Revista Cinema/1963 — 1979/1975/Cinema_1975-1666897506__pages1-50

a a 
poor 


Protagonist: 


comunistul de omenie 


Orice mare cultură a impus epocii modelele sale de 
umanitate. Ce tipuri exemplare ați reținut din filmele 
noastre? Cum credeți că ar putea cinematografia noastră 
să le impună fără a cădea într-un schematism didactic, în- 


tr-un optimism convențional? 


Dacă cinematografia noastră a creat pinā 
acum mai puține tipuri exemplare (ca mo- 
dele ale umanităţii socialiste), se datorește 
faptului că ne-am apropiat prea în chip 
ideal de modelele oferite de viață. Precon- 
cepția și imixtiunea voinței dea conferi 
cutărui și cutărui personaj o anume calitate 
corespundeau mai mult tendinței noastre 
de a elabora un tip dorit, ducind inevitabil 
la schematism, departe de adevărul de viață, 
singurul apt să influențeze conştiinţa spec- 
tatorului, să-l convingă $i să-l emoţioneze 


În acelaşi timp, în răspunsul concret la 
intrebarea dumneavoastră, se poate ascun- 
de latent un alt pericol de schematism, 
căci nu poate fi avansată o rețetă oarecare 
chiar în numele anti-schematismului. După 
mine, însă, acest tip exemplar se leagă mai 


Mărturisesc că termenul de «erou exem- 
plar» mă neliniștește. Că el implică o no- 
țiune mai mult abstractă decit reală și că 
intruchiparea lui conform unor canoane 
date n-ar duce decit la o schemă «perfectă» 
care, în cele din urmă, tot schemă ar ră- 
mine. Oare nu ne întoarcem astfel, vrind- 
nevrind, la dezbaterea vechei şi desuetei 
probleme în legătură cu eroul cu «pete» 
sau fără «pete»? 

Mi se pare mai propriu eroul reprezenta- 
tiv, eroul timpurilor noastre. Ca și timpurile 
în permanentă schimbare, acest erou — 
care nu poate fi decit al prezentului — se 
schimbă continuu şi ceea ce poate fi 
socotit «exemplar» pentru o epocă sau o 
perioadă de timp nu este obligatoriu să 
rămină exemplar pentru alta. Timpul, în 
devenirea lui, n-are altă măsură decit oame- 
nii lui. Calendarul nu este decit o unitate 
de măsură rece, indiferentă, ca orice unitate 
de măsură şi, de aceea, invocăm un timp 
al istoriei. El nu aparține nici clepsidrei, 
nici sfinților din calendare. Timpul istoriei 
este timpul oamenilor care nu se măsoară 
în ore, în zile, în luni sau în ani, ci în fapte, 
în realizări, în conștiință. Eroul timpului este 


2 


Lucian Bratu: 


Modelul 

pe care 
ni-l propunem 
nu trebuie să fie 


un personaj infailibil 


puțin de dificultăţile pe care el, omul, le 
intimpină în lupta sa pentru o viaţă nouă, 
cit de avatarurile lăuntrice, cu care fiecare 
individ răspunde şi se manifestă față în față 
cu aceste dificultăți. De aceea creatorul 
unui asemenea tip ar trebui să retrăiască, 
să înțeleagă în toată complexitatea aces! 
proces şi să fie capabil, bineînțeles, să-l 
aducă pe ecran. Probabil că un tip, un per- 
sonaj care în procesul de cunoaștere impus 
de lupta în care este angajat, comite erori 
pină ajunge la capătul labirintului, poate 
fi mai convingător, mai generator de emo- 
tii şi mai demn de urmat pe plan etic, decit 
acele personaje infailibile, neprihănite ca 
ingerii, care se mai intilnesc uneori prin 
tilmele noastre. Dar acest drum — iertaţi-mi 
metafora învechită — este departe de a fi 
un drum pavat, drept, presărat cu roze 


loan Grigorescu: 


Timpul, 


în devenirea lui, 
n-are altă 
măsură 
decît oamenii lui 


eroul faptelor unei epoci, eroul frămintă- 
rilor acesteia, al conflictelor pe care le gene- 
rează însuși procesul devenirii epocii, al 
perfecționării ei. 

El trăiește o dată cu timpul său și numai 
astfel supraviețuiește transformării timpu- 
lui. Tocmai rapiditatea prefacerii acestui 
timp și a conținutului său ne handicapează 
de cele mai multe ori în surprinderea veri- 
dică, reprezentativă — hai să-i zicem «ti- 
pică» —a eroului caracteristic timpului. 
Poate că mai mult decit celelalte arte, în 
orice caz mai mult decit poezia sau muzica, 
filmul suferă acut acest handicap. Timpul 
ne-o ia înainte, eroii noștri rămin mereu 
cei ai zilei de ieri, foarte arareori devin ai 
prezentului și, aproape niciodată, ai viitoru- 
lui. În fața acestei situaţii resimţită de unii 
creatori deosebit de acut, solicităm «pato- 
sul distanței», binecuvintata formulă ușor 
diversionistă, menită să ne justifice întir- 
zierea. 

Eroi «exemplari» ai ecranului nostru? 
Şi aici sintem nevoiți să privim în urmă 
pentru a-i descoperi dar, identificindu-i (și 
fără îndoială, mulți dintre ei sint identifica- 
bili şi vor dăinui), constatăm că erau exem- 


plari pentru «atunci»,deoarece reprezentau 
fragmente revolute dintr-o epocă în conti- 
nuă devenire. 


Soluţia n-ar fi decit «devansul» de inspi- 
ratie, prospecţia în perspectivă, curajul de 
a desprinde din trăsăturile omului prezen- 


Luată prin surprindere n-aş putea răs 
punde imediat cum aş răspunde dacă aș fi 
intrebată despre tipurile exemplare din lite- 
ratura românească. 

Cine dintre noi nu poartă în minte și în 
suflet, ca pe cele mai apropiate rude, per- 
sonaje ca Vitoria Lipan, lacob Onisie, Darie 
sau Moromete, ale căror nume, întilnite sau 
rostite oricind și oriunde, vin spre noi cu 
intreaga lor viață, cu întreaga lor personali- 
tate, plină de calități și defecte, în aşa fel 
de parcă ieri am fi avut cu ei ultima întilnire, 
pentru că sint atit de adevărate incit se 
confundă cu propria noastră viață. 

Cu filmele noastre se întimplă ca și cu 
romanele polițiste. Le citim fără întrerupere, 
citeodată chiar cu interes, dar este suficient 
să treacă 2—3 zile și să nu mai fim în stare 
să ne amintim personajele lor. Ciudăţenia 
aceasta o împrumută deseori și filme care, 
la o primă vizionare,ni se păreau reușite, 
dar după o vreme, le-am şi uitat. 

„Și totuşi m-am grăbit. M-am oprit doar 
o clipă să mă gindesc la filmele văzute și 
iată că vin spre mine, vii, cu toată fiinţa lor 
şi Salamandră din «Explozia» și Monica 
din «Drum în penumbră» și Andrei din 
«Trecătoarele iubiri» şi Stoian și Duma 
din «Puterea și Adevărul» şi fraţii din «Fra- 
ţii» şi Miclovan din «Cu mîinile curate». 

Ce propun? Propun portretul unei femei 
adevărate, a cărei forță a întrecut demult 
ceea ce se cheamă «forță obișnuită». Bine- 
înteles că nu mă refer la forța sa fizică. O 
lemeie-om, bintuită de furtuni sufletești 
prin care numai un om poate trece, dar tot 
el, «omul», le poate depăși. O femeie al 
cărui soț este bolnav, a cărei fiică a fugit 


Prea aproape în timp ca să pot avea o 
viziune exactă asupra vreunui tip exemplar 
apărut în cinematografie. De altfel, nu cred 
că rolul artistic și social al filmului este de 
a propune şi impune eroi exemplari. Asta 
imi aduce aminte de tabla care în clasele 
primare se împărțea în două: buni și răi. 

Nu se pot propune tipuri exemplare. 
Orice creator angajat într-ale cinemato- 
grafiei poate să-și propună la un moment 
dat o anume lumină pe care să o proiecteze 
asupra unui personaj. Rezultatul este con- 
diționat de capacitatea de înțelegere, de 
sinceritate şi de capacitatea artistică de 
exprimare. Cred că e mult mai important 


tului pe cele ale omului viitorului. Temerară 
acțiune întreprinsă doar cu timiditate și 
supusă apoi confruntării cu viaţa. Dar toc- 
mai această confruntare poate demonstra 
adevărata măsură a talentului izvorită din 
obligația creatorului! ae a trai mereu cu tim- 
pul său, cu timpul viitorului. 


Florica Holban: 


Sursa de inspirație: 


viaţa. 
Garanţia reușitei: 
talentul 


de acasă, a cărei prietenă i-a prilejuit o 
mare deceptie — dar la care sute de oa- 
meni, venind, găsesc o profundă înțelegere 
pentru tot ce-i frămintă, pentru tot ce-și 
visează. O femeie al cărui oraș strălucește 
de cîțiva ani,de cind ea este primăriță. 

Cunosc un tînăr pe care bucuroasă l-aș 
transforma într-un erou «exemplar». Are 
27 de ani, este inginer șef al unei importante 
uzine dintr-un oraș de provincie. A ajuns 
aici din dorința de a se întoarce «acasă» 
deşi, fiind primul la facultate, ar fi putut 
rămîne în Bucureşti. Totul, dar totul merge 
perfect în ceea ce privește munca la servici. 
Acasă omul poartă nefericirea unei iubiri 
părinteşti căzută asupra lui, cum singur o 
spune, «ca un bolovan care-l 'striveşte, ne- 
lăsindu-l cel puţin să respire». Cauza? 
Părinţii au uitat că băiatul lor a crescut, 
că-și poate purta singur de grijă, că poate 
conduce o uzină... Şi astfel într-o casă în 
care există iubire de la copil la părinți 
și de la părinți la copil, viața, cu complica- 
tiile ei, a devenit un chin. 


Nu se pot da «rețete», am cădea — așa 
cum sună întrebarea — în schematism. 
Totuși, din experiența celor 25 de ani de 
realizator de filme documentare,imi permit 
să spun că singura cale care ne-ar feri de 
aceste lucruri este aceea de a fi tot timpul, 
fără întrerupere, în mijlocul vieții tumul- 
tuoase, a acestei vieți bogate pe care tara 
noastră ne-o oteră în acești ani creatori. 
Singură ea, viața, este aceea care, cercetată, 
iscodită, se lasă descoperită, lăsindu-ne 
să alegem din ea ceea ce ni se pare mai 
profund și mai adevărat. 


Cristiana Nicolae: 


Nu eroi (exemplari, 


ci 
pur și simplu 
oameni 
ai zilelor noastre 


ca să existe oamenii, creatorii care, uzind 
de calitățile mai sus amintite, să propună 
lumii problemele, subiectele care le sint 
mai proprii întru definirea noastră, a oame- 
nilor acestei istorii, pe acest pămint. De 
altfel s-au văzut destui coloși de lut apăruți 
tocmai din dorința apriorică de a face eroi 
exemplari şi extraordinari, coloși care s-au 
năruit în săli dezamăgite, din cauza golului 
artistic care însoțea «eroul exemplar». 
Cred că am răspuns deja la întrebarea a 
doua, doar că aș face precizarea că în gene- 
ral se consideră ca «uman» eroul pozitiv 
care face o greșală, apoi își dă seama de 
ea și forta colectivului îl îndreaptă din nou 


«Intreaga activitate de educare şi formare a conştiinţei socialiste trebuie să ducă la crearea 
unui nou umanism, care pune pe primul plan omul şi, totodată, îmbină interesele particulare 


cu cele ale intregii so 


popor», 


pe făgaşul cel bun. Pentru mine erou uman 
nu este acela care trăiește cu frica să nu 
cumva să apară pe tablă şi pe partea «răi- 
lor». Şi de altfel nu văd de unde teama asta 
școlărească de a nu admite că un erou, 
care nu se încadrează în schemele deno- 
tind optimismul și în activitățile care să 
ilustreze pe tot parcursul filmului entuzias- 
mul, nu poate deveni exemplul de umanitate 
al zilelor noastre. Am citit de curind un 
scenariu, «Prețul orgoliului», care m-a en- 


v ` 
s> ; 


N 


In douăzeci și cinci de ani de cinemato 
grafie industrială nu cred că s-au impus 
eroi în filmele noastre de care spectatorul 
cu precădere să-și aducă aminte, să se 
simtă biciuit spiritualicește de prezenţa lor, 
să facă din ei punct de referință în timp şi 
peste timp, să-şi acorde subjugat persona- 
litatea la voința puternicei lor personalități, 
să-și facă din ei exemplu de urmat în greul 
drum al devenirii fiecăruia dintre noi. Un 
anumit gen de eroi impune televiziunea, nu a 
noastră, ci de aiurea, dar nu știu dacă 
existența lor atit de necesară orelor de sim- 
bătă seara se repercutează artistic în acele 
zone de suflet unde interesul se transformă 
in categorie estetică. Acolo unde începe 
cu adevărat arta — şi eu continui să cred 
că cinematografia este înainte de toate 
emoție — eroul se integrează valorilor în- 
tregului și numai în funcție de adincimea 
marelui suflu al adevărurilor implicate în 
film, eroul poate aspira la recunoaștere şi 
universalitate. lar dacă cinematografia noas- 
tră n-a impus eroi, în afara celor impușşi de 
însăși istorie, meritul ei — mai ales în ulti- 
mii ani — nu este cu nimic mai mic: ea a im- 
pus sau este pe cale să impună sfere de pre- 
ocupări noi şi două dintre acestea s-ar referi 
la filmul politic şi la cel de actualitatea! căror 
perimetru numeric si valoric este în con- 
tinuă creştere. Sint cinematogratii care 
impun eroi, altele impun teme cu valabili- 
tate general umană și sint cinematografii 
care forează în spațiul problematicii naţio- 
nale încercind să lumineze din unghiuri 
diferite şi cu posibilități artistice diferite 
structuri şi tendințe sociale inedite, aducind 
la suprafață ginduri nerostite încă şi proas- 


Cinematografia română — care nu există 
decit de la Buftea încoace — multă vreme 
nu a avut personaje, ci numai instituţii. 
Ele mobilau societatea cea nouă: uzine, co- 
lective agricole, șantiere. Cuprindeau de- 
sigur și oameni, dar de îndată ce vreunul 
din ei iși permitea să fie «erou negativ», era, 
pe loc, eliminat din scenariu. Încetul cu 
incetul, producătorii de filme au înțeles că 
aceștia sint cheia dramei. Virtutea e rezis- 


vs [P] 


tuziasmat tocmai prin profundul şi vibrantul 
umanism al tonului general. Aș fi fericită 
să fac acest film, numai că la lectură a 
cam derutat chiar şi pe unii oameni foarte 
pricepuţi în ale scrisului și cinematografiei, 
tocmai pentru că nici un erou nu e nici 
erou pozitiv, nici erou negativ. In această 
poveste se întruntă pur și simplu oameni 
care trăiesc, tocmai de aceea scenariul 
vibrează de umanismul vremurilor noastre. 


Petre Sălcudeanu: 


statornică 


față de adevăr 
ne poate scuti 
de eroi schematici 


pete emotii. Cind vorbim de filmul «Puterea 
și Adevărul», ca să dau un exemplu, ne 
interesează poate mai puțin funcția educa- 
tivă a eroilor și mai mult emoția adevărului 
rostit de ei; el, acest adevăr al epocii,rămine 
la ieșirea de la spectacol și numai legile 
lui te urmăresc atunci cind faci judecata 
propriei tale epoci. O cinematografie utilă 
nu poate fi in afara epocii ei, o cinemato- 
grafie valoroasă nu poate face abstracţie 
de problemele mari și mici ale zilelor trăite 
de ea, o cinematografie care se vrea nece- 
sară nu poate să nu-și includă strădaniile 
în strădaniile și aspiraţiile celor mulți, o 
cinematografie care se vrea adevărată nu 
poate trăi in afara adevărului. Această 
sumă de neliniștitoare căutări este prezen- 
tă în cinematografia noastră și este știut 
că numai neliniştea artistică ne poate oferi 
greul dar adevăratul drum al recunoașterii 
unanime. Este foarte bine dacă putem im- 
pune eroi, dar este cu mult mai bine să 
impunem adevăruri despre noi, despre lu- 
mea în care trăim, despre bucuriile și ne- 
cazurile noastre, într-un cuvint să ne impu- 
nem viața chiar dacă culorile ei n-au tot- 
deauna aspect floral. Soliditatea, autentici- 
tatea eroilor numai dintr-o asemenea viziu- 
ne cetâățenească asupra vieţii se pot 
naște, numai o statornică grijă față de ade- 
văr ne poate scuti de eroi schematici, um- 
bre mișcătoare într-o lume ambiguu creată 
și cu viață de efemeride. Trăim o vreme a 
răspunderilor şi numai implicarea în aceste 
răspunderi sociale ne poate ajuta să creăm 
eroi adevărați, de care să nu ne fie nici nouă 
rușine, nici celor ce vor veni după noi. 


D.I. Suchianu: 


Să nu eliminăm 


megativii. 
Virtutea «pozitivilor» 
e rezistența 
la ispită 


tenţa la ispită. Păcatul e deci condiția prea- 
labilă, obiectul însuşi al faptei bune. Omul 
nou pe care îl vrem azi se naște, crește, se 
formează în focul luptei lui cu omul vechi 
Acest «om vechi» nu e numai delincventul 
care fură colectiva sau emigrantul care-și 
defăimează țara în presa străină. Există 
categorii de «om vechi» mai subtile. În 
deosebi, lupii deghizați în haine de miei, 
acei şmecheri care se prefac, păcălesc pe 


cietăţi, asigură bunăstarea 


i fericirea fi 


căruia, odată cu a întregului 


Nicolae CEAUŞESCU 


alții grație practicării unui jargon lozincard, 
debitat papagaliceşte. Dar nu pentru multă 
vreme. Curind vor comite o greșeală prin 
care îşi vor fringe gitul. O comit fiindcă 
setea arivistă îi orbește. Asemenea speci- 
mene apar tot mai des în filmele noastre 

lată, de pildă, pe cel mai recent: «Un zimbet 
pentru mai tirziu». Avem aici două exem- 
plare foarte diferite ale aceluiași păcat. 
Doi ingineri dintr-o mare oțelărie. Unul 
vrea cu orice preț să depășească norma, 
deci să fie felicitat, avansat şi premiat. Asta 
pare ceva eminamente socialist. Numai că 
el ştie că cuptoarele sint cam șubrede, că o 
fisură se poate oricind produce, că otelul 
«erupt» ca zece fluvii de lavă va ucide oa- 
meni și va produce imense pagube bănești. 
El ştie asta. Dar setea de carierist îi ia min- 
tile. Orbire și imbecilizare, căci purtarea lui 
este tipic cretină: în loc să caute o soluție, 
se mulțumește să urască de moarte pe ti- 
nărul oțelar care tot timpul atrage atenția 
asupra catastrofei care îi amenință dacă 
nu se repară neincetat şi preventiv cuptoa- 
rele. Inginerul nu vede în aceste măsuri de 
preintimpinare decit o cauză de încetinire 
a producției, o pricină de pierdere a primelor 
și depășirilor. Dar iată şi pe păcătosul nr. 2. 
Un «om vechi» foarte diferit de primul. Şi el 
vrea depășire, evidenţiere. Dar nu pentru a 
fi «avansat». Se simte foarte bine la locul 
său de director tehnic. Ambitia lui e (citez) 
ca «şi peste 20 de ani, tot aici, în combinat, 
să mă găsiţi». De aceea îi place ca uzina 
«lui» să se evidențieze. Dar, smecher și lucid, 
isi dă seama că pericolul pe care il tot amin- 
teşte tinărul oțelar e real şi chiar iminent. 
Va juca deci pe ambele tablouri: va lăsa 
producția să fie forțată, accelerată; iar în 
caz de catastrofă, va da întreaga vină pe 
celălalt inginer. Ba chiar își va adăuga și o 
a doua acoperire, un alibiu suplimentar. 


Socialismul propune, cum este și firesc 
in orice etapă nouă de dezvoltare a omenirii, 
o nouă cultură a omului. 

Exponent al unei alte mentalități sociale, 
omul socialist are trăsături morale noi. 
Umanismul socialist implică pentru omul 
de creație responsabilități în formarea 
acestor trăsături şi responsabilități, în re- 
darea acestor trăsături într-un chip cit 
mai posibil artistic. 


Aşa cum în plastică portretistica umană 
oscilează intre portretul fotografic tip bule- 
tin pină la portretul pictural al lui Pallady 

să zicem — la fel și în cinematogratie 
aria realizării tipului uman este tot atit 
de întinsă, cu practicanți și adepți pe intrea- 
ga gamă de produse. Unii nu jură decit 
pe realismul cel mai primar, alții numai pe 
elaborarea cea mai rafinată. Greșit nu este 
faptul că toate aceste modalități există, din 
moment ce fiecare dintre ele răspunde 
unei necesități spirituale sau materiale (evi- 
dent, la un buletin de populaţie nu poți 
ataşa un portret de Pallady). Greșit este 
exclusivismul celor care nu acceptă decit 
o singură tormulă artistică. O reprezentare 
artistică este o chestiune de unghi de vedere 
care este dreptul suveran al artistului. O ope- 
ră trebuie judecată în funcție de unghiul pe 
care și-l propune, în funcție de universul 
propriu al artistului. Şi nu în funcţie de un 
unghi general valabil, de un stil general 
valabil, de un univers general valabil. 
Pentru că, în acest caz, atitea generalități 
valabile toate, dau o impersonalitate total 
nevalabilă. 


Necontenit va aduce elogii eminentelor 
calități ale tinărului oțelar: Va trece în uzină 
drept omul care îl admiră fără rezerve pe 
inimosul specialist. În caz de catastrofă el 
va fi, în ochii întregii uzine, omul care împăr 
tășea opiniile cuminţi şi prevăzătoare ale 
acelui cuminte și priceput profesionist. 


Catastrofa se produce. Inginerul arivist 
dă, cu cinism, vina, tocmai pe acel care se 
străduia să evite nenorocirea. Şi reușeste 
să convingă o bună parte din oamenii uzinei 
graţie raționamentului clar și simplu: «tină- 
rul oțelar era șeful șarjelor. Ergo, el răs- 
punde». Totuşi acesta va dejuca pertidele 
manevre și va sfirși prin a-și impune ade- 
vărul. Cum? Graţie cîtorva persoane apar- 
tinind categoriei «omului nou». Ele vor 
simţi că tînărul nostru este victima unor 
ticăloși și vor căuta, cu răbdare, cu îndirjire, 
dovezile ticăloșiei celor care acuzau. Vor 
căuta și găsi. Căci «omul vechi» are un 
cusur. Comite greșeli. Acea orbire pe care 
o dă setea proprietară şi arivistă îl con- 
damnă la gafe, scăpări, lapsusuri care,pină 
la urmă, îl demască și îl prăbuşesc. 


Am ales un singur film, fiindcă el oferă 
un exemplu bogat pentru dinamica morală 
a conflictului dintre oamenii noi şi oamenii 
vechi. Aș mai găsi şi multe alte cazuri în 
filmele din ultima vreme. Asemenea exem- 
ple se înmulțesc în dramaturgia noastră 
cinematografică. Necontenit se conturează 
cele două soiuri de personaje, unde acelaşi 
suflet, cel nou şi,respectiv, cel vechi, ia de 
fiecare dată altă față, alt obraz moral, altă 
variantă de conduită. Aceasta e «strada 
mare» pe care înaintează filmul românesc. 
Și în această privință, el poate fi o pildă 
de originalitate pentru multe alte cinema- 
tografii naţionale. Numai să țină (această 
evoluţie mai sus schițată)! 


Malvina Urşianu: 


Totul 


e să nu aplicăm 
fals 
criteriile 
autenticităţii 


Criteriile autenticității și firescului sint 
ele insele aplicate de prea multe ori în mod 
fals. Există un firesc al fiecărui artist, un 
autentic al universului său propriu. A judeca 
toate categoriile de firesc prin prisma ade- 
vărului fotografiei tip buletin înseamnă o 
sărăcire flagrantă a unei arte. 

Nu se poate nici judeca un univers artis- 
tic din unghiul altui univers artistic, nu se 
poate măsura o personalitate cu instru- 
mentele de măsură ale unei alte persona- 
lități, nu se poate defini un stil artistic după 
criteriile stricte ale altui stil artistic. 

Din admiraţie pentru un mare cineast, 
nu se poate căuta prin lume, cu pantotul 
în mină, ca în basmul Cenușăresei, un alt 
picior perfect asemănător. Actul critic pre- 
supune supleţe, inteligență, rafinament și 
multă, foarte multă generozitate. Generozi- 
tate, în sensul uitării de sine, estompării 
propriilor preferințe, propriilor pasiuni. Este 
un prag de conştiinţă la care se ajunge greu, 
prin educație, prin multă muncă asupra 
propriei persoane, pină la înțelegerea per- 
fect obiectivă cu care se pot privi tribulații- 
le unor bieți artiști, care au impudoarea — 
atit de necesară — de a fi subiectivi. 

Între subiectivitatea actului de creaţie şi 
obiectivitatea actului critic se mișcă desti- 
nul cinematografiei noastre, ca de altfel'al 
întregii noastre culturi. 

Și ca în legea de bază a echilibrului,impor- 
tantă e verticalitatea perfectă a liniei care 
face oficiul de pendul. Această linie este 
crezul nostru comun, al artistului ca și al 
spectatorului. 


travelling avant 


Aventurile ideii 


După ce o fugărise multă vreme, fără 
speranță de a o mai prinde vreodată 
ideea i se prezenta singură, docilă și 
luîndu-l evident prin surprindere. Scena 
ristul trebui să recunoască în sinca sa că 
nu mai era demult pregătit pentru o 
asemenea întilnire, într-atit de mare îi 
fusese descurajarea. 

Şi acum, iat-o, era în faţa lui, bine şi 
frumos conturată, blindă, doar să întindă 
mina şi era a lui. Ciudat însă, ceva parcă 
îl paralizase sau era doar simpla teamă 
de a nu trăi cumva un vis pe care cea mai 
mică mişcare necugetată l-ar putea spul- 
bera. Se ridică încet de tot, încuie ușa (așa, 
da, acum ideea nu mai putea zbura) şi, 
in virful picioarelor, scenaristul se duse 
in bucătărie să-și pregătească o cafea 
mare. Cu năut, că banii de la ultimul film 
erau pe terminate. Da, dar ideea se pre- 
zentase la timp. De unde-o fi ştiut ea să 
aleagă un moment atit de potrivit? 

Aşteptind să fiarbă cafeaua, riscă o 
privire dincolo. Ideea stătea cuminte, 
cuminte, picior peste picior, și-l aştepta 
neclintită. Cu ceaşca în mină îşi reluă 
locul și începu interogatoriul. Ideea era 
într-adevăr apetisantă și chiar provoca- 
toare. Incepu să-i povestească scenaristu- 
lui unde, cînd şi cum se născuse, cum 
crescuse, că examenul de maturitate nu 
fusese pentru ea o problemă, ea fiind de la 
început precoce ș.a.m.d; Era foarte fru- 
moasă ideea asta și,desigur că,ieșind cu 
ea în lume,va avea succes, un succes, un 
succes mare de tot. Se gindi că de o idee 
asemănătoare n-a avut parte pină acum 
şi se înduioşă de unul singur pentru soarta 
sa. 

Puse capăt discuţiei: nu avea rost s-o 
continue, înțelese că nu mai avea altceva 
de făcut decit să se închidă în casă pentru 
o vreme și să lucreze liniştit la ideea lui. 

— A, nu, pardon, eu nu sint ideea 
dumitale, n-am venit pe aici decit în trecere, 
o vizită de politețe. Eu sint ideea lui 
(şi îi spuse aici numele altui scenarist) 
Şi apoi, mai înainte am aparţinut lui... și 
lui... (şi-i mai spuse două nume, străine); 
aşa că, vezi, n-ai să poţi spune că sint 
ideea dumitale. 

Scenaristul însă era 
îndrăgostit virtos de idee: 

— Nu, dragă, n-avea grijă. Am 
experienţă. Te voi deghiza niţel și nu te 
va mai recunoaște nimeni. De altminteri 
pentru asta nu va fi nevoie decit să-ţi 
schimb puţintel coafura. 


de-acum 


Radu GEORGESCU 


Start 


Început de an, casele de filme au. lansat 
şi lansează în producție titlurile anului '75, 
regizorii nu mai prididesc, echipele gala 
constituite întocmesc graficele de filmare, 
distribuțiile sint aprobate (eterna dispută cu 
teatrele pentru vedeta cutare sau cutare!), 
scenografii, contabili, tehnicienii, respon- 
sabilii, pirotehnicienii, croitorii, coaforii, 
etc., etc., se pregătesc să intre în acțiune, 
pină şi consecventa figurație de epocă 
imbracă malacofurile și jiletcile cu bibiluri 
în vederea marelui asalt, cînd regisorele 
spune «motor»! și cind drăcovenia inventată 
de Lumiere începe să zbirnie. 

Toate filmele pleacă din start cu aceleaşi 
şanse, stadiul primului tur de manivelă 
corespunde calificativului maxim, apoi, pe 
parcurs, încep distanţările, surprizele în 
bine şi-n rău, problemele și problemuțele 
de tipul x, de tipul y, un adevărat altfel de 
film al viitoarelor filme. 

În final, alergătorii sint puţin obosiţi, dar 
iată că vine un nou start, o nouă cursă către 
acea capodoperă la care visăm cu toții. 
Care va fi aceea?... Cind va veni aceea?... 

Deocamdată, start! 


Marcel PĂRUŞ 


in dezbatere, filmul românesc 


Unde incepe spe 


F 


Începe cu originalitatea dramei («Moara cu noroc») 


Începe cu expresivitatea decorului («Nunta de piatră») 


TE 


Două realizări ale anului trecut, «Duhul aurului» şi 
“Trecătoarele iubiri», ca și distingerea internațională 
a «Nunții de piatră», readuc în discuție o problemă 
vitală pentru o cinematografie care are ambiția să intre 
intr-o competiție mondială valorică. Şi anume, legătura 
care există între calitatea unei arte și gradul de spe- 
cific național pe care îl reprezintă. Artă atit de univer- 
sală, esperanto în imagini ce pot ti intelese pe orice meridian, cinemalo- 
graful işi trage seva din concreteţea peisajului geografic şi psihic circum- 
scris ecranului. Își datorează valorile sale specifice modului creator in 
care asimilează tradiția, zestrea de spiritualitate națională a fiecăreia 
dintre artele ce compun sinteza. 


aceste posibile scenarii 


m 
Să fim autentici! 
Fiind autentici ^ 


vom fi şi «naționali» ^ 
şi «cinematografici» 


Toate marile școli de film s-au afirmat prin ceea ce 
aduceau ele caracteristic nu atit în planul temelor pro- 
priu-zise (mult mai «migratoare» în cinematograf decit în 
alte arte), cit ca perspectiva inedită asupra lor, ca tratare 
dramatică particulară, ca tipologie «locală», cristalizală 
în personaje și interpreți capabili să sugereze un anume 
tip spiritual național (cum a fost, să zicem, «furiosul» 
britanic adus de free-cinema). Pină aici își spune cuvintul, 
ca element al sintezei, literatura. Există însă o altă com- 
ponentă decisivă în valorificarea specificului national si 
anume cultura plastică a cineastului, acea «fiziologie a 
vizualității» dedusă de Spengler din relația intimă ce 
există intre optica artistului și lumina, culoarea, alter- 
nanța formelor de relief ale unei țări. Hotăritoare pentru 
personalitatea artistică a unor mari cineaști de ieri și 
de azi (Renoir, Carne, Bergman, Fellini, Antonioni) a fost 
această viziune filozotic-figurativă desprinsă din tradiția 
cultural-plastică a unor ţări. Şcoli întregi sint marcate de 
aceste filoane binefăcătoare. Expresionismul filmelor de 
cultură spaniolă, de pildă, se bazează pe faimoasa teorie 
iberică a caricaturii («esperpento» se cheamă); originali- 
tatea compoziției încadraturii japoneze nu e decit o asi- 
milare a pictogramei orientale. 


Şi la nunta mea... 


Dacă cinematograful românesc nu s-a cristalizat încă 
într-o şcoală naţională, e și pentru că nu a fructificat 
constant aceste filoane fertile. Rareori, cînd a ținut sea- 
mă de ele, ne-am aflat în fața unor opere profunde, im- 
punind valori de autenticitate naţională și totodată valori 
specifice artei cinematografice. «Moara cu noroc», 
«Pădurea spinzuraţilor», «Desfășurarea», «Setea», 

Nunta de piatră». «Trecătoarele iubiri», «Duhul 
aurului» de exemplu sint creaţii originale ca spirn na- 
tional înțeles în sens evoluat, dar și ca limbaj filmic modern, 
asimilind creator tradiția artelor românești. 

Victor lliu a apelat la o nuvelă toarte caracteristică 
pentru literatura noastră clasică, şi de aici densitatea 
conflictelor şi ambianțelor filmului, autentice nu numai 
ca locuri, dar mai ales ca mentalitate, temperament. For- 
tei caracterelor literare, Victor lliu i-a găsit corespon- 
dența adecvată, într-un limbaj cinematografic sobru, 
clasic. Liviu Ciulei a reușit,ca pe baza tabloului particular 
creat de Rebreanu, pe baza conflictelor de conștiință 
generate de un concret moment al istoriei noastre — 
Ardealul sub imperiul habsburgic intrat în conflagrație 
mondială — să sugereze, într-o vastă sinteză cinemato- 
gratică, relatii omeneşti de o mare generalitate (prie- 
tenia lui Klapka cu Bologa), accentuind un umanism cu 
profunde rezonanţe în zilele noastre. O «actualizare» 
firească, bazată pe calitatea artei și nu doar pe afirmarea 
«verbală» a unor idei didactic accentuate în alte filme 
O valorificare cultă a unor surse de inspirație populară 
se face simțită într-o scenă de profunde semnificații 


Alte „Balade ale soldatului“ 


Un excelent reportaj — «Cronică în 
marș», semnat de doi ziariști de certă 
valoare, coloneii G. Bejancu şi O. Lustig 
(Ed. Militară) — mă aduce prin stilu-i 
nervos, dinamic, patetic, «in direct», 
«pe document», la anii aceia furtu- 
noşi ai lui '50 cind plecasem și eu volun- 
tar, lăsînd studiile, să-mi fac armata la 
cavalerie, tocmai la Oradea... Extra-ordi- 
nare scenarii mişună în cartea celor doi 
colonei care și-au propus realizarea unui 
«film», la care prea puțini scenariști, să 
fim drepți, s-au gindit: ce s-a intimplat cu 
armata noastră în prima jumătate a de- 
ceniului care începe după 23 August 
1944? Un suflu deloc obișnuit trece 
peste multe pagini: oameni «mărunți» 
pe atunci — simpli soldați, azi generali! 
— oameni obidiţi intră în conflict cu 
mari personalități ale «vechiului», cu 
canoanele și regulamentele unei armate 
care nu mai e nici veche, nici nouă, 
politicul revoluționar se află în dezacord 
cu legitimismul anacronic, într-un pro- 
ces complex de transformare, așa-numi- 
ta trecere «a puștii de pe umărul drept pe 
cel sting», ciocniri sufletești de o rară 


forță izbucnesc în același om care înțe- 
lege că gradul său nu mai e pe măsura 
epocii, momente de Preda și Babel se 
nasc în viața unor umiliți care pricep 
deodată că lumea e a lor și pot ridica 
glasul fără teamă, chiar și fără grama- 
tică, după care se aruncă să cucerească 
gramatica, psihologia, marxismul şi pu- 
terea deplină. Suspiciuni. Durităţi inu- 
tile. Strigăte ucigătoare. Drame în care 
noul e învins vremelnic, pentru a ataca 
imediat pe alt plan, triumfind dificil, cu 
pierderi, dar durabil. Gesturi de o secun- 
dă frumoasă, în care bărbații înarmați 
îşi aduc aminte de o femeie, de un copil 
— şi aici, deodată, văd în toată amploarea 
lor acele «mici» momente din unitatea 
mea în care cel plecat în cite un drum 
spre București era rugat să treacă pe la 
«ea», într-o nouă baladă a soldatului, 
să-i ducă o vorbă, o poză, un mesaj de 
nu-mă-uita. Am fost de multe ori un 
asemenea mesager, am cunoscut multe 
«ele» — şi nu o dată m-am întors tinind 
pentru mine ceea ce am văzut pe chipul 
«ei». E, mai mult ca sigur, una din cele 
mai banale şi mai melo lecții de solidari- 


tate virilă, această anunţare către «ea» că 
el e bine și o doreşte — dar numai armata 
dă acestei banalităţi un caracter sfint și 
esențial. După cum nu voi uita scena — 
ținînd și ea de această «Cronică în marş» 
— cind comandantul nostru, om cu 
multe păcate ale vechii armate, a fost 
revocat și omul a ieşit din cortul său, cu 
sabia în mină urlînd «la atac!», în plină 
noapte a unei manevre. L-am regăsit 
peste 10 ani, strungar în București. Sau 
chapliniana clipă a primului galop în 
jurul unui aeroport cînd, îngroziți de 
sunetul motoarelor de avion. caii ne-au 
scăpat, ne-au trintit, fugind care in- 
cotro... 

Filmele noastre cu soldați și oameni 
de toate gradele și toate armele nu se 
pot opri la 26 august 1944, la porțile albas- 
tre ale orașului. Curate «balade ale 
soldatului» — dintre cele mai «tari», mai 
realiste și mai captivante, străine orică: 
rui idilism operetistic — dorm încă linis 
tite în cartea celor doi colonei. Un Man- 
dric, un Bucheru, un Leu sau Fernoagă 
ar merita să stea o zi cu această «Cro- 
nică»... în mină. Radu COSAŞU 


in dezbatere. filmul românesc 


cificul naţional ? 


filozofice și figurativ-plastice românești: țăranca aşter- 
nînd omului ei, cu mișcări lente de ceremonial rustic, ul- 
timul prînz. Cu gesturi solemne, de praznic, rostuiește 
llonca bucatele la «masa tăcerii». E aici sintetizată, în 
chipui Anei Szeles, în gestica ei potolită, aproape resem- 
nată, toată «cumințenia pămîntului», indelunga stăpinire 
de sine a ţăranului încercat în durere. Dar e şi străful- 
gerarea de revoltă și spaimă simplă ce despică ecranul: 
«și la nunta mea, va cădea o stea». Puţine, din păcate, 
aceste antologice contopiri ale cinematografului cu ge- 
niul popular creator. 


Duhul pămintului 


Tot izvorit dintr-o fericită sursă literară, filmul «Setea» 
concretizează nu numai acea tipologie bine cunoscuta 
a romanului lui Titus Popovici (un Mitru Mot care nu se 
poate uita datorită şi interpretării de un firesc remarcabil 
al lui Ilarion Ciobanu), dar și valori cinematografice iz- 
vorind din iscusința regizorului de a dirija figurația și 
scenele de masă. 

Dovadă de evoluată înțelegere a spiritului românesc în 
fond și în formă sint filmele «Nunta de piatră» și «Du- 
hul aurului». Ele izvorăsc parcă din simplitatea genericii 
a poporului care a dat lumii «Ciocirlia» şi «Coloana inti 
nitului». Ca împietrirea zbuciumului vulcanic, «Fetelea 
ga» fixează un moment apocaliptic al suferintei 
Tara de piatră nu mai e doar «peisaj», ambiantă dramatică 
ci însăși dimensiunea interioară a eroilor, exprimată în 
stincă. Hohotul stăpinit al femeii, înfrățită în durerea ei 
cu muntele, cu sobrietatea, cu tăcerea lui ostilă. Țăranul 
devine una cu- natura, este el însuși natură, simbol al 
rezistenţei, al perenității. N-o poți înțelege pe Fefeleaga 
dacă nu cunoști forța de îndurare a acestui popor. Dar 
nu o durere în general, o tristețe metafizică, ci una ce are 
chip și nume — componentă în care intră o uriașă forță 
de autostăpinire, de optimism — și tocmai de aceea ea 
poate aspira la universalitate. Acești tineri regizori cu 
o inteligență pasionată, lucidă, întotdeauna «la obiect», 
valorifică natura fizică și spirituală a acestei țări (amin- 
tim expresiva tipologie a «Nuntii» sau interesantele chi- 
puri din «Mirza») şi folosesc cu rafinament fiecare com- 
partiment de creaţie in favoarea întregului. Ambele filme 
probează nu numai stilul lui Piţa, stilul lui Veroiu, stilul 
operatorului losif Demian sau al scenografilor Radu 
Boruzescu și Helmuth Stürmer, al compozitorului Dorin 
Liviu Zaharia, dar toate aceste stiluri sînt captate într-o 
armonie ce reușește să imprime întregului un stil cine- 
matogratic național, o expresie preanantă aptă să ne 
reprezinte cu cinste in ochii lumii. Așa cum miniaturile 
desenate de Gopo au făcut cunoscut lumii un umor spe- 
cific românesc. 


Duhul timpului 


Mai aproape de zilele noastre ca problematică, conflicte 
specifice societății moderne, filmele Malvinei Urșianu 
(autoare care a ales calea mai dificilă a partiturilor originale 
şi nu a ecranizărilor) amintesc patetismul polemic al 
teatrului lui Camil Petrescu. O căutare febrilă a adevăruri- 
lor ultime, o apăsată, voit teatrală. demonstrare a lor. 
«Dorul de țară», devenit erou de film,se materializează in 
priviri nostalgice ce îmbrățișează, în cadre lungi, contem- 
plative, pămintul țării. Se materializează în doina ca o rugă 
de dragoste, cintată la nai de Gheorghe Zamfir. Doină 
atit de organic integrată în sinteza acelui film încît, împru- 
mutată apoi de pelicule care nu se mai ridicau la esențe ci 


telex Buftea 


Începe cu firescul dialogului («Tatăl risipitor») 


Începe cu adevărul tipologic («Duhul aurului ») 


rămineau doar la retorice declarații, ea nu mai «functiona». În orice caz 
nu mai împlinea pentru spectatori aceeași emoție, acelaşi simțămint 
plenar al dragostei de patrie. 

inteles în esența sa intimă, şi nu doar în trimiteri folclorist-muzeale, 
acest spirit național minuit (cind are fericirea să intre în mina unui talent 
autentic) cu har și inteligenţă, devine apt să determine reale valori cine- 
matografice. Valori aparținind geniului creator al poporului nostru 
capabil — cum visa cindva Liviu Rebreanu — «să găsească motivele 
noi care să integreze o artă cinematografică românească în noua 
artă a cinematografiei universale». 


Alice MĂNOIU 


Cincinalul în 4 ani și 3 luni 


099 Simbătă, 4 ianuarie 

crt., a avut loc la Casa de 

nema cultură din Vaslui pre- 
miera pe ţară a filmului 

«Ștefan cel Mare», in 

semn de cinstire pentru 

locuitorii oraşului care au 

sprijinit realizarea filmului cu dragoste 
si mindrie patriotică. La spectacolul 
de gală au participat nouă membri din 
echipă, in frunte cu regizorul Mircea 
Drăgan și directorul casei de filme 5, 
Dumitru Fernoagă. Plecat-au nouă la 
Vaslui și cu Fernoagă zece, «şi nu-i 
era, zău, nimănui, în piept inima rece» 
099 După ce au predat în decembrie 
trecut zece noi filme româneşti, casele 
de filme și studioul de la Buftea fac 
eforturi să termine în copie standard pe 
trim. |. 1975 alte 10 producții de lung 
metraj și anume: 1—2, «Dimitrie Can- 
temir» și «Mușchetarul român», sce- 
nariul Mihnea Gheorghiu, regia Gheor- 
ghe Vitanidis, 3—4 «Pe aici nu se trece» 
(2 serii), scenariul Titus Popovici, regia 
lon Năstase, 5 «Hyperion» de Mihnea 
Gheorghiu, regia Mircea Veroiu, 6 «Ta- 


tă de duminică» de Octav Pancu-lași 
și Mihai Constantinescu, 7 «Mastodon- 
tul», scenariul loan Grigorescu, regia 
Virgil Calotescu, 8 «Alexandra și in- 
fernul» de Laurenţiu Fulga şi lulian 
Mihu, 9 «Pasărea Phoenix», scenariul 
și regia lon Popescu-Gopo și 10 «Elixi- 
rul tinereții» în regia lui Gheorghe 
Naghi. În felul acesta,aproape jumătate 
din planul de filme pe 1975 este realizat 
încă din primele trei luni ale anului 
099 Această inșiruire de filme ne pri- 
lejuiește o constatare plină de semni- 
ficaţii și îndreptăţită satisfacție. Preve- 
derile cincinalului 1971/1975 înscriau în 
plan 88 filme de lung metraj. Pină la 
finele anului 1974 au fost produse de 
studioul de la Buftea 80 de filme; dacă 
avem în vedere cele 10 noi filme ce se 
vor realiza în trim. | 1975, înseamnă 
că cinematografia artistică de lung me- 
traj îşi va îndeplini cincinalul în patru 
ani și trei luni 99 La inceput de an 
nou propunem cineaștilor să dezlege 
o şaradă, «cu cintec», ce ascunde pseu- 
donimul unui cunoscut cronicar, care 
se ocupă îndeaproape de filmul romă- 


nesc. Şarada sună cam așa: Nu-i nici 
Wilde, nici Premiul Mare/ Scrie cronici 


„în ziare/ Ameninţător ca Nero/ Punctind 


filmele cu... zero/. Răspunsurile vor fi 
trimise pe adresa rubricii noastre cu 
mențiunea «cronicar furios» 999 Casa 
de filme 1, director lon Bucheru, a lansat 
în producție un nou film de actualitate 
intitulat «Cursa», scenariul Timotei Ur- 
su (regizorul filmului «Decolarea»), re- 
gia Mircea Daneliuc. Pentru Mircea 
Daneliuc începe marea cursă a debutu- 
lui, o cursă lungă şi chinuitoare. Să fim 
alături de el cu sprijin, îndemn și înțe- 
legere. «Singurătatea alergătorului de 
cursă lungă» 999 Calde felicitări tu- 
turor premianților ACIN pe anul 1973, 
și în special operatorului Ovidiu Go- 
logan, maestrul imaginii filmului ro- 
mânesc, deținătorul Marelui premiu. În 
contradicție cu tonul festiv și omagial, 
talentatul Ovidiu Gologan este solicitat 
extrem de puțin și lucrează la intervale 
nepermis de lungi. Cum s-ar zice, soco- 
teala de la ACIN nu se potrivește cu 
cea din studiou... 

Constantin PIVNICERU 


aventura scenariului 


Variantele unui 
punct de vedere 


— Cred că aţi exagerat. Nu trebuia să 
ne aduceţi scenariul în zece exemplare. 
Două erau suficiente. 

— Mă iertaţi, nu sint exemplare, sint 
variante. 

— Variante?! 

— Da. Ca să nu avem discuţii. Nu vă 
convine o variantă, o luați pe cealaltă. 
Nu vă convine cealaltă, mai aveţi opt. 
lată: doi băieţi iubesc o fată, ea iubește 
doar pe unul din cei doi, iar celălalt se 
sinucide. Varianta doi: doi băieţi iubesc o 
fată, ea iubește pe unul din ei, celălalt îl 
omoară pe primul. Varianta trei: doi băieţi 
iubesc o fată, ea iubește pe unul din ei, 
celălalt renunţă. Varianta patru: doi băieți 
iubesc o fată, ea iubește pe un al treilea, 
cei doi o omoară pe fată. Varianta cinci: 
doi băieţi iubesc o fată, ea iubeşte pe un 
al treilea, se căsătoreşte cu el, cei doi se 
căsătoresc cu alte două fete. Varianta 
șase: doi băieți iubesc o fată, ea îi iubeşte 
pe amindoi şi se sinucide. Varianta șapte: 
doi băieți iubesc o fată, ea nu iubește pe 
niciunul și rămine fată bătrină. Varianta 
opt: doi băieți iubesc o fată, fata nu e fată 
şi băieţii n-o mai iubesc. Varianta nouă: 
doi băieți iubesc o fată, fata nu iubește pe 
nimeni și se face șofer de taxi după cea 
văzut un film publicitar la televiziune. 
Varianta zece... 

— Nu pricep de ce atitea variante? 

— Fiindcă nu-mi place să modific, să 
schimb, să refac. 

— Totuși, se pare că... 

— Ştiu la ce vă gindiți. Dar dacă ați 
remarcat, toate variantele au același punct 
de vedere: doi băieți iubesc o fată. Eu 
nu-mi schimb niciodată punctul de vedere, 
e clar? 

— Da. Spuneţi-mi și varianta a zecea... 


Dumitru SOLOMON 


filmul şi literatura 


Muzeul nostru 
sentimental 


Am scris, în acest colț de revistă, tot ce 
mi-a trecut prin capul meu de literat și 
cinefil cu privire la ceea ce leagă două arte 
vecine și frumoase cum sînt numai muzele 
din statuile antice. Am scris și despre ceea 
ce le desparte, căci așa se cuvine, odată 
ce primul critic s-a născut — ar spune 
Gopo desenind omulețul — atunci cînd 
mina a deosebit boabele de griu de cele de 
ovăz. 

M-am gindit să mai continui cu amintiri. 
Căci amintirile mele sint deopotrivă de 
cinematografice și de literare, căci primele 
cărți care mi s-au citit au fost deodată cu 
primele filme pe care le-am văzut, dus de 
mină și aşezat în rîndurile din față. Aminti- 
rile sint «muzeul nostru sentimental» — 
mărturisesc această viziune livrescă asu- 
pra lucrurilor; aşa că tot despre literatură 
și film va fi vorba — ce-am făcut altceva 
vreodată decit să vorbesc, să scriu adică, 
despre literatură și film, filmul literaturii, 
literatura filmului, literatura literaturii, filmul 
filmului. Drum fără sfirșit, fără început și 
fără întoarcere. Voi aminti, drept început, 
despre două ființe pe care nu le-am văzut 
în carte. N-a fost să fie, nimeni nu le-a văzut 
aga cu credeam eu că sînt sau că trebuie 
să fie. 

Primul e căluțul portocaliu cu care D'Ar- 
tagnan pleacă din Béarn ca să se facă 
Muşchetar, căluț ce-l duce pînă la porțile 
Parisului, așa mic, pricăjit și portocaliu cum 
era el. Căluţul de risul lumii. 

AI doilea e Bubico. Javra pierdută-n 
noapte pe calea Ploieștilor, inexorabil pier- 
dută, ca brațele lui Venus din Milo. Fiecare 
are menajeria sa canină imaginară (sau 
concretă, ruptă din viață) — dar oare s-a 
tăcut ceva în cinematograf pentru Bubico? 
A fost găsit star-ul pentru acest animal 
etern cît lancu Car., cremenalul prezumtiv 
și tatăl denaturat al caninei victime? Nu 
s-a făcut, cum nimeni n-a făcut «ca viu pe 
pinză» căluțul portocaliu, neuitata gloabă 
bearneză... lată cum poți ofta neconsolat 
în sala roză a cinematografului tău senti- 


mental. Tempora! 
Gelu IONESCU 
N.R.: Vom ofta consolati: căluțul porto- 
caliu a fost «făcut». ÎI vom vedea în filmul 
lui Richard Lester, «Cei trei mușcheltari». 


noi filme 


românesti 


în dezbatere 


Zidul 


Debutantul: 
o personalitate 


Deci acestea sint faptele: 
un tînăr, un foarte tinăr co- 
munist, a avut ideea să fie 
zidit de viu într-o încăpere 
şi să reziste acolo nu se 
știe cîtă vreme, transformat 
în tipografie clandestină. Nu a dorit decit 
ca acela să fie un loc anume, aproape de 
cer, să aibă o idee de fereastră spre o 
stradă anume, strada pe care trece mama 
cu laptele, strada pe care trec iubita, 
frații mai mici, tovarășii. Pentru că el ştie, 
i s-a spus, izolarea fără provizii mereu 
împrospătate de amintiri sminteşte omul 
şi el vrea să-și păstreze mintea limpede, să 
viețuiască și să supraviețuiască acolo, 
în chip de om-ziar, de om-manifest, de 
ziar viu răspîndit printre oamenii vii. Acolo, 
în acel pod, sub porumbei, sub cer, une- 
ori sub bombe, tot timpul sub singurătate, 
află el prețul vieţii, al oamenilor, al curaju- 
lui, dar mai ales pe acela al izolării, al 
rupturii de ceilalți, de semeni. «Nu chemi 
decit în caz de urgenţă, nu te speli decit 
între 6 și 7, nu folosești chepengul decit 
în caz extrem, nu, nu, nu,...» rostește 
meșterul ace! decalog neortodox în timp 
ce-l zidește, despărțindu-l cu fiecare cără- 
midă de ceilalți, de lume, de viaţă. Acolo 


nema 


află el că se teme de teamă, că se teme de 
el, şi scrie mare, cu creta, pe chepengul 
ce duce afară, înapoi în lume: «Şi nu ne 
duce pre noi în ispită». Acolo, alături de 
fotografia mamei, a iubitei și a prietenului 
ucis, rămine doi ani şi jumătate și tipă- 
rește un ziar cu nume frumos, cu nume ce 
suna a speranță într-o vreme fără spe- 
ranță: România liberă. Acestea sint fap- 
tele descrise cu mare precizie, cu mare si- 
guranţă de condei, cu mare meșteșug, de 
scenariștii Dumitru Carabăţ și Costa- 
che Ciubotaru. Apoi Constantin Vaeni, 
reaizor de filme documentare fată în fată 
cu aceste tapte care reprezentau materia 
primă, piatra, lemnul, cărămida din care 
să-si facă «zidul» său. a trecut la faptele 
lui. Prima faptă inteligentă, prima mani- 
festare a instinctului cinematografic 

cu nimic mai prejos, cu nimic mai puţin 
important decit instinctul de supravie- 
tuire — a fost alegerea coechipierului 
principal: operatorul. Pentru că la acest 
film despre ilegalitatea privită ca stare de 
spirit, privită în ce are ea mai omenesc, 
mai viu, mai intim şi mai dureros la atin 
gere, conștiința omenească («ne vor ju- 
deca aspru, vor socoti că e inuman ce 
facem, e inuman să izolezi un om») con- 
ştiinţa umană și conștiința propriei con- 
științe, și riscul conștiinței de a-și asuma 
riscul în fața ei și în faţa celor ce vin 
«după», acest film despre ilegalitatea în- 
țeleasă ca suflu și privită ca suflet, era 
nevoie — Vaeni a intuit exact — de un 


operator numit losif Demian. Căci el a 
mai intrat de citeva ori cu aparatul de filmat 
prin suflete de oameni, şi suflete de vre- 
muri, şi a ieşit de acolo cu gindurile lor 
făcute imagine — ale «Nunții de piatră», 
ale «Duhului aurului». Demian era,pentru 
Vaeni și filmul său, operatorul ideal. Acel 
tinăr tipografie-vie avea nevoie de un 
aparat de filmat-viu, în stare să-i facă 
văzute spaimele și speranțele, bucuria de 
a fi și supravieţui, și oboseala, și teama 
de a se lăsa copleșit, de a se declara învins, 
voluptatea gestului apăsat ca pe coarnele 
plugului pe minerul tiparniței și religio- 
zitatea adinc laică a purtării colilor albe, 
încă albe, spre negrul lucios al cernelii. 
Avea nevoie acel tinăr fanatic cu lucidi- 
tate de o privire lucid fanatică în stare 
să-i «prindă» privirea. Privirea pe zidul 
care se închide sub ochii lui, privirea ce 
însoțește întrebările succesive şi modifi- 
cate dinspre suspiciune spre dragoste: 
«ÎI știi pe unul Savu? Savu ştie? Unde-i 
Savu ?». Privirea bolnavă de muţenie, bol- 
navă de speranţă, bolnavă de încăpăținare, 
privirea care-și amintește — ca să nu 
piară omul din om, ca să nu iasă animalul 
din om — tot ce-a fost pină atunci și tot 
ce n-ar fi trebuit să fie. Avea nevoie acest 
băiat făcut din priviri de o privire cunos- 
cătoare de priviri. 

Alegerea lui losif Demian de către 
Vaeni ca operator al primului său film 
este şi prima jumătate de drum parcursă 
spre adevărul filmului. A doua jumătate 


a investit-o în distribuţie şi din nou cu 
un instinct impecabil. Începînd cu acest 
băiat încă student în anul |! la i.A.T.C. 
numit în viață Gabriel Oseciuc și Victor 
în film. Așa trebuia să fie el: cu subţirimea 
și rezistența firului de oțel, cu vitejia copi- 
lăroasă și copilăria vitează, strigînd cu 
furie la 18 ani: «Cine ţi-a spus că sint 
tînăr?» Cu lecţia luptei știută pînă la ulti- 
ma literă, care aici nu e ultima din. 
bet, ci cea de pe la mijlocul lui. Cv 

tăcute și muțenia grăitoare, cu fi, 
modată de romantic întirziat în se 

știința — sau poate din nou instint 

de a transmite febra spaimei de o 
spaimei de înfrîngere și încăpăținu 
sau dorința încăpăţinării de a rezista př 
la capăt. N-am văzut în multele filme din 
ultimii ani, filme de oriunde, filme de aiurea 
un chip mai al cinematografului de azi. 


Eva SÎRBU 
(continuare in pag. 14) 
PREZ ti-ai “ăla MEIER E Pe SE E SER e Re 


Producţie a Casei de filme Trei, film realizat in stu- 
diourile Centrului de Producţie Cinematografică 
«Bucureşti». 

Scenariul: Dumitru Carabăţ, Costache Ciubotaru 
Regia: Constantin Vaeni. Imaginea: /osif Demian. 
Muzica: Cornelia Tăutu. Decoruri: Vittorio Holtier. 
Costume: Lidia Luludis. Cu: Gheorghe Dinică, 
Gabriel Oseciuc, Victor Rebengiuc, Cornelia Pavlo- 
vici, Mitică Popescu, Nicolae Radu, George Mihăiță, 
Constantin Vaeni, Theo Partisch. 


Filmul «Zidul» poate fi con- 

siderat și o versiune mo- 

dernă a legendei meșteru- 

lui Manole. Ziditorul și-a în- 

chis soața prea iubită între 

cărămizile bisericii care nu 
voise să se înalțe fără jertfa unui suflet 
curat. Băiatul din film se lasă zidit, de 
bună voie, mai mult, cu bună voie, pentru 
că numai astfel are credinţa că poate să 
se înalțe pe el și poate înălța ceva în urma 
prea tinerei sale vieți. 

Tema filmului — sacrificiul liber consim 
tit, sacrificiul ca acont dureros, dar nece- 
sar, pe care prezentul este uneori obligat 
să-l depună în contul viitorului — nu se 
leagă acum, pentru prima oară, de numele 
regizorului Constantin Vaeni. Acest nume 
al cărui purtător apăruse acum mulți ani 
într-un film sub forma unui băiat cu o 
minge, cu pantaloni scurţi și cu o figură 
peste care treceau, aproape incredibil de 
neliniştitor, întrebări care nu erau ale 
vîrstei sale copilărești, acest nume, Con- 
stantin Vaeni, este un nume rodat, veri- 
ficat şi parafat. Documentarul despre Or- 
șova, «Apoi s-a născut orașul», a fost 
o lansare fără timidități. Primul gest cine- 
matografic a fost sigur și concludent. 
Documentaristul spunea povestea unui 
oraş care peste citeva luni, peste citeva 
zile, peste citeva ore trebuia să se lase 
nu năpădit de ape, ci cucerit de ape. 
Era o dureroasă cucerire, dar o cucerire 
necesară și utilă. Un om își dărima cu 
mina sa, cu ciocanul său, cu pumnui său, 
casa pentru care muncise o viaţă întreagă. 
Și ograda, în care își petrecuse cele mai 
frumoase anotimpuri, aștepta să devină 
un fund de apă. Necesitatea, necesitatea 
înțeleasă, greu înțeleasă, dureros înţe- 
leasă, dar înțeleasă, supunerea cu ochii 
înlăcrimaţți unui bine care depășea inte- 
resul insului, acordul acestui om de a-și 
lăsa pe fundul apei nu numai o parte din 
ograda sa. ci si n narte din sufletul său, 
da jerttei ceva înălțător şi teribil de uman. 
Omul pricepea, Omul accepta. Această 
acceptare cu inima în lacrimi, dar cu min- 
tea în lumină, chema din nou duhul 
meşterului Manole și da documentarului 
lui Vaeni tresăriri de tragedie optimistă. 
De la primul documentar, condiţia docu- 
mentarului de document, doar de docu- 
ment, era depășită și înălțată. 

A urmat «Cupa Davis», filmul care, 


6 


— Vin tinerii! 
— Să vină! 


inițial, urmărea să fie documentarul unei 
competiţii sportive de valoare excepţio- 
nală, un documentar despre doi aşi, două 
vedete, două rachete de aur, una ușor 
patinată, mai puţin sprintenă, dar încăr 
cată cu îndelungă experienţă, care nu 
mai era numai experiență, devenise înțe- 
lepciune, o solomoniadă a mingii albe, 
a şortului alb, a pantofilor albi, elastici, 
şi a unei perechi de mustăți majestuoase, 
revărsate — bunicii ziceau — pe oală, 
dar acum ele erau revărsate peste un obraz 
în care se amestecau nostalgii înduioșă- 


toare și ambiții care nu acceptau limite 
și îndirjiri — mai ales îndirjiri! — o îndirjire 
sublimă, un «acum sau niciodată» con- 
comitent, măreț și sfișietor. Şi era acolo 
și cealaltă rachetă de aur. Ea nici nu mai 
era de aur. Corzile ei subțiri începuseră 
să aibă un clinchet de platină. Nici o nostal- 
gie în jurul acestei rachete cu aripi. Doar 
o strălucitoare, o orbitoare, o dinainte 
triumfătoare tinereţe. Dar, bineînțeles, «Cu- 
pa Davis» nu a fost nici ea documentarul 
unei competiții sportive, chiar şi a uneia 
istorice. Faptele au rămas consemnate 


Curajul de a-şi asuma «toate riscurile» 
(Victor-Gabriel Oseciuc) 


așa cum au fost în realitate: incredibila 
înfrîngere, ca și incredibila victorie, ca și 
nestăpinita stupoare, ca și valul acela de 
speranță care urcă, urcă, urcă pînă cind 
ajunge la limita de tensiune a speranţei, 
pînă cînd trece de limita de rațiune a spe- 
ranţei — totul zic — a rămas pe banda de 
celuloid așa cum a fost în fapt, așa cum 
ne amintim, dar dincolo de propriile noas- 
tre amintiri și dincolo de faptele propriu- 
zise o voce care nu se aude și care este 
vocea privirii noastre susține un dramatic 
discurs despre victorie şi înfrîngere. Exis- 
tă, da, se vede bine, o victorie a înfringerii 
și o nesăbuinţă, o înălțătoare nesăbuinţă 
a speranței. Există o încăpăținare care se 
opune rațiunii, dar nu jignind-o, ci oma- 
giind-o. Există — da, există! — imaginea 
acelui jucător care se încăpățina, se îndir- 
jea să schimbe căderea zarurilor despre 
care toţi credeau și toți spuneau că fuse- 
seră aruncate — imaginea acelui om cu 
mustață care aluneca pe teren, dar nu 
cădea, dar se ridica şi o lua de la cap, 
cu capul scăldat în sudoare, cu privirea 
care nu mai exprima nimic decit același, 
mereu acelaşi: trebuie. Trebuie! Nu, nici 
Cupa Davis nu a fost şi nu rămine doar 
un documentâr. Documentarul părea doar 
pretextul, pentru ca Vaeni să se întoarcă 
la marele, la obsesivul, la fundamentalul 
său mit. Acea Cupă Davis s-a jucat în 
jurul aceluiaşi personaj de legendă. Play — 
meşterul Manole! Ready — meșterul Ma- 
nole! Avantaj — meșterul Manole! 

În altă ordine de idei, «Cupa Davis» 
arăta, demonstra, proba că tînărul regizor 
nu mai trebuie, nu mai are drept să-și 
amine intrarea pe terenul pe care îi era 
locul. Acolo unde — nu ştiu dacă era 
aşteptat, dar era necesar. lată-l, deci, 
pe Constantin Vaeni — talent copt, gin- 
dire artistică matură, personalitate care 
are ceva de spus — debutind, azi, în lung 
metrajul artistic. Prin urmare Vaeni — 
ready! 

«Play — în continuare!» am scanda ca 
niște suporteri urmărind perseverenţa și 
seriozitatea unei Case de filme care se 
încăpăținează — nobilă încăpăținare! — 
să promoveze filmul de actualitate și pe 
tineri. Numărul Casei de filme este trei. 
Eugen Mandric nu este numai directorul. 
Este, în primul rind, animatorul. 


Ecaterina OPROIU 


Actorul şi sălbaticii 


/ Maturitatea 


fertilă. 
/ Maturitatea 
exemplară. 


Fără îndoială, așa este: bio- 
grafia, fie ea picantă sau 
romanţțată a unui mare co- 
mic bucureștean de acum 
35 de ani, biografia fidelă 


nema 


ultima literă, nu reprezenta o hrană în 

destulătoare pentru apetitul artistic al 
unui scenarist numit Titus Popovici, pen- 
tru pretențiile față de sine însuşi ale unui 
regizor numit Manole Marcus. Era prea 
puţin ca substanţă şi prea mult în canti- 
tate și prea des hățișul de întîmplări fără 
importanţă sub care esenţa și esenţialul 
din acel personaj s-ar fi sufocat. lar pe 
Titus Popovici şi Manole Marcus exact 
această esenţă îi interesa. Nu personajul 
Tănase ci ideea de Tănase, ideea de artă 
ridicată în fața întunericului unor vremuri, 
cu mîinile goale și risul drept singură 
armă. Risul împotriva glonțului, risul îm- 
potriva teroarei, risul ca armă a celor 
dezarmați, risul ca idee de rezistență 

Pornit pe această cale — să recunoaștem, 
infinit prețioasă, de necalculat mai va- 
loroasă decit aceea de a face un film 
despre un mare comic al Bucureştiului 
din anii de război — pornit pe această cale 
a despuierii unui personaj pină la esenţă, 
pînă la a-l transforma în idee, Titus Po- 
povici s-a întors cu tandreţe și căldură 
tot la acel personaj și i-a schițat, din linii 
puține dar ferme, portretul ușor de re- 
cunoscut. Apoi l-a fixat într-un timp anu- 
me, acela de maximă teroare, într-o situa- 
ție anume, aceea de replică vie la teroare 
și într-un moment anume, acela al pregă- 
tirii unui imens și ucigător hohot de ris 
împuşcat chiar în inima teroarei. Momen- 
tul acesta declanșează,de fapt, trei scurte 
dar încleștate lupte duse în paralel: între 
ris și teroare, între spaimă și curaj, între 
viață și moarte. Privite mai deaproape, 
ele se suprapun și devin una singură: 
lupta împotriva lașității. Aceasta este sche- 
ma filmului. Matriţa lui. Plină ochi de amă- 
nunte vii, de personaje vii, de întimplări 
aparent colaterale firului principal, de fapt 
alcătuindu-l cu încetul, de momente-spec- 
tacol, de picanterii îmblinzite și pitoresc, 
un pitoresc de neevitat, de neînlocuit. 
Căci dacă Titus Popovici și Manole Mar- 
cus au ocolit formula «biografie roman- 
tată», n-au înțeles prin asta să se lipsească 

și să ne lipsească de spectaculosul in- 
clus în mediul respectiv, de savoarea și 
mustul înțepător al acestui personaj nu- 
mit aici cu o tandră şi nevinovată cacofonie 
caragialescă, Costică Caratase. Dimpo- 
trivă. Ei au folosit tot arsenalul aflat în 
chip natural în preajma lui (curăţat, spălat 
de scumpa lui vulgaritate de atunci, pre- 
cis astăzi şocantă), aşa cum au folosit 
însuși personajul arhicunoscut și el cu- 
rățat de tot ce nu servea ci deservea ideea 
acestui film cu sensul inclus în titlu: 
«Actorul și sălbaticii». Sub chipul lui și 
«în mina lui» Toma Caragiu, nea Costică 
Caratase are vulgaritatea mulată pe can- 
doare şi ironia pe subtilitate și geniul 
comic pe conştiinţa genială a propriei 
valori, a forței lui de armă. Caragiu «dă» 
cu acest personaj, scris anume pentru el, 
cel mai complex (şi de aceea și inegal, 
omenește, cuceritor inegal, cum inegali 
sint oamenii în viaţă nu actorii în roluri) 
personaj al carierei sale cinematografice. 
Personaj care lasă friu liber tragicului și 
comicului din el, loc pentru mușcătura 
ascuţită a ironiei și pentru nodul ridicat 
în git de prezența unei tristeți copleșitoare. 
Pentru el era acest rol, căci numai el, cred; 


și fidel respectată pînă la: 


Comedia are cuvintul 
(Toma Caragiu) 


putea să se acopere de ridicol şoptind 
versuri topit de amor în fața unei gisculite 
minunate și apoi, cu o altă voce, vocea 
lucidității, să rostească acel: «Tăiaţi calea 
lui Hitler! Opriţi-i!, Dacă vreţi să rămineți 
oameni!». De altfel toate rolurile par scrise 
«pentru». Pentru Mircea Albulescu, acel 
Friedman, scriitor de texte, căci numai el 
putea să stăpinească astfel acest perso- 
naj, gata oricînd să alunece în «specific», 
numai el putea să-l lase numai cînd trebuie 
şi cit trebuie, numai atunci cind oamenii, 
nu personajele de film, alunecă în ei înşişi, 
în specificul propriu. Pentru Marin Mo- 
raru, acel Vasilică, slugă și teroare cu 
căciulă, căci numai el putea rosti cu atita 
gravă siguranță: «Monseur scrim, mon- 
seur citim», numai el putea cobori astfel 
scările în cămașă cu arnici și căciulă pe 
vîrful capului , «căci trage, monseur»..., 
pentru Margareta Pogonat acest rol de 
nevastă încă şi mereu iubită, încă şi 
mereu înșelată, căci numai ea putea spune 
cu acel zimbet anume «Costică, te caută 
amanta», numai ea putea să fie cu atit 
farmec Elvirița ajunsă cucoană la oraș, 
fluturind aferată în capoate cu flori, şi 
tot ea, cu căldură, Elviriţă pur și simplu 
îngrijorată de «Costică al ei». Pentru lon 


Besoiu acel Guţă Popescu, cu fanatis- 
mul cabotin și cabotinismul fanatic, căci 
numai el putea să facă să rămină acel per- 
sonaj cu apariţii scurte și rol important 
în trama filmului. Pentru Ovidiu luliu Mol- 
dovan, acel legionar bolnav de el însuşi, 
isteric şi violent, cu violenţa calculată la 
rece si stăpinită pînă se adună, pînă se 
face forță în pumnul plecat să lo- 
vească cu voluptate și ea bolnavă. Pen- 
tru Mircea Diaconu, acel polițist cu întă- 
tişare de orice altceva numai de poliţist 
nu, căci numai Mircea Diaconu putea,cred, 
să se lase dat afară pe ușă și să intre pe 
fereastră cu atita candoare liniștită, numai 
el putea să dea viață acelui gest profesio- 
nal cu care polițaiul își împinge pălăria 
pe ceafă după fiecare lovitură bine pla- 
sată, numai el putea să refuze cu acea 
privire plicul cu bani. Şi cred că ar trebui 
să mă opresc aici,pentru că altfel aș cita 
toată distribuţia de profesioniști și nepro- 
fesioniști, aș intra și în figuraţie zicînd 
«pentru cutare, acest rol». Dar oprin- 
du-mă,am ajuns la una din marile calități 
ale filmului, născută dintr-o mare calitate 
a regizorului: distribuţia. Că Manole Mar 
cus are simțul distribuţiei, știm demult, 
știm dintotdeauna. Simţul distribuţiei și 


Risul, formă a plinsului 
(Margareta Pogonat) 


ştiinţa de a lucra cu actorii aleși.Dar cred 
că aici, în «Actorul și sălbaticii», s-a de- 
pășit pe sine. Distribuţia lui este o de- 
monstraţie pe viu de ceea ce înseamnă, 
de fapt, o distribuţie. De altfel tot filmul 
mi se pare a fi o suită de demonstrații. 
Paone ai de profesionalism. Pe toate 
sectoarele. Incepind cu «ceea ce se vede», 
cu decorurile semnate de Virgil Moise și 
costumele semnate simplu, Tomina, sim- 
plu dar cu orgoliu profesional, cu imagi- 
nea semnată Nicu Stan, imagine adaptată 
epocii fără praful ce acoperă orice epocă, 
ci doar cu parfumul ei, și sfirşind cu ceea 
ce se aude şi cum se aude. In acest «ce 
se aude», un cuvint greu îl are muzica lui 
George Grigoriu, lipită tandru ca atmos- 
feră de acel «Habar n-ai tu» şi gindită 
într-un contrapunct prețios cu acţiunea 
uneori brutală, cu vorbele deochiate, une- 
ori deochiate cu candoare și triste în 
subtext ale lui Nea Costică Caratase. O 
muzică gindită să schimbe dimensiunea 
comicului în simplă și omenească dimen- 
siune a tristeții, a neputinței, căci nu, 
risul nu ajunge, ne-o spune Nea Costică 
Caratase în prag de moarte, nu ajunge 
risul, spune acea idee de Tănase, de 
Păcală, de spirit de rezistenţă, rezistent 
la intemperiile istoriei, de 2000 de ani 
rezistent, nu ajunge, spune nea Costică 
în unul din cele mai negre momente ale 
celor 2000 de ani, nu ajunge și încreme- 
nește în prag de moarte, pentru că ideile 
nu mor, spiritul nu moare, numai oamenii, 
comici sau tragici, ridicoli sau sălbatici, 
numai ei... Şi muzica se aşterne peste 
această ultimă imagine, muzica, adică 
leit-motivul filmului, tandru și trist. Tan- 
drețe pentru om, tristețe pentru vremuri. 
Şi din nou, din umbră, așa cum se cuvine 
din umbră, se simte «mina» lui Manole 
Marcus, pecetea lui. Căci tot ce se în- 
timplă, de la litera scenariului încoace în 
acest film, îl reprezintă. Cu cinste, cu 
onoare, intru calități și defecte, acest 
«Actorul şi sălbaticii» este într-adevăr un 
film realizat de Manole Marcus, cum scrie 
pe generic. Realizat şi nu doar în regia lui. 
Realizat, pentru că îi seamană intru totul. 
În calm, în lentoare, în cuminţenia formei 
şi torța conținutului, în acest contrast 
devenit constantă, permanenţă artistică 
la Marcus, între o liniște a limbajului şi 
o mișcare a ideilor în interiorul lui. Îi sea- 
mănă în umor și în tristețe (în amestecul 
de umor şi de tristețe), îi seamănă în 
duioșii şi cruzimi (în amestecul de duioşie 
și cruzime), în siguranţă și timiditate (în 
amestecul de siguranţă și timiditate). Se 
prea poate ca «Puterea și Adevărul» să 
fi fost momentul de revelaţie al cinemato- 
grafiei noastre la o oră anume. «Actorul 
şi sălbaticii» este momentul de revelație 
al unui regizor la o virstă anume. Virsta 
la care afli, ai aflat, că nu e de glumă. 
Virsta la care ca o reacție de împotrivire 
la timp și trecerea lui, începi tocmai de 
aceea să glumești. Cu seriozitate. Și cu 
toată greutatea timpului așezată pe spate. 
Şi nu, nu mi se pare întimplător că în 
momentul de revelație numit «Puterea și 
Adevărul» și în momentul numit «Actorul 
şi sălbaticii», Manole Marcus l-a avut 
alături pe același Titus Popovici. 

Momentele sint perechi, se pare. Con- 
științele de asemenea. 


Eva SÎRBU 


Scenariul: Titus Popovici. Regia: Manole Marcus. 
Imaginea: Nicu Stan. Muzica și aranjamentele 
muzicale: George Grigoriu. Decoruri: Virgil Moise 
Costume: Fiorina Tomescu. Cu: Toma Caragiu, 
Mircea Albulescu, Margareta Pogonat, lon Besoiu, 
Mircea Diaconu, Carmen Petrescu, Maria Chira, 
George Paul Avram, Marin Moraru, Ovidiu luliu 
Moldovan, Carmen Berbecaru, Zephi Alşec, Lucia 
Boga, Tricy Abramovici, Gheorghe $imonca. 
Producție a Casei de filme nr. 4. Director: Corneliu 
Leu. 


7 


Filmul, document al epocii 


Cronica 
eroului real 


Soloniţîn 
și Tarkovski 


Cei care au văzut la televizor, în pre- 
mieră pe țară, «Atacul trenului cu aur» 
— unul din cele mai expresive filme 
sovietice ale ultimilor ani — nu se poate 
să nu fi reținut chipul grav al «bărbatu- 
lui-cu-pălărie-neagră», un inflexibil con- 
ducător comunist, o memorabilă întru- 
chipare a unui umanism sever și ge- 
neros. Cine era bărbatul? Mulţi nu l-au 
recunoscut sub acest aspect «civil» și 
«modern». Socotim că trebuie să-l de- 
conspirăm: acel robespierrian persona! 
nu era altul decit interpretul lui Rubliov. 
eroul capodoperei lui Andrei Tarkovski. 
Numele său — Anatoli Solonițin — se 
impune azi printre actorii de primă mă- 
rime ai filmului sovietic. Toate apari- 
tiile sale sînt şocante, puternice, confe- 
rind oricărui subiect o dimensiune în 
profunzime cum numai talentul funda- 
mental o poate da, rapid şi pe nesimţite. 
Solonitin nu face o taină din rolul co- 
virșitor al lui Tarkovski în tormarea sa 
actoricească. «Legenda» larg difuzată 
spune că Solonițin — pe atunci obscur 
actor al teatrului din Sverdlovsk — a 


Cronica 


tehnică 


Perfecţionarea 


„catastrofelor“ 


Ceea ce se vede în poza alăturată 
este viu și natural: o camionetă cade în 
bot peste un camion cit toate zilele. Nu e 
nici un trucaj pentru cinema: e cinema 
curat. E o scenă dintr-un film în curs de 
turnare la San Francisco. Film de fic- 
țiune, dar regizorul Richard Russ — în 
fantezia sa creatoare —a găsit cu cale ca 
ficțiunea să fie servită, de-adevăratelea, 
de realul însuși. Şi a pus camioneta 
adevărată să sară peste camionul ade- 
vărat. «Imaginaţia» regizorală — în goană 
după scena «tare» şi cît mai violentă 
(wvezi, ăsta-i cusurul tău: ești violent!» 
— nemuritoare replică a amicului cara- 


Filmul 
e o lume 


Muncile lui Hercule 


lată cum caracterizează revista «News 
week» super-productia lui Sidney Lu- 
met, după romanul lui Agatha Christie, 
«Crima din Orient-Express»: «Distri- 
buția, care citită în ordine alfabetică 
sună a listă de spectacol de binefacere, 
Bacall, Balsam, Bergman, Bisset, Cas- 
sel, Connery, Finney, Gielgud, Hiller, 
Perkins, Redgrave. Widmark, a stat pe 
umerii lui Sidney Lumet, iar stråda- 
nia lui de a face un film serios, seamănă 
cu muncile lui Hercule. Dar şi aici, 
Lumet își dinamitează poantele cu gros- 
planuri insistente și pauze semnifica- 
tive care-l fac pe spectator să afle solu- 
ţia chiar înainte de plecarea trenului 
din gară». 


Rubliov în «civil» şi «modern» — Anatoli Soloniţin 


gerea sa. Perioada grea a eşecurilor, a 
incăpăținărilor, a credinței împărţită fră- 
teşte cu Tarkovski. «o consider acum ca 
perioada cea mai fericită a vieții mele»... 
Exaltarea și inflexibilitatea în înțelege- 
rea unei arte responsabile și grave — 
par a fi rămas semnele sub care se 
mișcă, de la debut, acest talent neobiş- 
nuit. 


citit într-o bună zi, într-o revistă de ci- 
nema, scenariul la «Rubliov» şi a fugit, 
ca un posedat, la Moscova, unde l-a 
găsit imediat pe Tarkovski, cerindu-i 
să joace el și numai el rolul principal... 
Tarkovski a acceptat — la fel de repede 
— propunerea, și în pofida primelor în- 
cercări foarte nereuşite, s-a «bătut» 
pentru actorul «său», inflexibil în ale- 


g'alian...) — nu mai are margini. Şi ne- 
maiavind margini, ea «cade» în real, 
unde altundeva să cadă? Foarte logic. 
Dar — spre lauda dreaptă a lui Russ — 
trebuie spus că aceste scene din filmul 
său, căci mai sint limuzine sărind peste 
limuzine și maşini zburind și explodind 
în tum și ceață peste străzi pe care-s 
parcate ale mașini făcute și ele zob, 
toate aceste scene n-au dus la accidente 
grave, nici la rănirea cuiva, poliția din 
San Francisco răminind trăznită de 
aceste performante... 


Convinși de adevărul filozoțic că «de 
nimic omul nu se satură mai repede 
decit de distrugeri», prevedem prin 
secole, ziua cînd alde Russ — sătul de a 
mai face praf camionete și limuzine, 
revenindu-i minţile la cap — va ajunge 
la concluzia cuminte că există feno- 
mene mult mai «shocking», «mult mai 
uimitoare decit ciocnirea a două trenuri, 
de pildă: faptul că două trenuri trec unul 
pe lingă altul fără a se ciocni»... (Chester- 
ton). 


O lume din ce in ce mai nebună... 
mai nebu... mai ne... 


Un document 
cinesociologic 


În 1970, pregătindu-și teza de docto- 
rat în sociologie, Benie Deswarte so- 
coteşște că cel mai propice teren pentru 
a studia «pe viu» tema lucrării ei — 
proletarizarea țărănimii — este Japo- 
nia și pleacă într-acolo. Peste 6 luni, 
un operator francez, Yann le Masson, 
i se alătură cu aparatele sale și timp 
de încă un an şi jumătate, amindoi — 
sociologul și cineastul — vor filma 
«Paradisul de la Kashima», un am- 
plu documentar desfășurat pe un teri- 
toriu într-adevăr paradisiac, atit pen- 
tru sociologul marxist cît şi pentru 
operatorul său: Kashima e un loc al 
industrializării puternice și al trans- 
formării sociale rapide. Kashima e un 
sătuleț aflat la vreo sută de kilometri 
de gigantica cetate a Tokioului; două 
trusturi ridică pe păminturile acestea o 
uzină de mari proporții, silind locui- 
torii la o brutală schimbare de destin. 
«Ochiul» celor doi realizatori desco- 
peră printre sătenii Kashimei pe Zan- 
zaemon, proprietarul celei mai vechi 
case, simbol al unei gospodării rurale 
căreia nu i se dă mai mult de un dece- 
niu de viață... Prin acest ţăran expro- 
priat, documentarul capătă o valoare 
umană captivantă, «prin el, noi am 
descoperit una din cheile înțelegerii Ja- 
poniei de azi» — acel fenpmen numit 
«giri», adică darul. Asprele legi ale 
dezvoltării sociale n-au desființat prac- 
tica acestui «giri» — cadoul pe care-l 
faci vecinului cu ocazia oricărui eveni- 
ment — fericit sau nu — cadou care 
cere la rîndul lui a fi onorat cu un alt ca- 
dou, din partea celui dăruit. Cine pri- 
mește trebuie să dea, un dar cere un alt 
dar, e un proces dur şi neîntrerupt, e- 
senţial pentru o înțelegere superioară, 
fără menajamente dar fără prejudecăţi 
a Japoniei de azi, ocolind metaforita 
idilică, apelind la cheile subtile ale so- 
ciologiei marxiste,deloc temători în fața 
«spectacolului» (o nuntă la țară, demnă 
— după cum apreciază critica — de 
clasicii filmului japonez, Mizoguchi 
sau Ozu); filmul celor doi aliați mo- 
derni — cineastul și omul de ştiinţă — 
e socotit ca un document tipic pentru 
acea «cine-sociologie» care azi se 
impune tot mai apăsat. 


Toţi «monştri»într-un singur film. Unul dintre ei a ucis. Care ?(«Orient-Express») 


A EA 


a 


A 
Redgrave 


Filmul, document al epocii 


Condiţia 


femeii 


Crepusculul 
„zeiței“ 


Aceea numită «zeița sălbatică» a Holly- 


woodului, considerată de unii «mai zei- 
tă» decit Marilyn Monroe, aceea soco- 
tită de Elizabeth Taylor «într-adevăr fru- 
moasă»..., se găsește la ora crepuscu- 
lului. Deși partenerele ei ,din recentul 
«Tam-Lin», tinerele actrițe Joanna Lum- 
ley şi Jennie Hanley o socotesc încă 


Lea Massari în «Anna Karenina»: 


Anna Karenina 
a căutat un Karenin 


Realizare de prestigiu intelectual și 
artistic a televiziunii italiene — cel pu- 
țin așa e «reclama» — serialul «Anna 
Karenina», după celebrul roman al lui 
Tolstoi. Cu Lea Massari — în «rolul 
vieţii» pentru atitea artiste. Regizorul 
Sandro Bolchi nu ezită să facă praf 
realizarea din '35 a lui Clarence Brown, 
cu «divina Garbo», pe care o socotește 
ridicolă, «de gheață și imobilă», incre- 


«modelul lor} «absolut captivantă dem- 
nă de titlul acordat cindva: «Marea A» 
— marea Ava Gardner. La această oră 
dificilă pentru orice actriţă, «modelul» 
nu dă însă deloc semne de descurajare 
sau melancolie după timpurile frumu- 
setii de altădată. Dimpotrivă. Fenome- 
nul e privit cu o luciditate demnă și 
rece. Artista recunoaşte deschis că a 
luat cunoștință cu mare linişte de tre- 
cerea peste 50... Nici o spaimă. Nici o 
lamentare în fata oglinzii, la numără- 
toarea ridurilor. Nici o nostalgie după 
vremea tinereții cind i se spunea la tot 
pasul că e cea mai frumoasă femeie 
din lume. Nici o induioșare față de acea 
epocă — socotită o epocă a artificialu- 
lui, a unui manechin fabricat bucăţică 
cu bucăţică... Nici o cochetărie în legă- 
tură cu virsta. La ce ar folosi? Oricine 
poate deschide un dicţionar de cinema 
și găseşte la Ava Gardner (Lucy John- 
son), ziua şi anul: 24 decembrie 1922 
Şi într-un ultim elan de orgoliu frumos 
«Ei bine! Mă prefer aşa cum arăt acum!» 


nici o comparaţie cu Greta Garbo 


dibil — după părerea lui — cum s-a putut 
filma așa ceva. Dar de ce să discutăm 
despre o comparație Garbo — Massari 

- pe care actriţa italiană, mai decentă, 
dorește s-o evite... — cind a existat în 
viața acestui serial un suspens ceva 
mai interesant: multă vreme nu s-au 
găsit interpreții masculini pentru nu mai 
puţini celebrii Karenin și Vronski! De 
ce? «Foarte simplu — după cum explică 
Lea Massari; în Italia, bărbaţii nu accep- 
tă să fie coprotagoniști, ci numai eroi 
principali! Şi cum romanul se numeşte, 
totuşi, «Anna Karenina» și nu «Kare- 
nin» +.. înțelegeți, nu?» 

Se întelege — dar cu mintea noastră, 
poate prea greoaie, recunoaștem că 
înțelegem foarte greu... 


Tunelul 
timpului 


Nemuritorul 
Ceapaev 


Se implinesc la începutul anului 1975 
— patru decenii de cînd clasicul film 
al fraților Vasiliev, «Ceapaev», film de 
aur al revoluției din Octombrie, a fost 
proiectat în Franța, Anglia şi China 
cu un succes uluitor. La 2 martie 1935, 
corespondentul Pravdei la New York 
transmitea că «Ceapaev» ține afișul de 
6 săptămini, cu interminabile cozi la 
casă, cu aplauze și urale în timpul 
rulării, într-o unanimitate a criticii. 
«World Telegram» își încheia cronica 
astfel: «Aici, la New York, ca și la Mos- 
cova, oamenii văd «Ceapaev» de cite- 
va ori, şi de fiecare dată sint la fel de 
entuziasmați. «Ceapaev» a învins!».. 
Interpretul eroului legendar, Boris Ba- 
bocikin, îşi amintește că în 1964 — deci 
la 30 de ani de la premieră (5 noiembrie 
1934) — a fost salutat pe una din străzile 


Yves Montand: 


«Eşecul e deseori o îimbugăţire...» 


Algerului cu: «— Bună ziua, tovarăşe 
Ceapaev!»... 


Hollywood 
din resurse locale 


Idee «ge-nia-lă» la Metro Goldwyn 
Mayer, frumoasă dar și bănoasă, dem- 
nă de împlinirea a 50 de ani de cind 
firma cu «leul leilor» a lansat primul ei 
film: un montaj din cele mai celebre 
musicaluri turnate din 1929, anul lui 
«Hollywood revue», pină în 1958, o 
selecție antologică, retratată tehnic, ste- 
reofonic, muzical, pentru ecranul pa- 
noramic! În două ore — tot ce s-a văzut 
mai «ne-mu-ri-tor» în domeniul dan- 
sului și cintecului, de la Nelson Eddy 
la Mickey Rooney și Judy Garland, de la 
Fred Astaire la Gene Kelly, de la Ginger 
Rogers la Mario Lanza, de la... la... la, 
la, la... 

Mare bucurie financiară — filmul (in- 
titulat «modest»: «E foarte amuzant»...) 
bate toate recordurile anului în domeniul 
încasărilor din ultimii ani. 

Mare tristețe: din ultimii ani, nimic 
nu mai poate fi citat. Sint șanse ca peste 
incă 50 de ani, la un secol de cind leul 
M.G.M. rage atit de dulce, montajul din 
'74 să mai fie valabil, fără nici o adău- 


Idei Yves Montand: 


9 «bici să crezi in facilitati e pre- 
ferabil să accepti și să suporţi anumite 
eșecuri. Eșecul e deseori o îmbogăţire». 

e «Un artist trebuie să încerce tot 
timpul să iasă din schemele sale. În 
'53—'54, înregistram primul meu mare 
succes muzical — dar tot atunci am 
turnat «Salariul groazei», unde rolul 
meu nu avea nimic comun cu acela al 
unui cintăreț. Pe vremea aceea, cîntă- 
reţilor nu li se propuneau decit comedii 
muzicale sau operete. În iarna urmă- 
toare, am jucat cu Simone Signoret 
«Vrăjitoarele din Salem». Am riscat 
întotdeauna, mereu am pus «totul la 
bătaie». 

e «Dacă aș pregăti acum un disc, nu 
m-aş gîndi la un succes doar parizian, ci 
în lumea întreagă! E fantastic să inre- 
gistrezi reacțiile omenești la Olympia și 
la Tokio, la Moscova ca și la New York! 
Fără falsă modestie, e tare bine să vezi 
că omul are aceleași reacții în fața a 
ceea ce-i place». 

e «Cine nu suportă criticile, să nu 
facă meseria de actor». 5 


«Iluminarea nu este o stare 
de extaz — ni se spune 
inainte de începerea filmu- 
lui. Iluminarea — ne spune 
acel filozof polonez filmat 
ca la televiziune într-un lung 
căutindu-şi vorbele cînd în 


plan mediu, 


A început la Neapole 


Nu cred că această povestioară naiv-me- 
lodramatică, cu o morală rudimentară, să fi 
avut mai mult haz la premieră, cu 15 ani în 
urmă. Sentimentele samaritene ale unui 
american liniștit, tomnatic și romanțios, 
sosit în Italia să recupereze odrasla unui 
frate care l-a precedat pe acele meleaguri în 
timpul războiului, pentru a-i oferi puștiului 
un viitor «luminos» pe pămint american — 
atunci ca şi acum, pot să stoarcă nu- 
mai lacrimi de glicerină. Dar napolitana 
ce se opune acestui transplant este 
Sophia Loren. Şi ea dansează și cin- 
tă, plină de tinerețe, plină de tempera- 
ment,și este de o frumusețe incendiară; ia! 
decorul acestor tribulaţii nu este altul deci! 
eterna Romă, însoritul Neapole și Capri, 
insula Grotei Albastre. Lui Clark Gable, aflat 
la penultimul său film, boala i se citește pe 


gind, cînd în hirtia de pe birou — este 
dimpotrivă o stare de mare concentrare 
a gîndirii, prin care ajungem la cunoaşte- 
rea adevărului». Această explicaţie, în 
film cu mult mai amănunțită, a noţiunii de 
iluminare înțeleasă ca moment de revelaţie, 
de înțelegere a adevărului, este o enuntare 


față şi contrastează dureros cu rolul de stă- 
rimător de inimi. Conflictul e arbitrat de 
regretatul Vittorio De Sica, în clasicul său 
rol de avocat 


Un tilm de Melville Shavelson. Cu: Clark Gable, 
Sophia Loren, Vittorio De Sica, Marietto. 


Acțiunea Bororo 


Doi mesageri extratereștri poposesc prin- 
tre noi cu cele mai bune sentimente, dornici 
chiar de schimburi de experienţă. In căuta- 
rea unor vechi leacuri indiene, ei intră în 
conflict cu interesele unor monopoluri far- 
maceutice, declanșează o urmărire polițistă 
ce se desfășoară din Matto Grosso pină în 
Galaxia Pleiadelor! Cheia secretului se va 
afla într-un mic oraș cehoslovac, în casa unei 
paşnice bătrine doamne. Un film ştiinţifico- 
fantastic care folosește rețeta genului cu 
abilitate. Ar fi avut de ciștigat dacă ar fti 
utilizat la montaj, la fel de abil, foarfeca. 


A.D. 


Un film de Otakar Fuka. Cu: Svatopluk Malyăs, 
Bozidara Turzonova, Vlastimil Brodsky, Zita Ka- 


bátáva 


Dragostea la 16 ani 


Poate fi interesantă sau chiar pasionantă 


directă, brutală aproape, a temei și 
subiectului filmului. Căci tema este 
adevărul, iar subiectul căutarea lui. Totul 
de la acea explicație înainte va fi un lung 
şi întortochiat drum către un moment al 
adevărului. Al adevărului despre sine şi 
despre om în sine. Despre viaţă și despre 
sensul ei. « — De ce aţi ales fizica?» — 
este întrebat acel tinăr pornit în căutarea 
cunoaşterii. « — Mi s-a părut că din fizică 
omul află lucruri concrete, clare»... Dar 
primul lucru clar și concret despre viaţă 
nu-l află din fizică, ci din viață și lucrul 
acela “foarte real, foarte concret, este 
fragilitatea vieţii omenești, este moartea 
unui om tînăr, este moartea la o vîrstă a 
începutului şi nu a sfirșitului. Şi al doilea 
lucru concret pe care-l află despre viață 
şi sensul ei este dragostea și miracolul 
unei ființe noi care-ţi seamănă pînă în 
liniile palmei, și nici acest lucru nu-l află 
din fizică, ci tot din viaţă... Atunci poate că 
nu fizica, ci biologia este știința care ne 
apropie de cunoașterea vieţii, de adevărul 


Tema este adevărul 


| 


iar subiectul, 
căutarea lui 


ei. Dar primele experienţe la care asistă 
sau cărora li se supune, îl învaţă că orice 
intervenţie asupra trupului răneşte spiritul, 
îl modifică, strică echilibrul dintre spirit 
și materie, armonia, fără de care cum? 
cum să ajungi la cunoașterea adevărului 
despre tine?... Atunci poate că acei pust- 
nici izolaţi în lumea lor de linişte, poate că 
ei au avut timp så atle adevărul. Dar şi 
acolo adevărul este echivoc pentru că — 
ne spune vocea unui om de știință — se 
ştie, tot știimţa a demonstrat-o, «așa-nu- 
mitele stări mistice sint asociate de obicei 
unor modificări ale creierului...» Atunci 
înapoi la viața cea de toate zilele,la viața cu 
nevastă şi copil, cu slujbă și rată la casă. 
Inapoi, adică înainte, pe drumul căutării, 
la capătul căruia se află un adevăr în sfîrşit, 
concret și real despre tine; la 30 de ani, 
virsta la care Einstein devenise profesor, 
ești în fine așezat în rîndul oamenilor de 
știință, ai în fine o casă, ai familie şi o 
boală de inimă care-ţi interzice să trăieşti 
de-acum înainte ca pînă acum... 

Dar tu nu vrei și nu poți să trăieşti altfel, 
tu vrei să mergi înainte așa, tu vrei să pieri 
«din mers» pe această lume-munte stîncos 
de care te poţi zdrobi în orice clipă, la orice 
virstă. Şi rostul este acesta, şi sensul este 


o temă ca cea pe care o anunţă titlul: o 
analiză a iubirii crescute direct din copilărie, 
sau o nostalgică întruchipare a trecătoarei 
adolescente, sau o poveste în care stau în 
balanță un zimbet și un regret... Filmul stu- 
diourilor «Defa» reușește doar parțial să 
ne vorbească despre aceste lucruri. Idila 
care se sfirșește cu o logodnă este povestită 
pe un ton discret, atit de discret însă, încit 
de multe ori, nici emoția descoperirii unor 
sentimente, nici analiza unei poveşti de ti- 
nerețe nu vin să îmbogăţească și să colo- 
reze textul filmului. Tinerețea interpreților 
(care nu au mai mult de cei 16 ani ai rolului) 
este în egală măsură un avantaj și un handi- 
cap pentru cineaști: ea -conferă autentici- 
tate și prospețime filmului, dar îi dă şi o 
notă de stingăcie, care se comunică parcă și 
realizatorilor. 


Dan COMSA 


Un tilm de Herman Zachoche. Cu: Simone von 
Zglinicki, Heinz Peter Linse, Katharina Lind, Marlin 
Trettau 


Laurii pe care acest film i-a cîştigat la 
Festivalul de la Karlovy Vary sînt meritati: o 
idee generoasă și emoționantă,reprezentată 
de un actor excelent — John Voight — om 
plin de farmec, cu o privire de o rară lumino- 
zitate şi cu o naturalețe în joc ce poate fi 
invidiată de orice star. Un film care are ca 
subiect metode didactice, educarea unei 
trupe de copii ignoranti, poate cu greu scăpa 


acesta, să rezişti oricum, să mergi pînă la 
capăt, credincios ție însuţi. 


Zanussi spune toate aceste lucruri 
tulburătoare într-un limbaj tulburător,care 
este deopotrivă al omului de știință, al 
sociologului și al artistului Zanussi. El 
ocolește voit formula clasică, de biografie 
strictă a unui individ, și se opreşte doar 
asupra momenteior demonstrativ decisive, 
ştiinţitic decisive din acea biografie. 


Este un film făcut din flash-uri de trăire, 
din clipe, uneori cadre de viată. Filonul prin- 
cipal — acea căutare febrilă a-eroului — 
întilneşte filoane surori, căutări surori, 
surprinse în discuţii «peviu» între oameni 
de ştiinţă, discuţii despre știință, despre 
viață, despre responsabilitate, despre ra- 
portul dintre știință și viaţă. Biografia 
încetează astfel de a mai aparţine unui 
individ, ea devine biogratia unei lumi, 
aceea a oamenilor de știință, ea devine, 
finalmente, biografia unei societăţi, a unei 
societăţi în care — așa cum se spune — 
«nu poți afirma adevăruri ca specialist, 
ci doar ca om, ca cetățean». Ceea ce 
Zanussi şi face, păstrindu-şi patima cer- 
cetătorului şi răceala fizicianului, dar și 
căldura artistului din el. «Iluminarea» lui 
este cu adevărat o revelație. O revelație 
la care se ajunge greu, prin lungi-și com- 
plicate labirinturi de gind, minunat suge- 
rate cinematografic, printr-o mereu adu- 
cere în primplan a chipului omenesc, a 
privirilor prin care se văd gindurile. O 
revelaţie gravă şi senină în egală măsură. 


Gravitatea pe care ţi-o dă sentimentul 
implicării, al responsabilități. Seninătatea 
pe care o capeţi acceptind, de bunăvoie, 
acea responsabilitate. 


Zboară în acest film foarte pămiîntean 
al unui nespus de pămintean artist, zboară 
la propriu, nu la figurat, trei păsări: a 
adolescenţei inconștiente, a tinereţii or- 
golioase şi a maturității împăcată cu sine. 


De fapt, pasărea maturității la început are 
o pereche, dar ea se pierde curînd,lăsind 
cerului o singură pasăre. Împăcarea cu 
sine nu poate fi împărţită cu nimeni. 


Eva SÎRBU 


Producție a studiourilor poloneze. Regia și sce- 
nariul: Krzysztof Zanussi. imaginea: Edward Kio- 
sinski. Cu: Stanislaw Latallo, Malgorzata Pritulak. 
Monika Dzienisiewicz-Olbrychska și prof. Wiadys 
law Tatarkiewicz, prof. Wlodzimierz Zorn, prof 
Birula-Bialynicki, dr. Jerzy Mycielski. 


de un anume... didaciicism. Şi cred că Martin 
Ritt, regizor prea experimentat pentru a nu 
realiza pericolul, nici n-a vrut să-l evite decit 
pină la a nu se prăvăli în melodramă. Nu s-a 
prăvălit, și-a condus filmul prin serpentine 
comice de efect — și dacă finalul n-ar fi fost 
intonat în Simfonia V-a beethoveniană, am 
fi fost chiar şi mai mulțumiți de performanța 
lui. Căci, este clar, spectatorul obișnuit nu-și 
poate da seama ce greu lucru este să 
conduci o clasă, ce grea e meseria de profe- 
sor. Majoritatea filmelor pe această temă au 
ratat. Conrak este un film mediu norocos. 
Ca toate filmele inspirate dintr-un caz petre- 
cut în realitate,el pare oarecum schematic 
La prima vedere. 


Gelu IONESCU 


Un film de Martin Ritt. Cu: John Voight, Pau! 
Winfield, Hume Cronyn, Madge Sinclair, Tina An- 
drews, Antonio Fargas, Ruth Allaway 


Un învățător 
e zile mari 


tă 


FP intimplat 


după razboi 


Cel mai 
periculos joc: 


jocul de-a războiul 


Cu un ton _ de contesiune 

delicat şi ingenuu începe 

acest frumos jurnal al ado- 

lescenţei și sfirșește grav 

și patetic cu experiența 

care-l va arunca pe Elik — 
povestitorul — din virsta copilăriei în 
maturitate. E un prag dificil, care îl va 
marca brutal pe eroul nostru, prin uci- 
derea celui mai bun prieten de către 
«idolul» bandei de copii din cartier (idol 
dovedit în cele din urmă un periculos 
infractor urmărit de miliție). La început 
Elik fusese și el fascinat de personalitatea 
acestui îndrăzneț șef al «detașamentului 
minorilor», cum le plăcea puștilor să se 
numească, jucindu-se de-a războiul, 
cu ultimele lui lupte, cu victoria asupra 
fascismului, adică exact timpul în care se 
petrece acţiunea filmului lui Pavel Arse- 
nov. Regizor cu o cunoaştere sensibilă 
a psihologiei adolescenţei, a meandrelor 
ei complicate, a trecerilor brusce de la 
exaltare la timiditate, refuz de comunicare 
sau, dimpotrivă, nevoie teribilă de 
afecțiune, de mărturisire. 


El urmăreşte citeva trăsături constante 
ale virstei pubere: înflăcărare, entuziasm, 
spirit de echipă, nevoie de idoli — 
constante peste care autorii filmului 
suprapun cîteva trăsături de individuali- 
tate bine conturate: Elik depăşindu-şi prin 
inteligență și putere de autostăpinire, 
colegii, Arkan cel sigur de el, intimidin- 
du-și şi terorizîndu-și admiratorii, sau 
intrigantul echipei, poreclit «Nevăstuica», 
ager şi iscoditor, ce va declanșa drama, 
ducînd la dizolvarea grupului. Apoi, în 
afara bandei dar atrăgind ca un magnet 
privirile tuturor, e ea, fata dintr-a VI-a, 
trutaşa Nelia către care se îndreaptă ado- 
raţia timidă a lui Elik şi răvaşele scrise de 
«literatul» clasei, tălmăcind sentimentele 
în cuvinte exaltate şi puerile, cunoscute de 
toți cei care au trecut prin romantica ado- 
lescenţei. Un tablou lucid şi poetic al 
vîrstei poetice, pe care scenaristul (Rus- 
tam  Ibraghimbek), pe care regizorul 
(Pavel Arsenov), pe care tinerii interpreţi 
(îndeosebi Elik în persoana emoţionantu- 
lui Rifat Musin şi Elia, discret sugerată de 
Nataşa Senghelaia) ni-l oferă cu un lirism 
și totodată o exactitate psihologică tul- 


burătoare. Un film înciîntător și nostalgic, 
izvorînd și din nostalgia adultului pentru 
virsta iluziilor spulberate. 

Alice MĂNOIU 


Producție a studioului Maxim Gorki. Regia: Pave 
Arsenov. Scenariul: Rustam /braghimbek. Imagi- 
nea: Mihail lakovici. Cu: Rifat Musin, Nataşa Sen 
ghelaia, Kolia Lebedev, Vova Liduhin, Serghei So 
bolev 


De văzut sau de revăzut acest musi- 
cal din anii de glorie ai supershow- 
ului american postbelic (1954). Cadri- 
lul dintre frumoasele răpite și doar 
apoi cucerite şi imblinzirea celor şapte 


Șapte mirese pentru șapte fraţi 


| Calatorie 
intrerupta 


Doi băieți plini de viaţă, 

asociați din întîmplare, co- 

Nema lindă lumea. Lumea lor 
este Ungaria de azi. Sat 

de sat, oraș de oraș este 

«inspectat» de această echipă de con- 
trolori-pompieri, pentru a verifica ma- 
terialul de protecție împotriva incen- 
diilor. Dar viaţa se întinde dincolo de 


fraţi rămîne un pretext excelent con- 
dus de Stanley Donen pentru a sluji 
muzica, dansul şi buna dispoziţie a 
spectatorilor. 


Ce înseamnă 


de fapt 
a trăi? 


această necesară dar cam limitată în- 
deletnicire. 

Tinereţea celor doi drumeți — unul 
pompier de profesie, celălalt atașat 
temporar acestei bresle, între două 
examene de admitere la universitate 
— răzbate zgomotos, cîteodată ne la 
locul ei, în glumele lor, în hiîrjoanele 
lor agresive. Dar întrebările celor doi 
ţin deja de maturitate. E mai important 
să treci prin viață sau să trăieşti? Şi 
cine sînt acei care trec doar prin viață 
şi cine sînt acei care o trăiesc cu ade- 
vărat!? Ei, care sub înfățișarea aceea de 
pierde-vară nu ştiu ce-i agoniseala, 
dar ştiu ce e dragostea statornică pen- 
tru un bunic sau dragostea trecătoare 
pentru o fată; ei, sau mătușa apucătoare 
chinuindu-și tatăl neputincios pentru 
a pune mai repede mîna pe modestul 
lui avut? E destul să trăieşti acceptind 
monotonia vieții? E destul să guşti 
viața bucurindu-te că poți alerga, că 
poţi striga sau ești dator să cauţi să-i 
dai și un alt înțeles? 

Filmul itinerant revenit în modă în 
ultimii ani — «Sperietoarea» lui Schatz- 
berg, premiat la Cannes în 1973; este 
unul din marile sale reușite — bate 
adesea mai departe de o simplă călă- 
torie de agrement așa cum se arată la 
prima vedere. Mersul drumeţilor ne 
face spectatorii unor realități cu ori- 
zontul lărgit. Este și scopul prezentei 
«călătorii întrerupte» semnate de Pål 
Gabor. Regizorul nu-și cruță contem- 
poranii de judecata sa aspră, de între- 
bări dureroase, de ironii incisive, dar 
nici nu-și ascunde înţelegerea față de 
căutările tinerei generații pentru care 
fiecare experiență deschide drumul 


către mîine. Simona DARIE 
S că 


Productie a studiourilor maghiare. Regia: På 
Gábor. Scenariul: /stván Császár. Imaginea: Ji 
nos Konde. Cu: Peter Huszti, lon Bog, Györgyi 
Andai, Erika Bodnår. 


a 
11 


EPN Sn Dia i 
SE T4 


l -. 


Visuri implinite 


Înăuntru e liniştea odăilor 
cu pereți capitonați cu cărți, 
lăcașuri tăcute ale gindirii 
înaintașilor, e tihna samo- 
| varelor aburinde. Afară e 
revoluția — atunci, abia la 
inceputul unui drum lung și greu. Vuietul 
înfruntărilor sociale pare că s-a oprit 
îndărătul draperiilor de catifea ce ocrotesc 
camera de studiu a bătrinului savant 
lingvist, profesor al Universităţii din Peters- 


burg, pasionat cercetător al manuscrise- 
lor lui Pușkin. Era felul său de a lupta 
pentru o altă lume. Tot aşa cum Puşkin 
luptase la începutul secolului trecut cu 
arma scrisului, solidarizindu-se în versul 
său cu eroismul decembriştilor, dar ascun- 
zînd sensul slovelor în tormule criptice 
pentru a se feri de prigoana ţaristă. Entu- 
ziasmul profesorului este împărtășit de 
un tînăr discipol care se îndrăgosteşte de 
fiica acestuia şi-i mărturisește dragostea 


recitindu-i, pe malul Nevei, versuri din 
«Evgheni Oneghin», din capitolul la a 
cărui descitrare contribuise și el. Filmul 
adună în imagini toată această etferves- 
cenţă creatoare a cercetătorului, febrili- 
tatea intelectuală, forța ideii într-un climat 
revoluţionar. Intriga se complică însă şi 
cu un conflict polițist provocat de fiul 
profesorului — cercetător ratat împotri- 
vindu-se înnoirilor— gata să vindă munca 
tatălui pentru a-și asigura un venit peste 
hotare. 

Dar nu acţiunea impune filmul, ci at- 
mostfera sa de o impresionantă minuţie, 


Afară e revoluţia, 


înăuntru e 
tihna samovarelor 


în costum, decor şi in jocul actorilor 
(Innokenti Smoktunovski aflat la apogeul 
talentului său). Atmosferă care surprinde 
momentul cînd revoluţia se întilnea cu 
vechile tradiții ale intelectualității din Pe- 
tersburg. Îndrăzneala,încununată de suc- 
ces în acest film de debut al regizoarei 
Svetlana Drujinina, stă în felul în care 
ne înfățișează această altă faţă a seisme- 
lor sociale. Am văzut nenumărate filme 
închinate revoluţiei în marș, dar aceleași 
visuri, fără a fi scutite de sacrificii, se îm- 
plinesc acum nu în stradă, nu atit sub 
focuri de armă, ci printre cărţi, în adincul 
conştiințelor. 


Adina DARIAN 


Producţie a studioului «Mosfilm». Regia: Svel- 
lana Drujinina. Scenariul: Veniamin Kaverin. Ima- 
ginea: Anatoli Mukasei. Cu: Nikolai Eremenko, 
Evgheni Lebedev, Innokenti Smoktunovski, Natalia 
Bondarciuk, Larisa Lujina. 


POI 
„Ai E PESE ID A SSE 


Jerry 
traficantul 


La început, Jerry Lewis a 

| funcţionat într-un «duo» cu 

Dean Martin. Filmele lor 

mema (dintre care, vreo două, ne- 
LS | reuşite, au fost văzute şi la 
noi pe micul ecran) ofe- 

reau o versiune ceva mai sofisticata a co- 
micilor Abott și Costello, care la începutul 
anilor '50 se epuizează în glume de cafe- 
concert. Dean Martin cînta și avea succes 
la fete; Jerry Lewis se strimba (ce-i drept, 
nişte strimbături promițător de pronun- 
tate) și se îndrăgostea atunci cînd nu era 
cazul... şi cam atit. Mai tirziu personajul 
lui Jerry Lewis a servit singur de suport 
unor comedii burlești din anii '50 conturind, 
mai ales sub semnătura lui Frank Tashlin, 
direcția unui gen care-și căuta personali- 


Urmărit 
pentru trafic 


de gaguri 


tatea,după ce patru sau cinci decenii de 
mare comedie păreau a fi spus tot ce se 
putea spune pe făgașul risului, gagului şi 
invenţiei comice. Din acea etapă a carierei 
lui Jerry Lewis am văzut «A dispărut o 
navă», comedie delirantă despre un ofi- 


ter căruia flota îi impută dispariția unui 


crucişător. 

«Jerry traficantul» (The big mouth- 
Gură mare, în original) este un film nu 
numai interpretat, dar și produs și regizat 
de Lewis, moment dintr-o carieră care l-a 
consacrat ca un important autor comic. 
Această confirmare a căpătat o deosebită 
strălucire în Europa,unde numere speciale 
ale revistelor «Cahiers du cinéma» sau 
«Positif», biografii sau monografii diverse 
vor clasa numele lui Jerry Lewis printre 
marii cineaști ai lumii. Filmul «Jerry tra- 


ficantul» nu mi se pare decit parțial la 
înălțimea acestor aprecieri, deşi imagi- 
naţia nestăvilită (mai ales în registrul 
umorului negru-absura) a cineastului 
nu-și pierde suflul nici-o clipă; dincolo de 
un sistem de naraţiune și de înlănţuire 
«logică» a efectelor, care trimit cu gîndul 
fie la «Alice în ţara minunilor», fie la 
construcţiile bizare ale suprarealiștilor, 
planează peste film excesiva grimasare 
clovnescă a interpretării lui Jerry Lewis 
(şi nu numai a lui— e de subliniat incredi- 
bilul recital de ticuri faciale al unuia dintre 
«traficanţi», desfășurare într-un ritm verti- 
ginos ale tuturor strimbăturilor posibile pe 
lumea asta), grimasare care uneori devine 
scop în sine. Şi scopul în sine al acestor 
năucitoare mutre de cauciuc în continuă 
mișcare nu pare a fi decit scheciul caba- 
retistic, care uită că face parte dintr-o 
povestire, că este o povestire— de aceea, 
poate, se face simțită nevoia unui comen- 
tator exterior acţiunii, care să precizeze, 
cînd și cînd, unde ne aflăm pe caruselul 
somnambulic al întimplărilor (comentator 
pe care însă Jerry Lewis nu a uitat să-l 
îmbrace într-un costum sobru și să-l pună 
să ne vorbească cu apa pină la briu, în 
valurile oceanului). Gagurile cresc prea 
libere în grădina lui Jerry Lewis, nu se mai 
prea desiușeşte cărarea într-o atare eflo- 
iescență de culori care ţipă. Violenţa 
caricaturală a măștii ne împiedică astfel 
să urmărim meandrele acestei povești în 
care nimeni nu-l aşteaptă pe Godot, pen- 
tru că Godot e acolo și asta încurcă 
total lucrurile. 


Dan COMŞA 


Producție a studiourilor americane. Regia: Jerry 
Lewis. Scenariul: Bi// Richmond și Jerry Lewis. 
Imaginea: Wa//ace Kelley. Cu: Jerry Lewis, Harold 
J. Stone, Susan Bay, Buddy Lester, Del Moore 


Se poate evada din Insula dracului? 
(«Papillon») 


Drumul nemulțumirii lor 
(«Sperietoarea») 


Un love-story politic 
(«Aşa cum eram») 


Curiozitatea noastră cinefilă ne indrep- 
tățește să ne punem acum, la început de 
an, această intrebare. Dintre cele peste 
150 de premiere străine cite alcătuiesc re- 
pertoriul cinematografic, nu toate sint cu- 
noscute de pe acum, totuși sintem în mă- 
sură să vă prezentăm citeva dintre ele 

Printre filmele inspirate din actualitate, aducind în dez- 
batere situaţii social-politice specifice lumii lor, am re- 
tinut: 

«Nu iese fum fără foc» în regia lui André Cayatte 
excelent pamflet politic axat pe o intrigă polițistă palpitan 
tă; «Piine și ciocolată» al regizorului Franco Brusati 
despre vicisitudinile vieții în exil duse de italienii nevoiti 
să caute de lucru în Elveţia; Sidney Polack — regizorul 
acelui dramatic memento al anilor crizei din '30 «Şi caii 
se împușcă, nu-i așal» — va fi prezent cu ultimul său 
film, «Așa cum eram»,unul din marile succese mondiale 
din anul trecut. Intriga acestui film opune un băiat fru- 
mos, sportiv, talentat, căruia totul îi reușește fără efort 
și o fată mai urițică, tenace, muncitoare, gata să se bată 
pentru o cauză înaltă, cum era în anii '30 Republica spa- 
niolă. Dragostea-i apropie, dar întreaga lor concepție 
de viață îi desparte. Un love story cu profunde implicaţii 
politice în viața Americii ultimilor patru decenii. În rolurile 
principale: Robert Redford și Barbra Streissand. 


Luigi Comencinideschide cu «Delict de dragoste» un 
proces concepțiilor nordului industrializat italian căru- 
ia-i opune valorile morale păstrate în sud, totodată de- 
mascind conflictul dintre patronat și muncitori. Pivotul 
povestirii este însă o candidă și tulburătoare întilnire de 
dragoste între Stefania Sandreli și Giuliano Gemma. 

«Călinul roşu» se anunţă cu certitudine ca una din 
revelaţiile anului. Societatea, oamenii resping, în virtutea 
unui prost înțeles sentiment de justețe, să accepte prin- 
tre ei un fost condamnat de drept comun. Prin încercarea 
sa de a se întoarce către viață, regizorul sovietic Vasili 
Sukşin realizează un portret social descins parcă direct 
din tradiția marei literaturi ruse și sovietice. Este primul 
și, în urma unui tragic accident, ultimul film al regizorului 
Sukşin pe care-l vom vedea. La numai citeva luni după 
premiera «Călinul roșu», al cărui regizor și interpret al 
rolului principal era, Sukşin moare de o criză cardiacă, 
în timp ce turna cu Bondarciuk, un nou film ca actor. 
Moartea sa prematură, prefigurată de eroul său, dă acum 
filmului un dramatism copleșitor. Cu atit mai mult cu cit 
partenera eroului din film este chiar soția regizorului; 
«Ancheta» («Fiecare zi a doctorului Kalinikova» în 
original), regizor Viktor Titov, crimpei din lupta de afir- 
mare a femeii sovietice pe plan social și profesional 
susținută de lia Savina. 


Citeva ecranizări după romane celebre ne vor da prile- 
jul să ne confruntăm opiniile de cititori cu cele de spec- 
tatori: «Colț alb» după Jack London într-o producție 
italiană; unul dintre cele mai traduse și iubite romane ale 
lui Alexandre Dumas, «Cei trei mușchetari», într-o 
a zecea versiune filmică, în regia lui Richard Lester, care 
a făcut din cei trei neinfricaţi slujitori ai regelui Ludovic 
al XIII-lea, trei veseli părtași la bucuriile vieții. În distri- 
buție: Michael York, Oliver Reed, Richard Chamberlain, 
Raquel Welch, Charlton Heston, Faye Dunaway, Cristo- 
pher Lee, Geraldine Chaplin, Jean-Pierre Cassel; «Po- 
topul», după romanul omonim al lui Sienkiewicz, o super- 
producție istorică (4 ore de proiecție), dedicată luptelor 


polonezilor împotriva Suediei în secolul XVII; «Papil- 
lon», aventuroasa viață a lui Henri Charriere, cel ce a 
fost condamnat la detenție pe viață în Insula Dracului 
din Guiana Franceză şi istoria repetatelor sale evadări 
sint interpretate de Steve McQueen, în compania nriete- 
nului său Dustin Hoffman și în regia lui Franklin Shaffner. 

Filmul istoric și de război nu lipsește, firește, din re- 
pertoriul anului 1975. «Pentru pace pe pămint» este 
dedicat mareșalului armatei roșii Sapolov; «Blocada» — 
regia Mihail Erpov și «Cele de care imi amintesc și le 
iubesc», regia A. Vekhotko și Natalia Troşcenko, evocă 
lupta leningrădenilor împotriva invaziei naziste; regizorul 
italian Carlo Lizzani consacră aceleiași perioade istorice 
filmul «Mussolini — ultimul act» cu Rod Steiger, Henry 
Fonda și Franco Nero; regizorul Otakar Vavra consacră 
3 ore de proiecție, o distribuție de prima mină și cel mai 
ridicat buget alocat în ultimii ani în filmul cehoslovac — 
pentru a realiza un document al zilelor care au culminat 
cu odiosul acord de la München prin care Cehoslovacia 
era abandonată naziștilor — «Zilele trădării». 

Citeva din marile succese mondiale ale stagiunii '73— 
'74 vor fi prezentate. de asemenea. publicului românesc 
«Sperietoarea» — Marele premiu la Cannes '73 — cu 
capul plin de idei senzaţionale și cu buzunarele goale, doi 
pierde-vară cutreieră Statele Unite de pe coasta califor- 
niană spre est. După toate nemaipomenitele lor combinații 
nu se aleg decit cu bătăi sau scurte popasuri prin puşcării. 
Un portret surprinzător, acuzator, dar şi tandru al Americii 
văzute de un american, Jerry Schatzberg, în compania a 
doi dintre cei mai mari actori ai ecranului mondial con- 
temporan, Gene Hackman («Filiera franceză», «Aventura 
lui Poseidon») și Al Pacino («Naşul»). 

Ciţiva regizori consacrați, cunoscuti publicului nostru, 
vor reveni pe ecrane: Krzysztof Zanussi cu «lluminare», 
unul dintre marile filme poloneze din ultimul timp — bio- 
grafia spirituală și morală a unui intelectual; Ferenc Kosa 
cu «Viscolul», o poveste de partizani, de fapt o «întil- 
nire» dintre un tată și un fiu aşa cum numai în situații 
istorice-limită poate avea loc; Andrei Mihalkov-Koncea- 
lovski — regizorul «Primului învățător» și al «Unui cuib 
de nobili» — a filmat acum o «Romanță pentru indră- 
gostiți». Koncealovski s-a lăsat acum purtat pe valurile 
unei povești de dragoste. În căutarea unei Penelope a 
zilelor noastre,el încearcă dragostea, fidelitatea, printr-o 
așteptare. O așteptare nu atit de îndelungată ca cea din 
poveștile Olimpului, dar care nu rezistă testului său. 
Poezia lui Koncealovski într-o fabulă modernă, ironică, 
din zilele noastre; Mike Nichols a făcut dintr-un delfin 
o vedetă: «Ziua deltinului». Profesorul (George C. Scott) 
il învaţă să vorbească,demonstrind că delfinii pot înțelege 
și răspunde la comenzile omului. Numai că delfinul 
astfel dresat va putea fi utilizat de om și în scopuri mai 
puțin pașnice. Filmul, inceput într-o mariară ştiințifico- 
tantastică, ia întorsătură polițistă, transtormindu-se in- 
tr-un document despre jocul puterii dus cu armele ne- 
cinstei: în fine, regretatul Vittorio De Sica, în ultima sa 
«Călătorie» cu Richard Burton și Sophia Loren, se re- 
întoarce la viața falnicei Sicilii de altădată. Dar prejudecă- 
tile născute în acel fastuos decor sint meschine și uneori 
pot ucide. 

Nu am făcut decit să cităm citeva din filmele anului 
viitor, sperind că repertoriul ne va rezerva și alte surprize 
de valoare. 


Simona DARIE 


Și ei au murit la Leningrad 
(«Cele de care-mi amintesc şi le iubesc») 


Cine a aprins focul? 
(«Nu iese fum fără foc») 


Alt «paradis» pentru clasa muncitoare 
(«Delict de dragoste») 


Spadasinii lui Richard Lester 
(«Cei trei muşchetari») 


13 


Un Victor 
desenator și pictor 


Acum aproape o jumătate 
de secol, în interiorul bise- 
ricii mari din Săliște-Sibiu, 
ne aflam trei liceeni, fraţii 
Miu și cu mine. Tocmai se 
restaurase pictura murală a 
bisericii vechi de șase seco- 
le, înlocuindu-se pictura originală bizan- 
tină cu alta nouă. Parcă aud cuvintele lui 
Victor lliu: «Păcat că nu s-a respectat stilul 
original al picturii atit de frumoase și s-a 
executat aceasta care păcătuiește prin- 
tr-un colorit violent și o anatomie de măce- 
lărie». Viața hărăzindu-mi o activitate în 
sfera artelor plastice, mi-a dat posibilitatea 
ca în multe ocazii cind am revăzut pictura 
interioară a acestei biserici să o compar 
cu pictura originală care se menține pe 
alocuri în bune condițiuni și să recunosc 
cîtă dreptate avea Victor lliu. Într-adevăr, 
musculatura sfinților și personajele biblice 
aveau, cum observase tînărul Iliu, «o ana- 
tomie de atleți şi o culoare roșie, de carne 
vie». 

Din perioada începuturilor sale artistice, 
îmi amintesc că Victor lliu, încă de pe vre- 
mea cind elev fiind, în calitate de președinte 
al Societății de lectură a liceului din Săliște, 
a fost motorul întregii activități cultural-ar- 
tistice a tineretului din această localitate 

Avea doar 18 ani,cind a executat pictura 
unui tablou comemorativ al absolvenţilor 
liceului din Săliște, seria 1928-1929. Tabloul, 
cu o suprafaţă de doi metri pătraţi, cuprin- 
de compoziţii, reprezentind momente im- 
portante din economia şi industria Romă- 
niei din perioada anilor 1930,precum și ale- 
gorii legate de specialitatea absolvenților. 

Cu timpul lliu devine unul dintre cei mai 
valoroși regizori ai cinematografiei româ- 
nești, iar desenul şi pictura vor rămine pe 
planul secund al preocupărilor sale, deși 
desenează sau schițează tot ce vede sau îi 
trece prin minte, pe foi de caet, de bloc- 
notes sau pe hirtiuțe de dimensiuni mici. 
Frămintările interne ale artistului sint ilus- 
trate în schitele executate la ședințele de 
lucru, în studioul cinematografic, la con- 
grese internaționale etc. Una dintre cele 
mai valoroase realizări este suita de por- 
trete ale scriitorilor, actorilor, criticilor lite- 
rari sau cinematografici, prietenilor ș.a.m.d. 
cu care lliu a lucrat direct, printre care aflăm 
pe: Anda Boldur, Mihnea Gheorghiu, Alex. 
Piru, Ecaterina Oproiu, Liviu Ciulei, Mihai 
Hașegan, Francisc Munteanu, Colea Răutu, 
Ovid Crohmălniceanu. Adina Darian, Eu- 
gen Atanasiu, Ştefan Ciobotărașu, Nicolae 

ic, Ovidiu Gologan, Dumitru Teodoru, 

lex. Struţeanu, Eugen Mandric, Geo Sai- 
zescu, Mircea Drăgan, Dinu Cocea, Alex 
Andrițoiu (al cărui portret a fost publicat 
în volumul de poezii al poetului) şi multe 
altele. 

Portretele in acuarelă sint superioare ca 
realizare artistică datorită cromaticii folo- 


Premiile Asociaţiei 


cineaștilor 


Marele premiu ACIN: Ovidiu Golo- 
gan, pentru întreaga sa activitate artis- 
tică şi contribuţia sa la dezvoltarea artei 
cinematografice românești. 

Premiul special: Elisabeta Bostan 
pentru fiimul «Veronica». 

Premiul pentru regie: Sergiu Nicola- 
escu — «Ultimul cartuș» și Gheor- 
ghe Vitanidis — «Ciprian Porum- 
bescu». 

Premiul pentru scenariu: Petre Sălcu- 
deanu pentru filmul «Vifornița». 

Premiul pentru imagine: Nicu Stan 


pentru filmele «Zestrea», «Conspira- 
ţia» și «Departe de Tipperary». 
Premiul pentru interpretare feminină: 
Margareta Pogonat în «Zestrea» şi 
«Dragostea începe vineri» și Luiza 


Orosz în «Vitorniţa». 

Premiul pentru interpretare masculină: 
Marion Ciobanu pentru rolurile din 
filmele «Ultimul cartuș», «Conspira- 
tia» şi «Departe de Tipperary» şi 
Fory Etterle pentru rolurile din «Con- 
spirația» și «Departe de Tipperary». 

Premiul tinărului creator: Mircea Mol- 
dovan pentru realizarea filmului «Vi- 
fornița» și Călin Ghibu pentru imagi- 
nea filmului «7 zile». 

Premiul pentru decoruri: Giulio Tincu 
pentru filmul «Veronica». 


Peste ani, mereu vie, 


mereu pilduitoare, 
figura maestrului nostru 


sită cu multă sensibilitate. Maniera de tra- 

tare originală a unor racursiuri in creion, 
printre care cea intitulată «La... pensee», 
ne oferă o semnificație profundă. Rară ele- 
ganţă aflăm în portretul «Femeia citind». 
O vibrație sensibilă și o imagine vie a nu- 
dului feminin apare în desenul în peniță 
intitulat de autor «Cu mască și cu frunze... 
multe frunze». Un valoros model pentru de- 
senele sale rămine soția sa, prezentată în 
multe lucrări executate în ulei, tuş, creion, 
peniță sau cărbune. 


«Artistul 
se «exprimă» 
pe sine însuși» 
(Autoportret) 


Premiul pentru costume: Nelly Me- 
rola-Grigoriu pentru «Veronica». 

Premiul pentru coloana sonoră: Dan 
lonescu pentru filmul «Ciprian Po- 
rumbescu» și Salamanian Anușavan 
pentru filmul «Veronica». 

Premiul pentru cea mai bună lucrare 
cu caracter teoretic privind filmul româ- 
nesc: D.|. Suchianu pentru contribu- 
ţia adusă la dezvoltarea artei noastre 
cinematografice. 

Premiul pentru regia celui mai bun film 
documentar: «Nunta de aur» și «În 
pădurea cea stufoasă» de Titus Me- 
saroș. 

Premiul pentru regia celui mai bun film 
de scurt metraj cu actori: «Pasenţe» de 
Eugen Popiţa. 

Premiul pentru regia celui mai bun film 
de eveniment: «Din fluviu izvorăsc 
lumini» de Mircea Popescu. 

Premiul pentru cel mai bun scenariu 
sau idee de film de scurt metraj: «Pictura 
și... un autobuz» de Alexandru Sîrbu. 

Premiul pentru regia celui mai bun film 
științific: «Premiera după 75 de ani» 
de Alexandru Gașpar. 

Premiul pentru, regia celui mai bun film 
de animaţie: «Formica» de Matty Aslan 

Premiul pentru cea mai bună imagine 
în filmul de scurt metraj: «Pescăruș cu 
aripi curate» de lon Bostan 

Premiul pentru cea mai bună plastică 
sau animație în filmul de scurt metraj: 
«Galaxia» de Sabin Bălașa 

Premiul tinărului creator de filme de 
scurt-metraj: «Gornistul» de Dumitru 
Seceleanu. 


Surisul autorului, blind și ușor adumbrit 
de tristețe, apare în nenumăratele auto- 
portrete. 

In toate luerările sale găsim dragostea 
pentru om, prezentindu-l uneori în atmos- 
feră romantică cum este cazul în «Tinăra 
în parc, toamna». Autorul obține efecte 
remarcabile prin racursiuri în «Odihnă», o 
importantă serie de desene, poate printre 
cele mai valoroase, la care se adaugă mo- 
tivele geometrice și florale pe care le utili- 
zează fie ca ornament sau numai ca studiu 


«Sentimentul realității 
e indispensabil emoţiei» 
(Strada romană 
văzută de la fereastra spitalului) 


ZIDUL 


(Urmare din pag. 6) 


ca acesta ce poartă numele de Victor în 
filmul «Zidul», de Gabriel Oseciuc, în 
anul Il la I.A.T.C. Așa cum nu l-am 
văzut pe Gheorghe Dinică într-un rol 
mai «al lui», pe Victor Rebengiuc mai 
«altfel» în același tip de rol din ultima 
vreme, așa cum n-am văzut de mult 
chipuri şi tipuri mai umane ca cele crea- 
te de Radu Nicolae, de George Mihăiţă, 
de Cornelia Pavlovici, de Mitică Popescu, 
de însuși Vaeni — căci, cu patimă și 
lipsă de prejudecăţi; Vaeni s-a dis- 
tribuit într-un rol, și este actor în mă- 
sura în care este regizor, cu aceeași 
ardoare și cu același firesc, actor. 
Restul — adică rezultanta acestor 
«intilniri» cinematografice — este opera 
talentului. Talent de regizor, talent de 
constructor în și cu imagini, talent de 
a tăia și a lega capetele poveștii, talent 
de a justifica omenește artificiile, sfintele 
artificii cinematografice, talent de a 
povesti calm, rotund și adevărat. «Nu 
mă sperii pe mine cu asta, nu», spune 
tinărul ce se vrea zidit în chip de om- 
tipografie după ce a fost dus să vadă ce 
se întimplă cu marii izolați. «Nu mă 
sperii» — spune, și în clipa aceea a 
filmului aflată spre sfîrşit, tot ce am 
crezut noi câ ar fi fost flash-back-uri, 
devine luptă, evident lupta disperată a 
omului cu. singurătatea, devine com- 
bustie a memoriei opusă golului. O 


iu inedit: 


chiar pe planșele desenate cu alte subiecte. 

ingenioase soluții găsim în compozițiile 
din suita de lucrări «Căderea lui Icar», temă 
mult îndrăgită de autor, în care mișcarea 
în spațiu a corpului omenesc în cădere 
capătă forme extraordinare unde domină 
spirala, voluta şi nebuloasa. Pe una din 
schițele «Icar» artistul notează: «poate că 
mina crispată pe coapsă, sau mîinile care 
se agaţă parcă de... aer, încercind să fri- 
neze căderea, sau mane care, întinse în 
față, opresc căderea... 

Deosebit de cearta sînt studiile de 
desen ale mişcării corpului uman prezen- 
tat în mers, la dans, ale oamenilor infirmi 
de un picior, a celor ce fac gimnastică sau 
a celor ce aleargă, ele oferindu-ne o rit- 
mică coregrafică demnă de un mare spe- 
cialist în arta desenului. 

Maniera de tratare originală a unor su- 
biecte intitulate «Gindiri» ne oferă o sem- 
nificație profundă, Iliu știind să treacă de la 
visul cel mai rafinat la realismul cel mai 
brutal. 

Scenografia desenată pentru tilmele sale 
(«Moara cu noroc», «Scrisoarea lui lon 
Marin către Scînteia», «În sat la noi», 
«Mitrea Cocor», «Comoara din Vadul 
Vechi», «O scrisoare pierdută») este de 
o mare valoare artistică și istorică. 


Varietatea temelor abordate, originalita- 
tea lor, dar mai ales spontaneitatea cu care 
sint executate impresionează de la prima 
vedere. lliu este inainte de toate un mare 
portretist, sau mai bine spus un pasionat 
al iubirii de aproapele său, însoțindu-și 
bucuria prezenței sale printre oameni cu 
nelipsitul său carnet de schițe (O tinără 
plingind lingă un tînăr, intitulată: «Văzuţi 
din troleibuzul nr. 83, pe Bulevardul...» altă 
schiță reprezentind un alt cuplu de tineri 
intitulată: «Văzuţi la Şosea în această zi») 


In ultimii ani cînd torțele fizice îl pără- 
siseră, spunea cu tristețea bine ascunsă 
de micul și fermecătorul lui zîmbet: «Dacă 
nu voi mai putea face film, voi scrie o carte 
şi voi desena» (din amintirile soției sale). 


Cartea sa se află în miinile cititorilor 
(«Fascinaţia cinematografiei», Ed. Meridia- 
ne 1973, antologie de Bianca Sofia Iliu şi 
George Littera, cu un cuvint înainte de 
Mihnea Gheorghiu), dar și lucrările de artă 
plastică ale lui Victor Iliu socotesc că ar 
trebui să fie prezentate publicului într-o 
expoziție, apoi păstrate într-un viitor mu- 
zeu al cinematografiei. 


Viața lui Victor lliu plină de distincție și 
demnitate omenească, de activitate crea- 
toare, de muncă perseverentă dar frintă 
prematur, este o pildă vie de conștiinciozi- 
tate artistică, de dragoste pentru patrie și 
de slujirea ei prin artă. 


Prof. dr. lon SAVA NANU 


memorie alimentată prin fereastra 
îngustă ce dă spre strada pe care mama, 
tovarășii, frații, orbul cu vioara, Savu 
cel pe care el, izolatul, îl suspectează, 
cel pe care el, însinguratul, îl află murind, 
o memorie opusă mortificării prin orice, 
alimentată cu orice, chiar și cu moartea. 

Talentul lui Vaeni este de a fi 
romantic tără moliciune și realist fără 
verisme căutate cu luminarea. Talentul 
lui este de a spune lucrurilor mari pe 
numele lor mic, de a le face apropiate 
nouă, de a le îmblinzi, de a ne înrudi cu 
ele. Talentul lui este de a face adevărul 
artă și arta adevăr de viață. 

Nu cred ca poate fi numit debut filmul 
acesta rotund și plin,și matur, și împlinit. 
Nu cred că putem vorbi ’ despre el 
spunînd: «reuşită»; «cîştig», «pas 
inainte». Nu cred că poate fi lăudat 
și adjectivat acest film întreg, întreg 
de lalitera scenariului pină la «copertele» 
de poezie semnate Nina Cassian, coper- 
te făcute și ele imagine, imagine calmă, 
tristă, grea. Cred că gestul cel mai firesc 
față de acest foarte firesc «Zidul» este 
să-i spunem — așa cum face autorul lui 
cu lucrurile mari, cu ideile mari — să-i 
spunem pe numele lui mic și apropiat 

Să-i spunem adică: film Şi 
andi -i aşa, să citim cu atenție, cu 
mare atenție, fiecare nume înscris pe 
genericul lui şi să ne uităm și la ultimul 
cuvint cules de o mină întinsă pe un 
zid — pagină de ziar, căci şi imaginea 

aceea este un film. Altul. 
E.S. 


cineclub 


„Pelicula de aur“, 
ediția a Il-a 


La sfîrșitul lui decembrie 1974, s-a 
desfăşurat cea de a II-a ediție a Festiva- 
valului  cinecluburilor bucureştene, 
«Pelicula de aur», organizat de Comite- 
tul de Cultură și Educaţie Socialistă al 
municipiului București, Consiliul Muni- 
cipal al Sindicatelor, Comitetul munici- 
pal U.T.C., Centrul de Îndrumare a 
Creaţiei populare și a mişcării artistice 
de mase. Gazde: Cineclubul «Ecran- 
util». În competiţie au intrat 44 de filme 
reprezentind 17 cinecluburi. Marele pre- 
miu al festivalului a fost decernat filmu- 


Poemul realităţii 


Inițiativa Comitetului județean Ilfov 
al P.C.R. de a realiza un lung metraj 
documentar — poem — monogralie, 
despre județul Ilfov, cu concursul unei 
echipe de cineașşti amatori, dar cu avan- 
tajul colaborării tehnice a studioului 
Centrului de producție cinematografică 
București, inițiativă care de altfel s-a 
materializat prin filme și în alte judeţe din 
țară, duce de astădată la un film bogat, în 
sensul amploarei descrierii şi a nume- 
roaselor teme care-l alcătuiesc. De la 


Un grăunte 
de sociologie 


Doi tineri sociologi, Constantin Schi- 
firneț şi Dumitru Bazac, au publicat un 
volum de cercetări originale privind 
opţiunile tineretului pentru cultură. Re- 
zultă din meritosul studiu că adolescen- 
ţii intră la teatru cam o dată pe an, iar la 
cinematograf de două ori pe lună. Cerin- 
du-li-se să indice motivarea opțiunii, cei 
mai mulți tineri au indicat acțiunea 
filmului, în timp ce cei mai puțini au 
indicat accesibilitatea acestei arte. O 
parte din subiecţi au vorbit și despre 
obișnuință («M-am obişnuit de mic»), 
iar alții despre deschiderea spre univer- 
sal («Prin filme vezi întreaga lume»). 
Numărul băieților care preferă filmul 
teatrului e aproape de două ori mai mare 
decit al fetelor. După cit se pare, părinții 
nu exercită aici — spre deosebire de sti- 
mularea interesului pentru carte, teatru, 
muzică — nici un fel de influenţă. Nici 
particularitățile grupului social din care 
face parte familia tinărului n-are pondere 
în opțiune. Reiese, din anchete, că nici 
critica — ori poate că ea n-a intrat în 
discuție. 


„Victor lliu“ 


Un cenaclu 
în trei caracteristici 


Ciţiva tineri creatori și critici au înte- 
meiat un cenaclu de cinematografie pe 
lingă (sau în interiorul ACIN), care a 
stirnit un interes real şi a și izbutit să 
țină, pînă acum, cu periodicitatea bi- 
lunară propusă, trei ședințe. 

Caracteristica principală a acestor 
tineri şi a reuniunii lor permanente e 
seriozitatea — după cum s-a văzut la 
ședința de constituire, atunci cînd și-au 
expus, cu glas tare, scopurile și planu- 
rile, strategia și tactica. 

A doua caracteristică e efervescenta 
colocvială efectivă a dezbaterilor, care 
s-a putut observa atit la stabilirea pro- 
gramului de acţiune, cît și la discuția 
asupra filmului nu strălucit al lui Ingmar 
Bergman, «Ora lupului», precum și la 
dezbaterea de citeva ceasuri bune asu- 
pra remarcabilului debut în filmul de 


lui «Compoziţie cu caldarim» de Cor- 
neliu Dimitriu (Școala populară de artă 
şi Ecran-util). Au mai obținut medalii 
de aur următoarele filme — documentare, 
filme jucate, filme-document: «Omagiu» 
de Cornel Militaru, Anton Rogoz și 
Măriuca Bogdan (cineclubul «Hermes»); 
«Săpința, sat turistic» de M. Socaciu 
și M. Manolescu (cineclubul «Hermes»); 
«Test» de Mihai Manolescu (cineclubul 
«Hermes»); «Agerpress transmite»... 
(cineclubul «Agerpress», printre autori 
Lizeta Rusănescu, Mihai Manolescu, 
Mircea Bumbac); «Baladă albă» de 
Mirel Leventer (cineclubul «A», al Insti- 
tutului de Arhitectură) — film care a 
fost distins și cu Premiul revistei 
«Cinema». 

Asupra acestui film — și a altora ră- 
mase în afara distincțiilor, dar nu mai 
puțin interesante din punct de vedere 
artistic — vom reveni în numărul viitor. 


Eva SÎRBU 


evocarea vremurilor de restriște ale 
războiului, la restriștea viiturilor anului 
1970, de la mărturia mereu vie a trecutului 
la multiplele realizări ale prezentului, 
filmul «Cimpia soarelui» este în primul 
rind un document moral al pretacerilor 
unui ținut prin voinţa și energia oameni- 
lor. Aici se sapă canalul Dunărea-orașul 
București, aici se fac filmele de la Buftea, 
aici este grinarul ţării, aici sînt șantierele 
navale de la Oltenița. Despre toate 
aceste lucruri ne vorbesc oamenii, pen- 
tru care ele înseamnă un rost în viață, și 
mai mult decit atit, o idee despre viață. 

Scenariul lui Valentin Olteanu, regia 
lui Sterian llie, imaginea lui Cornel 
Diaconu, muzica lui Gheorghe Bazavan 
situează acest film la nivelul profesionist 
al filmelor studioului «Alexandru Sahia». 


D.C. 


Cert e că între cinematogratie și publi- 
cul tînăr e o relaţie atit de impetuoasă, 
directă și constantă, incit orice factor 
care se interpune pentru a-i conferi 
substanță — de pildă spre a-i spori spec- 
tatorului capacitatea de discernere, a-i 
cultiva gustul, a-l atrage spre capodo- 
peră — e de cea mai lăudabilă oportu- 
nitate. 

Atari factori există: Cinemateca, Tele- 
cinemateca (în serile cind ceea ce se 
proiectează se poate emblema astfel), 
Cineclubul (cînd e ceea ce zice că e) și, 
desigur, publicistica, toată, dezbaterile 
în licee și universități (să zicem...) s-ar 
interpola cu eficiență. Dar cum anume 
acționează? Şi pe ce întindere? La ce 
adincime? Nu se și irosesc posibilități, 
de pildă, în faimoasele întilniri cu reâli- 
zatorii, cînd cineva prezintă: «Nu vă 
mai spun cine e dinsul, că-l cunoașteţil» 
(Aplauze, risete, apropierea de microfon 
a persoanei: «Vă mulțumesc, sint foarte 
emoționat, orașul dv. e minunat, vă 
sărutpe toţi, ceaul!»)? Ori în prezentările 
de cite cinci minute, citite leorbăit, în- 
tr-un microfon detect, la cite o casă de 
cultură? 

Aici, în. ghidarea relaţiei tineret-film, 
ar fi un teren de acțiune extraordinar de 
fertil pentru Casa Filmului. Extraordinar 
de fertil. Ar fi. 


Valentin SILVESTRU 


lung metraj a lui Constantin Vaeni, cu 
«Zidul». Se discută franc, critic, respon- 
sabil, cu preocupare și se confruntă 
propozițiuni esențiale. 

A treia caracteristică e natura deschisă 
a cenaclului, ce nu cunoaște spiritul de 
clan, acceptă persoane de felurite gene- 
rații, favorizează chiar schimbul de expe- 
riență, fără prejudecăţi -ori discrimina- 
țiuni de fus orar în materie de virstă. 

În dialogul viu al primelor ședințe au 
apărut, surprinzător, la unii tineri, mani- 
testări de rigiditate şi intoleranţă, încer- 
cări de canonizare a etaloanelor medio- 
crității și alte sechele ale unei cărunteţi 
anacronice, ivindu-se. la un moment dat, 
chiar procesul de intenţie, pacoste care 
produce mult mai întinse ravagii decit o 
epidemie bubonică, de întinderea ace- 
leia din timpul lui Caragea. Erau însă, 
clar, erupții locale, de intensitate redusă, 
nu afectau straturile mai profunde. 

Vom lua parte cu neascunsă satisfac- 
ție la această manifestare de juventute 
serioasă și vom urmări cu atenție sinceră 
modul cum se produc și se formează 
aici idei despre și pentru filmul nostru 
românesc de azi și de miine. ya 


sala de cinema 


Apucături vechi 


— Cred că sinteți fericiți cu această 
sală complet renovată. 

— În orice caz, s-a terminat cu vechea 
faimă a acestei săli. De-abia acum îşi merită 
numele. Însă, dacă ne-am lua după compor- 
tarea unor spectatori, ar însemna că ve- 
chea faimă se menţine. 

— De pildă? 

— De pildă, vin unii și stau în hol, de 
parcă aici ar fi sală de așteptare. Alţii 
vin ca la un fel de bufet, îsi aduc ali- 
mente, mănîncă şi beau în timpul filmului, 
de găsim după ei borcane, cutii de conserve, 
pungi, sticle. Există, ştiţi, această cate- 
gorie de tineri și copilandri care bat bule- 
vardul toată ziua și pentru care s-a pus 
parcă în mod special acest preț de 2 lei la 
bilet, ca să li se înlesnească intrarea, deși 
«Timpuri noi» e acum sala cu cele mai 
bune condiţii de confort de pe bulevard. 
Lor le convine să dea 2 lei și să poată intra 
a treia, a patra sau chiar a cincea oară la 
același film, nu pentru film, ci pentru alte... 
distracții. 

— Alte distracţii? 

— Staţi să vedeți. Pe mine, ca gospodină, 
mă doare sufletul de un scaun din ăsta 
îmbrăcat în catifea, cînd îl găsesc tăiat, 
jupuit sau, uitați-vă, cu tăblițele numerelor 
scoase. Dar ce credeți că descopăr într-o 
zi la W.C., la cucoane? Nu-mi explic decit 
prin faptul că a intrat acolo un bărbat, şi 
un bărbat în putere, că am găsit scoase 
susținătoarele pe care punem hirtia igienică. 
Le-a rupt, domnule, uite-așa, le-a făcut 
mc gata pină le-a rupt și le-a aruncat 
jos 

— Şi dumneavoastră, ce credeți că 
s-ar putea face în apărarea unei astfel 
de săli? 

— Ştiu eu, ce putere am eu? Eu aș zice 
măcar să nu se mai primească în sală oame- 
nii murdar îmbrăcaţi sau turbulenţi. Adică 
să fie o dispoziție scrisă și afişată care să 
ne dea nouă posibilitatea să-i refuzăm. Că 


cuvîntul spectatorului 


Comicul 
la Curtea de Argeș 


Are și n-are dreptate cititorul nostru 
Nicolae Dan, din Curtea de Argeș, str. 
Republicii nr. 47, cînd ne scrie, cam indig- 
nat, de cite se întîmplă în și în jurul cine- 
matografului «Unirea» din localitate. 

N-are dreptate cind reproșează respon- 
sabilului sălii o anume «obsesie a curățe- 
niei». Sint prea multe cinematografe în care 
«obsesia» asta lipseşte cu desăvirșire. Dar, 
desigur, şi aici are dreptate, e cam mult 
ca, în numele aceleiași obsesii, să pălmu- 
iască un spectator care, la ieşirea din sală, 
și-a aprins o ţigară. 

N-are dreptate nici cind reproșează ace- 
luiaşi binevoitor responsabil inițiativa de a 
spune citeva cuvinte lămuritoare despre 
filmul pe care oamenii tocmai se pregătesc 
să-l vadă. Nu-i nimic rău în asta. Dar are 
dreptate cind blamează excesul imperativ. 
Bunăoară, la filmul «Cu cărțile pe față», 
li s-a atras atenția spectatorilor: «Să nu 
înțelegeți din acest film doar niște bătăi 


condiţia actorului 


Cînd? 


Se spune că la totbal,teatru sau cinema se 
pricepe toată lumea. Şi dacă la fotbal mai 
există un criteriu obiectiv, al golurilor 
marcate, la cinema sau la teatru, subiecti- 
vismul spectatorului se află pe un teren 
cum nu se poate mai propice. Oricine poate 
spune, chiar dacă uneori îşi prefațează 
opinia cu expresia devenită clasică «este 
părerea mea de simplu spectator», oricine, 
zic, poate spune cum și în ce fel se poate 
face un rol, se poate realiza un personaj. 
Criteriul subiectiv de apreciere şi suveranul 
«eu așa văd scena asta» sint un CEC în 
alb pentru orice solutie. 

Impins de o curiozitate poate explicabilă, 
în cele din urmă, am adresat unora dintre 
acești vremelnici tovarăși de drum o 
întrebare clară și scurtă ca un sughiț: 
cînd? Le-am surprins scurt-circuitul din 
privire peste care au ridicat imediat per- 
deaua unui suris complice, agăţat de colțul 
buzelor, deoarece considerau întrebarea, 
în cel mai fericit caz, deconcertantă, dacă 
nu chiar absurdă. Chiar! Adică cum cînd? 
Ei bine, da! Cind rolul acela cuprins între 


venise un cetățean într-o zi, n-o să credeți, 
un coşar, care voia să intre în sală cu sirma 
pe umâr și cu găleata în mina) Dar eu 
n-am avut posibilitatea să-i pun în faţă 
un document și să-i spun! — Uite, omule, e 
scris aici, pe hirtie, că dumneata n-ai voie 
să intri aşa, în sala de spectacol. Eu aş 
mai propune apoi ca cei în drept să țină 
seama de faptul că sala noastră a fost 
complet renovată și că nu mai există nici 
un motiv ca prețul de intrare să fie redus 
la jumătate. 

— Să expediem propunerea dumnea- 
voastră pe adresa Centralei România- 
film. Şi s-o semnăm. 

— Fercu Rozina, controloare. 


Val. S. DELEANU 


Duhul neglijenţei 


E iarnă, și la un cinematograt de cartier 
rulează «Duhul aurului». Un cinematograf 
cu 300 de locuri, o sală curată, proaspăt 
vopsită, bine îngrijită. Dar e iarnă și cură- 
tenia nu ține de cald, nici vopseaua proaspă- 
tă de pe pereți, nici buna întreținere. Nu 
țin de cald nici măcar cele două sobe uriașe 
ce străjuiesc sala, mari, înalte, imense şi 
calde, întimplător calde în seara aceea 
pentru că «sosiseră lemnele»... 

Nici nu mai întreb ce căuta «Duhul auru- 
lui» la acel cinematograt. Mă întreb 
ce lac copiii — căci cinematograful are 
malinee cu filme pentru copii și ac- 
țiuni bine organizate cu filmul pentru copii, 
acțiuni de care tovarăşa Anica lonescu 
este foarte mîndră, căci ele reprezintă mun- 
ca ei aici, la acest cinematograf. Mă întreb, 
și îl întreb pe responsabil — noul responsa- 
bil, tovarășul Simion Dumitrescu — ce se 
întîmplă iarna cu toți acei oameni din 
cartier veniţi la un film la cinematograful 
lor. «Ştiţi, — mi se răspunde — la filmele 
la care se umple sala, oamenii se mai încăl- 
zesc unii de la alții. De la respirații, știți..,». 

Cinematograful acesta se numeste, in- 
timplător, «Progresul»... Prin faţă și prin 
spatele lui trec nepăsătoare și reci două 
conducte de gaz metan... 

ES 


și împuşcături. Să înțelegețti victoria bine- 
lui asupra răului!». Cam categoric acest 
«să înțelegeti!»... 

N-are dreptate cititorul cind reproșeaza 
aceluiași inițiativa de a explica neștiutorilor 
cum stăm cu comicul: «Noi, ăștia din cine- 
matografie, cînd cineva face ceva și lumea 
ride, numim comic...» Cind explicaţia vine 
de la «noi ăștia din cinematogratie» nu mai 
e nimic de făcut. Şi ca să ne demonstreze 
această... evidenţă, cititorul ne și expediază 
cîteva mostre de publicitate cinematogra- 
tică, rupte din viaţă, adică din vitrinele sălii 
«Unirea». Filmul «Şase viteji colindă lu- 
mea» a fost rebotezat în «Șapte viteji stră- 
bate lumea» (da, da, străbate!), «Aventuri 
cu Cosa Nostra» a fost «tradus» prin 
«Aventuri cu casa noastră». Curat casa 
noastră! În fine, un afiș ieșit de sub teascu- 
rile tipografiei locale grăia negru pe alb: 
«Vandana», mai tare ca «Articolul 420». 
Un film pentru toate virstele, un film pentru 
toate sexele, un film pentru toate preocu- 
pările». 

Astfel, nimic de zis, viața cinematografică 
la Curtea de Argeş pare a fi destul de 
mică, mai ales «cînd cineva face ceva și 
lumea ride». E comic. Comic de tot. Şi 
pentru toate sexele. 

P. conf. N.C. MUNTEANU 


scoarțele scenariului începe să-și trăiască 
propria sa viaţă, independentă de persoana 
actorului, determinată doar de personali- 
tatea sa artistică şi de datele conferite 
inițial de autor? Întrebarea este capitală, 
deoarece clipa aceea de viață a personaju- 
lui este efemeră, iar înregistrarea ei pe 
peliculă trebuie realizată nici mai devreme, 
nici mai tirziu, ci exact atunci, atunci cînd 
toate atributele au ajuns la temperatura 
necesară iar conexiunea valențelor se reali- 
zează organic. Factorul acesta cînd, prin 
importanța lui covirșitoare, definește impla- 
cabil pe regizorul care ştie, în sensul cel 
mai propriu, ce va să zică este aceea lucrul 
cu actorul. Deoarece, dacă în foarte multe 
îndeletniciri poți amina, întrerupe sau chiar 
întirzia strategic, sint altele cum ar fi 
bucătăria, chirurgia și cea de care se ocupă 
rubrica de faţă, actoria, în care orice 
moment de ezitare, nerăbdare sau întirziere 
poate să compromită toată strădania. Arta 
noastră caută să recompună, cu mijloacele 
ei specifice, viața sub aspectele sale genera- 
lizatoare, moralizatoare, căutînd înțelege- 
rea şi interesul spectatorilor. Clipa aceea de 
har care emoţionează și convinge, cristali- 
zînd, din diurn şi oarecare, momentul 
incandescent de artă, trebuie căutată, 
așteptată, cu inteligenţă și talent. 
Nu oricind poți filma cireșii! în floare. 
Mircea ALBULESCU 


tehnica românească 


în premieră 


Vizitatorulu: care se încu- 

metă pină la Buftea să vadă 

nema «cetatea» filmului românesc, 

i se administrează un pro- 

gram, devenit aproape ritual, 

ce include o filmare pe pla- 

tou, o raită pe la decorurile exterioare din 
vecinătatea studioului, o aruncătură de 
ochi în sala de înregistrare a muzicii şi, 
arareori, o plimbare în fugă prin sala 
maşinilor de developat de la fabrica de 
prelucrare a peliculei. Puţini, foarte puţini, 
cu excepţia celor direcți interesați, ajung 
într-un corp de clădire numit «filmări 
combinate», unde o mină de oameni, spe- 
cialiști de înaltă calificare, constituiți în- 
tr-un «laborator de cercetări cinematogra- 
fice», trudesc anonim la perfecționarea 
unor tehnici ce adeseori înseamnă pentru 


Ştefan Tapalagă. alias Pinzaru, academician, specialist 


film şi un plus de fior artistic. Recent, doi 
dintre ei, inginerul George Radu şi tehni- 
ciana Rodica loanin au pus ia punct o 
metodă originală de macniaj plastic, folo 
sită cu succes la noul film românes: 
«Elixirul tinereţii», acel machiaj care schim 
bă trăsăturile feţei actorului pînă la trans- 
formarea completă a fizionomiei interpre- 
tului. 


roblema machiajului de film este 
D veche de cînd filmul şi, cu toate 

reușitele de pină acum, ea continuă 
să facă obiectul a numeroase studii în mai 
toate cinematografiile. În numărul pe sep- 
tembrie 1974 al revistei American Cine- 
matographer se face o largă publi- 
citate procedeului de machiaj plastic 
aplicat la o nouă producţie în culori, 
«Lincoln văzut de Sandburg», un 
serial de şase episoade a cite o oră 
despre viața președintelui Lincoln,pe baza 
monumentalului roman biografic al lui 
Carl Sandburg. Realizat în studiourile 
Paramount, serialul a fost difuzat în re- 
țeaua color a cunoscutei societăți TV 
National Broadcasting System incepind 
cu seara zilei de 6 septembrie 1974, cînd 
publicul a rămas stupefiat de uluitoarea 
reconstituire facială a ilustrului personaj. 
Meritul revine incontestabil machiorului 
şef Charles Schram, interpretului princi- 
pal Hal Holbrook, directorului de fotogra- 
fie Howard Schwartz și studioului care a 
pus la punct metoda machiajului plastic. 
Pentru a acoperi părul lui Holbrook,o 
calotă craniană subţire de latex a fost 
fixată pe cap și s-a contopit cu pielea. 
Apoi, pe rind, au fost lipite cu grijă pe 
față «aplice» reprezentind porțiuni de 
ureche, frunte, nas, buze și maxilare 
(unul dintre ele complet, cu faimosul neg). 
Transformarea era de-a dreptul extra- 
ordinară; cu fiecare nouă adăugire, fizio- 
nomia actorului era radical schimbată, 
ca şi cum ai asista la o operaţie de chirur- 
gie estetică. O pudrare finală, şi iată-l 
pe Lincoln, copie fidelă a uneia dintre 
fotografii sau așa cum și l-a imaginat 
publicul american din lectură sau po- 
vestiri. 

Metoda are desigur şi inconveniente: 
durează mult, aproximativ trei ore, obligă 
actorul să bea lichide puţine şi numai cu 
paiul, să mănince în bucățele mici pentru 
a nu distruge machiajul cu aderenţă re- 
lativ redusă. 

ind au pornit la treabă, în urmă 
€ cu doi ani, cercetătorii noştri nu 
cunoșteau aceste detalii; de aceea 
drumul ce l-au urmat și soluţia la care 


16 


au ajuns sint diferite. De altfel şi 
scopul a fost altul; ei primiseră «co- 
manda» să realizeze un machiaj plas- 
tic de «imbătrinire» a personajelor, evitind 
metoda aplicelor care este greoaie, in- 
comodă şi de durată. Ocazia le-a fost 
oferită de filmul «Elixirul tinereţii», o co- 
medie în regia lui Gheorghe Naghi,in care 
personajele evoluează rapid de la o virstă 
la alta și «de la tinereţe pînă la bătrineţe», 
cum zice colindul — şi invers, «de la bă- 
trineţe pînă la tinereţe», cum îşi propune 
Gerovitalul. În locul aplicelor, cercetă- 
torii noștri au imaginat o pastă specială 
de latex ce se întinde în straturi pe faţă; 
în funcţie de numărul de straturi, se obţine 
o îmbătrinire mai mult sau mai puţin 
înaintată a personajelor. Reţeta pastei, 
un amestec complex de cauciuc, apă, al- 
bumine, rășini, adezive, cenuşă și zahăr, 
a făcut obiectul unor încercări de migală 
pină a se ajunge la o compoziţie optimă. 
Sarcina le-a fost oarecum ușurată graţie 
concursului de care s-au bucurat din 
partea actorilor Melania Cirje, Florin Pier- 
sic, Marin Moraru, Ştefan Tapalagă, Aure! 
Cioranu şi Mihai Fotino care, docili, uneori 
resemnaţi, dar plini de bunăvoință, au 
acceptat și rolul de cobai al noii metode 
de machiaj. 


Cind totul părea în ordine,s-a constatat 
că albuminele folosite ca stabilizatori na- 
turali ai latexului se alterează sub influen- 
ţa unor bacterii,degajind miros și provo- 
cînd coagularea latexului. Alte probe, 
alte încercări, pînă s-a găsit că alterarea 
albuminelor este împiedicată prin adaos 
de amoniac. Toate bune și frumoase, nu- 
mai că Melania Cirje şi Florin Piersic au 


în 


în legumicultură, inventator 


direct 


din Frankfurt 
am Main 


Un film ca temă de seminar 


(«Cabaret 


cu Liza Vlinnelli) 


De la 20 la 80 de 


Filmul «Elixirul tinereții» (scena- 
riul Al. Andriţoiu, N. Ștefănes- 
cu, Beno Merovici, regia Gheor- 
ghe Naghi). Distribuţia cuprin- 
de o serie de personaje, care pot 
cu ușurință și în 20 de minute 
trece de la 20 de ani la 80 și in- 
vers, datorită inginerului George 
Radu şi al tehnicienei Rodica loa- 
nin de la Studioul Buftea. 


ani în 20 minute 


A, 


«Lincoln văzut de Sandburg», de fapt actorul Hal Holbrook 
transformat de machiorul Charles Schram în Abraham Lincoln 


În anul 1962, la cea de a 
B-a ediție a filmului de scurt 
metraj de la Oberhausen, 
26 de regizori vest-germani 
semnau un patetic mani- 
fest prin care își exprimau 
dorința de a contribui la 
întemeierea unei școli naţionale a filmului 
artistic. Ar fi inutil să evocăm aici numele 
tuturor semnatarilor — de altfel, dintre 
aceștia, doar Alexander Kluge s-a afirmat 
(relativ). Dar nu este inutil să încercăm un 
bilanț sumar. Adică ce și-a propus «Mani- 
festul» și ce s-a realizat. 

Obiectivul prioritar a fost acela al găsirii 
cadrului de afirmare a noilor regizori şi 
producători, sub cuvintul de ordine «Primul 
fiim trebuie să fie posibil» Şi astfel 
au apărut Volker Schlöndorff, Rainer Wer- 
ner Fassbinder, Jean-Marie Straub, Rein- 
hard Hauff și alții, fără ca totuși o școală 
națională să se fi definit ca atare și fără ca 
filmul artistic german să se impună, acasă 
sau «peste hotare», cel puțin diminuind 
«renumele» cinematografiei comerciale 
(specializată, cum se știe, în film sexy de 
toate genurile și subgenurile). Chiar dacă 
primul film a devenit posibil, datorită unor 
forme de autogestiune, el nu a determinat 
«şcoala», ci necesitatea asigurării unei 
activități continue, atit în cinematografie, 
cît și pentru televiziune. Anonimatul în 
care filmul artistic vest-german s-a aflat 
vreme îndelungată este urmarea — afirmă 
regizorii, criticii, scriitorii — interesului 
pentru subiecte minore și a unor tendinte 
formaliste (ele însele epigonice în raport 
cu filmul francez sau englez al ultimelor 
decenii). Părerea aceasta este împărtășită 
de către viitorii cineaști ai R.F. Germane. 

In fapt, Academia de film din Berlinul 


nema 


occidental și Institutul cinematografic din. 


München reflectă al doilea punct al 
Manifestului de la Oberhausen, consacrat 
ideii de cultură cinematografică. Acestor 
instituţii de învățămint li se alătură Institutul 
de film de la Wiesbaden, cinematecile, 
cinematogratele comunale si toate cele- 
lalte forme de educație cinematogratică 
mai largă. Idealul dezvoltării tradiției filmu- 
lui politic german al anilor'20 și al ruperii 
totale de filmul celui de al Ill-lea Reich 
animă sincer atit pe profesori cit și pe 
studenți, pe toți cei care servesc arta filmu- 
lui atit în cercuri muncitorești de amatori, 
cit și în cercurile de prieteni ai cinematecii 
sau ai filmului de artă. În aceste cercuri 
se exprimă totodată și punctele de vedere 
cele mai radicale privind filmul vest-german 
de astăzi. 

«Studenții, ne făcea cunoscut prof. 
Helmut Printzler, au conștiința faptului că 
înnoirea autentică a cinematografiei vest- 
germane trebuie să pornească de la 
conținut. Ei înșiși învaţă film făcînd filme. 
Cursurile tradiționale (istoria filmului, teoria, 
montajul) au fost depășite. Se lucrează pe 
grupe de proiect, adică de realizatori, şi 
pentru un film dat se vizionează filmele 
relevante ale trecutului, se întreprinde o a- 
naliză sociologică, se lucrează la imagine, 
sunet, la montaj». Am văzut citeva ase- 
menea filme și am asistat la discutarea lor. 
Ar fi inutil să propunem pronosticuri pri- 
vind destinul artistic al studenților de astăzi. 
leri învățau încă și Christian Ziewen 
şi Claus Wiese — al căror tilm «Ghioceii 
înfloresc în septembrie», pe tema solida- 
rității muncitorești, a devenit un succes 
recunoscut nu numai la Forumul inter- 
național al filmului tînăr (Berlin, iunie 1974), 
ci şi prin prezentarea sa, foarte recentă, 
in rețeaua televiziunii; învățau de asemenea 
Werner Schroeter, chiar Fâssbinder — aflat 


tocmai acum în obiectivul discuţiei critice 


suportat cu dificultate mirosul de amoniac. 
Dar ce nu face bietul actor... O dată de- 
pășite dificultăţile olfactive, s-a trecut la 
treabă 
ehnica machiajului presupune lua- 
i rea unor măsuri obligatorii pentru 
reuşita operaţiei. În primul rînd, 
actorii trebuie să doarmă bine, să fie odih- 
niți, pentru ca mușchii feței să fie destinși. 
Înainte de aplicarea pastei de latex, actorii 
sint atent bărbieriţi, după care se aplică un 
prim strat ce se usucă timp de 1—2 minute 
cu foenul. Se întinde apoi un strat fin de 
pudră, după care se continuă cu alt 
strat de latex, ş.a.m.d. Dar, stupoare. În 
cazul actorului Mihai Fotino, machiajul 
se exfolia din cauza transpiraţiei în regiu- 
nea bărbiei. Remediul s-a găsit tampo- 
nindu-se această porţiune cu o soluţie 
împotriva transpiraţiei. A venit apoi rindul 
lui Ștefan Tapalagă la care machiajul se 
deteriora din cauza schimbărilor de tem- 
peratură; filmind în aceeaşi zi în curtea 
liceului «I.L. Caragiale» şi într-o sală de 
curs, machiajul plastic s-a desprins în 
citeva puncte ale bărbiei din cauza varia- 
țiilor mari de temperatură. Sint citeva 
exemple dintr-o mie, care arată că intro- 
ducerea noii metode a cerut multă atenţie, 
inventivitate şi colaborare între machiorul 
filmului, Mihai Mihăilescu, şi actori. Peste 
toate acestea o problemă-cheie ce s-a 
cerut rezolvată a fost găsirea unui diluant 
ce trebuia aplicat în final peste straturile 
de pastă uscată pentru ca fondul de ten 
Max Factor să adere la mască. Şi încă 
multe altele. Important este că s-a reușit. 
Important este că s-a lucrat cu produse 
indigene, inerte pentru față, omologate 
medical de Institutul pentru controlul de 
stat al medicamentelor. Metoda de ma- 
chiere este rapidă (durează cam 20 de 
minute) și are avantajul de a rezista la 
filmare circa 4—5 ore. 
u fost, desigur, şi voci care au cerut 
A vehement să apelăm la sprijinul 
unor studiouri străine. Dacă n-a fost 
aşa, meritul revine directorului tehnic, ing. 
Alex. Marin și celor doi cercetători ce au 
luptat din răsputeri să izbindească. Şi au 
răzbit. Dovadă stă filmul ce-l veți vedea pe 
ecrane. Aceste rînduri au darul să le răs- 
plătească o muncă încordată și pasionată, 
omagiind activitatea de cercetare într-un 
domeniu care înseamnă nu numai inspi- 
rație artistică, ci şi transpiraţie,de căutare 
lucidă. 


Constantin PIVNICERU 


cu ultimul său film (dintr-o serie de 13), 
«Effi Briest» (după Th. Fontane), Rein- 
hardt Hauff, devotat ca regizor — la fel 
ca Uwe Brandner — filmului politic. 
Filmele acestor consacraţi sint deja 
foarte critic receptate de către studentii 
de azi. Într-un fel,« Manifestul de la Ober- 
hausen» işi arată viabilitatea tocmai in 
această intransigență. Desigur, o suită de 
negații nu alcătuiește o cinematografie, 
după cum marile succese în filmul de scurt- 
metraj nu au transformat pe cîştigătorii de 
ieri ai premiilor în creatorii de film artistic 
atit de mult doriți. Între «maculatura» 
cinematografică ce domină rețeaua de 
difuzare și filmul artistic autentic continuă 
să se adincească o prăpastie. Niciunul nu 
a făcut încă dovada inutilității celuilalt. 
Așa încit,aici unde mă aflu,se vede și se 
revede «Cabaret» cu Liza Minnelli — un 
imens succes de la lansare — deci de 
aproape 2 ani. Dar acesta este doar un punct 
din program. Mai sint apoi discuțiile de la 
Cinematecă totdeauna pasionate și pasio- 
nante, lie că este vorba de retrospectiva 
Kenji Mizoguchi, de tilmele lui Wim Wen- 
ders («Alice, fiica orașelor» R.F.G., 
1973) sau Peter Bogdanovich («Paper 
Moon», S.U.A.-1973). Contruntările ,în- 
delungi au loc în cadrul seminarului cu 
tema: «Avangarda artistică în filmul sovietic 


mut» (Dziga Vertov, Ester Şub. S . Eisenstein, 


V. Pudovkin, Al. Dovjenkð, Lev. Kuleşov). 
Seminarul este condus de către criticul 
Ulrich Gregor. Într-o seară, la proiecția 
filmului chilian «La tierra prometida» 
(«Pămintul făgăduinţei», 1973) de Miguel 
Litin, vecinul meu de bancă s-a numit 
Herbert von Karajan. 


Mihai NADIN 


filmul românesc 


peste hotare 


Retrospectivă '74 


De 46 de ori prezent 


NEMA Chiar dacă anul 1974 'nu 

a fost anul maximelor 

consacrări, nu putem spu- 

ne că ela fost un an sărac. 

Prezente în 46 de festivaluri interna- 

tionale, filmele noastre au fost întot- 

deauna privite cu interes și comentate 
cu căldură. 

Ca și în alți ani,«recordul» premiilor îl 
deține sectorul filmului de scurt metraj 
(animaţie și documentare): Medalia de 
argint acordată filmului documentar «În 
fiecare luni și joi» la Festivalul interna- 
tional al filmului sportiv de la Cortina 
d'Ampezzo și Premiul «Golden Shahre» 
acordat filmului de animaţie «Puiul» la 
Festivalul internaţional al filmului pentru 
copii și tineret de la Teheran sînt două 
dintre cele mai prestigioase trofee ciîști- 
gate în 1974. 


Trei Oscar-uri meridionale 


Dar cum virtuțile unei cinematografii 
nu se pot judeca numai după numărul 
premiilor obținute, este necesar să ne 
reamintim că inscripția «România film 
prezintă» a apărut pe ecranele celor 
mai interesante confruntări mondiale: 
Competiţia pentru premiul Oscar 
(«Veronica»), Festivalul internaţional al 
filmului de scurt metraj de la Oberhau- 
sen («Letopiseţul lui Hrib», «Cadoul»), 
Festivalul internaţional al filmelor de 
animaţie— Zagreb («Cătălin şi Cătălina», 
«Galaxia»), Festivalul internaţional al 
filmului de scurt metraj de la Cracovia 
(«Formica», «inceputuri», «Cătălin și 
Cătălina», «Pescăruş cu aripi curate», 
«Bun ca ziua», «Weekend»), Festivalul 
internațional al filmului de la Karlovy- 
Vary («Un comisar acuză»), Festivalul 
internaţional al filmului de la Panama 
(«Nunta de piatră»), Festivalul interna- 
tional al filmului pentru tineret de la 
Cannes («Întoarcerea lui Magellan»), 
Festivalul international al filmului de la 
New-Delhi («Tatăl risipitor»). În fruntea 
clasamentului se alla desigur «Nunta 
de piatră» cu cele trei premii Oscar (nu 
e vorba de Oscarul american) decernate 
de juriul festivalului internaţional al 
filmului de la Panama. 


Filme, producători, contracte 


Prezenți la tirgurile de filme, am reușit 
nu numai «să ne descurcăm», ci chiar 
să devenim serioși parteneri: «Explo- 
zia», «Un comisar acuză», «Cu mîinile 
curate», «Ultimul cartuș» sînt numai 
cîteva din filmele pentru care mari socie- 
tăţi de difuzare din Europa şi America au 
încheiat contracte cu România film. Un 
distribuitor — producător englez — este 
pe cale să perfecteze achiziţionarea 
filmului «Nemuritorii», abia ieșit în pre- 
mieră pe ecranele noastre. «Actorul și 
sălbaticii» și «Filip cel bun» consti- 
tuie obiectul unor alte tratative comer- 
ciale. Așadar, semne bune anul are! 


Pe patru continente 


Peste 160 de filme de iung şi scurt 
metraj au purtat prin Europa, America, 
Asia şi Africa mesajul artei noastre cine- 
matografice. Gale ale filmului românesc, 
organizate cu prilejul celei de a XXX-a 
aniversări a eliberării, au avut loc la 
Moscova, Budapesta, "Varşovia, Praga, 
Sofia, Berlin, Ulan Bator. În Mexic şi,mai 
curînd, la Paris sau la Havana, Zile ale 
filmului românesc s-au bucurat de bune 
aprecieri ale presei de specialitate. 


lulian GEORGESCU 


17 


Imaginea unei înșelătoare fericiri familiale 
(«Portret de familie în interior» de Visconti) 


e Visconti și singurătatea. In cel 
de al 14-lea film al său, primul după în- 
cheierea acelei «trilogii germane» («Cre- 
pusculul zeilor», «Moartea la Veneţia», 
«Ludwig»), Luchino Visconti se lasă 
în voia unei amare meditații asupra bă- 
trineții şi singurătăţii. «Portret de fa- 
milie într-un interior» este povestea 
unui bătrin profesor (Burt Lancaster — 
vă mai amintiţi «Ghepardul»?) care tră- 
ieşte singur, printre cărţi, tablouri și 
amintiri. Într-o zi, însă, un ciudat cuartet 
(doi logodnici — actori debutanţi, mama 
băiatului — Silvana Mangano, şi prie- 
tenul său — Helmut Berger) se mută 
într-un apartament în același imobil cu 
profesorul. Se vor cunoaşte, și un timp 
bătrinul va crede că și-a găsit o familie. 
Dar între cei patru necunoscuți relaţiile 
sint tulburi și secretele lor sînt primei- 
dioase; evenimente tragice vor spul- 
bera iluzia profesorului care se va re- 
intoarce la singurătatea și la tăcerea sa, 
în care se întrevăd sfirșitul și moartea. 
Acesta este peisajul, în culori stinse, 


Claude Sautet. Pe generic, trei actori 
de mare succes la public: Yves Mon- 
tand, Michel Piccoli și Serge Reggia- 
ni. 

© Natura, mama noastră. În stu- 
diourile «Mongolkino» din Ulan Bator 
s-a încheiat turnarea unui nou film ar- 
tistic, intitulat «Oaza». Tema e de mare 
actualitate: protejarea mediului încon- 
jurător. $ 

e Poveste de dragoste. In curind 
se va da primul tur de manivelă la filmul 
«Gable şi Lombard», care nu va fi alt- 


ceva' decit povestea de dragoste, de- 


mult uitată, dintre Clark Gable și Ca- 
role Lombard. Marea problemă a pro- 
ducătorilor este găsirea unor actori în 
stare să reincarneze pe cele două ve 
dete. 

e O păpușă cvadragenară Eternul 
triunghi amoros, dar și hoţii şi vardiștii 

acesta e filmul «Păpușa gangsteru- 
lui», în care Marcello Mastroianni, So- 
phia Loren și Pierre Brice sint gangste- 
rul, păpușa gangsterului și polițistul în- 


Un gangster made in Italy 
(Sophia Loren și Marcello Mastroianni) 


pe care marele cineast il «scrie» după 
o lungă și grea boală, care părea că-l 
epuizase. Părea doar, pentru că, la 68 
de ani, Visconti continuă să ne vorbeas- 
că despre nobletea unei arte. 


9 Leitmotivul eroismului. Mai mul- 
te filme de producție recentă a studiou- 
rilor iugoslave au ca temă zilele grele 
ale războiului, ale luptei partizanilor îm- 
potriva ocupanților hitleriști şi a alia- 
ților lor din interior, cetnicii. Așa sint 
«67 de zile», de Zika Mitrovic, «Ce-a 
fost scris» de Aleksandar Dordevic, 
«Detașamentul minerilor» de Pre- 
drag Golubović, «Nunta» de Kadomir 
Saranovic, «Partizanii» de Stele Jan- 
kovic, şi «Micul căpitan Mikula» de 
Obrad Gluscevic. Povești diferite, cu o 
singură temă: eroismul. 

e Parodie cosmică. Abia a termi- 
nat filmul «Reintoarcerea Panterei Roz», 
o comedie regizată de Blake Edwards, 
şi imediat Peter Sellers se va reintilni 
cu același regizor pentru a juca în filmul 
«Zwamm», o parodie a succesului «Odi- 
seea spațială». Sellers va fi un extra- 
terestru în vizită pe bătrina noastră pla- 
netă. Partener, Mickey Rooney. Se 
mizează pe... cine ride la urmă... 

e Premiu. Premiul Jean Cocteau 
pe anul 1974 a revenit filmului «Vincent, 
Frangois, Paul și ceilalți», realizat de 


drăgostit de păpușă. Filmul este o co- 
medie plină de năzbitii, care se petrece 
în pitoreştii ani '20 (pitorești, pentru că 
îi vedem cu 50 de ani recul). Pentru So- 
phia Loren, «Păpuşa gangsterului» este 
al patrulea film în ultimele 12 luni, dar 
cel mai important dintre toate: în timpul 
turnării, actrița a împlinit 40 de ani. 

e Stele și astronauți. O stea a ci- 
nematografului sovietic, regizorul și sce- 
naristul Andrei  Mihalkov-Koncea- 
lovski și o stea a astronauticii, pilotul 
cosmonaut Konstantin Feoktistov, au 
avut un interesant dialog, reprodus de 
«Literaturnaia gazeta». După ce stabi- 
lesc un prim punct de contact, căzind 
de acord că și știința și arta amplifică 
și aprofundează imaginea noastră des- 
pre lume, interlocutorii stabilesc noi 
corespondențe între creația artistică și 
cea tehnică. Ei stabilesc chiar similitu- 
dini în trăirea actului lor creator: «mo- 
mentul jocului imaginativ», «momentul 
ideii», «teama în fața propriei idei noi», 
«rolul talentului și al experienței». Artă 
și tehnică? Numai puncte comune. 

e Cocktail. Regizorul german Peter 
Fleischmann realizează în prezent fil- 
mul «Greșala», după romanul grecului 
Antonis Samarakis, avind ca protago- 
niști pe francezul Michel Piccoli și pe 
italianul Ugo Tognazzi. 


e Filme nemuritoare. In sala West 
Side Marxist Center din New York a 
avut loc un Festival al filmului sovietic. 
Cel mai mare succes l-a avut filmul 
«Inimă de mamă» de Mark Donskoi. 

e Prolog '75. De curind a avut loc 
la Budapesta un Festival al filmului 
maghiar, în care, pe lingă filmele cele 
mai importante ale anului '74 au fost 
prezentate in avanpremieră și o serie 
din filmele «de autor» programate pen- 
tru 1975. De un deosebit succes s-au 
bucurat filmele: «Legati la ochi» de 
Kovacs András, «Dorobanţii» de Kar- 
dos Ferenc, «Electra, dragostea mea» 
de Miklos lancso, «Auto» de Böször- 
menyi Géza, «Să-ţi asumi răspunde- 
rea» de Mamcserov Frigyes, «141 de 
minute dintr-o frază neterminată» 
de Fâbri Zoltán. 

9 Marele actor, micul actor. Dus- 
tin Hoffman («Micul om mare», «Pa- 
pillon») interpretează o dificilă parti- 
tură în «Lenny» al regizorului Bob Fos- 
se, biografie a unui actor, Lenny Bruce, 
a cărui existenţă, sfirșită la 40 de ani, 
a fost o continuă luptă cu sine însuși, 
cu ceilalți, cu legea și cu morala. Vestit 
pentru numeroasele sale căsătorii, im- 
plicări în afaceri cu droguri, sau în acti- 
vități amorale în barul pe care și-l cum- 
părase, Lenny Bruce este pentru regi- 
zorul Bob Fosse un prototip al decăderii 
unei societăți. 


Cel mai greu rol: rolul unui actor 


(Dustin Hoffman în «Lenny») 


e Două vedete. La studiourile din 
Budapesta se află în fază de montaj 
filmul regizorului Gyöngyössy Imre, 
«Cei care așteaptă», dramă socială 
avind ca interprete principale pe Mari 
Töröcsik și pe actrița poloneză Maja 
Komorowska. 


e O magistrală palmă Un film, 
«Palma» de Claude Pinoteau, a consa- 
crat o nouă supervedetă a filmului 
francez: Isabelle Adjani. Care, la 18 
ani,a avut timp să părăsească Comedia 
franceză (unde era socotită o mare re- 
velaţie), să semneze mai multe contrac- 
te cu producătorii de filme, să joace în 
rolul Adenei în «Casa Bernardei Alba» 
de Lorca, la teatrul Odeon și... să pri- 
mească premiul «Lămiii», pentru rela- 
ţii de «ostilitate» cu ziariștii. 


e Hollywood design. La Muzeul 
Metropolitan de artă din New York 
a avut loc «o expoziţie a costumului 
romantic şi glamuros al Hollywood- 
ului», expoziție organizată de o fostă 
directoare de la «Vogue», Diana Vree- 
land. Costume de pe vremea cind fe- 
meile erau marile eroine ale filmelor, 
costume bogate, cu modele bogate de 
unde nu lipseau pietrele prețioase. Ex 
poziția cuprinde rochia de mireasă a lui 
Scarlett din «Pe aripile vintului», rochia 
purtată de Audrey Hepburn la Hipo 
dromul Ascot, în «My Fair Lady», cos- 
tume ale Ritei Hayworth, Mae West etc. 
La gala de deschidere exponatele din 
vitrine rivalizau cu excentricitățile ves- 
timentare ale vizitatoarelor. 


e Lumea comediei. Leonid Gai- 
dai, cunoscut realizator de comedie 
(«12 scaune»), a terminat filmările la 
«Nu e posibil», satiră a moravurilor 
micii burghezii în zilele imediat urmă- 
toare revoluției din octombrie. 


e Jocul cu camera. De mai bine de 
patru ani, Anna Karina, care pare a- 
trasă mai mult de regie decit de inter- 
pretare, n-a mai ascultat de indicaţiile 
unui regizor de meserie. Revenirea în 
fața camerei de luat vederi are loc cu 
filmul «Asasinul muzicant», pe care-l 
va termina în curind tinărul regizor Be 
noit Jacquot. Imediat, Anna Karina va 


Fostă vedetă a «noului val», 
astăzi regizoare (Anna Karina) 


incepe în calitate de regizoare un nou 
film în privința căruia păstrează un 
secret desăvirșit. Se știe totuși că va fi 
un film foarte feminin și că va avea pe 
generic pe Jeanne Moreau și Juliet 
Berto. Un film «intre noi, temeile». 


e Reintoarcere. După o absenţă de 
pe platouri de aproape zece ani, in 
care timp s-a dedicat filmului de tele- 
viziune, Roberto Rossellini revine la 
marele ecran. Filmul se va intitula «Ani 
fierbinți» și va fi un fel de biografie a 
lui Alcide de Gasperi, unul din cei mai 
mari oameni politici italieni de după 
război. Interpreţi: Luigi Vannucchi și 
Silvana Mangano. Regizorul a decla 
rat că «vede» acest film nu ca o biogra- 
fie, ci ca un fel de urmare a filmului său 
neorealist, din 1946, «Paisa». 


18 ani şi premiul Lămiii 
(Isabelle Adjani) 


Epopeea războiului civil 
(«Calvarul») 


e Trilogie. Pe platourile de la «Mos- 
film», regizorul Vasili Ordinski lucrea- 
ză la ecranizarea trilogiei lui Alexei 
Tolstoi, «Calvarul», care va deveni un 
serial de televiziune în 13 episoade. Pri- 
mele patru episoade, cuprinzind ecra- 
nizarea volumului «Surorile», au fost 
deja terminate. 

e Un regizor teminist. lată ce spune 
regizorul cehoslovac Jaroslav Balik des- 
pre filmul «De-a lungul acestui an, 
de-a lungul acestor zile» pe care toc- 
mai l-a terminat la studiourile Barran- 
dow: «Este povestea destinului mai 
multor femei care, din întimplare, tră- 
iesc sub același acoperiş. Nu este o 
ecuație a raporturilor lor reciproce, ci 
a raporturilor lor individuale faţă de viață 
şi de lumea în care trăiesc. Fiecare din- 
tre ele este copleşită de cite o problemă 
particulară, fiecare găsește o soluție, 
fiecare, într-un mod deosebit. Unele 
găsesc soluția chiar în cuprinsul fil- 
mului, altele o vor găsi, poate, mai tir- 
ziu, Altădată». 

e Accident. Trei vedete scumpe pe 
genericul filmului «Vacanţă posomori- 
tă»: Catherine Deneuve, Jean-Louis 
Trintignant și Claude Brasseur. Su- 
biectul: un bărbat (Jean-Louis) își pier- 
de soția și fiica într-un accident de 
automobil. Frumoasa lui soră, revenită 
din Anglia, îl ajută să depășească șocul. 

e Metempsihoza. După ce a inter- 
pretat pentru B.B.C., rolul lui Winston 
Churchill într-o biografie filmată, ac- 
torul Richard Burton a comentat ast- 
fel la televiziunea americană personali- 
tatea lui Churchilli: «interpretindu-l, 
mi-am dat seama că-l urăsc, și că urăsc 
pe toți cei ca el. Pe cei care au străbătut 
culoarele nesfirșite ale puterii în isto- 
rie. Era un fel de rege bandit, de tip 


medieval, cam prea laș pentru a avea 
curaj. Departe de front, îi era uşor să 
conducă războiul şi să-și dea cu părerea 
asupra soartei lumii dintr-o mașină cu- 
rată și elegantă». Burton a continuat și 
cu alte comentarii pe același ton, ceea 
ce a stirnit o vie indignare în Anglia. 
«Pentru noi nu va mai lucra niciodată», 
a declarat un reprezentant al B.B.C. 
Deloc impresionat de această reacție, 
actorul a declarat: «Jucind-ul pe Chur- 
chill, am devenit Churchill. Aroganta 
și lipsa lui de respect pentru oricine 
mi s-au transmis și mie, pină la culmile 
absurdului. Cînd am spus ceea ce am 
spus despre Sir Winston eram Sir 
Winston vorbind despre sine însuși 
atunci cînd era într-o dispoziție de 
buldog». 

e Manuscris cinematografic. In a- 
nii 1931—1932, Serghei Eisenstein a 
tras mii de metri de peliculă pentru fil- 
mul «Trăiască Mexicul». Filmările erau 
pe terminate, cind, subit, au fost aban- 
donate, deoarece producătorul ameri- 
can a întrerupt finanțarea. Materialul 
filmat n-a mai fost niciodată revăzut de 
Eisenstein. Diverși realizatori americani 
au montat din el citeva filme, total stră- 
ine de viziunea autorului. După mai bine 
de patru decenii, cineaștii sovietici au 
decis să ducă la bun sfîrşit filmul, cît 
mai aproape de concepția celebrului 
cineast. Yvor Montagu, binecunoscut 
teoretician englez și istoric al filmului, 
a salutat proiectul, atirmînd că «mate- 
rialul lui Eisenstein, chiar nemontat, 
are o importanţă la fel de mare ca și 
manuscrisele lui Tolstoi sau Balzac». 


Rubrica «Cinerama» 
este redactată de 
N.C. MUNTEANU şi Dan COMȘA 


in memoriam 


MN Anatole Litvak, cel mai euro 
pean regizor american de cinema, a 
incetat din viaţă la 72 de ani, într-o 
linică din apropierea Parisului. Şi-a 

put cariera în Germania, s-a îm- 
părtășit din gloria efemeră a Holly- 
woodului, a revenit mereu pentru a 
lucra şi a trăi pe bătrinul continent 
Chiar dacă nu vor intra în istoria cine- 
matografului, filmele «Mayerling» 
(1935), «Tirgul de șerpi» (1949), 
"tace Brahms?» (1960) i-au adus 
notorietate mondială 


m Pietro Germi. Unul din primele 
filme postbelice despre Mafia— «În nu 
mele legii» — era semnat de un tinăr 
discipol al lui Vittorio De Sica, regi- 
zorul Pietro Germi. Mai tirziu Germi a 
realizat citeva din marile succese ale 
cinematografiei italiene: «Divorţ ita- 
lian», «Feroviarul», «Sedusă și aban- 
donată», «Încurcătura blestemată». O- 

Jiul pe care-l aducea filmului «La 

vita» într-o secvenţă din «Divorţ 

n», ni-l amintesc ca un pasionat 

şi sincer iubitor al filmului. A murit 
în vîrstă de 60 de ani 


m Serghei Urușevski. A plecat 


dintre noi operatorul sovietic Serghei 
Urușevski. A plecat în lumea umbre- 
lor. Cinefililor le rămîne o lume, o 
lume așa cum a văzut-o el, alcătuire 
fragilă de lumini și umbre mişcătoare 
fost operatorul preferat al lui Gri- 
gori Ciuhrai («AI 41-lea», Premiul spe- 
cial Cannes, 1957) și Mihail Kalatozov 
(«Zboară  Cocorii», Marele Premiu 
Cannes, 1958 și «Scrisoare neexpe- 
diată»). Ca regizor a semnat tilmul 
«Fuga buiestrașului». Avea 66 ani 


Mm Cornelius Ryan. La numai 54 
de ani a murit Cornelius Ryan, autor 
al unuia din cele mai mari succese de 
librărie — “Ziua cea mai lungă», 
studiu istoric într-o formulă insolită 
a zilei debarcării aliate în Normandia, 
carte care a devenit și un mare succes 
cinematografic. Cornelius Ryan scria 
rar și cerceta intens toate sursele po- 
sibile de documentaţie. Celelalte două 
lucrări ale sale au tost de asemenea 
mari succese: «Ultima bătălie» (rela- 
tare asupra căderii Berlinului) şi «Un 
pod prea departe», publicată în toam- 
na trecută 


sondaj în cine-univers 


Nu credeţi că este 


prea mult snobism 


în dispreţuirea «filmului comercial» ? 


Dispreţul tată de ceea ce pe 
alte meridiane dar și la noi 
se numește cinematograf co- 
mercial este una dintre pri- 
mele caracteristici ale cine- 
filului snob sau chiar, pur și 
simplu,ale cinetilului «care se 
respectă». Dictionarele de specialitate 
n-au ajuns la o detiniţie definitivă a no- 
țiunii de cinematograf comercial dar 
nu vom greși, probabil, dacă îi vom re- 
cunoaşte drept trăsături specitice fap- 
tul că urmărește să placă la cit mai mulți, 
să se vindă cit mai bine, că este tot 
deauna atent la ceea ce se poartă şi la 
ceea ce se cere, că într-un asemenea 
cinematograf accentul cade mai cu sea- 
mă pe confectie decit pe rafinament, pe 
insolit sau pe profunzime. 

Desigur. cinematografia ca artă există 
şi fascinează în primul rind prin creatorii 
săi geniali, prin capodoperele unor Vis- 
conti, Bergman, Fellini, Tarkovski, Za- 
nussi, Hitchcock. Wajda, Sukşin. lánc- 
so și alți cîțiva, prin acele filme care 
descoperă și sporesc tainele sufletului 
omenesc și ale universului relațiilor 
umane, prin acele opere care știu să 
ofere ochilor noștri o frumusețe mai 
tulburătoare uneori decit cea a vieții 
însăși. Dar cinematogratul ca fenomen 
social nu se poate reduce numai la 
capodopere şi un repertoriu care s-ar 
profila numai pe culmi ar fi nu numai 
dificil, ci și literalmente ineficace (in- 
clusiv din punct de vedere artistic). 
Din moment ce nu există cinema pentru 
sertar, răsunetul în public, audiența la 
spectatori — esenţiale în orice artă — 
capătă în cinematografie o dimensiune 
cu totul deosebită. 

Este de aceea, poate, cazul să reabi- 
lităm într-un fel cinematograful comer- 
cial,căruia i-am putea spune fără a greşi 
și oprindu-ne mai cu seamă la ecoul 
pe care-l provoacă cinematograful,popu- 
lar sau de larg consum. Filmele care 
intră în această categorie sint cele pe 
care le vizionează sute și sute de mili- 
oane de oameni: pentru imensa majo- 
ritate a spectatorilor, cinematografia se 
reduce la asemenea filme şi, în tot 
cazul, ele constituie principala cale de 
acces spre adevărata artă a filmului 

Dar, dacă trebuie să subliniem îna- 
inte de toate importanta sociologică a 
fenomenului cinematografului de larg 
consum, importanță de altfel necon- 
testată de nimeni, inclusiv de către 
cei care-l detestă sau care văd în el 
sursa tuturor răutăților, e necesar în 
același timp să adoptăm o atitudine 
mai nuanțată şi în ce privește valoarea 
artistică şi de document semnificativ 
a multor filme din această categorie. 

Să ne oprim, de exemplu, la doi re- 
gizori italieni, ale căror filme au putut 
fi văzute şi pe ecranele noastre și care 
sint considerați drept «maeștri ai cine- 
matogratului comercial». 


cinemateca 


În februarie, Luis Buñuel implinește 
75 de ani. La virsta senectuții, maestrul 
e surd, dar vede, vede mereu aceleași 
lucruri, încit o dulce monotonie pare că 
se strecoară în filmele sale «bătrinești», 
lucrate cu infinită migală și răbdare. 
Ceea ce ne fascinează e farmecul discret 
al unei aparente desuetudini în arta 
acestui cineast care n-a trădat niciodată 
realitatea adevărată. În filmele sale, 
Buñuel arată nu o realitate anodină, ci 
degajă tocmai ipocrizia realității. El a 
arătat și continuă să arate «acea artă 
naturală, instinctivă, oribilă — spune 
Buñuel — a realității de a se disimula 
mereu, de a prezenta chipul său cel mai 
atrăgător, dar mincinos». Fascinant, prin 

urmare, la Buñuel e tocmai acest joc 
secund al semniticațţiilor teribile care se 
ascund sub masca onorabilității, a fru- 
moaselor convenţii: senectutea e vio- 


Meșteșugar eminent, stăpin pe toate 
subtilitățile construcției dramatice și ale 
provocării de efecte cu mare impact 
la public, Dino Risi (am aminti filmele 
«Depășirea» și «În numele poporului 
italian») a ştiut totdeauna să reflecte, 
fără ambiguități și, ce-i drept, fără prea 
multe rafinamente, problemele, obsesii- 
le, modele, miturile, chestiunile la ordi- 
nea zilei ale Italiei. Desigur, Risi nu 
posedă o mare forță capabilă să domi- 
ne scurgerea vremii, să transfigureze 
devenirea istorică în parabola şi semn, 
aşa cum o fac un Fellini sau un Visconti. 
Mai degrabă, vremea îl domină pe el și 
regizorul se străduiește s-o exprime în 
ce are ea mai direct. Lucrul e evident, 
de pildă, în filmul «in numele poporului 
italian», în care Risi vorbeşte cu talent 
şi vervă despre lucruri care stau la 
inima fiecărui italian, despre subordo- 
narea aparatului de stat de către marii 
cavaleri de industrie, despre cum se 
naște mentalitatea fascistă din mani- 
festări gregare. aparent apolitice (de- 
lirul mulțimii ieșind de la un meci de 
fotbal), despre «gallism» şi cezarism 
ca forme de expresie tipice structurilor 
înapoiate. reacționare ale Italiei. 

Un alt cineast, Luigi Comencini, 
pictor al lumii copilăriei, autor a două 
filme din seria tipic comercială: «Pane, 
amore e fantasia» (un altul a fost făcut 
de Risi), cunoscut la noi și prin reușitul 
film «Fata lui Bube»,a realizat nu de- 
mult filmul «Delict de dragoste». In 
invazia de pelicule mediocre dar cu 
pretenții, iată un film adevărat, sincer, 
direct. Marile metafore ale marilor ma- 
eștri au — de ce să n-o recunoaștem? 

- accesibilitate mai redusă, ele vor că- 
păta valoare de document mai tirziu, 
cind sensurile adinci și tulburi pe care 
ele le transcriu vor apărea mai evidente. 
Dar Comencini (ca şi Risi, dar în altă 
manieră) vorbește direct despre ches- 
tiunile pe care le discută la cafenea ita- 
lianul de rînd: despre condiţia prole- 
tară, despre dramele adaptării emigran- 
ților din sud, despre poluare şi condiţii 
de muncă, despre legătura intimă din- 
tre viața din fabrică și cea personală, 
despre faptul că adeziunea la partidul 
comunist nu înseamnă automat lichi- 
darea prejudecăților ancestrale. Şi to- 
tul într-o poveste simplă și umană care 
merge direct la inima spectatorilor, pen- 
tru că Luigi Comencini ca și alți ci- 
neaști din aceeași categorie știu ce 
«se poartă», știu care sint gusturile 
oamenilor, știu cum să vorbească cu ei. 

Exemplele s-ar putea inmulti, și de 
la David Lean la Terence Young sau de 
la Sacha Guitry la Claude-Autant Lara, 
un repertoriu imens ne stă la dispoziţie 
pentru a ilustra tezele sustinute mai 
inainte. Un repertoriu pe care progra- 
matorii noștri ar trebui să-l ia în consi- 
derație mai puțin complexați. 

H. DONA 


lentă şi impudică («Viridiana»), ino 
centa e vicioasă («Tristana»), umilința 
refulează instincte agresive («Jurnalul 
unei cameriste»), bigotismul simu- 
lează imoralitatea («Îngerul extermina- 
tor»), respectabilitatea burgheză 
ascunde o  instinctualitate animalică 
(«Frumoasa zilei»). Un inflexibil cod 
moral guvernează filmografia bufue- 
liană, construită în jurul unor obsesii 
de pamfletar acid, nervos, fantast, răsă- 
rit în lumea filmelor sale asemenea 
îngerului exterminator din propria 
operă. Bătrinul maestru merge prin ope- 
ra sa neabătut, asemeni lui Picasso, 
asemeni lui Casals; pentru el nu există 
un sfîrşit al creaţiei. Avem atita nevoie 
de ochii, încă vii, ai lui Don Luis! 


Petre RADO 


teleeveniment 


Dulcea caznă 
a amuzamentului 


Una din cele mai plăcute 

și mai amuzante cazne 

de decembrie — exprim 

un p.d.v. strict perso- 

nal— este aceea dea mă 

bucura și a ride'cu marii 
comici ai revelionului, la televizor. 
Mărturisesc — cu cea mai severă exi- 
gență în îndelungatu-mi proces de 
autoperfecționare — că pentru mine 
nu există tele-program de revelion slab, 
prost, plicticos, «de nevăzut, dragă...», 
«cum a putut să-ți placă aşa ceva...» 
şi alte șlagăre cunoscute din vastul 
nostru repertoriu nihilist al zilelor de 
1 şi 2 ianuarie. Poate că sint un nefe- 
ricit, poate că, dimpotrivă, sînt o natură 
binecuvintată, să mă ia naiba, dar eu 
rid sincer și din toată inima de cum 
apar Caragiul, Bibanul, Nicul Constan- 
tinul, Stela şi chiar comici mai mici. 
A-mi analiza acest straniu sindrom e 
inutil; mecanismele lui îmi sînt clare: 
dotat cu spirit critic, nu cer tocmai în 
noaptea de revelion capodopera umo- 
ristică — tot așa cum sint străin de cei 
care vor să mănince, exact în această 
noapte, cum n-au mai mincat tot anul. 
Asimilarea umorului — chestie, totuşi 
cît de cit spirituală, cu dificultăţile ei, 
cu un coeficient normal de rateuri 
socotit ştiințitic de 7 la 10 — anexa- 
rea «numerelor» lui Caragiu la calita- 
tea sărmăluțelor, amindouă urmind să 
fie la fel de bune, nu-mi caracterizează 
nivelul estetic care — de ce mi-aş 
pune cenușă în cap? — nu-l socotesc 
nici subnutrit și nici nesatisfăcător. 
Dar n-am să-mi încep noaptea de re- 
velion cu idei inflexibile, prea culte, 
prea adulte, mofturoase, abuzive, luînd 
lucrurile de la Caragiale și Buster 
Keaton în sus. De-abia așa — ținind 
fără efort și crispare o cumpănă natu- 
rală între bun simț și simț nebun — 
poţi remarca încintat chestii care l-ar 
fi încîntat şi pe directorul «Moftului 
român», după cum poţi respinge fără 
minie ceea ce e de respins. Că doar 
nu în ultima noapte a anului o să mă 
enervez și o să sar în sus pentru o 
anecdotă nesărată, auzită de-a lungul 
anului, sau să ma ambaiez în a genera- 
liza pripit şi a face praf un program 
intreg, pentru «ojumătate slabă...» — 
așa cum un unchi al unui prieten ținea 
să fie foarte riguros în precizarea sa: 


Un talent rupt din rai 
(Toma Caragiu) 


«Caragiu a avut un singur numa! 
bun, din două». 

Nu ţin asemenea socoteli, n-am for- 
mulări, rid şi cint — şi dacă nu rid 
la tot ce aud și văd, atunci rid şi cint 
de argumentele și turiile super-rafina- 
ților, micilor mofturoşi, marilor inte- 
ligenţe, snobilor şi pricepuţilor, şi tre- 
buie să admit că de multe ori aceștia 
le sint superiori, ca haz și logică, 
celor de pe ecran. Voi povesti altădată 
marele. meu «număr» — discuția cu 
un domn «foarte bine» care, dindu-mi 
ceva credit ca gust, se nimerise să-l 
distrugă pe Bibanul «pentru vulgari- 
tate» (tocmai mie să-mi spună asta!) 
și tirguirea încinsă între noi, el mai 
lăsînd, eu adăugind, și ajungind la 
o medie rezonabilă pentru că domnul 
nu vroia să fie în dezacord cu mine... 

Lăsind acest scheci adorabil pe 
altădată, să-mi duc la capăt dulcea 
caznă oferindu-vă — p.d.v. strict per- 
sonal — clasamentul meu de revelion, 
căci nici fără clasamente nu putem 
trăi la sfîrşit de an: 
1—2—3—4—5: Aura Urziceanu (reve- 
latie), Mircea Diaconu (confirmare), 
«raiul» lui Caragiu, «bucătăria» lui 
Nicu Constantin şi Brăila, «nunta» 
Bibanului. Vă asigur însă că nivelul 
intelectual îmi permite şi o numără- 
toare pină la zece reușite (coeficient 
înalt, cred eu, pentru o singură noapte), 
dar așa s-au făcut clasamentele la fot- 
bal, pe cîte cinci, și ar fi urit ca tocmai 
aici și acum să despărțim tradiţiile 
analizelor fotbalistice de tradiționala 
competenţă în muzica uşoară. š 

BELPHEGOR 


telescopuri 


aeae oa E e e a oal a 


Fapte 
deloc diverse 


Scriu din nou, cu plă 
cere, despre reporterii 
televiziunii. Din anul tre- 
cut răzbat încă ecourile 
plugușorului, cel mai fru- 
mos reportaj care s-a 


Un trio de pomină 
(Aura Urziceanu, Jean Constantin, Ştefan Bănică) 


scris vreodată despre schimbul de 
ștafetă dintre ani, și iată că ei ne aduc 
mereu veşti din toată țara despre fapte 
care grăbesc revelionul verii '75. «Ştiri» 
despre viață și oameni... Numai «știri»? 

Am urmărit, de pildă, spre sfîrşitul 
anului trecut, un reportaj al Rodicăi 
Rarău despre un maistru la virsta 
pensionării. Fapt de viață diurn. Dar 
cite semnificaţii umane într-un destin! 
Un om, maistrul Popa, la capătul a 
44 de ani de muncă, călăuzit permanent 
de un gind simplu, fără floricele de stil: 
să nu lași pe miine ce poți face astăzi. 
Un om, nea Popa, care «a format niște 
oameni», care i-a învățat în primul rînd 
să fie oameni. Cei din jur comunică 
aceasta simplu, direct, fără floricele 
de stil, omenește. Un om se desparte 
de colectivul în care a lucrat peste 
30 de ani de zile cu un la revedere, de 
luat absolut ad literam și porneşte, 


însoţit de reporter, prin locurile în- 


care a pus o «cărămidă» la gara de 
Nord, prin '29—'30, schelele acelea 
metalice, la Pavilionul Expoziţiei Na- 
tionale, cupola aceasta, la... Un om 
care a lăsat în urmă oameni și construc- 
ţii se desparte de tovarășii săi de mun- 
că, dar nu de muncă, pentru că de 
muncă nu se poate despărți, cu o 
lacrimă în ochi. Lacrima face parte din 
el, este o lucire de suflet. 
* 

Am urmărit apoi, nu demult, un re- 
portaj al lui Aristide Buhoiu despre 
alt om, la acelaşi ceas al intrării în 
legendă. Un om a cărui profesie s-a 
desfăşurat, timp de 50 de ani, în umbra 
unor mari actori ai teatrului românesc, 
dar de truda şi fantezia căruia au 
depins sute, mii de personaje scenice 
încrustate în memoria spectatorilor. 
Un adevărat artist al machiajului, Jean 
Romaniță. Căldura cu care reporterul 
s-a apropiat de acest mare artist nici- 
odată văzut la rampă, dar totdeauna 
prezent, a avut semnificaţia unei re- 
cunoştinţe, a unui omagiu. 

* 

Reporterii televiziunii s-au obişnuit 
să ne dea întilnire duminica seara, 
atunci cînd fiecare dintre noi se uită 
în urmă şi se uită înainte, să vadă ce a 
lăsat după el și ce are de lăsat în con- 
tinuare. Este foarte bine. Ciţiva repor- 
teri — să zicem Carmen Dumitrescu 
şi Al. Stark— se întilnesc într-un peisaj 
divers de actualitate. În căutare de 
oameni, căutind totodată să se adre- 
seze cît mai multor oameni, cu proble- 
me cetățenești, la ordinea zilei. Cite- 
odată au un subiect acaparant în sine: 
îl găsesc, ni-l propun, și-l însușesc, 
ni-l însușesc. Teme foarte diverse: 
o zi de muncă, azi, sau Bucureştiul 
anului 1990. Alteori ne pun curiozita- 
tea la încercare. Îşi dau, de pildă, întil- 
nire pe drumurile ţării într-o zi oare- 
care, la orele 11... Ce vor avea să ne 
spună? Roma, orele 11, da, a fost 
«un fapt divers» care a intrat în istorie. 
Dar Ploiești, orele 11? Sintem, re- 
pede, convinşi că temerile noastre 
sint absolut inutile. Carmen Dumi- 
trescu şi Al. Stark ne demonstrează 
simplu, fără vorbe de prisos (şi nici 
măcar cu prea multe vorbe ale lor ci 
cu vorbele interlocutorilor), mai ales 
cu fapte, că orele țării au, oricînd, cite 
ceva de spus. Un om pleacă la Bucu- 
reşti să vadă ce se poate face cu... 
pentru ca munca unei întreprinderi 
industriale să nu sufere tergiversări... 
Un om își destăinuie proiecte care 
inseamnă milioane... Un om este sur- 
prins într-o oră obişnuită, muncind 
în mod obişnuit, și în această muncă 
obișnuită înregistrăm «voltajul» tim- 
pului contemporan. Un om, certat cu 
codul nostru de viață, al nostru, al 
tuturor, este «prins» de-a curmezişul. 
Braşov, orele 11? Da, Brașov, orele 
11, și orele 13, și orele 19, și orele 23: 
orele ţării înregistrează pulsul țării... 

+ 


Consemnări, consemnări... Despre 
reporteri și reportajele lor s-ar putea 
scrie, desigur, multe, foarte multe 
încă. 1975 este, cred, pentru ei, un an 
de participare maximă: reporterii sint 
parte, nu pot fi decit parte, din marele 
efort colectiv. 


Călin CĂLIMAN 


teleliteratură 


Copiii 
și cărțile lor 


Emisiunea literar-artisti- 

că tv., care timp de un an 

de zile s-a străduit, şi de 

multe ori a reușit să fie 

o veritabilă tribună activă 

de dezbatere, care a ini- 
tiat frumoase acţiuni, dintre care șeză- 
torile literare şi anchetele cu temă 
dată, este o certă reușită. Una din ulti- 
mele emisiuni de anul trecut şi-a pro- 
pus să fie mai blindă, mai lirică, mai 
puțin incisivă decit o cunoșteam, adică 
să vorbească despre literatura pentru 
copii. În lipsa zăpezii, cel puţin la Bucu- 
rești, redactorii s-au bucurat de soare 
şi de zimbetul copiilor pe lîngă brazii 
mai degrabă estivali ai pomilor de 
iarnă şi ne-au invitat în minunata și 
lipsita de griji lume a ‘cărților pentru 
copii. Lipsită de griji — numai În apa- 
rență, pentru că invitații emisiunii au 
fost categorici cum numai copiii ştiu 
să fie. Literatura pentru copii are voie 
să fie scrisă numai de mari scriitori — 
aserțiune susținută strălucit de Nina 
Cassian, cu farmec de Constanţa Bu- 
zea, cu melancolie de Octav Pancu 
lași și cu planuri editoriale de directo- 
rul editurii «lon Creangă», Tiberiu 
Utan. Au fost consultate învățătoare 
și educatoare, au fost consultaţi, mai 
ales, copiii. Ultimii, ne-au mai uluit 
odată, ca de fiecare dată. Tocmai cînd: 
o educatoare ne spunea că ce să-i faci, 
noi citim Andersen şi «ei» citesc astro- 
nomie și construcţii de maşini... vine 
«o persoană de șapte ani» în fața ca- 
merei și spune: «Literatura pentru co- 
pii trebuie scrisă numai de mari scri- 
itori, pentru că numai ei sint în stare 
să priceapă sufletul nostru, cei mari 
mai pot citi şi scriitori mai mici» (ceea 
ce noi, nefericiții de oameni mari 
facem mai des decit ne-ar dori inima). 
Sau: «Dacă pentru noi, copiii, se scrie 
literatură bună, ea poate fi înțeleasă 
chiar de oamenii mari!» De curind, o 
fetiță de patru ani mi-a povestit că a 
«citit» cu ajutorul educatoarei o po- 
veste în care barza salvează o broscu- 
tă. «Dar eu cred că a mincat-o!» — 
mi-a zis fetița și eu nu puteam s-o 
acuz de pozitivism. Emisiunea a oco- 
lit cu eleganţă acest aspect, lăsindu-l 
pentru zile mai puțin festive. Pină 
atunci, să ne crească copiii în raport 
cu pretenţiile lor culturale și totul va 
fi în regulă! 


Smaranda JELESCU 


teleobiectiv 


A visa 
pentru viitor 


A visa pentru viitor, a 

arunca niște punți uriaşe 

dar temeinice între azi 

și miine, a desluşi pe 

harta țării noastre, pro- 

filul ei de mai tirziu, ar fi, 
rezumativ, miezul fierbinte şi convin- 
gător al emisiunilor România de azi, 
România de miine. Mă voi referi la 
două dintre ele (ambele semnate de 
Dionisie Şincan), unde este vorba de 
case, ape, oțel și grine, adică de acele 
subiecte primare de unde începe și 
cu care se durează viața. 

Trăim cu toţii fenomenul, marele 
fenomen al urbanizării. Industria chea- 
mă creiere și brațe de pe întreg cu- 
prinsul ţării. Este o continuă migrare 
a satului spre oraș. Pe de o parte. Pe 
de altă parte, în citeva decenii popu- 
laţia țării noastre se va dubla. lată deci 
puse frontal și poate și nevralgic două 


Clădirile nu sînt semnate, dar sub fotografia Devei de azi 
se poate pune semnătura autorului: arh. prof. Cezar Lăzărescu 


intrebări cheie ale primei emisiuni la 
care ne referim. Cum trebuie să arate 
oraşele noastre? Dar satele? Ciţiva 
din marii noștri arhitecţi și-au dezvă- 
luit planurile şi gindurile cu discernă- 
mint, dar și cu lirism, cu minţi de ma- 
tematicieni ai liniilor dar şi de poeți ai 
formelor. Vorbele lor căpătau volum 
și consistență prin imaginile care ne 
înfățișau cum au fost Focşanii, Tulcea, 
Constanţa sau Baia Mare ieri şi cum 
sînt astăzi, dindu-ne posibilitatea să 
intuim cum vor fi ele miine. S-a vorbit 
despre modern, util, practic, dar și 
despre ritm, despre un anumit ritm 
al interpretării spaţiilor, despre un 
limbaj al arhitecturii care poate şi 
trebuie să fie numai al nostru. 

În cea de a doua emisiune asupra 
căreia mă opresc a fost vorba de pu- 
terea apelor, izvoarele oțelului și legă- 
natul grînelor. Dorin Pavel, profesor 
universitar şi «inginer al apelor» iu- 
beşte apa, o iubește cu patimă și cre- 
dință de o viață întreagă. 

Minunată lecție de tinereţe și fer- 
voare ne-a dat acest vrăjitor al apelor 
care își vede etapele vieţii prin curge- 
rea undelor. O nouă hartă a apelor 
ne era deslușită de acest magician 
duios și hitru, savant şi poet, cu rîuri 
chemate să-și schimbe cursul, cu noi 
lacuri, cu noi cascade-fluvii de lumină, 
tu noi canale. 

Despre oţel sintem obișnuiți să ni 
se vorbească mai aspru, mai bărbă- 
tește. Dar iată se poate spune și alt- 
cum: oţel înseamnă și voinţă, şi sacri- 
ficiul oțelarilor de ieri care de obosiţi 
ce erau dormeau după lucru în oalele 
mari şi calde ale oţelăriilor şi se sculau 
la sunetul sirenei. Rar vedeau cerul 
albastru sub trimbele de fum. 

Reșița, Hunedoara, Galaţi, Tirgo- 
viște, miine Călărași, sub bagheta re- 
porterului nu mai sînt orașe, ci nume 
de oţel. De oţelul uzinelor de fier de la 
Vlăhița ni se spune că e ca vinul de 
Cotnar, puţin dar bun. 

Efortul acesta continuu al realiza- 
torilor emisiunilor de a domestici pînă 
şi cele mai «dure» subiecte, de a găsi 
pe cei mai potriviți oameni care prin 
realizările lor sînt în stare să ne trans- 
mită patosul unor preocupări de o 
viață, este de bună seamă un efort ce 
merită a fi subliniat. 


Sanda GHIMPU 


o idee pe lună 


Antologiile 


În preajma anului 
nou, redacția telesportu- 
lui ne-a oferit, potrivit 
unui obicei bun, citeva 

emisiuni de tip antologic 

(ca să nu spunem chiar 
antologice) înfățișind cele mai demne 
de atenţie momente sportive ale lui '74: 
cele mai frumoase goluri, cele mai 
ka 


rapide sprinturi, cele mai eficiente 
uppercut-uri. Urmărite cu plăcere 
(adică fără plictis), antologiile în cauză 
s-au făcut remarcate nu numai prin 
intensitate (fiecare zecime de minut 
echivala cu un act, un fapt, un eveni 
ment), ci și prin valoarea momentelor. 
Belphégor, în cronica sa, nu şi-a putut 
reprima voluptatea de a asista la ase- 
menea unică paradă de goluri-vedetă; 
lon Chirilă a telesărit, observind ceea 
ce observăm mai rar de-alungul anilor, 
adică europeana calitate a fazelor de 
gol de pe 23 August sau de la Pitești. 
Adevărul este că antologia e mai mult 
decit o idee, e o metodă. Metodă de 
extragere a valorilor, de eliminare a ter- 
nului, inertului şi vidului din me- 
ciuri, de revelare a clipelor tari, semni 
ficative. O metodă (admitabili acești 
mineri de imagini, de la masa de 
montaj) de aducere la cunoştinţă a 
esenţelor. În sfîrşit asupra cuvîntului 
«metodă», deoarece — dacă admitem 
ideea — nimic nu ne împiedică să 
așteptăm operațiunea de extindere, 
de la lumea sportului la alte zone de 
evenimente. Şi să ne gindim (pentru 
decembrie '75 — de ce nu?) la o anto- 
logie a scenei, cuprinzind virfurile de 
text, regie și interpretare ale anului; 
la o antologie a filmului, la o antologie 
a arhitecturii, la o antologie a umorului 
(spiritele anului...) la o antologie a 
picturii, sculpturii şi artizanatului, la 
o antologie a urbanisticii şi, mai ales, 
la o antologie a grădinilor noi. 


Al. MIRODAN 


filme pe micul ecran 


_ @ «Viaţa lui Leonardo da Vinci» 
(serial tv. realizat de Renato Castel- 
lani). Apariţia acestui serial pe micile 
noastre ecrane mi se pare un adevărat 
eveniment. Întii, pentru formula lui 
insolită, în care scenelor de ficțiune le 
sint alăturate documentele filmate şi 
citatele prezentate de un comentator, 
spectacolului-prelegere, spectacolul 
propriu-zis. Apoi, pentru remarca- 
bila-i ținută artistică şi pentru deosebita 
valoare instructivă. În sfîrşit — dar nu 
în ultimul rînd — pentru demonstraţia 
pe care o face: aceea că un serial poate 
fi conceput nu numai pornind de la 
nişte crime, ci și de la nişte capodopere 
ale artei; că viața unui om de geniu 
poate ține trează atenția — atunci cînd 
e istorisită cu har — la fel de mult, 
dacă nu chiar mai mult, decit viața unui 
killer, că un panoramic (însoţit de un 
comentariu inteligent) peste o pictură 
poate avea în el mai multă tensiune 
decit orice urmărire de mașini; că o 
senzațională afacere cu droguri nu va 
putea fi în vecii vecilor mai interesantă 
decit cea mai măruntă întimplare din 
viața lui da Vinci. Şi cultura — spune 
filmul lui Castellani — poate să fie un 
subiect de serial. Trebuie să fie. 


m «Z» (Costa Gavras, 1968). În loc 
de orice alte comentarii asupra pelicu- 
lei, prefer să-mi amintesc ceea ce au 


anunţat agenţiile de presă în urmă cu 
citeva săptămini: odată cu răsturnarea 
dictaturii militare în Grecia, «Z», filmul 
pamflet interzis pină atunci, a fost 
proiectat, pentru prima oară, în citeva 
zeci de săli de cinematograf din 
această țară. Viaţa pare să fi răspuns 
întrebărilor şi apelurilor filmului, și 
această comunicare latentă dar sigură 
între viață și film este tulburătoare. 


N «Joe Hill» (Bo Widerberg, 1971). 
Un film politic în substanţă, dar deloc 
ortodox în ce priveşte aspectul formal 
specific azi acestui «gen» de pelicule. 
Pentru că majoritatea filmelor politice 
ne-au obişnuit cu un stil direct, 
dînd iluzia ciné-véritė-ului preocupat 
aproape numai de epic, în timp ce 
«Joe Hill», dimpotrivă, nu se sfiește 
să istorisească povestea-i politică 
într-un stil supravegheat pînă (uneori) 
la calofilie, fără teamă de mizanscenă 


Supercalifragilistic... 


(Julie Andrews în «Mary Poppins») 


evidentă (și de calitate), în care epicul 
e  contrabalansat de consistente 
accente lirice. Tocmai acest stil, 
oarecum inadecvat în principiu unui 
film politic, dă aici toată valoarea 
peliculei, și asta fiindcă el nu e folosit 
de oricine, ci de un regizor — daţi-mi 
voie să pronunt două cuvinte banale 
— sensibil şi inteligent. 


E «Ce se întimplă, doctore?» (Pe- 
ter Bogdanovich, 1972). Slapstick-ul 
nu a murit, nu poate să moară — iată 
ideea voioasă şi reconfortantă ce ră- 
mine de pe urma acestei comedii care, 
deși putea merge pe cele o mie de căi 
deschise în fața oricărei comedii, a 
preferat-o pe a o mie și una, cea mai 
colbuită dar — zic eu — cea mai sigură: 
aceea a gagului clasic și a punerii lui 
tradiționale «în pagină», de la «papa 


Keystone» citire. Sigur, această alu- 
necare înspre comedia de acum, ehei, 
50 de ani, ar putea fi socotită o variantă, 
între altele, a preaciîntatului «retro», 
cu sigur succes de public. Mie, însă, 
îmi place să văd în mica «piesă de 
virtuozitate» a lui Bogdanovich o do- 
rință teribilă (și, în felul ei, semnifica- 
tivă) de comedie pură, sănătoasă, 
primară (dar nu primitivă), de comedie 
naivă (aşa cum există, să zicem, pictu- 
ra naivă), în care triumfala, esenţiala 
alunecare pe o coajă de banană nu a 
apucat încă să fie înlocuită de «scuză- 
mă, dar dinții dumitale sînt înfipţi în 
gitul meul» (formă de umor, aceasta 
din urmă, altminteri stimabilă...) 


m «Distratul» (Pierre Richard, 
1970). O situaţie ciudată: e limpede că 
autorul filmului a făcut un lucru bun, 
dar nu asta e ciudat, ci faptul că la fel de 
limpede se vede că ar fi putut face un 
lucru foarte bun, excepțional chiar. Ce 
l-a împiedicat? Probabil prea impru- 
denta, epigonica batere a unui drum, 
proprietate particulară, aparținind lui 
Tati. Oricum, înainte de a fi comenta- 
tori sîntem privitori, şi privitorii din noi 
sînt obligați să mărturisească faptul că 
filmul i-a distrat... 


m «Mary Poppins» (Robert Ste- 
venson, 1964). Strigătele de încîntare şi 
șoaptele de uimire se cheamă unele 
pe celelalte la fiecare revedere a pelicu- 
lei, inegalabilă bijuterie, încit «litera- 
tura» pe marginea ei are toate șansele 
să sporească și fără contribuția mea. 
Vreau deci să precizez doar atit: că 
dacă prin «mașină de iluzii», cum mai 
e numit adesea cinematograful, se 
înțeleg, de exemplu, încîntător de 
serioasa excursie printr-o ţară a minu- 
nilor şi fantasticul candid din «Mary 
Poppins», atunci — cum spune nemu- 
ritorul verb — «consimţt!» 


N «Popeye marinarul» (desene a- 
nimate de Max Fleischer). Primele fil- 
me cu Popeye — spun cărţile — da- 
tează din 1933. Doi autori din ce în ce 
mai inspirați în ultima vreme în alcă- 
tuirea unor emisiuni de desene ani- 
mate (i-am numit pe Viorica Bucur şi 
Radu Cimponeru) ne-au propus în 
mijlocul iernii un reconfortant program 
cu Popeye, program binevenit,deoare- 
ce a reamintit publicului larg că anima- 
ţia clasică nu începe și nu se sfirșeşte 
cu Disney, că există umor și idei mai 
interesante decit cele ale lui Donald. 
Şi nu doar mai interesante, ci și, poate, 
mai subtile. Pentru că, să nu uităm, 
filmuleţele acestea cu Popeye vin-să 
spună, în felul lor, că spanacul, nesu- 
feritul spanac (nu e zi în care Popeye 
să nu trebuiască să ia o porţie), trebuie 
înghiţit fără cricnire, chiar dacă are 
un gust infam: cine știe să îl «prelu- 
creze» și să Îl asimileze se călește, 
devine rezistent, imun, precum Popeye 
pe care nici una din teribilele acțiuni 
ale «durului» Bluto (eternul său adver- 
sar) nu-l mai pot surprinde și atinge. 
Fabulă pentru copiii de toate virstele. 


Aurel BĂDESCU 


Calea cea mai sigură: gagul clasic 
(«Ce se întîmplă, doctore ?») 


/ 
$ 


n 
Í 
| 


A şasea ediție a Cupei de cristal a fost 
prima manifestare aproape instituționaliza- 
tă și, oricum, competitivă a scurt-metraju- 
lui românesc, în ansamblul său. Revederea, 
cu acest prilej, a unui număr mare din fil- 
mele pe care le-am recomandat la această 
rubrică de-a lungul anului trecut, ne în- 
deamnă să detaşăm și să recomandăm în 


Farnxcul discret 
al animației 
(„Pic şi Poe 


continuare pe citeva dintre acelea a căror 
viață depășește anul premierei. Şi al pre- 
mierii. Nu vom face, deci, o cronică a pal- 
maresului — reprodus integral alături — ci 
vom încerca o explicaţie a longevității citor- 
va filme, în contextul selecției de 101 titluri 
prezentate de studiourile «Sahia», «Ani- 
mafilm» şi de către L.A.T.C. 


Documentarul 


E «Lungul drum al pîinii către casă» 
de Constantin Vaeni: Marele premiu al 
Concursului. Constantin Vaeni a tradus 
într-un poem patetic, lapidar, ceea ce a fost 
o întreagă epopee: desecarea bălții Brăilei 
şi transformarea ei în lan de griu. Faptul că 
regizorul utilizează material de filmotecă 
se transformă din servitute în merit de 
excepție. Autorul folosește acest material 
pentru a evoca, prin imagini efectiv auten- 
tice, un efort constructiv tenace, nemachiat 
şi neimpodobit cu trandafiri, surprins pe 
viu, atit ieri cît și azi. El rezolvă, astfel. o 
veche dilemă a genului, fără a recurge la 
reconstituiri și fără a se limita la ilustrarea 
rezultatelor prezentului. Această rigoare, 
dublată de virtuozitatea severă a monta- 
jului și susținută de perfecta consonanță 
stilistică a imaginilor «la zi» ale lui Francisc 
Patakfalvi, atribuie filmului nu numai ori- 
ginalitate, dar şi un caracter exemplar. 

E ceea ce a făcut ca «Lungul drum...» 
să surclaseze alte producții prezentate în 
concurs la aceeași categorie. Sint filme 
pline de merite și cu nobile ambiţii, dar în 
care au primat adesea fotogenia sau ver- 
biajul. 


telex Sahia 


N «larna unor pierde-vară» de lon 
Moscu: Premiul pentru filmele dedicate 
procesului actual de perfecţionare a 
vieții sociale, pentru filmele de anchetă 
socială și de educaţie cetățenească. 
Se pare că documentarul nostru se află 
într-un moment cind işi reconsideră ma- 
teria primă și statutul. Pentru că, iată, lon 
Moscu utilizează la rindu-i cadre din alte 
producții, cu delicvenți şi delicvente. Do- 
cumentariștii îşi asumă, deci, dreptul cită- 
rii, al parafrazării, demonstrind implicit că 
documentarul nu e neapărat o artă de 
primă instanţă, ilustrativă, că îi este acce 
sibil un «joc secund, mai pur» și, mai ales, 
mai dificil. lon Moscu organizează astfel 
materialul filmat încît pare să fi adunat 
toate personajele incriminate în același 
local: la etaj, în restaurant — prietenii de 
pahar, la parter, la bar — prietenele de 
noapte, iar la subsol, în jurul meselor de 
joc — prietenii de noroc. Atent la gesturi 
şi expresii, la complicitatea convivilor, au- 
torul, inspirat de scenariul lui Platon Par- 
dău, compune imaginea unui mediu, face 
pictura unei întregi faune sociale, altmin- 
teri risipite și care de obicei scapă printre 


Cupa de cristal 


A şasea ediție a «Cupei 

de cristal» a marcat cel 

puțin un record: 103 fil- 

me în concurs. lar nu- 

mărul mare de filme de 

calitate a impus unora 
o concluzie: producţia de filme de 
scurt metraj, realizată în studiourile 
«Al. Sahia» şi «Animafilm», la Studioul 
Armatei şi la Institutul de artă teatrală 
şi cinematogratică — nemaivorbind 
de producția de tilme de scurt metraj 
a televiziunii române — ar merita, 
pentru concursul anual, un cadru mai 
adecvat: Festivalul naţional al filmului 
de scurt metraj. Juriul a avut o sarcină 
grea, cerindu-i-se să aleagă din multe 
filme bune, pe cele mai bune. Filmele 
premiate, de la Studioul «Sahia» sint 
următoarele: «România azi» de Octav 
loniță (Premiul pentru filmele închinate 
realizărilor obținute de poporul român 
în construcția socialistă), «larna unor 
pierde vară» de lon Moscu (Premiul 
pentru filmele dedicate procesului ac- 
tual de perfecționare a vieţii sociale, 
pentru filme de anchetă socială și de 
educaţie cetățenească), «Formarea 
poporului român» de Petre Sirin 


(Premiul pentru filmele inspirate din 
istoria patriei), «Bun ca ziua» de 
Slavomir Popovici (Premiul pentru fil- 


mele despre fenomenul cultural-artis- 
tic, de educaţie estetică și de promo- 
vare a culturii socialiste), «La începu- 
turile vieții» de Zoltan Terner (Pre- 
miul pentru filmele de popularizare a 
cunoștințelor ştiinţifice şi de promo- 
vare a concepției materialist-știinţi- 
fice despre lume), «Strălucita solie 
de prietenie și colaborare» de Pan- 
telie Țuţuleasa (Premiul pentru cea 
mai reușită rezolvare cinematografică 
în filmele de reportaj), «Structura me- 
talelor de turnătorie» de Al. Gaşpar 
(Premiul pentru cel mai bun film de 
învățămînt), «Remember» de Eugenia 
Gutu (Premiul pentru cel mai bun 
film utilitar), «Sovata» de Mirel Ilieșiu 
(Premiul pentru cel mai bun film publi- 
citar). Marele premiu «Cupa de cris- 
tal» a fost acordat filmului «Lungul 
drum al pîinii către casă», în regia 
lui Constantin Vaeni, care a întrunit 
cel mai mare punctaj. Tot aşa de bine 
marele premiu putea fi acordat — în 
afara filmelor premiate — și filmelor 
«Un minut ieri și azi» de Doru Cheșu, 
«Dunărea» de Mirel |lieșiu sau «lscu- 
sința nu așteaptă virsta» de Titus 
Mesaroș. O opţiune personală: «Sim- 
fonie în Re Major» de lon Visu. 


Aristide MOLDOVAN 


degete. Mai mult decit o suită de tipuri 
reprobabile, alteori trecute doar în revistă, 
prinde contur o stare de spirit, denunțată 
prin propriul său joc. 

Această capacitate de a alege şi sinte- 
tiza pare însă să fi lipsit altor autori, prezenți 
uneori prin hazard la această categorie, a 
filmelor de anchetă socială. Aspiraţia de a 
cuprinde totul, în compoziții de cit mai 
lung metraj și mai ales amorul propriu 
excesiv față de materialul filmat «con pro- 
prio mano», diluează uneori interesul față 
de filme ale căror premize ne captivaseră 
(«inceputuri» de Constantin Vaeni). 


E Dintre cele nouă grupări de filme pre- 
zentate în cadrul concursului de către 
studioul «Sahia». aceea care ni s-a nărnt a 
întruni cele mai multe lucrări de virf a fost 
intitulată «Filme despre fenomenul cul- 
tural-artistic, de educaţie estetică și de 
promovare a culturii socialiste». Cu alte 
cuvinte, filme etnografice, filme de artă şi 
filme științifice. Alături de «Bun ca ziua» 
de Slavomir Popovici, care a binemeritat 


E «intermezzo pentru o dragoste e- 
ternă» de lon Popescu Gopo: Premiul 
pentru cel mai bun film de animație. 
«Pic și Poc, eroi fără voie» de Florin 
Mihăilescu și Olimp Vărășteanu: Premiul 
pentru cel mai bun film de cartoane 
animate. «Icar» de Mihai Bădică: Premiul 
pentru cel mai bun film de păpuși și 
materiale animate. Sint trei filme cu su- 
biecte cunoscute, evidențiate chiar în cro- 
nicile noastre precedente. Ele au însă un 
element comun, pus în evidenţă prin pre- 
zentarea la concursul Cupa de cristal: ori- 
ginalitatea invenției scenaristice și. impli- 
cit, a ideilor. Cu alte cuvinte, autorii nu se 
bizuie exclusiv pe virtuțile graficii sau ale 
picturii, într-o vagă autodezvoltare, ci des- 
coperă acel element secret prin care filmul 
de animaţie se deosebește de plastica 
animată. Este o distincţie necesară, ase- 


meni aceleia dintre cinematograful propriu- 


zis şi teatrul filmat. Acest secret se poate 


Animatţia 


premiul la această categorie, pot fi citate 
în acest sens «Geometrie ascunsă» de 
Alexandru Sîrbu, «Sărbătoarea nepoa- 
telor» de Paula Popescu-Doreanu, «Coli- 
baba» de Titus Mesaroș, «Ziduri şi miini» 
de Mircea Săucan», semnalate, toate, în 
cronicile curente. Am regretat, în schimb, 
încă o dată, numărul mic al documentelor 
de observaţie realistă și de anchetă socială. 

La categoria «Filme inspirate din isto- 
ria patriei», cred că premiul se cuvenea 
uneia dintre producțiile următoare: «Româ- 
nia, cronica eliberării» de Dumitru Done 
și lon Moscu, «Poporul muncitor acuză» 
de lon Moscu sau «Vechi capitale ale 
patriei noastre» de Petre Sirin, care valo- 
rifică documente autentice și locuri isto- 
rice cu un simț mai ascuțit al măsurii și al 
ritmului. În fine, un semnal de alarmă: fil- 
mele de învătămint, care trebuie să fie prin 
excelență accesibile și funcționale, sint 
adesea eclectice, aglomerind arid datele 
unui întreg manual, cind nu recurg la lungi 
înscenări complicate și bizare, cu balerine 
pe post de electroni. 


defini printr-un singur cuvint, foarte comun: 
scenariul. Dar el s-ar putea exprima și prin 
mult mai multe cuvinte: sens, concizie, 
claritate, gag. poantă, metaforă, umor, pa- 
rodie. Cind scenariul este un text literar în 
sine și pentru sine, el ia, în cel mai bun caz, 
forma unui comentariu parazitar la o fabu- 
latie ermetică. Avem astfel nu numai exem- 
ple de vagă autodezvoltare a plasticii, ce-i 
drept fastuoase, chiar fascinante, dar în 
afara unei structuri scenaristice articulate 
(« Cadoul» de lon Truică). Am încercat și 
experiența contrară, asistind la adevărate 
emisii verbale, de incontestabilă vervă, cu 
care plastica sau obiectele animate nu reu- 
șeau să stabilească un racord intim («Găi- 
na» de George Sibianu). lar în cazul unor 
seriale, în care ne pusesem mari sperante. 
nu a lipsit nici soluția extremă a reducerii 
imaginii la un simplu pretext pentru o lun- 
gă şi incontrolabilă polologhie. 


m «Helmuth cel mut» de Daniel Med- 
vedov: Premiul pentru cel mai bun film 
realizat la Institutul de artă teatrală și 
cinematografică în 1974. Autorul, fiind 
student-operator, ar însemna că se confir- 
mă ascendenta imaginii asupra regiei, sem- 
nalată la recentul festival al filmelor l.A.T.C. 
Revăzut, «Helmuth cel mut» ni se pare 


telex Animafilm 


însă un bun film de regizor şi un bun film 
de autor, Daniel Medvedov fiind şi scena- 
ristul acestei mici balade medievale. Dacă 
mulți cineaști mari provin dintre ingineri. 
actori, pictori sau chiar critici, de ce să 
întirziem a recunoaște cineaști compleți în 
operatorii care se întrec pe ei înşişi? 


Val S. DELEANU 


Să ne grăbim 


pînă nu creşte Veronica 


999Pe platoul de filmare 
Liana Petruţiu, purtind 
mănuși albe și slujin- 
du-se de pensete, aran- 
jează sub oglinzi cartoa- 
nele care se vor anima 
în filmul «Pungutța cu 
doi bani» după Creangă 999 Grâbiţi, 
înainte ca Veronica să crească 
mare (Lulu  Mihăiescu este acum 
elevă în clasa l-a), am comandat 
regizoarei Elisabeta Bostan un serial 
cu fetița din care ea a tăcut o mare ve- 
detă. Veronica va intra în lumea obiec- 
telor animate şi a desenelor, se va juca 
şi va cinta cu partenerii săi din pluș sau 
din hirtie, incintindu-i pe micii spectatori 
dezvăluindu-le valoarea unor expresii 
simple ca «mulțumesc» sau «bună ziua» 
sensul semnelor pe care ni le face cu 
ochiul sematorul; încărcătura cuvinte- 
lor «mama mea» sau «tatăl meu»,sau 
despre cit de greu și cit de frumos este 
să fii punctual sau să-ți ţii cuvintul dat. 
Ni-i şi imaginâm pe copii piecind încin- 
taţi de la spectacole, fredonind șlagă- 
rele lansate de Veronica și prietenii săi 
099 Sabin Bălașa a inceput să lu- 
creze la filmul de pictură sub aparat 
«Pelerini în timp». Şi-a pierdut somnul 
şi foamea: trebuie să înscrie cu fideli- 
tate pe sticlă filmul pe care «il vede» 
pe pelicula imaginaţiei sale 999 Citeva 
obiecte simple (o scară, o roată, trei- 
patru bucăţi de pinză colorată) ameste- 
cate bine, cu multă fantezie, vor compu- 
ne mereu alte vehicule spre lumile ima- 
ginate de Marin Sorescu în scenariul 


nema 


«Ocolul lumii în format mic, por- 
nind de la nimic». De altfel orice ca- 
meră a unui copil o poți transforma în 
scena unui mare spectacol cu o condi- 
ție: să fii copil sau poet, sau regizor al 
unui film de obiecte animate. Demon- 
strația ne-o vor face de data aceasta 
regizorii Olimp Vărășteanu şi Mihai 
Bădică 999 Uneori detalii vestimen- 
tare «mişcate» cu talent dau adevărata 
cheie a înțelegerii unui film de animaţie. 
Este cazul ecranizării (în colaje) a schi- 
tei lui Caragiale «Tren de plăcere» 
(regie loana Sturdza) in care perso- 
najele incomodate de solemnitatea ti- 
nutei și a pretențiilor lor — pășesc 
țeapăn, mişcindu-li-se strident, doar 
zorzoanele. Vibrează caraghios fulgul 
de la pălăria Miţei sau panglica de la 
beretul lui Puiu, pendulează «solemn» 
nelipsitul, coş cu bunătăţi, purtat de 
«gramama». Asemenea dozaj între sta- 
tic şi mișcat evidențiază dezacordurile 
provocate de formele fără fond ale 
lumii caragialești, dar ne și demon- 
strează cite ar mai fi de descoperit în 
folosirea mişcării, a animației, a pauze- 
lor în mișcare... Oamenii și după mers 
se cunosc. Așa și personajele lui Matty 
din filmul «Organigrame». Deși simplii 
bănuți de carton mai mult sau mai puţin 
rotunzi — vezi mai mult sau mai puțin 
perfecţi — au felul lor de a merge, dea 
se grupa sau cameleoniza, aranjindu-se 
în organigrame care, prin concizia lor 
vor evidenția limpede moravuri și nă- 
ravuri. 


Lucia OLTEANU 


curier 


pro contr 


Părere și păreri 


Nu mă număr printre autorii foarte susceptibili. 
De aceea o părere oricit de violent exprimată 
despre o lucrare a mea nu mă indispune ci, din 
contră, mă interesează. În spatele oricărei reacţii 
se ascunde o revelaţie, afli ceva despre tine sau 
despre cel care a binevoit să se ocupe de per- 
soana ta. Cu acest sentiment și cu această recep- 
tivitate prevenită urmăresc pe cit posibil toate 
comentariile din presă, particip la orice fel de 
discuţii şi întîlniri cu spectatorii. Aş putea spune 
chiar că pentru mine opinia publicului, ecoul de 
masă, are o importanţă preponderentă în verdictul 
de valoare artistică. Am avut nenumărate ocazii 
de adevărată satisfacţie intelectuală și civică, 
ascultind cît de profunde și elocvente au putut 
fi analizele critice ad-hoc ale unor spectatori 
obişnuiţi — muncitori, funcţionari, elevi. După 
premiera filmului «Tatăl risipitor», impreună 
cu alți colaboratori din echipă,am luat parte la 
un mare număr de confruntări cu publicul de la 
un capăt la altul al țării. Au avut loc dezbateri de 
ore întregi cu activiști de partid — din inițiativa 
comitetului județean P.C.R. lalomiţa sau filialei 
Academiei «Ștefan Gheorghiu» din Braşov — 
cu studenţii bucureşteni la Casa de cultură 
«Gr. Preoteasa», cu publicul divers al sălilor din 
Craiova, Oradea, Slatina, Brașov, Slobozia, Re- 
şița, Buzău și alte oraşe, cu sătenii și elevii din 
Fierbinţi sau Dridu, în judeţul Ilfov. La aceste 
întilniri, dintre care unele au fost amintite de altfel 
prompt de revista dvs., au vorbit sute de specta- 
tori — fapt destul de rar în relaţia filmului româ- 
nesc cu publicul. 


Nu pot, ca realizator, să reproduc aici bunele 
păreri ale spectatorilor exprimate spontan cu 
aceste prilejuri. De altfel, una dintre dezbateri a 
fost condusă chiar de un redactor al revistei 
«Cinema» şi materialul vă este la îndemină. Mă 
mir doar că niciuna dintre opiniile acestor 
neobișnuit de mulți participanţi la discuţii nu 
și-au găsit spațiu într-o acţiune de sondare a 
publicului ca aceea pe care o întreprindeţi în 
mod destul de constant. 


Chiar singulară fiind, opinia cititorului din 
Bucureşti, care consideră inutil filmul «Tatăl 
risipitor», ar prezenta un interes real pentru mine. 

Regret că tocmai acest cititor a omis să-și dea 
adresa, deşi în mod obişnuit corespondenții 
rubricii «Curier» fac acest lucru. Dacă aș fi avut 
posibilitatea să-l găsesc, puteam afla, poate, 
observaţii mai multe și mai argumentate. Singurul 
reproș pe care îl aduc în legătură cu această 
scrisoare este neadevărul flagrant că «în timpul 
proiecției» s-ar ride, în bătaie de joc, la adresa 
filmului. Oricare dintre spectatorii «Tatălui risipi- 
tor» (numai în București peste 100.000 în două 
luni) ca şi oricare dintre redactorii revistei care 
au văzut filmul într-o sală publică, ar fi putut face 
corectura necesară pentru a rămine în limitele 
onestităţii. 


Adrian PETRINGENARU 


Anunţăm, din nou, pe acei care 
ne scriu că, pentru a lega un 
dialog civilizat și serios, e impe- 
rios necesar să semneze scriso- 
rile cu numele (în întregime) 
și adresa exactă. 


cinema 


În parlamentul italian un depu- 
tat liberal a dat citire următoarei 
statistici: «În Italia la fiecare 
cinci -minute are loc o răpire; 


la fiecare 67 de ore și 26 de mi- 


nute explodează o bombă; la 
fiecare 8 ore și 56 de minute e 


cineva e ucis.» 


~ 


Cartea de vizită a cinematografului italian 
din ultimul deceniu rămîne filmul politic 
care, prin demascarea directă a rădăcinilor 
inechității şi injustiției din societatea ita- 
liană contemporană, și-a cucerit d bine- 
meritată popularitate în rindul spectatori- 
lor de acasă şi de pretutindeni. De la fil- 

mele anti-mafie la cele care denunţă programatic alianța 
dintre interesele marii finanțe şi cercurile politice de 
dreapta, aproape nici un domeniu al vieții sociale și poli- 
tice italiene nu a scăpat investigaţiei lucide și acuza- 
toare a cineaștilor italieni. Era firesc ca la un moment 
dat, chiar și un capitol senzațional al realităţii și anume 
răpirile de persoane, să ajungă în obiectivul lor. Nu de- 
mult, am văzut filmul regizorului Roberto Infascelli, în 
care comisarul Cardone se lansa, cu o intransigență 
scump plătită, în urmărirea celor ce și-au făcut din şanta- 
jul cu viata o protesie. Pe micul ecran, în «Joc dublu», 
era vorba tot de o răpire. Dacă cineva a crezut că asemenea 
subiecte sint doar rezultatul imaginației scenariștilor, s-a 
inșelat. Oricit de palpitante erau filmele, ele nu revelau 
decit o sinistră realitate. 


Decit un atac la bancă, mai bine o răpire 


Din 1960, peninsula italiană se află sub amenințarea 
acestor pirați citadini, organizați în bande, lucrind fie 
pentru profitul propriu, fie pentru a colecta, sub amenin- 
tarea sechestrului de persoană, fonduri necesare gru- 
părilor politice de extremă dreaptă. Ceea ce pentru Sta- 
tele Unite era, în anii '30, o dată cu celebrul kidnapping 
al băiatului lui Lindberg, un accident mai mult sau mai 
pulin răzlet, a devenit în Italia contemporană o adevărată 


O copilărie strict păzită 
(Fiul lui Audrey Hepburn) 


industrie. Intr-un reportaj dedicat acestei stări de lucruri, 
revista «Oggi» din decembrie anul trecut remarca: «Cri- 
minalitatea s-a extins și, în cele din urmă,a luat calea 
terorismului. Bande de delincvenţi fără scrupule au trans- 
lormat Italia într-o ţară cucerită cu arma cea mai odioasă: 
răpirea. Sint lovite, aproape în egală măsură, familiile 
marilor bogătași în stare să plătească pe loc sumele ce- 
rute și familiile mai puțin avute, care pot dispune însă de 
credite sau de relații pentru a turniza banii societății 
pentru răscumpărare». Aceeași revistă citează și opinla 
unui înalt funcționar din ministerul de interne: «In loc să 
sustragi poșeta unei trecătoare, furi mai bine fetița unei 
mame avute sau răpești un mare industriaș și banii curg 
girlă». lar vicechestorul poliției criminale piemonteze 
adaugă: «O răpire este mai puțin riscantă decit un atac 
la o bancă, unde, într-un atac armat, poți să-ţi pierzi viața. 
Poliţia italiană înregistrează la acest capitol un bilanț 
dezastruos». Numai în vecinatatea orașului Bergamo, în 
anul 1973, din 72 de răpiri, 70 au rămas nepedepsite. Poliția 
este aproape întotdeauna împiedicată să acționeze de 
chiar familiile amenințate care devin, practic, complicii răpi- 
torilor, acceptind să plătească oricît decit să-și asume ris- 
cul de a da vreun indiciu poliției și de a pune astfel în pericol 
viața celui apropiat. In ciuda unei recente legi care ridică 
pedeapsa maximă pentru răpirea de persoane la 25 de 


Sechestru 


ani, acest delict a crescut în luna imediat următoare votării 
legii cu 70%. Viceprocurorul oraşului Bergamo declara: 
«Avem de a face cu o adevărată epidemie. «Elevii» au în- 
vățat lecţia «maeștrilor» şi s-au emancipat. Altădată au- 
torii'unor astfel de crime erau mafioţii. Acum ei sînt con- 
curați de diletanti». 

Din 1960 și pînă astăzi, operația «sechestrul de per- 
soane» a produs beneficiarilor ei 30 miliarde lire, recol- 
tate din 360 de răpiri. Din statisticile oficiale reiese că 
prima răpire a avut loc la 25 mai 1960. Ținta fusese un 
mare bogătaş catanez, Giuseppe Zandi, pentru care fa- 
milia a plătit suma de 40 miiioane lire. Din 1965, esca- 
lada răpirilor a ctescut vertiginos. Sumele cerute osci- 
lează intre minima de 2 milioane lire și maxima de 
6 miliarde lire. In anul 1973, șirul răpirilor a culminat cu 
dispariția nepotului celui mai bogat capitalist din lume, 
Paul Getty. Numai că bătriînul Getty, contrar așteptărilor, 
a refuzat să plătească. Părinții, deși ei înșiși mari bogătași, 
au fost nevoiți să solicite ajutorul prietenilor pentru a 
achita cele 2 miliarde lire pentru răscumpărarea fiului 
lor. În timpul cît au durat aceste tranzacții, pentru a arăta 
că nu glumesc, răpitorii au tăiat o ureche tinărului Getty III. 
1974 este numit în cronica sechestrelor poliției italiene 
«anul negru». Bilanţul: 41 de răpiri, majoritatea localizate 
in Lombardia. Printre victimele acestui an se nu- 
mără fiul unui mare industriaș lombard; costul răscumpă- 
rării: 2 miliarde lire. O dată eliberat, tinărul se alătură poli- 
tiei și 9 dintre făptași sînt arestați. Altă victimă a «anului 
negru» a fost Daniele, în virstă de 9 ani, fiul preşedintelui 
celei mai puternice rețele producătoare și comerciale de 
dulciuri din Italia — Alemagna. Costul răscumpărării: 
6 miliarde lire. În afara marilor industriaşi, vedetele de 
cinema furnizează de asemenea clientela gang-urilor ṣan- 
tajiste. Pentru a preintimpina asemenea accidente, ele sint 


Poliţia acționează. Dar cum? 
(«Comisarul Cardone») 


obligate să ia măsuri. Claudia Cardinale nu-și mai lrimite 
băiatul, Patrick, în virstă de 15 ani, neescortat la școală. 
Ultimul născut al actriței Audrey Hepburn și al medicului 
psihiatru Andrea Dotti, Luca, în virstă de 5 ani, nu mai 
iese din casă fără o dublă supraveghere. 


Climatul social o 


In ciuda multiplelor măsuri luate de guvern și poliție. 
valul pirateriilor continuă. Ministrul de interne, Taviani, 
a invitat magistratura să nu țină seama de cererile părin- 
tilor şi să nu mai aștepte eliberarea victimei pentru a in- 
tra în acțiune. Dar care dintre părinți pot accepta să-și 
asume un astfel de risc cind este în joc viaţa copiilor lor? 
Esenţialul este că răpirile pe bandă rulantă sînt produsul 
climatului de tensiune socială care exprimă contradic- 
tiile societăţii italiene de astăzi. Criza valorilor etice şi 
morale care completează fenomenele de criză economică, 
este terenul care favorizează ieșirile violenței neofasciste 
şi terorismul. Spre aceste rădăcini ale răului social își 
indreaptă investigația și cineaștii italieni atunci cînd fac, 
dintr-un compartiment restrins al actualității, subiectul 
filmelor lor. 

Adina DARIAN 


CINEMA, Piaţa Scinteii nr. 1, București 


Exemplarul 5 lei 


41017 


Cititorii din străinătate pot face abonamente adresindu-se întreprinderii 


Foto: A. Mihailopol 


«Rompresfilatelia» — Serviciul import-export presă 
Bucureşti, Calea Grivitei nr. 64-66 P.O.B.—Box 2201 
Prezentarea artistică: Prezentarea grafică: 


Anamaria Smigelschi loana Moise 
Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic tul 


«Casa Scinteii» — București 


Anul XIII (145) București-ianuarie 1975 


Redactor șef: Ecaterina Oproiu 
«Ilustrate cu flori de cimp» 

Un film de Andrei Blaier cu Dan Nutu si 
Elena Albu. (Casa de filme trei. Director 
Fugen Mandric) 


23 


Plan lung, filmat de jos, 
| frumos plan al cetății de 
Nema scaun a Moldovei la mij- 
| locul zbuciumatului veac 
al XV-lea. Un cor de băr- 
baţi murmură cîntecul lui Ştefan «domn 
cel mare/ seamăn pe lume nu are...» 
Chenar aurit, de legendă, la un film 
ce devine pe parcurs adevărată lecție 
de istorie și cultură patriotică, ilustrind 
o pagină din istoria Moldovei și a falni- 
cului său zimbru, Ștefan cel Mare. 
Subtitlul filmului restrînge de la început 
aria: Vaslui — 1475; deci nu un vast 
portret al luminoasei figuri din istoria 
neamului nostru și-au propus autorii 
(scenariul: Constantin Mitru — Mircea 
Drăgan; regia: Mircea Drăgan), ci sar- 
cina, mai restrînsă, a evocării unui 
singur moment din eroica luptă a po- 
porului nostru pentru apărarea ființei 
naționale şi neingenunchierea ţării, și 
anume victoria lui Ştefan cel Mare 
asupra invadatorilor turci la Vaslui, 
anul de grație 6983. Pregătirii temei- 
nice, în cele două tabere, a înfruntării 
dintre 40 000 moldoveni şi o armată 
de 120 000 de mercenari ai sultanului, 
u e închinată întreaga serie | a fil- 
mului. Seria şi cea mai îngrijit lucrată, 
în respect pentru tabloul politic atit 
de complex al vremii. Tabloul e urmărit 
îndeosebi în cele două ambianţe adver- 
se: fastuoasa curte a lui Mahomed a! 
II-lea și cetatea Sucevei sub Ştefan. 
Ambianţele umane și scenografice sînt 
bine gindite: strălucirea extatică a 
curții otomane, împietrită parcă în ad- 
miraţie față de marele cuceritor al 
Constantinopolului, cu protocolul de 
supuşi tăcuți sau uneltind abile inter- 
venii diplomatice, în contrast cu odăile 
austere dar familiare, ca de mănăstire, 
ale Sucevei, cu multă mișcare în ele, 
mişcare imprimată de personalitatea 
energică a domnitorului și de relațiile 
lui deschise, tumultuoase cu cei din jur. 
O fructuoasă colaborare a regizorului 
cu scenograful (costumele și decorul 
Aureliu lonescu), finalizată în această 
direcţie, e neglijată, din păcate, în 
decoruri cum ar fi odăile concepute 
într-o viziune de folclor artizanal din 
conacul comisului Manole, casa fugaru- 
lui Mihu sau iatacul fetei logofătului 
Toma. 

Două forţe actoricești, Gheorghe 
Cozorici (în monumentalul rol al lui 
Ştefan cel Mare) și Gheorghe Dinică 
(trufașul Mahomed al II-lea) se înfruntă 
de la distanță, fără a se întilni în același 
cadru, stimulate de pasionatul duel 
istoric al veacului XV — duel cu pre- 
lungi ecouri în conştiinţe. Pe de o parte 
o mare putere a timpului, imperiul 
otoman, căreia părea că nimeni şi 
nimic nu-i mai poate sta în cale, iar 
pe de alta o ţară mică, îndrăznind să 
înfrunte primejdia cu o temeritate de- 
venită aproape legendă, pentru a-și 
putea menţine ființa şi demnitatea na- 
țională. Tot ce cunoaștem din istoria 
trecută şi recentă a patriei noastre 
răsună răspicat în acest film. Un film 
ce ne amintește limpede nu numai 
continuitatea tradiţiei de luptă a po- 


"T 


porului ce a înțeles să se sacrifice de 
cîte ori a trebuit să-și apere indepen- 
dența, dar și continuitatea unei politici 
curajoase a marilor bărbați ai acestui 
neam dirz, pildă și pentru alte popoare 
aflate la răspîntia apusului cu răsăritul. 


Ceea ce în film e încorporat firesc, 
în acțiunile și atitudinea personajelor 
față de ideea de abnegaţie și solidaritate 
cu voința domnitorului îndrăzneț, im- 
primă peliculei sobrietatea și măsura 
care ni-l! amintesc pe Mircea Drăgan 


n ooo! MM: 
Er Lad 
UPA 


Un moment memorabil 
din lupta poporului nostru pentru 
independență natios 


3) 


w 


ală 


cel din «Setea», cel din «Lupeni». 
Există însă şi un retorism țișnit din 
avalanșa de fraze, de întorsături mult 
prea literare pogorite din hrisoave, 
poate frumoase, în sine, dar greu de 
rostit pentru interpreții ce nd'%e pot 
salva întotdeauna de tonul ceremonios 
şi declamatoriu care scade firescul, vi- 
brația emoţională a unor momente din 
film. Cu acuratețe au fost lucrate por- 
tretele unora dintre boierii moldoveni 
(îndeosebi Jderii, variată suită tipologică 
cunoscută de spectatori din filmul 


Scenariul: Constantin Mitru şi Mircea Drăgan. 
Regia: Mircea Drăgan. Imaginea: Mircea Mladin. 
Muzica: Theodor Grigoriu. Decoruri şi costume: 
arh. Aureliu lonescu. Sunetul: ing. Silviu Cami! şi 
ing. A. Salamanian. Montaj: Lucia Anton. Cu: 
Gheorghe Cozorici, Gheorghe Dinică, Violeta Andrei, 


Toma Dimitriu, Sandina Stan, Geo Barton, loana 
Drăgan, Florin Piersic, Ana Szeles, lurie Darie. 
Sebastian Papaiani, Emanoil Petrul, Dina Cocea. 
Colea Râutu, Lucia Ripeanu. 

Productie a Casei de filme nr. 5. Director: Dumitru 
Fernoagă 

Li 


a a 
EEEN o PE EE A FI RS. > TE RED D e 0 D E E ZE 


re. 


L J a 


A 
j 


anterior, «Frații Jderi») s7 citeva 
expresive tipuri din suita sultanului 
(Soliman-pașa, interpretat de Colea 
Răutu, Ali-beg (Ștefan Velniciuc), Hans 
Schwartz-ul lui Emmerich Schâffer și 
alții. Operatorul Mircea Mladin găseşte 
aici strălucirea pe care trebuie s-o 
aibă în general imaginea spre a însu- 
fleți și sentimentele nu doar cuvintele 
personajelor intrate în scenă. Amintim 
doar citeva din expresivele portrete 
pin Mariei de Mangop (Violeta Andrei), 
Marușka (Ana Szeles), Sultana Mara 
Mina Cocea), doamna lui Radu Vodă 
(Lucia Riîpeanu). O notă deosebită en- 
tru compoziţiile realizate de machi- 
euza Ana Stan. 


Partea a Il-a a filmului, seria acțiunii 
propriu-zise, timpul în care se desfă- 
şoară spectaculoasa bătălie de la Vaslui, 
pierde din sîrgul profesional al primei 
părți. Figuraţia apare aici cam stingaci 
condusă, fără inventivitate, fără linii de 
forță precise (liniile de forță ale drama- 
turgiei și ale compoziției plastice) ; ima- 
ginea devine ternă, ritmul lincezește 
tocmai cînd ar fi trebuit să devină mai 
dinamic. Citeva sugestii poetice (picla 
în care înaintează, fantomatic, călăreţii 
turci și siluetele ca de legendă ale ră- 
zeșilor lui Ştefan) sînt înghiţite într-un 
tablou general insuficient diferențiat. 


Coloana sonoră (muzica datorată lui 
Teodor Grigoriu, sunetul, inginerilor 
Silviu Camil şi A. Salamanian) reușește 
să scoată din anonimat imaginea aces- 
tor secvenţe, realizind o învălmășeală 
mai expresivă în «audio» decit în 
«video», sugerind amploarea bătăliei 
pe viață şi pe moarte purtată la Podul 
Inalt. 


Finalul filmului — pomenirea celor 
căzuți în luptă, uriașul mormiînt co- 
lectiv, piramidă străjuită de torţe şi 
crengi de brad, pios omagiu al bravurii 
moldovenilor — reciștigă emoția spec- 
tatorului, alăturînd-o patosului cu care 
filmul înalță un imn de slavă eroismului 
poporului român. 


Alice MĂNOIU 


— 
© 
v 
— 
— 
x 
E 
< 


Revistă a Consiliului 


Culturii si Educatiei Socialiste 


Bucureşti, februarie 1975 


“Votul ce va fi dat candidaţilor Frontului Unităţii 
Socialiste să demonstreze încă odată hotărîrea întregu- 


lui nostru popor de a înfăptui neabătut politica internă 
și externă a partidului, Programul de făurire a societăţii 


socialiste 
comunism», 


“Sintem din nou în preajma 
unui important eveniment 
din viața social-politică a tă 
rii, în același timp un mo- 
ment de largă rezonanţă spi- 
rituală: alegerile de deputați 
în Marea Adunare Naţională și în Consi- 
liile populare. Evenimentul este de fapt 
în plină desfășurare de citeva săp- 
tămini, întrucit campania electorală care 
precede alegerile de la 9 martie a 


AFTER 


Anul internaţional 
al femeii J 


multilateral dezvoltate, 


de înaintare spre 


Nicolae CEAUŞESCU 


adus în atenția tuturor elemente calitativ 
noi, stimulind sentimentul creator al parti- 
cipării şi al răspunderii fiecăruia față de 
colectivităţile care-l înconjoară şi față de 
colectivitatea supremă care este țara. 
Aşa cum se subliniază din capul locu- 
lui în Manifestul Frontului Unității 
Socialiste, ceea ce distinge evenimentul 
de la 9 martie și-i rezervă un loc aparte în 
istoria alegerilor de deputați din tara 
noastră este destăşurarea lui la puțin 


timp după marele Congres al XI-lea al 
Partidului Comunist Român, care a adop- 
tat documente fundamentale pentru viito- 
rul apropiat şi îndepărtat: Programul par- 
tidului, Directivele dezvoltării economico- 
sociale pentru anii 1976-1980, precum şi 
prognoza acestei dezvoltări pină în 1990. 
Apărut în volum, în formă definitivă, chiar 
în zilele de deschidere a campaniei elec- 
torale, Programul este prefațat de către 
principalul său autor, secretarul general al 


partidului, președintele Nicolae 
Ceaușescu, care scrie: «Putem spune 
că partidul dispune de o cartă care 
depășește caracterul unui program, 
de un document ideologic care, 
așa cum a apreciat Congresul al 
XI-lea, constituie expresia marxism- 
leninismului creator in România, pe 
baza căruia se va desfășura întreaga 
activitate politico-educativă, munca 
întregului partid și popor de făurire a 
societății socialiste multilateral dez- 
voltate și înaintare spre comunism». 
Ca întotdeauna, cuvintul rostit sau scris 
de către tovarășul Nicolae Ceaușescu 
precizează cu pregnanță perspectiva și 
aşează accentele cele mai revelatoare, 
recomandind o dată în plus, din sursa cea 
mai autorizată, caracterul științific al Pro- 
gramului, originalitatea sa principială, 
apartenența sa la «spiritul concepției 
revoluționare  materialist-dialectice» 
și, totodată, la «tezaurul gîndirii social- 
politice universale.» 

În Manifestul Frontului Unităţii Socia- 
liste se proclamă astfel în chipul cel mai 
firesc că platforma cu care se prezintă 
în alegeri candidaţii Frontului o constituie 
tocmai Programul partidului, Directivele 
economico-sociale ale Congresului și 
Raportul prezentat de către tovarășul 
Nicolae Ceaușescu. Această platformă 
sintetizează concret, pentru o lungă pe- 
rioadă de timp, atit aspiraţiile şi deciziile 
noastre, cit și condiţiile și formele realizării 
lor în practică, în planul construcției 
materiale, ca și în cel al dezvoltării 
democrației socialiste, în privința creației 
spirituale, ca și în politica de afirmare 
deplină a naţiunii noastre, în marea familie 
a țărilor socialiste, a tuturor popoarelor 
lumii. 

Pe cît de generoase sint în deschiderile 
lor de orizont Programul şi Manifestul, 
pe atit sint de bogate in detalii sugestive 
apte să inspire şi să solicite pasiunea 
tuturor creatorilor de bunuri materiale şi 
spirituale, să ne antreneze cu toată ființa 
noastră în marea operă revoluționară și 
constructivă condusă de Partidul 
Comunist. O tonă de oțel şi o tonă de 
cereale pe cap de locuitor, anual, pînă în 
1990, transformarea tuturor copiilor țării 
în liceeni, pină în 1980, înseamnă, alături 
de atitea alte performanțe similare în 
curs de realizare, învingerea definitivă a 
unei inerţii seculare, situarea în rîndul 
țărilor avansate ale lumii, un nou statut 
de demnitate și civilizație pentru fiecare 
cetățean în parte. Fiecare devenind o 
putere «in sine și pentru sine», în măsura 


Unde sint eroin 


1975 este Anul internaţional al femeii. Este un an dedicat S 


N 


femeii. Femeii și problemelor ei. Femeii și preocupărilor 
ei. Femeii și cuceririlor ei. Femeii și drepturilor ei. Femeii 


şi datoriilor ei. 


Ce imagine ne oferă cinematograful, această artă de toate 
zilele, despre femeia zilelor noastre? Cum este ea reprezen- 
tată, ea eroina sau neeroina, ea principala sau secundara 
din viață, în filmele care tot din viață se inspiră? Ce rol îi 
rezervă cinematograful în marea sa economie de teme și 


probleme? 


lată cîteva din întrebările lansate spectatorilor și cine- 
aștilor noștri. Și iată răspunsurile: 


lonela Constantinescu 
[operatoare la Centrala telefonică interurbană 
Resemnarea era 
a bunicelor noastre. 
Noi trebuie să luptăm 


AA 


În majoritatea filmelor, femeia apare ca 
element de decor sau — cel mult — pentru 


2 


închegarea unui cuplu. În ciuda faptului 
că în viață ea este obişnuită să rezolve 
probleme grele, să-și asume răspunderi 
mari, să ia decizii importante, în film ea 
nu are decit probleme şi o ciudată lipsă de 
inițiativă în a le rezolva. Toate calităţile sale 
morale — inteligenţa, voința, tenacitatea — 
cunoscute și din ce în ce mai recunoscute 
firesc în viață, în filme dispar sau sint tra- 
tate superficial şi din nou o găsim sau o 
regăsim pe post de mamă, prietenă, soție, 
roluri care, sigur, sînt ale ei, dar nu numai 
acestea, și oricum e puțin pentru secolul 
nostru, puţin pentru femeia secolului nostru 
Şi totuși în noianul de eroine de film, citeva 
mi-au rămas ca modele, ca fiinte vii, 


apropiate de viață, apropiate de noi, femeile 
din viață. Eroine din alte timpuri sau du azi, 
dar înrudite prin adevărul lor. Mi-o amintesc 
așa pe Scarlet O'Hara şi am iubit-o şi o 
iubesc pentru optimismul pe care îl inspiră 
și altor generații, pentru curajul şi voinţa ei, 
pentru speranta ei în acel «miine». Mi-o 
1mintesc pe Livia din «Zestrea», acea 
lemeie care emana putere, linişte, echui- 
bru, demnitate, tărie de caracter, un 
adevărat omagiu adus femeii de azi, călită 
și pregătită să treacă obstacolele inerente 
oricărui destin. Mi-o amintesc pe Monica 
din «Drum în penumbră», am iubit-o foarte 
tare, dar n-am putut s-o aprob pină la capăt. 
Poate pentru că nu am putut admite ca, 
in încercarea ei de renaștere, să fie o 
invinsă. Resemnarea era a bunicelor noas- 
tre. Noi trebuie să luptăm și în viaţă si 
luptăm. Rămine ca acest lucru să se reflecte 
și în filme 


N 


“ Sergiu Diacicov: 


(psihiatru, șeful laboratorului de sânătate 


mintală al Spitalului Dr. Gh. Marinescu) 


Eu nu caut umbra 
Evei, o caut pe Eva 
anului 1975 


Imi este mai ușor, asta dintr-o diformatie 
profesională, să încep cu o întrebare: oare 


noi, bărbații,.am dori să avem alături pentru 
o viață femeia de pe ecran? Cred că multi 
vor sta pe ginduri, chiar și cei care-și 
pavoazeaza cu pozele actrițelor pereţii dor- 
mitorului. De ce? Pentru că ele nu sint 
decit rareori adevărate. Chiar acolo unde au 
un rol mai substanțial și asta se întimplă 
destul de rar ca în «Serata» sau «Drum în 
penumbră». De ce?... De obicei, atunci cind 
femeia apare în prim-plan, pentru că de 
cele mai multe ori nu e decit un... condiment. 
e idealizată. Se caută frumusețea fizică, 
dar asta nu este totul decit pentru super- 
ficiali şi nici într-un caz nu poate ține loc de 
personaj... Femeia e oare numai frumusețe? 
In profesia mea mă întilnesc zilnic cu femeia 
in fața marei suferințe, a deznădejdii, a 
dezechilibrului. Atunci, ciți o cunosc, 
ciți ştiu cit e de mare sufletul ei, forța și 
slăbiciunea ei? De ce oare pe ecrane e 
mereu perfectă, prea perfectă, fără nici o 
cută, nici pe obraz, nici în suflet? «Nu 
oricind poți filma ciresii în floare». (Mircea 
Albulescu, într-un număr recent din revista 
dumneavoastră). De acord, și pentru asta 
să nu uităm că marile actrițe Olga 
Tudorache, Liliana Tomescu, Carmen Stă- 
nescu, Vasilica Tastaman, Ileana Predescu, 
Gilda Marinescu, Silvia Popovici, Gina Pa- 
trichi sînt acum la virsta femeii «în floare». 
Rolul pe măsura lor, deci, pentru că timpul 
nu stă în loc. De ce scenariștii de prima 
mină nu se gindesc și la... 51% atunci cînd 
iși scriu scenariile? Am apreciat gestul lui 
Titus Popovici cînd a scris excelentele 
roluri pentru excelenţii Toma Caragiu și 
Mircea Albulescu din «Actorul și sălbaticii» 
Oare Margareta Pogonat — de exemplu 


în care materializează această putere 
pentru semeni și pentru umanitate. Acesta 
este suportul material «pe cap de locui- 
tor» pentru tot ceea ce Programul și 
Manifestul scriu despre dezvoltarea ple- 
nară a personalității, despre «adevărata 
libertate și adevăratul umanism». 

În plan strict cinematografic, perioada 
care a trecut de la precedentele alegeri 
a fost marcată de sporirea spectaculoasă 
a producţiei pină la nivelul corespunzător 
pentru 25 de filme de lung-metraj anual, 
iar noul cincinal înseamnă și va trebui să 


românesc în parametrii cantitativi și calita- 
tivi, profesionali şi valorici, ai unei şcoli 
mature de artă, în care «manifestindu-și 
liber talentul», fiecare cineast, după pu- 
terile sale, «să îmbogăţească patrimo- 
niul culturii noastre socialiste». Însăși 
desfășurarea campaniei electorale şi a 
scrutinului de la 9 martie, în cadrul căruia, 
potrivit noii legi, cetățenii vor avea adesea 
de ales între doi candidați, oferă sensibili- 
tăţii artistului un cîmp inedit de observatie 
şi de angajare politico-estetică — tabloul 
unei vieți sociale în care valorile și com- 


peisajul opţiunilor şi preterintelor de 
nuanță cîștigă în dinamism, în culoare, in 
calitate. 

Una dintre trăsăturile distinctive ale 
Manifestului Frontului Unităţii Socialiste 
este de altfel aceea de a ne inspira, cu 
temei, sentimentul de stăpini ai propriului 


nostru destin. Chemindu-ne la vot, Man.-. 


testul ne cheamă în acelaşi timp la faptă. 
El nu conține «promisiuni», nu agită iluzii, 
ci arată limpede și precis ce trebuie să 
facem pentru «folosirea cît mai deplină 
a potențialului material și uman», într-o 


conducător clarvăzător, fidel crezului 
de libertate şi fericire al poporului român. 
«Votul ce va fi dat candidaților Frontu- 
lui Unităţii Socialiste — spunea tovară- 
şul Nicolae Ceaușescu — să demons- 
treze încă o dată hotărîrea întregului 
nostru popor de a înfăptui neabătut 
politica internă și externă a partidului, 
Programul de făurire a societății socia- 
liste multilateral dezvoltate, de înain- 
tare spre comunism». 


însemne 


înscrierea efectivă a filmului 


e Spectatori 


petențele se manifestă tot mai viu, iar 


Filme de lung-metraj EEEE 
e Filme documentare TEES) 


e Filme de animaţie Cio ini. 


ele de film? În viaţă? 


— nu are dreptul, în numele realului ei 
talent la un... Caratase feminin? 

Pe scurt, «umbra Evei» în cele mai multe 
filme românești... Dar eu (şi nu numai eu) 
o căutăm pe... Eva anului' 75. 


paie 
lon Popescu Gopo: 


= 


In 
filmele noastre, 
Eva nu muşcă mărul, 
Di i EE 


Vorbind despre virsta cinematogratiei, 
vorbim de «pantaloni scurți» schimbati cu 
«pantaloni lungi»... Vorbim despre filme 
ca niște părinți care-și văd copilul crescînd 
intr-un an cit alții în zece, dar... 

A şaptea artă, ca şi surorile ei mai virst- 
nice, literatura, plastica, muzica, trece prin- 
tr-o experiență, nu de ani ci de viață, cău- 
tindu-şi locul matur al valorii sale artistice. 

Ar fi multe de spus despre maturitate 
și nu am explica mai ușor multe dintre 
deficienţele filmelor noastre. Cert, una din- 
tre deficiențe ar fi felul cum e prezentată 
în peliculele noastre femeia. Dacă am în- 
cepe cu Eva (așa cum îmi place să încep 
toate filmele cu preistoria), am vedea că în 
Geneză se vorbeşte despre ea doar de 
două ori. Şi atunci pe scurt. Dacă ne amin- 
tim originile teatrului, serbările dionisiace 


=- 


(si poate nu întimplător ele și-au avut ori- 
ginea aici, pe malurile Dunării), vedem că 
in cortegiile Comus (originea cuvintului co- 
medie) femeile nu erau admise. Mai aproa- 
pe, în teatrul lui Shakespeare, rolurile fe- 
meilor erau jucate de bărbați. (Moliere nu 
a avut dreptul să fie înhumat ca un creștin, 
Racine a abandonat teatrul pentru a fi 
funcționar oficial, iar Shakespeare şi-a 
cumpărat dreptul de a purta pe costumul 
său semne distincte de om de treabă). 
Mai apoi, femeia învinge «ruşinea de a fi 
actor». Femeia, nu numai că învinge ruși- 
nea de «a fi actriță», ci devine idol, acla- 
mat, adorat de milioane de spectatori. 
Actrița devine mindrie naţională: Sophia 
Loren e tipul femeii italiene, B.B. al femeii 
franceze, Jane Fonda al celei americane. 
Ca și în toate artele surori, ca în plastică, 
muzică, literatură, femeia este frumoasă. 
Frumuseţe psihică, fizică, morală. 

Cred că voi fi bine înțeles cind spun că 
actritele noastre au talent cu carul și multă 
trumusețe (nu exclud chiar posibilitatea 
unei Sophia Loren ce poate apărea miine 
pe ecranele noastre), dar actrițele pe care 
le avem, și aici adaug «unele», sau pe care 
le-am folosit în filmele noastre (și vina 
este a noastră, a regizorilor), parcă sînt 
tineri băieți îmbrăcaţi în fetițe, ca pe vre- 
mea lui Shakespeare. 

Ce e de făcut? Întii, să fiu înțeles în 
sensul pozitiv al dorinței de a pleda pentru 
o mai mare atenție acordată femeii în fil- 
mele noastre, adică o colaborare scenarist- 
regizor pentru a crea condiții optime pune- 
rii în valoare a actrițelor noastre. Am vorbit 
despre femeia actriță în principiu și nu am 


țară care ne aparține şi în care avem un 


vorbit intenționat despre rolurile de temei, 
de virste, de drame, de comedie etc., nu 
am vorbit despre femeia operator, sceno- 
graf, regizor, etc. pentru că... 

Imi aduc aminte de o întrebare ce mi-a 
fost adresată în legătură cu desenul ani- 
mat «Scurtă istorie»: 

— De ce în «scurta istorie a omenirii» 
în afară de omuleț nu apare și femeia? 

- Pentru că, am răspuns eu, dacă apă- 
rea şi femeia, nu mai ieşea o istorie scurtă! 


Draga Olteanu: 


Problema 


este 
cum e prezentată 


Aşadar, întrebarea e dacă femeia zilelor 
noastre sau, mă rog, femeia în general, și-a 
ciștigat in filmul românesc un loc pe mă- 
sura celui pe care-l deţine în societatea 
contemporană. Frumoasă întrebare. Dar 
nu s-a mai pus? Acum vreo cițiva ani, 
parcă tot revista «Cinema» ne-a întrebat 
dacă sintem mulțumiți de felul cum e vă- 
zută femeia în filmele noastre. Deși perso- 
nal nu am a mă plinge, nici atunci, și nici 
acum, nu sint prea mulțumită. Multe sce- 
narii — mi se părea pe atunci — lăsau im- 


CINEMA 


presia că femeile mai mult încurcă locul. 
Azi lucrurile s-au mai schimbat pe ici, pe 
colo. În bine. Dar dacă intrebarea se pune, 
poate că mai e încă de actualitate. Ştiu eu 
ce să zic? Să spun că lucrurile stau foarte 
bine? Aș fi prea optimistă! Să spun că 
sînt nemulțumită? Aș minți! Că ceva pro- 
grese s-au făcut. De ce să n-o recunoaş-.: 
tem, s-au făcut. Să ne amintim de filmele 
Malvinei Urșianu, mai vechiul «Gioconda 
fără suris» și mai recentul «Trecătoarele 
iubiri», apoi «Intoarcerea lui Magellan» 
de Cristiana Nicolae, «Zestrea» de Letiţia 
Popa, «De bună voie și nesilit de ni- 
meni» de Maria Callas Dinescu. Filmele 
pomenite mai înainte, nu numai că au adus 
în prim plan remarcabile portrete feminine, 
dar au fost și fericite prilejuri de desfă- 
șurare a talentului unor actrițe de prima 
mină, cum sînt Silvia Popovici, Gina Patrichi 
Margareta Pogonat, Ana Szeles, Elisabeta 
Jar, Luiza Orosz. Mai mult decit atit, și 
regizorii noştri s-au apropiat cu mai mult 
curaj de viaţa femeii. Să-l amintim pe 
Lucian Bratu cu «Drum în penumbră». 
Să nu uităm ce a făcut Leopoldina Bălănuță 
în «Nunta de piatră». Şi să nu-l uităm pe 
Andrei Blaier cu al său «Ilustrate cu flori 
de cimp», film despre care nu vreau să 
vorbesc, deoarece sint implicată, alături de 
marea actriță Eliza Petrăchescu. 

Ce să mai vorbim, femeia e astăzi mult 
mai prezentă în filmele noastre și cu multe 
din cele mai acute probleme. Sigur mai 
apar ici și colo și filme în care ea e fru- 


(continuare în pag. 4) 


— > 


filme posibile 


Contemporană cu viitorul: 


sofia Nădejde 


Căzindu-mi în mină cu destul 
de mare întirziere o carte cu 
coperte albăstrii şi cu chipul 
în medalion al unei femei ti- 
nere şi foarte frumoase — o 
frumusețe gravă care se ig- 
noră cu un fel de încăpăţi- 
nare polemică — citind cu luare aminte cele 
peste 200 de pagini dedicate de Victor 
Vişinescu aceleia care a fost, fără îndoială, 
cea mai interesantă figură feminină a înce- 
puturilor socialismului în România — avind 
sub priviri, adunată, ordonată, sistematizată, 
analizată cu rigoare științifică, cu luciditate 
dar și cu un elan molipsitor viața și opera 
acelei splendide, inepuizabile, uluitoare So- 
fia Nădejde, mă întreb nu cu mirare, ci cu 
stupoare, cum o fi fost cu putinţă ca cineaş- 
tii și mai ales cineastele noastre, noi adică, 
să nu ne fi gindit pină acum ce film pasio- 
nant ar putea sa inspire acest exemplar 
uman care a izbutit să tie concomitent atit 
de puţin obişnuit şi atit de semnificativ 
pentru epoca sa. O femeie în care s-au re- 
cunoscut mii și mii de femei, tocmai pentru 
că ea avusese curajul să nu le semene. 
Mă gindesc ce parfum romantic, romantic 
dar nu dulceag, nu moleșitor, nu cu sorcove 
poleite și nu cu galeșe priviri rimelate, ce 
fior inedit ar putea conține povestea aces- 
tei adolescente dintr-o casă cu mulți copii 
(mai tirziu unul dintre trați va picta răscoala 
din 1907 și se va numi Octav Băncilă), o 
tinără dintr-un tîrg moldovean care în loc 
să-și piardă firea din cauza unui oacheș 
cavalerist nu poate dormi noaptea visindu-l 
pe Spencer evoluţionistul, pe Darwin trans- 
formistul, pe Taine deterministul și pe mate- 
rialistul Moleschok. În locul acelor cupluri 
de Romeo și Julieta bătuţi de toate vintice- 
lele lui ah și oh, ce pereche, ce formidabili 
acest lon şi această Sofia Nădejde: lon, 
urmaş al clăcașilor, «monstru de știință» 
cum : se spunea, trate al lui Gheorgne 
(Eminescu va scrie despre frații Nădejde în 
«Timpul» și va spune că degetul lor cel mic 
conține mai multă învățătură decit capul 
multor stele ale vremii), acest lon Nădejde, 
zic, şi această Sofia, această tinără semea- 
tă care a uimit lașul nu atit cu pălăriile ei 
înalte, ci cu refuzul de a se cununa «cu 
popă», cu ambiția de a face copii — unul, 
doi, trei, patru, cinci, șase — și de a-și lua 
concomitent bacalaureatul, cu încăpățina- 
rea de a fi mater familias și directoare de 
revista și cmar salanoare de revistă, cu 
ştiinţa de a spăla rufe și de a scrie articole 
despre evoluția speciilor și despre soarta 
ţăranului moldovean. Formidabilă această 
dulce și aprigă stăpină a casei din Sărărie, 
locuință modestă, aproape umilă, dar aflată 
mereu În mijlocul unei lumini puternice, 
căci, aici, în odăile cu tavan scund, se adu- 
nau cele mai scinteietoare minți ale Iașului, 
aici se țineau primele întruniri ale socialiş- 
tilor, aici dospeau cele mai cutezătoare idei 
ale timpului, aici era sediul redacției «Con- 
temporanul», aici se puneau marile între- 
bări ale timpului, aici se votau motiuni, se 
organizau comitete de acțiune, aici se strin- 
geau broșurile care erau împărțite pe 
ascuns studenților și țăranilor, aici se citea 
«Capitalul», aici era «cuibul nihiliştilor» 
cum spuneau autoritățile vremii, de aceea 
poarta era străjuită zi și noapte de un var- 
dist — Tănase! — care însemna numele 


«Oare popoarele 
şi-au căpătat 
emanciparea 

cu 


cintarul în mină ?» 


celor care treceau dincolo de gard, dincolo, 
adică, unde domnea ea, Coana Pica, Coana 
Pica așteptind elevii ca să le împrumute 
cărți «subversive» și pe țărani ca să le dea 
sfaturi agricole și pe Eminescu ca să-l certe 
cu blindeţe și pe Creangă ca să-l asculte 
povestind și pe Gherea ca să-i pigulească 
manuscrisul următoarei polemici și pe Con- 
stantin Mille care era socialist «cu inima», 
dar acum voia să fie socialist și «cu capul» 
şi pe Dimitrie Anghel care o numea «re- 
gina furnicarului» şi ea era într-adevăr re- 
gina acelei lumi frămintate, însetate de 
înnoire şi de dreptate, singura siluetă fe- 
minină în mijlocul acestor bărbaţi care își 
luau în spinare povara de a schimba lumea. 
Mulţi dintre ei nu vor putea să ducă pînă la 
destinaţie această povară. Mulţi se vor așeza 
la marginea drumului istoviți. Dintre toți 
ea avea să obosească ultima. 

A fost o scriitoare prolifică, o publicistă 
temerară, un cărturar prin vocație, o mili- 
tantă prin temperament, o oratoare înflăcă- 
rată și înflăcărantă. Un film ar trebui s-o 
arate cum își buchisea manuscrisele și 
cum își scrobea jabourile înainte de a pleca 
la clubul muncitorilor din strada Doamnei 
ca să ţină conferinţa intitulată «Sint femeile- 
intelectual inferioare bărbaţilor? O sec- 
venţă ar trebui s-o arate în șirurile manifes- 
tanților de la 1 Mai la «Puţul cu apă rece» 
cintind Marseieza. Alta, cot la cot cu lucră- 
torii de la Gutenberg care manitestau în 
Cişmigiu cu pancarte: «Vrem vot univer- 
sal!».O secvenţă ar putea să arate o şedinţă 
la redacția «României literare şi științifice». 
Revista a lansat un chestionar: «Care e 
cea mai învățată femeie română ?». Majori- 
tatea întrebațţilor vor răspunde: Sofia Nă- 
dejde. Sotia Nădejde, vor răspunde chiar şi 
adversarii, căci adversarii sint destui și 
apar din ce in ce mai mulți. O femeie care 
înainte de anul 1900 se războiește atit de 
aprig pentru emanciparea femeilor, oricit 
de verzi i-ar fi ochii şi oricît de categorică 
argumentarea — irită, agasează, este pusă 
la punct. Titu Maiorescu, marele Titu Maio- 
rescu, afirmă în aula Ateneului Român că 
femeile n-au capacitatea intelectuală egală 
cu a bărbaţilor: «Cum — zice strălucitul 
junimist — cum am putea să încredințăm 
soarta popoarelor pe mina unor ființe a 
căror capacitate craniană e cu 10% mai 
mică?». Sotia Nădejde ia foc. Cheamă în 
ajutor savanții lumii. Aduce probe. Se re- 
voltă. Dă replica. Replica publică. În insem- 
nările sale zilnice, Maiorescu avea să no- 
teze — era în iunie, era în 1882 — «articolul 
exaltatei Sofia Nădejde asupra calculului 
meu despre creier la femei». 

Exaltata n-avea deloc să se intimideze și 
avea să răspundă titanului cu o frază care 
nu e spusă să se uite. Această frază sună 
așa: «Oare popoarele au căpătat emanci- 
parea lor cu cintarul în mină ?». 

A fost vie. Înainte de a obosi a fost neo- 
bosită. Înainte de a muri a trăit 90 de ani. 
A semănat extrem de puţin cu femeile vre- 
mii ei. Tocmai de aceea îi găsim azi atitea 
asemănări, căci ea a fost contemporană cu 
viitorul. 

Un film despre Sofia Nădejde nu mi se 
pare doar o datorie pioasă, ci un act de 
dreptate pe care i l-am face nu ei, ci nouă. 


Ecaterina OPROIU 


Unde sint ero 


(urmare din pag. 3) 


moasă și el inalt, el deștept și ea minoră, 
dar nu despre asta vom vorbi aici. 


Problema care se pune nu e cit de mult 
este prezentă femeia în filmele noastre (ar 
fi ridicol să întrebi, bunăoară, cit la sută 
din producția casei cutare tratează pro- 
blema femeii), ci cum e prezentată. Adică 
nu de cantitate e vorba, ci de calitate. 
Spun asta, pentru că, deși la noi egalitatea 
femeii cu bărbatul e indiscutabilă, mulți 
privesc această egalitate ca pe o sumă de 
privilegii acordate «sexului slab». De aici 
cred eu că începe o zonă foarte delicată de 
probleme asupra cărora filmul nostru s-a 
aplecat mai puțin. Are timp s-o facă. E 
chiar timpul. 

În ce mă priveşte, vă pot spune că toc- 
mai în acest an internaţional al. femeii, la 
Casa de filme 5, al cărei director este Du- 
mitru Fernoagă, a intrat în producţie fil- 
mul, cu titlul provizoriu, «Cine ride la 
urmă», al cărui scenariu, după o nuvelă 
de Petru Vintilă, se întimplă că l-am scris 
chiar eu, impreună cu operatorul George 
Cornea, care îşi va face debutul în regie 
cu acest film. După multe roluri de plan 
secundar, sau chiar mai îndepărtat, dar 
pe care le-am făcut cu aceeaşi pasiune, 
voi avea şi eu, în fine, rolul principal. Vă pot 
spune că nu va semăna cu nimic, dar absolut 
cu nimic din ceea ce am făcut pină acum. 
Şi culmea, nici filmul acesta nu pune pro- 
blema femeii. 


Petruța Oprea: 


(șofer de taxi) 


Dacă filmul 
ne-ar reda aşa cum 
sintem în viaţă... 


După părerea mea, rolul femeii în tiime e 
mic, e foarte mic. Ne mai consolăm și noi 
cu ideea că rolul din viață e mai mare. În 
filme, femeia apare mai mult ca o ajutătoare 
a bărbatului. În viață nu e chiar așa. În viață, 
ea munceşte cot la cot cu bărbatul și iși 
vede și de treburile ei de gospodină. Așa că, 
dacă ne gindim bine, se cheamă că mun- 
cește chiar mai mult decit el. Şi înseamnă 
că e și mai rezistentă decit el. O temeie re- 
prezintă ceva în viaţă, totuși... Cu toate că 
bărbații tot nu s-au obișnuit cu noi, aşa cum 
sintem azi. Unii tot mai spun cînd te văd 
într-o muncă, aşa-zis «bărbătească», «ce 
caută ea aici, locul ei nu e aici, locul ei e la 
cratiţă». Dar noi stăm și la cratiţă și chiar 
foarte bine și asta nu ne impiedică să ne 
facem la fel de bine slujba. Vedeţi, eu mun- 
cesc pe taxi și nu mi se pare deloc greu, ba 
chiar îmi place, mă distrează, mă odihnește. 
Văd atiția oameni și atitea povești trec prin 
taxiul meul Dacă aș avea talent la scris, aș 
avea subiecte pentru zeci de filme. Ce să vă 
spun? Că n-am prea văzut filme în care 
femeia să arate așa cum o știu eu? În 
«Zestrea» era o eroină adevărată, mi-aduc 
aminte, o femeie ca-n viață,și am mai văzut 
acum la televizor, un film indian, «Mama 
India». Şi acolo era o femeie, dar ce femeie! 
li rușina pînă și pe bărbaţi, așa curaj avea... 
Dar eu nu cred că ar trebui să facem deose- 
birea — ca valoare! — între femeie și bărbat. 
Femeia reprezintă aceleași valori ca un 
bărbat. De ce să discutăm că femeia e pusă 
in umbră, cînd de fapt nu este. În viaţă. lar 
dacă filmul ar reda femeia așa cum este ea 
în viață, n-am mai avea ocazia să spunem 
că sintem nedreptățite, că nu sintem în 
stare să fim eroine principale. 


Maria Păun: 


(confecționer-maşinist la 
Fabrica de confecţii și tricotaje Bucureșu 
Aş vrea un film 
despre 


o muncitoare! 


M-ati intrebat ce înseamnă «confecționer- 


neie 


secție specială și lucrăm foarte bine, cre- 
deți-mă... Acum ca să vă răspund la in- 
trebare: eu cred că femeia este destul de 
bine reprezentată în filme. Dacă mai e 
și un film de dragoste, atunci are chiar 
rolul principal, mai bine spus îl impar- 
te cu bărbatul... Nu o dată ni se arată 
în filme temei luptătoare. Sau femei ale 
zilelor noastre, cum era eroina din «Drum 
în penumbră». Cit de tare am admirat-o pe 
această femeie care a știut să renunţe la 
fericirea ei personală de dragul copiilor! 
E adevărat, sint și eu mamă a trei copii și 
poate de aceea am înţeles-o atit de bine... 
Da, cred că femeia e reprezentată cum se 
cuvine în film, dar nu destul de variat. S-au 
făcut filme despre savante, inginere, doc- 
torițe, dar nici un film despre o muncitoare. 
Să nu credeți că spun așa, pentru că eu sint 
muncitoare. Dar sînt foarte multe muncitoa- 
re în țara asta. Eu am de exemplu o mare 
admiraţie pentru femeile care lucrează pe 
mașini, pe troleibuze, pe taxiuri, pe 
camioane chiar, pentru aceste femei care 
știu să stăpinească așa de bine volanul. Nu 
mă refer la cele cu mașină personală, ci la 
șoferițele de meserie. Mi-ar place să le văd 
într-un film. Rolul femeii din filme ar trebui 
să fie la fel de bogat ca cel din viață. Altfel o 
să ne simțim veșnic nedreptăţite. Eu cred 
că şi actrițele noastre se simt nedreptățite 
pentru că își dau seama că sint văduvite de 
niște roluri adevărate, de femei adevărate, 
din viaţă. Şi dacă am ajuns să fim egale cu 
bărbaţii în viață, poate ar trebui să devenim 
egale cu ei și în film. 


Elena Rolea: 


doctor în 


director al Bânci: d sut 


În viață e complexă, 
în film 
rămîne schematică 


Vorbim astăzi tot mai mult despre femeie, 
nu numai ca executantă a deciziilor,ci 
despre femeia membră în organismele şi 
formele de conducere care adoptă decizii. 
Este pregnantă creșterea considerabilă 
a rolului femeii în viața economică, 
socială și politică a ţării, cuprinderea ei 
într-o gamă largă de activități, fapt elocvent 
ilustrat de cele 640 de profesii exercitate de 
femei în patria noastră. Aceste date și 
lapte nu au estompat însă nicicum rolurile 
dintotdeauna ale femeii, de mamă, de soție, 
roluri fundamentale pentru viitorul fiecărei 
societăți. lată de ce cred că femeia cu 
multiplele ei probleme, evocarea universu- 
lui ei de viață și de muncă, ar trebui să 
constituie și pentru cineaşti o preocupare. 
n cinematografia noastră însă — destul de 
tinără ca afirmare — femeia continuă să fie 
tratată ca o anexă a bărbatului, în foarte 
rare cazuri ca o piesă reușită într-un decor, 
rolul ei rezumindu-se în fapt la asigurarea 
unor legături în succesiunea acțiunilor 
sau ca motiv de intrigă. Rolul principal 
continuă să-l joace — cu majusculă — 
bărbatul... Aș dori să văd filme în care va- 
lențele multiple de muncă și de viaţă ale 
femeii să fie aduse în prim-plan. Să 
parcurgem şi pe peliculă timul din viaţă al 
unei femei, cu personalitate pregnantă, al 
unei femei în plină afirmare a multiplelor 
sale roluri de om de muncă, de om politic, 
de om care dă naștere altor vieţi. Mi-ar place 
deci, să se vorbească prin film despre fe- 
meie în toată complexitatea problematicii și 
importanţei ei, dar nu lipsită de lirismul și 
gingășia specifice, totuşi specifice femeii. 


C-tin Preoteşescu: 


şef bucătar la restaurantu 
Nu «cratița» 
e jignitoare, ci 


prejudecata... 


Dacă mi-aţi cerut părerea ca unuia ce 
practică o meserie «de femeie», să ştiţi că a 


maşinist»... Eu lucrez la bandă rulantă 


fi bucătar de fapt e o meserie grea, o mese- 
piese pentru costume bărbăteşti. Sintem o 


rie de bărbat. Cit despre «cratiţă», nu văd 


de film? În viaţă? 


Atenţie! Se 
noastre... 


nimic supărător nici pentru femeie, nici 
pentru bărbat să se ocupe de ea. Supără- 
toare sint prejudecățile oamenilor. Şi cred 
că la fel e și cu rolul femeii în film. Eu consi- 
der că femeile au aceleaşi drepturi cu bărba 
ţii. au aceiasi importanţă și în film și in 
viată. Dacă totuşi bărbaţii aeţin mai des 
rolul principal, este pentru că cele ma: 
multe filme sint «de acţiune», iar acțiunea 
aparține mai mult bărbatului. Şi e adevărat, 
chiar dacă se află şi o femeie pe acolo, după 
ce ieși din sală nu de ea îţi aduci aminte, ci 
tot de eroul principal. E firesc: rolul ei fiind 
secundar și aprecierea e secundară. Am 
întîlnit însă și filme în care femeia, chiar 
într-un rol secundar, răminea în mintea 
spectatorului mai bine imprimată decit eroul 
principal. Mă gindesc la fata din «Duminică 
la ora 6», de exemplu... Dar există şi destule 
filme în care femeia are rolul principal. În 
«Aurul negru din Oklahoma» — așa mi se 
pare că se chema filmul — femeia era 
«eroul» principal. A trecut mult timp de 
atunci și tot n-am uitat-o. Era o femeie cu o 
voință nemaipomenită, bărbătească, cu o 
forță formidabilă — mă refer la forța psihică, 
dar tot de natură bărbătească... Vedeţi, tot 
spun: bărbătească, deși e vorba de o femeie, 
dar ce să-i facem, se vede că etalonul ră- 
mine tot bărbatul. Sau se poate că nu ne 
impresionează decit eroinele puternice și e 
şi normal, cred eu, să fie așa. Pentru că 
numai atunci cind e pusă într-o situaţie 
specială, grea, neobișnuită, femeia poate să 
«dea» tot ce are mai bun, să demonstreze 
că «face faţă» în viață la fel ca bărbatul. Şi 
face. Să știți că face. Bunica mea are 78 de 
ani. A rămas văduvă foarte tinără, cu patru 
copii pe care i-a crescut singură și nu i-a 
crescut rău, vă rog să mă credeți. Este sau 
nu o eroină de film? Deși, să știți că eu 
cred în toate femeile din filme, chiar şi 
acelea folosite ca simplu decor. Și ele 
există în viaţă... 
> 

— Ce părere aveți despre rolul femeii... 

— La cratiţă! 

— Nu, nu în viață, în filme... 

— La cratiţă! 

— Pot să public răspunsul dumnea- 
voastră? 

— Publicaţi-l! 

— Numele? 

— Fii serioasă, tovarășă! 


Victor Surugiu: 


de Cultură fizică şi sporti 


Să aşezăm femeia 
în lumina adevărului 
întreg despre ea 


Aici sau aiurea, cinematograful atribuie 
femeii în tematica sa un rol din ce în ce mai 
pe măsura locului ocupat de ea în societatea 
modernă. Poate că ușurința care stă în 
putinţa acestei a şaptea arte în reprezenta- 
rea frumosului absolut, a făcut ca modelul 
femeii să fie nu o dată idealizat. Poate faptul 
că femeia zilelor noastre, întilnită atit de 
aproape, la fiecare pas, la fiecare privire, de 
multe ori chiar la brațul cineastului, a făcut 
ca aparatului de filmat să-i lipsească distan- 
ţa necesară, să n-o poată proiecta așa cum 
ni se prezintă ea azi. Căci astăzi, femeia cea 
de toate zilele, fie ea în familie sau solitară, 
solicitată sau abandonată, mamă sau bu- 
nică, tinără sau virstnică, poartă pe aceiași 
umerii dintotdeauna — mai mici decit şol- 
durile — responsabilități sociale și politice, 
este chemată să-și aducă contribuţia pe 
măsura drepturilor dobindite şi recunoscu- 
te. Regizorului nu-i rămîne decit să o desco- 
pere. Actriţei să o întruchipeze. Operatoru- 
lui s-o aducă la proporţiile peliculei, pentru 
ca ea să apară pe ecran după chipul și 
asemănarea noastră, pentru ca ea să fie 
cunoscută și înțeleasă în lumina noii dimen- 
siuni a emancipării ei totale, a imaginii ei 
complete, a acelui model uşor de recunos- 
cut în viaţă. Filmul, poate mai mult decit 
oricare altă formă de artă este în stare să ne 
dezvăluie femeia în lumina sinceră a adevă- 
rului despre ea, maturizată de gindul găsirii 
timpului necesar în a-și îndeplini menirea 
şi funcțiile sociale, păstrindu-şi zimbetul, 
grația și sensibilitatea. Poate că, într-o mă- 
sură oarecare, eroina aceea din «Drum în 
penumbră», interpretată de Margareta Pogo- 
nat, era un asemenea model de feminitate 
nouă, specifică timpului nostru. Un model 
care precis peste 20—25 de ani nu va mai 
corespunde realităţii, dar el există astăzi 
așa, aproape de noi, el este al momentului 
în care ne aflăm și așa l-am dori reprezentat. 


filmează femeia zilelor 


— Femeile din filme sint sau ceea ce 
am dori şi nu găsim nicăieri, sau ceea ce 
nu dorim şi găsim în tot locul... 

— Semnati? 

— Ei, cum o să semnez?! 


Nicolae Ţic: 


Femeia tinde spre 
roluri principale 
în viață și în film 


Am văzut şi filme (producții străine) in- 
terpretate numai şi numai de bărbaţi! Nici 
măcar o nevastă, o secretară, o balerină 


nu-și găsiseră locul în mii de metri de pe- 
liculă. Însă, gindindu-mă la creaţia romă- 
nească a ultimilor treizeci de ani, nu cunosc 
nici un film din care să lipsească femeia, sau 
femeile. Întii, pentru că așa-i în viață, nu 
numai că există și femei, dar ele se și eman- 
cipează — tinzind spre roluri principale și 
în realitate și în film. În al doilea rînd, fiindcă 
nici un creator dornic de succes de public 
(şi astfel de creatori nu prea mai există) — 
nu concepe un film fără prezența binefăcă- 
toare a unei mari actrițe. S-au făcut și 
filme, și chiar numeroase pentru o femeie 
(a se înțelege: pentru o actriță). Din păcate, 
prea adesea femeia în film, chiar deținind 
rolul principal, nu înseamnă altceva decit 

(conunuare in pap 8) 


Să nu confundăm emanciparea cu defeminizarea 
(Ion Marinescu și Silvia Popovici în «Gioconda fără suris») 


Să nu confundăm puterea de a renunța cu resemnarea 


(Margareta Pogonat şi Cornel Coman în «Drum în penumbră») 


DanoI 


AMIC 


românesc 


şi revanşa comediei 


— Unul dintre filmele 
dumneavoastră, de care 
mi-aduc bine aminte 
Gheorghe  Naghi, se 
numea «Cine va deschide 

- ușa». Era un film realist, 
cu preocupări de analiză psihologică 
socială, în lumea adolescenților. 

— Aţi trecut peste «Aventurile lui 
Babuşcă». 

— Mă refer la filmele a căror regie 
ați semnat-o de unul singur. Citind 
acum scenariul «Elixirul tinereții», 
mi-am dat seama că ați făcut o turnură 
sau un salt, spre altă formulă de film: 
un umor al fanteziei, nu? 

— Aceiași în «Cine va deschide ușa» 
şi «Elixirul tinereţii» sint doar colabora 
torii, scenariștii: Alexandru Andriţoiu 
și Nicolae Ştefănescu, alături de- care 
apare acum Beno Merovici. Turnura e 
însă mai degrabă o revanșă pe care vreau 
să mi-o iau pentru primele mele filme de 
comedie, realizate împreună cu Aurel 
Miheles, după Caragiale. 

— În ce sens o revanșă? 

— O revanșă are loc, știm bine, după o 
partidă pierdută. Pierdută efectiv sau da 
torită arbitrilor. 

— Arbitri fiind criticii. 

— Evident. Pentru că, în ceea ce mă 
privește, din filmele pe care le-am realizat 
după Caragiale, cel puţin «Două lozuri» 
a fost, la acea dată, o partidă ciștigată, a 
fost un film din care nu lipsea un anumit 
«umor al fanteziei». Dar nu vreau să 
deschid acum acest dosar. E prematur, 
dacă-mi permiteţi să decid eu data. Prefer 
să căutăm racorduri cu trecutul după 
premiera noului film. Aş vrea să fiu clar 
și la obiect. 

— Perfect. 

— Fără să fac un istoric al comediei 
cinematografice românești,  discutind 
despre «Elixirul tinereţii» simt nevoia 
mai întii să mă refer la filmele recente ale 
genului, nu pentru a mă lansa în aprecieri, 
ci pentru a spune ce mă simt eu chemat 
să fac, în raport cu alții. Geo Saizescu — 
singurul care a semnat constant comedii 
în ultimii ani—a adus o contribuţie 
însemnată în acest domeniu, însă prin 
filme de filiație folclorică, în cazul 
«Păcală», și în genere pe o tematică ru 
rală, începind cu «Un suris în plină 
vară». «Elixirul tinereţii» aduce alt mediu, 
modern, urban, intelectual, și dezvoltă o 
temă clasică, faustiană: întoarcerea la 
tinerețe, jocul între două virste distanţate, 
sub semnul întrebărilor pe care le implică 
orice situare în timp și marile dileme ale 
existenţei, ale pasiunii. 

— Într-adevăr, după cîte mi-am dat 


-DUHUL RURULIII 


VEROIU și DAN Pra 


ode Me MA A rtyodar 


ra 
£ 
5 
3 
= 
£ 
o 
nu 
v 
© 
mcy 
z 


În sfîrşit, o comedie cu orăşeni. 
O comedie de actualitate 
şi — sperăm — de viitor 


(Melania Ci 


seama din scenariu, n-ar fi vorba doar 
de peripețiile pe care le provoacă 
descoperirea întimplătoare a unui 
elixir. Există un sens, o idee a acestei 
mici aventuri. 

— Ideea vine din adincurile folclorului 
nostru: «tinerețe fără bătrineţe și viață 
fără de moarte». In această formulă, care 
de obicei se pronunță mecanic, există 
un joc subtil de sensuri morale; a nu îm 
bătrîni de tînăr, a nu fi mort, deşi ești în 
viață. În scenariu aţi putut urmări o suită 
de situaţii, din actualitatea imediată, cu 
intineriri bruște şi reimbătriniri neaştep- 
tate, care aduc o notă particulară de 
comedie. Dar, dincolo de comicul de situa- 
ţii, mă interesează subtextul. De pildă, 


Fişa filmului: 


Scenariul: A/. Andrițoiu, Nic. Ştelanescu sı 
Beno Merovici. Regia: Gheorghe Naghi. Ima- 
ginea: lon Anton. Scenogratia: Marce! Bogos. 
Costumele: /oana Sturdza. Regizor secund: 
Lidia Slavu. Cameraman: Aurel Tripon. Mu- 
zica: Vasile Vasilache-junior. 


Distribuţia: F/orin Piersic, Ana Szeles, Me- 


afişul 


Un subiect 
mai puţin 


Ori de cite ori s-a scris despre afisul 
românesc de film s-a scris în termeni tari. 
Pentru că, în general, aceste afișe nu prea 
existau. lar atunci cind existau, rar puteau 
fi văzute pe panourile publicitare, acolo 
unde le era locul. lar atunci cind existau 
și puteau fi și văzute, erau plate, inexpre- 
sive și atit de lipsite de idei, încit nici nu 
păreau afișe. În fine, afişele acestea erau 
un permanent subiect de note critice. 

lată că, și nu demult «cineva, acolo suswa 
reconsiderat problema afișului cinemato- 


e şi Matei 


Alexandru) 


în cazul eroului principal, profesorul in- 
ventator, interpretat de Florin Piersic, nu 
mă preocupă geriatria sau miracolul unei 
tinereţi veşnice în afara oricăror condiții. 
Aventura profesorului demonstrează că 
timpul devine mai dens atunci cind « 
trăit cu folos şi că în acest mod ne pre 
lungim viaţa tînără, adică activă. De altfel 
în genere, din alegerea distribuţiei, va 
puteți da seama că am evitat comicul de 
situaţie și cu atit mai mult efectele de 
estradă. N-am recurs la o anumită echipă 
consacrată, ci am căutat o altă linie în 
interpretare: alături de Florin Piersic — 
Melania Cirje, Ştefan Tapalagă, Marin 
Moraru, Ana Szeles, Mihai Fotino, Aurel 
Cioranu... Drept să vă spun, mi-era și dor 


„Elixirul tinereții“ 


lania Cirje, Marin Moraru, Matei Alexandru 
Aurel Cioranu, Mihai Fotino, Stela Popescu 
Ştefan Tapalagă, Aura Andrițoiu, Ștefan Mi 
hăilescu-Brăila. 

Producție a Casei de filme 4. Director: Cor- 
neliu Leu. Producător delegat: N. Crișan 
Directorul filmului: N. Niculescu. Pelicu/ă- 
Eastman color. Metraj planificat: 2700 m. 


grafic și a început să-l repună în drepturile 
sale fireşti în lansarea și publicitatea unui 
film. Mai mult, s-a descoperit, s-a redesco 
perit că avem graficieni talentați, inventivi si 
plini de idei. Ceea ce se vede cu ochiul liber, 
în excelentele afişe la filmele «ilustrate cu 
flori de cîmp» (autor: Clara Tamaș), «Duhul 
aurului» (autor: Helmut Stiirmer), «Nunta 
de piatră» (autor: Helmut Stürmer), «Zidul» 
(autor: losif Demian), «Filip cel bun» (autor 
Clara Tamaș), «Ştefan cel Mare» (autor 
Mihai Beciu). Indiferent că sint realizate din 
colaje fotografice sau cu mijloace clasice 
ale graficei publicitare, aceste afișe sint 
pline de fantezie, ingeniozitate, atrag. Se 
impun privitorului, pentru că în ele se văd 
idei și astfel se dovedesc a fi excelenti 
cărți de vizită pentru filmele respective 

Faptul că noi vom rămine fără un minunat 
subiect de note critice nu trebuie să îngri- 
joreze pe nimeni. Dimpotrivă. E chiar mai 
bine așa. Mult mai bine. 


N.C.M. 


(Afiş de losif Demian) 


de acești actori, dintre care, unii, am uitat 
de cind n-au mai apărut într-un «film de 
cinema». Aurel Cioranu, cel puţin, n-a 
mai fost văzut, parcă, de la primele mele 
filme, în care el era un cetățean turmentat. 
Apropo de actori, am avut, poate ştiţi, 
mari probleme cu machiajul, datorită 
trecerilor repetate de la tinereţe la bătrinețe 
şi invers. Ele au fost rezolvate, din fericire, 
în cele din urmă, la nivelul maxim al 
așteptărilor. Prin producerea, pe cale 
proprie, a așa-numitului «latex», am intra! 
în posesia unui sistem de machiaj de mare 
rafinament, cu care lucrau pînă acum nu 

mai cineaştii americani și sovietici. Dar, 
pentru a ne racorda la discuţia despre 
comicul de situație, vreau să subliniez 
că această invenţie e un mijloc, nu un 
scop în sine. În primul rînd e vorba de 
amprenta pe care o dă, vrind-nevrind, 
regizorul, oricărei soluţii interpretative sau 
tehnice. lar eu sînt înclinat să văd mai 
mult latura lirică a acestor aventuri comice 
pe care le trăiesc personajele brusc înti 

nerite. Sau o anumită nostalgie, în sensul 
meditaţiei asupra vieții și al implinirii rostu- 
rilor fiecăruia. lată, de pildă, unul dintre 
personaje, Eleonora: o balerină care nicio- 
dată n-a reușit să dea, pînă la pensionare, 
un recital, oricît de mic. Întinerind, îl dă, 

dar... Intervine şi un dar, pe care vă propun 
să-l lăsăm în seama filmului. 

— De obicei o scenă lirică sau de 
meditație are nevoie de o coda, de 
o anumită respirație, încă din decupaj. 

— Am încercat să concretizez această 
respiraţie, poate într-o măsură mai mică 
în decupaj, mai mult la filmare,şi sper să 
o definitivez la montaj, de comun acord 
cu scenariștii. E de altfel primul meu sce- 
nariu care, în afară de faptul că mi-a plăcut 
de la început, mi-a solicitat din plin, pe 
parcurs, partea mea de contribuţie. Desi- 
gur, mi-a venit greu, pentru că e prima 
dată cind marea este pentru mine foarte 
întinsă. Eu neavind un antrenament cons 
tant, fiindcă am făcut filme rar. Dar m-am 
bizuit atit pe scenariu, cit și pe invenţia 
spontană, pe platou, de care comedid 
nu se poate lipsi, nici în partitura actori- 
cească, nici în cea regizorală. Am filmat 
cu plăcere și cu pasiune. 

— Mă gindesc că v-a fost utilă 
parcurgerea unor zone atit de diverse 
— după ecranizările din teatrul comic, 
ați făcut un film de actualitate cu 
țărani, «Vremea zăpezilor», apoi filme 
cu copii. Aţi descoperit prin acest 
exercițiu realist o anumită măsură a 
efectelor și poate o soluție a nuanţării, 
atit de necesară în comedie. 

— Fără doar și poate. Cred chiar că, 
prin «Elixirul tinereţii», mi-am găsit o 
ale proprie, la fel cum, în ultimul timp, 
i Manole Marcus sau Lucian Bratu, după 
multe tatonări, și-au aflat un drum 
al lor. Poate că eu sint cel mai întirziat, 
dar nu mi-e ruşine s-o spun, pentru că 
urma alege. Oricum, la premieră, n-o să 
mai am nostalgia unei şanse pe care aş fi 
pierdut-o din vina altora. Deci, de data 
aceasta, la sfirșit, voi accepta să fiu even- 
tual și executat ca atare, chiar de... 


Val. S. DELEANU 
Foto A. MIHAILOPOL 


talentul de a lansa talente 


Era greu de întrezărit, în 
«Nunta de piatră» sau «Duhul 
surului», această largă 
deschidere realistă pe care o 
reprezintă noul film al lui 
Dan Pita. În ecranizările ci- 
tate ne frapaseră, dimpotrivă, 
stilizarea extremă a ambianţelor, conden- 
sarea naraţiunii pînă la formula unui ritual 
ciclic, în care personajele erau nişte arti- 
culaţii într-un mecanism comandat parcă 
de fatalitate sau de un cinism diabolic. Nici 
intilnirea autorului cu scenaristul Constan- 
tin Stoiciu nu putea prevesti de la sine 
acuitatea observaţiei sociale şi a caracte- 
relor din «Filip cel bun». Antecedentele 
scenaristului, «Dimineţile unu! băiat cu 
minte» sau «Apoi s-a născut lege: 
da», anunțau cel mult peisajul şi ci- 
teva coordonate pe care evoluează acum 
Filip — un alt băiat cuminte: aspirația tinā- 
rului de azi, a «omului comun» din poemul 
lui Labiș, hrănit cu marile idealuri ale socia- 
lismului, de a-și găsi un loc al său și o justi- 
ficare, modestă, dar potrivită cu «înaltul 
crez de Marx rostit». În primul rînd, crezul 
muncii oneste, exact ca în poemul citat: 
«Nu cer nimic. Nu vreau s-ajung de- 
parte/ Vreau să trăiesc, să dorm și să 
lucrez! Am învățat un crez. Pînă la 
moarte/ Voi repeta mereu același crez». 
Dar dacă filmul de față ar fi fost o simplă 
cumulare de intenții și calități cunoscute, 
am fi asistat probabil la prezentarea hiera- 
tică a unei povestiri ușor romaniate și 
vag amărui despre un tinăr care visează să 
devină sudor la înălțime sau deschizător de 
noi şantiere, în barăci mobile, viaţa sa intimă 
consumindu-se undeva în culise, sub forma 
unui carusel de gesturi binevoitoare care 
ar fi prevalat lesne, în cele din urmă, asupra 
măruntelor răutăţi ivite din senin. 

Sub toate aspectele, «Filip cel bun» capă 
tă însă valoarea nu al unui «pas înainte», 
ci al unui salt. În primul rînd, prin angajarea 
mult mai netă pe care o conține, în planul 
atitudinii sociale și al realismului. Nu în 
sens doctrinar, pentru că eroul, elev căzut 
la examenul universitar, nu e într-o astfel 
de poziţie. El nu este nici un «model», pen- 
tru simplul fapt că nu a intrat, încă în lupta 
vieţii. La primele tatonări pentru alegerea 
unui loc de muncă, Filip nu fixează condiţii, 
ci ia act de cele care i se oferă, aparent pasiv, 
nu prin structură, ci prin împrejurări. De 
aceea crezul său, născut din ce a auzit si 
trăit în școală și familie, crezul implicit, nu 
explicit, al muncii care înnobilează și consti- 
tuie o plăcere, se exteriorizează deocamdată 
prin refuzuri și întrebări. Personajul e de 
parte însă de a se reduce la atit. Pentru 
început, să notăm că înseși refuzurile sale 
pornesc de la altceva decit din capriciu, 
pornesc din ceea ce adolescentul maturiza! 
gindeste si cunoaște: — Nu m-am gindit 
niciodată să fac munca asta! (înregistra 
rea animalelor de casă). lar întrebările sale 
traduc mai mult decit firești nedumeriri, 
traduc, fie o pornire polemică spontană, din 
obișnuința ca imaginea lucrurilor să fie 
pură (— De ce nu e limpede, tată?), fie 
irezistibila sa dorință de a se ajunge mai 
repede la țel: — Cind ajungem? îl întreabă 
Filip pe mecanicul locomotivei care-l duce 
la uzină. — Mai avem, mai avem... răs- 
punde acesta, gindindu-se parcă la altceva, 
în loc să indice minutele. 

O angaiare reală nu poate fi decit concretă, 
ca și adevărul. Concretă e deci imaginea 
locului în care Filip s-a născut și pe care 
crezul său îl vrea transformat. De la generic, 
fotogramă cu fotogramă, filmul compune 
cu o mare forță expresivă această imagine: 
un colț uitat, de lume a periferiei, cu case 
vechi, ziduri roase de vreme şi exislenţe 
măcinate de ambiţii obscure, încăperi încăr- 
cate cu obiecte fără rost și oameni marcati 
de manii și ticuri, cu lumina zilei cernută 
dintr-un orizont depărtat, colorind incert 
figurile umane și lăsînd în umbră ungherele 
neumblate, curtea interioară şi gangul spre 
stradă peste care plutește, din cînd în cînd, 
vechea romanţă a evaziunii iluzorii, într-o 
nouă înregistrare Electrecord: «Păsărică 
mută-ți cuibul și te du/ lartă, rogu-te, păca- 
tul și-l ia tu...» 

Depășind cu mult profesionalismul sufi- 
cient sie însuși, fiecare compartiment al 
execuţiei plastice sau apariție actoricească 
poartă amprenta particulară a viziunii re- 
gizorale şi mai ales a verosimilului. O multi- 
tudine de detalii și sugestii fixează coordo- 
natele universului casnic dominat de tele- 
vizor, de jocul de table și de vociferările 


perpetue ale membrilor efectivi sau proba- 


bili ai familiei, care-şi revendică intempestiv 
dreptul la cuvint, ca şi la baia folosită în 
comun, În acelaşi sens, de denunțare a 


filistinismului, privit în fată şi dezvăluit în 
toată goliciunea lui, se înscriu și ambiantele 
prin care Filip are neșansa să treacă, in 
căutarea unei ocupații temporare, trimis la 
diferite «cunoștințe» de către prezumtivul 
său cumnat care locuieşte cu ei în casă, 
dar nu se decide să se insoare cu soră-sa: 
dispensarul veterinar improvizat într-o hală 
părăsită, depozitul de mărfuri unde se agită 


W 


— 


Filip cel bun 


ca atare, și «foștii», afaceriștii de profesie. 
Drama lui Filip este tocmai de a se fi născut 
la hotarul dintre aceste două categorii — 
pe de o parte, slăbiciunea tatălui care a 
făcut cindva, prin “tăcere, jocul impostori- 
lor, pe de altă parte, reziduurile sociale de 
cele mai diverse coloraturi, tot ce contra- 
zice codul etic al socialismului. Filip are 
astfel de răscumpărat vina tragică a tatălui 
pe care o va răzbuna, după ce-i va suporta 
insă consecințele. Pentru că, de fapt, pe 
regrinările eroului sînt rezultatul interdir 

tiei paterne de a merge acolo unde l-ar ! 


7 îm „Ai — "Pa 


u 
T ' a 
a 


O masă între două concepții 
(Vasile Niţulescu şi Mircea Diaconu) 


o întreagă faună de impostori 
linie moartă ș.a.m.d. 

Dar suprema revelație ne-o oferă filmul 
prin luminarea destinelor umane. O dată în 
plus, angajarea politico-estetică nu rămine 
«in general», ci capătă valoare artistică prin 
răspunderea pe care autorii şi-o iau de a 
delimita cu precizie o zonă dramatică ine- 
dită. Este zona «de frontieră» în care se 
intilnesc şi intră într-o bizară complicitate 
Iașii, oportunisștii cu sau fără scrupule, pe 
care socialismul nostru matur i-a denunța! 


ajunși pe 


dus firesc vechea tradiție muncitorească a 
familiei, adică la uzină. «Nu, la uzină nu!» 
îi spusese tatăl, cîndva muncitor promovat 

de răspundere, apoi contaminat 
de blazare și snobism. Departe de a fi re- 
toric sau convențional, faptul că Filip îşi 
poartă pașii, la un moment dat, tocmai spre 
uzină, unde se va întoarce finalmente, ex- 
primă de data aceasta explicit capacitatea 
de a lua de la capăt, altfel, un drum și un 
destin. Şi e greu de imaginat o mai sensi- 
bilă expresie a acestui sentiment de asu- 


Asociaţia cineaștilor 


Discuţii și dezbateri 


@ În prezenţa unui mare număr de 
membri ai Asociaţiei, prof. dr. Mihnea 
Gheorghiu, președintele Academiei de şti- 
inçe social-politice, a conferenţiar, în ca 
drul învăţămîntului de partid, despre «Poli- 
tica Partidului Comunist Român în dome- 
niul ştiinţei și culturii O A avut loc a cincea 
reuniune a Cenaclului «Victor Iliu». Promo- 
ţia 1974 a Institutului de artă teatrală și cine 
matografică a prezentat cu acest prilej cele 
mai bune dintre filmele realizate în institut 
Au fost remarcate în mod deosebit, in 
discuţiile care au urmat proiecției, perfor- 
manţele tehnice și artistice ale clasei de 
operatori 9 Cu concursul producătorilor- 
delegaţi și al criticilor, a fost organizată 
prima reuniune a Cenaclului de dramatur- 
gic la care au luat parte și regizori 
şi membri ai altor secţii ale Asociaţiei 
cineaștilor. Filmele propuse discuţiei au 
fost «Agentul straniu» și «Nemuritorii». 
Au luat cuvintul loan Grigorescu, Nicolae 
Crișan, Valerian Sava, Marin Teodorescu, 
Călin Căliman, Sergiu Nicolaescu, Eugen 
Barbu. lulian Mihu, Dumitru Fernoagă, 
Timotei Ursu, Dinu Cocea, Geta Tarnav- 


schi, Adrian Petringenaru. Virgil Calotes- 
cu, Titus Mesaroș, Radu Georgescu, Savel 
Stiopul @® În întreprinderi industriale și 
institute de învățămînt superior din Tg. Mu- 
reș și Brașov, au avut loc întilniri între cine- 
fili şi regizorul Sergiu Nicolaescu, cu prile- 
jul prezentării noului său film, «Nemuri- 
torii» O Regizorul Mircea Drăgan a realizat 
o suită de întilniri cu publicul participant la 
premiera filmului «Ștefan cel Mare — Vaslui 
1475», în următoarele localităţi: Vaslui. Bir- 
lad, Focșani, Suceava, lași, Slobozia, Bistriţa- 
Năsăud, Sălaj, Șimleul Silvaniei, jbâu. Re- 
şița, Deva, Petroşani, Lupeni, Tirgovişte, 
Sighișoara, Bucureşti O Operatorul lon 
Cosma a fost sărbătorit de către colegi și 
de către foștii săi studenţi, într-un cadru 
festiv oferit de ACIN, cu prilejul implinirii 
vîrstei de 70 de ani și a 50 de ani de acti- 
vitate în cinematografie O O delegaţie de 
cineaști din R.D. Germană, condusă de 
Hermann Herlinghaus, prim-secretar al 
Uniunii cineaștilor din ţara prietenă, a 
făcut o vizită În ţara noastră cu prilejul 
semnării înțelegerii de colaborare cu ACIN. 

Marin PÎRIIANU 


mare tacită a răspunderii decit aceea pe 
care o realizează Mircea Diaconu in inter- 
pretarea rolului titular. Aşa cum alți mari 
actori poartă după ei o invizibilă trenă a 
măreției romantice, Mircea Diaconu ne face 
să-i simțim deasupra capului și pe umeri o 
povară, de sub care ne scrutează privirea 
inocentă şi zimbetul său complice cu spe- 
ranța. Oricit de imprevizibile par subterfu- 
giile spiritului mercantil și nepotismului cu 
care Filip se confruntă în nefericitele sale 
tribulații, actorul are în arsenalul de expresii 
suficiente sugestii acute care înseamnă de 
fiecare dată o judecată și o opțiune. În 
fond, tot filmul este o suită de dialoguri 
mute sau în perifrază, dar totdeauna lim- 
pezi și intransigente, între această conștiin- 
tă lucidă a personajului și ceea ce el con- 
damnă sau depăsește, prin întelegere și 
umor, de la traficanţii de influențe (— Nu vă 
cunosc! — Eu sint Lupu, mă, Lupu! — Nu 
vă cunosc!) pină la doamnele care-și aduc 
pisicile la vaccinat (— Virsta animalului, 
doamnă?) sau fetele îmbrăcate de la shop 
care vin în vizită la rulota aprovizionată de 
Filip. 

De altfel întreaga distribuție este astfel 
fixată şi condusă de regizor incit — asemeni 
imaginii semnată de Florin Mihăilescu 
semeni scenogratției lui Virgil Moise si 
aranjamentului muzical din lucrări de 


Vivaldi — realizat de Dorin-Liviu Zaharia — 
este in același timp perfect omogenă și de o 
excepțională elocvenţă în fiecare partitură. 
Cu totul superflue ar fi orice complimentări 
izolate, cu atit mai mult cu cît ele n-ar trebui 
să ocolească niciunul dintre numele de pe 
generic. Dar cum fiecare reper al spectaco- 
lului cinematografic poartă un nume, vom 
mai cita totuși, pentru ponderea deosebită a 
partiturilor lor, pe Vasile Niţulescu, în rolul 
tatălui care descoperă un fel de demnitate a 
remuşcării, pe lleana Popovici, al cărei 
personaj, similar cu cel din «Reconstitui- 
rea», este și el pe cale de a descoperi o 
asemenea demnitate paradoxală. La fel cum 
partenerul ei, Mircea Diaconu, poartă pe 
umeri invizibila povară a vinovăţiei altora, 
lleana Popovici o duce în cugetul ei, în 
timp ce din febricitatea privirilor sale, tot 
atit de ingenue, presimțim tentatia de care 
se apropie, vina care nu va mai fi a altora şi, 
poate,o va pierde. In fine, personajele din 
«cuibul» pe care Filip îl va părăsi, o dată cu 
«păcatul» care-l încarcă, si-au găsi! inter- 
preții ideali -în cuplul Florina Luican- 
George Calboreanu jr. — de o discretă 
savoare parodică în rolul surorii şi respectiv 
al ipoteticului cumnat — și mai ales trio-ul 
Draga Olteanu, Gheorghe Dinică și regre- 
tatul Lazăr Vrabie, care reabilitează cu 
subtilitate şarja satirică, în cea mai evo- 
luată formulă a filmului politic modern. 
Fiecare și toți impreună în cea mai preg- 
nantă dintre creațiile lar cinematografice. 


Valerian SAVA 


Regia Dan Pita. Scenariul: Constanlin Stoiciu. 
Imaginea: F/orin Mihăilescu. Aranjamentul mu- 
zical: Dorin Liviu Zaharia. Decoruri: Virgi! Moise 
Costumele: Lidia Luludis. În distribuție: Mircea 
Diaconu, Ileana Popovici, Ica Matache, Vasile Nitu- 
lescu, Gheorghe Dinică, Lazăr Vrabie, Draga Olleanu, 
Florina Luican, George Calboreanu jr., Brindusa 
Marioţeanu, Boris Ciornei, George Mihăiţă şi George 
Constantin. 

Producție a Casei de filme Trei. Director: 
Eugen Mandric. Film realizat in studiourile Centrului 
de producție cinematografică «Bucureşti». 


DEE EI SERI SPD EI SE IER =: 
7 


pentru acea poveste trăită la antipodul 
bucuriei. La antipozi în general. Astfel: în 
timp ce la nuntă nașa-moașă țopăie antre- 
nant, grotesc antrenant, după ce «şi-a 
început treaba», dincolo, în planul celălalt 
al vieţii, două fete se cunosc și se descoperă 
suflete pereche, bucureșteanca emancipată 
aparent sigură de sine, de fapt înduioșător 
pură şi naivă şi provinciala aparent naivă 
și neajutorată, de fapt matură, lucidă și 
necruțătoare începind cu sine, două fete 
care pleacă, fără să știe, impreună spre 
moarte, două ipostaze ale tinereții șocate, 
brutalizate înainte de vreme. Acolo, între 
aceste două ipostaze ale tinereţii, între 
cele două fete perfect alese ca tip, sur- 
prinzător mature ca actrițe (Carmen Galin 
şi Elena Albu, ultima la primul ei film), 
Blaier construiește o lume de puritate și 
nevoie de puritate, o lume în care pătrunde 
brutal uritul, uritul total, mortal,ucigător la 
propriu și la figurat. Căci acest urit ucigător 
există atita vreme cit acolo, la nuntă, se 
veseleşte o naşa-moaşa printre păsări 
impăiate cu oameni ca și impăiaţi, uritu! 
există atita vreme cit această lume, conserva 
vag alterată a unui vechi spirit de provincie, 
există şi rezistă în legea ei. Pe dedesubtul 
«vechiului», pe deasupra «noului» grund și 
verni, într-un aparent imposibil aliaj respiră 


Unde sînt 
eroinele de film ? 


In viață! 


(urmare din pag. 5) 


decor, reclama, succes de casă. De obicei, 
marile probleme sint trecute în seama băr- 
batului — actor principal. Aceasta, conform 
convingerii că şi în realitate marile pro- 
bleme îi chinuie mai cu seamă pe bărbați. 
Ei duc greul, ei caută soluții, ei hotărăsc. 
Dar producţii valoroase ale multor cinema- 
tografii vin să echilibreze situația — într-un 
moment cînd ea tinde să se echilibreze și 
în viață, pe plan social și politic. În cinema- 
tografia noastră, «Golgota» lui Mircea Dră- 
gan aducea, în locul femeii soție, decor, 
reclamă, femeia luptătoare, într-o epocă de 
mari prefaceri sociale şi avint revoluționar. 
n «Gioconda fără suris» — Malvina Urşia- 
nu izbutea un portret al femeii contem- 
porane, prin mijlocirea Silviei Popovici. 
Elisabeta Bostan ţine un film de succes 
în două serii, cu acea Lulu Mihăiescu, ve- 
detă la 4-5 anișori. Andrei Blaier, în «llus- 
trate cu flori de cimp» investighează adesea 
strălucit zone de puritate și abjecție,aducind 
în scenă patru eroine de film (și patru inter- 
prete remarcabile: Draga Olteanu-Matei, 
Eliza Petrăchescu, Carmen Galin și Elena 
Albu). Cred că nu actrițele remarcabile ne 
lipsesc: Margareta Pogonat în «Drum în 
penumbră», Leopoldina Bălănuţă în «Nunta 
de piatră», Marga Barbu în serialul «Hai- 
ducii», lrina Petrescu în citeva filme va- 
loroase — au cîştigat publicul, însă nu și 
pe producători și regizori. Dacă i-ar fi ciș- 
tigat și pe aceștia, nu mai încape îndoială 
că ei le-ar fi pregătit în continuare roluri 
corespunzătoare. Femeile producători și 
regizori fiind puţine la număr — e limpede 
că tot bărbaţii vor trebui să rezolve şi 
această problemă. 


Ilustrate cu flori de cimr 


lumea cea de toate zilele, lumea din Ali- 
mentara, de pe stradă, din gară, de la 
circiumă, lumea din filmele lui Blaier, cu 
pasiune reconstituită «ca-n viaţă». 
Nevoia lui de realism, de autentic, se 
sprijină de astă dată pe imaginea semnată 
Dinu Tănase. O imagine vie, adaptată per- 
sonajelor şi situaţiilor, o imagine care duce 
mai departe biografiile dintr-o mișcare de 
aparat sau dimpotrivă, cu o oprire bruscă 
pe un portret, pe un prim-plan. Tulbură- 
toarele prim-planuri replici dintre Elena 
Albu și Carmen Galin, dintre Dan Nuţu şi 


Elena Albu, tulburătoare, dincolo de tru-. 


museţea plastică, prin trumusețea comu- 
nicării peste capul vorbelor. În altă lumină, 
reoaie, unsuroasă, portretele celor două 
omplice, și în altă lumină pusă crud pe 
vulgaritate, cuplul moașa-responsabilul de 
Alimentară (e drept acolo în fața obiectivu- 
ui se aflau doi «monştri» ucigător perfecţi 
in personajele lor, Draga Olteanu şi Gheor- 
ghe Dinică), și în altă lumină, oarecare, plată, 
„xterioarele de zi cu zi, care sugerează 
acea sfintă rutină privită ca început 
al absenței, al indiferenţei, faţă de ceea ce 
se întimplă în jur sau alături. «ilustrate cu 
lori de cimp» avea nevoie de o asemenea 
imagine subtil mobilă, căci el este un film 
subtil, cu sensurile mobile şi gindit cu o 
mare înțelegere a importantei detaliului de 
viață Blaier a fost întotdeauna fascinat de 


Malvina Urșianu: 


Să creăm 


eroi interesanți, 
indiferent de sex 


Cinematografia noastră a fos! scutită de 
a prezenta lupta femeii pentru cuceriri so- 
ciale și politice. Pasul acesta istoric fusese 
tăcut fără ca vreo cinematografie să-și 
aducă aportul. Cinematografiei noastre i-a 
revenit doar sarcina de a oglindi transtor- 
mările şi procesele interioare legate de 
aceste cuceriri care creaseră un nou statut 
al femeii și nuanțe noi în relația femeie- 
bărbat. Lucrul era și rămine pasionant, mai 
ales că el corespunde unei epoci de glorie 
a filmului de analiză și retrospecție. 

După o retrospectivă a prezenței femi- 
nine — ca eroină — în filmul românesc, bi- 
lanțul nu e îmbucurător. Lucrul nu trebuie 
să ne mire peste măsură, pentru că nici in 
literatura și arta română în general, femeia 
nu a strălucit vreodată. Aș sugera revistei 
Cinema reproducerea — în cadrul acestei 
probleme — a unei conferinţe ținută cindva 
de George Călinescu și publicată integral de 
revista Secolul 20 nr. 4/1974. Pină una alta, 
îmi permit să citez din această conferință 
citeva afirmaţii ale lui George Călinescu: 

«În România femeia a obținut foarte uşor 
libertăți civice, din nepăsare virilă, dintr-o 
idee latentă că totul e fără nici o consecinţă. 
Şi într-adevăr femeia n-a cîștigat nimic dacă 
n-a schimbat noțiunea de femeie. Braţul de 
muncă ia alte aspecte insidioase, femeia 
care prăşește porumbul se cheamă func- 
ționară, primăreasă ori deputat și bărbatul 
e mulțumit de folosul pe care îl are de pe 
urma noilor forme de muncă femeiască. 
Sclavia nu se îndepărtează prin legi ci prin 
schimbări sufleteşti structurale». 


amănuntul semnificativ, dar aici această 
tascinație funcționează parcă mai puternic 
ca oriunde. Ei i se supun decorurile semnate 
de Vasile Rotaru — în special acea casă 
veche, cu uși multe, cu ferestre multe, cu 
perdeluțe îndantelate; ei i se supun costu- 
mele llenei Oroveanu, lipite de biografia 
personajelor, mergind în prelungirea lor: 
cămașa de noapte albă, vaporoasă, ca o 
rochie de mireasă în care moare fata, rochia 
de dantelă neagră pusă pe satin roşu a naşei 
moașe, rochia cenușie de bibilică nevino- 
vată, odios nevinovată a complicei ei, ro- 
chie din care Eliza Petrăchescu face un 
personaj; ei i se supune total printr-o 
infinită discreție, muzica lui Radu-Şerban. 
„Blaier are dintotdeauna cultul autenticității. 
Aici, în «lustrate cu flori de cîmp», el mi 
se pare mai convingător demonstrat ca 
oriunde. E clar, aveam de a face cu un Blaier 
cu forma lui cea mai sinceră şi deci cea mai 
bună. Este la fel de clar însă că cinemato- 
grafia noastră a intrat într-un moment de 
mare sinceritate așezată, matură, respon- 
sabilă. Cinematografia, adică oamenii ei. 
Cei ce poartă răspunderea. Cei ce își asumă 
riscul. Cei nu întotdeauna prezenți pe gene 
ricul filmului sau prezenți sub titlul generic: 
«Casa de filme...» În cazul de față. Trei. 
Director. Eugen Mandric. 


Eva SÎRBU 


«Nivelul unei civilizaţii ni-l arată idealul 
pe care fiecare sex îl are despre celălalt...» 

Mergind pe linia acestui mare cunoscător 
de oameni și culturi, aş spune că prezenta 
femeii nu are vigoare și pregnantă în filmul 
românesc, nu numai pentru că ea însăși 
nu are — de prea multe ori — aceste cali- 
tăți, dar pentru că și dedusă din bărbaţii care 
populează ecranul nostru, ea ne apare de 
prea multe ori neinteresantă. Problema este 
deci de a crea eroi interesanti, cu farmec, 
cu mister, cu forță umană. Şi aceasta in- 
diferent de sex. Calitățile spirituale ale unuia 
se vor răsfringe asupra celuilalt. Sub pre- 
textul «omului simplu» am deschis prea 
ades ușile cinematografiei noastre omului 
mediocru, ființă nereprezentativă, cu ori- 
zont mic, cu probleme mici, cu trăiri mici, 
cu drame mici, cu bucurii mici. Şi culmea, 
această măsură mediocră de capacitate 
umană a fost uneori aplaudată ca repre- 
zentind «omul cel de toate zilele», «omul 
de pe stradă». 

Parteneră a unui asemenea «erou», fe- 
meia nu avea cum să se salveze din medio- 
critatea unui destin la care o condamnase 
însuşi «tovarășul ei de drum». lar alteori, 
la fel ca în restul artei românești, o con- 
damnă indiferența artistului. Îl citez mai 
departe pe Călinescu: 

«M-aţi rugat să fac o conferinţă despre 
temei în literatura contemporană. Nu pot 
s-o fac pentru că femeia n-a intrat încă, 
precum s-arată, în literatura noastră. Figura 
ei e încă ştearsă. Bărbaţii tind a face o artă 
fără femeie și sint poeți care n-o cintă 
aproape deloc. ca Arghezi, de pildă, ca 
Barbu, chiar ca Blaga. Eminescu era miso- 
gin. Totuși mai afirmativ în misoginismul 
lui decit poezia modernă unisexuală». 

Dar cel mai mare pericol de care filmul 
nostru trebuie terit este trivializarea te- 
meii, inundarea ecranului de epocă sau 
contemporan cu apariţii sexy, variind ce-i 
drept ca formulă de la un realizator la altul 
Ar fi trist să fie acesta singurul domeniu în 
care personalitatea masculină a cineaști- 
lor nostri să se afirme plenar! 


Anchetă realizată de 
Eva SÎRBU și N.C. MUNTEANU 


telex Buftea 


Cartofi 
pe muzică 
de Bach 


099 Comisia de califi- 

cative a Consiliului Cultu- 

rii și Educaţiei Socialiste a 

acordat calificativul ma- 

xim la 9 filme din pro- 

ducția anului 1974, con- 
sfinţind prin aceasta saltul calitativ în- 
registrat de cinematografia artistică de 
lung metraj în cursul anului expirat. 
Aceste filme sînt: «Un comisar acuză», 
regia Sergiu Nicolaescu, «Stejar, extre- 
mă urgență» de Dinu Cocea, «Duhul 
aurului», Dan Piţa și Mircea Veroiu, 
«Zidul», regia Constantin Vaeni, «Ne- 
muritorii» de Sergiu Nicolaescu, «Ac- 
torul și sălbaticii» (2 serii), regia 
Manole Marcus, «Ilustrate cu flori de 
cimp» de Andrei Blaier, «Filip cel 
bun», regia Dan Piţa. De notat că 4 din 
cele 9 filme apreciate cu calificativul | 
aparţin Casei 3, director Eugen Man- 
dric. Ne bucură reuşita şi aplaudăm 
succesul. Felicitări! 99 În ultima vre- 
me, coloana sonoră a unora dintre fil- 
mele noastre a înlocuit muzica origi- 
nală cu aranjamente muzicale din fono- 
tecă pe motive de operativitate și eco- 
nomicitate. Măsura s-a dovedit a fi fost 
inspirată, mai cu seamă atunci cind mon- 
tajul sonor este făcut cu interes, simț 
artistic și profesionalitate (cazul filme- 
lor «Filip cel bun», «Nemuritorii», etc.). 
Alteori, însă, operațiunea este ratată 
din vina unor colaboratori «inabili», 
care urmăresc mai mult aspectul pecu- 
niar decit pe cel estetic. La filmul co- 
mandă «Cultura cartofilor», ilustrația 
muzicală avea ca punct forte o lucrare 
de Bach. Această stranie asociere plea- 
că, probabil, de la ideea că pentru unii 
atît legumele în cauză cit şi muzica lui 
Bach sint deopotrivă de indigeste 999 
Inaugurată în urmă cu doi ani și jumă- 
tate, rubrica «Telex Buftea» debuta 
cu solicitarea de a se instala la studiou 
un telex, care să asigure legătura pro- 
ducției cu echipele aflate în deplasare 
şi partenerii din străinătate. Avem plă- 
cuta ocazie să informăm că Poşta locală 
a montat de curînd aparatul cu pricina, 
răspunzînd sesizării din revista «Cine- 
ma». De acum încolo vom telexa pe 
sîrmă şi pe hirtie. Mulţumim revistei 
099 Fabrica de prelucrare a peliculei 
din Buftea ne sezisează că are greutăți 
cu studiourile beneficiare din cauza unor 
filme utilitare ce poartă titluri identice 
sau practic identice, care creează confu- 
zii, încurcături și întirzieri de livrare. 
Exemple: în anul 1973 s-au realizat 
3 filme intitulate «Miinile» (o mină la 
«Sahia», alta la «Animafilm» şi o a treia 
din import); sau «Accidentul mor- 
tal» (un accident la «Sahia», alt acci- 
dent la «Animafilm»): sau la studioul 
«Alexandru Sahia» două filme cu titluri 
apropiate, «Neglijenţe mici, conse- 
cințe mari» și «Neglijenţe mici, ur- 
mări grave». În aceste condiţii, «nu 
mai trageţi în pianist, face și el ce poate» 
999 În relațiile cu echipa și colectivul 
studioului, debutantul lon Năstase, 
regizorul filmului «Pe aici nu se trece»,- 
adoptă un ton violent, pizmentat cu 
«epitete ornante» ce amintesc de activi- 
tatea sa anterioara, secund specializat 
în dirijarea cascadorilor. Fără a ne îndoi 
nici o clipă de succesul peliculei la care 
lucrează și pe care sperăm să o aplau- 
dăm ca nişte cineaşti oneşti ce sîntem, 
reprobăm atitudinea artistului în deve- 
nire, pe care l-am dori mai mult spirit 
şi sensibilitate creatoare decit agresivi- 
tate și pumn dezlănțuit. În caz contrar, 
studioul va fi obligat să replice regizo- 
rului lon Năstase: «pe aici nu se (mai) 
trece». 


Constantin PIYNICERU 


i 

> 
= 
E 
E 
3 
ă 

ă 
x 
= 


Munca nu poate fi temă spe- 

cială de film, prea e răspin- 

dită în toate temele și acțiu 

nile noastre de pe pinză și 

de pe pămint. Munca sintem 

noi, esența noastră vitală, și 

a vorbi despre ea înseamnă 
a vorbi despre noi, cei din toate filmele, 
pentru că de bine de rău mai toate își înca- 
drează eroii, le furnizează identități de pro- 
ductie, îi pun să ponteze undeva. Problema 
e cum apare cinematografiată, deci particu- 
larizată această relație generală, dublu crea- 
toare, în care omul, supunind natura,și ia în 
stăpinire însăși esența umană. Transfor- 
mind mediul, se transformă mai ales pe 
sine, la început inconștient, apoi în deplină 
cunoștință de cauză într-o societate ce-și 
propune chiar un cod etic al muncii. Al 
muncii înțeleasă ca o datorie de onoare de 
către comunistul cu o înaltă competență 
şi conștiință profesională. Una decurge 
din cealaltă, condiționarea lor, uneori dra- 
matică, putind furniza teme de film. Cum 
au și fost acele cunoscute dezbateri de 
creație a muncii, de etică a muncii, ca 
«Erupția», «Subteranul», «Apoi s-a năs- 
cut legenda», «Un zimbet pentru mai 


tirziu» şi, într-o măsură, «Proprietarii», 
«Despre o anume fericire». Foarte ine- 
gale ca valoare cinematogratică, ele îşi 


lansau povestirile diverse pe aceeași rampă 
de conflicte, și anume raportul dintre cu- 
noașterea meseriei și practicarea ei, com- 
petența devenită prin asumare responsa- 
bilă şi pasiune, conștiință profesională, 
adică înțelegere superioară a țelului. In 
«Erupția», conștiința muncii se chema răb- 
darea și îndirjirea de a smulge pămintului, 
aparent sterp, aurul negru. În cadrul aces- 
tei obstinate forări, apăreau relaţii de res- 
pect și afecțiune între oameni, se închega 
o colectivitate unită, solidară, o colectivi- 
tate de tip nou. Se năștea, cu greutăți ce 
făceau mai credibilă și mai spectaculoasă 
victoria, o conștiință a colectivității so- 
cialiste. În «Subteranul», nerăbdarea, im- 
petuozitatea, riscul personal deveneau con- 
diția reușitei colective, un risc ce funcționa 
în cele din urmă cu acoperire, adică dublat 
de calcule inginerești dar,pină la dovada 
supremă, competenţa era pusă la îndoială 
de către incompetenţă, conştiinţa trecea 
printr-o criză. Deci prin situaţii încordate, 
ca-n viaţă și ca în arta adevărată care își ia 
ca reper viața. 


Ascendentul celor două filme față di 
recentele noastre pelicule «de producție» 
era (în afara caracterului lor de discutie 
clară si deschisă ca perspectivă, ca dez 
batere) faptul că cele două tabere nu se 
despărțeau de la inceput pe ecran, ca apele 
de uscat. Asupra riscului plana multă vre- 
me indoiala, eroii trebuiau să ne convingă 
de dreptatea lor cu fapte de film și nu cu 
asigurările scenariștilor. «Albii» nu erau 
din capul locului fără prihană ca acei înge- 
rași ofensați. vizibil nedreptătiți din «Pro- 
prietarii» ori «Despre o anume fericire», nici 
«negrii» nu se dezvăluiau atit de stingaci 
din primele cadre, ca orgoliosul despot-șe! 
din «Trei scrisori secrete» sau ca inginerul 


A vorbi 
despre muncă 
înseamnă 
a vorbi 
despre noi 


inabil din «Un zimbet pentru mai tirziu». 
Justeţea atitudinii acelor eroi față de mun- 
că se dovedea în muncă, în acțiunea con- 
cret-vizibilă pe ecran a celor în cauză şi nu 
reieșea grăbit dintr-o ședință de circumstan- 
tă, în care avocați scoși din producție fac 
dreptate mai mult persoanelor-victime decit 
cauzei susținute de ei. Interesant că în 
aceste «filme de producție» se discută 
mult despre indici de plan și rezultate falsi- 
ficate de unii, despre linii tehnologice noi 
şi rezistența cîtorva ingineri față de tehno- 
logii moderne — niște specialiști ciudati 
care nu-și înțeleg interesul lor tehnic; de 
aici lipsa de logică a comportamentului lor 
profesional. Se discută mult despre ino- 
vaţia unuia care nu e bine văzut de inginerul 
șef şi atunci trebuie să intervină ei, meşterii 
bătrini care, de fapt, nu înțeleg în ce constă 
inovaţia (n-au avut încă ocazia să o verifice) 
dar o iau pe garanție, pe încrederea pe care 
le-o inspiră el, personal, tinărul inovator în 
devenire. În toate aceste ciocniri de mare 
ingenuitate tehnică, nu competenţa unora 
sau altora e pusă la îndoială, ci e sancţio- 
nată moral numai reaua intenţie a unui șef 
care nu înțelege sau are aprehensiuni 
față de un subaltern sau altul. Un joc ade 
seori simplist și fără emoții. Interesant cum 
tocmai aceste pelicule ce discută atit de 
mult despre producție nu te conving şi de 


Alexandru Boiangiu, îi datoreaza filmul de 
ficţiune unele dintre cele mai frumoase 
imagini de muncă filmate la Hunedoara- 
decor autentic al «Zimbetului pentru mai 
tirziu», sau echipei lui Calotescu citeva 
cadre foarte «de acolo», filmate pe un 
șantier naval, pentru «Trei scrisori...». Asa 
cum, cu mulți ani în urmă, tot un regizor 
documentarist pe atunci, Savel Stiopul, n: 
demonstrase în «Aproape de soare» cit de 
spectaculoase și de atrăgătoare prin auten- 
ticitatea lor pot fi momentele de încordare 
surprinse într-o uzină. Operatorul din «Un 
zimbet...» nu mai înțepeneşte în fața cup- 
toarelor cu aparatul ineficace, ca acela din 
«Despre o anume fericire», interesat doar 
de procesul tehnologic, ci se mișcă degaja! 
printre turnalişti, participă la agitația lor, le 
surprinde obrazul aspru, neras, iluminat de 
inalta temperatură a fontei și de pasiunea 
reală a muncii. Fata coltoasă, asimetrică, a 
ţăranului proaspăt urbanizat devine fru- 
moasă, ochii îi strălucesc de emoție cind 
își «grijește» cuptorul ca fata moșului cea 
harnică. Pentru Runcu, uzina e casă și 
masă, de aceea nu ţi se pare exagerat cînd 
își aduce patul pliant lingă cuptoare și nu 
se mai mișcă de lingă ele pină nu le repară 
O dată ce personajul a apucat să-ţi fie 
simpatic, orice acțiune a lui, oricit de extra- 
vagantă, capătă acoperire sentimentală da- 


«Locul de muncă» 
nu e numai un decor. 


E locul 
unde se nasc eroii 


pasiunea celor ce o împlinesc. Cu rar 
excepții (printre care fericitul personaj Run 
cu din «Un zîmbet pentru mai tirziu»), mai 
toți inginerii și neinginerii, inventatorii «de 
milioane» ori numai de sute de lei, sînt fil- 
mati în planuri neutre, inexpresive, în ati- 
tudim convenționale, sugerind mai mult 
oposeala și rutina meseriei, dar nu și efortul 
ei creator, gindul în căutarea unei soluti, 
şi apoi bucuria izbinzii. 


Aproape de foc 


Sint tineri eroi de uzină ce dispar din 
memoria noastră îndată ce au pontat con- 
vențional ora lor de proiecție-producție; ei 
nu te mai urmăresc așa cum ţi se întîmplă 
cu cite un tip surprins pe viu, într-o uzină, 
de către reporterul televiziunii sau opera 
torul «Sahiei». Nu întimplător unui regizor - 
incercat regizor de film documentar -— 


că nu neapărat logică. De data asta îl urmezi 
pentru că îl crezi şi nu mai bagi de seama 
intenţiile cusute cu aţă albă, inabilitățile 
Așa ne ciștigase cindva încrederea Vive, 
cel din «Diminețile...», pentru care șantierul 
însemna nu încadrare temporară în cimpul 
muncii, doar ca să obțină o adeverinţă 
pentru a intra la fără frecvenţă, ci Marele 
Examen al vieţii, facultatea la zi, nu prin 
corespondenţă. Pentru el munca devenea 
busolă interioară, nu interludiu sentimen- 
tal, prilej de definire morală și nu haltă 
între două logodne. 

Aceeași pasiune întilneam și la o altă 
cunoștință mai veche, șoferul din «Balul 
de sîmbătă seara», ce-și împodobea mașina 
ca pe o mireasă, o dojenea ca pe o soră 
mai mică, o conducea cu mindrie ca pe un 
cal la derby. Pentru acești puțini dar cu 
adevărat eroi ai muncii, chiar fără titulatura 
oficială, ca și pentru ceferistul pensionai 
din «Așteptarea» ori pentru inginera din 


«Gioconda fără suris», profesia nu mai în- 
seamnă doar datorie de onoare, ci rațiune 
de existență. In afara muncii, la citeva din 
aceste personaje nici viața de familie nu 
pare să însemne mult. Un apostolat roman- 
tic al muncii degenerind citeodată într-un 
fel de fanatism — periculos, desigur, ca 
orice formă de fanatism, dar real, deci 
perfect viabil în sfera artei. Intimplător 
reușitele portrete realizau și un deosebit 
impact emoțional cu spectatorii. 


Despre o anume bucurie 


Tot un frenetic al muncii, dar de data asta 
mai mult schițat în scenariu și mai putin 
demonstrat cinematografic, era inventatorul 
din «Despre o anume fericire». Dacă inte- 
resul regizorului și al operatorului s-ar fi 
concentrat mai eticace pe chipul acestui 
bun interpret al tinărului inginer care alege 
calea cea mai grea, ar fi obținut poate de la 
el și arderea lăuntrică ce-ar fi ridicat mono- 
tona mimică «de producție» la un moment 
expresiv, emoționant. Pentru că, eliberat 
de servitutea muncii exploatate, munci- 
torul își cucereşte și acea libertate inte- 
rioară «de a construi în ordinea ideii» — 
cum spunea Antonio Gramsci — adăugind: 
«muncitorul duce zilnic o luptă împotriva 
oboselii, a plictisului, a monotoniei, a ges- 
tului ce tinde la mecanizare și în conse- 
cintă la mortificarea vieţii interioaren Aceas 
tă bucurie a muncii eliberate am su! 
prins-o prea rar în filmul nostru de ficțiune 
şı mult mai des în reportajele și documen- 
tarele noastre. În «Cutezanţa», de pildă, 
(reportajul instalării celui mai mare com- 
plex turboenergetic din țară) deveneam 
martorii impresionați ai traseului dificil, ai 
riscurilor colectivului tînăr, fără experienţă, 
ie la Răşinari, care a trebuit să facă faţă 
Jriașei sarcini. Sarcină ce înceta să mai fie 
doar o obligatie contractuală și devenea 
pentru toți proba de foc a inteligenței şi răb- 
dării, a ambiţiei şi voinţei creatoare. Pentru 
această lucrare — ne anunța comentatorul 
— au fost necesare 9 000 de desene; ope- 
ratorul înregistrează nopțile nedormite, cal- 
culele greșite luate de zeci de ori de la 
capăt, în prim-planuri pe fețele oamenilor 
dăltuite de grijă şi încordare. Documentarul 
e lucrat foarte simplu, fără trucaje de fil- 
mare, în expresive cadre generale sau 
foarte apropiate, dialog insufleţit cinema- 
tografic (dar cinematografic ca în uzină şi 
nu pe platoul cu reflectoare și filtre) — dia- 
log între oameni și operaţii tehnice. Pupitru 
de comandă ca la o NASA autohtonă, nu- 
mărătoare inversă. |n respirația ținută a 
întregii uzine, un om ascultă pulsul maşinii 
de oțel, îl ascultă ca un medic, dar și ca un 
îndrăgostit. Incordare ca la o adevărată 
lansare de rachetă spațială. «Trei mii de 
turatii pe minut și nici o vibratie suspectă» 
sună veridctul, «O.K » zice controlul teh- 
nic — şi uriaşa nava a constructiei socialiste 
pornește în acordurile grandioase ale orgii, 
incununare firească a bucuriei colective 
ce răsună ca un imn în catedrala industrială 
Un sentiment adinc, plenar, al muncii con- 
stiente ce construiește în ordinea ideii. A 
ideii umanist-socialiste. 

Alice MĂNOIU 


9 


Luminile 
rampei 


Un clovn 
de ținută 
shakespeareană 


7 S-au scris atitea sute de 
pagini despre acest om mă- 
runt care acoperă, uriaş, 
aproape întreaga istorie a 
cinematografiei, încit îi este 
greu comentatorului să pro- 
pună unghiuri inedite. Nimic însă nu-l 
poate impiedica să redescopere date con- 
sacrate sau să-și precizeze altele, bănuite 
doar, cit timp entuziasmul și prospeţimea 
de recepție există, ba, mai mult, cit timp 
ele sint mereu provocate de întilnirea cu 
inepuizabilul, deloc schematicul, Sir Char- 
les Chaplin, a cărui particulă recent adău- 
gată, oricît de convenţională, nu consfin- 
țeşte mai puţin noblețea unei vocaţii. 

Cine altul, decit el, și-a cîștigat dreptul 
la denumirea de «artist total», el care a 
fost totodată mim și dansator, comic și 
cîntăreț, clovn și actor de proză, scenarist 
și inventator de gag-uri, tragedian și com- 
pozitor, regizor și coregraf? 

«Luminile rampei» este, poate, opera 
cea mai reprezentativă, în acest sens, a 
unui Chaplin, virstnic dar şi adolescent, 
aflat, pentru un timp imprevizibil, la apo- 
geul umanităţii sale. 

O melodramă. Cu stingăcii și naivități, 
unele, cu siguranţă, voite, pentru a-i păs- 
tra puritatea elementară. Pentru că există 
și melodramă perversă, adică aceea me- 
nită să pervertească opțiunile publicului, 
și dorul lui de viață afectivă intensă, de- 
turnîndu-le către minciună, către artificiu 
şi grandilocvenţă. 

Dar «Luminile rampei» este, mai presus 
de toate, un film tulburător prin inteligența 
și frumusețea exemplară a textului, cali- 
tate cu atit mai demnă de subliniat cu cit 
avem de-a face cu un as al filmului mut, 
al scurtmetrajelor cu acţiuni vertiginoase. 
Dialogul (în special replicile eroului prin- 


10 


cipal, Calvero, clovnul de renume, găsin 
du-se vremelnic pe versantul declinului) 
este plin de substanţă și scăpărător in 
expresie, uneori de ţinută shakespearea 
nă; întrebat fiind de iubita lui de ce acceptă 
să reapară pe scenă, deși urăşte teatrul, 
Calvero răspunde: «Urăsc să văd singe 
şi, totuşi, el curge în vinele mele...» 

Dacă eroul unui roman de aventuri a 
putut fi supranumit «omul cu o mie de 
travestiuri», Chaplin este, fără îndoială, 
omul a o mie de ipostaze artistice, deseori 
derutant pentru critici, acuzat de diletan- 
tism ori pur şi simplu contestat. 

În «Luminile rampei», el parcurge aproa- 
pe întreg repertoriul dotărilor lui (memora- 
bil e gag-ul cu scurtarea piciorului, me- 
morabilă melodia stupidă şi obsedantă 
a «viorii perpetue», mimarea mărului, a 
trandafirului, a copacului japonez, etc.) 
cu o unică, permanentă atitudine: aceea 
a firescului, a armoniei continue dintre 
om și personalitate. 

Desigur, coregraful nu scapă de un 
anumit stil factice, compozitorul nu este 
tocmai original, ci doar «adecvat», regi- 
zorul... dar, încă o dată, incercarea de se- 
parare a moleculelor organismului Cha- 
plin s-ar solda cu o imensă pierdere și 
neînțelegere. 

Să adăugăm că, în «Luminile rampei» 
ca și de alttel în alte filme pe care i le 
datorăm, Chapiin propune personaje fe- 
minine complexe și afectuoase, capabile 
de fantezie și de generozitate. În cazul de 
față, Claire Bloom dă viaţă unei femei cu 
sentimente profunde şi nuanțate, parte- 
neră potrivită a marelui maestru, omul mic 
care a crescut și a încărunţit sub ochii 
spectatorilor secolului XX și al cărui 
nimb sint convinsă că va depăşi timpul 
convențional cu care obișnuim să contăm 


Nina CASSIAN 
E A E RER si e Es SEE DR Pe MERE SAD 


Producţie a studiourilor din S.U.A. (1952). Sce- 
nariul,. regia, muzica, coregrafia: Charles Cha- 
plin. imaginea: Kar! Slrauss. Dansează: André 
Eglevsky şi Melissa Hayden. Cu: Charles Chaplin, 
Claire Bloom, Sydney Chaplin, Buste: Keaton, 
A. Eglevsky, Wh. Dryden 


Aa 


Indrâgostiţii 
anului | 


Un alt Romeo, 
o altă Julietă, 
un alt întuneric 


Senină și pură evoluează po- 
vestea de iubire a «indrăgos- 
tiților anului unu» spațiul 
este iluminat cu blindețe, cu- 
lorile anotimpurilor alătură 
suave pasteluri, iar intona- 
tiile dramatice răsună inte- 
rionzat, coborind în privirile grave sau in 
gesturile impietrite de durere. O dublă tra- 
iectorie a reîntoarcerii către viaţă se impli- 
nește din imaginile filmului: cosmarul răz- 
boiului a marcat protuna sensipiiatea Ele- 
nei, i-a întunecat credința şi speranța, a 
inăbușit veselia firească a tinereții, în timp 
ce, pentru Paul, ororile flagelului mondial nu 
au decit semnificația dedusă intelectual, 
cu generozitatea și pasiunea calmă însă a 
celui care le-a privit de departe. Dragostea 
îi apropie treptat pe cei doi eroi ai filmului. 
Experienţa fiecăruia se translează încet de 
la unul la celălalt; un inefabil proces de cu- 
noașştere se edifică în cotidian: descoperi- 
rea revelatoare a trecutului în sufletul iubi- 
tei se sincronizează cu dezvăluirea frumu- 
seții trăirii prezente. 

Narațiunea filmului «Indrăgostitii anului 
unu» include, continuind parcă, story-ul 
din «Romeo, Julieta și întunericul» (peliculă 
scrisă tot de scenaristul Jan Otcenasek si 
realizată în 1960 de Jiri Weiss), căci aminti- 


Zapata 


am mai văzut... 


După «Viva Zapata», semnat de EJjia 
Kazan în 1952, cu Marlon Brando, cineaștii 
mexicani au dorit să reconstituie în studiou- 
rile proprii viața eroului lor național, Emi- 
liano Zapata, conducătorul marilor răscoale 
țărănești pentru pămint din cel de-al doilea 
deceniu al secolului nostru. Evenimentele 
au scris de la sine cel mai dramatic și tot- 
odată eroic scenariu despre lupta pentru 
eliberare socială de pe pămintul Americii 
de Sud. Sub cerul de un albastru torid, 
apăsător, pe pămintul crăpat, udat parcă 
doar de singele răsculaților, regizorul Feli- 
pe Casalz face să răsune secularul strigăt 
auzit şi la noi în acel timp: «noi vrem 
pămînt». Şi dacă simţim lipsa farmecului, 
a strălucirii şi poate chiar a popularității 
lui Brando, din versiunea americană, sintem 
compensați de angajarea cineaștilor mexi- 
cani față de istoria ţării lor. 


Un film de Filipe Casalz. Cu: Antonio Aguilar 
Jaime Fernandez, Patricia Azpillaga 


rile Elenei pot fi identificate cu viaţa eroi- 
nei din filmul cu titlul de inspiraţie shakes- 
peareană; gesturile stingace de tandreţe se 
repetă; drumul către încredere și respon 
sabilitate se recompune din aceleași nuan 
te delicate, în ambele opere cinematogra- 
fice. Apăsarea necruțătoare și violentă a 
războiului — ce naște tragedia — va gene- 
ra retrospectiv frămintarea și neliniştea 
acută a acestor îndrăgostiți. 

Structura complexă și rafinată a filmului 
se concretizează în ritmuri dirijate cu sim- 
plitate şi măiestrie de regizorul Jaroslav 
Balik. Atmosfera primului an de pace se 
reconstituie cu vigoare — în cadrele alb- 
negru, în stil documentar, incluse abil în 
dramaturgia peliculei. Meditaţiei despre te- 
roarea unu! razboi, săpat adînc in conștiința 
umanității, i se adaugă gindurile despre 
nobila menire a celei de a șaptea arte în 
contemporaneitate. Generoasele idei ani- 
mă o amplă galerie de tipuri, alter-ego-uri 
ale personajelor principale: devenirea Ele- 
nei este delimitată, la antipod, de destinul 
sorei sale; profilul lui Paul se detinește şi 
prin intermediul reacțiilor colegilor săi, ca 
și prin relaţiile sale cu maestrul, regizorul 
al cărui asistent este. Eroii comunică și emo- 
ționează intens, întruchipați de o valoroasă 
echipă de actori, printre care Marta Vancu- 
rovă, premiată tocmai pentru acest rol la 
Festivalul naţional al filmului cehoslovac 
de la Nitra, în 1974. 

loana CREANGĂ 


Producţie a studiourilor din Barrandov. Regia: 
Jaroslav Balik. Scenariul: Jan Olcenasek, Jaroslav 
Balik. Imaginea: Jan Curik. Cu: Marta Vancurovă 
Viktor Preiss, Libuse Svormovă, Peir Svojtka, Jana 
Svadovă, Ola Silencka 


Rîul întunecat 


Film despre viaţă, despre moarte, despre 
speranţă. Şi despre ceea ce lasă în urmă 
războiul. Nu pe front, ci în sufletele oameni- 
lor. Multele întimplări din viața unui sat 
polonez, cu oameni buni, oameni care 
ințeleg ce se petrece, și oameni răi, răi 
pentru că nu reuşesc să realizeze noul 
mers al evenimentelor, sint povestite cu 
mijloacele cinematografului modern, într-un 
ton simplu, auster. Un ton de baladă tragică. 
(Vezi cronica din nr. 1% 1974). 


N.C.M. 


Un film de Sy/wester Szyszko. Cu: Maciej Goraj, 
Boleslaw Plolnicki, Alicja Jachiewicz 


Ulzana, 


căpetenia apașilor 


Neobișnuită, pentru noi, poate fi aparitia 
lui Colea Răutu printre pieile roşii din 


cufundarea 
Japoniei 


O Atlantidă, 
dar o Atlantidă 


morală 


Ca și cum întreaga planetă 

ar valsa, ar duce-o dintr-un 

bal într-altul, din carnaval 

în carnaval, ca şi cum n-ar 

fi destule catastrofe aeriene, 

terestre și maritime, taifu- 
nuri, inundații, cutremure sau revărsări 
de lavă — iată că ni se propune să ne ima- 
ginăm ce-ar fi dacă (joc ca toate jocurile?), 
Japonia, într-o bună zi și pe nepusă masă. 
s-ar prăvăli în mare. Acel arhipelag ce 
seamănă cu o salbă pe bustul măreţei 
Asii ar avea soarta legendarei Atlantide 
(de care vorbește și Platon) ce s-a scu- 
fundat în oceanul nepacific, îngropind o 
civilizație ipotetică. 

Acţiunea de salvare e minuţios «recon- 
stituită» — și cine e dispus să uite că e 
imaginată tragedia unei naţiuni cu 100 
milioane de locuitori, poate admira fic- 
țiunea: unii se sacrifică, pentru ca alții 
să se salveze, alții se salvează, pentru ca 
unii să se sacrifice. 

După ce Japonia a fost poligonul expe- 
rimental al bombei atomice (aflate, din 


Arizona secolului trecut. Obișnuite sint 
insă și izgonirea apașilor de către yankei 
de pe păminturile fertile, și ciocnirile dintre 
ei, şi cruzimea colonizatorilor, şi pitorescul 
obiceiurilor băștinașilor — văzute în atitea 
şi atitea alte filme, acum reconstituite 
undeva prin Europa, într-un episod al unui 
serial fără surprize. 


Un tilm de Gottfried Kolditz. Cu: Gajko Mitic, 
Renate Biume, Colea Răutu, Dore! lacobescu, Rolf 
Hoppe, Amza Pellea, Alfred Struwe, Klaus Gehrike 


De tapt sint patru candidații la insură- 
toare, mai tineri și mai virstnici, porniţi în 
căutarea a patru neveste. În cele din urmă, 
după ce și-au cintat dragostea pe ritmuri 
tinguitor-nostalgice de muzică orientală, 
le şi găsesc. Ele, alesele, au la rindul lor 
o mare vocaţie pentru vocalize și pentru 
rime de tipul: «ce sa-ntimolat cu mine nu 
știu pentru că inima-mi ca un tluier plinge». 
Opereta sărbătorește exact trei decenii 
de la premieră. S.D. 


Un film de R. Tahmasib, N. Leşcenko. Cu: R. Bei- 
butov, L. Djavahsirova, A. Gusein-Zade, |. Efendiev 


fericire, în pruncia ei tehnologică — altfel 
nu s-ar mai fi făcut filmul nemaiavind ce să 
se scufunde nici în poveste), cineaştii 
(japonezi, totuși!) încărcaţi de electrici- 
tatea senzaţionalului, își permit să imagi- 
neze un astfel de spectacol care poate fi 
cumva avertizator. Avertizator nu pentru 
că Japonia e amenințată de scufundare, 
dar pentru că se pot produce astfel de 
catastrofe de proporție ce-ar amenința 
viața milioanelor de oameni. Planeta se 
dovedeşte săritoare la nevoie și pune la 
dispoziţie refugiaților terenurile încă ne- 
populate (cîte vor mai fi?). Totuşi nu 
fără a fi impresionat, îmi pare cumva 
stranie ideea de a face un astfel de film 
înfricoșător la care, dacă te interesează 
cît de cit ce se petrece în lume, nu poți 
să priveşti ca și cum ai asculta o poveste 
spusă de bunica. Îți pot trece multe lu- 
cruri prin cap — și poate tocmai de aceea 
filmul are valoarea lui nu numai emoţio- 
nală și senzațională. Deși bunicile și-au 
spus poveștile nepoților lor, chiar cînd 
lumea (inclusiv toate bunicile ei) picotea 
pe un butoi de pulbere. e. 


Producţie a studiourilor japoneze. Scenariul: 
Hashimoto, după romanul lui Sakyo Komatsu. 
Regia: Shiro Moritani. Imaginea: Hiroshi Murai, 
Daisaku Kimura. Cu: Keiju Kobayashi, Tetsuro 
Tanba, Hiroshi Fujioka, Ayumi Ishida, Hideaki Ni- 
tani, Shogo Shimada 


Răzbunarea lui Dani 


Legenda e cunoscută în Ungaria: un copil 
căruia turcii i-au măcelărit tatăl, a jurat pe 
sulița — pierdută — a ucigașului, că-l va 
omori. Şi chiar așa s-a întimplat în acel 
secol singeros al expansiunii otomane. 

Autoarea filmului, Eva Zsurzs, e şi ea 
cunoscută în țara sa ca regizoare de tele- 
viziune, specialistă în emisiuni pentru copii 
şi tineret. De aici o uşurinţă cu care știe să 
povestească aventurile, cind mai fantastice, 
cind mai obișnuite din lumea satului, cu 
candoare și cu un anume haz: cum ar fi 
secvența cu copiii ce se antrenează pentru 
infruntarea năvălitorilor, cu spade de lemn 
şi cu dovleci ce ţin locul capetelor inamice 
răpuse cu îndreptăţită ură de Dani. Tot el 
organizează o armată de tineri cu care-i 
va alunga pe otomani din satul său, cu ṣire- 
tenie, umor și cu un spor voinicesc, ca-n 
basme. Şi tot ca-n ele, cu un simţ al specta- 
colului, dar și al parodiei, ce ţine de operetă. 


Alice MĂNOIU 


Un film de Eva Zsurzs. Cu: /van Vas-Zoltân, Eva 
Szerencsi, Zoltán Basilides, Márta Fânay 


de conducere 


Autoturismul 
ca obiect de haz. 
Deocamdată... 


Simţul comediei îl ai sau nu-l 
ai. Jean Girault îl are. A-i faci 
pe alții să ridă este, inainte 
de a deveni o meserie, o 
vocație. Jean Girault o are 
El a inventat jandarmul din 
St. Tropez pornind de la 
popularitatea lui De Funès și sporindu-i-o 
de la un episod la altul. Realitatea este un 
datum obiectiv, dar acolo unde un altul 
găsește motiv de indignare sau de lacrimi, 
Girault vede poanta, gagul, hazul. În apele, 
cind mai dulci, cind mai amare ale vieții 
cotidiene, e! pescuiește risul. Ride de ticu- 
rile compatrioțiior săi, ride de prejuaecă- 
tile omului modern, ride de omenești slă- 
biciuni. O face cu bonomie. Din suris în ris, 
el schițează însă și un portret acid al socie- 
tăţii în care trăiește, pe care nu o scutește 
de săgețile sale satirice. 


Aici ţinta este tot mentalitatea france- 
zului mediu, iar pretextul este automobilul. 
Idolul atitor familii este pentru eroul său o 
calamitate. Funcţionar, ocupind un post 
important în ierarhia administrativă, eroul 
său este promovat în rana şi in consecință 
mutat din suburbia pariziană chiar în centrul 
capitalei. Bucuria avansării este anihilată 
la gindul că singurul mijloc de transport 
convenabil pină la noul loc de muncă este 
automobilul. Toate încercările proaspătu- 
lui avansat de a utiliza trenul, metroul, auto- 
buzul sau chiar bicicleta se dovedesc, rind 
pe rînd, falimentare. Soluţia inevitabilă: ob- 
ținerea unui permis de conducere și cumpă- 
rarea unei mașini. Așa încep peripețiile 
familiei cu pricina — în care, poate, şi alții 
se vor recunoaște — desfășurate în cas- 
cadă, cu vervă şi nerv actoricesc. O come- 
die de fiecare zi care știe să ne spună cu 
convingere: zimbiţi vă rog! 


Adina DARIAN 
„ADI IE e O RI E E SP De RE EI PREIEI IE 


Producţie a studiourilor franceze. Regia: Jean 
Girault. Scenariul: Jacques Vi/frid. imaginea: 
Elienne Szabo. Cu: Louis Velle, Pascale Roberts, 
Maurice Biraud, Robert Castel, Jacques Jouan- 
neau, Bernard Lavalette 


Gala 
filmului indian 


Ziua națională a republi- 

cii India a fost sărbă- 

mema torită la Casa filmului 
cu prezentarea unui lung 

metraj de fictiune, «Două 

fiice», semnat de Satia- 

jyit Ray — două schițe cinematografice 
inspirate după nuvele de Rabindra- 
nath Tagore şi cu un scurt metraj de- 
dicat Taj Mahal-ului. Excelentă alege- 
re pentru asemenea festivitate. Pe 
generic se alăturau trei mari nume ale 
culturii indiene: Taj-Mahal — cel mai 
celebru edificiu arhitectonic indian, 
giuvaerul de marmoră albă înălțat în 
cinstea dragostei la începutul secolu- 
lui al XVII-lea; Rabindranath Tagore — 
cel mai mare scriitor-filozof indian de 
la răscrucea ultimelor două secole, 
laureat al Premiului Nobel; Satiajyit 
Ray — cel mai reputat cineast al şcolii 
moderne de cinema indian, prezent 
acum pentru prima oară pe ecranele 


noastre 
«Doua tiice» ne arată o altă tață a 


Indiei decît cea cu care ne-au obişnuit 
melodramele cinematografice de pină 
acum, agrementate peste măsură cu 


cintece și cu o bunăstare de butaforie. 
O Indie văzută prin ochiul unui cineast 
realist şi prin sufletul său deschis 
spre suferințele semenilor săi. Un 
scurt popas făcut de un diriginte poștal 
într-un sat aruncat departe de tot 
ceea ce înseamnă civilizație (prima 
schiță) şi o căsătorie, nu cu fata aleasă 
de părinți, așa cum tradiţia o cere şi 
azi, ci cu aleasa inimii, aleasă care la 
rindu-i vrea și ea să i se dea dreptul 
şi — mai ales — răgazul de a-şi alege 
tovarășul de o viață (a doua schiță) — 
ilustrează sobru şi cu o nuanţată sen- 
sibilitate de ce Ray este considerat 
astăzi cel mai mare cineast indian. 
Universul indian din filmul său — ca 
şi alte lumi din Extremul Orient și 
filmele lor — are alte ritmuri, gestica 
are o semnificaţie simbolică, melodia 
are o pondere neobișnuită pentru noi. 
Dar odată intrat în acest univers, 
odată ce accepți acel ritm, şi acele 
gesturi, şi acele melodii, aşa cum Ray 
ştie să le alăture, ai bucuria să desco- 
peri un univers neștiut, al altor sensi- 


bilități. Simona DARIE 


pi Au trecut mai bine de 20 
de ani de la realizarea fil 

nema mului «Moulin Rouge», mai 
bine de 15 ani de la premiera 

lui românească şi, totuși, 

nimic nu «s-a învechit» în 

această viaţă a lui Toulouse-Lautrec, pe 
care regizorul John Huston a povestit-o, 
nu cu argumentele unui biograf conştiin- 


La belle époque 


văzută de bardul ei 
Lautrec 


Privirea 


Se poate spune că mica 
istorie a marii cinematogra- 
nema fii cuprinde în esenţa ei 
istoria acelor priviri, acelor 
perechi de ochi care ne 
fixează de decenii de acolo, 
de sus, de pe pinză. Este, cred, amintirea 
care se alterează cel mai greu, amintirea 
care rămine scrijelită în memoria afectivă 
a spectatorilor peste ani şi ani de zile. 
De cele mai multe ori, replicile, fie ele 
celebre, citate pe care le poţi găsi în frun- 
tea oricărei enciclopedii, vorbele rostite 
de actori, se uită sau se rețin inexact 
Privirea însă, prin forța și precizia ei de a 
transmite stări sufletești neconvertibile 
în cuvinte, constituie arma cea mai te 


Ideea filmului: 
o viață 


pentru o idee 


Un foarte curios tilm. Un 
film, aș zice, de «science 
fiction», căci e vorba de 
știința posibilă și viitoare. 
E vorba de vindecarea ace- 

- lor fracturi de oase ale pi- 
cioarelor care le scurtează, uneori, cu 15 
cm. Acțiunea se petrece într-un institut 
de chirurgie specială, un institut oarecum 
experimental. Tinăra doctorită Kalinikova 
a descoperit noi metode de a opera, noi 
aparate care înlocuiesc gipsul sau exten- 
sia prin greutăți atirnate şi obține — ce 
credeți? — obține lungirea oaselor. Le 
lungeşte cu un număr stupefiant de cen- 
timetri! Pînă la 20! Faima ei, succesele ei, 
indispun pe confrați. Faptul că cutare 
pacient nu admite să fie operat decit de 
ea irită foarte mult pe acest irritabile 
genus care sint medicii. Scrisori multe 
și curajos «iscălite anonim» denunţă Mi- 


nisterului Sănătății și altor foruri înalte 


că acel institut, zis experimental (experi- 
mentind pe oameni), este imoral; că oa- 
menii nu sînt cobai; că spitalul nu este 


ios, nu cu falsa înţelegere pentru artistul 
neînțeles şi nici pe tonul acela pompos şi 
emfatic care face atit de ridicule momen- 
tele în care actorul apare și spune «sint 
Beethoven sau Michelangelo sau Liszt». 
John Huston a evitat toate aceste capcane. 
El l-a povestit pe Lautrec doar cu argumen- 
tele picturii. Viziunea pictorului devine 
viziunea cineastului. Lumea pictorului e 


Arma nr. 1 a actorului de film: privirea 
(Mircea Albulescu în «Actorul şi sălbaticii») 


un Auschwitz, etc., etc. Doi experţi sînt 
trimiși să facă acolo o anchetă: o docto 
riță şi un ziarist. Amîndoi sosesc foarte 
porniţi contra tinerei doctorese, dar sfir- 
șesc printr-o delirantă admiraţie şi ade- 
ziune la ideile ei. 

Filmul este tot timpul numai asta: des- 
fășurarea muncii spitaliceşti a acestei 
entuziaste inovatoare. Povestea însă e 
presărată cu momente, fie tragice, fie 
amuzante. De pildă, episodul cu fetița cu 
picioarele miraculos egalizate. Tatăl ei, 
un bătrin gras, e aşa de fericit de fericirea 
copilei sale, încit are un anevrism şi moare! 
Sau secvențe nostime. Gazetarul e așa 
de încintat de ce vede acolo, încît o roagă 
pe doctoriţă să-l ajute. Căci e îndrăgostit 
de o lungană de 2 metri şi ar avea nevoie 
şi el să fie lungit, pentru ca mădularele 
sale să fie la înălțimea înaltului său amor. 
«Asta (zice el) ne-ar apropia!». «De ce nu 
încerci (spune doctorița) să te apropii 
de ea cu oasele dumitale existente?» 
Apoi adaugă: «Poate preferi să procedăm 
invers: s-o scurtăm pe dinsa». 

Filmul e plin de asemenea momente 
amuzante. 

Actriţa protagonistă este excelenta lia 


Savina. 
D.I. SUCHIANU 


Producţie a studioului «Mosfilm». Regia: Viktor 
Titov. Scenariul: A/eksandr Lapşin. Imaginea 
I. Ghelein, R. Rubinov. Muzica: S. Gubaidulina 
Cu: /ia Savina, Valeri Zolotuhin, Elsa Lejdei, Alek 
sandr Kaliaghin. Olga Gobzeva, A. Aleksandrovski 


lumea picturii lui; filmul nu evocă viața 
unei epoci ci viața unor picturi. 


Opera cinematogratică ulterioară a lui 
Huston — «Moby Dick», «Comoara din 
Sierra Madre», «Noaptea Iguanei» — stă 
dovadă că alegerea pictorului și a operei 
lui nu erau întimplătoare. Huston ştie 
mai bine ca oricine să vorbească cu luci- 
ditate despre drama eșecului, despre no- 
bleţea unor eșecuri care sînt uneori culme 
a unor lupte, punct maxim al unor aspira- 
ţii. Or, pictura vitriolantă a lui Lautrec 
este dovada unui eşec (uman), în sensul 
neacceptării definitive a unei lumi, a sub- 
limării acestei neacceptări în luminile ar- 
tei. «Cruzimea la Lautrec — spunea Elie 
Faure — devine sadism, însîngerează gu- 
rile veştede, invinețeşte pleoapele, unge 
cu uleiuri bietele șuvițe întinse de păr, 
arată și mai slabe şi mai vineţii cărnurile 
jalnice. Beţivi palizi, femei palide, stră- 
lucire posacă a tejghelelor, tristețea me- 
canică a concertelor şi balurilor... Tou- 
louse Lautrec evocă totul cu violență, cu 
linia sa ce zvicnește, cu culoarea sa otră- 
vită, cu compoziția sa dislocată». 

Filmul lui Huston stă tot în aceste to- 
nuri și culori disperate. 

Dan COMŞA 


Producţie a studiourilor engleze, după nuvela 
«Moulin Rouge» de Pierre La Mure. Regia: John 
Huston. Scenariul: John Huston si Anthony 
Veiller; Imaginea: Freddie Francis. Cu: Jose Ferrer, 
Zsa-Zsa Gabor, Suzanne Flon, Claude  Nollier. 
Katherine Kath, Murie Smith 


neinică și de temut a actorului. Vedem 
aproape zilnic în viață pe micul sau pe 
marele ecran tot felul de ochi. Pot fi cu 
uşurinţă calificați drept ochi frumoşi, mari, 
mici, albaștri, căprui sau cite feluri vor 
mai fi, căci sînt, slavă domnului. Vă amin- 
titi de ei? Nu! Sint imagini trecătoare ca 
o clipire. Dar privirile nu le putem uita. 
Poate uita cineva privirea acelor ochi 
ușor eczoftalmici care pot fi calificați 
imediat drept uriți ai Bettei Davis, chiar 
dacă nu s-au lăsat priviți decit o singură 
dată. Desigur, exemplele pot continua, 
deși nu sint foarte numeroase. Dar cred, 
cu sfințenie,că ceea ce definește cu preg- 
nanță identitatea actorului de film este 
privirea. Puterea şi harul acela care nu 
poate fi regizat, pus în scenă, al gestului 
atît de simplu ce cuprinde în el cele mai 
nebănuite sensuri, care convinge fără 
egal și care poate deschide în mintea 
spectatorului cele mai largi porți ale ima- 
ginaţiei: privirea. 

Mircea ALBULESCU 


sondaj 
în 


cineunivers 


Fenomen social cu profunde 
implicaţii în conştiinţa publi- 
că, situat și în perimetrul 
artei celei mai rafinate, dar 
şi în cel al culturii de masă 
(înțeleasă în sensul ei cel mai 
larg), dar totodată și în do- 
meniul mijloacelor de comunicare de masă, 
atit de caracteristic raporturilor umane con- 
temporane, cinematografia provoacă nu 
puține bătăi de cap celor care vor să-i deter- 
mine precis particularităţile și să-i măsoare 
exact efectele. 

Dificultăţile nu încetează ci, dimpotrivă, 
sporesc atunci cind ne propunem să abor- 
dăm cinematografia nu în contextul cate- 
goriilor estetice sau sociologice, ci în cel al 
implicaţiilor economice. Operatie care nu 


nema 


poate fi nici evitată, nici măcar subestimată, 


dacă ținem seama de amploarea operațiilor 
industriale, comerciale și financiare legate 
de arta filmului: 


Monopoliștii mai puțin 
monopoliști? 


Pentru a ilustra caracterul de sector eco- 
nomic cu particularități paradoxale, am mai 
avut ocazia în aceste coloane să evocăm 
evoluția oarecum ciudată a procesului con- 
centrării în industria cinematografică. Impo- 
triva tuturor schemelor clasice, cinemato- 
grafia a cunoscut chiar de la începuturile 
afirmării ei ca forță economică o concen- 
trare intensă cu caracter monopolist. Incă 


Pentru prima dată în ultimu 20 
de ani. curba frecventării cinemato 
grafelor britanice pare să fi coti! 
categoric spre mai bine. Desigur 
rezultatele nu sint încă prea conclu- 
dente: o creștere de 4,5% pe primul 
semestru al anului 1974. Dar dacă 
Marea Britanie va urma — așa cum 
e obiceiul — exemplul Statelor Unite, 
tendinta se va accentua fără in- 
doială. În SUA afacerile cinemato- 
grafice au cunoscut în '74 un salt 
de 20—25%. Se pare că se confirmă 
vechea afirmaţie că e nevoie de criză 
şi, în general, de vremuri grele,pen- 
tru a aduce publicul îndărăt în sălile 
de cinema 


(din «Sight and Sound») 


de la inceputul anilor '30, producătorii mici 
și mijlocii au fost literalmente măturați și 
intreaga producție concentrată în mina unor 
trusturi profund integrate (M.G.M., Para- 
mount, Fox, UFA, Pathé, etc.). Dar această 
concentrare extremă n-a reprezentat deloc 
— aşa cum poate ne-am fi așteptat — sta- 
diul ultim al dezvoltării industriei capita- 
liste de cinema; dimpotrivă, în ultimele două 
decenii, marile companii și-au pierdut o 
bună parte din putere, și-au limitat activi- 
tatea aproape exclusiv la distribuție, iar 
piața este dominată de o puzderie de produ- 
cători independenti. 

Fenomenul se explică, desigur, prin par- 
ticularitățile unei producții care operează 
cu o substanţă de un tip deosebit. Spre 
deosebire de orice altă industrie, cinema- 


tografia nu realizează produse de serie 
interșanjabile și repetabile ci, indiferent 
de valoare, unicate. Concentrarea unor 


imense disponibilități financiare, tehnice 
și umane se dovedește, în aceste condiții, 
neeconomicoasă. Producţia de unicate cere 
o organizare economică deosebit de suplă. 


În loc să scadă, 
crește 


Nu mai puţin curioasă este situația cine- 
matografiei azi, în plină criză a economiei 
capitaliste. Nu e nevoie să mai amintim 
aici proporțiile şi profunzimea acestei crize, 
caracterizată prin împletirea dintre inflație, 
șomaj și încetarea expansiunii (sau chiar 
recesiune). larăşi după o schemă clasică, 
cel mai mult ar trebui să sufere de pe urma 
fenomenelor de criză sectoarele cele mai 
slabe (sau cu ponderea cea mai redusă în 
ansamblul activităţii economice) şi cele 
mai puţin legate de satisfacerea unor nece- 
sităţi vitale. Din păcate, cinematografia co- 


Criza economică 


Paradoxal: 
anul 1974, 


anul crizei 


economice occidentale. 


pare a fi pentru cinematografie 
un an rentabil. De ce? 


De cind viteza a devenit «scumpă», 
omenirea preferă să vadă automobilul pe ecran 


respunde ambelor criterii. Mai mult, declinul 
(economic) cinematografiei nu a pornit 
de azi, de ieri, ci de mulţi ani. Încă de la stir- 
șitul anilor '40 (întii mai lent și apoi mai 
accelerat, întii în cîteva țări occidentale, 
apoi în toată lumea capitalistă) a început 

în bună parte datorită concurenţei televiziu- 
nii — să scadă numărul sălilor de cinema, 
numărul spectatorilor (şi, implicit, al înca- 
sărilor socotite în prețuri constante) și, în 
fine, numărul filmelor produse. În ce pri- 
vește primii doi indici, reducerea s-a apro- 
piat în principalele țări capitaliste de 50%. 
Situația actuală nu e însă nici pe departe 
atit de catastrofală pe cit ar părea că trebuie 
să fie. Dimpotrivă. Impotriva tuturor prog- 
nozelor, împotriva logicii (și unii ar spune 
chiar că împotriva bunului simț), de aproape 
doi ani încoace situația economică a cine- 
matografiei continuă să se amelioreze. Anul 


Intrebat de către un ziarist englez 
cum crede că influențează criza econo- 
mică industria de film, cel mai popular 
actor francez, Jean Louis Trintignant, 
a răspuns: 


«Criza este o nenorocire, dar cinema- 
togratul va profita de pe urma ei. Publi- 
cul nu mai vrea să urmărească emisiunile 
televiziunii, ca să nu mai audă veştile 
proaste. În schimb, se duce la cinema. 


1974, anul crizei, a fost pentru film un an 
deosebit de bun. 

O redresare spectaculoasă cunoaște cine- 
matografia americană. Încasările pe 1974 
au egalat aproape recordul absolut în ma- 
terie, stabilit în 1946 (ce-i drept, dolarul de 
astăzi nu mai valorează cit cel din 1946, dar 
nici preţurile de azi nu sint cele de atunci). 
Ameliorări masive pot fi înregistrate şi pe 
piețele franceză, engleză, japoneză şi vest 
germană. 

Ciţiva factori rețin atenția în acest proces 
de redresare. 

În primul rind, creșterea se manifestă la 
toți indicii principali. Pentru prima dată de 
un sfert de secol, pentru prima dată după 
pătrunderea largă a televiziunii în viața 
cotidiană, sporește numărul sălilor de cine- 
ma (mai ales săli mici și mijlocii care iau 
locul sălilor-hangar la modă cindva) paralel 


Uitaţi-vă ce se petrece în ltalia: retelei: 
sălilor au crescut cu 30%. Chiar dacă din 
pricina crizei spectatorii vor avea mai 
puțini bani, cinematograful va rămine 
oricum mai ieftin decit un sfîrşit de săp- 
tămină afară din oraş. În Franta, un bilet 
de cinema costă aproximativ 2 dolari. 
Ceea ce echivalează costul a 5 litri de 
benzină. Şi o litri de benzină, nu pot 
ajunge prea departe...» 

pă (oan Louis Trintignant) 


priește cinematografiei? 


cu creșterea numărului de spectatori și a 
cantității de filme produse. 


Filme naționale 
pentru piețe naționale 


In al doilea rind, expansiunea se desla- 
şoară mai ales după formula «filme naţio- 
nale pentru piețe naționale». Aproape toată 
creşterea frecventării filmelor americane, 
de pildă, s-a realizat pe piața americană 
și nu ca în trecut, pe piețele exterioare. În 
toate țările occidentale importante, locul 
prim la indicii de frecventare și la încasări 
a fost ocupat de filmele naţionale, fenomen 
cu desăvirșire nou pentru toată perioada 
de după cel de al doilea război mondial. 
Pină şi într-o tară ca Olanda,cu o producție 
infimă și fără mare răsunet internațional, 
pozitiile fruntașe în box-office sînt ocupate 
nu de «Naşul» sau «Cacialmaua» ci de filme 
olandeze. De asemenea, mai peste tot, nu- 
mărul coproducțiilor este în (deocamdată 
uşoară) scădere. Faptul dovedește încă 
o dată caracterul diferit al sectorului eco- 
nomic cinematografic în condiţiile în care 
societățile multinaționale domină tot mai 
mult economia ţărilor capitaliste. 

Explicația trebuie căutată tot în specifici- 
tatea produsului cinematografic (ca și a 
produsului artistic în general). Un aseme- 
nea produs se adresează în primul rînd 
sensibilităţii consumatorului. Or, unei ase- 
menea sensibilități îi vorbește cu mult mai 


Industria cinematogratică trance 
ză înregistrează aparent paradoxal 
o altă curbă decit a industriei fran- 
ceze în general. 

După părerea domnului Michel 
Guy, secretar de stat la Cultură, 
«elementele esenţiale ale situaţiei 
cinematografiei franceze sint, prin- 
tre altele: 

@ Creșterea producției cantitative 
de filme (200 în '73, 235 în '74)... 

e Sporirea numărului de multi- 
săli (săli mici grupate într-un com- 
plex (n.n.) a accelerat consumul de 
filme (...) 

e Scăderea numărului de specta 
tori a fost stăvilită.» 

(din «Le Monde») 


multă forță și eficiență o creație izvorită 
din realităţile pe care spectatorul le trăieste 
şi într-o expresie care-i este familiară. O 
asemenea cerință se poate materializa mult 
mai eficient astăzi, cind, în noi condiţii 

ocial-istorice, personalitatea națională a 
fiecărui popor se afirmă tot mai impetuos; 
tenomen care se manifestă și prin dezvol- 
tarea accelerată a cinematografiilor națio- 
nale. 

In sfîrşit, redresarea situaţiei economice 
este întovărășită și de o oarecare creștere 
a calității producţiei. La o privire superficia- 
lă s-ar părea că producția cinematogratiilor 
occidentale este dominată de pelicule co 
merciale fără valoare, axate pe pornografie 
şi violență. Din punct de vedere numeric 
aceasta pare să fie situaţia, într-adevăr. 
Dar esențială este apariția unui număr tot 
mai mare de filme de calitate, care au ceva 
de spus și găsesc ecou în constiinta publi- 
cului. După ani de mediocritate «detunăsia- 
nă», Franţa s-a afirmat în 1974 prin nume- 
roase opere importante, create, fie de vechi 
maeștri ca Buñuel și Bresson, fie de cineaști 
tineri. Şi producția japoneză pare să fi ieșit 
din letargia în care căzuse după sinuciderea 
(neizbutită) a lui Kurosawa, urmare a eșe- 
cului comercial al filmului «Dodeskaden». 
Cinematografia vest-germană cunoaște cea 
mai interesantă pleiadă de realizatori de la 
expresioniștii anilor '20 încoace. Exemplele 
s-ar putea înmulți. 

În faţa acestei situaţii, ne aducem aminte 
că și anii marii crize economice din 1929— 
1933 au coincis cu un avint al artei filmului 
(legat şi de generalizarea sonorului). În- 
seamnă oare aceasta că așa precum doliul 
îi stătea bine Electrei, criza economică îi 
prieşte cinematografiei? O asemenea con- 
cluzie, privind destinele filmului occidental, 
ar fi desigur exagerată și nedreaptă. Dar că 
epocile de tensiune și încordare favorizează 
afirmarea și audiența filmului este, fără 
îndoială, adevărat. H. DONA 


13 


Anul internaţional 


al 
femeii 


Un barbat, dar 
si O femeie 


Avem dragoste lungă de-o seară, 
dar n-avem dragostea lungă de-o viață. 
Scenarişti, 
unde e dragostea aceea «unică» ? 


Dinspre dragoste ne lip- 
sesc multe în filmul nos 
tru — deşi, pentru a nu 
vorbi cu păcat, în acest 
«domeniu» al şabadaba- 
da-ului, pentru a-l numi 
într-un fel, oricite realizări 
şi secvențe de neuitat ai enumera, tot 
n-ar fi deajuns. Pe plan mondial, nu văd 
ceva mai frumos între un bărbat şi o 
femeie decit scena în care Chaplin ajută 
iubita oarbă să desfacă un scul de lină 
și cînd lina ghemului se termină, bărba- 
tul — pentru a nu rupe clipa sacră de 
amor — îi pune la dispoziție pulovărul 
său, pentru ca femeia să continue a 
depăna şi a sta, chiar oarbă, în faţa lui, 


Amorul pînă la sfîrşitul filmului.... 


(«Decolarea») 


lingă el, cu el. Vede oricine că deşirarea 
pulovărului nu e altceva decit sufletul 
destăcut fir cu fir — de ce să mai depă- 
năm sublimul? E urit. 

La noi, după mintea mea, tot ce avem 
— şi cite ceva este, dar mă voi feri de 
inventar, fiindcă iar nu e frumos să faci 
bilanțul scenelor de dragoste, nici util, 
căci ce-o să facem pe lumea cealaltă? — 
dar absolut tot ce avem evită sau ignoră 
tot ce e mai bărbătesc și deci mai femi- 
nin şi deci mai pasionant într-o dragoste: 
statornicia ei, durata care-și pierde du- 
rata, ceea ce în termeni de tangou — de- 


Amorul pină la expirarea concediului 


(«Drum în penumbră») 


loc neglijabili sau proști — se numeşte 
şi infinit, «te iubesc la infinit»... Avem 
dragoste lungă de-o seară, n-avem dra- 
goste lungă de-o viață. O dragoste care 
nu-și mai numără anii decit din nevino- 
vata cochetărie, din inocent orgoliu,din 
nebunească și vinovată plăcere. Su- 
biectul, cred eu,e formidabil, s-ar putea 
să fie subiectul suprem — pentru el, 
drept e, nu-s hărăziți decit cei foarte 
culți sufletește şi «schematici» în gin- 
dire. Cei mai mulţi — şi nu numai la noi 
— Îşi încearcă puterile, de multe ori chiar 
cu folos, şi inspirație, şi succes (dacă aici 
succesul are vreun sens...), în a descrie 
și monta amorurile, fireşte dramatice, 
dar numeroase, trecătoare, nesigure. 


DM Să 
i y 
hi s ci A 


statornică, pe viață, nu e o aiureală: 
«Adevăratul semn de bărbăţie al bărba- 
tului nu e victoria permanentă în cit mai 
multe amoruri, ci triumful într-o singură 
dragoste, una singură»... 

Minţile «neschematice» au grijă întot- 
deauna să-ți atraga atenţia că, la un 
moment dat, dragostea unică nu e alt- 
ceva decît o gravă şi mohorită obişnuin- 
tă. Romantic sau «schematic» — nu e 
importantă contuzia — li se poate repli- 
ca, tara jena, ca tocmai aici e și nodul 
principal al acestui subiect, încă o dată, 
'unaamental: cum o mare dragoste unică 
și «infinită» nu se lasă (sau se lasă) 
uzată de obișnuinţă, oricît are de supor- 
tat presiunile ei reale, inevitabile, tragice. 
Cum obişnuința hrăneşte (sau nu) pati- 
ma. Cum patima convertește obişnuința 
în miracol. Cum patima și obișnuința 
fertilizează într-o clipă de etern. Sau nu... 

Cunosc o asemenea dragoste, împli- 
neşte anul acesta 20 de ani, dacă asta 
are vreo importanţă şi știu că pentru 
mulți are. O dragoste care nu-şi mai 
numără ridurile, certurile, bucuriile, scri- 
sorile de despărțire, îmbrățișările de 
regăsire, telefoanele disperate şi im- 
pudice, jurămintele călcate, blestemele 
de fericire, într-un cuvint: neclintirea. 
E un caz. Dar ca și în «cazul Dreyfuss» — 
unde Zola emisese străluminatul strigăt 
«e deajuns o singură nedreptate neîn- 


Amorul pină se termină naveta 


(«Despre o anume fericire») 


timide, tainice, pasionante, etc. etc. etc., 
«dar nu pînă la adinci bătrineți,că nu te 
crede nimeni»... E una an cele mai 
robuste prejudecăți ale dramei şi melo- 
dramei noastre că nimeni nu crede 
într-o dragoste unică, pe viață, pînă la 
moarte. Acela n-ar fi bărbat, ea — cu 
atit mai puțin femeie, cu atit mai puţin 
«bărbată». Ni se pare idilic, adormitor, 
neverosimil, naiv dacă nu stupid — 
acela n-ar fi subiect, ci o aiureală mora- 
lizatoare, acuzație supremă. Thomas 
Mann, ca să numesc și eu un om foarte 
cult sufletește, zicea că o dragoste 


dreptată pentru ca un regim să fie pus 
sub semnul întrebării» — și în amor 
(cuvint frumos, nu vă feriti de el) e 
suficient «un caz» de dragoste eternă 
pentru ca întregul sistem de argumente 
perfect logice, aduse în slujba efemeru- 
lui şi trecătorului,să fie refuzat şi negat. 

Unde e deci filmul nostru căruia să-i 
zicem, precum în melodia aceea ne- 
beethoveniană, dar iar n-are importanță, 
«Cintarea bătrinilor îndrăgostiți», în care 
femeii şi bărbatului să nu le fie ruşine 
de a fi invincibili în potrivirea lor? 


Radu COSAȘU 


Amorul pină la ora închiderii 
(«Filip cel bun») 


filmul și literatura 


Filmele copilăriei 


Nu știu cine işi mai aminteşte de filmul 
ceh «Şi nimeni nu știe nimic», jucat 
prin preajma anilor '50. Era o comedie cu 
doi protagoniști şi o cutie de contrabas 
în care se afla un fascist mort. Era o 
altfel de comedie decit cele pe care le 
văzusem după război, comedii cu Stan 
și Bran, Pat şi Patachon, Fraţii Marx — 
reluări postbelice pentru un public post- 
belic. 

Tot un astfel de film era și «Balada 
Siberiei» — după ce văzusem Tom 
Mix şi Zoro, eroi de copilărie postbelică 
pentru copiii postbelici. Era altceva şi 
decit «Loana», decit «Serenada din 
Valea Soarelui» sau «Copiii Para- 
disului», filme pentru oameni mari la 
care mă strecuram în cinematografe răp- 
ciugoase de provincie. Citeam «Frații 
Jderi», «Cărţile Junglei», «La Medeleni» 
(numai volumul !, restul era pe... mai 
tirziu), începusem aventura Jules Verne 
(ediții mari, frumoase, legate în piele 
roşie — pozele nu-mi plăceau, nu erau 
colorate, cum colorate nu erau nici 
filmele pe-atunci). 

Cele mai frumoase filme le jucam noi, 
copiii, după cărți și după filme, pe străzi, 
prin grădini, prin cringuri — tot felul de 
westernuri şi eroisme, cu schimbul. Cit 
am fi voit să vedem filmele pe care le 
citeam şi să citim cărțile pe care le 
vedeam la cinema! Era o «confuzie teo- 
retică». — Dar această «confuzie teore- 
tică» între genuri şi arte e departe de a fi 
atît de mare cit mi se pare. Mai întîi că 
intuiţia copilăriei era justă: roman și 
film, genuri proxime. Niciodată nu m-am 
gindit atunci că ar putea exista un film 
după o piesă de teatru, chiar după ce am 
văzut «Azilul de noapte» (cu Băltățeanu, 
Vraca, Storin, Manolescu şi alți mari 
actori venerati), «Bălcescu» (cu Mihai 
Popescu), pe Caragiale, Cehov şi Gogol. 
Shakespeare a venit mai tirziu. 

Filmele acelei copilării rămin foarte 
vii — şi de aceea niciodată nu m-am 
mirat că Fellini îşi ioacă mereu în filme 
copilăria de provincie, cu filmele ei. 
mereu aceleași. Cind, mai tirziu, «Erup- 
ţia» lui Liviu Ciulei a apărut. semăna cu 
ceea ce trăisem într-o regiune petro- 
liferă — și iată că şocul realității retrăite 
la cinema se tine şi el minte: legături 
sentimentale, poate replici, în orice caz 
un cadru şi citiva eroi «cunoscuți». Era. 
de fapt, o altă vîrstă — un alt fel de a 
vedea și citi: aiunsesem la «Război și 
pace», la Rebreanu. la «Minăstirea din 
Parma». Gelu IONESCU 


ilmul și sportul 


. a 
Tenis, tenis... 

O incursiune dincolo de «court»-ul 
marilor noștri campioni de tenis, o 
incursiune în lumea discipolilor — atit 
de numeroşi, atit de entuziaști, atît de 
devotați, atit de fermecător de tineri și 
de pasionați întru arta rachetei și 
misterele sportului alb — acesta este 
filmul realizat de Erwin Szekler. 

Reperele investigaţiei aparţin acum 
iegendei, mitologiei sportive: se numesc 
llie Năstase și lon Ţiriac. Arta lor, 
demonstrată pe zgura sau gazonul drept- 
unghiului cu încadratura albă, unde 
traiectoriile mingiilor tes un peisaj al 
unor bătălii — peste fileu cu adversarii, 
dincoace de fileu cu sine însuși—al unor 
drame, dezamăgiri, înfringeri şi irezisti- 
bile biruinți, descriu de fapt niște 
caractere de excepție în luptă cu ine- 
fabilul. Toată această poveste reală cu 
eroi sportivi o surprindea atit de bine 
și atit de convingător filmul de acum un 
an şi ceva al lui Constantin Vaeni, 
despre Cupa Davis la București. 
Incursiunea, pe terenul de modelare a 
viitorilor campioni de tenis, făcută acum 
de Erwin Szekler, este condusă de 
reportajul lui loan Chirilă, binecunoscut 
comentator sportiv, cu farmec, cu ori- 
ginalitate și mai presus de toate cu 
talentul său de comentator care nu-și 
îneacă vocabularul în terminologii 
preţioase dar inexpresive, ci lasă dim- 
potrivă emoția autentică să-și modeleze 
și scrisul și glasul, transmiţind filmului 
farmecul comentatorului. Este princi- 
palul punct de atracție al acestui nou 
film despre tenis privit nu numai ca 
sport, ci şi ca modalitate de formare 
a unor caractere puternice și exemplare. 


Mircea ALEXANDRESCU 


L 


de acord? 
Dinică 

Convingerea mea că Gheorghe Dinică 
unul din cei mai originali actori de teatru 
pe care-i avem, e şi un actor de film 
extraordinar, mi-a fost reconfirmată de 
«Zidul», debutul regizoral remarcabil al 
lui Constantin Vaeni. În general, ceea ce 
surprinde pozitiv în această peliculă 
este arta portretizării, stăruința inteligent 
pătrunzătoare cu care regizorul şi opera- 
torul losif Demian se apropie de chipuri 
şi le cercetează, căutind, cu o clipă mai 
devreme. în oglinda fetii și în lumina 
ochilor, hotărîrea detinitivă, ori frica, 
ori ura, gravind astfel, adesea, cu deli- 
catete ori incisiv. totdeauna sobru și 
exact. medalii umane ale unui timp 


memorabil. Obrazul, cu linii atit de con-* 


turate și reliefuri ascuțite, al lui Dinică 
ochelarii cu luciri piezişe, surîsul evaziv. 


portativul fluid al cutelor fruntii dau o * 


mască vie, dar impenetrabilă, care îi 
înșeală aproape pe toti cu privire la 
adevărata stare a eroului. Rostirea e netă 
în formulări directe, cu ton mat, sar- 
casmul elegant. umorul dur, porunca 
scurtă, milităroasă (caracterizantă în 
contextul dat), duioșia (reală) compri- 
mată şi iute reprimată, mișcarea în 
cadru, de felină ce-şi asumă, momentan. 
prerogative domestice. Discutia cu ofi- 
terul german, la o cafea şi un coniac.e un 
studiu al nuantelor pe care numai un 
atare maestru îl poate săvirși. 

Aşadar. se poate afirma că regizorii 
tineri ştiu şi ei, citeodată, să aleagă 
actorii, şi chiar «să lucreze cu ei», cum 
se spune. Mai ales atunci cind aceștia 
convin «să lucreze» realmente cu regi- 
zori tineri, nu numai să pozeze frumos 


Filme tinere, 
propoziţii bătrîne 


O selecţie a filmelor stundețești, pro 
moția 1974 (zece pelicule),proiectate in 
cadrul cenaclului «Victor lliu»,a arătat 
o stare normală, bună, a învățăceilor 
întru cinematografie. Există, în toate, o 
atitudine profesională: în același timp 
se străvede anevoinţa în a construi: nu 
se observă idei artistice importante, 
gindirea nu e nici profundă, nici tensio- 
nată. 

Nu sint utile cred, la conspectarea 
colocvială a unor atari începuturi, nici 
chiotul căptușit cu tandrete jilavă, nici 
duritățile nihiliste; toţi incepătorii au 
nevoie de o analiză lucidă a lucrărilor 
lor, care e, printre altele, un semn de 
încredere bărbătească, certificatul ieșirii 
din adolescenţă. 

Cea mai conturată personalitate de 
regizor şi operator e aceea a lui Ştefan 
Fay Ştefan, care în «Fructul pămiîntu- 
lui» și «Gestul omului» compune cu 
siguranță, colorat, cerebral, modern, 
filozofic, cu certă cultură și simţ al echi- 
librului și cu o tot atit de sigură propen- 
siune spre politic. «Floarea de saxi- 
fragă» de Dan Mironescu e o schiță 
cam despletită, distribuită cu prea mulți 
centri de atenţie, dar cu un umor frust, 
interesant, citeodată incisiv. «Helmult 
cel mut» e fără importanță, dar relevă 
un operator, Daniel Medvedov, știind 
să pună în armonioasă relație volumele 
si culorile, suprafețele si lumina, deta- 
ile și intregul. «Undeva, odata, un 
om» (Sandu Păun) e un mic poem, 
însă scenaristic precar. «Ritm pentru 
culoare», o copilărie de cineclub, «imn» 
(Florin Paraschiv) un moment frumos, 
într-o compoziție cam incertă și osten- 
tativă în demonstrarea procedeului nu- 
mit «Magicolor», «Păpușa» și «Balada 
lui Scarlet Cahul», ambele după Fănuș 
Neagu, avind ceva din mustul prozei 
inspiratoare, seamănă însă, prin ponci- 
fele actoricești și imagistice, cu filmele 
unor profesioniști de-ai noștri de înde- 
lungă și iremediabilă inexperienţă. Ope- 
ratorii (iarăși Ştefan Fay Ştefan şi Florin 
Paraschiv) sint, în orice caz, mai intere- 
sanţi, aici, decit regizorii. 

Discuţia asupra filmelor a dus, la 
început, la formularea citorva adevăruri 
remarcabile, în sensul celor de mai sus, 
rostite mai ales de tineri confraţi ai 
creatorilor, dar a degenerat relativ repe- 
de, în efecte de coterie școlară, cu deri- 
zorii revelații în propoziții imature, pre- 
cum și cu nespus de surprinzătoare 
procese de intenţie care, dăinuind, 
pot deteriora esenţial excelenta iniția- 


a» 


O poză prea mică 
pentru un actor atît de mare 
SER CEE 


în distribuție. Şi mai ales cînd actorii în 
cauză nu-și pierd obișnuința de a lucra 
cu ei înşişi, în virtutea celei mai înalte 
îndărătnicii profesionale. 

Moartea eroului din film mi-a dat, o 
clipă, acea durere gindită, uscată, fără 
lacrimi, fără consolare — de care vorbea 


nahal 
citata Valentin SILVESTRU 


tivă numită cenaclul «Victor lliu». Astfel, 
cel mai merituos regizor şi operator al 
serii a fost admonestat, la un moment 
dat, ritos, că «umblă cu trucuri ca să ne 
ia ochii» și «prea citeşte mult cărți și 
albume» — ceea ce sună incredibil de 
bătrinesc şi veşted în acest conclav, 
imprecaţia avind, dealtminteri şi un ecou, 
suspect, de peșteră... 

V.S. 


Startul 
unui operator 


Întimplarea a făcut să-mi cadă sub 
ochi o notiţă în care se anunţa că filmul 
«Balada lui Scarlet Cahul», după o 
idee de Fănuş Neagu (deci un film de-al 
nostru!) a luat Marele premiu la Tokio 
în cadrul CILECT-ului (Comitetul Inter- 
național al scolilor superioare de artă 
cinematografică şi televizată) la sesiu- 
nea din octombrie 1974. Am aflat apoi 
cine sint realizatorii premiaţi și am avut 
șansa să văd și filmul. Ca de obicei a 
apărut întrebarea de ce totuși atita li- 
niște în jurul tinerilor absolvenți? Pentru 
că realizatorii sint absolvenţi ai l.A.T.C.- 
ului. «Balada lui Scarlet Cahul» în regia 
lui Climeht Slavov și imaginea lui Ştefan 
Fay Stefan și-a meritat, cred, acest 
premiu, în mare parte datorită operato- 
rului, care, la rindul său, prezentind la 
cenaclul «Victor lliu» alte două filme 
«Gestul omului» şi «Fructul pămin- 
tului», în dublă calitate de regizor și 
operator, certifică posibilitățile unui de- 
but de încredere în meseria sa. 

În cele trei filme este evidentă tendin- 
ta obsedantă a operatorului de a obține 
prin imagine efecte convingătoare ce 
servesc ideii generoase a libertății omu- 
lui, a refuzului categoric al oricărei agre- 
siuni distrugătoare, a apărării umanis- 
mului. Spre a-și servi conținutul filme- 
lor — «Gestul omului» și «Fructul pă- 
miîntului» încadriîndu-se clar într-un ci- 
clu — Ștefan Fay Ştefan aplică un nou 
procedeu de tratare a imaginii — «ma- 
gicolor», procedeu omologat, bazat în 
principal pe efectul solarizării. N-are 
rost a exolica tehnica pură a procedeu- 
lui, cum s-a pornit de ia incontrolabiiul 
efect Sabatier, importantă este impre- 
sia ce o lasă o astfel de imagine tratată 
și imensele sale posibilități de exploa- 
tare. În «Gestul omului» cele șase mi- 
nute de film «ard», este-o imagine a 
omului constructor «aureolat» și la pro- 
priu $i la figurat. 

Poate că a venit timpul să vorbim și 
despre acest «magicolor»? 


Ileana COLOMIEȚ 


filmul și propaganda rutieră 


Din nou: Vă rugăm să nu muriţi! 


Recent a avut loc o gală de așa-numite 
«filme de circulație» sub auspiciile Inspec- 
toratului General al Miliției şi ale Centralei 
România film. Şi nu numai «sub auspiciile», 
ci şi sub semnul unei colaborări directe și 
fructuoase cu documentariștii noștri de la 
studioul Sahia. Manifestarea nu este o sur- 
priză. De cițiva ani încoace, lucrătorii din 
Miliție au creat o tradiție din aceste festiva- 
luri în haine de lucru. Tot ceea ce reprezintă 
«propagandă rutieră» imprimată pe bandă 
de celuloid se prezintă în cadrul unui spec- 
tacol-panoramic. Acest spectacol dă o 
perspectivă de ansamblu asupra creatorilor, 
a stilurilor și, bineînțeles, ceea ce este cel 
mai important, a temelor. Îmi aduc aminte 


că într-unul din anii trecuți, titlul unui co- 
mentariu la o gală asemănătoare suna așa: 
«vă rugăm să nu muriții» Dacă am repeta 
această strigătură și acum, cred că am fi 
foarte aproape de adevăr, dacă nu chiar în 
miezul lui. În definitiv, fie că se adresează 
începătorilor, ironizindu-le idolatria față de 


cele patru roți («bineînțeles că între soție şi 
maşină o sacrifici pe prima» — precizează 
sarcastic crainicul); fie că glumeşte pe sea- 
ma neofiților, a cascadorilor de duminică, a 
vitejilor care saltă peste noapte din psiholo- 
gia iepurească a începătorului crispat în 
psihologia leonină a începătorului evoluat, 
adică vesel, volubil, degajat (semnul dega- 
jării e, bineînțeles, cotul atirnat peste por- 
tieră); fie că se adresează pietonilor, mai ales 
pietonilor rurali care întind hora de nuntă pe 
asfaltul şoselei naţionale pe principiul «ha: 
cu nunta la spital» fie că este vorba de filme 
de pedagogie rutieră cum ar fi «Arta de a 
conduce» sau mai exact — simbolic sub- 
titlu! — «arta depășirii», majoritatea filme- 
lor prezentate în această gală sint semnale 
de alarmă, avertismente, sfaturi, uneori 
părintești rugăminţi pe care lucrătorii din 
miliție le adresează întregii suflări, pe roți 
sau pe picioare, dar parcă mai ales copiilor, 
căci mai ales copiii sub 14 ani produc acele 
absurde accidente declanșate de o minge 
cu buline şi parcă mai ales oamenilor în 
virstă — pentru că, așa cum arată statisticile, 
47%, din victimele accidentelor de circulaţie 
aparţin vîrste: a treia. 

Se ştie, se vede cu ochiul liber: în ultimii 
ani traficul s-a intensificat în mod conside- 
rabil. Se știe mai puţin, dar datele centrali- 
zate vorbesc elocvent: proporțional, numă- 
rul accidentelor a scăzut. Dar neproportio- 
nal, realitatea este că accidentele de circu- 


sala de cinema 


Vasăzică, se poate! 


— Avem deci plăcerea să discutăm cu 
Eugen Călin, responsabil al cinematogratu- 
lui «Patria» din Brașov. Am observat de 
la distanță, în fața sălii dumneavoastră, 
literele mari, elegante, ale titlului filmului 
e care-l prezentaţi astăzi: «Nemuritorii». 
n locul obișnuitelor improvizații care se 
reduc la expunerea unui afiș sau a unui 
carton cu titlul filmului scris de mină, am 
fost surprins să constat că dumneavoastră 
dispuneți de un firmament modern, atrăgă- 
tor, pe care schimbaţi probabil săptăminai 
titlul filmului. 

— Este o lucrare realizată în regie proprie. 

— Dacă sinteţi bun: ce înseamnă în regie 
proprie? 

— Adică o lucrare realizată de oamenii 
noștri, din materiale economisite, numai şi 
numai cu mijloacele atelierului Întreprinderii 
județene care a confecționat ceea ce a 
proiectat Serviciul tehnic, tot al întreprinde- 
rii noastre. S-au folosit soluţii simple, dar 
de efect, atit pentru instalația tehnică, cît 
și din punct de vedere decorativ: un material 
plastic alb, luminat din interior prin tuburi 
de neon și cu litere contrastante, negre, 
suprapuse și detașabile, tot din material 
plastic. 

— Nici în holul de la intrare nu v-aţi 
mulțumit cu afișul trimis de la centru. 

— In hol se folosesc niște rondele de 
lemn — aţi observat — discrete, în ton cu 
plăcile care decorează peretele. Pe ele se 
fixează acele panouri de sticlă, de asemenea 
detașabile, pentru a se putea schimba cu 
ușurință. lar inscripţia de pe sticlă, prin care 
recomandăm mai vizibil filmul zilei şi pe 
autorul său, e realizată cu litere din polisti- 
ren expandat, colorat cu tempera. 

— Tot în regie proprie? 

— Tot. Dar, ați observat, nu facem abuz 
de afişaj, reducem la minimum inscripțiile 
de tipul «Fumatul oprit», tocmai pentru a 


latie produc anual cam 2 000 de victime. Cei 
din resort nu se mulțumesc să le constate. 
Să le sancționeze. Ei doresc să declanșeze 
o mare acțiune preventivă. Această acţiune 
se duce pe muite căi. Una dintre ele —și nu 
cea mai puţin importantă — o reprezintă 
filmul. Aceste filme. Filme ca «S-a întim- 
plat într-o duminică», «Dincolo de poar- 
tă e șoseaua», «Precum faci așa tragi». 
De dorit ar fi să le vadă cit mai mulţi specta- 
tori, toată lumea dacă s-ar putea, pentru că 
toată lumea e interesata, de vreme ce toată 
lumea circulă,și cei mici şi cei mari, și cei 
de la sat și cei de la oraș, și cei care merg 
pe sus şi cei care merg pe jos, în car, în 
căruță sau în teleguţă. 

Nu toate aceste filme de propagandă 
rutieră, cum se spune, sint de ape nivel. 
Unele cuprind secvenţe cind-v rité copleşi- 
toare (cum ar fi povestirea fetei din Hune- 
doara — ce glas! ce albă candoare, ce stupi- 
ditate în acest joc sinistru al hazardului și 
al inconștienței!)Unele cuprind secvențe de 
o autenticitate grea, mustoasă, aptă de a fi 
invidiată de orice lung metraj artistic (vor- 
niceii alergind să poftească pe cinstiţii 
oaspeţi la nuntă, dar alergind nu ca altă dată, 
pe cai, ci pe biciclete cu ghidoanele ascun- 
se sub ciorchinii de damigene, și socrul 
mare tot pe bicicletă, cu giștele în spinare; 
și toată această atmosferă de veselie sur- 
prinsă la fața locului, nepudrată, necostu- 
mată, fiecare ţăran cu flanela lui, cu pălăria 
lui, cu mustaţa lui, cu baba lui). Unele filme 
cuprind o cantitate remarcabilă de talent. 
Altele o oarecare cantitate de stingăcie 
Toate împreună constituie însă un apel a- 
proape patetic: «vă rugăm să nu muriti!» 

E o rugăminte care, cred eu, merită să i se 


dea curs. 
EUR Ecaterina OPROIU 
rn ENE TAS SE 


„„. cu flori de cim ? 


Un panou publicitar funcțional, eficient, 
care și-a cîştigat tradiție. Cel de la «Patria», 
din care aflăm lunar care sint noile filme 
românești pe ecrane. Supără cu atit mai 
mult neglijenţele de pe acest panou. La 
cinci zile după premieră, poeticul titlu al 
filmului «ilustrate cu flori de cimp» suna 
«llustare cu flori de CIM»... 

Ştie cineva a ce miroase cimul? 


pune in evidență titlurile filmelor, numele 
autorilor, fotografiile, fără a obosi pe oas- 
peţi, mai ales că, din păcate, nu dispunem 


“în holuri de un-spaţiu prea mare. 


— Ospitalitatea dumneavoastră se face 
simțită, de data aceasta pe cale sonoră, și 
după ce spectatorul intră în sală. 

— Este o iniţiativă nouă: pe o bandă de 
magnetofon se înregistrează nu numai o 
muzică plăcută, pentru pauză, dar și un 
scurt cuvint de bun venit, cu citeva informaţii 
succinte despre filmele din program. lar 
la prezentarea în premieră a producţiilor 
româneşti, organizăm de fiecare dată 
acţiuni cu participarea realizatorilor și a 
unor colaboratori fideli ai cinematografului 
nostru. La «Nemuritorii», de pildă, am avut 
un simpozion, după spectacolul de gală, 
la care au participat Sergiu Nicolaescu, 
Amza Pellea, lon Besoiu, operatorul 
Sandu David. Pentru simpozioane, un 
mare ajutor primim totdeauna de la un 
cinefil braşovean pasionat, un om de aur 
— loan Micu, tehnician la Inspectoratul 
sanitar. Emilian Lupu, de la întreprinderea 
județeană, ne ajută direct și la înregistrarea 
benzilor de magnetofon,iar Teglas Fran- 
cisc, mecanic al cinematografului, la expo- 


ziții și afişaj. 
Val. S. DELEANU 
PE e a > ai 


În holul cinematogratului «Casa filmului» 
s-a deschis o expoziție de pictură semnată 
«Mondo» — Ştefan Georgescu. Pictorul 
este amator, însă pictura sa poartă ampren- 
ta unei certe bucurii a armonizării formelor 
și culorii, a unei preocupări constante pen- 
tru aflarea echilibrului între lumini și umbre, 


între vertical și orizontal. Numeroasele 
tablouri expuse înfrumusețează holul cine- 
matografului cu nuanţe vii şi calde, în care 
desenul este «tras» cu o linie subțire, ca 
într-o gravură. E o iniţiativă, acest hol-expo- 
zitie care,cred, trebuie continuată, pentru 
că altfel, la încheierea expoziției lui Ştefan 
Georgescu, pereții vor părea cam pustii. 


D.C. 


15 


aventura scenariului 


Cerc vicios 


— V-am citit foiletonaşele din revista 
«Cinema». Aşa e, domnule, aveţi dreptate. 
Ori facem scenarii curajoase, adevărate, 
pline de viaţă, ori ne lăsăm păgubași. Nu 
ne trebuie lucruri schematice! Să se termine 
o dată cu poveștile astea călduțe şi moi! 
Uite, am adus un scenariu. Patru exempla 
fe... 

— Unul ajunge. 

— Economie de hirtie? 

— Nu le citesc pe toate odată. 

— Înţeleg. Pot să vă expun pe scurt 

ubiectul? 

De ce? Citesc scenariul. 

- Ştiu, ştiu, dar ziceam că ar fi bine să 
porniţi lectura cu toată convingerea, adică 
să ştiţi pe ce daţi banii. 

— Banii? 

— E o figură de stil. Banii la urmă, ştiu. 
Mai întii arta. Prin urmare, pe eroul scenariu- 
lui îl cheamă Sorin... Aveţi ceva impotriva 
numelui? 

— Nu. 

— Dacă socotiți cumva că numele ar fi 
inoportun, pot să-l schimb. Putem să-i 
spunem Vlad. Sau George. Deci merge 
numele. Sorin e student la Politehnică... 
Preteraţi la Medicină? 

— Nu 

— Mi-am închipuit eu că la Medicină nu 
merge. 

— De ce să nu meargă? 

— Atunci de ce nu preferaţi la Medicină? 

— Dacă e la Politehnică, de ce să-l 
transferați la Medicină? 

— Va să zică merge. Bun. Sorin iubeşte 
o fată, pe care a cunoscut-o în școală, 
unde au fost colegi. Numai că fata, o cheamă 
Laura, n-a reușit la facultate. N-a reușit la 
faculta € 

— An auzit. 

— Şi merge? 

— Ce să meargă? 

— Nu deranjează? 

— De ce? 

— Mă gindeam că poate nu e oportun să 
prezentăm fenomenul pe ecran. 

— Parcă spuneaţi că-i o fată, nu un 
fenomen. 

— Da, sigur, deşi ea reprezintă un feno- 
men... N-a reușit la facultate, fiindcă nu s-a 
pregătit suficient, nu din alte motive. Dar 
Sorin, cu toate astea, o iubeşte. Credeţi că 
ar fi mai indicat să n-o iubească? 

— Încă nu-mi dau seama. 

— Da, am simţit eu că aici e o chestiune 
discutabilă. De-aia am venit să mă sfătuiesc 
cu dumneavoastră. Deocamdată o iubește. 
O să vedem mai tirziu dacă nu e cazul să 
schimbăm... Şi ea îl iubește. Ştiţi, sint tineri, 
e explicabil. În fond, la virsta asta, cind încă 
nu s-a maturizat conştiinţa, se poate întim- 
pla orice... Nu, nu vă speriați 

— Nu m-am speriat. 

— Nu chiar orice. Am avut eu grijă să nu 
se intimple orice. Din cauza unor deficiențe 
de educaţie, Laura a pornit-o pe o pantă 
primejdioasă. Sorin o întilnește la un 
moment dat intr-un bar. De zi. Ştiu că aţi 
prefera o cafenea, așa că fac schimbarea 
pe loc, nu-i nici o problemă. Ea este acolo 
impreună cu alte două prietene... Două nu 
e prea mult? Cred că una ajunge. Da, şi 
soarbe dintr-o cafea filtru. Firește că Sorin 
n-a intrat acolo să consume, ci să-și 
cumpere ţigări. Sau mai bine chewing-gum 
Eroul trăieşte un proces de conștiință. Nu, 
nu-i vorba de o dilemă, el știe bine ce are 
de făcut. Are loc o discuție hotăritoare 
între ei, în urma căreia Sorin o convinge pe 
Laura să se angajeze într-o fabrică. Intre 
timp, însă, părinții ei descoperă că fata « 
însărcinată. Stati, nu vă grăbiţi să trageţi 
concluzii eronate! 

— Nu trag nici un fel de concluzii. 

— E aici o lovitură de teatru, pe care nu 
v-o spun dinainte. Părinţii, oameni cu men- 
talitate învechită, reprezentanți ai micii bur- 
ghezii, dar putem să-i facem și mici 
meseriași, sint pentru întreruperea sarcini 
Nu intraţi în panică, vă rog. Sorin se opune 
vehement, el dorindu-și un copil. De fapt, 
işi dorește mai mulți copii. Acum urmează 
lovitura de teatru: Laura, de fapt, nu e 
insărcinată, căci relaţiile ei cu Sorin au 
fost caste, nefiind căsătoriţi, iar ea este 
curată ca lacrima. Sorin se hotărăște, în 
ciuda acestui fapt, s-o ia în căsătorie. Ce 
părere aveţi? O să meargă? 

— Unde să meargă? 

— Bănuiam eu. Mi-a venit în minte o 
variantă mai puțin explozivă. El n-o iubește, 
ea nu-l iubește, ei sint caști și se căsătoresc. 
Nu, nici asta nu merge: cum să se căsăto- 
rească, dacă nu se iubesc? Nici asta nu 
merge. Dacă se iubesc. de ce nu s-ar 
căsători ?... Gata, am găsit: ea il iubește, el 
o iubeşte, ei sint caşti, dar se căsătoresc. 
Aşa merge? 

— Este exact prima variantă. 

— Formidabil! Am intrat într-un cerc 
vicios. Mă mai gindesc și revin peste un 
an. 


Dumitru SOLOMON 


cronica 
obiectelor 


Destinul 


unui trenci 


Trenciul ponosit fără de care Co- 
lumbo nu se mișcă, obiect la fel de 
celebru ca personajul pe care-l îm- 
bracă, are povestea lui. Periodic, pro- 
ducătorii cumpără un trenci nou pe 
care-l supun unui tratament de degra- 
dare; în citeva ore, haina «imbătri- 
nește» cum cere scenariul: manșetele 
— pentru a arăta uzate — sînt date cu 
glaspapir, urmează decolorarea care 
dă «întregului» aspectul lucrului trecut 
prin ploi și vînt; nu-i de-ajuns: se mai 


Acest trenci a 
devenit personaj 


scurt 
metraje 


Din mișcarea 
cine-ideilor 


Idei Tarkovski: In ultimul său film 
«Oglinda» — film din nou al copilăriei 
hărțuite în plin război, întîlnire dintre 
un puști şi tatăl său venit într-o scurtă 
permisie de pe front — cineastul a 
inserat secvențe din jurnalele de ac- 
tualități ale anilor '30, însoțite — ca 
text — de versuri ale tatălui său, 
poetul Arseni Tarkovski. 

Idei George Cukor: O balerină so- 
vietică, Nadejda Pavlova, în rolul prin- 
cipal din ecranizarea poveștii lui Mae- 
terlink — «Pasărea albastră». Argu- 
mentul «bătrinului»: «Pavlova m-a sub- 
jugat — ea seamănă fantastic cu Au- 
drey Hepburn prin naivitatea sa, în 
cel mai romantic sens al cuvîntului...» 

Idee Tati: (la ultimul său film, «Pa- 
rada», inspirat din lumea circului): 


stropește «materia» și cu ceva ulei, 
pentru ca, în sfirşit, «eroul» să fie 
băgat într-o maşină de spălat, bine 
răsucit și uscat riguros, dar cu buzu 
narele umflate de hirtie umedă, pen- 
tru a arăta mototolit și deformat, la 
«rece»... Se servește veridic! 


Bricheta 


renascentistă 


Lumea e la ora lui da Vinci? 14 
țări au cumpărat la ultimul tirg inter- 
naţional, coproducția franco-italiană, 
serialul socotit nr. 1 pentru calitatea 
sa artistică. Pe bună dreptate. Motiv 
cu atit mai onorabil pentru ingenioșii 
creatori ai agențiilor de publicitate 
(pentru care — cum se lăuda unul 
dintre ei — «nimic din ceea ce plu- 
tește prin aer nu le este străin») să se 
inspire din admirabila realizare a lui 
Renato Castellani. Geniul eroului şi 


«Sint împotriva ideii felliniene a clov- 
nului trist... Cred că artistul care adoar- 
me noaptea tirziu, avind în auz risetele 
copiilor, e mai degrabă înclinat spre 
optimism...» 

Idei Brando:16 ha din deșertul 
californian Agura au fost donate de 
actorul Marlon Brando prietenilor săi, 
indienii. «În meseria mea am comis 


„+ Pourererlesbriquetş Vinci, 
i] fallait pratiquer en même temps l 


talentul regizorului au fost imediat 
mobilizate pentru brichetele Vinci. La 
făurirea lor — zice reclama, fără să 
clipească — au prezidat Arta și Ştiinţa. 
Adică Leonardo! Aprindeţi-vă deci ți- 
gările Dune și artistic cu brichetele 
Vinci. În curînd, da Vinci în slujba cui? 
Căci la cite obiecte nu s-a gindit 
renascentistul, înaintea noastră... 


Stiloul 


în locul revolverului 


Holster-ul, tocul de piele în care 
Eliot Ness iși ţinea revolverul «38 
magnum», bine ascuns sub haină și 
lipit de cămașă, a devenit un pașnic 
buzunar suplimentar pentru bărbați, 
vindut bine la sfirșit de an. Se pot 
depozita acolo hirtii intime, acte, bani, 
tichete de metro, chei, stilou, chiar 
țigări. Nerecomandabil obezilor... 


mme Leo R 


Da Vinci 
la dispoziția 
țigării dvs.! 


asi 
ŞI 


SNN SS: | 
NCI 
HG X IA. ar 


impotriva lor un act ireparabil — spu 
nea actorul— lăsindu-l pe John Wayne 
să prezinte istoria Vestului în versiune 
«albă». Pămintul acesta este al vostru. 
Vi-l înapoiez cu o întirziere de 400 de 
ani.» După care, i-a înminat actul de 
posesiune vrăjitorului Semu Huarte, 
reprezentant a 23 de triburi. 


Brando: «pamintul acesta este al vostru. Vi-l înapoiez 
cu o întirziere de 400 de ani». În stinga, Semu Huarte, 
reprezentant a 23 de triburi indiene 


et la Science. 


ent al epocii 


„Fascista“... 
antifascistă 


După opinia celor mai prestigioși 
critici italieni, Nico Naldini a realizat, 
cu filmul său «Fascista», cel mai 
percutant documentar din cite au exis- 
tat pină azi asupra regimului musso- 
linian. Se afirmă că «Fascista» e «pri- 
ma autobiografie politică» a acelei 
mișcări definită de Gramsci ca o «dic- 
tatură înarmată a micii burghezii». 
Autobiografie — fiindcă Naldini și-a 
lucrat întregul film pe baza «actuali- 
tăților» aflate în arhivele institutului 
Luce, mii și mii de metri de peliculă, 
secvenţe trase, controlate și selec- 
ționate chiar de Duce... Naldini n-a 
folosit alt material decit cel pus la 
dispoziție de fascismul însuși! Un 
material întins pe aproape două de- 
cenii (1922, luarea puterii — 1940, 
intrarea în război), studiat minuţios de 
cineast, cu scrupul de istoric, care a 
păstrat pină și comentariul delirant 
al crainicului oficial, punindu- în con- 
trapunct cu comentariul marelui scrii- 
tor antifascist Giorgio Bassani, cel 
care ne-a dat scenariul neuitatei «nopți 
lungi a anului '43»... S-a născut un 
film de un dramatism extraordinar — 
de la grotesc la stupefiant — care pune 
în lumină toate mecanismele ideolo- 
gice ale fascismului, întregul stil al 
Ducelui a cărui «doctrină — după 
celebra și atit de cinematografica ex- 
presie a lui Gramsci — se rezumă la 
masca fizică». Mult mai adinc și mai 
sever decit orice film de ficțiune sati- 
rică — filmul-document al lui Naldini 
pune în evidență odioasa mentalitate 
fascistă, amestec de bluf demagogic, 
violenţă a ignoranței, isterie agresivă 
anticomunistă, în cea mai spectacu- 
loasă și jalnică intreprindere politico- 
comercială realizată de marele capital. 
Mai trebuie însă spus că în pasionan- 
tele discuții stirnite de «Fascista», care 
nu se feresc de a ajunge la actualitatea 
Italiei '75, adjectivul «îngrijorător» apa- 
re nu o dată... 


Spre o chartă a 
filmului african 


Cel de al 5-lea Festival al filmelor 
afro-arabe de la Cartagina (Tunis) — 
ale cărui premii au fost consemnate în 
«Cinerama» numărului trecut — a fost 
urmat de un colocviu FEPACI (Fede- 
rația panafricană a cineașştilor care 
grupează 33 de țări ale Africii) care a 
luat hotăriri esențiale pentru soarta 
acestui cinema aflat în plină dezvol- 
tare creatoare. Colocviul a apreciat 
drept «vitală» crearea unei piețe 
sigure pentru filmele afro-arabe, «piața 
spectatonior lor naturali», care să 
refuze șantajul marilor companii, să 
limiteze importul filmelor din afara 
comunității, atribuind o cotă în favoa- 
rea realizatorilor din FEPACI. De ase- 
menea, s-a hotărit crearea unei socie- 
tăți de distribuţie și producere a fil- 
melor afro-arabe, o moțiune specială 
fiind adresată șefilor de state africane 
pentru a acorda sprijinul lor acestei 
inițiative. În sfirşit, un nou colocviu 
FEPACI la Alger (6—16 ianuarie 1975) 
cu tema «Un cinematograf față în față 
cu poporul său», iși propune publi- 
carea unei «charte a filmului african». 


cronica 
eroului real 


Mihalkov, regizorul 
actorului Mihalkov 


Acesta e regizorul atamanului Brilov 
din neuitatul «Atac al trenului cu aur»; 
«atamanul Brilov» era tot el, regizorul 
filmului: Nikita Mihalkov. Actor abso- 
lut fascinant, prin două gesturi, printr-o 
privire, printr-o sănătoasă mușcătură 
a unui măr, în timp ce înainta liniștit 
spre trenul care urma să fie jefuit de 
banda sa, adunătură de anarhiști ai 
anilor '20, în plin război civil. Era primul 
lui film, regizat de el, jucat de el, tinăr 
descinzind dintr-o familie de excepție a 
artei rusești și sovietice: străbunicul 
său — celebrul pictor rus Vasili Suri- 
kov, bunicul — altă personalitate mar- 
cantă a plasticii sovietice — Piotr Kon- 
ceaiovski, tatâl — prea binecunoscu- 
tul scriitor, poet și dramaturg Serghei 
Mihalkov, fratele — prodigiosul regizor 
al «Unchiului Vania», al «Cuibului de 
nobili», Andrei Mihalkov-Koncealovski. 

Nikita Mihalkov a studiat filmul cu 
Mihail Romm, a debutat în adorabila 
«Plimbare prin Moscova» a lui Gheorghi 
Danelia, primul regizor care a remarcat 
că acest «puști», abia ieșit din Conser- 
vator, unde crease un «Petru cel Mare», 
are o calitate fundamentală pentru un 
artist contemporan: naturaletea mișcă- 
rii: «Nikita e cinegenic, asta nu se înva- 
tă!» După care tînărul — trecînd prin alte 
citeva roluri — a hotărit să pună capăt 
oricărei «plimbări» prin artă și să se con- 
sacre serios regiei — «posibilitatea 
maximă, plină de mister, de a exprima 
integral punctul meu de vedere asupra 
evenimentelor care mă emoționează» 
Apăsătoarea tradiţie familială? Concu- 
rența (inevitabilă) a fratelui? Omul e 
calm: 

— Sper să nu-i semân. 


viața 
ca-n filme 


E arrivato 
Santangelo ! 


De vreo 20 de ani, Vito Santangelo 
bate satele Siciliei exercitind «o me- 
serie» despre care filmul încă nu a 
«vorbit», dar căreia îi va veni o dată 
și o dată rindul: aceea de povestitor- 
ziarist ambulant. Santangelo cintă și 
povestește faptele diverse din ziare, 
inventează melodrame din nedreptă- 
tile și urițeniile adevărate ale vieții, 
posedă un repertoriu de vreo sută de 
povești, însoțite de o ghitară și o 
maşină al cărei acoperiș ţine loc de 
scenă. Multe din «spusele» lui sint 
înregistrate pe discuri, vindute de tată! 
său printre spectatorii pieţelor, stră- 
zilor sau tirgurilor unde Vito își sus- 
ține recitalurile. Una din «piesele» 
sale de bază e un poem despre Sal- 
vatore Giuliano, «nici erou, nici cri- 
minal, un pion în miinile Mafiei, minui- 
torii lui sint încă printre noi»... Desene 
naive pe un panou instalat pe aceeași 
capotă a mașinii — ilustrează princi- 
palele episoade ale «poveștilor» sale. 

Mai sint, în Sicilia, azi, vreo cinci 
meseriaşi din această breaslă ferme- 


fiu de poet, 

frate de regizor, 
dar mai ales: 

el însuşi 


Burton şi Churchill 
[urmare] 


Richard Burton în rolul lui Winston 
Churchill — emisiune a B.B.C., cu pri- 
lejul aniversării a 100 de ani de la naş- 
terea omului politic — și-a permis, după 
cum se știe, un epilog cu totul nefericit. 
Actorul — «cu o lipsă de tact și o ingra- 
titudine greu calificabile», zice presa — 
a acordat un interviu unui ziar ameri- 
can, mărturisindu-și deschis «ura» sa 
față de personajul întruchipat (vezi și 
«Cinema», nr. 1/1975). Scandal, rumoa- 
re, pamflete, cererea unor telespecta- 
tori de a i se interzice apariția pe micul 
ecran. lronicul Escarpit e mai «ingădui- 
tor», în incisivul său comentariu din 
«Le Monde»: «Că Burton are o idee 
prea puțin favorabilă despre Churchill, 
după ce l-a interpretat, asta dovedește 
că e un bun actor și un prost istoric... 
Dar e absurd să i se interzică accesul la 
televiziune, cum se cere. Pur și simplu 
trebuie sfătuit să nu mai predea isto- 
ria»... 


cată care iși va găsi, fără îndoială, 
scenaristul, precum, cîndva, Zam- 
pano... 


0 coca-cola 
pentru un negru 


Dintr-un reportaj la Alexander-Bay, 
în Africa de Sud. Aeroportul. Sala 
de tranzit are două intrări, una (blanke) 
pentru albi, alta (nie blanke) pentru 
negri. Un tinăr negru, ignorind pan- 
carta «blanke», pătrunde în sala albi- 
lor: 

«Atmosfera devine imediat încăr- 
cată, ca într-un film de Sergio Leone... 
Fiecare își privește vecinul,apoi fixează 
intrusul care, imperturbabil, face față 
albilor excedaţi. El comandă autoritar 
o Coca-Cola barmanului — om alb — 
care, după o clipă de ezitare, Îl ser- 
vește «pe șest». Calculindu-și efectele, 
observind cu ironie creșterea tensiunii, 
neobișnuitul consumator scoate încet 
un pai, îl introduce în sticlă, în fața 
unui șir de chipuri devenite conges- 
tive, și începe să bea. După aceea, cu 
pași lenți, grijuliu să-și asigure ple- 
carea, iese din bar: destinderea este 
instantanee, deși nimeni nu îndrăz- 
nește vreun comentariu...» 


Rubrica «Filmul document al epocii» 
este redactată 
de Radu Cosașu 


travelling avant 


Premiera mondială 


Scenaristul Per Severent îşi făcea 
bilanțul activității; în ultima vreme, direc- 
torii Caselor de filme manifestau o 
oarecare neincredere (cel puțin asta era 
impresia lui) în scenariile pe care le 
propusese. La una din case, predind 
sinopsis-ul unui film istoric, i se spusese 
că ei au nevoie de unul de actualitate. 
La altă casă ar fi vrut un «polițist» și nu 
un musical. Alţii nici n-au vrut să ia în 
discuţie subiectul unui film de dragoste 
pură, romantică şi înălțătoare pe funda- 
lul unor blocuri extrem de impresionante, 
aceştia avind nevoie de un film pentru 
copii. Scenaristul Per Severent, anali- 
zînd tristul bilanț (trist pentru cei care 
se dovediseră atit de obtuzi), avu o idee 
fericită, dacă nu chiar genială: pentru 
prima oară în istoria cinematografiei, 
el va scrie un scenariu destinat unui film 
care să întrunească datele specifice 
tuturor genurilor. Şi se visă imediat în 
seara premierei mondiale absolute (la 
sala «Cringaşi», aflată mai aproape de 
locuința maestrului, încă nu reuşise un 
schimb mai acătării). Turnarea filmului 
ar fi presupus anumite dificultăți tehnice. 
dar cu un regizor inteligent nu erau de 
temut. Filmul se va chema conform ini- 
țialelor sale, «P.S.» genericul fiind un 
amalgam supraimpresionat de generice 
ale tuturor filmelor aflate în Arhivă. 
Subiectul propriu-zis nu poate fi poves- 
tit. Filmul trebuie văzut. El începe așa: 
din prima rachetă aselenizată pe supra- 
tata prețiosului satelit nu coboară Arm- 
strong, ci Charlot, care va cinta cu vocea 
Catherinei Deneuve și pe o arie din 
«Mary Poppins» cunoscutul cîntec «Bă- 
lălău s-a însurat». În întimpinarea lui 
vine într-un biplan model «Acei oameni 
minunaţi...», agățată de elice, Ofelia 
într-un splendid costum de baie produs 
de artizanat. Aici se intercalează un 
flash back: Charlot mititel, pe o oliță 
(pe care scrie numele ingeniosului ta- 
bricant: Werther) adormind şi visindu-se 
pe lună. E mititel de tot, sădește o floare, 
floarea răsare și din tija ei țişneşte 
petrol. Un grup numeros de marțieni 
sosiți de pe Pămint în burta unui cal 
troian atomic cu marca White Horse, 
invadează locurile. În fruntea lor, în 
chip de ghid, Orson Welles, decepționat 
că în loc de petrol nu răsare whisky. 
— Oprește-te, îi strigă un prieten. Sce- 
nariul e formidabil. Dacă vrei să-ți fie 
aprobat im.diat, prezintă-l la Casa nr.2... 


Radu GEORGESCU 


Eroul... antierou 


Deunăzi, la o cafea, un reputat actor 
care de-a lungul anilor a interpretat, în 
teatru și pe ecran, numai roluri «eroice», 
îmi spunea că biata lui faimă, migălită și 
bibilită încă de pe băncile Institutului, 
cunoaște o curbă descendentă catastro- 
fală şi că, dacă o mai ține citiva ani tot 
așa, are «şansa» să ajungă un biet 
«antierou» despre care cronicarii de- 
abia vor catadicsi să mai caligratieze, 
evident cu mina stingă, un «bine», un 
«mulțumitom» sau un «drăguţ, cu toate 
că altădată»... 

— Şi care ar fi explicaţia? l-am în- 
trebat. 

— Păi, monșerule, treaba vine de- 
acolo de unde «eroul» nu mai e chiar 
erou, ci așa-şi-așa, niţel erou şi niţel 
antierou, iar «antieroul» așișderea, niţel 
erou și niţel antierou și niţel antierou- 
erou, după o rețetă pe care autorii și 
regizorii o au acum la inimă. Joci 
Chiriţa şi trebuie să-i arăţi și părțile 
eroice, joci un belfer și trebuie să-i 
evidenţiezi noblețea antieroică, inter- 
pretezi un pungaș și trebuie să-i arăţi 
preocupările privind soarta omenirii du- 
pă anul 2 000. Ştii care-i latura pozitivă a 
lui Caţavencu, ia să vedem, o știi?... 
Vezi că taci, vezi că n-o știi?... Ei bine, el, 
Caţavencu, nu era erou, ci erou-antieroic, 
chestie la care nu s-a gindit nici Cara- 
giale... 

— Ce joci în filmul lui Cutare? 

— Un antierou. 

— Şi cum e rolul? 

— Ei bine, e un rol special, antieroul 
nu apare decit într-o secvenţă. Clipeşti 
şi nu mă mai vezi. 

— Şi de ce-i antierou? 

— Nu ştiu. Regizorul şi scenaristul zic 
că-i aşa. Un antierou... erou. Magnifică 


idee! x 
Marcel PARUȘ 


a~ 


Soarta unor oameni 


(Serghei Bondarciuk și Vasili Sukșin în «Luptau pentru patrie») 


m Soldații de pe Don. Serghei Bon- 
darciuk regizează şi interpretează rolul 
principal al unui monumental film de 
război, adaptare a romanului lui Şolohov 
— «Luptau pentru patrie». Filmul po- 
vestește un episod dramatic de la înce 
putul invaziei germane în U.R.S.S.: re- 
tragerea unităților Armatei Roşii în vara 
anului 1942. Protagoniştii sint o mină de 
soldați dintr-un regiment de infanterie, 
care asigură trecerea Donului în timpul 
unei puternice ofensive inamice. Filmă- 
rile au loc chiar pe locurile unde s-au 
desfăşurat evenimentele. 


N Fără farduri. Claude Lelouch n-a 


rămas prea mult timp K.O. după esecul 
filmului «O viață întreagă». In noul său 
film, «Căsătorie», el povesteşte 30 de 
ani ai unui cuplu. Un cuplu care face 
pasul căsătoriei la 6 iunie 1944 (data 
debarcării aliate in Normandia), pentru a 
aluneca de la dragoste la ură (1954) 
apoi la indiferență (1964), apoi la resem- 
nare (1974). Soțul este interpretat de 
actorul Rufus (un nou Bourvil), soția 
este Bulle Ogier, marea consacrată a 
filmului francez. În film, Bulle Ogier 
îimbătrineşte 30 de ani. Talentul actriței 
a făcut fardurile inutile; din interior, 
silueta ei firavă pare să se fosilizeze 
Dar marea eroină a filmului este casa 
unde se petrece această viață: casa care 
rămîne singură învingătoare, care-i în- 
groapă nepăsătoare pe toți. 

E Charlot, Chaplin, sir Charles. 


Charlot a devenit sir Charles. Un album, 
comentat de însuși Chaplin — «Viata 
mea în fotografii» — povestește acest 
drum al micutului vagabond spre noble- 
tea pe care o dă arta. Legenda lui Chaplin 
începe în album cu această legendă la o 
fotografie: «M-am născut la 16 octom 
brie 1889, la ora 8 seara, in Londra lui 
Dickens. Am avut o copilărie tristă. 
Intr-o zi, am căzut în Tamisa. M-a pescuit 
de acolo un ciine.» O legendă începută 
cu un gag. Ultima fotografie ni-l arată 
85 de ani mai tirziu, la masa de lucru, 
scriind scenariul viitorului său film — 
«Monstrul», povestea unui înger care 
coboară pe pămint. 


1 Discreta disperare a unui bur- 
ghez. Regizorul Fred Haines, care a 
adăplat pentru ecran şi dificilul 
«Ulysses» al lui Joyce, a terminat de 
curind filmările la o altă ecranizare 
celebră: «Lupul din stepă»,după roma- 
nul lui Herman Hesse. Este primul 
roman, care tentează cinematograful, al 
scriitorului care a făcut vilvă în anii '20, 
a luat premiul Nobel în 1946, şi a murit 
în 1962, în al 85-lea an de — cum îi 
plăcea lui să spună «scufundare în 
sine însuşi». Personajul principal,Haller, 
interpretat de actorul bergmanian Max 
von Sydow, este un burghez obosit și 
nelalocul lui în lumea burgheză. El 
decide să se sinucidă în ziua aniversării 
a 50 de ani de viaţă. Va cunoaște însă o 
frumoasă tinără (Dominique Sanda) ca- 
re-l va face să-și schimbe planurile 

m Nașul și fiul său. «Ambiţia lui 
Francis Ford Coppola, viziunea politică 
și curajul artistic fac din «Nașul, partea 
a Il-a», o surpriză mult peste orice 
ne-am fi putut aștepta de la genul 
hibrid şi periculos care este urmarea și 
specularea unui succes» — scrie re- 
vista Newsweek. Deşi lipsit de prezenta 
prestigioasă a lui Marlon Brando, des 
lipsit în bună parte de caracterul specta 
culos al primului film, «Nașul, partea a 
Il-a» este transformat de cineast într-o 
analiză epică (filmul durează trei ore și 
jumătate) a coruptiei «visului american» 
a costului puterii într-o lume rece şi 
nemiloasă, unde Mafia isi contopeşte 
apele otrăvite cu marile curente politice 
şi cu lumea afacerilor 

E Scenariul: William Shakespeare 
Regizorul Serghei lutkevici («Othello» 
pentru care a primit premiul pentru cea 
mai bună regie la Cannes-1956, «Leni 
in Polonia») a scris o carte intitulata 
«Shakespeare și filmul». Autorul a 
ales în special filme care au făcut dată 
în istoria cinematografiei: este vorba de 
creațiile lui Laurence Olivier («Henric al 
V-lea», «Hamlet», «Richard al II-lea»), 
Grigori Kozințev («Hamlet», «Regele 
Lear»), Akira Kurosawa («Macbeth»); 
Orson Welles («Othello», «Macbeth», 
«Falstaft»), Franco Zeffirelli («Romeo şi 
Julieta» şi «Scorpia îmblinzită»). Ser- 


In memoriam 


m Pierre Fresnay s-a născut la 


4 aprilie 1897 la Paris. A jucat primul 
rol pe scenă în 1912, la virsta de 15 ani. 
Din 1915 a interpretat la Comedia 
franceză roluri din Moliăre, Marivaux 
şi Musset. Cinematograful este de pe 
atunci interesat de acest june prim 
romantic; «Franța mai întîi» (1915), 
«Misterele Parisului» (1923), iar apoi 
«Marius» (1931),îi aduc marele succes. 
Au urmat roluri foarte diverse — 
polițist în «Puritanul», ocnaș în «Cher 
Bibi», mareșal de Saxa în «Adrienne 
Lecouvreur», Offenbach în «Trei val- 
suri», ofițerul aristocrat în «iluzia cea 
mare», doctor în «Corbul». După 
război, sub influența în special a 
cinematografului american, sensibili- 
tatea publicului s-a modificat. Pierre 
Fresnay a reapărut ca actor de teatru 


într-o perioadă în care cinematograful 
se dezintoxica de estetica teatrală. Și 
actorul revine la teatru, unde e magis- 
tral în «Nepotul lui Rameau». 

A murit la Paris în virstă de 78 ani. 


m Liubov Orlova, actrița care a 
murit în vîrstă de 73 de ani, este legată 
de citeva din marile succese ale come- 
diei sovietice — «Băieţii veseli» (1934), 
«Circul» (1936), «Toată lumea ride, 
cîntă și dansează» (1937), «Volga-Vol- 
ga» (1938), care au devenit date în isto- 
ria cinematografului sovietic. Dintre 
numeroasele roluri interpretate de Liu- 
bov Orlova, roluri pentru care a fost 
distinsă cu titlul de Artistă a poporu- 
lui, merită de asemenea amintite cele 
din filmele «Întilnirea de pe Elba», 
«Mussorgski», «Glinka», 


ghei lutkevici a făcut o riguroasă analiză 
comparată a acestor filme. 

E Doua filme şi un premiu. Milena 
Dravit a interpretat de curind două 
roluri total opuse, dintre care unul i-a 
adus la Festivalul de la Pola premiul 
Arena de argint. Este vorba de «Pis- 
truiata», comedie în care Mirza Idriz- 
cović povestește aventurile și peregri- 
nările unei fetișcane care vrea să ajungă 
cîntăreaţă de muzică ușoară, și de filmul 
«Deps» de Antun Vrdoljak (pentru care 
Milena Dravić a primit premiul), dramă 
socială despre reconvertirea unui fost 
delincvent (Bekim Fehmiu) de către o 
femeie cinstită. 


N Muzica sferelor. Celebrul Beatle, 
Paul McCartney, a primit o sumă con- 
siderabilă pentru a compune indicativul 
muzical al unui film publicitar despre o 
marcă americană de crenvurști. Paul 
McCartney este un vegetarian convins 


N Dilema. O.R.T.F. (Tv franceză) s-a 


dislocat în șapte societăți autonome 
Concurența celor trei canale nu va mai 
fi reglată de o conducere centrală 
«Jocul acestei concurențe — spune cu 
amărăciune realizatorul Jean Christophe 
Averty — ne va permite să vizionăm în 
aceeaşi seară, pe trei canale. trei wes 
iernuri. Oare poporul francez se va mul 
tumi cu trei poveşti cu văcari?» Dilema 
căreia pină în prezent nimeni nu i-a dat 
răspunsul. 


E Debutantul. Ingmar Bergman a 
avut succes de public pentru prima 
oară in Suedia, cu un film de televiziune 
de metraj mediu — «Scene dintr-o 
căsnicie». Succes, care l-a decis pe 
cineast să continue în acest gen, în 
care nu este decit un debutant. Liv 
Ullmann și Erland Josephson (prota- 
goniştii «Scenelor») vor interpreta un 
nou «episod» de 50 de minute: «Faţă 
în față». Adică tot scene dintr-o căsni- 
cie. 


N Superserialul. Televiziunea italia- 
nă a pregátit sub regia lui Gianfranco de 
Bosio, un serial-superproducție în șapte 
părți, intitulat «Moise, legea deșertu- 
lui». Moise este interpretat de Burt 
Lancaster. În distribuția internațională 
a serialului întîlnim de asemenea nume- 
le unor vedete ca: Irène Papas, Ingrid 
Thulin, Anthony Quayle, Laurent Ter 
zieff. O parte din exterioare au fost fil 
mate chiar pe locurile unde s-a născu! 
legenda: în peninsula Sinai. 


Un rol pe măsură 
(Burt Lancaster în « Moise») 


E Succes Universal. După ce, de 


două ori s-a plasat în lista celor mai mari 
succese de casă din istoria cinemato- 
grafului («Butch Cassidy» şi «The 
Sting»), regizorul George Roy Hill a 
semnat un contract cu firma Universal. 
Acordul, intrat în vigoare la încheierea 
filmărilor la «Marele Waldo Pepper» 
(tot cu Robert Redford), prevede ca Hill 
să realizeze în următorii 5 ani trei filme 
pentru Universal. 


E Dumas redivivus. «Cei trei mus 


chetari» de Richard Lester vor avea o 
urmare semnată de același cineast 
«Cei patru mușchetari». Succesul pri- 
mului film a inspirat în Franţa o ver 
siune comică, «Cei trei mușchetari» 
cu grupul Les Charlots. În același timp, 
Richard Chamberlain dă chip pe ecran 
unei noi versiuni (a cita oare?) a cele- 
brului roman cu contele de Monte 
Cristo. Cinematograful nu se poate 
despărți, după cum se vede, de ispiti- 
torul melanj melodramă-aventură-cos- 
tume, atit de verificat de-a lungul fră 
mintatei istorii a filmului. 


Nimic nu-i prea greu la 75 ani 
(Gloria Swanson) 


E nşson in «Aeroport 75», Glo 
ria Swanson şi-a celebrat 60 de ani de 
activitate cinematogralică, interp'elind 
la studiourile Universal un rol principal 
din superproducția «Aeroport '75». Ac- 
trita a debutat pe vremea cind Holly- 
woodul era doar «un hangar și o livadă 
cu piersici, pe lingă Los Angeles», în 
1914, într-un film al lui Charlie Chaplin 
(«Prima lui slujbă»), debut nedus pină 
la capăt, deoarece Chaplin a concediat-o 
pe parcursul filmării. Ceea ce n-a împie- 
dicat în nici un fel cariera actriței, care 
de atunci încoace a reușit să ajungă o le- 
gendă vie. «Aeroport '75» este primul 
ei film după «Bulevardul amurgului» 
(1950) și «Trei pentru dormitorul C» 
(1953). Miss Swanson nu are decit 75 de 
ani. 


E Safari SS. Regizorul Ronald Nea- 


me («Aventura lui Poseidon») a ecra- 
nizat un mare succes de librărie al ro- 
mancierului Frederick Forsyth — «Do- 
sarul Odessa». Este povestea unui zia- 
rist german (Jon Voight) care desco- 
peră existența unei organizații ilegale de 
«repescuire» a criminalilor de război 
urmăriți de lege. Cuvintul Odessa este 
constituit din inițialele care, traduse din 
germană, înseamnă: «Organizaţia foști- 
lor membri SS». Ziaristul se infiltrează 
în rîndurile organizației pentru a-i putea 
demasca planurile. Un film de acțiune 
si suspens deci, în care Ronald Neame 
nu uită de principiile lui Alexander 
Korda: «Poţi face publicul să ridă, sau 
să plingă, sau să stea în tensiune pe 
marginea scaunelor. Dacă nu poți reali- 
za una din aceste performanțe, nu 
merită osteneala să faci filme». 


E Marele remake. Un tinăr regizor 


american de teatru și televiziune, Joe 
Hardy, preia ștafeta (memorabilă) a lui 
David Lean din 1946, filmind un remake 
ıl ecranizării dickensiene «Marile spe- 
ranțe». Michael York va fi Pip, Sarah 
Miies va fi Estella preluind partitura lui 
Jean Simmons, care fusese şi Ofelia in 
«Hamlet»-ul lui Laurence Olivier) și 
James Mason va interpreta rolul ocna- 
şului Magwitch. Apropo de faimoasa 
scenă a filmului lui Lean, în care ocnașul 
ieşea din spatele linei pietre de mormint, 


speriindu-l pe Pip și o dată cu el publicul 
din sală, Joe Hardy spunea: «Am să 
filmez scena cu totul altfel. Dar nu spui 
cum. Asteptati pînă veți vedea filmul». 


N Pavlova, Diaghilev, Nijinski si 
ceilalti, între firmele Paramount si 
Sovinfilm s-a semnal o intelegere pen- 
tru realizarea unui film artistic despre o 
renumită balerină rusă de la începutul 
secolului XX, Ana Pavlova. Scenariul 
a fast scris de dramaturgul englez 
Anthony Masters. Rolurile Pavlovei și al 
lui Nijinski vor fi interpretate de actori 
sovietici. Rolul dirijorului Theodor Stei- 
ner și al marelui «manager» de balet, 
Serghei Diaghilev, vor fi interpretate de 
actori americani. Baletul în film va fi 
asigurat de artiști ai Teatrului Mare din 
Moscova şi ai Teatrului Kirov din Lenin- 
grad, pe scenele cărora a dansat și 
Pavlova. Filmările vor fi realizate în 
U.R.S.S., S.U.A. și Anglia. 


m O altfel de ecranizare. Romanul 


scriitorului german Theodore Fontane 
(1819—1898), «Effi Briest» a fost ecra- 
nizat în Republica Federală Germania 
de unul dintre cei mai prolifici cineaști ai 
«noului val» german — Rainer Werner 
Fassbinder. Travaliul cineastului, obiș- 
nuit să turneze filme și în 6 zile, a durat 
de astă dată 2 ani. Romanul zugrăveşte 
povestea tragică a unui adulter, pentru 
a înfiera rigiditatea concepţiilor despre 
onoare a vechii societăți prusace. Un 
comentariu off.cit și inserturi accentuea- 
ză subordonarea voită a cineastului în 
fața romanului, în acest film plin de 
peisaje nostalgice (filmate alb-negru), 
și de decoruri cu o strălucire tristă, de 
epocă în crepuscul. 


N Două stele la miezul noptii. «La 
miezul noplii incepe ronda plăceri- 
rilor» se intitulează filmul care le reu- 
nește pentru prima oară pe ecran pe 
Claudia Cardinale și pe Monica Vitti. 
Ce-i drept, în roluri foarte opuse: Clau- 
dia Cardinale este un asesor popular în 
procesul în care Monica Vitti este acu- 
zată de omor. Regizorul Marcello Fon- 
dato și-a construit însă scenariul ca pe 
o pledoarie a drepturilor femeii. Procesul 
dezvăluie fapte care vor pune într-o 
lumină nu tocmai favorabilă pe parte- 
nerii masculini ai eroinelor: Gian Carlo 
Gianini și Vittorio Gassman. 


Tema filmul 


N O poveste de demult. Cu mulţi 


ani în urmă, regizorul John Huston voia 
să facă un film după povestirea lui 
Kipling, «Omul care va fi rege». Inter- 
preții principali urmau să fie Humphrey 
Bogart și Clark Gable. Visul cineastului 
s-a împlinit însă prea tirziu pentru cei 
doi actori. Cele două vedete ale filmului, 
pe care, în sfirșit, Huston îl realizeaza, 
sint Sean Connery și Michael Caine. 


E O poveste de neuitat. În Franţa 
a fost realizat filmul «Dreylus sau into- 
lerabilu! adevăr». Cazul (şi procesul) 
Dreyfus, petrecut cu atitea decenii în 
urmă, a avut un uriaș răsunet, marcînd 
o întreagă epocă cu pasionata lui con- 
troversă morală, socială și politică. La 
începuturile cinematografului, Méliès a 
evocat în «actualitățile reconstituite» 
faimosul proces. De atunci niciun alt 
film nu s-a inspirat din acest eveni- 
ment, așa încît creația regizorului Jean 
Chérasse este o premieră binevenită. 
Nu este un film de ficțiune, ci un eseu 
mai mult politic decit istoric,unde au 
cuvintul documentele, istoricii și chiar 
cițiva martori rămași în viață. Curios e 
că filmul ne arată că mai sint şi azi 
oameni convinşi de vinovăția lui Drey- 
fus. Pentru ei, celebrul «Acuzi» al lui 
Zola nu a fost decit literatură. 


N Faust in versiune Rolling Sto- 
nes. Al treilea Festival al filmului fan- 


fastic de la Avoriaz (primul mare pre- 
miu al acestei manifestări a fost acordat 
filmului «Duel pe autostradă») a încu- 
nunat anul acesta filmul «Fantoma din 
Paradis» al regizorului Brian de Pal- 
ma, reeditare în versiune pop  (inter- 
pretul principal este unul din Rolling 
Stones) şi cu ingredientele filmului de 
groază, a poveștii lui Faust. În cei trei 
ani de existenţă,Festivalul de la Avoriaz 
a cîştigat neașteptat de mulţi adepți, 
reușind să devină un eveniment urmă- 
rit cu atenţie nu numai de presă, dar şi 
de producători și distribuitori. Gustul 
publicului pentru «fantastic» pare să fie 
o reacție împotriva valului de porno- 
grafie şi violență de pe ecranele occi- 
dentale. 


Rubrica «Cinerama» 
este redactată de 
Dan COMȘA 


emanciparea femeii 


(Monica Vitti în «La miezul nopții») 


iii? 


bot 
pret 


B Fundàtura, Un Polanski, aflat la 
început de serie neagră, înca influențat 
de inechitãtile sociale din «Cutitul în 
apa», dar antrenat fatalmente în cursa 
farsei macabre, în vertiiul spaimei. Cari- 
catura e aici benignă, cu intenţii nobile; 
măștile se pot înțelege între ele cînd îşi 
leapădă machiajul grotesc, un suflu cald 
plutește peste plaja tulbure, în zori, cînd 
naufragiați ai vieţii își întind mina (chiar 
dacă sub impulsul alcoolului). Regizorul 
mai credea pe atunci în oameni, în posi- 
bilitatea, ori cel puțin în nevoia lor de 
comunicare; doamne, unde au pierit 
cu toate, ce fundătură sinistră, ce gust 
al morţii le va înghiţi treptat în «Repulsie», 
în «Balul vampirilor»?! 


E Rebel fără motiv. Cu filmul lui 
Nicholas Ray (1955) ne intoarcem la 
origina acelui erou răzvrătit care a făcut 
fala dramatică a deceniilor cinci și șase 
în cinema și în viață. O tinerețe fragilă și 
debusolată, obscur revoltată la început 
doar impotriva familiei ce nu întelege 
(«La Est de Eden», «Gigantul», mai 
tirziu «Splendoare în iarbă»),treptat tot 
mai necruţător indreplată spre socie- 
tatea neințelegerii și a crizei valorilor 
morale. Cu o sinceritate totală din par- 
tea protagonistului, James Dean (mort 
la un an după «accidentul» din film, în 
aceleași condiţii) — idol a cărui vogă 
reinvie astăzi, în retrospective, pînă 
într-atit încit criticii declară: «1975 va fi 
anul James Dean» — cu accente con- 
venționale la ceilalți (Natalie Wood, dar 
mai ales interpreții adulţilor). «Rebelul» 


Griffith-100 


Se implinesc 100 de ani de la naşte- 
terea lui David Wark Griffith, cineastul 
care prin «Nașterea unei națiuni» și 
«Intoleranță» a dat filmului primele sale 
capodopere. A fost un inventator de 
tehnică cinematografică, a fost inventa- 
tor de star-uri (surorile Gish printre al- 
tele), a fost un precursor al cineaștilor 
independenți (a înființat în 1919 UNITED 
ARTISTS împreună cu Chaplin, Mary 
Pickford și Douglas Fairbanks). Multe 
din filmele sale poartă amprenta influ- 


Departe 
de Eden 
» (James Dean) 


rămîne nu atit un film de istorie, cît un 
test sociologic. El anunta simptomul 
devenit azi tragic, al delincventei juvenile 

N Lolita. Mai întii fusese cartea — 
simptom și ea al unei psihoze ce a făcut 
ulterior «epocă» după ce Nabokov a 
pus-o pe tapet cu o oarecare pudoare: 
atracția bărbatului de 50 de ani pentru 
copilul-femeie. Seducătorul sedus de 
puritatea perversă. Pervertind, la rindu-i, 
puritatea. Filmul lui Kubrick, cu un 
generic senzațional (rar simbol mai 
concret, o imagine mai cristalizată a 
unei stări atit de tulburi ca amestecul de 
inocenţă și viciu) şi cu un final salvat 
de păcatele conformismului în care cade 
scenariul, printr-un subtil umor negru 
(ping-pong-ul de înaltă clasă dintre 
James Mason și Peter Sellers), împin- 
gea și el în arenă un personaj devenit 
idolul multor decenii: fecioara fatală, 
înger și diavol nediferențiat. Imaginea 
a culminat cu mitul B.B., reversul Lolitei: 
femeia cu înfățișare de copil. Tot o 
nostalgie a purității pierdute, dar într-o 
societate care a ajuns să-și piardă azi 
nu numai puritatea, ci şi nostalgia. 

E Curaj pentru fiecare zi. Marea 
școală cehă l-a dat și pe Schorm, un 
Forman mai de cameră, dar cit de fin 
diagnostician al impasului. Critica lui 
e mai circumscrisă cazului, dar depă- 
șeșşte întotdeauna bilanțul mărunt. Doi 
tineri admirabili actori, Jana Brejchová 
și Jan Kacer evoluează într-o -confrun- 
tare lucidă și prin aceasta patetică 


Alice MĂNOIU 


enţei (negată de Griffith) expresionis- 
mului german. Cariera lui a luat sfirşi! 
odată cu sfirşitul erei mute. «Creato! 
naiv — aşa cum îl prezintă Boussino! 
inzestrat cu o imaginaţie vie, de o in 
discutabilă sinceritate, de o rară bună- 
vointă, Griffith dă imaginea unui stră 
moş căruia nu i-a lipsit decit o frintură 
de geniu pentru a deveni un Shake 
speare al filmului mut». La sfirşitul vietii 
(a murit în 1948) a fost invitat să vadă 
«Cetăţeanul Kane» al lui Orson Welles. 
La sfirșitul filmului a spus cu un suris: 
«Nemţii ăştia mi-au luat tot». Se gindea 
la expresioniști și-l clasa pe Welles 
printre ei. 


(Groucho Marx). Anul trecut, premiul 
Oscar (referindu-se la un sector nespectacu- 
los, dar esențial pentru salvgardarea artei 
ad , ; filmului) venea să-l încununeze pe Henri 
Se știe că de cîțiva ani încoace, unul din Langlois, «inventatorul» ideii de Cinema- 
premiile Oscar (pe care le atribuie Acade-  tecă. 
mia de arti si stiință cinematografică din Anul acesta, Academia îi propune pe 
Statele Unite) este menit să încununeze Orson Welles, pe acel cineast care s-a 
întreaga creație a unui cineast. Care cineast, afirmat întii ca reporter-radio, ca scriitor 
aşa cum precizează condiţiile Academiei, ca regizor de teatru, ca teleast, dar cate 
«trebuie să aibă un talent de excepție este cunoscut şi recunoscut mai ales ca 
aere peron gar pr ep ri aer ii cineast complet (scenarist, regizor, actor). 
fi SumMmUulul; trepuie avut realizări girul său de capodopere cinematografice 
mice de seamă, recunoscute unanim începe cu un film fundamental, «Cetăţeanul 
de profesori, studenti, critici, colegi și Kane», şi ajunge la monumentalul «Falstaff». 
de către marele public; trebuie să fi Cu prilejul unei vizite în țara noastră, Welles 
e apr proba timpului...» „ declarase că «e dispus să facă orice compro- 
n 1972, i se atribuia acest Oscar lui mis, să joace orice rol, în filmul orișicui, 
Chaplin (ş-a vorbit mult despre felul cum, numai ca să poată realiza filmele din capul 
prin această recunoaștere, cinematografia Iui» Să sperăm că această binemeritată 
americană iși licea, mea, culpa fală de distinctie Oscar va «declansa» în inc acele 
dreptăţise ani în șir). Apoi a fost premiat fiinte. pe care Wella; pi le doreste. 
un actor (gen)ial, care crease un gen Laura COSTIN 


Un Oscar pentru Orson 


evenimentul 


Poezia 
alegerilor 


O martie 
1975 


Alegerile — cu elanul 
lor politic, în marea lor 
desfășurare a forțelor 
creatoare — au prilejuit 
televiziunii o încoronare 
a poeziei patriotice, im- 
punerea ei ca o putere agitatorică de 
prim rang. Demult, critica noastră 
marxistă a demonstrat armonioasa și 
fertila compatibilitate între poezie și 
politic, între patriotic și liric. Aici nu 
mai avem secrete și — e de sperat — 
nici prejudecăți. Teleaștii ne-au dat 
să trăim — în citeva săptămini incan- 
descente — această armonie, demnă 
de aceea «a codrului bătut de ginduri». 
Poezia nu ne-a lipsit din casele acestor 
zile de mare inspiraţie colectivă, înno- 
bilindu-le. Cum o visa poetul, Ea a 
fost «regina poporului suveran». Ea 
a însoţit fiecare imagine a țării ce «urcă, 
spre comunism în zbor» — acel vers 
care ne străbate inflexibil simţirea. 
N-a absentat niciuna din vocile acto- 
rilor noştri-poeți, acei oameni care 
ştiu a spune versuri, meserie grea pe 
acest colț de pămint unde băsmuitorul 
şi viersuitorul au loc de cinste la toate 
sărbătorile. 

Pentru a o mie și una oară, ne-am 
dat seama cit de bine se spun versurile 
la noi. Era o confirmare a fortei noastre 
surietești. A sti să spui o poezie, a-i 
găsi pe dedesubtul muzicii ei vocea 
omenească — e, la noi, prin codrii 
noştri grei de brad și din adinc de vre- 
me, o tradiţie cu legi de sublim și 
rigoare. Urechea ne e trează, gata de 
incintare, dar şi de refuz. Nu oricine 
recită versuri, ştie a le şi «spune». 
La noi, «a spune» e treapta supremă 
pentru lauda celui care cîntă. Cel ce 
cîntă — spune, cel ce recită frumos 
«Sara pe deal», tot așa, «o spune fru- 
mos»... Enescu nu-l învăţa altceva pe 
Menuhim decit să înveţe, pe sub arcuș, 
«să spună», «să le zică». Nu e ușor 
a scrie versuri. Nu e nici uşor a le 
spune. 

Sărbătoarea Poeziei — prilejuită de 
clocotitoarea campanie electorală — 
ne-a încredințat că deținem o puter- 
nică brigadă de șoc nu numai a poeți- 
lor, dar şi a artiștilor de poezie politică. 
A-i numi pe toți ar fi o trudă fără sens. 
Sint mulţi, talentaţi, inteligenţi, pate- 
tici — capabili să transforme o retorică 
intr-un sutiu liric, capabili să-şi înfrîn- 
gă ispita unei «poze» pentru o fărimă 
de adevăr sobru și negălăgios. Extra- 
ordinara experiență a acestor recita- 
luri se va sedimenta — fără îndoială — 
şi într-o ştiinţă tot mai bogată pentru 
regizorii noștri, inspirindu-le nu numai 
dragostea indiscutabilă pentru poezie, 
dar și fantezia — fantezia unor forme 
în care sobrietatea să nu excludă 
suplețea, avintul să se alieze mai 
iscusit cu bunul gust, patetismul să 
găsească puterea de a respinge inuti- 


ne 


lul; arta de a face lirismul — telegenic. 


R. BĂCĂOANU 
20 


Anul 
internațional 


al 
femeii 


Teleastele 
noastre 


La mijloc nu estə, de- 
sigur, nimic extraordinar. 
Nu este nimic extraordi- 
nar că femeile sint deș- 
tepte, că ele au putere de 
muncă, inventivitate, cu- 
noştințe şi haz. S-a stabilit însă, la 
început cu stupoare abia ascunsă sau 
cu deloc ascunsă iritare, că femeile 
au chiar talent. S-a dovedit apoi că 
exemplele istorice — cite unul pe 
secol — erau doar cite unul pe secol, 
pentru că femeile nu erau emancipate; 
și de la lipsa de emancipare, de la 
sentimentul tragicului și de la melan- 
colica lor delicateţe pleca totul. Seco- 
lul nostru exploziv a rezolvat-o însă și 
pe asta: femeile au inceput să se eman- 
cipeze, au intrat în viaţa socială și poli- 
tică. Sigur că imaginea femeii care 
îmblinzește șerpi de oţel în furnale este 
puţin exagerată, sigur că nu chiar la 
asta ne-am gindit cind ne-am emanci- 
pat, dar numărul meseriilor în care au 
intrat femeile firesc, ca la ele acasă, 
este foarte mare. Şi au dovedit că au 
talent, nu numai putere de muncă, 
inventivitate și cunoștințe. 

Aşa că, dacă tot vorbim de talent, 
nu este nimic extraordinar că în tele- 
viziune, în mai toate meseriile acesteia, 
sint multe femei. Foarte multe femei. 
«Li se și potriveşte» — ar zice cine 
n-a intrat niciodată în culisele micului 
ecran, care nu miros a mucava,fie ea 
și metaforică — așa cum se-ntimplă 
în teatru. Ar zice, cine nu ştie cită 
muncă grea, în sensul juridic al 
noțiunii, se ascunde dincolo de zim- 
betul fotogenic al Sandei, Liei, Deliei 
şi le aleg pe ele,pentru că ele, frumoa- 
sele, distinsele, elegantele și deștep- 
tele noastre crainice reprezintă într-un 
fel genericul permanent al televiziunii. 
Ar zimbi în faţa unei astfel de afirmaţii, 
fără nici un complex, nici al vedetis- 
mului, nici al anonimatului. și echipa 
de monteuze a televiziunii (Stela Bucur, 
Paula Bâlă, Rada Călin, Doina Canta- 
ragiu, Mihaela Demetrescu, Alexandra 
Dorobanţu, Virginia Georgescu, Maria 
Nedelcu, Bucura Oanea, Isabela Stă- 
nescu, Amalia Sirbu sint doar citeva 


dintre ele), acele excelente lucrătoare 
care stau la masa de montaj pină la 
ore tirzii din noapte, concentrate, pre- 
cise, îndrăgostite de meseria lor admi- 
rabilă şi necesară ca aerul, pentru că 
la masa de montaj se face un film,asta 
ştie oricine. Ca să nu mai pomenim de 
emisiunile cinematografice ale Viori- 
căi Bucur și ale Doinei Boieriu, 
sau de emisiunile de plastică sau 
teatru semnate de Ruxandra Nă- 
dejde și Liliana Moldovan. Desigur, 
«li se potrivește» ar zimbi cu umor — 
chiar oamenii de teatru din televiziune, 
femeile oameni de teatru sau oameni 
de operă (Letiţia Popa, Domnița Mun- 
teanu, Marcela Popescu, Carmen Do- 
brescu), prin intermediul cărora în 
casele dumneavoastră, stimaţi tele- 
spectatori, intră Cehov, Marin Sorescu, 
Herlea, Dida Drăgan. S-ar putea in- 
timpla ca «cei care nu se văd» să se 
întrebe de ce este nevoie de un prilej 
anume — această idee de a proclama 
anul 1975 Anul Femeii — pentru a se 
remarca un lucru atit de simplu: că 
televiziunea română are printre femeile 
care lucrează aici excelenți «oameni 
de televiziune». Cit despre «cele care 
nu se văd» e un fel de a vorbi. Şansa 
televiziunii este că aici se vede, poate 
mai clar decit în alte părți, rezultatul 
muncii şi, dincolo de chipurile fami- 
liare, noi cei de dincolo de micul ecran 
avem atitea nume familiare care au 
făcut ocolul țării. Cine nu ştie astăzi 
că fără scenografele și creatoarele de 
costume Doina Levinţa, Teodora Di- 
nuiescu, Rodica Hanagic, Georgeta 
ltigan, multe admirabile spectacole ar fi 
mai puțin admirabile. Cine nu ştie că 
n-am asculta un fir de romanţă, nici un 
capitol de curs de istoria muzicii 
ilustrată şi nici atitea emisiuni muzi- 
cale fără Marianti Bantu, Florica Gher- 
ghescu, Ada Brumaru. Cine nu știe, în 
sfirșit, că fără regizoarele de platou, 
de emisie, de culise și mai ales de 
montaj (Marga Niţă, Elena Wald, Luiza 
Corcescu, Liliana Penescu, Emilia An- 
dreescu, Sanda Balaban, Antoaneta 
Oprea) nici o emisie nu ar fi posibilă. 
Ar mai trebui doar reamintit că toate 
aceste meserii sint meserii grele, care 
cer deșteptăciune, putere de muncă, 
inventivitate și îngrozitor de multe 
cunoștințe. Ar mai trebui totuși adău- 
gat că niciuna din aceste meserii 


nu prea se poate face fără talent. 


Ar mai trebui adăugat că timpul de 
muncă în televiziune este cu totul 
relativ — în sensul că el reprezintă 
cam toată ziua și eventual ore bune 
din noapte. Ar mai trebui poate adău- 
gat că pentru «acel» reportaj-senza 
tional care ne-a plăcut atit de mult 
şi pentru care noi, cei care scriem, am fi 
plecat cu un tren şi cu un blocnotes — 
Rodica Rarău, Carmen Dumitrescu, 
Lucia Postelnicu, Maria Preduţ, Ana 
Berteanu, Paula Zah, Anca Fusariu, 
Cornelia Rădulescu, Anca Arion s-au 
deplasat cu o întreagă echipă, au 


Teatru tv răspunde mereu: «prezent!». «Prezent» deci în campania 
electorală. Prezent, zic actorii profesioniști dind o mină de ajutor 
actorilor amatori. («Pe cine alegem»? de Ştefan Tita, 
în regia Domniței Munteanu; 
cu: Eugenia Bosinceanu, Ernest Maftei, Mircea BEREI 
şi Costel Constantinescu) 


aranjat o filmare, au făcut treabă de 
regizor, scenarist și actor în același 
timp — făcind mai ales și, înainte de 
orice, treabă de gazetar. În fine, ar mai 
trebui, cred, adăugat, cu riscul unor 
melodramatice repetări — că totuși 
toată această lume feminină stă de 
dimineaţă pină noaptea în televiziune 
sau pe teren pentru televiziune, deși 
are și o viaţă de familie. Esenţială — 
pentru ele — este această pasiune 
pentru munca în jurul aparatului de 
filmat. Aparat minuit de atitea ori de 
femei, operatoarele noastre șefe — 
Edwiga Adelman, Beatrice Drugă, Ele- 
na Fischer, Ortansa Lepădaru. 

Este aceasta o vocaţie. S-o cinstim 
ca atare. Omagial, dacă ni se oferă 
acest prilej. 

Smaranda JELESCU 


Conteimporanele 


noastre 


Nu știu dacă emisiunea 

aceasta — intitulată poa- 

te prea sobru, «Contem- 

poranele noastre», deşi 

telescopurile ei sint foar- 

te simple, omenești și 
firești — are cu adevărat un public al ei. 
Sint tentat mai curind să cred că nu 
are, din mai multe motive, dintre care 
unul este de luat neapărat în seamă: 
se transmite duminica dimineaţa, la o 
oră a zilei noastre de odihnă în care, 
de obicei, contemporanele noastre 
muncesc la bucătărie... Sint convins 
însă că emisiunea are un «sumar» de 
perspectivă inepuizabil; s-a născut 
dintr-o intenţie nobilă, chiar dintr-o 
necesitate, și «materia ei primă» re- 
prezintă, practic, 51 la sută din suflarea 
românească. Dacă n-ar fi decit acest 
unu (sau mai exact doi) la sută 
«suplimentar»... Deși, fireşte, nimeni 
nu s-a gindit la aspectul cantitativ al 
problemei... 

Nu ştiu dacă este bine sau mai puțin 
bine ca această emisiune despre con- 
temporanele noastre să fie făcută, 
așa cum s-a procedat pină acum, de 
către contemporanele noastre. Dacă 
ar fi realizată de «contemporanii noș- 
tri», sigur, ar exista niște riscuri, dar 
parcă — nu numai de «mărțișor» — ar 
fi frumos ca programul consacrat ma- 
melor, surorilor și fiicelor noastre să 
nu fie lăsat în grija exclusivă a mame- 
lor, surorilor şi fiicelor noastre... 

Pină una-alta, «Contemporanele 
noastre» este o emisiune serioasă și 
consistentă. Cu editoriale la ordinea 
zilei, cu rubrici mai mult sau mai puțin 
fixe, în care reporterele televiziunii bat 
strașnic drumurile țării în căutarea 
unor subiecte cit mai interesante, cu 
anchete pe teme foarte diverse, care 
consemnează ginduri și proiecte de 
viață ale contemporanelor noastre. 
O emisiune de portrete. Portrete de 
artiste şi țărănci, de aviatoare și de 
studente, portrete de femei munci- 
toare, portrete de mame, de surori și 
fiice, de bunicuţe și de nepoate. Por- 
trete de oameni (iertată fie-mi abaterea 
de gen). Uneori, în prezenţa unor idei 
foarte frumoase şi telegenice, ca de 
pildă ancheta recentă printre tinere 
«cum vă pregătiți pentru casâtorie?», 
montată în paralel cu variante la un 
cintec de nuntă ale Floricăi Ungur. 
Alteori, în virtutea inerției... Uneori, 
cu viața în haine de lucru. Alteori, cu 
viaţa în straie de sărbătoare, deși inter- 
locutoarele au halate de tehniciene 
sau şorțuri de bucătărie... 

Despre contemporanele noastre 
s-au obișnuit să ne vorbească dumi- 
nica, contemporanele noastre Ma- 
ria Preduţ, Paula Zah, Constanţa Stăn- 
ciulescu, Cornelia Rădulescu, Rodica 
Rarău... O fac cu seriozitate, în emi- 
siuni dense, stăpine pe profesia lor, 
ştiind — de cele mai multe ori — să 
aleagă și să ne înfățişeze portrete 
exemplare. Poate chiar prea exem- 
plare, citeodată. Poate că emișiunii îi 
lipsește, alteori, un zimbet și o floare. 
Poate că... 

Dar gindurile acestea, știu, tocmai 


acum, de mărţişor, cînd contempora- 
nele noastre se pregătesc să-și săr- 
bătorească ziua lor şi nu o zi ca altele, 
din alți ani, ci ziua lor din anul lor, nu 
sint dintre cele mai potrivite, Să rā- 
răminem, așadar, la un zîmbet și o 
floare... 


Călin CĂLIMAN 


teleobiectiv 


ji 
de la tineret 


Să-i faci pe tineri să vor- 

bească despre dragoste 

este destul de greu, să-i 

faci să vorbească în fața 

reflectorului este un ade- 

vărat miracol. Pentru că 
dragostea, atunci cind ea încolțește 
pentru prima oară în viața adolescen- 
ților, este ferecată cu zece lacăte. Este 
terecată și din pricina unor prejudecăţi 
sociale destul de adinc înrădăcinate. 
Nu se cade să discutăm cu copiii 
noștri despre dragoste, spun mulți pă- 
rinţi, nu-i pedagogic să discutăm cu 
tinerii despre dragoste, spun mulți 
profesori. 

Şi noi, cei maturi, ne facem că nu 
vedem, nu auzim, nu știm, dar de fapt 
viața își urmează cursul ei statornic și 
adolescenţii au iubit, iubesc și vor 
iubi cită vreme va exista suflare ome- 
nească pe acest pămint. 

Ancheta T, intitulată «Cu inima spre 
soare», prima în acest gen, cum a 
numit-o cu mîndrie prezentatoarea, 
sparge nişte convenienţe, rupe niște 
văluri, schimbă niște făgașuri și proas- 
pătă, înflorită de liliac, pansele și nar- 
cise, cheamă tinerii să povestească 
despre dragostea lor. Şi tinerii au 
venit. A venit Mihaela în ochii căreia, 
limpezi cum e cristalul, se citea puri- 
tate şi încredere în viaţă; ea a măr- 
turisit că îl iubește pe Radu, colegul ei 
de clasă,pentru că se înțeleg, pentru că 
se stimulează reciproc, pentru că au 
încredere unul în altul. A venit şi Radu. 
A venit și fata cu băsmăluță care,deși 
nu era îndrăgostită.intuia că dragostea 
te face mai bun, mai încrezător în 
viață. Prin fața ochilor noștri s-au 
perindat mulţi tineri sau numai i-am 
auzit (felicităm pe realizatori și pentru 
discreţia plină de sensibilitate cu care 
au făcut această anchetă). 

Sigur, nu erau toți fericiţi și nici nu 
puteau fi toţi fericiți, și nici nu puteau 
fi fericiți pentru că viața nu seamănă 
cu o tutie de bomboane cu fundă roz. 

Dar,ceea ce se cuvine a fi cu deose- 
bire subliniat, este că tinerii nefericiţi 
în dragoste erau tocmai aceia care nu 
comunicau cu părinții (şi mai ales cu 
mamele care ele sint chemate în pri- 
mul rînd să vegheze la înmugurirea 
sufletului copiilor), cu profesorii lor, 
cu mentorii lor, cei care nu aveau 
acasă un climat de înțelegere generoa- 
să, de iubire. 

Această chemare spre deschiderea 
sufletului, spre dăruire, spre dragoste 
este meritul cu majusculă a primei 
anchete T. Capacitatea de a iubi este 
capacitatea de a crea, de a supra- 
viețui. Acesta a fost miezul emisiunii 
«Cu inima spre soare». Pentru că așa 
cum. spunea un matur ce-și mărtu- 
risise și el gindurile în minutele anche- 
tei: «Fără dragoste nu există decit 
cinism». 


Sanda GHIMPU 


telerama 


9 O anume Africă, adică Africă vă 


zută de cunoscutul scriitor Alberto 
Moravia, în replică la cea văzută în 
urmă cu ani de Andre Gide. Moravia 
a realizat, recent, împreună cu regi- 
zorul Andrea Anderman, un lung do- 
cumentar TV mergind pe acelaşi iti- 
nerar străbătut de Gide. Filmul ilus- 


trează noutăţile sociale, economice și 
politice intervenite în Ciad, Congo, Ca- 
merun şi alte țări ale continentului 
negru. 

9 Fală și slavă, un nou roman foi- 


leton în patru episoade produs de 
televiziunea poloneză după tetralogia 
cu același nume a scriitorului laroslav 
lwaszkiekwicz. Pelicula este o cuprin- 
zătoare panoramă a istoriei poloneze, 
din primii ani după primul război mon- 
dial, pînă la răscoala varșoviană din 
1944. 


© O dată nu-i un obicei. Pentru pri- 
ma oară, Pierre Etaix a lucrat special 
pentru televiziune. Cu complicitatea 
unei vedete a micului ecran: Jean 
Christophe Averty. Împreună au luat 
peste picior, în imagini satirice și 
burlești, cea mai populară mașină de 
produs imagini a epocii noastre: tele- 
viziunea. Alături de Annie Fratellini, 
Jean Preston și Roger Trapp, Etaix 
a întruchipat vreo 30 de personaje 
într-o serie de parodii care merg de 
la telejurnal la... doctor Faust. Umorul 
scrişnit al lui J.C.A., aliat cu poezia 
lui Etaix, vă daţi seama ce a putut să 
iasă? Emisiunea s-a intitulat «O dată 
nu-i un obicei». Oare? 


o idee pe lună 


Numai 
bărbaţi! 


Dac-aș fi reporter la te- 
viziune m-aş repezi, 
miine, cu aparatul de 
filmare pe Calea Moși- 
lor, la doi pași de Sf. 
Gheorghe; ajuns acolo, 

aș îndrepta aparatul spre firma care 

ne aduce la cunoștință că localul găz- 
duieşte o cooperativă de geamuri și 
oglinzi; pe urmă,aș cobori încet-încet 
aparatul pînă ce, prin obiectiv, aş prin- 
de pentru cinci milioane de privitori 

(şi privitoare), unul dintre cele mai 

stranii anunţuri din cîte mi-a fost dat 

să întîlnesc în ultima vreme: 


Angajăm lucrători pentru geamuri. 
Numai bărbați 


După aceea l-aș potti pină atară pe 
responsabilul cooperativei (precum 
și — poate — pe responsabilul respon- 
sabilului), i-aş oferi microfonul, i-aș 
mărturisi că eu unul (după cum se 
ştie în redacţia revistei de faţă) n-am 
simpatii excesive pentru Mișcarea de 


Eliberare a Femeilor (M.L.F.), nu sînt 
pentru uniformizarea sexelor, nu ader 
la confundarea deosebirilor dintre fe- 
minin şi masculin — însă că — aces- 
tea toate fiind spuse, nu-nţeleg în 
ruptul capului de ce cooperativa sus- 
amintită angajează numai bărbaţi; pe 
urmă, trecînd mai la concret, l-aș în- 
treba dacă socoate că femeile sint, 
congenital, incapabile a se ridica la 
nivelul profesiei de geamgiu, dacă — 
poate! — îi place mai degrabă să lu- 
creze cu bărbați decit cu femei, dacă 
îl deranjează faptul că femeile (spre 
deosebire de bărbaţi) primesc con- 
cedii de naștere, precum şi alte citeva 
asemenea întrebări. 

După care aș aștepta, răbdător, 
răspunsurile. Şi le-aș transmite pe 
programul | sub semnul «Anul inter- 
național al femeii». 


Al. MIRODAN 


filme pe micul ecran 


e „Generaţie“ 


(Andrzej Wajda, 1955). Prezentarea 
(fie şi în reluare) a acestui film pe micile 
ecrane a fost, fără îndoială, evenimentul 
cinematografic tv. al lunii. «Generaţie», 
ca film, ca operă de artă, adică stă 
intr-o asemenea legătură cu o serie de 
fapte şi de întîmplări de viață, încit cu 
greu mai poate fi judecat în absența 
lor. Căci, iată, acest film de lung metraj al 
lui Wajda este, cum el însuși a măr- 
turisit-o, nu numai debutul său, ci și 
acela al unei întregi generaţii: Kazi- 
mierz Kutz, Jerzy Lipman, Andrzej Mar- 
kovski și alții, mulți alții. «Era — spune 
Wajda — un grup de oameni care vroiau 
să facă din film manifestul opiniilor 
lor. Noi nu vroiam numai să exprimăm 
tendințele noastre ideologice, poziţiile 
noastre morale. Vroiam să arătăm și 
ceea ce iubim, ceea ce ne plăcea, ceea 
ce nu văzusem în filmele poloneze și 
ceea ce doream să vegem pe ecrane» 
— şi asta nu reprezintă doar o atitudine 
fată de cinematograf ci, pe un plan mai 
larg, și faţă de viaţă. «Generaţie» 
a contribuit substanţial la impunerea 
acelei tematici și a acelui aer particular 
în tratarea ei, care au făcut să se vor- 
bească despre un specific al cinemato- 
grafiei poloneze pe plan european, 
despre o «culoare» a ei, inconfundabilă. 
«Generaţie» a fost unul din filmele- 
pilot ale acestei cinematografii. Într-o 
perioadă în care rănile războiului nu se 
vindecaseră, istoria obsedind încă, «Ge- 
nerație» venea să arate (și era o demons- 
trație necesară) că istoria aceasta a 
fost nu o dată făcută și trăită de niște 
oameni care — precum cei din film —, 
dacă au devenit eroici, asta s-a întimplat 
(explică Wajda) «pentru că cineva tre- 
buia să fie eroic, cineva trebuia să facă 
ceea ce fac ei». «Mi se pare — adaugă 
regizorul — că se schiţa începutul unei 
polemici cu privire la noțiunea de eroism 
(...) Ceea ce mă interesa mai ales în 
acest film era să arăt că dragostea poate 
fi determinantă pentru comportarea poli- 


Cu acest ciclu începe viitorul teatrului tv «Oameni ai zilelor noastre». 
(Premiera lunii: 
«Fata care a mutat Parîngul» 
de I.D. Şerban, în regia lui Nae Cosmescu: 
cu Irina Petrescu, Mariella Petrescu şi Virgil Ogăşanu) 


tică şi că angajarea politică nu-i face pe 
oameni să uite că au o inimă și simțuri». 

În sfîrşit, acest patetic, adesea răscoli- 
tor «Generaţie»,se învăluie şi mai mult 
parcă în legendă dacă ne amintim — şi 
nu se poate să nu ne amintim — că el 
a prilejuit prima apariție pe ecran a 
unui tînăr numit Cybulski, că el a fost 
momentul de întilnire a acestor doi 
oameni, Wajda și Cybulski, începutul 
complicatei, fascinantei lor legături 
profesionale, în care nici azi (la opt ani 
de la dispariţia lui Cybuski şi după un 
film — «Totul de vinzare» — care încerca 
să explice unele lucruri) nu se poate 
descifra exact ce şi cît au datorat unul 
celuilalt pentru faptul că viața și filmele 
lor au arătat așa cum au arătat şi nu 
altfel. 


e „File de dicţionar“: 


Realizatori: Dan Petroiu și, în calitate 
de consultant, H. Dona. 

Formula: prezentarea unei personali- 
tăţi actoricești sau regizorale, de ieri 
sau de azi, din cinematografia străina 
sau românească, prin evocarea carierei 
(comentariu și fragmente semnificative 
de pelicule) urmată — spre exempli- 
ficare — de proiectarea, în întregime, 
a unui film de sau cu acea personalitate. 
E o emisiune nu tocmai uşor de realizat: 
ea presupune multă documentare și, 
mai ales vizionarea de către realizatori, 
în scopul selecției, a unui mare număr 
de filme. Muncă dificilă dar care merită 
efortul. 

Am spicuit din programul ultimelor, 
săptămini al «Filelor de dicționar»: 


e „Valurile Dunării“ 


(Liviu Ciulei, 1959). Reintilnire cu o 
peliculă de referință a cinematografiei 
românești. O operă în care epicul face 
casă bună cu analiza psihologică, și nu 
întotdeauna, mai tirziu, aliajul acesta 
vital a fost titlul de glorie al filmelor 
noastre; o operă trăind adesea din deta- 
liu, din observarea ascuțită a amănuntu- 
lui material și, îndeosebi, psihologic, de 
mirare fiind faptul că, ulterior, linia 
aceasta a realismului psihologic nu a 
tăcut şcoală o operă care constituie, 
in fond, primul nostru film politic (nu 
doar prin subiect) împlinit, o operă 
ideologică şi de artă în același timp. 


e „Sărmanii flăcăi“ 


(Miklos lancso. 1965). O comparaţie 
spititoare se impune oricarui cunoscă- 
tor al creaţiilor mai importante din opera 
lui lancso: acest «Sărmani flăcăi» este 
asemenea unei prime file dintr-o carte, 
o carte în care fiecare filă conţine acelaşi 
text, numai că, pe cea dintii, spre deose- 
bire de următoarele, scrisul e parcă mai 
ordonat, cumva mai citet, propozițiile 
sint duse pină la capătul rindurilor, 
punctele, virgulele și liniuțele de dialog, 
chiar dacă nu sint folosite de fiecare 
dată cind e nevoie de ele, există încă. 
Vreau să spun că «Sărmanii flăcăi», 
primul film de rezonanţă din cariera lui 
lancso, este și cel mai accesibil, în 
ansamblul unei opere care — nu are 
rost să nu o observăm — nu se adre- 
sează publicului larg, «obișnuit». Mono- 
tonia (în sens de unicitate) tematică a 
filmelor lui lancso vine în sprijinul căută- 
rilor sale formale, demonstrind cum o 
temă dată (şi menţinută neabătut ca 
atare) poate naşte un stil. Rămine de 
văzut dacă nu cumva preferința (evi- 
dentă din perspectiva întregii opere de 
pînă acum a lui lancso) pentru perfectio- 
narea acestui stil nu e un drum care se 
inchide. Adică dacă nu cumva textului 
ii ia loc gramatica. 


e „Străbătînd Parisul“ 


(Ciaude Autant Lara, 1956). Un Bour- 
vil (emisiunea îi era destinată) mai puţin 
familiar, un Bourvi! (personajul, desigur) 
echilibrat, vecin cu drama. Ba chiar alu- 
necind în dramă la un moment dat, cu 
ajutorul unui Gabin, la rindu-i, surprin- 
zător. Aproape de final, filmul are toate 
şansele să devină antologic (şi chiar 
este citeva minute!) prin acea mişcare 
aparent rece care arată dintr-odată, 
fin, cum ceea ce este o poveste minoră, 
o «drâlerie» (toată picareasca deplasare 
a lui Bourvil şi Gabin într-un Paris 
ocupat) poate deveni, scurt, dintr-un 
condei, o tragedie (arestarea și, ca și 
siaură, deportarea într-un lagăr nazist 
a personajului lui Bourvil). in momentul 
aceia, in care himul mi-a vorbit despre 
cum intr-o tracţiune de secundă risul 
poate deveni plins, mi s-a părut că el, 
filmul, este deosebit. A urmat însă un 
final de două minute «reparind» totul 
la modul cel mai convențional cu putinţă. 


Aurel BĂDESCU 
21 


Pe cînd în cinematografe? 
(«Universul lor») 


Documentarul 


Cei 50 de pictori, prezentaţi acum patru 
ani în documentarul «Visele copilăriei», sin! 
astăzi 250. De aceea Jean Petrovici poate 
vorbi acum despre «universul lor». Cercul 
duminical de pictură din satul Vultureşti 
a devenit o adevărată școală, nu în sens 
didactic, ci ca mişcare artistică amatoare, 
pildă de abnegaţie din partea unui educator. 
Cit despre cei 250 de copii care trăiesc «in 
nori de culoare», «Universul lor» trebuie 
văzut, neapărat, nu numai la televizor, ci si 
pe ecranele cinematografelor, singurul loc 


telex Sahia 
Laudă pionierilor 


999 «Marele zbor», «Pla- 
neta curată» și «Ampren 
ta şi individul», trei filme 
științifice realizate la 
inceput de an, respectiv 
de lon Bostan, Mircea 
Popescu şi Constantin 
Budişteanu, vor aduce în curind pe 
ecrane nu numai o problematică diversă, 
dar şi modalităţi cinematografice in- 
teresante. 999 «Marele zbor» este o 
mărturie științifică despre migraţia giște- 
lor sălbatice. În film este prezent şi 
cunoscutul naturalist englez Peter Scott, 
pentru a patra oară în țara noastră, 
interesat de studierea acestui fenomen, 
«Planeta curată» abordează lupta pentru 
depoluarea mediului, preocupările 
actuale ale laboratoarelor de cercetare 
de a repune natura în drepturile sale, de 
a lăsa urmașilor o planetă curată. «Am- 
prenta și individul» demonstrează că 
«ghicitul în palmă», atunci cind este 


telex Animafilm 


Tehnică și creaţie 


Recent, în studioul nos 
tru, s-au proiectat filme 
care ne-au dus într-o lu 
me de poezie. Creatorii 
doi ingineri din cinema- 
tografia noastră. Zonele 
în care ne-a angajat filmul 
«Caleidoscop», reliefurile mereu 
schimbate, cu efecte cromatice de un 
mare rafinament au tost realizate de 
inginerul Ondreijckik Coloman, din 
simple trasee de emulsie colorată, în- 
tinsă doar cu un deget, beneficiind, 
insă, de anumite trucaje folosite in 
timpul luării imaginii. În filmul experi- 
mental «Fantezie cromatică», cițiva 
jucători de baschet, filmati normal pe 
peliculă alb-negru, au căpătat culori 
difuze ca acelea ale personajelor de 
pe gravurile în metal, iar proiectarea 
au ralenti i-a transformat în balerini ce 
pluteau într-o lume de vis. Totul se da- 
tora unui anumit procedeu de tratare 
în laboratorul de prelucrare a peliculei 


inema 


m 


unde acest film în culori ni s-ar putea adresa 
«pre limba lui». 


Coproductie a studioului «Alexandru Sahia» şi a 
Televiziunii române. Regia: Jean Patrovici. Sce- 
nariul: Jean Petrovici şi Eva Sirbu. Imaginea: 
Jean Michel. Redactor: Marion Ciobanu 


Politehnica satului 


Film etnografic de o rară elocventă s 
bogăție, în care o echipă de trei «meșteri 
mari» — a se vedea, mai jos, în generic 
adună tot ce este mai interesant, fabulos 
pe intreg cuprinsul țării în materie de tehnica 


făcut de oameni de ştiinţă, respectiv de 
medici, poate ajuta la definirea fiecărui 
individ şi constituie un mijloc de diag- 
nosticare medicală. 1975 promite, deci, 
reafirmarea filmului științific românesc 

999 La ședința Consiliului AICS (Aso 

ciația internaţională a filmului științific), 
care a avut loc la Paris în zilele de 1 și 2 
februarie, s-a anunţat încheierea unui 
nou contract între această asociaţie si 
UNESCO, privind editarea unui studiu 
asupra rolului filmului științific în dez- 
voltarea tehnicii şi științei. În partea 
introductivă a studiului aflat sub tipar, 
se arată contribuția istorică a profesoru- 
lui Gh. Marinescu la dezvoltarea filmu- 
lui de cercetare științifică. Gh. Mari- 
nescu a fost,se știe, primul savant din 
lume care a folosit aparatul inventat de 
frații Lumière ca instrument de cercetare 
De altfel filmele româneşti «Pe urmele 
unui film dispărut», «Şi medicii au 
început să filmeze», realizate de lon 
Bostan şi «Premieră după 75 de ani» de 
Al. Gaşpar, consacrate începuturilor 
filmului ştiinţific, au avut un mare ecou 
internaţional și au stimulat începerea 
unor cercetări de istorie a filmului știin 


tific. Aristide MOLDOVAN 


şi era inventia inginerului Dumitru Mo- 
rozan. 

Deşi cele două procedee inventate 
poartă denumiri ultratehnice: deflecto 
grafie color și developare mixtă, ele vin 
să dovedească, încă odată, potențialul, 
prin excelenţă artistic, al inginerilor din 
cinematografie, cit și resursele inepui- 
zabile ale tehnicii cinematografice ba- 
zate pe trucaje. 

Tinărul inginer Koös Francisc, invi- 
tat să colaboreze cu studioul nostru 
pentru realizarea unor efecte sonore, a 
adus pentru demonstrație o valiză de 
lemn (cam ca aceea cu care plecau, 
odinioară, recruții la cătănie),doar că 
această «sculă» (cum a denumit-o mo- 
dest creatorul ei) era un sintetizator, 
creator de efecte sonore, o orgă care 
nu poate repeta, nu copiază, ci creează 
unicate. Efectele sonore se desfășurau 
în evantai, în tonalități grave. Ascultin- 
du-le cu ochii închiși, te purtau prin 
lumi nemaivăzute și nemaiauzite. De- 
monstrațiile «tehnice» la care m-am 
referit s-au desfășurat în această lună 
în cadrul a două simpozioane organi- 
zate de către inginerul Aurel Popirad 
şi dedicate rolului imaginii şi sunetului 
în filmul de animaţie. lată de ce, în 
acest telex, abătindu-mă de la formula 
obișnuită a rubricii, am dorit să aduc un 
omagiu tehnicienilor și inginerilor ar- 
tişti din cinematografia noastră. 

Lucia OLTEANU 


și inventivitate arhaică: mori de vint şi de 
apă, rișnițe, moriște, oleiniţe, joagăre. Fie 
care în cadrul său natural și cu mitologia 
proprie. Dacă o are, fiindcă uneori, ne 
asigură Paul Anghel], «tehnica se desparte 
de poezie pentru a o regăsi sub altă formă, 
cîndva, mai tirziu». 


Coproducție a studioului «Alexandru Sahian» și a 
Televiziunii române. Regia și scenariul: Mirel 
Iliesiu. Imaginea: Doru Segall. Comentariul: 
Paul Anghel. Redactor: Viore/ Bindea 


Nebănuitele trepte 


Maria Săpătoru și Grigore Corpăcescu 
au realizat unul dintre cele mai bune filme 
ştiinţifice din ultimul timp. Atit prin ineditu! 
absolut al subiectului (e vorba de necro 
polele descoperite în sudul Olteniei și în 
Banat — așa-numita «cultură a cimpurilo' 
de urne» — sute de vase și statuete din 
epoca mijlocie și tirzie a bronzului, cele 
mai frumoase,se zice, din toată Europa) 
cit și prin imaginea şi compoziţia filmului 
(în locul convenţionalelor catifele de fundal 
şi sticle de vitrină, autorii adoptă un sistem 


original de luminare şi filmare a acestor 
piese inestimabile, sugerind parcă existenţa 
lor eternă). 


Producție a studioului «Alexandru Sahia». Regia 
si scenariul: Maria Săpătoru. Imaginea: Grigore 
Corpăcescu. Redactor: Georgela Melianu 


Vechi 


scoarțe românești 


O adevărată enciclopedie poetică ilustrată 
a covorului românesc din toate ţinuturile, 
de la lăicerele muntene «lungi ca și drumu- 
rile cimpiei» pină la scoarțele oltenești, cu 
figurile lor fantastice, învecinate cu reveria 
orientului. Din nou, doar prezentarea unui 
astfel de film pe ecranele cinematografelor 
ar da măsura valorii sale culturale şi ar 
justifica marea investiţie de talent și pasiune 
pe care a presupus-o. 


Coproductie a studioului «Alexandru Sahia» şi a 
Televiziunii române. Regia și scenariul: Mire! 
Inesiu. Imaginea: Doru Segall. Comentariul 
Paul Anghel. Redactor: Viorel Bindea 


O ecranizare fidelă și cuminte a baladei 
meşterului Manole, realizată în aceeași 
grafică modernă cu care lon Truică ne-a 
obişnuit din «Carnaval» şi «Cadoul». 
Aceeaşi capacitate fascinantă de a reduce 
peisajul și figurile umane la citeva tente 
transparente și de a ne spune totuşi prin 
ele, fără nici un cuvint, o întreagă poveste 
gravă, în ritm de Ciacona. De data aceasta, 
«spectacolul» este chiar mai ambițios. Gra 
fica decorativă are o dinamică mai vie, cu 
sugerarea perspectivei, a spaţiului în care 
personajele se mișcă și construiesc. Eroul 
nu mai este un semn pierdut printre altele, 
ci capătă contur distinct, adus uneori medi- 
tativ în prim-plan. Însăşi adaptarea scena 
ristică, datorată şi ea lui lon Truică, cu 
inovaţii minime, dar sugestive, marchează 
un plus de interes în planul ideilor: soata 
sacrificată ia locul ultimei cărămizi din 
cupolă — omul este deci «cheia de boltă». 


i ctie a studioului «Animafilm». Regia, sce- 
nariul, grafica şi decorurile: /on Truică 


lig-zag 


Nell Cobar o părăsește pe Mihaela, fetița 
din serial, pentru a aduce în desenul animat 
experiența sa de caricaturist. Formula 
aleasă este, ca şi în «Formica» lui Matty, 
aceea a unei serii de pilule, suite de 
caricaturi animate fiecare pentru citeva 
secunde. În speță, urmărim un cuplu, un 
bărbat şi o femeie care luni se intilnesc i! 
parc, marţi se îmbrățișează în parc, miercu' 
se plimbă cu barca, ş.a.m.d., în celelalte 
zile ale săptămînii, pină cînd ajung să 
«sufere împreună», tot zilnic, în faţa televi- 
zorului. O altă pilulă demonstrează cit de 


sufletiştii 
Un mare „Pitic“ 


E mai mult ca sigur că la Intreprinde- 
rea cinematografică Tirgu Mureș există 
oameni, nu numai pasionaţi de cinema, 
dar și conștienți de forța educativă pe 
care o reprezintă filmul. Aşa se poate 
explica fericita (și originala) lor iniția- 


tivă de a deschide un cinematograf 
numit «Pitic», destinat în exclusivitate 
preșcolarilor. lată ce ne scrie Gyula 


Domahidi, redactor la Întreprinderea 
cinematografică a județului Mureș. 
«Pitic» (80 locuri) arată ca o cetate din 
povești. Intrările sînt străjuite de doi 
halebardieri. Scaunele sint mici, totuși 
comode, la dimensiunea spectatorilor. 
Merită văzuţi, acești spectatori de-o 
șchioapă,sosind la cinema cu autobuze 
speciale Pitic, umplind sala cu excla- 
matii de bucurie sau de teamă în timp 
ce urmăresc aventurile animate de pe 
ecran. Educatoarea Elena Micloș,ajutată 
de eleve ale Liceului Pedagogic, viitoare 


util este să ai o umbrelă dacă te afli tot în 
parc, însă pe o bancă, dacă pe aceeași 
bancă se așează o doamnă, cu căţel, dar 
fără umbrelă şi dacă începe să plouă. 
Poanta: Cupidon ar trebui să-și schimbe 
săgețile pe umbrele. Umor complezent, 
idei simple, desen agreabil, fără intentii 
satirice, dar cu vădita intenţie de «a ne 
descreți frunţile», în limitele bunului gust. 
Ceea ce nu-i puțin lucru. 


Producție a studioului «Animafilm». Regia, sce- 
nariul și desenele: We// Cobar 


Ceea ce impresionează înainte de toate 
in acest excelent desen animat — unui 
dintre prea puținele scurt-metraje străine 
pe care le putem viziona pe ecranele noastre 
— este anvergura și tratarea modernă a 
subiectului. Eroul e un omuleț, singur pe 
o insulă pustie. Un fel de parodie a lui 
Robinson Crusoe, căci în epoca noastră 
nu există petec de pămint lăsat uitării: 
naufragiatul este repede reperat de un 
submarin care nu dă la iveală decit 
periscopul şi se retrage, neinteresat de 
obiectivul descoperit. Fără a recurge la 
satira pamfletară, menținindu-se cu brio 
în linia mult mai eficace a unui umor molipsi- 
tor, filmul înfățișează apoi, într-o suită 
alegorică și alertă, un neintrerupt cortegiu 
de vizitatori ai insulei pustii, soli ai lumii 
contemporane: suprafortărețe şi misionari, 
cover-giris şi căutălori disperaţi de aur 
negru. Pină cind apare... Dar pentru a şti 
cine apare trebuie — vă invităm — să vedeți 
filmul 


Producție a studiourilor 
nariul: F. Hitruk 


sovielice. Regia şi sce- 


Val. S. DELEANU 


educatoare, are grijă de bunul mers al 
vizionării, îi ajută pe copii să înțeleagă 
mai bine filmele, îi învață jocuri distrac- 
tive în timpul pauzelor. O expoziţie per- 
manentă prezintă în holul cinematogra- 
tului cele mai bune desene ale copiilor 
Au loc concursuri dotate cu premii, 
spre marea bucurie a piticilor din sală 
Pe de altă parte,orele de spectacol au 
fost corelate cu cele ale unui cinemato- 
graf de adulți din apropiere; părinţii pot 
veni să vadă un film, lăsindu-și copiii 
în siguranța sălii lor, în tovărășia dese- 
nelor animate sau documentarelor des- 
pre viața animalelor. Fondul de filme 
e din păcate destul de sărac. Acesta e 
și motivul pentru care Întreprinderea 
cinematografică județeană ar dori să 
poată organiza o masă rotundă cu re- 
prezentanții studioului «Animafilm», ai 
pedagogilor din oraș. Merită acest lucru 
atita bătaie de cap şi atita oboseală? 
Fără îndoială. Pentru că, dincolo de 
scopul și rezultatul educațional,răsplata 
cea mai mare o constituie zimbetele de 
mulțumire ale miilor de copii. 


A Domahidi GYULA 
redactor la Întreprinderea cinematografica 
a județului Mureş 


filmul românesc 
peste hotare 


Anul 
semne bune are... 


6 zile în Suedia 


Cu ocazia destășurării la 
Stockholm a «Zilelor 

- filmului românesc», or- 
ganizatorii de la «Svenska Filminstitu- 
tet» au editat un frumos material de 
prezentare, ce include,pe lingă o scurtă 
dar elocventă schiță a istoriei filmului 
românesc, și prezentarea celor şase 
filme artistice de lung metraj («Felix 
și Otilia», «Explozia», «Cu mîinile 
curate» «Atunci i-am condamnat pe 
toți la moarte», «Ciprian Porumbes- 
cu», «Nunta de piatră») și a celor două 
filme de animaţie ale lui Sabin Bălașa 
(«Galaxia» şi «Intoarcere în viitor»). 
Cotidianul de mare tiraj «Dagens Nyhe- 
ter» consacră, in trei din numerele sale 
analize ample ale productiilor românești 
prezentate. 


lată coperta programului: 


NY . 
RUMANSK 
FILM 


Scurt metraje vedete 


«Bun ca ziua» (Slavomir Popovici), 
«Geometrie ascunsă» (Alexandru Sir- 
bu), «Bucureștiul văzut de la un 
metru înălțime» (Titus Mesaroș), «in- 
termezzo pentru o dragoste eternă» 
(lon Popescu Gopo) și «icar» (Mihai 
Bădică) sint «componentele» lotului re- 
prezentativ al României la Festivalul 
internațional al filmului de scurt-metraj 
desfășurat la Tampere (Finlanda) între 
20-23 februarie. O «echipă de filme» de 
la care așteptăm victorii! 


Prezențe aplaudate 


La «marea sărbătoare» a filmului, 
«Fest» (Festivalul festivalurilor inter- 
naționale), care se desfășoară anual la 
Belgrad, am fost prezenți cu filmul ar- 
tistic «Un comisar acuză», care s-a 
bucurat de un mare succes de public 
În cadrul «filmelor pentru copii» a fost 
prezentat «Aventurile lui Babuşcă». 


Export de imaginație 


Două noi filme românești de desen 
animat — «Cătălin și Cătălina» (Lau- 
rențiu Sirbu) și «Călătoria lui lon» 
(Adrian Petringenaru),-au fost achizi- 
ționate de către o societate italiani 
pentru distribuție mondială. 


De la L.A.T.C. la Tokyo 


Un film realizat la studiourile I.A.T.C. 
de studentul-regizor Climent Slavov și 
de studentul-operator Fa Ştefan — 
«Balada lui Scarlet Cahul» — a primit 
la Tokyo Marele Premiu în cadrul 
C.I.L.E.C.T. (Comitetul international u 
niversitar pentru creația cinematogra- 
fică şi televizată). Interpretul principai 
al filmului este actorul Emanoil Petruţ. 


vorbirea noastră cea din toate filmele . 


La inceput a fost 
cuvintul... 


„dar nu şi în cinemato- 

graf. Uneori mi se pare 

că şi astăzi, după atitea 

decenii, el, cuvintul, mai 

tirăște după sine soarta 

celui sosit la urmă, asu- 
pra căruia se îndreaptă privirile bă- 
nuielii, cele ale intoleranței ori ale în- 
găduinţei. 

Poate de aici și osirdia cu care se 
inventariază şi se matematicizează 
funcţiile cuvîntului pe ecran, operaţie 
cu care se îndeletnicește — nu rare- 
ori — și bunul simţ al spectatorului. 
Căci binecunoscuta formulă «se vor- 
beşte... ca-n filme» 'nu este altceva 
decit o atitudine în faţa cuvintelor care 
se rostogolesc străine, stinghere și 
stingheritoare, pentru că nu și-au găsit 
funcţia lor supremă, aceea a supunerii 
la obiect. singura care ne poate da 
măsura autenticității unui dialoa, sin- 
gura în stare să ne spună cît — și 
cum anume — toată cohorta de vorbe, 
vorbe, vorbe ale unui film fac parte 
din însăși carnea lui, cît de mult cunosc 
aceste vorbe legile conviețuirii cu ima- 
ginea, ale luării la întrecere ori ale re- 
tragerii sfioase din fața ei. Istoria ma- 
turizării filmului românesc poate fi 
privită, printre altele, şi ca istoria 
căutării cuvintului care exprimă ade- 
vărul; adevărul unei situații, al unor 
relații umane, al unor gesturi. 

Fără ură și părtinire, fără prejudecăți 
mai vechi sau mai noi, vom încerca să 
ascultăm — sau să reascultăm — cu 
atenție sporită dialogul filmelor noas- 
tre, pentru a-l supune nu unei analize 
de laborator, ci acestei probe vitale: 
supunerea la obiect. 

Departe de ideea stabilirii vreunei 
ierarhii în materie de sarcini ale cu- 


4 


cinema 


lată tema 
acestei noi rubrici: 
Cum vorbim 


z in film? 
In filmele noastre 


vintului în film, mă simt totuși tentată 
să încep cu ceea ce Antonioni consi- 
dera o piatră de încercare a dialogului 
în film: «a găsi cuvinte unor eveni- 
mente care le refuză». 

Am trăit, cu toţii, suficiente expe- 
riențe cinefile ale înregistrării unor 
replici ce se încăpăținau să concureze 
imaginea, mai ales în momentele ei 
de mare tensiune, să rezume inutil 
‘şi stinjenitor o stare de spirit care 
pentru spectator avea de mult un nume, 


să se constituie într-un echivalent aşa- 


zis poetic, aşa-zis dramatic. Teama 
de vorba aruncată, aparent, la întim- 
plare, de cuvintul modest și umil, 
in spatele căruia se ascunde însă, 
întreagă, emoția, tresărirea unei clipe, 
poate fi lesne depistată. Am fi nedrepți 
însă dacă nu am aminti acum, cînd 
poate mulți le mai au proaspete în 
memorie, citeva momente autentice de 
frumuseţe din unele realizări ale noas- 
tre mai noi, momente dobindite, în 
mod incontestabil şi datorită ştiinţei 
cu care cuvintul se insinuează într-o 
anumită atmosferă. lată, în «Tatăl ri- 
sipitor», în scena întoarcerii de pe 
front a fiului care și-a pierdut un picior, 
în locul oricăror efuziuni sentimentale, 


~“ ai 


între bătrinul Oaie și Marin al său,are 
loc doar acest schimb de replici: 
«Venişi?» — «Venii». Luni întregi 
tatăl a fost neliniștit de soarta fecioru- 
lui, dar acum, cînd îl vede din nou în 
prispa casei, pentru a-și disimula emo- 
ţia, i se adresează ca și cum băiatul 
s-ar fi întors de la muncile cîmpului, 
la lăsarea serii. Abia într-un tîrziu vom 
auzi din gura lui: «Ai vreun beteșug, 
ești zdravăn?» 

Un film întimpinat nu demult cu 
binemeritate aplauze, «Zidul» lui Con- 
stantin Vaeni, după un scenariu de 
Dumitru Carabăţ și Costache Ciubo- 
taru, ne oferă citeva bune prilejuri de 
a medita asupra efectelor pe care le 
poate avea o replică ce nu se mul- 
țumeşte să fie doar o frintură dintr-un 
ping-pong verbal, ci țintește către un 
delicat contrapunct al gindului; dintr-o 
datorie de conştiinţă, tovarășii de lup- 
tă îl mai întreabă, pentru o ultimă oară, 
pe tinărul ce urmează a fi claustrat: 
«Rămii?» Băiatul priveşte în jur, poa- 
te pentru a se asigura că are tot ceea 
ce era necesar temerarei sale acțiuni. 
Răspunsul vine însă dintr-o cu totul 
altă lume decit din cea la care ne aștep- 
tăm, din universul candorilor: «Podul 
e plin de porumbei. Cind eram mic, 
îi prindeam cu grăunțe trecute prin 
aţă». O evocare fragilă, menită să 
atenueze încordarea clipei de pe ecran 
şi care angajează sensibilitatea spec- 
tatorului, pregătind-o pentru o intrare 
în altă secvenţă plină de înţelesuri: 
aceea în care păsările copilăriei vor 
năvăli bezmetic pe fereastră. 

Aşadar, se pot găsi cuvintele potri- 
vite chiar şi acelor evenimente care 


le refuză. 
Magda MIHĂILESCU 


CINEMA, Piaţa Scinteii nr. 1, Bucuresti 
Exemplarul 5 lei 


41017 


Cititorii din străinătate 


pot face abonamente adresindu-se întreprinderii 
«Romprestilatelia — Serviciul import-export presă 
Bucureşti, Calea Griviței nr. 64—66 P.0.B.-Box 2201 


Anul XII (146) 
Bucuresti 


februarie 1975 


Carieră internațională 


Filmele artistice «Nemuritorii» de 
Sergiu Nicolaescu și «Filip cel bun» 
de Dan Piţa au fost achiziţionate de o 
casă de distributie italiană. Un debut 
promițător de carieră internaţională. 


lulian GEORGESCU 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


Prezentarea grafică: 
loana Moise 


R. 


Coperta | 


In actualitate, filmul de actualitate 

«Filip cel bun» (scenariul: C. Stoiciu, regia: 
Dan Piţa, interpreți: Ileana Popovici și Mircea 
Diaconu) 


Q af 
REGACtOF 4i Tiparul executat la 


Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucureşti 


Ecaterina Oproiu 


(Foto: A. MIHAILOPOL) 


lată deci că Andrei Blaier, 
regizorul pentru care filmul 
nu putea fi decit «de actua- 
litate», nu s-a pierdut prin 
hățişuri cum credeau unii 
dintre noi, el e aici, e pre- 
zent, mai convins ca oricind că filmul nu 
poate fi decit de actualitate, convins total 
şi cu dubla răspundere de scenarist și 
regizor asumată cu cinste și seriozitate. 
Şi iată deci că mai există şi alte teme — 
nu numai scheme — ne mai bintuie și 
alte ginduri și alte probleme, ne mai scu- 
tură şi alte necazuri în afara celor cu un 
tehnician retrograd care... lată că există 
oameni fel de fel, chiar și negativi din 
creștet pină-n tălpi, răi și uriţi şi de urit 
din adincul sufletului. Vasăzică nu sin- 
tem încă perfecţi, nici măcar cu toții 
perfectibili, nu am asanat toate bălțile, 
nu am lichidat toate relele, nu le putem 
lichida mai cu seamă într-un ceas şi 
jumătate de film. Vasăzică, mai ales 
vasăzică, iată că avem și curajul de a ne 
privi viața în ochi, aşa cum este ea, «ames- 
tecată», încă amestecind ieri cu azi, dar 
cu ideea de «miine» bine încolțită în ea. 
Bucuria pe care mi-a trezit-o filmul lui 
Blaier începe de la acest curaj de a spune 
albului alb şi negrului negru, de a merge 
pină la capăt, de a atinge «ultima conse- 
cință», de a cunoaște şi recunoaște ire- 
parabilul. Curajul de fapt de a ne vio- 
lenta conștiințele, curajul de a lăsa la o 
parte politețurile și grațiile diplomatice 
atunci cînd «arde». Căci «llustrate cu 
flori de cimp» este un film care arde. 
Arde ca subiect, arde ca tratare, arde cu 
fiecare imagine, cu fiecare replică. Arde 
această poveste simplă, dramatic simplă, 
a două vieţi frinte brutal și stupid la în- 
cepit de drum, la început de înțelegere, 
din neînțelegere. Arde. Pentru că unde 
sintem noi, ceilalți, unde sintem noi, 
oamenii, în timp ce lor li se întimplă ce 
i se întîmplă? Blaier — scenaristul și 
regizorul Blaier — răspunde prompt la 
această întrebare. De la primele pină la 
ultimele imagini ale filmului nu face decit 
să răspundă la această întrebare. Noi am 
fost acolo. Unii am privit de departe, cu 
binoclul, locul dramei. Alţii am fost aici. 
Unii chiar pină la ușa dincolo de care 
exista cadavrul fetei... Noi sintem aici, în 
orașul nostru, în portul nostru, bine anco- 
rați în viață și în ale ei. Sintem aici, dar 


nema 


filmul românesc 
în cifre 


© 9 9 filme de lung-metraj în 18 ani; o pro- 
ductivitate ritmică și destul de bună, rapor- 
tată la activitatea colegilor, pe plan intern 
și chiar pe plan internațional. 


9 9 Succesul de casă al filmelor sale se 
înscrie În mod constant la «peste un mi- 
lion de spectatori» («Apoi s-a născut le- 
genda» este încă în difuzare). 


99 Fără să cultive vedetismul a lansat 
citeva «vedete». (În filmele sale și-au făcut 
debutul Victor Rebengiuc, Ştefan Mihăi- 
lescu-Brăila, Valeria Seciu) 


9 Preferința evidentă pentru filmele cu 
teme din actualitatea imediată. 


99 La unele din filmele sale este coautor 
al scenariului; prin urmare, nu se mulțu- 
meşte «să interpreteze» o partitură. «Ilus- 
trate cu flori de cimp» (semnează în 
exclusivitate scenariul) îl recomandă ca 
realizator de «filme de autor». 


ee Printre filmele de lung-metraj reali- 
zează pentru micul ecran serialul «Cire- 
șarii» (10 episoade în care apare şi ca in- 
terpret). Tot pentru TV realizează spec- 
tacolele de teatru «Autostop»4 «Vilegia- 
tura» și «Discurs pentru o floare». 


9 9 Montează la teatrul Bulandra «Priveşte 
înapoi cu minie». 


99 Pentru sectorul film publicitar sem- 
nează regia la 25 scurt-metraje de diverse 
genuri după scenarii proprii. 


9 9 Este coscenarist al filmului «Despre 
o anume fericire». 


9 e Fiimele sale au trecut graniţele ţării. 
- “Cel mai bine s-au difuzat «Dimineţile unui 


atit de ocupați incit nu avem timp să 
observăm ce meșterește «nașa» la nuntă. 
Noi sintem aici, nu obosește Blaier să ne 
arate, sintem aici şi simțim chiar mirosul 


«Mingea» 1 278 850 
(coregie) 
«Furtuna» 

‘| (coregie) 


«A fost prietenul 


1 Pantea: 1321 300 


«Casa 
'] neterminată» 


«Diminețile 
„| unui băiat 
cuminte» 


1957 
1964 
1967 


«Apoi s-a născut 
“| legenda» 


«Pădurea 
"| pierdută» 


«Ilustrate cu 
“| flori de cîmp» 


n premieră 
(februarie) 


de gaz metan care vine din magazinul de 
jucării pînă la grătarul nostru cu mititei, 
am putea chiar să oprim gazul, dar dacă 
oprim gazul, ce facem cu fripturile, ce 


(Afişul de Clara Tamas ) 


facem cu mititeii? Noi sintem aici, noi cei- 
mai apropiaţi chiar, iubitul, mama, dar nu 
vedem şi nu înțelegem, mereu fixaţi pe 
altă lungime de undă, furați mereu de 
alte probleme. Noi sintem aici, dar ne 
uităm tot timpul în partea cealaltă... Dacă 
ni s-a vorbit vreodată în filmele noastre 
mai pe față despre indiferență, despre re- 
probabila indiferență și inerția ei, apoi 
asta ni se întimplă acum în acest film cu 
titlu poetic, voit poetic. Căci «Ilustrate cu 
flori de cimp» ne spune calm, fără furie, 
cu atit mai eficient cu cit e fără furie, cit 
de absenţi, cit de orbi la ceea ce se În- 
timplă în jurul nostru putem, încă, din 
păcate, să fim. 

Cinematografic, Blaier a ales, cred, for- 
mula ideală pentru această gravă și ne- 
cruțătoare comunicare pe care avea a ne-o 
tace. Filmul său este construit pe legea — 
de aur — a contratimpului, de stări, de 
situaţii, de evenimente, contratimp al vie- 
ţii cu şi în care coexistăm (undeva se pe- 
trece, altundeva se moare, undeva începe 
o viaţă, alături se lichidează alta), contra- 
timp dublat, tot ca în viață, de micile și 
marile coincidențe pe care lingă care 
trecem, îndeobște fără să le luăm în sea- 
mă, pe care ni le amintim abia «pe urmă». 
Astfel: fata coboară din tren cu buchetul 
de flori de cimp în brațe, înaintea ei a 
coborit cineva cu o coroană mortuară; 
după colț, iubitul celeilalte, în costum de 
nuntaș, cu floare albă la butonieră, își pin- 
dește iubita; alături șoferul de taxi așteap- 
tă excedat, pe el nu-l interesează, el pierde 
timpul, și această secvenţă de început cu- 
prinde rezumatul filmului, rebusul și dez- 
legarea lui. După cum acea nuntă,pe care 
Blaier își așează tot filmul, rezumă ideea 
de contratimp, este cadrul și decorul ideal 


Eva SIRBU 


(continuare în pag. 8) 


Regia şi scenariul: Andrei Blaier. Imaginea: 
Dinu Tănase. Muzica: Radu Șerban. Decoruri: 
Vasile Rotaru. Costume: /leana Oroveanu. Cu: 
Draga Olteanu, Eliza Petrăchescu, Carmen Galin, 
Elena Albu, Dan Nutu, Gheorghe Dinică, Ana Ciclo- 
van, George Mihăiţă, Pau! loachim, Constantin 
Florescu. 

Producție a Casei de filme Trei. Director: 
Eugen Mandric. Film realizat In studiourile Centrului 
de productie cinematografică uBucureşti». 


Începem din acest număr, sub semnătura lui Mihai Duţă de la Centrala România 
film, publicarea unor «portrete în cifre» ale regizorilor noștri care au semnat 
mai mult de 3 filme. Ordinea este cea alfabetică. Sperăm ca aceste fişe să consti- 
tuie un material documentar ajutător pentru cei ce se ocupă de istoria filmului 


românesc, ca profesioniști sau ca cinefili. 


interpreții 
principali 


Francise Munteanu, Lazăr Vrabie, 
Andrei Blaier Andrei Codarcea 


lon Manta, 
Victor Rebengiuc, 
Toma Dimitriu 


C. Sireteanu, 

Şt. Ciobotărașu, 
Ştefan Mihăilescu- 
Brăila 


Dumitru Carabăţ, 
Mircea Mohor 


1153 700 Dimos Rendis Valeria Seciu 


Irina Petrescu, 
Dan Nuţu, 
lon Caramitru 


Constantin Stoiciu, 
Andrei Blaier 


Ilarion Ciobanu, 
Constantin Stoiciu | Margareta Pogonat, 
Ştefan Ciobotărașu 


Ilarion Ciobanu, 
Mihnea Gheorghiu | Cornel Patrichi, 
Cornel Coman 


Draga Olteanu, 
Eliza Petrăchescu, 
Carmen Galin, 
Dan Nuţu 

Elena Albu 


Andrei Blaier 


băiat cuminte» (11 țări) și «Pădurea pier- 
dută». 


99 A participat la diferite competiţii in- 
ternaționale de prestigiu. «Diminețile unui 
băiat cuminte»: premiul «Condurul de aur» 
la festivalul de la Gottwaldow și invitat la 
festivalul pentru tineret de la Cannes. Ace- 
lași film, împreună cu «Apoi s-a născut 
legenda», a participat la festivalurile inter- 
naționale necompetitive de la Montreal, 
Chicago, Melbourne, Sydney. 


Mihai DUȚĂ 


7 Atenție părinţi! 
g In curind un nou film 
i de actualitate: 
i«Tată de duminică». 

| În dezbatere: 

răspunderea de a fi 
«tată 

de fiecare zi» 
(interpreți: 
Gina Patrichi, 
Radu Beligan, 
Amza Pellea) 


«Doresc 
ca şi de la tribuna Marii Adunări Naționale 


să reafirm 
că realizarea acestor obiective mărețe 
cere eforturi susținute 
din partea tuturor oamenilor muncii, 
a întregului nostru popor. 
Vom avea încă multe greutăți de învins, 
multe obstacole de trecut; 
de aceea este necesar 
ca în întreaga noastră activitate, 
în viața întregii societăți 
să domnească un spirit revoluționar înaintat, 
intransigență faţă de neajunsuri şi lipsuri, 
hotărîrea de a acţiona pentru înlăturarea lor, 
pentru îmbunătățirea continuă a muncii 
în toate domeniile, 
voința fermă de a întrona 
în toate sectoarele 
un climat de ordine şi disciplină, 
un înalt spirit de răspundere comunist». 


Nicolae CEAUŞESCU 


Primăvara în care am in- 
trat a fost marcată, din 
primele zile, de evenimen- 
te definitorii pentru pre- 
zentul și viitorul naţiunii 
noastre: alegerile de la 9 martie, des- 
chiderea celei de a șaptea legislaturi a 
Marii Adunări Naţionale, alegerea pre- 
ședintelui Republicii Socialiste Româ- 
nia. 

Noul scrutin universal a adus în fata 
urnelor numărul record de aproape 
15 milioane de cetățeni ai României 
care și-au exprimat nu numai adeziunea 
durabilă, unanimă, pentru Programul 
Partidului Comunist Român și pentru 
candidaţii Frontului Unităţii Socialiste, 
dar şi o opţiune calitativ nouă, de 
nuanță, alegînd din doi candidaţi unul. 
Este o demonstraţie a dezvoltării con- 
tinue a democraţiei noastre socialiste, 
pe coordonatele evoluției politice 
trasate de congresele al IX-lea, al X-lea 
şi al XI-lea ale Partidului. Şi este, în 
același timp, expresia evoluției con- 
ştiinţei și responsabilităților civice ale 
fiecăruia, ales sau alegător, în perspec- 
tiva afirmării tot mai depline, pe ace- 
leași coordonate, a personalităţii umane. 


nema 


Momentul care a sintetizat, în mo- 


dul cel mai emoționant, aceste semni- 
ficaţii, a fost alegerea președintelui re- 
publicii, în persoana secretarului gene- 
ral al Partidului Comunist Român, 
tovarășul Nicolae Ceauşescu. La trei 
decenii de la instalarea primului guvern 
democratic revoluționar din istoria 
noastră, la un deceniu de cînd la cîrma 
partidului și a ţării se află comunistul 
de omenie și patriotul consecvent, 
tovarășul Nicolae Ceaușescu, la un an 
de la prima sa investitură ca președinte 
al ţării, realegerea conducătorului 
partidului nostru comunist în funcția 
supremă a statului, ceremonia investi- 
turii, plină de relief și strălucire, în 
cadrul căreia tovarăşului Nicolae 
Ceauşescu i-a fost petrecută peste umăr 
eșarfa tricoloră şi i s-a înmînat însem- 
nul prezidenţial, de comandant suprem 
al armatei, jurămîntul și discursul 
solemn al președintelui, cuvîntul oma- 
gial din partea Adunării, apoi alegerea 
celorlalte organisme ale puterii și admi- 
nistrației, depunerea jurămîntului de 
către fiecare deputat, în fața forumului 
legislativ şi de către fiecare ministru 
în faţa președintelui, au fost urmărite 
cu imensă satisfacție de întreaga suflare 
românească, drept acte de cristalizare 
desăvirşită a voinței şi demnităţii 


-E 


Un zîmbet pentru mai tîrziu 
Nemuritorii 
Stefan cel Mare — Vaslui 1475 
Zidul 
Actorul și sălbaticii 
Ilustrate cu flori de cîmp 
Filip cel bun 

Acestea sînt filmele românești ale stagiunii cinematografice 
de iarnă (notate în ordinea apariţiei lor pe ecrane). 

9 O arie tematică largă 

@ Diversitate de subiecte, de probleme, de idei 

9 Genuri diferite: film politic, film de actualitate, film istoric, 
film de aventuri, comedie 

O stagiune de iarnă care a marcat nu numai o creștere nume- 
rică, dar şi o evidentă creștere calitativă. O stagiune în care s-au 
afirmat noi talente și s-au confirmat mai vechi speranţe. 

Noi credem că avem argumente solide pentru a afirma că a 
fost o stagiune bună. 

Cît de bună? 

Sînt suficiente numai argumentele noastre? 

lată de ce am încercat să aflăm opiniile spectatorilor. Ne-am 
adresat cîtorva din cei mai activi și mai pasionaţi cititori ai 
noștri, colaboratori aproape permanenţi ai «Curierului», cărora 
le-am scris şi care ne-au răspuns prompt și cu o francheţe demnă 
de toată stima. Acestor texte li s-a adăugat o parte din multele 
scrisori sosite zilnic pe adresa redacţiei. 

Am căutat să întregim imaginea stînd de vorbă cu spectatori 
intervievaţi la ieșire, în holurile sălilor de cinema. 

In fine, am căutat să aflăm și opiniile unor scenariști și regizori, 
colegi de breaslă cu semnatarii celor şapte filme aflate în dis- 
cuţie. 


arna maturității noastre. Primăvar: 


Spectatorii 


nu sînt numai spectatori 


muncitor chimist 


e Nicolae Stropscu, 
1.1.5. Metalurgica, Bucureşti: 

— N-am văzut prea multe filme în ultima 
vreme, dar ceea ce-am văzut nu mi-a displă- 
cut, ba chiar pot să spun că mi-a plăcut. In 
afară de unul, mi-a plăcut ceea ce-am văzut 

— Care e cel care v-a plăcut mai puțin? 

— Stefan cel Mare — Vaslui 1475. 
Poate şi pentru că m-am dus cu gindul că o 
să fie ceva foarte bun, poate că am aşteptat 
prea mult de la acest film. Mi-ar fi plăcut să 
fie ceva cam în genul filmelor «Un om 
pentru toate anotimpurile» sau «Becket». 
Adică să vedem un domnitor foarte puternic 
şi mare diplomat, un om care vede mai 
departe peste veacuri, care se gindește la 
poporul lui și la viitorul țării şi face lucruri 
pe care cei din prezent nu le înțeleg și atunci 
el trebuie să le impună cu sabia, sau prin 
diplomaţie, sau prin abilitate. Cam aşa cred 
eu că a fost Ştefan cel Mare. Altfel nu se 
explică cum a rezistat el, cu o oaste atit de 
mică, armatelor otomane. 

— Totuşi, despre aceste lucruri se vorbeşte 
in film, iar interpretarea pe care Gheorghe 
Cozorici o dă lui Ștefan cel Mare are o incon- 
testabilă prestanţă. 

— Cozorici, da, e foarte bun, lui nu i-as 
reproşa nimic. Poate că aveti dreptate, cam 
despre toate se vorbește în film. Dar tocmai 
asta este, în film se vorbește foarte, foarte 
mult, dar, ca să zic așa, se spun foarte 
puține lucruri. Cit despre bătălia de la sfirși- 
tul filmului... 

— Ce filme v-au plăcut? 

— Actorul și sălbaticii și Ilustrate cu 


flori de cimp. Foarte bune filme. Va să 
zică ştim şi noi să facem filme care să placă 
publicului. Ca unul care l-am mai apucat pe 
Tănase, m-am dus la Actorul și sălbaticii 
crezind că o să văd un fel de biografie a 
marelui actor. La început am fost puțin 
dezamăgit, dar pe urmă mi-am dat seama că 
merge și așa. Filmul e bun, nici nu-ți dai 
seama cind trece timpul, te prinde, pentru 
că are de toate, iar actorii sint toți foarte 
buni, în frunte cu Toma Caragiu, care e cel 
mai bun. Ilustrate cu flori de cimp e un 
film foarte serios, pentru că tratează o 
problemă foarte serioasă și cu mare seriozi- 
tate: despre felul cum tineretul privește viața 
sintem la fel de răspunzători cu toții, şi tine- 
retul şi părinţii. E un film educativ, într-un 
fel, pentru toate generațiile. 


e Constantin Giochi tehnician, Intre 
prinderea de transporturi Bucureștii Noi 

— Credeţi că am greşi dacă la ancheta la 
care vă invităm să participaţi am da titlu! 
«arna mulțumirii noastre» ? 

— Ştiu eu ce să zic? Dacă ar fi să judec 
numai după filmele pe care le-am văzut, 
puține, nu, nu cred că ati greși. 

— Adică? Ce filme aţi văzut? 

— Numai trei. Actorul și sălbaticii, Filip 
cel bun, Ilustrate cu flori de cimp. 

— Cum de le-aţi văzut tocmai pe astea? 

— Am foarte puțin timp liber. In afara 
serviciului sint şi elev la un liceul seral. Așa 
că trebuie să-mi drămuiesc timpul liber... 

— Bine, dar ce v-a făcut să le alegeți tocmai 
pe astea?