Revista Cinema/1977 — 1989/025-CINEMA-anul-XXV-nr-12-1987

„Din Raportul cu privire la stadiul dezvoltării 
relaţiilor de producţie și sociale, al democraţiei mun 
pe baza principiilor autoconducerii 


CONFERINȚA NAȚIDNALĂ | 
A PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN 
14-18 DECEMBRIE 15387 


Sh a 


; i 


i 
l 
i! 
? 


forțelor 


i şi autogestiunii, 


în noua etapă de făurire a societăţii socialiste muitilat 


PREZENTAT DE TOVARĂȘUL 


VI. Activitatea ideologică, 
politico-educativă, de dezvoltare 
a conștiinței socialiste și întărire 

a spiritului revoluţionar, de 


formare a omului nou, inaintat — 


constructor conștient și devotat 


al socialismului 
și comunismului în România 


Stimaţi tovarăși, 


In întreaga activitate de con- 
strucţie. socialistă un rol de în- 
semnătate deosebită a avut în- 
totdeauna activitatea ideolo- 
gică, politico-educativă. Gene- 
rația revoluţiei de eliberare so- 
cială și naţională, a revoluției și 

construcţiei socialiste își amin- 
tește bine spiritul de sacrificiu, 
de abnegațţie al comuniștilor, al 


revoluţionarilor, atît în anii ile-: 


galităţii, cît și în anii cuceririi 
puterii politice, în anii grei ai 
construcţiei socialiste. Putem 
spune că, într-adevăr, activita- 


2 


tea ideologică, politică, educa- 
tivă a avut un rol de însemnă- 
tate deosebită, a constituit o 
adevărată forță motrice în uni- 
rea eforturilor întregului popor 
pe calea construcţiei socialiste. 


Pe această cale poporul nostru - 


a învins multe greutăţi, cu în- 
crederea deplină în justețea 
cauzei sale, în victoria socialis- 
mului. Și viața a demonstrat cu 
putere că așteptările, speran- 
tele poporului nostru s-au îm- 
plinit. Am obținut succese re- 
marcabile. Citeodată, unii uită 
ce greutăţi au fost învinse. As- 
tăzi s-au -asigurat asemenea 


condițiuni de muncă și de viață 
care nici nu puteau fi bănuite 
cu citeva decenii în urmă. 

În acelaşi timp, trebuie să 
spunem că s-a creat și-o anu- 
mită stare de lucruri care a di- 


minuat spiritul de abnegaţie și: 


sacrificiu. S-a ajuns la o anu- 
mită automulțumire. Sînt unii 
care gindesc că acum avem o 
asemenea situaţie încît nu mai 
este necesar spiritul de sacrifi- 
ciu, spiritul revoluționar. Au 
apărut, din păcate, chiar unele 
tendințe de îmbogăţire și alte 
manifestări străine eticii și echi- 
tății socialiste, spiritului revolu- 
ționar. 


S-ar putea spune că s-a 
ajuns la o anumită rămiînere în 
urmă a nivelului ideologic, poli- 
tic şi educativ față de cel al 
dezvoltării forțelor de produc- 
ție, al societății noastre în ge- 
neral. Aceasta se poate datora, 
în parte, atit preocupărilor in- 
tense de dezvoltare a forțelor 
de producţie în toate sectoarele 
economiei naţionale, dar și 
unei anumite neglijări a activi- 
tății politico-ideologice. 

Este necesar să analizăm, cu 
toată seriozitatea, această stare 
de lucruri, să tragem concluzi- 
ile corespunzătoare și să tre- 
cem cu hotărire la îmbunătăți- 
rea activităţii politico-educative, 
la ridicarea nivelului ideologic 


https://biblioteca-digitala.ro 


al partidului și, în primul rind, 
al cadrelor de partid. 

Trebuie să nu uităm nici un 
moment că, pentru a asigura 
infăptuirea Programului parti- 
dului, înaintarea spre comu- 
nism, este necesară dezvoltarea 
puternică a conștiinței revolu- 
ţionare, ridicarea continuă a ni- 
velului politico-ideologic, a 
conştiinţei socialiste a comu- 
niştilor, a tuturor oamenilor 
muncii. 

În noua etapă a dezvoltării 
societăţii românești, nu numai 
că nu se diminuează impor- 
tanța activităţii ideologice, ci, 
dimpotrivă, ea se accentuează 
şi devine tot mai importantă. 

Problemele complexe pe care 
le ridică uriaşele transformări 
care au loc în țara noastră și în 
lumea contemporană cer un 
larg orizont ideologic și politic, 
o înțelegere și cunoaștere te- 
meinică a legilor generale ale 
dezvoltării sociale, a _ interde- 
pendenţei dintre diferitele feno- 
mene, atit pe plan naţional cit 
și internaţional. 

in noua etapă a revoluției se 


“cere, în toate domeniile de acti- 
` vitate, un şi mai puternic spirit 


revoluţionar, de luptă și abne- 
gaţie, să se pună pe primul 
plan înfăptuirea neabătută a 
principiilor eticii și echităţii so- 
cialiste. Comuniştii, revoluţio- 


iuti 


producție, al societăţii socialiste în general, 
torești-revoluționare, al perfecţionării conducerii. 
perfecționării şi continuării procesului revoluționar 

al dezvoltate şi de înaintare a României spre comunism 


narii trebuie să pună mai pre- 
sus de toate interesele generale 
ale societăţii, interesele întregii 
noastre națiuni! 

„Aş dori să repet din nou 
unele versuri ale poetului 
George Coșbuc, în care se 
spune că: 


Cei ce se luptă murmurind, 

De s-ar lupta și-n primul rînd, 

Ei tot atit de buni ne par, 

Ca orișicare laş fugar! 

Murmurul azi şi orişicînd, 

E pliînset în zadar! (Aplauze 
puternice, prelungite). 


La baza întregii activități ide- 
ologice și politico-educative 
trebuie să stea Programul parti- 
dului și Programul ideologic, 
care reprezintă concepția știin- 
țifică, materialist-dialectică a 
Partidului Comunist Român, 
precum și hotăririle congrese- 
lor, conferinţelor și pienarelor 
Comitetului Central al partidu- 
lui, alte documente ale partidu- 
lui nostru, precum și principiile 
revoluţionare ale socialismului 
ştiinţific. 


Se impune o intensă activi- 
tate de propagandă, politică, 
culturală, pentru ridicarea con- 
științei revoluţionare a tuturor 
oamenilor muncii! 


In acest. sens, un rol impor- | 


tant îl au toate mijloacele de in- 
formare în masă — presa, ra- 


dioteleviziunea — care trebuie 
să desfășoare permanent o ac- 
tivitate intensă pentru cunoașş- 
terea şi înțelegerea justă a poli- 
ticii partidului de către toţi oa- 
menii muncii, pentru înfăptui- 
rea hotăririlor de partid, a legi- 
lor țării. 

Trebuie să perfecționăm acti- 
vitatea organizaţiilor. de masă și 


obşteşti: Să facem astfel, încît: 


casele. de cultură, cluburile, 
teatrele şi alte unități de cul- 
tură, să aibă un rol tot mai activ 
în întreaga dezvoltare a conşti- 
inței revoluţionare a oamenilor 
muncii. Să asigurăm ca Festiva- 
lui naţionali „Ciîntarea Româ- 
niei“, — care reprezintă un pu- 
ternic cadru de manifestare a 


spiritului creator din toate do- 


meniile — să cuprindă toate la- 
turile activităţii, punind în va- 
loare creaţia ştiinţifică, tehnică 
şi culturală, geniul creator al 
poporului. 

Uniunile de creație trebuie să 
se angajeze cu mai multă hotă- 
rire în activitatea de făurire a 
noi opere, cu înalt conținut pa- 
triotic şi revoluționar, care să 
contribuie la afirmarea convin- 
gerilor înaintate, comuniste, la 
formarea și. educarea omului 
nou al societăţii noastre socia- 
liste. Este necesar să se reali- 


„zeze mai multe și mai bune ro- 


mane, poezii, piese de teatru, 
lucrări care să redea, în forme 


diferite, uriașa activitate crea- 
toare a poporului nostru, să 
constituie o puternică forță-de 
dinamizare a activităţii întregii 
naţiuni. Avem nevoie de noi și 
noi cîntece revoluţionare și pa- 
triotice care să oglindească 
noua etapă de dezvoltare socia- 
listă a patriei noastre. 


În general, trebuie, ca în în- 
treaga activitate politico-educa- 


| tivă, să dezvoltăm puternic sen- 


timentul de dragoste faţă ' de 
socialism, faţă de partidul nos- 
tru comunist, față de popor, 
faţă de patrie! (Aplauze și urale 
puternice, prelungite, se scan- 
dează „Ceauşescu — P.C.R.', 
„Ceaușescu şi poporul!“). 
Cred că este necesar să luăm 
o atitudine mai fermă faţă de 
propaganda de peste hotare, 
care, în numele așa-ziselor 
drepturi 'ale omului, desfășoară 
o activitate intensă de coru- 
pere, de cumpărare, îndeosebi 
a unor cadre tehnice, de furt al 
inteligenţei, cum se numește 
astăzi pe plan internațional. 
Trebuie să respingem cu mai 
multă hotărire — și presa, ra- 
dioul, televiziunea trebuie să 
demaște această activitate care, 
în fond, urmărește să rupă oa- 
menii de țară, să-i înstrăineze, 
să-i pună în serviciul acelora 
care vor să exploateze munca 
și inteligența lor. Nu aceasta 


https://biblioteca-digitala.ro 


reprezintă dreptul omului, ci 
dreptul omului este dreptul la 
muncă, la învăţătură, la locu- 
ințe, dreptul de a fi pe deplin 
stăpin și liber în ţara lui. Poporul 
român nu a părăsit nicio- 
dată pămîntul pe care s-a năs- 
cut. Aici, de mai bine de 2000 
de ani, înaintașii noştri au îndu- 
rat multe greutăţi, dar le-au în- 
vins, nu s-au plins de greutăți, 
au luptat să-și făurească naţiu- 
nea, un stat unitar. 

Aici este locul fiecărui cetă- 
tean român, “fără nici un fel de 
deosebire! (Aplauze puternice, 
prelungite; . se  scandează 
„Ceaușescu şi poporul“, 
Ceaușescu — România, stima 
noastră și mindria!“). 


Educaţia patriotică constituie 
o parte inseparabilă a dezvoltă- 
rii construcției socialiste, a for- 
mării omului nou. Să sădim în 
conştiinţa oamenilor muncii, a 
tineretului patriei noastre, sen- 
timentui mîndriei de a fi cetă- 
teni ai României socialiste, de a 
fi participanți activi la realizarea 
celei mai drepte societăţi din 
lume, de a fi permanent la da- 
torie, de a servi, în orice împre- 
jurări, poporul, patria, indepen-. 
denţa şi suveranitatea Româ- 
niei! (Aplauze și urale puter- 
nice, prelungite; se scandează 
„Vom munci și. vom lupta — 
țara o vom inălța!“) 

3 


bg În avanpremieră 


Stins 

riul 

Dumitru Carabăţ 
Regia 

George Cornea. 
În imagine: 
Ruxandra Bucescu 


T Și Adrian Pintea 


Sub semnul Festivalului naţional „Cîntarea României“ 


Pe urmele poetului... 


„Educaţie și cultură prin film“. Sub acest generic s-a desfășurat, aproape 
în toate localitățile judeţului Prahova, un ciclu de manifestări menit să evi- 
denţieze valenţele culturale și educative ale cinematografiei naţionale în 
special, dar şi ale celei universale. Organizate de Întreprinderea cinemato- 
grafică județeană, beneficiind de aportul de ambiţie al celor doi animatori 
culturali de excepţie de aici (Nic Dumitrescu — director și Nicolae Florian) 
acțiunile menţionate au reușit să creeze cadrul de excepție al unor dezbateri 
vii între public și realizatori de filme, critici de artă cinematografică, actori 


ș.a. 
Dedicată Conferinţei Naţionale a partidului şi celei de a 40-a aniversări a 
proclamării Republicii, ediţia din acest an a reușit să concentreze pe ecra- 
nele cinematografeior de toate genurile din județ, alături de citeva capodo- 
pere ale cinematografiei universale, filme documentare reprezentative reali- 
zate de studioul „Alexandru Sahia“, așa cum au fost cele derulate sub gene- 
ricul Ctitorii ale Epocii Nicolae Cealișescu, documentare științifice și, în 
special, producţii de lung metraj ale cinematografiei noastre, toate aceste 
dezbateri avind o singură concluzie — şi anume — reliefarea rolului cinema- 
tografiei în formarea și dezvoltarea personalității umane. 
rogramul a inclus și o gală reprezentativă a filmelor realizate de cinea- 
matorii din judeţ, dezbaterile pe marginea acestora fiind conduse de regizo- 
rul Andrei Blaier, prezent, ca şi alți colegi ai săi (Nicolae Corjos, criticul 


Nicolae Ulieriu ș.a.) în acest ciclu 
teptam în toate zonele ţării. 


e „manifestări cu filmul“, pe care le aș- 


A. văzut, de curînd, un film al ci- 
neamatorilor din Ploiești intitulat, așa cum iși 
semna poetul versurile dăruindu-le prieteni- 
ior, Nichita, azi. Știam de intenţia colegilor 
mei, de la o întilnire pe care o avusesem im- 
preună, la Lupeni, cu prilejul unui concurs al 
filmului amator „de ficțiune“, unde am discu- 
tat, îndelung, despre ficţiune, document, film 
jucat şi altele. Cineamatorii din Ploiești con- 
sideray că sint datori cu un film poetului năs- 
cut în orașul lor, dar mă temeam de progra- 
mul înfățișat de ei: un film în care Nichita 
Stănescu urma să apară interpretat de un ac- 
tor amator, și, recunosc, mi-am exprimat o 
serie de îndoieli în privința unei astfel de ten- 
tative. Nu mi-l puteam închipui pe poet cu 
chipul altcuiva (oricît eram asigurat că o să-i 
semene foarte tare...) nu vedeam pe nimeni 
rostindu-i versurile de parcă i-ar aparține, in- 
ventindu-le, cu solemnitate frenetică, ca 
într-un joc sublim, magic. 

Din fericire cineaştii amatori din Ploieşti 
n-au urmat o astfel de cale răzgindindu-se, 
din mers. Am văzut, surprins şi bucuros, un 
film în care ficțiunea era imaginea atașantă şi 
paradoxală a stării de poezie pe care o 
emana prezența poetului (prezenţă nslimpe- 
zită brutal, prin chipul unui interpret), câutată 
cu evlavie chiar, în însuși misterul si, suge- 
rață prin asociaţii vizuale de mare expresivi- 


Micul mare cosmos al unui oraș natal 


D.... inflorea obişnuit. Îniloreă ca 
atitea altele de odinioară. Ca atitea altele ce 
vor urma. Şi, totuși. Era dimineaţa dintii cînd, 
acasă, contemplam lumea de-acolo cu sufle- 
tul omului de film care se năștea. Parte din 
uimirile dintii le absorbise spațiul povi 
tean, cu ale sale hieratice ruinuri. Acum. 
după legi impalpabile, legi în care între afect 
și intelect nu există un prag precis, aşadar 
urmindu-le, începeam să dezvălui semenilor 
mei micul-marele cosmos natal. 

Buzău. Au parcurs aici, un unic drum, înti- 
iul, spirite a căror glorie nu se poate risipi 
sub purpura niciunui amurg. Însuși gestul 
meu putea fi cintărit prezumțios. Oricum. le 
succedam. Oricum, trebuia început, aici, ade- 
vărata confruntare. Era un prim pas într-o 
aventură, chemat, de gravitația misterioasă a 
spațiului buzoian. A vieţii sale din ale cărei 
e fig se va fi ivit și ființa mea spiritu- 
ală. 

incepeam a contempla. Şi nu cu ochiul, nu 
cu sufietul. Spiritul începuse, astfel, să comu- 
nice cu formele ce încorporează — la modul 
propriu — veșnicia. Era acesta oare pasul 
dintii spre maturizare? Acum, la acest mo- 
ment coniesiv, incerc a-l descifra pe cel care 
am fost. Atunci, ei bine, atunci știam mai pu- 
țin despre confluența ideală cu timpul. Înce- 
peam să trăiesc, la o scară anume, ceea ce 
Novalis numește mișcările circulare ale inje- 
legerii. Mişcări reluate, mișcări disimulate cu 
fiecare revenire la „vatră“. Un proces de con- 
centrare a spiritului. 

Nu puteam să nu o contemplu, în 1976, an 
jubiliar pentru urbea natală, urbe aflată la 


Un om al locului, filmind cu dragoste și ha 


dinamic: 


răscrucea marilor drumuri care legau Eu- 
ropa de Orient. Buzăul descifra, în hrisoave, 


F cele 16 secole de atestare documentară. Și 


omagiul meu, la scara unui film documentar 
de zece minute, dincolo de momentele de 
nostalgie care (era firesc!) mă încercau; Ple- 
doarie tinerețe. Același an, 1976, mi-a 
prilejuit întiia întîlnire cu oamenii barajului de 
la Siriu. Un alt documentar de zece minute: 
Şcoala de la baraj. Dacă în primul fiim reme- 
morat propuneam „cartea de vizită“ a unui 
municipiu resuscitat de buzoieni, în datele 
sale fundamentale, în următorul, descope- 
ream alţi fii ai aceluiași spaţiu. Andrei Corne- 
liu, de pildă, inginer constructor adus acasă 
şi de nostalgia locurilor, dar și de imperativul 
unor comandamente profesionale și sociale 
pregnante: Valea Buzăului urmează a fi un 
vast și puternic complex hidroenergetic, în 
care, prin barajul de anrocamente de la Siriu 
incepea să se definească prima rostire. Ace- 
lorași oameni, aceluiași travaliu în care visul 
şi truda se îngemănează la modul propriu, la 
modul figurat le-am propus încă două por- 
trete colective, reintilnirii din cinci în cinci 
ani. Așadar, 1981: Siriu 81; 1988: Curaj pen- 


și frumuseţea locului 


tru fiecare zi. Ultimul este editat in 1987. 
Amânunt necesar, în raport cu ceea ce poate 
fi foarte exact în meseria mea de cineast, în 
meseria ior de constructori de baraje pentru 
marile, viitoarele „mori de lumină”. Mereu 
aceiași prezenţă a visului, a dorului de acasă 
care ne hrănește atit pe mine, dar și pe ei nu- 
miţi George Teodorescu sau Emil Hincu. 
„„Poate n-am izbutit pe de-a-ntregul în în- 
treprinderea fiimică numită ...de taină, de pia- 
tră, de dor (1982). Creşteau atunci, în alte di- 
mineţi evanescente, imagini noi pentru docu- 
mentaru! românesc. La Fișici, la Nucu, la 
Aluniş piatra muntelui depune mărturie. des- 
pre toţi şi toate. Apoi carstul pe sare de la 
Meledic-Lopătari, ori țesătoarele anonime din 
așezarea măruntă cu nume poetic — Tres- 
țioara. Sat în care lumina blindă a cărţii o 
cern, peste fruntea copiilor de acolo, învăţă- 
tori ca Gina și Gheorghe Stemate, al căror 
chip şi a căror hărnicie înriuresc lumina satu- 
lui mărunt de-acolo din munții Buzăului. 
Pămintul buzoian, cel care infuzează, în 
mine, chemarea de a mă intoarce mereu și 
mereu în chiar granițele constituirii mele, lui 
i-am dedicat poemul Pămintul, ca un dar fru- 


https://biblioteca-digitala.ro 


Totul se plăteşte 
Scenariul 

Eugen Barbu, 
Nicolae Paul 
Regia 

Mircea 
Cu Sobi 
şi Florin 


Moldovan. 
Ceh 
Piersic 


tate, în tonuri voit nesigure, subtil evoca- 
toare, în impresii schimbătoare, ce par, pen- 
tru o clipă, să ciștige contur, redevenind 
taină. Plutește în film o aură de venerație, ca 
într-un ceremonial, o mișcare continuă, ritua- 
lică, în jurul unor detalii obişnuite care devin, 
printr-o privire insistentă în unduiri armonice, 
într-un fel anume relevante, miracuioase. Ele 
nu se vor o ilustrare a versurilor marelui poet 
(de altfel, doar înspre final se recită simplu, 
pios, o singură poezie a lui Nichita), ci o în- 
cercare de a-i urmări, în deplină cuviință gîn- 
dul, de a păşi pe urmele fabuloasei sale fan- 
tezii, prin neobișnuitele legături între cadre, 
prin siluetări fulgurante şi insistente planuri 
generale a căror incidenţă, subtil șocantă, dă 
naștere unor semne-simbol, timpul fizic pă- 
rind că incremenește, dilatindu-se, iar nemiș- 
carea obiectelor dobindind o voluptoasă ne- 
voie de descifrare, eliberindu-se, parcă, de 
condiţia lor statică. 

Filmul e un prilej de meditaţie gravă, tulbu- 
rătoare, despre poezie ca o condiţie de exis- 
tența. Cu graţie și infinită preocupare pentru 
cauza propusă autorul. Mihai Vasile. reuşeşte 
să te ducă alături de el, intr-o călatorie-oma- 
giu, ca un cortegiu prietenos și deloc trist, 
spre tărimuri de visare și prodigioasă specu- 
laţie filozofică, aşa cum au avut şansa să 
trăiască, în preajma poetului, cei care l-au 
cunoscut. 

Desigur, în eșafodaju! elegant al căutărilor 
colegilor mei, mai scapă elaborări alambi- 
cate, piezișe sau criptice, exprimări imprecis 
sintetice sau prea sigure, pe care autorii n-au 
mai avut răbdarea, sau puterea, să le şietu- 
iască sau să le reteze. Filmul Nichita, azi ră- 
mine, însă, pentru mine, în întregul lui, o reu- 
șită certă, un poem elegiac și patetic pentru 
o mare dragoste. 


Andrei BLAIER 


mos (1978). Lui și, așa cum am mai spus, pii- 
duitorului țăran Ilie Valeriu, transcripție pă ei 
teram a străvechiului adagiu — omul sfin- 
țeşte locul. El știe sa facă prezentă şi altora 
ancestrala „sensibilitate a pămintului“, inno- 
bilindu-l, re-înnobilindu-l prin tandrețea şi 
hărnicia investite în gesturi temerare ca acela 
al trezirii la viaţă a unor întregi zone erodate. 
Aşadar, crimpeie, crimpeie din efortul meu, 
dar, în primul rînd, efortul acelor oameni de a 
se modela, de a modela, la rindul lor, alte 
conştiinţe, alte peisaje, alte locuri. 

n consens cu acest travaliu se cuvine a 
aminti o altă tentativă în aria Apar reno 
mele de cineast documentarist. se numeş- 
te Oraș cu salcimi, primăvara (1986). Aș pu- 
tea s-o înscriu între încercările mele de a 
marca confluența cu timpul. Încercările mele, 
dar și ale eroilor din acest film, de a se de- 
fini, prin trăiri, prin performanţe prin impliniri 
şi neimpliniri, prin viaţa, ca atare, dintr-o mă- 
runtă urbe odinioară — Rimnicu Sărat, limi- 
trofă, întrucitva, vetrei străvechi a Buzăului. 

Acestui punct, poate nu final, al unei atari 
confesiuni, i-am rezervat punerea în pagină a 
unei dragoste care m-a urmărit dintotdeauna, 
poate de dincolo de timpul consumat de 
mine pe acest pămint. Caii de dimineaţă 
(1988)! Anii copilăriei mele, dar și anii în care 
acolo, la Ruşeţu, se plâmădea o rasă nouă de 
cai, ei bine, anii aceștia se convertesc în ce- 
lule de emoție, străvezii și dense. 

Eu, ca ființă spirituală, am izvorit din lumea 
Buzăului. Am încercat, în rîndurile de mai 
sus, prin mărturisire, să echilibrez imaginea 
unei realităţi istorice (atit cît o pot descilra) 
cu miturile, cu dorurile, cu nostalgia strecu- 
rată in mine de cimpia, de munții din acest ți- 
nut. Pentru că aici, și de aici, am început sâ 
trăiesc și să înțeleg contemplarea. Tentativă 
imperioasă pentru fiecare ființă raţională, cu 
atit mai mult cu cit, ştiut sau neștiut, fluxul 
ce vine dinspre Cicero, de pildă, sună astiei 
id: animo contemplare quod oculis non po- 


Nicolae CABEL 


Mihail 


O nuvelă antologică „Moartea 


secvenţă cinematogprati 


à antologică din filmul Atunci m-am condumnat 


curte de Sergiu Nicolaescu cu Amza Pellea, lon Besoiu, 
tavian Cotescu, Gheorghe Dinică, loana Bulcă 


O creaţie memorabilă: Madam Valsamaki-tarfara 


a Margă 


Barbu in /oanide 


după romanul lui George Călinescu; regia Dan Piţa 


Ecranizarea, cultură literară 
și cultură filmică 


U n rol important în trecutul, prezentul și 
viitorul filmului românesc îl au ecranizările. 
Firește, faptul nu împietează de fel (aș zice, 
dimpotrivă) asupra rolului precumpănitor pe 
care îl are și urmează să- aibă în continuare 
fiimul de actualitate în dezvoltarea și impune- 
rea cinematografiei noastre naţionale, după 
cum nu umbrește deloc (aș zice, dimpotrivă) 
importanta funcţie cuitural-educativă și pa- 
triotică pe care o deține și urmează să o de- 
țină în continuare creaţia de inspiraţie isto- 
rică în ansamblul producţiei de filme. Încer- 
cind să delimităm principalele direcții evolu- 
tive ale cinematografiei noastre în cele patru 
decenii care au trecut de la proclamarea Re- 
publicii, despre filmul de actualitate -ne-am 
ocupat într-un număr anterior al revistei iar 
epopeii cinematografice naţionale îi vom 
consacra un articol viitor. Astăzi, acum, ne 
preocupă ecranizările. Ele au avut un rol ho- 
tăritor, cred, în maturizarea artistică și idea- 
tică a filmului românesc, constituind — din 
timp în timp — adevărate „rampe de lansare“ 
pentru creația naţională. Faptul este mai mult 
decit firesc, orice ecranizare avind — din pie- 
care — încărcătura de gind, de emoție, de 
sensibilitate a faptului de artă scriitoricesc 
care a inspirat-o. La fei de firesc, însă, după 
cum a demonstrat nu o dată realitatea, toc- 
mai opera scriitoricească inspiratoare a con- 
stituit pentru film, altădată, un element inti- 
midant şi inhibant, care, uneori, a paralizat, 
pur și simplu, resorturile creației cinemato- 
grafice. Între acești parametri — propulsori şi 
„'renatori” — se situează, practic, întreaga is- 
torie a celor aproape o sută de ecranizări ci- 
nematografice produse de cinematografia ro- 
mânească socialistă. 

Înaintea oricăror alte consideraţii, să recur- 
gem — însă — la puțină statistică (deși ci- 
fræe nu prea fac casă bună cu literatura, 
chiar dacă teorii mai recente spun contra- 
riul), încercind se rememorăm fondul de 
ecranizări cinematografice acumulat prin 
5mp. Din punct de vedere cantitativ, deci, 
opera lui I.L. Caragiale constituie sursa cea 
mai importantă de ecranizări cinematogra- 
fice: de la O noapte furtunoasă (Jean Geor- 
gescu, 1943) și pină la N ta (Alexa Visa- 
non, 1983), în patru decenii deci — ca să nu 
mai amintim şi tentative anterioare, — au fost 
produse nouă filme de inspirație caragia 
'eană, principalele comedii și drame ale auto- 
rului, precum şi numeroase schițe şi mo- 
mente trecind prin alambicurile cineaștilor. 


Un roman social modern adus 
cu fidelitate pe e 

i) tea GEEA 

de Dinu Săraru şi Gh. Vitanidis 


O retrospectivă 


și citeva reflecţii 


despre 


mereu actuala problemă a ecranizărilor 


Urmează, în acest „clasament“ alcătuit 
ad-hoc, Mihail Sadoveanu, cu șapte adaptări 
cinematografice între Mitrea Cocor (Marietta 
Sadova și Victor Iliu, 1952) și Ochi de urs 


“(Stere Gulea, 1983), ponderea constituind-o 


romanele istorice și lon Creangă, cu cinci 
ecranizări, indeosebi „adaptări libere" (cum 
sint acelea ale lui lon Popescu Gopo) după 
basmele marelui prozator moldovean. Să 
continuăm acest „inventar“. Cu cite patru 
ecranizări în filmografia producţiei naţionale 
figurează Liviu Rebreanu (Filme-etalon pre- 
cum Pădurea spinzuraților de Liviu (Ciulei, 
Răscoala și lon de Mircea Mureşan, Ciulean- 
dra lui Sergiu Nicolaescu), Marin Preda(Des- 
fășurarea lui Paul Călinescu) Cezar Petrescu 
(ecranizat, deopotrivă, de Elisabeta Bostan și 
de Mircea Daneliuc), Eugen Barbu (pe par- 
cursul a două decenii, între Procesul alb de 
lulian Mihu și Domnișoara Aurica de Șerban 
Marinescu). De cite trei ori s-au inspirat ci- 
neaştii noștri din opera unor gaiton de ieri 
şi de azi precum loan Slavici (Intre Moara cu 
noroc de Victor Iliu în 1957 și Pădureanca 
din 1986 a lui Nicolae Mărgineanu), lon Agir- 
biceanu (cu creații cinematografice de refe- 
rințe în filmografia unor regizori ca Dan Pița 
i — din nou — Nicolae Mărgineanu), Mihail 

bastian (cu principalele sale piese), Titus 
Popovici (cu romane şi scrieri mai vechi, de 
la Setea lui Mircea Drăgan pină la Atunci 
I-am condamnat pe toți la moarte de Sergiu 
Nicolaescu), Dinu Săraru (cu principalele 
sale romane politice, „Clipa“, „Dragostea şi 
revoluţia“, „Nişte țărani” ecranizate de Ghe- 
orghe Vitanidis și Mircea Daneliuc) și Radu 
Tudoran (cu un „serial“. de fapt, Toate pin- 
zeie sus de Mircea Mureşan). De cite două 
ori a apelat filmul la creaţia unor scriitori ca 


icu Valeria Seciu şi Mircea Albulescu) 


Panait Istrati (a cărui operă a inspirat exclu- 
siv regizori francezi, între 1958 şi 1963) Ale- 
xandru Sahia (de la Viaţa nu iartă de lulian 
Mihu la Í itorul de săbii de Alexa Visa- 
rion), George Călinescu (cu filme de referință 
semnate de lulian Mihu și Dan Piţa), Zaharia 
Stancu (de la Prin cenușa imi i de An- 
drei Blaier la Pădurea nebună de Nicolae 
Corjos), Camil Petrescu (indeosebi cu unul 
din romanele sale, Ultima noapte de dra- 
goste...), Tudor Mușatescu (cu comedii re- 
prezentative), lon Brad (cu romane de inspi- 
rație curgă) toana Postelnicu (cu romane is- 
torice). În sfirșit, o „listă“ de scriitori la care 
filmul a apelat o singură dată (exceptăm, de- 
sigur, în cazul unora dintre prozatori sau dra- 
maturgi, scenariile scrise special) ar arăta 
cam așa: Vasile Alecsandri (Cucoana Chiriţa 
de Mircea Drăgan), Garabet Ibrăileanu (cu 
cea mai “reprezentativă proză a sa „Adela”) 
Gala Galaction (prin nuvela Moara lui Călitar, 
ecranizată de Şerban Marinescu), Duiliu 
Zamfirescu (Tănase Scatiu de Dan Piţa), Al. 
„Kirițescu (Cuibul de viespi de Horea Po- 
pescu). Tudor Arghezi (mai vechiul film Doi 
vecini de Geo Saizescu), Jean Bart (Por- 
to-Franco de Paul Călinescu), G.M. Zamiires- 
cu (Dincolo de barieră de Francisc Mun- 


teanu), Victor lon Popa (Osinda) de Sergiu 
Citadela 


Nicolaescu), Horia Lovinescu (cu 
sfărimată), Teodor Mazilu (Bariera de Mircea 
Mureșan), Alexandru lvasiuc (Trei zile gos 
nopți de Dinu Tănase), D.R. Po 
Anastasia trecea de Al. Tatos), Eugen Urica- 
ru (Rug şi flacără de Adrian Petringenaru), 
Constantin Chiriţă (de fapt cu un serial după 
tot de Adrian Petringenaru), Augus- 
tin Buzura (Orgolii de Manole Marcus), Paul 
Everac (O lebădă, larna de Mircea Mureșan), 


Paul Georgescu (Doctorul Poenaru de-Dinu 
'Tânase), Haralamb Zincă (Un om în ioden de 
Nicolae Mărgineanu)... lertate-mi fie omisiu- 
nile, dar prin întreg acest eșafodaj statistic 
n-am urmărit decit finalităţi orientative. 

De aici ar trebui să inceapa, de tapt, discuţia 
de fond privitoare la trecutul, prezentul și vii- 
torul ecranizărilor româneşti. Din punct de 
vedere teoretic, spadele s-au încrucișat nu o 
dată. Despre relațiile complexe și complicate 
ale cinematografului cu literatura s-a scris, 
se scrie şi se vorbește mult, pe bună dreptate 
de altfel, iar părerile sint foarte împărțite. Unii 
susțin că cinematograful nu se poate despărți 
de literatură, alții, pur și simplu, „nu cred în 
ecranizări“, unii regizori mărturisesc că „ape 
lăm la literatură pentru că în ea găsim oa- 
meni “interesanţi, o lume mai vie, contlicte 
mai puternice, o analiză mai nuanțată”, unii 
scenariști pretind că regizorii „după ce au 
trădat spiritul cărții, trădează şi litera ei, pen- 
tru că, în cele mai multe din cazuri, regizorul 
are oroare de dialog”, unii acuză filmul de 
„complexul literaturii“, alții consideră o inda- 
torire de onoare a cineaștilor aceea de „a 
duce mai departe ceea ce literatura are mai 
prețios" ...Fiecare dintre constatări are un 
grăunte de adevăr, chiar atunci cînd opiniile 
se bat — cum se spune — cap în cap. Ce ar 
fi. “totuși, de reținut din practica de pină 
acuma a ecranizărilor? În primul rind faptul 
câ principali „stipi de boită” ai cinematogră- 
fiei naţionale (chiar dacă ne referim numai la 
tripticul clasic O noapte furtunoasă — Moara 
cu noroc — Pădurea spinzuraților) sint ecra- 
nizări. Este, aceasta, o constatare tonică, 
care ne îndeamnă să mizăm în continuare pe 
șansa ecranizărilor. După cum s-a putut ob- 
serva și din „destășurătorul“ prezentat mai 
sus, filmul românesc -s-a hrănit, de altfel des- 
tui de insistent, cu literatură, în diferite faze 
ale evoluţiei sale, reușind uneori să pătrundă 
spre „sufletul“ operelor ecranizate în paralel 
cu consacrarea propriei vocaţii. Lăsăm argu- 
mentele la latitudinea fiecărui s tor in 
parte, spunînd doar că există, neindoios, ci- 
tiva scriitori privilegiați în procesul transiației 
către ecran (şi ne gindim, cu precădere, la 
autori prepumu Liviu Rebreanu, loan Slavici, 
lon Agirbiceanu și chiar la George Călinestu, 
de pildă). Destul de multe filme, totuşi, au 
trecut dezinvolt pe îi universul de gind al 
cărţilor inspiratoare, fără a dobindi o altă co- 
erenţă, destul de multe s-au mulțumit cu ilus- 
trarea în imagini a textelor de pornire, destul 
de multe personaje de pe ecran n-au izbutit 
să înglobeze fiorul personajelor literare, să-l 
transpună într-o existenţă nouă, auto- 
nomă. „Dosarul Caragiale“ (exceptind, de- 
sigur, creaţia neintrecutului cineast Jean 
Georgescu), ca şi „dosarul Sadoveanu”, 
rămîn voluminoase „dosare deschise“, ca şi 
atitea altele, de altfel, chiar și în cazul scriito- 
rilor de care cinematograful s-a apropiat o 
singură dată. Dar citi scriitori reprezentativi și 
cite opere literare de anverguri artistice n-au 
rămas încă în afara ecranului? N-aș vrea ca 
acest semn de întrebare să fie interpretat ca 
un reproș. El nu constituie decit un îndemn. 


Călin CĂLIMAN 


Decorul, întregit 
prin firescul 
personajelor descinse 
din carte pe ecran, 
în filmul 

lui Litus Popovici 

și Mircea Muresan, 
cu Serban lonescu 

si Valentin Teodosiu: 


pa 


Blestemul iubi 


N... dat intilnire la teatru, la ora două, 
Ajung mai devreme și o prind in la 
„Uriaşii munţilor“. O prind, aa Fe ra Lo 
lise, personajul despre care u- 
zoianu spunea intr-un portret tăcut ei, Maria- 
nei Burulană, că este „un rol pe care il 
juca in viaţă, toată viața“. Ce straniu și 
coincidență, venind spre ea chiar la acel 
tret mă gindeam, cu oarecare ii 
mă va ajuta? Cit mă va bruia în 
ai tace portretul din vorbele ei, de 
“se numea 


ii 


$ 


3 
! 
: 
i 
$ 


ERP pe ate ea e 
onora si 
zinik chipul ei de fiecare zi, 4) probabil: pă 


i 
ii 
i 
i 


rea” sub un zimbet de circumstanţă. 
sită?" „...Puţin, da..." Începe să se 
abia cind ajungem acasă, și 
„martorul“ intre noi. Ciudat, „martorul“, case- 
totonul, stresant pentru mulți, pe ea o liniş- 
tește. „E bine așa. Putem vorbi pur și simplu 
Și „el” ne ascultă...” — spune, cu vocea aceea 
mică-mică, de ingenuă. Mai ține minte por- 
tretul acela? E de acord cu ei? S-a recunos- 
r că“ ține minte! Sigur e de acord! 

—„/Catălina Buzoianu are o intuiţie cu to- 
tul specială, nu este de mirare că „m-a simţit“ 
atit de exact. De obicei, eram confundată cu 
imaginea mea exterioară — fragilitate, aerui 
copilăros, „gretchen”. ingenua... Cind eram 
studentă, din cauza fizicului, multă lume 
nu-mi prevedea un viitor îmbucurător. Nu-tni 
dădeau șansa să muncesc. Ce! mult să fiu fo- 
losită în anume roluri, două-trei, acolo, potri 
vite cu el, lizicul meu... Dar eu n-am fost m- 
ciodată speriată de viziunea asta. Îmi spu- 
neam că fiecare virstă are problemele ei. eu 
am să trec prin toate, am să evoluez firesc, 
vind-nevrind, pentru că e vorba aici şi de o 
evoluţie interioară, afectivă, intelectuală si 
deci, odată cu trecerea timpului, n-am să mai 
fiu... ingenuă. Aşteptam maturizarea. dar o 
maturizare anume care nu inseamnă neapă- 
rat inăsprire, necruțare, închiderea în tine, 
neințeiegerea celor din jur, ci limpezire. O 
simplificare a lucrurilor dinăuntrul tău, pe 
care cu liniște să je poți recunoaşte a fi ale 
tale. Să te cunoşti și să te accepți cum eşti. 
Maturizarea asta am așteptat-o... Pentru că, 
într-un fel, m-a chinuit foarte tare tinerețea 
mea... Fizicul nu mă ajută, încă, știu. Dar iată 
că mă ajută rolurile. lată că propuneriie care 
mi se fac acum, Leonora din Figuranții, lise 
din „Uriaşii munţilor“; îmi solicită tocmai mu- 
turitatea — să spunem doar profesionala 
deși, eu ca ființă pur şi simplu, mă simt ma 
tura 

Vorbeşte cu privirea fixată pe rattul din fața 
ei, ca şi cum ar căuta acolo un sprijin mate- 
rial pentru gindurile pe care le aduce la lu 
mină, incet, măsurat, bătrinește imi vine sa 
spun, contrazisă violent de inea fragedă, 
de copilă abia scăpată din adolescență. Vor- 
beşte cu toată ființa, desenind cuvintele in 
aer cu miinile și. după fiecare frază rotunjită 
astfel, în gest și cuvint, urmează pauze lungi 
lungi din care simt că, deocamdată, nu tre- 
buie s-o întrerup pentru că acolo, în pauzele 
acelea. își găsește ea gindul următor: 

— O singură dată, dar bine, fizicul m-a 
ajutat. Cind am dat examen la Institut. Sînt 
convinsă că m-au primit pentru că era nevoi» 
de ingenue în momentul acela. Norocul meu 
Norocul cel mare, însă, a fost că l-am avul 
profesor pe Marin Moraru. Şi l-am „puns” în 
primul lui an de protesoral. Era proaspat şi 
venea spre noi cu tot ce acumulase ca expe- 
rienţa, dornic să ne comunice, să ne împartă- 
şească, să ne dea tot. A fost o întilnire fabu- 
loasă de care sint marcată pină în ziua de 
azi. Şi nu numai eu. Toţi colegii mei trăiesc 
cu senzația asta Pentru că el nu ne-a învățat 
atit tehnică, mijloace, modalități. El ne-a in 
suflat sensul, rostul acestei meserii. Inefabilu! 
ei. Sublimul ei. Despre sublim era vorba la 
fiecare lecție cu Marin Moraru. Cum să uiţi? 
Aspectul concret al meseriei ni-l dădea asis 
tenta lui, Adriana Popovici. Ea, cu caim și ta- 
ient pedagogic, încerca să ne înveţe ce se 
poate învăța in meseria asta pe care, de fapt, 
n-o înveţi cu adevărat decit atunci cind in- 
cepi s-o practici. Nu ieși din Institut gata ac- 
tor. Nu se poate. Și eu mi-am descoperit pe 
urmă limitele. — unele grave, importante — 
mijloacelor mele actoricești. Și a trebuit să 
ma corectez. şi a trebuit să-mi cultiv mijloa- 
cele astea cu toată seriozitatea de care eram 
in stare, în cei trei ani de stagiu de la Piatra 
Neamţ. Ani în care am făcut turnee lungi, 
grele, cu cite două spectacole pe zi uneori, 
cind tocmai- mijloacele actoricești contau 
enorm ca să faci față, ca să poţi exista și re- 
zista pe scenă. 


— Hai să ne oprim puţin în „Zona“ asta a 
începutului. Acolo s-au intimplat multe. Chiar 
şi debutul cinematografic, nu? 


— Eram în anul |, da, cind am jucat „fetița 
cu codițe“ din Patima. Pe urmă însă n-am 
mai putut onora propunerile cinematogratice 
pentru că am făcut un copil. Toate şi deodată 
s-au intimplat atunci cu mine! Așa este! Deo- 
dată şi cu totul. Am terminat Institutu! cu Ju- 
lieta, primul rol important din viața mea, dar 
şi de atunci încoace, pină la Ofelia iar spec- 
tacolul era pus in scenă de Cătălina Bu- 
zoianu, deci, iată, tot atunci a lost și prima 
mea întilnire importantă cu un regizor. Con- 


i 


cursul-.la Bulandra l-am luat tot cu Julieta... 
Pe urmă; “m-au chemat pentru rolul din 
Lumini și umbre și acolo m-am intilnit cu An- 
drei Blaier, primul regizor de film care mi-a 
spus ceva esențial pentru viitoarea mea 
muncă la film. De la el am aflat că, spre deo- 
sebire de teatru unde totul se trăiește înafară, 
la film totul se trăiește înăuntru. Şi tot ce 
face actorul trebuie să fie întru interiorizare. 
Poate atunci n-am înțeles exact ce voia să 
spună, lucrurile astea trebuie să le mai des- 
coperi și prin tine, dar am intuit că în cuvin- 
tele acelea se ascunde un mare secret al pro- 
fesiei și, de atunci. ori de cite ori m-am aflat 
în faţa aparatului, am căutat să fac: ce mi-a 
cerut el, atunci... Deși, pină acum, ia Figuran- 
ţii, lucruri notabile în film nu am mai avut... 


— Mă gindeam tocmai că întiiniriie hotari- 
toare s-au întimplat cu două regizoare. Doua 
temei. Oare de ce? Da... Cătalina. ca să încep 


Relaţia ideală 


Să-l sluje 


< 


actorii noștri 


Mariana 
Buruiană: 


„Fiindcă 
in film 


totul 
se citește 
ca 


tm, alb aproape. Ințepenirea aceea care tre- 
bua sa- ascundă atitea stări-și nuanţe. Eram 
atit de curioasă să văd dacă acele nuanțe 
chiar apar! Eram atit de speriată că:s-ar pu 
tea să nu apară! Mi-a fost greu. Dar ce greu 
folositor! Probabil că nici nu reuşeam sa-l 
trec, dacă n-aș fi simţit mereu alături incre- 
derea regizoarei. Sigur că m-a supravegheat 
tot timpul, atent. simplu, direct, nu pe ascuns 
şi, cu un fler absolut, simțea cind „scap alā- 
turi“. Nu se înșela niciodată. Niciodată nu 
mi-a cerut un lucru fărâ'să-mi dau seama — 
pe-loc — că este bine ce-mi cere. A fost o 
experiență majoră. Pentru mine, Leonora are 
aceeași valoare cu .Ofelia... După ea, ca și 
după Ofelia, sînt alta... Mă gindesc că aseme- 
nea personaje înseamnă pentru sufletul meu 
adevarate cutremure. După fiecare, „plăcile“ 
mi se reaşează, dar niciofdată cum au fost 
înainte... Şi așa, din cutremur în cutremur, 
sper să învăţ să ie întimpin pe viitoarele, să 
nu mă mai sperii atit de tare de ele, să învăţ 
sa mi le asum. Este o mare luptă cu meseria 
pină reuşeşti să obţii relația normală cu per- 
sonajele tale: să le slujești cu credinţă, fără 
să ie dai voie să te ia în stăpinire. Cred că 
într-un fel sau altui, la diferite grade de inten- 
sitate, toți avem problema asta Toata viața 


cu personajul? 


i cu credinţă, 


dar să nu te laşi stăpînit de el... 


cu scena, are o mare calitate pe care o adini; 
și o doresc vie pină la capăt: ea inspira acto 
rii. Văd efectul ăsta și asupra colegilor mei 
Ea lasă drum deschis invenţiei, o încurajează 
chiar, și are o putere fantastică de a te im- 
pinge în zone neaşteptate în care un alt regi- 
zor mai crispat sau mai crisparit, nu te poate 
duce, pentru că nu ajunge ei acoio. Sigur ca 
regizorul — asta e treaba și datoria lui doar 
— folosește „privirea dinafară“ şi-ţi atrage 
atenţia, uneori usturator asupra ceea ce se 
vede. indiferent de. ce crezi tu, el îți spun 
exact ce și cit din ceea ce gindești și zrez? zā 
faci vizibil, apare. Adică, el ştie să spuna 
ceea ce tu doar simţi, intuiești despre posibi- 
litățile tale. Și iată; eu știam chiar că pot avea 
o voce gravă, „de piept”, dar Malvina Urşianu 
mi-a cerut-o pentru Leonora. Aşa cum mi-a 
cerut-o și Tocilescu pentru Ofelia in scena 
nebuniei, știind că este mijlocul cel mai potri- 
vit de exprimare al personajului în momentul 
acela. Întilnirile dintre un actor şi un regizor 
sînt adevărate, şi duc la un lucru artistic, 
doar atunci cind din mijloacele pe care tu le 
oferi el ştie să selecteze ceea ce îi trebuie 
personajului. Deci, cind te cunoaște. Și Cătă- 
lina Buzoianu și Malvina Urşianu m-au cu- 
noscut, pentru că „m-au citit" dincolo de 
aparențe. Dar dacă în întilnirea de acum cu 
Cătălina mă pot bizui pe o mică experienţă 
scenică, intilnirea cu Malvina Urşianu mi-a 
cerut un salt uriaş, care putea deveni un salt 
mortal. Eram conștientă că trebuie să fac sal- 
tul, dar eram conștientă şi de dificultățile ro- 
lutui, şi de importanța pe care o avea el în 
opera ei. Eu așa consider Figuranțţii, o operă 
solidă, rotundă, plină. Nu aveam voie să fiu 
un gol în acest plin. A fost o bătâlie cu mine 
în primul rind. Multe mijloace le încercam 
pentru prima oară. Acea imobilitate, jocul in- 


punem sub semnul întrebării rostul nostru pe 
scena. Relaţia cu profesia. Relaţia cu profesia 
- Şi acum pot să spun relația mea cu prote- 
sia — nu e deloc simpiă, Nu e de tipul: sint 
actriță, joc, „ei” vin în sală, primesc ce pot eu 
să le dau, le place, aplaudă, nu te place, nu 
aplaudā, şi int'-un caz şi în altul fiecare ple- 
câm acasă mulțumiți sau nemulțumiți! Noi 
sintem puşi în această condiţie de comuni- 
care, dar comunicarea trebuie să se întimple 
în realitate. Cu adevărat. Teama mea este să 
nu trăiesc o falsă comunicare. Și asta nu mai 
depinde numai de mine. Depinde și de pu- 
blic, depinde și de un „nu știu ce“, de acel 
„Ceva“ al meseriei noastre pe care nu-l poţi 
numi, dat există, îl simţi. Este viața asta care 
trece dintr-o parte în alta, dinspre tine spre 
public, dinspre public spre tine, simţi fluxui 
asta, contactul cu cei din faţa ta ṣi e o mi- 
nune! Minunea comunicării adevărate. Dar 
cînd nu se întimplă, pentru că nu se întimpla 
totdeauna, simţi. Dureros, simţi. Şi atunci in- 
cep întrebările. Cit de pregătit ești tu pentru 
asemenea întilniri cu publicul? Şi dacă nu 
ești? 


— Dai i i ătit Ja intilnire: 
poi pat aea: a cu 


— Sigur! Eşti om şi tu. Poţi fi trist intr-o zi. 
Sau îngindurat. Poţi avea probleme care te 
chinuie în momentul acela sau, dimpotrivă, 
poți fi bucuros, fericit, foarte bine instalat 
într-o stare a ta care nu se potrivește cu ceea 
ce ai de jucat. inchide, pur şi simplu, canalu! 
de comunicare cu publicul. „Închide deschi 
Jerile“... Sigur, există și armonii întimplătoare 
intre starea ta și starea personajului. Dar nu 
poți folosi starea 'ta decit ca bază. O poți 
transtera asupra stării personajului, adică le 


https://biblioteca-digitala.ro 


poţi face să funcţioneze impreună și numai 
tu sau cine te cunoaște foarte bine știe că în 
seara aceea totul a fost îmbrăcat într-o haina 
vare-ţi aparține ţie, nu personajului. Daca 
insă cele două stări nu fuzionează, ruptura 
este evidenta. Se simte că ești tu. Nu mai 
poți comunica în nici un fel cu publicul. Pen- 
tru că pe scenă, mai ales pe scenă, dar și în 
film, totul se citește ca sub o lupă. Nimic nu 
trece neobservat... Dar pină alli tot mecanis- 
mul asta atit de complicat al meseriei trece 
timp, greşești, te înșeli, te mai autoinşeli şi 
nici macar atunci cînd îl afli nu poţi fi sigur 
că va funcţiona nesmintit. Pentru că drumul 
in profesie nu are capât.'O pornești pe e! și 
te tot duci.. 


ET re ini ne mai repede, mai 
aploc?.. Colmgii pei. vant, DOMA? 


— „n general, mie mi s-au si t tot 
timpul modalități. Mi s-a spus cum sa fac. Mi 
s-au dat soluţii de abordare a unui personaj, 
mi s-au dat mijloace teatrale. Eu mă simt 
foarte aproape de colegii mei, indiferent de 
virstă și iau, de la fiecare, tot ce pot, tot ce 
ințeleg, tot ce cred că mi se potrivește. Și am 
de la cine învăța, pentru că lucrez. într-un 
teatru extraordinar, pe care l-am iubit, şi-l iu- 
besc de cind am pus piciorul în el. Dar, din 
pacate, cred că un actor nu poate da altui 
actor. decit soluţii exterioare. Colegii mei mai 
virstnici m-au ajutăt cel mai mult şi mai cu 
folos, exact cind nu şi-au dat seama. Cind eu 
ii vedeam cum joaca şi cum fac această me 
serie. M-au ajutat, lăsindu-mă sá pătrund din- 
colo de ce spuneau sau făceau, dincolo de 
vorbe. Trupă de la Bulandra este chiar o 
scoală pentru un actor tinar. Dar sprijinul so- 
hd in meserie, îl poţi-găsi, cred, numai în per- 
soana regizorului. Numai el poate să pă- 
trundă în ființa, uneori foarte întortocheată, a 
unui actor și, intuindu-! exact și cunoscindu-i 
posibilităţile, îl poate și ajuta in profunzime. 
Mereu mă voi întoarce la aceste două expe- 
riențe mari ale mele care au fost Ofelia și 
Leonora, așa cum mă voi întoarce mai tirziu 
ia lise, o simt! Și nu vreau să pierd, și nu 
vreau să uit nimic din ce-am cîștigat, mun- 
cindu-le! Au devenit ale mele. Bunurile 
mele... Uite, acum, cred că pot să spun mai 
clar cum e cu sprijinul: de fapt, în cele din 
urmă, te sprijini pe munca ta cu personajele, 
Toate chinurile, consumul, căutările, disperă- 
rile, tot ce nu-ţi permiţi sau chiar îţi interzici 
în timpul cind faci un roi, toate lasă urme în 
tine. Ca niște cicatrici. Așa că, în cele din 
urmă, te sprijini în propriile tale cicatrici. Şi 
dacă, totuși, uiţi din cînd în cînd, atingi „cica- 
tricea“ şi-ţi aduci aminte. Repede!... Mă gin- 
deam chiar zilele astea cit de magic, de tera- 
peutic este locul de pe scenă. Mă mai gin- 
deam că, mai demult, pentru mine contau 
mai mult repetițiile. Pentru că acolo se nasc 
lucrurile, acolo sint entuziasmele, căderile, 
acolo „fierbi“, acolo e viaţa, pentru că acolo 
e munca — ziceam. De curînd, am descoperit 
că raportul s-a schimbat. Gindindu-mă tot 
mai des şi mai mult la rostul meu pe lume, 
legind rostul de omul din sală care mă ajută 
să mi-l găsesc, să mi-l implinesc, iată că im- 
plinirea acolo se întimplă, în spectacol, şi eu 
uebuie să mă pregătesc pentru el. Trebuie să 
hu capabilă să suport, să indur, să trec toate 
pragurile, să nu- obosesc, să-mi înghit 
spaima, să-mi ţin coloana dreaptă, să respir, 
sa nu mă sufoc, ca să mă pot concentra cum 
şi cit trebuie, ca să mă duc astiei drept spre 
rostul meu. Să-mi parcurg drumul... Dar cred 
că mai am pina acolo. Cred că mai am înca 
de muncit, la mine ca om în primul rind 
Poate că, prea absorbita de ceea ce se întim- 
piă in mine, nu mai sînt în stare să ţin cont 
de cei dinafara mea. Chinui foarte multă 
tume în jur și asta nu-mi face zilele liniștite 
Nu știu să am răbdare, nu știu să vâd ia timp 
unele lucruri... Sint ușor de rânit. de o sensi- 
bilitate bolnavă, spunea cineva... Asta e o li- 
mită. Pentru meserie, poate fi o calitate, la un 
moment dat, dar pentru mine, ca om, è o li- 
mită gravă. Sint fleacuri pentru alții, care în 
mine nasc” tragedii. Nu se poate trăi așa! 
Cred că ar trebui să învăţ să tac mai mult şi 
să desprind din ceea ce gindesc numai lucru- 
rile folositoare mie şi celorlalți. Aş dori să fiu 
mai cumpâtată, mai înțeleaptă pur și simplu, 
ca sa pot trăi pur și simplu. Eu nu ştiu, și ştiu 
că nu ştiu, încă, cum să împac toate lucrurile 
astea din mine, cum să le fac să lucreze îm- 
preună pentru profesia mea. Nu știu, și ştiu 
că nu știu, să mă pun de acord cu mine. Pen- 
tru că, iată, îmi plac. lucrurile simple, îmi 
place să bucur pe toată lumea, şi reuşesc atit 
de puţin! Şi reușesc atit să mă complic și să 
complic viaţa din jurui meu! Pină și între felul 
în care arăt şi felul în care sînt există un de- 


pră Aane mele de actriță. Cît știu? Dar 
știu 


Nu pot să spun de ce... Dar mă bucur 


Eva SIRBU 


| Geografii sentimentale: Cimpulung Moldovenesc *87 


| „Filmul de turism într-o viziune 
sia a RE neturistică 


Un simpozion a! imaginii — dinamice şi statice — organizat de Biroul de turism 
pentru tineret şi de Ministerul turismului, a reunit ia Cimpulung Moldovenesc, în 
premieră pe tarà, o originală competiţie: 40 de filme documentare alaturi de nume: 

„roase afișe cultural-turistice, totografii peisagistice, etc. sub deviza „Imagine-co- 
municare-educaţie“. Invitaţii: sociologi, oameni de artă — critici, regizori, artiști 

plastici, graficieni etc; au ridicat” ștacheta dezbaterilor la un înalt nivel de compe- 


p 
| 
p 
| 


Dincolo de 


cîntece și jocuri 


COMUNICA! 7 


Epu CATIE 


publicitare. 


Nicolae Ulieriu, enumerind citva acțiuni meri- $ 
torii organizate de întreprinderile cinemato- 
grafice din țară. Ele vin în întimpinarea nevoii 
tinărului de educație şi cultură de şi prin fiim: 
cursuri de istoria cinematogralului, ‘cicluri 
dedicate unor mari regizori, actori etc. Un ra- 
port interesant între frumosul natural și fru- 
mosul estetic a fost supus discuţiei de cu- 
„noscutul geograf Silviu Neguţ. Nu orice pei- 
saj mirific devine automat şi imagine convin- 
gutoare pe ecran. Avem, desigur, operatori 
- excelenți, dar fără o idee a scenariului, fără 
un regizor care să potențeze emoţional ca- 
diul (prin muzică adecvată, prin zgomote, 
chiar tacere) natura nu „joacă“. Un text repe 
tind, naiv ce se vede (ca în Cheile „Nerei) di- 
minuează impactul. La redundanţa imaginii şi 
a comentariului unor filme, la inexpresivitatea 
vocii unor crainici (voci ades convenţionale, 
lipsite de farmec, de familiaritate) s-a referit 
„— printre. altele -- și esteticianul Victor Ma- 


Frumosul natural 
și frumosul etic 


originale 
nifestări Sania 'de Biroul de isurian pen- 
fru tineret piemierà pe tarà” „da 0 compe-: 
tupe de arte si-tehnici vi ite sub am-- 
bițiosul generic „Imagine-comunicare-educa- 
„ție“. Şi care artă vizuală avi 

comunicare imaginea, 

acasă, aici? Invitat de onoare,evident, filmui. 
Mai restrins la tematica acestei ediţii-pilot 


„tenţă și exigență Sa. valorii Stă propagandistice a fimetor și graficii turistic 


universul insolit de creație al piotorului. Sever 
Frențiu — film cunoscut și apreciat, iată, încă 
o dată și la manifestarea de la Cimpulung — 
a fost Sentimentul unu de Nicolae Cabel. 
Asupra fascinaţiei vizual-sonore -pe care a 
exercitat-o acest inspirat studiu-document de 


“artă, s-a scris mult. Ca şi despre Orgile din 


Transilvania de Doru Segai — distins și el 
aici, cu un mare premiu de imagine. Premiu 
pentru talentul „omului cu aparatul“ de-a 
picta cu lumină, culoare, impresionantele co- 
loane de armonii sonore străvechi, monu- 
mentale „forme-sunete-culori“ 
sugestiv, ca în poemul lui Baudelaire. Strălu- 
cită şi suita muzical-vizuală a anotimpurilor 
Deltei — ale vieții, Rapsodia... lui Geo Sai- 
zescu, care a avut, față de însemnările de 
mare poezie ale lui ion Bostan, (autoritate de 
necontestat a genului) avantajul unei „Con- 
strucţii lirice“ dacă'se poate spune așa, mai 
unitare, pe o idee-simbol depășind pitores- 


ce-şi răspund 


U... benefic — reuniunea organizată 
de Biroul de Turism pentru Tineret la Cimpu- 
lung Moldovenesc, pe ecuaţia Imagine-comu- 
nicare-educație — ne-a pus în faţa a vreo pa- 
truzeci de filme documentare de diverse spe- ` 
cii. Unele au fost realizate din iniţiativa Stu- | 
dioului „Sahia“ , altele la comanda Ministeru 
lui Turismului sau a unei agenţii publicitare ; a 
acestuia. Au fost luate în discuție, în amplu! | 
colocviu al oamenilor de cultură preze 
„apoi, în juriul ce a acordat- „premii; pe urmă, 
de publicul tinâr din oraş, căruia i-au fost 
arâtate producţiile laureate. 

Ce a reieşit in esenţă? Că avem și capaci- 
tăți și personalităţi in domeniu de natură a 
- produce filme bune cu scop de educație tu- 
ristică. Creaţii ce valorilică frumuseţile țării $t 
realizările monumentale adăugate de omul de 
azi naturii patriei. Cele mai reprezentative din 
aceste filme iși depăşesc scopul, înscriin- 
du-se în aria largă a documentarului cultu- 
ral-artistic. De altminteri, s-a și atras atenția, 
în dezbatere, că noțiunea examinată nu este 
restr , perimetrantă. E greu de presupus 
că după ce vede admirabilul film Orgile din 
Transilvania privitorul va porni numaidecit pe 


Ă „. ediţie ce-și propunea, cum preciza unul din ek. El a formulat observaţii pertinente cu cul, consemnarea peisajului mirific... Ridica- 

i „iniţiatori, Aurei Bucșan, un schimb de expe- Finic la unele pelicule onale în con- | rea la o putere ERE poezie, pi dn acA de realizator. pare ramă 
ki riență şi de opinii asupra „materialelor de co- | curs, care suferă de un exces de pitoresc, de | concizie a exprimării, deschidere spre in- | "ia de at rR ni eesti pg ea 
H municare a artelor vizuale in vederea unei | lipsă de idei, şi noutate emoțională. Redacto- | țelegerea trăsăturii de bază a spiritualităţii, ro- iaz robi ha tii i, Ge ú, auzi, | 
4 „mai bune rificări a lor în propaganda tu- f çul- -şef al „Vieţii studenţeşti“, Dinu Marian | mânești: umanitatea, a fost Poarta spre vecin jake Pia me iig a sargenti hat s 
x ristică i mai concret, la obiect: ga amintea cà în domeniul documentarului de | a Sabinei Pop (prezentată, din păcate, doar | 189 ee arpegii «d ui b anaa Sere i 

s mentarul etnoar Alături de el, cercetare etno-sociologică avem prin filmele | în secţia informativă și nu în concurs pentru | fâsuni preoti sul ti în pai 
A i Pompe Emi Cap er bere pan o i lui Pètre Gusti o tradiție prețioasă ce ar tre- | ca regizoarea făcea parte din juriu). Embie: per pi stai d E ran POA er șă s 

i ite = îi e şi - 

j- 'Universuiti. de creație cultă ori populară, ade- bui preluată, fructificată de către tinerii regi- | matic fil m, aș zice, pentru ceea ce poate ș pact mai puţin semnificativ asupra spectato- 


“zori. Un autentic film turistic — susținea regi- 
carea Sabina Pop — trebuie să arate nu nu- 


vărate valori ale spiritualităţii româneşti < 

demne de a fi cunoscute şi admirate în lume $ 

lată, așadar, că încă de la selecţia filmeto: - 

s-a vădit concepția mai generos-culturai: 

asupra scopului propagandei turistice. Înțe 

leasă nu în sensul unei naive reclame — cum 
spunea cineva — de tipul „vizitaţi Marea Ne 
gră. are cea mai albastră!”, propa- 

' ganda pri ca „Știință a promov: (a pro- 
movării și prin intermediul artei, quod erat.. 

Şi ca orice. știință, ea necesită studierea 
aprofundarea metodelor de perfecţionare - 
Ceea ce a impus,din capul locului, la aceasta $ 
primă ediţie de ia Cimpulung Moldovenesc, « 
føst viziunea modernă, pluri isciplinară a m 
nifestării, inciuzind în concurs, alături de 
ilme: afişe cultural-publicitare, turistice, fotó- . 

montaje, pliante, albume, timbre. invi- Ø 
aprecieze în cadrul juriului, invitat: $ 
aā participe la dezbaterile ulterioare, au fost 
oameni de artă din diverse domenii: esteti- - 

‘cieni, sociologi, arhitecţi, graficieni, regizori, 
“ziarişti, fotoreporteri activişti ai birourilor de 

turism din tará... Prezența competentă a asi 

gurat un interesant şi util schimb de idei pri- . 

vind dinamica raportului imagine-comunica- 

- re-educaţie, şi cîteva concluzii asupra speciti- | 
cului filmului şi graficii destinate publicitatii 
turistice. Publicitatea — cum arăta Valentin 
Silvestru, președintele juriului — face parte 
din contextul mai larg al educaţiei culturale 
răspunzind unei necesităţi sociale impor- 
tante Pornind de la sincretismul specific 
epocii, sociologul Angela Botez propunea şi 
ea discuţiei, o viziune integratoare a propa- 
gandei, în ansamblul fenomenului socio-este- 

„tic. Astăzi, mai mult ca oricind, emiţătoru! 
trebuie să studieze permanent receptorui,. 

in sondaje repetate, pentru a 
rapide ale gustului, exigențe- 
lor. Tinerii, mai ales ei, datorită !recventârii 
asidue a imagi capătă” o anume cultura 

„secvenţială, mozaica oi ritmuri de perce- 
pere a ETN et . Dar, cu 


Sanie unui univers re-creat pl 


mai baza de agrement a staţiunii careia ii fa- 
cem reclamă, dar mai ales pârticularitaţile 
„peisagistic-umane ale unei regiuni, specificul 
unei tradiții — semn -de spiritualitate naţio- 
nală. Să aducem virtualui turist, prin mijloace 
proprii artei (nu pliantului) câtre specificul 
unui loc — să descoperim şi prin acest gun 
de film, un gind mai generos, cultural: 
Palmaresul a oglindit preocuparea de-a 
promova citeva „modele“ ale genului. Marele 
premiu a revenit unui minunat eseu liric-me 
ditativ despre frumuseţea, originalitatea dan- 
“ şului şi cîntecului popular românesc. despre 
semnificaţia filozofica a unor străvechi obi- 
ceiuri: De- al act şi de dor de Alecu Croi- 
toru. Regizor îndrăgostit de arta și frumuse- 
- tea peisajului românesc, a oamenilor pe ca- 
“re-i filmează în minunate decoruri. naturale, 
într-un ritm exuberant; strălucitor. Cu citeva 
“sâptâmîni în urmă, De dragoste... stirnise ad: 
mirafia (şi un mare premiu). fa o întilnire in- 
“ternaţională a filmului folcloric de la Karlovy. 
SAI Tot un eseu poetic, o Lose sala A: 


sesiza mutații 


„şi ea cuc m s 
contribuind la cultura spectatorului a vorbit 


Ozana cea frumoasă 
supusă voinței omului 
malul Ozanei de Copel 


Mai mult decit un peisaj, 
un sentiment. 


Pe Moscu 


~ Rapsodia Dehei de Geo Saizescu 


trebuie să fie cu adevărat un film etno-socio- 


astic și valorificat cinematografic 


ntimentul unu de Nicolae Cabel) 


prolundă: semnificația unui străvechi obicei 
maramureșan, acela ca tinăra pereche căsă- 
torită să-și înalțe, cu ajutorul satului, inaintea 
pereţilor casei, poarta de lemn încrustat. 
Lemn de brad (splendidă metaforă acea sa- 
crificare și jelire a bradului „jertfă a păduni 
mele“ care va sta la temelia viitoarei aşezar:). 
Poarta ca deschidere prietenească spre ve- 
cin, ce concretizare mai sugestivă a imaginii 


-ca „formă specifică de comunicare a specifi- 


cului unei spiritualităţi“, decit acest fiim de — 


cum să-i spun— perfectă adecvare la tema - 


Film turistic, de propaganda”? Film, în primul 
rind, adică arta imaginii (aici — ca și în filmul lui 
Alecu Croitoru — nu exista cuvint decit cel 
psaimodiat de vocea batrinei jeluitoare a bra- 


„dului, ori versul strigat de jucătorii-cintăreţi _ 


„de dragoste şi de dor“). Artă ce convinge, 
educă, incită (la drumeţie, turism, bucurie, 
dragoste de viaţă, de natură) numai prin in- 
termediul emoţiei. Pentru ca fără emoție... 


Alice MĂNOIU 


Sculptura la ea acasă. 
Adică în plein-air 
(de raind, de piară. 


de dor de Nicolae Cabel) 


logic, turistic innobilat de o idee generoasă 


rului. | se arată acestuia o stațiune bal- 
neo-climaterică în fotografieri plate ale pro- 
cedurilor fizioterapeutice, cîrnaţilor ce se frig 
în tigăi de către bucătărese supraponderale, 
cuverturilor “din camere unde sint flori de 
plastic în vaze, jocului de popice la care se 
distrează bolnavii aflaţi în cură şi se creiază 
impresia (falsă) că această suită de imagini 
ofilite va îndrepta puhoaie de solicitanți spre 
ghişeele de bilete ale acelei staţiuni. 

„Eterogenitatea imaginilor şi comentariilor 
excesiv şi tautologic explicative debilitează 
tilmul și-l scot din sfera artisticului. E mult - 
mai profitabilă centrarea pe o preocupare, 
un subiect. un fapt, un peisaj — “după cum 
s-a şi văzut în alte pelicule —- ipostaziat cu 
inteligenţă şi har, elocvenţa fiind a imaginii 
însăși. În competiţia în care s-au aflat nu nu- 
_ mai filme, ci şi afișe, fotografii, pliante, calen- 
dare, almanahuri, prospecte, albume, M: 
-Premiu a fost obținut de filmul lui 
Croitoru De dragoste și dor, iscusi 
toare caleidoscopie imagistică a cintecului 
jocului, portului,  ritualuritor chtonice romă- ` 
nești într-o ambianţă de sărbătoare și într-o 
dinamică frenetică. Ascultind, în alt film, ce 
mi se spunea, torențial, despre casele de 
"odihnă ale sindicatelor din mai multe oraşe, 

- construcţii noi ce merită admiraţie şi res- 
pect — pur și simplu n-am mai putut vedea ` 
ceea ce se dorea a nise arăta. Privind, în li- 
niște, în absența oricărui comentariu, casa, 
"tablourile, vitraliile, chipul ‘artistului. Sever 
„Frențiu. am avut, ca şi regizorul -(fiimaluiy 
Nicolae Cabel, un sentiment primordial. Ur- 
mărind cu luare-aminte felul cum-se naşte un 
uriaș viaduct în Oltenia am fost surprins de 
uscăciunea prezentării, Văzînd cum e filmată 
intrecerea poștașilor bucureşteni, în marșul - 
lor tradiţional, am fost mișcat de omagiul 
adus, astfel, efortului omenesc de autodepă- 
şire și m-a cucerit modul spiritual, și, pe alo- 
“curi, liric în care au fost glorificaţi învingăto- 
rii şi în brățișați tandru, invinşii. 

Există, firește, necesitatea de a informa, 
specifică documentarului; dar, ca în orice ac- . 
tivitate gazetărească, se poate informa pur și 
simplu, sau în chip atractiv. Un prospect tu- 
ristic despre fauna și flora Deltei mse pare 
azi insuficient. O „rapsodie“ a miriticului ți- 
nut, cum a imaginat, cu fantezie, Geo Sai- 
zescu, e multilateral eficientă și faptul că a 
fost aplaudată, la proiecția cu public, e, desi- 
gur, simptomatic. O prezentare a Maramure- 
șului printr-o Poartă ridicată de sateni iarna, 
inainte de a fi clădită casa, a deschis gustul + 
"pentru cunoașterea acestui ținut; meritul des- 
«hiderii fiind al cineastei Sabina Pop. 

Discuţiile din cadrul manifestării au exami- 
nat citeva din conceptele ce prezidează azi 
activitatea de turism — mai ales din unghiul 

semnificaţiilor sale culturale. Cinematografia 
a beneliciat aici de cel mai larg examen ana- 
tic. Dar el rămîne, deocamdată, parțial con- 

şa cum a fost şi selecţia prezen- 
tiile următoare ale manifestării. 
contribui, probabil, la elucidări și stat „mai 
te; ŞI mai OPANIA 


` Valentin SILVESTRU 


~ 


Ileana Stana Ionescu: 
emoția terapeutică 


Comedia, gen major 


F.. unui personaj de comedie 
este uriașă. Dar ascunde și un mare pericol. 
Pentru că plăcerea publicului de a se bucura, 
de a ride, de a se deconecta poate impinge 
actorul la concesii, la ceea ce se cheamă: ra- 
bat la calitate. Lucru total de nedorit. După 
părerea mea, comedia trebuie să fie matema- 
tică pură. Mecanismul ei este atit de fin, an- 
grenaju! atit de perfid, încît, cea mai mică 
„eroare de calcul“ îi poate fi fatală. Dar rolul 
ei, mai ales al comediei satirice, (cazul filmu- 
lui nostru) este foarte important. Comedia e 
terapeutică. Purifică. „Face bine”. Oricine cu- 
noaște efectul benefic al risului cu adresă, 
deci, al comediei cu adresă. În cazul acesta 
cred că răspunderea actorului de comedie 
devine foarte mare. Îţi trebuie mult discernă- 
fint, multă rigoare pentru ca să nu cazi ni- 
ciodată într-o situaţie involuntar comică sau 
gratuit comică” Dar aici intervine și rolul 
mare al scenaristului, pentru că, dacă parti- 
tura este concepută corect şi lucrurile facile 
sint puţine sau lipsesc cu desăvirșire, îi este 
mai greu, ca actor, s-o iei pe delături. 

Ceea ce s-ar putea reproşa comediei con- 
temporane, în general, este că nu întotde- 
auna reușește să „are“ profund. „Plugul“ ei 
nu merge adinc în brazdă. După părerea mea 
însă, aici, în Secretul lui Nemesis el merge! 
Titus Popovici și Geo Saizescu au reușit 
acest lucru și cu Secretul lui Bachus. Cum? 
Secretul lor... Cert este că lumea are o satis- 
tacţie nebună să-i vadă puşi la punct pe ne- 
mernicii, (că mai avem și nemernici, ce să fa- 
cem?,) care ne strică bucuria de a trăi. Pen- 
tru că și asta este funcţia comediei: să deste- 
lenească terenurile cu buruieni, să le redea. 
horticulturii, să zicem, pentru că nu văd de 
ce nu am semăna flori pe locul buruienilor. 


Cale liberă 


Pentru asta, firește, trebuie talent. Talentul 
scenaristului. al regizorului, al actorilor. 
Taientul, el dă forța, puterea de penetraţie a 
comediei. Efectul.benefic asupra vieții noas- 
tre. Deși socotită — paradoxal! — gen minor, 
comedia este o mare forță. Cum poate să 
modilice, cum poate să schimbe ea optica 
asupra vieţii (atunci cînd e bine tăcută, fi- 
reşte), nici un alt gen major nu o poate face. 
O comedie bună te face să rizi, dar te pune și 
pe ginduri. Exagerînd liniile, ca în caricatură, 
esențializind, adică, din trei trăsături de penel 
o idee. În film, cele trei linii din caricatură ar 
fi scenariul, regia, distribuția. Le ai, ai realizat 
o comedie bună, în sensul eficienţei. Nu le 
ai... 

Pesonajul meu din Secretul lui Nemesis 
mi-a plăcut foarte mult. Este abjecţia perso- 
nificață. Fanfaroană. Mincinoasă, lingușitoare 

pină la o adică, pentru că, la o adică, 
odată intoarce macazul — într-un cuvint: ori- 
bită. Mi-a făcut o plăcere nebună s-o „demo- 
lez". N-aș putea spune că am întilnit un ase- 
menea personaj „exact la fel“ în viaţă. Am în- 
ünit însă ceva foarte pe aproape... Era o ființă 
care nu se simțea bine, nu era sănătoasă, 
dacă nu-ți făcea un rău. Măcar unui mic, 
dacă nu putea unul mare. „Idealu!“” ei fiind, 
fireşte, răul mare. Cînd eușea, cînd te vedea 
la pămint și cu ochii în lacrimi, jubila. Atunci 
era fericită. devenea chiar bună. Era chiar în 
stare să te consoleze, să-ți oblojească rănile 
pe care tot ea ţi le făcuse. Avea nevoie de 


To „Miclimă' pe care s-o poată consola după 


aceea. Fantastic, nu? Ei, asta este Olga Lim- 
bâșanu din Secretul lui Nemesis. Sigur că 
m-a atras! Sigur că mi-a plăcut „s-o omor”. 
Pentru că e anormală. lar anormalul trebuie 
eradicat. Dacă ar fi să formulez, exact, care 


este rostul major al comediei, aș spune că 
este... ca un ceai de mușeţel. Pare caraghios 
pentru cine nu știe că ceaiul de mușeţei este 
cel mai formidabil detergent pentru organis- 
mul uman. Comedia mi se pare detergentul 
ideal pentru organismul social. Curăţă! Puri-' 
fică! Se mai poate spune, în condiţiile astea, 
că avem de-a face cu un gen minor? Nu 
cred!... 


Ileana Stana IONESCU 


Adeziunea publicului 


|, general, actorul „teoretizează” intim ac- 
tul de creaţie care este în fond, interpretarea 
unui rol. De aceea pot apărea stingăcii gene- 
rate de timiditate, în momentul discuţiei des- 
pre „ce sau cum” au interpretat ceea ce 
foarte multă lume a văzut. Speranţa actorului 
este că publicul i-a depistat clar gindurile, 
subtextele care i-au declanșat acțiunile 
într-un anume mod și nu altfel. 

Comedia cinematografică, gen deosebit de 
dificil, pretinde actorului o precizie aproape 
matematică în gradarea stărilor, efectelor și 
dinamicii interne a personajelor. De aceea 
acest gen, cred eu, nu se poate crea decit 
într-o echipă de prieteni care să se cunoască 
foarte bine, care să se sprijine, cu generozi- 
tate, care să se întilnească la lucru cu bucu- 
ria revederii, pentru a crea acea stare de 


Cînd hazul ţişnește din întilnirea normalului cu ridiculul 
(Rodica Popescu-Bitănescu, Gheorghe Dinică şi Carmen Galin) 


genică prin ea însăși. Probabil că acest ade- 
văr l-a ştiut, mai bine decit noi, chiar Hossu, 
care și-a sfidat discret dar tenace, tiparul hā- 
razit. Pentru cine i-a urmărit evoluţia, parti- 
tura lui Truică din 'Cale liberă nu este o sur- 


| 'priză. ci o incununare. O elegantă bunăcuvi- 


interpreţi și roluri 


Fericita 
armonizare 
a talentelor 


S. țin, uneori, etichetele, de un actor ca 
riia de om sănătos. Deunazi, mai citeam, 
încă, vreo citeva cuvinte uitate în pagina. 
despre Emil Hossu și al său „farmec de june 
e Fără să contest- existenţa șarmului, îmi 
ngădui să-i văd venind din altă parte și 
anume — tocmai din inteligenţa cu care pur- 
tătorul lui s-a despărțit de mai multă vreme, 
de aşa numiții „juni primi“ care, la drept vor- 
bind, erau mai degrabă niște cuceritori băieţi 
buni. Printre multele ipostaze ale destinului 
actoricesc se află și aceea a interpretului 
cae nu numai că nu are a se teme de pier- 
derea — fatală, cu trecerea anilor — unor 
atu-uri, ci trebuie să și le umbreasca, cu 
bună ştiinţă. Candoarea, seninătatea de pe 
chipul adolescentin al lui Emi! Hossu, cel de 
acum cîțiva ani, trimiteau cîteva semne de în- 
trebare către momentul de răscruce al des- 
părțirii de o anumită virstă. Legile filmului 
sint aspre, duritatea maturității nu este foto- 


ința a prezenţei, o ironie plăcut complice nu 
sint cuceririle de ultimă oră ale interpretului, 
dar rolul de acum i-a permis să le desfășoare 
pe o suprafață mai mare, să le nuanţeze şi, 
mai ales, să adauge, ia toate acestea, un dra- 
matism din cea mai curată substanţă. Cind, 
în secvența dezamorsării bombei, eroul se 
urcă în cabină, în locul unui tînăr — „are cu 
douăzeci de ani mai puţin decit mine“, spune 
— şi încremenește, pur și simplu, cu mina pe 
volan, într-un cadru de o intensă emoție ac- 
torul triumiă asupra celor aproape douăzeci 
de ani pe care i-a lăsat în urma. 


Partenera sa, Enik6 Szilagyi-Dumitrescu nu 
a avut atita răbdare. Nu a luat-o încetul cu 
încetul. A hotărît să curme cu o anumită ima- 
gine cea a frumuseții eclatante, și a făcut tot 
ce i-a stat cu putință: o coafură neavanta- 
joasă s-ar zice, vestminte mai mult de protec- 
ție și, îndeosebi, un teribil avint în bătaia ce- 
lor mai nefavorabile unghiuri ale aparatului 
de filmat. Cindva, pe la 26 de ani, şi Sophia 
Loren, cea din Ciociara, s-a străduit să-şi în- 
tunece spectacolul propriei frumuseți, pentru 
a ne lăsa să descoperim, mai mult decit ori- 
cînd actrița. Nu sînt sigură că o Enikâ Szilag- 
yi-Dumitrescu așa cum o știam noi, neocro- 
tită de modestia și cenușiul în care s-a dra- 
pat, ne-ar fi transrnis mai puțin umanitatea 
p jului său căldura şi, în ultimă in- 
stanţă, fragilitatea eroinei. Oricum, momentul 
demonstrației a fost bine ales; în cuplu cu 
Emil Hossu, vedeta întreține o adevărata. 
greu de tăgăduit conspirație a talentelor. 


Magda MIHĂILESCU 


https://biblioter 


personajul secundar 


Secvența 
dezamorsării 


M. posaci sau mai grațioși străbatem 
diurn bulevardele bucureștene, comentind 
utilitar sau edilitar, înaintarea metroului. Sub 
pașii noștri, se serie, în priză directă „filmul“ 
batăliei pentru fiecare sută de metri. La gra- 
nița dintre realitatea plină de tensiune drama- 
tică a operei de construcţie şi construcția 
unor filme-document despre faptele reale, 


„joacă“ specială, fără de care nu se poate 
naște comicul. În viață nu spui glume cind 
ești trist, în filme e foarte greu, dacă nu chiar 
imposibil, să faci un om să ridă dacă nu ești 
tu bine dispus. Nu-i așa? 

Secretul lui Nemesis, cred eu, a avut foarte 
atent pregătit climatul despre care vorbeam. 

_Titus Popovici, acest mare cunoscător al 
cinematografului, îşi „scrie“ personajele prin- 
cipale după ce-și cunoaște foarte bine inter- 
preţii. Geo Saizescu, acest perseverent maes- 
tru al comediei, lucrează cam cu aceeași 
echipă de actori, pe care îi iubește și îi con- 
duce cu tact și profesionalism în „decuparea“ 
gagului. 

lar cînd interpreţii sint Dinică-Nemese, sau 
Ştefan Mihăilescu Brăila-Bachus nu se pot 
naște decit personaje antologice pentru co- 
media cinematografică românească. Puterea 
satirei, manifestată prin risul sănătos prin 
care este atacat răul de orice natură, este 
astfel, pusă la dispoziţia publicului prin inter- 
mediul unor creaţii de excepție, iar cînd în 
jurul acestor doi mari interpreți trăiesc și dia- 
loghează Carmen Galin, Stela Popescu, 
Ileana Stana-lonescu, Sebastian Papaiani. 
Jean Constantin, Dumitru Rucăreanu sau 
Horaţiu Mălăele — comicul este filtrat cu şti- 
ință și profesionalism și rezultatul poartă un 
nume simplu, dar foarte prețios: adeziunea 
publicului. Adică, şi mai simplu: succes. 


Emil HOSSU 


Scăpărător 
de la A la Z 


D. abia ne despărțisem de imaginea aro- 
ganţei ancilare a lui Matei, „diplomatul pe 
care „il trage corentul” în „Figuranţii“, de 
abia ne despărțisem, deci, de un Gheorghe 
Dinică scăpărător de la primul pină la ultimul 
cadru și iată-l conectat — aș spune — la acè- 
eași teribilă dispoziție de joc, in Secretul lui 
Nemesis. În filmul Malvinei Urşianu își colora 
cameleonic personajul pe care îl aducea cu 
el din Pe malul sting...; în comedia lui Geo 
Saizescu și Titus Popovici face din „N.M. Si- 
seanu“ un om cu o mie de fețe, fără să dis- 
loce pos mult liniile esențiale ale măștii sale. 
Există actori care, cel puţin din cînd în cînd, 
te ajută să deslegi puţin din misterul unui har 
şi alţii care, parcă te îndeamnă, prin întreaga 
lor prezenţă, să renunţi a da de capătul unei 
taine fără nume. Mi se pare că Gheorghe Di- 
nică aparţine acestora din urmă. În preajma 
sa, prea insistentele iscoade ale gindului cri- 
tic fac cale întoarsă, „pagubă“ ce se întoarce, 
pină la urmă, spre binele nostru, întrucit ra- 
mine întreagă, bucuria spectacolului. În cazul 


ilui Nemesis — a spectacolelor: căci unul este 
“circotașul administrator de bloc ce'savurează 


ruta victimelor prinse în plasa maniilor sale 
„demascatoare“ și altul este escrocul de an- 


există un triaj plin de semafoare și maca- 
zuri... 

O mină veche, un monstru de război rătăcit 
în măruntaiele urbei, somnolează încă peri- 
culos. Înaintarea șantierului barată. Semn și 
metaforă, Un om a amorsat-o cu patru dece- 
nii în urmă, un alt om este chemat s-o deza- 
morseze azi. Ce va fi simţit primul, ce ginduri 
şi emoţii îl încearcă pe contemporanul nos- 
tru? 

Gradată corect, secvența dezamorsării mi- 
nei marchează, probabil, momentul ce! mai 
susținut al filmului realizat de Nicu Stan și 
Romulus Lal. Erou în timp de pace, „specia- 
listul este interpretat de actorul Dorel Vișan 
cu simplitate și căldură. Chipul calm, vădind, 
în neclintirea lui emoțională, o profundă stà- 
pinire de sine. Demersul hotărit, desenat cu 
precizie de mișcarea exactă a miinilor care 
apucă, cu siguranţă, și lopata, și foarfeca cu 
zimţi, și penseta. Fineţea fiecărui gest geo- 


Emil Hossu şi Enikö Szilagyi-Dumitrescu: 
doi învingători în lupta cu „etichetele“ 


vergură care asistă, cu singe rece, la ultra- 
gieri flagrante și prăbușiri nemiloase; unul 
este duhovnicul căruia i se spune pe furiș, 
„sărut mina“ şi altul nababul cu tabieturi eta 
late ameţitor şi supuși ridicoli. 

Să fie schimbarea statutului personajului — 
procedeu acreditat în spațiul convenției pe 
care o presupune o comedie cinematografică 
de acest tip — lozul cel mare al filmului şi al 
protagoniștilor? Numai atit? Dimensiunea de 
excepţie a personalităţii actorului se deslu- 
şește şi în refuzui său de a transforma rolul 
într-un recital de un acaparator transformism. 
Defăimător sau denunţat, agresiv sau incolțit, 
trecind cu dezinvoltură de la „Uite briu! trece 
rîul“ la digresiuni despre „redempţiunea prin 
creație“, Gheorghe Dinică ne interzice, pe 
alocuri, zimbetul, lăsind să se insinueze neli- 
niştea unui „totuși, de unde vine acest „neco- 
respunzător” care a aflat cite ceva despre 
manipularea celor săraci cu duhul, despre 


pactul cu diavolul şi altele asemănătoare?" : 


Din marele ținut al comediei? Mai importanta 
decit răspunsul este întrebarea insaşi 


Magda MIH. 


Partenerul desăvirșit 


P.. întimpiare fericită, Secre- 
tul lui Nemesis mi-a deschis poarta spre o 
zonă puţin bătută de mine: comedia. Daca 
pâășeam pragul acestei porţi, urma să mă „în- 
cplonez” într-o distribuţie alcătuită din mari 
comici ai filmului şi teatrului românesc... Era 
tentant, dar nu uşor. Nu era uşor, dar aveam 
pe ce — mai bine zis pe cine — mă sprijini 
Am crezut întotdeauna, și cred în continuare, 
in șansa pe care ţi-o oferă un partener de ex- 
cepţie. Să fii bun, să rezişti măcar, alături de 
un „monstru“, înseamnă infinit mai mult decit 
să fii extraordinar în mijlocui unei distribuții 
slabe. Şansa partenerului de excepţie care 
s-a dovedit a fi pentru mine și partenerul de- 
săvirșit, am avut-o şi ea s-a numit Dinică. 
Fascinant, cuceritor, copleşitor, dar și gene- 
ros, Dinică nu s-a mulțumit să-și vadă de Ne- 
mese-ul lui, ci a stat cu ochiul treaz și asupra 
Bicăi mele, partenera lui, adică eu. Dinică a 
fost acela care, în fața neliniştii, temerilor 
mele îmi spunea: „Joacă așa cum ştii tu, nu 
te strădui să faci comedie şi exact de aici o 
să iasă comicul”. A avut dreptate! Pentru că 
personajul meu se înscria într-un comic de 
situație, dar nu era comic deloc. El trebuia să 
provoace comicul, să pună lumina pe grotes- 
cul, caraghiosul, anormâlu! Nemese. În situa- 
ţia asta, singura soluţie posibilă pentru mine 
era, într-adevăr, să joc normal. Din întîlnirea 
normalului cu anormalul trebuia să țișnească 
hazul situaţiilor în care erau puse cele două 
personaje. Acum, parcă aud replica lui Dinică 
din film: „Dezvoltă!' Eu mă opresc aici, nu 
dezvolt, el o să spună: „Da? Bine!“ Dar orice 
ar fi să mai spună, pentru mine un lucru e si- 
gur: întilnirea mea cu el ia acest film a fost 
unul din cele mai frumoase daruri de suflet 
pe care mi le-a oferit meseria. Și nu știu de 
ce... îmi amintesc o povestioară, comică, 
sper: un elefant și un şoricel trec un pod îm- 
preună, podul, piriie, troznește iar şoricelul 
spune mindru: „Auzi ce mai tropăim!“... 


Carmen GALIN 


metrizează, condensat, întreaga responsabili- 
tate care apasă timplele omului ce-și riscă 
propria-i viață, pentru a lăsa cale liberă Vieții. 
Emoţia fiecărei secunde se transmite sălii. 
Omul aflat la un pas de „neantizare“ fluieră, 
calm, un pașnic, melodios cîntec liniştitor 
Pentru sine, pentru ceilalți. 

Riscul filmării unei asemenea scene e 
mare. Capcanele faisificării întinse la fiecare 
pas.: Talentul actorului Dorel Vișan reușește 
performanţa de a emaoţiona autentic. O pri- 
vire încurajatoare, un suris hitru întins ca o 
punte de speranță peste rîul primejdiei, o 
sprinceană încordată abia vizibil, o încruntă- 
tură concentrînd, asemeni unui fascicul taser, 
toată energia psihică a eroului. Lac de su- 
doare, „specialistul“ ţine în miinile sale micul 
demon îmblinzit. 

Trenul discursului cinematografic găsește, 
ia acest semafor, „cale libera“. 


Dorel Vişan 
mereu autentic 


3 


7-A 


+ 
1 
N s 


N 
X 


Mădălina STĂNESCU 


în premieră 


M. întii forşpanul — articulat strîns, aşa 
cum trebuie să fie un spot publicitar — 
anunţa, în săptămîna premergătoare premie- 
răi, noi peripeții ale grupului de acum popu- 
larilor cireşari cinematografici care s-au des- 
prins demult de paginile originare ale lui 
Constantin Chiriţă şi se află, pe marele 
ecran, la al treilea episod de viaţă indepen- 
dentă; incită curiozitatea secvența între ziduri 
de cetate, se,reține plutirea misterioasă prin 
nori de zăpadă a unei fortărețe miniaturale, 
preambul la o avalanșă de-adevăratelea... 
Apoi fiimul propriu-zis, la rîndul său prefa- 
tat de un pregeneric: imagini ale unui vis — 
ambiţie de arheolog — care-l obsedează pe 
Tic, simpaticul copil-actor Răzvan Baciu 
complinind profilul eroului său prin fermecă- 
toarea sa dezinvoltură și spontaneitate, 
printr-un precoce simț al prezenţei filmice. 
Caci prisiea continuă să iniţieze acțuni in- 
drazneţe şi să trăiască intens exuberanța is- 
prăvilor fanteziste ale copilăriei, spre deose- 
bre de companionii săi ceva mai mari şi, 
pentru moment, mai putin entuziaşti. mai pu- 
țin dezinvolţi, personajele fiind parcă şi ele 
contaminate de trecerea interprețiior prin pè- 
roada dificilă a pubertății. Înşiși autorii s-au 
temut, probabil, să tulbure acest complicat 


Cetatea ascunsă 


astfei că tipajul caracterial, ipostazieriie 
temperamentale sint expediate prin simple 
enunţuri, mai puțin prin gesturi și mai deloc 
prin stări. Maria (Alina Dumitrescu) și Victor 
(Horaţiu Medveşan), campioni la schi, victo- 
rioși în finala Daciadei, sînt și performeri ai 
bunei purtări; ca soră, Maria e monocord se- 
rioasă, sec severă, deși glasul îi trădează și 
disponibiiităţi afective nevalorificate însă. Lu- 
cia (Alina Croitoru) se declară persoană soli- 
dară şi se şi arată predispusă la caritate, 
eventual și la tandreţe. Dan (Alexandru Ro- 
taru) se bânuie a fi fost obișnuit cu gustul 
răsfățului și egoismului, reprimat în cele din 
urmă, chiar dacă stingaci. Deși a crescut, lo- 
nel (Robert Enescu) n-a scăpat de meteahna 
fricii care ajunge să frizeze laşitatea. Ursu 
(Andrei Guran} pare desemnat a fi fără ṣo- 
văială (dar parcă și fără prea multă convin- 
gere) corect, cinstit şi curajos. Devotată prie- 
tenă, din comportamentul Oanei (Runa Pe- 
tringenaru) nu impresionează atit atitudinile 
exterioare, mai mult sau mai puţin pozate — 
cum ar fi așteptarea sau urarea scrisă pe fața 
de masă cu ace de cetină — cit o singură, 
sensibilă, intensă privire albastru tăioasă, de 
mindrie jignită, cînd profesoara (uneori pate- 
tică, blonda Angela loan) îi interzice să plece 


împreună cu Maria, cade printr-o trapă în 
sala de taină; hazoasă e și scena în care puș- 
tiului îi apare în faţa ochilor figura impozantă 
a domnitorului, reconstituită caleidoscopic 
din fotogramele unui film: prichindelul se pi- 
tește copilărește în spatele tronului, ca ime- 
diat să se redreseze și să se închipuie pe sine 
în hainele voievodului şi cu sceptrul în mină, 
dar surioara, ce-i părea și ea domniţă, îl tre- 
zeşte din reverie. Viziuni similare vor avea şi 
ceilalți băieţi cărora li se pare că pe dalele de 
piatră, unde răsună multicolorii lor clăpari ul- 
timul tip, au apărut străjerii cu halebarde, iar 
călăii se precipită în jurul butucilor. Rătăcind 
drumul, temerarii nu se vor hazarda să treacă 
doar o prăpastie, ci două, folosind cu dexte- 
ritate fringhia, sporind suspensul. Salvamon- 
tiștii — două echipe dintre care una însoţită 
de un morocănos Saint-Bernard — sînt aler- 
taţi poate prea devreme. Deși stihia își face 
simțită amenințarea încă din incinta observa- 
torului meteorologic (muzica Corneliei Tăutu 
aici își dă măsura, lansind în eter emoția ten- 
siunii ce va să vină). La stina descoperită, în 
mod miraculos, în fund de ripă, exploratorul 
cel mic și plin de inepuizabile ghidușii desco- 
perá o cămară pe care o crede plină de bu- 
nătăţi. În ajun se discută despre avalanse: 


Popularii cireşari cinematografici și noile lor aventuri montane: 


Alina Dumitrescu, Horaţiu Medveşan și Răzvan Baciu în í 
Adrian Petringenaru. Regia: 


Scenariul: 


fenomen biologic, ratind posibilitatea explo- 
tării. spectaculosului psihologic — șansa pe 
care o oferea evoluţia, în timp, a acestor co- 
pii porniţi în aventura cinematografică, încă 
din 1983, evoluție desfăşurată în imediata 
apropiere a echipei de filmare (e drept, nu in- 
tegral aceeași) care ar fi meritat să-și orien- 
teze interesui și în acest sens. De astă data, 
protagoniștii, deși sînt mereu în cadru, par 
meniţi doar să populeze cu tinerereasca și 
colorata lor prezență splendidul decor natu- 
ral sau pe cel artificial (creat cu aplicaţie și 
funcţionalitate de Mircea Ribinschi). S-a pre- 
supus că eroii sint deja prea binecunoscuţi, 


cronica animației 


PP... pentru modelarea caractere- 
lor fragede este pretextul și subtextul scurt 
metrajului Lilianei Petringenaru Părinţii, co- 
piii și munca (care a însoțit fiimul la cinema- 
tograful Scala). Un ciululit „păsăroi“ de pul 


Constantin 


https://biblioteca-digitala.ro 


de Gina Nicolae și căruia Radu Gheorghe i-a 
împrumutat glasul și ceva din umorul său 


iță şi 


în căutarea celor rătăciţi. Momentele acestea 
de reală intimitate a spectatorului cu perso- 
najele sint însă cam, rare. În mare parte și din 
cauza dialogurilor care suferă, în raport cu 
imaginea, de flagrante formulări pleonastice 


În prim plan se situează naraţiunea, eveni- 
mentele palpitante, deliberat riscante, fiind în 
mod consecvent anticipate fie la modul oni- 
ric, fie prin reduplicare. În somn, Tic desco- 
peră paloșul lui Viad Țepeș (nostimă este vi- 
rarea în coşmar în clipa în care nu-şi amin- 
tește anul bătăliei și se... trezește). Tot Tic, în 
plină zi, dă peste intrarea secretă şi tot el, 


mov (animat pe sfori cu eleganţă şi iscusința 


mucalit) îi admonestează pe cei mari și pe 


cei mici că nu preţuiesc munca părinţilor, 
tocmai pentru că aceștia n-au ştiut din vreme 


să-i deprindă pe copii cu responsabilităţi pro- 
prii, cu mîncatul, îmbrăcatul, dereticatul, etc. 
Indeletniciri mărunte care insuilă însă con- 
vingeri şi deprinderi de viitor. 


ingenioasă ideea acestui filmuleţ în care 
oameni adevăraţi, în carne și oase, unii de-o 


„şchioapă, dar alții cu părul alb, sînt moralizaţi 


fără menajamente de o hazlie marionetă care 
se ivește cînd şi unde nu se așteaptă, cicălin- 
du-i amical şi în versuri cu sfaturi şi precepte 
arhicunoscute, dar adesea uitate. 


LG. 


rated ASCUn 


Adrian Petringenaru 


imaginația lucrează și adăpostul de o noapte 
pare purtat, pină la ceruri, pe trombe de za- 
padă. Afară s-a făcut însă ziuă și e senin, co- 
piii se bucură de „primul răsărit de soare 
după viscol” (nesurprins de camera operato- 
rului Alexandru Groza care înfruntă salutar 
natura deziănţuită, dar se teme de calofilie şi 
își impune o cenzură nejustificată, filmînd cu 
zgîrcenie nemărginirea de nea brodată cu 
stinci şi brazi, schiori, teleferic sau cabane) 


Un chiot de bucurie va declanşa însă nedo- 
rita avalanşă, ghinion care, din fericire, se 
soldează doar cu o luxaţie și cu... nesperata 
descoperire a cetăţii ascunse ce urmează a fi 


| cercetată pe-ndelete abia la vară. 


„Plecaţi la drum cutezători...“ se cîntă (pe 
versuri de Tudor George) la început și în fi- 
nat, un final, din care nu avea cum să lip- 
sească îndemnul (rostit de Ilarion Ciobanu, 
tatăl Oanei şi şeful șantierului arheologic) la 
sirguinţă în dobindirea cunoștințelor fară de 
care indiferent ce pasiune nu poate să devina 
din vis realitate. 


irina COROIU 


ie a Casei de fime Cinci. Scenariul: Con 
stantin Chiriţă, Adrian Petringenaru. Regia: Adrian 
Petringenaru. Decorurile: Mircea Ribinschi. Costu- 
mele: Olga Adamescu. Muzica: Cornelia Tâuti: 
Montajul: Victoriţa Nae. Imaginea: Alexandru Groza 
Cu Râzvan Baci Alina Dumitrescu, Andrei Gurar 
Horatiu Medreşar, Robert Enescu. Runa Petring+ 
naru, Alexandru Rotaru, Alina Croitoru, Angela loan, 


` Kation Ciobanu, Ovidiu Moldovan. Ştefan Vainicțuc, 


Wctoria Şerban. Film realizat în studiourile Centrului 
de Producție Cinematografică „București“. 


personaj 
principal 
al _ 


filmelor 
noastre 


De la cuplul tinăr, ce abia silabisește alfabetul convie- 
țuirii pină la tabloul de familie cu zeci de 


i şi stră- | tează să fie un 


nepoți, atitea mici și mari fericiri sau drame intime, dar 


Pledoarie pentru „cuplul tînăr” 


O: tinăr, familia tînără — iată o temă 
cu filmografie imensă, la noi și aiurea. De la 
„un băiat iubește o fată“, cu toate continuă- 
rile posibile, au pornit atitea pelicule, incit 
s-ar părea că în perimetrul, totuși, limitat, a! 
relaliei dintre doi oameni s-a spus absolut 
tot, iar rezultatele artistice — şi ele extrem de 
diferite — au epuizat întreaga scară de valori. 
De ce, atunci, tema înregistrează continuu 
„nou-veniţi“? În fond, ṣi- Un oaspete la cină 
(care mi-a permis să adaug experiența de 
scenarist celei de spectator, producător şi se- 
lecţioner de film) tot de aici pleacă: un băiat 
iubește o fată, fata împărtășește sentimentul, 
dar părinții se opun... Am scris povestea ști- 
ind bine că exact aceeași frază ar putea re- 
zuma o sumedenie de alte filmie (un exemplu: 
Romeo și Julieta...), cunoscînd valoarea unor 
titluri și celebritatea unor autori cu care orice 
critic malițios ar putea zdrobi ușor pe oricine. 
Scriind, n-am avut însă nici o clipă senzaţia 
inutilității demersului, n-am trăit sentimentul 
că dezvoltind propoziția „un băiat iubește o 
fată" ești condamnat să repeţi lucruri de mult 
spuse. Și aceasta, cred, pentru că nici o altă 
relație ca aceea de cuplu — mai ales la înce- 
puturile ei — nu concentrează atit omenesc 
g atit social, nu contine atitea determinări 

terioare, mereu altele, împletite cu etern- 
umanul supus și ei influențelor contextului 
social. 

Interesindu-mă de foarte multă vreme tema 
și întrebindu-mă ce anume aduce ea nou as- 
tăzi în plan omenesc și social, ce elemente 
particularizează cu noutăţi de esenţă o relație 
veche de cind lumea, m-am pomenit în fața 
unei realități extraordinare. lată citva tipuri 
de situaţii. 

Băieți și fete intraţi în facultate sint aștep- 
taţi de prietene sau prieteni mai puţin noro- 
coși la admitere, deveniți muncitori, pentru a 
împlini un sentiment ce s-a dovedit rezistent 
în timp... Băieți și fete, terminînd facultatea şi 


cu adinci reverberajii în 
izvor de inspiraţie pentru filmul nostru 


` 


filmul românesc 
în dezbatere 


viața cetăţii — tema nu înce- 


prin școli superioare, dar de o bogăţie spiri- 
tuală, de o delicateţe sufletească și cu un ori- 
zont de cunoaștere surprinzător pentru cine 
apreciază nu omul, ci „patalamaua“... Băieți 
şi fete, redimensionindu-și concepţiile de 
viață tocmai sub influența benetică a unor 
prietene sau prieteni „netitraţi“... Băieți şi fete 
care muncesc și învaţă, cumulind în mentali- 
tate, bagaj de cunoștințe și chiar program zil- 


Gîndul scenaristului: 
ca să conduci autoturismul 
trebuie să faci proba cunoştinţelor tale. 
Dar ca să_ conduci o tînără familie? 


pornind către locuri care altă dată însemnau. 
categoric, izolare, constată, cu surpriză, cà 
ajung în colectivităţi rurale, de pildă, printre 
zeci de oameni de aceeaşi condiţie intelectu- 
ală, cei mai mulți tineri. Băieți și fete cu di- 
plome universitare, descoperind comunitate 
de preocupări și aspirații cu oameni netrecuţi 


Preludiu la marea 
ind de lon 


Bucheru și 


nic, informaţia,” ideile și deprinderile fău- 
ritorului de bunuri materiale și ale intelectua- 
lului... Dar; pe fundalul acestei realităţi (infi- 
nit mai bogate, mai complexe şi mai intere- 
sante decit schița simplificatoare de mai sus), 
cel mai extraordinar fapt mi s-a părut 
prejudecăților. Am auzit, şi nu odată, — 


familiei 
Mihai Constantinescu 


simfonie a 


cu Ruxandra Bucescu şi Gheorghe Csapo) 


ca un ecou anacronic al vremii „lumilor în- 
chise“ — părinţi întrebindu-se revoltați: „fata 
mea să se mărite cu un muncitor?“, „Băiatul 
meu să-mi aducă în casă o fată de țărani? . 
Am cunoscut oameni minunaţi, respinşi pen- 
tru că nu aveau (sau nu aveau încă) diplomă 
universitară; am întîlnit situaţii în care senti- 
mente superbe n-au primit dreptul la împli- 
nire, neavînd „acoperire“ în casă, maşină ori 
numerar... Uneori, tinerii au avut curajul să 
lupte pentru dreptul lor la fericire; alteori, 
prejudecățile au fost mai puternice. iritotde- 
auna, însă, faptul de a fi tost judecat nu în 
funcţie de ceea ce ești, ci după ceea ce ai, 
după mediul social din care provii, a lăsat un 
gust amar, a marcat din pornire drumul în 
viață al atitor cupluri, semânînd neincredere, 
săpind la rădăcina atît de delicată, de gin- 
gașă, a atecţiunii... 


De fapt, dacă sintem sinceri cu noi înşine, 
trebuie să recunoaștem că în fiecare există 
incă o doză mai mică sau mai mare de preju- 
decăţi, poate insinuate mai subtil, poate mai 
bine controlate de, înţelegere și rațiune, dar 
prejudecăţi totuși. În ce mă privește, mărturi- 
sesc: scriind — cu mai bine de trei ani în 
urmă — povestea de dragoste — împlinită și 
durabilă! — dintre un tînăr muncitor şi fata 
unui profesor universitar, studentă la Arhitec- 
tură, a trebuit să înving mai intii inerția din 
mine: de-abia cint scenariul a fost gata și a 
început să circule, am înțeles — după reacţi- 
ile unor lectori — cit de întinse și cit de 
adinci sint prejudecățile, exact acele prejude- 
câţi al căror proces încercam să îl fac în sce- 
nariu... 


Aşa cum au fost formulate, considerațiile 
de mai sus ar putea să pară legate mai mult 
de psiho-sociologia familiei tinere și mai pu- 
tin de cîmpul artei cinematografice ca atare, 
unde — ştim bine — contează valoarea (şi 
asta nu doar într-o ordine de idei estetizantă, 
de vreme ce impactul educativ-tormativ 
există sau nu în măsura în care metafora ci- 
nematografică are sau nu valoare artistică). 
Pentru a preintimpina o asemenea impresie, 
mă grăbesc să adaug: invocind şi evocind 
realitatea din perimetrul temei discutate, 
n-am  gindit-o nici o clipă altfel decit ca 
punct de plecare pentru refiectări artistice pe 
măsură. Rindurile acestea nu şi-au permis ju- 
decâţi de valoare şi nici măcar citări selective 
din filmografia românească a temei, pentru 
simplul motiv că semnatarul lor nu e critic de 
film, ceea ce nu-l poate însă împiedica să 
creadă cu toată convingerea în opera de pe- 
dagogie socială ce stă în puterea artei, mai 
ales a celei de a șaptea, cu forța ei de a acre- 
dita idei, de a impune modele. 


Este motivul pentru care consider tema cu- 
plului tînăr un teren deosebit. de fertil ce se 
oferă investigației cinematografice (iar pe 
planul răspunderilor sociale, o obligaţie) toc- 
mai datorită existenței unei realități atit de 
complexe, tocmai datorită noutâţilor surve- 
nite în acest perimetru străvechi, tocmai da- 
torită persistenței atitor inerţii și prejudecăţi. 
Un paradox al existenței umane face ca ulti- 
mile două treimi din viaţă să fie configurate 
prin opțiunile primei treimi; în ti ale- 
gem profesia, tot atunci constituim familia, 
deși experiența și intelepciunea se adună la 
maturitate și la bătrinețe. Și dacă > ip rofe- 
sie ne mai îndreaptă pașii fie școala, fie pă- 
rinții, de regulă opțiunea pentru un tovarăș 
de viaţă ne aparţine. lar după alegerea pro- 
priu-zisă, urmează viața cotidiană, existența 
de cuplu, cu dificultăţile, cu asperităţile mai 
ușor sau mai greu de învins, cu presiunile din 
afară și dinlăuntru, cu problemele ori cu fal- 
sele probleme; cu „furtunile într-un pahar cu 
apă“ ori cu cele reale, cu înțelegerea sau 
neințelegerea pentru ce se întimplă cu omul 


„de alături, cu mina de ajutor ori cu „brinciul“ 


oferit de cei la care cauţi sprijin... Cine predă 
„alfabetul convieţuirii“, cine-i învaţă pe tineri 
treapta superioară, „arta convieţuirii"? Cine 
oferă modele? Cine se ocupă de „felia” spy 
tual-afectivă a calității vieţii de cuplu? Cine 
se apleacă asupra primilor ani de viaţă în doi, 
măcar cu înţelegerea și răbdarea instructoru- 
lui ce te ajută să dobindești carnet de condu- 
cere auto? S-a considerat — pe bună drep- 
tate — că pentru a conduce un autoturism 
trebuie să faci proba riguroasă a unor cunoş- 
tinţe; dar pentru a conduce o familie? Pentru 
a crește și educa un copil? Pentru a nu pro- 
duce „accidente” în cimpul atit de complex 
— dar nu așa lipsit de „reguli de circulație“ 
precum pare — al vieţii sociale? lată argu- 
mente în plus pentru prezenţa cineastului pe 
un teren deosebit de generos; fa dacă mai 
este necesar încă unul, să nu uităm că majo- 
sitatea spectatorilor filmului romanesc o for- 
mează tinerii... Făcindu-i să se regăsească pe 
ecran, ajutindu-i să răspundă uneia din între- 
bările capitale puse de viaţă, ne îndeplinim o 
datorie de conștiință. 

În tond, ce trebuie pentru un film bun? Se' 
știe de mult: substanță social-umană rele- 
vantă, adevăr și talent. Ei bine, pe scurt — 
asta am vrut să spun: la noi, tema cuplului ti- 
năr conţine substanță social-umană-de mare 
noutate și frumusețe; adevărul temei merită, 
ba chiar trebuie spus, pentru că pledează 
pentru noi, pentru ceea ce am edificat în plan 


social și uman. Rămine, deci, talentul... 


lon BUCHERU 


A... începe să tune și se desprinde 
șuierind de pistă, împins de jeturile de foc 
spre înălțimi. Aeroportul rămîne în urmă 
oază a civilizației moderne, clipind des din 
ochii aprinși ai miilor de reflectoare. 

Un ultim tur și, punct terminus: Bucureşti 
Mulţumim în gînd gazdelor pentru amabiiita- 
tea cu care am fost primiţi şi, așezați în foto- 
liile odihnitoare, ne sedimentăm impresiile. 

Moscova sau Paris, Budapesta sau Sofia, 
insorita Anatolie, Belgrad sau Viena — strái- 
nătatea te atrage, te interesează; vezi lucruri 
noi, cutreieri muzee, cunoşti oameni, obie- 
ceiuri, realizezi comparații. Oricit ai fi însă de 
prins, oricite ai vedea, oricit de frumoase au 
fost locurile pe unde te-au purtat paşii, seara 
cazi într-o stare de nostalgie, te cuprinde do- 
rul de „acasă“, legătura ta cu cei dragi rămi- 
nind, intotdeuna, pe prim plan. De-acolo, „de 
acasă“ pornesc visele, sentimentele, nădej- 
dile noastre, bucuriile, tot ce poate da contur 
ființei umane. 

De departe, dintre strâini, simt că acasă 
este locui spre care tinjeşte întreaga mea ti- 
ință şi unde doresc, din toată inima, să 
mă-ntorc. Și de cum am pășit pragul țării — 
pentru că hotarul de țară trece prin inimi — 
acolo, la mii de metri înălțime, tresare în 
mine ceva intim şi măreț: mindria că aici am 
un loc care se cheamă „al nostru“, „al meu 
și-al familiei mele“ — un loc unde soarele 
este „ce! mai luminos“, atmosfera „cea mai 
caldă“, poarta „cea mai primitoare“. Adică, 
„acasă“, cînd ne adunăm seara după truda zi- 
lei, depănăm cele mai frumoase ginduri, se 


De veghe în lanul de griu 


„Acasă; 
spaţiul nostru de suflet 


fac planuri pentru ziua de miine, se descurcă 
treburile încilcite de peste zi. 

„Acasă“ spațiul nostru de suflet, suprema 
iubire, matca fabuloasă în care ne regăsim. 
liniștea, împlinirea care rodește în noi o pu- 
ternică stare de emulaţie și efervescenţă, un 
impetuos elan, implicare la trăirea de spirit a 
cetății; „acasă“ — leagăn şi statornicie, rea- 
zim la greu, rampă de lansare a celor mai in- 
drăznețe ginduri, certitudinea devenirii și im- 
plinirii viitoare. 

„Acasă" — masă întinsă, spaţiul străbătut 
de fiorul sincerițăţii, de căldura iradiantă a 
simţirii, izvor de impulsuri, de avînturi, atelier 
în care se forjează la cele mai înalte tempera- 
turi, vorbe tandre, calde, iubiri nepieritoare, 
convingeri înalte, expresia cea mai completă 
a năzuinţei basmelor noastre „Tinerețe fără 
bătrineţe, viaţă fără de moarte“. 

„Acasă“ — columnă nesfirşită a dragostei 
de ţară, veșnice! 

Toate aceste simţăminte — și încă multe 
altele greu de exprimat în cuvinte — am îi 
cercat să ie sugerez în citeva din personajele 
interpretate de mine în filme ca Acasă în re 
gia lui Constantin Vaeni (— femeia aşteptind 
cu speranţa intoarcerea celui drag) sau fata 
de la ţară din Încrederea — regia: Tudor Mā- 
râscu — rătăcită o vreme la oraș, cu noştal- 
gia unui cămin unei familii pe care nu mai 
are norocul s-o întemeieze. Ambele erau per- 
sonaje episodice, dar in ele am încercat să 
concentrez din pri mici ari acest dor 
de vatră, De familie. De viaţă. 


Dana DOGARU 


(Acasă de Dumitru Carabăţ 


şi Constantin Vaeni, cu Dana Dogaru și Şerban Ionescu) 


E rin profesie, am voluptatea extremelor, 
de astfel un vechi proverb spune că extre- 
mele se atrag. M-au pasionat şi mă pasio- 


Pentru amindoi: „virsta critică” 
Vreau să ytiu de i un aripi 
de loan Grigorescu si Nicu Stan 
cu Ovidiu luliu Moldovan 
şi Cosmin Sofron} 


a 


A 
ad 


A 


Copilul și nevoia de tandreţe 


nează ipostazele profesionale contradictorii. 
Ce poate fi mai incitant decit să-l întruchipezi 
astăzi pe Othello și miine pe... lago? Astăzi 
să fii Mefisto, iar miine Faust... Totul plăs- 
muit din același aluat sufletesc și intelectual. 
Antinomia — coordonată fundamenală a fiin- 
tei umane — punte de explicaţie și implicaţie 
in legile dialecticii. Frumosul și uritul, bunul 
și răul, da-ul și nu-ul, „risu-plinsu'”, concepte 
estetice morale, sociale ce conviețuiesc într-o 
formă armonioasă, innobilind condiția noas- 
tră „Bistrionică” prin aspirația continuă spre 
perfecțiune. Minunat lucru! 

Am avut de citeva ori revelația acestor in- 
cercări și în cinema. Un tată superfi fri- 
vol, insensibili la „problemele critice" ale 
băiatului său, galopind spre un dezastru con- 
jugal, salvat în ultimă instanţă, un tată cum e 
cei din filmul Vreau să știu de ce am în 
regia lui Nicu Stan. Și apoi altă postură de 
tată, un tată generos, profund, sensibil și al- 
truist, pentru care raţiunea de a fi fericit re- 
zidă în raţiunea fericirii fragilului său copil, 
un părinte cum e cel din filmul Punct și de la 
capăt în .regia lui Alexa Visarion. 

Aceste două personaje se constituie în ar- 
gumente deloc vulnerabile, ale acestei profe- 
sii pline de mister și de infinită eficienţă eti- 
că. 


Ovidiu lullu MOLDOVAN 


https://bibliq 


f entru început citeva „fotograme“ din fil- 
mul meu, Bătrinii. 

Un chip răvășit de viaţă, dar îmbătrinit fru- 
mos. Două boabe de lacrimi, luminind cu 
strălucirea lor tristă ochii unei femei de 79 de 
ani. Şi un tremur în glas, în stare să miște și 
pietrele — în rostirea curată, ca apa de 
munte, a limbii romaneşti din Ţara Moților. 

„Cînd mi-o murit soțul — 40 de ani amtrăit 
cu ei — eu numai la asta m-am gindit, că 
mor şi eu cind moare el, după cum am trăit 
de bine... Dar cînd au venit copiii, toți din 
toate părţile, am zis: doamne, nu mă lăsa să 
mă distrug. Și m-am întărit eu pe mine ca să 
nu mor așa repede, să mai trăiesc, un pic, 
printre ei“... Tipe 

Mă socotesc un om norocos: tocmai cău- 
tam „eroi“ pentru filmul meu Bătrinii şi iată 
că ajungind la Albac, în inima Țării Moților 
aflu de la prietenu! meu, primarul lon Costea, 
că dincolo, „peste apă“, la familia Matei, co- 
pii mulţi — nici el nu ştia cìi — au venit să 
sărbătorească pe mama lor, Sofia Matei. 

Așa am cunoscut-o pe „mama Sofia“, în 
mijlocul celor nouă copii ai ei, 23 de nepoți şi 
11 strănepoți, cìi avea atunci, în 1981. in 
anul acela venise Arieșul mare și podul din 
dreptul casei lor fusese luat de ape, așa că 
pe puntea improvizată la iuțeală, dar solidă şi 
lungă de 20—30 de metri, alaiul celor din fa- 
milia Matei s-a înşirat, literalmente, de la un 
mai la celălalt. 

Bătrina radia de fericire. Chipul ei crestat 
de vreme întinerise. Puţină la trup, dar iute 
ca o furnică şi cu ochi extraordinar de vii, 
pășea mai tinără decit doi sau trei copii de-ai 
ei, oameni în jur de 60 de ani. 

Mai am și-acum în fața ochilor bucuria ne- 
măsurată a acestei femei care a adus pe 
lume 17 copii, dintre care avea acum, în jurul! 
ei, nouă. Şi nu e nevoie de banda de magne- 
tofon ca să-mi amintesc glasul ei sugrumat în 
clipele cînd îmi povestea cit de greu a dus-o 
în viața ei, cum stătea „plecată pe furcă toată 
noaptea, că ziua nu era timp“ — cît de puțin 
era ajutat pe atunci omul din popor, cum a 
pierdut, într-o singură zi, doi dintre copiii ei. 

„După losif am făcut o fetiță. Și aceea era 
de doi ani cind am făcut altă fetiţă. Și într-o 
zi, cînd avea trei iuni, fetița asta a murit — iar 
seara a murit și cealaltă, de doi ani. Odată 
le-am dus la groapă, două fetițe"... 

Zguduitoare a fost viața acestei femei care 
şi-a văzut secerate de opt ori visurile ei de 
mamă — visul suprem al oricărei femei — dar 


O lecție de fericire 


A lerizează 


Panoramic 
peste un tablou de familie 


predată de cea mai tinără sexagenară: 
zcază străbunica de 


care n-a abdicat nici o clipă. Între a fi și a nu 
fi mamă, ea a ales — cu înțelepciunea speci- 
fică oamenilor din popor — alternativa care 
înnobilează viața femeii, - viața noastră a tu- 
turor. Ea şi soțul ei au adus- pe lume „atiţia 
copii' cît le-a dat natura şi iubirea lor“ — cum 
spune în film unul dintre copii, Matei Pantil, 
apreciat paea la Sibiu — deși ştiau că vor 
avea mult de luptat ca să le dea tot ce tre- 
buie să ie dea, să-i. ajute să se formeze ca 
oameni“. 

Se explică, astfel, bucuria acestei femei 
simple și inimoase care a trăit să vadă în ju- 
rul ei atitea chipuri dragi, sosite din toată 
țara. Gheorghe, băiatul cel mare (un „băiat“ 
de 62 de ani, cu copii şi cu nepoţi!), pădurar 
la Dorna; Niculaie, miner la Roșia Montană; 
Maria, învățătoare pensionară: Ana, casnică 
la Scărișoara; loan, funcționar la Bist 
sif, maistru laminorist la Cîmpia Turzi 
ţia, învăţătoare ia Bucium-sat; și Sofia — cea 
mai mică — profesoară de matematică în Al- 
bac. Cind toţi acești, impreună cu fii şi nepo- 
ţii lor, s-au strîns la Albac pentru sărbătorire, 
cele două odăițe ale casei ior bătrinești s-au 
dovedit cu totul neîncăpătoare pentru „masa 
festivă“. lar pentru „poza tradițională”, cînd 
s-au rinduit în cerdac, in jurul mamei Sofia, 
toate generaţiile — operatorul a trebuit să 
facă un panoramic pentru a-i putea cuprinde 
pe toți. 

E o imagine frumoasă a filmului, aproape 
simbolică: în faţă, Arieșul şi dincolo de el, ti- 
nută parcă în poală de muntele din spatele 
ei, casa moțească cu pridvorul ciorchine de 
oameni. În rîndul întii, aşezaţi pe un superb 
covor românesc aruncat peste balustradă 
stau copiii cei mai mici. Pui de moţi, cu cu- 
lori aprinse în obraji și vestminte — astfel in- 
cit, vazing tiimul, un mare poet român a excla- 
mat: „Senzaţional, ia uitaţi-va, pruncii aceștia 
par a se naște chiar din covorul românesc“... 
O exclamaţie ce mi s-a părut atunci a fi pà- 
trunsă de fiorul unei autentice poezii. 

Au trecut șase ani de cind am filmat la Al- 
bac şi imaginea acestor oameni minunaţi a 
rămas definitiv gravată, nu numai pe film, ci 
și în amintirea noastră. Așa ne vom aduce 
aminte mereu și de „mama Sofia“ ființă lumi- 
noasă, femeie vrednică și mamă exemplară, 
despre care aflăm că s-a mutat între timp 
ceva mai jos, pe malul Arieșului, lingă soțul 
ei pierdut și plins acum aproape 30 de ani 


lon VISU 


bunica 


Rodica Padina 


şi Nicolae Corjos cu Mimi Enăceanu şi Sebastian Papaiani) 


i f 


i 
f 


Istoria reînviată pe ecran: 
Mihai: Viteazul de Titus Popovici 
şi Sergiu Nicolaescu (cu Amza Pellea) 


A oii a a ul S pd 


Din seria marilor ecranizări: 

„+. Pădureanca de Augustin. Buzura 
şi Nicolae Mărgineanu după Slavici 
i (cu Manuela Hărăbor 
şi Şerban Ionescu) 


i entru animatorii de pretutindeni staţiu- 
nea marină Varna din Bulgaria vecină nu in- 
seamnă o plajă însorită, ci un loc unde pot 
afia răspuns la întfebarea „ce e nou în arta a 

?“. Ajuns la a cincea ediție, Festivalul 
mondial al filmului de animaţie de la Varna a 
devenit, după cel de la Annecy și cel de la 
Zagreb, unul dintre cele mai importante festi- 
valuri specializate. Găzduite în această 
toamnă de noul şi elegantul palat al culturii 
„Ludmila Jivkova“, cele cinci zile ale presti- 
gioasei manifestări cinematografice au oferit 
participanţilor: o competiție angajind filme 
din 17 ţări, o interesantă selecţie informativă, 
demonstrații de animaţie pe calculator şi ho- 
lografică și restrospective ale unor autori cu 
renume: John Halas (Anglia), Borivoj Dovni- 
kovic arma L Renzo Kinoshita (Japo- 
nia), Frederic Bak (Canada), Priit Pjarn 
(U.R.S.S.), Gunter Râtz (R.D.G.). Cinci zile 
pline şi — meritul organizatorilor — cu difi- 
cile momente-de alegere între tențaţiile unei 


ca şi cum 


A... Gherman este una din personalită- 
tile cele mai interesante ale cinematografiei 
sovietice şi mondiale, cu un destin din care 
nu au lipsit momente din cele mai grele. În 
răstimp de 20 de ani a făcut trei filme şi ju- 
mătate: Control pe drumuri, 20 de ani farà 
război, Prietenul meu ivan Lapșin și A! șap- 
tea sputnic, la care a colaborat cu un alt re- 
gizor. Drumul unor fiime de-ale lui spre pu- 
blic a fost de citeva ori deosebit de anevoios. 
Acum arta lui Gherman se bucură de recu- 
lere unanimă. Reacţiile spectatorilor față 
de filmele lui sînt, însă, departe de a fi uni- 
forme. „O altă măsură“ a adevărului, onesti- 
tatea artistică, înțelegerea _sufietului omenesc, 
perspicacitatea viziunii istorice, limbajul artis- 
tic mult mai subtil, estetica insolită, toate 
acestea nu sint ri te întotdeauna fără o 
anume nedumerire. Şi cu toate acestea Prie- 
tenul meu ivan căruia i s-a pronosti- 
cat un destin comercial dificii, aproape fără 
speranțe, s-a clasat printre filmele preferate 
ale anului 1985, ocupind locul al 13-lea din 
cele 143 filme care au ieșit pe ecran. 
Filmele lui Gherman au ca temă războiul, 
istoria patriei în anii '30—40. „Nu aș putea 
spune că nu aș vrea să fac un film despre 
aţa zilelor noastre“, declară regizorul, „dar 
simt pur și simplu o atracţie durer față 
de tema războiului, față de anii '30. În acea 
perioadă a trăit tatăl meu, tată! tatălui meu, 
s-au bucurat, s-au chinuit, au iubit... Oare 
toate acestea să fi- murit odată cu ei?“ 
Viaţa părinţilor îl interesează pe regizor nu 
în sine, nu ca o pagină a unui trecut care nu 
se mai întoarce, ci ca parte vie a propriei ex- 
periențe spirituale, determinantă pentru pre- 
zent, pentru timpul generației sale care se re- 
găseşte în acel trecut. 3 
Una din emisiunile panoramei cinemato- 
grafice ae care 0 susţine la televiziune regi- 
zorul Eldar Riazanov a fost consacrată 
creaţiei iui Gherman. Prima întrebare pe care 
-i-a pus-o Riazanov a fost următoarea: 

— Cum aţi izbutit dumneavoastră, care ve- 
niți în cinematografie din teatru — un dome- 
niu mai convenţional — să surprindeți în fil- 
mele dumneavoastră acel adevăr deosebit, pe 


și obsesia 
înnoirii 


„Sau 
cum se gră 

animația 
să întilnească 

viitorul 


săli de proiecţie şi alta pentru cei dornici 
să-și aducă la zi informația despre „arta a 
opta“. 

Evident, atenția a fost captată, în primul 
rind, de concurs. Au fost înscrise cîteva filme 
semnate de vedete ale animației mondiale: 
Baeus de Bruno Bozzetto (Italia), o simpatică 
și fantastică poveste despre un gindac de bu- 
cătărie îndrăgostit de o gospodină, Partea in- 
sorită de Paul Driessen (Olanda), o reflecţie 
umoristică pe tema „depinde de unde pri- 
vești“, ciștigătoare la categoria „pină la trei 
minute,“ Romanţă in intuneric de Bretislav 
Pojar şi Jacques Drouin (Cehoslovacia), un 
încurajator pas înspre psihologie al animației 
de păpuși, beneficiar al premiului din catego- 
ria „peste 15 minute”, Martie-de Stoian Du- 
kov, o glumă animată cu mult nerv și, mai 


ales, Paradă de Jerzy Kucia (Polonia), pre-" 


miantul multor festivaluri internaţionale și de- 
ținătorul Marelui premiu al acestei ediţii. fn- 
drăzneața sa peliculă, acumulind scene de 
muncă la seceriș, propune o tehnică innoi- 


Să filmezi 


ar fi ultima 


secvenţă din viaţa ta 


Ca să 
„aşa cum a 
am filmat pe ger, 


toare întemeiată pe filmare reală, tehnică ce 
a stirnit multe dispute în legătură cu întreba- 
rea: pină unde poate fi împins experimentul? 
Printre autorii. foarte cunoscuţi prezenţi în 
competiție se numără și bulgarul Henri Ku- 
lev, semnatarul filmului Cum au coborit mai- 
muţele din om, un ingenios pamflet împotriva 
violenţei, și maghiarul Csaba Varga, realiza- 
torul Vintului (premiu! categoriei... „pină la 15 
minute“), o originală metaforă a permanenţei. 

Palmaresul a impus şi nume noi: Vincenzo 
Gioanola (Italia), cîştigător al unui premiu 
specia! al juriului pontu Ruleta rusă, o pelti- 
culă antirăzboinică realizată în tehnici amin- 
tind de Mc Laren, ivan. Tankușev (Bulgaria); 


deținător al unui premiu pentru „opera. 
prima“ intitulată Contuzie, o abordare mo- ` 


dernă şi inventivă a unei proze cu rădăcini 
folclorice de lordan Radișcev, Les Drew (Ca- 
nada) — premiul pi cu temă educa- 
tivă pentru Ghidul fi Ciine pentru asigu- 
rarea liniștii căminului, poate cea mai amu- 
zantă peliculă din concurs, avînd ca protago- 
nist un căţei angajat ca dădacă, M. Golova- 
nova (U.R.S.S.), posesoarea premiului în ca- 
tegoria pentru copii cu Un băiat este un 

at, o delicată incursiune în lumea celor 
mici și Peter Lord și David Sproxton (Anglia), 
laureați și ei cu un premiu special al juriului 
pentru Babilon, o fabuloasă animaţie în pias- 
tilină cu ţintă antimilitaristă. 

Palmaresul nu poate mulțumi niciodată pe 
toată lumea. Ramase in afara lui, au făcut 
totuşi impresie puternică +1—1 de Guido Ma- 
nuti (Italia), o poveste cu un om-reclamă, 
piasată sub deviza „viaţa e un film“, Cintăre- 
la din fluier de Jiri Barta (Cehoslovacia), un 
lungmetraj de păpuși ce converteşte un basm 
medieval într-o metaforă a intoleranţei cu fri- 
miteri înspre actualitate şi Variaţiuni cu șefi 
de promoție ce a primit, în 1987, un premit 
de scurt-metraj la Cannes, o „artă poetică“ 
realizată sub conducerea și din iniţiativa 
americanului David Erlich, reunind citeva „pi- 
lule“ ce ilustrează vastele posibilițăţi ale ani- 
maţiei semnate de douăzeci de realizatori din 
patru ţări: Elveţia, China, Polonia, Statele 
Unite. Acest „credo“, cuprinzind momente de 
virtuozitate care demonstrează uluitoarea di- 
versitate a tehnicilor folosite, la ora actuală, 


- de animatorii de pretutindeni, are eficiență 


didactică, dar și farmecul spontaneității. 
Aşa cum palmaresul nu poate să-i satisfacă 
pe toți, nici programul competiţiei nu reu- 
șește s-o facă în intregime. Pelicule mai inte- 
resante și cu mai sigură pecete profesională 
decit cele din concurs s-au putut vedea în 
selecția informativă, așa ca Ario de Cesare 
Montalberti (Italia), În adincimea intunericu- 
lui vizibil de Nikolai Todorov (Bulgaria), Po- 
vestea minunatului cartof de Anders Soren- 


buie. Deși, în aparenţă, filmul seamănă cu un 
western pe dos. Istoria Americii nu este isto- 
ria Rusiei. o istorie atit de aspră, de nemi- 
loasă, atit de plătită cu preţul singeului cum 
“nu a avut nimeni în lume. De aceea aici nu 
este loc pentru pif-paf-uri de butaforie sau 
pentru trucuri cinematografice, ci e nevoie de 
adevărul dens, cumplit și ciudat al vieții. 
— Se spune că le creaţi actorilor condiţii 
insuportabile în timpul filmărilor? Aici inter- 
vine în discuţie artistul poporului al URSS 


arătăm 
fost în ră 
în trenul 


boi“ 
neîncălzit. 


Regizorul a cerut să se scoată și geamurile... 


care unii cronicari l-au calificat drept „o nouâ 
măsură a realismului“? 


— Mă străduiesc totdeauna să creez atmo- 
sfera, să-i pun pe actori în condiţii asemănă- 
toare, dacă e posibil identice celor în care 
trăiesc eroii filmului. Cind am căutat locurile 
pentru exterioareie filmului Control pe dru- 
muri, am parcurs 300 de km pînă am găsit 


acel sat care mi s-a părut că este ceea ce tre- - 


luri Nikulin, interpretul principal al filmului 
de ani fără răztoi . 3 ia s 

— Trenul în care filmam era neîncăizit — 
Aşa a fost în război, ne-a spus categoric 
Gherman. Ba, mai mult, el a dispus să se 
scoată geamurile de la vagoane și să se înlo- 
cuiască cu placaj. Şi într-un asemenea com- 
partiment s-a filmat. Unul din episoade s-a 
filmat timp de 26 de ore, practic fără pauză. 
Era un Rrim plan: un om este confruntat cu o 


Oleg Borisov și Marina Zudina în filmul lui Piotr To- 


dorovski Cu orchesira 


i f 


sen (Danemarca), Meci de Kresimir Zimonic 
(lugoslavia), Unghiul de vedere de Tom Ya 
sumi (Statele Unite) sau filmele noastre Bala- 
dă de Zeno Bogdânescu, Asediul de Victor 
Antonescu și Perpetua renaștere de Adrian 
Petringenaru. Festivalul de la Varna a avut, 
însă, şi alte momente de atracţie decit între- 
cerea propriu zisă. Cum obsesia animației 
este înnoirea, lucru afirmat la o conferință de 
presă chiar de veteranul John Halas („trebuie 
să lărgim posibilităţile artei noastre”), la 
Varna s-au putut admira cele mai evoluate 
tehnici de animaţie computerizată susținută 
de americanul Michae! O'Rourke sau in cea 
consacrată de compatriotul său, David Erlich, 
holografiei. Filmele care au însoţit expunerile 
au făcut o impresie covirșitoare, dar lipsa 
unei idei emoţionante plasează, deocamdată, 
aceste revoluționare procedee doar în zona 
efectelor speciale. Că arta a opta este grăbită 
să pășească în viitor au demonstrat-o şi peli- 
culele realizate de copii prezentate de David 
Erlich, întemeietorul multor ateliere unde sint 
iniţiaţi în ale animației puşti între șase și 
paisprezece ani. Fantezia, umorul, spontanei- 
tatea, graţia și inventivitatea acestor mici 
opere anulează orice stingăcie tehnică. Re- 
ceptivitatea uriașă a copilului față de desenul 
animat nu se manifestă numai ca spectator, 
ci şi ca realizator. lată că înnoirea de care 
vorbeam mai înainte se poate bizui și pe 
aceste forțe proaspete. Mai mult ca oricind, 
animația mi s-a părut, la Varna, grăbită să în- 
tilnească viitorul. 


Dana DUMA 


miul pentru opera prima: 
Fankuşev 


Cönfuzie de Ivan 


suferința pe Care nu a mai cunoscut-ọ — $0- 
ţia l-a înșelat. Nu ştie ce să facă, se zbate in- 
tre dorința de a se răzbuna și refuzul de a-și 
mărturisi cit de puternic doreşte să ierte, să 
uite. E prim-planul unui suflet omenesc — 
iată ce s-a văzut pe ecran. Am crezut că ne 
vom îmbolnăvi cu toții. Eu și Gurcenko l-am 
considerat pe Gherman un despot. Dar el 
avea nevoie de toate acestea și văzind filmui 
pe ecran am înțeles că a avut dreptate. 
— Trebuie să spun că Nikulin a îndurat 
toate chinurile în mod admirabil, afirmă 
Gherman, poate a crezut în mine, poate do- 
rea să joace acest rol. Pentru o anumită 
scenă, care putea fi filmată pe platou, am cu- 
treierat stepa înghețată, am locuit într-un va- 
gon, cite patru într-un compartiment. Nu 
aveam unde ne spăla, frigul era pătrunzător. 
Desigur am făcut asta deliberat, convins că 
numai așa pot evita notele false în jocul acto- 
rilor. Mi-amintesc ce satisfacţie. a fost în 
echipă cînd m-a scuipat o cămilă. Înainte de 
a începe filmările la Prietenul meu ivan Lap- 
şin în care este înfățișată munca de zi cu zi a 
poliției criminale în anii '30, am mers cu acto- 


rii, cu operatorul și scenograful la morgă, ca- 


să înțeleagă deplin munca acelor oameni. Am 
filmat prima scenă la morgă, eram cu toții 
zguduiţi, eu: m-am îmboinăvit chiar, dar 
scena avea profunzime, respecta acele reguli 
ale jocului de la care eu consider că nu se 
poate ceda nici un milimetru. 
á a Se poate deci spune că sînteți un fana- 
Ic? 

— În timpul filmărilor, da! Îmi aduc mereu 
aminte de cuvintele lui Mihail Romm care 
spunea că fiecare secvenţă trebuie filmată ca 
și cînd ar fi unică sau ultima din viața ta. Eu 
consider că asta este valabil nu numai în tim- 
jul filmărilor, ci în fiecare etapă a lucrului la 
im, Nici un compromis nu e admisibil. 

La filmul 20 de ani fără război am lucrat 
doi ani cînd, în mod obișnuit, un film de du- 


vrata acestuia se face în maximum 60—80 zile 


de filmare. Din cauza noastră studioul a ră- 
mas fără prime, iar noi trebuia să evităm să 
dăm ochii cu colegii noștri. Dar am obținut 
acea calitate, acea șlefuire a momentelor, pe 
care am. dorit-o. Filmul nu a fost trimis la 
festivaluri. Dar s-a aflat la Paris în timpul 
Festivalului de la Cannes și criticii francezi 
i-au acordat premiul „Georges Sadoul“ — o 
SeA extrem de prestigioasă în lumea fil- 
mului. 

Din experiența muncii mele în cinemiato- 
gratio, am căpătat convingerea fermă că poți 
iima doar atunci cînd ești în ofensivă. Ofen- 
sivă împotriva șabloanelor, a minciunii, a 
gustului vulgar, a conformismului, a calculu- 
lui, a automulțumirii. 


Elena AZERNICOVA 
traducere de Margit MARINESCU 


wea =A i 


D. cele citeva mii de filme produse 
anual în lume, citeva zeci — după cum prea 
bine se ştie — circulă prin festivaluri. Ar pu- 
tea fi considerate „crema“ producţiei mon- 
diale. Dar lucrurile nu stau chiar așa pentru 
că aici intervine labilitatea operaţiei denumita 
preselecție. De ce este lansat pe orbita mari- 
lor întilniri un film şi nu altul ar putea avea 
multe explicaţii. Chestiune de gust, de inte- 
res, de înţelegere și încă multe alte cauze fac 
ca în repertoriul unei întilniri de dimensiunea 
şi importanţa, să zicem, a celei venețiene, sa 
întilneşti pelicule pe care nu selecţioneri pre 
supuşi a avea o mare experienţă și compe- 
łență, cìi- spectatori care nu-și dau aere de 
cpecialişti le-ar repudia pe loc. Supra-exi 
genţa celor de la Mostra venețiană ar fi fost 
anul acesta o garanţie că nu se vor raai râtăci 
pe ecranul ei filme ca Un anotimp al monșirilor, 
de exemplu, în regia lui Miklos lancso sau Co- 
medie de Jacques Doillon. Numele realizato- 
rului poate influența selecția, ori poate chiar 
insistența lui, invocind merite trecute (cum ar 
fi cazul lui lancso), sau un climat favorabui 
unei cinematografii (de care profită orice film 
francez în contextul venețian). Toate aceste 
explicaţii care ar face, mai degrabă, obiectui 
preocupărilor unei sociologii a festivalurilor 
nu feresc, însă, pe imprudenții cineaști de un 
preț care se plătește, de obicei. pentru vani- 
tate : 

Un anotimp al monștrilor s-a expus unor cri- 
tici foarte neplăcute $i nu numai filmul, ci în 
suşi realizatorul care a încercat, la începului 
conferinței de presă, să-i trateze pe critici ca 
pe nişte tineri răsfățaţi, dar a trebuit să re 
nunţe repede la siguranța de sine afișată. Fii- 
mul său de astăzi este doar carcasa filmelor 
anterioare, în care nu mai este de găsit nici © 
idee artistic dezvoltată Un anotimp al 
lor ar viea să lie o parabolă despre responsa- 
bilitatea omului de ştiinţă în iumea contem- 
porană (așa cel puţin a informat autorul pe 
cei ce l-au întrebat cu insistență despre de- 
mersul filmului său.). Este însă în primul rind 
o trecere în revistă a unor „obsesii stilistice“: 
sute și sute de lumiînări, în formaţii diferite, 
organizate în grupuri fumigene, plasate pe 
unde nici nu te așteptai — pe acoperișurile 
caselor, pe podele, pe cîmp, pe plute pe lu- 
ciul lacului, alternind, ca efect vizual, cu tot 
felul de expiozii printre răsadurile de flori or 
răbuiniri din adincul apelor. Toate aceste 
grupuri destinate să creeze, cum s-ar spune, 
un dramatism al cadrului de un efect 
cam para-funerar, pentru că filmul are 
această tentă de inovator al decorativității 
într-un fel de modă „prête à mourir". 

Efectul luminiscent este concurat de evolu- 
țiile unui elicopter ale cărui trombe de aer il 
ameninţă (ipoteză evident nescontată, căci 
atunci cind se întimpiă ca luminările să se 
stingă, aparatul de filmat abia apucă så 
schimbe unghiul spre alte zări fumigene) 
Alte explozii tulbură apele lacului sub fereas- 
tra casei de weekend a unui profesor univer: 
sitar (se spune despre el că ar fi o somitate. 
dar aici evoluează ca o demonitate), ame 


filme pe micul ecran 


„Mari actori ri regizori“ 
Eugen Atanasiu, autorul medalionului Ema- 
noil Petruţ, și-a gindit emisiunea într-un 
anume fel, găsind structura de rezistență cea 
mai nimerită într-o confesiune a actorului în- 
suşi, simplă şi sinceră: „Să fii acel personaj 
care 'să nu se despartă niciodată de oamenii 


e la primul rol. consacrarea: 
Irina Petrescu 


înaltul cerului, dar în timp ce tot acest arse- 
nal se produce, nu îţi dai seama de ce sexa- 
genaruil și sărbătoritul profesor — care-și pri- 
mește oaspeţii la propria-i sărbătorire — dă 
fuga dintr-un colţ al altul al casei, cînd n-o 
apucă pe o cărare îmbrîncind pe unul şi zmu- 
cind pe o prearăbdătoare şi despletită figu- 
rantă. Aflăm că s-a petrecut și o crimă, că 
are loc o anchetă pentru lămurirea ei, dar 
trecerea cu dezinvoltură de la o situaţie la 
alta nu reuşeşte să lege fluxul narativ (un dar 
recunoscut al lui lancso cel din trecut) nu re- 
ușește să motiveze întimplările care rămîn 
doar simple baiete ale căutărilor și negăsiri- 
lor (inițiate de un realizator cu reputația, 
cindva, a limpezimii narative). 

Cei de ia Veneţia n-au tost prea blinzi cu 
el, dar nici n-au avut imaginaţia celor de la 
festivalul new-yorkez care decernează anual 
premii pentru — așa le spun ei — „cele mai 
proaste filme“. Cred că lancso ar merita to- 
tuși un premiu de consolare motivat de cele- 
lalte fiime din cariera lui de pină acum. 


Jacques Doillon nu are înapoia lui o prea 
vastă activitate și nici la fel de rezonantă, așa 


„încit prezența lui pe alișul venețian pare și 


mai inexplicabilă, ba chiar ne duce cu gindul 


din jur, să străbată vremile și să fie un eróu 
de-a pururi“ spunea Emanoil Petruţ, cu privi- 
rea sa limpede, cu acel aer de sinceritate și 
cu acea doză de iminentă fraternitate pe care 
o inspira. 

Emisiunile din ciclul „Mari actori, mari regi- 
zori“ sint, ca să zic așa, emisiuni de autor. 
(De remarcat genericul inventiv, atracțios, tă- 
cut cu eiect Quantei). Ele nu-și propun o tre- 
cere în revistă a unui traseu artistic și nici o 
privire exhaustivă, ci poartă amprenta opțiu- 
nii realizatorului. (Sigur, sint amănunte, sint 
efecte care se văd, sar în ochi cum s-ar zice: 
alegerea de mare rafinament din medalionul 
Viacesiav Tihonov alcătuit de Florina Vladi- 
mir sau comentariul parcă neinchegat, parcă 
nefiresc de naiv și de circumstanţiai la meda- 
lionul Danielle Darrieux). Oricum, în emisiu- 
nea lui Eugen Atanasiu fragmenteie alese din 
Brigada lui Ionuț, Porto Franco, Tudor, lancu 
Jianu, Muntele alb au configurat elocvent ti- 
pul de personalitate distinctă pe care a întru- 
chipat-o Emanoil Petruţ, acea tenacitate a 
realității căreia îi găsea mereu expresie. De la 
acel lonuț Baciu din 1954 în regia lui Jean 
Mihail și de la naivitatea emblematică pentru 
începuturile cinematografiei noastre la res- 
ponsabilitatea civică tot mai asumată a secre- 
tarului de partid care știe să aleagă meiul de 
neghină, nu nedreptățește pe nimeni, recu- 
noscind partea bună a fiecăruia, încercind să 
nu dezbine, ci să-i trezească pe cei doi rivali, 
să-i înțelepțească puţin (în Muntele alb, pro- 
ducţie a Studioului de fiim TV în regia lui 
Dan Necșulea) la oricare din cele 43 de filme 
realizate şi la acea spunere limpede și asu- 
mată din interviu, atit de simpiă și atit de 
acordată realității noastre: „eroismul adevărat 
nu e cel de ocazie, ci o suită de fapte pe care 
omul le intreprinde, nu fapte gălăgioase, dar 


care duc către un scop“, în totul, Emanoil 


Petruţ s-a identificat mereu, mereu, cu acel 


'entuziasm de durată al filmului românesc 


care i-a oferit continuu șansa afirmării și a 
autenticităţii artistice. i 


ninţă florile din grădină, ţișnesc în jerbe spre 


Premii, dar de consolare 


Titlu nepotrivit: 
Comedie. 

s Loc nepotrivit: 
ş Veneţia. 
$ (Jane Birkin 
A si Alain Souchon) 


la o vorbă a atit de regretatului.ṣi marelui ac- 
tor care a fost Lino Ventura, rostită în timpul 
unui recent interviu cu o gazetară: „Nu știu 
dacă vă daţi seama în ce stare jalnică se află 
cinematograful francez!“ 


indiscret cu sine însuși, Doillon şi-a pus în 
film propria lui obsesie: gelozia. Un El și o Ea 
poposesc undeva în sudul Franţei, prin păr- 
ţile Alpilor Maritimi, la o vilă izolată pe o co- 
lină (atit de izolată că ți-ar fi și frică să dormi 
o noapte acolo). El cu Ea încep un joc de-a 
gelozia. Ea îi suspectează trecute aventuri 
amoroase în această izolată casă a pierzaniei. 
EI (folosesc majuscule pentru că așa a vrut 
autorul filmului pentru personajele sale) o ia 
razna prin grădină; pe șoseaua care trece pe 
la o anumită distanță de casă. Ea fuge după 
E, se întorc pna pe pa fără majusculă 
pentru că nu știu dacă autorul ar fi de acord) 
şi cînd se înapoiază, ne trezim cu ei în pis- 
cină, așa îmbrăcaţi cum erau, sărutindu-se cu 
foc, în timp ce apa se prelinge fotogenic pe 
nasuri, buze și rest. Ai zice că e vorba deo 
împăcare. Dar de unde: sărutul este pretextul 
altui set de bănuieli geloase ale Ei care pre- 
supune că scene identice s-ar fi putut pe- 
trece între El și altele... nu știu cum să le nu- 
mesc: interprete, preopinente, partenere. 


Acel entuziasm de d 


Să faci dintr-o clipă o sărbătoare 


Barieră pentru cocori producţia Studioului 
de film TV în care realizatori de certă calitate 
profesională și participări actoricești de re- 

ume n-au reușit printr-un efort bine inten- 
ționat să salveze din ghearele eșecului un 
scenariu cu o intrigă prea brutal gindită, scris 
cu un creion prea grăbit pe foaia de hirtie a 
unei realități insuficient transfigurate artistic, 
a fost un film care ne-a dat de gindit. De ce 
acest eșec atit de net? Scenariul miza pe un 
soi de naturalism al anilor '50, cărora actorii 
îi făceau față cu dificultate. 

Cu toate că reușita unui film nu se poate 
compune din reuşite actoricești disparate (un 
spectacol cade sau rezistă în sine) am nota 
totuși prezența echilibrată, de certă finețe a 
lui Sopan lonescu, oportunitatea colorată a 
lui Ştefan Mihăilescu-Brăila și prezenţa atit 
de expresiv compusă — cu știință și încîntare 
a jocului cu adevărat profesionist — de 
Adrian Pintea. Aș zice, cu puterea pe care o 


au marii actori. Şi fiindcă e vorba aici despre ` 


un film de televiziune aș aminti participările, 


pur și simplu, de o acută intensitate pe care : 


le compuseseră, de pildă, Leopoldina Bălă- 
nuță în filmul lui Dan Necșulea Un pumn de 
stele și Irina Petrescu în două chipuri ce lu- 
minau cu puterea inteligenţei artistice, atit de 
expresiv, peliculele Borna de Petru Maier şi 
Cintec in zori de Dinu Tănase. Adrian Pintea 
a mai compus cu ştiutu-i rafinament artistic 
un rol episodic în Adela (pe care l-am revă- 
zut programat în serial pe micile ecrane). 
Acei meșter ceasornicar chemat să repare 
pendula și care scoate dintrinsa păpuşa copi- 
lăriei pare că e cheia gingașă a întregii ecua- 
ţii în care tulburătoarele, neliniştitoarele în- 
trebări nerostite, contorsiunile suiletului, 
aprehensiunile persecutoare, razele lumi- 
noase, lentoarea și zădărnicia, neputința și 
peisajul, trufia inocenței și oboseala cea pa- 
țida coexistau pașnic la conac. Atunci, vara... 


https://biblioteca-digitala.ro 


Apoi nevroza asta afectivă se mută în casă. 
Mai întîi dialogui se păstrează în registrul for- 
tissimo pentru ca apoi să intervină împăciui- 
torul sărut final. Asta e cam tot, dar n-a fost 
scurt. Alt premiu de consolare deci (fără lei 
de aur sau argint, deși dacă mă gindesc bine, 
un leu autentic ar fi salvat multe chagrins 
d'amour). N-aș vrea să se creadă că cele re- 
latate mai sus despre vreo două filme ar fi 
fost vreo excepție anul acesta la Veneţia. În 
orice repertoriu de festival întilnești filme în 
fața cărora te întrebi ce caută ele acolo? Asta 
nu înseamnă însă că nu întilnești alte filme 
care păstrează prestigiul întilnirii cum ar fi 
cele de care ne-am ocupat în prealabil, aşa 
cum se cuvenea. Dacă ceva a particularizat 
întîlnirea din 1987, de la Veneţia nu a fost atit 
selecția din care 5—6 filme rămîn, într-ade- 
văr, de referință, cit mai ales climatul ei. A 
fost o Mostra (expoziţie de filme), dar nu un 
festival (cu festivismul lui iminent), ceea ce a 
favorizat activitatea profesională diminuind 
pe cea moi . Este, probabil, ceea ce a 
satisfăcut pe cei mai mulţi dintre participanţi. 
Nu pe toți însă pentru că am auzit și voci 
care oftau după fastul de altădată. Veneţia 
n-a fost insă mai puţin falnică... 


Singurătatea florilor 


„Ar trebui să nu spunem nimic, pentru că 
totul rănește“ scria la un moment dat, în jur- 
nal, Jules Renard. Și pe medicul din acest 
film, într-adevăr, parcă totul îl rănea. Călăto- 
rea în prima zi de concediu prin oraș, cu un 
fel de imprudenţă generoasă de pierde-vară, 
cu totul nepotrivită persoanei sale eficiente, 
înduioșător de singur, călătorea cu taxiul prin 
oraș și trăgea mereu linia subțire a unei so- 
coteli imaginare: ce-am făcut cu viața mea? 

Și ea, viața, ordonată și septică, viața unui 
bărbat inteligent și singur, cumpătat și sin- 
gur, puternic, eficient, important și nespus de 
singur... Numai pentru că nu știa să ceară, 
să dea puţină tandrețe, numai pentru că nu 
știa să întindă mina către ceilalți? Şi ea, viaţa, 
cu munca fiecărei zile, cu iubirea pălită, cu 
divorțul, cu despărţirea (lucruri diferite!) cu 
trădările, cu depărtările, cu înstrăinarea 
aceea un pic dureroasă faţă de toti ceilalţi — 
fosta soție, fiica, fratele, rudele, colegii. 

Pornind de la ideea lui Teodor Mazilu, Oc- 
tav Pancu-laşi scrisese acest scenariu care 
avea calitatea deosebită de-a fi omenesc și fi- 
resc. Singurătatea florilor era un fel de risu' 
— plinsu' cum ar fi spus Nichita Stănescu pe 
granița aceea, imaginară și tragică între iluzie 
şi deziluzie, între tristețe și humor, între sera- 
fic şi grotesc. 

Chiar totul însemna un fel de pierdere pen- 
tru doctorul singur și care, totuşi, nu știuse 
să trăiască? 

Toma Caragiu în rolul devenit antologic al 
șoferului filozof în acest film îndelung degus- 
tat la vrema lui (regia Mihai Constantinescu) 
și chiar apariția nespus de emoţionantă sufle- 
tului nostru a marelui nostru scriitor care a 
fost Teodor Mazilu, dau astăzi filmului un 
plus de emoție dureroasă. 


Cleopatra LORINȚIU 


Mircea ALEXANDRESCU 


Ciţiva din membrii 


operatorul 


oamenii de aur ai studioului 


pictorița de costume 


echip i de la 
auto Tudor 
Girardi, maistrul de 
film 


conducătorul 
Nicolae 
directorul de 


actriţa 


M. gindesc astăzi cind am o oarecare 


experienţă de viaţă şi profesională, ca înamă 
şi actriţă — mă gindesc astăzi şi realizez tine- 
reasca inconștiență cu care am acceptat, în 
urmă cu ani, să interpretez rolul Otiliei în fi! 
mul lui lulian Mihu, Otilia — eroina câălines- 
ciană a unui atit de îndrăgit roman ce se află 
inclus și în manualul de Limba şi literatura 
română, un personaj pe care fiecare și l-a 
imaginat într-un fel anume, iar tu, ca actor, 
trebuie să-i fixezi chipul încercînd să nu de- 
zamăgești pe nimeni; un personaj care as- 
cunde în el misterul unei virste, al unei epoci, 
misterul insuși al feminităţii... Abia de păși- 
sem pe platou, pe cînd încă eram studentă la 
institutul de Artă Teatrală și Cinematografica 
„I.L. Caragiale” — jucasem într-o coproducție 
româno-franceză, Mirii anului doi, e drept, in 
compania unor actori ca Jean-Paul Bel- 
mondo şi Marlene Jobert... Pe mine însă, acel 
film, Felix şi Otilia, mă însoțește mereu, înva- 
luit într-o undă de nostalgic romantism. 


intilnirea cu Adnana, eroina cărții lui Radu 
Tudoran „Toate pinzele sus", căreia Mircea 
Mureşan i-a consacrat un serial tv, relansat 
de curînd și pe marele ecran, m-a găsit mai 
pregătită. Aș putea spune chiar că minuna- 
tele peisaje din diferite colțuri ale patriei, prin 
care ne-au purta! filmările, m-au inspirat. 
m-au ajutat mult în încercarea mea de a reda 
farmecul acestui personaj antrenat într-o pa- 
sională și pasionantă aventură a cunoașterii 


Aveau să urmeze, apoi, roluri şi mai mari ṣi 
mai mici. Sărind prin timp și spațiu, am jucat 
in costum de epocă (Falansterul — de exem 
plu) sau în ambiante cotidiene (Ora zero, 
Alo, aterizează străbunica). Am acceptat cu 
plăcere orice propunere de personaj contem- 


di 
Golban, pictorița de costume Gabriela 
lumini Jon 
Sidonia 


D. șapte ani semnez costumele filmelor 
regizorului Sergiu Nicolaescu — de fapt lui îi 
datorez foarte multe în privința profesionali- 
zării mele; cu un munte de exigenţă, energie 
şi forţă n-ai de ales dacă vrei să-ţii pasul 
pe-același drum. inta precisă — perlecțiu- 
nea (nobilă aspirație a subiectivismului artis- 
tic) — căreia, citeodată, mă opun cu subiecti- 
vism feminin. 


Olteanu, cameramanul 
Caracaş 


poran pentru că filmul de actualitate mi-este 
foarte drag. Şi citeodată — se ştie — un per- 
sonaj secundar poate fi foarte interesant, 
pentru că oferă un concentrat de substanța 
dramatică, de viaţă. 


Maturizarea mea artistică s-a realizat nu 
doar în lumina reflectoarelor de la Buftea, ci 
şi pe scenele teatrelor din țară unde am acti- 
vat. Şi-mi amintesc cu bucurie şi recunoş- 
tință de prilejurile fericite oferite de partituri 
din dramaturgia originală. Dacă ar fi să ma 
refer numai la rolul debutului încărcat de po- 
ezia plaiului românesc în piesa „Steaua zim- 
brului” de Valeriu Anania sau la parabola pa- 
cifistă „Hanul de la răscruce“ a lui Horia Lo- 
vinescu, în care am jucat la Teatrul „lon Vasi- 
lescu”. 


in ultima vreme, mi-am acordat un scurt 
răgaz ca să aduc pe lume-un baby. Din 
munca noastră râmine foarte puțin — poate 
filmele, dar, cu siguranţă, copiii noștri rămîn. 
Rămin să se mindrească ei cu noi, aşa cum şi 
noi ne vom mindri cu ei... Ceea ce nu în- 
seamnă că nu sper să filmez iar! 


Julietta SZONY! 


= O aventur 


Sergiu Nicolaescu: costumiera Mariana Pal, 
Nicolaescu, 
Sorin Chivulescu, 


universul muncii în universul filmului 


În Buftea, o echipă de filmare înseamnă di- 
feriti oameni cu diferite meserii, fiecare cre- 
zind în prioritatea și importanța muncii sale 
ca , în final, respectindu-se și dind tot ce-i 
mai bun, să scoată unicul produs — filmul 
— ca un tot unitar, o creaţie. 


Să conduci un colectiv nu e ușor. Admir 
capacitatea unora de a fi buni organizatori, 
stăpini pe diversele și neprevăzutele situații 


și „un stop cadru“ 


cu actorul 
Ion Riţiu 


actorul 


H oată stima şi considerația, domne Je- 
nele, că dacă nu erai mata să scrii! 

Şi iar, aferim domne Șerbane și domne 
Vlade pentru încredere și conlucraţiune, ca 
de nu eraţi voi n-aș fi pupat eu aşa ceva... Și 
dacă stau și mă uit bine în palmă, apoi iar am 
cui mulțumi pentru că trebuie să ai noroc să 
poţi juca un asemenea rol şi eu am berechet. 
Cam asta ar fi tot. Şi o vară de filmare lungă, 
fierbinte cu radiaţii, homeopaţi și pliculeţe, 
din care maestra Olga Tudorache ronţăia 
mereu ierburi și elemente tainice, miracu- 
loase: Aloe, Apis, Asterios, Rubens, Bella- 
dona, Carbonica, etc... etc... 

Așa l-a scris Eugen Barbu pe Gică 
Hau-Hau. Așa-l rescriam cu Şerban Mari- 
nescu, Vlad Păunescu şi noi pe peliculă 

- Mă, aveţi grijă să nu fie ion din „Nă- 
pasta“! zicea Barbu. E bună amăreala asta pe 


pasională 
și pasionantă 
Į r | 


de Radu 

și Mircea 

(cu Julietta 
si lon 


2 SU 
Tudoran 
Mureşan 
Szonyi 
Besoiu) 


E ai 


digitala. 


E, 3 


puterea lor nativă de a dirija pe cei cu care 
lucrează. 


In ce mă privește, în cadrul micului colectiv 
de costume, mi-am dat silința să nu înșel aş- 
teptările celor care au încredere în mine și 
încerc să mă ţin de regula „ce! mai bun... cel 
mai bine“. 


Să conduci un colectiv mai înseamnă să iu 
bești oamenii, să dai și să primești afecţiune, 
intelegere, exigenţă şi corectitudine, să te 
desparţi azi cu nerăbdarea reintiinirii de mi- 
me, să uiţi de oboseala și condiţiile grele ale 
zilelor de filmare. 


Banuiesc că mulţi dintre spectatori ar fi cu- 
rioşi să asiste măcar o dată la o zi de filmare; 
pentru ei ar fi, poate, amuzant, în schimb. 
ealizatorii principali, actorii şi echipa, mun- 
cesc fiecare cit se poate de serios. 


Recent. cineva, un trecător pe la locul fil- 
matii spunea: „In alară de actori, regizor și 
doi, trei oameni, restul nu fac nimic. Cine 
sint âștia care stau și sprijină zidurile? Asta 
zic şi eu muncă, să iei leafa degeaba!" Falsă 
şi nedreaptă afirmaţie. Dar noi, cei din 
echipă, nu ne-am pierdut încă simțul umoru- 
lui şi nici cheful de a mai pune o cărămidă 
pe meterezele cinematografiei. 


Despre munca mea de creator de costume 
nu pot spune nimic pentru că nu îmi place să 
vorbesc despre ceea ce fac, în schimb aş 
reaminti frigul îndurat în nopţile de februarie, 
pe malul mării, la filmările de la Întilnirea, 
emoțiile avute cu realizarea uniformelor mili- 
tare sau exploziile, fumigenele și bulgării în 
cap de la Noi, cei din linia inti; cuvintele 
„dulci“ ale regizorului cînd greșeam cu ceva: 
şi cite altele pentru care vreau să transmit. pe 
această cale, colegilor care m-au ajutat in 
muncă, „fetelor“ de la costume, miinilor. de 
aur ale croitoriei studioului, celor din depoz:- 
tele și atelierele Centrului de producţie cine- 
matografică Buftea, din toată inima: multu- 
mesc! 


Gabriela NICOLAESCU 


care i-o daţi voi, dar aveţi grijă! Şi ne adunam 
i. „Gica asta e ca un dispecer. zicea Şerban 

tace legatura dintre personajele in hora că- 
rora intra şi domnişoara Aurica... Și nisipul 
sclipea pertid, iar iinule de tramvai flambau 
aerul și tulumba stropea pavajul şi soarele ne 
bătea in cap. Mincam mere verzi, acre. Acasa 
nevastă-mea făcuse sul covorul și spăla totul 
cu oțet, de parcă un balaur periculos, nevă- 
zut, iși lăsa, noapte de noapte, balele pe 
clanțe, pe gresie, pe balcon... 

„„— Şi iar verde turnesol/ Gică un destin 
nasol... Cu fața văruită, cu taşca plină de 
„Universuri“ şi „Dimineţi”, în paltonul lui aib, 
ars de un „tiglăzău“ uitat, suflet candriu, 
Gică, împăratul.. 

— De ce împăratul, coane Jenele? 

— Mă, tu nu m-ai cetit cum trebuie. Poate 
cuvintul ăsta e cheia roiului! Pune mina şi în- 
vaţă!,.. Al lui e totui și nimic. Suflet mare, cu- 
cerește, prin farmec, tot „carteru“, nu-l cotro- 
peşte. Are ceva nobil, ales... 

Așadar, Gică! li urăşti de moarte pe taţi ca- 
pitaliștii aia. Numai că nu poţi schimba tu lu- 
mea. Lupţi cu armele tale: ironia, candoarea, 
bunătatea, tristețea... Lupţi... 

E bine cind faci o treabă alături de oameni 
competenţi, buni, care știu ce vor și care se 
bat pentru munca lor în care pun pasiune și 
truda. Oameni de bine, care iubesc țara asta, 
cultura ei şi care se luptă pentru implinirea 
unui destin luminos. 


Valentin URITESCU 


į Ironie și tristețe.. 

| (Dan Condurache 

și Valentin 
in / IFA 

Eugen Barbu 

şi Serban 


Uritescu 


Marinescu) 


Tony 


„Noul val“ după 


Ru. filmelor de acum 25 de ani de- 
vine tot mai pasionantă — de cînd această 
retrospectivă a trecut pragul anului 1960. 
Semnificativ jalon acei 1960, în jurul căruia 
se petrec mai în toată lumea. (cinematogra- 
fică, desigur) acele schimbări de atitudine pe 
care le-am putea numi astăzi, generalizind, 
„noile valuri“. Semnificativ și nespus de im- 
portant în evoluţia artei filmului — în primul 
rind pentru voinţa insistent alirmată (Chiar 
dacă uneori cu insolenţă) și constant confir- 
mată (chiar dacă uneori cu stîngăcie) de a 
rupe cu convențiile și practicile instalate, 
de-a rupe cu tot ce era „bătrinesc“ în cine- 
matograf. Cum contestatarii „vechiului“ erau 
îndeobște tineri, sau măcar novici în meserie, 
fenomenul a căpătat la vremea lui și denumi- 
rea de „tinărul“... mai apoi „noui cinemato- 

rat“... 
5 Desigur, între timp, s-au petrecut multe și 
de toate, opiniile pro și contra acestei 
revoluționări a modului de-a face filme au 
pierdut din vehemențţă și ţin de-acum de isto- 
rie. Contribuţia estetică a „noilor valuri“ este, 
periodic, recintărită. Unul din ciștigurile de 
necontestat, este însă infuzia de tinerețe pe 
care ele au adus-o în cinematograf. Termenul 
este relativ, desigur, dar ce să-i faci, pînă la 
40 de ani cineastul este considerat tinăr... 

Ce ne aducea, deci, acest tineret în 1962, 
anul de care acum ne desparte un sfert de 
secol, și asupra căruia se opreşte, în iarna 
aceasta, vizorul repertorial al Cinematecii? 
Evident, experiența deja ciștigată își spune 
cuvintul. Britanicii consolidează prestigiul 
dobindit de „free cinema“. Brian Forbes cu 
Camera în formă de L, John Schlesinger cu 
Un fel de te și indeosebi Tony Richar- 
dson cu Singurătatea alergătorului de cursă 


Un „furios“ cursă lungă 
(Si Hale „leredrarului de 


chardson cu Tom Courten: 


vă recomandăm ... 


un sfert de veac 


lungă și Gustul mierili lansează talente (Alan 
Bates, Tom Courtenay. Rita Tushingham), 
dar, mai ales, continua linia de seriozitate an- 
gajată, de aplecare iucidă asupra nefericirii 
individului într-o lume ostilă. Un debut pro- 
miţător face în Franţa Pierre Etaix, al cărui 
prim lung metraj, Îndrăgostitul, readuce în 
comedia cinematografică impasibilitatea kea- 
toniană. În schimb, nimic special de semnalat 
în tabăra celor de la „nouvelle vague“: Agnes 
Varda realizează Cleo de la 5 la 7, delicat, 
năstrușnic, amuzant şi plin de tristeţe; Franç 
ois Truffaut semnează un episod din Dragos- 
tea la 20 de ani, un fel de privire-diagnostic 


note de 


asupra tineretului și problemelor sale în acel 
moment. Mai participau la acest film plăcut, 


dar inegal, Renzo-fiul lui Rossellini, Marcel — 


fiul lui Ophüls, japonezul Shintaro Ishihara 
și... un polonez deja consacrat: Andrzej 
Wajda. Analogie: așa cum tînărul lui Truffaut 
era Jean-Pierre Léaud (fostul adolescent din 
Cele patru sute de lovituri), personajul princi- 
pal al lui Wajda era fostul tînăr furios din Ce- 
n şi diamant, Zbigniew Cybulski. 
itulind, s-ar putea spune, deci, că ti- 
nerii cu e zip făceau în 1962 filme des- 
pre tineri fără experiență. Într-adevăr, aceasta 
și este tema lor predilectă. Condiţia de om tî- 
năr, frămintările specifice virstei, setea de-a 
înțelege lumea înconjurătoare sint, de regulă, 
inteligent și fin surprinse. Aceasta caracteri- 
zează și două pelicule mai puţin cunoscute, 
care merită însă, din plin,să fie văzute: Pre- 
ludiu — al doilea film al lui Igor Talankin și 
Soarele in plasă de slovacul Stefan Uher. 
Alţi tineri cineaști înclină spre o problema- 
lică mai gravă. Pacea și războiul se regăsesc 
în Soare și umbră, a! doilea film al lui Ran- 
ghel Vilceanov, de mare originalitate pentru 
epocă (deși. nu de valoarea senzaţio- 


regizor 


Un personaj numit lumină 


N. reușisem să-mi definesc puterea re- 
manentă a impresiei ce-o purtam în mine lă- 
sată de „Moise“ sculptura lui Michelangelo, 
Citisem dupa ce o văzusem, atitea analize, 
ajunsesem și la consideraţiile lui Freud... şi 
mmic nu răspundea adevăratului ecou lăsat 
de statuie. Acum, văzind Vintul de Victor 
Sjöström, indicibilul se defineşte: „Moise“ este 
artistul exuberind în materia artei sale. Piatra 
nu numai stăpinită, dar înfiorată de mina gè- 
niului reciștigind, inmulţit,ponderea și demni- 
tatea de stincă. Ideea și plasticitatea devenite 
insăși piatră, născută acum, sub ochii noştri 
şi piatra devenită prin sine încarnarea ideii 
Artistul transmite aici etern jubilaţia supre- 
maţiei și confundării în materia artei sale. 
„Aceasta e în fond „opera“. „Moise“ — un 
om?... Tablele legii — un punct static de ra- 
cord al unor curbe convergente...? Dar ceea 
ce colcăie de forță eternă e piatra eclorată de 
bucuria supremaţiei artistului... In Vintul su- 
biectul e o biată banală poveste omeneasca 


stop cadru 


A. vizionat Atalanta cam la virsta cînd 
Jean Vigo făcea introducerea scurt-metraju- 
lui său, A propos de Nice, considerat de Sa- 
doul „primul documentar social francez, un 
documentar care nu constată, ci, atacă”. Fra- 
pează în prezentarea din 14 iunie 1930, spiri 
tul constructiv în care „anarhistul” Vigo inte- 
legea Avangarda, limpezimea mallarmâană a 
unui program artistic a cărui noutate era nu 
atit dificil de înţeles pentru public, cit imposi- 
bil de acceptat de către autorităţi: „domnul 
care face documentar social e acel tip suli 
cient de zvelt pentru-a se strecura prin gaura 
cheii... acel bonom suficient:de mic pentru å 
se așeza sub scaunul crupierului, zeul Cazi- 
- noului din Monte Carlo, ceea ce, credeți-mă 
nu e lucru ușor”. Subiectul care stirneşte in- 
teres poate periclita interese, realitatea este, 
adesea, mai inflamabilă decit „invenția“ ei. O 
dovedea și interzicerea primului lung-metraj 
semnat de Vigo, Nota zero la purtare, amar 
poem autobiografic, anticipind oarecum 


„noul val francez“ (vezi Cele pan sute de lo- 
vituri, de Truffaut), Noul Film vest-german 
{cu Tinărul Törless de Schlöndorff, precipitat 
parcă din ralentiul secvenței revoltei elevilor 


(Eclipsa 


subiective... 


Un modern devenit clasic: Antonioni 


Un film c 
prii tentit 


cu 


re 


pe 
de 
Flavia 


naluiui său debut cu Voci în insulă) și în Co- 
ria lui ivan (tot) al doilea film al lui Andrei 
arkovski: copilul dintotdeauna, în fața răz- 
boiului dintotdeauna, în viziunea răscolitoare 
și contestatară a cineastului, pe atunci în vir- 
stă de 30 de ani. 

Să fi fost acel an un an fast celor ce își in- 
cercau pentru a doua oară puterile? Răspun- 
sul este unul afirmativ şi în cazul lui Andrei 
Blaier. Portretul unui luptător pentru drep- 
tate, așa cum și-l amintește un copil, se con- 
struiește treptat, pe măsură ce fapte, replici, 
gesturi țișnesc din memoria micului martor. 
Nerepurtind la premieră decit un succes de 
stimă, A fost prieteul meu nu lăsa pe atunci 


de colţ de pagină de gazeta... Oamenii filmu- 
lui sint aceiași, ra de actori ca și în 
alte sute de pelicule... imaginea e o demon- 
stratie in plus de ceea ce poate lumina. 
„Ceea ce face forţa vie, peren vie a acestui 
film e exuberanţa jubilatorie cu care Sios- 
trom se contopește cu materia artei sale, stà- 
pinind-o și conformînd-o. Adunindu-și apele, 
mai bine zis curenţii, filmul se împlinește în 
şuvoiul unei curgeri vizual-ritmice (aș fi scris 
auditive intr-atit ritmica acestui film mut e in- 
tuitiv sonor aria area N 

Căci, ce vedem aici, în acest film „mut“? 
După o suită de cadre statice cu caracter po- 
pulist amintind o trăsătură specifică, Sios- 
trom introduce cadre în care personajele sint 
caracterizate mai ales prin încărcătura emo- 
țională a privirii. După o scurtă secvenţă de 
agitație vizuală, simbol în care se definește 
schema viitorului conflict, în film pătrunde 
(mai întîi) ici şi colo, prin aluzii, apoi brutal o 
puternică forţă vizuală ce înglobează și per- 
sonaje şi subiect și conflict... Este prezenţa 
permanentei mișcări canalizată într-un şuvoi 
a ceea ce reprezintă, filmic, vintul. lar 
această reprezentare filmică ce-ar fi oare de- 
cit desenul, imaginea mișcării? O şuviță de 
cip șerpuind pe sub o apă, o náframă flutu- 
rindă, pletele zbătindu-se, rochiile mulin- 
du-se agitat pe trupuri... Dar și multe planuri 


nuri fantastice? Și toate aceste zbateri, 


în dormitorul colegiului de provincie), sau 
chiar foarte recentul film al lui Kusturica, 
Tata e plecat in călătorie de afaceri (a cărui 
încununare la Cannes marca, probabil, și ra- 
cordul afectiv între teribilul copil somnambul 
din filmul iugoslavului și antologicul său pre- 
decesor pe ecranul francez). 

Dacă în viață ce! mai de preț e să rămii sā- 
nătos, în artă cel mai greu pare păstratul fi- 
rescului. Ar fi... interesant de urmărit, în 
acest sens, cit de conservatori pot fi în abso- 
lut artiștii importanţi din toate timpurile și cit 
de reticentă este instanța culturii- față de 
„neo-liberalismul“ cu orice preț. Privit prin 
prisma Atalantei, al doilea și ultimul său 


an 
Mirce: 
Buref și 


ce trece își cîș 
Mohor și 


Victor 


gă noi prieteni 
Andrei Blaier, 
Rebengiuc) 


să se întrevadă cum avea să evolueze cineas- 
tul nostru. De atunci incoace, cu ocazia 
proiectării sale pe micul ecran al televiziunii 
sau pe marele ecran al Cinematecii, filmul 
este tot mai larg apreciat. lar Andrei Blaier a 
ajuns un nume de referință în cinematografia 
română. 


„Și totuși cinematograful tradiţional nu 
şi-a încetat activitatea în 1962. Dar ceea ce 
s-a produs este, cu rare excepții numite 
Eclipsa ori Procesul, etc. pus în umbră de ca- 
litatea filmelor realizate de tineri. 


Aura PURAN 


pendulări de lumini. și umbre, de tonuri 
de griuri și negru, de violenţă luminoasă sau 
hău de genune, nu sint oare tot atitea com- 
ponente ale unei magistrale construcţii din 
acel material atit de nou și surprinzător pe 
atunci, acest flux spaţialo-temporai care de- 
venea, astfel, materia unei noi arte? Artistul 
găsindu-și materia artei sale și exuberind în 
stăpînirea şi întruchiparea din ea și prin ea, 
înglobindu-se în ea... S-a spus că adevăratul 
erou al filmului acesta ar fi vintul... Dar oare 
„Moise“ e cuiva...? E „Cartea legi- 
lor“...? sau o marmură...?! „De din vale de Ro- 
bine”... este descrierea unei bătălii sau învol- 
burarea eternă a unor sentimente?... Desigur, 
aici, spectacolul e acest șuvoi pasional pornit 
de un artist genial. Acesta e aici, talentul rea- 
lizatorului: a trăi materia artei sale, a-i sub- 
juga idee şi faptă, omenesc și sublim... deri- 
zoriu și îngeresc... Ce e oare Lillian Gish, cu 
ochii săi chiar îngerești, pentru Sjöström, 
aici, decit o iradiere permanentă de fluxuri 
teribile... Ce sînt ochii aceștia dacă nu lasere 
emițătoare de vibrații ce se adună cu furtuni 
de nisip, cu lumini agitate pe pereţi, cu ple- 
tele voiburate în vint... Totul se adună în ṣu- 
voiului acesta... care e un film. Prin aceasta 
Vintul văzut acum, la 60 de ani de la apariţie, 
e la fe! de proaspăt, de puternic. Grăiește 
peste veac ca și marmura lui Michelangelo, 
despre izbinda unui artist. Un artist în mate- 
ria artei sale. 


Savel ȘTIOPUL 


lung-metraj, acest „Rimbaud a! cinematogra- 
fului” impune asemenea reflecții. Fiindcă Ata- 
lanta reprezintă exemplul tipic al modului 
cum un cineast de excepție poate forța capo- 
dopera, pornind de la o simplă istorie a unui 
cuplu, impusă de producători, „un euplu 
trăind pe un șiep împreună cu matelotul de 
serviciu“ (Jean Mitry). 

Atalanta este un poem atit de precis decu- 
pat în adorabila lui sti e, încit te-nvaţa 
să- visezi. Chiar ceața in care se cutundă 
șlepul negru pe Sena are contur memorabil. 
Chiar visul întilnirii acvatice a bărbatului cu 
mireasa pierdută sau înlănțuirea coşmarurilor 
fiecăruia, cînd sînt despărțiți, păstrează ceva 
din consistenţa naturalismului francez. Ata- 
lanta este o călătorie de nuntă al cărei far- 
mec ține de improvizație: Michel Simon, în 
rolul fascinant al bătrinului marinar, Donge 
la arsenalul Commediei dell’ Arte, podidit 
pisici aruncate din colțurile cadruiui, într-o 
mizanscenă a surprizei; operatorul Boris 
Kaufman se dovedește și la figurat fratele lui- 
Dziga Vertov, filmind din unghiuri insolite tà- 
cerea vasului pe liniile de portativ ale cheiu- 
lui ș.a.m.d. Atalanta e un epitalam alb-negru 
cintat pe o corabie a nebunilor. Alegoria din 
titu e învederată tirziu, „post partum“, cind 
— ridicat pe verticală — aparatul plonjează 
peste vederea generală a lor, a noastră, a ei, 
a miticei Atalante înaințind pe riu, în curge- 


rea veșnică. 
Daniel DANIEL 


D.. Piţa se numără printre realizatorii 
noştri cei mai talentaţi și cu o filmografie bo- 
gată — dacă o raportăm la perioada de timp 
relativ scurtă în care a fost înfăptuită. 


animatorul 


Mb... Jean Georgescu exclama, la un 
moment dat, plictisit de acţiunea trenantă a 
unui film cu actori: „Regizorul ăsta ar trebui 
să, înveţe ritmul de la desenul animat!“ 

Într-adevăr, desenul animat şi-a creat con- 
ceptele proprii despre formă, mișcare și ritm, 
toate fiind exprimate sub semnul unei mari 
calități: simplitatea. 

Dar Disney considera că „animația nu in- 
seamnă a mișca, ci a găsi o expresie a miş- 
cării. Animaţia înseamnă spirit. inseamnă a 
crea mișcarea, nu a o copia. Animaţia in- 
seamnă bucurie, pentru că noi, animatorii, iu- 
bim mișcarea și numai astfel pâtrundem în 
tainele ei, așa cum fac și cei din arta baletu- 
lui: cu patos". 

Majoritatea animatorilor din studioul Ani- 
mafilm sint absolvenţi ai liceului de artă „N. 
Tonitza“ sau ai Institutului de arte piastice — 
„N. Grigorescu“, aceasta arătind înclinația pe 
care o au plasticienii pentru. cinematografie 

Am avut șansa să învăţ și eu desen animat 
în special de la Victor Antonescu, căruia în 
1977 i-am tost cursant. Era unul din zecile de 
Cursuri ţinute de regizor de-a lungul anilor, in 
scopul formării noilor cadre de animatori. 

Am debutat, ca regizor, în 1984, cu Pier- 
de-Vară, un film satiric după un scenariu de 
Vasile Mihai. Filmul, alcătuit din citeva pilule 
legate între ele de un cocoș deșteptător. 
afirma, în final, că fără muncă nu se poate 
trăi. Peste un an aveam să am bucuria ca ju- 
riul concursului cu tematică pentru tineret de 
la Costinești '85 să-mi acorde premiul ex ae 
quo pentru film de animaţie, alături de Dinu 
Şerbânescu. 

Anul acesta, în aprilie am terminat al doilea 
fiim de animaţie, Furnica, semnind, ca şi la 
primul, animația, decorurile, regia şi, de astă- 


După o povestire de Emil Girle: 


Furnica de Călin Giurgiu 


ca lege, calitatea 


regizorul 


Se poate observa că Dan Piţa abordează o 
tematică variată şi se exprimă, cu acelaşi 
succes, în genuri diferite: analiză psihologică, 
țiim-eseu,. frescă socială, western, serial — 


dată, scenariul. Inspirat din schiţe de Emi! 
Girleanu, filmul povestește despre o furnică 
ieşită din mușuroi care, văzind căprioara si 
puiul ei ameninţaţi de glonţul ucigaș îşi då 
drumul din copac pe pușca braconierului și 
urcindu-se pe cuiul cătării împiedică (o frac- 
țiune de secundă) ochirea. Căprioara și puiul 
ei scapă. 

iniţia! doream să fac acest film cu păpuşi. 
Mă atrăgea foarte mult animația în volum iar 
forma furnicii, culoarea ei neagră — lucioasă, 


Întrebările, dilemele, 
insomniile 
unui tînăr autor 
de filme animate 


mişcările sacadate se potriveau genului. imi 
imaginasem în detalii şi decorul de pâdure pe 
care trebuia să-l realizez împreună cu specta- 
liştii de la atelierul de păpuși. Din motive 
care au ţinut de capitolul producţie am re- 
nunţat, optind pentru varianta desen animat 

Dar răminea aceeași problemă: personau! 
principal, furnica. Cum voi putea să redau 
materialitatea ei vie, mişcările ei repezi! Mi-as 
fi dorit o furnică-actor. Dar așa ceva nu 
există. Îmi trebuia o furnică pe care s-o uma- 
nizez numai prin gesturile ei, nu și prin 
formă, de aceea i-am păstrat tipajul natura! 
I-am studiat îndelung mişcările sub lupa, 
într-un mojar, la lumina lămpii. Picioruşele 
nici nu se vedeau cînd mergea. Aluneca me- 
reu, cățărindu-se pe peretele vasului alb, Ast- 
fel m-am lămurit că nu puteam să o anim de- 
citila o fotogramă. 

O altă problemă era găsirea unghiului su- 
biectiv al furnicii. În acest sens a trebuit să 
realizez animația pe două planuri: planul fur- 
nicii și planul pădurii cu căprioara, iedul și 
tot ce alcătuieşte o pădure. La filmare schim- 
bam şarful alternativ, cind în planul apropiat, 
cind în planul depărtat, în funcție de acţiune. 
Astfel, am obținut o evidenţă mai mare în di- 
terența dintre micimea furnicii și mărimea ce- 
lorlalte personaje. Cel mai pregnant moment 
a fost acela în care furnica se zbinţuie pe cu- 
"ul cătării, ca să înlăture pericolul. 

Pentru crearea decorului am căutat in na- 
tură locuri potrivite (tufișuri, anumiţi copaci) 
căre să sa amara poienița din pădure, frunzi- 
şul văzut de la nivelul furnicii și al unghiului 
din care furnica decide plonjeul pe teava 
puștii. 

Acum lucrez animaţie în echipa lui Lauren- 
tiu Sirbu, la filmul de lung metraj Harap Alb. 
O fac cu bucurie și încintare. Sper să iasă 
bine! 


„Călin GIURGIU 


vezi Tănase Scatiu, Bietul loanide, Profetul, 
surul și ardelenii, Pruncul, petrolul și ardele- 
i. Lucru rar, pe regizor îl reprezintă la fel de 
bine filmul de epocă şi filmul de actualitate 
incepind cu Filip cel bun, la această catego- 
rie de producţii el este propriul său scenarist 
sau co-scenarist. Cu alte cuvinte, creaţiile 
respective se inscriu în ceea ce limbajul cine- 
matografic de pretutindeni numeşte „filme de 
autor“. Şi este de notat că în filmografia pen- 
tru marele ecran se adaugă serialul tv August 
în flăcări (şase episoade de cite o oră fie- 
care), co-regie cu Alexandru Tatos, precum 
şi lung metrajul Mai presus de orice, semnat 
împreună cu Nicolae Mărgineanu. În sfirșit, 
filmografia se completează dacă menţionam 
documentarul de lung metraj Apa ca un bivol 
negru, realizat în 1971, împreună cu un grup 
de colegi — absolvenţi ai l.A.T.C.-ului. 


Cum a remarcat la timpul respectiv critica, 
Dan Pita a intrat în cinematografie pe uşa din 
față. El a dovedit, de la bun inceput, mai mult 
decit un profesionalism sigur, o viziune cine- 
matografică proprie asupra materialului de 
viață transpus pe ecran. 

In ceea ce privește succesul de public, ob- 
servăm că el este inegal, dar depășește în ge- 
neral un milion de spectatori, iar unele dintre 
ele sint virfuri de box office. Este vorba de 
seria „Ardelenilor“, concepută de Titus 
Popovici și inaugurată de Dan Piţa, care a re- 
gizat primul şi al treilea film din suită. Altele, 
ca Nanta de piatră sau Duhul aurului, și-au 
croit ceva mai greu drumul spre publicul 
larg, dar au recuperat, in timp, dezavantajul 
primelor luni după premieră, valoarea lor fi- 
ind atestată prin perpetuarea interesului 
spectatorilor, de la un deceniu la altul. 

La recunoașterea din partea criticii şi a pu- 

=»licului, se adaugă cea a breslei, incă de la 
Premiul pentru debut ai Asociaţiei cineaștilor, 
acordat documentarului Apa ca un bivol ne- 
gru, pină la Marele premiul ACIN și alte cinci 
distincţii atribuite diferitelor compartimente 


de realizare a filmului Pas în doi. Această pe- 
liculă a obţinut o întreagă serie de premii im- 
portante: pentru regie, imagine, muzică şi in- 
terpretare masculină (Claudiu Bleonţ și Petre 
Nicolae). 


La timpul său, Nunta de piatră, în care Dan 
Pița semnează partea a doua, La o nuntă, a 
fost selecționat pentru secţia „Semaine de la 
critique“ a Festivalului de la Cannes, iar apoi 
achiziţionat de Muzeul de artă modernă din 
New York. Duhul aurului, unde regizorul 
semnează, de asemenea, a doua parte, intitu- 
lată Lada, a obținut Premiul special! al juriului 
la Festivalul filmelor de autor de la Bergamo 
și a fost reținut de Cinemateca din Geneva, 
care l-a situat printre creaţiile de prestigiu ale 
cinematografiei europene 'din acea perioadă. 
Succesele în competiţii internaționale au 
continuat cu fiimele următoare. Astfel, Con- 
curs a primit Premiul FIPRESCI (Federaţia 
Internațională a Presei Cinematografice) în 
1985, la Festivalul de la New Delhi, iar Festi- 
valul de la Londra l-a selecționat printre cele 
mai bune filme ale anului. Dreptate in lanțuri 
a participat la Festivalul de la Santarem, din 
Portugalia, unde i s-a acordat Premiul special 
al juriului, iar lui Ovidiu luliu Moldovan — 
Premiul pentru cel mai bun actor. În 1984. la 
Festivalul din Berlinul occidental, Pas în doi 
a primit Menţiunea specială a juriului. Dan 
Pița se manifestă, şi ca regizor de teatru. Pe 
scena Teatrului Mic din Capitală, el a montat 
piesa „Amurgul burghez“ de Romulus Guga. 
cu care inregistrează un frumos succes de 
critică şi de public. 


İn prezent, regizorul se află in perioada de 
finisare cu un nou film, inspirat din proza 
lui Sadoveanu „Locul unde nu s-a intimplat 
nimic”. 


Mihai DUȚĂ 


prezenţe românești peste hotare 


Ma că ori de cite ori am vazut 
documentarul lar ca sentiment, un cristal am 
incercat... alt sentiment, sentiment care ve- 
nea im completarea celui vechi. 

Aş putea afirma că este un film gindit şi 


realizat bărbătește, decupat în linii ferme 
alungind orice sentimentalism deși, aparent 
inşelător, se sprijină solid tocmai pe acele 
„puncte fragile“. Trupul elastic al barbatului, 
al înotătorului care spintecă apa zvicnind 
spre lumină. Ca o naştere. Nu din spuma ma 
rii, ci din adincul greu, dens al lacului. Strop: 
se adună, se împrăștie şi iarăși se string tin 
zind la contopirea cu cerul înalt, depârta! 
deocamdată prea îndepărtat. Oglinda lim- 
pede a calculatorului înscriind în unde egale 
date, cifre, recorduri, naţionale, europene, 
mondiale. Recorduri. 

Un om învingind perfecțiunea mașinii. Un 
barbat. Un soţ. Un tată. Un sportiv. La urma 
urmelor, din ce se compune aliajul perfor- 
manţei? 

Apa şi trupul vinjos al sportivului. Apa și 
trupul caiac-canoei. Apa şi acel instrument 
de supus, de învins: apa. Unde incepe, unde 
continuă, unde se sfirșeşte efortul? Superbul 
efort. Orele sure ale zorilor care se îngină cu 
orele pereche aie apusului, care se lasa in- 


https://biblioteca-digitala.ro 


Chicago la Festivalul in- 
ternațional a! filmului pen- 
tru copu 

e Mențiune de onoare 
secția film artistic) pentru 
filmul Recital in grădina 
cu pitici.de Cristiana 
Nicolae (în imagine 0 
scena cu Rodica Manda- 
che şi Mirela Sânzeana 


Popel 

e Premiul li (secția film 
de animaţie pină în 15 mi- 
nute) pentru filmul” Puiul 
de Laurenţiu Sirbu 


vins de întuneric. Orele apei cu obrazul vag 
increțit, asprit, răcorit; răscolit de șfichiul vin- 
tului. Orele universului lacustru populat de 
oameni îndirjiţi. lar ca sentiment, un cristal. 
lar ca răsplată, regizorului Ovidiu Bose Paști- 
na Marele premiu la prima ediţie a Festivalu- 
lui filmului olimpic de la Tunis și Premiul 
oraşului Kezstheriy din R.P. Ungaria. 


ileana PERNEŞ DĂNĂLACHE 


Deschizindu-se în acordurile unice ale 
Rapsodiei române, avind drept laitmotiv tra- 
diționalele sărbători ale portului popular, tit- 
mul . De dragoste şi dor configurează mo- 
mente ate devenirii spiritualității românești în 
splendide euritmii imagistice ce amintesc ca 
autorul acestui documentar a semnat cîndva 
şi filmul de lung—metraj artistic Virstele 
omului. Al. G. Croitoru este deţinător a nouă 
premii internaţionale dintre care ultimul obți- 
nut pentru acest documentar folcioric la cea 
de-a 20-a ediție a Festivalului internațional al 
filmului folcloric şi turistic de la Karlovy Vary. 


I.C. 


Regizorul-reporter 


Cu ani în urmă, după romanul „Şaca- 
lul" al englezului Frederick Forsyth, se 
lansa excepțţionalui fiim cu același titlu, 
în regia septuagenarului Fred Zinne- 
mann. ideea de a scrie o asemenea carte 
i-a venit lui Forsyth pe cînd era reporter 
la agenţia de știri „Reuter“ şi s-a aflat de 
faţă la un atentat săvirșit împotriva lui 
Charles de Gaulle. Știrea a tulburat pro- 
fund lumea. Reporterul a stat de vorbă cu 
oameni de la Serviciul secret al poliției 
franceze și chiar cu „cealaltă parte“, cu 
persoane importante din OAS. (organiza- 
ţia de orientare fascistă din Franţa) pen- 
tru a se lămuri asupra mobilului acestei 
încercări de asasinat.iDupă ce şi-a în- 
cheiat -documentarea și-a alcătuit o po- 
veste, dar n-a scris-o decit șase ani mai 
tirziu, cind — după cum a mărturisit-o 
într-un interviu la TV — rămăsese. fără 
slujbă. Romanul inspirat din faptul real al 
atentatului împotriva lui de Gaulle a avut 
un succes enorm. Astăzi, e! a apărut în 
lume, în peste 27 milioane de exemplare. 
Filmul, avindu-! în rolul principal pe acto- 
rul englez Edward Fox (propus pentru 
acest rol, ca „interpret ideal” chiar de au- 
torul scenariului) s-a ridicat ia nivelul de 
popularitate al cărții. 

Asaltat de reporteri după premiera fil- 
mului Frederick Forsyth a precizat: „O 
carte nu poate fi transpusă exact pe 
ecran, literatura și filmul fiind două ge 
nuri de creaţie diferite. Romanul descrie, 
fiimu? arată. De exemplu, un scriitor 
poate spune «Aici este un' om care gin- 
deşte». Educaţia, tinerețea acestui om eu 
le pot explica, dar în film toate acestea 
nu se pot vedea. În fiim, spectatorul tre- 
buie să vadă, să știe imediat — acesta 
este omul nostru. Este puternic ori nu; 
este fricos sau îndrăzneţ. În fiim, cuvin- 
telẹ trebuie să fie reduse la minimum. 
intr-un roman totul se poate explica în 
pagini şi pagini. Pentru fiimul care lu- 


Meryl Streep m 


Aici cu 


cartea de film în lume 


A. editorială pe teme inspirate de 
filme este din ce în ce mai intensă. Filmul și 
cartea de film formează acum un tandem al 
vieţii culturale. Un sondaj sumar ar avea da- 
rul să sugereze, desigur vag, realitatea aces- 
tei relații așa cum se prezintă ea în 1987: 


e „Hollywood. Virsta de aur a studiourilor.” 
Acesta este titlul unui volum publicat de „Ca- 
hiers du Cinema”, în care pot fi găsite infor- 
maţii preţioase, și o anchetă minuțioasă fă- 
cută de Douglas Gomery. Autorul propune 
cititorilor săi un adevărat ghid a! situaţiei 
economice a celor mai importante companii 
cinematografice hollywoodiene. Volumul 
semnat de D. Gomery numără 192 pagini și 
30 de. totografii. 


u 


crează cu secunde, este un lux pe care 
nu şi-l permite. Cel ce face film trebuie 
să lucreze în stil telegrafic. Noi, englezii 
avem un sti! destul de bun de lucru. intre 
Hollywood și Londra sint mari diferențe 
de concepţie. Noi sintem mai rapizi și 
mai ieftini. Specialiștii noştri în efecte 
speciale sint renumiţi în lume. Facem 
filme cu un număr mult mai mic de anga- 
jaţi decit americanii. Cind o societate 
americană turnează un film în afara stu- 
diourilor, ea are nevoie de 200—300 de 
oameni. Noi lucrâm -cu 60 și merge bine 


ŞI așa 
Alina POPOVICI 


Alt film despre Vietnam 


Unu! dintre cei mai secreţi realizatori 
de fiim americani, Staniey Kubrick — 
care după cum se ştie trăiește de vreo 20 
de ani la Londra iar de 6 ani n-a mai căl- 
cat pe vreun platou de filmare — a stirnit 
senzaţie, către sfirșitul acestui an, cu fil- 
mul sáu Full Metal Jacket (termen militar 
care ar denumi o cămașă de metal care 
impiedică un proiectil să explodeze). Un 
liim despre prezența americanilor în Viet- 
nam, prezenta care după cum se vede a 
sensibiliza!“ cunoştinţele, le-a marcat. 

După cum spun comentatori. Full Me- 
tai Jacket ar fi un anti —Apocalyps-Now 
ba chiar un anti—Kubrick. Atit Cimino cit 
și Coppola filmaseră filmele lor despre 
Vietnam în Filipine. Kubrick n-a simţit ne- 
voia unei deplasări într-o regiune exotică. 
A preterat să filmeze chiar la Londra, în 
niște depouri dezafectate. Bătăiia de la 
Hué a filmat-o pe malul Tamisei. Răz- 
boiul lui Kubrick este ascetic, el folosind 
doar 20 de soldaţi, 20 de infanteriști de 
marină robotizaţi de un sergent instruc- 
tor, trei tancuri şi citeva grenade, citeva 
mitraliere şi peste toate, o mare confuzie, 
foarte specifică atmosferei războiului din 
Vietnam. Violenţa nu mai are aici nimic 
metafizic, însuși modul cum a filmat Ku- 
brick această poveste decurgind din 


alta, mereu altfel, 


Jack Nicholson 


e „Claude Chabrol". Tot „Cahiers du Ci- 
néma“ publica în colecţia „Autori“ un volum 
consacrat acestui regizor francez, care de la 
un film la altul, de la proiecte personale la 
comenzi, îl antrenează pe spectator în jocul 
sâu bazat pe suspens, capcană și surpriză. 
Autorul acestei lucrări este Joel Magny, volu- 
mul avînd 244 pagini şi 80 fotografii. 


e Psihiatria și cinematograful". O bună 
carte despre psihiatrie și filme, plină nu nu- 


mai de fapte, ci și de toată dragostea și ura 
care se ivesc în timpul unei povești de dra- 


HOLLYWOOD 
L'AGI D'OR 
DES STUDIOS 


DOLGI 45 LOT PI 


LAWER: M NENA 


Distribuția 
în topul serialelor 


Joan Collins, F. John 


schimbarea de- viziune a cineastului. Nu 
Mai este loc de nici o demonstrație. de 
virtuozitate, de efecte speciale. Camera 
se mulțumește să fie doar martor. Nu 
există nici un erou care să poată fi identi- 
ficat şi nici o scenă de „duioșie comer- 
Cială”. așa cum s-au intilnit- în -diferite 


goste .— astfel aprecia un cunoscut medic 
american această lucrare semnată de fraţii 
Krin Gabbard și Glen O. Gabbard. K. Gab- 
bard este profesor asistent la catedra de lite- 
ratură comparată a Universităţii de Stat din 
New York. El semnează frecvent cronici de 
film și prezintă un program de jazz la radio. 
Glen O. Gabbard este șef de secție și psiha- 
nalist ia Spitalul memorial „C.F. Menninger" 
din Topeka (Kansas), membru al Școlii de 
psihiatrie „Kari Menninger“ și al Institutului 
de psihanaliză din Topeka. Este și autorul vo- 
lurhului „Cu ochii minții” 


PSYCHIATRY 
AND THE CINEMA 


serialului Dinas 
transoceanice 
Forsyth şi 


În prim plan 
Linda Evans 


tiime pe aceeaşi temă. Este — subliniază 
unii comentatori: — un film „contra-cu- 

rent“. Kubrick n-a vrut decit să-și avan- 
seze o părere pe care a ţinut s-o declare 
presei de cite ori a avut ocazia și anume 
ca pentru el. „nici un război nu este ac- 
ceptabil.“ 


Psycho, Zbor deasuj Agra unui cuib de cuci, 
Oameni obișnuiți, Zelig, Cele trei feje ale 
Evei, Exorcistul — iată citeva din titlurile ce- 
lor peste 20 de filme americane în care apare 
un psihiatru, un psihanalist sau un psihotera- 
peut. În volumul amintit, cei doi fraţi își 
unesc dragostea lor de o viaţă pentru film, cu 
experienţa lor profesională, pentru a arunca 
o privire asupra portretizării hollywoodiene a 
profesiunii de psihiatru ocupindu-se apoi de 
critica propriu-zisă a filmelor pe teme psiha- 
nalitice. 

În prima parte, cei doi autori comentează 
rolul jucat de psihiatru — acest specialist în 
probieme de sănătate mintală — în filmele 
americane din 1904 şi pină în 1986. Autorii 
abordează această temă în contextul culturii 
americane, al teoriei filmului şi al istoriei psi- 
hiatriei americane. În partea a doua cei doi 
autori supun filme ca Alien și trilogia lui Wo- 
ody Allen — Stardust Memories, Zelig și 
Trandafirul roșu din Cairo — unor ample in- 
terpretări paihana oe: Frații Gabbard oferä 
analize inedite ale filmelor lui Alfred 
Hitchcock, Robert Altman, Bob Fosse, Martin 
Scorsese ș.a 

Volumul pubiicat de „The University of 
Chicago Press“, cuprinde o extensivă filmo- 
grafie și bibliografie, cit și peste 40 de foto- 
gratii din filmele dezbătute. 


Madeleine KARACAȘIAN 


Zilele filmului japonez 


U. tînăr inginer își consacră 28 de ani de 
viață construcţiei unui tunet, renunţind la iu- 
bire, la familie, la sine. Tunelul de Shiro Mo- 
ritani. Un bărbat își amintește ciudata aven- 
tură a vieţii lui de adolescent, prima iubire. 
prima confruntare cu sine, cu propriile limite 
de înțelegere, cu propria putere de a pă- 
trunde lucruri ce depășesc chiar și puterea 
de înțelegere a unui adult, învăţind de fapt, 
pînă la urmă, lecţia vieţii: Domnișoara singu- 
ratică de Nobuhiko Obayashi. Un poliţist re- 
nuntă (din nou renunţarea!) la viața perso- 
nală, ca să se dedice, trup şi suflet, profesiei 
sale, stresantă, plină de întrebări, de eșecuri, 
de pericole, de erori, la o adică, dar care este 
profesia lui de care nu se poate despărţi ori- 
cit de tentat ar fi, în adincul sufletului său, să 
o facă: Gara de Yasuo Furuhata. ȘI, în fine, 
povestea samuraiului de neînvins, cel care se 
implică, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, în 
acţiunea unor tineri justițiari, pe cit de puri și 
de bine intenţionaţi, pe atit de nepricepuţi și 
lipsiți de apărare în faţa vieţii în general, a 
meandrelor ei politice în special: Sanjuro de 
Akira Kurosawa. 

Selecţia săptăminii filmului japonez a ambi- 
ționat, ca orice selecţie inteligent alcătuită, 
să ofere spectatorului de pe alt meridian, o 
mostră de gindire cinematogratică japoneză, 


Complicata lor simplitate /Samuruii 


la ora actuală. includerea în program a unui 
film de largă circulaţie în lume cum este San- 
juro, realizat, în 1962, de patriarhul filmului 
japonez, apare (cu voie? fără voie?) ca o de- 
monstraţie de continuitate, de apartenenţă la 
o şcoală anume, avansind, ferm, ideea unui 
specific naţional, remodelat firesc de genera- 
ţiile ce i-au urmat. În lumina acestei idei, Ku- 
rosawa apare drept un Gogol al filmului japo- 
nez în sensul că de sub „mantaua“ lui — sau 
cel puţin din cite o cută a ei — se trage cine- 
matogratul japonez de azi. Indiferent de su- 
biect, de notă — gravă sau comică — de ex- 
punere sau punere în pagină, filmele japo- 
neze se înrudesc prin firele, mai mult sau mai 
puţin vizibile, ce ie leagă de opera inaintașu- 
lui. Un sentiment puternic de soliditate, de 
așezare, de seriozitate profesională, un senti- 
ment reconfortant de sinceritate și deschi- 
dere maximă în fața problemelor vieții, do- 
mină, benefic, cele trei filme, ce se comple- 
tează, parcă, într-o încercare de schiţă a por- 
tretului uman, etic, moral al unui popor pindit 
de pericolul „citirii“ în cheie exotică. Echili- 
brate, rotunde, serioase, filmele ni-şe arată în 
toată truda lor de a înfrunta și depăși acest 
pericol, propunind, în schimb, (exact ce s-a 
străduit să facă și Kurosawa, la vremea lui) o 
lectură normală, valabilă pe orice meridian, 
cu șanse de a-și găsi corespondentul pe 
orice meridian. 


Într-adevăr: nu trebuie să fii neapărat japo- 
nez ca să ai forța de a renunța la viaţa ta, ca 
să te poļi concentra asupra unei acțiuni folo- 
sitoare semenilor. Cum este cazul inginerului 
din Tunelul. Într-adevăr, nu trebuie să fii gea- 


Samuraii secolului XX 


pârat japonez, pentru ca să te laşi sedus de 
vraja iubirii dintii, fie ea și sub formă neliniș- 
titor-incertă, la graniţa dintre imaginar și real 
— cazul tinărului din Domnișoara singurati- 
că. Într-adevăr, nu trebuie să fii neapărat ja- 
ponez, ca să-ţi pui acut, pină la suferinţă, 
problema „dreptului de a răzbuna“, chiar cu 
dreptatea de partea ta, moartea unui coleg. 
de a practica, adică, o meserie care-ţi im- 
pune o linie de conduită străină de structura 
ta intimă — cazul polițistului din Gara. 
Dar este neapărat nevoie să tii japonez, ca 
să poți comunica aceste lucruri general-u- 
man-valabile într-un limbaj anume, să creezi 
o stare anume, o atmosferă anume, o lume 
interioară anume. Nici un regizor european 
nu ar fi putut exploata temele de mai sus în 
această stare de înțelegere cu timpul și trece- 
rea lui, în această atmosferă de infinită răb- 
dare în fața problemelor, mai mult sau mai 
puţin rezolvabile, in această tensiune inte- 
vioară propusă și impusă de lungile scene, 
uneori fără dialog, în care, la suprafaţă, nu se 
întîmplă nimic, în timp ce în subteran, subte- 
ranul privirilor, al gesturilor rituale, al micilor 
şi marilor gesturi cotidian-protocolare, se 
consumă sumedenie de sensuri, se nasc și 
mor speranțe, se conturează idei. se son- 
dează. de fapt, adincul fără sfirşit a! ființei 


de Akira Kurosawa) 


omenești. Trebuie să fii neapărat japonez ca 
să atingi astfel delicata relaţie dintre o mama 
şi fiul ei, într-o formulă ca aceea propusă de 
Domnișoara singuratică, apăsind cu încre- 
dere, și fără teamă de eșec, nota comică, 
nota poetică, dezinvoltura, psihologia, filozo- 
fia, religia, pe Freud şi pe Budha deopotrivă. 
Fără teamă de confuzii nedorite și fără teamă 
de ridicolul ce ar putea ucide tot. Și, sigur că 
trebuie să fii neapărat japonez, pentru ca, po- 
lițist fiind, și învingindu-l pe cel ticălos, crimi- 
nalul, să te ridici la acea cotă a omenescului 
de la care oricum un om rămîne om, şi are 
dreptul, înainte de a-și primi pedeapsa, la un 
tratament omenesc. Legea onoarei, onoarea 
omului chiar alunecat în greșeală, este legea 
unui popor care a inventat un ritual al onoa- 
rei, ce stresează filozofia de viață europeană. 
n acea lege a onoarei se consumă duelul din 
Sanjuro intre doi samurai la fel de puternici, 
dar nu la fel de norocoși. În acea lege, îm- 
blinzită de trecerea timpului, fostul adoles- 
cent din Domnișoara singuratică se dedică 
profesiei de preot, care înseamnă renunțare 
la sine, la visul neimplinit din tinerețe; în ace- 
eași lege polițistul din Gara se reintoarce la 
profesia lui de justiţiar, asumindu-și, cel pu- 
țin pentru un ultim moment, răspunderea ei. 
Samuraii secolului XX. Aşa apar acești „eroi“ 
ai filmelor prezentate în „Săptămina filmului 
japonez“... Pentru o încercare de comunicare 
cu lumea prin intermediul artei a șaptea, 
această „săptămină“ apare nu doar bineve- 
nită, ci necesară. 


Viad PAULIAN 


https://bibliotea - 


Pisica 
îşi scoate ghiarele 


Ga sportiv, romancier, autor drama- 
tic, scenarist debutant prin anii de început a! 
sonorului. Toate aceste profesii, mai mult sau 
mai puţin înrudite între ele, le-a încercat 
Henry Decoin, regizorul francez, care o dis 

trbuie în Pisica iși scoate ghiarele pe Fran- 
oise Arnoul-— vedeta necontestabila a pican» 
ului French can-can, dealtfel singurul succes 
profesional remarcabil inscris în filmografia 
acestei actrite care devenise prototipu! fetei 
franceze moderne a deceniului cinci. 

Un roi principal, greu, un rol de compoziţie 
într-un film inspirat din lupta rezistenţei fran- 
ceze. |nsertui care deschide povestea anunţă 
exact, cu scrupulozitate, luna și anul: aprilie 
"1944. An în care istoria ne spune că naziști- 
lor, atit pe front, cit și în Parisul ocupat, li se 
opunea o Rezistență eroică. Lupta celor din 
maquis nu cuprindea desfăşurări spectacu- 
loase de trupe, nici focuri năpraznice de arti- 
lerie, era o luptă surdă, o pindă dură, un 
acerb război psihologic, o încrincenare con- 
centrată în acţiuni de sabotaj organizate 
atent, executate prompt. 

Într-un cadru redus — o cameră la man- 
sardă, un culoar de tren, un separeu de res- 
taurant, o sală de așteptare — cu angrenarea 
„a vedere“ a unui grup restrins de partici- 
panţi se întreprinde o încercare de analiză 
psihologică și un transfer al centrului de gre- 
utate al tiimului exclusiv pe umerii protago- 
nistei. 

Ea, Cora Massinier, -roșcovana cu ochi 
verzi, „la Chatte", stringe firele unei destul de 
abile acţiuni de spionaj, face un credibil joc 
dublu pentru a se consacra, trup şi sutlet, 
cauzei nobile pe care o servea. Cora are răb- 
dare, o voinţă de neinfrint, viclenii de felină, 
înșelătoare moliciuni. Privind-o pe actriță 
cum îşi adună energiile în ochii vioi, cum se 
împotriveşte cu tact și inteligenţă lui Herr 
Major diabolicul Holiwitz, mare amator de ex- 
periențe avind ca scop „ingenuncherea totală 
a voinței individuale“ ieșim din unda senti- 
mental-patetică a scenariului pentru a reme- 
mora accentele amare ale coșmarului care a 
fost cea de-a doua conflagrație mondială. Jo- 
cul Frangoisei Arnoul este plastic, are-un 
sarcasm al gestului mărunt şi un discret far- 
mec personal. 

Filmul ciștigă in consistență și influență 


Amintirea 
unei mari iubiri 


Pa din afarā, orice mare iubire pare de 
un ridicol sublim. Cei doi se comportă atit de 
ciudat (apreciază ceilalți)... Cei doi, dar cînd 
sînt trei? 

Alexandr o iubeşte pe Liuba din tot sutie- 
tul, din toată inima şi, copleșit de sentiment, 
ca de o dulce povară care-l face să ritmeze 
parcă adinc fermecătorul vers eminescian: 
„lubind în taină am păstrat tăcere,/ Gindind 
că astfel o să-ţi placă ţie,/ Căci în priviri ci- 
team o vecinicie/ De-ucigătoare visuri de plă- 
cere/', șoptește palid, transfigurat: „Vă iu- 
besc atit de mult și nici măcar nu ştiu cum vă 
cheamă”. „Liuba”, va zimbi a favor iubita co- 
mandantului şi e! îndrăzneşte să-i atingă de- 
- getele intr-o mingiiere ușoară, articulindu-și 
numele. Văzind că nu-i înghite pămintul și 
nici nu se despică înalul cerului, îndrăgostitul 
mistuit de chin vrea un sfîrşit al durerii şi 
cuteză a-i face o mărturisire: „Vă urez să fiți 
fericită cu tovarășul maior (oare ce preț fio- 
ros au cuvintele pentru el în acea clipă?) și 
să aveți copii care să vă semene“. A fost prea 
mult, declaraţia i-a epuizat forțele și-n conse- 


Dragostea în timp de război, 


Cauza nobilă 


a antifascismului 


Accentele amare ale cosmarului 
numit „cea de-a doua conflagrație 
mondială” (Françoise Arnoul 
în Pisica scoate ghiarele) 


' atunci cînd redă absurditatea și inutilitatea 
războiului, cind prezența morţii, a torturii fi- 

| zice şi psihice, strecoară și prelungeşte, din- 

| colo de poveste, un sfişietor sentiment de 

| tristețe și pierde cind apelează la caricatura 
îngroșată in portretizarea naziștilor, a gesta- 
poviștilor. Nu adversari puerili în gindire, ridi- 
coli şi ineficienţi în acțiune au avut de înfrun- 
tat eroii Rezistenței franceze. Oricum, adu- 
nind și scăzind, rezultatul compune un film 
care are darul să polarizeze interesul specta- 
torilor şi după ce-au trecut aproape trei de- 
cenii de la premieră. 


LP, D, 


Cind 


ridicolul e sublim 


GIA, suspină pierit: „Permiteţi să mă re- - 
trag?'. 

Unde s-a petrecut scena? Într-un colt miri- 
fic din natură „pe cind luna scut de aur, stră- 
lucește prin alee?“ Nicidecum. Într-o tranșee 
pustiită de glonţ, în anii războiului, cind sin- 
gurul element poetic este un biet patefon ră- 
țăcit cintind în ritm de foxtrot: „Rio Rita, Rio 
Rita, în ring este anul '41.* 

Timpul vindecă marile dureri, timpul domo- 
lește fierbințeala gee? timpul joacă feste 
oamenilor, timpul și intimplarea îi așează 
încă o dată, după ani, față-n faţă, pe Liuba şi 
Sașa. Cită tragică deosebire... Cu o cruzime 
neașteptată aratul de filmat detaliază un 
obraz îmbătrinit timpuriu, degete murdare 
machiate strident, șuvițe. rebele strivite dea- 
supra ochilor lipsiți de strălucire. Femeia tî- 
nără, veselă, senzuală, frumoasă s-a transfor- 
mat într-o arătare înfășurată pină-n dinţi în 
broboade și fulare, cu buzele arse de ma- 
horcă, vinzătoare de piroști calde lingă 
„Tum“. Expusă deci, în văzul tuturor, umbra 
schimonosită a marii iubiri. Fugit irreparabile 
tempus? Nicidecum. in ochii îndărătnicului. 


ta 


dar, din păcate, însuratului de-acum Sașa, ea 
nu s-a schimbat. „Te-ai îndrăgostit de mine 
la prima vedere?’ mormâie neincrezător-bat- 
jocoritor. fosta femeie fatală, cea care a uitat 
total episodul cu soidățelul subţiratic și zápă- 
cit care... iar ei, rămas în nemișcare, mut de 
fericire, se sprijină în privirea ei şi, incapabil 
să articuleze vreun cuvint, moţăie afirmativ 
din cap. 

Din acest moment, viața capătă pentru 
Sașa un scop. Lupta tenace să-i redea Liubei 
feminitatea, dorința profund femeiască de a îi 
admirată, pofta de a retrăi cu demnitate. 

Să nu uităm că Sașa e insurat și nevasta iui 
îl iubeşte atît de mult incit îl înțelege, îl ac- 
ceptă şi-l ajută în singulara-i postură de fidel 
îndrăgostit. z 

Există în acest film de o vibrantă inspirație 
o secvenţă încleștind sufletul ca un tremur 
dureros: în noaptea de Anul Nou, cind cei 
dragi ciocnesc un pahar și-și urează toate 
cele bune, Sașa merge, nu, mai corect spus, 
plutește în preajma Liubei. Se întilnesc cu 
discreta, credincioasa iui parteneră de viaţă. 
Are loc un dialog ca un hohot răvăşitor: „Ai 
venit să mă vezi, să vezi ce a găsit bărbatul 
tău la mine?" intră abrupt în subiect Liuba. 
Vera incearcă să păstreze aparențele: „E o 
nouă modă tutuitul la prima vedere?“ Şi 
brusc, însutiețită de curajul disperării, recu- 


noaşte franc: „Da, vreau să :ştiu ce ai în plus 
fața de mine!“ „Sașa mă iubeşte. spune-i, 
Saşa, să audă și ea că mă iubeşti" — rămine 
fermă pe poziţie Liuba, cea care şi-a regăsit 
linia verticală şi puterea de persuasiune în- 
cercind să-i coniişte de-a binelea. „Spune 
Sașa“, A roagă matern, cald, cu iubire, cu du- 
rere Vera. Amindouă (darămite spectatorul!) 
așteaptă cu sufletul la gură răspunsul. Ei 
bine, şi ce credeţi că face blonduţul, timidul, 
generosul Saşa? Scincește ca un copil, se 
zgribulește ca un biet animal încolțit, scoate 
din sacou un màr și-l mușcă zgomotos. 

Sașa o iubește pe Liuba și e gata să îndure 
pentru ea toate suferințele şi umilințele lumii, 
dar Liba se va mărita cu altul. 

„Orice mare iubire e luminată de un ridi- 
col sublimt... 

V-ar mai interesa să știți că în rolurile prin- 
cipale au fost distribuiţi Nikolai Burliaev, Na- 
talia Andreicenko, Inna Ciurikova de către re- 
gizorul şi scenaristul Piotr Todorovski și ca 
cei trei s-au sfișiat între tragedie și comedie 
siluind platitudinea, alimentind obișnuitele 
exprimări frontale cu un ritm în care şopteşte 
plinsul, iar ei, actorii, au rămas atașați dibă- 
ciei extraordinare a unei permanente verosi- 
milităţi. 


Meana PERNEȘ-DĂNĂLACHE 


Frontul 


din spatele frontului 


— S. ducem lada! 


— Mai intii să-mi termin ceaiul, yankeule! 

Sau: 

— Ce frumoasă e Anglia! 

— Asta nu e Anglia, e Țara Galilor! 

Sumar schimb de replici ce definesc, de la 
început, lipsa de cunoaștere reciprocă şi dis- 
tanţa psihologică ce desparte soldații a două 
armate — britanică și 
acum, în aşteptarea debarcării pe continentul 
agresionat de hitierism. Dar pînă la „ziua cea 
mai lungă“, din 6 iunie '44 (pe atunci, încă de 
nimeni știută) urmau să treacă multe lungi 
luni de așteptare încordată. 

Orice așteptare e grea. Mai ales pe timp de 
război, cînd soții, logodnicii, fiii erau undeva 
pe fronturile antifasciste; în timp ce noii ve- 
niți, mai mult sau mai puțin yankei (căci sint 
și din Tennessee, Georgia, Alabama, adică 
urmașii celor ce luptaseră, abia cu 150 de ani 
în urmă, tocmai împotriva nordului sigura 
își trăiesc viața, acasă la cei plecaţi, pro- 
fită chiar de tinereţea fetelor, de singurătatea 
nevestelor sau de măruntele privilegii, ca ți- 
gări, ciocolată, portocale, devenite, în acei 
ani de război, adevărate argumente ale su- 
perpotenţei. Oricum, noii veniţi sînt, cum se 
autodetinesc: „reprezentanţii unui popor sim- 
plu, care se exprimă direct“, ceea ce le dă 
dreptul să pună întrebări cu aplomb: „Eşti lo- 
godită, dar eşti şi îndrăgostită?/ Aştepţi, dar 
vei fi fericită cînd se întoarce?" 

Așteptarea se petrece într-unui dintre 
acele, pină atunci, pașnice orășele de pe 
coasta estică a Albionului, cu străzi și coline 
străjuite de numeroase vestigii romane și cu 
oameni suprasaturaţi de prejudecăţi victo- 
riene, orășel care se vedea, în ultimile luni 
ale anului 1943, „invadat“ de aliaţii veniţi de 
peste ocean. Pentru localnici, tot străini: „Nu 
puteaţi să rămineţi acasă!/ N-am venit că am 
vrut!” sau „Eşti prima străină pe care o cu- 
nosc; te rog, să mă ierţi, străinul sînt eu!' 
Străini sau localnici, cu toţii sînt obligaţi de 
marea istorie, să înveţe, pină să moară alătu- 
ri, să trăiască împreună. cînd, de fapt, totul îi 
desparte, afară de o limbă comună. 

Este frontul din spatele frontului, adesea 
nu mai puţin ucigaș, chiar dacă omoară doar 
suflete. 

Regizorul britanic John iteme e e stăpi- 
nind observaţia detaliului realist din școala 
Free Cinema-ului și bun cunoscător al Ame- 
ricii (filmase doar cu zece ani în urmă Cow- 
boy-ul de la miezul nopții şi, întors acasă, 
turna, în 1979, Yankeii) ne introduce cu un 
acut simt ai conflictului în opoziţiile dintre o 
țară cu o veche tradiție și o alta (aparent) eli- 
berată de constringerile ei. În una dintre cele 
mai semnificative secvenţe, denunţă, dealtfel, 
ca britanic pur singe, falsul liberalism ameri- 
can. Este momentul din noaptea de la hotar 
de ani. Ce ciudat suna atunci, la început de 
an '44, urarea: „Un an nou fericit!” Şi cit de 
dureroasă era veselia aceea frenetică, în ritm 
de boggie-woggie, încercind să condenseze, 
în dans, potta de viaţă, ce pentru mulți nu va 
mai fi împlinită. În acea seară animozităţile 


par să fi fost date uitării. Soldaţii americani- 


dansează cu tinerele engiezoaice, sub privi- 
rie împâcat-resemnate ale părinților. Ce să 
faci, e război! Dar prejudecățile veghează. De 
astă dată deloc victoriene, ci yankee. Totui e 
permis, dar nu ca o fată albă să danseze cu 
un negru! Sacrilegiu! (Să ne amintim că ac- 
tunea filmului se petrece în anul în care Ca- 
sabianca aducea, în premieră absolută pe 
ecranul american, o femeie albă stind de 
vorbā, de la egal la egal, cu un barbat de cu- 
oare, lise Lund şi pianistul Sam, sfidare ce a 


americană, aliate; 


produs în epocă imense discuţii). Bataia se 
încinge ca-ntr-un saloon. Crezul onoarei vic- 
toriene intră însă, neașteptat, în acţiune, dind 
o lecţie celor ce se credeau apărătorii liberta- 
tii absolute. Englezoaicele se avintă spre gru- 
pul ostașilor de culoare şi îi invită ia dans 
Sfidare? Nu. Un moment crucial în mica dra- 
maturgie a filmului şi, mai ales, în marea dra- 
maturgie a codului social postbelic. 

Dar barierele, de orice natură ar fi ele, au 
fost întotdeauna străpunse de dragoste. Sen- 
timentele vin prea devreme, prea tirziu, cînd 
nu se cade, dar vin să spulbere asperităţile şi 
să dea speranța de viață: „Am să mă întorc! 
Am să mă întorc“, se aud alte glasuri, într-o 
altă gară, dar cuprinsă de același zbucium al 
despărțirii, ca cea din „Zboară cocorii”. Și 
cine știe cì s-au mai întors? 

Vanessa Redgrave, Lisa Eichorn, William 
Devane retrăiesc pentru noi dramele de 
atunci, prelungind, peste ani, ecoul sacrificii- 
lor. Richard Gere, de pe atunci „ofiţer şi gen- 
tieman“, îşi afirmă vocaţia de superstar. Cu- 
loarea albă îi vine la fel de bine chiar dacă, 
atunci, nu e uniforma de ofiter de marină, ci 
doar costumul de bucătar(sergent). Un Ri- 
chard Gere cu gesturi de James Dean, rea- 
mintindu-ne, din nou, de ace! „furios“, avant 
la lettre, care a marcat ecranul american, 
despărțind, pentru totdeauna, cele două sti- 
luri de joc ale junilor primi: cei al unor Tyrone 
Power, Gary Cooper, Cary Grant, Henry 
Fonda care l-au precedat, de cei al unor 
aonn, Brando, Hurt, Gere, care i-au ur- 
mat. 


Adina DARIAN 


Barierele străpunse de dragoste 
{Lisa Fichorn 
și Richard Gere în } 


Dragostea, 

o zăpăcire reciprocă 
(Tatiana Samoilova 
şi Alexei Batalov 
in Zboară cocorii) 


Zboară 
cocorii 


» i rec cocoare-corăbioare” pe cerul curat 
al ultimei dimineţi liniștite din viața unei iubi- 
ri-dimineaţă, iar Boris și Veveriţa lui, Vero- 
nica, zăpăciţi de iubire — pentru că; „dragos- 
tea e o zăpăcire reciprocă”, se despart cu 
greu după o noapte aibă de hoinăreală, se 
despart. pină joi, care e atit de departe! De 
unde să știe ei că există un și mai departe 
decit joi? A doua zi e război şi Borea se în- 
scrie voluntar, nu pentru că lui „îi arde de ro- 
mantisme“, cum zice tatăl cu năduf de pă- 
rinte, ci pentru că nu crede că „războiul tre- 
buie să-l ducă în spinare doar proști”... 

„Trec cocoare-corăbioare“ pe cerul prădat 
de puritate, pe cerul criminal, ucigaș de iu- 
bire, și cerul scuipă moarte în sufletul Vero- 
nicâi şi moarte în trupul lui Borea, cel care 
ştie că moare pentru că: „Nu-s rănit... sînt...“ 
Dar de unde să știe Veveriţa că el nu mai 
este, din moment ce nimeni nu l-a văzut în- 
gropat? „Atiţia sint daţi dispăruţi şi pe urmă 
se întorc, omul trebuie să spere!“ Păcătoasă 
— credincioasă, ea speră și așteaptă un 
semn, semnul de viață care n-o să mai vină 
niciodată. ? 

„Trec cocoare-corăbioare“ pe cerul iar cu- 
rat, milostiv cu oamenii de sub acoperișul lui 
şi Veronica, prădată de speranţă, pentru că 
acum știe că el nu mai e, după ce şi-a plins 
plinsul, împarte florile, pomană de iubire 
pentru toți iubiții ce nu s-au mai întors și pri- 
veşte zborul „corăbioarelor”, liniștit, același! 
(doamne, cum mai pot zbura cocorii la fel!) și 
peste durerea ei se trage, ca o cortină, înțele- 
gerea a ceva ce ea nici măcar nu a auzit, 
ceva ce Borea i-a spus bunicii înainte să 
plece pe front: „Nu poți muri cînd ştii atitea 
taine“. Și ea este acum o femeie cu taine. Și 
ea nu poate muri... De trei ori trec cocoare în 
filmul lui Kalatozov, de fiecare dată în ace- 
eaşi direcție, dar cu alt sens. 

De trei ori se urcă scara casei Veronicăi, 
de fiecare dată spre altceva. Spre despărțirea 
de „pină joi“ care devine pentru totdeauna. 
Spre despărțirea de părinţi, pentru totdeauna. 
Spre întiinirea de niciodată din „visul“ lui Bo- 
rea înainte să moară. Şi doar acolo, în vis, 
scara are şi coboriș, un coboriș triumfal de 
miri fericiţi, și e normal să fie așa, e normal 
să fie un coboriș, pentru că ei nu va mai fi ni- 
ciodată mire fericit pentru că: „Nu sînt rănit... 
sînt...“. 

De trei ori aleargă Veverița, cu sufletul la 
gură, .neistovită, şi de fiecare dată cu alt 
sens. Prima fugă este disperat-vie, imbulzită, 
strivită de trupurile ce nu vor să se despartă, 
tocmai pentru că se despart, pentru că ei 
pleacă şi ele rămîn; fuga spre centrul de re- 
crutare; fuga pe strada plină de Borea, o 
lume de Borea care s-au cerut voluntari, nu 
de proşti, ci de romantici frumoși.Acolo, pe 
stradă își aruncă ea darul de drum: pachetul 
cu biscuiţi. Biscuiţii aceia călcaţi în picioare, 
neprimiți pentru că, nevăzuţi, biscuiţii aceia 
nu fac nici un zgomot, „mor“ tăcuţi sub tăi- 
pile ostaşilor. Zgomot mare va face doar sti- 
cla geamurilor sparte de bombardament, în 
casa Borozdovilor, acolo unde Mark cel care 
nu a plecat pe front pentru că el este o va- 


eca-digitala.ro 


De 


trei ori cocoarele 


toare, va înfrunta râbdător „nu-ul” şi palmele 
Veveriţei, va pindi răbdător osteneala de 
după criză, pentru ca s-o poată ridica în 
braţe, trup fără suflet, și s-o poarte așa, càl- 
cind peste cioburi, cioburile iubirii ei, spre 
trădarea iubirii „lor“. 

A doua fugă mare a Veronicăi se întim- 
plă după ce a aflat, prin oglindire în 
altă Veronică, ce este ea. Ea, asemenea 
iubitei rânitului care vrea să moară pen- 
tru că a fost trădat, este o femeie demnă 
de dispreț. O femeie pentru care nu 
merită să vrei să mori. Fuga ei de Anna Kare- , 
nina întirziată în timp, spre gară, spre tren, ` 
spre sub tren este oprită în drum, de un alt 
Borea, unul mic, pierdut de părinţi, gata să 
intre fără, nu cu voie, sub alte roți ale camio- 
nului. „Toanto! Dacă l-ai făcut ai grijă de el!“ 
Veronica nu l-a făcut, dar și-l asumă, îl pri- 
mește în viața ei ca”pe un dar, în schimbul 
celuilalt Borea. „Vă seamănă" îi va spune sol- 
datul cu muzicuţa, vinovatul de moartea lui 
Borea, venind să anunţe vestea părinţilor și, 
negăsindu-i, cîntă la muzicuţă şi îi spune ei, 
pentru că „dumitale pot să-ţi spun“. lar ea, 
Veverita, cu ghemul de rufe în mină, par- 
curge un drum scurt, cît de la albie la fereas-- 
tră, dar lung, cit de la speranţă la moartea ei, 
pentru ca întoarsă lingă mesagerul morţii să 
mai audă: „Avea și o logodnică, a iubit-o 
foarte mult“; şi să poată răspunde: „Eu sint“, 
într-o stare de nebunie liniștită, pereche cu 
înnebunirea lui Borea, ce! care înainte de a 
muri „s-a visat" mire alături de ea. „Dragos- 
tea este o zăpăcire reciprocă“. Dar cînd 
există dragoste, moartea devine o înnebunire 
reciprocă... 

A treia fugă a Veronicăi, pereche cu prima, 
fugă înghesuită, strivită, între trupurile ce nu 
vor să se despartă, acum pentru că abia s-au 
regăsit, fugă albă, în rochie albă, cu flori albe 
şi zîmbet alb, albit de speranța, de speranța 
că poate-poate ei se află printre cei întorși, 
fugă sfirșită in plinsul ascuns printre fiori, 
plinsul speranţei ucise de o vorbă, de o pri- 
vire. Cele trei „fugi“ întilnesc aici cele trei 
zboruri de cocori, și cele trei scări. Pantru că 
aici, peste lacrimile de fericire, de disperare, 
din nou, „trec cocoare-corăbioare“. Ca și 
atunci, ca și la început, Veronica le privește 
zborul. Dar cu alt sens în privire... F 

O arhitectură desăvirșită, pe legea treimii 
de aur înalță filmul lui Kalatozov în chip de 
catedrală a speranței trecută prin foc. Focul 
iubirii, al trădării, al morţii, al neacceptării și, 
în fine, al împăcării cu sine, cu ceilalţi... După 
atitea fiime despre dragoste pe timp de răz- 
boi, după atitea scări urcate în acelaşi fel, dar 
mereu cu alt sens, după atitea fugi disperate 
şi întilniri ratate de o întoarcere de privire, 
după atitea iubiri trădate și iertate, în viața 
sau după sfirşitul ei, după atitea poveşti de 
„Jove and death“ în genunchi îţi vine să te în- 
torci la puritatea de gind și la puterea de co- 
municare din Zboară cocori... 

Aşa cum te întorci la „Război şi pace". 


Eva SÎRBU 


21 


| Pi 


La mulţi ani, Gabiria! 


— e şansă unică, aş putea spune, ai 
avut Cabiria, ca să nu râmii doar o plăsmuire 
oarecare pe hirtie a creatorului tău, Federico 
Fellini, ci să devii personajul atit de iubit și 
tot atit de mult evocat al milioanelor de spec- 
tatori pe care i-ai emoţionat în timpul înde- 
lungatei tale vieţi. Să nu uităm, filmul lui a 
fost premiat, exact, acum treizeci de ani! 

Şi dacă despre o femeie adevărată, deci 
reală, în carne şi oase, se poate exclama ad- 
mirativ „Oh, la femme à quarante ans!', des- 
pre un personaj feminin ajuns aproximativ la 
această venerabilă virstă s-ar putea spune o 
mulţime de adjective peiorative: neinteresant, 
vetust, plicticos, anost, prătuit, ș.a.m.d. 

— la stai puţin, adică ce vrei să-nţeleg eu 
prin „femeie în carne și oase?', adică vrei să 
spui că sînt o nălucire sau mai știu eu ce alt- 
ceva? Şi dacă nu sint o femeie în carne și 
oase, atunci ce naiba aș putea fi? 

— Ai răbdare Cabiria, draga mea, nu te su- 
păra, nu te mai enerva așa, cu una, cu două; 
sigur că și tu ești o femeie din carne şi oase 
— și încă ce femeie —-numai că tu ești năs- 
cută de două ori. 

— Hm... 

— Da, prima dată în mintea scenaristului 
care te-a imaginat și conturat și a doua oară 
născută în făptura artistei care te-a întruchi- 
pat. 

— Păi așa da, așa îmi place și mie, da să 
vorbeşti mai limpede! 

— Nu pot să promit, dar o să-ncerc. Aşa- 
dar, la începutul dialogului nostru am adus, 
în prim plan, șansa — această ciudată și 
aproape inexplicabilă ordonare și coordonare 
de factori care te-a transformat din noțiune 
abstractă în ființă, din idee în femeie. 


Niciodată dispărută; | 


Marilyn Monroe 


— Dacă la tine norocul se cheamă șansă, 
atunci să știi că ai dreptate: am avut marele 
noroc să mă întîlnesc cu această artistă 
unică — parcă-așa ai zis, nu? — și care se 
numește Giulietta Masina. 

— Sint indiscretă dacă te întreb cum v-aţi 
înțeles? 

— Nu, nu ești, cum ai spus, eşti ca toată 
lumea. Toţi pun întrebări despre toți şi sfir- 
şesc tot prin a nu se cunoaște. (Aici Cabiria 
are gestul ei obișnuit pe care-l face în puţi- 
nele împrejurări cînd își pune — sau i se pare 
doar că şi-a pus — partenerul în dificultate: 
se sumețește toată, privirea are o căutătura 
ghidușă, iar zimbetul jumătate orgolios şi ju- 
mătate copilăros îi trădează mica vanitate: „ia 
uitaţi-vă voi mai cu atenţie la mine şi vedeți 
de cite sint și eu în stare!“). Şi dacă chiar vrei 
să știi — că se vede cit de colo că ești cam 
curioasă — află că am dus-o foarte bine îm- 
preună. Cel puţin eu n-am a mă plinge! Era 
blindă, bună, vorbea puţin, îmi plăcea foarte 
tare; și hai să-ţi zic un secret — că ești și tu 
niţel simpatică — știi ce făcea mai tot timpu' 
de m-a dat gata? Se gindea la mine. Asta-i! 

— Eşti sigură? De unde știi? 

— Cum de unde, de la ea; ţi-am spus că 
vorbea puţin — da' de cele mai multe ori cu 
pine — și mai vorbea cu un bărbat înalt, so- 
t0... . 

— Fellini... 

— Se poate! Uite, să-ţi dau un exemplu: ţii 
minte cînd am venit acasă după despărțirea 
de Giorgio încălțată doar cu o șosetă și un 
pantof și cînd am luat găina în braţe, pentru 
că nu puteam îndura chiar de una singură 
trezirea; la realitate şi cînd stăteam pe pragul 
casei și p'ingoam că nu întelegeam de ce a 


făcut ce-a făcut, ce nevoie avea så mă 


omoare că doar mă iubea — așa imi plăcea 
să cred, și chiar credeam — știi ce-a zis Giu- 
lietta Masina cînd punea pe foc în locul meu 
fotografia și cămașa de mătase și ce mai era? 
A zis: „Cabiria, Cabiria, cum. de n-ai avut tu 
și ochi să vezi, ci numai această inimă slabă 
și mare cu care să simţi pentru amindoi? Ce 
mă fac eu cu tine, fată dragă, mi-e așa milă 
de tine încit nu mă mai pot gindi la altceva. 
Doamne, cită nefericire, cită însingurare în 
sufletul acestei sărmane dacă este în stare 
sa-și ardă amintirile"... 

Pauză lungă, privire în gol, ușor suspin in- 
voluntar... 

— Numai atit? g 

— Atit. Doar ţi-am spus cå vorbea puțin. 
Adică nu! Spunea ea mai multe da' pentru cå 
n-am prea înţeles nici n-am ținut minte bine: 
Zicea ceva despre despărţirea de trecut, ne- 
voia de comunicare — comunicare, da, așa 
se spune? — puritatea sau parcă ingeniozita- 
tea sufocată de mizeriile unei vieți brutale! 
Vezi că n-am uitat chiar tot? 

— Tu ştii că ești o fată straşnică? 

— Dacă taci, înseamnă că știi, numai că 

ti prea delicată şi timidă ca să recunoști. 

— Ce mă omoriţi voi pe mine cu tot felul 
de complimente? Că și Ea ce crezi că mai tā- 
cea? Zicea că-i place blănița mea jerpelită, 
ca-i plac şoseteie asortate cu- iusta, că-i 


piace mersul meu băiețesc și părul strins. Ei, 


ce zici? 

— De gustibus...: 

— Lasă, fără de-astea! Ca să nu-ți, mai 
spun cite nu mi-au auzit urechile cind am 
fost invitată acasă, la... Amedeo Nazzari, și 
cind am băut șampanie pentru prima oară în 
viaţă. Poate că și pentru ultima... 

— Te rog să-mi spui, mă interesează tot ce 
este în legătură cu tine! 

— De ce te interesează? Ca să vezi și tu 
cum au rìs toți âia de la varieteu — câ o 


Sfirşit de partidă 


Ş.. ani de căsnicie. 

a scris despre Marilyn Monroe în fel şi 
chip. Și de bine şi de rău, mai cu bune inten- 
ţii și comprehensiune sau apăsind exagerat 
pe acceleratorul mistificărilor — parte inte- 
grantă din arsenalul din totdeauna al publici- 
taţii, iar cînd e vorba de starurile cinemato- 
grafiei fără niţică legendă unde am ajunge 
doar cu adevărul? — entuziast sau sceptic, 
răuvoitor, în doi peri. cu înțelegere — destul 
de rar, cine mai are timp să întoarcă un eve- 
niment, film sau destinul unui om, chiar şi a! 
unei actrițe, pe toate feţele? 

Marilyn Monroe a fost — s-au împlinit, in- 
credibil, deja, douăzeci şi cinci de ani de la 
(ne)așteptatul ei „sfirşit de partidă” — unul 
dintre (multele, ele succedindu-se într-un 
ritm ameţitor, malaxorui gloriei şi al succesu- 
lui avînd nevoie mereu și mereu de nume noi. 


https://biblioteca-digitala.ro 


oameni, totuși) miturile cinematografiei pos- 
tbelice. Succesul ei, numele şi chipul pre- 
zente peste tot şi difuzat prin toate canalele 
mass-mediei a depăşit cu mult doar interesul 
iubitorilor de cinema. Cum a fost posibil ca o 
Simplă actriță, nici cea mai bună a generației, 
nici cea mai frumoasă femeie într-o lume 
plină de femei frumoase, să-și cîştige o ase- 
menea glorie, care de la un moment dat i-a 
strivit propria-i vocaţie artistică și a curmat 
mult prea devreme o existență deja alterată 
de propria-i imagine? Un sacrificiu pe altarul 
publicităţii? Preţul prea scump al gloriei? De- 
şertăciunea oricăror ambiţii şi vanităţi? Cite 
puțin din fiecare ṣì ceva în plus. Se pot găsi 
explicaţii, se pot aduce probe, mărturii, 
aduna fapte și alcătui ipoteze. S-ar crea 
poate o altă imagine, mult mai complexă, 
despre destinul acestei actrițe „frumoase și 
de succes“ căreia i s-au consacrat studii și 
monografii, biografii romanţate, albume, 


Filme pentru toate zilele și pentru 


fraieră păcălită de un şarlatan care zicea că 
face hipnoză, i-a dat drumu' sufletului să plu- 
tească în aerul àla îmbicsit nu doar de fum 
de tutun, lăsindu-şi amintirea cea dulce a vir- 
stei de 18 ani şi speranţa ei de a fi iubită, la 
dispoziţia unei adunături de bărbaţi murdari, 
mărginiţi şi răi care aducea cu o haită de lupi 
cu chip de om — stă de vorbă cu tine şi se 
cheamă Cabiria? 

— Cabiria, cum poți să mă suspectezi de 
aşa ceva? Eu ţin foarte mult la tine și vreau 
să te cunosc. Asta-i tot! Tu nu știi că iubirea 
presupune mai multă cunoaștere, iar cunoaș- 
terea mai multă iubire? Nu te speria că n-am 
inventat-o eu pe asta, doar am invāțat-o. 

— Aşa?! Bine... 

— Şi ce zici că ţi s-a întîmplat cind ai fost 
în vizită? 

— Păi mare lucru nu s-a-ntimplat, doar că 
eu nu mai conteneam să mă mir de tot ce era 
în jur, iar bărbatul cel trupeş cu care mai vor- 
bea Ea mă tot înghesuia cu vorbe de-alea 
de-ale lui: expresii sau expresivitate, nu mai 
ştiu, discreție, gingăşie, tandrețe. lar cind 
i-am sărutat mina lui... Amedeo Nazzari și 
i-am mingiiat un pic haina, că mi-era drag de 
el și voiam să-i mulțumesc pentru bucuria pe 
care mi-o făcuse, îl aud pe omul nostru zi- 
cînd: așa, bine, foarte bine, cu mai multă căl- 
dură, cu senzaţia că atingi un zeu, nu un om, 
cu recunoștință, așa, bravo Cabiria. 

— Bravo Cabiria, pentru că ai reușit să de- 
pâșești cele două încercări nefericite; pentru 
că ai putut să te intorci ia viaţa care ţie iţi re- 
fuzase o condiție omenească, cu zimbetul pe 
buze și cu speranţa în suflet. Iti mulţumesc 
pentru că exiști, pentru că ești — și poate 
n-ai să mă crezi, dar aș fi fericită să te știu 
prietena mea — și împreună să-i mulțumim 
artistei Giulietta Masina care ţi-a dăruit tot 
ce-și poate dori mai mult un personaj: viaţă 
îndelungată. = 
Mariana CERCEL 


reu prima vioară 


din orchestra 
lui Fellini: 
Mastroianni 
{aici 
Deneuve) 


Marcello 


cu Catherine 


eseuri semnate de scriitori de renume. Ca 
Norman Mailer de exemplu. Una dintre cele 
mai bune radiografii ale timpului (și cinema- 
togratiei) la care a fost părtașă M.M. Meca- 
nismele ce au alcătuit biografia artistică și 
umană a actriței. Dar cum să scrii „la rece”, 
ca și cum te-ai ocupa de războiul din Pacific, 
despre un astfel de star? 


Privită peste ani, viața ei pare cel mai ex- 
țraordinar film pe care (nu) l-a realizat. 
inainte de orice, bun sau rău, indiferent de 
regizor sau alte vedete — și nu a dus lipsă de 
parteneri cu nume zăngânitoare — un film cu 
numele ei pe generic rămine un film cu Ma- 
rilyn Monroe. Ca și Şapte ani de căsnicie, un 
film de Bully Wilder după o piesă de Axelrod, 
cu un scenariu cuminte și fără bătăi de cap, 
o piesă de teatru (film tăcut de profesionişti 
ai genului) o bomboană bulevardieră făra 
pretenţii. Și fără M.M. nici n-ar mai fi fost re- 
programat sau revăzut, ar fi rămas un film 
oarecare. 7 

Dar aşa, prezența unei fascinante vecine 
care nu mai poate de căidură (și-și ține de- 
su-urile în frigider), în timp ce vecinul are so- 
ţia plecată în concediu, devine interesantă 
doar prin apariția ei. Sex-simbol al unei 
epoci, femeia languroasă cu trup ademenitor 
și pleoape semiinchise la care tinjeau toți 
bărbaţii însuraţi ai Americii. Poate într-un fel 
ea a răspuns unui orizont de așteptare al 


iecare an 


Ginger și Fred ua 


Toată recuzita 
felliniană... 


G... şi Fred (1985), penultimul film al 
lui Fellini realizat imediat după E la nave va, 
şi înainte de Interviu redă polemica regizoru- 
lui cu degradarea programelor televiziunii ita- 
liene. Insatisfacția sa urmează chiar vizionari: 
unor filme proprii pe care, spune el, nu şi le 
mai recunoștea. Programul TV a devenit un 
album de ieftin divertisment, dominat de flu- 
xul haotic al discursului publicitar, amalgam 
de imagini senzaţionale, devenite parcă un 
cotidian. 

În acest context, imaginea-cheie a filmului 
este de o amară ironie. Pe ecranul televizoru- 
lui afiat în microbuzul ce poartă un grup de 
invitaţi la studiourile televiziunii, se vede o 
piesă cu marionete, o emisiune „educativă” 
adresată copiilor și adulților (sau poate adul- 
ţilor infantili), Dante rostind începutul mono- 
logului: din „Divina Comedie”. 

Acţiunea filmului se petrece chiar pe pla- 
tourile televiziunii, într-un decor de carnaval, 
în ajunul Anului Nou, un decor în care se 
amestecă lumea exterioară, reală și cea imd- 
ginară. Carnavalul. ales ca formulă a sărbăto- 
rii, abolește ierarhiile, iar obiectele care 
populează lumea sint răsturnate cu susul în 
jos, Fellini folosindu-l! ca modalitate de a su- 
gera o lume pe dos. 

Pentru a potența impactul valorilor triviali- 
zate de către mass-media, regizorul imagi- 
nează istoria (melo)dramatică a întilnirii a doi 
foști actori, care, cu ani în urmă, preluaseră 
numele și modelui celebrului cupiu Ginger 
Rogers (Giulietta Masina) și Fred Astaire 
(Marcello Mastroianni). Cei doi sint invitaţi să 
dea o mostră din fostul lor „show“, la o emi- 
siune de varietăţi. Întilnirea lor e înduioșă- 
toare pentru că nici ei nu se recunosc din 
prima clipă. Au trecut doar atiţia ani! Dar in- 
tilnirea lor cu publicul sare peste comic di- 
rect în dramatic-grotesc. În cele din urmă ei 
descoperă că, în fond, li se joacă o tristă 
farsă, că ei nu mai au cum să fie cuplul ideal, 
iar pe realizatorii programului îi interesa doar 
ridicolul acestei situaţii și nu dădeau doi bani 
pe speranţele lor de a fi, încă o dată, în inima 
spectatorilor. Cei doi sint trataţi, de fapt, ca 
nişte curiozități dintr-o lume de altădată, fiind 
chemaţi doar pentru a potența inventarul hi- 
perbolic al unui univers dezechilibrat, așa 
cum apare el în hibride show-uri de televi- 
ziune. Sint şi ei „un număr“ dintr-o lume cari- 
caturală alături de: portretul indiferenței şi 
ipocriziei ecleziastice; dansul piticilor artiști; 
concursul culinar al femeilor „de casă“; „mi- 
racolul” însânătoşirii handicapatului; „mira- 
colul“ iubirii dintre doi oameni simpli; teroris- 
tul mafiot care dă un interviu; veleităţile artis- 
tice ale celor nechemaţi; vizionarul care înre- 
gistrează pe casetolon „mesajele“ detuncţilor 
etc. etc. O întreagă recuzită felliniană pentru 
a condamna anormalitatea și nebunia, dar și 
pentru a reînnoi eternul, simplul miracol al 
iubirii. 


Valeriu DEAC 


spectatorilor ce veneau după un război fier- 
binte plin de orori în timp ce altul, rece, era 
în plină desfășurare. O umanitate în mișcare, 
gata să (re)clădească lumea s-o ia de la ca- 
pàt: afaceri, construcţii, bani, bunăstare, viața 
reintrind într-un așa zis normal. Cum să nu 
tie nevoie de Marilyn într-o lume dominată de 


mașini și viteză, de tehnică și afaceri? A tră! 


repede, intens, pe furate. 


M.M. a întruchipat idealul feminin al unei 
epoci, himera de pe ecran nu s-a suprapus 
peste destinul dramatic din viaţă. Lumea voia 
să ridă, să se distreze, să se simtă bine, parte 
din eficientizarea întregului. Ce conta ce se 
petrecea dincoio de pinza alba a ecranului? 


intr-un tel, putem spune ca dorinţa eroinei 
din Şapte de căsnicie de a petrece ore, 
zile sau clipe linga un om, oricare ar fi fost 
ei, i-a fost satisfăcută. Happy-endul constin- 
țește trăinicia conjugală a unei familii oare- 
care americane. Din păcate, în viaţă nu este 
„ca în filme“. Poate că şi M.M. şi-ar fi dorit în 
momentele ei „rele“ un astfel de cămin. N-a 
fost să fie. Se pare că arta și „fericirea” fac 
rar casă bună 


Bedros HORASANGIAN 


lHaritatea 


indiferentă 


(José Ferrer — Christine Schmidtmer) 


(Vivian Leigh — Charles 


Imposibila intilnire 
Korvin) 


„Corabia nebunilor“ sau o altă arcă a lui Noe 


©. legătură ar putea fi între o contesă în Renaștere va fi „lumea văzută ca o scenă“ 


sud-americană şi o pereche de îndrăgostiţi 
care se ceartă din te miri ce? Între un fost 
sportiv, agresiv, dacă nu chiar necioplit, și o 
doamnă din high-society, speriată că a împli- 
nit 46 de ani, între un evreu marginalizat și o 
trupă de dansatori flamenco, între un medic 
de vas și un rasist infatuat, între o familie 
care își adoră cîinele şi o alta care își orop- 
seşte fiica, între ei toţi şi un pitic raisonneur? 
Ce legătura ar putea fi între toţi aceștia și 
noi? Niciuna — este răspunsul piticului, în fi- 
nalul filmului. Un a ari prea răspicat însă, 
pentru a nu desluși în el și ironie, și averti- 
zare. Deși cei îmbarcaţi pe același vas nu sînt 
uniţi de vreun fir narativ (există doar perso- 
naje temporar constituite în cupluri), aceeași 
tensiune, bănuită sau nu, mărturisită sau nu, 
se insinuează în ginduri, în așteptări. Oricit 
de străine unele de altele ar fi biografiile ce- 
lor aflați pe „corabia nebunilor“, contextul le 
unifică. Anul călătoriei este 1933, cu toții vor 
cobori într-o Europă minată, deja, de instala- 
rea fascismului. Însăși metaiora „corăbiei ne- 
“bunilor”, corespondentul medieval a ceea ce 


— cu alte cuvinte spațiu ce adăpostește o 
umanitate în întreaga ei diversitate de roluri 
— însăși această metatoră indică existența 
unei țesături care unește destine ce pină mai 
ieri dădeau alt nume speranţei sau primejdiei. 

Pentru noi, spectatorii de astăzi, filmul lui 
Stanley Kramer și Abby Mann mai înseamna, 
însă, și altceva: „Corabia nebunilor“ este și 
„0 corabie a marilor dispăruţi“. Genericul în- 
suşi, cu acel puzzle al fotogramelor, este pri- 
vit cu o stringere de inimă: nici Vivien Leigh, 
nici Simone Signoret, nici Oskar Werner, nici 
Michael Dunn (piticul), nici Lee Marvin, nu 
mai sint... Pentru distinsa, aristocratica Vivien 
teign; acesta avea sà fie ultimul film; pentru 
Michael Dunn era primul film (în 1965 avea 
doar 28 de ani şi va muri la 36 de ani). Cu 
doi ani în urmă pleca Simone Signoret, peli- 
cula lui Kramer fiind, încă o restituire a ima- 
ginii celei care copieșise ecranul cu frumuse- 
tea ei, in Casca de aur (1952); ravajele insta- 
late de vreme pe chipul său (Văduva Cou- 
derc, Madame Rose) nu o făceau, însă, mai 
puțin tulburătoare. A urmat-o, în eternitate, 


Logodnicii nepăsători 


(Elisabeth 


Rodica Mu 


Ashley — George 


Segal) 


Goperta | 
şi Mircea Albulescu 


urează cititorilor un călduros „La mulți 


Nr. 12(298) Anul XXV 


Bucuresti, decembrie, 1987 


şa 


Ecaterina Oproiu 


Foto: Victor STROE 


https://biblioteca-digitala.ro 


(Simone 


„Cititorii din străinatate se pot abona prin 
„Rompresfilatelia“ — sectorul export 

port presă P.O. Box 12-201., telex 10376 
e tă „Bucureşti — Calea Griviței nr. 


Prezentarea artistică și prezentarea grafică 


anul trecut, actorul austriac Oskar Werner, 
minunatul interpret al lui Truffaut din Jules 
Jim, 451 de Fahrenheit și, ce sumbră 
coincidenţă, filmul de rămas bun purta titlul 
Călătoria condamnatului. De curind, a părăsit 
corabia, la 63 de ani, Lee Marvin, ce! căruia 
cele mai recente dicţionare îi aduceau oma- 
giul de a se fi specializat, de o bucată de 
timp, în personaje antipatice, pe care știa să 
le transforme în eroi cuceritori. 

„„Ce legătură ar putea fi între ei şi noi — 
se întreba Michaeli Dunn, cu ani în urmă? 
Spectatorul anului 1987 îi proiectează, astăzi, 
la aceeași „masă a umbrelor" și simte, mai 
dureros decit privitorul din 1965, că arta fil- 
mului închide în ea, mai mult decit oricare 
alta, vieţile unor-oameni cărora, cindva, le-am 
ştiut culoarea ochilor și gesturile miinilor şi 
care, de la o vreme, parcă tot mai grăbiţi, și 
tot mai mulți, se înghesuie într-o „corabie a 
nebunilor“, care poate fi chiar istoria cinema- 
tografului. 


- Magda MIHĂILESCU 


O dragoste de excepții 
Signoret — Oskar Werner) 


CINEMA, 
Piaţa Scinteij nr. 1, Bucureşti 41017 


Exemplarul 8 lei 


im- 


loana Statie 


Tiparul executat la 
Combinatii! poligrafic 
«Casa Scinteii» — București 


ale. Sintem sensibili. 
la sub; ecte e banate? ma un subiect de inalta 


şi ryl Streep. 
Sziiagyi-Dumitrescu, El constructor, ea 
proiectantă. Același loc de muncă, acelaşi 
„termen general de livrare, doar soluţiile lor 
tehnice diferă. Cu cit m di 
punctului de vedere, cu slabă tezis- 
tenţa la sentimentul ce-i invadează pe amin- 
recum apa, zidul ce trebuie reconsoli- 
Şuvoiul di e oprit la y 
nor iar pin n maxim 


perbă frunte feminină făcu ă 
înfrunte adversități, “ci să fie miîngiiată. Și, to- 
4 Acest „şi totuşi“ care e viața construe 
torilor cu rarele ei clipe de răgaz, mai ales în 
prima linie a frontului, cu duritatea ; condiţiilo! 
Psprind caractere, a timpului ce nu aş: 
E pentru cà milioanele de oameni pe ei 

d ucția lor, a noastră, 
m, i gresim. så ris- 


modern cinema. rurale pointer ex- 
pus astfel la o analiză de laborator, mai rå- 
mine oare ceva din parfumul original? Eu 
cred că rămine, pentru că asemenea filmului: 
regizat de Nicu Stan (colegul nostru nedrep- 
tățit, din „pâcate, rintr-o eroare pe care o re 
gretâm — o explicați ă 

pir trecut al revi 


i care îi atribuia alt- 
„realizarea filmului 


ale liberă) nu atit 
entelor cit în- 
cârcâtura subtextului, căi şi valoare ges- 
tului adus în prim plan, a privirii ce tulgera 
înțelesul, mascind, bărbäteşte, emoția. Ca in 
secvența dezamorsării u 
subteran („Veche sau nouâ, bomba-i 
bombă“ se teme omaa cind, cu migalā de 


Filmul-portret 
al unei mîndrii 
la scară națională: 
metroul 


ceasornicar, iiad acţiunea pericu 
loasă cu un nonșalant fluierat („Cit fluiera 
-nu e râu”) genistul lui Dorel Vişan lucreaza 
cu nervii noștri ca cel mai iscusit trapezist 
Cit ține strins volanul basculantei, ca să nu o 
ia la vale, peste bombă. Emil “Hossu — și el 
într-o compoziţie bine temperată, între auste- 
ritate şi fermecătoare tandrețe — lac de su- 
doare, omul își stâpinește perfect spaima. 
Cînd pericolul e ndepărtat, obrazul frumos a 
îmbătrinit cu ciţiva ani, pă 
nute, ca după o ci 
cu natura — tema pe care Nicu Stan 
știe s-o înfăţişeze atit de expresiv, dinamic în 
imagini e autentic cinema ca acelea din 
n 


ment — în alt fel senzațional, şi 
anume prin adevărul lui sihologic. subtil nu- 
anţat, în ciuda aspectului « de austeritate spec- 
taculară în care e tratat cinematografi y 
frumoasă macaragistă (Ru ndra Bucescu), îl 
iubeşte în tăcere pe inginer, toţi îşi Bi Aau 
seama, in afară de cel în cauză. Toţi, insem- 
nind şi inărul care o ado fata cu gind 
rile aiurea. Foştii colegi se revăd după o 
vreme, Florina îl întreabă despre El, e ge- 
loasă pe proiectanta care ii e mereu în 
preajmă, băiatul, iritat, o pune la punct: 
„Las-o pe proiectantă. Nu- -i treaba ta!" 
în care indragostita, încercind sa gaseasca 


ceva sa repare, spune cu stingacie: Nu fi 
prost, a trecut ati vreme. 


ranţă pi Şi aşa "senzaţio- 
nalul 2 amestecă ades « cu alul, uneori își 
schimbă locurile, raportul între ele devine 
complex , dinamic, într-un cinema 
modern, un cinema i 
; +, complicat ames- 
tec. Eroismul devine= Wcotidian, obișnuit. 
"firești „par nopţile de efort supersolicitant, 
„noaptea minunilor și a încercărilor” glu- 
nul dintre. constructori, Î 


Pauză 


_4aşă 


de o sălulie greșită sai, poate nu) să pe | 


sale echipa întreagă și-o „asumă bărbatește. 


ees „par şi orele de veghe ale femeii, pico-- f 
syna, le, 


omn alături de termosul cu cafea 


“pentru El, cînd se întoarce, femeia 
ra așteaptă “bărbatul dintotdeauna și me- 


“O Ana a meșterului, dar Manole 


la bine și la rău, in sacra | 
căsniciei de milenii și totuși atit de „la zi 
țeleasă, La rîndul ior, sentimentele capă' 
aură de mister. un fior metafizic, frumos spo- 
it şi de discreția sugerârii biografiilor (uneori 
chiar pină la neinţeles, cum e apariţia acelei 


tatoare fetițe — mai mult un simbol). Al- 


m ii sacrifica iubirea, o va face păr- | 


teori misterul. rezultă din imaginea lui Mihai 
Truicà filmind in subteran, în tonalități de un 
“albastru grav, neliniştitor și însoţeşte cu exu 
béranțà solară, ieșirile îndrăgostiților în na- 
tură, la Măgura, cu uriașele ei sculpturi in 
piein air, „semne cosmice" le numește con- 
structorul. Opere pe care “autorii lor nu le 
semnează, lăsind posterităţii doar sufletul și 
talentul, truda investită în ele pentru ca oa- 
menii să se bucure din plin. Frumos gest al 
creaţiei anonime, al construcţiei spirituale ori 
materiale, sugerind. abnegaţia, generozitatea, 
altruismul. Scenarist (Romulus Lal), aaor 
(Nicu Stan). operator (Mihai Truicã) — lor 
pai adauga excela coloană, sonor 


reverberatie a unor efecte 
de interpreţii principal: 
Emil, Hossu (şi 

ie bine gindita) 

AE e aa 


„pur şi er 
deţi voi “chipurile!” ES. 

Fimul lui Nicu Stan asta face. Arâtă, cu 
dragoste şi admiraţie, cu sobră recunoştinţa. - 
chipurile constructorilor. Filmul portret al 
„unei mindrii la scară naţională: metroul. 


Alice MĂNOIU 


Partituri pe care interpreţii Emil Hossu şi Eniko Szilagyi-Dumitrescu 


le-au onorat cu talentul lor (Cale 


lib 
Stan) 


Scenariul: 
Nicu 


nevăzută a străzii pe care păşim 


Du: a devenit destul de tirziu 


erou de film. Oricum, portrgtul lui cinemato- 


pe n-a dobindit contururile pe care le are. 


pildă, în filmul românesc, chipul ţăranului. 


S ro arutul de uzină sau intelectualul 


| - Construcţia „marilor hidrocentrale din munţi 


ipa recuperează întirzierile | :proyacaje a 


şi de pe Dunăre a noilor orașe și cartiere de 
locuințe, a fabricilor - și combinatelor indus- 


` triale, a sistemelor de irigaţii şi îmbunătăţiri 
funciare, iar în ultimii ani “Transfăgărășanul,. | 


Canalul Dunâre—Marea Neagră, şi Metroul 
bucureștean au definitivat caractere de ine- 


galabilă frumuseţe morală. Această lunga 


epopee, începută la Bumbești 
urmă cu 40 de ani şi continuată în 


- noastre pe șantierele metroului, ale Canalul 
Dunăre: d 
sinjā c mplexul de poduri peste Dunăre la 


3ucureşti (recent, s-au dat în folo- 


Cernavodă și Borcea şi Canalul Poarta Al- 
bă-Midia-Năvodari) pe Riul Mare, Valea. Dră- 
ganului, Valea Sebeșului etc. a creat legende 

nsumat fapte de viață de mare spect: 


te ṣi emaje Ele oferă tot 


cu diversitatea 
reakci de tipuri uma 


„Ca reporter, i-am urmărit indeaproâpe. pe. 


constructori şi le-am dedicat sute de repor- 


ui”, 


E, 
acu- 
- paşim, filmul Cale liberă se « i toto- | 
vi 5 


„Operațiunea Metroul“ şi „A 
Ecluzā" (Canalul Dunăre—Marea Neagră). 
Scenariul filmului Cale liberă l-am scris, de 


- asemenea, ca un omagiu adus constructori- : 
lor, încercind să reliefez portretul colectiv al- 


celor care au dăruit „Capitalei o dimensiune 
noua: metroul. Eroul principal — inginerul AL 
Truică — întruchipează, în trăsăturile carac- 


terului său, liniile fundame ee bărbatu- | 


lui incercat: e șantierele y ii: sobrietate, te- 


„_meinicie, 


nala. 


propun să Honan i 

| piu ideea că metroul este creaţia co- 
“mună a. proiectanţilor și constructoriloi că ei 

s-a dragoste, şi se co ieși! 

pun trudă grea şi eroism, adevărul etern că 

„ară iubire. nimic nu. este: 

“inspirat din realitatea palpabilă 
„petrecute tb fața nevăzută a străzii 


„dată, o fila at croni 


https://biblioteca-digitala.ro 


Romulus Lal; 


mu. Montajul: 
| . Suru Bujor, Viorel! Ghiocei: Imaginea: Mihai Truica 
- Gu: Emil Hossu, Eniko Szilâgyi-Dumitrescu, Mircea 


| rile Coe air 
„rești” 


treia |: 


regia: 


| Producţie a casei de filme Cinci. Scenariul: Romulus 


Lai. Re 
lescu. 


a: Nicu Stan. decoruri: arh. Cristian Nico- 
stume: Daniel Rāduļă. Muzica Dan Dumi- 
Elena Pantazică Coloana sonoro: 


Albulescu. lurie Darie, lon Haiduc, Dumitru Palade. 
Dore! Vişan, Ruxandra Bucescu, Florin Zamfirescu. 
„Cornel Revent, Mircea Rusu. Film realizat in studiou- 
oducție Cinematografică „Bucu- 


y= 


Nr.12 (298) 


Anul XXV 


NC 


Revistă a Consiliului 
Culturi şi Educaţiei Socialiste 
Bucureşti, decembrie, 1987 


$ 5 A