de femei, tocmai pentru 
că ea avusese curajul să nu le semene. 
Mă gindesc ce parfum romantic, romantic 
dar nu dulceag, nu moleşitor, nu cu sorcove 
poleite și nu cu galeșe priviri rimelate, ce 
fior inedit ar putea conţine povestea aces- 
tei adolescente dintr-o casă cu mulţi copii 
(mai tirziu unul dintre traţi va picta răscoala 
din 1907 și se va numi Octav Băncilă), o 
tinără dintr-un tirg moldovean care în loc 
să-și piardă firea din cauza unui oacheș 
cavalerist nu poate dormi noaptea visîndu-l 
pe Spencer evoluţionistul, pe Darwin trans- 
formistul, pe Taine deterministul si pe mate- 
rialistul Moleschok. În locul acelor cupluri 
de Romeo și Julieta bătuţi de toate vintice- 
lele lui ah şi oh, ce pereche, ce formidabili 
acest lon şi această Sofia Nădejde: lon, 
urmaș al clăcaşilor, «monstru de știință» 
cum |! se spunea, mate al lui Gheorgne 
(Eminescu va scrie despre frații Nădejde în 
«Timpul» și va spune că degetul lor cel mic 
conține mai multă învățătură decit capul 
multor stele ale vremii), acest lon Nădejde, 
zic, şi această Sofia, această tinără semea- 
tă care a uimit lasul nu atit cu pălăriile ei 
înalte, ci cu refuzul de a se cununa «cu 
popă», cu ambiția de a face copii — unul, 
doi, trei, patru, cinci, şase — şi de a-și lua 
concomitent bacalaureatul, cu încăpățina- 
rea de a fi mater familias și directoare de 
revista și cmar salanoare de revistă, cu 
știința de a spăla rufe şi de a scrie articole 
despre evoluţia speciilor și despre soarta 
ţăranului moldovean. Formidabilă această 
dulce şi aprigă stăpină a casei din Sărărie, 
locuință modestă, aproape umilă, dar aflată 
mereu în mijlocul unei lumini puternice, 
căci, aici, în odăile cu tavan scund, se adu- 
nau cele mai scinteietoare minţi ale Iașului, 
aici se țineau primele întruniri ale socialiş- 
tilor, aici dospeau cele mai cutezătoare idei 
ale timpului, aici era sediul redacţiei «Con- 
temporanul», aici se puneau marile între- 
bări ale timpului, aici se votau motiuni, se 
organizau comitete de acțiune, aici se strin- 
geau broşurile care erau împărțite pe 
ascuns studenților şi țăranilor, aici se citea 
«Capitalul», aici era «cuibul nihiliştilor» 
cum spuneau autoritățile vremii, de aceea 
poarta era străjuită zi şi noapte de un var- 
dist — Tănase! — care însemna numele 


«Oare popoarele 
şi-au căpătat 
emanciparea 

cu 


cintarul în mină ?» 


celor care treceau dincolo de gard, dincolo, 
adică, unde domnea ea, Coana Pica, Coana 
Pica așteptind elevii ca să le împrumute 
cărți «subversive» şi pe țărani ca să le dea 
sfaturi agricole şi pe Eminescu ca să-l certe 
cu blindeţe şi pe Creangă ca să-l asculte 
povestind și pe Gherea ca să-i pigulească 
manuscrisul următoarei polemici și pe Con- 
stantin Mille care era socialist «cu inima», 
dar acum voia să fie socialist şi «cu capul» 
şi pe Dimitrie Anghel care o numea «re- 
gina furnicarului» si ea era într-adevăr re- 
gina acelei lumi frămintate, însetate de 
înnoire şi de dreptate, singura siluetă fe- 
minină în mijlocul acestor bărbaţi care îşi 
luau în spinare povara de a schimba lumea. 
Mulţi dintre ei nu vor putea să ducă pină la 
destinație această povară. Mulţi se vor așeza 
la marginea drumului istoviți. Dintre toți 
ea avea să obosească ultima. 

A fost o scriitoare prolifică, o publicistă 
temerară, un cărturar prin vocaţie, o mili- 
tantă prin temperament, o oratoare înflăcă- 
rată şi înflăcărantă. Un film ar trebui s-o 
arate cum își buchisea manuscrisele şi 
cum își scrobea jabourile înainte de a pleca 
la clubul muncitorilor din strada Doamnei 
ca să țină conferinţa intitulată «Sint femelle- 
intelectual inferioare bărbaţilor? O sec- 
venţă ar trebui s-o arate în şirurile manifes- 
tanţilor de la 1 Mai la «Puţul cu apă rece» 
cintind Marseieza. Alta, cot la cot cu lucră- 
torii de la Gutenberg care manitestau în 
Cismigiu cu pancane: «Vrem vot univer- 
sal!».O secvență ar putea să arate o ședință 
la redacția «României literare și științifice». 
Revista a lansat un chestionar: «Care e 
cea mai învățată femeie română ?». Majori- 
tatea întrebaţilor vor răspunde: Sofia Nă- 
dejde. Sofia Nădejde, vor răspunde chiar și 
adversarii, căci adversarii sint destui si 
apar din ce m ce mai mulți. O femeie care 
înainte de anul 1900 se războieşte atit de 
aprig pentru emanciparea femeilor, oricît 
de verzi i-ar fi ochii şi oricît de categorică 
argumentarea — irită, agasează, este pusă 
la punct. Titu Maiorescu, marele Titu Maio- 
rescu, afirmă în aula Ateneului Român că 
femeile n-au capacitatea intelectuală egală 
cu a bărbaţilor: «Cum —zice strălucitul 
junimist — cum am putea să încredințăm 
soarta popoarelor pe mina unor ființe a 
căror capacitate craniană e cu 10% mai 
mică?». Sotia Nădejde ia foc. Cheamă în 
ajutor savanții lumii. Aduce probe. Se re- 
voltă. Dă replica. Replica publică. În însem- 
nările sale zilnice, Maiorescu avea să no- 
teze — era în iunie, era în 1882 — «articolul 
exaltatei Sofia Nădejde asupra calculului 
meu despre creier la femei». 

Exaltata n-avea deloc să se intimideze si 
avea să răspundă titanului cu o frază care 
nu e spusă să se uite. Această frază sună 
așa: «Oare popoarele au căpătat emanci- 
parea lor cu cîntarul în mină ?». 

A fost vie. Înainte de a obosi a fost neo- 
bosită. Înainte de a muri a trăit 90 de ani. 
A semănat extrem de puţin cu femeile vre- 
mii ei. Tocmai de aceea îi găsim azi atitea 
asemănări, căci ea a tost contemporană cu 
viitorul. 

Un film despre Sofia Nădejde nu mi se 
pare doar o datorie pioasă, ci un act de 
dreptate pe care i l-am face nu ei, ci nouă. 


Ecaterina OPROIU 


Unde sint eroinele 


(urmare din pag. 3) 


moasă si el înalt, el deștept și ea minoră, 
dar nu despre asta vom vorbi aici. 


Problema care se pune nu e cit de mult 
este prezentă femeia în filmele noastre (ar 
fi ridicol să întrebi, bunăoară, cît la sută 
din producţia casei cutare tratează pro- 
blema femeii), ci cum e prezentată. Adică 
nu de cantitate e vorba, ci de calitate. 
Spun asta, pentru că, deşi la noi egalitatea 
temeii cu bărbatul e indiscutabilă, multi 
privesc această egalitate ca pe o sumă de 
privilegii acordate «sexului slab». De aici 
cred eu că începe o zonă foarte delicată de 
probleme asupra cărora filmul nostru s-a 
aplecat mai puţin. Are timp s-o facă. E 
chiar timpul. 

În ce mă priveşte, vă pot spune că toc- 
mai în acest an internaţional al femeii, la 
Casa de filme 5, al cărei director este Du- 
mitru Fernoagă, a intrat în producție fil- 
mul, cu titlul provizoriu, «Cine ride la 
urmă», al cărui scenariu, după o nuvelă 
de Petru Vintilă, se întimplă că l-am scris 
chiar eu, împreună cu operatorul George 
Cornea, care isi va face debutul în regie 
cu acest film. După multe roluri de plan 
secundar. sau chiar mai îndepărtat, dar 
pe care le-am făcut cu aceeaşi pasiune, 
voi avea şi eu, în fine, rolul principal. Vă pot 
spune că nu va semăna cu nimic, dar absolut 
cu nimic din ceea ce am făcut pină acum. 
Şi culmea, nici filmul acesta nu pune pro- 
blema femeii. 


Petruţa Oprea: 


Dacă filmul 
ne-ar reda aşa cum 
sintem în viaţă... 


După părerea mea, rolul femeii în tiime e 
mic, e foarte mic. Ne mai consolăm şi noi 
cu ideea că rolul din viață e mai mare. În 
filme, femeia apare mai mult ca o ajutătoare 
a bărbatului. În viață nu e chiar așa. În viață, 
ea muncește cot la cot cu bărbatul și îşi 
vede și de treburile ei de gospodină. Așa că, 
dacă ne gindim bine, se cheamă că mun- 
cește chiar mai mult decit el. Şi înseamnă 
că e și mai rezistentă decit el. O femeie re- 
prezintă ceva în viaţă, totuși... Cu toate că 
bărbații tot nu s-au obișnuit cu noi, așa cum 
sintem azi. Unii tot mai spun cînd te văd 
într-o muncă, așa-zis «bărbătească», «ce 
caută ea aici, locul ei nu e aici, locul ei e la 
cratiţă». Dar noi stăm și la cratiţă şi chiar 
foarte bine şi asta nu ne împiedică să ne 
facem la fel de bine slujba. Vedeţi, eu mun- 
cesc pe taxi și nu mi se pare deloc greu, ba 
chiar îmi place, mă distrează, mă odihnește. 
Văd atiţia oameni si atitea poveşti trec prin 
taxiul meu! Dacă aș avea talent la scris, aș 
avea subiecte pentru zeci de filme. Ce să vă 
spun? Că n-am prea văzut filme în care 
femeia să arate așa cum o știu eu? În 
«Zestrea» era o eroină adevărată, mi-aduc 
aminte, o femeie ca-n viaţă,şi am mai văzut 
acum la televizor, un film indian, «Mama 
India». Şi acolo era o femeie, dar ce femeie! 
li ruşina pînă si pe bărbaţi, așa curaj avea... 
Dar eu nu cred- că ar trebui să facem deose- 
birea — ca valoare! — între femeie și bărbat. 
Femeia reprezintă aceleaşi valori ca un 
bărbat. De ce să discutăm că femeia e pusă 
în umbră, cînd de fapt nu este. În viaţă. lar 
dacă filmul ar reda femeia așa cum este ea 
în viață, n-am mai avea ocazia să spunem 
că sintem nedreptăţite, că nu sintem în 
stare să fim eroine principale. 


Maria Păun: 


As vrea un film 
despre 
o muncitoare! 


M-ati întrebat ce înseamnă «confecționer- 
maşinist»... Eu lucrez la bandă rulantă 
piese pentru costume bărbătești, Sintem o 


secţie specială şi lucrăm foarte bine, cre- 
deţi-mă... Acum ca să vă răspund la in- 
trebare: eu cred că femeia este destul de 
bine reprezentată în filme. Dacă mai e 
şi un film de dragoste, atunci are chiar 
rolul principal, mai bine spus îl împar- 
te cu bărbatul... Nu o dată ni se arată 
în filme temei luptătoare. Sau femei ale 
zilelor noastre, cum era eroina din «Drum 
în penumbră». Cît de tare am admirat-o pe 
această femeie care a ştiut să renunţe la 
fericirea ai personală de dragul copiilor! 
E adevărat, sînt și eu mamă a trei copii si 
poate de aceea am înțeles-o atit de bine... 
Da, cred că femeia e reprezentată cum se 
cuvine în film, dar nu destul de variat. S-au 
făcut filme despre savante, inginere, doc- 
torițe, dar nici un film despre o muncitoare. 
Să nu credeţi că spun așa, pentru că eu sint 
muncitoare. Dar sint foarte multe muncitoa- 
re în țara asta. Eu am de exemplu o mare 
admiraţie pentru femeile care lucrează pe 
maşini, pe troleibuze, pe taxiuri, pe 
camioane chiar, pentru aceste femei care 
ştiu să stăpinească asa de bine volanul. Nu 
mă refer la cele cu maşină personală, ci la 
şoferițele de meserie. Mi-ar place să le văd 
într-un film. Rolul femeii din filme ar trebui 
să fie la fel de bogat ca cel din viață. Altfel o 
să ne simţim veșnic nedreptățite. Eu cred 
că si actrițele noastre se simt nedreptățite 
pentru că își dau seama că sint văduvite de 
niște roluri adevărate, de femei adevărate, 
din viaţă. Şi dacă am ajuns să fim egale cu 
bărbaţii în viață, poate ar trebui să devenim 
egale cu ei şi în film. 


Elena Rolea: 


În viață e complexă, 
în film 
rămîne schematică 


Vorbim astăzi tot mai mult despre femeie. 
nu numai ca executantă a deciziilor, ci 
despre femeia membră în organismele şi 
formele de conducere care adoptă decizii. 
Este pregnantă creşterea considerabilă 
a rolului femeii în viața economică, 
socială şi politică a țării, cuprinderea ei 
într-o gamă largă de activități, fapt elocvent 
ilustrat de cele 640 de profesii exercitate de 
femei în patria noastră. Aceste date si 
fapte nu au estompat însă nicicum rolurile 
dintotdeauna ale femeii, de mamă, de soţie, 
roluri fundamentale pentru viitorul fiecărei 
societăţi. lată de ce cred că femeia cu 
multiplele ei probleme, evocarea universu- 
lui ei de viață si de muncă, ar trebui să 
constituie şi pentru cineaști o preocupare. 
În cinematografia noastră însă — destul de 
tînără ca afirmare — temeia continuă să fie 
tratată ca o anexă a bărbatului, în foarte 
rare cazuri ca o piesă reușită într-un decor, 
rolul ei rezumindu-se în fapt la asigurarea 
unor legături în succesiunea acțiunilor 
sau ca motiv de intrigă. Rolul principal 
continuă să-l joace — cu majusculă — 
bărbatul... Aş dori să văd filme în care va- 
lenţele multiple de muncă si de viaţă ale 
femeii să fie aduse în prim-plan. Să 
parcurgem și pe peliculă tiimul din viată al 
unei femei, cu personalitate pregnantă, al 
unei femei în plină afirmare a multiplelor 
sale roluri de om de muncă, de om politic, 
de om care dă naștere altor vieţi. Mi-ar place 
deci, să se vorbească prin film despre fe- 
meie în toată complexitatea problematicii şi 
importanţei ei, dar nu lipsită de lirismul si 
gingășia specifice, totuși specifice femeii. 


C-tin Preoteşescu: 


Nu cratita 


e jignitoare, ci 
prejudecata... 


Dacă mi-ați cerut părerea ca unuia ce 
practică o meserie «de femeie», să ştiţi că a 
fi bucătar de fapt e o meserie grea, o mese- 
rie de bărbat. Cît despre «cratiţă», nu văd 


nu-și găsiseră locul în mii de metri de pe- 
liculă. Însă, gindindu-mă la creația româ- 
nească a ultimilor treizeci de ani, nu cunosc 
nici un film din care să lipsească femeia, sau 
femeile. Întii, pentru că așa-i în viață, nu 
numai că există și femei, dar ele se şi eman- 
cipează — tinzînd spre roluri principale și 


Nicolae “Ţic: 


de film? În viaţa? 


Femeia tinde spre 


nme Spor nici pontu fano nk) Atenţie! Se filmează femeia zilelor în realitate şi în film. În al doilea rînd, fiindcă 
pen rbat să se ocupe de ea. Supără- noastre... i i i nici un creator dornic de succes de public 
toare sint prejudecățile oamenilor. Şi cred æ roluri principale (si astfel de creatori nu prea mai pan, dei 


că la fel e şi cu rolul femeii in film. Eu consi- nu concepe un film fără prezenţa binefăcă- 


în viaţă si în film 


der că femeile au aceleași drepturi cu bărba- 
ţii. au aceiasi importanţă și în film și in 
viață. Dacă totuși bărbaţii aeţin mar des 


— Femeile din filme sînt sau ceea ce 
am dori şi nu găsim nicăieri, sau ceea ce 


toare a unei mari actrițe. S-au făcut şi 
filme, şi chiar numeroase pentru o femeie 
(a se înțelege: pentru o actriță). Din păcate, 


rolul principal, este pentru că cele ma: nu dorim și găsim în tot locul... 
multe filme sînt «de acțiune», iar acţiunea — Semnati? 

aparține mai mult bărbatului. Şi e adevărat, — Ei, cum o să semnez?! 
chiar dacă se află şi o femeie pe acolo, după 
ce ieşi din sală nu de ea îţi aduci aminte, ci 
tot de eroul principal. E firesc: rolul ei fiind 
secundar şi aprecierea e secundară. Am 
întîlnit însă şi filme în care femeia, chiar 
într-un rol secundar, răminea în mintea 
spectatorului mai bine imprimată decît eroul 
principal. Mă gindesc la fata din «Duminică 
la ora 6», de exemplu... Dar există și destule 
filme în care femeia are rolul principal. În 
«Aurul negru din Oklahoma» — așa mi se 
pare că se chema filmul — femeia era 
«eroul» principal. A trecut mult timp de 
atunci și tot n-am uitat-o. Era o femeie cu o 
voință nemaipomenită, bărbătească, cu o 
forță formidabilă — mă refer la forța psihică, 
dar tot de natură bărbătească... Vedeți, tot 
spun: bărbătească, desi e vorba de o femeie, 
dar ce să-i facem, se vede că etalonul ră- 
mine tot bărbatul. Sau se poate că nu ne 
impresionează decit eroinele puternice și e 
şi normal, cred eu, să fie aşa. Pentru că 
numai atunci cind e pusă într-o situaţie 
specială, grea, neobișnuită, femeia poate să 
«dea» tot ce are mai bun, să demonstreze 
că «face faţă» în viaţă la fel ca bărbatul. Şi 
face. Să ştiţi că face. Bunica mea are 78 de 
ani. A rămas văduvă foarte tînără, cu patru 
copii pe care i-a crescut singură şi nu i-a 
crescut rău, vă rog să mă credeți. Este sau 
nu o eroină de film? Deși, să știți că eu 
cred în toate femeile din filme, chiar şi 
acelea folosite ca simplu decor. Şi ele 
există în viaţă... 


Am văzut și filme (producţii străine) in- prea adesea femeia în film, chiar deținînd 
terpretate numai şi numai de bărbaţi! Nici rolul principal, nu înseamnă altceva decit 
măcar o nevastă, o secretară, o balerină (conunuare în pag. 8) 


+ 

— Ce părere aveţi despre rolul femeii... 

— La cratiţă! 

— Nu, nu în viaţă, în filme... 

— La cratiţă! 

— Pot să public răspunsul dumnea- 
voastră? 

— Publicaţi-l! 

— Numele? 

— Fii serioasă, tovarășă! 


Să nu confundăm emanciparea cu defeminizarea 


Victor Su ru giu: (lon Marinescu si Silvia Popovici în «Gioconda fără surîs») 


Să nu confundăm puterea de a renunta cu resemnarea 


a x p (Margareta Pogonat si Cornel Coman in «Drum in penumbră») 
Să aşezăm femeia 
în lumina adevărului 
întreg despre ea 


Aici sau aiurea, cinematograful atribuie 
femeii în tematica sa un rol din ce in ce mai 
pe măsura locului ocupat de ea în societatea 
modernă. Poate că ușurința care stă în 
putinţa acestei a șaptea arte în reprezenta- 
rea frumosului absolut, a făcut ca modelul 
femeii să fie nu o dată idealizat. Poate faptul 
că femeia zilelor noastre, întiinită atit de 
aproape, la fiecare pas, la fiecare privire, de 
multe ori chiar la braţul cineastului, a făcut 
ca aparatului de filmat să-i lipsească distan- 
ta necesară, să n-o poată proiecta așa cum 
ni se prezintă ea azi. Căci astăzi, femeia cea 
de toate zilele, fie ea în familie sau solitară, 
solicitată sau abandonată, mamă sau bu- 
nică, tinără sau virstnică, poartă pe aceiaşi 
umerii dintotdeauna — mai mici decit şol- 
durile — responsabilități sociale şi politice, 
este chemată să-și aducă contribuţia pe 
măsura drepturilor dobindite şi recunoscu- 
te. Regizorului nu-i rămîne decit să o desco- 
pere. Actriţei să o întruchipeze. Operatoru- 
lui s-o aducă la proporțiile peliculei, pentru 
ca ea să apară pe ecran după chipul si 
asemănarea noastră, pentru ca ea să fie 
cunoscută şi înțeleasă în lumina noii dimen- 
suni a emancipării ei totale, a imaginii ei 
complete, a acelui model ușor de recunos- 
cut în viață. Filmul, poate mai mult decit 
oricare altă formă de artă este în stare să ne 
dezvăluie femeia in lumina sinceră a adevă- 
rukuh despre ea, maturizată de gîndul găsirii 
timpului necesar in a-și îndeplini menirea 
şi functile sociale, păstrindu-și zimbetul, 
gratia şi sensibilitatea. Poate că, într-o mă- 
sură oarecare eroina aceea din «Drum în 
penumbrăs, interpretată de Margareta Pogo- 
nat, era un asemenea model de feminitate 
nouă, specifică timpului nostru. Un model 
care precis peste 20—25 de ani nu va mai 
corespunde realității, dar el există astăzi 
asa, aproape de noi, el este al momentului 
în care ne aflăm si așa l-am dori reprezentat. 


PANOI 


amic românesc 


şi revanşa comediei 


— Unul dintre filmele 
dumneavoastră, de care 
mi-aduc bine aminte 
Gheorghe Naghi, se 
numea «Cine va deschide 
ușa». 
cu preocupări de analiză psihologică, 
socială, în lumea adolescenților. 

— Aţi trecut peste «Aventurile lui 
Babuşcă». 

— Mă refer la filmele a căror regie 
ați semnat-o de unul singur. Citind 
acum scenariul «Elixirul tinereții», 
mi-am dat seama că ați făcut o turnură 
sau un salt, spre altă formulă de film: 
un umor al fanteziei, nu? 

— Aceiași în «Cine va deschide uşa» 
şi «Elixirul tinereţii» sînt doar colabora- 
torii, scenariștii: Alexandru Andriţoiu 
și Nicolae Ștefănescu, alături de care 
apare acum Beno Merovici. Turnura e 
însă mai degrabă o revanșă pe care vreau 
să mi-o iau pentru primele mele filme de 
comedie, realizate împreună cu Aurel 
Miheles, după Caragiale. 

— In ce sens o revanșă? 

— O revanșă are loc, știm bine, după o 
partidă pierdută. Pierdută efectiv sau da- 
torită arbitrilor. 

— Arbitri fiind criticii. 

— Evident. Pentru că, în ceea ce mă 
privește, din filmele pe care le-am realizat 
după Caragiale, cel puțin «Două lozuri» 
a fost, la acea dată, o partidă ciîștigată, a 
fost un film din care nu lipsea un anumit 
«umor al fanteziei». Dar nu vreau să 
deschid acum acest dosar. E prematur, 
dacă-mi permiteţi să decid eu data. Prefer 
să căutăm racorduri cu trecutul după 
premiera noului film. As vrea să fiu clar 
şi la obiect. 

— Perfect, 

— Fără să fac un istoric al comediei 
cinematografice româneşti, discutind 
despre «Elixirul tinereții» simt nevoia 
mai întîi să mă refer la filmele recente ale 
genului, nu pentru a mă lansa în aprecieri, 
ci pentru a spune ce mă simt eu chemat 
să fac, în raport cu alţii. Geo Saizescu — 
singurul care a semnat constant comedii 
în ultimii ani—a adus o contribuţie 
însemnată în acest domeniu, însă prin 
filme de filiațtie folclorică, în cazul 
«Păcală», si în genere pe o tematică ru- 
rală, începînd cu «Un suris în plină 
vară», «Elixirul tinereţii» aduce alt mediu, 
modern, urban, intelectual, și dezvoltă o 
temă clasică, faustiană: întoarcerea la 
tinerețe, jocul între două virste distanțate, 
sub semnul întrebărilor pe care le implică 
orice situare în timp și marile dileme ale 
existenţei, ale pasiunii. 

— Într-adevăr, după cîte mi-am dat 


NAN ana 


nema 


Era un film realist, 


În sfîrşit, o comedie cu orăşeni. 
O comedie de actualitate 
şi — sperăm — de viitor 


rr 


Totdeauna există şi un dar... 


(Melania Ciîrje şi Matei 


seama din scenariu, n-ar fi vorba doar 
de peripețiile pe care le provoacă 
descoperirea întimplătoare a unui 
elixir. Există un sens, o idee a acestei 
mici aventuri. 

— Ideea vine din adincurile folclorului 
nostru: «tinerețe fără bătrinețe și viață 
fără de moarte». În această formulă, care 
de obicei se pronunță mecanic, există 
un joc subtil de sensuri morale; a nu îm- 
bătrîni de tînăr, a nu fi mort, desi eşti în 
viață. În scenariu aţi putut urmări o suită 
de situaţii, din actualitatea imediată, cu 
întineriri bruşte și reîmbătriniri neaștep- 
tate, care aduc o notă particulară de 
comedie. Dar, dincolo de comicul de situa- 
ti, mă interesează subtextul. De pildă, 


Fișa filmului: 


e Aa ma aaa amana 


Scenariul: A/. Andrifoiu, Nic. Slefanescu si 
Beno Merovici. Regia: Gheorghe Naghi. Ima- 
ginea: lon Anton. Scenogratia: Marcel Bogos. 
Costumele: /oana Sturdza. Regizor secund: 
Lidia Slavu. Cameraman: Aure! Tripon. Mu- 
zica: Vasile Vasilache-junior. 


Distribuţia: Florin Piersic, Ana Szeles, Me- 


Un subiect 
mai puţin 


Ori de cite ori s-a scris despre afişul 
românesc de film s-a scris în termeni tari. 
Pentru că, în general, aceste afişe nu prea 
existau. lar atunci cînd existau, rar puteau 
fi văzute pe panourile publicitare, acolo 
unde le era locul. lar atunci cînd existau 
și puteau fi si văzute, erau plate, inexpre- 
sive și atit de lipsite de idei, încît nici nu 
păreau afişe. În fine, afişele acestea erau 
un permanent subiect de note critice. 

lată că, şi nu demult «cineva, acolo susha 
reconsiderat problema afișului cinemato- 


Alexandru) 


în cazul eroului principal, profesorul in- 
ventator, interpretat de Florin Piersic, nu 
mă preocupă geriatria sau miracolul unei 
tinereţi veșnice în afara oricăror condiţii. 
Aventura profesorului “demonstrează că 
timpul devine mai dens atunci cind e 
trăit cu folos şi că în acest mod ne pre 
lungim viaţa tînără, adică activă. De altfel 
în genere, din alegerea distribuţiei, vă 
puteţi da seama că am evitat comicul de 
situație și cu atît mai mult efectele de 
estradă. N-am recurs la o anumită echipă 
consacrată, ci am căutat o altă linie în 
interpretare: alături de Florin Piersic — 
Melania Cirje, Ştefan Tapalagă, Marin 
Moraru, Ana Szeles, Mihai Fotino, Aurel 
Cioranu... Drept să vă spun, mi-era și dor 


„Elixirul tinereţii“ 


lania Cirje, Marin Moraru, Matei Alexandru, 
Aurel Cioranu, Mihai Fotino, Stela Popescu 
Şiefan Tapalagă, Aura Andrițoiu, Ștefan Mi- 
hăilescu-Brăila. 

Producţie a Casei de filme 4. Director: Cor- 
neliu Leu. Producător delegat: N. Crișan. 
Directorul filmului: N. Niculescu. Peliculă- 
Eastman color. Metraj planificat: 2700 m. 


grafic și a început să-l repună în drepturile 
sale fireşti în lansarea și publicitatea unui 
film. Mai mult, s-a descoperit, s-a redesco- 
perit că avem graficieni talentaţi, inventivi si 
plini de idei. Ceea ce se vede cu ochiul liber, 
în excelentele afișe la filmele «llustrate cu 
flori de cimp» (autor: Clara Tamaș), «Duhul 
aurului» (autor: Helmut Stiirmer), «Nunta 
de piatră» (autor: Helmut Stürmer), «Zidul» 
(autor: losif Demian), «Filip cel bun» (autor: 
Clara Tamaş), «Ştefan cel Mare» (autor: 
Mihai Beciu). Înditerent că sint realizate din 
colaje fotografice sau cu mijloace clasice 
ale graticei publicitare, aceste afișe sint 
pline de fantezie, ingeniozitate, atrag. Se 
impun privitorului, pentru că în ele se văd 
idei și astfel se dovedesc a fi excelent: 
cărţi de vizită pentru filmele respective 

Faptul că noi vom rămine fără un minunat 
subiect de note critice nu trebuie să îngri- 
joreze pe nimeni. Dimpotrivă. E chiar mai 
bine aşa. Mult mai bine. 


N.C.M. 


de aceşti actori, dintre care, unii, am uitat 
de cind n-au mai apărut într-un «film de 
cinema». Aurel Cioranu, cel puţin, n-a 
mai fost văzut, parcă, de la primele mele 
filme, în care el era un cetățean turmentat. 
Apropo de actori, am avut, poate știți, 
mari probleme cu machiajul, datorită 
trecerilor repetate de la tinereţe la bătrîneţe 
şi invers. Ele au fost rezolvate, din fericire, 
în cele din urmă, la nivelul maxim al 
aşteptărilor. Prin producerea, pe cale 
proprie, a așa-numitului «latex», am intrat 
în posesia unui sistem de machiaj de mare 
rafinament, cu care lucrau pînă acum nu 

mai cineaştii americani și sovietici. Dar, 
pentru a ne racorda la discuţia despre 
comicul de situație, vreau să subliniez 
că această invenţie e un mijloc, nu un 
scop în sine. În primul rînd e vorba de 
amprenta pe care o dă, vrind-nevrind, 

regizorul, oricărei soluții interpretative sau 
tehnice. lar eu sînt înclinat să văd mai 
mult latura lirică a acestor aventuri comice 
pe care le trăiesc personajele brusc înti- 
nerite. Sau o anumită nostalgie, în sensul 
meditaţiei asupra vieții și al împlinirii rostu- 
rilor fiecăruia. lată, de pildă, unul dintre 
personaje, Eleonora: o balerină care nicio- 
dată n-a reuşit să dea, pînă la pensionare, 
un recital, oricît de mic. Întinerind, îl dă, 
dar... Intervine si un dar, pe care vă propun 
să-l lăsăm în seama filmului. 

— De obicei o scenă lirică sau de 
meditație are nevoie de o coda, de 
o anumită respirație, încă din decupaj. 

— Am încercat să concretizez această 
respiraţie, poate într-o măsură mai mică 
în decupaj, mai mult la filmare,și sper să 
o definitivez la montaj, de comun acord 
cu scenariștii. E de altfel primul meu sce- 
nariu care, în afară de faptul că mi-a plăcut 
de la început, mi-a solicitat din plin, pe 
parcurs, partea mea de contribuţie. Desi- 
gur, mi-a venit greu, pentru că e prima 
dată cînd marea este pentru mine foarte 
întinsă. Eu neavînd un antrenament cons- 
tant, fiindcă am făcut filme rar. Dar m-am 
bizuit atit pe scenariu, cit si pe invenția 
spontană, pe platou, de care comedid 
nu se poate lipsi, nici în partitura actori- 
cească, nici în cea regizorală. Am filmat 
cu plăcere si cu pasiune. 

— Mă gindesc că v-a fost utilă 
parcurgerea unor zone atit de diverse 
— după ecranizările din teatrul comic, 
ați făcut un film de actualitate cu 
țărani, «Vremea zăpezilor», apoi filme 
cu copii. Ați descoperit prin acest 
exercițiu realist o anumită măsură a 
efectelor si poate o soluție a nuanţării, 
atit de necesară în comedie. 

— Fără doar și poate. Cred chiar că, 
prin «Elixirul tinereții», mi-am găsit o 
cale proprie, la fel cum, în ultimul timp, 
Manole Marcus sau Lucian Bratu, după 
multe tatonări, și-au aflat un drum 
al lor. Poate că eu sînt cel mai întirziat, 
dar nu mi-e rușine s-o spun, pentru că 
urma alege. Oricum, la premieră, n-o să 
mai am nostalgia unei șanse pe care aş fi 
pierdut-o din vina altora. Deci, de data 
aceasta, la sfîrșit, voi accepta să fiu even- 
tual şi executat ca atare, chiar de... 


Val. S. DELEANU 
Foto A. MIHAILOPOL 


(Afiş de losif Demian) 


o 


talentul de a lansa talente 


Filip cel bun 


Era greu de întrezărit, în 
«Nunta de piatră» sau «Duhu! 
aurului», această largă 
deschidere realistă pe care o 
reprezintă noul film al lui 
Dan Pita, În ecranizările ci- 
tate ne frapaseră, dimpotrivă, 
stilizarea extremă a ambianțelor, conden- 
sarea narațiunii pină la formula unui ritual 
ciclic, în care personajele erau niște arti- 
culaţii într-un mecanism comandat parcă 
de fatalitate sau de un cinism diabolic. Nici 
intilnirea autorului cu scenaristul Constan- 
tin Stoiciu nu putea prevesti de la sine 
acuitatea observaţiei sociale şi a caracte- 
relor din «Filip cel bun». Antecedentele 
scenaristului, «Dimineţile unui băiat ci 
minte» sau «Apoi s-a născut lege: 
da», anunțau cel mult peisajul şi ci- 
teva coordonate pe care evoluează acum 
Filip — un alt băiat cuminte: aspiraţia tina- 
rului de azi, a «omului comun» din poemul 
lui Labiş, hrănit cu marile idealuri ale socia- 
lismului, de a-şi găsi un loc al său și o justi- 
ficare, modestă, dar potrivită cu «înaltul 
crez de Marx rostit». În primul rînd, crezul 
muncii oneste, exact ca în poemul citat: 
«Nu cer nimic. Nu vreau s-ajung de- 
parte/ Vreau să trăiesc, să dorm și să 
lucrez/ Am învățat un crez. Pînă la 
moarte/ Voi repeta mereu același crez». 
Dar dacă filmul de față ar fi fost o simplă 
cumulare de intenţii şi calități cunoscute, 
am fi asistat probabil la prezentarea hiera- 
tică a unei povestiri ușor romantate si 
vag amărui despre un tinăr care visează să 
devină sudor la înălțime sau deschizător de 
noi şantiere, în barăci mobile, viața sa intimă 
consumîndu-se undeva în culise, sub forma 
unui carusel de gesturi binevoitoare care 
ar fi prevalat lesne, în cele din urmă, asupra 
măruntelor răutăţi ivite din senin. 

Sub toate aspectele, «Filip cel bun» capă 
tă însă valoarea nu al unui «pas înainte», 
ci al unui salt. În primul rînd, prin angajarea 
mult mai netă pe care o conţine, în planul 
atitudinii sociale şi al realismului. Nu în 
sens doctrinar, pentru că eroul, elev căzut 
la examenul universitar, nu e într-o astfel 
de poziţie. El nu este nici un «model», pen- 
tru simplul fapt că nu a intrat,încă în lupta 
vieţii. La primele tatonări pentru alegerea 
unui loc de muncă, Filip nu fixează condiții, 
ci ia act de cele care i se oferă, aparent pasiv, 
nu prin structură, ci prin împrejurări. De 
uceea crezul său, născut din ce a auzit si 
trăit în şcoală şi familie, crezul implicit, nu 
explicit, al muncii care înnobilează şi consti- 
luieo plăcere, se exteriorizează deocamdată 
prin refuzuri şi întrebări. Personajul e de 
parte însă de a se reduce la atît. Pentru 
început, să notăm că înseși refuzurile sale 
pornesc de la altceva decit din capriciu. 
pornesc din ceea ce adolescentul maturiza! 
gindeste si cunoaște: — Nu m-am gindit 
niciodată să fac munca asta! (înregistra 
rea animalelor de casă). lar întrebările sale 
traduc mai mult decît firești nedumeriri, 
traduc, fie o pornire polemică spontană, din 
obişnuința ca imaginea lucrurilor să fie 
pură (— De ce nu e limpede, tată?), fie 
irezistibila sa dorinţă de a se ajunge mai 
repede la țel: — Cînd ajungem? îl întreabă 
Filip pe mecanicul locomotivei care-l duce 
la uzină. — Mai avem, mai avem... răs- 
punde acesta, gindindu-se parcă la altceva, 
în loc să indice minutele. 

O angajare reală nu poate fi decit concretă, 
ca şi adevărul. Concretă e deci imaginea 
locului în care Filip s-a născut și pe care 
crezul său îl vrea transformat. De la generic, 
fotogramă cu fotogramă, filmul compune 
cu o mare forță expresivă această imagine: 

n colț uitat, de lume a periferiei, cu case 
vechi, ziduri roase de vreme şi existenţe 
măcinate de ambiţii obscure, încăperi încă! - 
cate cu obiecte fără rost și oameni marcali 
de manii şi ticuri, cu lumina zilei cernută 
dintr-un orizont depărtat, colorind incert 
figurile umane şi lăsînd în umbră ungherele 
neumblate, curtea interioară şi gangul spre 
stradă peste care plutește, din cînd în cînd, 
vechea romanţă a evaziunii iluzorii, într-o 
nouă înregistrare Electrecord: «Păsărică 


mută-ti cuibul şi te du/ lartă, rogu-te, păca-: 


tul şi-i a tu...» 

Depășind cu mult profesionalismul sufi- 
cient sie însuși, fiecare compartiment al 
executiei plastice sau apariție actoricească 
poartă amprenta particulară a viziunii re- 
gizorale si mai ales a verosimilului. O multi- 
tudine de detalii şi sugestii fixează coordo- 
natele ersului casnic dominat de tele- 
vizor, de jocul de table şi de vociferările 


perpetue ale membrilor efectivi sau proba- 
bili ai familiei, care-şi revendică intlempestiv 
dreptul la cuvint, ca şi la baia folosită în 
comun. În acelaşi sens, de denunţare a 
tijistinismului, privit în față si dezvăluit în 
toată goliciunea lui, se înscriu şi ambiantele 
prin care Filip are neșansa să treacă, în 
căutarea unei ocupații temporare, trimis la 
diferite «cunoștințe» de către prezumtivul 
său cumnat care locuieşte cu ei în casă, 
dar nu se decide să se insoare cu soră-sa: 
dispensarul veterinar improvizat într-o hală 
părăsită, depozitul de mărfuri unde se agită 


ca atare, și «foştii», afaceriştii de profesie. 
Drama lui Filip este tocmai de a se fi născut 
la hotarul dintre aceste două categorii — 
pe: de o parte, slăbiciunea tatălui care a 
făcut cîndva, prin tăcere, jocul impostori- 
lor, pe de altă parte, reziduurile sociale de 
cele mai diverse coloraturi, tot ce contra- 
zice codul etic al socialismului. Filip are 
astfel de răscumpărat vina tragică a tatălui 
pe care o va răzbuna, după ce-i va suporta 
însă consecinţele. Pentru că, de fapt, pe 
regrinările eroului sînt rezultatul interdic 

tiei paterne de a merge acolo unde l-ar ! 


"O masă între două concepții 
(Vasile Niţulescu şi Mircea Diaconu) 


o întreagă faună de impostori 
linie moartă ș.a.m.d. 

Dar suprema revelaţie ne-o oferă filmul 
prin luminarea destinelor umane. O dată în 
plus, angajarea politico-estetică nu rămine 
«în general», ci capătă valoare artistică prin 
răspunderea pe care autorii şi-o iau de a 
delimita cu precizie o zonă dramatică ine- 
dită. Este zona «de frontieră» în care se 
întîlnesc şi intră într-o bizară complicitale 
laşii, oportunistii cu sau fără scrupule, pe 
care socialismul nostru matur i-a denunța! 


MUuNșI pe 


Asociaţia cineaștilor 


. .. . 
Discutii si 
@ În prezenţa unui mare număr de 
membri ai prof. dr, Mihnea 
Gheorghiu, preşedintele Academiei de şti- 
ințe social-politice, a conferenţiat, în ca- 
drul învățămîntului de partid, despre «Poli- 
tica Partidului Comunist Român în dome- 
niul ştiinţei și culturii O A avut loc a cincea 
reuniune a Cenaclului «Victor Iliu». Promo- 
ţia 1974 a Institutului de artă teatrală si cine- 
matografică a prezentat cu acest prilei cele 
mai bune dintre filmele realizate în institut. 
Au fost remarcate în mod deosebit, în 
discuţiile care au urmat proiecției, perfor- 
manţele tehnice și artistice ale clasei de 
operatori @ Cu concursul producătorilor- 
delegaţi si al criticilor, a fost organizată 
prima reuniune a Cenaclului de dramatur- 
gic la care au luat parte şi regizori 
şi membri ai altor secţii ale Asociatiei 
cineaștilor. Filmele propuse discuţiei au 
Pl ra zicea leit i e: 
uat ntu! A 
n, Valerian Sava, Marin Teodorescu, 
n Căliman, Sergiu Nicolaescu, Eugen 
cae lulian Mihu, Dumitru Fernoagă, 
Timotei Ursu, Dinu Cocea, Geta Tarnav- 


dus firesc vechea tradiție muncitorească a 
familiei, adică la uzină. «Nu, la uzină nu!» 
îi spusese tatăl, cîndva muncitor promovat 

nuno de răspundere, ‘apoi contaminat 
de blazare și snobism. Departe de a fi re- 
toric sau convențional, faptul că Filip isi 
poartă pașii, la un moment dat, tocmai spre 
uzină, unde se va întoarce finalmente, ex- 
primă de data aceasta explicit capacitatea 
de a lua de la capăt, altfel, un drum si un 
destin. Şi e greu de imaginat o mai sensi- 
bilă expresie a acestui sentiment de asu- 


dezbateri 


sa Adrian A porcii, Mira die! Ca Calotes- 
cu, Titus Mesaros, Savel 
Stiopul @ În întreprinderi userii si 
institute de învățămînt superior din Tg. Mu- 
res și Brașov, au avut loc intilniri sli cine- 
îi si regizorul Sergiu Nicolaescu, cu prile- 
rii noului său film, «Nemuri- 
di e | Mircea Drăgan a realizat 
o suită de pirak cu publicul participant la 
premiera filmului «Ştefan cel Mare — Vaslui 
1475», în următoarele localităţi: Vaslui. Bir- 
lad, Focșani, Suceava, lași, Slobozia, Bistriţa- 
poa Sălai, Şimleul Silvaniei, Jibâu, Re- 
caci Petroșani, Lupeni, Tirgovişte, 
Bucureşti O Operatorul lon- 
ak gahi de către colegi si 
tii săi studenţi, într-un cadru 
it de ACIN, cu prilejul împlinirii 
preiei ep tree pe pei de acti- 
vitate în cinematografie ® O delegaţie de 
cineaşti din R.D. Germană, condusă de 
Hermann Herlinghaus, prim-secretar al 
Uniunii cineaștilor din ţara prietenă, a 
făcut o vizită in tara noastră cu prilejul 
semnării înțelegerii de colaborare cu ACIN. 
Marin PÎRÎIANU 


mare tacită a răspunderii decit aceea pe 
care o realizează Mircea Diaconu in inter- 
pretarea rolului titular. Așa cum alți mari 
actori poartă după ei o invizibilă trenă a 
măreției romantice, Mircea Diaconu ne face 
să-i simțim deasupra capului şi pe umeri o 
povară, de sub care ne scrutează privirea 
inocentă şi zimbetul său complice cu spe- 
ranta. Oricît de imprevizibile par subterfu- 
giile spiritului mercantil şi nepotismului cu 
care Filip se confruntă în nefericitele sale 
tribulaţii, actorul are în arsenalul de expresii 
suficiente sugestii acute care înseamnă de 
fiecare dată o judecată şi o opțiune. În 
fond, tot filmul este o suită de dialoguri 
mute sau în perifrază, dar totdeauna lim- 
pezi și intransigente, între această conştiin- 
tă lucidă a personajului si ceea ce el con- 
damnă sau depășește, prin întelegere si 
umor, de la traficanţii de influenţe (— Nu vă 
cunosc! — Eu sint Lupu, mă, Lupu! — Nu 
vă cunosc!) pină la doamnele care-și aduc 
pisicile la vaccinat (— Virsta animalului, 
doamnă?) sau fetele îmbrăcate de la shop 
care vin în vizită la rulota aprovizionată de 
Filip. 

De altfel întreaga distribuţie este astfel 
tixată şi condusă de regizor încît — asemen: 
imaginii semnată de Florin Mihăilescu 
memeni scenografiei lui Virgil Moise si 
aranjamentului muzical din lucrări de 


Vivaldi — realizat de Dorin-Liviu Zaharia — 
este în același timp perfect omogenă și de o 
excepțională elocventă în fiecare partitură. 
Cu totul superflue ar fi orice complimentări 
izolate, cu atit mai mult cu cît ele n-ar trebui 
să ocolească niciunul dintre numele de pe 
generic. Dar cum fiecare reper al spectaco- 
lului cinematografic poartă un nume, vom 
mai cita totuși, pentru ponderea deosebită a 
partiturilor lor, pe Vasile Niţulescu, în rolul 
tatălui care descoperă un fel de demnitate a 
remuşcării, pe lleana Popovici, al cărei 
personaj, similar cu cel din «Reconstitui- 
rea», este și el pe cale de a descoperi o 
asemenea demnitate paradoxală. La fel cum 
partenerul ei, Mircea Diaconu, poartă pe 
umeri invizibila povară a vinovăţiei altora, 
lleana Popovici o duce în cugetul ei, în 
timp ce din febricitatea privirilor sale, tot 
atit de ingenue, presimtim tentatia de care 
se apropie, vina care nu va mai fi a altora Şi, 
poate,o va pierde. În fine, personajele din 
«cuibul» pe care Filip îl va părăsi, o dată cu 
«păcatul» care-l încarcă, și-au găsi! inter- 
preţii ideali - în cuplul Florina Luican- 
George Calboreanu jr. — de o discretă 
savoare parodică în rolul surorii și respectiv 
al ipoteticului cumnat — și mai ales trio-ul 
Draga Olteanu, Gheorghe Dinică şi regre- 
tatul Lazăr Vrabie, care reabilitează cu 
subtilitate şarja satirică, în cea mai evo- 
luată formulă a filmului politic modern 
Fiecare şi toți împreună în cea mai preg- 
nanti dintre creațiile lar cinematografice. 


" Valerian SAVA 


Regia Dan Pita. Scenariul: Constanlin Sloiciu. 
Imaginea: Florin Mihăilescu. Aranjamentul mu- 
zical: Dorin Liviu Zaharia. Decoruri: Virgil Moise 
Costumele: Lidia Luludis. În distribuție: Mircea 
Diaconu, Ileana Popovici, Ica Matache, Vasile Nilu- 
lescu, Gheorghe Dinică, Lazăr Vrabie, Draga Olteanu, 
Florina Luican, George Calboreanu jr., Brindusa 
Marioțeanu, Boris Ciornei, George Mihăiţă si George 
Constantin. 

Producţie a Casei de filme Trei. Director: 
Eugen Mandric. Film realizat în studiourile Centrului 
de producţie cinematografică «Bucureşti». 


i 
v 


Ilustrate cu flori de cimp 


(Urmare din coperta a IV-a) 


pentru acea poveste trăită la antipodul 
bucuriei. La antipozi în general. Astfel: în 
timp ce la nuntă nașa-moașă ţopăie antre- 
nant, grotesc antrenant, după ce «şi-a 
început treaba», dincolo, în planul celălalt 
al vieţii, două fete se cunosc și se descoperă 
suflete pereche, bucureşteanca emancipată 
aparent sigură de sine, de fapt îinduioșător 
pură si naivă şi provinciala aparent naivă 
şi neajutorată, de fapt matură, lucidă şi 
necruțătoare începind cu sine, două fete 
care pleacă, fără să ştie, împreună spre 
moarte, două ipostaze ale tinereţii şocate, 
brutalizate înainte de vreme. Acolo, între 
aceste două ipostaze ale tinereții, între 
cele două fete perfect alese ca tip, sur- 
prinzător mature ca actrițe (Carmen Galin 
şi Elena Albu, ultima la primul ei film), 
Blaier construiește o lume de puritate și 
nevoie de puritate, o lume în care pătrunde 
brutal uritul, urîtul total, mortal,ucigător la 
propriu şi la figurat. Căci acest urit ucigător 
există atita vreme cit acolo, la nuntă, se 
veseleşte o nașa-moaşa printre păsări 
împăiate cu oameni ca si împăiaţi, uritul 
există atita vreme cit această lume, conserva 
vag alterată a unui vechi spirit de provincie, 
există şi rezistă in legea ei. Pe dedesubtul 
«vechiului», pe deasupra «noului» grund și 
verni, într-un aparent imposibil aliaj respiră 


Unde sînt 


eroinele de film ? 
In viaţă! 


(urmare din pag. 5) 

decor, reclamă, succes de casă. De obicei, 
marile probleme sînt trecute în seama băr- 
batului — actor principal. Aceasta, conform 
convingerii că și în realitate marile pro- 
bleme îi chinuie mai cu seamă pe bărbaţi. 
Ei duc greul, ei caută soluţii, ei hotărăsc. 
Dar producții valoroase ale multor cinema- 
tografii vin să echilibreze situația — într-un 
moment cînd ea tinde să se echilibreze și 
în viață, pe plan social şi politic. În cinema- 
tografia noastră, «Golgota» lui Mircea Dră- 
gan aducea, în locul femeii soţie, decor, 
reclamă, femeia luptătoare, într-o epocă de 
mari prefaceri sociale și avînt revoluționar. 
În «Gioconda fără suris» — Malvina Urşia- 
nu izbutea un portret al femeii contem- 
porane, prin mijlocirea Silviei Popovici. 
Elisabeta Bostan ține un film de succes 
în două serii, cu acea Lulu Mihăiescu, ve- 
detă la 4-5 anișori. Andrei Blaier, în «llus- 
trate cu flori de cîmp» investighează adesea 
strălucit zone de puritate și abjecție,aducind 
în scenă patru eroine de film (şi patru inter- 
prete remarcabile: Draga Olteanu-Matei, 
Eliza Petrăchescu, Carmen Galin si Elena 
Albu). Cred că nu actrițele remarcabile ne 
lipsesc: Margareta Pogonat în «Drum în 
penumbră», Leopoldina Bălănuţă în «Nunta 
de piatră», Marga Barbu în serialul «Hai- 
ducii», Irina Petrescu în citeva filme va- 
loroase — au cîștigat publicul, însă nu şi 
pe producători si regizori. Dacă i-ar fi cîş- 
tigat și pe aceștia, nu mai încape îndoială 
că ei le-ar fi pregătit în continuare roluri 
corespunzătoare. Femeile producători şi 
regizori fiind puţine la număr — e limpede 
că tot bărbaţii vor trebui să rezolve și 
această problemă. 


8 


lumea cea de toate zilele, lumea din Ali- 
mentara, de pe stradă, din gară, de la 
circiumă, lumea din filmele lui Blaier, cu 
pasiune reconstituită «ca-n viaţă». 
Nevoia lui de realism, de autentic, se 
sprijină de astă dată pe imaginea semnată 
Dinu Tănase. O imagine vie, adaptată per- 
sonajelor și situaţiilor, o imagine care duce 
mai departe biografiile dintr-o mișcare de 
aparat sau dimpotrivă, cu o oprire bruscă 
pe un portret, pe un prim-plan. Tulbură- 
toarele prim-planuri replici dintre Elena 
Albu şi Carmen Galin, dintre Dan Nuţu și 


Elena Albu, tulburătoare, dincolo de tru-. 
museţea plastică, prin trumusețea comu- 


nicării peste capul vorbelor. În altă lumină, 


greoaie, unsuroasă, portretele celor două 
>omplice, si în altă lumină pusă crud pe 
vulgaritate, cuplul moaşa-responsabilul de 
Alimentară (e drept acolo în fața obiectivu- 


lui se aflau doi «monştri» ucigător perfecţi 


in personajele lor, Draga Olteanu și Gheor- 


ghe Dinică), şi în altă lumină, oarecare, plată, 
„wterioarele de zi cu zi, care sugerează 
acea sfintă rutină privită ca început 
al absenței, al indiferenţei, faţă de ceea ce 
se întimplă în jur sau alături. «llustrate cu 
flori de cimp» avea nevoie de o asemenea 
imagine subtil mobilă, căci el este un film 
subtil, cu sensurile mobile si gindit cu o 
mare înţelegere a importantei detaliului de 
viaţă Blaier a fost întotdeauna fascinat de 


de puritate 


(Carmen Galin, Elena Albu) SI 


Malvina Urşianu: 


Să creăm 
eroi interesanți, 
indiferent de sex 


Cinematografia noastră a fos! scutită de 
a prezenta lupta femeii pentru cuceriri so- 
ciale şi politice. Pasul acesta istoric fusese 
făcut fără ca vreo cinematografie să-și 
aducă aportul. Cinematografiei noastre i-a 
revenit doar sarcina de a oglindi transfor- 
mările şi procesele interioare legate de 
aceste cuceriri care creaseră un nou statut 
al femeii şi nuanţe noi în relația femeie- 
bărbat. Lucrul era si rămîne pasionant, mai 
ales că el corespunde unei epoci de glorie 
a filmului de analiză si retrospecție. 

După o retrospectivă a prezenței femi- 
nine — ca eroină — în filmul românesc, bi- 
lanțul nu e îmbucurător. Lucrul nu trebuie 
să ne mire peste măsură, pentru că nici în 
literatura și arta română în general, femeia 
nu a strălucit vreodată. Aș sugera revistei 
Cinema reproducerea — în cadrul acestei 
probleme — a unei conferințe ținută cîndva 
de George Călinescu si publicată integral de 
revista Secolul 20 nr. 4/1974. Pînă una alta, 
îmi permit să citez din această conferință 
cîteva afirmaţii ale lui George Călinescu: 

«În România femeia a obținut foarte ușor 
libertăţi civice, din nepăsare virilă, dintr-o 
idee latentă că totul e fără nici o consecință. 
Şi într-adevăr femeia n-a cîştigat nimic dacă 
n-a schimbat noțiunea de femeie. Bratul de 
muncă ia alte aspecte insidioase, femeia 
care prăşește porumbul se cheamă func- 
ționară, primăreasă ori deputat și bărbatul 
e mulţumit de folosul pe care îl are de pe 
urma noilor forme de muncă femeiască. 
Sclavia nu se îndepărtează prin legi ci prin 
schimbări sufletești structurale». 


amănuntul semnificativ, dar aici această 
fascinatie funcţionează parcă mai puternic 
ca oriunde. Ei i se supun decorurile semnate 
de Vasile Rotaru — în special acea casă 
veche, cu uşi multe, cu ferestre multe, cu 
perdeluţe îndantelate; ei i se supun costu- 
mele Ilenei Oroveanu, lipite de biografia 
personajelor, mergind în prelungirea lor: 
cămașa de noapte albă, vaporoasă, ca o 
rochie de mireasă în care moare fata, rochia 
de dantelă neagră pusă pe satin roșu a naşe; 
moaşe, rochia cenușie de bibilică nevino- 
vată, odios nevinovată a complicei ei, ro- 
chie din care Eliza Petrăchescu face un 
personaj; ei i se supune total printr-o 
infinită discreţie, muzica lui Radu-Şerban. 
Blaier are dintotdeauna cultul autenticității. 
Aici, în «llustrate cu flori de cimp», el mi 
se pare mai convingător demonstrat ca 
oriunde. E clar, aveam de a face cu un Blaier 
cu forma lui cea mai sinceră si deci cea mai 
bună. Este la fel de clar însă că cinemato- 
grafia noastră a intrat într-un moment de 
mare sinceritate așezată, matură, respon- 
sabilă. Cinematografia, adică oamenii ei. 
Cei ce poartă răspunderea. Cei ce își asumă 
riscul. Cei nu întotdeauna prezenți pe gene 
ricul filmului sau prezenți sub titlul generic: 
«Casa de filme...» În cazul de față. Trei. 
Director: Eugen Mandric. 


Eva SÎRBU 


«Nivelul unei civilizaţii ni-l arată idealul 
pe care fiecare sex îl are despre celălalt...» 

Mergînd pe linia acestui mare cunoscător 
de oameni şi culturi, as spune că prezenta 
femeii nu are vigoare și pregnantă în filmul 
românesc, nu numai pentru că ea însăşi 
nu are — de prea multe ori — aceste cali- 
tati, dar pentru că și dedusă din bărbații care 
populează ecranul nostru, ea ne apare de 
prea multe ori neinteresantă. Problema este 
deci de a crea eroi interesanti, cu farmec, 
cu mister, cu forță umană. Şi aceasta in- 
diterent de sex. Calitățile spirituale ale unuia 
se vor răsfringe asupra celuilalt. Sub pre- 
textul «omului simplu» am deschis prea 
ades ușile cinematografiei noastre omului 
mediocru, ființă nereprezentativă, cu ori- 
zont mic, cu probleme mici, cu trăiri mici, 
cu drame mici, cu bucurii mici. Şi culmea, 
această măsură mediocră de capacitate 
umană a fost uneori aplaudată ca repre- 
zentind «omul cel de toate zilele», «omul 
de pe stradă». 

Parteneră a unui asemenea «erou», fe- 
meia nu avea cum să se salveze din medio- 
critatea unui destin la care o condamnase 
însuși «tovarășul ei de drum». lar alteori, 
la fel ca în restul artei românești, o con- 
damnă indiferența artistului. Îl citez mai 
departe pe Călinescu: 

«M-aţi rugat să fac o conferinţă despre 
temei în literatura contemporană. Nu pot 
s-o fac pentru că femeia n-a intrat încă, 
precum s-arată, în literatura noastră. Figura 
ei e încă ştearsă. Bărbaţii tind a face o artă 
fără femeie și sint poeţi care n-o cîntă 
aproape deloc, ca Arghezi, de pildă, ca 
Barbu, chiar ca Blaga. Eminescu era miso- 
gin. Totuşi mai afirmativ în misoginismul 
lui decit poezia modernă unisexuală». 

Dar cel mai mare pericol de care filmul 
nostru trebuie terit este trivializarea te- 
meii, inundarea ecranului de epocă sau 
contemporan cu apariţii sexy, variind ce-i 
drept ca formulă de la un realizator la altul. 
Ar fi trist să fie acesta singurul domeniu în 
care personalitatea masculină a cineaști- 
lor noștri să se afirme plenar! 


Anchetă realizată de 
Eva SÎRBU și N.C. MUNTEANU 


telex Buftea 


Cartofi 
pe muzică 
de Bach 


666 Comisia de califi- 

cative a Consiliului Cultu- 

rii şi Educaţiei Socialiste a 

acordat calificativul ma- 

xim la 9 filme din pro- 

ducția anului 1974, con- 
sfintind prin aceasta saltul calitativ în- 
registrat de cinematografia artistică de 
lung metraj în cursul anului expirat. 
Aceste filme sînt: «Un comisar acuză», 
regia Sergiu Nicolaescu, «Stejar, extre- 
mă urgenţă» de Dinu Cocea, «Duhul 
aurului», Dan Pita și Mircea Veroiu, 
«Zidul», regia Constantin Vaeni, «Ne 
muritorii» de Sergiu Nicolaescu, «Ac- 
torul și sălbaticii» (2 serii), regia 
Manole Marcus, «ilustrate cu flori de 
cîmp» de Andrei Blaier, «Filip cel 
bun», regia Dan Pita. De notat că 4 din 
cele 9 filme apreciate cu calificativul | 
aparțin Casei 3, director Eugen Man- 
dric. Ne bucură reușita și aplaudăm 
succesul. Felicitări! 998 În ultima vre- 
me, coloana sonoră a unora dintre fil- 
mele noastre a înlocuit muzica origi- 
nali cu aranjamente muzicale din fono- 
tecă pe motive de operativitate şi eco- 
nomicitate. Măsura s-a dovedit a fi fost 
inspirată, mai cu seamă atunci cînd mon- 
tajul sonor este făcut cu interes, simț 
artistic şi profesionalitate (cazul filme- 
lor «Filip cel bun», «Nemuritorii», etc.). 
Alteori, însă, operațiunea este ratată 
din vina unor colaboratori «inabili», 
care urmăresc mai mult aspectul pecu- 
niar decît pe cel estetic. La filmul co- 
mandi «Cultura cartofilor, ilustrația 
muzicală avea ca punct forte o lucrare 
de Bach. Această stranie asociere plea- 
că, probabil, de la ideea că pentru unii 
atît legumele în cauză cit şi muzica lui 
Bach sînt deopotrivă de indigeste 999 
Inaugurată în urmă cu doi ani și jumă- 
tate, rubrica «Telex Buftea» debuta 
cu solicitarea de a se instala la studiou 
un telex, care să asigure legătura pro- 
ducției cu echipele aflate în deplasare 
si partenerii din străinătate. Avem plă- 
cuta ocazie să informăm că Poşta locală 
a montat de curînd aparatul cu pricina, 
răspunzind sesizării din revista «Cine- 
ma». De acum încolo vom telexa pe 
sîrmă şi pe hirtie. Mulţumim revistei 
999 Fabrica de prelucrare a peliculei 
din Buftea ne sezisează că are greutăți 
cu studiourile beneficiare din cauza unor 
filme utilitare ce poartă titluri identice 
sau practic identice, care creează confu- 
zii, încurcături si întîrzieri de livrare. 
Exemple: în anul 1973 s-au realizat 
3 filme intitulate «Miîinile» (o mină la 
«Sahia», alta la «Animafilm» şi o a treia 
din import); sau «Accidentul mor- 
tal» (un accident la «Sahia», alt acci- 
dent la «Animafilm»); sau la studioul 
«Alexandru Sahia» două filme cu titluri 
apropiate, «Neglijenţe mici, conse- 
cinte mari» si «Neglijenţe mici, ur- 
mări grave». |n aceste condiții, «nu 
mai trageţi în pianist, face si el ce poate» 
999 În relațiile cu echipa și colectivul 
studioului, debutantul lon Năstase, 
regizorul filmului «Pe aici nu se trece», 
adoptă un ton violent, pigmentat cu 
«epitete ornante» ce amintesc de activi- 
tatea sa anterioara, secund specializat 
in dirijarea cascadorilor. Fără a ne îndoi 
nici o clipă de succesul peliculei la care 
lucrează și pe care sperăm să o aplau- 
dăm ca niște cineaşti onesti ce sîntem, 
reprobăm atitudinea artistului în deve- 
nire, pe care l-am dori mai mult spirit 
şi sensibilitate creatoare decit agresivi- 
tate și pumn dezlănțuit. În caz contrar, 
studioul va fi obligat să replice regizo- 
rului lon Năstase: «pe aici nu se (mai) 
trece». 


Constantin PIVNICERU 


pa 
g 
= 
ka 
z 
= 
E 
= 
ç 
-3 
£ 
Ñ 
= 


Munca nu poate fi tema spe- 
cială de film, prea e răspin- 
dită în toate temele şi acţiu- 
nile noastre de pe pinză și 
de pe pămînt. Munca sîntem 
noi, esența noastră vitală, si 
a vorbi despre ea înseamnă 
a vorbi despre noi, cei din toate filmele, 
pentru că de bine de rău mai toate își înca- 
drează eroii, le furnizează identități de pro- 
ducţie, li pun să ponteze undeva. Problema 
e cum apare cinematografiată, deci particu- 
larizată această relație generală, dublu crea- 
toare, în care omul, supuniînd natura, işi ia în 
stăpinire însăși esența umană. Transfor- 
mind mediul, se transformă mai ales pe 
sine, la început inconştient, apoi în deplină 
cunoștință de cauză într-o societate ce-și 
propune chiar un cod etic al muncii. Al 
muncii înțeleasă ca o datorie de onoare de 
către comunistul cu o înaltă competență 
şi conștiință profesională. Una decurge 
din cealaltă, condiţionarea lor, uneori dra- 
matică, putind furniza teme de film. Cum 
au si fost acele cunoscute dezbateri de 
creație a muncii, de etică a muncii, ca 
«Erupția», «Subteranul», «Apoi s-a năs- 
cut legenda», «Un zimbet pentru mai 
tirziu» si, într-o măsură, «Proprietarii», 
«Despre o anume fericire». Foarte ine- 
gale ca valoare cinematografica, ele îşi 
lansau povestirile diverse pe aceeaşi rampă 
de conflicte, și anume raportul dintre cu- 
noașterea meseriei și practicarea ei, com- 
petența devenită prin asumare responsa- 
bilă si pasiune, conștiință profesională, 
adică înțelegere superioară a ţelului. În 
«Erupția», conștiința muncii se chema răb- 
darea şi îndirjirea de a smulge pămîntului, 
aparent sterp, aurul negru. În cadrul aces- 
tei obstinate forări, apăreau relaţii de res- 
peci si afecţiune între oameni, se închega 
> colectivitate unită, solidară, o colectivi- 
tate de tip nou. Se năştea, cu greutăţi ce 
ceau mai credibilă şi mai spectaculoasă 
“coria, o conștiință a colectivității so- 
cialiste. În «Subteranul», nerăbdarea, im- 
petuvozitatea, riscul personal deveneau con- 
reușitei colective, un risc ce funcţiona 
cele din urmă cu acoperire, adică dublat 
ze calcule inginereşti dar, pina la dovada 
supremă, competenţa era pusă la îndoială 
se către incompetență, conștiința trecea 
7-0 criză. Deci prin situaţii încordate, 
"aţă și ca în arta adevărată care isi ia 
ca reper viața. 


sentul celor două filme faţă de 
noastre pelicule «de producție» 
ra caracterului lor de discutie 
hisă ca perspectivă, ca dez- 
twi că cele două tabere nu se 
de la început pe ecran, ca apele 
A supra riscului plana multă vre- 
i trebuiau să ne convingă 
u fapte de film şi nu cu 
ristilor. «Albii» nu erau 
wi fără prihană ca acei înge- 
nedreptățiți din «Pro- 
o anume fericire», nici 
uiau atit de stingaci 
3 orgoliosul despot-sef 
rete» sau ca inginerul 


A vorbi 
despre muncă 


înseamnă 
a vorbi 
despre noi 


inabil din «Un zîmbet pentru mai tirziu». 
Justeţea atitudinii acelor eroi față de mun- 
că se dovedea în muncă, în acțiunea con- 
cret-vizibilă pe ecran a celor în cauză şi nu 
reieşea grăbit dintr-o şedinţă de circumstan- 
tă, în care avocaţi scoși din producție fac 
dreptate mai mult persoanelor-victime decit 
cauzei susținute de ei. Interesant că în 
aceste «filme de producţie» se discută 
mult despre indici de plan si rezultate falsi- 
ficate de unii, despre linii tehnologice noi 
şi rezistenţa cîtorva ingineri față de tehno- 
logii moderne — nişte specialişti ciudați 
care nu-și înțeleg interesul lor tehnic; de 
aici lipsa de logică a comportamentului lor 
profesional. Se discută mult despre ino- 
vaţia unuia care nu e bine văzut de inginerul 
șef si atunci trebuie să intervină ei, meșterii 
bătrîni care, de fapt, nu înțeleg în ce constă 
inovaţia (n-au avut încă ocazia să o verifice) 
dar o iau pe garanție, pe încrederea pe care 
le-o inspiră el, personal, tînărul inovator în 
devenire. În toate aceste ciocniri de mare 
ingenuitate tehnică, nu competenţa unora 
sau altora e pusă la îndoială, ci e sancţio- 
nată moral numai reaua intenţie a unui șef 
care nu înțelege sau are aprehensiuni 
față de un subaltern sau altul. Un joc ade 
seori simplist şi fără emoții. Interesant cum 
tocmai aceste pelicule ce discută atit de 
mult despre producţie nu te conving şi de 


Alexandru Boiangiu, îi datoreaza filmul de 
ficțiune unele dintre cele mai frumoase 
imagini de muncă filmate la Hunedoara- 
decor autentic al «Zimbetului pentru mai 
tirziu», sau echipei lui Calotescu citeva 
cadre foarte «de acolo», filmate pe un 
șantier naval, pentru «Trei scrisori...». Asa 
cum, cu mulţi ani în urmă, tot un regizor- 
documentarist pe atunci, Savel Stiopul, ne 
demonstrase în «Aproape de soare» cit de 
spectaculoase și de atrăgătoare prin auten- 
ticitatea lor pot fi momentele de încordare 
surprinse într-o uzină. Operatorul din «Un 
zimbet...» nu mai înțepenește în fața cup- 
toarelor cu aparatul ineficace, ca acela din 
«Despre o anume fericire», interesat doar 
de procesul tehnologic, ci se mişcă degajat 
puntre turnalişti, participă la agitația lor, le 
surprinde obrazul aspru, neras, iluminat de 
înalta temperatură a fontei şi de pasiunea 
reală a muncii. Fata colțoasă, asimetrică, a 
ţăranului proaspăt urbanizat devine fru- 
moasă, ochii îi strălucesc de emoție cînd 
isi «grijeşte» cuptorul ca fata moșului cea 
harnică. Pentru Runcu, uzina e casă și 
masă, de aceea nu ti se pare exagerat cînd 
îşi aduce patul pliant lingă cuptoare şi nu 
se mai mișcă de lingă ele pînă nu le repară. 
O dată ce personajul a apucat să-ţi fie 
simpatic, orice acțiune a lui, oricît de extra- 
vagantă, capătă acoperire sentimentală da- 


«Locul de muncă» 
nu e numai un decor. 
E locul 


und 


se nasc eroii 


pasiunea celor ce o împlinesc. Cu rare 
excepții (printre care fericitul personaj Run- 
cu din «Un zîmbet pentru mai tirziu»), mai 
toți inginerii și neinginerii, inventatorii «de 
milioane» ori numai de sute de lei, sînt fil- 
mati în planuri neutre, inexpresive, în ati- 
tudin convenţionale, sugerind mai mult 
ovoseala și rutina meseriei, dar nu și efortul 
ei creator, gindul în căutarea unei solutii, 
şi apoi bucuria izbinzii. x 


Aproape de foc 


Sînt tineri eroi de uzină ce dispar din 
memoria noastră îndată ce au pontat con- 
vențional ora lor de proiectie-productie; ei 
nu te mai urmăresc asa cum ti se întîmplă 
cu cîte un tip surprins pe viu, intr-o uzină, 
de către reporterul televiziunii sau opera- 
torul «Sahiei». Nu întîmplător unui regizor - 
incercat regizor de film documentar — 


ÎN ci n daa i iii dci ta 


că nu neapărat logică. De data asta îl urmezi 
pentru că îl crezi şi nu mai bagi de seamă 
intenţiile cusute cu ati albă, inabilitățile. 
Asa ne cîştigase cîndva încrederea Vive, 
cel din «Dimineţile...», pentru care șantierul 
însemna nu încadrare temporară în cimpul 
muncii, doar ca să obțină o adeverinţă 
pentru a intra la fără frecvenţă, ci Marele 
Examen al vieții, facultatea la zi, nu prin 
corespondenţă. Pentru el munca devenea 
busolă interioară, nu interludiu sentimen- 
tal, prilej de definire morală şi nu haltă 
între două logodne. 

Aceeaşi pasiune întilneam și la o altă 
cunoștință mai veche, șoferul din «Balul 
de simbătă seara», ce-și împodobea mașina 
ca pe o mireasă, o dojenea ca pe o soră 
mai mică, o conducea cu mindrie ca pe un 
cal la derby. Pentru aceşti puţini dar cu 
adevărat eroi ai muncii, chiar fără titulatura 
oficială, ca şi pentru ceferistul pensionar 
din «Aşteptarea» ori pentru inginera din 


«Gioconda fără suris», profesia nu mai în- 
seamnă doar datorie de onoare, ci rațiune 
de existenţă. În afara muncii, la citeva din 
aceste personaje nici viața de familie nu 
pare să însemne mult. Un apostolat roman- 
tic al muncii degenerind citeodată într-un 
fel de fanatism — periculos, desigur, ca 
orice formă de fanatism, dar real, deci 
perfect viabil în sfera artei. Întimplător. 
reușitele portrete realizau și un deosebit 
impact emoţional cu spectatorii. 


Despre o anume bucurie 


Tot un frenetic al muncii, dar de data asta 
mai mult schiţat în scenariu și mai puțin 
demonstrat cinematografic, era inventatorul 
din «Despre o anume fericire». Dacă inte- 
resul regizorului şi al operatorului s-ar fi 
concentrat mai eficace pe chipul acestui 
bun interpret al tinărului inginer care alege 
calea cea mai grea, ar fi obținut poate de la 
el și arderea lăuntrică ce-ar fi ridicat mono- 
tona mimică «de producţie» la un moment 
expresiv, emoționant. Pentru că, eliberat 
de servitutea muncii exploatate, munci- 
torul îşi cucereşte si acea libertate inte- 
rioară «de a construi în ordinea ideii» — 
cum spunea Antonio Gramsci — adăugind: 
«muncitorul duce zilnic o luptă împotriva 
oboselii, a plictisului, a monotoniei, a ges- 
tului ce tinde la mecanizare şi în conse- 
cintă la mortificarea vieţii interioare» Aceas- 
tă bucurie a muncii eliberate am sur 
prins-o prea rar în filmul nostru de ficţiune 
şi mult mai des în reportajele si documen- 
tarele noastre. În «Cutezanţa», de pildă, 
(reportajul instalării celui mai mare com- 
plex turboenergetic din tară) deveneam 
martorii impresionați ai traseului dificil, ai 
riscurilor colectivului tînăr, fără experienţă, 
de la Răşinari, care a trebuit să facă față 
„riașei sarcini. Sarcină ce înceta să mai fie 
doar o obligație contractuală si devenea 
pentru toți proba de foc a inteligenţei şi răb- 
dării, a ambiţiei şi voinței creatoare. Pentru 
această lucrare — ne anunța comentatorul 
— au fost necesare 9000 de: desene; ope- 
ratorul înregistrează nopţile nedormite, cal- 
culele greşite luate de zeci de ori de la 
capăt, în prim-planuri pe fețele oamenilor 
dăltuite de grijă și încordare. Documentarul 
e lucrat foarte simplu, fără trucaje de fil- 
mare, în expresive cadre generale sau 
foarte apropiate, dialog însuflețit cinema- 
tografic (dar cinematografic ca în uzină şi 
nu pe platoul cu reflectoare şi filtre) — dia- 
log între oameni și operaţii tehnice. Pupitru 
de comandă ca la o NASA autohtonă, nu- 
mărătoare inversă. În respirația ținută a 
întregii uzine, un om ascultă pulsul maşinii 
de oţel, îl ascultă ca un medic, dar și ca un 
îndrăgostit. Încordare ca la o adevărată 
lansare de rachetă spațială. «Trei mii de 
turații pe minut și nici o vibratie suspectă», 
sună veridctul. «O.K.» — zice controlul teh- 
nic — şi uriaşa navă a construcției socialiste 
porneşte în acordurile grandioase ale orgii, 
încununare firească a bucuriei colective 
ce răsună ca un imn în catedrala industrială. 
Un sentiment adînc, plenar, al muncii con- 
știente ce construiește în ordinea ideii. A 
ideii umanist-socialiste. 

Alice MĂNOIU 


9 


Luminile 
rampei 


Un clovn 
de ținută 


shakespeareană 


S-au scris atitea sute de 
pagini despre acest om mă- 
runt care acoperă, uriaş, 
aproape - întreaga istorie a 
cinematografiei, încit îi este 
greu comentatorului să pro- 
pună unghiuri inedite. Nimic însă nu-l 
poate împiedica să redescopere date con- 
sacrate sau să-și precizeze altele, bănuite 
doar, cit timp entuziasmul și prospeţimea 
de recepție există, ba, mai mult, cît timp 
ele sînt mereu provocate de întilnirea cu 
inepuizabilul, deloc schematicul, Sir Char- 
les Chaplin, a cărui particulă recent adău- 
gata, oricît de convenţională, nu consfin- 
teste mai puţin noblețea unei vocaţții. 

Cine altul, decit el, și-a cîştigat dreptul 
la denumirea de «artist total», el care a 
fost totodată mim si dansator, comic și 
cîntăreţ, clovn si actor de proză, scenarist 
și inventator de gag-uri, tragedian și com- 
pozitor, regizor si coregraf? 

«Luminile rampei» este, poate, opera 
cea mai reprezentativă, în acest sens, a 
unui Chaplin, virstnic dar si adolescent, 
aflat, pentru un timp imprevizibil, la apo- 
geul umanității sale. 

O melodramă. Cu stingăcii și naivități, 
unele, cu siguranţă, voite, pentru a-i păs- 
tra puritatea elementară. Pentru că există 
şi melodramă perversă, adică aceea me- 
nită să pervertească opțiunile publicului, 
şi dorul lui de viaţă afectivă intensă, de- 
turnîndu-le către minciună, către artificiu 
și grandilocvenţă. 

Dar «Luminile rampei» este, mai presus 
de toate, un film tulburător prin inteligența 
şi frumuseţea exemplară a textului, cali- 
tate cu atit mai demnă de subliniat cu cît 
avem de-a face cu un as al filmului mut, 
al scurtmetrajelor cu acțiuni vertiginoase. 
Dialogul (în special replicile eroului prin- 


10 


nema 


cipal, Calvero, clovnul de renume, găsin 
du-se vremelnic pe versantul declinului) 
este plin de substanță și scăpărător in 
expresie, uneori de ţinută shakespearea- 
nă; întrebat fiind de iubita lui de ce acceptă 
să reapară pe scenă, desi urăște teatrul, 
Calvero răspunde: «Urăsc să văd singe 
si, totuşi, el curge în vinele mele...» 

Dacă eroul unui roman de aventuri a 
putut fi supranumit «omul cu o mie de 
travestiuri», Chaplin este, fără îndoială, 
omul a o mie de ipostaze artistice, deseori 
derutant pentru critici, acuzat de diletan- 
tism ori pur şi simplu contestat. 

În «Luminile rampei», el parcurge aproa- 
pe întreg repertoriul dotărilor lui (memora- 
bil e gag-ul cu scurtarea piciorului, me- 
morabilă melodia stupidă și obsedantă 
a «viorii perpetue», mimarea mărului, a 
trandafirului, a copacului japonez, etc.) 
cu o unică, permanentă atitudine: aceea 
a firescului, a armoniei continue dintre 
om si personalitate. 

Desigur, coregraful nu scapă de un 
anumit stil factice, compozitorul nu este 
tocmai original, ci doar «adecvat», regi- 
zorul... dar, încă o dată, încercarea de se- 
parare a moleculelor organismului Cha- 
plin s-ar solda cu o imensă pierdere și 
neînțelegere. 

Să adăugăm că, în «Luminile rampei», 
ca si de alttel în alte filme pe care i le 
datorăm, Chaplin propune personaje fe- 
minine complexe și afectuoase, capabile 
de fantezie si de generozitate. În cazul de 
față, Claire Bloom dă viață unei femei cu 
sentimente profunde si nuanţate, parte- 
neră potrivită a marelui maestru, omul mic 
care a crescut şi a încărunțit sub ochii 
spectatorilor secolului XX si al cărui 
nimb sint convinsă că va depăși timpul 
convenţional cu care obișnuim să contăm. 


Nina CASSIAN 


Producţie a studiourilor din S.U.A. (1952). Sce- 
nariui, regia, muzica, coregrafia: Charles Cha- 
plin. Imaginea: Kari Strauss. Dansează: André 
Eglevsky si Melissa Hayden. Cu: Charles Chaplin, 
Claire Bloom, Sydney Chaplin, Buster Keaton, 
A. Eglevsky, Wh. Dryden. 


©. 


i a SE KANGA 


Indràgostiții 
anului | 


Un alt Romeo, 
o altă Julietă, 
un alt întuneric 


Senină si pură evoluează po- 
vestea de iubire a «îndrăgos- 
tiților anului unu» spațiul 
este iluminat cu blindețe, cu- 
lorile anotimpurilor alătură 
suave pasteluri, iar intona- 
tiile dramatice răsună inte- 
riorizat, coborind în privirile grave sau in 
gesturile impietrite de durere. O dublă tra- 
iectorie a reîntoarcerii către viață se împli- 
neşte din imaginile filmului: coșmarul răz- 
boiului a marcat protunad sensibiiatea Ele- 
nei, i-a întunecat credința şi speranţa, a 
înăbuşit veselia firească a tinereții, în timp 
ce, pentru Paul, ororile flagelului mondial nu 
au decit semnificația dedusă intelectual, 
cu generozitatea și pasiunea calmă însă a 
celui care le-a privit de departe. Dragostea 
îi apropie treptat pe cei doi eroi ai filmului. 
Experienţa fiecăruia se translează încet de 
la unul la celălalt; un inefabil proces de cu- 
noaştere se edifică în cotidian: descoperi- 
rea revelatoare a trecutului în sufletul iubi- 
tei se sincronizează cu dezvăluirea frumu- 
seții trăirii prezente. 

Narațiunea filmului «Indrăgostiții anului 
unu» include, continuind parcă, story-ui 
din «Romeo, Julieta si întunericul» (peliculă 
scrisă tot de scenaristul Jan Otcenasek și 
realizată în 1960 de Jiri Weiss), căci aminti- 


am mai văzut... 


lapata 


După «Viva Zapata», semnat de Ejia 


Kazan în 1952, cu Marlon Brando, cineaștii 


mexicani au dorit să reconstituie în studiou- 
rile proprii viața eroului lor naţional, Emi- 
liano Zapata, conducătorul marilor răscoale 
țărănești pentru pămînt din cel de-al doilea 
deceniu al secolului nostru. Evenimentele 
au scris de la sine cel mai dramatic şi tot- 
odată eroic scenariu despre lupta pentru 
eliberare socială de pe pămîntul Americii 
de Sud. Sub cerul de un albastru torid, 
apăsător, pe pămintul crăpat, udat parcă 
doar de sîngele răsculaților, regizorul Feli- 
pe Casalz face să răsune secularul strigăt 
auzit şi la noi în acel timp: «noi vrem 
pămint». Şi dacă simţim lipsa farmecului, 
a strălucirii şi poate chiar a popularității 
lui Brando, din versiunea americană, sintem 
compensaț de angajarea cineaștilor mexi- 
cani față de istoria ţării lor. 


Un film de Filipe Casalz. Cu: Antonio Aguilar, 


Jaime Fernandez, Patricia Azpillaga 


rile Elenei pot fi identificate cu viața eroi- 
nei din filmul cu titlul de inspiraţie shakes- 
peareană; gesturile stîngace de tandreţe se 
repetă; drumul către încredere şi respon- 
sabilitate se recompune din aceleași nuan- 
te delicate, în ambele opere cinematogra- 
fice. Apăsarea necruțătoare si violentă a 
războiului — ce naşte tragedia — va gene- 
ra retrospectiv frămintarea și neliniştea 
acută a acestor îndrăgostiți. 

Structura complexă si rafinată a filmului 
se concretizează în ritmuri dirijate cu sim- 
plitate şi măiestrie de regizorul Jaroslav 
Balik. Atmosfera primului an de pace se 
reconstituie cu vigoare — in cadrele alb- 
negru, în stil documentar, incluse abil în 
dramaturgia peliculei. Meditaţiei despre te- 
roarea unu! razboi, săpat adînc in conștiința 
umanității, i se adaugă gîndurile despre 
nobila menire a celei de a șaptea arte în 
contemporaneitate. Generoasele idei ani- 
mă o amplă galerie de tipuri, alter-ego-uri 
ale personajelor principale: devenirea Ele- 
nei este delimitată, la antipod, de destinul 
sorei sale; profilul lui Paul se detineşte și 
prin intermediul reacţiilor colegilor săi, ca 
și prin relaţiile sale cu maestrul, regizorul 
al cărui asistent este. Eroii comunică şi emo- 
ționează intens, întruchipați de o valoroasă 
echipă de actori, printre care Marta Vancu- 
rovă, premiată tocmai pentru acest rol la 
Festivalul naţional al filmului cehoslovac 


de la Nitra, în 1974. 
loana CREANGĂ 


Producție a studiourilor din Barrandov. Regia: 
Jaroslav Balik. Scenariul: Jan Otcenasek, Jaroslav 
Balik, imaginea: Jan Curik. Cu: Marta Vancurovă, 
Viktor Preiss, Libuse Svormovă, Petr Svojtka, Jana 
Svadovă, Ota Sklencka 


Riul întunecat 


Film despre viață, despre moarte, despre 
speranţă. Şi despre ceea ce lasă în urmă 
războiul. Nu pe front, ci în sufletele oameni- 
lor. Multele întîmplări din viața unui sat 
polonez, cu oameni buni, oameni care 
ințeleg ce se petrece, şi oameni răi, răi 
pentru că nu reușesc să realizeze noul 
mers al evenimentelor, sint povestite cu 
mijloacele cinematografului modern, într-un 
ton simplu, auster. Un ton de baladă tragică. 
(Vezi cronica din nr. 12/ 1974). 


N.C.M. 


Un film de Sy/wester Szyszko. Cu: Maciej Goraj, 
Boleslaw Ploinicki, Alicja Jachiewicz 


Ulzana, 


căpetenia apașilor 


Neobişnuită, pentru noi, poate fi apariția 
lui Colea Răutu printre pieile roșii din 


fundarea 
Japoniei 


O Atlantidă, 


dar o Atlantidă 
morală 


Ca si cum întreaga planetă 

ar valsa, ar duce-o dintr-un 

bal într-altul, din carnaval 

în carnaval, ca si cum n-ar 

fi destule catastrofe aeriene, 

terestre si maritime, taifu- 
nuri, inundaţii, cutremure sau revărsări 
de lavă — iată că ni se propune să ne ima- 
ginăm ce-ar fi dacă (joc ca toate jocurile?), 
Japonia, într-o bună zi şi pe nepusă masă. 
s-ar prăvăli în mare: Acel arhipelag ce 
seam cu o salbă pe bustul măreței 
Asii ar avea soarta legendarei Atlantide 
(de care vorbește si Platon) ce s-a scu- 
fundat în oceanul nepacific, îngropînd o 
civilizaţie ipotetică. 

Acţiunea de salvare e minuţios «recon- 
stituită» — și cine e dispus să uite că e 
imaginată tragedia unei națiuni cu 100 
milioane de locuitori, poate admira fic- 
țiunea: unii se sacrifică, pentru ca alții 
să se salveze, alții se salvează, pentru ca 
unii să se sacrifice. 

După ce Japonia a fost poligonul expe- 
rimental al bombei atomice (aflate, din 


Arizona secolului trecut. Obișnuite sînt 
însă și izgonirea apașilor de către yankei 
de pe pămînturile fertile, şi ciocnirile dintre 
ei, şi cruzimea colonizatorilor, şi pitorescul 
obiceiurilor băștinașilor — văzute în atitea 
și atitea alte filme, acum reconstituite 
undeva prin Europa, într-un episod al unui 
serial fără surprize. 


Un film de Gottfried Kolditz. Cu: Gajko Mitic, 
Renate Blume, Colea Răutu, Dore! lacobescu, Rolf 
Hoppe, Amza Pellea, Alfred Struwe, Klaus Gehrike 


De fapt sint patru candidaţii la însură- 
toare, mai tineri și mai virstnici, porniţi în 
căutarea a patru neveste. În cele din urmă, 
după ce şi-au cintat dragostea pe ritmuri 
tinguitor-nostalgice de muzică orientală, 
le şi găsesc. Ele, alesele, au la rîndul lor 
o mare vocaţie pentru vocalize şi pentru 
nme de tipul: «ce sa-ntimplat cu mine nu 
stv pentru că inima-mi ca un tluier plinge». 
Opereta sărbătoreşte exact trei decenii 
de la premieră. S.D. 


Un film de R. Tahmasib, N. Lescenko. Cu: R. Bei- 
stow L Diavahsirova, A. Gusein-Zade, |. Efendiev 


fericire, în pruncia ei tehnologică — altfel 
nu s-ar mai fi făcut filmul, nemaiaviînd ce să 
se scufunde nici în poveste), cineaştii 
(japonezi, totuși!) încărcaţi de electrici- 
tatea senzaţionalului, îşi permit să imagi- 
neze un astfel de spectacol care poate fi 
cumva avertizator. Avertizator nu pentru 
că Japonia e ameninţată de scufundare, 
dar pentru că se pot produce astfel de 
catastrofe de proporție ce-ar amenința 
viața milioanelor de oameni. Planeta se 
dovedește săritoare la nevoie și pune la 


dispoziție refugiaților terenurile “încă ne- 


populate (cîte vor mai fi?). Totuşi nu 
fără a fi impresionat, îmi pare cumva 
stranie ideea de a face un astfel de film 
înfricoşător la care, dacă te interesează 
cît de cit ce se petrece în lume, nu poți 
să priveşti ca şi cum ai asculta o poveste 
spusă de bunica. Îţi pot trece multe lu- 
cruri prin cap — și poate tocmai de aceea 
filmul are valoarea lui nu numai emotio- 
nali și senzațională. Deși bunicile și-au 
spus poveștile nepoților lor, chiar cînd 
lumea (inclusiv toate bunicile ei) picotea 
pe un butoi de pulbere. Gi 


| 


Producţie a studiourilor japoneze. Scenariul: 
Hashimoto, după romanul lui Sakyo Komatsu. 
Regia: Shiro Moritani. imaginea: Hiroshi Murai, 
Daisaku Kimura. Cu: Keiju Kobayashi, Tetsuro 
Tanba, Hiroshi Fujioka, Ayumi Ishida, Hideaki Ni- 
tani, Shogo Shimada 


Răzbunarea lui Dani 


Legenda e cunoscută în Ungaria: un copil. 


căruia turcii i-au măcelărit tatăl, a jurat pe 
sulița — pierdută — a ucigașului, că-l va 
omori. Şi chiar aşa s-a intimplat în acel 
secol singeros al expansiunii otomane. 

Autoarea filmului, Eva Zsurzs, e si ea 
cunoscută în tara sa ca regizoare de tele- 
viziune, specialistă în emisiuni pentru copii 
si tineret. De aici o ușurință cu care ştie să 
povestească aventurile, cind mai fantastice, 
cind mai obişnuite din lumea satului, cu 
candoare și cu un anume haz: cum ar fi 
secvenţa cu copiii ce se antrenează pentru 
înfruntarea năvălitorilor, cu spade de lemn 
si cu dovleci ce ţin locul capetelor inamice 
răpuse cu îndreptăţită ură de Dani. Tot el 
organizează o armată de tineri cu care-i 
va alunga pe otomani din satul său, cu şire- 
tenie, umor și cu un spor voinicesc, ca-n 
basme. Şi tot ca-n ele, cu un simţ al specta- 
colului, dar și al parodiei, ce tine de operetă. 


Alice MĂNOIU 


Un film de Eva Zsurzs. Cu: Ivan Vas-Zollân, Eva 
Szerencsi, Zoltán Basilides, Márta Fânay 


Permisul 
de conducere 


Autoturismul 
ca obiect de haz. 
Deocamdată... 


Simțul comediei îl ai sau nu-l 

ai. Jean Girault îl are. A-i face 

> pe alții să ridă este, înainte 

inema de a deveni o meserie, o 

vocaţie. Jean Girault o are. 

El a inventat jandarmul din 

St. Tropez pornind de la 

popularitatea lui De Funės şi sporindu-i-o 

de la un episod la altul. Realitatea este un 

datum obiectiv, dar acolo unde un altul 

găseşte motiv de indignare sau de lacrimi, 

Girault vede poanta, gagul, hazul. În apele, 

cînd mai dulci, cînd mai amare ale vieții 

cotidiene, el pescuiește risul. Ride de ticu- 

rile compatrioţiior săi, ride de prejuaecă- 

tile omului modern, ride de omeneşti slă- 

biciuni. O face cu bonomie. Din suris în ris, 

el schițează însă și un portret acid al socie- 

tăţii în care trăiește, pe care nu o scutește 
de săgețile sale satirice. 


Aici ţinta este tot mentalitatea france- 
zului mediu, iar pretextul este automobilul. 
Idolul atîtor familii este pentru eroul său o 
calamitate. Funcţionar, ocupind un post 
imoortant în ierarhia administrativă, eroul 
său este promovat în rana şi în consecință 
mutat din suburbia pariziană chiar în centrul 
capitalei. Bucuria avansării este anihilată 
la gindul că singurul mijloc de transport 
convenabil pină la noul loc de muncă este 
automobilul. Toate încercările proaspătu- 
lui avansat de a utiliza trenul, metroul, auto- 
buzul sau chiar bicicleta se dovedesc, rind 
pe rînd, falimentare. Soluţia inevitabilă: ob- 
ținerea unui permis de conducere si cumpă- 
rarea unei maşini. Aşa încep peripețiile 
familiei cu pricina — în care, poate, și alții 
se vor recunoaște — desfăşurate în cas- 
cadă, cu vervă si nerv actoricesc. O come- 
die de fiecare zi care ştie să ne spună cu 
convingere: zimbiți vă rog! 


Adina DARIAN 
zii iii ii aia) 


Producţie a studiourilor franceze. Regia: Jean 
Girault. Scenariul: Jacques Vi/frid. Imaginea: 
Etienne Szabo. Cu: Louis Velle, Pascale Roberts, 
Maurice Biraud, Robert Castel, Jacques Jouan- 
neau, Bernard Lavalette 


Gala 
filmului indian 


Ziua naţională a republi- 
cii India a fost sărbă- 
mema torită la Casa filmului 
cu prezentarea unui lung 
metraj de ficțiune, «Două 


fiice», semnat de Satia- 
jyit Ray — două schiţe cinematografice 
inspirate după nuvele de Rabindra- 
nath Tagore și cu un scurt metraj de- 
dicat Taj Mahal-ului. Excelentă alege- 
re pentru asemenea festivitate. Pe 
generic se alăturau trei mari nume ale 
culturii indiene: Taj-Mahal — cel mai 
celebru edificiu arhitectonic indian, 
giuvaerul de marmoră albă înălțat în 
cinstea dragostei la începutul secolu- 
lui al XVII-lea; Rabindranath Tagore — 
cel mai mare scriitor-filozof indian de 
la răscrucea ultimelor două secole, 
laureat al Premiului Nobel; Satiajyit 
Ray — cel mai reputat cineast al școlii 
moderne de cinema indian, prezent 
acum pentru prima oară pe ecranele 


noastre- 
«Doua tice» ne arată o altă tață a 


Indiei decît cea cu care ne-au obişnuit 
melodramele cinematografice de pînă 
acum, agrementate peste măsură cu 


cîntece si cu o bunăstare de butaforie. 
O indie văzută prin ochiul unui cineast 
realist si prin sufletul său deschis 
spre suferințele semenilor săi. Un 
scurt popas făcut de un diriginte poștal 
într-un sat aruncat departe de tot 
ceea ce înseamnă civilizație (prima 
schiță) și o căsătorie, nu cu fata aleasă 
de părinţi, așa cum tradiţia o cere si 
azi, ci cu aleasa inimii, aleasă care la 
rîndu-i vrea și ea să i se dea dreptul 
şi — mai ales — răgazul de a-și alege 
tovarășul de o viaţă (a doua schiță) — 
ilustrează sobru şi cu o nuanţată sen- 
sibilitate de ce Ray este considerat 
astăzi cel mai mare cineast indian. 
Universul indian din filmul său — ca 
si alte lumi din Extremul Orient şi 
filmele lor — are alte ritmuri, gestica 
are o semnificaţie simbolică, melodia 
are o pondere neobişnuită pentru noi. 
Dar odată intrat în acest univers, 
odată ce accepţi acel ritm, și acele 
gesturi, şi acele melodii, asa cum Ray 
ştie să le alăture, ai bucuria să desco- 
peri un univers neştiut, al altor sensi- 


wa Simona DARIE 


un Auschwitz, etc., etc. Doi experţi sînt 
trimişi să facă acolo o anchetă: o docto 
riță şi un ziarist. Amîndoi sosesc foarte 
porniţi contra tinerei doctorese, dar sfir- 
șesc printr-o delirantă admiraţie şi ade- 
ziune la ideile ei. 

Filmul este tot timpul numai asta: des- 
fășurarea muncii spitalicești a acestei 
entuziaste inovatoare. Povestea însă e 
presărată cu momente, fie tragice, fie 
amuzante. De pildă, episodul cu fetița cu 
picioarele miraculos egalizate. Tatăl ei, 
un bătrîn gras, e așa de fericit de fericirea 
copilei sale, încît are un anevrism şi moare! 
Sau secvenţe nostime. Gazetarul e aşa 
de încîntat de ce vede acolo, încit o roagă 
pe doctoriță să-l ajute. Căci e îndrăgostit 
de o lungana de 2 metri si ar avea nevoie 
și el să fie lungit, pentru ca mădularele 
sale să fie la înălțimea înaltului său amor. 
«Asta (zice el) ne-ar apropia!». «De ce nu 
încerci (spune doctorița) să te apropii 
de ea cu oasele dumitale existente?» 
Apoi adaugă: «Poate preferi să procedăm 
invers: s-o scurtăm pe dinsa». 

Filmul e plin de asemenea momente 


Ideea filmului: 


o viaţă 
pentru o idee 


Un foarte curios tilm. Un 
film, aş zice, de «science- 
fiction», căci e vorba de 
Inema știința posibilă și viitoare. 
E vorba de vindecarea ace- 
E lor fracturi de oase ale pi- 
cioarelor care le scurtează, uneori, cu 15 
cm. Acțiunea se petrece într-un institut 
de chirurgie specială, un institut oarecum 
experimental. Tînăra doctorită Kalinikova 
a descoperit noi metode de a opera, noi 
aparate care înlocuiesc gipsul sau exten- 
sia prin greutăți atirnate si obține — ce 
credeți? — obţine lungirea oaselor. Le 
lungeste cu un număr stupefiant de cen- amuzante. 
timetri! Pînă la 20! Faima ei, succesele ei, = Actriţa protagonistă este excelenta lia 
indispun pe confrați. Faptul că cutare avina. 3 
Bacon nu admite să fie operat decit de D.I. SUCHIANU 
ea irită foarte mult pe acest irritabile e 
genus care sint medicii. Scrisori multe ni E Aa 
și curajos «iscălite anonim» denunţă Mi- 
nisterului Sănătăţii şi altor foruri înalte 
că acel institut, zis experimental (experi- 
mentînd pe oameni) este imoral; că oa- 
menii nu sînt cobai; că spitalul nu este mmm 


Producţie a studioului «Mosfilm». Regia: Viktor 
Titov. Scenariul: A/eksandr Lapşin. Imaginea: 
1. Ghelein, R. Rubinov. Muzica: S. Gubaidulina 
Cu: /ia Savina, Valeri Zolotuhin, Elsa Lejdei, Alek 
sandr Kaliaghin, Olga Gobzeva, A. Aleksandrovski 


lumea picturii lui; filmul nu evocă viaţa 
unei epoci ci viața unor picturi. 
Opera cinematogratică ulterioară a lui 
Huston — «Moby Dick», «Comoara din 
Sierra Madre», «Noaptea Iguanei» — stă 
dovadă că alegerea pictorului şi a operei 
lui nu erau întimplătoare. Huston ştie 
mai bine ca oricine să vorbească cu luci- 
ditate despre drama eșecului, despre no- 
blețea unor eșecuri care sînt uneori culme 
a unor lupte, punct maxim al unor aspira- 
ţii. Or, pictura vitriolantă a lui Lautrec 
este dovada unui eșec (uman), în sensul 
neacceptării definitive a unei lumi, a sub- 
limării acestei neacceptări în luminile ar- 
tei. «Cruzimea la Lautrec — spunea Elie 
Faure — devine sadism, însîngerează gu- 
rile veştede, apine pleoapele, unge 
cu uleiuri bietele suvife întinse de păr, 
arată si mai slabe si mai vineții cărnurile 
jalnice. Betivi palizi, femei palide, stră- 
lucire posacă a tejghelelor, tristețea me- 
canică a concertelor si balurilor... Tou- 
louse Lautrec evocă totul cu violență, cu 
linia sa ce zvicneste, cu culoarea sa otră- 
vită, cu compoziția sa dislocată». 
Filmul lui Huston stă tot în aceste to- 


nuri si culori disperate. 
Dan COMSA 


cios, nu cu falsa înțelegere pentru artistul 
neînțeles si nici pe tonul acela pompos şi 
emfatic care face atît de ridicule momen- 
tele în care actorul apare si spune «sînt 
Beethoven sau Michelangelo sau Liszt». 
John Huston a evitat toate aceste capcane. 
El l-a povestit pe Lautrec doar cu argumen- 
tele picturii. Viziunea pictorului devine 
viziunea cineastului. Lumea pictorului e 


Au trecut mai bine de 20 
de ani de la realizarea fil- 
mului «Moulin Rouge», mai 
Inema bine de 15 ani de la premiera A ŞI E 

lui românească si, totuși, văzută de bardul ei: 

— £ nimic nu «s-a învechit» în 

această viaţă a lui Toulouse-Lautrec, pe Lautrec 

care regizorul John Huston a povestit-o, 

nu cu argumentele unui biograf constiin- Te 


conditia actorului 


Privirea 


Se poate spune că mica 

istorie a marii cinematogra- 

fii cuprinde în esența ei 

istoria acelor priviri, acelor 

| perechi de ochi care ne 
T fixează de decenii de acolo, 


Producție a studiourilor engleze, după nuvela 
«Moulin Rouge» de Pierre La Mure. Regia: John 
Huston. Scenariul: John Huston si Anthony 
Veiller; imaginea: Freddie Francis. Cu: Jose Ferrer, 
Zsa-Zsa Gabor, Suzanne Flon, Claude  Nollier, 
Katherine Kath, Murie Smith. 


La belle epoque 


meinică și de temut a actorului. Vedem 
aproape zilnic în viață pe micul sau pe 
marele ecran tot felul de ochi. Pot fi cu 
uşurinţă calificaţi drept ochi frumoși, mari, 
mici, albaștri, căprui sau cîte feluri vor 
mai fi, căci sînt, slavă domnului. Vă amin- 
tiți de ei? Nu! Sînt imagini trecătoare ca 
o clipire. Dar privirile nu le putem uita. 
Poate uita cineva privirea acelor ochi 
ușor eczottalmici care pot fi calificați 
imediat drept uriţi ai Bettei Davis, chiar 
dacă nu s-au lăsat priviți decit o singură 
dată. Desigur, exemplele pot continua, 
deși nu sînt foarte numeroase. Dar cred, 


de sus, de pe pînză. Este, cred, amintirea 
care se alterează cel mai greu, amintirea 
care rămîne scrijelită în memoria afectivă 
a spectatorilor peste ani si ani de zile. 
De cele mai multe ori, replicile, fie ele 
celebre, citate pe care le poţi găsi în frun- 
tea oricărei enciclopedii, vorbele rostite 
de actori, se uită sau se rețin inexact. 
Privirea însă, prin forţa si precizia ei de a 
transmite stări sufletești neconvertibile 
în cuvinte, constituie arma cea mai te 


Arma nr. 1 a actorului de film: privi 
(Mircea Albulescu în «Actorul şi sălbaticii» 


cu sfințenie,că ceea ce defineşte cu preg- 
nanță identitatea actorului de film este 
privirea. Puterea și harul acela care nu 
poate fi regizat, pus în scenă, al gestului 
atit de simplu ce cuprinde în el cele mai 
nebănuite sensuri, care convinge fără 
egal și care poate deschide în mintea 
spectatorului cele mai largi porţi ale ima- 
ginaţiei: privirea. 

Mircea ALBULESCU 


~A 


sondaj 
în 


| : ; 
< cineunivers 


Fenomen social cu profunde 
implicaţii în conştiinţa publi- 
că, situat şi în perimetrul 
artei celei mai rafinate, dar 
si în cel al culturii de masă 
(înțeleasă în sensul ei cel mai 
larg), dar totodată și în do- 
meniul mijloacelor de comunicare de masă, 
atit de caracteristic raporturilor umane con- 
temporane, cinematografia provoacă nu 
puţine bătăi de cap celor care vor să-i deter- 
mine precis particularitățile şi să-i măsoare 
exact efectele. 

Dificultăţile nu încetează ci, dimpotrivă, 
sporesc atunci cînd ne propunem să abor- 
dăm cinematografia nu în contextul cate- 
goriilor estetice sau sociologice, ci în cel al 
implicaţiilor economice. Operaţie care nu 
poate fi nici evitată, nici măcar subestimată, 
dacă ţinem seama de amploarea operaţiilor 
industriale, comerciale și financiare legate 
de arta filmului: 


Monopoliștii mai putin 
monopoliști? 


Pentru a ilustra caracterul de sector eco- 
nomic cu particularități paradoxale, am mai 
avut ocazia în aceste coloane să evocăm 
evoluția oarecum ciudată a procesului con- 
centrării în industria cinematografică. Împo- 
triva tuturor schemelor clasice, cinemato- 
grafia a cunoscut chiar de la începuturile 
afirmării ei ca forță economică o concen- 
trare intensă cu caracter monopolist. Încă 


Pentru prima dată în ultimii 20- 
de ani, curba frecventării cinemato- 
grafelor britanice pare să fi cotit 
categoric spre mai bine. Desigur, 
rezultatele nu sînt încă prea conclu- 
dente: o creştere de 4,5% pe primul 
semestru al anului 1974. Dar dacă 
Marea Britanie va urma — asa cum 
e obiceiul — exemplul Statelor Unite, 
tendința se va accentua fără în- 
doială. În SUA afacerile cinemato- 
grafice au cunoscut în '74 un salt 
de 20—25%,. Se pare că se confirmă 
vechea afirmaţie că e nevoie de criză 
şi, în general, de vremuri grele,pen- 
tru a aduce publicul îndărăt în sălile 
de cinema. - 

(din «Sight and Sound») 


de la începutul anilor '30, producătorii mici 
si mijlocii au fost literalmente măturaţi si 
întreaga producție concentrată în mina unor 
trusturi profund integrate (M.G.M., Para- 
mount, Fox, UFA, Pathé, etc.). Dar această 
concentrare extremă n-a reprezentat deloc 
— asa cum poate ne-am fi aşteptat — sta- 
diul ultim al dezvoltării industriei capita- 
liste de cinema; dimpotrivă, în ultimele două 
decenii, marile companii şi-au pierdut o 
bună parte din putere, şi-au limitat activi- 
tatea aproape exclusiv la distribuție, iar 
piața este dominată de o puzderie de produ- 
cători independenti. 

Fenomenul se explică, desigur, prin par- 
ticularitățile unei producții care operează 
cu o substanță de un tip deosebit. Spre 
deosebire de orice altă industrie, cinema- 
tografia nu realizează produse de serie 
interșanjabile si repetabile ci, indiferent 
de valoare, unicate. Concentrarea unor 
imense disponibilități financiare, tehnice 
și umane se dovedește, în aceste condiţii, 
neeconomicoasă. Producţia de unicate cere 
o organizare economică deosebit de suplă. 


În loc să scadă, 
creşte 


Nu mai puțin curioasă este situaţia cine- 
matografiei azi, în plină criză a economiei 
capitaliste. Nu e nevoie să mai amintim 
aici proporţiile si profunzimea acestei crize, 
caracterizată prin împletirea dintre inflație, 
şomaj si încetarea expansiunii (sau chiar 
recesiune). larăși după o schemă clasică, 
cel mai mult ar trebui să sufere de pe urma 
fenomenelor de criză sectoarele cele mai 
slabe (sau cu ponderea cea mai redusă în 
ansamblul activităţii economice) și cele 
mai puţin legate de satisfacerea unor nece- 
sităţi vitale. Din- păcate, cinematografia co- 


riza economică 


Paradoxal: 
anul 1974, 
anul crizei economice occidentale, 
pare a fi pentru cinematografie 
un an rentabil. De ce? 


De cind viteza a devenit «scumpă», 
omenirea preferă să vadă automobilul pe ecran 


respunde ambelor criterii. Mai muit, declinul 
(economic) cinematografiei nu a pornit 
de azi, de ieri, ci de mulţi ani. Încă de la stir- 
şitul anilor '40 (întîi mai lent şi apoi mai 
accelerat, întîi în cîteva ţări occidentale, 
apoi în toată lumea capitalistă) a început — 
în bună parte datorită concurenței televiziu- 
nii — să scadă numărul sălilor de cinema, 
numărul spectatorilor (și, implicit, al înca- 
sărilor socotite în preţuri constante) şi, în 
fine, numărul filmelor produse. În ce pri- 
vește primii doi indici, reducerea s-a apro- 
piat în principalele țări capitaliste de 50%. 
Situaţia actuală nu e însă nici pe departe 
atit de catastrofală pe cit ar părea că trebuie 
să fie. Dimpotrivă. Impotriva tuturor prog- 
nozelor, împotriva logicii (şi unii ar spune 
chiar că împotriva bunului simţ), de aproape 
doi ani incoace situația economică a cine- 
matografiei continuă să se amelioreze. Anul 


Întrebat de către un ziarist englez 
cum crede că influențează criza econo- 
mică industria de film, cel mai popular 
actor francez, Jean Louis Trintignant, 
a răspuns: 


«Criza este o nenorocire, dar cinema- 
togratul va profita de pe urma ei. Publi- 
cul nu mai vrea să urmărească emisiunile 
televiziunii, ca să nu mai audă veștile 
proaste. În schimb, se duce la cinema. 


1974, anul crizei, a fost pentru film un an 
deosebit de bun. 

O redresare spectaculoasă cunoaște cine- 
matografia americană. Încasările pe 1974 
au egalat aproape recordul absolut în ma- 
terie, stabilit în 1946 (ce-i drept, dolarul de 
astăzi nu mai valorează cit cel din 1946, dar 
nici preţurile de azi nu sînt cele de atunci). 
Ameliorări masive pot fi înregistrate si pe 
piețele franceză, engleză, japoneză si vest 
germană. 

Ciţiva factori rețin atenţia în acest proces 
de redresare. 

În primul rînd, creşterea se manifestă la 
toţi indicii principali. Pentru prima dată de 
un sfert de secol, pentru prima dată după 
pătrunderea largă a televiziunii în viața 
cotidiană, sporește numărul sălilor de cine- 
ma (mai ales săli mici şi mijlocii care iau 
locul sălilor-hangar la modă cindva) paralel 


Uitaţi-vă ce se petrece în Ialia: retetele 
sălilor au crescut cu 30%. Chiar dacă din 
pricina crizei spectatorii vor avea mai 
putini bani, cinematograful va rămîne 
oricum mai ieftin decit un stirșit de săp- 
tămiînă afară din oraş. În Franţa, un bilet 
de cinema costă aproximativ 2 dolari. 
Ceea ce echivalează costul a 5 litri de 
benzină. Şi cu 5 litri de benzină, nu poti 
ajunge prea departe...» j 
(Jean Louis Trintignant) 


wieste cinematografiei”? 


cu creşterea numărului de spectatori și a 
cantității de filme produse. 


Filme naționale 
tru pieţe na 


In al doilea rînd, expansiunea se destă- 
șoară mai ales după formula «filme naţio- 
nale pentru piete naționale». Aproape toată 
creşterea frecventării filmelor americane, 
de pildă, s-a realizat pe piața americană 
şi nu ca în trecut, pe piețele exterioare. În 
toate țările occidentale importante, locul 
prim la indicii de frecventare și la încasări 
a fost ocupat de filmele naţionale, fenomen 
cu desăvirșire nou pentru toată perioada 
de după cel de al doilea război mondial. 
Pînă si într-o tară ca Olanda,cu o producție 
infimă și fără mare răsunet internaţional, 
pozițiile fruntașe în box-office sînt ocupate 
nu de «Naşul» sau «Cacialmaua» ci de filme 
olandeze. De asemenea, mai peste tot, nu- 
mărul coproducțiilor este în (deocamdată 
ușoară) scădere. Faptul dovedeşte încă 
o dată caracterul diferit al sectorului eco- 
nomic cinematogratic în condiţiile în care 
societățile multinaționale domină tot mai 
mult economia ţărilor capitaliste. 

Explicaţia trebuie căutată tot în specifici- 
tatea produsului cinematografic (ca si a 
produsului artistic în general). Un aseme- 
nea produs se adresează în primul rînd 
sensibilităţii consumatorului. Or, unei ase- 
menea sensibilităţi îi vorbeşte cu mult mai 


Industria cinematografică france- 
ză înregistrează aparent paradoxal 
o altă curbă decit a industriei fran- 
ceze în general. s 

-După părerea domnului Michel 
Guy, secretar de stat la Cultură, 
«elementele esenţiale ale situaţiei 
cinematografiei franceze sînt, prin- 
tre altele: i 

e Creşterea producției cantitative 
de filme (200 în '73, 235 în '74)... 

e Sporirea numărului de multi- 
săli (săli mici grupate într-un com- 
plex (n.n.) a accelerat consumul de 
filme (...) 

@ Scăderea numărului-de specta- 
tori a fost stăvilită.» 

(din «Le Monde») . 


multă forță și eficienţă o creație izvorită 
din realităţile pe care spectatorul le trăieste 
si într-o expresie care-i este familiară. O 
asemenea cerinţă se poate materializa mult 
mai eficient astăzi, cînd, în noi condiţii 
social-istorice, personalitatea naţională a 
hecărui popor se afirmă tot mai impetuos; 
tenomen care se manifestă și prin dezvol- 
tarea accelerată a cinematografiilor naţio- 
nale. 

În ştirşit, redresarea situației economice 
este întovărășită şi de o oarecare creștere 
a calităţii producţiei. La o privire superficia- 
la s-ar părea că producția cinematografiilor 
occidentale este dominată de pelicule co- 
merciale fără valoare, axate pe pornografie 
şi violență. Din punct de vedere numeric, 
aceasta pare să fie situaţia, într-adevăr. 
Dar esenţială este apariția unui număr tot 
mai mare de filme de calitate, care au ceva 
de spus și găsesc ecou în conștiința publi- 
cului. După ani de mediocritate «detunăsia- 
nă», Franța s-a afirmat în 1974 prin nume- 
roase opere importante, create, fie de vechi 
maeștri ca Buñuel şi Bresson, fie de cineaşti 
tineri. Si producţia japoneză pare să fi ieșit 
din letargia în care căzuse după sinuciderea 
(neizbutită) a lui Kurosawa, urmare a eșe- 
cului comercial al filmului «Dodeskaden». 
Cinematografia vest-germană cunoaşte cea 
mai interesantă pleiadă de realizatori de la 
expresioniştii anilor '20 încoace. Exemplele 
s-ar putea înmulţi, 

În fafa acestei situaţii, ne aducem aminte 
că şi anii marii crize economice din 1929— 
1933 au coincis cu un avint al artei filmului 
(legat si de generalizarea sonorului). În- 
seamnă oare aceasta că așa precum doliul 
îi stătea bine Electrei, criza economică îi 
priește cinematogratiei? O asemenea con- 
cluzie, privind destinele filmului occidental, 
ar fi desigur exagerată și nedreaptă. Dar că 
epocile de tensiune și încordare favorizează 
afirmarea si audiența filmului este, fără 
îndoială, adevărat. H. DONA 


13 


Anul international 


al 
femeii 


Un barbat, dar 
si O femeie 


Avem dragoste lungă de-o seară, 
dar n-avem dragostea lungă de-o viață. 
Scenarişti, 
unde e dragostea aceea «unică» ? 


Dinspre dragoste ne lip- 

sesc multe în filmul nos- 

nema tru — desi, pentru a nu 
vorbi cu păcat, în acest 

«domeniu» al sabadaba- 

da-ului, pentru a-l numi 

într-un fel, oricite realizări - 

şi secvenţe de neuitat ai enumera, tot 
n-ar fi deajuns. Pe plan mondial, nu văd 
ceva mai frumos între un bărbat si o 
femeie decit scena în care Chaplin ajută 
iubita oarbă să desfacă un scul de lina 
şi cînd lina ghemului se termină, bărba- 
tul — pentru a nu rupe clipa sacră de 
amor — îi pune la dispoziție pulovărul 
său, pentru ca femeia să continue a 
depăna și a sta, chiar oarbă, în fața lui, 


Amorul pînă la sfîrşitul filmului... 


(«Decolarea») 


lîngă el, cu el. Vede oricine că deşirarea 
pulovărului nu e altceva decit sufletul 
desfăcut fir cu fir — de ce să mai depă- 
nêm sublimul? E urit. 

La noi, după mintea mea, tot ce avem 
— şi cite ceva este, dar mă voi feri de 
inventar, fiindcă iar nu e frumos să faci 
bilanțul scenelor de dragoste, nici util, 
căci ce-o să facem pe lumea cealaltă? — 
dar absolut tot ce avem evită sau ignoră 
tot ce e mai bărbătesc si deci mai femi- 
nin și deci mai pasionant într-o dragoste: 
statornicia ei, durata care-şi pierde du- 
rata, ceea ce în termeni de tangou — de- 


Amorul pînă la expirarea concediului 


(«Drum în penumbră») 


loc neglijabili sau proşti — se numește 
si infinit, «te iubesc la infinit»... Avem 
dragoste lungă de-o seară, n-avem dra- 
goste lungă de-o viață. O dragoste care 
nu-și mai numără anii decit din nevino- 
vata cochetârie, din inocent orgonu,din 
nebunească şi vinovată plăcere. Su- 
biectul, cred eu, e formidabil, s-ar putea 
să fie subiectul suprem — pentru el, 
drept e, nu-s hărăziţi decit cei foarte 
culti sufletește şi «schematici» în gin- 
dire. Cei mai mulți — şi nu numai la noi 
— își încearcă puterile, de multe ori chiar 
cu folos, şi inspirație, si succes (dacă aici 
succesul are vreun sens...), în a descrie 
si monta amorurile, fireşte dramatice, 
dar numeroase, trecătoare, nesigure, 


statornică, pe viaţă, nu e o aiureală: 
«Adevăratul semn de bărbăţie al bărba- 
tului nu e victoria permanentă în cit mai 
multe amoruri, ci triumful într-o singură 
dragoste, una singură»... 

Minţile «neschematice» au grijă întot- 
deauna să-ți atraga atenţia că, la un 
moment dat, dragostea unică nu e alt- 
ceva decit o gravă şi mohorită obişnuin- 
tă. Romantic sau «schematic» — nu e 
importantă confuzia — li se poate repli- 
ca, tara jena, ca tocmai aici e şi nodul 
principal al acestui subiect, încă o dată, 
runaamentai: cum o mare dragoste unică 
şi «infinită» nu se lasă (sau se lasă) 
uzată de obişnuinţă, oricit are de supor- 
tat presiunile ei reale, inevitabile, tragice. 
Cum obișnuința hrănește (sau nu) pati- 
ma. Cum patima convertește obișnuința 
în miracol. Cum patima si obisnuinta 
fertilizează într-o clipă de etern. Sau nu... 

Cunosc o asemenea dragoste, împli- 
neşte anul acesta 20 de ani, dacă asta 
are vreo importanţă şi știu că pentru 
mulți are. O dragoste care nu-şi mai 
numără ridurile, certurile, bucuriile, scri- 
sorile de despărțire, îmbrățişările de 
regăsire, telefoanele disperate şi im- 
pudice, jurămintele călcate, blestemele 
de fericire, într-un cuvint neclintirea. 
E un caz. Dar ca şi în «cazul Dreyfuss» — 
unde Zola emisese străluminatul strigăt 
«e deajuns o singură nedreptate neîn- 


PI a 
. AFR 


Amorul pînă se termină naveta 


(«Despre o anume fericire») 


timide, tainice, pasionante, etc. etc. etc., 
«dar nu pînă la adinci bătrineți,că nu te 
crede nimeni»... E una am cele mai 
robuste prejudecăţi ale dramei și melo- 
dramei noastre că nimeni nu crede 
într-o dragoste unică, pe viaţă, pină la 
moarte. Acela n-ar fi bărbat, ea — cu 
atit mai puțin femeie, cu att mai puțin 
«bărbată». Ni se pare idilic, adormitor, 
neverosimil, naiv dacă nu stupid — 
acela n-ar fi subiect, ci o aiureală mora- 
lizatoare, acuzație supremă. Thomas 
Mann, ca să numesc și eu un om foarte 
cult sufleteşte, zicea că © dragoste 


dreptată pentru ca un regim să fie pus 
sub semnul întrebării» — şi în amor 
(cuvint frumos, nu vă feriti de el) e 
suficient «un caz» de dragoste eternă 
pentru ca întregul sistem de argumente 
perfect logice, aduse în slujba efemeru- 
lui şi trecătorului,să fie refuzat şi negat. 
Unde e deci filmul nostru căruia să-i 
zicem, precum în melodia aceea ne- 
beethoveniană, dar iar n-are importanţă, 
«Cintarea bătrinilor îndrăgostiţi», în care 
femeii şi bărbatului să nu le fie ruşine 

de a fi invincibili în potrivirea lor? 
Radu COSAȘU 


Amorul pina la ora închiderii 
(«Filip cel bun») 


filmul și literatura 


Filmele copilăriei 


Nu ştiu cine îşi mai aminteşte de filmul 
ceh «Și nimeni nu știe nimic», jucat 
prin preajma anilor '50. Era o comedie cu 
doi protagoniști şi o cutie de contrabas 
în care se afla un fascist mort. Era o 
altfel de comedie decit cele pe care le 
văzusem după război, comedii cu Stan 
si Bran, Pat şi Patachon, Fraţii Marx — 
aaa postbelice pentru un public post- 

elic. 

Tot un astfel de film era şi «Balada 
Siberiei» — după ce văzusem Tom 
Mix şi Zoro, eroi de copilărie postbelică 
pentru copiii postbelici. Era altceva şi 
decit «Loana», decit «Serenada din 
Valea Soarelui» sau «Copiii Para- 
disului», filme pentru oameni mari la 
care mă strecuram în cinematografe răp- 
ciugoase de provincie. Citeam «Fraţii 
Jderi», «Cărţile Junglei», «La Medeleni» 
(numai volumul l,- restul era pe... mai 
tirziu), începusem aventura Jules Verne 
(ediții mari, frumoase, legate în piele 
roșie — pozele nu-mi plăceau, nu erau 
colorate, cum colorate nu erau nici 
filmele pe-atunci). 

Cele mai frumoase filme le jucam noi, 
copiii, după cărți şi după filme, pe străzi, 
prin grădini, prin crînguri — tot felul de 
westernuri şi eroisme, cu schimbul. Cît 
am fi voit să vedem filmele pe care le 
citeam și să citim cărțile pe care le 
vedeam la cinema! Era o «confuzie teo- 
retică». — Dar această «confuzie teore- 
tică» între genuri şi arte e departe de a fi 
atit de mare cit mi se pare. Mai întîi că 
intuiţia copilăriei era justă: roman şi 
film, genuri proxime. Niciodată nu m-am 
gindit atunci că ar putea exista un film 
după o piesă de teatru, chiar după ce am 
văzut «Azilul de noapte» (cu Băltățeanu, 
Vraca, Storin, Manolescu şi alți mari 
actori venerați), «Bălcescu» (cu Mihai 
Popescu), pe Caragiale, Cehov si Gogol. 
Shakespeare a venit mai tirziu. 

Filmele acelei copilării rămin foarte 
vii — şi de aceea niciodată nu m-am 
mirat că Fellini își ioacă mereu în filme 
copilăria de provincie, cu filmele ei, 
mereu aceleași. Cînd, mai tirziu, «Erup- 
ţia» lui Liviu Ciulei a apărut, semăna cu 
ceea ce trăisem într-o regiune petro- 
liferă — și iată că şocul realității retrăite 
la cinema se tine şi el minte: legături 
sentimentale, poate replici, în orice caz 
un cadru şi cițiva eroi «cunoscuţi». Era. 
de fapt, o altă virstă — un alt fel de a 
vedea şi citi: ajunsesem la «Război şi 
pace», la Rebreanu, la «Minăstirea din 
Parma», Gelu IONESCU 


filmul si sportul 


Tenis, tenis... 


O incursiune dincolo de «court»-ul 
marilor noştri campioni de tenis, o 
incursiune în lumea discipolilor — atit 
de numeroşi, atît de entuziaști, atit de 
devotați, atit de fermecător de tineri și 
de pasionați întru arta rachetei şi 
misterele sportului alb — acesta este 
filmul realizat de Erwin Szekler. 

Reperele investigaţiei aparţin acum 
legendei, mitologiei sportive: se numesc 
lie Năstase si lon Ţiriac. Arta lor, 
demonstrată pe zgura sau gazonul drept- 
unghiului cu încadratura albă, unde 
traiectoriile mingiilor tes un peisaj al 
unor bătălii — peste fileu cu adversarii, 
dincoace de fileu cu sine însuși—al unor 
drame, dezamăgiri, înfrîngeri și irezisti- 
bile biruinţi, descriu de fapt nişte 
caractere de excepţie în luptă cu ine- 
fabilul. Toată această poveste reală cu 
eroi sportivi o surprindea atit de bine 
şi atît de convingător filmul de acum un 
an şi ceva al lui Constantin Vaeni, 
despre Cupa Davis la Bucureşti. 
Incursiunea, pe terenul de modelare a 
viitorilor campioni de tenis, făcută acum 
de Erwin Szekler, este condusă de 
reportajul lui loan Chirilă, binecunoscut 
comentator sportiv, cu farmec, cu ori- 
ginalitate și mai presus de toate cu 
talentul său de comentator care nu-şi 
îneacă vocabularul în terminologii 
preţioase dar inexpresive, ci lasă dim- 
potrivă emoția autentică să-şi modeleze 
şi scrisul şi glasul, transmiţind filmului 
farmecul comentatorului. Este princi- 
palul punct de atracţie al acestui nou 
film despre tenis privit nu numai ca 
sport, ci si ca modalitate de formare 
a unor caractere puternice şi exemplare. 


Mircea ALEXANDRESCU 


swa whia 


de acord? 
Dinică 

Convingerea mea că Gheorghe Dinică, 
unul din cei mai originali actori de teatru 
pe care-i avem, e şi un actor de film 
extraordinar, mi-a fost reconfirmată de 
«Zidul», debutul regizoral remarcabil al 
lui Constantin Vaeni. În general, ceea ce 
surprinde pozitiv în această peliculă 
este arta portretizării, stăruința inteligent 
pătrunzătoare cu care regizorul şi opera- 
torul losit Demian se apropie de chipuri 
şi le cercetează, căutînd, cu o clipă mai 
devreme. în oglinda fetii şi în lumina 
ochilor, hotărîrea definitivă, ori frica, 


ori ura, gravind astfel, adesea, cu deli- 
catete ori incisiv, totdeauna sobru şi 


exact. medalii umane ale unui ag a k 


memorabil. Obrazul, cu linii atit de con- 
turate si reliefuri ascuțite, al lui Dinică, . 
ochelarii cu luciri piezişe, surisul evaziv, 
portativul fluid al cutelor fruntii dau o 
mască vie, dar impenetrabilă, care îi 
înșeală aproape pe toți cu privire la 
adevărata stare a eroului. Rostirea e netă, 
în formulări directe, cu ton mat, sar- 
casmul elegant, umorul dur. porunca 
scurtă, milităroasă (caracterizantă în 
contextul dat), duioşia (reală) compri- 
mată şi iute reprimată. mișcarea în 
cadru, de felină ce-şi asumă, momentan. 
prerogative domestice. Discuţia cu ofi- 
terul german, la o cafea şi un coniac,e un 
studiu al nuantelor pe care numai un 
atare maestru îl poate săvirşi. 

Aşadar. se poate afirma că regizorii 
tineri ştiu și ei, cîteodată, să aleagă 
actorii, şi chiar «să lucreze cu ei», cum 
se spune. Mai ales atunci cînd aceştia 
convin «să lucreze» realmente cu regi- 
zori tineri, nu numai să pozeze frumos 


Filme tinere, 
propoziții bătrîne 


O selecţie a filmelor stundețeşti, pro- 
moţia 1974 (zece pelicule),proiectate în 
cadrul cenaclului «Victor lliu»,a arătat 
o stare normală, bună, a -învățăceilor 
întru cinematografie. Există, în toate, o 
atitudine profesională: în acelaşi timp 
se străvede anevoinţa în a construi: nu 
se observă idei artistice importante, 
gindirea nu e nici profundă, nici tensio- 
nată. 

Nu sînt utile cred, la conspectarea 
colocvială a unor atari începuturi, nici 
chiotul căptușit cu tandreţe jilavă, nici 
duritățile nihiliste; toţi începătorii au 
nevoie de o analiză lucidă a lucrărilor 
lor, care e, printre altele, un semn de 
încredere bărbătească, certificatul ieșirii 
din adolescenţă. i 

Cea mai conturată personalitate de 
regizor si operator e aceea a lui Stefan 
Fay Stefan, care în «Fructul pămîntu- 
lui» si «Gestul omului» compune cu 
siguranță, colorat, cerebral, modern, 
filozofic, cu certă cultură si simț al echi- 
librului si cu o tot atît de sigură propen- 
siune spre politic. «Floarea de saxi- 
fragă» de Dan Mironescu e o schiță 
cam despletită, distribuită cu prea multi 
centri de atenţie, dar cu un umor frust, 
interesant, citeodată incisiv. «Helmult 
cel mut» e fără importanţă, dar relevă 
un operator, Daniel Medvedov, ştiind 
să pună în armonioasă relaţie volumele 
si culorile, suprafețele si lumina, deta- 
iiile şi intregul. «Undeva, odata, un 
om» (Sandu Păun) e un mic poem, 
însă scenaristic precar. «Ritm pentru 
culoare», o copilărie de cineclub, «imn» 
(Florin Paraschiv) un moment frumos, 
într-o compoziție cam incertă şi osten- 
tativă în demonstrarea procedeului nu- 
mit «Magicolor», «Păpușa» şi «Balada 
lui Scarlet Cahul», ambele după Fănuş 
Neagu, avind ceva din mustul prozei 
inspiratoare, seamănă însă, prin ponci- 
fele actoricești și imagistice, cu filmele 
unor profesionişti de-ai noştri de înde- 
lungă şi iremediabilă inexperienţă. Ope- 
ratorii (iarăşi Ştefan Fay Ştefan si Florin 
Paraschiv) sînt, în orice caz, mai intere- 
santi, aici, decit regizorii. 

Discuţia asupra filmelor a dus, la 
început, la formularea citorva adevăruri 
remarcabile, în sensul celor de mai sus, 
rostite mai ales de tineri confraţi ai 
creatorilor, dar a degenerat relativ repe- 
de, în efecte de coterie școlară, cu deri- 
zorii revelații în propoziții imature, pre- 
cum şi cu nespus de surprinzătoare 
procese de intenţie care, dăinuind, 
pot deteriora esenţial excelenta iniția- 


O poză prea mică 
pentru un actor atît de mare 
ESI DEE 


în distribuție. Şi mai ales cînd actorii în 
cauză nu-și pierd obișnuinţa de a lucra 
cu ei înşişi, în virtutea celei mai înalte 
îndărătnicii profesionale. 

Moartea eroului din film mi-a dat, o 
clipă, acea durere gindită, uscată, fără 
lacrimi, fără consolare — de care vorbea 


Stendhal. Valentin SILVESTRU 


tivă numită cenaclul «Victor liu». Astfel, 
cei mai merituos regizor si operator al 
serii a fost admonestat, la un moment 
dat, ritos, că «umblă cu trucuri ca să ne 
ia ochii» si «prea citeşte mult cărți si 
albume» — ceea ce sună incredibil de 
bătrinesc și veşted în acest conclav, 
imprecaţia avind, dealtminteri si un ecou, 
suspect, de peșteră... 

V.S. 


Startul 
unui operator 


Întîmplarea a făcut să-mi cadă sub 
ochi o notiță în care se anunţa că filmul 
«Balada lui Scarlet Cahul», după o 
idee de Fănuş Neagu (deci un film de-al 
nostru!) a luat Marele premiu la Tokio 
în cadrul CILECT-ului (Comitetul Inter- 
național al scolilor superioare de artă 
cinematografică şi televizată) la sesiu- 
nea din octombrie 1974. Am aflat apoi 
cine sînt realizatorii premiaţi şi am avut 
șansa să văd şi filmul. Ca de obicei a 
apărut întrebarea de ce totuși atita li- 
nişte în jurul tinerilor absolvenţi? Pentru 
că realizatorii sînt absolvenţi ai I.A.T.C.- 
ului. «Balada lui Scarlet Cahul» în regia 
lui Climeht Slavov si imaginea lui Stefan 
Fay Stefan și-a meritat, cred, acest 
premiu, în mare parte datorită operato- 
rului, care,la rîndul său, prezentind la 
cenaclul «Victor lliu» alte două filme 


«Gestul omului» şi «Fructul pămin- 


tului», în dublă calitate de regizor şi 
operator, certifică posibilitățile unui de- 
but de încredere în meseria sa. 

În cele trei filme este evidentă tendin- 
ta obsedantă a operatorului de a obține 
prin imagine efecte convingătoare ce 
servesc ideii generoase a libertății omu- 
lui, a refuzului categoric al oricărei agre- 
siuni distrugătoare, a apărării umanis- 
mului. Spre a-şi servi conținutul filme- 
lor — «Gestul omului» şi «Fructul pă- 
mîntului» încadrîndu-se clar într-un ci- 
clu — Stefan Fay Ştefan aplică un nou 
procedeu de tratare a imaginii — «ma- 
gicolor», procedeu omologat, bazat în 
principal pe efectul solarizării. N-are 
rost a exolica tehnica pură a procedeu- 
lui, cum s-a pornit de ia incontrolabilul 
efect Sabatier, importantă este impre- 
sia ce o lasă o astfel de imagine tratată 
și imensele sale posibilități de exploa- 
tare. În «Gestul omului» cele șase mi- 
nute de film «ard», este o imagine a 
omului constructor «aureolat» și la pro- 
priu Şi la figurat. 

Poate că a venit timpul să vorbim şi 
despre acest «magicolor»? 


Heana COLOMIEŢ 


filmul și propaganda rutieră 


Din nou: Vă rugăm să nu muriţi! 


Recent a avut loc o gală de așa-numite 
«filme de circulație» sub auspiciile Inspec- 
toratului General al Miliției şi ale Centralei 
România film. Şi nu numai «sub auspiciile», 
ci si sub semnul unei colaborări directe şi 
fructuoase cu documentariştii noştri de la 
studioul Sahia. Manifestarea nu este o sur- 
priză. De cîțiva ani încoace, lucrătorii din 
Miliție au creat o tradiţie din aceste festiva- 
luri în haine de lucru. Tot ceea ce reprezintă 
«propagandă rutieră» imprimată pe bandă 
de celuloid se prezintă în cadrul unui spec- 
tacol-panoramic. Acest spectacol dă o 
perspectivă de ansamblu asupra creatorilor, 
a stilurilor şi, bineînţeles, ceea ce este cel 
mai important, a temelor. Îmi aduc aminte 
că într-unul din anii trecuți, titlul unui co- 
mentariu la o gală asemănătoare suna asa: 
«vă rugăm să nu muritiln Dacă am repeta 
această strigătură şi acum, cred că am fi 
foarte aproape de adevăr, dacă nu chiar în 
miezul lui. În definitiv, fie că se adresează 
începătorilor, ironizindu-le idolatria fată de 
cele patru roți («bineînţeles că între soție şi 
mașină o sacrifici pe prima» — precizează 
sarcastic crainicul); fie că glumește pe sea- 
ma neofiților, a cascadorilor de duminică, a 
vitejilor care saltă peste noapte din psiholo- 
gia iepurească a începătorului crispat în 
psihologia leonină a începătorului evoluat, 
adică vesel, volubil, degajat (semnul dega- 
jării e, bineînţeles, cotul atirnat peste por- 
tieră); fie că se adresează pietonilor, mai ales 
pietonilor rurali care întind hora de nuntă pe 
asfaltul şoselei naţionale pe principiul «hai 
cu nunta la spital»; fie că este vorba de filme 
de pedagogie rutieră cum ar fi «Arta de a 
conduce» sau mai exact — simbolic sub- 
titlu! — «arta depășirii», majoritatea filme- 
lor prezentate în această gală sint semnale 
de alarmă, avertismente, sfaturi, uneori 
părintești rugăminţi pe care lucrătorii din 
miliție le adresează întregii suflări, pe roti 
sau pe picioare, dar parcă mai ales copiilor, 
căci mai ales copiii sub 14 ani produc acele 
absurde accidente declanşate de o minge 
cu buline si parcă mai ales oamenilor în 
virstă — pentru că, asa cum arată statisticile, 
47% din victimele accidentelor de circulație 
aparţin virste! a treia. 

Se ştie, se vede cu ochiul liber: în ultimii 
ani traficul s-a intensificat în mod conside- 
rabil. Se știe mai puţin, dar datele centrali- 
zate vorbesc elocvent: proporțional,numă- 
rul accidentelor a scăzut. Dar neproporţio- 
nal, realitatea este că accidentele de circu- 


sala de cinema 


Vasăzică, se poate! 


— Avem deci plăcerea să discutăm cu 
Eugen Călin, responsabil al cinematogratu- 
lui «Patria» din Braşov. Am observat de 
la distanţă, în fața sălii dumneavoastră, 
literele mari, elegante, ale titlului filmului 
pe care-i prezentaţi astăzi: «Nemuritorii». 
În locul obişnuitelor improvizații care se 
reduc la expunerea unui afiş sau a unui 
carton cu titlul filmului scris de mînă, am 
fost surprins să constat că dumneavoastră 
dispuneţi de un firmament modern, atrăgă- 
tor, pe care schimbaţi probabil săptămînai 
titlul filmului. 

— Este o lucrare realizată în regie proprie. 

— Dacă sinteti bun: ce înseamnă în regie 
proprie? 

— Adică o lucrare realizată de oamenii 
noştri, din materiale economisite, numai si 
numai cu mijloacele atelierului Întreprinderii 
judeţene care a confecționat ceea ce a 
proiectat Serviciul tehnic, tot al întreprinde- 
rii noastre. S-au folosit soluţii simple, dar 
de efect, atît pentru instalaţia tehnică, cît 
şi din punct de vedere decorativ: un material 
plastic alb, luminat din interior prin tuburi 
de. neon şi cu litere contrastante, negre, 
suprapuse si detașabile, tot din material 
plastic. 

— Nici în holul de la intrare nu v-aţi 
mulţumit cu afișul trimis de la centru. 

— În hol se folosesc nişte rondele de 
lemn — aţi observat — discrete, în ton cu 
plăcile care decorează peretele. Pe ele se 
fixează acele panouri de sticlă, de asemenea 
detașabile, pentru a se putea schimba cu 
ușurință. lar inscripţia de pe sticlă, prin care 
recomandăm mai vizibil filmul zilei si pe 
autorul său, e realizată cu litere din polisti- 
ren expandat, colorat cu tempera. 

— Tot in regie proprie? 

— Tot. Dar, aţi observat, nu facem abuz 
de afişaj, reducem la minimum inscripţiile 
de tipul «Fumatul oprit», tocmai pentru a 


latie produc anuai cam 2 000 de victime. Cei 
din resort nu se mulțumesc să le constate. 
Să le sancţioneze. Ei doresc să declanşeze 
o mare acţiune preventivă. Această acțiune 
se duce pe muite căi. Una dintre ele — si nu 
cea mai puţin importantă — o reprezintă 
filmul. Aceste filme. Filme ca «S-a întim- 
plat într-o duminică», «Dincolo de poar- 
tă e șoseaua», «Precum faci așa tragi». 
De dorit ar fi să le vadă cit mai mulţi specta- 
tori, toată lumea dacă s-ar putea, pentru că 
toată lumea e interesara, ae vreme ce toată 
lumea circulă, și cei mici si cei mari, și cei 
de la sat şi cei de la oraș, și cei care merg 
pe sus si cei care merg pe jos, în car, în 
căruță sau în teleguţă. i 

Nu toate aceste filme de propăgandă 
rutieră, cum se spune, sînt de ocejasi nivel. 
Unele cuprind secvențe ciné-vérité coplesi- 
toare (cum ar fi povestirea fetei din Hune- 
doara — ce glas! ce albă candoare, ce stupi- 
ditate în acest joc sinistru al hazardului si 
al inconstienteilJUnele cuprind secvențe de 
o autenticitate grea, mustoasă, aptă de a fi 
invidiată de orice lung metraj artistic (vor- 
niceii alergind să poftească pe cinstitii 


oaspeţi la nuntă, dar alergind nu ca altă dată, 


pe cai, ci pe biciclete cu ghidoanele ascun- 
se sub ciorchinii de damigene, si socrul 
mare tot pe bicicletă, cu giștele în spinare; 
și toată această atmosferă de veselie sur- 
prinsă la faţa locului, nepudrată, necostu- 
mată, fiecare ţăran cu flanela lui, cu pălăria 
lui, cu mustaţa lui, cu baba lui). Unele filme 
cuprind o cantitate remarcabilă de talent. 
Altele o oarecare cantitate de stingăcie. 
Toate împreună constituie însă un ape! a- 
proape patetic: «vă rugăm să nu muriti!» 

E o rugăminte care, cred eu, merită să i se 


dea curs. 
“cp aa Ecaterina OPROIU 


oo cu flori de cim? 


Un panou publicitar funcţional, eficient, 
care şi-a cîştigat tradiţie. Cel de la «Patria», 
din care aflăm lunar care sînt noile filme 
românești pe ecrane. Supără cu atit mai 
mult neglijențele de pe acest panou. La 
cinci zile după premieră, poeticul titlu al 
filmului «llustrate cu flori de cîmp» suna 
«llustare cu flori de CIM»... 

Ştie cineva a ce miroase cimul? 


pune în evidenţă titlurile filmelor, numele 
autorilor, fotografiile, fără a obosi pe oas- 
peti, mai ales că, din păcate, nu dispunem 
în holuri de un spaţiu prea mare. 

— Ospitalitatea dumneavoastră se face 
simțită, de data aceasta pe cale sonoră, și 
după ce spectatorul intră în sală. 

— Este o iniţiativă nouă: pe o bandă de 
magnetofon se înregistrează nu numai o 
muzică plăcută, pentru pauză, dar şi un 
scurt cuvint de bun venit, cu cîteva informaţii 
succinte despre filmele din program. lar 
la prezentarea în premieră a producţiilor 
românești, organizăm de fiecare dată 
acţiuni cu participarea realizatorilor şi a 
unor colaboratori fideli ai cinematografului 
nostru. La «Nemuritorii», de pildă, am avut 
un simpozion, după spectacolul de gală, 
la care au participat Sergiu Nicolaescu, 
Amza Pellea, lon Besoiu, operatorul 
Sandu David. Pentru simpozioane, un 
mare ajutor primim totdeauna de la un 
cinefil braşovean pasionat, un om de aur 
— loan Micu, tehnician la Inspectoratul 
sanitar. Emilian Lupu, de la întreprinderea 
judeţeană, ne ajută direct și la înregistrarea 
benzilor de magnetofon,iar Teglas Fran- 
cisc, mecanic al cinematografului, la expo- 


zitii şi afişaj. 
Val. S. DELEANU 
TES TA E SEE CELEI 


Holul nu e numai hol 


În holul cinematografului «Casa filmului» 
s-a deschis o expoziție de pictură semnată 
«Mondo» — Ştefan Georgescu. Pictorul 
este amator, însă pictura sa poartă ampren- 
ta unei certe bucurii a armonizării formelor 
şi culorii, a unei preocupări constante pen- 
tru aflarea echilibrului între lumini şi umbre, 
între vertical și orizontal. Numeroasele 
tablouri expuse înfrumusețează holul cine- 
matografului cu nuanţe vii si calde, în care 
desenul este «tras» cu o linie subțire, ca 
într-o gravură. E o iniţiativă, acest hol-expo- 
zitie care,cred, trebuie continuată, pentru 
că altfel, la încheierea expoziției lui Ştefan 
Georgescu, pereții vor părea cam pustii. 


D.C. 


15 


aventura scenariului 


Cerc vicios 


— V-am citit foiletonaşele din revista 
«Cinema». Așa e, domnule, aveţi dreptate. 
Ori facem scenarii curajoase, adevărate, 
pline de viaţă, ori ne lăsăm păgubaşi. Nu 
ne trebuie lucruri schematice! Să se termine 
o dată cu poveștile astea călduțe şi moi!... 
Uite, am adus un scenariu. Patru exempla- 
te... 

— Unul ajunge. 

— Economie de hirtie? 

— Nu le citesc pe toate odată. 

— Înţeleg. Pot să vă expun pe scurt 
subiectul? 

— De ce? Citesc scenariul. 

— Ştiu, ştiu, dar ziceam că ar fi bine să 
porniţi lectura cu toată convingerea, adică 
să ştiţi pe ce dati banii. 

— Banii? 

— E o figură de stil. Banii la urmă, știu. 
Mai întii arta. Prin urmare, pe eroul scenariu- 
lui îi cheamă Sorin... Aveţi ceva împotriva 
numelui? 

— Nu. 

— Dacă socotiți cumva că numele ar fi 
inoportun, pot să-l schimb. Putem să-i 
spunem Vlad. Sau George. Deci merge 
numele. Sorin e student la Politehnică... 
Preferati la Medicină? 

— Nu. 

— Mi-am închipuit eu că la Medicină nu 
merge. 

— De ce să nu meargă? 

— Atunci de ce nu preferaţi la Medicină? 

— Dacă e la Politehnică, de ce să-l 
transferați la Medicină? 

— Va să zică merge. Bun. Sorin iubește 
o fată, pe care a cunoscut-o în școală, 
unde au fost colegi. Numai că fata, o cheamă 
Laura, n-a reușit la facultate. N-a reuşit la 
facultate. 

— Am auzit. 

— Şi merge? 

— Ce să meargă? 

— Nu deranjează? 

— De ce? 

— Mă gindeam că poate nu e oportun să 
prezentăm fenomenul pe ecran. 

— Parcă spuneaţi că-i o fată, nu un 
fenomen. 

— Da, sigur, deşi ea reprezintă un feno- 
men... N-a reușit la facultate, fiindcă nu s-a 
pregătit suficient, nu din alte motive. Dar 
Sorin, cu toate astea, o iubeşte. Credeţi că 
ar fi mai indicat să n-o iubească? 

— Încă nu-mi dau seama. 

— Da, am simțit eu că aici e o chestiune 
discutabilă. De-aia am venit să mă sfătuiesc 
cu dumneavoastră. Deocamdată o iubeşte. 
O să vedem mai tîrziu dacă nu e cazul să 
schimbăm... Şi ea îl iubește. Ştiţi, sînt tineri, 
e explicabil. În fond, la vîrsta asta, cînd încă 
nu s-a maturizat conștiința, se poate întim- 
pla orice... Nu, nu vă speriaţi. 

— Nu m-am speriat. 

— Nu chiar orice. Am avut eu grijă să nu 
se întimple orice. Din cauza unor deficiențe 
de educaţie, Laura a pornit-o pe o pantă 
primejdioasă. Sorin o întilneşte la un 
moment dat într-un bar. De zi. Ştiu că aţi 
prefera o cafenea, aşa că fac schimbarea 
pe loc, nu-i nici o problemă. Ea este acolo 
împreună cu alte două prietene... Două nu 
e prea mult? Cred că una ajunge. Da, şi 
soarbe dintr-o cafea filtru. Firește că Sorin 
n-a intrat acolo să consume, ci să-și 
cumpere ţigări. Sau mai bine chewing-gum. 
Eroul trăiește un proces de conştiinţă. Nu, 
nu-i vorba de o dilemă, el ştie bine ce are 
de făcut. Are loc o discuţie hotăritoare 
între ei, în urma căreia Sorin o convinge pe 
Laura să se angajeze într-o fabrică. Între 
timp, însă, părinții ei descoperă că fata e 
însărcinată. Staţi, nu vă grăbiţi să trageţi 
concluzii eronate! 

— Nu trag nici un fel de concluzii. 

— E aici o lovitură de teatru, pe care nu 
v-o spun dinainte. Părinţii, oameni cu men- 
talitate învechită, reprezentanţi ai micii bur- 
ghezii, dar putem să-i facem și mici 
meseriaşi,sînt pentru întreruperea sarcinii 
Nu intraţi în panică, vă rog. Sorin se opune 
vehement, el dorindu-și un copil. De fapt, 
îşi dorește mai mulţi copii. Acum urmează 
lovitura de teatru: Laura, de fapt, nu e 
însărcinată, căci relaţiile ei cu Sorin au 
fost caste, nefiind căsătoriţi, iar ea este 
curată ca lacrima. Sorin se hotărăște, în 
ciuda acestui fapt, s-o ia în căsătorie. Ce 
părere aveţi? O să meargă? 

— Unde să meargă? 

— Bănuiam eu. Mi-a venit în minte o 
variantă mai puţin explozivă. El n-o iubește, 
ea nu-l iubește, ei sînt caşti si se căsătoresc. 
Nu, nici asta nu merge: cum să se căsăto- 
rească, dacă nu se iubesc? Nici asta nu 
merge. Dacă se iubesc. de ce nu s-ar 
căsători ?... Gata, am găsit: ea îl iubește, el 
o iubeşte, ei sînt caști, dar se căsătoresc. 
Aşa merge? 

— Este exact prima variantă. 

— Formidabi!l! Am intrat într-un cerc 
vicios. Mă mai gindesc şi revin peste un 
an. 


Dumitru SOLOMON 


cronica 
obiectelor 


Destinul 


unui trenci 


Trenciul ponosit fără de care Co- 
lumbo nu se mișcă, obiect la fel de 
celebru ca personajul pe care-l îm- 
bracă, are povestea lui. Periodic, pro- 
ducătorii cumpără un trenci nou pe 
care-l supun unui tratament de degra- 
dare; în citeva ore, haina «imbătri- 
nește» cum cere scenariul: manșetele 
— pentru a arăta uzate — sint date cu 
glaspapir, urmează decolorarea care 
dă «întregului» aspectul lucrului trecut 
prin ploi şi vint; nu-i de-ajuns: se mai 


Acest trenci a 
devenit personaj 


scurt 
metraje 


Din mișcarea 
cine-ideilor 


Idei Tarkovski: În ultimul său film 
«Oglinda» — film din nou al copilăriei 
hărțuite în plin război, întîlnire dintre 
un puşti si tatăl său venit într-o scurtă 
permisie de pe front — cineastul a 
inserat secvenţe din jurnalele de ac- 
tualități ale anilor '30, însoțite — ca 
text — de versuri ale tatălui său, 
poetul Arseni Tarkovski. 

Idei George Cukor: O balerină so- 
vietică, Nadejda Pavlova, în rolul prin- 
cipal din ecranizarea poveștii lui Mae- 
terlink — «Pasărea albastră». Argu- 
mentul «bătriînului»: «Pavlova m-a sub- 
jugat — ea seamănă fantastic cu Au- 
drey Hepburn prin naivitatea sa, în 
cel mai romantic sens al cuvîntului...» 

Idee Tati: (la ultimul său film, «Pa- 
rada», inspirat din lumea circului): 


stropește «materia» și cu ceva ulei, 
pentru ca, în sfirşit, «eroul» să fie 
băgat într-o mașină de spălat, bine 
răsucit şi uscat riguros, dar cu buzu- 
narele umflate de hirtie umedă, pen- 
tru a arăta mototolit și deformat, la 
«rece»... Se servește veridic! 


Bricheta 


renascentistă 


Lumea e la ora lui da Vinci? 14 
țări au cumpărat la ultimul tîrg inter- 
naţional, coproducția franco-italiană, 
serialul socotit nr. 1 pentru calitatea 
sa artistică. Pe bună dreptate. Motiv 
cu atît mai onorabil pentru ingenioşii 
creatori ai agenţiilor de publicitate 
(pentru care — cum se lăuda unul 
dintre ei — «nimic din ceea ce plu- 
tește prin aer nu le este străin») să se 
inspire din admirabila realizare a lui 
Renato Castellani. Geniul eroului şi 


«Sint împotriva ideii felliniene a clov- 
nului trist... Cred că artistul care adoar- 
me noaptea tirziu, avînd în auz risetele 
copiilor, e mai degrabă înclinat spre 
optimism...» 

Idei Brando:16 ha din deșertul 
californian Agura au fost donate de 
actorul Marlon Brando prietenilor săi, 
indienii. «În meseria mea am comis 


pica  Pourerserles briquets Vinci, 
nl fallait pratiquer E même temps lArtetla 


talentul regizorului au fost imediat 
mobilizate pentru brichetele Vinci. La 
făurirea lor — zice reclama, fără să 
clipească — au prezidat Arta și Știința. 
Adică Leonardo! Aprindeți-vă deci ți- 
gările fie şi artistic cu brichetele 
Vinci, curînd, da Vinci în slujba cui? 
Căci la cite obiecte nu s-a gindit 
renascentistul, înaintea noastră... 


Stiloul 


în locul revolverului 


Holster-ul, tocul de piele în care 
Eliot Ness iși ţinea revolverul «38 
magnum», bine ascuns sub haină si 
lipit de cămașă, a devenit un pașnic 
buzunar suplimentar pentru bărbați, 
vindut bine la sfîrşit de an. Se pot 
depozita acolo hirtii intime, acte, bani, 
tichete de metro, chei, stilou, chiar 
țigări. Nerecomandabil obezilor... 


mme 5 
Da Vinci 

la dispoziția 

țigării dvs.! 


impotriva lor un act ireparabil — spu- 
nea actorul— lăsîndu-l pe John Wayne 
să prezinte istoria Vestului în versiune 
«albă». Pămiîntul acesta este al vostru. 
Vi-l înapoiez cu o întîrziere de 400 de 
ani.» După care, i-a înminat actul de 
posesiune vrăjitorului Semu Huarte, 
reprezentant a 23 de triburi. 


: «Pamintul acesta este al vostru. Vi-l înapoiez 
cu o întîrziere de 400 de ani». In stînga, Semu Huarte, 
reprezentant a 23 de triburi indiene 


„Fascista“... 
antifascistă 


După opinia celor mai prestigioși 
critici italieni, Nico Naldini a realizat, 
cu filmul său «Fascista», cel mai 
percutant documentar din cite au exis- 
tat pină azi asupra regimului musso- 
linian. Se afirmă că «Fascista» e «pri- 
ma autobiografie politică» a acelei 
mişcări definită de Gramsci ca o «dic- 
tatură înarmată a micii burghezii». 
Autobiografie — fiindcă Naldini și-a 
lucrat întregul film pe baza «actuali- 
tăţilon aflate în arhivele institutului 
Luce, mii și mii de metri de peliculă, 
secvențe trase, controlate și selec- 
ționate chiar de Duce... Naldini n-a 
folosit alt material decit cel pus la 
dispoziţie de fascismul însuși! Un 
material întins pe aproape două de- 
cenii (1922, luarea puterii — 1940, 
intrarea în război), studiat minuţios de 
cineast, cu scrupul de istoric, care a 
păstrat pînă şi comentariul delirant 
al crainicului oficial, punîndu- în con- 
trapunct cu comentariul marelui scrii- 
tor antifascist Giorgio Bassani, cel 
care ne-a dat scenariul neuitatei «nopți 
lungi a anului '43»... S-a născut un 
film de un dramatism extraordinar — 
de la grotesc la stupefiant — care pune 
în lumină toate mecanismele ideolo- 
gice ale fascismului, întregul stil al 
Ducelui a cărui «doctrină — după 
celebra și atit de cinematografica ex- 
presie a lui Gramsci — se rezumă la 
masca fizică». Mult mai adinc și mai 
sever decit orice film de ficțiune sati- 
rică — filmul-document al lui Naldini 
pune în evidență odioasa mentalitate 
fascistă, amestec de bluf demagogic, 
violenţă a ignoranței, isterie agresivă 
anticomunistă, în cea mai spectacu- 
loasă și jalnică întreprindere politico- 
comercială realizată de marele capital. 
Mai trebuie însă spus că în pasionan- 
tele discuţii stirnite de «Fascista», care 
nu se feresc de a ajunge la actualitatea 
Italiei '75, adjectivul «îngrijorător» apa- 
re nu o dată... 


Spre o chartă a 
filmului african 


Cel de al 5-lea Festival al filmelor 
afro-arabe de la Cartagina (Tunis) — 
ale cărui premii au fost consemnate în 
«Cinerama» numărului trecut —a fost 
urmat de un colocviu FEPACI (Fede- 
rafia panafricană a cineaştilor care 
grupează 33 de țări ale Africii) care a 
luat hotăriri esenţiale pentru soarta 
acestui cinema aflat în plină dezvol- 
tare creatoare. Colocviul a apreciat 
drept «vitală» crearea unei piețe 
sigure pentru filmele afro-arabe, «piața 
spectatorior lor naturali», care să 
refuze șantajul marilor companii, să 
limiteze importul filmelor din afara 
comunității, atribuind o cotă în favoa- 
rea realizatorilor din FEPACI. De ase- 
menea, s-a hotărit crearea unei socie- 
tăți de distribuţie si producere a fil- 
melor afro-arabe, o moţiune specială 
fiind adresată șefilor de state africane 
pentru a acorda sprijinul lor acestei 
iniţiative. În sfîrşit, un nou colocviu 
FEPACI la Alger (6—16 ianuarie 1975) 
cu tema «Un cinematograf față în față 
cu poporul său», își propune publi- 
carea unei «charte a filmului african». 


cronica 
eroului real 


Mihalkov, regizorul 
actorului Mihalkov 


Acesta e regizorul atamanului Brilov 
din neuitatul «Atac al trenului cu aur»; 
«atamanul Brilov» era tot el, regizorul 
filmului: Nikita Mihalkov. Actor abso- 
lut fascinant, prin două gesturi, printr-o 
privire, printr-o sănătoasă mușcătură 
a unui măr, în timp ce înainta liniştit 
spre trenul care urma să fie jefuit de 
banda sa, adunătură de anarhiști ai 
anilor '20, în plin război civil. Era primul 
lui film, regizat de el, jucat de el, tinăr 
descinzind dintr-o familie de excepție a 
artei ruseşti şi sovietice: străbunicul 
său — celebrul pictor rus Vasili Suri- 
kov, bunicul — altă personalitate mar- 
cantă a plasticii sovietice — Piotr Kon- 
ceaiovshki, tatal — prea binecunoscu- 
tul scrutor, poet şi dramaturg Serghei 
Mihalkov, fratele — prodigiosul regizor 
al «Unchiului Vania», al «Cuibului de 
nobili», Andrei Mihalkov-Koncealovski. 

Nikita Mihalkov a studiat filmul cu 
Mihail Romm, a debutat în adorabila 
«Plimbare prin Moscova» a lui Gheorghi 
Danelia, primul regizor care a remarcat 
că acest «puști», abia ieșit din Conser- 
vator, unde crease un «Petru cel Mare», 
are o calitate fundamentală pentru un 
artist contemporan: naturaletea mişcă- 
rii: «Nikita e cinegenic, asta nu se înva- 
tă!» După care tînărul — trecînd prin alte 
cîteva roluri — a hotărit să pună capăt 
oricărei «plimbări» prin artă și să se con- 
sacre serios regiei — «posibilitatea 
maximă, plină de mister, de a exprima 
integral punctul meu de vedere asupra 
evenimentelor care mă emoționează» 
Apăsătoarea tradiţie familială? Concu- 
rența (inevitabilă) a fratelui? Omul e 
calm: 

— Sper să nu-i semăn. 


viața 
ca-n filme 


E arrivato 
Santangelo! 


De vreo 20 de ani, Vito Santangelo 
bate satele Siciliei exercitind «o me- 
serie» despre care filmul încă nu a 
«vorbit», dar căreia îi va veni o dată 
și o dată rindul: aceea de povestitor- 
ziarist ambulant. Santangelo cîntă si 
povestește faptele diverse din ziare, 
inventează melodrame din nedreptă- 
tile si uriţeniile adevărate ale vieții, 
posedă un repertoriu de vreo sută de 
povești, însoţite de o ghitară şi o 
maşină al cărei acoperiș ţine loc de 
scenă. Multe din «spusele» lui sînt 
înregistrate pe discuri, vindute de tatăl 
său printre spectatorii pieţelor, stră- 
zilor sau tirgurilor unde Vito isi sus- 
ține recitalurile. Una din «piesele» 
sale de bază e un poem despre Sal- 
vatore Giuliano, «nici erou, nici cri- 
minal, un pion în mîinile Mafiei, minui- 
torii lui sint încă printre noi»... Desene 
naive pe un panou instalat pe aceeași 
capotă a mașinii — ilustrează princi- 
palele episoade ale «poveștilor» sale. 

Mai sint, în Sicilia, azi, vreo cinci 
meseriași din această breaslă ferme- 


Nepot de pictori, 
fiu de poet, 

frate de regizor, 
dar mai ales: 

el însuşi 


Burton si Churchill 
[urmare] 


Richard Burton în rolul lui Winston 
Churchill — emisiune a B.B.C., cu pri- 
lejul aniversării a 100 de ani de la nas- 
terea omului politic — și-a permis, după 
cum se știe, un epilog cu totul nefericit. 
Actorul — «cu o lipsă de tact si o ingra- 
titudine greu calificabile», zice presa — 
a acordat un interviu unui ziar ameri- 
can, mărturisindu-şi deschis «ura» sa 
fată de personajul întruchipat (vezi și 
«Cinema», nr. 1/1975). Scandal, rumoa- 
re, pamflete, cererea unor telespecta- 
tori de a i se interzice apariția pe micul 
ecran. lronicul Escarpit e mai «ingădui- 
tor», În incisivul său comentariu din 
«Le Monde»: «Că Burton are o idee 
prea puțin favorabilă despre Churchill, 
după ce l-a interpretat, asta dovedeşte 
că e un bun actor şi un prost istoric... 
Dar e absurd să i se interzică accesul la 
televiziune, cum se cere. Pur și simplu 
trebuie sfătuit să nu mai predea isto- 
rias... 


cată care isi va găsi, fără îndoială, 
scenaristul, precum, cîndva, Zam- 
pano... 


0 coca-cola 
pentru un negru 


Dintr-un reportaj la Alexander-Bay, 
în Africa de Sud. Aeroportul. Sala 
de tranzit are două intrări, una (blanke) 
pentru albi, alta (nie blanke) pentru: 
negri. Un tînăr negru, ignorind pan- 
carta «blanke», pătrunde în sala albi- 
lor: 

«Atmosfera devine imediat încăr- 
cată, ca într-un film de Sergio Leone... 
Fiecare își privește vecinul,apoi fixează 


intrusul care, imperturbabil, face faţă - 


albilor excedaţi. El comandă autoritar 
o Coca-Cola barmanului — om alb — 
care, după o clipă de ezitare, îl ser- 
vește «pe șest». Calculindu-și efectele, 
observind cu ironie creșterea tensiunii, 
neobișnuitul consumator scoate încet 
un pai, îl introduce în sticlă, in fața 
unui șir de chipuri devenite conges- 
tive, și începe să bea. După aceea, cu 
pași lenți, grijuliu să-și asigure ple- 
carea, iese din bar: destinderea este 
instantanee, deși nimeni nu îndrăz- 
neşte vreun comentariu...» 


Rubrica «Filmul document al epocii» 
este redactată 
de Radu Cosașu 


travelling avant 


Premiera mondială 


Scenaristul Per Severent îşi făcea 
bilanțul activității; în ultima vreme, direc- 
torii Caselor de filme manifestau o 
oarecare neîncredere (cel puțin asta era 
impresia lui) în scenariile pe care le 
propusese. La una din case, predind 
sinopsis-ul unui film istoric, i se spusese 
că ei au nevoie de unul de actualitate. 
La altă casă ar fi vrut un «polițist» și nu 
un musical. Alţii nici n-au vrut să ia în 
discuție subiectul unui film de dragoste 
pură, romantică si înălțătoare pe funda- 
lul unor blocuri extrem de impresionante, 
aceştia avind nevoie de un film pentru 
copii. Scenaristul Per Severent, anali- 
zind tristul bilanţ (trist pentru cei care 
se dovediseră atit de obtuzi) avu o idee 
fericită, dacă nu chiar genială: pentru 
prima oară în istoria cinematografiei, 
el va scrie un scenariu destinat unui film 
care să întrunească datele specifice 
tuturor genurilor. Şi se visă imediat în 
seara premierei mondiale absolute (la 
sala «Cringași», aflată mai aproape de 
locuința maestrului, încă nu reuşise un 
schimb mai acătării). Turnarea filmului 
ar fi presupus anumite dificultăți tehnice, 
dar cu un regizor inteligent nu erau de 
temut. Filmul se va chema conform ini- 
țialelor sale, «P.S.» genericul fiind un 
amalgam supraimpresionat de generice 
ale tuturor filmelor aflate în Arhivă. 
Subiectul propriu-zis nu poate fi poves- 
tit. Filmul trebuie văzut. El începe asa: 
din prima rachetă aselenizată pe supra- 
fața prețiosului satelit nu coboară Arm- 
strong, ci Charlot, care va cînta cu vocea 
Catherinei Deneuve și pe o arie din 
«Mary Poppins» cunoscutul cîntec «Bă- 
lălău s-a însurat». În întîmpinarea lui 
vine într-un biplan model «Acei oameni 
minuñati...», agățată de elice, Ofelia, 
într-un splendid costum de baie produs 
de artizanat. Aici se intercalează un 
flash back: Charlot mititei, pe o oliță 
(pe care scrie numele ingeniosului ta- 
bricant: Werther) adormind și visindu-se 
pe lună. E mititel de tot, sădeşte o floare, 
floarea răsare si din tija ei țișnește 
petrol. Un grup numeros de marțieni 
sosiți de pe Pămînt în burta unui cal 
troian atomic cu marca White Horse, 
invadează locurile. În fruntea lor, în 
chip de ghid, Orson Welles, decepționat 
că în loc de petrol nu răsare whisky. 
— Opreşte-te, îi strigă un prieten. Sce- 
nariul e formidabil. Dacă vrei să-ţi fie 
aprobat imediat, prezintă- la Casa nr.2... 


Radu GEORGESCU 


Eroul... antierou 


Deunăzi, la o cafea, un reputat actor 
care de-a lungul anilor a interpretat, în 
teatru și pe ecran, numai roluri «eroice», 
îmi spunea că biata lui faimă, migălită şi 
bibilită încă de pe băncile Institutului, 
cunoaşte o curbă descendentă catastro- 
fală şi că, dacă o mai ţine citiva ani tot 
aşa, are «şansa» să ajungă un biet 
«antierou» despre care cronicarii de- 
abia vor catadicsi să mai caligrafieze, 
evident cu mina stingă, un «bine», un 
«mulțumitom sau un «drăguț, cu toate 
că altădată»... 

— Şi care ar fi explicația? l-am în- 
trebat. 

— Păi, monșerule, treaba vine de- 
acolo de unde «eroul» nu mai e chiar 
erou, ci asa-si-asa, niţel erou şi niţel 
antierou, iar «antieroul» așișderea, niţel 
erou și niţel antierou și niţel antierou- 
erou, după o rețetă pe care autorii și 
regizorii o au acum la inimă. Joci 
Chiriţa şi trebuie să-i arăţi şi părțile 
eroice, joci un belfer şi trebuie să-i 
evidenţiezi noblețea antieroică, inter- 
pretezi un pungaș şi trebuie să-i arăţi 
preocupările privind soarta omenirii du- 
pă anul 2 000. Ştii care-i latura pozitivă a 
lui Caţavencu, ia să vedem, o ştii?... 
Vezi că taci, vezi că n-o ştii?... Ei bine, el, 
Caţavencu, nu era erou, ci erou-antieroic, 
orz la care nu s-a gindit nici Cara- 
giale... 

— Ce joci în filmul lui Cutare? 

— Un antierou. 

— Şi cum e rolul? 

— Ei bine, e un ro! special, antieroul 
nu apare decit într-o secvenţă. Clipesti 
şi nu mă mai vezi. 

— Şi de ce-i antierou? 

— Nu știu. Regizorul şi scenaristul zic 
că-i aşa. Un antierou... erou. Magnitică 


ideel 
Marcel PARUȘ 


Soarta unor oameni 
(Serghei Bondarciuk si Vasili Suksin în «Luptau pentru patrie») 


E Soldații de pe Don. Serghei Bon- 
darciuk regizează și interpretează rolul 
principal al unui monumental film de 
război, adaptare a romanului lui Şolohov 
— «Luptau pentru patrie». Filmul po- 
vestește un episod dramatic de la înce- 
putul invaziei germane în U.R.S.S.: re- 
tragerea unităților Armatei Roşii în vara 
anului 1942. Protagoniştii sint o mină de 
soldaţi dintr-un regiment de infanterie, 
care asigură trecerea Donului în timpul 
unei puternice ofensive inamice. Filmă- 
rile au loc chiar pe locurile unde s-au 
desfăşurat evenimentele. 


E Fără farduri. Claude Lelouch n-a 


rămas prea mult timp K.O. după eșecul 
filmului «O viață întreagă». În noul său 
film, «Căsătorie», el povestește 30 de 
ani ai unui cuplu. Un cuplu care face 
pasul căsătoriei la 6 iunie 1944 (data 
debarcării aliate în Normandia), pentru a 
aluneca de la dragoste la ură (1954), 
apoi la indiferenţă (1964), apoi la resem- 
nare (1974). Soţul este interpretat de 
actorul Rufus (un nou Bourvil), soția 
este Bulle Ogier, marea consacrată a 
filmului francez. În film, Bulle Ogier 
îmbătrinește 30 de ani. Talentul actriței 
a făcut fardurile inutile; din interior, 
silueta ei firavă pare să se fosilizeze. 
Dar marea eroină a filmului este casa 
unde se petrece această viață: casa care 
rămîne singură învingătoare, care-i în- 
groapă nepăsătoare pe toți. 

E Charlot, Chaplin, sir Charles. 


Charlot a devenit sir Charles. Un album, 
comentat de însuși Chaplin — «Viaţa 
mea în fotografii» — povestește acest 
drum al micutului vagabond spre noble- 
tea pe care o dă arta. Legenda lui Chaplin 
începe în album cu această legendă la o 
fotografie: «M-am născut la 16 octom- 
brie 1889, la ora 8 seara, în Londra lui 
Dickens. Am avut o copilărie tristă. 
Într-o zi, am căzut în Tamisa. M-a pescuit 
de acolo un cîine.» O legendă începută 
cu un gag. Ultima fotografie ni-l arată 
85 de ani mai tirziu, la masa de lucru, 
scriind scenariul viitorului său film — 
«Monstrul», povestea unui înger care 
coboară pe pămînt. 


IM Discreta disperare a unui bur- 
PH ATL E LE is 


ghez. Regizorul Fred Haines, care a 
adăplat pentru ecran şi dificilul 
«Ulysses» al lui Joyce, a terminat de 
curind filmările la o altă ecranizare 
celebră: «Lupul din stepă»,după roma- 
nul lui Herman Hesse. Este primul 
roman, care tentează cinematograful, al 
scriitorului care a făcut vilvă în anii '20, 
a luat premiul Nobel în 1946, și a murit 
în 1962, în al 85-lea an de — cum îi 
plăcea lui să spună — «scufundare în 
sine însuși». Personajul principal,Haller, 
interpretat de actorul bergmanian Max 
von Sydow, este un burghez obosit şi 
nelalocul lui în lumea burgheză. El 
decide să se sinucidă în ziua aniversării 
a 50 de ani de viaţă. Va cunoaște însă o 
frumoasă tînără (Dominique Sanda) ca- 
re-l va face să-și schimbe planurile. 

E Nașul și fiul său. «Ambiţia lui 
Francis Ford Coppola, viziunea politică 
şi curajul artistic fac din «Nașul, partea 
a Il-a», o surpriză mult peste orice 
ne-am fi putut aştepta de la genul 
hibrid şi periculos care este urmarea şi 
specularea unui succes» — scrie re- 
vista Newsweek. Deşi lipsit de prezenta 
prestigioasă a lui Marlon Brando, deși 
lipsit în bună parte de caracterul specta 
culos al primului film, «Naşul, partea'a 
ll-a» este transformat de cineast într-o 
analiză epică (filmul durează trei ore și 
jumătate) a corupției «visului american», 
a costului puterii într-o lume rece şi 
nemiloasă, unde Mafia își contopeşte 
apele otrăvite cu marile curente politice 
şi cu lumea afacerilor. 

E Scenariul: William Shakespeare 
Regizo'ul Serghei |utkevici («Othello» 
pentru care a primit premiul pentru cea 
mai bună regie la Cannes-1956, «Lenin 
in Polonia») a scris o carte intitulată 
«Shakespeare și filmul». Autorul a 
ales în special filme care au făcut dată 
în istoria cinematografiei: este vorba de 
creațiile lui Laurence Olivier («Henric al 
V-lea», «Hamlet», «Richard al III-lea»), 
Grigori Kozinţev («Hamlet», «Regele 
Lear»); Akira Kurosawa («Macbeth»); 
Orson Welles («Othello», «Macbeth», 
«Falstaff»); Franco Zeffirelli («Romeo şi 
Julieta» şi «Scorpia îmblinzită»). Ser- 


In memoriam 


m Pierre Fresnay s-a născut la 
4 aprilie 1897 la Paris. A jucat primul 
rol pe scenă în 1912, la virsta de 15 ani 
Din 1915 a interpretat la Comedia 
franceză roluri din Moliăre, Marivaux 
și Musset. Cinematograful este de pe 
atunci interesat de acest june prim 
romantic; «Franţa mai întii» (1915) 
«Misterele Parisului» (1923), iar apoi 
«Marius» (1931), îi aduc marele succes. 
Au urmat roluri foarte diverse — 
polițist în «Puritanul», ocnaș în «Cher 
Bibi», mareșal de Saxa în «Adrienne 

, Offenbach în «Trei val- 
țerul aristocrat în «Iluzia cea 
doctor în «Corbul». După 

război, sub influența în special a 
cinematografului american, sensibili- 
tatea publicului s-a modificat. Pierre 
Fresnay a reapărut ca actor de teatru 


intr-o perioadă in care cinematograful 
se dezintoxica de estetica teatrală. Si 
actorul revine la teatru, unde e magis- 
tral în «Nepotul lui Rameau». 

A murit la Paris în virstă de 78 ani. 


m Liubov Orlova, actrița care a 
murit în virstă de 73 de ani, este legată 
de citeva din marile succese ale come- 
diei sovietice — «Băieții veseli» (1934), 
«Circul» (1936), «Toată lumea ride, 
cîntă si dansează» (1937), «Volga-Vol- 
ga» (1938), care au devenit date în isto- 
ria cinematografului sovietic. Dintre 
numeroasele roluri interpretate de Liu- 
bov Orlova, roluri pentru care a fost 
distinsă cu titlul de Artistă a poporu- 
lui, merită de asemenea amintite cele 
din filmele «Întilnirea de pe Elba», 
«Mussorgski», «Glinka». 


ghei lutkevici a făcut o riguroasă analiză 
comparată a acestor filme. 

E Două filme si un premiu. Milena 
Dravi a interpreta! de curind două 
roluri total opuse, dintre care unul i-a 
adus la Festivalul de la Pola premiul 
Arena de argint. Este vorba de «Pis- 
truiata», comedie în care Mirza Idriz- 
cović povesteşte aventurile si peregri- 
nările unei fetiscane care vrea să ajungă 
cintăreață de muzică ușoară, şi de filmul 
«Deps» de Antun Vrdoljak (pentru care 
Milena Dravić a primit premiul), dramă 
socială despre reconvertirea unui fost 
delincvent (Bekim Fehmiu) de către o 
femeie cinstită. 


E Muzica sferelor. Celebrul Beatle, 
Paul McCartney, a primit o sumă con- 
siderabilă pentru a compune indicativul 
muzical al unui film publicitar despre o 
marcă americană de crenvurști. Paul 
McCartney este un vegetarian convins 


E Dilema. O.R.T.F. (Tv franceză) s-a 


dislocat in şapte societăți autonome. 
Concurența celor trei canale nu va mai 
fi reglată de o conducere centrală. 
«Jocul acestei concurențe — spune cu 
amărăciune realizatorul Jean Christophe 
Averty — ne va permite să vizionăm în 
aceeași seară, pe trei canale. trei wes 
ternuri. Oare poporul francez se va mul 
tumi cu trei poveşti cu văcari?» Dilema, 
căreia pînă în prezent nimeni nu i-a dat 
răspunsul. 


E Debutantul. Ingmar Bergman a 
avut succes de public pentru prima 
oară în Suedia, cu un film de televiziune 
de metraj mediu — «Scene dintr-o 
căsnicie». Succes, care l-a decis pe 
cineast să continue în acest gen, în 
care nu este decit un debutant. Liv 
Ulimann si Erland Josephson (prota- 
goniștii «Scenelor») vor interpreta un 
nou «episod» de 50 de minute: «Faţă 
în față». Adică tot scene dintr-o căsni- 
cie. 


WI Superserialul. Televiziunea italia- 
nă a pregătit sub regia lui Gianfranco de 
Bosio, un serial-superproducție în șapte 
părți, intitulat «Moise, legea deșertu- 
lui». Moise este interpretat de Burt 
Lancaster. În distribuția internațională 
a serialului întîlnim de asemenea nume- 
le unor vedete ca: Irène Papas, Ingrid 
Thulin, Anthony Quayle, Laurent Ter 
zieff. O parte din exterioare au fost fil- 
mate chiar pe locurile unde s-a născu! 
legenda: în peninsula Sinai. 


Un rol pe măsură 
(Burt Lancaster în «Moise») 


E Succes Universal. După ce, de 


două ori s-a plasat în lista celor mai mari 
succese de casă din istoria cinemato- 
grafului («Butch Cassidy» şi «The 
Sting»), regizorul George Roy Hill a 
semnat un contract cu firma Universal. 
Acordul, intrat în vigoare la încheierea 
filmărilor la «Marele Waldo Pepper» 
(tot cu Robert Redford), prevede ca Hill 
să realizeze în următorii 5 ani trei filme 
pentru Universal. 


N Dumas redivivus. «Cei trei mus- 


chetari» de Richard Lester vor avea o 
urmare semnată de acelaşi cineast: 
«Cei patru muşchetari». Succesul pri- 
mului film a inspirat în Franța o ver- 
siune comică, «Cei trei muşchetari» 
cu grupul Les Charlots. În acelaşi timp, 
Richard Chamberlain dă chip pe ecran 
unei noi versiuni (a cita oare?) a cele- 
brului roman cu contele de Monte- 
Cristo. Cinematograful nu se poate 
despărți, după cum se vede, de ispiti- 
torul melanj melodramă-aventură-cos- 
tume, atit de verificat de-a lungul fră- 
mintatei istorii a filmului. 


Nimic nu-i prea greu la 75 ani 
(Gloria Swanson) 


= Swanson «Aeroports», Glo- 
ria Swanson si-a celebrat 60 de ani de 
activitate cinematogratică, interprelind 
la studiourile Universal un rol principal 
din superproductia «Aeroport '75». Ac- 
trita a debutat pe vremea cînd Holly- 
woodul era doar «un hangar şi o livadă 
cu piersici, pe lingă Los Angeles», în 
1914, într-un film al lui Charlie Chaplin 
(«Prima lui slujbă»), debut nedus pînă 
la capăt, deoarece Chaplin a concediat-o 
pe parcursul filmării. Ceea ce n-a Impie- 
dicat în nici un fel cariera actriței, care 
de atunci încoace a reușit să ajungă o le- 
gendă vie. «Aeroport '75» este primul 
ei film după «Bulevardul amurgului» 
(1950) şi «Trei pentru dormitorul C» 
au Miss Swanson nu are decît 75 de 
ani. 


W Safari SS. Regizorul Ronald Nea- 


me («Aventura lui Poseidon») a ecra- 
nizat un mare succes de librărie al ro- 
mancierului Frederick Forsyth — «Do- 
sarul Odessa». Este povestea unui zia- 
rist german (Jon Voight) care desco- 
peră existența unei organizaţii ilegale de 
«repescuire» a criminalilor de război 
urmăriți de lege. Cuvintul Odessa este 
constituit din inițialele care, traduse din 
germană, înseamnă: «Organizaţia foști- 
lor membri SS». Ziaristul se infiltrează 
în rîndurile organizaţiei pentru a-i putea 
demasca planurile. Un film de acţiune 
si suspens deci, în care Ronald Neame 
nu uită de principiile: lui Alexander 
Korda: «Poţi face publicul să ridă, sau 
să plingă, sau să stea în tensiune pe 
marginea scaunelor. Dacă nu poți reali- 
za una din aceste performanţe, nu 
merită osteneala să faci filme». 


m Marele remake. Un tînăr regizor 


american de teatru şi televiziune, Joe 
Hardy, preia ștafeta (memorabilă) a lui 
David Lean din 1946, filmind un remake 
al ecranizării dickensiene «Marile spe- 
ranten. Michael York va fi Pip, Sarah 
Miies va fi Estella preluind partitura iui 
Jean Simmons, care fusese si Ofelia in 
«Hamlety-ul lui Laurence Olivier) şi 
James Mason va interpreta rolul ocna- 
șului Magwitch. Apropo de faimoasa 
scenă a filmului lui Lean, în care ocnașul 
ieşea din spatele linei pietre de mormint, 


speriindu-l pe Pip şi o dată cu el publicul 
din sală, Joe Hardy spunea: «Am să 
filmez scena cu totul altfel. Dar nu spui 
cum. Așteptati pînă veți vedea filmul». 


N Pavlova, Diaghilev, Nijinski si 
ceilalti. intre firmele Paramount si 
Sovinfilm s-a semnat o intelegere pen- 
tru realizarea unui film artistic despre o 
renumită balerină rusă de la începutul 
secolului XX, Ana Pavlova. Scenariul 
a fost scris de dramaturgul englez 
Anthony Masters. Rolurile Pavlovei şi al 
lui Nijinski vor fi interpretate de actori 
sovietici. Rolul dirijorului Theodor Stei- 
ner si al marelui «manager» de balet, 
Serghei Diaghilev, vor fi interpretate de 
actori americani. Baletul în film va fi 
asigurat de artiști ai Teatrului Mare din 
Moscova şi ai Teatrului Kirov din Lenin- 
grad, pe scenele cărora a dansat si 
Pavlova. Filmările vor fi realizate în 
U.R.S.S., S.U.A. și Anglia. 


WO altfel de ecranizare. Romanul 


scriitorului german Theodore Fontane 
(1819—1898), «Effi Briest», a fost ecra- 
nizat în Republica Federală Germania 
de unul dintre cei mai prolifici cineasti ai 
«noului val» german — Rainer Werner 
Fassbinder. Travaliul cineastului, obis- 
nuit să turneze filme si în 6 zile, a durat 
de astă dată 2 ani. Romanul zugrăvește 
povestea tragică a unui adulter, pentru 
a înfiera rigiditatea concepțiilor despre 
onoare a vechii societăţi prusace. Un 
comentariu off,cit și inserturi accentuea- 
ză subordonarea voită a cineastului în 
fața romanului, în acest film plin de 
peisaje nostalgice (filmate alb-negru), 
şi de decoruri cu o strălucire tristă, de 
epocă în crepuscul. 


N Două stele la miezul noptii. «La 


miezul noptii incepe ronda plăceri: 
rilor» se intitulează filmul care le reu- 
nește pentru prima oară pe ecran pe 
Claudia Cardinale şi pe Monica Vitti. 
Ce-i drept, în roluri foarte opuse: Clau- 
dia Cardinale este un asesor popular în 
procesul în care Monica Vitti este acu- 
zată de omor. Regizorul Marcello Fon- 
dato și-a construit însă scenariul ca pe 
o pledoarie a drepturilor femeii. Procesul 
dezvăluie fapte care vor pune într-o 
lumină nu tocmai favorabilă pe parte- 
nerii masculini ai eroinelor: Gian Carlo 
Gianini şi Vittorio Gassman. 


WO poveste de demult. Cu multi 


ani în urmă, regizorul John Huston voia 
să facă un film după povestirea lui 
Kipling, «Omul care va fi rege». Inter- 
preții principali urmau să fie Humphrey 
Bogart si Clark Gable. Visul cineastului 
s-a împlinit însă prea tirziu pentru cei 
doi actori. Cele două vedete ale filmului, 
pe care, în sfirşit, Huston îl realizează, 
sint Sean Connery si Michael Caine. 


N O poveste de neuitat. În Franța 
a fost realizat filmul «Dreyfus sau into- 
lerabilu! adevăr». Cazul (şi procesul) 
Dreyfus, petrecut cu atitea decenii în 
urmă, a avut un uriaș răsunet, marcînd 
o întreagă epocă cu pasionata lui con- 
troversă morală, socială si politică. La 
începuturile cinematografului, Méliès a 
evocat în «actualităţile reconstituite» 
faimosul proces. De atunci niciun alt 
film nu s-a inspirat din acest eveni- 
ment, aşa încît creația regizorului Jean 
Chârasse este o premieră binevenită. 
Nu este un film de ficțiune, ci un eseu 
mai mult politic decit istoric,unde au 
cuvintul documentele, istoricii şi chiar 
cîțiva martori rămași în viaţă. Curios e 
că filmul ne arată că mai sînt și azi 
oameni convinşi de vinovăția lui Drey- 
tus. Pentru ei, celebrul «Acuzi» al lui 
Zola nu a fost decit literatură. 


B Faust in versiune Rolling Sto- 
nes. Al treilea Festival al filmului fan- 
Tastic de la Avoriaz (primul mare pre- 
miu al acestei manifestări a fost acordat 
filmului «Duel pe autostradă») a încu- 
nunat anul acesta filmul «Fantoma din 
Paradis» al regizorului Brian de Pal- 
ma, reeditare în versiune pop. (inter- 
pretul principal este unul din Rolling 
Stones) si cu ingredientele filmului de 
groază, a poveștii lui Faust. În cei trei 
ani de existență,Festivalul de la Avoriaz 
a cîştigat neașteptat de multi adepți, 
reușind să devină un eveniment urmă- 
rit cu atenţie nu numai de presă, dar şi 
de producători si distribuitori. Gustul 
publicului pentru «fantastic» pare să fie 
o reacție împotriva valului de porno- 
grafie si violență de pe ecranele occi- 
dentale. 


Rubrica «Cinerama» 
este redactată de 
Dan COMȘA 


Tema filmului: emanciparea femeii 
(Monica Vitti în «La miezul nopții») 


E Fundătura, Un Polanski, aflat la 
început de serie neagră, încă influențat 
de imechităţile sociale din «Cutilul în 
apan, dar antrenat fatalmente în cursa 
farsei macabre, în vertijul spaimei. Cari- 
catura e aici benignă, cu intenții nobile; 
măştile se pot înțelege între ele cînd îşi 
leapădă machiajul grotesc, un suflu cald 
pluteşte peste plaja tulbure, în zori, cînd 
naufragiaţi ai vieții își întind mîna (chiar 
dacă sub impulsul alcoolului). Regizorul 
mai credea pe atunci în oameni, în posi- 
bilitatea, ori cel puțin în nevoia lor de 
comunicare; doamne, unde au pierit 
cu toate, ce fundătură sinistră, ce gust 
al morții le va înghiţi treptat în «Repulsie», 
în «Balul vampirilor»?! 


E Rebel fără motiv. Cu filmul lui 


Nicholas Ray (1955) ne întoarcem la 
origina acelui erou răzvrătit care a făcut 
fala dramatică a deceniilor cinci şi şase 
în cinema si în viață. O tinereţe fragilă şi 
debusolată, obscur revoltată la început 
doar împotriva familiei ce nu întelege 
(«La Est de Eden», «Gigantul», mai 
tirziu «Splendoare în iarbă»),treptat tot 
mai necruţător indreplată spre socie- 
tatea neinţelegerii şi a crizei valorilor 
morale. Cu o sinceritate totală din par- 
tea protagonistului, James Dean (mort 
la un an după «accidentul» din film, în 
aceleaşi condiţii) — idol a cărui vogă 
reînvie astăzi, în retrospective, pină 
într-atit încît criticii declară: «1975 va fi 
anul James Dean» — cu accente con- 
venționale la ceilalți (Natalie Wood, dar 
mai ales interpreții adulţilor). «Rebelul» 


Griffith-100 


Se împlinesc 100 de ani de la naşte- 
terea lui David Wark Griffith, cineastul 
care prin «Nașterea unei națiuni» și 
«Intoleranță» a dat filmului primele sale 
capodopere. A fost un inventator de 
tehnică cinematografică, a fost inventa- 
tor de star-uri (surorile Gish printre al- 
tele), a fost un precursor al cineaştilor 
independenți (a înființat în 1919 UNITED 
ARTISTS împreună cu Chaplin, Mary 
Pickford şi Douglas Fairbanks). Multe 
din filmele sale poartă amprenta influ- 


Un Oscar pentru Orson 


Departe 
de Eden 
(James Dean) 


rămine nu atit un film de istorie, cit un 
test sociologic. El anunța simptomul 
devenit azi tragic, al delincventei juvenile 

N Lolita. Mai întii fusese cartea — 


simptom si ea al unei psihoze ce a făcut 
ulterior «epocă» după ce Nabokov a 
pus-o pe tapet cu o oarecare pudoare: 
atracția bărbatului de 50 de ani pentru 
copilul-femeie. Seducătorul sedus de 
puritatea perversă. Pervertind, la rîndu-i, 
puritatea. Filmul lui Kubrick, cu un 
generic senzaţional (rar simbol mai 
concret, o imagine mai cristalizată a 
unei stări atît de tulburi ca amestecul de 
inocenţă si viciu) si cu un final salvat 
de păcatele conformismului în care cade 
scenariul, printr-un subtil umor negru 
(ping-pong-ul de înaltă clasă dintre 
James Mason şi Peter Sellers), împin- 
gea și el în arenă un personaj devenit 
idolul multor decenii: fecioara fatală, 
înger și diavol nediferenţiat. Imaginea 
a culminat cu mitul B.B., reversul Lolitei: 
femeia cu înfățișare de copil. Tot o 
nostalgie a purității pierdute, dar într-o 
societate care a ajuns să-și piardă azi 
nu numai puritatea, ci si nostalgia. 

WΠCuraj pentru fiecare zi. Marea 


şcoală cehă l-a dat şi pe Schorm, un 
Forman mai de cameră, dar cit de fin 
diagnostician al impasului. Critica lui 
e mai circumscrisă cazului, dar depă- 
şeşte întotdeauna bilanțul mărunt. Doi 
tineri admirabili actori, Jana Breichovă 
şi Jan Kacer evoluează într-o -confrun- 
tare lucidă şi prin aceasta patetică 


Alice MĂNOIU 


enţei (negată de Griffith) expresionis- 
mului german. Cariera lui a luat sfirșit 
odată cu sfirșitul erei mute. «Creator 
naiv — asa cum îl prezintă Boussinol, 
înzestrat cu o imaginaţie vie, de o in- 
discutabilă sinceritate, de o rară bună- 
voință, Griffith dă imaginea unui stră- 
moș căruia nu i-a lipsit decit o frintură 
de geniu pentru a deveni un Shake- 
speare al filmului mut». La sfirşitul vieţii 
(a murit în 1948) a fost invitat să vadă 
«Cetăţeanul Kane» al lui Orson Welles. 
La sfîrşitul filmului a spus cu un suris: 
«Nemţii ăştia mi-au luat tot». Se gindea 
la expresionişti şi-l clasa pe Welles 
printre ei. 


(Groucho Marx). Anul trecut, premiul 
Oscar (referindu-se la un sector nespectacu- 
los, dar esențial pentru salvgardarea artei 
tilmului) venea să-l încununeze pe Henri 


Se stie că de cîțiva ani încoace, unul din 
premiile Oscar (pe care le atribuie Acade- 
mia de artă și știință cinematografică din 
Statele Unite) este menit să încununeze 
întreaga creație a unui cineast. Care cineast, 
aşa cum precizează condițiile Academiei, 
«trebuie să aibă un talent de excepție 
și să fi adus o contribuție hotăritoare în 
arta filmului; trebuie să fi avut realizări 
filmice de seamă, recunoscute unanim 
de profesori, studenți, critici, colegi și 
de către marele public; trebuie să fi 
trecut proba timpului...» 

În 1972, i se atribuia acest Oscar lui 
Chaplin (ș-a vorbit mult despre felul cum, 
prin această recunoaștere, cinematografia 
americană își făcea mea culpa față de 
marele Charlot pe care-l ignorase şi-l ne- 
dreptăţise ani în șir). Apoi a fost premiat 
un actor (gen)ial, care crease un gen 


Langlois, «inventatorul» ideii de Cinema- 
tecă. 

Anul acesta, Academia îi propune pe 
Orson Welles, pe acel cineast care s-a 
afirmat întîi ca reporter-radio, ca scriitor, 
ca regizor de teatru, ca teleast, dar care 
este cunoscut și recunoscut mai ales ca 
cineast complet (scenarist, regizor, actor). 
Şirul său de capodopere cinematogratice 
începe cu un film fundamental, «Cetăţeanul 
Kane», şi ajunge la monumentalui «Falstaff». 
Cu prilejul unei vizite în țara noastră, Welles 
declarase că «e dispus să facă orice compro- 
mis, să joace orice rol, în filmul orișicui, 
numai ca să poată realiza filmele din capul 
lui...» Să sperăm că această binemeritată 
distincţie Oscar va «declanșa» în fine acele 
filme pe care Welles si le dorește. 


Laura COSTIN 


19 


Anul 
international 


S al 


femeii 


evenimentul Teleastele 


š noastre 
Poezia 


alegerilor 


La mijloc nu este, de- 
sigur, nimic extraordinar. 
Nu este nimic extraordi- 
nar că femeile sint des- 
tepte, că ele au putere de 
muncă, inventivitate, cu- 
noştinţe şi haz. S-a stabilit însă, la 
început cu stupoare abia ascunsă sau 
cu deloc ascunsă iritare, că femeile 
au chiar talent. S-a dovedit apoi că 
exemplele istorice — cite unul pe 
secol — erau doar cite unul pe secol, 
pentru că femeile nu erau emancipate; 
şi de la lipsa de emancipare, de la 
sentimentul tragicului si de la melan- 
colica lor delicateţe pleca totul. Seco- 
lul nostru exploziv a rezolvat-o însă și 
pe asta: femeile au început să se eman- 
cipeze, au intrat în viaţa socială şi poli- 
tică. Sigur că imaginea femeii care 
îmblînzeşte şerpi de oţel în furnale este 
puțin exagerată, sigur că nu chiar la 
asta ne-am gindit cînd ne-am emanci- 
pat, dar numărul meseriilor în care au 
intrat femeile firesc, ca la ele acasă, 
este foarte mare. Si au dovedit că au 
talent, nu numai putere de muncă, 
inventivitate şi cunoştinţe. 

Așa că, dacă tot vorbim de talent, 
nu este nimic extraordinar că în tele- 
viziune, în mai toate meseriile acesteia, 
sînt multe femei. Foarte multe femei. 
«Li se și potrivește» — ar zice cine 
n-a intrat niciodată în culisele micului 
ecran, care nu miros a mucava,fie ea 
şi metaforică — așa cum se-ntimplă 
în teatru. Ar zice, cine nu ştie cita 
muncă grea, în sensul juridic al 
noțiunii, se ascunde dincolo de zim- 
betul fotogenic al Sandei, Liei, Deliei 
şi le aleg pe ele,pentru că ele, frumoa- 
sele, distinsele, elegantele și deștep- 
tele noastre crainice reprezintă într-un 
fel genericul permanent al televiziunii. 
Ar zîmbi în fața unei astfel de afirmații, 
fără nici un complex, nici al vedetis- 
mului, nici al anonimatului. si echipa 
de monteuze a televiziunii (Stela Bucur, 
Paula Bâlă, Rada Călin, Doina Canta- 
ragiu, Mihaela Demetrescu, Alexandra 
Dorobanţu, Virginia Georgescu, Maria 
Nedelcu, Bucura Oanea, Isabela Stă- 
nescu, Amalia Sîrbu sînt doar cîteva 


Omartie 
1975 


Alegerile — cu elanul 
lor politic, în: marea lor 
desfăşurare a forțelor 
creatoare — au prilejuit 
televiziunii o încoronare 
a poeziei patriotice, im- 
punerea ei ca o putere agitatorică de 
prim rang. Demult, critica noastră 
marxistă a demonstrat armonioasa si 
fertila compatibilitate între poezie și 
politic, între patriotic şi liric. Aici nu 
mai avem secrete și — e de sperat — 
nici prejudecăţi. Teleaștii ne-au dat 
să trăim — în citeva săptămini incan- 
descente — această armonie, demnă 
de aceea «a codrului bătut de ginduri». 
Poezia nu ne-a lipsit din casele acestor 
zile de mare inspiraţie colectivă, înno- 
bilîndu-le. Cum o visa poetul, Ea a 
fost «regina poporului suveran». Ea 
a însoțit fiecare imagine a ţării ce «urcă, 
spre comunism în zbor» — acel vers 
care ne străbate inflexibil simţirea. 
N-a absentat niciuna din vocile acto- 
rilor noştri-poeți, acei oameni care 
ştiu a spune versuri, meserie grea pe 
acest colț de pămînt unde băsmuitorul 
şi viersuitorul au loc de cinste la toate 
sărbătorile. 

Pentru a o mie și una oară, ne-am 
dat seama cit de bine se spun versurile 
la noi. Era o confirmare a fortei noastre 
sunetesti. A ști să spui o poezie, a-i 
găsi pe dedesubtul muzicii ei vocea 
omenească — e, la noi, prin codrii 
noştri grei de brad și din adinc de vre- 
me, o tradiţie cu legi de sublim si 
rigoare. Urechea ne e trează, gata de 
încîntare, dar și de refuz. Nu oricine 
recită versuri, ştie a le și «spune», 
La noi, «a spune» e treapta supremă 
pentru lauda celui care cîntă. Cel ce 
cîntă — spune, cel ce recită frumos 
«Sara pe deal», tot așa, «o spune fru- 
mos»... Enescu nu-l învăţa altceva pe 
Menuhim decn să înveţe, pe sub arcuș, 
«să spună», «să le zică». Nu e ușor 
a scrie versuri. Nu e nici uşor a le 
spune. 

Sărbătoarea Poeziei — prilejuită de 
clocotitoarea campanie electorală — 
ne-a încredințat că deţinem o puter- 
nică brigadă de șoc nu numai a poeti- 
lor, dar si a artiştilor de poezie politică. 
A-i numi pe toţi ar fi o trudă fără sens. 
Sint multi, talentaţi, inteligenţi, pate- 
tici — capabili să transforme o retorică 
intr-un sutlu liric, capabili să-şi înfrîn- 
gă ispita unei «poze» pentru o fărimă 
de adevăr sobru și negălăgios. Extra- 
ordinara experienţă a acestor recita- 
luri se va sedimenta — fără îndoială — 
si într-o știință tot mai bogată pentru 
regizorii noştri, inspirîndu-le nu numai 
dragostea indiscutabilă pentru poezie, 
dar şi fantezia — fantezia unor forme 
în care sobrietatea să nu excludă 
suplețea, avintul să se alieze mai 
iscusit cu bunul gust, patetismul să 
găsească puterea de a respinge inuti- 
lul; arta de a face lirismul — telegenic. 


R. BĂCĂOANU 


mema 


20 


dintre ele), acele excelente lucrătoare 
care stau la masa de montaj pînă la 
ore tirzii din noapte, concentrate, pre- 
cise, îndrăgostite de meseria lor admi- 
rabilă și necesară ca aerul, pentru că 
la masa de montaj se face un film,asta 
ştie oricine. Ca să nu mai pomenim de 
emisiunile cinematografice ale Viori- 
căi Bucur și ale Doinei Boieriu, 
sau de emisiunile de plastică sau 
teatru semnate de Ruxandra Nă- 
dejde si Liliana Moldovan. Desigur, 
«li se potrivește» ar zimbi cu umor — 
chiar oamenii de teatru din televiziune, 
femeile oameni de teatru sau oameni 
de operă (Letiţia Popa, Domnița Mun- 
teanu, Marcela Popescu, Carmen Do- 
brescu), prin intermediul cărora in 
casele dumneavoastră, stimaţi tele- 
spectatori, intră Cehov, Marin Sorescu, 
Herlea, Dida Drăgan. S-ar putea în- 
timpla ca «cei care nu se văd» să se 
întrebe de ce este nevoie de un prilej 
anume — această idee de a proclama 
anul 1975 Anul Femeii — pentru a se 
remarca un lucru atit de simplu: că 
televiziunea română are printre femeile 
care lucrează aici excelenți «oameni 
de televiziune». Cit despre «cele care 
nu se văd» e un fel de a vorbi. Şansa 
televiziunii este că aici se vede, poate 
mai clar decit în alte părți, rezultatul 
muncii și, dincolo de chipurile fami- 
liare, noi cei de dincolo de micul ecran 
avem atitea nume familiare care au 
făcut ocolul ţării. Cine nu știe astăzi 
că fără scenogratele si creatoarele de 
costume Doina Levinţa, Teodora Di- 
nuiescu, Rodica Hanagic, Georgeta 
ltigan, multe admirabile spectacole ar fi 
mai puţin admirabile. Cine nu ştie că 
n-am asculta un fir de romanţă, nici un 
capitol de curs de istoria muzicii 
ilustrată și nici atitea emisiuni muzi- 
cale fără Marianti Bantu, Florica Gher- 
ghescu, Ada Brumaru. Cine nu ştie, în 
sfirşit, că fără regizoarele de platou, 
de emisie, de culise şi mai ales de 
montaj (Marga Niţă, Elena Wald, Luiza 
Corcescu, Liliana Penescu, Emilia An- 
dreescu, Sanda Balaban, Antoaneta 
Oprea) nici o emisie nu ar fi posibilă. 
Ar mai trebui doar reamintit că toate 
aceste meserii sînt meserii grele, care 
cer deșteptăciune, putere de muncă, 
inventivitate şi îngrozitor de multe 
cunoștințe. Ar mai trebui totuşi adău- 
gat că niciuna din aceste meserii 


nu prea se poate face fără talent. 


Ar mai trebui adăugat că timpul de 
muncă în televiziune este cu totul 
relativ — în sensul că el reprezintă 
cam toată ziua şi eventual ore bune 
din noapte. Ar mai trebui poate adău- 
gat că pentru «acel» reportaj-senza- 
tional care ne-a plăcut atît de mult 
şi pentru care noi, cei care scriem, am fi 
plecat cu un tren şi cu un blocnotes — 
Rodica Rarău, Carmen Dumitrescu, 
Lucia Postelnicu, Maria Preduţ, Ana 
Berteanu, Paula Zah, Anca Fusariu, 
Cornelia Rădulescu, Anca Arion s-au 
deplasat cu o întreagă echipă, au 


Teatru tv răspunde mereu: «prezent!». «Prezent» deci în campania 
electorală. Prezent, zic actorii profesionişti dind o mină de ajutor 
actorilor amatori. («Pe cine alegem» ? de Ştefan Tita, 
în regia Domniței Munteanu; 
cu: Eugenia Bosinceanu, Ernest Maftei, Mircea Başta 
şi Costel Constantinescu) 


aranjat o filmare, au făcut treabă de 
regizor, scenarist si actor in acelaşi 
timp — făcînd mai ales si, înainte de 
orice, treabă de gazetar. În fine, ar mai 
trebui, cred, adăugat, cu riscul unor 
melodramatice repetări — că totuşi 
toată această lume feminină stă de 
dimineață pină noaptea în televiziune 
sau pe teren pentru televiziune, deşi 
are și o viață de familie. Esenţială — 
pentru ele — este această pasiune 
pentru munca în jurul aparatului de 
filmat. Aparat minuit de atitea ori de 
femei, operatoarele noastre şefe — 
Edwiga Adelman, Beatrice Drugă, Ele- 
na Fischer, Ortansa Lepădaru. 

Este aceasta o vocație. S-o cinstim 
ca atare. Omagial, dacă ni se oferă 
acest prilej. 


Smaranda JELESCU 


Contemporanele 
noastre 


Nu ştiu dacă emisiunea 

aceasta — intitulată poa- 

te prea sobru, «Contem- 

poranele noastre», desi 

telescopurile ei sînt foar- 

te simple, omenești şi 
fireşti —are cu adevărat un public al ei. 
Sint tentat mai curînd să cred că nu 
are, din mai multe motive, dintre care 
unul este de luat neapărat in seamă: 
se transmite duminica dimineaţa, la o 
oră a zilei noastre de odihnă în care, 
de obicei, contemporanele noastre 
muncesc la bucătărie... Sînt convins 
însă că emisiunea are un «sumar» de 
perspectivă inepuizabil; s-a născut 
dintr-o intenție nobilă, chiar dintr-o 
necesitate, si «materia ei primă» re- 
prezintă, practic, 51 la sută din suflarea 
românească. Dacă n-ar fi decit acest 
unu (sau mai exact doi) la sută 
«suplimentar»... Deși, firește, nimeni 
nu s-a gindit la aspectul- cantitativ al 
problemei... 

Nu știu dacă este bine sau mai puțin 
bine ca această emisiune despre con- 
temporanele noastre să fie făcută, 
aşa cum s-a procedat pini acum, de 
către contemporanele noastre. Dacă 
ar fi realizată de «contemporanii noş- 
tri», sigur, ar exista niște riscuri, dar 
parcă — nu numai de «mărțișor» — ar 
fi frumos ca programul consacrat ma- 
melor, surorilor şi fiicelor noastre să 
nu fie lăsat în grija exclusivă a mame- 
lor, surorilor şi fiicelor noastre.... 

Pînă una-alta, «Contemporanele 
noastre» este o emisiune serioasă și 
consistentă. Cu editoriale la ordinea 
zilei, cu rubrici mai mult sau mai puţin 
fixe, în care reporterele televiziunii bat 
strașnic drumurile ţării în căutarea 
unor subiecte cit mai interesante, cu 
anchete pe teme foarte diverse, care 
consemnează ginduri şi proiecte de 
viață ale contemporanelor noastre. 
O emisiune de portrete. Portrete de 
artiste și ţărănci, de aviatoare și de 
studente, portrete de femei munci- 
toare, portrete de mame, de surori și 
fiice, de bunicuţe și de nepoate. Por- 
trete de oameni (iertată fie-mi abaterea 
de gen). Uneori, în prezența unor idei 
foarte frumoase si telegenice, ca de 
pildă ancheta recentă printre tinere 
«cum vă pregătiți pentru casătorie?», 
montată în paralel cu variante la un 
cîntec de nuntă ale Floricăi Ungur. 
Alteori, în virtutea inerţiei... Uneori, 
cu viața în haine de lucru. Alteori, cu 
viața în straie de sărbătoare, deși inter- 
locutoarele au halate de tehniciene 
sau şorţuri de bucătărie... 

Despre contemporanele noastre 
s-au obișnuit să ne vorbească dumi- 
nica, contemporanele. noastre Ma- 
ria Preduţ, Paula Zah, Constanţa Stăn- 
ciulescu, Cornelia Rădulescu, Rodica 
Rarău... O fac cu seriozitate, în emi- 
siuni dense, stăpine pe profesia lor, 
ştiind — de cele mai multe ori — să 
aleagă și să ne înfățișeze portrete 
exemplare. Poate chiar prea exem- 
plare, citeodată. Poate că emisiunii îi 
lipsește, alteori, un zîmbet și o floare. 
Poate că... 

Dar gindurile acestea, ştiu, tocmai 


acum, de mêrtisor, cînd contempora- 
nele noastre se pregătesc să-și săr- 
bătorească ziua lor și nu o zi ca altele, 
din alți ani, ci ziua lor din anul lor, nu 
sint dintre cele mai potrivite. Să ră- 
răminem, așadar, la un zîmbet şi o 
floare... 


Călin CĂLIMAN 


teleobiectiv 


T | | 
de la tineret 


Să-i faci pe tineri să vor- 

bească despre dragoste 

este destul de greu, să-i 

faci să vorbească în fața 

reflectorului este un ade- 

vărat miracol. Pentru că 
dragostea, atunci cînd ea încolțește 
pentru prima oară în viața adolescen- 
ților, este ferecată cu zece lacăte. Este 
ferecată și din pricina unor prejudecăţi 
sociale destul de adinc înrădăcinate. 
Nu se cade să discutăm cu copiii 
noştri despre dragoste, spun mulţi pă- 
rinți, nu-i pedagogic să discutăm cu 
tinerii despre dragoste, spun mulți 
profesori. 

Şi noi, cei maturi, ne facem că nu 
vedem, nu auzim, nu ştim, dar de fapt 
viața isi urmează cursul ei statornic si 
adolescenţii au iubit, iubesc și vor 
iubi cită vreme va exista suflare ome- 
nească pe acest pămint. 

Ancheta T, intitulată «Cu inima spre 
soare», prima în acest gen, cum a 
numit-o cu mindrie prezentatoarea, 
sparge niște convenienţe, rupe niște 
văluri, schimbă niște făgașuri și proas- 
pătă, întlorită de liliac, pansele și nar- 
cise, cheamă tinerii să povestească 
despre dragostea lor. Şi tinerii au 
venit. A venit Mihaela în ochii căreia, 
limpezi cum e cristalul, se citea puri- 
tate şi încredere în viață; ea a măr- 
turisăt că îl iubeşte pe Radu, colegul ei 
de clasă,pentru că se înţeleg, pentru că 
se stimulează reciproc, pentru că au 
încredere unul în altul. A venit şi Radu. 
A venit și fata cu băsmăluță care,deși 
nu era îndrăgostită,intuia că dragostea 
te face mai bun, mai încrezător în 
viață. Prin fața ochilor noștri s-au 
perindat mulți tineri sau numai i-am 
auzit (felicităm pe realizatori si pentru 
discreția plină de sensibilitate cu care 
au făcut această anchetă). 

Sigur, nu erau toți fericiți şi nici nu 
puteau fi toţi fericiţi, şi nici nu puteau 
fi fericiți pentru că viaţa nu seamănă 
cu o tutie de bomboane cu fundă roz. 

Dar,ceea ce se cuvine a fi cu deose- 
bire subliniat, este că tinerii nefericiţi 
în dragoste erau tocmai aceia care nu 
comunicau cu părinţii (și mai ales cu 
mamele care ele sint chemate în pri- 
mul rind să vegheze la înmugurirea 
sufletului copiilor), cu profesorii lor, 
cu mentorii lor, cei care nu aveau 
acasă un climat de înțelegere generoa- 
să, de iubire. 

Această chemare spre deschiderea 
sufletului, spre dăruire, spre dragoste 
este meritul cu majusculă a primei 
anchete T. Capacitatea de a iubi este 
capacitatea de a crea, de a supra- 
viețui. Acesta a fost miezul emisiunii 
«Cu inima spre soare». Pentru că asa 
cum spunea un matur ce-și mărtu- 
risise şi el gindurile în minutele anche- 
tei: «Fără dragoste nu există decit 


cinism». 
Sanda GHIMPU 


telerama 


60 anume Africă, adică Africă vă 


zută de cunoscutul scriitor Alberto 
Moravia, în replică la cea văzută în 
urmă cu ani de Andre Gide. Moravia 
a realizat, recent, împreună cu regi- 
zorul Andrea Anderman, un lung do- 
cumentar TV mergind pe același iti- 
nerar străbătut de Gide. Filmul ilus- 


trează noutăţile sociale, economice şi 
politice intervenite în Ciad, Congo, Ca- 
merun si alte țări ale continentului 
negru. 

9 Fală și slavă, un nou roman foi- 


leton în patru episoade produs de 
televiziunea poloneză după tetralogia 
cu același nume a scriitorului laroslav 
iwaszkiekwicz. Pelicula este o cuprin- 
zătoare panoramă a istoriei poloneze, 
din primii ani după primul război mon- 
dial, pînă la răscoala varșoviană din 
1944. 


9 O dată nu-i un obicei. Pentru pri- 


ma oară, Pierre Etaix a lucrat special 
pentru televiziune. Cu complicitatea 
unei vedete a micului ecran: Jean 
Christophe Averty. Împreună au luat 
peste picior, în imagini satirice și 
burleşti, cea mai populară mașină de 
produs imagini a epocii noastre: tele- 
viziunea. Alături de Annie Fratellini, 
Jean Preston și Roger Trapp, Etaix 
a întruchipat vreo 30 de personaje 
într-o serie de parodii care merg de 
la telejurnal la... doctor Faust. Umorul 
scrişnit al lui J.C.A., aliat cu poezia 
lui Etaix, vă dați seama ce a putut să 
iasă? Emisiunea s-a intitulat «O dată 
nu-i un obicei». Oare? 


o idee pe lună 


Numai 
bărbaţi! 


Dac-aș fi reporter la te- 
viziune m-aş repezi, 
miine, cu aparatul de 
filmare pe Calea Moşi- 
lor, la doi pași de St. 
Gheorghe; ajuns acolo, 

as îndrepta aparatul spre firma care 

ne aduce la cunoştinţă că localul găz- 
duieşte o cooperativă de geamuri și 
oglinzi; pe urmă,aș cobori incet-incet 
aparatul pînă ce, prin obiectiv, aș prin- 
de pentru cinci milioane de privitori 

(şi privitoare), unul dintre cele mai 

stranii anunţuri din cîte mi-a fost dat 

să întîlnesc în ultima vreme: 


Angajăm lucrători pentru geamuri. 
Numai bărbați 


După aceea l-aș potti pina atară pe 
responsabilul cooperativei (precum 
și — poate — pe responsabilul respon- 
sabilului), i-aş oferi microfonul, i-as 
mărturisi că eu unul (după cum se 
ştie în redacţia revistei de față) n-am 
simpatii excesive pentru Mişcarea de 


Eliberare a Femeilor (M.L.F.), nu sînt 
pentru uniformizarea sexelor, nu ader 
la confundarea deosebirilor dintre fe- 
minin și masculin — însă că — aces- 
tea toate fiind spuse, nu-nţeleg în 
ruptul capului de ce cooperativa sus- 
amintită angajează numai bărbați; pe 
urmă, trecind mai la concret, l-aş în- 
treba dacă socoate că femeile sint, 
congenital, incapabile a se ridica la 
nivelul profesiei de geamgiu, dacă — 
poate! — îi place mai degrabă să lu- 
creze cu bărbaţi decit cu femei, dacă 
îl deranjează faptul că femeile (spre 
deosebire de bărbați) primesc con- 
cedii de naștere, precum si alte citeva 
asemenea întrebări. 

După care aș aștepta, răbdător, 
răspunsurile. Şi le-aș transmite pe 
programul | sub semnul «Anul inter- 
național al femeii». 


Al. MIRODAN 


filme pe micul ecran 


e „Generaţie“ 


(Andrzej Wajda, 1955). Prezentarea 
(fie şi în reluare) a acestui film pe micile 
ecrane a fost, fără îndoială, evenimentul 
cinematografic tv. al lunii. «Generaţie», 
ca film, ca operă de artă, adică stă 
într-o asemenea legătură cu o serie de 
fapte și de întîmplări de viață, încît cu 
greu mai poate fi judecat în absenţa 
lor. Căci, iată, acest film de lung metraj al 
lui Wajda este, cum el însuşi a măr- 
turisit-o, nu numai debutul său, ci si 
acela al unei întregi generaţii: Kazi- 
mierz Kutz, Jerzy Lipman, Andrzej Mar- 
kovski si alții, mulţi alţii. «Era — spune 
Wajda — un grup de oameni care vroiau 
să facă din film manifestul opiniilor 
lor. Noi nu vroiam numai să exprimăm 
tendinţele noastre ideologice, poziţiile 
noastre morale. Vroiam să arătăm și 
ceea ce iubim, ceea ce ne plăcea, ceea 
ce nu văzusem în filmele poloneze şi 
ceea ce doream să vegem pe ecrane» 
— şi asta nu reprezintă doar o atitudine 
fată de cinematograf ci, pe un pian mai 
larg, si față de viață. «Generaţie» 
a contribuit substanțial la impunerea 
acelei tematici şi a acelui aer particular 
în tratarea ei, care au făcut să se vor- 
bească despre un specific al cinemato- 
grafiei poloneze pe plan european, 
despre o «culoare» a ei, inconfundabilă. 
«Generaţie» a fost unul din filmele- 
pilot ale acestei cinematografii. Într-o 
perioadă în care rănile războiului nu se 
vindecaseră, istoria obsedind încă, «Ge- 
nerație» venea să arate (şi era o demons- 
trație necesară) că istoria aceasta a 
fost nu o dată făcută şi trăită de niște 
oameni care — precum cei din film —, 
dacă au devenit eroici, asta s-a întîmplat 
(explică Wajda) «pentru că cineva tre- 
buia să fie eroic, cineva trebuia să facă 
ceea ce fac ei». «Mi se pare — adaugă 
regizorul — că se schița începutul unei 
polemici cu privire la noțiunea de eroism 
(...) Ceea ce mă interesa mai ales în 
acest film era să arăt că dragostea poate 
fi determinantă pentru comportarea poli- 


Cu acest ciclu începe viitorul teatrului tv «Oameni ai zilelor noastre». 
(Premiera lunii: 
«Fata care a mutat Paringul» 
de I.D. Şerban, în regia lui Nae Cosmescu;: 
cu Irina Petrescu, Mariella Petrescu si Virgil Ogăşanu) 


tică şi că angajarea politică nu-i face pe 
oameni să uite că au o inimă și simțuri» 

În sfîrşit, acest patetic, adesea răscoli- 
tor «Generaţie»,se învăluie și mai mult 
parcă în legendă dacă ne amintim — şi 
nu se poate să nu ne amintim — că el 
a prilejuit prima apariție pe ecran a 
unui tînăr numit Gybulski, că el a fost 
momentul de întîlnire a acestor doi 
oameni, Wajda şi Cybulski, începutul 
complicatei, fascinantei lor legături 
profesionale, în care nici azi (la opt ani 
de la dispariţia lui Cybuski și după un 
film — «Totul de vinzare» — care încerca 
să explice unele lucruri) nu se poate 
descifra exact ce și cît au datorat unul 
celuilalt pentru faptul că viaţa și filmele 
lor au arătat așa cum au arătat si nu 
altfel. 


e „File de dicţionar“: 


Realizatori: Dan Petroiu și, în calitate 
de consultant, H. Dona. 

Formula: prezentarea unei personali- 
titi actoricești sau regizorale, de ieri 
sau de azi, din cinematografia străină 
sau românească, prin evocarea carierei 
(comentariu şi fragmente semnificative 
de pelicule) urmată — spre exempli- 
ficare — de proiectarea, în întregime, 
a unui film de sau cu acea personalitate. 
E o emisiune nu tocmai ușor de realizat: 
ea presupune multă documentare și, 
mai ales vizionarea de către realizatori, 
în scopul selecţiei, a unui mare număr 
de filme. Muncă dificilă dar care merită 
efortul. 

Am spicuit din programul ultimelor, 
săptămîni al «Filelor de dicționar»: 


e „Valurile Dunării“ 


(Liviu Ciulei, 1959). Reintilnire cu o 
peliculă de referință a cinematografiei 
românești. O operă în care epicul face 
casă bună cu analiza psihologică, și nu 
întotdeauna, mai tirziu, aliajul acesta 
vital a fost titlul de glorie al filmelor 
noastre; o operă trăind adesea din deta- 
liu, din observarea ascuțită a amănuntu- 
lui material și, îndeosebi, psihologic, de 
mirare fiind faptul că, ulterior, linia 
aceasta a realismului psihologic nu a 
făcut școală o operă care constituie, 
în fond, primul nostru film politic (nu 
doar prin subiect) împlinit, o operă 
ideologică şi de artă în acelaşi timp. 


e „Sărmanii flăcăi“ 


(Miklos lancso. 1965). O comparaţie 
ispititoare se impune oricâru' cunoscă- 
tor al creaţiilor mai importante din opera 
lui lancso: acest «Sărmani flăcăi» este 
asemenea unei prime file dintr-o carte, 
o carte în care fiecare filă conţine acelaşi 
text, numai că, pe cea dintii, spre deose- 
bire de următoarele, scrisul e parcă mai 
ordonat, cumva mai citet, propoziţiile 
sint duse pină la capătul rîndurilor, 
punctele, virgulele si liniuţele de dialog, 
chiar dacă nu sînt folosite de fiecare 
dată cînd e nevoie de ele, există încă. 
Vreau să spun că «Sărmanii flăcăi», 
primul film de rezonanţă din cariera lui 
lancso, este si cel mai accesibil, în 
ansamblul unei opere care — nu are 
rost să nu o observăm — nu se adre- 
sează publicului larg, «obișnuit». Mono- 
tonia (în sens de unicitate) tematică a 
filmelor lui lancso vine în sprijinul căută- 
rilor sale formale, demonstrind cum o 
temă dată (şi menţinută neabătut ca 
atare) poate naşte un stil. Rămine de 
văzut dacă nu cumva preferința (evi- 
dentă din perspectiva întregii opere de 
pînă acum a lui lancso) pentru perfecţio- 
narea acestui stil nu e un drum care se 
închide. Adică dacă nu cumva textului 
ii ia loc gramatica. 


e „Străbătînd Parisul“ 


(Claude Autant Lara, 1956). Un Bour- 
vii (emisiunea îi era destinată) mai puţin 
familiar, un Bourvil (personajul, desigur) 
echilibrat, vecin cu drama. Ba chiar alu- 
necind în dramă la un moment dat, cu 
ajutorul unui Gabin, la rîndu-i, surprin- 
zător. Aproape de final, filmul are toate 
şansele să devină antologic (și chiar 
este citeva minute!) prin acea mișcare 
aparent rece care arată dintr-odată, 
fin, cum ceea ce este o poveste minoră, 
o «drBlerie» (toată picareasca deplasare 
a lui Bourvil și Gabin într-un Paris 
ocupat) poate deveni, scurt, dintr-un 
condei, o tragedie (arestarea si, ca și 
siaură, deportarea într-un lagăr nazist 
a personajului lui Bourvil). in momentui 
acela, in care himul mi-a vorbit despre 
cum intr-o tracțiune de secundă risul 
poate deveni plins, mi s-a părut că el, 
filmul, este deosebit. A urmat însă un 
final de două minute «reparind» totul 
la modul cei mai convențional cu putinţă. 


Aurei BĂDESCU 
21 


Şi =. ea 
i | Pe cînd în cinematografe? 
-$ («Universul lor») 


Documentarul 


Cei 50 de pictori, prezentați acum patru 
ani in documentarul «Visele copilăriei», sint 
astăzi 250. De aceea Jean Petrovici poate 
vorbi acum despre «universul lor». Cercul 
duminical de pictură din satul Vulturesti 
a devenit o adevărată școală, nu în sens 
didactic, ci ca mişcare artistică amatoare, 
pildă de abnegaţie din partea unui educator. 
Cit despre cei 250 de copii care trăiesc «in 
nori de culoare», «Universul lor» trebuie 
văzut, neapărat, nu numai la televizor, ci si 
pe ecranele cinematografelor, singurul loc 


Laudă pionierilor 


299 «Marele zbor», «Pia- 
neta curată» si «Ampren- 
ta şi individul», trei filme 
științifice realizate la 
inceput de an, respectiv 
de lon Bostan, Mircea 
Popescu şi Constantin 
Budișteanu, vor aduce în curind pe 
ecrane nu numai o problematică diversă, 
dar și modalităţi cinematografice in- 
teresante. 066 «Marele zbor» este o 
mărturie științifică despre migraţia gişte- 
lor sălbatice. În film este prezent si 
cunoscutul naturalist englez Peter Scott, 
pentru a patra oară în ţara noastră, 
interesat de studierea acestui fenomen, 
«Planeta curată» abordează lupta pentru 
depoluarea mediului,  preocupăriie 
actuale ale laboratoarelor de cercetare 
de a repune natura în drepturile sale, de 
a lăsa urmaşilor o planetă curată. «Am- 
prenta și individul» demonstrează că 
«ghicitul în palmă», atunci cînd este 


telex Animafilm 


Tehnică și creaţie 


Recent, în studioul nos- 
tru, s-au proiectat filme 
care ne-au dus într-o lu- 
me de poezie. Creatorii: 
doi ingineri din cinema- 
tografia noastră. Zonele 
in care ne-a angajat filmul 
«Caleidoscop», reliefurile mereu 
schimbate, cu efecte cromatice de un 
mare rafinament au tost realizate de 
inginerul Ondreijckik Coloman, din 
simple trasee de emulsie colorată, în- 
tinsă doar cu un deget, beneficiind, 
insă, de anumite trucaje folosite in 
timpul luării imaginii. În filmul experi- 
mental «Fantezie cromatică», citiva 
jucători de baschet, filmaţi normal pe 
peliculă alb-negru, au căpătat culori 
difuze ca acelea ale personajelor de 
pe gravurile în metal, iar proiectarea 
au ralenti i-a transformat în balerini ce 
pluteau într-o lume de vis. Totul se da- 
tora unui anumit procedeu de tratare 
în laboratorul de prelucrare a peliculei 


inema 


unde acest film în culori ni s-ar putea adresa 
«pre limba lui». 


Coproductie a studioului «Alexandru Sahia» si a 
Televiziunii române. Regia: Jean Patrovici. Sce- 
nariul: Jean Petrovici și Eva Sirbu. Imaginea: 
Jean Michel. Redactor: Marion Ciobanu 


Politehnica satului 


Film etnografic de o rară elocvenţă si 
bogăţie, în care o echipă de trei «meşteri 
mari» — a se vedea, mai jos, în generic 
adună tot ce este mai interesant, fabulos 
pe intreg cuprinsul țării în materie de tehnică 


făcut de oameni de știință, respectiv de 
medici, poate ajuta la definirea fiecărui 
individ şi constituie un mijloc de diag- 
nosticare medicală. 1975 promite, deci, 
reafirmarea filmului ştiinţific românesc 

998 La ședința Consiliului AICS (Aso 

ciaţia internaţională a filmului ştiinţific), 
care a avut loc la Paris în zilele de 1 și 2 
februarie, s-a anunţat încheierea unui 
nou contract între această asociaţie și 
UNESCO, privind editarea unui studiu 
asupra rolului filmului ştiinţific în dez- 
voltarea tehnicii şi ştiinţei. În partea 
introductivă a studiului aflat sub tipar, 
se arată contribuţia istorică a profesoru- 
lui Gh. Marinescu la dezvoltarea filmu- 
lui de cercetare ştiinţifică. Gh. Mari- 
nescu a fost,se știe, primul savant din 
lume care a folosit aparatul inventat de 
frații Lumière ca instrument de cercetare 
De altfel filmele româneşti «Pe urmele 
unui film dispărut», «Și medicii au 
început să filmeze», realizate de lon 
Bostan si «Premieră după 75 de ani» de 
Al. Gaşpar, consacrate începuturilor 
filmului științific, au avut un mare ecou 
internaţional şi au stimulat începerea 
unor cercetări de istorie a filmului știin- 
tific. Aristide MOLDOVAN 


si era inventia inginerului Dumitru Mo- 
rozan. 

Deşi cele două procedee inventate 
poartă denumiri ultratehnice: deflecto- 
grafie color si developare mixtă, ele vin 
să dovedească, încă odată, potențialul, 
prin excelență artistic, al inginerilor din 
cinematografie, cit si resursele inepui- 
zabile ale tehnicii cinematografice ba- 
zate pe trucaje. 

Tinărul inginer Koăs Francisc, invi- 
tat să colaboreze cu studioul nostru 
pentru realizarea unor efecte sonore, a 
adus pentru demonstraţie o valiză de 
lemn (cam ca aceea cu care plecau, 
odinioară, recruţii la cătănie),doar că 
această «sculă» (cum a denumit-o mo- 
dest creatorul ei) era un sintetizator, 
creator de efecte sonore, o orgă care 
nu poate repeta, nu copiază, ci creează 
unicate. Efectele sonore se desfășurau 
în evantai, în tonalități grave. Ascultîn- 
du-le cu ochii închişi, te purtau prin 
lumi nemaivăzute şi nemaiauzite. De- 
monstrațiile «tehnice» la care m-am 
referit s-au desfășurat în această lună 
în cadrul a două simpozioane organi- 
zate de către inginerul Aurel Popirad 
si dedicate rolului imaginii şi sunetului 
în filmul de animaţie. lată de ce, în 
acest telex, abătindu-mă de la formula 
obişnuită a rubricii, am dorit să aduc un 
omagiu tehnicienilor și inginerilor ar- 
tişti din cinematografia noastră. 

Lucia OLTEANU 


şi inventivitate arhaică: mori de vint si de 
apă, rişniţe, moriște, oleiniţe, joagăre. Fie 
care în cadrul său natural și cu mitologia 
proprie. Dacă o are, fiindcă uneori, ne 
asigură Paul Anghel], «tehnica se desparte 
de poezie pentru a o regăsi sub altă formă, 
cîndva, mai tirziu». 


Coproductie a studioului «Alexandru Sahia» şi a 
Televiziunii române. Regia și scenariul: Mirel 
Hieşiu. Imaginea: Doru Segal. Comentariul: 
Paul Anghel. Redactor: Viore/ Bindea. 


Nebănuitele trept 


Maria Săpătoru si Grigore Corpăcescu 
au realizat unul dintre cele mai bune filme 
ştiinţifice din ultimul timp. Atit prin ineditu! 
absolut al subiectului (e vorba de necro 
polele descoperite în sudul Olteniei si în 
Banat — așa-numita «cultură a cimpurilor 
de urne» — sute de vase și statuete din 
epoca mijlocie şi tîrzie a bronzului, cele 
mai frumoase,se zice, din toată Europa) 
cît si prin imaginea si compoziția filmului 
(în locul convenţionalelor catifele de fundal 
și sticle de vitrină, autorii adoptă un sistem 


area zidire 


O ecranizare fidelă şi cuminte a baladei 
meșterului. Manole, realizată în aceeași 
grafică modernă cu care lon Truică ne-a 
obişnuit din «Carnaval» și «Cadoul». 
Aceeași capacitate fascinantă de a reduce 
peisajul și figurile umane la citeva tente 
transparente si de a ne spune totuşi prin 
ele, fără nici un cuvint, o întreagă poveste 
gravă, în ritm de Ciacona. De data aceasta, 
«spectacolul» este chiar mai ambițios. Gra- 
lica decorativă are o dinamică mai vie, cu 
sugerarea perspectivei, a spaţiului în care 
personajele se mişcă și construiesc. Eroul 
nu mai este un semn pierdut printre altele, 
ci capătă contur distinct, adus uneori medi- 
tativ în prim-plan. Însăși adaptarea scena- 
ristică, datorată şi ea lui lon Truică, cu 
inovaţii minime, dar sugestive, marchează 
un plus de interes în planul ideilor: soata 
sacrificată ia locul ultimei cărămizi din 
cupolă — omul este deci «cheia de boită». 


ductie a studioului «Animafilm». Regia, sce- 
nariul, grafica şi decorurile: lon Truica 


Nell Cobar o părăsește pe Mihaela, fetița 
din serial, pentru a aduce în desenul animat 
experiența sa de caricaturist. Formula 
aleasă este, ca şi în «Formica» lui Matty, 
aceea a unei serii de pilule, suite de 
caricaturi animate fiecare pentru citeva 
secunde. În speță, urmărim un cuplu, un 
bărbat şi o femeie care luni se întîlnesc in 
parc, marti se îmbrățișează în parc, miercu': 
se plimbă cu barca, ş.a.m.d., în celelalte 
zile ale săptămînii, pînă cind ajung să 
«sufere împreună», tot zilnic, în faţa televi- 
zorului. O altă pilulă demonstrează cit de 


ufletiștii 


Un mare „Pitic“ 


E mai mult ca sigur că la Întreprinde- 
rea cinematografică Tirgu Mureş există 
oameni, nu numai pasionați de cinema, 
dar și conştienţi de forța educativă pe 
care o reprezintă filmul. Asa se poate 
explica fericita (şi originala) lor iniția- 
tivă de a deschide un cinematograf 
numit «Pitic», destinat în exclusivitate 
preșcolarilor. lată ce ne scrie Gyula 
Domahidi, redactor la Întreprinderea 
cinematografică a județului Mureș. 

«Pitic» (80 locuri) arată ca o cetate din 
povești. Intrările sînt străjuite de doi 
halebardieri. Scaunele sînt mici, totuși 
comode, la dimensiunea spectatorilor. 
Merită văzuţi, acești spectatori de-o 
șchioapă,sosind la cinema cu autobuze 
speciale Pitic, umplind sala cu excla- 
maţii de bucurie sau de teamă în timp 
ce urmăresc aventurile animate de pe 
ecran. Educatoarea Elena Micloş,ajutată 
de eleve ale Liceului Pedagogic, viitoare 


Animatia 


original de luminare si filmare a acestor 
piese inestimabile, sugerînd parcă existența 
lor eternă). 


Producție a studioului «Alexandru Sahia». Regia 
si scenariul: Maria Săpătoru. Imaginea: Grigore 
Corpăcescu. Redactor: Georgela Melianu 


Vechi 


scoarţe românești 


O adevărată enciclopedie poetică ilustrată 
a covorului românesc din toate ţinuturile, 
de la lăicerele muntene «lungi ca şi drumu- 
rile cîmpiei» pina la scoarţele oltenești, cu 
figurile lor fantastice, învecinate cu reveria 
orientului. Din nou, doar prezentarea unui 
astfel de film pe ecranele cinematografelor 
ar da măsura valorii sale culturale și ar 
justifica marea investiție de talent şi pasiune 
pe care a presupus-o. 


Coproducţie a studioului «Alexandru Sahia» și a 
Televiziunii române. Regia și scenariul: Mirel 
Iliesiu. Imaginea: Doru Segall. Co tarul 
Paul Anghel. Redactor: Viorel Bindea 


util este să ai o umbrelă dacă te afli tot în 
parc, însă pe o bancă, dacă pe aceeaşi 
bancă se aşează o doamnă, cu căţel, dar 
fără umbrelă şi dacă începe să plouă. 
Poanta: Cupidon ar trebui să-și schimbe 
săgețile pe umbrele. Umor complezent, 
idei simple, desen agreabil, fără intentii 
satirice, dar cu vădita intenţie de «a ne 
descreţi frunţile», în limitele bunului gust. 
Ceea ce nu-i puțin lucru. 


Producție a studioului «Animafilm». Regia, sce- 
nariul şi desenele: We// Cobar. 


Ceea ce impresionează înainte de toate 
in acest excelent desen animat — unui 
dintre prea puţinele scurt-metraje străine 
pe care le putem viziona pe ecranele noastre 
— este anvergura și tratarea modernă a 
subiectului. Eroul e un omuleţ, singur pe 
o insulă pustie. Un fel de parodie a lui 
Robinson Crusoe, căci în epoca noastră 
nu există petec de pămînt lăsat uitării: 
naufragiatul este repede reperat de un 
submarin care nu dă la iveală decit 
periscopul şi se retrage, neinteresat de 
obiectivul descoperit. Fără a recurge la 
satira pamfletară, menţinindu-se cu brio 
în linia mult mai eficace a unui umor molipsi- 
tor, filmul înfățișează apoi, într-o suită 
alegorică şi alertă, un neintrerupt cortegiu 
de vizitatori ai insulei pustii, soli ai lumii 
contemporane: suprafortărețe şi misionari, 
cover-giris şi căutători disperaţi de aur 
negru. Pînă cind apare.... Dar pentru a şti 
cine apare trebuie — vă invităm — să vedeți 
filmul. 


Producție a studiourilor sovielice 
nariul: F. Hitruk 


Regia şi Sce- 


Val. S. DELEANU 


educatoare, are grijă de bunul mers al 
vizionării, îi ajută pe copii să înțeleagă 
mai bine filmele, îi învaţă jocuri distrac- 
tive în timpul pauzelor. O expoziţie per- 
manentă prezintă în holul cinematogra- 
fului cele mai bune desene ale copiilor. 
Au loc concursuri dotate cu premii, 
spre marea bucurie a piticilor din sală. 
Pe de altă parte,orele de spectacol au 
fost corelate cu cele ale unui cinemato- 
graf de adulţi din apropiere; părinţii pot 
veni să vadă un film, lăsindu-și copiii 
în siguranţa sălii lor, în tovărășia dese- 
nelor animate sau documentarelor des- 
pre viața animalelor. Fondul de filme 
e din păcate destul de sărac. Acesta e 
şi motivul pentru care Întreprinderea 
cinematografică județeană ar dori să 
poată organiza o masă rotundă cu re- 
prezentanţii studioului «Animafilm», ai 
pedagogilor din oraş. Merită acest lucru 
atita bătaie de cap și atita oboseală? 
Fără îndoială. Pentru că, dincolo de 
scopul şi rezultatul educaţional,răsplata 
cea mai mare o constituie zimbetele de 
mulțumire ale miilor de copii. 


Domahidi GYULA 
redactor la Întreprinderea cinematogralica 
a județului Mureş 


i 


— 


filmul românesc 
peste hotare 


Anul 
semne bune are... 


6 zile în Suedia 


Cu ocazia destășurării la 

Stockholm a «Zilelor 

filmului românesc», or- 
ganizatorii de la «Svenska Filminstitu- 
tet» au editat un frumos material de 
prezentare, ce include,pe lingă o scurtă 
dar elocventă schiță a istoriei filmului 
românesc, şi prezentarea celor şase 
filme artistice de lung metraj («Felix 
si Otilia», «Explozia», «Cu mîinile 
curate» «Atunci i-am condamnat pe 
toți la moarte», «Ciprian Porumbes- 
cu», «Nunta de piatră») și a celor două 
fiime de animaţie ale lui Sabin Bălaşa 
(«Galaxta» și «intoarcere în viitor»). 
Cotidianul de mare tiraj «Dagens Nyhe- 
ter» consacră, în trei din numerele sale 
analize ample ale productiilor româneşti 
prezentate 
lată coperta programului: 


NY _ 
RUMANSK 
FILM 


Scurt metraje vedete 


«Bun ca ziua» (Slavomir Popovici), 


Bădică) sint «componentele» lotului re- 
prezentativ al României. la Festivalul 
internaţional al filmului de scurt-metraj 
desfăşurat la Tampere (Finlanda) între 
20-23 februarie. O «echipă de filme» de 
la care așteptăm victorii! 


Prezențe aplaudate 


La «marea sărbătoare» a filmului, 
«Fest» (Festivalul festivalurilor inter- 
naţionale), care se desfășoară anual la 
Belgrad, am fost prezenți cu filmul ar- 
tistic «Un comisar acuză», care s-a 


prezentat «Aventurile lui Babuşcă». 


Export de imaginație 


Două noi filme românești de desen 


pentru distribuție mondială. 


De la L.A.T.C. la Tokyo 


Un film realizat la studiourile I.A.T.C. 
de studentul-regizor Climent Slavov și 
de studentul-operator Fay Ştefan — 
«Balada lui Scarlet Cahul» — a primit 
la Tokyo Marele Premiu în cadrul 
C.I.L.E.C.T. (Comitetul international u- 
niversitar pentru creația cinematogra- 
fică și televizată). Interpretul! principal 


vorbirea noastră cea din toate filmele . 


La început a fost 


„„dar nu şi în cinemato- 

graf. Uneori mi se pare 

că si astăzi, după atitea 

decenii, el, cuvintul, mai 

tirăște după sine soarta 

celui sosit la urmă, asu- 
pra căruia se îndreaptă privirile bă- 
nuielii, cele ale intoleranței ori ale in- 
găduinţei. 

Poate de aici şi osirdia cu care se 
inventariază şi se matematicizează 
funcţiile cuvîntului pe ecran, operație 
cu care se îndeletniceşte — nu rare- 
ori — şi bunul simț al spectatorului. 
Căci binecunoscuta formulă «se vor- 
bește... ca-n filme» 'nu este altceva 
decit o atitudine în fața cuvintelor care 
se rostogolesc străine, stinghere si 
stingheritoare, pentru că nu și-au găsit 
funcţia lor supremă, aceea a supunerii 
la obiect. singura care ne poate da 
măsura autenticității unui dialoa, sin- 
gura în stare să ne spună cit — si 
cum anume —toată cohorta de vorbe, 
vorbe, vorbe ale unui film fac parte 
din însăși carnea lui, cît de mult cunosc 
aceste vorbe legile convieţuirii cu ima- 
ginea, ale luării la întrecere ori ale re- 
tragerii sfioase din faţa ei. Istoria ma- 
turizării filmului românesc poate fi 
privită, printre altele, şi ca istoria 
căutării cuvîntului care exprimă ade- 
vărul; adevărul unei situaţii, al unor 
relații umane, al unor gesturi. 

Fără ură şi părtinire, fără prejudecăți 
mai vechi sau mai noi, vom încerca să 
ascultăm — sau să reascultăm — cu 
atenţie sporită dialogul filmelor noas- 
tre, pentru a-l supune nu unei analize 
de laborator, ci acestei probe vitale: 
supunerea la obiect. 

Departe de ideea stabilirii vreunei 
ierarhii în materie de sarcini ale cu- 


lată tema 
acestei noi rubrici: 


Cum vorbim 
= în film? 
In filmele noastre 


vintului în film, mă simt totuşi tentată 
să încep cu ceea ce Antonioni consi- 
dera o piatră de încercare a dialogului 
în film. sa găsi cuvinte unor eveni- 
mente care le refuză». 

Am trăit, cu toții, suficiente expe- 
riențe cinefile ale înregistrării unor 
replici ce se încăpăținau să concureze 
imaginea, mai ales in momentele ei 
de mare tensiune, să rezume inutil 
şi stinjenitor o stare de spirit care 
pentru spectator avea de mult un nume, 
să se constituie într-un echivalent aşa 
zis poetic, aşa-zis dramatic. Teama 
de vorba aruncată, aparent, la întim- 
plare, de cuvintul modest si umil, 
în spatele căruia se ascunde însă, 
întreagă, emoția, tresărirea unei clipe, 
poate fi lesne depistată. Am fi nedrepți 
însă dacă nu am aminti acum, cînd 
poate mulţi le mai au proaspete în 
memorie, citeva momente autentice de 
frumuseţe din unele realizări ale noas- 
tre mai noi, momente dobindite, în 
mod incontestabil si datorită ştiinţei 
cu care cuvintul se insinuează într-o 
anumită atmosferă. lată, în «Tatăl ri- 
sipitor», în scena întoarcerii de pe 
front a fiului care şi-a pierdut un picior, 
în locul oricăror efuziuni sentimentale, 


cuvintul... 


între bătrinul Oaie şi Marin al său,are 
loc doar acest schimb de replici: 
«Veniși?» — «Venii». Luni întregi 
tatăl a fost neliniştit de soarta fecioru- 
lui, dar acum, cînd îl vede din nou în 
prispa casei, pentru a-și disimula emo- 
ţia, i se adresează ca şi cum băiatul 
s-ar fi întors de la muncile cimpului, 
la lăsarea serii. Abia într-un tirziu vom 
auzi din gura lui: «Ai vreun beteșug, 
esti zdravăn?» 

Un film întîmpinat nu demult cu 
binemeritate aplauze, «Zidul» lui Con- 
stantin Vaeni, după un scenariu de 
Dumitru Carabăț și Costache Ciubo- 
taru, ne oferă cîteva bune prilejuri de 
a medita asupra efectelor pe care le 
poate avea o replică ce nu se mul- 
tumeste să fie doar o frintură dintr-un 
ping-pong verbal, ci tinteste către un 
delicat contrapunct al gindului; dintr-o 
datorie de conştiinţă, tovarăşii de lup- 
tă îl mai întreabă, pentru o ultimă oară, 
pe tinărul ce urmează a fi claustrat: 
«Rămii?» Băiatul priveşte în jur, poa- 
te pentru a se asigura că are tot ceea 
ce era necesar temerarei sale acțiuni. 
Răspunsul vine însă dintr-o cu totul 
altă lume decit din cea la care ne aştep- 
tăm, din universul candorilor: «Podul 
e plin de porumbei. Cînd eram mic, 
îi prindeam cu grăunțe trecute prin 
aţă». O evocare fragilă, menită să 
atenueze încordarea clipei de pe ecran 
şi care angajează sensibilitatea spec- 
tatorului, pregătind-o pentru o intrare 
în altă secvență plină de înţelesuri: 
aceea în care păsările copilăriei vor 
năvăli bezmetic pe fereastră. 

Așadar, se pot găsi cuvintele potri- 
vite chiar și acelor evenimente care 


le refuză. 
Magda MIHĂILESCU 


CINEMA, Piaţa Scînteii nr. 1, Bucureşti 
Exemplarul 5 lei 41017 


Cititorii din străinătate 


al filmului este actorul Emanoil Petruţ. pot face abonamente adresindu-se întreprinderii 


«Rompresfilatelia — Serviciul import-export presă 
Bucureşti, Calea Griviței nr. 64—66 P.0.B.-Box 2201 


Anul XIII (146) 
Bucuresti 


februarie 1975 


Carieră internațională 


Filmele artistice «Nemuritorii» de 
Sergiu Nicolaescu și «Filip cel bun» 
de Dan Pita au fost achiziționate de o 
casă de distributie italiană. Un debut 
promiţător de carieră internaţională. 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


Prezentarea grafică: 
loana Moise 


B. 


Coperta I 

ln actualitate, filmul de actualitate 

«Filip cel bun» (scenariul: C. Stoiciu, regia: 
Dan Pita, interpreţi: Ileana Popovici și Mircea 
Diaconu) 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 


Ecaterina Oproiu E 
R «Casa Scinteii» — București 


lulian GEORGESCU 


(Foto: A. MIHAILOPOL) 


lata deci ca Andrei Blaier, 
regizorul pentru care filmul 
nu putea fi decit «de actua- 
litate», nu s-a pierdut prin 
hăţișuri cum credeau unii 
dintre noi, el e aici, e pre- 
zent, mai convins ca oricind că filmul nu 
poate fi decit de actualitate, convins total 
si cu dubla răspundere de scenarist și 
regizor asumată cu cinste şi seriozitate. 
Si iată deci că mai există şi alte teme — 
nu numai scheme — ne mai bintuie și 
alte ginduri și alte probleme, ne mai scu- 
tură şi alte necazuri în afara celor cu un 
tehnician retrograd care... lată că există 
oameni fel de fel, chiar si negativi din 
creștet pînă-n tălpi, răi și uriţi și de urit 
din adincul sufletului. Vasăzică nu sin- 
tem încă perfecţi, nici măcar cu toții 
perfectibili, nu am asanat toate bălțile, 
nu am lichidat toate relele, nu le putem 
lichida mai cu seamă într-un ceas şi 
jumătate de film. Vasăzică, mai ales 
vasăzică, iată că avem și curajul de a ne 
privi viaţa în ochi, așa cum este ea, «ames- 
tecată», încă amestecind ieri cu azi, dar 
cu ideea de «miine» bine încolțită în ea. 
Bucuria pe care mi-a trezit-o filmul lui 
Blaier începe de la acest curaj de a spune 
albului alb si negrului negru, de a merge 
pînă la capăt, de a atinge «ultima conse- 
cință», de a cunoaște și recunoaşte ire- 
parabilul. Curajul de fapt de a ne vio- 
lenta conştiinţele, curajul de a lăsa la o 
parte politețurile și grațiile diplomatice 
atunci cînd «arde». Căci «llustrate cu 
flori de cimp» este un film care arde. 
Arde ca subiect, arde ca tratare, arde cu 
țiecare imagine, cu fiecare replică. Arde 
această poveste simplă, dramatic simplă, 
a două vieți frinte brutal și stupid la în- 
cepit de drum, la început de înțelegere, 
din neînțelegere. Arde. Pentru că unde 
sintem noi, ceilalţi, unde sintem noi, 
oamenii, in timp ce lor li se întimplă ce 
i se întîmplă? Blaier — scenaristul si 
regizorul Blaier — răspunde prompt la 
această întrebare. De la primele pină la 
ultimele imagini ale filmului nu face deci! 
să răspundă la această întrebare. Noi am 
fost acolo. Unii am privit de departe, cu 
binoclul, locul dramei. Alţii am fost aici. 
Unii chiar pînă la ușa dincolo de care 
exista cadavrul fetei... Noi sintem aici, în 
orașul nostru, în portul nostru, bine anco- 
rati în viață şi în ale ei. Sintem aici, dar 


nema 


filmul românesc 
în cifre 


my A Iar 
“AL n si 
© 9 3 filme de lung-metraj in 18 ani; o pro- 
ductivitate ritmică şi destul de bună, rapor- 
tată la activitatea colegilor, pe plan intern 
și chiar pe plan internaţional. 


66 Succesul de casă al filmelor sale se 
înscrie în mod constant la «peste un mi- 
lion de spectatori» («Apoi s-a născut le- 
genda» este încă în difuzare). 


66 Fără să cultive vedetismul a lansat 
cîteva «vedete». (În filmele sale şi-au făcut 
debutul Victor Rebengiuc, Ştefan Mihăi- 
lescu-Brăila, Valeria Seciu) 


99 Preferinta evidentă pentru filmele cu 
teme din actualitatea imediată. 


99 La unele din filmele sale este coautor 
al scenariului; prin urmare, nu se multu- 
meşte «să interpreteze» o partitură. «Ilus- 
trate cu flori de cîmp» (semnează în 
exclusivitate scenariul) îl recomandă ca 
realizator de «tilme de autor. 


66 Printre filmele de lung-metraj reali- 
zează pentru micul ecran serialul . «Cire- 
şarii» (10 episoade în care apare şi ca in- 
terpret). Tot pentru TV realizează spec- 
tacolele de teatru «Autostop»y/ «Vilegia- 
tura» si «Discurs pentru o floare», 


9 e Montează la teatrul Bulandra «Priveşte 
înapoi cu miînie». 


46 Pentru sectorul film publicitar sem- 
nează regia la 25 scurt-metraje de diverse 
genuri după scenarii proprii. 


66 Este coscenarist al filmului «Despre 
o anume fericire». 


9 e Filmele sale au trecut granițele țării. 
Cel mai bine s-au difuzat «Dimineţile unui 


atit de ocupați încit nu avem timp să 
observăm ce meșterește «naşa» la nuntă. 
Noi sintem aici, nu oboseşte Blaier să ne 
arate, sintem aici şi simțim chiar mirosul 


„| «Ora H» 
(coregie) 


«Mingea» 
(coregie) 


Ey 1 278850 


«Furtuna» 


pi darie 2 176 420 


«A fost prietenul 


i eta 1 321 300 


«Casa 
"| neterminată» 


«Dimineţile 
„| unui băiat 
cuminte» 


«Apoi s-a născut 
"| legenda» 


«Pădurea 
"| pierdută» 


«Ilustrate cu 
“| flori de cîmp» 


de gaz metan care vine din magazinul de 
jucării pină la grătarul nostru cu mititei, 
am putea chiar să oprim gazul, dar dacă 
oprim gazul, ce facem cu fripturile, ce 


(Afişul de Clara Tamas) 


facem cu mititeii? Noi sintem aici, noi cei 
mai apropiaţi chiar, iubitul, mama, dar nu 
vedem şi nu înțelegem, mereu fixați pe 
altă lungime de undă, furați mereu de 
alte probleme. Noi sintem aici, dar ne 
uităm tot timpul în partea cealaltă... Dacă 
ni s-a vorbit vreodată în filmele noastre 
mai pe față despre indiferență, despre re- 
probabila indiferență și inerția ei, apoi 
asta ni se întimplă acum în acest film cu 
titlu poetic, voit poetic. Căci «Ilustrate cu 
flori de cîmp» ne spune calm, fără furie, 
cu atit mai eficient cu cit e fără furie, cit 
de absenți, cit de orbi la ceea ce se în- 
timplă în jurul nostru putem, încă, din 
păcate, să fim, 

Cinematograțic, Blaier a ales, cred, for- 
mula ideală pentru această gravă şi ne- 
cruțătoare comunicare pe care avea a ne-o 
face, Filmul său este construit pe legea — 
de aur — a contratimpului, de stări, de 
situaţii, de evenimente, contratimp al vie- 
ţii cu şi în care coexistăm (undeva se pe- 
trece, altundeva se moare, undeva Începe 
o viață, alături se lichidează alta), contra- 
timp dublat, tot ca în viață, de micile și 
marile coincidențe pe care lingă care 
trecem, îndeobște fără să le luăm în sea- 
mă, pe care ni le amintim abia «pe urmă». 
Astfel: fata coboară din tren cu buchetul 
de flori de cimp în brațe, inaintea ei a 
coborit cineva cu o coroană mortuară; 
după colț, iubitul celeilalte, în costum de 
nuntaș, cu floare albă la butonieră, isi pin- 
deşte iubita; alături şoferul de taxi așteap- 
tă excedat, pe el nu-l interesează, el pierde 
timpul, și această secvenţă de început cu- 
prinde rezumatul filmului, rebusul și dez- 
legarea lui. După cum acea nuntă,pe care 
Blaier iși așează tot filmul, rezumă ideea 
de contratimp, este cadrul și decorul ideal 


Eva SÎRBU 
(continuare în pag. 8) 
E i Ci d a i AH 


Regia și scenariul: Andrei Blaier. Imaginea: 
Dinu Tănase. Muzica: Radu Șerban. Decoruri: 
Vasile Rotaru. Costume: leana Oroveanu. Cu: 
Draga Olteanu, Eliza Petrăchescu, Carmen Galin, 
Elena Albu, Dan Nuțu, Gheorghe Dinică, Ana Ciclo- 
van, George Mihăiţă, Pau! Ioachim, Constantin 
Florescu, 

Producție a Casei de filme Trei. Director 
Eugen Mandric. Film realizat In studiourile Centrului 
de producție cinematografică «Bucureşti». 


Începem din acest număr, sub semnătura lui Mihai Duţă de la Centrala România 
film, publicarea unor «portrete în cifre» ale regizorilor noştri care au semnat 
mai mult de 3 filme. Ordinea este cea alfabetică. Sperăm ca aceste fişe să consti- 
tuie un material documentar ajutător pentru cei ce se ocupă de istoria filmului 


românesc, ca profesioniști sau ca cinefili. 


Interpreții 
principali 


Scenariul 


Nicuţă Tănase, a i 
1957 | 1 102 460 Andra Blaler Silvia Popovici 


Francise Munteanu,| Lazăr Vrabie, 
Andrei Blaier Andrei Codarcea 


lon Manta, 
Victor Rebengiuc, 
Toma Dimitriu 


Francisc Munteanu 
Titus Popovici 


C, Sireteanu, 

Şt. Ciobotărașu, 
Ştefan Mihăilescu- 
Brăila 


Dumitru Carabăţ, 
Mircea Mohor 


e pepe pa 
Cararin Sial 
Mihnea Gheorghiu | Cornel Patrichi, 


în premieră 
(februarie) 


Irina Petrescu, 
Dan Nuţu, 
lon Caramitru 


Ilarion Ciobanu, 


76 650 [Constantin Stoiciu | Margareta Pogonat, 


Ştefan Ciobotărașu 
Ilarion Ciobanu, 
Cornel Coman 


Draga Olteanu, 
Eliza Petrăchescu, 
Carmen Galin, 
Dan Nuţu 

Elena Albu 


Andrei Blaier 


băiat cuminte» (11 ţări) şi «Pădurea pier- 
dută» 


99 A participat la diferite competiţii in- 
ternaţionale de prestigiu. «Dimineţile unui 
băiat cuminte»: premiul «Condurul de aur» 
la festivalul de la Gottwaldow si invitat la 
festivalul pentru tineret de la Cannes. Ace- 
laşi film, împreună cu «Apoi s-a născut 
legenda», a participat la festivalurile inter- 
naționale necompetitive de la Montreal, 
Chicago, Melbourne, Sydney. 


Mihai DUTA