Revista Cinema/1990 — 1998/024-CINEMA-anul-XXIV-nr-2-1986

Anul XXIV 


Revista a Consiliului 
Culturii şi Educaţiei Socialiste 


Bucureşti, februarie. 1986 


Pacea, 
îndemn la raţiunea omenirii 


O. de pasionată. de prolitică şi de di- 
lematică imi va fi fost și îmi va fi — sper! — 
activitatea de cineast (ca una din ipostazele 
existenței mele artistice. complementara ce 
lorialte două — de prozator și publicist), de o 
anume perioadă imi voi aminti întotdeauna 
cu emoție: cele 9 luni cit a durat „gestaţia” 
filmului de autor Mondo Umano, pe care ii 
realizasem la Buftea cu o echipă restrinsă de 
realizatori (Alex. Petrescu, Mircea Ctociltei și 
Dorin Urlăţeanu), entuziaști și inepuizabili in 
idei. 25.000 de peliculă trasă de mine de-a 
lungul anilor, al paraleielor și al meridianeior 
globului. pentru serialele de televiziune 
„Spectacolul lumii”, plus alte zece mii de 
metri de film de arhivă (totul pe 16 milimetri 
trebuind să fie „goniiat” totogramă cu foto- 
ame în laboratorul de la Buftea) pentru un 
ilm de numai 80 de minute — invitaţie adre- 
sată spectatorului la o călătorie în jurul și 
mai ales în interiorul lumii. Dacă Mondo 
Umano n-ar fi întrunit pină acum peste două 
milioane de spectatori — numai în difuzarea 
internă — aș fi crezut mai puţin în forța de 
atracţie a așa numitului „film de montaj”. Im- 
pactul cu publicul a fost pentru mine revela- 
tor. El recompensa, în modul cel mai emoţio- 
nant, truda uneori sisifică la masa de montaj 
cînd, după o săptămină de lucru încheiam bi- 
lanţul avansării cu un minut în acoperirea di- 
ficilei curse cu obstacole la care mă angaja- 
sem. Premiera filmului a coincis în mod salu- 
tar cu marele val de la inceputul anilor op- 
tzdci, al conştientizării lumii cu privire la anti- 
nomia dintotdeauna, dar devenită acum, în 
epoca nuclearului, mai flagrantă ca oricind. 
dintre pace şi război. Deoarece Mondo Uma- 
no (òo lume a oamenilor), in replică cu 


Mondo Cane“ (o lume a ciinilor — celebrul 
film al lui Jacopetti pe care cu un deceniu in 
urmă îl prezentasem pe ecranele noastre) s-a 
vroit un film care să pună în alertă. să averti- 
zeze, să demonstreze, să convingă și să emo- 
ționeze întru exprimarea unei opțiuni febrile 
şi totale; aceea a respingerii, cu vehemență și 
prin acţiune activă, a pericolului unui război 


a toate nimicitor care pune sub semnul între-. 


bării nu numai continuitatea civilizaţiilor 
umane, ci a insăşi existenței omului pe acest 
pâmint. o ` 

A tost și râmine un moment de fericită in- 
tilnire între demersul unui cineast care obser- 
vase şi înregistrase pe peliculă viața, năzuin- 
tele, speranțele oamenilor de pe intregul på- 
mint şi relevarea fişei de temperatură a prò- 
cesului de conştientizare asupra destinelor 
lumii in alternativa supremă a actualității ime- 
diate şi de perspectivă: pacea ca bun suprem 
al oamenirii, sfidarea unanimă a amenințării 
nucleare de oriunde ar fi. venit ea, refuzul de 
a trái sub „umbrela atomică” ce ameninţa și 
ameninţă încă să transforme Pâmintul într-o 
„Terrashima”. Demersul artistic nu excludea 
publicistica, dar o situa pe o poziţie secun- 
dară față de elocvența imaginilor, ceea ce 
trebuia să ducă la convingere prin emoțio- 
nare, prin înfăţişarea „de visu” a splendorilor 
lumii rezultate din succesiunea civilizaţiilor. a 
tot ceea ce se cere salvat şi apărat, cruțat de 
murdărire şi devastare, de la mediul ambiant 
şi vestigiile istorice, la însăși viața copiilor 
acestui pămint. 

Cineastul are drept armă un aparat de fil- 
mat și mai are acel ochi interior, un „al trei- 
lea ochi”, cel al sufletului şi al conștiinței 
sale. Cu acest ochi a fost văzut Mondo 


T 5 
un TE DA UI f 


Umano, stirnind, cit i-a lost cu putință, o 
acutizare a retinei. o lacrimă, în ochiul spec- 
tatorului, un licar de speranţă și un indemn. 
Căci dacă trupul crescut al omenirii cere un 
supliment de suflet, retina-peliculă ii cere 


omului cu aparatul de filmat un supliment de 
conștiință în dialogul artei cu sufletul oame- 
nilor de pretutindeni. 


loan GRIGORESCU 


Pacea, 
timpul dragostei, al bucuriei 


Z de zi, ceas de ceas, clipă de clipă, viata 


ari 
i 


noastră este .orinduita dupa legi şi rost 
care ne dau sensul existenței și deven 
Rosturile tundamentale se cutundă ca picatu- 
rile de apă in, mare, în marea clipelor vieții 
noastre. Gesturile simple. banale, cotidiene 
par să nu mai aibă valoare în sine Aspiraţiile 
cresc. Şi viața pare un timp fără sfirşi în care 
ele se pot realiza. E pace 

Războiul — situaţie limită în care majorita- 
tea noţiunilor obişnuite sint sfarimate in pri- 
mul rind, noțiunea de timp. Sa nu-ți ma faci 
planuri. Nu mai e timp. Să nu contezi decit 
pe clipa pe care-o trâiești. Clipa în care mai 
trăieşti. Atit. Și nimic mai mult. Dar aspiraţi- 
ile? 

Era foarte cald în acel aprilie 1973 La po- 
dul Ciurel, sprijinită de stăvilarul sub care 
curgea bolborosind Dimboviţa. mă gindeam 
la o fată și un băiat care, poate cu ceva timp 
inainte stătuseră să se uite ia apa Ma gin- 
deam la aprilie 1943. Soarele mergea spre as- 
finţit lumina se îmblinzea și iși schimba cu- 
loarea. Aici, (acolo) ei (fata şi Bucur) stateau 
in asfinţitul de soare al primăverii. Mirosea ca 
şi acum, a liliac sălbatic. Liniştea tremura 
toare ce se încheagă între doi oameni care 
încep să se simtă bine impreună. Numai ca 
el, Bucur, știa că nu mai are timp. Era razboi 
Aprilie 1943, bombardamente, durere, fuga 
luptă, moarte. Şi dragostea? se miră fata. Ea 


„ea“ nu şi-a spus numele, și numele de fapt 
nici nu contează este „ea“ sau dacă vreţi, i 
se spunea Magellan), ea deci, crede că are 
tot timpul, timpul vieţii ei. Timp pentru iubire, 
timp pentru a hotări, timp pentru gesturile 
calme, casnice, banale. Numai că viața ei va 
fi foarte curind retezată. Era război. Ea era 
convinsă că va scăpa, că se poate ascunde şi 
va sta așa pină se sfirșește războiul. Războiul 
era pentru ea o problemă care-i privea pe al- 
ţii. Şi de care nu vroia să ştie. Așa era ea. 
Dar ea, fâră știrea ei, era implicată. Fără şti- 
rea ei. Fără voia ei. N j 

Şi a murit. Cu toată increderea ei in iubire 
smtot soarele din risul ei. Acesta e, războiul. 

Şi Doina? O fetiță puţin cirna. ce se crede 
domnişoară, stâpina unică pe un șlep pașnic 
ce transportă grine, șlep al cărui capitan e ta- 
tål ei; tatăl ei cei înalt, cel puternic. Doina 
priveşte cu extaz lumea. Balul din port unde 
merge sá danseze i se pare poarta feerică 
prin care intră într-o lume de bucurii. Mai ți- 
neți minte cum ridea Doina din Riul care 
urcă muntele? Toată încrederea noastră în 
fericire se revărsa din risul ei 

Dar era război. Şi Doina, ca şi Magellan 
crede o clipă că mai are timp. În munţi, în 
Tatra, unde pleacă după iubitul ei la punctul 
numit „cota 747" pe harţile militare ale arma: 
iei române, Doina, ascunsă de partizanii 
slovaci, trăieşte într-o noapte (ce noapte? 
doar citeva ore!) tot ce-ar fi insemnat o 


suprem: 


viață... Viaţa normala, cotidiană, banala 
„Uber allen Gipfeln işt ruh“ îi recită Radu 
„miroase a primăvară” spunea ea incet, parca 
din teamă să nu tulbure liniștea. (In liniște 
armata germană se pregătea să atace și sa 
recucerească cota). Caporalul Ispas şi Co- 
mandantul partizanilor slovaci vin să le 
anunţe iminenţa atacului. Cei doi bărbaţi nu 
reușiseră pină atunci să se înțeleagă decit 
prin intermediul interpreţilor. Acum urcă 
scara şi îi văd pe cei doi indrăgostiţi și simt 
liniștea frumoasă și nu știu cum să-i cheme. 
Să le spună. Caporalul Ispas şi partizanul Se- 
diacek se privesc. Şi se înțeleg. Dar cită du- 
rere în privirea lor! Nu mai e timp. Pentru ca 
e razboi A 
Şi sufletul Doinei va muri din nou şi ri- 
su-plinsu ei, mergind de-a lungul unui fir de 
apă de munte, plinge neputința de a-ţi trăi în 
pace clipele, banalele noastre clipe de viaţă. 
atunci cind e război. 
Filmele de război pot exalta eroismul. pa- 
ismul, ardoarea de luptă. Pacea ar trebui 


tri 


să fie o stare firească. Cine ştie că e sânatos 
pină în clipa in care l-a durut ceva? Cii pu- 
tem spune ca din farmecul insesizabil al ges- 


P.. ne-am intrebat de multe ori dacå se 
va găsi un cuvint, un singur cuvint care sā 
unească toate înțelesurile in limbile pămintu- 
lui de neinţeles, un cuvint suprem și unic, ca 
o limbă sau un dialect universal şi iată că ei 
există, acest cuvint pace există, un cu- 
vint-frază, pentru că adună cu el alte cuvinte 
cum ar fi: adevăr, bucurie, naştere, lumină, li- 
nişte, zimbet, tihnă. belşug — un cuvint, deci 
înțeles pe toate meridianele, scris şi transfi- 
gurat în toate formele, de la belul lui 
Picasso, la floarea plantată pe toate planetele 
de omuleţul lui Gopo. de la racheta nucleară 


„Pace, 
un cuvînt pentru eternitate“ 


turilor cotidiene ştim să descoperim această 
enorma, vitală importanță a păcii? Aceasta 
am incercat eu să fac în primele mele filme: 
intoarcerea lui Magellan și Riul care urcă 
muntele ca un omagiu păcii adus de un om 
care s-a nascut la sfirșitul războiului. 


Cristiana NICOLAE 


ruptă în doua pină la casca de război deve- 
nită ghiveci pentru orhidee. Ce oroare că mai 
există pe pâmint, unii care-şi imaginează că 
au dreptul să urască pe cei ce cred într-un 
alt adevăr, sau să ucidă pe cei ce cred 
într-un alt adevăr, uitind că omul este mai 
preţios decit orice strigăt înverşunat... cuvin- 
tul acesta, pace, unește toate înțelesurile, în 
milioanele de semnături, în plecăciunea fā- 
cută mereu dramei de la Hiroshima, în ten- 
siunea cu care privim arhiva filmată cu pira- 
midele morţii din camerele de gazare. sau 
numărul-banderolă tatuat pe miinile celor din 


lagăre, sau marşurile cadențate precum sal 
vele de tun... nu exista limba pe pămint sau 
chip de pe pamint sau privire de pe același 
pamint să nu înţeleagă și să nu vadă, fiecare 
om ar trebui sã devină, vorba lui Chaplin „in- 
stigator la pace"! 

Lucrurile, altădată obișnuite, capătă astăzi 
alte semnificaţii — strigătul naşterii are astăzi 
o reverberaţie continuă, zimbetul copilului 
trebuie reluat. de zeci şi zeci de ori, privirile 
rănite trebuie fixate in grosplanuri, mai 
aproape, insuportabil de mai aproape, pină 
dincolo de retină. 

În 1960 Berrutti, alergătorul cu ochelari, ta- 
voritul cursei de 200 m plat la Jocurile Olim- 
pice de la Roma, deti chiar în patria lui. a 
luat un start de uragan și toți italienii erau în 
delir savurindu-și deja victoria. Numai că pe 
culoarul lui s-a așezat, foarte aproape de so- 
sire, nestingherit, s-a așezat un porumbel şi 
Berrutti s-a oprit, pierzind totul, ce dramă în 
rîndul suporterilor! praf l-au făcut la confe- 
rința de presă și după un timp, el, atletul cu 
ochelari, marea speranţă, a spus — „Dacă nu 
mă opream l-aș fi omori!" Astăzi, gestul lui 
ar fi însemnat o adevărată emblemă, mai-im- 
portantă decit toate olimpiadele, sau mai de- 
grabă o justificare a tuturor olimpiadelor, pe 
cînd atunci el nu a luat nimic, nici o medalie 
fiindcă suporterii au refuzat să vadă dincolo 
de antrenamente şi muşchi şi tendoane, pe 

m. 

Astăzi, mai mult ca oricind, pacea in- 


seamnă discursul de la tribuna umanităţii 
vino și vezi!" „să nu uiţi”, „pace pentru toţi 
copiii lumii“, adică mari adevăruri rostite si 
trăite pentru dreptul la eternitate. 

La Studioul „Sahia”, discursul se face pe 
peliculă. Filme ce sint și vor rāmine dovezi 
ale vocației de pace a acestui popor, filme ce 
vor păstra vocea României şi a preşedintelui 
ei, tovarășul Nicolae Ceaușescu, in larga 
campanie pentru o lume fără arme, pentru 
dreptul la viață, pentru neatirnare, pentru 
stimă în lume 

Si vis pacem para pacem (Titus Mesaroș), 
Viaţa cere şi Stop-cadru pentru eternita- 
te (Luiza Ciolac), Cancer? şi România, pen- 
tru o lume fără arme (lon Moscu), Solia de 
pace a poporului român, a președintelui 
României, tovarășul NICOLAE CEAUŞESCU, 
in lume (ciclu de filme realizat de Pantelie 
Tuţuleasa), iată numai citeva din mărturiile 
cineaștilor documentarişti. adevărate semnă- 
turi adăugate altor milioane de semnături, pe 
apelurile păcii. filme traductibile pe orice me- 
ndian prin mesajul lor, prin adevărul răspicat, 
adevărul despre om 

Dar aproape fiecare din filmele noastre 
„orbeşte despre pace, chiar și cind nu pro- 
nunţă acest cuvint. De la realizările gran- 
dioase ale acestei epoci, pină la destinele 
umane prezentate de documentar, de la ade- 
var la visare. totul poate să existe numai așa. 
iasînd viața să-și urmeze cursul ei firesc. Fil- 
mul, în general, a vorbit poate mai bine decit 
altă artă, despre pace tocmai pentru că ope- 
rind cu imagine, cuvint, muzică, pictură. a 
putut să vorbească, despre oameni şi despre 
locul lor aici, pe pămînt. Omul nu merge in 
Solaris fără sa-și ia cu el tablouri şi amintiri, 
nici nu pătrunde în spaţiile „călăuzei“ decit 
ducindu-şi cu sine odele bucuriei beethove- 
niene; nici odiseele spaţiale nu le parcurge 
fără vais şi vis, deci iată că toate aceste lu- 
cruri sint semne ale Terrei, bucurii ale plane- 
tei noastre de care trebuie să avem grijă. 

Astăzi, mai mult ca oricind se cunoaște cu- 
vintul care să unească înţelesul tuturor limbi- 
lor de neințeles și nu trebuie să privim nicio- 
dată omenirea de pe ultimul țărm, fiindcă de 
data aceasta învingătorul trebuie -să ştie, 
vorba lui Hemiogway „că nu ia nimic”, ni- 
meni nu trebuie să se indrepte spre:ultimul 
țărm. spunind povești despre „ziua în care 
vin peştii“, o zi care sperâm să nu vină nicio- 
dată. Pe ultima imagine a unui film se auzea 
o voce în sute de megafoane — „Atenţie, va 
rog. atenţie vă rog!”, dar lumea din acei film 
nu mai putea să se oprească, dansa dement 
dansa îndrăcit, nimeni nu mai putea să se 
oprească... atenţie, vă rog. atenţie! 


Laurenţiu DAMIAN 
3 


Aristide Demetriade, 
marele actor, pozind... 


Reprezentaţiuni 


Vineri în 21 Martie 


Rázboiul Balcanic 


reconstruirea cinematografică a 


războiului româno- 


ruso-turc 1877—1878. 


Cu participarea a două sute mii de persoane! 


Filmul de 2000 metri lungime va fi reprezentat în 


5 acte, durând 2 oare complete. 


La reconstruirea războiului au cooperat cu permisiunea 
guvernului român cele mai alese trupe ale armatei ro- 
mâne în costume şi cu armatură istorică. 


Rolurile persoanelor istorice sunt susţinute de? artişti 


dela teatrul naţional din Bucureşti. 


se vor da după ameaz la 
ora 3, apoi la 16 şi 19. 


Preţurile de întrare : 


Scaun de loje şi fotel 1 cor., loc I. 80 fil, loc II. 60 fi, 


loc III. 40 fileri. 


Document comunicat de lon Crişan din Reşiţa 


pe 

Constanţa Gănescu-Demetriade 

în perioada lizării filmului 
Independenta României 


Greatorii filmului „Independenţa României“ 
evocator „roman“ epistolar... 


A, în mină un voluminos teanc de scri 
sori. Sint cele schimbate între soții Aristide și 
Constanţa Demetriade in vara anului 1912, 
cind dinamicul actor al Naţionalului se afla la 
Paris — împreună cu Leon Popescu, Grigore 
Brezeanu și Vasile Toneanu — pentru monta- 
jul și „editarea“ copiilor filmului Independen- 
tei. Scrisorile păstrate de soții Demetriade 
mărturii unice in istoriografia noastră cine- 
matogratică, exprimă tidel starea de spirit op- 
timistă a echipei, deteriorată, ulterior. de ten- 
siune şi nervrozitate in cursul dificultăţilor 
ivite şi a răbufnirilor conflictului cu Leon Po- 
pescu 

Cum aflăm dintr-o carte poștală (nedatata) 
așternută în grabă de către Aristide: „...am 
sosit cu bine și foarte odihnit. Acum mergem 
pe la diferite case cinematografice. Stau la 
Hotel du Louvre și plătesc 6 fr. pe zi. Pină 
acum, totul e roze și sper să continue...“ Ur- 
mătoarea misivă, din 30 mai. aduce amă- 
nunte asupra tacticii utilizate de echipă în 
prospectarea „pieţii' cinematografice parizie- 
ne: „AM vizitat trei case cinematografice: 
Gaumont, Lux și Alter Ego. Scump foc! Cred 
că ne vom invoi cu Alter Ego. Casă nouă și 
care nu lucrează pentru ea (adica nu pro- 
duce filme proprii n.r.), ne-a lăsat o bună im- 
presie. Alegerea nu era incă decisă din mo- 
ment ce Demetriade adaugă: „Miine vizităm 
şi casa Pathé.“ Pină să inceapă lucrul frec- 
ventau sâlile de spectacole: „Astă seară am 
luat cu d. L. Popescu bilete pentru Sumurun 
— 16 franci. Cam sărat! (Sarat, dacă te gin- 
dești că era aproape de trei ori prețul came- 
rei la un hotel de lux in plin centrul Parisului! 
Sumurun era insă o pantomimă, în plină 
vogă. alcătuită de Max Reinhardt, și cinema- 
tografiata incă din 1910, la care avea să reci 
diveze și Ernst Lubitsch în 1920). 

Scrisoarea de răspuns a Constanţei din 3 
iunie e deosebit de semnificativă pentru tem- 


peratura relaţiilor dintre soții Demetriade si 
soţii Bulandra (ceea ce explică absenţa lui 
Tony din distribuţia filmului. deși autorii săi îi 
oleriseră rolul lui Peneș): „Vineri a venit la 
mine M-me Achonne să-mi propună să joc la 
Sinaia pe Fedra și Hermiona. Am primit bu- 
curoasă. Despre condiții, mi-a spus că preju- 
rile (adică onorariile n.r.) sint 100 și 150 se- 
ral, afară de D-na Sturdza Bulandra care are 
200, deoarece nu vrea altfel — şi nu este pa- 
guba de ea, dar altfel nu va putea avea pe 
Bulandra care e plăti! cu 150 De altfel chiar 
ea (Lucia Sturdza adica) a spus: „Ştiu că mă 
poţi inlocui oricind, dar nu ve: putea avea pe 
Tony fără mine“. Eu, la rindu-mi, i-am spus 
doamnei Achonne că ori ii joc pe gratis, ori 
la fel cu D-na Sturdza. Rămăsese să-mi 
aducă, ieri, piesa „Fedra“ și văd că nu s-a 
arătat pină acum. Se vede că ş-a luat seama, 
sau auzind D-na Sturdza că joc eu nu o mai 
ti lăsat să joace Tony. CR despre mine, puțin 
imi pasă. N-am rugat-o euL.. Tu ce faci, Aris- 
tide? Primele scrisori denotau oarecare ner- 
vozitate...“ 

Această nervozitate se simte, într-adevăr, 
intr-o scrisoare din 1 iunie: „Pe luni credem 
că putem vedea tot pozitivul și apoi să intrăm 
la muncă, cu aranjarea scenelor, tăieturi şi 
titluri. Cit despre concesia lui sau vinzare, 
incă va mai dura, și cine știe cit, și cine ştie 
ce rezultat vom avea. Pină acum cu toții sin- 
tem in pace și ordine, nici o neințelegere...“ 
„Dar mai tirziu?” — parca se aude întrebarea 
subințeleasă de Aristide Demetriade... O scri- 
soare din 7 iunie pare calmă şi optimistă: „În 
stirșit am terminat cu rostirea scenariului!” 
De reținut plasticitatea noţiunii folosite: rosti- 
re pentru ceea ce. ne-am obișnuit — comod 
— să preluâm din vocabularul tehnic strain: 
montaj. Faptul că primii noştri cineaști îi gă- 
siseră o sugestivă tâlmâcire exprimă ten- 
şiunea cu care noua artă își căuta, și îşi des- 
coperea,in România, limbajul propriu. Regre- 
labil doar câ această rostire cinematografică 


Hotelul la care au tras membrii echipei române văzut din 


Avenue de l'Opéra. 


m o cameră la etajul 4...” — scria Demetriade 


că Grand a intrat în scenă la actul V cu ză- 
pada pe ghete (galbene). Nu-i vorbă, observă 
mucalit a stat el la căldură şi s-a incâlzit la 
sobă, dar zăpada nu s-a topit...“ 

Următorul pasaj al scrisorii furnizează pre- 
cizâri esenţiale cu privire la componența 
echipei: „Aseară am fost cu toţii invitați la 
botezul copilului fetei patronului lui Alter 
Ego. (Cine erau acești „cu toţii?) „D. Po- 
pescu plecase spre țară de vineri, Toneanu 
nu avea haine şi Grigore ocupat in Montmar- 
tre, aşa că m-am dus cu Vidrașcu (personaj 
despre a cărei senzaţională apariţie in cores- 
pondenţa lui Demetriade vom reveni în arti- 
colul nostru următor) Lume multă, parc 
splendid, concert, declamație etc. Toate as- 
tea in contul filmului! Apropo de film: ghi- 
nion! S-au stricat mașinile de apă ale uzinei 
şi iar stăm de vre-o două zile. Au veni! si dol 
rusi cu un sâmsărel italian ca să ia fil- 
mul și abia marți vom putea sa-l aratam și 
probabil nu va fi gata tot. Vom vedea ce vor 
oferi... Măninc bine, dorm bine, mă plimb in 
automobil in contul Societăţii...” 

Starea de spirit — cum se vede — stenică, 
se deteriorează, însă, din nou ajungind. la 16 
iunie, aproape de exasperare: „Cu filmul, nu 
mai terminăm — oftează, din greu, Demetria- 
de. leri și azi, de la 8 dim. am lucrat singur 
(s.n.) în uzină pentru aranjarea titlurilor ro- 
mânești și tot ca vai de el. De ex., vezi titlu 
„Valea plingerii“ și se proiectează hora din 
sat și cite altele. Cu niște ruși, tratăm de 
vre-o opt zile și incă nimic. Apoi trebuie să 
reducem filmul la 1000, cel mult, pentru lu- 
mea întreagă. Bani pină acum s-a cheltuit şi 
incă mal trebuie, ieri a telegrafiat Toneanu 
după 5000 și eu cred că mai trebuie incă pe 
atit. Teamă am că nu voi scăpa să fac băi..." 

Şi, din nou, a doua zi: „Cu filmul cred că 
nu mai terminăm. De miine dimineaţă, iar în 
uzină să-l facem de maximul (sic!) 1200 m. 
Ruşii au convenit in fine, pentru a avea ex- 
clusivitatea in Rusia 20 filme (copii n.r.) a 
1500 m. fiecare cu prețul de 2,50 fr... Scăzind 
costul uzinei (pelicula şi lucru) rămine buni 
58000 fr... Cer insă acte din partea societății 
prin care să dovedim că sintem imputerniciți 
de a face vinzarea. Am telegrafiat la Bucu- 
rești. Cum vezi, iar întirzieri! (spumegă De- 
metriade care nu-şi poate face cura la Lama- 
iou). Din partea Angliei a venit un neamț și 
s-a arătat loarte acru, pe miine vom discuta. 
Lumea intreagă nu prea se grăbeşte a răs- 


„Vedeam luînd ființă năzdrăvănia noastră...“ 
îi scria din Paris, la Bucureşti, 


Aristide Demetriade lui 


în iunie 


„Năzdrăvănia“ era primul lung metraj a 


Constantin Nottara 


1912. 
istic 


al cinematografiei româneşti, 
evocînd — cu vibrant suflu patriotic — 
Războiul de Independenţă 


a pionierilor a fost dată uitării. Termenul ra 
mine de o originalitate care tulbură și de o 
precizie care obligă... 

Dar să revenim la modul cum era „rostita” 
suita de imagini a „independenței României" 
„Am aranjat și lipit scenă cu scenă și le-am 
pus titlurile așa cum trebuia, ca să poată in- 
țelege toată lumea. Eri am stat acolo cu toţii, 
de la 9 dimineața pină la două jumătale 
noaptea. A fost nostim ca pină in Paris, de la 
Neuilly (unde e fabrica) am făcut drumul pe 
jos vre-o 3 km. pină să găsim automobil. As- 
tăzi am lucrat pină la 3 p.m. și miine vom 
avea primul pozitiv complet cu care va pleca 
in țară di. Popescu. După sfaturile tuturor am 
redus lungimea la vre-o 2000 de metri. Am 
fost siliți şi de faptul că multe erau râu impri- 
mate. Sincera mea convingere e că, pentru 
noi, românii, va fi mult interesant. Din sce- 
nele în care iau eu parte, una imi place, Po- 
radim. Pentru străinătate probabil că-l vom 
reduce la jumătate, așa cer toți. Pină acum 
s-au ivit tot misiţi care umblă după afaceri 
pentru ei. Pentru miine ne-a anunțat sosirea 
un rus. Vom vedea Eu aș vroi să plec săptă- 
mina ce vine la Lamalou (800 km.) Am să lac 
astfel să mă scap, prea mult hamalic și rezul- 
tatul probabil.. rață... Vremea e tot urită și mă 
plictisește...* 


Abia aici incepe să se simtă într-adevăr, in- 
cordarea impusă de ritmul febril al muncii şi 
nervozitatea la care se referea Constanţa, ca- 
re-i și răspunde, la 9 iunie: „Hotărit că, pe 
lingă multa ocupaţie ce-ţi dă developarea fil- 
mului, trebuie să fii şi tare plictisit de puţi- 
nele promisiuni de venituri materiale...“ in 
scrisoarea din 11 iunie Demetriade pare mai 
potolit: 

„Acum că am terminat cu aranjarea scene- 
lor, sintem mai liberi și batem Montmartre, 
Luna Park, Magic Cité etc. Dar și la teatru 
mă duc, nu e vorbă, singur, ceilalţi nu prea. 
Chiar acum vin de la Comedie unde am văzut 
„Sapho“ cu Cecil Sorel. Știi, mi-a plăcut mult 
şi piesa e cam melodramatică. O montare ad- 
mirabilă! Ghici ce-am văzut? ...Două găini 
care umblau foarte liniștite pe scenă ciugu- 
lind pe covor. Merg cu naturalul (s-a răzgin- 
dit a șters naturalui și a inlocuit cu realismul, 
(de fapt, cauta naturalismul!) atit de departe 


punde la telegrame...” — incheie, dezamăgit, 
Aristide. Sentiment care se va transforma în 
turie, citeva zile mai tirziu cind — la 25 iunie 
devine clar că Leon Popescu nu acorda 
imputerniciri comerciale celor din Paris: 


„Cu filmul nu cred să facem ceva aici pen- 
tru că Mecena — Schailoc (sic!) nu ne-a tri- 
mis acte de imputernicire... aşa că rușii, de la 
care rămăseseră bani buni 58000 fr. au ple- 
cat. Vrea să ne stringă de git ca să acapareze 
ei tot, așa că ne-a telegrafiat să venim in țară 
că vinzarea se face acolo. Or, e știut: bate 
Hierul pină e cald. Și mi-e teamă că s-a răcitt 


Aceste rinduri, ca și scrisoarea trimisă la 
24 iunie lui Nottara, marchează impasul şi 
sfirşitul asocierii actorilor Naţionalului bucu- 
reștean cu Leon Popescu. Cum se știe (vezi 
„Cinema“ nr. 11/1985) producătorul filmului ii 
va despăgubi cu cite 15000 de lei, le va distri- 
bui, galanton şi megaloman, actorilor cite un 
inel de aur şi actrițelor un medalion de ar- 
gint. Pastrat în colecţia Muzeului Teatrului 
Naţional, inelul dăruit lui Vasile Toneanu e, 
din aur masiv, are gravat pe el stema ţării şi 
inscripția Film de artă Român + Leon Popes- 
cu. Medalionul it acum la Constanţa Ga 
nescu Demetriade e din argint. are încrustat 
un safir, pe o parte are inscripția Patria, pe 
cealaltă Mama Răâniţilor (rolul jucat de actrița 
in film n.r.) Societatea Leon Popescu. 


Orgoliul de „mecena“ al lui Leon Popescu 
punea, astfel, capăt celei mai cutezătoare 
tentative cinematografice intimplate la noi 
pină la asezarea socialistă a industriei filmu- 
lui românesc. În polida vanităţilor rănite şi 
dezamagirilor creatorilor, ne-a rămas, însă. 
pelicula, „năzdrăvănia noastră“ — cum o 
alinta Demetriade într-o scrisoare către Not- 
tara — 0 „năzdrăvânie” cu extraordinar ecou 
patriotic la vremea ei, care iși așteaptă acum, 
după aproape 75 de ani, o nouă premieră — 
in versiunea reconstituită complet pentru 
prima oară. E 


Tudor CARANFIL 


de la înființarea 
Partidului 


Comunist 


| Pagini de istorie, 
pagini de antologie 


0 eră nouă 


Puterea şi A 


L. începutul anului 1972 (iată, sint 14 ani 
de atunci!), prin filmul Puterea și adevărul, 
cinematografia noastră afirma răspicat drep- 
tul şi datoria contemporaneităţii de a inves- 
tiga, cu puterea şi adevărul cuceririlor pre- 
zente, drumul devenirii noastre socialiste, cu 
victoriile, bucuriile și neliniștile sale. Pornind 
de la un.scenariu dens și bogat in fapte de 
conştiinţă al scriitorului Titus Popovici, regi- 
zorul Manole Marcus propunea spectatorilor 
un film cu profunde rezonanțe reflexive. 
Practie, cinematograful românesc își afirma 
— sau iși confirma, cum vreţi — o vocaţie 
primordială: vocaţia fiimului politic. Filmul 
politic îşi dezvăluie puterea, adevărul şi, mai 
ales, posibilităţile sale. Vorbind, deopotrivă, 
despre anii preluării puterii de către clasa 
muncitoare și despre o nouă etapă a con- 
strucției socialiste, filmul confrunta personaje 
și mentalități, prilejuind o substanţială dezba- 
tere privind mutaţiile calitative intervenite in 
conștiința omului contemporan, privind pro- 
blema-cheie a responsabilităţii sociale, urmă- 
rită pe parcursul unei perioade ample din is- 
toria contemporană a României: Nu este de- 
loc întimplător faptul că, vorbind despre con- 
științe și adresindu-se conștiințelor. Puterea 
și adevărul a însemnat în evoluția cinemato- 
grafiei naţionale un moment emblematic, de 
potențare a conştiinţei de sine. Puternic prin 
adevărurile sale despre epoca devenirii noas- 
tre socialiste. şi adevărat prin puterea sa de 
convingere, filmul scenaristului Titus Popo- 
vici și al regizorului Manole Marcus a deschis 
noi orizonturi de gindire şi de răspundere co- 
munistă, noi drumuri creatoare ciremaţogra- 
fiei noastre. De cite ori revedem filmul (și 


evărul 


cred că el ar trebui să fie mai des programat, 
spre folosul spiritual și politic al unei intregi 
generaţii ajunsă „Ja porţile vieții“), de cite ori 
participăm la incitanta sa dezbatere despre 
putere şi adevăr, simțim — nu se poate să nu 
simțim — fiorul unei creaţii de totală anga 
jare Gică. Cei „cinci oameni la drum” ale 
căror „destine se intilnesc şi se despart în 
miezul fierbinte al filmului sintem noi cei de 
ieri şi noi cei de azi. Cinci oameni la drum 
deci, pe drumul revoluției, cinci oameni — la 
rindul lor — cu valoare emblematică pentru 
timpul pe care-l parcurg: de fapt o lume, lu 
mea noastră de ieri şi de azi, cu puterea s 
adevărul cuceririlor prezente, cu balastul 
aruncat peste bord, cu greșelile dramatice 
ale copilăriei, cu truda și nesomnul creaţiei. 
Cinci actori eminențţi ai scenei şi filmului ro- 
mânesc in rolurile-semn ale filmului (dintre 
care, -in viaţă, vai, au rămas numai doi!): lon 
Besoiu, Mircea Albulescu, Amza Pellea, Lazar 
Vrabie, Octavian Cotescu. S-a scris'mult des- 
pre acest fiim — jalon al cinematografiei na- 
ționale. ‘S-a exemplificat cu secvențe, pe 
bună dreptate, considerate antologice. Aș 
alege și eu una Înainte de declanşarea con- 
flictului propriu-zis, într-o secvenţă „Ja iarbă 
verde“, personajele principale ale peliculei își 
expun, într-un dialog relaxat, punctete de ve- 
dere, crezul. Apoi, personajele (și mentalită- 
tile lor) sint cernute prin sita vieţii. Dar punc- 
tele lor de vedere rămîn. lată incă un argu- 
ment în favoarea puterii şi adevărului unui 
film ca Puterea și adevărul: valabilitatea sau 
infirmitatea respectivelor puncte de vedere 
au “dobindit -girul Istoriei. 


Călin CĂLIMAN 


Preluarea puterii, dar mai ales, răspunderea exercitării ei. (Purercu y 
Adevărul de Titus Popovici şi Manole Marcus, cu Mircea Albulescu, lon 
Besoiu, Lazăr Vrabie, Amza Pellea) 


> pg, 
e 
j si f 


Speranţa și Labirintul 


| ensionată, eroică, cerind mari sacrificii 
şi de tot felul, mișcarea muncitorească şi-a 
găsit oameni pe măsură. Cine parcurge lite- 
ratura 'referitoare la această epocă, cine ur- 
măreşte „viața ca operă“ a lui Ştefan Gheor- 
ghiu, I.C. Frimu etc. este, de-a dreptul, im- 
presionat de faptul, că, în afara unei conști- 
ințe de clasă dintre cele mai inaintate, neşo- 
vâielnice, a hotăririi, curajului de a lupta cu 
riscul pierderii libertăţii, ruinării sănătăţii, pe 
riclitării vieţii, militanţii aveau: personalitaț: 
proeminente, aveau talente multiple, aveau 
vocația unor existențe cotidiene de o eferves- 
cență neobişnuită, capacitate de cunoaştere, 
informare -extraordinară, vocaţie organizato- 
ric, “pūtere de convingere și mobilizare, ta- 
lent oratoric. Ziarul n-a fost pentru ei doaț o 
armă de luptă. ci o vocaţie. Articolele lui Şte- 


fan Gheorghiu sint uluitoare reportaje de fac- 
tură modernă prin concizie şi virulență. Ceva 
din bogăţia și efervescenţa, din originalitatea 
personalităţii, inclusiv dramatismul existenței, 
problemele de conştiinţă ale acestor oameni 
a pătruns şi în film, iar din film, spre noi 
Pentru a evoca anii începuturilor mișcarii 
muncitorești, ai organizării cercurilor „Româ- 
niei muncitoare“, a primelor sindicate, a 
Uniunii Socialiste şi ai activităţii Partidului 
Socialist Democrat din România, filmul Spe- 
ranța reconstituie mai int un tablou de 
epocă. Regizorul Şerban Creangă şi scena- 
riştii Mihai Creangă şi lon Pavelescu ape- 
lează în acest scop la mijloace ale ficţiunii, 
fructificind substanţial, totodată, aspecte 
atestate documentar. Urmărim. așadar, o 
frescă reprezentativă pentru începutul veacu- 
lui al XX-lea, într-o ţară pină nu demult „emi- 


Eroul revoluționar, conștiință în acțiune (I.C. Frimu în Labirintul 


scris de Mihai Creangă și lon Pa 


escu — regia Şerban Creangă. 


interpretat de Virgil Andriescu) 


namente agrară” în care, la.sărăcia, foamea 
analfabetismul secular se adăugau atrocita- 
tea specifică perioadei de acumulare primi- 
tivă a capitalului. Între acel „dolce farniente“ 
a! marilor proprietari îmbogăţiți de pe urma 
„aurului negru“ şi viața muncitorilor de la 
sonde, singura „concordie"”: posibilă era 
aceea — utopie a capitaliştilor! — înscrisă pe 
frontispiciul unei societăţi petroliere. 

Pe fundalul acestei imagini de ansåmblu se 
conturează pregnant o biografie, cea a lui 


'Ştefan Gheorghiu (interpretat de George So- 


frag) numai că această „viaţă“ e“descitrată ca 
un destin exemplar, tipic unui luptător so- 
cial-politic; ca traiect revelator pentru proce- 
sul de formare și devenire a unei conștiințe 
revoluţionare, concomitent cu istoria unei 
mișcări. 

De la observarea tăcută a lumii — la impli- 
care prin faptă şi cuvint, de la revolta spon- 
tană, la certitudinea credinţei că nimeni nu 
este născut rob și că cei ce muncesc for- 
mează „sarea pămintului“; și mai departe — 
de la acte oarecum anarhice la angajarea 
fermă și la militantism înflăcărat și convingă- 
tor — iată țrepte urcate firesc de tinărul „dul- 
gher-profet” care-l cunoaște pe I.C. Frimu 
(interpretat de Virgil Andriescu), trepte ur- 


cate cu prețul unui risc continuu, al unui 
adevărat martiriu. 

Şi cred că unul din cele mai interesante as- 
pecte ale filmului lui Şerban Creangă este te- 
lul în care tabloul realist este perceput și 
transmis prin prisma subiectivității eroului — 
o subiectivitate care transfigurează imaginile 
iumii în sensuri, implicindu-ne lucid și afectiv 
totodată. O lumină profetică reverberează din 
privirea și faptele eroului, portretul realist 
avind o aură de patos romantic (imaginea: 
Florin Paraschiv). 

Dacă Speranța evocă indeosebi stări din 
„Gheena Prahovei”, Labirintuk aduce în aten- 
ție conflicte de muncă din porturile dunărene 
solidare începuturilor mișcării sindicale, re- 
face înscenarea unui „atentat“ pus în seama 
socialiștilor, insistind pe dejucarea ei şi pe 
transformarea -acuzaților în acuzatori. i 

In chip, semnificativ Labirintul se incheie 
cu o altă serbare pe. arca „speranţei“.marcind 
o nouă victorie a clasei muncitoare: imaginea 
finală a mitingului pe-apă, simbol al unei miş- 
cări triumfale, ce nu poate cunoaște oprire — 
o imagine memorabilă. 


Natalia STANCU 


Revoluția la scară individuală 


Facerea lumii 


C. titlu mai generic pentru un film, ce 
metatoră mai cuprinzătoare pentru o epocă, 
ce tablou mai general sugerind noua etapă a 
revoluţiei unei clase care, preluind puterea iși 
lua pe umeri cea mai grea misiune istorică: 
aceea de a construi o nouă lume în timp ce 
se năruiatreptat sau convulsiv, cea veche. 

Riscurile unei atari promisiuni generale: 
abstracția, retorismul, schema. Nimic din 
toate la scenariul lui Eugen Barbu, preluat 
regizoral de Gheorghe Vitanidis, cu o echipă 
de străluciți interpreţi. Noua lume-nu rămine 
o figură de stilin dialoguri, chinurile tacerii 
noii societăţi, ale defrișării morale sacrificării 
uneori a individului în numele idealului gene- 
ral-uman nu se enunțau emfatic, ele apareau 
sub ochii noștri, creșteau din acţiune; cioc- 
niri de caractere, pasiuni, atingeau paroxis- 
mul dramatic, identificind destine concrete, 
atașante, cu marele destin al revoluţiei. Etapa 
sa pașnico-constructivă, desigur, dar care nu 
implica, cituși de puţin, un drum presărat cu 
toze, idile senine pe sub tei. Ba nu, exista şi 
un început de idilă pe un drumeag, în soarele 
crud de primăvară intempestivă, cu un Virgil 
Ogășanu, clocot de entuziasm, și o lrina Pe- 
trescu uimită de atita energie, elan vital al ti- 
nărului uscățiv ce-i vorbea de pian și dans 
pentru copiii muncitorilor. Dar ochii lui, înfri- 


Două lumi ireconcili 


guraţi, ascundeau și declaraţia de dragoste 
aminată. Aminată pină tirziu, prea tirziu, cind 
pe acelaşi drumeag irina îl caută și nu-l mai 
găsește. Plecase în goană, între două acţiuni 
uteciste, la un sanatoriu, să moară puţin. 
Aşa, ca în viaţă, nu ca în poveștile cu happy 
end. Şi, în paralel, un alt cuplu figurat de 
Clody Berthola și de Liviu Ciulei cu tot ce ta- 
rele unei mentalități îi rețineau alături, 
printr-un compromis, sau îi destrămau, in 
lunga agonie a unei clase. Despre un alt mo- 
ment, pe care un film schematic l-ar fi tratat 
zgomotos, cu surle și trimbițe, momentul na- 
ționalizării din iunie 1948, al preluării tipogra- 
fiei din miinile patronului — s-a scris ades. Și 
pentru că e simplu, vibrant, omenesc și pen- 
tru că, din păcate, e unicul în filmul nostru 
artistic ce evocă data istorică respectivă. Ti- 
pograful (Colea Răutu, tatăl Irinei) intră im- 
preună cu citiva muncitori în biroul distinsu- 
lui proprietar şi-i cere cheile fabricii. „Și ce 
veţi tipări voi?" — îl întreabă ironic vechiul 
editor. Manifeste? Abecedare?". „La inceput, 
și abecedare, dar şi Eminescu, Shakespeare 
şi alte valori culturale”, răspunde cu demni- 
tate şi certitudinea pe care i-o dă „storia de 
partea lui“, acest convingător erou de viaţă si 
tilm. 


Alice MANOIU 


le, două destine în iureşul istoriei (Faci lumii 


de Eugen Barbu şi Gheorghe Vitanidis cu Irina Petrescu şi Clod» 


Berthola) 


M. mult decit toate celelalte arte, filmu! 
are capacitatea de a reda adevărul vieţii în 
toată complexitatea lui. 

Eroii fac parte integranta din spaţiul etni 
co-geografic care le-a hrânit spiritualitatea si 
structura morală, sint indisolubil legaţi de pa 
mintul care i-a născut, de locul unde trăiesc 
Natura respiră odata cu ei, este innobilata 
sau se degradează prin fapta lor. 

Miturile și legendele fundamentale ale po- 
porului român stau mărturie întrâţirii omului: 
cu natura; componentele naturii sint personi 
ficate: şi soarele, şi luna, şi brazi. şi pâltinași 
şi codrul. şi stelele; nu întimplator dorul, la 
români este însoţit de „foaie verde"... 

Filmul nu poate rămine inafara acestor par 
ticularitați naţionale, care au atins culmile su 
blimului în creaţia populară şi care mai apoi 
preluate în literatura culta. au generat noi le- 
gende şi chiar mituri noi. Spaţiui românesc 
simbolizat de geniul popular prin versurile 
„Pe-un picior de plai/ Pe-o gură de rai...” a 
fost redimensionat prin Luceafărul poezie: 
româneşti cu „A fost odata ca-n povești/ A 
fost ca niciodată...” în acest spaţiu, înfruntinu 
stihiile naturii trăiesc cei „nouă meşteri mar: 
calfe şi zidari/ cu Manole zece. care mi-i în- 
trece”, durind construcții „pentru pomenire” 
lată, așadar, moștenirea de la care trebuie sa 
pornim şi noi cei care slujim cea de-a şaptea 
artă. Natura, peisajul se metamortozeaza, ca 
pată noi dimensiuni estetice şi dramaturgice 
in funcţie de ochiul artistului. subordonin- 
du-se stărilor şi trăirilor eroilor. 

Fără indoiala, cinematografia noastra a 
atins culmi remarcabile in privinţa situării ro- 
mânilor în spaţiul carpato-danubian-pontic 
La inceputuri, prin talentul unor cineaști de 
excepţie în fruntea cărora il situez pe Ovidiu 
Gologan. pentru ca. mai apoi. prin colegii 
mei de generaţie să apară filme evocind isto- 
ria noastră antică, pe cea medievala sau 
chiar filme de actualitate care iţi sporesc bu- 
curia și mindria de a aparține acestui pamint. 

Există și pericolul de a situa o naraţiune 
într-un peisaj industrial sau al satului con- 
temporan. crezind ca prin aceasta au fost 
acoperite tematic, mai multe categorii sociale 
sau zone geografice. Aici au fost înregistrate 
cele mai multe neimpliniri. Fundamentală ra 
mine structura narativă. determinarea conflic- 
tuală, profunzimea destinelor și a caractere 
lor umane. Nu de puţine ori s-a manifestat 
predilecţia pentru sordid — care işi are rostul 
lui — dar numai atunci cind este dictat de ra 
iuni dramaturgice. Nici idilismul. antipodui 
sordidului. n-a lipsit din „creaţiile” unor regi 
zori recrutaţi din plutonul mediocritâţii — și 
aici generaţiile și-au dat mina. Există impre 
jurări în care natura devine factor fundamen- 
tal al declanşării conflictuale. Atit literatura 
— începind cu poemele homerice — cit și ci 
nematogratul mondial, înregistrează o serie 
de capodopere in aceasta categorie, sa ne 
amintim doar de Insula sau de Bătrinul şi 
marea, pentru a evoca apoi o serie de filme 
româneşti in care starea conflictuală este de 
clanșată de avalanșe, inundaţii, seceta, cutre- 
mure sau calamităţi generate de oameni - 
cum ar fi ororile razboaielor. in atari impreju 
råri, peisajul. natura. au funcții dramaturgice 
fundamentale. 

in decursul anilor. problema spaţiului in 
care trăiesc și evoluează eroii filmelor mele. a 
constituit pentru mine o preocupare majora, 

imi amintesc cu cită minuţiozitate structu- 
ram pentru Post Restant sugestia oraşului 
care, peste ani, avea să fie o „ipoteza' a 


Oneștiului în devenire. La Gaudeamus igitur, 
citadela universitara a Clujului. unde am rea 
lizat intregul film, devenea un fei de Mecca 
spre care aspiră eroii filmului... In Răutăcio- 
sul adolescent și marea. şi nordul Moldove; 
cu plaiurile mirifice ale Suceviţei, toate tra 
tate într-o factură stilistică particulara, devin 
componente fundamentale ale structurii na 
rative, depășind aparenta tentaţie turistica 

La Ciprian Porumbescu, peisajul, natura 
sint componente ale narațiunii devenind pe 
rind şi vatră, şi leagân, și simbol al eternitaţi 
Aici peisajul are incârcătură lirică (spațiul vi- 
sării și iubirii lor), metafizică (stejarul trăznit 
din ultima noapte a eroului); şi sugestie a 
personificării (florile din final, un fel de resti- 
tuire a pamintului pe care Ciprian l-a iubit și 
l-a cintat cu toata ființa lui). Sigur. o alta 
temă a creaţiei noastre cinematografice ar îi 
interferența dintre imagine, culoare și mu- 
zică. Fiecare popor avind temele lui, culorile 
pâmintului său 

Probleme fundamentale mi-a pus realizarea 
filmului Burebista. Aici mârturiile scrise sau 
iconografice erau insuficiente pentru recon- 
stituirea unei civilizaţii în toate detaliile ei si 
truda noastră comună friza migala restaura 
torilor 

Am optat atunci pentru varianta de a fitma 
exterioarele chiar pe fundalul complexului de 
cetâţi dacice din munţii Orăştiei. Am luat 


Am filmat Omul, 
Sfinxul din Carpaţi 
ca o emblemă 


Omul (Sfinxul din Carpaţi) drept insemr cu 
dimensiuni heraldice, strajuind și hotarele 
stramoșilor noştri. Cetaţile dacice le-am fil 
mat pe culmile unde ele au ființat. Crestele 
munţilor erau loc de veghe şi cetăţi fortificate 
in acelaşi timp, turnurile lor de observație, 
meterezele lor. De pe aceste culmi se aprin 
deau focuri vestind năvâlirea dușmanilor. Şi 
focul aprins la Costești era preluat de virful 
Blidaru continuind lanțul semnalului pina la 
Grădiștea Muncelului — unde se afla Sarmi 
a. 

Acropolisul dacic nu era cu nimic mai pre 
jos decit marile cetăţi ale antichităţi — situ 
ate și ele pe virf de colină sau munte Munții 
noștri poarta atitea monumente megalitice 
care surprinse pe peliculă capătă semnificaţii 
metaforice (deci putem vorbi și despre un 
peisaj simbol sau metaforă), domeniu neex- 
plorat suficient de cinematografia noastra 
Cautari în această direcţie am incercat și la 
filmu! Clipa — acolo unde natura a durat alt 
tip de monumente despre care eroui Dumitru 
Dumitru spune: „Aici parcă s-a jucat Dumne- 
zeu...” 

Aproape fiecare colț din această țara 
poarta o încârcâtură de mit ṣi legenda. Pe 
cind o coloană infinită a cinematografiei 
noastre? Pentru împlinirea acestui vis, pentru 
valorificarea peisajului fabulos şi de o diver 
sitate inegalabilă a spaţiului romanesc este 
nevoie in continuare de pasiune şi de dra 
goste de țară. de talent și vocaţie. 


Gheorghe VITANIDIS 


E. un vin pe care l-am onorat mai mult 
decit cu privirea cind mi s-a propus să vizi 
tam muzeul. În hol era o statueta mica din 


lut. Directorul muzeului aflind că are un oas- 
pete român se apropie de mine: „Va admiraţi 
compatriotul?" 


Nostalgia atmosferei de familie. Dorul de satul natal // n 
scenariul de George Macovescu, regia lulian X 


Am privit chioriş la statueta de lut; un omu- 
leţ gras cu o cupă de vin în braţul avintat 
spre cer 

— Este Dionisos, zice directorul zimbind 
ştiţi ca serbările Dionisiace aveau loc la nor 
dul Dunării, așa povestesc vechii greci. Am 
trecut cu tot entuziasmul peste certitudinea 
mea echivocă şi directorul aflind că eu, com- 
patriotul statuetei din lut, sint cineast, mi-a 
povestit o fabulă pentru desen animat... 


pe dinafară 


st 


Cica Dionisos plecind din Dacia a luat cu 
el un bob de strugure pe care-l purta intr-un 
os de pasăre... și mergind el, mergind, ajunge 
prn Grecia. Aici bobul de strugure crescuse 
si nemaiincâpind in osul de pasare l-a pus 
intr-un os de leu... Trecind marea şi ajungind 
în Italia, bobul crescind l-a pus intr-un os de 


măgar... şi tot mergind a ajuns in Franţa 
unde l-a ingropat in pamint, aici la 
Bordeaux” 


Priveam la !ranțuzul meu cum i se mişcă 
mica mustâcioară în ritm asincron cu sclipi- 
rile ochelarilor cu ramă de metal, am zimbit 
politicos şi tocmai incercam să-l depaâșesc 
cind mi-a spus că mai este o continuare: 

„Cică este o tălmacire, câ daca bei puţin te 
simţi ușor ca o pasăre. dacă bei mai mult te 
faci leu. daca o ţii tot așa ajungi magar şi pe 
urmă. in påmint Cind zilele acetea am tos! 
întrebat cum imi construiesc un personaj 
pentru film mi-am adus aminte de muzeograf 
cu povestea lui: pe dinatară și pe dinăuntru. 

„Dacă legenda spune ca Dumnezeu l-a fa- 
cut pe om pe diwalara atunci precis ca șar- 
pele cu mărul. l-a scormonit pe om pe di- 
năuntru. Perfectiunea unui individ este relaţia 
armonioasă a infațişarii sale (pe dinafara) cu 
gindurile. sentimentele și caracterul sau. (pe 
dinauntru). Cam pe aici. în cîteva cuvinte, 
este problema celui ce creeaza oameni altfel 
decit Adam şi Eva. nenorocirea celor ce cre- 
ează manechine din mucava şi ghips. ce pun 
chipiu. șepci sau basc pe urechi, haine de 
piele sau salopetă (pe dinatara) şi fraze goale 
sau tocite (pe dinauntru) 

Am fost chemat la telefon și recitind ce am 
scris pina acum. mi se pare ca incep så ma 
exprim profesoral şi cum nu cred croitorilor 
ce nu s-au ințepat cu acul. incerc sa ma ex- 
prim cu fapte 

Am făcut un film peste care cronicarii au 
trecut prea repede. se numea Faust in seco- 
lul douăzeci, mi-aduc aminte cît m-au chinuit 
personajele frumoasei legende cu mult 
inainte de a începe filmul Am incercat să in- 
teleg pe Goethe, pe Anatole France. m-au 
fermecat versurile lui Baudelaire. am revazut 
Pabst, Murnau, Clair. am citit. am råsfoit ilus- 
traţii, fotografii. am fost la teatru... Voiam un 
nou Mefisto, voiam un nou chip al unui chip 
ce nu exista decit în legende. în literatură. in 
muzică, în mituri, voiam sã- văd pe dracu si 
l-am văzut odată ieşind de la o premiera la 
cinematogratul Patriei: Jorj Voicu 

Mefisto era aşa cum mH imaginam: „u 
școlar premiant şi infipt, sau un şe! de cab 
net vorbăreț sau inventatorul unei geniale 
metode de a face victoria obtuzului Lucifer 
Am lucrat mult cu Voicu. am lucrat ușor, des 
el spune şi astăzi că a transpirat mult la acest 


Mediul, ca 
Mediul, 
ca stare 


nţelepciune pe dinăuntru 
lon Popescu Gopo) 


face un film 

Creangă? 

l-aş face 
să semene 

cu cei mai mari 

inţelepţi ai lumii 


Cum aş 
cu Ion 
Cred că 


film, i-am inspirat un Mefisto original, un Me- 
fisto care îi admira pe oameni! Pe cine l-as 
prefera în iocul lui Voicu? Pe Sordi, pe Mi- 
chel Simon, câci toți au pe dinafară şi pe di- 
nâuntru. ceva comun. De fapt problema dră- 
cuşorilor må fråminta demult. de cind intre- 
bam cu ochii somnoroși din poala mamei: 
De ce sint dracii așa de negri cu coarne şi 
cozi de bou?' Primeam răspunsul la toate 
poveștile lui Creanga; „Pentru că așa i-a fā- 
cut mama lor...” Cred că de pe atunci Chi- 
rică, sluga lui Stan Paţitu'. capata trasaturile 
lui Melisto. Poveștile așa cum mi le povestea 
mama, aşa cum numai ea știa să-mi tâlmă- 
ceasca tilcurile, mi-au fâcut Feţii-trumoşi mai 
puţin simpatici și uriţii din poveşti nu mai 
erau intotdeauna râi din naștere. Cam așa s-a 
nascut Harap Alb sau cam așa l-am ințeles 
in: De-aș fi Harap Alb. Dacă in Faust, bătrinul 
dorea sa-și prelungească viaţa. cu toate acu- 
mularile strinse de-alungul anilor, cu inca o 
unerețe, adică una pe dinăuntru pentru două 
pe dinafară, Mefisto din filmui Faust XX ii 
propune o tinerețe pe dinăuntru, cu infinite 
fețe pe dinafară; în De-aș fi Harap Alb, cel de 
dinăuntru se cauta in cel de dinafară, el 
spune întilnindu-se cu Spinul: „Pentru o clipă 
am crezut cå eşti chipul meu oglindit în apa! 
Harap Alb nu e Harap Alb, el este fiul unui 
Crai și fiind gol pe dinăuntru își mobilează 
interiorul cu basmul Harap Alb, cu eroul din 
poveste şi iși desfăşoară activitatea cunoscin- 
du-şi viitorul, pentru că el cunoaște povestea 
Dar povestea nu este chiar așa cum o știe el, 
din vremea copilăriei şi Spinul este rău pen- 
tru ca vrea să faca dreptate şi nu pentru câ 
nu-i creşte barba. De fapt, Creangă a scris în 
poveste această idee, dar, aşa cum ştia el, 
printre rinduri, cu fraze parcă din greșeala... 
je exemplu de ce îl numeşte pe fiul de Crai 
Pui de viperâ?” de unde cunoaşte el Vipera. 
adica pe tatal acestuia? De ce el, Spinul. îl 
votează pe fiul de Crai care pină aici nu are 
nume: Harap Alb? De ce Harapului (negru pe 
inafară ) îi spune Alb (alb pe dinăuntru) 


Mediul, ca expresie 
a unui anume timp, 


a unui anume spaţiu 


sau invers: Alb pe dinafară şi negru pe di- 
nauntru? 

Acest mare vrăjitor lon Creanga, ne lasă 
poveștile lui imbracate în cuvinte de basm pe 
dinafara, pline de adincă inţelepciune pe d- 
nauntru.. 

Citeodata urasc filmul că s-a născut atit de 
tirziu, ce- mult mi-ar fi plăcut sã4 vâd pe 
Creanga, chiar și pentru o clipa. intr-un do- 
cumentar, să-i våd eu. cu ochii mei cum 
arata pe dinafară, pentru că descrierile celor 
ce l-au cunoscut spun că l-au descoperit nu- 
mai după ce a dispărut. Cum aș face un film 
cu lon Creanga, ce actor. ce virsta i-aș alege, 
i-aş lăsa barba ascuţită, l-aş îmbrăca oare în 
hainele popeşti din tinereţe? Cred că l-as 
face să semene cu cei mai mari înţelepţi a! 
lumii! 

Aș vrea să mai dau un exemplu despre un 
at gen de personaj, despre eroul central al 
unui film în care nu se pronunţă cuvinte. în 
S-a furat o bombă sau Pași spre Lună, lune 
Darie sau Radu Beligan duc în film poveștile 
lor cite o oră și jumatate fară să pronunţe cu- 
vinte pentru a se explica, pentru a-și dezvălui 
ce au pe dinâuntru. Mai toți poeţii au decla- 
rat că cele mai frumoase versuri au fost cele 
pe care nu le-au scris. De aici frumusețea 
pantomimei şi nu chiar pantomima vulgara 
ci expresia ideilor, a sentimentelor ce ni se 
transmit in starea lor pură. Dualismul specta- 
torului şi al autorului dispare aproape com- 
plet. Este o plăcere rară și delicata să fii mul- 


Ș. 2 proces colectiv de creaţie, cu rezul- 
tat final unic, cum este elaborarea filmului: 
calitatea acestuia depinde de armonizarea 
intr-un tot unitar a eforturilor fiecărui creator 
o proporție justă a diverselor compartimente 
ce compun echipa de filmare in ansamblul ei. 
In acest cadru, locul și rolul ce revine sceno- 
grafului, creatorului decorurilor şi costume- 
lor, este neindoielnic din cele principale, deși 
de obicei publicul nu ţine minte numele celui 
ce a realizat plastica filmului, așa cum reţine 
pe cel al actorilor sau eventual pe cel al regi- 
zorului sau scenaristului 

Fără a dori să supăr colegii mei operatori, 
cei care prin exacta şi inspirata iluminare și 
minuire a aparatului de filmat contribuie la 
redarea autenticităţii atmosferei şi crearea 
cadrului necesar desfăşurării acțiunii filmului 
este greu de înțeles de ce, chiar critios de 
specialitate trece uneori cu vederea contribu- 
ţia scenogratului. Pentru ca cine altul decit 
acesta este cel ce reconstituie, prin decor și 
costume, epoca cu atmosfera si culoarea ca- 
racteristice? 

Plastica filmului nu inseamnă numai joc de 
lumină şi intuneric, soare sau nor, ci și exte- 
rioare — străzi. pieţe, cladiri, cetăți şi cimpuri 
de luptă sau interioare alese. mobilate în sti- 
lul diferitelor epoci cu obiecte de recuzită co- 


tumit că ești descoperitorul. într-un fel auto- 
rul emoțiilor, că ele se nasc în noi, cà ele vin 
din inima noastra cu nuanțele exacte ale sen- 
sibilităţii care ne aparține. Nu știu dacă mai 
sînt mulţi colegi în cinematografia noastră 
care så demonstreze asemenea idei prin tap- 
teie lor, prin filmele lor. Mai apropiați imi sînt 
cei din lumea filmului desenat. Omuleţul 
meu, vazut pe dinafară arată urit cum spunea 
mama, sau seamâna cu mine cum imi spun 
cei ce ma iubesc, este o suprafața marginită 
de tuş și umplut cu guașă. Mulţi desenatori şi 
amatori îl pot desena, se pare, însă film cu el 
nu poate să facă nimeni (cel puţin așa stiu 
pina astazi) pentru ca eu pun ceva special pe 
dinăuntru. Pentru ca din Omuleţ, din filmut 
vizionat nu rāmin decit ideile, pentru că 
ideile, sentimentele care sint în acest „exte- 
rior“ sint frumoase și in felul acesta accept 
ca ar putea sa semene cu mine. 

In citeva cuvinte aş vrea să spun că a crea, 
a compune un om, un personaj de film e o 
treaba foarte complicată. complexă, plină de 
responsabilitate şi mult talent, e o indeletni- 
cìre a Zeilor și a amatorilor. Personajul în 
arta, film, literatură, plastică, muzică etc. tre- 
buie sa fie pur şi niciodata facut, încropit. 
Aproape de Şiraz am vizitat ruinele unui pa- 
lat. Fusese ridicat în dar unei prințese de un 
sultan îndrăgostit. Mergeam printre zidurile 
darimate și incercam să înțeleg ce ar fi putut 
sa fie poveștile din „O mie şi una de nopţi” 

„Simţiţi in aceasta cameră miros de tranda- 
firi?” intreaba ghidul, „carâmizile acestei ca- 
mere au fost facute cu pamint muiat în apă 
de trandafir”... Miroseam şi parcă avea drep- 
tate. În cealaltă camera ghidul meu spunea 
că se simte mirosul de liliac, in alta de ga- 
roale... Am inceput să-mi suspectez ghidul, 
gindurile mele zburau spre scamatorii de circ 
ce schimbau mirosuri de parium in batiste. 
„Vedeţi, zicea ghidul, aceasta era camera 
preferată, simţiți mirosul? Câramizile au fost 
tacute cu apă limpede de izvor...” 


lon POPESCU GOPO 


respunzătoare. haine în linia şi moda epocii 
şi cite altele. 

Pliastician sau arhitect, scenogratul valori- 
fica cunoştinţe dobindite şi imbogaăţite prin 
munca minuțioasă de documentare indelun- 
gata gasind totodata soluţii noi, ingenioase, 
pentru a putea re-crea sau alege cele mai 
bune locuri de filmare sau costumele cele 
mai adecvate viziunii regizorale 

Fara scenograf, un film ar trebui realizat de 
operator doar pe fundal de cer şi insist și de 


ră scenograf, 
un film 
ar trebui realizat 


doar 


pe fundal de 


cer... 


data aceasta ca soare sau întuneric. primă- 
vară sau iarnă sint aceleaşi, fie cà lumina lor 
cade pe un decor. sau o stradă de azi. pe 
cimpiile cu grinele sacrificate în lupta impo- 


(Aslă sea 
in ie” 


triva turcilor pe timpul lui Mihai Viteazul, sau 
pe colecţia de tablouri şi antichităţi a unui 
mare iubitor de artă din jurul anului 1900 

La Bietul loanide (scenariul de Eugen 
Barbu, în regia lui Dan Piţa), m-am străduit 
sa redau ambianța, culoarea și atmosfera 
unei epoci nu tocmai indepartate, din 
1937—38 pină în 1953—54. din unghiul de 
vedere al unei societaţi de intelectuali ei in- 
şişi creatori sau iubitori de frumos. Sarcina 
mea a fost cu atit mai grea cu cit concepţia 
regizorală a fost de a crea decoruri pe viu şi 
nu în studio. Nu a fost ușor cu mijloacele 
noastre să facem față textului literar al lui 


D.. mi s-ar cere să rezum subiectul fil 
mului Trecătoarele iubiri, aș scrie așa: „Un 
înca tinăr arhitect plecat. cu ani in urma 
să-şi implineasca orgoliul profesional aiurea 
se intoarce acasă (da, aş sublinia acasă) in 
orașul lui, la prietenii lui, la femeia pe care a 
iubit-o, la o femeie care l-a iubit. O intoarce- 
re-contruntare. Ultima confruntare cu ceilalți 
dar mai ales cu sine, ultima. pentru că, inca 
tinărul și atit de realizatul arhitect, are zilele 
numărate. Cel care a plecat să traiască aiu- 
rea, se intoarce, de fapt. sa moară acasă (da, 
aş sublinia acasă“). 


Aproape toate filmele Malvinei Urșianu se 
sprijină, încrezătoare, pe acest sentiment. al 
unui spaţiu geografic anume. Eroii ei au in 
totdeauna biografii bine fixate într-un col! 
sau altul al acestui spaţiu, ei țin de un lo: 
anume, îi aparțin cu toată ființa și memoriu 
lor il ocrotește cu grija pentru că el repre 
zinta, într-adevăr, acel acasă, inceput și sfirșit 
al ființei lor intime. Dorul de acasă, dorul de 
inceputul existenţei leaga toate aceste perso 
naje într-o relație dureroasa aproape, o rela 
ție sacră a neliniștiților îndrăgostiţi de locul 
obirșiei 


Intiiniţi. dupa ani şi ani, cei trei prieteni din 
Gioconda fără suris sc ciilundă. cu nedisimu- 
tata voluptate, in trecutul comun. Ei se întorc 
pe locurile tinereţii. se întorc. de fapt. într-un 
acasă al sufletului, în care s-au dat, pierdute 
sau ciștigate, bătăliile inceputului de exis- 
tenta 


Intors din surghiun, Voda Lapușneanu con 
templa cu nesat peisajul Moldovei, în timp ce 
in trăsura lor copiii ingină. cu voci limpezi 
colindele de acasă — invâţate, probabil de la 
doici acolo, in surghiun — legatura lor de ne- 
desfăcut cu spaţiul spiritual al părinţilor 


Incoiţit de boala și de evenimente greu de 
inteles pentru ei, inginerul din Liniştea din 
adincuri se „refugiază” la casa parintească, 


George Calinescu, care abundă in descrieri 
de obiecte pină ia ultima ceașca de cafea sau 
de ceai, de pe farfurie sau o tava de epoca 

In ceea ce privește cadrul și personajui 
contemporan este și mai uşor şi mai greu de 
redat. Mai uşor intrucit documentarea o faci 
zi de zi, dar mai greu intrucit spectatorul este 
mai exigent cu ceea ce cunoaște el. Oricum. 
cred ca mediul, ianţa pot fi pe drept so- 
cotite a avea dramatică și estetică la 
parte egală cu personajele unei povestiri ci- 
nematogratice 


Virgili MOISE 


care se afla o vatră de sat — unică —, un lea- 
gan — unic —. o farfurie de lut — unica 
unică, — prâtuită de timp, „traita“. O biata 
strachină din care au mincat ai tăi și tu, și pe 
care nici un şampon din lume n-o poate cu- 
râța de memorie. Un obiect care, exact in 
momentul în care cineva total strain lui, in- 
cearcăa så- „Civilizeze”, devine. dur şi aprig 
subiect. Devine idee şi simbol al aceluiași su- 
biect care este dorul de acasă. O strachina 
se poate spala de praful și urmele trâirii, ea 
continuă sá păstreze in forma ei, în desenul 
naiv, cu semnificaţii ascunse, conturul ființei 
tale de altadata și al ființei dintotdeauna a 
celor dragi ţie 


Totul este trecător. 
inafară de pămîntul 
pe care 
te-ai născut, 
înafară de acest 
acasă al tău, 
și numai al tău 


Strachina aceea din Trecătoarele iubiri 
aşeaza o graniţă inalta, un prag de netrecut 
intre două ființe pe care nu le leagă, de fapt, 
nimic înafară prezentului. Ea devine dovada 
copleșitoare ca nimic adevărat şi rezistent la 
timp nu poate exista intre doua fiinţe aflate 


cautind şi gasind acolo sprijin şi încurajare 
pentru ceea ce a hotărit să faci gasind acolo 
liniștea. Liniştea din adincuri 


Dorul de acasă: un personaj cu profunde reverberaţii poetice și 


è a e A năfara unei legaturi comune, cu un trecut 
dramatice în filmul Malvinei Urşianu, sentimentul major al 


mun 


Sigur. insa. fimul in care Malvina Urşianu 
a vorbit clar şi răspicat despre acest acasă și 
despre importanţa lui în existența noastră, 
este Trecătoarele iubiri. Un film-argument 
pentru o idee atit de prezentă in toată opera 
ei. Un argument expus cu acea patimă stralu- 
citoare care o caracterizează, dar şi cu in- 
confundabila rigoare profesionala. Sugestivul 
titlu Trecătoarele iubiri işi dezvaluie de-abia 
în final sensul ascuns. Totul este trecător 

șopteşte regizoarea de la bun început, totul 
iubirea dintii, iubirea impartaşită, cea pe care 
o trezești fără să ştii, cea pe care o pierzi cu 
bună ştiinţă, împlinirea profesionala, realiza 
rea, gloria. bunăstarea, totul... Totul esta tre- 
câtor, chiar senzaţia că nu, nu e totul pierdut. 
citā vreme la orizontul negru al existenţei tale 
mai poate răsari steaua unei noi iubiri. totul 
este trecător, înafară de pămintul pe care 
te-ai născut, înafara de acest acasa al tāu, și: 
numai al tau. astfel, acasă. Spaţiu unic pe 


Pentru cà, șopteşte regizoarea, iubirile sint 
trecătoare toate, inatară de una: aceea pentru 
locul care te-a născut, ființă unică, neaseme 
nea altora 


În locul acela se întoarce cel plecat odată. 
demult, sa-şi implinească aiurea prea marele 
orgoliu profesional, urcind, supus, ultima co- 
lină a golgotei sale de orgolios. intimpinat de 
şoapta numai de el auzita: „te aşteptam“. a 
singurei iubite care știe să aştepte pină la ca- 
păt. pina la capatul vieţii celui așteptat un 
„am venit...“ 


Eva SÎRBU 


M. întreb dacă n-ar fi interesant un Dic- 
ționar 'al actorilor români care n-au lost dis- 
tribuiţi în filme, sau au figurat nesemnificativ 
și în prea puţine pelicule, in raport cu valoa- 
rea talentului lor şi cu puterea de creație 
Pornesc de la mărturia — zguduitoare — a 
Aurei Buzescu, făcută mie într-un interviu ce 
mi l-a acordat cind a împlinit 90 de ani, că nu 
s-a intilnit niciodată cu cinematografia. Și de 
la mihnirile lui lon lancovescu, Emil Botta, 
Jules Cazaban, Ștefan Dâncinescu și alţii cu 
n-au lucrat atit cit ar fi putut în acest dome 
niu. Şi cit ar fi dorit. Ci ar fi meritat 

Nu ştiu ce filmografie are Cella Dima. ac 
triță de distincţie, ce a întruchipat admirabil 
personaje de comedie şi de dramă pe scena 
Teatrului Naţional, susținind cu brio un re 
pertoriu foarte divers. Nu ştiu de cite ori au 
fost chemaţi pe platouri Virginia Itta Marcu 
de ia Brașov, care a strălucit în numeroase 
roluri pe scenă, — printre altele în cele prin- 
cipale din Matca de Sorescu sau Interviu de 
Ecaterina Oproiu, in Troilus și Cresida de 
Shakespeare sau Vinovați fără vină de Os- 
trovski — Larisa Stase Mureșan de la Arad, 
cu o paletă de personaje bogată, multicoloră, 
de la Antigona, la Nora și Doamna Warren, 


O strălucită carieră 
în teatru, nici un rol 
in film. Incredibil! 
(Aura Buzescu) 


subiect 
liber 


Despre 
anumiţi actori 


Interesant, foarte interesant, 
un Dicţionar al actorilor noştri 
nedistribuiţi în filme... 


Viadimir Juráscu de la Timișoara, actor ma- 
tur, deplin stăpin pe posibilităţile sale, bărbat 
impunător, dispunind de un remarcabil auto- 
control, foarte divers, mai totdeauna exact și 
sigur, Sergiu Tudose de la lasi, interpret de 
sensibilitate, reușind la fel de bine în specta- 


cole de stiluri diferite, creind măşti sugestive 
în manieră realistă, expresionistă, grotescă 
relevind o notabilă capacitate de interiori- 
zare, Nicolae Toma, de la Oradea, ştiind să 
destâşoare o gamă largă de mijloace în tra- 
gedie ca şi in comedie, pâstrind totdeauna 


măsura, găsind cu intuiție miezul roiului, re- 
pudiind facilitațile, studiind cu seriozitate de- 
taliile, Livia Doljan de la Tg. Mureș, descriind 
sugestiv eroinele pe care le joacă, din punct 
ve vedere caracterologic, Ileana Ploscaru de 
la Constanţa, cu o rostire impecabilă, ținută 
scenică, adresă, comunicativitate, Puia Bur- 
nea. de la Bacâu. temperament comic. solid 
actor de compoziţie, Liviu Manoliu de la Su- 
ceava, Radu Basarab de la Sibiu, Liviu 
Flonda de la Petroșani, Doru Buzea de la Bo- 
toșani, llie Gheorghe de la Craiova, Mitica 
lancu de la Galaţi. 

Ar fi numai un embrion de listă posibilă. 
Caci nu exista acum vreo trupa in țara care 
sa nu poată furniza măcar două-trei elemente 
pentru nevoile artistice ale indiferent carui 
film. lar cinematografia naţională trebuie să 
ofere măcar cite o șansă tuturor actorilor ce 
și-au verificat aptitudinile profesionale pe 
scenă. Pentru unii (de la Craiova, laşi, 
Cluj-Napoca, Ploiești) a existat o asemenea 
şansa. Pentru alții, cei mai mulți, ar urma să 
tie. Probabil însă că şi aici se cere o căutare, 
unoaștere şi identificare a talentelor, cu sis- 
temă. 

Valentin SILVESTRU 
c 


Fotogralii de eana MUNCACIU 


Actori de teatru, apreciați, aplaudați pe scenă, premiaţi... 


De cite ori i-am văzut pe ecran? Mie Gheorghe — 


zatrul Naţional Craiova; 


Virginia lta Marcu — Teatrul dramatic Braşov; Mitică Iancu (alături de Marga 
Georgescu) — Teatrul dramatic Galaţi ș.a., și. 


D.. absolvirea facultății de drept, Doru 
Năstase nu a urmat cariera de jurist, pentru 
care se pregătise, ci s-a angajat la studioul 
cinematografic „București“. Asemenea reo- 
rientări în viață fac numai cei care au o che- 


mare interioară reală câtre un nou domeniu 


de lucru. 

A urmat o lungă ucenicie, ca asistent de 
regie și regizor secund pe platourile de la 
Buftea, în paralel cu studierea regiei de film 
la IATC „I.L. Caragiale” — cursuri post-uni- 
versitare. 

Cu filmul său de diplomă, Soarta, după Eu- 
gen Barbu, Doru Năstase dovedea că staâpi- 
nește mijloacele profesionale ale artei pentru 
care a optat. Dar, înainte de a realiza inde- 
pendent primul film de lung metraj, a conti- 
nuat să fie regizor secund la mai multe peli- 
cule 
care a demonstrat capacități deosebite în or- 
ganizarea producţiilor de mare montare. A 
fost secundul lui Sergiu Nicolaescu la Dacii, 
Mihai Viteazul, apoi la co-producțiile Tom 
Sawyer și Moartea lui Joe Indianul. 

A colaborat, de asemenea, ca regizor din 
partea română, cu Terence Young — unul 
dintre cei mai solicitați profesionişti europeni 
ai anilor 60—70 — la filmările pe care acesta 
le-a realizat în România pentru Mayerling. 
Aceeași calitate a avut-o mai tirziu la Soldaţii, 
film pe ecran panoramic, realizat de regizorul 
sovietic luri Ozerov, cu concursul și al cine- 
matografiei noastre. 

Filmografia lui Doru Năstase s-a amplifica! 
prin lucrările produse în cadrul televiziunii 
române, difuzate la timpul respectiv cu mult 
succes pe micul ecran: episoadele Disperaţii 
din serialul August in flăcări, apoi Trecerea 
Dunării și Tricolor pe Griviţa, din serialul Eroi 
au fost, eroi sint incă. La acestea se adaugă 
peste 20 de scurt metraje de diverse genuri. 

Regretatul nostru realizator are de aseme- 
nea la activ regia, prestată cu muită aplicație 


importante ale studioului, calitate in 4 


şi talent, la citeva spectacole de mare mon 
tare, in cinstea unor evenimente deosebite 
cum sint sârbătoririle zilelor de 23 August -i 
1 Mai 

Lung metrajele din tabelul alăturat alcâtu- 
iesc o filmografie unitară, atit sub raportul 
genului — toate sint filme pe teme istorice — 
cit mai ales al succesulu: de public. 

Pe aici nu se trece și Viad Țepeș (ambele 
în cite 2 serii) au înregistrat un număr record 
de spectatori și se numara totodata printre 
filmele noastre ce! mai frecvent distribuite in 


strainâtate. Drumul oaselor și Trandafirul gal- 
ben fac parte și ele dintre succesele de 
box-office”. În această categorie se va in- 
crie în curind şi Misterele Bucureştilor, care 
continuă să ruleze cu succes, cumulind in 
fiecare lună noi zeci de mii de spectatori 

Misterele Bucureștilor rămine din păcate 
uMimul film al lui Doru Năstase. Dispariţia sa 
atit de prematură a lipsit cinematografia 
noastra de unul dintre realizatorii ei cei mai 
dinamici şi eficienţi 


Mihai DUȚĂ 


Filmul Scenariul 


Anul 


premierei Spectatori 


Interpreţi 


Pe aici nu se 
trece 
(2 serii) 


Titus Popovici 


Silviu Stânculiescu, 
Viad Rădescu, Ana 
Szeleș, Vladimir 
Găitan, George 
Motoi 


Viad Țepeș 


(2 senii) Mircea Mohor 


Ştefan Sileanu, 
Ernest Maftei, 
Emanoil Petru, 
AI. Repan 


Eugen Barbu 
Nicolae Paul 
Mihail 


Florin Piersic, 
Marga Barbu, 
Marinescu, lurie 
Darie 


Eugen Barbu 
Nicolae Paui 
Mihail 


Florin Piersic, 
Marga Barbu, 
loana Pavelescu, 
George Motoi 


Eugen Barbu 
Nicolae Paul 
Mihail 


Florin Piersic, 
Marga Barbu, 
Cseh Szabolcs 


— Este o temă care s-a dezbătut de multe 
ori şi la multe niveluri, de la cele legate de 
şcoala propriu-zisă pină la dizertaţii şi eseuri 
filosofice. Am impresia. mai mult, certitudi- 
nea, că ceva din zona aceasta a existenței 
umane, histrionismul ridicat la nivel de artă. a 
interesat în mod deosebit pe toţi marii gindi- 
tori ai lumii. Poate pentru că această conven- 
ție (arta în care intră şi filmul) 
la care omul se supune cu bună ştiinţă este o 
zonă a existenței care s-a dorit a fi foarte 
bine descifrată, dar niciodată nu s-a reușit să 
fie bine citită pină la capăt. Asta nu pentru că 
domeniul ar fi foarte secret şi foarte ambi- 
guu, ci pentru că nu se pot aduce la un nu- 
mitor comun calităţile și experienţele tuturor 
actorilor de teatru și film. Fiecare mare actor, 
fiecare mare artist care se ocupă în viaţa lui 
de teatru şi film. este un univers. Fiecare are 
arta lui. Felul lui de a fi artist. Sigur că el fo- 
losește elemente comune şi altor actori — de 
unde se poate trage concluzia că aceasta ar 
fi o artă care se poate învăța. Ea se şi invaţă 
pină la un anumit moment... De fapt, exis- 
tenţa artistului începe de la depistarea talen- 
tului, această ciudată și impalpabilă tormă a 
conştiinţei, sau a unei anumite întortochieri a 
sufletului, sau a unei anumite cotituri a min- 
tii, sau anume disponibilitate emoţională. lar 
arta actorului este drumul pe care îl parcurge 
un tinăr sau o tinără care se dezvoltă — sau 
apare în ochii celorlalți — ca o ființă cu ta- 
lent, trece printr-un soi de educaţie acade- 
mică — ea poate sã- şi strice, dar dacă are 
destulă minte poate să-i ajute — după care 
începe drumul cel mai greu şi cel mai fru- 
mos: al cunoaşterii de sine. Toţi artiștii mari 
pe care i-am cunoscut şi i-am văzut jucind și 
m-au impresionat sint oameni care, după pã- 
rerea mea, au parcurs acest drum, îndelung. 
nesfirşit de fapt, al cunoașterii de sine. For- 
mele de expresie sint forme ale gindirii. Pen- 
tru că actorul este şi ginditor asupra temei, 
dar şi instrumentul direct care trebuie să exe- 
cute tema. Or, acest echilibru între formă şi 
conţinut, atenţia pe care trebuie să o acorzi 
şi aspectului abstract-teoretic pentru a găsi 
formele care să le pună in valoare, sint, 
într-un sens, şansa acestei meserii și, în alt 
sens. marele pericol. Au existat mulţi actori 
care au gindit bine, dar au făcut prost și alţii 
care au gindit prost, dar au făcut bine. Ideea 
de artă este legată strins de un conţinut, de 
acel ceva pe care artistul trebuie să știe să-l 
spună. Trebuie să ştie să facă din „momen- 
tele“ lui un unicat. O operă care să nu fie tre- 
cută cu vederea — dacă e vorba de arta 
Deci, actorul este artist, în măsura în care din 
ceea ce face el, ceva rămine în conștiința oa 
menilor care-l văd, îl urmăresc şi fac apre- 
cieri asupra existenţei lui. Un rol este 
poate fi — o operă de artă dacă este bine fă- 
cut. Dacă în construcţia lui şi în aspectul pe 
care actorul îl poartă — știgmatul. dacă e 
vorba de un personaj mai ciudat, sau aureola 
în cazul în care e vorba de un erou — sint 
terminaţii ale acestei zone de care vorbim 
Dacă nu se petrec aceste „miracole“, avem 
de-a face cu un meșteşugar foarte bun care 
ştie să-şi facă meseria, dar nu lasă nimic în 
urma lui. După părerea mea, un exemplu de 
actor de mare factură artistică, de unicat, a 
tost şi rămine Toma Caragiu. El avea această 
disponibilitate fabuloasă de „a nu duce pină 
la capăt" construirea unui personaj. Pentru 
că nu asta era important pentru el. Important 
era felul în care lucra. ceea ce noi numim în 
teatru compoziția, adică un caracter care 
nu-ţi aparține, un tip care nu eşti tu. Toma 
Caragiu sugera prin compoziţie, pină la un 
moment dat, cind o părăsea pentru a se sub- 
stitui personajului cu acea forţă a lui de ab- 
stractizare, cu forța de generalizare în care — 
caracterul pe care îl juca intra în competiţie 
şi în amestec cu existența umană în general 
Există alţi actori foarte mari, foarte impor- 
tanți, impecabili în construcţia unui caracter 
care ştiu să-l conducă de la A ia Z, şi fiecare 
gest, fiecare amănunt este respectat și bine 
pus la punct, bine jucat, şi ic, dar care 
nu-mi lasă acea senzaţie de inefabil. de lucru 
la care trebuie şă mă atașez cu mintea cum il 
făcea Caragiu. În sensul ăsta cred cå arta ac- 
torului este atit de vastă şi atit de restrinsă cit 
de mari sint actorii de care vorbim. Toţi la un 
loc. produc o familie de ciudaţi indivizi, 
uneori „periculoşi”, alteori amabili, intotde- 
auna însă, cum spune Shakespeare, (nu 
vreau să vorbesc de Hamlet, dar vrind-ne- 
vrind trebuie să mă refer la el puţin) sint cei 
care, totuşi. sint „oglinda vremurilor în care 
trăiesc“. Ceea ce este clar, vorbind despre 
arta actorului, este că dacă acum 40—50 de 
ani un-glas bun, cu timbru plăcut, o educaţie 
vocală justă, care se învaţă, puteau să fie de 
ajuns, astăzi nu mai sint de ajuns 


- Vă este ciar și dumneavoastră că am să 
întreb: ce-l trebuie, astăzi, în plus, actorului? 


— Puterea şi capacitatea intelectuala de a 


Actorii noștri 


extrage o morală, nouă daca se poate, asu- 
pra textului, asupra personajului, asupra su- 
prafeței dramatice în care el se mişcă. În sen- 
sul ăsta toate lucrurite pot fi apreciate ca ti- 
ind clasice și scrise odată pentru totdeauna, 
dar pot fi. în același timp, şi trambulinele 
unor ginduri și idei noi asupra existenţei 
umane, care porneşte intotdeauna cu mult 
înainte de a fi scris textul. Marile piese, virtu- 
rile dramaturgice, cum e Hamiet sau oricare 
din piesele lui Shakespeare sau Cehov, sint 
valabile intotdeauna şi sint intotdeauna noi, 
Ca să mă desconspir puţin, una din ideile 
care m-a urmărit la Hamlet, a fost tocmai 
această oglindire a lui Hamiet în actor și a 


Shakespeare are 
Actorii 


actorului în Hamlet. Un fel de joc dus-intors, 
de supraveghere a lui Hamlet față de cel ca- 
re-l interpretează și a celui care-l interpre- 
tează față de cum a evoluat Hamlet în ulti 
mele... sute de ani. Ne-am supravegheat reci- 
proc şi cred că acesta este un drum posibil, 
azi, în arta actoricească. Desigur — ceea ce 
iarăşi este foarte frumos in meseria noastră 
— un lucru terminat, finit devine perimat din 
momentul în care a apărut. Experienţa tea- 
trală odată încheiată, spectacolul „jeşit”, este 
şi depăşit. Trebuie căutate și găsite alte 
forme care să servească acelaşi gind. Pentru 
că spectacolul este infinit 


— Dacă vorbim de filmul românesc în ge 
neral, nu putem observa decit eşantioane de 
posibile filme foarte bune. Eșantioanele fiind 
uneori sclipitoare. Dar competiţia între filmul 


sint, cu 


E 


românesc şi teatrul românesc este „dificilă“, 
Dacă teatrul are la dispoziţie marea drama- 
turgie universală, filmul nu o are iar uneori 
nu îndrăznește a aborda subiecte foarte inte- 
resante din punct de vedere cultural. Şi to- 
tuși, toți actorii de teatru doresc să f film 
# pe bunā dreptate. Este mirajul dublu, al 
aptului că filmul este o artă aparte, atit de 
gustată de public şi atit de importantă în cul- 
tura unui popor, iar pe de altă parte, memo- 
na peliculei poate păstra pentru totdeauña 
ceea ce ai făcut. Accesul actorului la film 
însă este limitat, din motive de tipologie. de 
emploi, de necesarul producţiei de filme, de 
amanunte strict tehnice — fotoaenia, pentru 


mereu dreptate. 
adevărat, 
„oglinda vremurilor în care trăiesc” 


un anume gen de roluri, tinerețea, pentru alt 
gen de roluri şi toate virstele intermediare, 
care „te distribuie” în film mai crud şi mai ne- 
cesar decit în teatru unde mai poți păcăli, ca 
să spun așa. Dar. dacă tot ne-am apropiat de 
film, aş vrea să vorbesc puţin despre o bucu- 
rie pe care am avut-o în anul care a trecut 
Bucuria a fost att de mare și de profundă in- 
cit nu o pot asocia decit cu aceea cu care 
m-am apucat şi am lucrat Hamlet. A fost lu- 
crul din vara şi toamna trecută, la filmul Întu- 
necare, în regia lui Alexandru Tatos. L-am și 
văzut, într-o formă aproape finită, şi ceea ce 
am bănuit şi am simţit la lectura scenariului 
că e posibil — adică, să se creeze un film de 
excepţie în cinematografia noastră — s-a im- 
plinit. După părerea mea. Este fiimul unui ci- 
neast cu o gindire profund cinematografică şi 
cu o știință a detaliului cinematografic, pe c 

de mare, pe atit de rafinată. Am fost fascinat 
de lucrul fa acest film într-o echipă fericit 
completată de prezenţa lui Călin Ghibu. ope 
ratorul cu care am făcut filmul de care ma 
simt încă atașat cel mai mult: Luchian... Dar 
ca să ne întoarcem la „soarta spectacolului 
cinematoarafic”. mă văd obligat să revin la o 


idee pe care noi am discutat-o in ultimul in- 
terviu. „dupa Luchian” și anume ca. cinema- 
tografia nu a făcut decit două filme despre 
mari artişti români. Unul despre Ciprian Po- 
rumbescu, altul despre Luchian. Or, cultura 
poporului nostru cred câ ar trebui servită mai 
bine din punct de vedere cinematografic. Mai 
ales că personajele, eroii care ar putea sa 
„umple“ ecranul sint destul de mulți şi de pu- 
ternici. Pentru că este vorba de personaje 
care au scris şi ele istoria conștiinței unui po- 
por. intotdeauna conştiinţa neamului se ma- 
terializează acut în formele expresiei artistice. 
Din sensibilitatea generală a unei naţii se ex- 
trag marile conştiinţe care sint scriitorii şi po- 
eţii. Ei fac o cronică de suflet, pe de o parte, 
iar pe de altă parte, o cronică de prezenţă a 
acestei fiinţe sensibile care este omul. cetă- 
feanul, ființa receptivă a „naţiei în exces". in 
sensul cå înglobează toţi oamenii din jur 
Prin asta este mare un scriitor sau un poet 
Prin modificarea conştiinţei. in sensul ca 
duce mai departe formele de expresie ale 
limbii, ale aspectului structural al ființei și 
prin ăceea că, în același timp, el este un cro- 
nicar al timpului său. 


— Aţi folosit des două cuvinte-noțiuni, ex- 
trem de importante care, alăturate, sună 
poate prețios, dar sint vii şi adevărate: conşti- 
ință și neam. Cum răsună ele in actorul lon 
Caramitru? Ce imagini vă trezesc? 


— Neamul nostru a fost un neam nefericit 
din unele puncte de vedere și foarte fericit 
dn altele. Fericit prin talent ṣi înzestrare 
mai ales. Nefericirea lui a ținut de unele in- 
timplări tragice care au plouat peste noi se- 
cole în şir. lar retragerea in propria ființa a 
structurii românului dintotdeauna, intoarce- 
rea înlăuntrul lui — care e una din formele de 
mare profunzime spirituală — a născut o di- 
mensiune culturală numită arta populară. Ha- 
zul de necaz, risu'-plinsu', umorul negru, 
multe din obiceiurile stranii legate de dispari- 
ţia omului, cheful care se trage după inmor- 
mintare, „cimitirul vesel” nu sint întimplă- 
toare. Sint formele unui fel de dedublare pe 
care românul a trebuit să și-o impună de 
multe ori şi care a făcut ca ființa lui să se di- 
socieze, să capete un fel de a doua conștiință 
de care, in general, artiștii s-au folosit pentru 
a pune în valoare sau pentru a caracteriza 
existența noastră spirituală cu totul specială, 
care e ca o apă sub pâmint, o apă vie. curgă- 
toare. ce trebuie descoperită şi re-descope- 
fitā mereu. lar menirea artistului este să fo- 
rèze, să aducă la suprafaţă această bogăţie 
extraordinară. S-o caracterizeze. Sa-i dea 
contur. S-o modeleze. Să extragă o morala 
acceptabilă, pentru altă dimensiune a gindirii 


-sau pentru o altă formă de oglindire in faţa 


primei conştiinţe care este cea socială. Între 
conştiinţa socială şi conştiinţa spirituala este 
o veșnică competiție. 


Ara ate GLO ROI Dă în ci 
tel? în ce condiţii? 


- Dacă arta lui folosește la mersul mai 
bine al societăţii. cum ar trebui să fie, evident 
că artistul este un moralist. În sensul bun al 
cuvintului. Dacă artistul — sau cel care se 
numește artist — vine cu o morală pe care 
vrea s-o -inoculeze» ca pe un vaccin nu va 
reuşi. Morala lui nu va fi valabilă. in orice 
caz. dacă citeşti poeziile lui Eminescu sau 
joci in piesele lui Shakespeare sau asculți 
Bach. chit ca acolo nu ţi se impune o morala 
voítá, ramii cu ceva care este profund moral 
Cea ce mi se pare, profund moral este apro 
perea de cultura şi faptul că. apropiindu-te 
de ea, ceva din ființa ta se modifică in bine 
Eu. oricum, ma despart mai bogat sau devin 
mai bogat sufletește, înțelegind ce-i de ințe- 
les din aceste introspecţii în natura umană, 
pentru că ființa umană este nesfirşit de bo- 
gata și în veșnică modificare. Şi ea trebuie 
urmărită si reprezentată în artă. Curiozitatea 
asupra acestei nesfirșite căutări şi limpeziri 
prin artă asupra naturii umane. este o forma 
de atitudine morală pe care unii o primesc 
într-un fel, alţii în alt fel. Depinde cum recep- 
tezi. 


— Actorul — de teatru și fiim — ion Cara- 
mitru cum 


— Sensibil. Eu sint un senzitiv, în general. 
deci receptez prin emoție. Prin emoție spre 
înțelegere drumul, la mine, este scurt. Sigur 
ca poţi să înţelegi intii și pe urmă să te emo- 
ționeze înțelesul, dar cred câ drumul este atit 
de scurt incit totuși emoția este primordiala 
Emoţia... 


interviu realizat de 
Eva SIRBU 


Gala I.A.T.C. 


N. mai dătător de speranţă decit păs- 
farea unei bune tradiţii într-un lăcaş de invă- 
tāmînt. Gala filmului studenţesc a ajuns la a 
noua ediție! La doi ani odată (incepind cu 
1974) institutul de artă teatrală și cinemato- 
grafică „I.L. Caragiale”, prilejuiește — sub 
egida Festivalului „Cintarea României“ adău- 
gindu-i în '85 genericul A.I.T. „Participare 
Dezvoltare. Pace“ — o confruntare cu publi 
cul, cu breasla, a „lucrărilor de laborator” ale 
studenţilor, bucuroşi să-și prezinte pe marele 
ecran extemporalele, tezele, lucrările de di- 
plomă, (chiar dacă nu toate de nota 10) con- 
vinşi că arta a șaptea fără public e de necon- 
ceput. 

Experienţa acumulată la edițiile precedente 
și-a spus cuvintul. Primele aplauze se cuvin 
organizatorilor, care au reușit să transforme 
cele trei zile ale Galei într-un adevărat eveni 
ment cultural. Şi nu numai prin filme (alb-ne- 
gru sau color, pe 35 mm sau pe 16 mm, mai 
scurte sau mai lungi). Spectacolul se derula 
nu numai pe ecran, ci și pe scenă, în salà, în 
holuri, la intrare... Dar, s-o luâm me! a 


tura cine-ochiului 


Incepind cu juriul (17 membri! personalitat 
ale vieții cinematografice, președinte regi- 
zorul Andrei Blaier) şi continuind cu invitații 
(suflarea breslei, prezentă ca la un film de 
Bergman, ce urma să ruleze în aceeași sală, 
cinema „Studio” doar citeva zile mai tirziu) 
sala întreagă (predominant, publicul tinăr), 
putea fi urmarită la televizor! Pe scenă, trei 
monitoare instalate la rampă, transmiteau „în 
direct“ imagini ale juriului aflat la balcon, sau 
(Și) ale spectatorilor din hol, aşa încit puteai 
urmări concomitent prezentarea, dar și ultimii 
întirziaţi alergind pe scări. Cinema! 

Aceeaşi dorință de „priza directa”, de „eve 
niment prins la cald“ anima şi expoziția de 
fotografii, împrospaâtată zilnic — instantanee 
surprinse cu o zi inainte în aceeași sală. in 
cel de-al 90-lea an al istoriei filmului (aniver 
sare prezentă tot timpul în conştiinţa Galei) 
se impunea cu forța evidenţei o prima con- 
statare: studenții de azi sint formaţi cu adevă- 
rat într-o civilizaţie a cine-ochiului. O școala 
a privirii. Pe scenă: un panou uriaș, luminat, 
cu fotografii din filmele de început ale cine- 
matografiei noastre socialiste. În mijloc, trei 
portrete: Victor Iliu, Jean Georgescu, Paul 
Călinescu. Pe un micro-ecran, alaturi, trenul, 
celebrul tren fiimat de Lumiere, intra în gara! 
Pe un alt ecran, imagini de arhivă: Bucureștii 
începutului de secol. Proiecţii simultane! in 
hoi, aranjate cu dichis, alte doua expoziţii 
Una de afișe, în majoritate creaţii ale studen- 
ților de la institutul „Nicolae Grigorescu" 
Premiul juriului: două ingenioase proiecte 
pentru afișul Galei: Nicolae Stanciu (anul IH 
scenografie) şi Emilian lachimovschi (miner 
din Mehedinţi). Menţiunea publicului: afişul 
intitulat „90 de ani de cinema“, autori Maria 
Mintulescu şi Radu Deac (anul II scenogra- 
fie). Atişe ce ar fi putut decora simezele ori- 
cârei expoziţii „profesioniste“. După cum, 
alături de „Vermeereana'“, expresivă compozi- 
ție a lui Sorin Botoșâneanu (anul II operato- 
rie) — premiul publicului, erau încă multe 
alte „studii” de reţinut din „Salonul de artă 
fotografică” — ediția | — adevarate exerciţii 
de virtuozitate ale studenţilor operatori. Por- 
tret sau peisaj, alegorie sau simbol, fotografii 
nu doar de efect, ci cu sens. Un ochi care nu 
doar înregistrează, ci și meditează asupra su- 
biectului. Incifrată în lumină, în încadratură, 
în atmosferă, o poveste. Mereu descoperit 
acel ceva ce cheamă privirea și gindul din- 
colo de cadru. Multe dintre fotografiile aces- 
tor studenţi (nume de reținut: Sorin Botoşă- 
neanu, Francisc Mraz, Cristian Stoian, Danie! 
Anton) sint aproape „muzicale“. O balerină, 
un cal alb, o fereastră deschisă, portrete de 
tineri, dar mai ales de bătrini (leit-motivul fte- 
restrei, al oglinzii), o natură statică, un portal, 
un călător dormind în tren, ulucile unui 
gard... Obsesia luminii, a reflexelor, a con- 
trastelor. „Gustul mierii”, „Fara martori”, 
„Harta unui gind“... titluri sugestive, deloc 
tautologice, mărturisind nu doar „0 privire”, 
ci un scenariu, o mizanscenă (chiar dacă nu- 
mai pentru o „punere în cadru“) 


Ernest Maftei, Maria Maximilian (Veta din O no 
Jean Georgescu, Hortensia Georgescu, Paul C 


A fi student „la film“ în anul 


N-a lipsit nici desenul animat. O „pilulă” 
pună de haz, un omuleţ care-și instâla apara- 
ul de filmat, dar cînd să dea „motor! își 
prindea degetele cu clacheta și-o lua, urlind, 
la sănâtoasa — semnalul de deschidere și de 

dăehidere al fiecărei seri. 


Nu, lumea nu incepe cu noi 


în programul Gaiei (intocmit cu o re 3 
înformaţiei, de parcă nu artiști, ci nişte ciber- 
peticieni l-ar fi conceput), un dascal-cineast 
notează: „Așa cum fiecare generație este da- 
toare sâ-șşi fâureasca propria ei imagine des- 
pre lume, tot astfel, fiecare din generaţiile ce 
se succed tebuie sâ-și lase propria-i urmă în 
cultura naţională”. Așadar, în fiecare exerci- 
tu filmat, urma să descoperim „in nuce” ex- 
presia unei personalităţi în formare. dar şi 
acea „nouă privire” asupra lumii 


Dinamitind clișee, aşa e văzută indeobste 
tineretea, dind cu tifla la tot ceea ce se 
cheamă inerție, conformism. La fiecare no. 
alion de cineașşti trebuie, deci, depistata 
imaginea” ce urmează a fi răsturnată. Caci 
lumea nu e privită cu capul în jos (sa spu 
nem) de dragul unghiulaţiei, ci din spirit po 
lemic. Nădăjduim a nu greși, descifrind ir 
obsedanta „temă a bătrineţii” ce contaminase 
filmele studenţilor din această Gală (ca și sa- 
ionul de artă fotografică) o rătuiala cu o mai 
veche imagine a tinereții neatente, nepasă- 
toare faţă de tot ce o precede; clișeul acelor 
tineri egocentrici, pentru care numai clipa 
prezenta conteaza de parcă lumea ar incepe 
cu ei. 

Nu, lumea nu începe cu noi, declară (raspi- 
at) abolvențţii ultimilor ani și actualii stude ați 
si LA.T.C.-ului. Mai ales acum, cînd lumea 
amenință să-și iasă din ţiţini (una din cele 
mai convingătoare demonstraţii din Gala, îi 
mul de montaj Pină nu este prea tirziu 

Premiul special al juriului, regia: Dumitru La 
zăr — anul IV regie) tinerii cineaști vor să pr 


vească lumea nu, ñu cu capul în jos, ci cu pì- 
cioarele pe pamint. Fără frica de numitor co- 
mun, fara dorința de a epata, ci atenţi, chiar 
grijulii, cu tot ceea ce, în iureșul zilnic, am 
putea ignora sau nesocoti 

Privit în bloc, cel mai tinâr eşalon de ci- 


O şcoală a privirii: 

„Vermeereana” 
Sorin Botoșăneanu 
Premniul publicului 
la „Salonul de artă 
fotografică“ — L.A.T.C. — ediţia | 


de 


„Momente, schiţe, amintiri“ din timpul 


Andrei Blaier, pre 
şi Ernest Maftei, actorul-poet 


dintele juriului, 


Nota 10 dată de juriu! 


Ipizorul Andrei Blaier anunță premiile 


celei de-a IX-a Gale LA.I.C. 


Bs L ai 


neaști ofera imaginea — dragă oricărui pă- 
rinte a „copilului ascultător şi cuminte“ 
(Cum ne comportăm — titlul unei savuroase 
şi ingenioase lecţii de dirigenţie. regia: Lu- 
cian Creţu — absolvent). De la firul de iarba 
i piatra de rìu, pina la pagina de Slavici sau 
acovia, de la trecerea în neliință a unui 
mare poet- pină la sentimentele în zig-zag ale 
unor „duminici care ni se întimpla”, de la 
postașul dintr-un cartier cu farmec „retro“ $i 
ina la scrisoarea expediată de pe un șantier 
al tineretului, de la așteptarea unei bătrine în 
poanta azilului, la bunicul care-i face nepotu- 
ui zmee, de la o glumă ce naște insomnii 
pină ia un fost campion de rugby azi pierdut 
in anonimat, iată-i pe tinerii regizori şi opera 
tori în cautarea, nu a insolitului, cum a fost 
adată moda, ci a conului de umbră în care 
uitarea noastră de fiecare zi poate abandona 
un sentiment, un gind, un gest, o stare. Toate 
foarte obişnuite, foarte omenești. Nu lipsite 
de unda de tristeţe, şi ea atit de ome 
neasca 

Despre memoria peliculei, despre cit de 
important este ca aparatul de filmat să fie 
omniprezent atunci cind e vorba de clipa de 
adevăr, de emoție a unui mare actor, vorbeau 
de la sine și cele două medalioane omagiale 
Amza Pellea (realizat de Tudor Caranfil) $: 
Octavian Cotescu (autor: Lucia Hossu Lon 
Jin) — nu doar antologii ale personajelor 
memorabile din teatru şi film create de cei 
doi mari actori. ci și amintirea vibrantă a doi 
dascăli de excepţie în istoria I.A.T.C.-ului 
Gala filmului studențesc a fost, dealtfel, în 
1974 una dintre primele iniţiative ale profeso- 
rului și rectorului Octavian Cotescu 

Nu, lumea nu începe cu noi, par a:spune 
cei mai tineri cineaști. Şi iată, pentru sârbăto- 
rirea celor 90 de ani de istorie a cinemato- 
grafului, au invitat pe scenă pionieri ai filmu- 
lui românesc. Nu un film de examen (cum ia- 
râși, preconceput, ne-am fi așteptat) a consti- 
tuit evenimentul Galei, ci, in chip neașteptat 
{in program era anunţat: „surpriză!”) un dia- 
log la scenă deschisă între generaţii. Prezen- 
tator (cu emoţii): Silviu Stănculescu, Oaspeți 
de onoare: regizorii Jean Georgescu, Paul 
Călinescu și... lon Popescu Gopo; opertorii 
lon Cosma şi Ilie Cornea; actorii: Maria Maxi- 
milian (v-o amintiţi pe Veta din „O noapte 
furtunoasă"?; Celia Dima, Corina Constanti- 
nescu, Colea Rautu și Ernest Maftei, monte- 
uza Lucia Anton, scenografa Hortensia Geor 
gescu, inginerul de sunet Valentin Bude. Ui 
miri (legitime) de spectatori: mulţi dintre invi 
taţi nu-s prea tineri pentru a fi „veterani 


Călin Ghibu, jurat 


O autoritate a imaginii: 


90 al istoriei cinematografului 


Dar cinematograful însuşi, uităm adesea, e 
prea tinăr! Şi iată, Gopo povesteşte cum l-a 


cunoscut pe Jean Georgescu la filmările 
Nopţii furtunoase (chiar dacă Gopo avea pe 
atunci ghiozdan, iar maestrul „Georgesco' 
era deja un regizor consacrat în cinemato- 
graful francez), Paul Călinescu ne reamin- 
tește — cu cită nostalgie! — primul premiu 
repurtat de un film românesc într-o competi- 
ție internaţională (documentarul Țara Moților, 
in 1938, la Veneţia), Ernest Maftei și Colea 
Răutu îi mulțumesc pentru acel antologic 
moment de cinema, Destășurarea, cind novici 
într-ale filmului, făceau primii pași, într-o ca- 
rieră ce urma să fie de cursă lungă. „Baia de 
lumină” în care era scâldat platoul de filmare 


nu începe cu noi...). El alearga sa prinda pe 
peliculă ultimul drum al Poetului, filmeaza 
Absența, recompune un portret din obiecte 
explorează ambianța casei, cu dorința de a 
reconstitui nu doar ultimele clipe de viaţă ale 
Poetului. ci universul în care au apărut Necu- 
vintele, Elegiile, Antimetafizica... Obiectele 
așa cum mina Poetului le-a atins, privirea lui 
le-a înnobilat. Colecţia de aparate fotogra- 
fice, desenele, scaunele, masa (incă mai fu- 
megă o ţigară), balconul, fotoliul. telefonul — 
mut — pomul de iarnă al unei sărbători pus- 
tii... aparatul înaintează și se retrage cu sme- 
renie din apartamentul obişnuit de bloc, de- 
venit sanctuar, peste care pluteşte ecoul vocii 
poetului, repetind obsedant: „Schimbă-te' în 
uvinte, repede, cit mai e timp“ Spirit de 
vint se numește filmui de anul | al studentului 
Valentin Vasilescu (actualmente în anul III la 
regie, clasa profesorului Geo Saizescu). Un 
>magiu sobru, discret şi plin de sensibilitate, 
adus poetului Nichita Stânescu, într-un obiș- 
nuit tilm de examen. Imagine: Horia Lapteș 
Intr-o inspirată imagine de final, aparatul în- 
registrează monumentul funerar in marmură 
al lui Mihai Eminescu, alunecind pe cel din 
mediata vecinătate, o troiță de lemn, pe care 
sta scris Nichita Stănescu, pentru ca apoi să 
urce pe scoana unui arbore masiv, sus, tot 
mai sus, într-un simbol pe cit de la indemină 
pe atit de emoţionant 


ptul ia poezie, drep la cinem 


pentru prima oară în istoria celor 9 Gale 
denţeşti, cind marele Premiu, Premiul cri- 
ticii şi premiul de imagine încununează un 
fiimuleț pe 16 mm. Poate și pentru că, în ar 
smblu, gala '85 a oferit o imagine obișnuita 
aproape convenţională, juriul a simţit nevoia 
unui gest iconoclast. 

Poeziile lui Nichita Stanescu (şi chiar vo- 
cea poetului) reveneau — ca un leit-motiv — 
şi într-unul din cele mai interesante (dupa 
opinia noastră) filme din Gală: Dreptul la po- 
ezie. Un student în geologie, cu rucsacul în 
spate, dialogind cu o carte de poezie (Nichita 
Stănescu) uitată pe peronul unei gări, diato 
gind, de fapt, cu muntele, cu iarba, cu pie 
trele (pietrele, obiectul său de studiu la 
școală), convins că „natura ne priveşte cu mii 
de ochi, nu se știe cine privește pe cine,“ şi 
rîul, iarba, pietrele sint fiimate de parca chiar 


Cinematografia noastră 
poate conta pe un bun „schimb de miine”. 
Gala filmului studențesc .stă mărturie 


pe vremea cind se filmau Telegrame sau Di- 
rectorul nostru, ie spune lon Cosma stunden- 
ţilor, a fost doar una din acele borne pe care 
școala de operatori le-a urnit atunci, în anii 
de inceput ai cinematografiei noastre socia- 
liste, prefigurind performanţele de imagine ce 
aveau să urmeze. Confesiunea Cellei Dima, 
un adevărat recital actoricesc (intrerupt de 
vesele aplauze) reamintea studenților actori 
„condiția debutului” din aceiași ani. Numitor 
comun al scenei şi al sălii, emoția. Ce bine 
că între timp studenţii de la I.A.T.C. filmau, 
iar magnetofoanele prindeau priză directă! 
Da, studenţii au organizat (cu brio) în acea 
seară, o adevărată sarbătoare a filmului nos- 
tru, prilejuind şi un moment de meditaţie 
(prin comparaţia ce se impunea de la sine) 
ce-nseamnă a fi student în cinema azi, dupa 
90 de ani de la apariţia cinematografului ir 
lume 

Ce face un student de anul | cind are ur 
aparat de 16 mm pe mină. Filmează imedia 
tul. Dar un imediat ce înseamnă tot o întoar 
cere în timp, un gest de pioșenie. (Nu, lume 


ar avea suflet, filmate în alb-negru, dar cu iri 
zări, cu alburi strălucitoare, cu unghiuri su 
biective pe măsura incantaţiei poetice... Dar 
din toate acestea, ce poate el, studentul, să 

comunice profesorului care-l examinează 
sec, acordindu-i dreptul... să vină la toamna? 
Dreptul la poezie (regia și imaginea: Adrian 
Bota, anul IV operatorie) a primit, pe drept 
uvint, Premiul pentru eseu, ex aequo, cu in- 
sula (regia și imaginea Florin Țolaș — anul V 
operatorie), un penetrant studiu de portrete 
şi de stare. într-un cămin de bătrîni 


Despre virsta a treia, despre prea plinul su- 
fietesc ce nu-și află decit arar și întimplător 
clipa de comunicare, de căldură, despre sin- 
gurătate și nostalgie, vorbeau cu tandreţe și 
reținut patetism, cu acuratețe a schiţei cine- 
matografice sau (altele) cu inerente stingăcii 
incă multe. alte filme ale Galei: Semnul — 
Premiul pentru imagine (regia: Zivko Uzelat 
1bosolvent; imaginea: Cristian Comeagă, ab 
solvent; Timpuri suprapuse (regia și imaginea 
serban Slave, anul IV imagine); imposibila 


Galei filmului studențesc: 


lon Popescu Gopo, Colea Răutu. Corina Constantinescu, Cella 
p 


față-n față, ochi 


în ochii studenților 


intoarcere (regia și imaginea Emit Busurcà, 
anul V imagine); La marginea vremii (regia şi 
imaginea: Corneliu Medvedov — absolvent 
operator), Domnișoara Aurica (sugestie de 
ecranizare a nuvelei lui Eugen Barbu, regia 
Doina Chiţescu — anul IV; imaginea Florin 
Kostrakiewicz, Șerban Slave — anul IV ope- 
ratorie) și Replay (regia și imaginea: Horia 
Lapteș, anul IV, imagine). 

Barbieritul, cămaşa albă, cravata, cafeaua 
ritualul de dimineaţă al unui bătrin, atmosfera 
camerei cu mobilă și lucruri vechi (puterea 
de caracterizare a obiectelor aduse în 
prim-plan, o trăsătură comună multor filme 
din Galà) şi, brusc, vacarmul tribunelor, jocu 
de rugby, filmat de parcă aparatul ar pune și 
el umarul „la grămadă”: Replay. Suspansu! 
meciului, dar mai ales al sentimentului cu 
care bâtrinul urmăreşte fazele jocului iși afla 
explicaţia in insertul de final: inginerul Paul 
Vidrașcu (cum simplu scrie pe un cartonaş 
prins în pioneze pe ușa apartamentului) a få 

ut parte din echipa naţionala de rugby cart 
1 repurtat în 1924 la Paris, prima medalie de 
sur a sportului românesc. Filmul Replay ar 
putea fi oricind programat la televiziune (su 
Jestie valabilă și în cazul altor filme din Gală) 
jepășind condiția de „film examen”, prezen- 
tind interes și prin informaţia ce-o transmite 


Dincolo de ştiinţa narării cu aparatul de fil- 
mat (a ABC-ului meseriei), dincolo de „am- 
prenta“ profesorilor (mult prea evidentă în 
unele cazuri, și nu în avantajul filmelor), în 
filmele stundențeşti se poate detecta, cum e 
şi firesc, acel grâunte inefabil numit talent, 
Fie că e vorba de o idee, (mai ales cînd își 
găsește forma cinematogralică adecvată — 
(Gestu' contează de Dan Nanoveanu — anul 
V imagine), de fantezie și umor (D'ale pubil- 
cității, premiul ACIN — regia Dan Berlogea, 
anul V, imagine), sau şi de profunzimea sem 
nificaţiilor, evidente nu doar la nivelul poves- 
tirii, ci chiar al fiecărei secvențe, purtătoare 
de semne ale actualității (insomnie de 
Nicolae Caranfil; imaginea Relu Morariu, am 
bii absolvenţi; Duminici care ni se intimplă, 
regia Radu Caranfil, imaginea Anca Jurjuț — 
absolvenţi — ambele filme obţinînd premiul 
de regie, ex aequo). Aceste două din urma 
examene de diplomă pot oricind înlocui 
scurt metrajul de debut“, atestind maturita- 
tea și profesionalismul absolvenţilor. dar şi 
capacitatea de investigare a unui domeniu 
mai puţin abordat de studenţi (mai dificil?) 
actualitatea. Despre Insomnie, film premiat în 
cadrul concursului de la Costinești ediţia '85, 
s-a mai scris, Nicolae Caranfil fiind deja (prin 
articolele, publicate, prin palmaresul care 
conţine şi premii internaţionale) un regizor 
afirmat în peisajul cinematografiei noastre. O 
glumă proastă a doi adolescenţi (elevi de li- 
ceu) declanșează insomnia unui necunoscut, 
ce-și rememorează un episod tulbure al bio- 
grafiei, o culpă din tinerețe ce revine acum 
cu forța remuşcărilor, și mai ales, cu gustul 
leşios al lașitaţii. insomnie — un filmuleţ a 
cărui substanță concentrată ar putea oricind 
căpăta respiraţia unui lung metraj. În Dumi- 
nici care ni se intimplă, expresia cinemato- 
grafică a unui sentiment (doi tineri — e! foto- 
reporter citadin, ea profesoară repartizată la 
țară — distanţa îi va despărţi sau vor depăși 
momentul de cumpănă?) radiografia unel 
clipe suspendate, în care se pot citi două 
biografii, o stare de fapt și, mai ales, una de 
suflet, reușește să închege o poveste de ao- 
tualitate din cîteva dialoguri și din modul 
eliptic, modern, al racordurilor 

Filmele ar fi trebuit, poate, discutate ur- 
mind canonul școlar. Ele s-ar grupa atunci 


in: „filme de autor” — exerciţii de imagina, 
realizate în anii II și III — categorie unde se- 
lecţia ni s-a părut a fi cea mai revelatoare; 
„filme de platou“ — (ale studenților de la re- 


gie — tributare în majoritate unei mizanscene 
greoaie, unor clișee preluate din mai vechi 
filme „profesioniste”; „filme de integrare“ — 
nuriite astfel pentru că ele contribuie la „ac- 
țiunea de integrare a învățămîntului cu pro- 
jucţia și cercetarea“ — (Simbolismul în lite- 
ratura română, Premiul pentru film de inte- 
grare, regia Dimitrie Vitanidis; imaginea Radu 
Nicoară și Anca Jurjuţ, absolvenţi) fiind un 
*xemplu de modul în care și un discurs di- 


dactic poate deveni atractiv, poate căpăta at- 
mosferă şi fior poetic. 

Dar... Şi aici, la „dar“, ar fi mai multe de 
spus (conferința de presă a „Galei“ a contu- 
rat citeva întrebări, oricum mai multe decit 
răspunsuri, dar orice întrebare conţine o su- 
gestie). De ce, de pildă, studenții actori sint 
atit de rar solicitaţi de colegii lor de la regie, 
de la operatorie? Meseria de cineast presu- 
pune, nu în ultimul rînd, știința de a lucra cu 
actorul, ori aici se afla hiba multor filme de 
examen, chiar şi atunci cind în cadru apă- 
reau actori consacraţi. Nu-s prea puţine fil- 
mele studențești cu și despre tineri? Nu-i 
„ceasta zona tematică cea mai bine cunos- 
ută de ei? Ce au de spus, de comunicat, cei 
mai tineri cineaști? Care-i incârcătura de 
gind, de idei cu care se vor înscrie ei în peri- 
metrul filmului inspirat din actualitate? Pen- 
tru un film de examen, nu e de preferat, în 
ocu! unei poveşti incilcite și stufoase (cum 
erau majoritatea „filmelor de platou”) un sce- 
nariu simplu; o idee limpede articulată cine- 
matografic? Mircea Diaconu, membru al ju- 
riului, îmi spunea într-o pauză: „De ce n-am 
eu un aparat de filmat și un actor, unul sin- 
gur, să vezi ce peliculă ar ieși!“ Aveam să-i 
dau dreptate văzind Gestu' contează — o pi- 
lulă satirică la adresa birocraţiei, un excelent 
exercițiu de mimică al actorului Mitică Po- 
pescu 

Indiferent din ce unghi le-am privi, filmele 
studenţilor de la IATC ridică întrebări şi pro- 
pun teme de meditaţie nu atit privind „condi- 
ţia de student în cinema în anul 90 al istoriei 
cinematografului”, cit ceea ce, cu îndreptă- 
tire, numim „schimbul de miine“ al cinemato- 


Dreptul la visare, dreptul la 
cutezanță: Dreptul la poezie di 
Adrian Bota (cu Onus) 


Grigore 


gratiei naționale. Putem afirma cu certitudine 
că acest „schimb“ există. Cum va prelua el 
ștafeta? Ce aduc acești tineri cineaști nou, 
dincolo de expresia cinematografică? Ce 
teme şi idei ii preocupă? E greu de spus deo- 
camdată. Semne bune există. Aşteptăm ca 
promisiunile să devină certitudini: 


Foto: Sorin BOTOŞĂNEANU Roxana PANĂ 


şi Victor STROE 


Stafeta dintre generaţii: regizorul şi actorul (Nicolae Caranfil și Do- 


rel Vişan 


în timpul filmărilor la Jaso 


mnie 


Devenit 
(Sylvester Stallone) s-a 


ESTA şi Rambomania: două cuvinte care 
figurează deocamdată — nu au avut cind 
— în nici un dicţionar, două şocuri care zgu- 
duie lumea de celuloid, doua maladii. foarte 
diferite una de alta, al căror spectru îi bintuie 
spaţiile şi care proiectează o lumină cruda 
asupra realităţilor sale. Realitaţi care nu prea 
corespund imaginii poleite (oare nu chiar 
presa americana denumeşte hollywood- ul 
„tinsel town“, adică oraşul învelit în hirtie de 
staniol?) pe care marile studiouri cauta pe 
toate caile, și uneori reușesc, să o acrediteza 
în rindurile publicului larg. 


O „stincă” surpată, 
un mit spulberat 


Mulţi specialişti considera ca sindromul 
imuno-deficitar dobindit, SIDA după inițialele 
cuvintelor respective din limba franceză. sau 
AIDS după cele din limba engleză, acest fla- 
gel care face în prezent ravagii in Statele 
Unite, unde s-au înregistrat pina acum circa 
12.000 de cazuri, fiind semnalat şi în alte ci- 
teva țări occidentale, ar putea fi unul din cele 
mai ucigâtoare pe care le-a cunoscut vreo- 
data omul: anihilind mijloacele de` aparare 
naturală ale organismului în fața nenumarați- 
ior agenţi patogeni de tot felul. care îl asal- 
teaza în permanenţă, el lasă victimele la to- 
tala lor discreţie, fara a se putea întrezări, cei 
puțin deocamdată, vreo cale de evitare a sfir- 
şitului fatal. Există chiar voci care afirmă că 
virusul SIDA, capabil să se dezvolte și să se 
reproducă de o mie de ori mai rapid decit alţi 
viruşi, ar fi contaminat un milion de per- 
soane, ceea ce explică starea de panică ce 
s-a creat peste ocean, inclusiv în rindurile ce- 
lor ce populeaza cetatea filmului. Pentru ca, 
maladia sau mai bine zis sindromul, a lovit 
din plin şi microcosmul uzinei de vise. 

Alarma a fost dată odată cu vestea că bine- 
cunoscutul actor Rock Hudson i-a cazut vic- 
timă. Inaintea sfirșitului său tragic, survenit la 
începutul lunii octombrie, pe pagina întii a 
numeroase reviste de mare tiraj a apărut, în- 
truchipare vie a suferinţei chinuitoare, chipul 
de nerecunoscut al acestui actor, care impre- 
siona tocmai prin robustețea sa ieșita din co- 
mun: cel ce se înfățișa în trecut indestructibil! 
ca o stincă (Rock însearâna chiar stincâ) 
ajunsese un schelet, figura sa purta. fara 
greş, stigmatul teribil al unui rau care nu 
iarta. Șocul provocat a fost și mai mult ampli- 
ficat, cînd s-a aflat — adevârul nu mai putea 
fi ținut ascuns — ca Rock Hudson, interpre- 
tui ideal al atitor eroi „fara teama și reproș”, 
avea o viață secreta, ca frecventa de multa 
vreme cercuri cu moravuri îndoielnice, ca se 
complăcea într-un mediu dubios, pestilenţial. 
deosebit de prielnic pentru propagarea cum- 
plitului virus. Tocmai el care, ani și ani de 
zile, fusese considerat o adevărata chinte- 
senţa a virtuţilor cele mai preţuite de ameri- 
canul de rind. „.Respiră din el atita sânătate, 
Nu are coșuri pe faţă, nu transpiră. Miroase 
parcă a lapte. Fiinţa sa exhală curăţenia, pu- 
ritatea și respectabilitatea“, scria în 1958 re- 
vista „Look“. Desigur câ agenţii de pubiici- 
tate nu au fost cu totul straini de asemenea 
cuvinte ditirambice. Cert este ca pe astfel de 
calitați au mizat studiourile californiene cind 


cel de altădată 
transformat 
intr-o mașină de distrugere, 

un killer feroce 


Rambo, Rock» 


Presa americană numeşte Hollywoodul 
i „tinseltown“ 


adică oraşul 


învelit 


în hirtie de staniol. 


Între poleială şi mucava, 


mai 


pe „buletinul de sănătate“ 


Rock Hudson, 


Hav schimbat lui Roy Fitzgerald numele in 


Rock Hudson, evocind, parca, masivitatea de. 


neclintit a stincii Gibraltarului şi liniştita ma- 
reţie a fluviului Hudson, in ale cărui ape se 
oglindesc zgine-norii Manhattan-ului... l-au 
încredințat mai intii citeva roluri în filme de 
seria B, apoi l-au propulsat în Giant, Gigantul 
47956), unde aparea într-o companie stralu- 
cita, alaturi de Elisabeth Taylor şi James 
Dean, fiind chiar propus pentru un premiu 
Oscar, pentru ca dupa aceea sa-i gaseasca 
partenera ideala în blonda Doris Day, intru- 
chipare, la rindul ei, a tipului de radioasa fru- 
museţe sportiva, crescuta cu suc de porto- 
cale şi soare de California; alaturi de ea, a 
turnat un şir de agreabiie comedii de situaţie. 
cum ar fi Pillow Talk (Contidenţe pe pernă), 
peliculă aflata şi în repertoriul Cinemateci: 
bucureștene, iar pe masură ce înainta în vir- 
stă, televiziunea i-a deschis porţile primi- 
toare. incluzindu-l in distribuţia unor seriale 
ca Roţile și, mai recent, Dynasty, marele rival 
al lui Dallas în topul preferințelor degustăto- 
rilor de „soap' operas“. Acum s-a văzut insă 
ca imaginea pe care i-o creaseră agenţii de 

publicitate, «imaginea pe care filmele sale o 
proiectaseră în conștiința publicului, nu co- 


respundea . realității. Cazul trist al iui Rock 


Hudson (avansul implacabi! al bolii nu a pu- 
tut fi oprit. în ciuda incercarilor disperate ale 
medicilor de a-l salva) practică o deschiză- 
tură iargă în cortina de staniol sub care se 
drapeazā cetatea filmului... 

Dezvăiuirile în juru? acestui nefericit caz au 
declanşat ia Hollywood un vai de panică, sau 
mai degraba de isterie (cuvintul aparține re- 
-vistei „Newsweek”): actori sau actrițe (sindro- 
mul este insă mai puţin râspindit în rindurile 
femeilor) care au slabit brusc — unul din 
simptomele SIDA — sint consideraţi aidoma 
ciumaţilor de odinioară. nimeni nemaiapropi- 
indu-se de ei, toți evitindu-i; clevetirile, şuso- 


aşa cum arăta 
şi cum ajunsese in ajunul morţii (o „stincă" 


multe semne de întrebare 


al lumii de celu 


Doris Davy) 
prăbușită) 


ieri (impreună cu 


telile, birfelile, intr-un oraș în care birfa este 
un „modus vivendi” au ajuns la apogeu; se 
reclama internarea in lazarete a celor bânuiţi 
de boală; se vorbește chiar de posibilitatea 
suprimării... sarutului în viitoarele filme 
i Atita vreme cit nu cunoaștem mai multe 
despre aceasta boală, cred că este o idee 
bună“, a declarat Ed Asner, preşedintele sin- 
dicatului actorilor). Cit de departe și, parado- 
xal, cit de aproape sintem de acel eveniment 
din preistoria cinematografului (1894), cind 
studiourile Edison prezentau la kinescop un 
sărut în prim plan (numele „temerarilor” in- 
terpreţi se cuvine readus în memorie: May ir- 
vin și John Rice), spre marea uimire a publi- 
cului şi spre indignarea falșilor moraliști, da- 
torita carora s-a interzis repetarea unui ase- 
menea „scandal“ mai bine de un deceniu şi 
jumatate, adică pină în 1911. După aceea, 
puritanii au trebuit så se dea bătuţi, iar săru- 
tul și-a căpătat „dreptul“ ia ecranizare... 

Poate şi actuala panica în jurui SIDA Stir- 
mta printre cei dinâuntrul „uzinei de vise” 
este trecătoare, dar episodul, prin toate im- 
plicaţiile sale. este de natură sa lase un gust 
prea amar. 


Rambo, sau visul devenit realitate al 
unul huligan al stadioanelor 


E 

Cu Rambomania este altceva, de data 
aceasta în pericol de a fi contaminaţi nu sint 
actori, ci spectatorii. „Maladia“ a fost declan- 
sată de proiectarea filmului Rambo, de care 
am amintit pe scurt într-o corespondenţă an- 
terioarâ. John Rambo este un veteran al ráz- 
boiului din Vietnam, care, întors în patrie la 
“apatul acestui conflict profund impopular în 
America. se simte frustrat, nedreptăţit, igno- 
rat de societate. Şi atunci, pentru a protesta 
contra a ceea ce consideră a fi i injustiţiile co- 
mise faţă de foştii combatanți, purcede la un 


război personal impotriva civililor neinţelegu- 
tori şi a membrilor Garzii naţionale. Acesta 
este, pe scurt. subiectul filmului First Blood 
(Cind singele incepe să curgă), turnat în 
1982 şi care s-a bucurat de un succes mo- 


dest, pierzindu-se printre multiple alte pro-_ 


ducţii pe tema inadaptabilitaţii celor intorşi 
de pe front. lata că în 1985, cînd s-a implinit 
u7 deceniu de la încheierea amintitului râz- 
boi, pe ecranele cinematografelor de peste 
ocean a fost prezentată o urmare (sequel) a 
aceste: pelicule: Rambo, First Blood, Part Il, 
sau pe scurt Rambo, a cârui premieră a de- 
clanşat o adevărată psihoză. Internat la stirsi- 
tul părţii intii într-un penitenciar, fostul com- 
batant este acum eliberat, cu condiţia de a se 
întoarce în ţinuturile junglei asiatice şi a în- 
cerca să-i găsească pe eventualii supraviețui- 
tori ai luptelor din trecut. Dar Rambo este 
trădat de şeful misiunii, un civil aparţinind 
„serviciilor speciale” (ne intoarcem. așadar, 
la Principiul dominoului, altă temă recurentă 
în filmele americane) Și se pomeneşte izolat 
în mijlocul junglei, unde. miniat ca Ahille, pe 
toți şi pe toate, porneşte de unul singur o 
operaţie militară purată cu incredibilă cru- 
zime: el ucide, spintecă. străpunge. zdro- 
bește, preface în scrum totul în jurul sãu.. 
Fostul combatant, în vinele căruia curge 
sînge pe jumătate de indian, pe jumătate teu- 
tonic (?!), devine o perfectă maşina de distru- 
gere. 

Cu pectoralii şi bicepsii incordaţi, cu frun- 
tea îmbrobonată de sudoare, cu părul răvășit, 
prins cu o panglică neagră, aidoma piraţilor, 
miînuind cu dexteritate de neinchipuit cele 
mai sofisticate mijloace de ucidere născocite 
de mintea celor ce au în grijă recuzita milita- 
ro-cinematografică, Sylvester Stallone, inter- 
pretul lui Rombo, prezintă admiratorilor săi o 
imagine cu totul diferita de cea a lui Rocky, 
locul boxerului loial și generos, întruchipare 
a fair play-ului l-a luat un killer obsedat de 
un singur gind, aceia de a extermina, de a 
pirjoli şi devasta. Într-o izbitoare comparaţie 
sugerată de sălbaticele incidente petrecute 
cu prilejul finalei de fotbal de la Bruxelles, de 
anul trecut. criticul cinematografic Spencer 
Reiss consideră Rambo ca „o materializare a 
wsurilor celor mai sîngeroase ale_unui huli- 
gan al stadioanelor“. Filme ca Întoarcerea 
acasă (Coming Home), binecunoscut specta- 
torilor noștri, sau chiar ul acum 
(Apocalypse Now) înfățişau războiul din Viet- 
nam ca o tragedie, ca un lucru ignobil, Ram- 
bo il glorifică, ceea ce și explică apriga con- 
troversă căreia i-a dat naștere. Caultind să-i 
descifreze resorturile, publicistul american 
Stanley Kannow, autorul unei lucrări de refe- 
rinţa despre acest război, scrie: „Filmele pot 
transforma o întringere în victorie; cu ajuto- 
rul fanteziei poți realiza ceea ce n-ai obținut 
în realitate”. 

lar aceasta „fantezie“ a fost şi este însoțit: 
de un extraordinar tam-tam publicitar. Lansa- 
rea filmului a fost precedată de vorşpanuri 
prezentate simultan în mii de cinematografe, 
de manifeste distribuite pe străzi, de puzderie 
de interviuri ale protagonistului. care este, în 
același timp, şi scenaristul și, practic, regizo- 
rul filmului. Campania publicitară a fost con- 
tinuată și dupa lansare: au fost organizate, de 
pildă. emisiuni-concurs la posturile de radio 
şi t>ieviziune, iar plajele şi alte zone de agre- 
ment au fost survolate de avioane purtind 
banderole uriaşe pe care stătea scris: „Rela- 
vați-vă, distraţi-vă, fiţi liniștiți, Rambo ve- 
gheaza asupra voastră”. „Virusul" fiind. astfel, 
unplantat, febra s-a răspindit cu ușurință. La 
umbra lui Rambo a apărut și s-a dezvoltat, ca 
ciupercile după ploaie, un profitabil business. 
Piaţa a fost pur și simplu inundată de replici 
ale „instrumentarului” de razboi folosit în 
film, de la arcul de tip special. a cârui sā- 
geată este capabilă să străpungă o placă 
groasa de citiva centimetri, pină la cuțite cu 
resort, ca sa nu mai vorbim de „jucăriile“ 
puse la dispoziția celor mici. inclusiv o 
„armà“ semiautomată in stare să proiecteze 
un jet de apa la o distanța de 10 metri; tot 
celor mici li se oferă vitamina Rambo, iar cei 
mari sint indemnaţi să trimită Rambograme, 
telegrame al câror text este debitat adresanţi- 
ior de mesageri deghizați în Rambo; mai 
mult, în faţa centrelor de recrutare au fost in- 
stalate mari panouri cu portrete înfățişindu- -i 
pe Rambo în toată splendoarea sa, în spe- 
ranța de a-i face pe tineri så se înroleze în 
numâr mai mare... 


Rambomania se extinde cu repreziciune și 


dincolo de ocean. Nu întimplător, filmul se 
bucură de muit succes la Beirut, în Liban — 
unde se desfășoară de atita vreme un singe- 
ros conilict, ale cărui metode aduc, în multe 
privinţe. cu cele ce pot fi urmărite pe ecran 
— ca şi în alte zone sfişiate de ciocniri mili- 
tare. De pe acum, Stallone şi-a anunţat inten- 
ţia de a-l „transporta“, într-o viitoare produc- 
ţie, pe Rambo, într-un alt „punct fierbinte al 
globului“. Fenomenul a încetat să mai fie un 
simplu eveniment cinematografic, implicaţiile 
sale au depăşit sfera sociologicului, câpătind 
o evidentă dimensiune politică. 

MValadii atit de deosebite una de alta, SIDA 


și Rambomania sînt, fiecare în felul sâu, la fel 


de primejdioase. lar faldurile cortinei de sta- 
niol devin, parcă, tot mai transparente... 


Romulus CĂPLESCU 


în premieră 


Roran in primele filme cu copii ale 
Mariei Callas Dinescu o prospeţime a privirii 
regizorale asupra virstei proaspete şi un ince- 
put de maturitate in alegerea și dirijarea mici- 
lor interpreţi. Dacă Bunicul și doi delinctenţi 
minori pornea de la un roman polițist, scris 
de Petre Sălcudeanu cu nervul și hazul ce 
rute de orice virstă iubitoare de gen, iar. ei 
copiii, trâiau o aventură de „detectivi“ posi- 
bila la 10, dar şi la 16 sau 25 de ani, in acest 
Mare premiu dupa scenariul lui Chiril Trico- 
lici „aventura“ se mută în interiorul unei pu- 
bertăţi fragile ca aripa de libelulă. Şi în inte- 
riorul acestei virste, o situaţie deosebita: cea 
a unui campion de 13 ani, grav accidentat în 
timpul unui concurs de carting. Oasele micu- 
lui campion se vor pune la loc, dar curajul de 
a o lua de la capat? Va reuşi puştiul nostru, 
ca faimosul Nicky Lauda, sa-şi continue, cu 
toate riscurile, cursa? Cită torţa interioara EA 
fizică, ce fel de antrenament al voinţei c 

concurs din afară ii trebuie unui astfel de 
„caz“ ca să învingă handicapul — mai ales 
psihic? „Un alt şoc emoţional” sugereaza me- 
dicul și e rindul celor din jur — părinţi, prie- 
teni..antrenori să incerce să-l ajute, care cum 
se pricepe mai bine. lată, simpliticat, un con- 
flict psihologic dificil de transpus in imagini 
deşi „modele“ ale lui găsim şi în filmele poe- 
tice ale cehului Kachyna (Voi sări din nou 
peste băltoace) sau in altele, mai comerciale, 
ale Hollywoodului. Povestea noastră cerea 
tact şi delicatețea de a porni dinăuntrul unui 
suflet sensibil şi traumatizat de copil. dinâun- 
trul unei sensibilităţi speciale, spre sensibili- 
tatea a milioane de spectatori, nu numai co- 
pii, evitind cu grija efectele batistei prea la 
indemină, dar neinterzicind geana discret 
umezită la adăpostul intunericului. Intre mi- 
noră melodramă (cu minori) şi delicată 
dramă psihologica. experienţa scriitorului -— 
fin analist — Chiril Tricolici şi cea a regizoa- 
rei — clavecin de-acum bine temperat în 
concertul tentaţiilor facilității — Maria Callas 
Dinescu, au știut să incline, cu eleganţă. ba- 
lanța. Filmul lor are (desigur și datorită talen- 
taților interpreţi mici și mari) prospeţimea. fi- 
rescul și graţia unei sonatine cu pasaje cind 
lirico-îngindurate, cind vioaie, de scherzo ju- 
câăuș, dar care nu exclud accentele mai ener- 
gice, de observaţie realistă a „cazului“. A 
evoluţiei crizei accidentatului, dar și a crize: 
mamei căreia ii cedează nervii la un moment 
dat, după ce făcuse faţă primei lovituri. Dupa 
lung: scene de recuperare medicală (alter 

nate, liric. cu amintiri de veselă vacanţă, de 
idila pe malul mării,) odată intors acasa, într» 
pusti şi părinți intervine un joc subtil de me 
najare reciprocă: cine protejează pe cine 


în premieră 


V.. sentimentală este .un film vesel, îm 
pede şi luminos, exact ca o zi de vara-senți- 
mentala sau nu. Un film despre (citez din 
programul de sala) „conflictul dintre bine și 
foarte bine, dintre posibil și imposibil, între 
ceea ce este şi ceea ce trebuie să fie”. Con- 
flict care, bineințeles. se va incheia cu victo- 
ria foarte binelui asupra binelui prea mulțu 
mit de sine, pentru câ — tot din programul 
de sală citesc și citez: „Omui nu trebuie sa 
ajungă în situaţia unei câlduțe automulțumir: 
ci să se autodepășească, să fie mereu nemul- 
țumit cu sine. de ceea ce a realizat pina 
atunci, deoarece resursele, capacităţile sale 
psihice, de voinţă, de cunoaștere, de muncă. 
sint nelimitate. E un adevăr incontestabil care 
trebuie să stea la baza desăvirşirii umane, a 
progresului, a perfecţionării necontenite a 
societăţii“. 

În această situație — perfect reală şi per 
fect expusă — ce vedem noi în Vară senti- 
mentală? Bineinţeles. noi vedem ce ne arată 
autorii — scenarist Vasile Bāran, regizor 
Francisc Munteanu — adică: un tinăr si chi- 
peș inginer (Emil Hossu), cum iși ia el în 
primire postul de agronom la ceape „Viitorul" 
şi anume: plătind o amendă paznicului Go- 
run, cel cu un picior de frasin (Aurel Giuru- 
mia) pentru că a rupt un ştiulete din lanul de 
porumb. .Dar nu ca să-l coacă sau sa- fiarbă 
cum crede paznicul, ci ca să vada cum este 
el, ştiuletele. crescut. Ştiuletele nu este cres- 
cut cum trebuie, posibilitățile lui sint mai 
mari, dar limitate. forţat. de preşedintele cea: 
peului (Gheorghe Dinică), suferind de reu- 
matism la picioare și de automulțumire la 
cap. Între experimentatul, dar preamulțumitui 
preşedinte şi tinârul inginer va începe. pe 
dată, conflictul acela dintre bine şi foarte 
bine. Preşedintele ii -mărturiseşte, sincer, ca 
nu-l place. inginerul îl încredințează, calm, ca 
o sā- placă Ceea ce. pină la urmă... dar nu, 
sa nu „vindem” finalul. După care. inginerul 
este cazat la Marin Moraru. a cârui sotie 
Stela Popescu (ce cuplu seducător, ce cuplu 
irezistibil) nu prea vrea să-l primească, dar în 


Marele premiu 


maturii pe bolnav sau băieţelul fragi! care-și 
suporta cu stoicism infirmitatea (temporara) 
pentru a da curaj celor mari. Îndeosebi 
relația mama (Tora Vasilescu) — bâiat (Cos- 
min Şotron) intră in această zonă sensibila, 
de vibrație omeneasca mai complexă, care 
imbogateste subiectul filmului amintind (Şi 
prin prezența aceluiași mic interpret) de o 
altă dramă a copilăriei Vreau să ştiu de ce 
am aripi, E. dealiminteri partea cea mai pn- 
teresanță a Marelui premiu pentru ca ceea ce 
urmează — micul truc al celor trei priete- 
ni-suporteri. cu simularea unui accident al 
frumoase: Alina, adusă expres pentru con- 


Din nou părinți si 
toate 


copii. 


14 A = 


Cos 


din nou un film cu 
virstele fa riu cu 


in Şofron şi Crenguța Doncea) 


curs, ca sã-i provoace lui Traian şocul salva- 
tor — râmine o șotie amuzantă, a unor copii 
extrem de amuzanţi, dar nu și o soluţie dra- 
maturgică pe măsura situaţiei. Şotia pusà la 
cale e doar pirueta finală pentru ca filmul sa 
aibă clasicul (dar de ce obligatoriul?) dezno- 
damint „happy“. Ce-ar fi fost dacă puştiul nu 
se putea insânătoşi definitiv şi ar fi trăil mai 
ieparte doar prin procură (să zicem) bucuria 
altor noi campioni-așa cum ni se sugera '2 
un moment dat in scena în care tatăl, cu tat 
„ inteligenţă, îl cooptează pe convalescent la 
proiectarea și realizarea unui modern bold 
maşinărie ideală pentru un viitor pilot de for 


sensibilă deschidere 
Șerban 


spre 
Ionescu 


Tora Vasilescu, 


Vară sentimentală 


cele din urmă și „A contre coeur”, îl va primi 
totuși. Ei au și o fiica. Ana (nume drag lui 
Francisc Munteanu. pe care iată, nu-l pară- 
sește) debutanta Nicoleta Ilie. care tocmai se 
pregateşte sa plece la discotecă unde se va 
intilni cu prietenul ei (Dan Purec) student s: 
foarte preocupat de proiectul unei pompe in 
stare să ridice apa celor Trei Izvoare din aval 
in amonte. În acest scop. tinărul are o discu- 
ție scurtă. cuprinzătoare şi eficientă. cu se- 
cretarul de partid (Gheorghe Cozorici) care il 
ințelege şi ii promite ajutorul. Momentul este 
important, pentru că tinărul inginer nemulțu- 
mut de sine, dar şi de automulțumirea preșe- 
dintelui ceapeului se va gindi şi el la o solu- 
ție asemanătoare pentru irigarea terenurilor 
ceea ce... Dar nu, să nu „vindem“ finalul. 
intre timp, încep problemele personale ale 
tinarului inginer cu mediul înconjurător. Pro- 
blemele nu sint muntoase. nu sintem in Rete 
zat, sintem la șes, sintem pe tarla, acolo 
inde, ni se spune, se munceşte .zi lumina 


dar chiar şi așa. la șes, problemele râmir 
probleme. Și anume: prezența. hotarită și fer 
mecătoare, a inginerului. tulbură prezenței: 
feminine din comună. incepind cu Paraschiva 
cea plina de viaţă şi talent de maseuza (Flo 
rina Cercel) şi sfirşind cu tinăra și frumoasa 
tehniciană (Rodica Mureşan). Prezenţa ingi 
nerului mai stirește şi speranțe deșarte in 
sufletele părinților Anei, cea aflată la virsta 
discotecii. dar indrâgostită lulea de „omul ei”, 
amânunt care nu scapă inginerului, oricît ar 
fi el de preocupat cu scoaterea din anchiloză 
a ceapeului „Viitorul“. În general, în aest fiim 
lumings şi vesel — mai ales prin dialog. 
foarte gustat de public — bărbaţii nu-şi våd 
capul de treburi, in timp ce femeile, oricit de 
ocupate ar fi și ele, nu ştiu ce să mai facă să 
le intre în voie. să-i cucerească şi, daca este 
cu putinţă. sà- duca in fața ofițerului Stării 
civile. Ceea ce. în cele din urmă...dar nu. sa 
nu „vinde finalul. Asta nu inseamnă că au 
torii ar fi OG, ei dovedesc chiar multa 


E 


ARo i 

Mureşan 
Fmi 
Hossa. 


wE 


sentimentul. Ja 


mula unu. Dar dacă tot s-a preferat formula 
happy-end-ului atunci ne-am mai putea in- 
treba de ce a mai fost necesară simularea ac- 
cidentului. cind era suficient pentru moralul 
campionului și redresarea curajului său. doar 
apariția pe cartodrom a fetiţei indrăgite 
Poate pentru a mări un suspense şi așa bine 
asigurat prin reintrarea în cursă a micului 
-ampion? Secvența intrecerii“e bine filmata 
de un operator debutant, Cătălin Vago, și 
montată cu nerv şi — atit cit trebuie — cu 
umor. Umorul celor trei suporteri — nu nu- 
mai sportivi — admirabil jucaţi de bâiețeii 
Bogdan Bazgă (Radu), Costin Albu (Mircea) 
și Fiorin' Dodescu (Costin), cărora li se ală- 
tura. gingaşă și înțeleaptă. grav copilaroasă, 
sensibila Crenguţa Doncea în rolul Alinei 

Revenind la distribuţia inspirată a filmului, 
Costin Şotron e una din fericitele excepţii de 
copii interpreți care în fiecare film, cu ace 
eaşi seriozitate, distincție interioară. tran- 
smite. ca un seismograf, fiecare vibrație a 
gindului. a stării personajului, evoluind sin- 
cer, spontan, convingator, in orice situaţie 
cerută de noua partitură În discuţia pe malul 
Dunării, sprijinit in cirjă, e tandru-prevenitor 
cu mama, ca un mic bârbat și totuşi e atit dè 
vulnerabil, de copilărește neajutorat — o 
scenă complicată, fără text, în care micul in- 
terpret traversează cu graţie pragul de virsta 
dificilă. In aceeași secvența Tora Vasilescu îşi 
desfăşoară binecunoscuta ei spontaneitate, 
trecind cu excepțională mobilitate de la duio- 
şia îngrijorată faţă de bolnav la imposibila 
stâpinire a nerabdării de a-l ști vindecat şi iz- 
bucnește disperată pe un ton energic, porun- 
citor, care sa scuture voinţa slăbită a conva- 
lescentului. O prezenţă de activ devotament e 
tatăl lui Traian, schiţat în tușe discrete de 
Şerban Ionescu. 

Partitura muzicală datorită lui. Laurenţiu 
Profeta secondează, çu ințelegere. stările in- 
terioare ale personajelor, iar versurile Flaviei 
Buref aduc căldura şi sensibilitatea proprie 
acestei poete. Proprii și acestui film tandru şi 
generos, sensibil -și inteligent în observarea 
relației părinţi-copii. 


Alice MĂNOIU 


Producţie a Casei de liime Cinci. Scenariu: Chiri) 
Trcolici. Regia: Maria Callas Dinescu. Decoruri: arh 
paR Antonescu. Costume: Jon Nedelcu. Muzica: 
àurenjiu Proleta. Versurile: Flavia Burel. z 
Cătălin Vago. Cw: Tora Vasilescu, Şerban ionescu, 
Ytoria Mieriescu, Eugenia Bosinceanu, Romeo Pop 
şi copiii: Cosmin Şolron. Bogdan Bazgă, Florin DO 
descu, Costin Aibu, Crenguta Doncea. Film realizat 
în studiourile Centrului de Producţie Cinematogra- 
fică „București. 


ințelegere față de problemele esenţiale ale 
sexului opus, ei, pur ṣi simplu, sint preocu- 
pați de linia principala a conflictului acela 
intre bine şi foarte bine. Ei vor — și chiar 
reuşesc — sā demonstreze cá omul poate 
mai mult decit crede că poate. așa incit tot 
restul nu reprezintă decit cadrul plăcut în 
are se destaşoară această demonstrație. 
pentru care ei au ales formula povestită mai 
sus 

Sigur, că, orici de plăcute ar fi minutele 
petrecute în compania Verii sentimentale, ci- 
nefilul, în general, și iubitorul filmelor lui 
Francisc Munteanu în special. nu poate sa 
nu-și amintească frumoasele lui filme ma: 


virsta dragostei și, amintindu-și, să nu otteze 
petrecerea „mais ou sont les neiges“... d'an- 
tär? 

Părăsind tonul sâltăreț — la care m-a im- 
pins chiar tonul filmului — trebuie spus, cu 
toată seriozitatea, câ autorii au avut ambiția 
sa demonstreze că o temă serioasă şi impor- 
tantă în planul cinematografiei, se poate trata 
»menește, cu zimbetul pe buze, relaxat și re- 
laxant. Ambiţiei lor s-a alâturat — increză- 
toare — ambiția actorilor, care și-au construit 
partiturile exact in acest spirit. Cită consis- 
tenţa. cită densitate de idei mai poate cu- 
prinde o asemenea „soluție“, nu e greu de 
presupus. Dar, să fim realişti. Şi săltăreţ, și 
solid, şi deconectant. și incrincenat nu se 
poate. Francisc Munteanu și Vasile Băran au 
mers pe drumul lor. lar publicul îi urmează 


Eva SÎRBU 


Producţie a Casei de filme Patru. Scenariul: Vasile 
Bran. Regia: Francisc Munteanu. Decoruri: erh, 
oryhe Balășoiu. Costume: Andreea Has Mu- 
zica: Horia Moculescu. imaginea: Valentin Duc 
Cu: Emil Hossu, Rodica Mureșan, Gheorghe Dinică 
Gheorghe Cozorici, Stela Popescu, Marin Moraru, 
Florina Cercel. Nicoleta lie. Aurel Giurumia, COn- 
stantin Diplan, Silviu Stanculescu Film realizat în 
studiourile Centrului de Producție Cinematogratică 
„Bucureşti“. 


Leipzig Șapte filme românești susțin ideea: „Anima pentru pace“ 


F... festival, dincolo de șirul de filme 
grupate în șirul de programe in vederea șiru- 
lui der vizionări din şirul de zile, transmite o 
stare; o anume particulară senzaţie pe care o 
degajă atit filmele privite global, cit și totul şi 
toatele festivalului. La Leipzig, întotdeauna 
senzaţia dominantă a fost aceea a puternicei 
angajări politice şi revoluţionare a filmelor 
Intr-adevăr, filmele Leipzig-ului își propun să 
fie documente și multe dintre ele reuşesc să 
fie, prin faptele prezentate, documente cutre- 
murâtoare. Documentul! Este un fel de a in- 
țelege menirea filmului documentar! Şi. de 
asemenea, este un fel de a intelege menirea 
unui festival de film documentar! Căci, da, 
Leipzig-ul ambiţionează in a se constitui 
într-o frescă cu însușiri de document asupra 
problemelor cu care omenirea lui '85 se con- 
frunta. Şi festivalul de la Leipzig a fost o 
frescă, o frescă larg-cuprinzătoare, alcătuită 
cumulativ, uneori intenționat neselectiv pe 
principiul dreptului fiecăruia de a-şi spune 
păsul. Ce poate face din această frescă o 
reală marturie a cineaştilor progresiști ai lu- 
mii despre lumea in care trăiesc? Ce poate 
transforma, deci, însușirile documentare în 
calitatea de a fi document? Desigur, doar va- 
loarea artistică a filmelor. 

De fapt acesta este Leipzig-ul. O veche 
continuă, luptă intre cei ce au de comunicat 
probleme grave și cei ce pretind mai ales 
opinii artistice asupra acestor probleme 
grave. Astăzi, poate că avem dreptul sa con- 
statâm o mai precară angajare artistică și es- 
tetică in favoarea angajarii strict politice şi 
revoluţionare. Ba, probabil că sintem pl a 
taţiți să observâm că, în lipsa unei mai su 


Speranţa, laitmotivul 
operei lui Gopo 


stanţiale implicări și transtigurări artistice, ir 
lipsa forărilor spre cauzele şi determinările 
unui fenomen, în lipsa câutărilor de a sur- 
prinde simburele de sens sau de esenţial 
conţinut în faptul de existenţă privit — unele 
filme iși pot anula chiar dreptul şi capacitatea 
de a fi într-adevăr reale documente. Mă in- 
treb insă, pe de altă parte, dacă nu cumva 
miine, in timp, în viitor, valoarea acestor filme 
nu se va potența spectaculos tocmai datorită 
însușirilor lor pur documentare. Doar istoria 
ne furnizează suficiente exemple (cazul atitor 
materiale de război) in care filme iniţial fără 
veleităţi sau simple pelicule filmate, utilizate 
peste ani tocmai pentru valoarea lor informa- 
tiv-documentară, s-au constituit în filme valo- 
roase, de această dată fiind vorba de adevă- 
rată valoare artistică. Eu cred că multe dintre 
pateticele documente despre azi ale Leip- 
zig-ului au datele spre a fi miine valoroase 
documentare despre ieri. Timpul va dovedi. 


Tot timpul face ca această senzaţie domi- 
nantă a puternicei angajări politice progre- 
siste a filmelor să devină semn distinctiv al 
festivalului, marcă ce-l individualizează. Dar 
coloraturile acestei unice stări sint, an de an, 
diferite şi, iată, constat acum, tocmai aceste 
nuanțe sint revelatoare. 

Mi-amintesc că în urmă cu patru ani domi- 
natoare era... starea de vervă. Filmele militau 
şi atunci, şi, şi atunci autorii lor luptau pentru 


Calitatea de document, 
ondiţie sine qua non 
a oricărui 
film documentar competitiv 


În torentul vieţii (titlul unui frumos portret fem 
Leipzig): El, „Omul cu aparatul“. 


ediţiile festivalului de la 


n laureat la una din 


EI, documentaristul 


2 lume mai dreaptă, dar lupta avea in ea spe- 
ranţă și incredere și un fel de lumină. Oricit 
de cutremurătoare sau revoltătoare sau ame- 
nințătoare erau faptele pe care ecranul de la 
Leipzig le suporta (și le suportă stoic), oricit 
ge grave şi adinci problemele, semnul spe- 
ranţei, al bucurie ce negreșit va să vină, nu 
lipsea. Şi lupta, da, lupta avea un fel de vervă 
poate și un fel de idealism, poate și un fel de 
utopism... Era, în vehemenţa ce o caracteriza, 
mai vie și mai încrezătoare. 

Am revenit la Leipzig peste un an; starea 
era profund alta. Era cea a neliniștii și îngri- 
jorării. Încotro mondo umano? — ar fi putut 
fi, cu siguranță, motto-ul acelei ediții. Festi- 
valul a fost şi atunci colaj de crize, probleme 
şi neacceptări de situaţii nedorite dar vervei 
de odinioară ii luase locul frica și frisonul, 
neliniştea şi ingrijorarea, stress-ul şi îndoiala. 

Am regăsit Leipzig-ul anul trecut la cea 
de-a 28-a lui ediţie. Senzaţia pe care am in- 
cercat-o privind această frescă a problemelor 
omenirii de azi a fost aceea ca, din păcate 
mai nimic nu s-a schimbat in lume, ne con- 
truntăm cam cu aceleași lipsuri şi nedreptăți 
şi că noutăţile, dacă sint, se referă mai de- 
grabă la faptul că lumea și-a conștientizat cu 
tristețe propria criză şi, firesc, „suferă“ de o 
doză sporită de pesimism sau chiar blazare 
Este probabil normal, din moment ce, iată, 
speranțele în care investeam nu prea s-au 
confirmat. Este un merit — deosebit — al fes- 
uvalului, faptul că a simţit, a sesizat această 
stare a omenirii lui '85 şi, propunindu-și a fi o 
radiografie fină — deși crudă — a acestei 
stări, s-a constituit într-un (grav) semnal de 
alarmă. Poate că, de fapt. aceasta este şi 
prima datorie a unui festival. A unui festival 


cronica animației 


Poezie şi rigoare 


D. ce în ce mai mulți slujitori ai artei a 
opta se străduiesc să zdruncine prejudecata 
că animația trebuie să distreze. Nu este, desi- 
gur, vorba despre conspirația unor autori 
morocânoşi. Desenul animat ca spectacol nu 
declanşează numai risul gilgiitor ci și reflexia 
gravă. Că privitorul nu este lipsit de plăcerea 
metamorfozelor liniei în mişcare în cazul fil- 
mului meditativ demonstrează și tinărul Zeno 
Bogdănescu în cea de-a doua peliculă a sa, 
Casa, un emoționant eseu despre perma- 
nența sentimentelor. 

Ca mulţi reprezentanţi ai animației mo- 
derne, autorul arată că „nostalgia nu mai este 
ceea ce era”. Formaţia de arhitect şi-a pus 
pecetea asupra animatorului care reușește sa 


de o asemenea amploare și factură. Este un 
semn de maturitate pentru competiţie şi fap- 
tul că EL, festivalul, a incercat reeditarea, co- 
pierea, mimarea propriei lui verve, încrederi, 
spontaneități de odinioară. Terapeutică? Nu 
văd nimic rău in aceasta. Avem nevoie de 
speranţă; mai ales dacă ea este dublată — 
așa cum s-a intimplat la Leipzig — de conști- 
ința lucidă a momentului în care ne aflam 


Cu speranță sau cu speranță mimată, ce 
vroiau de fapt filmele lui Leipzig '85? Citeva 
titluri (selectate doar din palmares) sint edifi- 
catoare prin ele insele şi cred că nu mai au 
nevoie de nici un comentariu: Greva șantie- 
rului naval AG Weser (R.F.G.); Martor al răz- 
boiului: doctorul Charlie Clements (SUA.); 
Anul 1945 (R.D.G.); Proletari din industria 
agrară (Brazilia); Pentru țara noastră (Argen- 
tina); Războiul lui Centavo (Columbia); Ar- 
gentina — un popor intre datorii și vinovaţi 
Olanda); O parte a luptei (Marea Britanie); 
Laudă nesupunerii (Suedia), Copiii de pe 
cimpul de iuptă (Japonia); Fiul meu Che 
(Guevara) (Cuba); Matildele roșii (Australia); 
Soldaţii coaliției (R.D.G.); Povestirea soldatu- 
jui Michail Korobow (U.R.S.S.) 

Ce vroiau filmele românești in acest con- 
text? Filmele românești s-au integrat doar 
parțial contextului. Selecția românească a 
cuprins, în concurs, un film documentar 
Casa noastră pe rotile, (scenariul și regia 
Alexandru Boiangiu, imaginea Carol Kovacs) 
— ce se referea la procesul mutării unei 
case, proces necesar complexelor lucrari 

entru modernizarea Bucureştiului —, un film 
de animaţie, Vijelia, (scenariul și regia Dinu 


abordeze cu rigoare un subiect legat de me- 
seria sa, dar învăluit de abur sentimental: tre- 
cutul caselor. O locuință în demolare este 
personajul principal al filmului sâu străin de 
accente paseiste. Frinturi din trecutul fericit 
al unei familii sint cuprinse într-adevăr între 
pereţii coşcoviți ce mai adăpostesc doar un 
balansoar demodat şi o bicicletă de copil. dar 
evocarea lor nu glosează pe tema „fugit irre- 
parabile tempus". Deși aceste semne ale tre 
cerii prin lume fac mai sfișietoare pnveliştea 
casei care „se stinge“, perspectiva tabloului 
nu este pesimistă. Sub praful amintirilor sint 
descoperite dovezi ale permanenţei. Printr-o 
admirabil de fluidă mișcare, arcadele, corni- 
șele şi arabescurile vechii locuințe se tran- 
sformă în contururile unei elegante construc- 
tii noi. Risul tonic al unui copil trece din 
amintire în prezent, ca un simbol al renaşte- 
rii. Sentimentele sint mai durabile decit zidu- 
rile, par să spună imaginile de mare rafina- 
ment ale filmului. Şi cum autorul nu apasă 
creionul pe această concluzie, lectura intre- 
vede şi ideea respectului față de tradiție ca 
șansa supraviețuirii a ceea ce este cu adevă- 
rat frumos. Zeno Bogdănescu iși construieşte 
Casa sub deviza „detaliu! face poezia”. Pie- 
doaria sa se bizuie pe argumente care fac în- 
totdeauna farmecul genului: o animaţie spec- 
taculoasă şi o inteligentă coloană sonoră 
(semnată Octavian şi Erica Nemescu). Mo- 
dernitatea târă ostentaţie a limbajului, subtili- 
tatea ideii și o impresie generală de echilibru 
au făcut ca filmul să fie apreciat de comisia 


Petrescu, imaginea Constantin. Iscrulescu 
animația Roland Pupăza și Mihail Sinpetru) 
— un film de o cuceritoare sensibilitate şi 
frumuseţe grafică — şi, în programul infor- 
mativ, filmul de televiziune Amintiri impotriva 
morţii (semnat de Vasile Alecu, camera Con- 
stantin Chelba) — un cald omagiu adresat 
soldaţilor români ce au luptat, după 23 Au- 
gust, impotriva fascismului. 

România a fost însă foarte bine reprezen- 
tată în (excelenta) retrospectivă Anima pen- 
tru pace. Cele șapte filme româneşti de ani- 
maţie au reușit sa inchege o imagine convin- 
gatoare asupra valorii școlii românești și asu- 
pra diversităţii modalităţilor de exprimare 
grafică. Retrospectiva filmului de animaţie. 
cuprinzind peste 100 de filme realizate în de- 
curs de mai bine de 50 de ani. (intre care pu 
teai intilni creatii semnate de Fiodor Hitruk 

U.R.S.S.. Todor Dinov — RPE., Witold 
Giers — R.P.P.. John Halas — Marea Brita 
nie, Yuri Norstein — U.R.S.S,, ishu Patel 
Canada, lon Popescu Gopo — R.S.R., San 
dor Reisenbichier — R.P.U., Raoul Servais 
- Belgia, Jiri Tmka — R.S.C., Dusan Vuko- 
tic — R.S.F., etc.) a fost, prin valoarea filme- 
lor selectate, regatul festivalului 

Cu ce rāmii după un festival? De obicei cu 
citeva reflecții artistice și cu citeva titluri de 
filme. lată, după Leipzig, eu rămin mai ales 
cu constatări privind lumea în care trăim dar, 
fără îndoială, şi cu citeva filme: cu sovieticul 
Piramida, de exemplu, ìn care un artist de 
circ, ba nu, un om plin de voinţă, ba nu, plin 
de omenie, ajută un copil infirm să stea în pi- 
cioare, ba nu, îl invaţă să stea pe propriile lui 
picioare in viață. Ce este piramida? Un nu- 
mår de circ. Dar, după cum aflăm din conclu- 
zia filmului și mai ales din ceea ce, superb, 
filmul transmite fără vorbe, piramida este „un 
foc arzind în interior“ (traducerea din gre- 
ceşte a termenului). Voi mai rămine, sigur, cu 
amintirea acelui frison special, greu de des- 
cris, pe care îl transmite cunoscutul oratoriu 
şi cunoscutul film El pueblo nunca muere 
(„Poporul nu moare niciodată“) (Elveţia) 
şi-mi va rămine, de asemenea, bine întiparit 
în memorie fiimul Început de drum al presti- 
gioasei regizoare din R.D.G. Annelie Thor- 
ndike, documentar pur în cea mai exactă ac- 
cepţiune a termenului, impresionant și reve- 
lator. Voi mai păstra în amintire sensibilitatea 
aspră a filmului canadian Wall to wall („Pe- 
rete spre perete“) care povesteşte, prin fapte 
mărunte dar extrem de sugestive, despre pro- 
cesul de resocializare a membrilor așa-numi- 
tului „grup umanitar“, grup alcătuit — tocmai 
în scopul reintegrării sociale — pe de o parte 
din pacienți ai unui ospiciu, pe de altă parte 
din rezidenţi ai unui penitenciar. Nu voi uita 
cu siguranţă nici acea secvenţă (celebră de 
alttel) din filmul ungar Familia noastră în 
care un copil, timp de minute întregi de film, 
se imbracă și se dezbracă pentru că ziua lui 
este o continuă predare-preluare a 
copilului-obiect de la părinţi câtre grădiniţă, 
de la educatoare câtre alta, de la grădiniță 
către părinţi, de la părinţi câtre bunici, de la 
bunici câtre... Copilul ştie deja totul, e obiș- 
nuit și, ca un automat, atunci cindevine mo- 
mentul imbrăcării, ridică singur miinile sus ca 
și cum ar răspunde unei somaţii, ca și cum 
s-ar preda spre a-și primi câmașa (de forță). 
Voi mai rămine sigur și cu poezia unică, de 
factură inconfundabilă din filmu! gindit dar 
mai ales simţit de Yuri Norstein: un măr pe 
care se prelinge ploaia, aceeași ploaie picu 
rind peste o grădina tomnatică... Voi mai rā- 
mine şi cu... 3 

.0 imagine vastă şi complexă a lumii lui 
35, o imagine alcătuită mozaical, prin acu- 
mulare, o imagine revelatoare ce are capaci- 
tatea de a lăsa urme. Şi aceasta poate fi un 
crez pentru un festival. Sabina POP 


de selecţie a prestigiosului festival de la An- 
necy. Tinăra noastră generaţie de animatori 
confirmă mereu pariul făcut la apariţia ei 


Dana DUMA 


„Detaliul 
(Casa de Z 


face poezi: 
no Bogdănescu) 


Frumuseţi care-ţi fac retina ţăndări 


San informaţie. În luna decembrie a 
avut loc la Tbilisi, in Gruzia, Festivalul filmu- 
lui de debut în lung metraj. Din partea Aso- 
ciaţiei Cineaștilor din România au participat 
Vivi Dragan Vasile şi Laurenţiu Damian 


După cele minus 24 de grade ale Moscovei. 
cu amintirile marilor iubiri, cu romanțele 


crude, cu calendarele de an nou din care ne 
zimbea Liudmila Gurcenko, cu bulevarde 
troienite de zâpadă, cu decoraţiile pe pieptul 
celor troieniţi de ani, cu Maiakovski, nins și 
el, așezat pe soclu, parcă recitind și acum 
pentru a nu ştiu cita oară un poem despre 
Lenin, cu gări pentru goi, cu lacrimi în care 
crede, sau nu crede, cu forfota în jurul filma 
rilor la „Griboedov” în regia lui Nikita Mihal- 
kov, am ajuns la Tbilisi, in Gruzia, unde era o 
toamnă  tirzie, răvășitoare, melancolică, nu 
degeaba și-a intitula! loseiliani un film... Cad 
frunzele, așa a fost el tradus, deși starea era 
mult mai profundă, cum oare să traduci cea 
mai lină moarte a naturii, e ca și cind i-ai 
spune „singurătăţii“ singurătate, cădeau frun- 
żele la Tbilisi, era toamnă tirzie. vintul spul- 
bera aceste răni ale toamnei, semânind cu 
fluturii galbeni marquezieni, ce vor reinvia 
după o sută de ani. 


Poemul toastului 


Oaspetele in Gruzia este sfint, o lege de 
fier. se toastează pentru venirea lui, pentru 
pămintul gruzin, pentru credință, pentru dra- 
gostea de femeie. pentru dragostea de 
mamă, judecătorul suprem şi fertilitatea su 
»remă, pentru istorie, toasturile sint poeme 
întregi spuse cu patimă de oracol. sfint este 
oaspetele in Gruzia, iar supărarea lui sau cea 
mai mică neliniște este durere pentru gazda 
de fapt, toasturile sint ca și filmele lor, adevă- 
rate poeme despre viaţă 


Do remarcabile debuturi 


pot fi considerate Hei, pe crucișător (regia 
S. Snejkin) și Omul de incercare (regia Diko- 
Vișnii). Ce poate sa facă un bâtrin grav bol- 
nav intr-un spital, iată un trist subiect, la care 
primul film dă surprinzătoare răspunsuri. În 
nici un caz să sufere, să se lamenteze, ci să 
facă din salon un ring al bucuriei nestâvilite. 
să-i înveselească pe toți, să cinte vechile cin- 
tece din război și să promită unui copil, vecin 
de salon, că la ieșirea din spital a acestuia, o 
să se plimbe pe apă cu un mic spărgător de 
gheaţă. Adevărat, pe malul fluviului, aproape 
de spital a ancorat un spărgător de gheaţă și 
bătrinul fuge din spital, se caţără pe garduri. 
ajunge la comandant, în papuci și halat și 
tratează această afacere de suflet, tot salonul 
de bolnavi morocânoși îl urmează, îi ascultă 
ordinele și comenzile, numai că atunci cind 
bătrinul se simte râu, în disperare și negăsind 
copilul, grupul de bolnavi conving pe altul, 
de pe stradă să se urce pe vapor și astfel bă- 
trinul să-şi vadă visul implinit. Dar planul are 
o mică eroare, o foarte mică eroare, eroarea 
la care normal este să te bufnească plinsul 
Copilul din spital nu dispăruse, își luase hai- 
nele pentru că i se anunţase externarea și 
vine să-şi ia rămas bun de la bătrinul prieten 
care urmărea nebunia de pe vas, cu un copil 


Un spectacol 
la tot pasul 


şi la 


făcindu-i semne de alt rămas bun. „Vezi, zice 
atunci bâtrinul catre copilul de lingă el, ade- 
văratul copil, uită-te pe geam, tu ești acela 
lu eşti acela de pe crucişator”! 

A! doilea film, o poveste de dragoste și 
onoare pusă sub semnul unei perioade isto 
rice dificile, un film fără cuvinte, are de fapt 
ca personaje principale neliniștea și teama 
Singular prin profunzimea introspecției senti 
mentelor. acest film superb este făcut cu o 
remarcabilă și surprinzatoare maturitate pen- 
tru un debutant 


„Munţii albaștri 
sau cronica unei morți aparente 


Munţii albaștri — sau o istorie nemalpome- 
nită de Senghelaia este o capodoperă, cu o 
economie de mijloace cum rar am intilnit, o 
fabulă, cu personaje parcă desprinse din Go- 
gol, numai că la un moment dat risul se tran- 
stormă într-un frison kafkian. La o redacţie 
un scriitor cunoscut aduce ultima lui nuvela 
„Munţii albaștri”, împarte exemplarele apoi 
așteaptă verdictul, nimeni nu citește, apoi 
speră, dar nimeni nu citeşte, apoi intreaba 
dar degeaba, nu există timp, e prea puțin 
timp pentru toate banalitâţile posibile și im- 
posibile, în acea redacţie se face ce nici nu-ţi 
trece prin cap, fiecare personaj are o exis- 
tență cu totul specială, iar în paralel, deloc 
întimplător în paralel, clădirea se fisurează, la 
propriu, apar fisuri peste tot, pină la prăbuşi- 
rea ei totală. Zidurile cad într-un lin acord de 
vals, nimeni nu a citit „Munţii albaștri”, a fost 
chiar și o ședință despre această nouă pa- 
gină de literatură antologică, antologică şi 
necitită de nimeni, de fapt sint niște umbre. 
te şi întrebi dacă e aievea această redacție 
dar iată, ea totuși există, cad zidurile așa 
cum căzuseră și speranţele scriitorului și cul- 
mea, redacţia, adică oamenii ei, deveniți o 
masă amorfă, se mută într-o altă clădire... o 
clădire nouă, aducindu-şi cu ei ticurile, nimi- 
curile, nebunia, tot, o mutare completă. Şi 
povestea se reia, imaginea te calcă pe nervi, 
iți vine să te scoli de pe scaun şi să pui dina- 
mită ecranului, dar nu, totul se petrece pe 
vals, avem doar bune maniere şi trebuie så 
citim „Munţii albaștri”, evident că trebuie să 
citim, cind la fel de evident este că nu va citi 
nimeni. Absolut nimeni? 


Cel ce stă aproape de cer 


Cum e mai bine? Să vezi Caii de foc („Um- 
brele strămoșilor uitaţi”). Legenda cetăţii Su- 
ram, Piroşmani(villi) și să fugi de întilnirea cu 
autorul lor, sau să-l vezi în carne şi oase pe 
Serghei Paradjeanov! Nici astăzi, după întilni- 
rea cu el, nu ştiu. Paradjeanov este un Fal- 
staff cu replică scinteietoare şi șireată, sã- 
minţă de Villon, un spectacol la tot pasul şi la 
tot cuvintul, locuind intr-o casă pe care Dali 
ar pune-o într-o piaţă publică, păzită de pro- 


tot cuvintul 


Piroysmahi 

de Paradjeanoy 

un Falstaff 

cu „sămință de Villon“ 


Paul Călinescu: 
Perpetuu inovatog 
infatigabilul inventator 


A 


Tbilisi 


priul lui tapir, o imensă şi dementă consigna- 
Ve plină de lume, de destine roind în jurul 
destinului suprem, el. Paradjeanov cu mitul 
Suram, adica o poveste a sacrificiului unui alt 
Manole, un Manole gruzin, care se jertteşte 
pe el, femeia nu poate fi închisă intre ziduri 
pentru ca nici o creaţie nu este mai impor- 
tantă decit durerea nașterii, filmul este fru- 
mos de-i face retina țandaări, cintecul aceste! 
cetaţi este ca tinguirea lui Nichita al nostru 

„erui ler, pierde-m-aș pierde, ca să-mi rå- 
mînă singurătatea mie“... „Suram, Suram, 
rană şi sînge, cit mă mai “chinui, cit mai imi 
chinui chinul”... da, acesta este Paradjeanov 
jucător la ruletă, unde şi-a aruncat anii, crea- 
ţia. nebunia, tot, iar boss-ul cazinoului îl lasă 
să ciştige oricit şi să și piardă oricît, acesta 
este Paradjeanov, naiv ca Piroșmani (celebru 
pictor naiv gruzin), cneaz și mujic, închinin- 
du-se pină la pâmint, „boje moi“, nu ştiu 
dacă e mai bine sa-l vezi pe acest om bro- 
dind cu perle fotografia celebrei actrițe Şen- 
ghelaia (mama celor doi Şenghelaia. regizori) 
moartă in accident de avion, sau scriindu-și 
pe casa, fiindcă stă pe o colină, sus, sus de 
tot, „aici locuiesc eu, foarte aproape de cer“, 
nu ştiu daca trebuie să-l vezi sau să te bucuri 
de ultimul film Sazat Nova (despre un cele- 
bru războinic, interpretat de o altă regala 
gruzină — Sofiko Ciaurelli — un travesti, 
deci) — așa l-am cunoscut pe Paradjeanov, 
așezat la masă, cu brad și cu lume roind în 
jurul lui, însă singur, ducindu-şi pe umeri po 
vara geniului. Ultima secvență din Legenda 
cetăţii Suram este strigătul de bucurie al unui 
om căţărat pe turlă — „Priviţi“, nu cade, nu 
cade, uite cå sta, priviți oameni buni! Striga! 
de bucurie dar și de durere... cu ce preț, ca ṣ: 
bucuria geniului lui Paradjeanov... cu, ce preț! 


Fiind b păduri cutreieram! 


Stimaţi pasageri! De la bordul avionului 
companiei Tarom, echipajul vå spune bun ve- 
nit în țară. Vom ateriza peste citeva momente 
pe aeroportul Otopeni. Temperatura este de 
minus un grad. Vă mulțumim 


Laurenţiu DAMIAN 


„Fizioecranul'“: 
o invenţie românească 
premieră mondială 


la că şi astăzi, cind s-ar părea că se șile 
şi s-a descoperit cam tot în ceea ce priveşte 
tehnica cinematografică, (ajunsă. odată cu 
ce-a de-a 7-a artă, la virsta cind, pe-lingă 
dragoste, i se cuvine și tot mai mult respect), 
iata, ni se propun inovaţii. lar cind cel care o 
face este unul din clasicii filmului nostru, 
surpriza şi bucuria sint cu atit mai mari. Obţi- 
nea un premiu în 1938 (!) la Veneţia pentru 
documentarul Ţara Moților, realiza primul 
film artistic de după Eliberare: Răsună valea, 
şi. prin Desfăşurarea, marca încă un moment 
de referință în filmul românesc. Paul Căli- 
nescu, desigur despre el e vorba, cu o tine- 
rețe piină. de vitalitate creatoare, se gindeşte 
ia întinerirea cinematografului. Deși, dupa 
cum ne spunea maestrul, ideea e mai veche, 
materializarea ei s-a produs în 1984, cind, îm- 
preună cu Geo Saizescu, a realizat scurt-me- 
Trajul Delta Dunării de ici, de colo. Acum, ir 
1986, filmul e pe ecrane și odată cu el aflăm 


ce inseamnă şi „fizioecranul”. Nemulțumit de 
forma clasică a ecranului cinematografic, 
Paul Călinescu propune un nou tip de ecran, 
mai adecvat cimpului vizual al ochiului ome- 
nesc care, astfel, nu va mai face mişcări obo- 
sitoare stinga-dreapta. Pe acest tip de ecran 
creşte și profunzimea imaginii, ea capătă mai 
mult relief și pregnanţa. important ni se pare 
și faptul că filmarea se face pe peliculă obiș- 
nuită și doar în laborator imaginea capătă ca- 
litățile „fizioecranului”. Așadar, noul tip de 
ecran nu ridică probleme tehnice deosebite. 
Pentru această inovaţie, Paul Călinescu a pri- 
mit Menţiune la al 13-lea Concurs internaţio- 
nal de tehnică a filmului de la Paris, 1984. 
Aşadar, stimaţi spectatori, ni se propune 
un nou tip de ecran. Inainte de a da un ver- 
dict, amintiţi-vă că de-a lungul timpului, ino- 
vaţiile aduse cinematogratului (sonorul, cu- 
loarea) au fost privite la inceput cu scepti- 
cism, sau chiar negate, pentru ca apoi... 


Sabina TACU 


Ce tineri am fost! Elizabeth 
Taylor și Rock Hudson în Gieanru 
acum 30 de ani 


Scene 
din viaţa de actriţă 


| elexurile au transmis la timp-cà Eli- 
zabeth Taylor s-a făcut bine şi s-a intors 
la o viață normală. Nu-s niciodată de pri- 
sos veştile bune, în lumea de azi. În 
toamnă, actrița a trecut Atlanticul și a 
descins pe continentul european, ferme- 
cind prin strălucirea ei. Nu-i niciodată de 
prisos strălucirea unui artist, în lumea de 
azi. Pentru prima oară după 18 ani de la 
premieră, actrița a indrăznit să revadă 
Scorpia imblinzită in care ea și Richard 
Burton dădeau unul din cele mai prodi- 
gioase recitaluri de actorie din cite a cu- 
noscut ecranul cutezind la Shakespeare 
Regizorul Zeffirelli era lingă ea. Liz Tay- 
lor a rostit un început de frază: „De cind 
Richard a dispărut...” Nici un ziarist aflat 
în preajmă nu i-a cerut să ducă gindul 
pină la capăt. N-a trecut o lună şi telexu- 
rile au anunţat decesul lui Rock Hudson, 
după o lungă luptă cu suferinţa; ultimele 
lui declaraţii au sunat așa: „Fără Liz Tay- 
lor nu știu dacă m-aș fi luptat atita timp; 
căci cu ea alături, e imposibil să nu 
lupţi“. Se fac în 1986, 30 de ani de cind 
Elizabeth Taylor a apărut între James 
Dean şi Rock Hudson în Gigantul lui Ge- 
orge Stevens. Nu-i niciodată de prisos 
memoria cinefilă, in lumea de azi 


Liz Taylor în 1985, lingă o altă 
neînvinsă de timp, Michele Morgan 


Actorul 
și mulțimile 


> Paul Belmondo la 25 octom- 
brie 1985. 

„Am văzut la 17 ani, Cocoșatul. Fie 
vorba între noi, filmul era formidabil 
şi visul meu a fost imediat să-l joc la 
teatru. La 17 ani am trăit o lovitură de 
trăznet: să mă fac actor! „De acord...“ 
Mi-a spus tatăl meu. De ce mi-a plă- 
cut şi-mi place meseria asta? Fiindcă 
altfel aş fi făcut sport, box. fotbal, ci- 
clism. Imi plac stadioanele pline, mul- 
țimile aţiţate, imi place să aud 
„Bravo!", cum spunea Edith Piaf. Nu 
mi-a fost ruşine și am ales meseria de 
actor ca un sport, ca un contact cu 
publicul, marele, bunul public, cel 
care se ridică în picioare cind îl pui 
pe unu! knock-out sau te intinzi lat 
cind ai încasat-o. Idolul meu? Gabin, 
pe care nu l-am considerat niciodată 
un actor, ci un om. Prima oară cind 
l-am întilnit pe platou am şuetat: „În- 
telegi, puştiule“, etc.... îi chemă să fil- 
meze şi acolo, în fața camerei, mira- 
col, tata Gabin avea aceeași voce, 
aceleași gesturi, era același ca inainte 
cu un minut, cind pălăâvrăgise cu 
mine. Nu mai ştiam care scenă a fost 
de cinema: aceea pe care o turna sau 
aceea cind mi-a vorbit” 


Rock 
(Sylvester Stallone) 
paşnic, acasă... 


l. vara nului 1985, intr-un interviu de o su- 
perbă claritate a emoţiei sobre şi concise 
(„îmi revăd rar filmele şi le privesc nu ca 
filme, ci ca bucăţi din viața mea“...) Miche- 
langelo Antonioni dezvăluia o secvenţă auto- 
biografică de tulburătoare finețe intelectuală 
din care oricine ii iubește arta nu poate să nu 
vadă răsărind un scenariu al cărui secret de 
tensiune — întilnirea dintre o carte şi o expe- 
rient — doar el și cîțiva, puţini, foarte puţini, 
îl au în cinematograful de azi: 

„Am vrut să filmez „Străinul” lui Camus din 
clipa cind am descoperit această carte, la 
Nisa, vinde aşteptam o viză pentru Paris ca sã 
ma alatur echipei lui Marcel! Carne (n.r.: An- 


Filmul, document al epocii 


Belmondo, deloc 


capătul suflului... 


A trecut neobservată — şi nu-i nici un pā- 
cat! — comemorarea (că nu-i poţi spune ast- 
fel) a o sută de ani de la inventarea mitralie- 
rei; doar „Herald Tribune“ i-a consacrat o pa- 
gină. ideea — fie-ne iertată expresia! — mi- 
tralierei i-a venit unui american, Maxim, la 
capătul multor încercări, în diferite domenii, 
de a rivaliza cu Edison, fraţii Wright, şi Bell; 
ajunsese chiar să perfecţioneze o cursă de 
şoareci... Pină cind, în Austria, un compatriot 
îl sfătui să termine cu toate prostiile astea şi 
să-şi bată capul cu ceva serios și într-adevăr 
bânos; să recunoaștem, omul a inteles şi s-a 
orientat. În noiembrie 1885 mitraliera lui Ma- 
xim era gata, depăşind stadiul de idee. Cinci 
ani mai tirziu ea debuta in Rodesia, patru 
asemenea produse de serie omorind 3000 de 
zuluşi în 90 de minute. 25 de ani mai tirziu, în 
primul război mondial, la 1 iulie 1916, mitra- 
lierele germane ucid în citeva ore 21.000 de 
englezi. 70 de ani mai tirziu în 1985, se nu- 
mără în lume mai mult de o sută de milioane 
de mitraliere. In Statele Unite, filmul anului e 
Rambo cu Sylvester Stallone, o producţie în 
care mitraliera are un rol de milioane (de 
spectatori)... Rambo e replica Americii con- 
servatoare la Apocalipsul acum, tragedia răz- 
boiului din Vietman văzut de ochiul noncon- 
formist al lui Coppola. În mîinile fostului bo- 
xer Rocky, mitraliera incearcă să răzbune tra- 
gedia. Batalov ne descrisese odată, intr-o vi- 
zită la redacţia noastră, cum se trage cu mi- 
traliera in Apocalipsul acum: „Americanii au 
această obsesie, câ omul se întoarce din răz- 
boi gata să tragă tot timpul cu mitraliera... Se 
cunoaşte că nu l-au citit de mici, pe Dos- 
toievski“... De cite ori vedem o mitralieră tră- 
gind pe ecran, avem în minte fraza asta liniş- 
tita a lui Batalov. 


tonioni a fost în 1942, asistent de regie la 
„Les visiteurs du soir“). Locuiam la hotelul 
Negresco, duceam o viaţă inlesnită și nu 
aveam nimic de făcut. Așa că imi veni ideea 
unui film într-un mare hotel, văzut nu din uñ- 
ghiul clientelei, ci din cel al personalului, al 
cameristelor care ocupau ultimul etaj. Am 
obţinut de la director aprobarea să fiu, de-a 
lungul unei săptămini, valet, dormeam acolo 
sus, mă simțeam foarte bine. Totuşi, avind 
mult timp liber, mi-l petreceam în librării 
intr-o zi, am dat peste „Străinul“. Am deschis 
cartea şi am citit acel început extraordinar 
Mama decedată. inmormintarea miine. Cu 
sentimente distinse“. Am citit cartea intr-o 
noapte. Pe vremea aceea, colaboram la un 
săptăminal italian căruia i-am trimis imediat 
un articol despre Camus. Am fost primul, în 
Italia, care l-am anunţat... Am învățat multe 
din mecanismele interne ale unui mare hotel 
Am umplut două caiete cu note şi însemnări 
în, vederea unui scenariu. Din păcate, le-am 
rătăcit şi am renunţat la idee. Regret că nu 
am folosit niciodată această experiența 


Ochiul lui Michelangelo Antonioni 


Auto-moto-ironia lui Stan şi Bran 


Teaca şi harștul 


S. născuse la un an după inventa 
rea cinema-ului. A murit în anul cind 
cinema-ul își sărbătorea 90 de ani de 
viață. Andre Hunebelle era considerat 


inventatorul westernului francez, 
acela in care puştile erau înlocuite cu 
săbii, cow-boy-ii aveau pelerine și 
măști, măşti de fier sau catifea, acțiu- 
nea petrecindu-se printre castele 
dantele şi draperii din secolele 
XVII-XVIII. A dat în '53 prima ecrani 
zare serioasă din Cei trei muşchetari, 
apoi celebrele Cocoșatul (vezi alâtu 
rat depoziţia lui Belmondo) Căpita- 
nul, Miracolul lupilor, seria nouă a lui 
Fantomas, toate cu inimitabilul și ne 
obositul Jean Marais. În anul morţii 
venerabilului Hunebelle, Jean Marais 
a fost consacrat de Federaţia fran- 
ceză de scrimă drept primul spadasin. 
În cadrul festivități, Claude Cartiez, 
maestrul de arme al filmelor lui Hun- 
nebelle, a declarat ca Jean Marais nu 
a acceptat niciodată să fie dublat 
„Privea ce făceam în timpul repetiții- 
lor și după aceea totul ii reușea foarte 
natural”. Jean Marais a comentat sec 
„Dacă te lași dublat, nu mai rămine 
nimic din rol“, după care a primit în 
dar o sabie din a doua jumătate a se- 
colului XVIII. Hunebelle a fost unul 
din primii oameni de cinema care au 
cucerit industria de jucării. Mult 
inainte de Spielberg și Lucas cu gad 
get-urile lor extraterestre — magazi- 
nele de jucării pentru copii şi-au 
adaptat panopliile la arsenalul de 


teaca şi harșt lansat de Hunebelle 
= 


Jucătorul de șah 


P.. cei care vor să .reecranizeze în 
1986, celebra nuvelă a lui Zweig, această 
descriere a extratereștrilor care și-au disputat 
titlul de campion mondial în şah, timp de 14 
luni. 

„Prolanii ignoră că un campionat mondial 
de șah e și o formidabilă performanţă fizicà. 
Karpov, înainte de meci, s-a supus unei pre- 
gătiri supravegheate de Institutul medico-bio- 
logic din Moscova, a consumat aceeași hrană 
ca a cosmonauţilor, s-a supus unor neince- 
tate examene, ca și cum ar fi plecat pe pla- 
neta Marte. Kasparov a băut numai apă, şi-a 
câlit puterea de îndurare jucind tenis, refle- 
xele prin ping-pong, mușchii şi respiraţia prin 


La închiderea ediţiei 


Dat fiind interesul stirnit de „Do- 
sarul spectatorului” apărut în Al- 
manah Cinema '86, Magazinul esti- 
val '86, aflat in pregătire, işi pro- 
pune så continue seria „Spectatori, 
nu fiți numai spectatori”. 

Aşteptăm opiniile dumneavoastra 
pină la 1 aprilie (fără păcâleala). 


Nu s-a läs 
niciodată 
dublat - 


alergări și înot. Mașina fizică nu trebuie så 
trădeze mintea. Nervii controlaţi ca lrinele 
maşinilor de formula |, inima păstrindu-și rit- 
mul, fără nebunie, irigind creierul, ficatul re- 
glind descărcările de histamină, plăminii fil- 
rind aerul exact cit e necesar ca pieptul să 
nu se stringă etc. Ceea ce nu-i va impiedica 
pe amindoi să piardă fiecare cite cinci-șase 
ilograme în timpul meciului, într-atit de ului- 
toare este concentrarea — care, în timpul 
partidei, îi izolează de lume — la care se 
adaugă stresul, ameninţind să-i distrugă, 
dacă ceva din ei nu are rezistența diamantu- 
lui" 


Rubrica „Filmul, document al epocii", 
„Documentul, sursă a filmului“ 
este realizată de Radu Cosaşu 


Auto-motto- 
cinema 


G.. există autoironia, aşa o 
fi existind și autolăudarea? Cam- 
pania publicitară în jurul noului 
tip de mașină Peugeot 309 are 
ca motto (nu de ia motocicletă!) 
pentru televiziune: „Peugeot 309 
nu e cinema!” şi se desfășoară 
pe cinci mari teme cinematogra- 
fice: 

è Cintind în ploaie — pentru a 
pune în evidenţă ţinuta mașinii la 
drum; 

e Pe aripile vintului — pentru 
a sublinia slabul coeficient CX, 
acela al penetraţiei line în aer; 

e Marile spații — pentru a 
lăuda comoditatea interiorului; 

e Diavolul in corp — pentru a 
caracteriza muşchiulatura și ner- 
vozitatea remarcabilă a mașinii; 

e Tratament de șoc — pentru 
a-i defini rezistența la coroziune 

Nu s-ar putea spune că istoria 
negoțului nu ştie să folosească 
istoria filmului. Firește în scopul 
unei emoţii numite: money 


Și atunci 
l-au condamnat 
la posteritate 


Gu a murit după ce s-a intors 


de la o filmare publicitară. Nu mai lucra 
decit pentru reclame, leacuri. Văzindu-l 
mort, și-au adus aminte. Și-au adus 
aminte și au răsturnat toate fototecile, 
toate sertarele, toate arhivele şi peste tot 
unde au găsit cinema au dat peste el. 
Şi-au adus aminte că pentru Citizen Kane 
se închisese într-o sală de proiecţie și ci- 
teva zile văzuse toate capodoperele fil- 
mului mut. Şi-au adus aminte că, în tim- 
pul războiului, a organizat cu Marlene 
Dietrich spectacole de prestidigitaţie pen- 
tru a distra trupele americane. Şi-au adus 
aminte că intr-o asemenea prestidigitație 
o întilnise pe Rita Hayworth (ascunzind-o 
într-o ladă) şi se căsătorise cu ea, în '43, 
ciștigind pariul cu amicul său Jeff Cotten 
(pe 2000 dolari) că va fi soțul celei mai 
frumoase femei din lume; se vor despărți, 
dar numai după ce vor da splendoarea 
Doamnei din Shanghai, mare eșec co- 
mercial, mare scandal estetic pentru că a 
demitizat starul, urmat de despărțirea lui 
de Hollywood. Și-au adus aminte de rātā- 
cirea lui intre piscuri ca Procesul și Fal- 
staff, intre roluri de mîna a doua și simple 
figuraţii, și-au adus aminte de filmul sau 
Dincolo de vint pe care nu indrăznea să-l 
termine și nu l-a terminat — după 2 ani 
de filmari şi șapte luni de montaj — fi- 
indcă eroul era un regizor de film, cîndva 
celebru, după aceea uitat, care murea 
beat, la volanul mașinii, în ziua cind. 
după ani şi ani, făcea un film, pe care lu- 
mea îl socotea un mare succes. Se temea 
de acest film. După 13 ani l-au găsit 
mort, cu mult lichid în el, şi atunci l-au 
condamnat la posteritate. 


Un Hombre campion: Newman 
a cîştigat prima sa cursă 
clasică de automobilism 


Orson Welles, 
„Modelul“ 
si „Pyemalion“-ul 
intr-o singură 
îmbrățişare, 
cea a Doamnei 
din Shanghai 


Numele primului candidat ne-american 
la Oscar-ul pe 1986 a fost anunţat inca 
din noiembrie 1985: el este Ettore Scola 
cu filmul său Macaroane. 

Ettore Scola este. tăra indoiala, realiza- 
torul ițalian care a cunoscut în anii din 
urmă ascensiunea cea mai semnificativă 
a filmului din peninsulă. Pelicule ca Bal- 
lando, ballando au fost achiziţionate — şi 
aceasta constituie o confirmare a valorii 
ieşite din comun a unui cineast — de cã- 
tre Muzeul de arta modernă din New 
York. Ultimul film, Macaroane, oricit de 
prozaic ar suna titlul, este o cronica nos- 
talgică a unei prietenii. In oraşul în care 
toată lumea pare cå lincezeste. un om se 
agită, dar e! nu este napolitan, ci ameri- 
can (Jack Lemmon). A venit in urbea 
plină de farmec exotic nu ca turist, ci ca 
om de afaceri. Nici prin cap nu-i trecuse 
cind s-a îmbarcat la New York pentru Ita- 
lia că voiajul lui de afaceri va deveni un 
pelerinaj prin locuri pierdute într-o amin- 
tire inceţoșată cind, ca soldat american, 
debarca la Napoli cu armata comandată 
de generalul Clark. Au fost lupte cu fas- 
ciştii şi naziștii, dar s-a găsit timp și pen- 
tru plimbari şi intilniri cu tot felul de oa- 
meni cumsecade și. mai ales. cu tinere 
napolitane. Dar americanul nu-și mai 
aduce aminte de oameni și destul de pu- 
țin de locuri. |! ajuta sa-și iasă din amne- 


zie Marcello Mastroianni, tratele acelei tí- 
nere napolitane care l-a iubit şi care, 
dupa ce s-a casatorit a avut copii şi chiar 
nepoți, continua să venereze amintirea 
junelui american. Povestea lui Scola se 
desfașoara in tonuri contrastante, între li- 
ric și sarcastic, niciodată dulceag — rețin 
comentatorii. Fratele mai mare, adica 
Mastroianni, şi-a dat seama, cu mulţi ani 
în urmă, de drama sentimentală a surorii 
lui după ce iubitul american o părăsise ca 
să se întoarcă în America. făgăduirdu-] 

cum Spunem noi, „marea cu sarea“, îi 
trece prin minte lui Mastroianni chiar şi 
ideea de a-i ușura surorii lui desparţirea, 
scriind el scrisori false pe care le sem- 
nează cu numele prietenului american 
Numai că trecutul nu se poate întoarce și 
nu se poate intoarce pina într-o zi. cind 
lui Mastroianni i se pare cå recunoaşte 
pe strada pe fostul tinăr pe care-l substi- 
tuise in scrisori. „Filmul — spune un co- 
mentator — devine un lung duet între 
personaje care. dacă nu mai pot invia 
sentimente, ajung pina la urma sa se cu- 
noasca și sa-și dea seama de mentalita- 
tile lor atit de diferite.” „Şi — mai spune 
comentatorul — toata această orchestra- 
tie a povestirii alternează teatralitatea 
unor scene mari cu replici teatrale și de- 
clamatorii cu gesturi expresive. dar lipsite 
de replica, toate acestea amintind de tea- 
trul unui alt mare napoletan, Eduardo de 
Filippo.” 

Cind toate argumentele sentimentale şi 
apoi culinare — la masa la care este invi- 
tat „fostul tinar” își consumă forța lor de 
convingere n-ar mai râmine, pare-se, de- 
cit să se recurgă la un nou banchet. Ceea 
ce ar fi probabil prea mult şi americanul 
trebuie să plece. căci timpul lui este bani 
și s-ar putea ca nici macaroanele să nu 
mai fie ca altădată 


Louis Malle este un realizator ieşit din 
comun, oricit și oricite s-ar spune despre 
el. O simpla privire asupra trecutului sau 
ca realizator ii fixează profilul şi dimen- 
siunea: A fost student la IDHEC, adică 
Institutul de inalte studii cinematografice 
de la Paris. Comandorul Cousteau l-a in- 
vitat într-o călătorie experimentală pe 
bordul faimosului „Calypso“. Rezultatul 
filmul Lumea tăcerii, semnat de ambii. şi 
care in 1956 la Cannes a obţinut Palme 
d'Or. S-a remarcat foarte repede după 
aceea, in 1957. cu Ascensor pentru eșa- 
fod. A. urmat Îndrăgostiții și o celebră 
adaptare a romanului lui Queneau, Zazie 
în metrou despre care astăzi se spune câ 
ar fi singurul film din toate cele cite le-a 
făcut Malle care a imbătrinit. A urmat 
Viaţa particulară cu Brigitte Bardot, jucin- 
du-șşi de fapt propria-i existența, aceea a 
unei vedete victimă a succesului prea ra- 
pid. În 1963 a realizat Le feu follet dupa 
La Rochelle. a plecat in India unde a rea- 
lizat un documentar de lung metraj ce a 
stirnit multă vilvă la vremea respectiva 
Calcutta. Revenit in Franţa. a tăcut filmul 
Viva Maria cu Brigitte Bardot şi Jeanne 
Moreau, apoi Hoţul cu Belmondo. un epi- 
sod din Povestiri extraordinare după Ed- 
gar Allan Poe, în sfirşit Le souffle au co- 
eur și două documentare de mare suc- 
ces, unul intitulat Omenesc, prea ome- 
nesc și al doilea Piaţa Republicii. Schim- 
bind unghiul de abordare al problematicii 
sale, realizează un film despre perioada 
ocupaţiei, Lacombe Lucien, care a stimit 
un mare scandal in lumea franceză, in 
primul rind pentru ca personajul. central 


nu era unul din erou rezistenţei. ci un co 
laboraţionisi. După o tăcere autoimpusa, 
lumea il descopera pe Malle în America 
unde realizeaza Black Moon apoi Mititica 
cu Brooke Shields, Atlantic City cu Burt 
Lancaster şi Susan Sarandon, înca două 
filme intre care Crackers și, în sfirșit, 
Alamo Bay, filmul aflat acum în centrul 
atenției generale pentru că nici această 
ultimă realizare a lui Malle nu trece fară 
peripeții. 

— Cum v-a venit ideea să faceţi Alamo 
Bay, il intreaba un gazetar, pentru că su- 
biectul asta este eminamente american. 
lar Louis Malle ii răspunde: „Este un su- 
biect in jurul câruia m-am învirtit vreo trei 
ani. Am citit în ziare cå au avut loc niște 
intimplări neobişnuite in citeva porturi 
din golful Mexicului, unde pescarii albi 
s-au pornit împotriva noilor veniţi. adică a 
refugiaților de prin Asia. Aceștia din 
urma, care erau și sint foarte tenaci şi 
foarte curajoși începeau să le ia locul 
M-am dus degraba prin acele locuri şi 
prima idee pe care am avut-o a fost sa 
fac un documentar. Ideea am schimbat-o 
după aceea pentru cå impreună cu Alice 
Arlen, scenarista filmului Silkwood, am 
plecat de la fapte autentice. dar am con- 
struit un film artistic. Realitatea este ca 
inainte de venirea acestor refugiaţi în 
acele locuri industria conservelor de cre- 
vete se afla în criza. dar odata cu venirea 
lor lucrurile s-au schimbat in bine. Pe 
măsură ce ne documentam la fața locului 
am ajuns la concluzia ca, de fapt, pes- 
carii albi erau victime pentru că n-au știut 
să se adapteze situaţiei noi. La școala, 
copiii lor erau mai proşti decit copiii refu- 
giaţilor care se dovedeau foarte înzestrați 
pentru matematică și mulţi dintre ei mar 
turiseau că vor să studieze informatica 

De aici mai departe, documentarul pre 
conizat s-a transformat într-o adevărată 
dramă și scenariul a oferit teren filmului 
de ficțiune 


Parea să devina modă publicarea me- 
moriilor unor progenituri de vedete care 
atacă mitul propriilor părinţi. Cazurile 
celt mai notorii, fusesera acelea ale fiicei 
lui Joan Crawford şi Bette Davis. Fiica lui 
Sinatra (ai cărui 70 de ani impliniţi s-au 
transformat într-o sărbătoare comercială 
și foarte lucrativa peste ocean) face ex- 
cepţie de la moda. Nancy (care are astazi 
45 de ani şi după ce a incercat sa facă 
filme s-a convins că n-ar fi cazul adresin- 
du-se apoi muzicii ușoare prin anii 60, cu 
ceva mai mult succes dar şi acesta este 
un episod ce se inscrie in amintire) a pu- 
blicat foarte de curind un volum al carui 
titlu este „Frank Sinatra, tatăl meu“. Volu- 
mul debutează cu o mărturisire emoţio- 
nantă şi anume că „numele Sinatra nu e 
intotdeauna ușor de purtat”. (Așa e glo- 
ria, placuta dar grea!) 

Fiica, spune un comentator al volumu- 
lui devenit peste noapte un best seller — 
se extaziază pe 334 de pagini în privinţa 
calităților paterne descriindu-l pe Fank 
ca pe un om „atit de generos. de simplu 
şi de drept!”. Asta ca sa combata ceea ce 
tot ea spune că s-ar crede despre Sina- 
tra, nici mai mult nici mai puţin decit ca 
„ar avea un caracter de ciine. care între- 
ține relaţii cu Mafia şi ar avea amovuri 
furtunoase şi multe.” S-au spus atitea or- 
duri despre taticu' — zice Nancy — cae 
impui să se pună capât. Şi cina te gin- 
dest: cit de mult a dăruit el omeni 
poate că ar merita sa fie tratat mai bine“, 


Atirmaţiile potrivit carora cintareţul ar fi 
fost ajutat de Mafie sa se lanseze — 
spune pe de altă parte comentatorul câr- 
ţii. Francis Kohn — o scot din sărite pe 
Nancy. „Am citit. spune ea într-un inter- 
viu. dosarele FBl-ului (poliţia federala) şi 
am constatat câ omul asta n-a făcut nic: 
un râu. Ca toţi cintāreții care au cintat in 
marile cluburi a cunoscut și el gangsteri 
Numai cå oamenii prefera să creadă în 
toate poveştile astea râuvoitoare și nici 
prin cap nu le trece cit de mult suferă 
Frank de pe urma lor“ 

Ca să-i uşureze suferința Nancy s-a 
gindit. încă de acum doi ani. sa scrie o 
carte în care să nu se mulțumească doar 
cu afirmaţiile şi constatarile ei ci sa cu- 
leagă şi sa publice marturii ale prietenilor 
tatălui ei: Dean Martin. Sammy Davis, 
Cary Grant.. Gregory Peck. Burt Lancas- 
ter şi chiar ale preşedintelui Reagan. Re- 
zultatul efortului fiicei? „Tata adoră car- 
tea” — spune Nancy O aita fiica, Tina 
încurajată de exemplul surorii mai mari, a 
pregătit, în decembrie. o prezentare dra- 
matica de 6 ore la televiziune despre 
viaţa cintareţului. Alt succes! 


La Aix-en-Provence, nu prea departe 
de Cannes, vedeta festivalurilor şi din 
Franţa și din lume a avut loc la sfirşitul 
anului trecut, „primul festival internaţio- 
nal de cinema şi muzică”. Profilul noii 
manifestari este dat de preocuparea fi- 
xata de organizatori de a re-evalua rolul 
exact al muzicii în prezența sa pe ecran 
Ca ilustrare a temei s-a organizat o re- 
trospectiva a operei muzicale a unuia 
dintre cei mai'stăruitori colaboratori ai fil- 
mului, compozitorul italian Nino Rota, 
(recent decedat). Pentru ca noul festival 
să nu plutească in divagaţii, organizatorii 
au ținut sa-i prefațeze cu o idee foarte 
răspicata: „Muzica de film nu este o „pe- 
riferie luxoasâ” dar secundară a marii 
muzici ci participă in mod esenţial la 
creaţia cinematogratică”. Teza avansată a 
fost, evident, discutată în fel şi chip în 
paralel cu vizionătile celor 23 de filme de 
lung metraj din 10 ţări între care, la loc 
de frunte, s-a afiat Colivia cu canari a lui 
Ciuhrai şi Balizorii i, un film tu- 
nisian. invitate de onoare au fost citeva 
filme de Fellini, Visconti și Copolia, la 
care compozitorul Nino Rota a scris mu 
zica 


Nastasia Kinski sau 


refuzul instituţiei vedetariatului 


„în particular“ în 


Muzica, 
inainte de toate 


Gz „citeṣte” Richard Burton litera bio- 
grafiei wagneriene, cam acesta ar fi simbu- 
rele serialului mæestvos din serile noastre de 
luni. Wagner a fost un film despre atmosfera 
unei epoci, despre titanul muzicii germane si! 
despre forța interpretării unui artist. De o 
suta de ori am avut sentimentul ca Burton se 
joacă pe sine. că in ultimele luni de viaţa 
spiritul celui ce-a făcut atitea filme faimoase 
(să ne amintim, pentru memoria noastră'sen 
timentală, doar ictorie amara”. „Priveşte 
inapoi cu min „Cleopatra“. „Becket“, 
„Noaptea iguanei”, „Femeia indarâtnica”) a 
intrat intr-o stranie empatie cu fantasma ma- 
relui compozitor. Poate parea o copilane, 
dar, sint sigură, de citeva ori, jucind, Burto 
era virit pinā peste cap in labirintul hal 
nant al minţii fabuloase care-a gindit „Pars 
tal” 

Despre Tony Palmer (scriitor, scenarist 
realizator tv, deţinaâtorul premiului „Italia 
pentru un film dedicat lui William Walton, 
şi-a ecranizat lucrari proprii ca „Dragostea e 


TA in toamna anului 1948 am fost 


la Moscova ca să studiez regia de film 
aveam la mine Citeva rinduri de reco- 
mandare câtre marele regizor sovietic 
Mihail Romm. M-a primit cu foarte 
multă câldură. l-am spus că la Institut 
am fost repartizat la clasa lui Gherasi- 
mov. N-ai nevoie de nici un ajutor din 


cel mai mare pedagog al ţării 
Foarte curind mi-am dat seama 
e adevărate erau cuvintele lui 

Fiecare oră de curs era ca o sârbâ- 
toare. Cred cå il pasionau la fel de tare 
munca cu studenții ca şi realizarea unu 
film. Asistat de soția şi interpreta 
aproape tuturor filmelor sale, Tamara 
Makarova, a scos de sub mina lui gene- 
raţii întregi de regizori şi actori sovie- 
tici, dintre care unii dintre cei mai im- 
portanți 

Clasa noastră era o clasă mixtă de 
actori și regizori. Ura profund metoda 
fă ca mine”. Actorul nu este o mario- 
netă care imită maimuțărește indicaţiile 
regizorale, ci adevăratul creator al per- 
sonajului. Filmul Tinăra gardă era. de 
fapt, o lucrare de diplomă a unei Clase 
de actori şi regizori. Doar citeva nu 
de stude Serghei Bondarciuk. Non 


a Makarova, Serghe 


& e 


O actriță enigmatică, un personaj încărcat de mister (Marthe Keller, aici 
Wagner, interpreta Mathildei Wesendonck) 


tot de ce aveţi nevoie”) nu s-ar spune canu «< 
un regizor curajos! Rațiunea alcătuirii filmului: 
este dincolo de litera biografiei. chiar dincolo 
de cea a istoriei. Nu numai despre atmosfera 
este vorba, deşi Wagner e un film de atmo 
sferă. Rațiunea alcătuirii filmului este insaşi 
muzica wagneriană. copleşitoarea revoluție 
artistică pe care ea a marcat-o. Poate ca nu 
suficient de explicit (deşi atunci l-am fi acu- 
zat de tezism!). poate prea subtil pentru un 
public nespecialist şi prea „jucat“, „dramali- 
zat“, pentru unul de specialitate, încercind så 
mpace două extreme și nereușind, totuşi. fil- 
nul şi-a asumat drept personaj principal mu- 
zica acordurile, secvențele din repetiţii, 
jeitmotivele {alese cu mare știință!) din 


Sophia 


controversata și atit de paradoxală é 
cum compozitorul a fost un geniu, scâpin 
codificarii. explicitării didacticiste şi incadra 
ri în tipuri şi patrățele. personajul este şi el 
un paradoxal. Lucrul cel mai frumos din film? 
După parerea mea. Richard Burton este 
adeseori fascinant, magnetizant cum pare ca 
a fost Wagner insuşi. Poţi alege din serial o 
sută de momente de neuitat, de emoție, de 
tensiune. Fiecare din ele e ca o camee pre- 
țioasă. prin frumusețe pare că-şi ajunge sieși 
Foarte interesantă, superb susţinută actori- 
cește, partitura lui Hans von Bullow. Cu totul 
specială, cea a regelui Ludvic al il-lea al Ba- 
variei. o privire care obsedează, un magne- 
tism halucinant. in rolul Mathildei Wesen- 


Despre .un „Wagner“ controversat 
şi alte citeva filme 
„fără probleme“ 


Tannhäuser, Lohengrin, Tristan și Isolda, 
inelul” Nibelungului, Olandezul zburător, 
Amurgul zeilor. 

Am auzit și am citit cuvinte aspre la adresa 
serialului Wagner. Am vazut, cu prilejul altor 


filme despre muzicieni, marile dificultăți ale 


alcatuirii unui astfel de tip de film. Wagner-u! 
ui Tony Palmer este, aș spune (firește. ris 
cat) „foarte artistic”. cu nenumarate subințe 
esuri şi aluzii culturale. El respecta fluxul 
mografiei. vai, ea insâşi atit de zbuciumata 


donck, o actriță. ea insaş: er'amatică. franţu- 
zoaica Marthe Keller (exact tulburâtoarea 
apariţie din „Bobby Dierfield — r. Sidney 
Poliak — in care l-a secondat memorabil pe 
Al Paci remarcabila in rolul principal 
dintr-un film de tensiune: „Mitul Fedorei”, de 
Billy Wilder. ambele nu de mult pe marile 
noastre ecrane) mai mult nuanţa, acuarelă 
“discreta. Interesanta (şi discutabilă!) distribu- 
rea celebrei Vanessa Redgrave in Co | 
Liszt — femeia cheie a unei bune parți 


in memoriam 


Serghei Apolinarovici Gherasimov 


Ura profund indicaţia: 


Fă ca mine!“ 


(Serghei Gherasimov, Tamara Makarova, Gheorghe Turcu 
şi Haralambie Boroş) 


Cavalerul legendar, adică El 


Loren (Ximena) în filmul lui Anthony 


ad 
Cid, 


zis Cidul, cu alte cuvinte 
(cinematografice): Charlton Heston (Rodrigo) şi 


Mann 


biografia wagnerian. Deci, o distribuție co- 
losală din care mai putem cita: Laurence Oli- 
vier, excepționalu! Gálfi Lászi, Roland Pic- 
kup, Ralph Richardson, John Gielgud. 
Gemma Craven, Peter Hofman, Gwyneth Jo- 
nesc, Peter Öhme şi alţii. - 

Wagner — un film controversat. Adica plin 
de idei, de sugestii, piste interesante, inter- 
pretări insolite. Muzica? Nici măcar nu priso- 
sește, dimpotrivă, se lasa jinduita, dar cind 
apare, acordul cu imaginea, cu toată gesticu- 
laţia regizorală, este perfect. Richard Burton, 
acest teribil actor, surprins in clipa, poate 
cea mai şocantă a carierei sale: cu citeva luni 
inainte de nedreptu-i sfirşit. Într-un rol de 
mare fineţe și de mare forţă a interpretării 


Am mai văzut pe micul ecran tel de fel de 
time pentru fel de fel de gusturi. De pilda, 
Dragoste şi onoare, adică „Cei trei mușche- 
ari” într-o variantă superțicială. dar foarte 
jălâgioasa Nici măcar o dulce prezenţa ca 
Michael York în rolul simpaticului gascon n-a 
putut salva un film fără sare și piper. Apoi 
deja clasicul El Cyd (1961. regia Anthony 
Mann cu Chariton Heston in Rodrigo şi Sop- 
ma Loren in Ximena) programat în serial sub 
titlul Cavalerul legendar și aducindu-ne 
aminte de indepartate sfişieri între iubire şi 
onoare ba chiar de... „Cidul“ lui Corneille 
(piesa împlineşte 350 de ani!) In sfirşit. o bu- 
zurie pentru copii și adolescenţi: celebrul 
Zorro și superbul Delon intr-o cavalcadă a 
uptei pentru dreptate şi bine (sub titlu! Justi- 
țiarul). 

Dincolo de aceste plăcute revederi, râmine 
n memorie întilnirea cu Wagner, moment de 
wtă incitant. tulburator. 


Cleopatra LORINŢIU 


|! respectam foarte mult, dar ne era şi 
foarte frică de el. Nu suporta lipsa de 
talent, neseriozitatea în artă sau medio- 
critatea. „Regia de film nu e o profesie 
de masse“, avea obiceiul så spună, şi 
puteai să-ţi faci bagajele. 

De cite ori venea in România, imi ce- 
rea sâ-i arât materialul filmului la care 
lucram 

— Nu vreau să răspund de regizor 
prosti pe plan internațional, avea obi- 
ceiul să spună. incă de pe vremea stu- 
denţiei. Mi-aduc aminte că a venit im- 
preună cu Tamara Makarova să vadă 
material din filmul Castelanii. — Nicio- 
dată nu te-am văzut așa de emoţionat, 
imi spunea Margareta Anescu, monteu- 
rul filmului. — Poate nu-i place şi mā 
dă afară din clasă. Ultima dată l-am vå- 
zut acum cîțiva ani, la o conferință de 
presă la ACIN 

Vorbea despre Tolstoi, 
film, ultimul său rol 

Era la fel ca acum peste un sfert de 
veac, la facultate. Nici cea mai mică 
urmă de imbătrinire. Pârea nemuritor 
Cind am citit în „România liberă” des- 
pre moartea lui. nu mi-a venit să cred 
ochilor. În sufletul meu. Serghei Apoli- 
narovici va râmine nemuritor 


ultimul său 


Gheorghe TURCU 


(Lucien Bonaparte) în 


Un actor de origine română, 


popularitate în epocă: Genica Missirio 
Madame Reca- 
Bell) 


mier (cu Marie 


note de regizor 


D. ce plingea Antonioni? lată cum po- 
vestește Monica Vitti: „Eram agățaţi de fotoli- 
ile noastre. Aventura era cumva ca un copil 
al nostru. Auzeam sarcasmele inapoia noas- 
tră... O furtună de huiduieli, de șuierături. 
Antonioni părea impasibil, dar eu nu-i văzu- 
sem niciodată chipul acesta înspăimintător, 
palid, crispat. Abia ajuns în mașină a plins”. 
Numai cu patru luni inainte de acest festival, 
Cannes 1960, unde primea totuși un Premiu 
special al juriului, făcuse faţă avatarurilor 
realizării: filmările anevoioase, întreruperea 
finanţătii, izolarea echipei pe o insulă, făra 
bani, fără vești, în iarnă, cu singura voinţă a 
sa de a face „un film“, avind-o alături pe Vitti 
care însă... plingea. 

Totuși, de ce plingea Antonioni?... 

Ceea ce la timpul său provocase reacţii de 
respingere la public, entuziasm la unii critici 
ceea ce impărţise artiștii in tabere pro și con 
tra (la noi, de pildă, Ciulei declara franc ca 
nu-i plăcuse filmul), acum este primit normal 
de acest larg public de cinematecă, e savurat 
de unii, acceptat calm de alţii. Primit la fel (a 
doua zi) ca La dolce vita, atracţia aceluiași 
an '60 cu care Fellini luase dealtfel un Mare 
Premiu, tot la Cannes. Timpul nu a .obosit 
nici L'Avventura, nici La dolce vita, numai că 
o anume cultură a ochiului cinefil creează azi 
osmoză şi un transfer între cele două filme, 
astfel că, profund diferite, materia lar se con- 
fundă, ele par la fel! Spaţiul filmic explorat e 
altul, dar aparatul are aceeași participare, te- 
ritoriile uneori se suprapun, acţiunile uneori 
converg, stările uneori au ecouri dintr-un film 
în altul. Parcă și Sandro din Aventura e un 
omolog al lui Marcello din La dolce vita. Pe- 
trecerea din finalul primului film poate fi inte- 
grată uşor petrecerii din finalul celui de-al 
doilea. Într-adevăr, filmele acestea sint vii, nu 
au obosit, pentru că aparţin artei, dar înțele- 
aerea lor apartine culturii unei arte. Cei do- 
uăzeci şi cinci de ani scurşi înseamnă nu nu- 


60 de ani după... 


G: dator unor cineaști danezi şi sue- 
¡dezi de la care a preluat elemente de conți- 
nut, tributar literaturii de unde a imprumutat 
motive de mare circulaţie în epocă, sau inspi- 
rat din plastică de la care a folosit procedee 
de compoziţie, dezvoltindu-le mult mai amplu 
şi la un nivel estetic superior, expresionismul 


certifică o modalitate de a înțelege şi a inter- 
preta realitatea prin mijloace specifice artei 
filmului, aşa cum nu mai făcuse cinematogra- 
ful pină atunci. 

Apariţia expresionismului nu mai este le- 
gată astăzi de anul 1919, cind a apărut Cabi- 
netul doctorului Caligari, de la care pleacă, e 
adevărat, mai toate ipotezele critice, ci de 
anul 1913 cind regizorul Stellan Rye reali- 
zează filmul Studentul din Praga. Explicaţia 
constă în faptul că acesta din urmă anunță 
expresionismul nu numai prin motivul dedu- 
blării preluat din literatura romantică, prin i 
terpretare, decor şi ecleraj, dar, prin filmarea 
în exterior, prevestește atitudinea lui Murnau 
din Nosferatu, iar in direcţie stilistică îl pre- 
cede pe Wiene din Caligari. 


fču care a porn 


De ce filmul sonor „trebuie să reinventeze teatrul“? 


D.. lungul celor 90 de ani de cinema 
translările de pe scenă in platou, din luminile 
rampei. sub incidenţa aparatului de filmat, au 
inregistrat modalități extrem de variate, de la 
reproducerea pasivă a spectacolului de tea- 
tru, pină la dizolvarea convenţionalismului 
scenic şi reconvertirea substanţei dramatice 
in limbaj cinematografic. Ciclul de la Cine- 
matecă Teatrul in film a inclus opere de Sha- 
kespeare şi Brecht, Goethe și Dumas. Shaw 
şi Tennessee Williams, Thorton Wilder și Ri- 
chard Nash, Mérimée şi Mușatescu, Durren- 
matt şi Leonid Leonov, Sartre și Miller, Nusi€ 
şi William Gibson în viziunea unor reputați 
cineaști ca Murnau, Pabst, Kurosawa. Renoir, 
John Huston, Robert Wise, Richard Brooks, 
Renato Castellani, Orson Welles, etc. Printre 
aceste pelicule care, fiecare in parte, ar putea 
prilejui reluarea disputei pe tema fidelității 
faţă de original, in antologia de filme vechi 
franceze. figurează un film, Figaro, ce pre- 
zintă azi, pentru spectatorul român, un dublu 
interes. Din ecranizarea trilogiei lui Beaumar- 
chais, realizată în 1929, la răscrucea dintre 
marele mut şi era sonorului, s-a păstrat doar 
ultimul episod, adaptarea liberă a piesei La 
Mere coupable, care face dovada unei de- 
pline asimilări a experienţei dobindită pină în 
ace! moment de încă tinăra artă a 7-a, crista- 
lizind în mod neașteptat autonomia deplină şi 
originalitatea de necontestat a expresiei fil- 
mice. In cinematografia franceză tocmai se 
consumase așa numitul curent impresionist 
promovat de Louis Delluc cu a sa „fotogenie” 

relevarea aspectului poetic al oamenilor și 
lucrurilor. Mobilitatea extraordinară a apara- 
tului de filmat, deja practicată intens. eta- 
lează cu generozitate ambianța rocaille pre- 
tinsă de textul dramatic, astfel că scenografia 


castelului Aquas-Fresquas oferă o splendida 
continuă delectare prin numeroase, mereu 
alte cadre de mare rafinament plastic: vaste 
săli, terase și grădini, havuzuri și coloane de 
marmură, ghirlande, multe, multe flori, po- 
rumbei, mobilierul Louis XV decorat savant în 
curbe capricioase; la care se adaugă costu 
mele somptuoase și totuși suple, perucile pu- 
drate — epoca opulenței post-baroce, epoca 
„războaielor în dantele“... Gustav Ravel, reali 
zator a peste 60 de filme, majoritatea de suc- 
ces, profesionist de clasă, cu tușă personală, 
secondat de astă dată de Tony Lakain, își 
tace simțită concepţia regizorală clară, inci- 
sivă. Un decupaj ingenios redă ritmul alert al 
acţiunii și fantezia intrigii desfășurată pe mai 
multe planuri, speculind elipsa și tăietura de 
montaj, compunind atent secvențe în care 
detaliul sau profunzimea cimpului suplinesc 
inteligent absenţa replicilor. Savoarea dialo- 
gului neputind să încapă în perimetrul rigid 
al inserturilor, s-au căutat echivalenţe ce ţin 
de tehnica specifică filmului. Începind cu in- 
cadratura și eclerajul şi sfirşind cu jocul ac- 
torilor. Calea cinematografului psihologic și 
intimist fusese deja deschisă, așa că nu tre- 
buie să surprindă fineţea interpretării interio- 
rizate, camera de luat vederi punind în va- 
loare prim-planuri excelente. intr-un tempo 
grațios de menuet-accelerat doar în scenele 
de culminaţie. evoluează citeva vedete ale 
vremii: Arlette Marchal — o delicată contesă 
Rosine, Marie Bell — temperamentala su- 
brotă Suzanne, Ernest Van Duren — isteţul și 
intreprinzătorul Figaro, Jean Weber — ro- 
manticul paj Chérubin devenit colonel la 18 
ani Surpriza o rezervă personajul care dădea 
iniţial titlul piesei, intrigantul Begearss, „L'au- 
tre Tartuffe" — interpretat cu strălucit talent 
de compatriotul nostru Genica Missirio, actor 


De ce plingea Antonioni? 


Monica Vitti, eroina? 
ESS 


trilogia = 


mai proba timpului, dar şi însușirea unui teri- 
toriu artistic şi a unui limbaj, nu numai de că- 
tre public, dar de cinematograful însuși. Hui- 
duielile pentru Aventura nu vizau întimplările 
care azi ne apar atit de asemănătoare cu cele 
din aplaudatul La dolce vita, ele se adresau 
unui nou care, atunci, era de neacceptat, 
care azi e monedă curentă a filmului de 
oriunde. Cele două fime ale celor doi titani ai 
mânosului an 60, par a-și da mina din loc în 
loc, par a-și imprumuta situații, . spaţii, stări, 
medii, se înțeleg din priviri, dar rămin izolate, 
totuși, prin țelul şi natura unui limbaj. Geniile 
„se apropie", desigur, dar operele, totuși, se 
despart. Ceea ce atunci, în 60, la Fellini era 
generoasă intuiţie, sclipire. la Antonioni era 
deliberată, fundamentată alegere. El alesese, 


atunci, în 60, calea grea a unei desprinderi 
Se desprindea de tirania faptică a povestirii 
insușind ca domeniu propriu filmului stările, 
trăirile în sine; se desprindea de analiza de- 
cupajului informaţional (ce ajunge pină la 
clasicul cimp-contracimp) pentru expresia li- 
bertăţii plenare a investigaţiei camerei; se 
desprindea de spaţiul de joc spaţiul-scenă, 
oferind libertatea privirii în orice direcție, 
obiectiv la fel de aptă pentru spaţiul filmic; se 
desprindea de teroarea tăieturii de montaj 
eficiente, aplicată obligatoriu pină atunci 
cind replica sau acțiunea se consumau, pâs- 
trind în montaj acei ceva în plus, definitoriu 
pentru adevărul clipei; se desprindea de eco- 
nomia timpului filmic investit productiv nu- 
mai în favoarea acţiunii, introducind în narare 


foarte bine cota! pe toată perioada filmului 
mut, numele său fiind întilnit pe genericele 
unor producţii de facturi diferite: a lucrat și 
cu personalităţi ca Jean Epstein (Afișul — 
1924) sau ca Abel Gance (Napoleon — 1927). 
Ţinută elegantă, statură impozantă, dezinvol- 
tură şi prestanţă, chip cu trăsături frumoase, 
virile, privire mobilă, penetrantă — toate cali- 
tăţi relevate de spectaculoasa creaţie a aces- 
tui rol în care dezvăluie nuanţat caracterul 
abject al eroului negativ ale cărui malversa- 
țiuni vor fi anihilate de cuplul servitorilor ce 
acționează sub impulsul ascendentului moral 
și — în perspectivă — social. Depășind steri- 
litatea produselor preluate de pe scindura 
Comediei Franceze sub pompoasa denumire 
de „filme de artă”, sfidind peiorativul termen 
de „teatru in conservă“, această bijuterie ci- 
nematogratică care reușește să facă să vieze 
pe ecran spiritul caustic al nemuritorului iro- 
nist Beaumarchais, pregătea — in fond — ex- 
celent terenul pentru un Marcel Pagnol care 
declara că „Filmul vorbitor trebuie să rein- 
venteze teatrul“... imaginată într-un subtil ra- 
port de corespondențe între formă și fond, 
profitind de capacitatea cinematografului de 
a face ca timpul (și — iată — chiar cuvintul) 
să fie înglobat într-un spaţiu cu multiple re- 
zonanțe de ordin abstract, această peliculă, 
peste care uitarea s-a așternut în mod ne- 
drept, pare să fi anticipat indirect, într-o oa- 
recare măsură, capodopera de peste un de- 
ceniu a lui Renoir. Regula jocului. Dincolo de 
învelișul sofisticatelor ornamente, al galante- 
riei doar aparent superficială și gratuită, se 
întrevede jocul complicat de-a cinematogra- 
ful, jocul stilizat și esenţializat de-a viaţa 


Irina COROIU 


cadre fără acţiune comună, spărgind egocen- 
trismul naratoruiu: cu senzatii ce dovedeau 
că pe lume se mai petrec si alte fapte. poate 
la tel de importante... Intr-adevăr, există o 
lume în jur, pe care pină acum aparatul nu 
era lăsat s-o vadă, exista atita viaţă în ceea 
ce tăia foartecele şi se arunca în coșul de 
resturi! Ai impresia că pentru prima dată pa- 
trunzi într-un teritoriu oprit, că participi la se- 
cretele unei cuhnii,... o aventură! Poate că 
Antonioni se desprinde, pur şi simplu, de ci- 
nematogratul narativ, inițiind cu Aventura ci- 
nematograful exclusiv al stărilor. Film de exa- 
cerbat militantism în favoarea unei alegeri, 
film-manifest, „Hernani“ șuierat al unui cine- 
matograf azi unanim practicat (desigur, şi de 
Fellini). Ecou al ideei ce plutea în aer, el 
atinge în zborul său de fluture colorat, chiar 
în La dolce vita, aceste teritorii; iată scena pe 
terasa birtului unde Marcello vrea să scrie — 
nu se petrece nimic, aparent, totul ne râmine 
in memorie doar ca o stare, dar ce puternic! 
— iată cadrul unde Marcello rămine singur în 
camera şoaptelor, iată pescuitul indelung al 
monstrului... Cam atit... in schimb, la despăr- 
țirea tatălui de fiu, unde Antonioni ne-ar fi 
exprimat într-o secvenţă starea lui Marcello 
(vezi starea lui Sandro singur, pe terasă cu 
arhitecții, sau aşteptarea Ciaudiei in faţa ho- 
'elului) aici tăietura de montaj eficientă taie 
orice șansă a investigaţiei, acţiunea odată 
consumată. 

De ce plingea Antonioni? li era greu pentru 
că desprinderea de pluton e grea! Era greu 
pentru Goethe („scurtă e viaţa, grča e arta!”) 
desprinderea de retorismul poetic de pină la 
el, spre a întruchipa inefabilul poetic al stări- 
lor! (...„Peste toate piscurile e liniște!”) era 
greu pentru Proust care însușea literaturii 
timpul („romanul pentru mine e nu numai 
psihologie, ci psihologie în timp“), pentru 
Cézanne, desprinderea de la imitativ la ab- 
stract, („putem desena cu culoare”) pentru 
Varese.. („am eliberat lumea sunetelor”) 
Desprinderea de arta știutului pentru acel 
neștiut pentru care Antonioni în 60, plingea 


Save! ȘTIOPUL 


De ce expresionismul caută „cealaltă faţă a lucrurilor“? | 


Revăzute la mai bine de şaizeci de ani d 
la apariția lor, cinci filme expresioniste, ca 
pete de afiș ale genului: Studentul- din Praga 
(1913, r: Stellan Rye), Cabinetul doctorului 
Caligari (1919, r: Robert Wiene), Nosferatu 
(1922, r: F.W. Murnau), Cioburi (1921, r: Lupu 
Pick). Sylvester (1923, r: Lupu Pick), reim- 


Conrad Veidt, un actor-emblematic 
al şcolii expresioniste 


pun expresionismul în conștiința noastră ar- 
tisticā. Dacă prin felul cum comunică idei şi 
sentimente expresionismul se dezvăluie ca 
beneficiar al unui sistem propriu de semne și 
procedee stilistice, ca mod de a înțelege și 
interpreta realitatea, se definește — pentru 
acea vreme — ca un moment de avangardă 
Proclamind necesitatea investigaţiei în con- 
știința individuală, dar şi in cea socială, din 
structurile politice, filozofice și religioase ale 
epocii, expresionismul a iniţiat un program 
de dezvăluire a adevărului în aspectul său 
demascator. 

Dacă faima lui Caligari se datorează în pri- 
mul rind unei scenografii ieșite din comun, 
Nosferatu, prin antiteză, refuză orice defor- 
mare sau simbolism artificial. orice stridență 
sau ostentaţie de limbaj, în favoarea simplită- 
ţii expunerii și a clarității discursului. Înțele- 
gind că un fapt banal poate fi la fel de miste- 
rios ca orice povestire fantastică, cuplul Ca- 
rel Mayer (scenarist) — Lupu Pick (regizor) 
se alătură expresionismului cu filme de tip 
Kammerspiei (Cioburi și Sylvester) în care 


ostentaţia plastică este înlocuită de elocventa 
imaginii. 

„Am crezut în imagine. (...). Filmele mele 
au fost o palmă pe obrazul expresionismului 
snob” spunea Lupu Pick. 

Dacă inceputul expresionismului poate fi 
cit de cit cunoscut, sfirșitul său este mult mai 
dificil de precizat. Deşi un curent reprezenta- 
tiv pentru cinematograful -mut care i-a favori- 
zat cultul imaginii, expresionismului nu-i pot 
fi negate afinităţile cu dezvoltarea ulterioara 
a cinematografului. Intuindu-i posibilitățile 
artistice specifice de comunicare, recunos- 
cindu-i contribuţia foarte personală ia crista- 
lizarea unui nou limbaj, un Fritz Lang, un Or- 
son Welles și mai ales un Ingmar Bergman 
nu-i puteau refuza unele influețe. Argumente 
se pot găsi și pro și contra. Un singur lucru 
este evident: ca orice creaţie autentică, ex- 
presionismul, dincolo de rafinamentul mijloa- 
celor de expresie, şi-a asumat răspunderea 
cercetării existenței umane, a descoperirii 
realității prin „cealaltă față a lucrurilor”. 

Mariana OLTEANU 


De ce revedem aceste 


cine-univers 


0 dovadă 
că o capodoperă 
literară poate 
oroita 
o capodoperă 
cinematografică 


N. o carte din lume n-a cunoscut o ce- 
lebritate atit de bruscă și neașteptată ca 
„Ghepardul”. Cit a trăit, cercurile literare l-au 
ignorat cu totul pe Giuseppe Tomasi, print 
de Lampedusa, care murise de un an, în 
1958, cind romanul său a apărut. Om de 
vastă cultură, autorul dusese o viața retrasă 
la Palermo și scrisese numai ca să-și treaca 
timpul, citeva nuvele și eseuri asupra lui 
Stendhal, Mérimée și Flaubert, făra să le pu- 
blice nicăieri. Giorgio Bassani, în mină caruia 
a ajuns postum manuscrisul „Ghepardului”, îi 
descoperise cu puțini ani inainte la o reu- 
niune literară pe poetul Lucio Piccolo, baron 
de Capo d'Orlando. Acesta venise la San Pel 
legrino, unde avea loc colocviul, însoțit de un 
vår al său, nu altul decit prinţul Giuseppe To 
masi. Bărbatul virstnic, inalt şi taciturn, a rā 
mas chiaţ și atunci in atara celei mai vagi re 
putaţii literare. Părea o persoană cu maniere 
distinse, animat de o nobilă curiozitate pen- 
tru felul cum iși exteriorizau gindurile poeții 
Numai intimii lui ştiau că poartă in minte de 
lungă vreme proiectul unui roman istoric 
avindu-l drept erou pe straâbunicul sâu, Giulio 
di Lampedusa, care fusese și astronom ama- 
tor. „Ghepardul” a fost scris in citeva luni, 
puțin timp după ce prinţul s-a întors acasă de 
la acea intilnire literară Un an după ce roma- 
nul apăruse, era tradus in douăsprezece 
limbi. Astăzi a devenit o operă clasică a lite 
raturii universale 


Cu o seninătate splendida, intr-un stil mag 
nific prin culoare. eleganţă şi fineţe ironica 
„Ghepardul” surprinde momentul trecerii Si- 
ciliei de sub stapinirea Burbonilor la regimui 
pe care avea să-l instaureze în insulă debar 
carea lui Garibaldi și regatul piemontez 
Tema cărţii e vanitatea prefacerilor istorice 
acolo unde pâmintul nu cunoaşte alt stăpin 
decit soarele arzător al Sudului. O lume in- 
treagă gravitează in jurul figurii de neuitat a 
lui Don Fabrizzio Salina, colosul blond cu 
idei avansate și apucâturi senioriale, prințu 
care asistă resemnat la apusul casei lui, ac 
cepta încuscriri burgheze și-și găsește com 
pensaţii intelectuale pentru toate aceste mi 
zerii, in contemplarea mişcării neabâtute a 
stelelor. Adaptarea sceptică a eroului la noile 
vremuri e istorisita cu un admirabil umor me 
lancolic și el are facultatea de a actualiza si 
tuaţiile, sugerind analogii contemporane grăi 
toare 

Cit de cinematogratic este romanul lui 
Lampedusa? 


Nu prea mult, dacă ne gindim la stilul ini- 
mitabi! și ironia lui discretă, subtextuală, greu 
de trecut pe ecran. Geniul lui Visconti s-a 
aliat însă cu cel al scriitorului spre a scoate 
din Ghepardul un film mare. Notez telegrafic, 
fiindcă n-am loc de explicaţii detaliate, citeva 
asemenea intuiţii profunde: 

„Ghepardul” — a observat bine Visconti - 
trăiește in primul rind prin personajul central 
care are toate șansele să devină un erou ci 
nematogratic memorabil, extrem de atașant 
E o figură cu o prezenţă fizică impozanta 
statură uriaşă, o mare vigoare, ţinută în friu 
nu fără efort (Salina avea temperamentul co 
leric, dar educația, cultura superioară, inteli 
gența sceptică și morala epicureică il ajuta 
să-şi stăpinească pornirile impulsive, în sfirșit 
o putere de seducţie rară asupra femeilor 
Ochiul avizat al lui Visconti a descoperi! 
într-un cowboy, Burt „Lancaster, stofa pre- 
țioasă pentru a-l croi pe superbul Don Fa- 
brizzio. Distribuţia a concretizat această intu- 
iție regizorală formidabilă și a relevat în inter 
pret un actor excelent. Condus de Visconti 
Lancaster a părăsit jovialitatea lui amenința 
toare, păstrind numai privirile tulburi, devo- 
rante și o graţie masivă care sugerează per- 
fect animalul heraldic al familiei Salina, leo- 
pardul în două picioare. Tot atit de inspirată 
a fost distribuirea Claudiei Cardinale în rolul 
Angelicăi, la ea extraordinara frumusețe tine- 
rească, naturală, trebuind să biruie impresia 
vulgarităţii pe care o puteau da uneori purta- 
rile insuficient șlefuite ale fiicei lui Don Calo- 
gero. larăși, actrița modelată de Visconti in- 
carnează prin fizic şi joc viziunea romancie- 
rului. Şi restul merge mai departe fără greş 
de la Tancred (Alain Delon) pină la Concetta 
(Lucilla Morlacchi). 


Poezia stilului, Visconti a realizat-o prin re- 
cunoscutul sâu talent de a face să vorbească 
mobilele, draperiile, covoarele, policandrele, 
costumele, clădirile, peisajul. Prin obiectiv 
privește mereu un pictor rafinat și el știe să 
pună în efectele plastice o anume patină, ob- 
tinind astfel, dacă nu totul, măcar o parte din 
umorul melancolic cu care Lampedusa istori 
sește declinul casei Salina. 


Ghepardul 


Geniul lui 


Visconti 


s-a aliat 


cu cel al lui Lampedusa 


pentru a fac 


Sub raport cinematografic, romanul pre- 
zintă o anume deficiență epică. N-are un su 
biect propriu-zis, acesta constituindu-se din 
evenimentele vietii zilnice. Mulțimea întimplă 


Visconti a descoperit într-un 
cowboy pe Don Fabrizzio (Burt 
Lancaster, cu Claudia Cardinale) 


secvența lunii 


Elocinţă picturală 


k de la premiera Ghepardului (1963), 
publicul și, bineințeles, criticii au fost cople- 
şi! de somptuozitatea cadrului scenogratic. 
Fiecare tablou, fiecare canapea, fiecare 
scaun, fiecare perdea de dantelă, fiecare po- 
cal de cristal, fiecare detaliu, cit de minuscul, 
îşi avea rolul lui în redarea acestei rafinate 
opulențe, ce te invăluie ferm, dar fără osten- 
taţie, creind imaginea universului princiar în 
care evoluează personajele. S-au făcut rape- 
luri la pinzele micilor maeștri italieni din se- 
colul 19. Unii cronicari s-au extaziat, alții 
s-au întrebat îngrijoraţi dacă nu cumva 
această „elocvenţă picturală” nu omoara 
viața personajelor, care devin şi ele doar su 
perbe piese de decor. 

Judecind după una dintre cele mai fru- 
moase secvențe ale filmului — sosirea la 
Donnafugata — nu pare a fi așa. Abia cobo- 


camera stilou 


Lumină 
contra lumină 


A, văzut decorul depozitului de cizme 
din Pădurea spinzuraților în obscuritatea pla- 
toului și pe Gologan plimbindu-se ginditor şi 
cerind, după un timp, aprinderea primului 
proiector.. 

Cine vede miracolul luminii, aprinsă tușă 
cu tuşă, valorind sau adumbrind un spaţiu 
scenografic, poate crede cu adevărat în pute- 
rea ei. 

Captivat de revederea filmului, de interioa- 
rele prințului Salina, ghepardul gheparzilor 
n-am putut să-mi înlătur gindul neliniştii sin- 
gurătăţii în decorul stins, gindul către unul 
dintre cei mari ai noştri. 


un 


mare film 


plasare prea stăruitoare a atenţiei câtre acţiu 
nile militare sau conspirative risca să modi 
fice rolul derizoriu pe care l-a atribuit aces- 


noi 
Delon) 


rilor mărunte ar fi fârimițat însă filmul. O de | 


„Gheparzii” vechi şi 
(Burt Lancaster şi Alain 


răi din trasuri. cu hainele albite de praf ṣi 
chipurile marcate de oboseală, membrii fami- 
lie: Salina pășesc în catedrala orășelului și se 
instalează in stranele rezervate de secole pa- 
rinţilor și stramoșilor lor. Nimit şi nimeni nu 
poate împiedica acest ritual. Un traveling la- 
teral surprinde aceste figuri, care, în imobilis- 
mul şi paloarea lor, par să fi trecut deja in 
neființă. intenţiile lui Visconti depășesc aici 
domeniul plasticii — deși fiecare personaj 
prin poză şi înfățișare este coborit dintr-un 
portret de epocă — semnalind clar dispariția 
unei societăţi. Acea societate pe care viața a 
depășit-o (chiar in secvența aceasta viața 
continuă, într-un plan îndepărtat, undeva 
afară, dincolo de portalul catedralei), deși ea, 
societatea prinților, se iluzioneaza crezind că 
unele schimbări sint necesare pentru ca totul 
să râmină la fel. Nimic şi nimeni nu poate im- 
piedica aceste schimbari. 

Prin însăși construcţia intregului film, Vis- 
conti semnifică intruziunea noului în vechiul 
sistem aparent foarte solid, dar în realitate pe 
cale de descompunere. 

Secvenţe lungi desfășurate de predilecție 
in interioare, unde ample panoramice și tra- 
velinguri laterale pun în valoare ambianța, se 
succed majestuos spre acel punct culminant 
final care este balul de la palatul Pontoleone. 
Și totuși această curgere are mici rupturi și 
intervenţii: imprevizibile care contrazic lineari- 


In Pămintul se cutremură, Visconti făcea 
prima demonstraţie a importanței pe care o 
acordă în dezvoltarea concepției regizorale 
efectelor de ecleraj. Increzător în puterea lu- 
minii, propune lui Rotunno pentru Ghepardul 
un ambitus foarte larg, de la cheia realist 
crudă a exterioarelor din prima parte, la ul- 
tima scenă a prințului Salina, ce face drumul 
virtual câtre neființă in stranietatea unei lu- 
mini crepusculare. 

Aparatul, în prima scenă a filmului, tran 
sportă lumina orbitoare a Sudului, simbol ai 
forțelor de dincolo de ziduri de castel, prin 
terestre ale căror perdele flutură parcă mai 
curind sub suflul ei, decit sub adierea vintu- 
lui. Rotunno lucrează toate interioarele în ră- 
coarea luminii unor plafoane groase, cu zgo- 
motele pașilor înfundate. Ai impresia că ecle- 
rajul este o expresie a neputinței luminii de 
exterior de a pătrunde în interior. Acolo unde 
este tolerată. ea dizolvă nestăpinită deopo 
trivă chipuri si culori. Interioarele la Rotunno' 
sint rezultatul luptei de a stăpini invazia lumi- 
mi potrivnice, de a feri spaţiul dramei de 


filme”? 


Declinul unei 
lumi senioriale. 
vîntul 
înnoirilor sociale, 
acelaşi soare 
arzător al Siciliei 


tora romncierul şi să denatureze in conse- 
cinţă filozofia cărţii: armatele vin și pleaca. 
Sicilia rămine aceeași 

Ov. S. CROHMĂLNICEANU 


Dragostea pecetluiește alian 
dintre Sicilia heraldică şi Sicilia 


plebee (Alain Delon şi Claudia Cardinale) 


tatea clasică ce caracterizează la prima ve- 
dere filmul. Exteriorul pătrunde în case prin 
ferestrele deschise și cu perdele futurinde 
Sicilia se presimte mereu dincolo de locul 
acțiunii imediate, cu lumina ei arsă și colinele 
ei insorite. Agitaţia prin fastuoasele incâperi 
privite în anfiladă este curmată brusc de jo- 
cul de-a v-aţi ascunselea al celor doi îndră- 
gostiţi prin camere pustii și austere, o faţă 
necunoscută a palatului Salina și totodată o 
proiecţie spre viitor cind din măreția prin- 
ciară va rămîne doar praf și amintire. În cro- 
nologia tradițională a evenimentelor intervin, 
pe la mijlocul filmului, trei scurte 
flash-back-uri, a căror utilitate nu se justifică 
la nivelul naraţiunii, ci numai din nevoia de 
schimbare, de ruptură a unui continuum 
După cum nu dorința de a sublinia contras- 
tela sociale (ar fi fost prea didacticist), ci ne 
voia unui respiro îl determină pe Visconti så 
insereze inaintea celor 45 de minute de bal 
un cadru de citeva secunde redind un grup 
de țărani la munca cimpului. Toate sint 
semne că ceva vine să tulbure orinduielile de 
veacuri. 

Visconti organizează jocul cu luciditate, 
uneori cu umor, dar și cu infinită nostalgie 
Pentru că Don Luchino Visconti di Modrone 
este, chiar dacă numai în parte, Don Fabrizio 


Salina însuși. 
Cristina CORCIOVESCU 


forța distrugătoare a luminii Sudului. Pasiu- 
nea și decăderea nu se pot consuma în cas- 
tel decit ferite de puterea ucigătoare a luminii 
asediatoare. Astfel, Rotunno aprinde proiec- 
toare pentru a face întuneric. 

În scenele din secțiunea mediană a filmului 
în care lumina nu mai are o funcţie opozantaă, 
ea iși pierde agresivitatea. Scenele de vina- 
toare sau ironia acidulată a sosirii convoiului 
ia Donnafugata, sint filmate prin filtrul vege- 
tației sau al prafului ridicat de trăsuri. 

Intregul film se rezolvă în secvenţa invoca- 
tiei luceafărului de dimineaţă. Prinţul Salina, 
după abaterea ultimului dans, se predă in 
fața eternității închizind arcul decăderii. Lu- 
mina, prima vioară a orchestraţiei, se dez- 
voltă în registrul grav, cu reflexe de teritoriu 
lunar, după ce de-a lungul filmului trasase un 
imens arpegiu descendent al cărui rezolvare 
este noaptea cosmica. Caracteristic pentru 
secţiunea finală este concizia expresiei cine 
matografice. Trei elemente, jocul actorului 
spaţiul scenogratic și lumina. formeaza armo- 
nia acordului final Florin MIHĂILESCU 


21 


nu are nimic pămintean... 


Confruntare 
decisivă 


| itiul promite multe şi publicul reacţio- 
nează in consecinţă. Sală plină. încordată. 
Nu se îndoiește nimeni că temuta „bandă a 
lui Krug“, care acționează în primăvara anu- 
lui 1945. in mai multe regiuni ale Ucrainei şi 
Bielorusiei eliberate, va fi în cele din urmă li- 
chidata. Totul e o chestiune de timp şi de 
tactică. Râstimp în care, din păcate, victimele 
se adună în satele terorizate de bandă şi deşi 
cercul se stringe. câpetenia — in pielea unui 
fost fascist — pare intangibilă. Colonelul de 
militie care a preluat cazul desfaşoară un 
plan ingenios, o adevărată rețea şi leagă fi- 
rele — incurcate, aparent disparate — captu- 
rind oamenii de legătură. Suspens şi ambus- 
cade spectaculoase, capcane și interogatorii 
istovitoare, totul profesionist „mizanscenat”, 
precum in filmele serioase ale genului. Nefi- 
ind dintre degustătorii „policer“-ului ca atare, 
ne-a interesat, ca intotdeauna, in acest peri- 
metru cinematografic. tipologia. Cine sint 
aceşti oameni, de-o parte și de alta a barica- 
dei, ce-i mina pe ei în luptă...? Filmul e mai 
puţin revelator ia acest capitol; se mizează pe 
incârcâtura ce-o aduc interpreţii. Şi într-ade- 
vâr, colonelul de miliție de pildă, în; persoana 
lu: Oleg Strijenov. are o tristeţe sublimată în 
duritate, încrincenarea, dar și filozofia omului 
care a văzut multe, s-a întors de pe front, 
moartea nu-l sperie, il ingrijorează doar col- 
căiala ce amenința primele zile de pace şi pe 


(Urmare din pag. 24 


să pricepem că vorbele nu-i ajung, n-o ajută, 
că oricind s-ar găsi altele mai potrivite, dar. 
mă rog. deocamdată... Câutarea atunci. pe 
loc, a expresiei celei mai fericite. niciodată 
implinită, calea spre perfecțiune ca modali- 
tate de autoperfecţionare. ca expresie, de 
tapt, ideală, nu era doar o formă modernă de 
exprimare (dealtfel la modă pe atunci), ci o 
formulă intimă de participare. 

Rolul central al scenariului îl decisesem 
pentru altă viitoare mare actriță. dar n-am 
putut renunţa la Carmen Galin, măcar pentru 
o apariţie şi ea a acceptat propunerea mea 
cu o binevoitoare şi magulitoare bucurie. Şi 
cind, în sfirşit, după o perioadă grea pentru 
mine, în care filmul acela pe care incercam 
să-l uit, nu putea fi uitat de cei care mă hota- 
riseră să-l fac în trei luni şi cind am avut 
dreptul să încerc pentru „ultima oară”, am 
scris un personaj pentru ea. Ţin minte că Lu- 
cian Pintilie. după ce i-am arătat ceva mate- 
rial din Dimineţite unui băiat cuminte, a rå- 
mas impresionat de singurul cadru cu Car- 
men Galin: intrarea în casa lui Vive, moment 
in care actrița iși ştergea mai intii pantofii pe 
preșul de la intrare, mult, cu sfială, de rutină, 
în timp ce descoperea camera fâră un interes 
anume, disimulind o timiditate neașteptată, 
pină găsea comutatorul salvator. ca sa-l ab 
solve pe tinărul obligat să fie gazda, de jena 


2 


(Larisa Guzeeva 


Sub discuţii 


Strijenov 


aparența unei 
(cu Oleg 


de rigoare („necesară“, cum ar Îi spus Ma 
zilu) 

O vreme nu ne-am mai intilnit, pină cind 
încercind mai multe soluţii pentru Laura din 
tiustrate cu flori de cimp, mi-am adus aminte 
de ea şi am fost sigur că nu mai e nevoie de 
alte probe. Cred și acum, ca, fara să-mi dau 
seama, de fapt scrisesem rolul pentru Car 
men Galin. Am rugat-o să vină de ia Cluj (in 
tre timp devenise acea certitudine despre 
care nu am avut nici un dubiu, de cind o va 
zusem la probe în „fişul” gri pe care l-am re 
facut la „.) Am așteptat-o la aero 
port. ca şi pe Elena Albu, săâ- confirm şi e 
decizia mea dinaintea probelor. Multe din si- 
tuaţiile pe care le reluam la filmare le desco- 
peream ca fiind parcă inspirate de personali- 
tatea ei, de aducerea aminte a felului cum 
poate Carmen să îmbine tragismul cu can 
joarea, cum poate de uşor şi de convingător 
magina, ocrotindu-şi fragilitatea cu forța 
stăpinind în întregime momentul şi subjugin 
du-şi partenerii. dâruindu-se cu totul perso 
najului, pină la identificare. Carmen Galin 
emoţionează prin stăpinirea emoției, incarca 
jocul ei ca să-l epureze. improvizaţia e pentru 
ea o formulă de aprofundare. pentru ca sā 
ajungă la starea aceea a descoperirii parca 
pe loc. atunci, a vieții, de parcă ar inventa 
cuvintele sub ochii celor care asistă norocoși 
ia miracolul naşterii firescului. Dar pentru 
asta. Carmen trudeşte, se chinuie cu o 
imensă bucurie, cu uriașa dragoste pentru 
arta căreia i s-a dedicat. Mi-a părut rău ca 
intr-un alt film, pe care l-am trudit impreuna 
nu am fost toţi destul de atenţi la propunerile 
ei. Exista; sper. în acel film citeva scene mari 


Fata fără zestre 


Oz nu-i Cehov, desigur, nici Eldar 
Riazanov, Nikita Mihalkov. Pianina... de geniu 
e departe de aceasta cineversiune de succes 
a unei piese rezistenta la timp... și totuşi... Un 
suflu dinspre piscurile marilor analiști ruși — 
pe care-i înveţi în şcoală. dar nu conteneşt, 
să-i redescoperi — se face simţit şi in 
această ecranizare spectaculos-romanţioasa 
a unei solide partituri clasice. În repertoriul 
ostrovskian “Fata fără zestre” nu-i nici cele- 
bra „Furtuna“ admirată de critica vremii. Şi 
totuşi... o rază de lumină in impăraţia intune- 
ricului străbate veacul și te cutremură şi azi, 
în pofida romanţelor ce dublează aria drama- 
tica și-i diluează ceva din forţa originală. De 
ce-au ales ecranizatorii formula unui specta- 
col comentat pleonastic prin romanțe — 
n-am inteles. Oare numai spre a lărgi, pentru 
toate gusturile, audiența piesei cinematogra- 
fiate? Sau poate pentru că drama fetei farâ 
zestre se desfășoară ca şi organizarea unui 
spectacol — divertisment pentru cei din jur, 
dar tragic pentru ea. victima purității, incre- 
derii in marea iubire. „Fata nu are nimic på- 
mintean” şopăcăie negustorul virstnic la ure- 
chea mamei Larisei, în timp ce bătrina cupida 
numără acontul primit de la pretendenți (care 
dă mai mult). O negociere continuă, o licita 
ție gradată a fericirii și vieţii frumoasei ro- 
manţioase, o cursă a vinzării începută de 
propria ei mamā, de prieteni chiar. şi sfirsita 
de iubitul ei. apoi de jalnicul mire — şi filmul 
urmeaza fidel etapele drame: cunoscute. Pa- 


liniştite o... nfruni 
şi Nadejda 


Butirţeva) 


ale ei. Şi nu numai ale ei. Poate cà şi aces 
him, pe care oricum n-o să-l uit, o så şi 
amintească, iarăși, cindva, incercaţii şi cre 
dincioşii noştri spectatori 


i Cînd aparatul. 


(Urmare din pag. 24) 


incerc sā solicit un actor cunoscut, folosin- 
du-l! în alt „emploi“ decăt in cel in care a mai 
fost văzut. În arii aceia, Margareta Pogonat 
se afla după o lungă perioadă de tăcere şi ui 
tare, nemeritate, după creaţia ei din excelen- 
tul film al lui Mircea Sâucan, Meandre. Veni 
rea ei la filmul meu însemna 0... re-debutare 
După Drum in penumbră toți și-au adus 
aminte că ea este o actriță mare... 

Al doilea temei al opțiunii mele era legat de 
primul. Mi-am dat seama că anii ei de între- 
rupere nu insemnau pentru mine un handi- 
cap, ci un mare avantaj. Am simţit nu numai 
că era îndirjită, dar şi că, în acei ani de tã- 
cere şi de uitare, ea acumulase multe în forul 
ei interior. La toate acestea s-a adăugat și fe- 
ricita împrejurare că — după propria-i mărtu- 
risire — în viaţa ei trăise unele momente ase 
mănâtoare cu cele ale personajului (lucru pe 
care l-am aflat nu cînd o distribuiam, ci mai 
tirziu. la filmare). Era o împrejurare tericită fi- 
indcă filmul, personajul, eu. noi toți benefi 


ratov e favoritul cursei. E! ştie să ofere. spec- 
taculos, un colier sau o demonstraţie de tir 
ori de ironie provocatoare. In schimb, boga- 
tul neguţător e mai discret, el asigura garde- 
roba miresei dacă ea işi va părâsi soțul și va 
trăi sub protecţia-i generoasă. Vasia, priete- 
nul de-o viaţă al Larisei, nu e cu nimic mai 
bun, nu vrea decit să obțină, ca orice negus- 
tor „cinstit“, favorurile fetei compromise, la 
un preţ cit mai convenabil. Pretendentul fără 
o lețcaie, umilitul de ieri, aşteapta şi el mo- 
mentul prieinic să-și ofere mina deznădâjdui- 
tei, dar nu atit din dragoste generoasă cit din 
vanitate. din răzbunare pe cei care l-au umilit 

- răzbunare mai jignitoare pentru logodnică 
decit tirguielile celorlalți. „Dacă toţi mā con- 
sideraţi un obiect, măcar să mă vind scump”, 
se trezește la realitate, romantica eroină a lui 
Ostrovski jucată cu sensibilitate și emoție de 
o foarte tinără actriță Larisa Guzeeva, cu o 
sporită intensitate şi vibraţie în scena finala 
(scenă care ar fi săltat mult valoarea filmului 
dacă operatorul n-ar fi insistat atit pe prim 
planurile frumoasei victime, pe coregrafia cã- 
derii „pescâruşului” rânit — trimiterile-simbol 
fiind. abundente şi deseori facile). Mai con- 
centrată şi mai sobru tratată. mai puţin aser- 
vită plasticii descriptiv-poetice și pateticelor 
romanțe ori cintece (realmente frumoase) ti- 
gânești. repetind însă în text și muzică senti- 
mente muit mai complex redate de interpreți 
(dacă n-ar fi decit acel joc dubiu oscilind in- 
tre perfidie și sinceritate, cu acea voce inimi- 
tabilă, în falset, a ironicului cabotin Paratov 
construită cu fineţe de mare analist de Nikita 
Mihalkov), ecranizarea lui Riazanov ar fi cişti- 
gat mult în profunzime, subtilitate. O distri- 
buţie alcătuită cu intuiție şi precizie — de la 
proaspaâta minune numită Larisa Guzeeva, la 
actori cu strălucită experienţă ca Alisa Frein- 
dlich ce construiește cu rafinament o mamă 
ticăloasă și sincer-disperată. elegant ironică 
față de personaj. sau ca interpretul jalnicului 


care el e menit a o-limpezi, pentru ca viața — 
cu sau fără el — să-și poată relua cursul ei fi- 
resc. 

„Eşti un copoi!" îi strigă unul din cei ares- 
taţi și se repede la el, in plin interogatoriu. O 
incâierare, banditul e legat şi scos din inca- 
pere, lampa incă se mai clatină, sub sticla 
spartă a biroului, fotografia unei ferhei tinere 
frumoase. Strijenov dā cioburile la o parte 
şi brusc ecranul e invadat de tranşee, râniți 
infirmiere, femei tinere, frumoase, în uni: 
tormă, bandajind fețe mincate de schije 
imagini cutremurătoare. Forța documentaru 
lui, doar citeva minute intr-un film de fic- 
iune, dă o altă respiraţie — un suflu epopeic 
— poveştii. pe cit de palpitantă pe atit de 
obişnuită in acei ani. Pentru spectatorul im- 
pâtimit de istorie, de palpitul documentului, 
nu prinderea bandei (şi a căpeteniei) va rā- 
mine ca final al filmului, ci imaginile de ar- 
hiva, — primul 1 Mai din vreme de pace — 
marș triumfal ce se aude la megafonul din 
piaţa satului îndepărtat. Copiii buimăciţi. 
alearga ŒE pace ṣi pe ulița lor 


Roxana PANĂ 


Ptoducpe a studioului „M. Gorki”. Scenariul: Eduard 
hruik.. Regia: Boris Grigoriev. : Petr Ka- 
taev, Alexandr Ribin. Cu: Oleg Strijenov, Mihail Jiga- 
tov, Vasili Lanovoi, Valeri Voitok. Gheorghi lumatov, 
Nadejda Butirţeva 


Ochi pentru plins 


S. te desparți de trecut zimbind ca un na- 
bab sau ca un inţelept, convins că, oricit şi 


ciam de o actriţa care pornea de dinăuntru 
spre personaj şi nu invers, cum'se mai intim- 
plă de obicei. Margareta și-a interpretat per- 
sonajul ca omul care joacă totul pe o singură 
carte. Păstrez şi acum o scrisoare (a preferat 
scrisul pentru a-și comunica în întregime gin- 
durile) într-un moment critic al colaborării 
noastre. cind ea, cu disperare, credea că eu 
n-am apucat-o pe drumul cel bun.. 


Cu Margareta Pogonat am realizat mai tir- 
ziu și Orașul văzut de sus. Marile ei calităţi 
artistice au ajutat-o să treaca cu bine peste 
handicapul neincrederii in personaj, așa cum 
i se păruse în scenariu, şi să facă din prima- 
rita Maria Sorescu un personaj emoţionant 

A doua actriță memorabilă, pentru mine 
este Dorina Lazăr. Trebuie să recunosc că și 
in cazul ei, nu a fost prima la care m-am gin 
jit cînd încercam să găsesc interpreta pentru 
taximetrista Angela din Angela merge mai 

. Pe lingă căldura și convingerea cu 
care unii colaboratori ai mei i-au susținut 
candidatura (fapt pentru care le rămîn recu- 
noscător), a primat pentru mine (convingere 
căpătată cînd am început să o cunosc mai 
bine) marea ei capacitate de a acumula ade- 
văruri mai mari sau mai mici in zona omenes- 
cului. La care se adâuga un umor sânătos, 
zdravân, însuşirea de a spune lucrurile „pe 
sleau“, o expresivitate deosebită şi o voce 
personală deosebită (la propriu și la figurat). 
lar pe deasupra. și nu de ultimă importanţa, 
era şi o foarte bună conducătoare auto 
intr-un cuvint: Angela! 

Filmările cu Dorina Lazăr erau o placere 
inteligenţa ei artistică, bunul ei simţ, o aver- 


Karandișev — partitură dificilă. stralucit deve- 
iopată de Andrei Miagakov în toate comparti- 
mentele sale. de la ingimtarea prosteasca la 
cutremurătoarea frază din scena beției: „Ce 
tcâloșşie! Să nimiceşti un om doar pentru ca 
e ridicol...” frază în care rasuna ceva din 
sfinta indignare a lui Gogol. Nici personajele 
de plan doi sau figurația (locală) n-au fost lã- 
sate la voia întimplării, ele asigurind un cadru 
uman-pestriț ce determină contruntările, ac- 
ţiunile dramatice. 

Ca şi piesa. filmul precizează și apoi revine 
în final, întregind sensul, asupra locurilor 
dramei: debarcaderul unde sosesc şi pleacă 
visele, nostalgiile, fericirile și nefericirile in- 
dragostitei. cheiul rece, cețos. strapuns de si- 
renele vapoarelor, micul pavilion parasit 
peste care ninge trist, resemnat, vaporul 
„Rindunica” feeric luminat, unde şi-atrage 


Paratov prada naivă 
Nu sint de omis calitățile autorului imaginii 


(în ciuda alunecărilor frecvente în poetică 
pur descriptivâ) sau cele ale partituri: muzi- 
cale (abundind de cintece frumoase ilustrind 
cum spuneam, stările personajelor) partitura 
mai puţin atentă, însă, la contrapunctul dra- 
matic 

Foarte inspirată scenografia filmul 
deosebi costumele acelui somptuos sf 
secol XIX. Ea contribuie la armonia plastică 
lrumuseţea exterioară a lumii evocate de Os- 
trovski—Riazanov — lume ascunzind ades o 
profundă nefericire sau desfigurare inte- 
rioară. 


Alice MÂNOIU 


Producţie a studioului „Mosfiim” dupa pesa 
Ostrovski. Scenariul şi regia: Eldar Riazanoy 
nea: Vadim Alisov. Cu: Alisa Frein 

eva, Nikita Mihalkov, Andrei 

Venko, Viktor Proskurin 


orice ai fi pierdut, nu se poate sa nu f cist 
gat simburele unei mai binemeritate şi mai 
iluminate bucurii. Caci experiența este, la 
urma urmei, mai mult un șir de eșecuri şi sw- 
lerințe, decit aburul laudei şi sunetul dopuri+ 
lor de şampanie. Cu aceasta filozofie și. dec 

cu zimbetul pe buze, işi trăieşte doamn 
irena... din Praga ultimii ani de viaţa Dar f 
mul lui Zdenek Mika (regia) şi Jean Jilek 
(scenariul), după tratarea sobră şi realistă din 
primele secvenţe, virează discret spre come- 
die, propunindu-şi și reușind sà parcurgă 
într-un stil personal, o zonă plină de capcane 
şi de involuntare interferenţe ale adevarulu 
cu înșelăciunea., ale certitudinii cu ambiguita- 
tea, ale regretului cu nepasarea 

Apasată de singurătarte, in vila sa albă in- 
conjurată de liniștea grădinii, doamna irena 
se decide cu greu sa o vindă. Anunţul la 
Mica publicitate o pune în contact cu diferiți 
pretendenți. Frumusețea casei și prețul con- 
venabi! promis evaziv de proprietăreasă aţa 
virtualii cumpărători. Observindu-i cu deta- 
şare și descoperindu-i capabili de orice com- 
promis, doamna Irena — mai bine mai tirziu 
decit niciodată hedonistă! — le speculează 
cu candoare slabiciunile. De la un măcelar 
ahtiat după vila primeşte „cu ingāduințā 
carne, saptăminal, timp de un an, cit au durat 

- fără să se finalizeze — tratativele cumpa- 
rării imobilului; un vinzător de la „aprozar” o 
plimbă cu. taxiul să-și revadă locurile dragi 
iar soţia acestuia ii spală rufele; o croitoreasă 
îi coase rochiile... 

Fără să-și dea seama, doamna irena a des- 
coperit un nou joc prin Mica publicitate 
„Vind vilă elegantă, cu grădină, la preț conve- 
nabil...“ Şi așa, timpul trece mai ușor. Că tot 
trebuie să treacă. 


Alina POPOVICI 


Producţie a studiourilor tehoslovace. Scenariul: Jar 
jlek. Regia: Zdenek Mija. Imaginea: Jiri Stohr. Cu 
Stella Zazvorkova, Vlastimil Brodsky, Dagmar Veak 
rnova, Svatoplas Skopal, Alena Prochazkova 


siune hotărită pentru orice ar fi parut artifi- 
cios, „făcut”. Cind o dată am incercat in ca- 
bina ei de teatru să organizez o repetiție cu 
ea şi cu interpretul Vasile Mișke, in loc de re- 
petiție, am asistat la o discuţie dintre cei doi 
actori care işi povesteau fragmente din viața 
tor perosnală. O discuţie extraordinară! Tot 
momentul avea pentru film o importanța mai 
mare decit o repetiţie de rutina! Cind, inain- 
tea filmărilor, Dorina a îmbrăcat costumul de 
taximetristă și, urcindu-se într-un taxi real, a 
făcut curse cu pasageri in oraș, s-a întors din 
aceste curse cu o investiție hotăritoare pentru 
înţelegerea şi redarea personajului. 

Margareta Poganat și Dorina Lazăr. Două 
actrițe atit de diferite. Unite, totuși, printr-o 
mare calitate a actorului de film: respectui 
pentru adevărul artistic redat cu o mare, pu- 
ternică expresivitate. Și mai au aceste actrite 
o calitate, pe care a descris-o atit de bine In- 
gmar Bergman cind se referea la Ingrid Ber- 
gman: „Ingrid este atașată aparatului de fil- 
mat şi acesta este „amorezat“ de Ingrid. Apa- 
ratul de filmat iubește adevărații actori de 
film. Parcă este infometat de fețele lor, de 
emoțiile lor, de felul lor de a se mişca”. Da, 
cele spuse de Ingmar Bergman sint valabile 
şi pentru cele două actrițe ale mele. Căci 
creațiile lor nu aveau momente extraordinare 
doar pe platou, doar pentru noi. Ele se impri- 
mau, cu forță, în imaginile filmului, pentru că 
aparatul era îndrăgostit" de ele 

Este păcat că despre astfel de actrițe vor- 
bim doar cu unele ocazii speciale, cind le 
spunem „La mulţi ani!'. Şi măcar dacă vor- 
bim mai rar despre ele, să le fiimăm mai des. 


Cine drege 
busuiocul 


D.. n-ai citit „Alice în ţara minunilor 

Daăsmul acela trāznit urmuzo-science-fic- 
tion-saint-exuperist, dar de Lewis Carroll 
carte de capatii şi la câpătiiul multor copilă 
rii, dacă nu te-ai inebunit nici să treci „prin 
oglindă” dincolo, într-un dincolo cu bilet de 
intoarcere spre dincoace; dacă nu ştii cum e 
cind vorbeşti şoricelului despre pisica ta, in 
cercind sa-l convingi că e o pisică dulceaţa 
lumii; dacă nu ştii cum e cu visul şi visarea la 
virsta la care și una şi alta sint pure, crista 
line și nebune, dacă n-ai apucat, deci, sa 
crezi cå se poate „să cazi” în ceva ca o fin- 
tina, (o fi ea, viața?) și să te pomeneşti prin- 
tre animale vorbitoare in Țara minunilor 
unde cea mai incomodă minune este că te 
“afli cind cit un degetar, cînd cit un plop, ui- 
te-aşa, mușcind dintr-o palarie de ciuperca 
atunci da, poate că da, ai șansa să intri în fil 
mul numit Alice (coproducție Polonia — Be! 
gia — Marea Britanie), adică în povestea un 

Alice la virsta dragostei nu a inocenţei, inti 

nità în vis, în somn, în leșşin, în nu se șt 

bine ce... cu lepuraşul Jean—Pierre Cass: 

pe post de persoană pe cit de fermecătoari 

atit de dubioasa. În visul ei, fireşte, daca 
despre vis e vorba, sau, mai subtil, la gra 
mita dintre vis și realitate. Atunci, poţi chiar 
sa te lași furat — furat este chiar cuvintul - 
de cîteva dansuri, cintece şi numere de musi- 
cal destul de bine şi cu umor mitocosite. Dar 
dacă o dată in viaţă ai auzit povestea Alice: 
sau ai citit-o cu ochii proprii şi personali la 
ce virstă s-a nimerit (pentru că, atenţie! 
Alice in Țara minunilor” nu este doar un 
basm pentru copii, ea, cartea, povestea, ca şi 
Povestea micului prinţ” se poate citi la orice 
virsta. pentru că mimeticâ-mimetica, ea im 


Gustul mierii 


Realismul 
nu e o modă 


N. cred că foarte multe fiime — nu ma 
gindesc la cele socotite dintr-un inceput ca- 
podopere — pot să se prezinte după un sfert 
de secol la rampă şi să cucerească de la 
prima imagine şi prima replică pină la ulti- 
mele, — simpatia, emoția şi chiar risul spec 
tatorilor. Am făcut această plăcută constatare 
intr-o dimineaţă de ianuarie pe bulevardul fil 
mului, revâzind Gustul mierii. 

Fata aceia abia ieşită din adolescenţa, câu- 
tindu-și o cale în viaţă printre valizele mamei 
mereu. plecată în căutarea altei căsnicii sau 
prin casele mereu părăsite pe furiș din pri 
cina chiriilor neonorate, fata aceia, pe nu 
mele ei de actriță, Rita Tushingham şi Jo pe 
cel din poveste, fata cu ochii mari, mereu 
umeziţi eit a- de lacrimă sărind pe calda 
râm imaginăre şotroane pentru a-și cheltui 
copilăria și deznădejdea, fata aceea ne tre- 
zeşte și azi aceiaşi solidaritate cu inocența 
Şi cu răzvrâtirea față de tot ce e urit în viața 
Ea, prima „angry woman“ de pe ecran, dacă 
este să o judecam dupa declaraţiile ei impul- 
sive: „Urāsc dragostea... Urâsc maternita 
tea...”, află in ea destulă forță ca să råmina 
neintinată- de perversitățile unei existenie 
umilitoare, deși capacanele nu o ocolesc. 
Copilul aşteptat dintr-o scurtă și îintimplă- 
toare intilnire „ca un vis”, nu va avea tată, re 
petind într-un fel soarta acestei fete fără fa- 
milie, devenită şi ea acum prea de timpuriu şi 
pe nepregătite, mamă. Dar prim planul final 
cu chipul fetei luminat de scinteile zglobii ale 
unui artificiu, dăruit de un băiețel al străzii 
ne asigură că bucuria vieţii nu poate fi stinsă 
Şi lecţia de curaj in asumarea reponsabilităţii. 
a maturitaţii, găsește în această metaforă o 
convingâtoare expresie. 

Cu cinci ani inainte de Noul val francez, fil- 
mele Free Cinema-ului britanic au deschis 
vieţii obișnuite drum către ecran. Şi dacă as- 
tăzi privim, nu doar la excepții, ci în ansam- 
blu cele doua momente ale cinematografului 


cinema 


București, februarie 1986 


Nr. 2 Anul XXIV (278) 


Ecaterina Oproiu 


Foto Victor STROE 


„lepuraşul“ Jean-Pier 


bracă culoarea fiecărei virste) atunci greu te 
descurci cu această povestioara care trage 
mai curind spre un policier pentru Scufițe ro- 
şii, fără bunica, dar romantice, care pot pica 
în plasa lupilor, fară scrupule, dar cu oare- 
care romantism. Ea din Vest şi el din Vest: El 
„majur”, şi ea „minoră“. Ea cu iubirea, el cu 
incurcaturile. Siabă mișcare! Noroc cu mu- 
zica. Muzica drege, cum se spune, busuiocul 
Așa încit, cine a citit şi a iubit „Alice“... să in- 
chidă ochii și să asculte muzica filmului, nu 
se știe de ce numit Alice. nu se ştie de ce 
neapărat după Lewis Carroll. Poate pentru că 
pe ea o cheamă Alice. iar lui i se spune lepu- 
rașul. Poate pentru că acolo o regina spune 


occidental postbelic, imi pare că Free Cine 
ma-ul datorita opțiunii sale angajate faţă de 
primatul realului, nu numai că nu s-a demo- 
dat, ci, dimpotrivă. și-a afirmat dreptul la o 
“erna actualitate realist-poetică 

„Vreau să dau oamenilor obişnuiţi și nu nu- 
mai citorva ce se consideră aleși, sentimentul 
demnităţii lor, astfe! incit să poată acţiona 
potrivit concepțiilor lor“, scria Lindsay An- 
derson, teoreticianul și iniţiatorul Free Cine- 
ma-ului. Şi Jo. cea care nu simţise niciodată 
gustul mierii. iși afirma acest drept la demni- 
tate atunci cind striga alegind pe strazile pe- 
rifericului ei cartier muncitoresc: „Persoana 
mea comună este foarte ieșită din comun, 
pentru că eu sint o ființă unică“. 

Este una dintre nenumaratele replici-cheie 
intru descifrarea profilului etic şi estetic al 
Free Cinema-ului, a cârui galerie de eroi în 
singurați. alienaţi și furioși iși gaseau totuș 
forța sa se daruie mereu unor cauze, chiar 
dacă ele erau pierdute in planul realizării ma 
teriale, concrete, imediate. Portretul acestor 
tineri, adolescenţi din timpul celui de al doi- 
lea război mondial, cârora pacea nu le impli- 
nise nici promisiunnile, nici spernțele. se 
poate desluşi şi într-o altă intrebare—răspuns 
din film; care traversează parcă destinul tutu- 
ror personajelor Free Cinema: „De ce vrei să 
te consolez?/ „De viaţa!”. Erau eroii clasei de 
mijloc ai Engliterei. sutocaţi de vorbele mari 
cărora le corespundea lipsa de orizont a strå- 
zilor sordide, a caselor inegrite de fumul câr- 
bunilor. Şi. totuși, chiar și în acest mediu 
umorul e departe de a fi proscris. Cind mama 
lui Jo se mindrește cu blana primită în dar de 
la ultimul ei iubit, Jo îi răspunde: „Cred cå ci 
neva a pierdut o pisică!” lar chipurile eroilor 
reflectate in oglinzile deformate "le la moș: 
stirnesc deasemenea risul 

Autoarea piesei ecranizate, Shelagh Dela 
ney — tot atit de precoce cit şi Francoise Sa 
gan cu „Bună ziua, tristeţe” — scrisese la nu- 
mai 17 ani această mărturie în mare parte au- 
tobiografică. Regizorul Tony Richardson 
atunci de 33 de ani, se afla la cel de al treilea 
fiim Free Cinema după Priveşte inapoi cu mi- 
nie și Cabotinul. Tinereţea nu l-a impiedicat 
insă să realizeze un film de o profundă matu 
ritate. Maturitate în egală măsura omeneasca 
și artistică, aducind incă o dovadă că realis 
mul nu este în artă o chestiune de moda 


Adina DARIAN 


De ziua femeii. de ziua mamelor, 
două talentate actrite, 
două tinere mame fericite: 
Diana Lupescu si Valeria Sitaru 
cu fetitele lor 


> Cassel și Alice a lui, Sophie Barjac 


tot timpul: „Să i se taie capul"! n 

Eu nu spun: să i se taie capul! Eu vreau să 
revad Alice în țara minunilor, oricare dintre 
cele patru ecranizări existente în viaţa filmu- 
lui. Fie şi versiunea în desen animat, din 
1951, semnată Walt Disney 


Viad PAULIAN 


a 


Coproducţie a studiourilor din R.P. Polonă, Belgia şi 
Marea Britanie. Scenariul: Joseph R. Juliano, Jacek 
Bronski — după cartea lui Lewis Carroll „Alice în 
țara minunilor”. Regia: Jerzy Gruzo, Jacek Bronski 
imaginea: Witold Sobocinski, Alce Milis.. Cu: Sophie 
Barjac, Jean-Pierre Cassel, Susannah York, Paul Ni- 
cholas 


Persoana mea comună 
foarte ieșită din comun 
„pentru că sint o fiinţă unică. 
(Rita Tushingham în Gu 


este 


mier 


CINEMA, 
Piaţa Scinteii nr. 1, București 41017 
E::emplarul 8 lei 
a 
„Cititorii din străinătate se pot abona prin 
„Romprestilatelia“ — sectorul export-im- 
port presă P.O. Box 12-201., telex 10376 
Cea i Bucureşti — Calea Griviței nr. 


Prezentarea artistică 
Anamaria Smigelschi 


E 


Prezentarea grafică 
ioana Statie 


Tiparu! executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteiin_— Bucureşti 


23 


Sofron — în „Vreau să ştiu de ce 


Nu lasă niciodată loc la jumătăţi de măsură 
(Valeria Seciu — impreună cu Cosmin 


Inepuizabilul mister 


Va Seciu e actrița cu care am facut 
un film deosebit de importnt pentru mine. A 
tost o colaborare de zile mari, pentru ca din 
colo de forţa talentului ei recunoscut, actrița 
are o sensibilitate cu totul speciala. Face 
parte din categoria actorilor stăpiniți de asp: 
rația spre perfecțiune, nu lasă niciodată loc 
la jumatăţi de sentiment, de ton sau de traire 
intotdeauna vrea så dea maximum din ce 
poate da Şi ea poate da mult, mult mai mult 
decit o solicita, de obicei. rolurile de film 
Prea-plinul ei sufletesc şi ideatic işi afla arar 
personaje pe masură. Dar, indiferent de parti- 
tura, Valeria Seciu se daruieşte total. așa 
cum numai marilor actori le sta in putere. 
Pină cind nu-ţi înţelegi perfect timpul în care 
trăieşti, psihologia spectatorului contempo- 
ran. nu izbutești sa fii convingător, emoţio 
nant. Şi ea e convingâtoare prin emoție. Va 
leria Seciu este un exemplu de tinerețe, in 
sensul prospeţimii, al ințelesurilor pe care le 
da unei psihologii moderne — emanaţie a 
timpurilor noastre. 

Cu siguranţa că şi datorita colaborarii ei de 
excepţie la Vreau să știu de ce am aripi, fil- 
mul a obţinut zece premii (printre ele, pre 
miul de interpretare acorda! actriţei la Piatra 
Neamţ) 

Regret ca nu am acum în lucru (dar. sper 
în viitor...) un film cu Valeria Seciu, pentru a- 
oferi posibilitatea valorificării maturității e 
profesionale, a unor virtualitaţi pe care spec 
tatorii de film nu i le cunosc incă. La mulți 
ani! și la mai multe roluri de film pe masu': 
talentului și aspirațiilor ei! 


Nicu STAN 


Maturitatea unui talent mereu tinăr 
men Galin în „Saltimbancii“) 


am aripi”) 


C: ca nu este deloc întimplator faptul 
că aproape toate florile sint de genul feminin 
Chiar și ochiul-boului, adică: o ochiul boului 
— doua ochiul boului. Şi sā nu-mi spuneţi 
mie că atunci cind înfloresc fiorile nu inflo- 
resc şi fetele. Deci, folosind regula de trei 
simple, primăvara infioresc fetele, urmind a 
se culege de regula toamna 

Pina în această clipa am glumit. Acum tre- 
buie să mărturisesc ca lucrurile stau destul 
de prost. ba chiar grav. căci, sigur. viața este 
mai complicata pentru noi bărbaţii, deoarece 
orice adoraţie, fie și cea mai simpla. cere un 
consum de energie şi adrenalina, care uzează 
organismul. Vom decade pină intr-atit, incit 
ne vor creşte ghiocei prin buzunare şi viorele 
sub manşete. Vom face cafeaua mai dulce, 
ne vom mira de faptul că toate colegele de 
serviciu au slabit brusc și câ le sta foarte 
bine, le vom scuti de muncile grele, câ de 
cele foarte grele nici nu ne trece prin gind 
Și, in general, vom face tot ce e omenește 
posibil să fie din nou primavara 
Mircea DIACONU 


Forţa fragilității 


F.... un film pe care apoi am incercat 
degeaba sã- uit, pina cind am aflat, dupa ce 
l-am revăzut de curind la televizor, că foarte 
mulţi și-l aduceau aminte. L-am inceput prin 
anul... de fapt, n-are importanţa cind. Che 
masem la probe aproape toți studenții 
IATC-ului. Am reunit atunci, in sálitele neca- 
jite alte „Tomis"-ului, pe mulți din cei ce 
aveau sa devină valori de prima mărime al 
teatrului și filmului românesc. Printre ei. imi 
amintesc perfect de o fată speciala, plutind 
parca. grațios, un chip de neuitat și o siluetă 
superba Retrasă. cu o superioara modestie 
foarte sigura in fragilitatea ei. Dupa citeva 
vorbe schimbate circumstanţial, am remarcat 
indata la ea un simț izbitor al autenticului. o 
vocaţie, aproape pentru adevar. Parcă desena 
vorbele, avea o uşoară încaârcâtură — incur 
catura in exprimare, se impiedica adica, ju 
zindu-se. de parcă vorbind voia să ne oblige 


(Continuare în pag. 2: 
Andrei BLAIER 


Întîmplarea, șansa, 
marea întilnire 


D... ca pentru filmele mele Actriţa 
este Leopoldina Bălânuţă. „Cazul nostru 
este destul de rar în cinematografia rom. 


Cind 


(Leopoldina 


După „Drum în penumbră“, toți 
şi-au adus aminte că este o mare 
actriță (Margareta ronat 


esca și nu foarte des nici in celelalte, Un 
chip, un personaj care sa stràjuiascá, sa mar- 
cheze etapele unei filmografii. Așa a fost să 
ție. nu-mi arog nici un fei de merite. intimpla- 
rea, sau mai bine spus, şansa. a făcut ca Fe- 
'eleaga. Mara şi mai apoi, doamna Handrabur 
sa fie aşezate în opera unor Scriitori ardeleni 
jin care m-am inspirat. Şi tot şansa a facut 
sa o intilnesc pe Leopoldina Bâlanuţa. Des- 
pre dimensiunea sa artistica şi despre cel 
trei filme făcute impreuna, e menirea criticii 
sa scrie. Eu le aduc doar o tandră amintire şi 
ei, Actriţei, inca o data, gindurile mele cele 
mai bune. La mulţi ani. Poidi! 


Mircea VEROIU 


Cînd „aparatul“ s-a 
îndrăgostit de ele... 


in filme realizate de-a lungul a douazec! 
șI Cinci de ani, doua sint interpretele care nu 
mi se pot şterge din memorie. Nici pentru re 
lieful lor artistic, nici pentru ceea ce au in 
semnat ele pentru personajele create 
Le pomenesc in aceste rinduri cu stima și 
secţiune, in ordinea in care au apărut în fil 
mele mele 
Mai intii a fost Margareta Pogonat. Aș fi un 
ipocrit dacă aș afirma că pentru dactilograta 
Monica din Drum in penumbră m-am gindit 
la ea din capul locului. Şi, totuşi, opțiunea 
mea -n-a fost întimplatoare. Ma: intii, este 
vorba despre o caracteristică a mea (uneori 
m-a ajutat, alteori mi-a jucat feste): daca nu 
pot så aduc pe ecran chipu! unui actor nou 


(Continuire în pag. 2? 
Lucian BRATU 


talentul s-a întîlnit cu personaje antologice 
inuță în „Dincolo de pod“) 


N pa NA 


je ARAB a ae 


Respectul pentru adevărul 
artistic (Z i Z 


plină de vorbe 


L Un petic de cer, Cristina Deleanu n-u 
existat inițial decit ca personaj despre care 
se vorbea. Era prezenta prin absenţa, precum 
destule personaje din literatură sau film. Fi- 
ind soţia directoruiui de șantier, constructor 
de hidrocentrale, aparea in fotografia din ba- 
raca, chip cu care eroul principal se afla 
într-un permanent și tandru dialog fara 
vorbe. Dar cum, dintr-o simpla apariție, Cris- 
tina Deleanu conturase un personaj viabil, 
m-am simțit obligat sa-i scriu o secvenţa 
anume. In Petic de cer, o nevasta, in Zbor 
periculos, o mama care-și creștea singura 
copilul, personajele Cristinei Deleanu poarta 
în ele insemnele unui anume tip de feminitate 
moderna, o eroina obișnuită a zilelor noastre 
O caldura conținuta, discreție. sobrietate, o 
torța interioara pe care o intuieşti, a unui om 
cu ginduri şi fapte limpezi, capabila de ințele- 
gere şi devotament pentru cei din jur. Imi 
piace cum rostește Cristina Deleanu replicile 
dar poate și mai mult imi place cum tace, o 
tacere mereu incarcată, grea de sens, îmi 
place jocul ei din priviri. Pentru calitaţile ei 
de actrița şi de om, am scris un rol special 
pentru ea, în serialul TV, Eroii nu au virstă 

Ca scenarist, prefer intotdeauna sa scriu 
pentru un actor, o actrița anume. Sint inca 
deștule actrițe — chiar din cele mari, consa 
crate — pentru care, cred, nu s-au scris rolu 
rile ce le merită, ce probabil le așteaptă. Şi ar 
fi bine să ne reamintim cit mai des acest lu 
Cru, nu doar cu prilejul „Zilei femeii”, cind le 
spunem, afectuos, colegial. din suflet, La 
mulți ani! 


Francisc MUNTEANU 


Căldură conţinu 
sobrietate (© 


discreţie,