Revista Cinema/1990 — 1998/026-CINEMA-anul-XXVI-nr-2-1988

Se e e he ue ua A, A ús h S 
Ru 

` TRR aan aa 
STIE 
Se a Mau a nt a a a a e ta a R S 


inin, 


NOR 
AN 


8 Martie 


À ANN X MN w 
ANNIE 


= 
San te e 


dar nu numai de 


w 


~, 


Personajul fem 


2 (300) | 
Anul XXVI 


| 


Revistă a Consiliului 


Culturi: şi Educaţiei Socialiste 
Bucureşti, februarie, 1988 


D.. străvechea obişnuință, la aniversări 
sau mari evenimente, ne sârbătorim și ne 
omenim şi, asemeni nouă, oamenilor, țara iși 
are evenimentele sale de cinstire. Şi pentru 
că ei, ţării, îi sintem fii, la sărbătorile sale ne 
numărâm bucuriile și izbinzile și le adunăm 
ca să le inregistrăm în marea carte a istoriei 
contemporane românești. 

Începutul de an 1988 ne găsește gata sa 
punem pe fruntea ţării cunună de glorioase 
fapte cotidiene și toate le închinăm eveni- 
oieri seamă din re ed comuniştilor și a 
întregului popor: Conferinţa Naţională a par- 
tidului de ia inceput de decembrie trecut, 
precum și Zilei 
brie, a implinit patru decenii de triumfătoare 
prefaceri și mai bine de 22 de ani de izbinzi 
nemaiintilnite, pină acum, pe meleagurile 
dintre Carpaţi, Dunăre și Marea cea mare. 
Sint 22 de ani de necuprins în vorbe sau ima- 
gini, sint lupta gindului, sufletului și minţii 
noastre, ecou imediat al iniţiativelor tovarășu- 
lui Nicolae Ceauşescu, secretar general al 
partidului și președinte al țării a cărui aniver- 
sare am sărbătorit-o în zilele de ianuarie. 


De cite ori noi, cineaștii, începem să com- ~ 


punem, in imagini, imaginea României socia- 
liste, și personal, deși am 40 de ani 
de profesie, sint și sintem tulburaţi la ceas de 
zi şi de noapte tirzie de o temere: oare, vom 
putea prezenta noi suficient de rapid, pe 
ecran, imaginea „Ja zi” a țării sau, prs asam- 
blâm şi finisăm filmul, alte şi alte fețe noi ale 
tërin vor veni-să „pălească“ fața filmată de 
noi 


Această temere pină acum 22 de ani era. 


care, la 30 decem- 


perfect intemeiată, dar de atunci fiecare an 
işi are realizările sale din .ce în ce mai gran- 
dioase fiindcă la noi, de 22 de ani, se con- 
struiește pentru veacurile și mileniile viitoare, 
iar temerea mea de cineast iși are o altă in- 
trebare: vom reuşi oare să redâm cinemato- 
grafic i inea reală a tot ceea ce s-a reali- 


zat semnificativ în Epoca pe care cu mindrie 


o numim Nicolae Ceaușescu? Și iată că fil- 
mul nostru Timp eroic pe plaiuri de legendă 
a început să se construiască de câtre Casa 


-de filme Cinci, asemeni oricărei construcții 
„din țara noastră. 


S-a alcătuit, mai intii; colectivul de baza 
care trebuia să adune in imagini adevărata 


- realitate a muncii, a vieţii şi izbinzilor socia- 


liste: scenarist Nicolae Dragoș, regizor Virgil 
Calotescu și un colectiv de 12 realizatori de 
imagine din studioul „Alexandru Sahia" şi din 
„Centrul de producţie cinematogratică Bucu- 
rești“, E ear și alte colective care au râs- 
puns producţia filmului, montaj, coloană 
sonoră, filmări combinate, iluminat etc. Sin- 
tem în sala de proiecţie şi parcurgem toate 
drumurile importante transilvane, moldove- 
nești, dobrogene şi din Muntenia, Oltenia sau 
din Banat, recompunem prin intermediul 
ecranului din strada Sahia 33, chipul nou. 
complex, filigranat al țării, ridicat de miinile 
și minţile noastre cu îndrăzneală, dintr-o exis- 
tenţă trecută, precară. Mină linga mină, umăr 
lingă umăr, o conștiință unica dirijează. 
acum, maşini nemaivăzute în țara meșterilor 
Manole: roboți intelectuali sau calculatoare 
electronice muncesc sau înregistrează tot ce 
înseamnă fapt cotidian in ţara timpului 
Nicolae Ceauşescu. 


Se naște un copil și primul strigăt articulat 
este chemarea viitorului spre prezent. Clepsi- 
drele măsoară fără oprire faptele ce au urmat 


| Congresului al IX-lea al partidului, Congres 


de răscruce pe drumul implinirii socialiste. 
Fiecare cineast din colectiv a pornit să sur- 
prindă în imagini din România frumuseţilor 
naturale, România în plină dezvoltare indus- 


trială şi agricolă, România ce se construiește 


şi se desăvirșește sub semnul științei, culturii, 
învățămîntului, artei. România, țara insemne- 
lor ce vor dăinui peste veacuri și milenii:Ca- 
nalul Dunăre-Marea Neagra, Canalul Duna- 
re-Bucureşti. Transfăgărășanul, Metroul și 
Centrul civic din București, precum şi toate 
așezările noi din România socialistă, fie ca 
sint ale cetaţii, ale industriei sau ale vieţii 
noastre cotidiene. 

Privesc imaginile pe ecran și exclam: nu- 
mai orb poţi să nu vezi ce s-a infāptuit ma- 
jestuos în acești 22 de ani! Bucureștiul filmat 
de Dumitru Gheorghe, Moldova filmata de 
Otto Urbanski, Do! văzută de Gabriel 
Cobasnian. Muntenia filmată de Nicu Stan şi 
ion Truică, Banatul și Transilvania redate 
în imagini de Francisc Mraz și cu participarea 
regizorilor Şerban Comănescu și George 
Constantinescu. 

Vâzute din sala de proiecţie, imaginile sint 
frumoase şi liniştite. Poate chiar prea fru- 
moase. Nu mai apar truda, nici sudoarea 
pentru că acestea au dispărut odată cu darea 
în folosință a așezărilor, iar constructorii au 
plecat în altă parte să creeze alte legende 
pentru viitor. 

Sintem mindri cînd ne vedem conducătorul 
— filmat de documentarişti ca Pantelie Țuțu- 


leasa, Constantin Popa sau Ovidiu Miculescu 
— mereu prezent in cronica vie a faptelor din 
țară şi de peste hotare. Sintem mindri cind 
vedem stima și respectul cu care il intimpină 
pe preşedintele ţării, un om, un grup de oa- 
meni sau intregul popor. În cabina de montaj 
s-au adunat sute de cutii cu Activitatea — ac- 
tivitate cu A mare — internă și internaţională 
a conducătorului partidului și statului nostru. 
Prezenţa sa neobosită la marile mitinguri 
populare în piețe și stadioane, deasupra abata- 
jelor miniere, la inaugurarea marilor obiective 
realizate din iniţiativa sa, la amplele consul- 
tari cu oamenii muncii, la adunările dedicate 
sărbătoririi evenimentelor din istoria patriei 
sau ale Partidului Comunist Român: 100 de 
ani de la Independenţă; 60 de ani de la ma- 
rele act al Unirii, 65 de la înființarea partidu- 
lui și Uniunii Tineretului Comunist, aniversă- 
rile. revoluţiei de eliberare socială și naţio- 
nală, antifascistă şi antiimperialistă din au- 
gust 1944. Mesajul de prietenie, pace și cola- 
borare cu toate popoarele lumii de pe toate 
continentele pe care ilustrul bărbat de stat 
din fruntea ţării îl duce, din partea poporului 
sâu dornic de pace și de coexistență pașnică, 
ne dă aceeași legitimă mindrie de a trăi in 
România de azi. lată de ce Timp eroic pe 
cei de legendă este dedicat realizatorului 

omâniei moderne, tovarășul Nicolae 
Ce: , căruia îi dorim, la această noua 
aniversare, ani mulţi întru realizarea 
României de miine. 


Virgil CALOTESCU 


Timp eroic pe plaiuri de legendă - 


L. marea sărbătoare de ianuarie a popo- 
rului român, Gineaștii au fost prezenţi cu un 
nou film de lung-metraj, Timp eroic pe plaiuri 
de legendă, aducind, cu profundă dragoste și 
aieasă preţuire, impreună cu țara întreagă, un 
fierbinte omagiu secretarului general al parti- 
dului, președintelui României socialiste, tova- 
raşului Nicolae Ceaușescu, cu prilejul celei 
de-a 70-a aniversări a zilei de naștere și sâr- 
batoririi a peste 55 de ani de activitate revo- 
'uționară. Prezentat în premieră la cinemato- 
graful bucureștean „Scala" și vizionat de mi- 
oare de spectatori pe micile ecrane, filmul 
imbogațește suita omagiilor de suflet, de 
faptà şi gind ale cineaștilor cu noi pagini me- 
morabile. antologice, care vorbesc, deopo- 
tra, despre stima, prețuirea și recunoștința 
unanimă faţă de Ctitorul marilor realizări ale 
socialismului în patria noastră și despre di- 
mensiunile neatinse vreodată ale creaţiei și 
construcției contemporane. Scenariul recen- 
tului film omagial este scris de poetul 
Nicolae Dragoș (care semnează şi comenta- 
riul) în col are cu Virgil Calotescu, regi- 
zorul peliculei: un cuplu de creatori căruia i 
se datorează multe alte pagini cinematogra- 
"ce de intensă vibraţie şi rezonanţă patrio- 
bca. realizate de-a lungul anilor. În noul lor 
fim de montaj — producţie a Casei de filme 
5 în colaborare cu Studioul cinematografic 
„Alexandru Sahia" și Arhiva Naţională de 
time —. imagine și verb, într-o deplină, orga- 
mea şi relevantă osmoză, vorbesc cu glas de 
sutiet și conștiință despre „timpul eroic pe 
plaiuri de legendă” pe care l-a parcurs 
România in cele peste două decenii ale celei 
mai fenile perioade din intreaga sa istorie. 
Despre „amplul ev de muncă şi construcţie” 
(cum î numește comentariul) al anilor pe 
care cu mindrie patriotică țara întreagă îi nu- 
meşte Epoca Nicolae . Astfel con- 
ceput. stabilind trainice punți de legătură în- 
tre marile legende românești ale zidirii și le- 
gendele grandioasei construcţii contempo- 
rane, Timp eroic pe plaiuri de legendă infāți- 


șează spectatorilor un semnificativ și impre- 
sionant „portret de țară” contemporană, la 
ceasul devenirii ei actuale, la cel al unor 
impliniri socialiste de o amploare fără prece- 
dent. Recunoaștem în film tușa și forța meta- 
torică, patetică a poetului de ample respirații 
şi reverberaţii lirice, revoluţionare, care este 
Nicolae Dragoș, recunoaștem în film tușa și 
forța civică, cetățenească a izorului cu 
pregnant simţ al actualități, al realității, care 
este ii Calotescu. Imagini și cuvinte vi- 
brante, puternică emoție prin frumusețea 
lor intrinsecă, prin semnificaţiile conţinute, 
prin adevărurile de viaţă încorporate — au un 
permanent impact la spectator și cuceresc 
prin pregnanţa ideii, prin trăinicia convingerii 
și simţirii comuniste care le animă. 
Portretul de ţară contemporană propus de 
filmul Timp eroic pe plaiuri de legendă selec- 
tează din „cartea de onoare a prezentului so- 
cialist”, din „cartea de onoare a dăruirii pen- 


tru țară” secvențe mereu și' multiplu semnifica- ` 


tive, despre oamenii României contemporane 
care au făurit şi făuresc magistralele prezen- 
tului și viitorului. Cong e partidului din 
această perioadă — de la istoricul forum al 
comuniştilor din iulie 1965, care a dinamizat 
întreaga operă de construcţie socialistă, 
inaugurind cea mai glorioasă epocă din isto- 
ria naţională, și pină la Congresul al XIII-lea 
al partidului, care a deschis nebănuite per- 
spective de dezvoltare ţării prin grandioasele 
programe de dezvoltare adoptate, și pină la 
Conferinţa Naţională din decembrie 1987 —, 
Congresele partidului, pe care filmul le reme- 
morează in prefaţă. jalonează întreaga pe- 
rioadă de referință a peliculei, jalonează iz- 
binzile materiale și spirituale fară precedent 
ale anilor care au trecut de la Congresul al 
IX-lea al partidului. Întreprinzînd un global 
tur de orizont al harniciei şi cutezanjei con- 
temporane, regizorul a apelat la imaginile 
unui mare număr de operatori (de la consa- 
craţii Nicu Stan, Alexandru Întorsureanu și 
Pantelie Tuţuleasa pină la operatori mai tineri 
precum Gabriel Cobasnian și operatori debu- 
tanţi ca Francis Mraz), izbutind — printr-o ri- 


guroasă selecție — să aleagă mereu „imagini 
de efect“. în măsură să dimensioneze la 
scară reală parametrii timpului eroic evocat 


Aparatul de filmat însoțește munca de fie- 
care zi a minerilor în subteranele pămintului 


amintindu-ne că izorul Virgil Calotescu 
i făcea intrarea în filmul de actualitate prin 
), evocă momente dramatice din 


temerara ascensiune spre culmi a Transfăgă- 
raşanului (amintindu-ne Transftăgărășanul, 
documentarul de mare elocvenţă imagistica 
al aceluiași regizor) şi trece prin locurile ma- 
rilor meșteri ai lui Manole de odinioară 
(amintindu-ne Legende noi pe Valea Argeșu- 
lui, un alt documentar, recent, al cineastului). 

Aparatul de filmat e martorul rosturilor noi 
pe care le-au dobindit în anii noștri riurile ță- 
rii, panoramind baraje ale hidrocentralelor de 
pe întreg cuprinsul patriei, mergind pe dru- 
mul eroic al Canalului Dunâre—Marea Nea- 
gră, cuprinzind amploarea și monumentalita- 
tea acestei impresionante construcţii care 
scurtează drumul bătrinului fluviu spre marea 
cea mare. A 

Aparatul de filmat surprinde imagini eloc- 
vente din marea bătălie pentru o agricultură 
modernă care se desfășoară pretutindeni în 
România contemporană, aducind in 
prim-plan numeroasele lucrări de irigaţii 
efectuate in toate zonele ţării, aducind in 
prim-plan oamenii unor recolte din an în an 
mai bogate, secvențele dobindind parca 
arome și seve de rod. 

Aparatul de filmat consemnează „biografia“ 
marilor platforme industriale ridicate în tim- 
pul eroic al celei mai fertile perioade din in- 
treaga istorie a dezvoltării ţării, pătrunde în 
incinta unor mari unități productive, desprin- 
zind semnele benetice ale modernizării, ale 
unor produse de înaltă tehnicitate, de inalta 
calitate, in toate domeniile de activitate crea- 
toare. , 

Aparatul de filmat întăţișează indeaproape 
pe constructorii noului timp al Bucureștilor, 
pe cei care au trudit la construcţia giganticei 
artere subterane a metroului, pe cei care au 


efectuat vasta lucrare de amenajare a riului 
Dimbovița, pe cei care au înălțat și înalță ati- 
tea și atitea edificii impunătoare, conferind 
spectaculoase infăţişări Capitalei noastre, 
cea de toate zileie și mereu alta. 


Aparatul de filmat ne poartă prin toate ju-- 


deţele țarii, prinzind în imagini de mare spec- 
taculozitate chipul nou al oraşelor țării, al sa- 
telor in plin efort transformator, elogiind, prin 
faptele muncii lor, pe constructorii contem- 
porani. ai României socialiste. 

Aparatul de fiimat înregistrează alte și alte 
imagini semnificative din toate domeniile de 
activitate, din viața de fiecare zi a copiilor şi 
tinerilor ţării, din domeniul creaţiei spirituale 
şi din creaţia ştiinţifică a zilelor noastre, din 
marele Festival a! muncii și creaţiei „Ciîntarea 
României", scriind pe peliculă cronica vie a 
prezentului socialist. 

In tot și in toate, pretutindeni, in toate do- 
meniile creaţiei materiale și spirituale, in 
uzine şi pe ogoare, in fabrici şi pe șantiere, la 
înălțarea fiecărui edificiu reprezentativ al 
epocii noastre de rie, simţi cutezanța de 
gind şi de faptă a Ctitorului. În cartea muncii 
socialiste au rămas viu întipărite, așa cum le 
păstrează şi imaginea, vizitele de lucru ale to- 
varășului Nicolae , ale tovarâşei 
Elena în permanentul și substan- 
ţialul dialog cu țara, desfăşurat în toate zo- 
nele și sectoarele de activitate, la ivirea fieca- 
rui nou însemn al timpului nostru eroic pe 
plaiuri de legendă. 

Ce alt omagiu cinematografic de suflet, de 
faptă şi de gind mai frumos, mai încărcat de 
semnificații, putea fi adus Ctitorului 
României moderne, secretarului general al 
Partidului, Președintele României socialiste, 
tovarăşului Nicolae în sârbato- 
rescul ianuarie aniversar, decit acest atit de 
reprezentativ, de bogat, de emoțţionant și de 
vibrant, născut din dragoste și recunoștință, 
portret de țară contemporană? 


Călin CĂLIMAN 


E ie i 


E... un peisaj etern — cel populat de 
munţi, de riuri, cel colorat de anotimpurile 
spectaculoase ale vegetației intr-o perma- 
nentă trecere și o permanentă reinviere. S-a 
spus pe bună dreptate că, prin eternitatea sa, 
peisajul unei patrii modelează însăși natura 
umană. Îi împrumută din trăsăturile sale tră- 
sături distinctive omului însuşi, innobilindu-l 
fu atribute comportamentale incontundabile. 
n acest peisaj dintotdeauna și pentru totde- 
auna, omul a intervenit, cu o mereu atentă 
preocupare pentru a nu-l violenta, înălțind 
orașe şi sate, propunind — intr-un paralelism 
e! însuși semnificativ — un mod propriu de a 
înţelege și exprima viaţa. 

Nicicind în istoria devenirilor românești nu 
au fost atit de pregnante construcţiile pentru 
om, pentru viață, cum sint cele ce aparţin 
acestei superioare etape de dezvoltare so- 
cial-economică. 

Nicicind între aspirația câtre monumental 
și conştiinţa funcţionalităţii, a tinalităţii lucră- 
rii, nu s-a ilustrat o atit de organică întrepă- 
trundere ca in această etapă a dezvoltării ro- 
mânești, in așa fel incit construcțiile emble- 
matice ale epocii, im ionante prin anver- 
gură, prin măreție, iși află întotdeauna la 
baza actului de naștere argumentele unei im- 
perioase necesităţi pentru asigurarea progre- 
sului ţării, raţiunile unor opțiuni de un vizio- 
narism realist. 

Marile edificii ale prezentului sint, deopo- 
trivă, documente ale puterii şi vocației con- 
structive a poporului, dar şi documente de 


conştiinţă Multe dintre ele, ajunse în mo- . 


mentul desăvirşirii, au devenit veritabile ima- 
gini, definitorii pentru portretul timpului con- 
temporan. Imaginea lor o aflăm imprimată în 
culori pe cărţile poștale ilustrate, pe generi- 
cele unor emisiuni de televiziune, insoțind în 
mod elocvent albume ce-şi propun să vor- 
bească despre România de azi. 

Fie că explicaţiile ce insoțesc asemenea 
imagini evocă moderne staţii ale metroului 
bucureştean, spectaculoase poduri ale Cana- 
luiui Dunăre-Marea Neagră, cutezătoare via- 


ducte ori miriapodice dantelării metalice ale 
unor mari combinate, — in parte se 
constituie într-o edificatoare sinteză a acelu- 
iaşi adevăr de esenţă al realităților contempo- 
rane, se constituie in mărturii palpabile ale 
vocației constructive a unui popor dintotdea- 
una pașnic, întotdeauna viteaz și demn — 
așa cum il păstrează in memoria sa istoria lo- 
cuită de fiii legendarului pâmint de la Du- 
năre, Marea Neagră și Carpaţi. 

Desigur, imaginea destinată unei ilustrate, 
oricit de inspirată. se va constitui doar 
într-un detaliu în raport cu complexitatea 
efortului ce s-a zidit dincolo de realitatea ofe- 
rită privirii. Nu se văd, dar trebuie neapărat 
evocate, zilele şi nopțile, anii de gindire şi în- 
cordare, de câutare și citeodată de eşecuri, 
— fără de care o izbindă,oricit de mare,şi-ar 
atenua ceva din personalitatea și puterea de 
a emoţiona. 

Nu se văd și nu pot fi văzute, într-o aseme- 
nea efigie, miile de brațe și mai ales nu poate 
fi văzută incandescența gindului cutezător — 
fără de care construcţia, a cărei monumenta- 
litate poate părea copleşitoare, nu ar fi fost 
posibilă. 

Imaginea cinematografică prin care multe 
din marile construcţii ale acestui timp își află 
concentrată măcar o -parte a biografiei lor 
păstrează din fericire — pentru o mai adincă 
înțelegere și cunoaștere a adevărurilor aces- 
tui timp — chipuri de oameni, de construc- 
tori, unele dintre ele surprinse cind lucrarea 
s-a destășurat de-a, lungul unui număr mai 
mare de ani, în anotimpurile diferite ale vir- 
stei. Se intimplă, așadar, să poţi zăbovi o 
clipă asupra chipului tinăr al unui bărbat — 
prezent. alături de alții, la momentul de inau- 
gurare al unui nou șantier — și să-l revezi, 
apoi, în imagini surprinse, mai tirziu, în mo- 
mentul dării in folosinţă a construcției, într-o 
cu totul altă ipostază; să fii privit cu matură 
bărbăţie de un om al cărui chip a lăsat parcă 
în amintire pe cel care i-a aparținut tot lui, 
cindva, la începutul acelei lucrări. Căci pe 
șantierele muncii unde se formează oameni, 
caractere a existat şi va exista mereu un şan- 


tier tot atit de fantastic și de spectaculos pe 
care l-aş numi șantier al construcţiei umane. 


Dar, alături de aceste numeroase și repre- 
zentative chipuri definitorii pentru profilul 
omului care construieşte fie o cetate indus- 
trială, fie condiţiile unor „spectaculoase ta- 
biouri“ ale rodniciei pămintului, imaginile ci- 
nematografice, aceste documente expresive 
ale realităţii în devenire, propun, ca pe un re- 
per simbolic pentru înțelegerea operei de 
construcție, prezența permanentă a celui 
care este cunoscut şi recunoscut de întreg 
poporul drept marele ctitor al monumentale- 
lor construcţii ale prezentului. 

De la iniţiativă, de la analizarea machetelor 
ia faţa locului, în spaţiul în care urmează să 
se desfășoare marea bătălie prin care visul 
proiectantului va fi ridicat la scara naturală a 
realităţii, și pină la desfășurarea, etapă cu 
etapă, a lucrării de construcţie, ori pină la 
momentul sărbătoresc al intrării în funcţiune 
a uzinelor, lăcașurilor de cultură sau al unor 
alte vaste lucrări prin care natura însăși este 
corectată și armonizată cu voința de mai bine 
a omului, — îl vom întilni mereu, într-o sim- 
bolică prezenţă, într-un dialog mereu exigent 
cu cei chemaţi să dea chip noilor realități ale 
industriei, ale agriculturii, științei ori culturii 
românești, — pe cel pe care în mod legitim 
poporul îi numeşte marele ctitor ai marilor 
ctitorii ale acestui timp, pe secretarul general 
al partidului, președintele ţării, tovarășul 
Nicolae Ceauşescu. 

Avem astfel și prin memoria peliculei un 
veritabil document pentru desfăşurarea fapte- 
lor prezentului prin care adevărul acestui 
timp îi înfăţişează laolaltă, cum este firesc, pe 
ctitor şi măreața sa operă. Opera unei epoci 
în care, mai mult ca oricind, peisajului dintot- 
deauna al țării i s-au adăugat, imbagaţindu-i, 
aceste documente ale vocației şi construcției 
de făuritor al poporului: impresionaniele cti: 
torii industriale din ţară, prin care se desăvir- 

un emotionant şi semnificativ nou re- 
lief, devin, în fond, monumente ale faptei zi- 
lelor noastre. 


Aflăm cu emoție numele ctitorului gravat 
pe frontispiciul acestor istorice împliniri, cu- 
prinse, ca într-o acoladă glorioasă în arcul de 
timp ce înscrie Congresul al IX-lea al partidu- 
lui și zilele prezentului, in care cotele tot mai 
înalte ale aspirațiilor angajează efortul cute- 
zanței, curajul confruntării cu dificultăţile, 
fără de care izbinda nu şi-ar merita pe 
de-a-ntregul numele. Și este firesc, ca pe 
frontispiciul acestor realizări măreţe să știm 
încrustat adinc, cu litera de aur a prezentului, 
numele ctitorului, al tovarăşului Nicolae 
Ceauşescu, prezent mereu. impreună cu 
tovarăşa Elena Ceaușescu, pretutindeni pe 
cuprinsul ţării, în mijlocul oamenilor, al celor 
ce făuresc cu exemplară abnegaţie viața 
nouă a patriei. În mod legitim, epoca poartă 
numele ctitorului și vorbind despre anii noștri 
rostim un adevăr de esenţă numind-o: Epoca 
Nicolae Ceauşescu. 

O epocă eroică, glorioasă. așa cum a zi- 
dit-o și o zideşte durabil, monumental, un 
Popor-erou. avind în frunte un 
Erou-conducător. O epocă istorică pentru is- 
torie, al cărei pre şi clarvăzător ctitor, to- 
varășul Nicolae avind mereu alà- 
turi cu un pilduitor tament pe tovarâşa 
Elena Ceauşescu. și-a unit destinul cu desti- 
nul poporului și al partidului. Patrioţi pe care 
poporul și partidul îi omagiază în acest ianua- 
tie: dublu aniversar, cu devotamentul faptei 
Şi adeziunea conştiințelor, cu profunda ad- 
miraţie pentru exemplara și indelungata ac- 
tivitate revoluționară, parouea destăşuratà 
din cei mai tineri ani în rîndurile partidului, 
pentru cauza partidului şi a socialismului, 
pentru pacea și liniştea lumii. 

Un partid eroic, un Conducător-erou, des- 
tine de patrioţi revoluționari, legate prin fibre 
adinci şi prin virtuţi alese de poporul care i-a 
născut îşi află confirmări durabile, inălțătoare 
în opera de construcţie și creație socialistă 
pri care prezentul românesc privește spre 
viitorul independent, liber şi demn al patriei 
socialiste. 


Nicolae DRAGOŞ 


Un sentiment 
cu funcţie \ 
dramatică: ` 
întoarcerea  # ţ 
pe locurile natale 
(Acasă 3 i 
de Dumitru Cârab 
şi Constantin Vaeni 
cu Serban lonescu * 


Filmele 
Malvinei Urşianu 
impun spectatorului 
dezbaterea. 

Ceca ce 

nu le scuteşte 

; de emoție 
(T Fecato 


cu Georg 


MFt, 


Motoi) 


Oana Pellea) 


Geografii sentimentale 


a v 


Tîrgovişte, cetate de inimă 


F... avem un loc de unde am plecat, 
un loc însemnat pe harta inimii, într-o geo- 
grafie a simţirilor, in jurul căruia se rotesc lu- 
minile, vinturile și zăpezile vieții. Îi purtăm cu 
noi pretutindeni, în adincul ființei noastre, îl 
apărăm cu ardoare și îl învâluim cu vise fru- 
moase. Făceam aceste lapidare reflecţii într-o 
noapte de noiembrie 1977, atlindu-mă la bor- 
dul motonavei „Oltul“, plutind prin strimtoa- 
rea Malacca, în drum -spre Singapore şi 
Osaka... La întoarcere am simţit nevoia să mă 
duc grabnic la Tirgoviște, la ai mei. Acasă! 
Dupa ce „călcasem“ ecuatorul, după ce stră- 
bâtusem 180 de meridiane dus și întors, mi 
s-a părut că este absolut vital să mai străbat 
unul, meridianul spre pragul natal, să calc 
neapărat atunci „ecuatorul“ copilăriei mele. 
Ecuatorul inimii. La Tirgoviște, acasă, în 
preajma munţilor şi a lalomiţei coborind din 
culmile Bucegilor, printre oamenii cu chipul 
dăltuit. parcă din piatră, in orașul cu atitea 
statui, în care mi-am făcut ucenicia și am 
purtat prima dată haina de brigadier, mă simt 
parcă ocrotit, mă simt în apele mele, cum se 
spune. Nu este vorba de nici un fel de senti- 
mentalism. Cred că in general omul de artă 
simte așa și de fapt toți oamenii simt la- fel. 
Pentru că fără aceste „puncte de sprijin“ am 
fi niște înstrâinaţi. Pentru mine locurile na- 
tale, oameni și natură, înseamnă începutul 
fiecărui lucru în viață, modelul, etalonul de 
frumuseţe şi de bărbăție cu care compar tot 
ce-ntilnesc. Examenul de admitere la Şcoala 
de specializare cinematogratică de pe lîngă 
IA.T.C. l-am luat cu o lucrare despre acei 
oameni care, vară sau iarnă, pe arşiță sau pe 
viscol se: caţără pe stincile carierei de la Les- 
pezi ca. niște Starmă Piatră din poveşti, diz- 
locă rocile de calcar și trimit la vale materia 
primă necesară Fabricii de ciment de la Fieni. 
Tema aceasta a devenit film în 1964 după un 
scenariu semnat de mine, in regia lui Gheor- 
ghe Horvat, Urcuşul iar în 1981 Oameni și 
piatră, în propria-mi regie. Prin același an am 
ajutat pe un împătimit al filmului, Constantin 
Stematiu, tirgoviștean, să dezvolte tema 
într-o peliculă de amatori intitulată Casele se 
nasc din munte cu care pasionatul cineclu- 
bist a cucerit premii naţionale și internaţio- 
nale. Se înțelege, condiţiile de muncă şi de 
viaţă ale „vulturilor Bucegilor“ s-au schimbat, 
între timp, radical. Dacă în Urcuşul era înfâţi- 
şat dramatismul eroic al urcării primului ca- 
mion, în. 1981, pe un fir de granit, la peste 
1600 metri înălțime; in documentarul Omul și 
piatra pe platforma carierei lucrau camioane 
alergind ca pe bulevard, basculante de 45 de 
tone pentru urcarea cărora, sus pe creste, s-a 
construit o șosea asfaltată șerpuind aproape 
incredibil! pe sub umărul stîncilor. Nici Fa- 
brica de ciment de la Fieni filmată cîndva, nu 
mai e aceeași. Localitatea, odinioară o: Co- 
mună oarecare, a devenit în anii noștri unul 
din oraşele foarte bogate ale judeţului Dim- 
bovița. Oraș a devenit şi Găești-ul cu puter- 
nica lui platformă industrială, cu faimoasele 
frigidere fabricate aici, cunoscute nu numai 
în România dar și în multe alte ţări ale lumii. 


Titu și Moreni, alte localităţi in care am filmat 


de atitea ori, înseamnă azi puncte de refe- 
rință pe harta judeţului şi a patriei. Aşezări a 
căror existenţă a fost relansată în 1968, odată 


cu noua împărțire administrativă a ţării... 
Aceeași dată de renaștere o are și Tirgoviștea 
înfățișată de mine cu un deceniu în urmă in 
filmul Vatră de istorie. Fosta cetate de scaun 
a Țării Româneşti, care ajunsese pe vremea 
lui Matei Basarab o „Florenţă Valahă” cu şai- 
zeci de mii de locuitori fiind „cel mai populat 
dintre toate ținuturile locuite de români“, de- 
căzuse pe vremea lui Grigore Alexandrescu 
„intre oraşe cel mai umilit“... Timpul care a 
trecut, dar mai cu seamă ultimii 20 de ani, au 
adus Tirgoviştea între marile orașe ale ţării. 
au transformat-o într-o puternică cetate in- 
dustrială şi spirituală. intreprinderea de 
strunguri Saro, Fabrica de becuri Romlux, 
dar, mai cu seamă, Combinatul de oțeluri 
speciale i-au conferit un profil industrial mo- 
dern. Chiar și vechile industrii au devenit de 
nerecunoscut. Intreprinderea de utilaj petro- 
lier, continuatoarea vechiului Arsenal al ar- 
matei, ridicat pe temeliile fostei Fonderii de 
tunuri care a avut pe actul de naștere semnă- 


“tura domnitorului Alexandru loan Cuza, folo- 


sește astăzi tehnologii de virf pentru a oferi 
țării şi exportului produse la nivelul cerințelor 
mondiale. În 1972 realizam aici un documen- 
tar, Uzina noastră, dedicat centenarului între- 
prinderii, Între timp producţia a crescut aici 
de şapte ori. Despre această unitate indus- 
trială, pivot al economiei tirgoviştene, despre 
colectivul de aici care a devenit o pepiniera 
de cadre nu numai pentru industria județului 
dar și-a ţării, ar merita să se realizeze un nou 
fiim documentar care să sublinieze impetu- 
oasa dezvoltare, capacitatea novatoare a 
muncitorilor... 

Tirgoviștea, leagăn de istorie, vatră de cul 
tură naţională, a căpătat o nouă stralucire ar- 
hitecturală. Ocolind cu grijă pietrele voievo 
dale, ba uneori, abia acum scoţindu-le cu 
adevărat la lumină, buldozerele și macaralele 
n-au muşcat din istorie, au dat la o parte in- 
salubrităţile, ridicînd spre soare un oraș nou. 
O reşedinţă de județ la nivelul aspirațiilor pe 
care i le impuneau trecutul de glorie și pre- 
zentul incandescent. În acel documentar de 
sufiet și istorie care se chema, nu întimplător; 
Zidurile au amintiri, realizat in 1975, dezvâlu- 
iam locuri, oameni și fapte legate de istoria 
județului Dimboviţa și a municipiului Tirgo- 
vişte, . aparținind. trecutului întregii. țări. Se 
mai păstrau și se mai păstrează și astăzi zi- 
durile clădirii în care a fost incarcerat ja înce- 
putul anului 1936 revoluţionarul Nicolae 
Ceaușescu arestat la Ulmi pe cind își destă- 
şura munca de secretar al regionalei U.T.C. 
Prahova. Şi aceste locuri de istorie au deve- 
nit cadre în filmul pe care l-am dedicat, ìm- 
preună cu scenaristul Nicolae Dragoș, activi- 
tăţii revoluționare a tovarăşului Nicolae 
Ceauşescu. Tinărul ce abia împlinea 18 ani 
fusese condamnat atunci de un tribunal mili- 
tar la 2 ani şi 6 luni închisoare pentru că era 
„membru activ și bun propagandist comu- 
nist şi antifascist“. Aproape patru decenii mai 
tirziu, în decembrie 1973 preşedintele Repu- 
blicii Socialiste România, secretarul general 
al partidului, cu ocazia unei vizite de lucru în 
judeţul Dimbovita, inaugura elaborarea pri- 
mei şarje de oțel tirgoviştean. Strălucirile ei 
consemnau o realitate: politica partidului de 
dezvoltare armonioasă a tuturor zonelor ţării 
şi capacitatea creatoare a tirgoviştenilor de-a 
imprima orașului lor un nou destin, acela de 


nouă vatră siderurgică a ţării, pâstrind și îm- 
bogățind, totodată, ceea ce a fost înaintat, 
frumos și capabil în trupul și sufletul acestui 
oraș. Tirgoviştea s-a smuls astfel definitiv din 
toropeala așezărilor „unde nu se intimpla ni- 
mic“, dovedindu-se în zilele noastre demnă 


 executoare testamentară a înaintaşilor care 


i-au lăsat drept moștenire“... creșterea limbii 
româneşti/ şi-a patriei cinstire“... Spaţii de 
Civilizație românească, satele care se inșiră 
din pridvorul munţilor pină în cîmpia română 
sint angajate în sporirea rodniciei pămintului, 
îmbogăţind zestrea judeţului și a României 
socialiste, Aici, la Petrești, a vâzut lumina zi- 
lei tovarășa Elena Ceaușescu, fiică iubită a' 


„țării, savant şi om politic de renume mondial, 


care împletește spiritul revoluţionar cu cerce- 
tarea științifică, dăruindu-și întreaga energie 
spre binele și fericirea Patriei. 

Oamenii muncii de pe marea platformă in- 
dustrială a Tirgoviştei, întregul oraş, au deve- 
nit în ultimele două decenii beneficiarii unor 
manifestări culturale pe măsura prestigiului și 
tradiţiilor dimbovițene înscrise în Festivalul 


Potecile albe 


C. am plecat in Apuseni, nu bânuiam 
că va fi cea mai lunga perioada de filmare 
din întreaga mea carieră de regizor. in anul 
acela, spre sfîrşitul lui ianuarie, a început sa 
ningă fără opreliște, zile în şir. Zăpada a aco- 
perit nu numai drumurile, casele ci și maşi- 


tribuna creatorului 


Actori și roluri 


E... un important capitol al creaţiei ci- 
nematogratice insuficient discutat: acela al 
Ştiinţei distribuirii actorilor într-un film. 

Al științei sau al artei? Şi una şi alta. Este o 
știință să realizezi o distribuţie corectă, lucru 
de la care; se deviază mai frecvent decit 
ne-am putea inchipui, și este, ce-i drept, mai 
rar, o artă să vezi intr-un actor posibilitatea 
unui contre-emploi reușit sau să întrevezi în 
altul, necunoscut pină atunci, pe viitorul ad- 
mirabili interpret al unui rol. 

În primul caz, problema este aceea de a 
acorda o fizionomie şi un stil interpretativ cu- 
noscut cu datele unui rol. În al doilea caz, 
este vorba de compunerea unui caracter fi- - 
zionomic şi spiritual, creaţie la care contri- 
buie clarviziunea - regizorului, concepția sa 
despre rol, gradul de disponibilitate al acto- 
rului, inteligența sa, capacitatea sa de crea- 
ție. in această a doua situaţie, nu machiajul 
este cel chemat să facă minunea. Minunea 
vine dinăuntrul actorului. Veritabila realizare 
chiar şi a tipului exterior vine din calitatea şi: 
intensitatea trăirii. 

„Caracterul unui personaj inspiră regizorului 
un anumit tip fizic, în funcţie de care distri- 


naţional „Cîntarea României”. Amintesc con- 
cursul de poezie patriotică „Moștenirea Văca- 
reștilor“, Contemporania“ — care înscrie anul 
acesta în concurs cele mai bune fiime docu- 
mentare la cea de-a 13-a ediţie; „Oameni şi 
fapte în marea întrecere" concurs al brigăzi- 
lor artistice; Concursul de teatru istoric al 
formațiilor de amatori şi altele. Un loc aparte 
îl ocupă în viața spirituală a municipiului, 
„Crizantema de aur“, care reunește de 20 de 
ani, în fiecare toamnă, la Tirgoviște cei mai 
buni interpreţi ai cintecului fără bătrinețe. Am 
tost bucuros cînd am filmat pentru portretul 
neintrecutei interprete a romanţei, loana 
Radu, multe secvenţe din acest concurs. Mi-a 
plăcut să sper — şi încă mai sper — să fac și 
un film de lung metraj dedicat romanței și 
slujitorilor ei, pentru a arăta. incă o dată, cit 
de populară şi de apreciată este romanța 
care merge la sufletul românului. Pledez, in 
continuare, pentru realizarea unei monografii 
cinematografice a judeţului Dimboviţa, des- 
coperind faptele, şi gindurile oamenilor de 
azi, în frunte cu comuniştii, oameni care dau 
o strălucire modernă vechilor meleaguri mus- 
tind de istorie. Sint locuri care inspiră le- 
gende noi, izvorite din timpul de mare efort 
creator pe care-l trâim, din noile relaţii sta- 
tornicite intre oameni, într-o epocă fără pre- 
cedent... A 


Pompiliu GÎLMEANU 


din Apuseni 


nile noastre cu aparatură de filmare. in co- 
muna aceea de mineri, oamenii au inceput 
să-și facă potecile lor, de la casă la casă. Se 
nascuse o geografie ciudată, potecile acelea 
deconspirau rudeniile, prieteniile, dar și dife- 
rențele dintre locuitorii: acelei comune 
Uneori, case învecinate nu se legau între ele 
prin nici un drum, rămineau' despărțite de 


buie un actor. Nu neapărat pentru datele sale 
aparente. ci pentru acelea la care va ajunge. 
acelea pe care el, regizorul, și uneori numai 
el, le intuieşte in interpret. O greșeală în dis- 
tribuire sau in realizarea tipului fizionomic al 
unui interpret este fatală pentru rol. Incom- 
patibilitatea dintre tipul fizic şi caracterul per- 
sonajului duce la disoluția rolului şi la o sen- 
zaţie de deruta pentru spectator. Fuziunea 
dintre elementele care compun un rol nu ia 
naștere. Am vazut în destule ocazii roluri in 
care actori cu talent luptau cu partituri care ii 
respingeau. 

Distribuirea unui actor intr-un rol pleacă 
totuși de la un minimum de potrivire a fizio- 
nomiei sale cu datele rolului. Machiajul, cos- 
tumul, lumina și talentul actorului, răminind 
så realizeze restul. Dar acest rest trebuie 
obligatoriu realizat. 

Eșecul intervine acolo unde actorul distri- 
buit nu prezintă nici acea minimă potrivire cu 
rolul, sau atunci cind toate celelalte elemente 
menite să compună un personaj fie absen- 
tează, fie îl duc în alte direcţii. În acest ultim 
caz, actorul, oricît de talentat, lăsat singur în 
fața unei sarcini care ar fi trebuit să fie de 
“sinteză artistică, eșuează. Spectatorul neavi- 
zat va conchide in chip fals că actorul „nu a 
jucat bine”. 

Televiziunea oteră la modul ideal o școală 
de studiu fizionomic; felul în care viaţa spiri- 
tuală a indivizilor le. modifică, în rău sau in 
bine, expresia. Uneori chiar fizionomia. Priviţi 
chipurile tinerilor violoniști. Și ale celorlalți 
instrumentişti. Toţi au în comun o expresie a 
chipului de o noblețe extremă, o gravitate, o 


movile de zăpadă tăcute și demne, ca vecinii 
între ei. O radiografie completă şi stranie a 
relaţiilor dintre oameni. Eram spre sfirșitul fil- 
mărilor şi abia acum imi dădeam seama ca 
acești oameni, ale căror familii se cunosc de 
generații și generaţii, păstrează tainele lor pe 
care eu, străin de locurile acelea, nu le voi 
afla niciodată. 


Cunoscusem destul de multă lume în pe- 
rioada filmărilor. Unii. mai comunicativi, 
ajungeau sâ-mi povestească nu numai viața 
ior, ci şi viața altora, iar alții se retrăgeau in 
ei şi le intelegeam timiditatea. 


Măcelarul din localitate, care fusese atins 
de aripa necruțătoare a zeiţei poeziei, imi ci- 
tise din poemele sale, in care erau descrise 
cu multă culoare vieţile multor cetăţeni din 
comună. Unul dintre ele, un fel de sonet, vor- 
bea despre o femeie. Deci, așa am auzit pen- 
tru prima oară de Maria T., apoi am cunos- 
cut-o la cariera veche. Era o femeie între 
ra virste, îmbrăcată în negru și mereu tă- 
cută. 


Lucra de multă vreme în acest sector mine- 
resc, greu accesibil, și corectitudinea, sobrie- 
tatea și tristețea din ochii ei au făcut-o res- 
pectată, dar şi singură. 


Zilnic, ea transporta, cu calul și căruța, ex- 
plozivul de la depozit la cariera veche, pe un 
„drum inaccesibil maşinilor. Făcea munca asta 
de cînd rămăsese văduvă. cu mulţi ani în ur- 
mă și a trebuit să-şi crească singură cei trei 

ii. Ar fi putut să se recăsătorească, nu ar 
fi fost greu, era incă frumoasă, dar așa a ho- 
tărit ea impreună cu băiatul ei cel mare, că 
se pot descurca și singuri. Casa așezată pe 
versantul unui munte, era indestulată ` și 
munca pe care şi-a ales-o singură îi lăsa timp 
să se ocupe și de gospodărie. Copiii au cres- 
cut și au rămas lingă ea. Au găsit de lucru la 
noul combinat minier din apropiere. Acum ar 
fi putut să renunțe la munca ei, dar așa s-a 
obișnuit. 

Aceste lucruri le-am aflat de la ea, dar şi 
de la alţii pentru că, incercind să stau de 
vorbă, îmi răspundea doar atît cit să nu para 
nepoliticoasa. Poate că mă credea mult prea 
tinăr ca s-o pot înțelege. 


intr-una din dimineţile în care cerul şi pă- 
mintul erau unite ca de o perdea albă şi nes- 
firşită, Maria T. s-a apropiat de mine și m-a 
intrebat: Oare au murit cu toţii? 


Nu era primul locuitor al comunei care ve- 
nise să mă intrebe (credeau că prin natura 
meseriei eu trebuie să știu mai multe) despre 
tragicul eveniment intimplat cu o zi înainte, 
explozia navetei Chalenger. Era ştirea care 
zguduise întreaga lume. În această comuna 
îndepărtată, acoperită in întregime de zā- 
padă, oamenii, dintr-o solidaritate miste- 
rioasă care defineşte, de fapt, ființa umană, 
participau cu stupoare și durere la suferința 
unor. semeni. de-ai lor, aflați la mii de kilo- 
metri distanţă. ? 


Ce a făcut-o pe această femeie tăcută ca 
piatra să iasă din muţenie şi să mă întrebe, 
cu obișnuita ei infiexiune de tristețe și re- 
proș, un lucru care, de fapt, nu avea nicio 
legătură nici cu ea, nici cu mine? 


Am înțeles atunci că acele poteci de zà- 
padă care uneau sau despărțeau case și oa- 
meni au, în perspectiva unei vieţi, o geome- 
trie variabilă și un mister pe care nu-i poate 
dezlega decit soarele, primăvara. 


Copel MOSCU 


profunzime a gindului, a trăirii, pe care nu- 
mai intimitatea artei sau arderea pentru o 
idee sau un ideal o dau. Nu am vazut nicio- 
dată un mare artist sau un ginditor avind o 
expresie vulgară. Nu am văzut niciodată un 
om cu o viață sufletească bogată, indiferent 
din ce categorie profesională ar proveni, cu 
un chip vulgar. Vulgare sint numai chipurile 
oamenilor care gindesc vulgar, ale celor fără 
nici un ideal, ale celor nebranşaţi la nici o 
idee, ale celor fără nici un sentiment al trecu- 
tului și fără nici un gind despre viitor. 

Actorii au dificila menire de a interpreta şi 
o categorie şi alta, epuizant proces de muncă 
fizică şi intelectuală. inainte de a se ajunge la 
exteriorizarea rolului, se creează mental tipa- 
rul acestui rol. Dacă el a fost gindit bine, 
toate semnele exterioare se vor contopi într-o 
idee, într-un personaj bine inchegat. Dacă 
nu, această greşeală duce după sine un inutil 
efort de interpretare. 

intilnirea dintre un rol şi un actor este o 
problemă cit se poate de serioasă, asupra cå- 
reia trebuie să decidă cu maximă răspundere 
şi regizorul, dar și actorul căruia i se propune 
un rol. 

Pot exista cariere de actori compromise, 
nu din lipsa talentului, ci doar din cauza unor 
astfel de nefericite intilniri. 


Malvina URȘIANU 


aF 22 de ani care au trecut de la Con- 
gresul al IX-lea al partidului constituie cea 
mai fertilă perioadă din intreaga istorie a ci- 
nematografiei româneşti, timpul unor semni- 
ficative şi spectaculoase impliniri artistice. 
Validate de public, validate prin importante 
distincţii naţionale şi internaţionale, validate 
de timp — timpul fiind, în ultimă instanţă, 
acela care sedimentează rocile cinematogra- 
fice durabile —, cele mai valoroase filme 
realizate în ultimii 22 de ani reprezintă un im- 
portant tezaur cultural-educativ al spirituali- 
tății noastre socialiste. Sint filme care au på- 
truns în conştiinţa spectatorilor (și care -au 
incă multe de spus generaţiilor de astăzi și 
generaţiilor de miine), sint filme care jalo- 
nează drumul unei impetuoase creșteri valo- 
rice a cinematografiei noastre socialiste, sint 


toria să ni le improspătăm mereu, în ele fiind 
concentrată însăși viața noastră cea de toate 
„zilele, în ele vibrind mesajul istoriei, ecourile 
contemporaneităţii, sufletul unor mari opere 
literare de ieri și de azi. Să rememorăm, n 
dar, cei 22 de ani-trepte ai cinematografiei 
noastre din cea mai fertilă perioadă a sa. Re- 
memorindu-i, vom avea în faţă și citeva dintre 
trăsăturile distincte, definitorii, ale unei școli 
naţionale de film. Rememorindu-i, vom înțe- 
- lege incă o dată că răspunderea comunistă a 
filmului românesc — față de realitate, față de 
spectatori, față de problematica specifică a 
unui timp cu amplitudini materiale și spiritu- 
ale fără precedent — nu poate fi decit mereu 
mai profundă, mai mare, mai generoasă în 
anii care vin. 


4 


Dinamismul 
nu exclude momentul adevărului 


de litus Popovici si Sergiu Nicolaescu, cu 


si George 


|, anul 1965, un film clasic (prin rigoarea 
construcției) și modern deopotrivă (prin în- 
noirile stilistice propuse), Pădurea spinzuraţi- 
lor în regia lui Liviu Ciulei punea exemplar in 
relaţie o temă specific naţională cu o probie- 
matică profund umană — aceea a romanului 
cu titlu omonim de Liviu Rebreanu, scenari- 
zat de Titus Popovici —, deschizind ndi dru- 
muri de cunoaștere şi de afirmare cinemato- 
grafiei româneşti in lume. Anul 1966; istoria, 
ca fapt de conștiință, permitea cineaștilor 
filme de referință precum Răscoala de Mircea 
Mureșan (o frescă a răscoalelor țărănești din 
primăvara lui 1907), poemul tragic Duminică 
la ora 6 de Lucian Pintilie (inspirat din anii 
luptei în ilegalitate a comuniștilor) și Proce- 
sul alb de lulian Mihu, pe scenariul lui Eugen 
Barbu (o prima evocare de anvergură a eve- 
nimentului de răscruce istorică de la 23 Au- 
gust 1944). 1967, un alt an-treaptă: anul în 
care epopeea naţională iși adăuga o nouă 
pagină reprezentativă prin filmul lui Sergiu 
Nicolaescu, Dacii, insemna, totodată, un an al 
afirmării plenare a filmului de actualitate: Di- 
mineţile unui băiat cuminte de Andrei Blaier 
înfățişa, prin intermediul unei biografii in- 
structive, „dimineţile“ trezirii conștiinței so- 
ciale; Un fiim cu o fată fermecătoare de Lu- 
cian Bratu sancţiona, cu dezvoltat simţ civic, 
pericolele plutirii indiferente prin viaţă, iar 
Subteranul de Virgil Calotescu fora în adinc 
de conștiințe. Un an precum 1968 deschidea 
noi drumuri de afirmare filmului de autor, 
prin Gioconda fără suris de Malvina Urșianu, 
abilita poezia cinematografică prin Ultima 


filme care nu pot fi uitate și pe care avem da-- 


Mesajul istoriei, 
mesajul contemporaneităţi 


+ 


noapte a copilăriei de Savel Stiopul ṣi come- 
dia de actualitate prin Un suris în ă vară 
de Geo Saizescu. Demersul etic al filmului de 
actualitate se consolida în 1969 prin pelicule 
ca Apoi s-a născut legenda de Andrei Blaier, 
Căldura de Şerban Creangă, Reconstituirea 
lui Lucian Pintilie. in 1970, regizorul Manole 
Marcus încheia o trilogie a luptei revoluţio- 
nare din anii ilegalităţii prin Canarul și visco- 
lul, film al cărui realism metaforic a deschis 
noi căi în evoluţia cinematografiei naţionale. 
Anul 1971 propunea spectatorilor unul dintre 
filmele care aveau să fie văzute de un număr 
record de spectatori, Mihai Viteazul de Ser- 
giu Nicolaescu — moment de referinţă în su- 
ita filmelor inspirate din trecutul de luptă al 
neamului —, iar evocarea actului istoric de la 
23 August 1944 prilejuia cineaștilor filme-eta- 
lon precum Serata de Malvina Urșianu (o me- 
taforă a nașterii unei lumi noi) şi Facerea lu- 
mii de Gheorghe Vitanidis după romanul lui 
Eugen Barbu (un frumos. „film-portret“ de 
lume nouă). Una dintre primele ponecalii de 
regizori ai cinematografiei socialiste atingea 
apogeuri artistice în 1972: Manole Marcus 
semna Puterea şi Adevărul, scenariul, Titus 
Popovici, evidențiind puterea și adevărul fil- 
melor politice, iar lulian Mihu izbutea, într-o 
tentativă foarte temerară, ecranizarea unui 
roman călinescian, realizind Felix și Otilia, 
într-un an fast și pentru regizori ca Sergiu 
Nicolaescu (Atunci i-am condamnat pe toţi ia 
moarte) și Mircea Drăgan (Explozia). Un prim 
film de referință al generaţiei deceniului 8 
era, în 1973, Nunta de piatră, in care se im- 
punea un regizor cu puternice trăsături de 
personalitate ca Dan Piţa, din același an fiind 


spectacolului 
psihologic 


Sergiu Nicolaescu 


Alexandru) 


de consemnat suflul vibrant al filmului politic 
în Vitornița de Mircea Moldovan și o nouă 
bătălie ciștigată, in afirmarea filmului pentru 
copii, de câtre Elisabeta Bostan, prin Veroni- 
ca. Acorduri tematice noi, specifice spirituali- 
tăţii socialiste, lăsau să se întrevadă citeva 
filme de actualitate ale anului 1974, Proprie- 
tarii de Şerban Creangă, Trei scrisori secrete 
de Virgil Calotescu, în timp ce Trecătoarele 
iubiri de Malvina Urşianu era un acaparant 
fiim al dragostei de ţară, intoarcerea lui Ma- 
gellan de Cristiana Nicolae,un debut poetic. 
iar scenarii ale unor scriitori consacraţi ca 
Marin Preda, D. R. Popescu, Eugen Barbu, 
Fănuş Neagu lârgeau paleta stilistică a cine- 
matografiei naţionale prin filme ca La porțile 
albastre ale oragun (de Mircea- Mureșan), 
Păcală (de Geo Saizescu), Tatăl risipitor (de 
Adrian Petringenaru) sau Dincolo de nisipuri. 
Un important pas inainte pe teritoriile filmului 
de actualitate s-a produs in 1975: era anul 
unui debut deosebit de spectaculos, prin 
simplitatea desăvirşită a unui film precum 
Cursa de Mircea Daneliuc, anul filmului Filip 
cel bun de Dan Piţa (destinul unui tinăr din 
zilele noastre) și anul peliculei ilustrate cu 
flori de cimp de Andrei Blaier (un film de 
mare combustie etică). Anul 1976 poate fi 
considerat un an al ecranizărilor: Sergiu Ni- 
colaescu realiza Osinda (inspirat de Victor 
ion Popa), Andrei Blaier ecraniza, în Prin ce- 
nușa imperiului, „Jocul cu moartea“ al lui Za- 
haria Stancu, iar Dan Piţa, pornind de la ro- 
manele lui Duiliu Zamfirescu, pe un scenariu 
de Mihnea Gheorghiu, semna un vigu- 
ros portret de epocă, Tânase Scatiu. Din 
1977 ne rămine un sensibil film de stări psi- 


hologice. larba verde de acasă al lui Stere 
Gulea, filmul istoric gindit ca o „dezbatere de 
idei“:, Buzduganul cu trei de Constan- 
tin Vaeni și o altă deschidere de drum, musi- 
calul Mama de Elisabeta Bostan. O consoli- 
dare analitică a demersului psihologic s-a 
produs prin debutul din 1978 al tegiroruul 
Alexa Visarion cu filmul Înainte de t , în 
timp ce un film ca Ediţie specială de Mircea 
Daneliuc inaugura, deasemenea, un gen nou, 
acela a! policier-ului politic. Printr-un film al 
anului 1979, Clipa de Gheorghe Vitanidis (in- - 
spirat de romanul cu titlu omonim al lui Dinu 
Săraru), filmul politic românesc își amplifica 
statura, într-un an care însemna mult și pen- 
tru filmul istoric, dată fiind pelicula lui Doru 
Năstase Vlad Topog, și într-un an de promiță- 
tor debut regizoral, Nicolae Mărgineanu cu 
Un om in loden. Un „an de virf“ a fost consi- 
derat 1980; Malvina Urşianu semna filmul is- 
toric de ireproşabilă ținută cultural-estetică 
Întoarcerea lui Vodă , Mircea Da- 
neliuc aducea pe teritoriile filmului de actua- 
litate, in Proba de microfon, tonuri de mare 
sinceritate și pertinente observaţii de viaţă, 
ecranizări prestigioase precum Bietul loanide 
de Dan Piţa și lon. Blestemul pămintului, 
Blestemul iubirii de Mircea Mureșan îmbogă- 
teau tezaurul filmografiei naţionale. Filme de 
mare tensiune estetică precum Lumina palidă 
a durerii de lulian Mihu (pe un scenariu de . 
George Macovescu) şi Vinătoarea de vulpi de 
Mircea Daneliuc (după Dinu Săraru) consti- ` 
tuiau experimente stilistice necesare progre- 
sului valoric, iar un film precum Mireasa din 
tren de Lucian Bratu (pe scenariul lui D.R.. 
Popescu) colora paleta stilistică a filmului din 
actualitate. O revelaţie artistică a anului 1981 
a fost filmul lui Nicolae Mărgineanu Luchian, 
un „portret de epocă“ cu o plasticitate de-a 
dreptul emoţionantă. Dialogul cinematogratu- 
lui cu literatura a continuat; cu bune rezul- 
tate artistice, și în 1982, cind regizorul Alexa 
Visarion a propus spectatorilor două ecrani- 
zări puternice, în gni i de săbii (dupa Ale- 
xandru :Sahia) şi Năpasta (cunoscuta dramă 
caragialeană), Nicolae Corjos semna Pădurea 
nebună (după Zaharia Stancu), iar Manole 
Marcus, pe teritorii de actualitate, aducea pe 
ecran romanul lui Augustin Buzura oii. 
La un deceniu după debutul exploziv al ge- - 
neraţiei deceniului 8, o nouă ecranizare după 
lon  Agirbiceanu, intoarcerea din iad de 
Nicolae Mărgineanu avea să insemne, în 
1983, un punct de referință în evoluția cine 
matografiei. naţionale. În 1984, alte virturi ar- 
tistice, inscrise pe o largă paletă tematică și 
stilistică: D în lanțuri de Dan Piţa, Im- 
posibila iubire de Constantin Vaeni şi Horea 
de Mircea Mureșan. Pas in doi de Dan Piţa 
consolida frontul filmului de actualitate în 
1985, iar Ciuleandra lui Sergiu Nicolaescu se 
afirma ca o nouă ecranizare creatoare. Ace- 
lași Sergiu Nicolaescu propunea un remarca- 
bil „film de public“, Noi, cei din linia întăi, în 
timp ce alte ecranizări prestigioase se adău- 
gau, în 1986, in palmaresul cinematografiei 
naţionale: Domnișoara Aurica de Şerban Ma- 
rinescu (după Eugen Barbu), Întunecare de 
Al. Tatos (după Cezar Petrescu) și Pădurean- 
ca de Nicolae Mărgineanu (după loan Sia- 
vici). Din trecutul imediat să răminem doar la 
„misiunea de suflet“ a ecranizării „Moromeţi- 
lor“, indeplinită cu atita vigoare artistică de 
către Stere Gulea... 


= PERI acești 22 de ani-trepte, am 
punctat şi principalele „deschideri de per- 
spectivă“ ale filmului românesc în cea mai 
importantă perioadă a devenirii sale. Am 
adus în discuție doar citeva titluri ale unei 
creșteri spectaculoase. Dar ele sint în mă- 
sură, cred, să sintetizeze drumul ascendent 
de maturizare politică şi artistică parcurs de 
cinematografia naţională, progresele cantita- 
tive și calitative deosebite ale unor regizori 
din toate generaţiile, pe o arie tematică şi sti- 
listică tot mai cuprinzătoare, mai apropiată 
de cerințele unei realităţi în continuu şi dina- 
mic proces de transformări revoluționare, mai 
apropiată de solicitările şi exigenţele unui 
public din ce în ce mai numeros și mai re- 
ceptiv. Atit filmul de actualitate, impregnat de 
ritmurile prezentului, cit şi epopeea cinema- 
tografică. naţională, consacrată evocării mari- 
lor momente ale istoriei păminturilor romă- 
nești. și-au consolidat ființa, înscriindu-se pe 
noi şi noi orbite de interes civic și artistic. lar 
una dintre cele mai importante realizări ale 
acestor două decenii și ceva — nu vom obosi 
să o spunem — o constituie afirmarea și im- 
punerea- filmului politic. Firește, îndatoririle 
cineaștilor față de realitatea in continuă de- 
venire a țării, față de milioanele și milioanele 
de spectatori, sint mereu mai mari, de fru- 
moasă și generoasă răspundere comunista 
importantele succese cinematografice obți- 
nute in cei 22 de ani care au trecut de la 
Congresul al IX-lea al partidului, ne indrepta- 
tesc să privim viitorul cu încredere și spe- 
ranţă. 

Călin CĂLIMAN 


Unde eşti, copilărie? | 


E... Bostan (insoţită şi de astă data 
de scenarista Vasilica Istrate) a hotărit să dea 
nou contur filmic propriilor căutări consec- 
vente — ce s-au dovedit intotdeauna și incin- 
tătoare — pe drumurile copilăriei. Premisele 
subiectului fiind furnizate de viaţa însăși: 
eleva maestrei de astăzi, studenta la regie 
Alexandra Foamete, se află pentru a doua 
oară în fața camerei de luat vederi, după ce, 
în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, des- 
tinul i-a fost marcat de apariţia în vestitul se- 
rial Năică, încununat cu lauri pe meridianele 
globului. Raza de soare este racordul inspirat 
al reintoarcerii în trecut la care e invitată ti- 
năra cu aparatul de filmat, prospectind — la 
rindul ei — chipurile candorii. Zeci de chi- 
puri, învolburate în zborul unui carusel, care 
o trimit cu gindul la propria copilărie. Por- 
nind în căutarea partenerului de la cinci ani, 
îl regăsește tată a doi copii și, impreună, vor 
derula fiimuleţele, amintire, pentru ea, obse- 
dantă. 

O tulburătoare secvenţă finală va implini 
simbioza dintre un text poetic — slova emi- 
nesciană „O,rămii”, pusă pe note cu venera- 
ţie de către Nicu Alifantis — și metafora cine- 
matografică creînd tensiunea interioară. Va- 
lorizind totodată, retroactiv, jocurile de lumini 
și umbre, momentele de „meditaţie“ ale pri- 
chindelului Năică pe chipul căruia se ghi- 
cește efortul de a înțelege legile naturii în- 
conjurătoare, dar şi bucuria teribilă la desco- 
perirea cite unei idei „salvatoare“. Isteţ şi cu 
intuiții precoce, în luptă mai intii cu sine, do- 
rind să-și domine temerile și să se descurce 
singur, se hazardează în „dialoguri“ cura- 
joase și hazoase pe de o parte cu ființele ne- 
cuvintătoare (giscanul, peștișorul, pisica, pa- 
sărea, măgarul, vulpea, veverițele, berzele, ra- 
tele), pe altă parte cu obiectele neinsufie- 
țite: un cui care-i agaţă faimoșii săi nădrăgei 
susținuți de o unică bretea, un borcan și o 
scară, o flintă şi un sac cu nuci, un cimpoi, 
fulgii unei perne, o veche bicicletă, o amărită 
droșcă și chiar șipcile cuștii de păsări în ca- 
re-şi începe temerara aventură de „cucerire“ 
a Capitalei, deasupra căreia va rămine să pla- 
neze simbolic pălăriuța sa de pai. Și astfel 
puştiul de-o şchioapă are revelaţia libertății 
(Năică ), se entuziasmează de 
victoria Binelui asupra Răului (Năică şi veve- 
rița), trăieşte sentimentul complicităţii cu 
„miracolul” vieții (Năică și barza), iar ca să-și 
împlinească un vis, invinge toate opreliștile, 
oricît de burlești ar fi ele (Năică la B 
ti). Dezlăânţuite în suită, veritabilele farse „de 
ogradă" sint speculate şi susţinute cu farmec 
și exuberanţă de micul Bogdan Untaru, astăzi 
un promițător „june prim“ neprofesionist. 

Arcul emoţiei se întinde de la atect la inte- 
lect, lacrima eroului vine să se contopească 
cu cea din colțul ochiului spectatorului matur 
— filmul provocind nu doar o stare de suflet, 
ci și o stare de reflecţie. 

Bijuterii de autentică puritate spirituală 
cele patru episoade Năică (substanţa epică a 
prezentei investigații) își păstrează — dacă 
nu cumva își sporesc — caratul autohtonita- 
ţii. Surprins din perspectiva virstei primelor 
experiențe personale, mediul bucolic arată ca 
un tărim de basm, chiar în inima ţării, acolo 
unde șesul întilnește muntele, iar lacul codri- 
lor albastru e străjuit de brazi şi păltinași, un 
loc în care par a-și fi dat intilnire și Creangă 
(intr-o parafrază la „Pupăza din tei"), şi Sa- 
doveanu (cu a sa „Dumbravă minunată”), și 
Coşbuc (intr-un crimpei de „larna pe uliţă”), 
şi Eminescu (cu neuitata sa interogaţie: 
„Unde ești, copilărie,/ Cu pădurea ta cu 
tot?"). Un neașteptat raport de complementa- 
ritate se instituie între patriarhalitatea imagi- 
nilor de odinioară și modernitatea celor din 
contemporaneitate. Datorită scenogratiei lui 
Dumitru Georgescu și costumelor Andreei 
Hasnaș, secundele entităţi sensibile ale peli- 
culei aduse in primplan de surprinzător de 
dinamicul operator lon Marinescu împletesc 
pitorescul vibrant al arhaităţii rurale cu neos- 
tentativul rafinament al cotidianului citadin 
(care — iată — a influenţat și stilul autorului 

` imaginii). Dezinvolta mişcare în timp și spaţiu 
îi datorează mult şi monteuzei Cristina lo- 
nescu, pentru că fluența înlănţuirii poten- 
țează forța emoțională intrinsecă, așa incit 
naraţiunea să se poată dispensa de cuvint. Și 
ambianța sonoră înlesnește evocarea, acest 
lucru fiind meritul inginerului de sunet An- 
drei Papp și al llenei Popovici care a ales 
ilustrația muzicală ce picură, clipă de clipă, 
melancolie în concentrice cercuri asemeni 
undelor apei care mai reflectă, într-o inghe- 
țată zi de iarnă, strălucirea nuferilor unei to- 
ride dimineţi de altădată. 

Nespus de amuzantă la anii ingenuităţii ab- 
solute, desprinsă parcă dintr-o pinză de To- 
nitza, cu băsmăluța ei roșie cu buline, eroina 
filmului de astăzi, acum de pe altă poziţie, 
cea a creatorului de univers artistic, reia în 
posesie teritoriul de introspecţie.. Elementul 
ludic işi asociază pentru încă o dată atuul ci- 
nematografic al iluzoriei reversibilităţi. Intoar- 
cerea în copilărie (atit de minunat inchipuită 
de un travling înainte prin pădurea în care 

lutesc aburii nostalgiei, trunchiurile paralele 
ugind spre infinitul intangibil) e imposibilă. 
imposibilul poate fi atins însă prin magia ci- 
nematogratului care reconvertește timpul, 


dind roata vremii înapoi. Dar, cu adevărat, ti- 
nerețea fără bătrinețe se poate dobindi doar 
atunci cind nu -se abandonează ua 
căutare de sine. Printre ceilalți, printre copiii 
de astăzi care, desigur, peste ani, vor scrie 
tin punctul lor de vedere cronica acestui 
ilm. 


Irina COROIU 


Producţie a Casei de filme Cinci. Scenariul: Vasilica 
Istrate. Regia: Elisabeta Bostan. Decorurile: Dumitru 
Georgescu. Imaginea: jon Marinescu. Costumele: 
Andreea Hasnaș. Aranjamentul muzical: leana Po- 
povici. Cîntecul „O, rămii”, compus şi interpretat de 
Nicu Alilantis. Cu: Alexandra Foamete şi Bogdan 
Untaru. Film realizat in studiourile Centrului de Pro- 
ducţie „Bucureşti“ 


Bogdan 


A fost odată — ieri — o mamă care intra 
mai multe zile la rînd, într-o sală de cinema- 
tograf, unde rula un film de care astăzi nu-și 
mai amintește. Voia să vadă doar completa- 
rea — un film scurt despre un băiețe! pe ca- 
re-l chema Năică. Vizionind, plingea imagi- 
nindu-și fericirea care o trăiește mama mi- 
cuţului interpret. intr-o bună zi, propria ei fi- 
ică deveni chiar partenera lui Năică. 

A fost odată — ieri — o fetiță care și-a pre- 
lungit copilăria, travestindu-se într-o altă fe- 
tiță dintr-un film. Așa se juca alături de prie- 
tenul ei, Năică. Dar anii au trecut. Năică și 
Măriuca au crescut. Nu într-o lună, cit alții în 
zece, dar s-au făcut mari, căci trăiesc — cum 
se spune în basme — pină în zilele noastre. 

A fost odată — ieri — o regizoare care și-a 
propus ca toată viața să filmeze doar pentru 
copii - 

A fost odată — azi — aceeași regizoare, care 
și-a amintit despre filmele-i de debut, cu eroi 
cu tot. Într-o bună dimineaţă i-a adunat și a 
mai făcut un film. Mama, care în urmă cu ani 
plingea într-o sală de cinematograf, a văzut 
noul film. Ea mai plinge și astăzi, dar pentru 
alt motiv. De cite ori își vede „copila“ intrind 
pe ușă, iși imaginează că-i împletește două 
codițe în păr, așa după cum a revăzut pe 
ecran. 

A fost odată, ieri și azi. leri nu înțelegeam. 
Astăzi... i 

Mă minunez de fetița de pe ecran, de far- 
mecul și nostimada ei şi-mi pare bine și 
acum că am cunoscut-o. Se vede, de de- 
parte, cit de bine o cunosc, căci stau alături 
de ea. Tot privind-o şi privindu-mă, îmi încol- 
țește un gind. Cred, așa cum în orice poveste 


se poate petrece, că asemănarea personaje- 
lor cu realitatea este un simplu joc al întim- 


plării... 
Alexandra FOAMETE 


D in dorința (ușor scuzabilă, pentru că iși 
are izvorul în nobila aspirație spre perfec- 
țiune a omului) de a-i face pe copii să le se- 
mene (dar să fie mai buni şi să evite greșelile 


Alexandra Foamete (Măriuca) 


Untaru (Năică). Între ei, 


lor!), părinţii, educatorii cad adesea în păca- 
tul de a crede că le stă în puteri, că au drep- 
tul și sint datori, să-i scutească pe viitorii oa- 
meni mari de experiența proprie. 

Dar copilul ignoră spaimele pedagogice ale 
părinţilor (așa vrea viața!) și, citeodată chiar 
cu sentimentul frustrării, incă de la virsta 
cînd memoria lui, la concurenţă cu orice 
computer, acumulează un bagaj imens de in- 
formaţii, îşi croieşte drumul propriu spre cu- 
noaştere, spre înțelegerea naturii, 'a lumii in- 
conjurătoare. Este momentul cind raţiunea 
lui face cele mai mari eforturi. Este momentul 
cind copilu! formulează singur, în cele mai 
originale forme, cele mai simple-grele intre- 
bări: cine sintem, de unde venim, unde ne 
ducem? 

O fi o intimplare că, tocmai la aceste intre- 
bări, generaţii întregi de filozofi continuă să 
caute răspuns? 

Cu timpul, copiii vor afla explicaţii — răs- 
punŝuri (unele chiar insușite mecanic, la 
şcoală) pentru multe din întrebările copilăriei 
și vor renunţa să ne mai deranjeze cu „de 
ce-urile“ lor. 

Pînă atunci, însă, oamenii mari trebuie să 
le respecte în primul rind demnitatea de gin- 
ditori. (E tot un imperativ al aspiraţiei spre 
pertecţiune). 

Această convingere morală ne-a condus în 
colaborarea noastră, pe Elisabeta Bostan și 
pe mine, ori de cite ori ne-am apropiat de lu- 
mea copilăriei, de legile ei sfinte: sinceritatea, 
dreptatea, încrederea. 

Le-am numit legi, ca să nu le spun arme. 
Pentru că sint arme care ne dezarmează. 
Adevărate lecţii de diplomaţie. 

Studiind, fiind foarte atenţi la comporta- 
mentul copiilor — mai ales al celor din ulti- 
mele aţii — poate că am i nu 
numai cit de mult s-a înşelat moralistul Rous- 
seau cind a numit copilăria „un somn al ra- 
țiunii“, ci şi cît de des oamenii mari ar trebui 
să facă apel la armele celor mici. În folosul 
păcii, al armoniei, al înțelegerii. 

E ceea ce ne propunem în continuare, tru- 
dind pe ogorul cinematografiei alături de alţi 


colegi ai noştri. 
Vasilica ISTRATE 


copilăria și patru 


U.. oameni cresc transparenţi. Tinereţea 
le invaluie adolescența, maturitatea le imbră- 
țişează pe amindouă, senectutea li se supra- 
pune, virstele se adaugă una peste alta, iar 
avalanşa virstelor impunătoare, ba se 
înverşunează să facă invizibil copilul de odi- 
nO Sopitäri tar ă cepe 
al ilāria e o țară uitată“ — așa își in 
Hartley un roman tulburător, dar, în cazul de 
faţă, afirmaţia sa generică și tristă e neadevă- 
rată. Căci „cazul“ este al unei fiinţe care şi-a 
făcut copilăria sălaș şi, ca orice copil care 
n-a avut incotro şi a trebuit să crească, re- 
vine la țara de neuitat ca la adevărata sa 
matcă. Fiindcă Elisabeta Bostan nu e o îndră- 
gostită de copii și lumea lor, nu e o apolo- 
getă a copilăriei cu plinsul și splendoarea ei, 
ea este, pur și simplu, zămislită de copilărie 
ca un simbol al ei. 


şi 


episoade cu Ni 


Filmele ei iscă o stare de vis. Vorbele ei 
nasc o stare de entuziasm, faptele ei, o stare 
de lucru. Atirm acestea în urma unor obser- 
vaţii personale, căci trebuie să mărturisesc că 
am observat-o, ani în șir, la catedră. Culeg 
din propriul meu jurnal, în care „cazul“ Elisa- 
beta Bostan ocupă un capitol lung, inca 
neincheiat, cuvintele inspirate de prezența sa 
de pedagog, cind dincolo de farmecul prele- 
gerilor teoretice, dincolo de atmosfera de 
tandrețe cu asperităţi menţinută la cursuri, se 
adaugă senzația produsă de zimbetul de 
blinda ghidușşie. 


Cei mai recent film al său, Unde ești, copi- 
lărie?, o intoarcere in timp cu douazeci de 
ani, nu emoţionează numai prin unda sa nos- 
talgică, nici doar prin farmecul copiilor de-a- 
cum două decenii, deveniți între timp adulți 
și ocupați, ci și prin ideea liant a întregii po- 
vestiri: Alexandra, fosta Măriucă, azi studentă 
a regizoarei care, probabil, i-a insuflat o doză” 
bună din propria tenacitate. Tinăra înarmată 
cu un aparat de filmat, străbate calea intoar- 
să-n timp întru regăsirea propriei copilării. 
Pentru cine le cunoaște indeajuns pe amin- 
două, poate că nici un gind nu e mai semniti- 
cativ ca acela că întilnirea fetiţei de cinci ani 
cu o regizoare aflată, pe atunci, la inceputu- 
rile sale, a determinat, peste ani, o nobilă 
preluare de ștafetă. Și poate ca nimic nu ne 
spune mai mult despre Elisabeta Bostan ca 
prezența acestui personaj, Alexandra, ci- 
neasta care pornește cu ratul de filmat 
să-şi recupereze copilăria. Căci însăși Elisa- 
beta Bostan e un artist care și-a făcut din 
film profesiunea de credinţă. şi cale de per- 
manentă zăbavă în copilărie, copilăria în care 
se păstrează cu atita sfințenie, în care se în- 
toarce cu atita prospețime incit, deși versu- 
rile eminesciene. „Astăzi chiar de m-aș in- 
toarce/ A-nţelege nu mai pot parcă n-au 
sunat nicicind atit de răscolitor ca-n acest 
fiim, eu socot că pentru Elisabeta Bostan 
afirmaţia e fără rost. Căci ea, desigur, mai 
poate... 


irina POPESCU 


Gi reuşite cinematografice din ultima 
vreme au avut ca punct de plecare partituri 
dramaturgice de valoare, scenarii originale 
sau inspirate adaptări după opere literare. 
Secretul lui Nemesis (scris de Titus Popovici, 
regizat de Geo Saizescu), Figuranţii (autor 
Malvina Urşianu), Vulcanul stins (scenarist 
Dumitru Carabăţ, regizor George Cornea), 
versiunea filmică a „Domnișoarei Aurica" de 
Eugen Barbu, în viziunea lui Șerban Mari- 
nescu, sau „Moromeţii“ ecranizaţi de Stere 
Gulea, readuc în discuţie,cu argumente artis- 
tice noi, problema scenariului, liniile lui de 
forță şi punctele lui nevralgice. Invitind în pa- 
ginile revistei noastre la o amplă dezbatere 
pe această temă, scriitori, critici, regizori, in- 
terprețţi, începem discuţia cu Dumitru Cara- 
băț, scenaristul multor filme-reper în istoria 
genului, totodată profesor de dramaturgie la 
LA.T.C. critic și teoretician, autorul unui re- 
cent volum apărut în editura „Meridiane“: „De 
la cuvint la imagine“. Carte analizind cu per- 
tinenţă și rigoare raportul dintre textul operei 
literare şi actul creator ál ecranizării. 


— Mai inti, poetica implică noțiunea de 
valoare artistică, apoi pe cea de particulari- 
tate. De specific al genului controversat atit 
de critica cinematografică cit şi de cea lite- 
rară. Cu rare excepții (amintesc doar citeva: 
Pudovkin, Béla Balâsz, Umberto Barbaro, la 
noi preocupările lui Tudor Vianu, D.I. Su- 
chianu) contribuţiile la elucidarea specificită- 
ţii scenariului nu se ridică la valoarea practi- 
cii acumulate. E drept, multă vreme critica nu 
a dispus de argumentul concret de studiu, 
respectiv scenariul editat. Acum există publi- 
cate scenariile unor — şi n-aş 
cita decit o editură foarte serioasă ca cea ita- 
liană, Capeli, a cărei colecţie „dal sogetto al 
film“, editează, pe lingă scenarii, un întreg 
aparataj critic, mărturii de creaţie, de produc- 
ție. La noi, prin efortul caietelor de documen- 
tare editate de Arhiva Naţională de filme 
există publicate citeva din partiturile celor 
mai valoroase filme. Astfel scenariul poate fi 
comparat, analizat într-un context, apreciat 
de specialiști. Ca și piesa de teatru, cu tim- 
pul, scenariul s-a clarificat, s-a tipologizat, în 
sensul consacrării unei forme de discurs po- 
etic. A sosit momentul, cred, să se treacă de 
la o poetică prolectivă, de genul „cum ar tre- 
bui să fie scenariul“,la o poetică descriptivă 
şi analitică preocupată de ce este, dar mai 
ales cum este partitura dramaturgică de film. 


— ȘI cum aţi definit dumneavoastră acest 
scenariu ideal, scenariu-etalon? 


— Un scenariu al cărui desen compoziţio- 
nal decurgind dintr-o modelare, prelucrare 
specifică a acţiunii, să devină prin el însuși 
principalul factor al valorii, al plăcerii lecturii 
i_vizionării. 

-i astfel in contradicție cu cei (des- 
tul de care susțin că nu e de- 
cit un stimul pentru fantezia regizorului. 


— O anumită poziţie a criticii creează con- 
diţii de demonetizare a ideii de scenariu, prin 
afirmaţia greșită că el e doar un semifabricat, 
că filmul începe odată cu platoul și că arta, 
cinematograficitatea. valoarea specifică de- 
pind numai de ceea ce se petrece la filmare, 
fără să se observe că dramaturgia și regia 
sint atit de strins legate intre ele incit devin 
pe rind, deci reciproc, condiţie valorică una 
pentru cealaltă. 


— Poziţia greşită la care vă referiți inde- 
unii scriitori cu personalitate de ci- 
nematograt, lăsind ades loc imposturii, im- 
provizaţiei, diletantismului. Dar există și re- 
versul medaliei, un fel de fetișizare a speciti- 
cului, a tehnicii , care-i 
Pa e PL Cea pe me 


Z Îmi pare că problema specificului ca- 
pătă uneori, la nivel publicistic, un subtext 
mai mult emoțional decit teoretic. O profesio- 
nalizare temeinică a scenariștilor ar spulbera 
şi o altă idee eronată: aceea că arta nu se in- 
vață, că e rezultatul doar al unei intuiţii, in- 
spiraţii de moment, etc. Or, cei mai buni sce- 
nariști ai noștri s-au format în contact direct 
cu producția cinematografică, unii chiar au 
lucrat în studiouri, alţii şi-au urmărit scena- 
riul în timpul turnării, au stat alături de 
echipă, s-au implicat activ, creator în proce- 
sul realizării filmului. Şi Titus Popovici și Eu- 
gen Barbu, Mihnea Gheorghiu sau D.R. Po- 
pescu, loan Grigorescu, Francisc Munteanu, 
Petre Sălcudeanu, Fănuş Neagu sau Horia 
Pătrașcu sint scenariști autentici pentru că 
pe lingă talentul lor literar (invenţie, limbaj, 
conștiință estetică, răspundere faţă de pu- 
blic) ei și-au căpătat și o conştiinţă cinema- 


la ordinea zilei: scenariul 


tografică — în sensul răspunderii și implicării 
de care vorbeam, dar și al insușiririi unui spi- 
rit de muncă colectiv, pe lingă înțelegerea 
profundă a limbajului imaginii, atit prin vizio- 
narea și studierea unor capodopere cît și a li- 
teraturii de specialitate. Dintre scenariștii cu 
experienţa îndelungă a producției, i-aș numi 
pe Vasilica Istrate și Mihai Opriş. 


— Vă amintiți că a existat în urmă cu cîțiva 
ani un fel de cenaclu al scenaristului, cu pro- 


1] Ă entări de 
E 


— Da, ar putea fi reactivat acest cerc-ce- 
nacliu in cadrui secției ACIN, cu concursul 
caselor de film. E o formă utilă — desigur, nu 
unică — și chiar dacă nu ne așteptăm să tiş- 
nească de aici peste noapte marii scenariști, 
ea asigură o pregătire oarecare a viitorului 


Toate reuşitele filmului romă 
scenarii 
energic 


bazat pe 
pe caractere 


s-au 


sonajului tranzitoriu, etc. s-a readeverit, în ul- 
tima vreme, ideea simplă că elementul vital al 
subiectului — fie în roman, fie în fiim — este 
personajul. Că vocaţia fundamentală a aces- 
tor arte e tendinţa de a figura un om total și 
că dacă rămine ceva din toată experiența, tot 
personajul purtător de idei, emoţii, senti- 
mente, rămine. in procesul de trecere de la 
scenariu la film, care e un proces de creație 
şi, totodată, de act critic, de apreciere valo- 
rică, ideea de personaj se verifică foarte as- 
pru. Un actor trebuie să intre într-un cadru 
concret, fizic, să sugereze o- experiență 
umană anume, să figureze idei, pasiuni, să se 
confrunte cu alte personaje. Caracterul ima- 

inat pe hirtie devine astfel concret, fizic. 

acă prin trecerea de la „metafizică la fizică“ 
personajul nu rezistă, totul se prăbușește. 
Fără personaje puternice nu pot exista filme 


SC 


construite, 


solid 
conturate 


scenarist. Scenarist care nu se poate forma 
in afara practicii scenariului. Dar atita vreme 
cit această practică se realizează numai în re- 
lația cu casele de filme — respectiv doar 
acolo unde partitura trebuie să aibă deja o 
formă acceptabilă, finisată, pentru a intra in 
producție — lucrurile devin foarte compli- 
cate. Cenaclul ar fi, astfel, un fel de curs pre- 
gătitor, o sală de antrenament artistic. 


— 5 , ce rezultate strălucite dau 
autori to- 


promoții de regizori care au talent literar şi 
sint deprinşi încă din institut, de la cursurile 
de dramaturgie, să-și scrie singuri scenariile 
pentru lucrările de diplomă. Ei capătă pe 
lingă practica scrisului și un sistem de exi- 
gente estetice, de criterii valorice care-i fac 
mai bine înțeleşi de viitorii colaboratori. Atita 
vreme cit nu există la Institut și o secţie de 
dramaturgie cinematografică, tot regizorii 
sint cei mai profesionalizaţi şi in acest dome- 
niu. Ei învaţă, în primul rind, să nareze cine- 
matografic, un fapt, o stare, o situaţie. Or, o 
naraţiune bine articulată reprezintă condiţia 
esenţială. O anchetă întreprinsă la universita- 
tea Sorbona printre tineri spectatori de cine- 
matecă —, deci oarecum specializați — le-a 
pus întrebarea „de ce se duc la un anume 
film.“ Majoritatea au răspuns că sint intere- 
saţi de eveniment, de naraţiune. Desigur, nu 
faptui brut, ca atare, ci modelarea naraţiunii, 
formalizarea ei, ii interesa pe acești tineri cul- 
tivați. Și această modelare derivă din viziunea 
autorului, din originalitatea gindirii sale care 
se oglindește în originalitatea prelucrării na- 
rative, a prospețimii desenului compozițional. 


— V-aș întreba acum, in calitatea dumnea- 


pulverizată, 

faţă de narațiunea cinematografică ferm con- 
turată, față de clasicul personaj, „caracter 
puternic“. 

— Cred că după un şir de experiențe eṣu- 
ate, experienţe mai ales în domeniul unei 
anumite proze ce tindea la desființarea per- 
sonajului, susținind ideea „eroului vid”. a per- 


episodic” ce valorează cit 
(lrina Petrescu în 
scenariul Dumitru Carabăţ, 


Ln 


un protagonist 


regia 


puternice. Dacă ne referim doar la citeva din 
reușitele noastre din ultima vreme: Domni- 
ae Aurica, Figuranţii, Secretul lui Neme- 


— meu le-aș adăuga și „Vulcanul stins“ai 
cărui scenariu l-ați semnat. 

— „ele au trecut cu succes, în modalităţi 
și stiluri diferite, proba de foc a unor carac- 
tere puternice, autentice, credibile. Figuranţii 
realizează cu succes monografia unui perso- 
naj original, proiectat pe o epocă. Dialogul 
dintre Leonora și fundalul istoric, devine ele- 
mentul de interes artistic central. În măsura 


tensiune, interes uman, 
moment semnificativ în filmografia autoarei și 
în cinematogrâtul românesc. interesant în 
Secretul lui Nemesis mi s-a părut felul cum 
se incearcă înnobilarea ideii de farsă. Autorii 
plasează intr-un context de farsă un fel de 
micro-fachir caraghios, dar feroce prin noci- 
vitatea sa. Personaj mai mult dramatic decit 
comic, el acționează din interiorul farsei. Prin 
această profundă observaţie de caracter, prin 
analiza psihologiei răului, a tartuffismului, şi 
totodată printr-o observare socială atentă, 
spectatorul e invitat să depășească nivelul 
prim al farsei. Titus Popovici işi serveşte ex- 
celent interpreții. tocmai prin acest respect 
față de complexitatea unui personaj care, 
chiar dacă exagerat, rămine in limitele credi- 
bilului. Pornind de ia un roman atit de impor- 
tant ca „Moromeţii“, Stere Gulea și Victor Re- 
bengiuc îşi impun o viziune proprie, foarte 
puternică și rezultatul îmi pare memorabil 
pentru istoria filmului şi, consider eu, pentru 
relația fiim-literatură. Filmul trebuie să-și aibă 
propriul său profil analizabil în termenii pe 
care el, filmul, îi propune, și nu în termenii 
care l-au inspirat. 


— Trebuie să vă spun că sint in genera! per- 


sonaje pe care mi le-a sugerat realitatea. Eu 
mă simt mai liniştit cind am garanția verosi- 
milităţii acţiunii, a corespondenţei ei în fapte 
reale. Cred că-mi reușesc mai bine acele per- 
sonaje care au un punct de sugestie in viață. 


Un film 
în viaţă 
regizat de 


Ce=ȘI 


Dinu Tănase) 


bazează 


George 


Mulţi eroi din Zidul, Cintec in zori, Acasă, 
Vulcanul... își au fraţii lor în realitate. Sint, 
din acest punct de vedere, adeptul unui soi 
de documentarism moral. Un fapt real, un om 
aparte mă stimulează să scriu, mă face să 
cred, îmi dă parcă dreptul moral să creez. 
Poate paes simplist, dar pentru mine e un > 
lucru foarte important. L-am cunoscut pe 
Strejan, eroul Vulcanului....din relatările cole- 
gilor lui. Geologii au lucraf cindva cu el. L-au 
recunoscut în film (evident, într-o oarecare 
măsură). Trecute în plan artistic, personajele 
mă solicită, capătă în ochii mei — şi după 
aceea ai spectatorului — o mască de tragism 
autentic, nu confecționat la masa de scris. 
Mai întii că mă obligă să optez, să mă implic 
mai viu, mai direct, personal în realitate, să 
am o atitudine uman-socială faţă de situaţia 
respectivă şi nu doar una detașat-estetică. Şi 
cind accentuez această idee de destin a per- 
sonajului, toate celelalte elemente ale nara- 
țiunii i se subordonează, totul îmi apare 
într-o lumină nouă, puternică, generatoare de 
tensiune. 


— S-a mai remarcat, deasemenea, și 
nala structură dramatică, fragmentarea 
JAOD voal AAE e ceata Stea 
mune urgia 


Ușurinţei cu care romanul poate fiexiona 
timpul, reușind ca într-o singură frază să 
treacă de la trecut la prezent, sugerind toto- 
dată viitorul, filmul îi opune un caracter fizic 
al timpului. Uneori acest caracter fizic al! tim- 
pului poate fi modelat în scenariu și film ast- 
fel incit să capete o anume structură. La Vul- 
canul stins — cum bine ați observat — există 
un trunchi al prezentului, al duratei acțiunii 
prezente: geologul cade de pe munte, e dus 
la spital, operat, se așteaptă rezultatul. Apoi 
alt trunchi: timpul evocat de vocea lui Strejan 
în jurnalul său și, în sfirșit, un al treilea suge- 
rat de timpul memoriei tinărului Făerag. Prin 
combinaţia acestor timpi diferiți într-un mod 
ritmic, urmărind un anume efect, de-a lungul 
unei construcții intersectate, în care fiecare 
element angajează, printr-un anume detaliu 
sau accent, sugestia unui alt plan, totul tinde 
spre o construcţie polifonică. Bahtin vorbește 
despre o polifonie a vocilor în roman. În film, 
efectul polifonic se poate obține prin imbina- 
rea acestor perspective narative care repre- 
zintă o combinare de timpi structuralizind 
durata, și printr-o dinamică schimbare de un- 
ghiuri (retrospectivele sint înregistrate cind 
din punctul de vedere al lui Strejan, cînd al 
tinărului său colaborator şi ele înmulțesc 
semnificaţiile). 


= în încheiere v-aș intreba, în calitatea 
dumneavoastră de autor și teoretician: ce vă 
supără cel mai mult la scenariile filmelor 
noastre? 

— Cel mai ades,lipsa de priză la real, sen- 
zaţie pe care ţi-o lasă, indeosebi, filmul de 
actualitate. Aici sentimentul înstrăinării de 
viaţă, al falsului sint mai acut resimţite, intru- 
cit confruntarea cu realitatea e directă, ime- 
diată şi analitică. În privința personajelor, 
parcă s-ar evita intenţionat orice note dife- 
rențiatoare între caractere. În loc de carac- 
tere, apar un fel de dispozitive retorice şi nu 
fiinţe reale cu viaţa lor complexă. Or, în reali- 
tate, o pasiune se raportează neapărat la alta, 
ca să se poată defini. O poziţie şi o atitudine, 
la altă poziţie şi atitudine. Destinul unui per- 
sonaj intră în conflict cu alt destin şi toate se 
conturează pe fundalul acestor elemente di- 
namice, ades contradictorii, care, pe deo 
parte reprezintă reflexul realității, experien- 
tele cotidiene, și pe de alta devin însăşi sub- 
stanța artei. Ori, asemenea scenarii păcătu- 
iesc atit față de viaţă cit și faţă de artă. În 
măsura în care un film asimilează contradicţi- 
ile existenței într-un mod organic, el va creea 
spectatorului sentimentul vieţii: spectatorul: 
se va recunoaște în acest univers, va incerca 
el însuşi să-i depășească o serie de contra- 
dicţii și, prin aceasta, să se autodepăşească 


— E țelul oricărei arte și indeosebi țelul fil- 
mului — arta cea mai „modelatoare“ pentru 
individ şi societate. Vă mulțumim! 


interviu realizat de Alice MĂNOIU 


întilniţi 
Carabăţ. 
Bucescu) 


scenariul pe eroi 
scris de Dumitru 
Cornea, cu Ruxandra 


de zgomote“ 
ale inimii 


N. ştiu de ce, întotdeauna un lucru bine 
realizat, „bine făcut“ — mă duce cu gindul la 
acest „spirit de echipă“. Să fie vorba doar de 
unirea unor forțe creatoare care, într-un 
anume moment, iși propun un scop comun 
sau simpla concentrare individuală și propria 
risipă de forţă și talent privită dinafară dă 
senzația că undeva la bază se află „un spirit 
de echipâ"?... 

„Aseară stăteam pe un scaun, într-o sală 
de teatru, fascinată de miracol și robită de 
greutatea cuvintului” — „Uriaşii munţilor“ 
ărimau, aparent. fragilitatea meseriei noas- 
tre — oftam și eu, simțindu-mă inghesuită în 
cutia cu fard alb de clown, ascunsă-n buzu- 
| narul lui Caramitru. și mă întrebam de cite 
ori trebuie să ne naştem ființă, semn, umbră, 
sunet, cuvint, ca sa intelegem acest ton al 
„Spiritului de echipa"... mereu emoţionant și 
marinimos. 

Ce dovadă mai chinuitoare decit această 
oră matinală in care mușchii incordaţi de 
alergare în somn se destind, pentru a se trezi 
cu mina pe claviatura adormită a mașinii de 
scris — în care gindul obosit de cu noapte, 
biciuit de lumină, iși strigă dreptul de a se in- 
rola intr-o nouă echipă... O „echipă de zgo- 
mote" ale inimii sau ale minţii mereu în 
schimbare. . 

O  încadratură intr-o pagină de revistă 
te-așteaptă, o scenă luminată cu un bec de 
repetiţii — te așteaptă, la mesele de montaj, 
în sălile de post sincron — pătrăţele de celu- 
loid panglici — se invirt, se taie, se lipesc - 
te așteaptă... Te imparţi și, în același timp. 
fiecare din cei ce muncesc alaturi de tine te 
întregesc. Nu se poate ca la cel mai simplu 


a filmului Niste bâieţi grozavi 


actorul 


Culorile, 
temperaturile, 
formele de relief 


D... noastră, a artiştilor e sa nu uităm 
de suflet. Să fim mai buni, mai generoși în 
mijlocul veacului prea grăbit. Să stam de 
vorbă, mai des, cu eul nostru. Să stâm mai 
mult împreună. 

Rica putea scrie despre Nişte băieţi gro- 


Ca scenariul n-a uimit pe nimeni, dar fil- 
mul, sint sigură, o să uimească. O să ui- 
mească şi fiindcă au apărut Ei, actorii, care 
au dat viaţă „băieţilor grovazi“”. Şi fiindcă el, 
regizorul, Cornel Diaconu, avea ceva de spus 
Avea ceva de spus cu adevărat. Despre lu- 
cruri cunoscute. Despre curaj. Acum, cind 
publicul caută să se vadă, să se regăsească 
într-un film, cu acele cadenţe de fiecare zi, 
cu propria lume, „niște băieţi grozavi“ propun 
chiar acest lucru. 


asistentul operator 


Filmul ca o pradă 


Sint impresionanţi prin adevărul pe care-l 
aduc, prin bunătatea sensibilă , prin curâțe- 
nia lor. 

imi pare râu că nu știu să scriu. Dar o 
sâ-ncerc să comunic bucuria cu care am lu- 
crat. Fiecare zi de lucru venea cu ceva bun 
Lucrurile se legau. Fiecare din cei 13+1 băieţi 
şi băiete grozave uimea pe ceilalți cu ceva, 
ceva minunat pe care-l transfera personaju- 
lui. Film de echipă. Echipă tinärā. Cred câti- 
nerii au nevoie de tineri pentru a se exprima 
Poate fiindcă au aceleași probleme, aceleaşi 
idei. 


A 


l. vara anului 1984 am inlocuit carnetul de 
student I.A.T.C. cu legitimația de serviciu a 
Buftei (funcţia: as.art.op.imag.), drumurile 
spre Matei Voievod cu cele din sectorul agri- 
col lifov, filmele şi notele de examen cu o 
prezența, de data asta „responsabila; in stu- 


Lucrind impreună deveneam toți de ace- 
eași virsta. Uritescu avea tot 25 de ani, ca şi 
eroul principal, Lucian Nuţa,sau ca studentul 
Mihai Bisericanu. Toţi. repet, aduceau ceva 
proaspăt, inteligent , nou. ȘI Papaiani, parte- 
neru! uluitoarei Magda Catone, și Geo Costi- 
niu, şi Mihaiţă, care amintesc aici de cele mai 
bune roluri ale lor, şi Vasile Muraru care 
face altceva decit de obicei, Mihai Constantin 
care vine din urmă şi, mai ales, partenerul 
meu, Petrică Nicolae, care mă uluia in fiecare 
secvență cu „exprimarea lui cinematogra- 
fică“. Şi mă ambiţiona. lar noi, „băietele gro- 
zave", Maria Eremia, cu distincţia şi graţia ei, 
şi eu. care m-am simțit mai tinără decit Si- 
mona Gâlbenuşă, teribil talent în anul Iil la 
institutul de teatru, incercam, incercam me- 
reu să nu fim mai prejos. 


Lecţia răbd 


- Tinarul regizor care, oricum, era cel mai 
„bâtrin“ dintre noi fiindcă el era cel care 
„conducea” și el trebuia sá convingă pe toată 
lumea, în primul rind pe e! şi pe urmă publi- 
cul, familiile, o armată întreagă, a reușit. 
Cred că a reușit mai ales fiindcă a crezut în 
actorii lui, care au ars ca sa sâvirșeasca acel 
„miracol“. Ca să schimbe culorile, temperatu- 
rile și formele de relief. 


Rodica MANDACHE 


Oamenii de aur ai studioului 


Cite ceva despre 


cadru dintr-un film bun să nu te gindești mai 
apoi la miinile, milioanele de miini care, cu 
sau fără știință, l-au alcătuit — de la țesătura 
hainei pină la țesătura luminii — lungul drum 
al unui cuvint închipuit care ajunge imagine 


— receptarea lui şi transformarea din nou in 


gind. 


„Un spirit de echipă” e, de fapt, o înșiruire 


de nume de oameni care aspiră la ceva și 
care chiar încearcă să facă ceva. Numele lor 
se pote înşirui intr-o liberă alegere și, la stir- 


dioul de film artistic al țării. După angajare, 
înafara cursului de sensitometrie, Constantin 
Pivniceru ne avertiza de riscul de-a fi „inghi- 
titi" de virtejul și rutina echipelor. Joris Ivens 
trebuia abandonat în visele vacanțelor de stu- 
dent, în următorii trei ani urma să înfruntam 
şi să ne contruntâm cu această „dihanie", 
echipa. 

Datorez celor trei luni petrecute la Alexan- 
dria, în echipa din jurul lui Stere Gulea și Vivi 
Drăgan Vasile, cea mai aspră și miraculoasa 
experienţă. Tripla confruntare: Roman („Mo- 
romețţii“) — Echipă (filmare) — Sat (viaţă — 
vie și contemporană) a generat suprapuneri. 
Nea Titi iși striga colegii mai tineri. electri- 


cieni, cu „Paraschive...", decorul devenise 
pentru sat „la Moromeţi”. obiectele din gos- 
podării, copacii, animalele, realitate de film, 


noi toţi, venind cu autocarul ne pierdusem 
confortabila identitate și chiar un an după 
acea vară, Vivi Drăgan era Cocoşilă, Mircea 


ii, a înțelegerii, a înțelepciunii 
(Moromeţii de Stere Gulea după Marin Preda, cu Victor Rebengiuc, 
Marius Badea şi Luminiţa Gheorghiu) 
——— —. ; 


„secretele“ 


şit, poţi să-ţi adaugi numele tău, scris mereu 
cu cerneala simpatică. 

Regizori de film, regizori de teatru, opera- 
tori, scenografi, scenariști, muzicieni, actori 
— toţi cu care am colaborat sper să fi gasit 
în mine un bun coechipier chiar și atunci 
cind nu a fost să incerc să inventez iluzia 
unui „spirit de echipă”, intr-o lume de singu- 
ratici. 


loana CRĂCIUNESCU 


Ciociltei — Nilă. ...Parafrazindu-l pe Preda, 
filmul, desigur, nu e un cal mort, și nici un 
salcim, aş adăuga eu. Povestea lui, emblema- 
tică pentru geneza unui film, ne-a urmarit 
pină în ultima zi a filmarilor, intangibil, ca un 
Graal: în cimitirul-decor ardeau luminări bă- 
tute de vintul de toamnă, zorile urmau să 


Riscul 
de a fi „înghiţit“ 
tejul echipelor 


apara, salcimul, tinar de-o viața de om. cu 
frunzele ciupite de moartea în care se trecea, 
s-a prăbuşit de toporul lui Moromete cel in- 
tors de pe cimpuri şi cu el şi adevărul, învins, 
devenea cadru de film. Din păcate, memoria 
mea nu este suficient de generoasă pentru 
a-i aminti pe toţi cei implicaţi in această biru- 
ință, care m-au imbogaţit, într-unul sau mai 
multe momente, cu lecţia râbdării, a ințelege- 
rii soră cu înțelepciunea, a profesionalismu- 
lui, din spatele sau din fața aparatului. Nea 
Vasile (care, din 1964, pentru toți spectatorii 
din lume, este soldatul necunoscut care in- 
toarce capul pe inaintarea coloanei din gene- 
ricul Pădurii spinzuraţilor), nea Titi, Nea 
Fane, nea Mișu... și Marius, elevul din Poros- 
chia, și... 

Filmul, această pradă care nu cedează 
dacă nu ştii de unde să o apuci, și chiar dacă 
cedează, te pindește ea și nu mai știi cine pe 
cine devorează. 

Şi totuși... 

Dacă după trei ani nu mi-am pus picioarele 
la spinare să plec din această lume aspră și 
nesigură în Ardealul meu plin de certitudini, 
o datorez unor oameni ca Vivi Drăgan și 
Doru Mitran, Cristina lonescu și Mariuca 
Neagu, Victor Rebengiuc și Florin Zamti- 
rescu, Stere Gulea și... 


Anca JURJUȚ 


Universul muncii în universul filmului 


efortului artistic 


asistentul scenograf 


Schiţă de portret 
cu pasiune, 


riglă și echer 


plu, la prima vedere... Scenogratul principal 
face o schiță, uneori operă de artă aparținind 
picturii, după care asistentul execută planu- 
rile în vederea realizării în atelier a obiectelor 
de filmat, migălind cu rigla și căutind soluţiile 
constructive cele mai adecvate, fiindcă una e, 
de exemplu, să priveşti un tablou de Grigo- 
rescu și alta să-ți imaginezi exact cite spiţe 
are roata de la celebrul car cu boi sau cite 
grinzi are căsuţa din fundal, unde juna Ro- 
dică se întilneşte cu junele semănător. Exem- 
plul suferă de simplism, dar așa stau lucru- 
rile, asistentul de scenografie trebuie să știe 
pină și cite cuie are o ladă de zestre de la ju- 
mâtatea secolului trecut... 


La nr., 1 din Sighişoara este infinit mai 
puţin celebru decit casa în care a locuit Viad 
Țepeș sau Turnul cu Ceas, minuni arhitecto- 
nice ale urbei, dar, prin anii '60, școala avea 
un profesor de desen faimos, un împătimit al 
liniilor drepte și curbe, căruia elevii îi spu- 
neau „Teul și Echerul“ şi care-i băgase in 
sperieţi pe cei de la real — nu cu poveștile 
despre Ţepeş, ci cu cit de dreaptă este o linie 
dreaptă și cu cit de curbă este o linie curbă 
—, încît elevul Onișoru Mircea, după absol- 
vire, a venit la Bucureşti şi s-a înscris la 
Şcoala de Arhitectură și Construcţia Oraşe- 
lor, lansindu-se mai apoi cu brio într-o profe- 
sie inoculată cu migală, incă din vremea pan- 
talonilor scurţi, de către bătrinul dascăl tran- 
silvan de caligrafie și desen. Din 1970, ca 
asistent tehnic de scenografie, Mircea Oni- 
şoru și-a început activitatea de cineast cu Lu- 
pul mărilor (regia Sergiu Nicolaescu) și-a 
continuat cu incă 46 de filme, pină astăzi, 
cind. la 40 și ceva de ani, este șeful Comisiei 
profesionale de scenografie din studio — 
ales prin vot deschis de intreaga breaslă —, 
un „bătrîn“ deci, apreciat, în urmă cu ani, de 
scenograful reputat Liviu Popa, colaborator 
al multor nume sonore din scenografia romă- 
nească și străină (a lucrat și cu Scott, sceno- 
graful lui Antonioni la Blow- Up). Semnatar 
al multor generice, dintre care amintim Pă 
durea pierdută (1971, regia Andrei Blaier), 
lan cel Mare (1974, regia Mircea Drăgan), 
lexandra și infernul (1974, regia lulian 
Mihu), Cantemir (1975, regia Gheorghe 
Vitanidis), Tănase Scatiu (1976, regia. 
Pița), serialul Lumini şi umbre (regia Andrei 
Blaier și Mihai Constantinescu), Wilheim Cu- 
ceritorul (1981, regia Sergiu Nicolaescu), Fi- 
pe (1986, regia Malvina Urşianu), Zim- 
de soare (1988, regia Elisabeta Bostan), 
artistul plastic, asistentul de scenografie şi 
coscenograful (treptele profesionale ale unei 
activități exemplare) Mircea Onișoru, molcom 
şi calculat ca orice transilvănean getbeget, a 
lucrat alături de mai toți scenografii impor- 
tanţi ai Buftei din ultimile decenii, cu toate 
că, avantajat de suplețe și mustăţile impo- 
zante, seamănă cu un cascador debutant în 
primele salturi mortale. Dar cu ce se ocupă 
un asistent de scenografie? Nimic mai sim- 


[e non inze mihinga i mi imulitoz vă abea ȘI 
muzica de film 


Sergiu Nicolaescu, Mircea Onişoru realizează 
planuri și detalii pentru Mircea cel Mare, în 
viziunea plastică a Gabrielei Nicolaescu... 
Dar să nu anticipăm, mai bine să-l ascultăm 
niţel pe reprezentantul acestei profesii care 
nu-i doar de trecere, cum cred unii, ci de 
bază, o vocaţe deci, cum ar fi copilotajul la 
un avion, sau mina a doua la o operaţie pe 
inimă. 

Mircea Onişoru: Un singur cuvint doar: 
Echipa (scrieţi cu literă mare cuvințelul ăsta), 
echipa de filmare, echipa de creaţie deci, ra- 
portul dintre parte și întreg, dintre coman- 
dant și soldați — iertaţi-mi comparaţia —, 
dintre virtul peniței care desenează și con- 
strucția care trebuie să dureze ca operă de 
artă, dintre ce visezi şi ceea ce faci cu adevă- 


teze“ în efectul şi rațiunea spectatorului acel 
stimul-informaţie determinind reverberaţiile 
pe care scontezi. Poate contextul mărturisiri 
mele să probeze preocuparea imediată pen- 
tru o coloană sonoră din ce in ce mai suplă 
în documentarul pe care-l propun. 

Fiecare „om de film”, mai devreme sau mai 
tîrziu, trebuie să parcurgă propria-i expe- 
riență. Cu atit mai mult cu cit un cineast se 
desăvirșeşte în timp. lucrind și asupră-și. Ori, 
„starea de lucru” presupune şi revendică nu 
numai acorduri... celeste. Ci şi confruntarea 
cu... zgomotul. La propriu, la figurat. in 
această din urmă ipostază zgomotul frizează, 
nu o dată, statutul muzicalității. Nu atit prin 
rafinată prelucrare, cit, mai ales, prin inteli- 
genţă şi inspirată distribuire în „partitura“ co- 
loanei sonore. Despre care se ştie (alt tru- 
ismi) — trebuie asimilată complexului de 
senzaţii audio-vizuale ale filmului! Notaţiile, 
conotațiile (intreaga acea „aură“ — senti- 
ment-aluzie-si tie) fac parte din „privile- 
iul“ limbajului la care are acces filmul, în 
primul rind. 

În George Bacovia — de miine am 
paS ca entitate sonoră, in context, vocea 

ăși a poetului, preluată din Fonoteca de 
aur a Radioteleviziunii. Astfel că toate citatele 


.„.Şi metafora 
vibraţiei 


M.. de tiim? Muzică pentru film? 
Răspunsurile — incitante la rindul lor. indi- 
ferent dacă socotești muzica un „instrument” 
capabil să însoțească agreabil imaginea (in 
stricto sensu). indiferent dacă acorzi muzicii 
complementaritate in raport cu toate elemen- 
tele sintetizate in imaginea cinematografică. 
Aş itua intervenţia aceasta, firește, sub 
semnul confesiunii. Şansa de a colabora cu 
Tiberiu Olah (Victor Miu — 1972 şi România 
*77 — 1977) sau cu Marius Popp (Dimineţile 
Pledoarie de 


oţelului, ) pentru tinerețe, Școala 
la baraj — 1976 și Siriu '81 — 1981) a stimu- 
lat, în ceea ce mă priveşte, atit un proces de 


mai vechi frămintări. În rest, ei bine, în rest 
trebuie să recunosc „atotputernicia“ colajului 
muzical. Greu de acceptat pentru un spirit 
mai puţin dispus la locuri comune. Și incă 
ceva. Cum travaliul pentru opera filmică re- 
vendică o echipă, atunci nu-i totuna dacă din 
ea fac sau nu parte Andrei Bretz ori Horea 
Murgu. Un anumit simț, o anumită instrucţie 
sint hotăritoare în „alegerea“ acelor frag- 
mente dintr-o muzică deja scrisă. Capabilă 
însă de a „fuziona“ cu „starea“ materialului 
cinematografic. Şi, ultimă rațiune, să „plan- 


În prezent, sub conducerea regizorală a lui | 


Carmen Stănescu și 
de Mihnea Gheorghiu și Gheorghe 


Asistentul 
de scenografie? 
Un fel 
de mina a doua 
la o operaţie pe inimă 


lurie Darie în Ca 


Cum facem ca 
muzica filmului 
să trăiască, 
nu numai să răsune? 


din opera bacoviană ni le oferă aceeași unică 
voce „ne-artistică”. Ei i se adaugă, supradi- 
mensionat (metaforic, evident) zgomotul pi- 
câturii de apă, atemporală (ca sugestie). Mu- 
zica, muzica intervine parcimonios (nu întim- 
plător!). O singură temă, aceeași, din 
Saint-Saëns. 

Pentru Cali de ă, compozitorul An- 
drei Bretz a apelat ia sintetizator. Disimulind 
fie „starea“ unui anumit ritm interior, fie „sta- 
rea” de așteptare-nostaigie, proprie spaţiului 
afectiv revelat. lar Horea Murgu a obligat 
zgomotele la o dublă sarcină — de a com- 


Pictura și muzica într-un tot (fotograme din filmul 
creativitate, cit, mai ales, „riscul“ de a proba lui Nicolae Cabel Sentimentul unu, 


3 


consacrat pictorului Sever Frențiu) 


pâna 
MISIFA n., 


rat. Regizorul cere, scenograful principal lan- 
seazā 0 viziune plastică, asistentul caută cu 
rigla și echerul soluțiile optime, participă cu 
metrul în mină la realizarea a tot ceea ce ur- 
mează să se vadă în film. La rindul lui, asis- 
tentul scenograf cere și e! oamenilor din ate- 
lier, dar principala lui caracteristică e modes- 
tia, adică el cere numai după ce lui însuși 
i-au fost cerute o mie și una de planuri 
exacte, de soluţii care să nu incalce nici cu o 
iotă viziunea realizatorilor principali. El este 
un receptacul, un executant, un vizionar în 
felul lui, ținind cont, între altele, pină şi de ri- 
gorile financiare, fiindcă nimeni nu-ţi aprobă 
să proiectezi o baracă în valoare de un 
milion. Filmul de calitate se face nu prin.re- 
ducerea la un numitor comun, fie e! și un 
mare regizor, ci prin păstrarea individualităţi- 
lor creatoare distincte, prin structuri distincte 
armonizate conform legilor secrete ale talen- 
iului. Scenografiile semnate de Marcel Bo- 
os, de exemplu, se văd că-s de el chiar dacă 
ilmele, în complexitatea lor, exprimă viziuni 
regizorale deosebite. Echipa se compune din 
personalităţi artistice distincte, cu tempera- 
mente şi viziuni diferite, dar aceste caracte- 
ristici individuale nu trebuie topite într-un 
singur tot, cum cred unii, ci păstrate și relie- 
fate in cadrul unui singur tot care-și reali- 
zează armonia interioară... Un singur cuvint, 
echipa, de ea depinde totul... Alioșa Stancu, 
Marilena Ionescu, Doina rope Geo Savu, 
Doina Repanovici și încă atiți alți asistenți 
scenografi, colegi de-ai mei, sint excelenți 
oameni de echipă care au transformat prote- 
sia in pasiune...“ 

Mircea Onișoru nu prea știe de ce l-am 
càotat in atelier — nu se impacă deloc cu pu- 
blicitatea —, dar inainte de a ne despărţi imi 
vorbește despre colegii lui de breaslă cu res- 
pect şi considerație, molcom, pe ardelenește, 
de parcă ne-am afla pe străduțele străvechi 


de la Sighișoara... 
Marcel PĂRUȘ 


pleta informaţia vizuală, pe de o parte, iar 

de alta de a tușa o stare realist-poetică. in 
aceeaşi formulă de colaborare s-au concreti- 
zat ideile pentru filmul Sentimentul unu, în 
care muzica, foarte puţină, aparţine unei 
adaptări, după Mozart (transpusă pe un disc 
metalic, cu pertoraţii, de la inceputul acestui 
secol, pentru instrumentul de redare numit 
Polyphon). Partea substanţială. în economia 
coloanei sonore, revine zgomotelor, selectate 
şi montate într-un deliberat, accentuat efect 
contrapunctic. Citatului din Bacovia, în lec- 
tura lui Emil Botta, i-am rezervat numai sar- 
cina „cantabilităţii” pentru a stimula 
spectatorul (în 17 secunde, sic!) să se insinu- 
eze spre zona de emotivitate prefigurată. În 
ce priveşte recentul documentar Curaj pentru 
fiecare zi, acesta mi-a oferit un alt „poligon 
de incercare“. otele, în mare parte, au 
numai funcţie aluziv-contrapunctică. Cu in- 
gerințe spre zona muzicalităţii. Muzica pro- 
priu-zisă este redusă numai la intervenţia 
unei singure fraze (melopee, la flaut), ivin- 
du-se ca halou sonor, revelant pentru re-di- 
mensionarea înfruntării dintre om și natură. 


Exemplele, departe de a fi explicate în inti- 
mitatea efortului estetic, probează preocupa- 
rea pentru comuniunea muzică-zgomot. Alt- 
fei spus. unul din punctele de vedere în virtu- 
tea căruia -faptul de a scrie muzică „pentru“ 
film presupune o întreprindere artistică inde- 
pendentă. Pornind de la evidența că această 
muzică „trăiește“ în raport cu imaginea. Un 
raport de complementaritate. În care*„senza- 
ţia de spaţiu“ a filmului trebuie'să se conjuge 
cu „sentimentele de timp și de spațiu" pe 
care muzica le revelă atit de particular. Prin 
ceea ce ea este în intimitatea ei. O fasci- 
nantă, indicibilă vibraţie. 


L. capătul unui maraton cinematogratic 
-— cum s-a dorit și a reușit să fie, la sfirşit de 
an '87, ediţia jubiliară, a zecea, a Galei fiimu- 
lui studențesc — după aproximativ 15 ore de 
proiecţie eșalonate în trei zile de entuziasm, 
emoție, bucurii, și, desigur. şi insatisfacțţii 
pentru cei, puţini de altfel, neincluşi în gene- 
rosul, dar judiciosul palmares stabilit de nu- 
meroşi, competenţi jurați — impresiile se 
aglomerează în mod contradictoriu. Daca în 
primele momente care au urmat retrospecti- 
vei selective a laureaţilor edițiilor anterioare, 
trecutele performanțe păreau să nu mai fi 
fost atinse, după revederea, in gala de inchi- 
dere, a peliculelor premiate la actuala com- 
petiție, impresiile incep să se decanteze: rezi- 
duurile se pierd, neimplinirile se estompeaza, 
în schimb valorile fac front comun întru con- 
tinuitate, se stabilesc imprevizibile filiaţii, dar 
avind multe constante, unele tematice altele 


stilistice, unele temperamentale, altele de in- 


vestigație comună. 


Ş pentru că la Conferinţa de presă care a 
dăchis cea de-a treia zi a manitestăţii 
LA.T.C.-iste (împlinită prin proiecţii de diapo- 
zitive și muzică, printr-o expoziţie de fotogra- 
fii şi alta de afișe), s-a remarcat că operatorii 
continuă să fie cei mai iscoditori, mai inven- 
tivi dintre toţi, pentru că un film de imagine a 
inaugurat seria rememorărilor acestui prim 
jubileu, suita aprecierilor va incepe și ea tot 
cu acea peliculă. Imn, filmul-experiment al lui 
Florin Paraschiv, care exploatează intens ci- 
nematografic legile perspectivei (o stradă în 
pantă reprezentind ultimele fotograme de pe 
retina unui tinar ilegalist ucis în plină zi), ast- 
fel incit liniile de fugă nu se mai pierd în infi- 
nit, ci capătă verticalitate, închipuind un im- 
presionant soclu eroismului anonim, acestui 
film i-ar putea fi alăturată pelicula Plan incli- 
nat a tinerilor Cornel Mihalache (scenariul şi 
regia) şi Robert Arachelian (imaginea) care 
izbutește să închine un inedit imn muncii fil- 
mind şi refilmind, mereu altfel, truda sisifică 
a omului și a calului, sub ocrotirea naturii în- 
sâși: splendoare şi obedienţă, măreție neos- 
tentativă, cinema. 


Diii vieții se pot intersecta pentru o 
clipă, preţ de o privire fulgerătoare in oglinda 
(oglinda, poetic motiv speculat, fară asema- 
nare în cinema, de un Bergman sau un Tar- 
kovski). Cu o sensibilitate deosebită, studen- 
tul la imagine Sorin Drăgoi_iși încearcă pro- 
priile puteri in registrul dificil al eseului re- 
constituind tropismele copilăriei, senzaţii şi 
sentimente cărora le conteră pe ecran gravi- 
tate, forță, emoție, La bunici fiind o reuşită 
remarcabilă, unanim apreciată. În notă elè- 
giaca și-au propus o Schiţă de Necb- 
lai Ciotioș (scenariul și regia) şi Sorin Boto- 
șeneanu (imaginea): o bătrină, intr-o arhaică 
gospodărie de ţară, nu încetează sa-și aş- 
tepte fiul care şi-a uitat de vatra părintească. 
Amendament la indiferența, la biazare este și 
filmul Week-end in care Ionut Teianu (scena- 
riul, regia, imaginea) atribuie purității copilu- 
lui un halou deosebit in citeva cadre memo- 
rabile. Un zimbet de copii incearcă o punere 
în dezbatere a dreptului orfanului la afec- 
țiune, dar și la opțiune in alegerea părinţilor 
adoptivi; implicarea autorilor (George Ciubo- 
taru scenariul și regia, imaginea Marius Cos- 
tineanu) se face din ambele unghiuri de ve- 
dere, cel al copiilor şi cel al maturilor ce au 
fost, și ei, luați de la leagăn. 


Sisu, le este imperios necesară o 
abordare cinematografică inedită, care să 
evite locurile comune, altfel ele se pastrează 
în limitele cuminţi şi terne ale convenţionalis- 
mului precum Dacă dragoste nu e... (scena- 
riul şi regia Olivia Şireanu, imaginea Viorel 
Nicolau, lon Nădrag) sau L'Hôtel de souvenir 
(scenariul și regia Gavriella Danali — adap- 
tare dupa proza lui Panait Istrati, „Lacul sa 

rat"). pelicula care se salvează, insă, printr-o: 
frumoasa imagine (operatori, Traian Popescu 
și Sergiu Ungureanu) ce confera vibraţie 
plein-air-ului (dejunul pe iarbă. „citat“ din El- 


Studenta Gabriela Baciu, sensibilă 
interpretă în Ducă d te nu « 
de Olivia Sireanu 


Gala filmului studentesc. Ediţia a X-a 


vira Madigan, de exemplu), majoritatea sec- 
venţelor evocind cu aplicaţie atmosfera plicti- 
sitoare a unui sejour într-o modestă stațiune, 
la inceput 'de secol 


Renoma firul tematic al asociațiilor is- 
cate prin alăturarea filmelor de ieri și de azi, 
motivul orgoliului rănit a prilejuit cuplului 
Radu Nicoară — Relu Morariu o delicată și 
totuși fermă luare de poziţie“: în modernul 
„concert cinematografic“ pe care filmul lor 
- Solo pentru sax, îl dezvolta nu demult (inci- 
tat, poate, și de felliniana Prova d'orchestra), 
delimitind două categorii umane: aşa-zișii 
blazaţi, fugitiv, dar expresiv individualizaţi, şi 
singularul personaj de excepție (interpretat 
cu pregnant relief de Claudiu Bleonţ). Ur- 
mind o veritabilă tactică de învăluire (cu 
travlinguri peste opere de artă, apoi printr-o 
pădure inghețată, în descrierea angoasei ce- 
lui ce, Vinind, se simte, deopotrivă, și victimă. 
tot Radu Nicoară (scenariul și regia), avindu-l 
la cameră pe Eugen Ciocan, dă dimensiune 
fiimică unei anume, obscure, căutări de sine. 
Același tandem semnează şi filmul lubirile 
unor blonde care se delimitează de „modelul 
Forman“ printr-o grefă metaforică (persona- 
jul obsesiv al prestidigitatorului care oferă 
iluzii ce se spulberă), grefă aplicată la sub- 
stanța frustă a cotidianului surprins 
(aproape) pe viu, intr-o fabrică suprasaturată 
de tinere în așteptarea multvisatului „zbură- 
tor“: racorduri expresioniste raportează trăi- 
rile eroinei (o excelentă neprofesionistă) la 
cadențele monotone ale războiului de țesut 
“mecanic. Concizia expresiei cinematografice, 
impactul cu realitatea nemachiată, priza di- 
rectă a sensibilităţii „omul simplu“, lapidara 
morală lipsită de emfază, pot situa acest film. 
Mubirile..., in descendența Vieţii in roz (scena- 
riul şi regia Dan Piţa, imaginea Nicolae Mār- 
gineanu), acea de neuitat poveste a unui șo- 
fer pe un camion de tonaj greu care se vede 
însoţit la drum de un pierde-vară, într-o sicii- 
toare, 'sfidătoare. parcă, tovărășie. 


(Oi se stabilesc imediat și în- 
tre două filme care, peste ani, pleacă de la 
aceeași temă: reportajul tv şi condiţia onesti- 
tăţii în profesie. Protagonista Cine-vârite-ului 
lui Laurențiu Damian se afla la primul repor- 


Palmares 


MARELE PREMIU: La bunici — scenariul, 
regia şi imaginea Sorin Drăgoi 


PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI: lubirile 
unor bionde — scenariul și regia Radu Ni- 
coară, imaginea Eugen Ciocan 


PREMIUL ACIN ex aequo: Marius Dumitru 
Șopterean pentru Autoportret și Memoria 
desprinderii; Horea Lapteș pentru Scurtă in- 
tiinire 


PREMIUL PENTRU SCENARIU ORIGINAL: 
Dumitru Lazăr pentru Vara cu Ana 


PREMIUL PENTRU ECRANIZARE: A/exan- 
ära Foamete pentru ...Într-o fereastră 


coară pentru Vinind și lubirile unor blonde 


PREMIUL DE REGIE PE 35 mm: Dumitru 
Lazăr pentru Vara cu Ana 


PREMIUL DE IMAGINE PE 16 mm: Eugen 
Ciocan pentru Încăpăținata iluzie și lubirile 
unor bionde 


PREMIUL DE REGIE PE 16 mm: Racu Ni- / 


taj. Dornică să descopere adevărata faţă a lu- 
crurilor, ea este descurajată și derutată cînd i 
se pretinde un comentariu generic care-i 
anulează minuţia şi scrupulele: în schimb, 
autoarea contrafăcutului Reportaj (din filmul 
cu acest titlu al studentului la imagine Cătá- 
lin Barbu) debitează inepții atribuindu-le unui 
faimos trompetist care — de fapt — i-a refu- 
zat interviul. 

O temă de studiu constantă, „portretul 
contemporanului meu“, incită la investigaţii 
diverse, fie pe drumurile unui profesor de ta- 
ră („Există fericire — scenariul și regia Paul 
Cozighian, imaginea Robert Arachelian), fie 
printre pasiuni adiacente și complementare 
Unul dintre noi — scenariul şi regia George 

iubotaru, imaginea Ionuț Teianu), fie in 
apropierea unei marcante personalități ca 
cea a savantului Emil Condurache (Magister, 


„Autoportretul” 
generaţiei 
de cineaști 

ai deceniului 


zece 


scenariul şi regia Doina lacob, imaginea’ Ovi- 
diu Cristescu). In aceeași ordine a implicării 
în analizele intreprinse cu aparatul de filmat 
portretul poate deveni Autoportret (scenariul 
și regia Marius Şopterean, imaginea Daniel 
Anton): o excelentă carte de vizită, o semnā- 
tură caligrafiată indrăzneț, cu umor şi fină 
autoironie. „Ideea“ acestui filmuleţ de nici 
zece minute materializează (și parodiază) 
ambiția, visul oricărui cineast de pe faţa på- 
miîntului, deci şi al studentului în cauză, do: 
bindirea Oscarului. 


M... Şopterean a fost prezent la gală 
și cu Memoria rinderii (imaginea Dan 
Alexandru, Alexandru Spătaru). o alta reflec- 


PREMIUL DE IMAGINE PE 35 mm: Traian 
Popescu și Sergiu Ungureanu pentru L'Hôtel 
du souvenir 


PREMIUL DE INTERPRETARE FEMININĂ: 
Oana Ștefănescu pentru rolul din Vara cu 
Ana 


PREMIUL DE INTERPRETARE MASCULI- 
NĂ: Claudiu: Istodor pentru rolul din Vara cu 
Ana 


PREMIUL PENTRU FILM DE INTEGRARE 
ex aequo: Hologralia de loana Pop și Dialec- 
tica şi metafizica de Olivia Șireanu 


PREMIUL CRITICII: lubirile unor blonde 


DIPLOME DE ONOARE: Cătălin Barbu 
pentru Reportajul (scenariul, regia și imagi- 
nea); Paul Cozighian pentru regia filmului 
cercați să înțelegeți și Neculai Ciotloş pentru 
regia filmului Schiţă de portret; /onuț Teianu 
pentru imaginea filmului Week-end; Jon Cris- 
todulo pentru filmul de artă Micul univers; in- 
terpreta neprofesionistă Manuela Ghiţă pen- 
tru rolul din lubirile unor blonde 


PREMIUL PENTRU FOTOGRAFIE: Mihai 
Ciubreag 


PREMIUL PENTRU AFIȘ: Nicolae Stanciu 


trecutul, prezentul și viitoru 


tare inclusa, „en abyme', o apropiere dintr-o 
dublă perspectivă cinematografica, pe de o 
parte de universul creaţiei (punctul de ple- 
care fiind piesa lui D.R.Popescu „Acești în- 
geri trişti“), pe de altă parte de universul 
creatorului, al regizorului ce înglobează suma 
tuturor ipoteticelor personaje in cautarea 
unui autor. Dat fiind ascunsa cheie amar-pa 
rodica, o înrudire s-ar putea stabili între acest 
tiim și Arta apararii individuale (scenariul și 
regia Ovidiu Bose Paștina, imaginea Mircea 
Bunescu) — plonjare comico-dramatica in 
psihologia unui ins fascinat de lumea cine- 
matografului căreia însă îi va descoperi, din 
pacate, doar fața banala, derizorie. 

Aceste asociaţii de natură tematică sau sti- 
listică, riscate pe temeiul unor supoziții ce 
aşteaptă a fi confirmate, pot să indice și ci- 
teva metamorfoze în timp ale modalităţilor de 
ecranizare: proza lui D.R. Popescu „Mari sub 
nisipuri” a fost cindva transpusă pe ecran de 
câtre, pe atunci studentul, Constantin Vaeni: 
Sahara intr-o după-amiază; astăzi, un alt de- 
cupaj narează nervos, dar punctind cu emo- 
ție stările adolescentului (Ştefan Baânică jr. 
reafirmindu-și capacitatea de interiorizare) 
conștient şi de necesitatea misiunii sale, și de 
iminenţa primejdiei, a sacrificiului, într-un 
anume timp al istoriei căruia aparatul de fil- 
mat îi restituie dramatismul: Podul, filmul lui 
Octavian Brânzei (scenariul şi regia) şi Da- 
niel Anton, Sorin Botoșeneanu (imaginea), 
Izolind strict, în contextul piesei „Acești in- 
geri...", doar relația dintre protagoniști, dind 
intrigii o nouă topică, filmică, insistind pe va- 
lențele cinematografice ale interpretării ac- 
toricești (foarte bine condus jocul studenţilor 
Emilia Popescu, Ovidiu Voicu, Mihai Con- 
stantin), corelind momentele de intimitate cu 
cele de acţiune dură, regizoarea Alexandra 
Foamete, împreună cu operatorii Francisc 


“Mraz şi Constantin Stoian, propune o exem- 


plară transpunere: ... Într-o fereastră. 


| PRR tatonări, reușite parțiale sau in- 
tegrale au mai fost, iar publicul. exigent, şi 
mai ales tinār, le-a semnalat ca atare. Cele 
două excelente filme de integrare, Hologratia 
(regia loana Pop. imaginea Cristian Glodeala, 
Sergiu Ungureanu) şi Dialectica şi metafizica 


Desprinderea 
de „Oscar“ 


D. înălțimea nu prea mulţilor și nu prea 
primejdioşilor mei ani, încerc, dintr-un ele- 
mentar instinct de umanizare, să nu amuţesc, 
ci să strig, să ţip, să urlu că e bine, e foarte 
bine să credem că e bine, e foarte bine să nu 
ne însingurăm, ci să credem mai departe in 
chiar şi vise numite ele, in chiar şi jocuri nu- 
mite ele, în chiar și mult prea îndesata noas- 
tră fire att de încordată. 

De aceea cred cu disperare în generaţia 
nouă a deceniului 9, cred enorm în forța 
acesteia de a nu se risipi, în curăţenia ei, în 
nebunia ei, în geniul ei. Căci cine poate 
spune că acest deceniu nu și-ar avea şi el 
harul lui? 

Îmi place vorba unui coleg și prieten drag 
mie „discutăm pe ecran“, vorbă ce ar trebui 
purtată ca stindard al generaţiei de celuloid. 
Căci, incep tot mai mult să cred in forța 
acesteia. revărsată într-un val, Noul Val, de-o 
superbă trufie. 


4 


(regia Olivia Șireanu, imaginea Viorel Nico- 
lau) sau Micul univers de lon Cristodulo, 
consacrat profesiunii de credinţă a unui plas- 
tician ce lucrează în sticlă şi lemn, film de 
artă căruia i se adaugă Visul (regia și imagi- 
nea Sorin Botoșeneanu), meritorie tentativă 
de reconstituire a opticii copilului ce avea să 
devină Brâncuși. Forţa de sugestie și menirea 
de avertisment a instantaneului fotografic, 
elipticele Conexiuni mentale inventariind de- 
zastrele ce amenință omenirea au stat în 
atenţia filmului lui Cristian Glodeală. Pasiu- 


Şi pentru că — iertată-mi fie graba — tot 
trebuie să ajung la mult prea personalul „eu“, 
simt dorința unei despărţiri pe cit de specta- 
culoase pe atit de necesare. Fără nerv, fără 
grabă, fără ură, ci cu o mare prietenie mă 
despart de Oscar, acest Oscar ajuns chiar 
desuet și suspect de infoiat sub pojghiţa lui 
nepermis de patinată. Și, in acest caz, ceea 
ce îmi mai rămîne este să cred într-o genera- 
ție — căreia firav mă alătur — anti-Oscar, o 
generaţie mai „modestă“ în antropomorfismul 
ei crescut neapărat într-o zodie mai euro- 
peană a unui mare Leu sau Urs absolut de 
aur. Prin această Desprindere cît o despărţire 
încerc gindul și visul fiecăruia dintre noi ca 
aspirație supremă spre acel infailibil „discu- 
tăm pe ecran“. 

Şi, ajuns aici, să pot crede că după termi- 
narea institutului voi putea spune „imi place 
teribil asistența, doresc secundariatul“ apoi 
„imi place teribil secundariatul, doresc teri- 
bil...". Dar aici a sosit vremea punctului. lar 
asta nu din lipsă de convingere sau speranţă, 
vai, nu, ci dintr-o neaoșă cumințenie gramati- 
cală. Orice punct nu e atit un sfirşit cit o pro- 
misiune și mai ales o nouă Desprindere... ȘI, 
mai ales, un nou început. Oricum, esențial- 
râmine majuscula gindului ce așteaptă să ne 


binecuvinteze 
'necuvinieze. Marius Dumitru ȘOPTEREAN 


Anca Sigarţ 


E 


şi. Ştefan “Bănică je 


nea descoperirii, pătrunderea tainelor feno- 
menelor înconjurătoare care-l preocupă pe 
un puști i-au sugerat lui Eugen Ciocan Încă- 
păținata iluzie. Trezirea conștiinței de sine şi 
naşterea unui hobby al înălțimilor, alpinismul, 
sint redate printr-o prismă cvasi-freudiană de 
câtre Francisc Mraz în Plimbare de duminică. 
Oratoriu bizantin și-a intitulat Alina Teodo- 
rescu (scenariul și regia, imaginea Alexandru 
Solomon) incursiunea în laboratorul de pato- 
logie și restaurare a cărţii de la Biblioteca 
Centrală de Stat, mizind pe asocierea migă- 


flash-forward: 
Marius an în filmul său 


loasei munci cu incantaţiile preciasice. Încer- 
cafi să ințelegeți (scenariul și regia Paul Co- 
zighian, imaginea Robert Arachelian) ape- 
lează la nevázuta osmoză dintre arhitectură și 
muzică, prezentind Ateneul Român ca pe un 
lâcaş tezaurizator al artei interpretative romă- 
nești. În Portretul oval, Sergiu Ungureanu 
(scenariu, regia, imaginea) recurge la minime 
elemente epice pentru a lăsa posibilitate cu- 
lorii să strălucească în lumina naturală, pu- 
tind chiar să confere viaţă unei himerice fâp- 
turi care a servit de model artistului în tine- 
rețe. Viorel Nicolau. în filmul sâu De două ori 

r (protagonist Adrian Pintea), „protită“ 
mai mult de pe urma fotografiilor eroinei ab- 
sente (evocată indirect de Adriana Moca) şi 
de ritmui muzicii lui Nicu Alifantis. 


+ PRR şi fluiditatea percepţiilor din vi- 
sele colorate şi sonore le transmite filmul 
Scurtă intilnire al lui Horea Lapteș, un tinâr 
absolvent care manifestă nu doar instinct si- 
gur de cineast, ci și stăpinirea secretelor pro- 
fesiei (cuceriți nu doar de armoniile plastice, 
ci și de cele muzicale ale lui Alexandru An- 
drieş, excelenți Emilia Popescu și Mihai 
Gruia Sandu). Aceeași senzație de plenitu- 
dine, de transpunere nemijlocită in materia 
continuu incandescentă a subtextului este în- 
cercată la revederea filmului Dus-intors (re- 
gia Mircea Daneliuc, imaginea Cornel Dia- 
conu), conceput într-o formulă later Ia 
fică acaparantă, cu o profundă tensiune fap- 
tică și o specială, dramatică frumuseţe pias- 
țică: o aventură la scăldat este cit pe ce să se 
soldeze tragic, dar eșuează doar lamentabil. 
Tot o dispută acerbă intre viață și moarte, 
etalată, însă, în aerul rarefiat al unei splen- 
dide naturi montane se dezvăluie pe chipul şi 
in sufletele protagoniștilor (interpreţi de mare 
sensibilitate Oana Ştetânescu și Claudiu Isto- 
dor), în acordurile muzicii lui Liszt și Chopin: 
Vara cu Ana (scenariul şi regia Dumitru La- 
zār, imaginea Adrian Bota, Şerban Slave) — 
o dramaturgie filmică echilibrată, pe măsura 
imaginii. 


Asii talentului acestor tineri se 
cere măsurată, în primul rind, prin efortul de 
a-și impune personalitatea, prin telul de a 
ataca subiectele ce li se oferă sau cele pe 
care le creează singuri, ambiţionind nu doar 
simpla ilustrare, ci comunicarea complexă, 
dincolo de emoţionare vizind transtigurarea 
ideii directoare a filmului pe un cit mai înalt 
plan etic și estetic. Este acesta un posibil 
„autoportret“ al generaţiei de astăzi care, ra- 
cordată la ora actualităţii, susține cu succes 
dialogul atit cu trecutul apropiat, cit şi cu vii- 
totul imediat a! filmului românesc. 


Irina COROIU 


O scurtă intilnire anunţind 
un cineast de drum lung: 
Horea Lapteş (cu Emilia Popescu 
și Mihai Gruia Sandu) 


Cînd premiul 
publicului 
e și „marele premiu“ 


e 

l, ceea ce priveşte receptarea subiectivā, 
Gala filmului studențesc înseamnă (pentru 
mine) locul unei duble situări față de feno- 
menul cinematografic: pe de o parte, ea re- 
prezintă un spaţiu al căutării, al experimentu- 
lui, al inovației, al noutăţii, și, pe de alta 
parte, ea implică prezența unui domeniu al 
profunzimii imaginarului, al imersiunii necon- 
diționate in lumea posibilă a ecranului. 

Obiectul ce mi se oferă privirii, filmul viito- 
rilor profesioniști, e produsul unui efort cog; 
nitiv, al unei curiozităţi intelectuale, ținta unei 
cautări şi rezultatul unui travaliu cu figurile 
(de sti!) ale filmului; el mi se oferă cu spe- 
ranța unei certificări, cu propunerea și tenta- 
ţia unei viitoare alegeri. Ca atare, filmul se 
constituie ca un corp fragmentat de privirile 
şi interesele care-l generează (spectatori și 
critici, judecătorii unui viitor destin), în fond, 
disecat de instituţia uman-culturală în al că- 
rei sistem se integrează; el este, astfel, im- 
prăștiat în semnele relevante în ordinea ges- 
taţiei unei culturi. Cu aceasta vreau să spun 
nu numai că obiectele sint judecate artizanal 
în funcţie de excelența lor de detaliu: ima- 
gine, culoare, recuzită, decor, puterea de a 
evoca, capacitatea de a descoperi detaliul 
sau imaginea semnificativă, ci că, în plus, 
Gala își invită spectatorul la o atitudine cri- 
tică, îl incită la asumarea unei responsabili- 
tăţi. marcată, de altfel, instituțional, de pre- 
miul publicului: adică, anul acesta, filmul de 
imagine pe 16 mm al viitorului operator Sorin 
Drăgoi, La bunici. Lucru rar, în cinematogra- 
fie, dar filmul a întrunit atit adeziunea specta- 
torilor (Premiul publicului) cît şi opțiunea ju- 
riului (Marele premiu), coincidență ce mă- 
soară calitatea filmului. Inspirat de relatarea 
momentului privilegiat al tînărului care se 
află confruntat cu imaginea copilăriei și cea a 
senectuţii, istoria unui om care are privilegiul 
reîntoarcerii într-un tărim situat- la granița 
dintre realitate și imaginaţie, dintre nostalgia 
evocării şi sentimentul  premoniţiei; acolo 
unde contrariile devin coincidențe și unde 
virstele destinului se unesc într-un moment 
crucial: imaginea în care tinărul, gata de ple- 
care, stă la masă cu bunicii într-o scenă în 
care nimeni nu rosteşte vreun cuvint, în timp 
ce, in camera alăturată, imaginar sau real, 
copilul se spală pe miini. Un film ce ilus- 
trează, cu o mare economie de mijloace, clar 
și concis, mesajul unei situaţii existenţiale 
unice, o clipă în care se măsoară destinul, 
unindu-se trecutul și viitorul, cît şi: un film 
care satisface atit cerința sentimentală cit şi 
pe cea intelectuală, adică un poem cinemato- 
grafic ce transpune o situaţie mitică (simbo- 
lică) a regenerării, intr-o matură punere în 
imagine. 

Galei nu i-a lipsit nici varianta minuirii 
abile a experimentului modern, a filmului ce 
depăşeşte granița canonică a genurilor 
(amestecul de reportaj, interviu și imagini 
onirice, filmul în film sau amestecul dialogu- 
lui imaginar cu cel real) in creaţia studentului 
Marius Dumitru Şopterean — Memoria des- 
prinderii. 

Un critic vorbea, în contextul plăcerii sus- 
citate de recuperarea globală a „corpului“ til- 
mului, de o dedubiare a celui care privește. O 
dată faţă de imaginarul proiectat pe „oglinda“ 
ecranului şi o dată faţă de artefactul sålii ob- 
scure, a fişiei de lumină a proiectorului, a 
prezenței celorlalți anonimi şi, totodată, plu- 
rali, a intruziunii sunetului, luminii şi culorii 
de pe ecran; dar. deși convingător în spusele 
sale, el nu menţiona latura afectiv umană a 
„ceremonialului“ colectiv; aspectul sentimen- 
tului unei alegeri făcute în consens și în ințe- 
legere cu o mulțime de oameni, cu ceilalți, 
într-un mod particular de implicare şi dialog 
al și în fața imaginii. 

Valeriu DEAC 


Teodora Mareş în obiectivul 
camerei minuite de Traian 
şi Sergiu Ungureanu la 
L'Hôtel du souvenir 


filmul 


Popescu 


andgreit 


Copiii ciştigā oricum 


Replica ageră, humorul, farmecul personal 
și chiar gustul vieţii, acela de-a asculta Mo- 
zart și Vivaldi la masa de prinz ori de-a bea 
un cognac, duminica, profesia de inginer fă- 
cută cu nestirșit devotament, în fine, nimic 
nu mai poate induce în eroare, nimic nu mai 
poate salva aparențele: Mircea e in impas, în 
derută, cu sufletul hărțuit. Diagnosticul: di- 
vort. Ce cuvint dureros, uneori chiar penibil 
şi cite poate el aduna. Ea, nevasta, privește 
zadarnic de la balcon, cu șorțul dinainte şi 
masa pusă. Mircea Dan devine, treptat, un 
tată de duminică. Şi ce se intimplă cind copiii 
încearcă să priceapă şi să cuprindă cu min- 
tea lor de la 11 ani viața părinţilor. să-i ju- 
dece şi să sufere și să-i vrea. de fapt, pe 
amindoi deodată, pe mama şi pe tata în fața 
aceleiași mese de bucătărie pe care se lă- 
fâiesc șnițele și tradiționala cremă de zahăr 
ars? Asta vrea să ne spună filmul Tată de du- 
minică (regia mereu dibace, capabilă să-i 
pună in valoare pe copii, mizind pe natura- 
lete și spontaneitate, dar și pe emoție îi apar- 
ține lui Mihai Constantinescu), o pledoarie 

- ințeleaptă și nuanţată pentru familie și apăra- 
rea ei. Familia, ca o redută încâpăținată a su- 
fietului, ca o insulă de tandreţe şi înțelegere. 
Scris cu humor fin şi cu amestec perfect do- 
zat de bun simţ, glumă și disperare, scenariul 
lui Octav Pancu-lași arunca pietricele gin- 
gaşe in tot felul de grădini; mă gindesc la 
personajul Simonei (interpretat de a Delia 

Mateescu și acesta imi pare, o spun cu evi- 
denta scuză a subiectivităţii, cel mai bun ro! 
din filmografia actriței) frumoasa, grațioasa 
care, vai, e mereu domnişoară, preafrumoasa 
care poartă rochii superbe (la paradele mo- 
dei) care nu-i aparțin, capabilă să facă, la o 
adică, o salată de vinete ca lumea de dragul 
bărbatului pe care-l iubește și pentru care 
suteră (adică Mircea; ce roi minunat, cu su- 
tlet și cu nuanțe, cu viață adevărată, cu har, a 
putut face neuitatul Amza Pellea |). Care e 
măsura adevărată a lucrurilor şi cine pe cine 
iubește? Şi tu, spectator, pe cine să iubești? 
Un film fără delimitări brutale, fără buni nu- 
mai buni-și răi numai răi, chiar cu firescul re- 
chizitoriu tezist al procurorului Manta din fi- 
nal, e un film interesant. lar în înfruntarea 


cronica animației 


Ce poate face o pereche de 


de Isabela Petraşincu) 


aceea dintre demnitatea lezată a soției și tris- 
tețea princiară a iubitei, intre pardesiul cam 
demodat, cam jerpelit al Adrianei şi decolteul 
elegant al Simonei, între răceala otensată și 
îndurerată, dar demnă a Ginei Patrichi și de- 
ruta suavă, dar la fel de indurerată și demnă 
a Olgăi Delia Mateescu, cine ciștigă și cine 
pierde? 

Ciștigă puştiul. El va cîştiga pină la urmă 
totul. $ cursa de carturi, și prietenia colegi- 
lor, şi pariul cu viața, și dragostea tatălui de 
duminică, cel care, gata, știm, simțim sigur, 
se va-ntoarce și va deveni un tată obișnuit, 
adică un tată de luni, marţi, miercuri ş.a.m.d. 
Puştiul ciștigă totul, de partea lui e şi 
acesta e sensul firesc, sensul normalităţii în 
care el, fiul, unește și consolidează și este 
şansa unui cuplu de a-şi menţine și trans- 
forma şi revaloriza iubirea 


Cel care pleacă, 
cea care aşteaptă 


Cu stiloul în aer, pregătindu-mă să aștern 
pe hirtie cîteva rinduri despre Un 
pentru Singapore, am rămas așa, privind în 
zare, prin picla iernii care pleacă, prin ceața 
primăverii care vine, cu gindul la cel plecat, 
hăt, departe, în marea viitoare a lumii, peste 
mări şi peste țări, ducind sub palma de sufiet 
a tricolorului românesc puterea și devota- 
mentul, priceperea şi spiritul de sacrificiu. Un 
echipaj pentru tăcut pe. scriitura 
cu nerv, de consacrată vocaţie a lui loan Gri- 
gorescu (regia Nicu Stan) este un film despre 
marinari sau, dacă vreţi, despre devotament 
şi sacrificiu, sau, mai bine zis, despre cum 
poţi să fii în acelaşi timp omenos şi vrednic. 
Ce mai incolo şi încoace, este un film foarte , 
simplu, ca de la inimă la inimă. Un naufr. 
un comandant „insemnat“ de acest ghinion, 
(Gheorghe Cozorici într-un rol expresiv, trăit 
cu intensitate și asumare), o călătorie grea, o 
înfruntare de orgolii și de feluri de-a privi 
viața, o diră de amărăciune în suflet, o foto- 
gratie de navă inrămată şi așezată deasupra 
patului conjugal, ruptă in bucățele, o navă 
care eșuează și cere ajutor prin radio, o 
formă de solidaritate umană. 

Şi ea, femeia, soţia (Mariana Mihuţ, într-un 
rol la fel de trăit), cerind viaţă, soția care aṣ- 


Intru 
familiei 
"utrichi 


O neobosită poftă de a nāscoci poveşti 
pe ințelesul celor mai mici spectatori insufle- 
țeşte întreaga carieră de animator a Isabelei 
Petrașincu. După ce a încercat să-și atragă 
simpaticul public in jocul metamortozelor co- 
lorate prin tehnica migăloasă a cartoanelor 


decupate (Cum a plecat nota trei, Parada ci- 
freior), ea s-a consacrat filmului de păpuși, 
gen pe care il slujește, în continuare, cu re- 
marcabilă inventivitate. De formaţie arhitectă, 
autoarea a adus din „profesia de bază“ rigoa- 
rea construcției, atit de necesară și în elabo- 
rarea lumilor miniaturale. Acest atu ar fi in- 
semnat însă prea puţin fără contribuția „su- 
fietului de poet”, inspirator al graţiei şi armo- 


teaptă, care tremură, care îndură, care su- 
portă singurătatea, lunga și spăimoasa singu- 
rătate a curselor, ea, soția de marinar, soția 
de călător... Am făcut și eu o valiză de câla- 
tor, am așezat şi eu cămăși împâturite una 
peste alta și am simţit că-mi impăturesc 
acolo tot -sufietul şi toată puterea de viaţă, 
așa că scena în care ea presară levânţică în- 
tre cămâşi, să-i trimită pe drumul spre Singa- 
pore mireasma tandră a casei, scena în care 
el, comandantul cel aspru și atit de încercat, 
zice: „Tu ştii că acolo, departe, cind imi des- 
fac valiza simt urma miinilor tale?" toată 
această scenă de iubire și de așteptare cre- 
dincioasă m-a tulburat peste măsură. Un 
echipaj pentru are în e! gravitate și 
suflet. Și este in felul lui, un omagiu de inimă 
pentru călători și pentru cele ce ştiu aștepta 
cu dragoste, cu tandreţe. 


Metamorfoza unui sonaj, 
dar şi a unui tor 


Greu să aduni într-un film artistic chiar me- 
tamorfoza unui personaj, cu atit mai mult 
cind e vorba despre unul:memorabil, aeon 
un nume al istoriei: lancu Jianu a fost z 
omul lui Vodă, omul domniei, iar el str: bate 
în filmul portret romanțat — complexa cale a 
conştientizării, calea de la complacerea într-o 
situaţie („şi eu am cumpărat, c-așa-i obi- 
ceiui“) la revoltă şi asumare. Filmul despre 
lancu Jianu este un film desi conștiința 
socială, politică și națională și foarte mult din 
firescul acestei metamorfoze se datorează in- 
terpretărilor actoricești: Adrian Pintea şi ală- 
turi de el alte citeva certe reuşite — Marioara 
Sterian, Mihai Mereuţă, lon Marinescu, Stela 
Furcovici, Florina Cercel, Irina Petrescu, lla- 
rion Aşadar, un film istoric în care 
însă eroul principal comunică prin atitudine 
cel puţin la fel de multe idei ca și prin text, 
într-un rol de compoziţie care ă am- 
prenta incontundabilă Adrian Pintea, un ac- 
tor al nuanţelor, singular și într-un anume fel, 
fascinant. Pintea și-a impus, și-a consacrat 
personajele și prin forța personalităţii sale ar- 
tistice, iar marele său succes de public eo 
dovadă a autenticității sale de expresie. Cred 
însă că el, marele succes de public, nu tre- 
buie- defel să-i sperie pe regizori, ci, dimpo- 
trivă, observind marea diversitate a rolurilor 
create de acest talentat actor (după spusa 


niei din fiecare peliculă semnată de Isabela 
Petrașincu. 
Calitățile amintite și multe altele pot fi re- 
pame intr-un nou film al regizoarei, Po- 
cu gheme de lină, unul dintre „virfurile” 
ee sale. Principalul argument de far- 
mec sint păpușile. Zămislite din fire pufoase 
de lină, ele „se fac“ sub ochii spectatorului, 
mica istorioară bizuindu-se pe calitățile mate- 
rialului. Într-o bună seară, într-o gospodărie 
în care toţi ai casei dorm, ghemele de lină 
dintr-un banal coş de răchită se insufiețesc 
ca la atingerea unei baghete magice și se 
transformă în mici animale-jucării animate de 
un mare chef de joacă. Hirjoneala lor amu- 
zantă este întreruptă de un personaj agresiv, 


istorice 
în interpretă 


acelui cârturar român minunat care a fost lon 
Ghica și care-i prețuia pe artiştii capabili me- 
reu de înnoire, să pună mereu „coardă nouă 
la arc“) să mizeze pe el. Sau, cu alte cuvinte, 
să nu se teamă de stelele de cinema! 


Cleopatra LORINŢIU 


poate încheia decit cu 

complicitatea unei vitele care deșiră „di- 
hania” şi cu cea a unei perechi de andrele 
care-l transformă rapid într-o căciulă. Isto- 
rioara este foarte simplă. dar simplitatea 
acestei pelicule este echivalentă cu acurate- 
tea. Aspectul cu halo afectuos al păpușilor, 
prospețimea culorilor, bunul al decoruri- 
lor și animația de zile mari pi ă filmul în * 
fruntea realizărilor aparținind acestei tehnici 
produse la noi. Poveste cu de lină are 
armonia lucrului fără cusur. lată, deci, că 
performanțe se pot înregistra și în domeniul 
acestor pelicule aparent fără pretenţie, dar ai 
căror beneficiari poa reapare cum se cuvine ca- 
litatea. Copiii ă cu e pred o animaţie 
făcută cu mari ambiţii de autor. 


Dana DUMA 


- Es e o scenă şi noi toți sintem actorii 


ei". Mă joc puţin. Modific acest citat celebru, - 


înlocuind cuvintul „actor“ cu cel de , 
naj". Deci, „Lumea e o scenă şi noi toți 
sintem personajele ei". 

O scenă nu poate să palpite fâră personajul 
feminin. El aduce cu sine poezia. E știut că 
personajul feminin e complex. Complexitatea 
ce i se atribuie e cea sufletească. Pentru mine 
este astfel, fiindcă in el se întiinesc mai multe 
personaje. În primul rind e personajul „scrii- 
turii", al scenariului. EI se întilnește cu 
personajul actor, care îl vede prin lumina 
idealului său. Rezultă din întilnirea lor un nou 
personaj. Cel jucat de actor. Apoi vin eu. Sint 
personajul „scenograt”. Cu mine e și perso- 
najul „scriiturii“, filtrat prin idealul meu. 
impreună venim în întimpinarea actorului. a 
idealului său și a imaginii sale despre perso- 
najul din scenariu. Fiecare mă cheamă și mă 


C mi s-a incredințat rolul Catrinei Mo- 
romete, cred că inainte de a fi pe deplin con- 
ştientă de răspunderea pe care mi-o asum 
acceptind să dau viaţă unui personaj atît de 
cunoscut, înainte chiar să fiu speriată de fap- 
tul că am acceptat,am fost, de ce să n-o màr- 
turisesc? foarte fericită. Catrina este unul din 
cele mai frumoase, mai complexe, mai tulbu- 
momo personaje din literatura noastră. Şi 

mai generoase, aș putea să adaug, dacă ţin 
cont de posibilităţile extraordinare de „destă- 
șurare" pe care le oferă unei actrițe. Pentru 
că ea nu este doar nevasta lui ilie Moromete. 
Ea este Catrina Moromeţilor. Ea este toată 
familia la un loc: Ilie, cu cei șase copii, plus 
— un plus care este numai al ei — puterea 
pe care numai o mamă o poate avea; puterea 
de a se lăsa mereu in umbră și de a fi mereu 
prezentă; puterea de a fi sprijin celui ce se 


dintre moromeţii „ei“. După cum, atunci cind 
îi spune barbatului: „E bine. Ilie, că-i lași să 
plece cu oile, aşa fac oamenii şi d-aia le 
merge bine... Numai să nu murim p-acilea de 
foame...” am desiuși! în ea intenția de a-l 
face atent pe Moromete asupra pericolului 
ce-i paşte, poate, dar și încredințarea ei că: 
„e bine, Ilie, cum zici tu”, adică, acel credit 
total pe care o femeie il acordă bărbatului 
ales... La nesfirşit aș putea vorbi despre Ca- 
trina și nu pentru că am avut eu norocul să o 
joc, ci poate doar pentru că așa am cunos- 
cut-o mai bine. Culmea este că mie lumea 
satului nu-mi este familiară, dar Catrina m-a 
făcut să o simt atit de aproape de parcă un- 
deva, cîndva, cineva m-ar fi luat din ocun 
acelei lumi iar acum mă intorceam, prin ea, 
prin Catrina, la mine acasă. Cred că și în asta 
stă forța unui personaj: să fie în stare să te 
ducă în lumea lui și să te simţi acolo ca și 
cum ar fi lumea ta. Oricum şi dincolo de 
orice subiectivisme de care aș putea fi acu- 
zată, Catrina Moromete rămine cel mai im- 
portant personaj din modesta mea filmogra- 
fie, dar nu pentru că filmografia mea este 
modestă, ci pentru că ea, Catrina, este, cu 
adevărat, un mare personaj. 


Luminiţa GHEORGHIU 


Ø 
los 
“e 


fie a lumii, suferind, la rindul său, evoluții şi 
metamorfoze dintre cele mai spectaculoase 

Şi gindul meu se îndreaptă spre atitea 
proiecte ce aşteaptă să fie înfăptuite. Pornind 
de la un simplu gind, ajung la ideea de armo- 
nie a tuturor celor care, alături de actriță, 
adaugă și ei, picătură cu picătură, pină la ro- 
tunjirea şi finisarea plină de nuanţe a chipu- 
lui feminin din film. 

Conlucrarea trebuie să fie perfectă, fiecare 
avind importanța sa de neînlocuit: scenariul, 
regizorul, cel care pune lumina pe chipul ac- 
triței sau cel care dă viață imaginii prin mu- 
zică. 

Dorinţele de bine se îndreaptă, firesc, către 
toți aceștia. 

Apariţia unui personaj feminin într-un film 
s-ar putea asemăna cu apariția primăverii în 
scurgerea anotimpurilor. Creatorii trebuie să 
se aplece asupra lui cu înțelegere și dra- 


mi-a făcut 
(Manuela 


vine dinlăuntrul actorului Surizind, „ea“ 
Emilia Dobrin Besoiu în Figuranţii; să mă apropii.. 


nunea” 
ge Constantin, 


semn 


Să ştii să răspunzi de personajul tău.. 
Hărăbor) 


(Luminiţa Gheorghiu) (Maria Rotaru, G 


respinge. Ţin la fiecare și, în același timp, 
sintem în conflict. Nu e ușor. Această compli- 
cată întîlnire dă naștere personajului feminin 
din filme, de pe scenă. Costumul este, în ceea 
ce mă privește, un alt personaj. Cu ei stau de 
vorbă altfel. E! e mut, acolo pe umeraș. Dar 
nu poate rămine așa. Și atunci începe lupta: 
eu şi costumul meu ne căutăm o lume, Cine 
ne vrea? Cine o vrea pe Nina Zarecinaia, de 
exemplu? E la mine, in dulap, stă acolo, albă, 
cu aripile desfăcute, și strigă. O aud din ce in 
ce mai Clar. Pe noi toate ne așteaptă. Noi, 
toate femeile care ne întinim să „naștem“ un 
personaj, sintem Nina Zarecinaia... Te rog, ai 
grijă! Vezi cum ridici mina, mineca aceea e o 
aripă. Întoarce capul ușor, gulerul se poate 
desface și el e gitul lebedei albe. Să ardă în 
lumină, costumul acesta. El aşteaptă acolo. 
ca să fie ars de lumină. Puneţi pe el toate 
reflectoarele, toate luminile. Această femeie 
are nevoie de căldură. Maria MALIȚA 


Festivalul naţional „Cîntarea României“ 


Cu ne gindim astăzi la evoluția filmului 
de amatori de la noi, nu ne gindim numai lå 
un fenomen a cărui creștere a fost determi- 
nată de marele festival al muncii şi creaţiei 
„Cintarea Romăniei“, ne gindim şi la evoluţia 
în direcţii educaţionale; adică in zonele în 
care natura apropierii autorilor de pelicule, 
de colegii și faptele acestora de muncă, con- 
duce nu doar la consemnarea formală în 
fiime a unor realizări ce se cer generalizate 
sau a unor necazuri ce persistă, uneori. Fil- 
mul de amatori și-a insușit astăzi un larg ca- 
racter educativ. Adevăraţi reporteri ai unități- 
lor economice, ai localităţilor în care trăiesc 
şi muncesc, cineamatorii sint azi „eroi ai vie- 
ţii cotidiene”, iar ultima ediție a Festivalului 
național „Cintarea României“, concursurile 
interjudețene din etapa de masă a festivalului 


cheamă, şi este, „capul familiei“. Numai ea, 
din toţi cei aflaţi în jurul lui lie, pricepe ce 
vrea el şi incearcă să-i facă și pe ceilalţi să 
priceapa sea netezește conflictele și se stre- 

Spre toate furtunile ce ameninţă să 
ini scufunde „corabia“, cu o diplomaţie rară 
pe care numai o femeie foarte... feminină 
poate s-o aibă. Sigur că așa, de ochii lumii, 
își mai boscorodește bărbatul, dar, de fapt, 
este aliata lui. Îi „ghicește“ gindurile, îi simte 
îndoielile şi i le potolește, îi dă senzaţia clară 
că nu e singur în faţa greutăților și necazuri- 
lor. Cred că am înțeles cel mai bine ce fe- 
meie e Catrina în ziua in care s-a filmat ple- 
carea lui Achim cu oile şi a trebuit să spun 
replica aceea minunată a lui Preda: „Achime, 
mamă, adă-mi şi mie, mamă, o duzină de 
basmale" l-am simţit atunci, dintr-odată, 
toată ascuțimea minții. Ironia, dar și teama, 
dar și dorinţa de a îndulci puţin — cu un lu- 
cru mărunt, al vieții — relaţiile atît de îndirjite 


au adus pe ecran autori și filme ce pot ra- 
mine oricind, nu numai într-o arhivă a valori- 
lor create de amatori, ci chiar in conştiinţa 
noastră. 

Din mulţimea de filme de acest gen, un 
modei chiar mi s-a părut a fi Strada mare din 
Bacău a lui Vladimir Lucaveţki. Apropiat cu 
inima şi cu aparatul de filmat de oraș, autorul 
reușește să contureze pe ecran naşterea unei 
noi localități contorm cerinţelor de civilizaţie 
ale zilelor noastre, conducindu-și filmul în 
plan ideatic ferm, dar discret, fără cuvinte, 
surprinzind şi nostalgia abandohnării lucrurilor 
vechi, poate dragi, a lucrurilor cu care ne-am 
obișnuit, dar care, inexorabil, trebuie să facă 
loc noului, vieţii însăși. 

Aş spune că pe aceeași temă prin mijloace 
economicoase, lone! și Ecaterina Bordeianu 


A.. devine mai clar, transparent și în- 
cârcat de miresmele înviorătoare ale regene- 
rării vegetale. Asemeni lui, gindurile noastre, 
devenite ele insele esențe de gind, limpezi și 
adinci, se îndreaptă acum — mai mult ca al- 
tădată, întrucit ne aflăm sub zodia femininu- 
lui început de martie — spre copleșitoarele 
întruchipări ale eternului mister feminin care 
a modelat și transformat, uneori atit de mult, 
caractere şi evenimente di bogata filmogra- 


Piecăciune, pămint să ne redea nu numai 
munca dificilă depusă de țărani în smulgerea 
roadelor pămintului, dar și ideea respectului 
nostru pentru muncă şi pentru tradiţie. De 
altfel, succesul filmului familiei Bordeianu se 
înscrie pe linia celorlalte pe care le-au reali- 
zat, filme legate direct de preocupările oame- 
nilor de la sate, de specificul şi temperamen- 
tul acestora. Pe același plan, al existenței 
unui joc deloc secund,cu adresă exactă în 
conştiințele spectatorilor este şi Ranfluare, 
producţie a cinematorilor din la MTTCc, în 


care operaţiunile de readucere la suprafaţă și | 


punere în funcțiune a vaselor scufundate în 
mare sint înfățișate cu mult simț cinemato- 
grafic; muzica este foarte bine aleasă iar eroii 
anonimi ai filmului nu vin spre noi cu statura 
unor eroi, autorii unor fapte de excepţie, ci 
cu statura unor oameni „obișnuiți“ ai zilelor 
noastre care își fac, datoria și au satisfacția 
deplină a muncii încununate de succes. 
Ploae e filme au constituit ponderea și 
su angura! calitatea de excepție, aș spune, a 
e a Vi-a ediție a festivalului. Aș enu- 
Sa doar valoarea artistică și de conținut a 
peliculelor Piinea (autor Ludovic Dama de la 


din Bivolari, judeţul lași, reușesc in filmul lor 


poste, în toate circumstanţele, căci primăvara 
inseamnă, deopotrivă, inefabil, gingășie și 
căldură, dar înseamnă și explozie de vitali- 
tate, forță și regenerare. 

Personajele feminine ale filmelor noastre 
au nevoie de atenţia deosebită a creatorilor, 
cu atit mai mult cu cit avem citeva tulbură- 
toare realizări. Îmi vin în minte portretele an- 
tologice din filmele Malvinei Urșianu, perso- 
najele profund feminine ale lui Lucian Bratu, 
Manole Marcus și Save! Stiopul,iar de curînd 
puternicele țărănci ale Mo! or lui Stere 
Gulea, complexitatea eroinelor lui Daneliuc, 
subtilitatea și farmecul femeilor din filmele lui 
Şerban Marinescu şi, în debut, Cristina Nichi- 
tuș și fetele ei din Pădurea de fagi, cu micile 
și adevăratele lor probleme de viaţă. 

Ce își poate dori o actriță de film în prag 
de primăvarâ? 

Împlinirea lucrurilor serie xi și surpriza 


ni 
lucrurilor ce vor veni.. Maria ROTARU 


erele Sempra Mare, jud Time), 
Str. „Eu i, Inpreprii ea 
minieră nosa id. Hunedoara), Drum 
bun, Maria (Maximilian Popescu de la „Duna- 
is Galaţi), Creatori și Căutări (Dumitru Că- 
ugăru — cineclubul C.C.S. Tg. Jiu, jud. 
Go ), Mirajul cimpiei (|. Selaru, cineclubul 
SC Craiova, jud. Timiș) şi multe altele 
SI au demonstrat saltul realizat de cinea- 
matori în ultima perioadă. 

Dincolo de temele alese, cineamatorii au 
înțeles că, fără o viziune artistică bine inche- 
gată asupra tuturor componentelor unui film, 
ponjinani acestuia se diluează iar valoarea 

impactul asupra spectatorilor scade vizi- 
bil. Operind cu planuri poou secundare, 
marea majoritate a creațiilor prezentate in ul- 
tima ediție a festivalului au at o eficiență 
sporità, au creat ùn interes special al specta- 
torilor față .de mesajul filmelor produse de 
amatori. Primiţi cu interes în orice manifes- 
tare culturală,cineamatorii și-au creat un sta- 
tut propriu și pentru că filmele lor pun in cir- 
culație elemente ralizatoare de comuni- 
care și, implicit, de educație şi emoție artis- 


tică. 
Florin VELICU 


.} 


aA e e Ra i 


„Meseria“ 
secolului? 


N. cinematografului n-a fost intim- 
pinată numai cu osanale (cite or fi fost și 
ele). Preţuirea a venit încet, șovăielnic, parci- 
monios. Ideea de valoare, de nouă expresie 
culturală s-a acreditat mai greu. La începutu- 
rile lui, cinematograful a avut de înfruntat 
neincrederea, neințelegerea, privirea supe- 
rioară, prejudecata, ba chiar disprețul. „Fete 
foraine“, distracţie de bilci i-au spus — și nu 
de puține ori —-contemporanii, chiar în țara 
care, astăzi, proclamă că filmul s-a născut 
acolo și nu altundeva, că inventatorii lui n-au 
fost, așa cum se crezuse și cum crezuse o 
lume întreagă pină mai ieri, Fraţii Lumiere, ci 
numai şi numai Méliès (teză care, de altfel, 
ne și servește ca argument artistic-cultural în 
combaterea, mai jos, a altor prejudecăţi întîi- 
nite pe aceleași meleaguri). 

Prejudecăţile nu numai că au durat, dar au 
și luat amploare odată cu arta filmului și cine 
ar putea să afirme că nu se mai lovește de 
ele? M-a indispus foarte cînd am dat cu ochii 
peste o mostră de zile mari unde nici cu gin- 
dul nu gindeai, chiar la un scriitor de dimen- 
siunea, luciditatea dar și causticitatea, inteli- 
genta şi farmecul lui Maurice Druon („Marile 
amilii“, „Regii blestemaţi“ etc.). Romanul 
care conţine mostra aceasta este „Ren- 
dez-vous în infern“, și devine p incursiune în 
universul prejudecăţii virulente față de lumea 
platourilor, o lume a cărei imagine este tra- 
sată aici doar după vreo marginalitate exotică 
a ei cu intenţia deloc candidă de a oferi o 
imagine defavorabilă despre lumea celor ce 
fac filme. Deși, dacă ne gindim bine, acum 
vreo trei decenii, cind a fost scris romanul, 
autorul nu putea să nu ştie că în această 
lume a platourilor, atit de sumar executată de 
el, ar fi putut întilni numele unor Malraux, 
Prévert sau Cocteau. 

„Cinematogratul — scrie, aşadar, Druon — 
iată o meserie nouă, destinată tinerilor. Ca 
s-o faci n-ai nevoie de studii, n-ai nevoie de 
diplome, n-ai nevoie să zaci vreo zece ani 
prin universităţi ca să ajungi să cîștigi trei mii 
de franci pe lună. Ai nevoie de ceva dibăcie 
şi puţină inițiativă şi, gata, de la prima afa- 
cere te-ai și procopsit. Ce mai! Adevărata 
meserie a secolului XX". 

Ceea ce aţi citit mai sus este doar introdu- 
cerea unui episod al romanului în care tînărul 
erou se trezește într-o lume faţă de care scri- 
itorul nu precupeţește nimic, dar chiar nimic 
în a o ponegri. „O lume — spune ei — lipsită 
de scrupule. O lume de profitori, şarlatani, 
faliți, şantajiști, proxeneţi, genii nedescope- 
rite, fumişti, tinere în căutarea norocului, re- 
chini, naivi, pirați, jongleuri, trapeziști ai ba- 
nului, obsedaţi și paranoici — o adevărata 
drojdie a omenirii peste care se înfășoara 
această ciudată liană: pelicula de celuloid". 

Dacă am dat acest lung extras n-am få- 
cut-o nici din plăcerea sadică de a reinvia in- 
vectiva și nici din dorința de a demonstra câ 
sarcasmul, ce nu depășește violența verbală, 
decade din planul literaturii, ci pentru că 
acest text, acest eşantion, măsoară distanţa 
dintre prejudecată și realitatea obiectivă. Ro- 
lu! filmului în societatea secolului nostru 
este cu totul altul decit acela pe care l-ar su- 
gera „descrierea“ lumii lui așa cum apare ea 
ia Druon. Arta care nu are muză a devenit ea 
muză. Sensibilitatea, imaginaţia, expresia ce- 
tățeanului lumii contemporane, filmul — 
intr-o covirșitoare măsură — le modelează. 
Relaţia dintre el şi spectator — capricioasă. 
entuziastă, infidela, pâtimașă, sfidătoare, ico- 
noclastă sau idolatră deopotrivă — este ex- 
presia unei condiționări a omului ultimului 
secol de arta imaginii mişcătoare. Sumedenie 
de lucrări, studii și cercetări, pe care socio- 
logi ai artei le-au întreprins și le întreprind 
masoară impactul pe care ñ are noua expre- 
sie culturală — filmul — asupra maselor (ter- 
men greu folosibil in raport cu o seamă de 
alte manifestări culturale), demonstrează mo- 
dul cum operează filmul asupra conștiințelor, 
ce loc anume ocupă el în universul cotidian 
i existenţial, care este gradul de aderare a 
spectatorului la mesajul mediat de film şi 
care aste efectul și viteza de sesizare a lui de 
câtre receptorii săi. Am caracterizat, de altfel, 
prie rîndurile de mai sus, o remarcabilă lu- 


STEFANA STERIADE 
PAVEL CÂMPEANU 


EDITURA. MERIDIANE 


crare de acest fel oferită de doi sociologi 
de-ai noștri, Ștefana Steriade şi Pavel Câm- 
peanu“. Nu este singura lucrare care ilus- 
trează întreaga complexitate a relaţiei 
fiim-spectator — la noi. O invoc însă pentru 
că ea imi dă sentimentul unei organizări și a 
unei direcţii de investigare exemplare, fiind o 
lucrare plină de virtuţi instructive nu numai 
pentru cel ce se consideră specialist, esteti- 
cian ori cineast. Autorii iși bazează observa- 
ţia și demonstraţia pe constatările făcute prin 
sondaje, comparind cifre ale participării pu- 
blicului la spectacol cinematografic, analizind 
transformările pe care genurile acestei arte le 
suferă la rindul lor în dialogul cu spectatorul 
(exemplar, în acest sens, imi pare capitolul 
despre melodramă și evoluția ei ca gen în 
film şi prin film). La baza studiului lor, Şte- 
fana Steriade și Pavel Câmpeanu au situat ci- 
teva concepte, cu putere de legitate științifică 
astăzi, care ne şi ajută enorm în combaterea 
prejudecăților și pornirilor de castă. Un ase- 
menea concept pivot este, de exemplu, 
acesta: „Activitatea imaginatoare este o func- 
ţie a psihicului uman, susținut de o înzestrare 
naturală, pe care — ca şi în cazul altor înzes- 
trări — omul încearcă să şi-o amplitice prin 
tehnică sau chiar s-o transmită în parte unor 
tehnologii specializate." 

Tabelele comparative, alternînd cu declara- 
ţii obținute prin anchete și sondaje, vin să in- 
tărească tezele pe care cei doi sociologi le 
formulează în legătură cu impactul pe care 
filmul îl produce in mase şi cu rolul modela- 
tor pe care el (mai ales el) îl are. Sociologul 
devine observator al reacției psihice atunci 
cind interpretează fluctuațiile și tendinţele ce 
se nasc în viaţa filmului ca dimensiune a.so- 
cietăţii de astăzi. Filmul este un răspuns mo- 
dern la nevoia omului de a asista în realitate 
la o acţiune în afara realității — arată autorii. 

Filmul nu este o „meserie“. după cum nu 
este un refugiu al dezmoșteniţilor soartei. El 
a devenit (iar cind Maurice Druon își scria 
cartea, el, filmul, era ca atare) o expresie, o 
larg răspindită expresie a dorinței de imagi- 
nar a omului societății dominate, atunci de 


începutul exploziei mass mediei. Sociologii ` 


de film american si-au dat seama, (şi mă refer 
aici la un exemplu citat în lucrarea Ștefaniei 
Steriade și a lui Pavel Câmpeanu)de semniti- 
caţia pe care o îmbracă un film de dragoste 
în tehnicolor, conceput pentru gospodine şi 
proiectat apoi intr-un sat din lumea a treia. ŞI 
aici ar fi de amintit și faptul că, în comunica- 
rea estetică, mesajul este, în mod intenţionat, 
ambiguu, tocmai pentru a stimula utilizarea 
de coduri diferite din partea celor ce vor veni 
în contact cu opera respectivă, în locuri şi 
momente diferite. 

Poate că una din concluziile pe care le-aș 
avansa și le-aș sublinia ar fi aceea că specta- 
torul de filme de astăzi nu se realizează pe 
deplin ca atare decit dacă însoţeşte viziona- 
rea cu instruirea perpetuă, cu sondarea plină 
de curiozitate a locului și rolului, a modului 
cum „Jucrează“ filmul asupra mediului, asu- 
pra insului: şi a colectivităţi, citind, eventual, 
chiar o astfel de lucrare cum este aceea a 
Şteianei Steriade și a lui Pavel Câmpeanu, 
lucrare, repede epuizata în librării şi care 
poate fi consultată acum doar în biblioteci. 

Astăzi, cînd filmul trăiește aproape o sim- 
bioză cu televiziunea, cind tehnica şi electro- 
nica sînt atit de prezente la nașterea artei ci- 
nematografice, se aud, desigur, și voci spe- 
riate de dezvoltarea mijloacelor tehnice și 
electronice în lume. Se afirmă, de exemplu, 
cu ecouri de Casandră modernă, că atunci 
cind mass media triumfă, omul ar muri. La 
aceasta, Mc Luhan răspunde și nu mai este 
nevoie de alt comentariu, cred, că atunci 
cind mass-media triumfă „omul gutenbergian 
moare“, dar se naște un alt om, obișnuit să 
„simtă lumea în alt mod“. Ceea ce demon- 
strează lucrarea sociologilor noştri şi nu pu- 
tea să constate (asta e lipsa lui!) scriitorul în 
urmă cu citeva decenii. 


Mircea ALEXANDRESCU 


*) „Oamenii şi filmul“ - Editura Meridiane 


Legat fedeleş 
de cinema 


D.. ce a oferit numeraşilor săi admira- 
tori propria sa Logică", asupra vieții și litera- 
turii, Radu Cosașu reinnoadă prin Sonatine” 
filmul în multe episoade al „Supraviețuiri- 
lor..." 


Despre Radu Cosașu se spune că s-a nas- 
cut în timpul transmisiei unui meci de fotbal 
într-o sală de cinematograf. De aici i se trage 
entuziasmul pentru sport, cinema, literatură 
și prieteneală. De aici i se trag reportajul, Bi- 
cazul și Poşta redacţiei, Belphégor şi Teleci- 
nema-ul, bucuria de a sta de vorbă cu ori- 
cine, prinţ sau cerșetor, de a răspunde la 
scrisori și, mai ales, de a elabora marele film 
în multe episoade al „Supravieţuirilor” — 
(ideea de bază e cea a risu'-plinsului și a re- 


memorării trecutului, prezentului şi viitorului” 


— dacă așa ceva e posibil; de ce n-ar fi?) 
Pagini de ziar şi revistă, faptul divers, dar mai 
ales grăuntele de semnificaţie. Din orice. Şti- 


rea sportivă, de circulaţie, politică sau cultu- 
rală. Cosaşu filmează in plasa -moralistului 
Mazilu și în preajma reporterului Ţic Nicolae. 
Toţi trei oamenii lui Stan Păţitu şi ai lui Bran 
care o tot pățeşte. Ai lui Alb-Negru și mai pu- 
țin color. Experiențele se- filmează pe cont 
propriu şi se aranjează la masa de montaj. 
Pielea trăirii e naturală, iar timpul mărturisirii 
nu coincide cu cel al decupajului din viaţă. 
Cică există și așa ceva. Viaţă. Asta ce-o mai 
fi? Nu arta imită realitatea, ci ea, realitatea, 
filmul şi literatura sînt o savarină făcută de 
una din, nenumăratele mătuși prin care, la 
sfatul lui Mazilu, Cosaşu s-a apucat să-și fil- 
meze supraviețuirea. „Dacă vrei să te salvezi, 
descrieţi mătușile!” Aşa i-a strigat pe stradă, 
într-o noapte, prietenul Mazilu cind cineastul 
in spe s-a cam mazilit de propriile-i incertitu- 
dini. O vorbă bună, aruncată chiar și pe 
stradă, nu pică rău niciodată. Avind, vorba lui 
nea lancu, „naturelul simţitor“ şi o curiozitate 
fiimică de tip „văz enorm și simț monstruos“, 
Cosașu a filmat cu acel cine-ochi al lui Dziga 
Vertov adaptat la cernoziomul local. Tot ce 
i-a ieşit în cale. Sau imaginat. Imaginaţia lui 
Radu Cosaşu e bazată pe fapte reale. Omul 
nu truchează nimic și nu folosește decoruri 
de carton. Merge pe șantiere, o ia la vale pe 
Bistrița cu pluta sau pe Traian cu iubita, stă 
de vorbă cu oamenii, apele, munţii, Malraux, 
Stendhal, armata de cavalerie a lui Babel, dar 
şi cu rubedenii care-i poartă de grijă: ce-o să 


se aleagă de omul ăsta? — nu-i e ruşine de ` 


nimic, totul face parte din viaţă. A fi frezor la 
„Timpuri Noi“ și reporter la Bicaz este uni- 
versitatea generaţiei lui Cosașu. Care n-a 
mers doar pe alei pietruite, ci a mai luat-o şi 
obiu pe arătură. Cu ani în urmă, într-un pate- 
tic articol, o ziaristă ne invita in Contempora- 
nul să folosim sintagma „Vă f incer- 
cind să trăim mai frumos. „Vă rugăm“ nu căl- 
caţi pe iarbă!” „Vă “ nu rupeţi flori!“ 
sau, cum am găsit noi în gară la Roșiorii de 


Vede, „Spalatul pe picioare in incinta garii 
strict interzis!" Fără Vă rugăm! Lui Cosașu ii 
place să rupă flori şi s-o ia pe unde e iarba 
mai deasă. Are şanse bune să întilnească pe 
cineva cu care să schimbe două, trei (mii) de 
vorbe. Acest soi de cinema și-a schimbat 
uneltele (și protagoniștii) de-a lungul anilor, 
dar nu și miza lui: găsirea unei semnificaţii — 
cum am mai spus, dar nu strică să repetâm 
— în faptul de viață (aparent) anodin, mă- 
runt, imperceptibil. Sau al chichirezului-gil- 
ceavă din măreața operă artistică (literatură, 
cinematografică, sportivă). Cosaşu scrie des- 
pre moartea lui Asparuhov ca despre regele 
Lear. În fond, care ar fi diferența dacă amin- 
doi au fost oameni? Pentru noi sint destule 
„nimicuri“ ce trec neobservate. Cosașu le 
montează (nu degeaba a fost bun prieten cu 
Mirel |lieşiu) într-o lucrătură fină de biju- 
tierceasornicar şi ne strigă: Opriţi timpul, mai 
şi priviţi în jurul vostru, iată ce minune e 
linga noi și habar n-aveţi! Ce se vede, mai cu 
lupa, mai cu microscopul electronic sau, 
uneori, cu ochiul liber sint mici crîmpeie, 
tapte și întimplări pe care unii le numesc ci- 
nema, alții literatură, de cele mai mult ori, 
însă, viață. Filmele lui neorealiste şi suprarea- 
liste, hiper şi hiporealiste (tensiune oscilantă, 
ce mai!) sint poetice, patetice, sentimentale 
(dar nu lacrimogene — ia urma urmelor nici 
lăcrimarea n-ar fi cea din urmă dintre ruşini 
într-un secol ce a văzut şi trăit destule), la 
obiect, cu subiect şi happy-end. Asta n-ar 
vrea să însemne „pupat piața independenţii“, 
ci a rămine pe ginduri. Filmele lui Cosașu te 
obligă să-ţi pui singur întrebări și să-ţi și răs- 
punzi. Dacă ești în stare. Dacă vrei. Dacă 
simţi nevoia. Chiar dacă nu ești în stare și nu 
simţi nevoia. Te ințeapă şi întărită: de ce ești 
aşa și nu altfel. Poate fi omul ticălos? 
„Poate!“ Cosaşu citează din Mazilu, precum 
academicianul Șerban Cioculescu din Mon- 
taigne. Ca să ai bun simţ nu e nevoie să te 
urci pe Himalaia. Foișorul de Foc și Muzeul 
Pompierilor sînt mult mai la îndemină pentru 
cine vrea să se judece în lumina propriilor 
sale experienţe și adevăruri. De aceea presu- 
punem, filmele lui Cosașu din cărţi și reviste, 
ziare și chiar orale (da, există şi specia 
aceasta de fiim-oral) sint căutate și gustate 
de te miri cine. De la filozofi cu prestații uni- 
versitare pină la chioşcarul din Piaţa Sf. 
Gheorghe care-l întreabă cu voioșie de ce 


Cartea de film și filmele din cărţi 


ține Robert Redford cu Flacara Moreni și nu 
cu Rapidul. Cosaşu are răspunsul pregătit 
pentru oricine şi orice, toate virstele și ano- 
„timpurile se întilnesc și-și dau mina. Se bu- 
cură şi Steluţa care intinde rufe pe sfoară, se 
bucură că a apărut în „Cinema“ ceva scris de 
ea despre Sofica Loren, dar și doamna de 
Grignan, fata vecinei de Sevigné, căreia, fapt 
notoriu, Cosașu îi răspunde la toate scrisorile 
primite la poșta redacţiei. Îşi poate închipui 
oricine ce cantităţi. Volume întregi, ce mai, 
tone de hirtie: cum să nu dai un semn de 
viață cuiva care ţi se adresează? Mai la 
"obiect, (un film) mai aiurea-n tramvai. Așa re- 
ușește Cosaşu să tot filmeze, episod dupa 
episod, stind pe un bloc de gheaţă, marele 
lui film din care fiecare înțelege ce vrea şi 
fiecare ia ce-i convine. Pe alese. Vă rugâm, 
păstraţi liniștea, se filmează! Motor! 


Bedros HORASANGIAN 


Neobositul critic 


D. despre critica- noastră de film se 
scrie rar şi conjunctural — situație mai greu 
de conceput în teritoriul altor arte — este 
limpede, pentru cine are ochi de văzut, ca 
peisajul acestei îndeletniciri s-a modificat 
simţitor, în ultimii ani. Bravura zornăitoare a 
impresionismului critic nu mai este rivnită de 
condeiele afirmate în vremea din urmă și, pa- 
re-se, nici de generaţiile noi de spectatori-ci- 
titori, oameni cu un alt „orizont de așteptare“ 
decit cei de acum două-trei decenii. Recupe- 
rarea pe nerăsuflate a metodologiilor puse la 
dispoziție mai ales de critica literară își are, 
desigur, meritele și, deopotrivă, riscurile sale 
dar, oricum, este preferabilă învirtirii, fie şi 
spectaculoase, în același ţarc. Unul dintre cei 
dispuși să-şi asume toate riscurile este și ne- 
obositul ioan Lazăr, ale cărui cărți mărturi- 
sesc, ca și acelea ale lui Grid Modorcea, o 
voință expresă de scientizare a exerciţiului 
critic. Dacă colegul său este sedus de meca- 
nismul mitologiilor — în viziunea lui Grid Mo- 
dorcea cinematograful este o moară, cind su- 
blimă, cind infernală, căreia orice materie i-ai 
da, tot mituri cerne — loan Lazăr nu-şi refuză 
nici deliciile, nici capcanele vreuneia dintre 
metodele „noii critici“. Recenta sa carte, 
Teme și stiluri cinematografice abundă în tri- 
miteri la structuralism, semiotică, tematism 
etc., invocate cu dezinvoltură, alături de lecţi- 
ile criticii clasice. Cind Genette, Starobinski, 
Karl Vossler. Damaso Alonso, Leo Spitzer 
etc. nu pot explica totul, se face apel la prea- 
bunii Voltaire și Saint Beuve. Propunindu-şi o 
analiză a raporturilor dintre teme și stiluri ci- 
nematogratice — în ultimă instanţă o istorie a 
artei filmului judecată din acest unghi — loan 
Lazăr supune filmul (ca şi în celelalte cărți 
ale sale) unei adevărate probe de foc: orgo- 
liul său de slujitor al filmului este acela de a 
dovedi că cinematograful, în întregul său, 
este o artă ce suportă bine și cu demnitate, 
orice disecare critică, prin orice grilă și cu 
oricare instrument. (că nu întotdeauna este 
nevoie de un eşafodaj prea sofisticat pentru 
a-l înțelege și a ni-l apropia, este altceva). in 
preambulul cărții, autorul ţine să precizeze 
că, în ceea ce il priveşte, „temă și stil repre- 
zintă un tot“. Secţiunile volumului — Citeva 
motive tematice fundamentale şi expresia lor 
filmică. Teme și stiluri ale unor genuri cine- 
matograftice, Teme şi stiluri ale unor curente, 
Şcoli și tendințe cinem. ratice, centrate în 
„jurul unor filme de referință, stăruie în a ne 
convinge că. în cazul operelor autentice, nu 
există o tiranie a temelor şi o viclenie a stilu- 
rilor, ci o complexă dialectică a „rostirii“ ci- 
nematografice, în a cărei dificilă ecuaţie intră 
talentul, cultura, puterea de asumare a isto- 
riei unui timp, altfel spus — vocaţia fiecăruia. 
O analiză amănunţită a cărții ar putea aduce 
în discuție unele interpretări discutabile, in- 
congreunţe, o anume învălmășeală a criterii- 
lor, dar toate acestea — inevitabile, de altfel, 
într-o lucrare de asemenea proporţii — nu 
pun bețe în roate nici protesionistului dornic 
să-şi confrunte unele puncte de vedere, nici 
cititorului-simplu-iubitor-de film, care va 
descoperi, credem, o geografie artistică mai 
bogată decît în bănuielile sale. 


Magda MIHĂILESCU 


TEME ȘI STILURI CINEMATOGRAFICE 


IOAN LAZĂR 


= ale 


note de regizor 


Stilul filmului, adică omul 


D... loc comun, prin repetarea pină 
= sațietatea formularea lui Boileau „stilul 
se omul” ameninţă să nu mai exprime o ju- 
“cata fundamentală despre arta, arta poe- 
desigur, ci o dulce cochetărie. Dar daca 

a arta” legătoriei despre cotorul unei cărți 
- se poate spune decit dacă e „frumos“ sau 
=s reușit sau nu, bun sau râu, dar nimic des- 
ə omul care a lucrat-o, asta nu inseamnă 
sect că legătoria nu e artă. Ea n-are stil, ci 
mamai performanțe, stilul fiind expresia unei 
> *udini față de lume a unui om, creatorul in- 
sssi, proiectarea sa integrală in „operă“. La 
sate acestea meditam revăzind filmul lui Mi- 
"a! Romm Nouă zile dintr-un an după 
proape un sfert de secol, amintindu-mi fer- 
mecåtoarea personalitate: a autorului venit 
=dva la noi în vizită. Intr-adevar, stilul aces- 
fiim este însuși omul care l-a creat. O 
goare caligrafică, elegantă. dar nu rigida. o 
soxritualitate fină, mentalitale neangajantă şi 
“tașata ce amintea de Montaigne („Je n'en- 
saone point; je raconte“ — nu invâţ nimic pe 
“smeni, povestesc), o asceză jansenistă in 
“ma, acută, lucidă, amuzată descriere a vie- 


ţii, chiar a episoadelor ei tragice. Aproape 
voltairiană. Desigur. așa este și acest film 
omul însuşi e aici stilul, pregnant și incon- 
tundabii. Preluind,. parcă, din „Candide“ ex- 
punerea detașata a faptelor în care autorul 
cu un umor delicat, înțelept chiar, n-ar fi de- 
loc implicat, practicind o deposedare a ima- 
ginii de orice artificii, reducind-o la desenul 
definitoriu (nu fusese oare, la începuturi 
Romm desenator?). menţinind actorii în re- 
gistrul intimităţii fără afectare, în sotto voce, 
Romm mizează pe cea mai puternică vina 
creatoare a sa, aceea a atitudinii morale tole- 
rante, dar necoruptibile. E un incoruptibil 
acest stilist ales, ce descoperea, odată cu re- 
gizorul Welles, forța expresivă în alb-negru a 
focalei scurte administrată unei puneri în 
scenă in adincimea cadrului, așa-zisul pe 
atunci „montaj în cadru“, storcind din umbre 
semnificaţii de atitudine morală. O logica 
strictă, cartesiană, dar o tandrețe cehoviana.. 
Un eseist tolerant-moralizator ca Montaigne 
(„Que sais-je?'), dar şi un povestitor nonșa- 
lant ca Voltaire... De ce nu un Gogol, un 
Dostoievski ?... in orice caz un lucid al spu- 
mei civilizaţiei europene, din familia spirituală 


schiță de portret 


Nealesul capodoperei, dar... 


D.. excepțional (adica, de excepţie 
ce nu confirma regula) în fața Cinematecii: 

— Cu ce se ocupă, scumpi, o „secretara 
se platou“? 

— Ei, dragă, și tu acum... Nu știu. Probabil 
pastrează secretele actrițelor de pe platoul de 
“mare. 

— „Pilot de formula |"... Asta ce maşină 
conduce? 

— E vorba, cred, despre prima formă 
se-automobil... Rabiele alea vechi, de la stir- 
stul secolului trecut, cu felinare in loc de fa- 
"a. cu spite ca de căruţa. 

— Şi ce poveste de-amor crezi că se poate 
ga intre-amăriţii aștia doi, scumpule? Pros- 
"> Un bărbat și o femeie, auzi tu: titlu de 
“m! Da-mi programul, luâm bilete la altul... 

Aşa ajunge lumea bună, bună, bună (avidă 
pentru un film „de francezul ăla grozav: Le... 
Le . Leluş“... „ala care-a luat premiu la Ka- 
ses, sau Maro-Kanes, lingă Mediterana un- 
Ševa, naiba ştie") să vada... Alt bărbat, altă 
'emeie. Cei mai stilaţi caută un video de oca- 
ze pentru Un bărbat şi o femeie, după două- 
zeci de ani, cu gindul (surescitant!) că filmul 
= tacut pentru tineri în virstă de peste doua 
secenii 

Nu-i vorba despre o glumă într-un eseu ci- 
"ematografic. Sau, este vorba. in măsura în 
zare viața pare uneori o glumă buna, de care 
“care așteaptă sa ridă el mai la urma, Și tot 
asteaptā, şi tot aşteaptă, pină la urma scapa 

„ma, sau Cirma, sau turma șterge urma, și 

t așa... Nici de maliţie „superioară“ nu-i 
„orba. Sint bancuri la fel de serioase şi dupa 

suta de ani. O ştim de la Nenea lancu și de 


© Escrocii (Il Bidone, 1955, in regia lui Fe- 
senco Fellini). Film prin care, la finele primei 
sale etape de creatie, dominate de celebrul 
La Strada, Fellini continuă să-si diversifice pa- 
eta tematică și stilistica. Merge de asta-data 
mai departe. pe firul Vitelloni-lor, pregătind 
apogeul din La dolce vita și — în perspectivă 
— seria care a condus de la (să zicem) Roma 
hui Fellini la mai recentul Ginger și Fred. E fi- 
ra de analiză a delirului citadin, fie el me- 
”opolitan ori provincial, derulind în viteză 
Cħipuri şi fapte, în ritmuri tot mai îndrăcite, 
ca într-o enormă și grotescă petrecere gene- 
rală, în care și bunii şi râii încearcă să-și 
iece amarul. Fără să strălucească în vreun 
šei, Ii Bidone interesează tocmai ca ilustrare 
a modului cum o operă de plan doi a unui 
mare artist ii oglindește preocupările şi obse- 
sie, anunţind creaţiile majore. Filmul experi- 
mentează în două direcţii, în conformitate cu 
structura” duală a vieţii protagoniștilor: 
intr-o alternanță de contrarii, atmosfera che- 
“utoare la care m-am referit lasă periodic lọ- 
cul tăcerii austere din jurul mizerabilelor gos- 
podării de la țară, teatru al farselor ticluite de 
escroci. Această a doua direcţie, un fel de re- 


răi pentru a trdi; 
"de Claude Lelouch 
“Cu Candice Bergen 
“şi Yves Montand 


7 


vers tragic al primeia, va fi tost cea care l-a 
făcut pe Sadoul să socotească II Bidone (in 
„Istoria“ sa) „O poveste în genul lui Gogol! și 
al «Sufletelor moarte», fabulă amară, dar nu 
deznădăjduită”... 

e Jeremiah Johnson (1972, în regia lui Sid- 
ney Pollack, cu Robert Redford). Film con- 


Un film 
cu care 
rămînem,. 
(Noud zile 
dintr-un an 
de Mih 
Romm) 

cu Alexei 
Batalov 

şi Tatiana 
Lavrova.) 


a unor Eisenstein, lutkevici, Ermier. 

Filmul acesta e incărcat și de sentiment, 
dar acesta provine din expunerea ideii. Senti- 
mentul trece prin camera rece și aspră a ra- 
țiunii din creierul nostru mult solicitat astazi 
de imagini, şi întrebarea se pune: oare 
această asceză, jansenismul acesta manifest, 
increderea absolută în idee vine în ajutorul... 
spectacolului? Efectul acesta de distanțare, 
brechtian poate (împărțirea în capitole, sec- 
venţe, zile) nu dăunează acceptării de câtre 
spectator a demonstrației? Apariţia ulterioară 
a filmelor unor autori contemporani create pe 
aceeași filieră a detașării din „Candide“, mai 


ia Dante și de la alţii... Dar, eu berbant și tu 
femeie mergem la Alt bărbat, altă femeie la A 
văi pentru a trăi sau pur și simplu la Un bār- 
bat și o femeie și ne regăsim pe ecran, bi- 
ne-mersi în zbuciumul nostru fulgerat de bu- 
curii, în bucuria noastră întreruptă de neno- 
rociri, în indiferența noastră discordantă, in 
diferența dintre noi, în dragostea noastră 
amară învelită în poleială franceză. Toble- 


- ro(a)ne in tomberoane, bade loane! Mergem 


struit pe toate datele pitorescului, ale luptei 
dintre om şi natură pe de o parte, dintre albi 
şi pieile-roşii pe de alta. insă cu fineţea dis- 
cretă care a făcut din el regizorul vizibil mai 
puţin în ingeniozitatea mizanscenei şi mai 
mult în sondările psihologice laborioase, Sid- 
ney Pollack a subminat sistematic latenţele 
de spectaculozitate ale acelor premize și a 
urmărit — dincolo de păţaniile efective ale 
eroului — schițarea unei embleme simbolice 
(nu fără legătură cu „profetismul“ prenumelui 
din titlu): existența umană ca rezistență im- 


potriva adversităţilor, ca victorie a inteligenţei ] 


și bunului simţ. Altfel, naraţiunea are un as- 
pect realist, în care se integrează perfect 
semnalele celuilalt registru (faptul că, găsind 
faimoasa pușcă din acele locuri, Jeremiah e 


ales a școlii germane postbelice, filmele lui 
Fassbinder sau Herzog, unele din filmele 
noului val (Godard sau Eustache), au validat 
procedeul filmic, similar celui literar. Dar 
aceștia au adus o privire mai crudă, mai 
neiertâtoare. implinind transferul de element 
spectacular şi mărind, astfel, satisfacția parti- 
cipării. Oricum, prin Nouă zile dintr-un an 
Mihail Romm a împlinit o operă, de un stil 
aparte cu o creaţie de virf a acestui stil, adu- 
cind, astfel, o mărturie despre un om, un ar- 
tist-cetățean, un comunist intelectual, un 
umanist european. Un om cu care răminem, 


Savei STIOPUL 


la film, fie și doar să pricepem ce este o se- 
cretară de platou, ori să vedem cum arătau 
odată dagherotipurile trecute de francezi 
peste Atlantic, pentru a ajunge în Vestul sål- 
batic. Părâsim sala de proiecție fâră a lămuri 
prea bine funcţia secrețarei, ignorind, enfin, 
aparatul de fotografiat cu șnur şi perdeluțe 
negre, însă aflindu-ne mai aproape, mai tole- 
ranţi, poate mai înţelepţi... Nu știu daca vo- 
lens ori nolens, „amatorul“ Lelouch (mai co- 
rect, îndrăgostitul de artă cinematografică 
pină la contopirea cu ea), regizorul, scenaris- 
tul şi operatorul, autorul total Lelouch, docu- 
mentaristul eclectic prin definiție, ajuns, pa- 
radoxal, să idilizeze imaginea luată din plein 
air, rămîne cu noi pe peliculă, ne ecranează 
zgura existențială, nu cu excepționalitatea 
unora din cele mai „artiste“ cadre din istoria 
tilmului color, nici cu faptologia senzațională, 
abitir căutată în junglă, în Far West, în Am- 
sterdam, în Alpi sau intr-o tabără de merce- 
nari, nici cu meseriile (imposibile, tu!) alese 
ostentativ parcă, drept reclame pentru reci- 
Clarea doctei ignoranțe. Nu epatarea face 
priza la Lelouch, deși ea, sigur, distrage aten- 
ţia spre delectarea, într-un fel, gratuită, insi- 
dioasă, ameţitoare ca o şampanie numai 
spumă (a zilelor, à la Boris Vian, dar perce- 
pută cu o magică limpezime, ca-n visele lui 
Nerval), o șampanie care, odată sorbită, nu 
decantează esențe, ci lasă doar un gol mârgi- 
nit de-o transparenţă. Dar oare prin ce se 
poate scruta mai profund eternul omenesc 
decit printr-o. transparență bună conduca- 
toare de ideal? Asemenea unui Nastase care 
n-a ciștigat vreodată Wimblendonul, Lelouch 
nu pare a îi alesul capodoperei. Ceea ce nu-l 
face mai puţin post decit oricare clasic al 
marelui ecran. Pentru etfuziunile lui lirice, 
pentru neputința de-a părăsi stilul spectacu- 
los al operatorului în favoarea smeritei gravi- 
taţi a mizanscenei, pentru vocaţia de a se re- 
peta, il îndrăgim pe Lelouch mai mult decit 
pe oricare dintre filmele lui. Precum copiii 
care- nu obosesc niciodată să asculte mereu 
aceeași poveste... 


Daniel DANIEL 


un „ales“; gradul sáu de „iniţiere“ în tainele 
indienilor; „premoniţia” nenorocirii în clipa 
cind traversează zona unde sălășluiesc spiri- 
tele marilor vraci; ș.a.m.d.). 

e Onoarea pierdută a Katharinei Blum 
(1975, în regia lui Volker Schlöndorff). Tran- 
spunere ultrarapidă şi fidelă pe ecran a micu- 
lui roman publicat de Heinrich Boll în 1974. 
Și cartea și filmul au impresionat la data res- 
pectivă prin virulenţa atacului la adresa pre- 
sei de scandal vesteuropene. După un dece- 
niu și ceva, cind ecourile primului impact 
s-au stins, intenția protestatară a filmului se 
dovedește tezistă peste măsură. În schimb, 
iese la iveală un sens mai calm şi mai general 
al aventurii trăite de biata Katharina. Rele, 
agresive, evenimentele dau — ca să zic așa 
— buzna peste ea şi trag brusc cortina care-i 
adăpostise pină atunci viața banală, măruntă, 
standardizată. Şi ce se poate vedea acolo? 
Ideea de interes a filmului aici apare şi ea va 
fi bine exploatată: Katharina duce o existență 
cuantificabilă. Cărţile din casă pot îi ușor nu- 
mărate (două de dragoste, trei polițiste și 
două biografii, dintre care una a lui Napoleon 
— „literatură tipic mic burgheză“, cum se 
spune la percheziție), drumurile pină la fami- 
liile unde lucrează sint fixe (șase kilometri, 
opt, patru...). Văzind în asta o miză a filmului, 
am putea eventual interpreta corectitudinea 
funcţională a regiei (dacă nu cumva speculez 
in exces!) drept un mod „subtil“ de adecvare 
a mijloacelor stilistice la problematică. Bi- 
neințeles, cu toate riscurile de rigoare!... 


lon Bogdan LEFTER 


Un eveniment al anului cinematogra- 
fic '87 a fost Festivalul Internațional al Filmu- 
lui de ia Cairo, aflat acum la a 11-a ediție: 60 
de țări participante, 227 filme (trimise de stu- 
diouri celebre, dar și de altele mai puţin cu- 
noscute sau quasinecunoscute, cum ar fi 
cele din Siria, Thailanda, Malaezia, Zair, Ma- 
dagascar, Etiopia, Camerun); o atenţie spe- 
cială acordată filmului de copii (în concor- 
danţă cu explozia demografică); un accent 
pe filmul feminin — retrospectiva Mai Zetter- 
ling (în concordanţă cu explozia feministă); 
un festiva! al festivalurilor (marile filme de la 
marile festivaluri). „medalioane“ de maeștri 
(Fellini);. un set de filme din producţia autoh- 
tonă recentă; o antologie cinematografică 
proprie; o largă manifestare de simpatie pen- 
tru artiștii locali (așteptați pînă după miezul 
nopții în- fața cinematografelor de cohortele 
admiratorilor); o relativă desfășurare de vede- 
tariat internaţional (actori precum Gendvidve 
Page, Michel Piccoli, Beata Tyszkiewicz, Anita 
Ekberg, Nastassia Kinski, dar şi regizori-star 
cum ar fi Peter Wise, superaplaudat, oriunde 
s-ar duce pentru West Side Story sau Sune- 
tul muzicii, filme văzute și răzvăzute, căci. să 
nu uităm, sintem în ţara in care filmul muzi- 
cal a făcut şi face ravagii). 

Festivalul a beneficiat și beneficiază de fas- 
cinaţia exercitată dintotdeauna de piramide, 
Nil, Valea regilor, templele soarelui, mumii, 
tezaure faraonice etc. etc. În ultimii ani, 
această atracţie sporește datorită unui „val 
de egiptomanie“ tradus, practic, prin record 
turistic mondial, avalanșă de specialiști din 
toate colţurile pămintului, colindind în lung 
şi-n lat deşerturile cu scanneruri și cu rada- 
ruri; ploaie de oferte adresate de fundaţii ce- 
lebre preocupate să salveze cutare trezor 
amenințat de vint, de soare, de lilieci (de 
exemplu fundația Paul Getty care a jurat să 
redea omenirii mormintul Nefertitei atacat de 
sare; din cauza asta, la fața locului se află cel 
mai mare expert în microorganismele peşteri- 
lor, japonezul Hideo Arai ș.a.) În consecinţă, 
piramidele sînt mai mult decit oricînd auscul- 
tate, radiografiate, tomografiate. Sfinxul e îm- 
bibat de răşini (și abandonat — ce-i drept — 
la mijlocul acţiunii). Noile promoţii de arheo- 
logi pledează, mai vehement decit oricind, în 
favoarea satelor pierdute printre dune, pentru 
că noul tip de egiptologie, mai puţin specta- 
culară, e preocupat nu atit de necropolele re- 
gale cît de „viața de zi cu zi“ a acelora care 
au ridicat, la propriu, piramidele. Cum? După 
ce planuri? Cu ce putea fi ridicat atunci un 
obelisc de 400 tone? Vechile intrebâri rămin, 


-în continuare, pe tapet. 


Bineinţeles că „voga egipteană“ are și alte 
explicaţii decit interesul pentru soţia favorită 
a lui Ramses al il-lea, frumoasa Nefertiti 
Egiptul e un punct strategic a cărui insemn 
tate nu mai trebuie demonstrată. E o „piaţă“ 
care se naște, care promite mult și de aceea 
e și curtată cu asiduitate crescîndă de viitorii, 
posibili „parteneri de afaceri". Vizavi de hote- 


tul Semiramis-intercontinental, de pildă, se 
înalță noua clădire a Operei, neterminată 
incă, dar splendoarea edificiului se ghicește 
şi de după schele. E un cadou făcut munici- 
palității de nu știu care concern japonez. 
. Festivalui, spun, captează și bucuriile turis- 
tice și interesele „egiptomaniei“. Ca și econo- 
mia, filmul egiptean caută deschideri, con- 
tacte, conexiuni cu marile cinematografii ale 
lumii. Deschiderea festivalului cu interviu e 
desigur o reverență în fața celui mai impor- 
tant fiim al anului, dar nu-i numai atît. Filmul 
lui Fellini e produs de Ibrahim Moussa, unul 
din cei mai influenți producători locali care, 
după un lung stagiu în California și citeva re- 
ușite financiare în Europa, vine la conferința 
de presă să anunțe ~ ştirea vrea să fie o 
bombă — o nouă coproducție care va da de 
lucru studiourilor egiptene. Cum în partea lo- 
cului simțul familiei (vom vedea asta și pe 
ecran) e foarte dezvoltat, Nastasia Kinski, so- 
ţia producătorului şi, ca să zic aşa, marca fa- 
bricii,- e prezentă ca să susțină proiectul cu 
frumuseţea persoanei sale fizice, cu gloria sa 
de star și cu felurite mărturisiri despre ferici- 
rea conjugală şi maternă. 

Croit pe măsura Cannes-ului și a Veneţiei 


de pe Coasta de Azur sau din lagună, festiva; 


maximă ambiţie pe plan local (Ministerul Cul- 
turii, Ministerul Informaţiilor, Radio, Televi- 
ziune, Camera „of the Film industry“ etc); dar 
şi o seamă de contribuţii mai mult decit bine- 
voitoare din afara graniţelor, precum şi din 
partea unor ambasade, printre care Amba- 
sada ţării noastre care n-a făcut doar dili- 
genţe, ci a depus suflet pentru ca cinemato- 
grafia noastră să fie reprezentată cu un nu- 
măr maxim de filme (trei) și în cel mai bun 
context, În consecinţă, pe ecranele din Cairo, 
n cele mai moderne săli, au rulat cu succes: 


răgaz de Şerban Creangă. Este cazul aici să 
ne exprimăm gratitudine faţă de directorul 
festivalului Saad el Din Wahba, față de secre- 
tarul! general artistic Mary Gadban, față de 
secretarul generali executiv Soheir Abdel Ka- 
der, şi nu numai... 

Deviza festivalului, înscrisă în articolul 1 al 
Regulamentului său, este: „o mai bună cu- 
noaștere între naţiuni prin intermediul filmu- 
lui ca artă și ca industrie”. Tentaţiile oferite 
în acest scop nu sînt mici. De la Good mor- 
ning Babilonia de fraţii Taviani, la documen- 
tarul Mama Tereza, de ia Speranţă și glorie 
de Boorman la Numele trandafirului i J.J 
Annaud, de la Cazul Moro la ultimele pro- 
ducţii ale studiourilor chineze — și cite al- 
tele? — totul ar trebui hăpăit, dar nu se 
poate. Majoritatea ziartiștilor străini își aleg 
— normal — un festiva! văzut din unghiul ci- 
nematografiei gazdă. 

Ce vedem? Ce înțelegem privind, în salonu! 
Harun al Rașid (adecvată denumire), Pano- 
rama filmului egiptean? 


dar neavind nici experienţa şi nici resursele 


lul a presupus conjugarea unor eforturi de 


tunecare de Alexandru Tatos, Un oaspete 
la cină de Mihai Constantinescu și Clipa de 


festivaluri: Cairo 


0 modernitate în stil propriu 


În primul rind vedem cite ceva din tradiţiile 
unei cinematografii care s-a născut la Ale- 
xandria, dar s-a statornicit, în preajma impu- 
nerii sonorului, la Cairo, acolo unde banca 
Misr a fondat „Societatea Misr pentru teatru 
și film“. Vedem izvoarele filmului egiptean. 
Care sint aceste izvoare? 

e Drama hipersentimentală, adică melo- 
drama, mai ales melodrama inspirată de ca- 
tastrofele „căsătoriilor din interes“, şi de iubi- 
rile blocate de ranguri sociale (o țărancă mă- 
ritată cu un proprietar funciar, un beduin în- 
drăgostit de o citadină etc.). Decalajul ierar- 
hic îi. distruge pe împricinaţi, dar, de multe 
ori, dragostea iese triumfătoare, nu pentru că 
amorezaţii ar avea forța să treacă peste stăvi- 
lare, ci pentru că norocul — soarta! — aran- 
jează ca bogaţii să sărăcească, iar oropsiţii 
să urce scara demnităţilor. Youssef Wahby 
este, la acest capitol, cap de şcoală și trama 
filmului său Bent zawat (Fata bogaţilor) 
poate fi considerat formulă-tip: fiica pașei se 


Forau s-a deschis la cinema Metro cu 
intervista. Din echipa filmului, la gală, a fost 
de față Anita Ekberg care s-a străduit să-și 
conserve, pe cit se poate intactă, imaginea 
reprodusă la televizorul din film. Filmul din 


film e La Dolce vita. Prin urmare, aceeaşi: 


coamă platinată azvirlită peste umerii la fel 
de albi, la fel de goi, dar mult mai pufoși. Nu 
importă! Anita E. urcă vitejește pe scena înțe- 


- sată de invitaţi, urcă înfășurată într-un sari al- 


bastru și răspunde la ropotele de aplauze ca 
„atunci“ tăsindu-şi capul pe spate, arătindu-şi 
toţi, dar absolut toţi dinţii. Publicul în delir. 
Cind va fi stripată. Nastassia Kinski va urca 
treptele cu sufletul la gură şi cînd va ajunge 

pe podium se va repezi gen, la să ca s-o îm- 
Prahsads şi să-i sărute, mîna. În seara ga- 
lei am crezut că Nastassia K. reprezintă noua 
generaţie care... A doua zi, la conferința de 
presă, am înțeles că omagiul era adus fe- 
ricita soție a producătorului egiptean Ibrahim 
Moussa. Acolo unde producători versaţi ezi- 
taseră, el a îmbrățișat riscul fără să clipească. 
De la premieră, la Cannes, interviu dovedise 
că nu e, așa cum se prevăzuse, doar un suc- 
ces de prestigiu. Cind i-a sărutat mina, Nas- 
tassia K. plingea de recunoștință. 

În învălmășeala uverturii, după multele suiri 
şi coboriri pe scenă, după prezentări, salu- 
turi, discursuri etc., în fervoarea galei, care 
umplea ochi cea mai frumoasă sală din oraș 


indrăgosteşte de un arhitect oarecare, pașa 
se împotrivește, căsătoria nu va avea loc de- 
cit după ce pașa nu va mai fi paşă. 

e Muzica intercalată cu sau fără noimă, in 
subiecte istorice sau contemporane, în drame 
sau comedii. Cintecul a adus pe platouri cin- 
táreți celebri ca Abdel-Wahab sau Oum Kals- 
soum; cintecul face din subiect un pretext, 
cintecul umple sălile de cinema, declanșind 
„lovituri financiare”. 

e Farsa susținută de actori de maximă po- 
pularitate, cum ar fi Ismail Yassine, supranu- 


' mit Fernandelul egiptean. Povestiri candide, 


agrementate cu melodii populare, fără prea 
mare ştiinţă a gag-ului. dar animate de o 
poftă — s-o numim nastratinică — de joc și 
de-a joaca. 

De-a iungul anilor, mulți critici şi-au risipit 
ironia în faţa naivităţii unor asemenea surse 


“care au dat şi mai dau incă naștere unor peli- 


cule frapante prin ingenuitate Un anume 
context istoric merită să fie pus în discuţie cu 


construită în stilul californian al anilor 30, în 
apropierea mulțimilor chicotind - voioase în 
fața cinema-ului şi în spatele cordoanelor or- 
dinei publice, în acea atmosferă surescitata, 
interviu pierde. Nuanţele şi aluziile lui cer re- 
culegere. Deschiderea unui festival poate fi 
orice, numai reculegere, nu. Revăzut în 
liniște, „Ja sală“, interviu devine la fiecare 
proiecţie și mai fascinant. De fiecare dată îl 
priveşti cu teama că se sfirşește și la finele 
fiecărei secvenţe îţi vine s-o dai înapoi. Me- 
reu senzaţia că iar şi iar ţi-a mai scăpat ceva. 

De ce interviu? interviu pentru că regizorul 
(evident, film autobiografic; Fellini povestește 
cum a intrat el la Cinecittà şi cum a cunos- 
cut-o el pe Masina interpretată aici de Jes- 
sica Lange, singura figură care nu face parte 
din „Circ“, din cauza asta vrea mereu să 
plece și la sfirşit, chiar se suie la volanul mi- 
nusculei sale mașini care, bineințeles, nu 
pornește). regizorul, spun, acceptă — deși în 
general nu acceptă— să.dea un interviu, dar 
de data asta e vorba de echipa televiziunii ja- 
poneze. Ce contează că reporterița cu ochi 
bridaţi pune întrebări stupide? 

interviu este, deci, o confesiune, dar ca 
toate interviurile din această lume, sugerează 
F. e o confesiune ipocrită. Cinecittà nu-i de- 
cit un pompierism în plus, iar ei, cu mic și 
mare, nu sint decit clovnii care nici măcar nu 
mai lucrează într-un stabiliment cu elefanţi 


riscul de a diminua sarcasmul, dar cu satis- 
facţia de a înțelege ceva mai bine condiţia 
unei cinematografii apărute și formată într-o 
zonă dominată nu numai de analfabetism, 


dar şi de forța unor prejudecăţi greu de dis-. 


locat. Naiv sau mai puţin naiv filmul „în sine“ 
a fost aici (şi rămine) o sfidare a conservato- 
rismului. La început el, filmul, a fost-respins 
pentru că „făcea rău la ochi“; apoi pentru câ 
tulbura minţile (în. cartierele populare un 
funcţionar plimba un lung băț pe ecran şi ex- 
plica ceea ce trebuie înțeles, cu toate că nici 


cu o periferie în care capra mânincă hirtie, 
numai acela poate să nu înțeleagă că filmui a 
fost, şi din fericire trebuie să râmină, un ali- 
men! popular. 4 

Asta nu înseamnă cantonarea în rețete 
populiste. Satisfacţia de a gira partea exotică 
din coproducţii ca Quo vadis, Pămintul farao- 
nilor, Cele zece porunci etc. acoperă şi ea 
doar o mică parte a ambițiilor unei cinemato- 
grafii care a cunoscut și experiența neorea- 
listă (Kamal Selim) şi explozia filmului anti- 
colonial (Jos colonizarea; Un om in casa 


„O mai bună cunoaştere între naţiuni, 
prin intermediul filmului ca artă 
si ca industrie“ 


el nu prea pricepea despre ce anumee 
vorba); apoi, fi'mul a fost respins „pentru ca 
exercită o influenţă proastă asupra femeilor” 
(spectacole speciale doar pentru femei). Tim- 
pul unor asemenea reacţii e revolut. Specta- 
torii nu se mai ridică de pe scaune, ca pe 
timpuri, ca să prindă hoţul de pe pinza. Cairo 
are însă 14 milioane locuitori şi numai cine 

a ibila aglomeraţie a acestei me- 
tropole cu zgirie nori „ca la New York", dar și 


de-adevărat. („Circul, propriu-zis a plecat in 
Sicilia!”). 
E o mărturisire indulgentă, plină de compa- 
siune (și autocompasiune); o memorialistică 
tandră și solidară cu o breaslă specializată în 
fabricarea mirajelor, cu zugravii care — iată-i 
— cocoţaţi pe fringhii, pictează cosmosul 
(pentru o superproducţie) şi spun măscări. 
Tot ceea ce va provoca „sentimente nobile“ e 
fals. Lacrima tinerei mirese e picurată, la col- 
tul ochiului, cu pipeta; mirele e învățat cum 
să alerge în întimpinarea alesei sale, iată-l to- 
păind, braț la braţ, cu regizorul. „Suride! Su- 
ride!" ţipă regizorul, dar ginerică nu poate sa 
alerge şi să suridă în acelaşi timp. j 
Plimbarea prin Cinecittă este, deci, turul 
unei insule a scamatorilor: castele de mucava 
ruine proaspăt construite, indienii cu pene 
ornamentale, la pindă după stinci de carton, 
în așteptarea unei prestări de serviciu, un 
western spaghetti, natural. Niagara vijiie. Ni- 
mic nu lipseşte din Italia, spune cineva. Viva 
Vitalia! ţipă corul venit în întimpinarea vizita 
torilor emoţionaţi. În planul următor, apare 
din senin un asin. Dobitocul încâpţinat nu 
vrea să părăsească asfaltul și autobuzul ulti- 
mul tip, nu mai poate avansa. Viva Y' Italia! 
Nu e „doar“ un circ. E un circ in dezafec- 
tare.. Prestidigitatorii şi dresorii au obosit, nu 
mai au chef. nu le- mai convine. Minusculii 
trebâluitori mătură, aleargă de colo-colo, 
aduc băuturi râcoritoare, dau figuranţilor 
prinzul la cutie, şi divei oul crud care ţine loc 
de mic și mare dejun, dar regizorul e în criză 
de nervi. | s-au promis elefanți adevăraţi (me- 
. reu elefanții, prima amintire de la Cinecittà a 
lui Fellini) si iată ca elefanții de-acum cad 
mereu, peniru că sint desenaţi pe panouri și 
regizorul scirbit de artificiu urlă și ameninţă 
că o să plece în țara elefanților vii, adică in 
RF.G., iar producătorul, săturat și el, răc- 


noastră) și ucenicia californiană (în primul 
rind cu Chahine, cel mai notoriu regizor 
egiptean. propulsorul lui Omar el Cherif, de- 
venit Omar Sharif și autorul mult discutatului 
Adio, Bonaparte, prezentat în '85 la Cannes). 

Care e configurația modernă a filmului 
egiptean? Să schițam citeva din filmele Pano- 
ramei. 

Letter to God de Kemal Ateya. Copilăria 
unui băiat şi a unei fetițe, povestită, la ince- 


Condiţia femeii. 


(în concordanță 
cu emanciparea), 


condiția copilului 
(în concordanță: 


cu explozia demografică) 


nește că nu o să mai tacă cinema never, ne- 
ver, never; cam așa zbiară și durdulia diva 
(concubina, zice unul de pe margine) din ru- 
lota cu canapeluțe și voaluri roz-bonbon. Nici 
ei nu-i mai ajunge rolul de zeiță cocoțată pe 
spinarea elefantului mascat de ciucuri; super- 
producţia destinată Orientului (beduini, cen- 
turioni, maharajahi, bacante, cadine) a inva- 
dat studioul. Şi diva „se resimte". 
Bineinţeles că niponii nu înțeleg nimic. Bi- 
'-neinţeles că reporterița cu ochi bridaţi in per- 
petuă uimire, va pune mereu întrebările ei 
stupide. Regizorul — care-nu-acordă-inter- 
viuri televiziunii din ţara lui Sony, ei, da, îi 
acordă, Mai mult. Pentru acest interviu el, 
| Regizorul. il va scoate din apele lui pe ex don 
| Juan, pe Marcello care la ora de faţă n-are 


Marcello şi 


sub aceeași 


put, la indicativul prezent, apoi, pe măsură ce 
trec anii, derulată în flash-back (flash back-ul 
— o modalitate predilectă pentru a explica şi 
răsexplica). Copiii aparţin unor familii însta- 
rite, dar fetița, contrar obiceiurilor casei, se 
joacă pe stradă și cind apare el, băieţelul, 
alergindu-i în intimpinare, e lovită de un au- 
tomobil și condamnată la amnezie. S-au fā- 
cut mari. Fetița e acum o domnişoară-copil 
care nu încetează să stringă în brațe papușa 
adorată. Băiatul e titrat. Urmărit de remuşca- 
rea accidentului din copilărie, îi cere mina și, 
finalmente, se căsătoreşte cu fantoma unei 
mirese. Filmul e povestea diferitelor încercări 
(anchete, reconstituiri, consultări medicale, 
letter to god) de a aduce la viaţă o făptură 
rămasă în anii primei copilării. Cînd toate 
tentativele eşuează, apare el, pruncul născut 
împotriva tuturor preceptelor obstetriciene. 
Cind mogildeaţa dă primul chiot, soția-copil 
se trezeşte, renunţă la păpușă, iși ia băiatul 
în braţe şi incepe să facă primele gesturi ale 
maternităţi, adică ale vieţii adulte. 

S-a stirșit cariera sacagiului de Salah Abou 


„Seif. Sacagiul e, de fapt, un păzitor al cișme- 


lei. Femeile fac-zilnic coadă în fața robinetu- 
lui salvator. Cele tinere și frumoase îi fac 
semne, dar sacagiul nu le vede. El vede 
(flash-back) numai pe soţia adorâtă, moartă 


acum zece ani la nașterea băiețelului (copiii 


consolării sint întotdeauna baieţii). Soacra 
oarbă îl îndeamnă să se recâsătorească. Fe- 
cioara din vecini îi aruncă priviri încărcate de 
iubire, dar el nu vede și nu visează (visul, alt 
laitmotiv) decit pe ea, pe răposată. Un bărbat 
intervine în viața acestui cămin făra femeie, 
un chefliu care visează (vis propriu-zis) la 
vampa cartierului, dar decedează (moartea 
prezentă la tot pasul) inainte de a-și îndeplini 
dorința, dezvâluindu-și prin deces, adevărata 
profesiune. Cioclu! Presat de dificultăţi finan- 
ciare, sacagiul e obligat să accepte postul ră- 
mas liber. Tatăl „fecioarei din vecini” o mā- 
rità cu „un bâiat de condiţie”, dar în toiul 
nunţii, mirele iși dă arama pe faţă și fostul 


-sacagiu aleargă in apărarea celui ce n-a vrut 


să-i fie socru. Final deschis. 

imposibil de Hussein Kamal. Ce e imposi- 
bil? imposibil! e să trâiești linga-o nevastă ne- 
pieptănată, labărţată, care se scoală ţipind la 
copii, la slujnică, la lăptar. Imposibil! e să ma- 
ninci, în fiecare miercuri, aceeași supă de 
zarzavat şi să auzi, în fiecare dimineaţă, câ 
lăptarul pune apă în lapte. Imposibil e să te 
îndrăgostești de o femeie de afaceri extrava- 
gantă cu părul scurt și țigaret enorm, care-ţi 
oferă whisky învirtind un resort și iată, barul 
secret și iată rotocoalele de fum invadind in- 
câperea și iată și melodia cu ritm agitat menit 
să sporească atmosfera atrodiziacă. Imposibil 
e să nu te îndrăgostești de o frumusețe cu- 
minte, blonda. discretă, dulce, adusă de un 
concurs de imprejurări în calea ta, arhitect de 
renume. Ea, blonda povestește cu privirea 
plecată (flash back) istoria căsătoriei ei nefe- 
ricite (sora s-a stins și mama a obligat-o să ia 
în căsătorie propriul cumnat). Imposibil e ca, 
primind vizita acestei suave creaturi, să n-o 
faci să-ţi viziteze buildingul ridicat după pla- 
nul tău şi intrind intr-un anume apartament 
să nu faci proiecte cum va arăta tapetul și ce 
culoare vor avea perdelele. Ce culoare preferi 
scumpă vizitatoare? 

Fuga din azil de Mohamed Radi. O tinără 
teleastă este martora, fără voie, a unei crime. 
Meseria şi notorietatea ar ajuta-o să facă pu- 
blice cele văzute, dar fratele — un influent 
om de afaceri — prevede totul și o închide 
intr-un azil de boli mintale. Şocuri electrice, 
„Spălarea creierului“. in jur, tot felul de bol- 
navi reali sau închipuiţi. Victime politice. De- 
ținuţii o ajută să evadeze. Unde? Toate dru- 


altă pretenţie decit să fumeze trei pachete pe 
zi și să moţaie in pauze. Dar nu! Niponii sint 
dinamici, sint eficienţi, ei vor acum nu numai 
un interviu cu regizorul care-nu-dă-interviuri, 
ci și un spot publicitar și Marcello va sta, li- 
teralmente, în cap și va scoate (de presupusa 
plăcere) strigăte guturale, adică, vai, vai, ce 
bune sint aceste țigarete nipone; și niponii 
nu se mulțumesc doar cu atit. Ei o vor și pe 
junonica Anită („in Japonia nu există aseme- 
nea femei“) și regizorul-care-nu-dă-interviuri 
îl ia pe Marcello şi îl duce val-virtej pe via 
Appia, la ea. Dar ea nu vrea să deschida 
imensele porţi blindate și cind întreabă la in- 
terfon: „Cine-i acolo?", și cînd i se răspunde: 
„Sono io, Federico" ea e chiar mirată: „Care 
Federico?"... 'Şi, acum, niponi și neniponi sint 


Anita după aproape treizeci de ani. 
baghetă. în 


Interviu 


Nastassia Kinsi 


murile sint păzite. Tinăra femeie povesteşte 
despre grozăviile care se întimplă la azil, dar 
cei care-o ascultă n-o cred. Cei care o cred 
n-au posibilitatea s-o ajute. A! doilea rapt. A 
doua reinternare. A doua tentativă a victimei 
care a învăţat că, pentru a fi crezută, trebuie 
sa aducă probe obiective. in speţă, fotografi- 
ile tuturor morţilor declaraţi, dar ei nu sint 
morţi, sînt ascunși în pavilionul izolaţilor, de 
stăpinul clinicii, medic asasin. Protagonista a 
devenit și ea un mort fictiv, dar un mort care 
pregătește actul justiţiar. 


Scriitura filmelor este, în general, acade- 
mică. De foarte multe ori scenariul este tribu- 
tar nuvelei, iar replica se revendică de la tea- 
tru. Personajele provin, de obicei, din stratu- 
rile mijlocii ale societăţii, iar tema obsesivă 
este salvgardarea unei familii (o familie alcă- 
tuită din trei generaţii) care nu mai poate res- 
pecta tabuurile ancestrale, dar nici nu se 
poate adapta unor modele de import. În cen- 
trul dramelor, aproape intotdeauna tinerii: ti- 
nerii de la țară dezrădăcinaţi de oraș, tinerii 
muncitori față-n față cu dificultățile econo- 
miei moderne, tinerii absolvenţi de universi- 
tate în câutarea unui job. Tineri și tinere, fe- 
tele fiind, firește, purtătoarele de cuvint ale 
unei duble emancipări. Este o emancipare 
dorită, dar privită cu circumspecțţie şi cu mo- 
deraţie. 

Femeia egipteană, ca şi cinematografia 
egipteană, vrea să fie „modernă“, dar în stilul 
său. 


Ecaterina OPROIU 


toţi în livingul vilei. La televizor „se dă“ La 
Dolce vita. E chiar secvenţa de la Fontana di 
Trevi. Ea și-a lăsat pisOiul și, nebunatică, s-a 
azvirlit în apă, iar acum se află sub cascadă 
apa — are grijă-să nu-şi dizolve machiajul! — 
îi curge doar pe partea posterioară „Marcello 
vieni!" — Şi Marcello, și el nebun de iubire, 
chiar intră in apă (dar după ce — și el! — are 
grijă să-și scoată pantofii). Acum iată-i, dir 
nou, față-n faţă, după aproape treizeci de ani 
Ea superjunonica îl îmbrățișează și î intreabă 
dacă cicatricea de după ureche ţine de al 
treilea lifting; el şi-a pus picături în ochi, se 
gindește: „n-am văzut-o de la Dolce vitar, 
«lar îi spune: „ești mai frumoasă ca oricind” și 
îi dă, somnoros , un pupic. 

Minusculii,  agilii, infatigabilii niponi fil- 
mează tot. Tot ce văd. Dar ei nu văd nic 
gloata candidaţilor înghesuiți la porţile stu- 
dioului: „sint un tip fellinian! sint obez!” nic 
bomba anunțată, revendicată de nu ştiu cine 
căutată de poliție: „Sā nu spui la nimeni 
conjura un responsabil pe subordonatul sâu 
„Desigur“ răspunde subordonatul şi alearga 
să spună la toți. 

Niponii nu-i văd nici pe indienii care dupa 
ce dau atacul chiuind, fug la birouri sâ-şi pri- 
mească darul de crăciun, cutia cu panettone 
Niponii nu văd — de ce-ar avea nevoie? — 
nici ploaia din prefina! cind echipa surprinsă 
de aversă se adăposteşte sub o imensa. drep- 
tunghiulară umbrelă din plastic. Sub picoa- 
rele comedianţilor aria e clisoasă, dar ei sìnt 
bucuroși, sint aproape fericiţi, pentru cë sint 
impreună, pentru că vin sărbătorile și pentru 
cå, la urma urmei, puţin le pasa de produca- 
torul care răcnise: never, never, never 
acum întreabă: „unde-i raza de soare? şi 
supără că raza nu apare, cu toate cà el Sna 
țatorul, ceruse un final optimist 

EO 


In plină ascensiune artistică: 


Bette Davis se bucură, pe lingă celebri- 
tate artistică, şi de una, să-i spunem, ci- 
vila: este o „dură“, în ciuda celor aproape 
80 de ani, a bolilor care i-au împuţinat 
trupul (o operaţie de cancer, o hemiple- 
gie, o fractură femurală). Dacă în plină 
glorie, cu decenii în urmă făcea aproape 
întotdeauna figură de mignonă pe lingă 
partenerii ei înalți, astăzi ea pare de-a 
dreptul minuscula. Cu pălăria preferată, 
alba cu voaletă, ea a colindat lunile tre- 
cute citeva ţări europene ca să-și prezinte 
volumul de memorii. Întilniri cu publicul, 
cu presa, cu fotoreporterii. Cu aceștia din 
urmă ar fi totuşi impropriu spus „intilnire“ 
căci iată cum descrie o ziaristă franceză 
una din conferințele de presă: „Bette Da- 
vis părea atit de firavă incit aveai senti- 
mentul că dacă sufli spre ea, va cădea. 
Deodată, s-a auzit o voce aspră, care a 
inceput să tune: „Să iasă afară fotografii. 
Ajunge. De o jumătate de oră mă orbiţi 
cu flash-urile voastre. Cind fac vreun gest 
cu miinile nu-mi vedeţi decit miinile nu și 
fața. Ajunge! Afară!" Citeva clipe mai tir- 
ziu, cu glas scăzut, schimbind tonalitatea, 


a început să vorbească despre felul cum 
și-a crescut ea însăși copiii. Deodată i se 
„pare că zăreşte din nou un aparat foto şi 
reizbucnește: „Nu, nu se poate!“ Apoi, 
potolită, constată: „Ah, nu era decit o 
scrumieră“! 

Cineva e de părere că furia ei împotrivă 
fotografilor pare să fie o lecţie pe care 
ține să le-o dea acestora de cite ori îi in- 
tilnește sau că, în acea clipă, Bette is 
joacă un rol de „femeie rea“. Bette Davis 
răspunde: „Da' de unde! Asta ar fi ca la 
„Actors' Studio." (Celebra școală new 
yorkeză care l-a produs pe Marlon 
Brando şi unde jocul actorului are la 
bază un fel de transă a acestuia.) Bette 
Davis n-are nimic comun nici cu această 
şcoală și nici cu „transa“ actorului. Ea iși 
are propria ei școală, la baza căreia stă 
observaţia minuțioasă și necruțătoare a 
comportamentului uman, precum 
comabuna substanţială: a propriei ei ima- 
ginații. 


Melodia uitată 


Titlul este incitant şi, dacă mergem mai 
departe spre rcurge genericul, des- 
coperim că este vorba de ultimul film al 
realizatorului sovietic Eldar Riazanov. 
Noua poveste cinematografică a acestui 
regizor cunoscut mai ales pentru șarjele 
sale satirice, este despre un om care ar 
vrea să intoarcă foaia vieţii, dar nu este in 
stare s-o facă. În acest film, Riazanov fo- 
losește însă un amestec de stiluri şi ge: 
nufi — așa afirmă comentatorii — iar din 
acest amalgam iese la suprafață arta pură 
și simplă. Satira care-ţi merge la inimă se 
aliază cu tonurile tragice, accentele paro- 


dice, cu o mișcătoare poveste de dra- 
goste. 

După regie, trebuie să menționăm nu- 
mele lui Emil Braginski, scenarist de re- 
putaţie și, mai ales, partener nelipsit al lui 
Riazanov. Castul actoricesc cuprinde nu- 
mele Irinei Kupcenko, al lui Leonid Fila- 
tov, al Tatianei Dogileva, al Elenei Fade- 
eva și ale altora. 


Realizatorul american Peter Hyams a 
dus indelungi negocieri cu Marlon 
Brando ca să-l convingă să accepte rolul 
unui sergent major pensionat, în filmul 
Presidio pe care-l realizează. Acţiunea se 
petrece la Los Angeles, pe vremea cind 
actuala metropolă californiană nu era de- 
cit o garnizoană spaniolă. 

O altă prezenţă de talie în acest film va 
fi aceea a lui Sean Connery, căruia rolul 
din Numele trandafirului i-a readus o 
imensă popularitate în 1987. 


Nu, în fotografia pe care o publicăm, 
nu este Nastassia Kinski, ci Maryam 
d'Abo, în virstă de 27 de ani. A fost ma- 
nechin, dar prima ei evoluţie într-un epi- 


sod James Bond (ea va fi noua parteneră 
a celebrului personaj de acum inainte) a 
impus-o ca pe o revelaţie. „Nu credeam 
să pot juca acest rol — declară proaspăta 
actriță, — dar acum, după primul film, te- 
lefonul nu mai contenește: felicitări, 
vorbe plăcute de la admiratori, ba chiar și 
citeva propuneri venite de la producători. 
Nu mai ştiu unde îmi este capul, dar tre- 
buie să-mi păstrez cumpătul.“ 

În viața de toate zilele — spune presa 
— Maryam d'Abo, care este olandeză, dar 
s-a născut la Londra unde şi trăiește, este 
o persoană excesiv de timidă. Succesul 
de astăzi n-o face nici o clipă să uite tre- 
cutul destul de apropiat pe cînd ducea o 
viață grea. 


Popularitatea în 1987, în S.U.A., a cu- 
cerit-o — și a fost o mare surpriză — 
Telly Savalas. Una din rețelele televiziu- 
nii, NBC, a consacrat un întreg program. 
sărbătoririi serialului Kojak. Între alte ve- 
dete care s-au perindat în acest serial și 
au participat la această prezentare la te- 
leviziune, s-au aflat şi Connie Stevens 
precum și Paul Picerni. Personalul pla- 
toului tv pentru această emisiune a purtat 
uniforme de polițiști new yorkezi 


La Duisburg, în R.F.G. are loc anual un 
festival național al filmului de scurt me- 
traj. Se spune cam pe la toate festivalu- 
rile şi întânirile cineaștilor scurt-metrajişti 


ratele publicului 


că genul ar fi in suferință. Din suferința 
asta se şi perpetuează, însă, scurt metra- 
jul 


ul. 
7 La Duisburg, cineaștii genului și-au 
prezentat filmele, au ținut nenumărate 
discuţii pe marginea problemelor pe care 
le întimpină ei pe marginea problemelor 
în ansamblu ale filmului de scurt metraj. 
Unul din aspectele discutate — după cum 
relatează ziarul „Stuttgarter Zeitung“ din 
4 decembrie 1987 — a fost acela al „re- 
flectării realității“. „La acest fesi 

spune corespondenta acestui ziar, 

făcut un inventar care are şi caracterul 
unui avertisment: în fiecare an, și asistăm 
la a unsprezecea ediție acum, sintem 
martorii unei modificări a descrierii reali- 
tăţii noastre prin „medii“. Alăturarea 
formaţiei și a luărilor de poziţie foarte di- 
vergente permit spectatorului să compare 
ceea ce vede cu ceea ce trăiește el in- 
suși.“ Așa ar trebui să fie. Dar să urmărim 
ce relatează în continuare ziarista 
vest-germană. „Realitatea e însă destul 
de diferită. informaţii, care par obiective, 
ne invadează, filmul documentar dispare 
în masa programului, în timp ce o seamă 
de alte pelicule referitoare la probleme și 
grupuri sociale bine precizate nu găsesc 
nici. un fel de audienţă notabilă. „Cum să 
relatezi despre realitate — a fost tema 
unei discuţii care a incercat să abordeze 
diversele forme ale documentarului. Dis- 
cuția însă n-a „putut depăși un caracter 
vag și lipsit de importanţă, în ansambiu.“ 


O ediție aniversară, jubiliară, cea de la fi- 
nele anului trecut. S-au implinit, iată, 30 de 
ani de cind, în 1957, la Leipzig, s-a organizat 
prima săptămină a filmului documentar și de 
scurt metraj, 30 de ani de cind această mani- 
testare cinematografică competitivă a pornit, 
decisă, pe drumul ei, sub semnul unei devize 
de la care n-a cedat un centimetru de peli- 
culă: „Filmele lumii pentru pacea lumii”. 
Poate că, uneori, această nestrămutată și me- 
ritorie hotărire ar fi putut accepta mai multe 
derogări tematice în alegerea filmelor din 
concurs, știut fiind că orice subiect „de bine“ 
(făcut film bun) nu poate decit sluji interesele 
omului și, implicit, pleda pentru pacea de 
care el are atita nevoie. S-ar fi lărgit, astfel, 
cred, mult aria filmelor selecţionate și s-ar fi 
stimulat, totodată, mai susținut interesul 
spectatorilor. 


o de aici, de la Leipzig, e clar că 


sint „produsul“ unei tradiţii. Trei decenii nu 
sint de colo și ele au format şi pregatit, te- 
meinic şi pe indelete, gustul publicului. Săli 
veșnic pline, cu mulţi tineri la „un bilet în 
plus”, cu intervalele dintre fotolii ocupate, 
seara indeosebi, turcește, de cei ce au încă- 
put în încăpere, dar nu și pe scaune. Anul 
acesta s-au prezentat în concurs, la secţiile 
informative, in vizionări ad-hoc, în retrospec- 
tive etc. etc. — și merită a fi reținute aceste 
cifre din două considerente: ca o mărturie a 
amploarei acestei ediții, dar şi ca să dăm cu- 
venita importanţă dorinţei justificate a orga- 
nizatorilor de a ilustra concret și nu numai 
prin aprecieri, aceste proporţii — au fost pre- 
zentate, așadar, 256 filme, din 46 de ţări, în 
77 spectacole, însumind 10.258 minute de 
proiecţie, vizionate de 36.600 spectatori, care 
au cumpărat 10.142 bilete la 3 cinematografe. 
Oaspeţii au fost în număr de 707 din 67 de 
țări, plus 480 cineaști și ziarişti „gazde“. O 
socoteală contabilicească în spatele căreia se 
ascunde, sau mai bine zis, se dezvăluie, o 
lume. Lumea unui secol bintuit de „pro- 
iii Mari și mici, după cum stă omul sub 
vremi. 


pP..... s-a dovedit generos, pe cate- 
gorii, nici nu ştiu cum să le spun, orare? (de 
: „peste 35 minute“, „pînă în 35 mi- 
, împărțind scurtul metraj în lung şi mai 
in. lung. 90, 104, sau 110 minute de 
proiecţie la un singur film, într-un festival al 
scurtului metraj, este o performanţă marato- 
nistă. Chiar marele premiu, „Porumbelul de 
aur" la „peste 35 minute”, a fost atribuit inte- 
resantului film din Nicaragua, Fii fluviului 
(regizor Fernando Somarriba), 90 minute de 
roman fluviu care, sigur, şi-ar fi sporit impac- 
tul dacă ar fi renunțat la unele „burţi“, repe- 
tări, explicitări. Altfel, o analiză percutantă a 
conflictului care s-a declanşat, în 1981, pe 
coasta atlantică a Nicaraguei și care a avut 
cumplite urmări pentru indienii Mosquito. 
Acest șuvoi neintrerupt de imagini, parado- 
xal, a făcut ca unele filme să bată pasul pe 
loc, să-și piardă, nu o dată, fluxul și esența, 
cind o foarfecă, minuită cu fermitate monta- 
jistă, le-ar fi conferit mai multă fermitate ar- 
tistică și le-ar fi sporit acuitatea dezbaterii. A 
fost și cazul filmului bulgar Judecata al regi- 
zoarei Anna Petkova (diploma de onoare) 
care, subestimind capacitatea de înțelegere a 
publicului, s-a lăsat prea tare antrenată în sa- 
rabanda punctelor pe i, ciuntindu-și demon- 
strația, incitantă altminteri, despre un profe- 
sor specialist în metalurgie, ca personalitate 
ştiinţifică — de mare anvergură, dar ca per- 
soană pur şi simplu, — de la fel de mare in- 
comoditate. O idee de film excelentă, cura- 
joasă, care, insă, s-a fărimiţat, s-a diluat pe 
parcursul celor 76 minute de vizionare. 


D. acest neajuns, specific multor filme 
prezentate, în noiembrie trecut, la Leipzig, au 


vesteau — cu fotografii din albumele perso- 
nale şi imagini din fototeca televiziunii — ce 
au trâit ei, înd din ziua de 9 mai 1945. 
Berlinul făcut fărime, din cauza nebuniei 
hitleriste, schelete de clădiri și șine de tram- 
vai răsucite spre cer, oameni cu priviri stinse, 
copii rătăcitori, un peisaj cumplit, inimagina- 
bil, trezindu-se apoi, incetișor, la viaţă. ul 
cu casele turtite, ulițele amestecate cu șanțu- 
rile, ogoarele numai cratere de bombe, pomii 
retezaţi, sculindu-se ca dintr-un somn bol- 
nav, cu coşmaruri. Şi. țara refăcindu-se, înăl- 
țindu-se, consolidindu-se, edificind noi așe- 
zări, printre care, din ruine, chiar orașul-capi- 
taiă, Instaurindu-se noua orinduire politică. 
Crescindu-se uzine, tăindu-se bulevarde, 
muncitorul-personaj suindu-se pe cea dintii 
locomotivă, a celei dintii căi ferate reconstru- 
ite; țăranca invăţind singură să manevreze un 
tractor părăsit, ajutindu-se cu suratele la 
plantarea cartofilor, apoi la înjghebarea unei 
căsuțe cu trei pereţi — unul lipsă și o jumă- 
tate de acoperiș. Amindoi protagoniștii po- 
vesteau fâră dulcegării și fără fraze rotunjite. 
iar comentatoarea avea tactul de a interveni 
doar acolo unde se cerea lărgirea unghiului 

O altă calitate a filmului consta în faptul cå 
nu eluda contradicţiile ce au trebuit să fie în- 
vinse, împrejurările dificile, contorsiunile isto- 
rice. Dar principala lui însuşire mi s-a părut 
emoția subterană a realizatorilor, care se 


Schimbarea 
(Unul dintre 


Trei decenii 
sub aceeaşi 
deviză 
„Filmele mii 
pentru 
pacea lumii”, 
înseamnă tradiţie 


Mult iubita mașină infernală 


(Coânsecvenţă) 


profitat (printre altele) două desene animate 
incununate (ex aequo) cu doi Porumbei de 
aur, viu aplaudate de spectatorii avizi de un 
intermezzo scurt, neapărat scurt, dar şi nea- 


transmitea fără nici un fel de aplice stilistice 
ori sublinieri verbioase. Protagoniștii infāți- 
şau fapte, documente, oameni, imprejurări in 
care erau cuprinse chiar vieţile lor și o fā- 
ceau cu mindria disimulată cu pudoare, că, 
iată, chiar noi am reușit toate acestea, dar 
muncind, îndărătnicindu-ne, creind cu nece- 
sitate; altă alternativă nici nu era de conce- 
put. 

M-a mişcat, indeosebi, spre final, prezența 
actuală a acelui bărbat bătrin și a acelei fe- 
mei cărunte și vesele, cu ochelari foarte 
bombaţi: erau amindoi deputaţi și participau 
la sesiunea parlamentară solemnă închinată 
chiar aniversării în chestiune. 

Presupun că am văzut ultimul episod 
dintr-un serial ce trebuie să fi inceput cu fon- 
darea oraşului, continuind cu istoria lui prin 
secole, arâtind oamenii celebri ce au trait 
aici, amintind evenimente de prim-plan, sem- 
nalind averile culturale de care dispune — și 
așa mai departe. Dar chiar şi datorită acestui 
ultim episod am înțeles parcă mai bine marea 
capitală şi m-am apropiat ceva mai mult de 
sufletul ei. 

Nu știu dacă rostul unui fiim documentar 
despre o anume așezare omenească n-ar fi 
chiar acesta. 

Eventual. 


Valentin SILVESTRU 


părat cu mult umor pe secundă și pe milime- 
tru. Consecvenţă (regizor Klaus Georgi, 
R.D.G.) are ca temă uarea oraşelor de că- 
tre autovehiculele, pe cit de numeroase, pe 
atit de puţin verificate tehnic. O sală plină 
ochi asistă (în film) la proiecția unui desen 
animat, în care, cu haz de mare necaz, se de- 
monstrează cum tot ce mişcă, riul, ramul și 
cu osebire omul, aspiră, cu nesaţ și cu con- 
vingere, otrava „eşapată“... Se face lumină, 
publicul (din film) vădit rijorat, vădit abă- 
tut, se îndreaptă către ieşire, apoi se învio- 
rează brusc ca să se năpustească buluc, care 
incotro, dar toți cu o țintă precisă: foarte in- 
drăgita și foarte asasina mașină personală. 
Pe -ecranul năpădit de fum se stinge, cu 
greu, cuvintul — vai, cît de încărcat de ințele- 
suri! — „Sfirșit”. Dar în sala (din film) nu a 
mai rămas nimeni ca să-l deslușească. 


Gz Porumbel de aur a revenit Lansă- 
rii la apă (regizor Leszek Galewicz, Polonia). 
Un vapor urmează să primească botezul sti- 
clei de șampanie ca să-și poată începe pere- 
grinările peste mări și țări. Se înalţă un po- 
dium lingă vas, pe podium se cațără somită- 
tile urbei, discursurile curg șiroaie, o gingaşă 
doamnă ciripeşte gingaș, cirip-cirip, un domn 
voluminos croncâne, dar aerele lui sint de 
colibri. șampania ţişneşte valuri-valuri, se taie 
panglica de mătase, de mătase. Aparatul se 
depărtează scurt; spre apă, alunecă și se 
atundă, încet, dar sigur, întregul eșafodaj cu 
cirip et comp. cu tot, în timp ce vaporul, bine 
ancorat la țărm, privește scena impasibil. 
Sau, cine ştie, poate puțin ironic. 


ocumentarul care a covirşit ecranul fes~ 
tivalului (sau așa ni s-a părut) s-a numit Băr- 
baţii de pe insula Kișnu, produs de Tallintilm 
și semnat de M. Soosaar, Porumbelul de ar- 
gint (la „peste 35 minute“) și Premiul criticii 
internaţionale (FIPRESCI). Locul: o insula 
printre gheţuri. Locuitorii: pescari din tată in 
fiu. Viaţa: o zbatere continuă ca să țină piept 
frigului, mării, peștelui. Şi bâuturii, bat-o 
vina. Această peliculă, care s-ar putea numi 
şi film-comandă — dar ce film s-a putut face 
la comandă! — se zbate și ea, la rindul ei, sâ 
convingă pe cei vizaţi de râul pe care-l poate 
face alcoolul. Generaţii intregi au căzut și 
cad victime acestui flagel, căci, ne convinge 
filmul, despre un adevarat flagel este vorba. 
Sigur că există explicaţii. motivări. Sigur că 
plusul gradelor din tine te ajută să suporţi 
mai ușor minusul gradelor de afară, sigur că 
alcoolul iți dă curaj cind te lupţi cu gheața, 
primavara, și rişti sa te prindă sub ea, sau că 
iți dă ghes cind e să te duci la petrecere și 
vrei sa-ţi sfiriie mai bine călciiele în joc. Sigur 
ca... Dar tot el, alcoolul, iți ia minţile și te îm- 
pinge sâ-ţi ucizi nevasta în fața copiilor în- 
groziţi. Sau iţi face praf şi pulbere ficatul și te 
curăță la 40 de ani. 

— De cind aţi prins gustul ieșitului pe 
mare? 

— De pe la 6—7 ani. De la tata. 

— Dar al votcii? 

— De cind m-am născut. Tot de la tata. 

Acest crimpei, — amuzant, nu?! — de dia- 
log face parte dintr-un „interviu“ luat unui 
barbat de pe insula Kișnu, un om minunat 
blajin, cu un zimbet cald și o privire dreapta 
care ne-a povestit, mucalit și cu lucidă since- 
ritate, viața lui. Viaţa lui care — comentează, 
din off, vocea regizorului-scenarist — s-a 
sfirșit la patru ore după ultima filmare. Da, a 
murit ca și cind nimic nu s-ar fi întîmplat. A 
murit de o ciroză lichidă. Înțelegi, văzind 
acest extraordinar film, înţelegi în primul rind 
cît de anevoie trebuie să se fi pătruns în inti- 
mitatea bărbaţilor de pe insula Kișnu, obiş- 
nuiţi de cind lumea să trăiască și să moara, 
numai și numai printre ai lor. Străjuiţi de ape 
rar dezghețate, caracterul lor s-a format ca o 
insulă, de sine stătător şi concentrat în sine. 
Dirzi din natură și cu natura, odată întorşi la 
casele lor (colorat împodobite, dar de o sim- 
plitate şi un rafinament puţin obişnuit), la 
mamele, soțiile și fiicele lor, înalte, blonde și 
nespus de frumoase, acești bărbaţi, descinși 
parcă din Nibelungi, sint de o blindeţe cuce- 
ritoare. Pină cind? Pină cind se spală, se rad, 
se schimbă şi pină ce-i tund, cu grijă, ma- 
mele, nevestele sau fiicele. Cele nespus de 
frumoase. După aceea, la petrecere sau la 
circiumă, singuri sau cu muierile după ei, în- 
cep, în mare veselie, să ciocnească primul 
pahar... 

— Nu credeţi că cel mai mare dușman al 
vostru este votca? 

— Se poate, dar e şi cel mai de nădejde 
aliat! 

Cum să lupți impotriva aliatului celui mai 
de nădejde? 

Rar un documentar făcut mai dinăuntru, 
mai cu înțelegere, mai cu iubire. Cred — nu 
se „poate altfel, pentru că Soosaar mai are 
două filme, din zece, intitulate: Țăranii de pe 
insula Kișnu și O femeie de pe insula Kișnu 
— că autorul, cind a fost să plece în lume, 
din Kișnu a pornit. Şi acum, acolo s-a întors. 
La ai lui, printre ai lui, să le spună, să le 
arate, să-i facă să vorbească, să-i determine 
să se vadă. Să le inlesnească drumul câtre 
cel mai greu de găsit adevăr: cel despre tine 
însuți. Acest film grav a fost tratat cu umor, 
umorul bărbaţilor de pe insula Kișnu. Și în 
ritmul cîntecelor de prin partea locului: un fel 
de iodiere alerte, melodioase. ȘI, în primul 
rind, voioase! 

Noi am fost prezenţi la Leipzig cu trei fil- 
me: Homo faber (unul din episoade) de 
Gopo, 18 ani. Stop cadru de Sabina Pop, in 
competiţie, iar la secţia informativă, Balada 
de Bogdănescu. Programate la ore des- 
tul de neprielnice, toate trei în aceeași zi, dar 
nici unul seara, ele au reușit, totuşi, să atragă 
atenția atit a spectatorilor, cit și a criticii. 


B.. acestei săptămini, încărcată, pină 
la refuz, de cinema, a fost de 32 de premii 
(unul a fost atribuit de FIPRESCI festivalului 
de la Leipzig pentru 30 de ani de strădanii în 
promovarea „documentarelor lumii“), Multe, 
puţine? Aici fiecare iși are propriile criterii și 
acele gusturi-care nu se discută. Uneori, ele 
coincid cu ale juraţilor, alteori, ba. Important 
e să ai de unde alege. Și ce. lar la Leipzig, 
am avut şi de unde şi ce. Mai mult, ni s-a 
oferit şi prilejul unui tur de orizont printre 
premianţii anului 1987 la alte festivaluri: 
Oberhausen, Tampere, Varna, Los Angeles, 
Cracovia, Berlinul de Vest. Din acea noapte 
de pomină, am rămas cu un film: Casa nr. 8 
Şi cu un autor: bulgarul Nikolai Volew. Apoi 
m-am minunat. După care m-am întrebat (cu 
candoare, recunosc): care o fi diferența din- 
tre filmul de ficţiune și filmul documentar? Şi 
mi-am amintit o butadă despre inginerul care 
ştie absolut totul și nimic în plus, în timp ce 
arhitectul nu știe absolut nimic, dar atîtea al- 
tele!... 


Rodica LIPATTI 


20 


S. spui despre ileana Stana lonescu: este 
o persoană plăcută, tonică, recontortantă 
este ca și cum ai spune: are ochi albaștri, pă- 
rul blond și gura zimbitoare. Farmecul actri- 
jei incepe dincolo de evidențe şi el se trage, 
mai cu seamă, dintr-o stare de neastimpăr, 
„ghiduș“, cum ar spune ea, vecină cu starea 
de joacă a copillor. Ea este un spectacol 
neintrerupt. Un happening fermecător, care, 
din păcate, nu poate fi pus în cuvinte. Mișca- 
rea, gestul, vocea, intonația, precipitarea, te- 
lul de a lega ideile, de a le organiza in mici 
scenete incintătoare, risul — risetele, pentru 
că sint multe și de tot felul, în zeci de nuanțe 
— hazul nebun, mimica, nimic nu va ajunge 
în interviul nostru, pentru că ei se face cu 
vorbe. De data asta nici înregistrarea pe ca- 
setofon nu folosește cine ştie ce. La Ileana 
Stana ionescu cuvintele despărțite de rosti- 
rea lor precipitată, de mimică se pierd, pă- 
lesc, li se ofilește savoarea. Păcat. Păcat, cu 
atit mai mult cu ci subiectul nostru ar fi dat 
apă la moară tocmai structurii și naturii ei 
comice. Pentru că subiectul nostru este, fi- 
resc, comedia. Plecăm de la ideea că, spre 
bine sau spre rău, ea, actrița s-a fixat de 
mulți ani, a prins rădăcini in solul comediei... 
Răspunsul țișneşte ca din pușcă — mai potri- 
vit pentru debitul ei verbal ar fi: ca din mitra- 
eră — însoțit de o mimică năucitoare: zba- 
tere iute de gene peste ochii albaștri, zimbet 
dezolat intr-o expresie de impotrivire, sprin- 
cenele ridicate a uimire „peste poate“: 

— Dar nu m-am fixat eu! Am fost fixata! 
Ceea ce e puțin altceva! Un altceva împotriva 
căruia nu poţi să faci mare lucru, pentru cà 
la un moment dat, cind făgașul este bătătorit, 
nici nu mai te acceptă nimeni altfel. Nu te 
mai ia nimeni în serios. Ceea ce sigur câ e 
ușor anormal. Normal, pentru un actor, este 
ca el să atace meseria din toate unghiurile, 
chiar dacă înzestrarea lui se dovedește a fi 
mai mare într-o anume direcţie. Să zicem, 
comedia... De altfel, cind am venit la Teatrul 
Naţional nici n-am crezut că lucrurile se vor 
desfășura astfel. Am debutat cu Tofana, apoi 
am jucat Nastasia Filipovna, după care, 
brusc, lucrurile s-au închis la capitolul ăsta și 
am intrat în făgașul comediei. Nu m-aș mira 
să fi fost din intimplare, pentru că în exis- 
tența mea profesională multe au fost intim- 
plătoare. Chiar şi întîlnirea cu filmul. Am dat 
o sumedenie de probe pe timpul cind eram la 
Piatra Neamţ şi nu le-am luat. Pe urmă m-am 
trezit distribuită în filmul lui Alecu Croitoru, 
Merii sălbatici, pe urmă au urmat pauze 
lungi, pină la întilnirea cu Geo Saizescu iar 
acum, spre exemplu, am reintrat in viaţa ci- 
nematogratică după o absenţă de vreo opt 
ani. Cu trei filme deodată. Nu e agreabil, nici 
folositor, dar nu poţi să spui nu, pentru că 
ești avid să-ţi exerciți profesiunea. Uneori 
însă, tot din intimplare, ai parte și de întilniri 
foarte plăcute. Uite, acum, am cunoscut-o pe 
Elisabeta Bostan cu care am făcut un film de 
tineret, gen musical, şi mi-a plăcut atit de 
mult. şi atit de bună a fost coniucrarea, incit 
mi-aş dori din tot sufletul să ne mai întilnim... 
Asta dacă vrei să știi o dorință de-a mea 


— Vreau, dar incă n-am ajuns la dorinţe. 
Deocamdată, aș fi vrut să-mi spui ce ţi-ai do- 
rit atunci, la inceput de profesie, cind nu erai 
incă fixată intr-un gen anume. 


— Întii şi intù, cind mi-am dat seama ca 
poate am ce să caut în această profesie, 
mi-am dorit să intru într-un teatru serios, so- 
lid din toate punctele de vedere. Drept care 
am plecat de la Reşiţa — eu acolo mi-am în- 
ceput „cariera“ — şi m-am angajat la Piatra 
Neamţ, care s-a dovedit a fi mai presus de tot 
ce-mi dorisem sau imaginasem eu. O școală 
de teatru extraordinară. Şi au urmat șase ani 
de mărşăluială, într-un front extrem de ono- 
rant și este sigur că pe timpul acela, stirnită 
de atmosfera de acolo, m-am gindit că aș pu- 
tea să fac și puţin film. Dar nu știu de ce, eu 
n-am intrat multă vreme în vederile unor regi- 
zori. Ori partiturile nu se potriveau cu fasonul 
meu, Ori eu nu eram interesantă, cert e cà 
multă vreme „amorul“ meu cu filmul s-a des- 
fășurat cu intermitențe şi mai mult unilateral 
in situaţia asta, fireşte că m-am fixat pe tea- 
tru și m-am lăsat și aşezată în făgașul come- 
diei și am fost chiar mulțumită că pot să-mi 
exercit profesia, că sînt tot timpul ocupata 
chiar dacă la un moment dat ajungi la o sas- 
tiseală de genul cu pricina... lar dacă nu-ți 
faci planuri sau iluzii, și dacă ai și răbdare 
din cind în cînd mai vine o întilnire buna cu 
un personaj, cu un regizor... Pe urmă mai e 
ceva: cind ai de-a face o viaţă cu un gen — 
în cazul meu comedia > începi să-l cunoşti, 
să-i afli secretele, să te simţi mai în largul 
tāu... 


— Asta mă gindeam și eu. Ce-ar îi să ge- 
neralizăm puţin? Cum e cu comedia? Care 
sint atuurile şi handicapurile ei? Dar ale unui 
interpret de personaje comice? 


— Ei, aici e aici: forța unui personaj de co- 
medie este uriașă și tocmai în asta stă peri- 
colul. Pentru că plăcerea publicului de a se 
amuza este atit de mare incit devine foarte 
ușor să strici un personaj şi, odată cu asta, și 
gustul publicului, dacă nu eşti foarte atent. 
La comedie, tentaţiile sint foarte mari. În tea- 
tru, cel puţin, se simte imediat fluidul acela 
ce vine dinspre sală şi merge cu tine și din 
pricina acelui val de simpatie, pe care-l simţi 
extraordinar de puternic, poți fi tentat să faci 
rabat la calitate. Și dacă nu eşti foarte atent, 
chiar faci! Sint nuanțe infinitezimale care pot 
strica o relaţie comică. Un ton prea sus sau 


prea jos şi gata! Efectul nu mai cade cum tre- 
buie. Pentru că mecanismul comediei este 
atit de fin, angrenajul ei atit de perfid pot 
spune, incit cea mai mică greșeală te costa 
imens. Se intimplă oricui, chiar și actorilor 
foarte mari, să scape dirlogii cum spunem 
noi, să incarce mai mult decit trebuie și în 
clipa -aceea spectacolul e ratat. După părerea. 
mea, comedia este o dantelărie foarte fină, 
care trebuie „brodată“ cu mare atenţie și 
multă măsură. indiferent de partitură. Pentru 
că, într-o viaţă de actor, te întilneşti și cu 
panie care te duc spre un joc mai gros. 
nsă nu ai voie să te laşi... 


— ŢI s-a intimplat? 


— Mi s-a intimplat, dar am avut șansa să 
mi se spună, dacă nu mi-am dat seama — și 
uneori.nu mi-am dat seama. Poate că in mo- 
mentul acela nu mi-a căzut bine, dar este si- 
gur că mi-a folosit. E-bine să-ți tragă cineva 
clopoțelui pentru că devii atent. Doar n-ai 
nici un interes să faci lucruri care-ţi strică 
„firma“, nu? Oamenii se simt bine după.o 
baie de ris sânătos, au nevoie de această eli- 
berare prin ris. Dar nu prin orice fel de ris... 
De aici răspunderea actorului — mare! — 
faţă de profesia sa. În vorbe, sigur că e ușor 
de spus, în fapte, lucrurile se complică puțin, 
mai ales în teatru unde se intimplă să joci un 
spectacol zece, doisprezece ani și sigur că te 
plictisești la un moment dat, mai ales dacă se 
joacă des, iar spectacolele de succes se 
joacă des şi mult. Şi așa, din plictiseală, ești 
tentat să inventezi situaţii, „găselnițe”, ca să 
te distrezi și tu puţin. Asta sigur că nu este 
obligatoriu să facă rău spectacolului. Se știe 
că în „Gaiţele“, Sonia Cluceru a inventat o 
serie de asemenea „găselniţe“ care există ad- 
notate pe textul de sufleur ca aparținindu-i, şi 
ele erau bune, funcţionale, fiindcă erau în 
nota piesei. Dar există şi pericolul să faci 
niște ghidușii care nu aparţin deloc situaţiei, 
autorului piesei, personajului. Şi astea de re- 
gulă sint și de prost gust. Chit că lumea ride 
Şi te aplaudă. Și te intrebi atunci de ce, tu, 
actor cu prestigiu și cu pretenţii și cu statut 
de toată frumusețea. te apuci să faci concesii 
prostului gust, pentru trei aplauze și trei ri- 


în premieră 


actorii n 


Ileana Stana 
lonescu 


sete. Culmea e câ nimeni nu dorește lucrul 
asta. Dar el se intimplă. Asta-e comedia, cu 
pericolele ei, că uite am senzaţia că abia 
acum ţi-am răspuns clar la întrebare. La film, 
vezi, nu se intimplă asta. Acolo s-a tipărit și 
așa rămine. Şi chiar dacă tu ai fost tentat, la 
o dublă, să faci o prostioară, regizorul inde- 
părtează, la montaj, dubla cu pricina şi-ţi sal- 
vează onoarea. 


— Dacă tot am ajuns, în fine, la film,spu- 
ne-mi, te-ai gindit de ce abia acum s-au im- 
bulzit solicitările, după atiția ani de pauză? 


— M-am gindit, dar nu-mi explic de ce 
Cred că'tot întimplător. Cu Geo Saizescu am 
lucrat demult şi cam in toate filmele lui am 
avut și eu un rol. Probabil el are încredere în 
mine, eu, în mod. sigur, am încredere în el și 
ne înțelegem. Cu Mircea Drăgan n-am lucrat 
niciodată pină la Cucoana Chiriţa. Dar sint 
cucerita: E un regizor care imi dă foarte 
multă linişte, pentru că e calm, limpede, are 
programul. exact stabilit, ceea ce este foarte 
important și confortabil. pentru noi toți. Elişa- 
beta Bostan, de asemenea, ţi-am spus, este 
un regizor cu care mi-aş dori din suflet să mă 
mai întinesc. Sint regizori care ştiu pe ce 
lume trăiesc, știu exact ce vor, şi de la ei, şi 
de la tine, ceea ce, pină la urmă, este spre bi- 
nele filmului, fireşte. În Gaiţele, nu e de mi- 
rare că am fost solicitată, pentru că eu am ju- 
cat-o pe Fraila mai bine de opt ani in teatru 
și. Horea Popescu a considerat că e normal 
să fac rolul și în film. Așa că „năpădeala“ 
este și nu este intimplătoare. Că doar n-am 
să-mi închipui eu acum, că regizorii şi-au pus 
în cap să mă „exploateze“ în fine! Deşi, orice 
actor de-abia aşteaptă să fie „exploatat“... 


— Nu crezi că și virsta te ajută acum pen- 


tru personajele de comedie? Am văzut mai 
rar ingenue comice... 


— A! Sigur! Sigur, pentru că iți pasă mai 
puţin decit la 35 de ani, să zicem, cum arăţi. 
Că ţi se văd trei zbircituri în plus, nu mai 
contează. Faptul că tot nu mai ești o minu- 
nată, tinără, fragedă, suavă iţi dă o libertate 


Zimbet de soare 


O comedie muzicală cu şi despre tineri 
Scenariul Vasilica Istrate. Regia Elisabeta Bostan. 


În imagine, Bianca Brad și Tudor Petruţ 


extraordinară în comedie. Din nepăsarea asta 
pentru felul în care arăţi, țişneşte o dezinvol- 
tură foarte bună pentru ceea ce ai de făcut. 
Vreau sā spun, de exemplu, că in momentul 
in care am început să facem probe de ma- 
chiaj şi de coafură pentru Gaiţele, machieuza 
Nuşa Rucăreanu l-a intrebat pe Horea Po- 
pescu: „Şi cum aţi vrea să arate Fraila?" lar 
Horea, care este un mucalit și jumălale, i-a 
răspuns: „Așa... ca dracu, cu coarne 
Dealtfel, Horea are o viziune foarte nostimă 
asupra personajului. El o aseamana pe Fraila 
cu Olive a lui Popeye și așa și este: o destul- 
gită, o dezarticulată, o dezlinată... 


% — ileana Stana, nu intreb, cum se intreabă 


copiii: pe cine iubeşti mai mult? În cazul nos- 
tru, teatrul sau filmul. Eu te-aș întreba de-a 
dreptul: pentru ce anume iubeşti filmul? 


— Mă iei așa, ca să nu spun că eu, de fapt, 
iubesc mai mult teatrul. Dar dacă tot ţi-am 
spus, pot să-ţi spun și că filmul imi place ca 
modalitate de expresie, în primul rind, firește, 
dar dincolo de asta, il iubesc pentru că-mi 
oferă şansa unei verificări pe care nu o am în 
teatru. Şansa să observ tot ce nu este cum 
trebuie, deci să mă pot corecta. Pentru un 
profesionist, filmul este un material extraordi- 
nar de control: el îţi dă „privirea dinafară”. 
Foarte important lucru... Acum, să nu te iei 
după ce-am spus apropo de teatru. Este ade- 
vărat că-l iubesc foarte mult, dar nici filmul 
nu-mi este indiferent, deloc. Şi o să rizi, 
ce-mi place la nebunie, la film, sînt postsin- 
croanele. Este o muncă pe care mulți colegi 
ai mei o consideră obositoare şi pisâloagă, 
dar care pe mine mă interesează enorm. Imi 
stirnește inventivitatea, mă bagă în priză, imi 
dă o satisfacţie foarte mare, ce mai! Poate 
pentru că mă descurc foarte bine. Și cel mai 
mult imi place să inventez ceva, cînd s-a 
pierdut banda-ghid. Sau să dublez. E o plă- 
cere. 


— Este, in primul rind, cred, o mare dra- 
goste de profesie... 


— Da. Este. Altfel, ce-ar mai fi de capul 
meu?... Sigur că sentimentul față de profesie 
se mai și modifică pe parcurs, dar în orice 
caz rămine ceva stabil, statornic, solid așezat. 
Ciudat este că la mine mai există incă și pa- 
siune. E un sentiment așezat, dar cu pasiune. 
Asta-i hazul... 


— Chiar aşa! Ce este hazul? 


— Ha, ha, ha! lartă-mă, dar mi-aduc 
aminte că, odată, Dinică intrebat, nu știu 
dacă intr-un interviu sau aşa, în particular, ce 
este talentul a răspuns: „Talentul este ceea 
ce noi avem și alţii nu au!“ Asta e și cu hazul 
Haz au foarte mulţi oameni și în viața parti- 
culară. Capacitatea de a-l exploata este privi- 
legiul unor artişti. Am cunoscut oameni care 
au un haz nebun și te uiţi fermecat la ei, dar 
urcă-i pe scenă! S-a dus hazul! După cum 
cunosc actori foarte mari care au un haz ne- 
bun pe scenă iar în viața de toate zilele, ni- 
mic. Sint şterși, trişti, stinşi. Hazul cred ca 
este și el o formă de talent. 


— N-ai simțit niciodată dorința să faci o în-. 
toarcere de o sută optzeci de grade? Să . 
schimbi macazul, cum se spune. Să treci pe 
linia rolurilor dramatice, de exemplu... 


— Eu să-l schimb! Cum să nu? Miine! Cu 
cine să vorbim? Eu sint gata! Mă prezint în 
cea mai bună formă şi o să vezi că n-o să 
aveţi deziluzii. Dar ar mai trebui așa, ceva 
mic, neimportant: cineva care să-mi propună 
schimbarea asta. Nu. Eu sint mai modestă. 
Eu imi doresc doar un rol nou într-un specta- 
col nou, că în „Titanic...“ numai Spirache 
n-am jucat. Un rol de orice fel. De dramă, de 
comedie, în film, în teatru, în orice, rol să fie, 
nou, să fie, bun să fie. Şi să mă solicite cu 
totul. Să nu mai știu de mine, sa nu mai știu 
decit de el. Și, pentru că tot nu m-ai lăsat la 
inceput să-mi spun și eu o dorinţă, ziceai că 
nu e momentul, îţi spun acum: mi-aș dori un 
spectacol mai special... un show, de o natură 
— nu ride! — mai gravă, să aibă și poezie, şi 
lirism, şi, de ce nu? muzică frumoasă, poate 
și puţin dans, și atmosferă... E drept că nu l-a 
scris încă nimeni spectacolul ăsta, dar poate 
o să-l scrie. De ce să nu-l scrie? 


inchid casetofonul şi mai vorbim, preț de o 
oră, despre cite in lună și in stele. Despre oa- 
meni, despre acel show care ar trebui să vor- 
bească chiar despre ei, despre oameni și pro- 
blemele ior foarte grave, dar nu cu aerul că li 
se dau lecţii, nu, ci cu... omenie. Despre tine- 
ret şi nevoile lui. Are un băiat de 16 ani. E o 
virstă foarte delicată, nu-i așa? Aşa este! Am 
văzut ce succes a avut Liceenii? Am văzut! 
Despre actori și ci de mari pot fi ei, chiar 
atunci cind nu au roluri pe măsură. Despre 
îndrăzneală şi timiditate. E timidă? Oho! Ce, 
nu se vede? Nu, nu se vede. „Păi, vezi, astae 
drama mea. Toţi mă cred pe caii cei mari, fe- 
meia jandarm, bărbătoasă, stăpină pe situa- 
ție, cînd eu mor de frică!" Vorbim, şi pe mă- 
sură ce vorbim, show-ul acela pe care și-l 
doreşte se infiripează din nimic. Pentru că ea 
este,rind pe rind, tristă, ingrijorată, serioasă, 
nostimă, comică. Nu regret că am inchis ca- 
setofonul. Tot nu puteam să redau nimic pe 
hirtie din acest spectacol numit Ileana Stana 
Ionescu. 


— Răminem cu interviul... Cu vorbele... 


— Vai de mine! Să nu crezi că e puţin! 
Vorbele au și ele puterea lor... 


Interviu realizat de Eva SÎRBU 


„Stelele „cerului etic“ 


Caracterizarea 


U. principiu de viaţă inspirat dintr-o me- 

todă de purificare a substanţelor susţine cå 
adevărul iese la suprafață ca untdelemnul 
deasupra apei. Cit durează această decantare 
în plan moral. profesional sau personal, unde 
duce și cu ce preț se obţine ea, nu e prea 
simplu de stabilit. 

Multe filme au fost tentate de această ad- 
mirabilă idee a curajului de opinie, a riscului, 
uneori necesar, pentru ca adevărul să intre in 
drepturi depline. Multe au avut existența pil- 
piitoare pornind de la exigență extrema și 
ajungind la concesii prudente sau, trădind 
generozitatea temei in formule glaciale, pe- 
dante de falsă, aridă demonstraţie. 

Altele, — e cazul peliculei Caracterizarea 
semnată de regizorul buigar Hristo Hristov — 
au pus semnul egalului între cutezanța temei 
şi cutezanţa viziunii, cu maxim folos spiritual 
și, artistic. Aflăm. așadar, câ unele limpeziri 
se impun și într-un mediu aparent neprobie- 
matic: un atelier de taxiuri populat de oameni 
veseli, destoinici, buni camarazi. Dar, carac- 
terizarea necesară transferului unui șofer 
într-o slujbă mai avantajoasă întirzie să se 
scrie și asta surprinde neplăcut. Mai mult, șe-' 


Aventuri și 


Miss 
lugoslavia 


f ublicul a hotărit să spună un „da“ vese! 
filmului Miss lugosiavia. 
Motivele, argumentele? in primul rind acel 


resort intim care o dată declanșat, nu mai 


caută savante explicaţii, ci eliberează risul 
zglobiu. , 


Pantera roz 


i rogram de vacanţă pentru copii: Pantera 


roz; alerg la „Doina“ să mă delectez cu pâța- 


niile faimoasei feline desenate, intrecind-o in 


A răspunde de celălalt 


ful echipei refuza recomandarea cu toate 
presiunile care se fac. Autoritatea ia forme 
brutale chiar. Celui în cauză se pare câ i s-ar 
pune la cale, cu premeditare, compromiterea, 
anularea unor drepturi firești și cã nimeni nu 
sare loial în apărarea adevărului. In realitate 
lucrurile nu stau chiar aşa. Conducătorul 
secției, de altfel prieten şi fost coleg cu şote- 
rul în cauză, știe bine că acesta este minat în 
cererea transferului doar de ambiţii usuratice 
şi de o grosoiana aviditate. De aittel, el recurse 
se pentru obţinerea mutării la tot felul de 
complicități abuzive pe care incercase sa le 
obțină prin plocoane și altele. Dar prietenul 
şi şeful sáu nu se lasă nici intimidat, nici mi- 
tuit. El știe că o caracterizare presupune 
răspundere. E! simte nevoia de dreptate, nu 
din convingeri oarbe, nu din antipatii, ci 
dintr-un spirit moral superior şi. mai ales, el 
ştie că exemplul său de șet va putea influența 
în bine sau în rău comportamentul intregului 
colectiv. Între cei doi foşti prieteni, are loc o 
discuţie hotăritoare. Nici unul nu renunţă la 
punctul său de vedere. Şi cineaștii au curajul 
sa arate că cel ce alege drumul drept intim- 
pină mai multe obstacole, .ba e chiar pe 
punctul de a pierde totul. 


umor sec 


Parodiaţi, parodiaţi, 
rămîne întotdeauna ceva 


Un text, mai mult pretext, propune un joc 
de-a parodia intorcindu-şi atenția (răsucin- 
du-se chiar de-a binelea) spre gagurile mare- 
lui mut, răscolindu-i recuzita (bărbi la propriu 
şi la figurat, mustâţi, ochelari, mănuși, deghi- 
zari) antrenind urmăriri — nici prea specta- 
culoase, nici prea periculoase — instalînd în 
sala de cinema rumoarea unor chicoteli care. 
din cînd în cînd, se transformă în hohote 

Cei trei gangsteri misterioși, deconspiraţi 
incă din pregeneric, nu stirnesc nici compa- 
siune, nici simpatie aflindu-se in bizara situa- 
ție de a nu inspăiminta pe nimeni, nici mācar 
în momentul cind schimbă machiavelice ur- 
zeli cu mai pămintești acțiuni şi patimi. Este 
adevărat că, sint în permanenţă victimele 
unui ghinion fără pereche; dar stupizenia lor 
nu supără, uneori amuză. Feţele celor trei 
gogomani. aleși să stirnească risul prin as- 
pect fizic discordant, nu oglindesc nici bucu- 
rie, nici speranţă, nici disperare, nici spaima, 
sint înțepenite într-o grimasă rece, așa ca 
spectatorul așteaptă și caută, mereu încreza- 
tor, cascadele ilare în alte secvențe. 

Ghicind, la prima vedere, parodia indrep- 
tată impotriva potopului de filme polițiste de 
serie, spectatorul încearcă să urmărească fra- 
gila poveste de iubire născută între un repor- 
ter și o frumoasă cintăreaţă. Dar va constata 
curînd că regizorul, nehotărit, a oscilat puter- 
nic și filmul lui gîndit stratificat (o telie poli- 
-țistă, alta de actualitate aromată cu mondo- 
mania concursurilor de frumusețe, încă una 
curat parodică etc.) vrea sa amuze spectato- 
rul cu orice pret şi in consecință amesteca 
bufonada, excentricităţile, lipsa de logica a 
situațiilor, naivitatea ș.a.m.d. pentru a desco- 

i pretutindeni latura comică a lucrurilor. 

Zelul declarat al realizatorilor a avut totuși 
sorți de izbindă pentru că pe ici, pe colo răz- 
bat accente ironice de bună calitate, apar 
tete frumoase. costumate sumar, iar finalul, 
colorat cu un dulce happy-end, pune un 


punct vesel comediei. 


Illeana PERNEȘ-DĂNĂLACHE 
———————— 
Producţie a studiourilor iugoslave. Scenariul și regia: 
Aleksandar Husić. imaginea: Bozidar Nikolic. “Cu: 


Dragan Nikolic, Maja Sabljić, Dragoljub Vojnov, Bala 
Živojinović. 


Afară e vopsit gardul... 


farse de un umor negru, englezesc, chiar şi 
pe celebra Moga. ciocănitoarea. Cind colo, 
surpriză! În lot”de cunoscuta panteră (ce 
apare doar citeva secunde pe genericul dese- 


Dar stelele „cerului etic” sint în final mult 
mai convingatoare și mai strălucitoare. 

Un patetism meditativ, de atitudine, defi- 
nește acest film apt să privească faptele 
dintr-un unghi superior care nu întunecă per- 
spectiva. Psihologiile, mentalităţile sint scru- 
tate cu un percutant dar al analizei. Caracte- 
rizarea te convinge că nu poţi alege binele 


nat cu haz în stilul ulterioarelor gaguri prelu- 
ate de serialul TV) un actor în carne şi oase, 
și el cu faimă de mare comic, Peter Sellers, 
care interpretează un Sherlock Holmes acţio- 
nind prin cartierele râu famate ale Parisului. 
Ori pe cheiurile în ceață „londoneză“ ale 
Hong Kong-ului. În scenele mai reușite ale 
acestei comedii de serie, umor sec, britanic, 
uneori cu iz macabru, de tipul glumei cu vic- 
tima ce zace, în noapte. cu un cuțit în spate. 
abia mai respirind, dar întrebată de un treca- 
tor „vă doare?”, răspunde politicos „numai 
cind rid". Agentul francez pe care îl joacă Pe- 
ter Sellers (personaj scăpat de 14 ori din 


atentatele puse la cale de inamicii legii, trati- 
canţi de droguri, dar și de inamicii strict par- 
sonale — respectiv un invidios coleg de 
breaslă) suride și el cam albastru, ca gluma 
amintită. de fiecare dată cind iese cu viață 
din complicatele urzeli. Agentul se scutură 


bine de praf de ciment, de puşcă, de bombă ` 


cu explozie întirziată ori de exploziv-cocteil şi 
o porneşte cu succes pe urmele traficanţilor 
de stupefiante, căpătind într-un cadru festiv o 
nouă medalie. Poreclita panteră e un fel de 
Hopa-Mitică afişind aerul timp al lui Co- 
lombo, dar practicind cu brio loviturile de ka- 
raté ale lui James Bond, într-o cavalcadă 
ameţitoare de peripeții macabro-grotești (fără 
finalul de grand guignol, dimpotrivă, cu un 
„end"” fericit, à l'américaine). 


Regizorul acestei comedii — farsă, parodie i 


de aventuri — Blake Edwards e și el un meș- 
ter al genului (dicţionarul îl numește chiar 


#4 


Între exigență 
şi compromis 
(Caracterizarea) 


fară o luptă necruțătoare cu râul, fără o nea- 
batută consecvență proprie spiritelor inalte și 


lucid responsabile. Julieta ȚINTEA 


Producţie a studiourilor bulgare. Scenariul: A/exand/ 
Tomov. Regia: Hristo Hristov. imaginea: Atanas Tas 
sev. Cu: Ivailo Geraskov, Atanas Alanassov, Itak 
Finţi. Gheorghi Kaloiancev, Vasil Mihailov. 


maestru, dar probabili nu dupa această Pan- 
teră.... ci dupa spiritualul Mic dejun la Tiffany 
(vi-l amintiți?) cu Audrey Hepburn. Aici, in- 
terpreţii bine aleși (de la „gorile“ pină la dis- 
tinsele fețe de businessmeni-traficanți pe 
care îi protejează, de la istețele secretare la 
soțiile oficiale) joacă cu poțtă pe aria cintată 
de scenaristul-regizorul-producătorul Blake 
Edwards şi de compozitorul Henri Mancini, 
colaborator fidel şi inspirat al autorului cvasi- 
total. Cît îl privește pe Peter Sellers, actor pe 
care tot dicționarele îl compară cu sir Alec 
Guinness (eu aş zice da, minus aerul distins 
spiritual sofisticat al acestuia) anul 1963, cînd 


izbunarei Panterei roz; 
aici cu 
a Boccardo) | 


s-a produs prima serie a Panterei, a fost un 
an fast pentru cå tot atunci Sellers a realizat 
celebra triplă compoziţie din filmul lui Stan- 
ley Kubrick Doctor Strangelow, interpretind 
un. maior britanic, un savant atomist și un 
președinte al Statelor Unite. Drept care nu i-a 
fost probabil greu interpretului să se joace și 
de-a travestiurile (mai mult ori mai puţin iz- 
butite) în acest divertisment — comedie cate- 
goria B. Reluată cu succes dar iar mă întorc 
şi întreb. de ce ia„Doina'?, pentru părinţii ve- 
niţi cu preșcolarii lor în vacanţă să vadă un 
cunoscut desen animat. Și cind colo, sur- 
priză. Pe afară e vopsit gardul, înâuntru-i leo- 
pardul — panteră roză, doar pe generic 


Alice MĂNOIU 


 (Marianng, Vertinskaia 


şi Iriña Kupcenko 
di e! 


eie singură) 


0 superdădacă 


celor mici şi celor mari după ce au văzut sau 


Coregrafie 
bataista 


| rotuarul din fața cinematografului la ora 
începerii spectacolului e supraaglomerat. 
Sala e arhiplină. Spectatorii sint în proporţie 
de nouăzeci la sută băieţi între 13 și 19 ani 
sint o excepţie. Filmul ce atrage tinerii se nu- 
meşte Mesagerul invincibil, producție a stu- 
diourilor din Republica Populară Chineza. A 
unuia dintre cele 19 studiouri care produc. 
laolaltă, 130—140 de filme pe an. (La o 
populaţie care depășeşte un miliard de oa- 
meni și are 27—29 milioane bilete vindute 
anual). 

Succesul bucureştean se integrează celui 
european, căci cineaștii chinezi s-au ocupat, 
în ultimii ani, să lărgească accesibilitatea fil- 
melor lor. Cum singuri o spun, citind un 
vechi proverb: „parfumul florilor trece și din- 
colo de gardul grădinii“. 

În filmul numit, accesibilitatea se datoreaza 
în primul rînd dinamicii artelor marţiale. Pe 
penans se profilează trei obiecte ce vor însu- 
leţi conflicte, rivalități, intrigi, travestiuri. Cu- 
tia neagră — mică, ornamentată, conținînd 
dragonul şi sabia imperiale, în miniatură; dar 
nu ele constituie comoara ce trebuie transfe- 
rată de la o destinaţie la alta, ci planul insu- 
recţiei de eliberare socială ce are ca scop 
răsturnarea dinastiei tiranice Qing, plan as 
cuns cu grijă pe fundul cutiei cu pricina. Tot 


C. plăcere nespusă, ce stare indicibilă de 
graţie și împlinire se însinuiază în sufletele 


revăzut Mary Poppins! Și ca o consecinţă fi- 
rească a acestei intilniri neobișnuite, cel mic 
are, o dată în plus, revelația transformării vi- 
sului sau dorinței tainice în realitate paipa- 
bilă, iar cel mare bucuria estetică a unei în- 
cercări artistice reuşite din toate punctele de 
vedere. 


Ce este de fapt Mary Poppins? Un film şi 
pentru oameni mari — ca toate minunăţiile 
ieşite din studiourile Walt Disney — care ne 
atrage atenţia în chip gentil şi amuzant că ei; 
copiii noștri, în afară de casă, masă, jucării — 
deci obiectele care le utilizează ca atare 
fiindcă așa au obişnuiţi — în primul rind 
„au nevoie de... părinți. Fără a fi moralist, ci 
mai curind tandru-moralizator, filmul (foarte 
frumos colorat, cîntat şi dansat) satirizează 
cu o fină ironie — exprimată printr-o variată 
gamă de nuanțe — acea categorie de „mă- 
mici şi tătici“ iubitori, dar indiferenți, binevoi- 
tori insă grăbiţi şi prea ocupați cu alte treburi 
foarte însemnate ca să mai poată sesiza um- 
bra unui obraz întristat sau intui nevoia de 
comunicare a celor mici, ori timida lor tenta- 
tivă de a intra în lumea celor mari pe care nu 
o cunosc, dar simțind-o totuși, fără să o înțe- 
leagă, tatonează și incearcă zadarnic (folo- 
sind antene specifice virstei) să o descifreze 
şi eventual să micșoreze distanța care îi des- 
parte. Și cum, adeseori, acest efort le este re- 
fuzat — fiind îndepărtați, într-un fel sau altul, 
de lumea celor mari — întorşi in lumea copi- 
lăriei, cei mici îşi inventează, văd cu ochii 
minții personaje şi întimplări pe care, cu si- 
guranţă, ar voi să le cunoască și să le 
trăiască în realitatea imediată care freamătă 
dincolo de uşa camerei lor de copii. 


Cum este de fapt Mary ? O peli- 
culă încîntătoare! Cu o muzică minunată, o 
culoare, nu numai frumoasă, ci expresivă, 
aptă să individualizeze personaje şi să relie- 
teze anumite stări; o lumină nu doar funcţio- 
nală, ci cu multiple resurse susceptibile să 
dea culorii un plus de personalitate; cu actori 
fermecători, inepuizabili, care cîntă și dan- 
sează cu bucurie frenetică şi — cu rol de 
frişcă peste acest tort de ciocolată 
umplut cu migdale, alune și tisuc — o lungă 
secvenţă cu desene animate. Cum altfel ar 
putea fi apreciat filmul decit ca fiind, într-a- 
devăr, încintător? 


Cine este de fapt Mary Poppins? Ca perso- 
naj, întruparea unui ideal, a unui vis de copii 
frustraţi de zburdălnicia şi năzbitiile virstei, 
constrinşi fiind de părinți — cu ajutorul ele- 
mentului restrictiv şi punitiv personalizat prin 
dădacă — să respecte nişte norme şi reguli 


Nu orice poveste este un basm 


de pe generic apar două spade încrucișate ce 
vestesc duelurile de o măiestrie inegalabilă 
` ce vor urma. În sfirșit, o armă albă, o pereche 
de lanţuri, alt instrument tradițional de apă- 
rare şi atac. 

Desigur, nimeni nu s-a îndoit, cutia neagră 
cu prețiosul plan va ajunge la destinaţie. Dar 
nu înainte ca izbinda să fi fost plătită, egal, 
cu viața celor răi şi a celor buni, după ce 
s-au întrecut în balete războinice și acrobaţii 
incredibile. Supermanul din orașele cu zgirie 
nori, așa cum a ajuns el, între timp, la seria a 
patra, pare o palidă imitație a acestor „zbură- 
tori“ ai Asiei. Ei fac salturi, însoțite de stri- 
găte percutante, ce-i duc de pe sol pe acope- 
tișul caselor sau pagodelor pentru a se lansa 
apoi direct în şaua unui cal sau în spinarea 
adversarului, descriind din volute ce sfidează 
legile gravitaţiei, salturi mortale. Punctul cul- 


Zburători, dueliști, 
Zhang Anji în 


$ ” 


i 


acrobaţi: 


Antidotul singurătăţii 


pe care le refuză pentru că nu le înţeleg. Nu 
este oare normai ca in imaginaţia lor să 
existe dădaca perfectă? Ba da! Şi aceasta 
apare de-adevăratelea, plutind ca o frunză 


| graţioasă şi aterizind firesc la ușa lor. Desi- 


gur că este tinără, frumoasă, veselă, cu obra- 
jii rumeni, nu este supărăcioasă, ştie multe 
jocuri, merge la plimnbare în parc, are deci 
toate calităţile dorite de cei doi mici visători 
Cine dă viață acestui personaj cuceritor, care 
fascinează doar cu o privire şi se plimbă nes- 
arren pe străzile Londrei, cit şi pe acoperi- 
şurile caselor? Nimeni alta decit Julie An- 
drews! Asimilind-o pe Mary Poppins pină la 
contopire, actrița se metamorfozează în iluzie 
însufieţită, simțindu-se la largul ei în lumea 
fascinantă a copilăriei, realizată în film prin 
sublimarea realităţii, concrete, în realitatea 
basmului și transpusă cinematografic prin 
desene animate. Probabil că savoarea neștir- 
bită, nealterată, a acestui film, rezidă tocmai 


în suprapunerea fireascâ a celor două reali- - 


tăţi, în interferența relaţiilor dintre oameni şi 


animale. Un moment antologic din marea | 


secvență a călătoriei miraculoase în spaţiul 
inefabil al aventurii, îl constituie ciștigarea de 
către Mary Poppins a cursei de cai sau dan- 
sul lui Bert cu pinguinii. Cu cită gingăşie dră- 

ălășenie, graţie, candoare, personalitate sint 
înzestrați cei patru... ospătari! Dar nu numai 
si; toate viețuitoarele pădurii sint cuceritoare 
prin felul lor de a fi, comparindu-se cu niște 
gazde foarte primitoare bucuroase de oas- 
peţi, îndatoritoare... 


Cine este Bert? Poate fratele geamăn al lui 
Mary; şi dacă nu este chiar așa, frate da, cu 
siguranţă! Tinăr atrăgător, simpatic, vesel, 
ghiduș, avînd aceeași înțelegere și disponibi- 
litate afectivă pentru cei mici şi lumea lor, 
Bert formează impreună cu Mary Poppins 
un duo fermecător, în egală măsură la pro- 
priu cit și la figurat. Deoarece după inevitabi- 
lul the end publicul nu se ridică grăbit, ci mai 
adastă puţin în loc — parcă pentru a se recu- 
lege, pentru a-și regăsi reperele vieții obișnu- 
ite, abandonate în timpul proiecției — şi 
pleacă ducind o undă de regret fredonind o 
melodie, repetind o replică, de pildă: „Să fii 
fericit pentru că ai făcut un bine“, ori comen- 


tind semnificaţia şi subtilitatea dansului um- ` 


brelei şi al bastonului — personificindu-i pe 
Mary şi Bert — se poate spune că pelicula 
şi-a făcut cu prisosinţă datoria, toți spectato- 
rii, mari şi mici, îmbogăţindu-se cu o nouă 
prietenă: Mary Poppins. 


Mariana CERCEL 


minant al atracției este personajul feminin, o 
imparabilă luptătoare “pe cît de iute în miş- 
cări, pe atit de imobilă în expresia feței ei de 
păpușă. Personajul fetei războinice descinde 
şi el din tradiţia cinematografului asiatic. (O 
supervedetă a filmului indian în anii '30, a fost 
o călăreață-cascadoare ce duela mai bine de- 
cît orice bărbat). Acum, interpreta Wen Xitai, 
stimeşte aplauzele. pentru acrobaţiile ei. 


Personajele, costumele, decorurile tradiţio- 
nale ar putea induce în eroare spectatorul 
european care poate crede că privește un 
basm. În realitate, povestirea se petrece la în- 
ceput de secol XX, fiind vorba de pregătirea 
revoluţiei de eliberare socială din 1911, care 
a înlăturat monarhia, creind prima republică. 
Revoluţie considerată azi de istorici ca un 
prim pas pe drumul ce a dus, după aproape 


Wen Xi Li Xiaoyan, 


VU] 


Produ 


patru decenii, la Republica Populară Chi- 
neză. 

Ambianţa şi ţelurile filmului ne aduc o 
mostră a cinematografului de divertisment 
tradițional, reprezentativ pentru producţia su- 
perstudioului de la Shanghai, spre deosebire, 
de pildă, de cinematograful experimenta! al 
filmelor-de-festival, gen cultivat în special de 
studiourile din Xian. Dar tehnica cinemato- 
grafică strălucită (de la imagine la machiaj 
etc.) pune în valoare posibilităţile de care be- 
neficiază, azi, așa-numita „generaţie a cin- 
cea“ a cineaștilor chinezi, termen ce defi- 
nește regizorii ce au absolvit institutul de film 
de la Beijing după 1981 (redeschis în 1975, 
după o pauză de 13 ani). y 

Parfumul imaginilor cinematografice create 
de această generaţie a ajuns, acum, pînă la 


noi. 
Adina DARIAN 


a studiourilor Shanghai Film Studio din 
RP. Chineză. Scenariul: Xie Weni). Regia: Zhong 
Shuhuang. Imaginea: Zhang Er. Cu: Wen Xitai, Li 
Xiaoyan, Zhang Anji. 


Nevoia 


de modele eroice 
\4 r } 


O femeie singură 


Arta de a evita 
melodrama 


Sani de policier: noapte, ploaie, tu- 
nete, faruri. Furişindu-se, o femeie lipeşte pe 
ziduri niște petece de hirtie... Timp de o oră 
și mai bine aparatul de filmat nu „scapă din 
ochi“ acest personaj: lentila camerei de luat 
vederi mărește la dimensiunile ecranului 'pa- 
rametrii umani, dificil comensurabili, ai unei 
drame — banala dramă a singurătăţii. 
Performanța „Femeii singure” constă în 
taptul că, asemeni altor excelente pelicule 
din aceeași familie cum arti Fără:martori, În- 
drăgostit la propria dorință, Căsătorie legală, 
reuşeşte să infațișeze o temă prin excelența 
melodramatică, evitind cu desăvirșire melo- 
dramaticul. Preambulul poliţist: se dovedeşte 
preludiul unei sublimate intrigi psihologice — 
duetul, mai mult sau mai puţin mut, a doua 
orgolii rănite. În citeva rinduri, există senzaţia 
că se alunecă într-o farsă tragică, dar se re- 
vine la linia de plutire a tragi-comediei, dul- 
ce-amar-acrișoară. Departe de a avea un aer 
confesiv, povestirea se organizează din 
proiecția trâirilor eroinei — teribil de interio- 
rizată, de altfel — în imaginea intens reverbe- 
rantă a personajelor adverse. Ca element de 
sprijin al echilibratei construcţii portretistice, 
contrastul — relevant, bulversant. -imbrăcată 
neglijent, eroina apare, la început, o femeie 
oarecare, ca apoi, dimineața sa iasă pe ușa 
blocului o zveltă, foarte feminina persoană, in 
compania unei prietene la fel de elegante, in- 
dreptindu-se, într-un modern automobil, spre 
casa de mode unde lucrează. El, tenacele, 
unicul pretendent care dă curs anunţului lipit 
cu jenă în miez de noapte. odată spâlat și im- 
brăcat, va căpăta aspectul onorabilităţii, dar 
inițial se prezintă lamentabil: neras, murdar 
chiar, nu tocmai treaz, deloc înalt. insolent, 
agresiv, complăcîndu-se în ipostaza de pun- 
gaș. așa cum, cabotin, obișnuiește sa înduio- 
seze cu povestea vieții lui de acrobat ratat 
Crispată, încrincenată, ea va refuza să-l as- 
culte, îl izgoneşte, aparent ursuză și absurdă 
nu accepta să i se conteseze. De fapt, ea nu 
se dezvâluie, nu se plinge, nu se explică, nu 


Misiune specială 


Să te simţi 
nemuritor 


D. filmul Misiune specială e greu să te 
propii pentru că mai intii te întimpină un pu- 
=o de spectatori înghesuiți, febrili, dornici de 
sñ bilet în plus la orice oră, apoi, dacă ai 
šansa să ajungi pină la uşă, orice elan ţi se 
ge în fața anunţului implacabil: „Pentru 
az nu mai avem bilete“. Curiozitatea te im- 
mge så afli, cu orice preț. misterul de din- 
coo, ești gata så oferi oricit pe un loc în pi- 
oare ori, în cel mai rău caz, te consolezi cu 
speranța că o fi cine știe ce melodramă cin- 
"ma Cind la casă se pun în vinzare ultimele 
ete, jată-te în sala arhiplină și zumzâitoare 


Este vorba de un omagiu adus de cineașţii 
5e RP.D. Coreeană vitejiei,abnegaţiei şi cu 
ui unor soldaţi care luptă, se -sacrifică, 
ææ, înving in numele unui crez nezdrunci- 
sæ Un început care ne aminteşte de Zboară 
zecorii și Pace noului venit. Un final zgudui- 
© în care un capitan iși asumă sarcina de 
vamkadze și aruncă în aer un elicopter im- 
ema cu care se spulberă și el. Deliciul vi- 
zorii îl face insă mijlocul. Ceea ce se pre- 
aata spectatorilor — mai ales tineri — exaltă 
postul pentru eroismul individual și satisface 
soia acestui public de a avea în faţa ochi- 
mr un model eroic, una sau mai multe per- 
soare exemplare, cu care la șaisprezece ani 
"> dori sā semeni. Extazul se .iscă în fața 
= scene de karate, realizate cu rigoare co- 
“=grahcă: stop cadre asupra momentelor de 
=dme. care amplifica tensiunea așteptarii, 
-ascadorie de mare clasă. Un soldat face zob 


se justifică. Are doar rare, mici, imprevizibile 
înăbușite izbucniri. Pentru că prietena o sti 
dează cu luxul şi flirturile ei; pentru că vecina 
o agasează rugind-o Să-i cedeze pe celălalt 
bărbat care o caută; pentru că un grup de 
pionieri vrea să o ajute în gospodărie, invese- 
lindu-i singurătatea ca unei nonagenare; pen- 
tru că ṣefa, coafată, decorată, prea bine in- 
tenționată, o avertizează că s-ar putea så ra 
mină fără slujba dacă mai continuă „legătura 
cu vagabondul“; pentru că excentricul tova- 
răș al proaspetei sale cunoştinţe îi pretinde 
să nu-l dezamăgească, căci nefericitul și-a 
pus speranţe în ea. Fiinţă defel bovarică, ea e 
dispusă la compromis în limitele pe care însa 
ea le consideră de cuviință. Nu-și poate re- 
prima repulsia, dar, treptat, treptat, compa- 
siunea îşi va face loc, învingind autocompa- 
siunea, o veche și profundă rană. Formidabil 
este jocul actriței lrina Kupcenko, concentrat 
„in special în ochi, copleşiţi de o tulbure du- 
rere, ca apoi expresia să li se modifice 
aproape imperceptibil cind îndirjirea sau — 
din contra — autoironia se substituie tristeții 
curente. interpretei îi vin în ajutor inteligența 
regizorului și sensibilitatea operatorului, du- 
blate în spaţiul sonor de laitmotivul muzical 
suav monoton în care, uneori, se insinueaza 
un solo de trompetă sau un cor bărbătesc — 
contrapunctări discrete, eficace. Căci, cu 
dirză demnitate, eroina se fereşte de milă — 


piardă simțul umorului şi simte nevoia să-și 
liniștească sufletul bind un pahar de lichior şi 
ascultind muzică în apartamentul vecinei, su- 
focată de aceeași deprimantă singurătate, 
Surprinzătoare, încintătoare este şi Elena So- 
lovei în chip de durdulie, vorbăreaţă. violon- 


îndrăgostită de bărbatul care-i sună intimpla- 
tor la ușă. 
Carapacea propriei solitudini e foarte greu 
de înlăturat: increderea trebuie să aboleasca 
. suspiciunea. Abia dialogind cu fosta soţie. 
care pentru o tihnă relativă şi-a abandonat 
bărbatul nenorocirii, abia atunci protagonista 
se decide, din ambiţie, din generozitate, sa-i 
acorde credit moral, să-i întindă mina de aju- 
tor de care are atita nevoie, sa incerce sa 
meargă alături. Și pleacă să-l caute. Nu-l ga 
sește. Speranţa pare spulberată din nou. La 
rindu-i, vecina vine să-i spună că pretenden- 
tul celălalt nu era decit un ziarist interesat de 
problema femeilor singure cărora vrea să le 
consacre un studiu, o carte. Dar ea e hotarită 
să urmeze exemplul celeilalte. Și pleacă în 
noapte să lipească un anunț identic: „Femeie 
singură caută cunoştinţă”. 

Irina COROIU 


d ———————————— 
Producţie a studiourile sovietice „A.P Dovyenko 

Scenariul: Viktor Merejko. Regia: Viaceslav Kriștofo 

wci. imaginea: Vasili Truşkovski. Cu irina Kupcenko 
Alexander Zbruev, Elena Solovei, Marianna Vertin 
skaia, Valeri Septekita. 


un regiment. O fata frumoasă și delicata 
scoate din circulaţie vreo şase inamici. Publi- 
cul se bucură. li crede. Să nu uitâm că acest 
film aparține unei spiritualităţi cu o pronun- 
tată apetenţă pentru fantastic și că. publicul 
nu și-a pierdut, niciodată, gustul pentru 
basm. El, publicul, se bucură imens cind eroii 
scapă vii şi nevătamaţi și nu mor aproape ni- 
ciodată. Abia in final sacrificiul se simte cu 
acuitate. În final,fiimul nu mai eludează oro- 
rile autentice ale războiului. in rest,eroii re- 
zistă eroic. Foarte bine, la șaisprezece ani e 
bine să te- simţi nemuritor. Filmul e util și 
educativ în mod plăcut. Şi pentru ca acești 
foarte buni spectatori să nu intimpine greu- 
tăţi la intrare, poate că un anunţ pe care sà 
scrie: „intrarea tinerilor peste şaisprezece ani 
este interzisă”, le-ar prinde bine. 


irina POPESCU 


Producţie a studiourilor din R.P.D. Coreeană Scena 
riul: Li Sang Uk. Regia: Chong Gi Mo. Imaginea: Pak 
„din Bok.. Cu: Kim Jong Un, Cha Song Chil, Kim Hye 
Son. 


Colegiul de redacție 


Ecaterina Oprolu 
redactor şef 
Mircea Alexandrescu 
redactor şef adj., 
Rodica Lipatti 
secretar responsabil 
de redacţie 
Florina Ciociîrlie 
Alice Mănoiu 


să o primească, să o acorde. Cauta să nu-și ` 


celistă de ocazie, exaltată ca o adolescentă şi , 


pe 
[Oglinda cu două fețe] 


Publicul 
ține cu norocoșii 


Fn de factura psihologică, Oglinda cu 
două feţe rezistă şi va rezista trecerii inexora- 
bile a timpului, atita vreme cit vor mai fi pe 
lume bărbați care să-și considere soțiile 
drept proprietate personală, cît frumusețea va 
ti dușmănită de mentalitaţile inguste, cit 
egoismul va mai fi în stare să dezumanizeze. 
Cind toate astea nu vor mai exista. Oglinda 
cu două fețe va putea fi păstrat într-un pro- 
babil „muzeu al omului de altadata"... 


Pină una alta, filmul se urmareşte cu viu in- 
teres pina la capăt, nu numai pentru că sce- 
nariul (semnat de Gerard Oury şi de André 
Cayatte, regizorul) este bine și subtil scris. 
Asta se înțelege și se prețuiește abia după ce 
ieși din sala. Şi mai marele interes daca ne 
putem exprima astfel — rezidă în alegerea 
neașteptată a actorilor. Oglinda cu două fețe 
nu este numai o mostră de psihologie 
umană, dar și o dovadă de buna cunoaștere 
a psihologiei omului-spectator. În rolul jalni 
cului Tardinet, gelos. egoist şi meschin pina 
în virful unghiilor, este distribuit un reputat 
comic al operetei și mai apoi al cinematogra- 
fiei franceze, caldul și atit de simpaticul 
Bourvil. Numită în jargonul breslei o distribu- 
ție contre-emploi, adica, pe dos de cum 
ne-am obişnuit, ideea realizatorilor nu poate 
fi decit aplaudată, pentru dubla supriză ce 
ne-o oferă. Bourvil este perfect în acest per- 
sonaj detestabi! și, pină la urma, intricoşâtor 


A doua surpriză o constituie cealalta ale- 
gere în contre-emploi: frumoasa, fascinanta 
Michele Morgan în rolul soţiei modeste și 
urite. Numai că, realizatorii știau foarte bine 
ca, dacă publicul va accepta desfășurarea 
unui Bourvil „rău“, el nu va suporta însă pina 
la capat și neplăcerea de-a urmări o Michele 
Morgan uriţită. Aşa că, s-au grăbit ca, dupa o 
relativ scurtă primă parte, să introducă 
momentul operației estetice — adica eveni. 
mentul ce schimba radical relaţiile dintre soți 

curmind,. astfel, nerabdarea spectatorilor 
de a-și regasi actriţa în deplina posesie a fru 
musețţii sale. 

Caci ce altceva inseamnă pentru noi Mi- 
chele Morgan, decit plăcerea de a vedea un 
chip frumos, o privire strălucitoare ce emana 
din nişte ochi fascinanţi, schimbători ca ma- 
rea cea albastră, verde, cenușie ca şi cerul, 
dind aceeaşi senzaţie de infinit? Se spune ca 
vedetei, apărută pe ecran de la virsta de 15 
ani, i-ar fi trebuit citava vreme pentru ca ro 
tunjimea obrajilor de copil sā dispară, elibe 
rindu-i total pomeţii. Şi ca, deși prezența sa 
capătă tot mai multă pondere și comentarii 
tot mai favorabile (inclusiv în presa necine- 
matografică — vezi paginile entuziaste din 
populara revista feminina „Marie-Claire“, din 
anii 1937—38), abia cu a! şaptelea film. Mi- 
ghele Morgan va dovedi ca actrița poseda 
așa cum spunea Roger Boussinot — „cea 
mai frumoasă privire pe care o femeie a ote- 
rit-o vreodată cinematografului”. Acest film 
este. Suflete in ceaţă (1938), moment fast al 
intregii cinematografii franceze. A fost sufi- 
cient, deci, ca Michele Morgan sa fie filmata 
cu fața la aparat, pentru ca ochii ei, intilnin- 
du-se cu ochii spectatorilor, så provcace, in- 
stantaneu și reciproc, o dragoste definitivă. O 
dragoste ce durează de jumatate de secol, 
nestrămutata, chiar dacă basca și impermea 
bilu! translucid din Suflete în ceaţă au fost 
înlocuite de toalete sofisticate de la Balen- 
ciaga și Lanvin. 


= Coperta ! 
In prim plan: tinerețea 
Diana Gheorghian, Manuela Härăbor 

şi Oana Sirbu 


Actori de ieri 


şi de azi 


De atunci, drumul Simonei Roussel, alias 
Michele Morgan, a continuat drept. fara 
schimbări de altitudine. Nu a urcat pe inalti 
mile ameţitoare ale artei interpretative, dar 
n-a cunoscut nici coborișuri, nici zone acci- 
dentate. Alături de același Bourvil în Fortu- 
nat, de Jean Gabin în Un minut de adevăr, de 
Gerard Philipe în Marile manevre, ea a fost, 
intotdeauna, egală cu sine, aceeași fermeca- 
toare inteligenţă şi feminin sensibilă prezen- 
ță. Mai mult decit atit, ea s-a maturizat — și 
apoi a imbaâtrinit — frumos și calm, fără adju- 
vante publicitare. Este și acesta un dat — a 
râmine pină la capăt un tot armonios. Noro- 
cul a ţinut cu Michele Morgan, iar publicul — 
se ştie — ţine cu norocoşii. 


Aura PURAN 


șa ris 


frumoasă 
it-0 


„Cea mai 


o femeie a of vreodată 


privire pe care 


matoyratului” (Michele Morgan) 


CINEMA, 
Piaţa Scinteii nr 1, Bucureşti 41017 


Exemplarul 8 le: 


„Cititorii din străinatate se pot abona prin 

„Rompresfiiatelia“ — sectorul export-im- 

port presă P.O. Box 12-201., telex 10376 

ydus Bucureşti — Calea Griviței nr 
— 66" 


Prezentarea artistică și prezentarea yralic 
loana Statie 


Tiparul executat iè 
Combinatul poligraf 
«Casa Scinteii» — Bucureşt 


ev 


| 
| 
| 
| 


MARTIE 


Sub pecetea 
speranțelor 


D. totdeauna, primăvara coincide, pen- 


tru mine, cu un sentiment de renaștere și 
reintinerire. Identițic întiiul anotimp al anului 


cu speranțele unor noi zâmisliri în cercul 


problemelor apropiate şi îndepărtate. ivirea 
primelor flori ale primăverii aduc cu ele bu- 
curia ciclului vieţii, al continuității ei firești. 
Imaginea primăverii se suprapune cu cele pe 
care le oferă azurul din privirile copiilor, inti- 


iul fior al iubirii, emoția logodnicelor, implini- 


rile iubirii, cerul senin al omului şi al umani- 
tăţii. Primăvara deschide în noi, femeile, bu- 
curia primei decade cind sintem sărbătorite 
primind omagiile celor ce cred în plenitudi- 
nea faptelor noastre. Coincide luna Mărţişo- 
rului cu Ziua Femeii, cu zenitu! celor ce as- 
tai împodobesc munca cu bucuria vieții. 
ntotdeauna primăvara coincide pentru 
mine cu înălțarea speranțelor de armonie şi 
de mai bine, cu generosul sentiment al dărui- 
rilor în timpul creaţiei artistice. De primăvară 
sint legate visele și gindurile noastre ce vor 
impliniri şi în a căror efervescenţă sint inmă- 
nuncheate necontenite promisiuni. 

Din totdeauna, primăvara a insemnat, pen- 
tru mine, fiorul lucid al gindului adresat se- 
menelor mele. De data asta, gindul meu 
poartă pecetea unei experiențe de viaţă pe 
care. mărturisind-o, îmi exprim bucuria de a 
fi fost rodnică și, de ce nu, astăzi nu aş då- 
rui-0, în sensurile ei morale, tinerelor ce 
aparțin generaţiei pămintului meu natal. 


Dina COCEA 


Toate florile 


din lume 
nu ajung... 


A ` 
B..... că în preajma acestei zile de 


sârbătoare care coincide cu venirea primăve- 


rii mă gindesc la film, la filme, la ce oferim ` 


noi spectatorilor pentru ca să-i ajutăm să in- 


țeleagă mai bine cit de complexă, de nemai- 
pomenit de tulburătoare este existența. unei 
femei. Mă gindesc la femeile-mame, la multi- 
tudinea problemelor care le agită viața, la 


statornicul sentiment de iubire pe care il au 


pentru copiii lor, mă gindesc şi la acele 


mame care, după ce-au crescut în iubire un 


din comportamentul copilului şi mi-am dat 


ZA 2212 


Pentru toate 


personajele feminine din viaţă 


pleşitoare pe care o are o mamă în educarea 


copilului sâu care este, în mod firesc, un vii- 
tor cetățean al țării. Cu ce-am putea să răs- 
plătim noi o mamă care-şi crește copilul așa 
cum se cuvine, perfect conștientă de rostul şi 
rolul ei în modelarea unui viitor om? Toate 
florile din lume nu ajung și oricite cuvinte 
frumoase am spune, ele rămin prea puține. 


În meseria mea am intilnit foarte mulţi co- 
pii, şi uneori am cunoscut copiii inainte de a 
cunoaşte părinţii, şi am ghicit spiritul familiei, 
modalitatea de educaţie, gradul de educaţie 


e 


seama că un copil este însoţit de mama lui şi 
atunci cind e singur. Poartă semnul mamei — - 


bun sau rău — dar semnul ei... 
Despre personajul feminin din viață se pot 
scrie tomuri, se pot face sute de filme. Și nu 


cred că acesta este neapărat teritoriul femei- 


lor-regizor (de altfel, pe mine impărțirea asta 
pe teritorii bărbaţi-femei-regizor nu încetează 
sa mă uimească), cu atit mai mult cu cit 
prisma prin care privește un bărbat persona- 
jul feminin mi se pare mai interesantă, pentru 


că este mai complexă, pentru că ea aduce in ` 


discuție și celălalt punct de vedere, imaginea 
din fereastra de peste drum. 


Apă g 
m i 


Cel mai statornic sentiment: iubirea de părinte 


(Promisiuni, cu Maria 


In premieră 


Regia Nicolae Corjos 
În imagine, debutanții Măd 


Ploae şi Mircea Diaconu) 


wnariul: George Şovu. 
lina Pop şi Dan Zamfirescu 


care am pornit la 


| aveam s-o 


3 


Sper, aşadar, că la Acasio: ginduri pe care 
eu m-am încumetat să le aștern pe hirtie, sa 
se asocieze și colegii mei, regizorii. Eu cred 
nu numai în forța lor de creație, dar și in fap- 
tul că au, în mod sigur, cite ceva de spus 
despre personajele feminine ale vieţii în fil- 
mele lor. 


Elisabeta BOSTAN 


De ziua Siminei 


. Aşa încep 
"toate poveştile. A fost odat nespus de 
frumoasa pădureancă Simina, au fost neinţe- 
lesul Iorgovan, fiul bogătoiului din Curtici, 
argatul Sofron și o: lungă și răbdătoare 
suferință care s-a numit lubire. 

Cam asta era tot ce știam in momentul in 

drum, drum care s-a 
„confundat cu rolul „Pădurencei", drum anevo- 
ios și plin de îndoieli. Mă intrebam de unde 
vin și, mai ales, incotro îmi indrept pașii; eram 
între pereţii necunoscutului. Puteam oare så 
devin o verigă din lanțul care se numeşte 
Film? Trebuia să-mi asum imensa responsabi- 

“tate a destinului propriu, a paginii pe care 
iu în cartea vieţii mele. Întri 

şi răspunsuri, dar mai ales intrebări, neliniște 
şi îndoială, toate se distilau în gindurile-mi. 
Distingeam Mucrurile, dar nu ştiam încă să le 
numesc. Ba mai mult incă, nu le delimitam de 
mine insami. Ele existau în mine, erau parte 
componentă a propriei mele existențe. 

La un moment dat, am întors capul și am 
întilnit privirea luminoasă a unei fete pe care 
aveam impresia că o cunosc de foarte multă 
vreme. Surizind, mi-a făcut semn să mă 
apropii. Înaintam spre ea aproape făra să-mi 
dau seama. Dar ce ciudat! În fața-mi'nu mai 
era acea fată, ci chiar lumea „Pădurencei!' 
„Ceea ce vedeam, era intocmai mișcarea din 
sufletul meu! 

De acum incolo, devenisem alta, devenisem 
Simina. De “acum. încolo, devenisem eu 
însămi. 
Mi se pare normal să mă gindesc acum, 
prag de primăvară, la ea, la noi, la intilnirea 
noastrà 

„Mi se pare normal så şoptesc, acum 


despart, pentru ă mă simt mai Bogata, cita 
vreme există incă in sufletul meu.. 


Manuela HĂRĂBOR 


- 


Nr. 2 (300) 


Anul XXVI 


copil, l-au pierdut pe front şi-mi simt vinovă- 
ţia de a nu fi realizat odată un film despre un 
asemenea personaj; mă gindesc la acele fe- 
mei care au adoptat un copil şi îşi sacrifică 
viața crescindu-l. și dăruindu-i căldura unei 
familii. mă gindesc, de fapt, ce infinitate de 
subiecte ne oferă personajele feminine din 
viață! Numai să ştim cum să le abordăm. Nu- 
mai să ştim cum să le realizâm. Pentru că nu 
e ușor. Este nevoie de o extraordinară cu- 
noaştere a vieţii femeii în ce are ea mai pro- 
fund și, inainte de toate, este nevoie să abor- 
dezi acele subiecte care inseamnă o dezba- 
tere etică, sociala, în stare să ridice pe alta 
treaptă, și la altă altitudine, gindurile pe care 
toţi le purtăm în noi faţă de acest personaj 
important al vieţii, care ar trebui să devină la 
fel de important şi in film. 


T eai ie, 1988 
Mă gindesc, de pilda, la râspunderea co-