Revista Cinema/1990 — 1998/011-CINEMA-anul-XI-nr-10-1973

b. 

a 
Ci nr.10 
Anul XI (130) 
revistă lunară 


În acest număr: 


Cine sînt eroii, 


Coperta I 


Deși apare uneori în filme, nu-i actor. 


E regizorul Mircea MUREŞAN, care 
lucrează în acest sfirșit de octom- 
brie, «O oră din August» (după 


Coperta IV 

Două vedete internaţionale la fes- 
tivalul filmului de la Moscova: fru- 
moasa Gina Lollobrigida și talen- 
tatul Aleksei Batalov, 


cinema 


Anul XI nr.10(130) Octombrie 1973 


Redactor șef: Ecaterina OPROIU 


scenariul unui scriitor pe care fil- 
mul îl aștepta de 18 ani: Marin 
Preda). 

Viitorul contract al cineastului: un 
serial pentru televiziune după ro- 
manul lui Radu Tudoran: «Cu toate 


inzele sus». 
e Foto: A. Mihailopol 


Foto: Markov 


FILMUL ROMÂNESC ÎN DEZBATERE 


Masă rotundă 


Autorii filmului «Dragostea incepe vineri» față în față cu cinefilii de la Întreprinderea 


de piese radio și semiconductori, Bucureşti — Valerian Sava 
«Despre o anume fericire» 
Despre o anume datorie — Ecaterina Oproiu 


Cronica unui necineast 


Stinta naivitate sau conditia bărbatului periclitată... — Sanda Ghimpu 


Cum spunem, dar și ce spunem 


Estetic fără etic? Imposibil! — Dan Comșa 
O șansă numită: Eugen Barbu — Dinu Kivu 
Aventura scenariului 


Cum se fură o maşină..-— Dumitru Solomon 
A rezuma este atunci cind... — Marcel Păruș 
Admirabile, aceste manii — Gelu Ionescu 


| Epoca noastră | Filmul e o lume, lumea e un film — Radu Cosașu 
Explozia cinematografului sud-american — Dan Nestor 


Un spectator temperat | Explozia frumuseţii — Teodor Mazilu 


Sondaj în cineunivers | Clio, muza istoriei şi a filmului — H. Dona 


Biografia unui mit | Mitul Marilyn şi prăbuşirea «visului american» — Alice Mănoiu 


ACTORII NOŞTRI 


40 e ion Caramitru: «Nu am preferințe, am doar slăbiciuni...» 


PE ECRANE 


Zilele filmului sovietic: «Monolog», «Omul de dincolo», «Cea din urmă zi» 
«Tu și eu» — Julieta Țintea 

Zilele filmului polonez: «Nunta» (Ada Pistiner), «Singur» (Adina Darian) 
«Doi pe un balansoar» — Alexandra Bogdan 

«Cu cărțile pe față» — /oana Creangă 

«Efectul razelor gamma asupra crăițelor» — Ecaterina Oproiu 
«Paradisul» — Adrian Țiroiu 

«Mafia albă» — Valerian Sava 

«Stare de asediu» — Mircea Alexandrescu 


PANORAMIC ROMÂNESC '73 


56 0 |Atenţie! Se filmează: | «O oră din August» — Val. S. Deleanu 


58 @ «Proprietarii» — Anca Georgescu 
59 e elex Buftea] Astă vară era iarnă — Constantin Piyniceru 


55 e [+ 


elex Animafilm] Non multa, sed multum — Lucia Olteanu 


TELEVIZIUNE 


Un confrate pe drumul cel bun — Belphégor 

Realizatorul — Cristian Topescu 

Simbătă noaptea, duminică dimineața — Călin Căliman 

Anca Arion: Răspunderea şi riscurile ei — interviu de N.C. Munteanu 
În legătură cu epoca de piatră — A/. Mirodan 


Muncitori şi cineaşti 
despre un film 
«in colaborare» 


Despre şansele 
şi neşansele 
filmului nostru 


Filmul politic, 
document 
al epocii 


Un scriitor 
născul 
pentru fìlm 


Un mit 
înainte şi după 
cădere 


«Marele singuratic» 
se întoarce 
printre cineaşti 


Din sumar: 


Marilyn Monroe 


“E 


“Pentru a înţelege cît mai bine și pentru a defini 
corespunzător locul cinematografiei în sistemul mij- 
loacelor de educaţie, de formare a omului nou, trebuie 


să pornim de la principiile etice și estetice ale 
socialismului, de la scopurile orînduirii noastre» 


Nicolae CEAUȘESCU 


În dezbatere: 


Întreprinderea de piese radio şi semiconductori 


estetica, 


dar și etica 


Autorii filmului «Dragostea începe vineri» 
față în fată cu cinefili de la 


Participă: 


Emil Albu, 
muncitor, 21 ani 


Ing. Răzvan Bărbulescu, 
28 ani 


Ing. Nicoleta Cosma 


Constanţa Dinu, 
muncitoare 


Alexandrina Gheorghe, 
bibliotecară 


Dan Rădulescu, 
maistru, 48 ani 


Ing. Aurel Pană, 
47 ani 


Ing. Dan Smărăndescu, 
28 ani 


Virgil Calotescu, 
regizor 

Dumitru Fernoagă, 
producător 

Virgil Ogășanu, 
actor 


Nicolae Girardi, 
operator 


Nicolae Drăgan, 
arhitect scenograf 


Sideriu Aurian, 
administrator 


Cinema: Ne pare bine că 
la sediul Asociaţiei cineaş- 

mema tilor se intilnesc faţă în față 
realizatorii unui film romă- 
nesc şi un grup de spec- 
tatori... - 

Virgil Calotescu: Într-adevăr, în zece 
ani de existență a Asociaţiei cineaștilor, 
e prima întilnire de acest fel: cineaşti și 
reprezentanți ai unei intreprinderi, Între- 
prinderea de piese radio şi semiconduc- 
tori — unde s-a şi realizat in mare parte 
filmul pe care l-aţi vizionat'astăzi, «Dra 
gostea incepe vineri». 

Cinema: Ne pare bine de asemenea, 
că ne întilnim sub auspiciile unei cola 
borări directe dintre realizatori, critică 
şi producători. Întilnirea noastră — care 
nu ține de curiozitatea ocazională sau 
de interesul publicitar — face de fapt parte 
dintr-un efort mai larg de apropiere a 
cinematografiei noastre de eroii săi. În 
acest an, a fost prezentat pe ecrane pen- 
tru prima dată — tot pentru prima dată! 
— un grup oarecum compact de filme 
româneşti de actualitate. Filmele acestea 
pun din nou în prim plan problematica 
morală, etica socialistă, comportamentul 
semenilor noștri şi al nostru înșine, la 
locul de muncă, în relațiile de producţie, 
în familie, în diverse alte momente ale 
vieţii noastre intime şi sociale. Am pro- 
pune deci și la ordinea de zi a discuţiei 
noastre această problematică exprimată 
inainte de «Dragostea începe vineri», prin 


«Drum în penumbră» sau «Explozia» sau 
«Zestrea». E 

Dumneavoastră, cinefilii de la Intre 
prinderea pentru piese radio și semicon 
ductori-Băneasa sinteţi, intr-un fel, co 
autori ai filmului realizat in uzina dumnea- 
voastră şi vizionat sau re-vizionat astăzi 
aici. Sperăm totuși că nu veți fi prea su- 
biectivi, mai ales că de la premiera fil- 
mului au trecut deja citeva luni și nu ne 
propunem să refacem acum cronica fil- 
mului. Temele pe care vi le propunem 
pentru discuție ar fi: 

1. În ce măsură reușește acest film 
să se apropie de problematica morală 
care vă preocupă și ne preocupă pe 
noi toți? 

2. Cum credeți că ar putea deveni 
mai captivantă, mai eficientă, dez- 
baterea etică din filmele noastre? 


aj 
Există prejudecata că într-o uzină 
personajele trebuie să apară murdare 
«de sus și pină jos» 
Îi aa i ii aia i 


Dan Rădulescu — maistru: Inainte 
de toate, întrucit spuneţi că sintem pri 
mii cu care aveţi o întilnire de acest gen 
aș vrea să vă mulțumesc, în numele tutu- 
ror, pentru invitația pe care ne-ati făcut-o 

În general, mie filmul «Dragostea începe 


— e 


vineri» mi-a plăcut. Dar, ca nespecialist, 
nu vreau 'să dau calificative, ci voi în- 
cerca să ridic două probleme. Am citit 
romanul lui Francisc Munteanu, intitulat 
«Încotro?», roman după care regizorul 
Virgil Calotescu a făcut filmul. În această 
carte e vorba de viaţa unei liceene — bu- 
nă la învățătură. În viața acestei liceene, 
în timpul cit era încă la școală, se petrec 
unele fapte, care, poate, ar fi fost bine 
să fie prezentate și în film. Adică, această 
fată nu apare de nicăieri, de pe stradă, 
cum se arată în film, ci vine dintr-un anu- 
mit mediu — şcolar, familiar, obștesc 
ș.a.m.d. Scenele cu plimbarea pe străzi, 
la circ sau scena din cofetărie sint poate 
spectaculoase şi de efect. Unele din ele 
ne amintesc de un film mai vechi al lui 


de un inginer, care mai arată așa cum 
arăta în film Peter Paulhoffer, 

Virgil Calotescu — regizor: Eu n-aș 
vrea să răspund pe loc, ca să nu înche- 
iem discuţia înainte de a o fi deschis. 
Dumneavoastră ați ridicat două probleme 
importante pentru definirea profilului etic 
al personajului nostru. Aş vrea însă, 
pentru mine, ca regizor, pentru viitoarele 
mele filme, să ridic și eu unele probleme, 
tot cu referire la cadrul în care se desfă- 
șoară povestea noastră. Pentru că dez- 
baterea cea mai gravă poate fi compro- 
misă dacă ambianţele şi modul de pre- 
zentare a personajelor nu te conving. În 
ceea ce ne priveşte, noi, realizatorii, am 
ținut ca, în cea mai mare parte, acţiunea 
filmului să se petreacă în uzină şi nu in 


Emil Albu, muncitor: — Primul contact cu uzina mi se pare 
prea frumos în film 


Francisc Munteanu, tot cu dragoste, «La 
virsta dragostei», în care eroii se plimbau 
mult prin parcuri. Dar nu cred că ase- 
menea scene sint suficiente pentru ca 
noi s-o cunoaştem bine pe eroină, chiar 
dacă de data aceasta ea se plimbă pină 
la minăstirea sau la barajul de pe Argeș. 
Sigur. aceste locuri sînt foarte frumoase 
și am observat că, în general, cineaştii 
noștri nu uită niciodată să-i arate pe în- 
drăgostiţi în locuri foarte pitorești — de 
obicei, la minăstiri sau la mare. Numai 
că acest pitoresc nu e totdeauna și fi- 
resc. El nu e suficient pentru ca noi să 
înțelegem bine sentimentele și gindurile 
personajelor. 

O a doua problemă pe care o ridic este 
următoarea: de ce, neapărat, fata tre- 
buie să se indrăgostească de un inginer? 
De ce n-am îndrăzni să arătăm o viitoare 
studentă îndrăgostită de un strungar, 
de un electronist sau de altcineva? Ase- 
menea iubiri, pe vremuri, socotite nepo- 
trivite, se întimplă foarte des în zilele 
noastre, Cum s-ar zice, ele sint tipice. 
Ele pot fi puncte de plecare pentru dez- 
bateri etice. Dar, vedeţi, am impresia că 
o intelectuală îndrăgostită de un intelec- 
tual face conflictul filmului mai ușor. 
O viitoare studentă e mai uşor de cucerit 


4 


peisaje pitorești. Totuși, am fost acuzați 
în presă că și uzina arată prea frumos în 
film. În revista «Femeia», se spune că 
halatele pe care le poartă personajele 
din film sint confecţionate la Buftea, nu 
sint autentice, dar noi le-am împrumutat 
de la magazia uzinei. Dumneavoastră ce 
credeţi? 

Ing. Aurel Pană: E o chestiune mino- 
ră, tovarăşe Calotescu. 

Virgil Calotescu: Nu, nu e deloc mi- 
noră. Nu putem să vorbim de etică fără 
să vorbim și de estetică, de adevărul sau 
neadevărul detaliilor — care ne conving 
sau.nu. 

Constanta Dinu — muncitoare: Eu, dim- 
potrivă, cred că pe pinză, uzina noastră 
nu arată prea frumos. Noi avem chiar 
secții mai noi decit cele care au fost 
arătate in film. Sint secții de o desăvirşită 
curățenie, unde se poartă halate albe, 
nu albastre ca în film, secţii în care pen- 
tru a intra trebuie să treci mai întii prin- 
tr-o cameră de desprăfuire. În aceste 
şecţii se lucrează la piese foarte mici 
și acuratețea trebuie să fie de sută la 
sută. 

Nicolae Drăgan — scenograf: Părerea 
mea este că cei care au scris acuzind 
lipsa de autenticitate a ambianţelor filmu- 


lui sînt cu totul dezintormaţi. Ei nu cunosc 
uzina şi viaţa unei uzine moderne în care 
se lucrează uneori cu o minuţie de bi- 
jutier şi în cu totul alte condiții decit cele, 
să zicem, tradiționale. 

Virgil Calotescu: Se pare că o parte 
din cronicari — nu cei mai avizaţi şi care 
după părerea mea sint de stimă — sint 
convinşi că un film e adevărat şi e «es- 
tetic» numai dacă oamenii sint murdari 
de sus pină jos. 

Ing. Aurel Pană: E o greșeală gro- 
solană! 

Virgil Calotescu: Dar ce să facem 
dacă această «estetică» a lor nu se po- 
triveşte cu realitatea, cu realitatea nouă, 
a unei uzine moderne? De ce, de pildă, 
să nu apară în film geamuri colorate, 
cînd în multe uzine ale noastre există 
asemenea geamuri şi chiar cabinete de 
psihosociologie a muncii? Există o preo- 
cupare a societății noastre socialiste de 
a crea cele mai bune condiţii de lucru 
în uzine. 

Cinema: E vorba, probabil, de o anu- 
mită deformaţie profesională. Unii co- 
legi ai noștri au rămas, se vede, lao 
concepție imediat postbelică, neorealistă, 
despre autenticitatea decorului. Or, ca- 
racterul şi farmecul imaginii din foarte 


gareta P maşina ei 
şi care a a dare inge- 
rească. 


Cinema: Acum — că vorbeaţi 


de nişte calități «parad — nu aveţi 
chiar nimic să vă repr dumneavoas- 
tră, realizatorii, iar dumneavoastră, spec- 


tatorii, nu aveţi nimic să vă doriţi în ceea 
ce priveşte autenticitatea şi diversitatea 
ambianţelor, a cadrului în care se desfă- 
şoară acţiunea? 

Ing. Dan Smărăndescu: În planul 
de ansamblu al uzinei, se vede totuşi cam 
puțină lume. La noi e forfotă, un du-te- 
vino continuu. Şi orice uzină se întinde 
de fapt pe o suprafaţă destul de mare, 
cur secții care depind unele de altele şi 
e multă mișcare peste tot. În film am 
văzut doar căruciorul acela, electroca- 
rul,cu un singur om pe el. De obicei, sint 
vreo zece. 

Dan Rădulescu: Mă gindesc că un 
film în uzină ar fi fost mai realist și ne-ar 
fi convins mai mult de adevărul său dacă, 
o dată cu o mai mare naturaleţe în pre- 
zentarea ambianțelor, ar fi făcut parte 
din figurație mai mulți oameni de la fața 
locului. De exemplu, în secvența spec- 
tacolului de amatori din acest film, se 


Alexandrina Gheorghe, bibliotecară:— De ce? În realitate, uzina 
noastră este chiar mai frumoasă 


multe filme de astăzi ţin de altă estetică, 
influențată printre altele de noua estetică 
a mediilor industriale, uneori strălucitoare, 
chiar de o mare bogăţie coloristică — 
bineînțeles, în funcţie de o anumită at- 
mosferă, de situația dramatică respectivă, 
de ideea filmului în cauză. Tocmai a- 
ceasta ar fi de fapt de discutat, dincolo 
de «acuratețea» decorului. Care ar fi, 
în cazul dumneavoastră, această idee — 
criteriul după care aţi ales anumite am- 
bianţe, un anumit mod de a prezenta 
eroii — care ar fi deci etica acestei noi 
estetici? 


La noi,în uzină, e mai multă forfotă 
decit în film. 
La noi, noul angajat nu intră pe poarta 
principală 
TO DE E SIRE FIE SE = 


Virgil Calotescu: In acest film nu 
m-a interesat să arăt dacă există sau nu 
hirtie igienică la toalete și nici dacă ea 
nu se fură cumva. M-a preocupat, deocam- 
dată, ceva mai important: ce se intimplă 
în acea uzină și cum muncesc oamen 
Pe mine m-a impresionat cel mai mut 
fata operatoare care a învățat-o pe Mar 


puteau folosi membrii brigăzii artistice 
din uzină, 

Alexandrina Gheorghe — bibliote- 
cară: Asta, da! Măcar unii dintre ei. Ar 
fi fost foarte «de-acolo», dacă am fi 
văzut în film actori'de-ai noștri. Dar mem- 
brii brigăzii artistice a filmului: sint actorii 
pe care-i vedem zilnic la televiziune. 

Emil Albu — muncitor: Apoi, după 
mine, ar fi fost mai natural ca atunci cind 
noua angajată intră în secţie, să fi intrat 
prin intrarea secundară, nu prin intrarea 
principală. Era mai adevărat. În film, 
primul contact al eroinei cu uzina, cu 
secţia, e prea frumos. 

Ing. Răzvan Bărbulescu: Bine, dar 
trebuie să dăm filmului ceea ce este 
al filmului. Trebuie să ne detașăm puţin 
de realitatea imediată, fiindcă nu e vorba 
de un documentar. 

Virgil Calotescu E 
aveți dreptate. Cind 
loar, eu am m 


cred că amindoi 
ma intră pe cu- 
din alte părți 


ale uzinei. C privirea în 
stinga, ea cția de tran- 
zistori, ia î kā secţie... 
Sideriu strator: Ca 
să se vadā c = uzină! 
Virgi Calotescz că am greşit, 
da alei a î în eroina, mer- 


Aurel Pană: — După părerea mea, filmul nu a exagerat 
cu nimic 


gind pe acel culoar,să nu vadă nimic! 
N-ar fi fost bine! 


e ISIS SECI Sp 


Dacă lucrurile sînt frumoase, 
sint așa, 

pentru că așa devin ele 
pentru eroină 


Cinema: Dar care era riscul daca e 
roina — în primul moment şi chiar în ur 
mătorul — «nu vedea nimic»!? Noi în- 
şine am fost în uzină și am trecut şi prin 
coridoare mai cenușii, am urcat și scări 
în penumbră, care tot pentru oameni 
sint făcute. O tentă de umbră pe figura 
acestei fete, la primul ei contact cu uzina, 
n-ar fi fost poate nelalocul ei. Dimpotri- 
vā, mai ales că,ulterior, o anumită tentă 
roz pare să cîştige teren, 

Dumitru Fernoagă — producător: Ca 
producător, deci ca participant oarecum 
obiectiv la acest dialog, aș putea să spun 


Virgil Calotescu: 


că există într-adevăr în acest film o anu- 
mită unghiulaţie folosită de regizorul Vir- 
gil Calotescu şi de operatorul Nicolae 
Girardi care poate să dea această tentă 
roz-bombon, pe care o acuză foarte mulți. 
Eu am făcut nu demult o experienţă. Am 
vizitat din nou hidrocentrala de pe Argeș 
şi minăstirea, după ce am vizionat acest 
film. Aflaţi că trebuie să le privești din 
unghiurile din care le-au filmat Virgil 
Calotescu şi Nicolae Girardi, şi nu- 
mai din acele unghiuri arată atit de 
frumos, şi minăstirea, și barajul. Același 
lucru s-a întimplat în uzină. Unghiurile 
de filmare şi culorile din film sint cele 
pe care le putem noi înşine descoperi la 
faţa locului. Autorii le-au găsit și le-au 
fixat pe peliculă, socotindu-le mai fru- 
moase, mai expresive, dar ele sint inainte 
de toate autentice. Această idee de fru- 
mos a stat la baza filmului. Pentru că nu 
ne-am propus nici un moment, cu acest 
prilej, să prezentăm zonele întunecate 
ale realității. La fel, pe planti dramatur- 
giei, al eticii, în relaţiile dintre oameni, 


Ne-a interesat lucrul cel mai important: 


munca 


Ing. Răzvan Bărbulescu: — Numai că, de obicei, luc 
nu stau chiar aṣa 


noi am considerat că nu vom face nici 
un serviciu nimănui dacă eroina filmului 
va fi primită cu ostilitate în uzină sau în 
secţie. Mai ales că noi facem propagandă 
la ora actuală: —Tineri, veniţi să lucraţi 
în uzine! Deci uzina aceasta era pentru 
noi un anumit simbol: simbolul unei uzine 
moderne din România de azi. o uzină în 
care vrem să atragem cît mai mult ti- 
neret. De aceea, părerea Casei de filme 
şi a mea, ca producător, este că nu am 
greşit prezentînd uzina astfel. Sigur, a- 
celași regizor şi același operator puteau 
să scormonească într-o ladă de gunoi, 
care fără îndoială există și în această 
uzină... 

Sideriu Aurian:...sau să realizeze un 
material pentru emisiunea «Reflector». 

Dumitru Fernoagă: Noi nu am vrut 
un asemenea film. Nu asta ne-a preo- 
cupat 

Cinema: Dar cine a vrut «să se scor- 
monească într-o ladă de gunoi»? De ce 
să simplificăm critica? 

Dumitru Fernoagă: Simplificarea s-a 


Virgil Ogăşanu: 


produs atunci cînd s-a scris că acest 
film nu oglindește realitatea, că autorii 
au confecționat halatele și au falsificat 
ambianţele! Sigur, în ceea ce privește 
firul epic — dumneavoastră, criticii şi 
de asemenea dumneavoastră, spectatorii, 
puteți fi de acord sau nu cu el. Aici s-a 
exprimat,de la început, o anumită îndoială, 
pe care o consider foarte interesantă. 
Într-adevăr, există o anumită situaţie for- 
tată în scenariu. Era poate mai apropiat 
de realitate ca eroina să se întilnească și 
să se indrăgosteascâ de un om alături 
de care lucrează. De asemenea, e de dis- 
cutat cit de convingătoare și de semni- 
ficativă este drama în sine a eroinei — 
căderea la examen, după un eșec în dra- 
goste. 

Nicolae Girardi — operator: Îmi per- 
miteți și mie? Virgil Calotescu a făcut 
multe filme documentare şi alte filme de 


Valerian SAVA 


(Continuare în pag. 50) 


Dar noi, băieţii veseli, poate am fost puțin pe 


dinafară... 


in dezbater 


„filmul românesc 


Despre 


anume 
datorie 


Regim favorizant 
pentru 
filmul de actualitate? 


Da! 


Dar a favoriza 


nu înseamnă 
a da rabat, 
ci a da atenţie 


«Despre o anume fericire» 

are mai întîi și-ntii meritul 

ema de a arăta lumea în care 
trăim noi acum, meritul de 

a se întreba ce se-ntimplă 

nu cu acei îndepărtați plă- 

ieşi, pe care de altfel nu vrem să-i uităm, 
ci cu acest inginer «de la centrală», cu 
această actriță repartizată în provincie, 
cu acești nea Fane (poate exista un film 
popular fără un nea Fane?) Mai pe scurt, 
are meritul de a fi un film de actualitate. 

Meritul? De ce meritul? — vor spune 
unii. De ce meritul și nu, pur și simplu, 
însușirea? Un film de calitate medie, care 
se petrece în 1973, e mai important decit 
un film de calitate medie care se petrece 
în 1873? Favorizăm filmele în funcţie de 
temă, de loc, de timp? 

Nu cred că le-am favorizat pină acum, 
dar cred că a venit momentul s-o facem. 
Trebuie să favorizăm pe acei care au cu- 
rajul să meargă acolo unde e cel mai greu 


— şi cel mai greu azi, în cinematografia, 


noastră, este să mergi aproape. Departe, 
prin secole, griul a fost despărțit de ne- 
ghină, untdelemnul a ieșit deasupra apei, 
adevărurile s-au decantat. E relativ ușor 
să mergi departe, pentru că departe dru- 
murile au fost marcate. Trebuie să favori- 
zăm pe cei care au curajul să se avinte în 
imediata apropiere, acolo unde conclu- 
ziile n-au fost încă trase, deci acolo unde 
există cele mai multe controverse, cele 
mai minuţioase observaţii. Aici, mai ales 
aici, se dă lupta dintre judiciozitate şi pru- 


6 


dență, dintre curaj şi gratuitate, dintre 
ştiinţă și neştiință. 

Trebuie să-i favorizăm pe cei care au 
curajul să meargă nu numai unde e cel 
mai greu, ci și acolo unde e cel mai impor- 
tant. Fireşte că toate genurile sint impor- 
tante. Avem nevoie de filme polițiste, 
avem nevoie de comedii satirice. Avem ne- 
voie de comedii muzicale. Dezideratele 
sint însă de mărimi diferite. Filmul de ac- 
tualitate nu este numai un deziderat. El 
este un deziderat-cheie, pentru că aici, în 
această zonă, numită film de actualitate, 
sînt elementele-cheie ale maturizării cine- 
matografiei noastre, aici se află subiec- 
tele de meditație cele mai arzătoare şi cele 
mai compliaate, aici și nu în altă parte este 
tipologia prin care ne putem caracteriza 
cel mai bine. Aici, doar aici, în această 
zonă, existăm prin cunoaștere directă, 
iar nu prin mimare, iar nu prin presupuneri. 

Da! Trebuie să favorizăm pe acei care 
au curajul să meargă în linia întîi. Să-i fa- 
vorizăm nu lăudindu-i cu toptanul, nu 
acoperindu-le greșelile, nu prefăcindu-ne 
că nu le observăm insuficiențele, căci nu- 
mai părinţii care nu-și cunosc interesul 
practică astfel de sisteme. A favoriza nu 
înseamnă a da rabat, ci a da atenție. 

Ca şi în trecut, dar și mai mult decit în 
trecut, revista noastră îşi propune să dea 
filmului nostru de actualitate o foarte 
mare atenție. O atenţie deloc obiectivă, 
deloc imparţială. 

Fiind subiectivi și partizani, nimic mai 
firesc decit dorința de a judeca drept şi 


sever, pentru că severitatea dreaptă este 
pentru critică modul cel mai înalt de a 
prețui. De a iubi. De a susține. 


Un aer de modestie. 


Dar ce fel de modestie? 


Ceea ce ne izbește, în primul rind, în 
«Despre o anume fericire» este acel aer 
de modestie, foarte bine cunoscut nouă, 
foarte déjà vu, căci — cu rare excepții — 
este aerul întregii noastre producții «de 
actualitate». Pe de o parte, ne sare în ochi 
modestia de ordin material (peliculă for- 
mat redus, în alb-negru, personaje puţine, 
figuraţie la minimum, lipsă de «decor»). 
Dar iată un tip de modestie care nu ne 
sperie. Abundența mijloacelor materiale 
nu au dus niciodată filmul la o reuşită de 
tipul celei pe care o rivnim noi, azi. Abun- 
denţa a dus intotdeauna la o extindere pe 
orizontală, la o strălucire a suprafetelor, 
adică la o amplificare a dimensiunii ex- 
terioare a filmului. În schimb. oarcimonia 
mijloacelor materiale l-a dus întotdeauna 
pe cineast la o extindere pe verticală, la 
o luminare spre adinc, adică la o amplifi- 
care a dimensiunii interioare a filmului. 
Surplusul a favorizat spectacolul cinema- 
tografic. Minusul a favorizat meditaţia 
cinematografică. Nu pot să fac apologia 
lipsei. Nu pretind că n-aş vrea să văd fil- 
mele de actualitate în cinemascop și pe 
Eastman color, dar, repet, nu modestia 
materială ne sperie. (Dimpotrivă, cred că 
rigorile ei, volens-nolens, mai contraca- 
rează anumite tendințe epigonic holly- 
woodizante) 

Dar există în acest film şi o modestie 
de ordin ne-economic. Există o modestie 
a ambițiilor, a ambițiilor pe care este con- 
struit filmul. Doi ingineri, amindoi dotați, 
se despart în punctul în care se socoteşte 
că «incepe viața». Unul se duce în pro- 
vincie, se dedică entuziast meseriei, se 
luptă pentru o inovaţie, se ceartă cu un 
director, «vrea să facă ceva» şi chiar izbu- 
teşte să facă uitind de «viața personală», 
uitind să se întrebe dacă e fericit. Celălalt 
rămîne in capitală, flirtează, face depla- 
sări în străinătate și referate de speciali- 
tate, se chestionează în privința fericirii 
şi-şi dă răspunsuri nemulti'mitoare, deşi 
între timp și-a cumpărat și o Dacie-1100, 
şi o casă «nmestimă». Între cei doi băr- 
baţi: o actriță frumoasă şi tristă. Are suc- 
cese în provincie, dar — ce folos? — ea 
vrea să devină vedetă bucureşteană. E 
iubită de entuziast, dar — ce folos? — ea 
iubește pe blazat, adică pe cel care a pără- 
sit-o. Startul e interesant şi nu cred deloc 
că aceste trei destine contemporane, foar- 


te contemporane, impuneau prin ele în- 
sele ambiţii modeste. În enunţul acestor 
trei vieţi există în mod virtual teme de mari 
proporții: ratarea în prosperitate, neparti- 
ciparea ca formă a nefericirii, fuga după 
glorie ca formă a fugii de tine însuţi — și 
invers, uitarea de sine ca formă a regăsirii 
de sine, etc. Dar există și în acest film, ca 
în multe din filmele noastre de actualitate, 
un fel de reţinere de a ridica sensurile în 
sfera unor meditații care să depăşească 
«datele problemei». 


Lauda normalului și 


capcana banalului 


Este interesant faptul că filmul istoric 
românesc n-a cunoscut o astfel de sfială. 
În el este vizibilă strădania, ce-i drept, 
uneori excesivă, de a ridica gestul la ran- 
gul de simbol. Filmul nostru istoric încear- 
că necontenit să generalizeze, adică să 
transforme conflictul în fenomen, în timp 
ce filmul nostru de actualitate vrea parcă 
necontenit să particularizeze, adică să 
transforme conflictul în caz. 

Este nefastă această tendinţă de micșo- 
rare a semnificațiilor în orice gen, dar mai 
ales in acest gen de filme care stă sub 
semnul gestului cotidian. Materialul pe 
care îl folosesc filme de tipul «Despre o 
anume fericire» este din capul locului 
mărunt — zic mărunt fără nici o umbră 
peiorativă, mărunt adică la scara vieții de 
fiecare zi, a bucuriilor şi. necazurilor de 
fiecare zi, mărunt în sensul observaţiei 
neorealiste, mărunt, adică îmbibat de far- 
mecul faptelor obişnuite. Acest gen de 
filme este un fel de laudă a normalului, 
a normalului privit din perspectiva miş- 
cării de rotație a pămîntului. De rotaţie, 
nu de revoluţie. Circumscrierea în țarcul 
celor 24 de ore creează din capul locului 
un handicap în cursa spre eternitate la 
care, bineînţeles, aspiră să participe orice 
operă de artă. Neorealismul — se știe — a 
fost învins din cauza acestui handicap. 
Handicapul acesta lucrează şi la noi cu 
mare hărnicie. Sub aureolă, faptul mărunt 
poate să dea o nemaipomenită senzație 
de adevăr. Dar nimic nu e mai greu decit 
să pui aureolă pe faptul mărunt. Și nimic 
nu e mai uşor decit să cazi din normal în 
banal. Nu atit în banalul vieții, căci faptele 
vieţii, oricît de banale ar fi, fiind viaţă, au 
o anumită vibrație lăuntrică salvatoare, ci 
în miturile banalului. Filmul nostru plă- 
teşte și el tribut unei astfel de mitologii, 
mai ales în zona conflictului dintre ingine- 
rul înainte-văzător și directorul-care-ține- 
de-scaun. Prea facilă, prea stilizată în 
maniera reportajelor simplificatoare, a- 
ceastă înfruntare între junele iluminat și 


Despărțire la punctul în care «începe viața» 
(lon Caramitru şi Ovidiu luliu Moldovan) 


in dezbater 


f 


ilmul romànesc 


acest «fost». Fost capabil. Fost luptător. 
Fost entuziast. Colea Răutu e admirabil 
în rolul acestui șef care se apropie de 
pensie şi nu vrea să mai rişte. Jocul său 
nuanțează lașitatea, nuanţează servilis- 
mul directorului de provincie faţă de re- 
prezentantul centralei. Încăpăținării di- 
rectoriale, actorul îi dă chiar un anumit 
subtext, sugerind înțelepciunea unei anu- 
mite experienţe. Interpretarea oricit de 
subtilă nu poate să modifice scenariul și 
scenariul cere ca personajul să nu fie 
numai lipsit de elan, numai obosit, numai 
copleșit de apropierea pensiei, ci și ma- 
chiavelic, inutil machiavelic, ridicol ma- 
chiavelic, căci directorul nu se mulțu- 
meşte— ce gest provocator pentru unul ca- 
re nu vrea să se mai expună!—să respingă 
un proiect, îmbrățișat de toți «factorii», 
inclusiv de centrală, ci într-un mod pueril 
aduce — nu aduce, strecoară, ăsta-i 
cuvîntul! — propriul său proiect, proiect 
care ar trebui să-l anihileze pe tinărul 
conştient și să-l scoată din joc. Machia- 
verlicul n-ar fi complet, dacă proiectul n-ar 
fi şi plagiat, vezi bine după o revistă stră- 
inā, care revistă străină se dovedește și 
ea, în final, necompetentă. Prea de tot! 
Prea miroase a mitul negativului din epoca 
«Viața învinge». Prea multe poncife pentru 
un film bazat pe verosimilul detaliilor, pe 
prospeţimea gestului cotidian. 


obsesia viitorului 


Mi se pare, totuşi, că nu-i suficient să 
spun că numai verosimilul, numai gestul 
cotidian contează pentru acest tip de 
filme. Lăsind la o parte reproșurile de 
genul celor formulate mai sus, cotidianul 
acestui film are un anumit substrat liric. 
Acest tip de film ne devine simpatic (sim- 
patic nu numai în sens de plăcut, simpatic 
în sensul acela primordial ge «a simţi im- 
preună»), pentru că în fibra lui există un 
elan ingenuu, care dă nu numai momente- 
lor autentice, ci chiar și insuticienţelor fil- 
mului — şi îmi vine să zic chiar și greșelilor 
lui — ceva, destul de greu de definit, ceva 
care ne apropie. Lumea asta de pe pinză cu 
toate plusurile şi cu toate minusurile ei, 
cu toți aceşti nea Fane, cu aceste scrobite 
ardelence în odăi-pahar, cu aceste fişnețe 
secretare (0,ce ris de secretară avea secre- 
tara!), cu aceste mașini (1, 2, 3, şi fis!), cu 
aceste bodegi, cu aceste fețe de mese, 
cu acest fum, cu aceşti chelneri (ce figură, 
apariția aceea de un minut!), lumea aceas- 
ta, zic, nu e lumea stranie a lui Bergman, 
nu e lumea clocotitoare a lui Welles, nu e 
lumea disperărilor lui Wajda, dar e lumea 
noastră. Ne regăsim în ea cu o emoție 
care depăşeşte poate, uneori, rigorile 
artei. Ne regăsim în ea printr-un impuls 
romantic, de aceea nu cred că ar fi greşit 
să numim acest gen de filme, filmele 
romantismului cotidian. 

Formula estetică nu e pe deplin crista- 
lizată, dar cîteva dintre caracteristicile ei 
încep să se vadă. Una dintre ele ar fi — 
cum să-i zic? — să-i zic junețofilia, dra- 
gostea de tinerețe, de tineret, de tineresc, 
căci e evident că fără să practice discri- 
minări în materie de etate, autorii se află 
sub forța de atracţie a virstelor pure. Eroii 
sint sau tineri care trăiesc experiența ma- 
turizării, sau maturi care trăiesc dramele 
despărțirii de tinerețe. Toate personajele 
au o foarte vie conştiinţă a timpului, a 
“mpului lăsat în urmă și mai ales a celui 
care o să vie. Mai ales Viitorul există sub 
'ormă de obsesie, de stenică obsesie in 
ime ca «Dimineţile unui băiat cuminte», 
ca «Apoi s-a născut legenda», ca «Despre 
o anume fericire». Studenţii care termină 
“acultatea iși promit să se revadă peste 
i, 10 ani părindu-li-se o cifră astro- 
ca şi chiar catastrofică, de vreme ce 
ecerea acestui timp va aduce reumatis- 

spaimă juvenilă, clișeu juvenil) şi 
wrea de iluzii. Dar eroii acestui tip de 
“3 nu vor să se lecuiască de iluzii. Păs- 


Inginerul de la Centrală, directorul şi «y 


ce mai secretară!» 


(lon Caramitru, Colea Răutu şi Beatrice Abramovici) 


trarea iluziilor — ca și întrebarea «ce e 
fericirea ?» — este un leit-motiv al genului. 
De fapt, nu iluziile şi le apără acești «eroi», 
cărora le repugnă să facă pe eroii, ci can- 
doarea. Nu reumatismul virstei mature îi 
îngrozește, ci blazarea pe care se tem c-ar 


intre superticialitate profesională și serio- 
zitate profesională, şi nici între setea de 
căpătuială a unuia şi ascetismul celuilalt 
(deşi și aici scenariul introduce unele alu- 
zii cam stingace, ca şi cum Dacia 1100 se 
leagă de corupția sufletească, iar camera 


Marea şi: 

a cinematografiei noastre 
nu poate veni, azi. 
nici de la filmul pitoresc, 
nici de la filmul hieratic, 


nici de 


de la marea montare, 


la filmul 


talentelor de cabinet! 


aduce-o maturizarea. De aici refuzul ma- 
turității. A! maturității, adică al posibili- 
tății de a deveni blazat. 

În această zonă de sentimente se pla- 
sează și această «Anume fericire». Con- 
flictul real dintre cei doi ingineri nu se dă 


mobilată de puritate). 

Tinerii din acest tip de filme (influența 
regizorului Andrei Blaier și a scenaris- 
tului Constantin Stoiciu este aici de prim 
ordin), se tem cel mai mult să nu devină 
indiferenți. În fond, despre asta este 


Toată numai resemnare. Numai nostalgie 
(Tamara Crețulescu) 


vorba în această anume fericire. Nu Dacia 
1100, nu «Capitala», nu biletul pentru 
Viena îi despart și îi învrăjbesc pe 
aceşti băieţi atit de asemănători ia port 
(gata! a dispărut provincialul ponosit, cu 
haine croite prost, cu cravate ridicole) şi 
la vorbă (toate trei personajele vorbesc 
cam la fel și nu e rău. E jargonul — mai 
epurat, mai literaturizat — al unei anume 
generaţii, care se ruşinează de sentimen- 
talism și ae vorbe mari, preterind să-și 
ascundă sensibilitatea sub zeflemea. Re- 
plicile sint apăsat vioaie, spirituale cu 
orice preț și livresc familiare. Absolvenţii 
se află într-o stare de permanentă suresci- 
tare conversativă, în permanentă pole- 
mică cu clișeele verbale, cu formulele ce- 
remonioase — de aici poate acel frecvent 
«dobitocule» — filozofează, se Împung, 
vor să se epateze: «De fapt ce dorești? 
— Nimic. — Nu ți se pare mult?» sau: 
«Dumneata faci numai ce-ţi place? — 
Cred că da, fiindcă-mi place tot ce trebuie 
să fac», sau; «Îmi ceri totul și eu am prea 
puțin de dat. Lasă-mă să dau acest prea 
puțin unui om care nu merită mai mult». 
În puţine cuvinte eroii fac pe deștepții dar 
cit de natural e acest livresc în gura unor 
personaje atit de avide de comunicate 
prin intelect). 


Chibițul, ca dramă 


a neparticipării 


Drama autentică a filmului e drama ne- 
participării. Inginerul de la centrală este 
nefericit pentru că este indiferent. Pro- 
iectul prietenului nu-l interesează, iubirea 
frumoasei fete nu-l interesează, nici chiar 
sfintul lui scaun de la centrală nu-l prea 
interesează, pentru că un carierist veri- 
tabil nu-si poate permite luxul unei atit 
de mari superficialităţi. Foştii colegi, foștii 
prieteni nu se mai înțeleg pentru că între 
timp unul din ei a pierdut (o îi avut-o vreo- 
dată?) candoarea aceea pe care unii o 
numesc entuziasm, iar alţii «să faci ceva 
în viață». Inginerul de la Centrală nu e un 
ticălos, așa cum îi spune la minie prietenul. 
El e, așa cum singur se defineşte la un 
moment dat, «un chibiț». 

Actrița repartizată în provincie este ne- 
fericită tot pentru că se autoreduce la 
rolul de chibiț — chibiț poetic, e adevărat, 
chibiț cu farmece nostalgice. Ea nu poate 
participa pentru că trăiește o viață străină, 
în fond, pentru că nu trăieşte, pentru că 
nu simte şi — ce ciudat! — lipsa de sim- 
tire doare. 

«Despre o anume fericire» este deci un 
tilm despre necesitatea de a fi util. Medi- 
tația e convingătoare în măsura acope- 
ririi (acoperire — de la «acoperire aur») 
in autentic. Reuşita ține mai ales de am- 
bianţă. Circiuma nu mai seamănă, ca în 
atitea alte filme, cu baruri californiene. 
Camera mobilată are tristețea camerelor 
mobilate, locuite de burlaci nutriți cu 
«hrană rece». Salopetele nu par proaspăt 
aduse de la magazie. Mama cu copii mici 
mai zice din cînd în cind: «scoate mina 
din nas, măgarule», iar mama cu fete de 
măritat (ce fină această schiță de por- 
tret!) își laudă tam-nesam fata. Bărbaţii 
mai întirzie din cînd în cind la un pahar, 
se întorc noaptea pe străzi pustii izbind 
în cutii de conserve și nu se despart pină 
nu-l ajută pe novice «să contracareze 
efectul». Adevărul filmului şi talentul au- 
torilor există în nuanță şi uneori chiar în 
ceea ce nu spune. Povestea de iubire 
nu e povestită. Doar citeva sugestii pe 
fondul genericului. Atit. Ce frumos! Prie- 
tenul îşi conduce prietenul la gară. Vor- 
besc mult, dar banda sonoră nu înre- 
gistrează vorbele. Doar citeva gesturi 
care te lasă să ghicești. Atit! Ce frumos! 


Ecaterina OPROIU 
(Continuare în pag. 12) 


7 


O actriță în prim-planul cinematografiei 
sovietice: Natalia Arinbasarova 


Actor şi nu regizor în filmul «Tăcerea doctorului Ivens»: 
Serghei Bondarciuk 
C] 
Fata din «Balada soldatului» într-un nou film, 
«Poarta fără lacăt»: Jana Prohorenko 


Fotografii de Matkou aii 


Un om la 30 de ani 


se întreabă: 
Ce am lăsat în urmă? 


Grav şi învăluitor acest film 

pe care ni-l oferă spre me 

ditaţie Larisa Şepitko. 

Oameni obișnuiți, eroi de 

toate zilele, își verifică în 

tr-un moment de răscruce 
forțele și limitele. Privirea care se îndreap 
tă spre tine însuţi pare a fi distrugătoare 
Şi,totuşi, cei doi medici prieteni — prota- 
goniștii filmului — doi oameni în criză de 
trecere de la o virstă la alta, dar mai ales 
în criză de personalitate și mai ales de 
orgoliu, au curajul să privească în față 
adevărurile dure ale unei astfel de con- 
fruntări. Unul dintre ei trăieşte frenetic. 
Tumultul nu este un prea plin, ci o formă 
a neputinței de a alege. Celălalt este deo 
potrivă de nerealizat, dar nerealizarea lui 
este acoperită de un confort onorabil 
Fiecare este prea mindru să se recunoască 
învins. Dar fiecare simte o nevoie acută 
de revanșă. 

Un film care să sugereze atit de fin ne 
mulțumirea omului față de el însuși, un 
film care să sugereze că nimic nu ne e dat 
o dată pentru totdeauna, că oamenii se 
pot respinge,deși se iubesc, un film care 
să transmită atit de exact incertitudinea 
şi granițele nesigure dintre sentimente, 
în stare să surprindă necontenita mișcare 
a stărilor sufletești şi, în acelaşi timp, să in- 
trețină speranţele în șansa unei izbinzi 
a omului asupra lui însuşi, un asemenea 
tilm e o ispită şi o provocare. Regizoarea 
Larisa Șepitko a avut cutezanţa să-l tacă 


și l-a făcut cu subtilitate, cu discreţie. O 
discreţie care ascunde putere. Filmul com- 
pus din planuri dense, concentrate, ca 
lumea pe care o exprimă, se desfășoară 
intr-o cadență ce-și trage nervul dintr-o 
simetrie bine studiată, din întretăieri ful 
gerate, surprinzătoare, între prezent și 
trecut, între planuri obiective și subiec- 
tive. Cind și cind, sugestii, accente, pe- 
numbre și tot timpul imagini limpezi de 
o tandră delicateţe cromatică, fără nici o 
cădere în pitoresc care să ofenseze cli- 
matul grav al poeziei. Aceeași poezie, 
aceeași finețe se simte în dirijarea celor 
cîțiva remarcabili interpreţi — Leonid Dia- 
cikov, Alla Demidova, luri Vizbor, Natalia 
Bondarciuk. 

Regizoarea pare că nu face nici un efort 
special să ne capteze interesul, dar noi, 
spectatorii, ne simțim angrenaţi în pro- 
blematica acestui film atit de grav, de fru- 
mos, pe care Larisa Șepitko ni-l oferă spre 
meditație, 


Julieta ȚINTEA 


Producţie a studiourilor Mosfilm; Re- 
gia: Larisa Şepitko. Scenariul: Ghenadi 
Saplikov, Larisa Şepitko. /maginea: A- 
leksandr Kniajinski. Cu: Leonid Dia- 
cikov, Alla Demidova, luri Vizbor,Na- 
talia Bondarciuk 


Au fost prezentate... 


cu prilejul Zilelor filmului sovietic, realizarea regizorului Gheorghi 
lungvald-Hilkevici, «Cutezanţă» — episod eroic din lupta de rezis- 
tență a locuitorilor orașului Vinnițe în timpul celui de-al doilea război 
mondial, «Lupta după Victorie» în regia lui Villen Azarov — aventurile 
unui ofițer sovietic din contraspionaj după 9 mai 1945 (cronicile în nr. 
8 și 9/73) şi «Operaţiunea atomul marcat», semnat de regizorul Igor 


Gostev — film de contraspionaj a cărui acțiune se petrece tot în timpul 
celei de-al doilea război mondial — film care va rula pe ecranele capitalei 
în luna noiembrie (cronica va apare în nr. 11/73). 


Zilele filmului sovietic 


Sînt în viață zone de 
umbră sau de ploaie, 
meleaguri ce rămîn în 
urmă, peste care se 
aștern regretele și noap- 
7 tea; drumul e uneori 
singuratic, alteori, prăvălit şi 
ostil, zările tremură în depărtare, 
şi, cîteodată, călătorul priveşte îna- 
poi, peste umăr, căutînd cu neli- 
nişte ourmă a trecerii lui prin marele 
peisaj. Filmul „Un monolog" este 
o privire a acestei priviri, Un portret 
şi nu o poveste. O meditaţie şi nu o 
afirmaţie. 

Un savant bătrîn şi singur îşi pe- 
rece serile lungi manevrînd cu mi- 
z tăcute cohorte de soldați de 
plumb. Fata pe care o are de la o 
soţie demult plecată de la el, demult 
iubită, vine, dispare, revine, căsă- 
torită, recăsătorită, la rîndul ei 
cu un copil. Copila devine ado- 
lescentă, apoi tînără femeie, vie- 
ţile celorlalți se fac și se pre- 
fac, doar el, savantul bătrîn, 
le observă pe toate de pe un vîrf, 
spre care toate vin, de pe care nu e 
drum mai departe. Antrenat de un 
ător tînăr, savantul reia o 
premiză științifică pe care o părăsise 
ge zeci de ani; faima și consacrarea 
Internațională apar pe negîndite. 
Şi totuși, nimic nu se schimbă, 
Succesul e acum doar un zîmbet po- 
tolit, ca lumina înserării. Și monolo- 


a 


t 
£ 


~ 


Rostul de căpetenie al 
unui cineast în „schim- 
bul de experienţă“ este 
acela de a-și vedea co- 
legii la lucru, dar în- 
deosebi acela de a 
vedea filme. 

Filmul în „Cinerama“, filme expe- 
rimentale în sistemul „poliecran”, 
filme stereo cu ochelari polarizanţi, 
filme obișnuite pe ecran normal sau 
cinemascop, alb-negru sau color, do- 
cumentare, cu actori sau de animaţie. 
Mai ales de animaţie. La Moscova, 
TBilisi, Leningrad. 4 

Au fost vizionate și filme de-ale 
noastre: cu actori, la „Săptămîna 


nema 


La Moscova, Tbilisi, Leningrad 


gul continuă, neîntrerupt, cu timpul 
trăit care se luminează de înţelegere 
și bunătate. Deși există anumi- 
te rupturi de atmosferă şi o 
insistență prea marcată asupra la- 
turii realizării ştiinţifice a savantu- 
lui, care aduce un fel de răceală 
și detaşare ilustrativistă nepotrivită 
stilului acestui film, îl putem felicita. 
pe cineast, la cel de-al treilea film al 


său, pentru un remarcabil început 
de carieră. 

Po 
Producţie a studioului Lenfilm. 
Regia: Hia Averbakh. Scenariul: 
Evgheni Gabrilovici. Imaginea: Dmi- 
tri Meskiev. Cu: Mikail Gluski, 


Margarita Terekova, Marina Neelova. 


Un comisar al tinerii 
puteri sovietice este 
trimis în Suedia îndată 
după. revoluție, cu o 
misiune deosebit de 
dificilă: trebuie să co- 
mande, să plătească peșin și să 
aducă în ţară mai multe locomotive, 
Aceste locomotive au o importanţă 
vitală pentru economia sovietică, 
care încearcă să-prindă viaţă după 
haosul războiului civil, Eroul are 
de înfruntat opoziţia unor gru- 
puri de ruși albi, hotăriţi să-l împie- 
dice cu orice preț „pe omul de 
dincolo“ în realizarea misiunii sale, 

O poveste de dragoste colorează 
romantic filmul; comisarul sovietic 
şi frumoasa suedeză, iubirea dintre 
un revoluționar şi o burgheză, un 


nema 


cîntec rus, o privire, O înserare cu 
amintiri leningrădene..., Chipul lui 
Bibi Anderson ne amintește de fil- 
mele lui Bergman și aventurile 
comisarului se “desfășoară domol în 
frumoase peisaje nordice. 


Dan COMȘA 


E e a RE ERE ia e 


Coproducție a studiourilor sovie- 
tice „M. Gorki“ şi Omega-film 
(Suedia). Regia: luri Egorov, Scena- 
riul: Vladimir Semicev, Vasili So- 
loviev, Emil Braghinski, luri Egorov. 
Imaginea: - Mihail lakovici, Oke 
Dalkvist. Cu: Bibi Anderson, Via- 
ceslav Tihonov, Patrik Vaimark, 
Valentin Gaft, Igor lasulovici, Hol- 
ker Loevendler, Ginel - Brâstrem 


—.—.—.— 


pE 


Cea din urmă zi 


Dacă un actor şi-a cîştigat prin 
rolurile interpretate dreptul de a 
fi numit contemporanul nostru, a- 


cesta este cu siguranță Mihail 
Ulianov. Kaitanov din „Voluntarii“, 


` 


Trubnikov din „Preşedintele", ma- 
reşalul Jukov din „Eliberarea“, in- 
ginerul Bakhirev — sînt numai 
citeva dintre portretele generaţiei 
sale, „A exalta sublimul din om, aceas- 
ta este misiunea cinematografului 
nostru“, obișnuia să spună actorul 
Mihail Ulianov. lată-l acum punînd 
în- practică acest crez al său, nu în 


„calitate de actor, ci în calitate de 


regizor. Sublimul îl află Ulianov 
nu în fapte extraordinare, ci în obiş- 
nuitul existenței. Așa, de pildă, cea 
din urmă zi deactivitate, înainte de 


Între colegi de breaslă 


filmului românesc“ și de animaţie 
(cîte am putut duce cu noi în valiză). 
După fiecare vizionare, colegii de 
breaslă sovietici ne spuneau: 

— Acum, hai să discutăm. Da' sin- 
cer! Fără menajamente. 


Şi pot afirma cu mîna pe inimă . 


că cea mai prețioasă calitatea discu- 
ţiilor noastre a fost sinceritatea, 
Despre reuşite, despre nereuşi- 
te, despre evoluția actuală şi 
cea posibilă a limbajului cinemato- 
grafic, mai ales în lumea imprevi- 
zibilă a filmului de animaţie, despre 
modul în care am putea determina 
reperele viitoare. A 


Am fost impresionat de interesul 
cu care sînt urmărite și comentate 
filmele românești. „Nunta de piatră” 


“a făcut vilvă şia stîrnit numeroase 


aprecieri elogioase. Discuţii intere- 
sante și aprecieri pozitive s-au iscat . 
pe marginea filmelor „Ciprian Po- 
rumbescu“, „Drum în penumbră“, 
„Cu mîinile curate“, evident, fie- 
care cu alte puncte de referință. 
Şi cu alte observaţii. Pertinente, 
serioase, izvorite dintr-o analiză 
obiectivă, aprofundată. 

Am avut o surpriză deosebit de 
plăcută: la televiziunea din Tbilisi 
se transmit cu regularitate filme 
de animaţie românești, prezentate 


evident, 


ieșirea la pensie, a .unui miliţian 
sectorist, oferă regizorului prilej de 
meditaţie asupra eroismului. coti- 
dian. Un om obișnuit este pus, doar 
pentru că îmbracă o uniformă, deci 
reprezintă legea, să rezolve situaţii 
de viaţă cu riscul propriei sale vieţi. 
Însoţindu-l în rondurile sale de noapte 
sau de zi, întîlnim, o dată cu el, oa- 
meni buni şi răi, probleme mici 
‘ṣì mari, care compun existenţa de 
zi cu zi, nu întotdeauna sublimă, 
dar adevărată, dintr-un cartier mos- 


covit. S.D. 


și comentate de neobositul veteran 
al animației gruzine — Vahtang Ba- 
litadze, Pe canalul color. Alături, 
de filmele de animaţie 
ale altor ţări prietene, într-o com- 
petiție care obligă. 

| Pentru că filmele nu se confruntă 
numai la festivaluri... 

Așadar, cum să facem ca prietenul 
nostru Vahtang (și alţi asemenea 
prieteni de la alte televiziuni ale 
lumii) să se entuziasmeze în serile 
în care prezintă filmele de animaţie 
româneşti? 

Mai ales pe canalul color... 


George SIBIANU 


10 


Cronica 
filmului 
nepolițist . 


Pe pînză 


şi în viață 


În plină noapte, pe o șosea a pro- 
vintiei franceze Morbihan, rai al 
vilegiaturiștitor pe timpul verii, -© 


maşină R 5 e barată de alte două, un 
DS şi un R 12. din care coboară 5 
tipi care atacă imediat cuplul din 
R 5-ul oprit. Sint doi tineri, o Marie- 
France, un Luc, au două săptămini 
de cînd sînt soț şi soţie, se întorceau 
da la o altă nuntă; cet cinci atacanți 
sînt conduși de un individ care poartă 
o mască de carnaval... Reporterul, 
care descrie în „L'Express” - scena, 
susține că Luc, văzindu-i, s-ar fi 
gîndit imediat la „Portocala meca- 
nică“, celebrul film al lui Kubrick, 
la celebrii „Drougs” de acolo, tineri 
constituiți într-o bandă a violenţelor 
demente. Se poate. Căci ce a urmat 
e tot din „Portocala 'mecanică”; 
separați, soţul şi soția sînt îmbarcaţi 
în cele două mașini ale atacatorilor, 
după un rulaj de 3 km, maşinile se 
opresc, celor doi li se iau verighetele 
şi acolo, pe cîmp, la lumina lunii, 
Marie-France e violată de trei ori 
sub ochii soţului ei. După care H se 


Filmul, azi, nu poate doar să deplingă 
(de pildă, soarta lui Sharon Tate...) 


Nici un adios 
la muchachos ! 


— Ce înseamnă un succes etern? 
e întrebat dl. Marc Secretain, dom- 
nul cu drepturile de autor a! S.A.C.E, 
M-ului (Societatea autorilor, com- 
pozitorilor şi editorilor muzicali), 
om care poate răspunde competent 
la această întrebare epocală: 


— Succes etern înseamnă: „La 
mer“ a lui Trenet, „Les feuilles 
mortes“ a lui Pr&vert—Cosma, „La 


goualante du pauvre Jean”, lansată de 
Piaf... Mai înseamnă „La Comparci- 
ta“, tangoul nemuritor al argentinia- 
nului Matos Rodriguez, lansat la 14 
aprilie 1933. Şi „Adios muchachos“... 

Cifre: ianuarie 1973 —în com- 
pania celor mai la modă discuri ale 
sezonului, „La Comparcita” a ma- 


melor noastre aduce 44.693 franci, 
iar „Adios muchachos“ al acelorași 
rude, ' 50.000 franci. 

'73: toate șlagărele de la în- 
scădere, dar 


sînt in 


şi „Adios mucha- 
sub 40.000 de 
nonstrat" — 


E-ter-ni-ta-te... 


ADAE PREIEI DE IE PAPER TEZE 


Pentru a da o. dimensiune respec- 
tabilei ei istorii (178 de ani de exis- 
tență), fabrica de whisky „Jim Beam" 
i-a adus alături, într-o reclamă re- 
centă, pe Fredric March şi Mike Con- 
nors, stele a două generaţii diferite, 
personalităţi a două.lumi, avînd în ve- 
dere că „jim Beam" a fost degustat de 
6 generaţii care se constituie într-o 
singură. familie... 

Firește, i-am văzut pe March și 
Connors în situaţii și mai inspirate 
decît aceasta... Talentul lor a cîștigat 
bani frumoși şi cu metode mai artis- 
tice decit, ilustrarea luminoasei idei 
că „GENERAȚIE DUPĂ GENERAȚIE, 
JIM BEAM...“ 

Dar asta e, asta e viaţa de artist, 
din cînd în cînd, se mai bea şi aghiaz- 
mă, nolens-volens... 

Firește că noi nu pentru aceasta îi 
iubim, dar aceasta e o altă afacere! 


cere să se iubească, „Drougsf- 
ilor, care stau cu cuțitele întinse 
spre cei doi. Li se dau înapoi veri- 
ghetele, li se sparg cauciucurile ma- 
şinii şi ticăloșii dispar... 

Nu e singura acțiune a bandei: 
jafuri, violuri, atacarea unor cetățeni 
pașnici, terorizează populaţia provin- 
ciei. Poliţia barează drumurile, ba- 
lurile vesele de simbătă-seara se 
închid devreme, normali se 
întorc acasă în grupuri de cîte 10—15 
maşini, pentru a nu avea surprize. 
S-a pus mîna pe vreo 10 suspecți, 
dar ancheta n-a lămurit încă mai ni- 
mic. Doar porto din film e meca- 
nică... În viaţă lucrurile sînt şi mai 
complicate, „mecanica”. lor e şi mai 


tinerii 


cumplită. 
În ac zile, din Stateie Unite, 
ştirea îngrozitoare că la Huston 


in record mondial al 
Dean Corll, un. elec- 
de ani, „tip bine cotat 


s-a stabilit 


la şcoală, bun muzician” — zic cole- 
gii — a ucis, Împreună cu un puşti 
de 18 ani, Henley, „care plingea la 
moartea unui iepuraş" — cum zicea 
mama sa — 31 de tineri de-a lungul 
a trei. ani, ascunzindu-le cadavrele 
în pustiu. Cînd Cori! a vrut — tot 
în cadrul unui asemenea „joc“ si- 
nistru — să-l ucidă şi pe complicele 
său, Henley, acesta l-a împuşcat și 
s-a predat după aceea poliției, dez- 
văluind fapte fără precedent. 
Nu se ştie încă dacă „Drougs"- 
ii francezi sau Corli au văzut filmul 
lui Kubrick... Poate că nu de-acolo 
le vin ideile și „nebunia fără de 
precedent". Dar e esenţial ca filmul — 
alături de toate mijloacele raţio- 
nale ale secolului XX — să se 
opună, cu imensa lui forță, acestei 
„mecanici“ a violenței, și nu numai 
să se opună, dar să și participe la 
demontarea şi distrugerea ei. 


Filmul trebuie să demaște violența criminală 
(a tuturor Manson-ilor...) 


Vrei, nu vrei —... bea Mannix „Jim Beam“ 


lumea e un 


ilm 


Filmele 


din ziare 


Drumul spre 
înalta societate 


st re 


idei din astea a 


ține lăsîndu-vă învins permanent la 
golf: dacă vă învinge trişind, cu atit 
mai! 

secretara patron. 


ul că nule fiica lui”: 


el ma 


patronul 


Merckx aleargă 
pentru bani? 


Ar fi prea simplu. Omul de 
lerckx e, desigur, foarte a- 
„istă jocuri Merckx. Susete 
x. Maiouri Merckx. Şi îşi ve: 

ă numele chiar pe piaţa ja> 
eză. Dar mai e ceva. E această 
«—heptate profundă pentru a domina 

t Ar fi un mare ampion-auto- 


Cosmonautul 
la cinema 


Gherman Titov e d 


lată, regizorul prea vrea 


e naşte u 
pectator...Am văzut 
Chaplin. Îmi amin 
relui actor a pro- 

te ge ca imediat 
re absolută. Oamenii 
ta nu e deloc cara- 


vocat o ilarit 
să urmeze o tăc 
și-au spus: dar 
ghios, e dr 


dintre comic dramatic — e ceea 
ce aș dori să văd azi în arta filmului...” 


filmului politic. 
Nu, 

filmului politic 

„confidenţial“! 


(„Rien à 
semnalat“, ter- 
e militare) 
disciplinar” 
algerian: 

politic popular 


și să dea de 
A- 


oameni 


în t nui -fapt 
ominat o luni pagina Im 
r, ei au priceput implicaţiile 
În acest sens, înțeleg eu efi- 
Trebuie vorbit publicului 
tă seara, oamenilor care a- 
ză la de Funès, trebuie să le vor- 
cu cuvintele lor, chit că ie spui 
va și le dai elemente, informaţii 
și judecăţi cu caracter politic care nu 
var permite spectatorului să rezolve 
problemele, dar. să şi le pună 
Există o ruptură între 
comercial şi un cinema al eli 
face un cinema militant sau un cinema 
politic confidenţia!, dar se uită că 
cel mat mare film politic din ultimii 
am. a fost „Love Story”! 


Rubrica „Filmul e o lume, 
lumea e un film” este rea: 
lizată də Radu Cosaşu 


Miklos 
roşu” nu lipseşte d 
diale ale celor ma 
alături de „Afac 
mecut discret al bi 


A fi sau a nu fi 
sigur de sine 


lancso — 


Ar fi fost 


al 41-lea 


Fiindcă în '73 Veneţia nu a avut 
parte de Festivalul ei tradiţional 
(ar fi fost al 41-lea, data primului: 
6 august 1932), directorul Cinema- 
tecii pariziene, Henri Langlois, a 
organizat o retrospectivă a „spi- 
ritului venețian“, o retrospectivă 
fabuloasă, de cîte 4—5 filme pe zi, 
dintre cele care au făcut gloria 
Mostrei de-a lungul timpului. E 
imposibil să cităm totul; s-a înce- 
put cu „La terra trema'— al lui 


copilăria. Bătrinii 
sentiment de seni- 
nătate.. eram tînăr, credeam 
că dacă aş reuși cîteva „lovituri“, 
ea mi-ar da o satisfacție perso- 
cum știu că nu e așa. Sint din 
în ce mai îngrijorat... Visez să fiu 
ur de mine și de lucrările mele, de 
o mie de ani nu am izbutit să înfăp- 

Cei siguri de sine, 
mă irită, mă revoltă, 


tuiesc acest vis 


isconti (1948), ca să se continue 
Que viva Mexico“ al lui Eisen- 
in (1932), „luzia cea mare“ — 
„„lvan” — Dovijenko 
„Poveştile lunii vagi“ — 
i (1953), „Hamlet"-ul lui 
1948), Dilgenţa — 
), „Cenuşă şi dia- 


mant” — Wajda (1959), -„Dru- 
mul vieții — Ekk (1932), „Tom 
Jones” —R son (1963), ca să se 
încheie t la întîmplare — 


a zi cu „La strada” 
Fellini (1954) şi „Vivre sa vie“ 
— Godard (1962). 

O, fala falnicei Veneții! 

Nu întîmplător — într-o pagină 
încearcă să trimită insistent 
cititorul de la film la viaţă şi in- 
vers — publicăm însă această su- 
perbă fotocompoziţie a sovieticu- 
lui Valeri Plotnikov! portretul 
Nataliei Arimbasarova, artistă so- 
vietică descoperită tocmai la Ve- 
neţia; la cel de al 27-lea festival, 
„Cupa Volpi“ pentru cea mai bună 
interpretare feminină în acel film 
memorabila! lui Andrei Mihailovici 
Koncealovski, „Primul învățător”... 
(Portretul pictat al artistei apar- 
ține lui Mihail Romadin, decorato- 
rul tui Tarkoyski la „Solaris”). 


„lansare“ venețiană: Natalia Arinbasarova 


Despre o anume datorie 


(Urmare din pag. 7) 


Interiorul familiei Micu sclipeşte de 
curățenie. Casa e plină, lustruite 
„mobile moderne şi șervețele cusute 
cu arnici, curate ţa laptele. Nevasta-i 
ca o albină, fata-l ta o floare. Autorii 
nu insistă. Dar cît de dens e adevă- 
rul în acea frumoasă “scenă, cînd 
Stela Popescu începe naivul și 
înduioșătorul ei atac de mamă care 
tare ar mai vrea să devină soacră. 


Talent și stîngăcii, 
stîngăcii şi lapsusuri 


Foarte multe stîngăcii pentru un 
film scris cu talent (Constantin 
Chiriţă și Andrei Blaier), regizat cu 
talent (iată cuvîntul pe care îl ros- 
tesc, fără ezitare, la debutul fostului 
secund Mihai Constantinescu), fil- 
mat cu talent (ce frumoasă poate să 
fie o mașină luminată de Grigore 
lonescu și Ștefan Horvath), 
„scenografiat“ cu talent (bravo 
lui Vasile Rotaru pentru acea 
voită, pentru acea curajoasă, 
pentru acea strălucitoare lipsă de 
strălucire a decorului), interpretatcu 
talent (lon Caramitru a valsat pe o 
muche de lamă dînd transparenţă 
unor tușe groase, nuanțind cu umor 
un personaj care ar fi putut fi atît de 
ușor doar o banală hahaleră. Cinema- 
tografia noastră avea mare nevoie de 
acest tip de actor „de téte“. Prezenţa 
lui aduce filmului un plus de inteli- 
genţă. Ușor mai bățos, dar în general 
bun, foarte bun și Ovidiu luliu Mol- 
dovan. Partitura lui a fost încă și mai 
grea pentru că pozitivismul lui a fost 
conceput mai otova. Nici Tamara 
Creţulescu n-a avut o partitură prea 
bogată. Eroina ei a fost redusă la nos- 
talgie şi resemnare, o resemnare dis- 
tinsă, parcă afară din cale de dis- 
tinsă. O fiinţă eterată şi clorotică, 
toată numai melancolie, toată numai 
mărinimie. Nimic din pitorescul 
divei de provincie. Rolul i-a cerut 
să fie doar frumoasă şi tristă. A fost 
şi una și alta. Cu unele mici excepţii, 
bună, foarte bună aproape toată 
echipa de actori, E îmbucurător că 
cinematografia noastră a început să 
învețe să folosească pre ţa fizică 
a anumitor actori. Sint roluri care 
rămîn mai ales prin forța de sugestie 
a prezenţei: bonomia „din popor” 
a lui Ernest Maftei, tăcerea de urs 
bun a lui Boris Ciornei, drăgălă- 
șenia Stelei Popescu, figura specială 
a chelnerului, stîngăcia mirată a 
copilei care aduce mîncare la uzină, 
fata suavă la care inginerul nu s-a 
uitat pînă acum, dar filmul se încheie 
pe chipul ei, aluzie nu inedită, dar 
optimistă). 

Repet, foarte multe stîngăcii pen- 
tru această foarte mare cantitate de 
talent. 

Stîngăcii în construirea perso- 
najelor: personajul inginerului de la 
Centrală își dezvăluie prea uşor 
părțile negative (din prima scenă, 
minciuna cu pașaportul) şi prea 
apăsat (minte pe coridor, ce nevoie 
mai avea să spună aceeași minciună 
și în birou? Noi ne lămurisem). 
Personajul inginerului entuziast e 


12 z 


Acest gen de film 
este o laudă a normalului, 
Dificultatea enormă 
este să nu rupi 
acel fir de păr care desparte 
normalul de banal 


prea schematic. Focul lui pentru 
invenție, neavînd destule argumente 
personale, pare adeseori un fana- 
tism abstract. Există tot felul de 
elemente în acest portret care nu 
sînt valorificate la scara profesiunii 
de cineast. Unul din ele: pasiunea 
eroului pentru motocicletă. Un pro- 
fesionist abil nu-și pune eroul să ia 
asemenea viraje primejdioase doar 
pentru plăcerea unei scene dinamice. 
Nu-i vorba neapărat de ratarea unor 
posibile metafore, ci de nevalori- 
ficarea unui anumit subtext. În ge- 
neral, personajul acesta n-are sub- 
text, n-are verosimil, Spre final, 
pentru nevoi de umanizare, probabil, 
autorii îl fac să apară îndrăgostit 
nebunește de fată, de fata cu care a 
vorbit într-o seară la teatru și fireşte 
a uitat-o, zicem noi, de vreme ce 
trec luni, poate ani și el nu-i dă nici 
un semn de viață, deși el (ca și ea) 
e singur într-un oraș străin, deşi ea 
îl cheamă o dată la telefon, deși el îi 
dă întîlnire, dar montajul uită de 
promisiune şi totul se desfăşoară 
ca și cum inginerul n-ar fi fost scos 
din acea importantă ședință (neplă- 
cut lapsush). 

Sînt stîngăcii de povestire, ca 
plecarea de la restaurant a ingine- 
rului bucureştean. Directorul l-a 
invitat la masă. Apare Ea, căzută din 
cer, Ea care a venit ca să plece, El 
se suie în mașină şi pe-aci ţi-e drumul, 
uitînd parcă de director,de masă și 
de toate legile povestirii, 


Sînt şi stingăcii de atmosferă. 
De pildă: Toată lumea așteaptă fe- 
bril rezultatul experienţei. Toţi sînt 
cu sufletul la gură, toţi cred că s-a 
reuşit, dar lanțul se rupe, speranța 
se prăbușește și muzica, în general 
discretă, începe să scoată acorduri 
funebre ca în filmele dintre cele 
două războaie. În schimb, cînd el 
vine la teatru alarmat de posibila ei 
plecare, cînd el vine spre ea, cînd 
ea vine spre el şi el o privește intens 
şi ea îl priveşte emoţionată, doamne 
ce foc intră în viori! E regretabil 
acest sistem de semnalizări muzicale. 
Cinematografia a renunțat de multă, 
de foarte multă vreme să-şi mai ajute 
spectatorii cu ajutorul orchestrelor: 
atenţie, vine primejdia! atenţie, 
vine dragosteal è 


Aici nu tem pe 


un film, ci pe o cale 


La drept vorbind, filmul nu poartă 
numai stîngăciile proprii, ci şi stîn- 
găciile provocate de lipsă de expe- 
riență a unui gen, căci, după cum 
ziceam mai înainte, formula acestui 
romantism. cotidian nu e încă pe 
deplin cristalizată, deşi este evident 
că un anumit număr de cineaști, 
în special tineri, par atrași de ea. 


O mamă care tare ar vrea să devină soacră 
(Stela Popescu) 


Încă o dată cred că această atracție 
nu trebuie lăsată în voia soartei. 
Încă o dată, cred că nu trebuie să 
fim imparţiali ci să favorizăm, s-o 
favorizăm, și încă o dată mă întorc 
şi zic că, firește, avem nevoie de 
stiluri diferite, de genuri diferite, 
o artă fără varietatea viziunilor e de 
neconceput. Orice viziune e o șansă, 
Dar șansele de maturizare ale cine- 
matografiei noastre nu ne apar 
azi toate egale. Marea șansă a cine- 
matografiei noastre nu- poate veni, 
la ora ăteasta, nici de la filmul pito- 
resc, cu clocotitoare patimi abulice; 
nici de la filmul hieratic, cu oameni 
abstracţi nedataţi istoricește; nici 
de la marea şi desueta montare, 
care iubește spectatorul, dar doar 
în calitate de client; nici de la filmela 
talentelor de cabinet, care nu iubese 
spectatorul, deci nu le pasă dacă 
sînt înțelese sau nu. 

Marea șansă — poate nu unica — 
dar marea șansă a filmului românese 
vine azi de la acest film romantic coti- 
dian. Formula acestui film mi se para 
cea mai aptă să satisfacă, să satis- 


“facă simultan cele mai importante 


imperative: 

Angajarea. artistului? Dar unde 
te poți angaja mai cu folos ca 
artist, decît acolo unde oricum ești 
angajat ca om. 

Prestigiul artel, ca artă? Dar 
unde se poate petrece marea 
meditație a creatorului dacă nu 
în lumea pe care o ştie, nu din 
cărți, nu din ziare, nu din auzite, 
ci din propria-lui fiinţă? 

Locul cinematografiei românești 
în lume? Dar asta înseamnă 
să ne întrebăm ce avem noi 
de spus lumii, căci lumea nu vrea 
să vadă samuraiul de la Slobozia şi 
westernul din Bărăgan, ci ne vrea pe 
noi și unde, în ce formulă artistică 
putem să fim azi mai mult noi înșine! 

lată de ce cred că filmul romantie 
cotidian, adică filmul de genul „Des- 
pre o anume fericire" trebuie. favo- 
rizat. A favoriza „ adică a nu da ra- 
bat. A favoriza, adică a da atenţie. 
A favoriza, adică a te simţi alături de 
acești băieţi talentați care s-au dus 
acolo. unde e cel mai greu și mai 
important. 

Bravo, băieţi! Înainte! 


Ecaterina OPROIU 


Despre o anume fericire 


——————— 


Producție a Casei de filme nr. 5. 
Regia: Mihai Constantinescu. Scena- 
riul: Constantin Chiriţă, Andrei 
Blaier. Imaginea și comera: Grigore 
lonescu și Ştefan Horvath. Muzica: 
Temistocle Popa. Scenografia: Vasile 
Rotaru. Costume: Guţă  Știrbu. 
Montajul: Lucia Anton. Sunetul: 
Nicolae Ciolcă, Cu: Ovidiu luliu 
Moldovan, lon Caramitru, Ta- 
mara Crețulescu, Ernest Maftei, 
Colea Răutu, George Oancea, Mihai 
Pălădescu, Stela Popescu, Mircea 
Constantinescu-Govora, Boris Cior- 
nei 


a a m 


— Eşti convinsă că 

Dorgnpenban, eren 

inema principal din „Zes- 

strea", cel care a 

pornit în viață cu 

„un geamantan şi 

trei stele“ (recunoaște că e foarte 

frumos spus) a fost o victimă? 

O victimă a unel femeiuști per- 

verse, cu unduiri feline și minte 
machiavelică? 

— La prima vedere, așa s-ar 
părea. Un om plin de calităţi, 
dar orbit de dragoste, este cît 
pe ce să se compromită iremedia- 
bil, să risipească toată zestrea de 
credit și demnitate agonisită prin- 
tr-o muncă fără preget. Specta- 
torul îl înconjură cu simpatie și 
tresaltă bucuros cînd nu el, ci 
soția lui (o adevărată cutie a 
Pandorei) înfundă pușcăria. Eu 
însă consider personajul un fals 
bărbat, cu suflet lutos, ce se sfarmă 
la prima pală de vînt mai puter- 
nică a vieţii. De fapt, în conflic- 
tul Doru-Lola, două din perso- 
najele principale ale filmului „Zes- 
trea", marele vinovat cred că 
este bărbatul şi nu femeia. 

— Nu, desigur, n-ai înţeles 
nimic din intrigă, Nici un moment 
autorul scenariului nu-l pune sub 
inculpare pe Inginerul Şerban. 
El este cinstit, dintr-o bucată, 
om în toată firea, serios, generos, 
dispus să creadă în oameni și 
deci și în femeia de lîngă el, lar 
Lola e falsă, cinică, interesată, 
perversă, escroacă, Așa s-a mers 
și în- rezolvarea acțiunii: Lola 
este cea care își va primi bine- 
meritata pedeapsă. 

— Ei vezi; tocmai asta e, că 
toată intriga filmului mă nedu- 
merește grozav. Adică de ce in- 
ginerul Şerban să fie considerat 
cinstit, cînd n-a roșit deloc la 
gîndul că e întreţinut la univer- 
sitate de o femeie care muncește 
din greu? De ce să fie considerat 
dintr-o bucată, cînd a uitat într-o 
clipită cele mai autentice trăiri 
ale tinereţii lui lîngă femeia 
mult iubită și a căzut străfulgerat 
de dragoste în fața avansurilor 
stridente ale unei demimondene 
interesate? De ce să fie consi- 
derat om în toată firea, cînd nu 
s-a întrebat fici un moment de 
unde-i intră în casă, în plină pro- 
prietate, lucruri de artă, de mare 
valoare? De ce să fie considerat 
serios cînd, inginer, cu funcţie de 
mare răspundere, certifică state 
de salarii cu cea mai condamnabilă 
ușurință? De ce să fie considerat 
generos cînd, făcînd politica stru- 
ului, nu s-a întrebat niciodată 
cum ispășeşte Livia marele păcat 
de a-l fi iubit? Şi pe urmă mai e 
ceva. Şerban n-are personalitate. 
l-am plins de milă. Capitularea 
lui fără condiţii în faţa Lolei ar 
trebui să fie pentru sexul tare 
ca un strigăț de alarmă: bărbaţi 
ai epocii noastre, șiretlicurile 
unor Eve moderne Vă pun la 
grea încercâre! Condiţia voastră 
e periclitată! 

> Deci filmul nu ţi-a plăcuț? 

— N-am spus asta, Mi:a plă- 
cut. Uneori m-a delectat chiar, 
Sint în film unele scene de mare 

ete, de lntehsă trăire, Paul 

erac, Aramaturgul ce $e far 
dčrle cu majusculă fn teatrul fò 
mânesc și, Mai departe, së plea- 
că cu atîta sensibilitate şi fațete- 


Cronica unui necineast 


Sfînta naivitate sau 
condiţia bărbatului periclitată... 


Începînd din acest număr, 
jurista Sanda Ghimpu 


va discuta pe marginea unor filme româneşti, 


din punctul de vedere al iubitorului de artă 
cinematografică. 
Deci cu interesul de a analiza 
nu numai cum spun, dar și ce spun 
filmele noastre 


De ce să fie considerat 
demn de încredere, 
cînd a uitat într-o 
clipită femeia mult 

iubită? 


De ce să fie considerat 
_ cinstit, 
cînd n-a roșit la 
gîndul că e întreținut 
de o femeie? 


De ce ṣă fie considerat 
dintr-o bucată, cînd cade 
străfulgerat la avansurile 

stridente ale unei 
demi-mondene interesate? 


De ce să fie considerat 
om în toată firea, cînd 
nu se întreabă de unde-i 
intră în casă atitea lucruri 
de mare valoare? 


De ce să fie considerat 
generos, cînd face politica 
struțului și nu se întreabă 
cum ispășește Livia marele 

păcat de a-l fi iubit? 


De ce să fie considerat 
inteligent, cînd nu-și vede 
greșeala pe care a făcut-o, 
nici în această confruntare 

atît de evidentă pentru toți? 


gere asupra abisului uman, în- 
cît adeseori am fost total cucerită. 
Scena în care Lola își descarcă 
tot arsenalul de femeie cu expe- 
rienţă ca să-l subjuge pe Doru este 
o adevărată bijuterie, Prima con- 
fruntare între cele două femei, 
care se intuiesc reciproc și total, 
este “fără cusur din punctul de 
vedere al redării trăirilor sufle- 
teşti. Cînd Doru Șerban începe 
să înțeleagă valoarea cuplului lor 
şi-i spune Lolei, cu o tristeţe sfi- 
şietoare (care pe Rebengiuc îl 
prinde foarte bine) „M-ai min- 
ţit, iubirea mea", florile din fața 
lui sînt veștede, ca de altfel toa- 
te florile din încăpere. Pentru 
prima oară, în casa lor, florile 
erau veștede. Momentul, mărtu- 
fisesc, este de o gingășie infinită. 

Desigur, ` numeroasele  sec-. 
vențe de reușită realizare artis- 
tică sînt rezultanta unor împli- 
niri și pe plan regizoral, ca și pe 
planurile unor interpretări ar- 
tistice de zile mari. lată, n-aş pu- 
tea spune cine e primus inter 
pares în triunghiul Margareta Po- 
gonat, Sanda Toma şi Victor Re- 
bengiuc.] 

— Şi totuși susţii că intriga nu 
te-a convins. 

= Nu m-a convins și ţi-am spus 
de ce. Este insuficient motivată 
psihologic, situații-cheie sînt u- 
neori prea expediate, Îmi amin- 
tesc de altfel că şi autorul scena- 
riului, cu toată obiectivitatea ce 
totdeauna l-a caracterizat, recu- 
noaşte undeva că „unele moti- 
vări psihologice aveau nevoie 
poate şi de alte racorduri”, Ex- 
plicaţia pentru mine ar sta în 
faptul că „Zestrea“, inițial, a fost 
concepută pentru micul și nu 
pentru exigenţele mai aspre ale 
marelui ecran. Ca să nu mai vor- 
besc de unele, hai șă le.zic, inad- 
vertențe de ordin. juridic. 
Faza de anchetă penală, în rea- 
litate nu se dă publicităţii, este 
secretă, iar dacă o dactilografă a 
unei procuraturi ar proceda cum 
a procedat dactilografa din fil- 
mul nostru, confiind unei prie- 
tene mersul cercetărilor, ar fi 
și ea pasibilă să fie trimisă în ju- 
decată penală pentru divulgare 
de secrete. Interogatoriile sînt 
neveridice,| ca de altfel şi inter- 
venţia Liviei în timpul anchetei. 
Cît despre scoaterea din cauză 
a inginerului) Șerban, este desi- 
gur „ca în filme“, pentru că față 
de probele din „dosar”, în viață 
de fiecare zi, fără o trimitere în 
judecată cel puţin pentru negli- 
jență în funcţie, n-ar fi putut să 
scape. 

— Dai dovadă de excesivă rigi- 
ditate profesională. Nu te poţi 
dezbăra nici aici de formaţia pe 
care o ai. Nu se face așa critică de 
film. Astea sînt cusururi de fru- 
museţe, nu cusururi adevărate. 
Exagerezi. 

— Poate: Da, gîndindu-mă mai 
bine, spun că ai dreptate. Inadver- 
tenţele de care îţi vorbeam nu sînt 
esenţiale în trăirea artistică a eve- 
pimentelor redate pè peliculă. 
Dar vezi, mie îmi placei să cred 
necondiționat într-un personaj 
care mă împresionează. Şi pe ur- 
mă, ce vrei, eu nu sînt cineast, ci 
numai un- cinefil... 


Sanda GHIMPU 


ÎI 


ilele filmului 


Un nou film de 
'Wajda. 
O întrebare tragică 


Filmul durează două 
ore, acțiunea se desfă- 


Mema şoară de-a lungul unei 


nopţişi dă dimensiunea 

simbolică a istoriei pe 

care Polonia a parcurs-o 
în mai multe secole. 

Într-un sat din apropierea Craco- 
viei, la răscrucea veacului nostru 
cu cel trecut, un intelectual se în- 
soară cu o țărancă.; Nuntașii sînt 
prietenii lui, reprezentanți ai in- 
teligenţiei cracoviene, rudele, ve- 
cinii și prietenii miresei, adică tot 
satul. Sint printre ei scriitori şi 
doamne de la oraș, preotul şi rabi 
nul din sat. Este aici toată Polonia, 
ţărani și intelectuali care se bucură de 
obiceiuri şi tradiţii, care vibrează de 
aspirații patriotice, dar care exprimă 
în același timp contrastele puternice 
care există între ei şi care generează 
drama filmului. „Pentru a pătrunde 
mai bine esenţa acestui fapt ar fi 
foarte util să ne imaginăm, spune 
Wajda, că cei de la oraș sînt albii, 
iar cei din sate sînt negrii.” 

Vom căuta în zadar o intrigă, în 
sensul obişnuit al cuvîntului, filmul 
lui Wajda urmărind să redea prin 
sugestii condiţia și starea de spirit 
tipică a Poloniei din acele vremi. 
Preocupările diurne, ca și marile 
idealuri, sînt redate prin crimpeie 
de discuţii, sînt schiţate prin atitu- 
dini diferite ale comesenilor. Pe 
măsură ce vinul curge în pahare și 
ritmul dansului e tot mai îndrăcit, 
spectacolul nunţii devine un specta- 
col de coșmar care depăşeşte nunta 
propriu-zisă, 

În imagini de basm, un sol este 
trimis pe un ca! alb să sune dintr-un 
corn de aur deşteptarea în cele patru 
zări şi solul ajunge pînă la hotarele 
țării, în timp ce poporul bea și mă- 
nîncă, joacă și se înflăcărează. Dar 
nuntașii obosesc pe rînd, în zori îi 


14 


cuprinde un soi de apatije sau de 
amorţeală şi, cînd solul revine la 
ei, cei de lacare a pornit,şi este sin- 
gur și fără cal şi fâră cornul de aur, 
nici ei nu mai răspund chemării 
lui, pentru că cum spune chiar 
solul: „i-a cu un somn ciudat”, 

Filmul, realizat după celebra piesă 
de teatru a lui Stani Wyspianski, 
ne arată încă o dată că scriitorii po- 
lonezi au ştiut să lupte împotriva 
acelui somn ciudat care „nu este bine 
să te cuprindă în zorii zilei”. 

Și n-am scris nimic pre cum 
totul -se preface în film sub mîna 
lui” Andrzej Wajda, pentru că e 
păcat să scriu despre secvențele în 
care simți aproape fizic încâtuşarea 
eroilor şi. izolarea acestei case, 
parcă singură în noaptea din jur, 
îdușeala nuntașilor cărora spaţiul 
nu le ajunge, se te în care 'se 
simte ceața de afară şi aerul încins 
din încăperile în care se desfăşoară 
Nunta, pentru că este păcat să scriu 
despre mărgelele roşii de la gîtul 
femeilor și penele de păun cu care 


-se împodobesc bărbaţii şi despre acele 


amănunte - care îmbibă atmosfera 
densă, încărcată și încordată a aş- 
teptării din întregul fiim, pentru că 
este. păcat să scriu despre ceea ce 
trebuie văzut. 


A da PISTINER 


Producţie a studiourilor polone 
Regia: Andrzej Wajda. Scenar 
Andrzej Kijowski. Imaginea: Wi- 
tild Sobocinski. Cu: Donie? Olbrych- 
ski, Malgorzata larentowicz, Barbara 
Wrzesinska,. Andrzej 'Lapicki, Maja 
Komorowska 


Wajda despre: 


Sine însuși 


9 Trilogia: Generaţie" 
(1955). „Canalul“ (1956), Ce- 
nușă şi diamant” (1957); 
„Lady “Macbeth din Siberia” 
(1962); „Totul de vinzare” 
(1968); „Pădurea de meste- 
ceni” (1970); . 

sînt -capodope 

riere; pe care A 

o stuj=ște de 23 

în care a semnat n 


e Despre activitatea sa de 
pictor spune azi: 
„Niciodată nu m-am simțit 
cu adevărat pictor. Nu sint 
destul de puternic pentru 
asta. A fi pictor înseamnă să 
ştii să suporţi singurătatea 
şi să ai o putere fără margini 
în tine însuți. Mie îmi lipsesc 
aceste calităţi”. 


© Pictura a fost însă 
excelentă şcoală r 
gizorul de film; 
„Azi pot spune că a fost o 
hotărire foarte bună să trec 
de la pictură la - cinema. 
Filmul e mai uşor, pentru că 
nu ești singur. Lucrezi îm- 
preună cu alții şi odată ce ai 
semnat un prim film, deci 
ai dat cum se spune prima 
probă, celelalte vin de la 
sine. Cunoştinţeie mele des- 
pre pictură mi-au înlesnit 
să înţeleg arta filmului. În 
procesul filmării, toate ce- 
telalte arte îţi sint de ajutor: 
pictura, literatura și, desigur, 
arta de a fi actor”. 


9 Ce i-a adus experienţa: 
„O dată cu trecerea timpului 
înveți să rezişti crizelor de 
producţie, înveţi să le do- 
mini. Cind: esti tînăr, eşti 
tentat să te laşi dezamăgit 
de ele şi devii tu însuţi o 
parte a acestor crize. Cu 
vîrsta, înveţi să le controlezi”, 


e Ce speră pentru viitor: 
„Trăiesc cu speranţa că voi 
face un film mai bun decit 
trilogia mea. Nu este uşor. 
Azi toată lumea aleargă după 
originalitate şi sint foarte 
mulți oameni noi care vin în 
cinema. Dar. cînd te gindeşti 
cite idei noi poţi avea... 
Totul a ajunş să fie foarte 
complicat şi foarte greu. Dar 
eu continui sã trăiesc cu spe- 
ranga”. 


e in 1572. Wajda a fost 
invitat de câtre teatrul lor- 
donez Aldwych să pună în 
scenă „Posedaţii” de Dosto- 
ievski. 

„Am găsit în teatru un anume 
calm şi o anume sat sfacțe. 
Tehnica e diferită, dar exer- 
c ţiul rămîne același. Şi pe 
scenă trebuie să iei totul de 
la început fără ca în jurul tău 
să existe nimic concret şi 


totul trebuie să fie construit 


de tine”. 


„Nunta“ 


„Este o operä carene-a mar- 
cat pe toți; toată „școala po“ 
loneză" de cinema poartă am- 
prenta sa și eu însumi, în 
special în „Cenuşă și dia- 
mant“. Din tot patrimoniul 
artistic polonez, din tot ce. 

ris pentru scenă, aceas- 

tå dramă, socotesc eu, este 

cea mai particulară şi cea mai 

alā. Pe scenă, ea devine 

doar „pentru noi po- 

M-am gîndit atunci 

ce ar putea da în film 

„este forma cea mai 

uşoară de a comunica cu res- 

tul lumii — după ce, desigur, 

aptat piesa pentru ecran, 

ca îngădui spectatorului 

din lumea întreagă să-i ci- 

tească frumusețea tuibură- 
toare. 

Megiul ial unde se si- 
tuează - acţiunea nu ascunde 
nici o enigmă: reprezentanţii 


„Cu virsta, înveţi 
să te controlezi...“ 
(Andrzej Wajda) 


intelectualităţii cracoviene. și 
ai țărănimii se întîlnesc la o 
petrecere de familie. La fel 
decorul: ceața aceea, aburii 
aceia de băutură, totul vor- 
beşte clar... Aşa se va inte- 
lege uşor obsesia anumitor 
teme şi idei ale acelor oameni. 
De asemenea. efortul ridi- 
col ce se degajă din contras- 
tul dintre visele şi dorinţele 

` lar, pe deo parte, şi realita- 
tea mai mult decit modestă 
care-i înconjoară... Datoria 
noastră e să arâtâm cu toată 
acuitatea acest contrast care 
provoacă drama, contrastul 
dintre - atitudinea „acelor 
domni“ de la oraș şi dintre 
ţărani, 


polonez 


Atenţie, copii! 
Fiţi înţelegătorii cu 
părinţii voştri! 


Ocupindu-se film după 
film de lumea copilă- 
riei, regizorul polonez 
Janusz Nasfeter nu se 
mulţumeşte cu obişnui- 
tul tablou idilic făcut 
vîrstei inocenţei şi nici cu obiş- 
nuita istorioară moralizatoare,  In- 
vestigația lui e intransigentă, 
crudă chiar; “atunci cînd sta- 
bilește sursa binelui și a răului de 
tîrziu, în generozitatea sau în 
chinăria de la virsta primelor 
ri ale viitoarei personalităţi. 


Regizorul 


Caracterele se lasă presimţite încă 
din copilărie, iar copilăria nu este 
un univers închis. Cei mici sînt în- 
rîuriți în comportamentul lor de 
către lumea adulților, iar pilda aces- 
teia nu este întotdeauna demnă de 
urmat, 

Doi colegi de şcoală, Janusz şi 
Romek, se asociază, unul ca iniția- 
tor, altul ca făptaș, pentru a fura 
ştergătoarele de parbriz ale unei 
mașini. Un- judecător, în speţă o 
judecătoare, e chemată să condamne 
fapta lor. Aproape întreg filmul 


copilăriei 


@ lanusz: Nasfeter s-a fă- 
cut cunoscutiîn cinematograful 
polonez ca regizor de filme 
cu şi despre copii. O „Micile 
drame“, „Ciorapii albaştri” 
(premiat la festivalul filmelor 
pentru copii şi tineret de la 
Veneţia, în 1962), „Bătriîne!“, 
„Abel, fratele tău” (medalia 
de argint la Festivalul de la 
Moscova în 1971), „Singur“ 
(titlul original: „Acel copil 
ticălos"), „Fluturii“ și cîteva 
scurt metraje, l-au consacrat 


ca pe „un regizor-poet'. Ş 
Coscenaristul său preferat 
este Tereza Nasfeter, soția 
sa, cu care împarte dragostea 
pentru copii şi copilărie. e 
Autor a cîtorva romane şi 
a unui volum de nuvele, dedi- 
cate tot universului infantil. @ 
lată uaa din declaraţiile sale: 
„Eu aduc pe ecran tragediile 
copiilor care anunţătragediile 
adulților, de mai tirziu, în- 
tr-un cuvînt, tragedia oameni- 
lor(...)”. 


reconstituie interogatoriu! de la 
proces. La fiecare întrebare, răspun- 
sul este dat în imagini, printr-o 
suită de flash-back-uri care ilustrează 
dorințele, nehotărtrile, invidiile, co- 
pilăriile, în fine, toate sentimentele 
care au dus, în final, la fapta 53- 
vîrşită de cei doi. Dar dacă amindoi 
sînt egali vinovaţi, ei știu a se apăra în 
mod diferit. Janusz ştie de mic să 
mînuiască minciuna. . Înconjurat de 
egoista grijă a părinţilor, el a învățat 
că tot ce e bun i se cuvine, iar toti 
cei ce nu sînt în Stare, ca el, să-și 
apere interesul, nu sînt în stare să 
parvină, nu merită deci decît dis- 
prețul său. Romek, fire sensibilă și 
visătoare, nu poate înţelege acest 
fel de a judeca. El știe, fără ca nimeni 
să-l fi învăţat, ce înseamnă prietenia, 
dăruirea de sine, idealul înaripat. 
Dar ştie şi ce înseamnă să fii singur. 
Lecţia singurătăţii a învățat-o chiar 
de la mama sa care. dornică să-și 
refacă existența, nu avea timp să 
se ocupe de acest fiu prea iubitor, 
prea ascultător, prea tandru. 
Romek nu poate crede că a fost 
înşelat. Singur, fără o veste de acasă, 
fuge de la casa de corecție, unde a 
fost internat, în speranța de a-și 
reîntilni mama. Dar mașinile poli- 
i îl prindea pe un vagabond. Dez- 
nădăjduit, el strigă — asemeni celor 
doi orfani, tovarăși ai săi întru sin- 
gurătate, din „Sciuscia” lui De Sica — 
e] strigă: Mama! Strigă de fapt 


toată nevoia lui de a fi iubit, de a fi - 


înțeles, de a fi ocrotit. 
Subiectul filmului lui Nasfeter este 
subiectul atitor reportaje citite sau 
filmate, consemnate din realitatea 
curentă. Avertismentul autorului se 
adresează celor mari. Oameni adulți, 
fiți atenţi! Fiţi atenţi să nu loviți 


copilăria. 
. Adina DARIAN 


ponn 


Producție a studiourilor poloneze, 
Regia şi scenariul: Janusz Nasfeter.. 
Imaginea: Wieslaw Zdort, Muzica: 
Waldemar Kazanecki. Cu: Roman 
Mosior, Piotr Szezer kowski, Halin a 
Kossobudzka, Malgorzata Lesniew- 
ska. 


Mereu despre copii 


Spectacolul de gală 


care a deschis Zilele filmului polonez ne-a prezentat filmul regizorilor Ewa și Czeslaw Petel- 
ski, „Copernic — închinat comemorării unei jumătăți de mileniu de la naşterea marelui 
savant polonez. (Filmul a fost prezentat în nr. 9/73 al revistei noastre) 


Í 
jam. mai 


văzut... 


/ 


Cu toate acestea... 


studiourilor Defa- 
Berlin. Regio: Michael Tschesno- 
Hell. Scenoriul: Günther Reisch. 
imaginea: Jürgen Brauer. Cu: Horst 
Schulze, Ludmila Kasjanowa, Ute 
Himann, Albert Hetterle, Erika 
Dunkelmann 

TIT IEISEII i + RER NISA DE ARIE AIE 

Autorii filmului își propun să 
reconstituie, într-o frescă de mari 
proporții, momentul istoric al pro- 
ctamării Republicii Socialiste libere 
a Germaniei. Acţiunea începe în 
ziua de 23 octombrie 1918. Datorită 
presiunii populare, Karl Liebknecht 
e eliberat din închisoare, Sint prezen- 
tate cauzele crizei politice şi-econo- 
mice în care se afla statul german 
ieşit înfrint din primul război mon- 
dial, politica marilor monepoluri ce 
se concentra în direcţia stăvilirii 
valului revoluţionar. 

Agenda evenimentelor e relatată 
pînă în momentul condamnării ta 
moarte a celor doi revoluționari 
nani, Karl Liebknecht şi Roza 
Luxemburg. Sobru, dar nu lipsit 
de patos, pătimaș, dar fidel faţă de 
evenimente, filmul este compus in- 
ir-un sti! potrivit cu scapul.propus. 


ECVESTRE U IERT PO CIA TASTE E RUEETISE 
Pisica junglei 


PIN N N i 

Producție Walt Disney. Regia și 
scenariul: James Algar. Imagineo: 
James R. Simon, Hugh A. Wilmar, 
Lloyd Beebe. Muzica: Oliver Wal- 
lace 


Producție a 


După ce de atitea ori Disney şi 
oamenii lui ne-au spus poveşti cu 
rițoi, pisoi şi șoricei de carton, 
ei şi-au propus să ne prezinte și 
fauna Terrei în carne și oașe. Echipe 
specializate ne-au plimbat prin „Săl- 


bățicia albă“, iar acum ne in- 
vită să privim „pisica“ junglei, cum 
este numit jaguarul. Prin jungla bra- 


ziliană, de-a lungul- impunătorului 
Amazon, îi urmărim în deplină si- 
guranţă obiceiurile şi cunoaştem 
viețuitoare cu care el întră în luptă, 
pentru că legea junglei, numai 
legea Junglei, cere ca cel puter- 
mic să no ierte pe cel slab. 
Papagali şi crocodili, flamingo şi 
tapiri, peşti giganți și furnici, Îşi 
duc traiul lor obişnuit în faţa noas- 
tră, iar noi, fără frică, îi privim din 


fotoliu. 
E a Simona DARIE 
Dutu i 


Y—17 acţionează 


Producţie a studiourilor - bulgare. 
Regia: Villi Țankov. Scenariul: Ivan 
Ohridoki, Asen Ggeorghiev. Ima- 
ginco: Veneg Dimitrov. Cu: Ivan 
Kondov, losif Vlaha, Doroteia Ton- 
ceva, Gheorghi-Gheorghiev Gheț, 
Gheorghi Kaloiancev, lavor Milisev 


„Y:17 acţionează" — și așa face şi 
regizorul filmului —stăpin pe le- 
gile suspensului. În Bulgaria soseşte 
un spion de peste hotare cu misiunea 
de a reface o reţea distrusă de secu- 
ritate. Un încercat ofiţer de contra- 
spionaj pornește în urmărirea spio- 
nului. Urmează o acţiune palpitantă 
pe care nu o putem divulga pentru a 
respecta regula jocului, Putem men- ? 
ţiona însă meritul regizorului de a 
fi reuşit să depășească limitele unui 
simplu film poliţist. O atmosferă 
de neliniște însoţeşte aventurile pro- 
tagonișştilor, atmosferă la realizarea 
căreia și-a adus contribuţia jocul 
nuanţat al actorului principal, Ivan 
Kondov. 

Al. R. 


15 


i git 


Ca orice ecranizare după 
o piesă prea cunoscută, 
și „Doi pe un balansoar“ 


dezamăgeşte. Dezamă- 

gește pe spectatorul 

: teatral — la noi piesa 

a intrat în amintire prin exce- 
lenta interpretare bucureșteană 
a Leopoldinei Bălănuţă și a lui 
Victor  Rebengiuc. - Dezamăgește 


totodată și pe cineastul profesio- 
nist, carecaută în adaptarea pentru 
ecran un film-film şi nu o simplă 
filmare a piesei, cu cîteva ieșiri în 
exterior (New York-ul forfotind 
de lume), ieșiri care distrug tocmai 
ideea de bază a „Balansoarului“. 
Şi anume, necomunicârea, claustrarea 
în cuşti-celule suspendate în imensi- 
tatea zgîrie-norilor, senzația aceea 
de deșert, cu circuite umane între- 
rupte în marea metropolă a singură- 
tăţii. Or, în filmul lui Wise, colo un 
magazin, dincolo o școală de balet 
cu copii ce se împrietenesc, dincolo 
o petrecere, e drept, deprimantă, 


Marea singurătate 


din 


marile oraşe 


_ dar la ea îşi adresează prima oară 


cuvîntul aceşti robinsoni citadini — 
și exterioarele pulverizează senzația 
de claustrare, risipesc norul tragic 
al solitudinii, în cîțiva picuri de 
nădejde și putință de comunicare. 
În felul acesta filmul devine, e drept, 
mai realist, mai complet, lăsînd să 
pătrundă şi "speranța pe ferestrele 
larg deschise spre viață. Dar, „ba- 
lansoarul“ îşi schimbă centrul de 
greutate, echilibrul demonstraţiei; 
închisoarea pe viață se transformă 
într-un prizonierat temporar, cu 
regim mai special. Şi cum nu mai 


există nici dezordinea şi nici goliciu- 
mea deprimantă a camerei şomerului 
(foarte repede transformată peecran, 
de mîna femeii, într-o locuință 
acceptabilă), cum există în schimb 
apartamentul ei intim şi cochet, 
captivitatea pare ceva mai supor- 
tabilă. De acord, din nou, cu ideea că 
sentimentul singurătăţii te poate 
ucide și într-o vilă din Palm Beach. 
Dar atunci e vorba de altă dramă —a 
Marilynei Monroe, să zicem, alt 
film al deznădejdii în strălucire, 
şi nu e filmul cenușiu al lui Gitel ce 
caută zadarnic, luni de zile, o slujbă, 


is Ani ini ia 


al balgrinei ce nu găsește nici un con- 
tract și atunci își agravează ulcerul 
dînd lecţii de dans exotic și mîncînd 
cartofi prăjiți. Sigur că drama ne- 
comunicării e transportabilă oricînd 
și oriunde, Nu există temă neadap- 
"tabilă. Kurosawa a făcut un strălucit 
film nipon după „Idiotul“, Welles a 
făcut „Macbeth'-ul lui. Dar trebuie 
să fii Kurosawa sau Welles ca să 
replici originalului cuo versiune ce 
va intra în istoria filmului printr-o 
nouă originalitate. Desigur, Gibbson 
nu e Shakespeare. Contribuţia re- 
gizorului e meșteșugul mărunt (Wise 
n-a strălucit niciodată, chiar cînd 
spărgea recordurile de încasări cu 
„West Side Story“ ori cu „Sunetul 
muzicii”). A știut însă, în toate filmele, 
să-şi asigure vedete cu care merge la 
sigur. Aici, a distribut-o pe Shirley 
MacLaine, vrăjitoarea realului, actriţa 
capabilă să transforme pe loc eufo- 
ria clipei de iubire în anticiparea 
acelui istovitor şir de „chagrins 
d'amour“ care vor dura toată viața. 
Dar Shirley, desăvirşita, nu mai 
surprinde demult și pe nimeni 
Miracolul personajului și al actrițe 
fiind așadar consumat, din film: ma: 
rămîne un partener credincios: Ro- 
bert Mitchum. Corect, nuanţat în 
maladia sa cronică („sechelele'senti 
mentale“ pe care i le reproșează 
Gitel .cu înțelegere, dar înțelegerea 
nu înseamnă mai puţină suferință, 
din contra...) Şi uite-aşa, din aproape 
în aproape, drama se recompune 
cam lent, cam „déjà vu“, în cele două 
ore de pe ecran. Participarea noastră 
emoțională suferă. Să fie oare dt 
vină și muzica, foarte sentimental- 
desuetă a filmului făcut în 1962? 


Alice MĂNOIU 


e a ae 
Producție a studiourilor americane. 


Regia: Robert Wise, Scenariul: 
Isabel Lennart, după piesa lui 
William Gibbson. Imaginea: Ted 


McCord. Muzica: André Previn. 
Cu: Robert Mitchum, Shirley Mac- 
Laine 


16 


A debutat sub semnătura 
lui Hitchcock 
(Shirley MacLaine) 
DIE OREI 36 TEI 


Dansatoare la patru ani, ac- 
trişă la 15 (în timpul colegiului), 
cîntăreață la 17, în operete de 
mare succes la New York și, 
în sfîrşit, cucerind Hollywoodul 
de la prima „lovitură“: debutul 
sub bagheta lui Hitchcock, în 
'54, cu „Cine l-a ucis pe Harry?" 
În 1959 obține Oscarul pentru 
primul ei rol de dramă în „Unii 
vin în fugă" regizat de Minnelli. 
„Apartamentul“ lui Wilder, în 
următorul an, o înalță pe scara 
box-office-ului printre vede- 
tele cu cel mai variat repertoriu. 


Un chip mobil, de ingenuă mali- 
tioasă, fantezie, tehnică, sponta- 
te şi strălucire, umor, cind 
trist, cînd. exploziv frenetic în 
„irma cea dulce“ (Billy Wilder— 
1963). Ingenuă comică, dar şi 
vicleană-cinică în „Doamna care 
ronţăie bărbați”. O explozie de 
mișcare în „Cancan“. Vibraţie, 
sclipire, dar şi poezie nostalgică, 
drama de pe acel chip comun 
al liftierei din „Apartamentul“. 
Un fel de julietta Masina ame- 
ricană,poate mai puțin profundă, 
dar clocotind de seve dulci- 
amărui ce dau o notă umorului- 
lacrimă din zilele noastre („Sweet 
Charity"). O căsnicie, la fel de 
trăznită ca şi personajul Shirley, 
cu impresarul Steve Parker; el, 
în fruntea unei celebre companii 
teatrale din Japonia, ea cu domi- 
ciliul la New York, conducînd 
prin telefon, cu abilitate de di- 
plomat, afacerile soțului-asociat, 
Două locuinţe separate, pe două 
continente și, între ele, o fetiță 
de 16 ani, Sahiko, cu îngrijite 
studii la Tokyo. „Nici o pereche 
de pe lume nu plăteşte maiscump 
preţul fericirii ei", spune Shirley 
contabilizind notele convorbiri- 
lor intercontinentale și a navete- 
lor Extremul Orient — America. 


Neita 


scipo! 


A debutat 
pentru piine (și cozonac) ` 
(Robert Mitchum) 
EON 


Robert Mitchum a jucat în 
aproape o sută de filme, dintre 
care îşi aminteşte cu plăcere de- 
butul, în '42, într-un serial, 
„Hopalow Cassidy", cînd „eram 
foarte prost plătit, dar era o 
minune". „improvizam, mă amu- 
zam cum nu m-am mai amuzat 
nciodată după ce am devenit 
actor". Astăzi producătorii îl 
caută ca pe un plasament renta- 
bilcarele aduce cîştiguri însutite. 
El jură de fiecare dată că nu mai 


` face film şi se retrage la fermă 


să țesale caii. Soţia lui, Dorothy, 
suride înțelept: de cite ori n-a 
făcut jurăminte în cei 33 de ani 


de căsătorie! (una din rarele 
căsătorii fericite ale Hollywo- 
dului)... Amîndoi copiii, Petri- 
na şi Chris sînt azi actori ca şi 
tatăl lor. „Mă gîndesc la reuşita 
lor. Dar seriozitatea lor mă face 
să număsimt în largul meu“. Glu- 
meşte, pentru că regizorii îl 
consideră conştiinciozitatea per- 
sonificată: o datăn-a lipsit de 
la vreo filmare. „Un actor de 
un firesc fantastic. Numai cum 
ridică el cotul! N-are rival...“ 
Ce n-a jucat în viaţă? „Numai 
pitici şi bone, nu“, Cărei mari 
actriţe nu i-a fost partener? De 
la Katharine Hepburn la In- 
grid Thulin, Marilyn Monroe ori 
Sarah Milles. Pe Shirley MacLaine 
a mai întilnit-o după „Doi pe un 
balansoar“ în comedia trăznită 
„Doamna care ronţăie bărbaţi”. 
Regizorii nu s-au ocupat să-i 
găsească un tip anume. S-a lăsat 
atras de prea multe roluri și 
nu şi-a găsit personajul care să-l 
facă celebru. Pe care să-l facă ce- 
lebru. E modest şi are umor. De- 
clară: „Actorul care m-a influenţat 
cel mai tare în cariera mea avea 
patru picioare şi se numea Rin- 
Tin-Tin. Aducea atita bănet stă- 
pinului, încît m-a făcut să regret 
că nu aparțin rasei canine“. 


Prietenia credincioasă, 
dincolo de mormînt 
(dar vai, numai în western!) 


Un western psihologic 
pa din care Preman 

il clasice, situațiile tipice 

nema nu lipsesc ză decida 

unui tren, urmărirea 

și prinderea celui rău, 
evadarea lui și, din nou, caval- 
cade, schimburi de focuri; dar 
aura legendară a bărbaţilor puternici, 
izbînda clară a binelui, suspensul 
continuu s-au estompat în filmul 
„Cu cărțile pe faţă“, cu toate că de 
ta apariţia capodoperei genului, „Di- 
ligenţa“ (1939), au trecut, relativ, 
puțini ani. 

În „Cu cărţile pe față“, producţie 
americană a anului 1973, acţiunea 
Işi domoleşte intensitatea, lăsînd loc 
meditaţiei asupra condiţiei umane; 
perceptele morale simple nu se mai 
dovedesc  infailibile, iar legile 
vestului își pierd atotputernicia. 
Eroii nu se mai definesc doar prin- 
tr-o singură atitudine ori caracte- 
ristică dominantă, căci protagoniștii 
intrigii, șeriful şi cow-boy-ul aflat în 
culpă, au fost şi au rămas buni prie- 
teni, au copilărit, au avut un ranch 
împreună. Billy (Dean Martin) şi 
Chuck (Rock Hudson) se înțeleg 
fără a-şi rosti gîndurile lor reale, 
gesturile şi privirile lor se întîlnesc, 
amintirile lor au aceeași rezonanţă. 
Scenaristul Theodore Taylor şi regi- 
srul George Seaton au reuşit să 
structureze întregul întocmai ca pe 
o partidă dramatică a doi maeștri, 
In care miza este dragostea şi prie- 
nia. Alternativ apar secvenţe în 
îi urmărim separat pe Billy 
ck; în paralel sînt montate 
> ce ne descriu Viața şi poziția 
a personajelor, cadre legate 
ntotdeuna printr-un racord cinema- 
fic bine gi r flash-back-urile 


apar contrapunctic, dezvăluindu-se 
relațiile intime ale eroilor. 

Dinamismul acțiunii propriu-zise 
ti interesează mai puţin pe cineaşti, 
ei doresc să ne arate, fără grabă, 
devotamentul și curajul, frumusețea 
caaterului și a inteligenţei a doi 
tovarăși (pe care „întîmplarea" i-a 
despărțit, transformîndu-i pe unul 
în -urmăritor, pe celălalt în 
urmărit). Şi demonstrația se alcă- 
tuieşte cu precizie, fără accente mo- 
ralizatoare — abstracţie făcînd de 
concluzia recitată în final — dato- 
rită profesionalismului realizatori- 
lor. Compoziţia plastică e rafinată, 
partitura rolurilor are subtilitate, 
poezie și umor. Dean Martin îşi 
confirmă încă o dată voga, Rock 
Hudson ne face să uităm răsunăto- 
rul său eșec din „Adio arme“, iar 
Susan Clark li se alătură cu pres- 
tanţă. 

Epoca Westernului eroic, a epo- 
peei, a trecut, dar cea de. a șaptea 
artă nu părăseşte genul, ci ă 
să-l _metamorfozeze, adăugi 
rismului spațiilor nelimitate, comicul 
şi sugestia nuanțată, îmbinind mă- 
reția cu psihologia, redimensionînd 
miturile la proporţiile sensibilităţii 
contemporane, 


toana CREANGĂ 


Producție astudiourilor americane. 
Regia: George Seaton. Scenariul; 
Theodore Taylor. Imaginea: Ernest 
Laszlo. Muzica: David Shire. Cu: 
Dean Martin, Rock Hudson, Susan 
Clark, Donald Moffat, John McLian, 
Charles Baca, Jackson Kane, Ben 
Zeller , John Richard Gill. 

L 


Cui îi trebuie 
un cow-boy? 


Era distribuit ori de cite 
ori un producător avea ne- 
voie de un personaj înalt, 
elegant, simpatic. Sau ori 
de cite ori avea nevoie de 
un cow-boy sau de un şerif. 
Sau ori de cite ori avea ne- 
voie de un personaj seducă- 
tor, Fiul garajistului din Win- 
netka — Illinois (născut în 
1924) ajunge star la Hol- 
Iywood mai întii datorită sta- 
turii sale. Rol după rol se 
impune însă şi ca actor de 
comedie sau dramă, ajungind 
să concureze, în special în 
Statele Unite, popularitatea 
lui Garry Cooper şi a lui 
Clark Gable. Numele său ade- 
vărat Roy Fitzgerald. Agentul 
său l-a ales ca nume de ve- 
detă — Rock (de la rocă, se 
pare de la cea a Gibraltaru- 
lui) şi Hudson (de la fluviul 
care traversează New York- 
ul). Îi place să joace bridge, să 
asculte muzică, să înoate, 
să vadă filme vechi pe 16 
mm şi, desigur, să joace în 
roluri de şerif ca în prezentul 
„Cu cărţile pe faţă“. 


Elegant, șarmant și 
cow—boy (Rock Hudson) 


Omul care 


încasează palme 


Dean Martin. Vinzător de 
țigări, crupier, boxer, șofer 
de taxi. A învăţat să cinte 
după ureche, la un film cu 
Bing Crosby (gurile rele spun 
că nici azinu cunoaşte notele, 
deși discurile lui se vind ca 
și cele ale lui Tom Jones). 
„De ce or fi zicînd unii că 
e greu să fij actor? joci o 
scenă şi, dacă nu e bine, o 
refaci. După un minut de 
lucru, ţi se aduce un scaun, 
sănu fi epuizat. Asta e greu? 
Să lucrezi ca şofer de noapte, 
asta da”, La 55 de ani, Dean 
Martin e o celebritate mon- 
dială a spectacolelor de te- 
leviziune pe care le improvi- 
zează cu © spontaneltate 
uluitoare: „E foarte simplu să 
joci. Parcă ài cînta“. Italian 


5 u Pi 
Un optimist recidivist 


„(Dean Martin) 
VENEA GEE REI 


de origine, se face foc cînd 


i se spune „Macaronarul"., 


Singurul om căruia îl permi- 
te asta, e Frank Sinatra: 
„Pentru că el,ca şi mine, e 
„macaronar“, Îi place să se 
amuze: „Ce e rău să ai în 
spate o experienţă de jumă- 
tate de secol şi o vitalitate 
de adolescent?“ închide el 
gura ziariştilor care îl iau 
peste picior că s-a căsătorit 
recent (a treia oară) cu Cathy 
Howen, de 20 de ani. Are 
umor: „Am atita succes la 
televiziune, fiindcă fac enorm 
de multe greșeli de limbă en- 
gleză”. A debutat în 1946, în 
film,  încasînd palmele lui 
Jerry Lewis, comic cu care 
alcătuieşte timp de ciţiva 
ani un tandem devenit ce- 
lebru („Prietena mea Irma", 
„S-a furat o navă", „Martn 
şi Lewis atomizați“), După 
„Rio Bravo“ (1958) se situ- 
ează şi printre marii actori 
de dramă ai şcolil americane, 
la fel de degajat şi cînd mî- 
nulește pistolul pe marele 
ecran și cînd dăreplica de duh 
partenerelor. de „show la 
televiziune. În comedia „Te- 
xas-ul de peste girlă“ (1966), 
transmisădeteleviziunea noas- 
tră, încasa palmele lui Alan 
Delon. „Sînt un mare incasa- 
tor, asta e! Un optimistincori- 
gibil, ştiu să reacționez la lo- 
viturile cele mai dure”. Un 
optimist, dar mai ales un 
realist: „Cred că succesul 
meu se datorează faptului 
că nu-mi dau aere de star 
pretenţios și invincibil, ciin- 
tru în case, pe micul ecran, 
ca prieten de familie în vizită, 
gata să-i fac pe oameni să 
petreacă împreună cu mine, 
o oră veselă”. 


pe ecrane 


~ 


Efectul razelor gamma 


asup 


Un orășel american, 
undeva în est. Case cu 
un etaj. Ferestrele se 
deschid pe verticală. 
Mamele vin să-și ia 
copiii de la şcoală, con- 
ducind rable vechi și imense, Vecinii 
iși vorbesc peste gard. Televizoarele 
funcționează zi și noapte. Fetele, în 
fustițe- scurte, fac repetiții pentru 
serbări cu majorete de tip local. 
La şcoală se pregăteşte un concurs. 
Cine va intra în finală? Mama cui 
ja urca pe scenă ca să spună: 
e inima plină de bucurie"? 
Evident, filmul acesta cu un titlu 
atit de gingaș , atît de modern, atît 
de ciudat şi atît de chemător (de ce 
s-o fi suprimat în versiunea româ- 
nească vorba’  „comportament"? 
Titlul francez are misterul pe care 
îl au toate titlurile frumoase, mai 
ales datorită acestei vorbe : „Efectul 
razelor Gamma asupra comporta- 
mentului crăițelor”. Cuvintul acesta 
— „comportament — atît de tocit, 
atit de nepoetic, în această nouă 
combinaţie lexicală își reface prospe- 
țimea. El, mai ales el, dă izul acela 
prefăcut banal, prefăcut ştiinţific). 
Evident, zic, filmul acesta nu e prima 
peliculă californiană cu „scene din 
viața de provincie“. Arta americană 
— literatura și filmul— au creat 
o tradiție pe această temă. Europa 
s-a familiarizat cu tipologia şi peisa- 
jul tîrgului american: amestec de 
confort şi relaţii patriarhale, de în- 
rădăcinare şi de dor de ducă, de 
bătrîni cu  duioșii  bucolice și 
de juni 'clocotind de violență, de 
patima distrugerii şi a “autodistru- 
gerii. 


18 


Falimentul 


| 
| 
| unui mit, 
| 


Mitul 
„modului de viaţă 
american“ 


Peisajul social ne este, deci, rela- 
tiv cunoscut. Dramaturgul Paul 
Zindel, „specialist în adolescență”, 
nu prea pare interesat să producă 
mari defalcări în sisteme sociale. 
Ambiţiile sale sînt de ordin pur psi- 
hologic, în măsura în care psiholo- 


Derer 
O Marie Curie la virsta 
codițelor (Nell Potts) 


ESA 44 z y 
E MAN > 


ra cråàitelor 


gia poate să rămînă pură, ruptă de 
rest, ruptă de context, 

„Efectul razelor Gamma...“ este o 
dramă circumscrisă în acest tip de 
preocupări, e drama raporturilor 
dintre o mamă, fără soț, și fetele 
ei: una adolescentă care își umflă 
sutienul cu ciorapi făcuţi ghemotoc, 
cealaltă încă un copil, un copil 
precoce, fascinat de profesorul de 
științele naturii şi de minunile care 
se petrec într-un atom. 

Citesc într-o revistă serioasă, ca 
„Cinema '73", o uimitoare portre- 
tizare a acestei mater familias, pre- 
zentată ca o creatură insuportabilă, 
tiranică, plină de toane, desfigurată 
de resentimente, buhăită de băutură, 
acoperită la propriu şi la figurat de 
murdărie. Ca descriere a reliefului, 
adică a suprafeţei unui chip, datele 
sînt exacte; Rupte de lumina din 
adînc, ele ne apar ca niște jumătăţi de 
adevăr şi ce ciudat, niște adevăruri 
parţiale care nu te apropie de ade- 
văr ci, dimpotrivă, te îndepărtează, 
căci femeia e într-adevăr tiranică — 
dar de ce-i tiranică? Femeia e în- 
tr-adevăr plină de toane — dar ce 
înseamnă aceste salturi de umoare, 
ce vor să spună trecerile acelea atît 
de bruște, de la răutate la duioșie? 
Femeia e într-adevăr incapabilă. E 
incapabilă să ducă un plan la bun 
sfirşit, e. incapabilă să-și schimbe 
felul de a trăi, e incapabilă să ă 
pasul. Dar cu cine trebuie să țină 
pasul acea femeie? 

Cu o lumg care cere să fii abil. 
Ea nu-i abilă. Ea spune întotdeauna 
exact ceea ce nu trebuie să spună. 
Ea spune poliţistului că nevasta pe 
care el, polițistul, o iubeşte, âre o 
bărbie oribilă. Ea îi trîntește profe- 


sorului telefonul în nas. Ea ţipă la 
cumnat, la singurul ei sprijin, cînd 
regula joculuie i-ar cere să-l lingu- 
șească, 

Cu cine să țină pasul? Cu o lume 
care cere să fii mereu la pîndă. Lå 
pîndă după momentul propice, ta 
pindă după marea afacere? Ea nu 
știe să fie „realistă“. Ea nu știe să fie 
„Cu picioarele pe pămînt“, Ea este 
o iremediabilă visătoare, O locatară 
a norilor. © fabricantă de nesă- 
buințe. 

Cu cine să ţină pasul? Cu o lume 
care se mîndrește cu spiritul practic 
american? Ce are această creatură 
cu acel faimos spirit practic? Bine- 
înțeles că afacerea cu barul şi cu 
plăcintele cu brînză n-o să-i reu- 
"şească, Bineînţeles că tot ea o să 
piardă în business-ul cu camera, 
camera aceea închiriată bătrinilor 
neputincioşi. Rudele îi depun acolo 
Plătesc cîţiva dolari și pleacă, Ea 
rămîne nu ca să ia dolarii, ci ca să se 
atașeze de ei, de muribunzi, să le 
dea apă cu miere și să le ghicească 
în cărți. Bineînţeles că pînă la urmă 
tot ea pierde. Dar cusururile prin 
care ea ajunge la nereușită nu sînt 
oare mai umane decit calitățile prin 
care alții ajung la reușită? 

O imensă cantitate de tandrețe 
umanistă în această femeie neînțe+ 
legătoare, care suferă că nu poate 
fi înțeleasă. O imensă cantitate dë 
tristă duioșie în tabloul acestei faq 
milii care nu poate fi „o piei 

Nu eo capodoperă acest film, da 
e o operă de nobleţe, de fineţe, de 
justeţe (să trecem peste scena dind 
tre ea și cumnat prea tributară texs 
tului teatral). Dacă aș fi cineast, aş 
studia acest film, l-aş demonta; 
l-aș diseca, pentru că acest frumos 
actor cu ochi albaştri nu face pe regi- 
zorul, Paul Newman este un regi- 
zor. El aduce cu el şi forța unui pro- 
fesionalism de beton armat (solidi- 
tatea construcției, funcționalitatea 
replicilor, simțul accentelor, al culorii 
dominante, al semitonurilor) şi forţa 
unei mari echipe de actori. lat-o pe 
această teribil de inteligentă Joanne 
Woodward, iată o nevastă care n-a 
fost distribuită prin forța preroga- 
tivelor conjugale, iată două adoles- 
cente de talie internaţională, și iată 
un mic detaliu picant: eleva studi- 
oasă, acea splendidă Marie Curie la 
vîrsta codiţelor, este copila regizo- 
rului şi a protagonistei. Cine poate 
să acuze un astfel de „nepotism"? 

Şi totuși regizorul aduce nu numai 
prestigiul meseriei — deși acest nu 
numai sună prost într-o artă pentru 
care cunoașterea meseriei în- 
seamnă atît de mult. Există în acest 
film un fior care nu se poate obţine 
pe calea artizanală. Acest fior umple 
ecranul, cînd apare bătrîna în căru- 
cior de infirm. Fiinţa aceasta, care a 
început să plece pe celălalt tărîm, 
dă dramei o dimensiune care de pă- 
șeşte şi tema conflictului între gene- 
raţii și suferinţele inadaptabilității. 
Principalul avertisment al filmului 
nu vine de la crăiţe, ci de la această 
fostă mamă, de la această fostă co- 
pilă depusă acum într-o casă, ca un 
colet la o mesagerie. De la ea, de la 
căruțul ei de nichel, de la borcanul 
ei cu miere, de la pălăria ei demo- 
dată, de la vorbele pe care sa nu 
le pronunţă din gură, ci din ochi. 

F” Ecaterina OPROIU 


Producție a studiourilor ameri- 
cane. Regia: Paul Newman. Scena- 
riul: Alvin Sargent, după piesa cu 
același nume de Paul Zindel. Ima- 
ginea: Adam Holender. Cu: Joanne 
Woodward, Roberta Wallach, Neli 
Potts, Judith Lowry, Michael Kear- 
ney, Roger Serbagi, Ellen Dano, 
David Spielberg. Premiul de inter- 
pretare feminină: Joanne Wood- 
ward, Cannes—1973. 


s 


pe ecrane 


0 celebră anonimă 


PE SET CERE EEE DAR DE EE 


cane Woodward este o foarte 
tă actriță de “teatru care 
stețea în ţara muzelor e in- 
— își datorează gloria nu 
i de a fi cîştigat un Oscar 
„Cele trei fețe ale Evei”, ci 
i de soţie a lui Paul Newman. 
A turnat puţin. În general, sub 
zia soţului. Cel mai mare succes 
matografic l-a constituit filmul 
hel, Rachel“, unde interpretează 
țătoare, fată bătrînă. A fost 
reușită nescontată, „Noi contam 
ar pe un succes de stimă. Ne 
deam că facem un film pentru 
i şi pentru prietenii noştri. Şi 
"d colo...“ 
N-are încredere în film. „Filmul 
degenerează — zice ea. În studiou- 
rile din Hollywood nu mai există 
azi un singur om care să creadă că 
a face film este o meserie serioasă. 
Robert Evans (patronul Paramount- 
ului şi fostul soţ al lui Ali Mac Graw) 
se ocupă de confecţia de pantaloni 
i în orele libere este actor. Dar 
vai, èl nu e bun nici cînd croiește 
pantaloni şi nici cînd stă în faţa 
amerei“, 
ima de vedetă de cinema n-o 
ge nici chiar după ce a obținut 
acesta la Cannes „premiul 
ru cea mai bună interpretare 


[=] 


mo ao 
5 


t-A- 


cir 


El despre ea, 


feminină“. Nu doreşte să locuiască 
ia Hollywood. Nu pot — se explică 
ea — fiindcă am şase copii şi copiii 
trebuie să meargă la şcoală la noi, 
în Conecticutt. La aceeaşi școală. 
În. plus, am şi trei cîini şi patru 
pisici. 

Antipatia e reciprocă. Hollywoo- 
dul n-o iubeşte, o socotește chiți- 
buşară şi nu-i iartă că a stat sub 
contract doi ani, respingînd pe rînd 
toate contractele: „Erau îngrozitor 
de idioate, credeți-mă“, zice actriţa, 

Revista „Grazia“, cunoscută prin 
lipsa de graţie cu care se ocupă de 
viața cuplurilor celebre, publică re- 
cent un vast reportaj despre cearta 
și reconcilierea soţilor Newman. 
Ziaristul descrie cu uimire viața 
normală a unei perechi care nu se 
străduieşte să obţină o invitaţie la 
superparty-urile date de Onassis, 
so familie care — stupefacție! — ci- 
teşte, citeşte chiar cînd e în vacanţă, 
Citeşte nu romane polițiste, ci pe 
Fitzgerald şi pe Hemingway. 

Visul secret al Joanne-ei Wood- 
ward: să joace într-un film de Fellini. 

Visul secret al soţului ei: să facă 


un cuplu bombă. cu Delon, într-un . 


film realizat de el. El, adică nu 


Delon, ci Newman. 


ea despre el 


ET EI ZE CIO EEE E ZE ZE 5 IEEE E TASE L TISEI 


Newman despre Joanne 
dward: „Cînd mi se întîmplă să 
n acelaşi film cu ea, sau în cînd fi 
gizor, sau pur şi simplu cînd 
ve să văd cum joacă, am senti- 
I că e—cum să zic? — ne- 
rosimilă, În clipa aceea aș avea o 
zorință nebună să adun un mănunchi 
e critici, să-i închid într-o sală și, 
3 le-o proiectez: ea în „Wusa”, 
=+ în „Rachel, Rachel“, ea'în „Efec- 
zul razelor... Nu le-aș face nici 


cel mai mic comentariu, l-aş lăsa să 
vadă Atit. Pentru că doamna asta 
— să ştiţi — este absolut neidenti- 
ficabilă de la un film Ia altul. În jocul 
ei e ceva, ca o putere magică”, 

Joanne Woodward despre Paul 
Newman: „Mor de rîs cînd mi se 
spune că soţul meueste un simbol 
sexual. Nu ştiu dacă aţi remarcat, 
dar are gambele cam subțiri şi plat- 
fuss. În plus, aflaţi de la mine, sfo- 
răie cînd doarme şi, asta v-o spun 
eu, e teribil”. 


| 


„Cineva acolo sus“ nu-i iubeşte 


În rolul Matildei 


Descendenta celebrilor părinți de- 
clară cu toată hotărîrea de care este 
capabilă frageda ei vîrstă că ea nu 
se va dedica niciodată artei a 7-a. 
Copilul-minune nu explică pentru 
ce. El lasă grija presupunerilor în 


pe boxeri 


proaspăt ieșit din închisoare (vai!) 
pentru că managerul său (altfel 
suflet caritabil cu o soţie iubitoare) 
îl exploatează materialiceşte, pentru 
că — nici el — nu poate rezista ten- 
taţiei alcoolului (diavolul, de!) şi 


interpreta Matildei, micuța sa- 
tă din „Efectul razelor gamma...“, 
i se numeşte Nell Potts, este 
tita lui Paul Newman, regizorul 
nului, şi a interpretei principale, 
care, deşi se numeşte Joanne Wood- 


„Paradisul” (traducerea 

z românească după „Fat- 
inema city"—oraşul îmbuibat) 
este, într-un fel, filmul 

cel mai puțin interesant 

al seriei „cu boxeri”, 


ward, este soția lui Paul Newman. 


seama adulţilor. 


La întrebarea „De ce faceți f 
așa: „Fac filme, joc în filme, 


singur mo 


ilme?“ Paul Newman a răspuns 
sînt soț, sînt tată, pentru un 
tiv: ca să simt că trăiesc“. 


Nu pentru că nu ar fi bine făcut. John 
Huston este doar un profesionist (nu 
numai up „fost”, în ale boxului), iar 
filmul “său probează, peste tot, 
meserie. Acurateţea detaliilor, jo- 
cul perfect al actorilor (în afară de 
Stacy Keach — vedeta — un ac- 
tor căruia eu, cel puţin, nu i-am des- 
coperit decît o fizionomie capabilă 
să suporte orice machiaj), montajul 
civilizat al peliculei, toate acestea 
Sînt calităţi indispensabile unui bun 
meseriaș, dar nu înlocuiesc niciodată 
lipsa de inspirație, de har. „Para- 
disul” îşi propune să demonstreze o 
mulțime de lucruri, şi mai nimic 
important. Niciuna din temele vi- 
zate nu scapă locurilor comune ale 
literaturii şi cinematografului uni- 
versal. Eroul principal este un boxer 
ratat (din cauza vîrstei, a degradării 
fizice, a obişnuinţelor „nesportive” 
etc), care mai încearcă încă, încă 
o dată, să facă ceva în viaţă. Tot prin 
box, binefnţeles. Şi nu reușește, 
printre altele, pentru că prosti- 
tuata alcoolică căreia el îi promisese 
să fie „omul pe care se poate bizui”, 
îl înlocuieşte, fără nici un fel de 
zvîrcoliri de conștiință, cu un negru 


pentru că — nu-i așa! — lumea este 
cît se poate de nedreaptă şi imper- 
fectă. 

Nu'zic că ratarea, în sine, nu poate 
fi un subiect de meditație pentru 
artă, un subiect angoasant chiar. 
Un Marmeladov este oricind— și 
cum l-ai lua —un personaj de re- 
ferință al marii literaturi. Dar Mar- 
meladow îi aparține lui Dostoievski, 
iar John Huston nu comunică, prin 
nici un fel de canale, cu Dostoievski. 
John Huston are cîteva clişee bine 
lucrate, pe care le folosește netul- 
burat, neînfiorat, pentru a spune 
adevăruri plate, moraliste, de lac 
convingătoare. Există chiar, în acest 
film, n sistem „clișeu-contra-clișeu'” : 
clişeului  boxerului” ratat, părăsit 
de iubite și prieteni, i se opune 
clișeul boxerului tînăr și moral, cu 
nevastă și copil, care nu bea decît 
cafea; clişeului boxerului pentru care 
o victorie înseamnă reciștigarea mo- 
ralului, î se opune clișeul boxerului 
pentru care o victorie (foarte bolnav 
fiind) înseamnă cîștigarea unei Ope 
țiuni la supravieţuire. Și așa mai 
departe. 
> 


19 


pe ecrane 


Un singur lucru cu adevărat fru- 
mos, plin de promisiuni (artistice) 
există în acest film: cîntecul care îl 
deschide, intitulat „Ajută-mă să-trec 
noaptea”. Este da neînțeles cum — 
avind la înd=mînă o sugestie atit 
de clară — s-a ratat un film care 
putea fi măcar emoţionant. 


=: Adrian ȚIROIU 


Producție a studiourilor ameri- 


cane, Regia: John Huston. Scenariul: 


Leonard Gardner. Imaginea: Conrad 
Hall. Cu: Stacy Keach, Jeff Bridges, 
Susan Tyrrell, Candy Clark, Nieholas 
Colasanto, "Art Aragon, Curtis 
Cokes 


Pro Paradisul 


„Opera lui Huston este într-o 
permanentă evoluție, Ea ne dă astăzi 
una dintre cele mai mari realizări 
ale autorului. Huston are geniul 
construcţiei dramatice. Sub mina 
lui, am spune mai bine,sub pumnul 
lui de vechi boxer, această 
anti-povestire devine o luare de 
conştiinţă lucidă a unui infern dezo- 
lant, un reportaj inedit asupra 
unei meserii dezumanizante”. 


Robert Benayoun 
„Positif“, septembrie 1972 


„Paradisul“ ne dă impresia pri- 
mului film adevărat despre box şi 
boxeri din cite au fost vreodată 
turnate în Statele Unite sau aiu- 
rea. Admirabil este că această 
realitate singeroasă devine, prin ri- 
goarea observaţiei, vecină cu po- 
ezia. Poezia orașului şi a mizeriei; 
poezia figurilor luminoase în decă- 
derea lor, triumfătoare dincolo de 
oboseală şi umilință, a unor 
îngeri negri; poezia unor replici; 
poezia eșecului și a curajului 
cotidian — indisociabile; poezia 
uritului şi a frumosului; poezia 
întunericului și a luminii. Arta 
contrastelor care dovedeşte matu- 
ritatea unei morale, a unei viziuni 
asupra lumii, a unei existențe 
asumate fără șovăire“, 


Claude Beylie 


“Ecran, decembrie 1792 


„Orice viaţă este un proces de 
destrămare" — scria odată Scott 
Fitzgerald într-unul din romanele 


Invingător pe ring, întrînt în viață 


(Daniel Olbrychski în „Boxerul“) 


sale, atit de tipic hustoniene. „Para- 
disul“ se bazează pe această temă, 
împotriva destinului lamentabil a doi 
boxeri de mîna a doua, un Ringand, 
profesionist, distrus de alcool, care 
încearcă o imposibilă întoarcere, 
şi un tînăr amator care nu vatrece 
niciodată „rampa" ringului, Drumuri 
care se încrucișează și destine para- 
lele. La capătul luptei: eșecul, inex- 
orabil, iremediabil, eșecul amato- 
rului desenindu-se în filigran pe 
chipul protesionistului care-l pre- 
figurează, 


Cinema '72, nr. 167 
La] 


Încă un boxer ratat 
(Stacy Keach) 


Rocco fără frații săi 
(Alain Delon) 


„Cineva acolo sus" îi iubește pe 
boxeri, cel puţin în materie de 
film: căci cinematograful și-a reven- 
dicat dintotdeauna dreptul de a 
exploata (pașnic) acest sport sau 
— de la caz la caz — această pro- 
fesie. Pentru Chaplin, boxul era un 
excelent motiv de gaguri, dar în 
„Luminile orașului“, de pildă, pă- 
tratul magic al ringului — pe lîngă 
comicul enorm al secvenţei — as- 
cundea și o întreagă filozofie — era 


primul re-play a! donchişotismului. 
E drept, abia cinematograful modern 
descoperă virtuțile profunde, exis- 
tenţiale -ale „vieților sportive”. $i. 
între ele, traiectoria unei vieți de 
boxer ascunde, poate, dramele cele 
mai spectaculoase. Pumnul cu care 
Frazier a spulberat gloria alarmantă 
a lui Clay este, oricind, începutul 
unui scenariu de senzaţie. Pumnul 
acesta a răsturnat toate scările de 
valori imaginabile, pentru că — ce 


John Huston a urcat pen- 


tru prima oară în ring la 
16 ani. Nu a fost printre 
„cei mari”, deşi la colegiul 


din Los Angeles a fost cam- 
pion la categoria uşoară (ama- 
tori), -cîştigînd 23 de întilniri 
din -25., El a fost boxerul 
sălilor mizere din cartierul 
negrilor, la Los Angeles, plá- 
tit cu 15—20 dolari victoria. 
Va părăsi ringul nu în urma 
unei înfrîngeri, ci atras de 
mirajul New York-ului şi 
a! lumii spectacolului, pe care 
tatăl său o slujea cu succes. 

Născut în 1906, în Nevada 
(Missouri), Huston duce, da» 
torită părinților săi — mama: 
scriitoarea Rhea Gore, ta- 
tă): actorul Walter Huston — 
o existenţă itinerantă. Acest 
fel de viață îl va deter- 
mina mai tîrziu să schimbe 
rînd pe rînd meseriile: e 
gazetar, romancier, pictor, 
scenarist și, în sfîrşit, regizor. 
Obsesia filmelor sale: eşe- 


poate fi mai spectaculos! — grație 
lui am descoperit în Clay, profesorul 
universitar de poezie. Şi cinemato- 
graful modern a ştiut să profite 
din belşug de aceste destine haluci- 
nante, neașteptate. A pornit de la 
nuvelele lui Jack London şi Heming- 
way pentru a ajunge la Visconti 
și Delon („Rocco şi fraţii săi“) — 
Delon, el însuși, devenind un mana- 
ger de box (cine vorbea de interac- 
țiunea filmului cu viaţa?) — pentru 


John Huston: 
cardinal în regia lui Preminger 
a E AED TINE SEL Za. AMINE PIERO CES TI 


Trei boxeri pe ringul lui 
Mircea Mureșan (,„K.0“) 


cul celor 
pierde 


născuți 
(„Șoimul 


pentru a 
maltez", 
„Tezaurul din Sierra Madre“, 
„Key Largo”, „Jungla de ase 
falt“, „Moulin Rouge”, „Re- 
gina africană”, „Moby Dick“, 


„Desmoșteniţii”). El a contrl- 
buit la celebritatea lui Bo- 
gart şi a lui Mitchum, a Avei 
Gardner și a Elizabethei Tay- 
lor; lui îi datorează Marilyn 
Monroe cel mai bun rol ai 
ei, în „Misfits“ (Declasaţii). 

Acum, în prag de 70 de ani, 
după 50 de ani de carieră (de 
regizor și actor) şi peste 30 
de filme, Huston face un 
flash-back în propria sa exis- 
tență, întorcîndu-se la anii 
tinereţii sale. Incursiune în 
trecut, născută din lectura 
romanului lui Leonard Gard- 
ner, fiu de boxer, el însuşi 
boxer prin anii, '40. Așa s-a 
născut cel mai recent film 
al lui Huston (1972) despre 
paradisul visat, dar pierdut, 
al boxerilor, 


a ajunge la acel personaj fugit din 
teatrul lui Tennessee Williams, din 
„Cineva acolo sus mă iubește“, la 
„Boxerul" lui Olbrychski, la dezabuza- 
tul „Walkover“ al lui Skolimovski,. 
Pentru a reverbera şi în filmul ro- 
mânesc, în „.K.O." (Mircea Mureşan) 
şi în „Ultima noapte a copilăriei“ 
(Savel Stiopu!). Şi pentru a ajunge, 
în sfîrşit, la „Paradisul“ lui John 
Huston — John Huston, şi el fost 
boxer,.. 


pe ecrane 


| Aceşti mafioţi nu sînt gangsteri. 
Sînt profesionişti talentaţi. 
Sint „cetăţeni onorabili“ 


După o incursiune în 
domeniul comediei ama- 
bile („Gardianul“) sau 
exotice(,„ Frumos, onest, 
emigrat în Australia”), 
veteranul neorealismu- 

Luigi Zampa, răspunde pre- 
t la noul comandament al cine- 
tografului: filmul politic, ȘI, 
jimitor, regizorul pare „făcut“ 
pentru acest gen, ca şi cum toată 
ta n-ar fi practicat decît filmul de 
atere şi de investigaţie socială, 
a şi cum niciodată n-ar fi cochetat 
cu farmecele lesnicioase ale filmului 
ie divertisment, Nici urmă, în această 


ama 


noui producție, din formulele sau. 


\cdzle adoptate anterior. Cel care 
e străduise și reușise să ne fasci- 
cu grațiile Sylvei Koscina și 
à Claudiei Cardinale, cel care 
mizase enorm pe grimasele lui Alberto 
Sordi şi pe fotogenia pădurilor cu 
pa>agali din cealaltă emisferă (după 
itase demult debutul său în de- 
ite decoruri neorealiste), uzea- 
tăzi de cu totul alte mijloace de 
seducţie. 

lată-l expunîndu-ne, cu precizie 
și dexteritate, filele unui dosar 
al acuzării în marele proces pe care 
cinematograful italian l-a deschis 

potriva ordinei sale sociale. la- 
doptindrelatarea directă, francă, 
ptelor care probează wna din 
ile sociale cronice ale societății 
tituite pe legile banului: spe- 
ularea vieților omeneşti în sistemul 
-italicesc și farmaceutic din Italia, 

zizorul găseşte spontan tonul 
aracteristic noului val, renunţă la 
m ază tot atît de expeditiv cum 
unţat la plezanterii.  Acuzaţia 
implicată, cu o anume subtili- 
-o naraţiune aparent lip- 
cidente. Urmărim traseul 


cotidian al unei mari somităţi medi. 
cale, profesor de înaltă prestanţă, 
care dă consultaţii gratuite la o 
policlinică populară şi care conduce 
în acelaşi timp un mare şi luxos spi- 
tal, Dar ceea ce pare o viaţă dăruită 
binelui public, se vădeşte a fi mai 
mult un joc demagogic, iar mira- 
colul tehnicităţii profesionale şi con- 
fortului” — un instrument al ex- 
ploatării şi al crimei în complicitate, 
Filmul! captivează prin țesătura abilă 
de detalii „citate“ în treacăt, func- 
tional: contrastul dintre sărăcia po- 
liclinicii accesibile tuturor şi spita- 
lul somptuos unde fiecare operaţie 
costă milioane, un cuplu de condiție 
modestă, care se perindă prin sălile 
de așteptare ale spitalului spre a 
obţine favoarea unei operaţii, pentru 
care a sacrificat totul, în perspectiva 
iluzorie a „salvării“, medicamente 
nocive, menținute în tratament 
pentru ca spitalul să nu piardă sub- 
venția fabricilor producătoare, in- 
venții şi dispozitive de înalt randa- 
ment clinic abandonate doar pentru 
anu lezaspitalele concurenteș:a.m.d, 
Adevăratele pasaje de virtuozitate 
ale. filmului sînt însă operațiile, nu- 
meroase, la care asistăm, şi care 
reprezintă nodul nevralgic al dramei, 
cîmpul propriu-zis de acţiune al 
„mafioţilor“ îmbrăcaţi în halate ima- 
culate. Fără a ne şoca prin detalii 
naturaliste sau efecte de atmosferă, 
autorul vede în fiecare operaţie un 
spectacol, o partidă dintr-un joc de 
forţe necunoscut, ascuns pînă acum 
privirilor noastre. Tensiunea nu o 
dau petele de sînge şi nici funcțio- 
narea ritmică. a complicatelor apa- 
rate electronice, orchestrate de alt- 
fel savant şi cu discreţie. „Frisonul” 
vine mai degrabă de la măștile ste- 
rile câre acoperă figurile celor 


adunaţi lîngă masa de operaţie, de 
la ceea ce bănuim a se petrece în 
spatele măştilor, de la acel joc 
obscur de relaţii, a cărui miză a de- 
venit, în modul cel mai direct, exis- 
tenţa umană. 

Şi, totuşi, titlul filmului e pur 
alegoric şi publicitar. Pentru că 
acești „mafioţi“ nu sînt niște gang- 
steri, nu sînt nişte spărgători sui- 
generis care în loc să se mascheze 
cu ciorapi trași peste cap preferă 
tifonul. Nu. Paradoxal—şi aceasta 
este performanța supremă a regi- 
zorului — totul pare să se desfășoare 
aici pe terenul legalităţii, al onora- 
biliţii,al corectitudinii profesionale, 
al micilor concesii pe care oamenii 
și le fac reciproc, al bunei rutine 
profesionale care nu poate să nu 
aibă şi ea micile ei scăpări. Mai 
mult, crima este atît de bine mas- 
cată, încît călăii pot să pară la un 
moment dat ei înşişi victime —şi 
poate că și sînt — victimele siste- 
mului politic în care nu poți fi, de 
pildă, medic, fără á intra în jocul de 


„Sănătatea 
în pericol“ 


E atit de lungă povestea re- 
formei noastre sanitare, poves- 
tea reformei care ar fi trebuit 
să înceapă din 1948 şi care din 
comisie în comisie şi din consiliu 
în consiliu, a fost amînată cu ne- 
păsare pină astăzi. Este una 
dintre acele discuţii care se 
continuă ca o fatalitate şi fără 
nici o tragere de inimă, ca toate 
acele lucruri despre care se vor- 
beşte prea mult şi care continuă 
în același mod — adică din rău 
în mai rău. „Sănătateaîn pericol“ 
este intitulat un studiu, bine 
documentat, asupra problemelor 
din sectorul sanitar, publicat 
imediat după război. Un alt 
studiu, de altfel tot foarte bine 
documentat, asupra aceloraşi 
probleme a apărut anul trecut, 
purtînd exact acelaşi titlu. 

Sănătatea italienilor e în pe- 
ricol. Dar de 25 de ani! 
(ianuarie 1972) 


Presa ACUZĂ: 


Dr. Azzolina ACUZĂ E 


„Mi se interzice să operez gratuit“ 


interese al banului, nu poți profesa 
o meserie fără a ţine în mînă, cum 
zice însuși eroul filmului, un mic * _ 
său un mare sceptru al puterii. 
Dincolo de unele sechele uşor 
melodramatice, Luigi Zampa, aflat ` 
la al treilea suflu al vocației sale, 
ne oferă prin „Mafia albă“ cel mai 
reprezentativ film al său, într-un 
moment cînd filmul italian demon- 
strează, ca nimeni altul, capacitatea 
de a se reînnoi, de a fi actual, şi dea 


fi o şcoală, 
Valerian SAVA 


a aeea 

Producție a studiourilor italiene, 
4973. Regia: Luigi Zampa. Scena- 
riul: Dino Maiuri şi Massimo De 
Rita. Imaginea: Giuseppe Ruzzolini. 
Muzica: Riz Ortolani. Cu: Gabriele 
Ferzetti, Enrico Maria Salerno, Senta 
Berger, Luciano Salce, Claudio 
Gora, Tina Lattanzi, Claudio Ni- 


castro, Enzo Garinei, Gino Pernice 


e e ee 


„Cartea albă“ 


La Salerno, cet patru proprie- 
tari ai ospiciului. Materdomini 
așteaptă ca furtuna să treacă, 
Momentul este critic pentru ei, 
deoarece după scandalul, izbuc- 
nit dintr-o dată, se așteaptă ca 
din oră în oră să fie înlocuiți 
de la conducerea acelui loc al 
durerii. Pentru ei ar fi o lovitură 
grea, deoarece vechea mănăstire 
de la Nocera Superiore, trans- 
formată în clinică particulară de 
boli nervoase, le aduce un venit 
net de un miliard de lire pe an, 
dintr-o încasare de două miliarde 
şi jumătate. Totuși oameni bine 
informați mă asigură că ei nu 
sînt deloc speriaţi, ei ştiu că 
timpul lucrează pentru el, că 
furtunile trec şi că indignarea 
publică, oricît de virulentă, se 
potoleşte, _ 

Într-adevăr au trecut trei luni 
de la apariţia „Cărţii albe“ care 
denunța ororile de la Mater- 
domini, unde: „pacienţii trăiesc 
într-o promiscuitate şi într-o 
murdărie de neimaginat, duc o 
existență de animale şi sînt 
ținuți în viaţă numai ca să pro- 
ducă un beneficiu” — scandalul 
continuă dar nici o măsură nu a 
fost luată. 


(mai 1973) 


Doctorul Gaetano Azzolina, fai- 
mosul chirurg cardiolog, sicilian 
de origină, s-a specializat în 
Statele Unite în operaţii deinimă 
pentru copii. Polemic și comba- 
tiv, Azzolina a atacat, de cînd a 
revenitîn ţară, instituţiile şi sis- 
temul de asistență medicală 
din italia. În revista „L'Europeo” 
din iunie 1972, el declara: „E 
imoral ca în fiecare zi să citeşti 
în ziar liste de subscripţii care se 
deschid pentru ca micii bolnavi 
provenind din familiile sărace 
să poată fi operaţi în clinici 
particulare. Este imoral ca aceste 
operaţii, atunci cînd sînt accep- 
tate să fie făcute în marile clinici, 


să fie programate pentru anul 
1973 sau 1974, ştiind bine că, în 
majoritatea cazurilor, copiii nu 
vor putea supravieţui pină la 
acea dată. E imoral, injust şi 
inuman că, într-o ţară care se 
crede civilizată, se întimplă ast- 
fel de lucruri şi încă multe al- 
tele." 


(lunie 1972) 


LEUROPEO 


AEPTINANALE POLITICO Di ATTUALITA 


Uruguay” 70 


— Aprilie 1969 — în 

Uruguay inflația atinge 

proporţii alarmante. 

Nemulțumirea populară 

ajunge la paroxism. Se 

închid fabrici, bănci, 
instituții, se iau măsuri „Speciale” 
pentru „combaterea stării de defe- 
tism", Guvernul Pacheco este ata- 
cat, se simte ameninţat, nu vrea să 
demisioneze. 

— Poliția este depăşită de mani- 
festările de nemulțumire care iau 
forme amenințătoare. Pentru a face 
față, este invitat un specialist în 
lupta împotriva guerrilelor: Daniel 


Mitrione — Dan, cum i se spune 
între „specialiști“. 
-Pe aeroportul din Montevi- 


deo aterizează cursa obișnuită New- 


York—Montevideo. Pe scara avio- 
nului apare, însoţit de întreaga sa 
familie, Dan Mitrione, funcţionar 


pe lingă Ambasada Statelor Unite 
la Montevideo, „Specialist în tele- 
comun í O limuzină 


cații și t 
a poliţiei 
la scara avionului 

Mitrione “își începe activitatea 
cu rangul de consilier special al 
poliției uruguayene. Intră în 
flict cu aceasta pe tema mijloacele 
ca trebuie folosite. EI cere spo 
rirea durității și aplicarea gradului 3 
de tratament a! deţinuţilor. (Metoda 
prevede adică introducerea unui apa 
rataj de tortură ultramodern). Po- 


22 


con- 


liţia îşi însuşește noile metode. Re- 
presiunea se intensifică, dar şi 
reacția la teroarea polițienească se 
extinde 

— Tu pamaros, organizaţia de rezis- 
tenţă, caută să obțină demisia guver- 


“Acest dosar 
a inspirat 
un film politic 


nul heco, adoptarea de mă- 
suri economice și financiare. Sin- 

ățţirea condiţi- 
itorilor, care 


i de instabi- 
Guvernul răspunde 
de pe poziții de 


— Augus 3 a ob- 
ține elibera a arestați pen- 
tru că și-au exprimat protestul față 
de condiţiile sociale din țară, Tupa- 
maros, iau ostateci pe Dan Mitri- 
one (răspunzător de intensificarea 
teroarei polițienești din Uruguay), 
pe consulul Bra Dias Gomide 
şi pe atașatul de ambasadă ameri- 
can Michael! Gordon 


(Continuare în pag. 24) 


Ni totd na un film 
politic, deși izvorit din 
fapte concrete, cunos- 
cute, chiar arhicunos- 
cute (și aici este un 
paradox al său) se poa- 
te bucura de prilejul — aici tragic 
prilej! — de anu fi numai deductiv, 
constatativ, ci şi anticipativ. Nu în- 
totdeauna deci e| poate să dovedeas- 
că faptul că nu este numaia poste- 
riori ci şi a priori. Filmul lui Costa 
Gavras cunoaște astăzi o asemenea 
conjunctură. Inspirat de cazul au- 
tentic petrecut în Uruguay în 1970 
(cazul Mitrione — denumit în film 
Santore) și descriind nu o oarecare 
afacere de importanță polițist- 
penală, ci în primul rind o anumită 
stare de lucruri, ateastă „Stare de 
asediu" ajunge să detecteze, în 
planul social a! unei lumi 
ȘI ascensiunea stării de 
convulsie socială şi mai a 
vitabilitate a exploziei 
Gavras s-a documentat — cum sin- 


agravare 
rţă, 


de ine- 


gur o spune —t 

18 luni înainte de a trec 
filmului. S-a dus în mai 
duri în Uruguay, a cercetat 


presa. a stat de vorbă 
și, în special, a căutat să surprindă 
condiția socială a acestei „Elveţi 
a Americii de Sud“ cum este denu- 
mit Uruguay-ul. El a urmărit să 
depisteze nu atît date! 
Plări ci, dincolo de ea, 


” Acest film începe 
cu: 
orice asemănare 
cu persoane 
sau evenimente 
reale 
nu este 
întimplătoare 


le de lucruri — climatul 
re de astă dată privește 
nu numai micul Uruguay, ci aproape 
întregul continent) 

Cum autorul — şi este lesne de 
— nu putea să realizeze fila 
în această ţară, în capitaa 
i, ta Montevideo, el trebuia totuşi 
ască un cadru sud-american. 
ă dificultate — în 
Salvador Allende avea 
â-l invite la o discuţie în 
nariului, ca să-i declare 
„Din punct de vedere 
n cusur, iar ca scea 


Gavras n-a folosit această atrac+ 
țiozitate, n ontat pe tehnica 
ploatat dinamica 


document al epocii 


în 72 
(în abilă) filmului de urmărire, 
ciocnire, evadare, răpire, ete. Au- 
torul „Stării de asediu“ şi-a ales alți 
pivoți pentru a ajunge la scopul ur- 
mărit. Mai exact, şi-a ales trei 
pivoți și anume: percheziţia în masă 
ca expresie abrutalităţii şi reprimări- 
or guvernamenta!o-poliţieneşti ; con- 
area poziţiilor, ideilor şi fap- 
or în interogatoriul pe care o că- 
enie Tupamaros i-l ia lui San- 
ore; şi portretizarea succintă, nu 
tit a unor personalităţi, cît a unor 
uncţii ale oligarhiei. 

În lunga şi covîrşitoarea scenă cu 
care filmul începe — cea a perche- 
ei corporale la care sînt supuşi 
ți cetățenii aflați pe stradă în 
! revărsat de zori, cu brume reci 

iarnă sud-americană, desluşim 
fapt, dincolo de spectacolul bru- 
tăţii, existența a două lumi: una 
instinctului de conservare exa- 
erbat, vitriolat şi dezlănţuit. De 
tă parte, surprindem, trecînd 
acest cerc de foc, pe unii dintre 
rotagoniştii dramei ce s-a declan- 
at. Fiecare din âceste siluete, su- 
e unui adevărat ritual al 
tratării corporale — își divulgă, 
pentru spectatori, o trăsătură de 
caracter, care de altfel este comună 
unui întreg grup de oameni: dîr- 
zenia și stăpînirea de sine. Nu cred 
că Costa Gavras şi-a propus şă facă 
portretul unei mişcări de rezisten- 
ță. El obține o delimitare a poziţi- 


ilor, a atitudinilor civice opunînd 
dezlănţuirii instinctuale acea capti- 
vantă disponibilitate şi tărie de 
caracter pe care o are luptătorul, 
De altfel, transferînd această con- 
fruntare pe terenul ideilor — în 
acel interogatoriu la care este su- 
pus Santore, secvența pe care o 
realizează Gavras capătă o dimen- 
siune antologică. Santore, om de 
profesie, nu se poate intimida în 
această împrejurare în faţa unei pro- 
ceduri atît de familiare lui, chiar 
dacă locul şi „localul“ sînt diferite. 
El crede o bună bucată de vreme în 
caracterul inexpugnabi! al subter- 
fugiilor lui de mercenar al represiu- 
nii. Neagă deci totul şi cu convin- 
gere. | se servesc fapte și documente. 
lar partea cea mai spectaculoasă a 
acestei părți a filmului o consti- 
tuie' interpretarea ad-hoc pe care 
anchetatorul improvizat o dă fap- 
telor anchetatorului de meserie. Si- 
guranța  meşteșugarului se şubre- 
zeşte în fața procesului pe care 
omul ascuns sub cagulă (un om pe 
care cu puţin înainte l-ar fi ignorat 
sau, după împrejurare, l-ar fi stri- 
vit) Santore este învins pe terenul 
lui şi silit să înţeleagă, tîrziu, şi 
ireparabil, că forța brută — supre- 
ma lui meserie — poate ucide un 


Mircea ALEXANDRESCU 
(Continuare în pag. 52) 


Chile ”73 


_Ora7 — un post de 
radio chilian, captat în 
Argentina, anunţă că 

jnema forțele armate au răs- 
turnat pe președintele 
Allende şi că trupele 


Acest document 
va inspira un alt 
film politic? 


se pregătesc să atace palatul pre- 
zidenţial La Moneda. 

Ora 7,15 — junta militară acordă 
un termen de cîteva minute cara- 
binierilor care apără palatul pre- 
zidenţial, spre a se retrage. Legă- 
turile telefonice şi telegrafice, ca 
și toate căile de acces din şi spre 
Chile, sînt închise, 

Ora 7,50 — preşedintele Allende 
respinge ultimatum-ul dat de junta 
militară. (Se adresează mulţimii de 
la balconul palatului prezidențial.) 

Ora 7,57 — șeful statului chilian 
se adresează prin radio clasei mun- 
citoare, cerîndu-i să se mobilizeze. 
anunță existenţa unor tulburări mi- 
litare la Santiago de Chile şi la Val- 
paraiso, În acelaşi moment, avioa- 


nele militare încep să survoleze 
palatul prezidenţial. 

Ora 8 — un post de radio mili- 
tar anunță că ultimatum-ul adresat 
şefului statului. expiră la prînz. 

Ora 9,30 — Președintele Allende 
se adresează din nou prin radio 
poporului, anunțind că rămîne la 
cîrma statului și că este gala să 
facă față revoltei armate reacționare. 
În același timp, postul de radio mi- 
litar anunță proclamarea stării de 
asediu pe întreg teritoriul statului, 
începînd de la ora 15. După un atac 
militar împotriva palatului prezi-., 
dențial, postul de radio guverna- 
mental își încetează emisiunea, 

Ora 11 — postul de radio militar 
cere tineretului să colaboreze cu 
autorităţile militare și avertizează 
că „orice act de sabotaj va fi sancţio- 
nat cu pedeapsa capitală”. 

Ora 11,30 — Partidul Yomunist 
chilian difuzează un comunicat în 
care anunță că masele populare 
chiliene sînt gata să facă față ata- 
cului forţelor armate răsculate. Se- 
diile partidului comunist din San- 
tiago, Valparaiso şi din alte oraşe 
importante ale țării sînt invadate 
de armată și percheziţionate. 

Ora 12,10 — un post de radio 
militar anunţă că forţele aeriene 
şi terestre au declanşat un atac 
frontal asupra palatului preziden- 


(Continuare în pag. 24) 


23 


Uruguay *70 


(Urmare din pog. 22) 


Guvernul refuză eliberarea a 150 
de persoane în schimbul lui Mitrione 
și a celorlalți doi funcționari străini 
şi procedează la noi arestări. 

— lată cum descrie atmosfera din 
acele zile un ziarist italian sosit la 
Montevideo: 

„La ieșirea de pe aeroport, după 
24 de ore de călătorie, ne izbim de 
primul baraj polițienesc, Șiruri de 
automobile, oameni care coboară 
din ele, pentru a se supune tăcuți 
controlului actelor și percheziției 
corporale, sute de persoane care 
așteaptă la coadă în atmosfera jer- 
nii uruguayene. Un soldat cu pisto- 
lul mitralieră pe umăr aruncă o 
privire bănuitoare în taxi-ul în care 
ne aflăm și ne cercetează pașapoar- 
tele. Are o figură impenetrabilă, 
poartă barbă, uniforma e într-o 
stare cam jalnică și în loc de bocanci 
poartă espadrile. Îl întreb: — 
„Toate astea din cauza lui Tupa- 
maros?” Imediat înșfacă pistolul mi- 
tralieră, crispează. degetul pe tră- 
gaci şi îmi răspunde cu asprime: — 
„Din cauza răzvrătiților, domnule!“ 
Îi explic că sînt ziarist şi că vin din 
Italia ca să culeg informaţii despre 
felul cum statul uruguayan reacţio- 
nează față de Tupamaros. Şi din-nou 
mă corectează: „Răzvrătiţi, domnu- 
le!” Şi mă și ameninţă cu arestarea. 

tături de mine, cu braţele ridicate, 
așteaptă aliniați zeci de oameni. 
Soldaţii te fac percheziţia corporală, 
În sfîrșit, un polițist îmi dă drumul 
să plec mai departe“, (Europeo, 
august 1970) 

— Guvernul refuză orice fel de 
îmbunătățire a situaţiei. Refuză schim- 
bul propus. Mitrione este executat 
de mişcarea de rezistență. lată cum 
relatează descoperirea cadavrului lui 


Mitrione revista „Newsweek“ din 


24 august 1970: 

„Doi poliţişti uruguayeni patrulau 
într-un cartier muncitoresc din Mon- 
tevideo cu puțin timp înainte de 
revărsarea zorilor, într-una din zi- 
lele săptămînii. trecute.  Deodaţă 
dau cu ochii de un Buick tip 1948, 
decapotabil, tras lîngă trotuar. Un 
asemenea vehicol se afla pe lista 
automobilelor dispărute. Poliţiştii 
se îndreaptă spre mașină și o cer- 
cetează cu lanternele. Înăuntru, răs- 
turnat cu faţa în jos, într-un lac de 
sînge, se afla Daniel Mitrione, func- 
ționar american, unul dintre cei trei 
străini răpiți cu cîteva zile mai 
înainte de către  Tupamaros. 
Tu pamaros atrăseseră atenţia 
că Mitrione (în vîrstă de 50 de ani), 
consilierul poliției uruguayene în 
materie de luptă împotriva guer- 
rilelor, va fi executat dacă guvernul 
nu va pune în libertate circa 150 
de deținuți politici. Întrucît gu- 
vernul nu a dat curs acestui ultima- 
tum, mișcarea de rezistență și-a 
pus în aplicare planul. 

Într-un coşciug învăluit în stea- 
gurile american și uruguyan,. trupul 
neînsufleţit al lui Dan Mitrione a 
fost trimis pe calea aerului în țara 
şa, acasă, la Richmond (Indiana), unde 
funcționase ca şef a! departamentu- 
lui local al poliției...“ 

— Ceea ce a -urmat, se știe: 
intensificarea represiunii poliție- 
nești, noi arestări și, în întreaga țară, 
s-a decretat starea de asediu, 


24 


at 


Un cineast angajat 
VDO ST IERI 


Costa Gavras 


6 Costa Gavras s-a născut la 
Atena în 1933. @ Vine în Franţa 
în 1952. Se înscrie la Facultatea 
de litere de la Sorbona. e Îşi 
schimbă hotărîrea: urmează şi 
absolvă Institutul de înalte stu- 
dii cinematografice din Paris 
(IDHEC). e Este asistent de 
regie a lui René Clair, René Clé- 


ment, Jacques Demy. @ Din 1964 
semnează ca regizor filmele sale 
„Compartimentul ucigaşilor", 
„Un om în plus" (1966), „Z“ (1969), 
„Stare de asediu“ (1973). @ Acto- 
rulsău preferat, care i-a fost cola- 
borator în toate filmele — cu ex- 
cepţiafilmului „Un om în plus“ 
— Yves Montand. 


—————————————— 


Costa Gavras despre film 


© „Filmul acesta reprezintă 
pentru mine aproape 18 luni de 
muncă, M-am dus în două rînduri 
în Uruguay. M-am întilnitacolocu 
oameni politici,scriitori, avocaţi, 
ziarişti, martori. Am cercetat 
ziarele din acea epocă. Totul se 
găseşte în ele: dezbaterile par- 
lamentare, denunțarea torturi- 
lor...” 

e „Nu există nimic în acest 
film care să nu fi fost spus şi re- 
spus. M-am aplecat cu grijă să 


Santiago de Chile '73: iată „pe viu“ starea de asediu 


cercetez aceste 10 zile din august 
1970, zile care au fost marcate 
de răpirea celor trei personali- 
tăți, de moartea lui Mitrione, 
de arestarea lui Sendicşi Bidega- 
în, doi importanţi conducători 
Tupamaros. În clipa aceea, gu- 
"vernul Pachecoera pe punctul 
de a demisiona. Toată situația 
era în aer. Ceea ce a urmat, 
crimele și torturile polițienești, 
erau de fapt anunţate de aceste 
evenimente...“ 


re arere mmm 


Chile '73 


f (Urmare din pag. 23) 


țial. Președintele Allende continuă să 
lupte pînă în ultima clipă. 

Ora 12,54 — un post de radio 
amator captat în străinătate anunţă 
că zeci de mii de muncitori se în 
dreaptă spre piața Constituţiei, spre 
a-l apăra pe președintele ţării, 

Ora 13,50 — postul de radio mi- 
litar anunță arestarea președinte- 
lui Allende. 

Ora 14 — comunicatul militar 
precizează că „toate posturile de 
radio şi televiziune, ca și ziarele care 
vor difuza alte informaţii decît cele 
furnizate de comandamentul mili- 
tar, vor finimicite de forțele armate“. 
Postul de radio militar lansează un 
apel către pompierii din Santiago 
să stingă incendiul care mistuie 
palatul prezidenţial. 

Ora 15,14 — agenţiile de presă care 
mai pot comunica cu străinătatea, 
anunță că președintele Allende s-ar 
fi sinucis. 

Ora 15,30 — aplicarea stării de 
asediu este amînată pentru ora 18, 
pentru ca „muncitorii aflați încă 
în uzine să se întoarcă la domicilii". 

Ora 16,45 — un ziarist din San- 
tiago confirmă moartea președintelui 
Allende și anunţă că în acelaşi timp 
mii de muncitori din cartierele peri- 
ferice și din uzine se îndreaptă spre 
centrul capitalei. 

Ora 16,50 — postul de radio mi- 


- litar difuzează un comunicat prin 


care aduce la cunoștință că preșe- 
dintele Allende s-ar fi sinucis, 

Ora 21 — agenția de presă cu- 
baneză „Prensa Latina” anunţă că 
aviația chiliană a atacat un vas cu- 
banez în largul portului Valparaiso. 
De asemenea că a fost atacată amba 
sada cubaneză din Santiago, În ace- 
laşi timp, postul de radio militar 
anunță -ruperea relaţiilor diploma- 
tice cu Cuba. 

Ora 21,15 — în capitala Argentinei, 
Buenos-Aires, mii de studenţi și 
cetățeni ies în stradă pentru a pro- 
testa împotriva loviturii militare 
din Chile. 

Ora 21, 45 — comunicatele difu- 
zate de junta militară sînt transmise 
la intervale regulate, însoţite de-mu- 
zică militară, De la ora prinzului, 
nu mai emite decît postul de radio 
controlat de armată. Unele agenţii 
de presă anunţă că au loc lupte în 
apropierea palatului prezidenţial. 

Ora 22 — junta militară hotă- 
răște suspendarea celor două Ca- 
mere ale parlamentului chilian. 

Ora 22,30 — postul de radio con- 
trolat de armată difuzează lista cu 
numele a 68 de personalități socia- 
liste și comuniste cărora li se cere 
să se prezinte la Ministerul Apărării, 
sub sancţiunea „de a fi arestate în. 
caz de neprezentare.“ 

Ora 1 — junta militară anunță 
formarea unui nou guvern, 

Ora 2,30 — Numeroşi cetățeni 
ai capitalei au căzut victime în lupte 
le cu armata. Orice ştire, difuzată 
de alte surse de informare, încetea- 
zá a mai fi transmise. 

Pe întreg teritoriul ţării se de. 
cretează starea de aşediu. 


Cinematograful 


Cu negrii E 
SEA revoluționar 
împilați, 


A azi sud-american 
cu țăranii trudiți, 


încetează 
să confecţioneze 
poveşti. 
El este 
un cinema 


cu carnavalurile 
şi lacrimile sale, 
filmul 
latino-american 
este chipul 


- : care face 
unei lumi 


la răscrucea istoriei istorie 


America de Sud — America Latină 
cum i se spune, după sorgintea iberică 
a popoarelor ei (ceea ce nu trebuie 
să ne facă să uităm nici o clipă, însă, și 
de indienii care sînt băștinași, de negri, 
de triburile pe care expedițiile le descoperă şi azi 
prin pădurile abia defrișate, sau nedefrişate), conti- 
nentul acesta este una din cele mai frămiîntate re- 
giuni ale globului pămintesc. Extrem de bogată în 
ceea ce priveşte resursele de la suprafață și sub- 
terane, America de Sud cunoaște o sărăcie aprigă 
pe cap de locuitor, greu de comparat cu alte regiuni 
ale globului. Situaţii paradoxale — dacă ar fi să po- 
menim, de pildă, că încă în 1973 au fost descoperite 
așezări primitive în jungla Amazonului, indicînd un 
stadiu preistoric, și sînt cunoscute existenţe ale altor 
triburi la care expedițiile n-au putut ajunge încă 
— realități. prezente, alături de existenţa în partea 
populată şi civilizată a continentului a unor oraşe 
de 5 sau 9 milioane de locuitori, alternarea de zgirie- 
nori şi cocioabe, de cartiere rezidenţiale și bidon- 
ville-uri — toate acestea sînt expresia unor discre- 
panţe care pun un sistem social sub semnul crizei. 
1 Problemele sociale din America de Sud au ajuns, 
z pe cit se pare, într-o fază acută. In multe locuri de 
i pe continentul sud-american popoarele luptă pentru 
| o viață mai bună, pentru transformări social-poli- 
- tice, luptă pentru a fi stăpine pe bogăţiile naționale 
şi pentru a afirma puternic identitatea proprie, 
- uptă pentru independență și suveranitate, luptă $. 3 A r, 
$ impotriva rasismului și a genocidului, a colonialis- «Antonio das mortes» sau profilul unui continent 
À mului sau a formei mai noi, a neocolonialismului, 
J uptă împotriva imperialismului, inegalității şi asu- 
i pririi. Structurile sociale sînt supuse presiunii ma- 


explozia 
sud-americană 


«Vieţi uscate»: 
Cit de adinci pot să fie ridufile sărăciei? 


selor care cer să-și spună cuvintul. Starea de spirit 
revoluționară este aproape generală. și nu de puține 
ori și în puţine locuri revendicările sociale atrag 
reacţiunea violentă, brutală a forţelor retrograde. 

America de Sud este deci un continent în mișcare, 
un continent care cunoaște una din cele mai dina- 
mice angajări sociale. În acest climat, filmul nu este 
și nu poate fi decit expresia directă, spontană și 
fidelă a unei situații de fapt. Se vorbeşte mult despre 
explozia filmului sud-american și este într-adevăr 
vorba de o explozie de imagini care divulgă, ridică 
probleme şi cere răspunsuri, care analizează și acuză, 
care pledează şi apără, întreabă şi răspunde. Filmul 
sud-american, în covirșitoarea lui majoritate, iz- 
vorăşte din această stare de spirit, porneşte de-a 
dreptul de la sursă, adică de la documentul de 
viață pe care îl ridică la puterea dezbaterii etice, în 
primul rînd, şi estetice în subsidiar. 

Ceea ce particularizează filmul sud-american este 
înainte de toate faptul că el nu se constituie ca o 
şcoală de film care apără o poziție estetică, ci face 
din film o unealtă a luptei pentru progres social. 
Aceasta este estetica lui. 

Desigur, există încă — nu cădem în păcatul unei 
generalizări şi nici nu ne facem iluzii — există încă 
pelicule de divertisment, există încă melodramele 
care caută, prin lacrimi de glicerină să ascundă privirii 
adevărurile unei lumi. Dar explozia noului film sud- 
american — care de la ancheta socială și interviul de 
două, trei sau patru ore, pînă la alegoria plină de 
semnificații, lesne traductibile de către orice spec- 
tator, cum ar fi, de pildă, acel vestit film «Macunai- 
ma» — este expresia unei lupte. lar acest cinema 
sud-american își are încă de pe acum un model al 
său clasic: filmul realizat de argentinianul Solanas, 
«Ora văpăilor». Trebuie amintit aici că același reali- 
zator, Fernando Solanas, a dat un memorabil film 
de atitudine «Peron, revoluția justițiară» — un 
captivant și emoționant film-interviu de patru ore 
cu recent alesul președinte al Argentinei. Şi tot el 
este autorul unui alt film de referință, «Fiii lui 
Martin Fiero», jucat de actori neprofesionişti, o 
poveste despre lupta maselor de muncitori argen- 
tinieni, acum 18 ani, pe vremea cînd Peron era în- 
lăturat de la conducerea statului. 

«Ora văpăilor» în care se risipeşte întunericul 
nopţii, ora contururilor clare, a marilor adevăruri, 
fără umbră. «Ora văpăilor — un film care durează 
şapte ore, șapte ore de disecție nemiloasă a unui 
întreg sistem social, șapte ore de montaj exploziv 
a zeci de mii de metri de peliculă, unde nu încape 
un metru de ficțiune, unde, sec și tăios, greve, mi- 
zerie, foamete, prostituție, cocktail-uri și serate 
mondene, puciuri militare, mişcări revoluţionare 
se desfășoară într-un halucinant și implacabil re- 
chizitoriu. 

«Ora văpăilor» a deschis drum nou în istoria cine- 


26 


matografului. Sumbru şi vibrant manifest-document, 
film-far, în lumina căruia pălesc și cele mai îndrăz- 
neçe tentative și cele mai importante succese ale 
filmului militant, «Ora văpăilor» este «Crucișătorul 
Potemkin» al Americii Latine» — spunea un cineast 
uruguayan. Este în orice caz un film-simbol, imagine 


nu numai a uriașelor contradicții, a acutelor pro- 
bleme ale continentului sud-american, dar şi o 
chemare la acțiune, de o forță rar întilnită în istoria 
filmului. 

Pentru Fernando Solanas,estetica este doar o con- 
secință a necesității luptei. Cuprinzind în montajul 
său 200 de ore de interviuri culese în toate colțurile 
ţării, şi mai departe, în alte țări sud-americane, 
filmul nu se mărginește la constatarea realității 
sociale, politice şi economice de pe continent, ci, 
cu mijloacele unui pamflet politic de o intensitate 
agresivă unică, lovește frontal în structura însăși a 
societății burgheze. În interiorul cinematografului 
occidental, ajuns în epoca cultivării paradoxurilor 
ambigue, a asimilării de către burghezie a oricărei 
contestări a ei, ca pe o formă exotică și amuzantă, 
filmul lui Solanas deschide, după spusele și vrerea 
sa, «un adevărat front». 

Singular în construcție (este împărțit în capitole- 
manifest intitulate «Neocolonialism și violență», 
«Violență culturală», «Act în favoarea eliberării», 
«Violenţă și eliberare»), filmul acesta face o cro- 
nică a istoriei contemporane argentiniene — îna- 
intea alegerilor prezidenţiale din '73 — extinzind 
datele problemei pînă la punerea în discuție a si- 
tuaţiei tuturor țărilor latino-americane. Prima parte 
este dedicată lui Che Guevara (ultimele cinci minute 
ale acestui capitol cinematografic fiind ocupate 
de un lung prim-plan fix, chipul împietrit de moarte 
al acestui luptător, om al marii aspirații către eli- 
berarea continentului). Această idee a dezrobirii 
revine ca un leit-motiv de-a lungul întregului film, 
căci, spune Solanas, în comentariul său: «Argentina 
a trăit sub influența conjugată a trei factori: limba 
spaniolă, aurul englez şi cultura franceză, cărora, 
după război li s-a adăugat neocolonialismul». 


PIE PRESE DE ZI EI ACES Eee 
O «liniște» insuportabilă 
Pa] 

De la dependența față de interese și bani străini la 
«marile violențe cotidiene», drumul este scurt și 
direct. Dar cui îi pasă? Capitalurile circulă, marile 


averi devin şi mai mari, trusturile străine parcelează 
țara. Dar cui îi pasă? Liniştea e oricum asigurată și 
cineastul ne vorbește despre această liniște, a opri- 
mării şi a represiunii, despre liniștea rămasă după 
ce au trecut unitățile de şoc ale siguranței. Cineastul 
explică, de pildă, cum dominaţia economică și poli- 
tică nord-americană este favorizată şi completată 
pînă și de penetraţia culturală, ajungînd chiar să 
vorbească despre o adevărată agresiune lingvistică. 
Marea scăpare din această complexă încătuşare nu 
poate fi decît concretizarea fermă a conştiinţei civice. 

M-am oprit mai îndelung la acest film, pentru că 
întreg cinematograful sud-american inovator în for- 
mă și în fond, indiferent de particularități naționale 
sau pur şi simplu de particularități de stil ale unui 
autor sau altul, trimite la «Ora văpăilor» sau por- 
neşte de la structura lui impresionantă. 


GE ET 5 PESE SP SIE IS SII FER 
Cinematograful pledoariei toride 
DE DE EEE PIE RENE 5 EET 

Filmul cubanez, un film care nu poate fi confun- 
dat, comparat sau judecat cu măsură comună (apre- 
cierea aceasta îi aparține lui Aristarko la o întîlnire 
de cineaști de la Veneţia) ilmul cubanez este 
într-adevăr expresia unei școli cinematografice pen- 
tru care estetica derivă din poziția și lupta revolu- 
ționară a unui popor. Aceasta îl face să fie un cine- 
matograf angajat direct, torid, în pledoarie, impla- 
cabil in argumente. Cinematograf politic, cinema- 
tograf agitatoric, document. 

Lista filmelor de mare prestigiu pe toate meridia- 
nele lumii, prezentate de cinematografia cubaneză, 
este considerabilă. Am cunoscut pe ecranele noastre 
o serie de filme de prim ordin. Ne oprim însă la un 
film recent, care pare să însumeze trăsăturile unei 
întregi cinematografii. Este vorba de filmul«Gijon» 
al lui Manuel Herrera, o realizare ce reia evenimen- 
tele invaziei ratate de la Goful Porcilor pentru a 
explica semiificația luptei unui continent întreg. 
Este un film-document despre intervenţia forțelor 
revoluționare în destinul liber ales al unui popor, 
un document de luptă antiimperialistă. Se pot 


O, dulcea mea libertate, 

cine te întemnițează, 
Spune-mi, cine te pune în 
Cine-ţi încătuşează aripile şi cir 
zăvoare înfige în limba ta că 

şi numai umbre aşează în jurul tău? 


descifra aci toate acele trăsături înscrise în peri- 
metrul unei cinematografii dominată de ideea comu- 
nicării cu toate masele de spectatori, a contactului 
aproape temperamental cu spectatorul invitat nu 
să vadă, ci să intre în atmosfera filmului, în universul 
lui de idei și gînduri. 


EP II SEES SE SES rs SR 
Cinematograful de urgentă 
i 

Intensitatea conflictelor sociale, a problemelor 
naționale a dus la apariția unui adevărat cinemato- 
graf de urgență, unde calea ocolită a ficţiunii cu para- 
bolele și metaforele ei lasă loc liber documentului, 
transpunerii directe a realității cu semnificaţiile ei 
profunde şi complexe. Și filmele de această factură 
au devenit şi ele exemplare: 

Raymondo Gleyzer — după «Mexic, revoluția 
înghețată», film de asemenea constituit din docu- 
mente şi actualități — lucrează în prezent la un film- 
document despre problemele sindicale argenti- 
niene. Bolivianul Jorge Sanjines continuă cu filmul 
«Națiunea clandestină», tema filmului — deja fai- 
mos în întreaga Americă Latină — «Sînge de Con- 
dor», în care se demonstra ideea că populațiile 
indiene ale continentului formează o unică națiune, 
dincolo de arbitrarul frontierelor, națiune cu o 
cultură tradițională de sine stătătoare, națiune ex- 
ploatată fizic și moral, oprimată rasial, simbol al 
poporului tolerat în propria-i tară. 

Glauber Rocha, unul din inițiatorii de prestigiu 
al «Cinema Novo»-ului brazilian (acel «cinema al 
foamei, al violenței, al pasiunii revoluționare) exi- 
lat în Cuba, a realizat cu «Istoria Braziliei» un film 
de montaj de patru ore, un comentariu al adevăratei 
istorii a acestei țări, divulgind totodată falsul să- 
vîrşit în scrierea istoriei şi demonstrind, pe de altă 
parte că, dacă în scopuri oportuniste este uneori 
mai ușor să povestești legende, este cu mult mai 
greu să povestești istoria făcînd abstracție de ade- 
vărurile ei. 

«Cinematograful de consum trebuie înlocuit — 
scria cineastul — cu un cinema dialectic. Sintem 


subdezvoltaţi, nu iubim nici foamea absolută, nici 
bolile cronice pe care le purtăm în noi de la naştere. 
Sintem prea ocupați să murim și să facem filme 
pentru a ne pierde vremea în marea petrecere dema- 
gogică internațională». 

Ruy Guerra, Nelson Pereira Dos Santos (al cărui 
film «Vieţi uscate» a rulat şi pe ecranele noastre), 
Gustavo Dahl, Carlos Diegues, Leon Hirszman («Re- 
laţia între cultură și realitate este aceea a unui 
respect mutual, dar și a unei constante puneri în 
discuţie») au creat un cinematograf străbătut de 
fiorul marilor spaţii inundate de soare ale ţărilor 
lor, dar un cinematograf ale cărui probleme sînt 
lupta anticolonialistă la toate nivelele cît și radicali- 
zarea conștiinței nationale. 

In Columbia, tendinţa spre un cinematograf docu- 
ment-manifest este limpede. Filmul «Ce este demo- 
crația?» încearcă o analiză asupra a 30 de ani de 
istorie a ţării, ani marcați de dependența cvasi- 
absolută față de capitalurile străine, sub suprave- 
gherea atentă şi amănunțită a CIA. 

«Noaptea de San Juan» al lui Jorge Sanjines, por- 
nind de la amintirile supraviețuitorilor, reconstituie 
luptele și eroismul minerilor bolivieni din 1967. 
În satul minier asediat militar, ciocnirea între in- 
teresele de clasă devine o realitate imediată, vie. 
Între toți locuitorii, bărbaţi și femei, se naşte o 
solidaritate, o comuniune care nu mai este numai 
a primejdiei înfruntate în comun, a riscului morții, 
ci mai ales, a cauzei pentru care merită să nu dai 
înapoi, orice s-ar întimpla. 

BTD Se INC TE PE PRE E SIEU E EET E ID EBU 
Documente ale prezentului 
PETE a SI SE IE PRIME E E! 


Sint filme unde existența sufocată de sărăcie, 
copleșită de străvechi și atotputernice superstiții 
și servituți ale ţăranului, devine punctul de plecare 
al investigației cineastului («Vieţi uscate» de Nelson 
Pereira Dos Santos, sau «Profetul foamei» de Mau- 
rice Capovilla, sau «Pămînt în transă» de Glauber 
Rocha). Alte filme ca «Puștile», al brazilianului Ruy 


«Pămînt în transă»: 
marile transe sint mizeria și foamea 


Guerra, de pildă, contestă posibilitatea unei lupte 
pentru progres social în afara unei conștiințe poli- 
tice clar definite. Chilianul Manuel Littin a filmat o 
confruntare dialectică între Preşedintele Allende 
şi Regis Debray («Tovarășul Președinte» — peliculă 
de valoare istorică acum). 

Filmul «Vot plus puşcă» al lui Helvio Soto este 


deosebit de semnificativ mai ales astăzi, după lovi- 
tura de stat militară din Chile, pentru că demon- 
strează imensul suport popular care l-a adus la 
conducerea statului chilian pe doctorul Salvador 
Allende. Este un film-document care va rămîne 
şi el mărturie a unei epoci de triumf popular, ur- 
mată de violența anti-populară a juntei militare. 
Este o peliculă care amintește şi va aminti multă 
vreme un mare adevăr şi anume că un putch mili- 
tar poate ucide un om dar nu poate ucide o idee. 

În uriașa materie a filmelor țărilor Latino-Ameri- 
cane, am căutat exemplele care să definească, nu 
particularități formale, ci acest flux înnoitor, care 
va rămîne, fără îndoială, un moment de seamă în 
istoria cinematografului sud-american. Cinemato- 
graful acesta prezintă direc o irezistibilă tendință 
populară și națională, tendinţa spre aflarea drumului 
propriu, al fiecărei țări în parte, spte demnitate, 
spre ieșirea din umilitoarea situaţie de țări sub- 
dezvoltare. 

«Cinematograful nou — spunea bolivianul Jorge 
Sanjines — a încetat să spună poveşti. Este un ci- 
nema care face istorie». Filmele pe care le-am po- 
menit mai înainte, de multe ori realizate clandestin, 
sînt acte de seamă la dosarul marelui progres al 
ţărilor Americii de Sud. 

Dan NESTOR 


27 


in dezbatere. filmul românesc 


Stil? Metafore? 
De acord! 
Dar ce exprimă aceste 


metafore ? 
Dar ce idei slujeşte 
acest stil 


În echilibrul dintre princi- 
piul moral şi sentimentul 
frumosului. — ambele re- 
flectate, fireşte, în conştiin- 
ta noastră — se află singura 
împlinire posibilă a unei 
opere artistice. Echilibru — sau mai bine 
zis punct de întilnire, deoarece categoria 
estetică nu face decit să concretizeze, să 
exprime formal o idee, cu toate implica- 
țiile şi semnificaţiile ei. Forme comple- 
mentare, deci, înlănțuite într-o infinitate 
(posibilă) de întilniri, în marele proces 
dialectic al artei. 

A analiza din punct de vedere estetic o 
operă de artă înseamnă a incerca să afli 
în ce măsură mesajul, conţinutul moral- 
ideatic, filtrat de «privirea» artistului, a 
devenit artă. În ce măsură inteligența 
devine sensibilitate, în ce măsură înţele- 
gerea abstractă a unor fenomene de viață 
devine imagine, în ce măsură argumentul 
filozofic devine metaforă. Căci arta nu 
transpune, simplu, idei în imagini (ver- 
bale, cinematografice sau picturale). Ea 
le transtigurează. Categoria estetică dă 
viață artistică categoriei etice, dar o face 
printr-o modificare calitativă, într-o alchi- 
mie specială. În sufletul ascuns al fiecărei 
capodopere vibrează o idee; ideea are ne- 
voie de lumina talentului pentru a putea 
deveni artă. 

O punere în discuţie a unei creații artis- 
tice din punct de vedere etic şi estetic, 
adică disociind (teoretic) laturile indiso- 
ciabile (practic) ale unui tot în care ele s-au 
contopit, poate să ne ducă spre aflarea 
mecanismului complex care generează 
valoarea sau nonvaloarea, în cazul discu- 
ției noastre, a unui film, viabilitatea sau 
irosirea unui mesaj sau a unei forme 
particulare de expresie. 


“DESI ESI E SEPI SREP RES 
Un ideal etic 


O privire circulară, un «panoramic» al 
filmului românesc socialist, ne duce de 
la bun început la o observație general 
valabilă, care ţine de preocuparea marcată 
pentru o artă cu semnificaţie etică, pentru 
o artă angaiată atit politic cit şi filozofic. 
Iniţial, adică, e de neconceput un film care 
să nu promoveze o anume atitudine față 
de viață, de societate şi de istorie. O ase- 
menea preocupare obligă. O înaltă formă 
artistică, autentice valori estetice sint o 
exigență normală a unei cinematografii 
care și-a ales să promoveze idealurile fun- 
damentale ale societăţii din care face par- 
te. Dacă un cinematograf de bulevard, po- 
vestind triunghiuri amoroase, fapte diver- 
se și spectaculoase aventuri, nu impu- 
ne neapărat rigoarea unor criterii 
estetice, menirea revoluționară, de 
ferment al unei societăţi revoluționare, 
impune cinematografiei românești un efort 
artistic pe măsura evenimentelor şi oame- 


nilor pe care-i zugrăvește. Căci o artă nu se 
poate discuta totuși decit în funcţie de me- 
nirea pe care singură și-o dă, pe care sin- 
gură și-o află, în societatea şi epoca ei. 


Profilul unei epoci 


a 

Citeva teme majore — războiul, anii de 
luptă revoluționară care l-au precedat, 
activitatea comuniştilor în ilegalitate, insu- 
recția națională antifascistă armată, înce- 
puturile industrializării și colectivizării — 
devin, privite în ansamblu, o largă frescă 
social-politică a istoriei şi epocii contem- 
porane in țara noastră. «Lupeni '29, 
«Bariera», «Serata», «Străzile au amin- 
tiri», «Străinul», «Prea mic...» «Atunci i- 
am condamnat pe toţi la moarte», «Ase- 
diul», «Duminică la ora 6», Procesul alb», 
«Desfăşurațea», «Setea». «Cu mîinile cu- 
rate», «Puterea şi Adevărul» — iată, nu o 
enumerare (ea ar fi fost de altfel absolut 
incompletă), dar sugestia reconstituirii 
prin artă a unor ani de istorie, a evoluției 
unei societăți. Luate impreună, aceste 
filme zugravesc portretul moral, po- 
litic şi social al ţării noastre în mo- 
mente-cheie ale istoriei sale contem- 
porane. Opţiunea etică nu exclude însă 
diversitatea genurilor şi modalităţilor artis- 
tice folosite. Opţiune etică, adică atitu- 
dine moral-politică. Ea dă filmelor struc- 
tura unor mărturii lucide și angajate, ana- 
lizînd şi demonstrind semnificaţiile unor 
situaţii și evenimente. 

Mesajul unui tilm este nu numai afirma- 
rea unui crez şi demonstraţia viabilității 
acestui crez dar şi puterea de a ne con- 
vinge, forța lui de pătrundere în conştiin- 
tele noastre. Acest drum spre conștiința 
şi inima spectatorului este închis atunci 
cind o formulă artistică austeră, seacă, 
lipsită de originalitate şi de emoție este 
aplicată oricărei evocări, oricărei idei. 
Rigoarea etică se poate manifesta într-un 
vast și liber registru artistic. 

Anii războiului, acţiunile ilegaliștilor, 
figuri de comunişti apăreau în mai multe 
filme; evocarea istorică a acestor filme 
avea forța unor afirmaţii politice. Forma 
lor artistică, structura lor estetică diferea. 
«Procesul alb» era un dosar istoric, «Ba- 
riera» o amintire romantică, «Străinul» o 
desfășurare epică, «Duminică la ora 6» 
un studiu psihologic, «Străzile au amin- 
tiri» o evocare eroică, «Ceaţa» un film 
polițist, «Serata» o parabolă politică. Mo- 
dalitățile artistice folosite dădeau filmelor 
o structură estetică aflată la înălțimea me- 
sajului lor umanist, revoluționar şi socia- 
list. În aceste moduri diverse de expresie, 
importante erau atenția dată analizei şi 
caracterizării psihologice a eroilor, a rela- 
țiilor lor cu lumea inconjurătoare, redarea 
atmosferei complexe a unor momente 
cruciale de istorie, căutarea unor rezolvări 
cinematografice de maximă expresivitate 
vizuală şi dramaturgică. Spunem căutare 


și asta nu înseamnă desăvirșire. Sint 
momente în aceste filme care nu se află la 
înălțimea intenţiilor realizatorilor lor, dar 
dincolo de aceste imperfecţiuni se poate 
spune că, în general, armătura etică, am- 
ploarea mesajelor, intensitatea sentimen- 
tului politic, au concretizat necesitatea 
unor înalte criterii estetice. E singura direc- 
ție posibilă: a vorbi despre criterii estetice 
fără vreo acoperire etică este ca și cum 
am construi o navă somptuoasă în mijlo- 
cul deşertului. 

Filmul istoric a devenit la noi, în condi- 
țiile acestor cerințe și necesnaţi etice, 
un film actual şi politic. Cronica istoriei 


ca spectacolul și spectaculosul să se su- 

bordoneze ideii, să slujească acestei citiri 

a istoriei, să devină forme ale unui conți- 

nut politic şi moral. 

NED DE ERE SSE RE 
Un flux general 


Categoria politicului a pâtruns adinc 
în toate genurile și stilurile cinematogra- 
fului, răscolindu-i şi înnoindu-i modurile 
de expresie. 

Cinematografia noastră se află, prin 
esenţa ei revoluționară, în centrul acestui 


Aşteptăm reîntîlnirea cu un roman despre trecut. 


Aşteptăm dezvăluirea unor sensuri despre prezent («Fraţii Jderi») 


în costume, cu mari desfășurări de figu- 
ranţi şi de spectacol, cu veşmint de super- 
producţie se prezintă la noi într-o optică 
diferită. În filme ca «Mihai Viteazul», 
«Dacii» sau «Columna» e vizibila taimaci- 
rea semniticațiilor trecutului, intelegerea 
rolului vital jucat de mari personalităţi, ana 
liza dialecucă a inlânţuirii unor evenimen- 
te, clarificată de o viziune largă, cuprinză- 
toare a epocii; toate aceste elemente fac 


flux general nou în istoria filmului, Proble- 
mele ei deci sint probleme general vala- 
bile ale unei arte în mişcare. Şi am putea 
vorbi despre existența a două riscuri 
majore la interferența eticului cu esteticul. 
Pe de o parte, riscul neaprofundării sufi- 
ciente a fondului etic'în discuție, rămîne- 
rea în zona unor afirmaţii-formulă, a unor 
concluzii veridice, dar nedemonstrate, 
luate de-a gata, şi deci netopite in plasma 


28 


in dezbatere. filmul românesc 


ñimului. Pe de altă parte, riscul folosirii 
nor modalităţi artistice cinematografice, 
excesive, fie prea sărace, a unor rezol- 
āri estetice neconvingătoare, care sub- 
minează fondul de idei, posibil excelent, 
al filmului. 


Puterea și Adevărul» reușea să ducă 
pină la capăt analiza raporturilor sociale 
şi politice în discuţie, nelăsind descope- 
rtă nici o afirmaţie, totul fiind argumentat 
cu forța complexă a vieții adevărate; «Du- 
“nică la ora 6» analiza lucid şi nemilos, 
ñ filigranul iubirii dintre doi tineri, meca- 
aismul războiului şi al opresiunii fasciste, 


Aşteptăm noul serial românesc «Un August în flă 


Puterea și Adevărul» se constituia pe 
estetic ca un film-document, dens și 
əchilibrat, ducîndu-și demonstraţia plan 
plan, mai departe, fără aparte-uri spec- 
oase şi fără artificii. «Duminică la 

se desfășura în tonul aproape lumi- 
al unor arabescuri vizuale — toată 
ostea și tinerețea eroilor peste care 
a moartea — film al imaginilor-cheie, 
rdul deplin idee-imagine, scop pro- 


pus-demonstrație, face din aceste două 
filme atit de diferite ca structură artistică 
două reușite ale filmului politic românesc. 


DRE DN EEE DE a IE 
Ridurile oglinzii 
„Be DEE PE IE ESI a a a 


Fondul de idei al filmului «Ciprian 
Porumbescu» este admirabil și vibrația 
produsă de acest film în anumite straturi 
ale publicului, şi mai ales în locurile în 
care a trăit eroul, a fost şi rămîne profund 
emoţionantă, nu numai pentru autori ci 


căci speranța noastră n-a obosit 


şi pentru acei care sînt preocupaţi de ecoul 
pe care e menit să-l trezească un film. 
Acest deosebit succes de public nu ne 
poate face să nu observăm însă că, din 
punct de vedere estetic, filmul abuzează 
de simbolistica romantică, de nesfirşite 
pajiști smălțuite de flori, de lacrimi, de 
brazi în adierea serilor, de stringerile de 
mină și lungile priviri tandre ale îndrăgos- 
tiţilor în timp ce pe cer se ridică luna nouă. 


A vorbi de o operă frumoasă 
fără un sens moral. 
profund moral. militant moral, 
este ca şi cum ai vorbi de 
o navă somptuoasă în mijlocul deşertului 


i». cu speranţă. 


Tonul romanţios al biografiei coboară 
uneori emoția la nivelul unei duioșii buco- 
lice. Pe de altă parte, în secvenţe ca ani- 
versarea minăstirii Putna, intervențiile în 
versuri ale lui Eminescu și Kogălniceanu 
dau filmului un caracter artificial, ceva 
din atmosfera unui spectacol care respec- 
tă ritualul festiv, dar neglijează emoția, 
emoția spontană, emoția mai puţin foto- 
genică, emoția mai puţin legendară, deci 


emoția firească, pe care e de presupus că 
a emanat-o orice întîmplare istorică îna- 
inte de a deveni mit. 

Într-o remarcabilă ecranizare ca «Felix 
şi Otilia» — remarcabilă prin fineţea des- 
crierii raporturilor dintre personaje şi a 
mecanismelor sociale care condiționau 
aceste raporturi — veridicitatea tabloului 
de epocă era oarecum înstrăinată, printr-o 
viziune cinematografică. unde acumula- 
rea barocă de imagini (frumoase, fără 
discuţie) sufoca la un moment dat analiza 
socio-psihologică; încărcătura de detalii 
scenografice și de atmosferă nu se «to- 
pea» totdeauna într-un sens semnifica- 
tiv. Lungi panoramice circulare descriau 
o lume de anticariat, apăsătoare și arti- 
ficială, de un estetism extravagant, evo- 
cînd pe alocuri un carusel al formelor 
fără fond. Mai exact spus, forma înăbușea 
ideea. 

«Parașutiștii» este ceea ce se cheamă 
un film de actualitate. Subiectul filmului 
nu e inedit; e posibil şi în zilele noastre. 
Şi în zilele noastre pot să existe un soț 
disponibil sentimental a cărui soție e 
puțin obosită (deși iubită și ea în tăcere 
de cel mai bun prieten a! soțului) și o 
iubită tînără și plină de reacții neaștep- 
tate, ca şi jocul amărui al unor neconcor- 
dante sentimentale. Această poveste rela- 
tiv cunoscută ne dă adeseofi senzaţia că 
rămine în cadrul ei generic, cu alte cuvinte 
resimțim parcă insuficiențele unor detalii 
concrete, particulare, care să-i dea un 
ton nou. o înfățișare mai puţin tocită, 
Eroii filmului rămîn nu numai la su: 
prafața problemelor ci, parcă, la supra: 
fața propriei lor vieţi. Personajele rămin 
în cadre oarecum banale, fără implicaţii. 
Asistăm la o desfășurare de scene poves- 
tind oscilaţiile înlăcrimate ale eroului 
între soție și iubită, dar acumulării de deta- 
lii banale îi lipsește greutatea și tăria 
unei meditații care să scoată povestea 
din seria unor mini-drame familiale. Nu 
întimplarea este banală, ci explorarea ei 
artistică. Nu lipsa de originalitate a situa- 
tiei psihologice, ci insuficiența implicații- 
lor pe care le dezvăluie filmul. Despărțirea 
ofițerului de iubita sa are loc pe un dig 
şi cei doi sint înveșmintaţi în negru, în 
timp ce soarele apune şi marea e violetă. 
Momentul e cit se poate de fotogenic, 
atit de fotogenic incit îţi e greu să simți 
prin el vibrația unei biografii anume. Ciu- 
dat cum o scenă foarte reală şi foarte 
posibilă dă senzația de neverosimil, de 
artificial. 

Filmul poate fi una din mărturiile 
cele mai exacte ale vieţii și concepții- 
lor noastre despre viață. El poate fi în 
acelaşi timp şi un fragment de viață şi o 
lecție de viață. Dar ideea trăiește în fior. 
Fără fior nu există emoție artistică. 

Arta trebuie să ne emoţioneze. Dar 
emoția aceasta nu poate fi oarbă. Ea tre- 
buie să ne lumineze de ce simţim, ceea ce 
simțim. Fără argumentele eticii — nu 


există estetică. 
Dan COMŞA 


29 


O șansă a cinematografului 

nostru se numește, de 

nema vreo şapte ani încoace, 

Eugen Barbu. Într-adevăr, 

anul în care autorul ace- 

lei cărți de excepţie, Groapa, începea 

să se manifeste și în film cu o indiscuta- 

bilă pertinență (semna scenariile la 

Procesul alb și Haiducii), a fost un 

an de profunde semnificații pentru 
cinematografia românească. 

E IEI SEE ZE EEE 

Un «moment istoric» 
BETE EI EISA P EEE ACP RENE 


Festivalul național din acelaşi an con- 
semna o serie de filme — inegale, desi- 
‘gur, ca valoare — ce alcătuiesc, pentru 
comentatorul de astăzi, o paletă sur- 
prinzător de bogată, de variată. Citeva 
«șanse» ale filmului românesc se înfăți- 


O șansă numită: 


Eugen Barbu 


şau, din acel an încă, distincte. Dumi- 
nică la ora 6 (Lucian Pintilie) şi 
Procesul alb (lulian Mihu) cercetau, 
fiecare în maniera sa, filonul inepuiza- 
bil al proceselor revoluționare; pri- 
mul experimenta, defrișa pentru cine- 
matograful românesc căile unui vizua- 
lism tulburător, reinventa filmul în 
mișcarea sa interioară și secretă, al 
doilea îndrăznea să dea organicitate și 
coerenţă, pe ecran, frescei romaneşti, 
implicind tipologii și structuri sociale 
de o complexitate pină atunci ne- 
reuşită la noi. Se mai deschideau cîteva 
drumuri în același an, pe care azi — 
gîndindu-mă bine — le-aș numi isto- 
rice pentru cinematograful românesc. 
Haiducii (Dinu Cocea) propunea o 
formulă — curentă în alte cinemato- 
grafii — formula aventurii istorice, me- 
lanj complicat de romantism şi suspans, 
de ritm şi umor, de ambiţii în montare 


Era imposibil 


ca personalitatea acestui prozate 


Prima 
promisiune 
de serial 

a filmului 
românesc 
(«Haiducii») 


şi precizii caracterologice; şi dacă, 
aiurea, formula era curentă, scenariul 
(și prin tematică, şi prin coloratură 
formală) îi dădea un caracter naţional 
de unicitate, aproape de invenţie. Era, 
în altă ordine de idei, și prima promi- 
siune de serial a filmului românesc. 
Gopo (cu Faust XX) își continua seria 
speculațiilor para-filozofice pornind de 
la subiecte fantastice (formula, oricît de 
discutabilă şi riscată atunci, astăzi — 
prin abandonarea ei — nu mai mărtu- 
riseşte decît o pură pierdere), Colpi 
(Steaua fără nume) semna o operă 
corectă, necesară într-un lanț al ecra- 
nizărilor care a continuat și mai tîrziu 
constant, prin realizări mai mult sau 
mai puțin consistente. 

Da, în anul de graţie 1966, cine- 
matograful românesc își «etala» cîteva 
din atuurile sale importante, pe care 
nu de puține ori, în anii următori, va 


să nu fie 
«captată» 
de cinematografie 


Pentru că. 
înainte de toate. 
Eugen Barbu 
este un autor 
spectaculos 


miza cu succes. Regia şi operatoria iși 
probau, încă de pe atunci, campionii. 
În materie de scenarii, anul 1966 nu 
producea decît «şansa Eugen Barbu» 


RELEE E SEPI a ESE FIR TEI 
Scenaristul lui Fellini 


PRE DE EDER E IES SISU RE. Pai E 

Era imposibil ca personalitatea: aces- 
tui prozator să nu fie «captată» de 
cinematografie. Și aceasta, pentru că — 
— înainte de toate — Eugen Barbu 
este un autor spectaculos. Aici nu 
este vorba de o opinie de critic lite- 
rar, ci de o impresie a unui ochi obișnuit 
a vedea, în spatele unor litere, ecranul. 
Toate romanele lui Eugen Barbu (înce- 
pind cu cele «de fotbal») și mai toate 
schițele și nuvelele sale pot fi citite — 
primejdios de uşor! — în imagini, 
surprinse într-o latură a dinamicii lor 
concrete, remontate în planuri (chiar 


detalii) și secvenţe. Barbu are volupta- 
tea acțiunii voaiante (ce noroc pentru 
orice regizor!) dar și a decorului 
fastuos, opulent. Fastul și opulența 
«cadrelor» sale nu sînt neapărat atri- 
bute de lux, pot fi, la fel de bine. și 
coordonatele pitoreşti ale Gropii, dar 
este — în proza sa — această foame de 
senzorial, de amănunte vii şi colorate. 
Cei ce l-au învinuit de «baroc» nu 
greşeau, îl subestimau doar, căci Barbu 
cultivă barocul cu o obstinație de su- 
prem contemplator, care nu-și îngăduie 
să-și risipească colecțiile de bizarerii. 
Eugen Barbu, autorul Gropii și al 
Princepelui, autorul — prin exce- 
lentă — al unor romane crepusculare, 
descinse pe undeva din Mateiu Caragiale 


pe 


Un roman 

de mare 
gravitate. 

O tentativă 

de «reconciliere» 
(«Facerea lumii») 


(nici Facerea lumii nu este altfel, cu 
acele plimbări între ruine minăstireşti 
ale lui Manicatide, sau beţiile negre 
terminate obscur în sate pierdute -de 


dumnezeu), acest Eugen Barbu — în- 
tr-o asociație de hazard, dar nu fantas- 
magorică — putea fi scenaristul lui 


Fellini la Satyricon. Princepele lui mi 
se pare conceput ca un denunț «à 
rebours», foarte apropiat de gindul cu 
care pătrundea Fellini în lumea lui 
Nero. Şi apoi, Roma nu putea fi 
«scrisă» de Eugen Barbu? Un montaj 
simplu de pasaje din Groapa, Şoseaua 
Nordului și Facerea lumii ar da 
mediat un București hu mai puţin 
savuros, nu mai puţin mărturisire de 
dragoste, nu mai puțin deziluzie și 
speranță. La strada... «E arrivato 
Zampano» e un strigăt pornit din 
Groapa, fața lui Anthony Quinn e 
născută la marginile Bucureștiului.. 


Sînt sigur, aș putea chiar să pariez, 
Eugen Barbu îl detestă pe Antonioni. 
Îl consideră intelectualist, sterp. Eugen 
Barbu rămîne scenaristul credincios al 
filmelor pe care le-ar fi putut face 
Fellini. 

Dar «şansa Eugen Barbu» (pentru 
cinematograf) nu a însemnat întot- 
deauna și «şansa lui Eugen Barbu» (în 
cinematograf). Să nu fi fost scenaristul 
la înălțimea prozatorului? Aș crede mai 
degrabă că regizorii nu au fost mereu 
la înălțimea scenaristului. 


USART DEA ILAE ENE E eE 
Neconciliant şi reconciliat 
PS AIE E a U E 


Colaborarea lui Eugen Barbu cu 


lulian Mihu și Dinu Cocea nu s-a putut 
păstra egală cu ea însăși. Cu lulian 
Mihu, Eugen Barbu a mai făcut un 
serial pentru televiziune (subiectul îi 
părea mai curînd destinat lui Dinu 
Cocea, dar n-a fost așa), dar rezultatul 
se pare că a fost un eșec, căci filmul a 
fost înmormîntat. Dinu Cocea a conti 
nuat Haiducii, în alte cinci serii, dar 
de fiecare dată mai diluat, caracterele 
fiind tot mai difuze, situaţiile tot mai 
incet și mai nesigur exploatate. O altă 
tentativă de «reconciliere» cu cinema- 
tograful a semnat-o Gheorghe Vitani- 
dis — Facerea lumii. Pentru mine, 
filmul a fost o decepţie. lubesc prea 
mult romanul, subtilitatea lui neafișată, 
capacitatea acestei proze de a alătura, 
fără demagogie, două procese anti- 
nomice (unul de disoluție, altul de 
construcție, de «facere a lumii» noi), 
pentru a putea crede în subțirimea și 


superficialitatea nonșalantă a acestui 
film de meserie, dar nu și de psihologie. 
Există o gravitate interioară. dramatică, 
nu o dată tragică, în cartea lui Barbu, pe 
care filmul nu a preluat-o decit exte- 
rior, în spectaculozități de butaforie. 
E drept — sarcina scenaristului era, și 
ea, ingrată, căci în Facerea lumii 
există cel puțin patru subiecte valabile 
de film şi nu știu dacă Barbu a știut să 
aleagă între ele. 

Un alt scenariu de televiziune, de 
data aceasta încheiat şi cu succes de 
public — Urmărirea, un altul în 
curs de perfectare — Un August în 
flăcări, completează fișa de scenarist a 
lui Eugen Barbu. Dar nu cred că 
anulează nici reproșurile pe care Eugen 


Barbu e în drept să le facă regizorilor 
noștri (pentru anume neimpliniri pe 
care, bănuiesc, le ştie mai bine decir 
lasă să se vadă) și nici nu mulțumesc 
așteptările celor care vor să cîştige 
mizind pe «șansa Eugen Barbu». 
Realitatea este că Eugen Barbu nu 
a produs încă «marele scenariu», operă 
la care îl obligă ascendenta sa literară 
Nu a scris, mai ales, scenariul palpi- 
tant al actualității, mustind de pro- 
bleme arzătoare, cu caractere vigu- 
roase și polemice, așa cum — în proză 
— pana lui le-a reușit, de atitea ori. 
Eugen Barbu își «bagatelizează» încă 
munca sa de scenarist, insinuind chiar, 
în interviuri, că s-ar fi apucat de film 
doar din necesităţi domestice. De fapt, 
prozatorul şi scenaristul nu are incre- 
dere în cineaști (a mărturisit-o public). 
Opinia lui, în ceea ce-i priveşte, este 
destul de dură, şi poate că nu întru 


totul neîntemeiată. La rîndul lor, ci- 
neaștii (mă gîndesc acum mai ales la 
regizori) se feresc, precauți, de in- 
flexibilitatea sa, de convingerile sale 
prea ferme, la care îl îndreptățește 
autoritatea literară. Ei știu nişte legi 
pe care prozatorul le nesocotește, că- 
rora nu le acordă credit. Este un mic 
război al orgoliilor, din care pierde în 
primul rînd cinematograful. 

Spuneam mai înainte că scrisul lui 
Eugen Barbu se poate traduce «primej- 
dios de ușor» în imagini. Cred că din 
această facilitate aparentă a trecerii la 
cinematograf decurg și neîmplinirile — 
cîte sînt — din filmele semnate de 
scenaristul Eugen Barbu. Acţiunea, spec- 
taculozitatea paginilor lui Eugen Barbu, 


Semnat: 
Eugen Barbu 


1966: «Procesul alb», regia:lulian 
Mihu 


«Haiducii» (în colaborare cu 
Nicolae Mihail și Mihai Opriș). 
regia: Dinu Cocea 


«Amprenta» (dialoguri), re- 
gia: VI. Popescu-Doreanu 


«Răpirea fecioarelor» (in 
colaborare cu Mihai Opriş şi 
Dinu Cocea), regia: Dinu Co- 
cea 


«Răzbunarea  haiducilor» 
(în colaborare cu Mihai Opriș 
și Dinu Cocea), regia: Dinu 
Cocea 


«Haiducii lui Şaptecai» (în 
colaborare cu Mihai Opriș și 
Dinu Cocea), regia: Dinu Co- 
cea 


«Zestrea domniţei Ralu» (în 
colaborare cu Mihai Opriș şi 
Dinu Cocea), regia: Dinu Co- 
cea 


«Facerea lumii», regia: Gh 
Vitanidis 


«Săptămina nebunilor» (în 
colaborare cu Mihai Opriș și 
Dinu Cocea), regia: Dinu Co- 
cea 


«Urmărirea» (serial de tele- 
viziune), regia: Radu Gabrea 


«Un August în flăcări» — în 
lucru (scenariu de televiziu- 
ne), regia: Radu Gabrea (5 
episoade) și Dan Piţa (5 epi- 
soade). 


sint înșelătoare. Pentru că nu sint, 
niciodată, procente de valoare «in sine». 
Sint doar aparențe. care ascund pro- 
funzimi conflictuale imperceptibile, o- 
pera lui conține drame și traume pline 
de duplicități, de echivocuri. Sînt si- 
tuații și caractere care nu pot fi ab- 
strase dintr-un context social foarte 
exact (dar și plin de nuanţe), şi nici 
nu pot fi înţelese altfel; sînt situații și 
caractere care au întotdeauna o mo- 
rală politică explicită. Marile filme pe 
care le poate semna de acum înainte 
scenaristul Eugen Barbu trebuie să 
implice acest curent subteran al ope- 
rei sale, de la social, prin particular, 


la politic. Dinu KIVU 


un spectator 
temperat 


MAREE ae 


| 


O actriţă 
mi-a spus 
că frumusețea 
este o 
povară. 
Nu cred 
că e aşa. 
m useţea 

D povară 
ai dacă 
za mult 
ința ei 
tifici 
ateral 


Criticii de artă, psihologii, susțin că 

idealul de frumusețe se schimbă de la 

nema o epocă la alta, că «tipul» de frumusețe 

feminină care a fascinat o mulțime de 

bărbați iluștri în secolul XIII riscă să 

rămină fecioară bătrină in secolul ime- 

diat următor, Pictura lui Rubens ne demonstrează 

că idealul de frumuseţe feminină era, în acea epocă 

cel al femeii cu forme ample, generoase — ideal care 

cu timpul a pierdut din interes. Un secol-două 

asemenea tip de frumusețe a căzut în desuetudine 

ca pe urmă, mai ales în epocile grele, de războaie şi 

mizerie materială, să revină cu forță; feminitatea se 

confunda iarăși cu maternitatea și generozitatea 
naturii. 

Aşa cum există o mutație a valorilor estetice. 
observăm și o mutație a idealului de frumusețe 
Recepţionarea frumuseții este prin natura ei subiec- 
tivă, iar idealul de frumusețe, incercarea de a dăru 
inevitabilei și mult prea omeneștii subiectivități 
autoritatea adevărului obiectiv, Adevărul matema- 
ticii, de pildă, nu cunoaște mișcare — căci ce fel de 
adevăr ar fi acela în care, într-o epocă 3x3=9 iar 
în altă epocă 28? 

Cinematograful a avut o intuiție de geniu cînd a 
ințeles că individul are nevoie de un ideal de fru- 
musețe, ideal pe care apoi să-l propage cu insistența 
și viclenia lui bine cunoscută, Pe vremea copilăriei 
mele, băieții suspinau după Viviane Romance, cea 
tragică și despletită, iar fetele după Rossano Brazzi 
În vremea lui de glorie, Rossano Brazzi a fost visu 
multor doamne și domnişoare; în timpul unei călă- 
torii, chiar la aeroport, femeile au tăbărit asupra lui, 
i-au rupt cămașa și au păstrat cite un petic din 
cămașa divinului precum un talisman. Desigur că 
propunerile de frumuseţe ale filmului nu sint ar- 
bitrare, ele sintetizează gustul publicului la un mo- 
ment dat. De fapt, publicul își impune idealul şi 
filmul ‘nu face decit să-l propage cit îl ţin puterile 

Ascensiunea Brigittei Bardot, din acest punct de 
vedere, e foarte caracteristică, După război, lumea 
se cam plictisise de mitul femeii enigmatice, violent 
interiorizate, inaccesibile, se simțea nevoia unui 
mit mai rezonabil, a unui ideal de frumusețe comun 
tuturor, și soldaților, şi miliardarilor, a unui ideal 
care-și face din feminitate singura manifestare a 
personalității. Pe acest fundal, pe aceste schim- 
bări psihologice, nu i-a fost greu lui Brigitte Bardot 
să apară şi să strălucească. Ca şi o capodoperă, 
Brigitte Bardot plutea în aer; dacă n-ar fi existat, ar 
fi fost inventată. 

Dar in psihologia spectatorului, idealul de fru- 
museţe fizică se împletește cu cel al frumuseții 
morale, Spectatorul de film este, prin structura lui 
un naiv; nu-l văd pe un cinic făcind coadă la casa 
de bilete a unui cinematograf. Această naivitate are 
și consecințe utile. Spectatorului îi e greu să admită 
că un om cu o înfățișare plăcută este un idiot sau 
un criminal. Așa se explică marele succes al băr- 
batului voinic și generos în același timp, care-şi 
pune supleţea și frumuseţea trupului la dispoziția 
justiției. 


E] 


Să fim mai modești! 


a e | 


În prima perioadă, idealul de frumusețe propus 
de film era o frumusețe copleșitoare, aproape iro- 
nică și nedreaptă în desăvirșirea ei. Era o frumusețe 
totală dar abstractă, la care bietul spectator știa că 
n-o să ajungă, Erau frumuseți teribile, dar venite 
parcă din altă lume. Că doar nici un spectator n-o 
să-și inchipuie că va avea o iubită asemănătoare 
cu Greta Garbo... Inaccesibilitatea și frumusețea 
regală a acestor idealuri de perfecțiune au inceput să 
irite spectatorul care și-a dat seama că viața lui nu 
e populată de zei și de femei divine. El a cerut fil- 
mului să fie mai modest, dar mai realist, să propage 
idealuri mai rezonabile de bărbaţi şi de femei pe care 
îi întilnea pe stradă și astfel a început perioada de 
aur a uriţilor fermecători și a uritelor sensibile. Pen- 
tru o privire inteligentă şi un zimbet plin de umor și 
tandrețe, spectatoarele iertau idealului faptul că 
n-avea statura lui Tarzan. Se cerea cu mai multă 
insistență ca idealul să fie simpatic, simplu şi, pe 
acest fundal, s-a ridicat statuia lui Belmondo, de 


frumusetii 


pildă. Frumusețile de natură intelectuală, fragile și 
distinse, au căpătat și ele dreptul la glorie şi ardoare 
şi fetele au inceput să viseze la bărbaţi firavi, cu 
ochelari, timizi şi austeri. Interesant e că în ceea ce 
privește idealul de frumusețe feminină, schimbările 
sint mai puține decit cele legate de idealul de fru- 
musețe masculină. Bărbaţii sint mai conservatori 
în gusturi, cu mici oscilaţii, plinătatea formelor s-a 
dovedit o obsesie fundamentală, iar mitul femeii in- 
telectuale a avut un succes temporar. 

Chiar dacă admitem că idealurile propuse de film 
erau, intr-un fel, cele dorite și așteptate, prin aceste 
propuneri tot se săvirșea un atac la adresa libertății 
spectatorului. Frumusețea e o problemă individuală, 
ea trebuie să fie descoperită de fiecare în parte. 
Respingerea idealurilor propuse de film, chiar dacă 
uneori erau propriile lui idealuri, reprezintă un semn 
de maturizare a spectatorului. «Monștrii sacri» sint 
mai mult o invenţie gazetărească, decit o realitate. 
Spectatorul nu mai crede în caracterul sacru al 
acestor vedete. El a văzut că și o super-stea poate 
fi părăsită de soțul care s-a plictisit de ea pină peste 
cap. E greu să-ţi faci un ideal din cineva care pentru 
celălalt nu reprezintă decit o bătaie de cap. Autori- 
tatea actorului de film ca ideal de frumusețe fizică 
şi morală a fost serios zdruncinată de prestigiul tot 
mai pregnant al cintărețelor de muzică ușoară, al 
cosmonauților, al sportivilor... Aceştia din urmă au 
avantajul că vin dintr-o lume mai reală, că nu s-au 
specializat în farmec personal, că frumusețea lor 
fizică nu e o obligaţie profesională, ci un dar al na- 
turii. Un actor e obligat — prin natura obligaţiilor 
profesionale — să fie expresiv sau frumos. Cu aceas- 
tă expresivitate îşi ciștigă piinea, din aerul lui de- 
monic dă de mincare soției şi celor doi copii. Fru- 
musețea celorlalți e însă gratuită, un cosmonaut 
nu-și ciștigă existenţa din strălucirea ochilor căprui, 
ci din munca grea pe care o depune. 

Un bărbat care cîntă e superior, din acest punct 
de vedere, tuturor bărbaţilor, căci muzica îi acordă 
aprioric şi meritul sensibilităţii. A venit apoi glorioasa 
inovație a cîntăreților de muzică ușoară. Uşoara 
descreştere a autorităţii actorului e un semn sigur 
de inteligență și independență — frumusețea nu 
mai e admisă ca un ideal impus din afară sau ca o 
posacă obligaţie de serviciu. O actriță, pe care o 
preţuiesc foarte mult, declara că frumuseţea e o 
povară. Nu cred că e așa. Atunci, dacă frumusețea 
e o povară, ce este urițenia? O binecuwvintare? 
Frumusețea devine o povară numai cind ai prea mult 
conştiinţa ei, cind vrei s-o fructifici multilateral; dacă 
o laşi în pace, te lasă şi ea pe tine. 


BEE SEE SEP IE DEEE IEI SIDE 
Să fim mai realiști! 
IESE ACTE PR EEE PICE EEE EEE 2 


Firava discreditare a frumuseții fizice a mărit ast- 
fel autoritatea talentului. Talentul începea să fie 
prețuit, dacă nu mai mult decit frumusețea, cel puţin 
în egală măsură. E ştiut că, pentru farmecul fizic al 
unui actor sau al unei actrițe, muncesc pe brinci o 
armată de specialiști. Regizorul, de asemeni, caută 
să-i surprindă în lumina cea mai favorabilă, impie- 
dică spectatorul să le ghicească unele eventuale 
imperfecțiuni. Tocmai profesionalismul — inevitabil 
altfel — a minat supremaţia actorului şi a dat posibi- 
litatea afirmării unor frumuseți spontane şi libere de 
cosmetică și de strategia regizorilor. Această de- 
tronare nu poate fi insă decit parțială, actorul prin 
meseria lui va fi și de-acum înainte obligat să fie 
frumos, inteligent, să știe să danseze şi să imbră- 
țișeze cu o patimă mai evidentă decit a unui civil 
Specializat în farmecul vieţii, puterea lui de se- 
ducție, oarecum diminuată, va continua să existe. 

Pe linia diversificării idealului de frumusețe, cine- 
matografia modernă, și mai cu seamă Antonioni, 
a făcut foarte mult. Antonioni ne-a redat nu frumu- 
sețea clasică, stabilizată, ci frumusețea care se 
naşte spontan in contact cu mișcările sufletului. 
Femeile din filmele lui Antonioni nu sint frumoase, 
ele devin frumoase prin iubire şi inteligenţă și se 
degradează, se urițesc, prin pustiul interior şi tră- 
darea sensibilităţii. Frumuseţea devine doar alcă- 
tuirea fizică prin care inteligența şi iubirea ies la 
lumină. Eu cred că Antonioni are dreptate. 


Teodor MAZI!U 


Monştri sacri 
sint 

mai mult 

o invenție 
gazetărească, 
Un super-star 
poate fi 
părăsit 

de soția 

care s-a 
plictisit 

pină 

peste cap 

de e]! 


sondaj în 
cine-univers 


lar e bine, iar merge lumea 

la cinema. Fenomenul d 

pre care am avut ocazia să 

amintim în aceste pagini, 

în urmă cu vreun an, se con 

firmă și se amplifică; pe 
toate meridianele şi paralelele globului 
oamenii incep, încet-incet, să regăsească 
drumul sălilor de proiecție. Criza care de 
mai mulţi ani nu contenea să se adinceas- 
că pare a fi stopată; chiar în țările cele mai 
dezvoltate din punct de vedere economic, 
numărul cinematografelor nu mai scade, 
frecvența spectatorilor creşte continuu 
Pină și un an, în mod deosebit «prost» 
în ce priveşte calitatea producției, cum a 
fost anul 1972—1973, nu a impietat asupra 
procesului de redresare. Cauzele acestei 
evoluții sint, bineînțeles, multiple şi o 
analiză amănunțită ar putea revela aspec- 
te deosebit de interesante. Dar, dintre 
toate, cea mai importantă ni se pare a fi 
o mai adecvată corespondenţă între men- 
talitatea, gusturile, preferințele (chiar ne- 
exprimate cu limpezime) ale publicului 
şi optica după care sînt elaborate azi tot 
mai multe filme, felul în care este văzută 
«viaţa în filmele de cinema» (ca să folo 
sim formula înşelător-simplă a unui emi- 
nent confrate). 

Industria cinematografică e — totuși — 
un mecanism complicat. Au trebuit să 
treacă ani buni pină ce multe inerţii să se 
dovedească — prin eșecuri succesive și 
implacabile — absolut caduce, pină ce 
experiențe fals-indrăzneţe şi autentic-ne- 
artistice (ca de pildă, filmul pornografic) 
să-și manifeste caracterul derizoriu. Dar 
în sfirșit (și cu inevitabile excepții), virajul 
a fost luat. 


Viaţa merită 
nu numai să fie trăită. 
ci şi privită 


A-ţi trăi cu pasiune epoca («Puterea şi 


Adevărul») 


S-a spus — și nu fără temei — cå una 
dintre motivațiile spectatorului obișnuit 
de cinema este căutarea evaziunii. 


«Viața 
din filmele de cinema» 


Mii de filme au fost făcute de-a lungul 
deceniilor pentru a răspunde, cu mai mult 
sau mai puțin talent, cu mai multă sau mai 
puțină ingeniozitate, acestei cerințe mereu 
criticate dar, din păcate, încă reale. Zilele 
fierbinti ale vremii noastre au arătat însă cà 
există și un alt tip de evaziune decit cea 
care îndepărtează de real, că pentru a 
scăpa din cenușiul existenţei cotidiene, 
din universul fără prea multe surprize, 
fără prea profunde semnificații, fără sufi- 
cient dramatism al vieții individuale, omul 
anilor '70 visează împlintarea într-un real 
mai dur, mai accentuat, mai angajat, un 
real proiectat pe dimensiunile majore ale 
istoriei. Procedeul dramatic de transfor- 
mare a omului contemporan din obiect 
al destinului general în subiect — proces 
determinat de răsturnările de structură 
care se succed vertiginos în lume și care 
lac din implicare trăsătura definitorie a 
relaţiilor actuale între om și lume —a deter- 
minat — în forme, desigur foarte variate 
— această sete de autentic, de semnifica- 
tiv, de cunoaştere lucidă care caracteri- 
zează azi necesitatea — veche de cind 
filmul — de a regăsi viaţa în umbrele mis 
cătoare de pinză. 

Mărturie pentru o asemenea tendință 
stă succesul — şi ca o consecinţă prolife- 


rarea — filmului politic in cinematogratia 
occidentală, film care a incetat să mai fie 
apanajul unei minorităţi militante, pentru 
a deveni (oribilă formulă!) produs de largă 
consumație. Din trunchiul filmului politic 
a crescut şi o nouă specie: filmul politico- 
fantastic (oare asa ar trebui să traducem 
formula“ «politique-fiction») în care s-au 
specializat mai ales americanii de la «7 
zile în mai» (avertisment asupra perico- 
lelor pe care le implică o creștere nestă- 
vilită a rolului virfurilor militare în deter- 
minarea politicii americane) pină la «Vin 
rușii» (o pledoarie, în fond, pentru o prie- 
tenie simplă, omenească între sovietici 
şi americani, împotriva prejudecăţilor ana- 
cronice). Filmul,să-i zicem-politico-tantas- 
tic, face o concurenţă victorioasă filmului 
științifico-fantastic, tocmai pentru că por- 
neşte de la realitățile mai angajante, mai 
pasionante pentru spectatorul contem- 
poran. 


Interes devorant pentru 
istoria contemporană 


Asa cum, în domeniul cărţii, lucrările de 
memorialistică, de reportaj politic și mili- 
tar, de istorie contemporană dețin în 
ultimul deceniu supremaţia absolută (in 
ce privește căutarea de către public) asu- 
pra tuturor celorlalte sectoare ale cuvin- 
tului scris, tot așa și filmele inspirate din 
aceleași modalități de abordare a reali- 
tății sint tot mai numeroase și mai prizate. 
Setea oamenilor de a cunoaște, în mare 
și in detaliu, cum s-a ajuns la lumea în 
care trăim, cum s-au desfășurat cu adevă- 


rat evenimentele şi procesele istorice care 
ne-au modificat existența și modul de a 
gîndi este fără sfîrşit. La aproape 30 de 
ani după terminarea războiului, filmele 
care prezintă ascensiunea și prăbuşirea 
fascismului, filmele inspirate din bătălia 
antifascistă a popoarelor continuă, des- 
minţind prezicerile mioape ale unora, să 
pasioneze publicul, inclusiv publicul tînăr 
pentru care perioada evocată constituie 
de pe acum istorie. Filmele luptei antifas- 
ciste (și pe această temă apar continuu 
noi producţii) se constituie într-un fel 
de saga a veacului nostru, într-un fel de 
lliadă, în care oamenii descoperă ferme- 
caţi că eroismul, generozitatea, puterea 
de sacrificiu, solidaritatea omenească, 
credința în citeva norme morale intangi- 
bile, frăția între ființe diferite ca structură 
şi idealuri dar unite prin calitatea umană, 
capacitatea de a rezista la rău, inventivi- 
tatea, pînă la urmă biruitoare, a celor slabi 
şi mulţi, nu sînt doar trăsături ale unor 
personaje de ficțiune, din povestiri evo- 
cînd un trecut mitic, ci elemente din bio- 
grafia lor, a fraților lor mai mari, a părinți- 
lor, elemente de legendă trăite la lumina 
becurilor electrice, în uruitul automobilelor 
şi avioanelor, într-o lume a noastră. Pasiu- 
nea cu care publicul spectator din țara 
noastră urmărește ciclul de filme de la 
«Cu mîinile curate» și pînă la «Departe 
de Tipperary» demonstrează (nu ne refe- 
rim aici la valoarea artistică) același inte- 
res devorant pentru istoria contempo- 
tana. 


TEZE ASR ENP AE Ea) 
Filmul de divertisment, 
căzut în dizgrație? 


Pe ecranele lumii îşi face drum și un 
alt tip de filme, corespunzind aceloraşi 
optici la care ne-am referit: filmul de mon- 
taj. Spectatorii noştri care au putut aplau- 
da pînă acum asemenea filme indeosebi 
la televiziune, se vor întilni, sperăm, cu o 
selecţie reprezentativă în actuala stagiune 
a Cinematecii. «Sint filme, spunea un 
comentator de la revista londoneză «Sight 
and Sound), care nu cunosc eşecul: Anto 
nioni poate fi contestat de unul sau altul, 
jurnalul de actualități, nu». 

În aceeaşi ordine de idei, va trebui să 
vorbim o dată despre filmele lumii a treia, 
mai ales despre producţiile cele mai repre- 
zentative ale noului cinematograf latino- 
american, în care granița dintre documen- 
tar şi ficțiune este aruncată în aer, în care 
autenticitatea cea mai profundă şi accesi- 
bilitatea cea mai largă sînt obţinute prin- 
tr-o permanentă referire partizană la teme- 
le curente ale actualităţii politice. 

În schimb, mai peste tot pierd teren aşa 
numitele filme psihologice, comediile so 
fisticate, filmele de pur divertisment, adică 
toate acele filme care se refuză contrun- 
tării destinului individual cu destinul cetă- 
ţii. Pină și filmul de acțiune cedează astăzi 
locul acelui film în care acţiunea este doar 
expresia spectaculoasă a unei meditații 
asupra condiției umane. Westernurile lui 
Peckinpah, Penn și alții, filmele «poli- 
tiste» ale lui J.P. Melville vorbesc, pentru 
cine ştie să le privească, despre dificila 
problemă de a fi, în lumea de azi, un om 
printre oameni. 

Dar mai presus de toate, trădindu-și 
prezența și în filmele în formă de eseu sau 
de parabolă (filme profund angajate, filme 
decurgind din aceeași viziune modernă 
asupra vieții în cinema), exercitindu-şi in- 
fluența deopotrivă asupra tematicii şi mo- 
dalităților de expresie, tendința cea mai 
caracteristică pentru cinematografia con- 
temporană este documentarismul (chiar 
în condiţiile în care clasicul documentar 
de scurt-metraj cunoaşte, din motive teh- 
nice şi economice asupra cărora nu e 
cazul să insistăm aici, o anumită. stare 
de criză). Termenul de documentarism 
trebuie înțeles nu numai ca un fel direct, 
neinfrumuseţat, de a vedea lumea ci, 
mai ales, ca un fel global, sociologic și 
istoricist de abordare a realității. Ceea 
ce acum şase-șapte ani, în momentul 
cotiturii dramatice în creația unuia dintre 
ce! mai mari maeștri ai artei cinematogra- 
tice contemporane, Roberto Rossellini, 
părea o excepție și o curiozitate, devine 
astăzi de înțeles. (Între timp și Fellini și 
Antonioni au făcut filme documentariste). 

Transfigurată de istorie, viața merită 
nu numai să fie trăită, ci şi privită. 


H. DONA 


Marton Keleti: 


artistul-cetăţean 


Cel care ne-a făcut 
să ridem de atitea ori... 


A murit 

un cineast 
care iubea 
filmul vesel 


Cum să te întristezi la 

moartea unui artist care 

te-a făcut să rizi de a- 

titea ori? Sentimentul ca 

re l-a condus pe ulti 

mul său drum pe popu 
larul «Marci Bâcsi», regizorul de film 
Marton Keleti, din țara vecină, coincide 
în timp şi în ton cu despărțirea artişti 
lor și spectatorilor români de maes- 
trul Sică Alexandrescu. Filmul ma 
ghiar (ca şi teatrul românesc) a 
pierdut un creator neobosit, în ciuda 
virstei, un artist legat de publicul 
larg prin democratismul artei sale; 
și în acest sens nu mă gindesc numai 
la angajarea tematică fără echivoc, 
ci mai ales la stilul său deopotrivă ac- 
cesibil şi exigent, atit de plăcut spec- 
tatorilor. Arta unor astfel de regi- 
zori se trage de undeva, din arta no- 
bilă a vechilor comedianți, chiar a 
bufonilor. Marton Keleti, conştient de 
noblețea acestui patrimoniu a și făcut 
cu aproape 20 de ani în urmă, în 1954, un 
film despre un clown («Capul sus!»), 
precedind monografia tragică a lui 
Fellini cu un film duios și amuzant 
totodată, poate singura confesie lirică 
din opera sa vastă și multilaterală. 
Clownul său păgubaș, atit pe arenă, 
cit și in viață (interpretat de un mare 
comic al scenei și ecranului, Latabar 
Kâlman, înrudit în multe privințe cu 
Fernandel, dar mai delicat și mai 
simplu decit acesta), își joacă marele 
recital pentru prima şi ultima oară în 
fața plutonului de execuție. În ultima 
clipă va fi totuși salvat de credinciosul 
său partener, elefantul circului, căci 
comedia are rigorile sale. Și totusi 
condiția disperată a artistului sub fas 
cism a apărut în filmul acesta cel 
puțin la fel de tulburător ca și în mult 
apreciatul «Cele trei nopţi ale unei 
iubiri», film de factură inedită, aparți- 
nind «noului val» din cinematografia 
maghiară. 

Marton Keleti nu era un căutător al 
drumurilor noi în artă, dar se intimpla, 
poate tocmai pentru că neglija cău- 
tările de dragul căutării, să le găsească 
Poate şi pentru că ajunsese la maturi- 
tate artistică tocmai atunci cind toată 
țara lui păşise pe căile nebătătorite 
ale libertăţii. Publicul român cunoaște 


și apreciază filmele sale din ultimele 
două decenii și jumătate, fără să știe 
că, făcindu-și ucenicia în teatru, Ke- 
leti a lucrat la montarea unor spec- 
tacole ca opera lui Stravinski, «Po- 
vestea soldatului», sau «Danton» al 
lui Romain Rolland. Ca regizor apare 
pentru prima dată pe genericul unui 
film în 1937. Era vremea comediilor 
bufe în cinematografia maghiară și 
el a învățat un adevăr simplu: anu- 
me că un scenariu plin de gaguri, 
cu actori inspirați, plus profesiona- 
lismul regizorului duc, fără doar şi 
poate, la succese. Visele, ambițiile 
mai inalte iși așteptau rindul. 

N-au așteptat mult. În 1945, Keleti 
este regizorul primului film făcut după 
eliberare, ecranizarea piesei «Invăţă- 
toarea» de Bródy Sándor (jucat după 
un deceniu și jumătate la teatrul Bu- 
landra, cu Ileana Predescu în rolul 
titular). Începe şirul ecranizărilor după 
clasici, al filmelor-biografii, genuri in- 
dispensabile la temelia unei şcoli na- 
tionale de film. Este mereu atras, de 
asemenea, de tematica de strictă ac- 
tualitate, de oglindirea vieţii din ju- 
rul său. Filmul «de şantier», «Bănu- 
tul» (1953),cu toate naivitățile povesti- 
rii, avea o prospeţime şi o sinceritate 
cuceritoare. Tot el a fost primul care 
a realizat filme lucide și fără echivoc 
despre dramaticele evenimente ale con- 
trarevoluției din 1956 («leri» — 1959; 
«Zorile» — 1960). Era incontinuu preo- 
cupat de momentele de răscruce ale 
istoriei generației sale: revoluția în- 
vinsă din 1919, care i-a inspirat fil- 
mele «La cîțiva paşi de graniţă» şi 
«Arme şi porumbei» (1959—61), și cel 
de al doilea război mondial, fundalul 
celui mai bun şi mai original film al său, 
«Caporalul și ceilalţi» 

În acest film ieşit din comun s-au 
identificat cele două personalităţi ale 
lui Marton Keleti: artistul-cetățean ș 
comedianul. Umorul, această calitate 
deosebit de prețioasă, simțul măsurii 
şi luciditatea l-au servit întotdeauna 
atunci cind își încerca puterile în ge- 
nurile «serioase». Dar în comedie es- 
te la el acasă. Caporalul său descurcă- 
ret, dezertor din armata fascistă, sal- 
vator al tovarășilor lui (magistral in- 
terpretat de Sinkovits Imre) este un 
personaj autentic din popor — un 
Păcală, dar de metropolă, plin de bun 
simţ, vindecat de iluzii. Vitalitatea lui 
conține unul din bunurile de preț ale 
omului de rind, greu încercat la mij- 
locul secolului: hazul de necaz. lar 
situațiile comice surprinse în inegali- 
tățile de dezvoltare a vieții contem- 
porane au furnizat lui Keleti multe 
filme cu umor de bună calitate, care 
pot fi revăzute cu aceeaşi plăcere 
după ani și ani: «lanika» (1949), me- 
morabilul «Capul sus!» (1954), «Ul- 
tima aventură a lui Don Juan» (1958), 
«Istoria prostiei mele» (1965 — film 
în care a jucat și lrina Petrescu), 
«Căsătorie pripită» (1968). Firescul, 
spontaneitatea, sinceritatea, dublate 
de un înalt profesionalism, talentul 
cu care-și găsise partenerii scriitori 
şi actori, conferă filmelor sale o pe- 
renitate, pe care, poate, nici n-a câu- 
tat-o. Filmografia lui se ridică la circa 
40 de filme și peste 10 seriale TV — 
majoritatea lor seriale-document, in- 
spirate din evenimentele zilei sau din 
istoria secolului XX. Marton Keleti 
a fost unul din puţinii regizori care 
ştiau că filmul este industrie și lucra 
cu ritmul şi profesionalismul marilor 
cinematografii, uneori — asta era 
inevitabil — cu iminentele inegalităţi 
de nivel. 

Marton Keleti făcea filme pentru 
marele public. Abia acum la final 
ne dăm seama cu cită artă le făcea! 


Anna HALASZ 


Dacă filmul exprimă pulsul 
unei naţiuni, cum spune Căli- 
nescu, starul exprimă pulsul 
unei epoci. Starea de spirit 
ori, mai exact, iluzia, imagi- 
nea epocii despre ea însăși. 
Dar mai ales despre ce ar dori să fie. 
Ideal estetic și de viaţă la care aspiră la 
un moment dat categorii diferite de spec- 
tatori. În anumite conjuncturi, starul de- 
vine o diversiune, un anestezic menit să 
adoarmă conştiinţe, să întirzie revolte. 
Astăzi îşi face intrarea triumfală vedeta- 
cetățean, amorsind polemici, dislocind 
prejudecăţi, avansind crezuri politice. Pe- 
rioadele de avint ale istoriei cinematogra- 
tului s-au dispensat de lascivele glamour- 
uri şi şi-au croit drum anevoios în conștiin- 
ta publică prin opere realiste, rechizitorii 
rostite de mari actori, foarte îndrăgiţi, dar 
cărora admiratorii nu le-au smuls nicio- 
dată hainele, pe stradă. Franţa rezistenţei 
şi a victoriei și-a serbat poeţii realiști ai 
ecranului, prin personalitatea unui Gabin 
sau Barrault, Arletty sau Michèle Morgan. 
Neorealismul italian s-a sprijinit pe ume- 
rii puternici ai lui Raf Valone, pe zimbetul 
acrit de griji al regretatei Anna Magnani, 
pe candoarea tragică a Giuliettei Masina. 
Dar războiul «cald» a creat peste ocean 
«bomba» Hayworth — roșcata explozivă — 
în timp ce războiul «rece» a incoronat-o 
pe Marilvn Monroe— trumuseţe comună, 
liniştitoare, deconectantă — regină a sex- 
appeal-ului, instalindu-i un tron acolo 
unde ea cerea o republică a adoraţiei. 


a m a a ES SIE 
Visul unei nopți de vară 


Fosta cover-girl, avansată numai în cìți- 
va ani la gradul de super-star, de «general 
al sexului», cucerind locul întii pe lista ve- 


36 


«General al sexului», 


înainte de a fi ştiut că există 
un război între sexe 


detelor celor mai bine plătite şi a celor 
care aduc cei mai mulţi bani (loc pe care-l 
deținuse, pină atunci, Liz Taylor) părea 
ideala întrupare a «visului american». A 
mirajului pe care îl mai exercita încă, 
imediat după război, Hollywoodul, Cetatea 
filmului, printre midinetele care sperau să 
ajungă stele de cinema, manechinele care 
se închipuiau staruri cu contracte pe viață. 
Mirajul făcea victime chiar și in lumea 
«dinlăuntrul» iluziei, lumea modeştilor oa- 
meni de film cum era mama Marilyn-ei, 
asistentă de montaj la Hollywood. Ea și-a 
crescut fetița într-o unică ambiţie: aceea 
de a ajunge vedetă tot atit de celebră ca 
Mary Pickford. (După ce o întilnise o dată, 
la intrarea studioului, pe fosta «logodnică 
a Americii», mama, însufleţită de nădejde, 
își pieptăna fetița și o făcea să zimbească 
(ăla Mary»). Abecedarele Marilynei au 
tost revistele de cinema cu vieţile actrițe- 
lor, «basme pe care le credeam pină la 
ultimul rînd », mărturisea mai tirziu vedeta. 
«Cind ajungi celebru și citeşti tot felul de 
lucruri ce se scriu despre tine, întilneşti 
uneori și idei interesante; important însă 
e ceea ce simți tu despre tine, pentru a 
putea supraviețui, a trăi zi de zi cu tot ce ți 
se întimplă». Ceea ce «se intimpla» cu 
Marilyn Monroe era rezultatul publicității 
clasice a star-sistemului ce nu-ţi îngăduie 
să gindeşti altceva despre tine decit ce 
s-a stabilit o dată pentru totdeauna, cind 


s-a fabricat vedeta. Zadarnic ai încerca 
să-ţi contrazici mitul. Răzvrătirea iți poate 
fi fatală. Ori te supui imaginii răspindite 
în milioane de exemplare aruncate cu 
preț redus la «sex-shop», ori pieri. Stasul 
— riscul de a te șabioniza înainte de a-ţi 
fi descoperit adevărata personalitate — e 
dobinda pe care o plătești șansei care te-a 
propulsat pe orbită, dar mai ales combus- 
tibilul care te întreține pe orbită: press- 
sistemul. 

Şansa Marilynei Monroe, angajată cu 
75 de dolari pe săptămină, era exact 
șansa celor 10.000 de figurante ale studiou- 
rilor americane, din care numai 10 răzbesc 
pînă la titlul de starlete și una — poate — 
reuşeşte să aiunaă vedetă. Marilyn şi-a 
forțat puţin norocul, pentru cá a acceptat 
să pozeze goală pentru un magazin sexy, 
într-o vreme în care îndrăzneala nu deve- 
nise modă. Fotografia de pe coperta 
«Play-boy»-ului a atras atenţia asupra 
acestei blonde sexy. 


Li a ai 
7 ani de ghinion 

LESS DEP ESI AER IP 

Eticheta era lipită: o ingenuă cu sex 

appeal. Acestei etichete i se va supune, 

pină la un moment dat cu docilitate, actri- 


ţa. Un film în regia lui Jean Negulesco 
«Cum să te măriți cu un milionar» — pros- 


pect comic al unei «fericiri» casnice; o 
apariție de. frumușică prostuţă în «Totul 
despre Eva», dramatică imagine a vieții 
monştrilor sacri; în sfirșit, un rol mai 
important în comedia sofisticată «Băr- 
baţii preferă blondele» de Howard Hawks, 
film care pare să o fixeze definitiv în tipa- 
rul de frumusețe provocatoare, dar nu 
fatală, chip de păpuşă fericită, zimbet 
tonic,ideală reclamă pentru prosperitatea 
şi frumuseţea de larg consum aa- 
nilor '50—'60. «Succesul ei se datorează 
faptului că nu ştie să joace. Cind va incer- 
ca să se ia în serios, se va sfîrşit cu Mari- 
lyn»— prevedea Billy Wilder, care obținuse 
cu «7 ani de căsnicie» un succes nesperat. 
Marilyn juca aici — mai precis era, fără 
eforturi, acea blondă vaporoasă ce pă- 
trundea într-o seară de vară în aparta- 
mentul vecinului, exact cind acesta, soț 
corect, își asigura de fidelitate, la telefon, 
consoarta plecată la băi. Marilyn întrupa 
ispita de la parter, frumoasa la care visezi 
tot anul, cu ochii deschişi, și iat-o dintr-o- 
dată lingă tine, reconfortantă după lunga 
monotonie a celor «7 ani de căsnicie». 
Comedia lui Wilder mergea la inima fiecă- 
rui american — soț de treabă, cu reverii 
erotice inofensive. Ea era idolul accesibil, 
relaxarea dorită, aventura rezonabilă, pen- 
tru că «jocul de-a vacanța» își are legile 
lui precise: pentru el nu-ţi părăsești slujba 
şi nevasta de toate zilele. 

Nici gravă, misterioasă, ca Garbo, nici 
demonică, fatală, ca Marlene Dietrich, 
Marilyn Monroe era idealul evaziunii la 
adăpostul confortului conjugal. Frumu- 
sețea ei banală nu era de natură să alar- 
meze spiritele; pentru a le șoca, producă- 
torii Hollywoodului decid să o pigmen- 
teze cu fotografii cit mai sexy, în situații 
cit mai îndrăznețe; o sfătuiesc să-și per- 
mită cit mai multe extravaganţe publici- 
tare, de genul răspunsului dat unor gazete 


Ispita de la parter 


de scandal, care-i reproduc cu delicii 
«candoarea»: — «Ce-mbrac peste noapte? 
Cinci picături de Chanel!» 


înainte de tristeţe | 


stas de fericire 
made in Hollywood 


Dar — stupoare — sclava aurită îndrăz 
nește să înfrunte legile star-sistemului. 


EEE Ore si PETS SEE ZE SE PEN 
Război Hollywoodului 
„DEE NEO SE PE ES DE IE EEE AE 


Cind se vede în fruntea box-office-ului, 
vrea să impună ea condiții Hollywoodu- 
lui-făcător-de-glorii. Răsculata iși mută 
statul major la New York timp de un an, 
fără contract, așteptind să-i fie admise 
condiţiile: dreptul de a-şi alege scenariile, 
de a refuza regizorii şi operatorii care nu-i 
convin. «Capricii de fetișcană înfumurată 
ajunsă peste noapte celebră». «O să-i 
treacă, de nu, se va sfirşi cu ea». «Dar 
Marilvn rezistă si-foloseşte răgazul ca să 
cutreiere librăriile, în secret, pentru că 
noua-i pasiune, lectura, devenise obiectul 
ironiei gazetarilor: «Vrea să joace Dosto- 
ievski? Vrea să devină intelectuală, pen- 
tru că se poartă «genul» în Europa!» 
Inconștient, de bună seamă, super-starul 
hollywoodian se inscria pe orbita preocu- 
părilor noului val francez și a tendințelor 
neorealismului de a cobori vedeta în stra- 
dă, de a face din stradă vedeta filmului, de 
a înlocui reflectoarele cu lumina crudă 
a zilei. Poate că dacă ar fi trăit în Europa, 
ar fi evoluat mai potrivit tendinţelor, pre- 
ferințelor ei (cam naiv, dar precis expri- 
mate): «Îmi place cînd băieții fluieră admi- 


rativ după mine pe stradă. Mă gindesc că 
ei zic aşa: uite o blondă nu tocmai rău 
făcută. Şi cind mă apropii, se miră: Dar 
asta-i Marilyn! Mă bucur pentru că ei mă 
cunosc iar eu îi salut ca pe vechi cunoş- 
tințe: «Hey, boys!». Dar jovialitatea ii e 
interzisă de star-sistem. Poate dacă ar 
fi trăn în Europa sau cniar In America 
ultimului deceniu, ar fi întîlnit și regizorul- 
Pygmalion care să-i descopere și o altă 
fațetă decit masca monoton exploatată 
de producţiile comerciale. Dar Wilder n-a 
fost un Pygmalion și ea n-a apucat să 
demonstreze că poate deveni o actriţă, 
nu numai un simbol erotic, 

A încercat să se revolte de una singură 
impotriva tiraniei star-sistemului. A încer- 
cat să-și găsească singură un personaj, 
fără ajutorul regizorilor sau chiar împo- 
triva lor. Condiţiile i-au fost, pină la urmă, 
acceptate de Hollywood: producătorii nu- 
și permiteau să renunţe la mina de aur 
care era magnetismul sexual al Marilynei. 
În schimb, au înconjurat-o de aceeași 
neincredere — mai fățiş ori mai abil 
exprimată — pînă au reușit să o facă să 
capituleze. Ea a dispărut, dar mitul i-a 
supraviețuit. 

Dovada: 

După zece anı de la moarte, fotografiile 
ei în mărime naturală se vind cu sute de 
dolari. America îi celebrează memoria 
prin uriaşe expoziţii-foto cu vinzare, ca 


unei cover-giri și nu, cum era firesc pentru 
o actriță (şi cel puţin trei din filmele ei: 
«7 ani de căsnicie», «Unora le place 
jazz-ul» și «Misfits» puteau să justifice 
mult rîvnitul titlu de actriță), printr-o re- 
trospectivă de filme. Locuitorii Tokio-ului 
i-au construit o statuetă omagială la care 
depun și astăzi flori «în semn de recu- 
noştință pentru cea care a destins sufle- 
tele milioanelor de bărbaţi japonezi». Ima- 
ginea sex-simbolului era prea înrădăci- 
nată în conștiința epocii, pentru ca scurta 
răzvrătire a starului cu suflet de copil şi 
trup devenit obiect de adorație să fi 
putut zdruncina această imagine. 


În =] 
— Marilyn Monroe? Nu cunosc! 
PR PS ESI SE SEP RECE SLiis 


«Cin6-Revue» publică un amplu re- 
portaj descriind ultima seară a Marilynei, 
cind, în vila din Brentwood, cea mai răs- 
fățată vedetă a Hollywoodului a fost găsită 
lingă un tub de somnifere, cu mîna în- 
cleștată pe telefonul alb la care încercase, 
de bună seamă, zadarnic, să stabilească 
nişte contacte umane adevărate. Aceeași 
revistă care deplinge moartea vedetei 
sugerînd, patetic, ca pe placa ei funerară 
să se scrie: «Marilyn Monroe, moartă la 
36 de ani, în plină glorie. Sinucisă cu 
Nembutal. Ucisă de cei pe care ea i-a 
iubit. Moartă pentru că a fost prea minu- 
nată», aceeași revistă publică una din 
ultimele ei fotografii, însoţită de legenda 
sentenţioasă: «Și-a terminat viața așa cum 
si-a început cariera: pozind goală». Di- 
versele biografii închinate ei (printre care, 
cea mai recentă, datorată lui Norman 
Mailer, a devenit best-seller-ul stagiunii) 
nu reușesc să răspundă la întrebarea: 


— ie 


37 


e «Cînd eram mică, citeam tot 
ce se scria în revistele de film. 
Cunoşteam atita istorii despre ve- 
dete și le credeam în totul, încit 
am încercat să-mi modelez exis- 
tența după ce citisem despre viețile 
starurilor. Dacă astăzi ar trebui 
să exercit eu o asemenea influență, 
aș vrea să fiu sigură că asta se da- 
torează numai unui lucru pe care 
realmente l-am spus sau l-am scris 
eu şi nu e improvizaţia gazetarilor, 
atribuită mie». 

@ «in copilărie, părinții adoptivi 
mă certau că rid prea zgomotos; 
atunci luam bicicleta băieților din 
vecini și pedalam cu toată viteza 


Marilyn despre Marilyn 


de-a lungul clădirilor, rizînd din 
toată inima, rîzînd în vînt. Adoram 
vintul». 

@ «Toată viața mi-a plăcut să 
sădesc şi să fac să crească ceva: 
un pom, o floare... Am reușit în- 
totdeauna, cu excepţia timpului de 
coşmar cînd eram la orfelinat». 

@ «imi imaginasem că voi găsi 
fericirea în căsătorie». 

@ «Cred că este foarte impor- 
tant să te simți feminină și să re- 
acționezi ca o femeie. Bărbații au 
nevoie ca femeile să fie feminine». 

@ «Gindirea defeminizează, mi 
s-a spus. Mă tem că am pornit pe 
un drum greșit». 


Marilyn, 
ultimul vis al Hollywoodului 
înaintea trezirii 
la realitate 


fre 


«Una din acele creaturi frumoase 
pe care le implori să tacă» 


@ «Celebritatea e o experienţă, 
dar nu e viața mea!» 

@ «Ştiu foarte bine: cei mai mulți 
dintre prietenii mei nu mă cunosc 
cu adevărat». 

@ «Nu-mi place să fiu un simbol. 
Un simbol te transformă în obiect 
şi mie mi-e silă să devin obiect». 

@ Din scrisoarea ei către scrii- 
torul Norman Rosten, cu puține 
zile înainte de moarte: «Dragă Nor- 
man, nu abandona vaporul în timp 
ce sîntem pe cale să ne înecăm. 
Am impresia că acest vapor nu va 
ajunge niciodată în port. Traversăm 
strîmtoarea Dezolării. Totul se cla- 
tină, dar de ce m-aș neliniști, eu 


n-am nici un simbol erotic de pier- 
dut!... Marilyn. P.S. lubește-mă nu- 
mai pentru pletele mele blonde...» 
(Referire la poemul pentru Anne 
Gregory de Yeats, poetul ei favorit, 
ale cărui versuri le parafrazează: 
«Dumnezeu singur, iubito, te-ar 
putea iubi pentru tine singură și 
nu pentru pletele tale blonde»). 


Q Și ultimul ei mesaj «secret» 
(poemul n-a fost publicat decit la 
zece ani după moartea actriței): 
«Ajutor! Ajutor! Simt că viața mă 
cuprinde în braţele ei, dar eu nu 
doresc decit un singur lucru: să 
mor!» 


Biografia unui mit 


Norma Jean Baker pe numele ei 
adevărat, s-a născut la Los Angeles 
în 1926. Mama, asistentă de montaj 
la Hollywood, își crește copilul în 
cultul Mitului, povestindu-i legen- 
dele vieții vedetelor. Cînd mama se 
îmbolnăvește de nervi, Norma e în- 
credințată unei familii cu 13 copii. 
«Singura mea dorință — va spune 
fetița ajunsă vedetă — era să pot 
face baie într-o cadă în care nu se mai 
scăldaseră toți înaintea mea». Cu- 
rînd e trimisă la orfelinat: familia 
n-o mai putea întreține, tatăl ei dis- 
păruse înainte de a-și legitima copilul 
Unii susțin că, devenită celebră, 
Marilyn a vrut să-şi cunoască părin- 
tele ; acesta i-a răspuns sec la telefon: 
«Dacă ai vreo pretenţie, adresează-te 
avocatului meu». Marilyn a fost șo- 
cată: «Doar nu-i ceream nimic altce- 
va decît să-l cunosc !»: 

La 20 de ani, Norma se prezintă 
la directorul lui «20-th Century 
Fox»: «Nu doresc nimic altceva de- 
cît să devin actriţă de film». Directo- 
rul o angajează în 1946, cu 75 de 
dolari pe săptămină, și-i schimbă 
numele în Marilyn Monroe. Peste 
10 ani va deveni vedeta cea mai bine 
plătită a Hollywoodului, dar atunci 
va declara: «Singurul lucru pe care-l 
mai doresc este să mor». 

Debutează în «Anii periculoși» de 
Pearson. Urmează drumul clasic al 
figurantei devenită starletă: o apa- 
riţie într-o comedie cu frații Marx, 
un rolișor în «Jungla asfaltului» de 
Huston, «Totul despre Eva» (1950), 
filmul lui Mankiewicz, îi schițează 
tipul de blondă sexy și prostuță. În 
1952, obține primul rol de vedetă în 
filmul lui Hawks, «Afacerea maimu- 
ței», alături de Cary Grant şi Ginger 
Rogers. În 1953, comedia lui Hawks, 
«Bărbaţii preferă blondele», îi aduce 
succesul plasînd-o în fruntea listei 
«starurilor de miine». «Marilyn mi- 
zează pe sex-appeal-ul ei de blondă 
strălucitoare, fără să se sfiască să-și 
arate trupul cu forme tentante, dar 
punctînd totul cu un ușor umor sen- 
timental» (Boussinot). Revista «Pho- 
toplay» îi decernează premiul pen- 
tru actrița cea mai populară a anului 
și în curînd devine «vedeta care adu- 
ce cei mai mulți bani». În 1954 își 
fondează propria sa societate îm- 
preună cu fotograful Milton Greene 


(casă care va produce comedia «Prin- 
țul și dansatoarea», turnată în Anglia 
cu un partener de talia lui Laurence 
Olivier). Billy Wilder o distribuie în 
1955 în «7 ani de căsnicie», strălucita 
comedie care îi va aduce vedetei pri- 
mul loc pe lista încasărilor, loc pe 
care-l va păstra pînă la sfîrşitul vieții. 
Îngenua fatală, seducătoarea cu aer 
de copil, devine idealul erotic al A- 
mericii. Soarta ei pare pecetluită: ni- 
meni n-o mai distribuie decit în ro- 
luri care exploatează magnetismul 
ei sexual. Nemulțumită, vedeta rupe 
contractul cu Hollywoodul, pînă 
cînd reușește să obțină dreptul de 
a-și alege singură scenariile, regi- 
zorii și operatorii. În 1954 se căsă- 
torește cu campionul de base-ball, 
Joe di Maggio. Divorțează în același 
an. În 1956 are loc căsătoria ei cu 
Arthur Miller, dramaturgul nr. 1 
al Americii, pe care vedeta îl consi- 
dera încarnarea aspirației ei spre 
lumea ideilor. Începe să frecventeze 
librăriile și să scrie în ascuns versuri 
«naive». 

Alte filme mai importante: «Cum 
să te măriți cu un milionar» (regia 
Jean Negulescu), «Drum fără în- 
toarcere» dirijat de Otto Preminger, 
«Demonul se trezește noaptea» de 
Fritz Lang și «Staţia de autobuz» 
(regia, Josuah Logan). Din nou Billy 
Wilder îi oferă un rol de «sweet- 
gril», fermecătoarea și trista solistă 
de jazz care aruncă o umbră tragică 
asupra falsei comedii «Unora le pla- 
ce jazz-ul». «Milionarul» de Cukor 
îi aduce în 1960 ca partener pe Yves 
Montand. După numeroase insisten- 
te Arthur Miller îi scrie, pentru pri- 
ma dată, un rol anume pentru ea 
în «Misfits» (regia lui Huston) — 
partitură dramatică îmbogățită de 
farmecul tot mai trist al «blondei 
explozive». Urmează divorțul de 
Arthur Miller şi internarea actriței 
într-o casă de sănătate. După citeva 
luni încearcă să reia munca la filmul 
«Ceva tot trebuie să sacrifici», dar 
nu reușește să filmeze decit cîteva 
secvenţe. Se sinucide cu barbiturice 
la 5 august 1962, la 36 ani, în plină 
glorie. În 14 ani de carieră a realizat 
24 de filme, dintre care cel puțin 
trei pot să o situeze și printre 
actrițele, nu numai printre super- 
starurile Hollywoodului. 


«Marilyn? 
o ființă, cu totul 
nerezonabilă. 


Nelimitata ei sete 
de afecţiune 
o va pierde» 


(Miller) 


cum de a ajuns această prostuță naivă 
(aşa cum o considerau aproape toți), 
cum a ajuns ea să constate cu atita luci- 
ditate vidul din spatele celebrității, deri 
zoriul ce macină gloria, neantul din jurul 
succesului? Despre drama ei s-a vorbit 
mult. Celebrul scriitor american, Norman 
Mailer motivează dezechilibrul şi prin 
tare ereditare care ar fi contribuit la 
«stress»-ul vedetei. Un medic psihiatru 
stabileşte că e vorba de o «psihologie 
conflictuală» tipică lumii spectacolului. 
Să fie vorba doar de o «fragilă alcătuire 
interioară care nu era făcută pentru o 
asemenea glorie şi o asemenea carieră», 
cum afirmă psihologul? Sau, mai degrabă, 
de un fenomen mai general, datorat unei 
glorii şi unei cariere dezvoltate într-un 
anume context social şi istoric, conform 
unei mentalități comerciale perfect între- 
ținute de mirajul mitului? Un mit căruia 
Marilyn a încercat să i se sustragă, la un 
moment dat, dar înlocuindu-l cu altul, 
poate și mai fragil: un om ce reprezenta 
pentru ea idolul lumii spiritului (lume 
către care s-a îndreptat la un moment dat, 
ca încercare de ieșire din mediul ei). Un 
dramaturg lucid, capabil să înțeleagă mai 
bine decit alţii sufletul omenesc — gindea 
femeia: Arthur Miller. Eroare tragică, ce 
ia adus prăbușirea definitivă. lată cum 
o vedea, în realitate, Miller: 


— Marilyn? O ființă cu totul nerezona- 
bilă. Nelimitata ei sete de afecțiune o va 
pierde. 


— Nu ştia să deosebească termenii: 
cind îi spuneam antidot înțelegea anec- 
dotă! 


Portretul vedetei va fi «întregit» post- 
mortem cu acea faimoasă piesă-tranchi- 
lizant pentru conștiința încărcată a celui 
care a părăsit-o în pragul sinuciderii, 
piesa «După cădere». Dar și portretul 
lui Arthur Miller ar putea fi completat cu 
epilogul dramei neințelegerii: fraza rostită 
de el la telefon, cînd i s-a anunțat moartea 
fostei soţii: «Marilyn? Nu cunosc!» 


Poate avea dreptate! Cine ar putea 
răspunde că a cunoscut-o cu adevărat pe 
cea mai dorită dintre femeile Americii, 
care, în culmea succesului, lansa apelul 
disperat: «Ajutor! Simt că viața mă cu- 
prinde în braţele ei, dar eu nu doresc decit 
un singur lucru, să mor!» 


Drama vieții şi carierei ei e probabil mai 
complicată decit au expediat-o în citeva 
sentințe grăbite unii critici cu elanuri des- 
tructive. Poate că Marilyn nu avea, în- 
tr-adevăr, acea înzestrare care să fi făcut 
din ea o mare actriță. Poate n-a găsit 
regizorul care s-o modeleze şi a rămas 
singură şi neajutorată în revolta ei împo- 
triva Mitului. Un lucru e sigur: ea a reușit 
să destrame iluzia fericirii «made în Holly- 
wood» şi prin aceasta a fost unul din 
oamenii care pun într-o lumină mai rea- 
listă faimosul «vis american». E rolul 
modest dar hotăritor pe care l-a avut 
Marilyn Monroe în istoria cinematogra 
fului. 


Alice MĂNOIU 


Alţii despre Marilyn 


Arthur Miller: «Frumusețea ei 
strălucește, pentru că în ea se oglin- 
dește, în fiecare moment, sufletul», 

«Ceea ce o va pierde pe Marilyn 
e setea ei nelimitată de dragoste». 

«O ființă total nerezonabilă». 

Billy Wilder: «lată o biată fată 
devenită dintr-o dată vedetă cele- 
bră. Lumea i-a spus că trebuie să 
devină o mare actriță. E ca şi cînd 
un om ar scrie un cîntec idiot care 
ar face succes și se vede nevoit, 
după aceea, să scrie simfonii pentru 
Toscanini. Unii vor să încerce s-o 
ridice pe Marilyn la un nivel unde 
ea nu poate rezista. Îşi va pierde pū- 
blicul. De fapt, nu este decit o silu- 


etă bună pentru ilustrat calendare, 
o siluetă care are căldură, farmec 
şi pe care ei au comparat-o cu Duse, 
spunîndu-i că e o actriță capabilă de 
emoții profunde. Cine e vinovat de 
asta? Kazan? Strassberg? Milton 
Greene? Tot succesul lui Marilyn 
se datorează faptului că nu știe să 
joace. Evoluează prost. Dacă ajunge 
să se ia în serios, se termină cu ea. 
Își va pierde tot ce are mai personal. 
Se va uriți. Şi publicul o va detesta... 

O fată oarecare, intoxicată de 
Hollywood în doză mortală»... 

Liz Taylor: «Părea să aibă fată 
de corpul său un fel de exaltare ino- 
centă, ca un copil care se bucură». 5 


Tony Curtis: «Cînd o imbrăţi- 
şam, mă gîndeam la Nero!» 

Norman Mailer: «A fost ge- 
neralul sexului, cu mult înainte de a 
ști că există un război între sexe». 

. 

«Un farmec indiscret, un anume 
fel dea nu şti să meargă, izbucniri de 
rîs şi bîlbîieli... Marilyn era delicioa- 
să. Ea rămîne simbolul desăvîrşit al 
femeii-obiect. Una dintre acele cre- 
aturi frumoase pe care le implori 
să tacă... Săptămînalul «L'Express» 
nu are însă asemenea prejudecăți. 
El e condus de o femeie. 

(dintr-o reclamă publicitară din 
«L'EXPRESS»). 


| 


Victorioasă la Curtea Angliei 


Farmecul indiscret al filmului 


Foto: A. Mihailopol 


— Ca să începem ca la car- 
te, spune-mi, lon Caramitru, 
în ce zi, lună, an te-ai născut? 

— La 9 martie 1942. Devan 
sind întrebările ca la carte, pot 
să-ți mai spun că am terminat 
liceul «Mihail Eminescu» din 
București și că am absolvit în 
1964 I.A.T.C. «I.L. Caragiale» 
cu «Hamlet» 

— A fost și anul debutului? 

— Da, cu rolul Eminescu din 
piesa lui Mircea Ştefănescu, pe 
scena Naţionalului. În regia lui 
Sică Alexandrescu. 

— La un deceniu de la de- 


but, ce roluri te așteaptă în 
noua stagiune? 

— Sint distribuit într-un 
spectacol de muzică şi poezie 
şi în «Elisabeta l-a» de B. Fos 


ter, în regia lui Liviu Ciulei. Ma 
mai aşteaptă rolurile în reluare 
din «Vicarul», «Leonce și Le- 
na», etc. 

— În film, cu ce rol ai de- 
butat și cînd? 

— lon, în «Comoara din Va- 
dul Vechi» de Victor Iliu. În 
1963, 

— Dacă ar fi să întocmim 
un dosar artistic printre ro- 
luri, la care din ele să ne o- 
prim? 

După debutul cu «Emines- 

u» vreau să-mi amintesc de 
următoarele roluri: Perdican 
din «Să nu te joci cu dragos 
tea» de Musset; Romeo din 
«Romeo și Julieta» de Shakes- 
peare; Malcolm din «Macbeth» 
Octavius din «lulius Cezar»; 
Eugen din «Candida» de Ber 
nard Shaw; Leonce din «Leon- 
ce și Lena» de Büchner; Ric- 
cardo Fontana din «Vicarul» 
de Hochhuth. Aş mai aminti 
şi de rolurile din piesele: «Moar 


tea lui Danton» de Büchner 
«Un tramvai numit dorință» de 
Tennessee Williams, «Procesu! 
Horia» de Al. Voitin, «Photo- 
finish» de Peter Ustinov și «Min 
cinosul» de Goldoni. M-au pa- 
sionat de asemenea şi specta- 
colele de muzică și poezie la 
care am participat 

— Şi în cinema? 

— După debutul în filmul lui 
lliu a urmat «Pădurea spinzu 
raților», «Dimineţile unui băiat 
cuminte», «Baladă pentru Mă 
riuca», «Colinele verzi» şi re- 
centul «Despre o anume feri 
cire». Nu e o recoltă prea boga- 
tā. Dar acum lucrez la un film 
foarte interesant oră din 
August» de Mircea Mureșan 

— Ai amintiri de la televi- 
ziune? 

— «Chatterton» de Vigny, «C 
tadela sfărimată» de Lovines 
cu, «Borkman» de Ibsen, «Eu 
și Hamlet» de Leacock. $i 
multe altele. 


actorii 
nostri 


A 


Miroiu în «Steaua fără nume» 


Ion în «Comoara din Vadul Vechi» 


— lon Caramitru, ai 

o. meserie publică; 

o meserie care se 

desfăşoară sub ochii 

tuturor. Asta îţi in- 

fluenţează într-o oa- 
recare măsură viața, modul de 
a fi şi de a gindi? 


— Nu, dimpotrivă. Sînt anu- 
mite principii de comportament, 
la mine, accentuate. Vreau să 
spun că e foarte important, 
într-o asemenea meserie, ca bu- 
nul simț să funcţioneze continuu 
şi din plin, să nu se modifice 
caracterul relaţiilor actorului cu 
viața și cu oamenii. E de altfel 
una din cele mai bune resurse 
de a-ţi putea face meseria. A 
cunoaște foarte bine oamenii, 
nemodificîndu-ți în vreun fel 
structura, Pentru mulţi actori 
celebri, publicitatea, succesul, o 
artificializare a raporturilor cu 
oameni, au dus la efecte dezas- 
truoase, Cel mai important lu- 
cru e să rămți tu însuți. O cere 
de altfel însăși esenţa meseriei 
de actor, o meserie de contact 
nemijlocit. Ratezi acest contact, 
Sau îl falsifici, şi ratezi ceea ce 
este mai important — să fii ar- 
tistul propriei tale individuali- 
tăți, şi al lumii din care faci 
parte, 


— Un contact nemijlocit, de- 
sigur, şi în sensul cunoaşterii 
exacte a celorlalți... 


— Da, și sentimentul cel mai 
scump al acestei idei, este apro- 
pierea „interesată“ de viaţă, de 
oameni. A-i cunoaşte, a-i înţe= 
lege, a-i „trăi“, 


— Ai debutat în film acum zece 
ani. A urmat o carieră cinemato- 
grafică nu foarte susținută şi, 
în orice caz, nu la nivelul carierei 
tale teatrale, De ce? 


— M-am întrebat de multe 
ori de ce nu am jucat mai. multe 
roluri în film. Nu știu dacă ceea 
ce spun acum este real, dar cred 


Ion Caramitru 


că cinematograful românesc a 
produs mai mult eroi conjunetu- 
rali, slujind împărţirea pe teme 
de creaţie şi nu pe individuali- 
tăți creatoare; “Temele filmului 
nostru au fost și sînt, în esenţa 
lor, teme ale construcţiei soci- 
etăţii unde trăim. Actorul de- 
vine fericitul purtător al unei 
fizionomii precise, tipice, nece- 
sare din punct de vedere istoric 
şi social. E un lucru foarte bun, 
Numai că această fizionomie se 
dă aprioric. Actorii noștri de 
film sînt „jucaţi“ mult pe serii 
de personaje-tip. Ei reprezintă 
pe ecran tipuri evidente, Eu nu 
am avut şansa de a încarna- o 
dată pentru totdeauna un anumit 
tip de personaj. De aici poate 
şi sărăcia apariţiilor mele în 
film. Am jucat un ţăran, trei 
soldaţi şi doi intelectuali rataţi. 
Ceea ce visez eu, este să joc 
un personaj atit de implicat în 
realitatea vie, atît de complex 
legat de această realitate, încît 
structura lui să fie foarte compli- 
cată, foarte nedecisă, la un mo- 
ment dat, și finalul filmului să 
_ fie un final al victoriei lui asupra 
lui însuşi. 


— În ce sens vorbeşti deo 
structură nedecisă? 
Stă D297 ACES EET CITA aa an] 


— Nedecisă în opţiune. Un 
caracter deloc sigur, deloc pre- 
destinat, deloc linear. Filmul la 
care visez este filmul unei credi- 
bile, şi cît de necesare, lupte a 
individului cu el însuşi, pe infi- 
nitele planuri ale conştiinţei și 
sufletului său. Păcatul unei cine- 
matografii este tocmai linearis- 
mul excesiv, drumul drept şi 
lin imprimat destinelor unor 
personaje. 

De altfel, pe această idee a 
multiplelor contradicții interioa- 
re, am căutat să conturez persona- 
jul pe care-l joc în filmul „Des+ 
pre o anume fericire”. 


BEE EET ar Ea BCE E 

— Într-adevăr, este persona- 
jul pe care ţi-e greu să-l fixezi 
într-un tipar. Te poţi aştepta 
mereu de la el, pe tot parcursul 


filmului, la o surpriză, şi bună 
şi rea. 

Deci înţeleg că, din punct de 
vedere creator, interesantă ţi 
se pare alunecarea personajului 
prin stări şi dileme, nesiguranța 
care-l duce spre o finalitate, 
a] 

— Nu uita că şi Hamlet. este 
un personaj pozitiv. Dacă el 
şi-ar face dreptate din primul 
act, atunci n-am mai avea surpriza 
şi revelația acestui personaj de 
excepţie şi de semnificaţie umană 
majoră. 


— De acord, dar dincolo de 
text, de scenariu, şi dincolo de 
regie, care este contribuția ta 
creatoare în conturarea unui 
personaj? 


— Aici se deschide posibilita- 
tea unei discuţii uriașe, În primul 
rînd trebuie spus că această con- 
tribuţie, a actorului, diferă major 
de la scenă la platoul de filmare. 
Sint două maniere, două tehnici 
foarte depărtate una de alta. 
Un scenariu de film oferă unui 
actor un personaj nu foarte de- 
finit conceptual, li oferă o suges- 
tie a personajului, o idee asupra 
lui. În ritmul drăcesc al unei fil- 
mări, munca actorului trebuie 
să fie extrem de atentă. E vorba 
de un echilibru de dozare, -de 
precizare a raporturilor cu ce- 
lelalte personaje, de o sumede- 
nig de nuanțe care nu pot fi 
nici dictate de regizor, nici con- 
semnate în scenariu. Și apoi, 
filmul se face fragmentat, acto- 
rul trebuie să ţină o strictă 
„contabilitate“ a evoluţiei sale 
psihologice şi dramaturgice, să 
menţină vie ideea unei continu- 
ităţi de viaţă. 


— Această muncă de platou 
te-a influenţat în modul cum con- 
cepi un personaj pe scena tea- 
trului 


| 


— Nu, modalităţile de expresie 
trebuie să fie mereu altele, 


— Totuşi, ţin minte, în specta- 
colul cu „Vicarul” de Hochhuth — 
dimcolo de structura particulară, 
nu lipsită de influenţe cinemato- 
grafice pe care regizorul Radu 
Penciulescu a dat-o piesei — 


. 


— Nu, Cîţi actori, atitea des- 
tine. Cîţi mari actori, atitea în- 
tîmplări fericite, Un actor ajunge 
mare prin el însuşi, şi totuși, tot- 
deauna, în mod surprinzător, 
Cred că este imoral să încerci 
să descoperi secretele acestui 


wa 
a 
E: 
3 


— De ce imoral? 


Dl 
— Nu e frumos să te uiţi pe 
gaura cheii. La modul cum se 


îmbracă sau se dezbracă cineva... 


— Şi totuși, această privire pe 
gaura cheii, poate fi uneori 
utilă, nu crezi? 


— Pentru ce? 


— Pentru a încerca să cunoşti 
ce este această mare surpriză a 
geniului. 


— De ce crezi că un mare actor 
joacă într-o seară mai bine şi 
în alta mai puţin bine? 


| 
E 
| —ă 
2 
z 
3 
c 
3 
> 
3 
og, 
3 
= 
P 


. d 
Cind văd un spectacol (fie el şi 
film) nu-mi pot imagina că el se 
va repeta. 


— Actorii francezi au o vorbă: 
într-o seară inspirată, ei spun 
că pe scenă a coborit „le petit 
Dieu“ în persoană. Şi Laurence 
Olivier spunea despre un actor 
care ajunsese să găsească, după 
multe chinuri, cheia unui perso- 
naj, că totul se datora umbrelei 
verzi. Pînă ajunsese să ia de la 
recuzită acea umbrelă, perso- 
najul nu avea contur, Obiectul, 
felul cum actorul îl folosise, amă- 
nuntul adăugat personajului, au 
rotunjit o imagine de excepţie. 
Dacă aceste explicații îţi par 
mulțumitoare, sau te introduc 
pe gaura cheii, în laboratorul 
secret, eu nu mai adaug nimic, 
Sau poate doar că un mare actor 
e un Toma Caragiu, sau un Geor- 
ge Constantin, 


—Deci sceretul rămîne neatins, 
Actor de teatru, actor de film, 
o călătorie în două lumi. E vor- 


doar slăbiciuni. 


” 


Romache în 


Hamlet pe scena institutului 


Ci, ai 
„Dimineţ 


ileo 


Eugen în „Candida“ 
RODOR 


Filimon în „Despre... fericire“ 


A SES ai i z a] 


m-a izbit senzaţia unei deteatra- 
lizări a interpretării personaju- 
lui Ricardo Fontana, pe care îl 
jucal, În sensul unei economii 
de mişcare, a unei atenţii specia- 
le date nuanțelor de fizionomie, 
atenţie proprie mai mult cirema- 
tografului... 

TEREE AIT EOE a 


— Nu-mi dau seama. De multe 


ori în construcția unui personaj, 
intuiţia joăcă un ro! major. Ade- 
rența spirituală faţă de un rol 
care îţi convine structural, care-ţi 
convine pe gen de sensibilitate. 
intuiţia te. d și la o anume 
formă de exteriorizare. 

În orice caz, cred că mai greu 
se valorifică sensibilitatea crea- 
toare a unui actor, în film, decît 
pe scenă. Sînt și cazuri cînd, pe 
scenă sau pe platou, un regizor 
domină absolut această sensibi- 
litate, o manipulează ca pe o 
jucărie. Dar asta e un accident 
rar întîmplat. 


— Există oare, fie și la modul 
ideal, un ghid care să ducă spre 
ceea ce numim un mare actor? 


ba de o dublă sau singură iden- 
titate? 


— O singură identitate în două 
echi de pantaloni. 


— Cum ajungi la un rol, cum 
ţi-l alegi? 


tribuit. 


— Ai preferinţe în materie de 
roluri! 


preferințe, am siä- 


— Fellini spune: „Dacă ci- 
nematograful n-ar fi existat, l-aş 
fi inventat”. Ce-ai fi făcut de 
n-ar fi fost arta prin care să te 
exprimi? 


— Aş fi fost alergător profe- 
sionist pe distanțe scurte, 110 
m. garduri. 


Dan COMŞA 


41 


Cum se fură o mașină... 


Dialog 
despre cum s-a plagiat 
un scenariu 


A rezuma este atunci cînd... 


Un film începe cu un rezumat. 
Un rezumat poate să sugereze. 
Dar să şi deruteze 


— Aveţi un scenariu? 
— Nu. Un protest, 

— Scris? 

— Verbal. Pur și simplu 
mi-e teamă să mai scriu. 
— De ce? 

— Fiindcă în cinematografie se 
fură. Sînteţi scenarist? 

= Nu. 

= Regizor? 

= Nu. 

~- Atunci pot să vă spun. Scena= 
rişții şi regizorii dumneavoastră, 
iertaţi-mi expresia, se dedau, 

— Se dedau? 

— Fără scrupule. Mi s-a furat ma- 
şina. 

— Ce mașină? 

— Dacia 1300. 

— Reclamaţi la Miliție. 

— Am reclamat, dar mi-au spus 
că nu e de competența lor. Aţi vă- 
zut premiera de aseară? 

— Da. 

— Şi nu v-a izbit? 

— Ce? 

— Chiar nu v-a izbit? Nu, e lim= 
pede, nu v-a izbit. Dacă v-ar fi iz- 
bit, s-ar fi cunoscut pe fața dumnea- 
voastră, Filmul e furat. De la un ca- 
păt la celălalt. Plagiat. 

— Plagiat? După ce? 

— După scenariul meu. ÎI am aici, 
în mapă... Nu vi-l arăt, din pruden- 
ă, 

; — Dacă tot a fost plagiat... ` 

— Da, dar nu poţi să știi ptâă unde 
merg ăştial Aţi observat că eroul are 
o mașină Dacia 1300? 

— Am observat, 

— Ei bine, situația este identică, 
mai mult, aproape similară cu situa- 
ţia din scenariul meu: și eroul meu 
are o mașină Dacia 1300, Doar că 
mașina din film e roșie, în timp ce în 


documentarul 
SC DRE IDE LEE PU arat 


„Cea mai 


'naltă 
poruncă: 


Forţa autenticităţii. | 
Poezia acelor 


imagini modeste, 


scenariul meu nu se precizează cu: 
loarea. 

— Dar asta e o situaţie materială, 
nu o situație cinematografică. Sînt 
citeva zeci de mil de oameni care po- 
sedă Dacia 1300, 

— Şi de ce să mă deposedeze toc: 
mal pe mine? Dar replica asta nu vă 
pune ei „Ne revedem mîine“? 

— De unde-i replica? 

— Din film. 

= N-am remarcat-o. 

— Bineînţeles.| A fost strecurată 
în așa fel încît să n-o remarce decît 
spectatorii avizaţi, 

— Şi cine ẹ avizat? 

= De pildă, eu, Fiindcă replica îmi 
parune. La pagina 73, în scenariul 

eu, nepotul îi spune unchiului său: 
„Ne întîlnim miine“. Au schimbat un 
cuvint ca să nu se demaște, 

— Dacă nu mă înșel, în film nu se 
află nici un unchi și nici un nepot. 

— Ce contează? Au pus replica în 
pana logodnicei, Un tertip ordinar. 

ici faptul că băiatul din film e stu= 
dent nu vă deranjează? 

— De ce să mă deranjeze? 

— Dar e fără precedent, domnule! 
În scenariul meu există nu un stu- 
dent, ci patrul 

— Înseamnă că v-au furat numai 
unul. ” 

— Şi asta nu-i tot furt? Ca să nu 
mai vorbesc de faptul că eroul, pînă 
la sfîrşit, nu moare. Ca şi la mine. 
Cred că v-am dat destule dovezi în 
legătură cu plagiatul. Problema egra- 
vă, nu? 

— Foarte gravă. Cine a mai citit 
scenariul dumneavoastră? 

— Nimeni. Nici măcar soția, Îl 
țin de, opt ani încuiat într-un sertar. 
Vă daţi seama de ce. Fiindcă în cine- 
matografie se fură ca-n codru. 


Dumitru SOLOMON 


Cea mai izbutită sec- 
venţă din filmul „Răs- 
punderea stăpînilor“ de 

nema Octav loniță este prile- 
juită de montarea unor 

imagini de jurnal de 

acum trei decenii, pe fondul muzical 
al unui cîntec de mase din aceeași 
epocă: „Veniți cu toți la muncă / 
E cea mai'naltă— poruncă...“ Vore 
bele cîntecului cad sacadat, pe o li- 
nie melodică severă, cu multe semne 
de exclamare: „La muncă, tineretul!/ 
Să fim ai muncii eroi! J Stegarii vre- 
milor noil". Imaginile în alb-negru sînt 
de o condiţie tehnică modestă — sce- 
ne de muncă pe primele şantiere ale 
socialismului, filmate fără un relief 
expresiv deosebit. Dar tocmai în 
acest moment al documentarului în- 
chinat actului revoluţionar al naţiona- 
lizării, se produce un mic miracol — 


acela pentru care filmul a devenit 


Spectatorul, obişnu- 
it cu mai toate se- 
cretele platourilor de 
” filmare—publicitatea 
cinematografică se în- 
trece în detalii de 
bazar lirico-butaforic — ignoră în- 
că, în naivitatea lui, tocmai punc- 
tul de plecare al oricărui film. El 
nu ştie că — înainte chiar de a exis- 
ta ca idee cinematografică, scenariu 
sau decupaj regizoral — „valo- 
roasa“ peliculă trebuie să existe 
ca... rezumat. Un film — bun, 
prost, mare, tare, cu cutare sau 
fără cutare, călduț, așa și așa, fain, 
mişto, genial ș.c.l. — pare să nu 
se poată dispensa, la începutul 
începutului, de, propriul său 
rezumat anticipatiV, Povestea cu 
cel care a făcut lumea în șapte zile 
este preluată — evident, la alt 
nivel mitologic— de cel care face 
filmul în şapte rînduri. 

Breasla redactorilor și producă- 
torilor beneficiază deja de cîteva 
capete capabile să povestească „Ro- 
meo şi Julieta“ în trei rînduri şi-un 
sfert, „Mihai Viteazul“ în șaptezeci 
de litere, opt puncte şi nouă vir- 


Muncitorul-director, după un sfert de veac 


gule, „Veronica“ sau „Dimineţi!e 
unui băiat cuminte“ în două sem- 
ne de exclamație, o trăsătură de 
unire şi litera î din a. 

Un rezumat bun este o capodo- 
peră  împlicit-explicită-semantic 
inovatoare. 

Un rezumat bun este o cheie de 
boltă şi o secțiune de aur în fața 
cărora bătrînul Leonardo da Vin- 
ci s-ar încrunta de invidie. 

Un rezumat bun este un sîm- 
bure — dialectica sîmburelui, ia- 
tă secretul! — din care vor ţîșni 
viitoare crengi-acte, rămurele-sec- 
vențe, muguri-dialog. 

Un rezumat bun este un Nu 
categoric adresat mediocrității şi 
un Da solemn afișat în coloana 
sonoră a viitoarei opere (Pe melo- 
dia „Eternitate".) 

Un rezumat bun este rotund ca 
universul, în continuă expansiune 
tot ca universul — capabil să işte 
constelații de celuloid, planetoizi 
şi galaxii pe ORWO sau Eastman- 
color, 

Un rezumat bun este... 


Marcel PĂRUȘ 


Caricaturi după „La Pologne" 


Inspirația 


a adi 


(„Răspunderea stăpînilor““) 


m — 


ventura scenariului 
[fim si literatura 


Admirabile, aceste manii 


O sugestie pentru filme-scheci. 
Sînt implicaţi: 
Eugen Barbu, Ion Băieşu, Fănuş Neagu, 
Teodor Mazilu, Al. Mivodan, 
Adrian Păunescu și Belphâgor 


Unul din „subiectele“ 
sale re darnice pentru 
r ilm (dar și pentru li- 
ma teratură) este mania, 
hobby-ul, mica extra- 
vaganţă, nota de pito- 
resc — deseori atît de ciudată și de 
contrastantă cu personalitatea celui 
ce — ca să zic aşa—o practică, Fil- 
mul însuși, literatura însăşi pot fi, 
chiar ele, manii: există cititori, care 
„înghit” orice, de la Proust la sfatu- 
rile pentru apicultori — colecționa- 
rii de lecturi, Există şi spectatori care 
nu pierd un film: îi vezi uneori în 
săli aproape goale, au un fel de bagaj 
personal — un fel de trusă „de lu- 
cru” ce conţ'ne bomboane, mento- 
san, un evantai, chiar şi o- pernuţă 
(dar nu pentru dormit). Pot fi întîl- 
nişi singuri — mania poate fi uneori 
un simptom de aprigă singurătate — 
sau în cupluri. Colecționarii de lec- 
turi au cartea la ei oriunde: pe plajă, 
la cofetărie, în tramvai — căci fie- 
care clipă le este ameninţată de plic- 
tiseală — lectura fiind pentru aceș- 
tia (dar oare numai pentru ei?) un fel 
de: absență din concret, Admirabile 
aceste manii, aceste slăbiciuni, aces- 
te compensaţii — surplus al unei vi- 
talităţi neconsumate, gratuită în fi- 
nalitate, netransmisibilă și dătătoare 
de neprețuite satisfacţii. 

Cu o vie curiozitate urmăresc de 
mulți ani și hobby-ul comun al cîtor- 
va dintre cei mai importanţi-scriitori ai 
noştri: sportul. Toate revistele au 
o rubrică de sport în care Eugen Bar- 
bu, lon Băieşu, Fănuş Neagu, Teodor 
Mazilu, Al. Mirodan, Adrian Pău- 
nescu și Belphégor — simpatica fan- 


: fragmentele de imagine — stîn- 


nematograful 


tomă de vineri dimineaţă, telespor- 
tist sedentar și supraviețuitor al su- 
gestiilor amicale date de „microbiş- 
tii” de ocazie — se întrec în a face 
zile fripte „specialiştilor” și a ne da 
satisfacţii stilistice demne de cauzele 
drepte ale sportului cu şi fără baloane, 
- „Minunate iluzii și contestări, straș- 
nice propuneri şi amare zimbete de 
suporteri dezamăgiți, alcătuiesc un fel 
de cronică și, pînă la urmă, un soi 
de mare, pasionant și inutil speztacol. 

Şi iată că aci voiam să ajung... cine- 
matografia,cu toate casele sale nume- 
rotate frumos (ca jucătorii unei echi- 
pe), ar trebui poate să profite de pe 
urma acestui hobby inofensiv, chiar 
sănătos: să facă adică unul sau mai 
multe  filme-scheciuri, pe scenarii 


sportive semnate de cei numiţi mai 


sus, care, toți au. fost, sînt sau vor fi 
autori de filme, vechi simpatizanți 
și combatanți nu numai în cele ale 
sportului, ci și în ale filmului. 

Sînt sigur că ar fi (acestea) filme 
pasionante, cu har, cu umor, cu vină 
— şi, desigur, cu acea autenticitate pe 
care o dorim mereu și o găsim rareori. 


Gelu IONESCU 


= STIE DEAD Are a 


Aspirația 


viețuiește și într-un 


travelling avant 


Dulci portete de reclamă... 


Pînă la urmă, 
reclama cea mai bună 
sînt tot filmele noastre 


Știm cu toţii ce 

înseamnă un film 

de comandă: mi- 

nisterul cutare, sau 

centrala economică 

sau îndustrială. cu- 
tare, sau mai știu eu cine, 
lansează un nou produs. E ne- 
voie de reclamă, se adresează 
cinematografiei pentru un filmu- 
leţ adecvat. Sau nu neapărat pen- 
tru un anumit produs, ci aşa, în 
general, ca să fie cunoscute mai 
bine realizările dintr-un anumit 
domeniu, De pildă, trebuie lău- 
date calităţile tipului de mobilă X 
sau ale conservelor Y. Dar ce-ar 
fi dacă dinematografia (să ne în- 
chipuim, așa, prin reducere la 
absurd), pentru a face reclamă ul- 
timului său film, s-ar adresa Mi- 
nisterului Transporturilor? Pro- 
babil că, în trenurile de distanțe 
lungi, ar apărea în vagoane mici 
ecrane cu programe pentru călă- 
tari... Sau dacă ar cere același ser- 
viciu industriei alimentare? Atunci, 
pungile de zahăr ar deveni, în 
sfîrşit, ambalaje adevărate din hîr- 
tie civilizată, avînd tipărite în co- 
lor, peste dulcele adecvat, portre- 
tele, să zicem al lui Florin Piersic 
sau al Mariellei Petrescu... Sau 
dacă s-ar adresa centralei produse- 
lor farmaceutice? Ar apărea pe 
piață antinevralgice ambalate în 
cutiuțe strălucitoare, și o dată cu 
micuța pilulă ai înghiţi și un au- 
tograf ştanțat al lui Sergiu Nico- 
laescu; A propos: ce-ar fi dacă în 
magazinele cu autoservire, de 
exemplu, în locul cîtorva sala- 
riați însărcinați cu supravegherea 
rafturilor și a eventualilor clienţi 
„€leptomani“ s-ar planta cîte un 
panou frumos cu fotografia comi- 
sarului Miclovan? 


Şi așa mai departe, Cinemato- 
grafia ne-ar prezenta un filmuleţ 
în care o dulce copilă, puţin sașie, 
degustă cu o încîntare contagioasă 
ultimele bomboane de ciocolată 
produse de fabrica nuștiucare, iar 
la rîndul ei, aceeași fabrică ar bă- 
ga într-o bomboană din cele 20,săzi- 
cem, aflate într-o cutie, frumos pliat 
într-o capsulă, un premiu: un bilet 
de intrare la o viitoare premieră... 

Ar mai exista o cale de exploa- 
tat: cinematografia să facă recla- 
ma necesară filmelor sale, fără să 
se adreseze altora, ci chiar prin... 
peliculele respective. 

E mai greu, dar filmul oricum se 
plăteşte, ai „ur regizor, un scena- 
rist, un decorator, un operator, 
actori, compozitor la îndemînă... 
De ce nu ar face aceştia reclamă. 
filmului la care lucrează printr-o 
metodă foarte simplă? Fiecare să-și 
facă treaba lui, mult mai bine de- 
cît înainte, cu gîndul că publicul 
va veni să vadă ce a mai făcut fie- 
care dintre artiști... 

Da, e o problemă reclama asta. 
Dar probleme fără rezolvare, 
n-am prea văzut, 

Radu GEORGESCU 


Consacrarea 


zace, dar autentice — şi rezonanța cîn- 
tecului de epocă — care nu mai e azi 
pe toate buzele, dar a fost cîndva — 
se unesc şi se comentează reciproc, 
împreună ecoul viu al momen- 
tului istoric evocat. Este o emoție pe 
care ne ne-ar fi transmis-o simpla re- 
ducere a imaginilor de jurnal, nici 
cu concursul celor mai patetice fraze 
ale unui comentariu şi al celor mai 
orchestrații simfonice. 

tr-un moment cînd documentarul 
amenințat de stilul expeditiv al 
a din reportajele televiziunii, 
în care domină interminabilele con- 
ații-interviu și graba .informaţio- 
„ este reconfortant să redesco- 
perim persistența vechilor și bunelor 
i artistice în producțiile stu- 
„Sahia”. Cu alte cuvinte, este 
curător să descoperim că ci- 


film de eveniment sau — după cum 
vom. încerca să arătăm mai jos — şi 
într-un film științific? 

Este vorba de „El Dorado“, docu- 
mentar româno-belgian, realizat cu 
prilejul trecerii prin Bucureşti a ex- 
poziţiei itinerante cu teazaurul din 
Ei Dorado. Acesta cuprinde un nu- 
măr impresionant de piese din aur 
— piese. decorative, podoabe, măşti 
şi alte obiecte prețioase din epoca 
precolumbiană a Americii Latine. 
Calitatea imaginii color și încerca“ 
rea autorilor de a „anima“ obiectele 
metalice nu ne surprind. Nu e prima 
dată cînd se caută cu multă ambiţie 
efecte artistice într-un film de popu- 
larizare științifică. Ceea ce ni se 
pare că explică fascinația inedită a 
acestui film. este mai ales fericita 
“sinteză a imaginii cu muzica. O mu- 


zică pe care n-o mai putem denumi 
„ilustrație sonoră“, pentru că nu 


„mai e un simplu auxiliar al imaginii. 


Ea este însăși respirația imaginii, pul- 
sul ei vital. 

Prin însuși faptul că pune în valoa- 
re mijloacele de care dispune, fil- 
mul ştiinţific devine film pentru toți. 
Adică pur și simplu film. Dar oare 


nu tocmaiaceasta este — ca să para-" 


frazăm cîitecul folosit de Octav 
loniță —„cea mai'naltă poruncă?" 
Pentru că de prea multe ori subiec- 
te, cel puțin tot atît de spectaculoase 
ca acelea de mai sus, sînt handicapate 
de juxtapunerea întimplătoare sau 
inoportună-a imaginilor, a ilustrației 
muzicale şi comentariului, compro- 
mise prin soluții de serviciu. 


Vol. S. DELEANU 


„Răspunderea stăpinilar“ 


Producție a studioului „Al. Sahia". 
Regia şi scenariul: Octav loniţă. 
Imaginea: Sorin Constantinescu și 
Gheorghe Dumitru.  Aranjcmentul 
muzical: Radu Zamfirescu. 


„El Dorado" 


Preducţie Sahia Film Bucureşti 
— A.T.C. Bruxelles. Un film de 
Zoltan Terner și Hamid Far- 
gead. ing. Claudiu Sol- 


Imginea: 


tescu. Montajul și ilustrația muzicală: 
Michel Fano. 


era 


prezenţe româneşti peste hotare 
„CSI E ZE CE O CREDE RISE 27 ZU 00 POT TI 


Călătoriile „Veronicăi“ 


Abia întoarsă de la Gi- 

jon, „Veronica” va tre- 

bui să ne părăsească 
din nou. De data aceasta, filmul 
Elisabetei Bostan, alături de dese- 
nele animate „Cine a furat apa?“ 
de Genoveva Georgescu şi „Pa- 
rada cifrelor" de Isabela Petra- 
şincu, va reprezenta România la Fes- 
tivalul internaţional! pentru copii și 
tineret de la Teheran (31 octombrie— 
7 noiembrie). Filmul „Porumbeii și 
fanfara“ de Jean Petrovici va fi 
și el prezent la acest festival, cu 
veselele lui muzici de alămuri, 


Viînătoreşti,,. 


În mijloc de toamnă, o dată cu des- 
chiderea sezonului de vînătoare, s-a 
organizat un festival internaţional! al 
filmului de vînătoare şi pescuit la 
Novisad (23 — 28 octombrie). Ex- 
celent prilej de a povesti noi şi noi 
întîmplări extraordinare, de care au 
profitat şi „vînătorii şi pescarii” stu- 
dioului Alexandru Sahia, care își în- 
cearcă norocul cu filmele „Peşti și 
pescari“ de lon Bostan și „Armonii“ 
de Maria Săpătoru. 


Filme în competiţie 


Dacă pentru naționala noastră de 
fotbal sezonul  întîlnirilor interna- 
tionale s-a încheiat (cum s-a încheiat), 

- 


În aşteptarea premiilor... 


pentru cineaștii sportivi el este în 
plină desfășurare. Pentru început, în 
ring, la Festivalul internațional al fil- 
mului sportiv de la Oberhausen (22— 
26 oct.), au fost prezenţi Constantin 
Vaeni cu „Cupa Davis“ și Florica 
Holban cu „Bucuria succesului“, În 
urma partidei de verificare cu „for- 
maţia“ criticii se așteaptă un rezul- 
tat care să mulţumească pe toţi 
„fan“-ii documentarului nostru. 


Filmul „Nunta de piatră" („un fru- 
mos poem pe două voci”, după cum 
îl caracteriza Jean Delmas, redactor 
şef al revistei „Jeune Cinéma") a 
fost invitat să reprezinte cinemato- 
graful românesc la Festivalul interna- 
yona al filmului de la Ottawa (15 — 

0 oct,). 


O recoltă bogată 


Dacă la Festivalul internațional! al 
filmului de artă populară şi meşte- 
şuguri de la Orvieto — cu ani în ur- 
mă, filmul „Anotimpul mireselor“ a 
fost o adevărată revelaţie a acestui 
festival — nu putem trimite din 
recolta acestui an decît filmul „În 
pădurea cea stufoasă” de Titus Me- 
szaroş: în schimb, la Festivalul inter- 
național al filmelor de știință popu- 
larizată de la Varna (10 — 20 oct) 
am fost. prezenţi cu o selecţie sub- 
stanțială mumeric, şi ne place să cre- 
dem, și din punct de vedere calitativ, 


Arhiva naţională de filme 


Filmele „Pădurea scufundată” de lon 
Bostan, Dimitrie Gusti şi Mircea 
Popescu, „Trei peisaje“ de Alexandru 
Sîrbu, „Enotul“ de Stelian Penu, 
„Temperamente“ de Zoltan Terner, 
„Şi medicii au început să filmeze“ de 
lon Bostan, „Premieră după 75 de 
ani“ de Alexandru Gaşpar, reprezintă 
o bogată recoltă documentaristică. 


La Salonic 


Anul trecut, filmul lui Constan- 
tin Vaeni „Apoi s-a născut orașul”, 
prezentat la prima ediţie a Festiva- 
lului internațional al filmului de la 
Salonic, a fost răsplătit cu un premiu, 
Anul acesta sîntem prezenţi la ace- 
lași festival cu filmul „Porumbeii şi 
fanfara“ de Jean Petrovici. În Sec- 
ţia informativă a Festivalului este 
prezentat, de asemenea, filmul „Cu 
mîinile curate“ de Sergiu Nicolaescu, 


În Spania 


La cel de al XXI-lea Festival inter? 
național de la San Sébastian (septem 
brie 1973), a fost prezent doar un 
actor român, Constantin Anatol. In- 
terpret principal al filmului lui Zoltan 
Fabri, „O zi în plus sau în minus", 
Constantin Anatol a fost calificat, de 
Mayor Lizarbe, cronicarul ziarului 
„Unidad”, drept „un actor excep- 
tional... care dă o lecţie de natura- 
leţe în film... creația sa convinge prin 
complexitate“, iar Puri San Martin, 
în „El diario vasco", afirmă că „in- 
terpretarea actorului român, ma- 


turizat în teatru, este perfectă, ea 
relevă toate nuanțele deconcertan- 
tului său personaj“. Constantin 
Anatol a concurat, de altfel, pentru 
premiul de interpretare masculină 
(juriul l-a preferat însă pe Lino 
Ventura...) 


a a i 
La concurență cu Ventura 
(Constantin Anatol) 


Caietele de documentare cinematografică 


O publicaţie încă prea 

puţin cunoscută şi co- 

mentată este „Caietul 

nema de documentare cine- 
matografică", editat de 

Arhiva Naţională de 

filme. Și totuși, deși cititorii „obiș- 
nuiți” nu și-l pot procura decît de la 
Cinematecă (doar aici fiind difuzat 


Cunoaşteţi această 
publicaţie cinematografică? 
Dacă nu, păcat! 


public), „Caietul“ nu este o publicație 
corelată neapărat programelor Ci- 
nematecii. Ba chiar,  răsfoind mai 
multe numere din ultimii doi ani, 


constaţi că aria preocupărilor celor 
care îl editează (redactor-responsa- 


bil — Cristina  Corciovescu, “aju- 
tată uneori de Napoleon Toma lancu) 
este neaşteptat de „la zi“ cu pulsul 
mişcării cinematografice mondiale, 
De pildă, înainte ca filmul să ruleze 
la noi, un număr îi este consacrat 
lui „Rubliov“ şi lui Tarkovski; ala 
tul (4/5/1973) este o suită de „omagii“ 
aduse unor personalități dispărute 
în 1972 (idee cam tristă, dar — în 
fine —uţilă). Şi, trebuie subliniat 
de la bun început, sînt numere 
foarte bine concepute (mai ales cel 
cu "„Rubliov”). s 


Căci la aceste „Caiete” trebuie 
apreciate mai întîi „concepţia“ lor 
— materialul în sine fiind rareori 
o operă originală. „Caietele” sînt 
mici antologii de studii, de obicei 
pe o singură temă, extrase din di- 
ferite publicații de circulație din 
lume. Este o operaţie cu adevărat 
de „arhivar” aceasta de a alege și de 
a „monta“ într-un volum cam tot 
ce s-a putut găsi mai interesant, la 
un moment dat, despre un anume 
subiect, E drept, traducerile artico- 
lelor nu sînt întotdeauna impeca- 
bile, şi nici sursele de informare 
nu sînt foarte variate, Dar— și 
cu aceste imperfecțiuni — „Caietele" 
sînt perfect utile nu numai cinefi- 
lului, dar şi specialistului, dornic 
de o documentare rapidă şi inteli- 
gent selectată. 


De discutat la aceste „Caiete”, 
este — să-i zicem — planul lor te- 
matice (dacă există așa ceva!) Dbo- 
camdată pare cam întîmplător, mai 
mult dictat de universal-valabilul dic- 
ton, „ce-am avut la îndemînă”; această 
consecuție a subiectelor de număr, 
în care după un „Rubliov” urmează 
un John Ford, apoi un număr despre 
filmul de montaj, altul despre docu- 
mentar, ete. N-am avut impresia — 
cercetind o parte a colecţiei — că 
m-aş afla în fața unei acţiuni siste- 
matice ce acoperire a golurilor 
din documentarea cinematografică. 
Dar poate mă înșel, și acest plan de 
perspectivă există; atunci însă ar 
fi cu atît mai folositor pentru toată 
lumea să fie cunoscut cu anticipație. 

O ultimă notație, vizind ceea ce 
estecu totul pozitiv în aceste „Caiete“; 
publicarea integrală a unor scenarii 
de filme celebre. Această meritorie 
inițiativă ar avea dreptul să fie co- 
relată, anual poate, de publicarea 
unor volume exclusive de scenarii 
(antologia anului respectiv). Ar fi o 
„mică bibliotecă de film“ nesperată. 
Şi cît de binevenită! 


D. K. 


.. Ise spunea — după 
titlul unui film în care 
jucase — „mama Roma“, 
Atit de mult, această ac- 
triță de excepţie a teatru- 
lui și a filmului jtalian, se 
identificase — prin creație 
şi existență — cu un spi- 
rit profund naţional şi 
popular, acel spirit care 
culminase, în anii de după 
război, printr-unul din cele 
mai originale, şi mai uni- 
tare curente din cinema» 
tograful mondial: neorea- 
lismul italian. Anna Mag- 
nani era o „instituţie ve- 
nerabilă“ în peisajul ro- 
man, © prezenţă — nu 
extravagantă, gălăgioasă, 
șocantă, dar vie, fermecă- 
toare, de o generozitate 
nesfirşită. Eram speriat, 
cînd am cunoscut-o, acum 
cîțiva ani; mă aşteptam 
să întîlnesc un „monstru 
sacru“; şi era, într-adevăr 
copleşitoare, dar prin 
temperament, prin vita- 
litate, prin pasiunea cu 
care discuta orice fleac 
sau orice „idee capitală". 
În aceste zile, casa ei, 
deschisă întotdeauna tu- 
turor artiştilor Romei, tu- 
turor artiştilor lumii, a 
rămas pustie... 

Debutase în cinemato- 
graf, în filme de mică re- 
zonanță, în anii dinain- 
tea războiului (cel mai 
important „nume” de re- 
gizor al acestei perioade 
este De Sica, cu care tur- 
nează „Tereza Venerdi"). 
Dar marea revelație a 
talentului său s-a produs 
abia după întîlnirea cu 
Rossellini. „Roma, oraș des- 
chis“ (1945) consacra o 
tragediană desăvirşită, lar 
neorealismul cîştiga un 
tip de actor particular, 
ce va fi reluat, în variante, 
de o pleiadă strălucită 
(Aldo Fabrizzi, Lucia Bosé, 
Raf Vallone...) Filmul lua, 
la Cannes, în 1946, Ma- 
rele premiu, în mare par- 
te grație interpretării ei. 
„Miracolul“ Annei Magnani 


Asociația cineaştilor 


Recent s-a întors în 

țară o delegație de 

nema cineaști români care a 

făcut o vizită în Uni- 

unea Sovietică, pentru 

schimb de experiență 

şi documentare. Cineaștii români 

au vizitat orașele Moscova și Tbi- 

lisi. Din delegaţie au făcut parte 

regizorii de filme de animaţie Gheor- 

ghe Sibianu și Constantin Iscrulescu, 

operatorul Gheorghe Voicu și cri- 

ticul George Littera. Cu acest pri- 

lej, la televiziunea din Tbilisi a fost 

prezentat un montaj din filmele de 

animaţie românești. Au avut loc în- 

tîlniri cu cineaștii sovietici şi con- 
ferințe de presă. 


c] 
Între 12 şi 16 septembrie, s-a 
sfăşurat la Dresda — R.D. Ger- 


A murit Roza Tanala. A murit Mamma Roma. 


A murit Vocea umană. 
A murit? 


Cum o să moară 


Vocea umană ? 


A plecat într-un lung turneu cu o trupă necunoscută... 
(„Secretul de la Santa Vittoria“) 


- a . 
Vizite şi 
mană, întiinirea reprezentanților uni- 


unilor de cineaști din unele ţări so- 
cialiste. Din partea Asociaţiei noastre 


a fost prezent regizorul Francisc 
Munteanu, vicepreședinte al Consi- 
tiului ACIN. 


La sediul Asociaţiei cineaștilor a 
fost: primită delegaţia bulgară care 
a participat la „Zilele filmului bul- 
gar“. Oaspeţii au purtat discuţii 
cu Virgil Calotescu, secretar al Con- 
siliului Asociaţiei și Corneliu Leu, 
directorul Casei de filme nr. 4. 
A avut loc o informare reciprocă 
despre activitatea celor două aso- 
ciații şi despre producţia de filme 
din cele două ţări. 

[i 

john. Porter, conferenţiar la caa 

tedra de film a politehnicii din Lon- 


A al ._ . 

întilniri 
dra, a făcut recent o vizită în ţara 
noastră. Oaspetele a vizionat filme 
româneşti, a făcut o expunere cu 
privire la industria filmului englez 
şi a purtat discuţii cu cineaşti şi 
critici de film din țara noastră. 


E 

Delegația de cineaști condusă de 
Czeslaw Petelski, care a participat 
la „Zilele filmului polonez“, a fost 
primită la sediul ACIN de către Ni- 
colae Ţic, secretar al Consiliului 
Asociaţiei. Oaspeţii şi gazdele -au 
făcut un schimb de informaţii în 
legătură cu organizarea producţiei 
de filme și au discutat posibilităţile de 
extindere a colaborării între asociații- 
le de cineaşti din România şi Polonia. 


La sfîrşitul lunii septembrie a 
fost organizată la Cisnădie „Săptă- 


îl impresionase într-atit 
pe Rossellini, încît acesta 
avea să-i consacre, în 1948, 
în „exclusivitate“ un film, 
„Amore"; un film din două 
părţi—,, Vocea umană“ (du- 
pă Cocteau) şi „Miracolul” 
(după Fellini) — în care 
Anna Magnani joacă aproa- 
pe singură („aproape”, 
pentru că în cea de a 
doua parte apare şi însuşi 
marele — de mai tirziu 
— Federico Fellini). Tot 
Rossellini este cel care, 
extaziat de creaţia Annei 
Magnani în „Vocea umană“, 
spunea că actriţa a reușit 
o adevărată „microscopie 
cinematografică” a senti- 
mentelor. De aici înainte, 
cariera Annei Magnani — 
în film ca și în teatru — 
va fi un şir neîntrerupt de 
succese, În 1955, obține — 
pentru „Roza tatuat" — 
Oscar-ul pentru interpre- 
tare. Unul din ultimele 
sale filme (văzute și la 
noi) a fost „Secretul de 
la Sona Vittorio“ (1969, 
în regia lui Stanley Kramer, 
în care îl avea partener 
pe Anthony Quinn. 

Acum doi ani, cînd îm- 
plinea 63 de ani, actriţa — 
într-o convorbire cu regi- 
zorul Paolo Magelli, pu- 
blicată în paginile „Con- 
temporanului“ — mărturi- 
sea că lucrul pe care şi-l 
dorea cet mai mult ar fi 
fost să reînceapă, cu o 
trupă de teatru ambulan- 
tă, călătoria de artist prin 
ltalia, prin lume. Anna 
Magnani avea, mereu, nos- 
talgia începuturilor tul- 
bur ătoare, împlinite cu o 
devoțiune necondiționată, 
ale aceste! arte miracu- 
loase pe care a oficiat-o 
o viaţă. 

Şi iată, astăzi, casa ei 
din Roma e pustie... Anna 
Magnani a plecat într-o 
lungă călătorie, cu otrupă 
de actori necunoscuţi, pes 
lerini... 

Dinu KIVU 


mîna- filmului românesc”. Au fost 
prezentate filmele „Sfînta Tereza 
şi diavolii“, „Astă seară dansăm în 
familie“, „Ciprian Porumbescu”, 
„Conspirația“, „Departe de Tippe- 
rary", „Dragostea începe vineri”. La 
manifestările care au avut loc cu 
acest prilej, Asociaţia cineaștilor 
a fost reprezentată de regizorii 
Francisc Munteanu și Sergiu Nico- 
laescu, precum şi de actorii Reka 
Nagy, lon Dichiseanu, Ilarion Cio- 
banu. Cineaștii au avut o întîlnire 
cu tineretul! din Cisnădie și cu mem- 
brii cercului „Prietenii filmului”. 
Au fost de asemenea vizionate şi 
discutate două producţii ale cineaș- 
tilor amatori din localitate. În tim- 
pul „Săptăminii filmului românesc”, 
s-a efectuat și un test de cultură cine- 
matogratică, spectatorii răspunzind la 
chestionarele lansate de organizatori. 
- 


1- 


46 


Un confrate 


pe drumul cel bun 


Mä bucur 
ori de cîte ori 


binele învinge răul... 


Fratern şi confratern 
vorbind, colegul nostru 
T. Caranfil n-a avut și 
nici nu ne-a făcut vreo- 
dată viața ușoară în 
ceea ce numim cu toţii 


- cinematografie, Exprimîndu-ne ca-n 


familie, T. Caranfil ne-a supărat cu 
multe şi nici noi, victime ale condeiu- 
lui său niciodată obsedat de nuanță 
și fineţuri, nu l-am uitat, 

Nu scriu toate acestea pentru a-l 
mai supăra pe T. Caranfil încă o dată, 
pentru a-i aminti un trecut de 
neînţelegeri căruia cu toţii i-am plă- 
tit un tribut onest, dimpotrivă: in- 
troducerea aceasta o socotesc nece- 
sară pentru a evidenția — chiar cu 
entuziasm, chiar cu excesivă plăcere 
— calitatea emisiunii sale, „Travel- 
ling peste timp”. E o mare plăcere 
să constaţi că un confrate aflat:de ati- 
tea ori în ceea ce se cheamă greşeală, 
realizează dintr-odată, .surprinzător 
de bine şi de inspirat, un lucru. fru- 
mos, valabil, fin și inteligent. Saltu- 
rile acestea, schimbările acestea în 
gîndirea şi sensibilitatea unui frate 
pe care se pusese o pecete cenușie 
şi neplăcută — fac de data aceasta 
deliciul încrederii noastre neabătute, 
tolstoiene, în em și în puterea 
lui de a pricepe. 

„Travelling peste timp” este cea 
mai exemplară emisiune de cinema 
lansată de studioul nostru în ultima 
vreme. Regret sincer restriînsa ei 
audiție, sîmbăta la o oră îngrată, pe 
programul II*.... E o emisiune care do- 
vedește din plin pasiune pentru arta 
noastră, ochi drăgăstos pentru ima- 
gine şi vraja ei, cultură și sensibilitate 
filmică, finețe — adică tocmai ceea 
ce lipsea criticului de altădată, mo- 
horît și tern. Printre frumusețile de 


O convorbire telefonică 
de 20 ore 


pînă acum, trebuie remarcate micile 
eseuri pe temă dată, cum ar fi fost 
tema „vaporului“ care lega cu cap 
„un Malec pe vapor“ cu „Ultimul țărm” 
(dramatica secvență a submarinului 
care caută ultimul sunet emis de pe 
pămîntul pustiit) și cu un step al lui 
Astaire în decorul unei săli a mașini- 
lor, E aici o educare a asociativului la 
care Caranfil nu trebuie să renunțe, 
Mai sînt ideile inspirate de filmele ro- 
mâneşti, numesc la întîmplare dar şi 
cu bună dispoziție: Amza Pellea față 
în față cu filmul său de debut, ca stu- 
dent, sau secvențele din „Trenul fan- 
tomă“ comentate de Silvia Timică... 
Aş mai elogia inspiraţii „Incoruptibili 
împotriva gangsterilor“ — montaj ca- 
re interferează admirabil lumea cu 
filmul, filmul cu lumea, realul cu 


„Sînt un evadat“, Bogart -cu Dillin- 


ger... 

Emisiunea are idei, tragere de ini- 
mă, respirație, nu o dată poezie, un 
cert sentiment al omenescului în 
fața acestei arte de atîtea ori artifi- 
ciale. (După cum are deja şi manie- 
rismul ei, prea mult Fred Astaire...) 
T. Caranfil face cea mai bună operaţie 
din cîte a realizat domnia-sa; el a lă- 
sat, în sfîrșit, un bisturiu nefericit 
pentru o pensetă fină şi aplicată. Mă 
bucur cu o sinceritate fără umbră — 
ca ori de cite ori binele învinge răul, 


* Mare progres: emisiunea a înce- 
put să fie reprogrcmată şi dimineaţa. 
N-ar fi nici o nenorocire să ajungă și 
pe progromul l, seara, nivelul ei in- 
telectuo! peimițind o asemenea Mn- 


BELPHEGOR 


Record 


Un an greu pentru Jerry Lewis. 
Asta din cauză că el prezintă anual, 
la un post de televiziune american, 
o emisiune-maraton intitulată „Te- 
leton”. Ultima, cea de anul trecut, 
a ţinut exact 20 de ore. Pentru 
anul acesta şi-a pys în cap să 


doboare acest record. Musai! 


Fi 


Cristian 'Țopescu 
explică ce înseamnă 
regizor de transmisie directă: 
„De fapt, expresia e greşită. 
Transmisia directă nu poate fi 


regizată“ 


M-am referit în nu- 

mărul trecut la rea- 

inema lizatorul emisiunii 

sportive TV şi ci- 

titorul = telespactator 

Mihai Udrea din 

Cîmpulung-Muscel își exprimă o 

nedumerire care mi se pare fi- 

rească : de ce crainicele studioului 

nostru anunță, înainte de a da 

legătura cu carul de reportaj, 

doar numele comentatorului, ui- 

tîndu-l pe regizor — principalul re- 

alizator al transmisiei care ur- 
mează? 

Trebuie să recunosc că Mihai 
Udrea are dreptate. La televiziu- 
ne, important este mai întîi ceea 
ce vezi și abia apoi ceea ce ţi se 
spune, Chiar dacă la sfîrşitul unei 
transmisiuni sportive, pe generice, 
printre altele, apare şi numele rea- 
lizatorului (la noi i se spune gre- 
şit, regizor de transmisie ;o trans- 
misie directă nu poate fi regizată!), 
totuși comentatorul este prezentat 
ca un fel de „personaj principal“ 
al emisiunii, cu toate că în primul 
rînd numele realizatorului este le- 
gat de succesul sau insuccesul trans- 
misiunii, lui revenindu-i întreaga 
responsabilitate pentru ceea ce 
vede telespectatorul. Acest om 
trebuie să vă facă să savuraţi Un 
meci ale cărui frumuseți el nu le 
poate gusta. z 

Închipviți-vă carul de reportaj, 
un fel de camion — în genul ce- 
lor care asigură transporturile in- 
ternaţionale — „mobilat” cu nu- 
meroase instalaţii electronice;Publi- 
cul arată întotdeauna un interes 
deosebit față de carul de reportaj 
TV. Atrag atenţia antena parabo- 
lică, emiţătoarele portabile și di- 
versele generatoare, utilajele de 
sunet şi toate celelalte aparate ne- 
cesare transmisiunilor din afara 
studioului. Într-un spaţiu destul 
de mic, un pupitru de comandă cu 
cîteva miniecrane în faţă, pe fie- 
care apărînd imaginea dată de o 
cameră de luat vederi, 

Să zicem că meciul a început. 
Fiecare cameră arată altceva: un 
„plan larg” — o jumătate de te- 
ren, un „plan mijlociu“ — porţiu- 
nea de teren pe care se desfă- 
şoară acţiunea, un „plan strîns” 
— purtătorul mingii. Operatorii 
urmăresc fazele conform unui plan 
stabilit de realizator înainte. de in- 
trarea în emisie şi în funcţie de 
ceea ce se întîmplă neprevăzut în 
teren. Existînd un sistem de co- 


municare prin căști, operatorii sînt 
uneori dirijaţi, dar ei se uită și pe 
lîngă camere atunci cînd nu sînt 
în emisie pentru a sesiza ceea ce 
ar mai putea interesa pe telespec- 
tator în afara jocului. Realizatorul 
nu are această posibilitate, totuși 
trebuie să găsească imediat ima- 
ginea cea mai potrivită pentru 
momentul respectiv. O reacție 
promptă cere o bună coordonare, 
o traducere rapidă a gîndului în 
faptă, Și cu toate că ochii privesc 
spre trei sau patru ecrane, iar 
comenzile verbale însoțesc miş- 
carea aproape automatizată a mji- 
nilor pe butoane, realizatorul re- 
buie să asculte și comentariul, pen- 
tru a însoți cu imaginea ceea ce 
crainicul-reporter observă pe te- 
ren. Odată, un coleg comentator 
a fost surprins şi chiar jignit cînd, 
întrebîndu-l pe realizator la sfir- 
șitul unei transmisii,cum i s-a pă- 
rut comentariul său, acesta i-a 
răspuns că nu l-a ascultat! De fapt, 
el îl auzise, dar ca o parte inte- 
grantă a unui întreg, un factor prin- 
tre cei mulţi alţii cu care era în 
permanent contact tot timpul e- 
misiunii. 

Realizatorii emisiunilor sportive 
de la noi vin din diferite domenii 
de activitate. Ei au o experiență 
profesională anterioară, fie în 
teatru (Dan Cojocaru și Mihail 
Panait), în film, radio sau ziaris- 
tică (Roger Georgescu). Nu avem 
încă realizatori specializați pentru 
acest gen de emisiuni cum este 
Alec Weeks de la BBC, fost spor- 
tiv de performanță, om care „simte 
stadionul” cu ochii închişi. O fi- 
nală a „Cupei Angliei” transmisă 
de echipa lui Weeks este un veri- 
tabil -spectacol-TV (finala Leads 
United — Arsenal din 1972 a pri- 
mit premiul Euroviziunii pentru 
cel mai bun reportaj sportiv al 
anului. E drept că lucrează cu 8 
(opt) camere de luat vederi (!) 
și cu întotceauna aceiași 8 ope- 
ratori, a căror afinitate cu sportul 
a fost îndelung testată. 

Ar mai fi ceva. Există anumite 
profesiuni în lanţul activităţii o- 
mului care nu pot fi practicate fără 
entuziasm, fără un fanatism în sen- 
sul bun al cuvîntului. Cea de rea- 
lizator TV — indiferent domeniul 
— este una dintre ele. lar diletan- 
tismul nu are ce căuta aici, Mili- 
oane de ochi privesc, observă, 
apreciază, 


Cristian ȚOPESCU 


Sîmbătă noaptea, duminică dimineaţa 


V-a prins vreodată som- 
nul, uitaţi în fotolii, la 
ora tirzie a romanțelor, 
atunci cînd imaginile se 
pregătesc și ele de cul- 
care, făcînd loc arma- 

tei aceleia sforăitoare de buburuze 
albe și negre care abia așteaptă ulti- 
ma „oră exactă” a zilei pentru ain- 
vada micile ecrane și a le transforma 
în cîmpul unor bătălii infernale, pe 
viață şi pe moarte? N-aţi încercat, 


La ora romanțelor 
(Mariana Bădoiu) 


uneori, cu ochii împăienjeniţi, să mai 
descifrați în vălmășagul acelor lupte 
nocturne, cite un contur de călăreț 
alb, sau de călăreț negru, care să vă 
risipească iluzia că „programul de 
azi s-a terminat, vă mulțumim pen- 
tru atenție, noapte bună"? V-a tre- 
zit vreodată din visare glasul și zîm- 
betul crainicei de serviciu la ora au- 
tobuzelor de noapte, rostind insi- 
nuant și pe un ton complice formula 
magică „programul de ieri s-a ter- 
minat”? 

Pentru orice „telespectator con- 
știincios“, căruia i se mulțumește pen- 
tru atenție, seară de seară, sîmbăta 
este un prilej de secretă bucurie. 
În celelalte zile ale săptămînii, tih- 
na de telespectator este tulburată de 
norișorul „zilei de mîine". Simbăta 
nu, n-are miine, Sîmbăta te poțiarun- 
ca liniștit în vălmășagul imaginilor, ca 
într-o mare caldă și bună, fără medu- 
ze și fără șerpi, te poţi lăsa dus de 


Confruntarea a două generaţii, cea 
aluptătorilor pe fronturile celui dea! 
doilea război mondial şi cea a fiilor 
lor, constituie tema unui nou serial 
de televizine. De-a lungul a zece 
episoade de cite o oră fiecare, seria- 
lul „Destine“ va consemna, de fapt, 
cele mai importante evenimente din 
viața și istoria Poloniei contempo- 


Cea mai frumoasă 
noapte 
a săptămînii: 
simbăta ! 


vilurij oriunde (da, sîmbăta poți ieși 
chiar în larg, nu te temi de rechinii 
„Teleencilopediei”), sîmbăta e mai 
alffel decît celelalte zile, nici reali- 
zatorii nu îţi pun la încercare, de la 
o oră în sus, capacitatea de alegere, 
te lasă] să navighezi liniștit pe un sin- 
gur canal, nu te supără cu surprize de 
program, ştii la ce să te aștepți, e bi- 
ne, e în jurul tău o mare caldă și 
bună, fără meduze și fără șerpi, și o 
scrumieră plină cu mucuri, așa e 
sîmbăta, ziua fără norișorul lui „mfi- 
ne" care să-ți întunece siesta gîn- 
dului. La ora buburuzelor se mai în- 
timplă cîteodată să-ți dai seama că 
valurile te-au purtat spre nicăieri 
şi te-au adus nicăieri, dar n-are im- 
portanță, n-au intrat sîmbetele în 
sac, vine ea din nou ziua lui Mannix și 
atunci să vezi valuri, și scrumiere, și 
rechini... 

Aşa e sîmbăta, ziua telespectato- 
rilor conștiincioşi de pretutindeni, 


0 „gală“ 
în alb şi negru 


Programul de sîmbătă este construit, 
cel puţin teoretic, în consecinţă, așa 
ca un magazin ufliversal, unde $ë gă- 


iul a fost scris de cunos- 
er Roman Bratny, iar 
semnată de Zbigniew 


Scen 
cutul ro 

regia va 
Kuzminski. 


rane 
an 


Bar 


Despre omul care a fost cel mai 
popular, cel mai inventiv şi cel mai 
produzt'v autor de romare polițiste 
din Anglia, John Crea:y.vom vorbi de 
aici înainte la trecut. A incetat din 


sesc de toate pentru toți (pentru 
toți telespectatorii conștiincioşi, fi- 
rește). Pînă la ora navigării pe un 
singur canal, atunci cînd starea de 
spirit a privitorului de sîmbătă este 
încă nedefinită, se mai încearcă, din 
cînd în cînd, cite o formulă inedită, 
la ora aceea se suportă încă experi- 
mentele, În acel interval de tranzi- 
ție s-a născut şi a murit (demult) 
top-ul. lui Octavian Ursulescu. În 
acel interval de tranziţie, pe progra- 
mul „concurent“ la -liberă alegere, 
s-a născut şi n-a murit încă ciclul de 
cultură cinematografică numit „Is- 
toria filmului“. Noutatea în materie 
o reprezintă „Travellingul peste 
timp”. Spun noutate — deşi maga- 
zinul -acesta cinematografic (inițiat 
de T. Caranfil) împlinește cîteva luni 
— pentru că cine n-a văzut la vremea 
respectivă, în cadrul acestei emisiuni, 
parabola lui Norman Me Laren cu 
scaunul — care vrea și el, o dată mă- 
car, o dată în viață, să se așeze; sau 
pasajele incredibile din filmul inedit 
„Țarul“ (clipă de nebunie şi uitare 
În gîndirea cinematografică profundă 
şi novatoare a unui Dovjenko), cine 
n-a văzut la vremea respectivă meda- 
lionul de amintiri despre Michèle 
Morgan; iepuraşul din „Simfonia pas- 
torală” sau harababura din „Cutare“ 
— cine n-a văzut toate acestea și ce- 
lelalte multe travellinguri peste timp, 
mai are timpul s-o facă, pentru că ele 
de-abia acum au ajuns pe programul 
întii, cei care poate fi văzut de toată 
lumea. 

Curind însă, după hotarul „telejur- 
nalului de seară“, telespectatorul con- 
știincios (și simbăta are, sigur, foarte 
mulţi telespectatori conştiincioşi) se 
aruncă voluptuos în ape de imagini. 
„Teleenciclopedia“ nu va fi concu- 
rată niciodată de „Micul dicţionar 
enciclopedic", ele pot coexista foar- 
te bine în paralel. „Mannix" a înso- 
tit de peste un an barca telespecta- 
torului conştiincios, ieșită în larg, de 
dragul aventurii şi nu o dată a folo- 
sit drept „colac de salvare”. Este loc, 
apoi, în programul serii şi de Bocăneț 
şi de Marin Traian, de toţi slujitorii 


viață, la proprietatea sa din Wilt- 
shire, la vîrsta de 64 de ani, împovărat 
de glorie, împăcat cu sine. Anual 
scria 14 romane polițiste și de aven- 
turi. În total 560 de cărți, apărute 
în 60 de milioane de exemplare și 
traduse în 23 de limbi. Personajul 
său preferat, de altfel și cel mai 
cunoscut dintre detectivii cărora 
le-a dat viață, a fost „Baronul“, 
devenit celebru graţie și serialului 
turnat de BBC şi văzut de milioane 
de telespectatori din toată lumea. 


show-ului și ai divertismentului, „cu 
toate armele, de toate gradele“, 
pentru că o sîmbătă seara fără o me- 
lodie sau fără o glumă (uneori... la 
"ora buburuzelor... dar nu-i nimic... 
vine ea altă sîmbătă...) n-are gust, ma- 
rea trebuie să fie sărată, altfel n-ar 
fi mare, altfel ar fi lac cu broaște, 
altfel ar fi baltă. Cînd se mai întîmplă 
cîte un program de divertisment din- 
tre acelea fără urme dozabile de haz 
sau de bună dispoziție (și se mai în- 
timplă), se găsește întotdeauna şi 


Fără teamă, nici sfială 
(Corina Chiriac) 


cîte un recital mai săltăreț, cu cite 
o japoneză superbă, sau cîte un az- 
navour mai mititel, tu, telespectator, 
ştii asta, n-ai nici o grijă, faci pluta 
în larg, fără să te temi de nimic, îți 
vei asculta la timpul ei romanța, aṣ- 
tepți cu încredere ora buburuzelor, 
cînd vă mulțumim pentru atenție, 
programul de azi, programul de ieri, 
programul de miine... s-a terminat. 

Duminică dimineaţa va fi altfel, cu 
totul altfel, duminica este o zi cu 
mîine, oricărui telespectator conştiin- 
cios i se mai întîmplă să întîrzie la 
ora buburuzelor de dimineaţă, chiar 
şi la năzdrăvăniile leului sașiu, pentru 
unii duminica televiziunii începe abia 
după-masă, cu golul lui Neagu. și cu 
șutul lui Oblemenco (sau invers), 
pentru alții duminica... Nu, ce mai 
încoace încolo, sîmbătă e raiul pe 
pămîntul telespectatorilor conștiin- 


cioşi.... 3 
Călin CALIMAN 


Baronul Steve Forrest 


ANCA ARION: 


Răspunderea 


şi 
riscurile ei 


„Ge MINUT ae PA TAGE ES 
— Ce înseamnă pentru 
un reporter TV cuvin- 
tul „responsabilitate“? 


— Cunoaşteţi vreo 
profesie care s-ar putea practica în 
afara unei responsabilități depline? 
Dacă aș fi foarte subiectivă, aş spune 
totuși că, în cazul profesiei noastre, res- 
ponsabilitatea trebuie să fie dublă: în 
primul rînd faţă de oameni şi apoi... 
faţă de noi înşine. Cei cu care lu- 
crăm noi sînt oamenii, cu bucuriile 
și cu tristeţile lor, cu frămîntările, 
cu viaţa lor... 


— Nu e cam incomod? 


— Nu trebuie să fie. Eu, repor- 
terul, nu am dreptul să trec pe lîngă 
anumite lucruri numai pentru că 
e incomod să vorbești .despre ele. 
A fi reporter înseamnă, în primul 
rînd, așa cum spuneam, a avea o 
foarte mare răspundere față de se- 
menii tăi, o răspundere pe care tre- 
buie să ne-o asumăm, cu toate ris- 
curile pe care le implică. 


— Dar răspunderea față de oa- 
menii nemijlocit implicați într-o 
emisiune TV? De asta nu trebuie 
să ţină seama un reporter? 


— Eu am ţinut întotdeauna sea- 
a 


| 


— Spuneţi-ml... un- om -poate fi 
obligat să răspundă la întrebările 
unui reporter? 


— Nu, nu poate -fi obligat! lar 
dacă acceptă, atunci cînd nu-i con- 
vine o întrebare e liber s-o spună, 
să nu răspundă şi, bineînțeles, să 
polemizeze, să contrazică, să demon- 
treze că nu e așa. 


— Nu credeţi că, uneori, aspecte 
mărunte ale vieţii noastre sînt su- 
pradimensionate, ridicate la rangul 
de „problemă“, de „caz' şi aduse 
ca atare pe micul ecran? 


— Vă referiți la. vreun caz con- 


a 
i 
a 
r+ 


— Sînt multe, dar, dintre ele, 
aş alege mult discutata dy. anchetă 
„Catedra nu e amvon"! 


— Mult discutată? Mă miră, Eu 
n-am citit decît o singură cronică. 


— Nu întotdeauna dacă cronica- 
rii tac, înseamnă că tac şi telespecta- 
torii, Dar să revenim... 


— Dacă s-a înțeles că în ancheta 
aceea am supradimensionat un caz 
mărunt, nu e vina mea! Nu mi sẹ 
pare un „caz mărunt” faptul că pro- 
fesori, oameni tineri de numai 23— 
24 de ani au astăzi, în 1973, niște 
concepţii religioase care-i împiedică 
să-și facă datoria la catedră, Nu iau 
în discuţie credinţa lor. Dar am drep- 
tul să mă interesez de felul în care 
se desfășoară învățămîntul în şcolile 
unde profesează ei. Vă întreb eu pe 
dumneavoastră, fără a aștepta un 
răspuns: putem rămîne oare indi- 
ferenţi la felul cum se face educaţia 
copiilor noștri? Avem sau nu drep- 
tul, datoria, să ne întrebăm cui încre- 
dințăm educaţia acestor copii? După 
părerea mea, trebuie să ne oprim 
şi asupra acelor cazuri, doar în apa- 
renţă singulare, „mărunte“, cum spu- 
neaţi, să vedem ce se află dincolo 
de ele, să avertizăm asupra implica- 
ţiilor şi consecințelor posibile. Eu am 
convingerea că locul de la catedră 
nu poate fi încredinţat oricui. De 
aceea am și intitulat aşa ancheta. 


— Această luare de poziţie nu im- 
plică şi riscuri? 


Un episod 


Duminică, 21 octombrie, a 
început serialul italian „În ul- 
timul minut“. Primul episod, 
intitulat „Alarmă la bord“, este 
o pastişă a cunoscutului film 
„Aeroportul“. Departe, foarte 
departe de zona bunelor tradiţii 
ale neorealismului Italian (cum 
ne anunţa crainica). Nesituat 
măcar în zona bunelor tradiții 
ale westernurilor-spaghetti... Nu 
ştim însă ce ne rezervă în con- 
tinuare serialul. De aceea să nu 
anticipăm, să nu emitem jude- 
căși de valoare pripite. 

Observațiile noastre se referă, 
în aceste rînduri,la un alt aspect, 

Pină acum ne-am deprins 
ca serlalele pentru tineret 
de duminică după masă să fle 
corecte din punct de vedere al 
traducerii. De data aceasta 
ne-am trezit, buimăciţi, cu „per- 
le“ ca acestea: la bordul navel 
se aflau un steward şi o ste- 


— Ca orice meserie. La noi, ris- 
curile se traduc prin: scrisori, de 
cele mai multe ori anonime şi de cele 
mai multe ori ireverențioase; și pen- 
tru că anonimilor efortul de a scrie 
le este uneori peste puteri, ei bine... 
folosesc telefonul... Pentru că este 
mult mai comod să te revolţi “cînd 
ți se spun lucruri inconfortabile, de- 
cît să meditezi asupra Justeţii lor... 


Di 
— Spuneţi-mi, de ce emisiunile 
critice, cele care pun în discuţie „ca- 
zuri", „probleme“, sînt sau par 
mai interesante decit reportajele 
care aduc pe micul ecran fapte 
exemplare, oameni exemplari, în 
situaţii exemplare? 
PN ei 
— Am terminat de curînd o an- 
chetă despre o căsnicie ratată, cău- 
tînd să scot la lumină cauzele acestei 
ratări; cred că va interesa pe mulţi 
tineri. Promit, în replică, o emisiu- 
ne despre o căsnicie fericită, care să 
stîrnească un interes asemănător... 
E drept că o falsă atracție către 
senzaţional ne îndeamnă pe unii din- 
tre noi să ne oprim exclusiv asupra 
cazurilor ieşite din comun. Dar cred 
că păcatul cel mai mare al reporta- 
jelor noastre este idilismul. Poate că 
prea abuzăm de imagini cu pajiști 
înflorite, cu oameni printre lanur 


. 
spaghetti 

wardessă. În traducere, stewar- 
dul este botezat... di. Stewart! 
Așa că, în repetate rînduri, 
citim: „Domnul Stewart spune 
că un pasager...“, sau „comandan- 
tul vorbeşte cu Stewart“. La 
un moment dat, în film, coman- 
dantul spune: „Hai, steward, 
servește micul dejun“ (în ita- 
liană, clar: „prima collazione“). 
În traducerea noastră, ideea e 
tălmăcită astfel: „Domnule Ste- 
wart, fă prima verificare!“ 

(Adică, ce verificare? Verificarea 
gustării?) În film, comandantul 
spune: „Nu te-apuci să scrii 
scrisori cînd al de gind să arunci 
avionul în aer, cu scrisoare 
cu tot“ („lettera compresa“). 
Traducerea spune însă că nu te 
apuci să scrii scrisori cînd ai 
de gînd „să arunci în aer avionul 
cu o scrisoare cuprinzătoare“... 
(Grabă sau candoare lingvistică?) 


pnn 
Nu! 
Nimeni nu poate 
fi obligat 
să apară 


la televizor ! 


Di 


unduind în vînt, cu copii anormal de 
cuminţi, imagini cărora le corespund 
fraze ca: „Am avut și greşeli, dar din 
ele am învățat foarte multe“, nX.. 
mai are şi realizări, dar ele sînt um- 
brite de lipsuri“, etc, etc. 


— Vă socotiți încheiată misiunea 
o dată cu difuzarea emisiunilor -pe 
care le semnaţi? 


— Am să răspund prin două e- 
xemple. În urma unui reportaj des- 
pre copiii-pictori din Vultureşti, 
s-au primit de la telespectatori ne- 
numărate colete cu cartoane, culori 
şi albume de artă; apoi, sutele de 
scrisori pline de omenie adresate 
unei tinere fete care se afla într-un 
moment de viaţă dificil.. Și dacă cei- 
lalţi au asemenea reacții, cum aş pu- 
tea Fi reporterul, să rămîn impa- 
sibil 


— În ce relaţii vă aflaţi cu tele- 
cronicarii? 


— Relaţii? Nu-mi place cuvîntul. 
Cunosc doar doi; dar unul a abando- 
nat (sper, nu definitiv) cronica de 
televiziune, iar celălalt (vai!) face 
doar telecronică... sportivă. Pe cei- 
lalţi... nu-i cunosc nici din vedere. 
Ba nu, greşesc, i-am mai văzut pe 
cîte unii la televizor. Aceasta a fost 
singura relație.. dacă o putem nu- 
mi astfel... 


— Nu mă gindeam la relaţii per- 
sonale. 


— A... vă referiţi la celelalte... pro- 
fesionale. Citeam undeva că un scrii- 
tor cunoscut, cînd se afla la începutul 
carierei, își scria singur cronicile în 
revistele vremii ca să fie sigur de 
succes, Or, eu nu sînt nici scriitor, 
nu sînt nici la începutul carierei... 
așa că las cronicile în grija colegilor 
mei, cronicarii. De altfel este şi echi- 
tabil așa. Eu realizez emisiuni, ei, 
cronici la emisiuni. Poate că unora 
le-ar părea inechitabil faptul că în 
timp ce ei pot emite aprecieri asu- 
pra emisiunilor mele în cronici, eu 
nu pot emite aprecieri asupra cro- 
nicilor lor în emisiunile pe care le 
realizez. Dar aceasta este o părere 
pe care eu nu o împărtăşesc. mpăr- 
tăşesc, în schimb, ideea că atit emi- 
siunile noastre, cît și cronicile la aceste 
emisiuni trebuie să aibă un singur 
scop: să intereseze publicul și să-i 
fie utile. Asta înseamnă şi succes 


real. 
N. C. MUNTEANU 


CD Dre II Pee 


e RI N a e N e 


Epoca de piatră este 

o temă de cea mai stric- 

tă actualitate. Altmin- 

teri nu s-ar explica plă- 

cerea cu care privim, 

duminical,  binecunos- 

cutul serial american de desene ani- 

mate înfăţișînd viața (cea de toate 

zilele) unei familii în timpurile sus 

amintite. Altminteri, mai ales, nu 

s-ar explica ușurința cu care specta- 

torul de azi se recunoaște în eveni- 
mentele și relațiile ultra-antice. 

Giraudoux a încercat printre cei 
dintii, în teatru, să „cortemporani- 
zeze" trecutul așa-zis îndepărtat, în- 
zestrîndu-i pe eroii Eladei cu lim- 
bajul și reacțiile secolului 20, Dar, 
oprindu-se la granița care desparte 
comedia de parodie, autorul „Răz- 
boiului Troiei“ nu l-a făcut pe Aga- 
memnon să vorbească la telefon și nici 
nu a urcat-o pe Elena într-un auto- 
mobil zeiesc. 

„Aventuriie din epoca de piatră” 
s-au instalat farm în parodie, construin- 
du-și umorul din niște mult încercate 
materiale care se realizează prin a- 


Viitorul televiziunii atîrnă de un 
fir. De sticlă. Nu mai gros decit un 
fir de păr. Experimentarea transmi- 
siei imaginilor de televiziune prin- 
tr-un cablu confecționat din. fibre 
de sticlă a avut loc la Bremen 
(R.F.G.) în luna august. Experiența 
a fost repetată la inceputul lunii 
septembrie în direct, într-oemisiune 
de actualități. Nova invenţie are 
un viitor de aur. După cum au decla- 
rat specialiştii, cu. ajutorul unei 
singure fibre de sticlă, de grosimea 
unui fir de păr, vor putea fi realizate 
o mie de comunicaţii telefonice, 
zece programe de televiziune și 
chiar comunicații video-telefonice, 


Alertă în lumea telefagilor. Pro- 
fesorul Enrique Melon-Martinezarartă 
negru pe alb în cartea „Televiziunea 
în familie şi în societatea modernă“ 
că majoritatea telespactatorilor con- 
sumă dulciuri în cantități industriale, 
În cazul că noi, spectatorii în halat 
și în papuci, nu ne vom abţine de la 
îndulcirea emisiunilor de televiziune, 
vom ajunge nişte huidume, Astfel 
se va adeveri pronosticul său, potrivit 
căruia „creşterea vinzării aparatelor 
de televiziune va fi direct proporțio- 
nală cu creșterea obezității şi a ca- 
riilor dentare“. 


privind o privire 


Giraudoux nu l-a făcut 
pe Agamemnon să vorbească la telefon 
şi nici n-a urcat-o 
pe Elena în maşină.. 


O șuetă preistorică 
(Wilma și Betty) 
EOTS ZU 
mestecuri de ieri şi azi: se circulă cu 
mașina, însă vehicolul posedă roți 


Jackie Onassis :în f 


Sfătuiră de sora sa, Lee Radziwill, 
celebra Jackie Onassis și-a pus în 
cap să devină şi mai celebră. Pentru 
asta ea va realiza un film de televi- 
ziune. Nu pe degeaba, ci pe bani 
buni. Va fi „un film de caracter”, 
Altfel cum ? Filmul despre viaţa fostei 
prime doamne a Americii nu putea 
fiîncredințat oricui,deciproducătorii 
şi-au asigurat servicile altor două 
celebrități, regizorul Mike Nichols 
şi scriitorul Truman Capote. 

EEE 
O celebritate scumpă 
(Jackie Onassis) 


O viață de dinosaur 
(Dino) 
paan em d 


de piatră, Amestecul despre care vor- 
bim e un „beton“ al comicului. 


O emisiure, în care nişte oameni 
vorbesc altor oameni, este trarsmisă 
cu un succes uriaș de Televiziurea 
bulgară. Programată lunar la o 
oră de virf, între 19,30 şi 21,30, cu o 
durată de 90', „Tribuna cvică“ 
adună în jurul micilor ecrane peste 
patru milioane şi jumătate de tele- 
spectatori, cifră niciodată atinsă de 
vreo transmisie sportivă sau de un 
program distractiv. Prin intermediul 
acestei emisiuni, orice cetățean poate 
serie, punînd întrebări, cerînd expli 
caţii și lămuriri unor conducători de 
întreprinderi, organizații şi instituţii 
administrative, inclusiv miniştiilor. 
Înalții demnitari apar la această 
emisiune şi răspund la întrebările 
puse de telespectatori. Se pot pune 
întrebări, prin telefon, chiar şi în 
timpul emisiunii și au fost cazuri în 
care diferiți oameni s-au prezentat 
la sediul televiziuni au fost intr o- 
duşi direct în emisie. 


În 1969, cînd se trăgea ultimul tur 
de manivelă la cel de al 300-lea epi- 
sod din serialul „Răzbunătorilor“, 
Patrick McNee era asaltat de câtre 
producători cu tot felul de propu- 
neri. A acceptat însă un lung turneu 
teatral în Australia şi Noua Zeelandă 
pentru „a verifica, spune el, dacă 
John Steed era într-adevăr popular”. 
După care joacă pa Broadway în 
„Copoiul”. Viaţa în Statele Unite îl 


În legătură cu epoca de piatră 


„„„Dar, mai cu seamă, înseamnă o 
posibilitate -de cunoaştere şi — deci 
de satiră, prin distanţare. Satiră les- 
ne realizabilă şi — important — les- 
ne acceptabilă, deoarece dacă lauda 
ne-o dorim. oferită direct, actul cri- 
tic, în schimb, îl dizerăm, mai cu ușu- 
rință, prin intermediar. Or, timpul 
s-a dovedit a fi întotdeauna cel mai 
bun mijlocitor între noi şi noi în- 
şine.... 

Cazul epocii de piatră mă îndeamnă 
să propun televiziunii bucureștene 
o tentativă de evadare: din actuali- 
tatea vetustă în antichitatea contem- 
porană, Aflată, după cîte știm, în 
criză de umor 364zile pe an (a 365-a, 
Revelionul, e singura în formă bună, ca 
o zi de purificare anuală) T.v. ar putea 
găsi, prin explorarea terenurilor vir- 
gine ale trecutului, prilejuri mult 
rivnite de momente și — de ce nu? 
— „seriale“ la înălțimea spiritului și 
spiritelor disponibile. 

Mă gîndesc, de pildă, la un serial 
în, să zicem, junglă. 


Al. MIRODAN 


atrage şi hotărăște să-şi prelungeas- 
că şederea, dar pe platowrile de tele- 
viziune, unde e invitat de onoare al 
unui nou serial intitulat „Sampanie 
Sailor“. În ciuda titlului,se pare că 
rolul său este al unui personaj is- 
toric, Deocamdată nu se știe decit că 
își pregăteşte viitorul succes cu un 
drastic regim alimentar compus zilnic 
din morcovi fierți şi suc de porto- 
cale. Rezultatul: imbatabilul răzbu= 
nător a pierdut 25 de kg. Un personaj 
uşor pentru un rol greu! 


Un răzbunător minus 25 kg. 
(Patrick . MeNee) 


49 


“estetica, 


(urmare din pag. 5) 

uzină. Eu însumi am lucrat la multe 
filme despre industrie — la Reșița 
şi în alte locuri, Pe toate le-am ară- 
tat frumoase, pentru că aşa le-am 
văzut eu. Pentru că depinde cum vezi 


dar și etica 


vrea să revin la combaterea celor 
care au criticat filmul pentru lipsa 
de autenticitate, Uzina noastră este 
aşa cum se vede, poate chiar mai 
frumoasă. Nu s-a făcut ceva în mod 
deosebit pentru filmare. Că s-au 


Nicolae Girardi: — Am ales totdeauna unghiurile 
cele mai frumoase 


n 


Arh. Nicolae Drăgan: — Uzina de azi nu mai sea- 
: mănă cu cea de ieri 


lucrurile din jur, cît de îndrăgostit 
eşti de ele. Noi în acest film trebuia 
să arătăm o fată care a avut un ghi- 
nion în viaţă, dar căreia în cele din 
urmă îi face plăcere să lucreze în 
uzină. Pentru aceasta, trebiia să 
arătăm uzina cu foarte, foarte pu- 
tine înfrumuseţări, pentru ca ori- 
cine a trăit ceea ce a trăit eroina 
noastră, să dorească să vină într-o 
uzină şi să rămînă acolo să lucreze. 
Pentru acest motiv, noi am'ales din 
fabrică locurile și unghiurile cele 
mai interesante, dintre toate pe care 
le-am cunoscut şi pot să vă asigur 
că am ajuns să cunoaștem bine în- 
treaga fabrică. 

Alexandrina Gheorghe: Și eu aş 


50 


aranjat cîteva lădiţe mai ordonat, 
ori s-au vopsit pereţii — asta era 
necesar pentru estetica filmului. 
Aşa se face... Așa se procedează. 
Aşa gîndesc eu, cel puțin. 

TREI EMI TE PREDEA E AUDE FEISAL: 
Da. Dragostea în acest film este 
cam simplă. 
Maturizarea apare cam prea ușor 


Ing. Aurel Pană: Este și părerea 
mea. Eu vreau chiar să-i felicit pe 
cei care au realizat acest film, în- 
trucît este un film real, bun şi co- 
rect, cu cîteva excepţii pe care am 
să le pomenesc. Adina Popescu a 


avut o interpretare excepţională, 
muncitoare. La fel — maestrul 
aragiu, ca maistru. Tot filmul 
eXprimă realitatea, nu s-a exagerat 
nimic. Poate că era mai bine dacă 
se insista să se arate secţia noastră 
ultramodernă, unde se lucrează cu 
mănuși și nu intri în secție pină 
nu ai unghiile făcute. Și de fiecare 
dată te speli pe miini,te curețicu al- 
cool etilic şi îţi pui din nou mănușile. 
Cinema: Dar eroina noastră, care 
tocmai a pășit pentru prima dată 
în viață pragul unei uzine, nu devine 
probabil chiar la pasul următor aptă 
să execute acele operaţii de înaltă 
calificare. De ce ar fi atunci mai bine 


secţie şi am arătat unor âs 
tineri ce au de făcut, începind cu 
A,B,C-ul meseriei. N-aş vrea nici 
eu să refac cronica filmului. Ceea 
ce nu m-a convins în film a fost în- 
drăgostirea cam prea bruscă a celor 
doi, și în prima și În a doua partea 
filmului. 


Alexandrina Gheorghe: Dragostea 
apare cam ușoară, Într-adevăr. 


Ing. Aurel Pană; Am simțit apoi 
și eu, ca și tovarășul Dan Rădulescu, 
că lipsesc relaţiile de familie sau 
obștești. Deși îl vedem în treacăt 
pe tatăl fetei, iar altă dată o vedem 
pe fată discutînd ceva pe scări cu 
secretarul de partid, e poate prea 


Dan Rădulescu, maistru: — Dar de ce îndrăgostiții 
să fie puși aproape întotdeauna în locuri pitorești? * 


Ing. Dan Smărăndescu: — Da. Dar uneori în decorul 
filmului e prea puțină mișcare 


ci 


să se arate mai mult tocmai această 
secţie? 


Ing. Aurel Pană: Pentru a atrage 
tineretul. 

Cinema; Credeţi că educaţia ti- 
neretului trebuie făcută numai în 
sensul că munca ar însemna niște 
operaţii executate cu mănuși în 
medii sterilizate? Sînteţi de părere 
că o dramă poate fi convingătoare 
dacă se evită zonele de umbră şi 
de dificultate? o 


Ing. Aurel Pană: Nu. Dar să știți 
că şi o tînără începătoare poate să 
lucreze în secția la care mă refer. 
Eu însumi am fost șef în această 


puţin. N-a apărut, mai deloc în acest 
film, partea social-educativă din Via- 
ţa tineretului — nici din unghiul 
părinților, nici al activităţii politice. 

Ing. Nicoleta Cosma: Eu am as- 
cultat foarte atentă tot ceea ce s-a 
spus și, curios, sînt de acord cu toţi 
ante-verbitorii. Numai, că eu gä- 
sesc că multe lucruri, foarte juste, 
fie obiecţii, fie chiar unele explica- 
ţii date de producători, nu prea au 
legătură cu acest film sau cu ceea 
ce cred eu că trebuia el să fie. 
Pentru că ceea ce am văzut pe ecran 
reprezintă, după părerea mea, Ma- 
terialul pentru mai multe filme. 
Sînt foarte multe probleme. aici. 


E vorba de absolventul de liceu care 
nu intră la facultate, dar care intră 
totuși în producție. Apar apoi 
problemele adaptării tînărului la 
locul de muncă pe care parcă e su- 
ficient să le ridicăm ca să se şi re- 
zolve. Apar şi problemele fetei de 
18 ani care cunoaşte prima dragoste, 
întilnește un escroc sentimental 
şi are timp să limpezească și cea de 
a doua dragoste, cea definitivă. 
Am impresia că din cauza unei sete, 
foarte explicabile, de „filme pentru 
tineret“, s-au cam amestecat lucru- 
rile și problemele de mai sus s-au 
acoperit unele pe altele și n-a mai 
ieşit nimic în relief. 


Virgil Calotescu: Dar, după pá- 
rerea dumneavoastră, ce trebuia să 
iasă în relief? Poate că procedaţi 
şi dumneavoastră ca acei critiei 
care ne-au propus un alt film. De 
ce nu-l discutați pe cel care l-am 
făcut? 


Ing. Nicoleta Cosma: Tocmai. 
În relief trebuia să iasă ceea ce ne 
promite titlul: dragostea „care în- 


i 
cepe vineri“ sau în altă zi, dragos- 
tea unei fete de 18 ani, sufletul ei 
vulderabil, toată zbaterea aceasta 
pe care o implică trecerea de la 
adâlescență la tinereţe, deziluziile 
de care uneori e vinovată fata în- 
săși. Fiindcă la 18 ani nu știi ce 
înseamnă nici munca, nici dragostea, 
şi cred că, în uzină, cel mai intere- 
sarit ar fi fost să vedem tocmai ṣo- 
cul pe care îl constituie pentru fată 
primul contact cu greutăţile muncii 
care există pretutindeni. Aici nu 
era loc pentru nici o pată roz, decît 
pentru a o combate, întrucît ţine 
de naivitate, de iluzii. La 18 ani, 
eşti teribil, vrei să faci foarte multe 
lucruri, pe care nu le cunoşti și 
care sînt de obicei mult mai dure, 
ceea ce creează în viaţa tînărului 
drame mai profunde decit cele ară- 
tate în film, Sint dramele interioare 
ale momentului de trecere — „su- 
ferinți din care am făcut armuri de 
fier”, cum zice Bacovia. Cineva a 
spus aici că dragostea din film e 
cam uşoară, E ușoară, pentru că 
e arătată printre celelalte probleme" 
care, € drept, o ajută pe fată să nu 
prea sufere după ce e părăsită. Apoi 
aceleaşi „probleme"” sau altele — 
ilustrate uneori cam revuistic, al- 
teori prin mici aparte-uri teatrale 


sau numere în sine — ne fac să tre- 
cem uşor și peste dragostea a doua. 
Deși fata pare uneori să cadă pe gîn- 
duri, nimic n-o neliniștește, de fapt, 
cu adevărat. Ea intră foarte repede, 
după începutul destul de interesant 
al filmului, într-un fel de cursă cu 
mici farse — cei doi îşi plătesc unul 
altuia „datoriile” — și astfel această 
vîrstă ingrată, pe care o bănuiam la 
începutul filmului dramatică, apoi 
poetică, chiar patetică, apare în 
cele din urmă sub un aspect bule- 
vardier, fâră să semnifice într-âde- 
văr un moment de maturizare mo- 
rală. 

Ing. Răzvan Bărbulescu: $i eu 
cred că nu trebuie să uităm că fil- 
mul este o aperă de artă și decio 
convenţie — o convenţie de o oră 
şi jumătate. El nu poate aborda 
toate problemele unei uzine. În 
măsura în care a făcut o selecție, 
acest film a reușit să ne convingă, 
Dar am redescoperit, aici, unele 
prejudecăţi cu care, într-un fel, fil- 
mele românești ne-au cam obişnuit, 


Dumitru Fernoagă: — Există în film, e adevărat, şi 
d o anumită tentă roz 


Ce înseamnă, de pildă, viața într-o 
uzină? S-ar părea, dacă ne conducem 
după unele imagini din film, că ea 
e foarte simplu de reconstituit: niște 
băieți veseli pe care-i cățărăm pe 
niște geamuri sau pe niște lăzi și 
Nişte fete vesele care se tachinează 
într-un cămin — asta ar trebui să 
ne dea senzaţia de viaţă a unei uzine! 
Sigur, nu mai facem filme în care 
toată lumea e îmbrăcată ca la Mu- 
zeul satului, dar unele amintiri din 
acele filme parcă “persistă. O altă 
prejudecată este că toţi cei cu 
care 'ai de-a face într-o fabrică, sau 
cel puţin personajul-cheie de care 
depinde soarta eroului, trebuie să 
fie- întruchiparea  bunăvoinței, a 
înţelepciunii și chiar a umorului; 
mai mult sau mai puţin izbutit — de 
data aceasta chiar foarte izbutit, 
ceea ce pe ecran sună foarte bine, 
Numai că, de obicei, lucrurile nu se 
întimplă chiar așa. 


Cu un cărucior din acelea cu care 
apăreaţi dimreavoastre în film, 
un cetățean l-a omorit pe ur alt 
cetățean. 
Dumneavoastră, îrsă, vă jucati... 


Nicclae G'rardi: Dar aşa ar fi 
normal să fie! 


Ing. Răzvan Bărbulescu: Bine, 
bine, să ne înţelegem: ar fi normal, 
dar ce facem cu autenticul? 


=S. Nicolae Girârdi: Dumneavoastră 


credeți că nu există și asemenea oa- 
meni în uzine, ca personajul inter- 
pretat de Toma Caragiu în film? 


Ing. Răzvan Bărbulescu: Există. 
Dar nu mai păstrăm nicio măsură? 
Am pornit deja de la o excepţie, 
alegînd ca ambianță I.P.R.S.-ul, o 
uzină dintre cele mai moderne. E 
o excepție, dar am trecut-o la tipic 
și pe asta, Acum procedăm la fel cu 
personajele? 

Virgil Ogăşanu, actor: Da, Vir- 
gi! Calotescu şi-a ales, într-adevăr, 
o uzină foarte modernă, cu o tehno- 
logie foarte avansată, cu oameni 
foarte competenţi, îmbrăcaţi la fel, 
toţi în halate proaspete, toţi aplecați 
deasupra unor aparate foarte com- 
plicate. E foarte greu să descoperi 
viața acestor oameni în procesul de 
producţie care pare uniform și care 
de obicei te depășește prin noutatea 


etică. Rămiîne însă sugestia ei — În 
alte momente din acest film, în- 
cărcate de un real fior de omenie, 
cu un schimb de replici mai firesc, 
mai deschis decît de obicei, deci mai 
sincer, Este cel puțin prima treaptă 
a unei dezbateri morale autentice. 


Virgil Calotescu: Toate aprecieri- 
le făcute aici sînt şi vor fi, pentru nol 
— şi, sper, nu numai pentru noi — 
motive de meditaţie, Cred că un 
autor de filme, ca orice artist, tre- 
buie să caute mereu prilejuri de 


„ meditație. Am impresia că acest 


tip de întîlnire iniţiat de revista 
„Cinema“ este și poate deveni, din 
ce în ce mai mult în vlitor, un prilej 
fertil de meditaţie. Fertil — nu în 
cuvintele, multe, pe care le-am pu- 
tea rosti drept concluzii, Ci — să 
sperăm — în filmele pe care le vom 
face. Sigur, fiecare dintre noi sîntem 
subiectivi — autori, coautori sau 
critici, Subiectivi, deci părtinitori — 
fie în favoarea filmului nostru, fie 


Ing. Nicoleta Cosma: — Da. Dar aici nu era loc 
pentru nici o pată roz 


și prin complicațiile lui. Dramele 
oamenilor par alungate, undeva afa- 
ră, departe. Or, tocmai aici e meritul 
lui Calotescu: de a nu fi alergat în 
altă parte, de'a fi introdus un fir 
de viață și o sugestie dramatică între 
aceste linii automate. Sigur, referi- 
tor la ceea ce am făcut noi în film, 
— grupul acela de băieți veseli la 
care v-aţi referit — am fost puţin 
pe dinafară, am șocat un pic, ne-am 
cam jucat... = 

Constanţa Dinu: Avem și noi băieţi 
din aceștia, 

Ing. Aurel Pană: Uh cetăţean, cu 
un cărucior din acelea pe care apă- 
reaţi dumneavoastră în film, l-a omo- 
rit într-o zi pe un altul, tot din 
joacă. Exact cum făceați dumneavoas- 
tră cu fata... E proces mare acum. 


„PT PONT RAE IL TEA SESE PI ASE VOIE 
Concluziile nu le tragem în vorbe. 
Concluziile vor fi — să sperăm — 
filmele care vor urma 

DE ui a eră 

Virgil Ogăşanu: Din joacă — în 
dramă şi de aici la proces! Înteresant. 
Noi am ratat această șansă. Era poate 
şansa cea mare, pentru ca filmul să 
fie într-adevâr un film de dezbatere 


în favoarea uzinei noastre, fie în 
favoarea părerii noastre deja €x- 
primate. Dar nu litera unor concluzii 
comune și uniforme ar reprezenta 
cîştigul acestei întîlniri, nici promisius 
nile frumoase sau  generalitățile 
cu care sîntem cu toţii de acord, Ceea 
ce contează este rezultatul, în timp, 
al travaliului nostru comun, De aceea, 
în ceea ce mă privește, aş vrea să vă 
prezint următorul meu film — care 
va continua, într-un fel, pe acela vis 
zionat astăzi — drept concluzie a 
discuţiei pe care am purtat-o aici. 
De pe acum, deci, dumneavoastră 
sînteţi coautori ai viitorului nostru 
film, chiar dacă el nu se va mai turna 
în uzina dumneavoastră. Vă mulţu- 
mesc, pentru toate acestea, din par- 
tea celor care au realizat filmul de 
astăzi şi din partea celor care îl 
pe următorul. Sper că 
persevera în 
întât- 


realizează 
revista „Cinema” va 
organizarea unor asemenea 


niri, pentru-a ne fi din nou gazdă, 


Cinema: Vă mulţumim,şi vă aş- 
teplâra. 


Valerian SAVA 


bi 


Filmul românesc în presa internaţională 
LONDRA: 


Buftea 
de pe 


Revista engleză „Films 
and filming" din au- 
gust 1973 publică sub 
titlul, Privire în urmă“ 
un articol al lui Derek 
Elly, inspirat de zi- 
lele filmului românesc. în Anglia, 
organizate în- anul acesta. 

Autorul care își subintitulează ex- 
punerea „Filmul românesc recent“ 
începe prin a pune o întrebare pe 
cît de răspicată pe atît de îndreptă- 
țită, legată de prezența -cinemato- 
grafului românesc pe ecranele en- 
glezești: de ce vedem atît de puţine 
filme românești? 

Derek Elly schițează apoi un is- 
toric al filmului românesc, de la 
începuturile sale, încă din 1896, spre 
a ajunge la cele mai recente producţii 
ca „Puterea şi Adevărul“, „Nunta 
de piatră“, filmele lui Sergiu Nico- 
laescu, ale Elisabetei Bostan, scurt- 
metrajele şi filmele de animaţie 
românești, 

Autorul vorbește, de pildă, despre 


inema 


La rădacţie a prurit TE o 
canin d AIE 
„semnată E Aa domnul 


Nicolas Pillat, Vice- 
președintele fondator şi Secretar 
` general al Comitetului Internațional 
pentru Difuzarea Artelor și Litera- 
turii prir in intermediul cinematografu- 
lui (Le Comité International pour la 
Diffusion des Arts et des Lettres par 
le Cinéma), CIDALC, Președintele 
pentru Franța și director al 
festivalurilor naționale și inter- 
naţionale organizate și realizate în 
Franța de acest Comitet: 

Cităm: 

„Cum, știți și dumneavoastră, 
CIDALC este pe multe planuri o 
operă nu numai internaţională şi 
națională, atit în Franţa cît şi în nu- 
meroase alte țări care au un comitet 
CIDALC, dar acest Comitet este în 
primul rînd o realizare românească, 
pentru că el a fost fondat, cu ani în 
urmă, în România. Deci României 
îi datorează el existenţa sa de azi. 
După înfiinţare, CIDALC-ul româ- 
nesc s-a numărat printre cei mai 
activi colaboratori ai noştri, cola- 
borare ilustrată şi de Anuarul pe 


Stare de asediu 


CRTE PIB ZEII FE: AES 
(Urmare din pag. 23) 


om, nu şi o idee. Și Santore se pră- 
bușește în fața acestei revelații, pe 
care o are acum, cînd ceasul al 12-lea 
a trecut. „Specialistul“ acesta,- care 
credea cu tărie că „guvernele vin 
și pleacă, poliția rămîne”, pricepe, 
în sfîrșit, că el nu este, nu a fost, 
decit una din uneltele unui arsenal. 
Un arsenal de care se foloseşte cine? 
Şi aici Gavras face o altă demonstra- 


52 


văzută 
Tamisa 


afirmarea rapidă și recunoașterea 
internaţională materializate în pre- 
miol 'obținut la Cannes de Liviu 
Ciulei “pentru „Pădurea spînzura- 
pilor"; spune despre lon Popescu 
Gopo că „în anii 50 s-a impus ca 
unul din marii artişti ai lumii”. 

Despre autorul filmului „Mihai Vi- 
teazul", ziaristul englez afirmă că-și 
impune un stil, „filmul său „Mihai 
Viteazul” neavînd probabil perfec- 
țiunea epică a unui „Ben Hur“ sau 
„Lawrence al Arabiei“, dar țelul 
urmărit de autor a fost în primul 
rînd de ordin naţional şi nu de or- 

dinul succesului individual. Ceea ce 
izbutește totuși Sergiu Nicolaescu 
este să imprime o tușă personală 
în măsură să înlăture toate tarele 
unei producţii grandioase“. „Nunta 
de piatră” prilejuieşte de asemenea 
unele constatări și chiar succinte 
caracterizări ale celor doi reali- 
zatori, Dan Piţa şi Mircea Veroiu. 
Astfel, despre stilul pe care-l afirmă 
Mircea Veroiu, ziaristul englez-spune 


internaţional 
de români 


1973, realizat, editat şi difuzat în 
lumea întreagă din inițiativa și cu 
sprijinul însemnat al secției române. 
Vă rugăm să-i informaţi și pe ci- 
titorii Dvs. despre toate acestea". 


PRECEDATE? 
La redacție a sosit și primul Anuar 
C!IDALC'73... 

ECI TRER EA EERO NET EREZIE 
care cuprinde o prezentare a comi- 
tetului, intitulată: „CIDALC, o pre- 
zenţă cinematografică internaţio- 
nală de prestigiu" și completată 
de părerile referitoare la această 
instituție ale unor mari persona- 
lităţi mondiale. 

Cităm: 

George Enescu spunea în 1940: 
„A difuza prin film marile. opere 
muzicale şi diferitele lor interpre- 
tări, a putea să pătrunzi astăzi 
în rîndul miilor de auditori din toate 
colțurile lumii, nu este oare cea mai 
minunată cale de a îmbogăţi cultura 
oamenilor? Știu că în, programul 
său, CIDALC — şi sînt mîndru de 
a mă număra printre membrii săi 
— a înscris, printre preocupările 
sale .și la loc de frunte, muzica. 
Pentru asta îi mulțumesc“. 

Elena Văcărescu  (președintă a 


ție de măiestrie. lată cine — pare 
a spune realizatorul într-o nouă 
scenă antologică în care sînt puși 
să defileze, de la automobil la in- 
trarea în palat, toți boss-ii băncilor, 
uzinelor și intereselor financiare, 
ai guvernului şi armatei, oameni 
grei, intraţi acum în panică, simţin- 
du-se în primejdie şi gata să lovească, 
Vocea gravă, stăpînită, a bătrînului 
ziarist pe care nu-l vedem în cadru, 
îi caracterizează ca într-o fişă de 
cazier, pe fiecare, Nici un artificiu, 
nici un exces, nici un adjectiv, nimic 
aluziv și | nimic literaturizat. Concis, 
precis, ni se Papica prin fața ochi- 


între altele „.. fiecare cadru este 
compus cu o precizie geometrică, 
iar mișcarea camerei nu are loc decît 
în măsura strict necesară. Efectul 
astfel obținut este bressonian, dar 
fără selectivitatea vizuală a aces- 
tuia. Veroiu își expune personajele 
în contextul peisajului înconjură- 
tor şi nu se arată preocupat de vreo 
evoluție lăuntrică. lar scene ca ri- 
tuala peregrinare a Fefeleagăi la 
mormînt sau drumul prelung spre 
oraş sînt profund emoţionante...“ 

„Elisabeta Bostan, afirmă pe de 
altă parte ziaristul în amplul său 
articol, este. un regizor deplin, 
un realizator afirmat al genului 
pentru copii. Ea a făcut între 1964 
şi 1968 filme despre „Năică“ care 
aveau o mai mare coeziune și profun- 
zime, demonstrînd că filmele ei ar 
putea fi mai mult decît o îndelungă 
idilă...“ 

În sfîrșit, „Puterea şi Adevărul" — 
spune în încheierea articolului său 
Derek Elly, „se dovedeşte a fi o 


CIDALC între anii 1930 şi 1945): 
„Cinematograful nu este altceva 
decît sinteza supremă dintre spiri- 
tul uman și lumea înconjurătoare”. 
Nicolae lorga, membru al! 
CIDALC: „Noi, istoricii, aflăm în 
filmul istoric — cu condiția ca acesta 
să fie veridic — un suport admira- 
bil. A face să răsune din nou vorbele 
istoriei, a resuscita gesturile și ca- 
drul marilor momente ale istoriei, 
nu înseamnă oare a da viață căută- 
rilor şi muncii noastre? CIDALC 
nu trebuie să uite a înscrie filmul 
istoric printre primele puncte ale 
programului său de activitate”. 
Walt Disney: „Cum aș putea uita 
spectacolul de gală “de la Gaumont- 
Palace, în Parisul anului 1935? Cum 
aş putea uita miile de copii şi ovaţiile 
lor frenetice? Cum aş putea uita 
„Medalia de aur CIDALC" oferită 
mie? Şi cum aș putea uita stringerea 
de mînă a lui Louis Lumière?" 
Nicolae Titulescu spunea în 1934: 
„Felicit din toată inima CIDALC 
de-a fi propus ca, prin imaginile 
cinematografului, să se pună în 
slujba culturii Și a înțelegerii între 


` popoare”. 


Paul Valery: „Omul este pe cale 
să se adapteze cinematografului în 
loc ca filmul să fie acela care să se 


lor, o dată cu pasul grăbit și prețios 
de „personalitate de stat într-un 
moment de tensiune socială“, nişte 
figuri radiografiate, niște trupuri 
voluminoase, adevărate buldozere, 
care arborează ţinuta prestanței 
şi a gravităţii. Ştim acum la ce ne 
putem aștepta. Gavras nu încheie 
filmul său cu scena atît de înfrico- 
șătoare a percheziției în masă. Ne 
lasă să ne gîndim ce vor pune acum 
la cale acești grăbiţi şi întunecaţi 
centurioni care grăbesc pasul spre 
palatul pe al cărui acoperiș soldaţii 
stau atîrnaţi ca stolurile pe sîrma de 
telegraf. Știm ce va urma: noi acte 


pledoarie pregnantă pentru 
nism şi socialism...“ 

O observaţie la care, evident, va 
trebui ca noi să ne gîndim nu numai 
în treacăt, este constatarea pe care o 
face. ziaristul atunci cînd spune: 
„O scădere vizibilă și agasantă în 
filmele prezentate la Londra a fost 
titrarea lor defectuoasă (autorul 
spune chiar proastă) care, ca și 
materialul publicitar, erau redactate 
într-o engleză. ininteligibilă”. 

E bine totuși, spunem noi, că un 
grupaj de filme românești a putut 
să apară pe ecranele englezești, că 
o revistă de ținuta lui „Films and 
filming" acordă o atenţie deloc con- 
venţională acestei împrejurări care, 
așa cum a fost, a constituit un eveni- 
ment cinematografic pentru noi 
şi precum se vede și pentru cineaștii 
şi spectatorii din Anglia. Convinge- 
rea noastră este că putem să facem 
pe acest tărîm şi mai mult şi chiar 
mai “bine. 


uma- 


M, AL. 


„dea“ după om. Această artă a 7-a,. 
pe care o admir, este un despot. Ea 
ne impune stilul său și se instituie 
stăpînă pe vederea și auzul nostru. 
Dacă o s-o lăsăm să-și facă de cap, 
va ajunge să ne transforme în ce 
vrea ea să fim. Din fericire, cinema- 
tograful încă nu s-a legat de poeţi 
şi mă bizui pe CIDALC, al cărui 
membru sînt, ca să ne apere împo- 
triva cotropirii ce ne ameninţă”. 
lon Pillat, membru CIDALC, spu- 
nea în 1930; „Nu peste multă vreme 
filmul va face din poezie o artă vi» 
zuală . Eu unul -îmi văd perfect de 
bine o poezie a mea reprodusă 
într-un film documentar". 

= * 

Acelaşi Anuar trece în revistă 
evenimentele cinematografice din 
1973. și îşi face cunoscute proiectele 
şi sugestiile lui. pentru 1974. Dar 
nu înainte de a consacra un capitol 
cinematografiei române, pe care o 
înfăţişează de la originile ei și pînă 
astăzi, cu concursul cîtorva critici 
români, semnatarii unor articole 
destul de convenţionale şi adeseori 
de o stingheritoare lipsă de idei. 

Cu această rezervă, lată o publi- 
caţie pe care am fi dorit s-o citim 
şi în limba română. 

Rodica LIPATTI 


de reprimare, noi arestări şi, desi- 
gur, decretarea stării de asediu. 
Mircea. ALEXANDRESCU 


Copreducţie franco-italo-vestger- 
mană. Regia: Costa Gavras, Scena- 
riul; Franco Solinas şi Costa Gavras. 
Imaginea: Pierre William Glen şi 
Silvio Caiozzi. Muzica: Mikis Theo- 
dorakis. Cu: Yves Motand, Renato 
Salvatori, O.E. Hasse, Jacques We- 
ber, Jean-Luc Bideau, Evangéline Pe- 
terson, Maurice Teynac, Yvette 

~ Etiévant. 
ui 


Tinereţea 
lui Petru 


PRISTA 
Serghei Gherasimov, poate cel 
mai legat de actualitate din ve- 
chea generație de regizori so- 
vietici, a anunțat că va încerca 
de astă dată un film istoric, Un 


La cel de al treilea festival 
al filmului de la Moscova: 
Serghei Gherasimov cu Mih- 
nea Gheorghiu și Mircea 
Drăgan 
URI EZIIC CR SUD SC EENS 


film despre tinereţea lui Petru 
cel Mare. Interesul regizorului se 
va îndrepta, după cum a declarat, 
spre furtunoasele evenimente ale 
epocii, care au forjat caracterul 
viitorului țar și i-au desenat pro- 


gramul politic. Filmul este şi. nu 
este o ecranizare, pentru că— 
în afara celebrului roman al lui 
Alexei Tolstoi — Gherasimov se 
va inspira abundent din toate 
operele figurînd în istoriografia 
ţarului inovator. 


Wisdom 
la Pekin 


Norman Wisdom, comicul-idol 
al anilor '50, a anunțat că a fost 
invitat în Republica Populară Chi- 
neză pentru oserie de spectacole. 
În paralel, compania britanică 
„Technicolor“ s-a angajat să cons- 
truiască la Pekin -un studio cine- 
matografic modern, 


Norman Wisdom și marea 
călătorie 


Surprize 
filantropice 


ERE PRESEI IESITI 
Familia Chaplin este departe de 


a epuiza surprizele ce o caracte- 
rizează.  Surpriza-culme a fost 


înregistrată, vara trecută, în Sco- 
ţia, unde, în scenografia unui ho- 
tel, Oona, soţia lui Charlot, 
Annie şi Christopher, fiica şi 
fiul lul, în vîrstă de 13 şi 11 ani, 
au pus în scenă un spectacol ale 
cărui încasări au declarat că le 
varsă în beneficiul „fondului mon- 
dial pentru salvarea anirhalelor pe 
cale de dispariţie“. Asta, în timp 
ce „cumintea“ Geraldine își vede 
de ale sale, fiind protagonista fil- 
mului germano-spaniol „Joider- 
gang"! 


Oona Chaplin îndrăgostită 
de Charlot şi de cinema 


Divergențe 


Incredibil! Bergman re- 
curge la serviciile Barbrei 
Streisand 


În timp ce Ingmar Bergman 
recurge la serviciile BarbreiStrei- 
sand pentru „Văduva veselă“, ac- 
torii săi favoriţi se angajează 
în producții răzlețe. Liv Ullmann 
o interpretează pe regina Cris- 
tina asecolului al XVIl-lea(una din 


eroinele mult iubite ale cinemato- . 


grafului) într-o nouă tentativă 
de imortalizare datorită fostului 
actor Anthony Harvey. lar Max 
von Sydow a fost captat de ita- 
lianul Pinio Tosini pentru rolul 
de căpetenie din „Un preot in- 
comod“, ecranizare a. unui po- 
pular motiv din literatura ita- 
liană. 


Doi Lancaster, 
un Moise 


Orson Welles 
se ocupă de diplomați 
PIERE PIESA LEE 


În America, Orson Welles se o- 
cupă de destinul unei familii de 
diplomaţi („Cealaltă faţă a vîn- 
tului“); Otto Preminger (re venit 
la film) întreprinde biografia unui 
făcător de minuni („Misterul pă- 
rintelui Pio“). Venit în Italia, 
Burt Lancaster filmează pentru 
televiziune lungul serial „Moise“, 
împreună cu fiul său William (ca- 
re-l interpretează pe profetul- 
tînăr) în regia lui Gianfranco De 
Bosio. 


După Gide 


Alberto Moravia, unul d'n cei 
mai ecranizaţi autori italieni (în 
atitea rînduri scenarist veritabil!) 
a încheiat de curînd o călătorie 
pentru a începe alta, El a recons- 
tituit itinerariul african al lui 
André Gide, parcurs în urmă cu 
45 de ani,urmărind şi modificările 
înregistrate în acest răstimp. Con- 
tinuarea drumuluiva fi înscenariul 
pe care îl pregăteşte pentru tele- 
viziunea italiană. Filmul se va nu- 
mi „Călătorie în Congo” şi va 
fi realizat de Andrea Andermann. 


Misterul feminin 


La 81 de ani, Mae West con- 
tinuă să fie considerată un star 
al Hollywoodului. Academia de 
film şi artă din Statele Unite 
i-a acordat actriţei inalta ei pre- 
ţuire, considerind-oiîncă la această 


Fecioara cu plete blonde 
este Mae West la 81 de ani 


vîrstă venerabilă în deplină for- 
ță de creație. Organizaţia stu- 
denţilor de la Universitatea din 
California a desemnat-o pe Mae 
West „femeia secolului XX“. La 
Muzeul Wax din New York i s-a 
rezervat actriței un colț unde 
sînt expuse fotografiile ei și ale 
numeroşilor ei parteneri din 
filme. 

În 1970, la o vîrstă cînd mulți 
actori se află la pepsie, Mae West 
îşi dovedeşte din nou vitalitatea 
și se reîntoarce pe platou pentru 
a filma în „Myra Breckinridge" a- 
lături de John Huston și Raquel 
Welch. 


Cărările Inocenţilor 


Michel Simon a împlinit 77 de 
ani şi a hotărit să se reîntoarcă 
la teatru (hotărîrea inversă fu- 
sese| luată cu 7 ani în urmă). 
Pentru noul debut şi-a ales un 
teatru de avangardă (Théâtre 
des Innocents) și o piesă nu prea 
dusă la biserică: „Rușinea jude- 
cătorului Dă—Domnul“. „Dacă 
am optat pentru această lucrare 
extrem de îndrăzneață —a de- 
clarat monstrul sacru — este pen- 
tru că nu pot suferi cărările bătu- 
te: trebuie să trăieşti în pas cu 
timpul”... 


A murit o voce 


„d 


Marinarul Poppeye, 
rămas singur pe lume 


Harry Foster Welch se numea 
actorul care, timp de 46 de ani, 
a fostvocea marinarului Poppeye, 
eroul trăznit şi bubuitor din se- 
rialele de desen animat. În 1927, 
cînd abia debutase la Hollywood, 
soarta l-a ales pe Welch să devină 
celebru sub un nume şi sub o 
înfăţişare străină. A murit de 
curînd, în vîrstă de 74 de ani. Du- 
pă moartea creatorului său, Max 
Fleischer (1972), Poppeye a ră- 
mas acum cu desăvirșire orfan. 
De n-ar fi retrospectivele cinema- 
tecilor şi risul mereu ocrotitor 
al altor şi altor generații de copii. 


gi 
3 


„Strălucită 
e acea tinereţe 
la care ai âjuns 


prin maturitate“ 
(George Călinescu) 


scrisoarea lunii 


„Domnii cineaști vor plăti...“ 


«Am iubit un om. A fost foarte frumoasă dragostea 
aceasta; dar ne-am despărțit. Pentru că lui i-a fost 
frică să meargă mai departe, pentru că el a fost laş. 
Aţi rămas vreunul golit de dragoste la 20 şi puțini 
ani? Să simți că el a fost omul pe care l-ai iubit cu ade- 
vărat, ştiind că nu există decit o singură dragoste 
adevărată?... Să nu-ţi mai placă muzica pe care o 
ascultai, să nu-ți mai placă nimic şi să nu maiai putereasă 
începi din nou pentru că simţi că nu vei mai putea repeta 
gesturile pe care le-ai făcut? Să simţi cum începi să 
înveţi alfabetul urii? Cînd mi-am dat seama ce am pier- 
dut, am fost disperată. Rămăsesem singură cu rana 
mea. Nu puteam mărturisi nimănui nimic. Cei mari 
ar fi zimbit ironic şi cu îngăduință (ei au trecut prin 
acestea), iar prietenii m-ar fi compătimit şi nu-mi 
place să fiu compătimită. Trebuia deci să ies singură 
din această grozăvie. Atunci mi-am amintit că există 
filme. Mă ajutaseră de foarte multe ori. De data 
aceasta însă m-au trădat și ele. Mi-am amintit de o 
femeie care iubise . Războiul i-a ucis iubitul şi o dată 
cu el și dragostea. La numai 19 ani. Și n-a uitat această 
dragoste pînă ce n-a venit o alta, tot mare, pe care 
fata, acum femeie, a respins-o pentru că n-a vrut s-o 
uite pe prima, pentru că n-a vrut să o împovăreze cu 
o nouă amintire. lubirea venise la Hiroşima. Mi-am 
mai amintit de o femeie și un bărbat. Tot o dragoste 
nefericită. O casă neterminată și doi tineri care urcau 
nişte scări și nu se înțelegeau. O Margareta Pogonat, 
de altfel admirabilă, care iarăşi n-a fost înțeleasă. 
Era măritată, cu doi copii. Mi-am amintit și de gustul 
mierii, amar acest gust: genială această Rita care la 
numai 17 ani a înțeles atît de mult din viaţă, încît a 
putut arunca asupra ei refuzul de a o accepta, cu ne- 


păsarea aceea pînă la înţelepciune. Atit. Cred că 
oamenii nu sint fericiţi pentru că nu se înţeleg unii 
pe alţii. 

El va plăti pentru că a confundat dragostea cu 
moda, pentru că a trădat dragostea şi, prin ea, o viață. 
Eu am plătit pentru că am avut nenorocul să întîlnesc 
un asemenea om, pentru că am crezut în el, cum mai 
cred şi acum, iubind. N 

Dar vor plăti şi domnii cineaşti, pentru că fug de 
o temă ce înseamnă sîmburele vieţii, dragostea. Veţi 
spune că toate trec. E adevărat, dar trebuie să știm 
sub ce forme apare dragostea şi cum se comportă ea 
cu noi. Întreba cineva dacă filmele dau soluţii. Da, 
dacă sînt adevărate pînă la cruzime. -Vor plăti şi 
domnii cineaşti, pentru că ei cunosc toate acestea şi 
le țin secrete, pentru că ne hrănesc cu haiducişi cartușe, 
bune și acestea, dar prea ieftine”. 

5 Loredana— Neomţ 


N.R.: Nu prea obişnuim şi nici nu ne face plăcere să 
concurăm în revista noastră acele rubrici specializate 
în revistele de specialitate feminină, numite „Curier 
sentimental”, „Curier al inimilor“, etc. Dar suferința 
dumneavoastră aruncă asupra Filmului o lumină care 
merită să ne pună pe gînduri. „Blestemul“ pe care-l 
aruncaţi asupra cineaștilor care ar cunoaște și povești 
fericite de dragoste dar nu le aduc pe ecran, „pină lo 
acel grad de cruzime care să le facă şi adevărate" (idee 
deloc greșită), nu e lipsit de îndreptăţire, Oricum, ideeo 
că „domnii cineaşti vor plăti...“ (pentru că prea ne hră- 
nesc cu gloanţe...) e o idee prețioasă și dacă această 
apreciere vă poate cit de cit alina suferința — atunci 
zimbiţi ca și noi! 


Dialog 
între cititori 


Pro și contra 
lui Mefisto din Galaţi 


Vesela scrisoare a lunii iulie a co- 
respondentei Mefisto. din Galati ne- 
adus 'un'vraf de scrisori, carac at 
nu numai pria plăcerea de a comunica 
cu o.elevă atit de ingenioasă, cît şi 
prin unsle accente patetice întru, âpă- 
rarca tinereţi, întru consacrarea unor 
calităţi esenţiale ale acestei virste atît 
de cinefile; ne face o deosebită plă- 
cere ca, în ace srier", să dăm ču- 
vintul cu prioritate tineretului: 


RI Pr RETR ASTE CE-I CRETEI TNT 
& „Părinţii pe care nu-i intere- 
sează decit notele“ 
ES ESINEEN ETE III 
Mariana Parfenie (str. Independen- 
tei nr. 20— Galați): „M-am bucurat 
foarte mult că s-a găsit, în sfirşit, 
cineva care să arate regizorilor noş- 
tri că se ocupă foarte puţin, pot să 
spun că deloc, în filmele dumnealor, 
de viaţa eleviior. Viaţă atît de fru- 
moasă, plină de cotituri și semne de 
întrebare. Aş vrea să văd un film ro- 
mânesc care să ilustreze în exclusi- 
vitate viața de elev, Un film în care 
să se vorbească despre părinții pe 
care nu-i interesează decit notele 
(fiindcă sînt şi astfel de părinţi) ră- 
mînînd cu totul indiferenți la activi- 
tatea în afară de şcoală şi casă. Un 
film despre o mamă căreia fiica îi 
spune că s-a îndrăgostit de un coleg 
de clasă, dar mama primește această 
veste cu încruntare și-amenințări. Da, 


54 


un film despre acele mame cărora le 
e frică să-și înţeleagă copiii sau 
poate că nu sînt capabile să înțelea- 
gă că aşa cum Julieta putea iubi la 14 
ani, aşa şi puştoaica de 14 ani a seco- 
lului 20 poate iubi și ea. Cred că re- 
gizorii noștri ar putea face astfel de 
filme, şi mai ales regizorii cei tineri 
care sint mai aproape de problemele 
noastre, ale tinerilor“. 

N.R.: Mamele ca mamele — dar 
dumneavoastră, „puştoaicele", nu vă 
gindiţi, din cind în cînd, la sfirșitul 
Julietei? 


PONSE a.) 
@ „Nu bătaia face omul blind”... 


Dorset Hester (Timișoara): „În- 
tr-un sens, Mefisto a spus: adevărul, 
Scrisoarea ei m-a impresionat. Avind 
în faţă un film cu tema propusă de 
ea, „bătrînii” (începînd cu cei de la 
20 de ani) îşi vor aminti ce înseamnă 
să mergi cu lecţia învățată sau ne, 
profesorii vor afla cum se iubeșe la 
17 ani, mătușile și unchii iubitori vor 
afla multe lucruri pe care şi le închi- 
puiealtiel. Am văzut şi eu filmul „Dom- 
nului profesor, cu dragoste“ și sînt 
de acord cu corespondentul care — 
în completarea scrisorii lui Mefisto 
— scrie că: „jos picioarele de pe 
masă... jos cu ideile excentrice”, dar 
astea nu se vor împlini ficiodată, 
dacă nu se va proceda corect la înde- 
părtarea lor... Nu bătaia și tipat ls 
fac omul blînd. Profesorul acela e-a 
vorbit elevilor despre viaţă, ară i- 
du-le viaţa, făcînd cu ei un pac. ada- 
vărat şi cinstit. Acesta a fost secretul 
reușitei. Dovadă că acea clasă de 
prost crescuţi s-a putut transforma, 
nu sub nuia și trăznete, într-o clasă 
care putea să păşească în viaţă 
așa cum trebuie. Sînt de acord că 
lozincile noastre trebuie să fie cin- 
stea, dreptatea, luciditatea și hotărî- 
rea de sine, Dar nu cred ca M.C., co- 


respondentul Dv., să nu fi spus și 
el, măcar o dată, că „a fost mişto un 
film”, Toţi am trecut prin asta căci, 
vorba poetului: „Nu e nimeni drac 
şi nimeni sfint”, Și apoi de ce s-o re- 
fuzăm pe Mefisto? Probabil filmul ei 
nu va fi un „Love Story” sau „Pe ari- 
pile vintului”, va fi poate un „Aşa 
s-a călit oţelul”, oricum departe de 
„Antoniu şi Cleopatra” sau „O floare 
şi doi grădinari“. Am sau nu drep- 
tate? Şi nu uitaţi. Goethe a spus-o şi 
dv. aţi rescris-o: „fără îndoială că 
am avea ma! mulţi copiibine crescuţi, 
dacă ar exista mai mulţi părinţi bine 
educați”. i 


© „Noi sîntem niște candizi“ 


Virginia Albu (Brăila): „Am 16 ani. 
Nu mă întrebaţi dacă sint o senti- 
mentală, Recunosc că mi-ar place să 
joc rolul Julietei din „Romeo şi Ju- 
lieta”, că mi-ar place să fac un film 
despre tineri şi lumea lor. Nu, sti- 
mate Constantin Mamelia din Onești, 
cînd spui tineri, nu spui numai plete, 
jazz, glume stupide. Nu, de trei ori. 


Tinerii de azi știu să fie şi sentimen- 
tali (eu mai am încă de exersat în 


- această problemă — dacă e o pro- 


blemă) și spirituali. Am numai 16 
ani şi. nu vreau să ţin o predică în 
legătură cu acest lucru: tinerii, în 
fond, sînt nişte candizi. Trebuie să 
intri în lumea lor și s-o înţelegi. Ti- 
nerii de dincolo de 50 de ani (şi ei 
sînt nişte candizi) trebuie să înțeleagă 
lumea celor 20 de primăveri, iar noi 
trebuie să ne facem înţeleşi, să încer- 
căm să privim ziua de mîine cu ochii 
noştri, fără snobism şi fără a face con- 
cesii viitorului, Să fim noi înșine, chiar 
dacă sintem niște candizi şi chiar da- 
că ne place jazz-ul...” 

N.R. Dor să ştiţi că nu numai cu 
condoarea — treci marea... 


REC PE ESP SEC ERIC LET, LETE 
@ Acele filme storcătoare de lacrimi 
DOI TE ELA SEESE OEI 


Eugeniă Mitran (cortier Craiovița —: 
Nouă, bloc 23, Craiova): „Nu visez 
să fac filme ca Mefisto din Galaţi şi 
nici alte minuni căci știu că nu toţi 
reuşim să ajungem la ceea ce visăm... 


Sînt un-om al cifrelor, sînt planifica- ` 


tor principal la Centrala industria- 
lä de îngrăşăminte chimice din Cra- 
iova, nu ştiu să spun vorbe mari și 
pompoase. Spun însă numai atît: 
că în luna iunie a.c., la şcoala generală 
nr, 32 din Bucureşti, ar fi trebuit să 
fie de faţă un regizor, fie şi începă- 
tor, un martor care să vadă prin te 
încercări neînchipuit de grele a 
putut trece o fată cu un minunat ca- 
racter, o fată care știe și vrea să. iu- 
bească viața — atunci cînd a avut de 
suferit o îngrozitoare operație, uni- 
ca șansă de a scăpa de un pericol ires 
mediabil. Nu ştiu dacă un om matur 
ar fi fost în stare să treacă prin încer- 
cările grele ale acelui copil de 16 ani, 
care totuși a știut să zîmbească și mai 
ştie să-și făurească visuri de, viitor. 
Spectatorului îi plac și îi trebuie filme 
adevărate, inspirate din viața reală. Să 
nu-l mai hrănim cu filme siropoase, 


torcătoare de lacrimi”. 


3 De ce vă mindriţi cu noi? 
ZE ET SPAR ARE HE SETE 

Gabriela Melinte (elevă, liceul 
„Vasile  Alecsendri"— Bacău); - „Ape- 
iați la noi cu încredere, doar sîntem 
tineri, inima noastră vibrează pen- 
tru om, doar sîntem  comuniștie 
promotori ai noului, ai iniţiativelor 
valoroase. Putem realiza poeme 
pline de energie creatoare și frumu- 
seță lăuntrică. Fietinereţea noastră, 
poemul ... Vrem un film de, cu şi 
despre noi, o epopee a aspirațiilor 
noastre, a sufletelor noastre demne 
căci altfel, de ce vă mîndriţi cu 
noi?...* = 


„Tinerilor! 


Am să vă spun un adevăr 
care ar putea să nu vă placă: 


omul nu îmbătrîneşte““ 


(Jules Renard) 


curier 


O singură obiecţie 
la Mefisto din Galaţi 


RÈC t a CEIA II A ARIE OEI 
9 „Eu nu-s un boy bătrîn, dar"... 


Colea Cureliuc (comuna Dărmă- 
nești, jud. Suceava): „Mefisto m-a 
călcat pe nervi, Adică dumneaei 
își închipuie că toţi cei trecuți de 
20 de ani văd numai elemente nega- 
tive? Să nu uite această domnişoară 
că și cei peste 20 de ani au trăit și 
au iubit la 17 ani, am compus poezii, 
am visat, am avut bucurii şi necazuri, 
am fost fericiți şi am fost nefericiţi. 
Nu, Mefisto, n-ai dreptate. A, să 
nu se creadă că scrie chiar un „bă- 
trîn boy". Am trecut cu numai 6 
ani peste 20. Mai bine ţi-ai vedea de 
cărțile tale de școală, iar după ce-o 
să te dai cu capul de pragul de sus, 
îţi vei schimba părerea despre lumea 
de azi. De fapt, o vină purtați și 
dumneavoastră — de ce publicați 
rîndurile celor ce nu-şi dau numele 
şi adresa?" 


Cronice 


ului 


specratoi 


În această atmosferă foarte tine- 
rească a „Curierului” nostru, credem 
că Îşi găsește locul cronica — fie 
şi cu oarecare întirziere, de care 
ne simțim vinovaţi —la un film care 
a stirnit o corespondență foarte 
simpatică, bucurindu-se de o „presă“ 
semificativă atit la tineri cît și la 
maturi. Nu facem nici un secret, 
filmul se numeşte; 


„Fluturii 


sînt liberi” 


9.„Nu cred că trebuia interzis mi- 
norilor sub 16 ani. Dimpotrivă!" 
„DE 7 PS TIMIS MEDIERE IEI LSE HR 
Aloisia Căciulescu (16 ani şi o 
lună, — str. Romain Rolland 68, 
Craiova): „Am. citit în numărul 6 
un articol scris de Adina Darian 
despre un film în care juca și Goldie 
Hawn. „Fluturii sînt liberi“ a devenit 
pentru mine „filmul cu Goldie 
Hawn“: N-aveam de unde să știu că 
după vizionare acest film nu va mai 
fi „filmul cu Goldie Hawn“, ci fil- 
mul cu care toți tinerii ar trebui să-și 
înceapă viața de tineri. Îmi pare rău 
că n-am să pot aduce toate argumen- 
tele pentru care acest film mi-a plă- 
cut mai mult decît „Pe aripile vin- 
tului” sau „Love Story”: Mi-a plăcut 
în primul rînd alegerea actorilor 
care a fost minunată, Goldie Hawn, 
şi urită și frumoasă, teribil de dega- 
jată, cînd năroadă, cînd fină, cînd 
prozaică—o pură mostră a. noii 
generații atît de delicată sufleteşte 
și totuși atinsă de microbul snobis- 
mului, prin care poţi înţelege atitu- 
dinea şi sentimentele tinerilor de azi, 
a acelora care uneori din prea pu- 
ţină, alteori din prea multă perso- 
nalitate, își bătătoresc sentimentele, 
încît atunci cînd înttinesc dragostea, 
nu © recunosc și o aruncă la coș. 
Goldie Hawn este “ înduioșătoare 
atunci cînd vorbeşte despre fluturii 
liberi, a căror libertate însă ea o 
înțelege greșit, Tînărul Don (Edward 
Albert) este de o gingășie ce ar tre- 
bui să dea de gîndit multora dintre 
tinerii zilei de azi... lar mama este o 
mamă ca toate celelalte, cu excepția 
că este mama unui copil arb. Toată 


opoziţia pe care ea o pune în faţa 
hotărtri! lui Don de a deveni într-un 
fel liber, nu este decit dragostea ei 
înfricoșată că băiatul ar suferi, ne- 
gîndind nici o clipă că totuși ea este 
cea care-l handicapează cel mai mult. 
De fapt, atitudinea ei nu trebuie pri- 
vită cu oprobiu, căci ea vede situaţia 
doar de pe poziţia ei de mamă nefe- 
ricită... E răsplătită la sfirşit pentru 
toate aceste gingășii și lucruri deli- 
cate, de însuși fiul ei, care-i spune 
pentru prima oară: „Îmi pare bine 
că ai venit!“ Îmi permit o paranteză: 
această tactică a convingerii prin 
viu grai, folosită pe rînd de cei trei 
eroi, ar trebui bine înțeleasă, “căci 
și printre noi nu-s puțini cei care vor 
să domine cu forța și fără argumente 
Dialogul, pe care Adina Darian îl 
considera voit sclipitor, pe mine, 
cel puţin, nu m-a deranjat deloc și 
cred că şi dinsa e de părere că e 
preferabil să ai lîngă tine oameni 
care să gîndească şi să vorbească 
altfel, decît nişte blegi capabili doar 
de „da“ și „evident“. În concluzie, 
cred că filmul ar trebui nu interzis 
celor sub 16 ani, cum s-a prezentat 
la noi, ci recomandat tinerilor, căci 
$i pe meleagurile noastre se găsesc 
o „mulțime de fluturi năbădăioși 
ce înțeleg greșit libertatea”. 


ARETES EREI EA TREE SE IPEE 0 
@ „Fluturii nu sînt numai liberi, ci 
și serioşi“... 

AGIT Dia CHET DENIS PPE Ia ZI AAT 


Emilia Bogdan (București): „Apa- 
rent, filmul are ca fundament non- 
conformismul. Şi ce pot face doi 
tineri  nonconformiști? Pleacă de 
sub oblăduirea părintească “care e 
de-a dreptul copleșitoare (el). Își 
pun nişte haine aiurite și nişte san- 
dale murdare (ea). Încalcă sfintele legi 
ale căsătoriei, punindu-i capăt după 
6 zile. Și totuşi, în afară de noncon- 
formism, am văzut ceva: incerti- 
tudinea tinerilor care au toată 
viaţa înainte-şi nu se grăbesc; iubirea 
tinerilor care nu au nevoie de ani 
pentru a se mărturisi; furia tinerilor 
care nu se împacă cu înfrîngerea; 
seriozitatea tinerilor care-şi asumă 
riscurile unei  existenţe comu- 
ne; luciditatea tinerilor în fața 
realității. Fluturii aceştia nu sint 
numai liberi, veseli şi zburători, ei 
sînt şi serioşi şi cuminţi. Senzaţia 
de echitibru. a filmului este dată și 
de jocul actorilor — un: joc reţinut, 
discret, fără gesturi în plus, fără 
poze teatrale, autentic — mi-au plă- 
cut mult aceşti fluturi, liberi, serioşi 
şi “cuminţi.” 


N.R.: În privința eratei Dus. — per- 
fectă dreptate: Judy Garland a pri- 


y g 


Butonul regelui 


mit Oscar-ul la 17 ani pentru „Vrăji- 
torul din Oz" și a doua oară pentru 
rolul din „Procesul de lo Nürnberg". 


CON TYT RE UI PUI: IT ERE CREDITE 
@ „Fluturii sînt liberi ... să se pră- 
bușeascăâ“ 


M.R. (student anul III Cibernetică — 
Bucureşti): „Fluturii sînt liberi, ti- 
beri să facă absolut ce vor, liberi chiar 
să se prăbușească din efemera lor 
libertate, libertatea absolută neëxis- 
tind decît la fluturi... Fluturii “sînt 
liberi să-și înalțe destinul lor plin 
de deșertăciune la rang de ideal. 
Dar dacă vreodată se vor'opri pe 
petalele acelei flori ce se cheamă 
dragoste, ei vor deveni oameni, 
În sublimul lor efort de umanizare, 
fluturii vor plinge și vor căpăta 
puterea miraculoasă de a deosebi 
răul de bine"... 


@ Încă o dată: de ce „intarzis 
celor sub 16 ani”? 


Meana Şiraev (str. Poiana Nar- 
ciselor nr. 2—Bucureşti): „Merg la 
cinema însoțită de copiii mei (15 şi 
12 ani), iar impresiile și nedumeririle 
le discutăm între noi. La cîteva filme 
m-a întîmpinat însă acel anunţ bi- 
zar: „Copiii sub 16 ani nu au acces 
în sală”. Am spus: bizar, pentru că 
de fiecare dată am rămas. nedumerită 
asupra motivului interdicției. „Flu- 
turii sint liberi”, de pildă, e un film 
despre adolescenţi sau cei în devenire, 
cu foarte multe probleme care-i 
frămîntă și din care se pot extrage 
unele soluții. Un- film excepţional, 
după părerea mea. „Binecuvîntaţi 
animalele şi copiii" era un film cu 
probleme care există și la noi, pe 
care copiii le cunosc chiar și de la 
TV. Ar fi de dorit ca Întreprinderea 
de difuzarea a filmelor să afişeze ast- 
fe! de anunțuri numai în cazuri 
bine întemeiate..." 


Apăraţi bunele 
filme de dragoste! 
À ETETE CERN DURE EV DRU DIN TARIE E FRI ` 


„La răscruce de vinturi” putea să 
fie un film-monument, un film ge- 
neros şi patetic aidoma cărţii, dacă 
realizatorii nu l-ar fi trunchiat, nu 
l-ar fi tăiat tocmai acolo unde ar fi 
trebuit să reînceapă destinul de ură, 
răzbunare și dragoste al acestui 


fenomenal personaj care este Heath- - 


A 
ZI ONN - 


Un om în sălbăticie 


clif. Și totuși, atît cît este, acest film 
reușește să emoționeze şi nu e puţin 
lucru. Avem nevoie, din ce în ce mai 
multă nevoie, de filme ca „Romeo şi 
Julieta“, „Love story", „La răscruce 
de vinturi“! Și e foarte trist că se 
pot găsi oameni care se distrează 
la astfel de filme, oameni instruiți, 
numiți chiar critici, oameni care rîd 
și iau drept prost gust o dragoste 
neobişnuită prin intensitatea și spi- 
ritul ei de sacrificiu. Astăzi, cînd 
progresul teribil al ştiinţei şi tehnicii 
invadează lumea, cînd toţi sînt prinși 
în vîrtejul nenumăratelor probleme 
cotidiene, iubirea — sub forma ei cea 
mai romantică și pustiitoare—desigur 
că poate părea desuetă, iar actorii 
care o exprimă pot apărea criticilor 
că „rag, urlă, se schimonosesc și se 
zvîrcolesc isteric“... mai ales că nici 
lectură nu mai avem timp să facem 
ca să vedem că şi în roman eroii 
„urlă isteric“ şi nu e numai vina ac- 
tarilor. Vina este mai ales a acestei 
domnișoare bătrine și nevropate, 
a acestei minunate romanciere din 
Yorkshire, Emily Brontë! Luaţi mă- 
car dumneavoastră apărarea filmelor 
de dragoste, căci e foarte tragic 
ceea ce se întîmplă,“ 


Ștefana ALEXANDRESCU 


tehniciană 
ki Bucureşti 


© Primele impresii... 
BE E TSE = ORE T AE RU 20 


„Dragostea începe vineri" mi-a 
plăcut mult, deși din nou totul era 
ca din cutie: și stop-cadrul din final 
putea foarte bine să: fie înlocuit 
de Amin-ul lui Toma Caragiu... Poate 
tocmai pentru că avea multe puncte 
comune cu viața de „fiecare zi". 
(Nu stopeadrul!) 

“Se. DONATH 
Braşov 


Poșta cronicii 


spectatorului 


\ 

V. DADU (Galaţi): Noi pre- 
tuim confesiunile copilăriei. Vā mul- 
tumim pentru tot ce ne-ați scris în 
legătură cu viața Dvs. Să vedem 
însă cum vom transmite realizato- 
rilor filmului coreean, „fata care 
vinde flori“, felicitările Dvs. 


V. RARU (str. Cimpulung 13— 
Tîrgovişte): Reluarea tuturor ace- 
lor filme, mai mult sau mai puţin 
minunate la care visaţi, nu ţine de 
noi. Adresaţi-vă la „România-Film“ 
sau chiar atit de  înțelegătoarei 
noastre televiziuni. 


OEKE SME E) EI 
„CURIERUL“ 
este selectat și redactat 
de Radu COSAŞU 


a 
Da] 


Fişa 
filmului 


Scenariul: Marin Preda. De 
la primul (și pînă nu demult 
ultimul) său scenariu trans- 
pus în film, „Desfășurarea“, 
au trecut 18 ani. Eroii noului 
său scenariu, scris special 
pentru film, sînt ostaşi ai 
unei baterii antiaeriene, pe un 
aerodrom de-lîngă Bucureşti, 
în ziua de 24 august 1944. 
Fiecare din ei —cu aminti- 
rile, cu drama şi cu... eroismul 
său particular. 


Regia: Mircea Mureşan. 


Laureat la Cannes pentru 
„Răscoala“, regizorul conti- 


nuă investigarea perioadei is- 
torice care l-a preocupat în 
„Asediul“ și „Bariera". 


Imaginea: Viorel Todan. 
Una din cărţile sale de vizită: 
„Meandre". 


Interpreții principali: 
o) ot d air ella po 


© Pop Romeo, debutant, 
student în anul al lll-lea ta 
LA.T.C., în rolul sublocote- 
nentului Roșu, comandant de 
baterie. 


@ Costel Constantin, actor 
la Teatrul Naţional, debutant 
în film, e primul dintre ser- 
genţii care-l  secondează pe 
comandantul bateriei eroice. 


@ Dumitru Furdui, ser- 
gentul lonescu, mutat disci- 
plinar de la Ploieşti, unde s-au 
întîmplat fapte suspectate de 
Gestapo. 


@ lon Caramitru și Dan 
Nuţu, doi tunari absenţi la 
apel în dimineața de 24 august... 


9 Aurel Cioranu și Dumi- 
tru Rucăreanu, mereu pre- 
zenți la datorie. 


e Emilia Dobrin, femeia 
din cauza căreia absentează 
de pe aeroport unul dintre 
tunari. 


@ Amza Pellea și Matei 
Alexandru vor interpreta în 
apariții episodice rolurile 
unor colonei. 


Scenografia: Liviu Popa. 


Costumele: Lidia Luludis. 


Regizor secund: Ovidiu Geor- 
gescu, Machiaj: Mircea 
Vodă, Tehnician de sunet: 
Vasile Rădulescu. Consultant 
militar : Locotenent-colonel 
Petre Cuţitoiu. 


Producția; Casa de filme 
nr. 4. Director: Corneliu Leu. 
Producător-delegat: Marin 
Theodorescu. Administrator- 
producător : Romeo Orășanu. 
Peliculă Eastman color—2400 
m. Copia standard — 15.1. 
1974 


Un om prea singur 
(Pop Romeo) 


-~ «Un film 


cu mult eroism > 
pe cap. de'locuitor) : 


— Ce va fi „O oră 


- din pu 
— „O oră din august", 
nema sau „La o`margine de 
cer“, sau poate altfel, 
este un film scris de 
Marin Preda, 
— Şi totuşi, un film de 
Mureşan. 
— Un film în viziunea dramatur- 
gic — cinematografică a lui Marin 


Mircea 


Preda. Mircea Mureşan semnează 
regia. 

— E un răspuns modest sau 
strategic? 

— De ce? 


— M-ar interesa strategia... 


— Strategia e bine să rămînă se- 
cretă, din motive de regie:.am 
constatat că filmele îmi ies cu 
totul 
să vă spun, totuși, că va fi un film 
eroic, dar cu puţine personaje, 
deci cu mult eroism pe cap de locui- 
tor: 3—4 destine umane surprinse 
a doua zi după. începutul insurecției, 
la 24 august 1944, pe un aerodrom 
de lîngă București, dar și în afara 
lui, Eroii sînt artilerişti din bateria 
antiaeriană a aeroportului, fiecare 
însă cu amintirile, cu drama și cu... 
eroismul său particular. 

—Ne puteți da vreun reper 
stilistic pentru viitorul film? Vom 
recunoaşte în el o anumită, influență”? 


altfel decit declarasem. Pot: 


După 18 ani 
de la „Desfăşurarea“, 

un nou film l 
seris de Marin Preda 


— Eu cred, ca şi Fellini, din care 
îmi permiteţi să citez şi aştept să 
fiu citat: „cinematograful m-a influ- 
enţat în general”, deci nu recunosc 
influenţe anumite în zone sau stiluri 
speciale. „Filmele, în general, aparțin 
unei experiențe de viaţă, începînd 
cu amintirile din copilărie, cînd e 
posibil să fi fost influențat de 
cinematograf, ca şi de familie sau 
de educaţia pe care ai primit-o, la 
şcoală sau din cărţi”. 

— Să ne întoarcem, atunci, la 
Marin Preda. Ce vă place mai mult 
în scrisul său? 

— Am citit tot ce-a scris. Mă fra- 
pează totdeauna, de la primul rînd 
al fiecărei povestiri. Are un mod 
foarte direct, deci cinematografic, 
de a începe narațiunile. Ca și Rebrea- 
nu, care deschidea „Răscoala“ cu 
un fel de apostrofare a cititorului: 
„Dumneavoastră, domnilor, nu Cu- 
noașteți ţăranul român!“ Marin 
Preda începe „Marele singuratic”, 
care, virtual, e un scenariu de film 
excepţional, cu o reflecţie exclama- 
torie: „Un țăran cînd vine la 
Bucureşti, tot țărani caută”. 

— În scenariul acestui film cu 
ostaşi, e uşor de descoperit urma 
inconfundabilă a amintirilor lui Ma- 
rin Preda, care trebuie să fie cam 
din contingentul '44, poate chiar 
artilerist. Dar dumneavoastră? ` 

— Eu sînt soldat fruntaş în cine- 
matografie. 

[e a] 


Să vină operatorul! ; 
(Viorel Todan) 


«Cel mai dificil e 


` să creezi senzația 
“de căldură toridă; 


- Artileristul în permisie 
(Ion Caramitru) 


— Filmul e Parte greu. Aproape 
tot ce se întîmplă, se întîmplă într-o 
oră, într-o zi toridă de vară, sub ce- 
rul liber E'de la sine înţeles, însă, 
că filmăm la diferite ore din zi, în 
condiţii climaterice schimbătoare şi 
în locuri diferite. De aici, obligația 
şi dificultatea de a păstra o perfectă 
unitate de lumină și în tentele de 
culoare ale tuturor cadrelor. Și mai 
dificilă este însă senzaţia de căldură 
toridă, pe care trebuie s-o transmi-, 
tem prin imaginea color, nu numai 
pentru a ilustra fidel anbtimpul, 
ci mai ales pentru a reda tensiunea 
momentului istoric. Într-o măsură, 
cred că am reușit. Majori a èa fil- 
mărilor se fac”cu transfocator sau 
cu obiective cu distanță focală lungă, 
pentru a crea în planul doi o anumită 
neclaritate, asemănătoare aerului 
care vibrează în cuptor. Totodată, 
vom supraexpune, conferind astfel 
culorii, mai ales în planurile îndepăr- 
tate, o tentă deosebită, de mare 
transparenţă. În schimb, figurile 
umane din prim plan vor fi filmate 
mai ales în contre-jour, pentru ale 
ține în umbră, compensînd astfel 
supraexpunerea. Acest efect sper să 
creeze un dialog dramatic interior 
al imaginii. Probabil că voi folosi 
şi pope Graphis-color, dar nu- 
mai în scenele de retrospectivă — 
înfățișind amintirile unor perso- 
naje — pentru că acest sistem aduce 
în cadru o anumită răceală. În rest, 
contez pe brianţa maximă a culorilor 
în acest film în care pasiunile și des- 
tinele oamenilor ating punctul in- 
candescenţei. 


O oră din August 


panoramic românesc 


Pop Romeo: 


«Cu mine totul a fost 
foarte simplu» 


— Sinteţi student în anul III al Insti- 
tutului, la clasa profesorului Octavian 
Cotescu, n-aţi mai apărut pînă în pre- 
zent pe ecran și deţineţi, totuși, rolul 
principal în acest film. 


— Totul a fost destul de simplu. Se pare 
că, fizic, eram personajul căutat de Mircea 
Mureșan. 


— Dar, psihic, cum este sublocote- 
nentul Roşu? 


— E un om singur, un om cu o viață 
ascunsă, mai precis, cu o viață pe care el 
o ascunde, tocmai pentru că nu e nimic de 
descoperit în ea: e viața unui orfan. 
De aceea singura lui justificare este me- 
seria, meseria armelor și disciplina pe 
care şi-o impune. E sever, dur, stăpinit de 
resentimente. E ceea ce-l înstrăinează de 
subordonați şi de oameni în general. 
Doar sergentul Ana îl ascultă și, poate, 
îl înțelege. Nu credeţi că e interesant de 
văzut cum devine un asemenea om — 
erou? 


Un tunar prea îndrăgostit 


(Dan Nuţu şi Emilia Dobrin) 


În decorul din «Marele singuratic» 
(Marin Preda) 


Dumitru Furdui 


«Am de gind 


să mă lansez de-a binelea 
în cinematografie» 


— Jucaţi cam rar în filme... 


— E ceea ce am constatat și eu, deși am 
debutat demult. Tot sub regia lui Mircea 
Mureşan, pe cînd eram studenți — într-un 
scurt metraj cu țărani. Mircea e un regizor 
care lucrează foarte repede şi foarte bine, 
ceea ce cred că se va vedea și în rezul- 
tatul final al acestui film de maximă duri- 
tate, dar cu delicate subtexte psihologice, 
un film în care eu însumi sint un sergent 
destul de dur, dar, după cum cred că vă 
puteți da seama, şi destul de înțelegător 
De altfel, incurajat de rolul pe care îl am 
în acest film, am de gind să încep o cam- 
panie ca să mă lansez de-a binelea în ci- 
nematografie. Adevărata mea lansare se 
va produce insă în a doua parte a carierei 
mele, într-o epocă în care calitățile de 
fotogenie sper să nu mai fie indispen- 
sabile. 


— Doar n-aveţi complexe... 


— Ba am. Dar mă gindesc că mulți 
actori faimoşi — Humphrey Bogart, An- 
thony Quinn şi alţii — erau mult mai mo- 
dești în rolurile lor din tinereţe decit în 
filmele care i-au consacrat mai tirziu, 
în a doua perioadă a carierei lor. Probabil 
că la fel se va intimpla și cu mine. 


— Ce înseamnă «mai tirziu»? 
— După 35 de ani. 


— Mai aveţi mult pînă atunci? 


— Nu, am 37! 


Dan Nut 


«Sint unul 
care ia palme» 


— Cine sinteți dumneavoastră? 
— Unul care ia palme — pe nume Păun 
Alexandru, soldat recalcitrant, care-și îm- 
pușcă superiorul, apoi fuge la o iubită, 
dar în final... veţi vedea dumneavoastră 
de ce e în stare în ziua de 24 august 1944. 

— Cum va fi filmul? 

— Sper să fie așa cum e regizorul. La 
Mircea Mureșan simţi totdeauna o anu- 
mită gingăşie ascunsă — deşi ar trebui 
să găsesc un cuvint mai bărbătesc pentru 
a-l caracteriza. Nu e «o mină forte» — 
iți dă citeodată o singură indicație de joc 
la două zile, dar simți tot timpul că te lasă 
în voie și în același timp te ține aproape 
de ceea ce vrea. Lucrează repede și pre- 
cis, dar — paradoxal — într-o perpetuă 
stare de afecțiune discretă. Trebuie de 
altfel să vă spun, în altă ordine de idei 
sau chiar în aceeași, că mie mi-a plăcut 
«Răscoala» mai mult poate decit «Pă- 
durea spînzuraţilor». Sper să-mi placă 
la fel. «O oră din august», care probabil 
se va numi «La o margine de cer». 

Val. S. DELEANU 
Fotografii de A. MIHAILOPOL 


Un sergent nedisciplinat 
(Dumitru Furdui) 
BEBE SEE ZET ETER 


La o margine de cer 


panoramic romanesc 


Echipa filmului  «Proprie- 
tarii» e din cale afară de greu 
de găsit: dimineaţa filmează 
la Snagov, pe la prînz unde- 
va în cartierul Militari, iar 
seara citeva planuri de le- 
gătură pe o stradă din centrul oraşului. 

«Mă sperie cit de repede se termină fie- 
care filmare», mărturiseşte directorul de 
film. 

Dacă nu te grăbești, rişti să ajungi la 
locul filmării, după ce s-au strins apara- 
tele și au plecat toţi, cu excepţia unui șef 
de producţie rămas să verifice dacă în 
urma amenajărilor de decor nu trebuie 
reparat ceva, sau dacă nu s-a rătăcit pe 
undeva vreun detaliu de recuzită. A 


Da aj 
Alexandru Muşat: 


——————————————— 


Nu se gîndeşte decit la ei! 
La proprietari 


DEP Ta RE SET 5 REDA EEE RR 


Ne aflăm la o întreprindere de utilaj 
greu. S-a terminat o zi de muncă. Pentru 
cineaşti, pentru «proprietarii» din film s-a 
terminat filmarea într-una din halele uzinei. 
Pentru cei care muncesc aici, pentru «pro- 
prietarii» din realitate, a luat sfirşit acti- 
vitatea schimbului de dimineaţă. 

Sintem la club. Citeva trepte ne despart 
de locul unde s-a filmat toată dimineața 
Muncitorii vor să-i cunoască pe actorii 
care de citva timp muncesc şi ei, în felul 
lor, în uzină. Sint nerăbdători mai ales 
să-l întilnească pe Amza Pellea, ca să le 
povestească păţaniile lui Nea Mărin. Prin 
urmare, actorul trebuie să iasă din haina 
sobră a eroului din film și să devină așa 
cum îl știm la televizor, rubedenia faimo- 
sului Sucă. Mă,Sucă,mă! 

Amza Pellea — Nea Mărin — se pare 
că e tot.timpul cu gindul la Alexandru 
Mușat. La Mușat și la celelalte personaje 
ale filmului. Parcă nici nu vrea să vor- 
bească decit despre «ei». 

Despre ei, adică despre losif Roateș. 
El e secretar cu problemele economice. 
Are aceleaşi sentimente și principii ca 
şi Muşat. Dar parcă a început să oboseas- 
că. Parcă a început să accepte compro- 
misul. 

Despre ei, adică despre Radu Neculai. 
Neculai e un tînăr activist. «Am pe cineva 
foarte sus-pus... adevărul, îi spune el 
lui Roateș, cind Roateș îl acuză că face 
«exces de zel» din dorinţa de a-și asigura 
ascensiunea. 

Despre ei, adică despre meșterul Sîr- 
bu, unul din acei maiștri cu mare autori- 
tate (în film Ştefan Mihăilescu-Brăila) care 


Inema 


telex Animafilm 
RI FREE SIT SERPI 


e e e «Formica» lui Matty 
a început să vorbească cu 
vocea Virginicăi Romanov- 
schi. A plecat şi în turneu. 
Proaspăt ieșit din laborator, 
filmul serial de desen ani- 
mat, a cărui protagonistă este o furnică, 
a fost cumpărat de șase țări (deocamdată). 
Doar Televiziunea noastră rămine nemu- 
ritoare și rece față de filmele de animaţie 
care nu sint din import... @ @ è Ştiaţi că 
nici o formă de învățţămint de stat nu 
pregătește animatori? Aceștia se formea- 
ză doar la planşete, în cadrul studioului. 
Dar profesionalizarea din mers costă timp, 
bani, şi... riscuri, pentru că nu poți investi 
«răbdare» într-un tinăr talentat, dar care 
pînă la urmă se dovedeşte inapt în ceea 
ce privește desenul dinamic. lată de unde 
ideea creării unui cenaclu la «Animatilm». 
Membrii? Tinerii desenatori angajați, stu- 
denţi de la artele plastice, arhitectură, poli- 
tehnică, medicină. Dindu-se curs insis- 
tenţelor Studioului pe lingă Institutele de 


inema 


cer drepturile, dar şi datoriile de proprie- 
tari. 

Despre ei, adică despre Vereșezan, 
interpretat de Toma Caragiu. Acest șef 
de șantier refuză recepționarea și achizi- 
ționarea unui utilaj depășit din punct de 
vedere tehnic, şi deficitar. Refuză nu din 
lipsă de înțelegere față de conducerea 
uzinei. Refuză din necesități de producţie. 
Refuză «din conştiinţă». 

Stind, deci, de vorbă cu Amza Pellea 
despre Muşat, omul şi inteligența care 
trebuie să asigure buna desfășurare a 
producţiei în întregul județ, am trecut în 
revistă toate personajele filmului. 

Fiecare echipă de iale are o înfăţi- 
şare a ei şi numai a ei,care o deosebește 
de toate celelalte echipe. Este evident câ 
ceva din atmosfera filmului trece și în 
atmosfera de lucru a echipei. Ca soții 
care încep să semene după mulți ani de 
conviețuire; după o anumită etapă de 
lucru,cineaștii parcă încep să semene cu 
eroii lor. Desigur, doar cu cei pozitivi. 


DECI PEEL A FSE DISC RE EI 
Şerban Creangă: 


M 


Cineva,acolo, sus-pus: 
adevărul 


ee PEEEEEE E ZREESEa 


«Stilul» echipei este fără îndoială ho- 
tărit de personalitatea regizorului. 

Pătruns de exigenţele acelui «cineva 
foarte sus-pus... adevărul», Șerban Crean- 
gă a devenit parcă mult mai tăcut decît îl 
cunoşteam înainte de începerea filmului. 
Dintre personaje am impresia că se simte 
solidar mai ales cu cel interpretat de Şte- 
fan Iordache, adică cu inginerul Teodor 
Dan, cel care se trudește să convingă 
toată lumea că un nou prototip cu randa- 
ment şi producţie de calitate superioară 
merită mai multă bătaie de cap decit rea- 
lizarea unor cifre artificiale. De ce oare 
se simte regizorul atras mai ales de acest 
personaj? 

«Motor!» Clachetă! Zumzetul pătrunză- 
tor al aparatului cuprinde totul. Octavian 
Cotescu încetează să mai fie colegul vesel, 
amabil cu toată lumea. A devenit impor- 
tant, distant. A devenit un director foarte 
preocupat de sine. 

Prima confruntare cu rezultatul zilelor 
şi nopţilor de mare încordare — pentru că 
în ciuda mediei de vîrstă în jur de 30 de ani 
(virsta regizorului), echipa a lucrat într-a- 
devăr cu mare încordare — prima con- 
fruntare are loc pe întuneric, într-o sală 
de proiecţie,la o masă de montaj. 

Toţi văd, dar nimeni din echipă nu vrea 


Non multa, 


specialitate, urmează ca din primăvara 
anului 1974, un grup de studenţi cu apti- 
tudini pentru filmul de animaţie, de la 
Institutul de arte plastice, să-și efectueze 
practica în producţie, la «Animafilm». 
e cum poate și muntele să vină la Maho- 
med! 


Cît de «lung»)poate fi sau ar 
trebui să fie un scenariu pentru 
un film de desen animat? Une- 
ori ajung şi cîteva cuvinte. lată 
unul dintre cele mai laconice 
scenarii, care poartă titlul «E- 
fect» «Un copil și-a rezemat 
capul de o floare şi toate li iile 
din lume au devenit moi». 
unde se constată că și în pri- 
vinţa scenariilor rămîne actual 
dictonul: «non multa,sed mul- 
tum». Dar de la scenariu pină 
la film... e cale lungă să ne-a- 
jungă! 


atenţie! se filmează: 


Schimbul de dimineață 
(George Constantin şi Octavian Cotescu) 


«Proprietarii»: 
un film despre oamenii muncii. 
un film turnat în uzină, 
un film de fierbinte 
actualitate! 


Proprietarii au cuvîntul! 
(Mihăilescu-Brăila, Ernest Maftei şi Carmen Galin) 


sed multum 


e e e Ce-i deosebeşte pe oameni 
de obiecte? Multe. Dar mai ales «obiec- 
tivitatea». Obiectele sint extrem de «o- 
biective», adică indiferente, pe cînd oame- 
nii.. Filmul «Week-end» al regizorului 
Liviu Ghigorţ, după scenariul lui Şerban 
Creangă, ironizează cu amărăciune indi- 
ferența oamenilor faţă de oameni. Adică 
asemănarea cu obiectele. ee. Ce se 
poate întimpla dacă unui operator i se 
distrage atenţia,în timpul filmării, pentru 
10 secunde? Mai nimic, s-ar putea răs- 
punde. Se mai «trage» încă o dată scena 
respectivă. Acest lucru este foarte ade- 
vărat pentru filmul cu actori. Imaginaţi-vă, 
însă, consecințele pentru filmul de desen 
animat sau de pictură sub aparat. Artistul 
pictează pe sticlă o scenă complexă, cu 
multe personaje şi cu penelul său adaugă 
rapid unele elemente și spală de pe sticlă 
altele, pentru ca, filmate, să dea iluzia 
mișcării. Dar operatorul n-a fost atent 
citeva secunde. Scena nu mai poate fi 
refilmată, ea a fost spălată de pe sticlă. 


Artistul, cu efort, o va reface în ore sau 
în zile, dar actul de creaţie,cu adevărat 
inspirat, va putea fi oare repetat? 


e e e Un grup de UTC-iști s-a ambi- 
ționat să debuteze în anul acesta cu cite- 
va filme a cite, 30 sau 60 secunde fiecare. 
Unul dintre ele: O gară. Aglomeraţie. Tre- 
nurile sînt gata de plecare. Lumea iși ia 
rămas bun. Se imbrăţişează. Își flutură 
batiste. Doar un călător singuratic se 
precipită spre un automat și introduce 
o fisă, nu ca să primească un pachet de 
țigări sau un pahar de sirop, ci ca să de- 
clanşeze o mină mecanică, care săi se 
întindă şi să-i ureze «drum bun». De doi 
bani tandreţe! 


Lucia OLTEANU 


Un regizor în căutarea adevărului 
(Şerban Creangă). 


să răspundă la nici o întrebare referitoare 
la calitatea materialului vizionat. Poate că 
ar fi și prematur să faci afirmaţii sau ju- 
decăți de valoare, bizuindu-te numai pe 
eșantioane de film, fără să știi cum va 
arăta secvenţa-cheie, care restabilește 
rosturile personajelor — încă nefilmată — 
sau dacă nuanţa zimbetului, care n-a ieșit 
încă din laborator, e indeajuns de subtilă 
pentru a dezvălui tilcul unei alte secvenţe. 

Înainte ca publicul să stabilească dacă 
realizatorii unui film reușesc sau nu să 
fie convingători, dacă au izbutit sau nu 
să pună în discuţie problema de interes 
major şi dacă perspectiva pe care o aduce 
filmul este cea așteptată, autorii «Pro- 
prietarilor» nu pot decit să spere că rezul- 
tatul muncii lor va fi cel dorit de ei și de 


noi toți. Anca GEORGESCU 
PESPRIE EZRA 


Alexandru Muşat: un -comunist pe cinste! 


(Amza Pellea) 


telex Buftea 
SI OEI 


După succesul filmului «Cu 
miinile curate», mulți spec- 
nema tatori și-au exprimat regretul 
morții comisarului Miclovan 
şi dorința de a-l revedea pe 
Sergiu Nicolaescu într-un 
nou rol de gen. Regizorul «Ultimului 
cartuş», atent şi receptiv la public, va 
realiza, în consecinţă, pînă la stfirşitul 
anului, un nou film poliţist, după o idee 
proprie: «Un comisar acuză», în care 
interpretează rolul principal, pe comisarul 
Moldovan. Păcat că, în final, îl ucide 
şi pe ăsta. Chestiune de obișnuință 
e e e Comuna Buftea de ieri, orașul Buf- 
tea de astăzi, este în plină modernizare. 
De citeva zile, în centrul din urbea cine- 
matografiei, s-a instalat primul semafor 
electric pentru dirijarea circulaţiei. Stu- 
dioul se ruralizează, Buftea se urbanizează, 
e e e Doi actori de la teatrul german din 
Sibiu, Christian Maurer şi Kurt Conradt, 
realizează două importante roluri în seria- 
lul tv «Un August în flăcări» (scenariul 
Eugen Barbu, regia Dan Piţa şi Radu 


Fişa filmului 
PEREZ PIE ENEA 


*«Proprietarii»,un tilm de actualitate, 
dramatic prin adevărurile pe care le 
relevă. Pune în discuţie drepturile și 
îndatoririle fiecărui om la locul său de 
muncă, noțiunea de «proprietar» în 
accepţia societății noastre socialiste. 


Personajele: 


e Teodor Dan (Ştefan Iordache). 


Inginer preocupat numai de calitatea 
lucrării pe care o face. El e «mărul dis- 
cordiei». El dezlănțuie conflictul fil- 
mului. 

e Radu Neculai (Constantin Cojo- 
caru). Tinăr activist, dotat, printre al- 
tele, cu o mare încredere în oameni. 

e Alexandru Mușat (Amza Pellea). 
Primul -secretar al comitetului jude- 
tean de partid. Chipeş. Autoritar. 
Prompt. Parcă ar avea «iarba fiarelor». 

e losif Roateș (George Constan- 
tin). Secretar al comitetului județean 
P.C.R.: «și poate să mă și plec în fața 
domnișorilor ăstora, cărora le căram 
la școală, cu spatele meu, piinea dosită 
de chiaburi?» 

e Meșterul Sîrbu (Ştefan  Mihăi- 
lescu-Brăila). Trăiește «de la o chen- 


Mateescu: un director cum n-ar trebui să fie 


panoramic românesc 


zină la alta», dar se simte proprietar, 
coproprietar al uzinei în care lucrează. 

e Mateescu (Octavian Cotescu). 
Directorul uzinei. Cam comod, cam 
laş, cam depășit de evenimente. 

e Natalia Toma (Carmen Galin), 
ingineriță. Se pare că responsabilită- 
tile de producţie nu o împiedică să fie 
și să rămină fermecătoare. 

e Vereșezan (Toma Caragiu), şef 
de șantier. Dinamic. Generos. Anti- 
podul comodităţii, deci antipodul lui 
Mateescu. 

e Calomfirescu (Zefi Alșec), ingi- 
nerul şet al uzinei. Îngrozit de greşelile 
care se fac, dar incapabil să-şi impună 
punctul de vedere. 

e ilie Gheorghe (Mihai Mereuţă), 
secretarul organizației de bază. Me- 
reu dispus să ofere soluţii. Dar din pă- 
cate superficiale. 

e Grigută (Ernest Maftei), tehni- 
cian CTC. «De ce am dat rebuturi? 
De ce întîrziem prototipul? Să lămurim 
astea şi pe urmă vedem noi...» 


Realizatorii: 


Scenariul: Mihai Creangă, scena- 
rist, critic de film, reporter la ziarul 


directorii (Octavian Cotescu) 


Astă vară era iarnă 


Gabrea),filmind după un program cu totul 
ieşit din comun: o singură zi pe săptă- 
mină; restul timpului, ocupați în teatru. 
Aber de la un Zeit încoace, vorba arde- 
leanului, filmul wollte nicht să meargă... 


„Filmul «De bună voie și ne- 
silit de nimeni», noua producție 
a casei «cinci» (director Dumi- 
tru Fernoagă), scenariul Gheza 
Domocos, regia, tinăra debu- 
tantă Maria Callas Dinescu, a 


voie» în cursul lunii august și 
va începe filmările «nesilit de 
nimeni» la sfirşit de octombrie. 
Timpul fiind înaintat, se încear- 
că schimbarea dramaturgiei de 
pe vară pe iarnă. Cum zice cîn- 
tecul: astă vară era iarnă. 


e ee Excelent spectacolul prezentat de 
televiziune duminică, 30 sept. crt., «Gala 
lunilor», realizator Alexandru Bocănet: 


ritm alert, montaj inedit și inspirat, plas- 
tică originală. A impresionat în mod deo- 
sebit creaţia actorilor Irina Petrescu și 
Virgil Ogășanu. Și-au oftat adinc, trăgind 
cu ochiul în ograda vecinului. @ @ În 
citeva luni, studioul de la Buftea va fi 
dotat cu o modernă instalație electronică 
pentru etalonarea filmelor în culori. Noua 
aparatură, Hazeltine Color Analyser, ulti- 
mul strigăt al tehnicii TV. va contribui la 
simplificarea şi ieftinirea unei importante 
operaţii — acordul de culoare. Gurile rele 
spun că a venit vremea cind cinemato- 
gratia începe să împrumute cite ceva de 
la televiziune, căci și televiziunea... @ è e 
Unii actori solicitaţi intens în teatru, cine- 
matografie, radio, televiziune și etc., în- 
curcaţi deodată în mai multe angajamente, 
absentează s: nu respectă programul 
de filmare, Ain serioase prejudicii 
filmului. Printre altele, se propune ca la 
viitoarele colaborări cu cinematografia,cei 
vizați să se lege solemn, după formula 
jurămintului ce se rostea, odinioară, la 
decernarea unui titlu academic: «Te so- 


România Liberă; Şerban Creangă, re- 
gizorul filmelor «Căldura» și «Aștep- 
tarea». 


Regia: Şerban Creangă. A realizat 
pină în prezent două filme de actuali- 
tate. Tinjeşte după o comedie. 

Imaginea: lon Marinescu. Debutul 
în filmul «Vifornița» (regia: Mircea 
Moldovan); lucrează pentru prima dată 
la un lung-metraj color. 


Montajul: Dan Naum. A lucrat la 


- filmele «Veronica» şi «Veronica se 


întoarce». 
Muzica: Richard Oşanitzki. 


Scenografia și costumele: Adria- 
na Păun. A debutat în regia Malvinei 
Urșianu, la filmul «Trecătoarele iubiri»; 
Nicolae Edulescu, pictor. A debutat 
la filmul «Vifornița». 


Sunetul: ing. Andrei Pap. 


Directorul de film: Georgeta Vilcu, 
absolventă a Institutului de cinemato- 
grație din Praga. 


Producător delegat: Anca Geor- 
gescu, 


O producţie a Casei de film 3 — 
director:Eugen Mandric. 


Peliculă Eastmancolor — 2 700 m. 


Roateş: un om care renunță la principii 


(George Constantin) 


lemniter interego...» sau în traducere:«Te 
întreb în mod solemn (întrebarea poate fi 
adresată, cu totul întimplător, lui Toma 
Caragiu, Cornel Patrichi, Vasilicăi Tas- 
taman și altora), te-ai hotărit, oare, să făgă- 
duiești prin jurămint și să intărești în 
modul cel mai sacru că dorești,pe măsura 
forțelor tale, să te ocupi de artele nobile, 
să le faci să progreseze și să le înfrumu- 
sețezi (...), nu pentru ciștig sau pentru o 
glorie deșartă, ci pentru ca să se răspin- 
dească mai larg lumina adevărului»? Aş- 
teptăm un DA pe măsura talentului. @ e 
Ciţiva directori de film, automobiliști a- 
matori, urmăresc cu regularitate previ- 
ziunile meteorologice din revista auto 
şi-şi planifică filmările în exterior în func- 
ție de pronosticul vremii semnat de re- 
putatul Topor. Unul dintre ei, Constantin 
Toma, director la filmul «Doi ani de va- 
canță», aplicind cu stricteţe recomandă- 
rile privind starea vremii, a evitat multe 
refilmări din cauza timpului nefavorabil. 
De atunci i se spune Toma... credincio- 
sul! Constantin PIVNICERU 


O să mă fac 
vedetă! 


Pe urmele Orlovei 
(Irina Miroşnicenko) 


O poveste pe lună 
CSE IS Tr 


irina Miroșnicenko își aminteşte cu 
plăcere că, în clasele primare, cînd era 
întrebată «ce-o să te faci cînd o să fii 
mare?», răspundea cu modestie: «ve- 
detă de cinema». Astăzi, a ajuns. 
vedetă! De la debutul într-un rol epi- 
sodic din filmul lui Danelia, «Mă plimb 
prin Moscova», a ajuns partenera lui 
Smoktunovski și Bondarciuk în «Un- 
chiul Vania» și protagonista filmelor 
«Un soldat se întoarce din război» și 
«Libertate, ce dulce cuvînt!» 

Acum, ca vedetă, cînd e întrebată 
care ar fi rolul ei preferat, Irina Mi- 
roșnicenko răspunde: «Să cint și să 
dansez într-un film muzical. Idolul meu, 
din copilărie, a fost Liubov Orlova...» 


„Bătrîna“ 


Liz Taylor 


O femeie îmbătrinită, uriţită, nu 
găseşte altă soluție de a-și salva căsni- 
cia — aproape compromisă — decit 
să suporte un șir de operații estetice. 
Acest rol l-a acceptat... Liz Taylor. 
Filmul se va intitula «Miercurea cenu- 
șie». Plictisitul soț nu va fi interpre- 
tat de... Burton, ci de Henry Fonda! 
Tînărul care va aprecia minunile pe 
care le poate înfăptui chirurgia moder- 
nă — îndrăgostindu-se de întinerita 
Liz — va fi Helmut Berger. 


Liz luptă, în film, pentru căsnicie 
(în viață, pentru diamant) 


6 zile din viaţa [europeană] a lui Erich Segal 


Erich Segal — scenaristul filmelor 
«Submarinul galben» şi «Love Story» 
traducătorul lui Plaut în engleză, omul 
care-l știe pe Euripide ca pe «Tatăl 
nostru», pianistul concertist al or- 
chestrei filarmonice din Kõln, inter- 
pret şi al melodiilor lui Aznavour — 
este și... maratonist fiecare zi, Erich 
Segal se antrenează, alergînd 15 km. 
lată fragmente din jurnalul său de 
vacanță din vara '73, publicat de re- 
vista «Paris Match»: 

Duminică: Am plecat cu cei mai 
buni prieteni ai mei, Jeremy și Catheri- 
ne, spre Salzburg. El e psihiatru. L-am 
întrebat: «Ce face un psihiatru în 
vacanță?» «Înnebunește!», mi-a răs- 
puns.. 

Luni: La trecerea în Italia, observăm 
că munții devin mai amicali, mai puţin 
majestuoși, mai «italienești». Verona 
e toată un muzeu. Impozantele arene 
romane ofereau odinioară acele «cir- 
censes» care completau «panem»-ul 
cetățenilor. Astăzi, cetățenii Veronei 
au Opera, care completează «pando- 
ro»-ul și alte «pizze».. 

Marți: Jeremy ar vrea să cumpere 
nişte havane originale. Pe cutie scrie 


Aaraton-story pe Coasta de Azur... 


«made in Holland». «Nu, nu, pro- 
testează el, vreau cubaneze». «Si, si 
signore, zice afabilul negustor italian 
(negustorul italian nu concepe să te 
decepționeze în nici o împrejurare), 
astea sînt nişte havane făcute de un 
olandez cubanez»... 


Miercuri: În «Călătorie în Italia», 
Goethe scria că Veneţia întrece şi 
visele sale cele mai înaripate. Afirma- 
ţia lui rămîne valabilă şi astăzi. Veneţia 
e unul din miracolele naturii sau, mai 
exact, ale omului. La hotel, o primire 
regală îl întimpină pe umilul dvs. ser- 


vitor. În clipa cînd intru, orchestra 
intonează patetic tema din «Love Story» 
şi jumătate din totalul personalului mă 
asaltează cerindu-mi autografe. Mă simt 
jenat, dar şi flatat... 

Joi: După Veneţia, dacă sînt într-a- 
devăr un profesor serios de latină, e 
obligatoriu să mă opresc la Sirmione, 
pentru a admira lacul făcut celebru de 
poemul lui Catul. Numai că mlaștina 
asta de azi nu mai poate inspira pe 
nimeni. 

Vineri: Nu prea mi-am respectat 
antrenamentele de alergări. Unde poți 
alerga la Veneţia? Acum, pe Coasta de 
Azur, e altă situație. Știu că francezii îi 
respectă pe atleți. Dar mă întîlnesc cu 
Alan King, cel mai celebru prezentator 
comic al televiziunii americane, care-mi 
strigă dintr-un Cadillac: «Dă-o-ncolo, 
Segal, n-ai cu ce să-ți cumperi o ma- 
șină?»... 

Aș vrea să consemnez și impresiile 
mele despre felul cum conduc euro- 
penii. Există, firește, un specific na- 
tional. Mi s-a părut că italianul conduce 
de parcă ar vrea cu tot dinadinsul să 
se sinucidă; iar francezul, de parcă ar 
ține cu tot dinadinsul să te ucidă 


ciner ama 


ladul 


din paradis 


Musicalul care a cunoscut o mare 
vogă în America, «Godspell», s-a trans- 
format, cum era și de așteptat, într-un 
film. Subiectul biblic a devenit o temă 
laică, cu mult mai pronunțat laică decît 
în musical. Regizorul David Greene a 
plasat povestea în prezent și şi-a ales 
locurile de filmare la New York, în 
Central Park, Times-Square și Coney- 
Island. Acţiunea inspirată de Evan- 
ghelia după Matei cunoaște acum niște 
apostoli în straie și cu atitudini con- 
testatare. «De Paradis — spune regi- 
zorul David Greene — nu se mai 
ocupă nimeni, pentru că iadul e aici, 
pe pămînt». 


Gagul lunii 


Katharine 
Hepburn la TV 


Pregătindu-se să apară pentru 
prima oară la televiziunea: ameri- 
cană, în cadrul emisiunilor «TV- 


„M-am schimbat! 


Dar joc!“ 


Simone Signoret a încărunțit. A părăsit 
demult balurile de periferie și după călă- 
torii deșarte «către înalta societate», după 
călătorii disperate pe «corăbii de nebuni», 
după multe alte călătorii inerente în lungul 
drum al vieţii prin film, în prezent «s-a 
așezat», devenind femeie de serviciu în 
filmul la care lucrează René Allio, «O zi 
grea pentru regină». Dar Simone Signo- 
ret rămine Simone Signoret, adică nu 
face niciodată un lucru simplu și ușor de 
făcut. Femeia de serviciu pe care o inter- 
pretează nu este una oarecare, ci una cu 
imaginaţie, cu boala travesti-ului și... a 
călătoriilor. Umblind pe străzi după cum- 
părături, ea devine Elisabeta de Austria 
plimbindu-se prin palatul regal. Ascul- 
tind ultimele ştiri la radio, ajunge imediat 
soția speriată a unui președinte de stat, 
țintă a unor atentatori. Şi aşa mereu, zile 
grele pentru Simone, ca şi pentru «regina» 
despre al cărei rol actrița spune: «Aș fi 
fost în stare să plătesc ca să joc rolul 
ăsta. Fiecare sfirșit de filmare e dur și 
trist ca o despărțire, ca un divorţ. E ucigă- 
tor». Şi în continuare: «Cind filmez, pla- 
toul devine singura mea familie. Orice 
altceva mă agasează, mă deranjează. Ni- 
mic altceva nu mai contează!» 

Simone Signoret nu este dintre acele 
actrițe speriate de timpul care a trecut, 
de timpul care trece: «Îmi accept virsta 
şi fizicul — spune ea. — Frumos mi-ar 
sta dacă s-ar spune despre mine că nu 
m-am schimbat deloc și că nu mai joc. 
M-am schimbat. Dar de jucat, joc». 


Viaţa lui Hristos în imaginaţia hippy 


„Micul-print“, 
musical 


talk show» (adică interviu-TV), Kat- 
harine Hepburn, în pantaloni și 
pulover, a refuzat orice fel de ma- 
chiaj şi dichis. «N-am nevoie de 
machiaj și de nici un fel de pregă- 
tiri. Se așteaptă oare cineva să mă 
vadă altfel decit sint?» — l-a între- 
bat Katharine pe prezentator, că- 
ruia i-a «tăiat» astfel cuvintul intro- 
ductiv. 

Prezenţa ei, spun ziarele, a elec- 
trizat toată lumea (de pe platou și 
din fața aparatelor de recepție) 

— Ce părere aveţi despre Hum- 


Cartea pilotului scriitor Antoine de 
Saint Exupery, povestea care a stîrnit 


lacrimi şi zîmbete copiilor — dar şi 
adulților — din lumea întreagă, va 
deveni (după îndelungi pregătiri și 


phrey Bogart? — a fost una din 
întrebări. 

— Ca om era extraordinar de 
bun, de bine crescut, chiar îngrozi- 
tor de bine crescut. Nimic comun 
cu gangsterii lui de pe ecran. 

— Despre dumneavoastră ce pă- 
rere aveţi? — a sunat inevitabila 
întrebare a prezentatorului. 

— Ceea ce ştiu eu, dragă domnule 
prezentator, e că niciodată în viața 
mea nimeni n-a îndrăznit să se 
poarte urît cu mine. Decit dacă 
era beat... 


... Şi ea devine Elisabeta de Austria... 


aşteptări) film. Regizorul Stanley Do- 
nen încearcă să exprime printr-un 
«musical» întreaga fantezie a cărții 

Micul Steve Warner (un băiețel de 
6 ani, selecționat dintre 600 de școlari 
englezi) va deveni pe ecrane «micul 
prinț». 


Le 
«tu vii de pe altă planetă?» 
(«Micul Prinţ») 


Maiakovski, 
actor de film 


S-au împlinit 80 de ani de la nașterea 
lui Vladimir Maiakovski, poetul pasiu- 
nilor revoluționare. Pe lingă prodi- 
gioasa sa activitate literară, Vladimir 
Maiakovski a desenat afişe (3000 de 
afișe pe teme revoluționare), a montat 
spectacole de teatru (a fost asistentul 
lui Meyerhold la transpunerea scenică 
a piesei sale, «Baia») și a fost actor de 
film (muncitorul Ivan Nov în «Născut 
nu pentru bani» și apoi huliganul din 
«Domnișoara și huliganul»). 


EEE pes 
Cu Lili Brik 
în «Domnişoara şi huliganul» 


/ = ochii-si. 


urechile 


lumii 


eee La conferința de presă 
care s-a ţinut la București 
după «Zilele filmului din 
R.P. Bulgaria», am aflat că 
cele trei case de film din 
Sofia poartă denumirile «Mla- 
dosti» (Tinerețe), «Henus» 
(o veche denumire a Balca- 
nilor) şi «Sredeț» (vechiul 
nume al orașului Sofia). eee 
Peliculele de tip «Nașul» au 
început să apară ca ciuper- 
cile după ploaie, mizînd, fi- 
rește, pe succese de casă si- 
milare. În consecință Antho- 
ny Quinn va apare ca pro- 
tagonist al filmului «Don a 
murit». Urmează «Naşa» (da, 
femininul de la naș), film 
care numără în distribuție şi 
pe Mickey Rooney (fireşte, 
nu în rolul naşei!). eee La 
Mosfilm, în regia lui Aleksei 
Saltîkov, același regizor care 
a distribuit-o şi în «Preşedin- 
tele», Nonna Mordiukova 
joacă rolul unei cazace de 
pe Don. Acțiunea filmului 
(«Nici o întoarcere nu mai e 
posibilă») se petrece în primii 
ani ai puterii sovietice. eee Fi- 
ică a unor părinţi celebri, ac- 
trița Liza Minnelli a decla- 
rat că educația ei lasă mult 
de dorit: «Fetiţele sînt sfă- 
tuite să citească «Scufița Ro- 
şie», apoi, mai tîrziu, să nu 
citească cutare sau cutare ro- 
man, să nu meargă la cutare 
film. Dar nimeni nu le învață 
cum să devină femei şi nimeni 
nu le stimulează personalita- 


Editura 


Meridiane 
[oz ra a Di 


O cazacă de pe Don 
(Nonna Mordiukova) 
ASEZE 


După Brando, noul naş: 
Anthony Quinn 


tea...» eee lată însă un sfat 
pe care o altă celebritate, 
Mae West, îl dă colegelor 
ei de breaslă: «Ţineţi-vă cu 
grijă jurnalul de însemnări. 
ntr-o bună zi, doar el o să 
vă scoată din uitare...» Nu 
e cazul ei. Precum se ştie, 
deşi are 81 de ani, Mae West 
mai e distribuită în film şi 
prezența ei, oricînd și oriunde, 
stîrneşte vîlvă! eee Michael 
Sarrazin joacă rolul Franken- 
stein, versiune ’73. El a de- 
clarat că intenţionează să-l 
pastișeze pe Boris Karloff: 


«Deoarece a fost unicul Fran- 
kenstein care a intuit sensul 
ascuns al povestirii scrisă de 
Mary Shelley, în 1818. A in- 
tuit adică zbuciumul fiinţei 
proscrise din pricina înfăți- 
şării, zbuciumul 
care caută în zadar înțelege- 
rea şi afecțiunea societății». 
Printre partenerii actualului 
monstru: james Mason şi 
Leonard Whitting (da, Ro- 
meo din viziunea Zeffirelli!). 
eee Evenimentul anului '73 
în materie de remake se da- 
toreşte regizorului maghiar 
Istvan Szekely. Este vorba de 
reecranizarea nuvelei «Lila 
Alkazie» de Erno Szep, con- 
siderat astăzi un scriitor cla- 
sic. Din declarația regizoru- 
lui: «Probabil că sînt singurul 
cineast din istoria cinemato- 
grafiei care a izbutit să-și 
refilmeze chiar el o nouă 
versiune a unui film făcut 
în urmă cu 38 de ani. În 
aceeași țară şi în aceeași lim- 
bă!» eee După ce a reali- 
zat rolul epocal din «Eveni- 
mentul cel mai important...», 
prilejuindu-ne chiar şi o dis- 
cuție despre condiţia bărba- 
tului, Marcello Mastroianni 
preia, în regia lui Yves Robert, 
rolul unui actor italian, emi- 
grat în Franța, veșnic dis- 
tribuit numai şi numai în rolul 
cardinalului Mazarin. Ghini- 
oanelor profesionale li se a- 
daugă şi altele, de ordin senti- 
mental. Deci, un rol mai puţin 
epocal pentru Mastroianni! 
eee Regizorul Jacques Ri- 
vette, care a transformat-o pe 
Anna Karina în celebra «călu- 
găriţă», o transformă de data 
asta pe Jeanne Moreau în- 
tr-o celebră actriță din veacul 


bibliorama 


monstrului - 


trecut. Titlul filmului: «Phoe- 
nix» eee Ecranizind patru 
schiţe ale scriitorului Vladi- 
mir Kalina, sub titlul «Baca- 
laureatul din viață», patru 
absolvenţi ai Institutului de 
regie din Praga şi-au făcut 
debutul în film cu intenția 
de a demonstra că tinere- 
tul îşi poate manifesta opțiu- 
nile şi aptitudinile abia după 
ce acumulează o experiență 
de viață. eee Antonioni s-a 
întors în Anglia după șapte 
ani de la realizarea lui «Blow 
Up». Filmul la care lucrea- 
ză acum — după recentul 
succes ca documentarist cu 


«Personalitatea mea 
lasă de dorit!» (Minnelli) 
[caca] 


Viitorul Rhett Butler 
(Rock Hudson) 


«Ciung Kuo» (China )— este, 
anunță ziarele, «o nouă pri- 
vire a unui italian asupra 
Albionului». Filmul se va 
chema: «leșirea fatală». eee 
Julie Andrews va fi solista. 
unui concert ce va avea loc 
la Albert Hall, în scopuri 
caritabile, în luna decembrie 
a acestui an. Orchestra sim- 
fonică din Londra va fi diri- 
jată de André Pr&vin (so- 
ţul Miei Farrow).eee La studio- 
urile din Odesa se turnează 
«Ringul»,un film despre viața 
unui campion de box. Peli- 
cula prilejuieşte debutul re- 
gizoral al tînărului Vilen No- 
vak și debutul actoricesc al 


fostului boxer Aleksandr Po- 


rokovcikov. eee Stanley 
Kubrick, care prin filmele 
«Odiseea spațiului 2001» şi 
«Portocala mecanică», și-a 
manifestat net interesul pen- 
tru ştiinţa-ficțiune şi proble- 
matica viitorului, se întoarce, 
în 1973, spre trecut. El ecra- 
nizează «Barry Lindon», un 
roman scris de Thackeray în 
1844. Barry Lindon, un escroc 
irlandez, eroul romanului, va 
fi... Ryan O'Neal (din «Love 
Story»!) eee În proiect 
la M.G.M.: musicalul «Pe 
aripile vîntului». Pentru ro- 
lul Rhett Butler, alegerea s-a 
oprit la Rock Hudson. Isto- 
ria se repetă, ca de obicei: 
Scarlett este cea căutată... 
(Atenţie! Se primesc oferte 
din toată lumea!) 


Rubrica «Cinerama» 


redactată de 
Laura COSTIN 


Lillian Gish: „Filmele, domnul Griffith şi eu“ 


incontestabil, Lillian Gish 
reprezintă o epocă, şi încă 
una «de aur» în istoria 
filmului: începuturile ci- 
nematografului american. 
«Pionieratul», legat de nu- 
mele unor Griffith. Mack Sennett, 
Chaplin, Zukor, Mary Pickford, Dou- 
glas Fairbanks nu-și poate îngădui ri- 
sipa de a o uita pe Lillian Gish,cea care 
a fost nu numai una din colaboratoarele 
apropiate ale marelui D.W. Griffith, 
dar şi una din primele actrițe care și-au 
impus un stil propriu în film, stil șle- 
fuit pînă la strălucire în perioada cine- 
matografului mut. Astăzi, Lillian Gish 
rămîne o «lady» a filmului mondial — 
cum spune regizorul Peter Glenville — 
şi, mai mult decit atît, Brooks Atkinson, 
cel mai mare critic de teatru din Statele 
Unite, afirmă despre «distinsa doam- 
nă» că «a devenit, azi, o instituţie ame- 
ricană», că «povestea vieţii sale face 
parte din mitologia americană». 
„E adevărat însă, pentru noi, chipul 
Lillianei Gish revine mai greu în me- 
morie. Cîteva cadre vagi din «Intole- 
ranţă», poate şi din «Drumul spre est» 
(pentru pasionaţii cinematecii), se a- 


daugă unei alte imagini, mai recente, 
destul de greu de suprapus celei vechi, 
cea din filmul lui Glenville, «Come- 
dianţii»; o apariție episodică (soția 
«bunului american»), dar exemplară. 
Raritatea amintirilor nu se datorește 
doar memoriei noastre capricioase şi 
lacunare; dar, efectiv, Lillian Gish a 
jucat în ultimele decenii în puţine 
filme importante. În tot acest răstimp 
a fost, în schimb, o neobosită şi emi- 
nentă actriță de teatru (ca actriță de 
teatru şi-a început, de altfel, cariera, 
la vîrsta de 5 ani), jucînd cu succes «ro- 
lurile mari» ale dramaturgiei univer- 
sale pe scenele importante din Anglia 
şi America, alături de actori nu mai 
putin celebri. 

Cartea ei (scrisă în colaborare cu 
Ann Pinchot si tradusă la noi în Editura 
Meridiane) este, de fapt, o autobiogra- 
fie, cu un caracter mai degrabă «roman- 
tat» decit de rigoare ştiinţifică. De a- 
ceea, chiar dacă paginile rezervate lui 
Griffith şi cinematografului în general 
sînt într-adevăr abundente și justifică 
titlul volumului, cîştigul de informaţii, 
pentru istoricul de tilm, nu este dintre 
cele mai substanţiale. Cum datele des- 


pre naşterea cinematografului american 
sînt mai toate controversate și aproxi- 
mative (unele provenind din surse des- 
tul de obscure), nici mărturiile Lillianei 
Gish nu pot fi luate ca literă de evan- 
ghelie, ci doar sub «beneficiu de in- 
ventar». Citeva versiuni ale istoriei 
acelor timpuri sînt însă redate pasio- 
nant în această carte. Una din cele mai 
interesante mi s-a părut relația pe care 
o stabileşte Lillian Gish între «Naş- 
terea unei națiuni» şi «Intoleranță». 
Potrivit ei, cel de-al doilea film n-ar fi 
decît răspunsul lui Griffith la criticile 
aduse primului (critici care persistă şi 
astăzi). 

Deși cuprinde şi pasaje monotone, 
nesemnificative (este, de altfel, o auto- 
biografie de proporţii respectabile !), 
cartea se citește cu un explicabil sen- 
timent de nostalgie, iar unele notații 
sînt memorabile. La un moment dat, . 
Lillian Gish, ființă cu un simţ olfactiv 
hiperdezvoltat, își aminteşte că «Româ- 
nia miroase a lemn ars»... Cînd oare, 
o fi trecut Lillian Gish prin România? 


e 


si ponanans 


=% 


x 


XA * 


ÎNTREPRINDEREA DE 
TURISM HOTELURI ŞI 
RESTAURANTE VĂ IN- 
VITĂ LA: a 365-a NOAP- 
TE 
în unitățile sale din 
Bucureşti: 


Restaurantele: ATHENEE 
PALACE. AMBASADOR, 
BUCUREŞTI, NORD, LI- 
DO. BUCUR, UNION, 
VICTORIA, CINA, TURN. 
DEBARCADER.,  PĂDU- 
REA BĂNEASA. PARCUL 
PRIVIGHETORILOR 
Barurile: MELODY, CON- 
TINENTAL 
Braseria AMBASADOR. 
Complexul SNAGOV-SAT 


La mare: 


în hotelurile din stațiunile 
NEPTUN 


MAMAIA 
EFORIE NORD 


La munte: 


în vilele din 
PREDEAL 


SINAIA 


BUȘTENI 

La cabanele de pe Valea 
Ialomiţei şi Valea Prahovei 
REVELION?74! 


În stațiunile: Călimăneşti, 
Căciulata, Herculane, 
Govora, Olăneşti, Tuşnad, 
Sovata, Borsec, Slănic Mol- 
dova, Pucioasa 
şi la: Iaşi —hotel UNIREA), 
Piatra Neamţ (hotel 
CEAHLĂUL), Tg. Neamţ 
(motel PLAIEȘU), Cluj (ho- 
tel NAPOCA), Sibiu (hotelu- 
rile BULEVARD și 
ÎMPĂRATUL 

ROMANILOR), Hanul 
AGAPIA 


Informaţii şi înscrieri la res- 
taurantele enumerate mai 
sus, iar pentru excursii la 
filialele de turism din Bul. 
Republicii nr. 68 şi Calea 
Victoriei nr. 100, telefon 
15.74.11 şi 14.08.00 


REVELION'74 


Noaptea bunei dispoziţii, a antrenului, a unei ambianţe plăcute şi bineînţeles a... surprizelor! 


Prezentarea artistică 
ANAMARIA SMIGELSCHI 


Cadrele din filmele româneşti au fost realizate ue: Raru BĂNICĂ, Alexandru 
BILU, Mary CAT ARGIU, Ştefan CIUREA, Constantin DABIJA, Eugen GHEORGHIU, Prezentarea grafică 
Gheorghe DUMITRU, Mihai HANCEAREC, Paul MATEI IOANA MOISE 


ROMPRESFILATELIA» — Serviciul import-export presă — Exemplarul 5 lei 41017 Combinatul poligrafic 


Cititorii din străinătate pot face abonamente adresindu-se intreprinde CINEMA, Piaţa Scinteii nr. 1. Bucureşti Tiparul executat la 


Bucureşti, Calea Griviței nr. 64—66, P.O.B. — Box 2001 «Casa Scinteii» — București 


nr.10 


Anul XI (130) 


Cineaștii se întorc în uzină. 
Arată filmul. Întreabă: revista lunară 
— Credeţi în această «anume fericire»? 
Muncitorii de la uzinele «Independenţa»-Sibiu | pă 
vor da răspunsul 
în numărul viitor 


einematograficaă