Revista Cinema/1990 — 1998/026-CINEMA-anul-XXVI-nr-3-1988

„Nu se poate concepe înfăptuirea socialismului şi comunismului 
fără a aşeza la baza întregii activităţi cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii în toate domeniile, 
ale cunoaşterii umane în general! 
Ne aflăm într-un asemenea stadiu de dezvoltare cînd ştiinţa şi tehnica devin factori hotăritori 
pentru progresul general al omenirii, 
cu atît mai mult pentru construcţia cu succes a socialismului și comunismului!“ 


Nicolae CEAUŞESCU 


Filmul de știință, o preocupare de prim plan 
a documentarului românesc 


Accesul la cunoaștere "A vedea cu ochii tăi 


imagine elocventă este mai bine venita Pe de 
altă parte, informația „văzută pe viu“ este 
mult mai credibilă decit cea descrisă (vorba 
acea — „am văzut cu ochii, mei!"). Aici ar mai 
fi de adăugat faptul că ceea ce putem vedea 
prin intermediul aparatului de filmat depă- 
șește, adesea, ceea ce putem vedea altfel, 
cum ar fi în cazul urmăririi unor fenomene cu 
desfășurare foarte rapidă sau, din contră, 
foarte ientă, sau în cazul unor imagini luate. 
din puncte inaccesibile unui grup mare de 
spectatori: cimpul operator al unei intervenții 
chirurgicale... dar cite exemple nu se pot da. 
În aceeași ordine de idei este demn de men- 
ționat că, în această ipostază, filmul științific 
iși depășește statutul de instrument de popu- 
larizare, devenind un ajutor, uneori indispen- 
sabil, în insâşi activitatea de cercetare știinţi- 
fică; Imaginea devine „document științific". 


Pentru calităţi deosebite în maniera de rea- 
lizare a mai multor filme s-au acordat citeva 
menţiuni speciale; (imaginea — Laurenţiu 
Mărculescu; muzica: Andrei Bretz; montajut: 
Vinea Voica; coloana sonoră: Florin Gioroc). 

Intreaga selecție '87, superioară celei din 
anul precedent, îndeamnă la citeva conside- 
rații. Se simte, totuși, nevoia unui răspuns 
mai clar, mai angajant în privinţa modului de 
selecție a subiectelor, a conturării mai clare a 
„suprafeţei” de extindere a filmului ştiinţific. 
Am simţit nevoia ca în viitor să se asigure 
posibilitatea ierarhizării și stabilirii priorităţi- 
lor noilor pelicule în pas cu ştiinţa contempo- 
rană. 


|. cadrul artei cinematografice, filmul do- 
cumentar reprezintă o categorie aparte, «u 
profil, legi, caracteristici specifice, chiar cu o 
frumuseţe aparte. Ambiţia de a prezenta lu- 
mea așa, cum este ea în fapt, uzind de ele- 
mente reale, filmate pe viu, selecționate și 
îmbinate insă cu simţul artistic al echipei 
-care îl elaborează este răspiatita adesea cu 
rezultate remarcabile. Restringind aria anali- 
zei, filmul științific ne apare că unul din do- 
meniile în care arta documentaristului se 
poate exprima din plin, în ciuda aridităţii 
(aparente, aș zice eu) a domeniului pe care il 
tratează. 


Ș.A vieţii contemporane, dinamica 
şi salturile fără precedent ce se realizează în 
universu! cunoașterii ridică acut problema 
gâsirii mijloacelor adecvate și eficiente care 
să aducă descoperiri şi cunoștințe, obținute 
adesea prin metode și tehnici sofisticate, în 
limbaje inteligibile la nivel de mass media, și 
prin intermediul acestora să fie transmise pu 
blicului, mai exact publicurilor. 

Unu! dintre aceste mijloace îl reprezintă ar: 
senalul plastic şi benefic al artei cinemato- 
grafice, care, continuu, îmbogățește ca nu- 
mär, valoare și culoare, pelicula dedicată şti- 
inței. Am avut un nou prilej de a mă convinge 
de acest adevăr participind în juriul care a 
acordat „Cupa de cristal“ 1987, ediţia a 1%a, 
documentarelor ştiinţifice produse de Stu- 
dioul „Alexandru Sahia”. 

Dintre filmele vizionate s-a remarcat (pri- 
mind şi premiul 1) filmul Mixoame atriale 
care, prin regia. prin imaginea și ilustrația 
muzicală. realizate de Augustin Mosoia și 
Florin Gioroc, a reușit să prezinte în întreaga 
și riguroasa semnificaţie științifică și umană 
aplicarea salvatoare a metodei originale ro- 
mânești de operaţie pe cord deschis. 

O impresie plăcută face filmul Sunet și cu- 
loare (Premiul |!) care, prin utilizarea și îmbi- 
narea armonioasă a imaginii realizată de Lau- 
renţiu Mărculescu, într-o regie bine condusă 
de Mircea Popescu, prezintă şi explică unele 
fenomene din viața plantelor care, deși ades 
observate, au rămas necunoscute sub aspec- 
tul înțelegerii cauzelor ce le produc, a efecte- 
lor ce le pot determina. Subiectul şi calitatea 
realizări: ne oferă un reușit exemplu de ceea 
ce ar trebui să fie popularizarea științei în 
imagine. E 

In același context și aproape de calitate 
filmului citat se evidențiază prin modalitate 
atractivă, expresie artistică și prezentare ci- 
teva filme de investigaţie şi analiză în biolo- 
gia modernă (Cătina albă de Mircea Popescu 
și L. Mărculescu, Sämi recoltelor de per- 
formanță de Gheorghe Naghi și Victor Po- 

SCU). 4 

In fond, studiem o lume invizibilă (nivele 
celulare, subcelulare, moleculare), inaccesi- 
bilă cunoașterii prin mijloacele comune de 
care dispune ştiinţa umană (văz, simţ. per- 
cepţie, înțelegere. etc.), dezvăluită numai prin 
mijloace de înaltă tehnicitate. 

O confuzie care, după părerea noastră, 
poate deveni gravă nu numai pentru public, 
dar și pentru imaginea pe care nespecialistul 
şi-o face despre ştiinţă, facilitată de modul 
cum sint realizate unele filme, se referă la 
substituirea cercetării experimentale a aşa 
numitei cercetări fundamentale, cu cerceta- 
rea practică aplicativă și proiectarea. Prezen- 
tarea iilmelor ştiinţifice trebuie să pornească 
de ia vocaţia universală a ştiinţei și adevăru- 
lui, fapt ce impune cu necesitate coroborarea 
descoperirilor și invențiilor din țara noastră 
cu cele de pe e mondial. Departajindu-se 
de filmul științific de ficțiune, apreciem că ar 
fi necesară şi realizarea unor filme care vi- 
zează unele cercetări experimentale ce au la 
bază ipoteze fundamentale încă neconfir- 
mate, dar care se află în avangarda cercetării 
ştiinţifice contemporane și marchează direcți- 
ile viitoare de dezvoltare a ştiinţei. O mare 
importanţă, dacă este să ne referim doar la 
cercetarea din domeniul biologiei, reprezintă 
și impactul social, etic, mora! al unor 'desco- 
periri șiiințifice. Am sugera chiar realizarea 
unei serii de filme științifice dedicate impac- 
tului ştiinţei în societate, filme care să aten- 
ționeze în mod responsabil şi documentat: 
asupra unor pericole pentru natură, pentru 
viață, pentru om. Să stimuleze participarea 
generală la protejarea Terrei și a vieții, la pre- 
venirea catastrofelor ecologice. 

In filmele Apicultura — regia Anghel Anas- 
tasia, imaginea Valentin Popescu și Geobota- 
nica, regia Doru Cheșu, imaginea Laurenţiu 
Mărculescu, ambele premiul Ili, se aduce în 
fața publicului larg, alături de măreţia și fru- 
musețile patriei noastre, un spor de cunoaş- 
tere științifică, un mesaj de dragoste și do: 
rință de protecţie a acestor bogății naturale. 


2 


Pe această direcție ne-am permite citeva 
sugestii. Desigur o primă necesitate este in-_ 
tărirea legăturilor şi colaborării dintre ci- 
neaşti şi oamenii de știință în condiţiile con- 
temporane și un efort comun pentru alegerea 
subiectelor. Realizăm filme ştiinţifice pe teme 
accesibile din punct de vedere cinematogra- 
fic sau realizăm filme privind descoperirile 
fundamentale ale științei contemporane, dar 
foarte dificile şi costisitoare din punct de ve- 
dere cinematografic? Oricum, fără a ne pro- 
pune să excludem teme noi, simple, care pre- 
zintă interes, sugerăm necesitatea ca temele 
facile să nu se substituie descoperirilor ştiin- 
ţitice. 


Am putea defini filmul ştiinţific, ce! puţin 
cel realizat de Studioul „Alexandru Sahia”, ca 
fiind un instrument de popularizare, cu mij- 
loace specifice, a celor mai noi cuceriri din 
ştiinţă şi tehnică. Așa cum se știe, trăim as- 
tăzi, în ultimele decenii ale secolului XX, o 
revoluție științifică și tehnică fără precedent 
în istoria omenirii. Aceasta înseamnă, privit 
din unghiul care ne interesează aici, că asis- 
tām la o dezvoltare explozivă a cunoștințelor 
științifice, la o diversificare a specialităţilor în 
cadrul fiecărei ştiinţe, concomitent cu o in- 
tercorelare a științelor. Mai înseamnă că re- 
zultatele cercetărilor pătrund foarte repede în 
tehnică și prin intermediul ei, în viața noastră 
de zi cu zi. Cu alte cuvinte, la 'serviciu sau 
acasă întilnim (și trebuie să utilizăm) aparate 
bazate pe legi din fizică, chimie, biologie pe 
care nu le-am învăţat la școală, pentru că pe 
vremea cînd noi treceam prin şcoală legile 
acelea nu fuseseră încă descoperite. Faptul 


O altă trasatura proprie tiimului ştiințitic, 
care il deosebește net de toate celelalte 
forme de popularizare, o reprezintă rolul pe 
care îl joacă omul de ştiinţă: „consultant ști- 
inţific” sau, autor al scenariului. Dacă o carte 
sau o conferință au ca autor pe însăși omul 
de știință (arareori dotat cu un talent literar 
real și lucrat), în cazul filmului autorii princi- 
pali rămin regizorul şi operatorul, adică oa- 
meni a căror meşerie este de a face artă. Am 
trecut eu însumi printr-o asemenea expe- 
rienţă: solicitat să dau o mină de ajutor ia un 
fiim din specialitatea mea, chimia (dificilă 
pentru nespecialişti), am asistat la filmări. Am 
văzut apoi materialul filmat în forma sa brută - 
şi, cinstit vorbind, am fost tare sceptic. Ima- 
ginile, nu-i vorbă, erau colorate, transtocate, 
panoramate. La prezentarea filmului, însă, 
mai să nu recunosc ceea ce văzusem cu 3—4 
sâptămini înainte. Din montaj, din muzică, 
din mixarea unor scene de animaţie cu cele 
reale, din toate acestea impreună rezulta 
ceva care făcea ca lecţia de chimie să devină 
atractivă, chiar frumoasă. Mare minune! 


__ Marea dificultate, problema care râmine 
deschisă, este găsirea mijloacelor și modali- 
tăţilor perfecționate proprii filmului care sa 
permită soluţionarea problemei de fond — 
după opinia noastră — și anume transmiterea 
cunoștințelor și noutăților ştiinţifice. obținute 


Imaginea ca document ştiinţific 
Filmul ştiinţific, un ajutor 
— uneori de nepreţuit — 
în activitatea de cercetare 


Prezenţa regizorului (un om care nu a ab- 
solvit o facultate cu proli! științific) la cirma 
tilmului mai are un merit, deloc neglijabil: re- 
gizorul va pune în film doar ceea ce a price- 
put bine e! din subiectul abordat, ceea ce 
face automat filmul accesibil publicului larg. 
Omul de ştiinţă, pasionat de specialitatea lui, 
va greși intotdeauna considerind că cei ce îl 
citesc sau îl ascultă ştiu și pricep mai multe 
decît este cazul in realitate. Regizorul filmului 
va pune pe scran doar acele elemente ce pot 
fi, cu certitudine, înțelese limpede de un nes- 
pecialist. Rolul consultantului este acela de a 
asigura o documentare „la zi“, de a explica 
regizorului elementele de strictă specialitate 
şi de a evita prezentarea unor date sau inter- 
pretări eronate, este, deci, acela de a permite 
unui nespecialist să prezinte altor nespecia- 
liști, corect, limpede și ia obiect, noțiuni din 
“specialitatea sa. Rezultatele. acestei colabo- 
..rări între artă şi știință sint de cele mai multe 

ori nespus de frumoase. A 


este valabil chiar și pentru cei încă foarte ti- 
neri, este suficient să ne gindim că timpul de 
transpunere a! unei descoperiri în tehnologie 
este adesea mai scurt decit cel necesar pen- 
tru introducerea respectivei descoperiri in 
manualeie şcolare! 


prin metode foarte tehnicizate, într-o formă 
inteligibilă, într-o formă în care popularizarea 
să nu simplitice informaţia științifică, ci sa 
realizeze înțelegerea corectă și cît mai exactă 
a tenomenelor expuse. De pildă, domeniul 
meu de cercetare, biologia, evoluează rapid 
într-o știință amplă, integratoare, dinamică, 
situată prioritar în ansamblu! ştiinţelor. 
Aceasta se accentuează cu atit mai mult cu 
cît, prin realizările actuaie, dirijează meca- 
nisme intime ale vieţii, modelindu-le și folo- 
sindu-le în realizarea de tehnologii biologice 
novatoare — biotehnologii — benefice pentru 
rezolvarea unor probleme și necesități majore 
ale omenirii ca: surse regenerabile de ener- 
gie, de proteine, ocrotirea sănatății, păstrarea 
şi protecţia cadrului natural de viaţă, a echili- 
. brului ecologic. Este o pledoarie pepliru evi- 

dențierea. complexității lumii vii, a bogăției de 
idei pe care biologia și impactul sau-cu viaţa 
economică și socială le oferă anaiizei, sinte- 
zei şi manifestării artei cinematografice. 
Orice progos al biologiei, cunoscut, recon- 
stituit in forme specifice filmului și însuşit de 
publicul larg, este un mare ciştig în consoli- 
darea concepției despre lumea vie, în crește- 
rea numărului apărătorilor ei. ` 

Pe această linie, mai avem multe de făcut: 
conjugarea eforturilor oamenilor de știință și 
cineaștilor; o muncă asiduă de perfecționare 
a modalităţilor de realizare a filmelor; un dia- 
log permanent de la ideea filmului pina la 
realizarea lui, dialog în cadrul căruia cred, și 
nu este doar o pledoarie pro domo. că drep- 
tui de „veto“ să râmină ai cercetătorului 


Maria CALOIANU IORDĂCHEL 
Director ştiinţific, Institutul de științe biologice 


Rolul major pe care activitatea de popuiari-! 
zare a ştiinţei trebuie să-l joace in societatea 
noastră contemporană devine, în lumina ce- 
lor de mai sus, evident. Avem nevoie de 0a- 
meni instruiți, care, pe lingă cunoaşterea 
aprofundată a meseriei lor, trebuie să aibă cît 
mai multe noțiuni, corecte și clare, din toate 
celelalte domenii cu care. prin forța lucruri- 
lor, vor intra în contact la locul de muncă și 
în viața de zi cu zi. Toate acestea sint însă 
bine cunoscute, iar popularizarea științifică 
este o activitate care și-a ciștigat titlurile de 
noblețe încă de pe vremea enciciopediștiior. 
Ce aduce aici nou filmul? - 


După ce a lăudat atita filmul știinţitic (şi 
poate că incă nu am spus destul), autorul 
- acestor rînduri trebuie să vă facă o mărturi- 
sire: de cel puțin trei, patru, ani foarte rar am 
văzut ia cinematograf, un film științific. De 
ce? Nu am dat peste ele. La cinema, aceste 
filme se distribuie în completare, perfect nor- 
mal ca principiu. Dar unde? Alături de care 
filme?. La ce cinematograte? 


În primul rînd utilizarea imaginii în mişcare, 
care, in procesul transmiterii informaţiei 
joacă un rol de seamă. Pe de o parte, imagi- 
nea este un purtător de informaţie într-o 
formă foarte condensată. Priviţi o secvență 
cinematografică de două secunde: pornind 
de la o cimpie înflorită, cadrui se restringe, 
ne prezintă o albină așezată pe o fioare, apoi 
modul în care aceasta adună polenul. Într-o 
carte, descrierea activităţii de colectare a po- 
lenului ar fi ocupat 1—2 pagini și nu este de 
loc evident că lucrurile ne-ar fi fost tot atît de 
clare. Cu cit fenomenul este mai complex 
sau mai aparte, cu cit cuvintele cu care ar îi 
trebuit descris sint mai îndepărtate de voca- 
bularul uzual, cu atit înlocuirea lor printr-o 


În încheiere, putem încă o dată aprecia că 
filmul ştiinţific ne creează cele mai bune con- 
diţii,etortul de a ne menţine în pas cu dezvol- 
tarea impetuoasă a cunoașterii umane. 


dr. Liviu Mihai BĂLOIU 
Academia de Ştiinte Economice 


„Activitatea 
politico-educativă 
~> “trebuie să dezvolte Hi 
puternic sentimentul ; 
de demnitate, 
„mândria 
‘a „dea fi cetăţean 
"al României socialiste, 
S de a fi 
-participant activ 
la realizarea. Š 
s celei mai drepte 
şi măreţe societăţi, 
de a sluji, 
în orice împrejurări 
ţara, poporul, 
| independenţa 
şi suveranitatea $ zA 
patriei noastre!“ ~ B N: ‘= 


L 9 


sr 


ae 


d 


R 


AR 


č 


dt adi 


„re: 


Nicolae CEA UȘESCU 


Un om pentru istorie 


è 


EN 


$ 
f 
g 


id 
F. 
| 


T 


PATI 


f āstrām in memoria afectivă evenimentele 
importante, evenimentele majore care ne-au 
marcat profund destinul. Păstram în memoria 
peliculei evenimentele de seamă, evenimen- 
teie care au trasat o linie fermă, o linie puter- 
nică în existența atit de încercată a istoriei și 
a neamului românesc. Cu atit mai mult păs- 
tram în suflet şi gind figura demnă a bărbatu- 
lui care, odată cu istoricul Congres a! IX-lea. 
avea să devină cirmaciul anilor noștri limpezi 
“Şi luminoși. 

Date, cifre, imagini, detalii elocvente, ani şi 
zile, nopţi şi ceasuri împletite, toate, sub i 
mina acelui înălțător cuvint: muncă. Muncă ş 
dăruire, abnegaţie, avint revoluționar. Și poa 
goste şi omenie. O țară își priveşte retrospec- 


tiv chipul. În oglinda clară a vremii se disting. 


contururi ferme, măreţe, falnice ctitorii. Parcă 


au fost aici dintotdeauna, dar ele s-au înalțat 


în ultimele două decenii. Şi iată cum, atentă, 


riguroasă, memoria peliculei reface legenda | 


vie a muncii noastre, a împlinirii noastre- 
— 26 ianuarie — zi inscrisa în verticala 


devenirii noastre istorice consemnind ziua de , 
naştere a tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Din - 


acest moment, filmul Un om pentru istorie 
(fim documentar: regia colonel Dumitru Se- 
celeanu; scenariul şi comentariul maior Vio- 


rel Domenico; montajul: Florica Mătase; co- | 
Ioana sonoră: maior Florin Gioroc și Gabriel 


Purdea; redactor: Constantin Avram), urmă- 
reşte, selectind din multitudinea de imagini 


„care au compus și compun o viaţă și un des- 


tin exemplar: clocotitoarea activitate revolu- 
tionară a tinârului comunist, etapă în care 
procesul de la Braşov şi detenţia la Doftana 


| secretar general al partidului. 
"voința unanimă a naţiunii de a-i ști mereu în 
- fruntea sa pe conducătorul luminat și ințe- 


sint pietre de temelie în citadela luptei revo- 
luționare care avea să continuie cu acel eroic 
1 Mai 1939, cind alaturi de marele luptator s-a 
aflat tovarașa Elena  Petrescu-Ceauşescu. 
Fierbintele August 23! Tovarașul Nicolae 
Ceaușescu s-a aflat în fruntea Uniunii Tine- 
retului Comunist, iar în noul timp istoric ai 
revoluției socialiste. tovaraşul Nicolae 


- Ceauşescu se alirmă permanent, ca un acti- 
„ist de frunte a! Comitetului Central al Pärti- 


dului Comunist Român. 
„Ani de luptă, ani de victorii obținute cu 
prețul unor uriaşe eforturi. An: despre care 
ne vorbesc, acum, emoţionante, vibrante ima- 
gini. Începe glorioasa epopee a muncii pen- 
tru țară, pe şantierele reconstrucției și con- 
strucției naţionale organizate de Partidul Co- 
munist Român. În acei ani, eminentul militant 
al partidului nostru, călit în focul luptelor de 
clasă, aduce cu sine un spirit nou și viguros. 
convingeri politice de neclintit. 

O solemnă clipă de o linişte măreaţă înre 
greacă aparatul de fiimat panoramind larg 

a Palatului în acei iulie 1965. Retrâim mo- 
mentul decisiv 'ai destinului național cind, cel 
mai iubit fiu al neamului, tovarășul Nicolae 
Ceaușescu, este investit în înalta funcţie de 
Se exprima 


lept, capabil să descătuşeze energiile crea- 
toare ale celor ce muncesc, capabil 'să dina- 


"mizeze întreaga operă de construcție socia- 


listă, cel care a inaugurat cea mai glorioasa 
epocă din istoria naţională. Cuvintele pe care 


„le-a rostit răsună ferm și limpede: „Am. site. 
tat un program măreț 
_ privind dezvoltarea 


de mare | 
e 


TRO a tovarăşului 


prezintă năzuințele şi voi ra - 
z pt sea npari e por 
tare a patriei mor ger IA SA D pact 
zează pe puternica forță materială pe care 
am realizat-o, pe creșterea nivelului bainit 
lesional al clasei muncitoare, al 


ştiinţific, prof 
| terănimă, al intelectualității. Avem o călăuză 


sigură: este socialismul știinţitic, materialis- 
mul dialectic și istoric, programul partidului 
nostru. Avem un partid care ştie să invingă 


„greutățile! Avem convingerea că întregul po- 
conducerea 


por va merge ferm sub comuniş- 
tilor spre cele mai inalte culmi de progres şi 


„ civilizație”. 


Şi din nou, imagini în timp probind rezulta- 


tul gindirii geniale şi acţiunii consecvent re- 


voluţionare a secretarului general al partidu- 
lui nostru: România socialistă dispune astăzi 
de o industrie puternică, cu o structură mo- 
dernă, a cărei producţie a crescut de 120 ori 


faţă de anul 1945 — industria chimica, de | 


pildă în aceeași perioadă a crescut de peste 
1200 de ori, iar industria constructoare de 
mașini de peste 500 de ori; noua revoluție 
agrară prin cele peste 150 de unități distinse 
cu înaltul titlu de Erou, demonstrind ienee 
colae 


auşescu. 
Se perindă în ritm amețitor, imagini care 


descifrate atent aduc infinit mai multă infor- 
 maţie decit orice cuvint rostit sau scris. Po- 
_porul român îl omagiază cu profunda dra- 
goste şi înaltă cinstire pe secretarul general 


al partidului, ca exponentul celei mai înalte 
conștiințe patriotice. 

Promotor consecvent al umanismului revo- 
luționar, tovarășul Nicolae Ce situ- 


ează în mod neabâtut în Gai întregii i 


opere de creaţie şi construcţie socialista 
omul, afirmarea plenară şi dezvoltarea multi- 
laterală a personalităţii umane. Scopul su- 
prem al politicii partidului, esența socialismu- 
lui, o constituie omul și tot ceea ce se realt- 
zează în societatea noastră socialista este 
destinat bunăstării și fericirii acelor ce mun- 
cesc. Braţele întind buchetele de flori multi- 
colore. Braţele se ridică, privirile sint incăâr- 
cate cu zimbetul recunoștinței fata de eroui 
naţiunii, înflăcâratul militant al luptei pentru 
pacea planetei, pentru instaurarea unor ra- 


porturi noi. democratice, de echitate și jus- 


stete în relaţiile dintre state, promovarea co- 
„existenţei paşnice și instaurarea unei noi or- 
‘dini politice A dale internaționale. 

imagini simbol imortalizind chipuri fericite, 
chipuri tinere sau mai virstnice, imagini com- 
pietate sonor de ovaţii și urale fierbinţi pen- 
“tru conducătorii iubiţi tovarășul 
Nicolae osan escu, tovarăşa Elena 
Ceauşescu. Manifestări pornite din adincul 
ponyer unui ere popor, liber şi stapin în va- 
tra sa multimilenară. 

Ca un imn ale cărui ecouri se reverberează 
peste veacuri, filmul Un om pentru istorie se 
încheie cu tradiționala urare „La mulţi ani“ 
adresată conducătorului partidului nostru, 
_genialul strateg al României, tovarășul! 
Nicolae Ceaușescu, la ceas solemn, aniver- 
„sar, cind poporul îi sărbătorește eroului peste 
55 dè ani de eroică activitate revoluționară şi 
ziua de naştere. 


ileana PERNEŞ DĂNĂLACHE 


os 
t 


Privilegi 


E... îndelungată m-a învăţat cit 
este de important să utilizezi cu promptitu- 
dine momentul oportun la filmare. Căci ade- 
seori un fapt pe care-l aveai la îndemină şi pe 
care l-ai lăsat să-ţi scape, s-ar putea să nu se 
mai repete niciodată. Și nu numai pentru 
asta! 


- e La Mocear, lingă Reghin 


.. se află o pădure de stejari, cu siguranță 
cea mai veche pădure din țară. Copacii ei se- 
culari, cu trunchiuri ce cu greu ar putea fi 
Cupă as de șase oameni, depășesc 700 de 
ani. Voiam să filmez această pădure pentru 
filmul pe care-l aveam în pregătire şi am sosit 
acolo într-o zi de vară cu lumină orbitoare. 
Cum nu mai plouase de multă vreme și pă- 
miîntul era uscat, am îndrăznit să urcăm apa- 
ratura cu-mașina pe panta ce ducea pe deal, 
aproape de codru. De cum coborirăm din 
mașină, nerăbdâtor ca de obicei, dar avind şi 
oarecari presimţiri meteorologice sumbre, ce- 
rui operatorului să-mi tragă citeva imagi- 
ni-cheie. Molcomul meu coleg, Covaci Karol, 
mai ardelean decit mine, nu se grăbea. Stai 
să vedem, să căutăm, să nu ne grăbim! Nori 
grei se strinseseră deja deasupra noastră și 
după puțină vreme, înțelegind ce se pregă- 
teşte, colegul meu deveni docil, gata să fil- 
meze tot ce i-aș fi cerut. Era insă prea tirziu. 
Filmasem strictul necesar și nu voiam decit 
să ne refugiem la timp cu mașina de pe deal, 
dar n-am mai izbutit. Din cer se pornise o vi- 
jelie cum rar se poate vedea la noi. O pinză 
deasă de apă se năpusti cu tunete și trăznete 
asupra pămîntului. In citeva clipe, torente de 
apă curgeau săpind făgașe adinci, adincind 
și mai mult pe cele vechi. Pornit la vale, orbit 
de valul! de apă, șoferul oprise mașina pe 
marginea unei ripe abrupte de lut galben. 
După puţină vreme, cind ploaia se opri am 
putut măsura mai bine pericolul in care ne 
atlasem; fusesem gata să ne ptăvâlim cu ma- 
şina de trei tone in torentul din faţă. Şi în 
vreme ce paznicii alergau prin tufișuri să-și 
adune vitele râsfirate de furtună, o pereche 
de bivoli ne scoase şi pe noi din tocul în care 
Li împotmolisem 


Filmul documentar la care iucram pe 
atunci se numea România inedită. Era prin 
1969 şi între subiectele pe care le destinasem 
acestei pelicule se afia și unul care privea cel 
mai înalt drum din țară. Astăzi aș fi optat de- 
sigur, pentru Transfăgărășan, cunoscuta ma- 
gistrala transalpină. Atunci, însă, acel parcurs 
era cel mai înalt din România. Drumul urca 
de la Novaci, peste Paring, pină la 2200 de 
metri şi trecînd pe la cabana Rinca, cobora în 

„cotituri strinse ce se desenau pe povirnişul 

alpin întocmai ca serpentinele unui cazan cu 

ţuică. Mihai Dragotă, șoferul nostru, coborise 
din mașină după ce traversasem drumul ane- 
voios și nu mai contenea să se minuneze de 
acest peisaj. Pe atunci Novaci era doar un 
sat oarecare, vestit, poate, pentru Nedeile lui 
și pentru virtuțile gospodarilor, buni crescä- 
tori de animale. Eu iubeam aceste sate și 
dintr-un alt motiv. Şi anume, pentru că oltenii 


o zi Întreagă lacului. Urcarăm in cele din 
urmă în pădure, deasupra parapetuiui zidit pe 
marginea șoselei. Am găsit acolo un loc prin- 
tre copaci din care zăream lacul, Ceahlăul, 
aşezările de pe malul opus, poienele din jur, 
o imagine de vis. Așteptam cu înfrigurare la 
vizionarea de lucru aceste imagini. Dar, stu- 
poare! O defecțiune tehnică de aparat com- 
promisese totul. Nu se vedea nimic. Văzin- 
du-mă atit de decepţionat, operatorul și-a 
luat aparatul, s-a urcat în tren, s-a dus singur 
din nou, exact în punctul ales, la ora cind lu- 
mina cădea în chip optim și după patru zile 
aveam imaginile mult rivnite, gata developate. 
Da, putem spune, paratrazind pe poet, că noi 
credeam în visul nostru! 


è Aista-i rai 


Una dintre cele mai dragi mie secvenţe din 
film a fost aceea a poienelor cu narcise. Pen- 
tru a o realiza, vizitasem toate poienele cu 
narcise cunoscute în țară. Filmasem la Tirgu 
Jiu, la Caransebeș, la Făgăraș, dar cel mai de 
seamă moment l-am trăit la filmarea de pe 
muntele Negrileasa, din Apuseni. Ajunsesem, 
plecind de la Abrud, pe drumuri laturalnice, 
ştiute doar de moţi, în zori de zi, la Negri- 
leasa. 

Era incă intuneric, plouase şi un vâl de 
abur plutea peste munţi și poiene. În virful 
Negrilesei intrarăm într-un şopron unde ar- 
dea un foc la care se incâlzeau citiva moţi, 
bărbaţi și femei. Am stat în șopron, așteptind 
-soarele dimineţii. Pe neașteptate, vălul de 
aburi se topi și ca dintr-o imagine de basm 
apăru în lumina piezişă a zorilor un plai ce 
cobora în pantă lină pină în marginea pădu- 
rii. Tot acest cimp era plin de narcise. Din 
șopron a ieșit afară o femeie. O auzii, excla- 
mind: 


Geografii 
sentimentale 


ul de a fi documentarist 


tapidului roșu traversind podul vechi peste 
marele fluviu, a ieșit frumoasă. Dar cum ar 
apărea astăzi, cu ansamblul impresionant de 
poduri, cu canalul deschizindu-se spre på- 
mintul dobrogean, cu ecluzeie monumentale, 
cu orașul înnoit... Ar trebui să mai facem ase- 
menea filme. Mai aveam de filmat la barajul 
de la Vidraru. Originalitatea acestui baraj — 
cel mai înalt din ţară — imi era cunoscută 
încă din timpul construirii lui. N-am să uit ni- 
ciodată ziua în care ne-am postat aparatul'la 
baza barajului, în amonte, pe fundul viitorului 
lac, în locul celei mai mari adincimi a lui. 
Eram cu toţii plini de emoție. Ştiam că orice 
am face nu vom mai putea vedea în viitor. ni- 
ciodată, barajul, nici noi, nici altcineva, din 
acel punct. Priveam pintecele uriaș de beton 
dominind înălțimile și zăream de jos, din um- 
bra groasă în care ne aflam, nimbul de foc al 


de aici ca şi cei de la Baia de Fier, și de pe 
alte văi de munte din nordul Olteniei arătau 
în toate, intocmai ca străbunii mei din părţile 
Sibiului. Mulţi adoptaseră, e drept, culele òl- 
tenești în arhitectura caselor lor, dar portul 
lor era leit cu cel de la Săliște sau Poiana Si- 
biului. Cinsteau tuica, de bună seamă, căci 
prunele erau dulci dealurile de miazăzi, 
dar tâiau porcul după tot dichisui ardelenesc. 


e Pe Valea Frumoasa 


Noi însă aveam merindele noastre, iar su- 
cul de roșii din sticle care ne ținea loc și de 
supă și de băutură răcoritoare, l-am îngropat 
într-un petic de zăpadă ce mai stăruia pe o 


me 


Am bătut drumurile ţării cu aparatul 
şi aceste imagini formează 
substanţa fierbinte a. inimii mele 


— Noa, hai, tu Savetă, afară, să vezi, că 
aista-i raiu, altu' nu-i! 

Sint douăzeci de ani aproape de atunci, 
dar vocea ei încă imi răsună și acum în 
urechi. 

Era, într-adevăr, o imagine copleșitoare de 
prospeţime şi frumuseţe. Un asemenea mo- 
ment nu se uită niciodată. Și mă gindesc me- 
reu de atunci că nimic nu poate egala senti- 
mentul de efuziune și dragoste pentru țara în 
care te-ai născut, decit o asemenea imagine 
trăită pe viu. Cunoașterea frumuseţilor țării 
este, fără îndoială, o școală de patriotism. 
Din acest punct de vedere mă consider un 
privilegiat. Am bătut drumurile ţării în lung şi 
în iat cu aparatul de filmare și aceste imagini 
' formează substanţa fierbinte a inimii mele. 


Titus MESAROȘ 


apusului pe coronamentul care sprijinea ce- 
rul, la 160 de metri deasupra noastră. Barajul 
„semâna cu un butoi uriaș care unea cerul cu 
pâmintul. Şi poate câ această imagine mi-a 
sugerat fondul sonor al filmului. Tot timpul 
avea să se audă în coloana sonoră o serie de 
bubuituri surde, reverberate, parcă, într-un 
butoi uriaș: Construcţia aceasta în dublu arc, 
sprijinită în malurile abrupte ale muntelui, 
care avea să-i confere un surplus de rezis- 
tenţă, era folosită pentru prima oară la noi. 
Acum aveam s-o filmăm din aval. O imagine 
amintind o velă romană umilată de vint spre 
amonte. Un monument al cutezanţei și imagi- 
najiei creatoare! 


e Lacul Bicaz 


În același film se află o secvenţă cu cel mai 
mare lac creat de mina omului, in țară: lacul 
Bicaz. Pentru imaginea lui dădusem tircoale 


brina dosnică, măcar că ne aflam în toiul ve- 
rii. De acolo aveam să-l scoatem rece, la vre- 
mea prinzului, după filmare. Coborirăm apoi, 
la Obirșia Lotrului şi apucarăm la vale, spre 
Sebeș-Alba. Peisajul pe Valea Frurnoasei era 
sadovenian. Nu se construiseră încă nici hi- 
drocentrala de pe Lotru, nici cea de pe Valea 
Sebeșului. Ţinutul se mai păstra aproape de 
imaginea aceea primară, pe care i-o hărăzise 
natura și noi înaintam anevoie pe drumul col- 
buit, plin de povirnișuri ce cobora spre Valea 
Mureșului. 


e La barajul de la Vidraru 


O altă secvenţă din film privea marele pod 
de la Cernavodă, pe atunci cef mai mare din 
țară. Filmarea lui implica anumite dificultăţi. 
Astăzi, podul cel nou conferă cineastului un 
punct de sprijin, o mai mare varietate de un- 
ghiuri de vedere. Atunci ne-am urcat pe co- 
iina de deasupra gării Cernavodă. Imaginea 


B- de premiile și distincțiile acordate, 
de succesul şi audiența ia public sau de efi- 
ciența educativă a unor filme de amatori, ui- 
tima ediţie a Festivalului naţional „Cintarea 
României“ a avut un caracter deosebit față 
de ediţiile. precedente, în primul rind prin 
noutăţile pe care le-a adus. Foarte mulți 
creatori şi-au dat seama, în stirșit, că un co- 
mentariu pozitiv doar în sine, o imagine fru- 
moasă și-atit, un anumit profesionalism do- 
bindit nu conduc intotdeauna la realizarea 
unor filme de marcă, a unor producţii demne 
să-şi confirme valoarea în timp sau să facă 
parte dintr-o presupusă arhivă sentimentală a 
valorilor acestui domeniu. Saltul calităţii, evi- 
dent în ultima perioadă, a fost posibil numai 
în condiţiile de competiţie stimulatoare ote- 
rite an de an de desfășurarea marelui festival, 
dar și de „intrarea“ bruscă în această mișcare 
a unor creatori tineri, ambiţioși, dornici nu 
numai de afirmare, dar și de un dialog mai 
intens cu pubiicul, posesori ai unui bagaj de 
cultură cinematografică, aflaţi în contact di- 
rect cu realizările de virf ale cineaștilor prote- 
sioniști din țara noastră. 

Apariția lor pe „ecranele“ concursurilor şi 
succesul lor spontan este cu atit mai merito- 
riu cu cit creatorii recunoscuţi de ani de zile 
ai acestui domeniu au fost, și acum, în plină 


(Rideţi ca-n viaţă de Andrei Blaier, ; 
cu Oana Pellea, Stelian Nistor şi Bogdan Gheorghiu) 


Pope 


_ 


-pP AD o oua 
4 


D iscuţia despre scenarii este, cred, un ar- 
tificiu publicistic, prin care atit de respectabila 
revista Cinema incearcă să-și convinga citito- 
rii că o dezbatere pe această temă (au fost 
atitea!) ar putea înviora producţia scenaris- 
tic, iar spectatorii vor asista, după un timp 
reiativ scurt, la rezultate dacă nu miracu- 
loase, cel puțin evidente. Personal, consider 
că o discuţie poate face mai multă sau mai 
puţină lumină într-o chestiune obscură (ob- 
scură, fiindcă ţine de partea nevăzută a fil- 
mului) dar;nu şi controversată (există o cva- 
siunanimitate in ceea ce privește valoarea 
unui scenariu de film și situația scenariilor, în 
general), insă nu poate produce energie 
(creatoare), așa cum nu produce o discuţie 
despre roman sau despre poezie. Dar, pentru 
cei care iau parte, ia ea, discuţia este 
întotdeauna binevenită, întrucit satisface gus- 
tul pentru logos (Caragiale a observat pofta 
noastră nesaţioasă de a discuta despre 
orice), și, cum toți avem aerul că ne price- 
pern în chestiune și deținem secrete pe care 
alţii (nu mai puţin pricepuţi!) abia așteaptă să 
le afle. să discutam. _ 

Era să incep prin a spune că mi-au trecut 
prin mină sute de scenarii, dar mi-am dat 
seama, treaba asta nu m-ar avantaja deloc. 
Dimpotrivă. S-ar putea ca niscaiva cititori să 
mă socotească un „cunoscător“ în domeniu 
şi să aștepte cine ştie ce revelații. Or, ca să 
fiu drept, după lectura a sute de scenarii de 
toate felurile, de la foarte bune ia foarte stu- 
pide, încă nu știu să spun cum ar trebui să 
arate un scenariu de film, nu ideal (dacă o fi 
pâtruns idealismul aici...) dar măcar bun 
(rostit cu toată gura). În afară de un adevăr 
cam simpluț și pe care cred că-l mai cunosc 
vreo ciţiva, și anume că un scenariu bun nu 
este (nu trebuie să fie) prost. In schimb, cum 
ar trebui să arate o discuţie despre scenarii, 
asta da, știu bine. Ca toată lumea dealtfel. Şi 
nu numai atit. Am și păreri personale. 

Bunăoară, o discuţie cu privire la scenariile 
de film ar trebui să pună în circulaţie nu nu- 
mai categorii etice: bine, râu, vechi, nou, mo- 
ral, educativ, dar și categorii estetice, pre- 
cum: frumos, urit, poetic, efemer, etern, sem- 
nificativ, autenticitate și, de ce nu, plictisitor. 
În acest fel, calitatea unui scenariu ar fi să se 
deducă din echilibrul valorilor etice şi este 
tice încorporate. Privirea unilaterală ar putea 
acredita drept modele scenarii care se situ- 
ează bine (adică just) din punct de vedere 
etic (rezolvă cu' precizie algebrică ecuaţia 
nou-vechi sau ecuaţia bine-rău, transmit o 
morală clară, apăsată, indubitabilă şi indiscu- 
tabilă), dar se bilbiie urit printre clișee, pon- 
cife, truisme, alungind spectatorii (virtuali) 
din săliie de cinema. Discuţia ar trebui sa 
prevină asupra faptului că ecuaţiile etice 
odată rezolvate (deobicei prin metoda cea 
mai la îndemină) nu mai au nici un semn de 
atracţie, iar repetarea, reproducerea, pastișa- 
rea lor duce, fără greș, ia şablonizare, astfel 
incit destule scenarii, scuturate de floricelele 
stilistice mai mult sau mai puţin originale, 
dau la iveală increngături dramatice absolut 
confundabile între ele „Ecuațiile“ ne mai 
avind necunoscute, diterenţierile se fac prin 
decor (uzină siderurgică, şantier de construc- 
ţii, întreprindere de confecţii, cooperativă 
agricolă) şi, eventual, prin aceea că reprezen- 
tanţii noului pot avea o dragoste fericită (sau 
nefericită), iar adversarii lor pot avea și alte 


necazuri decit acela de a apăra cu tot dina- 
dinsul şi împotrivă oricăror evidențe vechiul 
(de exemplu, un fiu care scapă de pe orbita 
familială, dacă nu cumva acest fiu însuși este 
adversarul tatălui în confiictul producţiona!) 


Oricum, un scenariu nu poate purta 
această pirghie dialectică abstractă, la infinit. 
şi nu o poate folosi şi ca semnificaţie. Scena- 
riul se cuvine să spună mai mult (și mai pro- 
fund) decit simplul fapt că există nou și 
vechi, că între ele se desfășoară un conflict 
ireductibil și că, mai devreme sau mai tirziu, 
mai direct sau mai pe ocolite, mai simplu sau 
mai complicat, noul trebuie să înlăture ve- 
chiul. Așa cum nu este suficient să se spună 
că există dragoste și că oamenii se iubesc, 
că există muncă și că oamenii muncesc, că 
fiecare aspiră spre fericire și alte banalităţi. O 
discuție serioasă pe această temă ar sublinia 
că abia de aici incolo poate intra în funcţiune 
o semnificație sau alta, un grup sau altul de 
imagini, adică se poate vorbi sau nu, de artă. 
În general, mă apropii mai mult de un film 
care mă surprinde, mă uimeşte, decit de unul 
care îmi contirmă ceea ce ştiam, ceea ce am 
văzut în jurul meu sau în alte filme, totul 
într-un limbaj nedistilat. 


Așadar, o.discuţie asupra scenariului ar 
trebui să atragă atenţia că filmul nu este un 
adjuvant al fluxului tehnologic, al programei 
şcolare, al codului familiei, al codului penal 
sau al materialismului dialectic. același 
timp, analiza scenariilor nu se poate face mā- 
surind, dozind şi comparind elementele con- 
stitutive: atita dialog, atita descriere, atitea 


(Proba de microfân, . . de) 


eu. Gina Patrichi 
şi Mirceă "Daneliuc)— 


la ordinea zilei: scenariul 


Gustul pentru logos în arta imaginii 


personaje pozitive, atitea personaje negative, 
atitea interioare, atitea exterioare etc. Fiind 
vorba de lucrări unitare, criteriul etic și crite- 
riul estetic nu pot fi înlocuite cu un criteriu 
aritmetic și, oricît de ispititoare ar fi aplicația 
matematicii în artă, mi-e teamă că operaţiile 
acestea nu fac decit să contribuie la o reduc- 
ție schematizată a obiectului, care și așa 
tinde spre simplificare și şablon. 

Să rezulte de aici că opusul simplificării ar 
fi complicarea? În unele cazuri, spre mirarea 
noastră, rezultă. Mai confundăm uneori con- 
plexitatea (vieţii sau artei) cu complicaţia. Ni 
se mai întimplă să rătăcim prin labirintul unui 
scenariu de film şi să exclamăm la un mo- 
ment dat, epuizați sau copleșiți; cît de com- 
plex e! Dacă un personaj, ca să ajungă din 
punctul (dramatic) x în punctul (dramatic) y 
(iată-mă sedus de formula matematică: deci 
nu-i atit de ușor să-i reziști!), își face nenu- 
mărate procese de conștiință (reale sau artifi- 
ciale) ori ridică nenumărate obstacole (reale, 
dar ce! mai ades artificiale) sintem tentaţi să 
punem asta pe seama „complexităţii“ (psiho- 
logice, morale. sociale) și nu pe seama inca- 
pacităţii autorului de a da simplitate şi flu- 
enţă unui gest omenesc, unei evoluţii drama- 
tice. De asemenea, ne lăsăm prea ușor con- 
vinși de vizunea subiectivă a unor personaje 
care lasă impresia că „văd“ sau „simt“ com- 
plex lucrurile, ori pur şi simplu declară „stare 
de complexitate“ şi cădem, simplu, fără com- 
plexe, în cursa întinsă. Dacă un personaj se 
exprimă altfel decit în clișee, ne grăbim să-i 
acordăm credit de autenticitate, de originali- 
tate, de complexitate, înainte de a constata 


sub semnul Festivalului național „Cîntarea României“ 


Infuzia de tinereţe 


„formă“ artistică Acest dialog, benefic pentru 
ambele categorii, a permis apariţia a nenu- 
mărate filme cu calități certe, filme care pot 
cunoaşte succesul de public în orice cadru. 
Dincolo de „noutatea“ la care ne-am referit, 
ultima ediție a festivaluiui. nu s-a dovedit o 
simplă întrecere între filme bune şi chiar 
foarte bune, dar a marcat, așa cum menţio- 
nam, preocupare constantă pentru toate ele- 
mentele filmice. În fond, ce poate fi mai fru- 
mos decit faptul că cineaștii amatori de as- 
tăzi gindesc, mai mult decit oricind pină 
acum, „înainte de a filma“ și acest fapt a con- 
dus la preocupări scenaristice nu numai pen- 
tru filmele lor (vezi cazurile lui Antipa Croi- 
toru şi Nicolae Andrei din Craiova), precum 
şi la elaborarea unor filme de mare respiraţie 
poematică, așa cum sint creaţiile lui Eugen 


Kovacs din Făgăraș, Mihai Vasile din Ploiești, 
Onuţ Danciu și Mircea Radu din Timişoara, 
Nic. Dan Spanache din Pitești sau ale tineri- 
lor afiați sub „bagheta“ lui Gheorghe Săbău 
din Arad. 

infuzia de tinerețe și de ambiţii datorată 
manifestărilor înscrise sub egida Festivalului 
național „Cintarea României“ trebuie, însă, 
sprijinită și stimulată în continuare. Și în pri- 
mul rînd trebuie repusă in prim planul activi- 
tăţii cinecluburilor preocuparea pentru cul- 
tura cinematografică, pentru că, aşa cum s-a 
văzut, „virfurile“ creaţiei filmice de amatori au 
fost oferite de realizatori cu bogate cunoști- 
inte în acest domeniu. 

De aceea, un prim argument în favoarea 
unor viitoare calități şi certitudini ar fi vizio- 
narea celor mai bune filme „produse“ de edi- 


ţia a Vi-a a festivalului, proiecție dublată, de 
această dată, de discuţii serioase între mem- 
brii cinecluburilor. Schimbul de experienţă 
pe care îl preconizăm şi care va căpăta forme 
concrete nu trebuie să-l închidă pe cineama- 
tor in propria sa lume. Dacă gala filmelor 
realizate de studenţii IATC la concursul de la 
Gura Humorului a avut succes, de ce nu s-ar 
repeta „și in altă parte? De ce să nu fie invi- 
tate şi cele mai bune filme ale amatorilor la 
IATC sau la studioul cinematografic „Alexan- 
dru Sahia” și nu numai? Pentru că, dincolo 
de pertectibilitatea unor filme, de talentul ne- 
contestat ai unor creatori amatori, o pro- 
blemă rămîne deschisă: circulaţia filmelor 
produse de cinecluburi, proiectarea lor în 
fața profesioniştilor și în special a publicului. 

O problemă pe care doar gala filmelor cu 
tematică pentru tineret de la Costineşti a în- 
cercat să o rezolve pină acum şi a cărei solu- 
ţionare este cerută de valoarea artistică și de 
conţinut a multor filme realizate la noi în ulti- 


mii ani. 
Florin VELICU 


ze 


dacă modul său de a se exprima, să-i zicem 
original, are acoperire în substanţă. (E adevă- 
rat că felul de a vorbi dă o măsură a felului 
de a fi: dar o măsură, nu întreaga măsură.) 
Există o prejudecată a complexităţii (tot re- 
petindu-l. îmi dau seama cit de schematic şi 
de demonetizat a devenit termenul), căci nu 
întotdeauna complexitatea e un semn de va- 
loare. Sint nenumăraţe cazurile în care litera- 
tura dramatică și filmul au pus în circulaţie 
personaje lineare, mai ales în comedie (mă 
gindesc la comedia antică, la Molière, la co- 
media cinematografică muta), personaje care 
își păstrează nealterată validitatea artistică în 
ciuda scurgerii timpului. Prefer unui personaj 
„complexiticat“ (este atit de puternică voga 
derivărilor lingvistice, încit nu m-am putut 
abține de a da și eu viață unui cuvint mort!), 
prefer, unui personaj cu o complexitate căz- 
nită, un personaj simplu, linear, limpede și 
pur în contururile sale. La urma urmei, com- 
plexul complexităţii ne vine de la dogmatism, 
care a despărţit atit de categoric apele, incit 
a determinat o reacţie la fel de categorică: o 
săritură peste cal provoacă o altă săritură 
peste cal, dar în sens invers. (Chestiune de 
restabilire provizorie a echilibrului.) 


Ce s-ar mai putea adăoga cu privire la sce- 
narii? De exemplu, ceva despre pericolul vor- 
băriei. În (cam) multe scenarii de film se pro- 
duce o dezlânţuire, un dezmâţ de vorbe, care 
susțin mesajul, vorbe care spun altceva decit 
acțiunea sau decit mesajul, vorbe care dezvă- 
luie, vorbe care învăluie... Dar vorbăria nu se 
manifestă doar în dialog. Fandacsia cuprinde 


(Moromeţii 


şı arta regizorală. Se practică în anumite 
filme o vorbarie a imaginii, o vorbărie a ges- 
turilor, o vorbărie, chiar, a tăcerilor. O ima- 
gine care a spus ceea ce avea de spus e relu- 
ată, repetată, pentru ca nu care cumva spec- 
tatorul să facă, doamne fereşte, cel mai mic 
efort de gîndire, de desciirare, gestul e subli- 
niat, apăsat, amplificat, ca să nu ne scape 
semnificaţia lui, chiar dacă semnificația este 
mai mică, mai săracă decit gestul insuși, tă- 
cerile sînt și ele aglomerate de texte — supli- 
mentare, complementare, denoțative, conota- 
tive... se spune că tăcerile vorbesc uneori 
mai mult decit cuvintele. De aici, probabil, fu- 
ria asta de a face tăcerile nu să vorbească, ci 
să pălăvrăgească, să sporovăiască... Așa se 
face că, încercînd să povestim cite un film, 


„ne vin în minte numai texte vorbite, chiar 


dacă nu toate au fost rostite ca atare, nicide- 
cum imagini, stări, idei.» 


Recitind cele scrise, descopăr trei lucruri 
neplăcute: 1) am vorbit și despre scenarii, 
deși imi propusesem să vorbesc numai des- 
pre discutarea lor; 2) nu am spus nimic nou 
(exact ca unele scenarii la care m-am referit), 
ci am repetat lucruri observâte, știute de 
toată lumea; 3) am, dezavuat vorbăria, fără 
să-mi dau seama că eu insumi.. $ 


Dumitru SOLOMON 


în premieră 


Cu, — basm modern cu „va urma“ — 
şi-a cucerit şi la noi o maximă popularitate. 
Şi nu numai episoadele té vé servite cu por- 
ţia, la domiciliu, ci şi superspectacole autoh- 
tone, supercolor, superpanoramic, de genul 
extravagantelor peripeții ale Agathei şi ale lui 
Mărgelatu, sparg încasările, iarnă-vară, non 
stop. Dar iată ca uneori le poate concura și 
contrariul lor, nespectaculos, primos: ne- 
extravagant, in genul Declarației dragoste, 
satah i de George Şovu și Nicolae Corjos, 
continuată de aceiași cu Liceenii şi bătind re- 
cordul recent cu la dirigenție. 

Secretul succesului în serie? Pentru că tre- 
buie să existe unul pe care-l dețin harnicii şi 
inventivii autori ai tustrelelor extemporale la 
materia numită „cinema“ (care nu se predă în 
şcoală, dar se savurează intens, după ore). 
Un secret å la Polichinelle: francheţe. Since- 
ritate. Prospețime. Rachetă în trei trepte, nu 
mai contează in ce ordine montate, dar 
traiectoria lor e sigură. La capătul ei se află 
valul de simpatie, interes, recunoaşterea 
spectatorului în atmosfera și povestea eroilor 
aflați in preajma „bac“-ului. Şi nu numai a 
lor. Pentru că, vorba cintecului, nu e om să 
nu fi scris o poezie, ori să nu fi dat vreun 
„exte” la o materie de școală ori de viaţă. Ce 
e, în definitiv, această oră de dirigenţie decit 
un dialog Cu tine însuţi pe temele cele mai 
frecvente ale existenței: familie, dragoste, 
amiciţie, răspundere. Curaj al opiniei — sem- 
năm ori nu semnăm răspunsul la „cum am 
dori să fie prot-ul nostru“? Ca Socrate ori ca 
Isoscel? Îngăduitor ori intransigent? Cum ne 
e mai de folos pentru viaţă? Şi cum îi folo- 
sește și lui, pedagogului să fie la el acasă, cu 
proprii copii aflați la virsta-problemă, cînd nu 
Chiar tot ce zboară se cheamă dragoste, dar 
orice dragoste își are zborul ei, mai dulce 
planat ori mai cu zigzag-uri. ca acela al fetei 
lui Socrate. Dar, la urma urmei, ce virstă nu 
are problemele ei sentimentale? Cite iubiri, 
atitea probleme (reciproca nu-i valabilă, te-ar 
pune la punct Isoscel). E una din sugestiile 
lansate delicat de noii „Jiceeni“, dintre care 
unii, absolvenți trecuţi, demult, de partea 
cealaltă, ia catedră, dar ce mai contează pro- 
moția cind sutietul incepe a zburda, chiar şi 
într-o cancelarie înghețată de privirile severei 
prof de maté, sau într-o bibliotecă stivuită 
cu clasici antici, cu clasici moderni, unde ai 
vrea să te convingi că „jocul şi iubirea mea e 
înțelepciunea” și totuși... 

Scenariul Extemporalului... nu mai e, aşa- 
dar, construit pe o singură întruntare părin- 
ți-copii, ca în prima „Ori între 
elevi şi profi, ca in a doua, ci pe mai multe, 
discret sugerate, ciocniri școlar-familiale, 
unele cu reverberaţii mai proaspete, altele 
mai îndepărtate în pe Bei personajelor. Nu 
mai există un crescendo dramatic, dar for- 
mula actuală lărgeşte oarecum interesul în 
rindul mai multor generaţii. Ca în tabloul fi- 
nal, tablou vivant în care citeva rinduri de vir- 
ste pozează fotogenic, după ce apele vieții, 
scurt timp învolburate, se limpezesc. Dar, 
spre cinstea filmului, nu se precizează un 
happy end ostentativ. Nici idila în debut (sus- 
ținută cu sensibilitate, juvenilă vibraţie, since- 
ritate şi prospețime de către debutanţii Mădă- 
lina Pop şi Dan Zamfirescu) nu-i prea sigură 
de perspectivele ei sentimentale; nici cea dis- 
cret sugerată de cuplul profesoral (jucat cu 
eleganţă și o ușoară ironie, detașare de lon 
Caramitru şi Diana Lupescu) nu-și precizează 
intenţiile. Şi nici Isoscel după neaşteptata 
„clipă de adevăr" (bulversant interpretată de 
Tamara Buciuceanu-Botez) care-i ciștigă se- 
verei profesoare, dacă nu simpatia, cel puţin 
înţelegerea colegilor și a elevilor, nu devine 
subit mai induligentă cu „loazele“. ba din 
contră... Aici îmi apare un semn de întrebare 
Oare nota de exagerată autoritate pe care i-o 
imprimă scenariul, după momentul mărturisi- 
rii, nu apare cam nefirească pentru psiholo- 
gica personajului? Să fie oare doar reacţia de 
„Apărare“ a celui care, intr-un moment de 
slăbiciune s-a confesat public şi apoi, de 
teamă să nu-și piardă autoritatea, revine mai 
abitir la intransigența inițială? Oricum, „sur- 
priza Isocel“ — dezvăluind o sentimentalitate 
mascată, bine temperată — chiar dacă de 
scurtă durată, creează filmului un moment de 
real suspense psihologic. Dar diminuat, din 
păcate, prin introducerea celui de-al doilea 
lied interminabil. Chestiune de dozaj regizo- 
ral. 

Prin reluarea unor personaje care-și ciști- 
gaseră un loc în inima spectatorilor (Socrate, 
isocei, directoarea, cei doi — acum logod- 
nici, îndrăgostiţii din Declaraţie de dragoste: 
Teodora- Mareş și Adrian Păduraru), ca și ci- 
tiva din liceenii bine conturaţi în seria ante- 
rioară (Mihai Constantin, Ștefan Bănică jr., 
Oana Sirbu, Carmen Enea), filmul își asigură 
o continuitate afectivă, simpatetică — chiar 
cind aparițiile lor nu mai funcţionează cu 
același elan. Prin aducerea unor personaje 
noi, evoluind în același registru liric (ca ado- 
lescentul Cosmin Sofron, atit de expresiv în 
fragilitatea virstei sale, — un copil-actor pe 
care l-am văzut crescind pe peliculă) sau ca 
tinerele profesoare interpretate cu graţie de 
Diana Lupescu și Mariana Cercel — și bi- 
neințeles a proaspătului cuplu, principal, 
foarte convingător în evoluția Mâdălinei Pop 


O „dirigă” ce nu 
(Diana Lupescu, alături 


»Premianţi pentru 


Isoscel (Tamara Buciuceanu 


şi a lui Dan Zamfirescu) Ex alul... îşi 
asigură și farmecul noutăţii. Chipuri agrea- 
bile, dezinvolte in fața aparatului — aparat 
minuit cu vioiciune, pe alocuri cu o dulce in- 
spirație de către operatorul Alexandru Groza. 
Lirică, eroasă, romantică, adevărat perso- 
naj al fiimului lansind melodii ce vor deveni 
șlagăre, ni s-a părut partitura semnată de ta- 
lentatul Fiorin Bogardo. 

Decorul lui Ion Nedelcu „stilizează“ excesiv 
unele interioare. În schimb, costumele Lidiei 
Luludis suple, moderne, izbutesc să dea un 
anume stil personajelor, punind în valoare 
stilul interpretării: simplu, firesc, elegant. O 
notă bună pentru orice film. 


Alice MĂÂNOIU 


Pr ie a Casei de filme Patru. Scenariul: George 
Sovu. : Nicolae Corjos. im; a: Alexandru 
Groza. Montajul: Elena Pantazică Muzica: Florin Bo- 
gardo. Decoruri: lon Nedelcu. Costume: Lidia Lulu- 
dis. Cu: lon Caramitru, Tamara Buciuceanu-Botez, 
Dana Lupescu, Mădălina Pop, Dan Zamlirescu, 
Adrian Păduraru, Teodora Mareş. Carmen Enea. Fio- 
rin Chiriac, Oana Sirbu, Ştefan Bănica jr, Mihai 
Constantin, Cristina Deleanu. Mariana Cercei, Jana 
Gorea. Film realizat in studiourile Centrului de Pro 
ducție Cinematografică „Bucureșii” 


cronica distribuţiei 


i rofesoara Isoscei — adică o persoană 
severă şi intransigentă, care cade — uneori 


— şi în păcatul obtuzităţii, devenind, cum 


si-a 
de 


interpretare: 
Botez) şi 


A% 
| 


anii de scoală 
Mădălina 


uitat 


debutanta Pop) 


celebrii 


Socrate (lon Caramitru) 


glumesc copiii, de-a dreptul „echilaterala” O 
poreclă transformată în renume, căci inter- 
preta, cu debordanta-i vitalitate, desființeaza 
granița ficţiunii şi, printr-un veritabil salt de 
maestru, e — simultan — antipatica și simpa- 
tică. Performanța menţinind-o în fruntea to- 
pului de popularitate, deși concurează cu ati- 
ţia și atiția adolescenţi. Tot adolescenții fiind 
cei care — in sală — aplaudă primii — reac- 
ție promptă la fiecare apariţie a actriței. Pen- 
tru că ea are darul prețios de a-și conecta 
personajele la voltajul înalt al firescului, al 
umorului bonom. De fiecare eroina — a de- 
monstrat-o de atitea ori — actrița se ata- 
şează, insullindu-i viaţă dramatică, dar — în 
același timp — se și detașează, privindu-și 
rolul critic, în oglinda (auto) ironiei, surprin- 
zind mici cusururi, mici hibe. Acest joc al in- 
terferențelor reprezintă secretul unei alchimii 
care face ca personajele sale să fie, deopo- 
trivă, ridicole și iubite. 

Nu alta a fost „soarta” profesoarei de mate- 
maticâ din serialul „liceenilor“ care, în cel de 
al treilea episod — iată — ajunge să-și dezvă- 
luie și fața ascunsă: pentru că a ratat o ca- 
rieră artistică, s-a refugiat într-o altă profesie 
pe care şi-a impus să o practice cu maximă 
rigoare, în suflet răminind însă credincioasă 
pasiunii muzicale. Un reflex de umanitate pe 
care actrița — în modul ei atit de personal — 
îl preia, făcîndu-l să strălucească și să vi- 
breze. O sensibilitate îndelung zăgăzuită iz- 
butește — în film ca și în viață — să clă- 
dească o punte afectivă între generaţia 
break-ului și cea a liedului. Acutele severității 
devin, dintr-odată, melodice (larmoaiante 
chiar) nostalgii. Hazul și necazul, stupiditatea 
şi înduioșarea, zimbetul și privirea aspră sint 
drămuite într-un savant dozaj ce alterneaza 
cu o năucitoare repeziciune, stările contra 
dictorii ale jovialității și susceptibilităţii, ale 
mindriei ultragiate şi regretului tardiv. Inchis- 
tată în propria-i neimplinire, dar ambiţionind 
să nu se abată de la severele, poate desue- 


tele sale convingeri, profesoara e permanent 
angajată în soliloc-ul autorităţii absolute, făra 
drept de apel, astfel că „dialogul” cu ceilalți 
ia forme neobișnuite. Urmărindu-l pe mai ti- 
năârul profesor zis Socrate, invidioasa pentru 
dragostea de care se bucură din partea șco 
larilor, dar și a colegelor de catedră, Isoscel 
se ambalează intr-o avalanșă de reproşuri, în 
cit îl determină pe interlocutor să-i azvirie 
adevărul în faţă, fără menajamente, declan- 
şind şi un „proces“ de conştiinţă, și un verita- 
bil imbroglio: el vrea să demisioneze, ea iși 
calcă pe inimă şi pledează pentru el. In ceea 
ce priveşte foștii învățăcei, ei o privesc cu 
„matură“ înțelegere. lar actualii elevi, parcă 
tocmai pentru că îi știu de frică, simt nevoia 
sa o ironizeze pe ascuns. Savuros este mo- 
mentul în care unul dintre ei îi parodiază fin 
tocmai formidabilele truvaiuri — filfiirea ge- 
nelor și rotirea ochilor de Betty Boop, capul 
inclinat şăgalnic și glasul tremolat de emoție 
— gesturi şi atitudini care fac, de ani și ani, 


„farmecul jocului marei comediene — o extra- 


ordinară ingenuaă fără virstă — care este Ta- 
mara Buciuceanu 

Tamara Buciuceanu care, cu acest perso 
naj al „profei de mate”, ciştigă un nou, sporit 
public. Publicul generaţiilor ce vin şi care au 
bucuria să cunoască tradiţia școlii interpreta- 
tive românești pe care actrița știe să o pâs- 
treze înnobilind-o, îmbogăţind-o necontenit 
cu forța vulcanică, inepuizabilă a talentului 
sau 


Vina COROIU 


personajul secundar 


D. „Socrate“, înțeleptul Socrate, diri- 
gui, profu! de filosofie (nu celălalt Socrate, 
care a trăit pe vremea marelui Phidias, sau 
invers) ar fi trintit un extemporal cu tema: 
cum vreți, dragi elevi, să arate profesoara 
voastră de românā? răspunsul ar fi venit una- 
nim (cu unanimitate mai mare dinspre băieţi 
desigur Să fie ca Diana Lupescu. adica... ti- 
nără, frumoasă, sensibilă, spirituală! 

Numai că acest scenariu ne așteapta — 
probabil — în episodul patru sau ceva ma: 
tirzior, după ce teribila Isoscel, sau prola de 
fizică, sau tovarășa directoare, sau alți titulari 
de catedră, chimie sau desen, educaţie fizică 
sau botanică, vor da buzna din te miri ce colț 
al cancelariei pe porţile larg deschise ale ini- 
mii noastre. palpitind juvenil. Răbdare să 
avem! (şi avem!). Mai nerăbdători ni se par li- 
ceenii lunind cu asalt Smirdanul caselor de 
bilete ale cinematografelor. 

Pină în acea zi ferice, sâ ne mulțumim în 
această serie a treia, a „altcuiva“, cu portretul 
schițat de câtre scenaristul George Şovu sta- 
giarei picate la țanc pentru a pune umărul la 
mersul înainte al intrigii Extemporalului... 

Deci! Pe tabla de șah, unde regele alb are 
ceva încurcături cu propria-i fiică-tură, cu ne- 
bunul negru, cam prea tenisman, apare re- 
gina de aceeași culoare, jucind gambitul sal- 
vator. Și, ca în orice gambit, mobilitatea ei e 
cheia succesului. prezență enigmatic-terme- 
catoare la carul de deschidere al noului an 
școlar. prestație ferm-zimbitoare (stagiară, 
deh!) în cancelarie, întărind discret flancul 
pedagogiei „socratice“ în lupta neostoita cu 
obtuzitatea pedagogică (de modă veche) a 
„triunghiului“ isoscelian. Poza nostalgic visă- 
toare in timpul orei de limba şi literatura ro- 
mână. Poză nostalgic visătoare gata să pro- 
voace catastrofa anulăriii timpului și spațiului 
(1)... din mintea și inima colegului de filoso- 
fie. Nelipsită la repetițiile pentru pregătirea 
balului bobocilor nelipsită la ședințele de ce 
naclu literar s.f. (a se citi science-fiction). Pe- 
ricol intim, nedeclarat sau neconfirmat, pen 
tru ascetismul socratic, zină bună, arbitra 
eleganţei, fina psiholoagă, stagiara este în in- 
tenţiile autorilor filmului un adevărat poten- 
tial plus. 

Dacă n-ar exista secvența discuţiei tandru 
înțelegătoare dintre profesoara dirigintă și 
Anca, fiica dirigentului profesor (simple coin- 
cidențe!) am putea crede că talentului una- 
nim aplaudat al Dianei Lupescu i s-a încre- 
dințat unul dintre cele mai simple roluri din 
cariera sa: să joace „farmecul personal“. 

Puţini spectatori elevi se lasă impresionați 
de autoprezentarea tinerei și neindoieinic 
studioasei profe prin maldărul de cărți de ti- 
teratură pe care îl poartă emblematic. Şi mai 
puțini așteaptă o reacție cit de mică vizavi de 
actul masacrării unei poezii iubite, de către o 
elevă netalentată în timpul repetițiilor pentru 
serbare. Dar toți o așteaptă pe Ea. Frumoasa 
dirigă pentru care „toţi băieții dintr-a XI-a 
şi-au pierdut capul“ (expresia aparține scena- 
ristului) 

Și noi o așteptăm pe înzestrata actriță 
intr-un rol pe măsura calităţilor ei interpreta- 


tive 
Mădălina STĂNESCU 


în premieră 


P.. cei mici, pentru pici s-au scris și 
se scriu povești cu a fost odată ca niciodată 
un împărat, cam îmbufnat şi o împărăteasă 
bună și frumoasă, care avea prințese șapte și, 
pe bună dreptate, la împărăție erau așteptați 
peţitori o mie! 

Dar cine se gindește, cine socotește, afla 
că nu le-ar strica o poveste nici celor mai 
măricei, fetișcane şi flăcăi, aflaţi în prag de 
bacalaureat, care preferă a? + b? în ritm de 
rock'n roll! 

Se spune câ un lucru frumos este o bucu- 
rie veșnică și regizoarea Elisabeta Bostan, în 
tandem cu scenarista Vasilica Istrate, știe să 
atingă în fiecare film al ei, cu exactitate, 
struna frumosului emoţionant. După ce ani la 
rînd a perseverat cu o risipire generoasă pe 
târimul zinelor bune, regizoarea închide, fi- 
resc, cercul, tot în lumea miracolului vesel, 
numai că, de data aceasta, încălzeşte inimile 
tandrilor adolescenţi. 

Ei, copiii teribili ai secolului, fanii muzicii 
folk, rock, pop și beat, romantici-visători con- 
simt să ia parte la jocul de-a „Tunelul timpu- 
lui“. Şi tot ei aleargă câutind în prezent și 
chiar (paradoxal) în trecut cheia de aur a vii- 
torului. 

Scenariul întretaie, într-un melanj vesel, 
coordonate temporale și sociale, umbrind ce- 
rul senin, de un roz trandafiriu, cu o unică 
ameninţare: bac-ul. Proiecte, vise, minicase- 
tofoane, concerte se amină deocamdată pină 
„după bac“. 

Au rămas deschise larg porţile poveștii şi, 
în jurul ei, se construiește o întreagă lume cu 
ambițiile, marile ei bucurii, . micile- ei ran- 
Chiune, formidabila exuberanţă caracteristică 
tinereții. O lume guvernată de tandru! senti- 
ment al iubirii împărtășite. 

Hazul ţișnește de pretutindeni: din spuma 
replicilor „sănătos m-ai găsit, sănatos må 
lași“, după cum clamează, prefăcut ferm, in- 
coronatul: cap, cel care împârățeşte nu de un 
secol, ci de numai 99 de ani un „palat moște- 
nit dărimat, dar în întregime renovat“, din 
scenele cu mai mult subtext decit text rostit 
răpirea plănuită de inorog, bătaia din cir- 
ciumă — o savuroasă parodie a clasicului 
„saloon“, din nu mai -puţin clasicul western, 
gen situat pe loc fruntaș în topul preferințelor 
adolescentine, din nevinovatele farse plănuite 
„Ja iuţeală“ de prințesa Zimbet de Soare: sub- 
tilizarea „calului“, adică a mașinii zburătoare, 
vehicul aflat în proprietatea formaţiei Zimbet 
de Soare, maşină arhidotată tehnic, deplasin- 
du-se pe pămint şi în aer cu toată viteza unor 
bine struniţi cai-putere, furtul hainelor „Ja 
scâldat“ cind ea, zglobia fecioară, îl lasă în- 
veșmintat doar în propria piele pe impruden- 
tul îndrăgostit. 

Şi, acum, distribuţia: profesionalismul exi- 
gent al Elisabetei Bostan este bine cunoscut. 
Regizoarea are fără îndoiala marele merit în 
alcatuirea unor distribuții fâră cusur. Nu și-a 
dezminţit talentul nici de data aceasta. 
Bianca Brad, liceana — prințesă este plină de 
dulceaţă și farmec, personajul ei dem: femme 
— demi enfant, cucereşte sala prin aplomb şi 
dezarmantă candoare, trecînd cu ușurință de 
la bătaia cu perne, condimentată din plin cu 
un ris zglobiu, la accentele dramatice, încăr- 
cate cu suspine și lacrimi amare, cind pri- 
meşte osinda de a fi închisă în turnul de pe- 
deapsă pentru culpa lingvistică: ea îl vrea pe 
alesul inimii ei și nu pe alesul inimii mamei 
sau al tatălui. Zimbetul ei de soare atrage 
simpatia, polarizează atenţia, aprinde un mic 
luceafăr în povestea filmului. 

Baiatul acela „gălăgios“, venit să-i ceară 
mîna, chitarist, elev într-a XII-a, are alură de 
veritabil june prim, orgolios și prea conștient 
de farmecu-i juvenil. Tudor Petruţ, deja „ro- 
dat“, işi preia cu dezinvoltură rolul, încunu- 
nind chipul prințului cu acel „nu știu ce“ care 
asigură succesul necondiţionat. 

Rivalul lui la mîna Dulcineei trebuia (și a 
fost) să fie o ființă a tenebrelor. Actorul Petre 
Nicolae se detașează, cu moliciuni de felină, 
de pielea-i zgrunțuroasa de inorog nefericit și 
domină ecranul, avansind cu umor gestul ṣa- 
bion, înțepeneală de robot, tristeţi singura- 
„tice. Dincolo de pinzele de păianjen, ceţuri și 
ape stâtute, printre flamuri zdrenţuite se 
mișcă dezinvolt inorogul, așteptind izbăvirea 
care nu mai vine. Un rol inedit pentru actorul 
pe care îl știm capabil de o concentrare ma 
ximă a gesturilor puţine, de multă tensiune 
interioara -care-i oprește țipâtul în apele 
adinci ale ochilor iremediabil trişti. Un Petre 
Nicolae machiavelic şi copilaros in acelas 
timp, acceptînd fără condiții jocul de-a basmul 

Urmeaza o defilare a mulțimii vesele de 
prințese fișnețe şi foarte nostime, costumate 
pastelat in roz, bieu, mov, vernil, turcoaz, şi 
dădăcite permanent de o doică straşnică. 
Nici nu se putea altfel, cind în rol se insta- 
lează cu icneli, cu gifiieli, viclenii, duicegării, 
ironii Ileana Stana Ionescu. Ea le cintă odras- 
lelor împărătești un cintec de leagăn care 
„vine de se leagă“ cu dorința lor de măritiş 
mai mult decit perfect şi pentru că „de-o 
cinta cucul o dată/ tu rămii nemăritată” se 
venta naşte o adevărată pălălaie, o mare hăr 
mălaie care scoală în picioare tot palatul, in 
Clusiv pe impăratul. 

Cu iscusință de acrobat, Mircea Diaconu 
își conduce personajul sub privirile înveselite 


Zimbet de soare 


ale spectatorului, fie „înainte“ răsucind ză- 
bala calului spre înapoi, fie pe tărimul intan- 
gibil al lui „nu permit, nu admit“, cind cu un 
ochi acceptă și cu celălalt neagă break-dan- 
ce-ul încins în curtea castelului de întreaga 
suflare a curtenilor. El face cu- soaţa credin- 
cioasă (în roi cu multe accente ironice, Car- 
men Galin) un cuplu comic, bine sudat, sce- 
nariul baletind elastic printre reproşuri care-i 
angajează pe protagoniști într-o permanentă 
şi amicală hirjoană spirituală. Inventivitatea, 
pofta de joc, sugestia implicit parodică a per- 
sonajelor interpretate de acești doi mari ac- 
tori au confirmat incă o dată ideea că „in 
artă, lucrul cel mai dificil este să realizezi fa- 
cilut”. 

Zimbet de soare, o comedie muzicală fil- 
mată de ion Marinescu, operator dăruit de 
natură cu bucuria luminii pe care o filtrează, 
o supune, o irizează, o comedie muzicală 
pusă pe note de exuberantul compozitor Ma- 
rius Ţeicu. Muzica vine din toate părţile, clo- 
cotește, ritmul dezlănţuit al bateriei, sunetul 
vioi al pianului, risul gilgiitor al trompetei, ră- 
guşeala contrabasului imbibă secvențele cu 
apă vie. O comedie muzicală condimentată și 
cu versurile semnate de Eu Rotaru. 

Aşa cum iubirea cheamă iubire. dăruirea 
cheamă dăruire și să nu vă mire că întreg tra- 
valiu! depus de autorii decorurilor: Dumitru 
Georgescu, ai costumelor; arh. Andreea Has- 
naş, ai coloanei sonore: ing. Andrei Papp şi 
ai montajului; Cristina lonescu a contribuit 
din plin la succesul unui fiim semnat de regi- 
zoarea care crede mai mult decit oricine în 
cuvintele lui Constantin Brâncuși: „cind nu 
mai sintem copii, am murit de mult”. 

Heana PERNEŞ DANALACHE 


Produciie a Casei de nime Cinci. Scenariul: Vasilica 
strate. Regia: Elisabeta Bostan. imaginea: lon Mari- 
nescu. Decoruri: Dumitru Georgescu. Costumele: 


Cu: Carmen Galin, Mircea Diaconu, Bianca Brad, 
Tudor Petruţ, Petre Nicolae, ileana Stana ionescu, 
George Mihăiţă, Rudy Rosenfeld. Vasile Muraru, Va- 
sile hilescu. Adrian Purcăroiu, Uwe Hann, So- 
rin Georgescu, Adrian Ciobanu, Adrian Viicu, Anca 
Sigartău, Magda Marinescu, loana Marinescu, Sorina 
Savu. Simona Mihăilescu, Medeea Marinescu. Filim 
realizat în studiourile Centrului de Producţie Cine- 
„Bucureşti”. 


Toată lumea ride, 


(Bianca Brad 


cronica publicului 


D acă opera artistică modernă este „opera 
aperta“, cum o numea Umberto Eco, cu des- 
chidere continuă spre fantezia re-creatoare a 
publicului, de ce nu s-ar justifica și o cronică 
a privitorului-auditoriului — cititorului la 
acele spectacole sau cărți care propun des- 
chis o colaborare, o participare activă (pe 
lingă cea pasiv-emoţională) la solicitarea 
imaginii, semnului, notaţiei — conotaţiei? 
sigur, Zimbet de soare nu-i„Numele trandafi- 
rului“ şi nici „Mâiastra” care să propună şa- 
rade complicate, de dezlegat în trepte, la ni- 
velul unu-doi-trei al receptării. Dar ceea ce 
m-a frapat în reacţia unei săli arhipline de ti- 
neri — și nu numai — la prezentarea în avans 
de la cinema „Studio“ (cu invitaţi, rude și 
prieteni de toate virstele) a noului film sem- 
nat de Elisabeta Bostan — era o stare de 
emoție activ creatoare, nu doar pasiv recep- 
tivă. Ca la un spectacol de teatru unde 
freamătul sălii, participarea simpatetică, sti- 
mulează jocul actorilor, diferenţiindu-i seară 
de seară în funcţie de oscilaţiile „diagramei 
afective“ în dialogul scenă-sală, aș spune că 
noul film al Elisabei Bostan și al Vasilicăi Is- 
trate creştea văzînd cu ochii (şi auzind exce- 
lentele melodii ale lui Marius Țeicu — Eugen 
Rotaru) la fiecare gest comic al perechii 
crăiești, Carmen Galin şi Mircea Diaconu, cu 
strălucitele ei — anacronice? — prejudecăţi 
față de amorul extravagant al odraslei, la bo- 
nomia exuberantă a doicii — lleana Stana lo- 
nescu — la hazul spontan al ghinionistului 
sol de Zmeu în interpretarea lui George Mi- 
hăâiță sau la melancolia nefericitului inorog 
îndrăgostit, subtil parodiat de Petre Nicolae 
Cuplul tînăr Bianca Brad — Tudor Petruţ, 


cîntă și dansează, înainte și după bac! 


și Tudor Petruţ) 


PR e e 


Un împărat și 
(Mircea 


o împărăteasă la ora de 
Diaconu 


aerobic 


și Carmen Galin) 


cu farmec, desigur, (în ultima vreme tinerii au 
avut şanse mari și pe ecran și în sală trilogia 
Liceenilor — și nu numai ea — a făcut să fiş- 
nească „noul val" cu putere) dar impreună cu 
ei, alături de ei, susținindu-le elanul incepu- 
tului, actori cu experienţă, într-o formă de 
zile mari, cu o poftă juvenilă de joc și joacă. 
Şi aceasta sporește vizibil reușita, publicul 
înțelege, publicul admiră, publicul aplaudă la 
scenă deschisă generoasa colaborare între 
generaţii. 

„Un admirabil spirit de echipă specific f:i- 
melor dirijate de Elisabeta Bostan“ punea 
punctul pe i. inspirata prezentatoare a avan- 
premierei, totodată scenarista Zimbetului... 
Vasilica Istrate. Intr-adevăr, asta era. Bucuria 
şi profesionalitatea cu care s-a lucrat pe pla- 
tou s-au prelungit și în sală. Zimbet pentru 
zimbet, bucurie pentru bucurie. 


Alice MĂNOIU 


cronica muzicii 


D upă un izbutit musical pentru teatrul de 
operetă (Examene, examene), după un altul 
— de și mai mare succes — pentru teatrul de 
copii (Mary Poppins) și după un al treilea 

excelent — pentru cinematograf (Rămăşa- 


_gul), mai e de mirare că Marius Țeicu a reușit 


acum — cu Zimbet de soare — o partitură 
captivantă prin amploare şi consistenţă, prin 
coerenţă și diversitate, prin frumuseţe şi ex- 
presivitate? De mirare îmi pare mai degraba 
întimplarea ce face ca de astă dată compozi- 
torul să se afle în faţa unui scenariu (mai 
bine zis: libret!) unde se regăsesc şi tinerii 
aflaţi la virsta examenelor, și copiii gata ori- 
cind să evadeze în lumea imaginarului (mu- 
zica ușoară fiind aici, evident, o Mary Pop- 
pins ce zboară purtată nu de eterna ei um- 
breluţă, ci de o „Chittie-chittie bang-bang") 
şi „rămășagul“ jocului real-fantastic, pigmen- 
tat cu hazul aparte al anacronismelor cu 
funcţie de gag. O bogăţie de elemente, deci, 
pe care chiar dacă Marius Țeicu le-a mai 
exersat altcindva nu-i va fi fost lesne să le to- 
pească laolaltă, într-un discurs pe cit de va- 
riat, pe atit de cursiv, de solid articulat, aco- 
perind întreaga desfăşurare a peliculei. (Sint 
atit de rare şi de scurte momentele fără mu- 
zică, încît din acest punct de vedere filmal 
aproape că rivalizează cu Umbrelele din 
Cherbourg et comp.) De la charleston la 
break, muzica de dans (pe care, atunci cînd e 
cazul, coregrafia lui Victor Vlase o pune abil 
în valoare) imprimă demersului cinematogra- 
fic un ritm trepidant, potenţat de neaştepta- 
tele contraste de atmosferă: în registrul sum- 
bru-misterios al zmeilor sau în acela dramatic 
al damnatului inorog, (de remarcat, aici, 
acordul de esență cu superbele decoruri ale 
lui Dumitru Georgescu), în aria lirică a truba- 
durului sau în aceea patetică a prinţesei în 
turn, ba chiar și în sfera comică, unde se în- 
scrie savurosul duet „Adio, deci“ — transfor- 
mat apoi, ingenios, în cavalcadă burliească și 
conducind la scena bătăii din han (nelipsită 
din producţiile de acest tip. dar particulari- 
zată aici tocmai prin dimensiunea ei muzi- 
cal-coregrafică). În toate aceste zone de ex- 
presie, muzica lui Marius Țeicu este admira- 
bil slujită de inteligența, sensibilitatea şi 
umorul versurilor lui Eugen Rotaru. (Nu în- 
timplător, pe lingă nenumăratele distincţii ob- 
ținute la mai toate competiţiile de gen — şi 
înainte, şi după aceea —, cuplul Țeicu-Ro- 
taru a cucerit Marele Premiu la Mamaia, în 
1983). După cum a fost slujită şi de interpre- 
tarea (incintătoare) a actorilor Carmen Galin, 
Mircea Diaconu, Ileana Stana lonescu și (de 
veritabil talent şi profesionalism) a cîntăreţi- 
lor ce-i dublează pe Bianca Brad, Tudor Pe- 
tru şi Petre Nicolae. Perfecţi in play-back, 
aceștia din urmă creeaza impresia că ar cinta 
ei înşişi. Cu atit mai mult, însă, li s-ar fi cuve- 
nit — cred eu — un loc mai vizibil pe generic 
vocilor reale: Loredana Groza, Adrian Dami- 
nescu, Gabriel Dorobanțu.. 


Cit privește regia Elisabetei Bostan, ea 
constituie fară îndoială un model de expioa- 
tare şi valorificare a partiturii muzicale: ima- 
ginea şi sunetul par a fi fost zămislite aici de- 
odată şi laolaltă, astfel încit întreg filmul are 
organicitatea şi spontaneitatea lucrului năs- 
cut, iar nu făcut. (Pină și secvențele de mon- 
taj paralel, dinspre final, care, aparent, ar fă- 
rimița discursul sonor, in realitate îi dezvăluie 
virtuala mobilitate de structură). lar scenariu 
Vasilicâi Istrate — dincolo de âlte incontesta 
bile merite, considerabile şi din punct de ve 
dere pur muzical — este, în semnificaţia lu 
ultimă (ce mă tem că va fi rămas ascunsă 
multor spectatori, ba poate chiar şi unor co- 
mentatori ai filmului), o pledoarie pentru mu- 
zică, în competiţia pe care aceasta o susţine 
cu sportul, pèntru supremație în sufletul tine- 
rei generaţii. Căci — amănunt semnificativ — 
inorogul vrâjmaş nu este altul decit... prote- 
sorul de sport! 


Luminiţa VARTOLOMEI 


l. explic, adeseori, apetența cineaştilor 
noştri pentru un gen sau altul, o anume încli- 
nație organică catre analiză, meditație sau, 
dimpotrivă, acţiune alertă, repet, îmi explic ti- 
pul de manifestare cinematografică din per- 
spectiva unei prezumtive geografii de obirșii, 
de locuri natale. Fiindcă, cred eu, alături de 
cultură și instrucție de specialitate, filmele re- 
flectă spiritul ideilor născute din senzaţii şi 
esența ritmurilor naturii. 

Bunăoară, constânțeanul Nicu Stan: în- 
treaga sa activitate operatoricească este pu- 
ternic marcată de acea „probitate marina- 
rească" ce înglobează voinţă dirzăa, demnitate 
profesională, franchețe în raporturile de 
echipă. Absolvent al primei serii de operatori 
din IATC (1954), apare pe genericele a peste 
35 filme de lung-metraj impunindu-se ca unul 
dintre cei mai redutabili directori de fotogra- 
fie ai Buttei. Prin forța împrejurărilor colabo- 
rează cu mulți regizori, dar, la o privire mai 
ațentă, filmele saie de rezistență Răscoala, 
Dimineţile unui bâlat cuminte, Puterea și 
adevărul, Actorul și sălbaticii, Clipa etc., 
aparțin unei echipe de regizori formată din 
Mircea Mureșan, Andrei Blaier, Manole Mar- 
cus, Gheorghe Vitanidis, care încap într-o 
barcă. Colegii sâi regizori îl solicită acolo 
unde este ce! mai greu, la filmele unde se 
cere efort de matelot, dar și sensibilitate de 
domnişoară, iar Nicu Stan răspunde, de fis- 
care dată, fără fasoane, fiindcă, puternic mar- 
cat de „mare“, are un simţ dezvoltat ai acțiu- 
nii și al direcţiei și, călăuzit de steaua-polară 
a unui ideal artistic, vibrează ca o harpă eo- 
liană la toate nuanțele unui peisaj, transtor- 
mind în ritmuri plastice tăcerea unui orizont 
Treptat își cîştigă reputaţia de cel mai „sigur' 
operator, iar numele său, un nume de trei si- 
labe, sinonim cu eficiență de glonte şi ener 
gie de laser. 

Debutează în 1958 cu un scurt metraj și 
vreme de un sfert de secol, imaginea fiimelor 
sale este categorisită „clasicâ”, iar modalita- 
tea ei artistică, rezultatul unor convenții una- 
nim acceptate, își are un model „verificat prin 
vedere". Dincolo de aspectul pur formal, arta 
vizuaiă a lui Nicu Stan este străbătută de o 
impresionantă tensiune vitală. Există în re- 
prezentările” sale o putere temperamentală 
ca și în biologie strins legată de individ, 
transfigurarea unui eian datorat unui șoc 
pornit din lumea obiectivă a mării. Cum altfel 
aș putea tălmăci forța liniilor de fugă din am- 
piele compoziții ale Răscoalei, cadrele largi 
de cer ameninţător și pămînt de lavă împie- 
trită între care tălăzuiesc mase omenești, 
cind pe viriuri de val încărcate de violență 
(atacul conacului). cînd în abisuri de neant în 
care săiăşiuiesc sufletele morţilor (confrunta- 
rea cu armata). Nu încerc să idealizez, există 
în acest film destule rezolvări facile derivate 
din canoanele timpului, dar primordial şi înăl- 
țator în măiestria operatorului (nu uitaţi, fil- 
mul venea după Pădurea spinzuraților) este 
sentimentu? de compasiune, care se naște 
din combustibilul sensibilităţii sale, o senza- 
ție plămădită dim mierea sufletului, şi îi tre- 
buie căldura inimii lui Nicu Stan ca să-i dea 
duh sau să lumineze depărtările unei lumi noi 
unde plutesc speranțe necunoscute. Opera- 
torul nostru filmează cu patimă, cu știința 
proporțiilor de frescă; e! aruncă năvodul 
transparențelor în- oceanul opacităţilor telu- 
rice şi, tot el, ridică în fluiditatea mișcărilor 


subiect liber 


Pe acești actori 
nu (prea) i-aţi văzut 
pe ecran... 


Cas Babii: artist de înaltă pertor- 
manţă al Teatrului din Brasov (166 km dis- 
tanță de capitală). in martie 1988 are 50 de 
ani. A deținut roluri multe şi importante, 
într-o carieră bogată. A fost un voios Tobby 
în „A douăsprezecea noapte" de Shakespeare 
şi un misterios Goldberg in „Serata“ de Ha- 
rold Pinter, o savuroasă Chiriţă în travesti şi 
un melancolic Chirică în „Omul cu miroaga“, 
Anton Pann in frumoasa piesă a lui Blaga și 
un pastor onctuos în „Vrăjitorul din Salem”, 
un nostim Cetăţean turmentat și un frumos 
rege scit agrest în „Muntele“ de D.R. Po- 
pescu. A creat personaje de prim plan, proe- 
minente scenic, în piese de Mihail Sebastian, 
Teodor Mazilu, Dumitru Solomon, Paul Eve- 
rac, Ecaterina Oproiu, Tudor Popescu, Os- 
valdo Dragun. Ostrovski, lbsen, Marlowe şi 
ciîţi aiţii incă. Claviatură genologică vastă, ca- 
pacitate -de a desena fizionomii distincte in 
toate stilurile și modalităţile teatrale, cu prac- 
ticarea unui joc modern, esenţializat, eficace, 
recunoscut ca atare de intreaga critică spe- 


Un matelot 
călăuzit 
de steaua polară 


de aparat flăcări de vibrații ale ţăranului răz- 
vrătit. O imagine de o forţă covirșitoare ca un 
element al naturii. 

Experiența cinemascopică din Răscoala 
avea să fie dusă mai departe într-un alt film, 
Columna, handicapat din start de succesul 
fără precedent al Dacilor. Stăpinind la per- 
fecţie tehnica de lucru, Nicu Stan se eviden- 
țiază, cu această ocazie, prin arta de a de 
cupa cadrul în „cimpuri“ succesive, înțele- 
gind, prin aceasta, iscusința de a descurca 
masa policromă de opacitate, a stabili per- 
spectiva structurilor geometrice fără a fringe 
unitatea construcţiei, din învălmășeala de oa- 
meni și animale, construcții romane şi ele- 
mente de recuzită etc., imaginea aceasta se 
ordonează în registre distincte de interes vi- 
zual printre care alunecă aerul, dind transpa- 
renţă, adincime și atmosferă întregului film. 
Măiestria operatorului 'este și o problemă de 
aerisire. Epoca respiră dintr-o ordine a ca- 
drului, invadatorii şi invadații se „armoni- 
zează“' compozițional, ca într-un tablou de 
David, peste care pluteşte o aură romantică 
de cromatism strunj!. ideea impiacabilă a 


„împăcării“ impusă de un destin istoric. 

Este momentul consacrării. Cei de o seamă 
îl privesc admirativ și ceva mai protocolar, iar 
pentru studenţii ce mişunau prin studiou, fă- 
cindu-şi practica prin echipele de filmare, re- 
laţia „magistru — discipol“ se stabilește prin 
„maestre“. Tradiţia începe să-și spună cuvin- 
tul, iar generaţiile mai tinere de operatori 
care se vor afirma după anii '70 datorează lui 
Nicu Stan respectul față de pionierat. Cu vi- 
goarea și inventivitatea spiritului tinăr, ei se 


“vor dezlănțui spre alte formule estetice, se 


vor avinta orbește către „mare“, decupind 
curcubee marine de senzaţii impresioniste, 
cu miros de alge și aer sărat, dar drumul lor 
către soare şi arpegii majore de culoare trece 
peste „podul de la Cernavodă” construit cu 
trudă, migală şi curaj de predecesorul lor. 
Socotesc că în materie de imagine, Nicu Stan 
este un Saligny al studioului, un constructor 
ispitit mai puţin de mondenitatea epatantă a 
reprezentărilor cit de durabilitatea lor. Ră- 
mine insensibil la jocul de artificii al unei pe- 
rioade febrile cind exagerările de tot felul fac 
deliciul galeriei zgomotoase şi filmează tihnit 
punindu-şi camera in slujba ideii. 
Optează, așadar, pentru Puterea și adevă- 
rul, Clipa, subordonindu-se necondiţionat te- 
mei, ceea ce cerea o transfigurara frenetică, 
obținută din reprezentări dense, dramatice. 
Fulguraţiile luminoase ce irump din „tene- 
brele puterii“ sporesc atmosfera de incor- 
dare, creind o viziune coşmarească cu umbre 
groase, abundente, bituminoase, brăzdate de 
striații luminoase, uneori pină la incandes- 
cență, ce dau naștere la efecte de contrast 
puternic, efecte apropiate de cele obtinute în 


Nicu Stan: şi ca regizor, semnînd alături de scenaristul 
Romulus Lal, Cale liber (cu Enikă Silagyi Dumitrescu) 


cializată. Deţinător a numeroase premii tea- 
trale, ciștigător, pe merit, de distincţii la toate 
concursurile naţionale la care a participat. 
Foarte popular, afişul în care figurează exer- 
citind o atracţie specială asupra publicului. 

Posedă un instinct sigur al roluiui şi intra 
Intr-o remarcabilă comunicare cu partenerii 
Ba chiar, în momente în care simte cå şi-ar 
depăşi confrații atrăgind atenţia asupra sa — 
prin virtuțile roiului şi (ori) avantajele inter- 
pretării — se disimulează, făcind cu genero- 
zitate parte și celuilalt (celorlalți) — cum s-a 
intimplat în spectacolu! cu piesa lui A. Ghel- 
man „Într-un parc,pe o bancă” 


ap de afiş în teatru. Dar 
în film? (Costache Babii) 


Ar putea deține orice rol bărbătesc, de 
orice virstă adultă (arată a avea mult mai pu- 
țin decit o jumătate de secol), in prezentare 
directă sau în compoziție, în dramă sau in 
comedie, în filme istorice sau de actualitate. 
L-au prețuit regizorii lon Şahighian, Marietta 
Sadova, George Rafael, Eugen Mercus, Mir- 
cea Marin, lon Maximilian, profesorii săi Ju- 
les Cazaban, Marin Moraru. Toţi cei care 
montează spectacole cu trupa brașoveană îl 
solicită in distribuţie. 

Dar pentru că n-a părăsit niciodată Brașo- 
vul; şi n-a prea fost chemat la televiziune; și a 
avut sfiiciunea moldovenească de a nu-și 


Vi-l recomandăm, stimaţi 
regizori (lon Miinea) 


jocul de alb-negru at gravurilor. Portretele 
respiră naturalețe şi prospețime, o linie credi- 
bilă, iar coloritul bogat, în nuanțe tranşante, 
factura delicată a detaliilor semniticative, no- 
biețea luminii învăluitoare dau acestor peli- 
cule prestanța virtuozităţii, atestind prezența 
la Nicu Stan a unei strune lirice de mare sin- 
ceritate. 

Filmele au succes, autorul imaginii dobin- 
deşte „putere“ asupra obştei, „adevărul” artei 
sale autentice se impune, într-un cuvint, Nicu 
Stan a prins „clipa“ și, de acum incolo, „omul 
cu ochiul de un milion de dolari“ capătă sta- 
tut de cap neincoronat al operatorilor din 
Buftea, cu blazonul garnisit de cele mai 
multe premii naţionale. 

Şi, totuşi, o umbră de insatisfacţie plutește 
în sufletul „bătrinului lup de mare". Filmase 
energic și durabil, laboratorul îl complementa 
pentru imaginea sa robustă, apreciată „Ja ex- 
port" şi de televiziune, dar nemulțumirea, ne- 
declarată fireşte. pleca de acolo că nu incer- 
case să-şi schimbe stilul, să cinte pe altă 
coardă, cea a generaţiei tinere. Se alătură lui 
Alexa Visarion şi realizează Înainte de tăcere, 
o imagine criptică cu umbre translucide şi 
străluciri misterioare. cu griuri bogat valorate 
şi luminoase care împrumută fotografiei re- 
flexe calme, surdinizate, de argint nepolizat 
sau de sidef. O imagine bizantină, dacă mă 
pot exprima așa, nițeluș enigmatică, cu sen- 
suri ce nu se lasă ușor captate, care avea să-i 
aducă cea mai conciudentă recunoaștere 
peste hotare, trofeul pentru cea mai bună fo- 
tografie „Mejor Fotografia” la Festivalul San 
Sebastian (Spania) 1979. după știința mea, 
singurul premiu internaţional de imagine din 
cinematografia noastră. 

În filmele Mireasa din tren (1980) sau 
Punga cu libelule (1981), revine ia uneltele 
sale obișnuite, cu o forţă a sincerităţii speci- 
fică talentului său, fără emtază, fără retorică 
şi, în acelaşi timp, cu o deplină stăpinire a le- 
gilor compoziţiei şi o îndrăzneață manevră de 
a se mișca liber, pentru a pune accente, a da 
expresivitate, a articula și a dinamiza mișcă- 
rile. Şi filmele ce vor urma, Dragostea şi re- 
voluția - (1983), Acasă (1985), semnate de 
operatorul Nicu Stan, vor trăda mereu și me- 
reu, prelung ca un cintec de sirenă, aceeași 
predilecție pentru spaţii largi, folosirea acelo- 
raşi nuanţe de albastru, verde, galben și roșu, 
cu un adaos de auriu menit să încălzească 
toate tonurile, dind mai multă strălucire între- 
gii imagini, devenită astfel mai blondă, mai 
solară. in inchipuirea mea rămine un copil al 
mării, tonic și generos, în opoziţie flagrantă 
cu mulţi confrați de generaţie vizind vagul 
sufietesc al celor prinşi în „jocul“ cinemato- 
grafic, lipsa de vitalitate, insuficiența preocu- 


părilor. 
Din 1981 se lansează în regia -de film reali- 
zind Un re (1981), 


| pentru 

Vreau să ştiu de ce am aripi, Furtună în Paci- 
fic (1985), Cale liberă (1987). Critica îi este, 
în general, favorabilă recunoscind în autor un 
talent viguros, trădind sensibilitate și, floare 
rară, sinceritatea discursului. Se bucură de o 
primire caldă şi peste hotare, de-ar fi să po- 
menesc doar marele premiu al Festivalului de 
la Cartagena (1982) pentru filmul său de de- 
but regizoral. 

Aceeași pasiune pentru „depărtări” aceeași 
chemare irezistibilă câtre o câlătorie a spiri- 
tului, demonstrind, dacă mai era nevoie, că 
drumul parcurs de inspiraţie rătăcește fără 
știrea noastră în noaptea adincă a ceeace nu 
știm că știm. Principiul filmelor sale este miș- 
carea, puterea lor, ritmul, forța de convin- 
gere; iar Nicu Stan, incorigibilul constănţean, 
reproduce pe ecran spiritul ideilor născute 
din senzaţii, legătura lor organică cu marea. 

„Dintre sutele de catarge“ ale cinematogra- 
fiei, este printre puţinii pe care nu-l vor 
„sparge vinturile, valurile...”. 

-> Constantin PIVNICERU 


oferi serviciile; și teatrul său n-a prea frec- 
ventat, cu turnee, capitala, contactele sale cu 
cinematografia au tost pină acum atit de rare 
că nu merită numărătoarea. L-a observat mi 
se pare. o dată, cu ceva mai multă luare-a- 
minte, Dan Piţa. 

Poate că în a doua jumătate a secolului pe 
care-l are de trăit... 


Gabriela Cuc, actriță a Teatrului din Arad 
(45 minute distanță de Capitală cu avionul 
Rombac). În ianuarie 1988 a implinit 32 de 
ani. A absolvit Institutul de teatru din Tg. Mu- 
reș, la clasa profesorului Constantin Co- 

escu, 

Pe scena teatrului din Reșița a susținut ci- 
leva roluri mai mult sau mai puţin insemnate, 
în piese ele însele mai mult sau mai puţin im- 
portante, sub veghea unor regizori mai mult 
sau mai puţin relevanţi. Totuși a fost remar- 
cată: pentru harurile-i fizice naturale și pen- 
tru francheţea interpretării, pentru adecvarea, 
cu naturaleţe și spontaneitate, la personaj. A 
stirnit interes prin felul cum a conceput-o pe 
Voichița din „Balconul”, puternica dramă a 
iui D.R. Popescu, sau prin laconismul inter- 
pretării în Francine din „Ospăţul generalilor” 
de Boris Vian. 


A constituit o revelaţie in „Pescărușul” de 
Cehov (Nina. Zarecinaia), memorabil specta- 
col gindit de marele regizor Aureliu Manea, 
una din personalităţiie captivante ale regiei 


' româneşti contemporane (actualmente făcind 


parte din personalul artistic al teatrului de 
păpuşi din Cluj-Napoca). Cu acel! prilej, ac- 
trița s-a distins prin parcurgerea unei game 


largi de tonalități, rafinament, atitudine, finețe 
psihologică, concepție polifonică a rolului, 
puterea de a-l asimila integral, fluent, fără 
distorsiuni şi fără imondicii in momentele ce 
s-ar fi pretat. 


A mai jucat la Brașov, o vreme, impunin- 
du-se în rolul Ea din „Nu sint Turnul Eiffel". 
La Arad are succes in mai tot ce susţine sce- 
nic. „Calandria” de Bibienna i-a oferit o 
șansă; „Scene din viața unui bădăran” de Du- 
mitru Solomon, alta. „Noaptea incurcâturilor“ 
de Oliver Goldsmith i-a pus în evidenţă, din 
nou, posibilităţile comice. 


Doar două filme. Nu-i prea puţin? 


Gabriela Cuc în tis de ianuarie 
> 
” 


A figurat, pină acum, în două filme: Vis de 
ianuarie și Pădurea nebună. Nu știu dacă re- 
gizorii in cauză au regretat distribuirea. Din 
cronicile de film nu reiese prea mare lucru - 
in ceea ce o privește. dar pentru citi nu prea 
reiese cine știe ce din multe cronici teatrale și 
cinematografice? 

S-o mai aşteptăm. Deocamdată, o fotogra- 
tiază, din faţă și din profil, persoane diligente 
de la Serviciul Actori al centrului de produc- 
ție cinematografică. 

Problema e insă cine se uită la fotografiile 
Ii relatie Serviciu — în afară de cei care 
le fac... 


lon Minea: După ce l-au văzut dind viaţă 

u o fervoare şi cu o profunzime neobişnuite 
rolului lui Salieri în „Amadeus“ de Peter 
Shatter (turneul Teatrului din Oradea in Ca- 
pitală) mulți bucureșteni de specialitate și 
unii laici s-au intrebat, înminunindu-se — 
cum zicea Eugen Lovinescu — unde a fost 
pină acum acest actor? 

Unde să fie? Pe scena Din anul 1954, de 
cind a isprăvit studiile de artă dramatică sub 
privegherea profesorului Marcel Anghelescu. 
A avut o perioadă bucureșteană, cind s-a în- 
tiinit cu regizorii Horea Popescu, Dinu Cer- 
nescu, Sorana Coroamă şi cu autorii Cara- 
giale. Goldoni. Arthur Miller, Aurel Baranga, 
la Studioul actorului de film şi la fostul teatru 
„Delavrancea”. Au mai trecut vreo doi ani pe 


la Baia Mare, ca să se intinească oarecum 
cu Shakespeare şi Mihail Sebastian, Şi pe 
urmă, s-a stabilit pe viaţă la Oradea. 

E greu să intocmești o listă cu tot ce a ju- 
cat (şi joacă) aici. Vom spune doar că i-a 


conceput cu aceeaşi dăruire și cu același har 
pe Michelangelo al iui Kirițescu şi pe Chiriac 
al lui Caragiale pe molierescui Georges Dan- 
din și pe cehovianul Dron, apoi fâpturi gin- 
dite de autorii români contemporani de la 
Teodor Mazilu la Marin Sorescu, de la Dan 
Târchilă la Mircea Bradu, dind certificat de 
naștere unor personaje inedite, botezind dra- 
maturgi, lansind piese. 

E un talent matur, un bărbat care știe så 
stea şi să umble pe scenă cu forţă și cu dis- 
tincţie, stăpinind tainele meseriei, angajind 
impetuos eroul în acţiune, rostind cu limpe- 
zime, pozind cu inteligenţă, făcind totul, tot- 
deauna, cu cea mai mare seriozitate. 

A obţinut premii naţionale de interpretare. 
Este considerat un actor de bază al trupei 
orădene. S-a bucurat de preţuire in turneele 
întreprinse de acest teatru peste hotare — și 
au fost vreo citeva. E preferat de regizori 
pentru rolurile capitale ale pieselor din toate 
repertoriile. 

L-am văzut, recent, interpretind scinteietor, 
aplaudat fiind necontenit, la scenă deschisă, 
rolul Directorului de teatru din ultima pre- 
mieră a instituției. „Zece hohote de ris" de 
Tudor À 

M-am străduit sã-mi amintesc de aparițiile 
sale pe ecran. 

Nu-mi amintesc, ori poate memoria mea ci- 
nefilă nu-i îndeajuns de mobilată. Parcă în 
Citadela sfărimată, de mult... ori, pentru ci- 
teva secunde, in Concurs-ul lui Dan Pita... 

Dar ă timpul pierdut. N-au fost des- 
coperiţi de film, ceva mai tirziu decit meritau, 
şi Dorel Vişan, Nicolae Albani, Paul Lavric, 
Remus Mărgineanu, Șerban ionescu? 


Valentin SILVESTRU 


Un memorabil rol de compoz 
Marga Barbu, Domnişoara Aurica, 
eroina lui n Barbu, 
în filmul lui Şerban Marinescu 


pictorița de costume 


Primul film, 
primul premiu 


Foon în dezordine, bucāți de mătase, 
creioane — bineinţeles colorate, citeva perle 
deşirate, un gind ascuns, o crispare fericită 
— un film norocos — o amintire cu toţi stri- 
gind într-o piaţă pietruită, între fațade de „Ci- 
nematograt Marconi“, „La șicul elegant”, „Lo- 
teria Campus și Bassa". O, ce minune! O 
echipă cu echipaj, echipa unui film minunat 
Domnișoara Aurica. Şi noapte printre petro- 
maxuri legate complicat, şi frică de a nu 
adormi, cum s-ar zice, în post. Pentru câ 
acolo, cind totul pare că se termină, abia in- 
cepe. Aurica invăluită în aura ei de desuetu- 
dine, Gică Hau-Hau şi lonică Pară, Carmen 
Popescu și tinărul frumos ca Ramon No- 
varro... Gata, gata, gata! Adică încă un pic de 
pieptănat, încă un retuș puternic și foarte 
„marcat și toţi albiţi şi revopsiţi dintr-o cutie 
cu cremă de formulă „magică” (citeva pirami- 


Cînd experienţa 
debutului 
echivalează 

cu o veritabilă 

lecţie de cinema 


doane, dar de preferință aspirine pisate în 
unt de cacao). Fiecare se așează în locuri, pe 
locuri deja stabilite. Se poate incepe? incă 
un reflector care pilpiie, al patrulea raff de 
sus, puţin de indreptat, o pălărie gri cu pana 
găsită in ultimul moment, agâţată într-o cu- 
vertură, încă un pic de timp pentru o nădu- 
şeală de teamă, cind sunetul clachetei izbuc: 
nește şi, de aici, se poate incepe. Începe fil- 
marea și „restul“ (printre care și eu!) râmine 
într-un loc ascuns, ferit de ochii camerei de 
luat vederi. Şi acolo mai poţi vorbi, comenta. 
stingheri și, din cind în cind, de fapt mai to! 
timpul, auzi: Liniște, vă rog. se filmează! Prin- 
tre prafuri de fumigene, in fiecare dimineaţă 
uneori și noaptea, cam două luni cit se fil- 
mează, te intilneşti în piața de carton a Grivi- 
tei reconstituite, te surprinzi privind înainte, 
așa incit privirile să nu se întilnească in 
obiectivul aparatului de filmat. Experienţă în 
curs de desfăşurare, prej de un film. Te eli- 
berezi treptat de frică, nu mai tresari, îi reca- 
peți calmul, te cocoţi în trăsură. Ceea ce 
poate „pleca din tine“, se șterge, restul ră- 
mine într-un decor, acum imprejmuit și ghim- 
pat. Linişte, vă rog, s-a filmat! 


Oana TOFAN 


Oamenii de aur ai studioului 


regizorul 


Spectacolul 
spectacolului 


A. avut, la început, sentimentul unui im- 
posibil impact: de o parte spectacolul festiva- 
tului, de cealaltă parte echipa de filmare O 
tehnică aproape incomodată de o altă teh- 
nică — cinema-ul, firesc și el o artă, dar bi- 
necunoscută prin puterea ei devoratoare. De 
o parte concentrare la bagheta lui Perrison, 
Conta, Baci, Mandeal... de cealaltă parte 
atenţia la bagheta invizibilă a regizorului. De 
multe ori asemenea concentrări creau stări 
imprevizibile — de la amabilitatea cu care 
priveau interpreţii echipa de filmare, pină la 
furie. ŞI, totuși... motor! Uite, s-au rupt fire 
din arcușul lui Tretiakov în apoteoticul con- 
cert. Mandea! accelerează... acum! Jean Per- 
rison este amabil, gestul baghetei are ceva 
dintr-un menuet, chiar dacă dirijează un con- 
cert Enescu... atenţie la vioara întii, atenţie la 
violoncele... nu, mai aşteptăm, o reacţie, da, 
dirijorul japonez s-a oprit... şi acum ceartă 
orchestra... o ceartă laudind-o, „sinteţi o 
mare orchestră, o foarte mare orchestră“, 
apoi îi facg praf, Cristian Mandea! îi bagă-n 
toate prizele, parcă nu are timp, se răstaţă la 
înalt voltaj, lon Voicu are tandreţe, privirea 
lui a văzut multe, vioara nu mai este un in- 
strument, care trebuie îngrijit, iubit sau râsfa- 
țat sau chinuit, nu, Voicu a trecut toate 
aceste etape, vioara face parte din el, este le- 
gată de umărul lui, este aproape o prelungire 
nefirească a trupului și a miinii, ea nici nu 
mai există... acum! Motor! Motor, Doru Segal! 
Motor, Goldgraber! Ilie Valentin are o cameră 
instalată la ieșirea din scenă. E în culise. El 
trebuie să prindă momentele pe care nimeni 
din cei prezenţi nu le văd. Radu Zamfirescu 
înregistrează. E! știe fiecare partidură. E sufi- 
cient un semn. Două trăiri, poate la fel de in- 
tense, chiar dacă, în aparenţă, o echipă ne 
mișcată nu poate să spună mare lucru baleri- 


Wa 


nilor din grupul baletului contemporan (Le- 
ningrad) într-o ameţitoare și totuși atit de ar- 
monioasa „Nuntă a lui Figaro“... Unu, doi și 
trei și... încă o dată... ridicări de brațe, sărituri 
înalte, încă o dată, acum, unu, doi, trei, pa- 
tru... nu știu cîtă peliculă se trage, dar numar 
în gînd, unu, doi, trei, patru, chiar dacă este 
nemișcare sau doar imperceptibile gesturi ale 
unei echipe care a trecut prin tot, dar absolut 
prin tot ce se poate întimpla într-o sărbătoare 
a sufletului care s-a numit Enescu, care se va 
numi veșnic Enescu! 

Cine spunea că „astăzi privirea a dat fali- 
ment..., da, Attali, că trebuie receptat totul 
prin sunete, prin muzică... că mintea umană 
se va sprijini pe abstracțiuni, nu, asta nu 
cred, nu am voie să cred că imaginea şi mu- 
zica fac un tot, nimeni nu va tulbura acel 
spectacol al privirii, nimeni nu trebuie să uite 
că imaginea găsirii de sine este sublimă cind 
are nevoie de uitarea de sine! Filmul trebuie 
să însemne în primul rind, în cazul festivalu- 
lui acesta, efortul, supranaturalui efort, 
uneori, care duce la eliberarea energiilor prin 
muzică. Chiar Enescu dădea etortului pro- 


Nouăzeci şi nouă 
la sută 
efort 
şi unu la sută 
inspiraţie 


centaju! de nouăzeci și nouă la suta, iar in- 
spirației doar unu la sută, numai că un artist 
adevărat trebuie să fie conștient de acest unu 
la sută 

Zile de repetiţii, zile de spectacol, nici o zi 
de pauză, nici o oră de relaxare... Ateneul a 
devenit un palat al minunilor, după care ine- 
vitabil se iasă cortina... o nouă ieşire la 
rampă și linişte. 

Ecouri, comentarii, telexuri, note de jurnai, 
cronici şi tot restul. 

Într-o cabină de montaj, se fac racorduri, 
Mira Acristei montează, pe partitură de mu 
zică, un nou Festival Enescu privit printr-un 
mic ecran, muzica se derulează înainte și ina- 
poi, fiind, pe rînd, Beethoven, Enescu. Dvor- 


i 


Filmare pe platoul 4 la Ripa dracului (1956). 
Sub globul luminos, regizorul Jean Mihail, la aparat 
operatorul lon Cosma, la mixer-sunet, inginerul Bujor Sur 


inginerul de sunet 
Gel ce aude 
și cu ochii 


i onoteca din Buftea nu-i prea arătoasă la 
prima vedere, cîteva încăperi în care de-abia 


te poți mişca datorită zecilor de dulapuri me- 
talice tixite cu bandă magnetică — role de 
celuloid păstrate în condiţii speciale — şi te 
surprinde mai ales tăcerea de aici, fiindcă, în 
realitate, totul seamănă cu o imensă cutie a 
Pandorei din care, dacă ar „scăpa“ vreodată, 
în același timp, toate sunetele înregistrate, 
s-ar isca un vacarm care ar betegi toate ure- 
chile aliate pe o raza de aproximativ zece ki- 
lometri. Nu exagerăm cu nimic, pe benzile de 
celuloid sint păstrate coloanele sonore ale 
tuturor filmelor, începind cu muzica unor 
compozitori celebri, trecînd prin toate tipurile 
de ambianţă sonoră, cum ar fi zgomotul unei 
piețe în zori de zi, ce se aude într-o gară cînd 
sosește sau pleacă un tren, zgomotul de fond 
al unei berării, la ora cînd nimeni nu mai cu- 


jak, Bach... iar derulată, o muzica ciudată, as- 
trală, înainte, înapoi, armoniile din sala de 
concert devin armonii de montaj, se incearca, 
se reface, se taie, se remontează, trudă pen- 
tru muzică. Fac un bilanț, ecranul mesei de 
montaj se stinge și el, şi mă gindesc dacă ci- 
neva m-ar întreba ce cred despre muzică aș 
face doar o enumerare simplă: Orfeu a im- 
blinzit fiarele, a mişcat din loc copacii, Amp- 
hion a atras peștii, David a vindecat nebunia 
lui Saul cîntind din harpă, adică... adică fără 
muzică poate că am fi fost definitiv condam- 
nai la tăcere! 7 


Tereza BARTA 


Le ca si acad 
Valentin Uritescu și Doru Bandol 
în Vară scurtă, filmul de 

al Terezei Barta 


... aflat acum la un modern 
pupitru de comandă 


noaște numărul halbelor etc., etc. și pina la 
cum clămpăne o barză cind vine primăvara, 
cum „bate“ un motor de tractor de prin anii 
'50 sau, pur şi simplu, cum adie vintul în mij- 
locul Bărăganului și cum crește griul... 

Se zice că Pitagora auzea muzica sferelor, 
fiindcă numerele emit şi ele sunete, tabla în- 
mulțirii fiind o simfonie gigantică, ceea ce 
ne-ar permite sâ-l comparâm pe Pitagora cu 
Beethoven și pe Beethoven cu Newton și 
poate că, deja, vă întrebaţi ce legătură au 
toate astea cu filmul, chiar dacă stelele de ci- 
nema sint uneori comparate cu planetele (ci- 
neva scria: „Greta Garbo egal Constelaţia 
Berenice”), alteori cu ecuaţiile, numerele 
pare sau impară, radicalii și logaritmii. Legă- 
tura există, vă asigur, n-avem decit să vă 


debut 


compozitorul 


Am învățat „la film“ 
cît în . 
trei conservatoare 


P.. emoţiile, succesele și satisfacţiile 
ce mi le-a oferit cinematografia în cei 25 de 
ani de muncă, timp în care am scris partitura 
muzicală la 40 lung-metraje și multe 
scurt-metraje, vreau să mulțumesc întii celor 
ce mi-au dat această posibilitate și apoi 
să-mi depăn niște ginduri in legătură cu mu- 
zica de film. Ceea ce spun eu acum poate nu 
este o noutate... Ea, muzica de film, trebuie 
să fie un acompaniament agreabil care să in- 
soțească stări emoţionale. Trebuie să fie pre- 
zentă fără să deranjeze. Nu poate să facă mi- 
nuni într-un subiect şters, fals, fără viață. Cu 
toate invențiile spectaculoase ale imaginii, 
muzica nu poate ajuta cu nimic un subiect 
fără subiect. Ea vine să întregească specta- 
colul, să. convingă — unde poate convinge. 
İn perioada cit am fost legat de studiourile 
Buftea, de masa de montaj, de sala de mixaj, 
am înțeles că muzica pentru film este la fel 
de importantă ca și imaginea. Să-mi fie cu 
iertare, uneori, poate, chiar mai mult. Sigur, 
fără imagine nu există film, dar muzica pen- 
tru film poate trăi și dincolo de imagine — de 
cinema — , iar cind se întimplă să facă, im- 
preună cu povestirea și realizarea ei, casă 
comună (ceea ce în filmele noastre nu se in- 
timplă întotdeauna) este superb. Se mai aude 
citeodată la ieșirea din sala de cinematograf: 
„Filmul nu mi-a plăcut, dar muzica este fru- 
moasă“. Cui ajută acest lucru? Întotdeauna 
„jluziile“ peliculei sint scuzate. Rezultatul de 
după proiecție, oricum ar fi el, este, adeseori, 
scuzat. Dar, niciodată, muzica unui film nu 


spunem cu ce se ocupă un inginer de sunet, 
adică un specialist în electronică şi acustică, 
în microfoane de toate tipurile și aparate de 
înregistrat supersofisticate, un artist al sune- 
tului și-un colecţionar migălos, care aude tot, 
așa cum camera de luat vederi vede tot, şi 
care știe să treacă în coloana sonoră a filmu- 
lui exact ceea ce trebuie să se audă, începind | 
cu vocile actorilor şi cu muzica și stfirşind, 
cum am zis, cu foşnetul griului în bătaia vîn- 
tului. Cînd vedeţi într-un film o vrabie ciri- 
pind pe streașina unei case din Maramureș, 
ceea ce auziţi nu-i chiar vrabia din Maramu- 
reș, ci un mic fragment din fonoteca din Buf- 
tea, adică ciripitul unei vrăbii din curtea stu- 


Să ştii să captezi 
pînă 

şi foşnetul griului 

în bătaia vîntului 


dioului, înregistrat și păstrat în arhiva de su- 
nete, asta numindu-se în limbaj tehnic 
play-back, ceea ce se întîmplă și în cazul ac- 
torilor, fiindcă la marea majoritate a filmelor 
dialogul e post-sincronizat, vocile fiind înre-, 
gistrate în condiţii speciale de laborator 

Priza directă, adică înregistrarea directă în 
timpul filmărilor e şi ea folosită, dar pentru 
banda ghid, adică pentru ceea ce urmează să 
se înregistreze spre a fi cu adevărat auzit. 
Există şi filme în care tot ce se aude e luat în 
priză directă şi cu asta se ocupă tot inginerul 
de sunet, adică tot Bujor Suru, acest bănă- 
tean de pe lingă Lugoj, „fruncea“ Liceului 
Coriolan Brediceanu, în urmă cu ani, şi 
„(runcea“ unei promoţii de absolvenţi ai Poli- 
tehnicii din Bucureşti — secţia electronică — 
de prin anii '60, intrat acum cu brio în cea de 
a treia fază a unei tinereți care-l avantajează, 
autor nu numai a numeroase studii despre 
sunet — se zice despre Bujor Suru că aude şi 
cu ochii — ci și a numeroase glume despre 
arta filmului, actori, cascadori, cintăreți, com- 
pozitori, instrumentiști, afoni şi voci celebre 


este scuzată. Un crîmpei de laitmotiv aşezat 
pe imagine unde trebuie face cit toate vor- 
bele de după premieră Sunetul muzicii este 
cel mai sublim cod internaţional. Sunetele ar- 
monioase pe care le intilneşti pe ecran iţi in- 
tră în suflet chiar dacă nu ințelegi limba in 
care se vorbește. Muzica face oamenii mai 
buni — așa se spune. Ei îi stă bine lingă dra- 
goste, dar îi stă și mai bine acolo unde este 
nevoie de ea. În munca mea cu filmul am 
căutat să colorez imaginea cu secvențele 
mele muzicale, acolo unde am putut. M-am 
apropiat, la început timid, mai pe urmă cu in- 
drăzneală și, pină la urmă, am reușit să-mi 
dau seama cum trebuie scrisă o muzică de 
film, dar, mai ales, cum trebuie să sune ea pe 


Muzica 
nu poate salva 
un subiect 
fără subiect, dar... 


imagine. Am învățat în acești ani cit în trei 
conservatoare. Muzica pentru film este creată 
să facă plăcere spectatorului, să incinte! Cind 
muzica de film este lirică, plină de melodie, 
s-o lăsăm mai incet cu zgomotele! Cind o 
temă muzicaiă (laitmotiv) îşi deapână frumu- 
sețea nu mai este nevoie să trinteşti o ușă, să 
lași robinetul să curgă, să auzi pașii pe asfalt. 
Am intilnit asemenea situaţii și am avut dis- 
cuţii cu unii regizori care, la mixajul general, 
accentuau zgomotul!? 

Acest domeniu — cinematografia — dă po- 
sibilitate compozitorilor de a crea, bineinţeles 
după pricepere şi talent, muzică nebânuit de 
frumoasă... Partiturile muzicale pe care le-am 
semnat la unele filme sint poate cele mai de 
preț realizări ale mele. Am scris muzică între 
simfonic — cameral și ușoară, după cum a 
fost cazul. Am scris muzică veselă, antre- 
nantă, cu ritm, uneori plină de melancolie, al- 
teori cu melodie optimistă sau tristă... Dar am 


de pe toate meridianele. A venit la Buftea în 
1950, ca asistent de sunet la filmul În sat la 
noi (regia Jean Georgescu) și în următorii 38 
de ani a făcut tot ce se poate face în aceasta 
profesie, inclusiv stagiul militar, facultatea, 
întemeierea unei familii și ciştigarea unui 
înalt prestigiu profesional — ca operator plin 
a debutat în 1954, cu Popescu Zece in con- 
trol (regia Traian Fericeanu) — continuind cu 
ipcă vreo 70 filme artistice de lung metraj, 
onorat cu numeroase premii, inclusiv premii 
de creaţie literară, pentru aportul său la dez- 
voltarea cinematografiei naţionale. Să amin- 
tim doar citeva filme: Puterea și adevărul 
(1972, regia Manole Marcus); Filip cel Bun 
(1974, regia Dan Pita); Tănase Scatiu (1975, 
regia Dan Piţa); Orgolii (1981, regia Manole 
Marcus); Liceenii (1986, regia Nicolae Cor- 
jos), şi să-i dăm cuvintul, pentru a înțelege 
cite ceva din marea aventură a sunetelor 


Muzicii îi stă bine lingă dragoste: Un oaspete la cină 


de Ion Bucheru şi Mihai Constantinescu, compozitor Temist 


cle Popa 


(cu Ruxandra Bucescu şi Gheorghe Csâpo) 


scris și muzică „de serviciu“, inutilă, pentru 
câ aşa mi s-a cerut, la unele secvențe unde 
era dialog, zgomot și ambianţă sonoră — 
agresivă. 

Libertatea și varietatea ce o oferă muzica 
pentru film sînt elemente importante pentru 
compozitor. Nu o dată această muzică o as- 
culţi în sălile de concerte, simfonice, came- 
rale, etc. In acest cadru divers, am fost tonic, 
liric, dezinvolt, firesc, iar discursul muzical — 
pe cit am putut — l-am gindit generos, su- 
gestiv, a avut mișcare, a fost dulce și, uneori, 
molipsitor. Am colaborat cu mai mulți regi- 
zori. Unii avind pretenţii și puncte de vedere 
justificate asupra coloanei sonore — asupra 
muzicii — alţii, nu. Cu unii dintre ei am im- 
părţit succesul și am legat prietenii. Am com- 
pus muzica unor filme care au luat premii in 
străinătate și în ţară, dar am scris și muzica 
unui film care a obținut premii de la regie 
pînă la costume și unde muzica de la care 
pornise ideea filmului (fiind musical) a fost 
lăsată în plata domnului, deși, după părerea 
cronicarilor, era cel mai valoros component 
al filmului. 

Pentru mine are o importanță deosebită 
Premiu! ACIN obţinut pentru muzica filmului 
Un oaspete la cină. Mă bucură că muzica 
acestui film a fost răsplătită și consider că ea 
se alătură realizării lui Mihai Constantinescu 


Bujor Suru: „Sunetul e o dimensiune a rea- 
lului, realitatea universală a sunetului e o di- 
mensiune la fel ca şi celelalte unanim ad- 
mise. În film, el înseamnă chiar mai mult, nu 
numai în sensul că sunetul completează ima+ 
ginea, ci și prin valenţele afective pe care le 
adaugă. Tăcerea e şi ea sunet şi o folosim ca 
efect sonor cu rezultate remarcabile... Muzica 
se compune nu numai din sunete muzicale, 
ci şi din tăcere şi s-ar părea, ca să glumim 
niţel, că nu-i mare lucru să fii compozitor 
ilustru dacă știi să umpli cu note muzicale 
golurile dintr-o tăcere mai lungă. Avem în fo- 
notecă mii de kilometri cu tăcere și ținem la 
benzile astea ca și la muzica propriu-zisă, fi- 
indcă tâcerea e tot muzică. Nota cea mai su- 
avă dintr-o simfonie, dacă o analizezi ternei- 
nic, apare ca zgomot, ca de altfel şi zgomotul 
care, gindit cum trebuie, e şi el muzică.. 
Tehnica din ultimile decenii are şi-o latură 


Secvenţă din filmul lui Augustin Buzura şi Manole Marcus 
Orgolii (cu Victor Rebenpiuc, Silviu Stănculescu, 


Mirela Gorea şi 


Adina Popa) 


sau, poate, tuturor partiturilor muzicale pe 
care le-am scris peliculelor regizate de acest 
delicat și serios prieten. Mă mai bucur și 
pentru că pe un perete din camera mea de 
lucru va fi această diplomă oferită de ACIN 
purtind semnătura lui Geo Saizescu. Am trăit 
în mijlocul echipei de fiimare și, odată cu 
spectacolul cinematografic, se implinea, iși 
făcea apariţia, şi muzica lui. A fost un subiect 
ce mi-a servit ideile mele sonore cum nu se 
poate mai bine. Am prețuit colaboratorii 
acestei echipe precum și pe toţi colaboratorii 
mei din Buftea. Cind scriu aceste rinduri, sint 
în curs de a mai definitiva o muzică pentru 
un nou film al regizorului Mihai Constanti- 
nescu şi sper ca, și de astă dată, să impărțim 
succesul impreună. 

Poate am avut mai mult noroc decit talent 
și, poate, am avut parte de regizori buni cu 
care m-am înțeles. Am lansat împreună multe 
șlagăre, multe cintece îndrăgite de copii, de 
tineret, de spectatorii fără virstă. Poate sînt și 
fericit că muzica mi-a fost și îmi este prie- 
tenă, o prietenă care m-a înțeles și pe care 
am servit-o. Ea cîntă bucuriile și tristețea oa- 
menilor, emoţionează, dă speranțe și, uneori, 
alină suferinţe. 


Temistocle POPA 


i 
negativă, ca să-mă exprim politicos, a invadat 
casele oamenilor cu niște instalaţii care te 
fac să regreţi că nu ești surd. Filmele cu 
multă gălăgie mă fac să-mi amintesc cu nos- 
taigie de gloria de altădată a filmului mut 
Paradoxal, dar filmul mut avea şi el sunetul 
lui, un sunet inconfundabil şi imperceptibil 
pentru microfoane, sunetul unei mari arte au- 
tonome. Gindiţi-vă numai la privirile lui Char- 
lot şi Malec, ia muzica perfectă a acestor pri- 
viri... Noi, inginerii de sunet, trăim o dramă 
continuă: auzim prea mult, ne-am obişnuit să 
analizăm sunetele, să le defalcâăm în părţi 
componente şi să facem o adevărată vivisec- 
ție a lor..În funcţie de vîrstă, ființa umană are 
nevoie de intensităţi diferite ale sunetului, 
aşa se explică apetitul tineretului pentru bo- 
xele capabile să cutremure un bloc de locu- 
inte cu ultima noutate rock sau folk... La 
filme, sînt pentru priza directă doar dacă ea e 
făcută foarte bine, altfel mă declar adeptul 
post-sincronului, asta avantajindu-l deseori 
pe interpret. Cu compozitorii Adrian Enescu, 
Cornelia Tăutu, George Grigoriu, Dan Du- 
mitriu — ca să nu amintesc decit citiva — co- 
laborez perfect, ştiu sâ-mi aduc partea mea 
de contribuţie în mod onest, fiindcă ei înșiși 
ştiu-să creeze o muzică corespunzătoare fie- 
cărei pelicule. Sint și mari compozitori care 
nu prea știu să facă muzică de film... inginerii 
de sunet din Buftea sint profesioniști de 
clasă, de n-ar fi să-i amintesc decit pe Anu- 
șavan Salamanian, Tiberiu Borcoman, Gheor- 
ghe Ilarian, Nicolae Cioică — aceștia din ge- 
nerația mai veche — și pe Sotir Caragaţă şi 
Horia Murgu, din generaţia nouă. Pe ceilalți 
colegi, înscrişi pe generice, îi consider la fel 
de buni profesioniști, tot ceea ce auziţi 
într-un film trece prin aparatele și urechile 
lor, inclusiv minunatele pauze sonore în care 
filmul, ca artă în primul rînd a ochiului, poate 
respira liniştit...” 

Bujor Suru e mare meşter în zicerea amin- 
tirilor, așa că, în continuare, îl ascult poves- 
tindu-mi despre cineaștii de altădată, unii tre- 
cuţi de mult în lumea sunetelor perfecte din 
istoria cinematografului românesc și pe care, 
tocmai datorită filmului, îi revedem și-i auzim 
uneori în proiecţiile de la Cinematecă. 


Marcel PĀRUS 


O iubire care spulberă 
tele” /Buletin de Bucuresti de 
Munteanu și 
Catrinel 


filmul românesc în dezbatere 


D acà am fi tentaţi sa comparăm filmul de 
dragoste cu literatura din care se inspira 
uneori (ori nu se inspiră îndeajuns) n-ar tre- 
bui să neglijam „un amanunt“ ce ne-ar ajuta 
sa-l intelegem — poate — mai bine, atunci 
cind îl învinuim de excesiv lirism. Şi anume, 
că în această direcţie, istoria literaturii ro- 
mâne a omologat foarte multe valori lirice, în 
timp ce genul epic — baiadă, epopee, roman 
de dragoste — sau genul dramatic sint mai 
puţin reprezentate. Pisc literar a! sublimului 
iubirii, la noi există poemul „Luceatărul“ şi 
nu | dele indrăgostiților, povestiri-acțiune 
ca „Tristan şi Izolda", „Romeo şi Julieta”, 
„Manon şi Des Grieux". lubim în felul nostru- 
și asta transpare citeodată pe ecran — mai li- 
ric-contemplativ şi mai puţin patetic, specta- 
cular. lubim (poate) mai resemnat-mioritic, 
(Manole îşi sacrifică femeia dragă în numele 
idealului estetic și Ana accepta, nu se re- 
voltă), cu toate că două eroine din marea li- 
teratură, Anca din „Năpasta“ și Vitoria Lipan 
din „Baltagul“ sint firi pâtimașe, conflictuale, 
înfruntind „bărbătește“ destinul, opunin- 
du-i-se in numele dragostei. in spiritul aces- 
tor aparte „cazuri“ literare, la ambele ecrani- 
zări primează latura spectacular-dramatică, 
rară, cum, spuneam, în peisajul liric cinema- 
togralic. Și lâsind uneori în umbră analiza. 
subtilităţile sentimentului. 

Adaptările „in forță” artistică după Slavici 
(Moara cu noroc, Dincolo de pod, Pădurean- 
ca sau cele după Rebreanu, (Pădurea spinzu- 
raţitor, lon, Ciuleandra) au preluat, in stil na- 
rativ clasic marile drame sentimentale provo- 
cate de prejudecâţi istorice, sociale, naţio- 
nale. subsumind viguroasei picturi de epocă, 
de moravuri împinse în prim plan. povestea 
de dragoste propriu-zisă. Izvorul literar ofe- 
rea, desigur, condiționarea socială puternică, 
dar au fost și cazuri (nu neapărat cele citate) 
în care dilatarea fundalului rezulta dintr-o 
prejudecată care a funcţionat o bună bucată 
de vreme, facind multe victime (estetice) Şi 
anume, aceea că iubirea, ea singură, des- 
prinsă de context, ar fi o tema neinsemnată, 
minoră, intimistă, insuficientă pentru a justi- 
fica o mare operă. 

Cu Camil Petrescu adus pe ecran, latura 
de analiză psihologică a sentimentului (iubi- 
rea-gelozie, devenită obsesie maladivă) s-ar fi 

tut dezvolta cu mai mult succes dacă n-ar 
i fost oarecum forțat cadrul social, frămîntă- 
rile epocii. uneori în dauna explorării pasiunii 
devoratoare 

Ciţiva mari scriitori contemporani au furni- 
zat cinematografului motive de aprolundare a 
crizei iubirii minată dinafară — ori, şi mai 
grav, chiar din interiorul ei — de prejudecăţi 
mai vechi ori mai noi. Eugen Barbu cu drama 
social-sentimentală Facerea lumii (noi), D.R 
Popescu cu Fructe de pădure (puritatea amă- 
gia de frivolitate), Dinu Săraru: Clipa și Paul 

verac, O lebădă iarna — (la ambele, dragos- 
tea sacrificată din lașitate, oportunism); Mih- 
nea Gheorghiu (iubirea ca eva- 
ziune) sau Zodia fecioarei (iubirea damnată 
de triste moșteniri de familie), Nicolae Bre- 
ban: (Răutăciosul adolescent (frica de „meza- 
lianţa” social-intelectuală), Fănuș Neagu: Liş- 
ca — iubirea totală, asumată pină la capăt,și 


„aranjamen- 
Francisc 
Virgil Calotescu, cu 
Dumitrescu și Mircea Diaconu) 


alţii. The last but not least, Marin Preda cu 
elegiacul Mare singuratic. adus pe ecran mai 
puțin convingător, dar mai ales cu „intrusui“ 
devenit imposibila iubire intr-o inspirată tài- 
macire regizorala a lui Constantin Vaeni. De- 
sigur, nu toate filmele au atins aceeași va- 
loare artistică in preluarea filosofica a „senti- 
mentului unu” (cum îl numește un minunat 
poem fără cuvinte, doar imagine tălmăcind 
un univers plastic impregnat de iubire), dar 
fiecărui titlu din cele amintite îi datorăm ci- 
teva secvențe de dragoste memorabile, într-o 
posibilă, virtuală antologie, „cintarea cintări- 
lor“ cinematografice. Cu preponderență poe- 
tic-muzicale, „anotimpurile“ iubirii la Savei 
Stiopul, mai realist polemice la Cristiana Ni- 
coiae (De dragul tău Anca, Al patrulea 
pară... cu un abur fantast-baladesc la Şer- 

n Marinescu (Moara lui Călifar) sau la loan 
Carmăzan ), (într-un registru tragic la 
Cristina Nichituș (Pădurea de fagi) — tabloul 
liric contemplativ al „sentimentului unu“ se 
întregește cu noi culori, nuanţe, irizări 

Singulară în acest peisaj, prin tonul ener- 
gic-polemic cu prejudecăţi moderne instalate 
după abolirea celor „clasice“, — or concomi- 
tent cu ele — Malvina Urşianu aduce dragos- 
tea în conflict deschis cu orgoliul (Gioconda 
fără suris). Orgoliul unei femei ce încearcă să 
se convingă că poate trăi doar pentru și prin 
profesie, „sterilizindu-și” sentimentele. 

Tot un suicid sentimental realizează și per- 
sonajul din filmul lui Mircea Daneliuc, opera- 
torul din Proba de microfon cind silește viața 
så imbrace tipare prestabilite, sau tinărul din 
Pas in doi al lui Dan Piţa, nehotărit în opţiu- 
nea sentimentală pină la a provoca deznodă- 
mintul tragic al poveștii. O străveche prejude- 
cata a „mezalianţei” sociale o îndepărtează 
inițial pe Alexandra din Serata de unicul om 
care o putea salva de pustiul unei vieţi ste- 
rile, în timp ce o altă eroină creată de Mal- 
vina Urşianu, Leonora din Figuranțţii, reușește 
să depășească obstacolul „barierelor“, rămi- 
nind lingă omu! drag. 

Pe lingă intervenţia brutală a părinţilor în 
hotărirea tinerilor, Un oaspete la cină de lon 
Bucheru şi Mihai Constantinescu are meritul 
de a sugera și primejdia — poate mai se- 
rioasă — ce ameninţa cuplul, dinăuntru: re- 
zistența tot mai slăbită la uzura cotidiană, la 
solicitări de tot felul. 

Cu o matură punere în pagină a valorilor 
puternic emoţionale, Promisiunile Vasilicăi 
Istrate și Elisabetei Bostan ofereau spectato- 
rilor dileme de morală a dragostei și de mo- 
rală în general, probleme de conștiință senti- 
mentală. Cu nerv şi talent — iată, acum în 
genul parodiei muzicale, — sint ironizate de 
același tandem artistic, relaţiile părinţi neinţe- 
legători — tineri îndrăgostiţi, în cea mai re- 
centă, exuberantă declarație pe note, în Zim- 
bet de soare. 

Dar, să recunoaștem, marele film de dra- 
goste (ca și marele roman românesc de dra- 
goste) n-a apărut încă. Cel mai iubit dintre 
pâminteni rămine. în continuare, cu nostalgia 
celui mai frumos sentiment neimplinit în viața 
ecranului. Dar cum la români nostalgia, do- 
rul, prevestesc iubirea, să așteptăm noi şi mai 
substanţiale „declăraţii“... care sa nu ramina 


simple declaraţii. A MĂNOIU 


De o primăvara atit de frumoasă in 
acest februarie încît dacă ești, cit de cit, un 
om „de bun simţ“ nu se poate să nu te îndra- 
gostești sau măcar să te reindrăgostești, cái- 
dura și fericirea pe care o emani să gra- 
beasca natura să-ntlorească din nou... să 
umbli aiurea și să uiţi de treburile tale zilnice, 
de datorii și de îndatoriri chiar și de articolele 
care nu se lasă scrise pe astfel de timp... Dar 
să legi iubirea de gitul unui singur anotimp e 
o prejudecată — dar să faci filme după filme 
şi toate personajele să se indrăgostească de 
cine și cind trebuie, totul doar spre binele 
producţiei, spre binele căminului cu „gospo- 
dina cea frumoasă face mincarea gustoasă”, 
spre binele filmului şi cuminţeniei noastre 
mature și, evident, plină de prejudecăţi... e şi 
asta o prejudecată. Prea vrea filmul, cind e 
vorba de iubire, să facă ce nu au reușit la 
timpul lor, legile vreunei societaţi — sa cu- 
minţească ce e de necuminţit.., Noroc cu cła- 


sicii şi cu ecranizările! Noroc cu Rebreanu, 
Camil Petrescu, Agirbiceanu, Călinescu: Kiri- 
tescu... şi mai puțin noroc cu șirul infinit de 
perechi, așa zis „contemporane“, care se 
mută din film în film, schimbindu-și doar nu- 
mele și înfăţişarea, dar nu și prostul obicei 
„de a se ţine de mină pinâ-n poartă“. imitind 
uimiri multiplicate și neprivindu-şi muza în 
ochi niciodată! Nu ştiu cind, cine şi de unde 
a nascocit vorba asta: „...vreau o dragoste 
ca-n filme! — pentru că dacă măcar o sin- 
gură data mi s-ar fi dezvăluit iubirea atit de 
sărăcăcioasă, de puţină şi de neinspirataă, 
mi-aş fi ales mai bine să fiu iască pe un co- 
pac uscat. Deşi ne tot inspirăm „din viaţă”, 
prejudecățile ne împing mereu spre tiparul 
unor iubiri „mărţişor” (potcoavă, inimă cu să- 
geată, trifoi cu patru foi) — poţi să le porţi în 
piept cu șnuruleţ și ac de gămălie (puţin sá 
te lauzi, puţin să te-nțepi) 
Mă gindesc cu tandreţe la iubirea Adalgizei 
pentru Matei din avea, cum 
s-ar spune, „ceva special“, sărea puţin din 
model... Mi se face un fel de dor de... „dorul 
de dor” al chelnăriței Ani din La capătul li- 
niei... Dacă stau bine să mā gindesc m-am și 
spînzurat din iubire în lon și am fost mincată 
de lupi (din neiubire) in Femela din Ursa Ma- 
re... Poate filmul Promisiuni a incercat să 
atace una din prejudecățile cu care ne-am 
obișnuit... Probleme personale este un film 
aproape uitat, in care nu mai știu cum mă 
chema și ce nume de personaj am iubit.. 
Să-ţi vorbesc mine e ultimul film şi 
vad pe peliculă toți anii incolonaţi în care 
parcă inainte de toate, mai ales meseria 
aceasta am iubit, cu prejudecățile mele și ale 
ei! 
Un fe! de regret mă cuprinde pentru prea pu- 
tinuli cu care ne mulțumim. Prejudecata apa- 
ratului de filmat de a se mişca şi de a nu în- 
tirzia o secundă în plus pe un chip... Teama 
şi frica de ridicol, ocolirea „subiectelor deli 
cate” — iubiri eminamente „constructive” — 
ghilotine morale... așa cum ne-ascundem în 
viață, ascunzindu-ne caraghios și în film, pre 
judecata cu care ne apârâm, prejudecata cu 
care ne oferim. 
„lumea se-ndrăgosteşte în fiecare minut al 
anului și minutul care declanșează miracolul 
nu e intotdeauna cel mai fericit ales. 
Filmul poate alege 
Noi nu. 

toana CRĂCIUNESCU 


reu de spus după care logică se ames- 
tecă lucrurile în viața noastră. Atita muncă, 
atita necaz, atita dragoste. Şi totuși, întotde- 
auna proporția este aproximativ cea pe care 
o merităm, chiar cînd este inegală și pedepsi- 
toare. Vreau să spun că, în general, cine nu 
are dragoste, nu merită s-o aibă, această 
floare a vieţii, neputind răsări şi viețui, decit 
în starea prielnică de generozitate și frumu- 
sețe a ființei noastre. Este unul dintre mira 
colele repetabile, ca și nașterea sau moartea 
De aceea trebuie plătită o vamă, mereu alta 
care uneori poate fi chiar mai mare decit me- 
ritul sau vina dragostei. 

Cică viața s-ar uni cu arta și greu de gasit 
operă în literatură sau film care să nu aiba 
această respirație fierbinte, incepind de ia 
„Anna Karenina” pînă la filmele indiene. De 
aici încolo încep diferenţierile, dar noi ne 
gindim numai la operele care nu profită de 
sentimentalismul nostru, pentru a ne stoarce 
o lacrimă. Arta îşi sacrifică eroii în dorința sa 
de exemplaritate. Și vina dragostei devine în 
„Romeo și Julieta”, meritul dragostei, prin 
moarte. 

Şi iată nobila noastră menire de a retrâi 
vieţile exemplare ale eroilor din cărți plătind 
la rîndul nostru vamă pentru dragostea spec- 
tatorului. Şi nu mi-e teamă sau rușine så mă 
mindresc că parte bună din personajele mele 
și-au meritat lacrima sau zimbetul spectato- 
rului, care, spre bucuria noastră, este tot un 
fel de dragoste pe care noi, actorii, ar trebui 
s-o meritâm. 


Mircea DIACONU 


A oo cu mare plăcere și cu puține 
„graţii” invitaţia gentilă de a participa la un 


înfruntă istoria 


O iubire ce 
i de Mircea 


colocviu despre un subiect atit de fierbinte și 
râscolitor, care de-a lungul timpurilor a prile- 
juit nașterea atitor capodopere literare şi ci- 
nematogratice, n-am realizat că am comis o 
nesâbuinţă. in sinea mea, cele două noțiuni 

- dragoste şi prejudecată — erau două va- 
lori „complementare“ și atît, mi se pârea ca 
demonstraţia putea fi aidoma unui exercițiu 
algebric unde se rezolvă o ecuaţie în care 
cele două necunoscute se influențează, se 
determină şi se potențează reciproc. Ce 
eroare! Nu apuc eu să aștern o frază pe hirtie 
că vine în goană celălalt Eu și ma prelu- 
crează: 

— Cum îţi îngădui tu, biet histrion, să te 
amesteci în lucruri care nu te privesc? Cum 
de te incumețţi tu să abordezi o problemă de 
creaţie care nu este a ta? 

— Păi, dacă... 

— Nici un dacă... Eventual, dacă ai avea de 
jucat un roi „tematic“... Altminteri, problema 
aparţine în primul rind scenariştilor, în al doi- 
lea regizorilor, apoi esteților, pe urmă croni- 
carilor, spectatorilor și în fine, tuturor celor 
care-și dau cu părerea despre film. 

— Şi despre teatrul. 

— Da, aici ai dreptate... Ei, dacă tot faci pe 
firoscoasa, cu mine, dâ-mi numaidecit cinci 
titluri care ilustrează tematica! 

— Romeo şi Julieta, Hiroșima, mon amour, 
Anna Karenina, Splendoare in iarbă, Pe ari- 
pile vintului... 

— Nu, dragă, nu! Doar este vorba de filmul 
românesc! 


In răspărul prejudecăţilor 
cinematografice (Mariana Cercel) 


ie s} Daneliuc. 
loana Crăciunescu şi Ștefan Iordache 


în prim plan cinematografic - 


— Păi, dragoste şi prejudecată în filmele 
noastre? Mai curind mi se pare că a devenit 
o prejudecată ideea unui film de dragoste 

— Eşti insuportabilă! Și mă rog, Gioconda 
tără suris, Meandre, Enigma Otiliei, imposi- 
bila iubire, O lumină la etajul zece, nu ti-au 
spus nimic? E 

— Ba da! Mult, uneori foarte mult, datorita 
si performanțelor artistice feminine. Da’ spune 
și tu, n-ar fi grozav dacă ar fi lăsat personajul 
feminin să circule mai liber prin lumea filmu- 
lui și să iasă din vitrina unde a lost cam tin- 
tuit în citeva arhetipuri? 

— lar ai dreptate, trebuie sa recunosc... Și 


cred că voi, actrițele, aveţi tot dreptul să lan- 


saţi un apei câtre cei răspunzători pentru de- 
venirea voastră profesioniă, dar mai ales - 
tru ceea ce se oferă publicului nostru atit de 
Senei ri: SOSI 
— Atunci: S.Os.! 

7 Mariana CERCEL 


Trei personaje: 
adevărul, binele, 
frumosul 


U n ceas oprit, un ceas stricat, un ceas cu 
limbile moarte, de două ori pe zi arată ora 


O iubire ce știe să opteze 
(Sania -albastră de Fănuş Neagu şi loan Cărmăzan, cu 
Diana Gheorghian, Bogdan Stanoevici şi loan Georgescu) 


„exactă, ceea ce înseamnă că noi stăm în 
timp, deşi el este o prejudecată a noastră. 
Stranie prejudecată! 

Adevărul nu are bun simţ. E! se are numai 
pe sine. Morala este un fapt de viaţă care 
provoacă jubilaţie. A fi moral înseamnă a fi 


fericit! Ce altceva mai moral decit o fată ti-- 


nără îndrăgostită. Cea mai simplă poveste de 
dragoste din lume: un el s-a întilnit cu ea, 
s-au plăcut, s-au luat și au trăit fericiţi pînă la 
adinci bătrineţi. Această poveste care sea- 
mână cu a mii, zeci de mii de cupluri, nua 
spus-o nimeni, nu a fâcut nimeni film după 
ea... Toate abaterile de la această poveste au 
fost analizate, răstălmăcite în zeci de variante 
cu capete de afiș: Romeo şi Julieta, Tristan și 
Isolda etc. În mai toate abaterile apar compli- 
caţii. Complicaţii în general datorate preju- 
decăţilor stratului social în care se desfă- 
şoară povestirea... 

e Extras din Jurnal Sania albastră, 1986: 

Jocul, la un tinar cuplu de îndrăgostiţi, nu 
este altceva decit căutarea sufletului dincolo 
de instinctul primar a! plăcerii. Un joc ambi- 
guu al cunoașterii interioare... Din tăceri, din 
respiraţie... Poate există un moment cînd res- 
piraţia lor bate același puls, cind toate forțele 
ajung la unison, atunci poate cei doi devin 
Unul, sufletele lor se contopesc într-unul sin- 
gur, și noul suflet poate fi stea sau pasăre de 
noapte... Treziţi la realitate se pot simţi 
străini sau uniţi pe viaţă. 


e Din Jurnal la Lișca, 1982: 
Intre Lişca şi Şerban, soldatul care o 


curtează și o cere de nevastă, relaţie de dra- | 


goste va fi: la nuntă Silicâi. Şerban îi va da 


un măr, după ce va lăsa să curgă dintr-un | 


deget trei picături de sînge pe el. Lișca îl va 


pastra și cind îl va conduce pe Şerban la 


marginea satului pentru a pleca pe front, la 
despărțire îi va da mărul și va lăsa.să curga 
trei picături de singe pe el. Șerban va pieca 
şi Lişca își va privi degetul care singerează. 


Fetele mari poartă, la horă, capul de cuc în. 


sin ca să lie dorite de flăcăi. Cu limbă de cuc 
se menește de dragoste. Inima de cucuvaie 
pusă pe pieptul unei femei adormite o face 
pe aceasta să descopere toate secretele iubi- 
rii. Oul de cucuvea face tenul mătăsos, iar 
singele de pui de cucuvea face părul creț.. 


Dacă existența unui cuplu de îndrăgostiți 
am nota-o ca pe o fracţie și la numărâtor am 


“pune Adevărul, Binele, Frumosul, iar la numi- 


tor Neadevărul, Uritul, Răul, este evident că 


fracţia (existența cuplului) ar avea valori po- 


zitive atunci cind Neadevarul, Râul, Uritul nu 
prea există. Fracţia ar avea valoarea 1 sau o 
constantă cind valorile de la numărător și nu- 
mitor ar fi egale... Binele cu Râul, Adevărul 
cu Neadevărul, și Frumosul cu Uritul ceea ce 
înseamnă că existența e o continuă fărimiţare 
a contrariilor care trebuie să păstreze un 
echilibru periect — dragoste ectă... echi- 
librată. Și cind Răul, Neadevărul, Uritul sint 
zero, fracţia tinde la infinit. Aici contează de- 
monstraţia pină a ajunge la zero cu cele trei 
valori: vezi Romeo şi Julieta... O dragoste în 
eternitate. Şi mai întotdeauna cind ele sint 
zero, e, din păcate, prea tirziu. 


O iubire care . 
Declaraţie de dragoste 
cu Teodora Mareş și Adrian Păduraru) 


Şi o altă posibilă poveste de dragoste. Po- 
vestea are misterul ei, mister care aparţine lui 
Fanuş Neagu, un mare scriitor. Tot două per- 
sonaje: pe el îl cheamă Niţă, pe ea Vica. Ea 
are un copi! din flori, el este cam fătălău. În- 


tre ei, ca doi străini căsătoriţi dintr-un aranja- 


ment, stă copilul. Ca o puritate. Ca o floare. 
Şi el, Niţă, Ñ indrăgește. incepe sâ- iubească. 
Ea, care din pricina copilului din flori a fost 
terfelită, umilita, priveşte cu duioșie cum pri- 
mul om se uită cu dragoste la copilul ei, și-l 
îndrăgește pera. Şi Niţă, fātālāul, devine al 
ei, alături de copil. Şi-n acest transfer de iu- 
bire, copil-mamă, bârbat-copil-mamâă, cea ca- 
re-și regăseşte sufletul e ea, Vica. Şi viaţa ei 
curge acum normal, are copil, are bârbat, to- 
tul adoarme în ea ca o bunăstare. Nu simte 
nici ironia satului de cimpie, nu simte nici 
bolboroseala celor care, la capătul lumii în- 
gină răutăți cînd ninge în Bărâgan. Pentru ea 
viața a încremenit în bucurie. Piná cînd? Pina 
cind copilul moare. O, Doamne! Și atunci se 
“năruie totul. În continuare... Dar continuarea 
nu-şi mai are rostul. Povestea de dragoste a 
fost spusă, rămine să învingă Adevărul, Bi- 
nele, Frumosul... Râmine... Depinde cum. 


loan CĂRMĂZAN 


Dragoste 
și prejudecată 


D.. 


te și prejudecată. Prima tentație a 
oricui rostește cele două substantive puse 
într-o asemenea relație, dar neraportate la un 
context anume, ar îmbrăca forma unei intero- 
gaţii: De ce? De ce „dragoste“? De ce „preju- 
decată”? Și, mai ales, de ce o astfel de rela- 
ție, care — e ușor de înțeles — nu trimite la 
un raport copulativ ci, poate, dimpotrivă... 
Răminind și noi la această primă tentație, 
sintem obligaţi să observăm avalanșa lui „de 
ce“. Așadar, să luăm întrebările pe rind... 
De ce 7... Privind cuvintele scrise 
astfel și ascultind, pe dinăuntrul fiinţei, ecoul 
lor, simțim cum orizontul înțelegerii se tul- 
burā: întrebarea e absurdă! Răspunsul, dacă 
am încerca să-l găsim, ar fi sinonim cu cel ce 
s-ar potrivi altei întrebări: de ce viață? Căci 
+. dacă dragoste nu e, nimic nu e!'... „Mitul 


fericirii... prin iubire” — despre care vorbea 
_ Marin Preda — „n-a incetat şi nu va inceta să 


existe pe pamu nostru“... și, atita timp cit 
fiecare suflet, ajuns, într-o vreme sau alta — 
în sensul de: la un moment sau altul — să 
simtă cum în grădina lui cresc fiori, va urca 
și... va cobori pe treptele de purpură sau de... 


zgură ale acelui mit, întrebarea, sigur, e ab- 


ştie să aștepte 


surdă! E ca şi cum s-ar spune: De ce vine 
primăvara? (la propriu: adică anotimpul...), 
Şi. totuşi. nu auziţi cum se încordează din 
preajmă-ne, cu ton mustrător desigur, alte in- 
terogaţii, ori cum se subţiază, oprindu-se în 
vif de ac, posibile suite de exclamaţii?... 

Acum ţi-ai găsit să te indrăgostești? Acum, 
cînd trebuie să dai treapta? (A, nu, treapta 
nu, că ar fi prea devreme... deși..; deci re- 
luăm...) Cind bate la ușă examenul pentru fa- 
cultate? (Da, ăsta da, e un motiv... serios...) 
Oare?! Căci această intrebare trebuie pusă în 
legătură cu alta: Poate fi oprită primăvara? 
Deci, prin sinonimie, poate fi impiedicat 
sufletul „să inmugurească”?... Răspunsul, 
pentru suflet, ar putea fi şi aceasta: Da, dacă 
ai cap... care „să controleze”... Nu să impie- 
dice — așa ceva este aproape imposibil — ci 
să controleze ca florile ce-şi vor destace co- 
rola să nu sutoce contextul, să nu obtureze 
lumina cu sclipirile lor... 

vorbele din jur nu ne dau încă pace: 

— Şi tocmai de ăsta? Ori... de asta ţi-ai gă- 
sit să te indrăgostești?... Sau (șoptește ait 
glas, ingrijorat): 

— Dacă nu s-ar îndrăgosti tocmai acum!... 

Priviţi-l pe Socrate... În camera lui, for- 
mează un număr de telefon... O caută pe ne- 
poata sa, proaspătă studentă. 


— Vreau să te rog ceva — spune profeso- i 


rul, în timp ce se gindește dacă e bine ce 
face. H 


— În legătură cu Anca? întreabă fata, ne- 
mai aşteptind. 

— Ai ghicit! 

— Mă lași să ghicesc mai departe? E vorba 
de-un băiat, nu-i aşa?... Era şi timpul — ar fi 
putut continua gindul ei — clasa a XI-a. după 
treaptă şi inainte de „bac“ și de facultate, e 
vremea cea mai bună pentru... visuri, pentru 
poezia inimii... ) 

— Nu vreau să-i impun Ancăi gustul meu... 
Te-aş ruga totuși... Am ajuns, deci la preju- 
decată!... Să rememorăm replici... 

— Ce-ai găsit tu așa interesant la el? 
(adică la Doru, la sportiv, pristenu Ancăi). 

În timpul acesta, un gind, aflat de santi- 
nelă, îl trage de minecă (pe Socrate): 

„Da' stai omule, că, la urma urmei...“ 

„Nici o „urma-urmei” — îi răspunde So- 
crate aproape enervat: mie nu-mi place băia- 
tul şi gata!“ 

. „Şi pentru ce, mă rog? Că doar te pretinzi 
filozof. Trebuie argumente! Le ai?” ` 

„Pe unele da! Pe altele... le presimt!“ 

„De pildă? . - r - 

„E un tip mediocru! Ori eu pentru An 
vreau mai multi... i 
T „Mă faci să rid: nu cumva vrei să spui că 
eri asta trăiește numai de pe urma genii- 
lor 

„Nu, dar eu pentru Anca...” € 

„Nu pricep: ţi-a cerut-o de nevastă? E pur 
și simplu o experienţă de viaţă! Pojar! O sà 
treacă!” Lin: 

„Şi dacă nu trece? Sau cine știe cum va 
trece?" A 
„Mai lasâ-mă, domnule, câ devii cara- 
ghios!...” i 5 

Observăm că lucrurile se complică... Le lā- 
såm şi noi, cu gindul la bietul Socrate, tatăl... 
„marele” Socrate, care are argumente și solu- 
ţii pentru orice obstacol şi care acum, pus pe 
jar, îndurerat, ajunge să se intrebe (ca un tei 
de răspuns la vorbele şi mai îndurerate, ale 
angg: „Ce știi dumneata?"): Chiar ce știu 
eu? 

Ştergind de lacrimi ochii trumoși ai Ancăi 
(noi, nu Socrate), s-o privim cum aleargă pe 


"aleea unui parc spre terenul de unde Doru 


joacă tenis (după ce-i spusese acestuia: „azi 
n-am chef de tenis! Salut!)... 

_— Ştiam că ai să vii! îi spune băiatul cu 
zimbet cald pe faţă, de după peretele de 
sirmă „Cu ochi” al terenului... 

Priviţi-o cu atenţie: nu vi se pare că fiinţa ei 
a tresărit?... Să-i ascultăm monologul... 

„Așa, deci ! își spune fata: „Ştiam c-ai să 


- viil", fapt egal cu „Sint sigur de tine, de sufle- 


tul tău!“ Bine și în definitiv, nu aceasta este 
realitatea? rostește gindul fetei. Ce e râu în 
faptul că nu ţii neapărat să ascunzi un adevăr 
al ființei tale?" 

Ajuns aici, gindul acela se pomenește re a 
în faţă cu cel puțin două probleme. Mai intii, 
acel adevăr, apărut în pragul lumii cu miinile 


„goale; neapărat de nimeni, contind doar pe 


tăriile lui, poate oricind să devină vulnerabil. 
În al doilea rind, ca să poată trăi liber, să nu 
se sufoce, el, acel adevăr. are nevoie să se 
afle pe aceeași treaptă cu un altul — geamăn 
ca natură și aspirație, şi rezistență, să poată 
constitui în orice moment, indiferent de „in- 
temperii“, un intreg, ca emisfereie de pe 
„Poarta sărutului“. 

„Și totuși, se revoltă sufletul Ancăi, de 
unde ideea că trebuie să iubești în funcție de 


„cit te iubește celălalt? Ce, sintem la tirg? Îmi 


dai atit, îi dau atit?! Omul, independent de 
toate realităţile din jur — trage Anca o con- 
cluzie, pe care o așează drept temelie spre 
limpezirea ființei sale — iubește cit poate şi 
ami pons el, in ciuda oricăror pretenții şi 

„Şi-atunci — se ițeşte o altă idee-intrebare 
— ce facem, dăm buzna peste lume cu ceea 
ce este ai nostru, numai în numele faptului 


„că avem ceva al nostru, că simţim în noi 


crescind grădini de fiori? Nu e păcat, oare, 
să rupi acele flori spre a le așeza în glastra 
unei ființe care nu are nici o fereastră? Ori să 


"năzuieșşti să aşezi cu grijă săminţă în pămint 


pustiu?" 

Oglinda de dinăuntru începe să se tulbure. 
„Anca simte că ar trebui să alerge spre tatăl 
său, spre Socrate, să-l intrebe... Da, dar asta 
ar însemna — după capul ei (din clipa aceea 
ca şi de mai tirziu cind îi va spune şi-i va re- 
peta că este in stare „să-și rezolve singură 

'oblemele”) — să accepte să se sprijine, de 
a început, pe nişte cirje. 

„Nu, asta nu!" decide Anca... Dacă tatăl ei 
ei fi fost Socrate, mare profesor de filoso- 

e ' x 

Hm! | se pare caraghios acest gind. 

„Pentru asemenea trăiri și decizii, de bun 
simţ, işi spune fata, nu-ţi trebuie nici o filoso- 
fie, în afară de aceea a adevărului de viaţă! 
Altfel, ce s-ar fi făcut biata omenire?"... 

O vedeţi cum se încruntă? A pap la 
adevăruri, în posesia cărora — Simte şi Anca 
— nu e atit de ușor să intri. 

Imaginea de lumină din gindurile fetei se 
Clatină incă o dată! S-a molipsit, cumva, cu 
acest fel de întrebări, de la Socrate? O ase- 
menea contaminare n-ar fi nicicum păgubi- 
toare... E gindul nostru, desigur! Prejudeca- 
tă? Poate! Dar tăcută cu iubire! Cu neobosită 
iubire pentru minunea aceasta a lumii care 
aie: tinerii și chiar mai tinerii: adolescen- 
Hios 

Soluţii... pentru dezlegarea titlului acestor 


"gînduri? O mulţime! Dar, degeaba, nu se po- 


trivesc! Așa că... fiecare, trăind „mitul fericirii 
prin iubire“, 's-o ia pe cont propriu...! Nu însă 
fără a trage cu ochii la înțelepciune pe care 
viața i-o oferă la fiecare cotitură! ... Ce să-i 
faci, judecată de dascăl, care nu suportă să 
nu încheie măcar cu un sfat.. 


George ŞOVU 


13 


A 


Pădurea  spinzu 
(de Liviu Ciulei, 
cu Gina Patrichi 

Și Victor Rebengiuc) 


A 


note de regizor 


Izbinda gîndului 


d Ciulei era la al treilea film al sâu, pă 
trunsese cu un statut de artist în Cîmpiile Eli- 
see ale cinematografiei, cînd a realizat, Pădu- 


rea spinzuraților. Astfel, după ce filmase o 
secvenţă de inceput cu un actor ce i se pă- 
ruse prea romantic, stopase totul și o luase 
de la capăt cu altul mai vinos. O îndrăzneală 


mitologii 


l. ultimul trimestru al primului an de liceu, 
in clasa noastră s-a mutat o fată despre care 
profesorii spuneau că seamână cu Brigitte 
Bardot. Noi, băiețandrii incă nebărbieriţi 
prima oară, ignoram asemânarea, sau am ac- 
ceptat-o formal, după ce fusesem furați pour 
toujours de timiditatea bălaie a acelei fapturi 
întru totul neajutorate, rizind in hohotele unei 
melancolii. din care părea să nu poată ieși ni- 
ciodată. Sigur că a trebuit să-și iungească 
oricum-transparentul sarafan de elevă şi să 
fie așezată în ultima bancă, pentru ca privirile 
noastre să fie aţintite, totuși, spre tablă. Sigur 
că, pină atunci, cei mai mulţi dintre noi nu 

ustaseră“ (mulți nu gustă nici azi) vreun 
film cu Bardot. Dar asta conta mai puţin, pro- 
biema de-atunci era că fiecare se voia cole- 
gul de bancă al noii venite. Nouă venită care, 
îmi spun peste ani, nu părea nici cea mai 
deşteaptă, nici cea mai frumoasă, nici cea 
mai atrăgătoare, nici... Însă, ca un făcut, 
după ea se intorceau capetele pe coridoare 
sau pe bulevard, fie ele masculine sau femi- 
nine, juvenile sau cărunte, cu-acelaşi zimbet 
in gind, dintr-aceeași taină împărtășită com- 


pasional de toţi: ei, da, Brigitte! Capetele 
care nu se întorceau, trăgeau cu coada 
ochiului. lar de cei ce nici cu coada ochiului 
nu trăgeau, nu-mi amintesc... 

Sint momente, sau virste, sau împrejurări, 
cînd vrem să-i fim într-adevăr colegi de 
bancă lui B.B. ori altora ca ea. De ce aceste 
anodine „memorii“ constituie, pentru mine, 
singura introducere spontană posibilă la un 
fiim departe de-a fi o capodoperă, deși cu 
miză autobiografică, precum Viaţă particu- 
iară, de Louis Malle? (Una dintre ceie 
două-trei reuşite cinematogratice ale celebrei 
„Bébé“, unde ea, fostă balerină, apoi model 
fotografic, apoi star angoasat de fani, 
se-ndrăgostește de-un regizor de teatru, gă- 
sindu-și sfirşitul stupid la premiera, în aer li- 
ber, a unei piese de-a lui, pe care incerca s-o 
urmărească dintr-o poziție de spectatoare 
anonimă, ferită de privirile exasperante ale 
admiratorilor, poziţie, în fine „privată”, dar in- 
comodă, fatală chiar, undeva în spate, pe ti- 
gla alunecoasă a unei case — sfirşit d'em- 
bide, iacrimogen mai mult ca tragicogen, co- 
mun și altor filme onorabile ale Brigittei, ca 
Adevărul lui Clouzot sau Viva Maria al acelu- 
iaşi Malle). Cum se face că aventuroasa bio- 


stop cadru 


Una lacrima sul viso... 


P... afiṣul Miss-monde-ului zimbind 
atrăgător — cui? Tuturor. Nimănui! — bidi- 
neaua aşterne alene ait rind de imagini-iluzii 
despre „ideal woman“. Cinematograful, acest 
palimpsest al epocii vizualului va scoate la 
iveală mereu alte chipuri de frumoase ale zi- 
lei îndrăgostite, pentru o zi, de cite un stas al 
frumuseţii (al frumuseţii proprii, ori a „bărba- 
tului ideal” fabricat de computerul mitologii- 
lor în serie). Spre deosebire de alte surori în- 
tru amăgire, victime ale imaginii-tip (inspira- 
toare de mari filme, dintre care cel mai re- 
cent, Roza purpurie din Cairo), Darling, bo- 
varica mondena, e atrasă de un ideal (și el 
repede șablonizat) al unei iubiri absolut li- 
bere, neconvenţionale, antistas, apărind și 
dispărind la fel de uşor — crede ea — fâră 
complicaţii, așa cum se ivise. Un existenția- 
lism insular, influențat cumva de nouveile-va- 
gue-ul saganist francez, dar găsindu-şi și un 
oarecare sprijin în nonconformismul literatu- 
rii englezilor Osborne, sau Harold Pinter 
Doar că Schlesinger nu e un Godard şi nici 
un Richardson (Critica îl consideră out-sider 
al curentului free cinema, regizor apărut la 
refluxul valului furioșilor), iar Darling a sa e o 
anticonformistă mai moderată, de altminteri 
repede eşuată într-un matrimoniu cu titlu no- 


biliar. Mariaj cu un palat sicilian și un su- 
per-iacht britanic, Ca în cel mai aurit basm 
hollywoodian. Hohotul disperat al femeii, din 


şi o șansă uriașă. Căci, iată, vazută. azi. sec- 
vența aceasta de debut a filmului, ne ajuta să 
intelegem că regizorul işi găsise, astfel, nu 
numai interpretul ideal, ci, prin refilmare, își 
întruchipase cu fermitate și gindul. Într-ade- 
văr, „citit“ astăzi, fiimul acesta, ne apare ca o 
izb a gindului. A gindului creator, a gin- 
dului unui artist. Gind este unghiulaţia ex- 
trem de căutată pentru a da încadraturii por- 
tanța expresivă, necesară încărcăturii de 
semnale; gind este mișcarea de aparat ex- 
trem de sprințară, deloc previzibilă, dar me- 
reu definitorie de situaţii; gind este juxtapu- 
nerea eiementelor de simbol, de caracteri- 
zare, de șoc sau de informație, în interiorul 


grafie a actriței (exhibată în scandalul intimi- 
tâţii gate-n vileagul publicitar) era mişcata 
tocmai de nostaigia reversului existenţial, de 
fobia pentru studio, refugiată în idolatria ani- 
malieră? Oare stupetianta singurătate, a 
„amantei secolului“, nu era reflexul mizantro- 
piei melancolice, convertibilă, chiar ea, în re- 
velaţia sensului mai inalt al umanităţii? Și nu 
cumva, ingăduința sau atracţia noastră pen- 
tru nurlia vulnerabilitate a mizantropiei in- 
drumă com-pătimirea în sensul acestei reve- 
laţii? 

Dacă fotografia anunţa, prin reproducerea 
epuizantă a realităţii, declinul figurativului în 
artă şi-i stirnea deschiderea spre o abisală 
heraldică, romanul-fotogratic (prea puţin ci- 
nematografic) al senzualelor B.B. sau M.M. 
înseamnă, la fel, de mult exitusul actrițe- 
lor-păpuși. ultimatumul dat, de lipsa de pu- 
doare, feminităţii. Ameninţată cu ieșirea din 
mister, dezgolită, la propriu, de figuratul ei, 
femeia devenită obiect de cult erotic, 
nom-et-lorme (nâma-rupa, spuneau, în felul 
tenomenologiei lor, Upanișadele), grăbește 
prin cioplirea de idol, desprinderea de semni- 
ficaţia ei 0 sorei Din ea, artiștii „moderni” 
cioplesc la rindu-le, vorba lui Francis Bacon 
fantasme, erori, idoli ai teatrului plăsmuit din 
cvasi-maladia înclinație omenească de a-și 
pune devenirea la adăpostul sistemelor filo- 
zofice, al amăgirilor prejudecate de alţii. Sub 
semnul posterului de unde Brigitte zimbește. 
aidoma fetei din adolescenţă, cu care n-am 
stat niciodată în bancă și-al cărei nume l-am 
uitat. 

Daniel DANIEL 


fina! („E sinceră?“ intreba cineva la începutul 
filmului. „Cred că e“ — răspundea omul ca- 
ruia Diana îi cîștigase o vreme încrederea şi 
dragostea, dar pe care ea îl părăsește curind, 
părăsindu-și, totodată, propria individualitate, 
ca și posibilitatea de ieşire din pluton); deci 
hohotul din scena despărțirii definitive de 
Robert-refugiu, cînd el o conduce la aeroport 
spre celălalt refugiu — social — e revelaţia 
capitulării totale, fără condiţii, în faţa esta- 
biishment-ului. Julie Christie, la primul ei 
rol-cheie, alături de un partener de profunzi- 
mea lui Dirk Bogarde e bulversant de sin- 


(Julie Christie și Tom Courtenay”. 
min Billy mincinosul de John Schlesinger) 


cadrului sau prin montaj; gind este ambientul 
şi vestimentația de o bogăţie de nuanţe și-o 
exuberanță de detalii definitorii, bogăţie rar 
regăsită în alte pelicule. Gind este lipsa ori- 
cărei cochetării cu teatralul jocului sau cu 
gratuitu! unei iconografii menţinută în limi- 
tele unei riguroase informaţii, dar eliberată 
pînă la graniţele artisticului; gind este chinul 
de a respecta unitatea de timp, de anotimp, 
de spaţii, de lumină; gind este străduinţa de a 
nu trăda o operă literară, făcind-o citibilă şi 
legitimind-o ia fiecare pas, la fiecare pagină. 
În fine, gind este stăruirea, cu un efort nobit 
și benefic, în hotărîrea încăpăținată de a nu 
părăsi fluxul unui film căzînd în literaturizare, 
în teatral sau plasticizare. Splendidă senzaţie 
să te simţi purtat de gindul unui creator, ai 
unui artist, şi e cu atit mai pregnantă cu cit 
ești prins în chinga gindului autorului de la 
prima secvenţă, cea definitorie de altfel (Bo- 
loga asistă la execuția ce-i prefigurează 
moartea și trăiește atunci o radicală schim- 
bare de conştiinţă). Dar, apare întrebarea: 
oare e bine, într-o artă, să simți, atit de evi- 
dent, travaliu! ideatic al autorului? Putem 
susține, cu deplină legitimitate și o afirmaţie 
şi o negație. Dar arta... cînd e arta, se opune 
afirmațiilor maniheiste. Desigur, sînt opere și 
opere... Unele păşesc, impunîndu-ne „gindul“ 
lor, altele transmiţindu-ni-l, insidios și învâlui- 
tor.. Oricum o artă fără gind e de neconce- 
put, aşa cum de neconceput este și un artist 
fără gind creator. Prestanţa filmului Pădurea 
spinzuraţilor e o nouă dovadă a apartenenței 
unui film la ceea ce, prin gind creator, întele- 
gem să numim Artă 


Savel STIOPUL 


ceră, dar strecoară în acelaşi timp, și o nu- 
anţă subtilă de neincredere faţă de sincerita- 
tea reală a personajului. Pentru că alienarea 
treptată lăsase, probabil, în inima frumoasei 
aventuriere mai mult un gust îndepărtat al 
dorinței de a fi sinceră. Al nevoii de a fi ca la 
început, spontană, onestă, tandră, afectu- 
oasă, de a râmine ea insăși printre atitea ma- 
nechine întiîinite în cale. 


Mă întreb ce ar fi devenit Darling fără Julie 
Christie, care abia își începea strâlucita ca- 
rieră sub semnul binemeritatului Oscar. Între- 
bare retorică. Ar fi fost alt film. Pentru câ o 
mare actriță (şi asta e Juiie C. — o dovedise 
chiar de la scurta ei apariţie în Billy mincino- 
sul, mezinul lui Schlesinger, au dovedit-o ul- 
terior şi Bethsaba din Departe de lumea dez- 
tânțuită sau eroina Mesagerului lui Losey) 
aduce rolului o inimitabilă aură interioară. 
Mai ales interioară, pentru că de acolo vine 
explozia de uimire și entuziasm din ochii 
proaspetei „happy girl“, aflată la prima întil- 
nire cu magia platoului de televiziune și cu 
distincţia intelectuală a reporterului cu o so- 
iidă formaţie literară — vezi interviul cu bâtri- 
nul scriitor sub ochii căruia se înfiripă idila, 
sau revolta fetei-generaţie video (video de la 
vizual) împotriva cărților devenite pentru ea 
rivale primejdioase. Şi tot dinăuntru, ca o ilu- 
minate tirzie, dar nesalvatoare, vine și acea 
lacrimă de copil (de revoltă? de neputința? 
de durere?) ascunsă repede sub ochelarii fu- 
murii de impozantă principesă. Una lacrima 
sul viso... 


Alice MĂNOIU 


personaje 
posibile 


Saune instinctivă a femeii câtre o 
existenţă semnificativă naște fapte imprevizi- 
bile. Pe cind hoinăream, de dragul filmării, pe 
o miriște a C.A.P.-ului din Cilnic, văd la ce o 
dusese mintea pe o femeie lăudată de consă- 
teni. Pentru cinci sute de găini ea construise 
o umblătoare, un fel de cotet mare cit o casă 
așezat pe roţi de car. Femeia chema un trac- 
torist cu tractor şi mina umblâtoarea peste 
tot, unde era ceva de ciugulit. 

Toate găinile sint roşii. Între ele există însă 
şi un cocoşel alb. ingrijitoarea l-a imbiinzit și 
cocoșelul saltă adesea pe umărul ei. După 
amiaza, cind e foarte cald, lasă găinile libere 

i se așează ia umbra cotețului pe roate. 
ntr-una din zile, femeia a ațipit. Tirziu, se 
trezește din toropeala somnului ciupită de 
cocoșelui care-i sărise pe cap și ciriia de 
mama focului. Privi buimacă în jur şi văzu un 
găinar care luase o găină la subsuoară și 
pornise spre sat. 

Pentru alarma dată la timp, cocoșelul primi 
citeva mingiieri pe creștet și un pumn de 
boabe, cit să i se umple gușa. E! minca, iar 
femeia-l dezmierda: „Minca-l-ar mama de al- 
buț, că-i numai singurel la cinci sute de ne- 
veste și la toate le poartă de grijă!" 


Două muieri in poarta curții. Au feţe ingri- 
jorate. 

— Ce-o fi cu doctorul, de nu mai vine? 

— Nu ştiu. ÎI chemarăm de mult şi el — ni- 
mica. 

— Cum îi mai e ăleia mici? 

— Rău. 

Se tinguie ca despre un copi! şi nu aflăm 
i la urmă că e vorba de o purcică bol- 
navă. 

Amindouă femeile, îngrijitoare la porci, le 
dăduseră de mincare și vroiau să-i scoată la 
cimp, dar nu puteau, purcica bolnavă le țin- 
tuia pe loc. De citeva zile nu minca, se văita 

Chemaseră veterinarul devreme, dimineaţa. 
Pină la venirea Idi, stăteau acolo, în poarta 
curţii şi-şi împărtăşeau necazul. 

— Tu, Patrafiră, ce crezi să aibă? 

— Nu știu. Să vină odată doctoru' ăla, că 
parcă mă luă cu ip! a 
ee ire era însă in bună stare, mingiia 


* Preşedintele 'C.A.P.-ului își face intrarea în 
sediu cu o femeie după et. Femeia tipa cit 
putea, se jura pe ochii din cap că nu-i ea de 
vină. 

Președintele fusese la grajduri şi văzuse 
mult nutreţ împrăștiat pe jos. 

— Asta-i risipă şi pentru risipă te voi sanc- 
ționa, îi spunea el, caim, femeii. 

Pină la urmă ea a recunoscut că are o 
parte de vină, dar vinovata principală e altă 
femeie, Nuţa, o tovarășă de muncă. 

Atunci, președintele a decis ca sancţiunea, 
în norme de muncă tăiate, să fie hotărită de 
Florica, femeia din fața lui. Ea s-a gindit 
oleacă și a spus foarte serios: 

— Pentru că am făcut eu rău, să-mi tai trei 
norme, iar Nuţei, să-i tai cinci norme deşi 
merită s-o pedepseşti mai tare, dar mă gin- 
desc că are o casă plină de copii! 


Mai toată lumea din sat are aparate de ra- 
dio. Unii și-au cumpărat și televizoare deși 
încă nu pot prinde emisiunea. Şi cei care au 
de-acum televizoare și cei care au pus de-o 
parte parale ca să-și cumpere așteaptă cu 
nerăbdare să se termine de construit stația 
releu de pe dealul vecin. 

Cine are drum pe-acolo se consideră obli- 
gat să afle cind va fi gata staţia releu. 

Într-o zi, cind bintuiam şi noi cu filmările 
prin sat, trece din casă-n casâ vestea câ 
„peste trei luni, fix, îi gata”. 


cartea de film 


Poetica și prozodia 
montajului 


D.. dacă ştim citi nu inseamnă că 
știm și să înțelegem fenomenul artistic al lec- 
turii unei pagini de literatură. Dacă știm „ve- 
dea“ un film (e departe momentul de groaza 
stirnită de intrarea trenului pe o pinză, in sala 
primei proiecţii cu un film de Lumière) nu în- 
seamnă că-i vom afia şi frumuseţea (dacă o 
are). Pentru asta trebuie să ai și talent de ci- 
titor, de spectator... Dar așa cum Domnul 
Jourdain făcea proză fără să știe, așa și ta- 
lentul de „a sesiza“ arta unui film poate sã- 
tășlui în noi, netrezit, şi numai cultura și învă- 
țătura îl vor pune la treabă. De aceea cartea 
„Montajul de film“ de Adina Georgescu-O- 
brocea, în colaborare cu inginerul Aurel 
Mâşcă sosește taman la timp.Epoca audio-vi- 


Cele opt, plus una, din Gilnic 


Din cîte învățături am primit 
pe unde m-am petrecut 
cu filmatul vieţii oamenilor, 
una singură mi se arată foarte clară: 
străduința femeii se cheltuie 


pentru o e 


Femeia, care-i gazda noastră, şopotește în 
bucătărie cu vecina. Hotărăsc să plece, în se- 
cret, chiar a doua zi la oraș, să cumpere tele- 
vizoare. Numără îndelung, de citeva ori, ba- 
nii. Una din ele, scapă gindul care-i umbla 
prin cap: „Parcă poți să știi... cind or afla toţi 
că releu-i pus, s-or năpusti la magazin şi mai 
ia tu, Jenico, televizor de unde nu-i!" 


Pe drumul care desparte cele două sate, își 
dau bineţe un țăran din Silvaș și muierea cea 
mai slobodă la gură din Ciinic: 

— Noroc, măi, Văsălie! 

— Să fii sănătoasă! 

— Da' ce-ai mă, la pălărie? Ţi-ai pus leuș- 
tean, ai? N-ajunge că -umplereţi lumea de 
zarzavaturi, le mai puneţi şi la pălărie. 

— Punem fă, și la pălărie și-n'chimir. Da' 
voi gătarăţi conducta aia? x 

— De unde conductă, mă, ori te-ai trăznit?! 

— Conducta aia, de la grajdurile voastre 
pînă la oraș. Așa am auzit, că după ce mul- 
geți vacile, îndată băgaţi iaptele pe conductă 
şi-l țipaţi drept la piaţă. 

— Da' ce, mă, lapteie-i gaz de lampă? 

— Tocmai că nu e. Aşa că aveţi de grijă să 


zualului e chiar la apogeul ei: ecranele au de- 
venit parte integrantă a habitatului. Cartea 
aceasta despre montaj nu poate suplini, desi- 
gür, datul creării -unui film și nici măcar al vi- 
zionării sale, dar ea este prima carte scrisă în 
limba românească despre gramatica unui 
limbaj — cel al audio-vizualului pe care-l 
frecventează, azi, toată lumea. Căci, ce e 
montajul dacă nu disciplina juxtapunerii, a 
corelării imaginilor și sunetelor selectate, a 
întânţuirii lor în virtutea comunicării unui 
sens, a unui mesaj... Ori, această carte este 


MONTAJUL 
DE FILM 


stență semnificativă 


Un personaj feininin 
„gata realizat“: 
Femeia 

din Ursa Mare 
(regia 

Adrian 

Petringenaru, 

cu Florina Cercel) 


nu umble prea mult pe conductă că se taie. 
M-am dus. Să trăieşti și să scapi întreagă 
după ce te-o jumuli omul tău. Şi dacă s-o 
tăia laptele, să-i schimbaţi numele în gem de 
vacă, 

— Du-te, Văsălie, du-te unde-a-nţărcat 
dracu' bălaia și vezi cum faci cu rațele, c-or 
da năvală la ieuşteanul de pe pălărie și-ţi mā- 
nincă nasu’... 

e 


Citeva zile după culesul tutunului. 

Femeile stau pină noptea tirziu să-l aleagă 
pe calități și să lege panuși. Se adună cite 
trei, patru într-o pivniţă, se ajută una pe alta, 
lucrează și sporovăiesc, că „aia“ a fost văzută 
cu „ăla“, că feciorul cutare pleacă la armată 
neiînsurat, deşi a lăsat-o grea pe Fănuța, că 
„O să ne unim cu Silvașul, lua-i-ar dracu' de 
tindale”, că llişcă își pune miine gard nou, de 
fier, „da' de unde are atiţia bani, fii-ar norocu' 


negru"; „dacă-i cioban, ce mai vrei?“; și cite - 


multe altele. 

De pe ulița satului se văd slab luminate 
toate ferestruicile de la pivniță. Gurile femei- 
lor macină vorbe, dar mîinile lor nu stau de 
pomană: „Cine bea tutun, plătește şi banii 
nu-s de colea!“ j 


socmai comunicarea unor reguli şi experiențe 
ale acestei discipline şi prin asta se relevă 
deosebita sa importanţă. 

Se simte în această carte pasiunea şi voca- 
ţia monteusei de film Adina Geor u-O- 
brocea, semnatara montajului la sute de filme 
(scurt şi lung metraj) din filmografia ultimilor 
patru decenii. Monteusa care a adus în prote- 
sie, pe lingă ardoarea devoțiunii şi farmecul 
unui suport poetic-intelectual de clasă 
aleasă. Numai reamintind bogata tematică a 
carţii ne dam seama de importanța sa în 
popularizarea sensurilor disciplinei montaiului. 
Astfel, debutind cu o introducere privitoare la 
evoluția montajului, de la frustele inceputuri 
pină la rafinamentele expresive ale limbajului 
de astăzi, autorii se opresc, cu detaliată aten- 
ție. asupra a ceea ce denumesc „funcţiile“ 
creatoare ale montajului”, definindu-l ca pe 
un limbaj artistic al celei de-a arte. 
Accentuind importanța imaginii (obţinută la 
fiimare ca urmare a concepției regizorale 
conținută în, decupajul regizoral) ei se opresc 
și asupra factorului timp, accentuind vaioriți- 
carea sa prin funcţiile montajului. Noţiuni ca: 
dilatarea, comprimarea timpului, răsturnarea 
sa, acceleraţia, incetinirea, suspendarea, de- 
vin astfel familiare amatorului de artă cine- 


Lingă clădirea primăriei s-a amenajat, prin 
munca voluntară a tineretului, un parc. Este, 
de fapt, doar o grădiniţă cu trei bănci așezate 
în jurul singurului rond de flori care există. 

Seara, în acest „parc“ își dau înțilnire pere- 
chile. Unul dintre băieţi caută muzică la tran- 
zistor, găsește o metodie caldă, duios legă- 
nată. 


Fetele viseazā. Una dintre ele muşcă dis- 
trată dintr-o floare. E lună plină. De pe bu- 
zele fetei, petalele se desprind, una çite una. 
O pereche, la braţ, se plimbă dind ocol ron- 
dului pină la amețeală. Se oprește a de 
îmbrățișare. dar, în clipa asta, un bătrin zăpă- 
cit, paznic la primărie, care i-a pindit toți 
dintr-o fergastră întunecată, ii gonește. În ar- 
mată fusese trompet, el suna stingerea. Aşa 
că, in fiecare seară, fix la ora nouă îi trimite 
pe toți la casele lor. 


E toamnă. Va să înceapă bătaia nucilor. În 
marginea viei sint vreo zece nuci, unii bătrini, 
cu roade puţine, alții incă în putere. Grupul 
de oameni, femei, bărbați şi copii, trece de la 
un pom la altul. Contabilui și toboșarul con- 
duc licitația. Pentru nucile din pomi trebuie 
piat atita, ori atita. Cine oferă mai mult, ciș- 
tig 

Dispută între preşedintele C.A.P. și un alt 
țăran cooperator, pentru nucul cel mai bogat. 

Preşedintele încearcă, timid, să cedeze în 
favoarea celuilalt, dar nu-l lasă nevasta, care 
turuie ca o mitralieră. Ea vrea să se arate mai 
tare decit nevasta celuilalt. „Aia“, care își fă- 
cuse planuri cu nucile, vede cum totul e gata 
să se năruie. Ca să nu piardă, puse în ba- 
lanţă chiar și o lacrimă. Inima președintelui 
nu rezistă, îi place muierea, așa că între 
vorbe şi ochi ciştigă ochii. Nucile vor ajunge 
în sacul femeii cu lacrima. Grupul de oameni 
trece la alt pom. Perechea ciștigătoare în- 
cepe să bată cu voioșie nucul. 

La sfirșitul licitației nimeni nu știa cum o să 
se descurce acasă președintele C.A.P.-ului 
cu nevasta furioasă, vestită pentru că avea o 
gură ch o șură... e 


Multe am învățat pe unde m-am petrecut 
cu filmatul vieţii oamenilor de tot felul. Unele 
din aceste invăţături au pălit, una singură mi 
se arată scrisă pentru totdeauna, aceea că 
forța străduinţei instinctive a femeii se chel- 
tuie pentru o existență semnificativă. Multă 
vreme am încercat să învăţ din semnele tim- 
pului: de la vint, de la ploaie, de la fulger, de 
la soare, de la zile, de la nopţi, dar cele mai 
multe și mai bune, le-am așezat în suflet tot 
de la o femeie, de la bunica mea, trecută de 
o sută de ani, ea fiind însuşi timpul. 

Stăm pe canapea, şi-i citesc bunicii mele 
dintr-o revistă. 

— Auzi, bunico, ce declară tipul ăsta? Îi 
cheamă Imamura, e regizor de filme zică 
neze. Are 61 de ani și a tăcut acum un film 
tare, Zegen — omul care vindea femei. E un 
interviu. Zice așa: „Mă tem teribil de dragos- 
tea-pasiune. Femeile sint fiinţe reci, practice. 
Cel mai bun lucru pe care îl pot face, cel mai 
frumos este de a se sacrifica pentru un băr- 
bat, ca apoi să-l părăsească din te miri ce. 
Nu, într-adevăr, femeile n-au inimă. Eu, care 
sint căsătorit de multă vreme, mă aştept in- 
totdeauna să fiu părăsit de nevastă, de pe o 
zi pe alta“. 4 

Bunica oftează din adinc. 

— Nu-i adevărat, dragu’ mamii, femeile sint 
altfel, nu cum zice japonezu'. Or fi şi zălude, 
da' nu-i drept să le bagi pe toate intr-un sac. 

O las pe bunica să ațipească și trag ușa 
camerei mele, ca să pot aprinde o ţigară. 

Pufăi, mă gindesc. „Pe mine, a mea, n-o-să 
mă părăsească, fiindcă, în calcului existenței 
sale semnificative, intru și eu“. 

Legătura dintre dragoste și înțelepciune se 
arată fără zăbavă. Aud cheia ușii mele răsu- 
cită de două ori în broască. 

— Ce faci, draga mea, trebuie să mă văd 
cu băieţii, bem un pahar și-am venit imediat 
înapoi... 

— Nu ieşi de-acolo — zice nevastă-mea — 
re. Mica terminat scenariul despre Cilnic: 

ar 


Alexandru BOIANGIU 


matografică. Toate elementele poeticii și pro- 
zodie: artei filmului sint analizate îndea- 
proape. Prin exemplele alese cu discarnâmint 
profesional (autorii parcurgind o literatură de 
specialitate aproape exhaustivă, neocolind 
nici exemplele din propria experienţă) se ex- 
plicitează „secretele“ montajului. Cinefilul 
descoperă, după un plan tematic bine al- 
cătuit, acele reguli profesionale fără de care 
nu se poate realiza nici cel mai modest film, 
iar profesionistul găsește în citatele copioase 
de secvenţe celebre datorate unor maeştri ai 
artei filmului tot atitea exemple de poetică şi 
prozodie a ceiei de-a șaptea arte. Cartea se 
constituie ca manual, dar și ca lucrare de re- 
ferinţă, repet, prima de acest fel la noi. 
O meserie făcută fără pasiune e o tristă ra- 
tare, o carte fără credință, o jainică macula- 
tură. Cartea „Montajul de film“ e o expresie 
şi a pasiunii și a credinței... E o implinire 
Acest „manual“ slujește consolidării și evolu- 
ției limbajului audio-vizualului, al comunicării 
care, sub ochii noștri, proliferează, ciștigind 


viitorul. Savel STIOPUL 
n — 
* „Montajul de fiim“ de Adina Georges- 


cu-Obrocea şi ing. Aurel Mâșcă, Ed. Meri- 
diane. 


Ve. s-a răspindit în Studiou ca ful 

rul. Cei care l-au cunoscut, vor să-l revadă și 
să-i stringă mina; cei care-l ştiu doar de pe 
ecran vor să confrunte „imaginea“ de ieri cu 
cea „reală“, de astăzi. După douăzeci de ani, 
cel care schimbase pana lui Winettou cu im- 
punătorul coif roman ca să filmeze in copro- 
ducția româno-tranceză Dacii, Pierre Brice. e 
aproape neschimbat. Poate doar mai grav. 
Același chip cu trăsături frumoase, bārbá- 
teşti, aceeași privire senină, care poate insă 
şi să se întunece, aceeași alură sportivă și 
elegantă. La timple, în părul şaten, ca o co- 
chetărie parcă, citeva fire argintii. După pro- 
tocolul neprotocolar al amintirilor depânate 
dintr-o răsuflare, oaspetele este invitat la o 
plimbare prin Buftea. Mai întii, într-un platou 
interior, se admiră decorul construit de 
Adriana Păun şi Ștefan Antonescu la filmul 
realizat: de Sergiu Nicolaescu pentru televi- 
ziunea franceză, François Villon. Fragmentele 
vizionate mai apoi în sala de proiecţie vor 
confirma excelenta impresie de verillicitate a 
ambianţei pusă în valoare de torul 
Nicolae Girardi, de jocul echipei mixte de ac- 
tori francezi şi români, costumaţi cu scrupu- 
lul detaliului de către pictorița Gabriela Nico- 


Pierre Brice azi 


o: Victor STROE 


Fe 


cartea de film 


S.. cu imagini — aş putea spune des- 
pre oricare spectacol al meu.“ Cu aceastā ex- 
clamație, in deplină cunoștință a conceptului 
camerei stilou, Căãtálina Buzoianu își afirmă 
(dacă mai era nevoie. cunoscută fiind pro- 
pensiunea sa câtre vizualizare, manifestată in 
toate remarcabilele montări din ţară și de 
peste hotare) virtuala aderenţă la familia ci- 
neaștilor. Volumul apărut recent in Editura 
Meridiane, sub îngrijirea neobositului redac- 
tor Viorica-Rozalia Matei, stă mărturie. Car- 
tea nu este doar o Ars poetica, ci și o Ars 
amandi.— Arta de a iubi Arta. Trăind spaima 
că a'uitat să vorbească cu propriile cuvinte, 
regizoarea, cindva şi actriță, iar astăzi şi pe- 
dagog, hotărăște sa recurgă la „o spălare a 
creierului întru regăsire", încercind să rela- 


Cei ce-l știu „ca-n filme“ 


vor să-l vadă 


laescu. Vizita continuă pe un platou exterior, 
de fapt o veritabilă piaţetă medievală, foarte 
bine conservată de ia o altă coproducție, Wil- 
heim Cuceritorul. Bineinteles se face un po- 
pas și pe Calea Griviței a anilor '30, în minu- 
natul decor al lui Lucian Nicolau pentru fil- 
mul lui Eugen Barbu și Șerban Marinescu, 

Aurica. Producătorul Georges 
Alain Vuille, de la „Ascona Film“, care îl inso- 
țeşte pe Pierre Brice în această călătorie în 
România, se arată interesat de posibilitatea 
de a turna aici un film. Nu departe de terenul 
pe care s-a reconstituit pitorescul crimpei de 
Bucureşti, cu dughene şi cinematograf, cu 
tramvai și statuie, a dăinuit de altfel și vestita 
cetate fortificată a dacilor. 


vremea cînd 
Titus Popovici 


„ŞI pe 
in filmul lui 


teze povestea unui itinerar profesional. A 

»priuiui itinerar existenţial, pus sub semnul 
tascinaţiei eminesciene — a poetului, dar şi a 
dramaturgului de geniu care-și proiecta al 
său memento mori pe murii istoriei. intr-o 
fantastică scenografie a ideilor. Spirit deopo- 
trivă intuitiv, dar și de laborioasă, rafinată 
erudiție, excelind în construcţii baroce de 
inedita factură spectaculară, Cătălina Bu- 


Şi „ca-n 


era 


viaţă” 


Dar momentul nostalgiilor avea să vină 
abia odată cu surpriza pregătită de Sergiu 
Nicolaescu: citeva secvențe din impresionan- 
tul film Dacii, inchinat cutezanţei unui popor 
greu încercat de istorie, care însă, totdeauna, 
şi-a păstrat demnitatea. Frumuseţea și măre- 
ţia piaiurilor -carpatine, imbrăţişate cu gene- 
rozitatea ecranului lat de camera operatorului 
Costache Ciubotaru, sint un fundal ideal 
pentru aspra idilă a celor doi tineri: delicata, 
dar intransigenta Meda, fiica. lui Decebal, in- 
terpretată cu mare gingăşie de Marie José 
Nat, căreia Leopoldina Bălănuţă i-a împru- 
mutat poezia giasului si, şi viteazul general 
Severus, patrician de origine dacă, Pierre 
Brice, vorbind cu inflexiunile precipitate ale 


generalul Severus 
și Sergiu Nicolaescu, 


zoianu își propune o radiografiere în timp a 
actului teatral, a actului artistic in genere, o 
multitudine de „vivisecţii” cum îi place sà nu- 
mească analizele de spectacol. Miniaturaie 
poeme — eseu vin să nuanțeze colorate ima- 
gini care, nu în mod gratuit, pot îi asimilate 
literaturii cinematografice. Notaţiile uimesc 
prin filmicitate, prin precizia și pregnanţa de- 
cupării detaliului semnificativ, prin ritmul na- 
rațiunii, încîntind, totodată, prin dantelăria, 
cind diafană, cind viguroasă, a figurilor de 
sti! sau a speculațiilor filozofice și analogiilor 
insolite. Polemizind cu propria-i condiție de 
„demiurg al clipei“, căci „arta regiei de teatru 
poartă in ea germenele propriei sale distru- 
geri“, Cătălina Buzoianu își deschide, de fapt, 
drum spre cinematograf, artă fără muză, dar 
care i-ar putea satisface ambiția de a fixa 

imaginile „sculptate în materia evanescentă a 
iluziei omenești De altfel, datorită manierei 

sincretice în care-și concepe reprezentațiile 
(fie ele teatru de papuși sau concert — spec- 
tacol, musical sau operă, tragedie sau come- 

die, din repertoriul clasic și modern sau pro- 
prii dramatizări) poate concura, oricînd, cu 
piuralitatea competențelor ideale ale regizo- 
rului de film. lar criteriul său valoric de ma- 
ximă exigenţă și oțelită intransigenţă — spec- 

tacolul să fie „o muzică a mișcării în spaţiu“ - 
— se întilnește cu acea consacrată butadă 

apreciind cinematograful ca pe „o muzică ce 
ne impresionează prin intermediul ochiului“ 


Pentru a-și jalona estetica şi stilistica per- 
sonala, se raportează la antropologia teatrală 


lui lon Besoiu. Timpul pare într-adevăr să-și 
fi „suspendat zborul“. 


Pentru cititorii revistei „Cinema“, Pierre 
Brice are amabilitatea să-și împârtaşeasca 
impresiile şi să-și desconspire planurile. E fe- 
ricit că se află printre prieteni vechi, cu care 
doreşte din nou să colaboreze. Aici, în Stu- 
diourile Buftea, au avut loc minunate meta- 
mortozei, fireşti modernizări ale tehnicilor de 
lucru, dar oz rafina oamenilor sint aceiași, 
aceiaşi desăvirșiți meşteri și maeștri pe care 
a avut plăcerea să-i cunoască și pe care nu 
i-a uitat. Despre talentul și profesionalismul 
lui Sergiu Nicolaescu care, cu ani în urmă, 
l-a invitat să joace în lung-metrajul său artis- 
tic de debut, Dacii, vorbește ori de cîte ori 
are ocazia și ar accepta oricind să lucreze 

n nou sub ferma sa „comandă” regizorală. 
in ultimii ani a lucrat foarte mult pentru tele- 
viziune, producind, printre altele, un serial de 
50 de episoade. Televiziunea are un serios 
atu față de cinematograf: comoditatea spec- 
tatorului care preferă să-şi aducă spectacolul 
în propria locuinţă. Dar, orice s-ar spune, te- 
leviziunii i se potrivesc mai mult filmele inti- 
miste. O montare cinematografică de anver- 
gură nu se poate realiza decit pe marele 
ecran. Pentru televiziune a conceput o serie 
nouă Winettou, turnată în Mexic, o adaptare 
liberă după Karl May, în care sint avute în ve- 
dere realităţile indienilor-piei roșii, proble- 
mele cu care se confruntă ei în prezent. Dar 
cel mai mult se bucură de faptul că a reușit 
să-l aducă pe indrăgitul său erou, cu cal cu 
tot, şi pe o scenă de teatru. Un teatru în aer 
liber, construit într-o localitate de lingă Ham- 
burg, cel mai mare teatru de acest fel din Eu- 
ropa: scena are 100 m lăţime și 40 m adin- 
cime, este [ride ol unaa, ania Dor ae 
pot monta grandioase. Ţine 
mult la acest roi. Winettou reprezintă un per- 
sonaj cu care simte că se identifică pentru că 
acest erou al preriei este mesager al idealuri- 
lor de pace și libertate, dreptate și demnitate, 
prietenie şi curaj. Valori umane care este 
foarte important — susține oaspetele nostru 
— să fie insufiate tinerilor. Scenariul acestui 
spectacol l-a conesput singur, ca și mizan- 
scena, avind desigur și un asistent care să 
supravegheze ansamblul. Proiectul pentru a 
cărui prospectare se află acum în ţara noas- 
tră ar urma să se intituleze Noaple în seral, 
un film pentru televiziunea germană, în regia 
reputatului John Guillermin. Un film nu de 
aventuri, ci psihologic. Din distribuţia incă 
nedefinitivată, pentru că încă se mai caută in- 
terpreta principală, ar urma să facă parte 
Faye Dunaway şi Murray Abrahams, cunos- 
cut din Amadeus şi Numele trandafirului. Ro- 
lul rezervat pentru sine este cel al ambasado- 
rului Franţei. Mai are multe alte planuri și 
speră să poată realiza măcar unul dintre ele 
în colaborare cu studiourile noastre, cu ci- 
neaştii români, poate chiar tot cu Sergiu Ni- 
colaescu. Pentru că dorește să respire din 
nou aerul tare al Carpaţilor. 


Irina COROIU 


$ 


autohtonă, imbrāțişeazā mitologia şi istoria 
urcind apoi spre literatura romaneasca — o 
performanţa de transfocare în perspectiva 
unui înalt țel: „contactul unui spirit uman cu 
spiritul universal, într-un anume moment al 
istoriei civilizaţiei şi culturii”. Pasionată de 
aventura pirandelliană nu doar in siera sce- 
nei, visează să realizeze un film după roma- 
nul „Se turnează” (demararea în „aventura“ 
prezentei cărți amintind chiar de pretextul in- 
vocat de Serafino Gubbio, protagonistul ro- 
manului, operator de cinema al anilor 1915) 
Proiectul unei libere ecranizări a „Sârmanului 
Dionis“, din care publică o primă, impresio- 
nantă, secvenţă şi un cuceritor preambul, aṣ- 
teapță de multă vreme să acopere „filele albe 
pentru viitor“. Pagini de cinema răsar în mij- 
locul evocărilor impregnate de sensibilitate a 
unor Sparen teatrale. Bineînțeles, nu lip- 
sesc referințele cinetile care-i desemnează 
indirect şi afinităţile, implicit virtualităţile: 
Bergman sau Buñuel, Resnais şi fraţii Ta- 
viani 


Şi dacă aceste pagini s-au născut din re- 
volta împotriva condiţiei de mediator al cu- 
vîntului scris — „oglinzi somptuoase, magice 
sau deformante create de alţii“, aceste pagini 
îi probează Cătălinei Buzoianu nu doar talen- 
tul scriitoricesc, ci şi pe acela, deloc mai pre- 
jos, de autor total, cum mulţi cineaști se pre- 
tind a fi. Novele teatrale, novele cinematogra- 
fice 


i. C. 


Poni interpretate de Gundareva 
sint luminoase, pline de sevă și de freamătui 
oep 

Curînd după debutul actriței pe ecran, cri- 
ca i-a atribuit o dimensiune rablaisiană, o 
“uxurianță rubensiană. Personajele ei provin 
õn miezul vieţii, sint femei simple, cu picioa- 
feie pe pămint, de cele mai multe ori singure 
> nefericite. Considerată ca interpretă ideală 
2 tipului femeii ruse, a izbutit în mod uimitor 
să joace în „Hangiţa“ de Goldoni o mirando- 
“mă autentic italiană, de o frumuseţe sudică 
orbitoare. 

Natalia Gundareva a devenii actriță impo 
tiva propriilor ei așteptări. Pe cind era eleva 
sici nu visa la această profesie şi se pregătea 
să intre la facultatea de construcţii. Dar, cum 
zice ea, „intr-o. clipită” s-a răzgindit și s-a 
prezentat la Studioul de actori „Sciukin“ de 
pe lingă Teatrul Vahtangov și a fost admisă 
ca studentă. 

— De ce o asemenea întorsătură? 

— Greu de spus. De pildă, cind aveam 28 
de ani, — spune Gundareva — m-am hotărit 
să învăţ să înot. M-am întrebat: oare voi fi în 
stare? Şi am fost. Poate și atunci cind m-am 
notărit să devin actriță lucrurile s-au petrecut 
la fel cu mine. 

Studioul de actorie l-a terminat în 1972 și 
imediat a fost angajată la Teatrul „Maiakov- 
ski“. Curînd a început să filmeze, jucind la in- 
ceput roluri episodice — femei simple şi 
energice — în filmele Bună ziua și rămii cu 
bine, Caut un om, Cea mai caldă lună. În fil- 
mul lui A. Smirnov, Toamna, interpretarea ei 
a fost îndeosebi remarcată. Spiritul praci i 
Dusiei — personajul intruchipat de actriță, 
pare gata să se convertească în orice clipă in 
goliciune sufletească. Această goliciune su- 
fietească, existența măruntă, dorința unor 
aranjamente profitabile sint trăsături pe care 
Gundareva le-a dezvăluit, fără menajamente, 
în personajul Anei Dobrohotova din filmul O 
femele duice. Este povestea falimentului unei 
femei „cuceritoare“ plină de sine, pornită să 
pună mina pe tot ce întilnește în cale — mo- 
bilă de lux, cercei scumpi și, evident, un bàr- 
bat „cu situaţie“. 

— Cum vă construiți personajele? 

— La mine acest proces este aproape tot- 
deauna greu. Cind primesc un roi, de obicei 
mă cuprind milioane de indoieli. 

— Deci, munca actorului nu e o muncă 
ușoară? 


Obsesia p ei 


Filmul de actualitate — oglindă a mutaţiilor 
sociologice ale epocii. Asta pare că suge- 
rează din plin Rămin cu tine, doidora de ti- 
puri și tipologii (regia George Cornea, scena- 
riul Dumitru Buznea) din care ne-au rămas în 
minte scene şi irnagini frapanie. Cu certă fi- 
nețe și un fel de răceală obiectivă e construit 
personajul fetei de la ţară, care trăiește cu 
toți porii euforia schimbării. Fuga de un sta- 
tut social, la urma urmei. Pentru ea viața la 
oraș e sinonim cu „viaţa pe roze”. Pentru ea 
autoritatea banului este invincibilă. Regizor, 
scenarist şi interpretă (excelentă, aici, Dana 
Dogaru într-unul din cele mai bune roluri de 
fiim ale ei) reuşesc să creeze un personaj 
plauzibil şi convingător. Ea e, deopotrivă, tā- 
ranca tinără şi frumoasă, sigură de ea care 
crede că poate alege bârbatul dorit (cu bani, 
cu o situaţie) care-şi saltă, cu siguranţa și 


— Repetiţiile, procesul modelării persona- 
jului, da, aceasta este muncă. Este, dacă vreţi 
— scuzaţi-mi comparaţia, poate cam emfatică 
— ceva asemănător muncii sculptorului care, 


Incapabile 

să trăiască 

la temperaturi 

joase 

(Natalia Gundareva 
în Și viață, 

şi lacrimi, 

şi dragoste) 


cioplind piatra brută, elimină tot ce este de 
prisos. Întilnirea actorului cu publicul, fie pe 
scenă, fie pe ecran, trebuie să fie o sărbă- 
toare, trebuie să fie ceasul triumfului artei. 


vulgaritate, talerii salbei, care fumează, indu- 
ioşator de caraghioasă, Kent la restaurant și 
visează să cumpere dacă se poate tot z 
mantou, pâlărie (rnai ales pălărie!), aparta- 
ment, buletin, facultate în ultimă instanța 
Tot. Rapacitatea din privire, vulgaritatea din 
expresie, tupeul, ambiția aproape hieratică 
fac laolaltă un personaj care-ţi inspiră o mila 
teribilă; mila din fața derutei. Pentru că per 

sonajul Danei Dogaru e ca o plantă care de 

vine printr-o anomalie, printr-o condiție cui 
mediu şi o ciudăţenie genetică, aitceva. ceva 
monstruos, O văd cu ochii minţii plecind dir; 
salonul de mode, în mantou și cu pălărie, ca- 
rînd un geamantan și căicînd șieampăt. Ca o 
confuzie, ca o lecţie greșit înțeleasă dintr-un 
drum lung și complicat care are, firește, și 
poticnelile lui 


Drama tatălui, drama fiul 


De la inceput pină la sfirșit, nici un zimbe! 
Expresie de concentrare, tensiune (dar cite 


Deși, ca să fiu sinceră, în adincul sufletului 
meu eu tremur tot timpul spectacolului. De 
pildă, cînd știu că mă așteaptă spectacolul cu 
„Lady Macbeth din districtul Mtensc”, cu trei 


zile inainte începe să-mi piară buna dispozi- 
ție. Devin absolut insuportabilă! Și cind la al 
treilea gong trebuie să ies din cabină şi să 
cobor în scenă, inima o ia razna. Cu fiecare 


nuanţe!), situaţie limită, uluitoarea capacitate 
de-a problematiza printr-o simplă privire. EI, 
tatăl plecat să-şi recupereze fiul din brațele 
de caracatiță ale emigrării. El, fostul pilot de 
cursă lungă, cu singe rece, pornit să-și caute 
unicul fiu în speluncile unei societăţi neiertă- 
toare. Îl va găsi dopat cy himere, visind bani, 
bani, bani și acei iluzoriu „totul de ia capăt, 
altundeva“, hăituit de rechinii, în slujba ca- 
rora își vitriola tinerețea, slugărind la marea 
tarabă a morţii albe — stupetiantele. El, tatâi 
in ochii căruia s-a adunat parcă îndurerarea 
mută a unei lumi care vede și nu ştie ce sa 
facă. Cu sufletul strîns într-o gheară rece, cu 
un nod amar în git l-am urmărit pe incompa- 
rabilul Lino Ventura pe pelicula acestui inci- 
deni ia frontieră (regia Claude Pinoteau) în 
care ochiul aparatului lui Jean Boftety i-a 
pindit hămesit fiecare tresărire, fiecare rid. 

lar în final, scena de neuitat, dură, haluci- 
nantă: pe o graniţă, un tată și un fiu bătîn- 
du-se cu disperare. Fiul: n-are încredere în 
societatea care i-a spulberat iluziile, visează 
alt început, cerșeşte încă un bilet la loteria 
aceasta care pare că e viaţa. Tatăl: ei mai 
crede in forța adevărului, în autoritatea insti- 
tuțiilor, în calea posibilă de a fi cetățean, om 
social, de a găsi un acord fin, salvator. Final 
bâiatul se întoarce în clipa în care își vede ta- 
tal doborit de glonţ, la pămint. invinge senti- 
mentul sau, pur și simplu, deruta ajunge la 
apogeu şi tînărul Duprey nu mai găsește 
punctul cardinal numit rostul de-a fi pe 
această lume? 

Un film, un ro! făcut parcă anume pentru 
Lino Ventura, actorul în stare să adune într-o 
singură privire angoasa unei lumi, tristețea 
unei, vieţi, indurerarea înstrăinării propriului 


reprezentaţie mi se duce o bucată de viaţă. 
Am citit că atunci cind Șaliapin cinta „Boris 
Godunov“ avea pulsul 200. Eu nu sint Şalia- 
pin și nimeni nu-mi ia pulsul; dar uneori mi 
se pare că sint în pragul leșinului. La stirşitul 
spectacolului am senzaţia că din mine nu a 
mai rămas decit învelișul. Judecaţi și dum- 
neavoastră ce fel de sărbătoare e asta". 


— ŞI asta se întimplă de fiecare dată cind 
vă atiați pe scenă sau pe platoul de filmare? 


— De fiecare dată, dar pe scenă e mai 
cumplit. 


— Poate asta explică de ce puteți îl văzută 
ge Dmovera în filme dech în premiere tea- 
trale 


— Este și rezultatul împrejurărilor, a faptu- 
lui că la teatru nu se scot atitea premiere. 

Amintindu-mi rolurile interpretate de Gun- 
dareva, personajul tragic al Katerinei Izmai- 
lova, Lena cea plină de dramatism din Mara- 
tonul de toamnă, bucătăreasa dirză din filmul 
iui Gubenko, ŞI ă, şi lacrimi, și dragoste, 
sau femeia-păpușă de o indiferență grotească 
în fața unui copil flămind, dintr-un alt film al 
lui Gubenko, încerc să-mi dáu seama ce gen 
de roluri i se potrivesc mai bine: de comedie, 
de tragedie sau de compoziţie. 

Fără îndoială, personajele ei sint firi păti- 
mașşe, incapabile să trăiască la temperaturi 
joase. Ele nu se sfiesc să pună stavilă nici 
bucuriei, nici amărăciunii. 

Oare nu cumva gama aceasta largă a senti- 
mentelor este secretul succesului actriței, atit 
în dramă, în comedie, cit și in grotesc. 


Elena AZERNIKOVA 
Traducere de Margit MARINESCU 


copil, eşecul unei concepții de viață, implicit 
scepticismul. Fiimul se termină pe o terță 
majoră, tonică într-un anume fel — tatăl e 
doar rănit ia braţ, bionda și nefericita lui prie- 
tenă, Karen e o femeie care ştie să aştepte, 
iubita tinărului Duprey, maltratată și hăituită 
de traficanţi, are şanse de viaţă, finalul invită 
la speranţă. Poliția pune mîna pe firul trati- 
canților, viața e totuși posibilă, mai e loc pen- 
tru un strop de iubire. 


Drumul spre inima femeii iubite 


Intr-o comedie lirică sentimentală ca Buria- 
cul căsătorit — o ipostază fermecatoare a fe- 
minităţii. Noua femeie a bătrinului secol 20. 
Cea care crede (emanciparea a făcut minuni. 
nu?) că-și poate permite demnitatea (orgo- 
liui?) de a nu cerși iubire, înțelegere, apro- 
piere. tandrețe, consecvență din partea lui, a 
bărbatului flușturatic, chiar dacă el este tatăl 
unui băiețel de toată frumusețea, grăsun şi 
hazos. Uite că şi demnitatea feminină e un 
lucru posibil în asemenea condiţii... speciale 
și tinăra cu pricina (în film delicata şi fru- 
moasa Larisa Udovnicenko) va şi găsi un 
bărbat tenace care știe să se cațere pînă la 
inima ei, chiar pină la capriciile ei, pină și la 
apartamentul ei, escaladind ca un sportman 
ce se află, blorul, la șase dimineaţa. Soțul 
(fante, dar ridicul și ridiculizat în fiim) apare 
(evident) prea tirziu. Drumul spre inima fe- 
meii iubite trece și prin suflețelul puștiului 
grăsun. Comedia curge, curge, din ris în su- 
ris, din haz în hohote, filmul lui Vladimir Ro- 
govoi împrăștie în jur valuri de tandrețe (și de 
mici ironii sociale!) încît, la sfirșitul mai mult 
decit happy, îi vine să te-ntrebi: există oare 
ceva pe lumea asta mai frumos ca iubirea? 


Cleopatra LORINȚIU 


Cu adevărat, incomparabil 
(Lino Ventura, 
cu Angie Dickinson, în. /ncident Ja frontieră) 


„Lunea nea 


poe neagră“, acea fatală zi pentru Wall 
Street, cind bursa acţiunilor de la New York a 
cunoscut cea mai mare prâbușire din în- 
treaga sa istorie, indicele Dow Jones, care 
sintetizează valoarea principalelor acţiuni, 
scăzind cu 500 de puncte, nu a ocolit nici 
marile studiouri şi nici casele independente 
de filme ale Hollywood-ului, care au resimţit 
din plin efectele sale devastatoare. La sfirșitul 
netastei zile — 19 octombrie 1987 — acţiunile 
companiei Wamer înregistrau o scădere de 
42 la sută, MCA-Universal — 39 la sută, Dis- 
ney — 37 la sută, Metro Goldwyn Mayer/Uni- 
ted Artists — 33 la sută, Paramount — 30 la 
suta 


Ce! mai greu lovite: companiile 
independente 


Jocul crud şi absurd al bursei, cu legile 
sale implacabiie, s-a dovedit cel mai ruinator 
pentru investitorii care cumparasera acţiunile 
respective la un curs mai ridicat şi care. fie 
de nevoie, fie cuprinși de panică (nu cumva 
valoarea să scadă și mai mult), le-au vindut 
la cursul catastrofal de scăzut atins; ei au su- 
ferit pierderi financiare, considerate, în unele 
cazuri, ireparabile. Studiourile propriu-zise 
s-au resimţit, însă, mai puţin: surplusurile bă- 
neşti, ce decurgeau din cursurile mai ridicate 
consemnate la un moment dat înaintea cra- 
hului, nefiind decit potenţiale, pierderile reale 
nu au fost chiar atit de mari. Specialiștii le-au 
apreciat, una peste alta, la ceva sub 10 la 
sută, ceea ce este, tot mult; în condiţiile 
cind profitul reprezintă egea supremă. Oricit 
de dureros, şocul a putut fi absorbit mai uşor 
în cazul marilor studiouri (așa-numitele „ma- 
jors“), datorită structurilor financiare solide 
de care dispun, ca și „producţiei“ aflate pe 
piață sau în stoc, ceea ce a şi făcut ca, între 
timp, cursul acţiunilor să se mai redreseze. 
Un rol amortizor l-a jucat sporirea, în prima 
parte a anului trecut. a prețului biletelor de 
intrare, la care se adaugă, ca un factor deloc 
neglijabil, succesul de public ṣi deci încasă- 
rile la box office al unor pelicule cu 
Hills Cop Ii (Polițistul din Beveriy Hilis 11) și 
Raw (Carne vie), ambele cu actorul de cu- 
loare Eddie Murphy, cel mai en vogue la ora 
actuală, Three Men and a Baby (Trei bă i 

un prunc), reeditare a celebrei comedii 
ranceze Trois Hommes et un couttion, sau 
Fatal Attraction (Atracţie fatală), o psiho- 
dramă cu conotaţii erotice. Fără prăbușirea 
din octombrie, 1987, privit numai prin prisma 
performanţelor de box office, ar fi fost chiar 
un an foarte bun pentru marile studiouri. 

În schimb, seismul bursier a lăsat sechele 
de-a dreptul traumatizante pentru companiile 
independente, care nu-şi pot finanța singure 
filmele, recurgind, în acest scop, la investiții 
de pe piața financiară. Cel mai greu lovite au 
fost firmele ce se izbeau de dificultăţi pecu- 
niare încă inaintea crahului, ca, de pildă, De 
Laurentiis și Cannon. Scăderea catastrofală 
(de la 15 la 3 dolari) a acţiunilor primei din 
aceste două firme, l-a determinat pe celebrul 
producător italo-american (cine nu-și aduce 
aminte de Orez amar?) să-şi dea demisia; ' 
mai mult, pentru că numele De Laurentiis fu- 
sese asociat, în ultimii ani, unor eșecuri ustu- 
ratoare (King Kong, ca să ne oprim la un sin- 
gur exemplu), noua conducere a firmei a de- 
cis, pur și simplu, să renunțe la el, alegind un 
altul mai puţin „ghinionist“, Sic transit... 

inregistrind, la rindul lor, o scădere de 40 
la sută, acţiunile firmei Cannon, aflată, de alt- 
fel, de mai multă vreme, în pierdere de viteză, 
după o ascensiune fulgeratoare, au devenit 
tot mai lipsite de atracţie în ochii investitori- 
lor, tot așa după cum ultimele producții ale 
firmei (Surrender, Capitulare, cu Sally Field 
şi Michael Caine, de pildă) s-au dovedit de- 
zastruoase din punct de vedere al încasărilor. 
Şi aşa se face că de unde, la un moment dat, 
studiorile patronate de Menahem Golan și 
Yoram Globus păreau a amenința serios pre- 
ponderența atotputernicelor „majors“, astăzi 
cei doi veri cineaști pentru a putea achita do- 
binzile la sumele imprumutate de la diferite 
instituții bancare sint în situația de a-și vinde 
bunurile imobiliare (în Italia, magnatul TV 
Beriusconi a achiziționat jumătate din re- 
țeaua de cinematografe apartinind case: Can- 
non). 

Pentru a se redresa, Cannon, ca și alte 
firme independente, are neaparat nevoie de o 
„Jovitura” la box office. Or, asemenea „lov.- 
turi“ se lasa așteptate. De altfel — ce poate îi 
mai semnificativ? — deși cea mai mare parte 
a producţiei de filme (65 la sută) a „uzinei de 
vise” este realizată de independenţi, lor le re- 
vine doar 15 la sută din încasări, în timp ce 
marilor studiouri, a câror cotă-parte re 
zintă doar 35 la suță, le revine 85 la sută di 
totalul încasărilor! in confruntare cu realita- 
țile, mitul liberei concurențe se spulbera ca 
un balon de săpun, legile prof i, avin- 
du-și, ca și operațiile de bursa, logica lor ine- 
xorabila, 


„Wall Street“ sau noul act de curaj 
al unui tinār cineast 


Intimpta a tacut ca la foarte scurtă 
vreme dupa ciclonul de la bursa new-yorkeza 
sa aiba loc premiera noului film. intitulat 


chiar Wall Street, al lui Oliver Stone, marele 
invingâtor al ediţiei de anul trecut a Oscar 
urilor. Dacă Platoon (Plutonul) demonta, 
piesă cu piesă, mecanismul războiului de 
agresiune dus de o mare putere impotriva 
unei mici puteri, de data aceasta, dovedind 
acelaşi curaj civic remarcabil, Stone demon- 
tează, cu aceeași minuţiozitate, mecanismul 
jocului bursier, înfăţişindu-l într-o lumină ne- 
cruțătoare, ca un univers al lipsei de scru- 
pule, corupției, şantajului şi cupidității. Un ti- 
nàr agent de bursă (Charlie Sheen, fiul acto- 
rului Martin Sheen, protagonist, alături de 
Marion Brando, al Apocalipsului, acum), in 
felul lui onest și bine intenţionat, năzuieste 
să-și depășească condiția socială, să parvina 
cit mai sus în ierarhia „visului american“. El 
ajunge în anturajul unui redutabil! om de afa- 
ceri, corupt pină în măduva oaselor (Michael 
Douglas, și ei fiu de actor, respectiv al lui 
Kirk Douglas), care îl îndeamnă så obţină 
prin tata! său (Martin Sheen!) informaţii în le- 
gătură cu activitatea sindicală într-o mare 
companie de aviaţie, unde acesta din urmă 
lucra. Se va supune tinărul agent de bursă, 
făcind o tranzacţie cu propria conștiință și 
urcînd, astfel, o treaptă spre „visul” său, sau 
se va împotrivi și va fi distrus? Sfirșitul îl înfà- 
țișează in aparamentul luxos de la ultimul 
etaj al unui zgirie-nori newyorkez, inconjurat 
de o opulenţă ostentativă, asemănătoare cu 
cea întilnită la mentorul său. Dincolo de 
masca satisfăcută de om „ajuns“, prin renun- 
tarea la orice urmă de decenţă și onestitate, 
stăruie însă o întrebare sfredelitoare: „Oare 
cine sint eu?“ 

„Extraordinar, emoţionant... Oliver Stone a 
întrecut chiar şi ceea ce a realizat cu Pla- 
toon“, comenta postul de televiziune NBC, in 
timp ce, prin contrast, cotidianul lumii de 
afaceri „Wall Street Journal“ se arăta extrem 
de rezervat, dacă nu iritat. Probabil nu fără 
motiv, de vreme ce Stone s-a inspirat 
dintr-un fapt real, dintr-un scandal care a 
zguduit din temelii lumea financiară ameri- 
cană: omul de afaceri Ivan Boesky, care era 
pus să vegheze asupra... moralității Wall Stre- 
et-ului, s-a dovedit, pur și simplu, un escroc, 
ce nu se dădea în lături să folosească, in 
scopuri frauduloase, informaţii confidenţiale 
deţinute în virtutea înaltei sale poziţii .. Fără a 


Cher, cîntăreață de renume 
și, acum, laureată ca actriţă 


în direct 


din Hollywood 


£ rima dintre manifestările cinematogra- 
fice importante ale anului, aici în SUA 
„Globul de aur” a cunoscut în 1988 a 45-a sa 


se lasa impresionat nici de laude, nici de cri- 
tici, cineastul intenționează så mearga 
inainte, pe aceeași linie a civismului, lucrind 
în prezent la un scenariu pe marginea altui 
fapt real: asasinarea de către o grupare neo- 
nazistă a prezentatorului TV, Alan Berg, care 
îndrăznise să îi dezvâluie activitatea. 

De reamintit că filmogrâtia tinarului regizor 
cuprinde şi pelicula Salvador, care denunța 
amestecul în treburile acestei mici „republici 
a bananelor” a puternicului vecin din nord, 
completind, astfel, laolaltă cu celelalte două 
realizate pină acum, o adevărată trilogie a 
angajamentului politic, de la care adevarata 
arta nu poate abdica. Exemplu! lu: Stone 
este, de altfel, departe de a fi singular, mulți 


din teritoriile arabe ocupate de Israel. Cu alte 
cuvinte, Stone se înscrie, prin poziţiile adop- 
tate în cele trei filme turnate pină acum, 
într-un curent mult mai larg 


O firească reacție de autoapărare 


intrebarea care se pune este dacă el va 
razbi, pentru a doua oară, cu al său Wall 


„„acea zi fatală pentru Wall Street, 
cînd bursa acţiunilor 
a cunoscut cea mai mare prăbuşire 


cineaști neezitind să păşeasca în arena pu- 
blică pentru a-şi exprima opţiunile. Martin 
Sheen nu a pregetat.să apară in fața Congre- 
sului american pentru a cere încetarea spriji- 
nului asordat de S.U.A. elementelor „contras“ 
din tere. sora actrița de culoare Whoopi 
Goldberg (Culoarea violetă) s-a numărat, ala- 
turi de cintăreața Cher, printre organizatorii 
unei campanii de ajutoare a săracilor din 
Washington, care au avut greu de suferit: 
anul trecut, de pe urma rigorilor iernii; Chris- 
topher Reeve, popularul Su „ care abia 
a terminat a patra serie a filmului cu acelaşi 
nume, s-a deplasat la Santiago de Chile, pen- 
tru a-și manifesta solidaritatea cu un grup de 
actori chilieni cu vederi democratice; chiar şi 
retrasul Woody Allen, căruia îi repugnă atit 
de mult publicitatea, a trimis o scrisoare unui 
mare cotidian american prin care protesteaza 
împotriva reprimării populației palestiniene 


Și 


Fostul primar californian Clint 
răsplata carierei actoricești 
celebrul 


primește 
(remisă de 


ediție. Cilră impresionantă și care ar fi in- 
dreptăţit manifestări festive pe măsură. In 
mod paradoxal, a 45-a ediţie a fost însă cea 
mai sobră de pină acum. Ar fi fost justificata 
o anume jubilaţie, pentru că în '87 s-au pro 
dus mai multe filme, cinematografului în ge 
neral i-a mers mai bine şi sint speranțe ca în 
1988 să-i meargă incă mai bine. Dar „Globui 
de aur“ nu s-a molipsit de la starea generală 
E! a fost, să zicem, reţinut. De fapt, a fost 
morocânos, cu toată strădania, graţia şi far- 
mecul celor doi maeştri de ceremonii Dyane 
Cannon și Patrick Duffy. Singurul moment 
mai luminos l-a constituit decernarea premiu- 
lui „Cecil B. de Mille“ (pentru contribuţia 
adusă la arta cinematografică) lui Clint 
Eastwood, Distincția a fost remisă de 
regizorul și actorul englez (care s-a obișnuit 
sa stea mai mult pe malurile Pacificului decit 
ale Tamisei, Richard Attenborough.) Unii au 
explicat lipsa de nerv a manifestarii prin ab- 
sența comicului atit de t și laureat cu 
„Globul“, Robin William (aflat la filmări. la 
New York), Sala s-a mai încălzit puţin la apa- 
nția lu: Mickey Rooneysi apoi din nou la 
aceea a lui Sammy Davis jr., ambii însărcinați 


Street, spre meterezele Oscarulu:. Deocam- 
data, unul din cei doi protagoniști ai filmului, 
Michael Douglas, a obținut „Globul de aur“ 
pentru cel mai bun actor de dramă al anului, 
prestigioasă distincţie decernată de Asociaţia 
corespondenţilor străini acreditaţi la Hol- 
lywood. Se știe că premiile anuale ale asocia- 
ției se acordă separat pentru două categorii 
de filme: dramă şi comedie (existind, în plus, 
o categorie distinctă și pentru peliculeie TV). 
Or, premiul pentru cel mai bun actor de co- 
medie a revenit lui Robin Williams, răsplătin- 
du-i creaţia din Good Morning, Vietnam 
(Bună Vietnam). Tot un film de 
război, așadar, ca şi Platoon, numai că de 
data aceasta în cheie comica, Williams fiind 
un disc jockey care încearcă sa-și invese- 
leasca, în momentele de acalmie, compatrio- 
ţii trimiși sa lupte pentru o cauza absurda 
Absurdităţite istoriei constituie şi tema fil- 


Eastwood 


Richard Attenborough) 


să remită Globurile. In rest, gazetarii ameri- 
cani şi strâini și-au gasit o distracţie în a face 
pariuri pe seama premiilor ce erau aşteptate 
Şi care ar fi cele mai importante dintre ele, 
pentru că n-am să dau toată lista? Premiul 
pentru cel mai bun muzical sau comedie TV, 
filmului The Golden Giris; Premiul pentru cei 
mai bun rol secundar feminin într-un film ar- 
tistic. Oliviei Dukakis, iar pentru cel mai bun 
rol secundar masculin lui Sean Connery, (în 

) Premiul! pentru cel ma bun 


scenariu lui Bernardo Bertolucci și Mark Pe-' 


ploe împărat), Premiul pentru cel 
mai AL grele O viaţă de ciine (Suedia), 
Premiul pentru cel! mai bun regizor; Bernardo 
Bertolucci; Premiul pentru cea mai bună ac- 
triță de dramă: Sally Kirkland (în Anna) iar 
celui mai bun actor de dramă, lui Michael 
Douglas (în Wall Street). Cel mai bun film ar- 
tistic din lume în 1987 a lost socotit Ultimul 
impărat de Bernardo Bertolucci 


Text și fotografi 
de la Ray ARCO 


{care 


mului lui Bernardo Bertolucci, The, Last Em 
peror (Ultimul impărat), care a obținut nu 
mai puţin de patru „Globuri de aur“. Se 
spune că, de obicei, acestea sint anticamera 
Oscarurilor. Oricum, Ultimul împărat, poves- 
tea fascinantă şi adevărată -a ultimului „fiu 
ceresc” al Chinei, Pu Yi, care, urcat pe tron 
la virsta de trei ani, sfirșeşte, împăcat cu sine, 
după mai bine de jumătate de secol, ca sim- 
plu grădinar în țara unde, intre timp, s-au pe- 
trecut prefaceri extraordinare, este unanim 
considerat, încă de pe acum, ca una din ma- 
rile izbinzi ale cinematografiei mondiale 

Este, desigur. un paradox ca filmul unui ci- 
neast european, Bertolucci să fie prezentat 
sub egidă americană, pentru simplul motiv că 
o bună parte din investițiile financiare apre- 
ciabile pe care le presupune o peliculă de 
asemenea anvergura provine din S.U.A. Ne- 
greșit, un motiv în plus de ingrijorare pentru 
cinematografia -vest-europeana, sufocată de 
concurența de peste ocean. De aici şi iniția- 
tiva adoptată de două înalte instanţe politice, 
Comisia Pieței comune şi Consiliul European 
de a proclama anul 1988 ca „An al cinemato- 
grafiei și televiziunii europene“ (AECTV '88), 
manifestare de amploare, în cadrul căreia vor 
fi organizate festivaluri, colocvii și mese ro- 
tunde, vor fi decernate, pentru prima oară, 
premii celui mai bun film, celui mai bun regi- 
zor și celui mai bun actor vest-european, va 
îi creată o Academie Europeana a Cinemato- 
grafiei și Televiziunii, va fi inaugurat marele 
Muzeu al cineamtogratiei, de la Londra, unic 
prin proporţii și diversitate, iar o zi anume 
(16 iunie) va fi sărbătorită ca „Zi a cinemato- 
gralului (vest) european". 

În fond, o reacţie firească de autoapărare 
racilele denunţate într-un film ca Wall Street 
răzbătind, din păcate, într-o forrmă sau alta, 
și în universul celei de-a șaptea arte. Ai carei 
slujitori, așa cum arată exemplul lui Stone și 
al colegilor săi americani și europeni, se ri- 
dică cu mult curaj impotriva intruziunii bunu- 
lui plac deopotrivă în viața de zi cu zi, ca și 
în viața lumii de celuloid 


Romulus CĂPLESCU 


actor de dramă 
Michael 
cititorilor 


mai bun 
slobul de aur“ — 
transmite urările 


pentru 
Douglas 


sale 


Pentru Bertolucci, 


este preludiul „Oscarului” 


noştri) 


„Globul de aur 


Un 
(Jack 


partenera 


D.a ar fi să alcătuim la iuțeală un plani- 
glob cinematogratic, mai mult ca sigur că am 
asimila cinematograliile așa-zis mici cu regi- 
zorul lor cel mai proeminent. Suedia = Ber- 
gman, India = Ray, Spania = Bunuel, Polonia 
= Wajda ş.a.m.d. Este firesc — memoria se- 
lectează de predilecție viriurile, și, totodată, 
nedrept — aceste viriuri nu apar niciodată pe 
un ioc gol, ci întotdeauna pe fundamentul 
unei producţii medii bine consolidate prin 
filme realizate, dacă nu cu har, cel puţin cu 
un indubitabil profesionalism. 

O demonstraţie, în acest sens, ne-au fā- 
cut-o, de curind, peliculele programate în ca- 
drul Săptăminii filmului elen. 

Pentru mulţi dintre noi cinematograful elen 
era, mai demult. Cacoyannis, adică Electra, 
adică Zorba grecul,adică Iphigenia, și, mai de 
curind, Angelopoulos, al cărui renume, do- 
bindit în anii '70 prin Comedianţii, Vinătorii şi 
Alexandru cel mare, constituia o carte de vi- 
zită demnă de incredere chiar și în ochii 
spectatorului care nu avusese încă prilejul să 
vadă nici unul dintre fiimele sale. 

Dar iată că selecția celor cinci filme despre 
care vorbim acum deschide un orizont mult 
mai larg asupra acestei cinematografii. 

În primul rînd ne face, în stirșit, cunoștiință 
cu Theo Angelopoulos printr-unul dintre ulti- 
mele sale filme — Călătorie la Cythera — un 
discurs despre dezrădăcinare, despre alie- 
nare, despre imposibilitatea regăsirii de sine 
nici prin alţii, nici prin locuri şi peisaje cărora 
le-am aparţinut cîndva. Părindu-i-se prea pu- 
țin, regizorul înglobează acest discurs într-un 
altul pe tema creaţiei cinematografice apelind 
la formula filmului în film. Ca şi cum nici asta 
n-ar fi de ajuns, el pune întreaga peliculă sub 
semnul lui Fellini pe care îl citează atit de 
abundent incit Călătorie la Cythera pare a fi 
un 8 1/2 în versiune Angelopoulos (ca şi la 
Fellini, eroul-regizor trece, pe neașteptate, de 
la realitate la ficţiune și invers; din punct de 
vedere sentimental este prins în capcana 
unui triunghi, iubita sa fiind interpreta filmu- 
lui din film; dintre personaje nu lipseşte nici 
eroul-copil, nici iluzionistul; prin atitudine, 
mers și îmbrăcăminte mama seamănă cu Ca- 
biria—Gelsomina—Julietta etc.). 

In toată această combinaţie cu sensuri, 
uneori greu descifrabile, există, cel puţin, un 
element de o certă şi statornică valoare: ima- 
ginea lui Giorgios Arvanitis, ale cărei subtili- 
tăți compoziționale şi rafinamente coloristice 


= curios că, deși cinematograful a mani- 
festat, din capul locului, gust pentru fantas- 
tic, prin Méliès, există foarte puţine filme de 
acest fel, cu adevărat bune. Cele mai multe 
rămin doar thriller-uri, adică producătoare de 
groază, cind ar trebui să stirnească senzaţia 
lucrului neliniștitor, pe care Freud îl numește 
„das Unheimliche“. Fantasticul veritabil res- 
pinge şi atrage totodată, înfioară și fasci- 
nează. Poate că cinematograful izbutește, nu- 
mai rareori, să-l facă a prinde, realmente, fi- 
ință, din cauza prea marei uşurințe cu care 


actor specializat în mari regizori 
Nicholson, aici cu Anjelica Huston, 
sa din Onoarea familiei Prizz 


așează acest nume printre marii operatori ai 
cinematogratului mondial contemporan. 
Trăsătura unilicatoare a celorlalte patru 
filme este refuzul programat al oricărui pito- 
resc mai mult sau mai puțin facil. Fie că este 
vorba despre un love story cu și pentru oa- 
meni maturi (Dragoste subită de Yorgos Tse- 
beropoulos); despre un film politic privind 
viața și condiția comuniștilor ilegaiiști în pe- 
rioada 1954—74 (Anii de piatră de Pantelis 
Voulgaris); despre radiografierea stării de 
spirit a unei generaţii (Orașul nu doarme ni- 
ciodată de Andreas Tsilitonis) sau despre 
studiul unor atitudini și mentalități tradiţio- 
nale surprinse pe fundalul prefacerilor eco- 


Nimic nu poate înlocui dorul de acasă (Dragoste 


nomico-sociale în condiţiile inghiţirii micii in- 
dustrii de către coloşii industriali multinaţio- 
nali (Familia Papyros de Tassos Psarras), 
ceea ce vedem, pe ecran, nu este, cituși de 
puțin, Grecia vestigiilor arheologice, a mituri- 
lor Olimpului, a insulelor însorite, a talazuri- 
lor albastre și a sirtaki-ului. În acest sens, op- 
țiunea este atit de categorică încit chiar și 
atunci cind trama necesită un peisaj de va- 
canțţă, ca în Dragoste subită, se preferă... 
Portugalia. Sau cind decorul obligatoriu sint 
străzile Atenei, se preferă filmările de noapte 
cind capitala Greciei işi pierde identitatea de- 
venind o metropolă ca oricare alta sub pulsa- 
tiile formelor luminoase și în vuietul de mo- 
toare dezlănțuite pe marile bulevarde. 

Acest detaliu — dacă îl putem numi așa — 
mi se pare semnificativ pentru ceea ce își 
ptopun acești regizori în majoritate tineri 
(Tsilifonis și Tseberopoulos sint debutanţi în 
lungmetrajul de ficțiune). 

Deviza lor pare a fi realism-simplitate-emo- 
ție. combinaţie ce dă, uneori, naștere unor 
secvențe remarcabile cum ar fi cea a căsăto- 
riei în închisoare din Anii de piatră (imaginea 
— același Arvanitis). 


cu Betty Livanou și Antonis Theodora) 


Între realitate și ficțiune 


poate împrumuta un aer straniu lumii încon- 
jurătoare. Are nevoie, deci, de o stăpinire de- 
osebită pentru a merge pe sirma întinsă intre 
miraculos și oribil. Totuși filmele fantastice 
s-au înmulțit în vremea din urmă printr-o ce- 
rință crescută, care are explicaţiile ei sociolo- 
gice. Trăim într-o epocă de năucitoare des- 
coperiri științifice, asistăm mereu la alte stră- 
pungeri spectaculoase ale necunoscutului. 
Toate acestea relevă brusc minţii noastre ui- 
mite relaţii nebănuite între lucruri foarte în- 
depărtate. Realitatea însăși ne apare ca fan- 
tastică. Pină și mecanismele psihice, dome- 
niu privilegiat al eternului omenesc, se vă- 
desc pline de surprize, după cite proprietați 
absolut noi am aflat, în anii din urmă, că po- 
sedă. 

Un film fantastic extraordinar a reuşit să 
realizeze Kubrick cu Jack Nicholson în rolul 
principal. Se cheamă Shining (Străiucitor) şi 
l-am văzut a doua oară mai intrigat ca prima 
dată. 

Un mare hotel turistic din creierul munţilor 
trebuie să fie păzit de cineva, cît rămine de- 
zafectat în timpul iernii. Persoana care ac- 
ceptă slujba (Nichoison) e scriitor și ințele- 

că nu o duce prea ușor. Are astfel posi- 
bilitatea să asigure întreținerea familiei sale, 
compuse din soţie și un băiat mic, pînă cind 
profitind de liniște și izolare, își va termina 
+omanul contractat și nepredat după nume- 
roase aminări. Cu mulți ani în urmă — e 
avertizat — hotelul fusese teatrul unei întim- 
plări fioroase. Cel lăsat să locuiască acolo în 
sezonul mort suferise o criză de nervi și sub 
efecțul ei își exterminase familia. Pină la acea 
intimplare, ca maître d'hôtel al întreprinderii. 
fusese un salariat model şi inspira cea mai 
mare incredere. 

Vechea poveste oribilă trimite semne în 
prezent. Băiatul scriitorului are darul clarvi- 
ziunii și primeşte avertismente lugubre chiar 
din clipa cînd calcă pragul hotelului. Îi apar 
„în față“ două fiinţe şi ivirea lor e însoţită de 
zgomotul a nenumărate sonerii asurzitoare. 


Apoi, dintr-un perete „țișnește“ un lichid roşu 
care inundă imaginea ciudatelor făpturi răsă- 
rite nu se știe de unde. Stăbătind pe tricicletă 
coridoarele pustii, într-o zi, băiatul descoperă 
O cameră cu ușa întredeschisă, iar înăuntru 
zărește sau i se pare doar că zărește, jocul 
imaginaţiei a intrat în acțiune, o bătrină hi- 
doasă. 

Curind, și tatăl începe „să aibă viziuni“. | se 
arată și lui bătrina, dar, mai ales, autorul 
groaznicului act din trecut, fostul maitre 
dhâtei, un personaj insolent, care-l în- 
deamnă să-i urmeze exemplul. Ceea ce suc- 
cesorul stăruitorului vizitator fantomatic por- 
nește să și facă, atunci cind se enerveaza pe 
soția lui care descoperise că de săptămini în- 
tregi, el nu scrie nimic, ci bate la mașină nu- 
mai un singur cuvint repetat fără încetare. 

Dar, ca în naraţiunile fantastice bune, în- 
timplările păstrează destulă distanță de pla- 
nul supranatural, așa că pot căpăta, cu pu- 
țină îngăduinţă, o explicaţie realistă. Scriito- 
tul e un dipsoman, predispus la o nevroză 
gravă, de aceea e! nu mai publicase nimic de 
multă vreme. „Vedeniile” sint proiecţiile pro- 
priului subconștient și sfirșește într-o substi- 
tuție psihotică. Viziunile băiatului sînt tot ale 
tatălui iar copilul le percepe tocmai prin fa- 
cultăţile sale telepatice. Spunind aceasta, ne 
mulţumim să dăm o denumire pseudoștiinţi- 
fică unor fapte care ne tulbură prin natura lor 
misterioasă şi ne înfricoșează. larăși, ca în 
narațiunile fantastice bune, explicația realistă 
nu lămurește, pînă la capăt, lucrurile. Ele 
continuă să intrige raţiunea, păstrind intractă 
o doză masivă de mister. 

Putem risca, prin urmare, altă explicaţie, de 
ordinul paradoxurilor temporale, în stricta io- 
gică a fantasticului. Substituţia de persoane 
are efectiv loc. La sfirșitul filmului, o fotogra- 
fie pe peretele hotelului, redeschis și nemai- 
purtind nici o urmă a evenimentelor sumbre 
care l-au populat — în realitate sau doar în 
imaginaţie? — surprinde figura scriitorului 
oficiind jovial printre oaspeţi. El pare un maî- 


O altă trăsătură comună ar fi că toţi aceşti 
regizori mizează foarte mult pe interpretarea 
actorilor, ale căror evoluţii le conduc cu sigu- 
ranță și cu subtilitate. Manos Katrakis, cu 
chipul împietrit într-o mască de tragedie an- 
tică (bătrinul din Călătorie la Cythera); Betty 
Livanou, alternativ imagine emoţionantă și 
emoționată a bucuriei iubirii împlinite şi a 
disperării despărțirii iminente (Eleni din Dra- 
goste subită — premiui de interpretare Salo- 
nic 1984); Themis Bazaka, impresionantă me- 
tamoriozare a inconştienţei juvenile în răs- 
punderea apăsătoare a unei bătrineţi prema- 
ture (cealaltă Eleni din Anii de piatră); Vassi- 
lis Kolovos și Vană Fitsori, cuplul plin de cu- 
loare și savoare care trăieşte drama neadap- 
tării și a neînțelegerii (Familia Papyros), 
crează roiuri de o certă valoare care vor rå- 
mine, cu siguranţă, în memoria celor care au 
văzut filmele acestei Săptămini a filmului 
elen. 


Cristina CORCIOVESCU 


subită 


k 


RINAS ANANT 


e 


tre d'hôtel perfect, priceput să întrețină buna 
dispoziție. Obiectivul coboară și ne dezvăluie 
data fotografiei. E a anului cind s-a petrecut 
prima dramă singeroasă din hotel. O atare in- 
terpretare ar explica altfel viziunile terifiante 
premonitorii ale copilului. El, ca și negrul cu 
care comunică telepatic, are acces la o su- 
praralitate, unde trecutul, prezentu! și viitorul 
se suprapun într-un punct de răspăr al tim- 
pului. Spaţiul straniu al hotelului pustiu ar 
deţine o asemenea proprietate. 

lată și o a treia explicaţie posibilă: ne miș- 
căm într-un labirint privilegiind confuzia rea- 
tului cu iluzoriul și permițind halucinaţiilor in- 
sinuarea în universul existenţei zilnice. Parcul 
din fața hotelului are o construcţie dedalică 
înadins plănuită astfel. Dar și interiorul clădi- 
rii, după ce toată lumea a plecat, cu nesfirși- 
tele sale coridoare goale, șiruri de uși închise 
şi săli imense care nu știi unde duc, capătă o 
structură identică, chemată să neliniștească 
spiritul și să-l arunce într-o temere secretă. 

Shining e un film lucrat fără cusur, cind e 
vorba să dea senzaţia înstrăinării anxioase. Și 
o potențează exemplar, făcind-o să fie resim- 
țită de nişte inşi fără apărare. O femeie și un 
copil, amindoi prizonieri, izolaţi, cu totul, de 
restul lumii. Timpul rău blocase drumurile, 
nebunul distrusese instalația de comunicare 
prin radio, negrul care captase mesajul tele- 
patic al băiatului, vine să-l salveze, dar e ucis 
chiar în clipa cînd pătrunde în hotel. Anxieta- 
tea îmbracă o formă cu atit mai tulburătoare 
cu cît însoțește raporturi de afecţiune puter- 
nice. Copilul nu încetează să-şi iubească ta- 
tăl; soția, bărbatul deși. acesta le inspiră, de 
la un moment dat, ambilor o cumplită oroare. 
Kubrick construiește cu o mare dexteritate 
atmosfera fantastică și a fost mai mult decit 
inspirat, acordindu-i lui Jack Nicholson rolul 
scriitorului, cel cuprins progresiv de o de- 
menţă larvară. Nimeni nu are privirea lui 
opacă și nu se pricepe mai bine ca el să-i 
dea scinteierea unei viclenii feroce. Fantasti- 
cul ne-a deschis o perspectivă tulburătoare 
către misterele minţii omenești, mai ales 
atunci cînd ea, (e cazul eroului) navighează 
între realitate și ficțiune, obsesii inconștiente 
şi plăsmuiri scriitoricești. Un film care strălu- 
cește realmente, aidoma unei pietre prețioase 
de culoarea onixului. - 


Ov.S. CROHMĂLNICEANU 


"pp 


Rack Hudson 


Mari actori 


Dz cele citeva seriozități indiscutabile 
ae cinemaului — și pentru încă mulți — ac- 
ste „citeva“ constituie o exagerare privitoare 
ia o artă socotită cea mai neserioasă și mai 
perisabilă — poate că prima este lumina. Se- 
”ozitatea luminii. Obsesie a operatorilor, ea 
demult ar fi trebuit să se transmită şi „mare- 
ui public“, să se transtigureze dintr-o pro- 
biemă de tehnică — inaccesibilă firește ama- 
'oriicului cinefil — într-una de esenţă, de 
conținut, superioară subiectului, intrigii, „lite- 
raturii“ din orice film. Mai mult: nimic din ce 
se întimplă într-un fiim — ca story, ca epică, 
ca tensiune între caractere, dacă tot nu pu- 
šm scăpa de aceste noţiuni romanești la ci- 
rema — nu are valoare decît în funcţie de lu- 
mina, mai mult sau mai puţin secretă, pe care 
o iradiază sau în care se cufundă, se topește 
se înfioară, ca omul într-un ocean, într-o 
rază de soare sau de lună. Deși nu e actrița 
— vorba vorbei — visurilor mele, totuşi nu 
pot sã nu recunosc că atunci cind mă gin- 
desc la seriozitatea luminozităţii în întuneri- 
aul cinefil, îmi apare, printre primele citate, 
ntrarea lui Ingrid Bergman în barul lui Rick 
în Casablanca. Dacă aș afirma că totul, în 
această melodramă exemplară, ca forță a 
sentimentalismului, de „un romantism devas- 
iator” (Bertrand Tavernier) ţine de luminozi- 
tatea actriței — aș enerva cumva, l-aș mini-, 
maliza pe Bogart, aș diminua oare mesajul? 
Sncer vorbind, cred că abia astfel — depla- 
sind accentul spre această realitate pur cine- 


A fost odată... 


A. revăzut, într-o sală arhiplină Cu căr- 
Pe pe faţă, un western de demult, de pe vre 
mea cind Dean Martin era un bărbat ferme- 
cātor și încă tinăr şi regretatul Rock Hudson 
impresiona prin ținuta sa masculină; un wes 
rn clasic despre doi prieteni buni — unul 
devine şerif, altul se dedă la hoţie şi de aic: 
un conflict pasionant cum scrie la carte 
M-am întrebat care este secretul că, după ani 
si ani, westernui continuă să suscite interesul 
publicului?! Să fie doar aventura? Nu cred, 
pentru că filme pline de aventuri nemaivâzute 
æ mai apărut în tot felul de formule și 
scheme: își au și ele, firește, spectatorii lor 
sa fie doar celebritatea actorilor? Nici asta 
mu cred, pentru câ de celebrități marele 
ecran nu duce lipsă. 

Westernul, chiar dacă astăzi este un gen 
mai rar practicat de marile case producătoare 
continua să-și aibă suporterii săi mai tineri 
sau mai virstnici. Linia simplă a contfiictului. 
dar nu simplistă, propune întotdeauna în 
western confruntarea dintre bine și rău pre- 
cum în basmele cu a fost odată ca nicio- 
data... Confruntările sînt clar concepute, cei 
buni sint cu adevărat foarte buni, iar cei răi 
puteau fi și ei buni, dacă viaţa nu i-ar fi su 
pus la încercări dificile în care slăbiciunile 
omenești au avut cîştig de cauză. Arta scena- 
riștilor filmelor western se află in sugerarea 
cu acuratețe psihologică a biografiei perso- 
najelor prin amănunte semnificative și emo- 
vonante. Succesul şi în ziiele noastre al aces- 
tor pelicule se datorează, cred, în primul rind 
scenariilor scrise precum bunele piese de 
teatru, de tradiție realistă. 

Cind westernul a început a fi realizat pe 
scenarii „sofisticate“ sau la nimereală, conce- 
pute doar în ideea aventurii de dragul aven- 
turii sau cind au apărut westernurile italie- 
nești, genului respectiv i s-au anulat o serie 
de calităţi și a început perioada sa de deca 
dere. Pacat! Revizionind Cu cărţile pe față, 
am regretat că acest minunat gen a ieșit, azi. 
de pe platouri. A fost odată ca niciodată wes 
ternul şi amintirea sa nu poate să dispară... 


Meana LUCACIU 


E demodat westernul? 


în Cu cărțile pe fală) 


Seriozitatea luminii 


matografică, imposibil a ti surprinsă, în con- 
creteţea ei, intr-un român unde acționează 
aite legi ale „6clairage'-ului atotputernic în 
orice artă — pun în valoare drama !ui Rick, 
melopeea pianistului Sam, „Marseilleza“ 
aceea care urmăreșie copiii mari ce sintem 
Subiectul filmului — nu cel literar, la înde- 
mîna oricărui suflet, ci acel cinematografic, 
pentru sufletul dotat şi cu un ochi — este 
vraja sub care doi bărbați, din două lumi di- 
ferite, prinşi în atrocea experienţă a unui răz- 
boi, cad „răpuși“ de energia solară a lumino- 
zităţii feminine. Restul e scenariu. e replică, e 
dialog- — mai nimic în comparaţie cu acest 
farmec fără de vorbă, țișnit dintr-o rochie și o 
pălărie albă, dintr-un suris, dintr-o teamă, 
dintr-o prestanţă şi presiune a razei de soare 
numite omenește — și suprem cinematogra- 
fic! — de Rick: „E o plăcere să te pot privi!" 
idem în Vă place Brahms? unde „razboiul" se 


| desfâșoară între două virste ale bărbatului 


supus aceleiași vrăji luminiscente create 
printr-o simplă înclinare a capului, a privirii, 
venită de departe, încă de la intermezzo, cind 
actrița se lansase linga Leslie Howard, învin- 
gindu-i acea vulnerabilitate viriiă prea rece, 
elaborată. Ingrid Bergman se simte cel mai 
bine în fiimele unde împrâștiind liniştit și su- 
veran lumina ei — lipsită de perversitate —- 
lasă „lumea“ fie şi a „doar“ doi bărbaţi, să se 
îinpărtăşească din ea, ferindu-se să-i ducă, în 
general, pe culmile disperării, „Politica“ aces- 
tei lumini impune subjugatului, poiitețea du- 


_reroasă a renunţării, nu mai mult, nimic vi- 


1 959, o sală de teatru pe Broadway, se 
joacă „Dulcea pasare a tinereţii”. Pe scena, 
cele două personaje principale, în dialog 


Tensiunea dramatica — la. maximum. Un mo- 


ment de tăcere încordată. Brusc, vocea so- 
noră a unei spectatoare: „Zii și tu dacă n-are 
cei mai albaştri ochi posibili?!” Actorul astfel 
„flatat“ era Paul Newman. 

indubitabil, faimoșii săi ochi albaştri sint 
principalul atu al farmecului cu care Newman 
a fost hărăzit, dar — pentru a accede la ran- 
gul de vedetă — mai este nevoie și de alteie, 
zic sociologii, aceste „altele“ fiind talentul şi 
capacitatea de reprezentare a spiritului mo- 
mentului respectiv. Altfel, calităţile fizice nu 
contează. lar pentru a deveni un star, sint ne- 
cesare, pe lingă cele de mai sus, o capacitate 
de evoluţie în timp precum și o înscriere a 
personajelor interpretate în planul valorilor 
culturale acreditate. În cazul „lui Paul New- 
man, aceste afirmaţii teoretice se verifică 
punct cu punct şi în asemenea măsură, încit 
eşti pentru o clipă tentat să crezi ca el însuşi 
le-a inspirat. 

Ceea ce impresionează în galeria de perso- 
naje create de Newman, de-a lungul a 34 de 
ani de carieră cinernatografică, este opțiunea, 
mai bine zis, seriozitatea opțiunii. Indiferent 
de gen, filmele sale au fost întotdeauina reve- 
latoare pentru timpul respectiv, iar eroii sai 
— figuri autentice ale acelui moment, Un în- 
treg inventar al problemelor ce au preocupat 
America postbelică s-ar putea de altfel alca- 
tui numai văzind filmele cu Paul Newman, în- 
cepind cu cel ce i-a adus primul succes răsu- 
nător: Cineva acolo sus mă iubește (1956). 
Acolo el era Rocky Graziano, tînărul rebel 
ajuns la box din ură faţă de societate și deve- 
nit un mare boxeur rebel. Chance Wayne din 
Dulcea pasăre a tinereţii se agăța cu dispe- 
rare de un vis ia care nu voia să renunțe cu 
toată ostilitatea violentă de care era urmărit. 
Ostilitate de care se lovește și eroul din 
Lunga vară fierbinte, pus pe căpătuială. În 
schimb, în Pisica pe acoperișul fierbinte, sol- 
datul intors infirm dintr-un război murdar 
este dezgustat și a abandonat orice speranța 
În general, personajele lui Newman sînt în- 
singurate şi vulnerabile, tînjind după o comu- 
nicare devenită imposibilă. „Treaba e că nu 
știți sā comunicaţi” spune Luke Miînă-Rece 
inainte de a muri. 

E interesant de observat că trecerea de la 
perioada „rebelilor perdanţi“ (cum denumesc 
istoricii de cinema anii 1954-—1968 în filmo- 
grafia sa) la perioada „demitizării și acţiunii“ 
(din 1959 încoace) se face pe nesimţite. Pe 
de o parte, chiar reacționind și nemailăsin- 
du-se bătute de viață, personajele de acum 
păstrează pesimismu! lucid -al perdanților ce 
virtual au rămas. Pe de altă parte, demitiza- 
rea începuse încă de la Stingaciul (1958), 
unde faimosul Billy The Kid redevenea un 
om al dimensiuni firești. Acum, Buffalo Bill 
este redus la statutul de circar organizind nu- 
mere de cai dresați cu falși indieni. Alte două 
figuri legendare ale vestului — Butch Cassidy 
și Sundance Kid — iși ironizează condiția 


Dincolo de albastru 


cios, destriînat în această penetranţă a stralu 
cirii ei, nici prea multă enigmă, o certă 
oroare de maculare, puţintei humor. Din 
toate cit trebuie — pentru a menţine o con 
sistență care ocolește tot ce e straniu, mot 
bid, păcătos, indecent. ingrid Bergman invita 
la virtuțile și pudorile pasiunii. Hitchcock 
ce-i drept, a ales-o după expresia lui orgo 
lioasă — pentru „a susține cel mai lung sărut 
din istoria cinemaului”, acela din Notorius, 
cind imbrăţişată de Cary Grant, străbate un 
fastuos apartament de nu mai știu cite ca- 
mere. Totuși, personai o prefer în Gaslight 
(Lumina de gaz — din nou „light“!) al lui Cu-" 
kor („Oscarul“ în 1944, văzut şi la noi) unde, 
alaturi de un la fel de uimitor Charles Boyer 
înfringe schema de mai sus, avind de supor- 
tat un atentat care tintea tocmai la întuneca- 
rea ei, la stingerea acestei luminozităţi în ne- 
bunie. E după gustul meu, filmul ei cei mai 
bun — fiindcă e pusă în conflict calitatea e: 
supremă. Cu trei ani inainte, acelaşi Cukor — 
acest „maestru al voaietei“ care înţelegea 
poate ca nimeni altul ce înseamnă soarele, 
ceața și chiar de-a dreptul, ceafa unei actrițe 
— daduse Femeia cu două fețe, întruchipata 
de Garbo. La 20 de ani după Lumina de gaz 
_— My fair Lady. ingrid Bergman n-a fost ni 
ciodată „femeia cu două fețe“, și, nici vorba, 
disponibilă pentru o Elise Dooiittie. Slava 
pentru o dată, acelui Go(l)d(win) ai Hollywo- 
odului — n-a tost nevoie! Dar va fi nevoie de 
ingrid Bergman de cite ori, în ciar-obscurul 
sălii de cinema, ne vom simţi nâpădiți — căci 
cite doruri nu ne năvâlesc în acel amurg arti 
ficial — de melodia aceea hiriită a lui Bogart 
fixînd-o dureros, după ce Sam îl mai chinuie 
o dată, cu „As Time Goes Bye“ — „e oplă 
cere să te pot privi!" Uneori — sînt momen 
tele cele mai privilegiate, garantate de conci: 
zia lor — nu trebuie spus sau smuls mai noul 
despre o artistă. 


«O replică cheie: 
„e o plăcere să te pot 
(Ingrid Bergman şi Cary 


Radu COSAȘU priv i“ 


Grant) 


turi, filme de violență și sex. Am preferat să 
merg să joc la Actor's Studio sau pur și sim- 
plu să stau“. Refuzind banii cîștigaţi ușor, de- d 
cepţionat de banalitatea scenariilor ce i se 
propuneau, Newman a preferat să-şi exprime 
crezul său moral şi artistic trecînd, din cînd 
in cînd, îndărătul camerei de luat vederi. Evi- 
dent, tot ce a semnat ei pînă azi ca regizor: 
Rachel, Rachel (1968), Uneori, o idee nobilă l 
(1970), Efectul razelor gamma asupra crăițe- 
lor (1972) reprezintă aceeași viziune despre 
societatea americană, aceeaşi lume din fil- 
mele în care a jucat. Concepţia lui Newman 
despre interpetare se recunoaște, de aseme- 
nea, în jocul actorilor. 
Dar cum s-ar putea defini jocu! său? Cate- 
goric, drept unul sobru, tensiunea interioară 
răzbește prin explozii separate de pauze me- 
tidative. „Economia de mijloace“ este o ex- 
presie prea... săracă pentru a defini nuanțele 
Și» semi-nuanţele obținute -dintr-o zbatere a 
pleoapei, un suris mâi mult ghicit pe sub cu- 
tele feţei, dintr-un umăr ce se lasă, ori din fe- 
lul în care mina apucă ţigara. Faimoasa pri- 
vire albastră nu „joacă“ decit atunci cînd este 
neapărat nevoie. 
Datele fizice excelente la care se adaugă o 
rară notă de distincţie, talentul său înnăscut 
şi inteligenţa cu care-și alege și studiază per- 
sonajele, tehnica sa impecabilă și obsesia 
perfecţionistă i-au permis lui Paul Newman 
să joace în filme de toate genurile (inclusiv 
comedii, precum savuroasa Cacialmaua). A 
întrupat americani tipici. pentru un moment 
istoric sau altul, dar i-a conceput cu mintea 
artistului vremii sale. A știut și a reușit (după 
cum spunea atit de bine un critic francez) să 
fie un om-punte peste două vremuri cinema- 
toigrafice: sfirșitul erei cînd starul era rege, și 
epoca de azi — cind filmul este rege. 
In 1986, una din noile glorii americane în - 
materie, anume Martin Scorsese, a realizat 
Culoarea banilor, un film cu — şi gindit 
anume pentru — Paul Newman. Orice cuvint 
în plus ar fi inutil 


simțindu-și desuetudinea ia margine de se- 
col, cînd cinematograful pătrunsese pina şi 
intr-un mic orășel bolivian. Plin de umor, 
Paul Newman glumeşte chiar și despre el în- 
suşi (alit mit), manevrind cu dexteritate foto- 
iiul pe rotile în care este imobilizat — in 
ghips desigur (el, participantul frecvent la 
prestigioase curse auto pentru profesioniști) 
— în Comedia mută '77. Capacitatea de ac- 
țiune, lupta pentru supravieţuire fizică şi mo- 
raiă sint excelent ilustrate de personaje ca 
Judecătorul Roy Bean — purilicatoru! apoca- 
iiptic sau de construstorul-salvator al celor 
prinşi în infernul din zgirie-nori. 

Chiar şi din asemenea sumară evocare, va- 
rietatea personajelor interpretate de Paul 
Newman reiese cu pregnanţă. Ca şi faptul că 
actorul niciodată nu s-a repetat. Perfecţionis- 
mul ce îl caracterizează l-a împins să stea o 
vreme pe lingă Rocky Graziano, ca să învețe 
să se miște ca el; apoi s-a antrenat cu 
boxeuri profesioniști. Pentru Stingaciul s-a 
deplasat în Texas să studieze obiceiurile lo- 
cale. Pentru Uitragiul a „luat lecţii” după o 
inregistrare făcută cu un tinar mexican ce 
abia învățase englezește 

Newman nu a fost un copil-minune Debu- 
tul său în cinematoigia! a avut loc tirziu, 
aproape de virsta de 30 de ani, după o activi- 
tate intensă de teatru amator începută încă 
din şcoală. Pasiunea sa pentru scenă l-a con- 
dus, firesc, ia „Actor's Studio“. Munca neo- 
bosită şi talentul i-au adus mari succese în 
teatrul profesionist. lar de cind a pornit pe 
drumul cinematografului, actorul a căutat 
mereu roluri care să ii pună noi probleme de 
interpretare, de tehnică. Pe măsură ce reuşita 
sa devenea o constantă, Newman şi-a permis 
să aleagă. „Mi s-au oferit roluri în filme de 
care îmi dădeam seama că vor fi mari sic- 
cese. financiare — fiime istorice sau de aven- 


[3 

În sfîrșit, laureat al Oscarului 
tru. rolul din 

Culoarea banilor 

de Martin Scorsese: 

Paul Newman 


AI A Schiesinger, tinărul furios de la înce- 
putul deceniului şapte, a implinit 62 de ani! 
Este adevărat cå Schlesinger fusese ultimul 
venit la şcoala Free Cinema. De la primul său 
fiim, Un tel de dr: (1962) — familia ca 
un cadru impus, agresiv, dar necesar 
Şi, în final, ocrotitor al dragostei, — ca și in 
următorul, mincinosul (1963) — perso- 
najele sale se integrau Free Cinema-ului. oa- 
recum obosite. Ele işi pierduseră suflul „fu- 
rios“ odată cu idealurile. Visele lui Billy cel 
mincinos nu mai exprimau doar dezacordul 
protestatar față de organizarea socială care 
elimina, din start, pe cei lipsiţi de mijloace, ci 
ilustrau chiar propria sa neputinţă. Aparte- 
nența lui Schlesinger la Free-cinema se susţi- 
nea, însă, prin mediul social investigat, 
aceiași eroi condamnaţi la anonimat, prin de- 
corul acelorași locuințe și cartiere muncito- 
rești, acelorași circiumi și ringuri de dans pe- 
riferice, prin aceleaşi convenții stilistice 
chiar. Dar răzvrătirea de altădată se spuibe 


Cu Darling (1965), regizorul iși revendică 
dreptul la autonomie, dar ecoul Free-Cinema 
persistă. În acel moment, filmul a fost consi- 
derat o replică britanică la tellinianul La 
dolce vita (1959). Cred, insă, că a fost mai 
degrabă ca un act secund, parcurs din un- 
ghiul unei experienţe feminine, pe un alt 
„drum spre înalta societate“. aşa cum apă- 
ruse în filmul realizat de Jack Clayton, cu un 
an înainte de filmul italian amintit. Şi aici, 
„drăgălașa” lui Schiesinger va afla, asemeni 
eroinei lui Tony Richardson, „gustul mierii“. 

ideea eșecului își precizează din ce în ce 
mai bine conturul în opera lui Schlesinger, 
pină cind se va profila ca o adevărată co- 
loană de susţinere a tuturor filmelor sale care 
vor urma. Aşa cum se vede din alegerea ime- 
diat următoare a regizorului: romanul victo- 
rian „Departe de lumea dezlănţuită” al auto- 
rului destinelor tragice, Thomas Hardy. 
(Schiesin a folosit cu predilecție — fără 
excepție în prima perioadă — o bază literară 
cu virtuţi confirmate, ca premiza viziunilor 
sale cinematografice). Ecranizarea amintită 
(din nou cu Julie Christie, după Billy minci- 
nosul și Darling) este și ultimul film înainte 
ca Schlesinger să facă marele salt peste 
ocean. 

Ajuns în Cetatea filmului, el încearcă să o 
cucerească printr-o provocare. Cowboy-ul de 
la miezul nopții (1969) sfida codul onoarei 
statornicit prin atitea şi atitea westernuri. 
ideea eșecului, preluată acum la scara Ame- 
ricii. a jenat profund Hollywood-ul. În ciuda 
Oscarului pentru cei mai bun film, scenariu. 
regie, critica americană se revoltă și îl nu- 
meşte „un maestru lipsit de inimă, al specta 
colului“. Publicul, obişnuit cu idilice 
happy-enduri — noul val abia se pregătea sa 
improspăteze ecranul — îi aplică același tra- 
tament. Schiesi se vede decretat un ex- 
celent profesionist, dar fără cotă la box of- 
fice. Mai râu ñu se putea! Cineastul îşi găsise 
insă propriul drum. 2 

Solidar cu destinul eroilor săi, regizorul 
britanic -iși asumă ideea eșecului și nu se 
sfiește să se marginalizeze. Duminică 


roasă (1971) — anormalitatea ca formulă de. 


viaţă, ca sfidare a convențiilor impuse; Ziua 
lăcustei (1976) — excentricitatea impinsă 
pină la atrocitate din Hollywood-ul-uzi- 
nă-de-vise al anilor '30. Dacă el fusese numit 
un „regizor fără inimă“, filmul său demonstra 
că” realitatea vieţii hollywoodiene este cea 
fără inimă. El ny făcea decit să o reflecte. În 
sfirşit, Omul maraton (1976), nu era mai pu- 
țin perdant. 

Cu Yankeii (recent revăzut), Schlesinger se 
reintoarce să filmeze acasă, investit cu cu- 
noașterea și experiența Americii. Opoziția 
dintre cele două mentalități, cea britanică şi 
cea americană, e acutizată, acum, de condiți- 
ile războiului. „Unul dintre lucrurile care 
mi-au lipsit teribil în America a fost simţul 
ironiei. ironia este un cuvint inexistent pentru 
americani. Ei nu pot înțelege cum poți ride 
de tine însuţi”, declarase izorul. Prin Yan- 
keii, Schiesinger își revendica, încă odată, 
aparteneţa la umorul britanic. Este, poate, și 
explicaţia de ce filmul a avut succes de pu- 
blic în Anglia şi Europa, dar nu și în Statele 
Unite. 

Aflat în plină maturitate artistică, cu un 
nume recunoscut pe toate meridianele filmu- 
lui, Schlesinger intră în criză. O criză de or- 
ganizare a viitoarelor sale producţii (nu gă- 
sește cine să-l finanțeze, pregătește trei ani 
un film, apoi il abandonează), dar, nu mai 
puţin, o criză de creaţie; „De îndată ce te bu- 
curi de o oarecare faimă sau notorietate. nu 


Adevărul e viaţă, 


mai poţi cobori ştacheta și asta cere un efort 
imens“. Încercind să-şi dea un timp de gin- 
dire, regizorul se reintoarce spre televiziune, 
ca la un liman salvator. În 1983, realizează, 
pentru BBC, un serial al cărui titlu este cit se 
poate de edificator pentru starea sa: Un en- 
giez, in străinătate. Starea sa se prelungeşte 
insă și după terminarea serialului. 
Revăzindu-i filmele, constaţi că ceea ce a 
dat pregnanţă operei sale este, în primul rind, 
un deosebit simț al di ului şi știința, arta 
de a lucra cu actorii (de altfel, el insuşi debu- 
tase ca actor de teatru). Este motivul pentru 
care s-a înconjurat, întotdeauna, de mari şi 
foarte mari talente. El a descoperit şi consa- 
crat pe Julie Christie (Oscarul de interpretare 
tru şi, de fiecare dată, a asigurat, 
Pi filmografie actorilor cu care a lucrat, o 
partitură memorabilă. Ei au fost: Marthe Kel- 
ler, Karen Black, Vanessa Redgrave, Lau- 
rence Olivier, Dirk Bogarde, Laurence Har- 
vey, Tom Courtenay, Alan Bates, Peter Finch, 
Terence Stamp, Donaid Sutheriand. Se poate 
presupune că, în permanentul dialog cu iro- 
nia şi autoironia, regizorul şi-a găsit 
interlocutorii ideali. 
Adina DARIAN 


ă priveşti inapoi cu minie, să trimbițezi 
neincetat imposibilitatea di ului într-o so- 
cietate anchilozată, împotmolită în prejude- 
câţi, să vrei totul sau nimic, să fii un vajnic 
nonconformist, să alegi sfidarea ostentativă 
şi brutalitatea drept arme de luptă impotriva 
unui trecut arogant, plin de sine, automulțu- 
mit şi, tocmai de aceea, indiferent la manifes- 
tările Noului (atita timp cit valurile acestuia 
nu periclitează temelia Edificiului — altmin- 
teri încă solidă și rezistentă — ci doar ate- 
nansele), sint numai cîteva imperative conți- 
nute de un prezumptiv „Catehism al tinerilor 
furioși” din Anglia deceniului 6, secolul 20, 
e.n.! Esenţa concepției lor, ideile lor nova- 
toare sint incarnate cu prisosință — uneori în 
mod excesiv — în personajele complexe şi 
contradictorii, ciudate şi atrăgătoare aparţi- 
nind literaturii momentului respectiv, litera- 
tură ce n-a să inavuțească Free Ci- 
nema-ul — deja îndreptăţit să se mindrească 
cu documentarele de actualitate care-i justifi- 
cau, din plin, titulatura — cu importante 
lung-metraje de ficțiune: te inapoi cu 
minie şi Cabotinul, ecranizări ale pieselor lui 
John Osborne, Gustul mierii — după drama 
scriitoarei Shelagh Delaney, Simbătă seara, 
duminică dimineața şi Singurătatea alergăto- 
rului de cursă lungă după proza lui Alan Silli- 
toe ş.a. 

Operă-program a Foaia Sh: engl, 
Priveşte inapoi cu este primul film ar- 
tistic semnat de Tony Richardson — evident 
şi el tinăr și furios. Exponent al curentului 
Free-Cinema regizorul, la cei 31 de ani pe 
care-i număra la vremea realizării peliculei — 
dovedește o deosebită seriozitate în încerca 
rea sa de a se apropia de realităţile aspre și 
triste ale vieţii celor mulţi şi umili, o deplină 
maturitate în înirea mijloacelor de expre- 
sie cinematografică și o mare incredere în 


Cînd 


se aud bătăile inimii 


N. este pentru prima oară cind filmele 
sovietice dedicate cuplului — in formare, in 
destrămare, în rătăcire — înalță cazul către o 
problematică generală, te fac părtaş la revăr- 
sarea unei afecțiuni, la miracolul! emoțiilor, al 
bătăilor de inimă. 

Tinerii din această narațiune cinematogra- 
fică nu mai sint chiar aşa de tineri, dar nici la 
virsta cind încep să dea audienţă amintirilor, 
cind neimplinirile, desăvirşind singurătatea, 
ethivalează cu o întringere acceptată. Un joc 
amar de-a v-aţi ascunselea cu Ea și El se pe- 
trece şi aici. Deşi, îl bănuiești, jocul te acapa- 
rează, te duce unde vrea. Într-o stare de con- 
ținuă abatere pare să fie Ea. E divorțată, è li- 
ber profesionistă, e fotoreporter fără talent, 
cu mărunte colaborări la televiziune, la re- 
viste. Toţi o simpatizează, cu excepția veci- 
nului de apartament, nimeni nu o respectă. 
Dezinvoltura, nepăsarea, umorul gri închis pe 
care le afișează pot înșela un ins superficial. 
Dar El, de pildă, captează privirea „detașatei“ 
ca pe un strigăt de ajutor care îi provoacă 
sufletește o mișcare de induioșată protecție, 
de neprevăzută tandrețe. El e cam at, 
cam stingaci, concediul și-l petrece în satul 
natal, cu mama, reparind şul, minuind 
joagărul cu dibăcie, priceput la toate, serios 


în toate, dezarmant de principial, de sincer, 
de îndrăgostit. Treptat bărbatul acesta ciștiga 
teren, pune stăpinire pe situaţie, trece în prim 
planul atenţiei. Pe lingă el, seducătorul irezis- 
tibil, vedeta TV — eventualul rival, rămine 
exact ce e: un guguştiuc, un greier în fineaţă. 
Şi totuşi! — fiindcă mereu e ioc pentru astfel 
de exclamaţii — în loc să desăvirșească ceea 
ce pregătise întimplarea, în loc să urmeze su- 
gestia clipei. oamenii aceştia care se cunosc 
doar în intervalul unor zile, dar atit de mult 
incit să nu se mai poată despărți, încurcă şi 
gindurile şi faptele. E rostul şi meritul filmului 
să-i salveze, pentru că filmul de faţă ştie să 
pună întrebări cu răspunsuri întirziate, dar si- 
gure, să risipească sentimentul descumpânirii 
printr-o destăinuire neașteptată, simplă, vi- 
brantă, să confere întimplării, prin laconismul 
desfășurării ei, modernitate. Potrivită cu par- 
titurile e și bravura actoricească. Vera Glago- 
leva şi Victor Proskurin sint la egalitate pe o 
linie interpretativă sigură, concentrată, suplă, 
expresivă. Nereuşind să învingi o teamă, o 
conjunctură, o prejudecată — par să ne 
spună ei dincolo de cuvinte — eşti obligat să 
te invingi pe tine. Izbindă a vieții atit de 
promptă în a risipi sau în a da uitării. 


Julieta ȚINTEA 


virtuțile artistice ale actorilor. Prin filmele 
sale, Tony Richardson îmbogățește galeria 
actorilor de film britanici cu citeva prezențe 
remarcabile: Rita Tushingham, Mary Ure, Al- 
bert Finney, iar Priveşte inapoi cu minie îi 
, conferă lui Richard Burton consacrarea de- 
plină. Părind a fi plămădit din aceeași sub- 
stanță — biologică şi spirituală — ca și per- 
sonajul său, Richard Burton nu-şi refuză nici 
un efort, nu se menajează nici o clipă, fie că 
se află în plan îndepărtat, fie că — în prim 
plan — urcă o scară și i se vede doar spatele; 
dar cită emoție, cît adevăr lăuntric transmite 
spinarea aceea.Jimmy Porter — eroul lui R.B. 
— în această secvență pare şi el obosit! Dar 
nu este obosit — cit mai curind neputincios 
În fața morţii unei ființe dragi el este învins, 
se recunoaște ca atare și cere ajutor soției 
sale: „Am nevoie de tine...“ Alison — răsad 
fragil și delicat smuls dintr-un tradiţional 
parc englezesc — face tot ce-i stă în putință 
ca să se adapteze la mediul oferit de soțul ei: 
o locuinţă sordidă ia o mansardă de la perife- 
rie, o existență cenușie, o viață dusă într-o 
atmosferă îmbicsită şi lipsită de orizont într-o 
lume agresivă in care afirmaţia: „Nu-s obiş- 
nuit să mi se facă dreptate“ sună ca o con- 
damnare a unei realități sociale strimbe și 


Bloom: după debutul 
lui Chaplin, un rot cu n 
regizor debutant: Tony Richards 


A... titlul rezonind cu faimosul seria 
tévé, atrage etajul (cine știe ce peripeții co- 
mice ori, dimpotrivă, se pot petrece la o atare 
altitudine!) atrage, în fine. anunţul: o comedie 
a studiourilor iugoslave — aceleași care au 
furnizat săptăminile trecute pe bulevardul fil- 
mului o comedie tipică de bulevard. Drept 
care, iată-mă, „coruptă“ așteptind isprava 
„Incoruptibilului” abil ambalată și, iata-ma 
fiuierind (în sinea mea) admirativ: „cum stiu. 
dom'le, unii să-și facă reclamă încă din titlu” 
Admiraţie mai temperată atunci cînd unele 
comentarii -entuziast-iuvenile din sala pli- 
nă-ochi de imberbi subliniau părțile mai uşu- 
rele ale încărcăturii — uneori supraincârcâtu- 
rii — comice. 

intrare directă, fără bună-dimineaţa, la mi- 
cul dejun cam încordat al unei familii mo- 
derne cu o fiică prea independentă, un mezin 
amator de filme sexy, o mamă resemnat-in- 
găduitoare (deși incă tinără, agreabilă) cu un 
tată blajin-conservator: „Nu-i cam mult în fie- 
care seară la discotecă? Şi ziua domnişoara 
doarme. Altceva ce mai face toată ziua? 
„Acumulează și ea energii pentru viață“ — o 
scuză mama, obosită, trimițind o săgeată în 
direcţia conjugală bine cunoscuta. Dialog 
amuzant, nu întotdeauna la acelaşi etaj, dar 


viaţa e adevăr 


apăsătoare. Împotriva acestei realităţi sufo- 
cante şi ințepenite — în care „nu flăminzesc 
cei care trebuie și nu mor cei care trebuie...”, 
dar care inăbușă dorinţa tinerilor de a răz- 
bate la lumină și le frinează elanurile, se răz- 
vrăteşte „ursul“ ciudat care este Jimmy Por- 
ter. Numai că izbucnirile lui anarhice și revol- 
tele, reduse adesea la gesturi violente sau 
durități verbale, nu au altă semnificaţie decit 
refuzul şi respingerea realităţii tără căutarea 
unei soluţii. 

Cu toate că ştie ce inseamnă minia și ne- 
putinţa lui Jimmy şi interpretează agresivita- 
tea lui enervantă ca pe un fel de evadare din 
faja reaiității a cărei duritate nu o poate su- 
porta, deși simte că sarcasmul cu care o cra- 
vaşează este uneori diluat în umezirea invo- 
luntară a ochilor și îi înțelege ostilitatea au- 
toimpusă îmbrăcată în haina unui umor acid 
însă nu lipsit de o undă de duioșşie care tran- 
spare fără voia lui, Alison — dintr-o tinără în- 
grăgostită de un bărbat „inspăimintător și 
ciudat de atrăgător” (pentru că la prima lor 
întiinire „totul părea că arde în jurul lui, iar 
ochii îi erau plini da soare”) in răstimp de nu- 
mai doi ani de lupte cu ideea lui Jimmy,potri- 
vit căreia ea ar fi stigmatizată de trecut- ṣi nu 
se mai poate elibera de el, — devine o femeie 


Richard Burton a făcut 
geztru prima dată, pe: scena și € 
britan vocea. tinerilor. furioş 


---Şi un ascensor 


buclucaş 


mici coborind mult de mezanin. Un lift (la 
propriu) sus-jos — care se detectează cind 
iie lumea mai dragă, devine la un moment 


impostor f 


sruptibilut de la ptajut 


speriată de viaţă, descumpănită și torturată 
de gindul că nu mai vrea să iubească şi că 
nu mai ştia cum e cind ești tinăr. Alison în in- 
terpretarea actriței Mary Ure devine — în po- 
fida unei aparenţe linearități — un personaj 
complex; toate stările ei — de la iubire, la 
spaima de iubire, de la speranţă, la disperare, 
de la dezgust, la oroare şi încă multe altele, 
sint sugerate cu fineţe şi delicateţe în jocui 
nunațat al actriţei. 

Jimmy Porter nu este nici e! lipsit de acest 
margaritar! Şi chiar dacă are motive serioase 
să privească înapoi cu minie, unde nu deaco- 
perá decit un trecut încărcat de frustări și ne- 
mulțumiri, poate că regăsirea bobiţei terme- 
cate îl va face mai puternic şi în stare să pri- 
vească nu doar înapoi — cu sau fără minie — 
ci şi spre viitor. Acesta este și mesajul tran- 
smis prin intermediul bătrinei prietene, pe 
pătul de moarte: „Fiule, trebuie să faci ceva 
în viață... pentru asta ai fost creat... Nu te da 
bátut!... Nu te lăsa învins!'... 


Mariana CERCEL 


Un personaj 


shakespearean 


San teatrului derulind scene de viaţă. 
La teatru ca la teatru. Scena vieţii impregnin- 
du-se de convențiile scenei teatrale. in viață 
ca în viaţă, Mai cu zimbete și bună dispoziţie. 
mai cu toleranţă și aplauze, intr-un cuvint 
succes, mai cu chiote şi ironii, „Uite, mă, la 
ăsta...“ şi ridicolul se ingemănează cu eșecul. 
Căderea. Unui spectacoi. Unui actor. Cine 
poate înțelege eșecul unui actor, ratarea unui 
rol sau ai unui spectacol, poate va deveni 
mai înțelegător și nu va mai huidui sau entu- 
ziasma de plăcere de „capra vecinului” cu 
una cu două. Există o nefericire a neizbinzii 
din teatru. Formule ca „piesa a câzut” sau 
„spectacolul a fost ratat!" nu sint o bucurie 
pentru nimeni: arta înfrintă, devenită esteti- 
ceşte ne-artă, nu văd de ce ar smulge satis- 
facții de bucurie cuiva. A continua şi persista 
în eşecul artistic devine o dramă. Cu atit mai 
dureroasă cu cit nu este doar a unui om, cia 
tuturor, artiști sau spectatori. intre penibili şi 
ridicol, între greutăţi financiare și sentimen- 
tale, între perspectiva incertă a zilei de miine 
şi compromisul de ultimă oră salvator, artis- 
tul devine, cu sau fără voia lui, un cabotin. 
Pentru spectatorul român Cabotinul (The En- 
tertainer, care s-ar putaa traduce şi prin ani- 
matorul) nu este doar un acior ambulant sau 
unul mediocru care urmărește obținerea de 
efecte teatrale cu mijloace facile de prost 
gust, cum notifică Dicţionarul explicativ al 
limbii române, ci unui din marile filme ale 
Free-Cinema-uiul. Un film din 1960, în regia 
aceluiaşi Tony Richardson (ce cu numai un 
an în urmă ecranizase Priveşte inapoi cu mi 
nie, cu neuitatul Richard Burton) avindu-! ca 
protagonist, de această dată, pe tot atit de 
amețitorui (ca prestigiu) actor Laurence Oli- 
vier. Cind spunem Calboreanu închidem 
ochii şi-l vedem (şi-l auzim) în neuitatu! roi 


din Apus de Soare. Cind pronunțăm numele 


lui Laurence Oiivier totul devine tutelat de 
Shakespeare. Cu toate acestea marele inter- 


“pret shakespearean a acceptat să joace 


intr-un film al „furioșilor britanici”. Singurul 
de aittei. Dar a fost de ajuns ca să marcheze 


dat personaj dramatic, loc de comedie ce 


face-destace idila „extra“ desfașurată la eta- 


jul superior-şi terminată cu întoarcerea soļu- - 


lul risipitor (deşi rămas inocent, în ciuda in- 
tențiilor don juanești) în sinul familiei fericite 
Tentativa de evadare se pedepsește și ea? 
Pentru cei la prima încercare (ratată) poate... 
Cei mai experimentați, ca amicul Casanova 
ce-l tot îmboldește pe incoruptibilu! timid să 
calce și el strimb măcar odată, scapă de ci- 
teva ori (în final) cu brio. Cu o excepție ce 
face hazul finalului, de aceea nu vi-l de con- 
spir. Urmărim — deci — o comedie ușoară, 


Colegiul de redacţie. 


Ecaterina Oproiu 
redactor şef» 
“Mircea Alexandrescu 
redactor şef adj. .. 
Rodica Lipatti 
secretar responsabil: 
E + ede redacţiei. 
= Florina Ciocirlie 
SEE lice i 


Laurence Olivier. a onorat cu prestanță sa 
curentul Free- Cinema (in Cabotinul cu Joan Plowright). 


un moment de virf in filmografia mişcării. 
Laurence Olivier in rolul nu mai puţin cunos- 
cutului Archie Rice, ce exprimă, simbolic 
cumva, apusul unei lumi. Debusolate, infrinte 
în aspirațiile sale de mucava sau cum să nu- 
mim idealul artistic frînt al lui Archie? A trăit 
o viaţă pe scenă. N-a fost nici o dată o mare 


vedetă — ca tatăl său, Billy Rice — dar s-a | 


descurcat. De bine, de rău. Mai mult de rău. 
Şi atunci? A munci și a trăi. 

interesant cum to play înseamnă și a te 
juca, dar şi a interpreta. Archie mai mult s-a 
jucat decit a jucat. Pentru ce? La ce bun? Şi 
cum? Archie nu mai e capabil să țină pasul 
cu viața. Nici ca artist, nici ca om. Sfirșitul e 
doar aminat. Sint ultimele zvicniri. Aparține 
deja unui trecut în care a strălucit tată! lui și 
nu el. Billy Rice, gloria music-hali-ului de al- 
tădată. Archie s-a strecurat şi pe scenă şi în 
viață. Şi a venit, au venit, clipele adevărului. 
Fără menajamente, făra incertitudini, fără 
speranţă. Archie Rice -- ca și alți eroi ai 
Free-cinema-ului, Billy mincinosul, de exem- 
piu, tot un măscărici în felul lui, — minte și 
se minte încercind să mai păcălească pe ci- 
neva. Inutil. Evenimentsie se iniânţuie, preci- 
pită, colacul salvator nu vine de nicăieri pen- 
tru Archie Rice. Richardson cuplează desti- 
nul furiosului tinăr trompetist din Priveşte... 
(care nu e capabil să se realizeze ca 
jazz-man, trăind din mici expediente) cu cel 
ai actorului profesionist de music-hall la sfir- 
şit de carieră minat de propria-i neputinţă. 
Există o neindoielnică legătură între cei doi: 
să fie Archie Rice destinul ratat al furiosului 
(încă) Jimmy Porter? Să dea Osborne-dra- 
maturgul, după ale cărui piese s-au realizat 
ambele pelicule, răspunsul pentru infringerea 
lui Jimmy? Lindsay Anderson mărturisea că 
împarte oamenii în două categorii: cei care 
se acomodează lumii în care trăiesc și cei 
care vor să adapteze realitatea speranțelor 
lor. Archie Rice e adaptat la mecanismul so- 
cial pină la autoanihilare. El nici nu mai 
există: funcţionează doar pirghiile marii mași- 
nării care-l împing înainte. Nu e e! însuşi așa 
de felul lui, poate a incercat și el altceva (nu 
ştim chiar totul despre el) și n-a reușit și s-a 


cu vervă scrisă și regizată de acelaşi autor — 
Viadimir Tadej. cu o distribuţie în genere 
bine condusă, în afara protagonistului care 
încarcă mereu, cu stingăcie, in ciuda „gabari- 
tului” său (nedepășit). in planul doi, dar cu 
nonşalanţă a comicului ce ie vine, desigur, 
dintr-o mai indelungată şi fructuoasă prac- 
tică, Milena Dravic, S. Sokolovic pe post de 
prieteni — echipa de soți ne-modei, respectiv 
el, coruptibilul afiat şi într-un loc de muncā 
propice iniţiativelor de vacanţă: ia un oficiul 
de turism. Drept care deplasări inopinate, 
justiticări bine ticluite, teorii (masculine) bine 


Coperta | 
O debutantă, Bianca Brad 
şi doi „veterani” ai filmeior cu, 
despre şi pentru tineri: 
Tudor Petrui şi Bogdar Stanvevici 
Foto: Victor» STROE 


Prezentarea artistică și prezentarea grafică 


pliat la ce a mers, la ce a prins, s-a adaptat ia 
mediu. Nu este o victimă, ci un impostor 
Nici măcar singurul. La ce bun adevărul pen- 
tru Archie Rice cind el nu e capabil să-şi mo- 
difice existenţa lui prizonieră: patima pentru 
teatru și spectacolul de music-hall s-a ascuns 
într-o automulțumire ucigătoare. Îl va distru- 
ge. De ce m-aş sinchisi, de ce mi-ar păsa, 
care este rostul disperării, clamează ei în de- 
şert încercind să afișeze masca unui Cinism 
ce nu-l prinde. Cine să-! asculte? Soţia bol- 
navă şi terorizată de lipsa de bani, bătrinul 
tată veștejit, prietenii care nu-i mai acordă in- 
credere, fiul militar răpit și ucis departe de 
casă, totul scirțiie şi se clatină în preajma lui 
Archie Rice. Într-un fel, oricît ar părea de ha- 
zardată o astfel de afirmaţie, Rice este un 
personaj shakespearean, cu totu! deosebit de 
celelalte din binecunoscutele filme ale lui Ri- 
chardson, Anderson, Karel Reisz și John 
Schelesinger. Richardson avea nevoie de 
Laurance Olivier pentru acest rol. Un Richard 
Burton, Tom Courtenay sau un Albert Finney 
ar fi fost tineri (şi prea „furioşi”) ca să poată 
acoperi tristețea, angoasa, deziluzia, dispera- 
rea, dar mai aies resemnarea-optimistă, un 
optimism minat, desigur, de paradă, al lui Ar- 
chie Rice. „Sint o ființă omenească şi am gin- 
durile mele și am secretele mele, și am viața 
mea. Asta el nu o ştie și nu ova şti niciodată, 
pentru că el e un prost și eu nu. Pentru că eu 
îi pot descifra pe csi de teapa lui pe cind el 
nu-i mai pdate ințelege pe cei ca mine. Nu ne 
pot radiografia și măruntaiele să afle ce ne 
spunem nouă înşine.“ lată crezul artistului ră- 
nit în orgoliul lui de învins-învingător, Sau vi- 
ceversa, cum ar spune un erou caragealian. 
De fap! ce mai vrem și noi de la bietul Ar- 
chie? 

Am vrea să-l convingem că i-am acordat 
înțelegerea și puţină incredere. La urma ur- 
melor de ce să nu credem și noi că ar putea 
reuși? Așa cum a ajuns. Un cabotin. Caboti- 
nul, un film al anului 1960 de Tony Richar- 
dson, din care oricine are ceva de învățat sau 
de tras o morală. La alegere. 


Bedros HORASANGIAN 


cunoscute, după care escapada întreţine to- 

nusul familia!. Celălalt, pirpiriul, ne-sportivul 

incoruptibil cind are ghinionul să-i GAA 
e vecina de ta stajul XIX care „da 


cu t an 
seaza ca Ginger Rogers şi cinta ca Barbra 
Streisand”, cum o p-zzintă, încintat,reprezen- 
iantul Discotonului, își pierde capul și cit 
p-aci sá nu se mai întoarcă din „deplasare”. 
Noroc cu intuiţia soției care... Dar cum are și 
comedia surprizele ei, vă las să le savurați 
singuri. Dacă gustaţi atari surprize. 


Alice MĂNOIU 


CINEMA, 
Piata Scinteii nr. 1, Bucuregti 41017 
Exemplarul 8la 


„Cititorii din străinatate se pot abona prin 
„Rompresfilatelia* — sectorul export-im- 
port presă P.O. Box 12-201., telex 103765 
prestit Bucureşti — Calea. Griviței nr 
54-66". 


toana Statie 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinieiin —- București 


aaa ee PR 


f male „de o agresivitate rar întilnită. lumea 


în premieră 


F igara era pe sfirşite, şi corfa tot nu 

Atunci, în clipa cind trăgea ultimul 

Sa produse nenorocirea. Ca și cum sar i 
aprins de la o scinteie, totul fu distrus, într-o 
singură clipă. (...) Cind oare un om iși putuse 
face atita râu cu un gind? Atit ï trecuse prin 
minte; Miine e Crăciunul! (Funicularul n-are 
sa mai plece. S-a oprit pentru două. zile.) Dar 
aceste doua ginduri, care erau cuprinse în 
cel dintii, incit nici nu ştie dacă a mai avut 
timp să le gindească, trecură prin el ca un 
fulger, aducind catastrofa. (...) Şi toată intim- 


- plarea, incepind cu beţia din toamnă, i se 


pâru o cursă groaznică, în care căzuse." 


„„Cuceritoare tentaţie pentru un film-reme- 


morare, bine ferecat intre momentul percepe- 
rii unui destin potrivnic şi implinirea lui, cu- 
prinde în ea această „pagina” din „Moartea 
lui lacob Onisia“ şi nu- cunosc mulţi regizori 
în stare sâ-i reziste. Mircea Daneliuc a rezis- 
tat, pentru că el nu și-a dorit o ecranizare a 
nuvelei, ci un film după scrierile lui Geo 
„Bogza, cei de pe timpul cind el tocmai ale- 
sese reportajul pe care il socotea „un mijloc 
vast şi generos de a nu te mai ocupa pină la 
paroxism de tine ia ci de viaţa dinafara 
ta“. În acea viață dinal ară, Bogza s-a cutun- 
dat cu patimă, intr-adevâr pină la uitarea de 
sine, şi s-a intors mereu la suprafaţă cu ima- 
gini care, adunate in timp, au dat un material 
documentar de o forţă evocatoare fără egal. 
În scrierile lui aspre. revoltate, sfirtecâtoare 
s-a cufundat, la rindul lui, Daneliuc dornic 
să le aducă ta o altă suprafaţa, _Cinematogra- 
fica de data asta. Gestul nu miră. Dorinţa nici 
atit. Mi se pare normal ca acest regizor, co- 
nectat cu toate fibrele la rețeaua de înaltă 
tensiune a vieţii şi nu altul, să suporte forța 


normai ca din toate lumile reportajelor bog 
ziene să fi ales tocmai lumea minelor de aur 
drept cadru (cadru? Nu, Substanţă!) pentru 
filmul său și acolo, cu un gest ce poate parea 
ireverențios, dar nu este, să transplanteze 
destinul minerului de la Aninoasa. trebuia, 
lui Daneliuc prezența ofensatoare a aurului 
intr-un univers de sărăcie lucie, pentru ca 
faptul divers, moartea unui miner într-o 
noapte de Crăciun, să primească pricini mai 


adinci decit aceea a unei pedepse oarecare. 


şi, prin ele, putere de generalizare. Nu întim- 
plător, filmul incepe cu moartea lui Mihai Co- 
vaci, minerul care s-a aruncat în aer pentru 
că a fost prins furind aurul aceia pe care ei 
nu se puteau impiedica sâ-l fure. Dilatată la 
timpul unei secvenţe, — antologică prin 
structura şi puterea ei de şoc — plasată în 
deschiderea filmului. ca o premoniţie sum- 
bră, acea intimplare devine emblematică, 
semnul deschis sub care se va desfășura 
viața lui iacob. Începută cu un cap plecat, cel 
al lui Covaci. şi topita în hâul negru, mon- 
struos al gurii de mină, secvența se leaga 
spontan, în final, de moartea lui lacob în ce- 
lâlait hau, alb, strălucitor, al zăpezii. În acel 


„hâu, trupul omului se cufundă, se topeşte. 


dispare cu totul, nelâsind vederii decît urma 
roșie a singelui. Un semn, din care strigă 


i ` spre noi, neauzita, „replica ı rostită giliit, repe- 
zit, de Trifan: „Ori furi, ori nu furi, | tot una-i!”. 


o. condamnare dinaintea căreia nu te poţi 
aneliuc şi-a construit filmul, într-adevăr, 


aproape tipicar, ; el pune în imagini cinemato- 


de atracţie a scrierilor lui Bogza. Mi se pare | 


Munţilor Apuseni şi senzațiile ei: omul cu lè 
gâtura de lemne cărată înapoi acasă, peste 
dealuri, de la tirg, pentru că: „nu se plătie”, 
pe Mihai Covaci, holongării, tremurul care-i 
cuprindea pe mineri atunci cind întilneau fi- 
lonul de aur, controlul umilitor la care erau 


"supuşi. munca înnebunitoare, la fel de inne- 


bunitoare ca prezența aurului acolo, la doi 
pași de ei, lingă sticla cu zeamă de castraveți 
și bucata de mâmăligă. Secvenţe întregi sint 
decupate și filmate aproape reportericește 
într-un gest de abandon, s-ar zice, în voia 
puterii de şoc a imaginii literare. fruste, dure, 

aparent, sigur că doar aparent, neintiuențată 
de ochiul regizoral sau operatoticesc. Cadrul 
e strimt, nu doar în mină, în galeriile inguste, 

acolo unde oamenii devin torsuri transpuate 
şi chipuri desfigurate de efort, dar și afară, in 
strada noroioasă, pe care se inșira casele co- 
loniei, în coasta muntelui care ascunde in- 
trâri secrete, în locuinţa lui lacob sau in cir- 
ciumă. Cadrul acela strimt apasă, sufocă, su- 
gerează o moarte lentă, prin lipsă de aer, prin 
lipsă de orizont. Lumina e rece, ostilă, vine- 
ție, atunci cind nu muşcă dușmânos în feţele 
oamenilor, o lumină mohorită, rar încălzită de 
aburul unui suris, surisu! Veturie: în fața fe- 
restrei lui lacob, surisul lui lacob în fața ace- 
lui abur de suris, așchii de momente în care 
lumina pare să se "milostivească de oameni 
numai ca să fie mai greu de suportat absența 
ei. Pas cu pas, lumina se face mai puțină, 
într-un fel de stingere treptată, ca o cădere 
de tensiune, pas cu pas, spațiul se stringe în 
jurul lui lacob, pină la inghesuirea în corfa 
ințepenită în văzduh. Şi numai după ce astfel, 

suspendat intre cer şi påmint, ghemuit ca un 
fat în pintecul mamei, omul şi-a cunoscut li- 


mita izolării şi a spaimei şi indrăzneşte så i se 


Cecilia Birbora şi Dinu Apetrei: 
două prezenţe de luat în seamă şi de ţinut minte 


Acea sfidare 
a imposibilului 


M... propus så recitesc „Moartea lui | 


iacob Onisia“ după ce voi fi văzut filmul, deci 
să las prima întilnire cu lacob să se petreacă 


sub ochii amintirii. În notele pe care le iau, 


deobicei, în timpul proiecţiilor, mi-am trecut 
„privirea lui Dorel Vişan țintuit în corfa funi- 


' cularului“, o privire căreia n-am ştiut atunci, 


pe loc, cum să-i spun. Reluind, apoi, pagina 
lui Bogza, citesc: „Era prizonierul neantului, 
al frigului şi ai morţii. Suferi îngrozitor. Cu 
ochii înghețaţi de spaimă. privi altfel (subli- 


iai imi = api erai ca pe o mare duş- 


mancă, plină ceasta era cheia: 


privea alttei lumea. Nu într-un chip altul, ci 
altiei. Ca şi cum te-ai naşte din nou sau ţi-ai 


cunoaște ursita. Pentru un interpret, incerca- 
rea aparține acelor sfidări ale imposibilului, 
luărilor de la capăt, dintr-un altfel de capăt; 
poate, cind Camus integra actoria mitului si- 


” împotrivească, lumina goneşte umbrele de pe 
"dealurile din jur, spaţiul se deschide, nesfir- 
şit, sub picioarele lui şi el nimic nu mai poate 
face cu atita prisos de lumină şi de spaţiu. 
decit să le străpungă cu trupul o dată pentru 
totdeauna. 

Ficţiunea pe care regizorul-scenarist o 
” aduce în filmul sâu, uneori brutal, fâră false 
probleme de fidelitate în fața sursei de inspi- 
raţie, nu este nici ea străină de suflul bog- 
zian. Daneliuc a creat relaţii noi posibile — 
fosta nevastă a lui Mihai Covaci este aici ne- 
vasta lui lacob ză personaje noi, și ele cu 
existență posibilă în universul minelor de aur 
— Trifan, Veturia, soacra lui lacob care ghi- 
ceşte („pe o strachină de mălai"?), llie Roşu, 
fostul miner rămas fără un picior, inginerii, 
jandarmii, vecinul necăjit care işi bate ne 
vasta în fiece seară, copiii etc. El constru- 
ieşte, firesc. o lume în jurul lui Onisia, o lume 
cu viața ei de care viaţa lui este legată prin 
toate fibrele. O viață nâucă, cutremurată de 
spaime, bănuieli. griji, lipsuri, stări de revoltă, 
care duc, încetul cu încetul, la o stare unică, 
de isterie impinsă pină la exasperare. lacob 
al lui Bogza ispășea o vină mică, dar reală. 
lacob al iui Daneliuc este absolut nevinovat. 
„Pedeapsa este cu atit mai nedreaptă. Ispăși- 
rea ei cu atit mai absurdă. La fel de absurdă 
ca spaima care-l cuprinde ca o moarte. lacob 
incepe prin a se teme de controlul de la su- 
prafață în ziua în care Trifan l-a făcut com-" 
plice la furtul lui, apoi de Trifan — dacă-i 
spune?, apoi de şchiopul cu faimă rea, de 
stricător de case, apoi de limbuţia soacrei, 
apoi de sine însuși în faţa „avansurilor“ Vetu- 
riei, apoi de Veturia — dacă e pusă să-l spio- 
neze? (ce relaţie alunecoasă, vinovat-nevino- 
vată creează Daneliuc între fătuca ce bintuie 


sific, gindul lui cuprindea şi o astfel de nu- 
anța. În 
cu ghinion, ci cu fatum“, aşa cum şi l-a dorit 
“Daneliuc. Adică — nu atit un bărbat căruia 
soarta i-a intins o cursă din care vrea să 
scape eroic, cit un condamnat care, încolţit 
de moarte, se agaţă de ultima „speranţă. „Ma- 
ria, Mihai, Aspasia, Veturia...”, 
| melor celor dragi, pare şi o invocaţie tragică, 
un rest de rugăciune, dar şi o firavă legătură 

| cu cei de acasă. Cu pleoapele grele, protago- 
nistul murmurá, înaintea marii despărțiri, 
| amintirea celor pe care — doamne! — cum îi 
“ odinioară: cu ochii bărbatului cind 

tit, cind resemnat, cind temător, cind 

n, bānuitor, pus pe ħarțá cind dedat 

b plăcerii jocului cu ispita. lacob dorea să fie 


lăsat în plata lui de truditor într-o lume cu ale 


„buc ria prye einek pă d cu 

înger“ se tocesc, ca şi cum o. ameninţari ne 
„cunoscută ar da tircoale, ca şi cum un rău de 
departe ar drămui altfel şi dreptul la ură, şi 
hora la smn: „De citeva ori ochi 


"cel mai intins, mai alunecos şi mai riscant din 
cariera fi Imică a actorului. Dorel Vişan n 
deamnă să ne tot şoptim, între o trăi 

Chiar vorbele eroului său: „jar ñ bine"! 


Magda MIHĂILESCU 


i x ceva, dacă le-ai dat intrarea”). Spaima îl tran- 


diuc — înafară de talentul fără de care nimic 


-Anatol Vieru, în stare så tacă muzica sune! și 


ur, acei lacob era un om „nu. 


înşirarea nu- ~ 


“Producţie a Casei de filme Cinci. Scenariul: Mircea 


coclaurile ca să scape de bătăile tatalui şi 1a- 
cob, ce ce de aci în fragilitatea ei este 
somata imposibilă intilnire între doi pedepsiți 

Spaima aproape organică că este 
ar îl împinge pe lacob să „vindă” locul de 
intrare în mină al holongărilor, devenind 
de-abia astfel suspect („trebuie să fi făcut tu 


sformă din terorizat în terorist, un terorist 
mărunt, năpustit asupra femeii, asupra soa- 
crei, asupra copiilor, asupra ciinelui. Spaima 
îl transformă din posibi! anchetat în ancheta- 
tor jalnic, al copilului, al Veturiei, al nevestei. 
Spaima acţionează asupra lui ca o boală 

Curabilă. O dezagregare. Regizorul 
ace să evolueze. secvenţă cu secvenţă, pro- 
cesul firesc de degradare al lui lacob, parale! 
cu evoluţia stării lui de exasperare care de- 
vine, în cele din urmă, starea filmului. Certu- 
rile lui lacob, cu nevasta cel mai adesea, dar 
şi cu Hie Roşu, crizele de isterie întețite pe 
măsură ce teroarea crește in sufletul omului 


 sfirşesc prin a da filmului o Stare de trepida- 


ție permanentă, un tremur interior asemână- 
tor aceluia dezlânţuit în mină atunci cind se 
puşcă, asemănător aceluia pe care Mihai Co- 
vaci Ñ aude inainte de a se arunca în aer. 
Tremurul acela trece ecranul și se instalează 
în sufletul privitorului. Ochiul este rânit de 
imaginile posomorite, sărace în lumină, lip- 
site de orizont; auzul este rânit de strigătele 
lui lacob, de plinsetele copiilor şi ale neves- 
tei, de zgomotul exploziilor, de vacarmul haâi- 
tuirii holongărilor în mină, de scrișnetul funi- 
*cularului pe lîngă care lacob trece in fiecare 
zi (funicular care devine o prezenţă aproape 
omenească in viața lui; nu mai este ceva, ci 
cineva care-l însoțește, îl urmărește, îl ade- 
meneşte, il impinge, de fapt, spre sfirşitul 
lui). Pină şi liniștea ce se aşterne peste vale 
atunci cînd corfa încremeneşte în văzduh 
pare asurzitoare. Această dublă înghesuiala. 
din spaţiul vizual şi din spaţiul sonor, duce la 
senzaţia pe care Bogza obişnuia s-o comu- 
nice laconic printr-un: „imi crapă capul". Este 
o senzaţie pe care regizorul o urmăreşte cu 
tot dinadinsul şi nu ştiu dacă atit din fideli- 
tate absolută față de sursă, cît dintr-o nevoie 
e à, urgentă a filmului său de ea 
intr-adevăr, aceasta este senzaţia pe care fil- 

mul trebuia să o transmită, pentru ca să-şi 
atingă scopul: acela de a instala privitorul, 
fără drept de apel, în pielea personajului. Ca 
să înțeleagă pe „deplin ce a insemnat să fie 
cineva lacob Onisia. Nu era un lucru lesne 
de obţinut. l-a trebuit pentru asta lui Dane- 


o viziune scenaristică foarte clară, o 


selecţie la singe a datelor, un decupaj ferm, o 


măsură de seismograt a dezechi ibrărilor 


- voite, un „derapaj controlat" al starilor, relați- 


ilor și conflictelor intre personaje; 
un operator ca Florin Mihăilescu, capabil să 
tacă vazut ceea ce se simte doar, un operator 


zgomot şi vibraţie a aerului, i-a trebuit o pic- 
toriţa de costume ca Svetlana Mihailescu, un 
scenograf ca Magdalena Mărăşescu, capabil 
să-i urmărească viziunea asupra cadrului 
scenografic şi o monteuză ca Maria Neagu. 
capabilă să-i urmărească ritmul interior. la 
fotogramă. l-a trebuit, deci, o echipă capabila 
şi dispusă să intre cu el in aceeași stare pe 
care Bogza o numea de „exasperare crea- 
toare“. În această echipă actorii nu sint defel 
pe ultimul loc, nici pentru Daneliuc, nici pen- 
tru film. Pe genericul de la început nu se află 
decit puţine nume. După cel al scenaristu- 


| lui-regizor şi al lui Geo Bogza, se află Dorel 


Vişan. În mod sigur, nu este un gest de cur- 
toazie făcut de un regizor interpretului princi- 
pal, ci mai degrabă o recunoaştere a ponderii 
pe care actorul o are în reuşita filmului. tæ 
cob se sprijină cu toată încrederea pe talen- 


tul, parcă niciodată probat cu atta forță, al 


acestui actor despre care spunem de fiecare 
dată că a fost „peste orice așteptări“. Alături, 
lon Fiscuteanu (Trifan), pe care de la Fructe 

nu l-am mai văzut într-o forma atit 
de prielnică dezlânţuirii lui temperamentale, 
Cecilia Birbora care, cu Veturia ei, ambiguă 


„de la înfăţişare pină la manifestări, cu jocul 


infinit nuanţat intre candoare și parșivenie, 
cu surprinzătoarea. forţă a prezenţei în cadru 
igă un binemeritat drept la titlul de actriță 
în toată puterea cuvintului, Maria Seleș (As- 
pasia), actriţă cu registru larg şi deschidere 
bună către personaje ce reclamă atit de difi- 
cilul „joc fir Dinu Apetrei, prezență de 
luat în seamă şi de ținut minte în rolul lui Ilie 
R n Zamfirescu (Mihai Co- 
emotii în scurta apariţie din sec- 
vența de inceput. 
Aici ar trebui să pun punct cronicii. O tac 
cu părere de rău. lacob este un film despre 
care se poate scrie mult mai mult decit în- 
cape în cadrul unei cronici de intimpinare. 
Este un film ce reclamă o analiză amănunţită 
din toate unghiurile — și are multe. Este un 
film complex. îndrăzneţ ca propunere de ci- 
nema, şocant cu bună ştiinţă, un film care nu 
doreşte să placă, ci să vajern inerțiile de re- 
cepție. lacob ipune pri rului mai curind 
respect şi admiraţie, decit emoție inţelega- 
toare. Cred impune exact ceea ce merita 


Eva SÎRBU 


Daneliuc, inspirat. din scrierile lui Geo Bogza Regia: 

Mircea Daneliuc. Decorurile: Magdalena ngu, 

Costumele: Svetlana Mihăilescu. Muzica: Anatol Vi 

a Coloana ne rea, rari Morii Maria 
Machiajul: Ștefan Mihăilescu. 2 

rin Mihäiescu. Cu: Dosu ear, capii ooa gan 

Fiscuteanu, Maria ş. Livia Baba, Dinu 

Florin. Zamfirescu, lon Besoiu. Film realizat in stu- 


. diouriie Centrului de Produce Cinematografică 
„Bucure 


piin.