Revista Cinema/1977 — 1989/027-CINEMA-anul-XXVIII-nr-8-1989

ua ZEI 
Nr. 8 
nui XXVIII (318) 


Ne 
Ma 


Revista a Consiliului 
Culturii si Educaţiei Socialiste 
București, august, 1989 


https://biblioteca-digitala.ro 


23 August, temă fundamentală 
a filmului românesc 


Am făcut și vom face O 
filme închinate acelui august de foc 


bună parte din creația mea cinemato- 
grafica. este închinată războiului sau mai 
bine zis lunilor care au premers și succedat 
actului istoric de la 23 August. De ce? Pentru 
că războiul cu toate ororile lui, cu marile mu- 
taţii în conștiința oamenilor mi-a marcat ado- 
lescenta, primii ani ai tinereții. Era perioada 
cind acumulările, faptele, intimplarile, oame- 


nii, întrebările mi s-au întipărit adinc în me-, 


morie. 

În timpul războiului am fost marinar pe Du- 
năre. După 23 August am fost luat prizonier 
de nemți si transportat într-un lagăr de lingă 
Viena. Am plecat pe jos spre țară. În apropie- 
rea Budapestei, neavind acte, am fost luat 
prizonier si am fost internat în lagărul de pri- 
zonieri de la Gōdölö. Am evadat şi m-am 
reintors în țară. Pe una din cunoștințele din 
lagar am reintilnit-o după vreo 20 de ani, pe 
cind turnam ca regizor prima coproducție 
româno-sovietică: Tunelul. 

Dar toate astea nu sint decit fapte. 

Ceea ce m-a impresionat însă în ultima 
parte a războiului a fost felul de a fi al oame- 
nilor. Cirmaciul meu de pe slep, cînd navi- 
gam cu vasul gol spre Regensburg, rostea 
fraze coerente si uneori chiar si zimbea; cre- 
dea sincer în victoria Germaniei fasciste. 
Cind coboram însă spre Dunărea de jos, cu 
optzeci de vagoane de muniţie în cală pe flu- 
viul plin cu mine de contact, acustice și mag- 
netice, 3 deranjau vinturile, valurile și nopțile 
cu luna. În zilele senine, in noptiie fără nori 
eram surprinşi de cîte două bombardamente 
pe zi. Am vazut acţiunile antihitleriste de sa- 
botaj ale docherilor bulgari, sacrificiile făcute 
de marinarii sirbi si mai ales ostilitatea mun- 
citorilor portuari din tarà. Odatà am predat 
două bărci cu arme unor muncitori români în 
apropierea Galaţiului. Din aceste amintiri 


s-au născut o mulțime de povestiri și scena- 
riul Valurile Dunării, apoi, mai tirziu, Cerul in- 
cepe la i m. 

imediat după terminarea războiului, ca 
muncitor la fabrica de textile Arad, ca activist 
de partid, apoi ca ziarist am cunoscut foarte 
multi ilegalisti. Cu ei am petrecut nopţi în- 
tregi, ascultindu-i. Am afiat foarte multe lu- 
cruri despre luptele de la Păuliș, despre acti- 
vitatea partidului care a mobilizat masele îm- 
potriva trupelor horthyste și nemtesti care au 
invadat Aradul dupà eliberare. Din faptele 
acelea eroice s-au născut serialele de televi- 
ziune Pistruiatul, Eroii n-au virstă și filmul 
Sol fără uniformà. Marcat de evenimen- 
tele din timpul războiului, de patriotismul ar- 
matei din timpul insurecției, de izbinzile pe 
frontul din apus, socotindu-mă cronicar al 
acestor evenimente, nu se putea să nu dăltu- 
iesc în imagine epopeea eliberării noastre. 
Astfel s-au născut filmele Cerul n-are gratii, 
La patru pași de infinit, Stinta Tereza și dia- 
volli, Detașamentul Concordia și altele. De 
altfel, ultimul meu scenariu (pentru serialul 
de televiziune Misiunea în regia lui Virgil 
Calotescu) trateaza acelasi subiect, dar din- 
tr-un unghi cu totul deosebit. 

Unii cronicari m-au intrebat dacă nu ma re- 
pet. Eu cred că nu, mai ales dacă mă gindesc 
la generaţiile care vor veni după noi. 

Istoria nu se învaţă numai la școală. Prin 
intermediul artei, istoria devine palpabilă, 
emoţionantă. Am convingerea că despre 23 
August se vor scrie încă multe romane și se 
vor face multe filme. Chiar dacă filmele mele 
nu vor fi decit material documentar pentru vi- 
itori cineaști, rămin cu convingerea că mi-am 
făcut datoria. 


Francisc MUNTEANU 


Sentimentul 
că am pășit într-un veac nou 


memorie. 3 mai văzusem nu o dată. li cunoş- 
team organicitatea — între temă, subiect si 
compozite — admirasem adecvarea stilistică, 
interpretarsa de zile mari a actorilor: Gheor- 
ghe Kovacs, Silvia Ghelan, Silvia Popovici, 
Comel Coman, Mha Paladescu, George Mo- 
toi, Mibasta Asara Le cunoșteam partiturile 
sì, de feczre cata descoperisem nuanțe noi 
in felul de a rost o replica — dialogul m 
abi ca? once fim ai Malvinei 


ii 
"| 
i 
i 


g3 
il 


pu 
li 
lil 


| 
i 
| 


anu — în 


Ina von kiausenberg (Mihaela Juvara) pentru 
a cinta din Wagner, de fapt pentru a-l obliga 
pe maiorul von Merck (Mihai Pălădescu), su- 
baltern al soțului ei, să vină s-o asculte, 
maiorul fiind şeful stației de priză a cablului... 
Nici noi, spectatorii nu cunoaștem pînă în fi- 
nal adevărata identitate a lui Cristea. lar tova- 
rasii lui o vor afla, poate, peste ani... sau ni- 
ciodată, cum se sugera în finalul unei va- 
riante a filmului. Ceva, totuşi, din comporta- 

ul lui Cristea poate preveni spectatorul 


lea ce = aude D saloa 
ilm un timp cit se poate de coi 
+ acţiunii. O înaintare impl. 


amânuntul trece neobservat, importantă fiind 
în secvenţă relaţia dintre personaje, starea de 
angoasă pe care o dau opririle la desele pos- 
turi de control, starea de necomunicare cu 
exteriorul și altele. Spectatorul e furat de as- 
pectul somptuos al cîntàretei, de aerul prin- 
ciar al odraslei, de dialogul purtat în limba 
„germană... dar ceasul e acolo, în faţa lui. 

Avind privilegiul lecturii primei forme a 
scenariului, intuiam în prezența acelui ceas 
încercarea de a introduce din primele cadre, 
obsesia timpului. În scenariu fusese prevăzut 
initial un drum de ţară noroios, plin de gropi, 
după ploaie. Pe lingă efectul pe care l-ar fi 
dat pe ecran doamna ce ar fi coborit într-o 
lungă pelerină albă dintr-o mașină stropită 
toată de noroi, scenariul prevedea si ștergă- 
torul care oscila pe parbriz ca un metronom. 
Schimbarea intervenită la filmare — drum se- 
cetos, absenţa ploii — a anulat prezenţa ster- 
gătorului metronom. Am întrebat-o o dată pe 
Malvina Urşianu într-o discuţie despre Serata 
de ce a renunţat la varianta din scenariu. „Nu 
din motive stilistice sau ideatice — mi-a răs- 
puns — ci pentru că vara aceea a lui '44 a 
fost o vară extrem de secetoasă. Nu mă gîn- 
disem la acest lucru, nu mi se părea esenţial. 
importantă îmi apărea senzaţia de izolare față 
de lumea din jur, pe care o dădea mașina 
aceea elegantă, înaintind prin glod, în care 
cei dinăuntru ramîn imaculati, mizeria din jur 
nu-i atingea... Dar cum si consilierul istoric a 
ținut să respectăm anotimpul secetos, am re- 
nunţat...“ 


Imi iau îngăduinţa să redau dintr-o aceeași 
discuţie, o confesiune a cineastei mărturisită 
într-un fel și cu alte prilejuri, dar care acum, 
în perspectiva unei filmografii în care Seratei 
i s-au adăugat Liniştea din adincuri si Pe ma- 
tul siy al Dunării albastre, confirmă ceea ce 
nu o dată s-a observat cu just temei: opera 
cinematografică a Malvinei Urşianu este o 
continuă meditaţie, protundă, angajată — re- 
luată mereu din alt unghi — asupra raportu- 
lui dintre individ si istorie. Vorbeam despre 
ziua de 23 August... „intotdeauna m-a obse- 
dat acest eveniment. Eram adolescentă cind 
l-am trăit si cred că dintre toţi oamenii care 
mă înconjurau, eram singura care realizam 
că s-a terminat o epocă şi a început alta. Ma 
uitam la ei cu uimire, cum nu realizează lu- 
crul acesta atit de evident. Eu am avut senti- 
mentul că am călcat în altă eră, într-o singură 
“noapte. Pentru mine 23 August a însemnat 
despărțirea în două a Istoriei, sentimentul că 
azi trăiești într-un ev istoric si miine pàsesti 
în altul. Cum să nu te obsedeze toată viaţa 
această demarcație? Tot ce a urmat după 
aceea mi s-a părut o consecință a acelei 
nopți. Te poate lăsa nemarcat acest fapt? Ni- 
ciodată n-am sà incetez să meditez în jurul 
acestui act, care a fost determinant pentru is- 
toria poporului român, pentru viața mea, pen- 
tru viața contemporanilor mei. Cum aș fi pu- 
tut să nu-i dedic trei din filmele mele?" 


Roxana PANĂ 


În linia întîi în 
Ziua „2“ 


U, fapt remarcabil este colaborarea ci- 
neaștilor cu scriitorii la realizarea unor filme 
dedicate zilei de 23 August. Diversitatea stilu- 
rilor, adincimea scriiturilor a asigurat o pre- 
zentare compiexă, din multiple și variate un- 
ghiuri, a semnificației si importanței momen- 
tului în existența poporului român, peliculele 
fiind nu numai mărturii sensibile pentru pre- 
zent, dar și meditații cu valoare generaliza- 
toare asupra istoriei. Străinul și serialul Lu- 
mini și umbre în regia lui Andrei Blaier și Mi- 
hai Constantinescu după Titus Popovici, Fa- 
cerea lumii, în regia lui Gheorghe Vitanidis, 
si Procesul alb în regia lui lulian Mihu, după 
Eugen Barbu compun ample și viguroase 
fresce ale societăţii românești în acel timp 
cind o lume îşi schimbă fizionomia. Sînt zu- 
grăvite medii citadine și rurale, se face vivi- 
secția unor moravuri şi mentalități, sint creio- 
nate destine exponentiale pentru acele vre- 
muri de răscruce care cereau imperios Op- 
tiuni definitive de viaţă, faţă de sine si de se- 
meni. În Ziua „Z“ ni se relatează într-un stil 
reportericesc despre pregătirea si declansa- 
rea Revoluţiei, despre uriașele forțe pe care 
le-a angrenat evenimentul in toate straturile 
sociale. inregistrarea acţiunilor este facută de 
loan Grigorescu în linii lapidare care au ceva 
din febrilitatea unui reporter de front. Perso- 
najul acestei pelicule în regia lui Sergiu Nico- 
laescu este colectivitatea, întregul popor. 
Apelind la un alt tip de convenție, aceea a fil- 
mului și a povestirii de război, sint rememo- 
rate fapte autentice din rezistența eroică a 
luptei antifasciste. Astfel, în Emisia con- 
tinuă regna Dinu Tănase si scriitorul 
Aurel Mihale readuc în prezent faptele vi- 
tejesti ale unui grup de ostași care au 
apărat cu prețul vieții stația de radio „Romă- 
nia" de la Bod. Secventele de scurtă, dar 
densă notație psihologică se împletesc cu 
ample imagini de tront. Spectàcolul terifiant 
al războiului, al suferinței umane, tinerețea 
celor care s-au jertfit pentru o cauză nobilă, 
„devine o oglindă demistificatoare a violenţei 
şi spiritului beligerant. 

Prezentarea evenimentului de la 23 August 
este făcută în unele pelicule din perspectiva 
aparte a interioritàfii personajelor. Reaiizato- 
rii sint preocupaţi nu atit de luptele care se 
duc în afara eroilor, ci înăuntrul lor. Pentru 
Ana, Mihai și Toma din Valurile Dunării, în 
regia lui Liviu Ciulei, după Titus Popovici şi 
Francisc Munteanu, întilnirea cu 23 August 
are si semnificatia unui proces de cunoas- 
tere, a unei experiente axiateniiale. Un peri- 
plu inițiatic străbate si cuplul de indrăgostiți 
din romantica poveste a lui Francisc Mun- 
teanu, La patru paşi de infinit. Destinul unor 


iblioteca-digitala.ro 


eroi devotați şi entuziaști, pionieri ai lumii 
noi, cu victorii màrete, dar si cu pierderi ire- 
parabile naște întrebări existenţiale nu numai 
în personaje, dar si in spectator. Dilemele lui 
Nea Vitu, creat de Teodor Mazilu si interpre- 
tat de Octavian Cotescu, din Bariera, în regia 
lui Mircea Mureșan, arată că atentatul la con- 
știință este un chin la fel de mare ca extermi- 
narea fizică pe front. Acţiunea sa dirză în or- 
ganizarea rezistenţei antifasciste, apoi ac- 
ceptarea cu seninătate a morții, în fata opre- 
sorilor, este o lecţie de demnitate umană si 
de patriotism, exemplară. Substanța omenes- 
cului cucerește și în filmul lui Mircea Mure- 
san La e albastre aie orașului după Ma- 
rin Preda. In conturarea galeriei de portrete 
reprezentative pentru acei eroi anonimi care 
au dus pe umerii lor greul luptei, există o iri- 
zare de sensuri care emojioneazà, tocmai 
prin ceea ce lasă nespus. Ele trezesc tulbură- 
toare meditații despre viaţă si moarte, despre 
sensul păcii, al tolerantei si înțelegerii 
umane. Profund analist psihologic, scriitorul 
Horia Lovinescu construieşte în Stejar, ex- 
tremă urgenţă, tulburătoare destine, chipuri 
de relief ale unor personaje din ambele ta- 
bere care s-au înfruntat pe scena istoriei. 

În aceste incursiuni în universul interior al 
protagonistilor, trama scenariilor, inventivà 
compozițional, conduce, uneori, spre dis- 
cursuri filmice moderne din punct de vedere 
narativ. În Alexandra și internul, după romanul 
lui Laurenţiu Fulga, in regia lui lulian Mihu, 
ca şi în Canarul și viscolul, în regia lui Ma- 
nole Marcus, după loan Grigorescu, este 
anulată desfășurarea linearà a subiectului 
scenele sint libere, înlàntuite după o logică 
asociativă. În confruntarea personajelor cu 
sine, pe fundalul convulsiv al războiului, ni se 
dezvăluie stări şi trâiri confuze, amestec de 
realitate si vis, poezie si fior metafizic. Des- 
pre sensul dramatic al acelui timp ne pătrun- 
dem şi prin intermediul unor fabule parabo- 
lice. Întimplările tragice și frumuseţea morală 
a protagoniştilor din Atunci i-am condamnat 
pe toți la moarte, în regia lui Sergiu Nicola- 
escu, inspirată din povestire artea lui Ipu 
de Titus Popovici, ca și din Duios Anastasia 
trecea, în regia lui Alexandru Tatos, după nu- 
vela omonima a lui D.R. Popescu, emotio- 
neazà. Ele sint tulburătoare metafore despre 
inclestàrile istoriei si reverberaţiile lor în con- 
știința oamenilor. 

Acestor filme, în care cineaștii vorbesc 
contemporan, pasionat si implicat despre 
ziua de 23 August, contribuţia unor condeie 
scriitoriceşti le-a asigurat valoarea de „me- 
mento vivere". 


Ludmila PATLANJOGLU 


Filmul, mesager al idealurilor istorice 


3 evenim la această sărbătoare a po- 
porului nostru — ziua revoluţiei de eli- 
berare naţională şi socială — ca la 
sursa cea mai fecundă de inspiraţie ar- 
tistica. Stimulatoare de opere cinema- 
tografice care înfruntă timpul, pentru 
că sint mesagerele unor mari adevăruri 
despre oamenii care au pregătit, au în- 
făptuit şi desăvirșit marea operă poli- 
tica și socială a ţării. Sentimentul aces- 
tui timp-optiune, timp-tràire, timp-isto- 
rie creează o convergenţă puternică a 
subiectelor inspirate din realităţile ace- 
lor ani care au pregătit actul revolutio- 
nar de la 23 August ori filme inspirate 
din evenimentele care retac traseul tu- 
multuos al „Zilei Z“ — Ziua cea mai 
lungă a istoriei României contemporane 
— ca si a celor care au înscris etape 
esenţiale din viaţa ţării, îndeosebi după 
cel de-al IX-lea Congres. 

impresionantul capitol cinematografic 
cuprinde, într-o competiţie creatoare, 
forțele cele mai reprezentative ale mai 
multor generaţii artistice. O concen- 
trare de preocupări în această arie te- 
matică, concentrare de energii, dar şi 
bogată, foarte diversificată paletă de 
genuri si stiluri cinematografice, mar- 
cînd date-reper în cele mai multe filmo- 
grafii scenaristice, regizorale, interpre- 
tative. 


Malvina Ursianu, de pildă, şi-a con- 
struit opera ei cinematografică în jurul 
tripticului-devenit antologic — urmă- 
rind mozaicul social al unei lumi angre- 
nate în puternicul vair e 
Liniştea din adincuri, al 
Dunării albastre — titluri cărora li se 
adaugă mai de curî Figurangii, i 
acelasi stil de mare densitate analitica 
si plasticitate a expresiei filmice, a de- 
taliului de atmosferă si de caracter. 
Contribuţia autoarei la monografia te- 
mei revoluţiei este una substanţială, 
într-un limbaj modern si sobru, eficace 
ca emoție. Ea evocă fenomenul istoric 
cu toate aspectele individuale și co- 
lective pe care el le determină în con- 
ştiinţe. 

În tonalități de reportaj liric, de în- 
semnări febrile de front, de campanie 
trăită şi repovestită cu nerv si fluentà, 
Francisc Munteanu scrie-rescrie în ima- 
gini, „biografia“ epocii si o parte însem- 
nată a DI rafiei sale, incepînd cu acei 
Soldaţi f gt si taria cu 
La patru i infinit, Detașamentul 
Concordia și încă foarte multe (ca au- 
tor de scenarii sau ca regizor al proprii- 
lor script-uri). Colaborarea lui cu Titus 
Popovici a pisiu regizorului Liviu 
Ciulei filmul de antologie Valurile Du- 


nării, iar de foarte curind Francisc 
Munteanu a asigurat partitura cu carel@ 
debutat strălucit tinàra regizoare „Qris- 
tina Nichituş Mihăilescu: Pădurea de fa- 
gi. Unghi epic inedit (un colectiv de ti- 
nere telefoniste își“dau viața în timpul 
Revoluției de eliberare pentru apărarea 
centralei ge- asigura. legătura statului 


major fara”) si o prospeţime a im- 
pacti emoţional realizat cu o mare 
stâăpi a mijloacelor cinematografice, 
alatuf& recentul film, valorilor devenite 


clasigii 


de mare vină epica, Sergiu 
reface într-o amplă epopee 
| Zilei Z, avind ca 
eroismul armatei române în 
profunda umanitate 
jertfit pentru recucerirea 
libertăţii iului popor, dar si a altor 
Ton de cronicar pro- 

i momentului adus în ima- 


, printr-un dinamism 
al spectacolului. Eroilor săi 
prima linie, caracterizați în acțiune, 
adaugă ofițerul cu o undă de 
de lirism bine stăpinit, din poli- 


naje din 
damnat po iene: 


În filmografia lui Manole Marcus con- 
struità cu exigentà de profesionist în- 


cercat, cu o rigoare a selecției temelor, 
scenariilor, interpretilor, două titluri 
marchează etape-cheie: Actorul și săl- 
baticii impunind de pe fundalul unei 
epoci dramatice portretul artistului-ce- 
tatean minuind arma necruțătoare a sa- 
tirei antifasciste (în memorabila creaţie 
actoricească a lui Toma Caragiu) şi Pu- 
terea și Adevărul. Filmul politic-etalon, 
dezbatere pasionantă asupra puterii 
imtr@umamoment-cheie al democratizării 
e Levin; după, Congresul al. IX-lea 

partidului. Diréîtetea, si Edomia 
limbajului filmic, valoarea cuvintùlui 
potențind expresivitatea imaginii, o 
strălucită distribuție, sint citeva trăsă- 
turi ale stilului Marcus impus încă de la 
dramaticul poem al eroismului unor ti- 
neri ilegalisti: Canarul şi viscolul. Stil 
reafirmat apoi, cu o adecvare 
la gen, în cu totul alt tip de film: Punga 

cu libelule (perioadă a organizării rezis- 
tentei antifasciste, într-un mediu pito- 


resc). 

n timpi diferiți ai povestirii, Mircea 
Mureşan îşi pie] arta realistà de-a 
picta portretul unei colectivităţi în ac- 
iune, printr-o diversitate de tipuri mo- 
ilizate de un ideal patriotic comun: 
apărarea Capitalei realizată de o bravă 
baterie antiaeriană în albastre 
ale oraşului; iar în preluarea 
puterii politice de către clasa munci- 


unei alte „preluări isto- 
ionalizării, a inspirat una 
ite ecranizări, Facerea 


rice“, cel al 
din cele mai i 


(Continuare în pag. 5) 


https://bibliotefifigitalanto 


wr —’ 


pa F 


i 
SE 
E 
$$ 
A înțelege istor 
Serata 
de Malvina Ursi 
cu Kovacs György 
şi Silvia Popovici 


tă 
i 


3 


Personaje antologice 
(Irina Petrescu 
si Constantin Diplan 
în Srejc 

extremă ur 


La evenimente memorabile, 


23 August, 
temă fundamentală 
a filmului românesc 


| storia se face cu oameni, de către oameni. 
Ea înmănunchează atitea trasee existențiale, 
convergente sau nu, aflate în raporturi lim- 
pezi ori dimpotrivă, ambigue, în planuri 
uneori paralele sau contingente, atit de di- 
verse și uneori surprinzătoare incit repre- 
zintă, cum e și firesc, pînă la urmă, sursa de 
inspiraţie inepuizabilă a artei. 

Filmul românesc, marcat fundamental de 
aspiraţia măreaţă de-a reflecta epopeea na- 
tionalà, gravitează în jurul unor momente me- 
morabile. 

Si cind momentele memorabile sint decli- 
cul unui film memorabil, pentru un rol me- 
morabil, nouă, cronicarilor nu ne mai ràmine 
decit datoria firească a rememorării, exprima- 
rea — cu argumente valorizatoare demne si 
întemeiate — a motivelor pentru care un rol, 
un episod, un personaj își capătă, pînă la 
urmă, un loc anume, meritat și bine definit 
într-o posibilă antologie. lată, în cele ce ur- 
mează cîteva „partituri“ actoricești si aminti- 
rea impactului cu sensibilitatea noastră, cu 
emoția noastră. Cu alte cuvinte, o clipă de 
amintire și de prețuire pentru creaţia actori 
cească, cea care poate valoriza o pagină 
scrisă dintr-un scenariu, interpreta o indicație 
de regie, spori valenţele unui cadru, împlini 
un film prin atitea sugestii, amănunte, idei și 
sentimente... 


Aura unui crez 


A. cum se întimplă în cazul marilor ac- 
tori, sensibili la momentele esenţiale ale isto- 
riei, cu un traseu artistic de o anumită coe- 
rență ideatică, politica, filozofi ma à 
Irina Petrescu și-a asumat (ace { 
2.0 firesc patetisa 3 onaj 
i Siru ite în acord cu perso- 
nalitate; mple» profund nelinistità, 
măcinată de întrebări, iluminată de revelații. 
- legalista din Duminică la ora șase, fata de 
pe ş | călător pe Dunărea minată, într-o 
vară la fel de minată din Valurile Dunării; Iru- 
moasa tulburată de frisonuì schimbării unei 
lumi, inocentă si framintatà, hărțuită de të- 
“meri, incertitudini, întrebări sfisietoare, reali- 
tàti şi dragoste din Facerea lumii; intelectuala 
nedreptăţită protund, reintoarsă spre rosturile 
sale de o viguroasă reevaluare a lucrurilor, 
cu înțelepciune şi demnitate, nu cu resenti- 
mente, ci cu pură iubire de viaţă din O lu- 
mină la etajul zece, — sint acestea cîteva din 
personajele Irinei Petrescu, cârora actrița le-a 
dăruit chipul ei de-o expresivitate specială, 
îNmintarea ei inteligentă, tipul ei de proble 
matizare majoră 
Sint acestea creați în toată puterea cuvin- 


şase reprezenta in 1965 (dar şi azi, după 
ati ani) o cuime Un personaj plauzibil si 
impresionant, care trăa realitatea istorică pe 


inua subțire de demarcaţie dintre încredere si 
spaimă, responsabilitate si ingenuitate. lubi- 
rea ei era nefericită, finalul ei era nefericit, 
totul se întimpia în aura unui crez Care a avut 
nevoie de jertfă. Pentru că fără jertfă, spun 
miturile. nu se poate înfăptui nimic durabil. 


Cuprinderea unei convingeri 


S e pare cà îngindurarea este starea care-i 
reușește cel mai bine lui George Motoi, iar 
actorul intră într-o relaţie anume, cu tensiune 
şi problematizare argumentată, convinga- 
toare mai cu seamă pe această coordonată. 
Ingîndurat era şi eroul din Marele singuratic, 


desprins din pagina lui Marin Preda, și cel în- 
tors acasă din Trecătoarele iubiri, un îngîn- 
durat care-și metamorfozeaza frămîntarea în 
acțiune, și întrebările în clarificări ideologice 
a fost și eroul din Liniştea din adincuri. Nu- 
. antat, cu lumini şi penumbre, framintat de 
ginduri si realităţi, de meandrele sufletului, 
de dragoste și datorie, de cuvinte și întrebări, 
de toate acestea sub fantastica tensiune a 
momentului, personajul „se trezește“ prin în- 
indurare. Are în faţă seninătatea cu care în- 
runtă moartea un tinăr utecist (interpretat 
credibil de Daniel Tomescu). Are în față pilda 
curajului la o virstă care ar fi, teoretic, a în- 
floririi, a bucuriei și-a vieţii. Nu a morții. Si 
atunci, sub ochii noştri actorul își trage per- 
sonajul spre cuprinderea unei convingeri, 
spre un tip de politizare cu nespusă finețe 
analitică și conceptuală, aşa cum ştie gindi, 


Cu acest film a început viaţa mea 


A 


I, fiecare an cînd începe să se lumi- 
neze de vară, uneori de prin mai, începe 
să mă bintuie dorul. Ştiu că mi se va cere 
o participare la revistă la un grupaj cu fil- 
mele care au sărbătorit, iubind cu omagiu 
smerit și profund acel eveniment, dar mai 
ales începe să mă bintuie dorul de vre- 
murile acelea de sfîrsit de mai și început 
je august '59 cînd filmam pe Dunăre si 

sunau artificiile inginerului Daraban si 
se umplea” fluviul cu fum și strigăte. 

În fumul acela din Valurile Dunării 
mi-au serbat Sult de echipă: majoratul. 


erau! 
eo 


Ce tinere 
regia Cristina Nichi 
Tora Vasilescu, È 


In fumul acela Liviu Ciulei îsi robotea 
ziua de miine cu Grigore lonescu — ope- 
ratorul, cu Rada Câlin si Dan Naum, 
monteuri si cu Sicu Dimitrovici — secun- 
dul, cu Oltea lonescu si Florina Tomescu 
— scenografii, cu Gheorghe Teban și 
Sandu Camenità — directorii filmului si 
cu Mihai... 

Cîti mai sint din cei care au fost, nu 
vreau să număr... 

Atit de tare cu acest film de început a 
început viața mea. 


lina PETRESCU 


de fagi 


Mihăilescu cu Anca Dincă, 


abeta Adam si Virginia Rogin) 


"es 


digitala. 


exprima şi argumenta o autoare ca Malvina 
Urşianu. Expresia, fizionomia, tonul, gesturile 
acelea mici, exprimau ia George Motoi cu 
discernămiînt frămintarea unei conștiințe 
aflate la ora deplinei maturităţi, a unei consti- 
inte formate pe anumite jaloane, cutremura- 
rea din temelii a unei concepții de viață. Pon- 
derea, sobrietatea, interiorizarea, acel zimbet 
amar, putin silit (de parcă ar vrea mereu să 
spună mai mult decit se spune în text) spo- 
reau puterea de expresie (si de convingere!) 
a unui personaj care - întruchipa în acest film 
o lume, o concepţie de viaţă, o deșteptare, 
ora conştientizării, ora maturității politice, re- 
volufionare. Personajul lui George Motoi de- 
venea sub ochii noștri, din intelectualul ab- 
stras, un adept de substanţă al cauzei revolu- 
tionare. 


O aspiratie umanistà 


P.. din cauza susținerii (obisnuintei 
susținerii) unei partituri mai ample, mai com- 
plexe, anume aceea a regizorului, actorul 
Sergiu Nicolaescu se autofiagela (imi pare 
chiar într-un interviu), declarind că s-a jucat 
pe sine în mai toate rolurile! Nu vom teore- 
tiza aici, nu e locul si momentul unor puncte 
de vedere despre personalitate şi creaţie, 
despre acel transfer de personalitate de la 
actor la personaj, despre acea osmoză cu- 
rioasă și uneori tulburătoare, doar vom 
aduce în conul de lumină al rememorării un 
personaj dintr-o galerie marcată de respon- 
sabilitate și sacrificiu, care le premergea pe 
cele din Ziua Z si Noi, cei din linia intii, E 
vorba despre Tudor din intilnirea. 

Cu fizionomia să particulară — o expresivi- 
tate caldă, care poate cuprinde deopotrivă 
dirzenia, subtilitatea, concetrarea sau melan- 
colia, Sergiu Nicolaescu a făcut un rol dens: 
al unui luptător în încurcata rețea antifas- 
cistă, om de decizie, inventiv, superdotat, 
analitic, intuitiv el își depăşeşte, de dragul 
cauzei, chiar afinitàtile. Mai mult, în relație cu 
ioana Dumbravă (rol atit de fin nuantat de 
actrița loana Pavelescu, agentă dublă, inteli- 
gentă, senzuală, „ingrozitor“ de feminină!) 
personajul funcţionează perfect, după legile 
dure, ale conspirativității — prevederea sur- 
volează simpatia, exactitatea depășește acel 
efluviu magnetic care se crează ia un mo- 
ment dat, într-o cameră și-ntr-o noapte de 
poveste. Bărbatul se învinge cu acea putere 
care te farmecă, te impresionează, te cuce- 
reste. Genul creat de actorul Sergiu Nicola- 
escu e uneori de-a dreptul „periculos“, fi- 
indcă aerul cuceritor poate mina un personaj 
cu vreun accent negativ (şi cu alte cuvinte 
„pactizezi“ cu personajul în doi timpi şi trei 
mişcări! Amintiţi-vă cit de zăpăcitor era Pas- 
calopol!). 

Genul, deci, are deja identitatea sa limpede 
şi inimitabilà (este genul Chamberlain, de 
pildă, în filmul lui Robert Young, tot un luptà- 
tor „pentru bine“, împotriva terorismului 
forței, impotriva mafiei — în Om fără identita- 
te). Este genul care rupe inimile si publicul 
asaltează casa; este genul care declanșează 
insomnia. Uluitor pentru cinema-ul nostre 


Cind filmezi 
sentimentul 
unui întrez popor 


D. fapt, cine-i fata asta? 


Chiar aşa pune întrebarea Matei, intransi- 
genta legătură de partid a lui Bucur: „Cine e? 
O cunoaşteţi?" Sau mai bine spus, ce garan- 
tie prezintă? Cine garantează pentru ea? 

„Fata asta" din film este un om. Si am sim- 
fit că despre ea, despre cei ca ea trebuie să 
povestesc, atunci cînd în istorie e vorba de 
evenimente cruciale în devenirea unui popor. 
Să povestesc despre cei ce au știut, au pre- 
gătit și au luptat pentru transpunerea în viață 
a unei idei. Din acel august 1944, eveniment 
crucial în istoria patriei și poporului nostru si 
pină azi, ne-au devenit cunoscute fiecare 
fază, fiecare moment al Revoluției, de parcă 
te-am fi trăit si noi. 

Citez dintr-o carte de istorie („Din viaţa po- 
liticà a României” de loan Scurtu — Editura 
ştiinţifică si enciclopedică, 1983): „In pe- 
rioada aprilie-august 1944 s-a desfășurat cea 
de-a treia şi ultima etapă a mișcării de rezis- 
tentà din România, caracterizată prin fàurirea 
unui larg evantai de alianțe social-politice, 
cuprinzînd toate clasele si categoriile sociale 
interesate în salvgardarea intereselor su- 
preme ale patriei, prin ridicarea la luptă a în- 
tregii naţiuni care, prin actul energic de la 23 


personaje si 


este faptul că, dată fiind bursa regizorului, 
uneori aproape că nici nu vorbim despre ac- 
tor. Acest contrapunct liric pe un rol mai 
vechi vrea să dovedească talentul genuin al 
actorului de a-și împlini personajele, de-a le 
pune mereu în slujba unei cauze nobile. O 
aspirație umanistă, o responsabilitate politică 
majoră, construită pe argumentul valorii ar- 
tistice. 


Destine de excepție 


Sf 

D in pagina cu scris mărunt şi chibzuit aş- 
ternută de Marin Preda a ieșit la iveală un 
personaj emoțţionant din galeria luptătorilor 
memorabili. Acţiunea filmului lui Mircea Mu- 
resan La porţile albastre -ale orașului fixa 
chiar momentul verii fierbinți din anul 1944, 
iar personajul principal interpretat de Romeo 
Pop desena un destin exceptional aflat într-o 
împrejurare excepţională. A fost meritul ace- 
lui foarte tinăr actor de-a se fi transpus cu 
atita ardoare, de-a fi intrat cu atita dăruire în 
pielea personajului. Actor cu totul particular, 
interesant pentru o gamă mică și exclusivistă 
de roluri, Romeo Pop a convins în rolul tină- 
rului sublocotenent, dirz și inimos, cam rigid 
la început care-și cîştigă subalternii și face 
proba curajului, a convins într-atit încît — pa- 
radoxal —, n-a mai fost distribuit în roluri in- 
portante. De parcă acel sublocotenent cu pri- 
vire nespus de albastră, filmat. într-o impresie 
de verde şi cer senin pe care se desenau al- 
burii si fantaşti norii verii fierbinţi, pe-o strofă 
de baladă înginată trist („N-a ști nimeni că 
m-am dus/ Numai m-or vedea că nu-s") n-ar 
fi hrănit viața si moartea personajului antolo- 

ic prin puterea și expresivitatea artistului. 

xagerez, desigur, cu bună știință, vreau sà 
spun doar că sublocotenentul acela a fost 
punctul de debut si de vîrf al unui actor de 
dragul căruia ar fi meritat să fie scrise alte 
partituri. Doza de încrincenare, doza de cu- 
raj, ingenuitatea (pină și în voce, în ton) în 
zimbetul rar și cald, aproape copilăresc, erau 
semnele unei intuitii artistice certe. - 


Tinerețea în linia intii 


O altă ipostază a tinereții pe fundalul 
unui război: personajul Doina Panait inter- 
pretat de Catrinel Dumitrescu în filmul Cris- 
tianei Nicolae, Riu! care urcă muntele. 
Întîi e veselă, romantică, un pic geloasă pe 
iubita tatei, un pic mofluzà, cu moaţe-n păr si 
ochii duşi după o coronijà de flori, pe apa 
Dunării, un pic răutăcioasă, dar bună la su- 
flet, în fond, o adolescentă pe-un slep, un pic 
visătoare, așteptind mereu ceva, într-un răz- 
boi de fundal care-și dovedește colții doar 
din cind în cînd. Apoi totul se acutizează, 
lupta se declanșează, tatăl moare iar filmul 
acesta despre tinerețea luptei, tinerețea asu- 
mată, tinerețea revoluționară, sub bombe, 
sub tirul mitralierei, sub aprehensiunea morţii 
de-adevăratelea, tinerețea în linia frontului îşi 


August 1944 și-a luat soarta in propriile 
miini". Si mai departe „in tot acest timp, Par- 
tidul Comunist Român desfășura o vastă acti- 
vitate de mobilizare a maselor la luptă”. 

Aceasta era situația celor ce ştiau. Dar cei- 
lalţi? 

ideea o gosso în romanul „A înțelege sau 
nu“ de Radu Cosașu. Bucur, un tînăr ilegalist 
acceptă sarcina de a tipări „România liberă”, 
zidit de bună voie într-o ascunzătoare. În tim- 
pul acestei claustrări benevole este frămintat 
de amintirea unei fete: Magellan. 

Magellan — nume de fată? Nici a nume 
conspirativ nu prea sună. Atunci cine și de 
ce i-a spus așa? Ce fată poartă numele unui 
explorator a cărui idee de a naviga dincolo 
de spaimele veacului lui îi conduce pe tova- 
rășii de călătorie în necunoscut și după 
moartea lui? 

Așa a apărut ea. O fată care nici prin ori- 
gine socială, nici prin ocupaţie nu are, apa- 
rent, nici o tangenţă cu lupta și cauza lui 
Bucur. Cine o cunoaşte? Un artist care în 


(Continuare în pag. 23) 
Cristiana NICOLAE 


Portret colectiv 


1 944. August 23. Bod-Brașov. Staţia „Ra- 
dio-România“ transmite... „Emisia continua"... 
„Aici Bucureşti, România“ — ştiri, muzică, 


interpreţi memorabili 


compune puterea dramatică și prin expresivi- 
tatea acestei eroine. Catrinel Dumitrescu și-a 
construit personajul alegind struna ce i se 
potriveşte cel mai bine: un firesc, o blindete 
bună, un zîmbet mic, copilăresc transformat 
apoi într-o gravitate tăcută, îngrijorată, o tan- 
drețe caldă. Sub ele se întrevede textura si- 
gură a unei îndirjiri de substanţă, fiindcă fata 
aceea străbate nu doar momentul 23 August 
1944, ci merge pe drumul armatei eiibera- 
toare. Marcatà de suferință, cu ochi lucitori 
care-au văzut ce-au văzut, undeva, în inima 
Tatrei, fata aceea adunată-ntr-o broboadă 
albă, ducea cu sine semnul victoriei antifas- 
ciste. În Doina Panait, Catrine! Dumitrescu 
cucereşte prin rima inteligentă a delicatetii, 
feminităţii: îndirjirea, curajul, sîngele rece. Un 
rol complex, memorabil, în care nimic n-a 
fost -neglijat: fizionomie, relaţie cu celelalte 
personaje, tonul. f 


Entuziasmul lucid 


i ot despre tinerețe și asumarea deplină a 
unui crez, vorbea într-un mod atit de eloc- 
vent, concentrat si filmul Să mori rănit din 
dragoste de viaţă. Claudiu Bleont, Gheorghe 
Visu si Mariana Buruiană creau o imagine a 
eroismului tinereții, mai puțin retorică decit 
cea cu care ne obișnuisem, de o factură 
proaspătă, într-o interpretare modernă, spo- 
rità în sensuri şi expresie. interpretările lor 
sint o dovadă că patriotismul, dăruirea, inteli- 
genta politică pot găsi întruchipări, la un 
moment dat surprinzătoare. Actorii, în acest 
caz minţi fremătătoare, au mizat mai cu 
seamă pe exploatarea paradoxului: entuziasm 
dublat de luciditate, calcul la rece, minte 
analitică şi inventivă, perspicacitate în cazul 
personajului lui Bleonţ; aparenţa detașării, a 
lejeritàtii, cheful de joacă tivit cu un curaj 
uluitor; cu sînge rece si stàpînire de sine la 
Gheorghe Visu. 

Există ceva particular, greu de definit mai 
ales în rolurile de început ale lui Claudiu Ble- 
ont, cînd el nu semana cu nimeni si cu nimic, 
cind îşi trăgea personajele într-o zonă a sur- 
prinzătorului, plusind substanță peste litera 
textului. Erau tresăriri, expresii ale fiziono- 
miei de un indicibi! rafinament, de o prospe- 
time netrucată, cu totul originale, catalizind 
cite o idee a filmului. Bleonț iși juca pe de- 
gete personajele şi în rolul liceanului utecist, 
„care paa un renghi teribil Sigurantei, el 
face, fărā nici o îndoială, un mare rol. Nu mai 
putin în rolul Sarca, Visu juca „cu ușurință" 
uluitoare, cu acel firesc impresionant, apana- 
jul actorilor innascuti. 


Vectorul revoluție 


E xista în filmul Pe malul sting al Dună 
albastre o relaţie foarte expresivă, un co 
trast gindit pe fiorul unui suspens. În prim 
plan, în faţă era casa Zazei, viața aceea des- 
tramatà şi pierzătoare, excentricitàtile ei dis- 
perate, uneori grotești, salonul ei imbicsit, 


teatru... „Aici Bucuresti, Romania" — o for- 
mulă intratà în firescul cotidian; începe o 
nouă zi de muncă. E pace în ţară. Sărbătorim 
45 de ani de la înfăptuirea revoluţiei de elibe- 
rare socială și naţională, antifascistă și anti- 
imperialistă — 45 de ani de pace. August 
1989: moment aniversar în care ne amintim 
orele și minutele acelui August de foc 1944. 
Marile evenimente istorice devin mari teme 
cinematografice; „cazuri reale“ se convertesc 
în fapt artistic, eroii de pe cimpul de luptă 
devin personaje exemplare. 

Emisia continuă, filmul realizat de Dinu Tă- 
nase, în 1984, este desprins din cronica vie a 
acelui August eroic. Aflată în centrul țării, dar 
şi în principala cale de retragere a trupelor 
hitleriste, staţia „Radio-România“ de la Bod 
are misiunea de a transmite în intreaga țară 
mesajele Revoluţiei de la 23 August — lupta 
celor care au datoria să o apere capătă, ast- 
fel, putere de simbol. Combatantii angrenati 
în această luptă — militari, membri ai Parti- 
dului Comunist Român si ai forțelor patrio- 
tice antifasciste — apără nu numai un obiec- 
tiv de importanţă naţională, ci însuși crezul 
naţiunii: idealul de libertate. 

Din portretul colectiv, divers individualizat 
şi el, se desprind două figuri surprinse într-o 
imagine de alto-relief: căpitanul Cernea (Dan 
Condurache) şi locotenentul Radu Gherghina 
(Florin Anton). În caruselul orelor, căpitanul 
Cernea trece de la obligatul joc diplomatic al 
relației cu „aliaţii nemți“ la infruntarea fățişă 
în care nu mai este nevoit să-și disimuleze 
sentimentele. Ambiguitatea rolului pe care si 
l-a asumat creează între el si locotenentul 
Gherghina o stare de tensiune ce se echili- 
brează abia în final, într-un moment-limità, În 
asemenea clipe eroismul, spiritul de sacriticiu 


(Continuare în pag. 23) 
Marina ROMAN JUC 


budoarul ei puţin indecent, penele ei violete, 
liliachii, colorînd o stare de derută Și nimicni- 
cie, o lume care apune. În spate, era privirea 
tăcută şi concentrată a lui* Val Paraschiv 
într-un rol foarte dens, în spate era.grupul 
comuniştilor adunat sub fasc'colul luminos al 
lămpii cu gaz, plănuind, eficienţi, o părticică 
din marele stup, o fărimă din marea mișcare, 
un fir din vectorul revoluționar care a schim- 
bat sensul și durata unui război. 

În spate erau ochii căprui, trișu, dar de-o 
dirzenie specifică a feminităţii, ochii Mirelei 
Gorea. O întilnire, o misiune, o hotărire în 
miez de noapte. Actori capabili să valorizeze 
orice gen de rol, încărcindu-l cu farmecul lor 
personal si esenţă vitală, Val Paraschiv si Mi- 
rela Gorea, erau în Pe malul sting al Dunării 
albastre chiar contrapunctul, soluția, efi- 
cienta, conștiința politică în acţiune, într-un 
decor al pierderii direcției. Ei și fetița aceea 
uimitoare, cu ochi întunecaţi, ducind un ta- 
blou dintr-un timp în altul, una din cele mai 
emofionante metafore cinematografice ale fil- 
mului nostru. 

Dacă filme ca Ziua Z, Noi, cei din linia intii 
ori Un August în flăcări erau partiturile de 
simfonie ale marilor momente din lupta anti- 
fascistă, în altele, precum acest film, ori în La 
patru pași de infinit acea tensiune a asteptàrii 
dintr-un pod, cu finalul de un tragism, previ- 
zibil, dar tulburător („Dacă se întimplă ceva, 
să numeri“, spunea personajul interpretat de 
Silviu Stănculescu iar tata număra, număra 
clipele morții), sau raportul dintre personaje 
în Ediţia specială, Cintec în zori, Tunelul ori 
Stejar extremă urgență exprimau întregul 
prin parte, puneau un accent printr-un perso- 
naj, printr-o intimplare anume. De foarte 
multe ori, firesc, prin meritui actoriioi e 
cum Val rr iad și pirola aaae sa 
parte aici, dintr-o rafin: ‘etetà și-strategie a 
distribuției, specifică une Sta care mi- 
zează pe nuanţe şi-caută profunzimi. 


Prefacerea unei lumi 


Pu un entuziasm total, o încredere emo- 

ă în cauză, cu o naivitate blindă, im- 
ată pe ic cu o riale Lampi = 
un om acţiune, personaj din 
lumii interpretat de Virgil Ogășanu 
x emblema unui timp, a unei forme de 
crificiu. 
Ea, lumea, era în schimbare, aburul desuet 


netică pen- 

(Liviu Ciulei), omul 

pierderii «încilcea drumul fru- 
muncitor (Irina Petrescu). 


mplexe, atitea nuanţe, atitea m 
e și nerostite în acel scenariu 


frumos, construit de mina ră a ro- 

ui Bogen: Barou lar ei, miră r i 

âșanu),un en care prins de tri e 

lui multe de activist, al schimbării lumii, tre- 

uri mereu foarte multe, foarte presante, 

parte importante, e-sen-ti-a-le!, uite că 
i o clipă liberă si moare. 

care te tuibură. El e 

plu la prima vedere, al unei 


Filmul, mesager 
al idealurilor istorice 


(Urmare din pag. 3) 


lumii sub semnătura regizorală a lui 
Gheorghe Vitanidis. Vigoare epică si 
culoare a mediilor descrise, realism psi- 
hologic, tipuri si timpuri de mari bul- 
versări, suculenta replicii lui Eugen 
Barbu si o distributie de zile mari — 
toate asigură filmului o ţinută artistică 
remarcabilă. 

Sint multi regizori si multe genuri de 
filme care iși dispută cinstea de a fi ve- 
nit în întîmpinarea celei mai importante 
jumătăţi de secol din cronica României 
contemporane. Retrospectiva pe care 
ne-a propus-o Cinemateca reface un 
itinerar în imagini, începînd cu primul 
episod al „epopeii zilei Z“ Secretul ci- 
frului de Lucian Bratu — film polițist cu 
un excelent suspens psihologic, conti- 
nuind cu Convolul de Mircea Moldovan 
Setea de Mircea Drăgan sau Orașul 
văzut de sus de Lucian Bratu, Cei mai 
‘frumogi 20 de ani de Virgil Calotescu. 
Ultimele două pelicule, etape dintr-o. 
altă epopee — cea a prezentului — a 
construirii unui tip de om nou, odată cu' 
spectaculoasele realizări ale socialis- 
mului modern. Deschidere tematică de 
mare amplitudine, ce cuprinde în ima- 
ginea filmicà. 45 de ani de profunde, 
revoluționare ‘ prefaceri, 


Alice MĂNOIU 


jertfe. el e entuziastul care abia de reușește 
să-și mărturisească un fir de iubire ado- 
lescentinà, el e cel ce dăruieşte totul de dra- 
gu! cauzei lui màreje. Exceptionai jucat de 
Virgil Ogășanu, personajul rămîne marele rol 
ai acestui actor (in film). Emblematic, nuan- 
tat, tulburător. Băiatul acela moare după ce 
s-a întîmplat „facerea lumii“, cînd lucrurile au 
intrat pe un tăgaș, cînd faptele încep să se 
vadă și societatea cea nouă începe să 
se-nfiripe. 


P..... memorabile. Acestea și atitea 
altele în care actorul cu pasiune și profesio- 
nalitate, cu conștiință și inventivitate, cu tot 
ce înseamnă datele unui traseu actoricesc, 
semnează o creaţie. iar uneori, faptul că per- 
sonajul și actorul se întrepătrund într-o bine- 
venită osmoză rămasă în memoria noastră, e 
chiar dovada faptului că am asistat la un lu- 
cru făcut cu toată inima și toată participarea. 
Adică o creație de valoare. . 


Cleopatra LORINTIU 


23 August 1944 - 23 August 1989: 45 de ani de la victoria Revoluţiei 


limba românească 


U. din marile meniri ale artei filmului 
este veghea asupra păstrării nealterate a lim- 
bii neamului, care să exprime, prin graiul ar- 
tistic, specificitatea naţională, bogăţia spiritu- 
ala a poporului, de la origini si pină în pre 
zent. 

Ce inseamnă această nobilă misiune de 
restituire a purității limbii române moştenite, 
prin limbajul cinematografic, nu este o ches- 
tiune simplă sau rezolvabilă doar printr-un 
didacticism lingvistic de dicţionar. E o pro- 
biemă, pe cit de responsabilă pe atit de com- 
plexă şi complicată, prin înseși corelările 
obligatorii ale virtuţii limbii cu specificitatea 
artei filmului şi priceperea realizatorilor. _ 

Nu sint lingvist si nici scenarist de film. În 
cerc, la solicitarea revistei „Cinema”, să pri 
vesc problema doar prin prisma unei expe 
riente acumulate ca actor de teatru si film, o 
experiență acumulată cred, la mai toate ge- 
nurile-acestor dramaturgii, atit de diferite în- 
tre ele. Cum e bine știut, una este expresivi- 
tatea limbii pe scenă și cu totul alta pe ecran, 
unde vizualizarea, printr-o diversitate infinită 
a imaginii, devine nicidecum mai comodă ci 
cu atit mai riguroasă. Chiar as putea spune 
că înseși departajările valorice în palmaresul 
cinematografiei sint adesea și fără sà ne dam 
intotdeauna seama, dirijate si de virtuțile lim- 
bii, tocmai prin competenţa exploatării expre- 
sivitafii ei maxime. 

Actor fiind, am băgat se seamă ce rol im 
portant are cuvintul în arta filmului, acesta 
găsindu-și valoarea doar în densitatea expre- 
sivitatii sale si nu în ilustrarea a ceea ce ima- 
ginea și decupajul regizoral pot sugera de la 
sine. Cuvintul rostit pe ecran devine semn de 
expresie cinematograficà care sintetizeaza. 
prin semnificaţia descrierii, nu doar de locun, 
de spaţii, de lucruri, de oameni și fapte ci și 
de relaţiile dramatice ale tuturor elementelor 
ce populează imaginea. Nevoia rostirii cuvin- 
tului pe ecran devine astfel extrem de preten 
țioasă, solicitind o încărcătură de sensuri ce 
naște insàsi virtutea unei dramaturgii de film 
Asa se face că în marile filme se vorbeşte 
economicos, dialogul presupunind neaparat 
o specializare aparte, specifică genului. Un 
bun scenarist de film nu se confundă chiar 
cu un bun romancier sau cu un instruit pro 
fesor de istorie sau de limba română, dar nici 
nu-l vom putea accepta ca scenarist specia- 
list fără a stăpini limba poporului său în am- 
ploarea bogăției si a frumuseţilor ei. Toate 
acestea tinind de fapt de autoritatea cu care 
o limba se impune pe ecran, se face plăcut 
ascultată si simțită de public, fiind mai apoi 
asimilată de acesta şi folosită cu aceeași ri- 
goare şi în viața de toate zilele. E vorba deci 
aici chiar de un proces educaţional indelun- 
gat şi firesc, prin folosirea și cultivarea limbii 
române prin intermediul cinematografului. 

O mare răspundere poartă aici și actorul, 
caci în glasul și calitatea vorbirii lui stă 
soarta transmiterii limbii. Sint actori furati de 
firescul stradal, sau de grandilocventa trazării 
şi în ambele cazuri limba fiind pindită de ris- 
cul pronunţiilor greșite ce-i ranesc nu numai 
muzicalitatea ci și sensul exact al unor cu- 
vinte. Căci a pronunţa pe scenă sau pe ecran 
în locul vocalei e,ie sau în locul vocalei o, uo, 
nu punctàm, asa cum s-ar crede, tăria sau 


în filmul românesc 


Constiinta rigorii 


claritatea acestor două vocale ci, dimpotrivă, 
le murdărim emisia, vulgarizindu-le muzicali- 
tatea şi uneori sensul. Un mare roi îl mai are 
aici și frazarea artistică, găsirea accentului pe 
cuvintul cel mai potrivit dintr-o frază, lumi- 
nind prin aceasta tocmai înțelesul și curgerea 
clară a povestirii intregi. 

O intilnire cuceritoare am avut cu scrisul 
plin de sugestii poetice şi metaforice al lui 
Ibrăileanu în Adela. Deosebit de interesant a 
fost lucrul la filmul Lumini și umbre, în regia 
lui Andrei Blaier, avind ca scenarist pe scrii- 
torul Titus Popovici. Este un minunat pàstra- 
tor al limbii românești. Există in scenariile 
sale un rafinament al detaliilor, o dinamică a 
cuvintelor care duce la o dramatică incleştare 
a relaţiilor dintre personaje. Plasticitatea cu- 
vintelor lui Titus Popovici, exigenta si fante- 
zia filmica a lui Andrei Blaier în a le valorifica 


în imagini bogăţia de sensuri, te obligă la o 
anume calitate a interpretării. 

Exemplara a fost și colaborarea pe care am 
avut-o cu regizoarea Malvina Urşianu la mai 
multe din filmele sale de autor. Grija pentru 
puritatea limbii, pentru încărcătura si muzica- 


litatea cuvintului, pentru pronunția lui co-, 


rectă, artistică, într-o viziune de ansamblu ar- 
monioasă a dialogului, recomandă pe 
această regizoare, prin filmele ei de referință 
ale cinematografiei românești, ca pe un stra- 


lucit exemplu de cineast conștient de rostul 
limbii pe ecran. 

Am întilnit însă scenariști și regizori care 
turaţi de ideea îmbogăţirii limbii cu noţiuni 
din domeniul tehnicii, de pildă, pierdeau mă- 
sura în folosirea termenilor noi, obținind nu 
înţelegerea emoţională a acestora prin tran- 
sfigurare artistică, ci mai degrabă un fel de 
limbaj tehnicist, greoi si steril. 

lată deci că în transpunerea limbii pe ecran 
ne pindesc o sumedenie de capcane si nu + 
mai conştiinţa riguroasă poate feri creatorul 
de film de evitarea acestora cît mai mult cu 
putință, știut fiind că o peliculă, cu mult mai 


mult decit un spectacol teatral, rămine și ră- 


miînind, devine mărturie peste timp a artei, 
dar si a limbii în care se exprimă. 


George MOTOI 


Cineastii nostri: 


Virgil Calotescu 


a 

— fn decembrie 1950 făcut parte 
fondator al Stu „Alexandru Sa- 

hia“. proaspăt absoivent al Facultății de 


y eminent, 
sorul Ojetea, cu care ați f cursuri de isto- 
ria diplomației. Odată cu nașterea acestei ci- 
tadele a documentarului românesc, ați debu- 
tat ca cineast cu Daruri smulse naturii. O 
premieră absolută, fiind 
de ştiinţă popularizată. Ce v-a determinat sà 
renun la o carieră de istoric gi să optaji 
pentru cea de a șaptea artă? 


— Terminasem istoria cu o medie destul 
de bună gi aşteptam repartiția. Regizorul 
Jean Mihail, care mi-era prieten și nu-mi vor- 
bise niciodată pină atunci de cinematografie, 
mi-a spus sà vin la ,,Romfilm", unde este o 
mare nevoie de asistenţi. La insistențele lui, 
am acceptat din curiozitate, făcindu-mi soco- 
teala că voi sta un an, doi și apoi voi pleca în 
invàtàmint. Atunci nu-mi închipuiam însă că 
voi rămine 39 de ani... M-am angajat ca asis- 
tent al maestrului lon Bostan și peste un an, 
cind s-a înființat Studioul „Sahia“”, la propu- 
nerea sa, mi s-a încredinţat acest film, Daruri 
smulse naturii, pe un scenariu de Pompiliu 
Gilmeanu, care atunci era redactor. Această 
peliculă de început a insemnat foarte mult: 
încrederea pe care mi-a dat-o mie și apoi ce- 
lorlalti care lucrau cu mine. Prima filmare am 
făcut-o cu preşedintele Academiei de atunci, 
Traian Săvulescu, la institutul de cercetări 
agricole. Am venit, bineinteles, cu o oră 
înainte, si am cerut maistrului de lumini, 
Saioc, să pună travlingul perpendicular pe lo- 
cul unde urma să stea profesorul Săvulescu. 
Cind a venit operatorul. om cu mare 
experiența la documentar și la jurnale, a ex- 
clamat: „Cine a fost nepriceputul care a cerut 
să se monteze travlingul aşa?” Şi l-a așezat 
în linie dreaptă. În timpul filmării, el a ajuns 
însă în poziția indicată de mine. De atunci 
el şi echipa au capatat incredere deplina 
şi am colaborat mulți ani impreună Fiind 
buni profesioniști, le-a plăcut faptul ca la 
prima zi de filmare am avut siguranţă. A fost 
prima mea amintire legată de cinematografie, 


Nu. în același mod decurg insă treburile cina 
pietonul este lovit de un autovehicul. În cel 
mai fericit caz, spital, în cel mai nefast... 
Ca să n-ajungem intr-o astfel de postură, 
este necesar să să circulam. Da! Sa 
învăţăm. Cu cit mai din.timp, cu atît mai bine! 
Nici ca pieton, în epoca hoastră, nu poţi fo- 


documentarul rutier 


formează gestului gingas cu paleta-i miniatu- 
rală: „Atenţie, trec copii!"? 

Care pieton — mai ales dacă e părinte — 
nu se simte mișcat văzind „la lucru“ patrulele 
şcolare de circulaţie, dirijorii, pentru citeva 
minute, ai celor care merg pe jos, și într-un 
fel al celor aflați la volan? Ne supunem cu 
plăcere copiilor cu paleta „stop“, cu mine- 
care, centură și diagonală albe, înțelegind că 
purtarea noastră este cel mai eficient proce- 
deu didactic în sădirea respectului în sufletul 
copiilor față de rinduielile circulaţiei, prote- 
jindu-i fel de pericolele încălcării acestor 
rinduieli. 

Impulsionate de dorința de a fi cea mai 
bună dintre cele mai bune, patrulele scolare 


Atenţie, 
traversează copiii 


“cir descrie un răsărit de soare în douăzeci de 
fradicio A dur. eera e la conda cadre, eu doar într-un cadru. În primul an de 
adevărații agenti de circulaţie, participă la un A I mie e ferm 

a ș concurs anual, cu faze pe clasă, şcoală, loca- DO iii LE sro rale 

litate, județ, iar finala se ţine vara, în timpul por de pre ar ns re pa ara 

ciu, după cu i ori în ire, demonstraţie si e i vacanței, într-o mare tabără pionierească, neatre, ind 90, arat a fel’ Mi-a repli- 

| aite locuni. Zilnic, o parte din viată o trim în joace. ni iti concurenți avind de susținut — după cum co: eni one aa a ere de cet d 
| Cali! panţi 4 IC, mergind pe efectul. p noi ne-o aratà și filmul — numeroase, variate si = sf 
| călătorind cu tramvaiul, tro- dificile probe: de cunoaştere a regulilor de Joris Ivens mi-a fost unul din modele. Ca do- 


circulație, de dirijare, de trecut obstacole cu 
bicicleta etc. etc. Trofeul „Paleta de aur“ îl 
obține patrula cu cel mai ridicat punctaj. lar 
la toamnă, după deschiderea anului școlar, 
concursul se reia. Cu noi speranțe, cu noi 
ambiţii și cu noi participanți de la sate şi 
orașe, animati, ca şi în anii precedenti, de 


aceeași nobilă pasiune si mobilizator fel: toți e ep e eg 
copiii, model de conduită în circulaţie! pase pentru patentul uman di 
Gheorghe ENE 


i să facem 
pede documentarele, filmările să nu dureze 
mai mult de zece zile, că transformă- 
rile sint atit de rapide, 


bine cind sint în mijlocul evenimentelor, cind 
particip ia ceea ce e tumultuos în viaţă, la 


curtea casei de sub dud și pe urmă am gene- 
ralizat cu exemplificări i, 
apelind la documentele din epocă. Cu ajuto- 
rul unui montaj metaforic şi al unor procedee 
speciale de filmare, am încercat să reconsti- 
tie, atmosfera tim- 


filmul „Imagini 


DES E ra erleg lai do film Vinghi, OSSEI 
drag - 22° 7t sga Eae RSA ref äg. 


Şi pornind de aici am construit filmul para- 
frazind „Cuvinte potrivite“ cu „Imagini potri- 


| vite". În captarea figurii unui mare creator, 


elementele care marchează valoarea acestei 
personalități pentru spiritualitatea unui popor 
trebuiesc îmbinate cu detalii ce ţin de intimi- 
tatea omului, care imprimă autenticitate, căl- 
dură şi Sie por rtretului său. Lucrul nu e la 
îndemină 

tru, să contempli calmul unei existente sur- 
prinsă în ritmul ei firesc, sà observi, să 
cauţi... Mi-amintesc că în biblioteca de la 
Mărţişor erau foarte multe cărţi, dar una era 
făcută ferfenità. În ea se găsea „Poezia putre- 
factiei sau putrefactia poeziei“. Arghezi a lu- 
at-o si mi-a zis: Dai nea chiare cano: de 
multe ori? Păi domnule, 


Trebuie să pătrunzi înăun* i 


tența noastră în acești ani a „insemnat“ zile si 
nopți de muncă, uneori foarte grea, dar si de 


fericire. 


solicită să vină aici, pentru că noi, primele 


ii 
i 


il 


| 
| 
| 


SFERT, 
HH 
Pi A 
la 
TERE 

| Bilai 
aisia 


È 
i 


A 
P 
i 


: 


cursă lungă, cine poate 


ji 
a 
ite 
208 
rei 
Ì 
è 
$ 


iI, 
16 
iul 
Lil 

I 


i 
! 
A 
Și 


r, doresc să surprind pulsul 
fierbinte al actualitati şi chipul eroilor ei ano- 


nimi. Citisem „Acolo unde vintul miroase a 
petrol“, de loan escu. Cartea mă entu- 
ziasmase. resiile de lec- 


„Locul și data nașterii: 16 ianuarie 1928, co- 
muna i ere Argeș, Studii: Facultatea 
de istorie din București, promoția 1950, 
cursuri de specializare cinematogralică în 
Polonia, China, S.U.A. Regizor la studioul 
„Alexandru Sahia“ din 1950, cind a făcut 
pat din grupul fondator. 

alie: A realizat peste 150 de filme 
Fiorai de scurt metraj și lung metraj 
intre care: Daruri smulse naturii (debut) - 
1952; Ne-am întiinit 


restaurant - 
Eroii nu mor niciodată - 1970; Transtăgărășa- 
nul - na Bo de istorie - 1976; O viatà 
inchinatà f (în colaborare cu 
Pantelie PIN - 1978, România, casa 


TE 
i 
li 
Í 


el capătă relief emoțional. Astfel, lecţia de is- = 
ioris drano - Cind mint oamenii, să le retii şi minciunile.“ bine venit. Avem acum în Filme de lung metraj de ficțiune: 
na one — Dintre pm de, si Ovidi Bose Pasti Laurenţiu D Războiul e e 1958 Dragoia in: 
— Dragostea pentru istorie perma- documentariștii A Moscu, Ovidiu ina, u Da- = 
pace gg dee gra cu cine và simiiti solidar? Ce mian, Sabina Pop, loana Holban, Mircea Bu- | cepe vineri - 1973; Trei scrisori secrete, — 
reverbereazà gi în acei omagiu remarcabil nescu, Luiza Ciolac. Îmi place la ei refuzul de | Mastodontul - 1975; Ultima noapte a 
adus martirilor de la Moisei, Eroii nu mor ni- E a ne imita. Sint inimoşi si vor să muncească, tati - 1 it - 1978; 
ciodată. O regăsim gi în filmele de montaj, — Cu Mirel lliesiu, un artist de mare clasă, sînt fràmintati funsi de ceea ce Drumuri in cumpănă - 7979 Reţeaua „S$ 
unde vă destigurati amplu, călătoriți în spațiu | ca Probă Palme d Or.ul de la Cannes, pentru Mi-amintesc de un 1980; Ana si hoțul - 1981; E 
in = È filmul său Cintecele Renașterii. Cu lon tectia muncii, Ovidiu Bose Pas- resti - 1983; Amurgul fintinilor - 1984; Càsà- 
Suna invocat: Istoria. E cn gen de film care | MOSCU. care a abordat teme sociale si poli- tina. Dar ce creație excepțională, cit consum | torie cu repetiție - 1985; Păstrează-mă doar 
vă pasionează. L-aji practicat indelung, avind tice asemănătoare cu ale mele. El a făcut de energie și fantezie din partea regizorului! tine - 1988; Misiunea (serial în 8 epi 
eventi interesante despre democraţie si 23% Cred că limbajul soade pentru televiziune) - 1989. = 
Tn area biemele luptei pentru pace. Mi-amintesc de fie mai îndrăzneț ia unii Premiile Asociaţiei Cineaștilor din ASR. 
— E o muncă fascinantă. Te pune în fata Inventica, o gori pese gripa despre şcoala încă putin conservatori. Chiar dacă eu nu am ® Premiul pentru scenariu - 1977 (Baladă 
unui material uriaș, prin de inventatori de la lași. Mă cucereau docu- putut cauza obisnuintei sau un erou contemporan) 
de metri filmati faci cunoștință de multe ori mentarele de Dumitru Done prin lirismul lor. a rutinei, să fac lucruri mai noi; imi-place sà Premiul special al juriului - 1983 (Oma- 
cu o lume nec: Selecţia impor- rabie ae ari structură niponă gi toţi ne simt această pornire la ei.-Cu cit sint mai | giu) 
2 i "i iasm special profesie. A orir A s È 
Lc ce A să gina. Spa As spune juvenil. Chiar la batrinete am rămas pr Şi mai noi. end giă Pe SRO e Marele premiu pentru film „documentar 


schimbi, şi schimbi pină cind 

toate cadrele, ca ele să curgă unul din altul. 
Există pericolul ca repetarea să devină repe- 
titie. De aceea, Timp eroic pe plaiuri de le- 


sp RONS ENS lea arma aparte in 
mice pp) maior ler de anume sa- 


niște încrezători în ceea ce am făcut noi, dar 
şi în ceea ce fac ceilalți care vin după noi. 
Studioul „Sahia“ a fost o familie, unde exis- 


Adevărul uman 


(Leopoldina Bălănuţă si 


al 
Emil 


personaje 


lotta 


-un 


lor 
in 


documentar 


sanis d Mărturisirile 
unei mese de restaurant, realizat prin 


1987 (Timp eroic pe plaiuri de 
Premii la Gala filmului pentru tineret de la 


e Premiul pentru cea mai bună regie - 
1981 (Ana gi hoțul) i 
e Premiul pentru cea mai bună regie pen- 
tru film de tineret si „Trofeul Costinești” - 
1983 (Buletin de 
e Premiul pentru regie - 1985 (Ani eroici) 
ci Premiul special al juriului - 1986 (Parti- 


Patria, Poporul) 
gt la Cupa de cristal: 
e Premiul pentru cel mai bun film politic - 
1984 (Ani 
e Premiul Ill - 1985 (Legende noi pe Valea 
Arg 


iul special goi cel mai bun film 

Wont politic - 1986 de rete- 
rință in imagini color si negru) 

e Marele Premiu - 1988 (Timp eroic pe 


plaiuri de legendă) 
Laureat al Festivalului naţional „Cintarea 
României“ la toate edițiile. 


Moscova, Leipzig, Varşovia, 

Secretarul Asociaţiei Cineaștilor din R.S.R. 
(1963-1974), secretarul adjunct al secţiei de 
regie din 1974. 


Un scriitor 
4 profund implicat 
filmului: 
Popescu 


a 


_ În cauza 
a D.R. 


C. mai multi ani în urmă, pe vremea în 
care scriitorul D.R. Popescu nu acordase ci- 
nematografiei decit vreo trei surîsuri în plină 
vară, un confrate încerca o schiţă de portret 
a scenaristului si ajungea la o concluzie ine- 
vitabila: „neexploatind proza unuia dintre cei 
mai vigurosi scriitori români contemporani, 
cinematografia noastră își ratează încă o 
şansă pentru a deveni cu adevărat dramatică, 
gravă, profundă." Într-adevăr, pînă la acea 
oră, scriitorul oferise cinematografului doar 
citeva felii vesele, sugubete din — încă de pe 
atunci — bogata sa creaţie literară (Un suris 
in plină vară, Balul de simbătă seara etc.), 
apogeul acelei prime perioade urmind să fie 
marcat de scenariul filmului Păcală, o tenta- 
tiva îndrăzneață de adaptare cinematografica 
a unor snoave clasice si de abilitare a satirei, 
Deloc întimplător, principalul colaborator ai 
scenaristului, în acea perioadă, a fost regizo- 
rul Geo Saizescu, umoristul numărul unu a! 
cinematografiei noastre: primele contacte cu 
cinematograful ale scriitorului D.R. Popescu 
se petrecuseră pe teritoriul comediei, era fi- 
resc să se constituie un asemenea „tandem' 
creator. Dar toți cei care cunoșteau (si iu- 
beau) proza și dramaturgia autorului „ingeri- 
lor tristi” gtiau, simțeau că scenaristica sa nu 
poate ramine unidimensională, axată pe o di- 
mensiune — totuși — secundară a scrisului 
sâu. Toţi cei care cunoșteau (şi iubeau) 
proza și dramaturgia autorului „ingerilo: 
trişti” știau, simțeau că literatura cu miez etic 
şi polemic a scriitorului, străbătută de un in- 
tens fior poetic, de oxigenul adevărului de 
viață, cu meandrele ei dramatice si cu clipele 
ei profund omenești, constituie pentru cine- 
matograf o substanţă vitală, un combustibil 
mai mult decit necesar. Concluzia confratelui 
amintit era, cum ziceam, inevitabilă după pri- 
mele experiențe scenaristice ale lui D.R. Po- 
pescu: „e vremea ca D.R.-ul să fie descoperii 
de cinematografia noastră și în altă tonali- 
tate”. Ce era de aşteptat, s-a întîmplat. După 
ce debutase în zodia comediei, cu un sfert de 
veac în urmă, scenaristul a ajuns, treptat in 
zodia dramei. Dan Pita îi transpune acum pe 
ecran două noi narafiuni cinematografice. 


subiect liber 


lon Sava și filmul 


| on Sava, primul regizor-artist si om de sti- 
inta teatrală al epocii moderne a scenei ro- 
mânești, a avut preocupări cinematografice 
mai puţin cunoscute şi evocate azi. În cartea 
Măști (ediţie critică a lucrărilor sale literare, 
întocmită de G. Pieneset) se publică, alături 
de piese de teatru, scenarii radiofonice, li- 
brete de pantomima, si scenariul cinemato- 
grafic ala cea mare. În studiul-prefață al 
volumului, Ileana Berlogea vorbeşte si despre 
scenariul cinematografic Pai sau 
cu ochi de azur (după romanul Baletul meca- 
nic de Cezar Petrescu — scenariu pomenit şi 
de Petru Comarnescu în monografia sa dedi- 
cată lui Sava). În Prologui scenariului 
publicat, autorul își previne cititorii că „«Po- 
veştile au haz cînd le istoriseste „Bunicul“ 
„Bunica“. Cine ar avea insă curaj să-i 
s e din jitturile lor si de la gura sobei şi 


Lasă 


Dumitru 
Radu Popescu: 


Nici acest fapt nu este deloc întimplător. 

De la comedia tonică, spirituala şi hazlie 
Un suris in plină vară (pe care ar merita să o 
cunoască, sa o îndrâgească si generaţiile de 
după Fanità și Liorica) au trecut, așadar, mai 
bine de 25 de ani. Cinematograful a râmas 
pentru scriitorul D.R. Popescu o pasiune 
constantă, o îndeletnicire de suflet. Scenaris- 
tul, presimtind „vulcanii stinsi" de mai tîrziu, 
s-a aflat printre geoiogii din La porţile pămin- 
tului, i-a insotit cu un zîmbet bun pe tinerii 
din Balul de simbătă seara, a înfățișat o altă 
dureroasă „copilărie a lui Ivan" în Prea mic 
pentru un război atit de mare, s-a lăsat sedus 
de verva şi piruetele nemuritorului Păcală, a 
vrut să vorbească despre frămintata diversi- 
tate tipologică din universul unui mare san- 
tier în Zbor planat, a avertizat asupra riscuri- 
lor plutirii indiferente prin viață în Mireasa 
din tren, a regăsit destinul Antigonei în po- 
vestea tragică a învatàtoarei de țară din Du- 
ios Anastasia trecea, s-a atașat de persona- 
jele tragi-comice din Căruţa cu mere, a adus 
pe ecran existente cu perenitatea si aroma 
Fructelor de pădure, iar prin personajul titu- 
lar din filmul Nelu a propus un simbol al can- 
dorii, al purității, al dorului și nevoii de 
adevăr. Critica a evidenţiat nu o dată trăsătu- 
rile atit de distincte ale scrisului pentru film 
— şi nu numai pentru film — practicat de 
D.R.P.: predilectia spre spectaculos si insolit, 
o naraţiune densă, bogată în întimplări, în 
neprevăzut si, neapărat, în miezul notaţiei 
realiste de viaţă, un nucleu poetic, care con- 
stituie si simburele simbolic al personajelor 
sale. Motivul dramaturgic al „ingerilor trişti“ 
ca si acela scenaristic al „fructelor de pà- 
dure“ revin obsedant înscrierile pentru film 
ale autorului, însoțite de acea atit de proprie 
combustie etică, însăși rațiunea de a fi (pe 
ecran și în conştiinţa privitorilor) a scenariilor 
si a personajelor sale. 

in acest bogat si divers drum de creaţie al 
scenaristului pot fi schițate „in mare", două 
etape distincte ale scrisului pentru cinemato- 
graf (o etapă a comediei şi una de filme „eti- 


Gustul cinematografic al „Fructelor de pădure“ 
Popescu; regia: 
(cu Mihaela Boboc şi Cornel Mihalache) 


"Scenariul: D. R. 


să-i aducă în studio să filmeze? S-ar speria, 
sarmanii, de atitea reflectoare si ar blestema 
toate masinariile și mai ales pe noi toţi, din 
ziua de azi, care le minuim. şi ne folosim de 
rodul mecanic ai miilor de roți, suruburi si 
butoane. De aceea, povestea noastră o va is- 
torisi un clovn. Clovnul „trebuie“ să aibă haz, 
căci de asta i-a lăsat Dumnezeu pe pamint: 
să facă lumea să ridă, chiar dacă pe el îl dor 
dinţii de-i plesnesc ochii“. 

in amuzanta poveste despre aventurile co- 
piilor Bobità şi Titicà în Tara  Visului, Ora- 
sul Ciinilor, Pădurea cu Copacii Înnodati, 
Grota Guturaielor, Palatul Zinei, în Aeropian 
sint intersectate propoziții despre posibilità- 
ile aparatului de filmat. Scenariile vorbesc 
despre o atracţie mai veche a lui lon Sava 
pentru arta filmului, exprimată încă de la în- 
ceputurile carierei sale de regizor (la lași), în 
dinamica montărilor, cinetica decorurilor, rit- 
mul interpretării. Studiind laborios și perspi- 
cace istoria lucrărilor regizorale aie reputatu- 
lui artist, Virgil Petrovici, autorul excelentei 
ediţii complete Teatralitatea teatrului (Ed. 


Eminescu, 1981) conchide, cu îndreptatire, - 


că Sava e printre acei artişti ai scenei care au 
înțeles bine lecţia oferită de cinematograf. 
Intr-adevar, îmi amintesc și eu de impresia 
extraordinară pe care mi-a făcut-o, în copila- 
rie, spectacolul său ieşean Hamlet (1936/37) 
cu apariţia în proiecţie, pe o peliculă cetoasà, 
a Umbrei Tatălui, inaintind lent spre privitori. 
Cronicarul! teatral G. lvaşcu observa (în „Lu- 


https://biblioteca-digitala „ro 


Pe toată gama, între ris și lacrimă 


co-psinologice“, sa le numim astfel doar pen- 
tru uzul discuţiei) și citeva direcţii predilecte 
ale demersului artistic (universul de viaţă,de 
gind si de simtire al tinerilor, problematica 
morală a actualitàtii, clipa semnificativă a 
unor fapte de istorie tràità etc.). In scenaris- 
tică, practic, scriitorul s-a apropiat progresiv 
de sine, de specificul literaturii și dramatur- 
giei sale, oferind şi cinematografului prilejul 
unor descinderi meditative printre personaje 
și fapte totdeauna interesante prin semnul pe 
care-l reprezintă, prin sensul devenirii ior. Pe 
toată gama dintre ris şi lacrimă, așa, ca-n 
viaţă, așa, ca-n filme, personajele lui D.R. Po- 
pescu, fie ele Făniţă si Liorica din Un suris... 
sau Papă din Balul..., ,Baronui" din Zbor pla- 
nat, Carolina, Mihu si Filimon din Mireasa..., 
Petru și Savu din Căruţa cu mere sau Amalia 
din Fructe de pădure, Nelu si, desigur, Anas- 
tasia din filmele care poartă în titlu numele 
lor, dobindesc forța si percutanta unor sim- 
boluri, valori si funcţii arhetipaie. 

Să ne oprim o clipă doar la cel mai recent 
dintre aceste personaje, „ingerul trist“ Nelu 
din filmul cu același nume ai regizorului de- 
butant (și de viitor) Dorin Mircea Doroftei. 
Nelu este un copil de 13 ani, nu prea rasfatat 
de viaţă care are de înfruntat destule vicisitu- 
dini existenţiale si care, pe deasupra, își 
asumă o misiune deloc ușoară, aceea a des- 
coperirii unor adevăruri. Cam aceasta ar fi 
trama filmului, dar dincolo de ea (si prin ea), 
Nelu poartă cu sine aspiraţia spre puritatea 
idealului,- devine o metaforă a curafeniei su- 
fletesti, a nevoii organice de adevăr. Dacă ac- 
ceptăm ideea formulată de exegetii dramatur- 
giei lui D.R. Popescu, conform căreia unele 
dintre principalele virtuţi ale scrisului pentru 
teatru ar fi înălțarea pe culmi insolite a dialo- 
gului omului cu propria-i conştiinţă, așezarea 
dezbaterii pe teritoriul ferm al eticii, într-o 
atitudine intransigentă care exprimă, de fapt. 
aspiraţia spre puritatea idealului, vom inte- 
lege mai bine specificul „fazei a doua“ a sce- 
naristicii lui D.R. Popescu: personajele cine- 
matografice — Carolina, Mihu si Filimon, Pe- 


Alexandru Tatos, 


mea" din 1937) „virtuțile cinematografice“ ale 
acelei opere scenice subliniind că a fost gă- 
sită astfel „soluţia cea mai bună pentru o 
piesă de factura acesteia“. in alte reprezenta- 
ţii, miscarile turnantei, caleidoscopia locurilor 
simultane de joc, focalizările, cu refiectoare, 
decuparile rapide ale unor scene, tranziţiile 
neașteptate, dădeau senzaţia de film. La 
spectacolul Revoluţie la minăstire, de Grego- 
rio şi Maria Martinez Sierra (1934),un croni- 
car iesan scria, entuziast, că piesa «,A fost 
pusă în scena de d. lon Sava mai bine decit a 
fost inscenatà la „Ventura“, la București, sau 
la „Studio des Champs Elysées", la Paris. Aș 
spune chiar mai bine decit la cinematograf, 
unde a fost prezentată sub titlul Ave Maria, 
fiindca cei care au fost si la ,,Sidoli" si la 
Teatrul Naţional au optat în favoarea acesteia 
din urma"». Alt critic iesan preţuia „viziunea 
cinematografică” a piesei Rataţii de Lenor- 
mand (1934), concepută ca un reportaj de 
mare senzaţie, în 28 de scene, ce se perindau 
pe un „decor rulant”, cu mișcări bruște și im- 
previzibile. 

Facînd cunoștință cu ion Sava la Bucuresti, 
ion Cantacuzino, directorul Oficiului naţional 
cinematografic, sensibilizat de ideile si 
proiectele regizorului în ce priveşte arta fil- 
mului, l-a ajutat să obţină un concediu de 
creație — de la directorul Teatrului Naţional 
din Bucureşti — în vederea unei călătorii în 
Italia. pentru a realiza o coproducție româ- 
no-italiană. Sava a fost de două ori la Roma, 


tru si Savu, Amalia, Nelu și celelalte — au 
preluat încărcătura de adevăr și frumusețe a 
„ingerilor trişti” din dramaturgia scriitorului, 
conferind astfel tramelor aduse pe ecran o. 
tonalitate gravă. Tonalitatea unor întrebari și 
răspunsuri specifice timpului nostru privind 
— în particular şi în general — condiția 
umană. 

Între Geo Saizescu, primul său regizor, şi 
Dan Pita, regizorul prezentului imediat, sce- 
naristul a colaborat cu mulți alti regizori — 
printre care Lucian Bratu, Lucian Mardare, 
Alexandru Tatos, George Cornea, Dorin Mir- 
cea Doroftei — rezultatele artistice fiind, prin 
forța lucrurilor, oscilante. Dar implicarea în 
cinematograf a scenaristului a fost, fără ni- 
ci un ocoi, ascendenta. 

Cu ingaduinja cititorului vom reproduce, în 
continuare, unul dintre gindurile-profesiune 
de credinţă ale scriitorului: „Sîntem martorii 
unor prefaceri planetare şi martorii unor con: 
ştiinţe, uneori mai explosive si mai puternice 
decit orice exhibiție nucleară, cu o putere de 
penetratie mai formidabilă decit laserul si po- 
vestile despre laser. E drept că trăim într-o 
eră electronică, dar e tot atit de drept că tot 
ce se realizează în lume e rezultatul muncii 
omului, al conștiinței omului, că el este cen- 
trul acestei epoci. Ne bucurăm de paşii nostri 
pe lună, ne bucurăm cind depășim barierele 
ce ascund în biologia celulei secretele vieții, 
ne bucurăm şi ne mai și întristăm, nu de pu- 
fine ori, fiindcă nu în orice zi este duminică, 
si nici în sport nu în fiecare duminică e dumi- 
nică, mai e și cite o zi de marţi neagră, ne 
bucurăm însă văzind cum si după ani adevă- 
rul nu moare ascuns în crimă, ne bucurăm, 
chiar cu întirziere, şi după lungi îndoieli, vā- 
zind cum omul se arată capabil de mari per- 
formante, cum puterea sa este fără limite, ne 
bucurăm că omul este o ființă fără granițe. 
geniai si liber. Cind te bucuri şi te întristezi. 
eşti implicat“. 

Ar putea fi alta concluzia articolului nos- 


tru? 4 
Călin CALIMAN 


În pas cu viața de azi; un scenariu D.R. P. 
pentru un debut regizoral: Dorin Mircea Doroftei — 
(Nelu cu Radu Duda, Mihai Cafriţa si Mihai Brătilă) 


împuternicit să trateze cu firma „Artisti Asso- 
ciati". Într-un memoriu, inaintat celor cel tri- 
miseseră, el arată că i s-a propus să fie co- 
scenarist si regizor al producţiei, oferin- 
du-i-se și un alt contract de regie. Vizitează, 
nu ca turist, ci ca om studios interesat, stu- 
diourile Cinecittă, Scalera-Film, Aquila-Film, 
Centro Sperimentale, se imprieteneste cu ce- 
lebrul regizor de teatru si film, pictor, scul- 
ptor, scenograf Antonio Giuglio Bragaglia, 
cunoaste actori notorii, printre care Fosco 
Giacchetti, priveste cu luare-aminte apara- 
tura, tehnicile, modalităţile de lucru, face bo- 
gate însemnări, vorbește la Radio. Dar 
proiectul italo-român nu se va realiza. 
l-au rămas, din aceste contacte și preocu- 
pari, scenariile si amplele consideraţii {repro- 
duse în volumul citat) despre lumină în filmul 
alb-negru şi în filmul color, cu adaos de co- 
mentarii la supoziţiile lui Mariano Fortuny. 
Le-am ascultat si eu, la conferinţa pasionantà 
pe care a tinut-o, în 1946, în cadrul unui sim- 
pozion organizat de Direcţia Generală a Tea- 
trelor, şi unde accentul polemic era de ma- 
ximă acuitate, demonstrația fiind impecabilă, 
iar datele despre „storia iuminii“ de un inte- 
res exceptional; căci vorbea nu numai despre 
iluminat, ci si despre iluminati... 


Valentin SILVESTRU 


g Tan des- 
mapai față de A ma cei ba và sint(em) parte- 
cu sufletui dincolo de rampă, dincolo de 

petti a au(avem) „curiozităţi“.. 


Din clipele pe care mi le-aţi acordat in 


ani îmi deciarali, nici mal mult hici mal pulin, 
că và găsiți teribil de antipatic, că vă uriți. 
Dumneavoastră, care — vă convine sau nu — 
sinteți cotat ca un Actor de Mare Seducţie! 
Vă ,somez" să vă explicaţi! 


— Nu știam că sint cotat cum spuneţi 
dumneavoastră — cred că aţi inventat un nou 
termen generic pentru actor, pe care nu-i 
prea înțeleg — altfel poate nu m-aş fi grăbit 
să spun despre mine ce v-am spus. 

Sint momente în viața mea — poate și-n a 
altora — cind, într-o, să-i zicem, criză de de- 
personalizare — mă uit înapoi și caut să mă 
„adun“ din cei în care am pus cite ceva sau 
totul din mine. Şi mă mir ca Gicu de la Apro- 
zar de cite sint în stare să fac. Dracu' gol nu 
alta! În acele momente mă simt inutil, sec, 
uscat, mă privesc în oglindă şi mă găsesc an- 

tipatic şi dacă ziceti că așa v-am spus, mă 
urăsc chiar dacă dumneavoastră o să vă ui- 
miti în continuare. 

Sint momente de luciditate cind imi pun în- 
trebàri, cînd trebuie să-mi pun întrebări asu- 
pra sensului meseriei mele, existenței mele, 
le trăiesc — aceste momente — chiar și pe 
scenă — mă întreb de ce sint eu aici şi nu în 
sală sau la circiuma din colf sau oriunde aiu- 
rea. La spectacolul cu „Cerul înstelat” mă in- 
trebam, la un moment dat, ce am eu cu Vali 
Seciu de o chinui în halul ăsta, și ce are ea 
cu mine de zbiară ca tăiată de cuţit? Ce mi-a 
făcut ea mie, ce i-am făcut eu ei? Spectaco- 


i şi 
meni într-o viaţă întreagă. L-am jucat de 200 
de ori la cea mai înaltă temperatură și cel pu- 
fin pe mine, nu ştiu ce simţea colega mea, 


plu, nu e la indemina oricui, să tot naști oa- 

meni atît de diverşi, să te revezi în ei şi dei 

aia să te tot iubeşti şi să te pupi singur în 
intelegeti. 


fecte pe care le am si părţile bune ca să zic 
asa (e totuși om bun, săracu') și avind simţul 
poi chiar si cînd aud că acum unul din 
izorii cu care am lucrat mă face în fel și 
chip pe toate drumurile — dreptul lui — ri 


iosie si ironie, de minciunà si adevàr, de tra- 
e P proas. Am FO 1 eg deea a 
un dramatism desàvirsit și la inmormintàri la 
e a ea on IIa 2 


orge epopea 
atitudine evazivà a politicia- 
nuiui din Doctorul Poenaru la dimen- 
siunea cotidiană a incomunicabilitàfli confe- 
rită comandantului de cursă lungă din Bună 
seara, irina, de ta sinceritatea atașantă a căii- 
Ioanido la einuoe-odiossa pervenire a perso. 
a perso- 

najuiui din intoarce-te si mai privește o dată 
sau la masca superiicialității afișată ostenta- 
tiv de participantul la Concurs, de la gla- 


— Ametiti uşor. Dacă vă uitaţi atentă veţi 
vedea că am făcut din 1963, cind am debutat, 
pinà azi, deci în 26 de ani, 20 filme (dacă am 
numărat bine). Nu mă pling, din contra, pe 
unele, nu spun care, regret că le-am făcut. 

Sint colegi de-ai mei care au făcut în aceeași 
perioadă poate dubiu decit mine — să nu 
ametiti de tot. 


Dumneavoastră încercaţi să spuneţi, din fe- 
lui cum le caracterizați, că sint diverse. Nu 


că v-aţi despărți! de personajul 
Piţa Noiembrie, ultimul bal 


teptar mi 

trinesti si tu, îmbătrineşte și el, nu mai are 
prospeţime, se duce bucuria premierei, poate 
îmbătrini si stilistic si te trezesti auzind unii 
oameni că spun — uite domnule cum îl imită 
Dan Pita zi să-i zic, îmi scapă numele. 
Sint impli direct — am muncit cu atenţie, 


cu delicateţe, cu discernămint și mai ales cu 
dragoste pentru locurile în care trăim — 


actorii noştri 


Ştefan lordache: 


chiar dacă ce spun eu acum nu e declarat în 
filmul lui Pita. Dar e sigur conţinut. 


— Paternitatea personajului — cum 
Popper pere ia sie 


— Parcă am fi la licitaţie sau fa o împărțire 
de bunuri comune pină la un moment dat. 
Am mai spus în nenumărate rînduri, dar hai 
să mai spun o dată. De fapt, vreți sà mă in- 


spus mai în detaliu cu alte prilejuri nu mă 
mai int rr 

Dar întrebaţi, întrebaţi! 

— Cum experiența a 20 
filme de facturi varii) dintre ajui 
cesc? 


— Cind eram tinār, mă aruncam in valuri 


fārā nici o teamă; 
aprigă de reuşit i 
această inconstientà sublimă. 

Am pierdut-o sau poate nu. Cine știe? Cu 
timpul, cind începi să gindesti în sensul tea- 
trali, ca meseriaș, începi si sà ,amesteci“ 
ce-ai văzut, ce-ai simțit, a. tràit si ce-ai au- 
zit cu ce citeşti, cu ce înţelegi din ce citesti 
(poţi citi rafturi de biblioteci si sà nu asimi- 
lezi nimic, cunosc cazuri). 

Aici intervine puterea de selecţie din toate 
cite am spus. La inceput conștient, apoi, în 
timpul lucrului, acumulind, repetind şi iar re- 
petind, apar date, gesturi, ginduri, simţiri 


care cine ştie unde dumnezeu le-oi fi văzut 
sau trăit. 

Acum simt nevoia să spun următoarele. Am 
încercat, nu știu cit am reuşit să conving, să 
nu despart nici un „gest“ al meu teatral sau 
filmic de două noțiuni: socialul si politicul. 


* Prin însăşi existența lor, teatrul şi filmul sînt 


fenomene sociale. Nu mă urc seară de seară 
pe scenă ca să-mi mai bifez o zi pe statul de 
plată. Nu. 

In acele momente, am o răspundere uriașă, 
mă adresez oamenilor, trebuie să-i fac să 
gindească şi să simtă și, dacă miracolul se 
produce, atunci trecerea mea prin viaţă în 
acele două ore nu a fost zadarnică. 

Nu e o meserie uşoară, nu trebuie privită 
cu ușurință, trebuie iubită si ocrotită, înte- 
leasă și ajutată. pentru că sintem „purtători“ 
de idei, sintem la urma urmei un instrument 
politic, fapt cu care mă mindresc. 

Nu pot exista artistic, estetic, în afara spa- 
țiului uman, social în care respir. Şi aceasta e 
o opțiune politică. Am încercat — iubind 
acest spaţiu — să spun adevărul, să fiu cit 
mai adevărat in toate personajele pe care 
le-am întruchipat. 

Niciodată n-am să reneg ideile în care 
cred. Pentru că eu cred în ideile care mà cà- 
làuzesc, 

Prefer sà fiu erou muncind searà de searà 
pe scenă, clipă de clipă la filmare, incercind 
sa aduc lumină, bucurie oamenilor în mijlo- 
cul cărora trâiesc. 

Ponderea de care mă întrebaţi, ţi-o dă omul 
pe care trebuie să-l creezi. 

Nu seamănă nimeni cu nimeni. Vorba cui 
ştiu eu: „natura e imensă si tragică“. Chiar 
aşa e. E așa de imensă că trebuie să mun- 
cesti pină la lesin ca să exprimi un dram din 
ce ea, natura, îți oferă. 


— Cu grijă. Şi uneori cu teamă. Dar în 
orice caz cinstit. 


— Vă mul tru amabili 
sii PR foina de 
a-mi da povestesc ci 
cum n-am reușit să“ iau interviu lui Ștefan 


H 
nl 
Ù 


È 
AIT 
ari pEeR 


7 
| 
i 
ti 


i 
ji 
| 
H 


Bio-filmografie 


resine la 3 februarie 1941. 


1 

mai priveste o dată, 

- Glissando (ramia ce de interpre- 

tare fare ACIN, 1985 - gog Z; 1986 - 

de răgaz, Noi, cei din linia me 1989 - 

h» ultimul bal, Cei care plătesc cu 

viața (Premiul de interpretare la Costineşti 
pentru ambele roluri). 


în premieră 


P... recîstigà teren în inima cinemato- 
grafului contemporan. Tentative de regàsire a 
„Cărării pierdute“, a romantismului considerat 
desuet de câtre proza amară a filmului neo- 
realist (Orez amar se si intitula unul din pri- 
mele eșantioane ale curentului) au dat la 
iveală, în ultimele decenii, citeva felliniene în 
tonalități de flaut nostalgic, ca Amarcord ori 
Clownii, mai recent Ginger gi Fred sau tandra 
intoarecere a lui Bergman spre copilăria pier- 
dută: Fanny și Alexander, iar din generaţia 
mai tinără de regizori, Bo Widerberg cu poe- 
maticul Elvira Madigan, ca să mà opresc doar 
la citeva certe valori. 

Componentă vitală a structurii artistice ro- 
mânești, lirismul transpare în fiime extrem de 
diferite ca formulă, ca structură, sti! de inter- 
pretare. O mai veche baladă eroică, Pintea, 
de Mircea Moldovan, dar și tiime moderne de 
acţiune, inspirate din epopeea războiului de 
eliberare precum Pădurea de fagi de Cristina 
Nichituș-Mihăilescu sau policierul psihologic 
Întilnirea al lui Sergiu Nicolaescu, se disting 
prin aceeași vibraţie autentic poetică mani- 
festată chiar și pe terenul epicului cel mai 
pur. Pornind de la această constatare de or- 
din temperamental, dar si ca tendință mai ge- 
nerală a cinematografului, nu ne mai sur- 
pinde nota de fascinantă poezie a ecranizări: 
Cristianei Nicolae după Hanul... lui Caragiale 
şi nici debutul, în strălucită tonalitate fantas- 
tic-dramatică al lui Șerban Marinescu cu 
Moara lui Călifar, cel baladesc—romantic ai 
lui loan Cărmăzan cu Tapinarii sau poetic — 
elegiacul Canton părăsit al lui Adrian Istrà 
tescu-Lener. E vorba, cred, si de o tradiţie Ii- 
terară fericit asimilată de către tinerii cineasti 
tradiția unei proze fantastic poetice pe lină 
Caragiale, Vasile Voiculescu. 

Aplecarea e certă la Anghel Mora (poet si 
prozator totodată) spre filoane elevat-emotio 
nale, chiar dacă pentru aceste Flori de ghea- 
ă regizorul (coautor al scenariului) n-a ape 
at la surse literare celebre ci la idei şi propu 
neri scenaristice originale (Dumitru Tranca 
Costache Ciubotaru) care l-au condus însa 
pe un teren apropiat de „fața ascunsă a ini- 
mii”... sale (ca să-i parafrazez expresia din 
programul de sală). Si, continuînd citatul „un 
film al sentimentelor delicate, o poveste în fi- 
ligram", desigur, sint autoaprecieri exacte 
Dar cred că acest al doilea film al lui Anghel 
Mora reprezintă ceva mai mult. O experiența 
care, împreună cu celelalte ale tinerilor regi- 
zori amintiţi, validează vitalitatea filonului po 
etic în perimetrul cinematografului nostru. 
Chiar si a celui pe teme contemporane Pèir- 
tru că ce poate fi mai actual, necesar existen 
tei fiecăruia decit apelul, ca un strigat înabu 
sit discret, odată cu lacrima Eleonorei pe 
obrazul ce incepe sà se dezghete — la pro 
priu. si figurat — „Atenţie, sufletul!" Obiect 
fragil! „N-ai sensibilitate“ îi reproşează eroina 
Florilor de gheaţă bărbatului abia întilnit, ca- 
re-i salvase viaţa, dar n-avea cum sâ-i înte- 
leagă — încă — drama casnică. Drama — de- 
loc bovarică — provocată de un sot, probabi! 
cumsecade, dar fără timp si chef de a pri 
cepe ce se întimplă cu această femeie inte- 
riorizată, femeie-poezie, femeie frumoasă, dar 
nu doar obiect decorativ pentru revelioa- 
ne-stass. Misterul tristejei Eleonorei se de- 
voalează treptat, în acea împrejurare stranie. 


cronica imaginii 


Prim-planul 
sentimentelor 


f mpresia că regizorul şi operatorul Flori- 
lor de gheață formează un tandem cinemato- 
grafic perfect sincronizat în intenţiile artistice 
nu este întimplatoare. Deşi Basarab Smărân- 
descu este menţionat pentru prima oară pe 
un generic în calitate de operator-sef, el are 
deja o filmografie comună cu Anghel Mora, 
colegul său din promoţia 1983. in perioada 
studenţiei la I.A.T.C. ei au semnat impreună 
Premiu de frumuseţe şi Omul e o pasăre, pe- 
licule premiate la Galeie artei studențești. 
Devenit regizor „cu atestat”, Anghel Mora a 
ținut să colaboreze cu fostul său coleg de la 
secţia operatorie. Dacă la Rezervă la start, 
Basarab Smarandescu a fost numai camera- 
man, iată-l acum asumîndu-şi întreaga con- 
cepţie asupra imaginii din Flori de gheaţă. 


Cadre de aleasă picturalitate ne fac sà tre- 
sărim, un impresionant arsenal de mijloace a 
fost mobilizat pentru calitatea spectacolului 
vizual. Intenția dominantă: a vizualiza intensi- 
tatea unică şi irepetabilă a sentimentelor ce- 
lor doi naufragiaji în zăpadă. imaginile din 
amintirile lor polemizează subteran cu replica 


claustrare forțată alături de un necunoscut — 
asa cum treptat patrundem și misterul Mamei 
Savu, păstrătoarea celei mai puternice pirghi: 
a existenţei: iubirea. Credinţa în dragoste 
ce invinge timpul, moartea, uitarea. 

Regizorul Anghel! Mora impreună cu arhi- 
tecta Andreea Hasnas imaginează poveștii un 
univers plastic aparte, metaforă a timpului 
oprit în puzderia de orologii, clepsidre din 
podul cu gramofoane, fonograte, vechi apa- 
rate de fotografiat, generatoare de lumină 
(.luminà multă si muzică pentru ca asa-i 
place dumnealui") obiecte mesterite cu artă 
si dragoste de un personaj atît de prezent în 
casa ciudată, desi e plecat demult. Dar ade- 
văratul pastrator al timpului e sufletul mereu 
tinar al bătrinei, privirea ei cind compli- 
ce-sentimentală faţă de cei doi tineri adăpos- 
titi peste noapte, pe care-i crede soţi, dar si 
privirea ei reprobatoare, cind le simte dis- 
tanța, sau privirea invadată de dragoste 
proaspătă ca în prima zi pentru Artenie, cel 
dus să moară putin. Fără Mama Savu în 
această casă a minunilor, nici oglinzile vechi, 


Misterul 

unei ambiante, 
dar mai ales 
al unor perso 


{Anda One 


şi Ovidiu luliu 
Moldovan) 


„Viața nu e o poveste“. Odată intraţi în casa 
batrinei care le ofera adăpost, cei doi con 
stata ca realitatea îşi schimbă contururile iar 
culorile capătă reflexe de feerie. Ce-i drept, 
subiectul ajută: decorul hiberna! oferă strâlu- 
cirea sa naturală, amplificată de recuzita, 
chiar si improvizată a bradului de An Nou, iar 
bizarele si graţioaseie mecanisme construite 
de Dumnealui, soțul absent al gazdei, își au 
poezia şi misterul lor. Meritul lui Basarab 
Smărândescu este de a fi valorificat cu brio 
aceste premise, cu ştiinţa detaliului si a com- 
poziției cadrului. De reținut sint, pentru co- 
notația lor, secvenţa bradului care arde în ză- 
padă si cea unde îndragostitii explorează po- 
dul plin de obiecte cu parfum retro. 


Flori de gheață este un film care mizează 
pe densitatea atmosferei, dar si pe expresivi- 
tatea portretului. Dacă interpretilor protago- 
nişti li s-a cerut să sugereze cu fineţe trece- 
rile de la stinjeneală la exuberantà, de la ten- 
taţia aventurii la hotărirea de a şi-o refuza. de 
la indiferenta la emoția covirşitoare, misiunea 
lui Basarab Smarandescu a fost de a nu 
scăpa nici o frîntură de gest care vorbeşte 
despre sentimentele lor contradictorii. El a 
reuşit să plaseze în prim-plan dialogul privi- 
rilor, atit de elocvent pentru afecțiunea sufie- 
tească a eroilor, pentru bucuria traita în mi- 
cul „joc de-a vacanţa” și pentru tristețea apă- 
rută odată cu încetarea lui. Frumuseţea pură, 
lipsită de ostentatie, si haloul sentimental ai 
imaginii din Flori de gheaţă îl impune pe ti- 
nărul operator printre profesioniștii cei mai 
bine cotaţi ai generaţiei sale. Recentă confir- 
mare: premiul pentru debut obținut de Basa- 
rab Smărândescu la Gala filmului pentru ti- 
neret de la Costineşti. 


Dana DUMA 


https://biblioteca-digitala.ro 


Flori de gheata 


nici clepsidrele sau cumle cu muzică, nici ta- 
blourile de nuntă ori rochiile de seară (exce- 
siv modernizate însă, care dau o senzaţie de 
artificial) rochii păstrate în sipete cu levân- 
ticà, nu mai exercită nici o fascinatie... În ab- 
senta sentimentului puternic — singurul care 
le poate învia, ele tac, invadate de păianjeni 
şi uitare. 

Complicata mașinărie tehnică pusă în 
scenă uneori prea insistent de regizor si sce- 
nograf şi ingenios valorificată în cadre de o 
pregnantă frumusețe — fundal al unor por- 
trete sugestive — de către tinărul şi talentatul 
operator Basarab Smărândescu (recent pre- 
miat la Costineşti), nu fac decit sa scoată si 
mai mult în evidență adevăratul vrăjitor al 
acestei fabuie cu tilc poetic şi filosofic des- 
pre timp si spaţiu: „amorul-vrăjitor“. Văduva 
ce păstrează, cu miraculoasă forță morala, 
imaginea omului iubit. Cu adevărat miracu- 
loasà în acest rol antologic este Ileana Pre- 
descu — o actriță cu multă personalitate, dar, 
din păcate, atit de rar distribuită în filmele 
noastre. 


interpreti si roluri 


Vraja irizatà 
prin actor 


U n negaz — dè naturà meteorologica, 
sa-i spunem, — o Împotmolire în nàmeti se 
transformă într-o minune a vieţii celor doi 
protagoniști din Flori de gheaţă. Dacă visco- 
lul i-ar fi prins în preajma unei cabane oare- 
care, în care ar fi petrecut un revelion ca ati- 
tea altele sau dacă prima casă ce le-ar fi ieșit 
în cale ar fi fost una oarecare, dacă gazda ar 
fi fost o femeie primitoare si atit, orele „scur- 
tei întilniri” ar mai fi aparţinut acelor întîm- 
plări pe care le trăiești o singură dată? 
Mai departe, aproape că-mi este teamă 
(evident o teamă a superstiţiilor cinetile) să 
mă întreb: dacă femeia aceea în negru nu ar 
fi avut chipul pe care atit de mult i-am dorit 
pe ecran si atît de putin ne-a fost dat să-l ve- 
dem, chipul Ilenei Predescu, s-ar mai fi stre- 
curat atita vrajă în acea sărbătoare înfiripata? 
„Mama Savu“ este „duhul“ ocrotitor, zina 
bună imbătrinită — nu si veștejită — într-o 
așteptare fără nume, căreia actrița îi tese un 
contur diafan. Nerăbdarea oaspeților, aduși 
de prăpădul de afară,de a se vedea ,jesiti de 
acolo", se topește umilità în fața nesfîrsitei ai 
bucurii de „a-i ști acolo“. Cred că prima oară 


Ca şi în Hanul dintre dealuri, fantasticul 
nu-i decit proiecția visului, a aspiratiei noas- 
tre către altceva. „Ce te framinti atita? N-a 
fost decit o aventură“ încearcă să-l linis- 
tească colegul chirurg pe cel marcat de intii- 
nire. „Nu-i deloc ceea ce crezi tu. Judeci în 
termenii unei normalitàti supăratoare” vrea 
celălalt să-l facă să ințeleagă ceva din strania 
intimplare cu înghetul-dezghetui trăită într-o 
noapte de Anul Nou. „Am credinţa că am în- 
tîlnit ceva cu care nu te întilnești decit o sin- 
gură dată in viață“ spune, mai mult pentru 
sine, nostaigicul drumet. Si totuşi, echilibra- 
tul medic („chirurgii sint oameni lucizi” ar 
vrea să se convingă singur) doreşte s-o mai 
întilnească o dată pe aceea care i-a desfere- 
cat sufletul, pe trista Eleonorà (să tie numele 
eroinei aluzie la romanticul poem al lui Edgar 
Poe?). Dar ar vrea s-o întilnească — zice el, 
sperînd poate la o izbăvire de „obsesie? — 
într-un decor normal, într-o situație obișnu- 
ită.- Ar iubi-o mai putin, atunci? Întrebare rā- 
masă fara răspuns, final deschis, pentru că 
rareori viaţa are grijă să închidă bine feres- 
trete lăsate vraişte de imprevizibile furtuni. 
Continuăm să visăm cu ochii deschiși, atita 
vreme cit sufletul n-a capitulat, cît păienjeni- 
sul convenției n-a cuprins toate ungherele, 
va desavîrsit toate urzelile... 

Protagoniștii poveștii stranii sint doi buni 
nterpreți: Ovidiu luliu Moldovan, cu discretia 
şi interiorizarea bine cunoscute, și Anda 
Onesa sugerind o ființă misterioasă, reținută 
pină la stinjeneală, luptind cu lacrima din 
colţul ochiului, cu 'tentaţia de a se contesa 
pină la capăt, de a se lăsa în voia clipei de 
adevâr descoperit. O Anda Onesa neaștep- 
tată în această compoziție de virstă și tempe- 
rament, cu o mască ușor rigidă, ceremo- 
nioasă, după ce ne deprinsese în filmele sale 
anterioare cu o naturalete si o spontaneitate 
cuceritoare. Ovidiu luliu Moidovan conduce 
„jocul de-a vacanţa“ al personajului sau cu 
inteligenţă, măsură a ironiei, nostaigie, umor. 
N-are însă nelinistea pe care i-o reproșează 
colegul (foarte bun în acest compagnon de 
operaţii și de petreceri convenţionale, actorul 
Constantin Cotimanis) și de aceea revenirea 
lui „la normal“ după ce pierduse cărarea ce 
ducea spre „Marele Meauines“ (altă lectură 
descifrabilà în referirile regizoral-scenaris- 
tice) apare mai puţin dramatică. 

Dacă as ţine sa fiu în tonul unei anumite 
critici, aş putea vorbi de intertextualitatea 
acestor Flori de gheaţă, de multiplele lor co- 
notații. Dar chiar și răsărit de sub omat nu 
dintr-o carte, important tot-trandafirul rămîne 
pentru mine, în orice film. Respectiv căldura, 
omenescul, aburul de bună poezie — indife- 
rent de unde culeasă — ce topește „pre“ și 
„judecâţi” pur estetice... 


Alice MĂNOIU 


Producţie a Casei de filme Unu. Scenariul: Costache 
Clubotaru, Anghel Mora după o idee de Dumitru 
Trancă. Regia: Anghe! Mora Imaginea: Basarab 
Smaràndescu. Muzica: Adrian Enescu. Decoruri: arh. 
Andreea Hasnas. Costume: Viorica Petrovici. Sune- 
tul: ing. Silviu Camil. Montajul: Melania Oproiu. Cu: 
Ovidiu luliu Moldovan, Anda Onesa, Ileana Pre- 
Jescu, Constantin Cotimanis.. Film realizat in stu- 
diourile Centrului de producție Cinematogratică 
„București“. 


un cineast intuieste exact harul, atit de rar, al 
llenei Predescu de a împăca contrariile: ac- 
trita face din absență o prezenţă („dumnea- 
lui“, cel de mult dispărut, este evocat ca unul 
abia piecat), din stranietate — normalitate, 
aduce trecutul în prezent nu numai cu nos- 
talgie, ci și cu o imensă generozitate, nu stă 
o clipă iocului, s-ar părea că tot uită cite 
ceva, dar, bânuim mai degrabă ea vrea să 
mai trezească o amintire. Dacă obiectele din 
film au viaţă, mai bine zis o poveste a lor 
(clepsidrele, cutiile muzicale, ceasurile, ro- 
chiile, hainele, scaunele etc.) ea se datorește, 
în primul rînd, convietuirii cu Ileana Pre- 


O mare actriţă intr-o creaţie 
memorabilă: Ileana Predescu 


în premieră 


e 


Ca să fie oare secretul succesului hi 
mului Secretul armei... secrete? Secretul Se 
cretului... se ascunde, in primul rind, în alcă- 
tuirea echipei — de la protagonisti la figu 
ranti, de la operator la maistrul de ilumina, de 
la scenograf la butafori, de la pictorița de 
costume la croitori, de la compozitor la ingi- 
nerul de sunet, de la monteur la etaloneur 
Odată „armata“ constituită, a urmat, probabil, 
familiarizarea cu stilul parodic al partiturii, al 
fanteziei filtrate inteligent prin prisma (auto) 
ironiei. Aici experiența teatrală i-a venit in 
ajutor autorului total Alexandru Tatos care. 
modificind traiectoria în registru grav a filmo- 
grafiei sale, a ambiţionat și reușit o insolita 
acoladă între.... basm si commedia dell'arte 
reînviind starea de gratie a artistilor de odi- 
nioarà, maestri ai naturaletii si spontaneitàjii 
ai improvizaţiei si inventivitàtii, extinzînd at- 
mosfera de efervescenţă la întreg grupul de 
creatori. Reunità astfel, energia fiecăruia a 
determinat un perpetuum mobile cinemato- 


grafic: reacţiile de haz si vervă se produc în” 


lanţ, potentindu-se unele pe altele, in geome- 
trică progresie, pentru cocteilui echivocului 
comic mobilizîndu-se tot arsenalu! tropilor 
ambiguitàtii si ai satirei. Pus la punct, meca- 
nismul acesta a funcţionat ireproşabil servind 
prompt si eficace narațiunea filmicà. 

Scenariul desferecă unele din regulile de 
bază ale morfologiei basmului, depistate nu 
atit în structuralistul demers analitic și istoric 
al lui V.I. Propp, cit mai degrabă în „Este 
tica..." lui G. Călinescu, cel care afirmă ct 
„misteriosul poematic“, esenţa basmului — 
această „oglindire a vieţii în moduri fabu 
loase" — constă într-un tablou ai existente 
„uneori cu intenţie umoristică explicită, pre- 
zentat ca o «minciun㻓. Fiimu! debutează 
într-o „hazardată“ notă de... falset. Într-o at- 
mosferă fals terifiantă, Marele Sfetnic (un 
Dem Rădulescu fals chilug vanitos, în costum 
de veac medieval — togă neagră, albă cole- 
retà plisată și... umbrelă, altfe! „neschimbat'“) 
își mustruluieste pseudo-serviciul secret alcă- 
tuit dintr-o... statuie „ascultătoare“, un supra- 
ponderal amoras (Tudorel Filimon), o orfe- 
lină depășită-n virstă (Anda Caropol) și un 
panglicar ce n-apucă nici măcar să fie coțcar 
(Mihai Gruia Sandu). Obiectivul e dublu: sint 
căutaţi și Voinicul voinicilor („asul“ junilor 
primi cinematografici, Adrian Păduraru, cu 
sagalnicul său zimbet, de astă dată furisat pe 
sub o mustață „pana corbului"), si Zmeul 
zmeilor („veteranul” comediei — si nu numai, 
Mircea Diaconu, în contre-emploi de... subti! 
tembelism, nici pe departe fioros, cît copios 
de hazos, în volutele sale de la candoare la 
«teroare"“). Ceie două afișe „clasice“ de tip 
„Prindeţi si arestaţi“ nu pregetă si încep sà... 
cinte, timp în care „curge“ și genericul filmu- 
lui. Din zborul melodiei acestui duo se retine 
atît simburele conflictului, cît si morala între- 
gii poveşti: spiritul sau mai bine zis meteahna 
belicoasă se cere înfierată si eradicatà, mai 
ales că proliferează aberant, la nivel de stupi- 
ditate generalizată! De remarcat că muzica 
lui Horia Moculescu reprezintă chiar portati- 
vul acţiunii, iar versurile lui Aurel Storin tot 
atitea trambuline de sait în idee. 

Replicile iși au şi ele dubla funcţie de co- 
municare la propriu, dar și la figurat, jonglind 
cu paradoxuri şi calambururi, disimulind iro- 


descu. Sub privirea încărcată de o ciudată 
strălucire a actriței, bucuriile capătă o istorie 
iar văzduhul — transparenţă. 

Într-o altă iarnă, dintr-un film după Truman 
Capote, tot de un An Nou, o altă mare actriță 
a mişcărilor, inefabile, Geraldine Page, im- 
partea bucurii oamenilor, împărtăşind putinul 
pe care îl avea. O evoc acum nu numai pen- 
tru asemănarea întru grafie si imponderabili- 
tate a celor două interprete, cit pentru strania 
întimpiare de a fi fost amindouă făpturi de vis 
într-un miez de iarnă cinematografic. Filmul 
poate renunţa la rostirea lui „a fost odata“ 
dacă are privilegiul actorului ce vine din lu- 
mea lui „a fost odată“. 


Întimplarea face să vedem, la o scurtă dis- 
tantà în timp, un film cu „a fost odată“, dar 
nu si cu „făpturi de vis“, ci de... ris. 

Astfel, Împăratul din Secretul armei... se- 
crete e împărat, Zmeul e zmeu etc. numai că 
așa păguboşi cum sint, parcă ar avea nevoie 
de o mină de ajutor, Suveranul lui Victor Re- 
bengiuc. se încurcă în toate, de la vestminte 
si perucà la teorie și practică, de la ducerea 
războiului la educaţia şi petirea Frumoasei 
(fiice), de la credința supușilor la respectul 
vecinilor. Un fel de „Aguirre, mînia zeilor“, în 
varianta parodică, în, care dementa devine 
debilitate. Nu fără tilc însă. Induiosator de-a 
dreptul, — evident, dincolo de haz — este 
Mircea Diaconu, cu adevărat zmeul cel mai 
zmeu, pentru că suferă „ca un cîine în amor“. 
Frankenstein cu colti fa purtător si cu of-uri 
cintate la violoncel, inventiv, dar născut fără 
noroc, insolent sau obedient, de la caz la 
caz, cînd situaţia o cere, malefic fără convin- 
gere şi rămas la coada carutei din vocaţie, 
Zmeul pare într-o neostenitâ... reciclare, 
doar-doar va izbuti vreo lovitură. De altfel, 
aceasta este marea lecție pe care i-o ofera 


ecretul armei... secrete 


nii de mai mare sau mai mică substanţă. Se 
uzează de... erudiție pe înțelesul si al specta- 
torilor de grădiniță, si al părinţilor, pentru cei 
dintii abc-ul basmului, pentru ceilalți — de 
exemplu — episodul cu rata troianà ce va 
pieri intr-o palalaie de tragică amintire si per- 
spectivă, din cenuşa ei renascînd strigoi în- 
dirjiţi întru distrugere. Grila modernizării vi- 
zează deopotrivă fenomenul punk la capitolul 
vestimentar si divertisment disco sau mania 
achiziţiilor „de valoare“ kitsch precum inte- 
riorul locuinţei Zmeului, imaginată în chip de 
submarin navigind pe ioc într-o mare subte- 
rană de... sare. Salina oferă un cadru inedit 
atît pentru temnițe și acareturi, cît si pentru 
„un colț de rai", tărimul Zinei Lacului, învălu- 
ită într-o lumină gingasa, cu irizatii de curcu- 
beu care întăresc realitatea... iluziei, Emilia 
Dobrin Besoiu fiind un soi de Auroră, cu 
nostalgie pentru copilărie, nevinovat dar plic- 
tisitor cusur, amendat ca atare chiar din fil- 
mare. De altfel, una din performanţele muiti- 
ple ale operatorului Vivi Drăgan Vasile, care 
și-a strunit camera de luat vederi după ritmu- 
rile alerte în care evoluează eroii, este şi 
aceea de a le fi venit în întimpinare actorilor 
la (auto)caracterizare prin gramatica unghiu- 
rilor de filmare, atent si la nuanta mimicii si 
la viziunea de ansamblu, în racursi sau în 
plonjeu, dupà caz. 

Purtînd... maiestuos o imperială perucă de 


verişoara zisă și „spaima“, geniul răului, de- 
ghizat în tot felul de costume, de la cel de 
„duh al locului“ (iar un duh nu poate fi îm- 
bràcat pînă în git!) la haina de piele cu tinte, 
Carmen. Galin fiind în toate iremediabil fer- 
mecatoare. Este eficace, seduce, triseazà, se 
deghizează, făgăduiește, lovește, nu stà o 


Iazul 


rul discordiei: 
Frumoasa 
(Manuela Hărăhur) 


Ludovic, minuind dexter și baston 
nator aferent, Victor Rebengiuc, Împăratul, 
siderat sardonic și cu o demenţă... condes- 
cendentă, își consumă avintul războinic în 
detonări spectaculoase și alambicuri fume- 
gînde, își uită de copila înfiată, dar plănuiește 
ca fericirea ei să-i fie pretext de noi conflicte 
armate, se înfurie la bucurie şi se entuzias- 
mează la necaz, perorează conduciîndu-sì oș- 
tirea dezordonată de zurbagii vii sau în fază 
de... fantome revansarde. Descinsi direct din 
poveste, Burtă Verde, fost Flăminzila, si Gitlej 
Uscat, cîndva Setilă, au intrat în pielea actori- 
lor Mitică Popescu și Horaţiu Malaiele, grimati 
si ei în alb clovnesc, atingina insă apogeul 
insinuării în grotesc odată cu substituirea 
„jdentităţii” antagonistilor veri, Spaima şi 
Zmeul. Tandemul acestora, Carmen Galin- 
Mircea Diaconu, face deliciul prim planului, 
actorii şiefuindu-şi personajele în complici- 
tate cu ridicolul, cu o teribilă risipà de inge- 
niozitate, prezentindu-ie mai întîi asemeni cu 
„efigiiie“ binecunoscute: zgripturoaica pe 
coada de mătură, diabolicul vampir de sor- 
ginte frankensteiniană, răpitor şi plurizbură- 
tor, dar mai ales... sisiit. Cei doi sint infatisati 
si în varii ţinute „domestice”. Ea, o Mita Bas- 
ton cu moațe și mitene, călcind si dracuin- 
du-l pe el, verișorul ageamiu, în halat de mă- 
tase, cîntindu-și amorul netericit pe strune 
de... viola da gamba. Sau mimind snob com- 


clipă, și, aşa spaimă cum vrea să fie, parcă 
niciodată Carmen Galin, nu a fost mai fru- 
moasă ca acum, în acea lume nebună... ne- 
bună, cotropită de personaje, dar și de actori 
îndrăgostiți de ace! fel de nebunie numit joc. 


Magda MIHĂILESCU 


cascadă 


(Carmen Galin, Mitică Popescu si Horaţiu Mal: 


ul scărpi- - 


În contrapunct 
parodic: 
Zmeul 

Mircea 


zmeilor 
Diaconu) 


portamentui nipon, el în chip de judocan la... 
jocurile mecanice, ea gheisà fară pretendenti. 
Sau, culmea distinctiei parvenite, el fanfaron 
în frac tintat, ea costumatà în sexy vedetà de 
cabaret. Ambitia de a-si satisface orgoliul de 
îndrăgostiți la prima vedere (una din n situa- 
fille răsturnate ale acestei lumi pe dos), îi 
obligă si pe ei la deghizàri, obsedati să iasă 
învingători si în turnirul dragostei, nu doar în 
bătălia cu arma secretă care face ravagii în 
propriile tabere căci trage... înapoi, pierderile 
reciproce echivalind, în ultimă instanţă, cu... 
autodistrugerea inerentă oricărei conflagrații. 

Cum e si firesc, intrind mai putin în colima- 
torul deriziunii, „pozitivii“ se evidenţiază prin 
tradiționale atribute. Voinicul e curajos și is- 
tet, chiar dacă are un moment de... impru- 
dentà cind pierde fiuierasul fermecat fără de 
care, se ştie... Frumoasa Manuelei Hărăbor e 
o blondă aurie, înveșmintată în rozaliu, naivă 
și cochetà, sfioasà, dar si năbădăioasă, in- 
transigentă, dar si credulă. 

Pina si discrepanta dintre „obiectivitatea“ 
incontestabilà a imaginii cinematografice si 
caracterul neverosimil al evenimentului „fa- 
bulos" e speculată drept contrast comic. Sce- 
nografia lui Mircea Neagu, încărcată baro- 
chist cu o multitudine de „semne“ mai putin 
„cabalistice” şi mai mult persifiînd habitudini 
ale prezentului, are o fascinatie senzorială, o 
exaltare humorală, omogenizind ambiantele 
decorului construit — căruia îi e insufiată 
viață prin iluminari speciale — cu cele na- 
turale — cărora li se aplică un tratament de 
artificializare — o ninsoare la comandă sau 
un plafon de nori ad hoc. 

Montajul, strîns, alert, intercaleazà ca o pa- 
ranteză autozeflemistă imagini pe monitoare 
tv de ia un punct de supra-control ce-și 
asumă, în momentele de paroxism, şi funcţia 
de diriguire. În conformitate cu principiul 
bergsonian al „bulgărelui de zăpadă“, acu- 
mulările ilariante introduc repere cotidiene în 
enumerări faptice de factură magică, operind 
cu eleganţă transferul de la colosal la derizo- 
riu, bagatelizind grandiosul și supradimensio- 
nind insignifiantu! 

In ton de farsă, căci tipurile sint de un co- 
mic absolut, situaţiile burlesti, soluţiile gro- 
testi, iar limbajul eufemistic, se atacă osifica- 
rea și rutina, opresiunea și prejudecata, 
teama si apatia, lasitatea și prostia. Probatio 
per absurdum, dar cu... happy-end: ràufàca- 
torii dispar în neant și lumea rămîne a îndrà- 
gostitilor si a copiilor. 

Arma satirei s-a dovedit încă o dată imba- 
tabilă: irationalitatea războiului a fost rede- 
monstratà, impunindu-se de la sine legitimi- 
tatea păcii. 

Refăcindu-se lungul drum al basmului că- 
tre cinema, a rezultat o inedită Sinteză psi- 
ho-socio-umană, cu poligeneză evidentă din- 
spre tradiție, realitate și anticipație, într-o 
contaminare de parodie și musical. Un film 
de Alexandru Tatos! 


Irina COROIU 


aus 
Producţie a Casei de filme Patru. Scenariul gi regia: 
Alexandru Tatos. Imaginea: Vivi Drăgan Vasile. 
corurile: Mircea Neagu. Costumele: Lia Manfoc. Mu- 
zica: Horia Moculescu. Coloana sonoră: ing. Tiberiu 
Borcoman. Montajul: Mircea Ciocăltei. Cu: Victor 
Rebengiuc, Mircea Diaconu, Carmen Galin, Mitică 
Popescu, Horaţiu Mălăiele, Dem Rădulescu, Manu- 
ela Haraàbor, Adrian Păduraru, Emilia Dobrin Be 
soiu, Aristide Teică, Coca Bloos 


12 


Fio este un lucru îngrozitor de concret. 
Asa cum îl vedem este soluția unui sistem de 
foarte puține ecuaţii. cu foarte multe necu- 
noscute, chiar dacă nu toţi cineaștii îi percep 
dificultățile în acești termeni. El își trăiește 
şi-şi defineşte propria sa lege, o lege sui-ge- 
neris rezultată la rindul ei din superpozitia si 
intersectarea regulilor de joc ale multor me- 
serii. Şi, totuşi, spectrul acesta compozit își 
are amprenta sa, unică şi inconfundabilă. 
Cind își etalează ustensilele prin hoteluri, 
cind își deapănă amintirile de „echipă“, ci- 
neastii seamănă puţin cu geologii, seamănă 
cu constructorii de obiective industriale, cînd 
vorbesc de evenimente limită, neplanificabile, 
seamănă cu lucrătorii din teatru cînd istori- 
sesc snoave cu actori-vedetă, seamănă 
uneori cu ziariştii cind sint confundați cu „te- 
leviziunea“, dar sint unici prin faptul că, din- 
colo de toate aceste interferenţe, au con- 
stanta lucrului unic realizat în fiecare zi, în 
condiții complet diferite. De cite ori, privind 
la un film făcut la noi sau aiurea, nu recu- 
noastem — fără să fi fost la fața locului, în 
spatele vreunei „cusături“ mai putin perfecte, 
pe care, ce-i drept, nu toți spectatorii o re- 
simt — compromisul, cu gustul lui amar, cu 
circumstanțele lui aproape aceleași peste 
tot... 


Strategia „planurilor calendaristice 


Peste tot filmul este, pf de o parte, o in- 


dustrie cu fabrici de prelucrare a peliculei, cu 
ingineri de tot soiul, cu contabili și zilieri, cu 
figuranti adunaţi de te miri unde, cu note 
tehnologice şi planuri zilnice, trimestriale și 
anuale, cu mașini specifice, cu tehnologii și 
performante, iar, pe de altă parte, peste tot 
este subordonat unor reguli de consum edu- 
cativ-cultural, care, sigur, diferă de la la 
țară si care ne-ar obliga să apreciem fiecare 
film în limitele, hai să zicem categoriei sale, 
ale propriului pariu. Peste tot, din start, din 
însăși condiția sa de fabrică de unicate cu 
mijloace industriale, dar „prețuite” pe criterii 
cultural estetice, filmul stă pe acest compro- 
mis care mărește numărul de necunoscute 
fara să ofere suficiente ecuaţii. De pildă: fil- 
mul se face cu actori, care sint deja angajaţi, 
ca noi toţi, spectatorii — se duc la serviciu 
(și dimineaţa și seara de multe ori) — și care 
fac marile si micile filme în timpul lor „liber“, 
tare greu de planificat și sincronizat dacă te 
gindești că în cadru, destul de rar, avem doar 
un singur actor afiat în timpul său „Jiber“. Ce 
te faci cind, pe lingă timpul liber al actorilor, 
trebuie să socotești și timpul liber al unor de- 
coruri? Ce te faci cind ai o zi și jumătate la 
dispoziție un decor în care trebuie să 
sincronizezi ecuaţiile timpilor liberi a trei-pa- 
tru actori, vreo sută cincizeci — două sute de 
figuranti si, pentru simplificare, la toate aces- 
tea, în plină vară (nu în plină iarnă!), ai ne- 
voie de un lucru firesc și obișnuit: soare, dar 
fix în cele două zile, nu e soare!? Deși soluția 
acceptabilă pentru toate celelalte ecuaţii în 
care am inclus — numai așa, trecind ușor în 


Mircea Muresan si 
cu Maia 


vinind 
1 4 


Vivi 


Morgenstern 


V asilu 
Anci 


Dragan 
si Mircea 


anotimpurile si nuanțele mării 


Echipa de filmare în competiție 


revistă: costumele pentru toţi, cu lornioane, 
bastoane si meloane închiriate (de multe ori 
de la persoane particulare), mașini şi trăsuri 
de epocă, alteori tancuri, care consumă mo- 
torină, sau, pur si simplu, căruțe de tirg me- 
dieval, cai, animale mari sau mici, copii vii 
(dacă îmi permiteti, vii, cu toate nevoile si as- 
timpărul lor bine ştiut), magazine care au 
plan de vinzare, dar care, acum, sub altă 
firmă mai benignă, mai mult, „cască gura” în 
cadru... Soluţia tuturor acestor ecuaţii fiind 
găsită, vremea, inplanificabila vreme, poate 
juca renghiul tuturor. Evident, nu există o so- 
lutie unică la astfel de cazuri, netipizabile nici 
ele. Şi, totuși, filmele se fac. Se filme cu 
ploaie, cu zăpadă sau cu soare, se fac filme 
in toate anotimpurile, despre toate anotimpu- 
rile. Regizorii secunzi cei mai iscusiti, cu fe- 
tele lor pline de ridurile pe care şi vremea 


...Cînd filmezi 
cu trei pulovere 


el Ragi 


si în trenci 
e gi 


le-au săpat, alcătuiesc „planurile calendaris- 
tice ale filmărilor“, fără să consulte oracolele 
meteorologice, dar cu bunul simţ si mai cu 
seamă cu experiența celor trecuţi prin multe 
şi care știu să-și ia mai multe rezerve față de 
capriciosul actor care e vremea. 


La mare sau la munte 


Dar o vară întirziată și friguroasă sau o 
toamnă prematură pune o întreagă echipă la 
clantanit și mai ales pe protagoniștii imbra- 
cati sumar, pe malul unei mări abia luminată 
de un soare știrb, în afara sezonului. Ce-i 
drept, în mai și la sfirsitul lui septembrie sau 
chiar în octombrie, uneori, se mai pot filma 
aventuri marine, oricum ai unde caza farà di- 
ficultăți o echipă de circa 50—60 suflete... 
dar... dar... A trecut prin asta Maria și marea 
tuturor anotimpurilor lui Mureșan, care a tre- 
buit să-și înghesuie filmarea tuturor culorilor 
mării în planul calendaristic cu cit mai puţine 
întreruperi (căci e greu să readuci o echipă 
risipită pe alte platouri, la alte „planuri calen- 
daristice"). Un „dar“, dar pe dos a fost sfirși- 
tul de iarnă '87—'88, cind în final de ianuarie 
si început de februarie, zăpada se topea vă- 
zind cu ochii prevestind o primăvară timpurie 
peste munţii in care lacob trebuia să piară 
degerat și, cu eforturi extraordinare, s-au fil- 
mat într-o lună întreagă 450 metri utili (circa 
15 minute de film) racordabil în creierul mun- 
filor Ziatnei, călcind în fiecare zi 120 km de la 
hotel la locul filmărilor. Apoi, în martie, după 
ce s-a filmat grosul ilor“ din film, au 
venit geruri de -15°—20° C. dupà 10—12 
ore de „exterior“, constatăm mul de 
apă caldă si căldură al hotelului era prea pu- 
fin sincronizat cu „planul nostru calendaris-. 
tic“. 

Cind etalonează materialele cu lume în slip 
pe malul mării şi schiori imbujoraţi și multi- 
colori în costumele lor matiasate cu puf de 
pinguin, fetele de la. laborator își zic: „Ce 
bine e la echipă”. Da, uneori e bine — cineva 
o fi filmat și aceste cadre emblematice pentru 
anotimpuri, dar eu îmi aduc aminte că, după 
o lună și. jumătate de filmări de noapte la 
mare, unii colegi erau parcă mai albi la față 
decit în ziua sosirii. Furtunurile cu care se få- 


https://biblioteca-digitala.ro 


cea furtuna, mașina de vint si briza naturala 
cam tăioasă a nopţilor de la mare îi cam al- 
bise, și, dacă nu mai prindeau şi cite o zi — 
două în care cine ştie ce turneu al vreunui 
actor să mai scurteze vreo noapte de lucru, 
nu i-ar fi crezut multi că au fost la mare în 
plin sezon. 


istenta, si nu doar fizică 


În orice meserie este loc de un pic de jerttă 
şi numai asa cred că poţi afla cite ceva des- 
pre tine si despre viaţă dacă nu eviti să te dā- 
rui acestei veșnice mirări. Sint, desigur, jertfe 
cu foloase mai spectaculoase, ale medicilor, 
de exempiu, pe de altă parte confruntarea cu 
dificultăţile interioare este cu siguranță mai 
grea decit cea cu elementele exterioare ale 
vremii, dar nu e nici aceasta de neglijat pen- 
tru că jocul e joc peste tot si cistigatorii fac 
parte dintr-o stirpe care știe ce dulci sint 
fructele din grădina cu poame de aur pentru 
cei care nu vor să doarmă la căldurică. 

Confruntarea cu vremea nu presupune în 
primul rînd rezistenţă fizică, deşi nu e de ne- 
glijat nici aceasta, ci presupune, de cele mai 
multe ori, abilitate si istetime, mai cu seamă 
din partea operatorului de imagine, marele 
armonizator al filmului, în jurul căruia dacă e 
strinsă întreaga echipă — chiar şi regizorul, 
fiecare după posibilităţi, de la o „producţie“ 
elastică si „pe fază” si pină la recuziter, apt 
să improvizeze artistic pe marginea simbolu- 
rilor climei — totul pare firesc si natural, fără 
a se vedea cituși de puţin efortul. Un prim 
plan „în plin soare“, luat pe fundalul unui cer 
senin chiar si din alt anotimp decit restul 
secventei, o iarnă rece și ploioasă văzută prin 
geamul unei rezerve de spital, geam minjit cu 
bere pe la colțuri, o noapte de toamnă tirzie, 
friguroasă si umedă, cu vint de Ja mașina de 
vînt si ceaţă pirotehnică, în trenciuri de la ci- 
nemobilui de costume, luate direct peste ca- 
mașă dacă afară sint +30 sau peste trei pu- 
lovere dacă sint afară —30°, toate acestea, 
„clasice“, asa cum le enumăr, scolareste, fac 
parte din recuzita de culori ale vremii cine- 
matografice. Talentul, fantezia si meșteșugul 
ies din comun în fiecare caz fără precedent, 
adăugindu-se listei de evenimente din istoria 
niciodată destul de detaliat scrisă a culiselor 
filmului. Se poate, deci, spune că vremea nu 
este dușman al filmelor bune... 


Horea MURGU 


— filmările nu sint în perioada de virf 
(mai-septembrie), la Buftea iți poţi face ușor 
o echipă bună — adică o echipă de profesio- 
nisti, o echipă unità (mai mult decit în sensul 
„Sindical“ al cuvintului). Adevărul e că o 
echipă unită dă regizorului siguranţă de sine; 
iar regizorul care nu ştie (sau nu poate) să-și 
facă o astfel de echipă, acela nu va face un 
film pe măsura „pohtei ce-o pohteşte”. Cind 
există spirit de echipă, munca are un randa- 
ment crescut, iar filmul (indiferent de scena- 


riu) capătă citeva carate în plus. Dacă vă ui- 
taţi mai atent la un film, puteţi să simţiți dacă 
cei care l-au făcut s-au înțeles între ei, dacă 
au fost uniti, dacă au fost prieteni (fiindca 
aceasta e cheia spiritului de echipă!) De la 
regizori ca Andrei Blaier, Mihai Constanti- 
nescu și, mai ales, Sergiu Nicolaescu (cu 
care am lucrat cel mai mult) am învăţat ce in- 
seamnă a-ţi forma o echipă bună. 

Filmul este ca un vapor: odată lansat, el iși 
începe cursa; iar cursa depinde în cea mai 
mare măsură de echipajul pe care si l-a făcut 
căpitanul (adică regizorul). „Echipa trebuie 
să ţi-o faci cu grija cu care iţi faci distribuţia 
filmului“, declara Andrei Blaier unui reporter 
de la „Cinema“, cind filma Prin cenușa impe- 
riului. 


incontestabil, condiţiile grele de filmare 
(vreme nefavorabilă, filmări periculoase, mari 


Meteorologia 


nu tine 


cu cei slabi! 


destășurări de mijloace, etc.) trebuie să pro- 
beze nu numai profesionalismul, ci si unita- 
tea membrilor echipei de filmare. 

Ati simţit, desigur, că Sergiu Nicolaescu fil- 
mează cu aceeași siguranţă si pe arsità si pe 
ger. Eu aș zice chiar că vremea rea a devenit 
un element intrinsec temelor si subiectelor 
sale preferate (nu atit pentru relația omului 
cu natura, cit mai ales pentru relația omului 
cu omul). Voi relata în continuare un astfel 
de exemplu: o întimplare de la filmările pen- 
tru Noi, cei din linia intii o dublă intimplare, 
de fapt, aproape o metaforă... 

..Filmam secvențele „În munţii Tatra“, la 
cota 2000, în munţii Bucegi. (Unii poate nici 
nu mai vor să-și amintească, dar, în Bucegi, 
de multe ori, primăvara e mai dură decit 
iarna). Actori, cascadori, militari, armament 
greu și cai cu samare (!) plus o echipă teh- 


Universul muncii în universul filmului 


cind, in loc de motor s-a dat o lungă pauza. 
Mi-am amintit de doctorul cu ochelari grosi 
din Cimpulung, cel care l-a respins pe Nicu- 
lae—Preda la vizita medicală: „călătoria avea 
să se termine cu un eșec, din care insă 
soarta mă ferea de o prăbușire“, spunea scri- 
itorul în „Viața ca o prada" 

La reintoarcere, atit Rebengiuc—Moromete 
cit și regizorul Stere Gulea, impreună cu 
operatorul Vivi Drăgan Vasile, s-au încărcat 
cu acel „ceva“, acea stare artistică de care 
aveau nevoie şi atunci am înțeles că în lupta 
cu filmul, înfringerile trebuie transformate în 
victorii. „Motor“ s-a auzit dintr-odată clar si 
pe parcela (singura lăsată pentru filmare, vre- 
mea secerișului fiind de mult isprăvită) în- 
gustă s-a desfășurat toată truda si speranța 
unei familii de țărani din cimpie, în arsità si 
câldură. 

Secvența salcimului — moment esenţial, 


si, chiar și acum, trecind pe ulite, se in- 
dreaptă spre fierăria lui locan sau spre casa 
lui Moromete, trec pe lingă curtea lui Bălosu, 
trec firesc si vorbesc la fel de firesc despre 
toate acestea ca și cînd ar fi existat. Echipa 
Morometilor nu le-a adus o ficțiune, ci o 
realitate. tar dacă cineva i-ar contrazice, ar 
sta un timp pe ginduri și apoi, răspicat, ar în- 
treba pe cel venit să le ia acest drept: „Pe ce 
te bazezi, domnule?!“ 


Anca JURJUT 


Omul şi natura. 
Salcîmul şi Moromeţii 
(Constantin Chiriac 
în filmul 
lui Stere Gulea) 


Ploaia 
care ne trebuia 


cu buletinul meteo 


nica destul de numeroasă si ea, cu toţii stam 
pe zăpadă, îndurind gerul, sub privirile calde 
ale îngerilor noștri păzitori de la Salvamont 
Sinaia. Că era o vizibilitate foarte bună, nu 
ne prea umplea de fericire... De sus, de peo 
sa îngustă, mitraliorii „germani“ controlau 
toată valea. Plutonul lui Saptefrati înainta 

reu. Versantul era lung și românii (camufiaţi 
în alb) trebuiau să-l străbată foarte repede, 
ca sà nu fie decimati. Efortul era imens, ca să 
nu mai spun că totul trebuia filmat dintr-o 
singură dublă, fiindcă urmele lăsate pe za- 
padă nu mai puteau fi şterse. Nicolaescu a 
gindit mizanscena optind pentru un montaj 
dinamic, eliptic, astfel încît asaltul să iasă ve- 
rosimil. Totul a fost calculat minuţios, pe re- 
pere, pe timpi, pe aparate, dar cînd să se dea 
„motor“ a venit ceața, izolindu-ne unii de alţii 
şi biocîindu-ne pur şi simplu pe loc (orice 
mişcare implicind riscul rătăcirii sau chiar al 
prăbuşirii pe celălalt versant, aproape verti- 
cal). Salvamontistii ne-au calmat imediat si 
ne-au ajutat să ne grupăm, asigurindu-ne că 
bancurile de ceaţă vor fine cei mult o oră, 
dar eram deja extenuaţi si nu ne-am mai pu- 
tut mobiliza. Spiritul de echipă s-a frint; s-a 
dat ,stringerea"... 

Nicolaescu nu ne-a spus un cuvint; doar în 
drum spre telecabină, cind nu mai era nici 
pic de ceaţă, a monologat cu glas tare: 
„M-am grăbit si am pierdut soluția salvàtoare 
— ceața —! Doar ceața îi putea ajuta pe ro- 
mâni să urce versantul fără pierderi! Miine nu 
mă mai întiinesc cu norocul ăsta!“. Cind 
ne-am dat seama că noi ne-am grăbit, de 
fapt, am înţeles ce vroia el să spună... A doua 
zi, într-adevăr, nu ne-am mai întilnit cu noro- 
cul pierdut şi atunci mi-a venit în minte o 
vorbă. a lui Amza (de pe cînd filmam, tot la 
—10 C, a mercen : „Vremea nu 
fine cu cei slabi!" Deci, pinà am urcat noi 
sus, vremea a stat blindă. Salvamontistii nu 
zimbeau însă deloc, adulmecau aerul si deve- 
neau tot mai nelinistiti. Așa că, exact cind 
toți şi toate erau pe locuri, gata de filmare, a 
început si viscolul. Nicolaescu tăcea, rontaia 
antinevralgice... Dar atunci s-a întimplat si 
minunea: ,peripetia s-a răsturnat în contrariul 
ei”, ca să zicem așa. Operatorul a zis: „Avem 
diafragmă!“. „Putem filma!“, am zis noi. Sal- 
vamontiștii ne priveau la modul: „ciudaţi oa- 
meni și cineaștii ăștia!l“, apoi au început sà 
zimbească. (În paranteză fie spus, noi ne re- 
glam pulsul după expresia de pe fețele lor). 
Au întins repede niște corzi si noi, cei din 
echipă, ne-am ţinut de ele ca sà nu ne sufie 
vintul. De interpreti era ceva mai bine, ei se 


Deşi filmam pe ger, respiraţia ne era 
5 «cei din linia întii 


miscau continuu, se ajutau între ei, se prop- 
teau în arme... Ce s-o mai lungesc, s-a filmat 
ca într-o transă: cu furie, cu dăruire! Ne in- 
calzeam fiecare din respiraţia celorlalți (in 
orice caz, atinsesem această minunată senza- 
tie). Spiritul de echipă n-a mai cedat în fața 
timpului nefavorabil (deși normele sindicale îi 
dădeau acest drept!) și, fără doar și poate, de 
aceea am putut realiza ceva care, dacă n-ar fi 
mărturie chiar materialul filmat, poate aţi 
crede că a fost vis. 

Şi sigur n-a fost vis din moment ce acum 
am în mină un scenariu despre salvamontisti. 
Pină vine vremea rea am timp să-mi string și 
o echipă foarte bună. 


lon GOSTIN 


„Miracol la Talpa" 
cînd filmam 
„Moromeţii“ 


N umărindu-mă printre adepții „decu- 
pajului de fier“, în fata căruia să pot spune 
„filmul e gata, mai trebuie doar filmat”, am 
avut şansa de a parcurge, în anii de asisten- 
tie, o extrem de interesantă etapă, cea a fil- 
mului Moromeţii, care a marcat „în aventura 
conştiinţei mele“ inca neviciatà de balansul 
acestei arte spre. industrie, devenirea şi redo 
venirea umana in fața „mirajului cinemato- 
grafic“, asta insemnînd luptă, răbdare, sacrifi- 
Ciu, toate pentru fiecare metru de adevăr fil- 
mat. 

Rememorind etapa de filmare, se derulează 
ca pe un tambur de generic, oameni și întîm- 
plări, ginduri şi vorbe, aspirații si înfringeri, 
parent „prinse” sau nu pe peliculă, toate la 
fel de importante, si doar pentru cà am bene- 
ficiat de pozitia observatorului, de acea pri- 
vire ce lasà loc meditatiei, pot selecta douà 
momente pe care le consider pline de semni- 
ficatii, momentele unui „alt“ jurnal de filmare. 

După o aprigă săptămină de „organizare și 
repetiţii”, în care „Moromete“ și toți ai săi au 
încercat să intre în „hainele personajelor“, nu 
tocmai confortabile, cu un soare care, vorba 
lui Labiş „s-a topit si a curs pe pămint“, iată 
şi prima zi în fața aparatului. Prima zi cu toţi, 
nu numai „Moromeţii“, care așteaptă cuvintul 


cheie a romanului, dar si a filmului. Şi din 
nou, aproape totul era potrivnic. Nici o sec- 
ventà nu a opus atita rezistenţă. Se alesese 
un salcim imens, găsit pe marginea unei șo- 
sele. Dar nu a putut fi dezrădăcinat. Ràdaci- 
nile lui se intindeau mult pe sub șosea si ni- 
meni nu a putut să-l smulgă! Salcimul nu 
avea „habar“ de importanţa lui ca obiect ci- 
nemiatografic. Se intenţiona transportarea lui 
cu un elicopter. -Astfel, retina unei întregi 


Peisajul in consonanta 
cu sufletul 
Manuela Harabor, 


st Constantin 


personijt lor 
Nata 
Codrescu 
in 


regia Dan Mironescu, 


scenariul Eugen Barbu si 
Nicolae Paul Mihail 


echipe putea fi imbogatità nu numai cu tran- 
sportarea statuilor „felliniene“ deasupra Ro- 
mei, ci și cu copaci zburind, precum niște 
ăsări gigantice... În ultimele zile de filmare a 
lost cumpărat din sat un salcim, mult mai ti- 
nàr. Mai putea trăi o zi. Viața urma să i se co- 
boare din frunze si totul ar fi fost pierdut. Alti 
zori de zi, de data asta senini, dar scurţi, mai 
scurţi ca oricind. Atent și concentrat, Victor 
Rebengiuc incepuse să glumească — așa fā- 
cea în marile momente de tensiune. Vivi Dră- 
gan Vasile iși desfàsurase cele trei aparate, 
„ai lui“ nu mai aveau nevoie de comenzi, nea 
Titi adusese blenda, pentru cadrele restrinse 
care urmau să fie trase, Nea Vasile, cel care 
odată traversase o întreagă „Pădure a spinzu- 
, aducea cuburi pentru cei care aveau 

nevoie "şi toți aşteptam să se urce în salcimul 
ciupit de topor Nilă — Constantin Chiriac — 
si cum el avea ezitări, corul de glasuri a ince- 
put să răsune: „Hai, Nilà, hai Nilă...” Nilă ar fi 


plus pompierii 


— N o, că multă lume mai e pe la noi 
azi. Şi de multi ce sint, parcă-s mai multi 
dupà galagia pe care o fac! 


sa Raab db 


% 


4 


— N-or fi găsit și ei, săracii, o zi mai fru- 
moasă, că, vorba aia, toată vara ne-a uscat 
arsita. Au ales taman ploaia asta mocă- 
nească. Uită-te la ei, or murat de tot! 

„„.Virtejul care parcă a cuprins mulțimea 
adunată se închide în dreptul unui bărbat în- 
tre două virste. Acum aleargă. Acum stă. Se 
întoarce. Priveste cerul mohorit, cîntărind din 
ochi stropii de ploaie. Ce-o vrea de nu-și gă- 
seste locul? 

— Dorule, ce zici? E ploaia care-ţi trebuie? 

— E bine. Si ajutaţi de mașina de pompieri 
totul vă fi perfect. Am avut mare noroc de 
vremea asta. Dar grăbiţi-vă, Niculae! 

— Toată lumea la locurile lor! Dati drumul 
la apă! E bine acum, Dorule? 

— Perfect. 


— Atenţie... Liniste! Se filmeaza! 


— Eu sint Fermi 
— Linişte! ine! Motor! 
„„Nu ştiu de ce, dar parcă ieri s-a întimpiat, 


motor"! Este anunţată secvența secerisului. dorit să scape printr-o „mirare“, dar acolo era trebuie doar să inchid ochii. pentru ca totul 
Am plecat cu noaptea în cap şi cu spea în o adevărată luptă cu timpul. Curgea amenin- să-mi fie pri t în minte. Poate pentru cà 
suflete, ploua mocnit, e drept, întreaga tàtor si soarele se urca mai vertiginos ca ori- a fost începutul. Poate pentru că o parte din 


echipă trebuia să prindă primele raze ale 
soarelui, așa incepea primul cadru, si fiecare 
priveam stropii prelinsi pe parbrize. Speram, 
dacă nu într-un „miracol la Milano” măcar 
într-unul la Talpa, cu o „bună ursitoare” — 
pentru că nu puteam începe chiar așa! 
Norii nu se mișcau. Totul era incremenit. 
Doar pe la ora zece au început să se deșire. 
Era povestea lor, de nimeni stiutà, și 
tensiunea devenise insuportabilă. Victor Re- 
bengiuc, adică Moromete, a privit un timp 
practicabilele așezate de cu noaptea de elec- 
tricieni, i-a privit. pe ceilalţi, a tot privit norii si 
şi-a amintit de indoiala personajului, şi-a 
amintit de Moromete care trăgea căruța pe 
marginea drumului, întrebind: „Domnule, 
unde mergem noi acum?" sau și-a amintit fa- 
buloasa replică „Dom'le, pe ce te bazezi?' si 
brusc a hotàrît sà piece. Hainele nu i se pà- 
reau bune, de fapt nu i se mai pàrea nimic 
bun. Pioua mocnit, în prima zi de filmare 


cind. „Hai, Nilà...“ răsunau încurajările, dea- 
supra noastră, deasupra salcîmului, deasupra 
Talpei, carul de foc se înălța şi după un timp 
curgerea peliculei a consfințit momentul tàie- 
rii acelui copac și a vinderii lui, care echivala 
cu un suprem sacrificiu, fiind atit de aproape 
de moarte. 

Si momente de acest fel ar mai putea fi 
enumerate. O întreagă echipă de filmare 
care, în fiecare clipă, a dat totul. O echipă 

neprevăzutului. De fiecare dată se 
dorea o atmosferă, o înseninare sau o fur- 
tună, zori sau inserare sau o lumină stranie, 
care să vorbească dincolo de cuvinte. Şi a 
fost singura dată cind ficţiunea devenea rea- 
litate, si pentru echipă si pentru sat, încît nu 
mai stiai de unde vine răpăitul de ploaie, de 
ce zorii par sà bocească, de unde vine ceața 
în pădurea în care un tată își ducea fiul spre 
un destin, încă neștiut. Fiindcă oamenii satu- 
lui Talpa au înțeles aproape totul, în felul lor, 


https://biblioteca-digitala.ro 


sufletul meu aparține acum Siminei, Pădu- 
reanca lui Slavici, adusă pe ecran de regizo- 
rul Nicolae Mărgineanu cu ajutorul operato- 
rului Doru Mitran. 

Poate pentru că am fost înconjurată de 
acei oameni minunaţi atît de puternici că ni- 
mic nu le putea sta în cale: nici chiar arsita, 
nici chiar ploaia, nici chiar ziua sau noaptea 
Spun puternici pentru că, iată, luptau şi bi- 
ruiau pe tărimul celei mai complicate arte. 
Pentru că prin universul vizual creat si im- 
plicat în fiecare amă, s-au apropiat de 
spectatori pinà la identificare, făcindu-i să 
uite că se află, de fapt, in fata unei „pinze cu 
umbre mișcătoare”. 

Pentru că ochii minţii au anticipat şi intuit 
exact ce înseamnă frica, nelinistea, indoiala 
unei ore de film, pentru unii atît de lunga 

Pentru că... 


Manueia HĂRĂBOR 


13 


filmul românesc în dezbatere 


0 bibliotecă 


vizuală 


S. spune cà la început a fost cuvîntul. Ne 
desprindem greu de această axiomă. Mă în- 
treb dacă în perioada filmului mut au fost 
ecranizări... Apariţia lor ca specie, ca modali- 
tate în-film, oferă mai multe posibilităţi și idei 
decit s-ar bănui (si de cît se reuşesc, de 
fapt). Mai lipsită aparent de probleme, ar fi 
aspirația si ambiția întocmirii unor biblioteci 
vizuale. O lectură nu la prima vedere, nici ia 
a doua, nici „după 20 de ani", o lectură co- 
lectivă ce încearcă să reinvie, să restituie 
lumi şi oameni, şi istorii (Pădurea spinzuraji- 
lor, Moara cu noroc). 

Există şi tentatia reîncălzirii unor teme ce 
par depășite, trăite definitiv şi nepotrivite, 
clasate și a căror repunere pe rol capătă prin 
sensibilitatea şi judecata de acum, alte puteri, 
alte noi si suprinzătoare intelesuri (in inter- 
pretarea lui Dan Piţa, Mircea Daneliuc, de 


O eroină mai luminoasă în lumea 
de întuneric a lui lacob Onisia 
(autorul adaptării după Geo Bogza, 
Mircea Daneliuc. Interpretà, 
Cecilia Birbora) 

Un /aghifitor... literar, 
devenit foarte cinematografic în 
interpretarea lui Mircea Albulescu 


pildă). Pornind la drum de la o matcă exis- 
tentă, de la textul operei literare, cu istoria lui 
bună sau rea, cu căderile sau gloriile sale, 
riscul de a trece dincolo de intenţie sau de a 
fi sub ea, e mai mare. De exemplu cele două 
versiuni ale romanului lui Tolstoi „Război și 
pace". Cu cit o operă e mai „deschisă“, cu 
atit cresc dificultăţile de a o proiecta, dea o 
defini cinematogratic. Se reușește, îndeobște, 
o variantă, un punct de vedere, una a mo- 
mentului, a climatului, a cerintei sociale, a 


Cu cit o operă 
e mai „deschisă“ 
cu atît sporesc 
dificultăţile 
de a o ecraniza 


mentalităţii, a unei anume inzestrări culturale, 
morale etc. : 

Se poate vorbi și despre o operă cinemato- 
grafică deschisă? Cred că trebuie adusă in 
discuţie și problema relaţiei între cerere și 
ofertă. Există oameni cu o puternică imagina- 
ție vizuală pentru care cinematograful este o 
necesitate de structură. Pe aceştia ecraniză- 
nile îi solicită, îi fac într-un fel „complicitari”. 
De aici; din rindul lor, se aleg partizanii sau 
nepartizanii a noi ecranizări. Ramine pentru 
mine întrebarea: poate atinge o ecranizare 
performanţa, patima, nebunia, pe care o 
carte, o poveste, o operă literară o stîrnesc? 
_ Ajunge un film să treaca Jin mină în mina? 
intrebare retorică, desigur. 


Valeria SECIU 


Lectură 


angajată 


L. personajul Anania din romanul lui 
Augustin Buzura am ajuns pe un drum oare- 
cum ocolit. Cind am citit cartea mi s-a părut 
ca o parte nedetașabilă de întregul in care 
era plasată (fascinantul personaj al profeso- 
rului Cristian). Nu-l „vedeam“ de unul singur, 
deși percepeam cu destulă acuitate rostul 
său relevant, de umbră ce dà contur, dacă nu 
intotdeauna precis, oricum plin de semnifica- 
ți pregnante, personajului de prim-plan în a 
carui structură s-a integrat atit de organic. 
Cind regizorul Manole Marcus mi-a propus 
un alt rol în filmul Orgolii, lumina fulgeră- 
toare a unei posibile opţiuni, ambiţionind ine- 
ditul, a îndreptat atenția mea către această 
umbră... nedistribuită niciunui actor în mo- 
mentul acela. 

Acesta a fost încă unul din pariurile mele, 
acceptat de regizor, nu numai cu personajul 
Anania ci chiar cu opera lui Augustin Buzura 
pe care, recent, Mircea lorguiescu o definea 
astfel: „O nesfirşită tervoare a speranţei, o ro- 
bustă incredere în posibilitatea și necesitatea 
resurectiei morale, iluminează lăuntric toate 
romanele lui Augustin Buzura, imprimindu-le 
o tensiune caracteristică si organizindu-le 
defàsurarea (...) Gravà ca tonalitate si solici- 
tind necontenit un efort de implicare drama- 
tica prin asumarea la nivelul conștiinței a 
concretului existențial...“ 

Aşadar, acesta era cel de al doilea termen 
al pariului meu. Dar acest „pariu“ nu ar fi 
funcţionat decit în cazul în care am fi reușit 
să tăimăcim în termenii artei actoricești ana- 
liza atit de subtilă, profundă si răbdătoare cu 
care autorul își cercetează toate personajele, 
nu numai pe acest Anania. Era imperios ne- 
cesar să imaginăm gestul magic care să 
transfigureze analiza în situaţie, dialog, stare, 
al căror adevăr să poată fi ulterior corporali- 
zat, verbalizat prin mijloacele atit de limi- 
tat-materiale aie corpului omenesc. Ce a ur- 
mat, este pe cit de simplu pe atit de nu foarte 
des întilnit. L-am cunoscut personal pe Au- 
gustin Buzura si, la sugestia regizorului, 
acesta a intervenit în scenariu cu o uimitoare 
capacitate de a intui așteptările noastre regi- 
zorale si actoricești. A fost nevoie să se ela- 
boreze un nou material epic inspirat de in- 
ventia regizorală. Rezultatul a fost că acest 
personaj secundar în roman, a reuşit să se 
impună în ecranizare adjudecindu-si, pinà la 
urmă chiar și un premiu de interpretare. 


Proza lui Paul Georgescu, tradusă în imagini de Dinu Tănase 


Ecranizarea, un 


Poenaru cu Leni Dacian, Vasile Niţulescu, Victor Rebengiuc) 


Artă care descompun& propunerea iniţială 
(literară) pentru a o recompune, ulterior, prin 
mijloace de expresie specifice, în acel „ceva“ 
de sine stătător numit film. Filmul ambitio- 
nează astfel, prin exhaustive pariuri, să 
poarte în lume cele mai subtile idei, cale mai 
puternice sentimente împletite în paradoxale 
îngemănări ale tehnicilor (si numai), ale dife- 
ritelor arte. 

M-am folosit de acest singur exemplu, nici 
pe departe singular, pentru a revela că toc- 
mai întoarcerea întru literatură pe drum oco- 
lit, străbătut cu pasul gindului nepripit, este 
singura șansă a actorului, alături de ceilalţi 
realizatori, să spere la o eventuală ciștigare a 
„pariului“. 

Orice film este într-un anume fel... o ecra- 
nizare. Orice film pleacă de la cuvintul gîn- 
dit, rostit, scris. Ecranizările, ca atare, sînt 
acele filme al căror scenariu extras dintr-o 
carte ştiută, a fost tipărit în mii și mii de 
exemplare si a fost citit de toată lumea. Acele 
filme la care spectatorii vin să confrunte ver- 
siunea de pe ecran cu propria lor variantă 
realizată după aceeași operă literară. 

Întoarcerea întru literatură, iată o cale pe 
care am ademenit imaginația noastră artistică 


A scrie 
si a rescrie 


în conformitate 
cu alte legi 
ale altei arte... 


în speranța de a ne dezvălui alternativa care 
să ne justifice orgoliile. 

Literatura conţine, în mod implicit si ade- 
menitor, alternativa prin care celelalte arte în- 
cearcă să intre în dialog creator cu modelul. 
Toate acestea respectind, însă, gindul atit de 
lapidar exprimat de Heidegger cu privire la 
opera de artă: „Numai un lucru care a fost cu 
adevărat gindit are norocul să fie iar și iar 
'mai bine înteles decit s-a înțeles chiar el pe 
sine“. 

Si mai este ceva. Eu cred că ecranizarea, 


- ca gest de interpretare a unei opere literare, 


trebuie să fie nu numai o relatare despre 
opera în cauză, ci și o atitudine inedită. 

Este imperios necesar ca ecranizarea să re- 
prezinte un punct de vedere personal si perti- 
nent, marturisind aderenta contemporanilor 
la opera literară. Nu „fidelitatea“ neconditio- 
natà, ci atitudinea creatoare, lectura anga- 
jată, tràdind o personalitate cristalizatà, pot 
face ca relația dintre opera literară si ecrani- 
zare sà se constituie în premiza unei alte 
opere — cinematografice — de sine statà- 
toare. În lumina acelorași termeni se pot in- 
voca aici fericitele „trădări“ în artă, amintind 
spusele cărturarului: „atunci cind- negația 
se înalță pe o credinţă, ea este o altă formă 
de a afirma!“ 


Mircea ALBULESCU 


https://biblioteca-digitala.ro 


Mai binele 
nu e întotdeauna 
dușmanul binelui 


E cranizarea în cinema este, cred eu, echi- 
valentă cu dramatizarea în teatru. Se prac- 
tică. 

Cind eram student în anul întîi am aflat va- 
loarea dramatizării. Am aflat că „rolul“ din 
dramatizare îți este, în parte, direcționat. Au- 


Paradoxurile 
ecranizărilor 
după ne-clasici 


A... cind o operă literară care nu s-a 
gravat în memoria publicului e luată ca punct 
de plecare pentru un film, apare o altă situa- 
ție paradoxală. De astă dată regizorul are o 
libertate foarte mare, își poate îngădui să 
schimbe momentul acţiunii, cadrul ei, carac- 
terui unor personaje, ba si subiectul chiar, 
într-o măsură, dacă vrea să actualizeze sen- 
sul întîmplărilor prezentate sau să-l împingă 
câtre o' anume ideea artistică. Plătește însă 
această lipsă de constringere si cu dezavan- 
taje serioase. Nu mai beneficiază de figuri 
memorabile prin pregnanta naturii lor fizice 
și morale, ca în cazul operelor literare cla- 
sice.: Sclipirea partiturii verbale scade consi- 
derabil, după cum şi originalitatea modului în 
care e tratat întregui material de observaţie a 
vieţii. Toate acestea trebuie să le pună acum 
el, regizorul, în film, nu le mai găsește de-a 
gata. Ca urmare, se naște întrebarea: la ce ii 
trebuie atunci opera literară? 

Răspunsul e ușor de dat. Pentru că si o 
scriere nu neapărat de prim rang poate să-l 
atragă prin subiect, inventivitatea intrigii, o fi- 
gură ori ambianjà umană ieșită din comun, 
sau nişte situaţii dramatice care nu se întil- 
nesc în orice scenariu. Au fost scoase o 
groază de filme mari din cărţi cu un destin li- 
terar mediocru. Hitchcock a cumpărat drep- 


(Doctorul 


filon de aur pentru filmul nostru (i 


Un portret psihologic modern scris de un clasic, 
Garabet Ibrăileanu, interpretat de Valeria Seciu 


torul l-a dezvoltat și, ceea ce într-o piesă de 
teatru îţi este doar sugerat, aici, adică în film, 
este deja prelucrat. Sint ani de atunci si de- 
seori m-am întilnit cu dramatizari în teatru, 
cu ecranizări în film. 


Mă pot referi la personajele mele din Din- 
colo de pod, după „Mara“ de Slavici, Înainte 
de tăcere, ecranizare după Caragiale, la Nă- 
pasta — un caz aparte — film făcut după 
piesa cu același nume tot a lui Caragiale, la 
Pădurea nebună după romanul lui Zaharia 
Stancu, lacob după Geo Bogza, Întunecare 
după Cezar Petrescu, Mere roșii după o 
schiță de lon Băieșu, evident, Moromeţii 
după Preda și cam atit. Deși nu sînt sigur. 

Filmele sint cunoscute şi nu povestea lor 
interesează. interesează, poate, senzaţia in- 
timà în fața unei opere mari, consacrate, în 
fata unui personaj deja imaginat de public, 
căruia actorul e nevoit să-i dea contur, de 
multe ori remodelindu-l si impunînd, în cazul 
cel mai fericit, o imagine insolită și accep- 
tată. Aș numi aceasta — creaţie, aș numi-o 


turile de a ecraniza o nuvelă obscura a lui 
Daphne du Maurier cum a citit-o, fiindcă a 
văzut imediat în ea ideea filmului Păsările, 
realizat multi ani mai tirziu. Sugestii pentru 
un thriller cu vieţuitoare pașnice, care devin 
brusc ostile oamenilor si incep să- atace, nu 
umblă pe toate drumurile, trebuie să recu- 
noastem, și înțelegem îndată de ce bătrinul 
vulpoi s-a grăbit să facă investiţia. Alte exem- 
ple de filme celebre care au avut la origine 
scrieri rămase in anonimat, abundă. Să amin- 
tim doar citeva: Nevasta mea vrăjitoarea 
(Rome Clair), după..o„-nuvelă de Thomas 

hmith si Norman Matson, Servitorul (Lo- 
sey), dupà un roman de Robin Maugham, 
Viva Villa! (Howard Hawks), după o carte de 
E. Pinchon si O.B. Stade. 

La noi, teritoriul operelor literare neaflate 
sub tabu-ul clasicitàtii, nu i-a ispitit aproape 
deloc pe regizori. Abia de curînd Mircea Da- 
neliuc a avut buna intuiție sà se apropie de 
Cezar Petrescu. sia utilizat istorisirea lui, 
„Omul din vis“ spre a realiza un film foarte 
original. Prozatorul acesta prolix, dar cu o in 
ventivitate epică rar întilnită în literatura 
noastră, cum atrăgea atenția G. Călinescu, e 
o adevărată mină cinematografică neexplo- 
rată. Şi Alexandru Tatos a pătruns în ea prin 
romanul „Întunecare“, dar, aici era vorba de 
o frescă socială pe o mare temă națională. La 
Cezar Petrescu, subiecte interesante, cu ten- 
siune epică și răsturnări neaşteptate de situa- 
ţii, oferă „Calea Victoriei“, „Comoara regelui 
Dromichet“, „Aurul negru“, „Dumineca orbu- 
lui“. Deschideri promițătoare către fantastic, 
„Baletul mecanic“ şi „Greta Garbo“ iar din 
„Nepoata hatmanului Toma“ și „Floare de 
agave" ar ieşi uşor un amuzant film satiric. 

E locul, poate, să recomandăm regizorilor 
noștri lectura și a altor opere literare care, cu 
citeva intervenții dibace, au șanse mari să se 
transforme în producții cinematografice de 
succes. Mă gindesc ia nuvela lui Gala Galac- 
tion „Gloria Constantini“, dramă pasională 
violentă. Aducerea în contemporaneitate a în- 
timplărilor narate aici nu mi se pare deloc di- 


participare constructivă, act cu adevărat ar- 
tistic, singurul care smulge actorul din sfera 
„prestării de serviciu artistic". 


A trata opera în mod „orizontal“ înseamnă 
aproape a o părăsi și numai tratarea verti- 
cală, în profunzime, poate îndreptăţi contac- 


" tul cu ea. 


Ecranizarea înseamnă selecţie, iar aceasta 
duce, adeseori, la sărăcire, pentru că un 
roman amplu, bogat nu poate fi repovestit în 
doua ore și nici în patru, adică în două serii. 
Acesta e primul prag pe care cinematogra- 
ful trebuie să-i treacă. Din această cauză 
cred că un film ca Moromeţii, deși o mare 
performanţă, suferă oarecum prin împuţina- 
rea materialului si mai cred ca ar fi meritat 
un serial nu un film. 

Aș mai semnala al doilea prag important 
pus în fata ecranizării si anume limbajul cine- 
matografic. 

„Cuvintul“ este în cazul acesta, si nu numai 
aici, un material maleabil care poate fi (şi tre- 
buie) modificat pină cînd el se transformă în 


ticilă. Deasemeni, acțiunea romanului „O ju- 
matate de om“, unde autorul, Ludovic Daus, 
demonstrează convingător ce efecte dezas- 
truoase are lasitatea. Materie pentru un film 
de observaţie crudă socială, rasucire drama- 
tica neprevazutà, patetism si suavitate se ga- 
sesc din belsug la George Mihail Zamfirescu 
în „Maidanul cu dragoste"* si „Sfinta Mare 
Nerusinare“. Mă simt împins sa evoc si roma- 
nul lui Victor Papilian, „În credința celor 
şapte sfeșnice,“ dar începind fraza cu între- 
barea retorică: „Unde e scenaristul care...?" 


A. ajuns astfel la punctul nevralgic al 
problemelor ecranizării. De orice fel ar fi ea, 
dar mai ales cind foloseşte opere literare 


ecrani 
cu loana Bulcă si 


Valoare-reper a 


ărilor noastre: 
Constantin Codrescu 


Cuvintul trebuie 
transformat 


în imagine. 
Imagine gràito 


re... 


imagine grăitoare si reprezentativă. Romanul 
capătă astfel o valoare subtextuală, adeseori 
creindu-se atmosferă sau tensiune chiar fără 
ca vorbele respective să mai existe. 

In multe cazuri, sentimentul de egalitate în 
tre autor și scenarist lipsind, se naște un fe 
de închinare în fata operei, care este mai rea 
decit disprețul si care, distrugînd colabora- 
rea, naște... un copil mort. 

Acestea nu sint sfaturi, ci ginduri nascute 
de întrebarea dumneavoastră, rod ai citorva 
experienţe de acest fel și mi-am permis să le 
enumăr in speranţa că se vor întilni, fericit, 
cu gindurile altora și, creindu-se un consens, 
sa purcedem spre mai bine, care nu 
totdeauna este dușmanul binelui. 


Florin ZAMFIRESCU 


Un efort 
care îmbogătește 


3 cranizările îți oferă în egală măsură doua 
posibilități: cea a reușitei sau cea a riscului 
de a fi comparat cu ceva pe care nu ai reuşit 
nici măcar să-l atingi. Cu cit modelul este 
mai sus ca valoare, cu atit cel care se încu- 
metă riscă, sau are de-a dreptul noroc. 

Noi, echipa Moromeţilor cred câ nu ne-am 
propus ceva în mod special, cu glas tare. Nici 
n-am fi putut, copleșiți fiind de viață, pentru 
că asta este după părerea mea această capo 
doperă a literaturii române, Viaţa de peste 
tot, din totdeauna. 

Deci, ce-ţi poţi propune cind te apuci sà 
intri în această viaţă, decit să muncești cu 
respect față de toți si tot ce te inconjoara? 


De ce 
unele proze 
fără 
aura excepţiei 
au dat „filme 


de excepţie”? 


Moara cu noro. de Victor Hiu 


Sigur că această conștiinciozitate nu te ab- 
solvă de piedici, dar poţi sà si zîmbesti în fata 
lor, cum face Catrina mea încercind să treaca 
pragul casei. Asta este de fapt important. Sa 
incerci! lar noi, fiecare în parte, am încercat 
sal înţelegem pe Preda, iubindu-l, 

Dacă am reușit, putin sau mult, nu știu, 
ştiu că oricum, noi sîntem cei cîstigati, pen- 
tru că ne-am imbogatit, ràsfoind gindurile 
Morometilor cu sufletul la gură, pe tăcute, 
fiecare uitindu-se în el, fiecare privind la cel 
de-alături, cu Stere Gulea lingă noi, cu Re- 
bengiuc printre noi, cu toată echipa solidară: 
„E deci nevoie de dragoste, e nevoie să-l iu- 
besti pe actor, el sà te iubească pe tine si 
amindoi să iubim munca pe care o facem". 
(Nikita Mihalkov). 


Luminiţa GHEORGHIU 


Eredi 


Un alt autentic 
personaj 

din lumea 
Moromegfilor_-seris 
de Marin Preda 

si interpretat 

de Florin Zamfiresci 
în regia lui 

Stere . Gulea 


„neatabuizate”, ca sà le facă a trezi un inte- 
res contemporan sporit, îi trebuie scenariști 
cu imaginaţie și antene fine, care să simtă 
cum evoluează sensibilitatea artistică a spec- 
tatorului. S-ar crede că, de vreme ce opera li- 
terară există, travaliul ecranizării ar consta 
intr-un simplu decupaj priceput. Eroare! In 
cazul acesta, adică al scrierilor maniabile, ta- 
lentui scenaristului e să descopere punctul 
exact unde poate fi operată o grefă care să 
prindă. Pe urmă, operaţia trebuie să merite 
osteneala, să intinereasca efectiv materia de 
pornire, să plăsmuiască din ea un film într-a- 
devàr actual, nu sub raportul situării tempo- 
rale, cum se întimplă adesea la noi, ci al pro- 
blematicii si ideilor. O adaptare exterioară (te 
întrebi pentru ce a fost necesară), a suferit-o 
bunăoară, fina comedie a lui Mihail Sebas- 
tian, „Jocul de-a vacanţa“, rezultatul căznelii 
fiind o producție plată, intitulată pretentios Al 
patrulea stol. 

Cind însuși autorul operei literare ecrani- 
zate trăiește, e dispus la astfel de intervenții 
şi se pricepe să le facă, sint întrunite condiţi- 
ile optime. „Moartea lui Ipu" a avut parte de 
ele și Titus Popovici a scris un scenariu in- 
spirat al filmului Atunci l-a condamnat pe toţi 
la moarte, traducînd cinematogratic lungul 
monolog interior din nuvelă şi conjugind vi- 
zual foarte abil realitatea si virtualitatea. Nici 
lon Băieşu n-a fost lipsit de îndeminare, 
transformindu-si povestirea „Treizeci si opt 
cu doi" într-un script excelent. Aceasta a 
dus, cum se ştie, la reușitul film Mere roșii în 
regia lui Alexandru Tatos. 

De obicei însă, autorul e refractar modifi- 
cărilor, privește lucrurile prea dinăuntru, ca 
să le simtă realmente rostul cinematografic. 
Altcineva, cu o perspectivă exterioară, poate 
reuşi uneori mai bine ca el. Dar să fie, fireşte, 
tot un veritabil scriitor care posedă spirit cri- 
tic. Muncă de buni scenariști au făcut aseme- 
nea oameni. Ei se numeau William Faulkner, 
Ben Hecht, Marcel Pagnol sau Jean Cocteau. 


OVID S. CROHMĂLNICEANU 


E 


Un portret 
care c\prima 


o biografic 


profesorul David 
(Dorin Varta) 


i n atmosferă ai zice că pluteşte un presenti- 
ment. Relaţiile dintre oameni, dintre familii 
vecine, sint aparent cele firești, dar fiecare 
gest, fiecare cuvint capătă o vibraţie anume, 
o încărcătură emoţională. Ceva plutește in 
aer. Sintem în 1914, undeva într-un oraş tran- 
silvan. Războiul bate ia ușă, oamenii îl pome- 
nesc, oamenii de bine îl urăsc si cred, speră, 
că nu se va declanșa totuși. Alţii îl așteaptă, 
pentru ca prin ei să pună în aplicare planuri 
malefice, rafuieli mai vechi sau mai noi, ali- 
mentate de dorințe de dominare, ba chiar de 
credința oarbă că lor li se cuvine totul iar ce- 
lorialti nimic. Există în ei doar vanitatea ca 
motor şi disprețul ca expresie predilectă. Oa- 
menii obișnuiți, adică oamenii, sint altfel. 
Două familii în bună vecinătate — una este a 
profesorului și publicistului David iar alături, 
sau mai bine spus, peste gardul năpădit de 
iederă gi fiori, prin care se trece prin portita 
pe care a croit-o dorința de a se simţi mai 
aproape, o altă familie, aceea a „schuster“- 
ului Szabo. Între ele s-a încetățenit o prețuire 
şi o civilizaţie a raporturilor și gesturilor coti- 
diene. Au loc conversații fără pretenţii in 
care, în răstimpuri, dialogul este întretăiat de 
of-uri si vai-uri, totdeauna înțelese si compa- 
timite de celălalt. Peste atmosfera incarcata 
si resimţită de toţi ca atare, dar pe care o re 
zistenţă tacită o repudiază, o poveste de dra- 
goste se țese neafectată nici de ce-i în lume, 


O... Română ne primește zumzàind 
ca un imens stup într-o caniculară după 
amiază de julie. Pe a rupi loarele lungi se stre- 
coară siluete grăbite. aripa din dreapta a 
clădirii o mulțime de cabluri, un grup electro- 
gen și un gen de agitaţie vorbind despre 
„Specificul muncii” celei de-a şaptea arte. 
O sală de repetiție. Oglinzi. Bara de susţi- 
nere. Ritmul sacadat al poantelor lovind par- 
chetul. Pasi iuți de bourée, petits jetés battus, 
precum si entréchants, cabrioles etc. Ele- 
gante si precise mişcări studiate îndelung si 
meticulos. Peste lumina strălucitoare a soare- 
lui revàrsatà imbelsugat prin ferestrele înalte 
se suprapune lumina și mai strălucitoare a 
spoturilor. Ariflex-ul montat într-un fel de 
fosă, în afara spaţiului destinat dansului, aș- 
teaptà răbdător, acoperit cu o scufà. Lingă el, 
sprijinit de marginea scenei se odihneşte un 
volum grosut, deschis. Dintr-o privire cuprind 
textul: secvenţa li a scenariului Autor ano- 
nim. Modei necunoscut, semnat de Dan Pita 
si Eva Sirbu. Dialoguri: Radu Stegăroiu 
„Într-o zi. Teatru, Coridoare, Culise. Scena, 
Cabine. Ruxandra parcurge citeva coridoare. 
Trece prin scenă unde tot corpul tehnic al 
Operei așteaptă montarea decorului. Se 
oprește în fata unei usi. O chide. Sintem 
într-o cabină tipică de teatru. 
Ruxandra incepe pregăti 
O costumieră o ajută la îmbrăcat. la o trusă 
de balet, își pune în picioare poantele, apoi 
își machiază ochii, își dă cu roșu pe obraji“ 
„O lumină laterală, vă rog, pregătiţi o lu- 
mină laterală!“ se aude o voce în imediata 
mea apropiere. Tresar, „făptaș“ surprins asu- 
pra faptului, dar regizorul Dan Pita, cu deli- 
Catete, nu dă nici un semn că ar fi observat 
mica mea indiscretie si îşi continuă munca. 
Cu un scurt, ca un răpăit de ploaie 
văratică, balerinele işi reiau locurile. „Play 
back-ul şi începem repetiţia” se face auzită 


nici de ce-i în jur, la doi pași, în cele două fa- 
milii (căci familiile nu par să fi băgat de 
seamă nimic). De la Romeo și Julieta și pină 
astăzi, dar mai bine spus, înainte de Shakes- 
peare si cu siguranţă și după noi, indràgosti- 
ţii au știut si vor ști mereu să pună la adăpost 
sentimentele, instinctul de conservare al 
afecțiunii simțind că mai intii trebuie să se 
ascundă ca să iasă apoi la suprafață, la tim- 
pul cuvenit. Ceea ce se întimplă şi aici în 
Dreptatea, poveste pe cit de frumoasă, pe atit 


Doru y 
Gabriel 


Kosuth 


Pentru cites: 

secunde de film 
Echipa rt 
Dan 
a operatorulu 
( alin 


cizorului 
Pita si 


GMbu 


vocea regizorului. Răsună acorduri în regis- 
trul grav — asistentul de regie Cornel Medve- 
dov mà lămureşte că autorul muzicii este ti- 
nărul compozitor Anton Suteu — şi patru ba- 
lerine î să-și răsucească trupurile în ju- 
rul barei. În spatele camerei de luat vederi 
operatorul Călin Ghibu priveşte cu atenţie 


scena. 

O tinără fată dansează. În costumul colant, 
de culoarea vişinei, trupul ei se mlădiază 
elastic. „Te apleci, cu graţie, te răsuceşti, 

i! Te apleci, cu grafie, te rasucesti, 
Peo Galia fost Dine, Reluăm.“ Si! îl recu- 
nosc pe stàpinul vocii: balerinul lon Tugearu. 
„În film am rolul de consilier al baletului. CR 
de important este? Dacă ne gindim că scena- 
riul se ocupă de viața unei balerine, atunci, 
răspunsul nu poate fi decit foarte. Foarte im- 
portant. nun bd colaborarea cu Dan Pita? Cu 
Călin Ghibu? Cu întreaga echipă de filmare? 
Din puctul meu de vedere mi-o doresc ex- 
trem de fructuoasă pentru că mà încintà 
ideea „facerii“ unui film despre arta baletului 
pe care eu o practic de 38 de ani". 

Eroina principală s-a apropiat în virtul... 

poantelor și mărturiseşte fără trac, deși e pri- 


https://biblioteca-digitala.ro 


de dramatică, marcată de adevăr si adevăruri, 
pusă în scenariu de Titus Popovici. 
Filmările la Dreptatea sint în plină desfàsu- 
rare. Platou natural: două case parter, cu uși 
mari si grele, curți cu copaci bătrini si flori, 
două gospodării cu oameni asisderea. Andrei 
Blaier este calm și această stare se transmite 
întregii echipe de filmare. Dar calmul lui se 
plăteşte cu fumatul necontenit. ÎI observ si 
tac. În afară el arată linişte şi stăpinire de 
sine. Înăuntru — zbucium, frămintare pentru 


EZRA 
a 


mul interviu în cei 21 de ani ai ei că „intilni: 
rea cu filmul o datorează întimplării. „intii mi 
s-au făcut niște fotografii care, după gustul 
aa nu prea erau reusite. Au urmat probele 
. alegerea. În existența mea, hazardul a ju- 
cai un rol! Practicam gimnastica ia Rimnicu 
urma unui concurs, 
m-am trezit selecționată pentru şcoala de ba- 
ia de balet clasic și 

contemporan a Teatrului Fantazio din Con- 


mișcare. Apelind la o 
spune că baletul este strădania trupului și a 
sufletului asa cum poezia e strădania sufietu- 
lui întrupat în cuvint.“ Aliss Popescu va inter- 
preta rolul Ruxandrei şi este o debutantă no- 
rocoasă atita timp cît evoluează sub bagheta 
Pa gin Dan Piţa, artist pentru care ,refu- 
cantonării ține de structură“. Dana Dem- 
binski studentă în anul Ill la (.A.T.C. „I.L. Ca- 
ragiale, cealaltă debutantă a filmului, va evo- 
lua în rolul unei maestre de balet, o femeie 
cu o personalitate puternică, care ştie să se 
facă ascultată 
Din distribuţia filmului fac parte actorii: 


: È 
K 
Te 


ia. di amestec de timiditate si dirzenie, cu un cu- 


o mișcare de aparat care trebuie sà por- 
nească — de pe macara, dintr-o curte și să 
poposească în cealaltă, unde foarte tinàra 
llonca are de dus un' pachet (nişte plăcinte 
cu vişine, o atenţie a doamnei Szabo pentru 
Tulia, vecina ei şi soția profesorului David). 
Mișcarea nu este ușoară dacă vrei să preia și 
să transmită toată semnificaţia acestei treceri 
dintr-o curte în cealaltă. Privesc la ceas: a 
trecut o jumătate de oră de cind se discută. 
Se repetă apoi arcuirea macaralei peste 
curte, peste gard, pină dincolo, urmărind 
mersul lloncai, cu pasul ei iute, ţinuta 
dreaptă. Fetiscana e dornică, desigur, sà 
ducă şi pachetul, dar mai ales să se ducă pe 
ea însăși mai aproape de locul unde ar putea 
să-l întilnească pe Remus (rol interpretat de 
Adrian Păduraru). Timpul fuge, căldura in- 
moaie energiile, dar emoția dramatică, nu 
știu cum se face, rămine aceeași. Sint sufi- 
ciente două-trei repetiţii cu actorii, iar cind 
Blaier anunţă: „Acum tragem; toată lumea — 
interpreții şi echipa — toți tresar, îşi regăsesc 
sufiul si cadența. Tinăra interpretă Ilinca 
Goia (ea este llonca) studentă la IA.T.C. 
pare contruntată de o dublă emoție: a debu- 
tului său artistic si a întruchipării unui perso- 
naj atît de viu şi dinamic, atit de complicat: 


vint un caracter tinăr foarte puternic, o per- 
sonalitate. Este conturată de Titus Popovici 
cu multă căldură si afecțiune, ceea ce te face 
sa constaţi că scriitorul n-a uitat deloc să fie 
şi romantic. Interpreta, ea isàsi, posedă o 
mare puritate, dar si o dirzenie care-i va sluji 


Mircea ALEXANDRESCU 


(Continuare în pag. 19) 


Mircea Albulescu, Claudiu Bleont si balerinul 
Pastore! ionescu. 

„Pregătiţi luminile! Repetàm! Atenţie, 
play-back! Stop banda! Proiectorul mare tre- 
buie mutat putin la stinga. Và rog mutati 
proiectoarele!" Un tinăr blond se aproie de 
pian. Este 'Nicolae Ularu, autorul decorurilor 
(costumele filmului sînt semnate de Cătălina 
Ghibu) și ne spune că a construit patru de- 
coruri mari pentru momentele de balet și pre- 
cizează că se va filma „în culise, în cabine, în 
spatele cortinei, în toate acele locuri în care 
se compune misterioasa muncă a artistului 
inaintea aprinderii reflectoarelor“. 


lieana PERNES DANALACHE 


stop cadru 


Cîntec de lebădă 


G la sfirşitul lui 1974, apărea în pre- 
mierā Portret de familie in interior, o buna 
parte a criticii de film internaţionale s-a gra- 
bit să vorbească despre „testamentul lui Vis- 
conti". Observatia era, într-adevăr, la inde- 
mină, vizind în proporţii cvasi echivalente 
ambii termeni ai binomului viata-artà. Incar- 
cat de inconfundabile insemne stilistice, con- 
siderat, îndeobște, superior sub aspect este- 
tic precedentului Ludwig, Portretul de familie 
aducea în prim plan un personaj — interpre- 
tat de acelaşi „magnific ghepard“ Burt Lan- 
caster — a carui lentă agonie amintea tulbu- 
râtor de maladia incurabilà abătută nu de- 
mult asupra cineastului. - 

Şi totuși, aprecierea se dovedise pripită. 
Tintuit într-un cărucior de invalid, luptind 
eroic cu suferința niciodată mărturisită celor 
din jur, Luchino Visconti avea să mai gă- 
sească în sine resursele necesare întocmirii, 
în anul următor, a adevăratului său testament 
olograf: inocentul. Cel ce-și făcuse din ecra- 
nizare o profesie de credinţă, va apela și 
acum la o sursă literară. Deși, aparent prea 
puţin ofertant, în „adaptare liberă“ (la alcătui- 
rea scenariului au trudit și de astă dată cola- 
boratorii dintotdeauna ai regizorului, Suso 
Cecchi D'Amico și Enrico Medioli), romanul 
„desuet“ al-lui Gabriele D'Annunzio îşi adîn- 
ceste considerabil, conotatiile, izbutind sa 


dezvăluie spectatorilor contemporani, sensuri 
ascunse cititorilor de ieri ai cărţii, cititori ce 
fuseseră entuziasmați cu precădere de spec- 
taculozitate „îndrăzneață“ a intrigii. 
Invesmîntate în mantiile somptuoase ale 
unui fiim de epocă de o clasică acuratețe, 
melodramaticele frămintări ale eroilor d'an- 
nunzieni se încarcă, nu arareori, de fior tra- 
gic. Sinuciderea lui Tullio Hermil, inexistenta 
în textul inspirator, modifică fundamental pe 


‘ peliculă parametrii unei trame retopità minu- 


fios într-un creuzet tematic prea bine cunos- 
cut din opusuri viscontiene anterioare. Lait- 
motivul dezagregării treptate a familiei și a 
individului într-o societate aflată la crepuscul 
se iveşte, astfel, neechivoc si în Inocentul, 
fără a mai dobindi însă strălucirea inefabila 
din Ghepardul sau din Moarte la Veneţia. 

Evocind în fastuoase decoruri „fin de siè- 
cle", elaborate după „codul“ plastic al unei 
scenografii. densă în simboluri coloristice (ro- 
sul aprins al mătăsurilor și catifelelor din 
casa Teresei, emblemă a unui spaţiu predi- 
lect al deziàntuirilor pasionale, în contrast cu 
movul pal al voaletei „carceră“ purtată de 
Giuliana în ziua fatală a licitației si a întilnirii 
cu Fillipo Arborio, ori negrul mortuar al màs- 
tii arborată profetic de câtre Federico Hermil, 
în contrast direct cu albul fals imaculat al 
costumelor din sala de scrimă), personajele 


20 de ani 


0 sărbătoare nocturnă 


Cani 


| n frămîntatul an '68, cînd abia apăruse, fii- 
mul Boom! (de Joseph Losey, după un sce- 
narìu de Tennessee Williams, cu Elizabeth 
Taylor si Richard Burton în rolurile principale) 
n-a cunoscut succesul scontat pentru glorio- 
sul generic. Şi totuşi, acest fumetto, ieftin ro- 
man în imagini — cum îl aprecia un critic ita 
lian — păstrează, la douăzeci de ani de la 
premieră, ceva din aerul de magica sarbà- 
toare nocturnă, pe care-l respiri la cinemato- 
graf doar cind ecranul te absoarbe asemenea 
unui dialog, cufundindu-te ritualic în sub- 
stanta lui de visare. Se întimplă atunci acel 
„nu știu ce“ al filmelor așa-zis adevărate, 
cînd logica unui scenariu rezumabil în cu- 
vinte își iese din {itini si irupe (boom!) spre 
miezul omenesc de idee. Eliberat de imediat, 
te poţi copilări atunci ca un poet nebunatic la 
curtea unei multi-miliardare si multi-căsăto- 
rite excentrice care, nemaiavind ce cîştiga în 
afara refuzatei iubiri, poate pierde „totul“. Si 
îl pierde. Căci el, bărbatul, doritul, inspiratul, 
nu-i ignoră doar incurabila maladie, ci și su- 
focanta, disperata, sterilizata ei feminitate. 
Pe-o insulă fără nume a Mediteranei, dome- 
niu privat al nevroticei Circe, unde ea își con- 
cepe „memoriile“ la dictafon, fotogenicul 
„Ulise descinde voluntar. Deși, acum el iar 
dărui nemurire, iubind-o, epopeicul gigolo 
preteră s-o seducă pe secretara tiranei. Totul 
pe muzică indiană, cu toalete kabuki într-un 
decor expresionist de buncăr in crepuscul, 
cu papagali, buldogi. servitori negri și un pi- 
tic majordom. lar parodia, sau ironia, sau re- 


veria este fin montată între coperti de valuri, 
de transparente spre esenţial... 
Filmul Boom! nu pare a fi o capodoperă în 


Mitul călătorului singuratic 


C. întimplare sau ce dramă îl determină 
pe tinărul locotenent să părăsească lumea ci- 
vilizată şi să ia viața de la început în cea mai 
sălbatică singurătate? Trecînd un rîu cit o 
„mare dulce“, ajunge la un fort electrizat de 
cautatori intreprizi, îşi cumpără un cal, o 
puşcă de calibru 50 (!) si din sa schimbă ulti- 
mele cuvinte în engleză. Vocea naratorului ne 
introduce în poveste și, în timp ce silueta că- 
lăreţului se îndepărtează, într-o singură frază, 
face portretul bărbatului curajos, ce nu se 
teme de nimic, care pleacă acum în cele mai 
neumblate locuri din Munţii Stincoşi, să vi- 
neze urşi si sa traiasca liber Contactul cu 
societatea ia sfirsit aici. Drumul este fara 
intoarcere. 

Jeremiah Johnson este un personaj in care 
legenda se confruntà cu istoria. Scriitorul 
Vardis Phisher, pentru a-i da viaţă, s-a inspi- 
rat, în mod sigur, din faptele reale ale bravi- 
lor exploratori, ofițeri sau agenţi comerciali, 
care, la începuturile secolului, 19, au dus sis- 
tematic mai departe, aventura descoperirilor 


tainelor continentului american, începută cu 
patru secole în urmă. Purtindu-l pe Jeremiah 
Johnson pe culmile Black Hills și Big Horn, 
prin pasurile înalte Lembi și Lolo, la poalele 
masivului veşnic înzăpezit Wind River Range 
si Long Peak, pe rîurile Missouri, Platta, Sas 


Somptuosul viscontian: 
Portret de familie 

în interior 

cu Silvana Mangano 


emanà o frumusete stranie, de un hieratism 
aparte, nelipsit totuși de consistență umană. 

„Trebuie să înfàtisam oamenii în mijlocul 
iucrurilor şi nu lucrurile pentru ele însele”, 
afirmase cindva Luchino Visconti. În potida 
aparentelor nici acest „cintec de lebădă”, nu 
dezminte aserțiunea. Căci superbele inte- 
rioare ale filmului, avalanșa copleşitoare de 
tablouri, oglinzi si tapiserii, taftale, dantele si 
rafinate aranjamente florale, reprezintă doar 
fundalul sufocant pe care se iscă o lume su- 
focată deja de propria-i zădărnicie. Într-un 


ce priveşte creația niciuneia din valorile forte 
de pe generic. El singur, totuși, poate depune 
mărturie pentru oricare din ele. Tennessee 
Williams, mai îmbătat ca oricind de medite- 
rana freneticei poezii a lui Lorca, mai încre- 
zător, parcă, în utopiile comunitare ale lui. 
D.H. Lawrence, deghizează în farsă amară 
drama intelectualitàtii, sterile, hibridizind iar, 
într-o luxurianjà romantică, miturile odiseice 
și orfice cu cele ale miliardarului modern. De 
la Un tramvai numit dorinţă de Elia Kazan, 
pină la Menajeria de sticlă regizată de Paul 


Un cuplu intrat 
în legenda filmului: 
Liz Taylor 
şi Richard Burton 


ketchewan, Clearwater sau Snake, romancie- 
rul înnoadă drumurile eroului cărţii cu itine- 
rariile istorice ale temerarilor supranumiti 
„vagabonzi ai pădurilor“, aşezindu-l discret 
intre aceştia. Bogăția notaţiilor realiste, a in- 
formațiilor geografice ori referitoare la viața 
indienilor, stàpini absoluti, la acea dată, a 
vastelor ținuturi, îmbină fericit documentul cu 
fictiunea literară. 

La prima vedere. scopul eroului este sà vi- 
neze urşi grizzly. Dar competiția nu este nici 
pe departe numai sportiva. Dorind să trăiască 
liber, bărbatul intră în cea mai dură și mai 
neiertatoare luptă: aceea cu sine însuși. În 
natura aspră, lipsită de orice mijloace şi de- 
prinderi, el trebuie să supravieţuiască Prin 


atare context, chiar vina asumată a suprimării 
„inocentului intrus, (Intrusul este, de altfel, 
titlul sub care, în urmă cu aproape un veac, a 
triumfat în Franța romanul lui Gabriele D'An- 
nunzio) nu constituie, în fond, decit un simplu 
pretext pentru o revelatoare „analiza a condi- 
țiilor esecului în cadrul dificultăților impuse 
de ordinea stabilită“, pentru un ultim viscon- 
tian „examen al unei societăţi: bolnave“. 


Olteea VASILESCU 


Newman, piesele dramaturgului și-au dovedit 
apetenta pentru marele ecran, graţie unui 
(de)lirism marca American Dream eliberat de 
puritane inhibitii. Este interesant cum un 
brechtian atit de declarat anti-Hollywood, ca şi 
Losey, pune într-o lumină expresionistă 
somptuozitatea scenografiei, tipică pentru 
„uzina de vise”. Soluţii tehnice ca travlingui 
circular, supraimpresiunea valurilor peste ri- 
durile personajelor, ori montajul strîns al pa- 
noramărilor din sensuri diametral opuse, spo- 
resc izul halucinant al scenariului. Ca și în 
Mesagerul, aura de mister a unghiurilor su- 
biective e potentata de mişcarea studiată în 
cadru a personajelor. Ca și în Criminalul, ori 
Servitorul, pasiunea cineastuiui pentru Grand 
Guignol implinește vocaţia polemicii sociale. 
De aceea, in decupajul iui Losey, personajele 
tragediei moderne nu par manipulate de un 
destin potrivnic, aprioric nedrept, ci sint 
„trase pe sfoară" de propriile slăbiciuni, spre 
o instanță morală ce parca-si dă în spectacol 
sentimentele, spre luare aminte... 

Cuplul Taylor-Burton, el însuşi un mit al 
star-sistem-ului, fascinează încă o dată prin 
senzualitatea violentă, dominată de siguranța 
profetică a celui ce i se prezintă senin drept 
„inger al morţii“. Dialogul lor, ascultat cu 
ochii închişi, nuantat de accentele unei dicţii 
impecabile, poate constitui oricind o lecție 
shakespeareană de teatru radiofonic B.B.C. 
insă firesc e să-i privesti drept în față, cu 
ochii deschişi. Te vei trezi din nou în jurul 
iluziilor de pe ecran, poate îndrăgostit de 
film, iubindu-i chiar şi defectele. Si nu poți 
uita, dintre ele, momentul cînd, pur și simplu, 
Surton ezită să-i replice Elizabethei Taylor, 
consternat că multi-milionara si multi-căsăto- 
rita lui soţie din realitate, îi aparține tot atit 
cit si rolul a. Cind, fără voie, actorul devige 
spectator în propriul spectacol, un fel de „nu 
știu ce" transformă filmul în viaţă... 


Daniel DANIEL 


torta fizică, inteligenţa și voinţa sa, el reu- 

ste mai mult decit atit 

In 1972, cind realiza Jeremiah Johnson, 
Sydney Pollack avea 38 de ani si se numara 
printre cei mai importantì regizori americani, 
impus incă din 1969, cu rascolitorul sâu film 
ȘI caii se impușcă, nu-i așa? Ambianja si dis- 
perarea omului de a nu se lăsa înfrint, dera-și 
conduce el însuși destinul, spiritul de compe- 
titie (mitul american modern) împins pină în 
pragul autodistrugerii, se regăseau și la eroii 
tragicului maraton de dans. În 1985, Out of 
Atrica — o altă pledoarie impresionantă pentru 
voința omului de a nu ceda, de a ciștiga pa- 
riul cu ei însuşi — era încununat de opt pre- 
mii Oscar. Între aceste douà capodopere, Je- 
remiah Johnson râmine o creaţie memorabilă 
prin adîncimea și frumuseţea adevărului des- 
pre om. Intr-un timp si un spaţiu în care isto- 
ria se întrepătrunde cu legenda, aura miste- 
rioasă face și mai credibil personajul lui Pol- 
lack. Singur, într-o natură sălbatică, omul re- 
zistă prin înţelepciunea ascunsă în el. Lup- 
tind să-și apere viața, el luptă să-și apere li- 
bertatea. Rațiunea domină instinctul. Întiini- 
rea si salutul simplu si maiestuos, din final, al 
căpetenie: indienilor neinduplecati, echiva- 
leaza cu o încoronare a barbatului viteaz, 
stind drept în sa si scrutind departarile. Poate 
in mitul actorului Robert Redford, arde o 
scînteie din mitul acestui tip de eroi, din mi- 
tul drumului si al călătorului singuratic. 


Alina POPOVICI 


Spectatori, nu fiți numai spectatori! 


S. fi cuvenit, probabil, ca la inaugurarea 
acestei pagini, mai exact, la preluarea ei, să 
explic (să mă explic), să aràt ce vreau, ce nu 
vreau, ce-mi propun şi ce nu, să schifez 
două-trei idei, mai multe nici nu am și nici nu 
ar fi bine să am, căci i-as putea ameti pe citi- 
tori cu propriile mele păreri teoretice, filoso- 
fice, organizatorice, cind, de fapt, e vorba de 
pagina lor şi nu de pagina mea, după cum 
nici nu e prea elegant să ies in faţă, firesc fi- 
ind să le las lor ioc, cit mai mult loc pentru 
opiniile lor, pentru dialogurile dintre ei, pen- 
tru dezbateri, pentru revelații, pentru naivităţi, 
pentru entuziasme, pentru timiditàtii, pentru 
erori, pentru mici si nevinovate gate, mărgi- 
nindu-mă să atrag atenţia cind se sare peste 
cal sau pe sub cal, cind scăpăm alături de 
bunul gust, de bunul simţ, de bunul obicei de 
a ne respecta unii pe alţii. 

lată că, în lipsa unei „prefețe“ explicative, 
se intimplă ca această pagină să fie conside- 
rată (sau să i se propună să devină) un fel de 
altă cronică cinematografica, să emită, adică, 
judecăţi de valoare şi să regieze ierarhiile ci- 
nematografice. 

Un coi t cit se poate de bine in- 
tentionat îmi atrage atenţia, „cu o destul de 
mare stială“, asupra „modului mult prea pasiv 
de a da răspunsuri cititorilor“, asupra „tonu- 
lui moale -şi cam... neutru.“ „Aș dori — scrie 

Mihal (str. Pata, nr. 
39, ap. 12) — răspunsuri mult mai tranşante, 
un mp de „Jame de cuțit" care „să taie adinci!“ 
Mi se cere, aşadar, să polemizez. Nu că pole- 
mica m-ar lăsa rece, dar a polemiza cu citito- 
rii mi se pare a întreține un dialog inegal, 
păstrindu-mi, la adăpost, atuurile. Corespon- 
dentul nostru, care este, se pare, un polemist 
(i-am văzut desene satirice în publicaţii sau 
în expoziţii), e de părere că se produce o 


comparăm divi 
cu lora 
regia Mircea 


Să nu rtismentul pur cu 
| Vasilescu si 


Daneliuc) 


M. e cazul să justific rolul ecranizării 
operelor literare în cultura şi arta cinemato- 
grafică? De altfel, observăm, cinematografia 
revine cu o insistenţă, nu o dată salvatoare, 
la fondul literaturii, şi asta nu numai cind 
vrea să-i aducă un omagiu, dar si cind se află 


filmul de 
Stefan 


„deturnare a gustului public“, prin prolifera- 
rea „subculturii americane, de tip hollywoo- 


ropenii numim artă!!)“ Vreau să cred că este 
vorba de o ambiguitate de exprimare sintac- 
tică, întrucît nu-mi pot imagina că autorui 
scrisorii socotește toate producțiile hollywoo- 
diene non-artă, după cum nu cred că numai 
cei dintr-o parte anume a Europei ar ști să 
aprecieze arta... Corespondentul acuză, de 
asemenea, .lipsa de critici mari si tari (cel 
puţin gen Valentin Silvestru în teatru”), pre- 
cum si „Jipsa educaţiei cinemat: ice în 
şcoli”. Este adevărat că există o subcultură 
cinematografică, este adevărat că ea prolife- 
rează, mai ales în rețeaua videocasetelor, dar 
criticii de film (chiar dacă nu sînt ei „mari şi 
tari“, cum îi H.M., ci exact asa cum 
sint, și mari şi mici, şi tari şi slabi, unii dintre 
cititori — iată câ apar si puncte de vedere di- 

vergente — reproșindu-le tocmai excesul de 
combativitate, vezi numere anterioare ale re- 
vistei...) incearcă, în măsura 
„despartă apele“. Să facă, altfel 
fia artistică, a spectatorilor de ilm. Pentru 
asta depune mărturie însăși revista „Cinema“, 
al cărui cititor „vechi si constant“ este, după 
spusele sale, corespondentul nostru. În avin- 
tul său polemic, H.M. se desprinde de reali- 
tate, afirmind că „Toată lumea are pretenţia 
de a fi cel mai bun critic“ (unde? cind? — 
D.S.) şi de a decreta valoarea sau nonvaloa- 
rea unei opere de artă — în cazul nostru, un 
film“. Dacă este vorba de cititorii care-și 
spun părerea în această pagină (şi presupun 
că despre ei e vorba), evident că ei nu „de- 
cretează" nimic, chiar dacă se exprimă ràspi- 
cat, hotărît, exclusiv, spre a-și sublinia pro- 
priile convingeri. De acord cu H.M., au fost 
spectatori, și nu puţini, care au considerat 
Declaraţie de dragoste, la diri- 
gentie si Liceenii „drept filme bune“, ceea ce 
corespondentul nostru mu consideră. Este 
dreptul său, asa cum este si dreptul celorialti 
să le aprecieze, deși H.M. socoteste cà „ase- 
menea filme sint adevărate kitsch-uri (...), 
subcultură, subproduse, un râu... nenecesar.” 
Nu este rostul semnatarului de faţă, nici a 


Ceasul 
lordache 


în criză de subiecte, de spectatori, de fante- 
zie, criză despre care se va mai scrie (si vom 
mai scrie) probabil. Astfel că, aceia care in- 
cearcă să minimalizeze sursa literară ignoră, 
de fapt, una din necesităţile vitale ale cine- 
matografiei. Dar nu despre rostul ecranizări- 
lor e vorba, ci despre... riscul lor. Nu puţini 
profesori de literatură s-au plins că există 
elevi care ă în ecranizările cinema- 
tografice după opere literare de bibliografie 
un alibi comod, spre a nu mai citi cărțile. Un 
prieten, profesor universitar, îmi relata că un 
candidat la examen, solicitat să facă anumite 
consideraţii asupra romanului Anna Kare- 
nina, i-a povestit... filmul, substituind chiar 
numele unor personaje cu acelea ale inter- 
pretilor. Da, sigur, riscul există, asa cum 


există şi riscul de a merge cu avionul, cu tre- - 


nul sau.... pe jos. Dar există şi şansa. Mărturi- 


implinirii 
regia Mircea Moldovan 


https://biblioteca-digitala.ro 


paginii, ca atare, să emită judecăţi de va- 
loare. Pentru aceasta există cronicile cinema- 
tografice şi cronicarii care le semnează, dupa 


blind", nici „extrem de aspru.” Sint, cum s-ar 
spune, un fel de „speaker“ parlamentar, un 
fel de arbitru, care nu influențează sensul 
disputelor, nu ia partea nimănui, ci doar ve- 
ghează să nu se producă o prea mare învăl- 
măşeală a valorilor sau a partenerilor. Ca 
să-mi pot permite o apreciere de valoare, ar 
trebui s-o şi argumentez, adică să transform 
această pagină într-o cronică de film. Imposi- 
bil. Nu-mi pot îngădui nici, asemenea cores- 
pondenţilor nostri, să spun: asta îmi piace, 
asta nu-mi place, asta e artă, asta e nonartà, 
fără o susţinere critică serioasă. Autorul scri- 
sorii îmi propune să public, drept model, „o 
listă de filme din care să nu lipsească: 

cu noroc, Valurile Dunării, Răscoala, Codin, 
Glissando, Reconstituirea, Proba de micro- 
fon, Pas în doi, lacob". Ceea ce si fac. „După 
vizionarea acestor filme (mai sint si altele 
bune) se poate pune întrebarea: care e dife- 
renţa dintre filmul Pădurea spinzuraţilor si Li- 
ceenii?* Farà sà mă pronunţ asupra judecăți- 
lor de valoare (intre altele, nu cred că aș fi 
un bun critic cinematografic, dar preferințe, 
desigur, am...), îmi permit să-mi întreb, la rin- 
dul meu, corespondentul: dacă există Mozart, 
Beethoven, Ceaikovski, trebuie să desființăm 
muzica uşoară? (Unora le place jazz-ul, zice 
un film...) Dacă există baletul, suprimăm fot- 
balul? Dacă avem scrisorile lui Caragiale, ne 
putem lispi de scrisorile cititorilor noștri, 
Chiar dacă, în marea lor majoritate adoles- 
comi; aceştia apreciază un film despre li- 
ceeni? 

Vom fi la fel de deschişi punctelor de ve- 
dere celor mai diferite, inciusiv ale celor de 
tipul evocat mai sus, cu precizarea cà e bine 
ca sà cuprindà nu numai sentinte, dar si ar- 
gumente, analize, comentarii. 

În final, ne face piacere sà consemnăm ad- 
miraţia corespondentului nostru pentru „ex- 
celentele articole” ale lui Bedros Horasan- 
gian si ale lui Savel Stiopul. 


ISTOFrIC 


cu Vlad Radescu) 


unui fapt 


sirea Lizei anu din lași (str. Mircea 
cel Bătrin, bi. V5): „Acum trei sâptămini am 
văzut Sonata Kreutzer și am plins o noapte 
intreagă, vă rog să mă credeţi. Vă spun un 
secret: nu-mi plăcea Tolstoi, dar acum citesc 
pe neràsufiate Război gi pace si Anna Kareni- 
na.“ Mă rog, atit de „pe nerasufiate“, incit de- 
ducem. că le-ar citi pe amindouă concomi- 
tent. Prin urmare, la 17 ani, te poţi reconverti 
la Tolstoi, parcurgind drumul invers, de la ci- 
nema la literatură. Această șansă prevalează 
asupra riscurilor amintite. Ecranizarea poate 
fi nu neapărat un alibi confortabil, ci un anm 
inedit spre literatură. Un drum, așadar, cu 

dubiu sens si cu urmări nu întotdeauna previ- 


zibile. 
j Pagina „Speclatori, nu fiji ma 
spectatori“ este realizatā 
de Dumitru SOLOMON 


ORA nu lipsite de sensibilitate, 
Laura Tache din Brașov 


Asocieri 
surprinzătoare 


precum şi asocieri literare geron face 


aleea Constelatiei 
nr. 5, bi. 138, d- Wi, ap. AC AU po marginea fil- 
mului Munţii în ra lui Avram 
lancu catalizează nek filmului si polari- 


zeazà atenţia. Partitura bine scrisă și inter- 


pretată salvează filmul de declarativism. Per- 
sonajul lui Avram lancu are o singură ţintă: 
împlinirea unui fapt istoric ce nu poate avea 
aminare. Nici o undă de sovaialà în acţiunile 
sale dominate de îndirjire, văzind lupta ca 
unică soluţie în fata brutalităţii istoriei. Tem- 
peramentul aprig al omului de munte e înde- 
lung na iar miscarile si vorbele sint 
cumpanite ad — asa cum se cuvine unui 
„crai al munților”, plămădit definitiv în clipa 
premonitorie a întilnirii cu bătrinul din Albac 
(„Da' eu am visat că vine din nou Horea să 
facă dreptate...“). Cu ani în urmă, după vizio- 
narea acestei pelicule, secvențele ce infàtisau 
tabăra aşezată de iancu pe crestele munţilor 
mă trimiteau la paginile romanului lui Emi- 
nescu „Geniu pustiu”. Şi asociam chipul si fi- 
inta actorului Vlad Rădescu cu imaginea per- 
sonajului Toma Nour...“ 

Vetuja Anghel din Cugir — Alba (str. Roze- 
lor, e Cd ce ne elogiu 
al 'actorului Adrian Pintea: „Şi după atitea 
apariţii în filme, mai ales în cele mai recente, 

si Vulcanul stins, Adrian Pintea 
continuă sà ne încinte si să ne facă încă o 


-dată şi încă o dată dovada marelui său talent. 


Ceea ce atinge e! devine memorabil, iar ceea 
ce sufletul său exprimă prin cuvinte este de 
asemenea de neuitat. Am fost foarte încintatà 
de puterea de expresie a acestui actor şi 
acum, cind gindurile mele se pot contura pe 
hirtie, iar ceea ce simt poate fi redat aici, pot 
să spun că m-a impresionat plăcut (...) prin 
felul său inimitabil de a recita poezia lui Mi- 
hai Eminescu. O, rămii... a fost recitatà fru- 
mos si, cred, asa cum şi-ar fi dorit Eminescu. 
O voce caldă, care pornește din sutiet, dà 
viață versurilor marelui nostru poet. Uneori 
actorul închide ochii, parcă pentru a se 
adinci în el însuşi, pentru a găsi acolo, în 
adincul sufletului, copilăria, dragoste pentru 
pădure, adevărata imagine a versurilor lui 
Eminescu.“ 

Şi, pentru că tot veni vorba de Vulcanul 
stins şi de Adrian Pintea, reproduc citeva în- 
semnări (mai puţin cinematografice) pornind 
de la acest film, care, mărturisește autorul, 
Oliviu Andrei Pietraru din lara, nr. 242, jud. 
Cluj, „M-a satisfăcut din punct de vedere es- 
tetic".: „...prea mult constientizati de goana 
timpului (...magnific a întrupat handicapul fi- 
zic — tinarul geolog — urcusul, cumplitul ur- 
cuș), ne refugiem în natură, sus, pe crestele 
semete ale munţilor, sau, jos, mult mai ade- 
sea la malul Mării Negre. (...) Natura te dis- 
truge dacă o distrugi cu nesăbuinţă! (...) Soli- 
daritatea umană rămine în continuare o idee 
în care merită să crezi, însinguratule! (...) Mă- 
rile au structură simfonică, munţii una eroică, 
statuară. Marea înseamnă muzică, muntele 
tragedie. lar noi, lumea modernă, nu mai 
avem tragedii, ci numai drame.” Opoziţie dis- 
cutabilă dintre muzică și tragedie, căci mu- 
zica poate sugera tragedie, iar tragedia are 
dreptul, şi ea, la muzicalitate. Concluzia „es- 
tetico-filosoficà" ne cam lasă inmarmuriti: 
„Am devenit cu toţii muzicali (?), detestàm li- 
nia severă (?!), ba unii ne sfiim să să deosebim 


forma artistică... 

Un corespondent, altminteri pare-se nu lip- 
sit de cm umorului, care, in numărul 4 al 
revistei, ne semnala citeva greșeli din filme, 
face o scurtă şi nefericită pauză de umor 
spre a ne reprosa, pe un ton nepotrivit de so- 
lemn, că scrisoarea sa n-a avut „nici în text”, 
„nici în subtext“, „elementele care să fi de- 
clanşat imaginea cu... zecile de mii de cititori 
din cabinetul unui scriitor, dindu-si părerea 
la fiecare frază, la fiecare imagine" etc. Co- 


respondentul nostru (Dorin şos. Mi- 
hai Bravu nr. 8, bi. P22 A, et. 10 ap. 20, Bu- 
curegti), e drept, nu şi-a exprimat it „sen- 


zaţia de inutilitate“, scriind despre filme 
„odată ce filmele nu numai că sint deja få- 
cute, dar sint și deja văzute”, adică, in tradu- 
cere: la ce bun să scriu despre filme „gata“, 

dacă nu pot contribui la îmbunătăţirea lor? 
Imaginea citată îmi aparţine si e o metaforà, 
sau cum vrea corespondentul să-i zică. Să nu 
lăsăm să ațipească simţul umorului, totuşi... 


> EF 2 
© Pag, 


Muriel Hem 
literaturii o atra 
de film 


Un festival al plorărilor 


Există şi un asemenea festival în care 
se confruntă lung metraje si documentare 
in care aventura pe munte, pe mări și 
oceane, prin deșert sau la poli este re- 
gină. O asemenea intilnire internaţională 
nici nu este prea nouă de vreme ce festi- 
valul filmului de munte și explorări se afla 
la a 37-a ediție. Locul care-l găzduieşte 
este Trento (Italia). Un risc ar avea poate 
de intimpinat o asemenea manifestare: 
acela de a crea un sentiment de plicti- 
seală prin repetarea bravurilor, temerităţi- 
lor şi performanţelor de ascensiune, căță- 
rari sau imersiuni. Ei bine, tematica mani- 
testării de la Trento este, cu toată rigu- 
roasa respectare a genului, foarte variatà. 
De exemplu, un film englez despre Ro- 
binson Crusoe, semnat de Barry Levin- 
son este de fapt un eseu despre perfor- 
manja solitarà. Un altul elveţian, intitulat 
Muntele Pestalozzi de Peter von Gunten 
avindu-l ca interpret pe Gian Maria Vo- 
lonté, este un portret al marelui pedagog 
elveţian Johann Pestalozzi. Cît despre 
performanțele marine, a putut fi admirat 
un film inspirat de cel mai lung tunel 
submarin creat de lavă sub insula Lanza- 
rotte. Filmul se intitulează Atlantida si a 
fost realizat de Gerald Favre care a luat 
parte la explorarea acestuia. O captivantă 
peliculă de aventură s-a dovedit a fi, 
după cum relevă presa, filmul intitulat 
Viewpoint '87: Further North (sensul 
acestui titiu ar fi. Orizont 87, mereu spre 
nord) de Paul Cleary, dedicat tentativei 
de a atinge Polul Nord mergind pe jos, 
fără ciini si fără supraveghere aeriană, 
performanţă realizată de englezul Ra- 
nulph Fiennes. Aceste filme au fost foarte 
apreciate și mult discutate de specialişti 
și presă dar premiile (care se numesc 
„Genţiane de argint“) au fost atribuite al- 
tor pelicule: uneia care a fost considerată 
drept cea mai bună si care vorbeşte des- 


Dreptatea 


(Urmare din pag. 16) 


şi de care se va sluji de-a lungul acestei po- 
vestiri cinemat fice, în care sublimul coe- 
xistă cu nefericirea și tragicul, dreptatea cu 
nedreptatea, nefericirea cu bucuria. Coexistà 
în povestire pentru că a coexistat şi la vre- 
mea ei,: într-o realitate de acum mai bine de 
şapte decenii. Dorina Lazăr îi este mamă 
(aici, în film, mă grăbesc să adaug). În cadrul 
la a cărui turnare am asistat, Dorina Lazăr nu 
are prea multe de spus, dar toată ținuta ei 
trebuie să spună mult: trebuie să arate ceea 
ce ea însăși va mărturisi, mult mai departe, 
într-un alt moment al acţiunii, anume că ea 
nu are suflet rău, ci doar o gură cam rea. O 
ia temperamentul pe dinainte. interpreta și-a 
găsit repede argumentele artistice ca să-și 
însul (pentru că nu se cade să fii 
văzută plingind) ca si atunci cînd se 
la gard, să tragă cu coada ochiului, să vadă 
cum este primit pachetul trimis prin llonca. O 
alunecare rapidă de la o stare la alta, făcută 
cu naturalete și măiestrie. 
intrarea în cadru a lrinei Petrescu (Julia, 


pre munte, intitulată Over the Edge de 
realizatorii americani Katherine Johnston 
și lan Stobie. Este vorba aici despre es- 
caladarea piscului numit „El Capitan" din 
rezervaţia calitorniană Yosemite. Cea mai 
bună peliculă de aventură a fost conside- 
rata Solo Thai de Laurent Chevalier. Cel 
mai bun film de lung metraj pe aceasta 
temă se intitulează. Ecoul, Copilul celor 
trei dorințe de Maurice Failevich iar cel 
mai bun mentar Tibet-Poarta cerului 
de laroslav Tonkar. 


Tentatia regiei 


Monica Vitti, despre care nu s-a prea 
auzit în ultima vreme în cinema pentru ca 
s-a aflat într-un lung turneu teatral prin 
intreaga Italie, a anunțat recent că regi- 
zează un film al cărui titlu este Scandal 
secret. in acest film ea este și interpreta 
iar partenerii ei sint Eliott Gould, Cathe- 
rine Spaak si Gino Pernice. Actrița si rea- 
lizatoarea este de părere că filmul pe 
care l-a făcut este o expresie a vieţii de 
toate zilele și a fost inspirat tocmai de 
turneul teatral atit de lung pe care l-a în- 
treprins. Experienţa ca realizator a încin- 
tat-o si a declarat ziariştilor că îşi pro- 
pune de acum înainte sa consacre aces- 
teia cea mai mare parte a preocupărilor și 
activitații ei. 


Moscova '89 


La încheierea competiţiei din acest an, 
juriul international a decernat urmatoa- 
rele premii: Marele premiu, filmului italian 

de săpunuri de Maurizio Nichetti; 
Premiul de argint a revenit filmului sovie- 
tic Vizitatorul muzeului. de Constantin 
Lopușanski. Premiul de bronz, recompen- 
sind cele mai bune interpretări masculină 
şi feminină, a fost atribuit actriţei core- 
ene Kang Soon Yeon pentru rolul din fil- 
mul  Ridică-te si lui Turo Pajaia (Fin- 
landa). pentru rolul din filmul Ariel. 


soţia profesorului David) pare în sine un 
spectacol, o punere în scenă suplimentară, 
căci actrița a poposit destul de mult timp la 
costumaţie şi machiaj (epoca era, desigur, 
mai pretențioasă cu vestimentația persoane- 
lor respectabile!), de aceea apariţia Tuliei— 
Irina Petrescu este ca o sărbătoare în calen- 
dar (înscrisă însă pe filă cu cerneală mov). 
Rochia şi pălăria, amindouă de culoare violet, 
dau o puternică senzaţie de epocă. Irina Pe- 
trescu știe ce are de făcut, se consultă scurt 
cu realizatorul unde să-și oprească privirea. 
Expresia de pe chipul ei este puţin ciudată, 
de parcă ar privi pe deasupra cotidianului 
(asa cere linia personajului) Irina Petrescu, 
cea atit de cunoscută si prețuită de specta- 
tori, nu se dezminte. Cind reflectorul ajută cu 
lumina lui alburie lumina zilei și camera de 
luat vederi intră în acţiune, Tulia a şi divulgat 
dintr-o privire o parte din neobişnuita ei bio- 
rafie: o femeie sobră, spiritualizată, sensi- 
là, puţin ciudată, ca orice ființă animată de 
idealuri si deloc preocupată de prozaic, de 
mărunt. crt) 
În curte, pe un scaun, așteptindu-și clipa 
lui de adevăr, Dorin Varga este gata machiat 
si cufundat în personajul profesorului David. 
Le-o luăm înainte și cameramanului Doru Mi- 
tran si operatorului Gabriel Kosuth și îl pof- 
tim noi să intre în cadru „într-o exclusivitate 


Olandezul nonage 


Cu ani în urmă, si nu puţini, la o intil- 
nire internaţională de filme de scurt me- 
traj, în marele hol al sălii ce găzduia ma- 
nifestarea s-a produs la un moment dat o 
oarecare rumoare printre cei de față cind 
şi-a făcut apariția un bătrinei rumen în 
obraji, cu plete albe tisnind de sub o 
şapcă de marinar de Marea Nordului, cu 
o haină de piele vişinie şi un fular care-i 
înfasura gitul de vreo două-trei ori, si mai 
răminea destul ca să-i ajungă pină la ge- 
nunchi, pantaloni de catitea largi și obo- 
siti. Personajul avea într-adevăr ceva in- 
solit. Zimbea binevoitor, stringea miini, 
evita să fie fotografiat și s-a îndreptat re- 
pede spre o lojă unde își avea locul. Nu 
ştiam cine este. L-am văzut apoi mai de 
aproape, după ce aflasem că este Joris 
ivens. Urmărea programul de filme si se 
bucura ca un copil cind îi plăcea ceva, 
dar răminea adesea 'imperturbabil la cele 
ce se petreceau pe ecran, semn probabil 
că ar fi preferat să-şi camufleze reacțiile. 

Întimplarea a făcut ca acum citeva săp- 
tămini să citesc un reportaj însoțit de o 
discuţie avută cu el despre filmul la care 
lucra, un film despre un vint numit Mis- 
tral. De ani de zile se gindea la povestea 
asta, dar cum să-i convingi pe producă- 
tori că se poate face un film despre ceva 
ce nu se vede: vintul? Pina la urmă l-a fà- 
cut dar acum avea 90 de ani. Cind a atras 
atenţia lumii pentru prima oară asupra lui 
o făcea cu un film intitulat Podul (despre 
un pod de la Amsterdam). In atit de 
lunga lui carieră (i-ar fi displacut probabil! 
să citească despre viaţa lui de cineast, ca 
ar fi fost o „carieră“ pină într-atît îl indis- 
pune ideea și postura de om care „se 
realizează într-o carieră”, cind tot ceea ce 
făcea el, Ivens, era urmarea unei vocaţii, 
a unei chemări, a unei dăruiri), s-a întilnit 
de-a lungul anilor cu personalități de 
seamă ale lumii, cu mari artiști. Cu unii a 
și colaborat dacă n-ar fi să-l pomenim 
decit pe Hemingway împreună cu care a 
tăcut Pămintul Spaniei, dar și pe Picasso 
care îi era prieten si cu care punea la 
cale multe pe vremea cind amindoi nu- 
marau ceva mai puţini ani. La 90 de ani, 
lvens avea idei foarte limpezi despre til- 
mul asa cum l-a văzut el intotdeauna. Dar 
cum îl vedea el acum, la 90 de ani? ,,Pà- 


pentru „Cinema”. Privindu-l, ati înțeles cine 
este, cine poate fi acest profesor si publicist 
pentru care viaţa fără onestitate nu este de 
conceput și pentru care un ideal poate fi plă- 
tit chiar cu viața. Este oricum, în povestea de 
față, personajul care cunoaște una din cele 
mai puternice drame, suferințe și sacrificii. 

Echipa îşi continuă, între timp, pregătirile. 
Directorul filmului Titi Popescu ne asigură că 
totul merge fără cusur si că este încintat sà 
colaboreze pentru prima oară cu Andrei 
Blaier. Cind vrem să lăsăm echipa ca să pà- 
trundem în casa protesorului, un alt „mic 
spectacol“ de platou. unul din acelea de care 
publicul este întotdeauna privat, pentru că un 
asemenea spectacol nu apare niciodată pe 
peliculă, deși ar merita măcar un documentar 
despre oamenii platourilor de filmare în tim- 
pul unei turnări. Se montează în curtea nu 
tocmai largă, în schimb denivelată, travelin- 
gul pentru cadrul următor. -Se ocupă de 
aceasta un j“ deloc comun, în reali- 
tate el este sef electrician, dar modul cum 
montează el sinele pe care va fixa căruciorul 
cu aparatul de filmat, trădează o pasiune pe 
care o ai pentru un hobby. Oricum, este o 
pasiune exemplară a unui om al echipei. 
Segmentele travelingului sint puse cap la cap 
apoi sub ele se introduc, după o lege parcă 
doar de el stiutà, niște pene de lemn. Se fi- 


https://biblioteca-digitala.ro 


Una din cele mai bune actrițe 


pentru publicul tinăr 
Tatiana Doghileva 


rintele meu dintotdeauna a fost Flaherty. 
li vazusem Nanouk inainte sà fac primele 
mele pelicule. Era prin 1924. Filmul de 
ficţiune venea de la Hollywood si abia 
după aceea si din Germania și Franța. Ti- 
nerilor de pe vremea aceea nu le plăcea 
ficţiunea, ei preferau cinematogratul-ma- 
nifest, de avangardă, iar Flaherty le arăta 
drumul: se pot face filme pure. Cuvintul 
„documentar“ nu exista. Cind am făcut 
Podul, în 1928, şi Ploaia în 1929 acestea 
erau considerate filme de avangardă și au 
fost primele mele succese la Paris, în 
Sala „Ursulinelor“. Se aflau acolo Coc- 
teau și Eluard. Am rămas mirat cind i-am 
văzut, era ceva nou pentru mine. M-am 
întors în Olanda plin de entuziasm. Bi- 
neînțeles, față de Nanouk pàstram dis- 
tanta, eram modest. Nu vroiam decit sà 
învat abc-ul cinematografului documentar 
si sà nu se uite, pe vremea aceea nu 
exista nici sunet, nici culoare.” 

Spre deosebire de prietenul său de mai 
tirziu, Vertov, care considera că aparatul 
de fimat trebuie să fie subiectiv, adică să 
fie ..cinema-ochi" el, Ivens, era de părere 
că realitatea poate fi uneori reconstituită, 
aşa cum procedase el la Borinage, în 
1933, unde falsa manifestaţie” era atit de 
adevărată, încît mulţi găseau că era mai 
bine decit fusese în realitate. A avut lungi 
„discuţii contradictorii cu Vertov pe tema 
asta după care s-a lăsat convins să facă 
şi el experiența „cinematogratului-ochi“. 
Dar, de felul lui, nu era înclinat spre for- 
mule și nu cultiva amorul propriu agresiv, 
atit de obişnuit la „artiştii“ obișnuiți. Pen- 
tru el, acum cind împlinise 90 de ani, „ci- 
nematogratul inseamnă mai mult decit in- 
seamnă la alții: eu am văzut oameni în 
război, i-am văzut murind și am fost ală- 
turi de ei. Totul se petrece atit de repede, 
timpul se scurge atit de iute și e nevoie 
ca fiecare film să te învețe cum să- faci 
pe următorul“. Următorul lui film ar fi tre- 
buit să fie realizat în Franța. Nu-l va mai 
face. O poveste despre vint din 1988 va 
râmine ultimul film semnat Joris Ivens. 


M. AL. 


xează bine si se incearcă stabilitatea cu pi- 
ciorul — apasind cu o pondere deloc de ne 
glijat la Const. Vasiliu, căci așa se numește 
personajul, Travlingiştii Acostăchioaiei şi Mi- 
ron Claudiu sint şi ei la posturi. Dacă e cea 
mai mică unduire, se mai introduce o pană şi 
iarăși se încearcă cu acea pasiune pentru lu- 
crul bine făcut. Se transpiră mult pentru cà te 
apleci mereu, împingi linia, o potrivești. o în- 
cerci. Dar cind totul va fi gata — nu „se mută 
la ea și tata” ca în Arghezi, dar camera de 
luat vederi nu va aluneca, ci pur şi simplu va 
pluti, însoțind-o, pină în fata masivei mtrări, 
pe llinca Goia. 

Pătrundem în interiorul casei unde se vor 
trage alte cadre în zilele viitoare Mūni price 
pute de scenografi: Călin Papură (decoruri) 
şi Ileana Oroveanu (costume) au dat incape- 
rii personalitatea pe care trebuia să o aibà io- 
cuinta familiei profesorului David Undeva, 
înapoia casei, într-un fel de mansardă-retu- 
giu, se va petrece o scenă pe că de duioasă, 
pe atit de dramatică, între Remus si llonca 
Deocamdată, i n-au terminat de 
pus ultimele tușe acestui pod cu cărți, dar si 
cameră de tinăr studios. Pentru echipa lui 
Blaier, drumul de-abia a inceput si va fi lung 
la acest film care va avea anvergură de epo- 
pee și vibrație de Simfonie a destinului. 


20 


Cal 


a de-a vorbi despre fericire sau 
măcar de-a pomeni ceva în legătură cu dînsa 
i-a marcat pe mulţi artisti, himera ei, ori mà- 
car cuvintul s-a strecurat prin fel de fel de ti- 
tluri, de la tratate de axiologie, cărți serioase 
care-i analizează subtilele nuanţe și valențe 
de „necesitate înțeleasă“ (vezi studiul scris si 
publicat la noi de filozofui Ludwig Grunberg) 
la cărţi de proză, poezie si nu în ultimul rind 
la film. Medvekin făcea în '35 un film care 
chiar așa se chema, ca si cel al Agnèsei 
Varda, iar Wallerstein realiza în 1982 un tilm 
cu un titlu imposibil; „La maxima felicidad". 
Nici autorii noștri nu i-au evitat frumoasele 
rezonanțe (ale cuvintului): E atit de aproape 
fericirea sau acest Despre o anume fericire 
revăzut de puţină vreme, la televizor. Desigur, 
nu fràmintatul subtext al controversatei cate- 
gorii filozofice era subiectul filmului regizat 
dle Mihai Constantinescu, ci un soi de radio- 
grafie a unei relaţii umane. 


Prietenia. dragostea, fericirea 


(amara Creţulescu si Ovidiu luliu 


Moldovan in Despre o ammi 
fericire de Mihai Constantinescu) 


Epoca noastră, 
universul meu 


de inspiraţie 


— Intocmai. După Grigorescu, cu Francisc 
Munteanu am colaborat cel mai bine. Este și 
el un excelent reporter și dacă citesti „Oa- 
meni, fapte, întimplări“, îţi dai seama de asta. 
Filmele făcute împreună Ana gi hoțul, Dra- 
quite incepe vineri, Buletin de București, 

ăsătorie cu repetiție, sint de fapt niște re- 
portaje cinematografice. 


— Fie că vă luaţi subiectele din lumea sa- 
tului (Mastodontul, Amurgul fintinilor, Dru- 
muri în cumpănă, Ultima noapte a singuràtà- 
ii) fie că aveţi ca je tinerii (Dragostea 
incepe vineri, Păstrează-mă doar pentru tine, 
Ana și ho! pi Butea “el pitt gi fie că vă 

anoni lere- 
Danga Pantea seră albă, pl aereo 
secrete) lung metrajele dv. sint o pledoarie 
pentru actualitate. 


— Părerea mea este că lumea cinemato- 
grafică se îndreaptă astăzi spre filmul de ac- 
tualitate. Spectacolul vieții în epoca noastră 
este un univers de inspiraţie inepuizabil. Pe 
mine mă interesează ce se întîmplă cu mine 
cit trăiesc, ceea ce fac şi ceea ce pot face pe 
baza a ceea ce am preluat de la înaintași. Ca 
filmele noastre de actualitate să reverbereze 
în conștiința contemporanilor nostri, nu tre- 
buie să vorbim despre evenimente în general. 
Dacă vrem să facem un film despre metrou, 
nu putem sà epuizăm toate aspectele acestui 
subiect. E nevoie să alegem o anume pro- 
blemà ardentă, în care să vorbim cu sinceri- 
tate despre sentimentele și aspiraţiile eroilor 
ei, oamenii. 


Despre fericire, dar nu numai... 


in legătură cu fericirea 


Sub tascicolul luminos: ea, prietenia, o 
temă mult dezbătută în artă, subiect major, 
sursă nesfirsità de idei si întimplări. Doi prie- 
teni, colegi, termină facultatea și fiecare o 
apucă pe drumul dictat (ales) de propria-i 
fire (si conștiință): unu! alege suprafața, apa- 
renta, succesul alimentat de ambiţie, calea 
facilă presărată cu relații și avantaje de tot 
soiul. Celălalt, drumul mult mai putin specta- 
culos şi mult mai putin comod al luptei cu di- 
ficultàtile, al altruismului, al dăruirii, al luptei 
cu fel de fel de opacitàti. Cele două perso- 
naje (cam teziste, la urma urmelor) își con- 
fruntă ambițiile și aspiraţiile în aceeași ra- 
mură industrială și, chiar în jurul aceluiași 
personaj feminin, suava Liana Popa (interpre- 
tată de Tamara Creţulescu) aflată și ea în 
căutarea unui drum propriu, sfişiată si ea (ti- 
pic feminin) între dorința de-a se implini prin 
sine și dorința de-a se împlini prin alții. 

Încărcat cu un text puțin teribilist („Sînt 
trei trenuri pentru Sibiu astă-seară. Asteap- 
tà-mà la toate trei. Nimeni nu ştie aștepta ca 
tine.“), personajul feminin îşi găseşte rezolva- 
rea mai puţin prin replică și mai mult prin 
farmecul personal al actriței, atît de proas- 
pătă, de suavă, de gracilă, flancată de foarte 
tinerii — pe atunci — Ovidiu luliu Moldovan 
(în inginerul devotat profesiei) și lon Carami- 
tru (în inginerul carierist). 

Există o clipă a adevărului și-a confruntării 
pe faţă, fără mănuși, fără milă aproape, fără 
ipocrizii, între cei doi, în care personajul ră- 
mas în afara Capitalei îi spune personajului 
rămas la Bucureşti „de fapt totul ţi-e indife- 
rent" si „ţi-ai răftuit argumentele ca-ntr-o ta- 
rabà", o clipă cînd totul se dă pe faţă iar ipo- 
crizia e lăsată momentan la o parte. O-anu- 
mită artificiozitate pluteşte asupra scenelor 
de uzină și a raportului dintre cei doi, minate 
de o senzaţie de neverosimilitate. Replici de 
duh caracteristice procesului de producţie 
aruncau iar mingea de ping-pong a acţiunii 
în terenul reportajului verist; directorul (exce- 
lent interpretat de Colea Răutu, la fel de con- 
vingător şi-n buni şi în rài) zice: „N-am fost 
pus aici ca să fac poezii!” Replică desprinsă 
din viața de zi cu zi în care, de multe ori poe- 
zia e identificată cu aiureala. 

In fine,;Despre o anume fericire ne prilejuia 
întilnirea cu chipul si vocea unor actori în- 
dragiti într-o vreme a tinereții lor inspirate. 
Cit despre fericire, ea rămine totuși noțiunea 
potrivită ca obiect al sofisticatelor divagatii 
didacticiste. 


Cei care nu dispar 


S. părea că nemulțumirea, senzaţia unei 
frustraţii este trambulina de pe care pornește 
continuarea acelui serial de mare succes rea- 
lizat de televiziunea bulgară, continuare pusă 


— În aceste incursiuni in actualitate aţi pri- 


lejuit unor mari actori al scenei și ecranului 
creații de relief. Mă gindesc la acei roi în 
chele gravă al lui Toma Caragiu din Masto- 
dontul, la țăranul afiat într-o luptă dramatică 
cu vitregia naturii din Amurgul fintinilor, in- 
tat de Mircea Diaconu, la evoluția sen- 
sibilă a Leopoldinei Bălănuţă din Subteranul, 
a lui Mircea Albulescu din Drumuri în cum- 
pănă Plugin noapte a singurătăţii, a lui 
Emil a și Liviu Ciulei din Mastodontul, 
Subteranul gi Dragostea începe vineri. Ce a 
însemnat linirea cu acești mari artişti? 


— Deși veneam din documentar și nu 
aveam experiență, nu am avut niciodată 
spaima de a lucra cu actorii. Cred că am în- 
vatat de la ei arta interpretării, iar ei de la 
mine arta realismului în film. Am să vă spun 
o întîmplare cu Toma Caragiu. În Mastodon- 
tul, unde l-am solicitat să facă contre — em- 
ploi, am făcut niște probe. Cind le-a văzut, 
s-a îngrozit. Gesticula mult și nefiresc. De 
atunci, obișnuia să stea mai mult cu miinile 
în_ buzunar si se concentra în exprimarea trăi- 
rilor, mai ales pe mobilitatea feței si inflexiu- 
nile giasului. Toma era un artist rar, trage- 
dian si comedian în acelasi timp, jucind cele 
douà ipostaze cu aceeasi intensitate. Mircea 
Diaconu este un actor la fel de complex, de 
total, care poate cu aceeași ușurință să 
treacă de la o stare la alta. Ce distanţă între 
rolul dramatic din Amurgul fintinilor și paro- 


sub titlu! (încărcat de metaforă) Cei care nu 
dispar (cu Eljiana Popova, Atanas Atanasov, 
Peter Slavkov, Vera Delceva, Anna Petrovna, 
Anton Karastoianov, Aneta Petrovska, regia 
Nedeicio Cernev). Printre personajele noi, îl 
găsim si pe operatorul de film, pornit 
printr-un sătuc de țărm să facă un documen- 
tar despre citeva specii pe cale de dispariție. 
S-ar părea că tinărul operator e și el inoculat 
de microbul frustratiei, de vreme ce la un 
moment dat i se confesează frumoasei zia- 
riste, declarind că s-a săturat să tot mun- 
cească pentru regizor, că unii din colegii lui 
au și trecut ia filmul artistic iar el face doar 


miere pentru alţii”, că regizorul -a căpătat 
laude pentru o imagine gindită numai de el. 
Asa-i cu operatoria, aceleaşi probleme, ne- 
mulțumiri, frustratii.. Sumedenie de întim- 
plări care sint pînă la urmă un extract verosi- 
mil de viaţă, viață cu toate ale ei. Întilnirile ei, 
revederile ei, rememorări, coincidente, viaţă 
cu nostalgii si surprize, cu clipe de fericire si 
răgazuri, remuşcări si calde amintiri. 

Frumoasa ziaristă Maria e de astă dată pe 
urmele unui caz cu accente umanitare. Drep- 
tatea, unde e ascunsă ea oare? sta pare să 
fie întrebarea cazului Magda, o femeie din 
satul cu pricina acuzată că ar fi lovit mortal 
pe cineva cu mașina. Si e o frămintare lentă 
în toate, o nelinişte anume, pentru că proce- 
sul se apropie, de balanţa justiției pare sà 
atirne soarta unui om. 

Regizorul Nedelcio Cernev continuă în 
același stil simplu, nesofisticat, adecvat as 
zice, serialul de actualitate Casă pentru copiii 
noştri. Accentul scenariului pare că e pus 
acum pe ziarista Maria — și frumoasă, inte- 
gră, sprintarà, gracilă, iute la minte, gene- 
roasă şi principială. Numai calități. Dar, iată 
că are si ea problemele ei — un posibil soț — 
șef de secţie pe care însă nu-l vrea; un fost 
posibil viitor cumnat (arhitectul cu dorinţa lui 
de căpătuire si vilă somptuoasă) care-i cere 
acum ajutorul pentru o reabilitare în ochii 
Opiniei publice; o mamă care încearcă să ni- 
veleze niște asperitàti de comunicare în tami- 
lie. Și mai e marea lume a micului sătuc de 
pe tarmul Mării, albastră, vălurită în care un 
pescar zice: „Filmaţi specii care dispar 
Olenka făcea parte dintr-o specie care dis- 
pare“... Un mecanic atoateștiutor, o actriță 
ofilită care vine la mare toamna că-i mai ief- 
tin, o familie peste care năvălește ghinionul, 
se caută un avocat etc. etc. E viaţă, viața, 
poate nu spectaculoasă, poate nu uimitoare, 
dar în toate există un simbure de gind bun 
pus în pagină cu profesionalism de o echipă 
exersată într-un gen dificil: serialul tv. Fără 
viaţă pe picior mare, ca-n Dallas, fără obsesia 
neobișnuitului ca-n invadatorii, chiar fără 
magnetismui de tip Richard Chamberlain din 
Pasărea Spin, chiar frà puternicul suflu dra- 
matic din Lumini gi umbre, numai cu viață, 
asta de zi cu zi, dar transant, fără edulcorări, 
cu onestitate (ce trăsătură prețioasă în filmul 
de actualitate!) acest serial are originalitatea 
lui, ființa lui fermecătoare care ne îndeamnă 
să deschidem joi televizorul, ca să nu-l pier- 
dem! 


Cleopatra LORINTIU 


dia din Buletin de Bucuregti. Am admirat 
franchetea, autenticitatea nemaipomenită în 
tot ce spune si face, vibrația interioară a Leo- 
poldinei Bàlanutà. De asemenea, forța de 
concentrare, fantezia inepuizabilă a lui Mir- 


cea Albulescu care are întotdeauna mai. 


multe variante la o situație. Emil Botta adu- 
cea o altă lume de mister si inefabil ce im- 
prima caracterul scenei, deși el, cu modestie, 
căuta mereu să se ascundă. O experiență 
specială a fost colaborarea cu Liviu Ciulei. 
Foarte exact ca si în regie, făcea lucrurile cu 
o seriozitate si o tenacitate nemaipomenită. 
și în aceiași timp cu multă solicitudine. Îmi 
respecta meseria mea, cum şi-o respecta pe 
a lui. Venea la filmări la Voinesti-Dimbovita, 
de la Tirgu Mureș cu mașina si nu a întirziat 
odată la o filmare, nici un minut. Pe lingă ta- 
lent, probitatea profesională face parte din 
arsenalul fiecărui mare artist. 


— După 40 de ani de profesie, peste 150 
de documentare și 20 de lung-metraje de 
ficțiune, cum và simţiţi în lumea filmului? 


— Mă consider tinăr. Cind realizezi ce îţi 

lace, ai o stare de odihnă. Mă simt bine cînd 
ucrez si cred cà pot să contribui încă la viața 
filmului românesc care merită să se dezvolte 
pe coordonate mereu prospere și noi. 


Cu sinceritate despre sentimente (Catrinel Dumitrescu şi 
Mircea Diaconu în Buletin de Bucuresti, regia Virgil Calotescu) 


+ 


documentar, că i se zice „albină care strînge » 


Pi nostalgicà, nelipsità din nici o 
ediție a aparținut în această ediție marilor 
dispăruţi ai anului — Blier, Sergio Leone — 
dar în primul rînd lui Chaplin. O sută de ani 
de la nașterea sa! O comemorare fastuoasă, 
dar nu lipsită de subiacentă polemică adre- 
sată Oscarurilor și, în general, Hollywoodului 
care, după cum bine se știe, i-a fost ostil. Nu 
fără remuscare, festivalul şi-a amintit de pro- 
pria lui „neatenţie“, reproducind imagini de 
crepuscul, cînd, în sfîrsit, invitat de onoare, la 


"Cannes, la a 25-a ediţie, a fost sărbătorit cu 


căldură. Titanul urcat anevoie pe scenă, a 
aruncat, simbolic, peste umăr, faimosul bas- 
ton al iui Charlot. Era clar pentru toată lumea 
că bucuria nu venea tirziu, ci-prea tirziu, căci 
bastonul nu mai făcea parte din recuzita mi- 
tologică, ci dintr-o bătrinețe doar aparent se- 
nină. Pentru centenar — iată ce ne arată o vi- 
deocasetă — organizatorii au inventat un 
„moment de originalitate“. La ceremonia de 
deschidere, Jean-Claude Brialy (fără de care 
este de neconceput orice festivitate) a pre- 
zentat, în bloc, întreaga familie chapliniană: 
copiii, adică domni si doamne de virstă res- 
pectabilă împreună cu fiii, nepoțeii, unii pur- 
taţi pe umăr, trei mai măricei în prim plan, 


. proclamînd succesiv, fiecare în altă limbă 


deschiderea celei de-a 42-a ediţii. Decolora- 
tele alocutiuni rostite de cei de pe scenă — 
merci, merci — au fost mai puţin conventio- 
nale, datorită Geraldinei Chaplin, devenită, 
după toate aparențele, adevăratul cap al cla- 
nului. Cu pietate, dar si cu umor, ex-vedeta 
lui Saura a mărturisit despre „cea mai mare 
teamă a părintelui ei: teama de a fi uitat". Is- 
torioara povestită unui public doar ochi și 
urechi începea cu dezamâgirea tatălui sàu la 
o magnifica expoziție Matisse cînd toată lu- 
mea, „în extaz“, admira celebrele tablouri. Lui 
Chaplin nu-i venea să creadă că publicul pri- 
veste pe pereţi iar nu la el. Nervos, simțea 
nevoia să repete a lor săi: „Să știți că pe vre- 
muri eram și eu extrem de cunoscut“. Cind 
un vizitator l-a descoperit, cind publicul s-a 
întors spre el abandonind capodoperele pic- 
turii, cînd, în sfîrşit, Matisse, nu el, a fost dat 


uitării, l-a podidit — povestește fiica — o _ 


adevărată explozie de fericire. „La ieșire, tata 
cu o prefăcută modestie, a spus: Vedeţi? Pe 
vremuri am fost şi eu... destul de cunoscut!“ 

Cel de-al doilea sărbătorit a fost Antonioni, 
de prea multi ani dat uitării, dar ediţia actuală 
s-a desfășurat sub o fotografie gigantă (Caro 
Antonioni) și i-a prezentat un set de scurt 
metraje inedite. Nici aici n-au lipsit remușcă- 
rile, căci nu a existat reuniune din care să 
lipsească povestea Aventuri, scandalul pro- 
vocat în anul prezentării acesteia la festival. 
Filmul sosea atunci (1960) prea devreme. 
Acum, nici unul din tinerii aflaţi la revizionare 
nu putea să-și explice de unde furia deziàn- 


„țuită de această peliculă care, azi le apărea 


for de o cuminfenie preciasică. 

O altă aniversare, de această dată lipsită de 
melancolie, a fost sărbătorirea „generalissi- 
mului gazetarilor“, cea care, de patruzeci de 
ani conduce armata, mai exact spus, hoar- 
dele ziariştilor de toate naţiile, respectiv 
Louisette Fargette care, deși păstorește cea 
mai recalcitrantă porțiune a festivalului (nu- 
mărul jurnaliştilor — inclusiv paparazzi — a 
întrecut, în unele primăveri, cifra 5000) știe 


| tot despre fiecare: „cum se numește, pe cine 


reprezintă, ce tiraj are publicația, cite rînduri 
a scris insul în fiecare an“. Ceea ce — spun 
comentatorii — „n-o împiedică să fie la tel de 
amabilă cu trimisul lui Yomiuri Shimbun (co- 
tidian cu tiraj de 12 milioane) şi cu reprezen- 
tantul nevăzutei reviste a surzilor“. 

S-ar mai putea adăuga surpriza prezentată 
de noua versiune a lui Lawrence al Arabiei 
de David Lean, peliculă reiminerită si adău- 
gită acum cu toate fragmentele tăiate la ver- 
siunea princeps. Succes imens! (0, dacă ia 
„prima premieră“ am fi avut succesul de 
acum — deciarà Omar Shariff, azi, cu timple 
cărunte). 

Dar destui despre nostalgie. Chiar dacă, 
uneori, plecăciunile par doar de rigoare, nu 
mi se pare de lepădat această programată 
pioșenie. Lanţul generaţiilor nu trebuie rupt. 
Ameninţat la un moment dat de anchiloză 
festivalul, mai ales în ultimii ani, a sesizat pẹ- 
ricolul „academizării“. Nu-i prima oară cînd 
se corectează „din mers“. Cannes-ul a ştiut, 
întotdeauna, să adulmece nu numai „ce se 
poartă“, ci și schimbările fundamentale, 
schimbările de direcție în social, în estetic. 
Maiul '68 a fost urmat de o avalanșă de filme 
politice. Printre altele, această avalanșă a 
deschis bresa spre lumea ,,nedezvoltatilor®. 
Mişcarea feministă a anilor 70 a impus o se- 
rie de cineaste (in anii aceia devenise obliga- 
toriu ca președintele juriului să fie preşe- 
dintă). „Junocraţia” a adus pe o Coastă poto- 
pită de virsta a treia, un puhoi de nume ale 
unor juni necunoscuţi. 

Chiar dacă acţiunile conjuncturale își 
trăiesc trecătoarea stare de conjunctură (adio 
hippy, adio punk, adio „războiul sutienelor“), 
ceva rămine intotdeauna pe spirala urmă- 
toare. Satyajit Ray a făcut din Calcutta un 
„Joc de inimă“, chiar dacă tandretea a rămas 
doar abstractă. Doar pentru Calcutta? Festi- 
valul numit internaţional prona la început 
doar producția europeană și transoceanică. 


- Un film de pe alt continent era o întîmplare 


rară. Azi cinematograful din cele mai inde- 
partate colțuri, filme turnate în sate din de- 
serturi africane, în pampas-uri, în junglă, în 
coloniile de indieni, au devenit — cum se 
spune pe croazetă — „un must“. Feminismul a 
deschis si el porțile unui mare numar de rea- 
lizatoare 'excluzind, pe parcurs propria lo- 


zincă: „Film de femme!“ Cum adică „de 
femme"? S-a zis vreodată „film de bărbat”? 

Nu-i doar atit. Surpriza ediţiei s-a spus, s-a 
repetat, s-a răsrepetat, a fost palmaresul si, 
în primul rind, virful palmaresului. Alegerea 
„a lăsat paf" auditoriul. Pentru prima oară în 
istoria festivalului, premiul cel mare e atribuit 
unei opere prima, respectiv unui film „inde- 
pendent“ croit cu „modestissime“ resurse 
Sex, lies and videotapes. Surpriza nu-i sur- 
priză chiar pentru toată lumea. Observatori 
atenți şi-au dat seama că festivalul urmărește 
de mai multi ani să-și croiască drum spre 6 
nouă estetică, să pătrundă în rîndurile unui 
public tinăr şi foarte tinăr alcătuit, în majori- 
tate, din „clipofagi“! In pofida tuturor pronos- 
ticurilor, juriul (pentru prima oară suit în cor- 
pore pe scenă, pentru că, zice Wenders, am 
discutat împreună, am decis împreună, tre- 
buie ca tot impreună să ne întățișăm judecății 
de apoi), impotriva oricăror așteptări, zic, 
Paima de aur a fost acordată anonimului Ste- 
ven Soderbergh, care iată-i, subțirel, cu aer 
de licean, urcind pe podium de două ori — 
premiul de interpretare masculină îi aparține 
tot lui — și fără să-și dea osteneala să ros- 
tească o frază -memorabilă, pronunță un 
thank you" relaxat, căci dacă în sală există 
cineva nesurprins de alegerea juriului, este 
ei. debutantul, autorul si interpretul acestui 
film, reprezentind scene din viaţa unor tineri 
obișnuiți care spun cu maximă naturaleje ce 
cred ei despre viața lor; un film despre o 
„noua generaţie”, jucat, vorbit, filmat pe gus- 
tul acestei generaţii, nici mai bună nici mai 
rea decit precedentele, dar diferită. Şocant 
de diferită. 

Nimeni nu se îndoiește că alegerea se da- 
torează unui juriu de o structură şi ea foarte 
diterita", lui Hector Babenco, autorul Femeii 
păianjen, lui Krzysztof Kieslovski autorul lui 
Nu vei mai ucide și, în primul rind lui Wim 


Surpriza ediției actuale, 
cîstigatorul marelui premiu 
si al premiului de 
interpretare, Steven Soderbergh 


Wenders, Pobespierre-ul Coastei de azur 
Asa cum Forman a impus acum cîtiva ani pe 
Kusturica (azi 34 ani) Wenders a impus azi 
pe Steven Soderbergh (azi 26 ani). l-au impus 
pentru prospetimea privirii, pentru originalita- 
tea exprimării, pentru sinceritatea unui limbaj 
care prin forţa lucrurilor e „nou“. 

E ciudat cum comentatorii, în special cei 
de la numeroasele rețele tv, aproape fără ex- 
ceptie, n-au simţit această modificare de 
mentalitate si acum, după adjudecare e 
aproape hilar să priveşti (pe casete) discuţiile 
înfocate si prezumjioase din ajunul închiderii, 
cind nici unul dintre critici n-a bănuit rezulta- 
tul, de vreme ce nimeni nu-l menţiona pe lis- 
tele favoritilor. 

Dar cine erau favoriţii? Favorit, în primul 
rind, era Ploaia neagră a lui Imamura, care, 
finalmente, a trebuit să se mulțumească doar 
cu recompensa Comisiei Tehnice Superioare. 
E drept cà într-o menționare secundară juriul 
n-a uitat să aprecieze importanţa temei, dar 
nici să reproșeze mijloacele convenționale ale 
infatisàrii unui eveniment de nimeni uitat. E 


Palma de aur 


unui anonim de 26 de ani 


Sandrine Bonnaire nu 
mai este „copil minune” 


vorba de Hiroshima. Rememorarea, de 
această dată se desfăşoară într-o cheie inti- 
mistă, ba chiar optimistă. Sfirșitul înfățișează 
tinăra eroină maceratà de cumplita boală, lu- 
ată de o Salvare. Salvarea va goni, pe un 
drum despre care nimeni nu știe unde duce, 
dar iată că deasupra șoselei (pină la această 
secvenţă filmul era lucrat în alb negru) apare 
curcubeul in toată spiendoarea lui policromă, 
ceea ce, in codul filmului, reprezintă nu na- 
tura veșnic indiferentă la tragediile omenești, 
ci simbolul unei ,vindecari", dacă nu a tinerei 
în cauză, cel putin a unei umanitàfi care a 
tras toate conciuziile acelei toride zile de au- 
gust, cînd limbile ceasornicului arătau ora 8 
şi 15 minute. Apocalipsul atomic devine deci 
un apocalips „de cameră“. Consecințele teri- 
bilului fulger ucigaș sînt reduse ia o isto- 
rioară cu trei personaje: unchiul, personaj 
important într-o uzină, soţia lui și nepoata 
exasperată inițial doar de petele lăsate pe co- 
cheta rochità de o ciudată aversă semânind 


Un film al singurătăţilor paralele: 


Mister Hire cu Michel. Blanc 


cu O ploaie de păcură. Prea multă suavitate 
pentru o realitate atit de atroce! 

Cert este că juriul a respins şi pantomima 
lirismului divagant (Himera, „Palma de aur a 
nulităţii”) și elucubraţiile cosmaresti atit de 
pretuite altădată, aduse acum de un lodorow- 
ski cantonat în binecunoscutul său baroc 
barbar (Santa Sangre — torturi ingenioase, 
carnagiu fiamboiant, grandilocventa atrocità- 
ţii). Cruzimea conduitei umane la sfîrsit de 
mileniu — se subintelege — îmbracă alte în- 
fafisari. Le malaise! lată refrenul festivalului. 
De unde vine sentimentul că nu locuiesti în 
propria piele? De unde acei atît de mult dis- 
cutat neo-mai du siècie? Cine sint noii Wert- 
heri? — Meryl Streep, de exemplu (premiu de 
interpretare femininâ), mai exact personajul 
construit de ea în filmul australian Un strigăt 
în noapte de Fred Scepisi. E vorba deo 
dramă de familie inspirată dintr-o întîmplare 
reală petrecută în 1980. Părinţii fac un pic-nic 
într-un loc departe de forfota urbană, dar 


Un călduros salut pentru Antonioni si implicit 
pentru vedeta lui preferatà, Monica Vitti 


VAL 


Nastassia Kinski 
cu o cotà 
în crestere 


iată, nu se știe de unde, răsare un ciine 
dingo. Patrupodul răpește pe cel mai mic 
dintre copii. Răpit? Mama este acuzată în 
ziare si la Tv de infanticid si cu cît atitudinea 
ei — a mamei — este mai ,nesuferità" cu atit 
campania acuzării se làfeste, se îndirjeşte, 
devine „scanda! public“. Nedorind să se limi- 
teze la „un fapt divers", atit de asemănător cu 
„alacerea Gregory” care, de ani şi ani, tul- 
bură cititorii Paris Match-ului, fiimul e un act 
de acuzare, cum se spune. Asta a fost si mo- 
tivul pentru care actrița a acceptat rolul. În 
boxa acuzării nu e mama ci mass media, 
imensa putere a mijloacelor de comunicare 
de a fabrica imagini şi a manipula mulțimile 
in conformitate cu interesul propriu, interesul 
propriu fiind zarva. Zarva, marele bancher! 
Mama reală este, într-adevăr, o dură nedis- 
pusa sa lacrameze în fața camerei. Ea se ia la 
harţă cu reporterii si cu avocaţii. Actriţa a cu- 
noscut-o și a compus unul dintre cele mai in- 
teresante personaje ale unei cariere în care 
n-a existat personaj neinteresant. „Doi ani de 
galeră pentru a deveni o nasoalà" exclamă 
cea supranumită „De Niro feminin“. 


Festivalul declarat de foarte multi eclectic, 
mi se pare (din lectură si din vizionarea unui 
set de videocasete) mult mai unitar în con- 
cepţie decit multe ediţii anterioare. Filme 
foarte diverse converg, în adincuri. spre ceea 
ce mi se pare a fi „o opțiune”. Fără să re- 
nunţe la atu-urile comerciale, ediţia din anul 
acesta acordă, am impresia, o șansă sporită 
spiritului. Spiritul aflat în mai toate peliculele 
în suferință. Spiritul global (ameninţat de in- 
conştienţa celor care nu pot înțelege cà lo- 
cuim într-un „sat planetar”), spiritul indivi- 
dual, mai mult decit oricînd însetat nu de re- 
zultatele reusitelor materiale, ci de iubire, 
prietenie, loialitate, în generai de sentimen- 
tele... nerentabile. Wenders laureatul de acum 
cițiva ani promitea. „Vom ameliora imaginea 
lumii şi în felul acesta vom ameliora lumea“. 
Nu știu cit a izbutit arta a șaptea să amelio- 
reze suferindul nostru glob, dar e cert că tot 
ce e mai bun în cinematograful ne-marfà e 
dominat de aceeași răsturnare de mentalitate. 
„Ca-n filme” pinà nu demult reprezenta mo- 
desta secretară căsătorită cu fiul patronului 
miiionar.. „Ca-n filme” azi reprezintă, părăsi- 
rea soțului-magnat în favoarea unui dezmos- 
tenit al sorții. Toate spoturile pe suflet! Asa 
se intimplă în Le temps des gitans de Kustu- 
rica (premiu de regie), o dramă pasională, 
într-un mediu de „un pitoresc bulversant“, 
surrealismul magic în slujba unei producții 
onirico-lirice, producţie în care joacă un sin- 
gur actor profesionist, celelalte roluri fiind in- 
terpretate, la fața locului, de membrii unui 
clan dominat de o bunică „divină“, imensă la 
propriu si la figurat. Putin a lipsit ca această 
gitanà. s-o scoată din paimares pe Meryi 
Streep. Voci importante au insistat ca acestei 
voluminoase și arzătoare femei, despre care 
nu se ştie dacă a intrat vreodată într-o saià 
de cinema, să i se acorde premiul de inter- 
pretare. 

Asa se intimplă și în filmul lui Bernard Blier 
Prea frumoasă pentru tine, în care un mic 
funcţionat de provincie părăsește o somptu- 
oasă creatură (Carole Bouquet) preferîndu-i 
o secretara săracă si obscură (Josiane Ba- 
lasko). Fizicul femeii e mai degrabă ingrat, 
dar inima lor bate în aceeași cadență. 

Asa se întimplă si cu filmul Francesco de 
Liliana Cavani, în care biografia lui Fran- 
cesco d'Assisi răstoarnă clasicul portret al 
anahoretului solitar îndrăgostit de animalele 
pădurii şi de păsăruicile ei. Solitar devine so- 
lidar. Solidaritatea cu mulțimile năpăstuite, 
solidaritatea unui tinăr bogat (Mickey 
Rourke), fiui unui mare negustor. Tinàrul pà- 
raseste o „tinerețe aurită” si e tirit la judecată 
de propriul tată (pentru delapidarea averii), 
dar rămine inflexibil în autoexilare în mijlocul 
celor mulţi „cu care vrea să impartă piinea și 
lepra“. Asa se întimpia si cu isus din Mon- 
treal de Denys Arcand. Ca si în filmul prece- 
dent nu despre religie e vorba. Un tinàr cana- 
dian renunţă la competiția financiară căutind 
„Succesele“ pe un drum diametral opus. 

Sufletismul a fost mai mult decit oricind 
prezent la Cannes și chiar dacă poveștile 
erau, de cele ma multe ori. utopice, utopia 
trebuie să fim de acd — e un joc igienic 


Ecaterina OPROIU 


21 


viata st num 


fati d 


F ersonajul pregnant nu este Matvei Mat- 
veev — a carui viață o istoriseste filmul — ci 
constructorul de corăbii Konon ivanovici 
Tekton, cel care îl ia pe Matvei, copil ortan, 
sub ocrotire, drept ucenic, nădăjduind că-i va 
putea transmite pasiunea și tainele mestesu- 
gului său. 

Sintem undeva pe ţărmul Mării Nordului, la 


portrete 


O. de simpatic {i-ar fi De Funès, chi- 
pului său nu îţi vine să-i spui altfel decît „mu~ 
trà“, iar trupul său ca un sac veșnic agitat 
ține, sà o recunoaștem, mai mult de universul 
desenelor animate. Chiar în poziţie de 
„drepţi“, faimosul jandarm stă lăsat pe spate, 
pradă unei trepidaţii interioare ce cu greu 
şi-o stăpineşte. 

După bacalaureat, tînărul Louis a urmat, 
ce-i drept, un curs de teatru, dar a inceput, 
apoi, tot felul de meserii: vitrinier, contabil, 
blânar (mă întreb cum arăta el la tinereţe, in- 
cercind să-şi capteze clientela?), pianist de 
cabaret — pină a ajunge pe scenă. A urmat o 
perioadă de roluri mici în teatru — iar din 
1945 incepe si colaborarea cu cinematogra- 
ful, ajungind să facă figuratie chiar în cîte o 
duzină de filme pe an. Au trecut, astfel, 
aproape zece ani de activitate intens cantita- 
tiva, fără ca publicul să- remarce. Recent, re- 
văzind cuplajul Tata, mama, bona și eu — 
Tata, mama, nevastă-mea și eu, am descope- 
rit cu stupoare că, încă din 1955, î văzusem 
pe De Funès; că el era acel vecin bizar care 
nu se exprima decit prin gesturi și. bolbore- 
seli. Şi că, aceeași mutră ursuzà, scojind stri- 
găte de furie însă, fusese prezentă si în Strà- 
bătind Parisul (1956) — la care nu avusesem 
ochi, noi spectatorii, decit pentru Gabin și 
pentru Bourvil. În aceste condiţii de prelungit 
anonimat, titlul primului film în care i s-a în- 
credinjat rolul principal — Nevăzut, necunos- 
cut — (1957) — ne apare ca o tandrà ironie a 
soartei. Spun tandrà pentru cà din acea clipà, 
ei a devenit un favorit al sorții. Ascensiune 
fulgerătoare, din anii '60. De Funès este con- 
siderat comicul nr. 1 al cinematografiei fran- 


ceze. 
De Funès aparţine tipului de comic pre- 
ponderent facial, din care face parte și Nor- 
man Wisdom. Dar, spre deosebire de engle- 
zui, tot strimb si contorsionat, care şi-a ales 
ajul omului simplu și blind, pus pe 

apte bune, francezul e veșnic pus pe rele. În 
privicea lui citeşti intenția de-a pune mereu 
bețe în roate celorlalți, de-a le juca feste de 
prost gust, de a crea peste tot zizanie, scan- 
dal, distrugere. Departe, candoarea și capaci- 
tatea de visare purtate ca însemne de eroii 
comediilor burieşti de altădată, cu care pe 
nedrept este comparat. Îndărătul fruntii pie- 
suve pe care ridurile circulă în sus şi în jos, 
îndărătul celor două sprincene desenate în 
accente circonflexe, pare cà stă un drăcușor 
plin de rele intenţii la adresa oamenilor. Nai- 


COrabu 


Poplavshaia) 


ara in 
e Irina 


Toate pinzele sus 


începutul secolului. Obstea pescarilor adu- 
natà la sfat: ţăranii, unu! lingă altul, pe lavità, 
feţe tăiate parcă în stincă, barbi roscate, pri- 
viri calme, pătrunzătoare — vorbind despre o 
natură rudimentară, dar sânătoasă și bună, 
asemenea casei de birne, respirind echilibru 
şi curăţenie: o atmosferă potentatà de corul 
bărbătesc — amestec de sacru si profan — 
din coloana sonoră. Afară, pe necuprinsul alb 


indirecte 


vitatea lui De Funes este doar aparentă, ea fi- 
ind deghizamentul cu care el reușește să-şi 
deruteze adversarii. Dar cine sint aceștia? 
Norman Wisdom, în buna tradiție a comicu- 
lui, se pomenește atacat (şi este silit să se 
apare) de persoane din „lumea bună“ deran- 
jate de activităţile sale pașnice. Personajul lui 
De Funès insă, este agresiv si atacă el pri- 
mul, creindu-și adversari, pină și în propria 
lui familie, pentru că natura sa este una beli- 
coasă iar el, în plus, este un om obtuz. De la 
obtuzitate la absurd nu-i decit un pas, de 
unde şi frecvenţa situaţiilor de acest fel în fil- 
mele sale. Absurd care nu este însă intotde- 
auna de cea mai bună calitate, dar care in- 
clude, evident, o persiflare a unui anume tip 
uman sau, poate, chiar a unui specific naţio- 
nal. 


Actorul 


unui 


jandarmul De Funès 


yngur 


la braț cu Ge 


al zăpezii, aleargă sâniile trase de reni. A so- 
sit cel care le va construi noua corabie de 
pescuit, dar trebuie sa aștepte toamna — așa 
cere tradiția — pentru a se apuca de treabă. 
Obştea e de acord că mai bună alegere nu 
putea face. Tekton, meșter neintrecut, e ves- 
tit în toate ţinuturile nordice (işi jalonează 
curgerea vremii după corăbiile ce le face: 
„Nu ne-am văzut de vreo zece corăbii“.) E un , 
bărbat mindru şi chipeş, cu alură de viking; 
vorbește putin, pune pre} pe valorile morale, 
pe lucrul făcut temeinic (și fără zorzoane), 
ceva din asprimea și austeritatea peisajului i 
s-a imprimat în mișcări, în vorba cumpătată, 
in privirea fermă, scrutătoare. interpretat de 
cunoscutul actor Reghimantas Adomaitis, 
constructorul corăbier pare un aj des- 
prins dintr-o saga a nordului. Este ascultat 
cu venerație de ţărani, de pescari, de staros- 
tele dulgherilor. Sfaturile lui au putere de 
lege. Pare transmiţătorul unei întelepciuni se- 
culare, iar replicile sale au tentă aforistică: 
„Meșterul dă naştere frumuseţii, dacă e iscu- 
sit”; „Albina dă mierea peste tot unde se 
duce...“ Prima lecţie pe care i-o dà ucenicu- 
lui: „Întii să duci un lucru pină la capăt. Si cît 
mai simplu”. Dar ucenicul e minat spre larg 
de dorul de aventură şi ciştig. Zadarnic in- 
cearcă să-i deschidă ochii meșterul: „Omul 
îşi închipuie că dacă are bani e liber. Banii te 
leagă mai tare. Averea nu aduce libertate. 
Stai aici și deprinde meserie“. 

Fire voluntară, curajos și tenace, de o neo- 
bişnuită energie, Matvei va străbate mările şi 
se va întoarce peste ani, să-și vadă maestrul 
căruia nu i-a dat ascultare. A adunat banuj 
lingă bănuţ, îi mai lipsesc ciţiva arginti, pen- 
tru a-şi implini visul: o corabie numai a lui. 
Meșterul îi dă respectivii arginti („Nu, nu cu 
imprumut, i-ai de tot“) oferindu-se sà o si 
construiască. Matvei, „uns“ cirmaci al proas- 
patului velier, intr-un ceremonial emojionant, 
e nerăbdător să plece în cursă. În van îl sfă- 
tuieste meșterul sà mai zăbovească o lună — 
„se mişcă gheturile"... Matvei şi-a dat cuvintul 
că va duce griul unui negustor la Murmansk. 
Da, ăsta e un argument pentru codul moral al 
constructorului. Aşadar, în pofida previziuni- 
lor: „Toate pinzele sus!“ (din nou ca fundal 
sonor, corul de bărbaţi). Meşterul se va îm- 
barca și el, fie ce-o fi... Nesocotite îi vor fi şi 
sfaturile de a nu se opri din drum, la vină- 
toare de foci (o secvenţă „indigestă“ pentru 
orice iubitor de animale). 

Vasul va dispare ca o nălucă, între ghețari 
(de mare efect filmarea cu suspens a des- 


Dacă am încerca să-i facem un bilanț după 
cele 25 de filme vazute cu el (si vă asigur că 
au rulat la noi filmele sale cele mai bune), cu 
ce ne-am alege? Şase „Jandarmi“ cu același 
personaj simpatic, dar în aventuri tot mai fip- 
site de inventiune comică; trei „Fantâmas“ în 
care el este comisarul Juve, ridicol si antipa- 
tic, personaj creat initial chiar dacă sub un 
alt nume, în Frumoasa americană; apoi Os- 
car, Tatuatul, Hibernatus, Omul-orchestrà... 
mereu același personaj schițat în ticurile fa- 
ciale, în ticurile verbale, în crizele de furie 
patologică, destructive și auto-destructive. 


prinderii banchizelor). O parte din echipaj se 
salvează ca prin minune, iar saga va continua 
peste alți ani cu un Matvei însurat (o mare 
dragoste) mai încrincenat în a stringe bani 
pentru o nouă corabie, în infruntarile cu ne- 
gustorul speculant care-l trage pe sfoară și, 
în sfirsit. gata de a incepe o viaţă nouă în pri- 
mele zile ale Revoluţiei... „Bucurie“ se va 
numi corabia lor, a pescarilor liberi, stâpini 
de acum înainte pe soartă şi pe munca lor. 

Numai cà meșterul a murit atunci, între 
gheturi. În fața mormintului său, undeva, pe 
țărm, Matvei cade în genunchi, cerindu-si ier- 
tare. Odată cu dispariția constructorului, fil- 
mul — atent lucrat, cu gust şi mînă sigură, cu 
forță — işi mai pierde din vigoare, din acuita- 
tea racordurilor, nu însă și din tonul său par- 
ticular: realismul observaţiei e permanent du- 
blat de o viziune stilizat etnografică si poeti- 
zantă. 

Filmul, dedicat „celor care au durat cu ta- 
lent, de-a lungul anilor, în nordul îndepărtat, 
case, lăcaşuri, corăbii“..., artiştilor construc- 
tori, ne amintește de una din cugetările lui 
Jean Renoir: „Arta nu e o meserie, e maniera 
de a-ţi exercita o meserie. Este și maniera 
de-a exercita orice fel de activitate umană. 
Va propun definiția mea despre artă: arta e 
„facerea“. (...) Faceţi filme sau ocupaţi-vă de 
grădinărit. Cele două ocupaţii sint arte în 
aceeași măsură ca un poem de Veriaine sau 
un tablou de Delacroix. Dacă filmele sau gră- 
dinăritul dumneavoastră sint bune, înseamnă 
că practicaţi arta grădinăritului sau arta cine- 
matografului: sinteti un artist“. 

Un artist autentic se dovedeste si autoarea 
acestui film — regizoare si co-scenaristà — 
Irina Poplavskaia (pe ecranele noastre s-a 
mai vazut un film al ei: Vasili gi Vasilisa), vor- 
bind despre dreptul inalienabil la demnitate, 
cu o fortà de evocare remarcabilà, respirind 
în fiecare cadru 0 impetuoasa declansare de 
energie vitală, o atitudine bărbătească în fata 
vieţii. Este totuși opera unei femei. A unui re- 
marcabi! cineast. 


Roxana PANA 


a a E PETE TT 20 


„Bucuria“ lui Matveev. Producţie a studiourilor sovie- 
tice. Regia: irina Poplavskaia. Scenariul: Irina Po- 
plavskaia, S. Soloviov. imaginea: Vladimir Papian. 
Cu: Reghimantas Adomaitis, Boris Galkin, Nikolai 
Trolimov, Natalia Egorova, Vasia Krivun. 


Şi totuși, olecuță de cumpatare era posi- 
bilă, şi cu ce bun etect — dovadă Zizania... Si 
totuşi, De Funès ştia să joace si altfei, probă 
acel senzaţional Avarul, din 1980, văzut pe 
micul ecran, o desfăşurare de inteligenţă si 
talent, din care personajul lui Molière cistiga, 
surprinzător, tocmai în *dimensiunea sa 
umană, aceea ce scapă de obicei înțelegerii 
noastre. Vasăzică, De Funès nu este omul 
unui singur personaj. El a putut si a știut 
cum să fie si un altul. 


Aura PURAN 


Destine istorice 


D. tineri actori la un teatru din provin- 
cie, unde prigoana impotriva non-arienilor 
evoluează cu repeziciune,se îndrăgostesc în 
ciuda opreliştilor sociale. 

Împătimită de teatru.fata acceptă rolul loa- 


personaj? 


névieve Grad si Claud 


Gensac) 


m 


nei d'Arc, pe o scenă din Munchen, rol în 
care, harul actoricesc dublat de tenacitate o 
ajută să obţină un succes deosebit. Rămas 
singur, băiatul părăsește orăşelul si se anga- 
jează la teatrul evreiesc din Berlin. În contex- 
tul votării „Legii Nürnberg“ care interzicea 
căsătoria între non-arieni şi arieni, încercările 
celor doi tineri de a se reîntîini eșuează. Întri- 
cosatà să nu-şi piardă dragostea, tinăra re- 
curge la o unică soluţie: simularea sinuciderii 
și renunţarea la propria identitate, pentru a-l 
putea urma pe iubitul ei. 

O sensibilă poveste de dragoste pe funda- 
lul dramatic al ascensiunii fascismului în 
Germania anilor 1933—1936; destine indivi- 
duale în raport cu istoria, atitudinea şi de- 
mersul individului față de evoluția dramatică 
a evenimentelor; o pătrunzătoare descriere 
de epocă rezolvată prin fine sugestii ce trimit 
la pericolul nazismului şi la teroarea ce se 
anunţa; o inscripţie pe o bancă, un semn pe 
ușa unui magazin, o lozincă vopsită pe asfalt 
sau flori strivite, — sint minimele detalii su- 
gerind agravarea situaţiei generale. O atmo- 
sferă sumbră, subtil descrisă în care dragos- 
tea şi reușita profesională au darul să-i ajute 
pe oameni să depășească tragicul impas. 
După un moment de criză tinăra,cu lucidi- 
tate, dar si cu riscul de a fi ità, dà 

de angajare la teatrul evreiesc, cu un 

ment din rolul, care i-a adus consacrarea: 
loana D'Arc. Mai mult ca oricind în persona- 
jul cu valoare simbolică se regăsesc vizibile 
rezonanțe în epocă; recitirea contemporană a 
rolului loanei d'Arc (simbol al credinţei 
într-un ideal, într-un moment de deraiere ide- 
ologică), precizia cu care utilizează detaliul 
semnificativ, știința proportiei între elemente 
de viaţă reală și cele inspirate din lumea tea- 
trului îl recomandă pe semnatarul filmului, 
Siegfried Kuhn, ca pe unul dintre regizorii de 
prestigiu ai cinematografului din R.D.G. 


Mariana OLTEANU PARASCHIV 


` 


din unghiul actorului 


La fel, dar cu totul altfel 


E nefitui care vizionează Alt bărbat, altă 
šemeie, (sau după titlul original „Un alt băr- 
bat. o alta şansă”) părăsește, într-o mare mă- 
sura, odată cu sala de proiecţie chiar filmul 
axa terminat, pentru a se intoarce, poate nu 
chiar „în genunchi” dar oarecum recunoscă- 
tor la Un bărbat și o femele. 

Practic, este imposibil de evitat comparajia 
dintre cele două filme. Dindu-i crezare lui 
Jorge Luis Borges care afirmă că „poezia 
este o experienţă estetică“ si aplicînd asertiu- 
nea la film, mi se pare firesc să comparàm 
între ele două experiențe cinematografice ale 
aceleiași echipe chiar dacă rezultatul ei ine- 
gal întristează. Dar ce să-i faci? Nu sint întot- 
deauna încărcate cu energie solară bateriile 
artiștilor! Starea de graţie nu se lasă atrasă 
decit de magneti foarte puternici; iar dacă 
marea inspiraţie nu și-a lăsat măcar o pană 
Pe aripa ei, atunci... 

Același regizor si scenarist — Ciaude Le- 
louch, același compozitor — Francis Lai care 
de data asta apelează la „Simfonia destinu- 
lui”; acelaşi love story între un el şi o ea; ace- 
eași soartă neindurătoare destramă două că- 
mine fericite; la fel bărbatul rămine văduv cu 
un băiat și ea văduvă cu o fetiţă; ia fel bărba- 
tul are iniţiativa, dar femeia se repliază și... 
preferă... diligenta; la fel ca prima femeie 
după un picnic petrecut cu alt bărbat, a doua 
femeie se mărturiseşte... .....azi soțul meu a 
fost tot timpul! lingă mi 

În fond, multe, poate prea multe date sint 
„aceleași“ ori „la fel", numai rezultatul scon- 
tat e cu totul altfel. Oare de ce? Să fie de 
vină convingerea eronată a lui Lelouch că se 


Cind trebuie 


să filmez... 


(Urmare din pag. 5) 


urmă cu ani, publicase un ciclu de gravuri 
militante. Profesorul. Şi mai are un amic, 
băiat elegant care-o duce la Cazinou, la Si- 
naia, s-o distreze: „Amicul e comisar de Si- 
guranţă”. Poţi să ai încredere într-o aseme- 
nea fată, pe care o lași acasă și o zàresti hoi- 
nărind prin oraş? Căreia nu-i pasă de nimic 
în atara clipelor de dragoste? Care deciarà ri- 
tos că așteaptă să treacă războiul si pe urmă 
vede ea ce o să facă... 

Asemeni ei, mulți alţii au crezut că pot 
asista pasivi. Ca nu sint implicaţi, că lupta 
împotriva războiului, împotriva nedreptaţii 
nu-i privește. 

Asemeni fetei. multi alții, fară să fi știut că 
din adinc se pregătește lupta, în momentul în 
care s-a declanșat, au aderat fara. rezerve. 
Asemeni acestei fete, multi, anonimii, au fost 
pregàtiti sufletește să apere ce'iubeau — 
demnitatea umană, simbol al poporului nos- 
tru și libertatea, cauză a luptei noastre de 
veacuri. 

23 August 1944 inseamnă pentru mine, prin 
acel film, Întoarcerea lui Magellan și crezul 
meu în forța sentimentelor unui întreg popor. 
Sentimentul poporului din care fac parte. 


Portret colectiv 


(Urmare din pag. 5) 


ntr în obişnuit. Fostul student la istorie, lo- 
otenentul Gherghina — „domn' lent”, cum îi 
spun cu tandrete soldaţii — continuă să 
lupte, desi a primit ordin de reformare pentru 
cè o schijă i s-a rătăcit în trup. Dorinţa de a 
învinge, dorul de libertate sint mai puternice 
decit dragostea de viață; sau dragostea de 
waţă este atit de mare incit merită însăși 
vata. 

Regizorul Dinu Tănase are marea calitate 
de a nu se opri la aspectele exterioare ale 
cimpului de luptă — deși spectaculoase cine- 
matografic. Motivația psihologică a relaţiilor 
intre personaje trece în plan secund efec- 
tele de pirotehnie, destul de abundente, de 
attiei. Explicit sau nu, fiecare personaj are o 
storie, un trecut ce îi determină acţiunile, un 
wator în numele căruia luptă. Acest joc de 
gianuri psiho-temporale determină ritmul fil 
ului — un ritm ce este propriu stilului reg! 
zorului. Momentele de liniște alternează cu 
mente de intensă şi alertă acţiune, contra 
actul muzical avind aici un rol major (mu- 

este semnată de Răzvan Cernat şi 
an Iorgulescu). Un cadru relevant pentru 
“ca regizorului este cel în care, în mo- 
tut aflării ordinului de întoarcere „a arme- 
mr. soldaţii se echipează pentru bătălia ce va 
sma totul este filmat în ralenti pina cînd 
în fata rastelului de unde își vor lua ar- 
Opoziția dintre cele două ritmuri de ac- 
me creează, comunică spectatorului bucu- 
> entuziasmul cu care a fost primită ves- 
=e cea mare. 


poate turna, se poate îmbrăca un conţinut şi 
în altă formă decit cea mai adecvata? 
Poate... Desigur, de putut se poate orice și 
oricum, dar se suportă şi consecințele! Într-a- 
devăr, contrastul dintre forma celor două 
filme este izbitor. Dacă Un bărbat și o femeie 
se poate asimila, prin caracteristicile sale, cu 
un bărbat normal, sobru, echilibrat, lipsit de 
excese; Alt bărbat, altă femeie se aseamănă 
cu un adolescent năbădăios si orgolios care 
ambiționează să demonstreze că știe şi poate 
mai mult decit este posibil şi necesar la virsta 
lui. Conceput probabil ca o replică la adresa 
criticilor intransigenti ai primului născut ca- 
re-i imputaseră idilism și dulcegărie, Alt băr- 
bat, altă femeie se vrea a fi o altă haină pen- 
tru același trup. O haină bogată, e drept, am- 
plà, cuprinzătoare, dar totai nepotrivită pen- 
tru invesmintarea unei povestiri de dragoste 
dintre două personaje care nu au avut pre- 
tentia să fie ceva mai mult decit numele lor 
Este foarte adevarat ca nici actorii (James 
Caan şi Genéviève Bujold) nu au făcut nimic 
altceva decit sà se „imprumute“ si nicidecum 
sà se dăruiască personajelor, pentru a le mai 
scoate din anonimat. 

Degeaba filmui are două serii pe parcursul 
cărora acţiunea se mută din Europa, în Ame- 
rica şi viceversa, în zadar incepe chiar cu un 
război aducător de moarte si suferinţă, inutil 
se traversează oceanul (ce zguduitoare este 
această traversare în „America, America“ a 
lui Elia Kazan) pentru a se ajunge într-o 
Americă a diligentei si a càrutelor cu coviltir; 
tot în zadar filmul este ,agrementat“ cu acte 
de violenţă; degeaba se vintură o mare mul- 
fime de oameni, câruțe, animale, trenuri tic- 


Un examen 


neobișnuit 


U n grup de tineri așteaptă în culise exa- 
menul de admitere la teatru. Privesc în jur si 
încearcă să se famiiiarizeze cu spaţiul labirin- 
tic dintre decoruri, obiecte de recuzită şi in- 
stalati. Vor să arate veseli, dezinvolti, dar 
este destul să-și ridice privirile și să desco- 
pere înălțimea scenei, ca sà se simtă striviti. 
indoiala, timorarea reapar. De undeva, de 
sus, coboară un microfon și o comisie invizi- 
bilă prezentă doar prin voci, începe examina- 
rea. 

Într-o ordine arbitrară, tinerii sint invitaţi 
înt-un cerc — desenat de primul concurent 
cu mîna nesigură, în timp ce răspunde lao 
întrebare: «Cercul de cretă caucazian» este 
scrisă de Bertolt Brecht” —, tot mai contra- 
riaţi si stinjeniti de modul de examinare. 
„Ochiul nevăzut“ îi urmăreşte, îi urmăreşte, îi 
observă necruţător și nu scapă nici un amă- 
nunt. Examinaţii trebuie să privească conti- 
nuu în sus, poziţia nenaturală si incomodă a 
capului accentuindu-le o stare de umilință. 
Întrebările — cele mai multe bizare — scor- 
monesc cu indiscretie în biografiile candida- 
ţilor. Dominati și manevrati, conform regulilor 
unui joc căruia i se supun cu obedienta, fără 
însă a-l înţelege, tinerii au senzaţia că se 
confruntă cu însuși Destinul. 

Din starea de confuzie şi derută se reculeg 
cu încetul, işi recapătă încrederea, stăpînirea 
de sine și buna dispoziție. Replici, crimpeie 
de dialog, interpretări mimice, imitări paro- 
diate ale realităţii, imbogăţesc surprinzător, 
sub ochii spectatorului, subiectul cu „cirlige“ 
ca în comedia de improvizație. Asistăm la 
performanţe individuale sau la căderi; la un 
antrenament obstinat al minţii, pentru o de- 
zinvoltà interpretare improvizată. Au loc mici 
accidente şi confiicte intre concurenţi, reacţii 


Colegiul de redacţie 


Ecaterina Oproiu 
redactor şef 
Mircea Alexandrescu 
redactor şef adj. 
Virgil Poiană 
Alice Mănoiu 


Altă femeie alt bărbat... dar nici o șansă 
(Genéviève Bujold si James Caan) 


site, etc., absolut inutil pajistea unde-i normal 
să se desfășoare idila, zadarnică şi „cursa se- 
colului” şi toată suita de paleative suscepti- 
bile să menţină treaz interesul spectatorului, 
dacă acesta nu a fost cucerit de emoția dato- 
rată actului artistic. Neputindu-se debarasa 
cu totul de vechile unelte, Lelouch plantează 
și în preeria vestului american, văzut prin 
propria-i optică, idilismul și dulcegăria de 
care fusese învinuit; numai că acestea sint di- 
luate simţitor si faptul se răstringe negativ în 
prestațiile actoricești care sint la fel de mo- 


Fericirea 
la timpul prezent 


şi manifestări spontane. Sinceritatea trăirii 
sau sinceritatea jocului? Ce preferă comisia? 
Se contrazic acestea? Sint oare unul şi ace- 
lași lucru? inconștient, tinerii fac din propria 
lor biografie, o manifestare spectaculară. Vir- 
tualii actori joacă într-un sens functional, 


oferind involuntar, un spectacol ca un happe-. 


ning. Fata cu mișcările de manechin profe- 
sionist, în rol de reporter ad-hoc de televi- 
ziune, ia scurte interviuri despre teatru, ac- 
tori, proiesori... În fata microfonului, tinerii 
spun însă aitceva decit în discuţiile dintre ei 
înregistrate discret de omniprezentul micro- 
fon de examinare. Cind de pe banda de mag- 
netofon sînt ascultate apoi, puse cap la cap, 
părerile lor în contrazicere flagrantă, angoasa 
și deruta tinerilor în fața nesigurantei, a ne- 
cunoscutului şi, poate, a propriei necunoas- 
teri de sine au accente tragice, convulsive. 
„Ce simtiti față de Noi?" — întreabă „glasul 
comisiei“. „Vă urîm pentru că de voi depinde 
soarta noastră!" — răspunde o fată din grup. 
„Ce-o să se-ntimple cu noi?... M-am săturat 
să tot aud miine, miine! Vreau să am totul 
acum, azi, cînd sint tinără, nu cind o să fiu 
bătrină.!” Exuberanta face loc tonului grav, 
interogatiilor mature, existențiale. Gama cla- 
sică a subiectelor tragediei se completează 
act cu act: destinul uman, sensul existenţei, 
al libertăţii și al necesităţii, raportul dintre ilu- 
zie şi realitate, contradictia dintre absolut si 
relativa ordine si judecată umană. 

În timp ce în spaţiul scenei, condus de la 
„pupitrul de comandă“, „jocul“ se dezvoltă, 
capătă ramificații de sensuri multiple și 
atinge culmile disperării, în paraiel, într-o si- 
multaneitate temporală, exprimată subtil de 
un montaj expresiv, pe acoperișul teatrului 
are loc un alt joc de o puritate absolută. O 
tată — ratacità de grupul candidaţilor la exa- 


CINEMA, 

Piaţa Scinteij nr. 1, Bucureşti 41017 
Exemplarul 8 lei 
eee e—rt_———- 
„Cititorii din străinatate se pot abona prin 
„Rompresfiiatelia“ — sectorul export-im- 
port presă P.O. Box 12-201., telex 10376 


presfil Bucuresti — Calea Griviței nr. 
64—66". 


Prezentarea artistică și prezentarea grafica 
ioana Statie 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucureşti 


https://biblioteca-digitala.ro 


deste ca și personajele pe care aveau datoria 
să le innobileze. 

Departe de ei dorința (sau putinta) de a 
stini o patimă. Cuminti, mimînd, nu trăind 
stările (asa diiuate cum se prezentau), preo- 
cupaţi parcă să nu deranjeze pe cineva, cei 
doi nu pot aduce cu ei mai multă emoție de- 
cît un album duminical. Dar, cum şi artiştii 
sint oameni, mai greşesc si ei din cind în 
cînd! 


Mariana CERCEL 


menul de admitere şi ajunsă, după căutări te- 
brile, pe acoperiș — încearcă să explice tinà- 
rului sculptor surdo-mut ce finisează un grup 
statuar de pe frontonul teatrului, că visează 
să devină actriță. Prin mimică și pantomimă, 
prin intensitatea trăirii afective, cei doi ating 
o nouă treaptă a comunicării prin „jocul de-a 
imaginarul“. Fericirea există la timpul pre- 
zent. Întreruptă de deschiderea acoperişului 
mobil ai scenei, idila tinerilor frumoși și 
blonzi, sarutindu-se sfios sub cerul albastru, 
deasupra orașului, citindu-si gindurile si înte- 
legindu-se din priviri, ca doi ingeri, se proiec- 
tează dincolo de realitate . 

Cu o filmografie dublă, de regizor si actor, 
cu o serie bogată de succese internaţionale 
— în urmă cu trei ani Unde te duci? era se- 
lectat în programul oficial de la Cannes —, 
Ranghei Vilceanov se impune iar, cu ultima 
sa creaţie, în atenţia criticii de film. Încunu- 
nat cu Premiul UNIATEC pentru cea mai 
bună realizare a imaginii și Premiul CIC- 
DALC pentru cea mai bună interpretare a ar- 
tei și literaturii în film, la Festivalul de la Kar- 
lovy Vary, ediţia 1988, Un examen neobișnuit 
exprimă, poate, la cea mai ridicată altitudine, 
estetica cinematografică a lui Vilceanov. În 
noul său film, enigma creaţiei ocupă ecranul. 
Ea se revelează personajelor și, totodată, 
spectatorilor. Supunîndu-si personajele la 
cele mai imprevizibile probe initiatice în arta 
teatrală, reputatul regizor parcurge în acest 
film, însăși istoria teatrului universal. Recu- 
noaștem elementele commediei dell'arte, 
happening-ul și „furioșii“, problematica tra- 
gediei, parabola și suprarealismul. Într-o an- 
tologie a filmelor despre Arta actorului, ală- 
turi de Cabotinul lui John Osborne si Repeti- 
fia lui Ingmar Bergman, undeva, ar putea sta 
și Un sxamen neobișnuit al lui Ranghel Vil- 
ceanov. 


Alina POPOVICI 


Un examen neobișnuit. Producţie a studiourilor bul- 
gare. Regia: Ranghel rac Scenariul: Gheorghi 
Danailov, Ranghel Vilceanov. imaginea: Radislav 
Spasov. Cu: 26 de studenți de ia institutul de teatru. 


nir 
filmul 


Mentiune 


protag