Revista Cinema/1990 — 1998/009-CINEMA-anul-IX-nr-4-1971

nr. 4 
Anul IX (100) 


revistă lunara 


de cultură 


ci nematogratică 
Bucureşti-aprilie 1971 


Gi mele noasthă. 
4 greșit faţă da pubi 


tă de filmele Se e 


ta în paginile 3-7) 


CINEMA 
Anul IX Nr. 4(100) APRILIE 1571 
Redactor şef: Ecaterina OPROIU 


Coperta I Coperta IV 

IOANA BULCĂ. JEANNE MOREAU — LEE MARVIN 
mai recent, Doamna Stanca un nou cuplu cinematografic 

din filmul «Mihai Viteazul» în «Monte Walsh» 

Foto: A. MIHAILOPOL Foto: 20TH CENTURY FOX 


DEZBATERI: 


Ancheta revistei «Cinema»: Încotro, filmul românesc? 

Răspund: Mircea Albulescu, Marga Barbu, Radu Beligan, Andrei Blaier, 

Elisabeta Bostan, lon Brad, Șerban Creangă, Mihnea Gheorghiu, 

Alexandru Întorsureanu, lulian Mihu, Mircea Mureşan, Amza Pellea, Irina Petrescu, 

Lucian Pintilie, Petru Popescu, Valerian Sava, Mircea Săucan, Mircea Sintimbreanu, 

Nicolae Ţic, Malvina Urşianu. o 


— poveste 
EPOCA NOASTRĂ de dragoste 


În prim plan filmul politic 

Filmul politic, o modă? — Save/ Stiopu/ 

Cuba, o aventură inovatoare — Eva Havaş 

interferenţe : Buăuel și filmul politic — A/. /vasiuc 

Sondaj în cine-univers: Oboseala sau speranța — H. Dona 
Actualitatea: Harun-al-Raşid — Radu Cosașu 

Un spectator temperat: O artă care costă foarte mult — Teodor Mazilu 
Deceniul 8: Gaudeamus igitur — Constantin Pivniceru 


Viața modernă: «Love Story» — prezentare de Mircea Alexandrescu nosti 
OPINII săptăminal 


De ce?: Pentru genul scurt — Radu Beligan 

Secvenţe afective: Ness, cavaler fără bucurii — Dorina Rădulescu 

Film și literatură: Puţină morală — Gelu Ionescu 

Dezacord: Surisuri de aur dentar — Valentin Silvestru Tinereţea 


PROFIL '71 unia 


Romulus Rusan întreabă: lubiți filmul, Serban Cioculescu? 
Un fanatic lucid: Pontecorvo 
Actorii noştri: Irina Petrescu 


CORESPONDENȚE 


Moscova — Danelia, un nou Epicur? — /. Rubanova 
Paris — Născuţi pentru a lupta — A/bert Cervoni 

— 1971 — Cannes-Palace — Hotelul Gării — Nicolae Opriţescu 
Stockholm — Bergman şi compatrioții săi — /. /giroșianu 
Tours — Păsări şi tluturi — Eva Sirbu 


PE ECRANE FILMUL ROMÂNESC 


«Printre colinele verzi». Autorul, Nicolae Breban, faţă în față cu: Ov. S. Crohmălniceanu, 

S. Damian, Ecaterina Oproiu, Valerian Sava. 

Avanpremieră: De ce am făcut film? — Nicolae Breban 

TV «Colinele...» 
— lu 
Cerbul de aur: Măria Sa micul ecran — S. Evian Bretan 
Teleeveniment: Filmul de montaj en hausse — Belphégor 

Telesfirșit de săptămînă: Actorii de duminică seara — A/. Racoviceanu 

Teleteatru: A juca, ce straniu cuvint! — Adina Darian 

Telesport: Trebuie să căutăm femeia — A/. Mirodan 


CINEMATECA 


Profil: Renoir și regula jocului 

Dovienko şi poezia cinematografului — S. Leontin 
Letopiseţ: Janny Holt, artista cu nume de rìu — /on Cantacuzino 
Amurgul zeilor: Note şi ştiri 


PANORAMIC ROMÂNESC 71 


Miniaturi subiective: Un autentic: Ernest Maftei — A/ice Mănoiu 
Reportaj: Un minut din «Facerea lumii» 

In pauză: Lumina e viața 

Microprofil: Petre Bokor — filmul gag 

LA.T.C.: (WWARFV» — o temă dată 

Animaţie: Fleacul și efectele sale 

Mărturii de platou: Dana Comnea 

Oaspeţii noștri: Frauke Hanck: selecția 

TV: Urmărirea 


încotro, 
filmul românesc? 


S-a făcut, la nivelul cel mai înalt, 
o analiză substanțială a situației din cinematografia noastră. 
n lumina acestei analize: 


Pe ce forțe trebuie să ne bazăm, 
acum, în primul rînd? 


Cînd credeți că publicul a greşit faţă de filmele noastre, 
cînd au greșit filmele noastre față de public? 


Ne puteţi sugera citeva măsuri concrete, 
aplicabile în viitorul imediat? 


RĂSPUND: 


Mircea Albulescu Ion Brad Mircea Mureșan Petru Popescu 
Marga Barbu Șerban Creangă Amza Pellea Mircea Săucan 
Radu Beligan Mihnea Gheorghiu Irina Petrescu Mircea Sintimbreanu 
Andrei Blaier Al. Intorsureanu Lucian Pintilie Nicolae Tic 
Ehsabeta Bostan Iulian Mihu C. Piuniceru Malvina Urşianu 


incotro, 
filmul românesc? 


Mircea Albulescu: pasiunea... 


S-a făcut, la nivelul cel mai înalt, o analiză 

substanțială a situaţiei din cinematografia noastră. 

În lumina acestei analize, pe ce forțe trebuie să ne 
bazăm, acum, în primul rînd? 


Mircea ALBULESCU: Pe cunoaştere 


Cred că in lumina acestei analize incă nu ne-am defi 
nit cu precizie cine sintem şi ce vrem. Cred că numa 
după ce ne vom cunoaște bine, dar foarte bine, vor 
putea alege acele forțe capabile să realizeze dorințele 
visele noastre in cinematografie. Un subiect, oricit de 
bun ar fi, şi asta trebuie să fie clar o dată pentru tot- 
deauna, trebuie să aibă regizorul său, să aibă actorii 
săi; acel regizor şi acei actori, şi numai ei, care pot 
aduce, prin talentul lor, transfigurarea artistică în lumina 
punctului lor de vedere față de scenariu, față de rol în 
general. 


Marga BARBU: Pe o bună coordonare 


Trebuie să ne bazăm pe absolut toate forțele, bine 
coordonate, care să aibă posibilitatea să dea maximum 
de randament. Machieuza e tot așa de importantă ca 
directorul de producție, actorul și regizorul trebuie să 
meargă mină în mină cu operatorul. Munca la film tre- 
buie să fie ca o simfonie bine executată de intreaga 
orchestră. 


Radu BELIGAN: Numai pe cei buni 


În exclusivitate pe oamenii talentați. Pornind de la 
faptul că studioul «București» nu are o schemă de 
artiști în care să se amestece cei buni cu cei proşti, el 
îşi poate permite supremul lux de a lucra în toate 
sectoarele — cu tot ce este mai talentat în întreaga țară 

Atenţiune: talent şi pricepere se cer nu numai celor 
care execută planul de filmare, ci și celor care îl propun 


Andrei BLAIER: Nu pe interese mărunte 


Nimeni nu o să ne otere pere mălăiețe, şansa cinema- 
tografiei româneşti stă in creatorii ei verificați şi în cei 
ce li se vor alătura, in stabilirea riguroasă și exigentă 
a tot ce a fost bun şi rău în filmul nostru, în direcționarea 
sigură și mai limpede a căilor pe care trebuie să conti 
nuăm să pășim. Pe de altă parte, trebuie să renunțăn 
la nu știu ce interese personale în folosul filmului romă- 
nesc. Va trebui să descoperim ideea de solidaritate şi 
unitate, pe temeiul calității, dind dreptul (și oferind 
posibilitatea) fiecărui cineast talentat să se valorifice 
în modalitatea care-i convine. Şi mai trebuie să renun- 
țăm la micile fricțiuni, racile meschine, mărunte bătălii 
pentru puteri cu salarii sau contracte avantajoase. 
Bizuindu-ne pe forțele noastre, atrăgind lingă noi crea- 
tori de valoare din teritoriul altor arte, gindindu-ne la 
destinul filmului românesc, poate că o vom scoate la 
capăt. De altfel trebuie... 


Elisabeta BOSTAN: Pe producție 


i 


Marga Barbu: actualitatea... 


Să ne bazam şi să folosim cu grijă dotarea actuală a 
studiourilor noastre, în aşa fel încă necesar e 
vestiții pentru asigurarea indeplinirii sarc de 25 de 
filme pe an să fie exploatat realmente pentru promo 
varea şi lansarea pe oo mai largă a filmului na- 
tional 

Pe forțele scriitoriceṣti existente — literatură, proză, 
dramaturgie, eseistică, poezie — premize serioase pen- 
tru obținerea unor scenariști specializaţi şi pasionaţi 
de film, pentru asigurarea unui portofoliu original, 
bogat din punctul de vedere al genurilor abordate. 

Să ne bazăm pe cuceririle profesionale, urmare a in- 
vestițiilor de peste 20 de ani: studioul Buftea, institutul 
de specialitate, călătoriile de studii și specializare în 
străinătate, practica, prin munca de zi cu zi, la un număr 
de peste 160 de filme artistice, etc., care au dus la for- 
marea unui grup de profesionişti al căror cuvint trebuie 
luat în seamă. 


lon BRAD: Pe conştiinţa fiecărui cineast 


Evident, trebuie să ne bazăm pe toţi cineaștii talen- 
taţi, animați de dorinţa de a exprima, în mod artistic, 
ideile esențiale pe care tovarășul Nicolae Ceaușescu 
le-a reliefat recent, ca dimensiuni politice, sociale, 
umane și estetice ale unui proces de creație matur, 
exigent, original. Mai matur, mai exigent şi mai original 
decit s-a manifestat pină în prezent. Chemare firească, 
la care răspunsul nu poate porni decit din conştiinţa 
şi sensibilitatea fiecărui cineast, în primul rind a regizo- 
rilor şi scriitorilor de film. 

E nevoie, de asemenea, de mai multă luciditate la 
producători, de o mai bună, mai organică, vie, nemijlo- 
cită conlucrare cu creatorii de film, de mai multă exi- 
genţă reciprocă în această conlucrare. 


Şerban CREANGĂ: Pe toate generațiile 


Pe regizori; şi-n primul rind pe acei regizori care şi-au 

trat inalterată capacitatea de a reacționa în fața unu 
de viață autentic; pe acei cineaşti capab 
ul şi sä- 


Mihnea GHEORGHIU: Pe talente reale 


Atunci cind s-a cāz 
analiză serioasă, C 
hotăritor a pornit la 
posesia acestor forțe, dar 
de bine stimulate şi orienta 
artei şi tehnicii filmului românesc. la n u 
ei naționale și internaționale Cred, de aceea că 
eliberindu-le din nişte forme şi structuri perimate — 
din care decurg şi mentalități perimate — man: 
obstacolele morale și materiale r 


să extragă 
nā in 


Radu Beligan: tz/entu 


actual, prea restrins, de organizare = procuctiei și acti- 
vității obşteşti a cineaștilor noştri, şi mæ ales din cercul 
os al intereselor unui grup restrims — interese 
meschine și repetat prohibitive fată de fortele proaspete 
% de talentele reale ale noii noastre cinematografii — 
putea păşi mai departe, desigur, cu ajutorul unor 
=g'ementări legale adecvate, dar care să nu plece de 
= spersoane» la organizare, ci tocmai viceversa, în 
"i semocraţiei noastre socialiste, de la principiile 
pese ce setul statului la intilnirea cu cineaștii. 


AL ÎNTORSUREANU: Pe un climat nou de lucru 


Sê = 


torja de catalizator pe care, sint 

ui climat de lucru, atit de precis 
întilnirii tovarăşului Nicolae 
din cinematografie. 

rea plenară a talentelor, 


pe care bvebua să re bazâm și pină 
int cei care trebuie să-și 
em regizori care pot acoperi un 
pian ferm de 25 de ñime anual Dar la noi, pină acum 
t de la ideile lor sau au fost, aceste idei, 
în mod superficial, aminate, neglijate şi, pină la 
„Înmormintate. Acum, s-a revenit, în sfirşit, la un 
sistem folosit în cele mai bune cinematografii. Direc- 
ționate de producător, multe din propunerile creatorilor 
par să-şi găsească un drum în producţie. 


Mircea MUREŞAN: Pe producător 


Efectele analizei sint realmente fundamentale pentru 
destinele cinematografiei românești. 

Talentul a existat și există. Talentul regizorului, al 
scenaristului, al operatorului, al pictorului, al tuturor 
pină la travelingist. De un singur talent nu am avut 
parte pină acum decit arareori şi în parte, talentul de 
a folosi talentul. În ultimul timp, tot încercăm să in- 
troducem o noțiune cam imprecisă pentru noi: produ- 
cătorul. Una din forțele de care întrebaţi. Producă- 
torul e o forță care ne-a lipsit. Producătorul nu e o func- 
ție, e o profesie rară. Producătorul nu e un funcţionar, 
e un talent. 

Un producător de talent n-ar fi permis ca cei mai buni 
regizori să lincezească ani de zile. Un producător de 
nivel mediu i-ar fi cerut lui Liviu Ciulei, a doua zi după 
premiul de la Cannes, un nou film. Au trecut șase ani 
de atunci și nici un producător nu l-a găsit pe Ciulei 
printre regizorii săi necesari. Pe mine, tot la Cannes, 
directorul general al Centrului național al cinemato- 
grafiei franceze, Andre Holleaux, m-a intrebat cu ce 
film mă voi prezenta în anul următor, la festival. Au 
trecut cinci ani și n-a mai fost nici un film românesc la 
Cannes. Un producător bun ar fi ştiut ce filme pot face 
cei 20—25 de regizori români, ce disponibilități de ima- 
ginaţie, de sensibilitate, de expresivitate, de înțelegere 
are fiecare dintre ei. Filmul potrivit regizorului potrivit 
înseamnă o mare șansă de reușită într-o cinematografie. 


Amza PELLEA: Pe curaj și discernămint 


Trebuie scrise scenarii care să atace frontal, cu curaj 
i discernămint, de pe o poziție partinică, problemele 
majore ale societății noastre contemporane. 

Trebuie exploatat, la maximum, fondul de actori 
existenți. 


irina PETRESCU: Pe puterea de a reîncepe 


Pe puterea de a o lua de la capăt. De a renunţa la tot 
ce ştim râu, pretinzind că știm bine. Nu ne putem baza 
nimic altceva decit pe noi înşine. Forţa stă în fiecare 

noi. Rămine să găsim modalitatea aceea fericită și 
unică, de a compune aceste forțe armonios şi eficient. 


Lucian PINTILIE: Pe îndemnul înalt 


la primul rind — înainte de a ne «baza pe torţe» — 
rele, multe, puţine, — în sfirşit, așa cum sint ele, 


Andrei Blaier: maturitatea... Elisabeta Bostan: descentralizarea... 


y 


p- 


tru 


Hi, al 
turor 
avut 
i de 
$ in- 
ədu- 
ucă- 
unc- 
nar, 


buni 
r de 
lupă 
ani 
iulei 
nes, 
ato- 
ce 
Au 
c la 
ace 
ma- 
jere 
ivit 
ifie. 


le, 


alizarea... 


lon Brad: /uciditatea... 


forțele din filmul românesc, le ştie toată lumea, ce să 
mai discutăm, e secretul lui Polichinelle — deci inainte, 
cu mult înainte de asta, trebuie revăzut integral raportul 
actual realitate românească — film românesc. 

În filmul românesc de actualitate — și doar filmul de 
actualitate e acela care dă profilul spiritual al unei cine- 
matografii — acest raport a fost pină acum fals — cu 
înverșunare fals. Corabia, putrezind în centrul unui 
ocean plat, într-un unghi mort de vinturi, cu echipajul 
paralizat de soare, nemișcare și aşteptare — iată că 
simte acum în pinzele —aproape giulgiu —un vint 
nou, un îndemn înalt, înviorător. Dar dacă busola, 
în răstimpul acestui lung abandon, a ruginit? Raportul 
«realitate-film», «realitate-artă» conţine, supune în el 
tot atita geometrie, necesitate, echilibru planetar ca 
raportul Nord-Sud al unei busole. 

Abia mișcată, abia incepind să se miște din rugina 
ei, să nu plece cumva la drum această cinematografie 
română — și n-ar fi nenorocire mai mare pentru ea, și 
n-ar fi sfidare mai prostească a bunăvoinți vintului! — 
să nu plece cumva la drum cu busola dereglată. Implor, 
deci, conducătorii cinematografiei române să înțeleagă 
că un raport mistificat «realitate-ecran» înseamnă să 
simplificăm şi pentru naivii absoluţi — busola dereglată. 

Pe ce forțe să ne bizuim? Vedeţi, deci, că sint două 
probleme separate: problema busolei și problema echi- 
pajului. Cu echipajul e o problemă cam întunecată. În 
majoritatea lui e un echipaj prost. Ciţiva sint însă admi- 
rabili. Sub soarele tropical, mulți s-au deprofesionalizat 
jucînd, timpindu-se de prea mult tintar. În sfirșit, tot 
felul de cazuri, de nuanțe. Acesta-i echipajul, cu el 
trebuie ajuns în primul port. Pină la primul port, e cale 
lungă. Acolo, bineînțeles, se vor face primeniri. Vitale. 
Indispensabile. Bineînțeles, tot în drumul spre primul 
port, vor exista multe șanse de reabilitări și recuperări. 
Fără îndoială că ar avea importanţă și cine stă în sala 
cazanelor și cine stă la cirmă. Cel mai bun loc pentru 
reabilitare este sala cazanelor — dar cel mai rivnit... 


C. PIVNICERU: Pe o participare naţională 


Aceste forțe sint regizorii, toate valorile autentice din 
lumea scrisului, actorii, criticii, producătorii, etc., etc., 
într-un cuvint toți factorii ce contribuie, direct sau in- 
direct, la realizarea filmului. Cinematografia naţională 
trebuie să devină o problemă de interes național, 
printr-o participare la scară națională. 

De ani și ani de zile, ne-am complăcut în a apăra 
spiritul de castă, fără a fi conştienţi că politica «uşilor 
închise» poate deveni fatală, în timp. Filmul românesc 
nu mai poate continua ca o artă de cartier, din preajma 
statuii lui Kogălniceanu. Ideile trebuie căutate în redac- 
țiile marilor cotidiene, în teascurile editurilor, înainte ca 
slova scrisă să fi văzut lumina tiparului, în Uniunile de 
creaţie şi în filialele lor din țară, în cenaclurile literare. 
Trebuie pătruns adinc în universități, cinecluburi, sau 
oriunde tineretul are posibilitatea organizată de a dia- 
loga cu noi, trebuie să batem teatrele, sălile de con- 
certe, expoziţiile de tot soiul, să participăm la activită- 
tile televiziunii, peste tot, pretutindeni şi oriunde se pot 
descoperi şi afirma talente virtuale pentru cinemato- 
grafie. 

Şi dacă întrebarea dumneavoastră se referă la forțe 
în general, consider că nu trebuie subapreciate nici 
forțele de ordin moral. Decisiv pentru soarta artei 
noastre este de a avea, în sfirșit, tăria de a fi cinstiți cu 
noi înșine, de a accepta ideea că lupta valorilor este o 
luptă dură, bărbătească, loială și purificatoare, în care 
trebuie să învingă cei dotați şi innobilaţi prin cultură. 


Petru POPESCU: Pe adevărul vieții curente 


Mi se pare esenţial să ne sprijinim cu toții pe o altă 
mentalitate, pe un spirit al sincerității şi al eficienţei, 
fără de care, după mine, filmul nici nu poate fi gindit. 
La noi, paradoxal, cineastul aşteaptă viziuni cinema- 
tografice de la oameni de altă disciplină, cel mai adesea 
de la scriitori (nu mă pot indigna împotriva acestui fe- 
nomen, căci şi eu sint scriitor, am scris un scenariu 
de film şi intenţionez să mai scriu și altele). Mi se pare 
ciudat că cineastul nu are nimic de spus el însuși, adică 
nu are subiecte proprii, teme și experiențe proprii, 


Şerban Creangă: tinerii... 


chiar obsesii şi manii proprii. Mă miră faptul că pe re- 
gizori nu-i «arde» nevoia de a se exprima fără media- 
tori, și mă întreb dacă nu este efectul unei pudori, care 
o vreme cuprinsese cam toată arta la noi: pudoarea 
autorului care nu îndrăznea să se demaște, să-și exploa- 
teze propriul caz, și opera sa nu avea «persoană fizică», 
adică nu înțelegeai din ea cine a făcut-o, ce scop, 
de ce sex e, de ce virstă, ce-i place în viață, cum gin- 
dește, cum vede frumosul, etc., etc. Forțele pe care 
trebuie să ne sprijinim mi se par deci chiar evenimen- 
tele vieţii cotidiene, care pe ecranul nostru abia dacă 
au pătruns de citeva ori, şi atunci în forme destul de 
metaforice. În clipa de faţă nu trebuie să ne batem capul 
cu himere estetice. Oriexprimăm adevărul vieţii curente, 
ori nu avem nici o șansă de a progresa. 


Valerian SAVA: Pe o de excepție 


Pe acele forțe (din fiecare creator, critic sau producă- 
tor) deschise spre ideea de colaborare, şi nu pe acele 
inerții care tind spre izolare, spre definirea unui statut 
închis, discriminatoriu. Nu consacrarea unui statu 
quo, nu impunerea sau reimpunerea unui «regiment» 
(redus eventual la dimensiunea unei semi-căprării) 
care să-și atribuie abuziv glorii uneori fictive, ci insu- 
şirea ideii de școală. O şcoală în care îşi va găsi rostul 
şi producţia medie sau chiar de serie, dar în fruntea 
căreia nu pot să stea filmografiile plafonate de sufi- 
cienţă, ci acelea care au dat și vor da operele de excep- 
ție, reprezentative. O școală care să se afirme printr-o 
competiţie valorică largă, printr-o solicitudine reală 
față de noi realizatori recrutaţi sistematic și masiv din 
cîmpul literaturii, teatrului, al absolvenţilor institutului, 
al cinecluburilor s.a.m.d. 


Mircea SĂUCAN: Pe propriile noastre forțe 
M. SÎNTIMBREANU: Pe nici un exclusivism 


Forţele unei arte nu pot fi nici inventate, nici decretate 
în conciliabule. Nu cunosc vreo împrejurare în care ta- 
lentul să fi fost întîi ratificat prin reterendum, sau incu 
nunat prin plebiscit. Într-o artă de sinteză ca cinemato 


grafia, intocmai ca şi carbonul în chimia organică, 
rolul principal îl detine, desigur, elementul polivalent, 
regizorul, dar aceasta doar din clipa cind toate celelalte 
elemente sint asigurate și puse în situația de a se putea 
zontopi. În această privință, orice exclusivism este 
pueril și trist ineticace și imi aminteşte de dogita legendă 
a lui Menenius Agrippa despre revolta brațelor impo- 
triva stomacului. În artă nu există un patriciat prin defi- 
niție sau diplomă şi a defini, aprioric, care sint forţele — 
în afara discuţiei despre valenţele și talentul indi- 
vidual — mi se pare un lucru pe cit de simplist pe atit 
de primejdios. Forțele cinematografiei în acest moment? 
Talentele. Restul este mitologie sau... undă de viitură. 


N. ŢIC: Pe talent — experiență — incredere 


Pe talentul multor creatori de fiim — dovedit în mai 
mare sau mai mică măsură pină în prezent — căruia 
trebuie să i se creeze condiţii de afirmare deplină; pe 
experiența dobindită in 20 de ani de cinematografie, 
experienţă din care se pot trage suficiente învățăminte 
pentru a feri cinematografia noastră de greșeli «ele- 
mentare» în viitorii 20 de ani; pe increderea pe care 
conducerea de partid și de stat o acordă cineaștilor, 


Malvina URȘIANU: Nu pe diletantism 


Cred că trebuie să ne bazăm pe toate forțele cinema- 
tografiei noastre. Nu putem merge înainte, înarmați, 
să zicem, cu scenarii bune, dar fără idei regizorale tot 
atit de bune. Dar nici fără soluţii tehnice cu mult mai 
bune decit pină acum. Ca să nu mai vorbim de cele 
economice. Ce să aleg ca mai important și ce să las 
în planul doi? Este un domeniu vast în care creația 
omului de condei ține de contribuţia regizorului-cineast, 
a inginerului-cineast, a tehnicianului-cineast, a econo- 
mistului-cineast. Am suficienţi ani în cinematografie ca 
să am dreptul să afirm cu toată responsabilitatea: nu 
putem merge înainte decit bazindu-ne pe toate forțele 
care compun o cinematografie. Slăbiciunea în oricare 
dintre domenii, duce la soluții de diletantism și impro- 
vizație. 


După opinia dumneavoastră, care au fost întilni- 

rile pozitive dintre public şi filmul românesc? Care 

au fost întilmirile ratate? Deci: cînd credeți că 

publicul a greșit faţă de filmele noastre şi cînd au 
greșit filmele noastre față de public? 


Mircea ALBULESCU: Măria-sa Publicul... 


Greu de răspuns în citeva cuvinte. Totuși, despre fil- 
mele care au greşit în fața publicului, cronicile, anchete- 
le, mesele rotunde au vorbit și vor mai vorbi, sint sigur. 
Cit priveşte «Măria Sa Publicul», cu sfială aș releva că 
educația spectatorului de cinema, în general, mai are 
încă multe carențe. Din nenorocire, unele din ideile 
filmelor prezentate nu au audiența pe care o merită la 
public. 


Marga BARBU: Filmele le facem pentru oublic 


Eu socotesc că filmele le facem, in primul rind, pentru 
public. Nu văd rostul filmelor jucate în săli goale. Cred 
că noi greșim cînd publicu: nu răspunde. Dovada e că 
publicul nostru se înghesuie şi la filmele politice ca «Z» 


Mihnea Gheorghiu: competiția.. 


F 


Al. Întorsureanu: climatul... 


sau «Bătălia pentru Alger», nu numai la westernuri și la 
«Haiducii». Deci... 


Radu BELIGAN: Publicul nu greșește niciodată 


Andrei BLAIER: O confruntare permanentă 


Întilnirile dintre public şi un anume film nu le consi- 
der încheiate după o primă serie de vizionări. Cred în 
intilnirea în care se probează şi se verifică prima impre- 
sie, in folosul aprecierii argumentate a calității operei, o 
dată cu creşterea noastră şi a pretențiilor noastre. 
Confruntarea aceasta permanentă a publicului cu filmul 
de care-şi amintește sau nu, la care s-a dus îndemnat 
sau pentru că n-avea ce să facă, sau la care a luat bilet 


— 


lulian Mihu: regizorii... 


Mircea Mureșan: increderea.. 


cu suprapret şi a ieşit din sală înainte de sfirşit, va stabili 
cu certitudine câ întilnirile pozitive au tost şi vor ti de- 
terminate de tilmele bune, cele ratare, ae câtre nimele 
ratate. Întilnirile fericite se cer refăcute, reluate. Accep- 
tarea la un moment dat a unui film nu poate fi criteriu 
sigur al valorii acestuia, ci doar judecata finală a publi- 
cului. Cu timpul, spectatorii au aprobat un tim ca 
«Duminică la ora 5», iar astăzi aproba (deocamdată 
desigur) o comedioară oarecare, o melodramă jalnică 
etc. Să nu confundăm succesul unui film cu numărul 
spectatorilor care intră în sală; poate că numărul celor 
care rămin în sală, sau se vaită c-au plătit biletul ar fi un 
criteriu mai real. 


Elisabeta BOSTAN: Toate sint izbutite 


Toate intilnirile cu publicul sint izbutite, păcat că ne 
intilnim atit de rar. Cele 9-11 premiere anuale inseamnă 
foarte puțin pentru a facilita o cunoaștere profundă, ade- 
vărată, a noastră — de către spectatori şi a spectatorilor 
de către noi. 


lon BRAD: Fără public? Un non sens 


Filmele noastre — deci creatorii şi producătorii de 
tiime — au greșit față de public cina nu l-au invitat sau 
chiar l-au alungat din sălile de cinematograf. Filmul 
fără public e un nonsens. Au greşit apoi cind, reținindu-l 
în sală, i-au oferit prea puține idei şi sentimente elevate, 
nereuşind, deci, să implice publicul in tema propusă 
judecății generale, în sensurile desprinse din faptele 
înfăţişate pe peliculă. 

Au greşit iarăși, furindu-i treptat din încrederea şi 
speranța constantă că va vedea filme românești de valoa- 
re deosebită, indiferent de genul și problematica lor. 

Publicul n-a greșit față de filmele noastre. Au existat, 
bineînțeles, multe întilniri fericite — prilejuite mai ales 
de filmele cu teme istorice. Cred că generațiile mai vechi 
au dorit să vadă cum tratăm noi diversele momente ale 
istoriei naționale, iar tineretul doreşte pur şi simplu 
să vadă istoria, s-o cunoască în realitățile ei vii, în 
personalități si mulțimi, nu in gate și idei generale, 
cum s-a predat multă vreme in școala. 

Filmul de actualitate are de învăţat din aceste lecții ale 
sălii de cinematograf. 


Şerban CREANGĂ: Publicul greşește uneori 


Publicul a iubit și a urmat mulți ani tilmul românesc. 
Apoi, treptat, o dată cu apariția unor producții anuale în 
care dominau filmele submediocre, a uitat această 
primă dragoste. Constat acum o nouă apropiere a sa 
de filmul românesc, și sper că vom ști să nu-l pierdem 
din nou. Cred, deci, că filmele noastre au gresit mai des 
tată de public, decit acesta rața de noi. Pot, totuși, 
vorbi și despre o greșeală a publicului, una de care sint 
pe deplin convins: «Meandre» — un film care merita o 
cu totul altă apreciere din partea spectatorilor, un film 
care, poate, ar fi trebuit doar susținut mai mult de critică 
pentru a fi înțeles. 


Mihnea GHEORGHIU: De gustibus 


Publkul este sensibil nu numai la realizările etective, 
dar și la bunele intenții ale creatorilor de filme, atunci 
cind acestea dovedesc inteligență și talent, pe fondul 
cinstei artistice şi modestiei publice a realizatorilor tineri 
sau virstnici, cu multă dragoste de meserie şi mai puțină 
dorință de ciştig cu orice preț. Există de aceea, filme 
«mari», costisitoare şi fastidioase, și filme «mici» inte- 
resante; sint de tot felul. Publicul, partenerul nostru 
refuză să fie tratat ca infantil şi refuză, bineînțeles, să se 
plictisească contracost. Ratăm ori de cite ori ne subapre- 
ciem partenerul, din motive uneori «obiective», dar care 
nu-l interesează. A apărut, să zicem, o comedioară nouă, 
de îndoielnică valoare, care aduce bani la casa de bilete. 
Acesta nu este neapărat un semn că «filmul place». 
Publicul plătește, intră la cinema şi iese blestemind gene- 
za acelui surogat de artă. Alteori un film cu reale calități 
artistice nu este apreciat imediat. Aici intervine ponderea 
spiritului critic avizat, care trebuie să-l explice şi să-l 
susțină, cu bune argumente si mai ales cu răbdare, 
mindcă educația cona estetice este un proces 
cultural de lungă durată. În definitiv, de gustibus non 
disputandum, dar formarea gustului artistic poate fi 
un subiect de dispută, atunci cînd această acțiune 


Amza Pellea: curajul... 


eaucativâ se întemeiază pe criterii ştiinţifice durabile, 
şi nu pe acte de conjunctură sau pe nişte «păreri 
personaie», ge obicei tiuctuante. Istoria cinematografiei 
naționale și monaiale turnizează, în ambele cazuri, 
numeroase exemple grăitoare. Istoricii obişnuiesc să 
zică: așteaptă şi vezi!... 


Al. ÎNTORSUREANU: Publicul a spus: Nu! 


Publicul nostru are o preterință subiectivă, sentimen- 
tală, aș spune, față de filmele româneşti La filmele de 
valoare din producția națională, publicul a fost gea- 
una prezent, a depășit numărul de spectatori de la cele 
mai bune filme străine, chiar şi cele mai comerciale 
Dar cind cinematografia a incetat să exploateze această 
preferință, oferindu-i filme fără valoare, publicul a spus 
Nu! Păcat că realizatorii români,care şi-au cîştigat un 
prestigiu în fața publicului, nu s-au prezentat prin 
puținele filme pe care le-au făcut, decit arareori la intil- 
niri. Publicul poate greşi sau poate să nu greşească 
atunci cind nu aderă la un anume gen. Filmele noastre 
greşesc insă în mod cert, cind nu-i oferă o diversitate 
de geruri. 


lulian MIHU: Difuzarea? O politică! 


Publicul e o masă eterogenă, cu gusturi diverse. Sint 
mulți spectatori care privesc filmul ca pe o modă Sint 
puțini care se atașează filmului, ca artă. Puţini acum 
dar am putea atrage din ce în ce mai mulți, dacă am duce 
o mai judicioasă politică de distribuire și de propagandă 
a filmului pe săli, pe genuri. Lipsa de atracție cu care s-au 
făcut afişele și s-a distribuit filmul «Mihai Viteazul», 
care a fost subminat de «Clanul sicilienilor» și altele, nu 
este un lucru permis. Apoi «Romeo și Julieta», care 
trebuia să ruleze în premieră la Patria, a fost aruncat la 
un cinematograf impropriu. 

Pe de altă parte, simți o anumită durere psihică atunci 
cind publicului (de multe ori naiv) i se oferă «Genoveva 
de Brabant», un sub-produs cinematografic, infernal 
și dăunător din punctul de vedere al educației morale 
şi estetice. Sint şi filme sentimentale bune. la care 
poate adera publicul, de ce este nevoie atit de des să 
avem de-a face cu tilme ca acelea de mai sus? 


Mircea MUREŞAN: Bilantul este pozitiv 


Filmul românesc n-a ratat nici o intilnire cu publicul. 
lată argumentele concrete: 95% din filmele noastre au 
avut peste un milion de spectatori. Luaţi statisticile 
mondiale, cele ale cinematografului italian, de exemplu. 
Un milion de spectatori înseamnă un mare succes. 

Adăugaţi că în Italia sînt 12 000 de cinematografe iar la 
noi 560 de săli cu instalații fixe. Totuși 33% din filmele 
noastre au peste 2 milioane de spectatori, iar unele filme 
au 3, 4, 5 sau chiar 8 milioane. Impresionant, într-o țară 
cu 20 milioane de locuitori, 

V-ar interesa să vă spun dacă acel număr de specta- 
tori care au plătit, au fost și satisfăcuți de filmul pe care 
l-au văzut? Nu sint «Gallup», dar aș zice că din totalul 
de 150 de filme ale noastre, 50 sint bune şi foarte bune. 
50 sint corecte și mediocre, 50 sint slabe și execrabile. 
Nu știu dacă există vreo capodoperă, asta vom mai 
vedea. Dar. după mine. procentajul este pozitiv. 


Amza PELLEA: De vină sint creatorii 


Intotdeauna cind un film nu-şi găseşte rezonanță în 
sufletele şi conștiințele spectatorilor, de vină sint crea: 
torii acelui film. Înseamnă că ei nu au găsit mijloacele 
adecvate pentru a se face înţeleși. Subiectul poate fi 
oricare şi oricit de elevat, el trebuie însă astfel tratat, 
incit să dea spectatorilor posibilitatea să-l înțeleagă. 
Altfel filmul nu-şi atinge scopul pentru care a fost 
făcut — nu reuşeşte să transmită ceea ce şi-a propus 


irina PETRESCU: Nu toate sint izbutite 


La primul film al lui Pintihe — de pildă — publicul a 
întirziat; la al doilea i-a ieşit Inainte. Cu citeva minute 
mai devreme chiar 

Nu se ratează decit intiinirile superficiale şi co 
care unul din parteneri intirzie ma mot 
Se cuvine ca, a doua zi, vinovatul să-şi ceară scuz 
oricit de obiective ar îi fost motivele lu. Este 
de onoare, atit pentru creator, cÈ ṣi per 


Irina Petrescu: no înşine 


Lucian PINTILIE: Frecventa m eamnă adeziune 


Publicul n-a greşit niciodată față oe mimu! romanesc 
Dimpotrivă, l-a sprijinit mult mai mut decit merita. L-a 
ironizat, e drept, dar l-a sprijinit.. 

Numai că eu cunosc cineaşti necinstiti care-i confundă 
bunăvoința cu prostia... Publicul poate — chiar în număr 
foarte mare — să frecventeze o imbecilitate festivistă, 
din nevoia de divertisment, din simpatie pentru actorii 
admirabili de comedie pe care îi avem (şi care au fost 
îndeobște formați în teatre, la capătul unei munci nobile 
şi istovitoare, în care sîngele lor s-a amestecat cu acela 
al vreunui regizor si pe care nu-l uită nicicina) — cu 
mai multă sau mai puțină suferință — se degradează 
trecător. Dar frecventarea — să revenim la public — nu 
înseamnă doamne-ferește şi adeziunea estetică. De 
altfel, sint convins că nenumărați spectatori vă scriu 
despre această maculatură nu în termenii cei mai mă- 
gulitori, şi nu ştiu dacă întotdeauna vă grăbiţi să publi- 
cati opiniile lor neconvenabile. 

Dacă nu mă credeți, puneţi în discuție liberă, în fața 
spectatorilor, ultimele filme comice, muzicale româ- 
neşti. Făceţi-o, vă rog, şi vă veți convinge care este 
conţinutul exact al cuvintului «opinie publică» — 
şi cîtă necinste profesională e în aceia care vor s-o 
identifice mecanic cu succesul de casă. 

Ce dumnezeu, n-aţi văzut niciodată oameni vitali şi 
inteligenți indemnindu-i pe alții: «Du-te, domnule, să 
vezi timpenia aia... E păcat să scapi aşa o prostie...» 


Constantin PIVNICERU: Publicul este generos 


O devotată colaboratoare a revistei «Cinema» imi 
spunea, nu demult, că publicul românesc este un public 
politicos. Cred deci că față de acest public generos, 
care aplaudă chiar la filmul românesc ce nu-i dă satisfac- 
ție, pi greşit numai noi, cînd am fost nepoliticoși 
cu el 


Petre POPESCU: Nu publicul a gresit 


Nu cred că se poate vorbi de o greșeală a publicului 
românesc față de filmul românesc. În schimb, ipoteza 
inversă mi se pare perfect valabilă. 


Valerian SAVA: Din unghiul valoric 


Întilnirile pozitive au tost acelea care au marcat op- 
țiunea impresionantă a publicului pentru opere excep- 
tionale («Moara cu noroc», «Pădurea spinzuraţilor», 
«Reconstituirea») sau au inclus și publicul în indicarea 
unor deschideri de drum («Directorul nostru», «Tudor», 
«Un suris în plină vară» şi altele). Întilnirile cu plus și 
minus au fost mai multe, iar cele ratate, numeroase. 
Atunci cele două părți au greșit, de obicei, impreună. 
Filmul românesc a greșit cind a abuzat de interesul 
tematic al producătorilor și de adeziunea patriotică sau 
de nevoia de destindere a spectatorilor, mulțumindu-se 
cu formule ilustrative sau recurgind la specularea ele- 
mentelor pitorești. Atunci a greșit, într-o măsură, și 
publicul, din inocenţă și exces de generozitate. Filmul 
românesc a mai greșit cind s-a prevalat de virtuți ex- 
presive, diminuindu-și angajarea directă in dialogul 
contemporan de idei. Publicul nu putea atunci să nu 
greșească și el, în măsura în care se poate cere pu- 
blicului să fie răbdător și să încurajeze încercările 
timide sau operele experimentale. 


cea SĂUCAN: O confruntare 


E atit de fragilă această relaţie, incit orice judecată 
presupune o doză de suficiență. Refuz, în intimitatea 
mea, perceperea acestor intilniri ca penitente, ca greșeli 
dintr-o parte sau alta. Nu e vorba de un film, el nu e decit 
o diversiune, dacă îi incerci contruntarea izolată. O 
contruntare adevărată, numai o cinematografie în tota- 
litatea ei o poate rezuma. Confruntarea e în deplină 
destăşurare, nu mă grăbesc să zic că-i aşa sau e altfel. 


În această perspectivă aș spera în cit mai multe întîlniri. 


rcea SINTIMBRE Publicul necunoscut 


Filmele noastre au greșit față de public, să zicem, o 
singură dată. A fost, să admitem un singur film de prisos 
deşi s-ar putea ca în privința nominalizării acestuia să 


Lucian Pintilie: revitalizarea... Constantin Pivniceru: stimularea 


Banese 
fta. L-a 


patundă 
p număr 
IStivistă, 
Į actorii 
lau fost 
# nobile 
tu acela 
B) — cu 
Fedeaz 
i — nu 
kä De 
pă scriu 
pa mă- 
E publi- 


Ba» imi 
B public 
Ineros, 
aösfac- 
Eticoși 


Wlicului 
ipoteza 


i 
icat op- 
[excep- 
fatilor», 
idicarea 
Tudor», 
plus și 
jeroase. 
preună. 
steresul 
sau 
indu-se 
fea ele- 
sură, și 
Filmul 
iut ex- 
Šalogul 
i să nu 
gre pu- 
grcările 


isecată 
statea 
greşeli 
e decit 
lată O 
în tota- 
deplină 
è altfel. 


intilniri. 


cem, o 
pnsos 
iia să 


u: stimularea 


| 


| 


Petru Popescu: adevărul... 


fie citeva zeci de păreri... diterite). Greseala a fost, socot 
eu, că fondurile cheltuite cu acest film de prisos n-au 
fost folosite pentru cunoașterea reală a publicului de 
film, pentru sondarea opiniei sale. 


Nicolae TIC: Putem iniștiti 


Întilnirile pozitive au fost multe: cele la care publicul 
s-a dus cu plăcere să vadă filme românești. Întilnirile 
ratate, dacă nu mă-nșel, au fost şi ele destul de numeroa- 
se: cele la care publicul nu s-a prezentat. Şi nu din vreun 
capriciu nu s-a prezentat, ci fiindcă respectivele filme 
nu-i stirneau nici un interes, nu-i spuneau nimic. Nu 
cred că publicul a greşit față de filmele noastre. De 
altfel, publicul nu poate greși. Publicul așteaptă să i se 
ofere ceva care să-l intereseze, să corespundă cerințe- 
lor sale spirituale. Cind află — și află repede — că nui 
se va oferi nimic, refuză să intre în sală. După părerea 


mea, în privința publicului nostru putem fi liniștii, 
deocamdată. Nu cunosc nici un film românesc pe care 
publicul să-l fi refuzat și care, apoi, să se fi bucurat de 
mari succese în alte părți. Nici filmul românesc nu cred 
că a greşit față de public. Filmele slabe, neinteresante, 
lipsite de orice fior — nu le socotesc greșeli, ci eșecuri 
ale realizatorilor în cauză şi ale cinematografiei. Cred 
că un film greșeşte față de public atunci cind încearcă 
să propage idei contrare idealurilor noastre de viață, să 
stirnească instincte primare etc. Ceea ce nu s-a în- 
timplat. 


Malvina URŞIANU: Putem fi mai obiectivi 


Mi-e greu să fac afirmaţii in acest domeniu care 
pare mai curind un domeniu al criticii de film, ea fiind, 
să zicem, mai obiectivă. 


Ne puteți sugera cîteva măsuri concrete, aplicabile 
în viitorul imediat, pentru a da cinematografiei 


noastre naționale infuzia de tinerețe de care are 
nevoie? 


M. ALBULESCU: 25 de filme, cu pasiune 


Cea mai indicată, care de alttel a tost pusă in aplicare, 
ca proiect: numărul mai mare de filme. 

Această condiţie vitală, o dată realizată, putem căuta 
în procesul de muncă măsurile care să «infuzeze tine- 
rețe». Esenţial însă mi se pare că trebuie să se umble cu 
maximum de prudență cu acea stare gingașă care se 
cheamă «pasiune». Cită vreme scenariștii, regizorii, 
actorii sint stăpiniți de acea sfintă neliniște a pasiunii, 
sint sigur că putem privi cu încredere viitorul cinema- 
tografiei. Dar... dar... Vai nouă dacă EA se va stinge. 


Marga BARBU: Artă și organizare 
Munca artistică să meargă mină în mină cu organi- 


zarea, adică să nu fie invers, ca pină acum. Teme actua- 
le, abordate cu curaj, îndrăzneală și realizate artistic. 
Cointeresarea echipei de filmare la realizarea filmului. 


Radu BELIGAN: Multe filme de scurt-metraj 


Multe filme artistice de metraj scurt şi mediu, pentru a 
da posibilitate unui mare număr de artiști, care nu au 
încă acces în această cetate închisă, să se manifeste 
divers și plenar. 


Andrei BLAIER: Să fim gravi 


Tinereţea, reumatică, a cinematografiei noastre ne-a 
cam ajuns, iar grăuntele de tinerețe spirituală, de cite 
ori l-am dibuit — si n-am avut ocazia s-o facem prea 
des — l-am alungat, zglobii, şi degeaba incercăm acum 
să ne mai descoperim virsta de atunci, cu peruci și fond 
de ten, ca un personaj de Maupassant, bătrin senil, 
jucînd într-un picior comedioare nevinovate, pasă-mi-te 
cîntindu-și tinerețea într-o existență rău pricepută. Ne 
trebuie maturitatea celor care au dovedit talent, tineri 
sau bătrini; adevărata tinerețe a artei e harul creatorilor 
ei. Să nu credem că, vioi şi şugubeți, numai cîntind și 
amuzindu-ne, vom pune pe picioare filmul nostru. 
Cinematograful românesc trebuie să fie grav. neliniş- 
tit, problematic. 


Mircea Săucan: perseverența... Mircea Sintimbreanu: finalizarea... 


Elisabeta BOSTAN: O infuzie de maturitate 


Cinematografia noastră are nevoie, în primul rind, ae 
o infuzie de maturitate, adică trecerea de la abordarea 
amatoristă a unora din aspectele importante ale fil- 
mului (scenariul, regia, producătorul, organizarea, etc), 
la abordarea lor matură, profesionistă, cu deplină răspun- 
dere artistică şi ecoriomică. Răspunderea tață de ta- 
lentele existente, faţă de banii statului, faţă de specta- 
tori. Asta înseamnă că, alături de regizor, scenarist, 
interpreți, de întreaga echipă de realizatori, filmul 
trebuie semnat şi de un producător al cărui nume să 
conteze, în egală măsură, în ochii spectatorilor. 

Descentralizarea producției de film artistic prin în- 
ființarea mai multor case producătoare, prin înlăturarea 
verigilor intermediare birocratice, prin încredințarea 
răspunderii pentru opera finită — filmul, celor care o 
realizează — creatorilor. 

Crearea unui corp de scenarişti specializați, care să 
asigure un portofoliu tematic larg, interesant din punct 
de vedere artistic, din care să se poată selecționa subiec- 
tele care urmează să ia calea ecranului. 

Coproducţii pe subiecte românești. 

Aşezarea sistemului de cointeresare materială a 
membrilor echipei de filmare pe principiul recunoaște- 
rii specificului muncii în cinematografie (care produce 
unicate). 


lon BRAD: Planurile să devină realitate 


Prima măsură necesară pentru «intuzia de tinerețe» 
în cinematografia noastră cred că nu poate fi alta decit 
atragerea, în procesul creației, a mai multor oameni 
capabili să gindească într-un chip înnoitor problemele 
societății românești actuale, ale relaţiilor dintre oameni, 
ale individului însuși. Evident, e nevoie ca, alături de 
generaţiile mature, să fie antrenați, mai mult decit 
pină acum, tinerii cei mai înzestrați. Filmul documentar, 
filmul artistic de scurt şi mediu metraj constituie o bună 
şcoală pentru a-i încerca înainte de marele zbor. 

O judecată colectivă mai consecventă, implicind 


Nicolae Ţic: experiența... 


prezența specialiştilor (creatori și critici deopotrivă) 
la toate fazele decisive ale producției se impune, de 
asemenea, în organizarea și funcționarea noului orga- 
nism cinematografic naţional. 

E nevoie, apoi, de mai multă specializare pentru toți 
— la fel ca în toate domeniile vieții publice, supuse prin 
lege la implinirea acestui deziderat de progres. 

După cum știți, în urma întilnirii de lucru a tovarășului 
Nicolae Ceaușescu cu creatorii din cinematografie, s-a 
format o comisie larg reprezentativă care a elaborat 
un plan de măsuri mergind de la noua organizare a 
sistemului de producție pină la Legea cinematografiei. 
Sperăm ca, în scurtă vreme, aceste măsuri ce cuprind 
și transformarea ACIN-ului într-o Uniune a cineaștilor, 
să devină o realitate binefăcătoare, în primul rind pe 
planul creaţiei. Filmele, în ultimă instanță, vor mărtu- 
risi despre talentul, puterea de gindire și sensibilitatea 
regizorilor, scriitorilor de film, a tuturor celor care sint 
chemați să contribuie la dezvoltarea celei de a 7-a arte, 
ultima în ordinea consacrării, prima în ordinea interesu- 
lui şi exigențelor generale. 


Ş. CREANGĂ: O casă de filme a tineretului 


Cred cu tărie în necesitatea unei case de filme a tine- 
retului, în realizarea unui adevărat climat de creație 
pentru tinăra generaţie, în posibilitatea unor discuții 
libere, de lucru, care să canalizeze această «poftă de 
film», 

O casă de filme care să atragă, alături de regizorii 
tineri, scriitori, operatori, scenografi şi compozitori din 
aceeași generație. 

O casă de filme care să realizeze numai filme de 
actualitate cu un deviz, dacă se poate, cit mai mic. 


Mihnea GHEORGHIU: Nu vechile structuri ... 


În artele românești, şi înțeleg prin asta toate domeniile 
de creație artistică, s-a dezvoltat în ultimii ani un extra- 
ordinar climat de libertate și competiţie, în cel mai 
înalt înțeles al cuvîntului. Am răspuns, la prima între- 
bare, că forțele proaspete, ale noului nostru elan creator 
în cinematografie, există; dar instituționalizarea vechi- 
lor structuri în forme noi n-ar duce la rezultatele dorite. 
Ar trebui, poate, ca la elaborarea noilor măsuri și statute 
(pe marginea cărora am vorbit la ședințele de la C.S.C.A. 
şi am scris pe larg în presă), să participe, deschis, mai 
puțini din «veteranii» care și-au tot spus cuvintul, 
adunind mierea pe turta lor, şi mai mulți oameni noi, 
sau nefolosiți deajuns, modeşti și capabili, al căror 
nume nu reprezintă un secret pentru nimeni, pentru 
că ei s-au legat cu trup și suflet de destinele cinema- 
tografiei naționale, adică pe ansamblul tuturor genu- 
rilor ei de creaţie artistică, dar şi din sfera generală a 
tehnicii, producției şi distribuţiei filmului românesc, 
pentru ecran şi televiziune. 

Mă tem că simțul de participare al celor onești și 
buni s-a cam tocit de roțile colțate ale rutinei şi tocmai 
de aceea ar fi bine ca ei să-și exercite cu mai multă 
responsabilitate dreptul de opinie și de opțiune. Altfel... 
verba volant în chiar revista «Cinema». 


AL. ÎNTORSUREANU: Regizorii de talent 


Perfecționarea producției de scenarii și o cit mai 
rapidă promovare a lor pe platouri. 

nființarea mai multor case de filme, cu profiluri 
artistice distincte. 

Folosirea la maximum a potențialului de creaţie a! 
regizorilor care au realizat opere valoroase, dar au lipsit 
perioade indelungate de pe platourile de filmare. 


lulian MIHU: Scenarii, scenarii, scenarii 


Scenarii interesante, cu o dramaturgie nouă, originală, 
scrise de Titus Popovici, Marin Preda, Eugen Barbu, 
Paul Anghel, filme făcute de Lucian Pintilie, Malvina 
Urşianu, David Esrig, Savel Stiopul, Mircea Săucan, 
Jean Georgescu etc... etc... 

Altfel, nu se va putea. 

Avem garanții: «Moartea lui Ipu» al lui Sergiu Nico- 
laescu, «Păsările» lui Lucian Pintilie, Omul cu toba» 


al lui Mircea Săucan... (Continuare în pag. 14) 


Malvina Urşianu: profesionalismul... 


actorii 
nostri 


HENN mG 


it 


MERNE 


Un fel de autoportret 


Am ținut să fac singură acest subsol, pentru că am descoperit de curind piatra 


filozofică a relaţiei actor-regizor, fără a înțelege prin asta, că ar fi vorba 
de o reacție chimică, nici că în vreunul din creuzetele de la Buftea se poate ast- 
tel transforma în aur orice «metal»... Regizorul este, poate, tentat să creadă 
că buna înţelegere ține de încredere, de supunere, de caracter în ultimă instanță 
Caracterul actorului este însă — la mine, cel puțin — o chestiune de umoare. 
Din nenorocire variabilă. La mine totul se poate reduce, de fapt, la capacitatea 
de adaptare Fiecare nou contact cu un text şi un regizor este, inainte de colabo- 
rare, incredere, supunere ș.a.m. un proces de adaptare la o condiție nouă. 
Și cu cit adaptarea se realizează mai repede, cu atit rezultatul este mai prompt. 
Numai că, din păcate, la film, rareori un regizor îşi poate păstra aceeaşi echipă. 
Și cum filmul este o operă colectivă, fiecare electrician sau recuziter îşi are 
partea sa de contribuţie — importantă — la transformarea actorului din obiect 
în subiect... Visez echipe stabile — evident, asta este o inepție din punct de 
vedere organizatoric — dar dacă ati şti cit de elegant poate fi un director de 
producție ca Gheorghe Teban, cit de blajină, de reconfortantă o machieuză ca 
Anastasia Vitanidis, cît de spirituală și agreabilă, Florina Tomescu... Asta nu 
înseamnă, bineînțeles, că alţii ar fi mai puțin competenți, dar a cunoaşte curio- 
zitățile și înclinarea fiecărui om cu care lucrezi citeva luni pe an, este atit de con- 
fortabil, încît de multe ori poate determina calitatea produsului finit. ? 

De asta am rugat să nu se ceară unui regizor să-mi facă «portretul», ci să fiu 
lăsată să spun singură, că sint rigidă, confuză, aspră şi insuportabilă, pină ce 
reușesc să-mi adaptez ritmul de viaţă, în funcție de ritmul celor din jurul meu 
dar că sint totdeauna dispusă s-o fac cu elasticitate, atunci cind descopăr — 
niciodată nu e prea tirziu — că fiecare răspunde aceleiași exigențe și corecti 
tudini profesionale. 

A pe 


s 
/ Ari 


Azi, la ea acasă, in str. Aprodul Purice nr. 


confesiuni 


Nunta de aur 


Au mai rāmas citeva zile. Pașii tirzii se inşiră egal, cotrobăind 
nopțile astea de primăvară prin toate ungherele. Măsoară. Recapitu- 
eoză. Am senzația că fiecare din noi a împrumutat o minecă din 
smokungul bunicului care-și sărbătorește nunta de aur. Dar inainte 
de şampanie, flori, lacrimi de bucurie, sint paşii aceia însingurați 
care recepitulează intr-o noapte de primăvară momentele de cumpănă, 
de bucurie, de exaltare, de victorie, de durere, de muncă, de adevăr, 
de dragoste. 

Toţi membrii Familiei s-au gindit din vreme. Nepoţii mai ales. 
S-au pregătit daruri. S-au spălat perdelele și duşumeaua. S-au umplut 
toate vasele cu flori roșii. Ochii noştri sclipesc. Un pahar de cristal 
€ şters cu o cirpă moale, ca să nu rămînă pe buzele lui ca firul de 
iarbă nici o scamă și vinul să capete culoarea sărbătorii pentru care 
este chemat să curgă. 

Nu mai ştiu dacă Ziua Aceasta este mai sărbătoare decit celelalte 
sute de zile care au pregătit-o dar trebuie încercuită cu roșu pentru 
că le adună pe toate celelalte, le amestecă, le topește şi le toarnă 
în tipare de aur. 

Zilei Acesteia și sutelor care vor veni, întreaga noastră capaci- 
tate de muncă şi creaţie. Dragostea noastră. Încrederea. Minţile și 
umerii noştri. 

Degetele noastre pe un pahar de cristal închinat în cinstea Nunții 


i ani! 
de Aur. La mulți ani! irina PETRESCU 


r 


Eg 
Ş.A 


Purice nr... 


robâind 
Bcopitu- 
că din 
"înainte 
inguraţi 
mpn, 
adevăr, 


ei ales. 
umplut 
f cristal 
firul de 
Iru care 


zielalte 


f pentru 
toarnă 


capaci- 
ințile și 


p Nunții 
RESCU 


„Sînt rigidă, confuză, 

aspră şi insuportabilă, 
Au v cc 

pînă mă adaptez... 


— Precis nu-ţi spun noutăți: de 
12 ani eşti cea mai tînără actriță 
a cinematografiei noastre, Chiar și 
în ultimul film, „Facerea lumii“, ai, 
mi se pare, tot 18 ani... 

— Ai să rîzi! Aici încep prin a 
evea 17 ,.. Dar ştii ce mi se pare mie 
cu adevărat nostim? Cind aveam 
17 ani am jucat în „Valurile Dunării” 
rolul unei femei de 25, La 18, am 
Jucat în „Poveste sentimentală“ un 
rol de 30... lar acum, cînd am cu 
edevărat 30 de ani, joc un rol de 17... 

— Trebuie să recunoşti că e o si- 
tuație într-un fel de invidiat. 

— Într-un fel... Mie tinereţea — 
tinereţea mea, fireşte — nu-mi spune 
nimic, Pentru nimic în lume n-aș 
mai vrea să am — nici măcar pentru 
cîteva ceasuri — 18, 19 sau chiar 23 
de ani. Nu mi-a spus nimic vîrsta 
asta, Şi pe urmă, tinerețea miinilor 
sau a obrajilor nu închide în ea nici un 
secret. Nici măcar secretul ultra- 
banalizat al tinereţii interioare, Nu 
cred că o actriță care-şi închipuie că 
tot ce zboară se mănîncă, sau mai e 
în stare să se joace cu păpuşile, 
este mai tînără decit o alta, care are 
gîndirea şi problemele virstei ei şi 
croșetează botoșei pentru nepoți. 
Mai de grabă mă fascinează, dacă 
vrei, o Geraldine Page care, trebuie 
să recunoști, nu mai arată de mult 
o copiliță şi totuși e atît de uimitor 
tînără şi fermecătoare, încit te 
duce cu ea dincolo de orice vîrstă. 
Şi pe urmă, eu cred că tinerețea e 
un accident biologic în viața unui 
om. Nimic decît un accident, Tot 
restul vine după... Mă interesează 
cu mult mai mult actrițele mature; 
Katharine Hepburn, Annie Girardot, 
Giulietta Masina, Emmanuelle Riva 
sau, ca să venim acasă, Clody Ber- 
thola, Elvira Godeanu, Dina Cocea 

— Nu e greu de presupus atunci, 
că ţi-ai fi dorit, cel puţin în ultimii 
cinci ani, şi altceva decit roluri de 
copiliţă... 

—.No. Cel puţin în filmele care 
s-au făcut- pînă acum, nu. Ce să-ţi 
spun? Că mi-aş dori o comedie? Dar 
comedie, comadie, Modernă, actuală. 
Există un singur regizor care, ori de 


cite ori mă întilneşte pe stradă,, 


îmi spune: „Tu trebuie să faci 
comedie. Tu ești o Rosalind Rusell 
a noastră și asta nu ştie nimeni"... 
E Jean Georgescu... 

— Ştii, probabil, că eşti singura 
“noastră actriță, considerată în exclu- 
sivitate — şi pe nedrept zic eu — 
de film. Ce crezi? 

— Poate ar trebui să răspund că 
e o idee preconcepută. Dar oricum 
ar fi, îmi face plăcere. Cu o precizare: 
sînt — cred — o actriţă de film posi- 
bilă. A nu se confunda cu: o posibi- 
tă actriţă de filn. Numai că ştii, în 
ultimii ani am avut şansa să gust și 
din altă prăjitură: teatrul. 

— Care-ţi place mai mult... 

— Da, mai mult, însă vezi, o spun 
doar cu jumătate de gură. Pentru că 
din păcate, teatrul nu oferă posi 
litatea asta fantastică a contactelor 
la mare distanţă. Filmul este o linie 
de comunicație mult mai circulată și, 
prin asta, mai avantajoasă pentru un 
actor, Pentru că, spectatorilor mei, 
din — să zicem — Maramureș, le 
pot oferi mult mai uşor un film, decit 
o piesă de teatru, Şi dragostea, şi 
adeziunea lor trebuie răsplătită în- 
tr-un fel. 

— Dragostea obligă, asta-i ade. 
vărat... 

— Da, dar nu în sensul concensiilor. 
Sînt incapabilă să fac și cea mai mă- 
puntă concesie, 

— Ce numeşti concesie? 


— Să dai publicului exact ceea 
ce așteaptă de la tine. Publicul tre- 
buie contrazis — cred eu — cu blin- 
deţe, dar contrazis. Şi bănuiesc că 
de multe ori fi şi place. Dar nu pentru 
asta țin eu s-o fac, ci pentru liniştea 
mea, 

— Nu crezi însă că ceea ce așteap- 
tă publicul de latine este exact asta: 
să ai veşnic 18 ani și să fii frumoasă? 
Gindeşte-te la „Duminică la ora 6"... 

— E adevărat că tentaţia de a avea 
într-un film cel puţin cinci prim- 
planuri care să te flateze, există, şi 
e foarte greu să i te împotrivești. 
Nimeni nu scapă de asta. Nici 
actorul, nici publicul. Eu le pun 
însă în categoria miciler cadouri 
care fac plăcere. În „Duminică la 
ora 6", unde eram practic, nema- 
chiată, într-o lumină pusă intenţio- 
nat crud, fără abţibilduri de avanta- 
jare a vedetei, am fost, pînă la jumă- 
tatea filmului, foarte tristă că am să 
fiu urită, cu un ten imperfect, cu 
privirea prea puțin subliniată de 
retușuri. A fost un efort de acomo- 
dare aproape epuizant. Pînă la 
mă l-am făcut. Ce-i drept, mai încet 
decît publicul, care trebuia să accepte 
într-o oră şi jumătate ceea ce eu 
acceptasem în două luni. Pot să 
înțeleg foarte bine că publicul nu 
poate fi de acord cu asemenea ima- 
gine, dar știu şi că tot el e în pierdere. 
Pentru că, a face azi un film frumos 
de dragul frumosului, nu se mai po- 
trivește nici cu temperamentul, nici 
cu sensibilitatea epocii, deschisă mai 
curînd în spre adevărul în sine, decit 
spre frumosul în sine, Dacă frumuse- 
țea poate servi adevărului, atunci o 
accept și o și salut. Dar a machia 
adevărul, mi se pare astăzi un act 
„ Şi. ca să mă întorc la 
„cred că e mult mai înțelept 
pentru un actor -să stea, chiar și 
ani de zile, decît să-şi semneze dece- 
sul profesional; acceptind un rol 
căre nu-l pune în valoare, care nu-l 
solicită nicicum, 

— Trebuie săînţeleg că, una peste 
alta, eşti mulțumită de cariera ta? 

— Da, Sînt mulțumită. Știu că 
ar. fi fost frumos să-:spun: ar fi 
trebuit mai altfel, mai bine, mai 
complex, mai altceva, căci nemulțu- 
mirea e preferată dintotdeauna Su- 
ficienței. Dar eu cred că nu din 
suficiență am spus dă, ci pentru a 
>specta adevărul. 

- Ai încercat să te vezi peste 
10 —15 ani? Ce crezi că ai să joci? 
Cum ai să treci de la 18 la 30 de ani 
și mai departe? 

— Nu ştiu. De altfel cred că 
trebuie lăsat totul puţin la voia 
întîmplării. Simt însă că mă indrept 
cu paşi vertiginoşi spre a fi circum- 
spectă, poate puțin acră, severă cu 
mine și cu cei din jur în egală 
măsură. Ceea ce s-ar puteasă fie 
foarte dezagreabi!... 

— Spune-mi, ştiu — toată lumea 
ştie, doar semnezi și în revista 
noastră — că scrii, și încă foarte 
bine. Nu te ispiteşte ideea de a scrie 
mai mult și nu numai cinema? 

— Ba da. Și încă foarte tare. Dar 
a nu e suficient. Pentru meseria 
asta, care e şi ea o meserie, altă mese- 
rie, îţi trebuie exerciţiu, timp, dispo- 
ziţie, concentrare specifică... Or, eu 
sint deocamdată în faza de adoles- 
centă răutăcioasă. Aştept să mă 
maturizez. Pot însă să te asigur că 
versuri n-am să scriu niciodată. 

— De ce? 

~- Cred că n-aș putea să răspund 
decît în felul copiilor; „D-aia”. Așa 
că poate îmi lași mie ultimul cuvint. 


E.S. 


La 17... 


debut în „Valurile 


FIŞĂ 


aproape personală 


Anul. luna, ziua, locul naşterii: 1941, 
iunie, 19 — București. 

Ca tot omul, şcoala primară, liceul, baca- 
laureatul. În 1957, o întîlnire întimplătoare 
cu Savel Stiopul, probe pentru un film 
(„Pasiunea prietenilor mei"). Filmul nu se 
mai face, probele rămin. Un an mai tîrziv, 
în timp ce Irina Petrescu e studentă la 
Filologie, Liviu Ciulei vede probele şi o 
distribuie în „Valurile Dunării”. Filmul este 
premiat la Karlovy-Vary. Un an mai tîrziu 
se înscrie la Institutul de artă teatrală şi 
cinematografică şi continuă să joace în: 

@ 1959, „Nu vreau să mă însor”, în 
regia lui Manole Marcus; 

@ 1969, „Poveste sentimentală”, în regia 
lui lulian Mihu; 

@ 1961, .Pași spre lună”, în regia lui 
lon Popescu-Gopo; 

@ 1963, .Străinul", în regia lui Mihai 
lacob, film care-i aduce Premiul de inter- 
pretare, la Festivalul de la Mamaia — 1964. 

@ 1964. este invitată de regizorul ma- 
ghiar Marton Kellety să joace în filmul său, 
„Povestea prostiei mele”. 

@ 1965, două filme deodată: 

„Harap Alb” în regia lui Gopo și „Du- 
minică la ora 6” în regialui Lucian 
Pintilie. „Duminică la ora 6”, obține, în 
1966, la Mar Del Plata — Premiul pentru 
regie şi interpretare şi, în acelaşi an, îi 
aduce Irinei Petrescu încă un premiu de 
interpretare la Festivalul de la Mamaia. 

@ 1966, din nou două filme: 

„Dimineţile unui băiat cuminte”, regizor 
Andrei Blaier şi: 

„Şeful sectorului suflete”, prima întîlnire 
cu regizorul Gheorghe Vitanidis. 

@ 1968, „Răutăciosul adolescent”, din 
nou cu Gheorghe Vitanidis şi premiul de 
interpretare la Moscova, 1969. 

@ 1971, „Facerea lumii”, tot în regia lui 
Gheorghe Vitanidis. 

Imediat după absolvirea Institutului, între 
1963—1966, Irina Petrescu este asistentă 
la clasa de actorie, mai întii la clasa maestru- 


lui lon Șahighian, apoi la cea alui lon Cojar. s 


DEBUTUL TEATRAL în 1965, cu Ileana, 
din piesa lui Al. Mirodan, „Noaptea e un 
sfetnic bun”. 

În 1966 este angajată la Teatrul Mic. 
Urmează! 

Un spectacol! de versuri Prévert, în regia 
lui Radu Penciulescu; 

Silvia, din „Dactilografii”, de Shisgall 
Murray, în regia lui Mihai Dimiu (1967); 

Gittel, în „Doi pe un balansoar” (înlocu- 
ind-o pe Leopoldina Bălănuţă), în regia tvi 
Radu Penciulescu (1968); 

Silvia, în „Ofiţerul recrutor”, în regia lui 
Valeriu Moisescu (1969); 

În 1970. Lena din „Leonce şi Lena“, de 
data asta pe scena teatrului Lucia Sturdza 
Bulandra şi în regia lui Liviu Ciulei; 

În 1971. Rosaline din „Zadarnice necazuri 
de iubire“ de Shakespreare, din nou pe 
scena Teatrului Mic, în regia Soranei 


Coroamă. 


PE MICUL ECRAN: 

Fata vitregă din „6 personaje în cău- 
tarea unui autor” de Pirandello: 

Olga Knipper, în „Maliţioasa mea feri- 
cire" (Scrisorile lui Cehov); 

Nelly, din „Febre” de Horia Lovinescu, 
un fel de întoarcere la rolul din „Poveste 
sentimentală”. 

Toate trei spectacolele în regia Letiţiei 
Popa. 

Greu de spus, cu asemenea listă în față, 
că irina Petrescu este, în exclusivitate, o 
actriță de film. 


H 


in prim plan 


filmul politic 


O MODA 


este soarta noastră 
a spus într-o zi Napo- 
eluînd un aforism al lui Vol- 
„ Citez din Erwin Piscator, din 
a lui, „Teatrul politic“, şi intu- 


ie posibilul transfer de concepte 
între cele două arte ale spectaco- 
lului, Scena, o tribună a dezbaterii 
ideilor contemporaneității de la Aris- 


tofan la Shakespeare, Romain Rol 
land, Meyerhold sau Living Theatre 
ideile sociale ale 
problema raportului 


zilelor noastre 
trăite, 


Daf 
tiei deci, Teatrul 
în agora, tribună 


însuși în continuă e a 
ține pasul cu tensiu tot 
deauna prezentă 

ŞI. mergînd pe cale deschisă 


cinematograful... Revoluţia 
lui 20, revoluția socialistă, își 
tea afla în arta nou apărută, mij 


locul de expresie ideal. O cinemato- 
grafie e amente ă 
tionar se a 


Dzig 
mat, ce 


aparatul 


perit  „Kino-glaz“-ul, 
a-ochi, cinema 
cinematograful docu 
Mărturisirea 
credințe revoluţionare! 
graful devenea astiel cu 
politic, apelind la virtuțile sa 
incluse „ab ovo“ d su 
său: putinţa mărturisirii directe a 
faptului viu, petrecut o singură 
în existență şi nerepetabil, 
detaliului revelator, a sensului 
rit din corelaţii. 

Acest cinematograf al adevărului 
devenea prin însăși natura sa un cine- 


risire, 


turale, 


10 


Un cinematógraf 
dință în interpre- 
de viață 


O tradiție 


entică și generoasă 
tare a filmului (para- 
cu cealaltă la fel de 
și fructuoasă a fantazării) 
a să se dezvolte un cinematograf 
ent care trecînd prin Flaherty 


Politica — meditație (, 


n zilele noastre 
„undergroundu- 
rican, la filmul protestatar 

(în special vest-german), 


totodată comodă 
teze ideea de mo 
filmul politic al zi 
mulată de o creș 
a numărului filmel 
mentului, atitudinii, 
se face a uita însăși raţiunea primor- 
dială de a exista a cine fului: 
o oglindă şi un memento 

lupta ei pent 


în 


Living Theatre, 
de la Vertov 
la Rocha, 


Pr 


Aristofan 


şi filmul 


itică dor 


critica 


la 


teatrul 


sînt acte 
politice 


ezența pe continentul sud-ame- 


să nu numa 
de structură 


tradiţie, ciio 
a adevăratului 


acele manifestări ale cinema- 
de avansată atitudine poli- 
tică nscriu filmele realizate de 
noştri î tnam (Pavel 

) e de înal- 


obiliza- 


ial 
cele mai bune 


ocmai unele cu tema- 
a" (un 


lism generat de 
t); Procesul alb' 
versă descripţie a unei 
de un artist) 
(integrare 
naționale 
eași substanță) 
diverse la care 
filmele afl 


nate în mar 
ment și 


tografiei noastre onale prilejuită 


de aniversarea a 50 de ani de 
ființarea P.C.R 
luri descriu par 
al actului politic marcat 
matograt angaj 
diul”, „Puterea 


Filme 


ăuna 


> 


ul 


filmul politic 


ta demiurgică pe care o găsim doar la puţini aleşi 
(Griffith, Eisenstein, Bresson), îl confirmă pe 
Gillo Pontecorvo ca una din personalităţile de 
frunte ale filmului mondial. 

Prea mult documentul a fost trădat, trunchiat, 
mimat neîndeminatic sau vicios, ca o astfel de con- 
ştiinţă lucidă în ce priveşte rosturile cinemato- 
grafului, încrezătoare în putinţa imaginii filmice 
de a se constitui ca document al existenţei, să nu 
se constituie ca termen de comparaţie pentru 
orice film ce se vrea mărturie, 

Forța creatorului constă în credinţa sa față de 


mb 


| 


A 


un fanatic lucid: 


PONTECORVO 


LA LA U 


W: 


p 


„ 


istoria cinematografului cunoaște asemenea apa- 
ciţii singulare care par aspune: sau totul sau nimic. 
În cîmpul artei care se refuză cel mai mult auto- 
rului, cinematograful, aceşti posedaţi ai purității 
unei concepţii par să smulgă cu miracole ceea ce 
altora se refuză. De la „Que Viva Mexico" al unui 
Eisenstein încă necanonizat, n-am mai văzut o 
asemenea credinţă absolută în putinţa camerei de 
a surprinde mărturia unei existenţe, Nu ştiu dacă 
Pontecorvo, cînd a realizat „Bătălia pentru Alger”, 
s-a gîndit la „Que Viva Mexico“ pe care mai mulţi 
exegeţi grăbiţi îl consideră o culme a estetismului, 


temkin"”?), de a utiliza o viziune identică cu a repor- 
tajului, de a refuza orice element de „meserie”, de 
rutină, de a ignora estetismul, manierismul, chiar 
al genului, orice element al filmului de ficţiune, 
bazindu-și construcția dramatică exclusiv pe dra- 
matismul evenimentului gindit de autor şi pe forța 
miraculoasă a imaginii-adevăr, Găsim aici o forță 
teribilă în a reconstitui o realitate deja trăită, 
între cele patru laturi ale unui ecran devenit explo- 
ziv, debordant de vitalitate. Este desigur un mira- 
col atît de rar în cinematograf, poate tocmai pen- 
tru aceea că îi stă atît de mult în fire. Puterea aceas- 


misiunea lui ca artist. Pontecorvo crede fanatic în 
putinţa cinematografului de a fi un martor lucid al 
existenţei, Crede în documentul de viaţă surprins 
sau reeditat pe ecran, Şi cum n-ar crede, cînd ome- 
nirea în toată istoria ei n-a inventat nimic mai bun 
ca această miraculoasă maşinărie de surprins, depo- 
zitat şi reprodus aidoma fenomenul vizibil al exis- 
tenței...? Miraculoasă, încă, dar asta datorită unor 
fanatici ai cinematografului precum acest, în fine, 
Pontecorvo. 


S. St. 


pe care autorul, însă, îl considera o mărturie ce 
pasionantă sinceritate. Cert este că niciodată un 
adevăr fundamental al existenţei, cum e credința 
patetică în libertate a unui popor şi jertfa sa, n-a 
fost întruchipat cu mijloacele ce-i stauîn putință 
omului mai plenar, trecînd într-o nouă legendă, a 
vizualităţii. Martorul ocular încărcat de pasiunea 
rapsodului imprimi, într-o memorie vizuală, co- 
lectivă, a umanităţii, nu numai un eveniment, ci şi O 
semnificaţie, 

Ceea ce il definește pe Gillo Pontecorvo e toc- 
mai credința fanatică în această semnificaţie. Ten- 
dințele observate în „Kapo“, de respectare a unui 
adevăr elementar al imaginii filmice, devin în acest 
extraordinar „Bătălia pentru Alger“ metodă de 
creaţie bine constituită, concepţie urmărită pînă la 
întruchiparea ei ideală. O fanatică încredere în acest 
adevăr unic pe care-doar pelicula îl poate surprin- 
de, adevărul zilei de azi, al lui „aici“, „acum“, tradus 
printr-o energie creatoare diavolească, energia de 
a descoperi documentul, de a-l reedita integral, 
atit în detaliu, în formulare cît și în substanţă. 
Pasiunea de a reedita exact evenimentul, uneori în 
aceleași Jocuri, cu aceeaşi oameni (vă amintiți „Po- 


EDER ZORI SOSE TEESE 
Nu ştiu dacă 
Pontecorvo 
s-a gîndit la 
„Trăiască 
Mexicul”. 
Istoria 
cinematograf ului 
îl va asemui 
însă cu 
Eisenstein. 


Adevărul — forță artistică 


filmul-scheci „Roza vinturilor:** 
Are ca interpreți pe Yves Mon- 
tand şi Simone Signoret. 


Ẹ Biofilmografie 

@ 1919 — născut la Pisa. Fratele 
celebrului savant atomist. Studii 
de chimie, apoi se dedică cinema- 
tografului; asistent de regie, ac- 
tor, regizor-documentarist. 


© 1956 — debutează în filmul artis- 
tic cu episodul „Giovanna” din 


9 1957 — „La grande strada azzu- 
ra“ (Marea stradă albastră). 

e 1959 — „Kapo“ — schiţind cu in- 
tensitate universal concentraţio- 
nal al lagărelor, criticat de presă 


@ 1965 — „Bătălia pentru Alger“ — 


@ 1966 — Obține „Leul de aur” 


pentru „emfaza  dramatismului 
la festivalul de la Veneţia. 


care a ratat un subiect ce ar fi 
cerut o mare vigoare de expre- 


5 @ 1970 — „Queimada“ — film-po- 
sie". 


em închinat unui erou al luptei 
pentru eliberarea unei mici insule 
stăpinite de portughezi. În rolul 
revoluționarului, Marlon Brando, 
copleşitor. 


primul său mare film realizat după 
o serie de producţii nesemnifica- 
tive. 


Interferențe 


compasiune și demonstrația lui că pentru a înțelege deplin şi fără rezerve un 
fenomen social, istoric şi politic, n-ai nevoie neapărat de syn-patie, de a com- 
pătimi alături şi pentru toți derbedeii. Arta se ocupă nu numai cu înţelegerea 
prin identificare, dar și cu clasarea frunzelor moarte şi cu insectarele umane. 
Besigur lumea trebuie să fie un coșmar, demn de toată mila, privită prin ochii 
etern nesatisfăcuţi de ce vede și prin agresivele instincte ale servitorului sadic 
din „Jurnalul unei cameriste“, Dar pînă vom rezolva sau vom putea rezolva 
problemele psihologice ale lumii, ce vină avem noi, de ce să ne introducem 
şi să privim universul prin această țeavă de evacuare? Fascismul este expresia 
directă a declasatului şi a mărginașului în procesul social al muncii, fie el mun- 
citor declasat şi intrat în lumpen, mic-burghez declasat şi amenințat cu o prole- 
tarizare neacceptată, sau țăran declasat, sau boier declasat, Dar declasarea are 
adesea în cazurile individuale și cauze psihologice, handicapații fiind mai ușor 
victime ale evenimentelor. 


„ atitudinea fără echivoc, această autentică 
face din filmele lui Buñuel — nu filme filozo- 
ratele abisuri interioare revelate), ci filme 
ea politică fiind legată de acţiune, singurul nostru 


politice, 


mod de exis o ā se bazează pe opţiune. lar opțiunea înseamnă, 
implicit za o latură prin negarea celeilalte sau a celorlalte, Ecuația poli- 
tică, aş ineară, de gradul |. Presupune o soluţie şi nu două, la fel 


de bune, sau trei, Din această cauză, iubeşte precizia şi nu vagul, linia groasă 
și hotărită și nu tremoloul nuanţat, include o anumită brutalitate, de aceeaşi 
natură cu volnicia istoriei, E o bună cale de intrare şi consolidare în artă, e 
salutară pentru film — cea mai concretă dintre arte, pentru că stringe firele 
într-un focar. Cine este genial își permite orice, pentru că nu-și permite nimic 
în fond, prin el vorbeşte glasul, demonul secret, e un fluer aşezat în vînt. Cine 
nu este, dacă vrea să facă o treabă onestă, fiind creator de valori, să opteze, 
pentru că valoarea este rezultatul alegerii prin definiţie. E o cale și o soluţie 
pentru cinematografia românească. 

Însă subiectul Buñuel m-a incitat. În numărul viitor, despre esența golanului 
apud Buñuel. 


Alexandru IVASIUC 


in prim plan 


C 


Fiecare să se exprime 
în forma pe care o consideră potrivită, 
şi să exprime liber 
ideea pe care o doreşte exprimată. 
u din Uruguay, cu luptători! 
FIDEL CASTRO de pretutindeni. Puse cap la cap. 


în „Cuvînt către intelectuli” — 1961 aceste: scurt-metraje -ar. „alcătuire 
pasionată şi deopotrivă pasionantă 


i în majoritate doc 
mnează revoluţia 
u urmat, expr , 
printr-o firească analogie, solidari- 
tatea cu luptătorii din Vietnam, din 


Ura -dintre cele mai tinere cine- 
matografii afirmate este cinemato- 
grafia cubaneză; ea a împlinit de 
curind zece ani de existență, zece 
ani de luptă. Născută o dată cu Revo- 
luția, ea a avut parte de privilegiul 
rar al unei epoci de răscruce, de 
graniță între lumi, între timpuri; 
privilegiul propriei istorii. 


Cronică pentru fiecare zi 


Cineaștii cubanezi nu fac decit 
filme istorice. Afirmația nu este o 
determinare analitică, ci o concluzie, 
iar termenul nu subinţelege nicide- 


cum s isto- 

rică sau p pe 
Revoluţia 

a încetat să mai fie 
catharsis 


pentru a se converti 
în creaţie. 
HUMBERTO SOLAS 


RB O aventură 
inovatoare 


c Revoluția. În cadrul lui nu se 
poate vorbi despre unul sau mal 
multe filme politice în special, pen- 
tru că este singurul cinematograf 
integra! politic. 


Arta de a fi liber 


„Arta, ca şi viața, este un risc sau 
nu este nimic”, afirma undeva Julio 
Garcia Espinosa; fraza ține loc de 
profesiune de credință și se referă 


(„Povestiri din revoluție”) 


e, direct 
problemă la 


„ Orice 
Un film care-și tra- 
ial și conformist 


A suporta istoria 
nu înseamnă 
acelaşi lucru 

cu d o construi. 


JULIO GARCIA- ESPINOSA 


4 


n 


i 


A 


filmul politic 


sperie mai tare pe cineaștii cubanezi 
decît fixarea, oprirea pe loc, fie ea 
şi într-o ideologie și o stilistică revo- 
luţionare în substanţă, Fiecare film 
aduce o privire proaspătă, un nou 
punct de vedere. În 1967, Julio Gar- 
cia Espinosa făcea „Aventurile lui 
Juan Quinquin“, un film de aventuri 
tragi-comice despre lupta de gueril- 
lä, oferind pentru prima dată spec- 
tatorilor ocazia să rîdă sincer consta- 
tînd că luptătorii revoluționari erau 


Nu ne-am impus 
nici o altă limită 
A 
în afara 
celor. impuse 
de realitatea însăşi. 
TOMASO GUTIERREZ ALEA 


oameni obișnuiti, uneori stîngaci, 
alteori caraghioși. Dar aşa amuzanți 
și naivi ei mor totuşi; mor fără so- 
lemnitate şi grandilocvență, mor 
pentru că asta-i viața de revoluţionar, 
Fermecătoarei contopiri dintre fic- 
țiune și realitatea care-l înconjoară 
pe Juan Quinquin, i-a urmat la numai 
un an „Amintiri...“, analiză lucidă şi 
raționalizată la maximum a Revolu- 
ţiei şi a epocii sale, Evitind poziția, 
prea facilă poate, a unui revoluționar, 
Tomaso Gutierrez Alea și-a desfăşurat 
meditaţia printr-un intermediar, un 
personaj static dezorientat de o 
societate în continuă schimbare, 
Paralel, aceeași temă a luptei revolu- 
ționare revine în cu totul altă dimen- 
siune, „Prima şarjă cu machetta” al 
lui Manuel Octavio Gomez, fiind o 
expunere lirică arsă de lumită şi 
durere a sensului ideii de luptă, 
Desigur, exemplele pe filiații de 
subiecte sînt multiplicabile. Fiecare 
film este o experienţă, fiecare expe- 


Reconsiderăm 
toți cinematograful 
prin prisma 
întrebuințării 
documentarului 
în filmul 
de ficţiune. 
MANUEL OCTAVIO GOMEZ 


riență — un risc, iar fiecare risc are 
şansa de a fi un pas înainte. 

În ansamblu se disting două feno- 
mene general-valabile şi de pe acum 
parțial teoretizate. Este vorba de 
un respect selectiv dar ferm față de 
autenticica artă tradiţională, respect 
dublat de un statornic efort de depă- 


O analiză rațională și lucidă (Amintiri...) 


șire, precum și, din punct de vedere 
stilistic, o constantă oscilație între 
lirism şi raționalism, 


O clipă de zece ani 


Totdeauna în istorie, situațiile- 
limită oferă o clipă de clarviziune 
asupra societății, a resorturilor şi a 
evoluției sale, Revoluţia — ca situa- 
ţie limită — este însă doar primul 
act dintr-un întreg proces de reva- 
lorizare, acest proces fiind, la rînduj 
lui, spațiul şi substanţa oricărei opere 
de artă. Permanenta căutare şi expe- 
rimentul sînt deci nu numai favori- 
zate, ci devin înseși condiţii de exis- 
tență, pentru că „a reflecta revo- 
luția nu este suficient; important 
este să se creeze o situație de echi- 
valență între revoluție şi artă” (Hum- 
berto Solas). Acesta este sensul 
groazei de stagnare pe care O expri- 
mă cineaștii, acesta este sîmburele 
spectaculoasei aventuri inovatoare pe 
care o trăieşte cinematograful cu- 
banez de zece ani, Şi tot de aici îşi 
trage seva debordanta vitalitate a 
unui cinematograf care are astăzi 
zeci de milioane de spectatori şi 
peste 20 de premii internaționale. 

Dar nimic nu mai poate uimi, cînd 
un cineast ca acelaşi Humberto So- 
las; care luptă de la 14 ani şi are acum 
29, declară, inconștient de măreţia 
cuvintelor sale: „Revoluţia este ceva 
ce trebuie trăit în mod permanent”. 


Eva HAVAŞ 


Nu cred într-un 
cinematograf 
preconceput. 

Nu cred într-un 
cinematograf 
destinat posterităţii. 

SANTIAGO ALVAREZ 


de ce? 


Printre mijloacele cele mai însem- 
nate de a crea o emulație în 
niul artei cinematografice 
neşti, unul care se impune cu o 
evidenţă de necontestat este culti- 
varea din ce în ce ce mai intensă 
a filmului de scurt metraj. Regizorii 
şi scenariștii noștri nu pot apare 
printr-un fel de „generaţie spon- 
tană“, ei trebuie să facă o ucenicie 
continuă, trebuia să-și exercite și 
să-şi dezvolte posibilitățile şi aceasta 
nu se poate face decît producînd 
filme, E mult mai firesc, și în același 
timp mai lipsit de riscuri, să se 
încredințeze unui regizor un film 
de lung metraj, atunci cînd el și-a 


e 
å 


Pentru genul scurt 


dovedit capacitatea profesională ca 
autor al mai multor filme de scurt 
metraj reuşite. Producerea unui film 
necesită, din păcate, investiţii băneşti 


modul 


foarte mari şi grija pentru 
în care sînt efectuate ele es 
îndoială, mai mult decît n 
Tocmai de aceea socotesc că pro- 
ducerea unui număr mai mare de 
filme „scurte” va putea constitui o 
modalitate simplă de a tăia acest nod 
gordian al cinematografiei. 

Dar nu e vorba numai de o posibi- 
litate sporită de a „da de lucru” 
regizorilor de filme, Fapt este că 
lipsa filmelor dè scurt-metraj se 
face simțită, şi că amatorii de filme 


Un docu- 

fie artisti 
o dublă satis- 
ca de a privio 
de imagini, 
mai uluitoare și 
e, el are senzația foarte 
a dobindirii unor cunoş- 
e, pe altă cale, în cele 
cazuri, i-ar fi fost greu 
iar cu neputinţă să ajungă. 
în cazul filmelor de scurt 
metraj, nu e numai vorba de „docu- 
mentare”. De multe ori m-am gîndit 
ce interes ar putea provoca o serie 
de cîteva filme -de scurt-metraj 
pe baza unor schițe de Caragiale 


saua unei nuvele de Dumitru Radu 
Popescu, a unei piese de Sorescu, 
ca să nu dau decît citeva din multele 
exemple ce se pot da. Poeţii și 
prozatorii noștri ar putea fi mai 
ușor ispitiţi să creeze, pentru început, 


scenarii pentru asemenea filme. Ar 


fi şi pentru ei, totodată, o ucenicie 
cu rezultate concrete imediate. 
De ce să fie nevoiţi spectatorii să 


vadă de două sau de trei ori, la 
diverse cinematografe, 
film documentar, 
adesea, cînd sporirea producției de 
scurt metraj ar avea atîtea foloase? 


un același 
cum se întîmplă 


Radu BELIGAN 


secvenţe afective 


- i i ni ea iii 


Ness — cavaler fără bucurii 


Un funcţionar conştiincios (Robert Stack) 
AS 


încotro, filmu 


(Urmare din pgina 7) 


Mircea MUREŞAN: Se poate avea încredere 


Ca orice cinematografist cu experiență, aș 
putea, desigur, înșirui tot felul de cerinţe și proiecte 
ideale, Acestea nu sint „cîteva“, ci un ansamblu 
dialectic. 

La întîlnirea cu secretarul general al partidului, 
s-a procedat la un examen minuţios al problemelor 
cinematografice. S-a luat — și s-a prevăzut să se 
elaboreze — un întreg ansamblu de măsuri. Impor- 
tant este ca aceste măsuri să fie puse în practică 
energic şi consecvent. Pentru că se poate demonstra 
orice, Inclusiv că nu sînt bune, inclusiv că „nu se 
poate”. Or: 

— se pot face 25 filme pe an; 
se poate să depăşim: 
şi tutelarea măruntă; 
se poate să aver 
nistă, condusă de profes 
se poate avea 

film din România. 

Dacă sînt puse în aplicare mă 
la Comietul Centrala! P.C.R. 
putea discuta în alți termeni d 
române 


Amza PELLEA: Mai multă încredere în tineri 


Mai multă încredere în tinerii regizori. „Setea” 
și „Dacii“ au fost filme de început pentru unii 
regizori. Să li se dea tinerilor regizori posibilitatea 
de afirmare, așa cum li s-a-dat şi altora 


Irina PETRESCU: Nu 
A 
—————— ie 

Lucian PINTILIE: Redeschiderea porţilor 
— aaaaa— 


A. Redeschiderea po 


venim din teatru. A 
mari opoziții în cinem. 
tiile nu centează, sînt ce 
opoziții.. 

E inadmisibil, absolut inadmisibil, ca Esri 
bunăoară, și scenariul său să 
Un regizor european zace și a 
frenetic. 

B. Ravitalizarea acelor cîțiva regiz 
ționali — și tineri încă—pe care-i mai are 
tografia română şi care acum, cînd corab 
să se miște, trebuie scoși din sala cazanelor. 

C. Atenţie mare la Institut. Ah, iubite, vener. 
chinuița și chinuitorule Victor Iliu, ce repede t 
mai dus, neprihănitule, învățătorule! 


14 


M-a durut orbirea lui Ness din ultimul 
film și m-a bucurat nespus de mult cînd şi-a 
văzut chipul clătinat de apa mișcătoare, 

Ness nu ride. Uneori apare pe fața lui 
preocupată un mic zîmbet trist, Vorbește 
puțin şi nu glumeşte niciodată. Ochii lui, 
plini pînă la saturație de imaginea tuturor 
ororilor, sînt mai mult îndureraţi. 

Prazaic, cu pălărie, vestonul şi cele două 
curele încrucişate pe cămașă, Ness este 
mereu același, numai cei cu care luptă sînt 
mereu alții. Gangsteri, traficanţi, decăzuţi 
şi femei încărcate de bijuterii, care înghit 
palme. Constați cu melancolie că virtutea 
este monotonă, este singuratică în fața 
caleidoscopului fără de sfirșit al crimei. 
Deşi, afară de ingeniozitatea cu care-şi gă- 
sesc căile spre a-și atinge scopurile oribile, 
orizontul şi idealul gangsterilor se reduc la 
jocul de cărți, la băutură și drog, la atra- 
gerea spre viciu ai multor nenorociți și la 
cucerirea unei efemere şi triste faime. 

Spre deosebire de Simon Templar, care 
trece prin cele mai palpitante și „groaznice 
primejdii” cu zimbetul cuceritor pe buze 
și nonșalanţa sportivilor neînvinși; spre 
deosebire de Steed, englez ironic și fleg- 
matic, cu baston, gambetă și floare la buto- 


românesc? 


D. Mare sprijin — cu orice risc — puștimii care 
a ieșit din facultăți. Evidenţ, „cu orice risc“ nu 
înseamnă a sfida evidența. Există imbecili tineri, 
cum există imbecili bătrîni. Ochiul cel mai normal 
poate face această selecție. 


Constantin PIVNICERU: Depinde numai de noi 


Măsurile sînt complexe și vizează atit organi- 
zarea cît şi reconsiderarea întregii concepții despre 
film. Structural, cinematografia trebuie descen- 
tralizată ca instituție, simplificînd aparatul de ie- 
rarhie și întărind competența și răspundere unităţii 
principale — casa de filme sau studioul. Centra- 
lismul administrativ excesiv de pînă acum, repre- 
zentat printr-un singur studio producător, care 
în ultimă instanţă însemnează și centralism de con- 
cepţie, gust și autoritate (ca să le enumăr numai pe 
cele enumerabile), trebuie să facă loc ideii că mai 
multe case de filme, mai multe studiouri înseamnă 
confruntare de opinii, emulație de creație, diversi- 
ficarea filmului pe genuri și curente, gruparea rea- 
lizatorilor pe afinități şi spirit de echipă. Asemenea 
nuclee pot și trebuie să ia fiinţă şi în ţară, în princi- 
palele centre culturale și universitare, angajind 
în opera de edificare a filmului românesc forțe 
capabile şi entuziaste, „stelele fără nume“ 
ecranul auto 


de modă 


acela în car 


şi datoria filmului 
foi, de priceperea şi 
mandamente să devină re 


nat 


Petru POPESCU: Independența criticii de film 


Micşorarea părții administr 
părții creatoare. Combaterea unui 
nului, care e încă foarte puternic. O 
amplă, și crudă dacă e nevoie, a tuturor 
rilor care țin filmul pe loc, prin lipsă de co 
artistică, imbicseală a gindirii. ori pură lașitate, 
Mârtrea responsabilității cineastului, dar și a efi- 
cienței lui şi a libertăţii lui de creație, pornind de 
la datele cele mai concrete și mai materiale. Alo- 
carea unui fond pentru experiment cinematogra- 
fic. Un dialog real cu publicul şi o acțiune conști- 


trşism at 


nieră, Ness nu e „o forță a naturii”, senza- 
tional ori cabotin, ci un om simpiu și mo- 
dest. Un funcționar de stat care-şi înde- 
plinește conștiincios datoria, fără să caute 
aventura ori „primejdia“, Dar șiie să le 
înfrunta cînd e nevoie, simplu, profesional; 
serios. 

Genericul care-ţi prezintă feţele pătrate, 
maxilarele proeminente, viciul întipărit pe 
obrajii uneori delicaţi, dar totdeauna mar- 
caţi, ai adversarilor, te face să treci de par- 
tea lui Ness fără nici o şovăială. Nici o con- 
cesie nu este făcută fărădelegii în aceste 
filme. De o parte crima, de cealaltă parte 
dreptatea, iar spectatorii doresc victoria 
dreptăţii. Este naivă emoția cu care urmă- 
rim serialul, cînd ştim dinainte că un glonte 
(sau mai multe) vor pune capăt crimei cu 
criminal cu tot. 

Și totuși dorim cu ardoare, în toată dy- 
rata filmului, ca Ness să învingă, 

Ne despărțim în fiecare sîmbătă cu un 
sentiment de prietenie, de acest erou care 
taie mereu cite un cap hidrei cu o sută de 
capete, de  melancolicul Ness — cavaler 
fără glorie, Şi fără glorie și fără bucurii, 


Dorina RĂDULESCU 


entă de a face film pentru public, plecînd de la 
doleanțeie reale ale publicului, nu de la ce credem, 
ori de la ce ne place să credem că vrea publicul. 
Condiţii de lucru mai generoase pentru tinerii 
regizori şi pentru regizori în general, dintre care 


unii fac imense sacrificii materiale pentru a reuși * 


(uneori nu reușesc) să-și cumpere aparate de fil- 
mat, ca să poată filma din cînd în cînd ce le place, 
ori ce li se pare necesar, lucru absolut vital, după 
mine, pentru un regizor care nu vrea să îmbătri- 
nească, să se închisteze între un film şi altul, O 
„mai mare independenţă a criticii de film, Un pro- 
ducător mai flexibil ca mentalitate, mai dispus să 
asculte şi să accepte sugestiile regizorilor şi ale 
scenariștilor, 


Valerian SAVA: O nouă planificare 


Să se renunțe la întocmirea de planuri tematice 
abstracte (reduse la indicarea mediilor sociale și 
a timpilor istorici) şi să se pornească, în ordinea 
unor optiuni valorice limpezi şi angajante, de la 
regizorii de talent despre care critica a scris în- 
delung. 


Mircea SĂUCAN: Modestie! 
Îi tute a d inta 
Modestie și perseverență, aceasta e o vîrstă 
matură şi destul de liniştită pentru a sedimenta 
toate neliniştile. O singură măsură concretă — 
modestia, Și modestia înseamnă a munci, lipsa de 
modestie înseamnă a te mulțumi cu ce-ai făcut, 


PS Ne ONE e Ia A A e 

Mircea SINTIMBREANU: O nouă formulă 
il iai 

Cred că există unanimitate în punctele esen- 
i înd cu înființarea Uniunii Cineaștilor, 
ebuie finalizate frontal. O lege a cinema- 
i le-ar ca cuprinde şi promova tot- 
o nouă formulă organizatorică mai simplă 
şi timp, mai democratică, despărțirea 
de creație de b. tehnico-materială 
area unor case de filme, adaptarea legis- 
rale la specificul artei cinematografice, 
area unor bariere şi incompatibilități ste- 
a, despre care o comisie special desemnată 
t mult și multe zile în șir. Și, ca punct cardi- 
inut cu orice chip — premiză a climatului 
r şi a decantării valorice — sporirea neîn- 
tirziată a numărului de filme. 


tiale ce 
piale, - 


Nicolae ŢIC: Cei mai buni să lucreze 


să lucreze mult, cu pasiune, cu fantezie; un 

organizatoric pentru oameni, nu pentru 
roboți. care să permită „deslânțuirea” forțelor 
creatoare; realizarea mult rivnitelor 25 de filme 
pe an, 


Malvina URSIANU: Mai mult adevăr 


„Măsuri concrete” nu aș putea sugera. Cred 
însă că mai mult adevăr şi mai multă sinceritate 
ar ameliora situația. Și dacă în exprimarea acestui 
adevăr ar interveni și puţină „artă”, aproape că 
nu am mai avea ce discuta, 


— —— 


Sensibilitatea umană e în continuă descreştere. 
În 1968, la Cann pe scenă s-a suit Jean-Luc Go- 
dard și a cerut festivalului „să se schimbe”. O 
schimbare constructivă trebuia să pună funda- 
mentul unei tradiții greatoare și autonome, capa- 
bilă să supraviețuiască, indiferent de evenimentele 
externe. Patru ani mai tîrziu, nu s-a schimbat nimic, 
Am iatrat în deceniul indiferenței, Etnologii. 

Ziarele anunță că la Cannes, în hoteluri, pe pe- 
rioada 12—27 mai, nu mai e liberă nici o cameră. 
MIRAMAR. Festivalul internațional al filmului 
împlineşte 25 de ani. MAJESTIC, Juriul e compus 
din nouă personalități. MONDIAL, Se cunosc pină 
acum patru: Erich Segal, Istvân Gal, Pierre Billard, 
Anselmo Duarde. MARTINEZ. Ochii cei mai admi- 
rabili din lume îi are președinta juriului: Michèle 
Morgan. Citat din regulamentul cel mai admirabil: 
„Sînt selecționate filme care corespund spiritului 
de prietenie şi cooperare universală“, MEDITE- 
RANEE. Italia prezintă „Sacco şi Vanzetti” de 
Giuliano Montaldo, Spania — „Goya“ de Nino 
Quevedo, Festivalul refuză filme ce nu cadrează 
cu semnificaţia sa. Japonia prezintă: „Shimimoryo” 
de Ko Nakashira. PALMA. La cererea jurnaliştilor, 
în mijlocul perioadei, s-a creat o zi de odihnă. 
ORANGERS. Belgia prezintă „Mira" de Fons Ra- 
demakers. CLARISSE, Anul acesta juriul oferă 
șase premii. VICTORIA, La ultimele alegeri muni- 
cipale a fost reales, cu majoritate zdrobitoare, 
„primarul festivalului“, ETRANGERS, În 1971, la 
Cannes, pe scenă, la festivitatea de deschidere, se 
vor sui cei mai mari regizori din lume: Lindsay 
Anderson, Lelouch, Demy, Fellini, Antonioni, 
Wyler, Jasny, Bergman, Orson Welles, René 
Clément, Luis Buñuel, GRAND HOTEL. Ungaria 
prezintă „Szeretlem" de Karoly Makk. UNIVERS, 
Cei mai mari regizori din lume vor fi prezentați 
de Jean-Claude Brialy şi Jeanne Moreau, SPLEN- 
DIDE. În principiu, Franţa va fi reprezentată de 
„Un suflu la inimă“ — Louis Malle, PARIS. Sau 
de „Vizitatorii din pragul serii” de Claude Chabrol. 
CARLTON. Sau „Mirii anului doi" — Jean-Paul 
Rappeneau. HOTEL DE FRANCE, Ori, „Pisica” — 
Granier Deferre. GRAY D'ALBION,. În principiu, 
„Boulevard du Rhum” — Robert Enrico, BELLE 
PLAGE. Cu Brigitte Bardot, REGINA, Alături 
de care, pe coperta enciclopediei cinematografice, 
apare. Alain Resnais. Acum patru ani, filmul său 
a fost respins la Cannes. Războiul s-a sfîrşit, WEST- 
MINSTER, Nu se ştie bine cine. CAVENDISH. 
Un lucru e sigur, CAMBERRA, Anglia va participa 
cu filmul „Compromisul“ de Joseph Losey, RO- 
YAL, În afara festivalului, Ingmar Bergman 
— „Mingtierea“ cu Elliott Gould. VENDOME. Si Mic- 
hael Kakoyannis — „Femeile troiene“. WAGRAM 
Şi: poate De Sica, Le PICARDY, Michèle Morgan 
girează trei magazine de modă și pălării de damă, 
pe Avenue de Opéra. SAVOY, Michèle Morgan 
are Legiunea de Onoare, EMBASSY, Michèle Mor- 
gan a debutat în 1935, alături de Charles Boyer, 
SABLON, Michèle Morgan sau istoria cinemato- 
grafului francez. AMIRAUTE. Ai dumneavoastră, 
doamnă, ochi frumoși să pling mă fac. CAMBERRA. 
În seara deschiderii va fi prezentat un film turnat 
în Iran, în timpul căruia a murit un regizor, GON- 
NET, Albert Lamorisse, 

Gonnet, Camberra, Amirauté. Sablon. Embassy: 
Savoy, Le Picardy, Wagram. Vendôme, Royal, 
Camberra, Cavendish. Westminster, Régina. Belie 
Plage, Gray d Albion, 'Hâtel de France. Carlton. 
Paris, Splendide. Univers. Grand-Hôtel. Etrangers. 
Victoria, Clarisse, Orangers, Palma. Méditéranée, 
Martinez, Mondial. Majestic, Miramar, HOTELUL 
GĂRII. Nu mai sînt camere nici măcar la hotelul 
gării. Adeseori, partizanii cei mai înflăcărați ai 
distrugerii unni sistem sînt regăsiţi în capul unui 
nou sistem. Istoria, Hotelul gării, La anul, o schim- 
bare constructivă va transforma hotelul gării în- 
tr-un nou palat. CANNES-PALACE. Căci la Can- 
nes, în 1971, italia mai prezintă, în afară de con- 
curs, „Moartea la Veneţia” de Luchino Visconti, 
Cannes şi pălării. MONTFLEURY, 


Nicolae OPRIȚESCU 


CANNES 71 


Cannes Palace— Hotelul gări 


Preşedintele juriului: 
Michele Morgan. 
Prezentatori: 

Jeanne Moredn — Jean Claude Brialy. 
Filmul cel mai aşteptat: 
„Moartea la Veneţia“ de Visconti 


cit sintem 


deceniul 


8 


Dacă dai unui om un peşte, 

el se va hrăni o dată. 

Dar dacă îl înveți să pescuiască, 
el se va brăni toată viaţa. 


KUAN-IZU, sec. 26 î.e.n. 


De cind cinematograful așa- 
zis tradiţional a fost luat cu 
asalt de cinematograful-ade- 
văr, cinematograful liber, di- 
rect, indirect, independent sau 
de filmul subteran, noul cine- 
matograf este sinonim cu ti- 
neretul, Remarca nu este lip- 
sită de oarecare relativitate, 
fiindcă mulţi dintre ereticii 
cu succese de casă au trecut de 
multişor de virsta celor 25 
de ani şi mai ţin pasul cu ea 
doar prin podoaba capilară, 
vestoane strinse pe corp și 
închise la gît, umeri strîmți şi 
pantaloni evazaţi, 

Indiferent dacă aceste miş- 
cări sînt categorisite școli, cu- 
rente sau simple stiluri, este 
aproape unanim recunoscut în 
lumea ce le-a generat, că ele au 
apărut din necesitatea estetică 
de a reforma un cinematograf, 
considerat epuizat, sau din 
protestul tinerei generații față 
de o societate și o cultură din 
ce în ce mai restrictive, 


Atitudinea lor predilectă: 
ofensiva 


Această atitudine ofensivă 
a tineretului față de „vechiul” 
film şi mijloacele lui clasice de 
exprimare s-a conjugat cu o 
altă reâlitate, care a pus pe 
gînduri pe toţi marii producă- 
tori, şi anume aceea că publi- 
cul este format, în majoritate» 
din spectatori pînă la 30 de 
ani; şi dacă considerentele sa- 
vante de teoria filmului mai 
pot fi trecute cu vederea, 
enigmatica piață a tinere- 
tului consumator de peliculă, 
m-a mai lăsat indiferent pe 
nimeni. 

Aşa se face că, peste noapte, 
tineretul cineast și cinefil a 
intrat în centrul atenției 

1 gerarea a mers 

o încît s-a emis chiar 
erea că, dacă marea masă 
pectatorilor este formată 
i filmele tre- 


Pericolul cel mare, care îi 
pîndește la tot pasul, este că 
repulsia lor faţă de clișee ge- 
nerează uneori alte clișee, iar 
narațiunea cinematografică, 
de o logică mai mult mentală 
decit exterioară, îi face să 
intre în divergență cu publicul 
din lipsă de comunicabilitate. 

Oricum, ceva s-a schimbat 
pe firmamentul celei de-a 
șaptea arte. Tineretul de pre- 
tutindeni, care merge mai 
puţin la muzee, teatre și conf 
certe, îmbrățișează cinemato” 
graful ca unica lui formă de 
artă, iar noua generație se 
îndreaptă spre cinema, așa 
cum n-a mai făcut-o altă ge- 
nerație captivată de pictură 
sau literatură, 

Aceste realităţi ale cinemas 
tografului mondial, în care 
tendința de reformă, moder- 
nizare și împrospătare a artei 
filmului se confundă aproape 
cu aspirațiile tineretului, obli- 
gă la meditaţie şi discuţii și 
asupra cinematografiei noas- 
tre și aceasta cu atît mai mult 
cu cît opiniile și criteriile de 
judecată legate de ea sînt 


chinezesc, acum douăzeci și 
șase de secole, cînd spunea că: 
„Dacă dai unui om un pește" 
„El se va hrăni o dată“, „Dar 
dacă îl înveţi să pescuiască,” 
„El se va hrăni toată viaţa”, 

Un interesant sondaj din 
țara tuturor sondajelor vine 
să arate că absolventul ameri- 
can al unui liceu a văzut în 
medie pipă la virsta de 19 ani 
500 de filme de lung metraj, 
a privit la televizor circa 
15 000 de ore şi a petrecut 
în clasa de şcoală doar 11 000 
de ore. Aceasta înseamnă că 
adolescentul este orientat as~ 
tizi cu totul către imaginea 
sonoră în mișcare și că modul 
lui de viață este puternic in- 
fiuențat de fiim. 


Limba lor maternă: 
cinematograful 


Cine trăieşte în mediul spl- 
ritual al studențimii de la 
Institutul de artă teatrală și 
cinematografică se convinge că 
cei mai înzestrați au o capaci= 


e Din dorința de a lucra 
neconventional, 


se naşte 


o altă convenție. 


e Un tînăr regizor 


are datoria 


de a parcurge o filieră 
şi dreptul de a fi verificat. 


dacă nu con- 
e glasuri sus- 
producția anua- 


noile pro- 
ori ar fi un 
e suportat. Alţii: 


cinemato- 
i concepţii 
de cineast 
o brumă de 
pe o forma- 
sal-artis- 


ptul că 


descoperea într-un mic poem 


tate aparte, proprie și speci- 
fică de a gindi „cinemato- 
grafic”, de a-și exprima ideile 
și emoţiile numai prin instru- 
mentația cinematografului. Ei 
nu simt nevoia să recurgă la 
împrumuturi şi filiaţiuni din 
limbajul literaturii si al teas 
trul pentru că, bine a spus 
cine a spus, „limba lor maternă 
este cinematograful“. Gene. 
ăscut sub sem- 
ografului și 
> răspunderea 
ea însăși să aspire 
telația consacrării, 
hecare generație a 
eo opinie proprie 
și posibilitățile 


raţia care s-a 


eriență nu pr 
î ă este de dorit ca 
legătura și cunoașterea tinere 
+ 


înceapă din şc j 


as 


— 


> a 


PX Or îi. 


„dengi, Sanșa, hazard 


nematografie și televiziune 


trebuie să fie interesați în 
pe parcurs 


luției lui, în așa fel ca, mariajul 


urmărirea a evo- 


cu studiourile să fie doar un | 


act administrativ și nu un 


element de surpriză. Mă gin- | 
desc ul solemn al şedin 
telor epartizare a tine- | 
rilor Absolvenți, cînd uniidin- 


tre directorii de studiouri fac 


prima oară 


cunoștință pentru 


cu viitorii lor 


(adesea nu se dep 


măcar directorii 


ştiu cîte ceva din 


Născuţi 


numai din auzite. și peste 

acest cadru festiv plute; 

parcă ceva din atmosfera Tir 

gului de pe muntele "Găina, 

unde trampa se face pe -mo- pen ru 
ment şi la vedere ! \ 


dată angajați în prod 


tinerii absolvenţi au datoria de 
a parcurge o filieră precisă de 
specializare, dar și dreptul de 


a fi verificaţi, într-o anumită 


a lupta 


indepen- 
şi cîteo” 
trebuie să 
sistem obiectiv 


etapă, ca realizator 
dată arbitrariul 
facă loc unui 
are și cea mai nime- 
rită posibilitate ar fi filmul 
experimental, de buget redus. 
Acest film al marilor speranțe 
şi pe care istoricul american 
Lewis Jacobs îl salută, cu ex- 


Trăiască 
paa 3 geyonit ogar noul val 
inevenit, film experi- | 


trebuie să fie „fil- | 1971? 
mul care costă puți 
doză de a 


Un 
ce 
„nou val 
a murit. 


de incer 


„Fii 


mental!“ 


o mare 
filmul cu 
idei noi, su fost cerut aces 
procedee te 

Fără a su 
puțin dific 
a filmelor de probă, să ni 


ară cinema 
, primul meu 
ativ. Nu a- 


de spus — sau atit 


o clipă că muhi | 


grafie care în- 


dintre marii regizori și c 


„care nu se năs- 


tori ai trecutului şi-au fă 


Ei zguduirea acelor 
ucenicia cu scurt-metr 


singura formulă | 
față de realizator, econo că | 
şi fără ri artistice -p 
studioul pr > 

caz, ceva t i ăcut ii 


care păleştein fața televiz 


are nevoie să fie vitalizată d 


către tineret, acel tineret 


sensibil, curajos 


care concepe f 


de viață, ca o 


credință, 
Şi dacă 


caud 


pentru Gilbert Bé- 
„important c' 


rose”, pentru mine 
portant este să 
curent de opinie și dezbatere 


unul, im- 


creăm u 


| 
în jurul acestei probleme atit | 
de generoase și delicate, ca | 


şi sufletul tineretului pe mii- (Edwige Feuillere) 
nile căruia vom încredința fil- 


mul ron 


esc de miine. 


Constantin PIVNICERU 


Dacă Proustar fi făcut film... 


(Charles: Vanel și Michel Duchaussoy 


„Clar de pamint” 


Dar, să înaintâm pas cu pas, 
„Clar de pămînt” este o confe- 
siune lirică, povestea reîntoar- 
cerii în Tunisul anilor noștri 
a unui tînăr care locuie la 
Paris, dar care a copilărit a- 


colo. Chiar dacă inainte de ori- 
ce, filmul este intimist, el este 
legat de un anume moment 
istoric, de istoria unei ţări. 


Guy Gilles ne era cunosc 
din două filme anterioare, ca 
dovediseră o mare sensibili- 
tate, un temperament plastic 
de netăgăduit — dar în care 
aceste calități fiind necontro- 
late, aveau o agresivitate ce 
ducea la un imens formalism 

În „Clar de pămînt“, aceleași 
calităţi ajung pentru prima 
oară la plenitudine, Puternica 
insistență a lui Gilles în subli- 
nierea detaliilor — o fereastră 
cu-vitraliuri, un colţ umbros 
sau o zonă de-lumină, o lustră 
veche, contrastul alb-albastru 
specific arhitecturii tradițio- 
nale tunisiene, atmosfera din 
trenuleţul ce leagă Tunisul de 
ruinele Cartaginei şi de lacul 
Bizerta — este, pe drept cuvint, 
o insistență cu valoare absolut 
subiectivă, prin care se traduce 
toată intensitatea cu care a- 
ceste amintiri regăsite s-au 
păstrat în memoria autorului, 
Tremurul frunzelor sub briza 
marină, frumuseţea unui golf, 
praful, soarele, emoția simțită 
în cursul vizitei la o institu- 
toare franceză (magistral inter- 


de Edwige Feuillăre), 
în Tunisul indepen- 


această țară de care 
beşte şi 
icită; emoția 
unei alte vizite 
uropeană şi ea 


la o 
rămasă pe loc — totul se îm- 
preunează ca să constituie un 


film, ca un jurnal intim, un 
film al cărui intimism în pér- 
cepere şi notație te obli 
te gîndeşti la ceea ce ar fi fi 
Proust dacă ar fi fost cineast. 
Stîngaci adesea, și - probabil 
timid în fața acestei mărturi- 
siri şoptite a emoţiilor trăite 
de el însuși, Guy Gilles ne în- 
duioșază profund. O adîncă sin- 
teritate marchează filmul său 
şi viziunea emoţionantă a Tuni- 
sului se acordă în mod fericit 
cu admiraţia lui pentru Place 
des Vosges din Paris, pentru 
arcadele ei grațioase, pentru 
eleganța desuetă, îmbătrinită 
a cartierului Mar. 
planuri, prin citeva 


Giles evoc 


foarte „ne 


tirea unei 


ete, amintirea unei iubiri 


a, 
ternaţională a la 
Cannes, în mai ut 
pe ecranele Parisu O- 


vincie după acee 
lut" a t, cu 
revelațiile 
în Algeria, fi 
povestea întimplărilor 
cute într-un cătun, după el 
rare. Primele conflicte sociale 
izbucnesc între mur 
rani, spărgători de piatră. şi 
reprezentantul patronatului, 
venit din oraș, și care vrea să 
impună o reducere de 
Este trimisă armata cu i 
unea de a ocupa terenul pe 
care sătenii stau ghemuiţi, re- 
fuzind să reia lucrul. Secve 
admirabile ilustrează acest față 
în faţă, dintre țăranii tăcuți, 
calmi, și soldaţii care îi încon- 
joară, mîncînd piine albă și 
deschizind cutiile cu conserve. 
Pînă la sfîrşit însă, trupa este 
obligată să se reîmbarce în 
camioanele cu care venise. 
Sătenii cîştigă partida. Nimic 
nu pare schimbat în sat, dar 
conştiinţele s-au trezit. Paralel 
cu conflictul social, Bertucelii 
analizează un alt conflict, în 
aparență mai individualizat, 
(soarta unei tinere adoptată 
o familie, dar adoptată 
pentru a deveni servitoare fără 
plată) opoziția dintre com- 
portamentul liber, . indepen- 
dent al fetei şi tabu-urile, tra- 
diţiile legate de vrăjitorii stră- 
vechi, pe care ea este const 
trinsă să le respecte 
Calitatea filmului- Barica 
de lut” nu rezidă numai in-i 
tenţiile conținute în nariu, 
ci în mod special în realitatea 
deplină pe care o aduce regia: 
Ne apropiem astfel.de o operă 
aproape perfectă, oasă, 


salarii. 


mi 


) și care devine pi 
i abordări a rolului p 
ştiinţă și tehnica de avanga 
îi au într-o societate, Un bă- 
trîn savant a inventat o mașină 
destinată să stimuleze şi să in- 
tensifice puterea de imaginaţie 
a omului, și statul burghez cu 
jițiile lui paralele şi secrete 
„dubla-i” putere) îşi mul- 
eforturile pentru a opri 
această invenție să devină pri- 
nejdioasă pentru ordinea sta- 
tă. Jean-Daniel Simon aavut 
grijă să nu clarifice, să nu o- 
fere soluția unui conflict foarte 
omplicat, ci să-i lase specta- 
torului o marje de 
tare personală, şă-i 
litatea să contribu 
dul său, la dezbaterea prop! 


film. „El... este un film, 
încă un film. des strategia 
revoluţionară, Yespre revolta 


individuală şi anarhică a „unui 
tînăr pictor care se împotri- 
vește conspiraţiilor, compla- 
cilor subterane 
și statului, totul 
terminîndu-se.cu un sacrificiu 
inutil, din pricina izolării ero- 
ului, o tragedie fără rost 

Filmul lui Jean-Daniel Simon 
este inteligent şi rafinat, este 
poate, pelicula cea mai ambiji= 


urilor, 


LR a 


e Există o 
cinematograj ie 
mereu tînără; 
ea începe 
cu fiecare văl. 

e Gilles, 
Bertuceili 
şi Simon 
au revitalizat 
filmul 
francez. 


că nu cea mai izbutităe 
i năr autor, Trebuie să 
spunem câ Charles Vanel (în 


plul bătrinului vant). reu- 
șeşte unul din e mai bune 
roluri ale carierei sale, 


Albert CERVONI 


17 


gala filmului italian 


Zile fără glorie 


Corbari 


Regia: Valentina Orsini. Scenariul: 
Nicolai-Orsini. Imaginea: Giuseppe 
Pinori, Muzica: Benedetto Ghiglia. 
Cu: Giuliano Gemma, Tina Aumont, 
Frank Wolf. 


Metello 


"Regia: Mauro Bolognini. Scenariul: 
Suso Cecchi D'Amico, Luigi Bazzoni, 
Mauro Bolognini, Ugo Pirro — 
după romanul „Metello“ de Vasco 
Pratolini. Imaginea: Ennio Guarni- 
eri. Muzica: Ennio Morricone. Cu: 
Massimo Ranieri, Ottavia Piccolo, 
Tina Aumont, Lucia Bosé. 


Val de căldură 


Regia: Nelo Risi. Scenariul: Nelo 
Risi — Anna Gobbi, /ma a: 
Giulio Albonico. Muzica: Peppino 
de Luca. Cu: Jean Seberg, Luigi 
Pistilli, Paolo Modugno, Gianni Bel- 
fiore, Franco Acampora. 


RI A EA Re a 
Casanova 


Regia: Luigi Comencini. Scenariul: 
Suso Cecchi D'Amico, Luigi Co- 
mencini. Imaginea: Aiace Parolin. 
Muzica : Florenzo Carpi. Cu: Leonard 
Whiting, Maria Grazia Buccella, 
Lionel Stander, Raul Grassilli, Wit- 
frid Brambell, Tina Aumont, Mario 
Scaccia, Claudio De Kunert. 


„Po ELE E y 


De obicei, evocarea unei cinemato- 
grafii ocupa o întreagă săptămină, 
Era o mică tradiție. N-am mai res- 
pectat-o cu filmul italian la București 
(deși, paradoxal, dacă o cine matogra- 
fie a fost prezenţă pe ecranele 
noastre în două decenii şi jumătate, 
cea italiană a fost aceea). Cuvintul 
serial seste nu ararecri un feb de 

ramatizare cu bună ñini, cu 
scopul de a scoate Maori ca 
situaţie nu tocmai bună. Într-un fef, 
despre cinematograful italian se spu- 
ne că trece din criză în criză. Ceea 
ce nu este inexact. Depinde însă 
în ce fel este ieșirea din crizi. Dar 
cinematograful italian incă produce 
peste o sută de filme; Fellini, 
Antonioni, Visconti, Rosi, Risi, Ber- 
tolucci, Baldi, etc. etc., incă reali- 
zează filme, şi despre filmefe lor 
vorbeşte lumea întreagă; cinemato- 


18 


Un val de... Jean Seberg 


grafia italiană care a revitalizat'aceas- 
tă artă prin neorealismul ei, este 
încă vibrantă prin prezența unor 
realizatori care gindesc expresia şi 
destinaţia filmului în contextul con- 
temporan. 

Cu multiplele ei fațete, cinemato= 
grafia italiană exprimă multiplele 
fațete ale lumii de astăzi, ale lumii 
italiene. Dacă există un argument, 
care s-ar fi putut statornic? ca prin- 
cipiu al unei selecții valorice, acest 
argument n-ar fi putut să fie altul 
decît cel al actualității. 


Cînd strada — din Calabria pînă 
în Aosta — este zguduită de șocul 
unei lumi care nu mai încape în 
vechiul vad şi se revarsă. peste forme, 
şi cînd filmul este un fidel martor 
și părtaș al acestor spasme sociale, 
cînd filmul este, de fapt, astăzi, 
adevărata oglindă a lumii, a întoarce 
faţa acestei oglinzi spre a vedea doar 
rama și, eventual, vopseaua scoro- 
ji nu este semn de rafinament 
asta s-a urmărit), ci doar de 


patru zile de film 
Am văzut „Me- 
muncitorească, 
f ri de veac, fuptă 
care astăzi are alte forme şi altă 
înfățișare şi ar fi ilustrat-o mai bine 
un film ca „Drama " care 
proiectează pe un vast panoramic 
condiția unei categorii umane lăsată 
la marginea societății sau „Confor- 
mistui”. S-a reținut pentru aceste 
zite „Casanova“, un film destul de 
mediocru, dar nu am cerut să ni se 
prezinte „Satyricon”, „Clownii” sau 
„Moartea la Veneția” am acceptat 
„Val de căldură”, o peliculă pseudo- 
psihologică în care valoare nu avea 
decit demonstrația actoricească a 
jeanei Seberg, dar n-am solicitat 
„Ancheta asupra unui cetățean din- 
colo de orice îndoială”; am reținut 
„Corbari”, up fiim făcut, ce-? drept, 
primarie gr n diezee ba 
str: t pentru „ ni potrivnici”, 
Am ignorat numele unor realizatori 
mai tineri ca Bertolueci sau aspri 
i ei sint aceia care astăzi 
a concepția despre ai celor 
mai puternice seisme şi acțiuni revita- 
krante. 

Am făcut. în concluzie, o progra- 
mare, care altă valoare nu are decit 
că menţine tradiția prezentări: unor 
cinematografii străine. Dar i-am pus 
o „patină” à ia belle époque. 

M. Al. 


Trec 
Zilele 


kkk 


Producție a studioului Jardan-Film, 
Zagreb. Scenariul şi regia: Fadil 
Hadzic. Imaginea: Franjo Vodo- 
ivec. Cu: Ivica Vidovic, Dragutin 
obricanin, Janez Hocevar, Zoran 
Longinovic, Branko Milenkovic, 
Majda Konek. 


Un personaj, coborit parcă din 
lunatica lume a lui Harry Langdon, 
sosește undeva, în cîmp, la o vagă 
răscruce de drumuri, unde începe să 
aștepte momentul unei importante 
întîlniri, Pus sub semnul beckettian 
al unui Godot care nu vine nicio- 


ki $ 5 BARA 


Alt Godot ce nu vine niciodată 


dată, filmul iugoslavului Fadil Hadzic 
își desfășoară episoadele într-o con- 
strucție circulară, at cărei caracter — 
abstract, satiric, burlesc — este 
aparent greu de delimitat. Apa- 
rent, pentru că, de fapt, o idee simplă 
du ent de- 
șnită a filmului, ideea 
le trec ducind după ele nebu- 
i omotul oamenilor, năluci 
în fum, veşnica așteptare, 
Logica fiimulu 
pular — epi- 
„ fără legătură 
e purtindu-i semnele 
net anumite experien- 
ari de viață, şi care co- 
4 in fond maturitate Făt-Fru- 
ui inocent şi intirziat — logică 
care însă nu funcționează decit for- 
mal, pentru că aici rezultatul nu 
este crearea unui super-man pozi- 
tiv ca în basme. Personajul filmului 
sîrb (care aduce cu Roman Polanski 
— ucenic vrăjitor) nu comunică de 
fapt cu nimeni, pentru că — solu- 
ție salvatoare — are propria sa 
nebunie, carapace de sticlă de care 
se lovesc nebuniile absolut logice şi 
motivate ale celorlalți. În final, 
obosit de aşteptare, et pleacă pentru 
a reveni sub forma celui ce trebuia 
să vină. Așteptarea reîncepe în oglin- 
dă (cel ce fusese așteptat, aşteaptă) 
şi furnicile nerăbdării şi neliniștit 
(care aici sînt vii, adevărate şi intră 
pe sub haine) îi vor face pe dubiut / 


personaj să reia gest cu gest 
(mincărime cu  mincărime) timpul 
ce părea că s-a dus, alt timp, 
același timp. Fadi} Hadzic aduce pe 
pînză oameni care au hainele, vors 
bele și preocupările zilelor noastre, 
Bascularea în neadevăr (formal). pen= 
tru a putea obține adevăr (esenţial) 
este reîncepută continuu. Oglinda 
nu deformează, ci dezvăluie, Nu în 
sensul unei operații satirice, pentru 
că mi se par minore și cel mai puția 
interesante în film aspectele safi» 
rei (ca nunta în Mercedes-uri, cer 
șetarul care are ascunsă în cirjă e 
mică avere în valută, helicopterul 
celor doi hippies mîncători de rădăe 
cini) ele constituind un fel de balast 
în această meditaţie interesantă asu- 
pra existenței, Astfel un episod 
(chiar dacă avind veleități satirice) 
ca cel al întîlnirii cu cei doi ciheaști — 
joc de colaje (God-Godard-Godoţ), 
plăcere liberă a imaginii — sugerează 
a fi exprimarea perfectă a lumii de 
semne şi simboluri (film în film) 
pe care filmu o desfășoară. Un liber 
exerciţiu formal cu surprinzătoare 
rădăcini în adevărurile care ne tot 
dau tîrcoale, al cărui umor, nu o 
dată, este singura alternativă în faţa 
puterii absorbante a vidului, 

Neuitînd într-un fel lecţia luf 
Buster Keaton, regizorul Fadil Had- 
zic şi-a reușit, cred, filmul. Chiar 
atunci cînd ne spune că nu toate 
florile cîmpului sînt suave și parfu= 
mate... : 


Dan COMŞA 


PRR DRTINA ARÉ RFRE 


Poienele 
roşii 


kkk 


Productie a studiourilor sovietice, 
Scenoriul şi regia: Emil Loteanu. 
Imaginea: Vlad Ciurea, lon Bolbo- 
ceanu, Cu: Svetlana Toma, Victor 
Ciutec. Victor Voinicescu, Grigore 
Grigoriu, Nodar Margvelaşviti. 


Lie Cruntu, Aleluia, Burtă, Moș 
Muţă sînt păstori de la Călimana 
ducind — sau poate duși de turmă — 
în cadenţa zilelor şi nopţilor, ano- 
timp după anotimp, viața amestecată 
și contopită cu timpul imermorial al 
firii. 

Povestea filmului e simplă și aspră 
ca un dans vechi: ritmul repede și 
des al ploii, mișcările agile pline de 
forță eliberînd gindurile şi pornirile 
tainice din fiecare. Simplă şi aspră 
ca baladele spuse din gură în gură, 
în care s-a îngrămădit înţelepciunea 
vremii. Păstorii au un conflict cu 
autoritățile pentru că nu vor să 
renunțe la turma lor și cer dreptul 
de a putea folosi niște pășuni grase 
ta Nistru, Conflictul nu este însă 
direct. Oraşul și legea nu sînt departe 
în spaţiu, dar în această viață ale 
cărei lmitesînt zările. par abstracte 
și vagi. Şi mai e şt povestea de dra- 
goste care este în același timp ritua= 
iul unei _inițieri. Orâșanul firav şi 
fata păstorului bătrîn. Probabil că 
mai întîi orășanul iubeşte cerut nee 
sfirşit şi mirosul tare al pămintului 
şi apoi, mai tirziu, se apropie de 
puritatea şi privirea limpede a fetei, 
Zamfir și toana. Şi Aleluia, sumbru 
şi închis în sine, care o pierde pe 
foana pentru că își închipuie că n 
mai e! o poate ridica pe fată, ca pe 


se 
se. 
cu 
ze 
m 
în 

Ar 
ce 


capodopera 
neapărat 


nu vă deranjaţi 


Vă recomandăm;:. 


-pe răspunderea noastră 
pe răspunderea dumneavoastră x 


kkkk 
XXX 
xx 


Cu cerul nesfirșit în priviri. 
‘' 


un fulg, şi-l provoacă pe Zamfir, 
cel stîngaci, s-o ţie şi el în braţe pe 
toana, de poate. Va putea? Orășanul 
ridică fata în braţe şi se îndepărtează 
în singurătatea cîmpului, și păstorii 
stau din ris pentru că înțeleg şi simt, 
cum simt zZvicnirea primăverii sau 
venirea furtunii... 

Filmul regizorului Emil Loteanu e 
sfătos ca și vorba oamenilor pe care-i 
arată, întirzie cu plăcere pe lumini- 
şurile aurite de toamnă, pe norii 
lungi, risipiţi în senin, pe gesturile 
muncilor străvechi, pe priviri și 
obiecte, Vorbele sună firesc în mare 
parte — dialogul e scurt dar mereu 
încărcat cu acel subtext şiret şi ex- 
presiv caracteristic oamenilor obiș- 
nuiți să vorbească rar, şi atunci cu 
tic, 

Sînt și momente străine acestei 
alcătuiri a filmului. Îmi pare astfel 
artificială și forțată “povestea lui 
Zamfir cu matadorii, care cu tonul 
ei literar rupe echilibrul, să-i spu- 
nem armonic, al filmului, N-am în- 
teles de asemenea momentele în 
care ascultăm integral şi în engle- 
zeşte „Greenfields”. Regizorul a cău- 
tat efecte, și efecte au rămas. 
S-ar mai putea spune că și insistența 
pe apusurile de soare singerii, cu 


personaje decupate în contre-jour” 


dăunează filmului, Dar sînt totuși 
greşeli minore, săvirşite poate din 
teama de a nu face un film pe un 
singur ton. Artificialul lor nu se 
comunică. Cînd nu se gîndeşte la 
efecte de stil, cineastul filmează cu 
bucurie, sincer şi inspirat. Şi filmul 
ne rămine în minte, proaspăt şi 
pur ca un tablou de pictor naiv, tre- 
zind ecoul unor ascunse emoţii. 


Dan NESTOR 


Pro sau Contra 


Simplu şi aspru 


„Simplu şi aspru ca baladele" mi 
se pare o potrivită definire a filmului 
semnat de Emil Loteanu. Repizorul 
cunoaşte şi iubeşte oamenii plaiurilor 
pe care a poposit cu aparatul de fil- 
mat şi are o copleșitoare sinceritate 
în felul în care le cercetează existenţa, 
Ar fi păcat ca spectatorii noștri, lipsiţi 
de promisiunea focurilor de pistol sau 
-numelor de vedetă de pe afiş să nu 


onoreze „Poienele roșii“, așa cum o 
merită. Deosebită este şi prezența 
Svetianei Toma. 


lon FĂGĂRĂȘANU 


Secretul 
din Santa Vittoria 


kx 


Producție a studiourilor americane. 
Regia: Stanley Kramer, după scena- 
riul lui William Rose şi Ben Mad- 
dow, după nuvela lui Robert Chrich- 
ton. Imaginea: Giuseppe Rottuno. 
Cu: Anthony Quinn, Anna Magnani, 
Virna Lisi, Hardy Krüger, Sergio 
Franchi, Renato Rascel, Valentina 
Cortese, 


„Secretul din Santa Vittoria" s-ar 
vrea o poveste (simbolică) despre 
Rezistență. Este în acelaşi timp co- 
medie şi film american despre Italia 
şi italieni. Capcane deci la tot pasul, 
în care Stanley Kramer n-a întirziat 
să se lase prins, convențiile şi artifi- 
cialul invadind filmul şi blocindu-i 
toate sistemele de semnalizare. Sin- 
tem foarte departe de „Procesul de 
la Nürnberg" sau de „Corabia nebu- 
nilor“ în care simpla apariţie, undeva 
în planul trei a unor uniforme nazis- 
te, dădea senzația vie a istoriei și a 
ireparabilului. Or, italienii lui Stan- 
ley Kramer, arhitipaţi pînă la proce- 
deele „commediei “del! 'arte“ nu sînt 
autentici (chiar cînd îi interpretează 
Anna Magnani, Renato Rascel, etc.), 
gălăgia, gesturile şi agitația lor fiind 
doar imaginea standard a italianului 
văzut dinafară. Armata ` germană 
reprezentată de blondul şi simpati- 
cul Hardy Kriiger, este şi ea departe 
de adevărul momentului istoric şi al 
uniformei, iar cele cîteva lovituri de 
crosă în cap pe care le dau soldaţii 
werhmachtului fostelor  notabilități 
fasciste ale orașului (crezind că aceş- 
tia sînt simpli trecători) ca şi mi 
strigăte de durere venind din beciul 
unde acţionează SS-ul, par nepotri- 
te cu atmosfera filmului, deplasate 
în acest amical meci între oraș şi 
armata germană, avind ca miză un 
milion de sticle de vin. 

lar dacă prăbușirea lui Mussolini 
şi a fascismului italian vechi de 20 
de ani nu înseamnă în Santa Vittoria 
decît prilejul dea da picioare în spa- 
te fostului primar, şi a-l numi în post 
pe Bombolini, cînd acesta e beat mort, 
ne întrebăm dacă sensul filmului 
nu stă în cuvintele Annei Magnani, 
pentru care „toţi sînt o bandă de im- 
becili”, Filmul nu e însă rău, e doar 
naiv. Şi nemții pleacă din Santa Vitto- 
ria fără vin, nu atît pentru că Bom- 
bolini a fost viclean și tenace, ci pen- 
tru că numai de vin nu le arde, în ca- 
tastrofa sfirșitului de război. Cam asta 
ar fi. 

Anthony Quinn e şi el o cap: 
în care s-a lăsat prins regizorul. Apa- 
rent nereținut de nimeni şi de nimic, 
actorul a recompus partitura din 
„Zorba Grecul", îngroşind pînă la 
exasperare efectele şi stilul, Ar fi de 
subliniat în acest sens, momentul în 
care Quinn — Bombolini se preface 
a fi distrus de pretenţia germanilor 
asupra a 300 000 sticle cu vin, care 
de fapt fuseseră pregătite dinainte 
pentru ei. Excesul cabotin al secven- 
ței este dus pină la absurd, provo- 
cînd în spectator, în primul rind, 
uimire, 


O singură secvență de frumos 
cinema pare să justifice în acest 
film numele lui Stanley Kramer, și 
aceea este genericul. imaginea, văzu-, 
tă ca printr-o pînză de sac, topește 
una într-alta ferestre şi scări, chipuri 
și siluete de femei bătrîne, așteptind 
parcă ceva în penumbra unei după- 
amieze de vară. Străzi și case tăcute 
de provincie, totul scăldat într-o 
canzone nostalgică, intonată de man- 
doline. € unicul moment în care 
crezi că vei descoperi o taină în Santa 
Vittoria. Aş remarca ca reuşită și 
muzica lui Ernest Gold, care, cu 
măiestrie şi dezinvoltură, amestecă 
teme populare italiene cu marșuri 
ale fasciei şi marșuri germane, într-un 
ansamblu plin de melodie în care e 
mereu prezentă o notă de persiflare, 
de ironie, ce parcă se adresează chiar 
filmului, 


În acest film în care-Stanley Kra- 
mer a încercat să împace divertismen- 
tul ușor cu parabola morală, cabotinis- 
mul și clişeul cu istoria și viața, reţeta 
comercială cu filmul de idei, Formulă 
dificilă şi primejdioasă care nu putea 
decit să eșueze. 


D. COSMA 


Faşcinaţia actorilor 


Z orbo-Bombolini 


ci din excesul 
de câtre regi- 
tuia decît a foarte 
E Quinn. Docă e să 
căutăm nodur din papura unui 
film, dle vom găsi fără eforturi, Pentru 
ă istă. Cel mai încurcat. însă 
din compromis: de la ale- 
gereg subiectului şi încercarea de a-l 
innobila prin distribuţie, pină la răs- 
cumpărarea, prin divertisment, la 
care recurge Stanley Kramer. Un 
compromis neinteresant, realizat de o 
echipă de mino 


Preţul 


puterii 
* 
Producţie a studiourilor italiene. 
Regia: Tonino Valeri. Scenariul: 


Massimo Patrizi. Imaginea: Stelvio 
Massi. Cu: Giuliano Gemma, Warren 
Vanders, Benito Stefanelli, Maria 
Cuadra, Fernando Ray, Massimo 
Carocci şi Van Johnson. 


Doctorul beţiv, cîntăreața de lo- 
cal {neagră de data asta), bancherul, 
şeriful şi bineințeles cowboy-ul (din 
al cărui trecut, evident, nu lipsește 
puşcăria), personaje tipice de wes- 
tern circulă nestingherite în „Pre- 
tul puterii“, Există, de asemeni, ne- 
dreptatea și Bill cel care trebuie 
să pună lucrurile la punct. lar răz- 
bunarea este, desigur, pretext pen- 
tru multe, prea multe focuri de 
pistol și prea multe vărsări de singe 
foarte roşu, ce trece de la o sec- 
venţă la alta, coagulat, uneori pe 
chipul actorilor încit, la un moment 
dat, priveşti cu greu spre ecran. 


Nu există imsă „povestea-mit”, 
simplă şi în acelaşi timp deosebită, 
in care toate acestea să se reunească, 
căci filmul se poate împărți clar în 
două fragmente: complotul împo- 
triva preşedintelui (cu aluzii, mer- 
gind pină la detaliu, la asasinarea 
preşedintelui Kennedy, dar pus în 
condiţiile istorice ale omoririi lui 
Abraham Lincoln) şi răzbunarea, 
mereu aminată a morţii tatălui. 
Aceste două părți ce se interfe- 
rează, dar nu izbutesc să se lege 
într-un întreg, sint diferite ca sus- 
pense și ca invenţie dramaturgică. 

În prima bănuiești mereu ce va 

urma, în a doua încerci să nu te 
pierzi în. prea stufoasele şi desele 
schimbări de personaje. Dar dacă 
primul capitol are un final previ- 
bil, al doilea: are, în schimb, un 
sal expediat. 
Și totuși găseşti uneori secvențe 
seria de cadre de după 
ea președintelui (filmate cu 
ivul, în goana cailor), trucul 
re se spinzură pentru a 
„ sau jocul cu ţigara şi moar- 
Sau in partea a doua a filmului, 
nvenţii născute tocmai din dorința 
je a termina povestea în timp util 
(cirja care trage ca o puşcă, docto- 
rul bețiv care moare numai după 
ce scoate ultimul glonte, etc.) 

li lipseşte însă, ceva fundamental 
acestei povești. li lipsește spaţiul, 
preeria, întinsul care domină desti- 
nul omenesc. Italienii pot prelua 
schema naraţiunii, pot fi duri, deși 
uneori cu greu şi la suprataţă, își 
pot permite chiar să transpună 
drama Kennedy într-un western, 
dar nu au peisajul şi nici dimen- 
siunea umană interioară care naște 
tensiunea. Căci personajele nu poar- 
tă în ochi şi pe chip o experiență, 
o viață anterioară filmului, la fel 
de dură ca ceea ce se petrece pe 
ecran. Duritatea rămine exterioară, 
spațiul aplatizat. Acest minus adău- 
gat celorialte defecte face ca acest 
western în versiune italică să poată 
fi doar văzut. 


{í 


a 


pn 


Şerban CREANGĂ 


19 


Doar 
un telefon 


* 
Regio Frigyes  Mameseron. Cu: 
Eva Rutkay, Andrea Drahota, Vera 
Venczel, Miklós Gabor, -Maniy Kiss. 


Satira, parodia și car ra agre- 
mentăte pe parcurs de cîteva cuplete 
muzicale declanșează o ofensivă 
stenică împotriva birocraţiei, a pi- 
lelor, a mitului măririlor. Un tele- 
te fi. atunci cînd e dat de 


logica obiectivă a fapte- 
vechi pe melodii noi. 
Tonul rămîne dezinvolt fără să facă 
concesii demonstrației ostentative, 
Personalitatea decontractată a Evei 
Ruţkay aduce -ün argunient în fa- 
voarez acestei comedii, ce-evoluează, 


altfel. în limitele banalului. 
z A.D. 
Moartea 
filatelistului 
CAI ie ni * 
Regia: Gheorghi Kalatozişvili. Cu: 


R. Cihikvadze, R. Kiknadze, A. 
Kurdiani, V. Sulakvelidze, G. Tka- 
biadze. 


Cind nu este pe h 
curse, ofițerul nostru s 
diferite cazuri de del: 


trind mereu un aer proaspăt de 
amator (motiv pentru care şi apare 
totdeauna. în, civil). Seamănă, în 
acele momente, cu dirigintele unei 
clase recalcitrante care, fără să se 
grăbească, infinit răbdător, face 
chiar și descinderi la domiciliu, ca să 
lămurească unele incidente din viața 
școlarilor, Școlari de altfel inocenți 
la rîndul lor — con 
În acest. mod, încetul cu încetul, 
înainte de a se întoarce la locul său 
preferat din tribuna hipodromului 
fiind vorba totuși de un. film poliţi 
liniştitul ofițer descurcă, aşa cum 
închipuisem şi noi de, la î 
sta foarte m 


mă 


Regio: Alberto Isak (producție a stu- 
diourilor engleze). 


Film neverosimil de prost despre 
un eveniment sacru; cu care omul nu 
e frumos să se joace neinspirat: 
Campionatul mondial de fotbal din 
Maexicr Faze puse cap la cap, unele 
mai tari, altele complet neinteresante 
— alură permanentă de foto-rnontaj, 
cum făceam şi noi pe vremuri la 
Sahia, cind „sintetizam” vreun fes- 
tival internaţional. Sigur că te uiţi — 
cum naiba să nu te uiţi, așteptind 
R.F.G-ltalia sau finala cu șutul lui 
Gerson de la 20 m? Regizorul nu-mi 
dau seama ce-și închipuia — că am 
dormit în luna mai? N-am. dormit şi 
am ştiut totul pe dinafară. Filmul nu 
numai că nu aduce nimic nou, dar mai 
şi enervează. Ca să înviorgeze lucrurile 
cine ştie pentru ce — căci la 
lipsă de inspiraţie te poţi 


aștepta la orice — domnul regizor 
mai aduce și un băjeţel de legătură 
între scene, un băiețel de prin Mexic 
care fuge de acasă la fotbal, la sta- 


dion de fiecare joc, dă 
din m se spune, se impri 
tenește i 

la urmă stă la finală lî 


care l-a Doamne 
Şi cînd te gindeşti 
englez; că engle 
nu. cinematograful 
sau filmul 
bal numit 
nu știa că noi. am 
despre „World Cup 

Nu, ` acest regizor nu ştie nimic, 

Părerea mea e că acestui „Mexic 
70” să-i preferăm oricind „Giurgiu 


”74", căci echipa de acolo nu e rea 


deloc... 
BELPHEGOR 


Cei trei care 
au speriat vestul 


- * 


Regia: Enzo G. Catellari. Cu: Anto- 
nio Sabato, john Saxon, Frank 
Wolff, Agata Flori, Leo Anchoriz. 


Per = - 


O parodie poate fi stupidă sau 
nu; o stupiditate, dacă nu te face 
să rîzi, se dilată şi-ţi provoacă adver- 
sitatea; dacă te face să rizi (măcar 
din cînd în cînd) eşti înclinat spre 
oarecare bunăvoință, nu o mai 
numeşti ca atare, ci o botezi mai 
amabil, îi spui, de pildă, „divertis- 
ment“. 

E cazul filmului nostru, căruia nu 
pot să nu-i recunosc © anumiță iñ- 
ventivitate de situaţii, risipă de 
energie actoricească (în sens mai 
mult fizic decît spiritual), o bună 
conducere a . anecdoticii - tra- 
diționajelor „încurcături“, a urmă- 
ririlor, a bătăilor (dintre care una 


tip, petrecută într-o brutărie cu; 
evident, mult aluat și făină, dar alta, 
inedită, transformată într-un meci 
de polo pe apă). Adăugaţi o femeie 
foarte frumoasă — şi aţi completat 
portretul acestei producţii de serie 
care vă va accentua buna dispoziţie 
(încaz că aţi intrat bine dispus în 
cinematograf) şi care vă va indispune, 
probabil, și mai mult, dacă aţi intrat 
în cinematograf prost dispus, pentru 
că veți fi în măsură să-i constataţi 
fără cruțare lungimile, poncifele, 
mecanismol rutier, facilitătea. 

Nina CASSIAN 


Căpitanul 


Regia: Josef Pinkava. Cu: Michal 
Vavrusa, Vladimir Brabec, Milena 
Dvorskă. 


Drăgălășenia micilor interpreți — 
iată una din capcanele, dacă nu cea 
mai mare capcană a filmului cu 
copii. Drăgălășenia e chemată să 
ascundă lipsa de idei, lipsa de fan- 
tezie, Drăgălășenia devine perso- 
naj. Drăgălășenia smulge exclamaţii 
spectatorilor din sală.  Regizo- 
rul filmului „Căpitanul Korda” n-a 
scăpat de capcana, drăgălăşeniei. 
După cum n-a scăpat nici de altele: 
de un subiect convenţional (cu; băie- 
țelul luat de la Casa copilului, iubit 
de părinţii adoptivi și apoi năpăstuit 
de tatăl vitreg), de o dramaturgie 
care. ia mereu firul lucrurilor de 
la capăt, de o cit de cîtă atracţie a 
melodramei, de o imagine cu des- 
tule clişee colorate. O anume poezie 
a copilăriei; şi un interpret capabil 
să facă mai mult decît lucruri dră- 
gălașe aduc în film un binevenit 
firesc... Dar, pină la urmă, totul 
fămîne câlduț, cuminte, moral şi 
cu happy-end-ul de rigoare. 

Al. R 


difuzarea 


ns în st 
9 carieră lungă 
difuzare, 


ră. filmul își părăse rO 


„Problem 


De curînd, revist 
artă. Dar pînă să fiear 


a, difi 


„Cinema“ a lansat o rubrică nou 
a este şieaon i 
A sosit timpul ca în limbajul nos 
une de „difuzare“ a filmului să fie disociată în elementele ei c 
distriburrea filmelor și exploatarea. filmelor, În viitor, diversele 
filme și săli de cinematograf ar trebui să se facă în raport cu noua 


Specialiștii 


Pină să discutăm despre modernizarea sălilor noastre de-cinematograf — 


u ce poate forma obiectul unor dezbateri separate — este vorba de gospo- 


dărirea, cu pricepere, a cinematografelor existente, Bazindu-se pe cunoașterea 


ui 


a 


ului cultura! de care dispune, cu simţ artistic și talent organi- 

il de cinematograf (împreună cu personalul său ajută- 
ma sala pe care o administrează într-un loc, unde filmul 
buitorului pot 


t, iar spectatorii, musafirii unor 


Soluţiile? 


rafic universitar, unde de ani de zile se 
„ operatori de imagine, filmologi a căroș pre- 


nizatorică existentă; distribuirea filmelor, exprimată în ceea e 
oriu cinematografic, se face de către Direcţia Difuzării Filmelor. 
ea lor şi administrarea întregii retele de cinematografe se fac 
nderile cin Mm 


atografice ale Consiliilor Populare ale Munici- 


„ pe bună dreptate, cu privire la' dotarea 
„în legătură cu modul cum sînt întreți- 
t spectacolul cinematografic, 

cinematografică a spectatorului și în spe- 
sala de cinematograf, În prea dese cazuri 
| de cultură pe care ar trebui să-l con- 
ului cu spectatorul, printre altele și pentru că sala de 
c din sala un lăcaș de cultură 
ul, muzica, arta plastică, etc, 
Imelor este dirijată de 40 de între- 
cinematografe pe 35 mm şi peste 
bilitatea de a oferi spectatorului 
r moderne depinde fără îndo- 
irea profesională 


Lasă i 
cial felul în 
spectacolul cinemat 
stituie întilnirea film 
cinematograf împreună cu p 
la nivelul celor destinate art 

Pe întreg cuprinsul ţări 
prinderi cinematografice, adminis 
S 700 instalaţii de proiecție pe 16 mn 
uñ spectacol cinematografic la nivelul cerin 
[i i dar şi de pregăt 


are acesta 


te este recunoscută, 
|, ca pe viitor, paralel cu educarea cadrelor artis- 
program de formare a cadrelor economice, nece- 
exploatarea filmelor. Este vorba de specialiști 
în organizarea producției de filme, specialişti în exportul filmelor, specialiști 
în distribuirea filmelor, în publicitatea cinematografică, în sondajul opiniei 
publice. În sfirşit, cadre care să cunoască, în amănunt, caracteristicile econo- 
miei filmului, resorturile ei de rentabilizare și să aibă noțiunea clară a ceea ce 
numim piață cinematografică naţională și internaţională. 

În cadrul celor 40 de întreprinderi menţionate au fost de curînd promo- 
vati în munci de răspundere oameni de diverse profesii, care depun toată 
priceperea şi entuziasmul lor pentru ca exploatarea filmelor să se facă la un 
nivel cît mai bun, dar este evident că multe aspecte proprii acestei activităţi 
ei n-au de unde să le cunoască, sau le cunosc incomplet. 

O seamă de programe de învățămînt (elaborate pe baza posibilităţilor 
existente tot la |,A,T.C.) pentru cursuri serale, eventual cursuri de zi cu durată 
scurtă şi program intensiv, diferenţiate pe specificul diverselor funcţii din 
rețeaua cinematografică, ar putea completa cunoștințele personalului existent 
și ar putea oferi premizele unei treceri de la amatorism la profesionalism, în 
„difuzarea“ filmelor din reţeaua noastră cinematografică. 

Mihai DUŢĂ 


PE ECRANE 


PE ECRANE 


Autorul, Nicolae Breban, fază în fază cu criticii: 
Ecaterina Oproiu, Ov. S. Crohmălniceanu, S. Damian, Valerian Sava 


Ecaterina OPROIU: Mai intii vreau să vă mulțumesc 


că ați răspuns invitaţiei noastre. Rugindu-vă să parti- 
cipați la o asemenea discuție, am intenționat să in- 
staurăm în revista noastră o modalitate care să permită 
o discutare mai amplă și, dacă se poate, măi profundă 
asupra filmului românesc. Cronica — simpla cronică, 
adnotată chiar la anexa «pro sau contra» — s-a dovedit 
în mai multe rinduri un cadru cam strimt, uneori prea 
subiectiv. Punind opera în discuția mai multor critici, 
am urmărit o analiză din mai multe unghiuri, o judecată 
de valoare mai exactă. L-am rugat pe scriitorul Nicolae 
Breban să participe, cu convingerea că prezența auto- 
rului nu va fi, în nici un caz, un factor de inhibiţie. Nici- 
unul din cei care stăm azi în jurul acestei mese, intr-ade- 
văr rotunde, nu prea pare dispus să spună fraze de 
complezență. Confruntarea pe loc a criticului cu autorul 
mi se pare că poate înlesni o aprofundare care nu poate 
fi decit în avantajul cititorului-spectator. 

Şi ca să nu lungesc prea mult prologul, v-aș ruga să 
vă spuneți părerea despre film, în modul cel mai des- 
chis cu putință. 


Ov.S. CROHMĂLNICEANU: Vreau să încep prin 
a spune că filmul mi-a plăcut. Ceea ce mi-a plăcut, mai 
ales, este că el nu seamănă nici cu filmele pe care le-a 
produs pină acum cinematografia noastră și nici cu un 
tip sau altul de filme din producția cinematografică 
străină. E un film original, destinat să provoace sur- 


priză. Ne izbește aici o anumită îndrăzneală pe care o 
are în primul rind opera literară de la care filmul a pornit 
«Animale bolnave» — unul din cele mai bune romane 
scrise la noi în ultimele decenii. Se pleacă deci de la 
un univers artistic care nu seamănă cu altele, fiindcă 
aparține unui autor cu o puternică personalitate. In a 
doilea rind, filmul este îndrăzneț chiar prin telul în care 
a fost lucțat, păstrind mult din roman și totuşi indepăr- 
tindu-se simţitor de acesta. La inceput am fost chiar 
puțin derutat, crezind că filmul riscă să piardă ceva 
estompind intriga polițistă a romanului. Dar m-am con- 
vins apoi că autorul a ales deliberat aspectul psihologic 
abisal al personajelor cărții sale populate cu animale 
«bolnave» de foamea puterii. Aceasta a fost o mare 
îndrăzneală, fiindcă in cinematograf s-ar fi părut că 
tocmai intriga polițistă era mai tentantă. Breban a sa- 
crificat-o cu curaj spre a obține în schimb un univers 
moral foarte decis structurat, o ambianţă tulburătoare 
şi a pune citeva întrebări scoase dintr-o experiență 
umană, cu o remarcabilă coerență interioară, stilistică, 
în ciuda caracterului complicat şi fragmentar al acțiunii 
şi a singularității personajului, care povestește și prin 
conştiinţa căruia se reflectă totul 

Mă întrebam chiar ce va face autorul cu acest perso 
naj — Paul, pentru că era foarte dificil de adus pe ecran 
Mă temeam inițial că Paul va deveni în film un om nor- 
mal. Ei nu, intuiţia artistică fericită a fost de a-i păstra 
natura, de a face ca universul lui sufletesc, cu toate 


ambiguitățile pe care le presupune, să domine întreaga 
acțiune. De aceea, chiar pentru spectatorul mai super- 
ficial, filmul va avea un sens; publicul va fi impresionat 
de figura acestui tînăr care păstrează în mitomania lui 
o ciudată candoare infantilă și în același timp ambiguă, 
fiindcă este candoarea unui mitoman care-și compen- 
sează inaderenţa la universul real printr-un univers 
fictiv. Paul are și un statut social foarte puțin comun. 
E un intelectual care duce o existență vagabondă de 
cvasi-lumpen și folosește- un limbaj prețios, șocant 
pentru cei din jur. Prin Paul, spectatorul e chemat să 
arunce o privire asupra unui univers reconstituit cu 
multă pregnantă realistă, dar care capătă treptat un 
aspect fantastic şi totodată ameninţător. Eroul se tre- 
zeşte antrenat într-o lume pe care curiozitatea lui o 
caută — între aceste «coline verzi», cum ironic se inti- 
tulează filmul — şi rezultatul este că va trebui apoi să 
se smulgă cu nu puţine eforturi din această ambianţă 
aspră, tragică, stăpinită de lupta pentru putere și de 
violențele terifiante care se comit în numele unor idei 
foarte respectabile, alterate insă de fanatisme respin- 
gătoare. Este deci un film, ideologiceşte vorbind, legat 
de o anumită experienţă istorică a societății contempo- 
rane românești şi cu concluzii exprimate într-un mod 
propriu, ingenios, avind un accent distinct. 


S. DAMIAN: Şi eu cred că filmul reprezintă o noutate. 


o expresie de spontaneitate și in același timp de ini- 
. 


21 


e 


Reușita unor astfel de filme 
poate duce 

la înviorarea 
cinematografiei româneşti 


țiere într-o lume, a filmului, în care scepticii avertizau 
că scriitorii n-ar avea acces, că aici domnesc nişte 
reguli de meserie și nişte legi foarte precise care tre- 
buie întii învățate și apoi respectate cu multă fidelitate. 
Mie mi se pare că valoarea acestui film stă — para- 
doxal — într-o dublă calitate: Breban face dovada că 
poate fi un bun profesionist, respectind specificitatea 
filmului şi totodată, el venind din altă lume, are o de- 
zinvoltură prin care sfidează într-un fel canoanele înțe- 
penite și normele consacrate, dind imaginii un aer de 
prospețime. Pentru un cineast fixat într-o practică 
obișnuită, unele din soluțiile filmului ar părea erezii: 
eroul principal nu intervine aproape cu nimic în acţi- 
une, e doar un martor într-un fel detașat și, cînd e îil- 
mat mai îndelung, face gesturi și comite acte cu totul 
inutile pentru economia filmului, văzută conform unui 
subiect tradițional. Totuşi aceste gesturi și compor- 
tarea personajului au, după mine, semnificația cea mai 
mare în film şi dau însăși substanța acestuia. 

Pentru a crea cinematografic e esenţial să constru- 
iești un univers unitar, care să se bizuie pe nişte struc- 


acest martor are o curiozitate față de evenimente. Spre 
deosebire de Crohmălniceanu, eu observ că Paul nu 
este prea atras de ele. Dimpotrivă, toată dorinţa lui ar 
fi să nu le trăiască, să stea deoparte, ferit, neimplicat. 
El a căutat, venind în acest loc, o lume imposibilă, dar 
pe care, în mintea lui avidă de plăsmuiri și puțin pregă- 
tită pentru viață, a crezut că o poate recompune: o 
lume a copilăriei în care circulă trenulețe care nu duc 
nicăieri, în care sînt coline unde poţi vagabonda la 
nesfirșit, o lume în care te plimbi prin catedrale, mergi 
de-a lungul riurilor și străzilor și te laşi fascinat de 
nişte impresii uneori neașteptate — ca larma veselă 
a fetelor din decovil cind una dintre ele e atrasă de Paul 
şi-l prinde cu batista — inexplicabilă atracție și de altfel 
nici nu trebuie aici o motivare exactă. Aceasta e greşeala 
multor regizori care sînt obsedați de ideea că pentru 
fiecare gest şi pentru fiecare reacție trebuie să desco- 
pere — de la cauză la efect — un drum foarte precis. 
Trecut prin școala literaturii dostoievskiene și prin 
experiența propriei literaturi, Breban posedă această 
intuiție: între mobilul care te împinge la un gest și gestul 


Un univers care nu seamănă cu altele 


turi bine intuite. Dacă nu aicătuieşti caractere, privite 
în autenticitatea lor psihologică, filmul riscă să nu aibă 
validitate. lar reușita acestei pelicule ține tocmai de un 
univers uman de tip dostoievskian, căruia Nicolae 
Breban îi conferă o originalitate aparte. În «Colinele 
verzi» există omul care inspiră actele de cruzime, fără 
să le premediteze, retras într-o ambianţă imaginară a 
predicii, care nu are, fatal, decit o eficiență negativă. 
Apare apoi unealta care execută crimele, insul purtat 
de un fel de demonism, coborind pină la abjecţie. Sur- 
vine martorul inocent şi neputincios, conceput în toată 
vulnerabilitatea lui — şi acesta mi se pare faptul deose- 
bit de inedit și consistent din film: într-un peisaj al 
cruzimii şi raporturilor de putere este introdus un ele- 
ment slab, care de fapt, pină la urmă — datorită unei 
facultăți a lui de a compensa puterea celorlalți prin 
fabulaţie, prin trăirea într-un univers al închipuirii — 
este singurul care iese din nou la suprafață și face 
efortul de a se despărți de trecutul său, de memoria 
care-l încarcă. De fapt, este singurul care și rezumă 
experiența trecutului, ceea ce e foarte interesant, el 
fiind omul cel mai puțin hărăzit, prin infirmitatea lui, 
să reconstituie întimplările şi totuși, dintr-o altă optică, 
cel mai apt să le explice prin latura lui de umanitate 
extrem de sensibilă. 

Ce trebuie remarcat aici, spre deosebire de alte pro- 
ducţii, este unghiul de vedere al filmului. Pe acest plan 
cred că el se înscrie într-o competiție mai largă, uni- 
versală. Unghiul este al martorului. Eu n-aș susține că 


22 


pe care îl săvirşeșşti, traversezi şi o zonă a umbrei care 
duce la reacții imprevizibile, adică faci uneori cu totul 
alt gest decit cel pe care l-ai intenţionat. 

Fugind de evenimente, Paul este însă, curios, impins 
parcă de un blestem să ia primul cunoştinţă de ele, să 
fie mereu martorul dramei, captat de ea S-ar putea 
face o comparație între predilecția pentru un tip de 
«idiot» (în sensul shakespearian sau dostoievskian al 
oamenilor care rostesc mai multe adevăruri decit în- 
țelepții, pentru că au privilegiul că nu sint considerați 
cu totul normali) şi predispoziția similară a unor re- 
gizori nonconformiști, de la Godard cu «Pierrot nebu- 
nul», Skolimowski cu «Bariera», pînă la Bellocchio sau 
alții, care simt necesitatea de a răspunde unei solici- 
tări imediate, crude și neiertătoare, întățișind reacția 
unei victime care încearcă să se detașeze, să scape de 
memoria evenimentelor, să iasă din mecanismul pro- 
pus, să nu i se integreze. Capcana care se deschide 
pare însă mereu predestinată, în primul rind lui, marto- 
rului vulnerabil, atras fără voie, ca de un magnetism. 


Valerian SAVA: Eu aș porni de la un tabu care 
cred că frinează descoperirea de sine a filmului româ- 
nesc, de la o spaimă care-l bintuie: spaima de literatură. 
Această spaimă vine dintr-o anumită experienţă a cine- 
matografului, procurată de cineaştii noştri pe o cale 
mai mult livrescă. În eseistica de specialitate, spaima 
de literatură, ca și spaima de teatru, își are o rațiune, 
fiindcă ea a rezultat din anumite experiențe consumate 


PE ECRANE 


în alte şcoli: a existat un «film de artă» la începutul 
secolului, a existat o anumită literaturizare a unor cine- 
matografii, să spunem d'annunzianismul în filmul ita- 
lian. Sînt fenomene pe care aceste cinematografii le-au 
traversat, însuşindu-și din ele ce aveau de însușit, 
apoi, depășindu-le, le-au clasat într-un anumit fel în 
estetica cinematografică. Regizorii noştri, care n-au 
cunoscut un moment al filmului literar, cum n-au parcurs 
nici alte etape ale constituirii unei școli, au reținut mai 
mult din lecturi o serie de tabu-uri, o serie de spaime. 
De aceea unii dintre ei merg acum cel mult pină la 
nivelul unui anumit caligrafism, mai mult sau mai puțin 
specific şi pur. Ferindu-se de contactul și de contami- 
narea cu literatura, ferindu-se de contactul cu expe- 
riența altor arte — teatrul în primul rind — ei își barează 
de fapt accesul către idei, către disocieri psihologice 
de nuanţă, către tehnica dramatică, de tapt, către orice 
construcție artistică. 

De aceea mi se pare un lucru fără precedent în filmul 
românesc experimentul lui Nicolae Breban, o sfidare a 
acestor tabu-uri și a acestor spaime, o încercare de a 
găsi o formulă cinematografică viabilă, proprie. Există 
întregi pasaje în acest film în care autorul este cu totul 
detașat de sincronismul între cuvint și imagine. De 
pildă, monologurile eroului, despre care s-a vorbit, sînt 
extrem de bogate, fac trimiteri la personaje, la întim- 
plări, la o anumită lume a acelui orășel, în timp ce ima- 
ginea nu înfățișează decit peisajul urban sau montan 
în care tînărul se cufundă cu o candidă voluptate — 
peisaj surprins de altfel într-o fotogenie admirabilă, 
cu un surprinzător ratinament al tehnicei de filmare și 
mixajului. Aparent, acestea ar fi nişte pasaje «necine- 
matografice» în care nu intervine decupajul, în care 
uneori asincronismul este izbitor. Din aceasta rezultă 
însă, după părerea mea, un efect, o senzaţie şi final- 
mente o idee absolut viabilă din punct de vedere artistic. 
Toate aceste preumblări nervoase și verbioase pe stră- 
zile liniștitului şi fotogenicului orăşel reprezintă, cum 
s-a spus, refuzul celeilalte existențe, refuzul celeilalte 
lumi la care se referă monologul și tocmai nesincro- 
nismul dintre suavele imagini și ciudatele cuvinte dă 
sens secvențelor. Imaginea are o delicateță aerată 
amintind de filmele lui Lamorisse, de «Balonul roșu», 
muzica lui Tiberiu Olah (din nou excelentă) făcind un 
fel de echilibru între seninătatea spațiului și neliniştea 
confuză pe care o simțim în cuvinte. 

Acum, această detașare a autorului de clişee are și 
un revers, trădind în alte porțiuni ale filmului o anumită 
inexperiență. Asta se întimplă atunci cind intervin mo- 
mente dramatice, în care mai multe personaje se con- 
fruntă, în care ceea ce vrea să transmită autorul nu e 
o sugestie de ambianţă sau o idee generală, ci un punct 
de impact între caractere. De aceea m-a satisfăcut mai 
puțin secvența de noapte a anchetei, pe malul apei, 
unde există totul — situatie dramatică, cele trei perso- 
naje: femeia, maiorul, procurorul şi cîinele, există chiar 
atmosferă, dar o anumită lipsă de aplicare a tehnicii 
decupajului și montajului în cadru nu permite autoru- 
lui să obțină ceea ce vrea. În acelaşi sens, unele replici 
care poartă idei pregnante, dar care urmau să capete 
existenţă artistică prin intermediul unor caractere aflate 
în confruntări dramatice, pierd din relief. Să spunem — 
la urmărirea iluzorie a criminalului pe virf de munte 
sau chiar în finalul filmului, pe malul apei. 

În genere însă, fiind detașat în egală măsură şi de 
fotografie și de coloana sonoră și de tehnica unei anu- 
mite compoziții în cadru, Breban a ştiut să le folosească 
mai liber, fără să se lase subjugat de una dintre ele, 
ceea ce i-a permis un acces mai direct în primul rînd 
la imaginea realului (imi place foarte mult în acest film 
dezordinea expresivă a peisajului, a orașului, a inte- 
rioarelor barăcii şi fabricii, a costumaţiei), dar mai ales 
i-a îngăduit să se dedice studiului unor caractere. 
Etectiv, cu Paul, se propune, în peisajul cinematogra- 
fiei universale, pentru prima dată după «Reconstitui- 
rea» al lui Lucian Pintilie și după alte încercări ale lui 
Blaier, Săucan sau Stiopul, un anumit tip de erou mo- 
dern, românesc, tipul original al unui tinăr cu reacţii 
specifice. 

Se poate discuta dacă Paul este un mitoman sau 
dacă ne aflăm ori nu în fața unui caz de dezangajare. 
Eu l-aş vedea mai degrabă pe erou aflat într-un moment 
de criză, pricinuită de primul contact mai dur al ado- 
lescentului cu realitatea. lar perorația lui incoerentă și 
tantezistă e o modalitate proprie de a depăși acest mo- 
ment de criză. Şi el nu fuge, nu vrea să evadeze, el 
consumă această experiență integral și nu pleacă din 
acel loc decit cind ea s-a epuizat. 


Ov.S. CROHMĂLNICEANU: lartă-mă că intervin. 
Există în film date indiscutabile și aspecte interpreta- 
bile. Paul, nu încape nici o îndoială, după mine, este un 
mitoman. 


Valerian SAVA: Nu, cred că mai degrabă se joacă. 
Este o diferență care îmi pare esenţială. Chiar dacă 


4 
q 


NE 


= 


B 
R 


G $ p / 
ALPI AAR 


construiește povești absolut fictive, el o face tot timpul 
fățiș parodic și în auto-ironie: cutare e un «domn dis- 
tins», toți cei din baraca, în care își are el însuși reșe- 
dința, sînt «domni distinși», altul e un don Juan incre- 
dibil, ș.a.m.d. Făcind parodie, el poate să fie și mito- 
man?! De altfel Paul se dezice permanent şi e și con- 
trazis de ceilalți, care-și dau imediat seama că de fapt 
el se joacă. Este o formă de luptă a unui personaj în- 
tr-adevăr slab, dar lucid în jocul lui. lar cînd încetează 
jocul, după ce îi este ucis prietenul, el cade bolnav, 
intră într-un fel de transă. 


Ecaterina OPROIU: Şi eu sint mai aproape de 
această interpretare. Probabil că fără voia lui Breban, 
în virtutea principiului vaselor comunicante, apare și 
aici un personaj familiar artei moderne și mai ales cine- 
matografiei moderne. Este un fel de homo ludens, opus 
lui homo faber — pe care civilizaţia, istoria l-au cinstit, 
l-au zeificat chiar, dar care, în anumite relații sociale, 
a devenit un fel de sclav al producției de bunuri mate- 
riale. În schimb, acest homo ludens — omul care apa- 
rent se joacă sau ia lucrurile în uşor — acest tip aduce 
în arta contestaţiei împotrivirea față de înecarea omu- 
lui de lucruri. El e protestul,uneori un protest infantil, im- 

potriva «puterii lucrurilor». E un fel de încercare deznă- 
dăjduită și candidă de a intoarce omul la starea de ange- 
lism primordial, pentru că toată filozofia acestui erou, cu 
multe tangente nippy, pornește de la ideea că l'homme 
est né bon, mais c'est la société... etc. S. Damian a citat 
foarte bine ca gen proxim pe «Pierrot nebunul». 


Ov.S. CROHMĂLNICEANU: Pierrot nebunul, el, 
este un homo ludens. Dar și mitomanul și omul care 
se joacă ajung, practic, la ceea ce spuneați, adică la 
detașarea de lumea lui homo faber. Numai că, în timp 
ce jocul ar fi expresia unei libertăţi interioare ciștigate, 
mitomania e o boală și respectiv o condiție de damnare 
care dă un sens tragic personajului. Captarea persona- 
jului de către eveniment și încercările lui de a exorciza 
evenimentele pe calea construcțiilor mentale fictive, 
ipotetice, este un fenomen tragic. Dacă ne deplasăm 
din planul real în cel simbolic, sint gata să accept plura- 
litate de interpretări. În acest sens aș spune că Paul 
închipuie (bineînţeles, simbolic vorbind) condiția tra- 
gică a scriitorului. El e omul cu vocație de mitoman, el 
se simte îndemnat să înscrie evenimentele în serii fic- 
tive, posibile și verosimile doar, cum face Paul. Scriito- 
rul e condamnat să fie captat de evenimente cu tot 
efortul lui de a scăpa din constringerea lor dură. El 
trebuie să uite totul la sfirşit, fiindcă memoria lui a 
devenit opera scrisă şi ca să imagineze alta e silit să-și 
anihileze trecutul, să-l lase vid. Dar acestea, numai 
în plan simbolic. În realitate, Paul rămine un mitoman 
și nu poate scăpa de această predestinare interioară, 
şi chiar lumea în care el se refugiază nu-i oferă efectiv 


o scăpare, ci devine și ea prin caracterul fictiv o lume. 


tragică. În acest sens vorbesc de mitomania persona- 
jului și de natura lui tarată. Dacă admitem ideea că Paul 
este un disimulat, un om întreg care fabulează numai 
pentru a se apăra, îi retragem personajului o notă esen- 
țială a originalității sale. 


Un studiu de caractere 


PE ECRANE 


Valerian SAVA: Numai că Paul nu se refugiază în 
nici o lume, el nu fabulează construind o altă lume. 


Nicolae BREBAN: El se retrage tocmai în lumea din 
care vrea să fugă. 


Ov.S. CROHMĂLNICEANU: Sigur, recurge la niste 
ficțiuni obligator posibile. 


Nicolae BREBAN: Eu cred că acesta este un bun 
instinct de a supraviețui, pentru că dacă s-ar retrage 
într-o lume metafizică sau într-o lume terță, aceasta 
ar fi o lume slabă, fără forţă. El se retrage într-o lume 
plină de real. Paradoxul ar fi că el fuge în real, apă- 
rindu-se de real. 


Ov.S. CROHMĂLNICEANU: De fapt nu există 
decit un singur șir de scene din fabulaţiile lui Paul pe 
care le şi vedem — scenele prezentate în imagine cu o 
tentă mov, «derealizantă». Restul invențiilor lui se aud 
numai. 


Nicolae BREBAN: Tocmai în ceea ce spune el și 
nu se vede, acolo este foarte realist, iar ceea ce vedem 
în imagini din monologul lui lunecă spre ireal. De pildă, 
biciuirea lui Paul de către viitoarea victimă e deja pe 
marginea irealului: un puber îl biciuiește pe celălalt, 
iar relația dintre ei e de o ambiguitate perfectă. La fel, 
scena vînzării bărcii începe foarte real și culminează 
într-un dialog perfect absurd. N-am vrut însă, în gene- 
ral, în acest film, să forțez nota «modernului» şi «expe- 
rimentului». 


Ecaterina OPROIU: Crohmălniceanu şi Damian au 
vorbit în calitate de cronicari literari,după ce au scris 
despre carte; Sava a vorbit ca un cronicar cinemato- 
grafic, plasind filmul în spațiul cinematografiei româ- 
neşti. Eu aș vrea să mă situez în punctul de vedere al 
unui spectator neavizat, fără respectul prealabil față de 
autorul filmului, chiar fără lectura cărții, un spectator 
care vine şi vede acest film ciudat prin conflict, ciudat 
prin atmosferă, prin prospețimea lui. Este o prospețime 
bazată nu pe ingenuitatea autorului, deși de obicei 
prospețimea țișnește din candoare. Aici, dimpotrivă, e 
o prospețime care se bazează pe sfidare, pe libertatea 
scriitorului de a face orice cu filmul, fără să se lase 
strivit, ca unii din vechii profesionişti, de clișee, de pre- 
judecăţi. E aici uneori nu numai o sfidare a prejudecă- 
ților, ci chiar o sfidare a legilor acestei arte. În legătură 
cu acest film îmi vin în minte vorbele lui André Bazin 
care spunea că o artă își constituie legile ei pentru a 
crea o pantă. Dar panta este făcută și pentru a aluneca 
pe ea, și pentru a fi luată pieptiş. Sfidind legile scrise 
si nescrise, Nicolae Breban își propune un marş 
impotriva curentului. Filmul lui.este special. Este 
într-adevăr impresionant cit de puţin seamănă acest 
prim film cu ceea ce am văzut pină acum. Este remar- 
cabilă această putere de a te căuta pe tine — pentru 
că tot filmul lui sugerează un fel de aventură a auto- 
cunoașterii — și de a rămîne în același timp credincios 


NICOLAE 


Trebuie să facem totul 

ca să ajungă pe platouri 
acei care au ceva de spus. 
Talentele. 


ție, obsesiilor tale, lumii tale. Această nesupunere la 
convenţie poate să fie în primele minute șocantă pentru 
o parte din public. La început un anumit tip de specta- 
tor poate să se simtă uimit: pe urmă el — sper — se 
familiarizează cu această modalitate de povestire, şi 
dacă intră în joc începe să se simtă atras de acest uni- 
vers uman nuanțat, imprevizibil, construit din timpi 
fizici incerți, ca ceasurile moi ale lui Dali, care se scurg 
din real în ireal și invers, din prezent în trecut și invers, 
trecind unul în celălalt fără nici o reținere şi parcă fără 
lege. Totuși, eu aș vrea să întreb dacă acest film... 


Valerian SAVA: ...care, finalmente, e un film net 
politic... 


Ecaterina OPROIU: Sigur că da, pentru că, de pildă, 
personajul interpretat de Caramitru exprimă nu numai 
reacția unui ins, ci şi reacția unei instituții. Spectatorul 
pe scaunul căruia mă așez vede în rolul acestui pluto- 
nier neatins de brutalitate nevoia de umanizare a unei 
instituţii, relevarea feței omenești a unui sistem. În 
timp ce personajul lui Dichiseanu — maiorul (intre pa- 
ranteze fie zis, Dichiseanu este — cred eu — foarte 
bine în acest rol) este contrapunctul lui Caramitru. 
Cruzimea lui nu e o cruzime de monstru, ci e o cruzime 
din cind în cînd bonomă și chiar fermecătoare. Uneori 
ea ne apare ca o cruzime profesională.. 


Ov.S. CROHMĂLNICEANU: Este al doilea perso- 
naj în film, după Paul, excelent realizat. 


Ecaterina OPROIU: Totuși, să ajung la întrebare: 
dispensele pe care şi le ia autorul nu sint la un moment 
dat exagerate? Libertatea sfărimării canoanelor poate 
funcţiona într-un spaţiu fără limite? Nu cumva lipsa de 
rigoare cinematografică păgubește filmul, la un moment 
dat, de unele împliniri? Pentru că, excluzind o lege, 
trebuie să pui altceva în locul ei, chiar şi o anti-lege. 
Mie mi s-a părut că filmul, dacă suferă de ceva, suferă 
de o prea mare despletire. Din cauza aceasta uneori 
am avut o senzație de prea stufos, iar altădată de prea 
aerat. De pildă, în ceea ce privește vocea povestitorului. 
Povestitorul nu e mereu același, se creează confuzii. 
Ascultăm cînd confesiunea lui Paul — Dan Nuţu, cind 
pe cea a lui Arion — Albulescu. 


Valerian SAVA: În final, 


Ov.S. CROHMĂLNICEANU: Dar nu e nici o con- 
fuzie aici. e 


Valerian SAVA: Nu e o confuzie, dar e un moment 
oarecum de derută pentru spectator, de dualitate a 
direcțiilor narative, provenind nu dintr-o eroare de 
construcție, ci de detaliu poate, de decupaj, cred. 


Ov.S. CROHMĂLNICEANU: Eu n-am nici un dubiu 
că în final, pe malul apei, vorbește Albulescu. Singura 
obiecție pe care aș formula-o este legată de stilizarea 
celor două voci, în sensul că vocea lui Albulescu nu 
trebuia adusă spre inflexiunile vorbirii fantazante a lui 


—> 


BREBAN: De ce am făcut film? 


Cineva poate să-și închipuie că unul din motivele care 
îl fac pe cineva să-şi schimbe specificul de muncă, de 
creaţie, ar fi poate și un sentiment de insatistacție pe 
care l-ar resimţi în acel domeniu, părăsit, pentru a se 
adresa unuia nou, mai bogat în promisiuni, mai virginal 
Nu e cazul meu insă. Nu sint nesatisfăcut de munca 
mea fundamentală, de scriitor, de prozator. Dimpotrivă, 
în timpul elaborării scenariului literar, al decupajului 
regizoral și apoi al elaborării filmului, am suferit intens 
că nu pot continua și termina munca la cea de a patra 
carte a mea, care mă așteaptă de mai bine de un an, 
scrisă, la jumătate. Şi sper, e poate singura mea conso- 
lare, ca o parte a acestei suferințe să se fi vărsat şi în 
acest prim film al meu, înnobilindu-l. Ce a fost acest 
film pentru mine? Simplu, o aventură. O aventură ne- 
maipomenită care a hrănit pe deplin veșnicul adoles- 
cent ce încă — permiteţi-mi acest orgoliu — nu a murit 
în mine. O aventură compusă din multiple aventuri, aven- 
tura de a părăsi orașul şi a urca munți, aventura dea lucra 
cu o echipă de cițiva zeci de oameni, caractere atit de 
diverse, cu profesiuni atit de diferite, dar, toţi, construiți 
dintr-un metal foarte nobil, iubind arta şi de multe ori, 


de prea multe ori, jertfind pentru ea, îndurind pentru ea. 
De la cadrele de răspundere în film, operator, regizor 
secund, director, scenograf, cameraman, inginer de 
sunet, pină la lucrători, la maşiniști, electricieni, poate 
cei mai entuziaști, toți prietenii mei, cu care aș vrea să 
mai fac filme, să fim alături pe ploaie, soare, indiferent: 
unde, la Zărneşti, Brezoi, in Bucegi, pe Lotru sau aiurea. 
Dacă aparatura și înzestrarea tehnică a faimosului nos- 
tru studio cam lasă de dorit, în schimb, şi voi repeta 
acest lucru de cite ori va fi nevoie, oamenii noștri, cei 
care «fac» efectiv filmele, sint admirabili. Pentru cu- 
noștința cu ei și prietenia cu ei, pentru răsplata muncii 
lor şi a ajutorului lor atit de entuziast, s-a imblinzit su- 
ferința mea de a nu-mi fi terminat cartea, viața ei care 
coexista impreună cu filmările, cu munca, cu actorii, 
cu lucrările de finisaj a filmului, cu atitea lucruri noi 
pe care le-am învăţat, așa cum admiri uneori un peisaj 
nou, Încintător și simţi, tulbure dar cert, că l-ai mai 
văzut undeva că, deşi calci prima oară în viaţă prin acele 
locuri de o sălbatică frumuseţe, nu faci decit să-l re- 
descoperi, să-l revezi. Acest peisagiu a fost filmul, 
această revedere a fost filmul. 


a 


PE ECRANE 


Nuţu, ci trebuia păstrată in tonalitatea lecturilor sale 
biblice. 

Ecaterina OPROIU: Se poate. Dar iată o altă între- 
bare. În filmul acesta literatura intră puternic în film, 
intră tăra nici un tel de complexe și o parte din valoarea 
filmului e dată de plăcerea de a asculta cuvintul. Mă 
întreb insă dacă nu cumva filmul înaintează mai mult 
prin parantezele lui literare decit... 

Ov.S. CROHMĂLNICEANU: Asta este într-adevăr 
de discutat din punctul de vedere al spectatorului: dacă 
nu cumva acest lucru va obosi, dacă spectatorul n-ar 
avea nevoie de mai multă imagine, dacă filmul nu abu- 
zează de metafora vocii. 


S. DAMIAN: Unde autenticitatea cerea maximum 
de precizie, acolo există, poate, o anume șovâială. 

Ov.S. CROHMĂLNICEANU: Eu aș incerca să răs- 
pund la întrebarea pe care a pus-o Ecaterina Oproiu: 
pină unde se poate merge cu literatura în film, pină unde 
poate fi dusă pe ecran metafora literară? În filmul acesta, 
am admis cu toții, metafora e intrupată de un personaj 
— Paul. Dar această metaforă nu poate exista decit 
dacă ea are drept corespondent o lume reală in raport 
cu care Paul să se poată defini. Există o lume reală și 
ea se vede intr-o serie de scene. Eu m-aș referi insă la 
alt personaj în raport cu care aș avea o rezervă faţă de 
ceea ce a spus Ecaterina Oproiu despre el. E vorba de 


Un joc al imprevizibilului învăluie caracterele 


S. DAMIAN: Mie mi se par foarte nimerite acele 
monologuri ale eroului și nu cred că ele aveau nevoie 
de mai multă imagine, nici de mai multă acțiune. Intro- 
ducindu-se literatura în film, filmul nu a incetat să 
existe, pentru că tot timpul imaginea e foarte elocventă, 
chiar dacă nu ilustrează vorbele pe care eroul le rostește 
în acele momente, ci cu totul altceva. Sint momente 
pur cinematografice, care nici nu există în carte (fan- 
tasticul vagabondaj prin pădure, pe străzi, compus din 
mişcările cele mai banale). l-aș reproşa însă lui Breban, 
tocmai invers, acele momente unde a respectat prea 
mult convențiile. Valerian Sava a citat o secvenţă, ana- 
lizind-o din punct de vedere tehnic, al decupajului: 
ancheta nocturnă, pe malul apei, şi sint și eu de acord 
cu obiecția. Cred, insă, că dacă Breban ar fi avut mai 
multă îndrăzneală, eliberat de anume temeri în sensul 
«probei» de meserie, cum s-a întimplat în monologul 
lui Paul, impresia de convenționalism ar fi dispărut 

Valerian SAVA: Da, dar aici soluția nu putea fi cea 
dinainte, aici efectiv trebuia mai multă imagine. 

S. DAMIAN: Chiar in roman era mai multă imagine. 

Ov.S. CROHMĂLNICEANU: În carte scena era 
halucinantă. 

S. DAMIAN: Alt moment care mi se pare realizat 
mai mult conform regulilor meşteșugăreşti ale filmului, 
și care iarăși nu a reușit tot atit de bine ca scenele cu 
Paul, e ascensiunea în munți. Adică acolo unde Breban 
a urmărit să respecte cu orice pret regulile «profesio- 
niste», el nu iese din comun. 

Valerian SAVA: Nu cred că asta este cauza, că ar 
fi urmărit prea mult regulile profesioniste. Din contra 
în aceste scene se simte realmente o neglijare a ima- 
ginii. Aici era altă lume, se pătrundea in realitatea de 
care Paul se detașează și această realitate trebuia altfel 
exprimată decit monologul lui Paul, printr-un studiu 
dezvoltat al mișcării în cadru şi decuplajului. 


24 


exponentul pozitiv din lumea realului — respectiv anche- 
tatorul mai tinăr al crimelor. Mie plutonierul Mateiaș nu 
mi s-a părut un personaj foarte bine realizat. Eu cred 
că selecția materiei romanului făcută de Breban a cerut 
unele fatale sacrificii. Şi cel mai atins de aceste sacri- 
ficii a fost Mateiaș. Toată simpatia noastră ar trebui să 
conveargă spre el şi ar trebui să conveargă pentru 
raţiunile despre care vorbeaţi, dar nu în virtutea unor 
replici doar, ci pentru ceea ce face efectiv personajul. 
Practic însă, acest personaj, care este prezentat ca un 
anchetator foarte dibaci, ca dezlegătorul enigmei, apare 
foarte sporadic în film şi nu prea-şi dovedeşte calită- 
tile detectiviste. Dar să lăsăm la o parte acest aspect 
şi să admitem că Mateiaș nu este tipul detectivului, c 
vrea sa reprezinte o reacție de umanitate. intrucit în 
fiim, spre deosebire de roman, reacția sa nu este 
asociată nici unui risc, nici această dimensiune 
nu capătă pregnantă, rămine declarativă, exprimă 
doar un simplu deziderat. Pentru că toată partea aceasta 
tinind de realitate a fost într-o măsură neglijată in ra- 
port cu partitura lui Paul, ea se răzbună într-un fel. Şi 
eu aș exprima o anumită rezervă chiar față de actorul 
care-l interpretează pe Mateiaș. Dacă mi se pare că 
Dichiseanu — maiorul face un rol foarte bun, dacă Dan 
Nuţu — Pau! tace un rol excepțional, lon Caramitru are 
niște ezitări explicabile in- interpretarea lui Mateiaș. 

Ecaterina OPROIU: Mie, dimpotrivă, mi se pare că 
reuşita personajului interpretat cu nuanţe fine de Cara- 
mitru atentează intr-un fel la nimbul care trebuie să in- 
conjure personajul lui Dan Nuţu. Prezenţa lui Cara- 
mitru biturcă «eroul principal», mută centrul de greutate 
al filmului. Pe alocuri îl dublează pe Paul-Nuţu (mare 
actor acest tînăr actor!). Dacă ar fi să reproşez ceva 
în ordinea interpretării, eu personajul feminin îl găsesc 
mai puțin reușit. Magia şi fosforescența acestei năluci 
negre rămin doar o virtualitate. 


PE ECRANE 


Nicolae BREBAN: Aș vrea și eu să spun două 
vorbe despre actori, pentru că am lucrat cu ei. E o pro- 
blemă foarte importantă pentru filmul românesc. Por- 
nind să fac film, eram convins că voi face tot ce voi voi 
cu orice actor. M-am înșelat, însă. Nu toți au răspuns 
la fel indicaţiilor mele. Noi avem actori foarte buni de 
teatru. Dar, în film, ei nu mai sint, uneori, deloc buni, 
Pentru că actorul nostru de film nu ştie încă ce forță 
de impresionare poate să aibă figura perfect neutră 
sau expresia albă, neutră față de textul pe care îl ros- 
teşte. Ei toți vor să fie sardonici și expresivi, chiar atunci 
cind rostesc un simplu «da» sau «nu» sau «și» sau 
«poate». Din punctul meu de vedere, Dan Nuţu și lon 
Caramitru au răspuns cel mai rapid cerințelor rolului. 
Ei ştiu să umple și pauzele dintre cuvinte, prin întoar- 
ceri, prin gesturi. Ce este principal în film? Mișcarea. 
Mişcarea actorului, mișcarea aparatului şi mişcarea 
textului, dacă ai un scenariu bun. Dan Nuţu simte asta, 
niciodată nu stă nemișcat, are o plastică perfectă, con- 
tinua, imprevizibilă. Sint mulțumit de vasile Nitulescu, 
care e un actor dotat cu mult instinct. lon Besoiu e un 
actor foarte înzestrat pentru film, sper să mai lucrez 
cu el. Un rol bun a făcut lon Dichiseanu (sperăm un rol 
de adio față de vechiul său stil de a juca în film), Un 
cap interesant, promițător, e Dan Mastacan. Excelent, 
Mircea Albulescu, 

Adevărul este că sintem foarte la început în film. 
Pentru că performanțele de joc ale marilor actori vin 
și din talent, dar vin și din rutina acumulată cu ajutorul 
regizorilor buni. 

S. DAMIAN: Chiar şi pentru a putea lucra cu acto- 
rul, înainte de a fi stăpin pe «meserie», un regizor tre- 
buie să aibă puterea de observaţie a vieții; să aibă acu- 
mulate in e! provizia prozatorului, cit mai multe detalii 
de comportament, ge expresie psihologica. 

Ov.S. CROHMĂLNICEANU: Pentru Breban, ca 
romancier, imaginea eroilor este atit de puternică în 
conştiinţă, încit el o poate urmări pe toată traiectoria 
lor pină la amănuntul gestic, pe cind regizorul care 
transpune un scenariu străin reduce lumea şi perso- 
najele la citeva replici și imagini schematizante dacă 
nu este el însuşi un creator. 

Valerian SAVA: De obicei, în filmele noastre — eu 
revin mereu la acest dat — ni se propune tie o epică 
foarte uscată, un dramatism schematic, fie o plasmă 
poetică, poetizantă, fără contur. Interesant mi se pare 
că Breban tinde să unească epicul cu liricul, dînd rolu- 
rilor şi tilmului respirație interioară. Sint unele secvențe, 
chiar in planul acela al realului, pe care l-am criticat, 
unde există şi realism şi caractere dure, net definite, 
şi un jec continuu al imprevizibilului, o undă de mister 
care le conduce şi le învăluie. Din această simbioză, 
Breban obține în final o emoție reală. 

Ecaterina OPROIU: Trebuie să sperăm că această 
experiență va deschide și aripile altor regizori. 

Ov.S. CROHMĂLNICEANU: Eu sint mai sceptic 
în această privință. Dar cred că reuşita acestui film va 
putea să impună o altă idee la care țin de mult şi care 
cred că poate duce realmente la înviorarea filmului româ- 
nesc:; încurajarea unei mișcări de cine-amatori, nu doar 
la nivel de cineclub, ci ca pepinieră principală de talente 
noi ivite în toate compartimentele vieții. 

Nicolae BREBAN: Înainte de toate e nevole de soli- 
daritate. De acea conștiință a intereselor comune, înalte, 
ale unei şcoli de artă, o solidaritate pe care noi am 
ciștigat-o în literatură, dar pe care încă așteptăm să o 
vedem acționind și în cinematografie. Și o dorință încă, 
dacă se poate, două: 1) regizorii buni să facă anual cite 
un film şi 2) să se dea posibilitatea, în mod ritmic, tine- 
rilor regizori să facă film. 

Ecaterina OPROIU: Stimaţi colegi, vă multumesc 
încă o dată pentru paniciparea dumneavoastră. Vom 
continua seria acestor «tață-n tața». in ceea ce vă pri- 
veşte pe dumneavoastră, stimate Nicolae Breban, vă 
așteptăm cu un film nou şi vă doresc și ne doresc să 
nu așteptăm prea mult. Şi eu cred, acum mai mult decit 
oricind, că cinematografia noastră are nevoie de soli- 
daritate. Trebuie să facem totul ca să determinăm să 
ajungă pe platouri acei care au ceva de spus. Talentele. 
Dar, ce ciudat, în filmul nostru, pină acum n-am întil- 
nit solidaritate decit rar, decit in momente de conjunc- 
tură şi aproape numai în sfera mediocrului. Om fi în- 
tr-adevăr blestemaţi? Mediocritatea va minca talentul, 
iar talentele se vor minca la nesfirșit unele pe altele? 
Nu cred! Nu cred! 


E A SE SE TR 
PRINTRE COLINELE VERZI 


Producţie a studioului cinematografic 
«București». Regia şi scenariul: Nicolae 
Breban aginea: Aurel Kostrakiewicz; 
muzica: Tiberiu Olah; decoruri: Virgil 
Moise. Cu: Dan Nuţu, lon Caramitru, 
Mircea Albulescu, Vasile Niţulescu, lon 
Dichiseanu, Emilia Dobrin, lon Besoiu. 


` 
: 


f sonda în cine-univers 


Oboseala sau speranţa 


TA) WI Wians.. 


x 


Toată 
lumea 
privește 
înainte. 
___ Doar 
romanul 
ȘI 
moda 
E privesc 
înapoi. 


# 


P 


Toţi cei care mânincă o piine elabo. 
rind comentarii şi analize din domeniul 
a ceea ce s-ar putea numi sociologia 
artei nu s-au putut abține, în primul 
trimestru al acestui an, să nu-şi spună 
părerea în legătură cu un fenomen 
manifestat întii de-a lunaul si de-a latul 
Statelor Unite și extins, după aceea, 
cu repeziciune, pe toată întinderea 
lumii occidentale. E vorba de succesul 
amețitor al romanului «Love story» 
de Erich Segal. 13 milioane de exem- 
plare vindute în numai citeva luni, zeci 
de editii epuizate în putine săptămini 
in Germania Occidentală, Anglia, Fran- 
ta, («Love Story» se situa numai după? 
săptămini în fruntea cărților celor mai 
vindute, ocupind locul deținut pină a- 
tunci de Memoriile Generalului de 
Gaulle), Italia, Olanda, țările scandina- 
ve și imediat, bineînțeles, în Japonia, 
succesul de public al filmului realizat 
după carte (serialul de televiziune va 
urma firește mai tirziu) sint, toate, 
nu numa! semne aie une! reușite Su- 
perlative în lumea best-seller-urilor. 
Ceea ce a dezlănțuit comentariile este, 
mai ales, conţinutul romanului lui Se- 
gal; scris într-o formă tradițională, el 
povestește despre dragostea curată şi 
cuminte dintre un băiat şi o fată, dra- 
goste pe care nici diferențele de situ- 
ație socială nu o pot contraria. Dar fata 
se îmbolnăvește de leucemie și băiatul 
o îngrijește cu abnegație; apoi fata 
moare și băiatul o plinge. Asta e tot. 
Potrivit unei traditii multimensuale ale 
acestei rubrici, nu ne vom lansa în nici 
un fel de judecăţi estetice de valoare 
(deşi numai noi știm cît am suferit cînd 
ne-am văzut nişte însemnări de acum 
vreo două luni împodobite cu o poză 
din cunoscutul fiim manichiuristo-pa- 
tetic «Prinţesa»). Important este că 
într-un moment în care violența, se- 
xualitatea exacerbată, contestaţia agre 
sivă păreau să constituie ingredientele 
obligatorii ale oricărei producții artis- 
tice, o astfel de carte întilneşte un ase- 
menea succes colosal, dărimind lite- 
ralmente toate barierele de virstă, de 
mediu, de preferință, de filozofie a vie- 
ţii, de parcă întreaga societate ameri- 
cană (și nu numai ea, după cum am 
văzut) ar fi găsit, în sfirşit, cartea mult 
aşteptată, în care-i sint cuprinse şi 
exprimate aspirațiile cele mai pro- 
funde 

Romanul lui Segal nu constituie, de- 
sigur, o excepție Au apărut și apar 
şi alte cărți scrise in aceeași tonalitate 
romantică. Pe ecranele occidentale a 
nceput, incă din ianuarie, o carieră 
strălucită ultimul film, «Fiica lui Rvan», 
a iscusitului meșteșugar care este 
David Lean («Scurtă întilnire». «Law- 
rence al Arabiei» etc). «Fiica lui 
Ryan» e un film romanțios, la antipo- 
dul producţiilor curente din ultimii ani 

Nu puțini au fost acei care în legă- 
tură cu acest fenomen (pentru care 
am putea da încă multe, multe exem- 
ple) au vorbit despre un nou val ro- 
mantic, despre o întoarcere la senti- 
mente, despre oboseala profundă a 
opiniei publice în fața agresivității ar- 
tei contemporane. Unii au făcut ime- 
diat legătura cu alte fenomene de obo- 
seală, sesizabile în opinia publică ame- 
ricană cum ar fi, de pildă, scăderea 
intensității manitestărilor impotriva po- 
liticii agresive a guvernului (deși — 
procent record — 78 la sută se declară 
în favoarea opririi aventurilor militare 
din Indochina), scădere a intensității 


25 


epoca noastra | 


(urmare din pag. 25) 


care, poate, a încurajat pe inițiatorii 
escaladărilor din Cambodgia și Laos 
S-a semnalat, în aceeaşi ordine de 
idei, regresul total al mişcării hippie 


ce-i drept, non-violentă în esenta ei. 


totuși agresivă din punct de ve- 
dere social prin insolitul ei, prin con 
testarea absolută a societății contem- 
porane. 

Am putea merge și mai departe, 
constatind că în Occident începe să 
iasă din modă și cel mai fulminant din- 
tre miturile ultimilor ani, mitul tinere- 
tului, tineretul văzut ca o categorie 
filozofică-biologică-istorică, purtător 
unic al tendinței de regenerare revo 
luționară a lumii, sursă unică a tuturor 
înnoirilor. Mişcările studențești s-au 
mai potoin în ultimul an, numărul re- 
vistelor pentru tineret și al filmelor 
despre tineri (văzuți în sensul enunțat 
mai sus) a inceput să scadă, «idolii» 
de tip «copains» au părăsit scena mu 
zicii ușoare sau s-au recalificat, pină 
și moda dă semne de cumințire (ori- 
cit ar părea de paradoxal, moda «maxi» 
— astăzi terminată — cu tot aspectul 
ei pudic și bătrinicios, era mai contes- 
tatară decit moda «mini», deoarece 
era mai puțin funcțională, mai în opo- 
ziție cu cerințele curente ale vieții con- 
temporane.) 

A obosit oare opinia publică? Sau 
e vorba doar de rapiditatea vertiginoa- 
să cu care se schimbă gusturile și pre- 
ferințele omului contemporan, cu care 
idolii şi preocupările de ieri sint uitate, 
cu care miturile sînt înlocuite peste 
noapte cu alte mituri de semn con- 
trar? Cine mai discută despre Bar 
nard și transplanturi de inimă? Zborul 
Apollo 14 a fost urmărit la televiziu- 
nea americană de mai puțini oameni 
decit un show obişnuit; 42% dintre 
americani nu-şi mai aduc aminte de 
Neil Armstrong, care acum vreo 20 de 
luni a fost primul om care a călcat 
pe Lună. Şi ciţi își mai aduc aminte 
de Biafra? Poate că aceste schimbări 
rapide sint şi ele o expresie a acelui 
proces de perimare accelerată a cu- 
noștințelor noastre, perimare care a 
făcut din reciclare una dintre proble- 
mele capitale ale epocii. Poate. Sau 
poate sarabanda infernală a miturilor, 
iluziilor, preocupărilor exprimă, în con- 
strucții paradoxale, febrilitatea unei 
epoci zguduite de revoluții ale ştiinţei, 
tehnicii, valorilor, mijloacelor de co- 
municare, structurilor comunitare? 
Probabil că undeva, în adincuri, se 
formează o nouă spiritualitate, ale că- 
rei manifestări exterioare, adesea con- 
tradictorii, uneori stupide, alteori e- 
xaltante, nu pot fi încă privite ca niște 
semne încărcate de semnificații. Desi- 
gur, ceea ce scriem astăzi, la mijlocul 
lui februarie și va apare în revistă la 
sfirşitul lui aprilie (există, totuşi, în 
lume ceva care merge încet: tehnica 
poligrafică) riscă să apară, potrivit le- 
gii mutațiilor vertiginoase, depășit și 
vetust. Dar, din toată această febrili- 
tate iconoclastă, am putea desprinde, 
totuşi, citeva pseudoconcluzii: să în- 
vățăm din pățaniile lui Orfeu şi să nu 
mai privim mereu îndărăt. (Ciţi oameni 
sint cu adevărat conştienţi de faptul 
că timpul care ne desparte de anul 
2000 e mai scurt decit cel care s-a 
scurs de la începutul celui de-al doi- 
lea război mondial?).Să ne cultivăr 
luciditatea, refuzul certitudinilor der 
zorii, declarative, capacitatea de a ab 
sorbi şi a iubi întreagă această lume 
schimbătoare în care trăim. 


H. DONA 


actualitatea 


Harun al Raşid 


Poate că nu e lipsit de interes și deci de actualitate, să 
prezint azi filmul din urmă cu 12 ani al unui film din urmă 
cu 12 ani. Cred că nimeni nu va avea, citind scenariul de 
mai jos, ideea de a mă învinui că «dezgrop morbid trecutul» 
„„„Nu am asemenea apucături necrofage. Sint o natură op 
timistă. Nu am apetit pentru martiraj, detest pe ce-i care-şi 
justifică neputințele invocind «răutatea oamenilor» și alte 
melodrame peste care demult a căzut cortina. lar dramele — 
fiindcă au existat drame, nu numai melodrame — scriitorii 
puternici și potenţi nu le dezgroapă, nu le îmbălsămează 
impudic, ci le consumă în tăcerea hirtiei albe şi a filmului 
negru transformind energia lor vitală — precum o hidrocen- 
trală, căci «artistul e o hidrocentrală», așa cum spunea po 
etul acelor ani — în energie lirică și dramatică. 


„„Din dragostea pentru femeia aceea nu-mi mai rămăsese 
decit frica. Nu-mi dau seama dacă — printr-un fenomen de 
îndelungă eroziune — rămăsese sau se preschimbase 
toată, așa cum era, fără pierderi, în frică. Nu-mi dau seama 
dacă mai era dragoste sau era frică — ştiu că zile intregi mă 
temeam pentru viața ei. Plătisem foarte mult pentru ea 
Prietenii nu-mi intrau în casă. Cărți bune nu mi-au fost 
publicate. Cărţi şi mai bune le-am lăsat la mijloc, nescrise, 
pentru că trebuia să ne schimbăm mereu domiciliul și eu 
nu pot scrie bine dacă n-am un loc al meu în care să mă 
plantez un an, ca după aceea să încep să scriu. Mergeam 
după ea pe șantiere, schimbate cam de trei ori pe an, ne 
ascundeam în barăci insalubre, dormind în paturi care în loc 
de saltele aveau sirmă solidă din reţelele pentru protecția 
muncii. Duceam o viață sălbatică, în doi, dezvoltindu-ne 
egoisme de fiară, lăcomii, sincerități inacceptabile, alter- 
nind certurile pătimaşe cu scene de o sublimă neruşinare. 
Mincam mult și pe nerăsuflate, ne imbrăcam fără noimă, 
mergeam murdari toată săptămina, ca simbătă să facem 
baie în cazane de șantier, după ce ardeam în ele spirt pen- 
tru dezinfecție. Fusesem anchetat pentru ea și iertarea 
se făcuse greu, cu sute de pagini explicative și anchete 
colaterale. Nu mă interesa dacă oamenii aveau dreptate 
sau nu — eu mergeam după ea oriunde, în pădurile cele 
mai adinci, cu barăci singuratice. Nu-mi păsa de familia 
căreia i-o furasem, printr-o ticăloșie scurtă, sumară, de- 
mult analizată: un denunt. Era a mea, mergeam înainte, bule- 
tinele noastre de populație aveau toate paginile punctate 
cu vize de flotant. Mama nu ştia despre mine cu lunile. 
Mama ne trimitea prin poștă pachete consistente cu trufan- 
dale: curcani gata gătiți, în crusta cărora se mai simțea 
romul, găini preparate cu migală. De citeva ori am ridicat 
pachetele prea tirziu, fiind departe de sediile poștei; nu 
aveam obiceiul să alergăm după mincare bună; cînd ne 
prezentam, în sfirşit, să luăm pachetele, găinile sau curca- 
nii erau nu odată în descompunere mic burgheză 
şi le aruncam la margine de drum, rizind. Eram foarte 
sănătoși, rezistenți la foame şi intemperii, nesupuşi 
sau supuși doar dorințelor fundamentale. Muncea ore 
întregi pe şantiere, dar se întimpla să vină în plină zi 
de pe teren şi să mă ridice de la masa de lucru, citeva minute. 
Îmi explica, după aceea, că socialismul se construiește mult 
mai bine aşa, fără cenzura instinctelor vitale. Apoi dispărea 
și mă lăsa cu poveştile lui Moritz. În camera de alături, 
trăia cu ibovnica sa Mărioara — nu i-am văzut niciodată 
la faţă — Moritz Procopovici, un sudor de 60 de ani, cu o 
mină în ghips.de aproape un an. Mărioara — la 45-46 — 
rămăsese cu el dintr-o șatră și băteau și ei şantierele, fără 
să le pese de gura lumii, (Am aflat asta de la soția unui mun- 
citor, vecin de baracă, într-o dimineaţă cind işi sărbătorea 
onomastica servindu-mă cu mentosan.) Moritz îi povestea 
Mărioarei, ziua și mai ales noaptea, inainte de culcare, 
din «O mie si una de nopți». Ziua, ea il asculta gospodă- 
rind; el povestea, ea se foia prin baracă şi-l intrerupea dese- 
ori intrebindu-l dacă azi vrea cu rintaș, dacă să-i taie ceapă 
lingă, dacă să deschidă azi și un compot. Moritz răspundea 
lapidar la cotidian și trecea mai departe fastuos, la Harun-al- 
Raşid. Efectul artistic era atît de puternic că rămineam întins 
în pat și nu mai aveam chef să scriu nimic. N-aș fi putut găsi 
un ton în care ficțiunea cea mai frenetică, asiatică, să se 
alieze cu cotidianul documentar. (lar noaptea din camera 
cealaltă, în timp ce femeia de lingă mine respira duios, iar 
eu citeam ca o manichiuristă «Forsyte Saga», îl auzeam pe 
Corcodel pregătind cu utemistul de linga el, examenul de 
istorie la seral: «Mă, tu ştii de ce l-au mincat pe Mihai Vitea- 
zu? Fiindcă n-a avut o securitate ca lumea. Nu poți fi viteaz 
dacă n-ai securitate». «E just, spunea Fache, mergem mai 
departe.») 


Zile întregi m-am temut pentru viaţa ei. Nu mai vroiam 
s-o sărut, s-o mingii — preferam s-o știu dormind, mă sim- 
team bine văzind că n-o doare nimic. Mă uitam deseori la 
ea, fix, cit mai pătrunzător, căutind în jurul ei microbi. 
spaime, dureri, duhuri rele — şi le găseam. Firește că viața 
mea se schimba. Dar cred că femeia aceea dispăru — după 
ce află cum îi trimisesem tatăl la pușcărie — și dispăru 
pentru a-mi dovedi că temerile mele sint totdeauna întemeia- 
te și toate bănuielile se adeveresc. E tot ce mi-a lăsat mai 
prețios femeia aceea, îmbogățindu-mă luxos. 


Dar după dispariția ei, am rămas nu numai singur, ci și 
fără bani. Mă uit și azi, în mare taină, la filmul care l-am 
făcut atunci, imediat după ce m-am întors de pe șantier. 
Nimic despre ea, despre mine, despre noi, despre secretele 
noastre, despre Harun al Raşid, nimic fastuos — un pustiu 
în care se pretinde totuşi că se mișcă cinci oameni pe un 
drum. Nici un om. Nici un drum. Nici un secret personal sau 
— dacă mi se permite o autocitare — nici «o maimuță per- 
sonală»... 


Poate 


că nu e lipsit 


de interes, 
să prezint azi 
enartul ratat 
şi nereahza! 
al unui film 
ȘI mai ratat, 
dar realizat 

în urmă 


cu 12 am 


Trec peste analizele colaterale — toate importante, toate 
capabile să-mi aducă justificări liniştitoare — şi mă întreb 
decisiv: De ce am făcut aşa? De ce am scris aşa? Aveam 
nevoie de bani? Aveam nevoie de bani. Prea bine: această 


nevoie nu e incompatibilă cu un suflet plin, doldora de gindun. 


Atunci de ce nu mi-am vindut sufletul cu tot prea plinul său, 
de ce nu m-am supus legii de bază fixate de cel mai neferi- 
cit scenarist al Hollywoodului, Scott Fitzgerald? «Înainte 
de orice trebuie să-ți vinzi sufletul...» Aș fi cîștigat mult mai 
bine, chiar dacă în clipa aceea nimeni nu mi l-ar fi cumpărat. 
Am preferat insă să vind o altă poveste în care nu eram 
implicat, carcasa unui suflet mort — pustiul în artă nu se 
naște doar din lipsa talentului, ci mai ales din neimplicarea 
in poveste. 

ici pină azi nu știu care din greșelile mele a fost mai 
păcătoasă: cumpărarea femeii pe baza unui «scenariu» 
imaginar şi mincinos sau vinzarea acelui scenariu mincinos 
din care dispăruse orice imagine a ei, orice imagine a patimii 
noastre ca şi orice imaginaţie? 

Şi dacă se mai permite o părere unui om care după un 
film prost şi un film «nociv» nu-și găsește o bază morală 
incasabilă în discuţiile la zi — acel om poate spune că numai 
cind viața.noastră cu toate secretele ei ne va fi mai sacră 
și mai fascinantă decit filmele bazate pe ea și decit banii 
ciștigați cu prețul ei, numai atunci vom dezlega, în stfirșii, 
nodul — probabil esenţial — al problemelor noastre cinema 
tografice. 

Radu COSAȘU 


finanțez 


«Căderea» lui Belmondo valorează miloane 
jfi A i 
| (e e amet 


însemnările unui spectator temperat 


=. toate $ 

Š intreb = 

Aveam 

aceaste 

Pgindue t 

bul său, 

j neter 

moèrat 

u eam 

A nu se O dată cu nașterea cinematografiei, fi- 

picarea nanțele au intrat în acțiune; spectatorul 
a aflat cu uimire că scena despărțirii 

pst mai dintre cei doi, care l-a impresionat pină 

pensanu» la lacrimi, a costat o avere. Pentru prima 

incinos oară arta, atit de orgolioasă, a trebuit să 

patimii țină seama de puterea banului. Oricum ai 
lua-o, banul e ban... Sigur, să nu idealizăm 

lupă un i prea mult, întotdeauna artiștii au avut ne- 


morală voie printre altele şi de bani, nici Mozart 
E numai nu ceda la preț... Dar de data aceasta ar- 
bi sacră tistul, mai exact, regizorul, avea nevoie 
R bani: de bani ca să poată crea ... Regizorul nu 
 sfirşit, căuta numai idei estetice, căuta — simul- 
finema tan cu inefabilul — un om cu bani. De 

| multe ori nu găsea pe nimeni care să-i 
SASU finanțeze ideile și atunci ideile mureau 


din lipsă de bani. Sau se ofileau şi se de- 
gradau de atita zadarnică şi financiară 
aşteptare... Multe posibile capodopere au 
pierit din pricină că nimeni n-a îndrăznit 
să bage mina în buzunar.... Regizorii mai 
descurcăreți au inceput atunci să se 
ocupe întii de bani şi pe urmă de idei.. 
Bani să fie, că idei se găsesc pe toate 
drumurile. Regizorul — oricit de mare 
artist ar fi fost — a trebuit să asculte şi de 
opiniile negustorului. Cine are bani are 
și dreptate, asta e de cind lumea... Negus- 
torul mai cerea o scenă, regizorul se in- 
furia, invoca noblețea artei, sensul ei 
divin, negustorul se scobea, metafizic 
în dinți şi pină la urmă totul se aranja 
Apoi a apărut producătorul modern, 


figura centrală a cinematografului. El e 
mai important decit regizorul şi chiar decit 
vedeta principală “Regizorul are talent 
producătorul are bani. Actrita are frumu- 
sete. producătorul are bani... Sigur, pro- 
ducătoru' mai face şi ceva afaceri cu 
petrol, dacă un film cade, îl salvează 
titeiul 

Farmecul unui poet nu poate fi nici 
măsurat, nici plătit. Farmecul unui actor 
poate fi măsurat foarte exact şi încă în 
bani gheață. Dacă vreți inefabil, plătiți, 
nu mai merge așa! Un suris valorează un 
milion de franci. Alt suris, la fel de fermecă- 
tor. două milioane de franci. De ce diferen- 
ta asta mare de preț, nu ştiu... Sint şi 
surisuri fermecătoare și mai ieftine — 


capodopere au pierit, 
pentru că nimeni 


Cite posibile 


n-a îndrăzmt 
să bage mina 
în buzunar. 


ES o artă care costă foarte mult 


așa cum la solduri găsești produse exce- 
lente la prețuri rezonabile. Surisuri pen- 
tru toate temperamentele și pentru toate 
pungile. 

Apoi — în cea de-a șaptea artă există 
obiceiul frumos de a se face totalul la 
sfirşit. Dramă, comedie, totalul tot se 
tace. 

Această dramă zguduitoare care s-a 
turnat în Haiti cu cele mai mari vedete a 
costat zece milioane de dolari. 

Atunci uit de dramă, uit de abisul des- 
părțirii şi mă gindesc la preț, ca un țăran 
cumpătat, plecat în tirg să-și facă cum- 
părăturile. 

— Scump... Foarte scump... Păi cu banii 


Bia Teodor MAZILU 


Sharon Tate ne-a lăsat această imagine din ultimul film pe care l-a terminat în 1969. Despre cum- 
plita ei moarte ca şi despre procesul ucigaşilor ei, presa din întreaga lume a vorbit mult în acești 
doi ani care s-au scurs. Procesul «familiei» lui Manson a umbrit, prin insolitul lui, chipul victimei 
S-a spus chiar că este unic în analele justiţiei americane unde, pentru prima oară, actele de acuzare 
se incrucișau în aer între acuzați și acuzatori, în fața unui complet de judecată timorat și a unor spec- 
tatori uluiți. Manson și discipolii lui s-au comportat în acuzatori ai societății americane şi ai instru- 
mentelor ei justiţiare. 

Completul a stabilit, după îndelungi probe, tatonări, audieri şi deliberări, că inculpații sînt 
vinovați de omor cu premeditare și sadism. Juriul a pronunţat în dreptul fiecărui deţinut din boxă 


atît de gravul şi fatidicul cuvint «guilty» — vinovat. O altă instanţă a dezbătut mai bine de o lună 
în ce anume pedepse penale se va traduce acest verdict. Tribunalul a pronunţat pedeapsa cu moartea 
pentru cei patru inculpați. 

Acest al doilea proces de stabilire a pedepsei nu a fost nici el mai puţin spectaculos şi nici mai 
puţin insolit. De astă dată Manson nu a mai acuzat, a blestemat și a ameninţat că dacă va fi condamnat 
la moarte nimeni nu-şi poate da seama de urmările acestei condamnări și nimeni nu ştie ce reacție 
distrugătoare va pricinui moartea lui. «America va sări în aer» — a strigat el profetic în şedinţa 
în care acuzaţii au avut dreptul să-și rostească ultimul cuvînt. M. AL. 


Romulus 
Rusan 
întreabă: 


Iubiti filmul, 


SERBAN 


CIOCULESCU 


E] Îmi plac westernurile. 

imi satisfac simţul de dreptate. 
e Nu-mi displac nici filmele 

în care happy-end-ul triumfă. 
e Desenele animate 

mă amuză copios. 


e Inghit trucuri 
ge suis peuple». 


— Nu mai departe decit in 
numărul trecut, un destul de cu- 
noscut regizor ne suspecta că am 
forța părerile interlocutorilor sau 
că i-am alege în funcție de prezum- 
tivele lor opinii despre film. Dar, 
pentru că asemenea argumente 
pot face KO cel mult pe emițătorul 
lor, vă adresăm aceeași întrebare, 
devenită tradiţională, rugindu-vă 
să răspundeți cit mai aspru și cit 
mai sincer cu putință: «lubiţi fil- 
mul, Șerban Cioculescu?» Preci- 
zăm, scopul nostru este de a face 
un dosar al relaţiilor generaţiei 
dvs. (întîia contemporană) cu fil- 
mul, și nu de a colecționa elogii 
unei arte care nici nu le așteaptă 


cu nevinovăție : 


pentru că le are într-o măsură 
aproape îngrijorătoare. 


— Am amintiri despre cinematograf 
încă de acum șaizeci de ani, și bine- 
înțeles că amintiri frumoase. Se pare 
că e vorba de o pasiune creditară: 
mama mea — țin minte — vedea cite 
două filme pe după-masă (ca să-şi dea 
emoții !). Eram dus, bineînţeles (cum 
se intimplă şi azi, uneori, cu copiii), 
doar la filme educative, ca, de pildă, 
«Războiul Independenţei ».S-a ris mult 
pe seama naivităţilor acelui prim film 
românesc, și mai ales s-a ris pentru că, 
din cauza sărăciei realizatorilor, acelaşi 
figurant era pus să treacă de două- 
trei ori prin fața aparatului, spre a se 


? 


MITICĂ POPESEU + 


ODIN TRS 


Lui Șerban Cioculescu, critic redu- 
tabil, amant exasperat, lucid şi pla- 
tonic al Gretei Garbo, amic fermecător 
şi bun camarad. 


CAMIL PETRESCU 


Azi, 24 mai (1928, n.n.) cei doi 
jos semnaţi am luat tramvaiul elec- 
tric şi transportatu-ne-am la cinema- 
tograful Model ca să vedem şi să 
slăvim cum se cuvine pe Greta Garbo 
cea păcătoasă și totuși albă și fără 
prihană. 


(Scrisul lui Şerban Cioculescu, n.n.) 


da iluzia opulenţei. La zece ani, ciți 
aveam, firește că n-am observat acest 
lucru. 

Am rămas același pină azi: inghit 
trucuri cu nevinovăție. «Je suis peuple», 
cum ar zice francezul. «Sint popor», 
adică accept iluzia, nu pun distanță 
critică. De aceea, poate, îmi plac foarte 
mult western-urile, unde mi se satisface 
simţul de dreptate. Mi se pare că toate 
calitățile morale pozitive sint privite 
azi cu atita ironie, încit numai filmul 
acesta concede să le mai cinstească. 
Nu-mi displac nici chiar filmele în care 
tinerețea, dragostea,  happy-end-ul 
triumfă. Chiar desenele animate mă 
amuză copios, și chiar dacă uneori nu 
le pricep, complexindu-mă și dindu-mi 
iluzia că sint mai copil decit copiii. De 
altfel, după o săptămină de oboseală, 
privesc cu asiduitate programele dumi- 
nicale de televiziune, inclusiv cele desti- 
nate copiilor și inclusiv cele pe care le 
evită copiii înşişi. Îmi spun că filmul 
trebuie să fie un corectiv, să reprezinte 
nevoia omului de a fi optimist. lată, 
am să vă mărturisesc că nu-mi plac 
filmele de groază, serialele negre, ge- 
nurile de teroare. Nu-mi place nici 
neorealismul, care-mi arată prea minu- 
ţios nenorocirea altora. Ne-am învățat 
să gindim despre fericire cam abstract, 
ea a ajuns cu timpul o noțiune meta- 
fizică. Oamenii, insă, trăiesc din intim- 
plări mărunte, Fericirea, chiar cind 
vine, nu poate fi gustată dacă o abso- 
lutizăm. Filmul trebuie să ne dea mo- 
tive să fim măcar satisfăcuți, dacă nu 
fericiţi... 


— Cu ce sentimente priviţi astăzi 
copilăria şi adolescența filmului? 


— Cu un mare amuzament, dar și cu 
puțină duioșie. Dacă n-am văzut filmele 
lui Lumière și Méliès, mărturisesc că am 
vibrat alături de vedete ca Francesca 
Bertini şi Henny Porten, că am cunoscut 
din plin acele pilpiiri ale filmului de 
început, care îl făceau să semene cu un 
desen grafic. Că am apucat cinemato- 
graful «Select», unde în timpul new- 
tralității şi al ocupaţiei te întimpina 
un portar în uniformă de amiral, pă- 
zind parcă niște afișe mari care, în 
română și germană, anunțau: «Astă- 
seară program extraordinar cu Hella 
Moja». Și imi mai amintesc un episod 
eroi-comic din timpul neutralității, cind 
toată opinia publică era pentru intrarea 
în război și recucerirea Transilvaniei 
Atunci, într-un jurnal de actualități, 
cînd a apărut kaiserul trecînd trupa în 
revistă, la galeria «Selectului» s-au au- 
zit fluierături şi o voce: «Lăsați-l să se 
apropie». A fost nevoie să se aprindă 
luminile spre a se tempera tumultul, 
şi atunci, aplecat peste balustrada bal- 
conului, am văzut un om cu minecile 
suflecate și cu pumnii încordaţi. Pentru 
mine, el face parte din istoria cinema- 
tografului, din istoria mea subiectivă, 
bineînţeles. 

Am urmărit toată evoluția Gretei 
Garbo, de la «Gösta Berling» și pînă 
la filmele ei vorbitoare. Împreună cu 
Camil, eram entuziasmat de ea, și-i 
urmăream filmele mai vechi ducîndu-ne 
la periferie, unde mai rulau. Pe una din 
cărțile sale, Camil Petrescu mi-a scris 
un autograf privitor la aceste escapade 
cinefile. 

Pe urmă a venit Marlene (impuri- 
tatea opusă purității), pe urmă sonorul 
(D.I. Suchianu pledind împotriva lui), 
pe urmă conştientizarea filmului și 
acei mulţi teoreticieni proorocindu-i 
mereu pieirea iminentă. Aceștia imi 
amintesc mereu de prezicerea Doamnei 
de Sévigné (corneilleistă), care, în dis- 
putele epocii, spusese că teatrul lui 
Racine va dispare o dată cu cafeaua 
turcească... 


distanță 
c foarte 
atisface 
că toate 
privite 
filmul 
ească 

n care 
s-end-ul 


le dumi- 
Je desti- 
= care le 
ă filmul 
prezinte 
z. lată, 
mi plac 
re, ge- 
ce nici 
minu- 


nvatat 


rancesca 
unoscut 
=ului de 
ecuun 
nemato- 


ui ne- 
timpina 
ral, pă- 
care, în 

cÂstă- 
ca Hella 

episod 
ății, cînd 
ntrarea 

vaniei 
zualități 


trupa în 


au- 


ondu-ne 
una din 
-a scris 
escapade 


mpuri- 
sonorul 
va lui), 
ului şi 
ocindu-i 
tia imi 
Doamnei 
e, în dis- 
zrul lu 
cafeaua 


Eram dus 
doar la filme 
educative 


Dar chiar azi 
privesc programele 
destinate copiilor 


Am urmărit 
evoluţia 
Gretei Garbo 


Pe urmă a venit 
Marlène: impuritatea 
opusă purității 


Westernul este 
o oază pentru 
calitățile morale 


— Vă mai înrudiţi cu cinematu 
graful și prin următoarea impreju- 
rare: «întiiul film românesc», veș- 
nică, perpetuă promisiune, a apelat 
în cîteva rinduri la ecranizarea 
operei caragialiene, pe care dvs. 
o cunoaşteţi ca nimeni altul. Care 
vi se par a fi cele mai mari reușite 
şi nereușite? 


— Fără îndoială, «Noaptea furtu- 
noasă» a lui Jean Georgescu mi se pare 
singura implinire totală. Numai aici 
mi s-a părut că tor ceea ce fusese adăugat 


de cinematograf textului caragia 
şi găsea bine locul Unionu at- 
a anului 1878 etc. Filmele care 
au mai mult 
decit nişte potpuriu cu părți mai 
t sau mai puţin străine de spiritul 

In ecranizarea schiţei 
«Diplomaţie», unde se sugerează că o 
şi î plăteşte un 


rumoasă femeie 
tribut pentru 
n social, mi se p 
ita trădări 
se știe, alergic la orice 
perioada berlineză, e 


D 


returna abona 


mentul omagial la revista lui Ranetti 
Furnica» — pentru a-și feri copiii de 
licențe...) 


— De la o categorie de spectatori 
la alta, i se atribuie acestei arte 
un rol cind pur deconectant, cind 
pur educativ, cind pur artistic. 
Boală a copilăriei artelor, absoluti- 
zare, unilateralitate — ce credeți? 


— Filmul e cu totul altceva decit 
artele tradiţionale, In primul rind, ela 
ajuns, prin ecranul lat, prin culoare, să 


redea o altă dimensiunea lumii feericul, 
grandiosul, infinitul mic, locurile inac- 
cesibile. El a mărit în proporţie consi- 
derabilă cunoaşterea universului. El a 
devenit artă înrudită cu știința. Invă- 
ţămintul ciberneticii, electronicii ape- 
lează chiar el la film. Nu mai vorbesc 
de călătoriile spaţiale; de acele trans- 
misii selenare care fac să bată simultan 
sute de milioane de inimi. lată deci că 
filmul e apt să transmită emoții pe 
toate lungimile de undă: de la cele 
naive, deconectante, de care vorbeam 
inainte, la solidaritate, de la cele de 
cunoaștere la cele autentic artistice 
Eu mă întreb ce-i scapă, in fond, cine- 
matografului. Aş zice că el realizează 
dictonul lui Terentiu: «Humani nihil 
a me alienum puto» 


— Filmul se află acum într-o 
acerbă competiţie cu teatrul, pen- 
tru grațiile unui public din ce în ce 
mai solicitat de alte și alte preo- 
cupări. Uneori e socotit o rudă 
săracă a teatrului, alteori uzurpa- 
torul său. Intre aceste două arte, 
căreia ii acordați credit mai mare? 


— Amindurora, dar pentru motive 
diferite. Teatrului, ca text... lar filmu- 
ui, pentru că perspectivele lui sint 
nemăsurate, pentru că el oferă, spre 
deosebire de teatru, două ordine de 
cunoaştere: realitatea și fantezia. Tea- 
trul dă fantasticul cel mult prin feeric 
pe cind filmul îl impune complex. 
pâtrunzind în irațional. lucru notabil 
într-o epocă in care se sondează ab- 
surdul, angoasa. Şi mai e un lucru: noi 
sintem foarte exigenţi la teatru, deru- 
tai de faptul că avem în faţă prezența 
corporală a actorului, ceea ce, in mod 
paradoxal, împiedică iluzia vieţii. Filmul 
redă iluzia mai bine decit teatrul, care 


cind face naturalism ne displace, iar 
cind face expresionism nu mai poate 
să ne comunice toate impresiile posi- 


bile 


film si literatură 


puţină 
morală 


Drive-in movie se numește în America un loc viran 
foarte mare în care se poate vedea un film din auto- 
mobil. Intri pe poartă, te așezi cu Chrysler-ul în 
rînd, iei de la un stilp o legătură care-ţi aduce sonorul 
în «carlingă» (dacă nu vrei mut) şi stai, cu nevasta, 
cu copiii şi priveşti la un ecran imens pe care se 
joacă «cum a fost şi cam ce-a dus la toate acestea» 
dintre un Antoniu și o Cleopatră. 


Ca să nu te mai dai jos, ca să nu mai parchezi maşina, 
ca să nu te încalți, ca să nu trebuiască să nu caşti — 
ca să nu trebuiască să îți însușeșşti orice formă de 
constrîngere în comportament — și ca să zici că 
«ai ieșit» din casă. De fapt, un fel de televizor pentru 
auto — de fapt, o formă de desființare a orice mai 
seamănă cu un ceremonial în receptarea unui fapt 
artistic. 


Se scutură în mormiînt suflete chinuite de artiști, 
cad cununile şi măştile de pe palidele umbre ale lui 
Eschil şi Sofocle, se prăbușesc în țărină straiele 
delicate şi luxoase ale lui Racine, se crispează într-o 
imensă nedumerire chipurile nobile și aristocratice 
ale lui Ibsen, Cehov sau Strindberg... Profanare! 


Sînt poate 
de modă veche. 


Dar nu pot vedea 
«Electra» 

cu sticla de bere 
alături. 


Îmi amintesc că nu intram într-un teatru, acum 
15 ani, fără cravată. Îmi amintesc că m-am jenat acum 
10 ani pentru că nu mă bărbierisem înainte de un 
spectacol. Îmi amintesc... sau mai bine să nu mai 
vorbim, vorba lui Becket, de «vechiul stil». Toate 
acestea au murit și amintirile sînt fosile. Nu-mi pare 
rău, dar nu cred că se poate merge la «Electra» cu 
sticla de bere lingă tine și că poți înţelege ceva 
(adică poți să te pui în situația de a-ţi pune vreo 
întrebare) văzînd «Pescărșul» şi făcîndu-ți manechiu- 
ra. Cultura cere sacrificiul cotidianului. Cultura 
cere primenire (la propriu şi la figurat). 


Ce ne facem, oameni buni, ce facem ca să păstrăm 
și pentru artă puţin ceremonial, puţină pregătire, 
puţină emoție pentru spectacol, pentru deschiderea 
unei cărți cu filele netăiate, pentru intrarea într-un 
muzeu în care culorile și formele au trudit nişte 
semeni ai noștri? 


Întrebarea nu e nici retorică, nici patetică. Reto- 
rismul și patetismul s-au mutat azi în istorie. Între- 
barea e pentru dumneavoastră, cititori care răsfoiți 
revista «Cinema», nr. 4, din anul 1971. 


Şi dacă trebuie să găsim un vinovat — pentru că 
totdeauna trebuie să găsim un vinovat în afară de 
noi înșine — n-ar putea oare să ne treacă prin cap 
că vinovat e cinematograful în care stăm cu hainele 
în braţe şi cu replica de la coada la bilete pe buze? 
Sau e oare televiziunea, care ne-a dat totul de-a 
gata, în pijama, între friptură şi dulce — preludiu 
Ja o digestie vizuală. 


Vinovaţi fără vină Gelu IONESCU 


r4 N Cel mai mare succes de librărie din ultima 
vreme, în Statele Unite și în alte vreo 

16 țări în care s-a tradus pină acum 

AY Pd romanul, este o poveste de dragoste care 
se cheamă chiar «Love Story», de Erich 

Segal. Critica literară nu prea emite judecăți de valoare 
şi se mulţumeşte să furnizeze date statistice: cinci 
milioane de exemplare, doar in atitea luni, în cutare 
țară, etc., etc. Cinematograful n-a scăpat această ocazie 
și a tras repede un film pe scenariul realizat chiar de 
autorul romanului. Filmul, care îi are ca interpreți pe 
Ali Mac Grow și Ryan O'Neil, cunoaşte la rindul său un 
succes imens, covirșitor, rar întilnit. Aşa spune presa. 

Mai mult poate decit judecățile de valoare literară 
sau de critică cinematografică, «Love Story» este, 
credem, un excelent test psiho-sociologic. De ce se aruncă 
publicul cu atita nesat asupra povestioarei de dragoste 
a lui Erich Segal față de care Françoise Sagan, de pildă, 
apare ca o clasică venerată? Ce se intimplă cu «Love 
Story» de natură să ațițe în aşa măsură curiozitatea 
publicului cititor şi a spectatorului de cinema? 

Un tînăr, Oliver — al IV-lea din dinastia Barrett, 
de formaţie harvardiană — şi Jenny Cavilleri, fiica 
unui cofetar de origină italiană, s-au întilnit la universi- 
tate. El era bogat, ea săracă. El juca hockey pe gheață 
în echipa Harvard, ea cinta la pian la Bach Society. 
S-au iubit, s-au căsătorit și doreau să aibă un copil 
care să se numească Bozo. Familia lui Oliver era ostilă 
căsătoriei și stăruința vlăstarului de a se insura cu 
Jenny atrage ruperea oricăror relaţii cu dinastia de 
bancheri Barrett. Familia ei (adică doar tatăl, căci 
mama murise demult) n-are decit prejudecăți religioase 
peste care trece însa uşor. 

Viaţa celor doi incepe deci cam de la zero, cu multe 
lipsuri şi puţine bucurii. O singură certitudine: dragos- 
tea și dorința de a avea copii. Dar Jenny este bolnavi, 
grav bolnavă şi verdictul medical este fără speranță: 
Jenny mai are de trăit doar citeva luni, după care rămine 
doar o amintire duioasă. Aceasta este povestea în liniile 
ei mari. lată-i momentele mai importante: 


«Ce pot spune — se deschide romanul pe măr- 
turia lui Oliver — despre o fată de 25 de ani, care 
a murit? 

Că era frumoasă. Şi foarte inteligentă. Că-i plăcea 
Mozart şi Bach. Și Beatles-ii, şi mă plăcea şi pe mine. 
Într-una din zile, pe cînd mă vira fără nici un fel 
de sfială cu toți indivizii ăștia și cu muzica lor în 
același sac, am întrebat-o totuși, în ce ordine ne 
pune. A zimbit și mi-a răspuns: alfabetică. Pe mo- 
ment, am zimbit şi eu. Astăzi mă întreb dacă pe lista 
ei figuram cu prenumele — ceea ce ar fi făcut să 
mă situez în urma lui Mozart — sau cu numele de 
familie — ceea ce mi-ar fi îngăduit să mă strecor 
exact între Bach și Beatles-i. Și așa, și altminterea, 
în trunte tot n-aș ti ajuns,şi oricît ar părea de stupid 
nu mă pot linişti cu gîndul ăsta, pentru că am crescut 
în credința că trebuie să fiu pretutindeni primul. Ce 
să-i faci — în unele familii există şi tradiţii !...» 

(Oliver şi Jenny s-au întîlnit prima 

4 oară la bibliotecă. Schimbul de 

` iviri a fost ca o încrucișare de 


e Cel mai mare 
succes de librărie: 
14 milioane 


exemplare 
în S.U.A. 


e Gallup constată : 
50 milioane de cititori ; 
din 4 americani, 

unul a citit romanul. 


e Tradus concomitent 
în 18 limbi. 


e Autorul primeşte 
10 mii de scrisori 
pe zi. 


e Europa 
primeşte filmul 
ca pe un eveniment. 


«Ne-am dus la Midget Restaurant, un snack din 
apropiere. Am cerut două cafele și o îngheţată de 
ciocolată (pentru ea). 

— Pe mine mă cheamă Jennifer Cavilleri — îmi 
spuse — Sînt de origină italiană. 

Aş fi bănuit-o și singur. 

— Studiez muzica, a adăugat. 

— Pe mine mă chiamă Oliver. 

— Prenumele, sau numele de familie? se interesă 
ea. 

— Prenumele, i-am răspuns şi i-am mărturisit că 
numele meu întreg era Oliver Barrett (în sfirşit, 
numele aproape întreg). 

— Aha! făcu ea. Barrett, ca numele poetei? 

— Da. Numai că ea nu e rudă cu noi. 

În liniștea ce s-a așternut am mulțumit zeilor 
înlăuntrul fiinţei mele că nu mi-a pus penibila și 
obișnuita întrebare: «Barrett ca numele sălii?» 
Pentru că asta e crucea pe care o duc eu — să fiu 
rudă cu tipul care a construit Barrett Hall, cea mai 
mare și cea mai hidoasă construcție a universității 
Harvard, un monument copleșitor, închinat banului, 
vanităţii și harvardismului exacerbat al familiei mele. 

Jenny continua să tacă. Să nu mai fi avut oare 
nimic a ne spune? S-o fi dezamăgit eu spuninau-i cà 
nu eram rudă cu poeta? Era însă acolo, îmi zimbea 
vag și asta era deajuns. Ca să tac ceva, am început 
să-i răstoiesc caietele de clasă. Ce scris curios avea. 
Litere mici si ascutite şi niciodată nu folosea majus- 
cule...» 


(A urmat — cum era de așteptat — 
invitația la un meci de hockey.O- 
liver e sportiv prin tradiție și voca- 
ție. Este rănit, așa că este și un 
erou modern. La studii e bun dar 
nu «tocilar». «Vizita de prezen- 
tare» la Barrett iese prost. Ai lui 
nu sint de acord cu căsătoria. Ai ei, 
da: sînt oameni simpli, de o căl- 
dură meridională.) 


«Eram disperat. Aş fi spus orice. 

— Şi eu ce să fac, să mă ocup de cofetărie? — făcu 
ea. Te rog să nu-ţi baţi joc de tatăl meu. 

— Atunci nu mă părăsi, Jenny. Te rog. 

— Şi cu bursa ce să fac? Şi cu plecarea la Paris, 
unde n-am pus încă piciorul? 

— Şi căsătoria noastră? 

Eu pronunțasem aceste cuvinte ; și o clipită nu am 
fost prea sigur de ceea ce spusesem. 

— Da’ cine a vorbit de căsătorie? 

— Eu. Eu,ştii, vorbesc acum. 

— Vrei să te însori cu mine? 

— Da. 

N-a mai zimbit. A lăsat puţin capul pe o parte și 
m-a întrebat foarte simplu: 


— De ce? 
M-am uitat fix în ochii ei. 
— Pentru că... — făcui eu. 


— Ah! Ăsta e un motiv. 
M-a luat de braţ (de astă dată nu de mineca hainei) 
şi am pornit-o de-a lungul apei. Orice cuvint ar fi 


fost de prisos...» — 
33 


«Căsătoria a avut loc duminică, la capătul aceleiași 
săptămîni... Totul s-a petrecut la Phillips Brooks 
House, o clădire străveche, situată la nord de Har- 
vard Yard. Timothy Blauvelt, confesorul unitar al 
universităţii, prezida ceremonia. Ray Stratton era 
bineînțeles de față și mai invitasem pe Jeremy Nahum, 
un amic de-al meu care preferase să părăsească 
Harvard-ul spre a se duce la universitatea Amherst. 
Jenny îşi poftise o prietenă de la Briggs Hall şi — 
din cine ştie ce motive sentimentale pesemne — 
pe o amică de-a ei, o sportivă care lucra la referate. 
Şi, bineînțeles, pe tatăl ei Phil... 

— Sinteţi gata amindoi? — ne întrebă domnul 
Blauvelt. 

— Da. Am răspuns eu și pentru Jenny şi pentru 

mine. 
— Prieteni — se adresă domnul Blauvelt celor 
de față — ne aflăm aici pentru a fi martorii unirii 
prin căsătorie a două vieți. Să ascultăm cuvintele 
pe care au ales să le citească în această împrejurare 
sacră. 

Mai întîi viitoarea soție. 

În faţa mea, în picioare, Jenny recită poemul pe 
care-l alesese. Era foarte mișcător, probabil, mai 
ales pentru mine, pentru că era un sonet de Elisa- 
beth Barrett. 

«Cind două suflete se-nalță 

Drepte şi puternice 

Faţă în față, tăcute și-ncordate 

Unul spre celălalt, 

Și cînd în sfîrşit 

Aripile desfăcute sînt cuprinse de văpaie...» 

Mi-a venit apoi mie rîndul. 

Foarte anevoie descoperisem nişte versuri pe 
care să le pot citi fără să roșesc. Nu mă simțeam în 
stare să recit cuvinte frumoase. Pur și simplu, nu 
eram în stare. Dar un fragment din «Cîntec pentru 
un drum pleșuv» de Walt Whitman, deși mai de- 
grabă scurt, spunea exact ceea ce aș fi vrut să spun: 

«Îţi dăruiesc mîna 

şi dragostea-mi mai prețioasă ca banul; 
Mi te dăruiesc pe mine 

mai presus de lege şi credință. 

Tu mi te dăruiești? Pornim împreună, 
vom zăbovi laolaltă cit vom trăi?...» 

Cînd m-am oprit s-a așternut o tăcere de vrajă 
peste încăpere. Pe urmă Ray Stratton mi-a întins 
inelul, şi mie şi lui Jenny, şi am rostit ca pentru noi 
înșine urări pentru căsătorie, luindu-ne din clipa 
aceea drept părtași la dragoste și la drum împreună, 
pînă ce moartea avea să ne despartă...» 


(O căsătorie susținută doar de bur- 

sa studenţească pune probleme ma- 
(6) teriale. Apar și neînțelegeri. Dar 

dragostea este întotdeauna cel mai 
A înțelept arbitru.) 


«Viaţa se schimbă. Şi vine o clipă în care cea mai 
simplă hotărire trebuie să treacă prin faţa unei 
comisii a bugetului care îşi are sediul în propriul tău 
cap. 

— Spune Oliver, mergem astă seară să vedem 
Becket? 


34 


«Cind două suflete se înalță 
drepte şi puternice...» 


El era bogat — ea săracă. 
S-au iubit, s-au căsătorit şi au vrut copii. 


Căsătoria a avut loc duminică 
la capătul aceleiași săptămini 


— Costă 3 dolari. 

— Cum? 

— Un dolar şi jumătate pentru tine, un dolar și 
jumătate pentru mine, şi uite-așa... 

— Adică e da, sau nu? 

— Nici da, nici nu, doar că înseamnă 3 dolari...» 
«Luna de miere am petrecut-o pe un yacht împre- 
ună cu 21 de copii. Mai exact, eu stăteam la cîrma 
unui Rhodes de 11 m lungime. De la 7 dimineaţa, 
stăteam pe punte pină ce pasagerii mei se declarau 
mulţumiţi. Jenny făcea pe monitoarea copiilor...» 
«Înainte să plecăm spre Cape am găsit un aparta- 
ment foarte ieftin în Cambridge Nord. Îi ziceam 
Cambridge Nord, cu toate că la drept vorbind 
adresa cu pricina se afla exact în aglomerarea de la 
Summerville,iar casa «într-o stare pe care abia v-o 
puteţi închipui» — după cum se exprima Jenny. 
Era o casă care într-o vreme adăpostise două familii, 
iar acum se prefăcuse în patru apartamente, a căror 
chirie calificată drept «ieftină» se dovedea totuşi 
exagerată. Dar ce poți face cînd veniturile sint acelea 
ale unui menaj de studenți și cînd există mai multe 
cereri decit oferte? 

— Spune-mi Oliver, de ce crezi tu că pompierii 
n-au cerut să se dărime cocioaba asta? 

— Pesemne pentru că le e frică să pună piciorul 
în ea — i-am răspuns. 

— A mie mi-e frică. 
— În iunie, nu prea çi-era frică. 

(Acest dialog avea loc în septembrie, cu o zi 
înainte de întoarcerea noastră) 

— În iunie nu eram încă măritată. Acum, ca femeie 
măritată găsesc că locul e plin de primejdii. 

— Şi ce-ai de gind să faci? 

— Să stau de vorbă cu soțul meu — făcu ea. O 
să aibă el grijă! 

— Spune, soțul ăla sînt eu? 

— Ei da, dovedeşte-o. 

— Cum? — am întrebat-o eu, pe ginduri, şi mi-am 
zis în forul meu interior: «În nici un caz n-o să ne 
mutăm în stradă». 

— la-mă în braţe ca să trec pragul — îmi zise. 

— Să nu-mi spui că mai crezi în prostiile astea... 

— Tu ia-mă în braţe şi o să văd eu pe urmă! 


«Totul e să ştii să drămuiești puţinul ce-al ei şi să 
te adaptezi la situație. 

Am început să iubesc macaroanele, iar Jenny a 
învățat toate rețetele imaginabile pentru ca pastele 
făinoase să aibă de fiecare dată alt gust decit cel de 
paste. Cu ce cîştigasem în timpul vacanței şi cu sala- 
riul lui Jenny — și o dată cu începerea şcolii pe care 
o aşteptam pentru că mi se oferea un serviciu de 
noapte pe timpul Crăciunului — aveam să ne des- 
curcăm puţin. Erau o grămadă de filme pe care nu le 
văzusem şi bineînţeles o grămadă de concerte pe 
care Jenny ar fi dorit să le audă, da’ cu chiu cu vai 
aveam să ne descurcăm noi. Erau de altfel singurele 
noastre ieșiri în lume...» 


(Dorinţa lor supremă era să aibă 
copii. Dar dorința neimplinindu-se, 
încep să se întrebe carearfi pricina. 

~ Poate că ar trebui consultat un 
doctor.) 


«Cind doctorul mi-a telefonat la firma la care lu- 
cram — Jonas și Marsh — eram aproape sigur. M-a 
întrebat dacă aş putea să trec pe la cabinetul său 
înainte să ajung acasă. Cînd am aflat că era vorba de o 
întrevedere în doi și nu în trei, bănuielile mele s-au 
confirmat. Jenny nu putea să aibă copii. O clipă 
Oliver, să nu facem afirmații absolute ; adu-ţi aminte 
că doctorul Sheppard vorbea de o chirurgie corec- 
tivă și de o seamă de tratamente. Numai că eu nu 
ajungeam să mă concentrez asupra muncii mele și 
mi se părea stupid să mai aştept cinci ceasuri. L-am 
chemat la telefon pe Sheppard și l-am întrebat dacă 
nu mă poate primi înainte de după-amiază. Mi-a 
răspuns că da. 

— Spuneţi-mi vă rog, a cui e vina? — l-am între- 
bat eu fără să-mi caut cuvintele. 

— Nu aș înclina să folosesc cuvîntul «vină», Oliver 
— mi-a răspuns el. s 

— Bine, dacă-i aşa, care din noi doi «funcționează 
prost»? 

— Jenny. 

Mai mult sau mai puţin eram pregătit sufletește, 
dar tonul categoric al doctorului mi-a provocat un 


şoc. Şi cum el tăcuse, bănuiam că aştepta din partea 
mea să spun ceva. 

— O.K. Dacă așa stau lucrurile, atunci o să adop- 
tăm copii. Important e că ne iubim, nu-i așa? 

Şi atunci mi-a spus. 

— Oliver, lucrurile sint mai grave decit le crezi. 
Jenny e foarte bolnavă. 

— Ai putea să-mi spui, te rog, ce înseamnă foarte 
bolnavă? 

— O să moară. 

— Cu neputinţă! 

Mă aşteptam ca doctorul să-mi spună că totul nu 
era decit o glumă sinistră. 

— Așa cum îţi spun, Oliver. Sînt îngrozit că tre- 
buie să ţi-o spun. 

Am început să-i spun că trebuie să fie o kreşeală, 
că nefericita aia de infirmieră a lui greşise din nou 
şi cîte și mai cite. Mi-a răspuns cu toată compăti- 
mirea de care era el în stare că a refăcut analiza sîn- 
gelui de trei ori. Nici o îndoială în ce priveşte diag- 
nosticul. Bineînțeles, avea să ne trimită pe mine şi 
pe Jenny la un hematolog. Era de părere că doctorul... 

L-am întrerupt, făcînd un gest cu mîna. Doream 
o clipă de tăcere. Exact clipa de tăcere pentru ca 
lucrul pe care-l aflasem să mă pătrundă bine. Şi 
deodată m-a străfulgerat o idee. 

— Doctore, dar lui Jenny ce i-ai spus? 

— Că amindoi sinteţi foarte bine. 

— Şi a crezut? 

— Îmi închipui că da. 

— ŞI cînd o să trebuiască să-i spunem? 

— Așa cum stau lucrurile acum,totul depinde de 
dumneata. 

De mine! Așa cum stau lucrurile, depinde de mine. 
lar eu nu eram în stare nici măcar să respir. 

Doctorul mi-a explicat că pentru forma de leuce- 
mie de care suferea Jenny nu exista decit un trata- 
ment paleativ: putea s-o ajute într-o măsură, chiar 
s-o întremeze puţin, dar fără s-o vindece. Așa că 
lucrurile depindeau doar de mine. În privinţa trata- 
mentului puteam să mai așteptăm. 

Numai că în ce mă privește, nu eram în stare să 
mă gindesc decit la partea revoltătoare a acestei 
poveşti. 

— N-are decît 24 de ani — i-am spus eu doctoru- 
lui, bănuiesc, urlînd. 

A dat din cap răbdător, cunoscînd prea bine vîrsta 
pe care o avea Jenny, dar dîndu-și seama ce zguduitor 
era totul pentru mine. După un răstimp mi-am dat 
seama că nu puteam sta o veșnicie în cabinetul indi- 
vidului şi l-am întrebat ce-mi rămîne de făcut. Adică 
ce pot eu să fac. M-a sfătuit să mă port cit mai firesc 
şi cît mai mult timp cu putință. l-am mulțumit și am 
plecat. 

Firesc! Firesc!» 


(Jennifer ştie totul, dar este un 

caracter puternic. Rămine acasă 
(6) şi «face jocul». Pînă într-o zi, cînd 
q se prăbușește. E dusă la spital 

Deznodămintul se apropie.) 


«Mă uitam la Jenny fără să scot o vorbă. Asta era. 

— Fac ceva pe Paris, mi se adresă ea brusc. 

— Ce-ai zis? 

— Fac ceva pe Paris și pe toată muzica și pe toate 
spanacurile de care-mi spui că m-ai lipsit. Mă doare-n 
cot de toate astea, dacă mă poţi crede. 

— Sincer să-ți spun, nu te cred. 

— Atunci ieși afară! făcu ea. Nu vreau să fii lingă 
patul meu de moarte. 

Şi o şi credea. Ştiam eu cind Jenny credea ceea ce 
spunea. Aşa că mi-am răscumpărat printr-o minciună, 
îngăduinţa de a sta lingă ea. 

— Te cred, Jenny. 

— Aşa-i mai bine. Şi-acum, ai vrea să-mi faci un 
serviciu? De undeva, dinlăuntrul fiinţei mele, am 
simţit că se ridică o forță copleșitoare care încerca 
să mă înece în plins. M-am împotrivit. N-am să 
pling. Aşa că, pur şi simplu — printr-un semn afir- 
mativ i-am dat de înțeles că eram gata să-i fac orice 
serviciu mi-ar cere. 

— Te-aș ruga să mă strîngi în braţe foarte tare. 

Am trecut mina pe sub braţul ei — vai, doamne, 
ce slaba era! — și am strîns-o puţin. 

— Nu, Oliver, nu așa. Strînge-mă bine. 

Cu multă băgare de seamă la toate tuburile şi 
instalațiile de acolo, m-am așezat pe pat lingă ea şi 
am luat-o în braţe. 

— Îşi mulțumesc, Ollie. 

Au fost ultimele ei cuvinte.» 


Prezentarea și traducerea: 
Mircea ALEXANDRESCU 


Încă o poveste de dragoste, de astă dată nu imaginată, ci reală: cazul profesoarei Gabrielle Russier de 
32 de ani condamnată la inchisoare pentru că s-a Indrăgostit de elevul ei de 17 ani (și el de ea, dar nu cu 
aceleași urmări). Povestea a zguduit Franța A zguduit-o nu prin puritatea afecțiunii a doi oameni 
fără prejudecăți de virstă, ci prin sălbatica reprimare a unei astfel de «indrăzneli». Urmarea e cu- 
noscura: Gabrielle Russier hăituită, osindită la pedeapsă penală, în fața perspectivei de a i se redeschide 
procesul şi majora pedeapsa, are o prăbuşire nervoasă şi se sinucide. Lumea descoperă atunci că, de fapt, 
mica profesoară de provincie din sudul Franței fusese nevinovată şi plătise prețul suprem pentru neințele- 
gerea arătată de cei din jur. Şi ca de obicei, lumea a inceput să se emoţioneze postfestum. S-a emoţionat 
žia întii în coloanele ziarelor. Cei mai mulți au dat vina pe codul penal și chiar pe ...Napoleon (ca inspirator 
al acestuia). 

Acum a venit filmul lui Andre Cayatte — cu Annie Girardot în rolul profesoarei pe nume cinematografic, 
Danielle Guenot — un film care, spun astăzi ziarele, «face să plingă întreaga Franţă». Pling spectatorii, 
pling şi ziarele şi cine nu plinge e pus la zid. Numai critica de filme e cam Imoărțită. Unii susțin că s-a speculat 
«climatul» şi «sensibilizarea publicului» prin deznodămintul cazului Ruzsier. Alţii afirmă că s-a pus în sfirși! 
un trandafir (mai generos Paris Match-ul vorbește chiar de doi trandafiri) pe mormintul victimei. 

Dar cine nu are ceva de spus acum, după ce victima neințelegerii (după unii) — a propriei ei decrepitu- 
dini morale (după alții) nu mai este. Toată lumea are ceva de spus: foștii inamici ca și foștii amici, asocia- 
țiile filantropice sau nefilantropice, cu scop precis sau fără, şi, bineînțeles, «marele public». Toată lumea tră- 
iește ceasul marilor adevăruri despre dragoste. Pentru că şi în asta se pricep toți. Subiectul pluteste în aer 
şi se trage de el de parcă «un happening sentimental» ca acesta nu se petrece decit o dată la un secol. 

Tată! etemerului amorez, după ce a declanşat acţiunea judiciară, şi-a impus o asceză verbală de trei ani. 
Şi acum, cind Gabrielle Russier nu-i mai poate da nici un răspuns, şi-a recăpătat glasul. Şi într-un interviu 
acordat lui Jean Cau în Paris-Match o ponegrește cu duhul blindeții şi în ritm de vals. Numai dumnezeu, 
care le vede pe toate, se ține rezonabil de-o parte, convins probabil de rugăciunea lui Serge Reggiani de la 
«Bobino»: «Tatăl nostru carele eşti în ceruri Rămii acolo unde eşti». Pentru că deocamdată îl avem pe Ca- 
yatte cu «Mourir d'aimer». 

M. AL 


j MARIA SA 


Și vedetele sînt oa- 

meni., Cu nervi. Cu 

inema plictis. Cu dureri de 

dinți. Cu zile bune și 

zile proaste. Cu zile 

așa-și-aşa. Și vedetele sînt oameni, 

chiar și cele cîntătoare — poate mai 

ales cele cîntătoare — dar vine o 

seară, o seară de șase, treizeci, șaizeci 

sau nouăzeci de minute, în care plic- 

tisul dispare o dată cu cearcănele, o 

seară în care totul strălucește, înce- 

pînd cu vîrful pantofului argintiu și 

sfîrșind cu durerea din suflet, o 

seară în care omul trebuie să uite 

că e om și să devină vedetă. Pentru 

că asupra lui stau ațintiți niște ochi 

opaci, reci și necruțători: ochii ca- 

merelor de televiziune. Și ochii aceia 

cu profunzimi de hău clipesc rînd 

pe rînd dintr-un număr (1 —2—3—4) 

şi tot așa, clipind și predînd ștafetă 

după ștafetă, fixează vedeta ca pe o 

giză în insectarul micului ecran sub 

milioane de priviri, care pîndesc 

fiecare cută, fiecare strălucire, fie- 

care fluturare de gene, zîmbet sau 

încruntare și decid: e frumoasă, E 
urîtă, Are temperament. N-are te 

perament, E distinsă. E vulgară. Are 

ochi mici. Are gura mare. Are. N-are. 

Are, Despre voce nu discutăm, vocea 

intră în prețul de cost, ea trebuie să 

fie, din moment ce avem de-a face cu 

vedete cîntătoare și nu cu altceva, 

Altfel ele, vedetele, n-ar mai fi cîntă- 

toare și deci n-ar mai avea ce căuta în 

fața camerelor de luat vederi de la 

— să zicem — Brașov... lar printre 

milioanele de priviri aţintite asupra 

micului ecran, cîteva sînt foarte 

importante. Cîteva duzini sau sute 

de priviri specializate. La capătul lor 

se află cronicile, contractele filmelor 

de televiziune, contractele show- 

urilor, contractele discurilor, într-un 

cuvînt viitorul, într-un cuvînt ca- 

riera vedetei. Omul din stal poate 

Dalida spune ce vrea, Măria-Sa micul ecran 

y x dispune: X şi nu Y,Y și nu Z este, 
o. plasă de prins gizele mai este sau va fi vedetă. lar el 
sufletelor. noastre... vedetele, oameni ca toți oamen 

știu asta și se străduiesc să-i fie pe 

plac. Zîmbesc. Îşi flut pletele, 

Therese Steinmetz Se frîng. Își tremură mîinile, Privesc 

concurenta cu duioșie și speranță ochiul acela 

de acum un an... opac, pindesc clipirile roșii care 

marchează schimbarea gărzii și se 

întorc, ca floarea-soarelui după cel 

care la ia în primire. Se întorc cu 

a . ę v fața, dacă fața are ceva de spus 

Nu cintafı “ în momentul acela, cu profilul, dacă 

profilul e mai grăitor, cu spatele dacă 

pent ru să f spatele... Acolo, în sală, noi, specta- 

y tori naivi şi sentimentali ne închipuim 

v că zîmbetele, că pletele fluturate, că 

dumneavoastră trupul frînt ca un gît de lebădă, 

mîinile tremurate, capul răsturnat 

cu durere sau cu voluptate pe spate 

& e sau plecat grațios — neputincios pe 

A un umăr, sînt pentru noi şi numai 

pentru noi cei prezenți. Ei bine, 

nu. Beneficiarul de drept și de fapt 


Nu cîntați ut este el: micul ecran. 
pentru noi. ş ŞI totuși și tiranii. 


& $ t Dalida cînta aproape trei minute 
x cu tot obrazul acoperit de pletele ei 
senzaţionale. Noi, cei din sală, nu 


Cintati pentru tt NE, mai vedeam nimic, Dar ce frumoasă 
M Er EM trebuie că era pe micul ecran plasa 
x X aceea strălucitoare care-i aureola 
aria Sa trăsăturile! Pentru noi, cei din sală, 
mîinile Massielei, mîinile acelea albe 


micul ecran. % n a plimbate nervos pe negrul rochiei, 


e 


Nu disprețuiți puterea 


ran a 
limitele 
dată d 
ră da 
p-ac 
atun 


tele lui se ascundea lucid 


de calm, Alexandru Bocăn 


telzeveniment 


Filmul 
de montaj-— 
„en hausse“ 


Fără îndoială că teleevenimentul 
cel mai semnificativ al primului 
trimestru este ofensiva filmului de 
montaj, gen de mare valoare publi- 
cistică, ținut în mare dispreț ani și 
ani de zile, din multe cauze obiective, 
dar mai ales subiective: lenea, gra- 
ba, frica, prudența, mefiența față 
de informația largă și sinteza ei inte- 
lectuală. La ora cînd scriem aceste 
rînduri, e pe orbită serialul „Planeta 
se grăbeşte”, semnat de Paul Anghel 
şi Sergiu Verona — panoramă ex- 
presivă a secolului nostru, montată 
pe cîteva idei fundamentale. Dar 
înaintea acestui serial, am avut fil- 
mul „Împotriva întunericului wer- 
de”, realizarea celui mai pătimaș 
repizor-scenarist al genului, la noi, 
Eugen Mandric — film de succes 
indiscutabil, adică de reacție-șoc la 
public şi la critică. 

tzbinzile filmului de montaj — 
la noi, prea puțin numeroase, în 
străinătate la un nivel care a permis 
apariția unor „ciaşici” ca Rossă — 
constituie reabilitarea unor adevăruri 
și a unor personalități creatoare, 
Adevăruri ale publicului: telespec- 


tatorii sînt fiinţe politice, ei vor 
politică, «i vor document politic, 


informaţie amplă, dusă cit mai de- 
parte, pînă în adincul necercetat 
al arhivelor şi de acolo la orizontul 
larg al unei gîndiri proaspete, des- 
ferecață de şabloane, nedrogată cu 
idai-somniter, În nici o țară a lumii, 
lumea nu se mai mulţumeşte în 
materie de informare cu'telejurnale 


` 
de seară şi noapte, cu „actualitäți", 
ci e însetată de analiza pe imagine, 
de sinteza fluxului informațional, Şi 
în cinema, și în televiziune, analiza 
şi sinteza se numesc — aşa cum 
a spus Eisenstein — montaj. 
Prin filmul de montaj, informația 
devine şocantă, patetică, ea 
poate atinge în sfirșit voluptatea 
contrastantă a vieţii. E ceea ce a 
înțeles, aș spune primul, dacă mă 
gîntiesc şi la alte reușite ale sale, 
Eugen Mandric, Prin Mandric, ca 
şi prin Anghel şi Verona, se reabi- 
litează forța reală a publicistului, 
a ziaristului modern care „transformă 
știrea într-un punct de vedere per- 
sonal" (după o expresie a lui Lindsay 
Anderson, autorul celebrei „Vieţi 
sportive”) în manifest-voluntar şi în 
poem involuntar, de loc intimidat 
în fața prestigiilor scriitoriceşti, ab- 
solut nepăsător la distincţia provin- 
cială și pejorativă, încă în vigoare, 
între reporter. şi literat. Calitatea, 
superioritatea vin din patima talen- 
tului, nu din gen, Filmele de montaj 
ale ziaristului Mandric sînt infinit 
superioare oricăror filme realizate 
la televiziune de scriitori cărora li 
s-a dat cu oarecare tam-tam „camera 
pe mînă“ şi din care ştim ce-a ieşit: 
caligrafie inexpresivă, apă în piuă. 
Nu vreau să ațiț un conflict, arti- 
ficial de altfel: e însă presant să 
subliniez că această ofensivă a „mon- 
tajului“* — în ciuda greutăților de 
arhivă, în pofida unei sărăcii de ima- 
gine elocventă care obligă nu o dată 
la suplinirea ei printr-un comentariu- 
mamut — aparţine celor care s-au 
format în redacţii, în jurul telexu- 
rilor și linotipurilor, „pe teren“, în 
trenuri locale, în „camere de oaspeţi“ 
şi barăci de șantier, pe drumuri 
lungi, căutători de aur şi ai unui 
dram de adevăr omenesc, prin praful 
colectivelor și al basculantelor, aler- 
gici la minciună, bolnavi ori 'de cîte 
ori — nu o dată — trebuiau să exe- 
cute acea operație, numită atit de 
frumos în popor, „a drege busuiocul”, 
Nu mă pot uita la filmele lui Mandric 
de azi, fără să am în auz „agendele 
lui. politice“ de ieri — pledoarii 
cușeritoare”, de o vibraţie intensă, 
Obsedate de cele mai arzătoare pro- 


Teatrul Național distrus la 
* 24, august 1944, azi fotogramă dintr-un film de montaj 


Primii noşri 
„monteuri“ de azi 
sînt bătrinii - 
„salabori“ 
ai reportajului 
de ieri. 

Mi se pare frapant. 
„ELE E EET PIE 


bleme ale societății noastre după 
cum acele „agende politice”, atit 
de populare, îmi trezesc în aminti- 
re exemplarele sale reportaje din 
urmă cu 15 ani, cînd reporterilor 
— „harnici şi talentați“, cum li se 
spunea pe atunci — le era atit de 


bombardamentul hitleriștilor din 


greu să fie și exemplari... Nu cred 
că sînt un freudian exagerat, dacă 
susțin că vigoarea, patetismul, ochiul 
său sensibil, tandru și sarcastic, pu- 
terea imprecaţiei şi „așel” lirism 
moldovenesc, dar mai cu sgamă acel 
spirit de partid care transformă 
spontan, sincer şi convingător orice 
problemă planetară într-o problemă 
personală — toate aceste calități, ca 
şi gustul abuziv pentru o retorică 
uneori prea despletită, îi vin din 
traumele și bucuriile adotescenței 
reportericești 

Oritum, mi se pare frapant că (a'ă- 
turi de specialişti ca ca Magda Ba- 
teşcof) primii noştri „monteuri“ de 
azi sînt bătrînii salahori ai reportaju- 
lui de ieri, şi aceasta mi se pare esen- 
țial pentru zodia documentului fil- 
trat și decupat cu pasiune — zodie 
sub care sper ca studioul să rămînă, 
neînfricoșat de riscuri, obstacole, de 
propriile succese sau chiar de exi- 
genţele noastre crescînde. 


BELPHEGOR 


telestirşit de săptămînă 


de duminică 
seara 


Pe micul ecran, filmul de duminică 
seară a stat, în vremea din urmă, sub 
semnul actorului. Ei, marii interpreţi 
ai cinematografului, oaspeți aștep- 
taţi, prieteni de o seară, ne-au 
deschis o nouă fereastră spre viața 
ca-n filme. 

Şi aşa l-am reîntiinit pe Gregory 
Peck într-un rol cu care neobişnuisem 
mai puţin: gunfiginer — trăgătorul 
stăpînit de melancolie. Peck ştie să 
redea dimensiunea umană a unui 
erou care este obosit de eroism, de 
zgomotul care s-a făcut în jurul 
numelui său: „Cîţi a ucis, întreabă 
mulțimea gălăgioasă, 12 sau 137", 
Jimmy Ringo, trăgătorul, a ajuns la 
virsta la care d e popasul, că- 
minul, familia, altădată părăsite în 
goana calului. Jimmy Ringo nu mai 
vrea să ducă mereu mina la toc 
pistolului. Gregory Peck istorisește 
toate acestea fără răbufniri de prisos, 
fără accente patetice, într-un saloon 
de western tradițional. Peck stă la 
o masă și soarbe cafeaua privind: 
localul rece, gol; deasupra sa, pe 
perete, pendula marchează ritmul 
implacabi! al timpului, al răgazului. 
Jimmy Ringo trăiește apăsarea şingu- 
rătății. O strătulgerare de bucurie 


Un Welles romantic, 
tumultuos, tandru' 


la revederea femeii iubite, alta la 
întîlnirea cu băieţelul, apoi dispa- 
riția în neființă, împuşcat pe la 
spate. Titlul românesc paratrazat, 
„Balada pentru Jimmy Ringo”, se 
potriveşte tonului filmului (de data 
aceasta paranteza tradițională pen- 
tru actor e rezervată regizorului: 
Henry King). 


Marii interpreți, 
oaspeți aşteptaţi, 
prieteni de-o seară. 


... Altă seară de duminică, altă 
confruntare actoricească, între vir- 
tuoşii Humphrey Bogart și Edward G. 
Robinson, soldatul şi gangsterul. Nu 
mai sîntem în lumea 


vorbe şi apoi în fapte. Într-o 
Š care nu ezită săși afirme 
teza (în viață trebuie să lupţi, n-ai 
voie să te dai la o parte, n-ai voie să 
fii spectator). Bogart şi Robinson 
aruncă în acțiune arma expresiei și 
arma replici. Caracterul evident 
teatral al filmului (piesa lui Maxwell 
Anderson de la care a pornit, se 
simte) nu-i stînjenește pe actori. 
Dimpotrivă. Ei ştiu să-şi descrie 
personajele din nuanţe, din text și 
subtext. Faţa lui Bogart adună pe ea 
tristețea omului care s-a întors din 
război şi n-a reușit să-şi găsească încă 
un Joc sub soare. Fața lui Edward 
Robinson exprimă cinismul tipic al 
gangsterului; chipul e completat de 
gesturile ostentative, de îmbrăcă- 
mintea stridentă, de rîsul forțat. 
Sigur nu acesta este rolul cel mai 


bun al lui Bogart. sigur că pe Robin- 
son l-am văzut în ipostaze actoricești 
mai. interesante, De aceea, în această 
luptă, de o parte şi de alta a bari- 
cadei, Bogart şi Robinson sînt cei mai 
potriviţi (şi cei mai bine distribuiţi 
de regizorul John Huston). 

...O nouă duminică, un nou film 
la televiziune, o nouă întîlnire cu 
două staruri, De astă dată în versiu- 
nea cinematografică a romanului 
Charlottei Brontë, „Jane Eyre”. O 
poveste cu toată încărcătura morală 
a secolului al XIX-lea, cu vieți de 
capii năpăstuiți, cu existențe dam- 
nate, cu întorsături neașteptate ale 
destinului, Dar această povestire 
descoperă un Orson Welles pecare 
nu ni-l închipuiam. Un Welles ro- 
mantic, care săgetează cu privirea, 
un Welles tumultuos, care știe să 
inspire teamă, dar și să dăruie tan- 
drețe. E un Welles mai puţin înţe- 
lept, dar poate mult mai vital. 
(Actorul acesta găseşte pentru fie- 
care rol nota particulară: să ne gîn- 
dim că personajul din „Jane Eyre” 
vine numai la trei ani — 1943— după 
prezența sa uimitoare, ca regizor şi 
actor, în „Cetăţeanul Kane”). Este în 
film şi Joan Fontaine. O Jane Eyre 
coborită parcă din paginile lui 
Brontë — dreaptă, bună şi cin- 
stită la cuget. Welles e demonul, e 
fulgerul, e descărcarea de energie 
umană, Joan Fontaine e zina cea 
bună, e ploaia calmă de după 
amiază, e femeia care reface energi- 
ile, Pentru un film” de-școală veche, 
modest, fără virtuţi  cinematogra- 
fice, cuplul Joan Fontaine — Orson 
Welles este poate singura rațiune 
care-l face demn de a fi văzut. (Regia 
Robert Stevenson), 


AL. RACOVICEANU ` 


E: 


Do IRU NUI N 


A juca, 
ce straniu 
cuvint! 


Surîsul, gestul, pasul, vocea acto= 
rului se estompează © dată cu scur- 
gerea anilor. Rămîn prizonierii unor 
răzlețe aduceri aminte; cînd la rindul 
lor acestea s-au stins, tilcul jocului 
scenei răzbate doar prin cuvîntul 
cornicarilor vremii. Invenţia bandei 
de celuloid a venit să îndrepte, în 
parte, „această teribilă nedreptate. 
Mai mult decit filmul de sală, filmul 
scurt de televiziune are darul, întă- 
rit şi prin larga sa audiență, de a 
angaja unul dintre cele mai fructu- 
oase dialoguri cu teatrul, transfor- 
mind datele sale efemere într-o mică 


Sedra 
Silviei Dumitrescu — Timică 


permanență. Nu vreau să vorbesc 
aici despre transmisia pieselor ca 
atare, ch despre acele medalioane 
actoricești; de care televiziunea noas- 
tră s-a ocupat în ultima vreme, și 
care pot constitui filele unei pasio- 
nante „teatro-teci” naţionale sau uni- 
versale. 

Seara Silviei Dumitrescu-Timică a 
fost un astfel de exemplu. Veta, 
domnișoara Cucu, baba Oltenia, Eleo- 
nora Arbore din „Micul infern” — 
crimpeie dintre sutele de roluri ale 
actriței alcătuind mai grăitor decît 
orice curs despre arta interpretării, 
un moment din viața scenei noastre. 
Album cu imagini-în-mişcare ce re~ 
produc inimitabilul, indescriptibilul 
din jocul unui mare actor. M-au 
urmărit în seara aceea cuvintele 
Gloriei Swanson dintr-un interviu 
recent, prilejuit de sărbătorirea a 
trei sferturi de veac de cinema: 


File dintr-o 
pasionantă 
„teatro-tecă” 
națională 
sau universală. 


Tmi Ajuin 


„Ce înseamnă a juca? A juca. Ce 
straniu cuvint!” 


* 


De pe un alt meridian ne-au sosit 
trei miniaturi dramatice semnate de 
Alun Owen, care ne-au pus față în 
față cu 60 de minute de teatru în 
stare pură, oferindu-ne un eșantion 
de primă valoare a şcolii britanice 
realiste de interpretare. 

Cu acea privire insinuantă, cu 
acel glas lucrat pe texte Shakes- 
peare, Sir Laurence Olivier a fost 
omul din umbră, prezentatorul celor 
trei episoade, legate prin biografia 


comună a tinerei Mary Mceldeii. Eterna 
actualitate a primelor sentimente ce 
înfruntă şi se fring în întîlnirea cu 
cinismul şi duritatea ce şi-au spus cu 
pristsință cuvintul. O faţă a psiho- 
logiei tinerilor din Angla de astăzi 
este surprinsă în înterpretarea Annei 
Calder — Marshal. o alta Rita 
Tushingham ce a gustat din amara 
miere a vieţii. Partenerii ei: Sean 
Connery, adaptindu-şi jocul şi sta- 
tura sportivă, consacrată de james 
Bohd, la acrobație minciumilor cerute 
de rolul unui tată, tomnatic escroc 
sentimental; Michael! Caine, cu eles 
ganța sa marcată cu autoironie prin 
aceentescinice, compune. personajul 
unui alt Don Juan de vocaţie; și 
revelaţia acelei seri, aşa ca. întotdea- 
una cînd îl întilnim, Paul Scofield, 
singurul pe care îl văzusem pe scenă, 
cu prilejul turneului: bucureștean 
al „Regelui Lear“ din versiunea lui 
Peter Brook, O eleganţă distantă, 
o amabilitate de gheaţă, un farmec 
declanșat automat compun pante= 
mima etichetei britanice cu acelaşi 


geniu actoricesc pe care i-l cunoaș- 
tem. tear, Thomas Morus sau avo- 
catul Emylin — trei personaje si- 


tuate la sute de ani distanţă, trei 
texte dramatice de intensităţi și 
rezonanţe variate — o unică şi ing- 
galabilă naturalete, semna! desăvir- 
şirii actoricești. 

Se evidenţiază astfel un rol de 
neînlocuit pe care televiziunea îi 


“poate avea pe lîngă arta Thaliei. 


Adina DARIAN 


Trebuie 
să căutám 
femeia... 


Telesportul caută comen ri, A- 
ceastă căutare, la care asistim de 
vreo citeva luni de zile.-e un semn 
bun pentru starea spirituală a insti- 
tuției (sau a sectorului respectiv) 
decarece — așa cum mult prea 
bine şi pe. creierul nostru știm — 
absența concurenței în domeniul 
cutare a! culturii (ce studio TV din 
Zimnicea sau Baia Mare ar putea 
răpi spectatorii duminicalwai postu- 
lui din strada Moliere?) împinge, 
cam fatal, pe deţinătorii monopoli- 
lui fa o stagnare. Produsul, fiind unic, 
se cosumă oricum și indiferent de 
calitate, precum piinea în anii răz- 
boiului sau ziarul „Sportut” pînă la 
mica revoluție dezlânțuită de nervii 
gazetăreşti ai lui Emanuel Valeriu. 
Altfel. nevoia de îmbunătățire se 
iveşte odată cu apariţia spaimei. 
Spaima de ceva. Sau de cineva... 

Așadar. iritat și propalsat de ne- 
mulțumiri superioare (adică inte- 
rioare), „Telesportul” se zbate întru 
spargerea monotoniilor provocate de 
apariţia — cu o regularitate egală cu 
obișnuința şi cu o obişnuință egală cu 
amorțeala — a celor patru crainici, 
unii excelenți, alții cumsecade (mer- 
ali fâră har TV-istic, dar 
mai toț?, de vreo cinci sute de 
meciuri. Drept care, din cind în 
cind, Duminica, se perindă prin 
fața ochilor noştri, ca la o „Stea 
fără mame” a comentatorilor spor- 
tivi, persoane invitate și incitate 
să treacă examenul cu pricina. Cet 
mai mulți dintre colaboratorii emi- 
siunii sînt gazetar: sportivi care 
încearcă a-şi transfera limbajul <ccis 
în limbaj TV: nicari cu erudiție 
şi capabili să-ți spună pe dinafară 
noaptea la 3, recordui mondiali pe 
1500 m. din 1937 sau cîştigătoruţ 
medaliei de bronz de la campio- 
natele europene din 1965. condeie 


de talent pe care le așteptăm luni 
dimineața cu foame să comenteze 
evoluția lui Răducanu din cuplajul 
de ieri, sau colegi care „plastichează“ 
trimestrial (cu adjective-doar...) se- 
diul Federaţiei române de fotbal. 
Dar apariţiile de care vorbesc au 
un fel de numitor comun bizar și 
ne-dătător de „șocuri“. Ele furni- 
zează o foarte ciudată varietate în 
uniformitate. 

De ce? 

De ce, adică, parada cronicarilor 
sportivi n-a izbutit să ridice specta“ 
torii de pe scaune? 


Vă daţi seama 
ce impact ar 
produce 
aliajul dintre un 
glas de fată 
şi o finală de cupă 
Rapid — Dinamo? 


De ce, așezat în fața televizorului 
am încercat o stare asemănătoare 
aceleia oferită de intrarea într-un bar 
de noapte cu decor impecabil, or- 
chestră Ray Conniff, şampanie nefal- 
sificată, dar cu mesele ocupate numai 
de bărbaţi? 

Pentru că — fenomen relevat 
într-o clipă evrikală — Telesportul 
are. o duzină de comentatori, dar 
nici o comentatoare. + 


Înainte de a trage concluziile (care, 
dealtminţeri sint găzduite în fraza 
precedentă) aș dori să fac două pre- 
cizări: 

1) Nu sînt partizanul mişcării ivite 
azi în Statele Unite, cunoscută sub 
numele de „Women's liberation” și 
centrată ideologic pe sabotarea sexu- 
lui „masculin. Dimpotrivă. i 

2) Nu simpatizez cu ideea egali- 
zării mastuline-feminine în stil şi 
atitudine. Dimpotrivă. Singura noas- 
tră salvare pe plan erotic ca şi de alt- 
fel, pe tărimul spiritului, este dife- 
renţierea. 

O diferenţiere absolut necesară 
acum „Telesportului” pentru zdrun- 
cinarea şi de fapt dislocarea blocuri- 
lor de uniformitate. 

Apariţia (inventarea?) cronicarelor 
sportive ar declanşa mai întîi o dife- 
rențiere în raport cu unanimitatea 
bărbătească a ecranului (pînă și vole- 
iut feminin sau ping-pong-ul de ace- 
lași gen sînt prezentate baritonul, 

În af doilea rind, apariția cronica- 
relor va dezlănțui o diferenţiere în 
raport cu natura masculină a sportu- 
rifor esențiale. 

Vă dați seama ce — cum se spune — 
impact ar produce aliajul dintr-un 
glas de fată și o finală de cupă Rapid- 
Dinamo! Combinarea biondului cu 


placaju} la rugby. a genelor ce” 


răsturnarea automobilului de curse 
„Matra” pe pista morţii de la Buenos 
Aires, a degetelor subțiri arătindu-i 
pe halterotilul de la împins. vor 
buscula sistemul nostru de imagini 
născînd stări inedite. Ca să nu mai 
vorbim de pugilat. Să no se supere 
pe mine Paul Ochialbi, decanul in- 
contestabit at roricarilor de box, 
dar fatre tehnicitatea sa fără cusur 

s la un -meci cu 
se-ndreaptă 


Prezența comentatoareior la Te- 
lesport ar provoca efecte nebănuite: 
e ca şi cum. de pildă, bărbații din 
Bucureşti ar căpăta dreptul de a 
scrie cronici teatrale și ciremato- 
grafice, 

Ai. MIRODAN 


teleglob 


În alb 
şi 
negru ` 


S-a calculat că în țările în care 
televiziunea funcţionează mai mult 
decît cîteva ore pe zi, copiii între 6 
şi 16 ani stau, în medie, 500 pînă la 
1000 de ore în fața micului ecran 
(6.000 — 12.000 de ore în 12 ani 
de școală). În țările cu un standard 
de viață foarte ridicat, copiii privaţi 
de t.v. consideră absența televizo- 
rului drept a mutilare, aidoma copi- 
ilor din familiile „non-tv”, conside- 
rate în SUA drept cazuri patologice. 
Media copiilor din Anglia petrece 
zilnic, după ora şase seara, aproape 
două ore în fața televizarului. O 
anchetă efectuată în Franța în rindu- 
rile a 800 de elevi de școală primară 
a demonstrat că aceștia petrec mai 
mult timp în fața televizorului decit 
în fața învățătorului: aproape o mie 
de ore în fața micului ecran, față de 
800 de ore pe bîncile școlii. Pină 
la vîrsta de șase ani telespectatorul 
american a stat în fata televizorului 
mai mult decît stă un student în 
economie într-un amfiteatru de-a 
lungul anilor săi de studiu, În S.U.A. 
prin. intermediul unei anchete s-a 
trasat curba „timpului tv”. Unycopil 
de trei ani urmărește emisiunile de 
televiziune timp de 45 de minute pe 
zi.'O' dată cu începerea scoti, televi- 
zorului îi sînt acordate cam două 
ore pe zi. Pe la12 —13 ani prezența 
în faţa televizorului atinge nivelul 
maxim, circa trei ore pe zi. Între 
13—16 ani descrește și se stabilizează 
la un răstimp de aproximativ două 
ore zilnic, care e și media pentru 
adulți. 

Ce mai poate face un copil care 
în decursul anului. școlar este mo-i 
bilizat în fața televizorului mai bine 
de o mie de ore? întreabă pesimistii. 
Dar nu sînt sacrificate decît activi- 
tățile care satisfac aceleași nevoi ca 
şi televiziunea, dar cu o eficiență 
mai scăzută (cinematografut, radicul, 
periodicele ilustrate), răspund Opti- 
miștii. Lectura revistelor și a cărților 
mu e afectată, Mai mult, emisiunile 
de știință, de teatru, de istorie 
determină 50%, dintre tinerii tele- 
spectatori să că cu ajutorul 
lecturilor, informaţii suplimentare. 

Televizorul scurtează timpul ne- 
cesar pentru pregătirea lecţiitor. Cu 
vreo 15 minute. se răspunde. T- 
tr-un sfert de oră coprii învaţă la tdle- 
vizor cam tot atit cit ar fi putut să 
învețe din manuale. Si apoj mici un 
părinte. nici un învățător nu ma; 
poate oferi astăzi altea cunostinte 
p informaţii cîte oferă televiziunea. 

În alira templului se învaţă mai 
mult decît în templu, contraatacă 
optimiştii. Cunoștinţele pe care co- 
pii? fe dobindesc la şcoală, s-a calculat 
ce precizie, reprezintă abi ie 
restul fiind furnizat în proporții 
egale. de către televiziune, cinema- 
tograf,. radio, reviste și alte „mii- 
loace: de comunicare în masă”, Da, 
dar aceasta e o „şcoală paralelă”, 
„şcoală recreație”, cunoștințele nu 
sînt asimilate sub semnul aportului ci 
al agrementului, oftează optimiştii. 
Elevi: asistă ja lecții ca la o emisiune, 
se plinge un profesor. Ei se așează 
în bancă şi așteaptă spectacolul. 
refuzind orice participare activă. 

În fine, triumfă optimistit, influen- 
ta televizorului asupra activităților 
și relațiilor! sociale ale copiluluinu 
este determinantă. 

Dar în ce privește sănătatea |ui 
ică și psihică, se interesează pesi“ 
mIRE 


Andrei IRIMIA 


39 


A 


profiluri 


RENOIR şi 
regula jocului 


Excelentă- p sarea Cinema- 
tecii: Jean Ren 
Clair. Cei 
titlul 
gizori 
men 
cute 


parte 


obiectivismul 


zator, 


„O tehnică pres 
parte un subiectiv 
ul unei e 
iasă tot 


borat, o tehnică parcă 
nată, niciodată constituită, 
şi Maupassant, Boucher și Degas sau... 


ltaire 
Itaire 


însuşi Renoir tatăl, guste Renoir. 

Poate această filiație directă 
la geniu tal tot complexul 
operei lui Jean Renoir ; 


retrospectivă pă iri se di 
la prima privire derutantă ş 


iinegală, 
În locul unei iluzii ambiţioase de la 


nge geniul. o detaşare programa- 
că; în locul unei fervori a invenţiei 
specifică unei arte care se 
tocmai, o nonşalanţă senior! 


prie de fapt unei arte mature 
precum pictur în același timp, 
reminiscența une; lumi mai puțin 


agitate în care artiştii erau mai de- 
grabă spectatorii decit investigatorii 
ei, un spirit populist al pictorului de 


lăscută 
de teatru 
soare Gabrie 
în roluri z 
o vor lansa defini tiv c 
Bruckner, jucată la t 
de Lillian Hellman 
juca alături de un trio « 
şi Yolande Laffont, Jan 
— unind în elogiul său a 
zut-o odată, și din clipa 
thurins“, într-o piesă 


scurt, tăios, 


plein-air, o cultură de filiație pur 
artistică; e ică, dar extinsă în 
toate ar şi în specia] o cultură 


a imaginii, fie 
cap de expr 
Reminiscențe 


culo 


sie, gest sau 
nei- lumi 
i după o ritmică muzicală intimă, 
ritmica, faietoanelor, a armonicii, a 
frene ncanului, a vodevilului şi a 
picturii impresioniste 

Tot acest complex. inimitabil, cu 
tot ceea ce înseamnă măreție, far- 
limită totodată, iradiază din 
conferin= 


O lume organ ă intim 5 
du-i o are aparte, o clasă 
hors-classe, o victorie unică şi ire- 
petabilă în configurația unei arte, 
adică tocmai ceea ce, poate, îţi dorea 
artistul. 

Căci Renoir este „artistul“ înainte 
de a fi cineastul, Cinematograful nu 
l-a subjugat ca o nouă categorie 
artistică-ce trebuie descoperită mereu 


grand 


tulburătoare 

(Foto; SAM LEVIN} 
făcut să se imprime imediat 
e de afiș, recentele dicționare cine- 

rina Ruxandra Vlădescu-Olt. 
Jany Holt pleacă la Paris în 1926 și, atrasă 
i Charles Dullin şi ale excelentei profe- 
j ü „Atelier“, ea se afirmă 
valoros. Două piese însă 
i e: La créature de Ferdinand 
Les innocentes (Children's Hour) 
1936 la „Théâtre des Arts“. Deși 
Marcelle Gâniat, Tania Balachova 
ul plan, Un critic francez 
spre ea: „Am mai- vă- 
ra la teatrul „Ma- 
cînd apărea acolo, 


că e peisagiu sau 


Raționalismul francez 
şi patosul slav, 
două prezenţe specifice 


şi inventat j l-a ot 

şi nu i-a sugerat nici o exeg 

sofică în genul unui Eps 
L'Herbier; el ieșindu-i la timp în 


cale, i-a servit doar ca mijloc direct 
de expresie, Tot ceea ce alții d 
pereau îi erabun și folositor 
se expri 
regizor”, clara el cu 
exprimîn xplicind astfel 
întregii sale opere. Dar care e 
aportul său creator în desti 
arte? 


„int 


ul ac 


plar film 
cheia între 
ui titlu e 
creației lui Renoir. 
4 firul aceleiași po- 
„Nana“ (1926), „Că- 
adame: Bovary” 
(1934), „Toni“ (1935), „Iluzia cea 
mare” (1937) şi „Bestia umană 
(1938), filme diverse, dar de aceeași 
inspirație în care naturalismul se 


JANY HOLT 


Trebuie văz 
care e „Regula 
gii sale opere, 
par genericul 
Continuînd pa 
ști epice din 
ua" (1931), 


aliază cu poeticul imapinistic, Renoir 
realizează capodopera artei sale, 


filmul semnificativ şi simptomatic 
al talentului său, „Regula jocului“, 
scriindu-şi singur scenariul (de fapt 
scriindu-și mereu filmul potrivit 
principiului său exprimat odată; 
„conținutul unui film se descoperă 
pe măsură ce se turnează') şi chiar 
producînd filmul cu bani proprii, 


a ce îi dă o totală de 
creaţie, Filonul creaţiei sale avea să 
răzbată în peisajul unui cinematograf 


modern — şi mă gîndesc la un Vi i 
conti (care i-a fost asistent) în „Ob- 
sesia" sau „Rocco“ (filiația din „Bestia 


umană”), sau Fellini („La dolce vita“, 
atit de aproape de „Regula jocului!”), 

poate chiar şi la Buñuel, cu a sa 
» Viridiana"... 

Nume care au izbutit să creeze în 
cinematograf „Spectacolul”, fară ca 
să se observe prea evident. Și prin 
asta, poate, încă o dată, să-l salveze, 


a cu nume e der riu 


24 de ani, 
diat și la în 
su sil an, 1 336, os 
pentru „Le Golem" 
s Bas-Fonds" 
Beetho 


remar 


neori tulburătoare 


petit aspiră la titlul de vede 
perea unei cariere cinematografice, În 
ă, pe rînd; trei mari regizori francezi: Julien Duvivier 
realizat la Praga cu 
de noapte”) şi Abel Gance pentru fiimul pe carei 

n Următorii 20 de ani va juca în vreo 30 de filme, în 

n autor, „i se încredinţează personaje de femei tinere 

„ ducînd cu ele o pecete de mister, 
celor două roluri cu care 


Harry Baur), 


pul acela tăcut, concentrat 
mă, ur deznădejde şi de iubire 
Sug- 


cu chi 


Jean Renoir 


pentru 


e afirmase în teatru, 


ta psihologiei patologice, În piesa lui Bruckner era 


cea a lui Lulli 


Sația: și 
de E Cinematecă rolul său din 
ra partenera lui Erich von Stro eim, 


an Hellman era o mitomană de 14 ani, 


e de pe ecran, izbutea să depășească 
umanitatea pe care le acorda perso- 


„Alibi”, 


din gheara sa. În filmul, „Les anges 


Robert Bresson (1943) „juca cu o intensă 


lul unei 
acolo credinţa. 


tinere 


criminale, | care se refugiază 
Dacă vom adăuga 


lui Marcel L'Herbier („La tr 


„L'éternel retour“ 
„Gervaise” 
inti şi filmul 

ne Ai apcE 


ologne, 


(1944) a jucat altu A 
de René CI 


„La maison du Mal 


cu Louis Jouvet un partener 


Marcel Dalio, vom vedea că toată cariera 


regizori și actori deootrivă de valoroși, ceea ce-i asigt 
A nt-al cinematografului: cinematecile 


perman 


rău: 


ii ani, paralel cu teatrul, şi unei activităţi de pro- 


viziune, - 
arcabile 


să evoce 


în care, 
- Jany Holt îşi afirmă în 


lucru semnificativ, s-a atașat 


continuare 


calitățile se ili teligență şi tenacitate în muncă prin care a ajuns 


Și se menţine pe pr 
cine cunoaște ce 
puțin lu 
la o 


că $ 


jul al cărui nu 


plan al persona 


ăților culturale pariziene. Şi pentru 
ntă și ce pretinde o asemenea performanţă, nu este 
me îl poartă, Ja 


Holt a ştiut să dea munţii 


lon CANTACUZINO 


DOV/ENKO şi 


poezia filmului 


ns Farmecul unei gîndiri cu totul 
personale, o împletire armonioasă a 
realității obiective și a inspiraţiei 
poetice, a elementelor mitologice 
introduse în lumea modernăa umo- 
rului și a pateticului, un adevărat 
Gogol...” 

Sint cuvintele lui Eisenstein, artist 
animat de generozitatea geniului 
care, astfel, conferea egalitate noului 
venit la ceasul gloriei. Receptivitate 
într-un singur sens, Dovjenko neîn- 
ţelegînd niciodată adevărata măreție 
a descoperitorului de cinema care 
avusese şansa întfietății. O tirzie 
acuzare fe livresc, la ceas greu pentru 
cel care îl încununase cu lauri, în- 
semna mai puțin o lovitură ă la Bru- 
tus în cetatea artei filmului, cît ma- 
nifestarea unui absolutism estetic de 
structură. Căci, timpul trecînd, dis- 
cernem azi cu ușurință că, între cei 
doi care reprezentau cele două ten- 
dințe remarcabile ale filmului de 
ficțiune sovietic din perioada sa 
clasică, exista un raport de antino- 
mie definitiv. Antinomie de investi- 
gatie, de metodă și stil, de structură 
intimă şi de atitudine estetică şi 
publică. 

Analitic şi sintetic, Eisenstein des- 
compune și recompune o lume; 
meditativ, Dovienko o vede și o 
comentează. Ambele, ipostaze perene 
ale cinematografului, Necunoscute, 
și una și alta contemporaneităţii 
prin ceea ce aveau realmente genial 
și hotăritor pentru arta filmului, 
astăzi, aceste două personalități — 


MAI RIG U L 


A doua carieră 


Revenit pe ecranele lumii după 
trei decenii, în același triumf 
care a făcut din el filmul cel mai 
vizionat din istoria cinematogra- 
fului, „Pe aripile vîntului” oferă 
interpreților săi principali (Vi- 
vien Leigh și Clark Gable), chiar 
dincolo de moarte, încă o carieră 
de idol. 


FA 


Dincolo de moarte... 


Recunoștința lui Marais 


uită marea 
at de autorul 


şi 
Jean Marais 
oziția de 
„Théâtre de 
y portret omagial al 


care în felul lor propriu au fuzionat 
energiile celor două explozii ale 
umanității, una socială, revoluția, și 
cealaltă artistică, cinematograful — 
se definesc ca deschizătoare a unor 
imense teritorii neexplorate de con- 
ştiinţa avidă a  contemporanului, 
Eisenstein descoperea raportul din- 
tre individul animat de o idee socială 


Un cineast venit din viață 


și mecanismul social. Celălalt, Dov- 
jenko, descoperea raportul dintre 
natura umană și natura însăși, inclu- 
zind fenomenul social. 

Căci acesta este Dovjenko: un 
poet al cinematografului; un pasio- 
nat al meditației cu ajutorul imaginii, 
un constructor al epicului cu ajutorul 
metaforei și hiperbolei filmice, 

Aidoma vastelor întinderi ale pa- 
triei sale pe care le iubea pasional, 
aidoma sufletului rus a cărui adinci- 
me de ape oceanice frămiîntate în 
afunduri o intuia cel mai direct, con- 
sanguinar, arcul metaforei sale cine- 
matografice se întinde atotcuprinză- 
tor oferind cinematografului ocazia 
unor expresii, a unor graiuri încă 
neauzite, extinzindu-i puterea de 
cuprindere departe în orizonturi şi 
de forare în adincuri, 


Tinerețe fără bătrineţe... 


Neparolism util 


Şi încă un „adio” nerespectati 
Michel Simon în filmul lui Wale- 
Borowczyk, „Blanche“, își 
rirea de a se retrage 
faldurile arhivelor, Tine- 


după 
reţe fără bătrineţe și viață fără 


moarte! 


ce 


decenii 


Concurența pes 


„Liebelei“ de Ophiils la Cinema- 
zcă! Magda Schneider în rolul 
pal. Cu numai cîteva luni 
în urmă (ne reamintim cu emoție) 
ăzut, dar la Telecinematecă, 
ul acestei fatale povești 
de dragoste: „Domnişoara Cris- 
tina“, Rolul ingenuei nefericite 
tat de Romy Schnei- 


4 


„Zvenigora”, poem al revoltei, 
„Pămînt“, pasională trăire a integră- 
rii țărănimii ruse în revoluție, „Ivan”, 
portret al nașterii noului suflet rus, 
„Miciurin“, integrare a omului într-o 
natură căreia îi aparţine prin naștere 
şi moarte, 

S-a acreditat ideea unui Dovjenko 
născut și trăit ca un naiv țăran, creînd 
spontan și rapsodic și poate el însuși 
s-a complăcut în acest portret-robot, 
tip Şolohov, uneori atît de conforta- 
bil social, Realitatea ni-l arată ca pe un 
cineast conştient, venit din teritoriul 
activ şi lucid al gazetăriei şi docu- 
mentarului, al graficii de afiș, al acti- 
vismului cultural prezent şi concret. 
Critic de cinematograf avizat, cu o 
cultură solidă a tuturor creaţiilor 
avangardei din întreaga lume și din 
URSS, ceea ce pentru acei ani era 
formaţia normală a unui intelectual 
prizonier. de artă, acest venit tirziu 
la cinematograf (deși născut doar cu 
un an mai devreme — 1894 — de 
naşterea însăși a filmului), a fost un 
prizonier al propriei sale formule de 
artă odată descoperită. Simplitatea 
și tonul direct, cîntecul de rapsod 
popular, afectata negare a culturii 
de bibliotecă, făceau parte din pro- 
gramul estetic al unui. rafinat. 

Absolutismul. stilului său medita- 
tiv, expresiv prin metaforă și recu- 
leasă descripție, prin naturalismul 
tipajului și prin hiperbola monta- 
jului, devine virtutea categorică a 
acestui mare autor de film, dar și 
greutatea sa specifică ce-l situează 
la un nivel al plutirii în zona artei 
filmului, mai jos decît cel trăitde 
artistul însuși, decît cel bănuit de 


contemporani, 
S. LEONTIN 


E Ti OR 


der. Reluarea (deși bucurîndu-se 
şi de aportul lui Alain Delon) 
era departe de original. Nu şi 
interpretarea fiicei, față de aceea 
a mamei. 


dezacord 


Surisuri 
de aur dentar 


La București sînt studiourile cinema- 
tografice, tot aici arhiva, institutul de 
cercetări, centrul de cinematografie, 
biblioteca documentară, asociația cine” 
aștilor, aici sesiunile ştiinţifice, simpo” 
zioanele, conferințele de presă, Cine 
mateca, aici e concentrată toată cultura 
filmului. Pînă vom mai avea vreun stu- 
diou artistic, documentar, de animaţie 
la Suceava, ori la lași, ori la Craiova, e 
de înțeles profesionismul centralizat şi 
amatorismul generalizat pe restul teri- 
toriului. Dar e mai puţin acceptabilă 
azi exclusivitatea centrală a manifestă- 
rilor de cultură cinematografică, deoa- 
rece peliculele, revistele, cărţile şi, 
prin ele, ideile, se răspindesc pretutin- 
deni. Peste tot sînt oameni interesaţi, 
uneori chiar și pasionaţi de destinul 
acestei arte și de meditaţia asupra ima- 
ginii în mișcare, 

Au loc, în multe orașe, intilniri cu 
scriitorii, festivaluri și simpozioane tea- 
trale, reuniuni muzicale și muzicologice, 
de ce nu s-ar desfășura şi colocvii cine- 
matografice? De ce n-ar fi pus în dis- 
cuție, de pildă, „Mihai Viteazul” la Uni- 
versitatea din Cluj? De ce nu s-ar pre- 
zenta institutelor pedagogice din laşi 
o selecție de desene animate, organi- 
zîndu-se o dezbatere funcţională asupra 
valorii lor artistice şi educative? Ades 
se vorbeşte despre necesitatea intro- 
ducerii în programa școlară a filmolo- 
i pledoaria ar dobindi argumente 
noi, practice, dacă aria confruntărilor 
de speciali -ar lărgi dincolo de bari- 


Un dans de 45 de ani 


așe, a căror dezvol- 
și sporit standard inte- 
şi o atare prezență, au 
ată, şi numai citeodată, de 
film : doi-trei: actori 
produc — cum 
de aur 
pe scurt 
am 
tru, 
cu 
rdic- 
care nu se știe 
a fi comunicat. 
altceva, 


t — surisuri 


esc 


iniţiativei. 


Vălentin SILVESTRU 


Mircea Sintimbreanu 
4 delicateţe și francă 
ind sălila de cine- 
c cele vechi, precum 
unele din cele naj 
v Consiliilor popu- 
i sint în proprieta: 
atografiei. 


sl genera! 


vesc., Voi reveni. 


cineclub 


De dragul 
de a filma 


Foarte ambiguă îmi pare a fi existența 
cineaștilor amatori. Ceea ce primesc 
ei îndeobște este o cantitate minimă 
de aparatură și de peliculă şi, cu precă- 
dere, încurajări, Sînt încurajați să lucre- 
ze, sînt încurajați la fiecare film în parte, 
la fiecare dintre destul de puţinele lor 
reuşite. Și atît. De fapt, cineaștii ama- 
tori nici nu există, în măsura în care 
cinematograful este arta, prin excelență 
dependentă de publicul său, Pentru că 
tot ce se lucrează în cinecluburi, se vede 
eventual în alte cinecluburi și, tot de 
către cineclubiști, la festivalul anual al 
cineaștilor amatori. Circuitul este per- 
fect închis, fără posibilă portiță de ieşire 
către o afirmare. Amatorii fac într-ade- 
văr film mai mult de dragul de a filma, 
dar pasiunea fără pretenţii n-ar trebui 
să devină motiv de ignorare, De aceea, 
fiind dintre puţinii care au văzut măcar 
cîte ceva din producţia celor două cine- 
cluburi timişorene — „CFR“ şi „Gaudea- 
mus" — mă bucur de prilejul pe care îl 
am de a le menţiona. „Fumul“ este ulti- 
mul film al primului cineclubist din 
țară, Dragoş Sandu. Filmat şi montat 
curat, cu efecte de culoare surptinzător 
de reuşite, filmul se susține însă greu 
pe ideea cam subţire pe care o urmă- 
rește: un tînăr, doi tineri, mai mulți 
tineri fumează; fumul se înalță, se înco- 
lăcește, urmat de gîndurile lor, în ciu- 
date arabescuri; apoi se destramă, Gînd 
după gînd se adună, se realizează, Cali- 
tatea tehnică și plastică a imaginii rămîne 
meritul esențial al filmului, „Identitate“, 
al studentului Vasile Moise, un subiect 
aparent improvizat, se ratează prin 
monotonie și lipsă de finalitate, Remar- 
cabil în schimb s-a dovedit același 
Vasile Moise, ca interpret în foarte 
frumos filmatul, dar cam elipticul, „Ză- 
pada“ de loan Dietrich şi în „Nuca și 
aluna” de Iosif Costinaş. Şi pentru că am 
ajuns aici, şi pentru că îmi pare a fio 
reală personalitate, aș vrea să-i prezint 
mai pe larg pe absolventul filolog losif 
Costinaș. Face film de 8 ani. Anul trecut 
a primit premiul Festivalului studențesc 
de cineaști amatori pentru „Masculin- 
feminin“, „Picioarele“ şi „Nuca și aluna“. 
A mai prezentat la această proiecţie un 
film mai vechi, „Paralela“, documentar 
poetic demn de orice competiţie şi 
ultimul său film, „Trei oameni şi-un du- 
lap". Acesta, alături de „Picioarele” și 
de „Nuca și aluna“ denotă un umor 
caustic, oarecum absurd, de factură cu 
totul neobișnuită, nouă şi cuceritoare 
Sînt filme scurte, de idee şi metaforă, 
construite rotund și concis, cu mină 
sigură. De remarcat o ciudățenie: deși 
nimeni nu apucă să observe, deși par 
pline de dialog şi de rezonanţă, toate 
trei sînt filme mute, lipsite, deliberat, de 
banda sonoră. Personalitatea de autentic 
cineast a lui losif C i 
nivelul gîndirii şi r 
ceea ce se inp şi s 
obicei prin „cineast ama 

Cineclubiștii s-au îm 
cu lipsurile, cu neajun 
mai greu de acceptat, es 
naş de exemplu face 
metraje de 8 ani de zile, y 
să le vadă, să le critice s aprecieze 
Probabil că după încă 8 ani va obosi şi 
va renunța, fără regrete, fără a se con- 
sidera nedreptăţit. Dar ar fi p E 

“Ţin să precizez că nici această vizio- 
nare n-a avut loc cu public, ci a fost 
găzduită tot de cineaști, anume de stu- 
diou} experimental „Victor lliu“, în 
cadrul proiecțiilor sale de lucru, 


Șerban STÎNCĂ 


42 


Scrisoarea 


lunii 


Credem că cititorii noștri n-au 
uitat replica unor eleve la „acu- 
zaţiile“, aduse de tov. C. Mun- 
teanu din lași, care nu accepta 
„neînţelegerea dovedită de tineri 
față de filmul „Păcatul dragos- 
tei“. Replica acelor eleve (vezi 
Cinema nr. 1211970) a primit 
acum contrareplica unui inginer 
din Tr. Severin: 


„.«„Nu cumva această revistă a 
ajuns tribuna copiilor care ne 
predau lecţii nouă, celor maturi, 
celor care cunoaștem ce înseamnă 
a munci, a crea, a învinge greută- 
ţile în munca noastră edificatoare? 


(N.R.: Nu, ferit-a sfintul!). 


Cronica 
spectatorilor 


Avaramu, avaramu.,, 


„Vagabondul“ continuă să ne pună 
pe ginduri, E curios — dar asta 
e situația. lată situația la Galaţi: 

mesi” Vagabondul" a venit la noi, 
la Galaţi, adus de la Brăila, În 2—3 
zile biletele s-au terminat. Văzind 
cîtă lume se duce și auzind exclama- 
maţiile în dreapta și stinga că este 
un film bun, mi-am zis că trebuie 
să-l văd și eu. Am luat bilet fără 
prea multă bătaie de cap (am 
legitimaţie) și am văzut filmul atît 
de lăudat de unii „cinefili“.., Din tot 
filmul mi-a plăcut doar muzica și o 
scenă: aceea în care el este urmărit 
de poliţie şi ajunge în casa Ritei 
(cum s-au potrivit toate!). Pot să 
vă spun că m-am amuzat la „Vaga- 
bondul”: lumea plingea și pe mine 
mă pufnea risul". 


Samoil LAILA 


levii mă întrebau:  tovarășe 
diriginte cînd mergem ta „Vagabon- 
dul?" — „Dar de ce să mergem”? 
i-am întrebat la rîndul meu. Mi-au 
răspuns că e un film bun, cu Raj și 
Rita, cu o dragoste curată, cu oameni 
buni şi răi etc. Știau asta de la frați, 
părinţi, prieteni mai mari — a avut 
loc deci o transmitere a legendei 
de la suflet la suflet. Acești copii 
vor revedea peste alți 15 ani „Vaga- 
bondul” şi-și vor aminti ceea ce-mi 
amintesc eu acum: cum eram acum 
15 ani, cu cine l-am văzut, cum mi s-a 
părut atunci? Rezistenţa filmului vine 
din noi — sîntem întotdeauna gata 
să vizionăm nedreptăţi, să plingem 
(bineînțeles numai în sala de spec- 
tacol), să fim de partea oropsiţilor. 
Asta pentru că, în fond, sufletul, 
sufletul omenesc e bun... Foarte 
departe de a fi o capodoperă, filmul 
acesta ne atrage ca un magnet"... 


Prof. Ulise VINOGRADSCHI 
str. Vasile Lupu 21 


m... Spiritul meu de frondă este 
întru totul împotriva acestui film 
legendar, care mi-a tulburat copi- 
lăria. Nu l-am revăzut dar nici nu 
simt nevoia, de teamă să nu-mi alte- 
rez impresia formată pe vremuri. 
În fond îmi dau seama că e o melo- 
dramă ca oricare alta, iar pentru 


Cazul Marilenei M., Vera C.L. și 
Monica Chirtaș e strigător la cer. 
Eu, ca inginer, nu mă împac cu 
gîndul ca o elevă de 17—18 ani 
să vorbească despre Amman, Bel- 
fast, Cambodgia şi să spună că inte- 
ligenţa și virsta n-au nimic comun, 

(N.R. De ce nu vă împăcați cu 
gîndul ca o elevă să fie preocu- 
pată de situația din Cambodgia?) 


Păi, M.M,, VCL. şi M. Ch. 
l-au insultat pe tovarășul C. Mun- 
teanu ca şi pe noi, cei care am 
văzut filmul „Păcatul dragostei”, 
deoarece acest film a fost o 
lecție zguduitoare pentru adulţi, 
Ce-au înţeles copiii din acest film? 


(N.R.: Ce-au înțeles au spus-o 
şi sinceritatea lor nu ni s-a 
părut nici o clipă injurioasă. 
Cum se poate ca un om matur 
să confunde insulta cu replica 
în contradictoriu?). 


mine e greu ca o melodramă să fie o 
capodoperă a cinematografiei. Le- 
genda despre acest film s-a transmis 
şi se va transmite prin nu știu ce 
mecanism”... 
Nicolae TUDORA 
Str. Gh. Șincai, Bloc. B. 200 
Lupeni 
N.R.: Poate că rîndurile profeso- 
rului din Galaţi care vă precedează 
să vă ajute să dezlegați „misterul 
legendei”, Vă mulțumim pentru fe- 
licitările adresate almanahului nostru. 


„Vagabondul“ ne atrage 
ca un magnet"... 


Pe afișul nostru 


„În fiecare seară la ora 11“... Totul 
e făcut în acest film cu finețe şi mi- 
gală de bijutier. Filmul e de fapt un 
lied al eternei iubiri. 


G. BRUCMAIER 


Suceava 

„Jurnalul unei cameriste”: ...Este 
multă ase mo- 
ral şi iridiana” şi cel din 


„Jurnalul meriste”. Atît Viri- 
diana cît și Célestine, camerista, ser- 
vesc cu răbdare capriciile unor bă- 
trini libidinoși, care au mania redeș- 
teptării amintirilor amoroase. Viri- 
diana acceptă din partea unchiului 
vălul de mireasă care a aparţinut 
miresei defuncte. Célestine satis- 
face deprinderile senile ale stăpînu- 
lui. Peisajul din jurul castelului Viri- 
dianei este identic cu cel din jurul 
casei Monteil. Intrezărim aici ceva 
din optica de lucru a lui Buñuel, care 
folosește aceleași raporturi sociale 
între personaje şi aceleaşi peisaje 
morale, 
Prof. lon GIURCĂ 
Alba lulia 


Vă rog ca pe viitor să scoateţi din 
revistă rubrica „Curier“ întrucîte 
nebine-venită, Ea a ajunso polemică 
între o serie de tineri lipsiţi de 
bunul simţ şi cei maturi care au o 
pregătire atît profesională cît 
şi culturală, precum şi între o serie 
de maturi lipsiți de pregătire, 
dar care vor să-şi vadă numele 
în revistă și ceilalți cetățeni 
care gîndesc mai judicios, 


(N.R.: Sperăm că dumneavoas- 
tră faceţi parte din ultima cate” 
gorie şi de aceea vă şi dăm cuvîn- 
tul pentru ca,„nenorocirea” pe care 
ne-o proorociți să nu aibă loc.) 


Îmi pare rău că un intelectual 


întrebuințează acest limbaj, dar 
altfel nu vă pot vorbi... 


(N.R.: Ne pare şi mal rău că un 
intelectual matur nu a îndrăznit 
să semneze aceste opinii intran- 
sigente). 


„Vinătoare de vrăjitoare": ...Ca 
să fi simţit și noi teama, frica, durerea 
nu era nevoie numai de sînge, nu era 
nevoie numai de întinderi pe scară 
cu ochii încercănaţi și sticloşi, ci şi 
de altceva și acel altceva lipsește în 
filmul lui Vavra, Există mişcare, dar 
nu există suflet, există rană, dar nu 
există durere, există țipăt, dar nu 
există suferinţă...“ 


lon MANEA 
Galaţi 


Poșta cronicii 


spectatorilor 


Acăi Puiu (Str. Eremia Grigorescu, 
Moinești); A. Codreş (Com. Siliştea 
Crucii-jud. Dolj); I.T. (Deva); 
George Vlad (com. Scutelnici, jud, 
Buzău — cronica la „În arşița nop- 
ţii”); Sorian Pereda (Bacău — pe 
care-l rugăm insistent să ne mał 
scrie): Cronicile dumneavoastră ne- 
au sosit cu o mare întîrziere, filmele 
au fost de mult dezbătute, întirzie- 
rea cu care vă răspundem se datoreşte 
apariției noastre lunare, Oricum, 
scrieţi-ne mai prompt, 


Din întrebările 
cititorilor 


9 .... S-a făcut o cronică atît de 
favorabilă „Procesului lui Kafka 
încît am rămas înmărmurită. Nu se 
cheamă asta snobism? Marele Kafka, 
marele Welles, marele Antonioni, cu 


trilogia lui plicticoasă, nu meritau 


o săpuneală zdravănă?“ 
Rusalca DIMITROY 
Braşov 


„Nu se cheamă asta 
snobism?" 


N.R.: Nu credem că meritou o 
săpuneală zdravönă, după cum nici 
dumneavoastră nu meritaţi "un ase- 


b 


.— 


— 


„Fericirea adevărată e totdeauna 


mai mult n-ar putea îndura 


o clipă, 


. cc 


firea omului. 
LIVIU REBREANU 


menea tratament pentru criticile. dis- 
prugătoare. la care ne supuneţi și cu 
care, sinceri să fim, nu sintem de 
acord, Să menţinem totuși dialogul. 
9 „...Am văzut cum după vizio- 
narea filmului „Pomul de Crăciun”, 
publicul a rămas pe locul său, după 
aprinderea luminii, profund impre- 
sionat, De ce ați notat acest film 
cu două steluțe doar, adică, „pe răs- 
punderea dv."? 
Nicolae DAGMAR 
Deva 


N.R.: Aceasta a fost opinia noastră, 

şi nu un decret lege. 
e „Consider „King Kong eva- 
dează" un film bun. De ce? 1) Eun 
film fantastic în care predomină 
știința şi tehnica de viitor; 2) Răul 
e învins de bine, iar omul poate să 
învingă puterea oricărei maşini; 
3 Savanţii nu-și pun invențiile în 
slujba războiului, ci în slujba socie- 
tății, De ce nu v-a plăcut acest 
film,  tovarăşe Crohmălniceanu?“ 
Cristea FLOREA 
Str. Zizinului 142 Craiova 


N.R. lată răspunsul tov. Ov. S, 
Crohmălniceanu: „Da, toate aceste as- 
pecte sînt juste — și au fost revelate 
în articolul meu — dar ele nu împie- 
dică filmul să fie prost, Se poate 
intimpla şi oşa, stimate tovarășe 
Cristea..." 

Ce stil nou vedem în Ange- 
inţii şi puşcăriașii — oameni 
de aur, ca şi la filmulețele care se vor 
muzicale? Ne întrebaţi tovarăşe Mihai 
Duţă, la rubrica dvs, „Și difuzarea 
e o artă“, pînă unde puteţi fi criti- 
cați?! Chiar nu vă dați seama?” 
Violeta DELEANU 


Caransebeş 


N.R.: 1) Rezultatele concursului de 
scenarii s-au anunțat: 2) Luaţi legă- 
tura cu cineclubul de amatori de lo 
Oţelul Roșu; 3) Cronica la „Elvira 
Madigan" ne-a plăcut, dar a sosit 
prea tirziu; 4) Niciodată nu veţi 
fi un musafir nepoftit la „curierul” 
nostru. 

9 ....Cred că ar fi cazul ca tov, 
M. Duţă să ne explice mai clar ce 
fel de educație estetică și politică 
vrea D.R.C.D.F-ul să ne facă prin 
filmele difuzate, Nu credeţi că un 
film artistic bun va avea întotdeauna 
un efect pozitiv!” 


Vasile M. 

Dej 

N.R.: Tov. M, Duţă vă roagă să-i 

citiți articolul din nr. următor al 

revistei — unde va incerca să vă rãs- 
pundă... 


Dialog 


între cititori 


Denis Popovici se apără şi 
răspunde: 


Amînind pentru numărul viitor 
foarte interesanta polemică născută 
în jurul opiniei studentului Simion 
Silvian despre filmul „Procesul“, 
(vezi Cinema nr. 1/1971) — ne supu- 
nem tradiției noastre şi dăm cuvintul 
intr-un mod cuvenit ş! cuviincios, lui 
Denis Popovici din lași a cărui părere 
despre „Splendoare în iarbă" a fost 
atit de criticată în „Curierul“ din 
Ee e dial lată replica împricina- 
tuluit : 


„Mai întli, aş vrea ca acei ce vor 
citi răspunsul meu să aibă în faţă și 
cuvintele publicate în Cinema nr, 
9/1970. Spuneam acolo că nu scriu 
pentru a convinge sau a polemiza 
pe cineva. Mi-am exprimat pur şi 
simplu părerea despre un film şi 
atit, N-am crezut că vorbele mele 
vor stirni asemenea proteste. 

Răspund, mai întîi, elevei M. Chir- 
taş din Satu-Mare, Nu-mi plac nici 
mie oamenii perfecţi, cum spui dum- 
neata, pentru că eu admir sau nu 
ceea ce există: oamenii obișnuiți. 
Condiţia admirației mele este ca 
omul să nu fie mai mult rău decit 
bun, Dumneata spui că nu poţi cre- 
de cînd ţi se spune: „Fiţi buni și 
veţi ajunge acolo”, „acolo“ fiind 
probabil fericirea. Cum  antonimul 
lui „bun” e „rău", dacă ți-aș spuna: 
„fii rea şi vei ajunge acolo”, ai să 
mă crezi? 


Marilenei Păduraru i-aș răspunde 
cu o maximă ce aparține unui om 
care cunoștea viața mai bine decit 
noi — Liviu Rebreanu: „Fericirea ade- 
vărată e totdeauna o clipă. Mai mult 
n-ar putea îndura firea omului care 
deseori într-o viață de mulţi ani nu 
are norocul să întiinească nici clipa 
aceasta, nici măcar să se apropie de 
ea“, Și deşi nu cred în rețete de viaţă, 
înclin să cred că are dreptate. 


„Mi-am exprimat pur și simplu 
părerea..." 


Lui Călin Dragomirescu i-aș zice 
că la întrebarea: „ce te faci cind viața 
îți pune în faţă greutăți de felul 
acestora?" există diverse răspunsuri. 
Două din ele: „Dază nu ai văzut 
„Splendoare...” care influențează via- 
ţa în măsura în care un film sau o 

a o poate face, cazi, te ridici, 
turi şi pleci. În fond, de multe 
ori în viață pleci de la zero. Dacă 
ai văzut filmul, chiar dacă eşti opti- 
mist, ţi se taie picioarele. Încrederea 
în sine strică numai cînd e prea 
multă, dar ce te faci cînd nu mai e 
nimic din ea? Ce simplu ar fi de 
cumpărat! 


Heiaş Valentin — dumneata crezi 
că filmul e  „remediul decepției“ 
şi nu decepţia remediului, a căderii 
la zero de care am mai amintit, Ori- 
cum, în materie de încredere trebuie 
să păstrezi în viață linia de mijloc. 
Altfel și supărarea și bucuria ne-ar 
ameţi în aceeaşi măsură, 

Dumneata, Mircea Constantines- 
cu, eşti dintre cei care, ca și Bud, 
pe care-l admiri şi-l aprobi — pri- 
veşti viața într-un mod pe care-l 
cunosc. Nu-ţi place ceva, arunci. 
Dacă mai există cineva care să pună 
paie pe foc, totul merge strună, Pe 
Diana, carnea de tun a filmului, nici 
n-o vezi, Cum o fi muncind un om 
care acceptă toate loviturile vieţii? 
Nu cumva devine o marionetă? Nu 
ți se pare că mai mult a suferit 
Diana? 


Cam acestea m-am gindit să vi le 
spun, În fond nu vorbim decit despre 
un film, așa că să nu ne înfierbintăm 
excesiv." 


Sîntem 
de acord cu: 


M. Nişă (Birlad): „..„Nu produceţi 
și nu dați în consum decit filme 
bune, din care spectatorul să aibă ce 
învăța. Nu importaţi decît filme 
bune”. 

Prof. Nicolae Andrei (Com. Movi- 
la, jud, Ialomița”)... „lirmărirea” se 
sfirşește prin victoria forței asupra 
legii şi este o replică dată filmelor 
slabe care cultivă violența în sine.“ 


Boos (Timişoara): „...Eliot Ness a 
zîmbit în episodul numit „Sfirşitul 
lui Johnny Fortunato", A rîs, a fost 
cît se poate de vesel şi a mai făcut 
ceva: a sărutat o femeie”. 


Ad. Irimescu (Voineasa, jud. Vil- 
cea): „...Nu ştiu, dar de cîte ori mă 
gîndesc cum se face un film (nu nu- 
mai la noi, ci şi în'alte părţi) îmi 
vine în minte povestea cu ridichea 
care nu putea fi scoasă din pămînt 
numai de babă, fapt pentru care baba 
cheamă în ajutor moşul, moşul cii- 
nele, cîinele pisica, pisica șoarecele, 
etc, 


N-P. (Bucureşti): ...pentru întrea- 
g demonstrație a filmului ca „artă 
cai verzi pe pereți". 


În două 
vorbe 


Nicu Satnoianu — Str. Marna, 
bloc 9, Brăila: Mulţumiri pentru fe- 
licitările adresate redactorului nos- 
tru — vom ține seamă și de celelalte 
sugestii, 

ing. Flavia Matei — Timișoara: 
Criticile dumneavoastră, deşi „mă- 
runte“, ne-au prins bine și vom încer- 
ca în viitor să citim „Paris Match'-ul 
la fel de atent ca şi dvs. 

Eugen Trancu — Str, Spătarului qi 
Bucureşti: l-am transmis cronicaru- 
lui Călin Căliman violenta dumnea- 


nată de domnia sa în 

ranul“, De ce nu i-aţi scr 

Mai ales că noi sîntem de opinia sa, 
ing. lea S. loan — Str. Mihai 

Bravu 153, Ploieşti fe 

mai bine să 

Silviu Zi 

iova) pentr 

of-ul dvs. Cit 

jurut Saritei Mor 


ca întreg 
e polemica în 
— ne e destul. 


Cristina Luzescu — Calea Grivi- 
tei 222, Bucureşti: Mulţumiri pentru 
felicitări. Re a — după cum am 
mai explicat — aparţine, nici 


ca spirit, nic 

Irinel Cioară — Str' Drumul Sării 
nr, 28, Bucureşti: Îi vom transmite 
tui Lucian Pintilie elogiul dvs, — vă 
rugăm reveniţi, aveţi talent. 

Dudea Cornelia — Str. Moldovei 
nr, 12, laşi: Nu publicăm nici scena- 
rii şi nici idei de scenarii, Adresați-vă 
studioului București, redacţia de sce- 
narii, bd. Gh. Gheorghiu — Dej, 65, 
Bucureşti, 

Prof. Mihai Pirvu — Com. Mihă- 
iești, jud. Vilcea: Din păcate, vibran- 
ta dvs. peldoarie pentru acel fiim 


nu-și poate găsi, deocamdată, răs= 
puns. Dar vă rugăm insistent săne 
mai scrieţi, cu aceeași pasiune. 

Ilisan Lucreția — Com. Subce= 
tate nr. 67, jud’ Harghita: Tereza 
Kesovia n-a-cîntat în filmul „Am înttl- 
nit țigani fericiţi”. Am mai făcut aceas= 
tă precizare. 


Paula Mihai — Ploieşti: Ne mul- 
țumiți pentru publicarea pozei Sa- 
ritei Montiel. Dacă aţi şti cîți ne-au 
blestemat! 


A. Boroncea — Str. Cimpia 
Turzii 74: Citiţi răspunsul precedent, 


V. Călinescu, Bd. 1907 nr. 19, 
Giurgiu: Vă mulțumim foarte mult 
pentru observaţiile la adresa revis- 
tei. De cele mai multe ori aveţi 
dreptate; Filmul la care vă referiţi 
credem că este „Dr. Jekyll și Mr. 
Hyde“. 


lonescu Elvira — Str. Carpaţi, nr. 
7, Mediaş: Eroarea ne aparține, vail 
E Olivia de Havilland și nu Merle 
Oberon. 


Octavian Tierna — Ploiești: Fără 
a căuta să fim „cuminţi“, nu stă în 
puterea noastră achiziționarea acelui 
film. 


Hyperion — Focşani: Am reținut 
clasamentele dvs., nu dăm adrese 
— nici măcar a lui Antonioni, nu 
putem organiza o „Săptămînă An- 
tonioni“ pe întreaga țară, deşi pro- 
punerea dvs. ne-a lovit în suflet. 


Apolțan loan — Str, Republicii 
30, Tirnăveni: În materie de clasa- 
mente, cei măi mulţi dintre cei 20 de 
critici propuși de dvs, şi-au spus 
părerea în revista „Contemporanul“ 
la sfîrşitul anului, 


Grendel Carol — Str. M. Kogăl- 
niceanu 2, Medias: D.R.C.D.F-ul (str. 
lulius Fucik, 25, Bucureşti) vă poate 
da amănuntele care le cereţi despre 
acel scenarist, 


Costea Cătălin — Str. Mărăţei, 
Piatra Neamţ: Oance Victoria — 
Str. Iulius Fucik 10, București; 
Grofşoreanu Georgeta — Str. Moţi- 
lor 4, Timisoara: Horvath István, Str, 
K. Marx 45, Cluj: Pentru a intra în 
contact cu acei regizori români, 
rugăm să vă adresați Studioului 
Bd. Gh. Gheorghiu-Dej 
ACIN-ului, pe aceeași 


„Nu -confundați insulta 
cu argumentul“ 


| „Curierul: apare sub îngrijirea 
| lui Radu Cosașu 


EEA AO EEEE CERERE ETN 
Justraţiile curierulul sint extrase 
din „Catalogul obiectelor de negăsit” al 
lui Jacques Corelman, Explicatiile sînt 
extrase din scrisorile cititorilor. 
area POETA PERIE PRE 


13 


Ingmar. Bergman... 
„Nu fac filme pentru o elită” 


»::NU Creez 
pentru 
propria mea 
plăcere 

sau pentru 

o mică elită, 
ci pentru 
plăcerea 
milioanelor 
de spectatori.“ 


INGMAR BERGMAN 


în 


direct 


din 


Stockholm 


BERGMAN 


Fusesem prevenit de un prieten 
suedez, cînd îi spusesem tă în seara 
aceea mă voi duce să văd filmul „O 
pasiune” despre care, în zilele ace- 
lea, tot Stockholmul discuta: 

— „Vei fi desigur descumpănit. 
Deși îl reprezintă poate mai com- 
plex decit celelalte filme, s-ar putea 
să nu fie cea mai izbutită realizare 
a lui Bergman, Se spune că nordicii 
sînt taciturni, Cred că noi, astăzi 
cel puţin, vorbim prea mult. În 
viață, ca și în literatură, Avalanșă 
de romane-monolog, de piese-mono- 
log, de filme-monolog. În „O pa- 
siune", fundalul sufletesc şi de idei 
este tot alienarea sau, mai precis, 
faimoasa incomunicabilitate cu care 
a început să se exagereze.,,“ 

După cîteva minute, trebuie să 
renunţ a încerca să înțeleg coerent 
ce se petrece pe ecran, din simpla 
desfăşurare a imaginilor. Care sînt 
însă fascinante, Ca și jocul celor 
patru actori, Fiindcă filmul are 
numai patru personaje şi textul are, 
vădit, egală pondere cu imaginile. 
Deși se apără vehement de acest 
lucru, Bergman a rămas adînc im- 
pregnat de lunga sa experiență de 
om de teatru, în bună măsură mar- 
cat și de deosebita lui admiraţie 
pentru Strindberg. Faptul că el 
singur își intitulează unele din fil- 
mele lui, „filme de cameră“, ne 
amintește că Strindberg îşi intitula 
piesele sale „teatru de cameră“. 


Actorul, un instrument prețios 


Poate dialogurile mi se par și mie 
cesiv de abundente, fiindcă nu 
teleg nimic din ele. După jocul de 
fizionomie excepţional! al actorilor 
şi după stăruin'a cu care se repetă 
unele imagini, îmi dau seama că 
celor patru personaje vizibile li se 
adaugă și personaje invizibile, dar 
halucinant de prezente; obsesiile 
celor patru, Tulburătoare, adesea 
neliniştitoare, ambianța este făcută 
sensibilă printr-o vrajă stranie, in- 
sinuantă. În cele din urmă, sînt 
aproape mai mulțumit că nu mă 
pot lăsa furat de firul povestirii şi 
de labirintul dialogurilor. Disponi- 
bilitatea de atenţie îmi îngăduie să 
îmi dau seama mai bine de modali- 
tățile cinematografice proprii lui 
Bergman. Pentru prima dată mă 
izbeşte aversiunea lui vădită faţă 
de virtuozitatea filmării. Îmi amin- 
că în introducerea-cheie a ope- 
or sale complete, scrie: „Ins- 
trumentul nostru cel mai prețios 
este actorul și aparatul de filmare 
nu este decit un intermediar al 
reacțiilor acestui instrument", 
Într-adevăr, trei sferturi din „O 
pasiune“ sînt alcătuite din adevărate 
studii de capete de expresie, În 
aceste studii, a fost admirabil se- 
condat de marii artişti care sînt 


şi compatrioții săi 


Liv Ullmann (soţia sa, norvegiană 
născută la. Tokio în 1939) şi Max 
von Sydow. „Mulţi realizatori — mai 
spune Bergman — uită că chipul 
omeneșc trebuie să fie punctul de 
plecare al muncii noastre, Putem, 
desigur, să ne consacrăm esteticii 
montajului, putem să imprimăm 
obiectelor şi naturii moarte ritmuri 
admirabile, Dar prezenţa chipului 
uman constituie, incontestabil, no- 
blețea caracteristică a unui film“, 

Alături de mine, în sala de cinema, 
un tînăr sobru şi corect îmbrăcat, 
dar cu plete castanii căzîndu-i amplu 
pe umeri, ia note pe un carnet. 
Cînd se aprinde lumina, în timp ce 
ne îndreptăm spre vestiar, mă 
întreabă dacă am înţeles ceva. Con- 
vorbirea se leagă anevoios, dar cor- 
dial, într-o germană laborioasă. Îmi 
propune să merg cu el la o prietenă 
a lui, unde se adună seara tineri în- 
telectuali. Ninge. Bulevarde, cheiuri, 
poduri, parcuri, Pe zăpada înghețată, 
automobilul de sport derapează cum- 
plit. Tînărul este arhitect şi decora- 
tor, Îmi explică subiectul filmu- 
lui pe care îl vedea a treia oară, 
„Un film de Bergman trebuie în- 
totdeauna văzut de mai multe ori”. 
Pe scurt, foarte pe scurt, subiectul 
este acesta: un om, ce pare a fi un 
intelectual, s-a retras în izolarea 
insulei Fară, aproape pustie. Într-o 
zi, o femeie tînără al cărui automobil 
a avut o pană de motor, îi cere voie 
să telefoneze din dărăpănata fermă 
în care s-a instalat, Ana From (Liv 
Ullmann) a rămas văduvă în urma 
unui accident de automobil destul 
de neclar. Prin ea, singuraticul An- 
dreas cunoaște o pereche destul de 
stranie, venită să-și petreacă vara 
pe insulă: un arhitect reputat, cu 
soția sa Eva (Bibi Anderson). Eva 
îşi iubeşte bărbatul pentru care însă 
își dă seama că nu există ca făptură 
nă. Profund însingurată şi deze- 
ată, din prima seară se dăruie 
dreas, deși întelege că între 
el şi Ana e pe cale săse lege ceva, 
Bărbatul ei îşi dă seama și, nu numai 
că nu are nimic împotrivă ci, fotograf 
pasionat, chiar ia, mai mult sau mai 
puțin pe ascuns, unele clișee. În 
cele din urmă, Andreas și Ana se 
închid în ferma dărăpănată. Vine 
iarna, El începe să scrie şi Ana bate 
la maşină manu e lui. Totul 
într-o atmosferă a e, cu bîj- 
bîiri în necunoscutul fiecăruia. Nu 
lipsesc nici momente de erotism, cu 
aspecte halucinante. Între timp, în 
jurul lor se petrec lucruri ciudate. 
Rarii locuitori ai insulei sînt crescă- 
tori de vite și de păsări. Tot mai 
des, animale și păsări sînt misterios 
înjunghiate. S-ar părea că un nebun 
aciuat în insulă ar fi autorul acestor 
masacre. Un topor însîngerat este 
găsit însă de Ana în magazia lor de 
lemne. Apoi, ferme încep să fie 


incendiate. Ana evocă mereu în lun- 
gile conversații cu Andreas, viața 
ei fericită cu soțul defunct, care a 
fost un om admirabil, Andreas află 
însă de la Eva şi de la bărbatul ei, 
că Ana este o mitomană, că soțul 
ei era un om cumplit și existența 
lor, groaznică. Un nou incendiu îi 
dă lui Andreas dovada certă că incen- 
diatoarea este Ana. O convorbire 
dramatică are loc între ei în auto- 
mobilul Anei, cu care se reîntore 
pe un drum mocirlos, printre lacuri 
înghețate, printr-o privelişte ea 
însăși plină de disperare. La o coti- 
tură, Ana provoacă un accident care 
nu izbutește însă, Andreas înțelege 
că a încercat să-l omoare. Sotul 
ei nu fusese oare ucis într-un acci- 
dent identic, fiindcă înţelesese că 
ea este o incendiatoare? Andreas 
sare din automobil și în-epe să fugă, 
Ana aleargă o vreme după el, încer- 
cînd să-l reţină. Dar pricepînd că 
este inutil, se întoarce, singură, pe 
drumul transformat în mlaștini de 
desgheţ. Cine înjunghia însă vitele și 
păsările? 


Voci pe o insulă 


Un ultim braț de mare. Sîntem pe 
insula Lidingö, Prietena tinărului cu 
plete face parte din corpul faimosu- 
lui Balet suedez. Locuiește într-o 
neașteptată cabană ascunsă sub ulmi, 
într-o vastă grădină cu aspect pă- 
răsit. Într-un cald şi colorat living- 
room, cu pereţi de birne lustruite şi 
tavan de grinzi,vreo zece persoanestau 
în fotolii adinci şi pe jos, pe covor, 
Prezentări le o dată făcute, cam sumar, 
se vorbește bineînţeles de-a dreptul 
de Bergman. Şi tonul discuţiei se 
aprinde repede. Aflu că, nu rareori, 
Bergman are complicate probleme 
financiare. La un moment dat, timp 
de un an întreg, cinematografia sue- 
deză și-a suspendat orice activitate, 
Există o comisie de control care a 
ridicat în cîteva rînduri obiecţii 
serioase. Redus astfel la un fel de 
provizoriu şomaj, Bergman nu a 
acceptat nici o propunere din străi- 
nătate. 

O tinără femeie, despre care mi se 
spune că este asistentă universitară, 
intervine vehement (discuția se poar- 
tă amestecat, în englezeşte, frân- 
țuzește şi nemţește), 

— Era mai bine, socotesc chiar 
necesar, să se mai ducă și în altă 
parte, Mai ales să-și situeze acțiu- 
nea filmelor și sub alte meridiane, 
incontestabil, Bergman este un mare, 
un foarte mare artist. Şi subtil poet. 
Poate în primul rînd un poet. Dar, 
cum bine spunea un lucid scriitor 
francez, asta nu exclude şi nici nu 
scuză totul, Filmele lui Bergman au 
o mare audienţă în întreaga lume, Si 


—] 


merge tragismul oamenilor care nu 
pot ajunge unii pînă la alții. Rare 
„ori Bergman a obținut o mai mare 
z2bîndă în prospectarea hăţișurilor 


j: se afirmă ùn 
xprimindu-se prit 
caracteristic cine- 


poet, dar ur 


nişte bolnavi. Ei bine, nu 


prietenii mei nu 
în care trăiesc e. 
diversă în alcătuirea ei 
bită, Nu neg ex 
pentru care Bergmar 
bită predilecție. Și e libe 


căile alunecă- 


alta apărind 


să fie înlocuit 
generalizeze, Suedia nu este ceea ce 


își închipuie prea mulţi oa 


en, Lars Bergstrom scrie: 
este filmul lui cel mai 
uman. Nici un regizor din lume nu are 
o concepţie despre lume mai dra- 
matică şi mai plină de adevăr zgu- 


psihologice. duitor uman ca Bergman. Numai el 
În Aftonbladet, Jurgen Shildt scrie: ne arată cu o înverșunată tenacitate 
„În unele cercuri elegante și snoabe că tragedia făpturii umane constă 
se strimbă din nas faţă de fenomenul în faptul de a fi hăituită de ea însăși, 
Bergman, care este considerat dep nu de lumea înconjurătoare. 
Și se insinuează că ar trebui — Nu au fost și cronici aspre, 
căutată o altă personalitate cu care ostile 


i, + că Berg p, 
te adevărat că Berg — Prea puține. Pe acelea le-am 


MAD ENU, îşi sch nbă pielea fără s rupt. Nu meritau să fie păstratel 
fie nevoie, dar nici Godard, Buñue spune tînărul vehement, Profesorul 
sau Antonioni nu o fac. Și cui i-ar şi soția sa încuviinţează zimbind, 


trece prin minte să le ceară așa ceva 
În limitele, poate uneori cam strîm 
te ale piesei psihologice de cameră, 


gîndire, de 


nu are nimic 
perile morbide 
mea începe 
Bergman este inco 


maestru al filmului suedez... 
tem nişte sălbatici neferici 
ceea ce pare să spună Bergman ir 


chiar generatoare 
tește pe ginduri balerina 


acest armonios consens fa- 
nu se ascunde oare, pentru 
poate numai, în germen, o 
bilă dramă bergmaniană? 
Fiindcă situația este tulburător de 
asemănătoare cu cea din „Zimbetele 
u de vară". 


continuă să fie mare 


„O Pasiune“. Fiecare purtam în no 


sine. Atunci refuză cu îndirijire 


filmelor lui. victima și 


la un profesor 

ani) şi soția 
tuziasm despr 
e despre te- 


hiar atit de s 


Lucrurile nu si 
Ca orice autenti 


sale pred 


ul profesorului 


călăul. |. IGIROŞIANU 


Actorul este instrumentul cel mai preţios" 
(Liv Ullmann) 


Reamintim cititorilor noştri 
că dorim. să le aflăm 
opiniile în legătură cu 


sondajul 
„CARE SÎNT FILMELE 
DVS. PREFERATE?“ 


apărut în numărul 3 | 1971 
al revistei noastre. 
Răspunsurile se primesc ptnă 


la data de 1 iunie 1971, 
însotite de precizarea 
profesiunii şi, eventual, 


A bîrstez Aus: 


în 
direct 


din 


Moscova 


Epicur cineast? Epicur în spatele 
camerei de luat vederi? Cu neputin- 
tă! În secolul nostru, secolul psiho- 
logismului patologic, al meditaţiei 
maladive, al presimţirilor sumbre, 
aflate la un pas de catastrofă, pro- 
ducţiile care preamăresc viaţa și 
abundă în reflecţii optimiste, echili- 
brate asupra lumii înconjurătoare 
sînt socotite un caz aparte, un mira- 
col în toată puterea cuvîntului. Sin- 
tem tentaţi să-l privim ca pe-o fosilă, 
o relicvă arheologică, care ţine de o 
altă epocă, de alte timpuri şi pe car 
numai întimplarea a scos-o la lumina 
zilei. Acest amestec de mirare și 
surpriză îl resimțim față de filmele 
şi personalitatea lui Gheorghi Dane- 
lia, regizorul care nu aspiră la laurii 
de lider, dar nici nu se încadrează 
în vreuna din orientările existente 
în cinematografia sovietică. 


Jumătate din „Serloja“ 


Începutul a fost simplu. Tînărul 
arhitect moscovit a înţeles subit că 
pasiunea vieţii lui e cinematografia. 
Renunţind la interesanta lui activi- 
tate într-o mare instituție din Mos- 
cova, el a redevenit student, de data 
aceasta la Școala superioară de regie 
de pe lingă Uniunea cineaştilor din 
U.R.S.S. Potrivit statutului, absol- 
venţii cursurilor de doi ani trebuie 
să realizeze un film, în oricare stu- 
diou din ţară, cu valoare de lucrare 
de diplomă. Filmul regizat de Dane- 
lia, împreună cu colegul său Igor 
Talankin, a fost mai mult decît un 
strălucit. debut al tînărului cineast, 
el s-a numărat printre realizările 
autentice ale cinematografiei sovie- 
tice în ansamblu, De altminteri, 
„Serioja” a atras atenția spectatorilor 
din numeroase ţări, 

Acum, după aproape zece ani, am 
fi poate îndreptățiţi să spunem că 
Danelia n-a fost vioara întîi în due- 
tul lui cu Talankin. Caracterul poves- 
tirii Verei Panova, „Serioja“, care a 
stat la baza scenariului de film, su- 
biectul ei și modul de a-l nara — 
totul i s-a potrivit mai bine lui Igor 
Talankin, adept înnăscut al genului 
liric, Da altfel, dezvoltarea ulterioară 
a creaţiei celor doi regizori le-a con- 
turat personalitatea în modul cel 
mai concludent: în cel de-al doilea 
film al lui, Talankin a recurs din nou 
la proza Verei Panova, turnind „În- 


DANELIA, 


un nou Epicur 


“troducerea”, În schimb, Gheorghi 


Danelia a abordat genul comic, regi- 
zînd „Păşesc prin Moscova”, 

Nu e însă mai puțin adevărat că 
şi în „Serioja“ au existat secvențe 
în care s-au făcut simţite tempera- 
mentul lui Danelia, măiestria lui de 
a sublinia aspectele comice, predi- 
lecţia lui pentru soluţii cinemato- 
grafice frapante. Îmi amintesc prima 
secvență a filmului: în prim-plan, 
micul personaj din rolul titular, El 
fixează obiectivul cu o privire se- 
rioasă, , împărtășind spectatorilor 
marea lui descoperire: „Am inimă!" 
După vizionare devine limpede că 
aceste cuvinte exprimă sensul fil- 


„Un artist trebuie 
să fie înţeles 
de toţi. 

Să nu uităm 
că cinematograful 
s-a născut 


A 


în bilciuri». 


mului, Există în film și un episod în 
care se simte mîna celui care a regi- 
zat comedia satirică „33”, Micul Se- 
rioja şi tatăl lui vitreg vizionează un 
film documentar la clubul colhozului, 
Reporterul a fixat pe peliculă ima- 
gini din colhozul în care trăia Serioja 
cu părinţii lui şi al cărui președinte 
era tatăl său vitreg, apoi pe preşe- 
dinte în persoană, îmbrăcat în hai- 
nele de zile mari şi cu o pălărie cara- 
ghioasă de fetru, ținînd un discurs 
stereotip. În acest episod „cinema 
în cinema“ se oglindește protestul 
plin de umor al tînărului regizor 
împotriva şablonului şi a falsului în 
artă, 

După ce au cules, împreună, un 
număr apreciabil! de premii interna- 
gionale pentru „Serioja”, tinerii re- 
gizori s-au despărțit, spre a-și alege 
un gen de creație cinem: fică 
proprie fiecăruia. 


Moravuri gruzine... fin d'époque. 


Pro și contra Danelia 


Al doilea film al lui Danelia, „Pă- 
șesc prin Moscova”, a fost şi el pre- 
zentat pe ecranele multor ţări euro- 
pene. Participanţii la Festivalul de la 
Cannes, ediția 1964, i-au făcut o 
primire favorabilă. Părerile criti- 
cilor sovietici au fost însă împărţite. 
Adversarii filmului l-au acuzat pe 
regizor de superiicialitate, sentimen- 
talism şi tendinţă spre efecte comer- 
ciale, | s-au făcut şi reproșuri mai 
grave: „Păşesc prin Moscova“ repetă 
fabula și unele trăsături de caracter 
ale personajelor principale din „Am 
douăzeci de ani“, filmul pe care Mar- 
len Huţiev abia îl terminase şi care 
încă nu apăruse pe ecrane, De altfel 
observaţia nu e lipsită de temei, dar 
din respect pentru adevăr ea n-ar 
trebui să-l vizeze pe regizor, ci pe 
autorul scenariului, G. Spalikov, care 
a lucrat cu Huţiev, și într-o anumită 
măsură pe operatorul V, lusov, care 
a împrumutat unele procedee plas- 
tice din filmul „Am douăzeci de ani”, 

Partizanii filmului „Păşesc prin 
Moscova“ și-au exprimat admiraţia 
pentru măiestria regizorului, pentru 
conclucrarea lui originală cu actorii, 
pentru umorul lui subtil, Timpul 
însă a împăcat cele două tabere: 
următoarele filme ale lui Danelia, 
comedia satirică „33“ și farsa lirică 
„Nu fii supărat!” au confirmat că, 
atît reproșurile cît şi complimentele 
fuseseră făcute cu temei. Se impune, 
totuși, o precizare, Specificul talen- 
tului lui Gheorghi Danelia constă în 
faptul că el nu urmăreşte să redea 
identități exterioare. Banalitatea îl 
plictiseşte. El evită conflictele coti- 
dianului. Încarnarea unui personaj 
lipsit de trăsături de caracter ieşite 
din comun e peste puterile lui. Da- 
nelia spunea nu demult: 


„Nu fi supărat..." Benjamin 


— Lumea filmelor mele e o lume 
de basm. Ea e lipsită de logica vieţii, 
dar asta nu mă nelinişteşte. Între 
logică şi atmosferă poetică o aleg 
pe cea din urmă, căci ea justifică şi 
face să pară fireşti evenimentele şi 
întîmplările care, din punct de vedere 
rațional, sint absurde. 

Lumea de basm poate fi în fel şi 
chip. Danelia se oprește asupra celei 


optimiste, plină de surprize plăcute 
ale miracolelor. 

„Nu fii supărat!“, turnat în stu- 
diourile gruzine, este și cea mai de- 
plină reflectare a personalităţii regi- 
zorului, În film totul e bizar, plin de 
neprevăzut, şi în același timp, de uñ 
farmec indescriptibil. Să începera fie 
şi cu faptul că un regizor din Moscova 
turnează în Gruzia un film inspirat 
de lucrarea unui scriitor francez: 
scenariul e o adaptare sui generis 
după romanul lui Claude Tiller, 
„Mon oncle Benjamin”. Vitalitatea 
şi pitorescul traiului gruzin se îm- 
bină în film, oarecum ciudăt, cu 
moda şi moravurile stilizate de la 
sfîrşitul secolului trecut. Impetuosul 
temperament gruzin se împletește 
cu o complicată intrigă franceză. 
Regizorul, care şi-a dobindit o exXce- 
lentă reputaţie în conlucrarea cu 
actorii, nu se teme de riscuri în acest 
domeniu, Rolul principal, acela al 
unui tînăr medic care după absolvi- 
rea Universităţii din Petersburg se 
stabileşte într-o localitate de provin- 
cie, nu e interpretat de un actor de 
cinema profesionist, ci de popularul 
jazzman şi cîntăreţ de estradă Vah- 
tang Kikablidze, lipsit de orice tră- 
sături specifice ale unui june-prim. 
E slab, urit, dar plin de tempera- 
ment, Această înfăţişare neobişnuită, 
această mobilitate şi nervozitate a lui 
Kikablidze creează însă un admira- 
bil contrast cu tradiționalul tip gru- 
zin din filme, Mesele încărcate cu 
mîncăruri gruzine, vinul care în 
film curge girlă, toasturile intermi- 
nabile, presărate cu glume, dar şi cu 
reflecții serioase asupra vieţii, con- 
certele improvizate — toate acestea 
reproduc bucuria vieţii, plinătatea 
ei, specificul ei național şi tot ce are 
ea universal uman. 

Gheorghi Danelia, care în acest 
film şi-a dezvăluit admirabilele cali- 
tăţi de experimentator, insistă asupra 
necesităţii ca arta cinematografică să 
se adreseze publicului celui mai larg: 

— Fac filme pentru toţi. Nu sînt 
de acord cu cei ce disprețuiesc filmul 
pentru masele largi. Nu-mi place 
termenul” pretențios de „cinemato- 
grafie comercială“, E de la sine în- 
țeles că nu e bine ca negustorii eš 
se ocupe de artă. Un artist autentic 
nu trebuie însă să se simtă jenat 
dacă e iubit şi înţeles de toţi. Cine- 
matograful s-a născut în bilciuri, e 
bine să ne amintim de asta. 

I. RUBANOVA 


blidze, Belmondo al Gruziei 


— 


Notre Dame şi Turnul Eiffel. 
Champs Elysées şi Saint Germain 
des Prés, Montmartre şi- Montpar- 
nasse, Etoile şi Belleville: Parisul. 
Place Vendôme — la una din feres- 
trele hotelului Ritz se arăta pînă 
nu demult Coco Chanel — Quai des 
Orfăvres (doamne, cîte Maigret-uri 
proaste) și peste drum bistroul 
„Chez Paul“ unde, din cînd în cînd, 
își fac apariţia Yves Montand şi Si- 
mone Signoret (doamne, cîte filme 
bune), Place des Vosges — la o 
mansardă stă Annie Girardot — Ille 
Saint Louis, o casă pe colţ (secolul 
XVII), etajul X locuit de Michèle 
Morgan. In rue Mouffetard nu stă 
nimeni, în rue Mouffetard domnește 
piaţa. Scoici şi portocale, andive și 
banane, brînzeturi și flori, salată şi 
discuri („vous désirez madame?”), 
Rue Mouffatard cu zidurile jupuite 
și dărăpănate, da, dar să locuieşti 
în interiorul lor e la fel de costisitor 
ca pe Champs Elysées, pentru că se 
poartă trecutul. Se poartă trecutul, 
se poartă mini-shortul, se poartă 
blănurile, nu — nu scumpe, ci blá- 
nuri de peşteră. pentru că ne e dor 
de un pic de dură. Se poartă ieri, 
se poartă azi, se poartă tinereţea, se 
poartă filmele. Ultimul spectacol 
începe la 12 noaptea. Parisul n 
doarme, domnule Clair... Nici P; 
sul, nici tinerii lui. Nici tinerii şi 
polițiștii. Nici polițiștii și nici 
Paul Sartre. Poliţiştii păzesc 
rul latin, întotdeauna cartier: 
Tinerii demonstrează aiurea, 
deauna aiurea. Admirat 
pe Jean Paul Sartre în preajma c 
nelei „La Coupole“, Jean-Paul Sart 
se „duce să cineze în cartierul tati 
Dar, pentru dumnezeu, ce au te 
astea cu zilele filmului de scurt me- 
traj de la Tours!? 


Aripi negre, aripi neliniștite 


Un foarte respectat critic de film 
francez, Louis Marcorelles, spunea că 
anul acesta festivalul n-a zburat prea 
sus, Dar tot el spunea că anul trecut 
zbura şi mal aproape de pămînt. 
Părerea generală era cam asta: mai 
bun ca anul trecut, dar îndeajuns de 
slab. Slab, dar îndeajuns de edificator 


în ce priveşte starea scurt-metrajului 
în lume la ora actuală, Dacă 60 de 
filme venite din numai 20 de ţări 
sînt, sau nu, capabile să dea o ima- 
gine a filmului de scurt-metraj în 
lume, rămine de discutat. Dar că 
acele 60 de filme au dat, cu sau fâră 
voia lor, o imagine a lumii moderne, 
este fără îndoială adevărat, La fel de 
adevărat însă că imaginea asta nu e 
deloc nouă. E imaginea obosită a 
unei lumi obosită de ea însăşi, obo- 
sită să-şi contemple relele şi păca- 
tele, obosită să se reflecte mereu în 
aceeaşi oglindă, obosită mai ales să 
vadă acolo, mai mult mocirla decit 
cerul. Orice ramă pusă acestei oglinzi 
e inutilă, Orice funduliţă — roz sau 
de doliu — inutilă. De sub toate 


Îi i i iii 
La Tours, 
scurt-metrajul 

v A 
a fost un bătrin 
sofisticat, acru 

e; v 2 v 

şi sătul de viaţă. 
TEIH he MATR ESE SE AEA ER 
Vișnește acelaşi cocktail bine-cunos- 
cut: război și rasism, cruzime şi 
răutate, violenţă și erotism, deza- 
xare și înstrăinare, micime și gran- 
doare, singurătate. De ani de zile 
filmul, de lung sau scurt metraj, nu 
ostenește să fie oglinda fidelă a unei 
lumi bolnave, iar lumea nu dă nici 
un semn de însănătoșire. Să fie atit 
de mic rolul artei? Să fie atit de 
puțin artă, filmul? Oare chiar nu-i 
pasăre? E adevărat că nu tot ce zboa- 
ră e pasăre, e adevărat că mai sînt 
şi fluturii. Dar nu aripi moi și colo- 
rate fluturau peste Tours, ci aripi 
negre, de păsări neliniștite 
„ lar zborul lor era întotdea- 
una primit cu huiduieli și gu aplauze, 
Pentru că, la Tours, plin de tineri 
aproape stăpinit de tineri, totul se 
fluieră, se huiduieşte şi se aplaudă, 
Cu mia și îndrăzneala prea 
Sofisticările şi simplificările. 
Experimentul şi tradiția. Un film 


despre singurătate? („O duminică de 
iarnă" al americanului Alden Mclel- 
lan); huoo!; despre contrastele so- 
ciale („Columbia 70" de Carlos Alva- 
rez); huoo!:; un experiment în dome- 
niul legilor perspectivei? („Vertica!” 
de David Hal); huoo!; un documen- 
tar — printre puţinele de altfel — 
(„Porcul de Jean-Michel Barjol și 
jean Eustache, în care se arată de la 
cap la coadă, în toată simplitatea 
faptului, transformarea unui porc în 
jamboane şi cîrnaţi): huoo! Dar şi 
aplauze. Pentru că ta Tours, aproape 
niciodată refuzul şi acceptarea nu 
sînt unanime, 

Cu unele excepţii, fără de care 
regula n-ar mai fi regulă: aplaudat 
în unanimitate, filmul spaniolului 
Francisco Betriu, „Bolero d'amour”, 
o satiră de toată savoarea, cu vitriol 
în loc de spini de roză, Aplaudat 
frenetic, filmul cehului Bretislav 
Pojar, „Darwin anti Darwin“, foarte 
bun de altfel, pe ideea neputinței 
omului de a trăi pe pămîntul lui. 
Aplaudat respectuos, „Testament” 
de Josef Gebski şi Antoni Halor. un 
film sobru despre 
centrare naziste, con 
tirile poetului 
Tadeusz 


ciu"; o 


aceeași mansardă 
filmul ma 


. Aplaudat 
nimat polonez, 
„simplă şi 
unoştinţei 


călduros, un 
„Fiul” de R 
amară con 
filiale. Aplaudat 

animat am ] 
McCall. care, 
rezumatul satiric al progresului ome- 
nirii incheiat cu a glorioasă explozie 
a planetei. Aplaudat ṣi fluierat un 
film polonez de o mare vigoare poe- 
tică, „Cit timp trebuie să faci o pot- 
coavă“ de Andrzej Brzozowski. Apla- 
udat şi fluierat un tulburător film 
american despre singurătatea copi- 


` 
lăriei și nu numai a copilăriei, „Mina 
ma-mare" de David Linch, Aplaudat 
şi fluierat, în fine, „Oisin“, filmul 
irlandezului Patrick Carey... 


Şi oamenii sînt păsări 


Timp de 17 minute, Patrick Carey 
ne arăta nişte superbe peisaje irlan- 
deze, populate de păsări, de cîntec 
de păsări, de fluturări de aripi, de 
zgomotul apei despicate în înot, 
pînă cînd la capătul celor 17 minute, 
într-un apus apocaliptic, păsările 
părăseau pămîntul — cine ştie dacă 
nu pentru totdeauna — lăsîndu-te 
cu respiraţia suspendată, de ultimul 
tril, de ultima îluturare de aripi. 
Niciunul dintre filmele violente, 
niciunul dintre filmele încărcate cu o 
sfintă dușmănie pentru tot ce e urit 
în epoca noastră, n-a putut spune 
mai mult despre această epocă şi 
pericolul mare care o pindeşte, ca 
acest candid şi cuminte film despre 
păsări, ŞI niciunul dintre filmele 
fluierate pe drept sau pe nedrept, 
aplaudate pe drept sau pe nedrept, 
n-a scos mai la lumina zilei ce-i lip- 
seşte scurt-metrajului la ora actuală: 
un pic de simplitate, Un pic de lu- 
mină. Un pic de meditaţie, Un pic de 
dragoste girat pentru lumea 
noastră de azi şi viitorul ei. N-aş 
spune că „Oisin“ este exemplul — 
nimic mai stupid decît să dai exemple 
— el era, oricum, un semnal de alar- 
mă, Atenţie: preocupaţi să arătăm 
mocirla, pierdem cerul. Atenţie: 
preocupați să dezvăluim violența, 
uităm tandrețea, Atenție, mai sînt și 
oameni pe pămînt, nu numai fiare, 
Atenţie, mai e şi un miine de apărat, 
nu numai azi, Atenţie, și omul e 
pasăre... 

Tours-ul era nemulțumit de el 
însuși. Organizatorii şi participanţii 
în egală măsură. Se vorbea despre o 
foarte necesară re-organizare, Se 
punea întrebarea dacă trebuie ex- 
tinsă, sau dimpotrivă, restrînsă, aria 
temelor acceptate, dacă trebuie cău- 
tat un profil sau, dimpotrivă, des- 
chisă uşa tuturor posibilităţilor de 
exprimare. Tours-ul era nemulțumit 
şi nemulțumirea lui era adevărată. 
Pentru că obrazul filmului de scurt- 
metraj, așa cum se arăta el acolo, 
era plin de rictusuri şi de riduri, 
desfigurat de ură şi dezgust, Era 
obrazul unui bătrîn sofisticat şi acru 
şi sătul de viaţă, De acord, Zborul 
scurt-metrajului e greu de prea 
multe neliniști, Și totuşi, pasărea 
asta cu aripi negre ascunde în pînte- 
cut ei, scîrbit de prea multă hrană 
cu urit, violență şi sînge, embrionul 
unei păsări noi. Pentru că scurt- 
metrajul de miine începe azi, dacă 
nu cumva a început ieri, fără să ne 
dăm seama, între cinci fluierături şi 
trei aplauze. 


Regăsosc Parisul. Regăsesc pieţele, 
metro-urile, afişele, muzeele, Notre 
Dame şi Saint Séverin, tinerii, poli- 
ii, pe Jean-Paul Sartre şi rue 
tard („vous désirez, mada- 
„Pe capul unei statui — că nu 
statuile lipsesc la Paris — trei po- 
tumbei cuminţi şi indiferenți. Imi 
tin, în mod stupid, în tot vacarmul 
străzii, respiraţia, să nu-i sperii. Îmi 
țin respiraţia să nu zboare, Şi totuşi, 
zboară. Mi se face frică şi intru în 
metrou. Un hippy cîntă la chitară 
cu pălăria răsturnată alături. Un 
negru mătură trotuarul, O bătrină 
așezată pe bancă, sub afișul „Bărba- 
tul ideal“, zimbește penteu ea. Zim- 
betul ei îmi aminteşte ceva. Dar ce? 
Metroul intră în staţie, Mă ciocnesc 
de un bărbos care se precipită spre 
o fată numai plete şi mini-short. 
Clasicul sărut parizian. Din metrou 
mai văd o dată bătrina. Continuă 
să zimbească. Și dintr-o dată, sala 
surtsului Khmer din muzeul Guimet 
umple pentru mine tot spaţiul. -l 
don't know what to do with my- 
self” se mai aude o clipă vocea hippy; 
ului. De pe afişul tui, „bărbatul ideal 
continuă să suridă, Alt surîs. 

De acord, „Tours 1971" n-a zburat 
prea sus. Dar a zburat. E 

Eva SÎRBU 


47 


ultimul tur de manivelă 


un minut din „Facerea lumii“ 


Timp de 2 ore, am asistat 
la filmarea unnia dintre cele 
392 de planuri ale „Facerii lumii“: 
planul nr. 151. 


La parterul studioului „București“, 
în fața platoului nr, 2, se aprinde 
semnalul luminos: „Linişte! Se fil- 
mează!“, Înăuntru, deşi aproxima- 
tiv 20 de oameni fac fiecare cîte 
ceva, brusc nu se mai aude nici 
un scîrțiit, nici un foșnet: timp de 
un minut, La cadru, doar doi oameni, 
față în faţă, dinaintea aparatului de 
filmat: inginerul de sunet Dan 
lonescu, în rolul lui Bazilescu, direc- 
torul tipografiei şi Colea Răutu, 
în rolul muncitorului Filipache, Ct- 
teva replici, cîteva gesturi dintre 
cele mai obişnuite și „Stop!”. Agita- 
ţia reîncepe. Se repetă încă o dată 
şi încă o dată: pentru aparat și 
pentru actori, pentru o eventuală 
ajustare a textului, pentru fixarea 
mișcării în cadru. Regizorul Gh. 
Vitanidis își renuanţează indicaţiile. 


i RR 


Operatorul șef Ovidiu Gologan își 
inspectează încă o dată, cu 'meticu- 
lozitate, luminile; mută o blendă cu 
doi centimetri la dreapta, o rivală 
imperceptibil mai în spate. Mo- 
dificări infime, precizări aproape 
imperceptibile. „Ce rost au"? — 
ar putea întreba orice profan. Nimic 
nu s-a schimbat sau aproape. De ce 
atita muncă? De ce timplari, electri- 
cieni, maşiniști şi tot restul echipei 
muncesc cam o dată la două ore din 
greu, la schimbarea cadrului, după 
care stau şi migălesc de dimineața 
pînă seara la astfel de detalii ne- 
semnificative... Nimic de condamnat 
în această întrebare. Cu excepția 
operatorului, a regizorului şi a inter- 
preţilor, toți ceilalți uită foarte 
repede că ceea ce se petrece pe 
platou nu seamănă cine ştie ce cu 


ceea ce se va vedea în imagine — 
Migala realizatorilor nu ținteşte spre 
adecvarea scenei din platou, ci spre 
împlinirea imaginii de pe peliculă, 
cu detalii și nuanţe specifice pe care 
le pretinde ea: și pretinde foarte 
mult, Filmul nu se face cum cred 
unii, în smoking, surizind în pauza 
dintre două interviuri, ci în salo- 
petă, asudind din greu: la propriu. 
După jumătate de oră de repetiţii 
şi filmare, machieuza e obligată să 
retușeze efectele provocat: de trans- 
pirație. „Vă rog. să pună cineva mîna 
pe braţul fotoliului meu, să-mi spuneți 
dacă se poate lucra așa!“ se plinge 
resemnat Dan lonescu. „Dee nu cereţi 


Irina Petrescu și Virgil Ogășanu în decorul ales de Liviu Ciulei. 


Dan Ionescu. Colea Răutu, Gheorghe Vitanidis și Ovidiu Gologan 


aer condiționat?" — întreabă cineva 
prompt şi răspunsul vine la fel de 
prompt: „Pentru că ridică praful 
în decor", Litigiu închis, Și se con- 
tinuă migăleala la detalii, de dini- 
neața pînă seara, uneori de seara 
pînă dimineața, 

Am asistat în acea zi la filmarea 
unuia dintre cadrele simple ale fil- 
mului, În răstimpul a două ceasuri, 
s-au pregătit și s-au tras cele patru 
duble ale unui plan: din 120 de 
minute de lucru, aproximativ ,5 
minute efective de filmare. Timp de 
două ceasuri, nimeni din echipă 
n-a băut apă, nu şi-a şters transpi- 
rația și n-a fumat, 


e Modificări 
infime 


e În smoking 
şi în salopetă 


e De la platou 
la imagine... 


documentar 


cronică de primăvară 


Regizorul lon Moscu s-a arătat şi altădată pre- 
ocupat de virsta tinereții și a căutat s-o investi- 
gheze cu mijloacele spe documentarului (de 
pildă, filmul „Student la lași”). lată-l acum aflîns 
du-se la început de drum cu documentarul „Carnet 
de primăvară rat de aceeași vîrstă, 

— Cu ce ginduri porniţi la lucru, lon Moscu? 

— Primăvara inclusă în titlul filmului meu se 
vrea simbolul acelei gene în succesiunea 
vîrstelor omeneşti e cea pe de primă- 
vară: tinerețea. Mai mult, simbolul vîrs- 
tei actuale a țării noas litare mukti- 
laterală în ritmuri furt ce, indică 
limpede tinerețea. Înregi = 
nele eterne ale primăverii, filmul va reține și va 
accentua în special pe acelea care pun pecetea 
anului în care ne găsim — 1971, O primăvară în 


O succesiune 
de microreportaje 


care ghioceii şi mărţişoarele se găsesc laolaltă cu 
primele construcții ale noului cincinal, cu tinerii 
veniţi la Congresul U,T.C., cu premiera filmului 
„Mihai Viteazul“, etc. O dată instalat fă primăvara 
lui 1971, filmul nu o va mai părăsi. El va constitui 
o cronică a unor evenimente din viața tinerilor 


noştri, în acest anotimp al acestui an, care e anul 
50 al! Partidului. 

— Ce gen de documentar veţi face? 

— Intenţionez un film deschis. Înţeleg prin 
aceasta că, pentru a se hrăni din substanța însăși 


a documentarului, filmul va conţine momente 
surprinse, replici spontane, tipuri umane reac- 
ționînd autentic, ca și cum aparatul de filmat nu 
ar fi prezent. 

— Ce va consemna „Carnetul...“? 

— Cît mai multe lucruri, cît mai diverse, cît 
mai concentrate în metrajul pe care-l am la dispo- 
ziţie, Succesiunea de microreportaje va cuprinde 
atît evenimente personale, cît şi evenimente care 
antrenează colectivitatea tineretului; bucuriile și 
frămîntările tinerilor de azi vor constitui una din 
laturile importante ale filmului. Vom încerca să 
surprindem pe peliculă un fragment de olimpiadă 
ştiinţifică, altul dintr-o olimpiadă de meserii, felul 
cum își folosește un tînăr primul salariu, mutarea 
unei tinere perechi în casă nouă, un concurs „Steaua 
fără nume“, etc. Tot timpul vom compara eveni- 
mentele primăverii cu trecutul și viitorul pentru 
a sublinia idealul de azi, idealul de ieri și idealul 


de mîine al tineretului, 
A. R. 


— 


ROMANESC. . 


— e a e SO 


Filmul, 
o relație de intimitate 


(Foto: A. MIHAILOPOL) 


mărturii de platou 


Dana Comnea 
în sfirşit 
pe platou 


— Nu vă întreb de ciţi ani n-aţi mai filmat. Ce 
sentiment încercaţi acum, sub reflectoare? 


— E reconfortant. În teatru, orice gest, orice deta 
liu trebuie suprasolicitat, numai filmul iți dă o senza- 
ție de intimitate reală. Şi am şansa să lucrez cu un 
regizor — Manole Marcus — care, in atmosfera 
tehnicizată a platoului, ştie să vorbească în șoaptă 
calm, limpede, creează destinderea necesară, suges- 
tia unei libertăți în care se poate intimpla totul pe 
dinâuntru 


— Aveţi din nou un rol secundar. 


— M-am obişnuit — şi m-am obişnuit și cu perso- 
najul, mă atrage, imi place, l-am înțeles. Este un 
destin dramatic, dar neexter at, un destin dirijat 
dinafară, căruia personajul i se supune din slăbiciu- 
ne. Ea, Olga — femeia sau tovarăşa «de casă» a lui 
Stoian — n-are niciodată un contact ! cu exterio- 
rul, nu ride niciodată. Eu, oricum, n-o văd rizind. 
Emoţiile sale sint învăluite ca într-un glob de ceață, în 
care totul devine palid. Este un rol interesant, deși 
desenează o categorie umană foarte tristă: rămasă 
tot timpul în umbra unei personalită 
care nu poate să comunice, indiferent 
de feminitate'ar face — de cochetărie, de bucăt 
Evident, natura sa intimă nu e anulată de destir 
exterior care o dirijează, dar ea nu e destu 
puternică pentru a o domina. 


— Visaţi un anumit rol? 


— Nu un tip anume. Poate să fie ş 
şi unul cinic, și unul foarte pur sau 
vergură sau episodic. În orice caz, m place 
personaj care să aibă viață, substanţă, o rațiune de a 
exista. 


serial T.V. 


Unchiul George 
alias Liane Birenberg, į 


„Urmărirea“ 


După cinci luni 
de filmare, 
«Urmărirea», 
se apropie 
de sfîrșit. 


Cele 7 serii ale filmului cu acest titlu se petrec în anii 
1942-43. Serialul urmărește peripețiile unui grup de 
patru tineri utecişti care răspund de un post de radio 
clandestin. Tiparu, Athos, Goliath şi unchiul George, 
cei patru tineri protagonişti, sint interpretați de Mihăiţă 
Gheorghe, Vladimir Găitan, Adrian Panaitescu și ...Liane 
Birenberg, membră a orchestrei «Venus», aleasă pentru 
rol dintre alte peste 200 de candidate. În alte roluri de 
planul întii vor mai apare Marga Barbu, George Constan- 
tin şi Cristian Maurer. Imaginea aparține aceluiaşi 
Dinu Tănase care a lucrat cu Radu Gabrea la, «Prea 
mic pentru un război atit de mare». Atmosfera filmului e 
dominată de risc, de suspens. Realizat în timpul record 
de cinci luni, pentru a fi gata în cinstea celei de a 50-a 
aniversări a Partidului, «Urmărirea» are toate premizele 
unei reuşite profesionale și de public. 


Foto: E. DUŞAN 


— Sinteţi unul dintre cei mai cău- 
taţi şi în același timp poate cel mai 
meticulos dintre operatori. Ce în- 
seamnă pentru dumneavoastră a- 
ceastă meserie? 


— Primul lucru ce trebuie spus este 
că nu se poate face film decit cu pa- 
siune, dăruire și, neapărat, cu o doză 
de nebunie. Fără asta, nu rezistă ni- 
meni. Eforturile strict necesare sint 
mult prea mari. În ce priveşte munca 
mea de operator, ea constă în manipu- 
larea luminii. Lumina și umbra depind 
de mine. De multe ori, cînd abia s-au 
instalat reflectoarele, deci munca de 
nuanţare abia începe, unii se miră: de 
ce oare insist atita pe detalii. Da, in- 
sist. Şi asta e foarte important, pentru 
că lumina e culoare, lumina e viață 

În starea de tensiune epuizantă în 
care se face un film, ca să obţii ce vrei, 
trebuie să lucrezi ciinește. Să n-ai în 
echipă nici mamă, nici tată, nici prie- 
teni. Oricît de multă, oricit de grea, 
munca e muncă şi trebuie făcută bine, 


Foto: AL BiLU 


Să nu faci concesi 


lumina 
e viața 


Totdeauna, cu 
zimbetul pe buze. 


Cind toți ceilalți intră în pauză, în 
platou. rămin să lucreze echipa de 
magine și electricienii. Punerea lumi- 
ni pentru un cadru poate să dureze 
uneori și ceasuri întregi. Diferite lu- 
mini se aprind și se sting, se depla- 
sează, se difuzează, se concentrează 
indicaţiile operatorului şef sună la fel 
de ermetic pentru un spectator ca și 
limbajul tehnic al oricărui specialist 
La «Facerea lumii», cel care lucrează 
în pauze este Ovidiu Gologan. 


cu orice preț. Peste zece ani nu intere- 
sează pe nimeni că, într-o zi de filmare, 
materialul ţi-a ieșit prost pentru că te 
dureau dinţii. Absolut pe nimeni. In- 
diferent cum te simţi și ce necazuri ai 
— şi asta am învăţat-o de la Liviu Ciulei, 
cu care am tras 50000 m de peliculă, 
fără să-l aud vreodată ridicind tonul. 
Trebuie să fii totdeauna același, să nu 
faci concesii, dar nici să nu-ţi pierzi 
cumpătul; să fii totdeauna cu zimbetul 
pe buze. 


49 


oaspeţii noștri 


Frauke Hanck : 
selecția 


Am căutat filme 
vehemente, 


angajate şi combative. 


miniaturi subiective 


un autentic: 
Ernest Maftei 


Despre Maftei, regizorii spun: E fantas- 
tic! Presară adevăr pe unde trece. Criticii 
declară: Nu se poate concepe film realist 
fără el. Scenariștii jură: li vom scrie 
personajul pe măsură. Pină atunci 
Ernest Maftei acceptă modest şi roluri 
mari și roluri mici: «Un actor trebuie să 
joace de toate. În afară de ceea ce nu i se 
potrivește. Refuz doar personajul cu a 
cărui biografie nu coincid.» Cu «Puterea» 
numără al 41-lea erou de film. Zece roluri 
principale, 15 secundare, restul episodice, 
Secretarul de partid în «Desfășurarea», 


animația 


ana 


Neprevăzuta reacție 


-4 


oestacēm 
rmaneni 
Pogat dotlirmirak de 


proaspete 


ES 


«Tema fără variațiuni» a lui Ştefan Fischer — cintarul 


activistul în «Setea». țăranul bătrin în 
«Răscoala», preotul din «Războiul dom- 
nițelor», haiducul-prieten cu Tudor, arhi- 
tectul din «Meandre», milițianul din «Re- 
constituirea» și murite altele. 

— Cu talentul dumneavoastră, aţi 
scris istoria realismului în filmul româ- 
nesc. 

— lubesc foarte mult filmul pentru au- 
tenticul la care te supune. Aici n-ai cum 
trișa. Pelicula trădeză cel mai mic fals. 
Înregistrasem deunăzi niște probe tehnice 
Filmasem 500 metri fără să scot un sunet. 
Gindeam numai, dar tot ce-mi trecuse mie 
prin minte ieşea acum la iveală cu o pre- 
cizie diabolică. Asta da, artă! 

— Sinteţi printre cei care au har și 
prefac în aur tot ce ating:o coasă, o 
vorbă de duh, un oftat, un gind obtuz. 

— Gindul obtuz e cel mai dificil. Prefer 
vorba de spirit. Am iucat în teatru, cu 
mult succes, Păcală. Ce n-aş da sa-l 
pot relua în tiim. Şiretenia aceea specifică 
ţăranului român, inteligența silită să di- 
simuleze atita amar de vreme. Avem eroi 
care ne-ar impune atenției artistice uni- 
versale. 


Un şir de gag-uri. 
O reacție în lanţ. 


O diagramă figurută. 


Pictorul Dan Dumitrescu debutează ca scenarist și regizor al filmului inti- 


tulat «Echilibru» 


— Am alcătuit un şir de gag-uri, relativ caricaturale, demonstrind instabilita- 
tea unui echilibru, aparent foarte stabil. O modificare minimă, făcută în cu totul 
alte scopuri, duce la nişte consecințe surprinzătoare, la o reacţie in lanț din ce in 
ce mai șocantă. Echilibrul unui colț de lume este tulburat astfel de un fleac și toti 
cei ce şi-au găsit locul în el, condiționaţi unul de celălalt, sint obligați să reac 
ționeze din ce în ce mai amplu şi mai absurd. Ordinea se transformă in haos, pină 
cind, datorită unui alt «tleac», din nou echilibrul se restabilește. Nimeni nu poa- 


te trăi singur și independent. agătat doar 


a sa existentă, undeva între 


cer şi pămint. Depindem unul de celălalt, depindem de tot ce ne înconjoară ş 


depindem chiar și de fleacuri 


Sper să nu pară prea ciudat faptul că nu am plecat în acest scenariu de la o idee 


literară, ci de la una ma 
de evoluție, parcu 
gramă cu personaje 


atică, de la o diagramă. Abia după ce am definit li 
ular al filmului, am trecut la figurarea punctelor din c 
ntimplări. Rămine de văzut rezultatul 


platou Hi A: 


„WARFV“, 
0 temă dată 


Prefer vorba de spirit. 


În fiecare an, în preajma festivalului de 
scurt-metraj de la Oberhausen, un grup 
de critici se îndreaptă către toate colțurile 
lumii pentru a selecta la fața locului, din 
producția fiecărei ţări, filmele cele mai in- 
teresante, cele mai reprezentative. În Ro- 
mânia, selecția a căzut anul acesta în 
seama criticului Frauke Hanck, care, după 
ce a vizionat aproape 60 de tiime, a optat 
pentru «Mi-a spus o vecină» de Florica 
Holban și «Temă fără variațiuni» de Ştefan 
Fischer, amindouă produse de Studioul 
Alex. Sahia. 

— Care au fost criteriile ce v-au 
determinat selecția? 

— Dintotdeauna festivalul de la Ober- 
hausen a preferat filmele evident angajate 
din punct de vedere social și politic. 
Cele poetice sau estetizante au fost tot- 
deauna oarecum defavorizate. Așa că 
principalul criteriu al alegerii, devenit o 
tradiție, a constat în selectarea unor filme 
combative, dublate, în măsura posibi- 
lităților, bineînțeles, de originalitate. În 
plus, am ținut seama și de noua oryaniza- 
re, atit a juriului cit și a programelor de 


o probă de profesionalism, 
semnată Mircea Danehuc, 


anul IV, regie film. 


2 
Z 
[9] 
lv] 
< 
[a] 
Ki 
£ 
E 
o 
U 
3 
e 
o 
È 


Spațiul absurd al războiului 


proiecţii, de desființarea marelui juriu 
internațional, considerat demodat, in fa- 
voarea a numeroase jurii mici, specializa- 
te, de înlocuirea programelor naționale, 
cu programe tematice. S-ar putea ca 
selecţia noastră de anul acesta să vi se 
fi părut prea drastică. Am încercat în- 
tr-adevăr să facem o selecție «la singe» 
pentru a micșora numărul orelor de proiec- 
ție, rezervind astfel mai mult timp discu- 
tinor, eventual polemicilor, atit de nece- 
sare şi de utile. 

— Ce impresie v-a lăsat producția 
românească de scurt-metraje pe anul 
1970? 

— Am văzut şi filme bune, și filme mai 
puțin bune. Am observat insă ca pre- 
tutindeni în lume o goană totdeauna jus- 
tificată după înnoire stilistică, indepen- 
dent, ba chiar neglijind prea frecvent, 
înnoirea tematică, ideea nouă care ar 
aduce de la sine stilul. Cred că anchilo- 
zarea subiectelor este cea care duce și la 
senzația de anonimat transmisă de multe 
filme, prea des, ele nu obligă la nimic, nici 
măcar la o finalitate. 


— Ce ne lipsește? 

— Ambiţia de a ne cunoaşte mai bine, 
de a nu vinde castraveți grădinarului, de a 
nu imita stingaci, de a îndrăzni să fim noi 
inşine, Numai așa putem interesa străi- 
nătatea. 

— Vedeţi și genul care ne-ar repre- 
zenta cel mai bine? 

— Nu ştiu. Poate că în filmul istoric nu 
atit reconstituirea fidelă sau epopeea a- 
venturoasă, cit legenda avind in ea si 
tiorul liric şi realismul metatoric, specific 
sensibilităţii noastre. Un Ştetan recompus 
din legende sau, într-un registru realist 
modern, «Velerim și Veler Doamne», dar 
mai ales «Moromeţii», operă de bază pen- 
tru înțelegerea trăsăturilor noastre morale. 

— Aţi scris o piesă foarte autentică, 
«Răzeșii lui Bogdan», premiată la un 
concurs pe țară. Nu v-ar tenta și un 
scenariu? 

— Pe cine n-ar tenta? Dar e o treabă 
grea. Cercetez de multă vreme cinemato- 
gratul: cind îi voi fi dibuit toate secretele 


Alice MĂNOIU 


Lucrat într-un decor impus şi ur 
tru toată clasa, cu aparatură limit 
actori disponibili puţini l 
doveditan 


puternică u 
impresiona. Dificu 
deci, in construcția 
de a introduce s - 
sà dea relief și eu 
tensiuni, in doar 300 m 

Am incercat să repro 
feră a războiului i 
spaţiu inchis din 
Filmul. după cum sugereaz 
«Warfv» — este o inşiruire 
absurde ca insuși războiul. Sin 
naje: un prizonier neamt, æ 
care îl pazezie ȘI maşina ce sc 
odată pusă în funcţie de către om 
psihologic al funcţionării ei nu ma 
fi controlat, explicat. Se definesc t 
o serie de relații ambigue, și am 
toare: între cei doi bărbaţi, ce nu 
înțelege, intre ei și mașina de scris 
ei şi exterior. Moartea, care în război nu 
este nici crimă, nici măcar culpă, îi pindeş- 
te in spatele fiecărui gest, dincolo de fieca- 
re gind. lar în final, moartea îl ajunge în 
mod absurd, în mod firesc; o dată cu inuti- 
la înțelegere. 


profiluri noi 


Petre Bokor 
filmul-gag 


Clemenţa 


Cu ani în urmă caricaturist, Petre 
Bokor, consecvent cu sine însuşi, 
și-a găsit genul încă din primii ani 
de facultate. În filmele sale de Insti- 
tut, pornind de la o situație dra- 
matică, pe măsură ce o defineşte şi 
o desfășoară, el aglomerează gag- 
urile pînă cînd întregul film se do- 
vedeşte a fi un gag. În «Fredonind 
un recviem» de pildă, eroul se po- 
menește, printr-un concurs de îm- 
prejurări, avind o viață «în plus», 
alta decit cea de pină atunci. Asta 
îi dă prilejul nedorit să-și inventa- 
rieze trecerea prin lume, valoarea 
Filmul are un final deschis. La fel, 
şi în primul său film «Manechinul 
bine temperat»: fata, după ce i-a 
murit soțul, manechinul, se duce 
să-și aleagă un alt manechin, un 
alt soț. Relaţia e inversată, deși 
identică în «Concert de cameră de 
hotel», unde eroul, după ce e pă- 
răsit de iubita pe care şi-o crease, 
începe, încrezător, să-şi creeze o 
altă iubită. Această unicitate, este, 
într-un fel, clemenţa autorului față 
de personajele sale, șansa pe care 
e-o acordă totdeauna, după ce le-a 
distrus. Şi această ultimă şansă le 
şi face verosimile, credibile. 


A 
Rubrica «Panoramic românesc '71» 
redactată de Eva HAVAŞ 


@FOTOËRAME®@ 


A avea, sau a nu avea 


După nenumărate apeluri ale criticii 
după ample discuții în presa de spe- 
cialitate, în sfirşit, primul cinemato- 
graf cu specific «de artă» era profilat 
de către DRCDF in modesta (să o nu- 
mim eufemistic) sală a cinematogra- 
fului Central. Era in stagiunea 1967 
Aici publicul a vizionat în premieră 
filme de Skolimovski, Richardson, An- 
tonioni, Bergman, Resnais, Forman 

Artileria criticii s-a deschis atunci 
nu împotriva inițiativei de mult aștep- 
tată, ci împotriva scaunelor scirțiitoa- 
re, a seminţelor ce tapisau pardoseala 
a aerului non-condiționat, în sfirşit, 
asupra atmosferei anticultură, între- 
ținută şi de traficul bulevardier, dar şi 
de lipsa condițiilor corespunzătoare 
din incinta cinematografului 

Alte discuții, alte eforturi și,in noiem- 
brie 1969, «Blow-up» inaugura noul ci- 
nematograf de artă în vechea sală de 
la Capitol — renovată cu scaune de 
pluș și pereți proaspăt vopsiți in ulei 
Din păcate, interiorui onest nu putea 
modifica dezagrementele amplasării 
— «bulevardul filmului» răminind așa 
cum cu toții îl ştim. Să trecem insă pes- 
te acest datum obiectiv, ca și peste 
condițiile de vizionare ale celorlalte 
săli — care nu mai pot face de mult 
obiectul unor foto-drame, ci al unor 
drame pur și simplu 

Să revenim la Capitol, să lăsâm 
zgomotul afară și lumina să se stingă 
inăuntru și să urmărim filmele «de 
artă» ce ne-au fost prezentate aici — 
in ultimele luni. Alături de «Bătălia 
pentru Alger», «Şoimii», «Romeo şi 
Julieta», «Ultimul Samurai» — filme 
care-și justifică pe deplin prezența 
într-un astfel de cinema specializat, 
sintem mereu surprinși de apariția 
unor titluri ca «Ursul și păpuşa», 
«Pomul de Crăciun»,chiar şi omagiul 
Fernandel, chiar și ultimul Kramer, 
«Secretul de la Santa Vittoria», ce nu 
îşi au locul lor aici. Pentru că nu orice 
film onest sau care interesează publi- 
cul poate face obiectul unui cinemato- 
graf de artă 

Consultind programarea lunilor vii- 
toare, fără a comite indiscreția de a o 
divulga în detaliu, ne permitem însă 
să tragem o dureroasă concluzie: nu 
avem filme de artă. 

După nenumăratele discuții din pre- 
să, după certele eforturi ale DRCDF- 
ului, ne aflăm în bizara situație de a 
avea un cinematograf de artă, dar de a 
nu avea filmele de artă corespunză- 
toare 

Sa mai spunem că şi atunci cind 
le avem, ele sint lipsite de o reclamă 
eficientă, care ar putea incita apetitul 
spectatorilor şi pentru genericele ce 
nu promit intilniri cu Sara Montiel 


A.D. 


Ecranul, zgomotele și demolarea 
pe SS ee me ra FE daia seste a 
S-a petrecut la cinema «Victoria» 


Ruia un film de spionaj riplă verif 

care»). Pe ecran, din cind în cind, ră 
sunau şi împuşcături. Dar adevăratul 
«spectacol» se desfăşura in spatele 
ecranului. De acolo veneau zgomote 
puternice care se suprapuneau stri- 
dent peste clipele de linişte ale filmu- 
lui. Dacă aveai un loc în rindurile aflate 
mai ın fată, nu mai pu.eai să distingi 
mare lucru din avalanşa de sunete ca- 
re-ti copleşeau auzul Năucit. părăsea. 
sala neştiind prea bine ce-ai văzut 
După film şi după «acompaniamentul» 
sonor care te ametise, intrai în altă 
aventură. Nu luaseşși bine în nas miro- 
surile neplăcute venite de la lăzile cu 
gunoaie depozitate in curte şi trebuia 
să te strecori printr-un coridor impro- 


vizat. suportind coatele celor din jur 
Toate acestea dominate de «peisajul» 
demolării care ajunsese pină în spatele 
ecranului (acum zgomotele insupor- 
tabile işi aflau explicația). Să recunoaș- 
tem că e cam mult pentru nervii chiar 
şi celui mai putin pretențios spectator 


ALR 


Nu! 


Într-o seară. la «E «celsior», cinema- 
tograf aproape nou din Piata Chibrit 
Afară burnită, inăuntru, pe lingă Alber 
to Sordi, o cortină de praf de la scaune 
în sus, un covor de semințe de la 
scaune in jos și între ele, noi Noi im 
luptă cu scaunele care se apără: agată 
rup, şi pină la urmă, dacă nu cedezi 
aluneci, aluneci, aluneci 

Pericolul a trecut, ne-am redresat 
şi . se lasă întunericul Odată cu el 
liniştea Liniştea care anuntă. pios 
anunturile. NU ! NU ! NU ! Ce nu 
avem voie? Nu știm exact. pentru că 
textul s-a șters de atita folosință Nici 
nu contează Important e NU-ul! Am 
inteles, dragi tovarăș: gospodari Tot 
ce incepe cu NU, NE este clar Doar 
sintem băieti cu educatie! Dumnea- 
voastră insă? 


În realitate 


«De la Mayerling la Sarajevo». film 
de Max Ophüls prezentat la Telecine- 
matecă In dialog 

«ll (Franz-Ferdinand) a manqué la 
correspondence». Traducere TV: «n-o 
fi primit corespondenta». În realitate 
arhiducele a pierdut legătura, adică 
a scăpat trenul care să-l ducă, la timp 
la împărat Honny soit . qui mal y 
corresponde! 


R.L. 
Albă ca Zăpada... e tabu! 


Sint arhitectă. iubesc cinemato 
graful foarte mult, sint şi mamă. ş 
constat la băietelul meu, în virstă de 
6 ani, aceeași pasiune pentru film 
Cercetez cum stau lucrurile cu alti 
copii; la un sondaj făcut in Institutul 
unde lucrez (un spectacol cedat cu 
filmul «Pinocchio» de Walt Disney), 
am reușit să mă cert cu multi colegi 
pentru că nu am putut asigura bilete 
pentru toată lumea (spectacolul fiind 
foarte apreciat şi de către adulti). 

incurajată și chiar ametită de succe- 
sul obtinut, m-am repezit la alte filme 
de cinematecă; pentru adulti, s-au ma 
găsit filme, dar pentru copii, dorint: 
noastră de a viziona «Albă ca Zăpada 
sau «Floarea de piatră» a fost imposibi 
de realizat Filmele respective nu sint 
trase pe peliculă comercială, sint in- 
flamabile (așa ni s-a explicat) şi deci 
sint tabu 
E adevărat, a fost un foarte frumos 
ciclu de desene animate pentru copii 
la Cinematecă (majoritatea filmelor 
din păcate necolorate), totuși nu ne 
putem multumi cu atit! Un film atit de 
cunoscut ca «Albă ca Zăpada», de 
exemplu, este păcat să nu fie scos la 
lumină şi vrem să vă rugăm (căci mă 
exprim în numele unui colectiv) să vă 
uniti glasul cu al nostru: să reușim să 
arătăm copiilor noștri filmele care 
ne-au bucurat copilăria, aducindu-i şi 
pe cei 7 pitici printre personajele care 
sint aproape concrete pentru cei mici 
Alături de «Făt Frumos», «Pif» ş 
«Moş Crăciun» 
Arh. Adriana Tănăsoiu 
responsabilă a Comisiei 
Culturale sindicale 
ISART-str Snagov 53-55 
Bucureșt 


NR. Rugăm şi noi Arhiva Naţională de 
Filme 


filmul e o lume 


Lumea celorlalți 


Dar nu numai lumea populată de 
oameni e un film. Ci și cea a animalelor. 
lar animalele pot fi vedete, actori 
de plan doi, figuranti. În acest scop, 
spre a filma această lume, François 
Bel și Gérard Vienne au fondat Aso- 
ciația Cineaștilor Animalieri. Pină a- 
tunci (adică pînă în 1964), nu mai rea- 
lizaseră decit cîteva scurtmetraje pu- 
blicitare. Timp de 5 ani, ambițioșii ci- 
neaşti asociați au izbutit să prindă pe 
peliculă, cu ajutorul unor sisteme spe- 
ciale de camuflaj și al unor eșafodaje 
complicate (spre a se confunda cu 
mediul înconjurător), cele mai specta- 
culoase aspecte din viața unor specii 
rare de animale. Filmul lor, «Teritoriul 
celorlalți», recent difuzat în Franța, s-a 
bucurat de un imens succes. 

«Despre pelicani» este un scurt- 
metraj excelent, realizat în condiții a- 
semănătoare de un singur cineast, de 
ton Bostan. Despre acest film s-a vor- 
bit foarte puțin la noi. 


Basmul '70 


aduce și el pe ecran animale, în a că- 
ror piele se strecoară de fapt oameni 
Sistemul e vechi, chiar dacă nu a mai 
fost proiectat pe ecrane, ci numai în 
paginile volumelor de fabule. Regizo- 
rul Demy izbutește însă o performanță 
inedită. El introduce în basmul «Piele 
de măgar» (filmul care a realizat un 
succes neașteptat și pe care l-am mai 
semnalat cititorilor noștri) moderni- 
zări, mai bine zis aduceri la zi: tele- 
toane, helicoptere, îşi înmormintează 
prințesa într-un sicriu de plastic trans- 
parent, stilizat în formă de dom; mai 
mult, în decorurile policrome, se dis- 
ting net și citeva desene hippy. Pro- 
babil că părinții, mai degrabă decit 
copiii lor, sesizează și apreciază aces- 
te aduceri la zi ale basmului '70, de- 
oarece doar ei pot stabili comparații 
între «Pielea de măgar» și «Vrăjitorul 
din Oz» 


«Gazette Officielle du spectacle» 
(Franța) relatează că în urma unor 
anchete s-a constatat că publicul nu 
poate fi satisfăcut de un repertoriu 
cu conținut schematizat, ambalat în- 
tr-o formă de lansare modernă — cine- 
matograful. Concluzia articolului: pu- 
blicul vrea să i se vorbească despre 
epoca și frămintările sale, dar... tre- 
buie găsiți și cineaștii în stare s-o facă 
adică cineaști angajaţi și neblazați. 


Preșcolarii și TV-ul 


Conform unei statistici oficiale din 
Anglia, un copil petrece în medie 
10 000 de ore In fața televizorului inain- 
te de a învăța să citească. lar un copil 
între 9—10 ani asistă săptăminal la 
15 ore de program T.V 


O etapă superioară 


Cinematografia bulgară și Uniu- 
nea cineaștilor din Sofia sint preocu 
pate în prezent de ridicarea rețelei ci 
nematografice la o etapă superioară 
Se preconizează specializarea sălilor 
(în funcţie de genul filmului, categoria 
de public, echipament și confort). Sint 
luate în consideraţie în acest sens şi 


iar lumea e un film 


evoluția artei cinematografice, apari- 
ţia unor noi genuri de film, modifică- 
rile intervenite în gusturile publicului 
în funcţie de creșterea nivelului inte- 
lectual. 


«Spurcarea lumii» 


Primejdia poluării, temă care a 
invadat toate meridianele lumii în ul- 
timul an, nu putea să nu suscite și 
interesul marelui ecran. Povestea unui 
ziarist concediat pentru că a vrut să 
inițieze o campanie în care să demaște 
pericolele poluării şi care, cu despă- 
gubirile primite cu prilejul concedierii, 
face înconjurul lumii și scrie o carte 
profund demascatoare: «Spurcarea lu- 
nii» — iată subiectul filmului pe care-l 
va realiza regizorul italian Alfredo 
Bino. 


Adevărații paraziți 


Cu prilejul premierei filmului său, 
«Hello-Goodbye», turnat la Paris, ro- 
mânul Jean Negulescu, regizor care 
numără la activul său multe succese 
hollywoodiene, a lansat multe vedete 
internaționale și se pricepe să rămină 
tinăr și prolific, și-a exprimat părerea 
despre hippies: «Cei din filmul meu 
sint autentici şi mulți dintre ei n-au 
făcut vreodată cel mai mic efort ca 
să-și ciștige piinea zilnică. Sint niște 
adevărați paraziți! În schimb, încerc o 
admirație totală pentru tinerii care 
s-au afirmat în ultimii zece ani în me- 
seria noastră, datorită meritelor lor 
profesionale. Ei au făcut să pulseze 
singe proaspăt și în arterele cinemato- 
grafiei. 


Cinematograful la 75 de ani 


A fost aniversat în condiţii cu totul 
deosebite de suplimentul duminical al 
ziarului Times («Sunday Times») din 
Londra, care a difuzat din 20 septem- 
brie '70 pină în 22 noiembrie '70 un 
număr de 10 magazine suplimentare 
ilustrate şi în culori, conținind un bogat 
și complex panoramic al istoricului 
celei de-a 7-a arte în decursul a trei 
sferturi de veac 


Prima ediție a festivalului belgră- 
dean, care a avut loc la începutul anu- 
lui 1971, a fost închinată sărbătoririi 
a 75 de ani de cinematografie. 

Pentru contribuția adusă la impriete- 
nirea popoarelor, 10 regizori şi actori 
de talie internațională au fost premiaţi 
cu medalii de aur la încheierea primei 
ediții a Festivalului cinematografic in- 
ternațional de la Belgrad, prezidat de 
președintele Josip Broz Tito. Între 
alții: Bergman, Buñuel, John Ford, 
Visconti, Laurence Olivier. 


Ghiciţi! 


În «Damnaţii» lui Visconti, Helmut 
Berger o imită pe Marlène Dietrich 
(creația ei celebră din «Îngerul alba- 
stru»). Actorul povesteşte că Marlâne 
i-a trimis citeva cuvinte amabile, con- 
tinind aprecierea că e cel mai izbutit 
dintre cei care au imitat-o. În încheiere, 
era întrebarea: «Care dintre noi doi 
era mai atrăgător?» Răspunsul lui 
Berger a fost succint: «Ghiciţi» De 
atunci, nici un semn de la Marlène, 
relatează Berger. 


Maiorul și cintăreaţa spioană 


v . 


muzică şi amor 


Julie Andrews a înduioșat mulți cine- 
spectatori români în rolul călugăriței din 
«Sunetul muzicii». Noul film al lui Blake 
Edwards, «Darling Lily», o transformă din 
călugăriță în vedetă de music-hall. De 
fapt, rolul e și mai complex. Vedeta favo- 
rită a englezilor din anii premergători 
celui de-al doilea război mondial este, în 
realitate, o spioană nazistă. Deci Julie 
va juca dublu rol de cintăreață și spioană, 
dar și cel de îndrăgostită. Misiunea ei e 
să-l cucerească pe maiorul Will Larrabee 
(Rock Hudson), ceea ce și face, dar 
nu fără să-l iubească cu adevărat. În 
concluzie, «Darling Lili» e un film cu 
muzică, aventuri, dragoste şi... Julie An- 
drews. 


a fost fantastic 


Hamlet cu Ofelia (Bulle Ogier) 


În virstă de 40 de ani, Trintignant are în 
20 de ani de carieră 40 de filme la activ 
Cind l-a văzut în «Conformistul», cunos 
cutul critic american Andy Warhol a ex- 
clamat: «lată-l pe noul Humphrey Bogart! 
Şi e francezi» 

În stagiunea aceasta, Jean-Louis Trin- 
tignant și-a realizat visul vieții. Din vremea 
cînd era student la conservator, avea o 
obsesie: să-l joace pe Hamlet. Pe scena 
unui teatru parizian, Trintignant dă acum o 
interpretare, așa cum o concepe el, perso- 
najului shakespearian clasic, considerat 
în general un romantic «În realitate, Ham- 
let era senzual, nebun, uneori răutăcios» 
— susține Trintignant 

Succesul a fost fantastic 


se naște o vedetă 


Deși are un nume cu rezonanțe fran- 
tuzești Jacqueline Bisset este englezoaică 
Numele ei trebuie în orice caz să fie re- 
ținut, căci a izbutit să se impună prin cele 
cîteva interpretări din «Detectivul» (ală- 
turi de Frank Sinatra), din «Bullitt» (ală- 
turi de Steve McQueen), din «Aeroportul» 
(alături de Dean Martin). Ca majoritatea 
noilor vedete de film, a fost model pentru 
reclame. Actrițele ei preferate sînt Jeanne 
Moreau și Anna Magnani. «Sint femei 
adevărate. Nu sint produse fabricate de 
cinematograf și își exprimă propria lor 
personalitate», spune despre ele Jacque- 
line Bisset 


Un nume de reținut: Jacqueline Bisset, 


pentru ,„Dacii”! 


Într-un interviu dat recent, Marie-José 
Nat a declarat că filmul «Dacii» de Sergiu 
Nicolaescu i-a prilejuit un rol de excepție 
«Nu ca întindere, rolul era mic, dar nu 
aş fi acceptat să joc într-un peplum, dacă 
nu mi-ar fi făcut plăcere și dacă ar fi 
fost vorba de o simplă superproducție de 
tip cartoane și mucava». 

Despre ultimul ei film, «Elise sau ade- 
vărata viață» (realizat de Michel Drach, 
soțul ei), actrița declară că i-a prilejuit să 
întilnească primul rol de femeie conștientă 
pe plan politic. «O femeie care să lucreze 
în fabrică n-a apărut încă pe ecrane, cel 
puțin în filmele realizate în Franţa şi, 
după mine, e foarte important să zugrăvim 
adevărata viață cu problemele ei sociale» 


Muncitoarea din «Elise...» 


Bolek și Lolek in «Far West» 


Bolek și Lolek 


Acum 6 ani, au apărut pe ecranele polo- 
neze doi puști nostimi: Bolek şi Lolek 
În filmul de desene animate «Curcubeul» 
De atunci Bolek și Lolek (in seriile «Bolek 
și Lolek în vacanță», «Bolek și Lolek la 
drum» — 13 episoade care îi poartă pe 
eroi prin toate continentele, de la o vină- 
toare de tigri în Bengal, la o explorare a 
masivului Kilimandjaro, de la un raliu 
automobilistic în Argentina la jocurile 
olimpice de la Mexico City, etc.) au cucerit 
atit inimile micilor spectatori din țara lor 
de origine, cit și ale celor din alte 70 de 
țări ale lumii. 

Secretul succesului lor: distrează, ins 
truiesc, educă 


Debutul a fost în spiritu 
care le impusese mama e 
Schneider — roluri siropoase 
de patiserie cinematografică ax 
ria «Sissi»). Virajul de 18% s-a 
«Procesul» de Orson Welles l 
re, ca să cităm doar etapele cele mæ 
marcante, au urmat: «Cardinalul» de Pre- 
minger, perioada Visconti (schia ča 
«Boccaccio '70»), «Piscina» de Jacgues 
Deray, «De-ale vieții» de Claude Sav 

Recent a terminat în Israel filmul «B3 
omfield», avindu-l! ca partener şi ca reg 
în acelaşi timp pe Richard Harris. Şi acum 
reintoarsă pe platourile din Franţa, tur- 
nează «Max şi găinarii», în aceeași for- 
matie ca în «De-ale vieții» — regizor:Clau- 
de Sautet, partener: Michel Piccoli 

De la seria «Sissi», în care se remar- 
case prin prospețime și spontaneitate, 
Romy Schneider a evoluat în așa măsură, 
încît plurivalentul ei talent, feminitatea ei 


deosebită, merită să fie discutate pe 
larg. Pe scurt, să-l cităm însă pe Alexandre 
Astruc, care scrie despre ea în Paris 
Match: «Este cel mai frumos cadou, de 
la Marlene Dietrich încoace, pe care Ger- 
mania sau Austria — nu importă care din 
ele — ni l-a făcut». 


palmares 


lată clasamentul — în ordinea preterin- 
telor — pe care l-au dat redactorii revistei 
«Cin&ma'71» (şi anume Claude Beylie, 
Guy Brancourt, Albert Cervoni, Fernand 
Dufour, Frantz Gevaudan, Jean Gili, Gas- 
ton Haustrate. Guy Hunnebelle, Marcel 
Martin, Henry Moret, Rui Nogueira, Max 
Tessier) filmelor anului 1970: 

Damnații» de Luchino Visconti (italo- 
german). 

«Aranjamentul» de Elia Kazan (SUA) 

«Tristana» de Luis Buñuel (Spania) 

«Şi caii se împușcă, nu-i așa?» de 
S. Pollack (SUA) 

«Viaţa particulară a lui Sherlock 
Holmes» de Billy Wilder (SUA) 

«Genunchiul lui Claire» de Eric Roh- 
mer (Franţa) 

«Lucia» de Humberto Solas (Cuba) 

«De-ale vieţii» de Claude Sautet 
(Franţa) 

«O pasiune» de 
(Suedia) 

«lubire» de Ken Russel (Anglia) 

«Butch Cassidy» de George Roy Hill 
(SUA) 

«Zabriskie Point» de Michelangelo 
Antonioni (SUA) 

«Un anume Cable Hogue» de 
S. Peckinpah (SUA) 

«Dillinger e mort» de Marco Ferri 

(Italia) 

«Baricade de lut» de J.L. Bertucelli 
(franco-algerian) 

«Scene de vinătoare în Bavaria» 
de Peter Fleischmann (R.F.G.) 
«Copilul sălbatic» de 

Truffaut (Franța) 
«Menghină» de 
(SUA) 
«Rugul» de Claude Chabrol (Franța) 
«Care e drumul spre front?» de Jerry 
Lewis (SUA) 
«Charles mort sau viu» de Alain 
Tanner (Elveția) 
«Puștiul» de Nagisa Oshima (Japonia) 
«Tovarăşii» de Marin Karmitz (Franţa) 
«Doi fugari» de Joseph Losey (SUA) 
"Gheaţă» de Robert Kramer (SUA) 


P.S. Lista nu e, după cit se pare, exhaus- 
tivă, căci e vorba doar despre filmele 
care au rulat pe ecranele franceze în 
1970; desigur, este și periectibilă 
căci e vorba doar de părerea unu 


Ingmar Bergman 


François 


Alfred Hitchcock 


mănunchi de critici; o publicăm 
totuși, căci sugestiile pot fi oricind 
folositoare. 


Filmul lui Robert Kramer, reali- 
zat în Statele Unite în 1969, a sosit 
în 1970 pe ecranele europene. Fil- 
mul «ice» («Gheaţă» înscrie în 
seria de filme politice din ultimii 
ani și a stirnit vii comentarii. În 
așteptarea filmului pe ecranele noa- 
stre, spicuim din comentariile pre- 
sei franceze: 

«Un film care nu vine să te scoată 
din fotoliul în care te-ai inghemuit — 
trebuie ca tu să te duci să-l vezi. Dar 
efortul acesta iți este recompensat cu 
pnsosintă» 


Jean-Louis Bory 
(aLe Nouvel Observateur») 


= Consider că «lce» este unul din 
cele două-trei filme politice serioase 
cu adevărat, lucide, neechivoce. «lce» 
se constituie ca un model limpede, e- 
fcace. Filmul ne relatează ce este o 


Locul IV: «Și caii se impușcă, nu-i așa?» 


un film de răsunet 


Filmările pe peliculă color de 70 mm., în două serii, ale coproducției de mare amploa- 
re R.D.G. - U.R.S.S., «Goya», dirijate de regizorul Konrad Wolf din R.D.G. (laureat al 
mai multor premii internaţionale) se apropie de sfirșit. Deci se poate face un prebilanț. 
Turnările au avut loc în 4 țări (Uniunea Sovietică, Bulgaria, lugoslavia și R.D.G.). Distri- 
buţia (de mina întii) numără actori din şapte țări socialiste, între care și din România. 
În fotografia alăturată îi vedem intr-un cadru al filmului pe actrița iugoslavă Oliverra Vuco 
(în rolul principesei de Alba) şi pe actorul Donatos Banionis (în rolul principal: pictorul 
Goya) la tirgul țăranilor din Cadiz. 


Principesa de Alba vrea să danseze ca o femeie din popor. 


tului american și să-şi ațintească apa- 
ratul exact acolo unde pulsează inimile 
oamenilor. Are — între alte merite — 
şi pe acela de a arăta că eroismul 
modern se poate lipsi de șabloanele 
de odinioară și că el rezidă în facul- 
tatea de a nu ceda în faţa fricii, a în- 
doielii sau a oboselii fizice» 


presa şi „ICE“ 


revoluție. Şi mu concepțiile noastre 
despre revolutie» 

Jean Collet 

(«Télérama») 

Henry Chapier 

«...Acum, filmul este depăşit pentru («Combat») 

Robert Kramer. Reflectare, prin inter- 

mediul artistului, a unui moment al 

unei lupte, rămine totuşi o mărturie a 

stării de spirit a unui grup în momen- 

tul respectiv» 


«...Dacă «lce» este un reportaj fidel 
al unei povești revoluționare, mi se 
pare că e în același timp negativ și 
demobilizator... De ce e necesară lupta? 
Revoluţionarii din «lce» nu răspund 
decit prin lozinci şi nu se vede nicăieri 
în film că ei iubesc la nemurire noua 
lume care se va naște de pe urma re- 
voluției lor». 


Louis Marcorelles 
(«Le Monde») 


«...Kramer rămine unul din puținii 
cineaşti capabili să oglindească des- 


cumpănirea actuală în rindurile tinere- M.G.L. (Téléciné) 


zu, ADE, 
AA a A 


Sophia Loren a anunțat, intr-o conferință de 
presă, că proiectează să joace în serialul «Anna 
Karenina» produs de Carlo Ponti pentru televiziune. 
În momentul de față studiază aşadar cu asiduitate 
interpretările celebre ale rolului: cele realizate de 
Greta Garbo, Vivien Leigh și Tatiana Samoilova. 


Jeanne Moreau nu a turnat de aproape un an de 
zile. De curind, a înregistrat un disc, «Moreau cintă 
Moreau», şi a declarat: «Un actor are nevoie din cind 
în cînd să facă o pauză. E indispensabil. Cind iţi 
reiei activitatea, ești mult mai în formă». 


Lyz Taylor a lipsit şi ea de pe platou (timp de 
peste un an). Acum turnează în Anglia, în filmul 
«Zee and Co», alături de Michael Caine. «Sint 
leneșă și ar trebui să renunţa film. Dar ghinionul meu 
e că-mi place să joc», a declarat doamna Burton. 
care, în acest scop, a izbutit să slăbească 20 de kg. 


Virna Lisi a jucat in «Damnaţii» lui Visconti, 
alături de austriacul Helmut Berger. Aşa că își 
păstrează partenerul, cu care s-a acomodat. În noul 
film al lui Sergio Gobi, «Bel mostro», în afară de 
cuplul Virna Lisi — Helmut Berger, va apare însă şi 
Charles Aznavour. 


Postul K.L.B.U. (adică postul de emisie al lagă- 
rului de concentrare de la Buchenwald) este titlul unui 
nou scurt metraj realizat de studiourile documentare 
poloneze. Realizator: Boguslaw Rybczynski. Cazul e 
autentic: Inginerul polonez Gwidon Damazyn a 
construit în lagăr un post de radio-emisie, cu ajuto- 
rul căruia l-a informat pe generalul Patton despre 
planurile naziste de lichidare a lagărului. Astfel au 
fost posibile împiedicarea planurilor și eliberarea 
lagărului. 


Pier Paolo Pasolini, regizorul care a stirnit 
vilvă în ultimul deceniu cu filmele «Păsăroi și păsă- 
rele», «Cocina de porci», «Medeea» și «Teorema», 
întreprinde turnarea unei noi pelicule de mare 
răsunet: «Decameronul» după Boccaccio. (Firește, 
e vorba numai de citeva din schițele celebrului opus.) 


René Clément («Arde Parisu!?») a dat primul tur 
de manivelă la filmul «Casa de sub Copaci». Subiec- 
tul: o pereche de tineri americani locuiesc la Paris. 
Copiii lor, în vîrstă de 8 și 4 ani, sint răpiți. Mama 
(Faye Dunaway) este bănuită că are un amestec în 
această răpire. 

(J 


Raoul Coutard, fost fotoreporter, fosi operator 
(a semnat imaginea la peste 30 de filme ale lui Go- 
dard, Truffaut, Schoendorffer, Costa Gavras), a 
simţit nevoia să realizeze, ca regizor, filmul «Hoa 
Binn» (în limba vietnameză cuvintul înseamnă pace). 
Tema il obseda de pe vremea cind citise cartea Fran- 
şoisei Lorrain, «Coloana de cenușă». Filmul a luat 
premiul Jean Vigo. 

e 


Senta Berger va turna in «Mamă, dragă mamă, 
scumpă mamă», filmul regizorului debutant Gian- 
carlo Sbragio, dar foarte cunoscut actor de teatru și 
televiziune în Italia. 


Jan Kadar și Elmar Klos, cunoscutul tamdem 
celoslovac laureat al Oscarului, adaptează pentru 
ecran un roman al scriitorului maghiar Lâios Zilâly. 
Fiind vorba de o coproducție cehoslovaco-ameri- 
cană, distribuția va cuprinde actori din diferite țări. 
În rolurile principale, jugoslavii Rade Markovič şi 
Milena Dravit. 


cine-verite 


o nouă rasă 
de producători 


Falimentul unor renumite case de filme hollywoo- 
diene este un fenomen arhicunoscut şi comentat. 
Uneori devenim chiar nostalgici, cind aflăm că se 
vinde la licitaţie şalul Irenei Dune din «lubirea lor» 
sau peruca cu codițe a Judy-ei Garland din «Vrăy- 
torul din Oz». Fiindcă lumea de vis, de iluzii, de mi- 
raje pe pinză care ne-a legănat copilăria, purta inscrip- 
tiile M.G.M., 20-th Century Fox, Warner Bross, etc. 

Au fost analizate cauzele economice, sociologice, 
mitologice, fenomenologice ale acestui declin... 
Cauze evidente... Totul se înlănțuie logic (costul ridi- 
cat al producţiei, concurenţa televiziunii, subiectele 
neinteresante, neancorate în actualitate, stilul de- 
suet al realizărilor, costul mereu crescind al bile- 
telor de intrare, dificultatea spectatorilor de a se 
deplasa etc. etc.). 

Un singur amănunt nu a prea fost dezbătut: vechii 
producători (majoritatea sint încă în funcţiile lor de 
conducere a acestor case de filme-mamut) ştiu oare 
să se adapteze noilor condiții? Pot deveni producă- 
tori caliticaţi, moderni? Să renunţe la sistemul de a 
hotări autocrat și arbitrar destinul filmelor? Un singur 
exemplu, poate nu îndeajuns de edificator, dar to- 
tuşi semnificativ, ne dovedeşte că ei nu prea se 
pricep să se adapteze cerințelor deceniului 8, să 
devină producători de rasă nouă, preocupați în a- 
ceeaşi măsură de calitatea și rentabilitatea produc- 
țiilor ior. Casa de tiime «20-th Century Fox» este 
condusă de președintele acestei companii,producă- 
torul Darryl F. Zanuck, în virstă de 68 de ani. Nu e un 
secret la Hollywood faptul că în ultimii 3—4 ani, fil- 
mele Fox («Dr. Doolittle», «Star» și chiar «Hello, 
Dolly» cu Barbra Streisand), deși nu au constituit 
căderi propriu-zise, nu au acoperit cheltuielile de 
producţie (numai «Hello, Dolly» a costat 22 milioane 
ar încasările se cifrează sub 20). În loc să caute solu- 
ţii de ieşire din impas, septuagenarul Darryl a cedat 
recent capriciilor manechinului-vedetă al casei Yves. 
St. Laurent din Paris. Geneviève Gilles, în vîrstă de 
22 de ani. Hotărită să se lanseze, Gensvieve Gilles şi-a 


Țarul-producător și manechinul-vedetă 


exprimat dorinta si a si obtinut de la țarul-producă- 
tor Darryl F. Zanuck rolul principal (primul ei rol în 
film) din «Hello and good bye». Cădere răsunătoare 
Din pricina totalei lipse de talent a protagonistei, 
lipsă care a fost evidentă de la probele de filmare şi 
care n-a putut fi suplinită de partenerii Curd Jurgens 
şi Michael Crawford. Cu tot eșecul, Geneviève Gilles 
reclamă totuși prima suplimentară promisă de gene- 
rosul președinte autocrat al companiei. Vicepreşe- 
dintele Richard Zanuck, fiul lui Darryl F. Zanuck, re- 
fuză categoric achitarea primei. Consecința: Richard 
Zanuck (căruia i se datorează totuşi productiile 
despre care am amintit şi care nu au fost căderi to- 
tale) este concediat de tatăl său. În schimb, bătrînul 
Zanuck este decorat cu medalia «Sirena de aur, 
fiind „apreciat drept cel mai creator producător 
american. 

L.C. 


Rubrica CINERAMA — redactată de Laura COSTIN 


in memoriam 


Acrobatul blind, optimist — Lloyd 


cel dat uitării 


Harold Lloyd, «Omul cu ochelarii de baga», comi- 
cul care a stirnit hohote de ris pe toate ecranele 
lumii între anii 1918—1930, s-a stins din viață în mar- 
tie 1971. 

Pină în ultima clipă a vieții a avut satisfacţii: a fost 
în conducerea casei de filme «Paramount» și al 
unei rețele de televiziune; la Hollywood avea o locuin- 
tă somptuoasă; se afirmase și pe plan științific ca 
entomolog amator și ca inventator al unui procedeu 
de filmare color; ca actor însă după aproape 15 ani 
de popularitate fără precedent, ani în care a fost 
adorat de spectatori și uneori mai «apreciat» decit 
Chaplin, după ce a realizat 200 de scurt-metraje, 
10 lung-metraje mute și 6 sonore — a fost dat uitării. 

Paradoxal, anumiţi critici — între care şi Sadoul 
— l-au caracterizat drept un comic lipsit de persona- 
litate. Lloyd rămîne totuşi, așa cum îl definesc filmele 
oferite astăzi de cinemateci, reprezentantul unei 
comedii mai gingaşe, din care poezia nu e alungată. 
Cu tot optimismul luifunciar, cu toată lipsa lui de 
violență, ajunge uneori la atitudini contradictorii, 
cînd răbdarea-i îngerească este pusă la grea incer- 
care. Dar caracteristice pentru actorul de comedie 
Harold Lloyd au fost politețea, sinceritatea, cinstea, 
blindețea lucidă. În plus ingeniozitate, suplețe şi 
capacitate de adaptare surprinzătoare. Şi poate că 
secretul lui consta în amănuntul că a crezut el, în 
primul rind, în ce făcea și că se distra copios laolaltă 
cu publicul. Căci dacă a izbutit să stirnească risul a 
milioane de spectatori, asta s-a datorat faptului că 
protagonistul din «Safety last» şi «Trăiască sportul» 
ridea èl însuși cu poftă. 


pentru i 
primăvara 1971 3$ 
| bo Pa ` 


ZS Pag 


gind țesătura corespunzătoare din 
“bogatul sortiment de stofe (lină, 
i lină în amestec cu celofibră, lină 
î în amestec cu poliester) in desene 
“şi culori variate. 


CINEMA 


3 Redacţia și administraţia: 
Prezentarea artistică: ANAMARIA SMIGELSCH Piata Scînteii nr.1—Bucureșt: 


Prezentarea grafică: CORNEL DANELIUC 


Pentru cititori din străinătate, abonamentele se 


Intreprinderea de comerț exterior «Libri», Bu 


Tiparul executat la 
2 ti—România — Exemplarul 5 lei Combinatul poligrafic „N 
telex 225, Caiea Victoriei 126, Căsuţa poştală 134—135 41 017 «Casa Scinteii» — Bucureşti 


c la 


nr. 4 
Anul IX (100) 


revistă lunara 


de cultură 


A 


[umărul Dute