Revista Cinema/1977 — 1989/025-CINEMA-anuL-XXV-nr-10-1987

Nr410 (29)! 
Anul XXV 
| 


Revistă a Consiliului- 
Culturii şi Educaţiei Socialiste 


Bucureşti, octombrie, 1987 


A prin memorabila bătălie dată de vitejii luptă- Cu un transtfocator lent ne-am oprit spo șii cu tricolor ce poarta înscrisuri brodate cu 
niversarea a 70 de ani de la marile bătă- | tori æ Regimentului 32 „Mircea“. Sosirea pe Măgura Odobeștilor, unde ela else auriu: „Eroi au fost, eroi sint încă!" „Eroii nu 
in din vara anului 1917 de la Mărăști, Mără- | echipei de filmare a adunat Lo loc cîțiva lo- dmareșal Mackensen își fixase comandamen- mor niciodată“, „La trecutu-ţi mare, mare vii- 
sești și Oituz, a fost întimpinată de Studioul calnici. Auzind ce căutăm, un brigadier ne-a tul general al frontului și e unde spera ca tor"; „Giorie eternă ostașilor români!” - 

Cinematogralic al Armatei prin realizarea fil- arătat zăvoiul din lunca Siretului unde a avut ofensiva preconizată spre M i des- Sint cuvinte scrise din inimă, din cuget. 


mului documentar de metraj mediu Pe aici loc neuitata luptă. Un 9. panone panoramic cu chidă drumul spre lași. Dar Mărășeștii au fost Simboluri ale egon, pentru eroii neamu- 


nu se oprire pe un imens stejar a eat e pa: sfirşitul iluziilor lui, dovadă că trecutul face parte din averea 
Pe un scenariu scris de dr.Constantin liculă terenul pe care peste 1000 de r i, „Reţinem pe peliculă, în continuare. imagi- | şi bucuria et de azi 
Ucrain s-au făcut numeroase şi ample son- numai în cămăși, dar cu mîinile încleștate pe nea locurilor unde s-au dat alte lupte: Valea Am încheiat, în iz primă , etapā, filmă- 


daje pentru a se valorifica tot ceea ce filmic 
se realizase pină în prezent — materiale care 
se aflau în pâstrare în Arhiva naţională de 
filme. Au fost puse în valoare citeva imagini 
inedite din jurnaleie de război filmate de ope- 
ratorii Serviciului fotocinemati ic al Ar- 
matei române pe cimpurile de luptă ale pri- 
mului război mondiali, imagini care, purtind 
patina vremii, dau acel fior spontan.ai paginii 
vii de istorie sporind încărcătura dramatică a 


arme, au băgat groaza in duşman. „Stejarul e Suşițel, Panciu, Cosmești, dealul Muncelu cu rile în „triunghiurile eroice în triunghiul 
de atunci, ne precizează un bâtrin localnic, pădurea care mai păstrează și astăzi nume- foc, la Oituz, unde trupele Armatei 2 a 
aveam opt ani cind s-au bătut ai noștri cu roase mărturii ale luptei: tranșee, adăposturi, au "apărat, cu o imensă vitejie şi neii 
nemţii şi-l ţin bine minte“. Văzind că ne pre- poziţii de tragere ale mitralierelor şi tunurilor, cată dirzenie, cu ul a nenumărate jer 
găteam de plecare bătrinul a continuat: Dă " șanțuri de comunicaţie... această importantă trecătoare prin care 
treceţi să vedeti şi biserica... e eroinică” Am Un bâtrin, inica Barău, ne-a arătat locul tropitorii intenționau e patut 0 
înțeles de ce-i spunea „eroinică” după ce am unde a căzut pe valea Zăbrăuţului, în fruntea Slănicului şi Tr Ononi., ape 
vizitat-o. În acest lăcaș de factură aparte, pic- subunităţii sale sublocotenentul Ecaterina spre Adjud şi să | pod în în ko 
dovei cu armata 
În Aa spre locul luptelor am intrat mai | 


tura icoanelor păstrează chipuri reale de eroi Teodoroiu. La sfirșitul acestei zile am fiimat 
şi evocă scene din cele peste 10 atacuri vrăj- un ultima cadru-omagiu la monumentul copi- 


secvenţelor, Au fost adunate sute de alte do- | mașe la care au rezistat cu dirzenie aureolată lei-erou Măriuca Zaharia din comuna Haret. intii în cimitirul eroilor căzuţi la Oituz. Doi 
cumente expresive, dinamice: fotografii şi | de celebrul contraatac al „plutoanelor albe”. La marginea de est a comunei | Mapai ne toph pliveau buruienile. Văzindu-ne că fil- - 
ziare de epocă, ordine de zi, comunicate, dări im sint versurile-jurămint să- spunea custodele em ese rap Ape me aa „ unul din ei ne-a spus cu timiditate: 


„Aici este și tăticu lubun' al meu’... Vi 
vedeți“ Băieţelu! era Sopon eroului 
Avram, căzut ca un viteaz la datorie. 

Pe dealurile Coșna și Stibor localnicii - co- s 
munei hārniceau la munca Craii pe 


presionante 
pate pe monumentul din curtea bisericii din trează incă două cazemate. m găsit în 
care am reţinut citeva cu valoare de | int: curțile unor gospodării. rail din unghiul 
„Tu eşti simbolul bravurii/ și al romå- de vedere al acestor redute am realizat cu to- 
Prin cumplita bătălie/ Fără seamân ţii formidabilul avantaj pe care l-a oferit ina- 
ce-o numesşti/ Cu credință în dreptate/ Am ti- micului „platoul Mărăștilor“. În jos e un sa ni 


de seamă asupra operaţiilor. Fiind vorba de 
un documentar riguros științific au fost ela- 
borate hărţi animate ce scot în evidenţă dra- 
matismul încleștărilor dintre cele două tabere 
beligerante, pe o perioadă de un an (15 au- 


gust 1916— 31 august 1917). „ nut dușmanu-n loc/ rare a zile și opt nopti/ abrupt, apoi o vale adincă pe care lin ogoare sau în grădini. Un verde încă crud al 
După această amplă documentare, echipa f Noi, din regimentul opt.../' Pe locul pâdum apa Limpejoarei iar peste ea, e Desturi, naturii la viață ne odihnea privi- 
de filmare a pornit la drum pe urmele eroilor, rile și cugetele. Ei, localnicii, știu de la bătri- 


Răzoare, ca şi pe cota TA o întind azi ch f ior Drāgoteştilor, Bourului și Albei pe care se 
vezi cu ochii, culturi viticole. Într-o porțiune găseau poziţiile trupelor Armatei 2 române, 
ca un ocol, am sugerat totuşi în imagine cota comandate de viteazul genera! Alexandru 
100 pe care viteazul căpitan Gri goo ignat a Averescu. A fost primul cadru filmat de noi 
căzut cu întreaga sa companie de mitraliere pe locul memorabilei bătălii. Apoi, dintr-un 
apărind cu prețul vieţii această poziție ră mai înalt,am cuprins într-un panoramic 
„Cheie” de care depindea soarta luptei din dealurile Teiùşului, Cotu Roşca și Mānăs- 
zonă. Lapidar, dar dramatic a fost consemnat tioara iar intr-un plan. general locul numit 


nii lor care au luptat aici că pentru aceste 
Li iba mu dirt D de zil e ca Ala rare 
u au e zile „pe vi şi pe 
monwa contraatacurile românilor mai ales 

lupta aju „ia baionetă” erau irezisti- 
Sie. inamicul n-a trecut, de Oituz! Deviza 
„Pe nu se trece!" ce devenise un simbol 


pe locurile luptelor... 

Piecind din Focșani am hotărit să începem 
tiimările dinspre malu! de est al Siretului, de 
pe care a pornit întreaga ofensivă a Armatei 
române comandată. de viteazul general Ere- 
mia Grigorescu. in consecinţă, am făcut o 
primă oprire in satul Doaga, devenit celebru 


în jurnalele de operaţii acest moment: „Ţevile Poiana Încărcătoare (cota 711). În acest peri- al rezistenței și spiritului de sacrificiu fără 
mitralierelor se înroșiseră, muniția era pe ter- metru au fost angajate, în neuitata zi de 24 seamân lansată în toamna lui 1916 de ostașii 
minate, dar inamicul nu renunțase la ideea iulie 1917 cele mai aprige lupte pentru alun- Diviziei 15 infanterie, supranumită „Divizia de 
cuceririi însingeratei cote, în jurul căreia ză- garea forțelor cotropitoare germano-austro- fier” comandată de generalul Eremia Grigo- 
* regia: Col. Dumitru Seceleanu, imaginea: |: ceau mormane de morţi şi răniţi. Cind ultima ungare. Vitajia românilor a declansat atunci rescu, căpătase aură şi valoare de simboi. 
col. Augustin Mosora, Consultant mr. dr bandă de cartușe s-a terminat, zeci de baio- vibranta deviză „Învingem ori murim!“ Simbolul eroismului unui popor ce știe să-și 
loan Taipeș, Comentariul mr. Viorel Dome- | nete vrăjmașe s-au năpustit asupra pieptului La mausoleul de ia ia Soveja am fiimat un apere cu abnegaţie pămintul strămoșesc. 
nico, montajul, Florica Mătaz, coloana sono- | comandantului, ultimul apărător din compa- emoțţionant moment. Organizaţii de pionieri 
ră: Florin Gioroc şi, Gabriel Purdea. nie", din diferite colțuri ale țării depun cravate ro- col. Dumitru SECELEANU 


https://biblioteca-digitala.ro 


N. mai e pentru nimeni o noutate, un 
element de surpriză, permanenta schimbare a 
peisajului ţării. Desigur, rămin statornice re- 
perele ei eterne: semeţia munţilor, orizontul 
nestirşit, drumul fără odihnă al apelor, mira- 
culoasa lumină a cimpiilor ce spun, prin ano- 
timpuri, virstele recoltelor. Dar in această ge- 
ografie eternă, gindul-inspirat și mina iscusită 
a constructorului de ev nou, modelează sta- 
tornic şi impresionant mărturii ale prezentului 
cu vocaţie, realmente, demiurgă. Omu! țării 
de azi cutează, într-un mint de demnitate 
cu sine insuși, să aducă dovezile concrete ale 
puterii sale de implinire a creaţiei și nu nu- 
mai de imaginarea ei. 

Realizările semnificative ale prezentului ță- 
rii devin, astfel, carte de vizită, nume comun 
— dar cit de înălțător — al atitor nume pro- 
prii — ale fiilor patriei. Probabil undeva sint 
păstrate numele tuturor celor ce și-au zidit o 
parte din anii vieţii în monumentalitatea ctito- 
riilor cărora le spunem, rezumind, în numele 
lor numele noastre, Canalul Dunăre Marea 
pere ret hidrocentralele de la Porţile de Fier 

înfăţişarea, mereu mai luminoasă, a ora- 
pelor i lo şi jopaiiăgtor imi între Ainara. cora capitala 


subterană care este 
paek tu 
reactualizează 


aeann al Dimboviței ce 
'ază adevărul cintecului ce-i era în- 
chinat, cu conturul tot mai 
Centru Civic, cu atitea alte 
Explicaţiile acestui nou 
construcție neintreruptă uind spre frumu- 
seţe şi rodnicie, realizată prin luarea pieptiș a 
dificultăţilor de toate felurile se află, desigur, 
în primul rind, în vocaţia creatoare a oameni- 
lor prezentului, dar şi a! faptului câ au deve- 


În portretul nou al ţării 
cele mai frumoase podoabe: 
splendide fapte de viaţă şi de muncă 
ale oamenilor 


nit tot mai profund însa 4 de existenţa și 
râspunderile față de această vocaţie. 

Pe treptele implinirilor, ale drumului spre 
noua geografie a peisajului citadin și moral at 
României de azi So zii adinc datele la 
care au avut loc ngresele partidului, cu 
dsoasbirs cele ce cuprind într-o acoladă de 

pectaculoase realizări, anii ce au urmat 
ein e al IX-lea al căror deschideri de 
viitor au fost mereu validate de forumurilor 
supreme ale comuniştilor, între care Congre- 
sul al XII-lea se constituie într-un moment 
de sinteză şi de anticipare încă şi mai lim- 
pede a noii orientări de muncă şi împlinire 
socialistă. 

Dar imaginile ce vorbesc despre stadiul de 
dezvoltare al țării, a căror expresivitate nu 
poate scăpa privirii, fie ea.și grăbită — se cer 
adunate pentru a fi înțelese în toată măreţia 
lor, într-o sinteză care să mărturisească, deo 
potrivă, dimensiunile faptei, dar şi rațiunile ei 

Privihdu-le adunate laolaltă, asemenea 


ini ce se completează firesc în luminosu! 
și vigurosul portret al patriei aflată într-un 
moment a! evaluării superioare, al eforturilor 
şi nobleței muncii, asemenea imagini, zic, de 
pun mărturie despre opțiunile esenţiale ate 
naţiunii, despre conştiinţa 5 că numai cerul 
numai angajată pe drumul progresului 
efortului, al luptei cu Pina al mătură 
spiritului refractar şi deciziei subiective se 
poate gindi cu adevărat viitorul. 


Nu există construcţie fără ca la temelia ei 
să nu fie zidite adinc eforturi şi jertfe, lacrimi 


opera încheiată, nu avem niciodată dreptul să 
ignorăm drumul către aceasta. Trebuie sa 
păstrăm intacte momentele fundamentale 
ce-i alcătuiesc biografia, altfel, acest atit de 
minunat portret contem; de țară, ar pu- 
tea părea ca o nesfirşită ilustrată de vacanța 
înfăţişată la scară naturală. Ar fi prea puţin, 


https://biblioteca-digitala.ro 


iar lectura imaginii ar rămine una mult prea 
de suprafaţă. 

În portretul nou al ţării sint adinc încrus- 
tate faptele oamenilor, splendidele lor fapte, 
izbinzile şi renunţările lor fără de care nu s-ar 
fi putut scrie noile, modernele legende ale 
munţilor, apelor, cimpiilor, — toate adunin- 
du-se, precum riurie, în matca fluviului, ș 
tluviile în oglinda mării, în suprema legendă a 
omului. 

Legenda nu înseamnă născocire, ea în- 
seamnă dreptul la mit, la mi itglogie iar noi, 
astăzi, conștient și deliberat lăm în mo- 
mentul în care dăm chip unor mituri contem- 
porane, conturăm replici, nu doar prin con- 
strucţii măreţe, ci şi prin filozofia ce guver- 
nează edificarea acestor construcții, unor le- 
gende în care sint sintetizate permanenţele 
de simtire, gindire și acţiune ale poporului. 

Nu o lectură la suprafața lucrurilor, nu 
doar o lectură a evidențelor, ci un drum spre 

spre semnificaţia noului portret al pa- 
ttiei eolaiiete, al împlinirilor din epoca ce 
poartă legitim numele ctitorului său, vor să 
devină paginile documentarului. de lung me- 
traj cărora regizorul Virgil Calotescu și 
echipa sa le caută unghiurile cele mai favora- 
bile pentru a se contesa emoţionant şi demn 

Toate laolaltă, aceste imagini de ţară noua 
eam gindit aşezate tutelar sub simbolul me- 

an res pă al statuii independenţei care nu 

nălțat, în aceşti ani, numai în istorica 
piată din laşi, ci în sufletele şi conștiințele 
noastre ale tuturor. Unite emblematic și exact 
de adevărul rostit în titlul filmului nostru: Par- 
tid erou, conducător erou. 


Nicolae DRAGOŞ 


În ceea ce 
mă priveşte, 


am încercat... 


D intotdeauna am considerat — și prin fil- 
mele pe care le-am realizat m-am străduit să 
probez acest lucru — că eroul de film nu 
există ca întreg, nu se desfășoară ca perso- 
nalitate, nu poate fi înțeles în multitudinea 
ipostazelor sale decit în (și prin) ceea ce se 
numește, cu un termen generic, cadrul so- 
cial, natural, ambiental sau, cu alte cuvinte, 
contextul cotidian. Realitatea în care perso- 
najele trăiesc, gindesc şi acționează. 

Pornind de la acest adevăr (demult demon- 
strat) și neintenţionind un demers teoretic, 
mi se pare, totuși, necesar a spune că discu- 
țiile, care se mai poartă uneori cu privire ia 
modul în care creatorul trebuie să prezinte 
realitatea in care se mişcă eroii săi, riscă, 
adesea, să alunece în dispute sterile, extraes- 
tetice. 

Mai exact, nu mi se par benefice pentru 
film în general! (și pentru filmul de actualitate 
în special) părerile care, în esenţă, susțin că 
înfățișarea sordidului, a marginalului, căuta- 
rea (și prezentarea), cu orice preţ. a tot ce 
este mai mizer și promiscuu, a tot ce consti- 
tuie abatere de la norma! în universul exis- 
tenței umane, ar oferi, de pe premisele unei 
așazise „estetici a uritului”, o „valorificare“ 
cinematogralică profitabilă atît pentru crea- 
tor, cit și pentru publicul larg. Evident, la tel 
de străină imi este şi „construirea“ unui „fru- 
mos” artificios, edulcorat, fais, in afara reali- 
tàții, care presupune, apoi, un dificil și, cel 
mai adesea, ineficient demers de „convin- 
gere” a atorului că acest frumos butafo- 
ric i-ar fi propriu cotidian. 

Convingerea mea este că filmul românesc 
de actualitate trebuie nu să „născocească” o 
realitate „frumoasă“, ci să descopere, să 
transfigureze artistic şi să insiste cu precă- 
dere asupra a ceea ce există ca atare frumos, 
pozitiv, curat, exemplar în munca şi viața oa- 
menilor. 

Vreau să spun, deci, că ocolirea deliberată, 
ignorarea realităţii, a dominantei sale repre- 
zentative, stenice, optimiste, mobiiizatoare, 
nu poate fi motivată în nici un fel. 

Din această perspectivă, îngăduiți-mi să fiu 
de părere că şi critica, ia rindul ei, ar trebui 
să pledeze mai argumentat și „mai cu suflet“ 
pentru afirmarea ideii (cu deplină acoperire 
atit in plan educațional, cit și estetic) că 
omul, spectatorul nostru cel de toate zilele 
pentru care facem filmele, vine deobicei la cì- 
nema ca să se bucure de frumos, să-și recu- 
noască aspiraţiile, să trăiască emoții elevate, 
să mediteze, să învețe... 

Am spus de obicei, pentru că, din păcate, 
sint încă și abateri de la aceasta, iar Cauzele 
sint multiple. 

Şi aici, insă, cred că în primul rind creato- 
rul de film, prin modul în care concepe, reali- 
zează și înțelege menirea operei sale este da- 
tor (şi poate) să determine corecțiile nece- 
sare. 

În ceea ce mă privește, am încercat ca în- 
cepind cu decupajul regizoral şi terminind cu 


În întîmpinarea 
Conferinţei Naţionale 


a partidului 


alegerea locurilor de filmare. ambientul în 
care se mișcă personajele, ansamblul de de- 
talii din „planul doi“ să joace, realmente, un 
rol dramaturgic, să contribuie la definirea 
eroilor și să exercite asupra spectatorului o 
influență educativ-formativă modelatoare. 

Si mai există un considerent, care nu con- 
travine în nici un fe! dimensiunii estetice a 
operei cinematografice și cu atit mai mult ce- 
lei de conţinut. Și anume, îndatorirea patrio- 
țică, de artist și cetățean, de a înfățișa și 
purta în lume o realitate românească și un 
popor așa cum sint astăzi și cum își prefigu- 
rează viitorul: cu demnitatea și conștiința 
efortului propriu împlinit. 


Mihai CONSTANTINESCU 


Orașul, 


dar nu ca 
un simplu fundal 


A. merge mai departe a fost filmul 
care n-a plecat de la un scenariu pre-conce- 
put, fiindcă scenariui n-a fost scris decit 
după ce scenarista Eva Sirbu și regizorul fil- 
mului au cunoscut din viața de toate zilele 
șoterițele de taxiuri care puteau să dăruiască 
Angelei suma trăsăturilor de caracter și pro- 

eroinei noastre. Deci, nu o simplă 
documentare pentru verismui unor acţiuni le- 
gate de profesia şi viața personajului, ci o în- 
cercare de a pătrunde in esenţa acestei vieţi 
prin cunoașterea apropiată a unor destine a 
căror sumă putea insemna destinul Angelei. 
Aşa s-au născut secvențele în care șolerița, 
prin singurătatea ei, ar fi simţit nevoia unui 
umăr protector, dar ea însăși își oferă umărul 
pentru a-şi manifesta solidaritatea cu tinăra 
ei care se întoarce de la maternitate 
cu copilul ei nou-născut, copil probabil fără 
tată...; aşa a fost posibil momentul cînd An- 
gela, cu paharul de ceai întărit cu puţin rom, 
adoarme dinaintea televizorului, în prezența 
bărbatului pe care abia îl cunoscuse; așa au 
putut apare secvențele cu bătrina ei mamă 
din cauza căreia nu-l va putea urma pe băr- 


îi 


https://bibtrtată 


Gonștiinţa 
și responsabilitatea 
talentului 


batul iubit, fiindcă femeia care cunoaște pre- ` 


țul singurătăţii, n-o poate lăsa singură pe 
mamă; aşa au fost posibile mai miciile ori 
mai marile adevăruri în trairile eroinei față de 
ceea ce este mai frumos sau mai puțin fru- 
mos în viaţa pe care o trăiește, relevindu-se 
robustețea de caracter a Angelei care nu se 
lasă covirşită nici de singurătate, nici de pie- 
dicile întilnite în cale. 

Cunoașterea indeaproape a vieții acestei 
categorii de femei ne-a facilitat nu numai 
adevărul reflectării, dar — îndrăznesc să cred 
— chiar poematica filmului. Şi scenarista, și 
regizorul filmului erau struniți polemic față 
de livrescul unor filme anterioare pe tema 
vieţii de astăzi. În pofida unor numeroase 
momente „de gen“ înțesate cu caracteristicile 
şi detaliile de. viaţă ale unei șoferițe de taxi, 
ambiționam să dezvăluim nu numai aspecte 
exterioare, dar şi scoaterea la suprafaţă a 
unor elemente din zonele mai prolunde și in- 
terpretarea lor prin milioace. ice. Ne-a 
ajutat la aceasta și întiinirea cu o actriță de o 
forță artistică şi expresie deosebite care este 
Dorina Lazăr, ca și modul cum a fost văzut și 
tratat mediu! ambiant. Cind Dorina Lazăr-An- 
gela, cu paharul de ceai cu rom stă în fața te- 
levizorului pe care se desfășoară imagini din 
filmui și comentează cu ea însăși 
cind reracțiile lui Ingrid Bergman, cind pe 
cele ale lui Humphrey Bogart, se declanșează 
în toată amploarea bogăția sufletească a 
eroinei noastre. 3 

Oraşul în care se petrece acțiunea filmului 
meu Angola merge mai nu este un 
simplu fundal modern pentru desfășurarea 
momentelor, nici cind este văzut din goana 
taxiului, nici cind acțiunea se desfășoară în 
alte colțuri pitorești ale orașului. Fără să se 
pomenească o dată în film numele Bucureş- 
tiului, acest oraș se particularizează şi prin 


"traseele străbătute de taxi, și prin scuarul 


unde are loc prima întilnire a Angelei cu 
Gyuri, la care ea vine cu o perucă și cu niște 
pantofli care o string. și prin locuința Angelei 
dintr-un bloc anonim -cu apartamente stan- 
dard şi prin cartierul mamei, unde casa ei 
este cocoțată pe una din străzile în pantă din 
vechiul București. Orașul devine, astfei, un 
adevărat personaj care participă şi intră în ra- 
port direct cu drama Angelei. 

Angela merge mai departe intră în conști- 
ința scenaristei şi a regizorului filmului ca o 
experiență posibilă și valabilă a ceea ce 
poate aduce nu simpla documentare, ci cu- 
noașterea îndeaproape a vieții 


Lucian BRATU 


igitala.ro 


Da! 
Există 
curajul feminin 


O. mi-ați cerut să scriu cîteva cuvinte 

despre rolul din Un oaspete ia cină, răstoind 

presa, am fost atrasă în primu! rind de frag- 

mentul cronicii lui Nicolae Ulieru: „... soția 

sa ilustrează „tipul perfect“ al celui ce raţio- 

nează prin prejudecăţi... Nu știu cum ar fi 

aratat personalu în altă interpretare — sigur 

este, însă, că Adela Mărculescu (în sfirșit, lu- 

crind pe o partitură mai apropiată de măsura _ 
talentului ei aparte) dă rolului atita consis“ 
tență și credibilitate încit personajul pare de 

neconceput fără excelenta prestație a actri- 

tei". Din nou, rîndurile de mai sus mi-au reîn- 

viat senzaţia care. am încercat-o atunci 

cind mi s-a o! partitura... Senzaţia de ne- 

voie de curaj. De curaj de a fi femeie... dea 

rămine femeie... şi pe ecran. 

Era vorba, bineînțeles de o eroină contem- 
porană. isă într-un tipar, socotit caracte- 
ristic, esența milioanelor de femei de pe 
această lume. Femeia de azi nu se poate oare 
regăsi în caracterul aprig al Medeei, în perso- 
nalitatea inocentă a Julietei, în grandoarea 
Higeniei? Sigur, fiecare epocă și-a propus 
modelul ei de feminitate. În raport cu menta- 
litatea dominantă. Sint epoci stăpinite de cul- 
tul femeii. În literatura de curte femeia este 
modelatoare, este frumusețea care civilizează 
bestia. Sau catalizează, să zicem, elanurile 
mistice. Între Ifigenia clasică sau „Donna an- 
gelicata” a lui Dante şi surorile lui Cehov de- 
osebirea de mentalități este imensă. Şi unele 
şi altele sint însă evocate ca valori exponen- 
tiale, simbolizind însăși epoca lor. Toate sint 
cuprinse, totuşi, am încercat-o pe simţirea și 
mintea mea, în aceeași „stare de spirit“, veș- 
nică, de o actualitate absolută și tulburătoare 
care le-a făcut să treacă vremurile pină acum 
şi de aici înainte. Femeia rămine cea dintot- 
deauna, femeia expresie a duioșiei, a pasiu- 
nii, a înţelepciunii, a înțelegerii, a îndirjirii. 
Poate astăzi mai implicată în societate, în lu- 
mea aflată la răscruce,dezechilibrată, uneori, 


o per vre — me mea ra d e V og se MP7 me ori dem e 


pa ps 


& 


de rupturi forțate, neverosimile între oameni. 
Deci senzaţia de nevoie de curaj, nu curajui 
CA S coli inu:a epocă asu aita, Gipeniri 

sau altul... este in fond, 


n tip de personaj sau 
GIUI PA trece de la o viaţă la alta, de la 


un tip de personaj la altul. 

Curajul de a fi savantă, marcată de un eșec 
afectiv, în clipa cind îşi oua un bilanţ al 
primei părţi a vieţii ei ie să recunosc, 
nu avem pe atunci — în Hyperion — nici vir- 
= nici nu simțeam nevoia unui astfel de bi- 


snie de a interpreta o luptătoare — per- 
sonaj istoric pentru mine — într-o tragedie ce 
se consumase acum, în societatea noastră, 
chiar dacă mulți își mai 
tirile... Și, instinctiv, am simţit că orice fel de 
socială ai încerca, esențialul este să 


i femeie. 
Meam gîndit muit. De mult curaj am avut 
nevoie ca să joc rolui soacrei din 
cină. Şi încă 


prin 
curajul apoi, de a apărea în.faţa ecranului de 
data asta, ia virsta mea, și într-o ipostază nu 
prea agreabilă. Dar asta intră în ordinea fi- 
rească a lucrurilor, ca şi virsta, mi-am spus. 
Trebuie să ai curajul să le infrunți și pe 
ecran, ca și pentru tine. Şi am înfruntat spai- 
mele, le-am sfidat, încercînd cu humor, să 
dau songul = picat gta şi credibilitate, «incit 
pere ul „de neconceput“ fără 
În fond, e am femeii este un artificiu. 
pring spunea cindva marele nostru Căli- 
nescu. „O femeie superioarä, cu o viziune ar- 
tistică se realizează pe ea însăşi, iși domină 
trupul cu inteligență, se exprimă prin el, se 
coboară spiritualicește în el“. 
Şi cred, tot mai SE rat să aL ORAA 


pe 

ecran. pe a apäroa aya cum este i viala do 

sită, sătulă uneori de toți şi 

de toate, deprimată poate, dar luind-o iar de 

la început, cu aceeași sensibilitate, cu ace- 

eași forță cu același „etern feminin“. Cred că 
spectatorii așteaptă asta de'ia noi. 


Adela MĂRCULESCU 


Revelația de 
a-ți descoperi 


„jumătatea“ 


i mportant este să crezi. Să crezi cu toată fi- 
ința ta în lucruri pentru care lupți. Fără cu- 
vinte mari, fără dorinţa de a 
veni, fără a-ţi călca sufletul în picioare. 

crezi şi să lupţi pentru iubire. Fiindcă iubirea 
este — zic eu — ari stare care poate 
transforma realitatea. Subiectiv — schimbind 
culorile din jur, făcindu-te mai bun, stimulind 
generozitatea. și strălucirea; obiectiv — ali- 
mentindu-ţi forța. de a schimba cu adevărat 
cite ceva din condiţiile în care trăieşti, încăr- 
cindu-te cu optimismul care te face să su- 
porţi maf uşor eșecurile, loviturile și cu cre- 
aae (iarăși a crede) că toate telurile sint de 

ins. 

Dacă ai puterea de a crede, crezi în primul 
rind în iubire, unde totul devine posibil. Din- 
colo de orice prejudecăţi și bariere sociale. 
Asta este, oricum, o regulă a oricărei vieți 
adevărate. Atunci cînd omul are revelația că 

descoperit jumătatea, că a găsit partene- 
rul pe. care-l căuta de mult — și asta se in- 
timplă o singură dată în viață — dispar brusc 
toate obstacolele din calea fericirii. Apare ca- 
de a le depăși de a renunța la com- 
material, de a nu ține cont de 

“câţi, de a înfrunta viaţa pe propriile picioare, 
cu fruntea sus. Cu inerentele căderi psihice, 
cu conilictele, cu tristeţile și nostalgiile care 
apar, dar și dispar, şi care dau, de fapt, va- 
loare şi mai mare bucuriilor, rezolvărilor, im- 
păcărilor. Esenţial este să poți trăi într-o co- 
municare perfectă, să creezi o relaţie din 
care să dispară convenţionalul, falsul, com- 
promisul material sau spiritual; o relaţie în 
care să te poţi dărui fără rezerve unui om 

care să ţi se dăruie în măsură. 

Cam astea au fost gindurile pe care mi le-a 


au depăna amin- ; 


„de a par- 
Sa 


declanșat citirea scenariului Un oaspete la ci- 
nă. Și pornind de aici, din acest univers al ju- 
birii, am început să dau viaţă personajului, 
ane să- fac cit mai veridic, cît mai reai 
u putință. Eu am crezut în ileana. Am crezut 
în iubirea ei. Pentru că, așa cum spune și 
Marin Preda: „Dacă dragoste nu e, nimic nu 
e“. Şi pentru că a realiza un rol nu înseamnă 
numai a crea un personaj, ci și a-l integra 
unei ambianțe sociale, trebuie să adaug că 
fără ambianța echipei — filmul presu 
muncă colectivă (ca și teatrul, de ) nu aș 
fi putut realiza acest prim rol în cinema. Ţin 
să mulțumesc în acest fel tuturor celor care 
au avut încredere în mine și m-au ajutat și, în 
special, regizorului Mihai Constantinescu — 
a cae sper să nu-i fi înşelat prea mult aștep- 
rile. 


Ruxandra BUCESCU 


Reuşita 


ca performanţă 
etică 


|. primul şi în primul rind e minunat să faci 
fiim! Mai ales dacă subiectul şi paoa jele 
sint apropiate şi prin a le da viaţă poți 
infiltrezi și ceva ce-ţi aparţine, ceva al tău și, 
astfel, să te poți mărturisi spectatorului. 
În cazul lui Mihai iliescu din Un oaspete ia 
cină, am avut o întilnire ciudată cu persona- 
jul. Singura mea problemă a fost să reușesc 


“să-l fac un om în carne și oase, adică credi- 


bil, fiindcă, în rest, era inzestrat chiar cu prea 
multe calități sufleteşti și intelectuale. Era, 
cum să spun, prea pozitiv! La un moment dat 
chiar mă gindeam cum de nu greşeşte, cum 
de nu face un pas alături. M-am împăcat cu 
personajul gindindu-mă însă la faptul că 
trăind cinstit si cu simțul dreptăţii față de se- 
menii tăi. n-ai cum sa sar! din reperele socie- 
taţii. Şi treptat, mi-am dat seama că un astfel! 
de om poate exista in fiecare casă, poate 
apare la fiecare colț de stradă, numai că tre- 
buie să-l observi. Meritul filmului a fost de a 
scoate un astfel de semen de-al nostru în 
fața lumii. De a-l face să fie văzut. Căci el 
există! Este un om care trăiește și respiră în 
zilele noastre, înfruntă multe probleme și to- 
tuși știe să reuşească în viaţă, cinstit. 


Gheorghe CSAPO 


Pe unde trec 


liniile de forță 
ale succesului... 


E... în cariera unui actor momente de 
spectaculozitate, momente anodine, mo- 
mente de insatisfacție etc. 

Din păcate însă, truda, chinul şi energia in- 
vestite în fiecare din personajele plămădite 
sint la fel de mari şi de costisitoare. De acesa 
rămin fidet și constant, din punct de vedere 
sonimemal, atit în împliniri cit şi în neimpli- 
niri. 

Un film pe care îl iubesc şi al cărui anoni- 
mat nu-l înțeleg — Punct și de ia capăt, mi-a 
prilejuit impactul cu o scriitură ce conținea 
premisele unui personaj perfect posibil, cu o 
poveste de un omenesc emotionant, cu un 
coeficient poetic și melodramatic (in măsura 
în care viața este melodramatică — şi este!) 
tulburător. 

M-am aplecat cu precădere asupra acestor 
dimensiuni, încercind -o dilatare în limitele 
umanului și a verosimilităţii. Dacă măcar 
acest modest deziderat estetic transpare in 
structura filmului, bucuria spectatorilor rā- 
mine bucuria mea. 


Ovidiu tuliu MOLDOVAN 


sub semnul 
Festivalului „Cîntarea României” 


Sibiu '87 


, indr: 
teiepți, puşi pe șotii, tanări, visători, i 
foarte-foarte serioşi. Minunați. Pentru 
capabili să-și mobilizeze toate nori 
dobindite la școală sau în cercurile 
cialitate, de la Casa Pionierilor şi Şoimior 
Patriei, spre a deziega misterul unor extrate- 
reștri apăruţi pe neașteptate în raza lor de 
observaţie, ca în filmul Din univers sosește o 
stea, realizat la Galați, sub îndrumarea profe- 
sorului Ștefan Opincă (Premiul t, la categoria 
filme de ficțiune) sau pentru că, la o virstă 
fragedă, unii copii sint în stare să-și asume, 
în afara obligaţiilor școlare și alte răspunderi, 
în familie, în societate. Astfel, în urma unor 
întimplări nefericite abătute asupra familiei 
ei, o fetiță de 11 ani este nevoită să ingri- 
jească de cei doi frați mai mici, fără să. negli- 
jeze școala: o face cu demnitate, cu 
ciune și noblețe, ca o eroină desprinsă din 
paginile clasice ale literaturii pentru copii, în 
filmul Un de aur, realizat tot la Galaţi 
(Premiul |, la ria portrete contempo- 
rane). Şi tot o fetiță, în Pftmul Bună dimi- 
îndeplinește, acasă şi în sat, o 
serie de sarcini gospodărești, transmițin- 
du-ne un sentiment de bucurie, de împlinire 
umană. Autenticitatea, firescul gesturilor 
acestei copile de la țară au stirnit aplauze ta 
scenă deschisă şi au determinat încununarea 
primului fiim realizat de cineciubul pionieresc 
din comuna Modelu, județul Călărași, cu pre- 
miut tii, la categoria filme de ficțiune (prote- 
sor îndrumător Meschin Anton). Alteori, co- 
piii sint ambiţioși, să-și pună la încer: 
CAE abilitatea sportivă, voința, Forța fizică. O 
emonstrează sclipitor filmul de la 
Ripa Roșie, gindit și trăit de cineclubişștii de 
ia Casa Pionierilor și Șoimilor Patriei din 
Alba lulia, profesor îndrumător Suto Ştefan 
(Premiul i, la categoria filme de ficțiune). 
Despre felul cum au fost filmate şi montate 
secvențele de alpinism din această peliculă 
merită scris pe indelete. Am vrut să obținem 
informaţii chiar de la autor. Dar s-a scuzat: 
„Ştiţi, noi sîntem abia la al doilea film... eu 
sint profesor de chimie, m-au ajutat copiii”. 
Felicitări! Pentru rezultatele obținute și pen- 
tru modestie. Asemenea trăsături devin mo- 
lipsitoare, cind te afli în mijlocul copiilor. 
Contagiune necesară, dorită pretutindeni. 
Nici marile probleme ale omenirii nu le sint 
străine copiilor. in filmele lor, pacea și răz- 
boiul, au chipuri concrete iar argumentele ar- 


tistice, emoționale, sint intotdeauna în favoa-. 


rea Păcii, pentru care ei își unesc toate gla- 
surile și cintă. Să enumerăm citeva titluri: 
Cintă copiii, realizat de cineclubul Casei Pio- 
nierilor şi Soimilor Patriei din Oradea, județul 
Bihor, prolesor Ştefan Csontâs (Prermul i, ia ca 
tegoria film eseu); Noaptea soarelui, realizat de 
cineclubui Casei Pionierilor și Soimilor Pa- 
triei din Cimpulung Moldovenesc, judetul Su- 
ceava, profesor Toxin Gheorgne (Premiul !, 
la categoria filme de animaţie); e c, 
realizat la Sibiu (Premiul |, la Pgo Ime 
de animație); insula, realizat C.P.S.P. 
Alexandria judeţul Teleorman și EPSP Re- 
șița, județul Caraș-Severin {mențiune la cate- 
para film de animaţie); Metatoră, realizat de 
P.S.P. Bistriţa, judeţul Bistriţa Năsăud, pro- 
fesor Măgherușan Alexandru- (menţiune la 
categoria film de ficţiune) şi multe altele. 
Văzind și făcînd filme, copiii au învățat să 
se observe, să se cunoască, să-și definească 
sentimentele. să-si cultive vocatiiie 
(descoperite intimoiator, cu ajutorul 
apareau, de filmat). ai praga dezvăluite de 
peliculă sint recepționate de copiii-spectato- 
ri-autori cu înțelegere profundă și cu un sen- 
timent frumos, de solidaritate între cei afiaţi 


în nun aparatului de filmat și cei de la mani- _ 


velă. Deocamdată, nu ne revendicăm drepturi 
de artiști — vor să spună ei — deocamdată 
fiimul este un mijloc pus p cisoca noas- 
tră, la fei cu laboratoarele 
fel ca bazele sportive etc. pok i 
fica, pentru a ne forma, astfel încît opțiunile 
noastre profesionale de viitor să nu fie intim- 
plătoare. Cine ciștigă din acest mod de a 
gindi? Toţi. Şi Prietenia. Cineclubiștii sint 
foarte buni prieteni. Pe această temă, suge- 
rindu-ne cum se naște, Din sentimen- 
tul prieteniei, cinecluburile din Clu 
Vălenii de Munte. Cehu Silvaniei. Or 
lași au realizat, în coproducție, un film mult 
apr a la Sibiu (Premiul Il, la secțiunea film 
de ficțiune). 

Dar copiii işi au şi horsonaiijiie lor Sja 
afirmate, recu apre u 
cian la 15 ani ci tii în Turda au Sima 
nevoia să realizeze un film-portret, punind în 
valoare perseverența, munca, dăruirea, e: 
rea de a renunța la unele din comodităţile 
copilăriei, in favoarea unei pasiuni științifice 
(Premiul | la secțiunea portrete ale contem- 
poranilor noștri). Aceleași calități le-au admi- 


a-digitala.ro 


Sintem ai copilăriei noastre, 
cum sintem ai ţării 


rat cineclubiștii din Constanţa ia colegul lar 
ta inoi, luptător tenace cu valu- 
rile, cu oboseala, cu cronometrul. De data 
aceasta, aparatul de timat s-a inareptat asu- 
pra unei pasiuni sportive. (Premiul Il la sec- 
fares fimeportret). Construcţii migăloase, 
savante probe de răbdare și indeminare, exe- 
cutate de copii, aer navomodele, ra- 
chete etc. etc.) sint înregistrate pe peliculă 
cu o adevărată știință și rigoare ca expunere, 
în filme ca Fulgul zburător, semnat de pionie- 
rii din Slobozia, Pra Ialomița (Premiul Ii, 
mentar artistic), Sentimentul 
ionierii din Reșița, jude- 
tul Caraș Severin (Premiul Ili, secțiunea do- 
cumentar artistic). 

Alteori, cu aparatul de filmat în mină, cine- 
ciubistii caută modele de urmat printre ma- 
turi, lar cînd şi le aleg, le filmează cu câldura 
şi sinceritate, generoşi cu prim planurile, me- 
ticuloşi cu incadraturile, adevăraţi reporte- 
ri-documentariști, convinși că trebuie să lase 
generațiilor viitoare o imagine cît mai fidelă a 
copiare lor. Eroii , realizat de 
C.P.S.P. Sibiu, profesor Weltman Marcel 
rema I ia secțiunea documentar artistic,) 

să descopere, prin ochii copiilor, 
na eri uneia din cele mai populare me- 
serii ale epocii noastre, aceea de constructor. 

Cu același viu interes, micii cineaști stu- 

diază obiceiurile, frumuseţile peisajului, origi- 
nalitatea folclorului din judeţele natale. Festi- 
valul de la Sibiu ar fi putut alcătui, prin citeva 
filme, o întreagă h etno-folclorică a ta i 
semnată de cineclubişti. Pietrele (C.P: 
Ciuj Napoca), imortalizează un erati 
„Sculptat” de natură în cel mai pur stil brân- 
cușşian (minunat decor pentru un film istoric 
sau chiar pentru un film de actualitate); Curg 
apele (C.P.S.P. Tirgu Secuiesc) prin vibrația 
autentică a imaginii adună în citeva secvențe 
din prima parte a filmului un sentiment de 
statornicie, de legătură sfintă între om şi lo- 
cul nașterii lui; Rinduriie reconstitue, cu mi- 
gală, un vechi dans popular (C.P.S. P. Vaslui, 
profesor Baciu Adrian); Chișiţa cultivă pasiu- 
nea copiilor angajați în opera de descoperire, 
restaurare şi conservare a mărturiilor celor 
mai vechi și mai fidele, despre trecerea stră- 
moşilor noştri pe pămintul pe care călcâm şi 
noi (C.P.S.P. lași): Caloianul înregistrează, cu 
fidelitate și detașare științifică născută din 
bogata prin ştiinţifică, un vechi obicei 
popular de invocare a ploilor (C.P.S.P. Bu- 
zău, profesor Minzana Maria) etc. 

Am lăsat la urmă comedia şi animația, nu 
numai pentru că gradul lor de rudenie a fost 
demult stabilit de copii, ci și pentru că anul 
acesta, la Sibiu, animația și comedia au atins 
înălțimi vecine cu talentul, cu vocaţia artis- 
tică, atunci cind acestea sint recunoscute 

Ti vin ou eoe în: Pia. le și penal. 

m ris cu 

un fel de Stan și Bran al copiilor, gindit, jucat 
şi filmat de cineclubiștii de ia C.P.S.P. Vălenii 
de Munte, județul Prahova, profesor îndrumă- 
tor maistrul Dumitru Tiberiu (Premiul |, sec- 
oaa comedii popa erp rad Pastile to- 
imice, imaginate și 


tatea comică a pă dece se face un 
fiim fără profesor, realizat de cineciubul de la 
Palatul Pionierilor și Şoimilor Patriei din ca- 
pitală (Premiul Il, secția comedie, pentru in- 
terpretarea gagurilor şi autoironie); Pilule 
(C.P.S.P. Focșani, judeţul Vrancea), film de- 
senat direct pe peliculă, sub îndrumarea pro- 
fesorului Pavel Constantin, de pionierul 
Bucşe a cărui indeminare exceptio- 
nală m să “te luată în atentie de către 
Studioul 


spune tot Premiul tii ii mp 2t 

an + 2—1 
(C.P.S.P. iova, județul un fei de 
tg ego A ahea D ti (premiul 
lil animaţie); Fantezie pe lac S.P. Tirgu 
Mureş), animaţie pe muzică, fe libeluie 
pe cu Ceaikovski (Premiul Ii anima- 
ve IC. 


Acestea le sint filmele. Aceasta este copilă- 


adâugirea greutăţii de document sau prin 
transformarea ior în certificate de naștere ale 
unor personalități culturale. Se face mult 
pentru ca lucrurile să stea astfel. 


Vasilica ISTRATE 


colocviile revistei „Cinema“ 


interpreţi şi roluri 


E Marin Preda i-ar fi plăcut să-și vadă 
pe ecran, ne-a mărturisit-o la con- 

ferința de presă prilejuită de fiimul Porțile al- 
bastre ale orașului. De un lucru îi era însă 
teamă: de mersul lui Moromete, desculț. Știa 
bine că, în timp ce vorba cea mai dură tot 
ocroteşte semnificaţia, imaginea „o livrează” 
cu o dezinvoltă lipsă de cruţare. Cine ar fi iz- 
butit să fie acei Moromete care, bătind ulița 
cu picioarele goale, ar fi putut să aibă atita 
atotinvăluitoare personalitate încit ochiul să 
nu se fixeze pe un detaliu, ci să cuprindă în- 
tregul? Cred că atunci, în 1974, cu greu s-ar 
fi încumetat cineva să atribuie un chip anume 
mult comentatului erou al cărţii. Timpul a tre- 
cut și, din fericire, uneori, el lucrează în bi- 
nele actorilor. Victor Rebengiuc, cel de 
acum, deși nu are virsta rolurilor senioriale, 
are acea masivitate a ptezoriei care îi ingå- 
duie să supună personaje atit de deosebite 
de la „urmaritorul” din Di în lanțuri la 
„bogătoiul” din Pădureanca și, acum, ilie Mo- 
romete. Un țăran care, pe măsură ce se 
afundă în imensitatea povestirii seamănă, tot 
mai mult, cu regele Lear, cel din Ran (Haos); 
ca și eroul lui Kuroawa, Moromete trăiește 
drama neinţelegerii „haosului” ce a cuprins o 
lume în care, pină mai ieri, „timpul avea cu 
oamenii o nesfirșită răbdare“. Durerea des- 
trămării unei seninătăți intreținute cu sistem, 
cu caznă și orgoliu, se instalează, treptat, nu 
“numai pe chipul lui Rebengiuc, ci în însuși 
felul său de a se mișca în spaţiu, printre lu- 
cruri şi oameni. Priviţi-l cum se ā pe 
prispa casei la începutul și la sfirșitul filmu- 
lui: sentimentul ocupării unui spaţiu privile- 
giat s-a transformat in căutarea unui refugiu, 
miinile îi atirnă grele, privirea nu mai isco- 
dește în jur, ci se fixează la întimplare. ca a 
unui om istovit deopotrivă de așteptarea unui 
răspuns şi de rostirea unei întrebări. Priviţi-l 
cum merge, la începutul și la sfirşitul filmului: 
plăcerea histrionică a câutării unui partener 
de conversaţie, atras cu șiretenie într-un dia- 
log „regizat” (de protagonist), ironica savu- 
rare a superiorității („într-adins, Nilă, ca să se 
mire proștii”), voluptatea vorbei „in doi peri”, 
tenacitate exasperantă cu care stabilește dis- 
tincţia dintre „real și „verosimili (da, se 
poate, da' eu tot nu cred“), toate acestea se 
sting, pentru a lăsa în loc „umbre de îndoială 
și nesiguranță”. Nu numai „timpul nu mai 
avea răbdare“, omul însuși pierduse puterea 
aflării unui sens. „Niculaie, unde mergem noi, 
domnule?" nu este o interogaţie, ci o derută 
mărturisită într-un tulbure început de zi, la 
ceasul în care contururile refuză să se 
ivească iar ochiul numai vrea să le caute. 
Singura care mai știe să aștepte este, ca 
mai întotdeauna, femeia şi, dacă despre Lu- 
minita Gheorghiu, interpreta Catrinei. am 
spune doar că s-a identificat cu tipul de tà- 
rancă din Cimpia Dunării, ar însemna sa 
amintim doar o infimă parte din ceea ce i se 
cuvine. Actriţa joacă admirabil și amărăciu- 
nea mocnită a personajului şi condiţia eroi- 
nei, de complementaritate a protagonistului 
și de disimulată complicitate cu acesta. Chiar 
dacă îl suduie și-i amintește mereu (mai mult 
de gura lumii) de chinurile ce-l așteaptă — 
pentru prea multele-i păcate — pe lumea 
cealaltă, Catrina este, în fond, mindră de iste- 
țimea bărbatului, îi pricepe și îi aprobă — 
fără să spună — „înscenările“. Femeie fiind, 
datoria ei este să ţină cumpăna într-o familie 
mereu în luptă cu nevoile și cu amenințarea 
dezbinării. Atit de muncită și hărțuită, Catrina 
— Luminița Gheorghiu nu este nici înrăită, 
nici doborită. Ea și-a păstrat un strop de rāb- 
dare și gestul cu care înfășoară și apoi în- 
tinde piinea, în secvenţa finală, nu are în el 
nimic din ceea ce ar putea să semene cu în- 
duioșarea. Eternelor plecări la drum ale 
bărbatului îi corespunde eterna, sacra povară 
a femeii-de a le încuviinţa și a rămîne pe loc, 
pentru a menţine — cum zicea un alt mare 
scriitor — „coerenţa vieţii: 


Magda MIHĂILESCU 


personajul secundar 


Re nu-i vine greu, dar nici 
lesne nu-i, să recunoască sub privirea „rea, 
neprietenoasâ“, ascunsă sub pălăria colbăită 
de atita purtare, pe Florin Zamfirescu, alias 
Țugurlan. Botu' impins înainte a zăvod ce 
şi-ar muşca şi propria-i coadă, mustaţa 
groasă ca un cuib de vrabie, deșirat asemeni 
sperietorilor de pe arie; altfel, om în puterea 
virstei și vinos. 

Micul parlament din Siliștea-Gumeștii ani- 
lor '37, dominat de Moromete și Cocoșilă, 
nu-l îngăduie, căci duşmânosul Țugurian are 
prea multă ură adunată in suflet, pentru-a 
participa senin la „dezbateri“. Chiar înjură- 
tura lui e cu adresă, spurcată nu hitru persi- 
flantă, voluptuos lingvistică. Una-i să“ com- 
baţi pe orator, alta-i să-l ataci cu vorba jigni- 
toare in faţă. Una-i să pășești în poiana lui 
locan uşor la suflet, sprinţar la minte, doritor 
să mai schimbi o idee („Dă și mie o țigară!”) 
ca la sărbătoare, alta-i să-ţi verși obida, să 
ceri mereu socoteală pentru strimbătatea lu- 
mii, să spurci agora, să tai plăcerea, bucuria 
de viață. Şi, totuşi, cine să-i ia partea lui lon 
a lui Mihai şi altora asemeni! Una-i să fii sã- 
nătos, cu două loturi de pămînt și copii buni 
la muncă, să-ți aju însuți, ca Moro- 
mete, altă-i să „scapi“ impropietărirea, să-ţi 
îngropi. an de an, şase copii, să porți pe 
frunte stigmatul sărăciei cronice, al neizbinzii 
sociale, răsplată nedreaptă pentru o viaţă de 
muncă şi de rupere de oase pe moşia boieru- 
lui, boier care-ţi dă jumătate din recolta 
strinsă de tine, ba pe deasupra, în marea-i 
milosirdie, și paiele. Ş-apoi, cum să nurți 
simţi demnitatea călcată în picioare de is- 
tețu', care-ţi strigă la nuntă „manincă, Țugur- 
lane, să-ţi ajunga o săptămină!“: sau de Cate- 
licioaia care-ţi cere strachina de pomana 
înapoi 

Altfel vezi lumea şi altfel te vede lumea pe 
tine! Cu fratele Niculae împușcat în '33, la 
Griviţa, cu cumnatu' dat afară de la moară de 
alde Aristide și ai lui, cu prietenul lon a lui 
Mihai bătut măr! Cum să mai suporţi ocara, 
umilința, hoţia, batjocura, foamea? Ridici 
pumnul să-ţi faci dreptate! De unul singur! 
Cu toate riscurile! 

Greu să incapă, în citeva rinduri, minuţia 
analitică prin care geniul lui Preda constru- 
ieşte acest erou secundar, cum îi frămintă lu- 
tul vorbelor ca Din Vasilescu bulgărele din 
care-i face chip lui llie Moromete. Greu sa-l 
vezi pe ecran, cind însuşi ecranul sufletului 
lui e uros, incarcat, an de an, de senti- 
mentul frustrării. 

Din urzeala textului, regizorul-scenarist de- 
şiră un singur fir pe care îl numește Ţugurian 
proletar agricol și care duce liniar, de la apa- 
riția eroului în poiana lui locan pină la ares- 
tarea și despărțirea echivocă de Moromete, în 
poarta casei, cu jandarmii la spate. Bogăția 
detaliilor, invoalind sensurile, se pierde. Deși 
talentul lui Florin Zamfirescu ţișnește, cu 
convingere, între limitele permise de scena- 
ñu! Ura mocnită, setea de răfuială, răzbuna- 
rea sint sentimente ce-i întunecă privire, lu- 
minată, prin contrast, de bucuria stringerii re- 

* coltei (din scena treierișului) sau în relația cu 


bibli 


` 


Moromete, de sentimentul prieteniei pe care 
îl trezește înțelepciunea și calmul acestuia. 
Actor de o intensă concentrare, Florin Zamii- 
escu foloseşte cu maximă economie mijloa- 
cele exprimării filmice, construind stări de 
spirit remarcabil! condensate. Prin puterea sa 
caracterologică actorul ia chipul şi asemăna- 
rea eroului său, chiar dacă pe adevăratul Țu- 
gurlan ai sentimentul că îl regăsești deplin 
numai în romanul capodoperă. 


Mădălina STĂNESCU 


muzica de film 


O peliculă precum Moromeţii, unde du- 
rata globală (și ea, dublă faţă de cea obișnu- 
ită) se sprijină pe numeroase (şi superbe!) 
lungi secvenţe fără „text“ (dar cu ce bogat, 
sensibi! și profund subtext!) ar fi tentat pe 
mulți regizori să ceară și pe orice compozitor 
să-i scrie o partitură de dimensiuni similare; 
ei bine, muzica solicitată de Stere Gulea și 
compusă de Cornelia Tăutu însumează un 
număr de minute cu siguranță mult inferior 
mediei din filmele de lung metraj! izvorind 
arareori, din tăcere ori din larmă, întotdeauna 
însă pe neașteptate și provocind prin surpriza 
apariţiei sale efectul unei reliefări puternice a 
momentului respectiv (ca și cum spectatori- 
lor li s-ar spune: „Luaţi aminte, acum se pe- 
trece ceva foarte important. încercaţi să înțe- 
legeți ce anumeD muzica, aceasta se topește 
curind în liniştea sau în zarva atit de speci- 
fice satului şi împrejurimilor lui, şi atit de mu- 
zicale, amindouă, în amestecul de glasuri ale 
vintului, copacilor şi apei, ale păsărilor ani- 
malelor și oamenilor... (Mai ales vocile aces- 
tora din urmă, aducind din off, într-o aparent 
întimplătoare dispunere, frinturi din dialogu- 
rile ce se desfăşoară dincolo de planul prin- 
cipal, compun o veritabilă țesătură de tip po- 


lifonic, avind in cele din urmă-chiar și ọ func- 


ție de tip muzical.) 
O peliculă precum Moromeţii, unde satul 
românesc, cu ritualurile lui cotidiene şi cu 


cele ocazionale. se înfățișează cu atita forţă, . 


ar fi tentat pe mulţi regizori să solicite, şi pe 
unii compozitori să accepte, prezența unor 
lungi şi numeroase „momente folclorice“; în 
locul acestora (cu excepţia unui „Căluș“ sufi- 
cient de autentic), filmul propune o partitura 
a cărei scriitură uzează într-o manieră perso- 
nală de structurile și de esențele străvechi ale 
muzicii populare românești, ridicind astfel 
către o mai amplă generalizare semnificaţiile 
imaginilor pe care le insoțește. 

O peliculă precum Moi unde — în 
-pofida dominantei senzaţii de incremeriire — 
interese și pasiuni puternice clocotesc ne- 
contenit, ar fi tentat pe unii regizori să pre- 
tindă, și pe mulţi compozitori să conceadă, 
existența unei muzici copleșitoare prin densi- 
tate și răsolitoare prin patetism; ei bine, în 
loc să dezvăluie în acest mod sufletul eroilor 
lui Marin Preda, muzica filmului îl tăinuieşte 
cu aceeași pudoare cu care înțelege s-o facă, 
cei dintii, intr-o creaţie de neuitat, acest uriaș 
actor care este interpretul lui Ilie Moromete: 
Victor Rebengiuc. 

. Sint, acestea, doar trei dintre multiplele 
chipuri în care, aici, muzica demonstrează câ 
— in film, ca și pe podiumul de concert — 
virtuțile discreţiei le pot concura cu succes 
pe acelea ale spectaculozitătii! 


Luminiţa VARTOLOMEI 


Pe prispa Moromeţilor: 


i. Gina  Patrichi, 


oteca-c igitala.ro 


I Gheorghiu 
green | 


F ER 
pază 


z Pg 


Un film impregnat 
scriitorului (Mare 
de Iulian 


George 


Mihu, 
Motoi) 


cu 


P.. filme, pină azi, inspirate din opera 
lui Marin Preda, Desfăşurarea (Paul Căli- 
nescu), Marele singuratic (iulian Mihu), Im- 
posibila iubire (Constantin Vaeni), La porțile 
albastre ale orașului (Mircea- Mureșan) arata 
că marele scriitor exercită o veritabilă fasci- 
nație asupra cineaștilor, prin nişte însușiri re- 
cunoscute de toată lumea; autenticitate, pro- 
funzime, originalitate. Fiecare din aceste 
ecranizări nu sint lipsite de merite. E și firesc 
ca, pină la urmă, ceva din strălucirea pagini- 
lor lui Marin Preda să treacă și în transpune- 
rile lor cinematografice, oricite cusururi am fi 
tentaţi să găsim: Destășurarea aduce în ta- 
bloul mediului țărănesc contemporan un ac- 
cent sensibil de adevăr. Marele se 
lasă impregnat de personalitatea scriitorului, 
e un film, unde el devine principalul perso- 
naj. imposibila iubire păstrează o notă din 
realismul necruţător cu care autorul romanu- 
lui „Intrusul“ știe să privească relaţiile uma- 
ne. La porţile albastre ale oraşului intuiește 
exact psihologia eroilor nuvelei „O dimineață 
de August”. 

Să notăm că lui Marin Preda însuși îi plă- 
cea grozav cinematograful. Odată, cind am 
fost la Paris împreună, ne duceam de trei ori 
pe zi să vedem thriller-uri, care erau pasiu- 
nea lui. 

Nu totdeauna însă, scriitorii iubitori de ci- 
nematograf fac și o literatură ușor ecraniza- 
bilă. Faulkner, iată un exemplu care-mi vine 
imediat în minte. E chiar cazul lui Marin 
Preda și vreau să arăt, în continuare, de ce. 

Cum sint „spuse lucrurile“, joacă un rol 
enorm la el, constată oricine reflectează pu- 
țin asupra spiritului moromeţian prezent în 
fiecare rînd al scriitorului. Marin Preda a pu- 
blicat cîndva un articol împotriva „făcătorilor 
de cuvinte“, supărind mulţi contraţi care au 
avut impresia că revolta lui anticalofilă îi vi- 
zează pe ei. Pină la un punct, așa și era. Dar 
în ultimă instanță Marin Preda se revolta îm- 
potriva sa însuși și a autorilor pe care îi ad- 
mira cel mai mult, I.L. Caragiale și Mihail Sa- 
doveanu. li durea preţul prea ridicat plătit de 
oricine cade sub farmecul „comediei cuvintu- 
lui“; intraductibilitatea. Dar ce scriitor auten- 
tic reușește să scape de această vrajă? Dos- 
toievski, singurul, s-ar părea, şi e! făcea parte 
dintre monștrii săi sacri. 


de personalitatea 


Marin Preda a dus mereu o luptă grea cu 
sine, ca să nu pună o culoare excesivă în 
pasta limbajului, deşi urechea lui avea o pu- 
tere extraordinară de a prinde cele mai fine 
inflexiuni verbale. 


Altceva însă intervine cînd e vorba de tian- . 


spunerea pe ecran. Să ne oprim la faimoasa 
seară cu tăierea salcimului din „Morometii“ 

Marin Preda scrie: ..Moromete ridica fruntea 
şi îl vâzu pe vecinul său din spatele casei 
apropiindu-se de podișcă. Se uită numai o 
dată la el, apoi începu să se uite în altă parte; 


$ 
pă care răspunse foarte binevoitor: 
— Da, am terminat... Tu mai ai, mă, Bălo- 
sule?" 

Fraza subliniată nu poate fi făcută vizibilă 
şi nici pr bilă de cineva. Dar dacă ea 
dispare, trei sferturi din efectul artistic al na- 
raţiunii, observaţie acută, psihologie, umor 
subţire, caracterizarea individuală, e pierdut. 
Şi așa stau lucrurile peste tot. 

Proza iu! Marin Preda cuprinde o voce auc- 
torială, care însă nu se ascunde ca la Re- 
breanu, să zicem, ci își asumă rolul şi joacă o 
comedie discretă pe un „arrière-plan“. Re- 
nunţarea la ea sărăcește grav ceea ce textul 
literar izbuteşte să facă a trăi în conştiinţa 
noastră, subțiază considerabil spiritul moro- 
meţian. Dar cum să preia ecranul vocea 
aceasta auctorială, fără să recurgă la- soluția 
ieftină şi artificială. trimitind-o să ne biziie in 


Accentul autenticității în 
(Colea Răutu și 


urechi din „off“. inventînd, bineinteles, o miş- 
care narativă a obiectivului cinematografic, o 
-voce a lui suprapusă acţiunii înfăţişate pe 
ecran, un comentariu ironic, înduioşat,. mirat 
curios. Ușor de zis, dar foarte greu realizabil 
recunosc. E nevoie de un regizor cu geniul 
narativ al lui Marin Preda, plasat în unghiul 
cu care ia vederile, reține amănuntele, face 
să se succeadă imaginile, povestește prin 
desfășurarea lor. Şi, reuşind aceasta, să spu- 
nem, încă ar mai avea de înfrint o-dificultate 
serioasă: fiindcă vorbim de „Moromeţii“, 
eroul romanului, să nu uităm, e o figură în- 
cărcată de o valoare imensă reprezentativă, 
închipuie țăranul român într-o ipostază ine- 
dită. Trebuie, pentru a-i da viaţă pe pinză, un 
actor care, pe lingă foarte mult talent, să aiba 
şi o fizionomie extrem de grăitoare. De unde 
să-i iei? E problema cu care își siciia mereu 
Camil Petrescu regizorii cînd venea vorba de 
pus in scenă „Danton“, iar mai apoi, a m 
moartea lui Mihai Popescu, „Bălcescu“. În 
cazul lui Moromete, stringența cerinţei crește 
considerabil și prin popularitatea personaju- 
lui, studiat la școală. E un tur de forţă sâ- în- 
truchipezi, căci a devenit emblematic, ca lon. 
Milioane de spectatori au Morometele lor 
in minte şi n-ai voie sâ-i dezamâgești. 

Se înțelege, prin urmare, cu cit interes am 
așteptat ecranizarea lui Stere Gulea, interpre- 
tarea lui Victor Rebengiuc și cît de mult m-a 
bucurat reuşita. 


Ov. S. CROHMĂLNICEANU 


tabloul 
Nucu Păunescu în De 
de Paul Călinescu) 


C. poate atrage, ce poate determina 
un regizor să facă o ecranizare, altceva 
decit faptul că opera respectivă îi oferă 
posibilitatea de a realiza un bun scena- 
riu de film. Cu alte cuvinte: situaţiile 
care generează conflictele dintre perso- 
naje, personajele ele însele, bine indivi- 
dualizate, complexe din punct de ve- 
dere psihologic, realitatea firesc și con- 
vingător dezvăluită, formează datele 
obiective, premisele unui scenariu de 
înaltă ținută artistică. Or, nuvela ..Des- 
faşurarea” a lui Marin Preda indeplinea 
toate aceste condiţii. imaginea veridică 
a. satului Udupu, autenticitatea ţărani- 
lor, figura luminoasă a lui Ilie Barbu au 
fost argumentele principale. 

Sint contra aşa ziselor ecranizări 
„după“, care, printr-o serie de modifi- 
cări mai mult sau mai puţin esenţiale, 


mediului țărănesc 


denatureaza sensul operei și personali- 
| tatea autorului. Și aceasta devine şi mai 
| supărător atunci cind e vorba de ope- 


rele clasicilor sau ale autorilor consa- 
craţi. 

Am acceptat să ecranizez „Desfășura- 
rea" tocmai fiindcă eram convins că nu- 
vela lui Marin Preda, scrisă cu multă 
măiestrie şi autenticitate își poate găsi 
un echivalent în film. Dacă aș fi denatu- 


(Tora Vasilescu şi Şerban Ionescu 


N notă din realismul necruţător specific „Intrusului“ 
= N în /mposibila iubire de Constantin Vaeni) 


rat sensurile textului literar, filmul Des- 

n-ar mai fi fost „Desfășura- 
rea“ lui Marin Preda. Eram convins ca 
între noi, deși atit de diferiţi, pot exista 
afinități de ordin artistic. Şi nu m-am 
înşelat. 

Colaborarea cu Marin Preda, puter- 
nică personalitate, scriitor de excepţie, 
fin psiholog, cu un ascuţit spirit de ob- 
servaţie, bun cunoscător al vieţii satu- 
lui, înzestrat cu mult umor, avind un 
dialog atit de viu, s-a „desfășurat“ în 
cele mai bune condiţii. Şi cum ar fi pu- 
tut să fie altfel, din moment ce şi unul 
şi celălalt urmăream același lucru: res- 


pectind nuvela, să facem un film bun. 
Paul CĂLINESCU 


Un de vedere pe care-! propun în 
examinarea recentei ecranizări a lui Stere 


Intuiție e 


albastre ale « 


Gulea poate apare, la prima vedere, bizar. 
Moromeţii este un film de sorginte declarat 
realistă, care servește, cu devotament, fără 
deșarte vanităţi estetizante și fără retorisme, 
un monumental text literar. Firește că aflat in 
fața unei opere de o infinită bogăţie a vieții 
cu zeci şi zeci de filoane epice, regizorul tre- 
buia să găsească procedeele prin care s-o 
comprime la durata standard a unui specta- 
col. Şi unul din mijloacele prin care a sugerat 
mereu vastitatea universului moromeţian a 


devenit planul sonor secund. Nu ne referim 
aici la obișnuita ambianţă de sunete (zarva 
indepărtată a satului, lătratul dulăilor în 
noapte, zumzetul engine sau scrișnetui 
porţilor stirnite de vint) pe care coloana so- 
noră a lui Gheorghe Ilarian o compune cu 
măiestrie, ci la mult mai mult decit atit. 
Adevărul este că Stere Gulea și-a elaborat 
scenariul pe un dublu portativ. De o parte, 
ceea ce se petrece şi se „joacă” direct în faţa 
ochilor spectatorului; de alta, ceea ce se în- 
timplă dincolo de limitele- ecranului şi ajunge 
la public prin intermediul unui” permanent 
dialog din „otf“, dinatara cadrului. Cind, pe 
gros pianul lui Moromete rasuna re- 
plici ca: „Unde-i, fă, brinza?'; „Vezi că-i sub 
cazânu de rute”. „in pod nu puteaţi s-o pu- 
neţi!” — o asemenea scena „on putem s-o 
luăm drept creatoare de climat, sugerind 


| zarva plecării moromeţilor la seceră. Dar un 


dialog ca: „Nicolae, unde ești bâi?'; „Treci şi 


|. mină oile!“; „Ce-ai cu ele, bă!“ — se inte- 


grează direct în acţiune, sugerind ura cu care 
se achită mezinul familiei de lupta cotidiană 
cu Bisisica şi suratele ei. 

Un întreg plan al acţiunii, cel a idilei dintre 
Polina lui Bălosu și Birică se consumă, în 
bună măsură, din off. El începe cu o „uver- 
tură”, cu cîntecul de inimă albastră al flăcău- 
lui, continuă cu dialogul la poartă dintre Bă- 
losu și Birică și abia apoi ni-i arată regizorul 
în imagine, în intilnirea lor din cimpie. 

Doborirea saicimului capâta adevarate di- 
mensiuni  indoliate nu numai mulțumită ima- 
ginu operatorului Vivi Dragan Vasile, ci și 
datorita asocierii acestuia cu un soi de rec- 


asupra psihologiei personajelor 


ti 


(lon Caramitru și Emilia Dobrin-Besoiu în La porți! 


i de Mircea Mureşan) 


viem, un bocet despletit de vădană care se 
aude, în zori, din cimitirul satului: „Cui mă iā- 
sași, loane?'. Nu ştim cine pe cine plinge, nu 
vedem decit pomul care se fringe sfişietor. Şi 
e destul! Sau,la serbarea școlară, pe expresia 
perplexă a lui Moromete în fața unei situații 
pentru care nu era tit, se suprapun co- 
mentariile vecinilor n uti: „A cui a zis cà 
e?» A lu' llie, bă! A lu' Moromete...“; „lete ce 
sfios e!" Şi momentul, dificil servit de micul 
interpret nu tocmai expresiv, își sporește po- 
tenţialul emoțional. 

Astfel, datorită demersului lui Stere Gulea, 
acţiuni paralele, conflicte mocnite intervin 
mereu din afara ecranului, ca o a treia di- 
mensiune a filmului. ca un fel de „holo- 
gramă” vizual-auditivă. Avem în față un sce- 
nariu-bis, punctat permanent cu un dialog 
anexă și care ne fac să apreciem filmul nu 
numai ca o ecranizare solidă și rezistentă, ci 
şi ca un ex Poate că unora le-ar pă- 
rea riscat ca filmul aparent atit de „cuminte” 
a lui Stere Gulea să fie apreciat ca „experi- 
mental“, dar autorul acestor rînduri așa l-a 
descifrat și a dorit, -in consecință, să atragă 


“atenţia şi asupra acestei laturi a celei dintii 


ecranizări a Moromeţilor. Scenariul conceput 
pe dublu portativ merită să fie studiat, și ex- 
periența sa continuată, bineinteles nu sime- 
tric, ci numai acolo unde dramaturgia ar 
cere-o. 


Tudor CARANFIL 


pe Dunărea albastră 


eseria mea este iei rare de fiim, Fi- 
mul se face din cadre. Cadrele le fac opera- 
torii. Eu sint unul dintre ei. Despre cadre s-a 
spus, de la caz la caz, că sint frumoase, ex- 
presive, funcţionale, uneori geniale. Operato- 
rii vorbesc și scriu puţin despre meseria lor- 


Poate de aceea n-au împărtășit senzația pe 
care o au în momentul în care ţin mina pe 
buton și descoperă ceva prin vizor. Fiecare 
ne-am simţit cîndva, vag, puţin, şi, totuși, Co- 
lumb, Magellan, Stanley, Livingstone. Un ca- 
dru bun este o descoperire. Forma unui nor, 
o pădure în ceaţă, o lumină pe o cale ferată. 
Dar și o picătură de sudoare, nașterea unui 
zimbet, o lacrimă, adincirea unui rid. Apoi 
Sadoul! a vorbit despre geografia feței ome- 
nești și am înțeles că nu m-am înșelat. Fā- 
ceam, fără să știu, geografie într-un univers 
mai mult sau mai puţin dreptunghiular: ca- 
drul cinematografic. M-am născut pe malurile 
unui afluent al Dunării. Probabil pe un singur 
mal, nu văd cura te-ai-putea naște pe două 
maluri deodată.” 

De peste 50 de ani, locul unde mă întorc 
are aceeași adresă. Aici mă întorgeam de la 
grădiniță, de. la școală, mă întorc de la stu- 
dio, din deplasări. Nu cunosc — probabil 
există, dar eu nu-i cunosc — bucureșteni 
care să stea de jumătate de seco! pe aceeași 
stradă, la același număr. Acasă are niște co- 
ordonate geografice foarte durabile, din 
punctul meu de vedere, veșnice. Astfel stind 
lucrurile , este de prisos să vorbesc despre 
coordonatele sentimentale. Centrul universu- 
lui, deci: o stradă și un număr, vecini, o 
curte. Cindva, am vrut să fac un film despre 
curtea din strada... numărul... Am făcut doar 
o secvență de documentar:. patru cadre. 

Odată, fiind pe malul Dunării, am vâzut © 
curte trecind pe lingă mine. Rule la uscat. 
leagânul copilului, flori, grădină de zarzavat 
M-am mirat, mi-a plăcut. Ştiam că din ce ne 
miră şi din ce ne place, sau din ce iubim noi, 
documentariștii, (oare numai documentaris- 
ţii?) apar mirările, bucuriile, poate simpatiile 
spectatorilor în slujba cărota ne aflăm. Am 
vrut să fac un film despre o astiel de curte. 
N-au trecut decit 15 ani și m-am mutat, pro- 
vizoriu, la adresa nr. 10 025. Adică șiepul Na- 
vrorn, casa 10 000 numărul 25, undeva, adică 
oriunde, peste tot, pe Dunăre. O stradă de 
cca 2000 de kilometri. O familie din Mehe- 
dinţi: Mitu, Lenuta și Marian de 5 ani (Mărin, 
pentru intimi). Problemele lor: ancora, iumi- 
nile de poziție, timona, odgoanele, cablurile 


goane 

transport de fostaţi, dar și florile, roşiile, 
nile, tricicleta, probleme de marinari pe 
năre şi gospodari olteni. De data asta aveau 
o problemă în plus: un marinar supranorma 
tiv. care se impidică de cabluri, nu ştie så 
facă banda stinga în secundele prescrise, nici 
măcar un nod, sau să pună schela la mal, un 
marinar cum n-a mai tost pe Dunăre, din feri- 
cire pentru bunul mers al navigației. 

Problemele „marinarului“: să facă sensibile 
relațiile dintre marinarii adevăraţi, relaţiile 
dintre casa nr... şi strada Dunărea, să desco- 
pere geografia ş cealaltă afie — 
a fețe: și dacă se poate, a sufletului locuitori- 
lor lui. CR să nu filmeze alte locuri ca să ră- 
mină peliculă şi pentru Viena, căci pelicula 
n-a fost, nu este și nu va fi niciodată deajuns 
poate cindva, banda video... 

Opțiunea fusese clară de la început: nu un 
fiim de voiaj, de vederi — tentant de altfel — 
ci un film despre o familie de aici, care își 
duce viața și in deplasare normal, ca aici, 


despre un „acasă“ care işi pâstrează toate 
datele dragi, deși este mereu in altă țară, pe 
alte coordonate geogralice. 

De aceea, între atitea brave familii din 
Giurgiu sau Mehedinţi care duc o asemenea 
viață, am ales o familie cu un copil, căci un 
acasă fără copii nu este de tot acasă. În rest, 
pentru filmările cu copii aveam o oar 
experiență pe care o credeam suficien 

Eroare. 

Unui dintre eiogiile care se aduc prolesio- 
nalismului actorilor de film este că ei, actorii, 
simt extraordinar obiectivul. Despre Mărin 
pot să spun același lucru. Simţea obiectivul. 
fie ei și un teleobiectiv instalat la 50 de metri, 
şiepul avind 70. Îi simţea și se ascundea ime- 


O stradă de 
lungă de 
si O 


apă 

2 000 km 

ogradă plutitoare. 

pe un șlep-grădină, 
ca în satul lor 
din Mehedinţi 


diat, morocânos. Era forma lui de protest 
contra intruziunii în ograda familială, unde 
tata e totdeauna ciîrmaci, imixtiunea neprice- 
putului în ale navigaţiei, cu menajeria lui de 
sticlă și metal numită Arriflex. O asemenea 
aversiune mai întilnisem, dar nu atit de dura- 
bilă. A fost una dintre principalele dificultați 


i ale filmului. Treceau kilometri și Mărin nu era 


în film, care se știe, cu sila nu se prea poate 
tace sau, dacă se poate, atunci mai bine să 
nu se facă. 

Piecasem din Orșova, km 955 de la vărsa- 
rea Dunării. La Smederevo, km. 1116 nu-l 
„aveam” pe Mărin. La Novisad, km 1222, nici 
atit Începuse să nu-mi priască peisajul. La 


Echilibrul unui univ rs 
spulberat de legile brutale 


frumosului, trăin 
f 


războiului //ntoa 


cu Maria Pa şi 


km 1647 Hudeperak: se dădea în leagân. 
L-am surprins. II „aveam“, în fine. Dar era 
foarte puţin. M-au salvat fraţii Grimm. Din 
vorbă-n vorbă, căci de vorbit vorbea cu mine, 
am aflat că nu știe cine este Albă ca Zăpada, 
nu auzise niciodată despre ea. (Pe şilep nu 
există nici grădinițe, nici bunici). Norocul 
meu. Ce! mai frumos apus de soare, undeva 
intre Komarno şi Bratislava, nu l-am filmat. 
L-am petrecut la pupa încercind să fiu un po- 
vestitor cît mai bun și mărturisesc că n-a fost 
ușor. Dacă vi se pare un fleac, încercaţi pe 
nepusă masă, fără bibliografie, să vă amintiţi 
numele celor şapte pitici. Era, într-un fel lu- 
crul meu cu actorul. Apoi pentru o filmare re- 
ușită, l-am pons cu un volum „Zdreanţă” 
de Arghezi. li aveam la mine pentru că un re- 
porter trebuie să fie pregătit pentru toate cele 
imprevizibile. Sincer să fiu, prevăzusem eu 
ceva. Oricum, Mărin intrase în film. - 

Km 1930 — pe înțelesul tuturor, Viena. 

Plânuisem să filmez mirarea, dacă nu in- 
cintarea lui Mărin în Prater. Reporterul era 
încintat sau numai mirat, nu mai țin minte. 
Biazarea lui Mărin care, oricum, măcar o dată 
pe an fusese pe acolo, a rămas în film. 

Nu de la eroii mei am aflat unde se află 
Schoânbrunn-ut, Hofiung-ul, Dom-ul, Kun- 
sthistorisches Museum, adică Viena lecturilor 
mele. Cu planul în mînă și Arriflex-ul pe 
umăr m-am descurcat în cele citeva ore 
inainte de ridicare ancorei. Acasă, pe șiep, au 
aflat ei de la mine că în centrul Vienei circulă 
trăsuri cu cai. La casetoton cinta Benone Si- 
nulescu. 

O altă casă „itrecea” la vale. Echipajul, tot 
din Burila Mare, judeţul Mehedinţi, intreba 
din mers ce mai e nou pe acasă. Veștile des- 
pre nunta lui „a lu' Trandafir” zburau peste 
Biergarten-urile cheiului din Passau, unde lo- 
calnicii îşi sorbeau liniștiți LOwebrau-ul. 

Km 2379, ag. mape Sintem ancora 
lingă un alt lan grîu. Gindul reporterulu: 
oare ia noi s-o fi terminat recoltatul? Aici săr- 
batoarea recoltei o salată din rosiile cultivate 
pe „promenaaa” adin tata timoneriei și udate 

u apă din 2000 de kilometri de Dunăre. Des- 
cărcarea fierului adus de la Reşiţa. Ultimii 
centimetri de peliculă s-au strins pe tamburul 
receptor al casetei. Buni, răi, nu se mai poate 
schimba nimic. Filmările pentru Echipajul se 
terminaseră. 

Imi amintesc anevoie amănunte despre fil- 
meie făcute, terminate. Dar îmi amintesc 
foarte bine ce n-am reușit să fac, ce știu că 
trebuia să fie în filme și nu este. 

Nu se poate face nici geografie nici film 
fără puncte cardinale. Toate patru, plus nu- 
anțele. În filmul meu lipsește Nordul. Îmi do- 
ream o filmare de iarnă cind totul, puntea, 
cabina, cablurile se acoperă de gheaţă, șie- 
pul e împresurat de sioiuri și trebuie apărat 


cu eforturi pentru că el»este casa, este. 


munca. Să fi fost măcar o furtună. Am avut 
mez o ploaie răcoritoare de vară. N-a fost sa 
ie. 

Întoarcerea cu un vas de pasageri. Pluș 
roșu, șezlonguri, bar, muzică, antren. Viteza 
cosmică: 20 de kilometri pe oră. N-avea nici 
un haz. Noi urcasem cu 5 kilometri pe oră 
Geografia se tace pe indelete, fie că este 
vorba de lacrimi, de zîmbete, de riduri, fie de 
un fluviu european maj „ al cărui aflu- 
ent cel mai important (chiar dacă indirect) se 
cheamă Dimboviţa. 

Dom SEGAL 


Pădureanca 
şi 


spaţiul mioritic 


E... afectuos și norocos de câtre ci- 
neastii noștri, peisaiul ardelean își întregeste 


casnic clădit după legile 


iad de Nicolae Mărgineanu, 


Remus Mărgineanu) 


cu Pădureanca geogralia sentimentală. Regi- 
zorul Nicolae Mărgineanu pășește din nou pe 
file transilvan pe urmele unui scriitor. Cu 
nioarcerea din iad el a inceput această in- 
cursiune călăuzit de proza lui lon Agirbi- 
ceanu, alegindu-l apoi pe lon Slavici pentru a 
rămîne pe un tărim ispititor nu numai pentru 
pitoresc, ci şi pentru universul său moral: lu- 
mea satului. Frumusețea plastică a celor 
două ecranizări a făcut deja să curgă multă 
cerneală. Ea se datorează, desigur, experien- 
tei unui regizor venit din tabăra operatorilor, 
dar și harului incontestabil al semnatariior 
imaginii la cele două pelicule, mai intii Vlad 
Păunescu şi acum Doru Mitran. * 

Transpunind pe ecran nuvela „Pădu- 
reanca“, Nicolae Mărgineanu a descoperit o 
față mai puţin cunoscută a psihologului Sia- 
vici: sentimentul naturii. Puținele. dar avinta- 
tele pasaje cu descrieri de peisaj din carte, 
capătă inspirate proporţii cinematografice, 
proiectind furtunoasa poveste de dr: pe 
un fundal cu interesante conotaţii. Prota; 
niștii imposibilei iubiri, „pădureanca” Si 

zi aparţin unor peri 

iră să se întilnească, dar 


pot ` 

spectaculoasa cavalcadă nocturnă a fiului lui 
peenaa p ofere pere e aa a 
munte. Ajuns la Smeureni, ei o gieste pe ST 
mina într-o poiană a cărei lumină filtr: 

rește misterul frumuseţii ei proaspete. mirat 
exuberantă este decorul în care, cu puține 
cuvinte, cei doi își mărturisesc iubirea. Ea 
consimte să coboare la șes pentru seceriș și 
venirea ei în casa lui Busuioc, , toiul din 
Curtici“ generează conflictul. "Cimpia aurie 


Poezia unui personaj literar, 
poezia unui personaj cinematoa 
Păcdureanca. după lon Slavi 
cu Manuela Hărăbor) 


devine cadrul sărbatorii muncii care este în 
mentalitatea satuiui recoltatul griului, dar şi 
simbolul concreteții, al prea accesibilului, in- 
tristător pentru lorgovan cel capricios și in- 
drăgostit de absolut. Foarte preocupaţi de 
compoziția picturală a cadrului, n e şi 
operatorul. nu filmează niciodată 


câlare pe calul îmbătat de vin și speriat de 
furtună încheie cu o secvență: 

temata“ de . Finalul 
parcursul eroului sub semnul alternanţei 
deal-vale, definitorie după Blaga pentru spa- 
tiul mioritic. Ca şi în Moara cu noroc, natura 
işi găsește în Pădureanca roi în dramă și 
acordă filmului mult rîvnita pecete de specific 
național. 


Dana DUMA 


as: 


= 
| ntre două trenuri. Așa ar trebui subintitu- 
ata această convorbire purtată într-o cameră 
se hotel la Sinaia, într-o seară de septembrie. 
A ungind — din prevedere — mai devreme, 
am așteptat respirind aerul tare de munte și 
"umărind ceasurile cîte mai rămineau pină la 
»ezul nopţii cind Balt Orient Expressul urma 
să o ducă pe interlocutoarea mea spre casa 
'a Cluj. Într-un tirziu, echipa sosește de la til- 
mare. Facem cunoștință. Surpriză generala 
Cind a intrat în încăpere, am recunoscut-o 
ini după voce. Din știuta persoană brunetă, 
doar ochii păstrează umbra brună, intensă a 
prvini. Părul oxigenat neglijent — aşa cum 
rolul i-o cere — îl are strins la spate. Cind, în 
Ceva rinduri, coechipierii, băieţi şi fete, vor 
mai veni ba să o ia la masă, ba să o asigure 
ză vor conduce la gară, să se intereseze cind 
se intoarce și pentru cită vreme, glumele se 
îm lanţ, Doamna Mela imită ba pe unul, ba 
pe altul, în amuzamentul general, aflind și eu 
peripeții de la filmare, întimplări cu haz din 
orele de relaxare. Pentru mine, care n-am 
ut posibilitatea să o văd decit în turneele 
ducureștene, în prea puține piese (,„Con- 
structorul Solness“, „Ifigenia în Aulis", „Un- 
chiul Vanea“) și, bineințeles, în filmele, nu 
mule, pe care le-a făcut, Melania Ursu in- 
seamnă, prin excelenţă, actrița-tragediana 
æn rara familie a artiștilor care oficiază în 
templul Thaliei cu o sensibilitate anume, ca- 
pabiiă de ample crescendo-uri şi de adinci 
mtrospecţii, excelind în ipostaze. de vibranta 
dramatică gravitate, glasul ei atingind tonuri 
prolunde, chipul fiindu-i marcat de un nobil. 
pătmaș tragism. 


— Nu mă aşteptam să fiți o persoană atit 
de veselă, de expansivă! — nu mă pot opri sà 
exclam. 


Vai de mine, da' de ce? Cind am termi 
nat eu institutul, în '61, eram — ca să zic așa 
— specializată în comedie bufă. Noi am fost 
cea de a doua promoție „de aur“, cu Gheor- 
ze Dinică, Marin Moraru, Dorina Lazăr, Vio- 
eta Andrei, Magda Popovici, Ştefan Tapa- 
iagă, Julieta Strinbeanu, Traian Stânescu,; 
Marian Hudac, Eugen Racoți, Constantin 
Drăgânescu, Constantin Florescu. Am înce- 
put la clasa Soranei Coroamă, apoi ne-a pre- 
iat Moni Ghelerter și în școală am tot jucat 
mostime fetițe. Asta pină într-o zi — eram 
dea pe scena Naţionalului clujean — cind 
s-a găsit cineva să spună: gata cu veselele 
subrete, Mela, e timpul să treci la altceva. Şi 
aa am ajuns la tragedia antică — eram 
prima corilee într-o distribuție excepțională, 
2vindu-le in frunte pe Silvia Ghelan și pe Sil- 
wa Popovici. Cu „Ifigenia în Aulis" am făcut 
şi un turneu în italia, la Florenţa... Dintr-o- 
dată au ieșit la iveală resursele mele drama- 
tce — un fior pe care nu-l bănuiam, îl intu- 
iam doar. S-a confirmat că am substanța in- 
terioară necesară rolurilor de amplitudine... 
inca din studenţie văzusem teatru englezesc 
şi franțuzesc, italienesc și grecesc și rusesc 
inoi înșine eram formaţi după metode stanis- 
iawskiene) incit la douăzeci de ani mie mi:a 
fost clară ideea că actorul trebuie să facă de 
toate, să atace toate genurile, toate stilurile 
Noi, românii, ne aflăm într-un punct de con- 
Buentã a culturilor răsăritene și occidentale 
şi avem şi o structură psihică generoasă: sin- 
tem teribil de mobili sufletește, și extra și in- 
trovertiţi, deopotrivă. Ne e ușor să „încasâm”, 
dar şi să „provocâm“ sentimente contradicto- 
ră. Actorul român este aproape din start un 
wrtuoz. Dacâ-i bine dirijat, desigur... Mi-am 
început cariera într-o atmosferă de intensă 
zreatmitate şi poate de asta am continuat să 
ramin un copil mare şi receptiv, care nu 
opune rezistență la nici un fel de încercare. 
pentru că nu e bine să te cramponezi în co- 
modități!... Am jucat Lady Macbeth, dar și 
Catarina, am fost Antigona, Fedra, dar şi 
Zia, m-am întilnit cu Brecht și Arrabal, cu 
dramaturgia lui Baranga și Tudor Popescu, 
îm plac şi rolurile comice robuste, și cele de 
© mareție statuară, am voluptatea jocului clo- 
cotor, cu sclipiri de vervă și ironie, așa cum 
îmcerc să mă învălui și în haloul tristeților 
misterioase, să amestec candoarea cu femini- 
tatea devoratoare, vitalitatea frustă cu auste- 
răztea. să alternez dinamismul cu imobilita- 
še aparentă, drama cu farsa, să stigmatizez 
desertăciunea .. s; 


— Dar şi să clădiți „poezia abstracta a 
»manismului” — cum frumos spunea un cro- 
mica — 


— Cei ma: greu mi-a fost să ma confund 
cu rolurile in care-mi evacuam niște stări 
untrice personale. Pentru că e greu să te 
cunoșt pe tine însuţi. Mai ales că nu râmii la 
toate virstele același. Dacă priveşti în urmă, 
mu mai semeni cu tine. Doar dacă duci o 
mată superficială, care nu te solicită, dar, de 
obicei, viața te obligă „să plătești“... Şi tre- 
me să ai curaj să te mărturisești mai întii în 
fista ta, ca să te poţi dezvălui şi altora. Şi 
once reținere se simte, gestul trebuie făcut 
piră la capăt, fără complexe. Pentru că rolul 
webuie să curgă lin, ca o apă, în teatru ca și 
îm cinema. Bineinţeles, dacă personajele îi 
sm pe măsura sufletului. Atunci ai deplină 
multumire. Cind reuşești să spui prin cuvin- 
teie altcuiva ceea ce simți tu. „pe o 
parte. Şi aici am vrut să ajung. Sigur că e fru- 


actorii 
noştri 


Să joci cum trăieşti. 
Ginstit. 


mos și interesant. Şi sint actori care, toată 
viața se joacă pe ei inşiși şi o fac bine. Dar 
mai pasionant mi se pare să faci compoziție 
Eu am fost învățată să construiesc substituin- 
du-mă personajului, să merg în întîmpinarea 
lui, nu săA aduc spre mine. Totuși, în perma- 
nenţă, m-a urmărit un element dominant: fap- 
tu! că eu am fost în viaţa de toate zilele o in- 
transigentă, o revoltată, nu m-am resemnat în 
faţa nici unei situaţii neclare, neplăcute, n-am 
suportat umilința, mizeria de nici un fel. De 
asta, probabil, mi-au fost aproape persona- 
jele cu structură dirză, cu ţinută verticală. Şi 
de aceea cei mai mult imi plac tragediile. 
pentru vigoarea, pentru conturul ferm al pro- 
filurilor umane... Dacă nu mai ai resurse su- 
fletești, la un moment dat te opreşti... Şi difi- 
cilul hop dintre virste îl poți trece făcind 
compoziţii de caracter. Eu, oricum, am fost 
supusă acestui exercițiu de timpuriu, de pe la 
douăzecișipatru de ani, așa că am învățat 
să-mi menţin condiţia de conchistador pornit 
să descopere și să cucerească necunoscutul 
— mi-am păstrat proaspăt interesul explorării 
şi-mi gasesc veșnic preocupări care să-mi 
. dea satisfacţii... 


După o zi de filmare și în perspectiva unei 
nopți pe tren spre o repetiție importantă, o 
simt obosită: lungește silabele şi coboară 
giasul, dar brusc se remontează și-și reca- 
pătă debitul de persoană volubilă și des- 
„chisă. Așa că o iscodesc în continuare: 


— Apropo, nu v-a tentat niciodată proteso- 
ratul? 


— Am stat ciţiva ani la Tirgu Mureș şi am 
scos prima promoţie de la secția română a 
Institutului „SzentgGrgyi Istvân“. Am şi jucat 
mult la Naţionalul tirgu-mureşan. Pe urmă 
am abandonat. Acum predau la Conservato- 
rul „Gheorghe Dima“, secţia canto, noțiuni 
de actorie, mișcare scenică, machiaj. 


— , foarte 
legată literatura lui D.R. Popescu. Se 
poate chiar că in teatru debutat“, 
poa să jucat în prima sa , „Vara 


— Părinţii mei s-au stabilit în '48, la Cluj, 
aşa că la terminarea facultăţii, m-am întors 
“acasă. Suna ca un fel de misiune. Pentru că 
pe vremea aceea parcă eram mai idealiști, 
mai romantici, distanța de capitală nu ne 
complexa. E drept, în '77, am riscat și eu un 
concurs la Teatrul Mic, dar am avut un fel de 
insucces. N-a fost să fie! Opreliştile erau mi- 
nore... Dar m-ai întrebat de D.R.P... Îmi dai 
voie să-ţi spun irina, da?... Ştii, acum filmām 
chiar după un scenariu al lui, intitulat provi- 
zoriu „Nelu“. În teatru am mai jucat şi în „Pi- 
sica în noaptea Anului Nou”, şi în „O pasăre 
dintr-o altă zi“, și în „Pasărea Shak i 
(care mi-a adus și un premiu de interpretare), 
şi în „Timp în doi“. Schematizind , persona- 
jele lui sint de două feluri: unele cu -o tentă 
simplă, şi dramatică, altele care se as- 
cund sub un soi de coajă de comedie, sub un 
umor hazliu și șugubăţ. Pe traiectoria desti- 
nului lor intervin tot felul de complicații stra- 


nii. În plus există, de obicei, și un raisonneur 
care faptele, relativizindu-le ast- 
fel. lar intriga urmează un făgaș adesea poli- 
tist, de fapt o construcție savantă care per- 
mite ca abia în final să se dezvăluie intențiile 
autorului. Eroina mea de acum este o domni- 
șoară bătrină, fără familie și care trăiește la o 
casă de copii unde este o banală magazio- 
neră, un fel de ingrijitoare sau administra- 
toare. Dar ea, Veta, e mai ataşată de copii 
decit oricare dintre cadrele didactice care se 
ocupă de ei. Ea va rămine să aibă grijă pînă 
la urmă de Nelu, un băieţel ai cărui părinți nu 
reușesc să-și limpezească relaţiile. Partenerul 
meu e Mihăiţă, Mihai Brătilă. 


— A, laureatul de la o adevă- 
rată în fiimul lui Dinu Tănase, Cin- 
tec în zori. 


— E un copil foarte isteț și talentat. Pune 
atita inimă în tot ce face! L-am surprins într-o 
zi explicindu-i lui Dan Condurache că pină 
acum ţinea e! racordul la haine, dar acum e 
prea obosit și nu mai e în stare să fie atent 
Chiar la toate amănuntele! Cind i-am întrebat 
ce vrea să se facă atunci cînd o să fie mare, 
mi-a spus că actor nu vrea să fie — prea tre- 


~ buie să depinzi de alţii! Crede că o să devină 


mai bine operator!... Regizorul Dorin Mircea 
Doroftei; care își pregătește cu acest film de- 
butul în lung metraj, lucrează foarte intere- 
sant cu noi. Ne lasă să ne acomodăm unii cu 
alții și, potrivit experienţei fiecăruia, ne in- 
drumă câtre ceea ce urmărește să obțină de 
la noi. Decupajul său e foarte precis în inten- 


ţii: şi-a propus să releve, prin firesc și natura- 


lețe, fața gravă a lucrurilor. Nu înclină deloc 
spre facii și nu abdică de la coordonatele pe 
care singur şi le-a impus... În teatru ca şi în 
cinema importantă este intilnirea cu regizo- 
rul. 


2 Ee E Pt ae OR AOE ate: 
voastră fericite. În teatru ca şi în cinema. 


este Alexa Visarion. 
la Cluj au insem 


pe scena clujeană, și cu Alexandru Tatos. 
Doi ori cu care m-aș fi bucurat mult să 
i Regizorul trebuie 


nua fă- 


timp pentru lungi tatonări, pentru repetiții. 
Trăirea se cere „fabricată“ pe loc: atunci şi 
acolo. Sigur, se discută mult în prealabil, dar, 
cînd e vorba de redare, hotăritoare e „clipa“. 
De aceea trebuie multă înţelegere și priete- 
nie, o veritabilă conlucrare pentru ca să poți 
obţine ceea ce îți dorești. Cind nu se pot sta- 
bili astfel de relaţii în lucru, nici succesul nu 
se arată. De foarte puține ori am avut ocazia 
să mă simt în faţa aparatului ca pe scenă, ne- 
complexată, neștrangulată de temeri nefireşti. 


> https://biblioteca-digitala.ro 


La primul fiim, Muntele ascuns al lui Andrei 
Cătălin Băleanu, am avut noroc să fie la ca 
meră Nicu Mărgineanu. Aveam, de altfel, de 
filmat o singură scenă: soțul, șoler, face un 
accident- şi eu, femeie simplă şi necăjită, 
într-o criză de disperare, mă răzbun pe cutia 
lui cu scule, blestemind abrutizanta sete de 
inavuţire... A urmat o lungă. pauză. Pînă cind 
Malvina Urșianu mi-a încredinţat-o. în Întoar- 
cerea lui f pe Doamna 
Chiajna şi mi-a spus r atit: „Joci ca pe 
scenă şi nu te uiţi la aparat“. Şi chiar așa am 
procedat. M-am trezit apoi că am interpretat 
si o prințesă Sturdza în Vis de ianuarie a lui 
Nicolae Opriţescu, am mai fost și Pelaghia 
Roşu în filmul regizat de Mircea Moldovan, 
1848 — roluri de o anume factură, într-o 
anume notă dramatică care-mi convine, în 
care mă simt bine. După mult timp s-a întim- 
plat să fiu distribuită în Pădureanca. Lucram 
pe scenariul lui Augustin Buzura care-l rein- 
terpreta pe Slavici și din nou lucram cu Măr- 
gineanu, de astă dată regizor — un cineast 
serios, cult, rafinat. Mi se oferea prilejul să 
fac un rol în care să evoluez ascendent, pre- 
gătind marea scenă din final care, însă, nu 
s-a mai concretizat așa cum fusese conce- 
pută iniţial. Pentru acel moment al morții lui 
lorgovan am repetat mult. După ce ne-am 
sfătuit cu Dorel Vișan care-i crescut la țară şi 
care ne-a explicat cum se co! femeile 
în asemenea situaţii: fie că rămîn împietrite 
de durere, fie că-și caină nenorocirea plin- 
gind în hohote şi evocînd mortul sub diferite 
infăţişări. Gesturile și inflexiunile vocii 
trebuiau să fie cît mai aproape de bocetele 
autentice. Pentru așa ceva îţi trebuie o bună 
doză de curaj şi — ce să mai vorbim — ta- 
lent. Regizorul izbutise să creeze o atmosferă 
propice, stabilind între toți membrii echipei 
un fluid, o stare de comunicare subiectivă 
făra de care, practic, nu se realiza ni- 
mic. De aceea am primit să fac un rol mic şi 
în alt film pe care-l realizează tot Mărgineanu 
după Agârbiceanu, pe un scenariu de lon 
Brad: o femeie, soţie, văduvă şi mamă de mi- 
nier, asistă, în zi de Paşte, cum este scos de 
sub surpături trupul neînsuflețit al fiului. E un 
moment de. dimensiunile tragediei antice. Şi 
pe mine — cum ţi-am mai spus — mă pasio- 
nează partiturile care-mi lasă posibilitatea să 
9emplific: Şi nu la suprafaţă. Lucrul acesta 
ma ajută să fiu eu însămi şi totuși alta. De la 
rol la ral. De altfel, nici idolii mei nu mă lasă 
să nu vreau mereu să ating niște culmi. idolii 
mei se numesc lrene Papas, Anna Magnani, 
Giulietta Masina, Katharine Hepburn, Olga 
Tudorache. 


Mă privește. O privesc. Nu știu dacă are 
ochii negri sau căprui, dacă e contraltă, dar 
privirea ca şi vocea îi sint formidabile. Urcă 
sau coboară, trece de la patetic la șăgalnic, 
de ia e igo la tandrețe cu o nebănuită, im- 
previzibilă dezinvoltură, într-un constant re- 
flex al căldurii interioare. Uneori ca într-un 
duice alint. 


— Nu de mult aţi interpretat pe scenă rolul 
unei actrițe... " ru 


— Să-ţi spun drept şi fără falsă modestie, 
mă bucur că am avut prilejul să joc întreg 
tripticul dramaturgic al Ecaterinei roiu: in 


mult discutată şi apreciată a piesei de viaţă 
lungă „Nu sint turnul Eiffel“. 


— S-a spus atunci că eroina ta 
modelul Emi pairol: dd ice 


— În 1979-am jucat și „Interviul“, iar în 
1985 am avut premiera la „Cerul înstelat... în 
regia tinărului Mihai Mănuţiu şi în compania 
lui Anton Tauf. Au luat și un premiu ex ae- 
quo cu meritoasa echipă de la Teatrul Mic. 


pentru că însingurarea i-a separat definitiv. 
De vină e lumea în care trăiesc, de vină sint 
ei înșiși. Un rol care-l invită și pe actor, nu 


numai pe spectator, ia un serios proces de 


pria experiență de viaţă. şi esenţialul este să 
poţi pune ordine în relaţiile i 


e 
găsesc, alții nu. Actorului nu-i este permis să 
cedeze în fața exi elor profesionale, a exi- 


jeior morale. Și dragostea spectatorilor se 
rare spre învingători, spre cei care au 
forța de a penetra dincolo de pojghița lucru- 


lui comun, intrind în rezonanță cu marile as- 
piraţii ale noastre, ale tuturor. 


În miez de noapte, ostenită, întrigurată, dar 
fără să-și piardă umorul (la repezeală îmi 
scandează și o fabulă plină de tiic!), pornește 
prin ploaie - un drum de șase ore. Timp de 
două zile va fi doar a scenei, ca apoi să vină 
din nou, reluind firul povestirii cinematogra- 
fice. Și așa mereu, preț de citeva luni, preţ 
de... o viață, de o pasiune. 


Interviu realizat de 
irina COROIU 


n 


> 
d 
è 


Oamenii de aur ai studioului 


Durata amintirii: 


Uii 


d 


noapte 
copilăriei 


de Savel Stiopul, 
cu Liviu Tudan. 
Imaginea lon Anton 


operatorul 


Concluzia este... 


ontrar uzanțelor, imi încep articolul. cu 


` o concluzie: după patru decenii de cinemato- 


10 


Xe socialistă, perioadă în care s-au poe 
600 tiime, cifră semnificativă dacă 


nevoie, este o datorie,a-i scrie istoria. Sintem 
în situaţia fericită ca patru mari generaţii de 
cineaști, cele ce au contribuit direct la edifi- 
carea ei, să aibe încă luciditatea, capacitatea 
şi simțul critic de a-i analiza evoluţia și cau- 
zalitatea direcțiilor de afirmare artistică de pe 


viață, memoria afectivă a celor direct impli- 
caţi, biografiile, fie şi romanţate, ale celor ce 
au bătut, cindva, coridoarele Buftei, se vor fi 
uitat de mult, răpind actului critic seva inedi- 
tului, articulațiile intime ale creaţiei, pe scurt, 
autenticitatea evaluărilor integratoare. 
Bunăoată, ce se va consemna despre acti- 
vitatea unui operator trecut la litera A, Anton 
ton, e data şi locul panoi 21 iulie 1929, 


pus răspicat, tot ca o concluzie, pentru 
noi oc rog a e ein TE 
tregi mișcări inițiate de Urușevski și Lelouch, 
un curent, o modă, o școală, cum vreţi să-i 
ziceţi, care a zguduit din temelii concepția 
tradițională de a filma. Şi, revăzindu-i pni 
trecute, de mult de anonimat, 

constatarea năucitoare că ne aflăm in ra 


unui artist ieșit din comun, dotat, sensibil, | 


Un rafinat 
al „culorii 
fără culoare“ 


original, extrem de original, caz unic în cine- 
matogralia noastră, care a luat-o înaintea 
timpului său, cu cel puțin un „cincinal." 

Adică? A practicat cinévérité-ul, fără să știe 
că libertătea de a mișca aparatul va purta 
embiemă franțuzească, este primul și ultimul 


operator ri ializat“ în low-contrast 
intr-o cheie ina de lumină și, mai cu 
seamă, a în film, timid şi precipi- 


descoperit 
tat, rolul și funcţia „culorii "cinematografice", 
cromatica specifică filmului, alta decit în pic- 
tură, cu alte cuvinte montajul de culoare. 
Secund şi cameraman al lui Gore lonescu 
la Erupția (1957) și Valurile Dunării (1959) 


are șansa să realizeze unele filmări indepen-. 


Alianța 
om-lumină 
totdeauna 
misterioasă, 
neliniştitoare, 
profundă 


dente cu Liviu Ciulei, de la care deprinde ri- 
goarea compoziţiei, lumina austeră izvorită 
dintr-o concepție clară și severă a cadrului, 
expresivitatea portretului ca un adjuvant al 
acţiunii. Admirator înfocat al creaţiei lui Ovi- 
diu Gologan — nu trebuie uitat, nerean 
epocă era dominată de „modelul“ fotografic 
din Moara cu noroc — lon Anton avea toate 
datele să devină un operator conformist, edu- 
cat la școala ii de tip tradițional. Dar 
n-a fost așa. Curind, foarte pr mai precis 
între anii 1960-1966, se va afirma sp 


Universul muncii în universul filmului 


spiritul de 


0 șansă la indemina tuturor: 


nalitate distinctă, care cultivă în egală mă- 
sură inovaţia, şi spiritul clasic, dind la par 
citeva pelicule interesante, motiv de refi 
chiar și pentru operatorii tineri de astăzi. 
Să mă explic. Am revăzut de soe- 
vă o în regia lui Savei Știopul, un film 
, rel ativ modest, despre lumea oțelarilor, 
ee a protagoniști pe George Constantin 
și Florin Piersic nepermis de tineri şi, din på- 
cate, crispaţi, teatrali, pină la urmă, necon- 
vingători. 
imaginea, insă, șochează. Nu uitaţi data, 
sintem în 1960, şi aparatul se mișcă nervos, 
trepidant, urmărind actorii în cadru cu acea 
dezinvoltură ce se va numi „camera stilou”. 
Faptul trece neobservat, traiectoriile compli- 
cate, cursive ale obiectivului printre cupele 
metal incandescent vor fi fost puse, pro- 
aer pe seama unui temperament t, în 
realitate lon Anton as-epri adie 
epocă cind aparatul capătă li tea gindu- 
lui, fiind primul operator care sfidează canoa- 
nele filmului unanim acceptate și prin 
aceasta imaginea sa este modernă, actuală. 
Același lucru se petrece cu culoarea. La 
acea dată, filmul plătea un tribut greu pictu- 
rii, superlativele curgind cu nemiluita abia 
atunci cind fotografia de pe ecran purta am- 
prenta asocierilor cromatice de șevalet. Ei 
bine, nu. lon Anton concepe culoarea nu sta- 
tic, ci dinamic, un filon vizual implicat în ac- 
țiune, pg aie de montaj, reușind perior- 
manța de a pune în evidenţă „culoarea cine- 
matografică”, care se rupe de „pictură“, de 
vreme ce curge „în timp“, alimentind specta- 
torul cu senzaţii cromatice direct legate de 
ramatge. 
în ordine aS ii tia tiime 


alb „Anotimpuri (1 Savei 
T acei E ha Virgil Calo- 
tescu şi Ultima a copilăriei (1965) de 


Savel Ştiopul. Peer pes acestor pelicule este. 
surprinzătoare, fără pereche și, culmea cul- 
milor, neegatlată pină în prezent de nici un ait 
opra român. Într-o posibilă istorie a cine- 
aliei. ion Anton va fi consacrat ca un 
maeștru al low-contrastului într-o 
cheie înaltă de lumină, speculind cu rafina- 
ment juxtapunerea de alb-pe-al ib (tehnic, un 
procedeu de maximă dificu Mate). negrul fiind 
un element de contrapunct, o pată de „cu- 
loare fără culoare”, si ind delicatețea sen- 
timentelor, o atmosfer specifică meditației, 
marilor reverii. 

Este momentul de virt al creației sale. pen- 
tru că „dripticul“ lui lon Anton râmine neega- 
lat pină în zilele noastre, prin acea viaţă vi- 
brantă a epidermei lucrurilor și relieful ner- 
vos al formelor care ţin de un iluzionism al 
luminii şi nu de acela al culorii. 
ri şi Camera albă totul e mingiiat de lumină; 
umbre palide, ușoare ca o adiere. abia dacă 
tulbură o luminozitate rarefiată. Se simte în 
aceste filme o minunată ușurință, o grație, o 
bucurie a luminii și a ritmului, care ne fac så 

ne gindim la muzica lui Mozart. Cu o finete si 
un gust inepuizabil, e! multipiică în Ultima 
noapte a copilăriei modulație de gri, gri-alb, 
ru pe care le „incălzește“discret cu 
străluciri solare. Griul, culoarea cea. 
mai filozofică, culoarea meditației, convenea, 
de tapt, idealului său puritan. Prin gri, lon 
Anton -conferă peisajului marin un spațiu 
nelimitat, un neant transparent, în mijlocul 
căruia eroii, băiatul și fata, dobindesc o pon- 
dere calmă, solidă durată a „amintirii“ care li- 
niştește spiritul. 

După care deruta sau neșansa. Falansterul 

g 1979, regia Save! Știopul, ridică mari semne 
ntrebare neelucidate nici pină în prezent. 
Ei ne dreptate Marcel Martin, care declara 
la Cannes că ne aflăm în fața unui film cu un 
limbaj cinematografic aparte, „revoluţionar” 
prin noutatea lui? Poate. Personal, înclin a 
crede că excesul în căutarea unei expresii 
originale degenerează. uneori, în agitație gra- 
tuită, în fond, o atitudine artistică în care 
imaginația prevalează față de datele directe 
ale ale oaia dar imaginația se epuizează des- 
tul de repede și, astfel, se nasc convenții care 
obosesc. ion Anton nu rezistă la şoc și rein- 
tră cuminte în „starea de normalitate“ a cole- 
gilor săi. Filmele ce vor urma excelează prin 
construcţie şi colorit, alcătuit din văpăi inā- 
buşite sau din cele mai rare opoziții tonale, 
întinzind deasupra formelor un vă! de lirism 
care domină poruncitor toate detaliile. 

Repet, într-o posibilă istorie a filmului ro- 
mânesc, lon Anton va rămîne, în opinia mea, 
unic, inconfundabil prin tripticul său. El vede 
în spațiul limitat al cadrului un prilej de a 
visa, de a evoca o liniște cristalină sau o ten- 
siune dramatică, de a alianța, totde- 
auna misterioasă, dintre om şi lumină, mai 
erp zen pentru simţurile şi mintea noas- 

decit o vagă semiobscuritate. 

"e mult, e puțin? Viitorul va decide. 

Pentru moment, destinul operatoricesc al 
lui lon Anton plătește tribut crezului său ar- 
tistic, acceptind, resemnat, „semiobscurita- 
oe e ONO EA MEE eN fa 
tămiie. 


Constantin PIVNICERU 


https://biblioteca-digitala.ro 


cascadorul 


Superprofesioniștii 


oarele incandescent arde cimpia întinsă 
pină la un mic cimitir. În această arșiţă, cind 
orice om cuminte se adăpostește la umbră 
un bărbat înalt, cu umeri lați, stă nemișcate 
privind în zare. Poartă cizme cu -pinteni. Pe 
umăr îi atirnă o şa. În miaou o cimpiei, prin 
ondulațiile aerului înfierbintat poe, un 
tarc cu armăsari, intrînd panică în op. 
oprind brusc, nechezind ca să se ia la rea 
e mer răscolesc praful. Nările transparente 
e dilată odată cu pulsațiile inimii, dictate de 
n temperament vijelios. 

barbatul zimbește privind acest spectacol, 
pe care, ca să-l înţelegi, trebuie să ai o anu- 
mită „stotă”. 

Din dreapta, un şir de oameni tineri, puter- 
nici, unii bărboşi, toți purtind el pe umăr, se 
apropie prin enas de Ereg biv et se opresc 
acestor armăsari 


giu better iar cei care se apropiau cu 
şeile pe umăr, reprezentau primul grup de 
cascadori români, pe numele lor Stavru, Nelu 

- şi Mitel Crăciun, Ghizelea etc. Fusesem ales 
şeful lor! 

Porneam cu toții să cucerim o lume. Uni 
au cucerit-o singuri, pentru că numele lor de 
atunci a primit o altă rezonanţă. 

Ne pregăteam pentru prima mare bătâhe 
din viața noastră. Poate de aceea filmul se și 
numea Bătălia pentru Roma. Avea să urmeze 
Mihai Viteazul. Cele șapte luni de antrena- 
ment a cite zece ore pe zi ne-au schimbat nu 
numai fizic. ci şi — mai ales — sufletește. Am 


actorul 


Ghiar 
și în planul doi 


A. absolvit Institutul de teatru din fru- 


printre aceia care au primit, foarte repede 
propuneri de colaborare, atit pe scenă, cit ș: 
în cinematografie, deosebit de onorante. Prin 
urmare, cariera mea aconionaapă a debutat 


liams, în care am interpretat pe Carol. Acest 
moment îmi vine, de fiecare dată, cu bucurie. 


învățat să suferim, să nu cedăm, și, în final, 
să ANR: Patru ore de luptă, cu sabia, zil- 
nic, au împrumutat colegilor mei ceva din du- 
ritatea oțelului. Se şi spune că cei care stau 
muit ti împreună incep să semene. 
Spre pe ea de majoritatea regizorilor 
de pină atunci (dar chiar și de după aceea) 
Sergiu Nicolaescu știa că nu poți îi compet: 
tiv decit prin maximum de profesionalism 
Așa că a inițiat această mare aventură în ci- 


nematografie: 

asigure secvențele de acţiune-liupte nu ca 
amatori ocazionali sau foşti sportivi, ci ca su- 
perprofesionişti. Sergiu a înțeles primul nece- 
sitatea și importanța pregătirii şi participării 
„cascadorului în filmele pe care urma să le 
realizeze. 

Am şi eu umărul la această operă și 
cred ceva s-a reușit, din moment ce posi- 
bilitatea de realizare a secvenţelor de acţiune 


manţe Dovadă sint filmele reali- 
zate. Cu toate acestea, steaua cascadorilor, 
set e ani, a început să pălească. 

ce 


Pentru că, de pildă, se uită prea ușor că 
specializarea este criteriul de bază al perfor- 
manţei, Un exemplu: trecînd, într-o zi, pe una 
din străzile capitalei, o echipă de fil- 
mare ce turna un film în genul polițist, lu- 
crînd cu șoferi amatori, găsiți ocazional... Eu, 
tot atunci, eram chemat cu alţi trei cascadori 
în străinătate, ca superprofesioniști ai acelu- 
iași gen. 

Conducerea orul Viaciri prin Constantin 


Am avut prwilegiul de a lucra cu regizori ex- 
celenți cu mare experiență Oan Pița, George 
Cornea) şi m-am bucurat, mod deosebit, 
de șansa de a interpreta roua unei munci- 
toare din zileie noastre într-un film de actua- 
litate, scris de D.R. Popescu și regizat de Lu- 
cian Mardare. 

Am însă im pci cel puţin pină în mo- 
mentul de față, m-am regăsit cu adevărat nu- 
mai în recitaluri. Pină acum, am interpretat 
şase programe de sine stătătoare: cinci mon- 
taje poetice și o monodramă. Duc cu regula- 
ritate recitalurile mele în majoritatea orașelor 
țării, în cluburi muncitoreşti, în comune și 
chiar pe scenele caselor de cultură din locali- 
tăţile rurale mai mici. Sint fericită să constat 
că recitalurile mele. ca de altfel și discurile 
înregistrate ia „Electrecord“ (în tota! 4 LP-uri) 
s-au bucurat atit aici, pret, cît și pe meridia- 
nele pe care am fost, în repetate rinduri, în 
turneu, de răsunătoare succese (în S.U.A., 


fost distinsă, de două ori, cu premiul | şi o 
dată cu premiul al liea. Nu am cuvinte să 
pot exprima bucuria de care am avut 

anul trecut. în toamnă, cind la Gala 


i, şi scena ş 
ie (Adam Erzsébėt 
în Am fost 
Sai spre Zece 
de Giel Mihale 
şi George 


„lubesc cu ardoare 
ecranul” 


Cornea, 
cu Sebastian Papaiani) 


ționalā de filme, au sprijinit pentru a ra 
oară, în cei douăzeci de ani care au Adei 
la acea zi de antrenament din 1968, reorgani- 
zarea acestui potențial — cascadorii. Şi 
atunci, sacrificind din nou timp și efort, Ser- 


alături de Florin Piersic și... 


recitalurilor dramatice de la Bacău, am primit 
Marele premiu pentru recitalul „De ce nu-mi 
vii7', interpretat în limba română, cea mai di- 
ficilă opțiune scenică cunoscută de mine 
pină acum. 

În ultimele trei luni am fost, mai tot timpul, 
in turneu cu două s le realizate la 
Teatrul Naţional din Mureș, în care in- 
terpretez următoarele roiuri: Corina în „Jocul 
de-a vacanţa“ de Mihail Sebastian, Zsuz- 
sanna, în „Curcubeul iînşelător' de Tamási 
Aron. De asemenea interpretez în continuare 
şi recitalul „De ce nu-mi vii? pregătit pentru 
un mai lung turneu prin Moldova. Am aștep- 
tat cu mare interes premiera filmului Pădurea 
de fagi (scenariu: Francisc Munteanu, regia 
Cristina Nichituș), turnat anul trecut, film în 
care am primit un interesant rol secundar 

Este dificil să sintetizez, într-o singură pro- 
poziție, crezul meu artistic. Pe scenă, pe 
ecran, în fervoarea recitalurilor trebuie sā 
vorbeşti oamenilor zilelor noastre; publicul 
trebuie abordat în așa fel, încit el să se regă 
sească integral în mesajul artistic al operelo' 
noastre. Aș mai adăuga doar atit: interpreta 
rea oamenilor zilelor noastre reprezintă su 
prema vocaţie artistică! 


Erzadbet ADAM 


giu Nicolaescu a iniţiat un ait curs de pregă- 
tire și formare a Amar luptători profesioniști. 
uăzeci de ani, pe 


L-am regăsit, 
același cimp, ia Fre Ne-am privit şi am gă- 


sit normal să fie așa. Erau multi tineri care se 


ua 


Sobi Ceh în Trandafirul! galben. 


regizorul 


Acordul 
dintre acorduri 


Muzica de film! 
Cit la sută 
efect scontat? 

Cît la sută 

imprevizibil ? 


resp nimic nu mai funcționează, cind 
operatorul îi demonstrează că soarele apune 
la răsărit, cind replicile actorilor sună ca din 
butoi, cînd scenariul ți se pare o calamitate, 
cind piatra nu mai e piatră şi pomul nu mai e 
pom, o frază muzicală discretă, o mică melo- 
die, uneori naivă, alteori profundă, vine de le 
impacă pe toate. Și aici începe formidabilui 
mister al muzicii film. N-am reuşit nicio- 
dată să înțeleg de ce sub muzică defectele se 
estompează, ba uneori şi dramaturgia pare 
mai inteligentă şi mai coerentă. De-alungul 
anilor, am avut prilejul să lucrez cu doi com- 
pozitori de excepţie dăruiți cu pasiune filmu- 
lui: Tiberiu Olah şi George Grigoriu. Structu- 
ral diferiţi, ei au reușit, de cele mai multe ori, 
să împlinească. să contureze, să dea stil și ți- 


eca-digitala.ro 


exersau. Dar erau și din cei vechi. Sigur, lip- 
seau Doru Năstase, Tudor Stavru şi Aurei 
Grușevschi... 


Sobi CEH 


într-o spectaculoasă cascadă 


nută la multe pelicule. Aş cita în acest sens 
două exemple: Puterea și Adevărul, compozi- 
tor Tiberiu Olah şi Orgoiii, compozitor Ge- 
orge Grigoriu. Muzica reușind să creeze acei 
sentiment de implinire, dorit cu fervoare, dar 
atit de fragil şi de rar. Întrebuințăm, deseori, 
termenul dar nu întotdeauna în- 
ţelegem complexitatea de senzaţii, mecanis- 
în subtil care duce pri marile impliniri artis- 

Oricit ar părea de ciudat, o imagine 
bună și o PA EA DUAN SOP free 7-a 
devenind contra- 


punctul intre imagine şi ere duce ia 
efecte neașteptate, potențind valoarea artis- 
tică a filmului. În asemenea situații, sinteza 
cinematografică s-a Pvp arae Dar despre le 
gile ei, poate, cu alt prilej... 


Sub semnul implinirii artistice 
(Manole Marcus ṣi Nicu Stan 
pregătind o filmare la 
Puterea şi Adevărul) 


Tamara Buciuceanu 


Am încercat 
să fiu un 


„Isoscel'“ uman 


aea PE MIRI CR 
mai mult decit spune personajul însuși? 

Profesoara din filmele tandemului George 
Şovu — Nicolae Corjos (De de dra- 
goste și Liceenii) e o profesoară foarte se- 
veră, dar nu e „clasicul zbir” de la catedră. E 
severă, dar e și simpatică, umană deci. 

A fost poreclită Isoscel tocmai pentru că e 
cam colțuroasă, cam unghiulară. E și puţin 
obtuză, dar în sufletul ei există multă buna- 
tate. 

De fapt, ce pretinde ea? Ea nu dorește de- 
cit ca elevii să cunoască și să respecte toate 
regulamentele școlii, să se încadreze rigorilor 
de disciplină ale învățămintului, ale vieții de 
internat. Nu pretinde elevilor altceva decit să 
fie ordonați și exigenţi cu ei înșiși. Ea vrea 
să-i știe pe vopi politicoși, corecţi, nu numai 
la ore, ci și în existenţa lor particulară. 

Şi, în fond, ordine, disciplină înseamnă 
exactitate, adică... matematică. Ea se con- 
fundă, deci, chiar cu materia pe care o predă. 
Aşa că rolul nu-i lipsit de poezie, așa cum 
nici matematicii nu-i e străină poezia. 

E, poate, prea calculată, prea rigidă și de 
aceea nu admite nici copiii să fie din cale 
afară de zgomotoşi, de expansivi. Şi aici vine 
în contradicţie cu profesoru! diriginte So- 
crate. 


Cu faţa 
spre 
inocenţa 
juvenilă 
(Diana 
Lupescu 
în Piciul 
după 
proza 
lui Mircea 
Diaconu) 


În paranteză fie zis, la teatru, unde sintem 
colegi, Pino Caramitru și cu mine, ne înţele- 
gem foarte bine. s 

Dar această profesoară — veţi vedea — 
şi-a închis sufletul și s-a dedicat profesiei 
Secretul acestei eroine, surpriza acestui ro! o 
vom dezvălui în filmul următor, Extempora! la 


Deocamdată, nu pot să vă spun mai mult 
Tamara BUCIUCEANU BOTEZ 


Sau poate, 


eram doar 
sâplinitoarea? 


f rofesoara!... Trebuie să interpretez o 
profesoară. Se trezesc în mine afecțiuni de 
elevă conștiincioasă. Profesorii sint și ei oa- 
meni, unii mai buni, alţii mai puţin buni. La 
școală insă — cind mă gindesc acum — pro- 
fesorii sînt, într-un fel, și ei niște personaje 
Se știu urmăriți, priviți, studiaţi de privir 
proaspete şi crude care văd totul doar în alb 
sau în negru, nuanțele de gri părindu-le mur 
dare. Şi atunci, precum actorii, își studiază și! 
ei glasul, gestica, ținuta, mijloacele prin care 
pot exprima. materia cu care se confunda 
Știu că stă în puterea lor să deschidă poarta 
unor. tărimuri fermecate: matematica, biolo- 
gia, chimia, geografia etc. Prin faţa lor se pe 
rindă generații de elevi, şi ei, plini de răspun 
dere, trebuie să-i ajute să-și formeze modu 
de a gindi, de a simţi, de ai. 

Dar profesoara mea din Piciul e foarte ti- 
nără. O cheamă Mironela, e necăsătorită, 
predă muzica și face naveta. Mi-aș dori să 
știu mai multe despre ea, dâr mi se răspunde 
ca nu e nevoie. Eu cred că ar fi fost nevoie 
Era nevoie de mai multe alte întrebări și nu 
numai despre Mironela. Totul se intimpla 
într-o zi, dar o zi neobişnuită, o zi în care va 
fi eclipsă de soare. Totul ar fi trebuit să fie 
așteptare bintuită de plictiseală, ploaie, ner- 
vozitate, artizanat, vint, nerăbdare, dansuri 
populare, cor, ciuperci, glob pămintesc, în- 
fruntări de caractere, semințe prăjite, urs de 
zmeură, cioburi afumate, superstiții. Mironela 
savurează o înghețată ştergindu-se în colțul 
gurii cu un zîmbet jenat, o minge o lovește în 
cap, evident, din greșeală, dar ea are supe- 
rioară înțelegere şi zimbește cu: delicateţe 
noului cadru didactic necăsătorit, dar cu mi- 
nuși din. piele neagră. 

Și acum mă mai chinuie o întrebare. O fi 
făcut Mironela- conservatorul sau era doar o 
suplinitoare? 


Diana LUPESCU 


Covîrșitoarele 
litere a,b... 


covirșitoarele 
cifre 1,2... 


k S.. bucuria mea, poate întimplarea a fă- 


cut să interpretez în filmele Promisiuni de 


Destine romantice în 


Elisabeta Bostan și Luminile din larg de Ste- 
lian Stativă profesoare diriginte. Spun spre 
bucuria mea, pentru că prilejul a implicat o 
întoarcere spre copilărie, spre anii mei de 
școală, întoarcere pe cit de nostalgică, pe atit 
de imposibilă în mod material. 

Nu știu, nu cred să fi avut, cu adevărat, vo- 
caţie pedagogică, deși, în primii ani după ab- 
solvirea Liceului de coregrafie, am fost „pro- 
tesoară“ de balet la Şcoala populară de artă. 
E drept că pentru scurtă vreme, pentru că 
viața m-a purtat pe valurile ei spre scena de 
teatru. 

Totuși, acum, „jucind“ profesoarele şi aflin- 
du-mă în clasă, în fața copiilor, la catedră, 
am simţit cu adevărat fiorul pe care trebuie 
să-i încerce orice profesor, care nu „joacă“ 
atunci cind își îndeplinește. menirea nobilă 
de-a arăta copiilor ce semnificaţii ale vieții se 
deschid începind cu literele a, b... și cifrele 1, 
pai 

Celor două (profesoare diriginte) personaje 
interpretate am căutat să le imprim căldura și 
dragostea pe care orice profesor ar trebui să 
le aibă cu adevărat faţă de toți copiii, dar mai 
ales înțelegerea și apropierea față de acei co- 
pii cu probleme sufletești mai speciale. Poate 
câ nu întimplător profesorii diriginţi sînt nu- 


Meandrele vocației 
pedagogice 

(Rodica Mureşan 

şi Florin FI. Piersic 
în Luminile din larg 
de Mihai Istrăţescu 
şi Stelian Stativă) 


S. pare cà totul a pornit de la „prelecţiu- 
nile populare“. Evident, nu chiar de la cele 
organizate pe la anui 1860 de către Titu 
Maiorescu, ci de la reactualizarea lor, intr-o 
formă, nouă, mai acum citiva ani, „prelec- 
țiuni“ care adună, săptăminal, în vechile sa- 
loane ale „Casei Pogor”, sediul Muzeului Li- 
teraturii, locuitori ai lașului de toate virstele 
şi profesiile, dornici să urmărească expune- 
rile unor personalități culturale de prestigiu 
Au vorbit în aceste adevărate sărbători ale 
vieţii spirituale ieșene inaugurate de C. 
C. Giurescu, academicieni şi profesori uni- 
versitari, critici de artă și scriitori. Şi spre bu- 
curia gazdelor — rapsozii trecutului literar 
moldav, muzeogratii — casa din drumul care 
duce spre teiul lui Eminescu, a devenit nein- 
căpătoare. 

ideea, care a venit ca un firesc adaos la 
ceea ce se înfăptuise, a avut-o muzeogratui 
Liviu Russu: „de ce n-am crea şi alte zile de 

netism cultural, asociind literelor și o 
artă atit de populară și de incitantă precum 
cea a imaginei vii?' În martie 1985, muzeul 
de literatură din lași inaugura „Salonul de li- 
teratură și film”, titulatură pe cit de elegantă 
pe atit de fericită pentru clarificarea intenții- 
lor _iniţiatorilor. 

„În demersul nostru — ne spunea muzeo- 
gratul Lucian Vasiliu — am pornit de la faptul 
că „prelecţiunile populare“ ale „Junimii“ au 
explorat, mereu, cu curaj și curiozitate, noul 
în toate domeniile culturii și artei şi că, mai 
tirziu, oamenii de cultură ieșeni, grupaţi în ju- 
rul „Vieţii Românești“, au susţinut, fertil, de la 
început “ideea cinematografului. intenţiile 
noastre au fost, din păcate, limitate de di- 
mensiunea sălii“. 

In fapt, din 1985 încoace, în două seri pe 


https://biblioteca-digitala.ro 


miţi, deseori, „părinți“. Pentru că ei trebuie să 
asculte și să înțeleagă și bucuriile, dar și ne- 
cazurile copiilor și, cu multă răbdare, tact și 
simţ pedagogic, să știe cum să le rezolve pe 
toate. Şi, de cele mai multe ori, copiii, atunci 
cind îi simt pe prolesori foarte apropiaţi de 
ei, își deschid sufletul în fața lor, întocmai ca 
o floare cînd apare soarele. Şi nu e ușor să 
știi cum să pătrunzi în sufletul lor. 

Despre lucrurile acestea am avut prilejul să 
stau de vorbă cu profesorii- liceelor unde am 
filmat, să mă' „documentez" cum se obișnu- 
iește în profesia noastră și să descopăr acei 
oameni minunaţi, cum trebuie să fi fost și 
pason mei de altă dată, pe care nu-i înțe- 
egeam atunci destul de bine, de ce erau și 
aspri uneori, de ce ne sau de ce ne 
pedepseau cu citeva exercitii la bară în plus. 

Întoarcerea spre copilâne, observ, se face 
cu altă înțelepciune, desigur firească pentru 
experienţa fiecăruia, dar sentimentele și emo- 
tia sint altceva. 

Aflindu-mă în fața copiilor, cînd mai mici şi 
cind mai mari, la școală, încercam să mă 
transpun, dar simțeam că mă podidesc lacri- 
mile. Eram mai mult în bancă, întrebindu-mă 
„unde ești copilărie?...“. 


Rodica MUREŞAN 


săptămină, marţea și vinerea, holul de la par- 
ter al Muzeului devine sală de conferințe şi 
proiecţie. Dar deși, cum cele 80 de scaune 
aliniate se dovedesc insuficiente, spectatorii 
urcă și pe treptele scării care duce către sa- 
loanele unde, acum un secol, se întruneau 
membrii societăţii „Junimea“, afară tot mai 
rămîn destui dintre acei care ar dori să parti- 
cipe. Tocmai de aceea multe dintre „prelec- 
ţiunile” salonului au fost preluate de două, 
dacă nu chiar de trei ori. ` 
Versiunea realizată după Ciuleandra de Li- 
viu Rebreanu de către Sergiu Nicolaescu a 
fost, de pildă, prezentată de către dr. lon 
Apetroaie, conferențiar universitar la catedra 
de literatură română de la Universitatea din 
lași. Expunerea sa a fost gindită pe citeva re- 
gistre suprapuse: intii, firește, o schiță de 
profil a lui Rebreanu în contextul prozei ro- 
mânești; apoi o succintă trecere în revistă a 
exponatelor pe care le poședă muzeul în le 
gătură cu autorul „Ciuleandrei“, date despre 
relaţia lui cu cinematografia în decursul ani- 
lor și, în sfirșit, o analiză adecuată a „Jecturii” 
cinematogralice a autorului de câtre regizo- 
rul filmului. Comunicarea a fost atit de inci- 
tantă încit, după proiecţie, o parte din public 


toate colțurile ţării: 


El, Hamlet. 
El, Romeo. 
El, Socrate... 


| înăr. Nu numai la chip, ci mai ales la su- 
flet. 

Sever, fără ostentație. Familiar, cu măsură 

Oricînd dispus să țină cadența cu ei, cu 
elevii săi. 

Ştie să le stirnească interesul. Nu doar 
pentru cunoaștere, ci mai ales pentru autocu- 
noaștere. Cine a mai pomenit ca temă la ora 
de dirigenţie „declarația de uragana le"? Şi cite 
revelații nu a declanșat banală și to- 
tuşi insolită „Jecţie” de viaţă! 

Ştie, cu tact, cu răbdare, să le modeleze 
caracterul. Fără vorbe mari, ci doar cu re- 
marci spirituale, cu replici prompte care trag 
un semnal de alarmă, care dau de gindit 


Casa Pogor: 
de la „prelecţiunile 
populare“ 
ale „Junimii“ la 
„Salonul de literatură 
şi film“ 
de astăzi 


filme din actualitate 


E mereu alături de ei. În situaţiile dificile îi 
apără, îi justifică, îi scuză. Ca apoi să-i doje- 
nească sec și eficace. Pentru că îi intelege. 
Pentru că, fără efort, gindește ca ei, simte ca 
ei. Dar vede mai clar, mai departe, în viitor. 

La examene trăiește aceleași emoții, stind 
undeva în ultima bancă și încurajindu-i. La 
muncă voluntară le supraveghează conștiin- 
ciozitatea și zelul. La ă se bucură impre- 
ună de reușita unui olimpic. La o aniversare 
celebrează însăși virsta adolescenţei. 

Virsta adolescenţei — virsta primelor prie- 
tenii adevărate, virsta primelor iubiri. lubirile 
din liceu, totdeauna aureolate de exuberanţă 

- pentru expansivi sau, din contra, de nos- 
talgie — pentru melancolici. 

|, profesorul de filozofie, dirigintele pore- 
clit cu ghidușă tandrețe Socrate, inspiră, la 
rîindu-i, dragoste: dragostea aceea limpede şi 


pură de la inceput de drum în Viaţă, Pentru - 


că el e chiar profesorul ideal. Îndrăgit de 


băieţi, care-l consideră un camarad mai mare . 


ce-i poate pune la punct cu un gest ştrengă- 
resc. lubit în taină și de fete care văd in el 
bărbatul viselor lor de adolescente. Chiar 
dacă le e unchi de-adevăratelea. 

Cum scenaristul — deocamdată — nu a în- 
chipuit prea complicate povești, în sala de ci- 


Din nou la 
şcoala de acasă 
(Florin Zamfirescu 
și Ovidiu Schumacher 
în /Jarba verde. 

de Sorin Titel 
- şi Stere Gulea) 


Pa 


laşi'87 


a rămas pentru o confruntare de opinii. De 
altfel, acest „cenaclu“ de după proiecţie. a 
devenit și e! un obicei al „Casei Pogor". 

Printre ecranizările „expuse“ în cadrul Sa- 
lonului s-au mai numărat Enigma Otiliei după 
George Călinescu, Adela după Garabet Ibrai- 
leanu, Vacanţă tragică ă Mihail Sado- 
veanu și multe altele. Mu: folosește aceste 
adunări pentru a-și populariza averea expo- 
natelor, și nu numai pe cele care pot fi vă- 
zute în săli. Astfel, în serile dedicate lui Sa- 
doveanu şi Călinescu, diluzoarele i-au luat 
prin surprindere pe spectatori, proiectind în 
sală vocea atit de caracteristică a marilor slu- 
jitori ai limbii şi literaturii române. 

Astfel au reușit entuziaștii de la muzeul li- 
teraturii ieșene să introducă cinematograful 
in viaţa și istoria literaturii. Nicu Gane citase 
odată, prin 1880, „tribul“ Junimii sub exi- 
genta sentință înscrisă pe frontispiciul Socie- 
tăţii: „Intră cine vrea, rămine cine poate!" 

La lași, la „Casa Pogor”, cinematogratul a 
dovedit nu numai că „vrea“, ci şi că poate ră- 
mine, membru cu drepturi e, la presti- 
gioasa agapă a literelor ri ești. 


Tudor CARANFIL 


https://biblioteca-digitala.ro 


nema imaginaţia o ia înaintea realităţii 
intr-un joc candid, juvenil. r 

Mai ales că interpret este lon Caramitru, 
cindva Romeo. Și care, pentru generaţiile ti- 
nere (și nu numai), se confundă, astăzi, cu 
însuși prințul Hamlet... 


Irina COROIU 


„0 să cosesc, 
o să ar, 


0 să semăn“ 


e cunoscut în primăvara anului 1977. 
Un fost viitor asistent universitar care 
printr-un joc de opțiuni revine în satul natal 
pe un post de profesor de matematică. Elevii 
săi erau foarte mici, colegii de cancelarie 
erau unii foarte bătrîni, alţii foarte liniștiți. li 
revenea deci, firesc, rolul de ferment pe ca- 
re-l joacă întotdeauna insolitul. 

l-am urmărit cu mult interes drumul sinuos 
al reintegrării — pentru că despre o reinte- 
grare în mediul de mult părăsit este vorba 
Imaginile copilăriei rămîn mici, se decolo- 
rează sau păstrează o culoare a lor care nu 
mai poate fi regăsită. 

De altfel Odobieja spune undeva că în sa- 
tul natal nu ești decit ce-ai fost. Ştefan Corici 
— pentru că așa se cheamă profesorul nostru 
— ca un alt Odobleja — cu o privire calmă 
de om care știe ce-l așteaptă, o ia de la capăt 
pa şoptindu-ne că s-a greșit undeva: „O 

Cosesc, o să ar, o să semân". 

să poa am spus împreună cu el că, „dacă ai 
făcut o dată un compromis, trebuie să faci pe 
urmă altele”, și altele, şi altele am trecut în 
totalitate de partea lui. 

L-am înțeles şi l-am îndrăgit. 

L-am îndrăgit şi pe Stere Gulea. 

„.Şi pe Sorin Titel. 

Nu știu dacă Ştefan Corici va scrie vreo- 
dată o psihologie consonantistă şi nici nu cu- 
nosc ce s-ar întimpla de data asta cu scrierile 
sale. 

De fapt, nu vreau să vorbesc aici de soarta 
profesorilor de orice materie, fie ei şi medici 
de plasă. Ci doresc, reamintind de larba 
verde de acasă, să le aduc tuturor un omagiu 
pentru curajul, sacrificiul și demnitatea cu 
care se prezintă pe frontul comun care este 
viața noastră de azi. 


Florin ZAMFIRESCU 


Declaraţie 
de dragoste, 


directoarei... 


„7. PE RARE E ae a PRD 
porai la 


Trei „episoade“ ale unei linii directoare co- 
mune — tinerii şi problemele lor.la o virstă 
de răscruce — episoade, filme care au și o 
Directoare comună! Sau, mai corect spus, o 
aceeași directoare, personaj — interpret. 

Se pare că în urma sondajelor publice și 
recunoașterii pe stradă de către — mai ales 
— tinerii și foarte tinerii spectatori, Directoa- 
rea filmelor lui Nicolae Corjos a reușit să iasă 
din comun, să devină un anume tip de Direc- 
toare, prețuită și îndrăgită de „elevii“ ei, 
spectatorii. 

interpretă, prin hazard sau poate nu, a 
acestui personaj, mărturisesc că mă bucur în 
momentul. de față de o nebănuită populari- 
tate — popularitate care, sper, va fi cimentată 
în timp prin prelungirea acţiunii celor trei 
filme existente în alte episoade dedicate pio- 
nierilor. Echipa regizorului Corjos așa do- 
rește. Serviciul făcut de aceste filme este 
poate mai mare decit dacă aș fi jucât un 
mare rol. În timp, de fapt, el a devenit un rol 
mai mare, dacă unesc cele trei apariții sufi- 
cient de semnificative din cele trei „epi- 
soade“, cum le-am denumit mai sus. Și, ast- 
tel, Directoarea se constituie într-un singur 
personaj, prezent și activ, lucid şi eficient. 
Datele scrise — pe care le-am respectat — 
le-am învelit — de la mine putere — cu sim- 
plitate, căldură ṣi mai ales cu zimbet, ceea ce 
a făcut ca această femeie, în felul ei eroină a 
zilelor noastre, să devină și un prototip, un 
model. Adeziunea și simpatia publicului se 
explică tocmai prin nevoia de modele. „Mi-ar 
place să fiu ca...“, îmi doresc o directoare ca 
dumneavoastră“... etc. sint exprimări sincere 
rostite spontan de spectatorii tineri şi nu nu- 
mai tineri, care dezbat în continuare, cu ar- 
doare, întimplările filmelor de care vorbim. 


f 
Cu siniplitate, căldură 
şi, mailles, cu zîmbet 
(C istina Deleanu) 


+ 


rege 


< 


Și, apropo de filme, dar și de teatru, imi 
pun mereu întrebarea: unde începe persona- 
jul scris și unde începe să intervină interpre- 
tul? Pină la urmă al cui e meritul?! Sigur, răs- 
punsul nu e niciodată definitiv, poate e mai 
bine așa; esenţial este rezultatul. Contopirea 
personalului cu personalitate interpretului și 
efectele produse de această contopire sint 
temeiul expresiei artistice. Fără a face teorie 
despre, eu socot că în meseria asta, fără sa 
vrei, împrumuţi unui personaj datele tale și 
dacă ele „dau” bine — și în cazul Directoarei 
se pare că mi-a „mers“ — e şi păcat să nu fie 
așa. 


Cristina DELEANU | 


Redescoperind 


culorile copilăriei 


C au un al șaselea simţ. Simt imediat 
tot ce e fals, tot ce e minciună — spunea un 
mare scriitor, Maxim Gorki. 

Rolurile, personajele sint copiii mei. Unii 
mai reuşiţi, alţii mai puţin, dar toate eroinele 
mele duc spre ceilalți ceva din mine, ceva din 
felul meu de a fi, de-a gindi, de-a simți. 

Profesoara din Recital in cu pitici a 
fost un copil dorit, născut şi crescut cu multă 
iubire. 

Alexandra lonescu din Recital... este un om 
bun care încearcă s-o salveze pe „Scufita Ro- 
șie”. S-o salveze, s-o apere de rutină, de min- 
ciună, de nedreptate, de meschinărie. 

Viața e frumoasă și copilăria partea ei cea 
mai minunată. 

Copilăria te uluiește cu frumusețea ei, nu 
devine perfidă și josnică, nu te trădează și 
a H dă mai puțin decit te-aştepți. 

n fiecare din noi mai sălășiuiește copilut 
care am fost la doisprezece ani. El rămine 
partea imensă şi fermecată din noi. Pe el nu 
trebuie să-l trădăm. 

Mereu trebuie să te uimească ceva. 

Mereu- trebuie să iubeşti ceva. 

Mereu trebuie să aperi ceva. 

Ceva care e copilul de doisprezece ani. 


Rodica MANDACHE- 


subiect liber 


HER 


își 
$ 


; 


Documentar, dar „în alt stil“ 


Un mare dramaturg contemporan 
şi un excelent film biografic 


čut în sărăcie și suferinţă, într-o mahala a 
Dublin-ului, în 1880. A trecut îndelung prin 


melii — ceea ce năștea împotriviri, 

luri, nu de puţine ori autorul şi actorii fiind 
nevoiţi să iasă din teatru păziţi, fiindcă se 
aflau acolo spectatori care ţineau morțiș să-i 
aplaude pe obraji. Pină ia urmă au și izbutit 
să- alunge, minindu-l să se autoexileze 
în Anglia, dar putut nărui. Gloria l-a 
urmat și acolo, aureolindu-l ca pe cel mai na- 


tonal rapsod dramatic ai Irlandei și, deopo- ` 


Filme tandre pe tema 
tandreţii 


£ 


rii“ sînt cele două replici ale acestui fiim de 
actualitate spuse de an iordache cu ace- 
ași expresie de intensă preocupare pe care 
3 oa personajului său pe tot parcursul 
mului. 


* Ochiul aparatului 
pescu i se potrivea. E multe ori cu tandrete fiorul şi emoția nespusă 
tața lumii, i AD o ce oua e pute 


E timpul sa pornim 


Ceva n-a mai mers. Ea, soţia, a crezut că îl 
și lubirea, ei da. mai iubește pe băiatul frumos al adolescen- 
ită: î tei. Între timp băiatul devenise bărbat, dar, 
din păcate, unul excesiv de carierist, fără 
scrupule, pus pe înavuţire și mai ales, cu o 

carență fundamentală; îi li sufletul. 
mai ales o imensă El, soțul, s-a simţit lezat in amorul propriu. 
construcți i Era şi un copii la mijloc, unul nespus de 
paaa un strop de | scump și de candid, care, ca toți copiii tutu- 
lucru, e un orgo- | ror divorțurilor posibile ar fi vrut ca mama și 
. În con- | tata să fie împreună. Și mai erau și părinții 
(sufereau, pe margine) și mai erau și priete- 


nii, , şcoala, spitalul, strada. 

grădinița și mai era, firește orgoliul, dumnea- 

lui e intotdeauna un personaj important. 
Aşa că au divorțat. Prea mindri ca să poată 


FEAT H 


ge 


https://biblioteca-digitala.ro 


de filmat urmărește de” 


trivă, unu! din cei mai mari scriitor! de teatru 
ai contemporansității. Trandafiri roșii pentru 
mine, Steaua devine Tobeie 


grave in minia lor dreaptă, insuflețite toate de 
o credință aprigă în om. 
Sean O' Casey a scris necontenit teatru, 


riei revoluţii irlandeze 
opera acestui scriitor care, fiind un consec- 
vent revoluționar, a avut cel mai larg unghi 
asupra stărilor de lucruri din țara 
şi cea mai fiajpată Bote spa 


Pe 
oamenii noștri de teatru îi vor revedea opera 
şi vor pune din nou pe lespedea mormintului 
io me mat lata ei me e 
tru sine. 


Valentin SILVESTRU 


etern sentiment. 

Dar se poate fără? Í 

(Clipa de răgaz . 

cu Ecaterina Nazare, 
“Julieta, Strinbeanu-Weigel, 
i Manuel Ciucur) 


ierta, ca să ceară iertare, ca să poată depâşi 
un prag. i 
Acesta a fost unui din „punctele“ cheie ale 
serialului de mare succes Casă pentru copiii 
care, iată, continuă cu episoadele din 
Nedelcio 


excepțional 
cit har cinematografic! CR firesc în toate per- 
sonajele şi mai ales în timpul de impietire a. 
acţiunilor şi cite conflicte plauzibile urzite în 


pe 

pere, filmul, merge și ea 

care pun pri nu sint evitate. 
ică a şantierului de construcţii, glasul ce- 

lor ce muncesc chiar se face auzit, chiar con- 


un sfert de veac de 


Inserturi la o 


| mre două stagiuni, Cinemateca Română 
a permis cuvenitul respiro în atmosfera ju- 
ară a sfertului de veac implinit în 1987. Bi- 


(1915), Bucureștii 
Ţara Moților , alături de presti- 
pelicule de după război, începind cu 
spinzuraților de Liviu Ciulei şi 

a istorie a lui Gopo... 


m Sa ao tinăra virstă a multora 


primul 
sălile de lectură ale Bibliotecii Acade- 
rE pare marcată de ti- 


cultură tehnică 


aniversare 


conștiințe. Dacă fiimul e definibili ca artă a 
montajului semnificativ de imagini audio-vi- 
zuale, nu este mai puţin adevărat că gruparea 
tematică a filmelor sur-montează din lacunele 
receptării, clintește = meta de ocazie, con- 
tribuie dinamic la formarea bunului gust și 
rost al spectatorului... 


„Supramontajul” filmelor în cicluri (cum au 
fost, ultima stagiune: 
epocii, actorului Ă 
Condiţia femeii in lumea contemporană sau 
Filmul — mpi al idealurilor de libertate 
şi de ale popoarelor) vădește spectato. 
ibilitatea de a privi deja orientat in 
cinema, de a-şi descoperi gradele ci- 
vice de libertate prin aparent constrin- 
gătoare a ordinii artei. ogul implicit spec- 
tator-film devine elocvent şi ca dialog explicit 
spectator-tematică pentru film. Peliculele re- 
unite sub numitorul comun al unei idei, ori al 
medalionului dedicat unui regizor sau unei 
actrițe, comunică tacit între ele, stabilind co- 
erențe altfel ascunse, antrenind cvasi-incon- 
ştient subtilitatea estetică şi morală a specta- 
torului. După prelegerile din cadrul cursurilor 
pe care Cinemateca le-a consacrat istoriei ci- 


SR ea 


it cu o stagiune 
=m  Amatorii filmului de excepție nu 
n îmterupt bucuriile cinefile şi, astfel, în 
uim Sone, prin strădaniile harnicului co- 
w ai instituției de cultură care e Arhiva 
ua de Filme — Cinemateca Română 
— Šas proiectat, seară de seară, din iunie și 
i = septembrie, filme de artă, dar și spec- 
=e óe mai largă audiență. Un program 
at şi pentru toate preferințele. 


manică. La 


i 


i 


Anotimpul step 

revelații. Lor l- 
care să-și alle ca decor ză- 
comună i inii nordului. Vara 
pentru marile sale saga cu ac- 
mai mult sau mai puţin de- 
â resuscitarea trecutului, aura de 
miracol ce i-o acordă Bergman avea 
farmecul învăluitor al verii nor- 
ciclului Bergman al cinemate- 
în trecut ( 


TEI 


nal, chiar tragic. In- 
rale (dar nu şi a regizo- 


bn 
i 


( adrul-peisaj si confesiunea 


de regizorul 


(aici, 


stop cadru 


} 
fs 
i 
i 
i 
25 
î 


if 
il 
al 


j! 
îl 


| 

| 
iz 
îe 
i 
3gse 


! 
y 
| 
| 


li 


| 


za treacă pragul maturității. 
_——_ careva si 


i 
T 
È? 


ii 


ntr-o 


timpul. În cu aspect 
— Sou tuturor Ftimpiäriior — erori. 


„Șoaptei” 
Ingmar 


în timpul unor filmări cu Bibi 


https://biblioteca-digitala.ro 


Un mare roman, 
un mare film, 
cu mari interpreți: 
pinz Zur: 
tor feeria 
şi Gina Patrichi 


nematogratului sau personalităților filmului 
contemporan, orizontul cinefilului se adin- 
cește odată cu dezvoltarea aptitudinii sale 
critice, stirnită prin acumulări aperceptive. 
Mai mult, în contextul nostalgiei artei cine- 
matografice pentru programa şcolară, vizio- 
narea unui film se poate transforma, la Cine- 
matecă, într-un act de întemeiere solidară a 
paie alităţii, în oglinda exemplară a ecranu- 
lui.. 


rului de teatru, care este) apare evidentă, na- 
rațiunea şi dialogul au cadența unor modele 
celebre de la Strindberg și Shakespeare la 
Marivaux și Beaumarchais. Totul este însă to- 
pit în aura personalităţii bergmaniene creind 
o altă fațetă a unei opere incontundabile ka 
egală cu ea însăși. Filmul de epocă la Ber 

gman e, de fapt, un travesti pentru a dezbate 
aceleaşi probleme aie persoanei umane, ana- 


„ căutate. cu ohstinaţie. 


Bergman 


Andersson si Liv Ullmann) 


feroviare suferă de pe urma tentaţiilor la care 
adolescentul complexat este mereu supus 
apariția contesei pe care aparatul de fiimat o 
incadrează din iul subiectiv al bărbaţilor 
de pe peron. o închisă dincolo de care se 
întîmplă lucruri văzute nina poteca prin gaura 
cheii, un banc pe care nu-l poate înțelege din 
lipsă de ex 
drăznește să o 
spulberată de ironie, gestul tandru este sub- 
stituit cu cel banal, într-un joc măgulitor pen- 
tru spectatorul pus să-și recunoască superio- 
ritatea. Și ae continuă în aceeași cheie. 
chiar dacă lucrurile devin grave: femeia-sim- 
bol Viktoria Freie vine într-o noapte să-i ofere 
eroului (erou pentru că va muri eroic, arun- 
cind în aer trenul nemtesc cu muniții) dra- 
gostea sa — nesenzuală, avind doar ro! iniția- 
tic; şi tot ea, femeia cu nume simbolic, îi 
aduce explozibilul pentru iune re- 
ionară. Sugestia este neechivocă, percu- 


W frecventa temeinic Cinemateca devine ast- 
tei un mod de a trăi, disciplinat de „Irumos“, 
în preajma etică a culturii, 

într-această rodnică preajmă 

asuma chiar valoarea, atunci — în 
adevărului ei pe ecran şi apoi — în clipa ase- 
menea, din propria-ți viaţă... 


lizate în filmele sale dedicate zile: ge azi. 
Personajele sale „de epocă“ au o charrisma 
specific bergmaniană, un mister între inge- 
resc şi diabolic, dar acestea, în chip straniu, 
te duc cu gindul la cei de azi... Poate pentru 
că şi aici gman e atit de prezent în dirija- 
rea actorilor... a acelor reacţii atit de caracte- 
ristice sieși?... E aici teatrul , cu 
magia lui, cu obsesiile lui... Şi, astiei, mizind 
totul pe actor și pe investigarea trăirilor sale 
nu ne râmine ei în „azi“? i ei, actorul, pe 
care nu-l disimulează prea mult în personajii, 
ci pe acestea în el, nu e oare și cel de azi? 
Contemporanul nostru cu trăirile noastre, ob- 
sesiile noastre...? Nu, nu avem de-a face aici 
cu topirea totală în epocă, precum la un Ku- 
rosawa, ci cu resuscitarea eului de azi... Dar 
credibil și pentru ieri! Este aici o altă putere a 
lui Bergman de a ne vorbi despre ceea ce, ca 
oameni, trăim în intimitatea noastră de zi cu 
zi... O putere a unei opere și a unui stil uni- 
tar, monolit. Şi aici te izbeşte forța extremă a 
puterii de transmitere filmică. Utilizind, cum 
itură co- 
mune, e! creeză, treptat, fără ostentaţie apa- 
rentă, dar cu o marcă a stilului pregnantă, 
stări halucinante care duc la paroxism greu 
de în altă parte decit tot „in zonă”; 
adică în literatura nordică, consacrată tensiu- 
nii confruntării între individ, ca lume inte- 


siv, de la tensiuni tem 
suspendați și linişti 


rșite... şoapte şi stri- 
gåte, sint elementele unui stii ce slujește în- 
totdeauna o mărturie. 

Un stil, spuneam, care. nu se remarcă prin 


inovaţii în limbajul artei filmului, Dar stilul 
unei opere inconfundabile. instrumentul 
schimbării spre devenire al artei filmului e 
ceea ce operează Ber artist, innoitor la 
rindul său. E, astfel, i 


cere „curaj intelectual și 


Evenimentul întîlnirii internaţionale 
nu a fost cel programat. 
El a apărut ca o surpriză. 
La Veneţia, surpriza s-a numit: Ermanno Olmi 


perma- 
cu adevărat nou“, dar un bun fiim 
consacrat, stimește entuziasm. Se 
, dar Veneţia rămine același ioc al tu- 


c mondial şi 


D acă laşi deoparte discuţiile şi polemicile 
administrativo-economice care preced, inso- 
tesc și continuă mult după încheierea Mostrei 
cinematografice din Lagună (şi trebuie să le 
laşi deoparte pentru că te pierzi în ele) atunci 
intilnirea venețiană din 87, a 44-a ediţie. 
apare ca un happening cinematografic. Înce- 
pea chiar din stradă, unde în fața celor patru 
săli de proiecție (din cele două clădiri alătu- 


ut 
à. 


a 


anual. Si 
fiecare 


con- 
— fără 


mai reprezentative, mai bune. mai noi ca fac- 
tură cinematogralică, şi, cu prioritate, filme 
de autor (exigenţă totuşi mai puţin acope- 
rità}. 

Dar de aici încolo: 


incep cu un fiim-destin: Cei ecrani- 
zare făcută de John Huston după „Oameni 


Personajele unei meditații filozofice în formă de parabolă: 
Să trăiască Signora de Ermanno Olmi 


rate: Palatul festivalului și Cazinoul) un 
imens platou de filmare transplantat de la Ci- 
necittă din Roma şi reprezentind o stradă de 
oraș tipic italian, te făcea să te simţi intrus la 
o filmare. Camere de luat vederi, instalate pe 
trepiede și macarale de filmare, își jucau ro- 
lul, tehnicienii de platou făceau demonstraţii 
de modul cum se produce fum, ploaie sau 
zăpadă, refilectoarele creau atmosferă iar di- 
fuzoarele răspindeau muzica din cele mai re- 
numite filme pe care Cinecittă le-a produs în 
cei 50 de ani cìi a implinit. Pentru că happe- 
ning-ul ăsta cinematografic, virstei ei îi era 
dedicat. Buna dispoziţie. cinematografică se 
năștea pe loc. Pătrundeai apoi într-una din 
săli, după cum îţi era programul și interesul, 
şi totul continua. Retrospectiva închinată ce- 
lor 50 de ani a studiourilor italiene părea o 
provocare: La dolce vitta de Fellini, Le ami- 
che de Antonioni, Bellissima de Visconti | 

i la 


Totul despre luliu Cezar, Contesa des- 
pe arome] tit, 


Barajul filmelor de Cinematecă era, intr-ade- 
var, greu de trecut chiar și pentru un specta- 
tor obișnuit cu un repertoriu de cinematecă. 
Veneţia înseamnă, însă, în primul rind filme 
ale anului, selectate cu intenția de a fi cele 


din Dublin“ de Joyce. Întimplarea a făcut ca 
ziua prezentării filmului la Veneţia să coin- 
cidă cu moartea regizorului. 

O îndrăzneală să ecranizezi pe Joyce? Va- 
zind filmul poţi spune câ este o îndrăzneală 
fericită. John Huston a vrut să analizeze și să 
descrie, cu ajutorul lui Joyce, nu atit Oameni 
din Dublin, cit mai ales caracterul irlandez; 
„neliniștit, scrutător, circumspect, naiv, dar şi 
imaginativ, greu de suportat și seducător, in- 
genuu şi viclean, inteligent și obtuz, cu multe 
calităţi și defecte, desigur într-un dozaj irlan- 
dez, în care prevalează o imensă căldură 
omenească şi o nesfirșită capacitate de a 


“tor de atmosferă: colorit, sonoritate, senzaţii 
olfactive, fără să se arate preocupat de logica 
faptelor. Într-o seară geroasă de ianuarie (de 
la începutul secolului, în 1904) două bătrine 
doamne, Julia și Kate Morkan au invitat la o 
masă tradițională rude și prieteni, unul mai 
diferit ca altul, dar toți ia un loc exprimind 
caracterul irlandez sub toate fațetele lui. Fie- 
care din cei invitaţi iese în relief prin ceva ce 


https://bibliote 


este dominant în firea lui: candoare, sarcasm, 
predispoziţie spre visare, sau, dimpotrivă, o 
curiozitate spre tot ce se poate afia „din au- 
zite“. Cei care se instalează lent, dar sigur, în 
centrul agitaţiei festive este Gabriel Conroy 
împreună cu soția sa Gretta. Cind petrecerea 
se sfirșește (filmul nu părăsește interiorul ca- 
sei Morkan, decit pentru a ne arăta, la înce- 
put, casa văzută din stradă iar la sfirșit, pen- 
tru a ne sugera poezia unui Dublin acoperit 


de zăpadă și încremenit de ger) soții Gabriel 
şi Gretta se întorc la hotel unde o amintire a 
serii produce o revelaţie dureroasă: o melo- 
die ascultată la petrecere i-a amintit Grettei 
de o dragoste de demult, din adolescența 
amintire ce o bintuie, din cind în cînd, pentru 
că iubitul de atunci a murit tocmai cind dra- 
gostea lor era mai profundă. Gabriel își dă 
seama cît de puţin inseamnă el pentru 
Gretta: O scurtă scenă sugerează drumul pa- 
ratel, niciodată intersectabi! al celor doi soți 
şi Gabriel pune o întrebare care așteaptă ex- 
plicaţii. Gretta, ca şi cînd n-ar fi auzit-o, îşi 
deapana pentru ea o amintire care. cu trece- 
rea vremii, pare sa devină tot mai scumpa 

Era nevoie pentru interpretarea acestor ir- 
landezi plin: de viaţă, chiar de actori irlan- 
dezi: cea mai mare parte din distribuție este 
deci acoperită de irlandezi de şcoală actori- 
cească englezească. Se putea un aliaj mai fe- 
nicit ca acesta? Huston însuși pare vrăjit de 
viața irlandeză de la începutul secolului, care 
se năştea pe platoul lui de fiimare. (Un exce- 
lent și inspirat documentar realizat de o regi- 
zoare germană, chiar pe platoul lui Huston, 
în timpul turnării acestui film, îl surprinde pe 
realizator imobilizat într-un scaun cu roţi, cu 
firele de alimentare cu oxigen străbătindu-i 
faţa şi fixindu-i-se în nări, cu laringofoane 
care să-i amplifice vocea pentru că sunetul 
ei, cîndva grav, baritonal, inconfundabil, abia 
se mai auzea.) Ai fi zis că Huston însuși este 
prins de torentul irlandezilor pe care ar fi tre- 
buit să-i conducă pe platou, dar care par a-l 
conduce ei pe el acum. Pe chipul bătrinului, 
o bucurie de nedescris, pricinuită de urmări- 
rea acestor irlandezi ce retrăiesc atmosfera şi 
contextul descris de Joyce cu o irezistibilă 
plăcere de a juca și de a fi... Un film de ac- 
tori, de text, de atmosferă. O ecranizare, de- 
sigur, dar atit de marcată de autorul ei. Căci 
mina fostului cîndva actor şi el, dar și bo- 
xeur, dar şi aventurier înainte ca filmul să-l fi 
captat ca realizator, se simte totuşi. Ea ţine 
bagheta. Sărbătoarea irlandeză din povestea 
joyce-iană devine o întilnire şi o confruntare 
de caractere, dar o confruntare iscată de mici 
fapte cotidiene şi nu de probleme fundamen- 
tal existenţiale. Şi, totuși, ce adincimi psiho- 
logice atinge ea şi ce trăsături de caracter 
conturează. „De ce aţi ales. tocmai nuvela 
„Cei morţi?', îl întreabă, la un moment dat, 
realizatoarea documentarului. „Pentru că şi 
eu sint pe moarte“, îi răspunde cu un.zimbet 
sarcastic, dar împăcat cu sine, John Marcei- 


Pe platoul ultimului său film: 


John Huston 


O imagine í 
de Peter Dal 


Monte (cu 


alături de Anje 


it de bună nu 
Kathleen 


a Huston și Donald McCann 


salvează un film: Ju și Julia 
Turner și Gabriel Byrne) 


lus Huston. 


autor: Taverna of Games în original) 
de David Mamet. Film de debut, opera prima 
a unui dramaturg de 40 de ani, cu răsună- 
toare succese pe scenele teatrale new 
york-eze și nu numai new-yorkeze, colabora- 
tor asiduu al rețelelor de televiziune, scena- 
rist de fiim. În Taverna, Mamet a nit de la 
-O idee succint formulată: „Sint dreptul 
uluit — spune e! — de precaritatea vieții so- 
ciale. Cred, şi probabil că mulți alții cred ca 
mine, că adesea este de ajuns un singur pas 
greşit în viaţă — de exemplu, să te lași în 
voia unei dorinţe tainice chiar numai pentru 
Q clipă — ca să te trezești azviriit într-o situa- 
ție feroce”. ideea aceasta o materializează 
într-o poveste în centrul căreia se află un me- 
dic psihiatru, o femeie, Margaret Ford, scrii- 


toare la rindul ei de romane best sellers. | 


Viața ei de toate zilele este însă cu mult mai 
puţin interesantă și decit a pacienţilor ei an- 
goasaţi și decit a eroilor romanelor pe care le 
scrie. De unde tentaţia de a-și modifica exis- 
tența după tentaţiile și impulsurile dinafară 
Dorința asta o face să ajungă într-o lume“ 
plină de primejdii, mereu între fascinatie şi 
amenințare. Margaret Ford se trezește în mij- 
locul unor Îndivizi dubioși, unde cunoaște pe 
un oarecare Mike, escroc fără egal, persona; 
care închide în sine un șarlatan şi un ferme- 
cător. Tot Sana este EA gritei prieka umor, 
suspense, peri . Liantul îl o vita- 
litatea fără seamâăn a irii, cu” ritmul ei 
trepidant, dar nici lăsat să alunece defi- 
ni una din pantele pe care le X 
nd totul într-un echilibru care naște 
acel suspens admirabil. Un singur om, David 
Mamet, autor și al povestirii şi al transpunerii 
cinematografice, pare să dețină secretul do- 
zajului acestui story alert, spiritual, dar și plin 
de mister, care nu-și propune decit să tran- 
siere pe ecran un mic univers uman, încărcat 
ve amănunte banale pentru alții, dar atit de 
expresive în naraţiunea care devine fantas- 


Tot David Mamet apare ca scenarist, de as- 
tadată al unei alte cutezanțe cinematogralice 
semnată ca regizor de Brian De Palma: inco- 

intr-o versiune de o ora și 50 de mi- 
nute. Toată lumea își amintește serialul de 
acum vreo două decenii cind justițiarul Eliott 
Ness și interpretul său Robert Stack, erau pe 
buzele tuturor. De Palma, impreună cu Ma- 
met, au reluat povestea, dar nu ca pretext 
pentru un balet ai violenței — cum fusese 
într-o oarecare măsură, serialul —'ci pornind 
de la ideea urmăririi procesului de afirmare a 
unui om al legii care ajunge să-și pună viața 
în primejdie pentru rarea ei. Dar nu nu- 
mai atit. Pe noii realizatori i-a interesat să 
alle cauza socială care naște necesitatea unei 
asemenea autoexpuneri din partea unui om 
al legii. Povestea devine dramatică, dar și pri- 
lej de investigație soci ică. , deci, la 
epoca prohibiţiei, ia anii 30 ai marii crize, dar 
mai ales la un j malefic care a domi- 
nat acei ani grei pentru societatea americană: 
A! Capone, „monarhul absolut a! alcoolului 
ilegal“, cum îl caracterizează autorii. Așa cum 

porwatizeazä Mamet și De. Pune Al Ca- 
pote nu este emigrantul prăpădit care 
jură să se răzbune pe o lume care îl comple- 
xează, dar pe care simte că o poate înşela, ci 
un arogant, foarte sigur pe ei, cu gust pentru 
lux, care ştie să-i a ească pe ziariști cu 
vorbe istețe, plinge la eră cind aude cin- 
tindu-se „Rizi paiață”, dar se năpustește asu- 
pra avocatului său cind iși dă seama că ii 
pierde procesul. Robert de Niro, care a luat 
pentru acest rol citeva bune kilograme în 
plus (arată fălcos, pintecos, cu freza gomi- 
nată și lipită de țeastă, cu rinjet feroce și 
mers de stăpin) izbutește o performanţă ac- 
ş rară. Te înspăimintă ca personaj 
şi, în același timp, te uimește ca resurse ac- 
toriceşti. În tabăra „incoruptibililor“ alte per- 
formanțe actoricești: Sean Connery, Kevin 
ér, Andy Garcia și Charles Martin 
Smith — toţi patru fără cusur, impun tipuri 
de justițiari ca în western (westernul cel mai 
pur fiind de altfel una din sursele inspiratoare 
aici ale lui De Palma, westernul clasic à la 
- John Ford). 

S-au auzit voci la Veneţia care întrebau 
dacă ar îi fost cazul ca un asemenea fiim, 
destinat Marelui public, un film care de altfei 
se bucură de atita succes, să apară pe ecra- 
nul Mostrei? Oare! O peliculă care aliază mij- 
loacele cele mai noi de expresie cinemato- 
grafică (favorizate de experienţa televizivă și 
de noi descoperiri tehnice), care sondează 
atit epoca la care trimite cit și posibilitățile 
oferite de evoluția limbajului filmic, ar trebui 
lăsat deoparte pentru simplul motiv că „are 
succes de public“ adică A aperi că îşi atinge 
gg d scopul urmărit oricare artă 

nainte de a fi un mare succes de public. 
dar şi unui personal al lui De Paima. încorup- 
tbili reprezintă, după mine, stadiul la care a 
ajuns un anume cinematograf: cel rezultat 


ianţe 

mai filmul de faţă, dar în tot eșantionul 
american de la Veneţ i 
filme amintite trebuie să pomenim şi de S-a 

în Paradis al lui Alan Rudolph, film 
facut cu meserie, dar și cu superticialitate 
Ziarul italian „La Stampa” i-a lipit o etichetă 
cu care filmul s-a întors acasă: _Nici toate fil- 
mele nu ajung în paradis"). Abundența de 
Qros-planuri, structurarea naraţiunii pe un 


ă 
î 
Li 
ş 
i 


ai 


H in Ia y 


G y 

v$ yaa 3 5 ; 
A i 2 X UN, 
Alan Rudolph 


Filmul lui S-a întimplat în paradis 


sigur n-ar ajunge 


acolo, dar Kelly 


Meillis si Timothy Hutton 


ar căpăta permis de intrare 


timp convenabil televiziunii ceea ce duce ia o 
concizie în avantajul acuitaţii dramatice, ritm 
adesea sufocant (nici o situaţie și nici o justi- 
Ticare dramaturgică nu lasă loc unui ritm tre- 
nant). folosirea de către scenariști și realiza- 
tori a -unghiului TV în descrierea mediului 
ambiant. ănuntul aparent banal, sordidul 
privit tangenţial, ini fuga camerei de luat ve- 
deri, lipsa programatică de preocupare pen- 
tru machiajul ca în film şi cultivarea expresiei 
stradale — toate contribuie la redimensiona- 
rea expresivităţii cinematografice. Simbioza 
apare deocamdată favorabilă dinamizării. na- 
rative ca și captării interesului spectatorului 
tocmai prin nervozitatea care se obține. Ma 
intreb însă dacă rivalitatea de ieri devenita 
astăzi colaborare plină de efuziune între film 
şi tv nu favorizează calea unei expresii mono- 
„culturale. Deocamdată ambele asociate la 


nu vorbi, a nu privi decit obiectele și locul ce 
le este destinat pe masă, nicicînd pe invitați 
a avea intotdeauna .brichetă pentru a oferi 
foc celor ce-l solicită pentru aprinderea unei 
țigări, dar a nu fuma niciodată, a avea unghi- 
ile curate etc. Maeștrii acestei ceremonii își 
împart pe noii veniți nu ca pe niște ajutoare, 
ci ca pe niște victime ale datoriei: nu li se 
vorbește ci, li se poruncește. Cind unul din 
acești tineri este trimis la pivnita de vinuri, pe 
măsură ce coboară treptele de piatră, imagi- 
nea baletului fâră muzică al fastului culinar i 
se schimbă: realitatea capăță aspecte decre- 
pite, zidurile devin jilave, ușile sint putrede, 
pivnița de vinuri este invadată de șoareci și 
șobolani, iar un garaj în care tinărul pătrunde 
din curiozitate e plin de maşini ruginite. deta- 
brate, caricaturi grotești ale lor însele. Lumea 
banchetului de sus îşi trăiește euforia festivă 


O Tavernă a revelaţiilor psihologice: 
Lindsay Crouse și Joe Mantegna 


noul -limbaj vizual profită de pe urma suflulu: 
proaspat. 


Europenii 


. au fost cred cel mai bine reprezentaţi de 
Ermanno Olimi, cu filmul său Să trăiască Si 

nora, un film patronat spiritual de doi „sfinți 

Kaika și Brecht. Parabolă despre exercițiul 
puterii ajuns la o singură dimensiune: cere- 
monialul- — filmul își secretează o atmosferă 
lantastă în care oficierea pedantă, sacro- 
sanctă- a gesturilor ce compun pregătirea 
unei primiri de invitaţi devine o suprareali- 
tate, un fel de transă rituală. Un grup de în- 
văţăcei, de picoli, în ale hotelăriei, proaspăt 
absolvenţi ai cursurilor, sint aduși la un cas- 
tei care, prin toată înfăţişarea lui, nu poate 
sugera decit o imagine kalkiană: serpentine 
ameţitoare, porți terecate, punți de controi, 
însoțitori muţi, gravi şi înfricoșători, care-i 
preiau pe tineri şi îi duc în niște dormitoare 
comune unde urmează să locuiască. Reparti- 
zarea lor pe servicii, „canonizarea“ lor prin 
repetarea obsedantă a regulilor sacrosancte 
ce trebuie păzite de un nou venit ce oficiază 
la marea primire are principii care trebuie în- 
vâțate pe dinalară: a nu se auzi niciodată 
ciinchetul paharelor ce sint aduse la masă, a 


https://biblio 


tronind pe. deriziune. Sosirea invitaţilor este 
in sine o paradă sarcastico-grotescă, căci 
apariția fiecărui invitat, a fiecărei perechi este 
ca o intrare în scenă, iar cuplurile sint adesea, . 
„A la Dubout“; ei pipernicit, ea de dimensiuni 
covirşitoare, el pătruns de importanța mo- 
mentului, ea pornită să-și astimpere pofta de 
birfă, ei preocupat de ce are în farfurie, ea 
curioasă să vadă cum ține lingura rivala din 
faţa ei etc. Serviciul este mai important și mai 
de durată decit obiectul lui: conținutul fartu- 
riilor şi paharelor (conţinut care, după reacți- 
ile unor meseni, pare destul de derutant, 
dacă nu chiar respingător). Sosirea Signorei 
este un fel de „finis coronat opus“, căci Sig- 
nora, mai mult simbol uman decit ființă, are o 
expresie cadaverică, poartă pălărie cu 
voaletă tot neagră, nu vorbește, nu „nu 
mânincă: din cind în cînd soarbe apă dintr-o 
cupă de cristal, folodindu-se de un pai de aur 
semnat „Dior”. intenţiile și le transmite come- 
senilor printr-un purtător de cuvint care mai 
degrabă îi citește gindul decit îi aude pet 
Desfâșurarea ritualului mesei este, de „0 
lungă studiere a tuturor de către toți, pentru 
ca apoi toți să aibă privirea, furişă sau di- 
sectă spre fruntea mesei, spre Signora, tru- 
dindu-se să-i interpreteze imobilitatea fun- 
ciară. Un cine presupus a fi de rasă, dar pe 
care huzurul castelan l-a tăcut să arate dela- 
brat, emite cite un lătrat solemn și speriat, 
iscultat în tăcere și cu respect. Cind, în sfir- 
şit, tînărul devot al slujbei la castel își dă 
seama că nu participă decit la o farsă tragică 
și solemnă în același timp, că este în serviciul 
unei lumi care și-a piară omenescul și 
omenia, se decide să fugă, folosind una din 
porțile putrede ce conduc spre grajui de au- 
tomobile ruginite. Ajuns dincolo de zidurile 
castelului aude cu groază în urma lui lătratul 
ciinelui. Aleargă și apoi cade cu fața în iarba 
gata. să se lesn site. Dulăul mai latră de 

louă-trei ori apoi, gudurindu-se, vine şi se 
așează cuminte lingă fugar 

Filmul lui Oinu, deşi a primit un „Leu de ar- 
gnt”, nu s-ar spune că a fost intimpinat cu 
prea mare căldură şi în Primele reac- 
ţii s-au oprit la simpla descitrare a unei sim- 
bolistici elementare: s-a vorbit despre o masă 
la un castei (sau hotel cu un ceremonial rigu- 
ros care din cind in cind se impotmolește). 
Dar dincolo de această „Jectură“ sumară, ni- 
mânui, s-ar părea, nu i-a convenit să deco- 
deze trimiterile lui Olmi la adresa unei lumi in 
care ceremonialul există doar în sine și a de 
venit scop. Şi aproape nimeni nu mai privește 
dincolo de ei sau iniauntrul lui. Cu un cres- 
cendo bine condus și o surpriză subtil intro- 
dusă, cu o tensiune savant creată, filmul lui 
Olmi imi pare ieșit din comun, aparținind 
unei cinem: fii care a dat atitea filme 
mari, dacă ar fi să amintim doar pe cele pre- 
panza retrospectiva închinată studioului Ci- 
necitt 

Dintre europeni am ales filmul lui Olimi ca 
fiind cel mai 


tură. dramaturgie, filozofie şi plastică. Nici o 
servitute nu se simte la Olmi față de finanta- 
torul filmului său. E adevărat că un alt italian, 
Peter Dal Monte, al cărui film a fost inecrisă 
in rubrica „Eveniment“ a ediției venețiene 
(eveniment tehnic, desigur) a prezentat filmu: 
sär Julia şi Julia ca rezultat al folosirii celor 
Mai noi modalități electronice. Numai că la 
Dai Monte noutatea electronică nu face decit 
să sublinieze caracterul vetust al povestirii ca 
$i al modalității de povestire. 

Prima noastră incursiune in cea de-a 44-a 
ediție a festivalului de ia Veneţia se oprește 
deocamdată aici. Rindul viitor ne vom ocupa 
deci de „Louis Malles și ceilalți”. 


Mircea ALEXANDRESCU 


Incoruptibilii 87: Charles Martin Smith. Kevin Costner, 


Sean 


yr 


Connery 


şi Andy Garcia 


erm 


Dezbatere 
etică 

în normele 
= policierului 


Pt (tn om 
AER pe şosea) 
S 


prz 


l rei fiime, concentrate pe realitate, trei 
propuneri incitante oferite si torilor spre 
vizionare în cadrul „Zilelor filmului din R.P 
Bulgaria“: Caracterizarea, peliculă realizată 
dupa un scenariu scris de Alexandr Tomov, 
în regia lui Christo Christov; Un om pe ṣo- 
sea, scenariul Liuben Stanev după o culegere 
de documente publicată de Petko Zdravkov 
„Amintirile bătrinului procuror“, regia: Hacio 
Boiadjiov; Un după ajutor, pe un sce- 
nanu apartinind lui Boian Bialcov, după ro- 
manul sâu „inelul lui Saturn“, în regia lui Ni- 
kolai Rudarov. 

Caracterizarea, epurat bine de orice ac- 
cente melodramatice este — dincolo de po- 


vestea acelui șofer necinstit inverșunat pină - 


ia absurd în a obține, cu orice preț, dar cu 
orice preț (şantaj, inscenare, violență) de là 
şeful de echipă, omenosul Ivan Paliev, o refe- 
rinţă favorabilă — o severă dezbatere morală 
introducind spectatorul în miezul unui adevăr 
fara greș: nu se poate trâi în incorectitudine 
şi lașitate. Căci, a supravețu nu este întotdea- 
una sinonim cu a trăi. În rolurile principale, 
ado: actori de rare forță expresivă: Ivailo Ge- 
raskov şi Isaak Finţi. Ei limpezesc treptat 
sensurile grave ale filmului: demnitate 
umană, curajul răspunderii, cinste. Simţi gus- 
tul cenușii, amar și aspru cind lteko, tip cinic 
și corupt reușește să ducă la bun sfirşit de- 


Zilele filmului din R.P.D. Coreeană 


C. de fiecare dată cind ai prilejul să vezi 
o suită de filme ale aceleiași cinematografii, 
constaţi că, dincolo de povestirea fiecăruia, 
dincolo de noile personaje ce ţi se prezintă 
sau de tehnica și estetica specilice unei 
anume şcoli de cinema sau a unui anume ci- 
neast, deci dincolo de toate aceste atribute, 
răzbate și ţi se comunică cu pregnanţă acel 
" ceva esenţial din care se configurează carac- 
terul psihologic, morala, conduita specifică 
unui popor. A fost gindul care m-a însoţit cu 
stăruință şi de-alungu! „Zilelor filmului din 
RP.D. Coreeană“, câci cete trei filme — atit de 
diferite, în fond, prin subiect, timp, ambianţă 
şi prin grad de expresivitate — se făceau 
emisarele unei unice și specifice realităţi. 

Într-adevăr, ce altceva ar fi putut lega po- 
vestea unei tinere din zilele noastre, de pro- 
fesiune desenatoare de modă (Vise şi fan- 
tezie), regia: Rim Cihan Bom), de destinul 
soţiei, temporar părăsită de un soț plecat sa 
se instruiască la curtea impăratului, dintr-un 
îndepărtat ev mediu coreean (iubire, iubirea 
mea, regia: Cive in Hi), sau de cel al acroba 
tei, artistă a Marelui circ din Phenian, aflata 
în turneu la Paris! (Pînă cind vom fi despăr- 
ții, regia: Pak Chang Seng). 


Şi. totuși, între cele tre: pelicule, mai exact 
spus între cele trei personaje feminine — 
căci în jurul poziţiei femeii în familie și în so- 
cietate gravitează toate cele trei povestiri — 
există o identitate de reacții, de atitudine, 
există o aceeași conduită morală. Se vede 
limpede că, din cele mai vechi timpuri, o în- 
sușire princeps a femeii a fost și este supușe- 
nià. 

Supusă, sfioasă și cuviincioasă este fru- 
moasa, tinăra soție rămasă singură la chere- 
mul mai marelui orașului. Ea se opune pro- 
punerilor sale abuzive chiar cu prețul temni- 
tei și al amenințării cu moartea, — și sfioasă 
cum este va ști să reziste și să-și aștepte băr- 
batul pentru ca, în cele din urmă, sâ-și gă- 
sească răplata alături de el, la cirma orașului. 

Supusă şi cuviincioasă este și tinăra stilistă 
care-și ascultă sora mai mare, directoarea 
unei fabrici de confecţii, dar cind se con- 
vinge că aceasta poartă vina frinării noilor 
iniţiative, delicatețea ei naturală nu o face 
inaptă să-și înfrunte sora și să-și impună 


punctul de vedere. „Oamenii trebuie să se. 


imbrace fiecare altte! sa-şi schimbe hainele 


“după anotimp şi dupa felu! fiecăruia de a fi 


Doar sint atitea flori și nici una nu e la fel cu 
cealaltă!" Si tinâra, așa stioasă cum este, reu- 


De la filmul de război la poveşti de fiecare zi, păstrind 


Steaua dimineţii şi Vise 


monicele planuri, dar finalul gindit şi realizat 
cu echilibrată măsură luminează omeneasca 
speranță: oamenii au nevoie de adevăr, de 
certitudinea îndeplinirilor și nu pot să 
trăiască muchia îndoielii. 

Un după ajutor este unul dintre 
acele emoţionante filme despre tineri debu- 
solaţi, smulși cu brutalitate dintr-un mediu 
normal și azvirliţi la margine societăţii, acolo 
unde lupta se duce, în principal, cu paragra- 
fele legii. 

Gheorghi are douăzeci de ani şi poartă în 
spate un trecut care ameninţă să „atirne“ 
greu. Înfiat, nu din dragoste, ci din meschine 
raţiuni, abandonat apoi fără milă, lipsit de un 
cămin, el trăiește de azi pe miine, într-o 
goană cenușie după o bucată de piine. Nu 
cere iubire celor care ar trebui să i-o acorde 
cu prisosinţă, se mulțumește parcă cu ingrata 
condiţie de fugar. Un biet „paria“. Să nu mai 
existe nici o șansă pentru viitorul lui? La 
această întrebare va răspunde afirmativ an- 
chetatorul de miliție Vasiliev. Regia urmă- 
rește cu atenţie spaimele, deruta, omeneasca 
slăbiciune, fireştile dorinţe ale eroului şi, fără 
a apela la formule de film deosebite, poves- 
tea conţine suficiente argumente să poată re- 
zista la o analiză critică. Finalul se încheie cu 
un emoționant stop-cadru: el, zurbagiul des- 
pre care tatăl adoptiv afirmă cu cinism că: 
„Jocul lui este la pușcărie, intre hoți și vaga- 


| bonzi“, se stringe de durere și iubire în 


braţele Janei, singura lui promisiune de feri- 
cire. 

Un om pe șosea reia o temă întiinită ade- 
sea: responsabilitatea şoferului care pără- 
sește locul accidentului. Un policier vorbind 
despre iubire și prietenie, corectitudine și 
responsabilitate. In tonuri grave, se portreti- 
zează fără cruţare pseudo adevăruri, lașități, 
gelozii absurde. Fără a trăda nici o clipă re- 


gulile beer 

Trei filme de actualitate investigind pe mul- 
tiple planuri miezul fierbinte al realităţii, trei 
filme semnificative pentru o cinematografie 
care își asumă teme dificile 


ileana PERNEŞ DĂNĂLACHE 


şește, în cele din urmă, să obțină sprijinul di 
„rectorului general. lar el, fostul comandant a! 
Armatei populare, cu privirea aspru-blindă, e 
pus acum în situația nu de a ordona: Foci!, ci 
de a alege noile modele pentru a da „bătălia 
pentru revoluția vestimentară“. 

In sfîrşit, cea de a treia eroină, acrobata, 
crescută fără părinţii din pricina agresiunii 
care a scindat țara, îi regăsește tată! în urma 
unui ciudat concurs de imprejurări reprodus 
cu suspens, pe cind se afla la Paris. Emoţiei 
revederii, îi urmează jurămintele de supunere 
filială: „Te rog să mă ierți, m-am logodit fără 
să-ţi cer încuviințarea“, îi spunea tatâlui rātā- 
citor de peste 20 de ani. Dar în clipa cînd alții 
vor să profite de glasul singelui pentru a de- 
termina pe tinăra vedetă să-şi părăsească pa- 
tria şi partidul, pentru a se stabili în Coreeea 
de Sud, tinăra supusă, sfioasă și cuviincioasă 
cum este, va ști să respi 0 asemenea pro- 
punere şi să se întoarcă acasă, la ai ei. 

impregnate de o puternică sentimentalitate, 
împinse în secvențele rememorărilor pină pe 
teritoriul melodramei, toate cele trei filme ră- 
min însă în cadrul unui stenic realism. Chiar 
dacă — mă refer la cele două filme contem- 
porane — prezenţa nedoritei graniţe de pe 
paralela 38°, stăruie ca o tragică amprentă în 
viața multor familii. 

După ce ne-au obișnuit cu filmele războiu 
lui împotriva agresiunii străine, ce a statorni 
cit împarțirea penisulei Coreene în două țari, 
cineastii din R.P.D. Coreeană ne arată că. fără 
sa-și uite nici istoria de demult, nici pe cea 
apropiată , — ştiu să abordeze, în cadrul ace- 
luiași inconfundabil specific autohton, elanu- 
rile, visele, realizările contemporane în po- 
vești de fiecare zi. 


Adina DARIAN 


același specific autohton 


ȘI Janiezie; 


Hooi a sărbătorit în acest an un 
centenar de cind numele colinei californiene 
a fost înregistrat pe un act oficial. Cinemato- 
graful a intrat și el în al nouălea deceniu de 
existență. În acest răstimp, nu o dată, ela 
devenit în conştiinţa publicului de pretutin- 
deni sinonim cu Hol |. Pentru un stat 
cu o istorie abia bicentenară, filmul, cea mai 
tinără dintre arte, a devenit firesc, încă de la 
apariția sa, o oglindă şi un business al Ame- 
ricii. lată de ce în scurtă vreme a ajuns cea 
mai productivă și totodată cea mai exporta- 
bilă între industriile americane şi, cu inevita- 
bile fluctuații, s-a menţinut în aceiași poziţie 
pină în prezent. 

Se pune intrebarea; poate fi cuprinsă o 
existenţă atit de intensă, zbuciumată, contra- 
dictorie și seducătoare în 114 fotografii — fie 
ele şi în mărime naturală — chiar într-un spa- 
tiu generos, de mare platou dintr-un studio 
din epoca de aur a Hollywoodului? 

Sintem invitaţi să aflăm răspunsul vizitind 
expoziţia „Filmul american ieri și azi“, des- 
chisă timp de patru săptămini, în sala Dalles, 
sub auspiciile Consiliului Culturii și Educaţiei 
Socialiste şi ale Ambasadei Statelor Unite ale 
Americii la București. 

Demni reprezentanţi ai filmului american, 
organizatorii au conceput acest itinerar în di- 
namica unui montaj cinematografic, cu inten- 
ţia de a capta interesul publicului stirnindu-i 
amintirile, curiozitatea, fantezia. Imaginile 
avind scopul de a declanşa un film chiar în 
mintea fiecărui privitor. Spectacolul începe. 

La început, profilată pe silueta nemuritoru- 
lui cuplu al dansului — Fred Astaire și Gin- 
ger Rogers, te întimpină pe un frontispiciu 
celebra zicală a lui Orson Welles: „Cinemato- 
graful nu are limite, e o panglică de vise“. De 
vise, dar din ce în ce” mai mult, în anii pos- 
tbelici și de realități (așa cum ne conving şi 
cele șase filme ce însoțesc expoziția). Căci, 
oricit de orgolios a fost Hollywoodul în a-şi 
menţine faima de „fabrică de vise“, azi, știm 
prea bine că ele s-au transformat adesea în 
coșmaruri, iar existența Americii cu munca, 
idealurile, deziluziile, înfringerile și marile ei 
împliniri s-au regăsit, adesea, pe pinza ecra- 
nului așa cun sint schițate și în acest com- 
pendiu în imagini, deopotrivă, invitaţie la vis 
şi la luciditate. Primele gazde te primesc 
într-o neașteptată alăturare, în disprețul tre- 
cerii timpului sau al hotarelor de gen, ce tre- 
zește nostalgii, surprize. surisuri. Unica 
Marylin Monroe ride cu sufletul zvăpăiatei 
Liza Minnelli; răzvrătitul, însinguratul James 
Dean se află in compania omului-jungiei, 
Johnny Weissmuller, surisul „bătrinului sud“ 
de pe chipul lui Vivien Leigh face un contra- 
punct „nașului“ atitor aventuri contemporane, 
Marlon Brando; mustaţa cit o muscă, a lui 
Bran, stă alături de gropiţa din bărbia lui 
Clark Gable; Mary Poppins e pe acoperiș, iar 
„băieţii de aur“ ai Americii. Redford şi New- 
man, călări, dau, cu pistolul în mină, bătălii 
justițiare; cow-boy-ul nr. 1, John Wayne, 
priveşte ia paşii de step ai dansatorului din 
ploaie, Gene Kelly; Mariene Dietrich şi Gary 
Cooper au aerul cu adevărat olimpian; vrăji- 
torul din Oz încearcă, parcă, să o îmbuneze 
pe Bette Davis; Mickey Mouse face bună 
companie Thedei Bara; James Bond — Sean 
Connery se lansează în neverosimilele sale 
tururi de forță făcind, parcă, cu ochiul lui 
Jane Fonda-Barbarelia; însfirşit, Dustin Hof- 
fman, în travesti, ne amintește că totul e un 
joc. Un joc adevărat, în care hotarele dintre 
ieri și azi, dintre ființă şi neființă s-au şters 
prin magia filmului. A fost doar preambulul. 
Acum începe istoria. 

Șase panouri urmăresc cronologic evoluția 
cinematografului: 1. Pionierii — 1888—1910: 
ora lui Lumière. și Edison, a lui Méliès şi 
Eastman; 2. Îndrăzneața aventură — 
1910—1930: iau ființă marile studiourile Fox, 
Universal, Warner; Griffith dă prestigiul artei 
distracţiei, pină mai ieri, de bilci; Pickford, 
Garbo, Valentino, De Mille, Disney, devin mi- 
turi contemporane; 3. Epoca de — 
1930—1945 studiourile M.G.M. şi Warner la 
zenit; Frank Capra, Claudette Colbert și 
Clark Gable primesc Oscaruri la capătul unei 
călătorii New York—Miami; Mae West men- 
ține aureola primelor dive; Curtiz face Casa- 
bianca și Welies Cetăţeanul Kane; Hollywoo- 
dul pare să fi rămas mereu complexat de 
grandoarea și fastul acestor zile ilustrate în 
expoziție şi prin două fotografii mamut de la 
premierele a două filme de neuitat din acel 
timp: Grand Hotel și Pe aripile vintului; 4. 
Eclipsa la Hollywood — 1946—1964; au fost 
anii cînd începe concurenţa și respectiv lupta 
cu massmedia, și în primul rind cu televiziu- 
nea; numărul spectatorilor scade la jumătate; 
dar tot atunci Strassberg înființează Actor's 
Studio şi — ne simţim datori să amintim citi- 
torilor — s-au făcut filme ca: Cei mai frumoşi 
american la Paris, 


pe riul Kwai... chiar dacă ele nu sint aici ilus- 
trate. Dar cum ar putea fi toate filmele 
dintr-un atit de eufemistic săA numim, a-toa- 


=-cuprinzător interval de timp; 5. Din nou pe 
baricade — 1964—1974: noul val declanșat 
se Coppola și „trena sa”: Spielberg, Lucas. 
Scorsese, dar și Friedkin, Nichols, Fosse, 
3ogdanovich care au adus noi idei în vechea 
state a filmului, alături de cineaștii din ge 
“eraţia de mijloc ca Stanley Kubrik cu Odise- 
eè sa spațială; a fost și deceniul trezirii con- 
surde: proprii istorii: r primele tratoare 
õe film; arhivele: 6. Revirimentul pă 1974, 
este intitulat ultimul capitol al acestei scurte 
onologii, curba incasărilor este din nou as- 
cendentă datorită unor filme ca Fălci, 
Grease, dar să adăugăm noi și prin Un zbor 
deasupra cuibului de cuci, Întoarcerea acasă, 
Reţeaua şi, desigur, în special prin apariția și 
popularitatea pe care o aduce, tehnica vi- 
seo-casetelor. 

in partea finală a expoziţiei, alte panouri 
caută să sintetizeze în secvențe filmate și 
minimum de poze, maximum de-probleme ale 
eaţiei de film: cascadorii și. tehnicile lor; in- 
*»"genţa şi inventivitatea investite în „efectele 
speciale”; aportul actorilor de culoare de la 
Pe aripile vintului pină la Flashdance sau, 
sub o sticlă protectoare costumele purtate în 
decursul anilor de Judy Garland, Marilyn 
Monroe, Barbra Streisand, Charlton Heston. 

Alte două panouri ne obligă să întirziem 
a: mult: „Contribuţia Europei la gloria Hol- 
woodului” şi „Prezențe românești la Hol- 
wood". Pe acesta din urmă apar doar cîțiva 
în cei născuţi sau veniţi de pe meleagurile 
„castre: Edward G. Robinson, Johnny Weis- 
smuller, Jean Negulescu, Gheorghe Zamfir 
muzica sa, muzica noastră, a dat culoare ati- 
"or filme recente). Nu putem însă să nu adău- 
m, la rindul nostru, măcar încă două nume, 
“ara de care Cetatea filmului ar fi fost mai sã- 
sæcā: Lauren Bacall, a cărei bunic a plecat 
spre Lumea nouă, la început de secol, din 
Moldova, așa cum scrie actrița în memoriile 
>. şi John Houseman, născut la începutul se- 
oului, în București, despre care scrie cu 
sostaigie, deși l-a părăsit de copil, ajuns pro- 
Šscātor (Frumosul și uritul, Șapte zile în luna 
mai, Van Gogh etc.), regizor şi chiar recom- 
sænsat cu un Oscar pentru unul dintre cele 
“ouă roluri interpretate ca actor. 

Amatorii de Oscar se pot fotografia primin- 
s4 în locul lui Sissy Spacek sau Robert De 

tot așa cum amatorii de gadget-uri pot 

amprumuta pentru o fotografie“ trupul lui 
Bors Karloff sau ai altor monstrii celebri, sau 

t încaleca pe o șa ca în western, sau as- 
sita la cască un refren din Fascinaţie, Robin 
"ood, Carele de foc... 

Un joc. Un memento subiectiv. Nu mai pu- 
| o istorie a filmului american în digest 


AD. 


A: 16 ani cind am văzut Pe chei, 
=upă ce am ieșit din sala de cinema hotări- 
səm să mă fac actor“. Declaraţia aparţine lui 
Dustin Hotiman şi a fost făcută, în 1986, cu 
cazia sărbătoririi vîrstei de 77 de ani a regi- 
zorului Elia Kazan. Ce recunoaștere mai to- 
iā a impactului operei sale? A 

Pe chei (1954) a fost, cu indreptăţire, ales 
să deschidă „Zilele filmului american, de ieri 
s de azi”, la Bucureşti. Cu doi ani înainte de 
2rwmul program Free Cinema, dar după ce 
salul neorealismului italian ajunsese pe 


coasta Pacificului, Elia Kazan, de la început 
asgajat prin filmele sale, ca și prin biografia 
sə de imigrant şi outsider, împotriva curentu- 


Și ofiţer 
și gentleman: 
Richard Gere 


lui, aduce aparatul de filmat în cartierele 
muncitorești, printre docherii șomeri, victime 
ale propriului sindicat luat în stăpinire de ma- 
fia îmbogăţiţilor prin teroare și fraudă. Sce- 
nariul, semnat de nu mai puţin noncontor- 
mistul scriitor și critic de film Budd Schul- 
berg (ce debuta atunci în transcrierea roma- 
nelor sale pe ecran), aducea într-o cinemato- 
grafie al cărei idol era selt-made-man-ul 
eroul colectiv: docherii de pe chei. Insolitul 
temei, al mediului și a stilului explodase 
atunci, într-un Hollywood scindat de vinâtoa 
rea macchartistă împotriva libertăţii de crea 
ție. Trădarea şi laşitatea în scopul asigurarii 
traiului individual, opuse curajului opțiunilor 
şi opiniilor, cu riscul propriei vieţi, pus în 
slujba interesului colectiv, rezona în actuali- 
tate. (John Ford adusese pe ecran acelaşi 
conflict în informatorul, dar acțiunea se pe- 
trecea în Irlanda și filmul fusese făcut cu 20 
de ani în urmă.) Şi mai era Marlon Brando. În 
privirile sale cînd încrincenate, cind dezorien- 
tate, în mişcările sale nestăpinite, regăsim 
aceiași pecete pe care Kazan o imprimase, 
pentru totdeauna, pe ecranul american fil- 
mind, în același an, cu James Dean, La Est 
de Eden. impactul filmului s-a păstrat pină 
azi. 

Tot în acei ani ai examenelor de conștiință 
din Cetatea filmului, realizează și Fred Zinne- 
mann În plină zi (cunoscut la noi sub titlul La 
amiază — 1952). Pe generic, un alt important 
scenarist hollywoodian, Cari Foreman semna 
atunci pentru ultima dată, înainte de a fi in- 
terzis timp de cinci ani, numărindu-se şi el 
printre cei „zece neprietenoși” care au refu- 
zat să colaboreze cu Comisia pentru cerceta- 
rea activităților antiamericane. Cele 85 de mi- 
nute de proiecţie acoperă evenimentele pe- 
trecute în răstimpul a nici două ore, între 
10,30 și 12,20, într-un orăşel abia înjghebat, 
Hadieyville. Un şerif vulnerabil și părâsit de 
întreaga comunitate, trebuie să înfrunte patru 
criminali. Sensul story-ului nu au întirziat sā 
capete, în Hollywood-ul acelor zile fierbinţi, 
aceiași interpretare ca și filmul lui Kazan 
John Wayne a protestat public, arătindu-și 
dezaprobarea față de ultima scenă, cînd şeri- 
ful își smulge de la piept şi aruncă „steaua de 
tinichea” (titlul romanului ecranizat) în colbul 
pieţii. după ce învinsese, de unul singur. Dar 
dincolo de interpretările din actualitatea mo- 
mentului, În plină zi s-a impus prin concluzia 
story-ul, precizia montajului, laconismul regi- 
zoral şi, desigur, prin recunoscuta magie a 
lui Gary Cooper și farmecul ingenuu al lu 
Grace Kelley. Şi a rămas un cap de serie al 
„westernurilor-adulte“ făcind un prim şi ciști- 
gâtor pas pe calea demitizării drumului spre 
vestul sălbatic. 

Cel de al treilea film din echipa veteranilor 
Nu o poți lua cu tine, (1938) ne intoarce în 
epoca numită, „de glorie”. Era vremea cind 
cinematograful american nu se emancipase 
față de Administraţia de la Washington. Cu 
verva și degajarea de sorginte italiană, și cu 
tehnica şi vedetele americane (Jean Arthur 
James Stewart, Lionel Barrymore) regizoru! 
Franck Capra traducea, într-o populara co- 
medie, preceptele noii păci sociale roosvel- 
tiene. Filmul își păstrează și azi antrenul, ca 
şi adresa socială. 

Toate filmele amintite au cumulat 12 premii 
Oscar (două pentru cel mai bun film) şi 18 ti- 
tiluri de candidat la Oscar. Să vedem, fie şi 
după acest eșantion, dacă mai tinerii cineaști 
continuă şi dacă da, în ce fel, tradiţia prede- 
cesorilor. 

O primă observaţie se impune. Cei trei re- 
gizori veterani erau de descendență turca, 
austriacă, italiană. Doi dintre tinerii coechi- 
pieri de azi scenaristul Steve Tesich 
prinderea) și regizorul Bruce Beresford (Milă 
și tandrețe) au sosit la Hollywood din lugos- 
lavia şi respectiv din Australia. 

A doua observaţie: cinematograful ameri- 
can acţionează ca un recipient modelator şi 
chiar uniformizator. Cum altfel am descoperi 
atitea situaţii, reacții, replici, chiar dacă în alt 
context şi în alt timp, în esenţă identice? 

A treia observaţie: moda contestatară a tre- 


Un oscar, în 1983, 
pentru acest actor-surpriză: 
Robert Duvall 


RDS) 


Filmul american ieri şi azi 


cut. Filmele tinerilor se disting, în fond, prin 
mult profesionalism și o întoarcere la confor- 
mismul de care se detașaseră Pe chei sau În 
plină zi. 

Ofiţer şi gentleman (1982) — ferme- 
cator, tandru, romanţioasă idilă între o mun- 
citoare textilistă și un cadet. Dar, regula jo- 
cului hollywoodian e prezervată cu strictețe: 
lupta se dă de unul singur pentru a trece 
examenul maturității şi a intra în viaţă pe dru- 
mul drept, chiar dacă temperamentul sau 
miîndria se răzvrătesc citeodată. Filmul lui 
Taylor Hackford, beneficiind de doi dintre in- 
terpreţii aflați în topul popularității: Richard 
Gere și Debra Winger, se înscrie într-o arie 
tematică mult susținută prin anii '80. urmă- 
rind, programatic, atragerea tinerilor (n rîndul 
armatei sau al poliției. (Exemplele sint nume- 
"oase de la Private cu Goldie 
Hawn — 1980, la seria Ac Police, Be- 
verly Hilis Cops pina la ultimul film al lui 
Coppola, ajuns atit de departe de 
cu premiera din luna aprilie, Gardens of Sto- 
ne; registrul se schimbă de la melodramă la 
comedie sau dramă, scopul râmine același). 

Dar scena luptei corp la corp dintre ofițer 
şi gentleman, pe un podium gol, aşa cum 
erau și pieţele din fața saloonului unde Gary 
Cooper îşi aştepta adversarii, „în plină zi”, nu 
lipseşte. 

Nu lipseşte nici din Desprinderea (1980) — 
optimistă trecere de la adolescență la vîrsta 
primelor responsabilități, cînd tinerii „nein- 
struiți" se iau la bătaie cu „colegienii“, ca 
odinioară călătorii spre vest în saloonuri, şi 
tot apariția omului legii întrerupe sarabanda, 
numai că ne aflăm într-un bar de zi studen- 
tesc. În regia lui Peter Yates (autorul binecu- 
noscutului Bullitt), scenariul lui Steve Tesich 
păstrează tot umorul și detaliile pitorești ce 
vin parcă din filme ca Tata e în voiaj de ata- 
ceri sau Asul de pică. Tinărul biciclist, ameri- 
can neaoș, are o pasiune cam insolită, la Blo- 
omington — indiana, pentru Italia și italieni. 
Cimă toată ziua à la Caruso, mânincă spa- 
ghetti sau zucchini, şi și-a rebotezat pisica 
Fellini! Dar în toate aceste peripeții tinerești, 
respectă, de fapt, tot normele competiţiei și 
ale self-made-man-ului la nivelul americanu- 
lui de mijloc. 


teca-digitala.ro 


După cele două filme destinate publicului 
tinăr, filmul mai potrivit virstei adulte, Milă și 
tandrețe (1983), reia același mit al eroului in- 
singurat, al bătăliei cu sine însuși, al succe- 
sului reintegrării în viaţă, dar într-o tonalitate 
și cu sensuri mai profunde. Story-ul aliază ci- 
teva teme tipice filmului american: combate- 


rea alcoolismului (Billy Wilder începuse 
această asanare, în 1945, cu Un week end 
pierdut) și destinul idolilor-cîntăreţi. Regizo- 
rul Bruce Beresford (al cărui stil cinemato- 
grafic l-am apreciat și cu ani în urmă, cind 
am văzut în „Zilele filmului australian“, po- 
vestea eroului lor naţional Breaker Morant) şi 
experimentatul scenarist Harton Foote (în 
special amintit de noi pentru scriptul la Să 
ucizi o pasăre cintătoare) nu cad în locuri 
comune. O fostă stea a muzicii country (Ro- 
bert Duvall) nu e condus, ca în clișeul de 
gen, înapoi la glorie, ci la acceptarea fericirii 
modeste alături de o tinără văduvă şi de mi- 
cul ei fiu, orfan de război (şi el vizitează „gră- 
dinile de piatră”, cum sint numite cimitirele 
militare). Băiatul ştie să privească drept în 
ochi, să pună întrebări triste și să prindă ba- 
tonul oval, făcind mai ușor de acceptat trage- 
diile vieții. 

Surpriza filmului este însă Robert Duvall 
Actorul specializat de peste două decenii în 
rolul eroilor duri de plan secund (Bullitt, 
MASH, Nașul, aua etc.) şi care, după 
cum se vede, a tinjit mereu după un personaj 
pur și sensibil, ratat şi victorios. În cele din 
urmă, l-a putut obține doar devenind și 
co-producătorul filmului! . „Felul cum Duvall 
intră în pielea unui personaj, este supranatu- 
ral”, spun regizorii care au lucrat cu el. Re- 
compensa Oscarului de interpretare, în 1983, 
arată că intreaga breaslă a subscris la 
această opinie. Revenind la Oscaruri, să spu- 
nem câ scorul între veterani și tineri este de 
12 la 4. Dar cele șase filme se înlănțuie într-o 
suită logică, recontirmind că o mare cinema- 
tografie nu se poate clădi, decit preluind 
într-un flux neintrerupt, experiența înaintaşi- 
lor. Ca în alpinism, cînd un piton înfipt în pe- 
retele de stincă, ajută și pe ultimul alpinist de 
la capătul corzii, să ajungă în viri. 


Adina DARIAN 


Cinci ginduri 


despre Marlene D. 


S. fie oare Șapte un film pentru 
bi i? De plăcut, p! tuturora, dar ei, 
bārbații, par a-l fi savurat constant și deplin 


Ei declară, în unanimitate, că punctul forte ai - 


filmului este faimoasa încăierare din bar, ha- 
zoasă și plină de surprize. Ce-i drept, gagu- 
rile respective au fost copiate și recopiate lå 
nesfirșit în alte și alte pelicule, așa astăzi 
nu se mai ştie cine a fost capul de serie in 
materie. Electul iniţial asupra publicului a 
atins asemenea proporții incit, ani de 
zile de la premieră, expresia „o bătaie ca-n 

păcate“ a făcut parte din limbajul cu- 
rent. 

Un alt motiv de delectare, și tot mărturisit. 
este prezenţa lui John Wayne, vedetă mascu- 
lină acceptată de toate suflarea bărbâteasca 
pentru aparenţa sa frustă, lipsită de duicegă- 
rie, simpatizată pentru personajele sale in 
care ei, bărbaţii d sala de cinema: ar vrea 
să se regăsească. Simpatia se exti: şi asu- 
pra celorlalți actori din păcate, 

hiosul Misha Auer, sufietistui Broderick 

ord, perfidul Oskar Momolka. Numai 
despre Marlene Dietrich, starul din fruntea 
distribuției, bărbaţii nu zic „pis“ (Sau poate 
zic, dar numai între eil), Aici e motivul cel tai- 
nic, nemărturist, de delectare la Şapte păca- 
te. Discreţie de prisos (Marlene bucurindu-se 
dintotdeauna de sufragiile suflării feminine) 
dar explicabilă. Înseamnă că magnetismul ve- 
detei operează ceva mai adinc. 


e Din punctul de vedere ai istoricului de 
film, este cert că Marlene rămine una din fi- 
gurile de provă ale cinematografului mondial 
Numai faptul că te poți referi ia ea folosindu-i 
doar prenumele — precum Brigitte sau Ma- 
rilyn — indică o cotă de popularitate ieșită 
din comun. Zimbet enigmatic, privire fasci- 
nantă, picioare celebre asigurate pe zeci de 
mii de dolari și, odată cu concertele din anii 


'50 pe amenajarea unei pante înclinate în loc 


de trepte pentru ieşirea din scenă) și, dar ma: 
ales — spre deosebire de celelalte două sta- 
ruri evocate — mult cap. Inteligența este cea 
care i-a adus Marienei notorietatea mondiala 
după ce, această actriță oarecare, angajata 
în 1930, de Josef von Sternberg pentru un ro! 
mărunt în >. albastru, a reușit, prin cal- 
tatea sugestiilor făcute, să“ convingă pe exr- 
gentul regizor de a-i amplifica rolul pînă la 
surclasarea Celui principal (profesorul Unrat). 


Vă place 
Brahms? 


ovestea e schematică; dialogu! e banail: 
detaliile sint supărătoare. În film. În viață 
este, de obicei, la fel. Așa că povestea e insu- 
i! de adevărată cu schematismul ei. 
dialogul e dureros de sincer în banalitatea 
lui, detaliile sint atit de vii încît le urim cind le 
recunoaștem prea „ale noastre“, chiar dacă ie 
mârturisesc alţii. 

Într-o contuntare cu cîştig aproape invaria- 
bi! pentru carte, acum victorios a ieșit filmul. 
Rearticularea acţiunii, înviorarea replicilor, 
detaliul semnificativ subliniat de montaj nu- 

atmosfera romanului pe o temă dis- 
cret translată de la insinuare în carte la 
ideea-ax în film. Poza de bilci a triunghiului 
mire-mireasă-cupidon cu zimbetul trist al mi- 
rilor acompaniaţi de ingerașul care în loc de 
săgeți suflă o melodie, dezvăluie derizoriu! şi 
instabilitatea unei e rom căreia nimic nu-i 
mai dă consistenţă. Filmul propune căsătoria 
(romanul nu o făcuse) ca să dezvăluie, pina 
ia capăt, fiasco-ul legăturii. Nevoia de iubire 
eșuează în singurătatea care o roade ca tim- 
pui ce îi zgirie fața, ca o boală incurabilă în- 
durată cu resemnare ne mai sperind ceva, ci- 
neva s-o mai vindece. Această femeie puter- 
nică-i tă-inteligentă „se așează în 


faţa oglinzii ca să-și omoare timpul şi desco- - 


peră că, de fapt, timpul o omoară pe ea“, în 
locuința de la ultimul etaj unde treptele toate, 
multe, nu sint decit pentru coborire. Ingrid 
Bergman ne face să simțim cearcănele și pu- 
dra strinsă în riduri, nodurile din gît şi din su- 
fiet ale protagonistei, de parcă ar fi ale noas- 
tre. Obosită să mai spere întinde demachian- 
tul spre a ascunde fardul care trebuie şters și 
îintimpină printr-un salut mut fiecare rid, cu 
un vers: „Bonjour, tristesse!“, dintr-un cadru 
final închis ca o ghilotină. 

Bărbatul matur acceptă noua stare civilă ca 
pe un rău necesar, ca un tratament la dentist, 
care îi oferă încrederea că poate să o lase 
singură, că poate să o înșele fără să riște ca 
ea să facă la fel. Și asta e „sublim“. Cum nu 


inteligența este cea ce a determinat-o ca 
după numai cinci ani şi șase filme făcute im- 
preună la Hollywood, să rupă relația de 
Pygmaion-Galateea creata intre ea și Stern- 


berg, ieșind de sub despotismul maestrului 
isticării şi prețiozităţii. Dar pină şi în acele 


sură inteligenței sale. Picurind un dram de 
umanitate în artificialele personaje, ca să de- 
vină verosimile, tratind cu dezinvoltură și iro- 
nie incredibilele toalete sau abracadabrantele 
decoruri ca să le facă acceptabile — vedeta 


Zimbet enigmatic, privire fascinantă, picioare celebre, 
si o profundă inteligenţă (Marlene Dietrich cu Gary Cooper) 


Bună ziua, tristeţe! 


renunţă la „libertate“, minte pentru flirturije 
lui de-o noapte, abordindu-le parcă fredo- 
nind „Jaime flâner sur les grands bouie- 
vards“ şi abandonindu-le parca oftina eleaiacu! 
„Peuilies mortes”. Yves Montand e sobru, iro- 
nic, puternic, mincinos, dezinvolt cind se ştie 
iubit, apoi nehotărit și penibil cînd pierde din 
cauza „tinărului carnivor“ plictisit și răsfățat, 
poznaşul fragil, inocent, imatur — cel trecut 
prin 27 de şcoli în care a învățat să spună „te 
iubesc“ în 13 limbi — frate de.cruce al autoa- 


Curajul de 
(Ingrid 


rei Sagan — tinăra „fără globule roşii”, fugită 
de la pensionul. „Les Oiseaux”, căzută la ad- 
mitere, prea celebră la 19 ani, prea cinică şi 
resemnată spre a fi „o furioasă“: „Ne naștem 
plingind şi nu degeaba viața nu poate fi decit 
o continuare a acestui plinset'. 

n roman să-ţi scape cauza iubirii su- 
perbului, bogatului client de la „Maxim“, fan- 
tezistului febril, ca baloanele ce-i flutură pe 
parbriz, pentru cvadragenara tristă, nehotă- 
rită, păcălită. 

În fiim, motivaţia e copleșitoare prin fluidul 
magnetic al celei care, ia 47 de ani, merită 
confesiunea făcută ei la 27: „E o plăcere să 
te privesc“. Nici Oedip, nici Freud nu au 
weun amestec în povestea de pe ecran al că- 
rei resort este vraja acestei femei „trăind din 
subtertugii și resemnări“. condamnată la o 
singurătate pe care căsătoria nu o amnisi- 
tiază, ci o comută pe viaţă. neputind uza de 
dreptul ia fericire care nu se aplică decit în 


a-și infrunta propria condiţie 
Bergman și 


Yves Montand) 


De ce revedem 


demonstra că îndărâtul vampei, se află o ac- 
triță. Aceasta din urmă nu s-a putut însă re- 
leva decit după eliberarea de absolutismul lui 
von Sternberg și doar treptat, de la un film la 
altul. = legendă, un mure rară rd 
poate distruge cu una cu ý 

o surprinde pe Mariene Dietrich exact in 
această fază. Legendarului „ich bin von Kopi 
bis Fuss auf Liebe ei it” (Din cappi 
nă-n picioare sint fi pentru iubire) 
punde, la zece ani distanţă, decontractatul” | 
can ape you anything but love, baby“ (nu-ți 
pot da altceva decit dragostea) — ceea ce, să 
recunoaștem, e cu totul alt ceva. 


© inteligenţa aliată cu sufletul au făcut din 
Marlene Dietrich o luptătoare. Antinazistă de- 
clarată, ea era cea care se ocupa, la Hol- 
lywood, de asigurarea existenţei cineaștilor 
refugiaţi din Europa. A întreprins neobosite 
campanii pentru stringerea fondurilor, iar 
după debarcarea Aliaților, a colindat frontul 
dind spectacole pentru 'soidaţi, în condiţiile 
grelei ierni din '44—'45. A spus versuri, a cîn- 
tat, a comentat filme de propagandă, rolul in- 
terpretat mai apoi Procesul la Nirmberg 
(1961) încununind activitatea sa de artist an- . 
gajat. 


e inteligenţa cultivată a acestei actrițe in- 
zestrată cu tatent literar (volumul autobiogra- 
fic „Marlene D”, o dovedește din plin) i-a 
atras nu numai extraordinare prietenii ce l-ar 
fi făcut fericit pe orice. muritor — un Jean 
Cocteau, un Ernest Hemingway — dar și o 
nouă prețuire din partea publicului. Cultura 
şi bunul gust şi-au pus amprenta pe cariera 
sa de cintăreaţă, pe neuitatele sale turnee de 
concerte în care cinta muzică ușoară de cea 
mai bună calitate. 


e Din punctul de vedere al tinărului public 
de azi... o mică investigaţie. 

Trei fete de 18 ani îmi răspund la intreba- 
rea: „Ai auzit de Marlene Dietrich? Ştii ceva 
despre ea? 

Dana: Nu, doar că e o actriță la care ținea 

Suchianu foarte mult, adică o admira 

Alina: Ştiu cum arată, dar nu-mi place. 

irina; Nu-mi place. E inadmisibil de fru- 
moasă. 

M-am dumirit. Nici una din ele nu văzuse 
vreun film cu Marlene Dietrich. Şi amintin- 
du-mi că, mărturisit sau nemărturisit, ea este 
punctul forte în orice film în care joacă şi 
cimă, le-am trimis urgent la La şapte păcate. 


Awa PURAN 


doi, dar păstrind „Jibertatea“ de a minca sin- 
e je de a dormi singură, de a aștepta, de a 

nge. 7 

Dicţionarele de specialitate nu-i acordă re- 
gizorului Anatole Litvak decit puține rînduri, 
condescendente, deși a lansat şi a lucrat cu 
mari actori, deși citeva din cele reeds de 
fiime ale sate nu pot fi ignorate. rile 
ca om de teatru, contactul cu Meyerhold și 
Vahtangov şi-au pus benefic amprenta în stă- 
pinirea meseriei. 

Filmul nu e novator în mijloace, și are im- 
periecţiuni. Ca unicul flash-back, ca decorul 
eclectic, ca dialogul prea explicit pe alocuri, 
ca ostentația măștii — dar ele sint minore pe 
lîngă meritele lui. Îmbogăţește galeria perso- 
najelor cu lucida cameristă, cu jainicele pe- 
rechi de la Oficiul stării civile, cu fauna iubi- 
telor iui Roger, fete fără nume doar cu un 
trup şi o poreclă, cu cintăreața acom E 
de saxofonul lăcrimind notele lui Brahms. Ea 
ştie „totul“ d e dr: și ne-o arată ca 
rochia-i strimtă şi plină de paiete: „jubirea e 
doar un cuvint din milioane de cintece, iubi- 
rea nu există”. 

Conversaţia rutinieră în care obosiţii 
amanți îşi vorbesc spre a simula senzaţia că 
sint împreună, deși n-au nimic să-și spună, 
doar ceva de ascuns, e strălucitor contra- 
punctată de verva lui Anthony Perkins; copi- 
tăros şi nebunatic nu pentru că e tinăr, ci 
pentru că e cu adevărat îndrăgostit. Dialogul 
e pe cit de banal, pe atit de real. „Rien ne va 
plus”. Replică in Cazino, replică în viaţă. „Vă 
place muzica? va plac trangatiru'/“ „Doriţi o 
țigare?' — nimic mai simplu în a acosta, în a 
fi măcar alături, în a iubi așa cum.ne iubim 
mașina sau cafeaua de dimineaţă. 

După un sfert de veac, filmul are același 
parfum pregnant și amar de migdală, el emo- 
ţionează pe cei care au puterea să recu- 
noască micile lașităţi, micile orgolii, micile 
trișuri atît de dureroase ale așteptărilor, ale 
„Pupicului“ şters grăbit în ușă, ale telefoane- 
lor aminate, ale telefoanelor mincinoase. 

Calamburul comentării filmului (Vă place 
Brahms?) „Vă place Sagan? Vă place Lit- 
vak?) ar fi inșelător. Acest film nu poate să 
placă. Poate să doară. M-a durut cu 10 ani în 
urmă, cînd l-am văzut prima oară, acum mă 


” doare mai mult şi mi-e teamă că la 40 de ani 


am să-l evit. 
Camelia ROBE 


este filme”? 


titanii artei actoriceşti 


U n dictionar prestigios ne informează la- 
pidar: „Thomas Becket arhiepiscop de Can- 
terbury, născut la Londra (1117 sau 
1118—1170), mare cancelar al Angliei. Apără- 
tor al clerului impotriva elui, el se ceartă 
cu Henric Il. Declarat trădător, el a fost asa- 
sinat din instigarea regelui — sărbătorit la 29 
decembrie". 


Un film pretențios — Becket — cu ţinută 
de un bun gust desăvirșit, mustind de adevăr 
istoric transpus în imagini plastice deosebite 
ne detaliază, aproape radiografiază, drama- 
tica întilnire și inevitabila ciocnire devenită — 
în decursul destâșurării evenimentelor — o 
amară încleștare dintre exponenţii celor două 
forțe diriguitoare ale destinului Angliei de 
acum opt secole; puterea regală şi cea cleri- 
cală. 


Dacă personajele ar fi purtat alte nume de- 
cit cele cunoscute din istorie, dacă acţiunea 
s-ar fi petrecut într-un alt spaţiu geografic și 
într-un timp relativ mai apropiat de noi — să 
zicem doar două secole — valoarea filmului 
ar fi aceeași: un aplicat și pertinent eseu ci- 
nematografic despre putere, cu toate prero- 
gativele ei: despotism, beţia puterii, servituțile 
puterii. Foarte periculos drog; la fel de nociv 
şi pentru î initul de patimă moștenită 
prin naștere și pentru cel care o dobindește 
prin calităţile sale reale: inteligență, devota- 
ment, viața spirituală, înțelegere și îngăduință 

‘in fața neputinței, etc. Filmul ne demon- 
strează cu prisosință și cu — indiscutabil — 
ralinate mijloace artistice acest lucru. Cum 
oare se putea altfel cind pelicula beneficiază 
de aportul uriaș a doi „regi“ demult incoro- 
naţi ai artei actoricești: ri tul Richard 
Burton în Becket și Peter O'Toole în Regele 
lui. Așa ni-i prezintă genericul și mi se pare 
foarte sugestiv: dacă în aparenţă, la suprafața 
lucrurilor, Henric Ii este, într-adevăr, rege şi 
pentru Becket la fel ca pentru toți ceilalţi su- 
puși, în esenţă, in profunzimea relaţiei com- 
plexe care îi unește și îi învrăjbeşte în acelaşi 
timp, regele se dovedește a fi mai curind pro- 
prietatea lui Becket. Acesta fără să arate — 
poate la început chiar fără să vrea — îl do- 
mină pe rege; prin puterea de seducţie și far- 
mecul personal, prin starea de liniște, calm 
bărbătesc și siguranță de sine pe care o râs- 
pindește în jur, stare de care Henric I} duce o 
lipsă acută la curtea lui bintuită din plin de 
tot felul de apucături barbare, de nobili care 
se tem să gindească („Un nobil are alte lu- 
cruri mai importante de făcut“ — afirmă unul 
dintre ei ca răspuns la întrebarea: „Tu ai gîn- 
dit vreodată?"), dar care sint dispuşi în orice 
moment să uneltească, să clevetească, să 
asuprească, să comploteze unii împotriva al- 
tora și, gso e cazul, toți laolaltă împotriva 
regelui. Într-o atare atmosferă ostilă spiritu- 
lui, armoniei și echilibrului, Henric II — rege 
tinăr şi puternic, despot temut,dar nu tiran — 
după ce şi-a impus personalitatea şi și-a con- 


cartea de film 


Lanterna cu amintiri 


E... inițiativa editurii „Meridiane 
de a ne oferi o mult așt monografie 
"Jean Georgescu. Cartea apărută sub semnā- 
tura Olteei Vasilescu (și „co-semnâtura” dis- 
tinsului interlocutor), conturind o puternică 
personalitate artistică și, totodată, o întreagă 
de cristalizare a unei conştiinţe de 
sine a filmului național, În acest context volu- 
mul capătă o însemnătate deosebită. 
Autoarea — cercetător istoric înarmat cu o 
- metodologie adecvată incursiunii bio-filmo- 
grafice, minuind cu eleganţă un Bogat mate- 
ral documentar (comentarii critice, interviuri, 
- mărturii orale), este, în același timp, și un pu- 
blicist apt să „scenarizeze“ viu, atrăgător un 
destin artistic şi uman, el însuși pasionant 
„Story” cinematografic. Monogratia-eseu, in- 
tersectată de un amplu şi inedit interviu acor- 
dat autoarei (amintind strălucitul model Hit- 
chcock-Truttaut), face și oficiul unei mi- 
cro-istorii care cuprinde aproape jumătate de 


Qiteca Vasilescu 


solidat autoritatea — deci puterea — în fața 
nobilimii, reușind s-o reducă ia tăcere (pe 
faţă cel puţin), este ispitit să facă același lu- 
cru și cu clerul. Oh, cutezanță nesăbuita! 
Cum să se supună ei, slujitorii divinității, ace- 
lorași legi respectate de restul muritorilor! 
Cum să renunţe ei la avantajele create de-a 
lungul secolelor de către predecesorii lor şi, 
mai ales, la bani?! Da, la bani; pentru că în 
fond nu era vorba de cele sfinte, ci numai de 
bani. Regele are nevoie de mulți bani şi sin- 
gura sursă posibilă se află in veniturile biseri- 
cii de care prea sfinții posesori nu vor nicide- 
cum să se despartă! Mai degrabă se despart 
de regele lor — orice pas făcut în întimpina- 
rea dorințelor acestuia înseamnă fără greș di- 
minuarea independenţei Bisericii față de stat, 


destine 
O'Toole şi 


Două 
de Peter 


veac de strădanii creatoare întru impunerea 
şi desavirşirea limbajului specific artei a șap- 
tea. Cartea Olteei Vasilescu derulează cu 
nerv. „jilmul” unei deveniri originale a Omu- 
lui-Cinema, (cum i se spune cu admiraţie 
ilustrului magister) şi, totodată, al căutărilor 
cinematogratului autohton de a se afirma în 
concertul mondial printr-un timbru aparte. Şi 
aceasta nu pe calea imitării servile, ci asimi- 
lind creator, decantind ceea ce e mai profund 
în spiritualutatea unei naţii. „Filmul trebuie să 
reflecteze cașeul firii și vieţii poporului-ce-l 
reprezintă. Ce fac altceva, francezii, germanii, 
italienii, americanii, englezii, spaniolii? Filme 
pe care le înțeleg și le simt ei. Cu cit un film 
este mai local, cu atit e mai universai“ con- 
ciudea regizorul care, pasionat de arta cine- 
matografică! debutase în condiţiile vitrege ale 
pionieratului Jocal”, învățase apoi temeinic 
meseria pe platourile franceze şi se întorcea 
după cîțiva ani ca să fructifice temele și zes- 
trea culturală naţională printr-un exigent. 
foarte riguros profesionalism. „Toţi acei care 
ard de dorința de a se vedea pe ecran, în 
persoană sau doar cu numele, să-și repete 
mereu că în studio nu există loc pentru ama- 
torism. În studio, poetul nu are vers dacă nu 
ştie 'să cînte — în afară de liră şi la celelalte 
instrumente deodată”. E ceea ce va învăța — 
şi va invăţa și pe alții să facă — acest prim 
autor. al nostru, hotărit să realizeze filme ro- 
mânești de valoare internațională, dar cu un 
profi! inconfundabil, ciștigindu-și un stil 
anume. Or, „pe ecran, stilu! se degajă în ace- 
lași timp din caracterul și tonul povestirii, din 
compoziţia imaginilor și din raportul (s.n.) 
dintre ele“. Opiniile emise de regizor dove- 
desc și o evoluată concepţie despre specifi- 
cul artei dinamice a acestui autor de excepție 
care slujește cu patimă și rigoare cinemato- 
graful românesc de peste șase decenii. Por- 
tretul său succint, sugestiv, inteligent contu- 
rat reiese atit din caracterizarile autoarei 

fine, exacte, argumentate — cit şi din propri- 
ile marturisiri de creaţie ale cineastului. Măr- 


istorice 


Richard 


aservirea ei intereselor unei singure per- 
soane, r — decit de bunurile . Nu se 
teoretizase încă „Statul sint eu “, dar se prac- 
tica din antichitate! 

În aceasta situație delicată în care părinţii 
spirituali refuză să dea ascultare regelui — 
adică banii ceruţi — bizuindu-se pe tradiţia 
canonică, Henric Il crede că a găsit unica 
modalitate de a invinge cerbicia clerului im- 
punindu-l ca arhiepiscop de Canterbury pe 
cancelarul Angliei, Thomas Becket — omul 
de care era pur şi simplu fascinat, îndrăgostit 
de spiritul lui ales, de felul lui de a fi cu totul 
aparte, superior fără urmă de ostentaţie, mo- 
dest şi cuceritor în același timp. Regele mai 
mult a intuit decit a înțeles că Becket este o 
personalitate copleșitoare care și-a devansat 
epoca; de aceea îl şi stimează, îl iubește, il 
caută, îl ține pe-aproape, îl investește cu res- 
egire rgraci amintindu-i în glumă, din cind 
n cînd, cine dintre ei este regele. Şi dacă jo- 
cul Coroanei cu nobilimea s-a desfășurat 
conform scenariului ticluit de Henric Il spriji- 
nit solid de braţul marelui cancelar al Angliei 
"— adică Becket — încercarea cu Biserica 
eșuează deoarece acum nu numai că-i lip- 
seşte ajutorul, dar este nevoit să lupte singur 
cu o spadă neascuţită — dar din această 
cauză nu mai puţin periculoasă și care este 


în actualitate 
in Beck 


readuse 
Burton 


turisiri grăitoare pentru pasiunea și talentul 
său filmic. Ardere. Rigoare. Constanţă. Spirit 


-de sacrificiu pentru apărarea crezului sãu ar- 


tistic de-a lungul atitor decenii pline de fră- 
mintări. Perfecţionism pină la pedanterie, 
exasperind, citeodată, pe cei ce nu-i înţeleg 
nobila, necesara exigenţă. 

Sint evocate succint începuturile la teatrul 
Mic, în compania unor mari actori ca Elvira 
Popescu, lon lancovescu, Mișu Fotino, care-l 
îndreaptă pe tinărul interpret spre un joc so- 
bru, modern apropiat cinematografului. Așa 
cum o vor dovedi primele roluri seroretate 


(ultima, în regia lui lon Şahi- 
ghian), o parodie spirituală cu anacronisme 
izbutite, în care Jean Geor u susține cu 
succes un ro! dublu. Înțetegind curind că re- 
ușita unui film depinde, în primul rînd, de ca- 
litatea scenariului, tînărul! interpret — a deve- 
nit, dintr-o mare dragoste pentru noua artă, 
regizor, monteur; asistent scenograf, produ- 
câtor — va scrie partitura comediei în șapte 
acte Maiorul Mura (regia lon Timuș). „in 
ciuda unor rezolvări nu prea originale“ — 
susține autoarea cărții — scenariul vădește 
“perspectiva constant cinematografică a serii- 
turii”. (s.n.). Un dramatur 
xandru Kirițescu aprecia filmul mai ales pen- 
tru amănuntele ingenios găşite „de un efect 
comic sigur”, cit și tru „exacta atmosferă 

românească” atmosferă care, in următoarea 
comedie, scrisă, regizată şi interpretată de 
Jean Georgescu, Aşa e se va accentua 
prin evocarea unei realități sociale acute a 
acelei perioade: somaiul. 

Excelent argumentat şi documentat mi s-a 
părut „episodul francez” ce evocă activitatea 
regizorului român pe platourile străine și CO- 
laborarea lui cu regizori locali. Foarte intere- 
santă istoria elaborării de către Jean Geor- 
gescu a multor. scenarii apreciate de perso- 
nalități ale timpului —. drept valoroase din 
care insă, hâlâs!, puţine au putut deveni 


https://biblioteca-digitala.ro 


de talia lui Ale-. 


crucea de argint (însemnul suprem al puterii 
clericale, ca şi coroana pentru puterea re- 
gală) — minuită de ambiția vajnică și de min- 
tea ascuţită a lui... Becket. Cind proaspătul 
arhiepiscop de Canterbury refuză să-și 
asume și în continuare demnitatea de cance- 
lar al Angliei înapoind regelui inelul care sim- 
boliza puterea de stat. hotărirea sa era luată; 


argumente 

canoane bisericești Saamne mai dificil 
de distrus, deoarece ideile sint mai rezistente 
decit fierul, el face marea opțiune — delimi- 
tarea de rege. Se retrage de la curte luindu-și 
în serios noua investitură care i se atribuise. 
Ostilitățile dintre Londra și Canterbury (a se 
citi Coroană și Mitră) sint ca și declarate, lip- 
sește doar un motiv plauzibil pentru a fi recu- 
noscute în mod public. Acesta nu întirzie să 
apară și, spre marea bucurie a tuturor duș- 
manilor ambelor părți — războiul începe. 
Cum au purtat în film cei doi atit de mari ar- 
tiști acest război, nu se poate exprima în ci- 
teva cuvinte. Superiativele ocazionale se go- 
lesc de sens cind le alătur imaginilor revă- 
zute. 

Un dublu al actoricesc 
ca noţiune devine șters, inexpresiv, o aban- 
donare de sine totală, vecină cu pierderea 
identităţii. pentru a se lăsa pătrunși și devo- 
raţi de gindurile și problemele personajelor, o 
capacitate uimitoare de a nuanța, chiar în 
momente foarte clare, o anume situație. Îmi 
amintesc de pildă, secvența procesului inten- 
tat lui Becket din porunca regelui. Acesta 
deci îl vrea pedepsit, lucrurile sint clare, nu- 
mai există cale de întoarcere. De la o fereas- 
trà de sus se urmăreşte scena. Dar numai 
despre felul în care urmărește această scenă 
Peter O'Toole, s-ar putea scrie un articol în- 
treg. Henric Il întruchipat de acest minunat 
actor este un aj complex, cu trăiri 
contradictorii, poate chiar mai bogat sufle- 
tește prin ceea ce i-a dăruit artistul din prino- 
sul său spiritual. Peter O'Toole este un vul- 
can în plină erupție, este o magmă incandes- 
centă, este o torţă care arde pe timp de fur- 
tună și ale cărei flăcări cresc și descresc 
odată cu vijelia, dar nu.se sting niciodată. 
Regele Henric |! al Angliei a fost un om de 
două ori norocos; prima dată pentru că a fost 
contemporan cu Becket şi a doua oară pen- 
tru șansa nesperată de a mai trái o viaţă; dar 


— recitalul aici 


nu cea uscată cum apare în cartea de istorie, 


ci una adevărată, prin carnea, nervii și sufle- 
tul acestui copieșitor şi surprinzător Peter 
O'Toole, care își permite cu nonșalanţă ceea 
ce s-ar putea numi echilibristică actoricească 
între acest personaj și, să zicem, cel din peli- 
cula Cum să furi un milion. 

O fi fost Henric Il cu adevărat atit de. neli- 
niștit, atit de zbuciumat atunci cînd nu putea 
accepta, cind nu înțelegea ruptura provocată 
de Becket, sau aceste trăiri şi multe altele 
aparțin numai actorului iar el, generos, le-a 
dăruit personajului? Desigur că întrebarea 
este retorică! Mai curind mi se pare că bietul 
rege a fost de două ori ghinionist: în timpul 
vieții lui păminteşti — deși poseda un regat 

inea spiritual unui singur om — Bec- 
ket — iar în întruchiparea din film îi aparţine 
—, trup şi suflet — lui Peter O'Toole. 

În acest film de mare clasă și ținută a avut 
ioc întîlnirea benetică între un destin de ex- 
cepţie care a fost regele Angliei Henric II și 
un alt je — al măiestriei artistice — actorul 
de ale: virtuozitate, căruia i s-a îngăduit 
dialogul cu desăvirşirea care este Peter 


O'Toole. 
Mariana CERCEL 


filme. Doar citeva dintre care, ca titlu de refe- 
rință în istoria genului, comedia Fericita 
aventură (cu Tania Fedor) 1935, sau Amicii 
din Saint Hubert (cu Madelaine Sologne, abia 
descoperită). 

tatea în ţară în timpul războiului, Jean Ge- 

inaugurează - „cursul experimental 
Prin cinematograf", — curs absolvit și de 
viitoarea regizoare Malvina Urşianu. Amplu, 
concludent, adeseori pasionant capitolui de- 
dicat realizării capodoperei ecranizărilor 
după Caragiaie, O furtunoasă, 1943) 
şi receptării ei critice, cu opinii cînd rezer-, 
vate, cind elogioase, or insulicient argumen- 
tate. 

De-a lungul cărţii sale Oiteea Vasilescu in- 
treprinde originale reconsiderări critice ale 
unor pelicule nedreptăţite ori greşit interpre- 
tate la vremea apariţiei lor. nind faţă în 
față opinii diferite, controversate, ori contro- 
versabile — vezi cazul furtunoase, 
neințeleasă de unii, sau cazul și mai flagrant 
al Directorului nostru care a stimit vehe- 
mente proteste din partea celor care ignorau ` 
ori nesocoteau legile genului satiric (legi atit 
de convingător și energic apărate de către 
regizorul — teoretician luminat, Victor Iliu) 
cartea are și meritul de a polemiza elegant cu 
spiritul dogmatic și sterilizant al unei anume 
epoci care a întirziat și a încetinit manifesta- 
rea artistică plenară, forța sa creatoare, a ci- 
neastului de elevat profesionalism și pro= 
sepia dragoste pentru cinematograful națio- 

Redactate cu nerv publicistic, competența 
critică, bine argumentate estetic, capitolele 
curg cu un interes deosebit, ele fiind adeva- 
rate pledoarii pentru necesitatea înțelegerii 
profunde, nuanțate, vii a procesului compli- 
cat și fragil al creaţiei. Şi pentru a înțelege 
„Cazul” — niciodată epuizat — al fiecărui ar- 
tist în parte. În fiecare perioadă în parte. 

Un succes de popularitate, de prestigiu. 


Alice MÂNOIU 


22 


D e unde ai răsărit domnule lasan? Biblio- 
grafia indică, e drept, un zguduitor De moar- 
tea mea n-o acuzaţi pe Clava K., dar și un 
policier mai modest, Dublura intră in acţiune: 
interviuri n-ai prea dat şi deodată, sub acest 
titlu banal de „melo“ cu Raj Kapoor sau 
Gianni Morandi ne pui în faţa unei bijuterii 
din nobila stirpe a Rubedeniilor sau a une: 
Moscove ce nu crede în lacrimi — minus la- 


Cu orchestra 
pe strada 


principală 


fa existență măsurată, ce loc mai poate 
ocupa o pasiune arzătoare, pe care o porţi cu 
tine în secret, o ţii în friu, aproape n-o mai 
recunoşti? Cît sacrificiu, cită înțelegere, cità 
putere sint necesare, fiindcă o pasiune sufo- 
cantă ajunge să te înăbuşe ea pe tine, să te 
facă sclavul, victima ei. 

Pasiunea lui Vassa e muzica, o muzică sim- 
plă, nesofisticată, o melodie a cotidianului, 
încărcată de fior curat și de poezia normalu- 
lui. Dar printre ai săi, Vasea cu vocația sa de 
compozitor, cu onestitatea lui bonomă, cu 
neștiința de a da din coate, n-are ce căuta. 
Soţia îi reproșează că nu ştie să dea cu pum- 
nul în masă, că lasă un incapabil descurcăreț 
să i-o ia înainte, în timp ce ele, ea şi fiica lor, 
au nevoie de salariul lui de profesor universi- 
tar care merită titlul de șe! de catedră mai 
mult decit colegul incompetent și oportunist. 
ÎI merită, dar el e prea bun, prea blajin, prea 
visător ca sã- obțină. Așa că Vassa cel care 
îndura totul fără să cricnească, pleacă în 
lume, își părăseşte casă, familie, catedră, lu- 
îndu-și cu ei doar muzica. E momentul în 
care pasiunea se răzvrătește impotriva mono- 
toniei constringătoare, cerîndu-și dreptul la 
cîntec. Muzica pe care Vassa n-a studiat-o 
niciodată, pe care o creează din instinct, îi 
aduce prieteni adevăraţi, admiratori cinstiți, < 
bucurie inefabilă. 

Plecarea lui Vassa e ul care declan- 
şează acţiunea întregului film. Abia acum fa- 
milia încearcă să-l înțeleagă și să-l cunoasca. 
Soţia pe care a iubit-o, cu care s-a căsătorit 
din dragoste, pentru care a renunțat la studi- 
ile muzicale, înţelege, în sfirşit, că marea lui 
dramă e talentul, pe care nu și l-a putut de- 
săvirşi într-o şcoală de specialitate. Dar daca 
ar fi făcut-o, atunci a ar fi trebuit să renunţe 
la studiile de medicină și iată filmul atinge o 
problemă care nu se referă la solidaritatea 
sau debilitatea unei relaţii de cupiu, ci la o 
vreme cind sacrificiul, era la ordinea zilei. Ci- 
neva trebuia să renunțe, prețul plătit de 
Vassa e prețul plătit de mulţi alții. războiul a 


rad kski. Piotr Todorovsh, hop Piotr Todo- 

z avski, i. 1 odo- 

rovski._ Muzica: Piotr Todorovski. Cu: Oleg Borisov, 

pater _Fedoseeva-Sukșina, Marina Zudina, Igor Kosto- 
Ski. * 


f 


/ Sub un titlu „melo“, 
o dramă de mare 
sobrietate 

(Natalia 

Andreicenko 

şi Vladimir Menşov 

în Jartă-mâ) 


crimile comerciale abolite în favoarea unui 
hohot interior ce te țintuiește locului, îi ia pi- 
uitul pentru citeva ore. 

Întimplare să fie că ai dat peste un scena- 
niu de atita forţă şi concentrată emoție, știință 
a dialogului ca cel semnat de Viktor Me- 
fejko? Noroc să fie că ti-au ieșit în cale (?) 
actori de talia Nataliei Andreicenko, Alisei 
Freidlich, Vladimir Menşov, Igor Kostolevski, 
Viktor Mereiko. Alexei Jarkov, Tatiana Mihai- 


lăsat multe vocaţii neimplinite, care încă se 
mai resimt, ca o jenantă infirmitate. Plecind 
Vassa ajunge s-o cunoască, într-adevăr, pe 
fiica lui, intrată într-o devorantă poveste de 
dragoste cu un bărbat însurat, care trebuie 
să meargă în Africa; abia acum înţelege cită 
nevoie are fiica sa de el. Fuga lui a fost hotă- 
ritoare şi benefică, e potrivit, pesemne „să 
mai fugim de-acasă“, dacă ne întoarcem înţe- 
lepțiți! Fiindcă, acum, Vassa pricepe care e 
rostul muzicii în viața sa. Nu mai vrea să se 
prezinte în fața Consiliului artistic, nu ma: 
vrea drepturi de autor, vrea să cinte pentru 
el, tru ele, pentru prieteni, nu e important 
să fii recunoscut ca muzician, important e ca 
muzica ta să placă și să emoţioneze, aceasta 
e menirea adevăratului artist. 

Poezia lui Prévert nu se poate descrie, pic- 
tura lui Douanier-Rousseau nu se poate po 
vesti, nostalgia unei melodii de dragoste e 
din fericire imposibil de relatat. Filmul sovie- 
tic. Cu orchestra pe strada principală, de 
asemenea. De aceea, chiar și tușele ma: 
groase, chiar și momentele cind zărim ţesă- 
tura, nodul, ciorna, chiar și abaterile de la re- 
gulă, par ingredientele unui stil aparte. Nu 


Bomboane 
sărate 


E... acestui film nu sint nici Cleopa- 
tra, nici Elisabeta l-a, nici loana D'Arc, nici 
Maria Walewska, Marie Curie, Ciara Schu- 
mann-WMieck ori Maria Callas, ci Hela şi 
Masta, două adolescente jucăuşe, prima, 
ucenică într-un salon de coafură, a doua, 
manechin într-o casă de mode. Viaţa celor 
două "surori — crescute de un tată singur. 
blind și înţelegător — pare să fie o continuă 
sarbătoare. Zilele se deapănă fără crispări, 
tară poticniri, relaţiile cu toţi cei din jur sînt 
pe cit de fireşti, pe atit de terapeutice, pentru 


Lecţia marilor maeştri 


iova etc. Ori căutare obstinată, fortare a ha- 
zardului, pentru a-ţi scoate înainte exact ceea 
ce-ţi trebuia spre a-ți împlini filmul în toate 
articulațiile lui, de la replică, situație, am- 
bianţă, muzică, la expresivitatea actorului 

chiar *-și a celui din urmă figurant care ţi 
apare, pentru citeva clipe, în pragul ușii, ma- 
siv şi temător, straniu şi jalnic, viclean şi fe- 
roce, fluierind doar trei vorbe. dar cit fior me- 
tafizic strecoară: „Timpul ne presează, așa 
sa-i spuneţi lui Alexandr Semionovici“. Un 
scurt avertisment pentru destinul eroilor, ca 
şi cele citeva note-semnal sacadate, ner- 
voase, pregătind, nerăbdătoare, drama ce se 
precipită. Drama deocamdată bine pitită sub 
aparența senină a unui cuplu în ajun de a-și 
serba deceniul de fericire conjugală. Un tele- 
fon-rape! al evenimentului: Maşa e veselă, 
Maşa e tinără, Mașa e frumoasă, răsfăţată de 
un bărbat vesel, tinăr, frumos, tandru siciită 
de fetiţă, invidiată de colege, admirată de 
prieteni. O vorbă în doi peri o face să sară în 
sus, să jignească, malițioasă; tensiune în la- 
boratorul cu prea multe femei pe metru pă- 
trat, prea multe resentimente mascate sub 
Zimbete acrișoare. Un alt telefon — tot pen- 
tru Maşa („Ar trebui interzise convorbirile 
particulare“ decretează virstnica, s-ar crede, 
invidioasă pe fericirea tinerei) abate trăzne- 
tul: „Soţul vă înșeală“. Ca să vă convingeti, 
duceţi-vă. la orele 14, în strada Cosmonauţi- 
lor colț cu Entuziaştilor“. Glumă de prost 
gust? Răzbunare? Provocare? Nimic din 
toate decit adevărul crud: dintr-o ochire, „fe 
ricita" Maşa se convinge, urmărind pe obra- 
zul bărbatului fericirea proaspăt înflorită de 
dragostea tru frumoasa studentă. Cum va 
reacționa femeia trădată? Cum va suporta 
șocul? Cum îşi va duce mai departe povara 
adevărului descoperit? Totul se precipită 
într-o singură seară, pină în zorii tulburi de 
după sârbăţoarea care n-a mai avut loc, sfir- 
șită cu un dramatic renghi jucat de destinul 
ce nu menajează sensibilităţi, iluzii, bravade, 
teribilisme ale tinereței orgolioase-orgolii 
care vor sfirşi odată și odată și ele într-o 
crincenă confruntare cu viața, cu viața. aşa 
cum e, nu cum am dori noi să fie, să ne su- 
ridă mereu, să ne alinte. Un joc dramatic al 
aparențelor şi esențelor, al revelațiilor amare, 
al disimulărilor şi crincenelor scoateri de 
mască, joc perfid de-a v-aţi ascunselea cu fe- 
rcirea — adevărata fericire sau doar cea mi- 
rată, iluzorie, eşuind în contrariul ei. Un film 
nu de răspunsuri, ci de întrebări, mereu alte 


ştiu dacă stilul lui Piotr Todorovski, autor al 
regiei, al muzicii şi co-autor al scenariului, e 
mai interesant aici decit în Amintirea unei 
mari iubiri, nu știu cu ce ar trebui să înceapă 
de fapt, o analiză a acestui film și la urma ur- 


că ce poate să le priască mai mult unor fete 
de optsprezece ani decit gestul dezinvolt și 


risul sănătos. Munca este ru ele o plă- 
cere. Dar nu „o joacă“. ele au ambiția 
să-și dezvolte talentul, să se perfecționeze și 
muncesc cu tenacitate, fără să-şi uite însă 
zimbetul şi candoarea. 

Mai ales că în viața fetelor apar acum și 
primii „don juani“. Jakub şi Jonas cintă într-o 
fnică formaţie instrumentală pusă pe picioare 
și lansată de ei înșiși pe scenele grădinilor de 
vară din oraș. Vocile și acompaniamentul nu 
strălucesc încă, dar băieţii nu se demobili- 
zează; învaţă alte şi alte cintece după parti- 


https://biblioteca-digitala „TO 


l; 


întrebări născind unele din altele — întrebări 
pe care n-ar avea sens să le dezvăluim. Forţa 
lor stă în răsturnare, înlânţuire, relaţie şi at 

mosferă, sugestii, şoc al întilnirilor. Precum 
revederea Mașei cu Sașa — scenă antolo- 
gică, demnă de pana unor Cehov-Dostoiev- 
Ski, preluată de „camera“unui Nikita Mihal- 
kov. Să ai o situaţie de atare factură drama- 
tică şi asemenea interpreţi n-ai cum rata regi- 
zoral scena. După cele aflate în strada Entu- 
ziaştilor, Maşa se întoarce acasă şi se dezlân- 
tuie într-un dans ritmic al disperării şi al 
energiei tinere, încă neresemnate cu înfringe- 
rea. Urmează explicația cu soțul nedemn, 
demnă, laconică, plină de bravadă. Despăârţi- 
rea. Telefonul anunţă vizita neașteptată a lui 
Sașa, prima iubire a Maşei. Emoţia așteptării. 
Revedere-surpriză după zece ani. Şocul: un 
bărbat 'stingaci, greoi, început de chelie, din- 
tele din faţă lipsă şi o poftă crîncenă de bău- 
tură, stirnind o pălăvrăgeală plingăcioasă 
despre eșuarea lui intr-o căsnicie jug și într-o 
meserie marginală. „Dar tu, Mașa, eşti feri- 
cită, se vede!" Amindoi pling, unul pe umărul 
celuilalt, întrerupți de o apariţie ciudată: „tim- 
pul presează așa să-i spuneţi!“ Sașa grăbit 
„Mașa, milaia, raza mea de soare, n-ai să-mi 
împrumuţi zece ruble? Ba nu, mai bine 25. 
Restaurantele s-au scumpit”. Cheflii îl aş- 
teaptă în stradă. Cortina iluziei cade din nou. 
Maşa își schimbă costumaţia pentru altă săr- 
bătoare care nici ea nu a mai avut loc. Poate 
că totuşi, cine știe? omul acela biind, cu 
ochii trişti, dar nu... Timpul presează, desti- 
nul îi oferă altceva. Finalul profund și sobru, 
de o intensitate a disperării soră cu Noaptea 
lui Antonioni, îmi aduce in minte versurile 
poetei noastre: „Credeam că va fi sărbătoare/ 

N-a fost/ Şi așa mi-am îmbrăcat fără rost/ 
Veșminte 'scăpărătoare”. 

Asupra unui asemenea film — în care nu 
ştii ce te cucerește mai întii — scenariu, re- 
gie, interpreţi, imagine — se va reveni cu si- 
gurani. Dar pină atunci, un semnal entuziast 
aţă de ceea ce nu trebuie scăpat în nici un 
caz. 

Alice MĂNOIU 


Producție a studiourilor sovietice: Scenariul: Viktor 
Merejko. Regia: Ernest lasan. imaginea: ivan Bagoov 
Cu: Natalia Andreicenko, Igor Kostolevski, Viktor 
Merejko. Alexandra iakovieva, Alisa Freigiich, Ale- 
xei Jarkov, Vladimir Mensov. 


mei la ce bun să ştim, câci Cu orchestra pe 
strada e unul' dintre acele filme 
despre care oricit vorbeşti, nu poţi spune to- 


tul. 
Irina POPESCU 


turi noi, cumpără instrumente, se pregătesc 
cu asiduitate pentru un concurs zonal de in- 
terpretare. „Şi, cine știe?! acolo, poate ne va 
auzi şi pe noi cineva de la televiziune...“ Prin 
spuma nonşalanței se întrevăd seriozitatea şi 
ambiția lor de a ieși din anonimat şi, diletan- 
tism. Peste micile eşecuri, băieții vor să lase 
impresia că trec rizind, dar, în tond, nimic din 
ceea ce ţine de drumul lor in muzică nu este 
privit cu uşurinţă. 

Între copilărie şi maturitate, bomboanele 
sint, întradevăr, sărate. Şi în cazul celor două 
surori şi al celor doi „oameni-orchestră“, 
zburdăinicia face loc, pe neobservate, efortu- 
lui inut, simțului de datorie și de răspun- 
dere. Într-o virstă de tranziţie, fetele și băieții 
se apropie de muncă ca de un nou joc. Dar 
pasiunea adolescenților pentru ceea ce fac 
este „sarea din bucate“ (sau din bomboane) 
său sarea vieţii. 


Alina POPOVICI 


ri 


urmaşilor lor 


 Eroismul morții 
și eroismul vieții 


sovietic s-a deschis cu 


retrospectiva filmului sovietic 


aptul că recenta retrospectivă a filmului ; soți eroii și în actualitate. . 
Comunistul de kwi i 


supt de orori, care implică nu numai speța 
umană, ci şi regnul vegeta! și animal este 
susținut și în banda sonoră de o muzică 
scrișnitoare, menită să ascută nervii. 
Consensul imagine-sunet caracterizează și 
viziunea romantică asupra războiuluui formu- 
iata de Piotr Todorovski în prologul la Amin- regizorul 
tirea unei mari iubiri. O ṣuviță de păr în ba- S 3 
taia vintului, liniștea tranşeei pustii (parcă interpretul 
războiul s-ar fi retras în fața dragostei) și... si Lidia Fedoseeva 
„Riorita“, melodia cu parfum retro ce va inm- Sakana 


soția 
în 


„Să nu uităm 
i de suflet“ 


(Sukşin — scriitorul, 


e mt e e a 


Proximitatea prezentului estompează con- 


Fondul sufletesc 


l ntr-o bună zi de inceput de vară, sosește in 
satul Ripa Roșie „o grupă de tineri pentru pa- 
rada modei". Fete și băieţi. La Căminul Cul- 
tural urmgază să aibă loc manifestarea artis- 
tică mai sus menţionată și apoi, în încheiere, 
ca de obicei, încununarea oricărei activităţi 
culturale, să ruleze un film. Se adună lume 
multă — astfel de oaspeţi nu vin în fiecare zi 
la ei — tineret, inclusiv cei doi fraţi Vinokurov 
pe numele lor de familie, unul mai mare, Ser- 
ghei, altui mai mic, Iia, spectatori, şi ei acolo 
să ocupe locuri bune în laţă, pentru film. Şi 
parada modei, ce să-i faci, trebuie să o in- 
ghiţi și pe asta, dar oricum mai bine decit o 
conferință plicticoasă. Muzică, bună dispozi- 
be. o prezentatoare mai acră prezintă rochii 
"ai vesele de seară, de zi, de ocazie, sala 
treamătă, fete drăguțe manechinele astea, 


Belov) a incercat să redimensioneze moral o 
lume în mișcare. Un univers supus transfor- 
mărilor de tot felul ce se re-constituie sub 
ochii lui (al autorului), dar şi al eroilor. Cum 
era viața în noile date? Ce deveneau foştii tã- 
rani, cum se adaptau ia un ait mod de a trăi? 
Mai puţin o sumă de personaje, „în primul 
rind starea de spirit a oamenilor de astăzi şi 
nu partea de acţiune propriu-zisă”, „după 
cum mârturisea însuşi scriitorul. Oamenii. Şi 
vieţile lor. În fel și chip. Cehov prezent peste 
tot, se pare că lecţia lui — literară, dar și 
umană — a fost bine învățată (dacă așa ceva 
se poate învăța) de acești prozatori. Sukşin 
mai tare decit toți. A trâit şi a creatcuma 
crezut de cuviință. Fără a fi vedetă, a devenit 
un artist iubit, oferind o lecţie de modestie ce 
nu strică niciodată. Nimănui, chiar şi pentru 
„artiști“, celorlalți cu atit mai mult. Sintem 
ceea ce sintem și nu ce ne închipuim sau 
vrem cu tot dinadinsul. În Călina Roșie Egor 
Prokudin moare încercind să dovedească ce- 
lor din jur că e posibil așa ceva. 

Dar ce se mai intimplă în „Fondul sufle- 
tesc“? Nu vom şti niciodată ce film a rulat pe 
ecranul Căminului Cultura! din Ripa Roşie în 
acea seară de vară. Aflăm doar că la plecare 
cei doi fraţi discută despre manechine. „N-au 
nimic bun în ele, declară Serghei, au doar as- 

exterior, în ceea ce privește fondui su- 
letesc sint goale pe dinăuntru!“ E contrazis, 
„Parcă te văd c-ai să incepi să visezi al ele...”, 


Raizman are multiple semnificații. În primul 
rind, pentru că astfel se creează o legătură 
peste timp și, în acest sens, este firesc ca o 
manifestare dedicată celei de-a 70-a aniver- 
sări a Marii Revoluții din Octombrie să ìn- 
ceapă cu un film care exact acum trei decenii 
a celebrat acelaşi eveniment. Apoi, pentru că 
acest film purta în sine presimţirile înnoirii ci- 
nematogratului sovietic, înnoire ce avea să se 
facă cunoscută lumii in același an 1957 cu 
Zbosară cocorii de Mihail Kalatozov. Mărturie 
a perenităţii lecţiei marilor maeştri ai anilor 
'20—'30 (Eisenstein, Pudovkin, Dovjenko) 
aplicată unui subiect tipic eroismului monoli- 
tic al perioadei imediat ice și colorată 
cu străfulgerări umaniste, caracteristice deve- 
nirii ulterioare a cinematografului sovietic, 
Comunistul reprezintă totodată un jalon im- 
portant în utia lui luti $ orul 
care vreme de șase decenii a făcut dovada 
unei tinereţi creatoare cu totul ieșită din co- 
mun (oare cum s-ar putea caracteriza altfel o 
TE fil afie care alătură, printre altele, Aşa 

vie- 


peee 


uă filme prin imaginea mamei 
pruncul pe drumul arid de 


nistului) și cea care îşi așteaptă într-o mar- 
„ gine de sat fiul plecat la război, fiu ce nu se 
"va mai întoarce niciodată, dar a cărui moarte, 

ea, mama, nu vrea s-o accepte (Balada sol- 


„A fost și este, istorie și cotidian, eroismul 
poe şi eroismul vieţii, iată polii tematici ai 


- spirat din actualitate. O asemenea împărţire 
ar fi uniformizatoare însă, dacă în fiecare ca- 
ie nu am evidenția variaţiunile de ton și 
| Ea Ș ale fiecărei pelicule în parte. 
E Astfel, Semion Aranovici (Torpilorii) pri- 
£ veşte războiul in cheie cvasidocumentară. Al- 
y ternanța imaginilor color cu cele alb-negru 
t corespunde nu numai schimbării locului ac- 
k ţiunii — în spatele frontului şi în focul luptei 
b 
| 


— dar şi dorinței de a îmbina ficțiunea în tot 
ceea ce are ea romanesc şi senzațional cu 
„imâginea-document” în toată austeritatea ei, 
Printr-un plus de (pseudojautenticitate spre 
un plus de dramatism — pare să fi fost de- 
viza realizatorilor. O cale diterită alege Elem 
Klimov (Du-te şi vezi), care adaptă o formulă 
paroxistică determinind la spectator reacţii 
viscerale de respingere (uneori nu numai a 
războiului, ci și a filmului). Cumulu! neîntre- 


dar Serghei nu se lasă, „În primul rind nu-s 
genul meu — îs slabe — iar principalu'e că 
mau fond sufletesc". Omul o ţine pe-a lui, 
nu-i uşor să- schimbi impresiile: bomba ur- 
mează încă imediat, două dintre fetele pre- 
zentatoare de modă au fost repartizate să in- 
nopteze în casa lor. Una din ele fiind cea pli- 
nuță cu rochia, „indicată pentru baie.“ Càl- 
dură mare, ce mai, vorba lui nenea lancu, ur- 
mează citeva secvențe de mare tensiune cu- 
prinzind plictiseala fetelor şi timiditatea bâie- 
ților. Unul spune că s-a lăsat de fumat, o fată 
își aranjează părul și cască, Serghei încearcă 
să mai destindă atmosfera propunind o sca- 
matorie. Cu un bâţ de chibrit și o batistă. Se 
ride, cum vine chestia asta? Apoi apar doi 
din băieţii de la oraș, ilia, bosumflat, se duce 
sa spargă lemne de supărare — aici ne adu- 
g cem aminte de alt Serghei, eroul lui Tolstoi, 
care se folosește de aceeași unealtă casnică 
încercînd să scape de o altă ispită erotică — 
apoi se culcă avind o fermă convingere: „Nu 
au decit exteriorul.“ De fete este vorba. 
Cum se termină povestirea se poate desluşi 
în volumul În profii și en face, Ed. Junimea, 
1972. unde se mai gâse“c şi alte destule po- 
vești „cinematografice“. Să mai amintim doar 
că, în 1973, Sukșin ducindu-se să filmeze Că- 
lina Roșie intr-un sat indepărtat de provincie 
se adresează localnicilor spunind printre alte- 


mai subțiri, mai plinute cum a fost să fie și 
una ce era îmbrăcată cu o rochie, „foarte in- 
dicată pentru baie“. Se schimbă repede, și 
s-a nimerit să se oprească taman în fața lui 
Serghei care „nici nu mai mișcă“ în timp ce 
„În sală se făcuase liniște”. Fata a umblat la 


trastele violente, filmele circumscriindu-se 
aproape fără greș unui gen mixt: drama cu 
valențe comice. Diferă, de la caz la caz, doar 
dozajul combinației. În favoarea dramatismu- 
lui — cazul fostului parsan cu munci de 
răspundere pe care viața Îl obligă să se recu- 


Să nu uităm 
să răminem oameni 


Factorul comun: 
că sintem şi trebuie 


nasturi, a rămas în costum de baie, a făcut 
cițiva pași apoi și-a pus rochia și a părăsit 
scena sub nasul lui ghei, şoferul din pri- 
mul rind, care a început să aplaude furtunos, 
ce-i drept cu oarecare întirziere. „Apoi apă- 
rură băieţii în costume care pășiră la fel și 
zimbiră. Apoi urmă un film.” 


noască înfrint în confruntarea cu banalui co- 
tidian al aceluiași luli Raiz 
man). În favoarea comicului de situaţii și ca- 
ractere, ca în cazul filmului lui Todorovski, 
regizor ce spulberă cu nonşalanţă bariera 
dintre genuri nu numai în cadrul aceluiaș! 
film, ci chiar pe parcursul unei singure sec- 


e. 
Aducind în discuţie problemele virstei a 
treia viață și lacrimi și dragoste), Nikola: 


Să facem o mică pauză. Este vorba de o 
povestire a lui Vasili Sukșin cu un titlu ce ar 


Gubenko operează cu instrumentele mai dei: trezi mai curind zimbete şăgalnice decit entu- le: Epoca noastră este toată stăpinită de ma- 
cate (fiind şi mai divergente) ale tragicome- ziasm: „Fondul sufletesc“.. Dar nouă ni se ini. Se cuvine insă să nu uităm de sufiet, să 
diei. i pare că exprimă exemplar întreaga aventură mai buni, în mijlocul zgomotului asurzi- 

S-ar putea pune intrebarea: care este sco- n cinematograf şi în literatură a celui ce a tor, în veacul marilor viteze nu uităm că 


pul acestei destășurări de forțe cinematogra- [N creat Călina Nu vrem să-l comemo- 


fice? A răm, ci doar să amintim că există filmele și este dat să trăim o singură 

Cinematograful sovietic då mereu un unic cărţile lui într-un dincolo de moarte: autorul dată pe pămint. De aceea să fim mai ințele- 
răspuns: despre om. În toată măreţia și mo- lor la doar patruzeci şi cinci de ani şi-a spus gători, mai atenţi unii față de az mai buni.” 
destia lui, în toată obstinaţia şi naivitatea lui, N că asta-i tot. Koneţ fiima, cum am văzut în- După numai un an, în 1974, Sukşin, într-o 


i ui A 
zi de toamnă se culcă și nu se mai trezește 
Avea 45 de ani, Asta e tot. 


Bedros HORASANGIAN 


în toată frumuseţea lui — ca un ecou al unui 
personaj gorkian: „Omul, ce mindru sună 


acest cuvint”. 
Cristina CORCIOVESCU 


scris de atitea ori pe ecrane. Dar și în viaţă, 
Şukşin, alături de ceilalți reprezentanţi ai așa 
numitului „ruralii noului val” — în mare parte 
traduși şi la noi (Rasputin, Astafiev, Abramov, 


Coperta ! 


Covirşitorul ior magnetism: 
irina Petrescu și George Constantin 


- CINEMA, 
Piaţa Scinteii nr 1, București 41017 


E::empiarul 8 le: 


cinema 


Nr. 10 (296) Anul XXV 


1 


„Cititorii din străinatate se pot abona prin 
wl jj — sectorul export-im- 
pon presă P.O. Box 12-201., telex 10375 
presti) Bucureşti — Calea Griviței nr 
64—66" 


București, octombrie, 1987 Prezentarea artistica și prezentarea grafică 


ioana Statie 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucureşti 


//bib lioteca-digitala.ro