Revista Cinema/1990 — 1998/027-CINEMA-anul-XXVIII-nr-5-1989

Anul XXVIII 


a ] 
pe» | 
Q. 
O 
LE | 
ay 
Pan] 


tional 


opilul, 
terpret matur: 


Pa 
w 


acest in 


ziua interna 


| 
| 


Revistă a Consiliului 
Culturii şi Educaţiei Socialiste 


, mai, 1989 


Bucureşti 


Un larg orizont creaţiei şi artei 


ontribuţia teoretică a secretarului gene- 
ral al partidului, tovarășul Nicolae Ceauşescu 
la dezvoltarea teoriei socialismului științific, 
la practica fâuririi societăţii socialiste și co~ 
muniste s-a imbogâţit prin Expunerea cu pri- 


vire la „Stadiul actual al maret 
ioar; economi- 
co-sociale, mio în i muncito- 
rești-revoluționare; statului organis- 
lui Comunist Român și activitatea 


nale“, prezentată la lucrările şedinţei comune 
a Plenarei C.C. al P.C.R., a organismelor de- 
mocratice şi organizaţiilor de masă şi ob- 
ştești din noiembrie 1988. 


Prin ăția de idei, de teze și concepte in- 
noitoare, Expunerea constituie un document 
programatic fundamental, de excepțională 
valoare teoretică şi practică, de însemnătate 
decisivă pentru prezentul și viitorul patriei, o 
nouă și puternică reafirmare a politicii ex- 
terne de pace, dezarmare și largă conlucrare 
promovată de România socialistă. 


Adoptată în unanimitate ca programul unic 
de muncă și acţiune revoluţionară al întregu- 
lui popor, al organelor și organizaţiilor de 
partid, de masă și obşteşti, al organismelor 
democraţiei muncitorești-revoluţionare, strā- 
lucita Expunere a tovarășului Nicolae 
Ceaușescu își relevă marea capacitate de 
mobilizare și de unire a eforturilor creatoare 
ale tuturor oamenilor muncii din patria noas- 
tra în uriașa operă de edificare a socictații 
socialiste multilateral dezvoltate și de inain- 
tare spre comunism, de ridicare a României 
pe noi culmi de progres și civilizaţie. Aflat la 


baza întregii activități de pregătire și desfășu-. 


rare a Congresului al XIV-lea al P.C.R., a 
noului plan cincinal 1991—1995 şi a progra- 
mului de dezvoltare pină în anul 2000, a 
României socialiste, acest document de in- 


semnătate istorică a determinat o puternica 
creştere a conștiinței revoluţionare a fiecărui 
cetățean, a întregului popor, o atitudine de 
înaltă responsabilitate față de insuflețitoarele 
obiective ale creșterii calității muncii și a vie- 
ţii, ale perfecționării intregii activități pentru 
propâşirea continuă şi multilaterală a patriei. 


Cu recunoscuta-i capacitate de pătrundere 
dialectică a fenomenelor vieţii economico-so- 
ciale și de abordare simultană a diverselor la- 
turi ale dezvoltării societăţii, secretarul gene- 
ral al partidului relevă sarcinile actuale ce 
reies din rolul determinant atribuit științei, în- 
vățămintului, culturii şi artei în întregul pro- 
ces al devenirii României socialiste moderne, 
imbogăâţind teza construcţiei socialismului in 
țara noastră numai pe baza celor mai noi cu- 
ceriri ale științei și tehnicii, ale cunoașterii 
umane, în general, a legării strinse a științei 
cu învățămintul și producţia, a ridicării conti- 
nue a nivelului pregătirii profesionale, științi- 
hce și culturale ale tuturor oamenilor muncii. 


„Trebuie să in centrul preocupărilor 
noastre — arăta tovarășul Nicolae Ceaușescu 
intensificare: 


intreaga conștiință și răspun- 

revoluționar să asigure realiza- 
rea obiectivelor dezvoltării sale și să-și aducă 
totodată, contribuţia la dezvoltarea generală 
a ştiinţei și cunoașterii universale“. 


In vasta activitate politică. organizatorica, 
un rol principal îl ocupă munca ideologica, 
cultural-educativă. Este evidenţiată în expu- 
nerea tovarășului Nicolae Ceauşescu analiza 
câilor și metodelor creșterii, in acest context, 
a rolului dinamizator al activităţii politico-e- 
ducative și al celei ideologice in general. Sint 
implicate activ, aşa cum evidenția tovarasul 
Nicolae Ceaușescu nivelul și calitatea prega- 
tirii ideologice a tuturor cadrelor investite cu 


atribuţii de conducere, a tuturor oamenilor 
muncii, 

Aici, o contribuţie de seamă trebuie să în- 
scrie creatorii, oamenii de artă și cultură care 
prin întreaga lor activitate sint chemaţi să 
contribuie la îndeplinirea sarcinilor centrale 
în activitatea ideologică, politică şi cultura!-e- 
ducativă, in dezvoltarea creației literar-artis- 
tice. Prin operele lor creatorii trebuie să con- 
tribuie la dezvoltarea în rindul oamenilor 
muncii, pe baza nobilelor idealuri ale socia- 
lismului și umanismului revoluționar, a dra- 
gostei faţă de ţară. față de popor, la dezvolta- 
rea patriotismului. În același timp, să se cul- 
tive în rindul oamenilor muncii spiritul de 
prietenie și conlucrare, în lupta pentru fâuri- 
rea societății socialiste multilateral dezvul- 
tate, pentru pace, independenţă și suverani- 
tate naţională. 


In activitatea cultural-educativă de formare 
a omului nou, un rol de mare importanţă i! au 
hteratura, arta, cinematografia. Precizind 
acest rol, tovarășul Nicolae Ceaușescu arata: 


nismului in România”, Cadrul oua al Fes- 
tivalului Național al muncii și creației „Cinta- 
rea României” contribuie la afirmarea și im- 
bogăţirea patrimoniului spiritual naţional cu 
noi lucrări inspirate de la izvorul viu al reali- 
taţii vieţii societăţii noastre, contribuie la afir- 
marea omului nou. 


Climatul nou inaugurat de Congresul al 
IX-lea al Partidului care a pus capăt conser- 
vatorismului, şablonismului şi concepției 
„modelului unic” în construcția socialistă, a 
redat partidului și poporului increderea in 
forțele lor, a deschis o perioadă de inflorire și 
dezvoltare a culturii și artei. 

Aceste domenii ale vieții spirituale a socie- 
taţii au cunoscut și cunosc o amplă dezvol- 


Cele mai alese 
virtuți ale neamului nostru 


S. implinit cinci decenii de la marea 
demonstrație de la 1 Mai 1939 — prima 
mişcare puternică din Europa care a che- 
mat poporul român, de fapt clasa munci- 
toare de pe intregul continent, la luptă 
pentru apărarea i ndenţei tuturor pà- 
rilor. Q demonstraţie grandioasă în orga- 
nizarea și desfăşurarea căreia contribuţia 
determinantă au avut-o tovarăşul Nicolae 
Ceauşescu, tovarăşa Elena Ceauşescu, ei 
unindu-şi încă de atunci, destinul lor cu 
destinul poporului şi al Partidului Comu- 
nist Român. 

Această memorabilă aniversare a fost 
precedată de excepționala cuvintare a se- 
cretarului general al partidului ţinută la 
Plenara C.C. al. P.C.R. din 12—14 aprilie, 
cuvintare care se constituie într-un docu- 
ment istoric fundamental al devenirii în- 
tregii societăţi românești pină la finele 
veacului al XX-lea şi care demonstrează 
printr-o bogată şi autentică experienţă is- 
torică, viziunea românească despre socia- 
lism. 

Analiza riguros ştiinţifică a stadiului con- 
struirii socialismului în ţara noastră a scos 
în evidenţă faptul că importantele acumu- 
làri de valori materiale se constituie 
într-un suport spiritual: conştiinţa creati- 
vității, noastre, increderea în forţa gîndirii, 
talentului şi inteligenţei româneşti, tenaci- 
tatea de a depăși dificultăţile, energia de a 
urmări, cu perseverenţă, problemele ridi- 
cate de progresul ţării. Pe aceste remarca- 
bile baze a fost posibil ca la recenta ple- 


nară să fie consemnat un eveniment de ex- 
cepție: lichidarea de către România a dato- 
riei externe — realizare ce se înscrie în bi- 
lanţul marilor noastre împliniri. Prin im- 
resionante eforturi, -prin eroice bătălii. 
România se înfăţişează astăzi — aşa cum 
sublinia secretarul general al partidului, 
„cu adevărat independentă şi economic, şi 
politic“. În acest context înălțător, plenara 
a adus un nou şi vibrant omagiu tovarășu- 
lui Nicolae Ceauşescu, pe care istoria con- 
temporană l-a aşezat, în fruntea ţării şi a 
partidului. Conducătorul-erou al unui 
Popor-erou, popor care îl numeşte şi îl re- 
cunoaşte drept marele ctitor al acestui 
timp eroic, făuritorul destinului luminos al 

ii. 
aa pe care o trăim şi pe care, cu cea 
mai înaltă și statornică mindrie o numim 
Epoca Nicolae Ceauşescu, poartă în struc- 
tura ei tezaurul de idei și iniţiative ale se- 
cretarului general al partidului, preşedinte 
al țării. Această epocă de măreţe impliniri 
ce îşi au sorgintea în memorabilul Congres 
al IX-lea al partidului din anul 1965, este 
perioada care a descătuşat energiile crea- 
toare ale unui paper; mai unit ca oricind, 
evidențiind — pe fondul tradiţiilor şi reali- 
tăţilor românești — vocaţia sa construc- 
tivă paşnică, omenia şi demnitatea care 
l-au caracterizat întotdeauna, virtuţi pe 
care le-a ridicat la dimensiuni nebănuite, 
avind, în același timp, garanţia unor sta- 
tornice şi binefăcătoare anticipări. 

De la memorabilele întilniri ale secreta- 
rului general al partidului cu cineaştii pină 
la îndrumările date, în nenumărate rinduri 
în cuvintările sale, privind reflectarea în 


planul culturii a problemelor ideologice 
ale educaţiei socialiste, cinematografia — 
arta cu cea mai mare forță de penetraţie 
— a tras concluzii benefice. Realizind peli- 
cule valoroase ai căror eroi sint revoluţio- 
narii exemplari, angajaţi cu dăruire ridică- 
rii țării pe cele mai înalte trepte ale civili- 
zaţiei, noi sintem conştienţi că ei consti- 
tuie pentru tinerele generaţii modele ge- 
neratoare şi stimulatoare pentu noi şi noi 
fapte înălțătoare care să imbogăţească ma- 
rea carte a istoriei ţării. 

„izvorul nesecat de inspiraţie tre- 
buie să-l constituie viaţa şi munca po- 
porului nostru. Din acest izvor veșnic 
viu, erp să se cimp erai 
creat: artişti, care, întreaga 
lor activitate, trebuie să servească 


tate literar-artistică, sub orice formă, 
trebuie să pună în evidenţă forța şi ca- 
pacitatea creatoare a poporului, să 
dea o în i 


torilor socialismului, la întărirea unită- 
ţii poporului în jurul partidului“. 
Cineaștii-cronicari ai acestor luminoși 
ani, al noli epoci ai patriei noastre, au con- 
semnat, cu emoție şi fior artistic, uriaşele 
transformări nu doar ale economiei ţării, 
dar şi ale climatului social și cultural, 
aşezind în centrul tuturor preocupărilor 
pentru progres şi civilizaţie omul nou, re- 
voluționarul care, angrenat în procesul 


tare ca urmare a îndrumării muncii creatoare 
din acest domeniu de câtre tovarășa acade- 
mician doctor inginer Elena Ceaușescu, asi- 
gurind afirmarea plenară a tot ceea ce este 
valoros, a tot ceea ce contribuie la imbogaţi- 
rea patrimoniului cultural naţional, la forma- 
rea omului epocii societăţii socialiste multila- 
teral dezvoltate. Omul societății noastre este 
și trebuie să fie într-o măsură mereu mai 
mare un om cu un larg orizont cultural și po- 
litic, care işi fundamentează acţiunile, moti- 
vaţiile, în participarea sa activă și responsa- 


“bila în întreaga activitate economico-socială 


pe o concepţie înaintată dinamică, receptivă 
la transformările pe care le cunoaşte continu 

viața. Acestui scop, sublinia secretarul ge- 
neral al partidului, trebuie să-i fie subsumate 
eforturile conjugate aie factorilor și institutii- 
lor politico-ideologice, ale uniunilor de crea- 
te, inclusiv cinematografia, ale presei, ale tu- 
turor mijloacelor de informare in masă şi 
educație. 

„Trebuie să punem term la baza activității 
i , politico-educative — sublinia to- 
varâşul Nicolae Ceaușescu la Plenara C.C. ai 


P.C.R. a ate aprilie a.c. — Programul 
partidului 'ogramul documen- 
tele congreselor și plenarelor Comitetului 
Central, care socialismu- 


In întimpinarea Congresului al XIV-lea al 
Partidului, a marii aniversări de la 23 August. 
creatorii din toate domeniile vieţii spirituale 
sint angajaţi cu noi și valoroase opere care 
să răspundă cerinţelor programului ideologic 
al partidului, chemărilor secretarului general 
al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, 
aducind un imn muncii eroice a poporului 
pentru făurirea pe pămintul scump al patriei 
a societăţii socialiste multilateral dezvoltate. 


lon ARDELEANU 


făuririi unui destin nou, socialist și comu- 
nist, trăieşte cu adevărat un nobil și înălță- 
tor sentiment al istoriei, prin care se defi- 
neşte ca un continuator demn al unor 
înaintaşi demni. ca un ctitor liber într-o 
țară liberă şi demnă. 

Și în centrul multora dintre imagini- 
le-cronică, alături de oamenii muncii, îl în- 
tilnim constant, într-un dialog mereu exi- 
gent cu cei chemaţi să dea chip nou noilor 
realități ale industriei, ale agriculturii, şti- 
inţei ori culturii, pe cel mai iubit şi prețuit 
fiu al ţării, tovarășul Nicolae Ceauşescu. 

Recenta Plenară a C.C. al P.C.R. din 
12—14 aprilie, situează din nou, omul nou 
în centrul activităţii economice și sociale. 
Omul, făuritor al României de azi, omul pe 
umerii căruia se află răspunderea istorică a 
viitorului ţării. Este un nou și emoţionant 
apel pe care tovarăşul Nicolae Ceauşescu îl 
adresează întregului nostru popor, sublini- 
ind că independenţa deplină economică şi 
politică implică asigurarea unui înalt nivel 
de competenţă profesională, dar şi morală, 
etică, culturală, în sensul cel mai larg. În- 
demnul său generos asigură şi creaţiei ci- 
nematografice un luminos şi cutezător 


program de inspiraţie şi acţiune, un înalt- 


stimulent al gindirii artistice, le să 
caute continuu formule originale, îndrăz- 
neţe, dinamice, pe măsura impetuosului 
proces de devenire al patriei noastre. Re- 
marcabilele realizări ale României impun 
şi creaţiei artistice o nouă conştiinţă de 
sine şi proiectează, ca într-o oglindă, pro- 
gramul său de acţiune in perspectiva in- 
timpinării celei de-a 45-a aniversări a Re- 
voluției de eliberare naţională și socială an- 
tifascistă şi antiimperialistă și a celui de-al 
XIV-lea Congres al partidului. 


Dumitru SECELEANU 


„Să pornim întotdeauna de la teză:ştiinţilică revoluţionară 
a construirii socialismului cu poporul și pentru popor, 
pentru a asigura bunăstarea naţiunii, libertatea și independenţa patrici!“ 


Nicolae CEAUȘESCU .. 


x Ee pa 


Vocaţia fundamentală a omenirii. Pacea 


E.. vocaţia care face posibile şi ce- 
lelalte trăsături și virtuţi ale poporului 
nostru. Fără liniștea locului și fără con- 


știința perenităţii a ceea ce ctitorești, 


gindirea, creaţia, munca nu-și găsesc 
fagașul şi nu rodesc. 

România socialistă desfășoară o poli- 
tică externă activă, adînc umanistă, ce 
identifică în om principalul fâuritor și 
beneficiar al țelului suprem al omenirii 
care este pacea. < 

În mod deosebit, în ultimii 24 de ani, 
de cind în fruntea partidului și statului 
nostru se află tovarășul Nicolae 
Ceaușescu, realizarea păcii a devenit 
obiectiv programatic de prim ordin în 
planul orientării externe românești, lui 
subsumindu-i-se ampla suită de acţiuni, 
propuneri, contribuţii ce caracterizează 
dinamica prezență a României pe arena 
politică mondială. : 

Deși de-a lungul istoriei mereu în 
pragul celor mai nesăţioase lăcomii, 
poporul român a izbutit să-şi păstreze 
leagănul așa cum l-a moștenit prin timp 
de la strămoşi, de la istorie. ; 

Statornicia arborilor seculari. undui- 
rea grinelor, glăsuirea apelor lu- 
mina soarelui. toate adunate în podul 
palmelor fiilor şi fiicelor acestui neam 
așezat aici pentru bucurie şi nu pentru 
întristare, pentru contemplarea frumo- 


sului, ne înfățișează ca pe un popor apt - 
să asimileze experienţa civilizaţiei si ca- - 


pabil să-și conserve cu vitejie moșteni- 
rea strămoşească. lată materia istorică 
datorită căreia românii au crezut intot- 
deauna în destinul lor naţional. 
Ideea de fraternitate între român și 
codru exprimă ceva mai mult decit o 
simplă figură de stil. Omul care trâia în 


luminişurile pădurii, sub liziera codrilor . 


care urcă câtre piscurile carpatine, nu- 
trea pentru sine şi pentru întregul uni- 
vers dragoste și sfiiciune, nevoia de co- 
muniune egală, de împăcare, de echili- 
bru în muncă și belşug. 3 
În Coloana fără sfirșit, Brâncuși a ex- 
primat însemnul accederii permanente 
prin creaţie la continuitatea generaţiilor 
a căror datorie este de a-şi păstra drep- 
tul de a exista liber și independent și de 
ra. Un popor cu o asemenea 


a prospe! 
credinţă nu poate dori decit pace pen- 


tru sine şi pentru toată planeta. 

În toată istoria evului mediu, de pildă, 
întreaga diplomaţie a domnilor români 
exprimă dorința evitării vărsării zadar- 
nice de singe, iar atunci cînd nu se pu- 
tea altfel și aveau de înfruntat armiile 
vrăjmașe, domnitorii Țărilor Române 
luptau pentru păstrarea gliei străbune, 
a libertăţii şi independenţei ființei de 
“stat, dar niciodată pentru cucerirea al- 

| tor teritorii. - 

„Învățăturile lui Neagoe Basarab că- 
tre fiul său Teodosie“ îndeamnă, con- 
sfințind o tradiţie, a păstra prin orice 
mijloace pacea: ,... lar să nu iubiţi răz- 


miriţile şi războaiele, nici să vă ducă 
mintea să vă bateţi cu dinșii. Măcar de 
v-ar îndemna cineva și din prietenii 
voştri spre vrajbă, voi să nu-i ascul- 
taţi...” Pacea e în firea ființei noastre. 
Statornicia în pace nu înseamna însă 
abandon: „...nu fiți ca pasărea cei de 
să chiamă cucu care-și dă ouâle de le 
clocesc alte păsări și-i scot pui ci fiți ca 
șoimul și vă păziți cuibul vostru.“ Sta- 


tornicia neîntreruptă a românilor în: 


idealurile lor de unitate și independenţă 
este mărturia că pentru noi pacea este 
starea normală a existenței. Dorind tot- 
deauna pacea am recurs la arme doar 
atunci cînd drepturile noastre istorice, 
strămoşeşti, ne-au fost încălcate sama- 


voinic. 


Nu pot să nu amintesc cu emoție 
cuvintele ` lui loraa după Marea 


Unire: „Nouă nu ne-a trebuit împărăție, 
prin străini; am fost mulțămiţi cu ceea- 


ce am numit, cu dreptate, moșia noas- 
tră adecă patrimoniul nostru, bucata de 
pămint în care sint mormintele noastre, 
aceea deasupra căreia trăim noi, bucata 
de pămint pe care vom deschide drum 
urmașilor noștri“. Nu mai puţin mişcă- 
toare sînt prevestirile lui Nicolae Titu- 
lescu care, în 1929, spunea: „Poate că 
în lume nu e încă pace, însă omenirea 
merge în întimpinarea ei. Pentru a îm- 


piedica războiul ca fenomen social, tre- 


buie să incepem prin a-l desființa ca in- 
stituție legală”. 


vagi: 


5] 
a 


Astăzi, mai mult ca oricînd, întregul 
popor își construiește pacea și un viitor 
prosper pe măsura capacităţii și inteli- 
genţei sale. Omenirea contemporană 
este martora numeroaselor acțiuni şi 
iniţiative de pace ale României socia- 
liste. Erou al Păcii, Președintele Nicolae 
Ceaușescu, întruchipează exemplar 
această vocaţie fundamentală a po- 
porului român, exprimind demersul 
pentru pace și dezarmare, pentru cola- 
borare internațională și egalitate de- 
plină între toate statele, pentru o lume 
mai dreaptă și mai bună. 

Filmul în curs de realizare în Studioul 
„Alexandru Sahia“ va fi un film-mani- 
fest ce doreşte să arate tuturor celor de 
bună credinţă din lume că poporul ro- 
mân este alături de oricine apără pa- 


cea. 
= Aspiraţiile de pace ale poporului ro- 


mån au întărit demnitatea și libertatea 


lui, dorința de a trăi de sine stătător în ` 
vatra strămoşească. Prin situarea lui 


geografică, prin însuşirile lui, prin ener- 


giile lui, prin trecutul și originea lui, 


“neamul nostru are un rol de seamă în 


lume. Am fost în trecut perior ai legii 
şi apărători ai civilizației. fi și în vi- 
itor apărători ai păcii și civilizaţiei, 


Adrian ISTRĂTESCU-LENER 


rcerea pe locurile copilăriei: Acasă, scenariul 
Dumitru Carabăţ, regia Constantin Vaeni, cu Oana 
Pellea, Serban lonescu şi Boris Petrof 


AI doilea start: Punct şi de la capăt, cenariul 
Radu F. Alexandru, regia Alexa Visarion, 
cu Răzvan Vasilescu şi Ovidiu luliu Moldovan 


Sub semnul Festivalului naţional „Cîntarea României“ 


Secvenţe 
din „Secvența timişeană 89“ 


A 


l. strada Măcieșilor din Timişoara, sediul 
clubului C.F.R. a fost luat cu asalt într-o di- 
mineaţă de reprezentanţii cinecluburilor din 
toată țara, veniţi să-și dispute trofeele celei 
de-a şaptea ediţii a concursului filmului de 
amatori „Secvența timișană”. E de notat că 
gazdele — membrii cineclubului local C.F.R. 
(unul dintre cele mai vechi din ţară și unul 
dintre cele mai prestigioase prin realizăriie 
sale!) — nu s-au mulțumit să lanseze invitații 
la concurs, ci au pus condiţii preliminare me- 
nite să ridice nivelul de calitate al manifestà- 
rii. Asttel, filmele propuse în program au tre- 
buit să treacă prin filtrul unei exigente comi- 
sii de preselecție. Dintre cele 66 de filme ex- 
pediate pe adresa „Secvenţei timișane”, zece 
n-au corespuns exigențelor, iar celelalte 56. 
cu un total de peste 450 minute de vizionare. 
au fost proiectate în fața entuziastului public 
şi al unui juriu prezidat de regizorul Nicu 
Stan, vicepreşedinte al Asociaţiei Cineaștilor 
din R.S.R. 


lubirea. virsta nu cunoaşte! 


„Crişia”, cineclub din Oradea, a adus in 
concurs un film-conlesiune despre virsta a 
treia, „film de autor“, „jucat“ și conceput de 
dr. Boris Rafailă, cu colaborarea cineamatori- 
lor Dinicu Braghină și losif Szabo. Doctorul 
Rafailă este cea mai tinără achiziţie a cine- 
clubului orădean, deși — din punct de vedere 
strict administrativ — beneficiar al unei pen- 
sii de bătrinețe. Ajuns la virsta retragerii, dis- 
tinsul medic nu s-a resemnat, ca atiția alți 
pensionari, cu partida cotidiană de table de 
la umbra zarzărilor infloriți, ci abia acum a 
găsit timpul pentru a se încredința hobiurilor 
sale. Într-o bună zi, membrii cineclubului 
„Crişia“ s-au pomenit că le bate la ușă şi i-au 
deschis-o cu bucurie. Curind, pe platourile 
orâdene a inceput „turnarea“ acelui original 
film intitulat Pasiunile n-au virstă, propunini 
sfaturile doctorului Rafailă despre modul în 
care trebuie trăită „cea de a treia virstă” Ur 
film pasionat ca temă, fermecător ca expu- 
nere. Pe scurt, o frumoasă performanţă cine- 
matogralică. f 

Cu părul nins de ani, dar cu pasiuni „făra 
virstă“, medicul din Oradea n-are de gind 
să-și îngăduie o clipă de râgaz. După cea 
descoperit elocvența cinematografului şi 
după ce valoarea debutului său a fost confir- 
mată de premiul celui mai bun portret cine- 
matografic decernat de câtre juriul „Secven- 
tei timișane”, Boris Rafailă se și gindește la 
un viitor film. Următorul său „opus“ vrea sa 
și-l dedice aşazisei „morţi subite“, termen pe 
care il contestă cu vehemență. „Nu exista 
moarte subită, căzută — adică — din cer! — 
afirmă medicul, cu autoritatea îndelungatei 
sale experiențe. După părerea sa, un aseme- 
nea sfirșit potrivnic naturii apare numai fi- 
indcă unii dintre noi, din lipsa educaţiei sani- 
tare, ignoră semnalele propriului organism, 
iar alţii, nu ştiu cum să sară în ajutorui seme- 
nului in nevoie cu măsuri de prim-ajutor care 
ar înlătura primejdia. Ar fi nevoie, deci, de un 
tiim care să propage cunoștințe în această 
direcţie. Tema ni se pare pe cît de intere- 


santă pe atit de utilă şi cum ea incă n-a fost 
abordată de profesioniștii cinematografie: 
noastre, ne-am putea mulțumi, pentru ince- 
put, și cu un eseu de cineamator. Râminem 
in aşteptare... è 


și un alt debutant 


Dan Curean are 20 de ani! Şi un film cu t- 
tiu monosilabic (Oul!) care cucerește lauri 
prin festivalurile ţării. Era în clasa XII-a cind 
tatăl unui coleg, Valentin Oancea, l-a invitat 
la cineclubul „Artis“ din Cluj unde era in- 
structor. Deși Dan Curean nu era conștient 
de vocaţia sa latentă de cineast amator, Va 
lentin Oancea avea experiență și privire 
ageră. Pe noul venit prea multă vreme nu l-a 
râbdat inima să fie doar spectator. Într-o zi, 
echipa de la „Artis“ iși discuta (a se citi: dis- 
pula) proiectele. Erau aruncate în balanța 
idei de filme lungi și complicate. cu recuzită 
bogată și... cai fotogenici. „Prislea” s-a bâgat 
și el în vorbă, spunind câ ar face un film des- 
pre un... OU! „Cite minute?” — l-a intrebat 
instructorul. „Cinci” — a răspuns Curean. 
Pentru ca, la sfirșit, să nu fie decit patru! 


Sculptor prin vocaţie, Dan Curean conce- 
pea camera de filmat ca pe un mijloc pentru 
a“analiza și pune în valoare forma. A ales oul, 
ca perfecțiune a formei: ovoidul perfect în 
strălucirea sa opacă. A trecut, apoi, la sec- 
țiuni ale ovulului, care pornind din ou deve- 


‘neau altceva — forme greu de explicat în cu- 


vinte, imagini care trebuie văzute și chiar me- 
rita să fie văzute, 


Viața 

la fața locu 
Fi 3, 
de Andrei Blaier, 
cu Răzvan Popa 

și Ilarion Ciobanu 


Numai că nu găsea finalul acestui eseu pe 
care-l simţea expozitiv, ilustrativ. Ca sculptor 
s-ar fi putut mulțumi cu ceea ce realizase; ca 
cineast, simțea însă lipsa ideii finalizatoare. 
Ea a sosit în modul cel mai bizar, pe cind se 
afla la un concert de jazz. Evoluţia formaţiei 
i-a plăcut tinărului aflat în căutarea unui di- 
vertisment după emoțiile bacalaureatului; i-a 
plăcut, cei puţin, la inceput. Dintr-odată a se- 
sizat că armonia formaţiei muzicale fusese 
ratată, că stridențele acoperiseră totul. „Ţin 
bine minte momentul revelaţiei — povestește 
Curean. Parcă aș fi intrat, atunci, prima oară 
in sală. Nu mă mai aflam în tața unui discurs 
muzical, ci a unor instrumentiști care incer- 
cau să iasă in evidență acoperindu-se unul 
pe celălalt, punindu-și in valoare virtuozitatea 
individuală in dauna ansamblului. Mi-am dat 
seama că ceva analog s-ar fi putut petrece și 
in etortul meu, din ce în ce mai abstract, de 
investigare a formei. Simţeam nevoia unei 
bruște răsuciri de la idee la real, de la ab- 
stracție la obiect. Am sacrificat, deci, forma 
pe altarul vieţii reale...” 

Realizatorul a luat o tigaie, a pus-o pe toc 
şi a inregistrat pe banda magnetică sfiriitul 
uleiului încins. S-a pus apoi sculptorul så 
spargă pui deasupra acesteia. „Oul lui Co- 
lumb“ a fost transformat în Oul lui Dan Cu- 
rean. Şi în timp ce tinărul a plecat în armată, 
filmul său a colindat festivalurile stringind un 
frumos mânunchi de premii. În aprilie 1989, 
la „Secvența timișană“, Curean. student la 
arte plastice, s-a reintilnit cu Oul sâu, laureat 
cu premiul celui mai bun eseu cinematogra- 
fic. 

La aceeaşi ediţie, juriul a acordat Marele 
Premiu documentarului Drum bun, Maria, 
realizat la Cineclubul „Dunaris” de frații Po- 
pescu, cunoscuţi comandanţi de vas gălățeni, 
şi au mai fost răsplătite cu premii Înainte de 
concert, realizat de Diogene Bihoi la cineclu- 
bul cooperaţiei meşteșugăreşti Timiş, Creato- 
rii, al muncitorilor Dumitru Călugăru și Sorin 
Vilcu din Tirgu Jiu, Flash-Oit, filmat la cine- 
clubul „Nord-Film” din Suceava de câtre Fe- 
lix Smetaniuc (care a primit pentru același 
fiim şi premiul de interpretare masculină) și 
încă numeroase alte pelicule, fiindcă juraţii 
au fost chiar mai generoși decit regulamentul 
concursului! Şi nici nu e rău că s-a intimplat 
așa! Calitatea producţiilor o cerea! 


Tudor CARANFIL 


Stol de cocori 


ci ezitări, tatonâri. Se poate cuteza 
un film artistic în care så „urce” pe ecran 
Creangă şi Eminescu? Întrebarea am adre- 
sat-o și prietenilor și mai puţin prietenilor, 
obținind, de regulă, același răspuns: nu. Rar 
mi s-a intimplat să inregistrez o asemenea 
unanimitate a opiniilor! Adevărat, după cate- 
goricul nu s-a mai strecurat și cite un firav 
totuși..., repede cenzurat de neincredere și 
ceva regret. De unde se vede că adincul res- 
pect pe care românii îl poartă celor doi fàuri- 
tori de literatură și limbă poate deveni inhi- 
bant: fiecare dintre noi poartă în suflet imagi- 
nea unui Eminescu al său, ades însoţită de 
aceea a diaconului răzvrătit Creangă. Dincolo 
de stop-cadrul luminos, mindru și frumos în 
cea mai deplină accepțiune a termenului, in- 
fâțișat de cunoscuta fotografie de tinerețe, 
Eminescu al fiecăruia se inscrie într-o arie de 
receptare întinsă de la „Plopii fără soţ” (desi- 
gur, romanţa), „Scrisoarea a Ili“ a „Luceată- 
rul“, pină la „Memento mori”, „Sărmanul Dio- 
nis“... Creangă așișderea: pupăza din tei... la 
furat cireşe...ceaslovul strivitor de muște... și, 
cale departe „Moș Nichifor coțcariul”. 
Nimeni n-ar dori să i se clintească in vreun 
fel imaginea (icoana!) deja constituită şi, în 
temeiul instinctului de auto-apărare cultural, 
este rotunjit grabnic acel nu preventiv. La 
urma urmei, atitudinea pune în evidenţă (şi în 
valoare) o anume nobleţe a sentimentului de- 
finit, eventual, prin sintagma „nu vă atingeţi 
de cele sfinte!” Ar „incape“ pe ecrane un film 
consacrat personalităţii lui Villon, dar nu-i 
așa, nefiind al nostru decit în măsura în care 
valorile universale se inscriu printre bunurile 
de patrimoniu ale oricărei naţiuni... Pină 
una-alta, am ajuns în situația de a mă teme 
(!) de filmul pe care l-am scris. Am văzut pa- 
tru filme despre Puşkin, unul dedicat lui 
Byron, seriale de televiziune avindu-i eroi pe 
Goethe şi Schiller, ba chiar şi un film intitulat 
„Luceafărul“. Logica bunului simţ ar justifica 
abandonarea complexelor; rămine însă zaţul 
ezitărilor mai mult or mai puţin pioase. te 
simţi, de la inceput, prea mic pentru „un răz- 
boi” att de mară, deși un film Creangă în 
care apare și Eminescu (văzut prin ochii hu- . 
muleșteanului) este infinit mai posibil decit 
un film Eminescu traversat de fâptura (doar 
aparent apăsat terestră) lui Creangă. De alt- 
fel, o peliculă dedicată lui Eminescu ar putea 
fi concepută şi in absența mai marelui preste, 
pe şi Valea piingerii, in vreme ce un film 
reangă fàră Eminescu este pur și simplu 
imposibil... Încrucişind brațele a neputinţă, ce 
rezolvâm? Nimic. Cutezind, care-s primejdi- 
ile? Una singură, dar... ci şapte: pornești la 
drum știind că nu poţi conta pe o acceptare 
generală, unanimă a demersului propus. Se 
poate obiecta: aceasta face parte din regula 
jocului. Care joc, in cazul nostru, are o miză 
atit de copleșitoare incit... și iar o luăm de la 
capăt cu ezitările. Soluția tăierii nodului 
apare, in consecință. drept singura posibilă. 


ine-s actorii care... Aici e aici! Filmul 
are două categorii de personaje: în prima se 
înscriu eroii. cu existență atestată documen- 
tar (posedâm și fotografiile cîtorva), iar în 
cea de-a doua, personajele să le spunem ast- 
fel, inventate, intrucit filmul nu-şi propune o 
reconstituire biografică cu iz arhivistic, ci 
apelează (şi) la ficţiune. N-avem prea mari 
obligaţii pentru cei din categoria a doua, dar 
față de primii, dependența de document 
obligă la minuţie și exactitate. „Unde vei găsi 
actorul care să-l întruchipeze pe Eminescu?” 
— întrebarea mi s-a pus (și mi-am pus-o) 
incă inainte de existența scenariului literar. 
Chiar aşa! Unde? Şi chipul lui Creangă, și 
acela al marelui său prieten nu pot fi altfel 
decit ni le-a transmis memoria peliculei foto- 
grafice. O ştim și pe Tinca Vartic — o femeie 
„rupeşă” și oarecare”, ce se străduie fără 
mare izbindă să zimbească fotogenic între ra- 
mele „pozei“ expusă astăzi în bojdeucă. Juni- 
miştii au avut fericita inspiraţie de a-și orin- 
dui fotografiile în „coadă de păun” împrejurul 
lui Alecsandri. Veronica aruncă priviri galeșe 
din citeva imagini sepia — expresia ei mi se 
pare, totuși, tristă, trâdind mai degrabă nesi- 
guranţă decit frivolitatea pe care consideră 
unii că i-au descitrat-o și diagnosticat-o în 
„fundul de ochi” cercetat cu precizie oftalmo- 
logică. Ei bine, probele actoricești ne-au ole- 
rit bucuria descoperirii că interpreţii posibili 
există şi comunică. Fiindcă nu numai în sine 
și în parte ne intereseaza asemănarea fizică 
și capacitatea expresivă, ci și in relația dintre 
cei doi protagoniști Care relație -- atestă vi- 
deocaseta — luncționează şi, pe măsura 
adincirii cunoașterii făpturii interioare a eroi- 
lor, poate capâta valenţe în plus. Deosebirea 
dintre cele două tipuri umane (ne referim la 
Creangă și Eminescu) este, ori mai bine zis, 
trebuie să fie, pe cit de frapantă, pe atit de 
lămuritoare pentru atracţia reciprocă și pen- 
tru întemeierea unei prietenii model, aptă să 
catalizeze energii, să fecundeze spiritual și să 
determine. impliniri ale unuia prin celalalt. 
Actorii ce vor interpreta rolurile principale 
sint... ardeleni. Regizorul (Nicolae Mărgi- 
neanu) de asemenea. Scenaristul este buco- 
vinean. Şi astfel se naște un film despre... doi 
mari moldoveni! Chestiunea in sine, amen- 


Eminescu sau dorul de luceferi 


z 
dabilă la o privire de suprafaţă, mi se pare a 
semnifica şi accentua incă o dată (daca mai 
era nevoie!) consecventa unitate a culturii 
noastre naționale, temeinicia sentimentului 
că tot ceea ce este românesc aparține tuturor 
românilor, omagierea valorilor ne-pereche în- 
scriindu-se printre cele mai însemnate inda- 
toriri de suflet ale fiecăruia dintre noi. În 
aceste condițiuni, ce grai vor utiliza actorii? 
Detest pronunția afectat moldovenească, 
„Jată”, pusă în circulaţie de cei ce-şi „joacă“ 
apartenenţa la o anume zonă geografică, pe 
de altă parte, nu se poate vorbi, în acest film, 
oricum; dacă la Eminescu mai intilnim cite 
un perfect simplu (|... privii atit de des“ — iar 
în „Luceafărul“ vreo zece asemenea forme), 
pe care ne permitem a-l înțelege ca moment 
într-un episod de laborator întru fâurirea lim- 
bii literare române, la Creangă așa ceva este 
de neconceput. Humuleșteanul istorisea des- 
pre Ozana într-un grai de nebănuită bogăție 
și expresivitate, purtat, insă, de o moldove- 
nească decentă. La Eminescu, decantarea, 
filtrarea, fixarea, ajunseră la o profunzime 
aptă să asigure limpezimea deplină. Izvoarele 
documentare nu-s suficient de bogate (întil- 
nim doar informaţii mai mult sau mai puţin 
întimplătoare — sau, cine ştie, poate nu 
le-am aflat noi pe acelea hotăritoare) în ceea 
ce priveşte rostirea lui Eminescu; simpla reci- 
tire a poemelor atestă cu puterea evidenţei 
faptul că poetul izbutise de mult a se ridica 
deasupra oglinzii graiului spre a accede la 
orizontul larg al limbii literare. El clădea ase- 
menea zidarului, în vreme ce Creangă îi dă- 
dea „cărămizi la mină”, răsturnind seară de 
seară desagi de istorii in cea mai colorată şi 
neașteptată alcătuire lexicală și sintactică din 
cite am avut a intilni. Aș crede, deci, că la 
Eminescu s-ar putea accepta doar adieri ale 
pronunţiei moldoveneşti, in vreme ce la 
Creangă accentul ar cădea pe specificul lexi- 
cal şi, abia în rindul al doilea, pe particulari 
tăţile de natură fonetică. Sigur, lingviştii, dia 
lectologii, pot furniza argumente mai temei 
nice (de luat în consideraţie drumeţiile lu: 
Eminescu în întreg spațiul românesc, pose- 
darea unor limbi străine etc.) și interveni cu 
nuanţări; sintem interesaţi, aici şi acum, de 
propunerea unei ipoteze de lucru. Orice alt 
punct de vedere (evident, sprijinit de motiva- 
ţia cuvenită) poate fi luat în discuție şi, even- 
tual, acceptat. Indiferent ce modalitate s-ar 
adopta, îmi râmine convingerea că se cuvine 
evitată o pronunție cu caracter apăsat regie 
nal, că o anume coloratură locală este inevi 
tabilă, post-sincronizarea câpătind în acest 
film un rol și un rang de primă mărime. 


U.. fiimăm? Desigur, la laşi — doar fil- 
mui evocă perioada ieșeană a amiciției eroi- 
lor, Există bojdeuca, Universitatea veche, cla- 
direa poștei, hanurile mărginașe, Bolta Rece, 
Copoul, teiul, coasta Șorogarilor, Golia cu lo- 
cuinţă lui Creangă, unghere pitorești ale car- 
tierelor risipite pe cele șapte coline... Şi to- 
tuși... Bojdeuca din Țicău nu-i utilizabilă — 
între altele, şi datorită zelului restauratorilor 
(hibă veche!), dispuși totdeauna să arate vizi- 
tatorilor o clădire solidă şi dreaptă — chiar 
cu preţul falsificărilor arhitecturale ca la ipo- 
tești (tavane cu „casete“ de stejar, pereţi de 
zidărie impecabili ş.a.m.d. — la o casă a cărei 
biată imagine fotografică iniţială se păstrează 
şi a cărei descriere amănunţită — birne și vă- 
lătuci — ne-o oferă publicaţia scoaterii „la 
mezat“). Cititorul interesat poate afla amă- 
nunte în legătură cu toate acestea într-un ar- 
ticol al subsemnatului („Creangă în Ţicău“ — 
Almanahul „Flacâra” — 1989) și în volumul 
de publicistică „Martor“ 
1988). De altfel, indiferent cum ar arăta as- 
tăzi, bojdeuca nu oferă spaţiul fizic necesar 
manevrării aparatului de filmat. Drept pentru 
care ieşenii vor avea surpriza să afle, tot în 
Țicău, o a doua bojdeucă, ridicată pentru ne- 
voile filmărilor și mult mai aproape de înfăţi- 
şarea ei adevărată din vremea cind li găzduia 
pe cei doi. „Bolta rece" a fost și ea moderni- 
zată într-un „stil“ păgubos pentru propria-i 
istorie, dar și faţă de exigenţele bunului gust. 
Strada centrală, comercială, a Iaşului o vom 
găsi, probabil, la... Botoșani. Debitul de tutun 
al lui Zahei trebuie „reinventat“, inclusiv măr- 
furile ce ie oferea în veacul trecut — chibri- 
turi în cutii tubulare, tutunuri cu denumiri 
exotice și tot așa înainte. Impecabil pot tunc- 
iona in film împrejurimile orașului, colindate 
asiduu în peregrinările eroilor, ca și hanurile 
mărginașe, pe care le vom... redeschide o zi, 
două, trimițindu-le, apoi, iarăși în somnolenta 
aşteptare din care le-am scuturat pentru o 
dipă... 

Din cele înfățișate pină aici, se poate vedea 
că-i vorba despre un film mai mult decit difi- 
cil. Şi n-am împărtășit cititorilor decit citeva 
dintre întrebările ce ni le ridică fiecare cadru. 
lată de ce afirmam că-i un film de care mă 
tem dar care, în spaţiul cultural artistic romă- 
nesc şi în anul celor două centenare, mi se 
pare profund necesar. La ora apariţiei aces- 
tor rînduri, echipa de filmare (ce a pindit în- 
fiorirea liliacului) a dat primul tur de mani- 
velă. Fie... într-un ceas bun! 


Mircea Radu IACOBAN 


(ed. „Junimea“, y 


Se va chema 


Eminescu 


D după spusa lui Nichita Stānescu 
„Jimba română este o duminică”, atunci Emi- 
nescu este dimineața acestei duminici, și de 
ce n-am putea să credem, să credem pină la 
a fi siguri, că de fapt poetul, cel „Singuratic 
de primul” s-a născut într-o duminică, la 
acea — vorba lui Fănuş Neagu — „strigare 
de inger vestind naşterea"! Nu putem întreba 
pe nimeni, nici măcare teii aflaţi încă la ipo- 
teşti, nu mai există martor; truda arhivelor ar 
putea să dezamăgească, să fie, de pildă, 


3 ne- ereche... 
în interpretarea 
lui Adrian Pintea 


O nobilă 


E... realizat de Jean Petrovici. iu- 
crare de ampla montare cinematografica a 
căutat și dincolo de cuvinte. A încercat su- 
gestia imaginii. Obiecte, locuri, lașul (cu casa 
Pogor), Ipoteștiul, drumurile  „magului câla- 
tor”, manuscrise, periodice, volume, chipuri... 
un arsenal de mijloace capabile să se apropie 
de- magia cuvintelor. 

Pornind de la acest film, m-am întrebat, 
aflindu-mă în locul lpoteștilor, dacă la Emi- 
nescu imaginea reală a corespuns sau nu cu- 
vintului ales să o definească, dacă lacul este 
într-adevăr un lac sau ochiul lumii, dacă mur- 
mur înseamnă o rostire abia auzită sau in- 
treaga natură primind inserarea, dacă ceasor- 
nicul înseamnă cărarea timpului sau durere... 
Există imagini dincolo de cuvinte și cuvinte 
dincolo de cuvinte și te poți gindi la toate as- 
tea într-un loc încremenit parcă în aşteptarea 
poetului, cum este ipoteştiul, unde teii îi nu- 


dorinţă: 


să dai chip pe ecran lui Creangă și Eminescu 


după miezul nopţii unei duminici și atunci e 
mai bine să înțelegem că natura a știut ea 
bine ce inseamnă o dimineaţă pentru un lu- 
cealăr. De cite ori nu am dorit să ne imagi- 
nám făptura poetului, sau să știm, dincolo de 
curiozitate, cum scria, cind, cum vorbea, 
cum... să ştim așa, pentru suflet, fiindcă știm 
tot mai puţine despre Eminescu şi tot mai 
multe despre ce au zis şi gindit alții despre 
Eminescu. Avem citeva poze, citeva obiecte 
(un inel, un ceas) avem citeva locuri, în mare 
parte reconstituite, știm pe de rost versuri și 
reconstituim oricind, in orice întuneric, Chi- 
pui lui, de la adolescentul visător la cel tran- 
sfigurat de existenţă... avem atit de multe şi 
atit de puţine! 

nsă avem un lucru de mare preț, prin care 
putem înțelege cum vorbea, cum scria, cum 
exista marele poet — manuscrisele, de fapt 
cuvintele lui Eminescu. Portretul lui sint ĉu- 
vintele. Cuvintele lui scrise și rămase nouă. 
Nimic nu are un preț mai mare decit aceste 
„caiete“. În ceea ce-l priveşte pe Eminescu, 
fiimul a avut cele mai mari ezitări. Tocmai 
poetul! atit de plin de imagini a devenit din ce 
în ce mai depărtat, mai de nepătruns pentru 
orice încercare cinematografică. Şi ele nu au 
lipsit. Cu fiecare film, Eminescu ne devenea 
mai aproape, nefiind el! Destinul lui este nu- 
mai cuvint, de la întruparea cuvintelor pină la 
recviemul cuvintelor. 


|, ceea ce privește documentarul, Alexan- 
dru Sirbu a avut această intuiţie în filmul Ma- 
nuscrise eminesciene. O aplecare pioasă 
asupra paginii scrise, asupra trudirii întru cu- 
vint şi, treptat, după fiecare pagină, după fie- 
care variantă a unui poem, ne apare existența 
poetului, în timp ce cuvintele capătă puteri 
depline, însumind o biografie deplină: cuvin- 
tele sint scrise molicom, în ceasuri de răgaz, 
cuvintele sint scrise nervos, în momente difi- 
cile, cuvintele sint așezate din cea mai mare 
goană a condeiului, unde scrisul eminescian 
devine filfiit de aripă inecată în geniu, în cli- 
pele de mare inspiraţie şi tot așa, pagină 
după pagină, ecranul este invadat de versuri 
după care este invadat de pagini goale, înşi- 
rate şi ele unele după altele, însemnind sfir- 

sau putind însemna drumul atitor posibile 
inceputuri. 


mără pașii şi unde oamenii, privind fresca 
unde este pictat Eminescu, îi încredințează 
dorinţele. 4 

„Aceşti ochi l-au văzut” — așa incepe co- 
mentariul filmului dedicat „driunurilor bucu- 
reștene"“. Acei ochi, care au privit Pașii poe- 
tului, erau ai lui Arghezi. Ochii lui l-au văzut 
pe Eminescu trecind pe Calea Victoriei, într-o 
absentă visare. Şi Nichita Stănescu adaugă 
intr-o însemnare din volumul Amintiri din 
prezent: „Tinăr fiind, m-am uitat cu ochi cu- 
rioși şi infiorați de emoție în ochii ascuţiţi de 
inteligenţă și de sarcasm ai lui Arghezi. lată 
cit de apropiat e Eminescu de noi! Ochii mei 
s-au uitat în ochii lui Arghezi, care s-au uitat 
în ochii lui Eminescu. E vorba de o vedere fi- 
zică, tulburată de dragostea de vers..." 

Traseul bucureştean este o altă incercare a 
filmului documentar prin prezența unghiului 
subiectiv — o posibilă privire eminesciană 
asupra locurilor pe unde acesta a trecut, pri- 
lej pentru regizorul Radu Hangu şi operatorul 
Willi Goldgraber de a inventa imagistic un alt 
spațiu decit cel al unei imediate realități. 


S.. filmelor dedicate poetului național 
nu se oprește aici — Dacă treci riul Selenei, 
Eminescu, Creangă, Veronica — insemnări 
pe peliculă unde primează caracterul infor- 
mativ în dauna celui poetic. 

Este adevărat că ne interesează cum res- 
pira sau cum reprivea acela care a dat destin 
limbii române. Există în fiecare, posibila ima- 
gine pe care nici o fotografie din lume nu o 
poate estompa. În zona lpoteștilor, printre 
obiecte aparţinind familiei și printre teii tăcuți 
de nevint, dincolo de ce am putea afla sau 
imagina, importantă rămine rostirea cuvinte- 
lor, singurul portret adevărat şi singura cheie 
de a inţelege un poet. 

Apropiata aniversare a lui Eminescu ne va 
pune din nou în fața posibilelor sau imposibi- 
lelor filme despre „cel ce ne primeneşte cu 
raza lui de luceafăr“. 

La cele trei cuvinte intraductibile pe care le 
avem — doină, dor, colindă, Eminescu a 
adăugat atitea stări intraductibile şi deseori 
este vorba aproape de o neputinţă a imaginii 
de a descifra sensuri, sonorități, şoapte, gin- 
duri, pentru că la Eminescu totul înseamnă 
altceva — liniște și haos, noroc și geniu, 
ideal şi stea, soartă și nemurire... 

Poate de aceea „Jimba română este o du- 


minică” și Eminescu dimineaţa unei duminici 
poate de aceea n: s-a dat, ca popor, dorul de 
luceferi, nepierdut, chiar dacă luminii îi tre- 
buiesc ani să ajungă, poate de aceea am citit 
undeva o schiţă în care un copil desenase un 
imens. cer albastru, cu multe stele şi undeva 
în mijloc o rachetă, care semăna cu ceva in- 
tre cometă și nor, dar el zicea că așa arata o 
rachetă şi la întrebarea ce nume îi pune ace- 
lui vehicul stelar el a răspuns simplu, fâră 
ezitare, fără aminare, a răspuns clar şi năuci- 
tor deopotrivă: se va chema Eminescu! 


Laurenţiu DAMIAN 


„În orice om, 
e o lume...“ 


P... mine Eminescu rezumă și repre- 
zintă o stare. spirituală. Cu atit mai grea de- 
dublarea în „tehnician“ (lucid?!) capabil de 
re-aşezare a „informaţiei“ după tiparele unui 
mod de expresie atit de (aparent) accesibil — 
filmul... de fapt această „rostire“ nu este 
altceva decit reflectarea în „oglinda“ profe- 
sională (dar și de conștiință) a stării ce nu o 
singură dată este dominata de aura acelui 
„greu-de-spus"... starea Eminescu, descope- 
rită în tine, re-descoperită (trăită, re-trăită), 
nu se lasă devoalată decit cu preţul unor nu 
oarecari răsuciri lăuntrice... 

Adolescent peregrin, „auditoriu extraordi- 
nar“ apoi student la Viena și Berlin, gazetar 
Ja lași și București, Mihai Eminescu a probat 
o pilduitoare conștiință civică, artistică... A 
câutat, a citit, a asimilat cu o asiduitate unică 
un „cosmos” de inteligenţă...A respirat, citeva 
clipe, în vecinătatea lui Alexandru loan Cuza, 
a făcut să vibreze însuşi. timpul istoric evo- 
cîndu-și înaintaşii întru gloria, ființei naţiunii 
sale — Mircea și Ştefan, Mureșianu și Horea, 
Decebal și Zamolxe... istoria poporului sâu 
şi-a. asumat-o pină la fascinanta ei asimilare. 
identificindu-se nu o dată cu marile figuri din 
luptele de neatirnare ale neamului româ- 
nesc,.. A adus istoria în aria incriminată a 
contemporaneităţii sale, dar, totodată, a isto- 
ficizat lucid propria-i contemporaneitate... A 
îmbrăcat „cămașa“ severă de poet al cetăţii 
dovedind, prin preocupări, prin aura poeziei 
sale, accesul la identitatea de poet al unei 
cetăţi universale... „Să scrii, să gindești, să 
simţi românește”, nota poetul, Şi simpla, se- 
vera lui sentință revelă o funciară, imperioasă 
dorinţă a românilor — unitatea culturală, uni- 
tatea politică... Era developată ideea revolu- 
ției în mers, pe scara înțelegerii sale, de la 
„Geniu pustiu“, la „impărat şi Proletar"... Dis- 
cursul etic, social sint proprii universului său 
de preocupări, poetul angrenindu-şi într-o 
atare demonstraţie întreaga ființă spirituală... 
Să enumerăm doar „Epigonii“, „Junii co- 
rupţi“, „Scrisorile“... Dar și „Memento mori“... 

„Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fa- 
gure de miere“. Lecţia fiecărui moment isto- 
ric evocat, poetul o pune în pagină cu inega- 
labilă inteligenţă și emoție estetică... 

Același spirit conchidea intr-o chestiune 
stringentă, mai ales astăzi, aceea a armoniei 
dintre naţiuni — „Aş vrea ca omenirea să fie 
prisma, una singură, strălucită, pâtrunsă de 
lumină, care are însă atitea culori. O prismă 
cu mii de nuanţe. Natiunile nu sint decit nu- 
anţele prismatice ale omenirii“. 

Cronicar dramatic, pamfletar acerb, subti! 
şi lucid analist al fenomenelor sociale, poli- 
tice şi economice, prozator și dramaturg, Mi- 
hai Eminescu a știut citi totdeauga în unica, 
marea carte a istoriei neamului descifrind 
emisiile afective, dar şi morale pentru el, pen- 
tru contemporanii săi, pentru generaţiile care 
au urmat, pentru cele ce se vor ivi aici, pe 
pămintul românesc — „Mihai, Ștefan și Mir- 
cea sint în gindul nostru niște chipuri atit de 
sfinte, incit ne cuprind fiori cind le privim“. 

Am propus, cititorule, un crochiu al viitoru- 
lui film — „in orice om, o lume...“ consacrat 
poeziei social-politice dar şi publicisticii, pro- 
zei şi dramaturgiei eminesciene. Întreprin- 
dere pentru a cărei „cintărire” nu am curajul 
să folosesc nici un epitet... Pînă la confrunta- 
rea cu judecata domniei tale asupra filmului 
prefigurat acum, voi apela la una din marile 
voci, autorizate de timpul spiritual, de timpul 
afectiv, atunci cînd rostim Eminescu. „Așa 
cum a fost un om al bibliotecii, spunea Per- 
pessicius, unul al școalei și, în cele din urmă, 
ziaristul, de perseverența și prestanța ce se 
cunosc, Eminescu a fost şi un om de teatru, 
însă toate aceste oficii, obşteşti și publice, au 
fost umbrite de marea faimă, statornic-cres- 
cindă, a inegalatei sale poezii. Eminescu a 
fost dintru început și va rămine, de-a pururi. 
Poetul de pe Cuime, la treptele căruia peleri- 
nii din trecut, ca și acei din viitorul lirismului 
nostru vor îngenunchea întru eternitate“. 


Nicolae CABEL 


k" 3 
„Mariile-Mirabele 


““univers—Gopă”" 


„Fac filme 


pentru adulţi de la 7 la 77 ani“ 


S.. de vorba cu Gopo, citeva zile inainte 
de premiera Mariei Mirabela in Tranzistoria. 
Are trac. N-a văzut încă filmul impreuna cu 
publicul și e neliniștit. „Dacă sala nu va reac- 
ționa cum am scontat eu la anumite scene, 
sau dacă un gag, o replică, vor suna ana- 
poda, greşeala se va întige în mintea mea ca 
un cui, mă va persecuta, imi va teroriza nop- 
tile“. 

— Nu credeam ca autorul atitor idei origi- 
nale, gaguri „geniale“, cum îi plăcea să le 
numești, regizorul răstățat cu atitea mari pre- 
mii internaționale să se lase terorizat de o 
eventuală eroare... 

— Mi-e frică, asta e! Întotdeauna am făcut 
filme cum descoperea „Omuleţul” meu artele, 
de frica dinozaurilor. A criticilor. Aveam im- 
presia că după tripticul „Scurtei istorii” mi 
s-au terminat ideile de desen animat. Câutam 
altceva. Atunci am început să realizez tilm cu 
actori. Filmul cu actori e un miraj, dar îţi poţi 
fringe gitul cu el. Ştiam asta dar vroiam să 
încerc, să văd cum e. Am fost intotdeauna un 
curios. 

— Combinația de film cu actori și desen 
animat tot din același sentiment a izvorit? 
Oricum, „Maria-Mirabela“ ţi-a adus 
premiul intii la festivalul copii de la 
Chicago, premiul special al juriului la Giffoni 
Valie, mențiune la Quito și mult succes de 


public, > ; 
— Între timp a apărut și filmul de mare rå- 
sunet produs de Spielberg, Cine vrea pielea 
ului?, tot combinaţie de actori și de 
sen animat. Doar că el mută gagurile din lu- 
mea animației, în cea reală. Eu fac altfel. 
Caut din nou „altceva”, 
— E ceea ce a dus la apariția celei de-a 
doua „Marii-Mirabela“? 
— Îmi trebuia ceva nou. Ca să nu mă re- 
pet, lucrez organizat, am chiar un dicţionar 
cu gagurile pe care le-am folosit. Ideea pri- 


cronica animației 


(a încordate de concurenți și ges- 
turi incurajatoare de suporteri, copii de 
opt-nouă ani fremătind în fața ecranului, te- 
tite care își potrivesc bentița albă pentru a 
ieși în față să răspundă, băieţi care-şi in- 
ghiontesc ușor un coleg ce s-a fisticit. O sala 
străbătută de fiorii unui insolit concurs, Co- 
pili vor să știe. Această atmosferă ce s-ar ti 
putut descrie mult mai savuros cu aparati, 
de filmat a însoțit finala unei neobișnuite in 
trecări organizată de Intreprinderea cinema 
togratică a municipiului Bucureşti. Tema ei 
filmul de animaţie. Bibliografia, pardon, fil- 
mogratia obligatorie: citeva episoade din se- 
rialul Vreau să știu. 

Intenţia realizatorilor de la „Animafilm“ de 
a raspunde prin aceste pelicule unor arză- 
toare „de ce'-uri ale copilăriei s-a confruntat 
cu receptivitatea „beneficiarilor“, cu puterea 
lor de a urmări cu atenţie explicaţiile micului 
vrăjitor Ştie-Tot care apare ori de cite ori 


& 


mei Mirabela era aceea a complementarita p 
binelui şi răului, amestecul lor dialectic. In 
viaţă, ele sint nedespărţite. De ce le-am se 
para atit de net in artă? Am încercat sã ple- 
dez ca filmul să fie intitulat nu Maria și Mira- 
bela ci Maria-Mirabela, fetiţele reprezentind 
de fapt un singur personaj. Complex. O uni- 
tate dialectică. Ca în basmele lui Creanga 
unde fata moșului și fata babei se comple- 
tează, unde Harapul e alb, există şi personaje 
ca Uite-l nu e, ca Pâsăr-Lâţ-Lungilă. Eu merg 
la esența basmului, nu la ilustrarea lui. Daca 
nu aduci ceva nou, ceva al tău, pe ideea or: 
ginară, ce rost mai are să repovesteşti tu 
ceva povestit genial anterior? 

— ŞI in varianta recentă a „fetei moșului și 
a babei“ de la care spuneai că ai pornit cu 
Maria-Mirabela, vorbeal de o noutate. 

— Mirabela se hotărăște să schimbe rolu- 
rile, să fie ea fetița cea bună, in locul Mariei, 
şi aduce un alt ghem de lină să-l deruleze 
cum vrea ea pe micul ecran, 

— Ca in „De-aș fi Harap Alb“. Minus televi- 
— Televizorul, Tranzistoria, sint elementele 
moderne care preiau rolul clasic al bunicii 
băsmuitoare. „Cine a fost mai intii" — in- 
treabă Maria. „Bunica ori televizorul?" Și Mi- 
rabela, care le ştie pe toate, declară ritos că 
bunica a fost inaintea televizorului. Ea croșe- 
tează şi firul de lină devine, în fantezia copii- 
lor, antena, contactul cu lumea fabuloasă din 
care țișnesc atitea minuni tehnice. Ca să cer- 
ceteze mai îndeaproape miracolul, fetiţele fac 
pasul hotăritor spre ţara tranzistorilor, in câu- 
tarea linei de aur aducătoare de poveste 

— Așadar, tol curiozitatea ca motor al des- 
coperirilor,.. 

Curiozitatea e copilaria insasi. Copilul 
prin definiție. El ignoră primejdia, vrind să 


(Continuare în pay 10) 


Convorbire realizată de Alice MĂNOIU 


protagonistul, un băiat de virsta spectatorilor 
are nedumeriri în faţă vreunui fenomen din 
micro și macro-cosmos. Concurenţii au înțe 
ies ce este ecoul din Sunetul (regia: Mircea 
Toia), au învăţat cu încintare ordinea plane 
telor din sistemul nostru solar urmărind Soa- 
rele (regia: Tatiana Apahidean), au privit cu 
încintare mirilica lume din fundul mării (Co- 
mori submarine de Adela Crăciunoiu) sau din 
peșteri (Peșterile de Tatiana Apahidean). 
Asistind la peripeţiile băiatului plecat în câu- 
tarea prietenului său, ariciul dispărut la sosi- 
rea iernii, copii au priceput ce este hiberna- 
rea (Hibernarea de Tatiana Apahidean) și 
unii au reușit chiar să-i dea corect definiția 
(„o stare de viață latentă”). Răspunzind la in- 
trebanile concursului, elevii din echipajele 
care au reprezentat cele șase sectoare ale 


Frumoasele povestiri animate 
(S le de Tatiana Apahidean) 


„ dar în acelayi | 


in filmele noastre inspirate din actualitate, 
s copilul apare din ce in ce mai des. 
in multe din aceste filme el este protagonistul. 
Care sint cele mai izbutite producții cinematografice 


legate de problematica vie 


ii „puiului de om“, 


a legăturii lui cu „Jumea celor mari“? 
lată citeva puncte de vedere. 


Nenea regizorul e debutant... 


Îl ajutăm? 


mea cu: tinărul Mihai 


Talentul nu ţine de virst 


E u zic ca da!" Așa a început colaborarea 
Braâtila. Secretara de 
platou, cea care îi pusese intrebarea în virtu- 
tea mai vechii lor prietenii — din timpul fil- 
marilor de la Cintec in zori al regizorului 
Dinu Tanase — a izbucnit în ris. l-a cuprins 


pe după umeri, dar Mihai mă fixa serios şi 
pătrunzător, încercind să evalueze parca 
dintr-o privire, șansele comunicării cu necu- 
noscutul căruia tocmai îi fusese prezentat 

Eram stinjeniți amindoi: eu, pentru că știam 
ce carte trebuia să joc pe mina copilului fi- 


copilul Mihai Brătilă -în Nelu 


de D.R. Popescu şi Dorin Mircea Doroftei 


(cu 


capitalei n-au dovedit numai ca pot să asimi- 
leze lesne informaţiile științifice, ci şi că au 
un enorm apetit pentru animaţie. invăţătorii 
care i-au însoţit in sala cinematogratului 
„Scala“ au înțeles ceea ce era de inţeles: de 
senul animat este un neprețuit „material di- 
dactic”. 

Sigur că micii spectatori simpatizează cu 
tot ce este animaţie. Cu toate acestea, reacţi- 
ile lor spontane și, evident, diferenţiate, sem- 
nalează cind realizatorii acestor episoade 
și-au atins deplin ținta. Atunci cind tonul ex- 
plicaţiilor este voios și nu posomorit proteso- 
ral, cind accesul în micul și marele univers 
seamănă cu o aventură și nu cu o vizită la 
muzeu și mai ales atunci cind starea de joacă 
guvernează „Jecţia”. inspirata întrebare de 
punctaj maxim „ce film v-a plăcut cel mai 
mult şi de ce?" a dovedit că cei mici pot să-și 
justifice convingător preferințele. Citez răs- 
punsul echipajului ciștigător (din sectorul 
doi), cu un limbaj surprinzător de nuanțat 
pentru nişte „persoane“ de zece ani: „ne-a 
plăcut cel mai mult filmul Hibernarea, in re- 
gia Tatianei Apahidean, pentru coloritul viu şi 
animația de foarte bună calitate și pentru cla- 
ritatea explicaţiilor date: chiar dacă n-ai fost 
niciodată într-o peșteră, după vizionarea 
acestui film o poți descrie”. lată un public 
pentru care serialul cu intenţii didactice me- 
rită lucrat cu ambițiile unei pelicule de autor. 


Dana DUMA 


Fora Vasilescu și Virgil Andriescu) 


rav, de o fragilitate stranie, compensata însă 
de forţa privirii, de o vibraţie aproape imper- 
ceptibilă, de o încordare ce nu putea fi pusa 
doar pe seama simplei emoții, iar el, pentru 
că ştia ce inseamnă înțelegerea cu regizorul, 
avind încă proaspătă in amintire experienţa 
(fericită) a colaborării cu Dinu Tânase — 
„Nea Dinu” — marele său prieten 

Organizasem cu o parte din echipă viziona- 
rea în comun a Cintecului in zori, ne impre- 
sionase spontaneitatea, forța, ba chiar prote- 
sionalismul tinărului interpret, dar aveam și 
destule semne de intrebare: Cî din ceea ce 
există pe ecran reprezintă realele sale calitaţi 
şi cit se datorează abilității filmării și monta- 
jului? Oare în Nelu, unde personajul se ba- 
zează mult, foarte mult, pe dialog, va reuşi 
să-şi susțină partitura? Îi vom păstra glasul, 
sau îl vom dubla? Dar, mai ales, va rezista el 
la eforturile uriașe pe care le va presupune 
filmarea? 

Astazi, cind îmi amintesc, îmi dau seama 
cit de neintemeiate erau toate aceste temeri 
şi zîmbesc. Pe la mijlocul lui septembrie, tară 
nici un preaviz, a năvălit peste noi iarna, cu 
ninsori, viscol, ger. Văile Prahovei și Timişu- 
lui se cufundaseră în cețuri, zăpada se așter- 
nuse pe crestele munţilor, pe fundul vâitor, 
poleind case şi pomi... lar la noi în film tre- 
buia să fie vară... Ciţi știu văzind filmul ca 
atunci cind Nelu descoperă trâsura trasa la 
scară pentru a-l duce la nunta mamei, Mi- 
haiță respira ușor, pe nas, pentru a nu deveni 


vizibili aburii respirației şi işi încordase toți 
muşchii pentru a nu i se vedea tremurul 'de 
frig din acea dimineaţă... „de vară" (sub doua 
grade). Mai tirziu, la Bilea, în plin noiembrie, 
pamintul lovit cu talpa suna ca sticia. Scos 
din apă, voalul de mireasă (imaginar) a in- 
gheţat la modul cel mai concret, în citeva mi- 
nute; iar Mihăiţă, încălțat cu teniși de pinza, 
pantaloni de vară și scurtă necâptușita 
„Suporta“ prim planul fără o notă falsă, fara 
crispare, avind puterea ca intre două cadre 
să mai și glumească pentru a ne înveseli pe 
noi, cei înfofoliţi... Apoi, zecile de pagini de 
dialog învățate rapid, fără greşeală, întotde- 
auna înaintea filmării, sau nopţile — cinci la 
număr — de la ora 20 la 7 dimineaţa, fără rā- 
gaz, fără milă, în care, încetul cu încetul, 
adunam sute de metri filmaţi ce aveau så de- 
vină „nunta“, poate cea mai grea secvenţă a 
filmului; sau nestfirșitele ore de post sincron, 
în care stătea incordat cu privirea pe ecran, 
urmărind imaginea şi făcindu-ne la una din 
trei înregistrări să exclamăm „as!', ca la te- 
nis, reuşind sincronul vocii cu imaginea şi in- 
terpretarea corectă, din prima încercare. Ma 
tot întrebam de unde această putere, aceasta 
tenacitate care ridiculiza de multe ori moftu 
rile unora dintre membrii echipei, ajunși la 
capatul răbdării, al rezistenţei. În intervalul 
care trecuse de la filmul lui anterior, Mihăiţa 
ciștigase experienţă, crescuse, (în cazul lui 
nu e 0 exagerare)... se maturizase! Felu! în 


acolo, aparatul care nu iarta greşelile dar mci 
nu pierde izbinzile, îl înregistrase. Sint exce- 
siv de orgolios, de aceea mi-e greu să-mi re- 
cunosc greşelile, dar atunci am făcut-o. și 
mi-am cerut scuze... bârbătește. Mi-au fost 
acceptate, în aceeaşi manieră. 


După terminarea filmului mi-au fost puse 
diverse întrebări, printre care „Acest copi 
(Mihai Brătilă) ştie să şi rida? li place sa 
joace fotbal, să ... mai spargă un geam, sa 
glumească, să fie neascultător?"... Raspunsul 
este „DA!"... Mihăiţă (pe care am pretenţia ca 
am ajuns să-l cunosc foarte bine) este de un 
optimism debordant, joacă fotbal, cîntă, dan- 
sează, practică artele marţiale (şi-o fi cîştigat 
între timp centura dorită?), citește, se lupta 
din greu cu materiile care nu prea îi plac, 
face mofturi la mincare, parodiază metehnele 
celor care îl calcă pe nervi, face observații 
usturătoare la adresa unor spectacole, soliști 
(„cam obosiţi, nea Dorine"), joacă pe compu- 
ter „jocuri spaţiale”, iși adora părinţii, bunica, 
fratele și sora. Spre deosebire de alţi „copi: 
minune” descoperiți la un moment dat şi dis 
tribuiţi în cite un rol, devenind apoi candidați 
fară șansă, bătind la porţile acestei profesii 
pore care se numește „actorie” — el este un 
lucid. 


Făcind o paranteza, trebuie să constat ca 
ei, copiii actori, sint supuși unui risc deloc 
neglijabil: odată intraţi pe un platou de fil- 


U n film seamână grozav cu un joc de cu- 
buri. O imagine se alatură une! alte imagini şi 
aşa mai departe pentru ca la sfirșit sa desco- 
peri povestea. Povestea în care interpretez 
acum rolul unei fetițe. Eu alerg pe stradă, alţi 
copii aleargă pe stradă. O piaţă, o fanfara, 
cutii de crete, careuri numerotate. Copii care 
desenează. Desenează fluturi, valuri, soare şi 
păsări. 

În jurul meu, gloanțele șuieră, mușcind 
adinc din trunchiurile copacilor. Alerg. Bo- 
cancii și haina prea mare mă împiedică să 
înaintez în iarba înaltă. O explozie în stinga. 
Îmi simt inima ca o păsărică speriată prinsă 
într-o capcană. Mă arunc în iarbă. 

Intru apoi în clădirea şcolii, strecurindu-mă 
printre şirurite de oameni speriaţi de razboi. 
Prin geamurile sparte șuieră vintul. În clasă 
ninge. Ninge cu fulgi negri de funingine, 
peste pistruii mei. îinmulțindu-i. Pe tablă o 
propoziție neterminată. In pupitru, o carte. O 
deschid şi citesc: „ma-ma, ca-sa"... Un abe- 


„Vacanţă 


Abecedarul vieţii 


£ 


începe cu „Pace“ 


cedar. E tot ce-a mai ramas. String cartea la 
piept şi mă strecor în stradă. Pe cer, în loc de 
pasari trec avioane. Mă cuibăresc printre dă- 
rimâturi, cu genunchii la gură. Alerg. Alerg 
printre gloanţe și bombe. Aud printre explozii 
glasul regizoarei. Elisabeta Bostan. Alerg. Eu 
nu trebuie să mor. Eu nu mai sint Mădalina 
dintr-a V-a. Eu sint Copilăria. În haina larga, 
cu bocancii mari şi grei, cu pistruii minjiţi de 
funingine şi lacrimi, alerg prin cimpul cu 
maci către voi. Voi ajunge în piața mare unde 
fetițe imbrăcate cu rochiţe curate și băieţi se 
plimbă cu Pegasurile lor strălucitoare, în 
piața, unde atiția copii desenează pe asfalt 
fluturi și valuri şi soare. Eu voi veni de de- 
parte şi de demult, purtind în amintire gloan- 
tele, bombele şi imaginea școlii distruse. Ce 
cumplit ar fi ca într-o zi să devină realitate! În 
genunchi, pe asfalt și din adincul ființei mele, 
scriu fără ezitare patru litere: „Pace”. 


Mădălina MARINESCU 


“cu Gabi 


Gabi adică Octavian Herescu — 


Două mari actriţe de virste diferite: 
Maria Ploae si Medeea Marinescu 


D. nu a absolvit un institut de speciali „Gabi" a rezistat (mai bine chiar decit unii 


alături de Rodica Mandache 
in De ce are | 


uiped coada 


de Ion Băieșu şi Cornel Diaconu 


care ințelegea sa-şi abordeze personajul, in- 
tegrindu-l în sistemul de relaţii, câutindu-i 
motivații, vrind să-i înţeleagă şi sã- creadă în 
primul rind el, m-au facut să-l tratez ca pe un 
actor adult, cu toate drepturile şi obligaţiile 
ce derivă din aceasta; și nu ne-am menajat 
deloc unul pe altul. Varianta „dresajului” ca- 
zuse de la bun inceput; interpretul se gindea 
pe sine ca „Nelu“, avea nevoie de întreaga sa 
istorie, voia să-şi conştientizeze acele zone 
sensibile care, odată atinse, trebuiau să-i de- 
clanşeze reacţiile. indicaţiile tehnice depă- 
şeau acel banal priveşti spre dreapta, faci 
o pauză după care spui... Da!... apoi, dai tex- 
tul pină la capât...” Imi face plăcere să poves- 
tesc mereu o întimplare de la începutul filmă- 
rilor — cînd încă nu ne cunoșteam foarte 
bine — şi în urma căreia sistemul nostru de 
lucru s-a schimbat radical: îi cerusem, la un 
moment dat, ca pe chip sa-i treacă fugar 
„umbra, fantoma unui suris“, interzicîndu-i 
categoric să suridă de-a binelea (indicație 
pur tehnică); mi-a răspuns că a înțeles, am 
comandat „motor“, „acţiune“, apoi, foarte re- 
pede, „stop“: Nu văzusem nimic pe chipul lui 
in aparenţă impietrit, așa că l-am apostrofat 
destui de aspru. La fel de nervos (deci, în sti- 
lul lui, rece, politicos și tâios) mi-a replicat că 
facuse exact ce i-am cerut. Nu avea rost sa 
polemizăm; am realuat filmarea, n-am vâzut 
nimic, mi-am spus „asta e“, şi... peste citeva 
zile. văzind materialul! inclusiv dubla sto 
pata — nu mi-a venit să cred; gindul era 


(în Prom de Vasilica 
Istrate și Elisabeta Bostan) 


mare pentru a se interpreta pe sine sub nu- 
mele unui personaj, au brusc revelaţia unei 
profesii miraculoase, neobișnuite, căreia nu 
au cum să-i ințeleagă adevarata dimensiune 
Caci, a putea fi de la un rol la altul mereu alt- 
cineva, a te supune rigorilor muncii de teatru 
sau film (care — vind un secret — nu e deloc 
o veşnică sârbătoare), a avea puterea şi re- 
zistența de-a lucra la nesfirșit pe ger sau ar- 
şițţă, ploaie sau ninsoare, -pe virf de munte 
sau în mlaștină, orbit de proiectoare, sufocat 
de fum, grăbit de soare, de plan, de mersul 
trenurilor, orarul TAROM, între repetiţii şi 
spectacole, a trece peste toate astea luptin- 
du-te în primul rind cu propriile tale limite, 
cu talentul (îl ai sau nu), cu șansa (ciţi che- 
maţi, ciţi aleși!), iată doar citea dintre condiţi- 
ile care trebuie îndeplinite și cunoscute, dar 
mai ales, asumate conştient. Mihăiţă nu vrea 
sa devină actor. „A fi operator, iată ce-mi 
place! A fi primul care vede filmul, a-l „trece“ 
prin mintea, ochiul și mina ta, devenind pic- 
torul, fotograful, tipograful şi primul său 
spectator...” Drept care „Mihaiţă“ învaţă să 
facă fotografie, creşte, se antrenează tocește 
la fizică (optica, mai ales), într-un cuvint, 
munceşte. Sint singur că va reuși. lar într-o 
zi, cine ştie, poate ne vom întilni și-mi va 
zice: „Ce zici, n-ai avea nevoie de un opera- 
tor debutant, să te mai ajute un pic?... Păi, 
„nea Mihai”, eu zic ca da!“ 


Dorin Mircea DOROFTEI 


tate, (nici nu avea cum), vreau să vă prezint 
1 cei numai șase ani ai sâi, un actor, un ade- 
vărat actor: Octavian Herescu. După probe 
filmate cu peste o sută de copii, opțiunea 
mea a fost fără nici un dubiu. Mizez mult pe 
prima impresie. În perioada redactării decu- 
pajului regizoral am întilnit o fetiţă de nouă 
ani a cărei privire m-a fascinat. Așa a apărut 
un nou personaj: fetița din vecini, Maria, in- 
terpretată de Ana Maria Dumitrescu. Dar nu 
găsisem încă interpretul principal. Mi-am 
propus să urmăresc toţi „candidaţii“ şi în si- 
tuaţii limită, încercînd să-i fac să plingă. 
Atunci cînd prima lacrimă i se strecura pri 
tre gene, cu o demnitate rar întilnită la virsta 
lui, Octavian a ieşit din încăperea unde se 
realizau probele filmate, să nu-l vadă nimeni 
plingind. Mai tirziu, cind incepea să nu mai 
fie Octavian și devenea Gabi, incetul cu ince- 
tul, l-am făcut să înțeleagă că noua sa ipos- 
tază presupunea ca toate trăirile interioare să 
nu fie ascunse ci aduse, nealterate, în faţa 
aparatului de filmat. Proba lui filmată uimea 
prin inteligență precoce, prin replici care pur 
şi simplu te lăsau cu gura căscată. Mi s-a 
spus că această înregistrare video nu eo 
probă de film, ci doar o curiozitate: pentru un 
mic protagonist sint necesare cu totul alte 
calităţi. Că e prea inteligent ca să poată fi și 
un bun interpret. Dár eu consider că nu nu- 
mai la micii interpreţi dar şi la marii actori ta 
lentul trebuie dublat de inteligenţă. La aceste 
semne de intrebare se adăugau şi ezitările 
părinţilor: „Dacă băiatul va claca după prima 
săptămină de filmare? Este extrem de sensi- 
bil şi foarte bolnăvicios și mai mult o să ne 
incurce!" Un prim „merit“ al meu a fost acela 
de a-l distribui, în ciuda tuturor îndoielilor. Şi 
totul s-a transformat într-o mare şansa: 


membri ai echipei) la:un intensiv program de 
lucru în timpul filmărilor şi postsincroanelor 
De fapt, ceea ce i se întimpla în film — bine- 
făcătorul contact cu un alt mediu — i se in- 
timpla şi în realitate. De aceea am și cultivat 
prietenia cu bunicul din film, de care a fost 
nedespărţit o vară întreagă, vară în care a 
avut, cu adevărat, o altă familie. Tratindu-l ca 
pe un adult, s-a și comportat ca un adult. A 
înțeles ce doream de al el, a înțeles că avea 
de făcut ceva important, cu toată seriozitatea 
şi nu l-am auzit niciodată plingind sau plin- 
gindu-se. După primele zile de filmare ştia ce 
înseamnă o repetiţie tehnică, ştia dacă poate 
sau nu să facă „din prima” ceea ce îi ceream 
Dacă posibilităţile tehnice ar fi permis filma- 
rea „în priză directă“, sînt sigur că inteligenţa 
şi spontaneitatea lui ar fi putut fi şi mai bine 
valorificate. Desigur, după vizionarea filmului 
pot exista reacții de tipul: „A avut noroc, a 
găsit copilul, gata, joacă singur!" Fără a in- 
cerca să intru în intimitatea procesului de 
creație, vreau să spun că pină și elemente 
aparent nesemnificative, cum ar fi atmosfera 
de la filmare, pot avea un rol decisiv în rezul- 
tatul final. Dacă reuşești să creezi la filmare o 
atmosferă de familie, se va simţi și pe ecran. 
Octavian a intrat atit de bine în noua sa iden- 
titate încît după ultimul tur de manivelă, cînd 
bunicul din film a reuşit să scape de mustața 
care-l terorizase o vară întreagă și a recăpa- 
tat virsta lui reală, copilul a avut un şoc. S-a 
repezit la el, plingind: „Nu mai eşti bunicul 
meu! De ce m-ai păcălit? De ce m-aţi pacă- 
lit?!?* Astfel, Gabi a redevenit Octavian, a 
luat ghiozdanul în spate şi a mers pentru 
prima dată la şcoală. 


Cornel DIACONU 


Poetica“ scenariului 


Partea 
și întregul 


= ram student la filologie şi aveam marele 
noroc să fac chiar seminarul la cursul „Istoria 
ideii de geniu” cu Tudor Vianu. Primul semi- 
nar a avut drept obiect de studiu „Poetica 
lui Aristotel. in discuţiile diverse care s-au 
ivit, studenții interveneau, care cu observații 
mai înalte, care cu mai mărunte. Şi se ridică 
și X. El se arată impresionat de un fragment 
de frază in care Stagiritul ar observa că nu 
numai începutul și stirșitul sint importante 
într-o operă, dar și mijlocul. Reieșea astfel ca 
totul e important, ceea ce se prezenta ca o 
banalitate crasă. Studenţii au izbucnit în ris 
Chiar magistrul, aprinzindu-și o țigară, zimbi 


„Unda de şoc 


epocă și secvența mersului spre spinzură- 
toare al lui Svoboda și ochiul lui privind un- 
deva, înăuntrul sufletului său, cu acei „ojos 
entornados” din Garcia Lorca „ochi întorși” 
ai cavalcadei prin pădurea de măslini din 
„Ballade de la luna, luna” aceiași ochi întorși 
spre lumea ior, dinăuntru, pe care-i surprin- 
dem și la țăranii odihnindu-se la cimp, în pin- 
zele lui Corneliu Baba. 

Sau, din nou în Moromeţii, momentul de 
început: somnul familiei pe prispă, imagine 
mitică a clanului așa cum o întilnisem cindva 
şi eu, în realitate, într-un compartiment de 
tren — o familie de țărani moțăind, ghemuiţi 
unul într-altul... Memorabilă, de asemenea, 
scena de deschidere a filmului lui Andrei 
Blaier Bătălia din umbră cu atacul plin de 
disperare şi rigoare a plutonului condus de 
Victor Popescu, personaj istoric interpretat 
de Dan Condurache, intruchipind imaginea 
protesionalităţii ofițereşti și a mecanismului 
conducerii unor suflete prin toc şi sabie, spre 
o idee nobilă, un ideal patriotic: 


Finalul exploziei simbolice din Concurs al 
lui Dan Piţa, sau râtuiala din finalul de trage- 
die antică din alt film Pas în doi al aceluiaşi 
regizor, film condus centimetru cu centime- 


a dramei (Înghiţitorul de săbii 


de Alexa Visarion, cu Dana Dogaru) 


subţire și spuse: „Nu știu cit de inspirat a fost 
Aristotel cind a scris- asta...” 

Desigur, insă, că nu scrisese așa Aristotel, 
ci mult mai nuanţat, după cum magistrul nos- 
tru ne-a şi explicat apoi, arătind cum de fapt 
Stagiritul vorbea de necesitatea ca opera să 
aiba un inceput, un mijloc și un sfirşit „fiind 
unitară şi intreaga, ca o ființă vie”, pe care 
admirind-o „să ne dea plăcerea care ii este 
specitică”. Deci era vorba de unitate și nu de 
parte. Exact invers! Dar partea, desigur, își 
are „partea“ ei. Nu degeaba operele se po! 
diviza în jumătăţi sau treimi sau cincimi 
după reguli severe de compoziţie. lar valoa- 
rea inceputului sau finalului constituie chiar 
o problemă fundamentală a operei. 

Există filme cu finaluri memorabile, filme 
de serie A şi chiar unele filme de serie B, dar 
desigur în primul rind capodoperele. iertarea 
din finalul Aventurii lui Antonioni sau jocul 
de tenis mimat din Blow up al aceluiași, stri- 
gatul final din insula lui Kaneto Shindo sau 
clownul singur, cu trompete, din teatrul gol 
al Clovnilor lui Fellini, căutarea unui alibi 
pentru o cumplită singurătate, la barul în aer 
liber din finalul lui Fred și Ginger — tot al lui 
„don Federico" — sint momente de neuitat, 
transtigurări antologice ale unor mari mesaje 
de film. Și la noi, în Pădurea spinzuraților (Li- 
viu Ciulei) detaliul lațului spinzurătorii ca un 
şbilţ, după scena „mesei tăcerii”, creează un 
impact imposibil de uitat. Ori secvenţa finală 
din iarba verde de acasă (scenariul: Sorin Ti- 
tel, regia: Stere Gulea), coasa atacind verdele 
pur, cu o rigoare de tragedie clasică, anun- 
țind sfirșitul bătrinului sau secvența pădurii 
din finalul Moromeţilor (in regia aceluiași 
Stere Gulea), cu întrebarea care se reverbe- 
rează mereu in sufletul nostru: căruța cu tatăl 
și fiul în pădurea din zori, inaintind pe cârâ- 
rile necunoscute ale vieţii, ale viitorului... 

Imaginea din inceputul Eclipsei cu jocul de 
oglinzi din interior și freamătul, neliniștea pi- 
nilor infioraţi de vint, zăriți de Monica Vitti pe 
fereastră, creează senzaţia iminenței despăr- 
trii. Coloana de soldaţi în marş, din Pădu- 
rea... reprodusă parcă după o fotogratie de 


tru spre deznodămintul-catharsis — sint 
atitea valori antologice ale cinematogratului 
românesc. 

Începuturi și finaluri, uneori rezolvate ca o 
imbrățișare pe dedesubtul întregului film. 
deschiderea unei „unde de șoc“, și punctul 
terminus al undei, pe care se-nşiră faze- 
le-părţi, cum le numește Dumitru Carabaţ 
intr-o carte remarcabilă („De la cuvint la ima- 


Filme de referinţă: 
Harap cu 
Irina Petrescu și 
Florin Piersic 


Sonorităţile 
limbii 


gine“) în care şi părţile de mijloc își găsesc E A în virtutea unei bine inrădăcinate şi 


explozii strategice rezultate din lente acumu- 
jari. Sint fineţuri tactice care modelează in- 
tregul pe o canava de gheizere dramaturgice 
secvenţa reflectorului din Pădurea spinzura 
lor, cea a doboririi salcimului din Moromeţii, 
a discotecii și audiției de operă din Pas în 
doi, a bombardamentului din cimitir sau a 
molestării prostituatei pe malul mării din În- 
tunecare (scenariul: Petre Sâlcudeanu, regia 
Alexandru Tatos), scena „invierii“ din Zidul 
de Constantin Vaeni sau scena tangoului cu 
cintăreața din Înghiţitorul de săbii, regizat de 
Alexa Visarion, în care Ştefan lordache joacă 
teribil acest ultim dans al circarului condam- 
nat); sau onorul dat la bilci eroului infirm 
(cutremurător în interpretarea lui Mircea Dia- 
conu) în Înainte de tăcere (tot Alexa Visa- 
rion). Sau scena petrecerii din Puterea și 
adevărul (scenariul Titus Popovici, regia Ma- 
nole Marcus) gâsindu-și un interpret de zile 
mari in Mircea Albulescu sau... sau... 
Inceput ori sfirşit... mijloc sau treime, sau 
secvență de aur, momente în care filmul se 
afirmă, dincolo de valorile lui tranzitorii, ca ti- 
ința lui însuși — măsuri ale talentului, ale for- 
tei creatorului, imbinare a ideii scenaristice 
cu tratarea regizorală și cu miraculosul intru- 


comode prejudecăţi, pagina saturată de epică 
ar fi, prin ea insăși, mană cerească pentru 
film, iar fraza învăluită în aburii poeziei ar tre- 
bui supusă unui obligatoriu regim al suspi- 
ciunii, lucrurile ar fi cit se poate de simple; 
cinematograful ar fi fost posesorul unei re- 
tete „de mers la sigur“ și, probabil, spiritele 
teoretice cele mai îndărătnice ar fi depus ar- 
mele. Balzac ar fi trebuit să fie, în acest caz, 
o infailibila sursă de bunăstare cinematogra- 
fică, un rezervor nesecat pentru iubitorii 
adaptărilor, ceea ce nu s-a intimplat, iar Pré- 
vert, să zicem, să-și interzică apropierea de 
ecran, ceea ce iar — din fericire — nu s-a în- 
timplat. 

Adevărul este mult mai complicat și ciști- 
gători în lupte cu capcanele cinematografului 
sint cei care își apropie cu suplețe natura 
complexă a filmului, care ştiu să reziste unor 
ademeniri. Dintr-o astfel de relaţie cinemato- 
graful nostru a ciștigat un scriitor al vorbei 
fermecate cum este Eugen Barbu care, în se- 
rialele sale — scrise impreună cu Nicolae 
Paul Mihail — nu-și estompează voluptatea 
verbului, ci doar o anexează rostului filmic. 
In general, fără să minimalizâm importanţa 
genului, participarea la peripeţiile narate pe 


Un final „ca o imbrăţişare* (La capătul liniei de Dinu Tănase 
cu Dan Condurache, Mircea Albulescu și loana Crăciunescu) 


- ing 


chipării ei actoricești. De nedesparțit, în ar- 
monia lor finală... 

Dar, parafrazind pe Marin Preda, cu cele- 
brul final al ultimului lui roman, să conchi- 
dem şi noi că: „dacă scenariu nu e, nimic nu 
e...” Şi nu poate îi. 


Dumitru DINULESCU 


ecran nu este legată și de plăcerea savurărit 
textului, aventura bucurindu-se de prejude- 
cata favorabilă potrivit căreia și-ar ajunge sie 
insăşi, iar psihologia personajelor ar fi conți- 
nută în mișcarea acestora, în ceea ce fac şi 
mai puţin în ceea ce spun. Evident, spectato- 
ri mai tineri pot să ignore aportul limbii sau 
sa şi-l explice mai greu, dar pentru cei cu 
mai multă experiența, cei care au ochiul și 
urechea dedate la subtilităţile asocierii imagi- 
nii cu dialogul, serialul inaugurat cu Drumul 
oaselor işi trage seva şi din meșteșugita dis- 
punere a materiei verbale, din minuirea repli- 
cii ca un instrument de individualizare carac- 
terologică. de fixare a atmosterei, a timpului 
şi a spaţiului. Arhaisme, franţuzisme, tur- 
cisme, îndrăznețe calchieri lingvistice, fle- 
xiuni ce erau ale unei epoci, evoca sonorita- 
tile limbii, de la mijlocul secolului trecut, par- 
fumul și culoarea vremii. Însăși biografia pro- 
tagonistului ne este adusă la cunoștința prin 
intermediul unor destâinuiri, pe parcursul cã- 
rora Măârgelatu, de obicei fără prea mult chef 
de vorba, imaginează aventuri şi primejdii pe 
care, la un moment dat, le ascultăm nu atit 
pentru „grozăvia” lor cit, mai ales, pentru far- 
mecul nostalgic al vorbirii. Odată cu crește- 
rea ponderei unui personaj ca Buzâ-de-le- 
pure, evoluția cuplului format de acesta cu 
Mărgelatu devine și prilejul unor intruntări pe 
planul replicii, în care își dau mina umorul și 
ọ abia disimulată afecțiune. Versatilitatea 
unei eroine precum Agatha Slătineanu care 
traversează saloane, palate dar și cotloanele 
mizere ale societăţii, este susținută și printr-o 
bogată disponibilitate verbală, afirmată cind 
cu cochetărie și aroganță, cind cu prefăcută 
supunere. Noul serial. de curind inceput cu 
filmul Martori dispăruţi și care iși plimbă eroii 
prin vării medii sociale marcate de evenimen- 
tele ce preced ultimul pătrar al secolului al 
XIX-lea, anunţă un „sunet nou” in materie de 
replică; americanismele indrăzneţe ale Zul 
niei, ironia tristă din cuvintele lui leremia, 
fraza cumpănită a lui Gherasim fac deja parte 
din arsenalul mijloacelor ce pot contura o 


personalitate. Magda MIHĂILESCU 


D upă-amiază de mai. Primăvara incă nu 
s-a hotărit dacă să cedeze definitiv locul ve- 
rii. Pe o străduță patriarhală, o poartă des- 
chisă, citeva trepte, ușa dată de perete și... 
mă intimpină o Era a „ca un pahar de cleş- 
tar". Clocănesc incet să nu tulbur echilibrul 
acestei atmosfere de francă ospitalitate. imi 
răspunde glasul binecunoscut: cristalin, dar 
totuși grav, ponderat de o catitelare reverbe- 
rată și de privirea albastră. Mai intii fac cu- 
noştință cu eleva intr-a intiia Ana Diaconu, 
pasionată (deocamdată!) de pian, care va mai 
trece „prin cadru“ cu discreție, dar şi precoce 
personalitate. 


Seamana cu taica-sau! e de 
Diana 


parere 


Eu zic că suplețea in mişcări, dulcea temi- 
nitate incipientă sint ale mamei, iar ochii is- 
coditori, trăsăturile feței prelungi sint ale lui 
Mircea Diaconu, care-și va rezerva, la rindu-i, 
mai scurte ori mai lungi, dar la fel de simpa- 
tice intermezzo-uri, ca să se mire cit de bine 
ne descurcăm! 


Totdeauna am avut o aversiune fața 
de falsitate. Aşa ca nu prea mi-a placut nici 
teatrul, nici filmul. Foarte tirziu a reuşit un 
spectacol să mă convingă, să mă emoţio- 
neze. Eu trăind mai intii la Segarcea și apoi 
la Bacău. Dragostea pentru teatru, dragostea 
aceea care să mă facă să-l slujesc o viață, am 
descoperit-o în IATC, unde am ajuns din cu- 
riozitate, din intimplare. Terminasem secția 
reală datorită primei mele profesoare de ma 
tematică, doamna Nica, un om și un pedagog 
extraordinar. Pentru noi matematica era o 
adevărată joaca, geometria un superb exerci 
tiu de imaginaţie. Dincolo de „doi și cu doi 
fac patru“ se ascundea o întreaga poezie. im: 
plăcea și chimia, dar mai ales fizica. Dintr-ur 
surplus de energie. am făcut şi școala spor- 
tivă: handbal. Traiectoria vieţii mele părea sa 
se indrepte in cu totul altă direcție şi totuși.. 
S-a intimplat ca dintr-o tabără sportivă sa 
ajung într-un pat de spital unde am sta! 
aproape un an, Aveam șaptesprezece ani... 
Toate certitudinile mele s-au topit. Idealul 
meu de viață a cunoscut o schimbare de 180 
de arade. Mama mea, pasionată de teatru, vru- 
sese sa se faca actrița şi a dobindit multe 
premii recitind din Labiş, Sorescu, dar mai 
ales povestind din Creangă în dulcea limba 
moldovenească. Eu am ajuns så dau examen 
de admitere la actorie cicălită fiind şi de un 
prieten al familie. lon Ghelu Desteinica, pro- 
fesor la Școala populară de artă. Şi a fost 
acel prim an la institut în care încerci să te 
cunoști, să-ţi cunoști trupul, sufletul și min- 
tea pentru că ele sint instrumentele profesiei 
tale. Atit de puţini oameni au timp så se cu- 
noască pe ei înșiși, unii nici nu-și pun pro- 
blema... A fost cea mai fascinantă perioadă 
din viața mea. Începind din anul doi am de- 
venit studenţii lui Amza Pellea — am fost 
prima lui promoţie. Era un om minunat şi-mi 
pare nespus de râu că în cei trei ani, solicitat 
fiind foarte mult la filmări, abia de ne-a fost 
în preajmă cit intr-unul. Ne mai obiojea „ră- 
nile“ Octavian Cotescu, care avea multă ințe- 
legere, răbdare și intuiţie. Spectacolul meu 
de diplomă, „Piticul din grădina de vară“ de 
D.R. Popescu, în regia lui lon Cojar, era un 
spectacol bun cu adevărat și, totuși, la acea 
reprezentaţie de protocol, în sală nu erau de- 
cit douăzeci de oameni. Poate pentru cà 
ploua și afară, am tost atit de dezamăgită in- 
cit am plins în scenă mai tot timpul. 

Prin anul doi am făcut şi primul film — Po- 
vestea dragostei în regia lui Gopo. Toate in- 
tilnirile mele prime cu profesia au fost într-un 
fel sau altul derutante. Aș fi preferat ca filmul 
să-l „văd“ în ansamblu, dar scenariul era altul 
de la o zi la alta, replicile se schimbau chiar 
pe platou. Şi apoi și filmul era ceva deosebit, 
combinind trucaje fei de fel cu desene şi cin- 
tece, ciudat era şi decorul, eu aveam o pe- 
rucă foarte blondă... Din toate intimplările se 
spune, insă, că ajungi să ciştigi cite ceva 


— Dacă la prima apariţie pe ecran, croni- 
carii doar ți-au inventariat farmecul, prospeţi- 
mea, hazul, sinceritatea, iar la /arba verde de 
acasă s-a semnalat reafirmarea „bunului de- 
but“, la E atit de aproape fericirea ai dat pri- 
lejul să se remarce frumusețea reflexivă, can- 
doarea amendată de gravitatea unui inceput 
de maturizare, calități care — desigur — nu 
erau doar ale personajului... 


— Uneori e amuzant să citeşti cronicile. 
Sigur că mă bucur cind se vorbește de bine 
şi mă întristez cînd mi se reproșează ceva. 
Dar citeodată părerile se bat cap în cap: unii 
demolează, alții elogiază. Și fără argumente 
serioase. Deși am avut parte de cronici dis- 
trugătoare, eu jucasem cu mare plăcere „Pri- 
beaga” lui Voiculescu. Și tot la televiziune am 
înregistrat „Egmont” de Goethe, alături de 
Alexandru Repan, „Marele fluviu își adună 
apele" al lui Dan Tărchilă și aite citeva spec- 
tacole mai mult sau mai puţin ignorate de 
critica de specialitate. În primul meu rol la 
Teatrul Bulandra, în „Judecată în noapte“ de 
Vallejo, duceam tava atit la propriu cit şi la fi- 
gurat, dar, cum apariția personajului se pro- 
ducea într-un soi de coșmar al protagonistu- 
lui, servanta era costumată sumar, doar 
într-un furou negru. Un cronicar, care ar fi 
putut foarte bine să „uite“ acest insignifiant 
personaj, a găsit de cuviință să scrie că ac- 
Puii ra tot ce poate a, să iasă în evi- 

k o vreme n-am scăpat de eti- 
cheta „cochetăriei“! 


Diana Lupescu: 


a 
boi e 


man i 
„Momentul cel mai important, 
verdictul publicului“ 


— Cred că 


eşti puţin nedreaptă cu 
„breasia“! ȘI ca 


te conving am să-mi per- 


vibra- 
Pe Într-o 

antă versiune rock a „Operei de trei pa- 
rale“ l contereal lui Polly un farmec insolit 
altoind cinismul cu sentimentalismul, intr-o 
sugestie grotească. La Municipalul bucureş- 
tean, intr-un spectacol Sorescu, „Liniște, ne 
privim in ochi", surprindeai prin neașteptate 
disponibilități comice. Jucind in regia lul Mir- 
cea Marin („Mormintul căišrejului avar”) și a 
lul Valeriu Moisescu („Rezervaţia de pell- 
cani”) te reintilneai cu lumea stranie a dra- 


— „Gustul parvenirii“ — două texte scurte ale 
Everac — și erai protagonistă in 
„Dulapul“, 


— La Bulandra am intrat prin concurs vreo 
zece din promoţia mea. Şi eu am inceput så 
aştept pentru că — mi se spunea — nu sint 
uşor de distribuit: nici ingenuă perfectă, nici 
femeie fatală, nici rea şi intrigantă, nici... În 
„Gustul parvenirii” am intrat cu doar două 
săptămini înainte de premieră şi cronicile au 
fost bune, iar publicul... timp de doi ani am 
jucat și de cite patru-cinci ori pe săptămină 
cu sala plină. Şi cum în profesia noastră fiece 
reprezentaţie te „omoară” cîte un pic, un ast- 
fel de succes înseamnă foarte mult. Persona- 
jul l-am înțeles fără să-i accept filozofia de 
viaţă și am ținut la el pentru că era un destin, 


un om. Teatrul și fiimul sint forme ale mass 
mediei așa că verdictul publicului este impor- 
tant și scopul e atins atunci cind simţi spec- 
tatorii alături de tine. În cinema, o situaţie si- 
milară s-a petrecut cu Fata morgana, o oare- 
care poveste de dragoste, taxată drept „mi- 
ni-realism“ — ca să cităm din cronici, dar în 
care mulți tineri s-au identificat cu eroii, iar 
eu m-am înţeles foarte bine cu Dinu Manola- 
che, şi partenerul totdeauna contează foarte 
mult... Sigur, aş putea spune lucruri intere- 
sante, „jnteligente“ despre personajele mele, 
dar... 


— Cinetilui fidel nu cred să-ţi uite nici 
chiar fulgurantele apariţii din Calculatorul 
mărturisește (soția gravidă a lăptarului detec- 
tiv), Buletin de București (confidenta cu ini- 
Vativă). Un petic de cer (timida educatoare 
dornică de mantiș), Amurgul tintimlor (sHue- 
tă tamelică la o răspintie a istoriei), Din prea 
multă dragoste (țărâncuța pe cit de guralivă 
pe atit de hamică), și cu atit mai puțin mai 
consistentele roluri din Piciul (foarte tinăra 
profesoară de muzică), Extemporal la diri- 
genție (diriginta indrăgostită și ea) sau — să 
sperăm — cel din Există joi, premiera care se 
anunță, fiim in regia lui Adrian Petringenaru, 
pe un scenariu de Paul Everac... Debutul la 
Teatrul Nottara, in 1985, s-a intimplat să fie 
tot cu o piesă de Everac, „Brăţara falsă“! 


= Da, un spectacol antrenant şi pentru in- 
terpreți și pentru spectatori. Filmul în va- 
rianta finală nu l-am văzut și sint curioasă. E 
un drum lung și întortochiat între citirea sce- 
nariului și premieră. Am iubit acest personaj 
și pentru că e prima oară cind am crezut că 
eu puteam să-i fac cei mai bine (sint nece- 
sare, uneori, în plan sentimental, astfel de 
afirmaţii categorice). În timpul filmărilor, 
însă, lucrurile s-au mai schimbat, cum e nor- 
mal, de altfel, în funcţie de celelalte perso- 
naje ale scenariului și ale echipei, de vreme. 
de peisaj, de aparate, de... A urmat perioada 


Ani de liceu... 


(Diana Lupescu şi 


ădălina Pop în 


Extemporal la. dirigenţie 


de George Şovu şi Nicolae Corjos) 


unei artere centrale, 


înregistrării textului, a muzicii, a zgomotelor 
(mi-ar plăcea grozav să joc în filme cu priză 
directă!). Şi cu asta gata. Tot ce-am putut 
face am tăcut. Dar abia acum începe trecerea 
„pe curat”. Regizorul, monteurul și inginerul 
de sunet construiesc filmul. Din toate bucă- 
tile pe care le-am filmat, le-am vorbit, 
ca-ntr-un joc de puzzle, trebuie să alcâtu- 
iască un film. Şi sint atitea bucățele în plus! 
Și în minus! 

La film — e drept — ai posibilitatea să veri- 
fici cum și cit de expresiv ești, dar te „vezi“ 
de fiecare dată cu „ochii” altuia și totdeauna 
ai şi cite o „surpriză“. De aceea şi prefer tea- 
trul pentru că depinzi mai mult de tine. Spre 
deosebire de cinema unde, în cele mai bune 
cazuri, beneficiezi de... 50% participare la 
propriul personaj. Pentru că in serios nu ne 
prea ia nimeni, nerealizind că noi, actorii, 
ajungem totuși să stăpinim un adevărat me- 
canism interior de filtrare a reziduurilor li- 
vreşti și de respingere a neverosimilului. De 
obicei regizorul face „echipă“ cu operatorul, 
iar actorul e uitat undeva mai departe. Abia 
într-un tirziu e chemat și el ca să „execute“. 
Există bineinţeles și colaborări fericite. Se 
creează atunci un flux de opinie, o încredere 
reciprocă, fiecare işi face treaba foarte bine 
mereu cu gindul la intreg, la concepția de 
ansamblu. 

În teatru singura posibilitate de verificare e 
publicul din seara respectivă. ȘI in teatru 
nașterea unui spectacol e complexă, dificilă, 
dar ești prezent clipă de clipă. Luni de zile 
incerci să găsești resorturile intime ale unui 
personaj, sa găsești Omul, aşa cum te-ai des- 
coperit pe tine în anul întii. Relaţia actor regi- 
zor e cu totul alta la film decit in teatru. La 
film, cu multe accesorii tehnice, un regizor 
poate amplifica tensiunea unui moment, a 
unui personaj, poate construi mult în afara 
interpretului. Prin montaj se pot face minuni. 
in teatru, dacă regizorul nu reușește să facă 
din actor interpretul concepției regizorale, 
riscă. E cazul „Livezii cu vişini' imaginată ori- 
ginal ca o poveste în care fiecare personaj 
are momentul lui de transă subconștientă, 
ceilalţi răminind imobilizaţi în cite un stop 
cadru. Dar nu s-au izbutit decit citeva scene. 
Tot prin comparaţie aș putea vorbi de Ilona 
din „Pădurea spinzuraţilor“, ca personaj de 
film şi ca personaj de teatru, în dramatizarea 
„Ultimul bal”. Dacă în film, printr-un gros 
plan expresiv se rezolvă o scenă întreagă — 
de exemplu un monolog interior — în teatru, 
unde scena are multe puncte de interes per- 
manent, mijloacele trebuie să fie cu totul al- 
tele. N-am să intru în amănunte. Dar vreau să 
spun că llona şi Ziţa sint două personaje di- 
ferite care mi-au dat mari satisfacţii. De fapt 
nu-mi place să vorbesc prea mult. Aproape 
urăsc vorbele. Felul în care se poate rosti un 
cuvint, nuanțele pe care i le dai prin inflexiu- 
nile vocii, prin ton, modifică înțelesul, 
schimbă contextul, ajungind uneori să dena- 
tureze sensul, ideea, gindul, sentimentul. 

Profesorul meu cel mai bun a fost și este... 
bunul simț, un anume bun simț poate cam 
„provincial“, dar care mă salvează de multe 
ori. Am eu un soi de obiectivitate, de 
fair-play faţă de mine însămi, în perioadele 
mai relaxate, obișnuiesc să caut explicaţii la 
tot ce mi se întimplă sau nu mi se întimplă. 
Ajung să mă gindesc de multe ori dacă am 
ales corect, dacă a fost bine că am intrat din 
prima încercare la institut. Şi-mi repet că pic- 
tura sau muzica sint profesii în care poți fi 
mult mai independent. Faptul că mă aflu în 
domeniul artelor e în orice caz bun: am 
într-adevăr un prea plin sutietesc și mă tre- 
zesc citeodată că vreau să joc, pur și simplu 
să merg și să urc pe scenă. Dar pină ajungi 
pe scenă e un drum atit de lung... ȘI atit de 
puţin joci ce-ţi place, şi rolurile care să te re- 
prezinte sint atit de rare... 

Oricum, actoria nu e unicul meu țel. Fami- 
lia este pe primul loc și dacă n-ar exista, n-ar 
mai exista nici echilibrul meu. Asta neinsem- 
nind că atunci cind este nevoie nu sacrific 
profesiei zile, nopți. ginduri, sănătatea chiar. 
Dar, din păcate, profesia noastră are şi o 
parte lipsită de demnitate: mereu aştept să 
vină cineva şi să te ja“ pentru un rol. Un 
veșnic „autostop“! Pentru alții poate că nu e 
așa. Meryl Streep ca să obțină rolul din Out 
of Africa l-a sechestrat pe regizor. Asta ca să 
dăm exemple celebre!... Trebuie să ţii cu din- 
ţii de simţul realităţii, fără să-l pierzi nici pe 
cel al umorului! Şi atunci viața de artist e su- 
portabilă!... 

În munca noastră, după momente de impli- 
care maximă, urmează un imens gol sufle- 
tesc. E asemenea cu fericirea: cit timp o 
trăiești, nu o simţi. Abia cind o pierzi, reali- 
zezi că a existat și nu o mai ai... 

Mi-am impus un fel de detaşare, nu mă fră- 
mint că vremea trece, că omenirea intreaga 
„pierde“ personajele pe care le-aș fi putut 
face. Nu sint marcată, nu sint dezamăgită. 
Aştept in continuare. Ce-mi doresc? Un per- 
sonaj care să fie un om deasupra aparențelor 
și a cărui biografie să mă intereseze și impre- 
sioneze in primul rind pe mine și ca actor, și 
ca om. Dar — se știe — mult mai greu e sa 
faci- credibil firescul, normalul! ` 


După-amiază destu! de rece: in tumultul 
o elegantă tinără 
doamnă se oprește și oferă unei zglobii fetițe 
ce ronțăle un covrig citiva ghiocei din imen- 
sul buchet pe care-i poartă cu grație și gin- 
gășie. O secvenţă de film? Nu, o secvență de 
viaţă! Diana Lupescu cea de toate clipele! 


kina COROIU 


O ‘fată 
un băiat din Bărăgan. 
+ #0 vară cu Mara 


E = 


Radu Aneste 
«regia: Georpe 
(cu Teodora Mareş | 

şi Culian Nuță) 


10 


0 vară cu Mara 


D.. o trecută (şi trecătoare) Vară 
sentimentală (a lui Francisc Munteanu) şi 
alte două estivale mai recente, În registru 
comic: Nişte băieți grozavi şi De ce are 
vulpea coadă, de Cornel Diaconu surprin- 
zind cu prospeţime şi citeva momente mai 
semnificative din efervescenţa rurală, înre- 
gistrăm o altă Vară,... de astă dată cu 
Mara, într-un sat din Bărăgan, la vremea 
secerişului. Sezon greu şi pentru eroii fil- 
mului, şi pentru autorii lui — scenariul 
Radu Aneste Petrescu, regia George Cor- 
nea — care sint prezenţi cu aparatul cind 
la cîmp, la strinsul snopilor, cind la grajdu- 
rile în curs de construire de către echipa 
unui meşter adus din Maramureş să dea o 
mină de ajutor (calificat) la asigurarea con- 
diţiilor corespunzătoare nou-sositelor ju- 
ninci. Activitate febrilă și la staţia de pom- 
pare a apei, cu asperscarele care ba nu 
merg, ba ţişnesc triumfător pe ogoarele 
care aşteaptă combinele. Activitate zorită 
şi pe lotul experimental: un nou soi de fa- 
sole adus de la o stațiune de cercetări, stă 
gata să sară din mina agronomului cu ini- 
şiativă, direct în lotul cu pricina. „Oare nu 
începem prea multe lucruri deodată!” se 
întreabă în treacăt — n-are el timp de 
multe hamletizări — inginerul lui Mircea 
Diaconu, Într-un du-te vino continuu, pe 
postul de preşedinte-locţiitor. în sezon de 
vară. Scenaristul — care ne oferise cindva 
un frumos și poematic— realist Amurg al 
fintînilor — ţine şi el să lucreze la mai 
multe războaie” deodată, pornind multiple 


ureş 


scenariul: 


Petrescu, _ 


ornea, 


mărul care vrea să construiască sălașuri 
pentru viitorul zootehnic al gospodăriei și 
agronomul mai puţin perspicace dar onest, 
inelegind finalmente necesitatea; şi 
echipa maramureşenilor din ţara de sus 
(tocmai din ana, comună de „voievozi 
în opinci”), coboriți domol, spre cimpie, 
pe timp de două luni, cu obiceiurile lor de 
milenii; şi o altă echipă de mecanici din Bă- 
răgan, iuți la treabă şi la vorbă dar şi la iz- 
bucniri sentimentale ce vor leza pudoarea 
fragedei copile din Maramu; şi o primăriță 
ageră, cu opţiuni rapide şi eficiente; şi un 
hitru ce dă sfaturi nechibzuite impetuosu- 
lui îndrăgostit şi... şi,,, etc. din care răsar 
ciocniri nu prea grave, într-o risipire epică 


ce dă senzaţia de. vinzoleală (ineficace este- 


tic) în cadru şi de superficialitate în poves- 
tire. 

Exista, da, şi în echipa Băieţilor groza- 
vi... O pulverizare de mici acțiuni ale har- 
nicilor tractorişti în plin sezon, dar fiecare 
secvență în parte şi fiecare personaj —: 
chiar de plan doi — aduceau ceva proaspăt 
şi autentic omenesc în instantaneele din 
viaţa satului de azi. Aici, instantaneele sint 
mai des clişee care circulă de la un 


fire și firicele de acţiune în care intră şi ti- - 


film-schemă la altul. indiferent de peisajul 
rural ori citadin: sfiala fotogenică a îndră- 
gostiților, încununată de sărutul final în 
stop cadru; sfătoşenia și pudoarea maturi- 
lor, iureşul de telefoane şi angajamente cu 
fraze stereotipe etc. Există o viziune sce- 
naristic  regizorală-scenografică simplifi- 
catoare asupra grupului moroșan (tatăl, 
plus patru feciori deci cinci şi cu Mara 
şase), o lume în realitate atit de deosebită, 
de originală, păstrătoare de tradiţie în 
port şi în faptă, mentalități, obiceiuri de 
muncă, aici obiceiuri pitoreşti notate 
mai mult sub latura lor formală, ca: bradul 
înălşat la începutul construcţiei, ospățul cu 
piine coaptă noaptea de o fecioara brişca 
scoasă la minie de către frații ce apără 
onoarea familiei etc. și ele rămin adesea 
doar la stadiul etno-muzeal, dind filmului 
un aer cam artificial, şi precumpănitor idi- 
lic. 

Dar farmecul şi talentul unor interpreţi 
ca llarion Ciobanu (meşterul lemnar), Mir- 
cea Diaconu (preşedintele), Teodora Mareş 
(Mara) Lucian Nuță (inginerul), Maria Ro- 
taru iata) Sebastian Papaiani (sfătui- 
torul) Dan Puric (tinărul mecanic), Rodica 
Horobeţ (eleva) şi alţii stirnesc, prin pre- 
zenţa lor, un anumit interes care se răs- 
fringe şi asupra personajelor, făcindu-le 
mai simpatice, mai credibile decit tipajul 
care le era destinat. 

Stimulat de interpreţi, operatorul Ale- 
xandru Intorsureanu îi urmează cu sagaci- 
tate, atent la expresia ochilor („cunosc 
omul după privire şi după ris” — declară 
un personaj), — la acea directeţe, ce carac- 
terizează relaţiile dintre moroşeni — ei în- 
tre ei şi față de ceilalți, or schimbul de 
„replici” vizuale ale indrăgostiţilor — cînd 
îndrăzneţe, cind pinditoare la reacţia celui- 
lalt. Atent la lumina ce le irizează senti- 
mentele, izolindu-i, romantic de ceilalţi... 
dar dovedind mai puţină preocupare pen- 
tru peisajul, -oricum monoton al şesului, 
vorba unui muntean din film: „Cum puteţi 
trăi voi, aici, fără munte!” — şi replica ha- 
zoasă a celui.din cîmpie: „Am vrut să ne ri- 
dicâm noi unul, da' nu ne-am înţeles unde 
să-l punem”... Asemenea vorbe de duh 
spuse cu duh cam în viteza întregului film, 
dau Verii din cind în cind, oarece culoare, 
dogoare de viață. După reuşita cu Vulca- 
md stins (avind la bază un text solid gene- 
ros ca ofertă pentru: interpreţi (regizorul 
George Cornea pare că a tratat acest nou 
scenariu mai în grabă, mai puţin atent la 
detaliu! semnificativ, la e aa În (dacă 
exista) al unor gesturi, relaţii, replici. Nu 
tehnicitatea unor dialoguri, prea la obiect 


- — cum.i se reproșa Verii... nu ne-a satisfă- 


cut, cît platitudinea, (poate confundată cu 
firescul cotidian?), insuficienta fantezie şi 
trudă asupra cuvintului şi în alte replici 
decit regionalismele pitoreşti (dar nu in- 
totdeauna bine valorificate în coloana so- 
noră...). Un film care ar putea prezenta o 
experiență semnificativă pentru modul în 
care o privire mai puţin concentrată asu- 
pra unei realități importante şi o „exigenţă 
modestă” (dacă se poate spune astfel) din 
partea regizorului, dar şi a colaboratorilor 
săi (muzica: Dan Ardelean, scenografia: 
Adriana Păun, montajul Mircea Ciocâltei) 
nu duc la rezultatul artistic scontat, 

Şi totuşi, există ceva atrăgător în această 
Vară cu Mara, ceva care vine, cum spu- 
neam, din farmecul interpreţilor, dar şi 
din fascinația pe care o exercită asupra 
spectatorului contemporan tot ce ţine de 
acest spaţiu fertil al spiritualităţii româneşti 
— satul, cu tradiţia, dar şi cu dinamica lui 
tulburătoare. 


Răzvan POPOVICI 


Producţie a Casei de filme Cinci. Scenariul: Radu 
Aneste Petrescu. : George Cornea Decorurile 
şi costumele: arh. Adriana Păun. Muzica: Dan Arde- 
lean. Coloana sonoră: Gheorghe Ilarian. Montajul: 
Mircea Ciocaltei. imaginea: Alexandru Întorsureanu. 
Cu: Teodora Mareş, Lucian Nuță, Mircea Diaconu, 
Harion Ciobanu, Sebastian Papaiani, Dan Puric, Ro- 
dica Horobej, Andrei Bursaci, Florin Tânase, Vasile 
Filipescu. Mihai Bica, Cristian Cornea. Film realizat 
în studiourile Centrului Producţie Cinematogra- 


de 
fică „București“. 


în premieră 


N e de basme originale (printre 
care Fetiţa mincinoasă, Pași spre Lună, Co- 
medie fantastică) sau de adaptări cinemato- 
grafice foarte personale, după texte literare 
binecunoscute (De-a fi Harap Alb, Faust XX, 
Rămășagul şi altele) lon Popescu Gopo are o 
fantezie mereu activă. Chiar și atunci cind își 
reia motive, idei sau personaje — cum e ca- 
zul proaspetelor Marii-Mirabele, urmașele ce- 
lor care i-au adus citeva mari premii interna- 
tionale. Succesul omologat cheamă un altul. 
De aici — se vede — noul periplu al iscodi- 
toarelor copile într-o ţară. de astădată nu cea 
a artei (desenului animat) ci a tehnicii video. 
Făt Frumos e acum un pionier electronist ce 
va alunga „faraziţii” din televizor, aducînd pa- 
cea în lumea tulburată a undelor. Călătoria in 
„Tranzistoria” e o glumă simpatică, ce nu-și 
propune să fie neapărat instructivă. Oricum, 
nu în sensul comun al familiarizării copiilor 
cu tehnica electronică. Regizorul ia doar ca 
pretext, ca ambianţă scenografică mai ine- 
dită, rețeaua de fire de cupru şi circuite inge- 
nios concretizate in balerine ce interceptează 
fetitele pornite în căutarea altui fir miraculos 
(cel de lină, al bunicii). lar firul, odată intro- 
dus în locul antenei de cameră împletește e! 
pe micul ecran „un ochi pe tață, două pe 
dos, să fie trainic, misterios“. CR de trainic, 
de misterios e basmul-glumă modernă, cu ci- 
teva fire de acţiune (care uneori se întretaie, 
alteori se mai pierd pe drum, dar ansamblul 
râmine vesel, viu colorat) „aiasta-i altă că- 
Ciulă”. În altă traistă. Pentru că, vorba lui Ge- 
orge Călinescu comentindu-i pe marele po- 
vestitor humuleștean (din care Gopo își trage 
multe snoave şi nâzdrăvânii „video”): „Nici 
Creangă, nici Caragiale şi nici povestitorii, în 
genere. nu sint autori epici cum se crede de 
obicei. Însușirea lor specială este „hazul“, 
„farmecul“, care -nu sint decit torme de exte- 
riorizare prin cuvint (citește imagine n.n.) a 
autorului insuși. De aceea, orice criterii vala- 
bile în proză, ca adincirea caracterelor, 
obiectivitatea, realismul spaţial, sint aici fără 
rost” (G. Călinescu „lon Creangă” EPL. 
1966). Mutatis mutandis chiar dacă epica fil- 
melor lui Gopo mai șchioapâtă, noi nu pentru 
asta il iubim... 

Autorii scenariului de față (și e pentru 
prima dată că cineastul nostru își ia un cola- 
borator, și incă un cunoscut scenarist sovie- 
tic, Valentin Ejov, autor, printre altele, al par- 
titurii Baladei soldatului) dacă nu se preo- 


(Urmare din pag. 6) 


descopere lumea. E raţoiul neascultător care 
iese din rind, aleargă după un fluture, cade în 
baltă, e gata să se innece, se agaţă de un pai 
şi respiră prin el, nu se lasă, e cit pe-aici să 
fie prins de vinător. Dar după ce dă cu nasul 
de risc, se intoarce și se încolonează. 


— „ȘI rățolui s-a tăcut cuminte”, cum scria 
in insertul primului dumitale desen animat. 

— „Exprimă limpede morala fabulei! — mi 
s-a cerut. Dar eu cred în inteligența, în capa- 
citatea copilului de a trage singur concluzii. 
Drept care la al doilea meu film, Put alb şi 
Put gri (deci. nu negru) am folosit altă cale. 
E ceea ce în pedagogie se numește: „bom- 
boana amară“. Puf gri sparge borcanul cu 
dulceaţă și dă vina pe fratele lui. Mama se 
preface că nu ştie cine-i autorul şi-l pedep- 
seşte pe cel nevinovat. luindu-l cu ea la bilici 
şi răsplătindu-l cu bomboane pe celălalt, pe 
Put gri. Dar Put gri refuză bomboana, aleargă 
la fratele lui care plingea și-i oferă lui ceea 
ce i se cuvenea de drept, cerindu-și iertare. 
În artă, ca şi în viaţă, copilului îi place să 
descopere el singur morala, nu să i-o arâţi tu 


cu degetul. 

— Din păcate, adesea se merge pe linia 
dăscăleiii, a osten moralizatoare care-i 
îndepărtează pe spectatori. 

— Şi nu numai pe ei. Ct greşesc aseme- 
nea „pedagogi“. am să ţi-o dovedesc. Mă 
aflam într-o sală a unei mari uzine, in fața a 
două mii de copii. Cum să încep dialogul? 
Gălăgie multă, nerăbdare. „Copii, eu am fá- 
cut un film cu „Omuleţul“. Voi l-ați văzut?” 
(Doar cîteva voci timide: da!) „Ştiţi, e vorba 
de 6mulețul cu floarea în mină, care cuce- 
rește cosmosul, pentru binele omenirii“. (Din 
nou gălăgie în sală. Cum să-i atrag?) „Ştiţi 
voi cum am desenat eu omuleţul? (un oare- 
care interes). Am făcut un nas ca un cartof și 
o burticică uite-aşa”, — dar cum n-aveam o 
tablă să le desenez, doar cuvintele nu-i im- 
presionau. Schimb : „Copii, aţi văzut ia 
televizor pe Tom și pe Jerry?" (Un da, pre- 
lung, bucuros. In sfirșit! Şi cine vă place? 
Tom, motanul, sau- Jerry șoricelul? Jerry" 
răsună corul. „Dar noi ştim cà şoriceii sint 
dăunători, iar pisica, pentru că ne scapă de 
ei, e folositoare. De ce nu jineţi cu ea?" 
„Pentru că e rea!" aud glasuri. „il fugărește 
pe şoricel." (Eu prind un fir și-l exploatez). 
„Dar cu Jerry de ce ţineţi?” „Pentru că e mic 
şi neajutorat“ mi se explică. „Ciocânitoarea 
Woody vă place?" (Din nou un da prelung.) 
„De ce? Că doar e aturisită, sparge, face 
farse, e rea”. Nu e rea, e caraghioasă, ne face 
să ridem“, caută să explice ciliva. Vezi, aṣa- 


Maria 


cupa în mod expres de soliditatea construc- 
tiei dramatice au in vedere, în schimb, multi- 
tudinea planurilor ei, corespunzătoare cu o 
multitudine de semnificații. Ceea ce nu-i de 
ici, de colo, într-un teritoriu ca acela al filmu- 
lui pentru copii, nu prea răstățat în materie 
de plurisemantică. Aici sensurile răsar gene- 
roase, din te miri ce și mai nimic. De pilda — 
din citeva secvenţe ale primei Maria-Mirabela 
urmărite pe micul ecran de noile eroine-fetițe 
şi de prietenii lor deseraţi. „Ce frumoasă 
erai! o complimentează broscoiul Oaky pe 
fosta omidă devenită grațios fluture-vedetă. 
„Şi ce bine jucai”. Dar starul plin de orgoliul 
modestiei își asigură fanii că „scena era de 
zece ori mai bine interpretată, dar a ratat-o 
neindeminaticul de regizor”. Tot lumea culi- 
selor cinematogratului cu micile și marile ei 
orgolii, rivalități, parti-pris-uri e tachinată tan- 
dru: broscoiul cel vesel se transformă intr-un 
corpolent cosmonaut, cu graţii feciorelnice 
dar remarci răutăcioase la adresa colegului 
Scăpărici, devenit și el om, dar pe care (sus- 
ține Oaky) metamorfoza nu l-a prea avantajat 
fizic „așa, ca pe mine” (se umilă in pene ro- 
tofeiul broscoi). În sală se ride la ironiile bla- 
jine, dar apar și alte săgeți, mai ascuţite cind 
e vorba de „faraziţii“ care se grozăvesc că nu 
ştiu să facă nimic, dar absolut nimic, ridicind 
trindăvia la rangul de lege a castt)ei. 


Dacă în mai vechea Povestea dragostei, 
Gopo işi imaginase o republică a harnicelor 
albine supuse disciplinei severe (dar și capri- 
ciilor) autoritarei regine, singura cu drept de 
a-și lua (temporar) un soț şi marea surpriză a 
supuselor ei cind află că pe pâmint fiecare 
muritoare iși poate lua cite un partener, 
(drept care izbucnește o ilară revoltă a albi- 
nelor (— reușit moment muzical-coregratic) 
in noua sa fantezie el plăsmuiește „modelul 
pe dos": lumea în care cel mai leneş e impă- 
rat iar cel ce îndrăznește să facă ceva (fie și 
o catea aromată) e suspectat, sancţionat. 
Secvența şcolii faraziţilor și protesorul care-şi 
începe ora cu „ia să vedem, copii, ce nu tre- 
buie să învăţăm noi astăzi“, continuată cu 
hazlia demonstrație a Mirabelei care vrea sā- 
convingă pe originalul pedagog că nu există 
copii care să nu ştie nimic-nimic,, prin cintece 
vesele (muzica Eugen Doga, versurile Gri- 
gore Vieru) se inscriu în tradiția celor mai 
fermecătoare „Jecţii” cu care ne-a obișnuit 
acest dascăl de modă nouă, Gopo, ce l-a 
avut mentor pe şugubâţul Nică a Petrei din 


„Fac filme 


dar ce problemă importantă de psihologie a 
copilului: simbolul nu se mai leagă de logica 
strictă, obișnuită. E o logică afectivă, senti- 
mentală. Logică specifică desenului animat. 


— E bizule 


— Dar o convenţie care să nu cadă în 
schemă, în şablon. Să nu întățișăm albina în. 
toate desenele noastre doar harnică, munci- 
toare, iar porumbelul s-o salveze intotdeauna 
de la inec. E o simbolistică naivă, schema- 
tică, simplificatoare, dar concepția asta, din 
păcate, persistă în unele desene animate. 
Trebuie forțată puțin metafora, trebuie găsit 
altceva. Există și o metodă mai atrăgătoare 
şi, aș zice, mai educativă: poate demonstrația 
pe dos. În altă sală cu copii, unde aveam o 
tablă la dispoziție am început să desenez o 
pisică: un rotocol. „Copii, pisica are mus- 
tăți?” (Da, prelung.) l-am desenat mustăţile. 
„Dar urechi?' l-am desenat niște urechi 
lungi, de măgar „Sint prea lungi", au obiectat 
copiii. Le-am corectat. Dar coadă are? Am 
desenat o coadă de cocoș. Au ris cu toții. 
Distrîndu-i îi înveţi mai lesne. Eu unul, preter 
jocul ăsta. 

— L-ai preluat și în „Tranzistoria“ cu „Fa- 
ru bea: Meat Ec PE 


— Eu nu vreau să impun copiilor poveţe 
directe. De aceea le inversez, le întorc Re 
dos. E o „Jecţie“ tot de la Creangă-citire. iti 
amintești: „Ce mânincă mița?' Colosal scrii- 
tor! Cind crezi că se întinde la vorbă lungă, 
zvrr, țișnește proaspătă, hazoasă, originală, o 
idee-pupăză ce te lasă cu gura căscată.. 
Vezi, de-aia îl iubesc eu și toți copiii. 
Poveștile lui sint de fapt pentru toate virstele, 
pentru „adulții de la șapte la şaptezeci și 
şapte de ani“ cum am schimbat eu sloganul 
publicitar la Maria-Mirabela, atrăgind atenţia 
că-i tratez pe copii ca nişte adulți inteli- 

enţi. După modelul dascâlului meu, 

reangă, care doar aparent scrie pentru cei 
mici, Basmele lui pun probleme serioase de 
viață, dragoste, moarte, nemurire. 


— Jocul vieţii și al nemuririi, e prezent în 
transiormare a desenelor 


ingenioasa a animale 
in oameni, motivul poetic al „Ti a 

— Mă obsedează de la o vreme scurgerea 
timpului. Am vrut să continui g 


dar fetitele mele au „imbătrinit”, au acum 


Trei exploratori 


i în „Tranzistoria“ întrupați de 
Jorj Voicu, tlena Zaiţeva 


și Mihai Bisericanu 


Humulești. Dacă savoarea limbajului povesti- 
torului Creangă rezidă in oralitatea, autentici- 
tatea lui, cea a naratorului în imagini stă în 
poanta vizual-auditivă, răsărită ici-colo în 
poiana micilor acţiuni disparate şi nu toate, 
cum spuneam, continuate, dezvoltate. Decit 
pe trasee scurte și, în genere, bine concepute 
cinematografic. De pildă: în ţara leneșilor, cu 
un împărat trindăvind într-un hamac imbietor, 
în timp ce supușii se leagānă în dansuri 
adormitoare, cu perne moi, pe o muzică las- 


12—14 ani. Medeea Marinescu e azi o ado- 
lescentă serioasă, un fel de Maria. discipli- 
nată. Copiii se schimbă, uneori cei îndrăzneţi 
devin la pubertate, timizi. Doar desenele ră- 
min mereu tinere. Ce-ar fi să le incarc şi pe 
ele cu o nouă poveste? Şi de aci transforma- 
rea celor trei prieteni desenaţi: Oaky, Omide 
şi Scăpărici, în oameni 


— El devin oameni din curiozitate sau din 
intimplare? 

— Din ambele, plus o a treia — dragostea 
Cind Scăpărici îşi cintă dorul pentru fru- 
moasa Omid6 ce nu vrea să coboare pe pā- 
mint, motivind „copilă trec din veac în veac 
in om de ce să mă prefac?", patima tinărului 
reușește să o convingă pe orgolioasa nemuri- 
race să prefere clipa efemeră aducătoare de 
ericire. 


— Pentru că „cei mai frumos desen al iubi- 
rii e însăși lubirea” cum cîntă inspirat, Scăpă- 
rici interpretat de Bisericanu cu vocea lui Mi- 
hai Constantinescu, numind de fapt, reiația 
între artă şi viață. Între vis și realitate. Fru- 
mos spus! 

— Dar dificil de turnat în imagini. Cum să 
sugerez, fără a banaliza, miracolul transfor- 
mării? Am încercat prin trucaje, prin dansul 
de voaluri străvezii, să sugerez intruparea 
frumosului fluture Omide în copila interpre- 
tată de Elena Zaiţeva. În cinema parcă e mai 
uşor să pătrunzi în lumea feeriei decit să o 
concretizezi, să o aduci pe pâmint. De 
altminteri părerea mea — deosebită de cea a 
criticilor — este că eu nu am făcut filme fan- 


— Dar „Pași spre lună?“ Dar „Comedia 
fantastică?“ Dar „Povestea cu po- 
dul acela peste abis?.. 
- — În ciuda eforturilor la care l-am supus 
pe colaboratorul şi fratele meu, Alecu Po- 
pescu, podul e urit. Cu tot sclipiciul şi stelu- 
tele de pe el, nu-şi avea locul. Pentru că fil- 
mul nu are nimic fantastic. „Povestea porcu- 
lui” care m-a inspirat e o poveste realistă, 
plasată într-un sat oarecare, în care bătrinii 
doritori de copii iși proiectează dragostea lor 
pe primul purcel întilnit. Dragostea este cea 
care transfigurează totul. Ea e fantastică și 
dacă observi bine, devine tema tuturor filme- 
lor mele. Filme lipsite de poezie. Au umor, 
dar poezie... 

— Totuşi, omulețul cu floarea, metaforă 


civă, intr-o penumbră aburoasă, soseşte ca- 
feaua imbietoare. „Cine a tăcut cafeaua 
asta?” se rățoiește cel mai mare leneș și cit 
p-aici sâ-l pună la zid pe slujitorul care a in- 
drăznit să tacă ceva bun în împărăția sa. Mā- 
ria-sa Nu-Face-Nimic ezită să mai ducă 
ceașca la gură: e un efort prea mare, muieţi 
is posmagii? Tremurind, secretara îl asigură 
că ea n-a făcut decit să introducă moneda in 
automat și lichidul a țişnit de la sine. Bazat 
pe aceste două precizări verbale, cineastul 


pentru adulți de la 7 la 77 ani“ 


care a incintat lumea, carte de vizită a spiri- 
tului paşnic... 

— N-am făcut niciodată poezie, mă rog. nu 
în sensul clasic al căutării de metafore gra- 
țioase. Chestia cu floarea e simplă. Ar fi 
poate mai interesant dacă am întreba-o pe 
floare ce zice ea cind e smulsă, ca să devină 
„cartea de vizită a omenirii“. Omuleţul meu 
are ọ mutră acră, de asta cred că nici nu 
prea îl rețin copiii. Dar ceea ce face el e 
spectaculos. Cu toate că astăzi și cosmosul a 
devenit banal, tot păminteni sintem chiar și în 
Cosmos. Plecăm doar dintr-o ogradă în altă 
ogradă Şi tot curiozitatea de copil ce în- 
fruntă noi primejdii, ne mină. Cind ies la 
plimbare cu pechinezul meu pe care l-am bo- 
tezat George Washington — eu de doi metri 
şi el de nici 50 cm — ce crezi că face „voini- 
cul“? Îi latră, îi atacă pe dulăii fioroşi. N-are 
simţul realității. Se crede zmeu. Se avintă ri- 
dicol şi înduioșător ca Omuleţul. De asta îl 
iubesc. 

— Din nou dorin 


de cunoaştere, cute- 
zanja ca semn al ti. 


Efluviile bonomiei 
(Dem Rădulescu 
în Comedia fantastică) 


imagineaza (imagine, deci) impreună cu co- 
regratul teatrului de operetă din Moscova, o 
întreagă suita de dansuri (și cintece) bine rit- 
mate, în care diverşii „faraziţi” (mai exact fru- 
moasele farazite) prezintă parada ustensilelor 
inventate pentru comoditatea gospodinelor 
uscătoarele de păr (un dans amuzant în care 
admirăm coaluri ultramoderne cu peruci din 
fire de sirmā roșiatică, savant zbirlite de mo- 
rişca electrică); dansul rișnițelor de catea, cel 
al aspiratoarelor de praf folosite cu graţie şi 
rapiditate (vioiciune provocată, probabil, de 
stimulentul incriminat în film, cafeaua). E 
vorba tot de o glumă specific cinematogra- 
hcă — dintre cele reușite cu care autorul (ii) 
Mariei-Mirabela in Tranzistoria incearcă să 
ne distreze cu avantajele-dezavantajele tehni- 
cii în slujba uşurării corvezilor easnice. Cari- 
caturistul de vină nu-și uita tolba cu săgeți 
oricit de des s-ar rătăci și prin sfere mai fee- 
rice, sau mai realiste, sugerate și unele și al- 
tele de operatorul Alecu Popescu fie prin fil- 
tre şi eclraje speciale, creind jocul de umbre 
şi lumini, ambianța de vis, fie prin filmări 
obişnuite ale realității cotidiene, cu micile ei 
incidente. Se simte la Gopo şi tendinţa cari- 
caturală in distribuirea citorva interpreţi. Pare 
că regizorul şi-a ales unii actori după un fel 
de tipaje, ca in desenul animat. Jorj Voicu, 
de pilda, e cel mai aproape de miniatura cari- 
catura! desenată, ironizindu-l pe Oaky cel 
plin de sine, iar actorul se strâduie — exage- 
rat, intenţionind prin mimică apăsată, să-și 
caricaturizeze personajul. Ca și ion Dichi- 
seanu în rolul profesorului. Sau ca micuța 
Adriana Cucinschi, care tace etorturi vizibile 
să se înscrie in tipajul răstățatei Mirabela, 
prin gesturi artificiale, ochi excesiv rotiţi. Tot 
o mască uşor caricaturală realizează și Stela 
Popescu — o bunică ce cintă și impletește de 
zor tirul jerseului-poveste. Cu mai mult firesc 
şı graţie discretă, interpretează mica loana 
Moraru rolul preapozitivei Maria. 

ŞI, cu toate că regizorul se apără cu străș 
micie (vezi interviul din acest număr al revis- 
tei noastre) de adjectivul poetic, el nu-şi uită 
lirismul ce-i străbate intreaga operă (Gopo 
este, da, autorul unei opere nu doar al unei 
filmografii) incepind cu neascultâtorul rățoi 
(desenat) atras de un fluture zburdainic, pină 
la acest Scăpărici-L icurici ce-și lustruieşte cu 
sirg botinele înainte de a-şi invita la dans 
aleasa. inimii, Omide. Cuplului indrâgostit (și 
aici distribuirea tinerilor interpreți n-a mai 
mers pe caricatural, ci pe farmec natural, fi- 


— Să reușești să-ți păstrezi interesul pen- 
tru tot şi toate, asta e cheia, răspunsul pe 
care l-a dat Goethe la 80 de ani, cind a fost 
intrebat ce trebuie să faci ca să rămii tinăr: 
„Să taci copilării”. Nota bene: să faci copilă- 
rii. nu să te copilărești”, adică să-i imiţi artifi- 
cial pe cei mici, pentru că ei simt falsul şi-l 
refuză. Eu sint o adevărată pacoste pentru 
prietenii mei care au copii. Mă joc cu ei şi le 
răscolesc toată casa. Cind părinţii vor să-mi 
arate desenele puștilor și-mi spun: ştii, dese- 
nează la fel ca tine“, iau desenul, îl discut 
foarte serios cu copilul, nu-l mint că-mi 
place, îl completăm impreună, dar conform 
intenţiei lui, conform cu ceea ce a vrut el să 
spună, nu ceea ce aș vrea eu să spun, ca 
adult. Cu fetița lui Sălcudeanu, Alina, cum 
crezi că mă jucam? Am cumpărat impreună, 
juma'juma, un ‘submarin. Dar unde să-l as- 
cundem ca să nu-l găsească mama? L-am 
ascuns în chiuveta de la bucătărie și nu ni l-a 
descoperit nimeni. Mă pasionează mentalita- 
tea copilului... 


FA „De la şapte la șaptezeci și șapte de 
ani. 

— Exact. Copilul nu se miră cum poate in- 
tra Albă ca zăpada in căsuţa piticilor de trei 
ori mai mică decit ea, dar te intreabă serios 
„de ce nu cad stelele?" E un amestec de cu- 


ina cea bună-rea, 
(Angela Simil 
în Rämä; 


resc, fior liric în persoana Elenei Zaițeva şi a 
lui Mihai Bisericanu) le sint rezervate citeva 
secvențe ce, dau filmului nu numai poezie 
(sic!) ci şi profunzime meditativă. Cum e dia- 
logul între proaspatul pâmintean implorin- 
du-și frumoasa desenată să se preschimbe în 
muritoare, ca să simtă măcar pentru o clipa 
fericirea iubirii. Oricit de mare i-ar fi sacrifi- 
Ciul. Pentru că — sună vocea romantică a lui 
Mihai Constantinescu, „cel mai frumos desen 
al iubirii e însăși iubirea“. lubirea vie, con- 
cretă, netranstigurată — ințelegem din sub- 
text. O invitaţie (tot de subtext) de a cintări 
raportul intre artă și viață, între frumosul fixat 
în imaginea-convenţie, imagine senină, neal- 
terată de timp și sentimentul viu, sensibil, du- 
reros (primele semne ale transformării în 
om), oferind clipa efemeră dar fericită, in- 
tensă. Meritind jertfa. Concluzia inversă fața 
de cea a nemuritorului luceafăr... 

Cind fulgerele marelui Farazit pedepsesc 
îndrăzneala celor care i-au violat spațiul — 
respectiv pe cei trei prieteni Oaky, Omide și 
Scâpaărici — ei își vor redobindi eternitatea, 
redevenind imagini tipărite pe celuloid, gene- 
ros împrăștiate în lume, spre a inveseli pă- 
mintul. Un mic poem în imagini, inchinat oa- 
menilor de câtre creatorul faimosului „Omu- 
leţ“ animat. Un foarte frumos omagiu adus 
de autorul binecunoscutelor desene animate 
devenit regizor şi de filme, cu actori — artei a 
şaptea bis 

Un cuvint bun pentru concepția scenogra- 
fică a filmului (mai mult pentru fantezia decit 
pentru realizarea, cam sărăcăcioasă, a deco- 
rurilor de pe platou sau a celor amenajate în 
natură) și pentru inventivitatea costumelor 
cind vaporos-graţioase, romantice, cind mo- 
dern-caricaturale, dar fără ostentaţie. Cola- 
boratori ai regizorului intru decorație: arhi- 
tect Constantin Simionescu și pictorița Ro- 


dica Olteanu 
Alice MĂNOIU 


e mere 


Coproducție româno-sovietică realizată de Casa de 
filme 5 și Soiuzmultiiim. Scenariul: Valentin Ejov, Jon 
Popescu-Gopo. Regia: lon Popescu-Gopo. Decoru- 
rile și costumele: Constantin Simionescu. Muzica: 
Eugen Doga. Versuri: Grigore Vieru. Coloana sono- 
ră: ing. Dan lonescu. Montajul: Silvia Cusursuz. Ma- 
chiajul: Gheorghe Drăghici. imaginea: Alecu Popes- 
cu. Regizor animație: Volodea Peka. Cu: loana Mo- 
raru, Adriana Cucinschi, Oana Pellea, Horaţiu Mala- 
ele, Costin Albu, Grigore Grigoriu, Mara Paşici, Jorj 
Voicu. Elena Zaiţeva, Mihai Bisericanu, Ștelan Nicu- 
tescu Cadet, Aglae Gheorghe, Stela Popescu, lon Di- 
chiseanu. Film realizat în studiourile Centrului de 
producţie cinematogratică „București” și „Mosfilm“. 


riozitate şi preluare din zbor a convenției jo- 
Cului — formidabilă. Ar trebui exploatată în 
filmele noastre. Cum eu n-am copii, îi studiez 
mereu pe unde îi întilnesc. La o premieră cu 
baletul „Cenuşăreasa“ in coregrafia lui Oleg 
Danovschi, mă uitam insistent la o fetiță de 
lingă mine, care o tot întreba în șoaptă pe 
mama ei. Nu auzeam ce o întreabă, dar îi pri- 
veam ochii care scinteiau de interes pentru 
ceea ce se intimpla pe scenă, deși era o po- 
veste arhicunoscută. Probabil că limbajul cel 
nou, baletul, îi stirnea curiozitatea. 

Dintre cele 500 de fetițe care s-au prezen- 
tat pentru noul meu film le-am ales pe cele 
care mi s-au părut mai spontane, mai 
inventive. La probe aduceam cite cinci-șase 
într-o încăpere și incercam să discut cu ele 
tot felul de năzbitii, ca să le înving timidita- 
tea, cumințenia și disciplina de grădiniţă. 
„Cum te cheamă, Mirabela?" am intrebat-o 
pe una. „Nu mă cheamă Mirabela, pe mine 
mă cheamă, Adriana Cucinski”, mi-a răspuns 
prompt. „Dar eu am nevoie în film de Mira- 
bela. Poţi să fii tu Mirabela?" „Pot“, mi-a râs- 
puns hotărită. „Tu ştii ce inseamnă să fii Mi- 
rabela?” „Ce doriți dumneavoastră“ a sunat 
replica viitoarei Mirabela. Eu nu repetam de- 
loc cu fetitele pe parcurs, spre surprinderea 
echipei. Le cream doar ambianța şi le indi- 
cam cum să spună replica. La un moment 
dat Adriana trebuia să zică: „Cum, ăsta e tăti- 
cul tāu care nu știe să facă nimic?" „Dar tatăl 
meu ştie să facă de toate!“, mi-a răspuns 
ofensată Adriana, uitind pentru o clipă câ e 
Mirabela. Jocul între real și imaginar le-a priit 
însă şi fetițelor şi nouă. Ne-am amuzat și am 
muncit mai cu plăcere. 

— Crezi că fără repetiţii, fără să știe ce au 
de jucat, devin mai spontane? 

— Cred că da. Dar munca regizorului se 
îngreunează. Pe platou ai nevoie de mult 
timp ca să le creezi ambianța, să le spui me- 
reu alte poveşti pină să obţii de la ele ce tre- 
buie. Și consumi mai multă peliculă. Dar poţi 
ajunge şi la surprize plăcute. Să nu-și închi- 
puie însă careva că filmele cu copii se fac 
aşa uşor cum par ele din poveștile noastre. E 
nevoie de multă, multă răbdare și sudoare, 
de ritmuri accelerate ale inimii, ca la munca 
de miner, pină să duci la capăt un film... Apoi 
aștepți verdictul publicului, pentru că tot ce 
ai muncit cu atita entuziasm și pasiune, 
poate fi o reuşită, sau un dezastru şi asta-ţi 
scurtează nopţile, iţi terorizează zilele. Pină 
afli... Nu, nu-i doar o fericire să faci film... 
Dar ce bine e să te crezi — măcar pe timpul 


realizării lui — fericit! 


în imagine Virgil Andrie 
Negoescu şi regizorul Luci 


12 


| 


Speranța întilnirii 
cu rolul vieții 


D.. mă întorc cu gindul la „anii artis- 
tici", pot spune că am avut șansa de a intilni 
și lucra, și în teatru și în film, cu regizori cu 
care am putut intra în rezonanţă și artistică și 
umană. Există și regizori care distribuie ex- 
clusiv pe baza datelor personale evidente, pe 
baza fişierului de creație existent şi astfel se 
creează pericolul cantonării actorului într-o 
tipologie fixă și, implicit, a. restringerii invo- 
luntare a mijloacelor sale de expresie. Intr-o 
atare situaţie, ce atitudine trebuie să adopte 
actorul? Să accepte la infinit aceeași iposta- 
ziere, cu riscul conștient al repetării și al ruti- 
nării, în beneficiul propriei popularități și al 
menţinerii „formei” artistice, dar în defavoa- 
rea evidentă a implinirii sale individuale şi a 
actului artistic la care participă... sau să-și 
asume riscul de a-şi păstra „coerenţa“ voca- 
ției prin selectivitate?. Răspunsul este greu 
de dat, răminind la latitudinea responsabilita- 
ţii artistice a fiecăruia. 


Loc de filmare, uzina: Orele 11 
(scenariul Platon Pardău; 


Şi mai sint acei regizori care au curajul și 
încrederea (in actori, dar și în ei înșiși — de 
ce nu?) de a-și arunca interpreții în cele mai 
inedite situaţii de „contre-emploi”. 

A fost o altă șansă pe care am avul-o și eu 
— este adevărat, nu prea des — cu Andrei 
Blaier, în Fapt divers și acum în Vacanța cea 
mare, și în Nelu cu Dorin Mircea Doroftei. 

Oricum — și unora şi celorlalți, le mulțu- 
mesc! 

Dar să vă povestesc mai bine cum am 
ajuns să filmez cu Lucian Bratu Orele 11. Cu- 
rios, dar prin Angela merge mai departe... Se 
dădeau probe pentru filmul Angela... Sint 
chemat, vâzut — dar atit. Filmul se tace, îl 
văd, îmi place — interpretul rolului principal 
(rol pentru care şi eu fusesem chemat), Va- 
sile Miske, tăcind o adevărată creaţie. Peste 
vreo doi-trei ani, aud oameni pe stradă: „Ui- 
te-i pe cel din Angela merge mai departe“... 
La început contuzia m-a amuzat. Dar s-a re- 
petat și cu oameni care mă cunoșteau destul 
de bine. Am revăzut filmul — nu semănam... 
dar aveam în comun acel ceva — un inefabil 
al identităţii spirituale, dincolo de datele fi- 
zice personale, intuit, simţit de spectatorul de 
cinema prin intermediul forței de fascinaţie a 
imaginii de film... 

La următorul său film, Orele 11, Lucian 
Bratu mă cheamă din nou și începem să dis- 
cutăm scenariul ca și cum am fi fost demult 
înțeleși, ca și cum am îi lucrat împreună și la 
Angela... Maestrul este un om extraordinar — 
nu-l gratulez, nu-s vorbe goale — nu poți să 
nu rămii impresionat de trămintarea fertilă a 
căutărilor artistului, de meșteșugul ireproșa- 
bil al protesionistului și, în cele din urmă, dar 
pe cei mai important, de caracterul omu- 
ui... . 

Mi-aș dori să fiu cit de curind spectatorul 
următorului film semnat Lucian Bratu. 

Mi-aș mai dori o şcoală de actori de film. O 
să întrebaţi de ce? 


„ George 
an Bratu) 


Universul muncii în universul filmului 


Cind am început să filmez, mi s-a intimplat 
cam aşa: trebuia să merg într-o camera... 
Operatorul şi regizorul: „Mergi mai repede...“ 
„De ce? Pe starea pe care o am, așa simt eu 
că trebuie să merg...” „Lasă ce simţi — noi 
lucrăm cu un obiectiv... Şi cu obiectivul âsta 
trebuie să mergi de două ori mai repede“ 
N-am înțeles nimic, am făcut ceea ce mi s-a 
cerut. Cind am văzut filmul, nu așteptam de- 


Rigoarea 
selectivităţii 
sau 
riscul repetării 


cit cadrul cu „marele moment de creaţie” al 
mersului. L-am văzut, totul era normal: mer- 
geam cum aș fi vrut eu să merg. Ei aveau 
dreptate. Dar de ce să nu fi știut și cu 
dinainte? 

Sau: „Te rog să nu faci ca la teatru.” 
„Cum adică, domnule?" intrebam, dacă intre- 
bam (pentru că la început, nici prin minte nu 
mi-ar fi trecut, în primul rind pentru a nu ma 
face de ris și în al doilea rind pentru că nu 
indrăzneam). Şi treceam prin cadru doar cu 
emoția că nu trebuie să fac ca la teatru. Cite- 
odată se intimpla „să iasă“, dar de cele mai 
multe ori totul era alb și pe lingă personaj. 
Ciţi actori n-or fi păţit la fel? 

Exemplele ar putea continua... De aceea, 
mă intreb de ce nu s-ar putea organiza 
(eventual sub auspiciile revistei Cinema) 
cursuri de cinema, cu exemplificări filmate, 
expuse de regizori și operatori consacraţi — 
dacă vreți, o adevărată reciclare — chiar 
dacă termenul e cam pretențios. 

Ce par am? E foarte greu de făcut o 
„planificare“ într-o biografie artistică. Ce pla- 
nuri poate avea un actor? Poate doar spe- 
ranțe... Speranţa întiinirii cu „rolul vieții“, pe 
care, de multe ori, mai degrabă hazardul de- 
cit intenţia, ni-l scoate în cale... Speranța ca 
fiecare nou personaj, fiecare nou film, fiecare 
nou act artistic săvirșit să reprezinte o au- 
to-depășire pe planul individual al creatoru- 
lui, dar și o înâlțare a exigenţelor receptoru- 
lui de artă, a beneficiarului actului de cultură, 
a publicului... Noi, actorii, jucăm mereu rolul 
principal în filmul „Așteptarea”... aștepți să fii 
chemat ... aștepți un rol bun... aștepți să ai 
parte și de un regizor... te aștepți și la refil- 
mări... aștepți: ploaia, soarele, dar-nu aștepți 
anii care trec. 

Aştept în schimb un film premiat de ACIN, 
apoi la Berlin, unul singur premiat la Veneţia, 
unul la Moscova, numai două la Cannes, iar 
pentru Oscar, mă rog... 


Virgil ANDRIESCU 


„Orchestra“ 
de electricieni 


O rice s-ar scrie despre spiritul de echipă 
in cinema trebuie să se pornească — cred eu 
— de la încercarea de a defini starea de „spi- 
rit artistic“ implicată. lată, de exemplu, relația 
operator — maistru de lumină. Pentru a fi 
concis și sugestiv, voi recurge la o compara- 
ție, poate școlărească. Şi care sper să nu tie 
lipsită de temei: a fi maistru de lumină în- 
seamnă a dirija o orchestră, o orchestră de... 
electricieni ale căror instrumente nu sint 
surse de sunete muzicale, ci surse de lumină 
investite cu valoare plastică. Autorul „partitu- 
rii“, operatorul de imagine, nu-şi poate vizua- 
liza de unul singur concepţia de lumină, ast- 
fel incit acest „dirijor“, care interpretează 
partitura dată, devine părtaş al unei creații 
comune: microuniversul plastic al luminilor şi 
umbrelor imaginii de film, în valori acromate 
sau nuanțate cromatic, fără de care nu este 
posibilă, în sens artistic, nici înregistrarea și 
nici percepția inditerent cărui cadru cinema- 
togratic autentic. 

ibilitatea artistică este, deci, o condiţie 
sine qua non a unui adevărat maistru de lu- 
mină; ea nu trebuie considerată ca o calitate 
„Suplimentară”, ci ca o implinire esenţială a 
celorlalte calităţi protesionale. 

Unul dintre acei maiştri de lumină despre 
care se poate vorbi în acest fel este Constan- 
tin Vasiliu. Mă refer la el nu pentru că ar fi un 
caz singular, spre lauda studioului nostru, ci 
pentru că de el mă leagă cea mai apropiata 
colaborare, filmul Un studiou in căutarea 
unei vedete. Scriu aceste rinduri nu doar 
dintr-o obligație morală, ci, mai ales, pentru 
plăcerea sinceră de a aprecia în mod deschis 
talentul, profesionalismul și munca pe care el 
le-a dăruit cu generozitate imaginii acestui 
film. Cuvintele de laudă sint întotdeauna greu 


Inspirația 

vine muncind: 

Adrian Pintea 

Gheorghe Visu și 

Stefan lordache 

in Cei care 

plătesc cu. viața 

de Șerban Marinescu Ai 


de formulat fără să pară de circumstanţă. 
Astfel încît mă rezum la un simplu „Mul- 
ţumesc!". Nădăjduiesc că la vară, cind aștep- 
tàm premiera filmului, cititorii acestor rînduri, 
în ipostază de spectatori, vor regăsi in imagi- 
nea filmului cite ceva din cele înțelese sau 
rr apel printre aceste prea puţine cu- 
nte. 

Şi pentru că m-am referit la cel mai recent 
film, nu pot să nu-mi amintesc și debutul. 
Primul maistru de lumină cu care am lucrat 
la filmul de scurt metraj Tema 13 bătrinețea a 
fost Gheorghe Valeriu, considerat pe nă 
dreptate un artist, un sensibil. Dar o mare ca- 
litate a lui, cred eu că este și faptul că pune 
mina şi face, iar puterea exemplului personal 
nici nu vă puteţi închipui cit de mult con- 
tează intr-o echipă. Şi nu doar in echipa 
electricienilor, cit și în general, în echipa în- 
treagă. Împreună cu Gheorghe Valeriu am fil- 


Reflectorul, 
uzină de valori 
plastice 


mat apoi Escapada. De atunci ne vorbim me- 
reu (că de intilnit ne intilnim des pe culoarele 
Buftei!) să lucrăm iar alături, dar ne tot „sa- 
botează“ Vivi Drăgan Vasile! În.-o bună zi 
insă o să colaborâm din nou, cu siguranţă! 

O experiență deosebită am avut la Racheta 
albă — unde m-am întilnit cu maistrul de lu- 
mină Călin Constantin, un om extrem de 
operativ și inventiv, care s-a acomodat foarte 
bine cu specificul imaginii acelui serial care 
cerea luminii să creeze, cu maximum de fán- 
tezie, un plus de spectaculozitate. 

Foarte disciplinat, serios și muncitor este 
Marin lon pe care l-am avut alături la două 
filme: Rămin cu tine și Orele 11. El tace şi 
tace. Și execută totul cu maximă exactitate. 
ȘI în timp record. Datorită lui, în primul rind, 
am reușit să realizez o medie de 100 metri 
utili pe zi la Rămin cu tine. 

În pregătirea unei filmări, treizeci la suta 
din timp maistrul de lumină devine prim so- 
list — ca să mă păstrez și cu această compa- 
raţie tot în perimetrul muzical. Și în acest in- 
terval, el trebuie să-și strunească nu numai 
oamenii, ci și ingeniozitatea, și abilitatea, și 
rapiditatea, astfel incit soluţiile sale practice 
de iluminare să nu compromită intenţia artis- 
tică. Ba, din contră, să o valorifice integral. 
Să-i dea chiar „strălucirea” implinirii con- 
crete. 


Sorin ILIEŞIU 


Soluţia optimă 


E.. de neconceput o echipă de filmare 
tară un maistru de lumină. Cine este el? Cine 
sint cei care îi formează echipa? Ce rol au ei 
în elaborarea filmului? Întrebări simple pen- 
tru un profesionist, răspunsuri menite să lim- 
pezească unui cinefil necunoscutele. Maistrul 
de lumină, termen poate nepotrivit unei func- 


| 
Filmul, o artă care im 


ţii ce se ciștigă după mulţi ani de ucenicie. 
Oameni obișnuiți, obişnuiţi un timp cu greul, 
formaţi spre a decide, cu promptitudine du- 
blată de luciditate, soluţia optimă in vederea 
realizării atmosferei plastice a cadrului. 

Un exemplu: cadru complicat filmat în re- 
gim de lumină. O trăsură se apropie în ax, se 
oprește la semnul prestabilit pentru a obtura 
soarele la apus. Coboară o femeie, urmărită 
de travling pină ce intră într-un spaţiu 
anume. Se repetă indelung. Se decide „Mo- 
tor“. Dublă bună, acceptată. Mă felicit în si- 
nea mea pentru intuiţia de a decide momen- 
tul motor în clipa optimă. Stupoare. Un mais- 
tru de lumină, prezent la cadru în fiecare mo- 
ment, aprinsese un proiector spre a suplini 
soarele care apucase să dispară la orizont, 
Acesta era maistrul de lumini Florea Straton, 
mare iubitor de frumos, de cinema, Astfel, ca 
de multe alte ori, reuşise să salveze un cadru 
limită. Lucrase cu maeştri, cu Gologan, cu 
Nicu Stan. Soluţiile ce le propunea veneau să 
confirme perfecta cunoaştere a scenariului, a 
intenţiilor operatorului. Se obișnuia repede 
cu. stilul de lucru al fiecărui operator. Îi spu- 
neam poetul, iubea florile, spaţiile aerate, na- 
tura. Acum este pensionar, iar fiul său elec- 
trician la Buftea. 

Cine este maistrul de lumină? El poate fi 
Liță Stelian, maistrul de lumină cu care lu- 
crez de șase filme. Rigurozitatea dublată de 
disciplină l-au făcut să devină în timp un 
maistru apreciat şi căutat. În cele șase filme 
a montat proiectoare in zeci de spaţii. Ştie 
cind trebuie să termine de montat electrica, 
cînd să-și retragă oamenii de pe platou. Tot- 
deauna cu o privire blindă. Căreia i se poate 
răspunde și mulţumi prin chiar lucrările bune 
tăcute împreună. 

Alături de maistrul de lumină trebuie amin- 
tiți şi cei ce-i formează echipa. Absolvenți de 
liceu atrași de mirajul filmului. Ciiva din cei 
cu care am lucrat sint astăzi operatori sau 
studenţi la imagine de film. Ei pot fi: Ilie, 
Marcel, Călin, Oprea, dar, sigur, nu numai ei. 
Oameni minunaţi ieșiţi din obișnuit prin dra- 
gostea lor pentru film. 


Vlad PĂUNESCU 


Duel-cu imposibilul 


A. fost, sint și sper că voi fi în continu- 
are un operator „norocos". Fiecare film la 
care am lucrat a avut momente interesante și 
dificile de imagine a căror rezolvare complica 
problemele de iluminare pină la extrem, pină 
la starea de duel cu imposibilul". 


Tensiunea dramatică 
îşi are o „lumină“ a ei: 
Felix şi Otilia 


de Iulian Mihu 

(cu Julieta Szony. 
Gheorghe Dinică, 
Aristide Teică și 
Sergiu Nicolaescu) 


pune arta colaborării 


ME i 


Am avut șansa să lucrez cu echipe de ilu- 
minare foarte bune, cu oameni de excepție 
devotați filmului și profesiei, fie ca maiștri de 
lumină, fie ca electricieni de platou sau „ilu- 
minişti”, cum i-am definit în limbajul curent 
al studioului. Împreună cu ei am escaladat de 
multe ori imposibilul. Pentru noi „lumina în 
arta imaginii“ nu este doar un enunţ estetic, 
este, în primul rind, viaţă, cu eforturi, inspira- 
ţie, neliniști, reușite, întimplări de pe platou 
devenite, cu timpul, amintiri nostalgice, 
puncte de reper pentru viitoarele colaborări, 
dar și motive de meditaţie pentru clipele de 
răgaz. lată una din ele. 

Hotel Intercontinental, 1972, interior sala 
de protocol şi conferințe transformată în de- 
cor sală restaurant pentru filmul Trecătoarele 
iubiri. Aproape de un mic podium, la o masa 
mare rotundă, cu actorii așezați ca „Ja ca- 
dru“, Malvina Urșianu făcea repetiţii pentru o 


Soarele, 


la dispoziţia echipei 


secvenţă ce urma s-o filmām dintr-un singur 
cadru, cu o mişcare de travling circular în ju- 
rul mesei. L-am denumit travling „totalvizion” 
pentru că nu lăsa nici un colț de decor ne- 
descoperit, nerâminind nici un loc, nici pen- 
tru cel mai mic proiector. În mintea mea, du- 
elul cu imposibilul începuse. Maistrul de lu- 
mină lon Olteanu, cu echipa de electricieni, 
era plecat să aducă cablurile şi proiectoarele. 
După citeva momente, speranța mea s-a agă- 
tat de cele două mari candelabre ale salii. 
Soarta secvenţei depindea însă de talentul 
cascadoricesc al lui Olteanu, cu care inven- 
tasem" la Felix și Otilia multe soluții salva- 
toare. Mai aveam în echipa de electricieni un 
aliat în duelul cu imposibilul, tinărul Mihai 
Bocu, și dotat cu simţul iluminării, şi bun in- 
stalator al proiectoarelor în cele mai inacce- 
sibile locuri. Dacă întrebaţi de fostul electri- 
cian, acum maistru de lumină, care citește 
revista „Luceafărul“ toţi îl știu, e Mihai Bocu. 
Cu emoții și siguranţă, lon Olteanu şi echipa 
sa au instalat în prelungirea candelabrelor, 
suspendate pe o fringhie, cite patru proiec- 
toare cu care am iluminat decorul din planul 
apropiat. Planul secund și fundalul le-am ilu- 
minat ascunzind o serie de proiectoare în 
spatele meselor și figuraţiei. 

Există o lege nescrisă a platoului de fil- 
mare, o lege nescrisă, dar aplicată cu modes- 
tie și consecvență, și anume că în focul fil- 
mărilor nimic nu trebuie să fie imposibil și ni- 
mic nu è prea greu. a 


La Marele singuratic trebuia să realizam o 
secvență la care Marin Preda ținea foarte 
mult: pe cîmpul Bărăganului, familia lui Mo- 
romete, sub razele crepuscului, se pregătește 
să plece acasă după o zi de muncă. Poezia 
acestui adevărat ritual Preda vroia cu tot di- 
nadinsul să fie prezentă şi în film, deși sec- 
vența nu adăuga nimic din punct de vedere 
evenimenţial, dar, prin ea îinsâși, purta o 
anume încărcătură emoţională necesară po- 
vestirii cinematogratice. Filmul era ca și gata, 
venise o toamnă tirzie fără răsărituri și apu- 
suri de soare și totuşi secvența trebuia fil- 
mată. În speranța că poate se va forma fie un 
răsărit fie un apus, am pregătit două-trei apa- 
rate ca să izbutim să lilmâm ace! moment ce 
dura doar un minut în descriere, dar soarele 
n-a apărut decit foarte tirziu, pe la amiază, 
printre nori foarte groşi. O fericită inspiraţie 
a făcut să găsesc soluția. La inceput m-am 
speriat pentru că o asemenea incercare nu 
vâzusem și nici nu citisem despre vreo expe- 
riență similară. Am tentat imposibilul: să-mi 
fac singur un soare-decor, dar care să fie 
foarte „adevărat“. Exact pe muchia orizontu- 
lui m-am gindit să pun proiectorul cel mare 
care să fie „decorul” discului solar. Maistrul 
de lumină Florea Straton m-a înțeles și a 
fost alături de mine. Datorită lui am reuşit să 
ciștigăm bătălia. Am lucrat fără să fiu biciuit 
de criza de timp pentru că soarele devenise 
un „actor“ la dispoziţia noastră. Puteam sa-i 
dăm culoarea și strălucirea dorite, să așezăm 
între timp caii, căruța, personajele în modul 
cel mai potrivit față de „soarele in apus”. In 
timpul vizionării, Marin Preda a avut aprecieri 
favorabile în legătură cu această secvența 
crezind că am filmat chiar într-un apus real, 
încă din timpul verii. lulian Mihu a încercat 
să-i spună adevărul, dar am intervenit făcin- 
du-i semn să păstreze secretul. A fost un mo- 
ment de satisfacție pe măsura riscului asu- 
mat, dar și o revelaţie a posibilităților opera- 
toricești de a exprima poezia realului chiar 
prin artificii. Artificii izbutite alături de maiştri 
ce merită a fi numiți pe merit și maeștri. 

Nu pot să nu-mi amintesc şi de alte reușite, 
de multiplicarea direcțiilor de lumină cu aju- 
torul blendelor (ecrane reflectorizante) și 
oglinzilor improvizate adhoc împreună cu lon 
Olteanu la Felix și Otilia, de exemplu. Sau, 
mai recent, interesantele efecte de atmosferă 
de la Figuranţii, cu maistrul de lumină Ale 
xandru Nicolae. Sau sprijinul totdeauna efi- 
cace al lui Gheorghe Valeriu, un mare devo- 
tat al filmului românesc. Cind lucrez cu elec- 
tricieni ca Nae Ştefan, Marian Stănescu (din 
echipa lui Alexandru Nicolae), cind îi simt pe 
toți receptivi la problemele operatoricești, 
atunci îmi explic cum am reușit filmări de an- 
vergură ca în decor Gara de Nord cu 700 kw 
instalaţi la filmul Malvinei Urșianu., filmări ca 
la Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu, Liniştea 
din adincuri, plus o serie de inovaţii în ilumi- 
nare, = 
Tuturor celor cu care am colaborat le spun 
mulțumesc că există. Noi operatorii îi vedem 
şi-i simţim chiar dacă după comanda „Mo- 
tor!" stau nevăzuţi în spatele minunatelor lor 
aparate emițătoare de flux luminos. 


Alexandru INTORSUREANU 


Istoria 
unei colaborări 


D incolo de Gara de Nord, pe partea 
dreaptă, cum mergeai spre cartierele ceferiş- 
tilor, (...) între alte firme ruginite de tablă, tre- 
cătorul putea cifi fără greutate acest anunț, 


pictat de mult cu litere albe deasupra une: 
uși dărăpănate: MAGAZINUL DE ÎMBRĂCAT 
MIRESE — La Șicul Elegant — proprietară: 
Aurica Cirlan." — așa incepe nuvela lui Eu- 
gen Barbu „Domnişoara Aurica” al cărei uni- 
vers spaţial se interferează și se completează 


A cu „Ziua unui pierde-vară” și, mai departe, cu 


„Groapa“. Calea Griviței, cea a anilor '30, un 
spațiu imposibil de regăsit după o jumătate 
de veac. Soluția, unica excluzind compromi- 
sul, era înălțarea pe platou a vechii mahalale 
bucureştene. Grea intreprindere, curajoasă, 
dar plină de riscuri. Riscurile meseriei... Asu- 
mate cu profesionalism şi în egală măsură de 
regizorul Şerban Marinescu, de scenogratul 
Lucian Nicolau, de operatorul Viad Pău- 
nescu, de scriitorul Eugen Barbu — dintre 
realizatori, singurul martor ocular al vremii — 
și, nu în ultimul rind, de casa producătoare şi 
de Buftea. Pariul echipei cu sine a fost ciști- 
gat: din septembrie '84 pină în iulie '85 (pe 
vatra unei foste cetăţi slujind un film istoric 
turnat cu mulţi ani în urmă) s-a ridicat un 
adevărat colţ de lume. O sută de metri pătraţi 
(cam cit Piaţa Rosetti) traversaţi de o stradă 
pavată pe care trece un tramvai. De o parte și 
de cealaltă, case și magazine. O piaţetă cu 
fintină, circiumă, cinematogral... Prin ima- 
gine, parfumul unei epoci. 

Un univers în care viețuiesc personajele 
descrise de Eugen Barbu și re-citite de regi- 
zorul Şerban Marinescu: destine, oameni ce 
îşi pun amprenta pe spaţiul pe care îl locu- 
iesc. Numai relația perfectă replică-ma- 
chiaj-costum-decor poate conduce la impre- 
sia finală de autenticitate, de adevăr artistic, 
în ultimă instanță. Spiritul de echipă — con- 
diția sine qua non a reușitei. Cu Şerban Mari- 
nescu, Lucian Nicolau a lucrat ca scenograf 
asistent la Moara lui Călilar; examenul de ad- 
mitere în echipa Domnișoara Aurica l-a dat 
cu interiorul Șicului Elegant — magazin și lo- 
cuință a domnișoarei Aurica. Un spaţiu mor- 
bid în care se simte parcă mirosul de prat și 
acreala mucegaiului, scurgerea „vremii nemi- 
loase“ — proba de foc a debutului a fost tre- 
cută cu succes, Acum, la lucru... Două incă- 
peri ticsite de obiecte vechi, inceţoșate de 
timpul scurs în van, devin lăcaș de lentă și 
încă neconștientă extinctie. Obiectele — de 
la boidurile ținute în gură la manechinele za- 
darnic animate prin simulacru de conversație 
— tes în jurul protagonistei o pinză de paian- 
jen prin care lumina se filtrează amorţită. 
Augmentind senzaţia creată de Șicul Elegant, 
peste drum se află Loteria „ţinută de duduia 
Carmen Popescu”, prăvălie spațioasă și lumi- 
noasă. Din spatele tejghelei, ca dintr-o ramă 
de oglindă, Carmen Popescu își primeşte nu 
clienţii, ci oaspeţii. Dincolo de această ramă 
suplu arcuită, personajul trăiește o viaţă total 
diferită de a celorlalți. În acest mediu aseptic 
reușesc să pătrundă doar Gicâ-Hau-hau, prin 
latura inocentă și tandră a personalităţii sale, 
şi cavalerul straniu, datorită poate șalului alb 
de mătase — fatală armă a încrederii. Plasate 
faţă în față — domnișoara Aurica poate ur- 
mări prin fereastră ce se întimplă la Carmen 
Popescu — cele două magazine. subliniază 
relația de opoziţie stabilită intre personajele 
în cauză. 

De altfel, întregul spaţiu scenogratic este 
gindit să evidenţieze lipsa de intimitate. Totul 
se petrece la vedere; ferestrele sint largi pen- 
tru a lăsa privirile lacome să pătrundă din 
casă in casă, traversind strada — locul de 
destășurare al evenimentelor cotidiene. Stà- 
pin al străzii, deci al cartierului, este Gi- 
că-Hau-hau, Împăratul bufon, vagabondul in- 
telept, dispecerul de veşti și de iluzii. El este 
și mesager, dar și oracol — cotlonul lui Gică, 
zona lui de refugiu, este concepută și filmata 
în cheie expresionistă, dind personajului o 
nouă dimensiune. 

La marginea de altădat a Bucureştilor, 
într-un timp tulbure, într-o atmosferă vătuită 
— ironic paradox — „lirme'e ruginite de ta- 
bilă“ au nume strălucitoare, fintina din piațetă 
e „cu ", chioșcul de ziare și Date 
are formă de trabuc, artistul comic Lică Rā- 
dulescu se produce la Marconi... Acest colț 
de lume închis în sine are puterea să trăiască 
autentic, glisind din pitoresc în straniu, din 
derizoriu in patetic. Cum a fost gindit „orășe- 
lul" din Buftea? Cum s-a construit el? Cu ce 
materiale? Cum s-a lucrat la interioare? Cum 


s-au simţit actorii într-un spaţiu „artificial“ 
sută la sută? Parte din răspunsuri vin revă- 
zind filmul (ceea ce. trebuie s-o recunoaş- 
tem, este adevărată încintare), parte sint „se- 
crete” deconspirate de membri ai minunatei 
echipe ara Aurica. 

De la regizorul Șerban Marinescu am afiat 
că, după obişnuita familiarizare cu epoca — 
în biblioteci, s-a pornit la construirea „orâşe- 
lului“. Pereţi de cărămidă s-au înălțat pe te- 
melii adevărate. S-au construit case şi maga- 
zine. Tot ce a insemnat feronerie, ușă, fe- 
reastră, ornament de fațadă etc. a fost căutat 
pe şantiere și în depozite, luat de la case 
vechi „pentru că sint vii, trăite”. Firește, multe 
dintre clădiri sint numai fațade: dar spaţiile 
de joc au fost respectate — clădite în între- 
gime, cu interioare amenajate și decorate. 
„Podelele au fost date cu terebentină, încălzi- 
rea se făcea natural (în sobe), iar în birt — de 
la murăturile din vitrină la mirosul specific — 
totul era de-adevăratelea”. Un decor sută la 
sută imaginat, un decor sută la sută adevărat. 

Cum se simte actorul de film într-un astfel 
de decor — l-am întrebat pe Valentin Uri- 
tescu, interpretul lui Gică Hau-hau. După ce 
a desenat cu mare grijă schema orașului, a 
privit-o şi mi-a răspuns: „Nu poate să se 
simtă decit foarte bine”. „Cu machiajul și 
costumul te obișnuiești mai uşor, dar jucind 
într-un spațiu firesc, minuţios patinat, meti- 
culos pus la punct, foarte autentic, te poți 
eter uiţi că ești în Buftea și iți apropii 
locul și 

Decorul, costumele (Oana Tofan), machia- 
jul (Ştefan Mihăilescu) trebuie să stimuleze 
actorul, să-l ajute să intre cit mai bine în pie- 
lea personajului. Doar astfel sint posibile per: 
formanțe la cote maxime de tensiune. m 
este, spre exemplu, realizarea de excepție a 
Margăi Barbu. Există, într-una din „conversa- 
țiile” dintre domnișoara Aurica și manechine, 
un cadru tulburător: față in față, Aurica și 
Margot — identice pină la confuzie. Adevă- 
rata muncă „în echipă” își dă astfel roadele 
— momente antologice. 

lar echipă nu înseamnă numai realizatorii, 
interpreții... Echipă inseamnă și cei ciţiva zeci 
de oameni neștiuți de marele public, dar de 
al căror profesionalism depinde reuşita fiimu- 
lui. Spirit de echipă înseamnă şi inventivitate, 
şi puterea de a specula orice idee venită de 
la „COECHIPIERI“ așa cum au făcut Eugen 
Barbu și Şerban Marinescu în platou, spirit 
de echipă înseamnă și puterea de concen- 
trare a actorului cind operatorul Viad Pău- 
nescu folosește fumigene în locul unui filtru 
pe care nu îl are... 

Răsplătit cu nu mai puţin de 7 (șapte) pre- 
mii ACIN — imagine, decor, costume, scena- 
riu, interpretare feminină: Marga Barbu, inter- 
pretare masculină: Valentin Uritescu, și pen- 
tru film; cu selecționări la festivaluri interna- 
ționale: Pesaro, Pescara; cu invitaţia de a rula 
pe ecranele new-yorkeze, filmul Domnișoara 
Aurica a dovedit un „spirit de echipă” exem- 
plar. 


Marina ROMAN JUC 


TRETORN & Du 


bosom- 9 


treilea ochi 


al lui Nicu Stan“ ~ 


| operatorii noștri: 


Alexa Visarion după I.L. Cars i 
- Valeria 4 


Nicu Stan 


jStanţa Mbari haint 


Seciu “şi Florii” Zamfirescu) 


În competiţie cu tine însuți 


Sa D acă v-aţi evalua singur filmogratia de 
operator, care ar fi registrele picturale care 
credeți că vă reprezintă? 


— In evoluţia unei arte ca cinematograful, 
s-au petrecut mutații deosebite atit în limbaj, 
cit și în regia de imagine. În afară de perfec- 
ţionările tehnice care au determinat aceste 
mutații, s-au produs şi modificări de natura 
estetică datorate, in foarte mare măsură, tele- 
viziunii, generind diverse speculaţii, apropieri 
între cinema şi arta plastică. De unde, în ulti- 
mii 30 de ani, şi prefaceri în „imaginea“ ima- 
ginii filmului romanesc. De pilda, eu aş putea 
spune că am inceput printr-o anume maniera 
de iluminare, împrumutată. din zona rem- 
brandtiană a artei plastice, in care contras- 
tele lumină-umbră erau. destul de bine mar- 
cate, uneori chiar tranşante; dar, cu timpul, 
am abandonat această manieră. Mai ales la 
apariţia peliculei color am simţit nevoia să-mi 
schimb modul de a mă exprima. Din perioada 
alb-negru rămin filme de referință pentru mi- 
ne; Răscoala, Dragoste lungă de-o seară și 
Vremea zăpezilor. lar un moment care mar- 
chează o nouă etapă în alb-negru îl reprezin- 
tà Dimineţile unui băiat cuminte. Aş zice ca 
de atunci. în ceea ce se numește, puţin pre- 
tenţios, discursul limbajului plastic al imagi- 
nii, am renunțat la maniera clarobscurului. 
Dar pe nesimţite. Nu a fost o chestiune.de 
abilitate tehnică sau de concepţie, ci o ne- 
voie organică intrucit noutăţile din cinemato- 
grafia mondială mă obligau să mă apropii de 
mai bunii contrați pe care niciodată nu i-am 
văzut la faţă, dar cărora le vedeam filmele. 
Două dintre ele m-au influenţat cu precădere: 
Fata cu ochii de aur de Albicocco și Eclipsa 
lui Antonioni. E ştiut că percepţia imaginii 
alb-negru se face cu o viteză mult mai mare 
decit a celei color. Un film color impune alte 
ritmuri de povestire. Apoi o imagine color 
presupune o armonie cromatică ce ţine 
cumva de școala impresionistă, în care tonu- 
rile sint destul de apropiate, în care există o 
dominantă de culoare, în care chiar imaginea 
de factura clarobscurului presupune prelu- 
crarea într-un anume registru astfel încit să 
se poată percepe detaliile. O simplă fişie lu- 
minoasă, într-o peliculă color, capătă forța 
dramatică pe care virtual o are imaginea 
alb-negru — mult mai dură, mai aspră decit 
cea color. De aici şi nevoia cineaștilor tie de 
a se exprima în continuare pe alb-negru, fie 
de a recurge la alternare. in ultimii ani se 
protilează tendința operatorilor (și aici se 
merge in „complicitate“ cu regizorul, sceno- 
graful, pictorul de costume) de a impune o 
cromatică anume filmului întreg. Așa apărea 
la noi, în anii '70, Graphys color-ul, care ser- 
vea mai bine expresiei plastice decit o fâcea 
imaginea color reproducind direct culorile 
din natură. Transiarea de la o dominantă la 
alta se face deliberat şi nu intimplător, în 
funcţie de structura dramaturgică a peliculei 
De pilda Baltagul sau Columna, chiar daca 
au o unitate plastică, in ele se sesizează alu- 
necarea de la modul de a ilumina într-o ma- 
nieră de tip clarobscur spre abordarea tonali- 
tăţilor influențate de impresionism. Şi cind 
spun impresionism mă refer în primul rind la 
Monet, poate Manet... O zonă de delimitare a 
exprimării mele plastice în filmul color o re 
prezintă Înainte de tăcere. Pentru mine el 
marchează trecerea peste un prag, invizibil 
pină atunci, ajutat fiind foarte mult de drama- 
turgie, de concepţia regizorală. Substanţa li 
terară este o problemă cheie. Depinde, sigur 
și în ce măsură ești capabil să ţi-o însușeşti 
şi s-o traduci în limbaj fiimic. Dacă mi s-ar 
arăta o mie de crimpeie din filme de diverși 
autori, le-aş recunoaște pe cele făcute de 
mine, nu pentru că le-aș ţine minte, ci fiindcă 
au ceva care ţine numai de mine. Pentru ca 
prin plastica unui film nu înțeleg strict modul 
cum construieşti lumina, ci şi felul cum com- 
pui, cum abordezi liniile, măsura în care ele- 
mentele alcătuiesc starea de dramă, de trage- 
die, de lirism, de morbiditate, modul cum te 
mişti cu aparatul, deci intreaga dinamică a 
secvenței. Şi mai este ceva esenţial: felul cum 
ştii să treci de la o secvenţă la alta. Dacă — 
de exemplu — e vorba să se obţină ce eu nu- 
mesc regia de imagine, marea artă este doza- 
jul efectului plastic. Tocmai de aceea Înainte 
de tăcere il consider un prag trecut. 


14 


.— Confirmarea aţi avut-o şi prin premiul 
„Mejor Fotografia“ conferit la festivalul de ia 
San Sebastian. 


— Un trofeu pe care l-am pus alături de al- 
tele în vitrina „cu jucării”. În paranteză fie zis, 
imi place să nu se vadă efortul, imi place să 
las impresia că am făcut totul în joacă. De 
aceea îmi şi consider premiile drept jucării. 
Trofee — jucării! Şi am citeva! 


- Cum apreciați aportul operatorului in 
elaborarea prealabilă, și care este ponderea 
sa creativă pe tot parcursul filmărilor. 


Și imaginea are 


„regia“ ei... 


— Printr-o înţelegere deplină, printr-o con- 
venire între factorii ce determină de fapt ex- 
primarea în limbaj cinematografic! Limbaj ci- 
nematogratic însemnind nu doar modul de 
exprimare, ci şi tonalitatea registrelor, dina- 
mica secvențelor, cromatica din punctul de 
vedere al scenogratului, al pictoriţei de cos- 
tume, un veritabil concert de păreri care in- 
cepe încă în perioada de pregătire, de prefil- 
mare, sesizabil fiind apoi şi in felul cum se 
aleg locurile de filmare, în gindul de sub- 
stanţă, în upalopa actorilor, in stabilirea ma- 
chiajului, a coafurii, prin accesoriile de cos- 
tum, prin detaliile care „compun“ un decor. 
De multe ori întimplarea de o zi sau deo 
clipă joacă un ro! determinant în exprimarea 
plastică a unui film. Filmam cu Vaeni 
„Coasa“, care avea să devină Acasă, secvența 
cind moare eroul jucat de llarion Ciobanu: 
sprijinit de bătrinul copac unde murise și ta- 
tål personajului interpretat de Șerban lo- 
nescu, el stătea așezat pe jos, cu un picior 
îndoit 'și cu mina pe genunchi. Apus de 
soare, un fel de contre-jour. De pe coroana 
copacului, aparatul cobora pe coaja stejaru- 
lui, în prim plan îl întîlnea pe Ilarion. Lărgind 
cadrul, din adincime venea Şerban alergind, 
se oprea lingă bătrin, îl simțea că moare şi-i 
săruta mina. La acest gest, odată cu mişca- 
rea camerei, cadrul se stringe numai pe 
această mină ce era sărutată. Fiind intr-un 
unghi de incidență cu soarele, în clipa în 
care se lărgea cadrul, dinspre Şerban spre 
mină, se înşiruiau spre soare zeci de cercu- 
tete mici. Din ce in ce mai mici. Nimeni nu 
descoperise ce se va intimpla in final: pe 
mină s-a fixat o bulă de soare ca un nimb. 
Totul ţine şi nu ţine de hazard! Cind vezi ce 
culoare metaforică poate căpăta o astfel de 
secvenţă, îți corectezi poziția aparatului incit 
să-ţi realizezi intenţia, gindul. Sigur, filmarea 
respectivă a presupus un anume efort de es- 


timare a valorii. Nu mai pun ia socoteala cit 
m-am tirit pe jos ca să găsesc poziţia optimă 
pentru aparat. Dar pe spectatori nu-i privesc 
aceste lucruri. Ei trebuie să înțeleagă, de 
tapt, că acolo nepotul înâlța în sine portretul 
moral al tatălui. Asta am urmărit eu. Și sint 
convins că o clipă măcar gindul fuge către 
aşa ceva. Către faptul că cineastul vrea să 
spună ceva. Cine are putere de a fora, o va 
tace. Ce-am simţit, am izbutit să pun acolo, 
pe peliculă. 


- Ca narator vizual, în ce măsură operato- 
rul își poate impune „punctul de vedere“ — la 
propriu, ia figurat? 


— Ca narator vizual, de foarte multe ori 
operatorul are posibilitatea de a exclude 
acele tonuri, acele obiecte de o anumită cro- 
matică care nu sint conforme cu starea ca- 
drului. Reuşește acest iucru în funcţie de abi- 
litatea sa diplomatică cu care-l determină pe 
regizor să mute munții din loc mai la stinga, 
mai la dreapta. Stilizarea cadrului e un mod 
de a propune o estetică anume, de a impune 
O civilizare a ochiului. 


-F i le din prima atie de 
ratori IA Pc părere aveţi dea; mei ee keo 
ile ce v-au succedat? 


— Părerea mea este că avem operatori 
foarte buni. Cu tinerii am o trainică legătura 
pe care o consider onorantă pentru mine. Ei 
mărturisesc în diferite ocazii că şi-au împlinit 
şcoala învăţind și din filmele mele. Eu le ad- 
mir sportivitatea și cred, în continuare, că 
doar competiția pe ecran operează departa- 
jări şi evidenţiază valori. li apreciez în mod 
deosebit pe Nicolae Mărgineanu și Dinu Tă- 
nase pentru că au devenit piele În filmele 
ior se simte formaţia inițială: fiecare cadru 
este intens elaborat şi echilibrat compus. 
Într-o perfectă armonie cromatică. Dovedesc 
că au cultură plastică, ceea ce e mare lucru! 
Mulţi operatori buni nu au reuşit încă să-și 
dea măsura: Aici intră toată categoria de 
băieţi pe care-i respect pentru ce au făcut și 
sper că vor face. Enumerarea este anume 
„intimplătoare”: Doru Mitran, Călin Ghibu, 
lon Marinescu, Florin Mihăilescu, Vivi Drăgan 
Vasile, Sorin llieşiu, Basarab Smărăndescu, 
Vlad Păunescu. Cit despre „bătrini“, sint eu 
însumi prea bătrin ca să mai vorbesc despre 
ei. „Noii veniţi“ sint mulți şi realmente foarte 
buni. Îmi pun mari speranţe in această gene- 
raţie tinără. Din dorinţa de a fi la valoarea co- 
legilor noştri de aiurea, ei „plusează“, prin ta- 
tent, prin inventivitate. Şi nu le-aş spune am- 
bițioși, ci demni, demnitatea insemnind să te 
compari mereu cu tine însuţi. Nu m-am mă- 
surat cu marii operatori niciodată. M-am mă- 
surat doar cu mine şi am vrut să mă depă- 
şesc pe mine şi nu pe alţii. Că mi-a fost 
uneori contestat aportul, acesta e dreptul 
cronicarilor. Dar eu totdeauna am fost con- 
ştient de ceea ce fac. În competiţie cu tine 
însuţi înveţi din greşelile proprii şi eu astfel 
caut să mă menţin în primele rinduri ale ope- 


ratorilor. 
a Interviu de irina COROIU 


seară 


de-o 


| IESE meu, Cineastul Gheorghe Vi- 
tanidis, absolvent al primei promoții de regi- 
zori a institutului de Artă Teatrală și Cinema- 
togratică „|. L. Caragiale“, debutează in 1959 
cu Băieţii noștri, o comedie care... 

— O clipă te rog, un bob zăbavă! Primele 
mele filme — după ce parcursesem o pe- 
rioadă de acomodare cu semnele artei cine- 
matografice — s-au înscris în aria jurnalului 
de actualități și a scurt metrajului. În 1953, în 
timpul Festivalului internaţional al tineretului, 
am realizat documentarul „Ziua tineretului“. 
Băieţii noştri, Post restant și Gaudeamus igi- 
tur au venit în timp (scurt, ce-i drept) să pro- 
beze cu puterea imaginii apetenţa pentru o 
anume tema legată direct de recenta mea 
»xperiență de viaţă. 


— Un tinăr creator intens preocupat de 
universul propriei virste. lată o calitate mai 
rară ta confrații de mai tirziu, tinerii regizori 
de astăzi. 


— Tinereţea nu ţine de virstă, ci doar de 
structura intimă a omului și dacă aruncăm o 
punte peste decenii ajungem la ultimul film 


Nu-mi place 
să vorbesc 
despre mine. 


Las filmele mele 
facă 


de ficțiune al filmogratiei mele, În fiecare zi 
mi-e dor de tine, film cu tineri şi despre tineri 
care a depăşit cifra record de 3 milioane de 
spectatori. Tinereţea trebuie să o ai, să o 
simţi şi să o păstrezi. Una dintre profesoarele 
mele de la institut, regizoarea Marietta Sa- 
dova, considera ca o dimensiune fundamen- 
tală a talentului capacitatea de a fi tinăr, pu- 
terea de a râmine pe tărimul copilăriei cu tot 
ce are ea mai fascinant: bucurie, candoare și 
perpetuă uimire în fața naturii, a universului. 
Un puşti călărind un băț de trestie își închi- 
puie că stapinește cel mai focos ducipal.. 


— După un deceniu, în 1969 cu Răâutăcio- 
sul adolescent, vă apropiaţi de altă virstă.. 


— Răutăciosul adolescent inaugurează de 
fapt ciclul unor fericite întilniri și impliniri. In- 
tii m-aş gindi la colaborarea mea cu scriitorul 
Nicolae Breban care bătea la porţile cinema- 
tografiei, propunind un scenariu interesant 
cu © investigare a psihologiei unor eroi ma- 
turi, de o mare complexitate. Formula cine- 
matogratlică aleasă şi distribuția s-au dovedit 
a fi inspirate pentru că publicul — din țară şi 
de peste hotare — a reacționat extrem de fa- 
vorabil. După Gaudeamus (scenariul: Vasile 
Rebreanu şi Mircea Zaciu) care cucerise pre- 
mii internaţionale ca „Delfinul de aur“ la Fes- 
tivalul filmului de-la Teheran, Premiul | la 
Festivalul filmului pentru tineret de. la Got- 
twaldow, Diploma de onoare la Festivalul in- 
ternaţiona! al filmului de la Dijon, Răutăcio- 
sul adolescent avea să-i aducă actriței Irina 
Petrescu la Festivalul internaţional al filmului 
de la Moscova, „Medalia de aur pentru inter- 
pretare feminină” intr-o- competiţie de prima 
mină dacă ne gindim că celelalte două con- 
curente favorite erau Sophia Loren şi Monica 
Vitti: 


— De ia victoriosul Râutăcios... peste doi 
ei la pierre lumii. L-am revăzut, de cu- 
ri pe mi ecrane. Și-a rat prospeți- 
mea, nu numai datorită rară erp A pirat 
erau: irina Petrescu, Liviu Ciulei, Toma Cara- 
giu,’ Clody Bertola, llarion Ciobanu, Draga 
Olteanu, Virgil Ogășanu. 


— Dacă ar fi să fac o grupare a filmelor 
mele realizate în aceste trei decenii, trebuie 
sa constat că ele se constituie în trilogii 
prima, dedicată filmelor pentru tineret: Băieții 
noştri, Post restant, Gaudeamus igitur; alta 
filmelor cu problematică în zona contempo- 
raneităţii, investigind sfera psihologiei inte- 
lectualilor: Răutăciosul adolescent, Casa de 
la miezul stea şi chiar, Şeful sectorului su- 
filete; trilogia filmului politic care începe cu 
Facerea lumii, continuă cu Clipa pentru a nu 
o considera incheiată cu Dragostea și revolu- 
ţia pentru că îmi propun, împreună cu scriito- 
rul Dinu Săraru să continuăm destinul lui Du- 
mitru Dumitru; trilogia filmului de aventuri: 
Mușchetarul român, Masca de argint și Colie- 
rul de turcoaze; a filmului biografic-istoric 
cum sint Cantemir, Burebista și Ciprian Po- 
rumbescu. 

Revenind la Facerea lumii, pe care fără a fi 
lipsit de modestie, îi consider un film de refe- 
rință atit în filmografia scriitorului Eugen 
„Barbu (autorul scenariului) cit şi în cinemato- 
grafia noastră postbelică, voi spune că re- 


Cineaștii noștri: Gheorghe Vitanidis 


Da! Filmul trebuie să dea aripi 
tinerei generaţii 


constituia o epocă în care noi ne-am format 
epoca ai cârui martori, dar și participanţi ac 
tivi am fost. De aceea, poate, fiecare sec- 
venţă, fiecare fotogramă poartă în ea râspun- 
derea morală pentru dovezile pe care le lā- 
såm posterității. La un moment dat , unul 
dintre personaje, Arhire (Virgil Ogășanu), in- 
tilnindu-se cu iubita lui (Irina Petrescu) și 
primind reproşul că nu-și îngrijește sânâtatea 
precară, răspunde plin de optimism: „Nu-ţi fa 
probleme. Are Arhire de unde!“ Adică are 
timp. O întreagă viaţă înainte. El fâcea parte 
din plutonul acelor anonimi, al căror destin 
se așeza la temelia unui viitor mai bun. Am 
reluat aceeași temă într-un spectacol dedicat 
celei de-a XXXV-a aniversări a pornirii prime- 
lor șantiere naționale, Bumbești-Livezeni şi 
Salva-Vișeu. Îmi stăruie şi astăzi în minte ci- 
teva versuri, concludente după părerea mea 
şi pentru cinematografia noastră: „N-a fost 
ușor/ Nici nu putea să fie/ Acolo, la începu 
turi noi am pus/ Chiar tinerețea noastră, te- 
melie". E un crez frumos și emoționant. E şi 
mai frumos cind peste ani, la ora bilanţului 
privind tot ceea ce s-a făurit în această țara. 
poţi spune că la începuturi s-a așezat chiar 
tinerețea... 


— Filmele istorico-biogralice imbogățesc 
suftetul omului, cultivind in el frumoase tră- 
sâturi de caracter. Biografia unui asemenea 
personaj e intotdeauna și biografia timpului, 
și chiar a poporului său. Ciprian Porumbescu 
este un astfel de film. 


— N he Porumbescu deschidea ciclul pe 
care mi l-aș fi dorit fundamental în creaţia 
mea. Cred că un film care nu cuprinde în el 
nimic înălțător, nu are „date de inaripare“ 
pentru tinăra generaţie, nu vibrează de fier- 
binte patriotism, nu își îndeplinește rolul. Sin- 
tem datori să le hrănim tinerilor certitudinea 
că sint moștenitorii unor mari tradiţii şi a 
unor inaintaşi de seamă. Cu Ciprian Porum- 
bescu mi-am susținut, de fapt, examenul de 
diplomă... după 20 de ani. Încă de la absolvi- 
rea facultăţii, in 1953, l-am tot propus-pentru 
realizare, dar pentru că mi se cerea să renunt 
la citeva cintece patriotice — cele prin care 
Ciprian Porumbescu a trezit în noi ecouri 
adinci şi scumpe năzuințe, „Trei culori“ şi 
„Pe-ai nostru steag e scris unire“ nu am făcut 
filmul, Un astfel de fiim, al unei biografii de 
referință nu ar fi apărut dacă istoricul Con- 
gres al IX-lea al partidului nu opera deschi- 
derea care ne-a redat dreptul la istorie. Așa 
cum se știe „Trei culori” a devenit imnul na- 
tional al ţării, iar „Pe-al nostru steag" imnul 
F.D.U.S. 


— Ciprian Porumbescu tace parte din tri- 
logia filmului biografic cu mari isto- 
rice și culturale, alături de Burebista și Can- 
temir. Sint filme, așa cum le apreciau comen- 
tatorii, „cu mari personaje istorice, implicind 
mari răspunderi cetățenești și artistice.“ 


— Sint filme care mi-au adus bucurie şi le 
evoc pentru că, într-o viață de creator, aceste 
clipe sint puţine; le precede de obicei o trudă 
dublată de responsabilitate, greu de mărturi- 
sit publicului. Să nu uităm că există anumite 
lucruri sacre — apartinind istoriei, spirituali 
tății şi conștiinței unui popor, care nu iţi per- 
mit să te joci cu mijloacele de expresie, cu 
formulele cinematogratice. Filmul trebuie să 
rămină un document de necontestat care să 
nu contrazică nici datele istorice, dar nici 
imaginea fixată în conștiința publică. E un 
examen greu. , 


- Aţi pornit de ia scenarii cu o materie dra- 
m densă, scenarii semnate de scriitori 
cu personalitate ca Eugen Barbu, Paul An- 
ghel, Fănuş Neagu, Dinu Săraru şi alții. 


— Această colaborare cu scriitori-scena- 
rişti este un capitol distinct al biografiei mele 
artistice, capitol început odată cu filmul Des- 
tășurarea in regia lui Paul Călinescu, unde 
îmi făceam „botezul focului“ ca asistent de 
regie. Scenaristul filmului, nimeni altul decit 
marele scriitor Marin Preda! Preda făcea 
parte din categoria scriitorilor care îşi apărau 
cu strășnicie fiecare pagină, fiecare slovă, 
neacceptind decit foarte eu obligatoria res- 
tringere cerută de film. te cițiva ani, lu- 


ghe Vitanidis pe cind filma Răurdciosul adolescent 
Petrescu și 
e pe... 
„åm re-debutat cu Ciprian Porumbescu”... 
Bertola, 


(cu Irina 


după 20 d i” 4 


crind împreună la scenariul după romanul 
„Cel mai iubit dintre pâminteni” m-am lovit 
din nou de cerbicia lui Preda. Dar, din neferi- 
cire, timpul n-a mai avut răbdare. Am colabo- 
rat cu Eugen Barbu la Facerea lumii, cu 
Nicolae Breban la Răutăciosul adolescent, cu 
Fânuş Neagu la Porumbescu (el este 
autorul dialogurilor) și Casa de la miezul 
nopții, cu Vasiie Rebreanu la Gaudeamus igi- 
tur, cu Dinu Săraru la Clipa și Dragostea și 
Revoluţia, cu Paul Anghel la realizarea celor 
patru episoade din serialul de televiziune 
Războiul de independenţă. Cu Radu Tudoran 
trebuia să fac un film, care l-ar fi egalat, pro- 
babil — nu doar tematic — pe cel numit Fa- 
cerea lumii. Dar atit „Dunărea revârsată“, cit 
și altele, rămase în stadiu de scenariu sau 
chiar decupaj regizoral, se vor intilni cu 
spectatorii într-un volum pe care m-am gindit 
sa-l intitulez „Filme pe care nu le-am facut”. 
Sau dacă ar fi să-l citez pe René Clair: „Je-am 
facut, dar numai pe hirtie." 


- Știu că vi se spune, nu numai la LA.T.C. 


lody 
Vlad Rădescu 


— Fac o comparaţie: dacă aș fi fost scriitor 
şi altcineva mi-ar fi transcris opera, ei bine, 
acea mină ar fi fost operatorul. Operatorul 
poate transcrie caligrafic, accesibil, mai er- 
metic sau cu un plus de fantezie proprie. 
Acesta ar fi primul nivel al comunicării regi- 
zor — operator. În clipa în care apar punți de 
comunicare de ordin estetic, filosofic, sufle- 
tesc se aprofundează al doilea nivel al comu- 
nicării și rezultanta se numește imagine 
ideală. Operatorul este, in sensul nobil al cu- 
vintului, caligraful operelor noastre. Și scrie- 
rea lui trebuie să fie: sensibilă, elevată, adec- 
vată viziunii regizorale. 

Am început să lucrez cu Ovidiu Gologan, 
Nicolae Girardi, Aurel Kostrakiewicz, am 
continuat colaborarea cu Nicu Stan, Florin 
Mihăilescu, ` Vivi Drăgan Vasile, Alexandru 
Groza, dar nu vă ascund că ucenicia mea in 
materie de imagine mi-am făcut-o pe lingă 
nişte maeștri ai imaginii, ca André Dumaitre, 
Operatorul lui Louis Daquin la Clulinii Bără- 

nulul, Cristian Matrase. operatorul lui René 

lair la Serbările galante, la-Care eu am fost 
regizor din partea română. 


- De la catedră, ce „set“ de staturi adresaţi 
studenților dumneavoastră? 


— Nu prea imi place să dau sfaturi. Inves- 
tesc speranțe. Să fie ei inșişi. Să fie sinceri. 
Să iubească pămintul şi poporul din care își 
trag seva. Dialogul nostru se implineşte mai 
puțin de la magister la elev, cit mai mult și 
mai mult de la coleg la coleg. Ei trebuie să 
lupte ca filmui nostru, mesager al spiritualită- 
ţii românești, să intre în dialog cu filmele de 
pe toate meridianele lumii. A moderniza, a 
deveni competitiv sint deziderate de bază ale 
societăţii noastre contemporane, şi ele tre- 
buie să-şi găsească expresia şi în cadrul ci- 
nematografiei. Eu rămin optimist la acest ca- 
pitoi, pentru că sintem o țară care nu duce 
lipsă de talente, iar tinerii au capacitatea de a 
asimila cele mai noi tendințe, fie că este 
vorba de știință sau de artă. De aceea, și în 
dezbaterile cu studenții din anii mari, în orele 
de exerciţiu pe care le numim film psiholo- 
gic, de dezbatere politică, satiră, eseu, sint 
cuprinse aceste ginduri către diversitate te- 
matică și stilistica, căutări novatoare de limn- 
baj cinematografic de definire a personalităţii. 


E:S 


lurie Darie) 


Tamara Creţulescu, 


lonescu) Fr pe pe e tie 

. Mă bucur că aţi fost de acord să purtâm 
acest Geop pu că ea pei l, 
toarte multă vreme nu aţi mai acordat nici un 
interviu. 


si Dan 


— În general, nu-mi place să vorbesc des- 
pre mine. Prefer ca opera mea, în măsura în 
care este asimilată in spiritualitatea noastră, 
cu căutările generaţiei noastre, să fie comen- 
tată de specialiști și eventual imbrățișată cu 
drag de cei pentru care existăm de fapt — 
publicul de astăzi şi cel de miine. Am acordat 
foarte puţine interviuri, dar, de cite ori mi s-a 
ivit prilejul, la diverse manifestări internaţio- 
nale, am vorbit despre școala noastră de film 
și televiziune, am vorbit despre cinematogra- 
fia și cultura românească. Făcind parte din 
conducerea organizaţiei care coordonează 
şcolile de fiim şi televiziune din lume, orga- 
nism care ființează pe lingă UNESCO, este 
vorba de SILECT, am prezentat in numeroase 
rinduri, căutările, idealurile, aspiraţiile cine- 
matogratiei noastre, ale şcolii noastre. Aici 
am propus o temă cafe a fost unanim accep- 
tată: „Tradițiile poporului meu, preluarea și 
integrarea lor în civilizația contemporană”. 
M-am gindit că este valabilă pentru acest 
complex proces al cunoașterii, al apropierii 
intre oameni, între tinerii care vor purta desti- 
nele Terrei in mileniul II! şi în mileniile urma- 
toare. 


interviu de 
Meana PERNEȘ DĂNĂLACHE 


Un domnitor cărturar: Cantemir 
unde conduceţi, de aproximativ două decenii, 
catedra de regie de fiim și TV, dar şi la But- 


tea: Profesorul, 


(loana Bulcă si Alexandru Repan) 


— La început m-a şocat acest apelativ, 
pentru că imi doream cu ardoare să fiu nu- 
mai regizorul Vitanidis. Cu vremea, am ince- 
put să mă obișnuiesc. Oricum. o latură im- 
portantă a existenței a fost și rămine școala 
de teatru și film. La catedra de regie i-am ur- 
mat profesorului Victor Iliu, al cărui discipol 
am onoarea să fiu. 


- La filmele dumneavoastră operatori au 
fost: Ovidiu Gologan, al cărui stii se distinge 
prin coerență și armonie picturală, Nicolae 
Girardi, un maestru în ritmarea luminilor și a 
mişcărilor de aparat, Aure! Kostraklewicz, un 
pătimaș al incadraturilor... 


Si 
Bi 
Ad 


E 


mer 


lia 


Spectatori, nu fiţi numai spectatori! 


Ce scriu 
cinefilii în jurnal 


Sou al XIX-lea a născocit un gen lite- 
rar: jurnalul. invenţia s-a dovedit productivă, 
iar scriitori şi critici dintre cei mai importanţi 
au onorat-o. Secolul care i-a urmat, acela în 
care, pentru puţină vreme, ne mai aflăm, a 
consacrat genul într-o asemenea măsură și 
cu atita vigoare, încit au apărut autori exclu- 
siv de jurnale, în timp ce romancierii mo- 
derni, textualiști sau nu, și-au făcut un fel de 
protesie de credinţă (in autenticitate!) din re- 
producerea pe parcursul romanului a unor 
jurnale apartinind unor personaje reale sau 
fictive, identificate sau necunoscute, simpa- 
tice sau neutre, astfel că, sub raport literar, 
secolul al XX-lea poate fi numit şi secolul jur- 
nalelor. 

Epidemia, în fond inofensivă, i-a cuprins şi 
pe cinelili. Alexandru Jurcan (Ciucea, 155, 
jud., Cluj) ne trimite un „Jurnal de cinetil“, 
din care transcriem: 

„Mă obsedează Pădurea de mesteceni de 
Wajda. În „Cinema“ în 1972 scria un băiat din 
Braşov (M.I. 7 ianuarie 1972) care a văzut fil- 
mul de patru ori. Suferea de o boală incura- 
bilă. Scria: „Dacă aș fi fost sânătos, aș fi înțe- 
les mai greu de ce zimbea mereu, aproape 
mereu cu gura, în timp ce ochii reflectau gin- 
dul sfirșitului apropiat”. Pe aceeași pagină 
Malvina Urşianu scria că s-a reproșat la 
D.D.F. calitatea copiei. obiecţia fiind albăs- 
truiul în care e scâldata o bună parte a ima- 


răspunderea mea 
de cinefil 


N. ştiu de ce, corespondenții noştri sint 
deocamdată zgirciţi în ceea ce priveşte co- 


să revin la scrisori mai vechi și, fatalmente, la 
filme mai vechi. Dar, cel puțin în discuţiile 
despre artă, niciodată nu e prea tirziu. Din 


Constelaţiei nr. 5), citeva rinduri despre Peter 
O'Toole in Noaptea alitor: „Sub influ- 
ența prezenței lui, intră în plan secund ne- 
conformismul autorilor față de adevărul isto- 
ric (corespondenta ar vrea să zică: necontor- 
mitatea — D.S.), scuzabil, poate, într-un film 
psihologic. Centrul de greutate se mută din 
cadrul istoric in sfera conştiinţei (și a sub- 


16 


mentarea filmelor noi. Mă văd, aşadar, nevoit ~ 


scrisoarea Laurei Tache din Brașov (aleea ` 


ginii filmului. „Cum e cu putință — scrie regi- 
zoarea noastra — ca cineva să ia drept defect 
tehnic un lucru de strălucită concepție regi- 
zorală, cum a fost ideea acestui albastru 
morbid, care înconjura mai aleș pe eroul 
principal, destinat morții?’ Pădurea e azurie, 
ireală. Moartea e prezentă. „Aidoma aisber- 
gului/ din care e vizibilă doar o optime/ din 
moarte mi se vede numai/ viaţa...” (Mircea 
Goga — „Poeme“, 1977). 


Tocmai Stanislaw, care va muri, î învaţă pe 
Boleslaw ce e viața. 


Prejudecăţile au fost greu lovite. Filmul În 
fiecare zi mi-e dor de tine are umor, ritm, 
măsură. Melodiile plac, nimic nu trenează. 
Excelente actrițele Popescu în duet. Traves- 
tiul în femei amintește de avatarurile filmice 
ale lui Funes. 


luliu Haţieganu s-a născut la Dirja (satul 
meu natal), jud. Cluj (...) mama imi poves- 
tește despre el... Ce-ar fi să se facă un film 
despre acest medic român cu contribuţii în 
piei aparatului digestiv, cardiovascu- 
ar?! 


De ce se inghesuie lumea ia Liceenii? Nu e 
o capodopera, insă mă impresionează aflu- 
ența publicului. la să intru puţin, oricum nu 
voi sta pină la sfirșit... Dana, Mihai, ionică, 
Şerban... ce proaspeţi sint! au haz! — trebuie 
să recunosc că Mihai Constantin are umor, ia 
să mai stau puţin... zău că mi-ar plăcea să fiu 
„dirigintele unei asemenea clase, dar cine mă 
împiedică să mi-i formez astfel? Mai stau pu- 
țin şi încă puţin... şi eu am fost elev... et in 
Arcadia ego, „alte măşti, aceeași piesă“. 
— Şi a doua zi, la aceeași oră, ai intrat din 
nou la film, profesore, recunoști? 


Dacă și la această virsta pot trăi spaima că 


conștientului) — prilejul unei critici a mora- 
vurilor, dar mai ales un avertisment asupra 
ascensiunii neonaziste”. aprecierea acelu- 
iaşi film este ceva mai analitică Laura Mihai 
din Constanţa (Str. Topolog, nr. 16, bi. E3, 
sc. E, et, 3, ap. 95): „Mă uit la o fotografie 
de-a „generalului“ și nu-mi pot nici acum stă- 
pini un fior. Un chip dăltuit din cea mai rece 
marmoră! Pretenţios, glacial, rigid, fără scru- 
pule, incearcă și reușește să-și ascundă slă- 
biciunile de alcoolic, psihopat, sadic, în defi- 
nitiv de incapabil, sub un calm care scoate 
din sărite. Acţiunile sale dezgustă şi îngro- 
zesc, fie (că e vorba de] distrugerea unui car- 
tier întreg de oameni nevinovaţi, sau numai 
[de] bestiala ucidere a unei prostituate. Peste 
toate acestea, figura sa impasibilă. El nu-și 
comunică stările decit prin priviri, dar ochii 
săi sint adevărate aruncătoare 'de flăcări! Pri- 
viți- pe generalul Tanz — nemișcat, imper- 
turbabil, aparent stăpîn pe sine. Doar un ușor 
temur al sprincenelor îl trădează. Atunci în- 
cerci să te scuturi ca de un coșmar, să te în- 
torci acasă la preocupările firești, copleșit de 
oroare, dar mai ales conștient că nu tot ceea 
ce relatează acest film a fost o poveste. (...) 
Zguduitor acest Peter O'Toole, care poate 


motanul Tom Jaune din Parisul vesel nu-și va 
găsi iubita, inseamna că mai pot spera multe 
de la viaţă. Filmul prinde exact savoarea, ar- 
hitectura, graţia, melodiile și misterele Pari- 
sului. 


Revăd, revăd Valurile Dunării. Ritm perfect, 
joc modern, efecte de invidiat. Toată istoria 
ilustrată prin trei personaje. Imi amintește de 
Cuţitul in apă al lui Polanski prin osatura 
dramatică. 


Superb acest Azilul de noapte in regia lui |. 
Karasik, în sensul concentrării materialului, 
dar şi in direcţia omagierii teatrului, prin su- 
blinierea ideii de interpretare. Din nou Inno- 
kenti Smoktunovski pe care l-am admirat 
săptămina trecută în „Dr. Jeckili”. 


Hanul dintre dealuri consacră o regizoare 
(Cristiana Nicolae) prin știința ambiguităţii, 
prin puterea de a reda fabulosul și balades- 
cul, dar și prin sugestia parabolei. Adrian 
Enescu a compus o muzică insinuantă, tuibu- 
rătoare. 


Moromeţii e la inâlțimea sursei literare. E 
un mare curaj să ecranizezi o capodoperă li- 
terară. Şi să reuşești, să prinzi spiritul cărţii. 
Spiritul unui personaj care a generat adjecti- 
vul moromeţian. Ceaţa care persistă, inva- 
dează in final: o nebuloasă din care trebuie 
să se nască o limpezime. Muzica se naște din 
planul doi, din șoapte, din mișcarea frunze- 
lor. Ea există un timp, apoi se retopește în 
ceea ce a generat-o. Excelentă scena în care 
Ilie Moromete îl aduce pe Nicolae bolnav, cu 
cununa de premiant, aproape tirindu-l, ca pe 
un inger căzut. Secvenţă demnă de Tarkov- 
ski”. 


Să salutăm, așadar, contribuţia cinefililor. la 
proliferarea și diversificarea genului... 


DI 


Ea 


— ~ 


NULE Aare 


<A 
— 


„Hanul 

dintre dealuri 

de Cristiana Nicolae 
(cu Mariana Buruiană 
și Florin Busuioc) 


trece cu nonşalanţă de la Noaptea generalilor 
la... Cum să furi un milion!!! Mă uit deci la un 
chip inconfundabil, luminat de ochii albaștri, 
şi mă întreb: de unde atita forță?” Dacă i-aș 
răspunde: din talent, ar părea banal. Așa câ o 
las pe semnatara scrisorii să caute singura 
un răspuns satisfăcător, Să incheiem capito- 
lul Noaptea ilor cu o afirmaţie catego- 
rică şi definitivă, sosită tot de la Constanţa: 
„Declar pe propria mea răspundere de cinefil 
cu cel puţin 8 ani (se făcură cei puţin 10... — 
D.S.) de experienţă strașnică prin cinemato- 
grafele Constanţei că Noaptea generalilor 
este o capodoperă”. (Otelia Elena Ciornei, 
str. Soveja, nr. 1.A, bl. S2, sc. B. ap. 57). 

O întrebare patetică într-un post-scriptum 
de la Rimnicu-Sărat (Carmen Alecu, str.. Zo- 
rilor, nr. 48 A): „Oare un actor extraordinar 
cum este Claudiu Bleonţ a fost dat uitării?” 


deţi acest lucru? 


Pagina „Spectatori, nu fiți numai spectatori!” 
este realizată de mitru SOLOMON 


Răspund provizoriu: oare ce vă face să cre- 


Categoria a doua 


Roce {a cita oară?) scrisorile aflate pe 
masa de lucru, unele mai vechi, altele mai 
noi, şi mā gindesc la ceva care are și nu prea 
are legătură cu această pagină de convorbiri 
cu spectatorii. Dar, la urma urmei, viața în- 
săşi e alcătuită din fel de fel de legături, cau- 
zale sau nu, directe sau nu, importante sau 
nu... Unii corespondenţi ne scriu, cu precizie 
şi luciditate, despre filme ca despre feno- 
mene din afara lor, păstrind ceea ce s-ar 
numi o distanţă crițică, obiectivindu-se în 
chip firesc şi formulind păreri, impresii, ob- 
servaţii, multe din ele interesante. Alţii nu se 
pot detașa, nu-şi crează distanţa critică, ci 
„trăiesc“ filmele ca pe experiențe personale, 
iar experiența personală ne apare dominantă, 
copleșitoare. Temperamentul, viața interioară 
a celui care scrie, starea sufletească se insi- 
nuează in fiecare propoziţie, în fiecare ima- 
gine. Şi de la aceştia avem multe pagini inte- 
resante. Prima categorie ar fi dominant ex- 
trospectivă, cea de-a doua precumpânitor in- 
trospectivă. Prima categorie ar putea naşte 
critici, cea de-a doua, scriitori. 

Dacă de scrisorile primei categorii ne-am 
ocupat pină acum, pe cele aparţinind catego- 
riei a doua le-am cam neglijat, nu fiindcă ar fi 
mai puţin semnificative, ci fiindcă sint mai in- 
tim legate de stări personale şi, am crezut eu, 
sint de mai mic interes public. După o lectură 
repetată a acestor scrisori, încep să mă in- 
doiesc. Nu cumva am greșit? Mă grăbesc 
deci să repar intrucitva eventuala greșeală, 
oferind dreptul la cuvint și versiunilor intro. 
Claudiu Heigiu (Birlad, str. Ferăstrae 2, bl.C, 
sc.7, et.1, ap.3): „Obsesia mea de zi și de 
noapte este Medicina. Urmează apoi, mai jos, 
pilotajul, opera și Casablanca. Acestea sint 
domeniile pentru care vibrez și care mă ajută 
să merg inainte". Filmul Casablanca a deve- 
nit, pentru corespondentul nostru, nu numai 
o obsesie, dar şi... domeniu! ce poate fi mai 
măgulitor pentru o creaţie artistică? „Casa- 
bianca este filmul care pentru mine înseamnă 
sublimul. (...) În fiecare din noi există ceva 
care ne va face să intrăm în rezonanţă cu ro- 
mantismul şi atmosfera deosebită a filmului. 
(...) Am văzut acest film şi mirajul lui mă um- 
ple de incintare“. Semnatarul scrisorii nu 
analizează, nu explică, el încearcă să tran- 
smită o stare, un complex de senzaţii, în care 
eroii principali sint, deopotrivă, filmul și 
spectatorul. Emilia Mitroiu București, str. Ga- 
roafei, nr.96): „Avem nevoie de filme așa cum 
avem nevoie de aer. Fără aer, am murit; fără 
filme, cred că moare o parte din tot ce-i mai 
frumos în noi“. Subiectiv vorbind, un elogiu 
absolut adus cinematogratului. Cristina Dă- 
nășel (Brașov, str. Piatra Mare, nr. 86): 
„Acum scriu pentru că sint tristă și vreau să 
întreb de ce urmărim cu atita curiozitate evo- 
luția singurătăţii altora, deşi totul se petrece 
pe un ecran, mare sau mic, color sau alb-ne- 
gru... ce descoperim în desfășurarea destine- 
lor altora? Asemănări și deosebiri cu propri- 
ile noastre vieţi?” Un răspuns posibil: ŞI asta. 
„De ce filmele cu oameni singuri lasă în noi 
urme mai adinci decit întimplările din viaţă? 
De ce amestec într-atit realul cu imaginarul, 
incit, în amintirile mele, se impletesc vise, 
cărți, filme, timpan materiale (?!), cu ace- 
eași intensitate, fără a se putea despărți?" 
Capacitatea imaginii artistice de a rivaliza cu 
imaginea reală, acesta ar fi un răspuns. „Cu 
toţii ne-am visat măcar o dată jucind în filme, 
ne-am ales cu mare grijă rolul preferat și am | 


încercat să-i semănăm. Mi-ar fi plăcut să fiu 
Hamlet, contele de Monte-Cristo sau Scarlett 
O'Hara. Dar, ce să-i faci, pentru primele două 
nu m-a croit mama natură și nici măcar al 
treilea nu-mi „vine“ deloc (am 1,80 m!) De 
unde se vede ca interiorizarea nu exclude 
umorul. Adică il exteriorizează. 


TA 


$ 


<m 


LEZ 
N 


„De unde 

atita forță? 
Răspuns: 

din talent 

(Peter O'Toole 

şi Audrey Hepburn 
în. Cum să furi 
un- milion). 


z 


A 


l. ultimii ani, apariția a numeroase fe 
mei-regizori, în majoritate foarte tinere, în 
toate cinematografiile lumii, capătă aspect de 
tenomen revelant. Provenite în majoritatea 
cazurilor din literatură, eseistică, publicistica, 
fotografie, reclamă și arte plastice, dar şi din- 
tre actrițe, mai puţin din personalul de pla- 
tou, numărul regizoarelor, în pofida duritaţi- 
lor protesiei, e intr-o rapidă creștere. Numai 
în Franța, „La Revue du cinéma“ reține în ul- 
timii zece ani, 35 de nume. Americancele sint 
pe locul doi ca debuluri, iar Germania Fede- 
rală nu stă mai prejos. China, Republicile so- 
vietice, au oferit surprize notabile. Audiovizu- 
alul se dovedește arta secolului, aptă să dea 
chip celor mai personale năzuinţe creatoare, 
celor mai intime mărturii. Așa cum secolul lu- 
minilor a excelat prin literatura epistolară a 
femeilor cu adevărat personalități marcante, 
iar nașterea romanului romantic in Anglia, 
Franța e marcată de nume feminine. La fel 
revirimentul literelor de după cel de-al doilea 
mare război, Arta decorativă a deceniilor 
şapte și opt e dominată de autoare. Filmele 
realizate în ultimele decenii de scenariste-re- 
gizoare demonstrează o acuitate specială a 
observaţiei morale și a interogaţiei sfișitului 
de secol. Remarcabile în acest sens sint 
creaţiile Malvinei Urşianu, regizor român, au- 
tor complet al tilmeior sale, cineast care se 
oferă, ca martor şi totodată rezoneur al epo- 
cii sale. Malvina Urşianu nu e numai un co- 
mentator moralist al epocii sale, dar şi un sti- 
list ce face din mărturie, operă. Indicind cu 
fermitate năzuinţa sa polemică incă de la de- 
butul cu Gioconda fără suris, ea manifestă și 
o preocupare stilistică evidentă. Autoarea de- 
vine din ce în ce mai fermă în demersul sau 
estetic, contigurind cinematografic conturul 


Ra. Lanei Gogoberidze intervie- 
vează cu precâdere femei: o tesātoare dis- 
pusă să lucreze la mai multe războaie și feri- 
cită că-și ocupă tot timpul liber cu treburi 
casnice, o cetâțeană refuzind să deschidă 
uşa, îngrozită de ideea unei discuţii gazeta- 
rești, o temeie îngrijind cu pioşenie mărturii 
de arhivă, o tinără asumindu-și cu seninătate 
o viață boemă şi solitara care simțului comun 
îi apare drept scandaloasă, o mamă care ex- 
plică armonia căminului sâu prin corurile 
ad-hoc alcâtuite de întreaga ei familie, seara 
de seară ș.a.m.d. Dar ea, reporterița? Care 
este viaţa ei particulară dincolo de aceste In- 
terviuri despre probleme personale? Jude- 
cîhd după nemulțumirea soțului, s-ar zice cå, 
în cazul ei, viața particulara se contundă cu 
profesiunea. Intr-adevâr, există multă pasiune 
și tenacitate în patima cu care ziarista se an- 
gajează in rezolvarea unor probleme străine 
de ea. Dar ea, reporterița are la rindul său 
probleme familiale. Are o mamă încă marcată 
de ororile unui trecut strimb întocmit, are doi 
copii de crescut cu afecţiune maternă, are un 
soț despre care află, întimplâtor, că o inșeala 
are doua matuşi antinomice și complemen 


note de regizor 


Opera ca mărturie 


unei fresce sociale. Operele mai recente, 
duo-ul Pe malul sting al Dunării albastre și 
Figuranţii sau O lumină la etajul X sint impe- 
cabile manifestări ale voinţei creatoare, atit în 
registrul ideii cit și în implinirea stilistică. 
Epice, romaneşti chiar, cele trei lilme au acea 
aură a autenticităţii evenimentului trăit și reż 
creat în normele şi materia unei arte, benefi- 
ciind de un realism epic pigmentat cu notația 
sensibilă, care conferă valoare remanentă 
zestrei noastre artistice. O lumină la etajul X 
în special, este filmul de o forță expresivă pu- 
ternică și totuși discret manifestată, creind 
un energic impact emoțional, este rodul ma- 
ximei preocupări a regizorului pentru stilis- 
tica operei. Malvina Urșianu dovedește toto- 
dată un rafinament şi o stăpinire sobră a mij- 
loacelor artei sale, care dau convergenţă şi 
ţinută ideilor. Stilul Malvinei Urșianu e carac- 
terizat prin mărturia severă, atentă, aprotun- 
dată a realităţii, a esenței ei. Autoarei nu-i 
lipsesc luciditatea şi chiar ironia, detașarea, 
îmbinind într-un întreg organic complexu! 
vieţii sociale, cu destinul individual, sensul is- 
toric mai general, cu cel al clipei. Și totul ex- 
celind prin revelații de comportament, limbaj. 
portretistică şi ambianțe, prin fină analiza 
psihologică a problemelor cuplului — cel mai 
des-incârcind relaţia bărbat, femeie — nu. 
femeie-bărbat — de inedite, uneori 
surprinzătoare, conotaţii. E un stil caracteri- 
zat prin stăpinirea în detaliu și în profunzime 
a elementelor sintezei cinematografice, prin 
iradierea personajelor, ca și spaţiilor, de trăiri 
intense dar sobre: Un stil definit prin minui- 
rea fermă a ritmului, a cursului epic, o vizua- 
lizare precisă dar și parcimonioasă, condusă 
in unităţi de decupaj revelante (unghiulaţie, 
mârime, durată) și suite de montaj fiuente, cu 


stop-cadru 


A. incepe acest articol despre ce cred eu 
că înseamna fimul lui Bob Rafeison, Cinci 
piese ușoare, in peisajul cinematografic ame- 
rican al ultimelor două decenii, cu două opi- 
nii contradictorii. 

Leslie Halliwell, în impresionantul său „Gid 
al celor 8000 de filme de limbă engleză”, îl 
rezuma astfel: „un vagabond provenit din 
burghezia mijlocie îşi înșeală amanta gravidă, 


cu logodnica fratelui lui, dar în final le pără- . 


sește pe amindouă şi pleacă in lumea larga; 
o antidramă modernă, in general agreabilă, 
dar lipsită de substanţă, care cel puţin işi 
desfâșoară acţiunea in ambianţe plăcute şi e 
regizată cu o mina sigură”. Şi îi acordă doua 
steluțe — :adică „binişor”, 

Leonard Maltin în și mai impresionanta sa 
lucrare ce cuprinde peste 17 500 de titluri — 
„Ghidul filmelor prezentate la televiziune. 
Ediţia 1988" — este de altă părere; „strălucit 
studiu de caracter al unui muzician de talent 
care renunţă la carieră pentru a se angaja la 
o instalaţie de foraj petrolier”. Şi îl impodo- 
beşte cu patru steluțe — adică „excelent“ 
Punind alaturi cele două scurte rezumate și 
omiţind titlul, putem crede că nici nu e vorba 
despre unul și acelaşi film. Fiecare reține din 


Dimensiunea antonioniană 


scenariul lui Adrien Joyce ceea ce i s-a părut 
esenţial, dar care, evident, nu epuizează nici 
pe departe tematica filmului. Cine are drep- 
tate? 

Privit în contextul anului 1970 — un an 
care, slavă domnului, nu duce lipsă de filme 
rămase de referință precum Love Story, 
MASH sau Patton — Cinci piese ușoare se 
află în top. Patru nominalizări pentru Oscar 
la categoriile film, actor (Jack Nicholson), 
actrița în ro! secundar (Karen Black) și sce- 
nariu original; un premiu al criticilor 
new-york-ezi pentru regie; un premiu „Gol- 
den Globe” lui Karen Black, recompensind-o 
parţial pentru Oscarul pierdut în favoarea lui 
Helen Hayes din Aeroportul (?!). 

Privit din perspectiva devenirii principalilor 
realizatori, filmul se constituie in incontesta- 
bile pietre de hotar. Pe Bob Ratelson, a cărui 
existență de „vagabond“ de sorginte intelec- 
tuală și cu vocaţii artistice (la 15 ani concu- 
rent de rodeo, la 17 matelot, la 18 contraba- 
sist de jazz, la 19 student la filozofie, la 25 
scenarist la televiziune) se apropie de cea a 
pianistului fugit la sondă din Cinci piese 
ușoare, acest studiu original și incisiv al alie- 
nării şi autocâutării îl impune pentru prima 
oară atenţiei publicului şi criticii. Cu doi ani 


mișcarea camerei transmiţind observația şi 
ideea, cu un flux vizual-auditiv de o densitate 
şi un ton aparte, personal, ușor recognosci 
bil. Un stil ce excelează în punerea în valoare 
a actorilor serviţi de un dialog al autoarei — 
economic, ferm, uneori chiar aforistic (anto- 
logică în O lumină la etajul X, creaţia Irinei 
Petrescu). O strinsă colaborare a scenaris- 
tei-regizoare cu operatorul Alexandru intor- 
sureanu, operator excelind prin rafinamentul 
cu care îi traduce intenţiile artistice. 

Prin stilul său inconfundabil în peisajul 


tare, cărora le poarta dé grijă săptâminal, mai 
gasește timp sa-și distreze musafirii aduşi la 
cină inopinat de barbat-su etc. Dar viața ei 
nu particulară, ci intima? Aici nu mai încap 
vorbe, nici măcar gesturi. „Interviul personal” 
pe 'care şi-l ia singură este, dacă nu episodul 
unei posibile iubiri, în orice caz secvenţa cea 
mai cinematogratica a filmului, prin expresie 


O temă a secolului: 
singurătatea 

(Interviu despre 
probleme personale 
de Lana Gogoberidze 
cu Sofiko Ciaurelli) 


mai inainte. filmul său de debut — Head — 
trecuse aproape neobservat. in schimb, tot 
ceea ce a realizat după aceea, de la Regele 
din Marvin Gardens (1972) la Poştașul sună 
intotdeauna de două ori (1981) și Văduva 
neagră (1986) a stirnit adevărate polemici 
Pentru colaboratorul sâu favorit, Jack Nichol- 
son — pe care puţini îl remarcaseră pină la 
rolul secundar din Easy Rider (1969) desi 
avea la activ nici mai mult nici mai puţin de 
cit zece ani de carieră și 19 filme (ce e drept 
toate de categoria B, cu indulgență) — Ro- 
bert din Cinci piese ușoare este primul per- 
sonaj în care face dovada talentului său de 
excepție. Fără a dori să şochez pe nimeni, aș 
spune chiar că, personal, î prefer pe Nichol- 
son cel din filmul lui Rafelson, decit pe cel 
din filmele pentru care i s-au adus adevărate 
osanale concretizate sau nu în premii (vezi 
Cuvinte de alint — 1983, Inimi pirjolite — 
1986, sau Vrăjitoarele din Eastwick — 1987). 
Nu pentru că atunci era tinâr, fără chelie, 
fără burtă și părea chiar mai înalt, ci pentru 
că interpretarea lui era mai nuanțată, trăirea 
mai sincera, Zbor deasupra unui cuib de cuci 
nu-și pusese pecetea definitiva pe mimicile şi 
gesturile sale, iar Shining nu exacerbase 
acea voluptate de a juca nebunia cu ochi in- 
sira rotiți malefic și cu rinjete dătătoare de 
iori. 

Revenind la intrebarea din titlu, mărturi- 
sesc câ mi-e greu să dau un râspuns. Mai 
ales că nici unul dintre criticii citați nu se re- 
feră la ideea (care mie mi se pare) principala 
și foarte universală a filmului: omul care, mi- 
nat de dorinţa de a se autodetini, de a se cu- 
noaște, de a se autodepăşi, se rupe din me- 
diul său (familial. cultural, social etc) şi în- 


nostru — și nu numai al nostru — artistic, 
Malvina Urșianu lace prezență de adevărat 
cinema. Selecţia in programul „Femei-regi- 
zor” nu este decit o nouă ocazie de a repro- 
grama opera sa — de altminteri frecvent pre- 
zentată la Cinematecă, în numeroase retros- 
pective antologice de gen, tendințe contem- 
porane, pentru că această autoare nu are fil- 
me ci are, ca toţi adevărații creatori, o operă. 


Savei ȘTIOPUL 


și sugestie. Dispare ziarista propriu-zisă, dis- 
pare și omniprezentul fotoreporter, compa- 
nionul ei de reportaje. Ramin doar femeia și 
bărbatul, colegi, dar, cu multe afinități spiri- 
tuale. Dacă sentimentele fotografului erau in- 
tuibile prin atitudinile lui excesiv de volubile 
și şugubețe, vizita reporteriței acasă, la cole- 
gul ei, nu este una de serviciu şi, ca atare, 
surprinzătoare. O vizită neprevăzută poate 
nici chiar de protagonistă, oricum nemărturi- 
sită. O vizită fară vorbe, cu gesturi puţine. 
„Interlocutorii“ întreprind un dialog interior, 
privirile sint şi ele lunecoase, furișate. În ca- 
mera răvâşita, unde n-ai loc măcar să te 
aşezi, cu tapetul curgind de pe pereți și cu 
bruma de mobilă minjită de var, „interviul” se 
încropește timid. De altfel, intrebările nu-și 
au rostul, prezența însăși a femeii este un 
răspuns, al ei, iar intrebarilor sale mute, cite 
ar mai fi fost, le răspunde propriul ei chip 
multiplicat în fotografiile descoperite aici cu 
candoare? cu bucurie? cu regret? lar cînd to- 
tul s-a limpezit, s-a aşezat într-o matcă de 
promisiuni, cei doi se așază față-n faţă, tā- 
cuţi, ca-n despărțirile rusești, semn râu pre- 
vestitor. Și, cu adevărat, vraja nu durează sfi- 
șiată imprudent de cuvinte, primele, singurele 
—! „bei un ceai?". Ele lasă loc din nou singu- 
ratâţii, bârbatul revenit cu ceaiul va găsi înca- 
perea văduvită de prezența femeii plecate pe 
neașteptate, așa cum venise. Un interviu care 
nu va fi publicat niciodată, o problemă care 
nu va fi rezolvată nicicind, dar o fulguraţie de 
transparență emoţională şi de puritate fil- 
mică 


Sergiu SELIAN 


cearcă să se integreze unei alte lumi, rămîne 
pentru totdeauna un strâin, un dezradacinat, 
un vagabond. Este o dimensiune antonio- 
niană pe care o atinge filmul lui Ratelson. Și 
nu e puțin. 


Cristina CORCIOVESCU 


Un „Golden Globe“ pentru actriţa 
Karen Black într-un film controversat: 
Cinci piese ușoare de Bob Rafelson 


n: m unui obicei statornicit 
de mai mulți ani, comentariile de specialitate 
au încercat și de data aceasta să defineasca 
într-o formulă sintetică, într-un enunţ cit mai 
lapidar, „profilul“ celei mai recente — a 61-a 
— ediții a premiilor Oscar. „Cronica unor 
premii anunțate"; „Ceremonia erorilor“; „In: 
trigi în spatele culiselor”; „Reușita filmului 
de autor“ — sint citeva din aceste formule 
„Şoc“, contestabile, desigur, inclusiv sub ra- 
portul aluziilor literare, mai degrabă facile, de 
la Garcia Marquez la... Shakespeare, dar care 
exprimă, fiecare în felul ei, o parte de adevar. 

Triumful lui Rain Man candidat la opt dis- 
“tincţii, din care a ciștigat patru (premiul prin- 
cipal — pentru cel mai bun film, precum și 
premiile pentru regie, pentru cel mai bun ac- 
tor și pentru scenariu original) era de aștep- 
tat, fusese dat ca sigur („anunţat“) dinainte, 
obținuse, de altfel „Globul de aur“, ceea ce 
constituia, potrivit tradiţiei, un indiciu greu 
de trecut cu vederea. Academia americană 
de arte și științe cinematografice a ignorat 
meritele celuilalt principal candidat Missis- 
sippi Burning (Mississippi în flăcări), răsplătit 
cu o singură distincție, și aceea minoră (pen- 
tru imagine) din toate cele șapte ca.egorii de 
premii la care concura. A deranjat subiectul 
său antirasist, tenta sa critică evidentă, cu tri- 
miteri directe la actualitate, chiar dacă se re- 
feră la evenimente petrecute cu două decenii 
și jumătate în urmă, „manevre.e de culise“ ju- 
cind, pină la urmă, un rol hotăritor în refuzul 
de a i se acorda un loc pe podiumul de 
onoare? Răspunsul îl dă, poate, cotidianul 
„Washington Post“, al cărui critic scrie că 
Oscarurile ar trebui acordate „pe bază de 
merit”, dar că prevalează „opțiunile emotive 
travestite in veșmintele obiectivităţii“. În fine, 
spre deosebire de citeva din ultimele ediţii 
precedente cind au ieşit ciștigătoare filmele 
de autor: 1985, Amadeus (Milos Forman), 
1987 — Plutonul (Oliver Stone), 1988 — Ulti- 
mul împărat (Bernardo Bertolucci), de data 
aceasta „vedetele“ nu au mai fost regizorii, 
creatorii, ci chiar interpreţii, actorii, care au 
readus pe primul plan al atenţiei, starul, ve- 
deta de odinioară, intr-o torma însă, radical 
modificată. 


Marii învingători... : 


Într-adevar, tot greul lui Rain Man îl poartă 
pe umerii săi Dustin Hoffman, care adaugă la 
palmaresul său strălucitor o creaţie cu totul 
neobișnuită, în rolul unui autist, al unei ființe 
incapabile să stabilească un contact normal 
cu realitatea exterioară, cu lumea înconjură- 
toare, trăind, în schimb, o excesivă viaţă inte- 
rioară, retrâgindu-se în sine ca într-o cochi- 
lie. Internat de mai mulți ani într-o clinica 
specială, el se pomenește, pe neașteptate, la 
moartea tatălui său, moștenitorul unei averi 
considerabile, care, de fapt, nu-i revine di- 
rect, ci prin intermediul clinicii unde i se 
poartă de grijă. Mai tinărul și cinicul său frate 
(Tom Cruise, unul din actorii cei mai promi- 
țători ai „generaţiei ce vine”), care nu ştie, 
deocamdată, nimic despre legătura lor de ru- 
denie, se simte şi cuprins de furie față de 
gestul în aparenţă inexplicabil al tatălui și, ca 
atare, se hotărăște să-l răpească pe „bolnavul 
privilegiat“ din clinica unde-și petrece pașnic 
zilele, pentru a-și recupera — sub forma unei 
răscumpărări — o parte din moștenirea ce : 
s-ar fi cuvenit de drept. Treptat, între „rapi- 
tor” şi „cel răpit”, care, dincolo de maladia 
sa, este inzestrat cu o sensibilitate deosebita 
și cu un extraordinar simţ, frizind genialita 
tea, pentru calculul matematic (graţie căruia 
îl ajută pe „kidnapper“ să „spargă banca' 
unui cazino din Las Vegas) se înfiripă o stra 
nie simpatie. Într-un tirziu, mezinul se recu 
noaşte intr-o fotografie mai veche, purtata ir 
permanenţă asupra sa de fratele necunoscut 


„Veterană“ 
la 26 de ani; 
Jodie Foster 


fotografie care il infáțişa, copil fiind, în bra- 
tele acestuia. Frate al cărui nume Raymond 
nu-l putea pronunța, rostind, printr-o asocia- 
ție infantilă, Rain Man, „omul ploii“... S-ar pă- 
rea că regăsirea intre cei doi fraţi ar putea 
constitui pentru autist acel „șoc” psihologic 
care să-l îndemne la o tentativă de acomo- 
dare cu lumea exterioară, dar suferința sa 
este incurabilă și pină la urmă, Raymond, 
„omul ploii” de odinioară, asumindu-și condi- 
ţia şi acceptindu-și calvarul, de care poate 
nici nu este conștient, se retrage la clinica 
unde va râmine tot restul vieții... 

Clar, un „film de actor”, Oscarul tru cel 
mai bun interpret revenind merit lui Dus- 
tin Hoffman, care obține astfel, pentru a doua 
oară, rivnita statuetă (prima oară în 1979 
pentru rolul tatălui din Kramer contra Kra- 
mer, fără a mai pune la socoteală alte cinci 


Presiunea 


performanţe actoricești a lui Hoffman. 
Remarcabilă, din toate punctele de vedere, 
este şi performanța lui Jodie Foster in The 
Accused (Acuzaţii), pentru care a fost răsplă- 
tită cu premiul pentru cel mai bun rol feminin 
principal. La virsta de 26 de ani, Jodie Foster 
este o „veterană“ a ecranului, figurind, încă 
cu 12 ani in urmă, pe lista aspirantelor la un 
Oscar pentru rolul adolescentei silită să prac- 
ice o profesiune degradantă în Taxi Driver. 
același an în care turna acest film, a apă- 
rut și în altă peliculă, unică în felul ei, Bugsy 
Malone, o parodie a filmelor cu gangsteri, in- 
terpretată întregime de... copii, mimindu.-i 
cu o perfectă seriozitate pe adulți. Dar cele- 
britatea, o celebritate cu totul nedorită, a do- 
bindit-o cu prilejul încercării neizbutite de 
asasinat asupra fostului președinte Reagan, 
cind la locuința atentatorului s-au găsit înflă- 


omenescului 


asupra opţiunilor pur estetice 


nominalizări). Din lunga sa filmografie se 
desprinde imaginea unui actor care, ajuns 
astăzi la 51 de ani, este capabil să interpre- 
teze orice partitură. Un actor care trece cu 
ușurință din registrul tragic (Cow-boy-ul de 
la miezul nopții) la cel comic (Tootsie), care 
parcurge cu o stupefiantă dezinvoltură trase- 
ele diferitelor virste biologice (Micul om 
mare), care se refuză rolurile facile căutind 
mereu, ca in Rain Man, ceva nou, care să-i 
pună mereu alte probleme. Un actor care, 
alături de Robert De Niro, Al Pacino, Robert 
Redford, Jack Nicholson, face parte din stir- 
pea vedetelor anti-vedetă, care nu mizează 
pe farmecul personal, deși îl posedă din bel- 
şug, ci pe sensibilitatea interpretativă, pe nu- 
anțări, pe căldura umană pe care o imprimă 
personajelor. 

Calităţi pe care le împărtășește din plin şi 


Surisul cîştigătorilor: 
producătorul Mark Johnson, 
Dustin Hofiman, Tom Cruise, 
regizorul Barry Levinson 


Gene Hackman, principalul sau contra- 
candidat la actuala ediție a Uscarurilor (şt 
posesor al unei statuete, incă din 1971, pen- 
tru rolul din Fillera franceză), care, cu un ca- 
valerism desăvirşit, a declarat că interpretul 
lui Rain Man era cel mai îndreptăţit să pri- 
mească premiul, deși și e! personal, era, 
poate, tot atit de îndreptățit. 

Dacă în afara calculelor de culise, de care 
aminteau un șir de critici americani, există 
vreo justificare pentru faptul că Rain Man a 
fost preferat lui Mississippi în flăcări în com- 
petiția pentru cel mai bun film al anului 1988, 
aceasta se datorează, în primul și în primul 
rind, creaţiei lui Dustin Hoffman și mai puţin 
regiei lui Barry Levinson, realizator, de altfel. 
întru totul onorabil. În fapt, un „om de film“ 
versatil, care a debutat ca scenarist, calitate 
în care a candidat chiar la un Oscar pentru 
filmul Dreptate perii toți (Justice for All), a 
interpretat roluri secundare în citeva pelicule. 
de pildă, in Marea neliniște (al cărei scenariu 
l-a semnat, împreună cu Mel Brooks), nere- 


| zistind tentaţiei unei apariţii episodice şi în 


Rain Man şi al cărui palmares de regizor in- 


| clude certe succese ca Diner, Tin Men și. mai 


recent, antizăzboinicul Good Morning, Viet- 
nam. Contributia sa la succesul obținut de 
Rain Man păleşte insă in fața copleșitoare: 


cărate sctisori de dragoste ce erau adresate 
tinerei actrițe, neexcluzindu-se ipoteza ca 
odioasa tentativă să fi fost inspirată din do- 
rința de a o impresiona... Dupa ce a depășit 
cu bine trauma suferită, aflindu-şi refugiul în 
studierea filologiei, şi-a reluat cariera cine- 
matografică, rolul din Acuzaţii, pentru care a 
primit acum Oscarul, fiind deosebit de dificil 
acela al victimei unui viol bestial, care biruin- 
du-şi toate reticențele și prejudecățile co- 
mune în asemenea cazuri, găsește in sine re- 
sursele de curaj necesare pentru a-și înfrunta 
deschis agresorii într-un proces public. Pina 
la urmă, nenorocirile reale, sau fictive, au 
fost, cum se vede, de bun augur pentru Jo- 
die 

Statueta pentru -cel mai bun rol masculin 
secundar a revenit lui Kevin Klein (cunoscut 
din Opţiunea Sofiei), care în A Fish Called 


Wanda (Un pește numit Wanda), o comedie 
trăznită, în regia britanicului Charles Crich- 
ton, amintind de vremurile faste cind studiou- 
rile „Ealing” dădeau tonul în materie, dove- 
dește, sub trăsăturile unei secături simpatice, 
o nebânuită înzestrare pentru un gen aparent 
mai puţin apropiat interpretului pe ecran, dar 
şi în teatru (Hamlet), al unor partituri de 
esenţă tragică. 

inclusă pentru prima oară, ca şi Kevin 
Klein, pe lista candidaţilor, Geena Davis a re- 
ușit, ca și acesta, să obțină, din prima incer- 
care, mult invidiatul premiu la categoria echi- 
valentă — cel mai bun rol secundar feminin. 
Rolul său? Acela al unei dresoare de ciini, 
Turistă de ocazie (acesta e și numele filmu- 
lui, în original Accidental Tourist), care reu- 
şește să-l smuga din izolarea sa pe un scrii- 
tor, autor de cărți pentru uzul turiştilor, me- 
serie practicată pentru ʻa scăpa de amintirile 
apăsătoare ale unei vieţi de familie destră- 
mate. 


„ŞI marii învinşi 


Alături de Mississippi in fMăcări, lista per- 
danţilor include, în ultimă instanţă, şi o ambi- 
țioasă ecranizare după romanul lui Choderlos 


de Lacios Legături loase, care, spre 
deosebire de pelicula de acum trei decenii 
interpretată de (Gérard Philipe și Jeanne Mo- 
reau), nu încearcă o transpunere în vremurile 
moderne, ci păstrează acţiunea în Franța 
pre-revoluționară, a secolului al XVIII-lea. Be- 
neticiind de şapte nominalizări, filmul a obţi- 
nut ce-i drept, trei Oscaruri, insă la categorii 
secundare (decoruri, costume, scenariu 
adaptat). Glenn Close, interpreta maleticei 
marchize de Merteuil, considerată marea fa- 
vorită a Oscarului pentru rolul feminin princi- 
pal, nu a întrunit sufragiile necesare, pierzind 
in favoarea mai tinerei sale rivale, Jodie Fos- 
ter. O infringere și mai grea, de fapt o dublă 
infringere, a suferit actrița Sigourney Weaver, 
care candida pentru cel mai bun ro! teminin 
atit principal (în filmul Gorilas in the Mist, 
Gorile in ceaţă) cit şi secundar (The Working 
Gii — ata), eşuind insă în ambele ca- 
zuri. Odată cu interpreta au cunoscut eșecuri 
şi filmele respective: Gorile în ceaţă (cinci 
nominalizări) nu a primit nici o distincţie, iar 
Salariata a trebuit să se mulțumească cu un 
premiu de consolare — pentru cea mai bună 
melodie originală. 

O mare deceptie a suferit realizatorul spa- 
niol Pedro Almodovar, al cărui film Femei in 
pragut unei crize de nervi apărea ca principa- 
lul favorit la categoria cel mai bun film strâin. 
Preferințele juriului s-au îndreptat, însă, spre 
filmul danez Pelle cuceritorul (regia, Bille Au- 
gust) după ce anul trecut, pentru aceeași dis- 
tincţie, fusese preferată tot o producţie a stu- 
diourilor din Danemarca (Ospăţul Babettei), 
ceea ce marchează un spectaculos reviriment 
al cinematografiei care a dat lumii pe Carl 
Dreyer și Asta Nielsen. 

in timpul ceremoniei, care anul acesta,. 
ca și anul trecut, s-a desfășurat la „Shrine Ci- 
vic Auditorium” și care a durat trei ore și un 
sfert (la prima ediţie, in 1929, durata nu a de- 
pășit... 10 minute), au mai fost decernate, 
rind pe rind, şi restul premiilor (numărul lor 
total este 23), dintre care s-ar putea men- 
ționa Oscarul pentru cel mai bun film docu- 
mentar (Viața şi timpurile lui Klaus Barble, o 
peliculă cu puternice conotaţii antifasciste) și - 
pentru cel mai bun desen animat (Jucăria de 
tinichea). Personajele desenului animat au 
jucat, dealtminteri, un rol important la 
această a 61-a ediţie a premiilor. Mai întii, a 
fost somptuoasa limuzină, roșie ca focul, 
lungă de 12 metri şi prevăzută cu un pat, bar 
cu răcoritoare și lactobar, cuptor electric. in- 
stalaţie telefonică, instalaţie de telecomunica- 
ţii prin satelit, un ministudio radiofonic, două 
televizoare color, o instalaţie video o com- 
bină muzicală și un loc special amenajat pen- 
tru bronzarea la ultraviolete. Din această li- 
muzină care poartă numele lui Mickey Mouse . 
a descins... iepurele Roger care iepure, res- 
pectiv pelicula ce-i poartă numele a primit 
Oscarul pentru montaj, efecte speciale, și 
efecte optice. Realizatorul animației, Ri- 
chard Williams, a primit o distincţie speciala 

In al doilea rind a fost... Albă ca Zăpada, 
care in fastuosul decor care reconstituia cu 
minuţiozitate interiorul unui nu mai puţin fas- 
tuos night club al anilor '50 „Cocoanut 
Grove“, din Los Angeles, a inaugurat nelipsi- 
tul show, parte integrantă și în continuă ex- 
tindere a ceremoniei, cu un număr cintat și 
dansat. 

„.„Evitindu-se astfel un final demn mai de- 
grabă de o bufonadă pentru ceea ce, la ince- 
putul începuturilor, era o ceremonie simplă şi 
sobră de recunoaştere a unor merite prote- 
sionale între membrii aceleiași bresle. Și care 
astăzi s-a transformat intr-un gigantic specta- 
col televizat de sunet, lumină, beteală şi 
paiete. Binevenită şi comodă cortină a traves- 
ti-urilor obiectivităţii... 


Romulus CĂPLESCU 
Foto: Ray ARCO 


Oscarul 

la prima 
încercare; 
Geena Davis 


a oa 


subiect liber 


Ronan Polanski introduce în tilmul de tip 
polițist o miză nouă: în aventura aparent ano- 
dină a unui medic căruia i s-a schimbat, din 
greșeală, valiza la aeroport, intră în joc două 
clanuri violente, apoi o ambasadă, poliţia ţării 
unde se petrece acțiunea, indivizi din lumea 
interlopă; se declanșează o serie de răpiri, 
asasinate, șantaje etc., cauza fiind un obiect 
mic şi negru, cit o lampă de radio, indispen- 
sabil pentru construcția unei bombe atomice. 
La capătul unui şir de peripeții atroce, aflat 
între solicitatori înarmaţi pină-n dinţi, dar și 
cu un cadavru in brațe, medicul, inocent în 
problemă, căzut întimplător în virtej, dar om 
a cărui datorie e să-şi salveze semenii, nu să 
contribuie la distrugerea lor, aruncă, scirbit, 
obiectul în adincul rîului. 

Deci nu mai e vorba de crime, fie şi poli- 
tice, mații, sclavaj, droguri, tatic de carne vie, 
ci de ceva mult mai periculos, mai actual și 
mai îngrozitor: lupta pentru acapararea unor 
mijloace de distrugere in masă. N-au apărut 
in ziarele strâine ştiri că s-au furat cantităţi 
de plutoniu din laboratoare? Şi recipiente cu 
bacterii ucigașe? Consider deci filmul Groaza 
al lui Polanski, (excelent compus și admirabil 
condus — nu și atit de bine jucat de toată 
distribuţia) — ca avind o temă tulburătoare și 
semnificind un act de conștiință. 


S-au făcut atitea parafraze moderne dupa 
operele teatrale celebre ale Antichității şi Re- 


Nalvitatea, copilăria, umoru 


Ea, copilăria, îţi răsare în minte la orice 

s. Un cap zburlit, o șotie, o vorbă cu haz 

dărătul căreia lucește o lacrimă mică... 
Uneori o filă de carte, o imagine, un perso- 
naj... Cită lume nu spune cind vine vorba 
despre o treabă care trebuie făcută și nu-ţi 

e cine știe ce plăcere: ţi-l aminteşti pe 

Tom Sawyer cum vopsea gardul acela? 
; Tom și Huck sint imaginea șotiilor copilă- 
riei, a nestăvilitei pofte aventură iar auto- 
rul lor, Mark Twain, un idol al milioanelor de 
cititori. Proza celui despre care se spunea 
„Darul nativ. de povestitor i-a fost sporit de o 
artă lucidă și nu te puteai sustrage farmecu- 
lui său”, îşi păstrează, și azi, prospețimea. 
Apanajul valorii pure. 

Filmul lui Irving Rapper, Aventurile lui 
Mark Twain era o biogratie (firesc) romanțată 
a celebrului autor. Ea pornea de la venirea pe 
lume a lui Samuel Clemens sub semnul co- 
metei Halley. şi însoțea firul unei vieți, punind 
accentul, cum e şi firesc, pe latura anecdo- 
tică a faptelor. În mai toate filmele (mai vechi 
Ori mai noi) care au drept obiect vieţile unor 
scriitori există o schemă-tip de prezentare a 
ăctivităţii literare: un eveniment de viaţă pre- 
zentat sumar într-o scenă, apoi autorul aple- 
cat sirguincios asupra filelor, în sfirșit cartea 
ta tipărită... Un idilism blind, desuet, misti- 
“cator. Acest film vechi uza de toate aceste 
scheme și tertipuri, dar el avea o calitate 
aceea a bunului simţ care, chiar dacă n-are 
încărcătură estetică operează la nivelul ime- 
diat al legăturii cu publicul și face filmul po- 
sibil de urmărit (sau nu). Cu toată doza lui de 
naivitate, filmul despre Mark Twain a fost o 
reîntilnire plăcută pentru că oricind o infuzie 
din opera acestui autor este binevenită. El, 
despre care se spunea că „era de o sinceri- 
taje gigantică” (Henry M. Alden) el, despre 

e Howelles observa cu atita dreptate: „A 
Ost cel dintii scriitor care a folosit in opere 
de mare întindere stilul folosit de noi toţi 
cind gindim și care a așternut pe hirtie lucru- 


PR un film care atacă frontal, direct şi la 
obiect. Fără introducere, fără pregătirea at- 
mosterei, fără punerea in temă a spectatoru- 
lui. Nimic din ceea ce ține de prolog, de cu- 
vint înainte. De la prima totogramă ne pome- 
nim: introduși direct in subiect. Ba chiar în 
epilogul lui. Adică in cercetările întreprinse la 
locul unui accident rutier. Încit, din start, sin- 
tem conectaţi la maxima tensiune a tragicului 
final al acţiunii. A unei acţiuni întemeiate. 
într-un fel, pe intenţii frumoase, dar care in- 
tenţii, vail, au avut urmări sinistre. Pentru câ 
nu-i deajuns să fii bine intenţionat, ca 
aceasta, de la sine, să te conducă la atin: 
rea țelului propus. Este morala tansmisă fără 
echivoc, persuasiv, de Disi e abuzivă re- 
gizor C. Păun, Studioul „Animafilm“. 

Nici cele mai bune intenţii nu justifică dis- 
punerea unor măsuri pernicioase, aducătoare 
de rele. După cum a procedat, narează filmul, 
un (relativ) tinăr inginer dintr-o unitate agri- 
colă de stat. Avind de trimis, la o fermă, o 


"documentarul rutier. 


Notiţe pe 


nașterii încit chestiunea ca atare nu mai pro- 
duce fior repulsiv nici măcar conservatorilor 
înveteraţi. Se vor realiza, desigur, prelucrari 
în continuare. E imbietor — pentru cineaști, 
de pildă, — să aibă un subiect garantat pe 
marginea căruia să poată giosa în voie. Re 
zistă, cred, acele transcripţii în cheie contem- 
porană care au un sens, un miez, o finalitate 
recognoscibilă. După părerea mea, insă, Fur- 
tuna (american), preluată de la Shakespeare 
și fasonată pe mediul actual new-yorkez și pe 
acela natural dintr-o insulă a Marii Egee, e 
dezolantă prin non-sens. O dramă de familie 
anostă, cu o pastișă necăjită a lui Puck (aici 
femeie) și alta, așijderea, a lui Caliban (păs- 
tor de capre. posesor de televizor şi eroto- 
man). Prospero e arhitect și e incercat de 
crize nevrotice. Copila lui, Miranda, folosește 
pilule anticoncepționale. Sint blasfemii la 
adresa literaturii, teatrului şi a bunului gust. 
Curios: se angajează, în această istorie gro- 
sieră și plată, actori însemnați: John Cassa- 
vetes, cu profilul său nobil şi cu un joc sinco- 
pat, elegant, Vittorio Gassman, cu ironia lui 
înflăcărată și chipul atit de mobil, o femeie 
matură, flamboaiantă, felină, nervoasă, fe- 
roce, dezesperată, plictisită, (Gena Rowlands 
soţia regretatului actor şi regizor — căci Cas- 
savetes a decedat de curind — totdeauna cu 
farmec, alături de o tinerică urită, un tinerel 
fară fizionomie, și diverși alţi torfotitori prin 
cadru, tot atit de inobservabili cit și obiectele. 
Bine, arata stincile, marea și caprele din in- 


întuneric 


sulă. Evident, și scările rulante, paralele cu 
un şuvoi de apă rulant, dintr-un building. 

La sfirşit mi s-a părut că aud un suspin 
surd, cu epicentrul la Stratford-upon-Avon. 


Un actor pe care l-am admirat adesea, Sid- 
ney Poitier, acceptă să-și pună serviciile pre- 
țioase în slujba unui policier banal ce se pe- 
trece mai ales la granița dintre Statele Unite 
şi Canada, — unde e urmărit un criminal ma- 
niac ce își impușcă victimele intr-un ochi. 
Acela o ține prizonieră, zile şi nopți de hālă- 
duire, pe frumoasa câlăuză femenină, iar 
aceștia, adică polițistul american și logodni- 
cul canadian al fetei, îi caută, prin munți și 
văi, prin furtuni și diluvii, pină ce ajung 
într-un oraș. Aici se țin după aceia pe străzi, 
pe poduri, prin case, prin fintini arteziene, pe 
acoperișuri, în subsoluri, pe un vapor — de 
unde, în stfirșit, ajung în apa mării. În adin- 
curi, urmăritul bâlan și urmăritorul negru se 
împușcă unul pe altul, ultimul fiind totuși 
adus la suprafață pentru un zimbet final și o 
speranţă. 

Ceea ce pierde actorul Sidney Poitier in 
acest film de duzină, e prestanța. Te reține 
doar — și din cind în cînd, — privirea sa, in 
care am avut, o clipă, impresia că descopar o 
nuanță subliminală de dezolare. 


Valentin SILVESTRU 


Darul de povestitor 


rile aşa cum îi veneau in minte, fără teamă 
(...) Lua tot ce i se oferea de către acel divin 
talmeş-balmeș pe care-l numim minte, şi-l 
lasa pe cititor să descopere singur înțelesu- 
rile...” > 

Tot de resortul naivității au ținut şi alte 


echipă în vederea efectuării unor lucrări de 
igienizare, inginerul recurge la serviciile unei 
remorci basculante, atașate unui tractor. E 
drept, remorca cu care se putea tace depla- 
sarea în deplină siguranţă, plecase cu alți oa- 
meni la o altă fermă. Dar remorca ar fi putut 
fi redusă. Sau, mă rog, se putea găsi o alta 
soluţie, Oricare soluţie, în afară de cea la 
care a recurs (prea zelosul) inginer. În potida 


. faptului că știa — cine nu ştie? — că este 


strict interzis transportul de persoane în re- 
morcă basculantă. Mai mult decit atit: înainte 
de a da curs dispoziţiei inginerului, tractoris- 
tul în cauză ii reamintește respectuos inter- 
dicția și chiar insistă ca aceasta să fie 
respectată. Din păcate, fără succes. Inginerul 
râmine neclintit în hotărirea sa. „Mergi pe 
răspundera mea, „ii declară el sentenţios. „Te 
însoțesc și eu, și la ducere și la intoarcere! 
Se urcă apoi voinicește în cabina tractorului 
dind astfel de înțeles că orice discuţie în plus 
este inutilă. 

Şi, pentru a mari, parca, potenţialul pericol 


două filme programate la tv: Flori pentru Ale- 
xis (r. Donald Wruff): o patinatoare tenace cu 
ambiţie, americană sadea, orbeşte într-un ac- 
cident; dar ia totul de la capăt și demon- 
strează ceea ce era de demonstrat; și Perse- 
verenţă: o tinără la fel de ambițioasă, călărind 


al acestui periplu, deosebit de riscant, ingine- 
rul are nefericita iniţiativă de a invita — pe 
parcurs — o jună funcţionară să-l insoțească. 
invitația este acceptată, tovărășia agreabilei 
tinere, conferind deplasării o ambianţă de 
bună dispoziţie. Întru plăcerea inginerului. Şi 
intru crearea sursei directe a accidentului, ce 
plutea de pe acum în aer, după cum vom ve- 
dea. Absorbită de veselul și atractivul dialog, 
înfiripat repede cu chipeșul partener de 
drum, fata a atins pedala din cabină ce de- 
Clanșează automat bascularea remorcii. A 
atins-o involuntar, fără să sesizeze ce a tăcut. 
N-au observat acest lucru, nici inginerul și 
nici tractoristul. Şi, în timp ce vehiculul își 
continuă nepăsător mersul, iar tinerii se in- 
trețin amabili, habar n-avind ce se intimplă în 
jurul lor, vedem cutremuraţi, într-o suită de 
secvențe dibaci filmate şi montate, cum, pe 
măsura înclinării tot mai pronunțate a benei 
remorcii, sărmanii oameni, luaţi prin surprin- 
dere și neputincioși să întreprindă ceva, cad 
pe rind, de-a valma cu lopețţile, turcile, luate 


Primul actor de culoare laureat 
cu Oscarul pentru cel mai bun 
rol principal: Sidney Poitier 


cu tenacitate și talent şi infruntind fel de fel 
de piedici. În plus, în acest film despre „inter- 
naţionala Velvet” apărea un „atinat scriitor“ 
intruchipat simpatic de insuși Cristopher 
Plummer care, scriitor, numai de dragul bani- 
lor (absolut necesari pentru a suporta un 
sport atit de scump, se pare, în condiţii vi- 
trege create de administraţia de resort, de- 
vreme ce adolescenta trebuie să-și plătească 
singură cheltuielile!) se dedă la scrierea unor 
romane,. vai, de duzină. 


Suflet de artist 


Schumann și Clara Wiek, evoluind într-un 
film de Peter Schamoni (producţie a studiou- 
rilor din R.D.G.), pe un scenariu inspirat din 
biografii și îmbunătăţit de imaginaţie, pare ca 
sint expresia (atracţioasă, pentru public şi 
comentatori) a ceea ce s-ar putea numi „iubi: 
rea artiștilor”. Năvainică, cotropitoare, cu or- 
golii contrapunctice, cu subterane rivalități și 
limpezi accese de admiraţie. Nastassia Kinski 
in rolul Clarei Wiek (tot o Tess, la urma ur- 
melor...) pătimașă, muzicală, senzuală, covir- 
șitoare într-un anumit fel, face un rol presărat 
cu acel dram de frustraţie, supunere la perse- 
cuţie, revoltă senzuală şi ambiţie provoca- 
toare care ii pune in valoare originalitatea ex- 
presiei. lubire, atacţie, fascinaţie, competiţie, 
dăruire și disperare, toate astea şi apoi fina- 
lul, presărat cu inteligenţă artistică de regi- 
zor. Doar o imagine, o sugestie mai bogată în 
înțelesuri: prima audiție a „Sărbătorii primă- 
verii“. Sala plină. Mendelssohn Bartoldy la 
pupitru. Strălucirea succesului pentru Robert 
Schumann. lată-l blond, frumos, talentat, si- 
gur de sine. lar Clara? Brusc, o femeie cople- 
şită de viaţă, alături, în lojă, purtind semnul 
unei renuţări parcă. lar în memorie. ca o 
lamă de cuţit trecută prin foc, remarca lui 
„Sper că apartamentul nu-i prea mic pentru 
două piane”. 


Cleopatra LORINȚIU 


invățăminte cu efecte profilactice 


cu ei și cu bâncile pe care au șezut, izbin- 
du-se de pămint, lovindu-se cind unul de al- 
tul, cind de ustensilele tăioase şi rostogolin- 
du-se, care încotro, pe marginea abruptă a 
șoselei. Sint imagini ce ne fac să sărim in 
ajutorul nevinovatelor victime ale ușurinţei, 
nepăsării și hazardului. Ar fi însă inutil. Fap- 
tul e consumat! inginerul și tractoristul au se- 
sizat tardiv accidentul insidios și nemilos, ce 
s-a derulat atit de aproape, la propriu, și atit 
de departe, la figurat, de ei. Regretele lor, 
oricit de sincere, nu mai pot repara nimic. Au 
rămas invățămintele, valabile deopotrivă pen- 
tru toţi cei care vizionează filmul, de oameni 
ai muncii din agricultură sau alți spectatori. 

Invățăminte cu gust amar dar care au 
efecte profilactice. 


Sint timid, dar nu 
vreau să mă tratez! 


AR statistică a filmografiilor comparate, 
prezenta comedie s-ar regăsi, cu siguranță 
in vecinătatea peliculei autohtone Duminică 
în familie — pretextul ambelor filme fiind tri- 
bulaţiile întru matrimoniu ale cite unui burlac 
pe cit de timid, pe atit de pasionat electronist 
(79. 

in cazul de faţă, respectind canoanele ge- 
nului, contrastul dă cheia hazului. Protago- 
nistului, înduioșător flăcău tomnatic — mai 
blond ca oricind, în rol, Vladimir Menşov, re- 
gizor-actor (cu ambele atestate în regulă, au- 
tor a citorva filme remarcabile: Gluma, Mos- 
cova nu crede in lacrimi — Oscar '80, Dra- 
goste şi porumbei; in 15 ani interpreta 15 
partituri principale şi tot cam atitea secun- 
dare), i se asociază, pe post de văr atotcu- 
noscător in materie, un salvator Don Juan 
caucazian, un simpatic mustăcios brunet, pe 
numele sâu de artist chiar Alexandr Pankra- 
tov-Ciornii. Mucalit și jovial, plin de inițiativă 
şi cultivat într-atit încit pe loc să inventeze, 
după nevoi, citate din Cehov sau Lermontov, 
descurcăreţul preia friiele acţiunii. De comun 
acord çu părinţii incorigibilului burlac (o bă- 
trînică ce nu-şi uită de cochetărie și un moş- 
negul cu nostalgia aventurilor neconsumate 
la vreme), pune la cale conspirația unei stra- 
tegice bătălii. Pe aparent docilul incriminat îl 
ia cu binișorul pentru că acesta refuză din 
principiu orice „ecţie” de emancipare, obiș- 
nuit mai ales cu reacţia de respingere sau, 
pur şi simplu, de ignorare cu care-l tratează 
reprezentantele sexului opus și în primul rind 
colegele de serviciu, frivole și superficiale, 
preocupate in exclusivitate de toalete en vo- 
gue (cu o excepție — e drept — doctoranda 
— căsătorită din păcate — care-i apreciază 
calităţile interesată să-i „computerizeze” lu- 
crările, dar şi purtind de grija trocurilor echi- 
tabile). Din umbra acestei inerţii fără de nici 
o perspectivă luminoasă, doar zimbetul timi- 


Inima 
piratului 


(Inima piratu 


U n velier cu toate pinzele umfiate de vint, 
imagine desprinsă parcă din ilustrațiile ediții- 
lor Stevenson, Melville, Conrad... se leagână 
promiţător în primul cadru al filmului. O fetiță 
fugind desculță pe plajă, cu miinile întinse ca 
nişte aripi. Un pescăruș în zbor pare să o în- 
soțească, amplificindu-i aerul de singurătate 
— țipăt trist. Fetiţa — 10—12 ani — găseşte 
în nisip o piatră rotunjită în formă de inimă. 
Mingiiată de mina ei, piatra se luminează pe 
dinăuntru şi începe a giăsui: „Mă cheama 
William!”. 

Prima condiţie pentru a putea intra în lu- 
mea unei povești de pe ecran este să crezi în 
ea. Dacă nu crezi, degeaba te mai uiţi... Pia- 
tra lui Jessi (așa o cheamă pe fetiță) rămine 
mută, cenușie, oarecare, în mina celorlalți, 
care nu cred în vraja ei și o pun pe seama 
născocirilor fetiţei. Ceea ce n-o împiedică pe 
Jessi să ducă cu acesta lungi conversații, să-i 
„decopere"” identitatea: e inima piratului Wil- 
liam Reds, fiul adoptiv al lui Clifford Reds, 
cel mai veștit contrabandist de pe coastă. Nu 
şi-a cunoscut niciodată tatăl adevărat. „Nici 
tu?“ întrebă inocent fetița, întrebare ce ex- 
plică mult din personalitatea ei — voluntară, 
independentă — din relaţiile ei cu copiii sau 


dului răzbate; un zimbet cind resemnat, cind 
indignat, mai rar revoltat, mai des incurcat şi 
uneori melancolic pentru că obișnuiește, în 
clipele de răgaz, să viseze la femeia ideală în- 
tilnită zilnic în autobuzul 21, „proiectată“ apoi 


Triste, 


dar visătoare 


cu maturii. De pildă, chiar cu mama ei, ingri- 
jitoare la un complex avicol. Stau amindouă 
(în „blugi”) ca vechi prietene, pe o bancă la 
soare, în mijlocul sutelor de găini albe, Jessi 
sfatuindu-și mama să nu se mărite cu „gra- 
sul“, in speranța că, într-o zi, îşi va cunoaşte 
tatăl adevărat. Tată ce va apare, semănind 
leit cu piratul din reveriile ei — dar va dispare 
cum a venit: pe calul sâu' alb de la circ! 

Firesc, cum numai într-un film cu articulaţii 
sensibile și nimb poetic se întimplă, planul 
acesta diurn, al vieţii din satul de la Marea 
Baltică, se întrepăâtrunde cu scene din viața 
piratului de acum două sute de ani de pe 
aceleași meleaguri. 

Intr-o cromatică delicată, culori stinse, este 
etalată o întreagă recuzită la indemina celor 
bintuiţi în copilarie (și nu numai) de misterul 
și farmecul poveștilor marinărești; timona pe 
fundul mării, cufere şi sipete cu aurării, „Va 
sul morţii”, feţe brâzdate de cicatrici, pum- 
nale, pirați cu un picior de lemn, steagul cu 
cap de mort, hanul unde se imparte prada, 
simţi parcă şi mirosurile de alge, scoici, ca 
tran şi rom... Şi o indicibilă undă amară de 
tristeţe. 

Aflindu-ne in categoria celor care cred in 
poveşti și-n existența unei pietre insuflețite, 
să observăm mai întii curajul și încrederea ci- 
neastului autor, Jurgen Brauer, că va putea 
filma dialogul dintre o piatră şi o fetiță fără a 
cădea în ridicol, în artificial, în kitsch. lată că 
se poate! Ceva dubii trebuie să fi avut totuși 
scenaristul cind a purces să ecranizeze car- 
tea lui Benno Pludra, din moment ce, pre- 
caut, a hotărit să-i facă singur nu doar regia, 
dar și imaginea (cu nu puţine filmări subac- 
vatice, trucaje...). 

O poveste atinsă de aripa poeziei,-ca toate 
poveștile cu corăbii și fetițe triste, visătoare 
interpreta-copil fiind o actriță de excepţie 

De notat și faptul că în cinematografia 
R.D.G. a crescut nivelul la producţii medii, 
cele care, se ştie, formează baza unei cine- 
matografii naţionale. 


Roxana PANĂ 


Producţie a studiourilor din R.D.G. Scenariul: Jurgen 
Brauer după cartea cu pai titlu jad anno urale 

Ju rauer. Cu: Franziska Al- 
reia emere Gojko Mitić, Hermann Beyer, 
Karsten Janson, Robert Haase, Wolfgang Winkler, 
Wiadimir Berkowich. 


pe monitorul. calculatorului sau pe ecranul 
minţii. 
i Dscrcšratul n-are însă ochi pentru astfel 
de sentimentalisme, el nu știe decit metoda 
sigură: stratagema „studenţească” de acos- 
tare cu o banală întrebare care anagramează 
cuvintul telefon. f 
Şi dacă prima impresie fusese de mai greoi 
demaraj, treptat, treptat şi chiar, de la un mo- 


ment dat, vertiginos, comicul incepe să se 
işte din mai nimic, dar acest „nimic“ trădeaza 


acuratețea observației de viață, de mediu, de 


caracter, de mentalitate. - 


Sub semnul întrebării e pus şi celibatul, dar 


Șeherezada 


O mie și una de nopți frumoasa prințesă 
Șeherezada reușește să abată atenţia calitu- 
lui, povestindu-i basme orientale. Talentul de 
povestitoare şi înțelepciunea binecunoscută îl 
ţin în suspens pe calif, care, în fiecare dimi- 
neață, amină decizia capitală pentru ca în 
noaptea următoare să afle sfirșitul șaradei 

Povestirile Șeherezadei, eroii basmelor ei, 
i-au inspirat pe cineaşti incă de la începutu- 
rile cinematografiei. in 1902, Edison incearcă 
o primă versiune a isteţului Ali Baba, perso- 
naj care, in 1954, în interpretarea lui Fernan- 
del devine de neuitat: Filmul lui Boris Riţarev, 
din 1966, este una din variantele lui Aladin, 
erou care obligă spiritele din lampa ferme- 
cată nu să forţeze destinul să nu-i refuze ni- 
mic, ci ca simbol al altruismului să poată sa- 
tisface orice dorinţă de bine pentru semenii 
săi. În peregrinarile sale pe mare, Sindbad 
(interpretat în trecut, printre alţii, de Douglas 
Fairbanks jr. — 1947, într-un film de Richard 
Wallace) se manifestă justițiar. Hoţul din 
Bagdad are imagini de o rară frumuseţe 
intr-o primă versiune din 1924 iar în filmul lui 
Michael Powell, din 1940, trucajele inge- 
nioase rețin atenţia spectatorului mai mult 
chiar decit intriga propriu-zisă. Încercînd să 
descifreze simbolurile unei lumi pline de mis- 
ter, tentaţi de fascinația unei montări fastu- 
oase, de personaje prinse in pasiuni tulbură- 
toare (o neuitată Şeherezadă interpretată, în 
1964, de Anna Karina), cineaștii au adaptat 
motivelor orientale, elemente din realitate, au 


Pentru eternitate 


şi căsnicia, și solitudinea și însoțirea... 

Şi dacă „invăţăcelul” fuge la propriu, de- 
zertează de la fericirea atent şi abil progra- 
mată, în schimb „mentorul“ se ambalează,-nu 
descurajează, fredonează, fabulează cu un 
şarm teribil şi o nonşalanţă irezistibilă, înghe- 
tind însă instantaneu la apariția consoartei 
Pentru că în cursă cade el. Din suita „preten- 
dentelor“ (unele senin cooperante, exube- 
rante, altele nevrotic capricioase, arogante, 
unele versate, altele stingace, delicat sfioase 
— toate insă frumoase — poate — depinde 
de gust! — cu o unică excepţie: grăsuna jună 
ce-şi afişează preferințele pe propriu-i tri- 
cou), el, tatăl de familie şi nu burlacul, e gata 
sà se însoare cucerit de farmecul şi franche- 
tea unei tinere, interpretată cu surizătoare 
detaşare ironică de către Elena Safonova. 

„Catastrofa” aceasta e pregătită cu tact 
scenaristic şi regizoral prin avertismentul an- 
tagonistului care, de la buf inceput, declară 
că doar în numele prieteniei ințelege să ab- 
dice de la seriozitatea juruită la plecarea 
de-acasă unei teribil de geloase soţii, care 
ştie ea ce știe, câ doar tot prin trucul cu „no- 
feletul“ și-a cunoscut bărbatul! 

Şi daca el, descurcăreţul, e readus pe calea 
cea dreaptă a fidelității conjugale, somat să 
pună capăt brusc escapadei moscovite în 
care a făcut praf banii de mobilă şi nici dele- 
gaţia de serviciu nu și-a vizat-o, timidul e (și 
el) în ciștig; redat fiind aspiraţiei sale câtre 
reciprocă şi mai ales reală, autentică, afec- 
țiune. Pentru că dezinhibarea la care „tera- 
pia” vărului l-a supus s-a produs, incepind 
chiar cu aparenţa, căci s-a dinamitat hazos o 
prejudecată, de fapt de multă vreme anulată, 
cum că nu haina l-ar face pe om... În geaca 
dernier cri, Micul Blond prinde aripi şi în- 
drăznește (în line) să-şi acosteze iubita cu 
stupida întrebare: Unde este un „nofelet"? De 
altfel semnalul muzical al genericului, „Flutu- 
raș nu mai ai aripioare...”, sugera „fatalitatea” 
deznodămintului, 

„Într-o fârimă de secvenţă, pentru o frac- 
țiune de secundă, dintr-un poster aflat într-o 
cameră de candide celibatare fără voie, Vi- 
sotki suride încurajator... 


irina COROIU 


Producţie a studiourilor sovietice. Scenariul: Anato!; 
Erramdjan. Regia: Gerald Bejanov. imaginea: Vsevo- 
fod Simakov. Cu: Vladimir Menșov, Alexandr Pan- 
wratov-Ciornii, Valentin  Telicikina, Liudmila Saga- 
lova, Nikolai Parfenov. 


Enigma 


celor 1001 de nopți 


căutat. în semnificaţiile unor fapte străvechi 
rezonanțe actuale, au prelucrat povești arabe 
in parabole cu sensuri contemporane (Floa- 
rea celor o mie și una de nopți (1974) de Pier 
Paolo Pasolini), sau, transpunind mitul orien- 
tal în viziunea modernă a artistului despre 
lume, 'au propus variante personale (Sindbad 
— 1970, de Zoltan Huszarik). 

Studiourile sovietice Tadjik film ne propun 
acum în Ultima noapte a Șeherezadei — con- 
tinuarea poveștii lui Maruf, pantofarui care 
plecat de acasă (cum știm deja din primele 
două serii ale Șeherezadei şi Noile povești 
ale Șeherezadei) să-și caute norocul este an- 
trenat într-o serie de aventuri pentru găsirea 
frumoasei Esmeghiul (Tamara Indieva). 

Fastul reconstituirii ambianţei orientale, 
bogăţia costumelor și a decorurilor, existența 
unor trucaje, abundența unor momente co- 
mice compun un film agreabil pentru adoles- 
cenți şi tineri, prilejuind şi enunţarea unor 
precepte morale, valabile dintotdeauna: pre- 
țuirea simplităţii, acuzarea nedreptăţii, de- 
nunțarea ipocriziei, folosirea în scopuri no- 
bile a puterii (magice). Și o Şeherezadă fru- 
moasă, Elena Tonunts, pe care o ţii minte 


Mariana OLTEANU PARASCHIV 


Coproducţie a studiourilor sovietice şi siriene. Sce- 
nariui: Valeri Karen, în colaborare cu Tahir Sabirov, 
după motive din „1001 de nopţi“. Regia: Tahir Sabi 
rov. imaginea: Rustam Muhamedjanov. Cu: Ulugbek 
Muzallarov, Tamara landieva, Gada Algama, Ab- 
dul-Salam Altaev, Mazhar Alhaskim, Ghennadi Cet- 
verikov. 


mari actori 


Altădată 
și acum: 


Pepe le Moko 


Dă de toate virstele și de toate 
categoriile ai anilor '50 şi '60 l-au ţinut la 
mare cinste şi l-au admirat pe actorul so- 
bru, temeinic instalat în profesionalitatea 
sa, care cu părul său alb şi rostirea sa răs- 
picată apărea tuturor nu ca un histrion, ci 
ca un '„domn” (Domnul se şi intitulează 
unul din filmele sale, realizat în 1964). E 
vorba, desigur, de Jean Gabin. Timp de 
mai bine de un sfert de veac, în zeci de 
filme (printre care putem aminti Momen- 
tul adevărului, Aerul Parisului, Oameni 
fără importanţă, Traversarea Parisului, 
French Cancan, Cazul doctorului Lau- 
rent, Marile familii, două filme cu Mai- 
gret, Gentlemanul din Epsom, Clanul 
sicilienilor, Pisica etc. etc. cele mai multe 
realizate de regizori conştiincioşi ca Delan- 
noy, Grangier, Verneuil, Autant Lara, de la 
Patellière, dar și — mai rar — de maeștri 
în amurg (Renoir sau Carné) însă niciodată 
de vreun reprezentant al generaţiei mai ti- 
nere), Gabin a interpretat în general per- 
sonaje aparținind clasei mijlocii, avocaţi, 
industriaşi, pensionari onorabili, gangsteri 
retrași din afaceri şi bineînțeles, comisari 
de poliţie. Apreciat de cinefilii obişnuiţi 
(dar mai puţin de critici) admirat de publi- 
cul familial. dar nu idolatrizat (ca alte ve- 
dete — mai tinere — ale acelor ani) Gabin 
s-a impus cu cinste atenţiei şi simpatiei 
spectatorilor contemporani, dar, după cit 
se pare, într-o mai mică măsură memoriei. 
entru spectatorii mai virstnici sau pen- 
tru împătimiţii Cinematecii, această pre- 
zenţă solidă, securizantă şi, cum spuneam, 
profesionalmente impecabilă, n-a incetat să 
fie un motiv de nedumerire pentru că nu- 
mele protagonistului (şi nu numai numele, 
bineînţeles) coincidea cu cel al unui actor 
emblematic pentru cinematografia franceză 
a anilor '30. 
Aproape nimic comun între un personaj 
„şi celălalt, jean Gabin, cel din anii '30 era 
interpretul predilect al rolurilor de prole- 
tar — unul dintre primii actori din lume 
care au abordat acest tip social — sau, şi 


0 comedie 
pe umărul 


interpretului 


S. acest generic a fost programat şi re- 
programat de-a lungul anilor un tiim aparent 
fară tramă epică și dezvoltări de personaje 
spectaculoase: Petrecerea. Dacă numele re- 
gizorului — Blake Edwards — trece cumva în 
planul al doilea, cel al actorului Peter Sellers 
strălucește precum o piatră prețioasă într-un 
colier. 

intregul fiim e bazat pe măiestria actori- 
cească a acestui comic englez care a părăsit 
arena cinematografică pentru totdeauna, 
mult prea devreme, la numai cincizeci și cinci 
de ani, în plină glorie. Binecunoscut şi cinelti- 
lilor din ţara noastră care l-au putut urmări în 
tiime precum Topaze (1962), Pantera roz 
(1964), sau Optimiștii (1972), ei s-a impus, în 
primul rind, datorită jocului său nuanțat, 
unde o ironie subtilă s-a conjugat, în mod le- 
ricit, cu o mare capacitate de parodiere. Este 
semnificativ rolul interpretat în Cinci detectivi 
la miezul nopții, un film din 1976, în regia lui 
Robert Moore, unde şarjează un celebru per- 
sonaj, cei al detectivului de extracţie ex- 
trem-orientală Charlie Chan, lansat de un 
specialist în genul policier ca E.D.Biggers cu 
un răsunător succes internaţional în deceniul 
Opt. Capacitatea lui Sellers de a se adapta la 
orice rol şi de a pastișa, în registru comic, in- 
tregi tipologii specilice lumii hollywoodiene 


mai des, de tinăr marginal, aruncat la peri- 
feria societăţii, marcat de destin, aureolat 
de o anume poezie iscată din contraste 
dramatice, cum ar fi cea dintre acțiunea 
dură, exacerbată pină la paroxism şi uma- 
nitatea profundă a personajului, umanitate 
discretă, dar cu atit mai apăsătoare; sau 
cea dintre refuzul anarhic al convenienţe- 
lor sociale și dăruirea inexorabilă unei 
mari, pasiuni, mai cu seamă unei mari iu- 
biri, regeneratoare și distructive în același 
timp. Aşa l-am cunoscut în filme memora- 
bile, cum sint cele ale lui Renoir, (Azilul 
de noapte, lluzia cea mare, stia 
umană), Carne (Suflete în ceaţă) sau 
(Noaptea amintirilor), Gremillon (Gu- 
eule d'amour, Re ), Pabst şi, nu 
în ultimul rînd, Duvivier (printre multe al- 
tele Maria Chapdelaine, Nopți maro- 
cane, Cinci prieteni, acesta din urmă ex- 
primind într-o formă poetică iluziile și spe- 
ranțele generaţiei de proletari care au 
adus la putere în Franţa, în 1936, guvernul 
Frontului Popular). 

Printre filmele de frunte pe care Gabin 
le-a interpretat sub direcţia lui Duvivier se 
numără şi Pépé le Moko (1936), film care, 
de fapt, i-a impus pe amindoi atenţiei uni- 
versale. Ce e mai curios, acesta e unul din- 
tre rarele (şi pentru acea vreme şi pentru 
vremea noastră), filme europene care s-au 


este vizibilă intr-un alt mare hit ca Dr. 
Strangelove sau Cum am învățat să nu mă 
mai ingrijorez și să iubesc bomba, o comedie 
de un umor absurd, unde un război atomic 
este declanșat prin neglijența unui ofițer. 
Aici, Peter Sellers interpretează nici mai mult, 
nici mai puţin decit trei personaje: un preșe- 
dinte al Statelor Unite, un ofițer superior din 
Royal Air Force a Marii Britanii şi un cercetă- 
tor plin de zel, cum se putea altfel, de extrac- 
ție germană. Comicul atinge cote dintre cele 
mai înalte tocmai datorită extraordinarei torţe 
de penetraţie a lui Sellers în mecanismele in- 
time, dar și clișeizate de un anumit mod de a 
fi ale personajelor întruchipate. Același lucru 
se întimplă și cu rolul din 


E vorba de un actor, de data asta adus toc- 
mai din india, pentru a juca într-un film cu 
coloratură istorică. Numai că, blindul Adnan 
Khurusha e un încurcă-lume, producind bătai 
de cap regizorului cit și întregii echipe de til- 
mare. Consecințele nu se lasă așteptate: este 
gonit din echipa de filmare şi pus la index de 
boss-ul atotputernic. Dar că așa cum trebuie 
să se intimple într-o bună comedie de situaţii 
numele lui este trecut din greșeală pe o listă 
de invitaţi la o simandicoasă serată. Cum 
spuneam şi mai inainte, narațiunea cinemato- 
grafică este foarte simplă, buna dispoziţie și 
risul spectatorilor sint captate de multe şi im- 


pecabile gaguri adunate, suprapuse, alâtu- ` 


rate. Precum Petru Comarnescu în al râu 
„Homo Americanus”, de acum peste cincizeci 
de ani, regizorul Blake Edwards prezintă, evi- 
dent şarjat, tipuri reprezentative ale societați 
americane contemporane, dar şi un anume 
stil de viaţă conturat de ele. Oamenii se intil- 
nesc, se salută, işi zimbesc incearcă sa 
schimbe citeva vorbe, ginduri, dar habar n-au 
cine sint, ce caută acolo, ei au onorat doar o 
invitaţie. Cum se intimplă și pe la noi cind la 
unele nunţi unii chefiii întreprinzători se stre- 
coară pe sub vigilența nașilor care își inchi- 


afirmat pe piaţa americană, suscitind şi un 
„remake” („Algiers” de Cromwell, în 
1938). Criticii vremii au explicat acest fe- 
nomen prin similitudinile care ar exista în- 
tre „Pépé“ şi celebrul „Scarface“ al lui Ho- 
ward Hawks. Astăzi, această presupusă 
congruență nu ni se pare deloc evidenta 
(decit, poate, doar în schițarea unor perso- 
naje secundare). Nu vedem nici o asemă- 
nare între Capone-le lui Hawks, orgolios, 
amoral şi dominator şi Pépé care este, în 
fond, un învins, un om nu robit violenţei, 
ci susținut doar de nostalgie (după Parisul 
tinereţii sale pierdute) şi de iluzia unei 
mari iubiri purificatoare. Personajul se gă- 
seşte (ca şi fimul de altfel) la granița între 
cele două mari direcţii ale cinematografu- 
lui francez din acea perioadă: cea - 
listă, înrudită cu literatura unor Mac Or- 
lan, Carco, Dabit şi cea realist magică. 

Văzut astăzi, filmul nu mai are deloc 
forţa de convingere care a ga publi- 
cul de acum jumătate de veac. El ne apare 
doar ca o melodramă in cheie tradiţională. 
cu o singură reuşită remarcabilă: evocarea 
la marginile fantasticului a celebrului car- 
tier Casbah din Alger. Încolo, doar pre- 
zența lui Gabin şi a altor cîtorva actori 
care au însemnat ceva în acei ani şi care, 
astăzi, sînt aproape uitaţi: Mireille Bulin. 
Gabriel Gabrio, Saturnin Fabre; şi, mai 
ales, cel mai bun dintre ei: Marcel Dalio. 

S-a spus și nu o dată că Pépé le Moko 
este un film semnificant pentru Franţa de 
ceniului patru. La o primă şi pozitiv(ist)ă 


Cu 
Marlene 
Dietrich 


puie că sint din partea baiatului şi viceversa... 
Sellers are ceva din prestanța și rafinamen- 
tul actorului atit de îndrăgit în această parte 
a lumii și care s-a numit Toma Caragiu. Ace- 
eași sobrietate și naturaleţe a parodierii locu- 
rilor şi figurilor comune. Totul cu spontanei- 
tate şi farmec cu o ușurință a plierii pe rol! 
Tot atit de firesc, se strecoară și actorul in- 
dian printre companionii săi. Apar şi boss-ul 
și soţia lui în postură de amabilă amfitrioana 
și un ofițer glorios cindva. la pensie astăzi, 
evocind timpuri trecute și junele actor-vedeta 
play boy, multişor la trup și puţintei ia minte 
şi regizorul de film pus pe seducerea unei ti- 
nere debutante. servitoarea neagră, dar şi 
chelnerul bețiv — impecabil jucat de un actor 
cu aura lui Malec. Şi în şi prin toată această 
harababură unde practic nu se întimplă nimic 
este doar o simplă petrecere, lumea se 
distrează și spectatorul e poftit să ridà — nai- 
vitatea candidă, nu totdeauna însă inocentă, 
provoacă o întreagă cascadă de situaţii co- 
mice. Ar putea ti considerate puerile in sim- 
plitatea lor, dar ingenios îmbinate, realizează 
scene de efect. Uneori marea artă se naște 
tocmai din aceste mărunțişuri aparent ano- 
dine. Finalul, de tip hollywoodian, unde cla- 
sica bătaie generaiă cu frişcă este înlocuită 
cu o baie generală pe muzică de dans — ex- 
celentă orchestra care cintă, cintă, cintă, în 
timp ce cota apelor risului pe ecran și în sală 
creşte — dă ciștig de cauză, in registru senti- 
mental, încurcărețului actor care poate- 
adormi fericit cu gindul la noua Dulcinee sal- 
vata din mijlocul dezastrului. Fară a fi un tilm 
cu adincimi psihologice sau dezbateri morale 
Petrecerea râmine o bună comedie — mai 
ales — datorită prestaţiei de excepţie a lui 
Peter Sellers. 4 


Jean Gabin s-a identificat cu 


francezul din „micile și marile familii” 
(Cu Francoise Arnoul în Franch can-can) 


p 


vedere, nimic nu pare să susțină această 
aserțiune: nici direct, nici încifrat, nu răz- 
bate nimic din neliniştea socială şi existen- 
țială a acelor ani, nici o premoniţie a tra- 
gediei care avea să se abată asupra Franţei 
după nici patru ani. Cu, poate, o singură 
excepţie: senzaţia fragilităţii care umbreşte 
sufletul tuturor personajelor principale ca 
şi raporturile dintre ele. Fragilitate care 
poate Într-adevăr să prefațeze toate catas- 
trofele şi toate redempţiunile viitoare, în- 
carnată de un admirabil actor care, para- 
doxal, avea să simbolizeze peste decenii, în 
faza ne-magică şi finală a carierei sale, ca- 
racterele tari, dure, dintr-o bucată. 


H. DONA 


Ln actor cu sute de 
Peter Sellers 


„măşti“: 


Neo-romanticul 


„noului val“: Claude Lelouch 


Aimée și Jean-Louis Trintignant — Un bărbat şi o femeie) 


Proba 
timpului 


n bărbat și o femeie se cunosc intim- 
plator la școala-internat unde învaţă și locu- 
iesc copiii lor. El are un băiețel, ea o fetiţă. E! 
are şi un automobil — ea n-are. Şi cind ea 
pierde trenul de intoarcere la Paris, şi mai și 
ploua torențial, nu-i normal ca el să fie politi- 
cos și s-o conducă cu maşina? Ba da, chiar 
așa se petrec lucrurile! Aproape nimic mai 
banal decit o câălgtorie fără... peripeții. Dar ce 
frumoasă este acea scenă mută în care stin- 
jeneala celor doi nu dispare deloc; tatonarea 
reciprocă este parcă involuntară, fiecare în- 
cearcă — cu cea mai mare discreţie — sa-l 
simtă, să-l cunoaşcă pe celalalt. Bărbatul 
este un om obişnuit: nici urit, nici frumos, 
nici atlet, nici pirpiriu; este însă un om ade- 
vărat, muncește, crește un copil rămas făra 
mamă, Și mai este un mare timid. Femeia 
este și ea o femeie obişnuită: nici înaltă, nici 
măruntă, desigur frumoasă așa cum trebuie 
să fie toate femeile, conștientă de feminitatea 
pe care și-o reprimă, străină de orice gest de 
cochetărie echivocă. Ce subiect pentru un 
film poate fi mai oarecare decit întilnirea a 
doi oameni obişnuiţi şi, probabil! de aceea, cu 
biografii asemănătoare: slujbă, familie, copil, 
dragoste împărtășită, dar sfişiată de aripa 
neindurătoare a morţii?! Şi totuşi... Filmul lui 
Claude Lelouche „Un bărbat și o femeie“, 
realizat in 1966 și premiat la Cannes cu 
„Palme d'or” în același an, nu este deloc ba- 
nal sau oarecare. Pelicula aceasta, care a im- 
presionat-o generaţie de spectatori și a ume- 
zit nenumărate batiste albe sau colorate, „stă 
în picioare” și astăzi, continuind să lie o me- 
lodramă modernă în care se intilnesc şi, în fi- 
nal, se unesc două destine marcate de ace- 
eași intimplare: moartea celei sau a celui iu- 
bit. Fără să fie o capodoperă, fără replici me- 
morabile (poate doar „original e numai cel 
pe care-l iubeşti“), filmul rezistă prin firesc şi 
naturalețe, reușind şi o mare performanţă: 
transformarea aserțiunii potrivit căreia „e 
de neconceput ca omul så nu poată fi feri- 
cit", intr-o dovadă peremptorie. Şi într-adevăr 
demonstrează cu virtuozitate câ omul nu tre- 
buie să-și refuze fericirea, că „iubirea e mai 
tare decit noi” şi că „... razele iubirii sint atit 
de fierbinți incit ne ard și ne mistuie“. Se 
pare că este necesar acest purgatoriu pentru 
a intra în paradisul iubirii, pentru a accepta 
fericirea! „Un bărbat și o femeie“ mai are un 
personaj principal — muzica semnată de 
Francis Lai — avind rolul (poate prea subli- 
niat pe alocuri) de comentator al evenimente- 
lor. Dar ce s-a petrecut? Ce „eveniment“ 
poate constitui faptul cã un bărbat și o fe- 
meie — liberi de obligaţii conjugale — se cu- 
nosc și că între ei se infiripă o poveste de 
dragoste? Ei bine, tocmai în asta constă fru- 
musețea, nu, nu doar frumusețea, ci și pute- 
rea de seducţie a filmului: în prezentarea 
acestui adevăr de viaţă cu o uimitoare şi 
emoţionantă simplitate. Bărbatul și femeia 
vorbesc despre un trecut apropiat care este 
insă mereu prezent în ființa lor; acest trecut 
într-un anume fel ii apropie și in alt fel îi des- 


parte ca un zid; numai că trecutul va fi topit, 
desigur de... razele fierbinţi ale iubirii. Cit se 
poate de normal pentru spectatori şi cit de 
neașteptat pentru protagoniştii întimplării! 
Marea lor șansă — deci și a filmului — de a 
scăpa de capcana unui simplism desuet, de a 
se salva de la anonimat a fost prezenţa unui 
strălucit cuplu actoricesc: Anouk Aimée şi 
Jean-Louis Trintignant, ei innobileaza parti- 
turile, oferindu-se cu generozitate ochiului 
maaic al camerei. 


Barbatul întruchipat J.L. Trintignant — deși 
este om în toată firea, în deplinăâtatea faculta- 
ților fizice şi psihice — pare un copil mare, 
blind, stios, delicat și candid. El nu forteaza 
nota niciodată; iar cind este îndreptățit s-o 
tacă, nu poate decit să murmure constant 
„de ce? de ce?..' 


Delicatețea și gentilețea ii sint prieten: 
buni. Ce minunat este primul lui gest de inti- 
mitate! Acel moment cind se incumetă s-o 
atingă pentru întiia oară, prinzindu-i mina 
într-a sa, este atit de sugestiv și expresiv încit 
valorează cit o adevărată deciaraţie de dra- 
goste. Diferitele stări — de la reținerea şi gin- 
gașia cu care-și apropie mina, la teama că va 
Îi greşit înțeles, pina la bucuria gestului și 
chiar plăcerea uşoarei mingiieri — sint expri- 
mate de actor cu ușurința și rapiditatea nori- 


Cînd banalitatea poartă 


ior alungaţi de vint. Bărbatul, care-şi invinge 
timiditatea numai la volanul bolidului zbura- 
tor, are o candoare şi reacţii de adolescent 
indrăgostit. Deşi este ciștigator al raliului Pa- 
ris—Monte Carlo, el sta la banchet singur, 
trist, uşor obosit și cu gindurile desigur in 
altă parte; în clipa in care citeşte telegrama ei 
cu „„... te iubesc“, barbatul întinerește brusc, 
hotărirea de a pleca neintirziat la Paris nu 
mai are nici o stavilă şi secvența întoarcerii 
de ia Monte Carlo este o ocazie de portreti- 
zare foarte, foarte nuanţată, pe care Trintig- 
nant a folosit-o la maximum. El este pur și 
simplu inundat de fericire, ochiii parca își 
schimbă culoarea, devenind azurii din căprui; 
cotropit de o nebănuită energie nu va simţi 
oboseala drumului; el este acum năpādit de 
duioșie, uimire și tandreţe; el este cotropit de 
teamă, ingrijorare și nerâbdare și de multe 
alte sentimente contradictorii ce pot stăpini 
un bărbat care aleargă la intilnirea cu femeia 
iubită. 

Femeia întruchipată de Anouk Aimee chiar 
merită să fie iubită, merită să fie cautata ṣi 
așteptată, merită să fie ințeleasă, merita... 
Frumoasă, inteligentă, lipsită de orice excen- 
tricitațe sau urmă de frivolitate, această fe- 
meie simplă și curată se dovedește a fi —ab- 
solut normal, nu-i aşa? — mamă şi soţie nu 
numai iubitoare, ci devotată, Foarte sensibila 
in general şi în mod special cind e vorba de 
trecut (unde se refugiază autosugestionin- 
du-se că este fericită), ea are o reacţie 
explozivă la inofensiva lui replică: „...aș fi vrut 
sa-l cunosc pe soțul dumneavoastră...” 
Aceasta femeie atit de obișnuită și de spe- 
cială totodată — datorită poate unei pudori 
de liceană ori feminităţii aparte, care într-un 
fel parcă o jenează — este evident marcată 
de prezența permanentă a umbrei celui care 
i-a fost soț. Nici intilnirea bărbatului din 
seara ploioasă nu are darul miraculos să o 
readucă imediat din trecutul care o amorţise. 
Trezirea din lumea ei de amintiri, dezlipirea 
de ce-a fost, revenirea in prezent, se produc 
pe nesimţite, femeia surprinzindu-şi gesturi şi 
atitudini neașteptate (unele o contrariază, al- 
tele o bucură, altele o pun în încurcâtură), 
culminind cu telegrama în care face declara- 
tia de dragoste. S-ar părea că de-aici pină la 
ruperea totală de trecut mai este doar un 
pas; da, un singur pas! Dar femeia iubitoare 
si devotată soțului, nu poate să-l facă. Poate 
că niciodată ca pină acum sufletul nu i-a fost 
atit de răvășit de dulcea povară a amintirilor 
frumoase. Pentru ea, soțul încă nu e mort. 

Personaj complex, femeia a beneficiat de 
interpretarea actriţei tulburătoare şi fermeca- 
toare care este Anouk Aimée. Misterioasă si 
in același timp foarte firească, actrița poseda 
o neobișnuită artă a nuanţării. Ce sensuri i 
se ghicesc într-un singur zimbet! Cite stări se 
vor nu etalate, ci ascunse, într-o aplecare de 
cap sau în ridicarea unei şuwvițe rebele! 

Dar cite nu se mai pot spune despre un 
fiim care putea fi banal, dar nu e, în care un 
bărbat și o femeie se cunosc întimplător.., 


Mariana CERCEL 


împreună: 
Elizabeth Taylor 


şi Richard Burton . 


D.. Richard Burton nu se poate vorbi 
cred, decit cu admiraţie și respect. Chiar 
dacă într-o perioadă a vieţii sale a furnizat 


4 După Sunetul 
„muzicii 
Julie Andrews 
în topul celor 
mai „rentabili“ 
actori 


tara să vrea, material pentru paginile de 
scandal ale gazetelor. Chiar dacă a jucat și in 
citeva filme slabe. Dar acest artist, originar 
din Țara Galilor, merită respectul și admirația 
noastră fie și numai pentru modul în care a 
reușit să își depășească handicapul condiţiei 
sociale (copil de mineri săraci din faimoasa 
zonă carboniferă a Marii Britanii), pentru a 
ajunge unul din cei mai mari actori ai teatru- 
lui englez și, nu mai puţin, ai cinematografiei 
mondiale. 


A 

În favoarea lui Richard Jenkis a intervenit 
șansa, în persoana profesorului Philip H 
Burton, care a acceptat să fie tutorele acestui 
elev orfan (ce continua să meargă la școală 
datorită unei burse). Familiarizat cu lumea 
teatrului, el însuși autor de scenarii ra- 
diotonice, tutorelui nu i-a fost greu să-și dea 
seama de talentul dramatic al băiatului. Aşa 
că, în paralel cu pregătirea pentru severele 
examene de admitere la Oxford, el l-a supus 
la intense exerciţii de dicţie, reușind sa-i 
transforme accentul galez intr-un foarte şco- 
lit accent englezesc. La rindul sâu, lucrat cu 
îndirjire, glasul liceanului, răguşit și lipsit de 
control, a devenit un adevărat instrument 
muzical, capabil de incredibile nuanţe. Peste 
ani, după studiile universitare (în timpul că- 
rora tinărul Jenkins a început să joace tea- 
tru), după război (la care a participat ca pilot 
militar, ipostază cata în scurta sa apariție 
din Ceea mai jă zi), odată angajat ca ac- 
tor, Richard va pta numele de Burton, ca 
omagiu adus celui ce știuse să il călăuzească 
în drumul său câtre artă. 


La Stratford on Avon el iși ciștigă repede 
admiraţia colegilor. „Băiatul acesta poartă în 
ochi o catedrală“ — spunea unul dintre ei 
despre noul venit. Frumos, plin de talent, clo- 
cotind de energie, învățat să muncească 
neincetat, Burton va fi, în curind, socotit 
drept urmaşul firesc al lui Laurence Olivier, 
în teatrul britanic. Asta in special, datorita 
originalității şi strălucirii pe care le-a conferit 


marca originalității 


el rolurilor din repertoriul shakespearian. 
(Despre Hamiet-ul sãu se poate spune câ a 
facut epocă). Burton practica un joc sobru, 
temperat, ştiind să-şi „dirijeze“ cu mare artă 
exploziile. Graţie unei înclinații înnăscute 
spre poezie, vocea sa, atit de bogată în infle- 
xiuni, transforma orice text în muzică... 


Cind în 1953, este invitat la Hollywood, 
pentru rolul principal masculin din Verișoara 
mea Rachel, Burton are 28 de ani. Aura sa de 
erou romantic nu se risipește în fața aparatu- 
lui de filmat. Marele actor de teatru devine, 
peste noapte, vedetă de cinema. O vedetă a 
carei popularitate crește cu fiecare nou film. 
Dar romanticul este și unul al zilelor noastre: 
prin tulburătoarea interpretare dată tinărului 
furios (pe societate și pe el însuşi) din Pri- 
veşte cu minie, neliniștitul care, în 
zbuciumul său, distruge (ca. altădată, Ham- 
let), tocmai pe cei care îl iubesc sincer — ac- 
torul își dovedește acuta sensibilitate şi ma- 
rea putere de înțelegere faţă de problemele 
ce-i frămintă pe contemporanii săi. Acesta a 
şi fost unul din secretele admirabile ale artei 
lui Richard Burton: capacitatea sa uluitoare 
de a intrupa oameni ai tuturor timpurilor. 
Mari figuri ale istoriei, din antichitate și pină 
în epoca modernă, de la Alexandru Macedon 
la Iosip Broz Tito, dar și eroi anonimi ai celui 
de-al doilea război mondial, realizaţi ia fel de 
pregnant. A creat personaje memorabile în 
adaptări cinematogratice ale repertoriului 
clasic (Hamlet, Becket, Dr. Faustus), dar și 
caractere nu mai puţin captivante în filme cu 
subiect modern, ecranizări sau nu (Cine se 
teme de Virginia Woolt?, Scurtă intilnire, 
Equus). Din pâcate, pentru noi spectatorii, 
toate aceste recapitulări se formulează la tim- 
pul trecut. Burton a murit în 1984. Alte roluri 
nu vor mai fi. 


Soarta s-a intors cu ironie împotriva lui, 
aducind-o în viața sa pe Elizabeth Taylor. 
Caci, numai o ironie a soărtei poate fi socotit 
faptul că extraordinarului actor nu i s-a acor- 
dat rangul de star decit după câsătoria sa cu 
superstarul feminin al anilor '60. Şi dacă aici 
s-ar mai putea găsi nişte explicaţii de natură 
sociologică (star-sistemul e un asemenea fe- 
nomen), cealaltă ironie a soartei — faptul că, 
exceptind Cine se teme de Virginia Woolt?, 
în toate filmele în care o are parteneră pe Liz, 
el joacă sub nivelul foarte inalt cu care ne-a 
obișnuit, rămîne inexplicabil. 


Chiar dacă nu furtunoasa lor viaţă conju- 
gală il reprezintă, pentru noi. pe Burton, un 
lucru este cert. Din clipa în care a acceptat 
sa joace rolul lui Marc Antoniu în mult discu- 
tata super-producţie Cleopatra (1963), viața 
lui s-a schimbat. Cel mai pâgubit din asta a 
fost publicul de teatru, lipsit de acum inainte 
de un idol al său. Cei ciștigaţi au fost specta- 
torii.de cinema, pe care starul i-a rastâțat cu 
cite două-trei filme pe an. Dar actorul, el cea 
avut de ciștigat? Bani, asta da, ecranul fiind 
mult mai rentabil decit scena. Dar, apucind-o 
pe alt drum, Burton a abandonat nu doar o 
muză pentru alta, dar și o viaţă particulară 
obișnuită pentru una plină de tapaj, nelipsită 
de un iz de vulgaritate. Priviţi-l cu atenţie în 
“liimele sale de după 1963. Chiar dacă pâtrun- 
zatoarea lui privire albastră a rămas tot de 
nepătruns, melancolia i s-a accentuat și o 
undă de auto-ironie se lasă percepută. Sa nu 
fi găsit sau să nu fi vrut-să găsească în el pu- 
terea de a se smulge din „lumea dezlânțu- 
ità"? De a-şi realiza visul, ce devenise o ade- 
varas obsesie, så creeze pe scenă un Rege 
Lear?... 


Oricum ar sta lucrurile, cind iubim un om îl 
iubim cu toate defectele şi slăbiciunile sale. 
Pentru noi el rămine marele şi admirabilul 
Burton, inegalabil în Becket și in Noaptea 
iguanei și in toate celelalte roluri ale sale, 
chiar şi în cele din filme ce nu îl meritau. lar 
față de un. lucid care, conştient de ceea ce 
pierduse abandonind teatrul, spunea: „Fiecă- 
ruia i se oteră o opţiune — una dificilă, una 
lesnicioasă. Majoritatea oamenilor, indiferent 
de profesia, de pregătirea și obirșia lor se 
confruntă, mai devreme sau mai tirziu, cu o 
opțiune facilă şi cu una dificilă, dar aducă- 
toare de mari satisfacţii”. De un asemenea 
om deci, nu putem vorbi decit cu respect. 


Aura PURAN 


Amen lucrurile sint foarte uşor de ana- 
lizat şi calificat: un film fermecător, unde, în 
decoruri somptuoase și peisaje splendide, se 
consumă, inaintind vertiginos spre happy 
end, povestea de dragoste fermecătoare și 
atașantă, dintre o tinără aspirantă la titlul de 
cālugārițā și un la fel de atrăgător ofițer de 


marină văduv, tată a șapte copii incintatori. 
Subiectul e cunoscut de mai toată lumea, 
caci filmul, realizat in 1965, deține recordul 
de încasări al deceniului al șaptelea De 
aproape un sfert de secol, copii, care nu erau 
pe lume pe cind s-a făcut filmul, părinţi care 
erau de virsta copiilor de acum, cind l-au vă- 
zut prima oară, adulți care vor să-şi amin- 
tească de copilărie, bătrini dornici să re- 
trăiască un crimpei de tinereţe, toţi sint bu- 
curoși să (re)vadă Sunetul muzicii. M-am nu- 
mărat printre ei. 


Îmi vine greu, acum, să-mi amintesc exact 
de ce mi-a plăcut atunci, demult, cînd inca 
nici nu stiam bine să citesc. cînd ni emiteam 
judecăţi de valoare, ci ma emoționam pur și 
simplu, fără crispări intelectuale, tara preten- 
m estetice. 


Deci: recunosc că Sunetul muzicii poarta 
amprenta unui profesionalism impecabil in 
toate compartimentele sale. Scenariul com- 
bină inteligent ingredientele melodramei cu 
cele ale basmului, liantul fiind o stare de bu- 
curie tandră ce învăluie perpetuu relaţiile din- 
tre personaje, accentuează cu abilitate nu atit 
povestea de dragoste dintre drâgălașa guver- 
nantă și frumosul căpitan, cit povestea de 
dragoste. mult mai tulburătoare, excelent 
descrisă cinematografic, dintre guvernantă și 
cei şapte copii ai căpitanului. Muzica filmului 
nu mai are nevoie de nici un comentariu, 
căci ea, de mult, a devenit un reper in dome- 
niul musicalului. O imagine gindită cu mâies- 
trie, care ne poartă printr-un Salzburg fas- 
tuos, dintr-o Austrie ce-și trăiește ultimile 
ceasuri de libertate inaintea ocupaţiei tas- 
ciste. O distribuţie de zile mari, decoruri şi 
costume de mare ţinulă toate acestea sub 
bagheta unui regizor de marcă precum Ro- 
bert Wise justifică lunga carieră a acestui film 
socotit, pe bună dreptate, una dintre culmile 
genului. Cele cinci premii Oscar (scenariu, 
regie, imagine, muzică, montaj) n-au făcut 
decit să confirme calitâţi evidente. 

Desigur. în pofida succesului sâu, acest 
film va suporta întotdeauna obiecțiile unor 
esteți ralinaţi ce-l! vor cataloga cu nonșalanță 
„film ușor“. Ceea ce e chiar adevărat, numai 
că Sunetul muzicii e pur și simplu o capodo- 
peră a „genului ușor“. Şi, mai mult, știe să in- 
sereze accente grave. Acel sfert de film care 
urmărește instalarea nazismului în Austria dă 
profunzime intregii povești. Trecerea de la 
explozia de muzică, bucurie, optimism, spe- 
ranță, sentimente delicate, frumusețe, mai 
ales frumuseţe descoperită în totul, în dante- 
lele rochiilor, în forma scaunelor de terasă, în 
culoarea bâuturilor şi strălucirea oglinzilor, 
trecerea deci la austeritatea posacă a nazis- 
mului care anihilează totul, fară scrupule, 
spune multe despre profesionalismul de fond 
al autorilor. 


„Am impresia că trăiesc intr-o lume care se 
prăbușește“ rostește ia un moment dat câpi- 
tanul şi prăbușirea incepe să se facă simţita 
în prezenţa unor şiruri lungi de soldaţi, mar- 
șăluind prin același Salzburg care răsuna de 
bucuria muzicii, sau a unor drapele naziste 
arborate la poruncă. Lumea care se prăbu- 
șește, e o Austrie clocotind de muzică, ex- 
presie a speranței și libertăţii și Sunetul mu- 
zicii (atit prin subiect cit și prin titlul sâu) de- 
vine expresia cinematogratică a acelui spirit 
austriac. Finalul în care festivalul de la Sal- 
zburg se vrea o demonstraţie cå „nimic nu 
s-a schimbat în Austria“, în timp ce soldați 
naziști înarmaţi, supravegheaza, totul, cu cer- 
bicie; momentul în care muzica devine din 
manifestare a bucurie, protest politic, cind 
melodia Floare-de-colţ, simbolizind spiritul 
naţional al Austriei, e demonstrativ cintată în 
cor de mii de spectatori, sub ochii de oțel ai 
gărzilor naziste, declanșind o reacţie de pa- 
triotism autentic. — finalul devine expresia 
artistică a condiţiei oricărui popor silit să se 
subordoneze altuia. Happy-end-ul care ne 
face să respirâm ușuraţi că proaspăâta familie, 
împreună cu cei şapte copii reușește să 
scape de sub urmărirea nazista, nu ne scu- 
tește să ne amintim care a fost mersul istoriei 
în ceasurile cele mai negre ale ascensiunii 
naziste. Un gen uşor? Poate. Dar încărcat de 
sensuri grave. 


lina POPESCU 


Colegiul de redacție 


Ecaterina Oproiu 
redactor şef 
Mircea Alexandrescu 
redactor șef adj. 
Virgil Poiană 
Alice Mănoiu 


Maia Morgenstern şi Eusebiu Ștefănescu — 
parteneri în filmul 
lui Mircea Mureșan după un scenariu 
de Radu Tudoran: Maria şi marea 


gala filmului tunisian 


D. de multele particularităţi ce țin 
de condiţiile proprii ale afirmării cinemato- 
grafiilor naţionale ale Africii şi Americii La- 
tine, deviza filmului văzut ca „o școală a isto- 
riei“, „o armă cu 24 de focuri pe secunda”, 
unifică eforturi și câutări dintre cele mai deo- 
sebite. 

Anexat, pină în anii '60. unor diverse com- 
partimente ale producţiilor străine, cu preca- 
dere franceze, filmul. tunisian începe să-și 
scrie adevărata biografie spre sfirşitul dece- 
niului șapte, primul lung metraj consemnat 
ca atare, fiind Zorile al lui Omar Khiiti. În 
anul în care debulau algerianul Mohamed If- 
ticene cu Singele exilului, senegalezul Baba- 
car Samd cu Kodou (1971). Brahim Babai 
atrage atenţia, cu o dramatică interogare. 
asupra viitorului — Și miine, acelaşi autor 
realizind, peste cinci ani, un amplu film de 
montaj, Victoria unui popor. Critica interna- 
țională îi va remarca, în continuare, pe Ab- 
deliati! Ben Ammar, pe Naceur Ktari acesta 
din urmă fost ucenic al lui Rossellini și Dino 
Risi, figurind, deja in dicţionare de speciali- 
tate cu filmul politic Ambasadorii, inspirat din 
existența amară a emigranților. Soarele hie- 
nelor, Rid Essed propun noi cineaști: Ridha 
Behi, Nouri Bouzid, atașați aceleiași ardente 
problematici sociale. Și Mirajele deșertului 
lansează un debutant, distins — printre altele 
— cu Premiul special al juriului pentru 
„opera prima” la Festivalul internaţional de la 
Cartagina, Nacer Khemir, un debutant care, 
într-o măsură ce ni se pare mai accentuată 
decit cea decelabilă în creaţia colegilor săi, 
solidarizează filmul maghrebin cu preocupă- 
rile cinematogratului „Africii negre”, terenul 
comun fiind obsedanta temă a aflării identită- 
ţii naţionale. 

Întrebărilor care pot frăminta conștiința 
unei colectivităţi, „cine sintem, de unde ve- 
nim”, creatorii le răspund fie cu argumentele 
istoriei, fie cu mărturii filtrate de tradiţiile spi- 
rituale. Regizorul tunisian, în a cărui primă 
operă deslușim propensiunea spre compozi- 
ţia de amploare poematică, invocă o mitolo- 
gie în al cărei adinc misterios spectacol euro- 
pean nu are, probabil, un acces total, dar 
eventuala obscuritate a unor înțelesuri este 
răscumpărată în beneficiul poeziei. Începutul 
filmului, articulat ca o naraţiune realista, (un 
tinâr învăţător pornește la drum spre școala 
unui sat din deșert, ca „proaspăt numit“) este 
repede "absorbit într-o densa rețea metafo- 
rică. Şcoala, posibil reper al vieţii cotidiene 
se dovedeşte a fi inexistenta, în schimb, una 
dintre primele imagini ce i se infâțişează nou- 


‘Casa şi lumea 
de Satyajit R 


în „Săptămina 
; Eeg indian 


Foto: Victor STROE 


Mirajele deşertului 


Pa 


le. 
IF 


lui venit este cea a „râtâcitorilor deșertului”, 
detașamente de tineri cutreierind în neștire 
pustiul, atrași de magnetul unei comori pier- 
dute în negura vremii. Satul în care descinde, 
intreaga lui suflare, trăiesc în toropeala unei 
aşteptari ce-se prelungește din veac şi a cărei 
enigmă îi va fi dezlegată de un bătrin: pe lo- 
curile invadate de deșert se așterneau cindva 
grădini, se inălțau palate ale căror chei ar ti 
lost încredințate unui caligrat ce le-a ingro- 
pat la rădăcina unui copac. Știința ințeleptu- 
lui posesor al unei cărţi ce inchide în ea ade- 
vărul despre tot acest trecut nu poate invinge 
însă „mirajul deşertului”, fiecare generaţie îi 
piateşte tributul. Ceea ce incepe ca un joc, 
se termină ca un blestem: copiii fură toate 
oglinzile pentru a reconstitui din cioburi pa- 
latele mirifice de odinioară, dar și pentru a 
interzice confruntarea cu timpul, maturii sapă 
sisific pentru ʻa descoperi presupusa co- 
moară, tinerii, înstrăinaţi de vatră, hâlăduiesc 
prin nisipuri. 

Forța legendei pare ineluctabilă: pe măsură 
ce află, din gura înţeleptului, adevărul, tinărul 
nu aderă la realitate, ci va deveni sclavul ace- 
leiaşi chemări. În codul poetic al filmului, 
moartea şi mirajul au emisari identici, perso- 
nificaţi fiind de femei misterioase care, la 
ceasul potrivit, îl iau de mină pe cel ales, 
pentru a trece impreună o simbolică poartă. 
Tălmăcim aici o subtilă punere în discuţie, în 
termenii unei culturi particulare, a cunoaşterii 
care nu anulează impactul şi vraja legendei 
în care s-a sedimentat trecutul unui popor, 
depozitarul tuturor comorilor. Reașezarea fil- 
mului, în final, într-o zonă „realistă“ nu prà- 
bușește somptuosul edificiu metaforic, ci îi 
limpezește sensurile. Apariţia unui personaj 
„derre-â-terre“ care dorește să ancheteze, în 
bună lege, împrejurările dispariţiei învăţătoru- 
lui şi care nu pricepe nimic din încilcita po- 
veste cu „răâtăcitorii deșertului” este intens ri- 
diculizată. Omul ordinii și instituția modernă 
pe care o reprezintă sint respinși de această 
lume nu atit închisă cit apăratoare a unui tre- 
cut ce poate proba identitatea naţională. 

Autor total — scenariul, dialogurile şi regia 
îi poartă semnătura — Nacer Khemir, bine 
susținut de imaginea operatorului Georges 
Barsky, se dovedește un cineast ambițios, cà- 
ruia îi sint la îndemină alternările viziunii rea- 
liste cu cea onirică, a spaţiilor vaste, lune- 
coase și neliniștitoare cu cele de o plastici- 
tate programatic teatrală, în care semnele 
culturale pot fi citite mai pe indelete. 


Magda MIHĂILESCU 


CINEMA, 
Piaţa Scinteii nr 1, Bucureşti 41017 


Exemplarul 8 lei 


„Cititorii din străinatate se pot abona prin 
filatelia” 


x — sectorul export-im- 
port presă P.O. Box 12-201., telex 10376 
pa Bucureşti — Calea Griviței nr 


Prezentarea artistică și prezentarea grafică 


ioana Statie 
E. 


"> 


Tiparul executat là 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteij» —- București 


M iine de dimineaţa dacă nu ploua, til 
mâm în decor exterior la Buftea. Mașina 


echipei pleacă de la Grădina Icoanei la ora 8 
Alte detalii la fața locului. La revedere!" 

Înarmaţi cu aceste lapidare informaţii, obţi- 
nute in urma unei discuţii telefonice cu regi- 
zorul Sergiu Nicolaescu, ne prezentăm, dupa 
ce-am studiat în zori norii — să fie cirrus? sa 
fie cumulus? sau poate sint nimbus? — re 
porter şi fotoreporter la ora şi locul ştiut și, 
iată că, in curind, ajungem la ţintă. Printre 
valurile de vegetaţie aproape luxuriantă re- 
vârsată în acest inceput precoce de vară ză- 
rim, pe malul lacului, „un castel medieval in- 
cercuit cu ziduri de piatră durate din lespez 
şi dale de forme şi mărimi diferite. Numai di 
bacia meșterilor munteni, obișnuiți cu piatra 
a îngaduit construcţiei să infrunte arşiţa ve 
„lar vinturile aspre ale iernilor, navalirile și 
veacurile. Veacurile au știrbit muchiile dale- 
lor, ploile au șlefuit crenelurile iar urmele 
scursorilor de smoala topită stau marturie 
luptelor crincene pentru supravieţuire...” Așa 
l-a gindit şi descris scriitorul scenarist Fran- 
cisc Munteanu 

Vom trăi o zi de lucru în decor, alături de 
membrii echipei filmului Legenda carpatină 
(Coroana de foc). Pină cind figuraţia (nume- 
roasă) iși imbracă armurile, își incinge spa 


Hangiţa: Simona Somăgescu 


dele, işi stringe zalele, este timp sa-i soli. 

tam citeva pareri regizorului Sergiu Nicola 
escu care raspunde în stilu-i bine cunoscut 
Scurt. Concis. La obiect și la subiect: „In se- 
colul XIII, undeva în creierul munţilor Car- 
paţi, — se va filma mult la Virtul Omul, la Ba- 
bele — ciţiva bărbaţi puternici, cāliți in lupte 
se vor înfrunta într-o legendă care vizuali- 
zează ideea că pâmintul sfint al ţării are o 
inimă, o coroană, o sabie. În rolurile princi- 
pale masculine apar actorii Vladimir Găitan, 
George Alexandru, Virgil Flonda, Sergiu Ni- 
colaescu, Cornel Girbea, lon Riţiu, Răzvan 
lonescu. Din distribuția feminină fac parte Sı 
mona Şomăgescu, o tinără balerină de la 
Opera Română, Manuela Hărăbor, Cornelia 
Pavlovici, Rodica Badiu — actriță la Teatrul 
de Stat din Tirgu Mureș”. „Nicu (Girardi) şi 
tu, Sandule (Groza) va trebui sā refacem ca- 
drul de sus pe care l-am tras ieri inainte de 
începerea ploii. Se intunecase rău de tot şi 
n-aş vrea sa avem vreo surpriză neplacuta” 


Echipa 

„Legendei carpatine“ 
condusă 

de regizorul 
Sergiu Nicolaescu 


O baladă cinematografică 
cu semnificaţii istorice 
şi reverberaţii etern umane 


De prisos sa mai spunem că dialogul nos- 
tru se încheiase. Dar inainte de a fi „ochi și 
urechi“ la ce urma să se intimple în misterio- 
sul castel să notăm cele spuse de scenarist, 
scriitorul Francisc Munteanu. „Ideea Legen- 


dei carpatine aparține lui Sergiu Nicolescu 
cu zeci de ani in urmă, voia să realizeze o 
anti-Mioriţa sau un anti-Meșter Manole, © ba- 
ladă optimistă, viguroasă, bârbătească, care 
să infrunte destinul. Această dorința s-a ma 


Dădaca şi micul prinț: Manuela Hărăbor și Vlad Nemeş 


In dublu rol: 


şi Vladimir Găitan şi George Alexa 


Ti 


terializat in scenariul scris în formå de baladă 
în care Timpul apare drept personaj simbolic 
după cum apar simbolurile Ţărilor Românesti 
— Valahia, Moldova şi Transilvania. Subiectul 
e simplu ca o baladă și demonstrează perma 
nența poporului român în spaţiul Carpa 
to-Danubiano-Pontic. Acţiunea filmului se 
petrece în secolul XIII, după cea de-a cincea 
Cruciadă, perioada de infiltrare a cavalerilor 
unguri in Transilvania. Cam atit". 


Să exemplificâm puţin, citind un fragment 
din secvenţa |, fragment menit să impli- 
nească rolul de punere în atmosferă a viitoa- 
relor (palpitante? mai mult ca sigur!) intim- 
plări. „Copaci uscați cu crengi golaşe, con- 
torsionate, se prolilează pe un cer jos, cu 
nori zdrenţuiţi, stişiați parcă de ghearele ra- 
murilor' șietuite de vinturile aspre ale inâlţimi- 
lor. Tot peisajul pietros, torturat poartă am- 
prenta erelor geologice: urcuşurile abrupte, 
presărate cu colțuri de bazalt, printre care, 
supraviețuind tufişurile scunde, incovoiate de 
vint îşi tremură tulpinile plăpinde. Vintul ca 
printre corzile dezacordate ale unei harpe şu- 
era, ţiuie cu reverberaţii. De undeva, poate 
chiar din pintecul munţilor, se aud infundat 
dar tot mai puternic bătăile unei inimi. Pulsa- 
țile acestui cord, simbolic, vor reveni, vor su- 
prasolicita timpanele spectatorilor în anumite 
momente ale filmului...” 


intre timp piața, podişca crenelurilor, mete- 
rezele castelului s-au populat cu o mulțime 
veselă și pestriță in care recunoaștem tirgo 
veţi, scutieri, cavaleri, nobili, negustori, pur- 
tind veșmintele Evului mediu. intr-un colț, 
mulțimea a facut cerc în jurul a doi spadasini 
care se duelează inverşunat. În clipa în care 
îşi ridică vizierele îi recunosc pe cascadorii 
Paul Fister şi Constantin Pâun. Repetă o lovi- 
tură care se incăpăţinează „så nu iasă cum 
trebuie". „Te retragi doi pași şi apoi ataci, lo- 
vind cu latul spadei“ îl sfătuiește Paul Fister 
pe colegul lui. Rotită prea repede spada 
zboară literalmente pe deasupra capetelor 
noastre și se infige in pămint chiar lingă pi- 
ciorul cavalerului Dragon şi regele cetaţii. A 
fost un moment dê emoție resimţit doar de 
privitori, pentru ca demnul cavaler, actorul 
Vladimir Gâitan cu mult calm, se apleacă pu- 
țin, şi ridică spada pe care o preda cascado- 
rului. Imi oferă cu gentilețe... de cavaler, 
propriul scaun şi începem un dialog. Ne-am 
așezat cam în drum și scuzaţi, scuzaţi, par 
don, pardon, tot trec rinduri-rinduri de arcaşi 
aşa, incit, ne retragem mai la umbră. „N-am 
crezut că va veni ziua cind voi juca un rol de 
tată! Mă obișnuisem să fiu june prim, tinăr, în 
mai toate ipostazele tinereţii și iată, că acum, 
îl aştept la castel pe fiul meu (în dubiu rol ac 
torul George Alexandru)”. Laâsind gluma la o 
parte, și aranjindu-şi cu un gest scurt şwvițele 
albite (de machiajul lui Mircea Vodă) conti- 
nuă: „În Legendă... fac un dublu rol și aceste 
treceri prin virste mi se par extrem de intere- 
sante. Ce-am mai filmat inte timp? Cum cola- 
borez cu Sergiu Nicolaescu? După filmul lui 
Alexandru Tatos, Întunecare, care mi-a prile- 
juit un interesant rol de compoziţie, a urmat 
o perioadă de absenţă de pe platouri. Ştiu și 
eu... Se caută cu obstinaţie figuri noi şi cele 
vechi sint puţin uitate. Sergiu Nicolaescu are 
talentul deosebit de a pune un actor în ipos- 
tazele cele mai potrivite” 


Furaţi de dialog nu observam ca s-a facut 
linişte şi de pe meterezele castelului, regizo- 
rul, secondat de... secunzii Rodica Niţescu și 
Emil Slotea conduce repetiţia. „Figuraţia sa 
se miște cu mai multă vioiciune! pregatiţi flo- 
rile. Stop!” Nu sint aliniaţi arcașii. Şi în plus, 
sub un copac stau două scuturi părăsite. Pri 
virea atentă a regizorului nu omite nici un 
detaliu vestimentar, darmite două scuturi! 
Scena 65, cadrul V, turnat unu, scrie pe cla- 
chetă secretara de platou Ani Costache, în 
timp ce regele (Vladimitr Găitan) urcă maies- 
tuos scările intimpinat de sunetul voios al 
trompețţilor. Prind un moment propice și îl 
„pisez“ repede, repede. pe fiul lui (George 
Alexandru) cu citeva întrebări. E puțin inco- 
modat de armură și zale și cirlionţii i s-au 
umezit de sudoare, dar, fireşte câ nu se 
plinge. El va fi și Prinţul şi Băiatul, două per- 
sonaje semânind ca două picături de apă 
avind însă caractere diametral opuse. „Prinţul 
e un războinic dur, arogant, crescut dupa re 
gulile etichetei de la curte, iar Băiatul e un 
naiv, curat sufletește, ca unul care a trâit în 
mijlocul naturii. li uneşte totuşi ceva: vitejia” 
„Atenţie, actorii să vină la cadru!" Soarele se 
cam joacă de-a v-aţi ascunselea și trebuie 
pindit momentul așa incit, cei doi operatori, 
Nicolae Girardi și Alexandru Groza şi asis- 
tentul de imagine Florin Kostrakievicz sint 
„pe poziţie“ cu exponomentul in mină, „Arca- 
şii din colţ! Vă rog. nu loviți cu scutul zidul 
că nu e din piatra, e din ipsos vopsit”, șop- 
tește autorul decorurilor, arhitect Ştefan An- 
tonescu care ne și invita să vedem interioa- 
rele, sala tronului, dormitoare, tainițe, bia- 
zoane, „avem de toate in filmul nostru, n-am 
uitat nimic, de cinci ani m-am specializat nu 
mai în decoruri de epocă. Costumele sint 
semnate de Gabriela Nicolaescu' 


„Atenţie“, răsună glasul puternic al regizo- 
rului reverberat prin portavoce, liniște, „fil- 
mam!” 

ileana PERNEŞ DĂNALACHE 


Foto: VICTOR STROE