Revista Cinema/1977 — 1989/023-CINEMA-anul-XXIII-nr-3-1985

Da! Filmul nostru ne dă adesea 

imaginea unei epoci revoluționare. 

Si totuşi... e loc pentru mai mult. 
E loc pentru mai bine 


Umanitatea personajului 


R.o în galeria de personaje cinemato- 
grafice un magistrat se bucură de o tratare 
scenaristică dincolo de datele pe care le cere 
şi le impune această funcţie publică, şi care 
sint acelea ale unui interpret, ale unui tălmaci 
al normei juridice (care, foarte ad litteram in- 
terpretată, poate deveni nu lege, ci dogmă). 

ntr-o poveste cinematografică în care des- 
tinul dramatic al unui personaj este inscris 
sub culpă iar al altuia sub semnul justițiarită- 
ţii, în mod aproape imperceptibil se alunecă 
“spre maniheism. Tinărul interpretat de Ghe- 
orghe Visu parcurge — în Sfirșitul ii de 
Mircea Veroiu — un traseu aș spune clasic; 
el caută să acopere o eroare mai mică 
printr-una mai mare și intră într-un fel de be- 
ție, o fugă de consecințe care-l poartă din 
greșeală în greșeală, din râu în mai râu. Ce îl 
determină pe tinărul interpretat de Gheorghe 
Visu să calce alături cu drumul? O face ei cu 
bună ştiinţă sau sub impulsul spaimei care 
încețoșează mintea? Cauzele sint multe și 
depistarea lor este mai importantă decit înca- 
drarea riguroasă în dreptul unei sancțiuni. Ti- 
nărul intră în virtejul aceştui carusel pentru 
că — proaspăt poposit dintr-un sat într-un 
mate oraș — el n-are forjat simţul orientării 
intr-un univers care-i este încă străin. Cine il 
ajută în această împrejurare să se adapteze? 

Sint întrebări pe care un om cum este ma- 
gistratul adus pe ecran de Mircea Diaconu și 
le pune în numele umanităţii lui care-l face 
să funcţioneze în primul rind ca om şi apoi 


ca exponent al legii, nu numai ca executor 
deci al unui cod de norme juridice ci, în pa- 
ralel, ca o conștiință preocupată de recupera- 
rea insului și a conștiinței acestuia. 

Aici cred că stă reala calitate a naraţiunii: 
lui Mircea Veroiu și anume in faptul că el 
evită cu orice prej căderea în maniheismul 
personajelor (atit de prezent mai ales in po- 
vestiri în care unul greşește şi celălalt pedep- 
sește). Lumea din Sfirșitul nopții nu este uni- 
dimensionată așa cum în viață nu este unidi- 
mensionată, personajele nu sint inchise în ti- 
pare rigide — negativi fără echivoc și pozitivi 
fără speranţă. Filmul avansează cumulind trâ- 
sături de caracter de-o parte şi de alta care 
fac credibile aceste personaje tocmai prin 
umanitatea lor. Fac credibil, în primul rind 
personajul magistratului interpretat de Mircea 
Diaconu atit prin universul sáu spiritual și 
afectiv pe care-l demonstrează, dar și, într-o 
enormă măsură, datorită calităților de excep- 
ție ale interpretului care are darul să traducă 
în expresie viabilă și inalt artistică nişte con- 
cepte dramaturgice ce ţin de o viziune mai 
largă în privința personajului de film. Că Mir- 
cea Diaconu este un actor deosebit de inzes- 
trat asta se știa și probabil de aceea Veroiu 
i-a şi încredinţat rolul, dar aici, în Sfirșitul 
nopții, am avut sentimentul că interpretul se 
identifică cu personajul, că îi trece foarte 
mult din propria lui concepție de viaţă și din 
propriile lui calități umane. 


Mircea ALEXANDRESCU 


Adevărul inimii 


P. din tilmele noastre de actualitate 
- născătoare de atitea îndreptăţite obiecții 
pentru artificialitatea, retorismul și minima lor 
putere de a vedea — duc o politică mai natu- 
rală și mai salubră ca această Angela a Dori- 
nei Lazăr din filmul lui Lucian Bratu și al Evei 
Sirbu. O spun cu toată plăcerea fiindcă îmi 
plac foarte mult filmele — ca și cărțile, ca și 
piesele — care fac, duc și suportă o politică 
naturală, a omului aflat cu normalitate în „po- 
lis" — în cetate. Angela e un om al „polis'-u- 
lui, al cetăţii dotate cu getaxuri, autobuze, 
pietoni și vatmani, oameni, după părerea 
mea, politici, aparținind celei mai acute actu- 
alităţi. Cine nu vede cîtă politică fac zilnic şo- 
ferii de taxiuri în orice oraș — tot atita cit 
purtătorii de lectici în Roma, cit vizitii diligen- 
telor lui Ford (John) sau ai Fordurilor rabla- 
gite dintr-o Romă a lui Zavattini — acela mà 
tem că nici nu poate vedea cită politică este 
în „Mânăstirea din Parma“. Alergia la politică 
este o insuficienţă cardiacă a spiritului. Scoa- 
teți din amorurile stendhaliene — chiar cele 
jucate de Gerard Philipe — politicul și veți 
vedea că nu mai rămine nimic din subiectul 
de dragoste. Problema nu e dacă un film e 
cu politică sau nu, ci ce fel de politică duce, 
ce relaţii între oamenii „polis'-ului susține 
sau sugerează a fi stabilite 

Politica Angelei e dintre cele mai clare şi 
— sa indraznim cuvintul?, să-l îndrăznim căci: 
nu e mincinos! — eroice: ea merge mai de- 
parte. Pare simplu dar nu e. pare banal dar 
nu e. În primul rind fiindcă e singură printre 
milioane de oameni; în al doilea rind fiindca 


muncește printre nenumărați bărbaţi; și, în a! 
treilea rind, fiindcă e o femeie in toată firea 
ruling la „30 şi” pe acel ametia ni virste: 
care se traduce, după statisticile UNESCO în 
rindurile femeilor, în 90 la sută certitudini şi 
10 la sută iluzii. Sint întrunite toate condiţiile 
— și chipul Dorinei Lazăr le adună în fiecare 
trăsătură — pentru ca acest „a merge măi dè- 
parte” să devină o mișcare dramatică dintre 
cele care solicită la maximum tot ce e mai 
bun, mai inteligent și mai sentimental 
dintr-un om. Tāria și moliciunile lui. Dirzenia 
şi lehamitea. Capacitatea de optimism şi 
aceea, nu mai puţin decisivă, a nesiguranţei. 


Bucuria şi tristețea, risul și teama de plins 


Pudra și pudoarea. Fiecare cursă a ei e o 
problemă de psihologie, o observaţie morala 
şi o atitudine de gind. Nenumărate politici se 
derulează in oglinda prin care şoterul pri- 
vește la cel urcat; iți trebuie doar un ochi 
ager — și Angela il are — pentru a desluș: 
dintr-un glas cu care se rostește o adresa, 
dintr-un gest cu care se numără o sumă de 
platā, politica celui învins, a celui arogant, a 
celui speriat, a celui meschin, a celui indite- 
rent sau stupid; nici una nu-i aparţine; pe 
toate le privește cu o anumită semeţie a fe- 
maii care știe ce vede și știe ce crede, nu mai 
mult, nu mai departe. E una din cele mai 
pline calități ale filmului — această neobosita 
putere de observaţie a eroinei întrebind, în- 
trebindu-se, privind cind înainte, cînd înapoi 


(Continuare în pag 5) 


Radu COSAȘŞU 


Satira ca terapie morală 


Su lui Bachus — dacă e să rămiriem 
la sugestia titlului — ar fi chiar posibilitatea 
existenței unui asemenea personaj: cum se 
explica? Spre binele ei și al nostru, comedia 


2 


nu 8 substituie nici cronicii judiciare de fapt 
divers, nici studiului- sociologic, deși, proba- 
bil, nu le-a exclus ca material brut. Răspun- 
sul Ja întrebare nu ẹ univac şau perempțariu 


O artă revoluționară înseamnă. 
şi angajare şi talent și responsabilitate 


Explorarea în termenul anomaliei este făcută 
tu grija şi nuanţă. 

La nivelul indignării proxime, fimul nu şi-ar 
ti găsit” nici un motiv de haz: ce poate fi co- 
mic în faptul că niște personaje odioase ne 
tură și ne mistifică? Logic, comice sint, în 
acest caz, victimele și n-ar fi fost de mirare, 
într-o înjghebare facilă din care am mai vazut 
— sa fim puşi să ridem (preț de două trei fo- 
tograme, macar de consumatorii imbataţi de 
vinurile falsificate pe care le vinde „nea Ba- 
chus”. Mai subtila, deci superior comică, e 
aici beţia puterii, părind fără limită, de care 
este cuprinsă banda condusă de gestionar. Ei 
au totul, nefalsificat; în orice caută numai au- 
tenticul și excelența; cele mai bune băuturi, 
cele mai elegante haine, cele mai rapide mij- 
loace de comunicare (talkie-walkie), cele mai 
sigure relaţii, interioarele cele mai somptu- 
oase. Nu le lipsește valetul, au „salariaţi“ cu 
reacţii de mafioţi; pentru un vin special, riv- 
nit, există în film și un poet gata să scrie ode 
de porunceală. La simpla dorinţă, femeile cad 
din cer (aduse cu avionetă sanitară), duse la 
petreceri cu mașina decapotabilă și trimise 
apoi acasă cu un Aro de teren (ce degradare 
a mijloacelor de transport!)... Spre deplina 
congruență a mediului corupt ce se viseaza 
lume” — pentru ei cea mai bună dintre cele 


Risul justi 


S. spus nu o data că generațiile cele 
vecine de „barieră” se privesc una pe alta 
dar mai ales cea matură pe cea care-i vine 
repede din urmă) cam aşa cum sint privite ta 
iounile dintr-o expoziție departindu-te citiva 
de ei stingind uşor OChii., pentru a 
imaginea printre gene. poate ş: de 
teama că altfel explozia de culori proaspete 
poate râni retina pe cale de a obosi. „Tinerii 
din ziua de azi” şi-au şocat intotdeauna pă- 
rintä, comunicarea pârind greu de obţinut la 
nceput. cet puțin pină pnndeau să se mai 
oacă tinerele viăstare — și fimul a decon- 
spirat nu o dată bipiirea mănilor care se in- 
undeau unele spre altele, fără d se putea 
yunge intotdeauna 

Făcind un fiim despre tinerii din ziua noas- 
tra de azi. Andrei Blaier (scenarist și regizor 
al pehcule: Rideţi ca-a viață) nu a privit nos- 
talgic inapoi, nu şi-a răsfoit amintirile genera- 
ție: romantic-revoluțyonare care cinta, patetic 
şi grav. la Saha-Vişeu, „Hei, rup, nu a fățuit, 
după un portret-ideel niște tineri ideali, ci s-a 
instalat cu dezirwohură în mijlocul acestei ti- 
nereți a deceriului 9, a înțeles şi ne-a poves- 
tit despre una din trăsăturile ei cele mai ale 
ei, poate iritante uneori pentru „vecinii de ba- 
rieră”, excedindu-i uneori şi pe cei de-un leat 
cu ei, trezind reacții contradictorii, dar expri- 


Imaginea 


S. te opreṣ la singura secvență imagi- 
nată dintr-un fiim documentar care-și află va- 
loarea tocmai în adevărul lui de viață, poate 
părea cei puț paradoxal Dar cum numita 
secvență este pusă acolo tocmai pentru a di- 
mensiona realul, opțiunea începe a-și găsi 
justificare. Așadar, este vorba de scurta sec- 
venţă leit-motiv (eroina filmului, mireasă, vine 
pe un drum de zâpadă imaculată și pe un cal 
alb, spre noua ei viață, spre căminul mult vi- 
sat al oricărei fete din lume), Gin povestea 
adevărată a Mariei iu’ Pascu. in filmul Feliciei 
Cernăianu o vedem pe Maria spâlind rute (ci- 
ne-și inchipuie că 


o casă cu cel puțin șase i, care cer 
odată de mincare — tui sē- dai mai intii și 
cînd ultimul a mincat, primul hrânit este din 
nou flămind), arind pămintul şi semâănindu-l 
(și coastele dealurilor dinspre Apuseni ñu 
s-au dovedit nicicind prea generoase) întor- 
cind şi cărind gunoiul de grajd pentru a-l da 


posibile — hoţii au pe schemă și un „distins 
blazat, un tip scirbit să stea cot la cot cu cei- 
lalți, scirbit de ei, dar tot de ei plătit — care 
se sinucide în clipa socotelilor, în mijlocul 
naturii, retras „pur“, imbrăcat într-un superb 
costum de vinătoare la care nea Bachus nici 
n-ar îndrăzni să viseze. 

Capul bandei trebuie să suporte paradoxul 
modestiei. Cu toate că ar avea bani să cum- 
pere toate pălăriile dintr-un oraș, iar din cit 
aur furat ascunde în casă și-ar putea turna — 
într-o clipă de asumare a absurdului pină la 
capăt — un coif ca Alexandru Macedon, el 
poartă bască, element de costum potrivit 
omului accesibil și cordial (falsul obligă!). 
Aparent nelimitată, forță trebuie să-și pună 
mască, ọ limită, la urma urmei rizibilă, Incisi- 
vitatea comediei ciștigă prin aceste virtuţi de 
nuanță. Cele mai semnificative momente de 
haz ale filmului sint obținute tocmai prin 
acest procedeu. 

Modestul Bachus are două aspirații se- 
crete: cinstea și arta. Scirbit de corupția din 
jurul lui, dorește pentru fiica sa un soț onest 
şi integru; în prima clipă ne-am putea lăsa 


(Continuare în pag. 5) 
Tita CHIPER 


lar 


mind, de fapt, una din formele curajului de a 
trăi frumos. Acestei trăsățuri tinerii: i-ar 
spune, în limbajul lor mai puţin academic, 
bășcălie”, noi i-am spune poate — mai scor- 
jos — ironie sau chiar maliție — fiind: de 
fapt, manifestarea unei imense pofte de a 
ride (dar nu de orice!), de a face farse (dar 
nu oricui!), ci acolo unde hohotul și farsa pot 
căpăta funcţie justițiară. Cei trei tineri — doi 
băieți și o fată — şi-au pornit pașii spre un 
mare șantier ce nu-și are gara chiar la pi- 
cioare, fac semne de „autostopiști” unor ve- 
hicule ce trec nepăsătoare pe lingă ei. 
Primul, al doilea, al patrulea... La următorul, 
cu un gest de resemnare blazată („ce să-i 
faci n-avem încotro“, par a spune umerii şi 
baticul Oanei Pellea), tata iși scoate başmaua 
galbenă și unul din băieţi o folosește- pentru 
a indica mașinilor ce continuă să treacă 
„drum ocolit”, înfundindu-i astfel la un capăt 
de șosea, pe buza unei prăpăstii. Farsa lor 
„răzbuna“ — evident indiferența și lipsa de 
solidaritate umană. O sută de lei găsită la pi- 
cioare chiar de maestrul băieților, îl face pe 
acesta să arunce priviri vinovat căutătoare în 
jur şi-şi îndoaie rapid șalele întru ridicarea ei. 
dar suta zboară, trasă de aţa pe care o prin- 
seseră tinerii noştri o palma plesnită pe 


obrazul -lă- (Continuare în pag. 5) 
Sanda FAUR 


- document 


ca hrană pămintului (iși poate imagina cineva 
ce bună dispoziție frenetică îţi dă această lu 
crare?) ș.a.m.d. Multe mai face Maria din 
zori și pină dincolo de apusul soarelui. Dar 
toate acestea sint aducerea la realitate a vi- 
sului ei de fată. Așa arată, poate, împlinirea 
ca nevastă la casa bmului său.-Ppate sec- 
vența noastră nu-i imaginată, ci doar recon- 
stituită după spusa Mariei. Poate așa a și 
fost. Sau poate doar Maria a visat-o. Văzind 
filmul, mă îi mereu de această sec- 
venţă, parcă nu-mi trebuia, parcă apărea prea 
des. Îmi trebuia să văd viața adevărată, a te- 
meii, să aflu tot despre ce și cit poate dace o 
fărimă de fiinţă în lupta ei cu viaţa, altminteri 
darnică. Dar, acum, cînd a trecut vreme de 
cind am aflat atitea despre Maria lui Pasou, 
știu că o iubesc nu numai pentru că, îndixnită, 
dă tot din sufletul și puterea gi, ci, mai ales 
pentru că a avut un vis ori o fărîmitură de vis 
realizat, ori s-a putut închipui un vis legat de 
fiima ei. Şi visul acesta o face cu adevărat 
adevărată! 


Florica ICHIM 


A lua viaţa de la capăt 


O femeie e pusă în libertate după ani 
de nedreaptă detenţie. E ajunul Anului Nou, 
an de graţie 1965. Istoria își repară erorile, 
oamenii — erorile altor oameni. Viaţa trebuie 
luată de ja capăt. Punct și de la capăt Dar 
trecutul te hăituie, oricît ai incerca să îl oco- 


https://biblioteca-digitala.ro 


lești. Cum și mai ales cit vei putea rezista? 
Aceasta e întrebarea fără cuvinte asemenea 
cîntecului lui Mendelsohn-Bartholdy , între 
bare iscată doar din imagini, limbaj al suges- 
tiei, ca muzica şi poezia. Cinematograțica 
prin excelenţă, această Lumină la etajul zece 
a Malvinei Urşianu e construită ca o fugă pe 


poate 
numai 
în 


„Orice artist 


fi mare 


în măsura 


care 


înţelege poporul, 
se identifică 
cu poporul, 
îşi însuşește 
aspiraţiile 
şi dorinţele 
poporului, 
şi le redă 
prin arta sa“. 


Nicolae 


CEAUȘESCU 


mai multe voci — voci ale tăcerii, așteptarii 
speranței. În apartamentul proaspăt reparti- 
zat, citeva mobile reci, funcţionale: femeia se 
așează stingherită pe colțul patului. Încearcă 
să îmblinzească puţin pustiul din jur şi des- 
face bocceluţa, cu rochia ei de vară în care o 
surprinsese „intimplarea“. Dar rochia vapo- 
roasă îi apare străină, ca dintr-o altă epoca. 
tinerețea de atunci sfidează imaginea de 
acum, fulgerător descoperită in oglindă Un 
ciocânit brutal ii intrerupe solilocviul. Tresare 
speriata, ca atunci. Flash-backul il face sin- 
gur spectatorul, prin tresărirea de pe obrazul 
Mariei. Elipsa funcţionează scurt, eficace 
Trecutul năvălește in cameră sub înfățișarea 
unui bărbat plin de el, care intră direct în su- 
biect. „Am auzit că te-ai întors şi am ţinut 
să-ţi spun că nu vreau să fiu implicat cu ni- 
mic. Acum sint însurat, ce-a fost a fost, a 
murit“. Cuvinte-iatagan la care femeia nu 
reacţionează pe loc, apoi, ca trezită din visul 
urit, îl invită pe fostul iubit — caricatură jai- 
nică a unui fost sentiment — să plece. „la şi 


asta cu tine” şi-i inti bocceluța cu trecu- 
tul. „Arunc-o la cof. Laconic. Fără pate- 
tisme. Punct și de la capăt. 

O adiere de primăvară pare că se anunţă la 
orizont și pentru singuratică. Avocatul care-i 
pledase procesul o inconjoară cu înțelegere, 
tandrețe ceva mai mult decit amicală. Ei stau 
în dimineaţa tulbure la marginea riului pe un 
trunchi. Nu se privesc în ochi: sentimentele 
sint noi, încă neclare, doar muzica apelor pri- 
măverii promite dezgheţul. Aparatul de filmat 
înconjoară doi mari interpreţi ai momentelor 
de interiorizare, inteligentă, emoție: Irina Pe- 
trescu — Gheorghe Dinică, într-o- mişcare de 
învăluire protectoare. Dar și de subtilă antici- 
pare a imposibilei iubiri tradusă printr-un 
unghi ce-i descoperă, parcă, în planuri para- 
lele, ce nu se vor putea întilni. 


monii şi căutate asonanţe, o artă a punctului 
şi a contrapunctului într-o dramatică fugă a 


destinelor. 
Alice MĂNOIU 


Vitalitatea unei metafore 


U. autobuz realist parcurge o pădure 
realistă către un inceput de poveste realistā.. 
Şi, deodată, în fața autobuzului se deschide 
singură — o poartă ciudată, o poartă masiva 
de fier, care pare a fi poarta unui castel pără- 
sit şi care-mi amintește desenul de demult al 
unui tinăr gratician, ilustrind un episod din 
„Ghepardul“ lui Lampedusa. În timpul acesta 
se aude o muzică stranie, venită parcă 
dintr-o intilnire de gradul trei cu Spielberg. 
Apoi incepe povestea realistă a filmului Con- 
curs. Dar mai poate fi oare povestea filmului 
o poveste „realistă“? lată, așadar, că de la în- 
ceput, din această secvenţă ambiguă, bizară, 
Dan Piţa iși stabileşte geogratia filmului, un- 
deva la graniţa realului cu fantasticul. 

Dacă grupul care participă la concursul de 
orientare turistică este realist, ceea ce nu in- 
seamnă excluderea grotescului și absurdului, 
și aici Piţa se arată a fi un admirabil observa- 


tor al vieţii morale, împrejurările concursului 
se situează nu odată dincolo de frontierele 
realismului, în plin fantastic. Apare de un- 
deva, nu se ştie de unde, spre a dispare în fi- 
nal, nu se știe unde, un puști generos şi pur, 
poate imaginea propriei adolescenţe ingenue 
a dezabuzaţilor şi debusolaţilor grupului, 
apar niște indivizi descinşi dintr-un scien- 
ce-fiction, care comunică între ei într-un lim- 
baj netransmisibil, apoi teri — locuite sau 
nu — un juriu de pe altă lume, o explozie ca 
un semnal de avertisment şi ameninţare. 
Toate acestea nu au nimic comun cu acţiu- 
nea realistă a filmului, dar aparţin sistemului 
său de simboluri, toate acestea, realiste sau 
fantastice, realiste și fantastice in acelaşi 
timp, dau stilul filmului, structura sa metafo- 
rică, stranietatea cuceritoare, precum şi uni- 
citatea lui, atit în creaţia lui Dan Piţa, cit și în 
ansamblul cinematografiei noastre. 


Dumitru SOLOMON 


Un ardent ideal revoluționar 


D. ce să-l fi poftit lancovich pe Horia 
la masă (la masa aceea prelungă, sugestie a 
distanței ce îi separă)? Logica situaţiei și in- 
de nimeni contestată a , 8x- 
clud răspunsul „blidului de linte“ corupător. 
Horia însuși îl înlătură cel dintii, nu cu indig- 
nare, ci rizind și sorbind cumpătat din vinul 
oferit de gazdă (vin care era însă rodul pă- 

` miîntului său, muncit de „ai săi“). 


O notă de ambiguitate și de mister uman 
prezentă și în alte momente — cele mai bune 
ale filmului lui Titus Popovici și Mircea Mure- 
şan — va pluti mereu asupra acestei secvențe 
atit de bogate în semnificații morale, spiritu- 
ale. 


Există ceva care i-ar putea apropia pe cei 
doi — Revoltatul și împuternicitul crăiesc 
iminența sfirșitului. Dar pină și perspectiva 
morții (despre care s-a spus că egalizează şi 
uniformizează) îi desparte. Bolnavul „de rac“ 


Filmul, ca şi muzica, e o înlânţuire de ar- 7 


OMAGIU PREŞEDINTELUI ŢĂRII 


suferă condamnarea (absurdă ca orice 
moarte, căci cine mai crede în justiția ima- 
nentâ?). lancovicn decide, ei, execuţia lui HO- 
ria în numele puterii pe care o reprezintă 
Contele acceptă sfirșitul ca pe un ineluctabil, 
cu calmul neputinței. Țăranul român îl pri- 
vește în față cu o liniște filosofică („Cu toţii 
sintem muritori“) care nu e fatalism, ci se 
hrănește din credinţa că va avea „un mormint 
larg — Ţara Ardealului“, cu conștiința misiu- 
nii împlinite, a flăcării aprinse şi idealului 
tr 


ansmis. 

impunind și încărcind măreața idee colec- 
tivă, Horia a iubit viața, trăind din plin și dra- 
gostea de țară și cea pentru oamenii locurilor 
natale și sentimentele pentru femeie și min- 
dria de a avea un fiu, și bucuria cioplirii 
măiestrite a lemnului și plăcerea „horitului“ 
(de la care i se trăgea numele) și gustul pen- 
tru roadele pămintului. Celălalt a cunoscut 
numai abstinenţa, refuzul tentaţiilor, rigoarea, 
supunerea la legi, convenienţă și prejudecată 
şi, cel mult, iunea rece pentru ideea-insti- 
tuție pe care a slujit-o: rațiunea de stat. 

Omul în lanțuri a fost mereu un om liber, 
marele inchizitor din fața lui, un sclav al „da- 
toriei“ — o datorie străină de omenesc. 

Şi totuși lancovich a păstrat, printre puţi- 
nele trăsături umane, o neliniște, o uimire, o 
curiozitate pentru cei care îl infirmă. Este ul- 
tima șansă a salvării lui. O șansă pe care (din 


https://biblioteca-digitala.ro 


Pictură de Cornel Brudaşcu 


cecitate, din orgoliu, din neputinţă?) o ra- 
tează. Revelația nu se produce. lancovich as- 
cultă, dar nu aude, află, dar nu înțelege. Ex- 
pediţia lui în Transilvania va rămîne doar una 
executorie, punitivă. Nu va deveni, nicicum, 
un „drum al cunoașterii“, lancovich va semna 
imperturbabil — afectind, poate, un superior 
relativism sau un fin scepticism — sentința. 
Va comite, inconștient, o ultimă şi supremă 
trădare a omului ce nu poate fi gindit în afara 
accesului la Dreptate și Libertate. O trădare 
în numele consecvenței cu o concepție (pe 
care o presimte, poate, ca eronată!). 

Revelatoare a doua atitudini față de viaţă şi 
față de istorie, secvența comentată ce înglo- 
bează istoriei un străvechi mit este, în an- 
sambiul său, simbolul reverberant al consec- 
venței împinse la extrem și al comunicării im- 
posibile, bazată pe [gr ia de clasă. Reţi- 
nind-o ca pe o pagină cinematografică anto- 
logică, nu pot fixa un „autor“ principal. Reu- 
șita ei este rodul întilnirii fericite dintre scrii- 
torul care a imaginat situaţiile și replicile, a 
doi mari, excepționali actori, care le transfi- 
gurează antologic, şi un regizor talentat, si- 
gur pe mijloace. O intilnire pe care am dori-o 
cit mai frecventă în filmul românesc. 


Natalia STANCU 
3 


C. i ie Mor sa fiori răsit din 

, Dan Piţa reconsidera, ir 
Po ao In lanțuri, datele uneia dintre cate 
goriile de filme în care s-a afirmat cu predi 
lecţie tipologia eroică a cinematografului ro- 
mânesc. Primul a făcut-o abordind pentru 
prima oară, ca personaje, militanţii comuniști 
din anii ilegalităţii, iar al doilea intrind acum 
în lumea justițiarilor legendari din baladele 
folclorice. 

Cu această mișcare operată sincron, cei 
doi și-au celebrat tacit, în 1984, un deceniu 
de la debutul lor în tandem cu de pia- 
țră—Duhul aurului. Un sincronism — semn 
nou de școală, în sensul ființării unei școli 
naţionale de film — remarcat și în alte puncte 
alé traseului oarecum paralel urmat de-a lun- 
guf a 10 ani de șefii de promoție de la cum- 
pana anilor '60 70, cum aratam într-un prece- 
dent numar al revistei la această rubrica, cu re- 
feriri mai insistente la ultimul film al lui Mir- 
cea Veroiu. Dar, în acest paralelism al traseu- 
lui, cu ațitea noduri și rime solidare, diteren- 
tele sint la rindul lor mari, de la ut și 
pină la cele mai recente titluri ale câlor două 
filmografii — fără indoială dintre cele mai 
consistente și reprezentative, în noul curs al 
cinematografului românesc de după 1970. 

Pentru voptate Mn lanțuri, Dan Piţa a avut 
ca tapel, în filmografia națională, un început 
de tradiție mai întins în timp și mai dificil de 
preluat, decit acela de care beneficiase cole- 
gul său, în tentativa similară de pe celălat 
versant tematic. lancu Jianu și Haiducii de 
Horia Igirosianu datează din 1928—1929, iar 
secvențe de gen, izolaţe, în alte filme, au 
existat încă dinainte, de pildă în Lia (1927) lui 
Jean Mihail, unde operatorul losef Bertok 
identificase spaţiul vieţii haiducești cu o re- 
marcabilă priză a decorului natural în care 
eroina titulară se afia răpită de „banditul“ 
Cosma. Deosebirile de optică între aceste în- 
ceputuri îndepărtate și suita de pelicule cu 
haiduci inaugorată în a doua parte a anilor 
'60, ca variantă a unei epopei cinematogra- 
fice naționale, au fost importante și vizibile, 
mai ales prin implicațiile sociale apăsat clari- 
ficate în noile producţii. Sub raportul realiză- 
rii, al facturii filmice efective, și unele și altele 
au avut însă ca model proxim filmul de capă 
și spadă, cu nelipsitele sale cavalcade, ata- 
curi de diligenţă, travestiuri, cu accent pe pi- 
torescul tradițional, pe spectaculos și tot ce 
ține de culoarea locală și de epocă. În plus, 
intenţia a fost, atit de la pionierii filmului mut, 
cit și la contemporanii noștri, de a scoate din 
această surşă de subiecte serii de filme sau 
filme serial, cu particularitățile mai mult sau 
mai puţin funcţionale ale acestor specii ale 
filmului de aventuri, „de acţiune“ şi suspens. 
Şi este cert că, în această zonă, care nu 
poate lipsi din profilul nici unei cinematogra- 
fii de anvergură, știind să-și prețuiască între- 
gul punile; respectiva inițiativă tematică re- 
suscitată reprezintă experiența de gen cea 
mai originală. Ea rămine totodată o expe- 
riență deschisă, căci, încă departe de ritmici- 
tatea eficace a aparițiilor ṣi de perfecta stăpi- 
nire a mijloacelor, intențiile sus-aminte n-au 
fost duse pină la ultimele lor consecințe. 
Abandonată după a doua tentativă acum 
peste 50 de ani, seria, incomparabil mai bo- 
gată la relansare, s-a resimţit în continuare 
de pe urma lipsei de decizie regizorală între 
epopee și serial. 

În acest context, Dreptate in lanţuri apare 
ca 0 „soluție de continuitate”, cum ar spune 
Eugen Lovinescu, cu o expresie atit de fericit 
înșelătoare, redind ambiguitatea oricărei ino- 
vaţii artistice care nu poate să nu se înscrie 
într-o tradiție, contestind-o totuși. Fiind; 
practic, primul film cu haiduci realizat pro- 

ramatic ca film-unicat, Dreptate in 
ace și în același timp nu face parte din suita 
de mai sus, e o ruptură și totodată o deschi- 
dere în acest registru tematic și de gen. 
Toate datele filmului lui Dan Pița par luate 
din arsenalul obișnuit al seriei și totul este, 
paradoxal, altfel. Eroii și problematica lor nu 
reprezintă o surpriză. Avem de-a face, ca sis- 
tem al personajelor, cu formaţia clasică din 
povestioarele cu haiduci și din filmele de gen 
similare, ceata de haiduci, aici redusă la 3—4 
personaje, în frunte cu renumitul Pantelimon 
Toader a Dumitroaiei, ale cărui fapte i-au fă- 
cut faima în presa din jurul anului 1910, iar 
apoi au intrat în folclor; în interiorul cetei de 
„hors la loi", apare inevitabil știuta dilemă a 
încrederii şi trădării, care roade pe rind relaţi- 
ile dintre eroul principal și cei trei compa- 
nioni ai săi, printre care o femeie, fără a mai 
vorbi de nevasta pe care Pantelimon o pără- 
sește cu copil cu tot, în casa pindită de jan- 
darmi — o cursă în care eroul nu poate să nu 
cadă și din care nu poate să nu scape; fi- 
indcă, se înțelege, nu lipsesc nici potera, cu 
șefii ei, nici urmărirea prin pădure, asistăm 
bineînțeles la atacul unei diligențe și la alte 
citeva sechestrări de bunuri și de bani, săvir- 
șite fie în caleștile bogaţilor care traversează 


` de la cronica de premieră 
la perspectiva critică 


Eroismul în elegia dramatică 


Tradiţie şi spirit novator 
în afirmarea tipologiei eroice 
a şcolii naţionale de film 


imprudent codrul, fie la un picnic tot atit de 


` imprudent din aceeași ambianţă; există și tra- 


diționalul han cu cîntăreaţa lui și cu armele 
ascunse ale celor puși pe urmele fugarilor, 
apar la un moment dat — vom vedea cum — 
şi oameni travestiti ş.a.ri.d. 

Ceea ce modifică Dan Piţa, în aceste date 
preexistențe, este mai întii raportul de atenţie 
între legenda folclorică și ceea ce a existat 
inaintea legendei, cu alte cuvinte sursa docu- 
mentară. Eşte neindoielnic că aceasta din 
urmă a interesat pe toți regizorii și scenariștii 
producţiilor de gen anterioare, pasionaţi și 
împătimiți probabil în cercetarea unor docu- 
mente de epocă, de un interes fascinant. Dar, 
în compania scenaristică a unui scriitor și 
publicist ţansacrat prin anchete sociale de 
tot felul — Mihai Stoian, Dan Piţa ridică la o 
nouă putere această preocupare documen- 
tară și redeschide, manifest, dosarul pro- 
priu-zis al numitului Pantelimon, filmul înce- 
pind cu procesul acestuia. Se citează date 
din procesul verbal al deliberării juridice, re- 
latate în presa vremii și în scriptele justiției, 
scripte care devin ele însele, metaforic, un 
element de decor al filmului, în cadrul voit 
kafkian și orsonwelles-ian, cind eroul trece, 
urmărit cu un traveling de efect, dintr-un 
unghi și cu un obiectiv așișderea, prin cori- 
dorul îngust al arhivei tribunalului, spre sala 
de judecată. Este astfel afișată, de la primele 
cadre, decizia regizorului de a nu miza pe 
epica romanţată, ci pe șansa unui film de stă- 
ri. Stări... statice uneori, într-un film așteptat 
să fie „de acţiune“ și dinamic, iar șocul aces- 
tei modificări de anvergură îl primim încă de 
la cadrele inaugurale, cu căpetenia haiducilor 
țintuită pe patul de scînduri al închisorii, 
într-o atmosferă aproape sepulcrală, cu o 
anumită ostentaţie a fixităţii și hieraticului, în 
imaginea alb-negru, ca o reminiscență din 
Nunta de piatră — Duhul aurului, și anume, 
am zice, mai ales din episoadele autonome 
ale celuilalt realizator al dublului film, Mircea 
Veroiu. 

Pentru că, în afară de sincronismul tematic 
de gen și formulă, semnalat pe parcursu 
căutărilor ind e ale componenților 
fostului tandem, noile filme — Să mori rânif 
din dragoste viață și Dreptate în lanțuri — 
atestă (alt semn de școală) și un fel de tran- 
sferuri subterane. Avem impresia, desigur pa- 
sageră, că Dan Piţa își începe filmul cum ar ti 
facut-o, acum 10 ani, Mircea Veroiu. Decanta- 
ma infinitezimală a imaginii plastice, în compo- 
zii studiate și cadre lungi condensează, fi- 
xind, în secvența introductivă din Dreptate... 
un sentiment dramatic, ca in Feteleaga lui 
Mircea Veroiu. Și invers, Mircea Veroiu și-a 
însușit ceva din fluenţa cultivată din capul 
locului de colegul său de clasă, urmărind, 


aproape sentimentai și tandru, cuplul de prie- 
teni uteciști din Să mört.. ca odinioara Dan 
Piţa — mirele și ceterașul din al doilea epi- 


sod al Nunții de piatră (La o nuntă). Schim- 
bul inefabil de elemente, expresie de fapt a 
unor virtualități corespondente care preexis- 
tau la fiecare dintre cei doi realizatori, e mai 
cuprinzător, incluzind spaţiile fizice în care 
se destășoară acţiunea şi decorurile naturale, 
atit de importante în ecuația inovatoare pe 
care ei au introdus-o, simultan, în filmul ro- 
mânesc, cu un aplomb care a lăsat urme du- 
rabile. Ca un alt aspect al „intertextualităţii”, 
semnalate și în articolul trecut, cu tot relati- 
vismul jocului său, ei şi-ar împrumuta acum 
unele dintre ambianiele preferate. Hanul în 
care ajung haiducii lui Dan Piţa, cu jucătorii 
de cărţi veroși, aduce aminte de atmosfera 
circiumii din Mirza lui Mircea Veroiu, ca loc 
în care se întrețeseau drumurile obscure ale 
aurului și crimele ciclice. lar cerdacul casei 
rurale unde se intilnesc prima dată uteciștii 
lui Mircea Veroiu ne e parcă familiar, degus- 
tat în autenticitatea lui, printr-o gestică se- 
cretă a adaptării la acest mediu, ca în Ladă 
lui Dan Piţa aul . 

Rimele sint astfel de adincime, ele nu se 
rezumă la recuzită, sint semnele afine ale 
unei lumi aparte, ale unui univers filmic care 
prinde corp și capătă omogeniate, prin de- 
mersul în consens al unor cineaști care se 
simt ai locului, ai meseriei și vocației lor, în 
deplina stăpinire a uneltelor și în cunoștință 
de cauză. 

Parcurgind invers drumul de la legendă la 
document, redeschizind dosarul eroului său, 
Dan Piţa face, într-un fel, un film-proces, de 
la prima secvenţă pină la ultima, cînd com- 
pletul de judecată și intreaga liotă a autorită- 
ților reapar pe cîmpul unde presupusul adă- 

t al haiducului e înconjurat de jandarmi. 
ntreagă această metamorfoză nu se produce 
însă în sensul la modă al „demitizării' sau 
„dezeroizării”, prin minimalizare ori cădere în 
derizoriu. Altul este programul realizatorilor 
noștri. 

Soluția de continuitate” este de a căuta 
drama in fiimul de acţiune, semnificaţia vre și 
perenă a „aventurii”. interesînd moral şi Idea- 
tic pe omul de azi. Dupa ce a scos, docu- 
mentar, personajele din legendă şi le-a epu- 
rat de aura mitică, Dan Piţa le re-investește 
cu datele ficţiunii. le reinaltā într-un fantast 
temperat de o tandrețe parodică și de premo- 
niția dramelor viitoare. Personajele redevin 
astiei eroi, dar eroi de elegie dramatică, cum 
se întimplase şi în Să mori rănit din dragoste 
de viață, sub un titlu care vorbește în acest 
sens de la sine, ca și Dreptate în lanțuri. 

Foarte conciudentă este, in acest sens, cea 
mai bună secvență din al doilea film, — anto- 


din nou despre 
filmele românesti ale anului 1984 


logică secvenţă, în orice caz secvența anului: 
picnicul din iert: aa pădurii atacat de ceata 
celor trei evadați din închisoare. De la apari- 
ţia lor în poiană, apariţie distilat spectacu- 
loasă, în formaţie de atac, dar în picioare, la 
vedere, cu un pas lejer de paradă campestră, 
fără violențe inutile, pină la plecarea haiduci- 
lor cu caleașca cu cai albi în ritmul valsului 
de la gramotonul răpit, e un asemenea joc 
tragi-comic de semniticanţi și semnificaţi în 
această secvenţă, care valorează cit un film, 
încit o întreagă cronică n-ar fi suficientă pen- 
tru a epuiza analiza. Cum s-a spus tel puţin 
în una dintre cronici, performanța de aici, 
rară dacă nu unică într-un film de acest gen, 
este de a valora ceea ce există dincolo de ac- 
țiunea haiducească și de finalitatea ei con- 
cretă, „o anume fericire“, „revelaţia unei vieți 
vivabile”, pe care eroii, în loc să o deteste de- 
monstrativ și s-o pedepsească exemplar, ca 
predecesorii lor, cu ură fals mobilizatoare, o 
contemplă o clipă și intră în mirajul ei elibe- 
rator, care li se cuvine. Prin aceasta , drama, 
cu luciditatea ei („Cită luciditate, atita 
dramă“) pare sus ată un moment, dar nu 
eludată. Dimpotrivă, Năstase (Claudiu Ble- 
ont), al treilea haiduc din ceată, cel mai mar- 
cat de singurătate (repudiat de nevastă, 
poartă și stigmatul trădătorului virtual), el e 


. cel invitat la dansul pe iarbă de guvernanta 


de la conac, care-i avertizase de locul și data 
picnicului. El e cel care inhalează iluzia otră- 
vitoare a succesului și ṣe lasă purtat pe valu- 
rile valsului, sub privirile uimite ale compa- 
nionilor înarmaţi și ale petrecăreţilor sop 
imobilizați lingă bunătăţile lor abia atinse. El, 
Năstase, este cel care, cucerit de iluzie, va 
trece îngustul prag care o separă de demenţă 
şi va fi primul care se va elimina singur. lar 
acest destin al iluziei îi cuprinde şi pe ceilalți. 
Caleașca cu care pleacă, încărcați de pradă 
și însoțiți de guvernanta ce-și lasă lumea ei 
uitată, de dragul unei libertăţi vitale și de ea 
rivnită, e o trăsură spre eșafod, admirabil 
funcţională în secvențele următoare și mai 
ales în această coda a secvenței. E un semn 
al destinului neșştiut. în euforia a aie a 
triumfală care-i cuprinde pe toți, dar îi și in- 
tunecă dintr-odată și-i urițește la chip, cu 
concursul obiectivului grandangular și al gre- 
tescului bățăii cu frișcă, altminteri ingenue. 

Dar iată că, din nou, n-am ajuns să vorbim 
și despre ceea ce credem a fi limitele celor 
două filme elogiate, după ce ar mai fi trebuit 
să semnalăm alte similitudini și diferențe 
structurale sau pe compartimente (printre al- 
tele, contribuţiile esenţiale ale muzicii lui 
Adrian Enescu în ambele filme, care au în 
comun şi un actor — Claudiu Bleonţ). Deo- 
camdată peri o cifră. Cu Saman aea 

viață și respectiv Dreptate 

juri, Mircea Veroiu și Dan Piţa realizează im- 
preună și apoi separat, într-un deceniu, în to- 
tal, exact 20 de lung metraje, revenindu-le 
fiecăruia cite un film anual. Să ne amintim că 
cel mai bun regizor al nostru de la mijlocul 
veacului, Jean Georgescu, nu era în situaţia 
de a prezenta, într-un alt deceniu întreg, între 
1955 și 1965, nici o nouă premieră. E o dife- 
rență de productivitate care se traduce și pe 
alte planuri, obligindu-ne în același timp a 
vorbi despre limitele ce se cer mereu depă- 


șite. 
Valerian SAVA 


Secvența anului? Dreprate în lanțuri de Dan Piţa. 
cu "Ovidiu Iuliu Moldovan, Patricia Grigoriu, Claudiu Bleonţ, Petre Nicolae 


(Urmare din pag 2) 


Adevărul inimii 


Pină cind, ca într-o melodie de Piaf, are lor 
acea aventură „banale à pleurer": în taxiul ei 
- barcă a lui Noe — urcă și cade cam tea 
pân pe banchetă un bărbat care-i place şi o 
va place. E singura cursă în care Angela 
merge mai departe, pe un teren şi la o adresa 
necunoscute, dincolo de orizontul parbrizului: 
lui 9—B-—2022. Ochiul se împăienjanește, pu 
terea de observație se aburește, pentru. a lasa 
loc acelei bătăi de inimă care stă la baza tu- 
turor romanelor eterne. Ea dă inteligenței 
dreptul la iluzie, la speranţă, la „a trece cu 
vederea”, la „a te face că nu vezi”, la a te 
preface, chiar la a te prosti... Există o scenă 
antologică a perucii cu care o femeie dintre 
cele mai naturale vrea să-l dea gata pe un 
bârbat, şi el lipsit de bibliografia artificialului. 
Dorina joacă „prostioara” asta ca Massina. E 
una din cele mai proaspete copilării de oa- 
meni serioși din cite a dat filmul nostru — 
prea des captivat de perucile cu care-l coa- 
fează unii peruchieri ai realității. Toată poli- 
tica și diplomaţia asta a inimii cate nu știe cit 
să piardă într-o despărțire pentru o așteptare, 
dte concesii să facă evidențelor pentru a 
ocroti esența unei nadejdi, cit să plingă și cit 
nu, Angela Dorinei Lazăr le joacă sub semnul 
unei imperiale vuinerabilităţi. Ea nu se des- 
parte — ea merge mai departe, spre tot cee 
mai greu : o așteptare. Ea nu se blazează, nu 


se inrăiește, nu strigă, Angela — ca să vor- ^ 


bim în termenii garajelor ei — recupereaza 
Există un termen ITB care ma obsedează de 
cind l-am auzit. El nu e nici atit de tehnic, 
nici atit de arid pe cit pare. Daca cititorii 
ne-ar promite că nu vor ride râu ci doar 
blind, l-aş desconspira: ranforsare. Pe cai 
dintre cele mai repezi, el vine în românește 
din fanţuzescul „renforcer” care inseamnă — 
şi pentru pietoni și pentru şoferi — ceva 
foarte frumos în domeniul moral al caractere- 
lor: a întări. In forfota garajelor noastre sce- 
naristice, în circulaţia eroilor din filmele 
noastre de azi, Angela e dintre cei care ies - 

în modul cel mai cinstit și convingător — la 
„ranforsare”, pierzind citeva certitudini pen 
tru a cuceri şi a consolida o iluzie vitala. E 
unul din semnele caracteristice ale unui erou 
al timpului nostru. 


Satira ca terapie morală 


seduși de această posibilitate de conflict in- 
terior ivită în sufletul unui escroc. Dar nostal- 
gia canaliilor după oamenii cinstiţi este foarte 
discutabilă: a avea în preajmă în familie, 
chiar, un om de treabă viu nu modifică nimic, 
e doar o faţă a caracterului achizitiv, care in- 
globează ființele printre obiecte, o modă, așa 
cum milionarii de aiurea ţin pe lingă casă 
animale exotice. Cit priveşte arta „nea Ba- 
chus“ vrea să facă pentru ea totul; să-i pro- 
cure chiar slujitori. Fiica sa cu defecte de 
dicție se pregătește a fi actriță și are amena- 
jat acasă un studio de teatru și unul de tele- 
viziune cu circuit închis. Întemeietor al unui 
sordid teritoriu de corupție în care mane- 
vrează oameni, relaţii, afaceri de anvergură, 
estionarul dorește să capete graniţă cu ine- 
abilul. Material, are totul la îndemină: „medi- 
tatori” pentru rolul Julietei, balcon, garde- 
robă ată, parteneri disponibi. Chiar și ab- 
surdul. Scena în care un celebru cadru din 
filmul Casablanca interpretat de Ingrid Ber- 
gman și Humphrey Bogart este văzut în para- 
lel cu acela jucat de odrasla milionarului 
clandestin și un subaltern atinge, poate, cel 
mai înalt punct al comediei. Trivialitatea re- 
ceptării unei opere de ficţiune e strâlucit de- 
monstrată. Lăcomia maculează totul, ince 
pind de la falsificarea vinului și năzuind, tara 
nici un complex, la falsificarea unei pelicule 
clasice. Or, tocmai aici, arta săvirșește unul 
din miracolele ei greu de analizat. Odios tot 
timpul, atunci cînd vrea să mânipuleze arta 
„Nea Bachus“ devine şi ridicol și se poate 
ride de el cu toată speranța. 


comiei. Ifosele „şefulețului“ sint pedepsite cu 
o farsă mai... decoltată (i se spune că la mi- 
cro-radiografie trebuie să intre complet dez- 
brăcat), iar iluzionistului-farseur i se descon- 
spirà, în faţa sălii, șmecheriile de duzină ce 
pot, totuși, întuneca mințile mai credule. 
Cind rid „ca-n viaţă”, tinerii aceștia despre 
care nu prea afli de unde vin și unde se duc, 
cine sint și de ce au venit pe șantier, rid cu 
setea tinereții, dar și cu o lacrimă de furie, pi- 
tită și oprită undeva, În suflet, impotriva a tot 
ce înseamnă minciună, ipocrizie, ticăloșie; ei 
rid cu pofta de a trăi curat, cu nevoia imensă 
de a se bucura, la tensiunea electrizanță a 
puterilor lor tinere, de viață, de soare, de 
prietenie, de dragoste. Și o fac uitindu-se spre 
cei din generaţia părinţilor lor, fie cu o duio- 
şie ințeleaptă, protectoare (spre inginerul ros 
de o boală incurabilă și scâldindu-şi dispera- 
rea în alcool), fie cu o privire mustrătoare 
(spre soția acestuia care l-a părăsit la greu), 
fie cu o ironie muşcătoare și vindicativă (spre 
doctorul—Don Juan și uzata lui soție). Po- 
vestind astfel despre tinerii de azi, Andrei 
Blaier a făcut nu numai elogiul lor, ci şi-a de- 
monstrat propria tinerețe sufletească, vigoa- 
rea tinără a propriei sale arte. 


Sub semnul Festivalului naţional „Cîntarea României 


46 


„Schimbul de miine“ 
al artei cineamatoare 


l rintre manifestările cinăaștilor amatori — 
tot mai numeroase pe parcursul unui an —, 
„Secvența timișeană“ ocupă un loc aparte. 
Nu numai pentru că ea este organizată de 
unul dintre cele mai vechi cinecluburi din 
țară (cineclubul C.F.R. Timișoara), care va 
împlini în curind trei decenii de activitate. Nu 
numai pentru că ea se desfășoară în frumo- 
“sul oraș de pe Bega, care şi-a creat trainice 
tradiţii de cultură, educaţie şi creaţie cinema- 
togratică, îndeosebi datorită activității pasio- 
nate și pasionante a unor cineamatori de ex- 
vepļie ca Dragoș Sandu sau losif Costinaș, 
principalii animatori de odinioară ai cineclu- 
bismului timișorean. Dar încă de la primele 
saje-adiții — de un deceniu și jumătate adică 
— „Secvența timişeană“ a dobindit caracterul 
unei confruntări republicane, prestigiosul ci- 
neclub-gazdă reuşind să antreneze și să acti- 
veze în acest festival întreaga suflare cinea- 
matoare, oferind un cadru foarte prielnic 
pentru utile și necesare schimburi de expe- 
riență. Ţin bine minte că, la una dintre pri- 
mele ediţii ale „Secvenţei timișene“, progra- 
mul festivalului ara afișat pe un panou imens 
în holul clubului ceferiștilor timişoreni, așa, 
ca un „mers al trenurilor“: „mersul filmelor" 
se intitula, și cuprindea „ora plecării“ în 
proiecţie a fiecărui film, durata călătoriei ci- 
nematografice și „destinaţia“ (tematică și de 
gen); amintesc acest „amănunt“ pentru a su- 


Avanpremie 


(regizor şi co-scenarist alături de Anușavan Salamanian; 


lordache şi Anca Nicola. 


blinia încă o dată un lucru de altfel bine știut 
grija respectuoasă a timișorenilor pentru fap- 
tul de cultură și educaţie cinematografică. Cu 
atit mai binevenită a fost „Secvența timi- 
șeană“ (ajunsă la ediția a șasea) în acest an, 
cind cineamatorii se pregătesc pentru fazele 
superioare ale festivalului naţional „Cintarea 
României“: trecerea în revistă de la Timișoara 
a constituit un fel de „repetiţie generală' 
pentru marea confruntare creatoare din 
această vară. 

Sint multe, așadar, motivele care au deter- 
minat interesul major prilejuit de reinnodarea 
firului unei tradiţii: după o scurtă întrerupete 
(cauzată, dee, și de dispariția prematură 
a lui Dragoș Sandu, cel care a fost sufletul 
cineciubului timișorean), „bienala“ cineama- 
toare din Timișoara și-a reluat cursul firesc. 
Este greu de prins în cuvinte emoția resimțită 
la cea de a iție a „Secvenţei timi- 
șene“: peste 40 de cinecluburi din țară au 
răspuns invitației gazdelor, cu aproape o sută 
de filme noi, manifestindu-şi astfel „nu prin 
vorbă ci prin faptă“ prețuirea pe care o 
acordă nucleului de cultură și creație cine- 
matografică din orașul de pe Bega. lar „ur- 
mașii lui Dragoș u“ din Timișoara și din 
toată țara s-au dovedit „la înălțime“: din nou, 
ca altădată, festivalul s-a desfășurat într-o at- 

teră foarte fertilă de lucru, „mersul filme- 


lor" a fost impecabil organizat, între filmele 


concursului au fost proiectate zitive-co- 
lor „calde“, fierbinţi chiar, inspirate din însăși 
ambianța festivalului, generice animate au 
prefaţat fiecare iune“ a competiției, iar 
emblema „secvenţei tiniițene“ (un filmuleţ in- 
spirat de genericul Olimpiadei de la Los An- 
geles!) a revenit anent, ca un memento 
al dra i și pasiunii pentru cinematograf. 
Am simţit, prin toate aceste semne de cultură 
şi civilizație, de respect pentru arta a șaptea, 
că noua generaţie de cineamatori timişoreni, 
aflată în plin proces de cristalizare și afir- 
mare, este notârită să ducă mai departe „şta- 


La Timişoara, 
„schimbul de miine“ 
al cineamatorilor 
a răspuns la apel 
cu un foarte puternic: 
„prezent!“ 


feta pionierilor“, să continue cu temeinicie şi 
respect, în spirit creator, opera inaintașilor 
Dezbaterile aprofundate pe marginea filmelor 
din concurs au constituit şi ele un foarte lim- 
pede argument. Este tonică, reconfortantă, o 
asemenea constatare privitoare la ofensiva ti- 
nereții, acum, în Anul mondial al tineretului: 
la Timișoara s-a făcut simţit, în acțiune, 
„schimbul de miine“ al artei cineamatoare. 

Dar să trecem și noi în revistă citeva dintre 
filmele prezentate la „Secvența timișeană“, și 
să începem cum se cuvine, cu Marele Premiu 
al competiției, precizind totodată că filmele 
au fost incadrate în zece „secţiuni“ competi- 


tive, fiecare secțiune avindu-şi premianţii 
(sau cel puţin menţionaţii) ei. Marele premiu, 
așadar, a revenit unui film de imediată actua- 


„titate, Încleștare cu minia albă de Emil Popa 


de la cineciubul „Petrolul“ din Zemeș: un film 
sobru, de mare elocvenţă imagistică și fără 
cuvinte de prisos, despre încleștarea dură a 
oamenilor cu vitregiile naturii în iarna aspră 
care-a trecut; oameni incordaţi la pupitrul lor 
de comandă sau la volanul utilajelor de des- 
zăpezire, o luptă aspră, surdă, cu stihia, de 
fapt un superb reportaj de muncă, poematic, 
despre bucuria datoriei împlinite. Tot un pre- 
miu imporțant al festivalului, premiul de re- 
gie, a revenit cineamatorului timișorean de la 
„Constructorul“ (cineclubul cel mai activ în 
momentul de față ja Timișoara), Gheorghe 
Huiban, prezent în competiție cu mai multe 
filme, de genuri diferite, de la Îmbunătăţirea 
terenului de fundare oremi pentru film teh- 
nico-științitic) pină la Tumul (uh „strigăt“ îm- 


potriva poluării, distins cu preman pentru 


film experimental), de la ri (un docu- 
mentar, premiat la categoria respectivă, des- 
re restaurările arhitectonice ale unor vechi 
pi valoroase case timișorene) pihă la Drumuri 
(un portret, premiat ia categoria respectivă, 
al pictorului Mihai Theodor Olteanu) sau 
pină ia scurt-metrajele documentar-reporteri- 
cești Unirea-cea mare sau Orele presei (reali- 
e impreună cu Constantin Lăzureanu). 
m anticipat, iată, citeva realizări 
cinematogratice valoroase ale unor secțiuni 
tematice și de gen ale festivalului. Dar să 
parcurgem palmaresul în întregime, menţio- 
nind și alte titluri „de forță“ ale „secvenţei ti- 
per mobi Un foarte ingenios film tehnico-ști- 
tific, distins deasemenea cu premiu, a fost 
Soarele, acest arhitect (semnat: 2 x Norbert 
Taugner, adică tată! şi fiul) de la cineclubul 
din Oţelul Roşu: realizat cu mijloacele filmu- 
lui de animaţie, filmul evocă multiplele posi- 
bilităţi de captare și fructiticare a energiei so- 
lare. O menţiune la aceeași categorie a reve- 


https://biblioteca-digitala.ro 


nit unui film medical, tridosclerettonilă ðu- 
blă... (autor: dr. Vlad Petre, de la cineclubul 
„Orizont“ din Buzău), un document de mare 
valoare ştiinţifică despre o operaţie pe ochi 
executată după o metodă românească. În 
palmaresul secţiunii de reportaj au figurat, 
deasemenea, citeva realizări meritorii: Joc alb 
de Felvinczi Levente și Nicolae Şoitu de la 
Casa armatei din Timişoara, o incursiune în 
ambianța unei tabere de sculptură (premiu), 
reportajele-anchetă Colectivul nu E: 
reaizare colectivă a cineciubului de la l.U.P. 
Tirgoviște, și Reportaj în contrapunct, de la 
cineclubul clujean „Artis“, o satiră cu plăcute 
accente ironice şi auto-ironice (menţiuni). 
Cel mai bun poem cinematografic s-a dovedit 
a fi Lemnul, frate cu al unui mare 
meșter de filme etnografice, Ferdinand Michi- 
tovici de la cineclubui „Rarăul“ din Cimpu- 
lung Moldovenesc, un poem „de suflet“ des- 
pre dulcea Bucovină; menţiuni la categoria 
poemelor au revenit filmelor Solfegii pentru 
mai tirziu (Nicolae itu și Mircea Radu, 
C.F.R. Timişoara) și Rădăcina din pămințuri. 
(de Dumitru Călugăru și Aurel i sga cine- 
clubul „Constantin Brâncuși“ din Tg. Jiu). O 
secțiune amplu reprezentată a fost aceea a 
filmelor de animaţie: aici premiile au fost îm- 
părțite de doi foarte talentaţi cineamatori oră- 
deni, Deak Istvan și Monori Ibolya, pentru fil- 
mele Sinteză și — respectiv Trăěire, două 
creaţii care denotă, deopotrivă, inventivitate 


Ciuleandra. După romanul omonim al lui Liviu Rebreanu, un film de Sergiu Nicolaescu 
În roluri principalele: Gheorghe Cozorici, Ştefan 


și rafinament grafic; printre menţionaţi, Ale- 
xandru Rădulescu de la „Amafilm“ Lupeni 
pentru Repetiţia și Luminiţa Grozavu de la 
Casa de cultură din Bacău pentru filmul Că- 
derea, cu un motto din Nichita Stănescu. 
Dintre filmele de ficțiune (o categorie mai 
eterogenă valoric), s-a făcut remarcat 
scurt-metrajul P: nebunilor de loan Toth 
de la cineciubul „Fotal XX" „o meta- 
foră antirăzboinică, distinsă cu premiu; filmu- 
lui cu virtuţi narative și de atmosferă Clopote 
tirzii de oray Kovacs („Unio“ Satu Mare) 
i-a fost acordată o mențiune. Tot cu mențiuni 
au fost distinse filmele de protecția muncii 
Amporache Liţă și Pompi Liţă (două episoade 
intr-un ciclu satiric realizat de D. Zano — și 
alții — de la I.J.T.L. Galaţi), precum și 
scurt-metrajului Tributul „Petro- 
lui“ Zi „ filmului et fic fol- 
cloric de Ludovic Dama Sinnicolaul Mare, 
fiimului didactic Geneza artei (de Ștefan Bo- 
ghiu din Galați) și eseului Fără titiu („Gau- 
deamus" Timișoara), în timp cë gazdelor tè-a 
revenit un premi încurajator pentru portretul 
cinematogratic peniru o idee (de Mir- 
cea Radu și Nicolae Şoitu), iar cineamatorii 
Tăgărășeni (Emil Kovacs) au primit „premiul 
pentru limbaj cinematografic". Mulţi cinea- 
matori valoroși au rămas în afara palmaresu- 
lui (mă gi doar la Zenobiu Domide din 
Ocidss rū... rr pese Yi o temelie și, mai 
x mu aer animați de Doru 7 
ea ae şi , dar şi 
acesta este un semn că esențialui s-a produs 
la Timișoara: reluind firul unei frumoase tra- 
diții, „Secvența timișeană“ a dovedit că 
„schimbul de miine“ al artei cineamatoare se 
află în miini bune. 


Călin CĂLIMAN 


1985-Anul internațional al tineretului 


SP Dee MR IND A LU A a e ae TE tdi ad, NOE 00, 0 Cit At 0 ZEI EE T 527 007 aL III 
Turnurile, desigur, dar mai ales 
constructorii lor 


E. cam spre primâvara sau toamnă, 
nu-mi amintesc exact. Plecată în miez de 
noapte, echipa de filmare a ajuns pe un drum 
destul de greu pe care mașina orbecăia și își 
dădea sufletul la fiecare pantă. Drumul era 
ales după sfatul cuiva — mai scurt decit cei 
modernizat și avind avantajul de a duce di- 
rect la turn, drum cum s-a dovedit apoi, deo- 
sebit de greu și cam de aceeași lungime cu 
celălalt. Era drumul deschis de șantier, pre 

sărat la fiecare pas de întimplări vii în aminti- 
rea oamenilor locului. 

Eram obosiţi, frigul se amesteca cu gazele 
calde ale motorului suprasolicitat de mersul 
prin zăpadă proaspătă, ștergătoarele se opin- 
teau ritmic în viscol, am fi amorţit cu plăcere 
în gindurile noastre, dar cineva trebuia să 
vorbească mereu, ca să nu adoarmă șoferul. 
Discuţiile înflăcărate se terminaseră demult și 
acum, pe rind, fiecare proiecta pentru ceilalţi, 
în ecranul negru al parbrizului, întimplări 
trăite... sau inventate. Unele cuvinte se pier- 
deau în hiriitul obosit al motorului, dar cel 
care vorbea părea şi acum impresionat la 
amintirea întimplării. Echipa de atunci se gră- 
bea să prindă răsăritul soarelui asupra unui 
turn, de fapt un fel de furnal rămas fără între- 
buinţare, construit demult, pe cind comuna 
apropiată abia începuse să crească și să se 
intereseze de industrie. Oameni mindri au 
ales locul înalt, să vadă toți din jur unde au 
ajuns ei, au ales cuptorul cel mai înalt să se 
vadă de departe, ba încă au cerut meșterului 
constructor să-l facă şi mai și. Omul, bun 
meseriaș, l-a făcut de mai mare dragul, dar 
așa mare și lacom că oamenii nu mai pridi- 
deau cu transportul și omorau caii pe dru- 
muri să îl alimenteze. La ora filmărtii, caii, cîţi 
mai erau, aveau alte rosturi, varul se ardea în 
cuptoare mai mici și mai aproape, iar turnul 
rămăsese rece. Acum probabil i s-o fi găsit 


e puțin ştim unii despre aiii! Cità nea- 
tenție! Cită indiferenţă! Cîtă egoistă grabă de 
a ne cutunda în grijile și strădaniile noastre. 
Ne bucurăm de ce știm recunoaște. Comen- 
tām. Salutăm. Amendăm. Și pe lingă ce nu 
ştim bine, și nici nu ne dăm osteneala de a 
afla, trecem cu mirări amabile și neglijente 
aruncind din trăsură cite o mină de petale, 
Dar cite buchete de flori, cite cinstite, timide, 
reverențioase stringeri de mină încurajâri și 
sărutări pe frunte vor fi meritat Buruiană și 


Florin Anton: 
o prezență luminoasă 
(alături de Magda Catone) 


pps 


un alt rost pe noua platformă industrială a lo- 
calității extinse. 

Ajunsă sus, cu greu, echipa a început să 
aştepte răsăritul soarelui ca să filmeze din 
virtul turnului, să obțină imagini frumoase, 
simbolice. Soarele întizia să apară, în schimb, 
în aburul dimineții, a apărut un moșneguţ. Nu 
era meșterul, cel care făcuse turnul, omul nu 
fusese decit ucenic la frumoasa lucrare, 
prima din viaţa lui de muncitor. Fugit din sat, 
de la un tată înrobit de mirajul pămintului. 
adolescentul de atunci nimerise aici, învățase 


in perm ă grăbit, face naveta pe jos, 
obisnuit gik habe cîțiva kilometri nu mai 
contează, dar cer timp, care-i prețios, şi mai 
ales acum de cind se apucase de unul ca aci 
să desțelenească o bucăţică de luncă pi nă 
de sălcii bătrine. În drumurile lui se abate de 
fiecare dată și pe la „monument“, cum îi spu- 
nea el turnului vechi pe care îl îngrijește mai 
ceva ca pe o statuie: lucru bun, dar mai tre- 
buie scoasă cite o buruiană crescută printre 
cărămizi. Odată s-a urcat pină sus, s-a bucu- 
rat de priveliște și a instalat gospodărește o 


O viaţă de om a construit drumuri 
şi a înălțat stăvilare. Astăzi, 
în loc să se odihnească, face kilometri pe jos 
spre satul unde îşi cultivă lotul de lîngă casă 


ceva meserie și apoi, cu brigăzile de tineret, 
luase drumul marilor şantiere pe care nu le-a 
lăsat pină la pensie. O viaţă de om a deschis 
drumuri și a înălțat stavile în calea apelor, 
apoi s-a strîns pe lingă copiii stabiliți aproape 
de satul natal. Acum făcea naveta între fe- 
ciori și vechea gospodărie părintească: duce 
copiii la școală, o sapă-două în grădina de 
lingă casă, ia copiii de la școală și grădiniţă. 
mai plivește o buruiană, mai dă o mină de 
ajutor la ateliere, ori se abate pe la vechiul 
turn de care îl leagă atitea amintiri. Bătrinelul 


roată de car să-și facă măcar berzele cuib, 
doar că ele tot întirzie să vină. Omul, paznic 
de far, a împărțit merindea frățește cu opera- 
torii, a dat ziua bună şi și-a văzut de drum fe- 
ricit că venise cineva să-i „televizeze“ monu- 
mentul. „Reporterii“ au tot stat pină seara aș- 
teptind măcar apusul, care filmat invers pare 
răsărit, dar soarele poznaș nu s-a arătat. Au 
strins și au plecat hotăriţi să revină. Aș dori 
să filmez și eu acolo cindva. Dar omul, nu 
apusul. 

De multe ori destine exemplare trec pe 


i 


Tinerii noştri actori 
şi-au bine-ciîştigat locul 
sub soarele profesiei lor. 
Cum îi văd marii noştri actori 
pe cei care încep să devină, 
la rîndul lor, mari? 


Catone şi Negrea și Nazare... Le-am văzut 
doar in trecere. M-au surprins, m-au bucurat, 
m-am mirat blind și am trecut mai departe... 
Să string mina realizatorilor, să zimbesc pen- 


„tru „Cinema“ sau „Săptămina”, să glumesc 


cu colegii de generaţie... 

N-am apucat sã- spun Magdăi Catone nici 
un cuvint m imposibila iubire, deși sce- 
nuța ei de citeva minute mă cutremurase. 

Nu i-am spus, sau i-am spus doar citeva 
banalități, Marianei Burulană după premiera 
la Singur de cart pentru o apariţie din care 
am înțeles mai mult decit în șapte ani de ci- 
nema... 

Rodicăi Negrea n-am îndrăznit să-i bat la 
G după ce am văzut „Yvonna“ la Teatrul 

s 

Lui Marcel lureș mă mulțumesc să-i fac cu 
cotul un semn complice — el înțelege, pentru 
că este colegul și prietenul meu. 

Lui Claudiu B mă mulţumesc să-i răs- 
pund la salut și știu că și el înțelege, deși nu 
este colegul și prietenul meu. Cit despre Şer- 
ban lonescu... 


În schimb, lui Florin Anton pe care l-am re- 
descoperit în filmul lui Dinu Tănase, Emisia 
continuă, lui Florin Anton aș vrea să-i duc la 
teatru o creangă de salcie întlorită sau citeva 
castane din toamna trecută. „Tinere — să-i 
spun — atita de tare m-am bucurat atita de 
tare, atita de mult însemni domnia ta cu mu- 
tra asta ingrată de băiat neascultător, atita lu- 
mină crincenă, încredere şi speranţă cu nasul 
asviriit în vint arunci peste umerii noştri... 


Atita credință în noblețea, tenacitatea, patrio- 
tismul și puterea acestui neam aduci...” 

Mă întreb dacă neatenţia noastră nu este 
cumva rodită de un secret instinct de apà- 
rare... Cum arată, de fapt, tinerii noştri colegi 
în filme la fel de bune sau la fel de proaste 
ca cele pe care le făceam la virsta lor? Palizi. 
Severi. Uneori uriţei... 

Privirile lor incandescente cu mult mai pu- 

"ţin subliniate de dermatograt... 

Miinile lor, adunind în pumnul închis un 
adevăr teribil de aspru... 

Pietele lor, lipite sau răvășite... 

Hainele lor „de gata"... 

Şi pasul — uneori șovăitor și incert — care 
nu se străduie să încalțe neapărat o afirma- 
ție... 

Nu -ne temem cumva de adevărul lor? 

De curajul lor de a spune ce sint? 


-iina PETRESCU 


SR văzut prima oară într-o producţie 
studențească, „Agachi flutur“ de Alecsandri 


lingă obiectiv fără a fi luate în seamă, ca 
această istorie vie, trăită în miezul marii con- 
strucții, destinul fiului rătăcitor întors la sat. 
la dragostea tatălui, astăzi el însuși bunic 
blajin și... paznic de far. 


L-am întîlnit pe nea Tănase zis doctoru'. 
fost felcer de cai în război, despre care se 
zvonea că are cele mai multe vite acolo, la el, 
la munte. El adoptase o fată, să-i fie fiică 
bună și să moștenească gospodăria, aidoma 
unui lung șir de înaintași care luaseră „sufle- 
țelul“ — copil de suflet — să rămină, să țină 
muntele pe loc, cum ţin arborii pămintul, în 
rădăcini, cum ține un neam, o țară. În film, 
bătrinul meu a devenit un exemplar păstrător 
de sens străvechi, închis în povestea locului 
său, dar deschisă spre univers. Pelicula cre- 
dincioasă îi va păstra urmele trecerii lui prin 
viață, chiar cind el va fi demult fir de iarbă în- 
colțit sub zăpadă. 


Alteori, documentarul pastrează mai puţin 
din destinul concret al unui om, încercînd să 
contureze o idee. Trei soţii de marinari, între- 
gesc, în filmul meu, prin fragmente de gin- 
duri suprapuse în montaj, imaginea celui ple- 
cat, umplind un spaţiu de aşteptare, de 
teamă și speranţă. Din biografiile foarte inte- 
resante a trebuit să aleg doar momentele 
care susțineau tema filmului: așteptarea. Al- 
teori, pentru a contura spațiul uman din Bu- 
covina, am reținut doar chipuri, grupuri mari 
de oameni — grupuri dinamice, ori statice, și 
a trebuit să renunţ la istoriile personale pen- 
tru a surprinde incrincenarea, aventura omu- 
lui ca toți oamenii, strins agăţat de arborele 


vieţii. 


Filmul are nevoie de spectacol! și spectacu- 
los în om este efortul pe viață și pe moarte 
de a realiza ceva, efort în căutarea căruia 
pleacă și aparatul nostru. E ceea ce am în» 
cercat și eu să urmăresc în filmele mele: În- 
toarcerea la viață, Cealaltă parte din noi, Pă- 
mintenii. 


Şerban COMĂNESCU 


De la prima apariţie mi-a alungat generozita- 
tea și indulgența cu care de obicei venim la 
astfel de spectacole-școală, căci el juca, stu- 
dent fiind, ca un actor format, ca un artist 
complet, de distinctă personalitate creatoare. 
Harul și vraja îl însoțeau, te surprindea la fie- 
care replică, îi lua răsuflarea, creind în jurul 


Claudiu Bleonţ: 
un artist complet 


lui acel „vid“, în care parcă toți cei din jur 
n-ar fi fost chemaţi decit să-i ridice lui „min- ` 
gea la plasă“. Intimplâtor, era și Florin Piersic 
la acest spectacol și, din cînd în cind, se tot 
uita la mine cu un fel de „ia te uită, al dracu- 
lui!” în priviri de toată frumusețea! Claudiu 
Bleont, de fapt, ne furase, ne dusese cu el, 
ne fascinase pe amindoi și sala întreagă. La 
pauză, imi spune Piersic: „Dom'le, tiul 
vine din urmă, să știi, vine, parşivul, r şi 
cu pași siguri!” N-ar fi rău zic eu, să punem 
cit mai repede mina pe el... Și-am pus-o! 


ÎI https://biblioteca-digitala.ro 


Tinerețe, 


Tinereţea, vîrsta elanurilor creatoare în viaţă.Dar în film? 


prospeţime, implicare, inteligenţă 


| AN că a face film despre tineri este o 
intreprindere pe cit de necesară, de impor- 
tantă și plină de răspunderi, pe atit de difi- 
cilă. O adevărată probă pentru orice cineast. 
Probă de talent. Dar și de sutiet. Dar și de 
caracter. 

Un adevăr cum ar fi acela că „tinerețea 
este o virstă a elanurilor“ nu rareori l-am tra- 
dus pe ecran. Din păcate, într-o viziune zglo- 
biu-naivă asupra vieţii, personajelor, proble- 
melor. Un rozaliu ton jucăuș, „glumeţ“, ușu- 
rel, „Zimbăreţ“, drăguţ, călduţ, prostuţ, ble 
guj, învăluie totul, de parcă tinerețea ar fi o 
nefericită poticneală de spirit, iar realizatorii, 
pentru a reuși un film cu aer „tineresc“, ar 
trebui și ei să se prostească pe măsura ima- 
ginii șablon. Drame despre şuruburi, pretenţii 
de profunzime, dar cu consistență de ba- 
loane de săpun, eroi incrincenaţi pentru o 
idee, dar care parcă ar lupta pentru a ciștiga 
tocul întii în campionatul bătăilor cu perne, 
iubiri fastuoase, unice, infinite, dar care se 
consumă, invariabil, în — o, cit de stinjeni- 
toare! — plimbări de minuţă pe malul mării, 
stropeli cu sărată sau bulgări de nea, 
după caz, sărituri marine sau montane, aure- 
olate de același unic contre-jour foarte foto- 
genic. Tinerii au probleme și ele sint în mod 
real serioase. Faptul că sint tineri nu-i scu- 
tește nici de griji, nici de drame, nici de sute- 
rințe. În acele filme românești adevărate. cu 
tineri adevăraţi, autorii de talent au reuși! să 
sugereze cel puţin faptul că pentru persona- 
jul în cauză lucrurile dezbătute sint cit se 
poate de serioase și importante, determi- 
nante. 

Din păcate, in cele mai multe filme cu ti- 
neri funcționează, cum spuneam, mai multe 
șabloane decit oriunde. Personaje și motive 
arhicunoscute, situaţii conflictuale bătute şi 
răzbătute, secvenţe reluate, preluate, răspre- 


Acum joacă alături de noi la Teatrul Național, 
în „Zbor deasupra unui cuib de cuci“, rolul 
lui Billy sau alături de alți colegi în „D-ale 
carnavalului“, rolul Catindatului de la percep- 
ție și în „A douăsprezecea noapte“ rolul lui 
sir Andrew. La spectacolul „Zbor deasupra 
unui cuib de cuci“, în fiecare seară, la aplau- 
zele care nu se mai sfirșesc, la final, Florin 
Piersic îl ia de mină, îl sărută pe frunte și-l 
împinge în față. Frumos! ŞI mai frumos e ca 
Bleont se supune modest... Bălat cuviincios! 
Decent și serios! Pare întotdeauna grăbit, pe- 
semne că mai studiază și-acasă... E, cum s-ar 
zice, obsedat de profesie și sperăm să rămină 
așa, să nu-l amețească, ca pe alții, atit de 
timpuriu, succesul... Familist, ca orice om 
responsabil în viaţă, mi se mai plinge uneori 
că face naveta la Teatrul din Petroșani și că 
drumurile îl omoară! Vezi de treabă, î zic, eu 
am făcut naveta mai bine de zece ani și atiția 
alții la fel! Îl îmbărbătez și eu cum pot, spu- 
nindu-i că așa se întimplă cu artiștii mari, că 
ăștia călătoresc, că dintotdeauna ei au fost 
pe drumuri... inteligent și subtil, se uită pe 
sub sprincene la mine, ca şi cum n-ar înțe- 
lege ce-i îpun, dar înțelege tot, căci mintea îi 
scapără. Înţelege mucalit și tace docil. Ei, 
cum să nu-l iubești?! Mai ales că așa, mucalit 
şi tăcut, a ajuns să fie văzut pe atitea afișe de 
teatru și film, în partituri variate și de primă 
importanță mereu (vezi filmele lui Dan Piţa, 
Concurs, te în lanțuri sau Nefamiliștii 
sau în filmul lui Mircea Veroiu Să mori rănit 
din dragoste de viață, film încununat cu mai 
multe premii). 


interpret de largă disponibilitate, posedă 
darul compoziţiei, nu compoziții de virstă, ci 
de caractere, de tipologii diverse — refuzind 

arcă, cu înverșunare, tocmai cantonarea 
Biran anume gen de roluri sau stil de inter- 
pretare. Tocmai de aceea, poate, stimind in- 
teresul regizorilor, provocind inspirația aces- 
tora, anturat întotdeauna și de parteneri exi- 
gent selectați, iată-l pe Claudiu Bleonț ajuns 
să se afirme, să se impună ca actor impor- 
tant, reprezentativ pentru generaţia lui şi. 
poate, nu numai pentru ea. 


a lungă, cu ochi de măslină gata 
er k mai nărabe ceva, mijlociu de statură 
şi subțire, cu mersul puţin legănat, cu bra- 
tele lungi, cu capul în pămint, căptușit de 
ginduri, de trăiri selectate nuanţat, elaborate, 
dar vibrante și sugestive, şi, hai să zicem, 
poate, nu chiar intotdeauna suficient dozate, 
Claudiu Bleont stăpinește actoria, această 
artă grea, a evidenţierii umane, atit de uşura- 
tic privită, de chi?... 


George MOTOI 


luate. Ca-n micul meu exemplu cu iubirea 
consumată în „tinerești” și nesfirșite galopur: 
prin apa mării. Vă amintiţi cumva să fi tăcut. 
dumneavoastră, vreodată, în realitate, astfel 
de năzbitii sau numai le-aţi citit sau le-aţi vă- 
zut în filme? De cite ori v-aţi fugărit iubirea 
printre stropi zglobii de apă sărată? Şi totuși 
aproape că nu mai reacționăm negativ în fața 
unei secvențe-șablon, artificiale, ca cea sus 
amintită, atit este de intrată în conștiința ge- 
nerală. Responsabilitatea noastră, a autorilor, 
imi pare cu atit mai mare cu cit — e știut — 


Cind este veridic un personaj? Cind e 
„ca-n viață” — este primul răspuns care-ţi 
vine în minte. Desigur, mult adevăr în acest 
răspuns, dar cum sint oamenii „din viaţă”? 
Căci ei, desigur, nu-s toți într-un anumit fel, 
ci sînt, fiecare, un caz particular, deseori de- 
parte de imaginea noastră preconcepută des- 
pre cum ar trebui să fie. 

Ne-am obișnuit cu ideea ca personajele de 
film trebuie să semene cu o anume imagine, 
cea larg acreditată, general acceptată: conta- 
bilul este obligatoriu un tip cu minecuţe, sa- 


Filmele cu adevărat tinere 
resping şabloanele „juneţii puerile“: 


rozaliu, zîmbăreţ, 
şugubăţ, drăguţ, călduţ etc. 


tinerii sint criticii noștri cei mai exigenți. 
spectatorii cu simţul realității ceł mai ascuţit. 
cu reacţiile cele mai intransigente la fals și 
neadevăr de viață, la realități contrafăcute. 
Da, cred că este o chestiune de răspundere 
să nu acredităm în filmele noastre acea im- 
presie, care se mai strecoară, cum că tinere- 
tea ar însemna inconsistență și adolescen- 
ţa-puerilitate. Și mai cred că este o probă de 
talent să întruchipăm virsta şi elanurile ei, s-o 
concretizăm în fapte, în gesturi, în personaje 
veridice, emoţionante. 


Ecaterina Nazare: 
tinăra certitudine 


vantul un uituc și zăpăcit, personajul în virstă 
— sfătos şi înțelept, secretara — o persoană 
foarte cochetă, oțelarul e prin fire „tare ca 
fierul, iute ca oţelul”, ilegalista poartă neapă- 
rat basc și fetița fundiţe spectaculoase, medi- 
cul e un tip stilat și pasionat de muzică pre- 
clasică, iar măcelarul, dimpotrivă, un tip solid 
și jovial. lar tinărul, tinărul îl ştim cu toţii, in- 


» variabil plin de avint, dar lipsit de experienţă. 


Lista poate continua la infinit, cam despre 
fiecare meserie, virstă sau categorie socială 
avem 0 asemenea imagine preconcepută — 


este, ce „filtru“ sever are, poate am fost pre- 
gătită să o privesc într-un fel, să o primesc 
într-un fel anume... Pe urmă, am văzut-o ju- 
cind. Era vie, bogată, actriță pină-n virful un- 
ghiilor, cu o stare specială, cu ceva ce in- 
globa mult şi mă făcea să mă gindesc la ea 
dincolo de faptul imediat. Avea un fel de a se 
plasa artistic, un anume fior, suna, într-un-fel, 
avea o aripă, o stare — nu de transă, nu, — 
de vibraţie, de abandon, dădea tot; „vindea“ 
tot și ce vindea era extraordinar... Am văzut-o 
pe scena Naţionalului, în „D-ale Carnavalu- 
lui”, a Miţa nemaipomenită ce nu se va uita 
ușor... 

Pe urmă, am văzut-o în film. În Lişca. Și 
din nou m-a surprins. O vedeam acum „de 
aproape“, în prim-plan, puteam să-i prind 
amestecul de ceva puţin asprit — nu aspri- 
mea chipului ci a gindului — și de inocenţă, 
de candoare. 

Nici n-a apucat bine să se arate și are un 
loc al ei. Și-a făcut un loc al ei, pentru că nu 
seamănă cu nimeni. Are o lumină, un tremur 
şi, în același timp, o forţă rară, are acele cali- 
tăți care sint ale actorului, dar pe care le 
aduni greu laolaltă. 

E tinără, dar nu este o „tinără speranţă“ ci 
o certitudine. Cati Nazare e gata actriță. O 
actriță cu un foarte bun instinct al profesiei; 
cu o pasionalitate specială — reținută, moc- 
nită, sobră — o actriță de ne-etichetat. O 
simt doar gata pentru foarte multe — gata, în 
sensul că, tot ce face este foarte expresiv, 
foarte bine definit, foarte rotund. Tot ce tace 
e „cu acoperire“. Cu multă acoperire. 

Am mare încredere în ea. O văd impor- 
tantă. Şi aș dori să reziste. Aș dori să înțe- 
leagă ce e de înțeles la momentul în care tre- 
buie înțeles. Aș dori să creadă și să vrea să 
reziste. Să nu piardă ce are și să ciștige 
peste. Să reziste, pentru că abia de acum în- 
colo o așteaptă greul... Greul cel frumos... 


Da Nazare mai întîi mi-a = mai degrabă negricios decit blond. E 


vorbit Beate Fredanov. Cum știu ce exigenta 


mai degrabă urit decit frumos. E mai degraba 


https://biblioteca-digitala.ro 


şi deseori uităm că înainte de a fi medic, 
contabil sau măcelar, un personaj de film 
este un om. Filmam documentarul loane, 
cum e la Ii? şi mi-a atras atenţia un 
ochelarist sfios, aproape de nebăgat în 
seamă, care într-un film ar fi putut fi orice: 
pianist, inventator, student la filozofie, tocila- 
rul clasei sau viitorul logodnic la prima intil- 
nire cu soacra, numai betonist, nu. Și totuși 
(așa e în viaţă) el era de mai mult timp şetul 
unei echipe fruntașe și nu făcea meseria asta 
pentru că nu intrase la vreo facultate. 
S-ar putea ca filmul să aibă această limită; 
lucruri care se petrec in mod real în viaţă 
dacă se îndepărtează prea mult de mediul 
comun, unanim acceptat, pot friza — pe 
ecran — incredibilul. Altfel spus, deși viața, 
prin natura ei este imprevizibilă, are multe 
abateri de la regulă și momente ilogice, viața 
din film ar trebui să fie logică și conformă cu 
regula. Mie mi se pare că este doar parţial 
adevărat și cred, mai degrabă, că filmele au 
acreditat prea multe imagini-șablon despre 
personaje și intimplări și că din acest motiv 
deseori, atunci cind se încearcă o particulari- 
zare, o umanizare, o ieșire din aceste tipare, 
rezultatul i se reproșează autorului că „nu-i 
ca-n viață“, că apare incredibil. De fapt, per- 
sonajul sau situaţia nu seamână cu ceea ce 
credem noi că ar trebui să fie, cu ceea ce am 
mai văzut în alte filme. lată de ce salut acele 
filme românești ce reușesc performanţa de a. 
impune ca adevărate sau veridice personaje 
mai puţin convenţionale, mai complexe, şi 
aceste porni sint în viață — deci ar tre- 
bui să fie și in film — in primul rind, tinerii. 
Și dacă tot discutăm despre dificultăți și 
deziderate în filmul despre tineri, cea mai 
mare dintre greutăţi rămine aceea de a găsi 
echivalent artistic frumuseţii morale specifice 
virstei. Consider că este un adevăr faptul că 
tinerii sint mai buni și mai frumoși, mai plini 
de optimism și mai sensibili decit noi toți. Se 
ştie, în literatură, în artă în general, a creiona 
răutatea nu este simplu, dar a crea un portret 
viabil al binelui este infinit mai greu. Pentru 
că spre deosebire. de rău, cu formele lui infi- 
nite de manifestare, incitante din punct de 


Sabina POP 


(Continuare în pag. 14) 


ciutut decit simpatic. Ai senzaţia că nu te 
vede. Cind intră în cabină, își prepară nessul, 
îşi aprinde ţigara, abia apoi roteşte ochii în 
jur, începe repetiţia, e bolovănos, abia auzi 
ce spune, scoate din cind în cind un ris ciu- 
dat care nu se potrivește cu înfățișarea sa, 
strecoară comentarii caustice printre dinţi 
şi-ţi dă sentimentul că e sigur de superiorita- - 
tea sa. Dar se chinuie pentru fiecare repli- = 
cuță, se-răsucește în sine-de“o. mie de ori, se 
autopersiflează și i se pare că nu o va scoate 
niciodată la căpăt. ă Ș - 
- Numai că miracolul se~produce în seara 
premierei. „Omul cu trombonul“ e cel mai cu 
credință escroc posibil, Spiridon al său e 
timp, şiret și aparenta lipsă de expresie e cea 
mai expresivă cu putință, Mozart, în întruchi- 
parea lui, e un șuvoi vijelios iar nebunul din 
Wojcek își poartă tragismul peste întreg 
spectacolul lăsindu-ţi o senzaţie de durere ti- 
zică. 

Dacă-i spui că seamănă cu Buster Keaton 
îţi răspunde că ar vrea să fie Al Pacino, dar el 
e Răzvan Vasilescu... 


Dorina LAZĂR 


Răzvan Vasilescu: 
expresiva „lipsă de expresie" 
(alături de Diana Lupescu) 


Gioconda suride 


Sa înșiruire a filmelor, printr-o 
și mai simplă alăturare a titlurilor lor, ne dez- 
valuie de la bun început amânuntul că Mal- 
vina Urşianu scrie și face un film de esența 
politică; subliniat politică; poate chiar 
e-mi-na-men-te politică. Adevărul, impunăto: 
in modestia lui convingătoare, îi poate, i- 
rește, descumpăni pe unii și pur și simplu 
scandaliza pe alţii. Pe cei dintii, pentru moti- 
vul că nu văd în femeie decit un obiect a! 
adoraţiei poetice, câruia cel mult îi închinăm 
cintece şi flori; pe ceilalţi, pentru că au rămas 
împotmoliți într-o dialectică latifundiară și nu 
văd cu ochi buni nici o tentativă de emanci 
pare de sub suzeranitatea lor. Indiferent însa 
de reacţii și de posibile șușoteli, adevărul iş: 
vede mai departe de drum, căci în afară de 
modestie și putere de convingere, el a avut 
dintotdeauna și perseverenţă. Să ne vedem 
așadar și noi de demonstraţie, laolalta cu 
adevărul, ca să nu răminem cumva noi înșine 
în etape comod-intermediare. 

lată deci, în continuare, lista de titluri pro- 
misă la început, adnotată de data asta. O te- 
meie ajunsă într-un punct culminant al evolu- 
tiei, surprinsă chiar într-un momett festiv al 
existenţei sale profesionale, se întreabă fara 
încetare dacă succesele și implinirile, şi satis 
facţiile de pină acum pot ține loc și de bucu 
rie sufletească (Gioconda fără suris); un bàr- 
bat căruia i se avansează propunerea — și 
avantajele cuvenite! — de a colabora cu na- 
ziştii preferă să acționeze după cum îi dicta 
conștiința de patriot (Liniştea din adincuri); 
incă unul, întors în țară după ce, credea ri, 
alesese un alt drum al deplinei realizări, isi 
dă seama că toată aventura sa în afara grani- 
tejo natale nu fusese decit un vis, o amăgi'e 
(Trecătoarele Iubiri); o femeie (tot alta? saw 
tot aceeași?) ce a avut o vreme de suferit din 
cauza unor hotăriri abuzive. redescopera 


în reluare: 


„În date și în cifre 


f; cinematografia altor țări, există regizori 
de mare reputație care și-au început cariera 
de cineaști ca actori — ciştigindu-și reputația 
în primul rind ca atare. Să amintim doar dr 
un Nikita anonn cinematografia $ovie 
tică sau de un Robèrt Redford În tba ameri- 
cană (acesta din urmă a cucerit Oscarul pen- 
tru cel mai bun film încă de la prima încer- 
care de regizor — obișnuiți). 

În apere pre noastră, nu avem încă un 
regizor care să fi fost mai întii actor, dacă ta- 
cem abstracţie de aie începuturilor unui 
Jean Georgescu. schimb, sint deja nume- 
roși regizorii care și-au început cariera ca 
operatori. losif Demian face parte din această 
categorie. 

Debutul său ca operator s-a produs cu un 
film artisțic-documentar realizat în timpul 
inundaţiilor din 1970, ca operă colectivă, îm- 


după Congresul IX al partidului, nu numai 
calea redresării morale, ci chiar posibilitatea 
reevaluării întregii sale existenţe (O lumină la 
etajul X); într-o singură noapte, în vila unui 
profesor, izolată undeva în Bărăgan, asistam 


„Fiecare om 
face cit el însuși. 
Numai un ideal 
poate face mai mult“ 


la desfăşurarea actului insurecţional de la 23 
August așa cum îl cunoaștem din istorie, la 
scara întregii țări (Serata). 

Firește, lista de titluri ar mai putea cont- 
nua cu alte citeva, concluzia însă ar rămin:: 
aceeași. Concluzia sau, mai bine zis, conclu 
ziile, fiindcă o enumerare, oricit de succinta 
nu echivalează niciodată cu o simplă adunare 
aritmetică. Descoperim astfel, la o nouă in 
vestigare, mai amânunțită, nu numai aborda 
rea frontală, decisivă, a politicului, ci şi cer 
cetarea obstinată a unor zone inedite, a unor 
conflicte neatinse de șlefuire. Descoperim, cu 
alte cuvinte, că nici îndrăzneala, nici profun- 
zimea și nici măcar orgoliul originalității nu 
sint exclusiv apanaiul aristocrației masculine 
ci ţin pur şi simplu de o singură condiţie su- 
premă: talentul autentic. Pină și în filmul isto- 
ric, de altfel, unicul care, cel puțin aparent, ar 
face excepție de la regulă, Malvina Urşianu 
çautā cu aceeași cerbicie tot dezbaterea de 
ordin politic. În Întoarcerea lui Vodă Lăpuș 


preună cu alţi colegi de generaţie (regizori 
operatori și redactori). Într-o viitoare istorie a 
cinematografiei românești, această echipă se 
va numi, probabil, „grupul celor de la Apa ca 
un bivol negru”. Fim de debut, realizat cu 
foarte multă inventivitate artistică, remarcat 
dealtfe| și la Festivalul tinerilor realizatori de 
la Cannes, 1970, unde a obținut premiul Co- 
mitetului de selecție. 

Imaginea realizată de losif Demian la mai 
multe filme de lung metraj, printre care men- 
ționăm Nunta de piatră — Duhul aurului, Zi- 
dul, Buzduganul cu trei peceţi, a fost de fie- 
care dată remarcată elogios de critica de 
specialitate. Asociaţia cineaștilor din 
România a atribuit premiul său pentru cea 
mai bună imagine, pe anul 1974, filmului Du- 
hul aurului. 

tosit Demian a semnat imaginea şi la Urgia, 


cultura ochiului 


Între insolit şi semnificativ 


F ormat într-un anumit sens pe platoul de 
filmare unde a lucrat ani în șir cu imaginea, 
Gheorghe Dumitru Maican și-a luat de mai 
multă vreme atestatul de maturitate ca ar- 
tist-fotograf. Prezenţele sale la expoziții din 
țară și de peste hotare, ca și cele citeva al 
bume de fotogratii editate sub semnătura lui 
îl recomandă ca pe unul dintre cei mai dotați 
profesioniști ai acestei pasionante indeletni 
ciri ce-și reclamă insistent și, în cazuri feri 
cite, ca cel de care ne ocupăm, pe buna 
dreptate statutul de artă. Căci iată, in cadru! 
expoziției sale deschise în lunile ianuarie-fe 


bruarie ac. la Galeria de artă fotografică din 
Capitală, G.D. Maican ne propune şi ne ajută, 
totodată, să privim. Să privim cu ochii, fi- 
rește, dar și cu sufletul, atit natura în aspec- 
tele ei de excepţie, cit şi lucrarea omului asu- 
pra ei. Restrinsă la un singur gen, şi anume 
la peisaj, expoziţia ne relevă un artist insetat 
de spaţiile vaste pe care le cuprinde cu privi- 
rea de pe promontoriu sau din zborul planat 
al elicopterului. Ceea ce ni se înfățișează pe 
simeze este o realitate cunoscută tuturora 
munţii noștri. cimpia, delta, așezările, uzinele 
In bună măsură și originală este doar viziu 
nea artistului, care este fără indoială aceea a 
unui romantic, impresie intărită şi de propen 


Malvina autor total 


neanu, film desigur istoric, film desigur dı 
epocă, cu toate rigorile pe care le pretinde 
genul, se susţine o idee profund politica cum 
este aceea a originii comune a celor trei țar 
româneşti și se desprinde stăruitor o alta, ati! 
de fericit exprimată în fraza: „Ţara e atit d: 
mare cit loc îi dai în inima ta“. S-ar putea ca 
și asta să fie, în subtext, o războire discreta 
dar tenace cu o anumită prejudecată, alta de 
cit aceea a neclintitei supremaţii a barbatului 
însă, la fel de adinc înrădăcinată. După cum 
s-ar putea să insemne tot atit de bine câ este 
imposibil să-ţi priveşti istoria altminteri deci! 
cu_ochiul omului de azi 

Și taugi daca s-ar ramae numai ta oih, 
da a n-am intilni intr-un tim, intr-o carte, de 
cit aplecarea constantă câtre o zonă sau alta 
a realităţii, ciştigul n-ar fi decit de un pas 
Este pasul pe care îl face, la urma urmei, și 


dar acesta a fost de asemenea debutul său 
regizoral, alături de Andrei Blaier. Cu Q la- 
crimă de fată, la care semnează și paie else 
împreună. cu Constantin Chelba, s-a afirmat 
pe deplin ca realizator autonom, şi este de 
remarcat că acest film a fost selecționat de 
conducerea festivalului de la Cannes, în 
ie în prestigioasa selecţie „Un certain re- 
gard”. 

A regizat apoi, destul de repede, încă trei 
lung metraje. O filmografie deocamdată res- 
trinsă, dar care-l! conturează drept o persona- 
litate artistică distinctă, cu un stil propriu în 
scriitura cinematografică. Critica l-a întimpi- 
nat, ca regizor, cu aprecieri pozitive și chiar 
superiafive. Rămine ca în relația cu publicul 
să găsească modalițăți de exprimare tot atit 


Scenariul 


reportajul, şi documentarul — gazetarul 
adică Intr-un film artistic. într-o operă de 
artă cautam intotdeauna inca ceva, nu alt- 
ceva ci ceva în plus, in afara de documentul 
de epocă. lar filmele Malvinei Urşianu sint to- 
todată, cel puţin in egală măsură, documente 
umane. Personajele ei sint oameni intr-o con- 
tinuă căutare, într-o neliniște dictată nu de 
nesiguranță, nu de teamă, ci de însăși condi- 
ţia lor de existenţă. N-o silește nimeni pe Sil- 
via Popovici, în Gioconda fără suris, să caute 
mai departe, dincolo de multele și veritabilele 
realizări profesionale, dar ea o face totuși, 
conștientă că mai are nevoie de incă ceva ca 
să poată spune că e fericită. La rindul ei, 
Gina Patrichi este o altă ipostază a aceleiaşi 
goane după fericire, sortită desigur eșecului, 
sancţionată sever de istorie, dar cu nimic mai 
prejos în intenţii. lar în Otumină la etajul X, 
Irina Petrescu întruchipează, într-un recital 
de-a dreptul desăvirșit, un fel de culme a pa- 
„adoxului, figura unei femei fericite cu dispe- 
rare. O și declară, de altfel, intr-un moment 
onfesiv, „dar sint foarte fericită”, și o spune 
u atita — nu, nu tristețe, nici resemnare, ar 
tı prea fabricat contrastul — ci cu îngindu- 
tare, cu seriozitate, cu gra-vi-ta-te; își dă prea 
tune seama de gravitatea afirmației făcute. 
După nedreptatea prin care a trecut, după 
suferințele depășite una cite una, bucuria la 
are a ajuns acum, în pragul unei singurătăţi 
probabil definitive, i se pare o adevărată feri- 
cire. Chiar şi faptul că are de urcat cele zece 
etaje pină la apartamentul ei, și o vedem ur- 
cind mereu scările, cu brațele încărcate de 
cumpărături, oprindu-se la răstimpuri ca să-și 
mai tragă sufletul — însă n-o vedem nicio- 
data coborindu-le. Personajul din acest film 
inchide astfel dacă nu tocmai o replică, dacă 
nu chiar o revanșă directă, în orice caz o altă 
etapă de evoluție față de cel din primul. 
Gioconda suride, aşadar, iar în surisul ei 
descifrăm fără putință de îndoială cit e de 
gre de ati fericirea, că uneori poți alerga 
ă de om după ea, fără să fii sigur c-o 
vei gâsi — dar că nici nu poți face altfel. Pen- 
tru că așa cere un.alt adevăr, exprimat și el 
într-unul din filmele Malvinei Urșianu: „Fie- 
care om face cit el însuși. Numai un ideal 
poate face mai mult” 


Dumitru MATALĂ 


de convingătoare pentru a-și „apropia“ un 
număr sporit de spectatori, în sensul unei 
performanțe deja realizate cu O lacrimă de 
tată, care a depășit un milion de intrări şi 
este încă cerut în rețeaua cinematografică. 
Judecind după acumulările lunare, 
o pasăre de pradă se apropie și el de acest 
barem. Trebuie precizat că filmele se află 
încă în difuzare, iar cifrele din tabelul alăturat 
sint cele consemnate la sfirșitul anului 1984: 
În cursul anului acesta, va avea loc pre- 
miera cu Piciu, film cu care popularul actor 
Mircea Diaconu își face debutul ca scenarist. 
Putem ra că Piciu (fără l" la sfîrşit) va 
marca încă din start un succes de public. 


. Mihai DUŢĂ 


Anul 


Interpreţi premierei 


Urgia FI. N. Năstase 


(co-regie) 


f ii ml 


Cozo- 
rici, Ilarion Cio- 
banu 


Petre Sălcu- 
deanu 


Fânuș Neagu 
Vinţilă Ornaru 


Dorel Vişan, Geor- 
ge Negoescu, 
Luiza Orosz 


Dorel Vişan, 
Magda Catone, 
Alexandru Sellyes 


Petre Sălcudeanu 


George Negoescu, 
Dorel Vişan, 
Tatiana Botez 


Mircea Diaconu 


Victor Rebengiuc, 
Diana Lupescu, 
Horaţiu Mălăele 


premieră 
1985 


siunea pentru ruinele trecutului istoric. aces- 
tea aflate de regulă în dialog cu zidirile une 
sești ale vremii noastre, cum stă mărturie b> 
rijul hidrocentralei de pe Argeș ce dinto- 
ghează cu cetatea Poenari din apropiere 
Dealtfel, dialogul pare a fi unul dintre 
'eit-motivele expoziţiei; el se poartă între cer 
şi pămint, între cer și ape, între trecut și pre- 
zent, între simbolurile industriei şi cele ale 
agriculturii, între orizontale și verticale. 
Dacă nu caută cu orice preț insolitul, expo- 
zantul este totuși mereu în câutarea semnii! 
cativului. Aparatul său nu se declanșează de- 
cit pentru a decupa din realitatea patriei ima- 
gini ce pot fi luate pars pro foto. aici nota 
apăsat specifică a peisajului românesc văzut 
de G.D. Maican, în ciuda unghiului de vedere 
mai totdeauna plonjant în care se situeaza 
O remarcă specială se cuvine făcută asu- 
pra cromaticii fotografiilor expuse — toate în 
culoare, toate trădind și stăpinirea uneltelor 
in laborator, dar și sensibilitate deosebită. 
Programat restrinsă, expoziția nu epui- 
zează, fireşte, resursele artistului. ÎI așteptăm, 


https://biblioteca-digitala.ro 


te aceea cu interes să se manifeste și in alte 
jenuri, pe alte teme, în alte registre afective, 


Vasile FLOREA 
Victor Strengaru 
în gară la Tîrgovişte 


Forogratiat de Gh. Dumitru Maican 


T 


Aventurile „cireşarilor“ 
la seria a doua 
Scenariul: 
Constantin Chiriţă 
şi Adrian Petringenaru 

Regia: 
Petringenarų 
fiime Unu 


Adrian 
asa 


A 


| n Poiana ningea cu fulgi leneşi, ireali. Dar 
nu de ninsoarea asta avea nevoie în acea di- 
mineaţă echipa Arlpilor de zăpadă ca să fil- 
meze secvența-racord: plecarea saniei de 
Salvamont la vale, cu accidentatul. Cine era 
accidentatul? Un cireșar, Dan (Alexandru 
Rotaru) iar filmul, aţi ghicit, va fi continuarea 
primilor „Cireșarii“ ai lui Constantin Chiriţă, 
aduși de data asta pe ecran normal (pentru 


că cel mic își avusese şi el „cireșarii“ lui). 
„De fapt, nu-i o continuare — precizează re- 
gizorul Adrian enaru — ci un film in- 


Petring; 
dependent, cu același eroi aflați în situaţia 
— limită din carte: copiii surprinși de ava- 
lanșă după ce salvaseră viața cuiva — dar cu 
o fabulație adusă mai aproape de zilele noas- 
tre, imaginată de Constantin Chiriţă și de 
mine, care semnăm împreună scenariul. Am 
păstrat ideea poetică a romanului — purita- 
tea, fragilitatea aripilor adolescenţei ce se to- 
pesc treptat cind tinărul trebuie să se hotă- 
rască să-și construiască singur propriile aripi 
cu care va încerca un nou zbor. Pe parcursul 
filmărilor, viaţa ne-a adus în cadru și o altă 
imagine care completează metafora iniţială: 
portretul unor maturi care păstrează în ei 
mult elan tineresc și poezia, nebunia zboru- 
lui: deltaplanoriștii. Pe unul din ei l-am im- 
prietenit în film cu mezinul cireșarilor noștri 


(Răzvan Baciu) și cu instructoarea lor (An- | 


gela loan). Am încredințat rolul actorului Dan 
Dobre, chip proaspăt pentru cinematograful 
nostru și mare ne-a fost surpriza cind, cunos- 
cind mai îndeaproape cîțiva dintre construc- 
torii şi piloţii de deltaplan de la Brașov, am 
descoperit că seamănă fantastic ca psiholo- 
gie, căldură şi generozitate cu ceea ce noi 
descifrasem pe chipul interpretului propus" 

Între timp „achia“ (sania salvamontului) e 
gata de intrare în cadru cu tot alaiul ei multi- 
color: salvatorii de profesie, alpiniști încercaţi 
(„căciuliță roșie, erai mai în faţă în cadrul tre- 
cut“ — strigă la unul regizoarea secundă, 
Cornelia Mihalache) alături de salvatorii-a- 
matori, cireșarii strinşi roată în jurul colegului 
lor Dan, acum înafara oricărei primejdii, după 


cine club 85 
» 

Aceşti 
cineaști arădeni 


$. noi filme produse sub egida Școlii 
pulare de artă Arad și sub indrumarea de- 
loc didacticistă, dar competentă teoretic și 
eficientă, a profesorului Gheorghe Săbău (el 
însuși autor de filme, iar la nevoie și operator 
proiecționist) se oferă comentariului nostru 
pentru o redeschidere de rubrică. În ordinea 
proiecției, stabilită de gazde: Fereastră des- 
chisă spre... de Alexandru Pecican, Ma- 
nu-script de Viorel Simulov, Convergenţă 
spre inutii de Cristian Ostafi, Studiu de loan 
Galea, iluminări de ion Pleș, Decupaje de 
Gheorghe Săbău. 

Ca și la precedentele prilejuri, producţia 
acestui cineclub se prezintă unitară și egală 
cu şine însăși. Toate cele șase pelicule (de 
scurt metraj, un act fiecare) sint în marginea, 
adică în pragul acra sunca profesioniste, 
iar prin interesul pe care-i stimesc, unele de- 
pășesc acest prag. Fără a se reduce la expe- 
riment, realizind în paralel filme de diferite 
genuri și finalităţi, inclusiv unele documen- 
tare premiate în trecutele ediții ale Festivalu- 
lui „Cintarea României“, acești cineaști ară- 
deni sint inspirați îndeosebi de ceea ce am 
numi un „scenariu teoretic“, destul de com- 
plex și elastic, spre a asigura în același timp 
concentrarea căutărilor într-o direcție defini- 
torie, odată cu afirmarea diferențiată a perso- 
nalităţii fiecărui autor. 


Virstele tinereţii. 


` ce ei îl transportaseră din virful muntelui, pe 


o targă improvizată, aici la Poiana Junilor, de 
unde îl preiau acum cei cu achia. Îi recu- 
noaștem pe interpreţii-copii din primul film, 
acum „maturizaţi” cu un an: Alexandru Ro- 
taru (Dan), Horaţiu Medveșan (Victor), Alina 
Croitoru (Lucia), Robert Enescu (Ionel), 
Alina Dumitrescu (Maria) și bineinţeles pris- 
lea echipei, Răzvan Baciu, pus pe pozne ca și 
simpaticul său Tic. Lipsește careva? Da, Ursu 
— singurul care și-a schimbat „pielea“, (in- 
terpretul de acum este Andrei Guran), singu- 
rul cireșar care nu poartă costumul lor viu 
colorat, de ski, ci o scurtă de blană (de vițel, 
nu de urs) (Cea pe care o purta Ovidiu luliu 
Moldovan in Misterele Bucureștilor ţine să 
mă anunțe, copilăros, băiatul de 17 ani, pa- 
sionat de film); Andrei vrea să se facă opera- 
tor, nu actor. De aceea e mereu în preajma 
aparatului și a celor de la imagine. („Ce 
şansă să poți vedea la lucru un artist ca Vlad 
Păunescu!"). Drept care cară tot timpul, ca- 


Înainte de a se avinta în 
instructoarea de schi a ci 
(Angela loan) 


sete, cabluri și fringhii pentru filmare. O frin- 
ghie i-a trebuit și lui acum citeva zile cînd, ca 
interpret al lui Ursu a filmat o secvenţă ex- 
trem de grea: coborirea în miini, pe un perete 
aproape vertical, de 60 de metri, pe coardă 
(„așa se numește corect subliniază el 
„coardă“) cu care-l asigura Victor-Medveșan. 


toate cele şase văzute acum aparţin acestei 
categorii. Toate atestă primatul absolut al 
imaginii în mișcare, aceasta fiind în legătură 
cu o alternativă proprie la însăși denumirea 
artei a șaptea: în loc de cinematograt-Kine- 
malkon (imagine în mișcare). Drept care, în 
nici un film nu se rostește și nu se inserează 
nici un cuvint, în afara titlului și a numelui 
realizatorului, de obicei unic. 

Deocamdată înregistrăm mai jos unul din- 
tre cete şase filme. 


Manu-script 


Manu-script nu vrea să însemne manuscris, 
ci scriere despre mină, respectiv un mi- 
ni-poem cinematografic despre mina omului 
El este semnat de Viorel Simulov — coloana 
sonoră: Cristian Jurcă. 

Înzestrat cu serii de lentile care permit ma- 
crofilmări și punind în lucru toate abilitățile 
aparatajului de care dispune, autorul ne in- 


vită la o aselenizare pe... mină, la o călătorie - 


pe continentele și mările ei uscate, văzute 
sau nevăzute cu ochiul liber. După creier, cu 
circumvoluțiunile sale, este partea din noi 
cea mai marcată, cea mai afectată de contac- 
tul cu universul și de travaliul implicat, citit in 
articulațiile degetelor, în factura și geografia 
pielii bătătorite, în senzualitatea îngemânării 
degetelor cu palma, în striațiunile epidermei 
făcută transparentă, pe fondul negru mat a! 
spațiului înconjurător. a 
Fără a fi tezist sau prezumţios monografic, 
filmul lui Viorel Simulov este manifest, ca o 
„Cintare a-omului“. Manu-script este totodată 
o excelentă carte de vizită pentru ceea ce se 
poate face, specific, într-un cineclub, tran- 
sformindu-se modestia mijloacelor în virtute 
și chiar în „provocare“ la adresa comodităţii 
și inerției percepţiei comune. Fiindcă, spre a 
cita din aceeași sursă, „nu există percepție 
veritabilă (să spunem: percepţie estetică) fără 
inconfort şi fără surpriză“, zice Dominique 
Noguez, teoreticiană a filmului experimental, 
binecunoscută şi în mare stimă pe malul Mu- 


lui. 
ps Val. S$. DELEANU 


Căci la Arad se produc filme de autor şi 


https://biblioteca-digitala.ro 


Pe platouri: filme cu și despre copii 


Nu ţi-a fost frică? „Vedeţi, eu sint învățat cu 
munteie, am copilărit în Schei, dar o coborire 
cu tot ce-i trebuie unui alpinist nu încerca- 


sem. M-a atras ideea, am coborit cit am co- 


borit, știam că partea mai grea o va continua 
cascadorul, numai că de la mijlocul peretelui 
n-am mai putut să mă întorc. Și de voie-ne- 
voie, am continuat drumul.“ Tot curajul lui 
„n-ai incotro“ o animă şi pe Angela loan, in- 
terpreta instructoarei cireșarilor, care nu știa 
să se țină pe schiuri și a învăţat în trei zile: 
„Imi spusese antrenorul că primele 20 de că- 
zături sint grele și eu m-am hotărit să le fac 
pe toate odată, să scap“. Acum se antrena 
virtos pe cea mai grea pirtie. cea de slalom. 

„Păcat că n-aţi văzut filmarea de la carieră 
— adaugă regizorul. Începuse un crivăț tăios, 
miinile inghețau pe coardă, barba lui Vlad 
Păunescu era sloi, dar se ținea strîns de apa- 
rat, el nu încredințează camera nimănui, și 
filma cind sus pe creastă, in plonjeu, cînd de 
la baza peretelui. Minuni — adevărate minuni 


sper să încălzească momentul, relaţia perso- 
najelor cu spectatorii. Eu nu pierd prea mult 
timp cu dublele, în schimb filmez același ca- 
dru din mai multe unghiuri, ceea ce îi dă 
viață, mișcare, individualitate. Într-o situaţie 
cînd s-a pornit din senin un viscol (pe care 
noi ne chinuiam de o oră, fără succes, să-l 
producem artificial cu elicea de vint a Buftei) 
cerul se întunecase de nu mai vedeai la un 
pas. Atunci a trebuit să decidem cu regizorul, 
ca pe calculator, în citeva secunde, ce obiec- 
tive schimbăm, înlocuind de fiecare dată 
obiectivul năclăit de zăpadă. Copiii legaţi unii 
de alţii cu fringhii îngheţaseră, mecanicul 
ghinionist era lac de sudoare, la minus 20 de 
grade, trebuia să terminăm secvenţa cu orice 
preț“. Aşa îmi explic și eu ritmurile unei 
echipe care in condiţiile atit de grele şi im- 
previzibile ale iernii la munte — filmări cu co- 
pii şi cascadori, avalanșe și bronșite — lu- 
crează într-un ritm de invidiat și pe timp de 
vară. Dar în carnetul meu de reporter mi-am 


DR, 


Elan tineresc, poezie... la Poiana Junilor. Echipa cireşarilor: 


Andrei Guran, Horaţiu + 


Vedvesan. Alina Croitoru, 


Robert Enescu, Alina Dumitrescu 


reușește să scoată operatorul nostru în atari 
condiţii grele și pe peliculă Orwo.“ 

L-am văzut și eu filmind răsturnat în sanie, 
ca să înregistreze cu aparatul în mină, cadrul 
din unghiul lui Dan. „Așa mă apropii mai 
mult de chipurile copiilor aplecaţi asupra ac- 
cidentatului — spune operatorul — și asta 


„din 
unghiul actorului 


t 


ana Dogaru: „S-ar putea spune că ni 
meni nu ştie cum e cu adevarat personajul 
feminin pe care-l interpretez in Increderea, fil- 
mult lui Tudor Marascu tpe un scenariu dJe 
V/adimir. Alexe) pentru simplul motiv ca . : 
mu există decit în rememorările tinărului, per- 
sonajul principal al filmului. A fost la început 
o intilnire intimplatoare intr-o" gară... apoi 
o reintilnire — tot intimplatoare — pe 
strada... Tinarul simte că femeia care l-a 
ajutat într-un moment greu e un om la care 
poate gasi un sprijin într-o perioadă de de- 
ruta. Se creează o comumcare, o afinitate 
spirituală. Încit nu mai contează ceea ce se 
povestește depre biografia personajului meu. 
nici faptul că a fost chelneriță, că a trecut la 
rindul ei prin momente dificile. că le-a depă- 
şit... importantă e doar proiecția ei în comști- 
ința acestui tinăr. Nu întimplător personajul 
meu e filmat mereu în oglindă. Dar acesta e 
un lucru ce nu se poate povesti, se va vedea 
in film. O experiență interesantă prin parti- 
tura personajului, dar și prin colaborarea cu 
un regizor ca Tudor Mărăscu, care știe să-și 
comunice gindul, să- împlinească în fapt ar- 
tistic, de ecran. 

Cu personajul din filmul lui Constantin 
Vaeni, Acasă, i sotiei Dumitru Carabăţ! 
personaj secundar de această dată, am reve 
nit la o tipologie cunoscută mie, am mai ju- 


notat și multe alte lucruri foarte interesante 
de ta acea echipă. Drept care promit să revin 
asupra zborului cinematografic al Aripilor de 
zăpadă. 


Alice MĂNOIU 


cat în filme citeva tinere de la țară. E din nou 
un rol important doar în biografia personaju- 
lui principal — Șerban lonescu — o fosta 
dragoste din tinereţe, cu care părinții lui ar 
vrea să-l însoare. Două-trei întilniri, dintre 
care una pe cimp, la coasă... 

E un adevăr devenit loc comun, dar pentru 
noi, actorii, mereu de actualitate: fie el princi- 
pal sau secundar, girul unui personaj îl da 
autenticitatea. Pină la premiera filmelor, port 
in mine această speranţă“. 

RP. 


Fie el principal sau secundar, 


girul unui personaj îl dă autenticitatea 


(Dana Dogaru 


alături de Serban Ionescu. în Acasă) 


în premieră 


roaspătul film de autor al lui Andrei 
Blater debutează ca o comedie (comedie li- 
ric-satirică în genul unor episoade din creaţia 
sa anterioară) și sfiește în plină dramă. Per- 
sonajele din bogata sa galerie anunțau şi o 
veritabilă vină satirică: cuplul Draga Oltea- 
nu-Matei și Gheorghe Dinică din Ilustrate cu 
flori de cimp, contabilul-farseur din Trepte 
spre cer, fabricantul de iluzii mistice din Întu- 
nericul alb ori ghinionistul scamator din pse- 
udo-comedia Rideţi ca-n viaţă. „Pseudo" 
pentru că povestirea celor trei tineri glumeți, 
veniţi pe şantier să dea o lecţie de viaţă unui 
matur ce se făcuse vinovat de o gravă lipsă 
de răspundere sentimentală față de unul 
(una) dintre ei, e virată din cind în cind spre 
melodramă. În final, chiar spre un deznodă- 
mint tragic. lar personajul pedepsit de viața 
— (citește de scenariu) — nu este însă cel 
care iubește și lasă, ci tinărul — și încă cel 
mai simpatic din trioul vesel — ceea ce cam 
îngheaţă risul pe buze și topește lacrima pe 
obraz. Sigur că tot ca-n viaţă, risul-plinsul se 
poate instala cu succes și în artă. Uneori 
chiar și pe parcursul acestui film copleșit de 
bunele sale intenții (prea multe și prea bune 
pot anula efectul) — dubla coardă atinge 
emoția. Rar și poate că , exact acolo unde 
autorul nu vizează cu orice preţ efectul. Pre- 
tul fiind citeodată melodrama ce supralici- 
tează compasiunea, impovărind biografiile 
înmulţind ghinioanele. Cei trei prieteni (fata 
iubită de ambii băieţi e încă în convalescenta 
sentimentală după dezamăgirea de odinioară) 
nu sint tineri întiniţi la tot pasul, ci niște foști 
delincvenţi trimiși pe șantier spre recuperare 
morală — ni se dă a înțelege prin citeva re- 
plici de genul: „Indiferent ce au tăcut înainte, 
acum sint ai noștri, trebuie să avem grijă de 
ei” hotărăște un bonom meșter (Ilarion Cio- 
banu cine altul?). Vendeta sentimentala si 
recuperarea morala nu sint cam multe? Junii 
ar avea deci la activ niște intmpiari triste 
care le-au lăsat — în afara jargonului bâșca- 
lios și a unei fronde țanțoșe — și o sănătoasă 


Rideţi ca-n 


Trei prieteni veseli şi un iluzionist 
care-și pierde iluziile (Oana Pellea, Stelian Nistor, 
Bogdan Gheorghiu și Jean Lorin Florescu) 


tendință de a se despărţi de trecut zind. De 
a face haz de necaz și a-și găsi bucuria în 
fiecare nou răsărit de soare. E ceea ce dă fil- 
mului lui Blaier un aer de prospeţime, since- 
ritate, un optimism autentic și nu confecţio- 
nat. Sint citeva asemenea situaţii atașante și 


cronica personajului secundar 


Şi evropenească... Viena... turnee 
rălucite“... Oh, les beaux joursl... Iluzionis- 
tul lui Blaier e acum un bătrin maestru care 
(pentru „o bucată de piine“ și un prinz la 
cantină), colindă șantierele ţării, păcălind ne- 
vinovat publicul ocazional: muncitorii care 
înalță deloc iluzoriul baraj hidroenergetic, 
personalul TESA, bătrini localnici în port na- 
tional. Nevinovat, căci spectatorul „voluntar” 
se reintoarce în sală după senzaţionalul nu- 
măr „de tăiere a membrelor inferioare“ la fel 
de vesel precum venise pe scenă. Numai câ 
vechile trucuri nu mai ţin în fața noilor spec- 
tatori. Tinăra generaţie „demistiticatoare" al- 
cătuiește o asistență tot mai greu de dus. 
Dialogul, culminant în farsă, dintre cei trei ti- 


în premieră 


A m mai avut scurt metraje (de ficțiune, cu 
actori) care au cîntărit valoric mai greu și au 
marcat mai pregnant cite un an cinematogra- 
fic, decit pelicule cu număr de acte triplu, 
cvadruplu sau chiar înzecit. Schiţele de cite 
un act fiecare turnate de Jean Georgescu 
după Caragiale, La mere de lulian Mihu și 
Manole Marcus, episoadele autonome ale lui 
Dan Pita şi Mircea Veroiu din Nunta de piatră 
— Duhul aurului fac parte din această suită 
de onoare a filmului românesc, în care se în- 
scrie acum Vară scurtă de Tereza Barta. Dar, 
spre a-l aprecia ca atare pe acesta din urmă, 
trebuie să facem din capul locului efortul de 
a-l detașa de contextul celorialte trei scurt 
metraje de debut, realizate la Casa de filme 
Trei și grupate ulterior de centrala distribui- 
toare în aceeași proiecţie, fără a le și pune, 
pe peliculă, un generic sau un titlu comun. 

Titlul Vară scurtă, care aparține celui de-al 
patrulea film din proiecţie, este atribuit între- 
gului grupaj numai pe hirtie, pe afișul din hol 
sau din vitrină, ceea ce să sperăm că nu va 
crea în viitor vreo confuzie între cele patru 
bucăți pe care altminteri nimic nu le apropie 
şi nu le unește, nici tematic sau ideatic, nici 


neri și pozitivi eroi ai filmului are forța şi con- 


cizia artistică a unei veritabile înfruntări şi 
confruntări între timpi istorici. Cu eleganța 
lui stridentă, haina cadrilată, cămașa cu guler 
tare, eșarta foncé, frac de spectacol, maestrul 
Honorini e un accident pitoresc şi vetust în 
peisajul șantierului. Dar ochii lui... ochii lui 
spun o poveste tristă... povestea unei singu- 
rătăţi, speriate de schimbările rapide din jur. 
Unde se va îndrepta bătrinul „maestru“ în 
fuga sa continuă de ici-colo? Ceremonios, 
„prezentabi!“, carte de vizită tipărită, maniere 
alese, tot arsenalul „primei impresii”; ud de 
sinceritate și bunăvoință, ridicol în încercarea 
de ciștigare a simpatiei tinerilor „colabora- 
tori“, cu o sticlă de tărie și amintiri din ca- 
riera de iluzionist, debusolat, vulnerabil, vic- 
timă „inocentă” în rolul păcălitorului păcălit, 


aș numi autostopul și manevra puștească cu 
fanionul, gluma la adresa maestrului Hono- 
rini cu demontarea trucurilor şi — mai ales — 
nunta pe pasarelă, schimbul de inele la mare 
'nalţime, moment original, de tandră emoție. 
In atari secvențe, regizorul își găsește ceva 


stupefiat și trist sub biciul necruţător al ho- 
"otelor de ris ale spectatorilor, iată un perso- 
'uj.... de filme mari! Mai ales cind interpretul 
său e desemnat cu cel mai inspirat ochi regi- 
zoral. Mijloace artistice „clasice“, valorificate 
cu intuiţie și virtuozitate de extraordinarul ac- 
tor de film, care este Jean Lorin Florescu, în- 
țelegerea perfectă a „miezului“ personajului 
întruchipat, deschide poarta emoției pro- 
tunde. ŞI astfel, Honorini. dintr-o oricind po- 
sibila caricaturizare devine un om încârcat de 
dramă. Jean Lorin știe secretul construirii 
stărilor personajului. Vocea caldă, invālui- 
toare, expresivitatea mimică derulată în infi- 
nitezimale fațete, echilibrul tragi-comic al 
evoluţiei eroului, totul contribuie la o minu- 
țioasă elaborare a rolului. Iluziile maestrului 
de școală veche se risipesc în impactul cu 
farsa caustică a celor trei tineri. Și e firesc să 
fie așa... Numai că eroilor le rămine în 
schimb „dădăceala” celor „maturi“ de pe ṣan- 
tier. Fără joc! Fără iluzii! Și... tăierea picioru- 
lui, prins sub bolovanul blestemat, al unui 
Pierrot modern, plingind fericit reintoarcurea 
Colombinei, sub ochii neputincioşi ai priete- 
nului Tonio. Rideţi ca-n viaţăl... 


Mădălina STĂNESCU 


Vară scurtă 


stilistic sau prin vreun racord de compoziție. 
și cu atit mai puţin valoric. 

Proiecţia este ocupată în primii trei timpi 
de O bucată de piine de Wilhelm Winhab, În- 
tirzierea de Dan Stoica și Înfruntarea de Ovid 
Drăgănescu. Respectiv: un episod de la sfir- 
șitul războiului trecut, încheiat cu înrolarea 
voluntară a unui tinăr în armată, pe frontul 
antifascist; o scenă de familie în trei, cu con- 
secințe asupra destinului și educației copi- 
lului; un moment de șantier, cu recuperarea 
unui tînăr, fost și viitor muncitor fruntaș 
Bune intenţii tematice, tratate însă în ceea ce 
par a fi un fel de lucrări de diplomă întirziate 
sau repetate la secţia de regie de la ITAC, 
utile de discutat, ca retrospectivă de uz peda- 
gogic, asupra manierelor exersate în timpul 
studenţiei: senzația continuă de platou, de 
spațiu închis, chiar atunci cind cadrele sint 
filmate în exterior, gustul încă nedescoperit 
al limbajului filmic, inapetența plein-air-ului, 
necunoașterea decupajului de stări. În afara 
unor cadre căutate pentru fotogenia lor, care 
eventual atestă calitățile operatorilor, îndeo- 
sebi O bucată de pline și Întirzierea sint inda- 
torate unei teatralități sumare, neasimilate, 
maniheiste în fond și în expresie. Un vag pal- 
pit al cadrului apare de-abia în al treilea epi- 


sod, Înfruntarea, retezat însă la stadiul de 
enunț în care a rămas scenarizarea subiectu- 
lui, 

Vară scurtă, lucrarea Terezei Barta care 
poarta efectiv acest titlu, vine din aceeaşi 
şcoală, atit în sensul că autoarea a absolvit 
același institut, cit și prin ceea ce se simte a 
fi fost predominarea exerciţiului de platou în 
antecedentele studențești. Numai că talentul 
deosebit transformă handicapul într-o pertor- 
manţă. „Platoul“ Terezei Barta este o staţie 
de autobuz, în plin cimp, la țară, pe o şosea 
rectilinie, între lanuri de porumb. Pe această 
scenă naturală, în perimetrul restrins la care 
sint limitate, personajele vorbesc mult, ca și 
în celelalte secvențe mai scurte ale filmului, 
desfășurate în alte ambianţe. Cadrele sint de 
obicei fixe, fără artificii în imaginea alb-negru 
(spre deosebire de celelalte trei scurt me- 
traje, toate color), fără efecte speciale de fo- 
togenie, unghiulaţie sau montaj (cum întîlnim 
in precedentele bucăţi). Dar aici tema prinde 
corp, capătă viaţă, respiră în tempo-ul unui 
discurs artistic care-și cunoaște ţinta, articu- 
lațiile și mai ales măsura — măsura fără de 
care, în cinema, nu se poate ajunge niciodată 
la sens, la un sens credibil și la o expresie 
funcţională. Asta și pentru că tema acestui 


https://biblioteca-digitala.ro 


din dialogul său viu, direct, din înțelegerea 
față de tinăra generaţie, cu noul ei romantism 
manifestat atit de original, uneori paradoxal. 
Dimineţile unor băieţi nu prea cuminţi“ 
ne-ar anunța începutul pentru ca, finalmente, 
aieţii să se dovedească de treabă, în ciuda 
ierului teribilist și a farselor citeodată stu- 
pide de care unii fac haz, alţii doar caz, unii 
le întind o mină amicală, — amestec incon- 
gruent de bune şi rele, din care e greu să 
discerni ce predomină. Cam ăsta-i şi filmul. 
Asemenea personajelor. Între cele două ex- 
treme, spectatorul ezită. Am auzit la ieșirea 
din sală cuvinte și bune și rele de la tineri ce 
se amuzaseră la unele situații dar se şi plicti- 
siseră la altele — comune, mult prea comune 
'eele inginerului devotat construcţiei pi nā 
la sacrificiul de sine sau, la tel de frecvent, 
cel al nevestei neințelegatoare, care il 
parasește la greu, de nici nu ştii ce-l doare 
mai tare: singurătatea ori verdictul bolii im- 
placabile. El e şi omul care le intinde mina — 
e drept cam întunecat — zuriubaticilor. 
„Dumneavoastră aţi fs vreodată?“ „Am cam 
uitat”, recunoaște ursuzul, care cindva — 
spun cei mai vechi — fusese și el senin și 
tandru, doar că boala... Şi acum vin băieții 
aștia ce nu-i ştiu secretul cunoscut de Între- 
gui șantier și toarnă și ei gaz peste focul 
mocnit cum numai un actor ca Gheorghe Di- 
nică știe mocni în el toate focurile personaje 
> 

Mai există pe șantierul-școală al filmului lui 


i Blaier (unde este colectivul acela intr-adevar 


tonic, stimulator din vechile filme de „şantier 
ale lui Andrei Blaier?) şi un medic care tre- 
buie el să înveţe ce însemnă ecarisajul moral 
(un Casanova sub papuc, prins în ofisaid cu 
intirziere); există și un scamator de trucuri 
rasuflate interpretat cu haz de Jean Lorin 
Florescu („Cam trișezi, maestre“ „Mâninc și 
2u o piine, e din ce în ce mai greu, s-au cam 
prins fraţii, nu-i mai poți duce!™) „Maestru pe 
care isteții îl vor face de ris în public, dezvă- 
luindu-i măştile în timpul spectacolului. Alu- 
zie la celălalt iluzionist (jucat de Alexandru 
Repan) seducătorul dezavuat și el tot printr-o 
jlumă. „Ridendo castigat mores“, n-ar fi par- 
tea cea mai lipsită de interes a spetacolului 
cinematografic, dacă n-ar fi atit de îngroșată 
incit își torpilează singură efectul psihologic, 
virind totul spre estradă. Filmate cu obiectiv 
deformat, chipurile acestor trișori devin prea 
caricaturale, ca să mai suscite umorul. 

Un „personaj“ realmente subtil și eficace 
ca emoție: partitura regretatului compozitor 
Radu Şerban, completind crochiuri de por- 
rete (inginerul bolnav, sau cei trei prieteni) 
su volumul psihologic de care i-a cam privat 
scenariul. În rolurile îngerilor trişti sub 
scoarță veselă, trei tineri aajori în curs de 
afirmare. Oana Pellea are de făcut față unui 
rol ceva mai dificil ca al partenerilor săi şi 
n-am putea spune că nu-l biruie cu aplomb, 
supraliciti nd citeodată. Un chip mobil dar in- 
suficient pus în valoare de prim planuri, Ste- 
lian Nistor, pe care îl remarcasem la debutul 
său în Prea cald pentru luna mai; mai necon- 
cludent ca prezență și interpretare, Bogdan 
Gheorghiu. 

Dacă plăcut, corect, pe alocuri dinamic, 
atrăgător, reprezintă adjective ce pot da sa- 
tisfacție unui experimentat autor de imagine, 
atunci Dumitru Costache-Fony se poate de- 
clara mulțumit. 


Alice MĂNOIU 


Producţie a Casei de liime Trei. Scenariul și regia 
Andrei Blaier. Costume Liana Manţoc. Decorurt Mi- 
hai lonescu. Muzica Radu Șerban. imaginea Dumi 
tru Costache-Fony. Cw: Gheorghe Dinică, Ilarion 
Ciobanu, Oana Pellea, Stelian Nistor, Bogdan Ghe- 
orghiu, Violeta Andrei, Alexandru Repan, Jean Lorin 
Florescu, Maria Gligor, Paul Lavric, Valentin Voicilă, 
Doru Ana. Film realizat în studiourile Centrului de 
Producţie Cinematografică „București“. 


film, descoperită și tratată de regizoare, după 
subiectul lui Andrei Zincă, nu se reduce la un 
fundal sau la un enunţ, ea susține anvergura 
ideatică și polisemia dezbaterii etice prin 
care discursul devine artă. Eroul (un tinăr 
sare tocmai și-a terminat stagiul militar și 
„ne să-și viziteze cel mai bun prieten, între 
tump dispărut) capătă astfel alura unei Vitoria 
Lipan masculină, fără ambiția punitivă a ace- 
leia, cu impulsul justiţiar mutat în descoperi- 
rea omenească a adevărurilor sociale și mo- 
rale curente. Dar și aceasta, nu ca un scop în 
sine, hipertrofiat, ci ca un mijloc de a con- 
tura, prin fin contrast, profilul celui dispărut, 
văzut în treacăt în scenele retrospective, ca 
un frate bun al Tinărului din Concurs de Dan 
Pia, interpretat de Claudiu Bleonţ. Eroul Te- 
rezei Barta este o efigie inocentă a simțului 
de răspundere, activ și mereu prezent, doar 
cu o undă stranie a destinului în privirile aler- 
tate: debutantul Doru Bandol, pe care am 
vrea să-l mai vedem pe ecrane. 


Valerian SAVA 


Producţie a Casei de filme Trei. O bucată de piine. 
Regia: Wilhelm Winhab. Cu: Ovidiu Moldovan, Mir- 
cea Anghelescu, Romeo Pop. intirzierea. Regia: Dan 
Stoica. Cu: Constantin Codrescu, Tamara Creţu- 
lescu, Dan Bubulici şi copilul Alexandru Jedere. in- 
truntarea. Regia: Ovidiu Drăgănescu. Cu: Victor Re- 
bengiuc, Vasile Muraru. Vară scurtă. Regia: Tereza 
Barta. Cu: Valentin Uritescu, lon Fiscuteanu, Radu 
Panamarenco, Doru Bandol, George Alexandru, 
Rada Istrate și copilul Alexandru Cseh. Filme reali- 
zate în studiourile Centrului de Producţie Cinemato- 
gralıcà „București”. 


în premieră 


FE... la Gopo nu e povestea, 
ci starea de poveste, continua disponibilitate 
intru invenţie şi schimbare. Nu intriga, ci 
meandrele ei (uneori de sine stătătoare) im- 
pulsionează demersul scenaristico-regizori! 
Năstruşnice idei nu au răgazul să-și desta- 
șoare premisa pină la capăt, pentru că asu- 
pră-le, în avalanșă, vin altele, iar regizorul, 
precum copiii, se lasă sedus, purtat de valul 
lor. instalat pe un covor fermecat (cu turbo- 
reactoare, desigur, „modernizarea" fiind, ala 
turi de parodie, una din „armele"” regizorului) 
Gopo plutește deasupra poveștilor, alegind 
din fiecare ce-i place, oprindu-se unde și cit 
vrea, la cite un personaj, la cite o vorbă, la 
cite un obiect, investindu-le cu noi înfățișări 
şi înțelesuri, înseriindu-le liniștit în propria-i 
tolbă cu povești. Pentru că Gopo, copil mare 
aflat în posesia unei jucării miraculoase nu 
mită cinematograf (jucărie căreia nu înce 
tează să-i demonteze și să-i experimenteze in 
fel și chip resorturile) a izbutit să-și creeze o 
lume a sa, nu doar în desenul animat (lumea 
omulețului cu floarea are o „lungă istorie) 
dar și într-un teritoriu pe care el l-a detrișu! 
și unde se găsește deocamdată Robinson 
atotstăpinitor: lungmetrajul cu actori și desen 
animat (mai nou, musical). Temperamental 
Gopo este tot ce poate fi mai opus unui bas- 
muitor, în sensul natural al cuvîntului. El nu 
poate asculta — citi — povesti nici o știută 
istorie in tihna, molcom, cu la gura sobei. De 
la primele fraze, el incepe a figuri ra 
poveste. Faust XX, De-aș fi Harap Alb, Poves- 
tea dragostei, Maria Mirabela, Rămășagul... 
anevoie se mai poate desluși in vreunul din 
aceste filme firul poveștii inspiratoare; mai 
curind impulsul generator. Mai mult sau mai 
puţin sa wmagoritatea filmelor citate Gopa ne 
ispitea sa cautam mereu un „dincolo“ al na 
rațiunii, ne dadea cheia unei incitante opera- 
ţii “de descifrare in propria-i ipoteza de 
lectură. Rămășagul nu se supune insă acelu- 
iaşi canon. Nu trebuie căutat aici fantasticul 
de anticipație precum în Povestea dragostei 
(desprinsă din „Povestea porcului“) şi nici nu 
e cazul să căutăm corespondențe intr-o sa- 
vantă simbolistică (precum apa, focul... din 
Maria Mirabela, izvodită din „Fata babei și a 
moșneagului“). În Rămășagul regizorul re- 
nunţă a mai descifra pe cont propriu povesti- 
rile lui Creangă, preluind de această data 
„Punguţa cu doi bani“ doar ca pretext și re- 
găsind ludicul în stare pură. „Ce-ar fi 
dacă?“... aceasta-i întrebarea ce declanșează 
jocul propus, o întrebare inocentă, de felul 
celor cu care Gianni Rodari îi învaţă pe copii 
şi pe oamenii mari deopotrivă, „gramatica 
fanteziei”. 

Așadar: „a fost odată un moș și o babă. 
baba avea o găină și moșul avea un cocoș.. 


Rămășagul 


Ce-ar fi dacă baba ar avea o gaina adevarata, 
iar moșul un cocoș de tablă, din cei care se 
pun pe acoperiş pentru a vedea dincotro bate 
vintul? Şi ce-ar fi dacă din iubirea lor ar ta- 
sari un cocoș straniu, jumătate-tablă, jumata- 
te-ou și cu pene pe deasupra? Şi ce-ar fi 
dacă el n-ar găsi o punguţă cu doi bani, ci ar 
pleca dinadins în căutarea ei, ştiind că pentru 
moş ea reprezintă o chestiune de onoare, un 
răâmășag cu zina cea bună? Uite așa, tot cãu- 
tind răspunsuri la aceste întrebări, povestea 
iși croiește albia ei (cotită, cit cuprinde) ne- 
maiavind legătură cu Creangă decit in me- 
moria noastră culturală, unde asociem nu- 
mele scriitorului cu orice punguţă cu doi 
bani sau cu orice cucoș fermecat. O legătură 
ar mai fi: baba (Draga Olteanu-Matei) și mo- 
şul (lon Lucian), compoziţii suculente și sa- 


vuroase, ce păstrează ceva din aerul povesti- 
torului moldovean. Dar ce caută aici Zina? Și 
inca o zină care cintă (Angela Similea cu evi- 
dente disponibilităţi de film muzical) care işi 
are un sălaș al ei, într-o ruină (fost castel?) 
printre retorte și tomuri vechi, unde coabi- 
tează casnic cu zmeul (cine altul decit zmeul 
zmeilor? Florin Piersic într-o apariţie cu 
aplauze la scenă deschisă). Și Zina, și Zmeul, 
şi Făt-Frumos (Costel Fugaşin) cel zdrelit în 
incăierări pentru a o recupera pe Ileana Co- 
sinzeana (mereu răpită şi ascunsă în dulapul 
Zmeului), toţi aceștia plus mulți alţii... tomna- 
tecul mire Bobilică (ghiduşul regizor, inter- 
pret) muzicantul îndrăgostit (Radu Gheorghe 
cu haz melancolic, un actor ce încă așteaptă 
in anticamera Marelui Rol), circarul (Jorj 
Voicu, un har comic de înaltă clasă) și fata 
lui (Anca Mihăescu, candoarea întruchipata) 
şi cei doi tilhari „fioroși dar păguboşi“ (lurie 
Darie şi Vasile Hariton, un cuplu irezistibil, 
fiecare din actori reuşind să-și individualizeze 
pitoresc personajul) — toţi aceștia nu vin, fi- 
reşte, din lumea lui Creangă. „Poveștile au 
lumea lor“ cintă în pregeneric Zina cea bună 


A fost odată o Ziînă, un Zmeu și un regizor cu o baghetă 
magică... (Angela Similea-Zina, Florin Piersic-Zmeul, 
și regizorul /on Popescu Gopo, interpret al unui ro! episodic) 


interpreţi și roluri 


În hora fermecătoarelor convenții 


| ără îndoială că „basmele vorbesc într: 
ele” (ca să-l parafrazăm pe Umberto Ecc 
„Cărțile vorbesc între ele...”) şi Gopo ştie 
asta nu de ieri, de azi; mai mult decit atit, el a 
intuit că, dintre toate cărţile, basmele — da- 
torită structurilor arhetipale cu care operează 
— ne trimit cu cea mai mare ușurință de la 
unul la altul, această „intertextualitate go- 
po-istă“ fiind unul dintre deliciile filmelor 
sale. Poate mai evident dect oricind, în „Ră- 
măşagul“ toată lumea circulă cu dezinvoitură 
prin universul poveștilor. Dar pentru ca năs- 
trușnicia să se înfiripe, este obligatorie pre- 
zența unor interpreţi care să știe să se prindă 
în hora fermecătoarelor convenţii, să facă cu 
ochiul cu graţie și instinct ludic. 

ncă de la bun început, „moșul“, lon Lucian 
fiind, la prima sa înţilnire cu zina, i se adre 
sează acesteia cu un „zină bună, fermecata 
spus pe un ton din care a dispărut orice în- 
cantare pioasă, apelativul sunind, mai de 
cuie ca un fel de obligație de serviciu 

raġa Olteanu-Matei, cu o pieptănătură „de 
acasă“, interpreta „babei“, mimează — dir 
spirit de contradidie — rezistența în faţa tru: 
rii „ca-n basm“, cu o aprehensiune specifica 
ființelor eminamente realiste, anulată doar de 
licărirea unui compromis aducător de oare- 
care profit. O pereche cu vederi diferite asu- 
pra... paginilor din care vin, Zina și Zmeul, au 
înfățișarea Angelei Similea și a lui Florin 
Piersic (duo cunoscut şi din alte spectacole, 
teatrale sau revuistice şi convocat, cred eu, 
nu fără o anumită cotă de risc, finalmente în- 
frintă). Cine cunoștea umorul lui Piersic nu 
se putea îndoi de capacităţile sale ironice de 
a fi un zmeu dezabuzat, care luptă în dorul 
lelii, conștient că se compromite („am ajuns 
la pagina a doua, mă duc să mă fac de ris"), 
sâturat de conformismul destinului său, drept 
care își anunţă dorința de a-și lua revanșa 
printr-o frază cit se poate de „miștocă- 
rească“, cum ar spune unii: „in basmul urmă- 


tor, îl bat de-i sar capacele” In compania sa 
si a celorlalți actori, vedeta muzicii noastic 
uşoare işi descopera resurse interpretative ce 
iau culoare maitozitaţii unui personaj care 
vrea să facă fapte bune „ca la carte“ dar sa 
fie şi temută. O vor ști de frică „filharii păgu- 
boși' — curat păguboși dar şi duioși, care 
sint Iurie Darie și Vasile Hariton și „circarul 
fioros“, atit de fioros cit poate fi Jor) Voicu, 
cu aerul său măreu nedumerit de cite i sein- 
timplă, obosit și el de atitea trimiteri la 
basme, pe care le încurcă precum bobinele 
unor filme diferite. În sfimit, în această adu- 
nare de personaje care se joacă de-a poves- 
tea, un cuplu care o trăiește serios, tinerii în- 
drăgostiți interpretați de Anca Mihăescu și! 
Radu Gheorghe. perechea suavâ. Deși are 
parte de citeva peripeții, eroul lui Radu Ghe 
orghe își păstrează candoarea, nu observa 
complicităţile din jur, semn că dragostea înca 
mai este oarbă. Cine ştie, vorba lui Gopo 
poate că în basmul următor... 


Magda MIHĂILESCU 


RE: | 


in ritm de dans modern, arunciînd scintei din 
bagheta magică şi înlănţuind într-un montaj 
atractiv cadre (gaguri) din mai vechi filme ale 
lui Gopo, introducindu-ne astfel într-un miri- 
fic spaţiu cu aer de orăşel medieval: ulicioare 
întortocheate, o piaţetă cu nelipsita fintină, 
hanul „La șapte cocoși“, un iarmaroc în plină 
fierbere cu „lume, lume“, adunată să vadă 
„un număr senzaţional cum n-a văzut nici Pa- 
risul, dar nici Focşaniul“. Lumea poveștilor îi 
apare lui Gopo aidoma lumii de bilci, un bilci 
somptuos și evident pestrit, unde alături de 
cavaleri medievali poți întilni gură-cască cu 
cravată și costum de secol XX, jupiniţe, sal- 
timbanci, pocitanii, jongleuri, negustori, ban- 
diţi, muzicanți... (sugestia poate fi a unei 
culturi populare a risului“, a unei „culturi de 
tip carnavalesc“ cum o numea Bahtin). O 
lume în care granița dintre bine și rău se 
poate trece fluierind, sărind într-un picior, 
unde tot prostul e deştept (și invers), unde 
deci totul e posibil. Unde oul sau caracatița 
cintă și dansează (în excelente numere de 
nimaţie), unde muzicantul poate să dialo- 
gheze in duet cu vocea sa launtrica (filmarile 
combinate, întreaga prestidigitaţie a imaginii 
nerită o menţiune aparte) unde zina apare și 
dispare ca-n vis, unde toţi și toate se mișca 
(chiar şi ochii, uneori numai ei) în ritmul mu- 


zicii, 

E . După aceea ce s-a mai intimplat? 
Sau: „În timpul acesta Zina ce făcea?" Sint 
parcă întrebări din afara cadrului cărora 
Gopo le răspunde în felul lui, lăsindu-se in 
voia unei povestiri structurată mai curind pe 
secvenţe, pe gaguri de imagine sau de dialog 
imbinate caleidoscopic, așa încît la termina- 
rea filmului e foarte greu să recompui firul 
epic, sau să afli răspuns unor alte legitime în- 
trebări (de ce a înghiţit cocoșul toata apa din 
fințini şi chiar din mare, dacă nu avea de 
stins apoi, nici un foc cu ea?). În canavaua 
aceasta, voit aleatorie, e greu de spus cine 
sint personajele principale ale filmului. Noi 
credem totuşi că le-am depistat: imaginea 
(Alecu Popescu), muzica (Marius Țeicu, ver- 
surile Eugen Rotaru), decorul (Mihai Beciu), 
costumele (Nelly Merola), fiecare cu rol hotă- 
ritor în această nouă fantezie muzicală, pur- 
tind în fiecare cadru „marca Gopo“. „Inimagi- 
nabil...” e unul din șlagărele Rămășagului. 
Perfect imaginabil, credem noi, mai ales cu 
echipa amintită de colaboratori. Cit profesio- 
nalism, cîtă fantezie? Aici desigur ar incepe o 
altă discuţie. „Dacă am avea o Fantastică — 
spunea un mare poet — aşa cum avem o Lo- 
gică, ar însemna că s-a descoperit arta des- 
coperirii”. 


Roxana PANĂ 


Rămășagul, film inspirat din basmul „Punguţa cu 
doi bani“ de ion Creangă. O producție a Casei de 
Filme 5. Scenariul și regia: lon Popescu-Gopo. Ima- 
ginea: Alecu Popescu. Muzica: Marius Țeicu. Deco- 
ruri: Mihai Beciu. Costume: Nelly Merola. Cu: Draga 

reanu-Matei, lon Lucian, Angela Similea, Florin 
Piersic, Constantin Fugașin, Virginia Mirea, lurie Da- 
rie, Vasile Hariton. Radu Gheorghe, Anca Mihăescu, 
Jorj Voicu. Cintă: Mirabela Dauer și Aurelian Andre- 


0 fericită simbioză 


O PRR la întrebarea: „ce fel de muzică 
se potriveşte unui film inspirat de basmele 
românești?”, ar răspunde, mai mult ca sigur: 
ție folclor autentic, fie pagini din creaţia ace- 
lora dintre compozitorii noștri contemporani 
care i-au filtrat, într-o manieră personală, 
esențele. Gopo însă — nefiind oricine! — a 
optat pentru... muzica ușoară. Ultima soluţie 
la care s-ar fi putut gindi cineva... Desigur, 
cineva care nu-l cunoaște pe regizor și fil- 
mele sale — căci, altminteri, nimic nu apare 
mai firesc decit acest Rămășagul, basm cine- 
matografic sui generis, în formă de musical. 
Înainte de toate, pentru că ridicarea cultivării 
anacronismului la rangul de metodă artistică 
generatoare și de haz, dar și de înțelesuri 
adinci, își află aici corespondentul sonor 
ideal. Dacă Eugen Rotaru, cu binecunoscu- 
tu-i me iogug inepuizabila-i fantezie, a tur- 
nat ideile lu în versuri sensibile, Ma- 
rius Ţeicu le-a făcut șă cinte la unison cu 
imaginea. lar demersul compozitorului este 


Între ei, „bandiții fioroși, dar păguboşi“. 
(lurie Darie, Vasile Hariton şi Jorj Voicu in Rămășagul) 


departe de a se rezuma doar la o simplă înși- 
ruire de șlagăre (deși, să fim cinstiţi: nici așa 
ceva n-ar fi chiar de ici-de colo, căci șlagă- 
rele nu se găsesc chiar pe toate drumurile!). 
Firește, spectatorul pleacă din sala de cine- 
matograf fredonind: Inimaginabil, sau Ridi- 
că-ți ochii, privește cerul, sau Dac-al ști cit te 
iubesc, sau... sau... Mai cu seamă că melodi- 
ile sînt puse în valoare de către doi dintre cei 
mai îndrăgiți cîntăreţi ai genului — Mirabela 
Dauer și Aurelian Andreescu —, în timp ce 
pe o a treia — Angela Similea — publicul o 
poate și vedea: ea este (deloc complexată 
sau handicapată de compania atitor mari ac- 
tori alături de care joacă) frumoasa Zină 
Bună. Dar, cum spuneam, dincolo de farme- 
cul cîntecelor lui Marius Țeicu (farmec pro- 
dus, ca întotdeauna, de o turnură aparte a 
melodiei, de ritmul antrenant și de o orches- 
trație care caută să evite locurile comune), 
partitura filmului Rămășagul încîntă și prin 
adecvarea momentelor „de atmosferă“ sau a 
comentariilor acțiunii; exemplar este, la acest 
ultim capitol, modul în care muzica (aici, cu 
oarecare iz folcloric) îl urmărește pe Moș, 
dialogind chiar cu el, pe parcursul căutării 
infrigurate a unei ascunzători pentru „pun- 
guța cu doi bani”. 


Cel mai bun semn care vorbeşte despre ca- 
litatea muzicii în filmul acesta îl constituie, în 
cele din urmă, faptul că nici măcar o singură 
dată spectatorul nu-şi spune, excedat: „lar 
cîntă ăștia?!“ — așa cum din păcate se mai 
întîmplă, nu arareori și nu la cele mai slabe 
dintre peliculele de ieri şi de azi, fie ele muzi- 
cale ori musical-uri. Meritul realizării unei atît 
de fericite simbioze a sunetului cu imaginea 


este însă, desigur, împărțit de compozitor cu 
regizorul Fra meta 


Luminiţa VARTOLOMEI 


cronica 
documentarului 


“Sia Delaco PIB ae, 


Jocul textului 
şi al subtextului 


P. malui Ozanei lui Creanga şi al zimbri- 

or lui Dragoș se află Tirgul Neamţ. oraș fără 

| gară, dar cu liceu agroindustrial, în care fe- 
tele se pregătesc să devină tractoriste ` 
lată un subiect de film documentar. 

Un documentar care nu este monografia 
unui oraș, deși aparatul ne plimbă pe străzile 
lui mai noi și mai vechi, la rezervaţia de 
zimbri şi pe cîimpurile din împrejurimi. Nu 
este nici monografia unei școli, deși aflam 
multe lucruri despre copiii care urmeaza cur- 
surile liceului agroindustrial pentru câ „n-au 
avut noroc“ și n-au reușit la liceul „Ştefan cel 
Mare", despre fetele pe care conducerea 
tractorului le-a îngrozit la început, dar care 
apoi s-au deprins cu dificultățile greoaei ma- 
șinării precum și cu glumele răutăcioase ale 
colegilor de la liceul de fizică-matematică. Și 
nu este nici monografia unei generaţii, deși 
problemele acestor adolescente, care se pre 
gătesc pentru o meserie bărbătească, joacă 
fotbal și dansează între ele pentru că băieţii 
„Îs motălăi“, timizi și pirpirii, nu sint detel 
simple. - 

De fapt, filmul lui Moscu Copel este cite 
puțin din toate și mult mai mult dedt atit. 

Cu o remarcabilă știință de a crea atmo- 
stera din planuri detalii, cu o vădită predilec- 
ție pentru contrapunctul sunet-imagine, cu o 
subtilă rigoare în ordonarea unui material 
aparent foarte fărimițat (leitmotivul șinelor de 
tren și al tractoarelor este doar unul dintre 
liante) și, mai presus de toate, cu un deose- 
bit simţ al umorului verbal și vizual, un umor 
tandru și iig aegaior tinărul regizor reali- 
zează o peliculă foarte personală și in conso- 
nanță perfectă cu filmele Se anterioare — 
Seraliștii și Căutătorii de aur. Între ele există 
asemănări de amănunt — toate trei incep cu 
dte un minunat peisaj ce situează laconic, 
dar sugestiv, locul acţiunii, şirul tractoarelor 
ce străbat în diagonală imaginea amintește 
perfect de vagonetele cu 
sau ies din șut etc., dar şi de structură gene 
rală a narațiunii care zigzaghează, clădin- 
du-se lent prin adițiunea unor tărime de ade- 


cronica animației 


Un Făt Frumos 
al viitorului 


D.. ce a trecut binișor de obstacolele 
tablei înmulțirii ṣi de capcanele declinărilor și 
conjugărilor, cind a inceput să cunoască tai- 
nele tabloului lui Mendeleev și să înțeleagă 
înfiorat legea gravitaţiei, cînd a pășit deci în 
adolescenţă, tînărul cinefil este fără doar și 
poate atras de genul science-fiction. Anima- 
ţia nu mai înseamnă pentru el impetuoasa ur- 
mărire dintre motan și şoricel, ci o poveste 
despre călătorii interplanetare. Ca și în bas- 
mele copilăriei, binele invinge pină la urmă 
răul, dar eroul pozitiv nu mai este ajutat de 
cai înaripaţi şi de zine atotștiutoare, ci de ra- 
chete, roboți, laseri și calculatoare. În acest 
gen cu fascinaţie asupra publicului adoles- 
cent s-au specializat animatorii noștri Călin 
Cazan și Mircea Toia care au realizat nu de 
mult primul „sci-fi“ românesc de lung metraj 
în desen animat, Misiunea spațială Delta, ciș- 
tigător al citorva premii la ultima ediţie a fes- 
tivalului filmului pentru copii de la Piatra 
Neamţ. Iubind ca orice suporter al anticipa- 
tiei viteza. cei doi au terminat deja primele 


prezenţe româneşti peste hotare 


e Tomar (Portugalia). La Festivalul Mimululi 


pentru copii și tineret participă în competiţie 


Prea cald pentru luna mai de Maria Callas 


Dinescu, documentarul Abecedarul de Paula 
şi Doru Segal, și filmele de animaţie Colivia 
de Laurenţiu Sirbu, Vijelia de Dinu Petrescu 
şi Graba strică treaba de Isabela Petrasincu. 
e Berlinul Occidental. Cea de a XXXV-a 
ediție a Berlinalei a inscris în competiţia fil- 
melor pentru copii Somn agitat de Victor An- 
tonescu şi Călătorie în jurul pămîntului de 
Felicia puran. 
e Tampere (Finlanda). Festivalul filmului 


12 


neri care intră - 


: Deocamdată, la start 


var. O realitate vie, sugestivă, tactilă aproape 
(a nu se neglija meritul imaginii lui Otto Ur- 
banschi). dar care nu este adusă pe ecran 
doar de dragul consemnării, ci ca punct de 
plecare pentru o meditaţie despre năzuințele 
omului spre ideal, despre contrastul dintre 
prozaic şi sublim, dintre tangibil şi intangibil. 
Pentru că oricit de comice ar părea la 
prima vedere vehicolul acela compozit care 
ta prin Tirgul Neamţului, vocea lui losif 
ava explicind cu afectarea-i binecunoscută 
semnificațiile celor patru bătăi ale destinului 
beethovenian și alternanţa acestui discurs cu 
cntecul „Ai fost frumoasă, fă”, ele trebuie ci- 
tite nu doar ca o glumă, ci în termenii acestei 
meditații. La fel ca în Seraliștii unde, nu in- 
fimplător, profesorul vorbește despre planeta 
numită påmint în cadrul galaxiei și al meta- 
galaxiei sau despre nemurirea omului ce se 
pretace în piatră ori floare, în timp ce mine- 
rii-elevi moțăie peste maculatoare sau își prä- 
jesc piine la flacăra lămpii pentru experiențe. 
Compasiune și înțelegere faţă de nimicni- 
cia ființei umane? Poate. ~ 
Jocurile inteligenţei și talentului unui regizor 
plin de har? Foarte sigur. 


Cristina CORCIOVESCU 


Calitatea 
de prezent acut 


" 


„Î n film, momentul prezentului este, ca în 
orice desfășurare de timp, reală, un moment 
real, al tranziţiei dintre trecut și viitor”, scria 
Georg Lukacs în capitolul din „Estetica sa 
dedicat cinematografului. Călăuziţi, parcă, de 
acest jalon teoretic, trei regizori documenta- 
riştk Jean Petrovici, Eugen Gheorghiu și Er- 
win Szekler, împreună cu o strălucită echipă 
de operatori compusă din |. Birsan, Dtru 
Gheorghe, Nie Valentin, Eugen Lupu, N. 
Oprişan, |. Ostrovschi și Emil Nastovici, au fi- 
xat pe peliculă evenimentul de o inestimabilă 
valoare politică, economică, națională şi 
umană care din stadiul de idee, într-un viitor 
întrezărit, trecind prin calitatea de prezent 
acut, a şi devenit istorie. 

Dacă celelalte trei episoade Geneza, Trep- 
te și 26 Mai 1984, tăcind parte din epopeea 
documentară: Un drum pentru milenii, dedi- 
cată grandioasei construcţii a canalului Du- 


episoade ale unui nou ciclu științifico-tantas- 
tic, Ultima misiune, proiectate pe ecranele 
noastre. Filmele S.O.S., După 12 rotații și 
Zona interzisă deschid drumul unor aventuri 
intergalactice cu „va urma“. 

Dacă în prima peliculă a autorilor, protago- 
nistul era un ordinator cu sentimente ome- 
nești, în noul serial eroul este un pămintean 
crescut de ciudaţii locuitori ai unei planete 
îndepărtate, Doreea. După ce și-a pierdut pă- 
rinții într-un accident cosmic, micuțul Kenno 
ajunge la bordul navei „Argos“ în lumea paș- 


de scurt metraj ajuns la cea de-a XV-a ediţie 

a reținut în competiţie Planeta albastră de 

Sa Cne Fe d (Franța). U Festi- 
lemont Ferran nța). Un nou 

val dedicat scurt ec e Organizatorii au 

invitat la această primă ediție Timpul de 

Constantin Păun. 


© Belgrad (Iugoslavia). Festivalul festivalu- 
rilor a inclus in programul său Concurs de 
Dan Piţa și in Parada filmelor pentru copii 
pelicula Povestea călătoriilor, coproducție ro- 
mâno-sovietică de Alexandr Mitta. 


nare-—Marea Neagră, urmăresc şi prezinta cu 
mijloace aproape clasice, dar în planuri ade- 
seori antologice. etapele nasterii unui nou 
semn memorabil pe harta ţării. nepulin- 
du-li-se contesta acea dominantă comună — 
forta adevărului de viață și monumentalitatea 
gestului uman, surprins aft în destfășurari 
ample, cit și in detalii de subtilă frumuseţe — 
asupra episodului intitulat Ultimul — al 
treilea în structura simfonică a filmului — ne 
îngăduim, în limita spațiului, o mai aprotun- 
dată analiză. 

Este episodul unor clipe-unicat, al unor 
gesturi ultime, încheiate, al unor mărturii și 
aspecte despre care se știa că, in mod obiec- 
tiv, vor avea să dispară, sau să fie uitate. Uti- 
laje şi basculante s-au retras și, odată cu ele, 
si oamenii. Ultima benă de beton urcă, goală, 
spre cer. Ultimii pași pe fundul canalului, 
„care nu va mai fi văzul dect de scafandri”, 
sună reverberaţi între pereții înalți de 7 metri. 
Ultimul prag de pămint care mai tinen friu 
apele sale înlăturat cu precauţii de echipajul 
ultimului excavator prezent pe șantier. 
intr-un șuvoi timid, Dunărea își face loc prin- 
tre rocile dislocate. În cabina turnului de te- 
lecomandă a ecluzei, unicitatea clipei e co- 
pleșitoare. „Incepem inundarea eciuzei!“ Mai 
este cineva intirziat, acolo, jos? „Puteţi începe 
inundarea ecluze“ Omul urcă — parcă prea 
incet! — scara fixata în peretele abrupt Cal- 
culat dramaturgic, după un ritm riguros și lu- 
cid, dirijat prin montajul de excepție al mon- 
teurului Ștefan Vuţă, suspansul crește, ca în 
lansarea navelor spațiale. În sfiit, porțile 
ecluzei se desfac majestuos. Întii citiva 
stropi, surprinși de camere, apoi apele năvă- 
lesc, grăbite spre înfinirea lor cu marea. Pe 
platforma turnului de control bucuria proiec- 
tanţilor, a constructorilor a rupt zăgazurile. 
Indiscreţia unui obiectiv ne face martârii unei 
lacrimi scăpate în colul ochiului unui bărbat. 
Episodul următor marchează bucuria întregii 
țări, prilejuită de inaugurarea de către Preșe- 
dintele Nicolae Ceaușescu, impreună cu to- 
varășa Elena Ceaușescu, a canalului Dună- 
rea—Marea Neagră. f 

Apoi, în liniștea matinală a zilei următoare, 
canalul își începe viața obișnuită, cu firescul 
unei rutine. Un epilog voit sec, lapidar, fi- 
xează totul în parametrii datelor statistice, de 
utilitate, în citeva jaloane din legislația de 
funcţionare a „magistralei albastre”, pe lungi- 
mea ei de 64.280 km. 

Un film pe măsura timpului, a oamenilor și 
a faptelor lor, realizat cu pasiune de oameni 
care au înțeles să-l dedice cu dragoste anilor 
de mărețe bilanțuri. marcind cu pregnanţă o 


Lidia POPITA 


nicilor doreeni care îl educă după tradiţia lor. 
Devenit adolescent, băiatul trece cu bine pro- 
bele de înțelepciune ale tribului, dar desco- 
peră că el este „altfel“, că vine de altundeva 
şi începe să fie mistuit de curiozitate de a-și 
lămuri originea. Și de dorul de ai săi. Acestea 
sint premisele peripeţiilor în care, ca un Făt 
Frumos al viitorului, Kenno are de înfruntat 
încercări grele și este ajutat, bineinteles, de 
prietenii pe care ştie să și-i aleagă, dar și de 
formulele, deloc magice, ale matematicii și fi- 
zicii. Eroul căruia vrea să-i semene adoles- 
centul zilelor noastre conduce cu indeminare 
nave și navete spațiale, își urmărește inamicii 
pe display-ul de la bordul rachetei și întreține 
relaţii amicale cu roboți mari și mici și cu ex- 
tratereștri prietenoși. Primele episoade bene- 
ticiază de ingredientele de bază ale genului: 
suspans, recuzită tehnologică ingenioasă 
momente de mare spectacol cinematografic. 
Decorurile, grafica, animația și efectele spe- 
ciale sint de o calitate ce poate concura cu 
bunele pelicule S.F. produse în Europa şi mai 
ales în numeroasele studiouri dedicate exclu- 
siv acestor producții din țara Soarelui Răsare. 
Dincolo de alura modernă și atracţioasă, noul 
serial se cuvine apreciat pentru acuitatea 
ideilor sale. În ciudatele „mașini zburătoare”, 
eroul călătorește de fapt inspre Pămintul pre- 
zentului și este frămintat de problemele „Ja 
zi“ ale planetei noastre. Pentru Ultima misiu- 
a din ceea ce este omenesc nu e 
străin“. 


/ Dana DUMA 


è San Remo (Italia). Festivalul filmului de 
autor şi-a făcut o faimă din prezentarea, în 
paralel cu competiția, a operei unui singur ci- 
neast. La această a XXVIII-a ediţie, alegerea 
s-a oprit asupra unui cineast român: Mircea 
Veroiu. Așa numita secţiune: „Personale“ a 
cuprins Dincolo de pod, Între oglinzi para- 
lele, Semnul l sgire Aşteptind un tren, Să 
mori rănit din dragoste de viaţă, Sfirșitul 


(din Duhul aurului). Adela a fost reținut în 
competiție. 


- e Santarem (Portugalia) Aici au loc două 
Festivaluri în paralel: unul dedicat lung me- 
trajului de er ama ia care am fost reprezen- 
taţi de filmul Dreptate în lanțuri împreună cu 
regizorul său Dan Piţa şi interpretul principal 
Ovidiu luliu Moldovan; și un al doilea dedicat 
scurt metrajului pe teme 
nut printre concurenţi Laboratorul verde de 
Pompiliu Gilmeanu, Nu există păminturi rele 
de in Szekler, Coconii de mătase de Li- 
liana Petringenaru. 


https://biblioteca-digitala.ro 


nopții, Feteleaga (din Nunta de piatră), Mirza 


agricole, care a reţi- 


F... Budapesta. Festivalul anual al 
filmului autohton. 

Din motive tehnice, grupul criticilor „inter- 
naţionali“ face corp aparte. Programul desti- 
nat spectatorilor şi cineaștilor proprii are loc. 
la marele cinematograf central lipit de Hotel 
Royal. Cadrul e agreabil, iar publicul o bună 
cutie de rezonanță. Traducerea la cască — se 
spune — e impecabilă, dar peste ea bubuie 
(sau susură) coloana sonoră a filmului, iar 
peste ele, foșnetul participativ al sălii. Sub 
atitea straturi de decibeli, textul mai mult se 
bânuie. Contesa roșie de Andras Kovács su- 
perproducția prezentată la gală e, fără in- 
doială, o somptuoasă frescă. Incidente mon- 
dene și istorice într-o „belle époque” văzută 
şi povestită de o ex-contesă, azi nonagenară, 
iar la începutul secolului o tinără emancipată. 
Deci scandaloasă. Ochii sint serviţi cu rafina- 
ment: scene de vinătoare, ceremonialul me- 
selor de familie la castel, valeţi, cameriste; o 
vastă colecție de volane, jupoane, taioare de 
voiaj, dezabieuri, ale contesei, ireproşabilă 
vestimentar în toate ocaziile (cind devine „ro- 
şie“, capele de blană se schimbă cu jachete 
de piele și diademele cu șepci trase ștrengă- 
rește pe un ochi). Un album de lux inspirat 
de biografia romanțată a unei doamne din 
înalta societate, căsătorită cu un bărbat mai 
în virstă, dar celebru și cu vederi populare. 
Contesa nu se mai joacă de-a amazoana, ci 
de-a servanta, dar cind dă să spele dalele bu- 
catariei pe slujnică o apucă panica: „Vă im- 
plor nu-mi luaţi „piinea!“ Neînţelegină 
textul, miza pare prea mica şi pentru Ko- 
vacs şi pentru un film în dauă sefii, chiar cwu 
„va urma”, Cele trei ore de proiecţie trebuie 
deci repetate nu numai pentru ochi, dar şi 
pentru urechi 


Se vor relua, într-una din cele patru săli 
amenajate de Hungaro-tilm pentru oaspeții 
straini împărţiţi ad-hoc în patru grupuri. Tra- 
ducerea la microton — franceză, engleza, 
germană, italiană. Specialiștii sint la post 
pentru lămuriri suplimentare, pentu vizionări 
suplimentare („ce filme din trecutul mai apro- 
piat sau mai depărtat doriți să revedeţi?'), 
pentru „întilniri cu realizatorii” („Cu cine vreți 
să vorbiţi! Cu Marta Meszaros? Lucreazi 
acum la Scutiţa roșie. Cheia? Vinătorul și lu- 
pul vor fi interpretați de același actor: De fapt 
vor și fi același personaj...') Tentaţiile sint 
considerabile, dar timpul liber e restrins, deși 
programul nu mai cuprinde, ca în '84, șase 
filme pe zi, ci doar cinci. Practic, asta in- 
seamnă că de-a lungul a şase zile nu vom ve- 
dea o „selecţie”. Studiourile autohtone reali- 
zează circa 18 filme de ficţiune, anual. Se va 
prezenta, deci, (aproape) totul incepind cu 

lonelui Redi de istván Szabó, autorul lui 
Mefisto (protagonist: Klaus Maria Bran- 
daver), incepind, deci, cu un film aflat în ve- 
cinătatea capodoperei şi terminind cu Muzica 
unel vieți, viața fiind a lui Kálmán, student sá- 
rac, compozitor adulat, soț incornorat — 
montări luxuriante, toalete festive, limuzine 
Cadillac, bebeluși cu bone, dive admiratoare, 
dar inutil superbe, pentru că inima compozi- 
torului aparține modestei coriste care... Vom 
vedea și citeva filme aflate incă la masa de 
montaj. - 

Citeva remarci, inevitabil comparative. 

Cu toată diversitatea tematică și stilistică a 
ultimilor ani, festivalul anual evidenția des- 
crescind — dar evidenția — o zonă de influ- 
enţă dominantă. Zona se numește documen- 
tar. Documentar de toate tipurile — scurt me- 
traj, metraj mediu, lung metraj, metraj super- 
long, documentar TV, anchetă, interviu, mo- 
nografie, „masă rotundă“, reportaj etc. Mulţi, 
foarte mulţi ani peste filmul maghiar plutea 
senzaţia că „a face documentar“ inseamnă a 
inspira, „a tace film de ficțiune” inseamnă a 
expira. Ca o regulă nescrisă, filmogratiile ti- 
nerilor și ale maeștrilor au intercalat in modul 
cel mai firesc cele două momente ale respira- 
tiei. Fiindcă am început numindu-l pe Andras 
Kovacs, intrat demult în categoria mentorilor. 
să răminem la acest exemplu. Înainte de a 
produce Zile reci, a semnat documentarele 
Două portrete și Azi sau mline; după ce a lu- 
crat mult lăudatul Pereţii, a realizat pentru te- 
leviziune documentarul Extaz de la 7 la 10 şi 
pentru studiourile cinematogratice documen- 
tarul Moștenitorii; inainte de a imagina bine- 
cunoscutul Cu ochii legaţi, a lucrat tot pentru 
TV un reportaj fluviu: Întănire cu György Lu- 
kâcs, iar după aceea documentarul Arta și 
genurile. 

Nu vreau să-mi mâninc spaţiul multiplicind 
exemplele. Cert e că sint foarte puțini ci- 
neaşti consacrați — din generația matură sau 
din noul vai (ca să nu mai vorbim de aşa-nu- 
mita al doilea nou val) care sa nu ti trecut prin 
documentar, tie din. a) „foame de real“. fie 
din: b) „nevoia de a lărgi funcţia cognitiva a 
tilmului“; fie din c) „dorința de a realiza o co- 
nexiunea cu investigația sociologică”, la 
mare preţ şi prestigiu în anii '60—70. in 
această perioadă, cu © fervoare descres- 
cindă, dar cu fervoare, documentarul a fost 
spaţiul predilect. El a format un public „de 
avangardă“; el a inspirat o tematică dominată 
de „imperativul concretului”, dornică să în- 
globeze fenomene sociale noi („navetismul”, 
depopularea satelor, nomadismul ţigan ş.a.); 
el a creat, pină la un punct, o anume este- 
tică, estetica directeții („ochiul obiectiv pe 
realitatea obiectivă”), nevoia de personaje 
„rupte din viaţă“, (nu actori profesioniști, ci 
înșiși oamenii în cauză, ca în faimosul Pă 
minturi e pe Eroilor li se cerea „numai“ să 
fie ei înşiși, să vorbească folosind vorbele lor. 
Scenariul devenea o simplă tablă de materii. 
A existat chiar o perioadă B.B.S. (Stil Bela 


Balasz) B.B. fiind studioul specializat pentru 
documentare și pentru decolare. Primul film 
al tuturor numelor importante azi, aici s-a 
realizat. 

„Predilecţia” a dat naștere firesc şi la reac- 
ţii inverse, ba chiar la idiosincrazii (experien- 
tele hiperestetizante ale lui Body, laboratorul 
de semiologie cinematogratică, un hi- 
per-lung-metraj cu o masă și o lampă; atit!) 
Cert este cà numiții douăzeci de ani au fos! 
pentru cineaștii maghiari anii cei mai buni. 
Nu și cei mai notorii. Notorietatea s-a dezvol- 
tat mai ales după '80, ca rezultat al unor 
opere de binemeritat prestigiu, a! unui prote- 
sionalism de înaltă clasă (și „de masa” aş 
adâuga), dar și — să nu neglijâm — al unei 
vaste, competente. persuasive, culante. acti- 
vitti publicitare, dar şi al unor concesii 
le zicem — „comerciale“: multa, din ce in ce 
mai multa picanterie, ba chiar un anume 
abuz de amoruri „speciale”. Pitorescul erotic 
a pus adeseori în umbră mai sus-menţionata 
„foame de real". De exemplu: marea competi- 
ție. la Cannes, nu a selecționat Daniel ia tre- 
nul, splendidă frescă sociala (anii '50) carac- 
tere — vorba lui Călinescu — indimentica- 
bile, ci Recidiviștii, peliculă fără vlagă, dar in- 
spirată de un caz judiciar exotic: câsâtoria de 
nedestăcut a unor tineri care, iniţial, ignora 
că sint frate și soră. 

De ciţiva ani, influența nu numai a docu- 
mentarului, ca gen, dar și a concretului se 
atiă în recul. Dezbaterea socială pierde teren, 
iar problematizarea prezentului ia din ce în 
ce mai des forme parabolice. Citeva neliniști 
râmin, în continuare, surse inspiratorii. De 
exemplu: 

e Forţa hipnotică a banului. Absența lui 
degradează Mirajul lui — perverteste. Alma- 
nah de toamnă de Bela Tar e o litanie 
despre „ochiul dracului”. O mama cu resurse 
şi bijuterii, un fiu fără ocupaţie, o infirmiera 
fară prejudecăţi, un profesor fără post, un 
parazit cu veleităţi de pește, inchiși ermetic 
intr-un apartament vraiște, se devoră succe- 
siv sau concomitent pe motive pecuniare. 
Trecutul s-a șters, viitorul n-are contur, pre- 
zentul este doar o pindă. Pinda pe resursele, 
pe bijuteriile și — prin asta, doar prin asta — 
pe inima autumnalei doamne. Deruta tuturor 
şi a fiecăruia stirșeşte printr-o festivitate fals 
reconciliantă. Mai mult sau mai puţin deghi- 
zate, personajele cintă unul din șlagărele ti- 
nereții amfitrioanei, Ché sera, sera. Decorul 
(o anume morbiditate a zidurilor), lumina 
(preferința pentru umbrele lungi și stranii). 
unghiulaţia (camera așezată în tavan ca su 
vadă oamenii din creștet sau, dimpotrivă, sub 
tălpi, ca să filmeze o bătaie printr-o podea de 
sticlă), senzația de nevroză, de angoasă, ar- 
tiicialitatea deliberată a caracterelor, jocul 
actorilor voit exteriorizat — totul pare o nos- 
talgie a expresionsimului. O ruptură retorica 
de BBS. 


e coexistența generaţiilor, mai corect: con- 
știința mutaţiilor. Bunicii — eroii postbelici — 
sint aproape intotdeauna ființe marginalizate 
Senectutea i-a scos din joc. Mediocritatea re- 
surselor le dă sentimentul că sint tolerați 
Aproape toți trăesc criza inutilității (Călătorie 
organizată de Gyula Gazdag, documents: 
lung metraj; citiva supraviețuitori ai Aus 
chwitz-ului fac un pelerinaj la locul de tris!.: 
amintire). Părinţii sint adolescenţii anilor ?6; 
iluziile boom-ului, apoi deziluziile, mitul co: 
monautului, al anului 2000, privit ca poarta 
spre paradisul electronic, iar apoi conștiința 
pauperizării planetare, explozia demogratică. 
S.0.S.-ul ecologic, liberalizarea moravurilor 
şi emanciparea feminină, yé-yé și coca-cola. 
Aproape toți trăiesc criza super-solicitării 
(economice, morale, sentimentale). În Joc 
de-adevărat de Karoly Makk accentul cade 
pe afect, iar tonul povestirii propune o dedra- 
matizare în sti! hollywoodian. Text de come- 
die crazzy. Adică: o scenaristă cu faimă, dar 
„neglijată“ de soț, mare vedetă, înceteaza 
într-o bună zi să mai compună pentru gloria 
suzeranului său şi declanșează acţiunea: „se 
caută star...“ Jignit și răzbunător, bărbatul se 
hotărăşte să ia înfățișarea unui latin lover, un 
Roberto Terranova spilcuit și romanţios. Tras 
rău de păr, travestiul reușește. Scriitoarea e 
încîntată. Femeia, idem, dar... dar... Cea de-a 
treia generaţie, copiii și adolescenţii, creaturi 
fără excepție delicioase, perspicace, însetate 
de tandrețe, dar și ele străbat criza lor: criza 
necomunicării. Necomunicarea cu părinţii 
prea ocupați. cu bunicii prea încuiaţi, dar, 
mai ales, cu institutori fără răbdare, fără 
umor, fără memorie. Dramele sapă mai adinc, 
cind părinţii sint divorțaţi (divorțul temă ob- 
sesivă). În Fiinţa cea mai Andras 
Peterity, film psihologic de o mare delicateţe, 
necazurile școlăriței ar putea fi amortizate de 
sensibilitatea și inteligența unei mame litera- 
toare și de generozitatea unui tată foarte bine 
situat. Tandrețea mamei abandonată de soț și 
galantonia unui tată cu un puternic complex 
de culpabilitate, dar și cu o nouă familie, nu 
pot ajuta în profunzime. Copila nu-i nefericită 
pentru că-i şocată, ci e şocată pentru că e 
nefericită. Portretul de grup al celor trei ge- 
neraţii se găsește în Puțin de la mine, puțin 
de la tine, de Livia Gyarmathy. Clădit pe un 
scenariu complex — amestec de duioșie și 


- Sa ` 


„| tar". În felul lui. filmul e o performanţă: luați 


De la Mefisto la colonelul Redi 


Prezentul sub forme parabolice 
sau 
în „veşminte de epocă“ 


cruzime — filmul conţine un cumul de ten- 
siuni: tensiunea intre restul lumii și bunicii 
sârbătoriţi la nunta de aur, dar eroii sint, de 
fapt, niște bieţi figuranţi, aniversarea nefiind 
decit un pretext pentru trepidaţia celorlalti; 
tensiunea dintre mamă, directoarea unui ho- 
tel de lux, dar mama are, la rindul ei, o mamă 
şi mama n-o iartă și o acuză că a luat câi 
greșite, așa cum mama-directoare, n-o iartă 
pe fiică și o acuză, la rindul ei, c-a luat căi 
greșite. Fiecare generaţie caută să-și impună 
modelul. Un mic univers al nefericirii, 
plin-ochi de profesori de fericire. 


pret — fiecare e un talent mai mult decit re- 
marcabil. Laolaltă dau senzaţia de serie 


Chiar „istoric“? Nicolae Manolescu spune 
undeva, că la Oneşti, în timpul „Zilelor cultu- 
rii călinesciene” a susținut teza că romanul 
istoric nu există. „Am stimit proteste printre 
cei, puţini, care m-au luat în serios, și zim- 
bete amuzate de gustul meu pentru paradox, 


Terenul lăsat gol de subiectele realităţii 


pe 


A i 
} y 
a k; 


Un personaj malefic a cărui biografie a rămas pină azi 
un mister: Colonelul Red! (în versiunea lui István Szabo 
cu Karl Maria Brandauer) 


X 


imediate e luat în posesie, cum ziceam de 
două tipuri de filme: 


Bunavestire de Andâs Jeles este un tel de 
istorie a omului chiar de la Adam şi Eva. Pri- 
mii oameni, ca și succesorii lor, sint interpre- 
taţi de copii sub 12 ani, intenţia fiind, proba- 
bil, de a sugera o anume fragilitate a specie: 
umane. Spectatorul autohton extrage, se 
pare, bucurie la simpla ascultare a textului, 
căci filmul e lectura unui m dramatic po- 
pular, „Tragedia omului“. În lipsa plăcerii lite- 
rare, râmine un spectacol pueril (nu de film 
naiv!) Omul ideal pentru o misiune delicată 
de Jânos Kovâcsi se situează la polul opus. 
Într-o atmosferă supersolisticată (omnipre- 
zenţa computerului, comunicarea electronică, 
apartamente futuriste, dar și celule leproase, 
dar -şi o rețea de sordide coridoare subte- 
rane), drama unei zelos funcţionar destinat 
unei strălucite cariere, un june superdotat, 
devenit brusc persoană indezirabilă, apoi 
captiv, apoi cobai. Rastignac în lumea lui 
Kafka. Un Kafta al policier-ului politic. Atmo- 
steră de ţară latino-americană culundată în 
corupție, eresuri, mistere. Personajele se nu- 
mesc: Tinără necunoscută (agenta opoziției, 
dar iată că opoziţia și guvernanţii sint 
aceiași!), Doamna cu pălărie (dar iată că tru- 
moasa metresă — Beata Tyszkiewicz — nu e 
deloc atit de devotată; și ea face parte din re- 
tea); șeful poliţiei (al cărei poliţii? căci vină- 
torii şi prada mereu, Pe parcurs, își schimbă 
rolurile). Ne aflăm în fața unui așa-numit „po- 


la cei mai numeroși, care nu m-au luat în se- 
rios". Protest? Paradox? Afirmația criticului 
mi se pare mai mult decit evidentă. Ne adre- 
săm istoriei nu pentru a face treaba istoricilor 
(cu instrumente mai puţin precise), ci pentru 
a problematiza prezentul și prin intermediul 
unor experiențe colective, care, intre timp, au 
căpătat o anume autoritate. Abundenţa filme 
lor „de epocă” nu mi s-a părut de aceea de- 
loc, dar deloc „fugă de prezent". Florile hi- 
merei de Laszlo kugosy se situează după re- 
voluția din 1848 și urmărește drama unui fost 
insurgent intii decepționat, o neconsolat, 
iar, in final, „nerecuperabil“. Tinărul fost ofi- 
ter nu poate accepta că idealurile revoluţiei 
au murit sau că trebuie ingropate, fie și tem- 
porar. Protecţii importante ii propun „reabili- 
tarea" și o viaţă potrivită rangului. Gindul de 
a supraviețui împotriva propriilor convini îl 
inspaiminta mai mult decit moartea. Încleștat 
de patul de lemn al închisorii, stringind sub 
el şi peste el paie, tinărul își dă foc și arde, 
arde sub ochii noștri mereu mai dilataţi, pină 
cind, în sfirșit, pe ecran apare „Vege“. intre- 
barea nodală ar fi aceasta: unde, în ce terito- 
riu moral se găsește acel ceva vivabil, nepin- 
gărit de compromis. nesmințit de himere? 
-~ Pe un scenariu mai lax, mai puţin relietat, 
același fond de idei în Trezirea de Ferenc 
Grunwalsky, Mereu deznădejdea! De astădată 
sinuciderea se află la inceput. Neputind su- 
porta infringerea revoluţiei, unul din comba- 
tanţii anului 1848 se sinucide spectaculos și 
în prezenţa unui copii, un țărănuș mereu in- 
chis în el, căruia îi lasă moștenire tot: și casa 
şi idealul. Crescind, ajungind bărbat, fostul 
copil pierde edificiul, dar nu şi idealul. Ce 
face un om care-și păstrează idealul, în timp 
ce epoca se schimba, se schimbă? 


| separat, regizor, operator, compozitor, inter- 


Filmul de vir al festivalului, — impresie 
unanimă! — Colonelul Redi. Obsesia râmine 
aceeași. Diferă unghiul privirii. Camera se 
allà acum vizavi. Mai precis: dacă în filmele 
amintite mai sus se analiza imposibilitatea de 
a trăda, aici Istvan Szabó demontează un me- 
canism invers: procesul ajungerii la trădare şi 
nu la orice fel de trădare, o trădare care, în 
final, ajunge profesionistă şi în felul ei cam- 
pioană. Colonelul Redi (personaj istoricește 
real, dar pină azi rămas misterios; Egon Er- 
win Kisch a emis doar o ipoteză, ca și istori- 
cul Robert B. Asprey; ca și Ştefan Zweig; ca 
și John Osborne. Szabo propune şi el tot o 
ipoteză asupra unei biografii care a făcut 
vivă la începutul acestui secol), Colonelul 
Redi, zic, s-a născut în casa unor oameni ne- 
voiaşi. Într-un imperiu al elitelor, unul dintre 
milioanele de copii programaţi să fie inghiţiţi 

e anonimat. Citeva insuşiti personale ies în 
intimpinarea unui hazard norocos. Baiatul 
dribiează destinul marilor serii. Se decu- 
pează. Se detașează. Ajunge într-un colegiu 
de aristocrați — etichetă, ceremonialuri, at- 
mosferă ezoterică; ajunge prietenul unui 
conte (mai tirziu se va spune „prietenul din 
copilărie al lui...”; există o scrisoare de reco- 
mandare mai convingătoare pentru o lume a 
castelor?); micul conte are o soră şi mai tir- 
ziu va ajunge iubitul ei. Și tot așa mai de- 
parte. Un om care ştie ce vrea dă sens întim- 
plării şi întimplarea, forțată să devină mereu 
favorabilă, îl aduce la curte și-l pune mai 
mare peste serviciul secret. Băiatul și-a trădat 
părinţii (nu merge la inmormintarea tatălui ca 
să asiste la sărbătorirea împărtului), ofițerul 
și-a trădat clasa (îi dă bani surorii lui, dar o 
alungă ca să-și șteargă urma); bărbatul iși 
trădează pe rind prietenii, binefăcătorii, soția 
Am vrut — zice regizorul — să arăt cum un 
om ajunge alt om, cum intră intr-o armură, 
dar armura devine o parte din el; cum își 
acoperă obrazul cu mască, dar masca i se li- 
pește pe față. Regizorul izbutește chiar mai 
mult decit și-a propus. Personajul nu se tră- 
dează numai pe sine însuși. E! ajunge să tră- 
deze și pe opusul lui. Pe acel altul, socotit țel 
suprem. Suprem? Trădarea n-are nimic su- 
prem. Pentru ea totul e mijloc, nimic nu e 
scop. Soarta trădătorului e să-și trădeze pro- 
pria trădare. Monarhia servită cu atita cre- 
dinţă și atita necredinţă îi trimite ordinul să 
se împuște. Altă sinucidere memorabilă Bran- 
daeur joacă aici „marea scenă". 

Un festiva! sub forma a două piramide. Una 
cu virful în sus (iar sus de tot, Colonelul 
Redi). Alta cu virful în jos (iar jos de tot, Mu- 
zica unei vieţi). La mijloc: o mare cantitate de 
filme medii, O medie de o mare varietate sti- 
listică şi de gen. Tentative imprudente (Yer- 
ma după Garcia Lorca), involuţii (Nu-i decit 
un fiim de Pal Sandor, scenariu dezarticulat 
și protagonist involuntar dezaxat: un 
Jean-Pierre Leaud agitat pină la limitele pa- 
tologicului și chiar dincolo de ele). Evoluţii 
(Ce oră e deșteptătorule? de Péter Bacsó: di- 
versitate tipologică; duritate, tandrete, umor 
tragic). Cautari. Previzibil. imprevizibil. Pe 
scurt. viața. 


Ecaterina OPROIU 


O lume a iluziilor și a deziluziilor 
(Florile himerei) 


film să se șteargă: spaţiul de destășurare al 
spectacolelor de televiziune (fie ele piese de 
teatru sau filme, scenarii sau dramatizări, ba 
chiar librete) devine un soi de „sceno-ecran” 
foarte încăpător. Ce a mai încăput, deci, în 
ultimele luni, pe sceno-ecranul televiziunii? 
Citeva reluări întii, dintre acelea care au in- 
trat în „fondul de bază“ al micului ecran, și le 
revedem cu sentimente mereu modificate de 
trecerea anilor. Am revăzut, de pildă, emines- 
cianul Bogdan Dragoș, un mai vechi specta- 
col teatral realizat de Mihai Dimiu (şi l-am re- 
văzut cu durerea și tristețea că acest minunat 
şi împătimit slujitor al teatrului nu mai este 
printre noi), un spectacol adaptat pentru tele- 
viziune de Cornel Todea; versul tinăr emines- 
cian, poposit în lumea de umbre măreţe a is- 
toriei neamului, a răsunat încă o dată, cu 
acordurile lui grave, în conștiința contempo- 
ranilor. Ne-am bucurat să revedem, în ano- 
timpul stelei-sus-răsare, și Steaua fără nume 
a lui Mihail Sebastian, în varianta teatro-fil- 
mică a lui Eugen Todoran, cu de-a dreptul 
senzaţionala domnişoară Cucu imaginată de 
Rodica Tapalagă, cu șocanta Monă propusă 
de Enikö Szilagyi-Dumitrescu, cu candidul 
Miroiu al lui Florin Zamfirescu, cu bonomul 
Udrea al lui Octavian Cotescu și cu fercheșul 
Grig al lui Ovidiu luliu Moldovan. Cit despre 
reintilnirea cu Amza Pellea și Cornel Coman 
din Procesul Horia de Al. Voitin (o piesă de 
mare profunzime, pe care o revedem mereu 
cu interes, în tălmăcirea TV a Domniței Mun- 
teanu), reintilnirea aceasta face parte acum 
din „fondul special“ al micului ecran, a cărui 
valoare afectivă a devenit inestimabilă. Tot o 
montare de referință a televiziunii rămîne și 


vV 


„Scena-ecranul“ 


L. televiziune, distanțele dintre scenă şi 
ecran se micşorează. Piesele de teatru aduse 
pe micile ecrane — și deci „filmate“, sau „in- 
registrate“, cu sau fără adaptări speciale — 
dobindesc prin forța lucrurilor valențe cine- 
matografice, iar filmele de televiziune ape- 
lează, tot prin forţa lucrurilor, mai des, la pla- 
touri-scenă, poate și pentru că trebuie să în- 
capă între „pereţii“ televizorului. Pe de altă 
parte, sint multe spectacolele de teatru ale 
televiziunii care apelează decis și fățiș la mij- 
loace de expresie strict cinematografice, eva- 
dind din convențiile scenei spre convențiile 
vieţii. Este firesc, în toate aceste cazuri, ca 
graniţele (altfel foarte exacte) dintre teatru și 


Despre dragostea-prietenie, despre prietenia-dragoste 
(Margareta Pogonat şi Ilarion Ciobanu în Oraşul văzut de sus 


TEES., 


p. vremea cind Bose Ovidiu Paștina, eroul 
“episodului” nostru precedent, căuta cu in- 
verșunare o poveste, un subiect, o construc- 
ție pentru ceea ce avea să devină filmul său 
de diplomă, colegul lui de clasă, Laurenţiu 
Damian, iși anunţa intenţia polemică de a 
realiza o peliculă fără poveste, fără subiect, 
fără construcție, nici mai mult nici mai puţin 
decit un reportaj. Era o provocare, dar una 
îndreptată nu neapărat spre Bose, cit spre 
tendința generală de a inventa, specifică tine- 
rilor regizori. La specializarea „regie-film” din 
cadrul institutului, în primii doi ani, reportajul 
este temă impusă. Majoritatea studenților işi 
vinează „feliile de viaţă“ cu graba ascunsă 
+ de a pâși mai repede în etapa su 
ă, acolo unde se consumă „feliile ima- 


„Cin6-veritâ-ul“ 
nu exclude 
ideea de scenariu 
Dimpotrivă: 

o impune 
cu necesitate 


„„. Şi odata ajuns aici, unul din cei 
mai imaginativi şi mai ambiţioși dintre ei ce- 
dează cu dezinvoltură întreg teritoriul cucerit 
pentru a reveni la punctul de plecare!? Ar på- 
rea cel puţin straniu dacă n-am cunoaște, la 
această oră, filmul în concretețea lui, deoa- 
rece, în ultimă instanţă, singur produsul finit 
își poate confirma sau infirma formula. 
Așadar; primul șoc se datoreaza faptului că 
„Cinâ-vârite-ul“ lui Laurențiu Damian, filmul 
fără subiect, fără poveste, făra construcție, 
are de fapt şi subiect şi poveste şi construc- 
ție. Punctul de pornire iniţial a fost o anchetă 
printre tineri cu tema: „Ce este fericirea?'. 
După proiecție, constați cu uimire că filmul 
se poate povesti: o tinâră reporteriță TV 
(Ecaterina Nazare) are emoțiile primului ei 
material filmat — ancheta despre fericire. Ea 
încearcă să şi-l monteze conform propriilor 
întuițn, cu prospețimea şi non-conformismul 
pe care tinerețea i le oferă. Alături de ea, 
insă, se află o monteuză cu experienţă, ver- 
sată în ale TV-ului, care-i respinge elanurile 
cu rigiditatea unui fileu de tenis, impunindu-i 
in schimb clişeul, insipidul, stupiditatea ba- 


nală. În această probă a rezistenței în fața ru- 
tinei, reporterița cedează și impactul realului 
captat de ea pe peliculă păleşte sub un co- 
mentariu convenţional şi anost. Şi iată, filmul 
se autodefinește: o meditaţie despre compro- 
mis. 

Aşa cum trebuia, aşa cum era obligatoriu 
să fie, realitatea surprinsă pe viu are carnație 
— un- responsabil declară, speriat parcă de 
vedenia unei inspecții, că oamenii din subor- 
dine „nu au nici un fel de problemă“, covri- 
garii din Calea Rahovei descompun etimolo- 
gic termenul de „simigerie“, facem cunoștință 
cu un tip obsedat de cravata sa, tovarășul Ri- 
diche, directorul serelor, etc. etc. Printre 
aceste frinturi de interviuri se strecoară, îm- 
piedicîndu-se în aparate și instalaţii, o echipă 
de filmare abulică, un operator ce nu pierde 
ocazia de a imortaliza pe celuloid un pui de 
găină panicat precum și reporterița protago- 
nistă, încercînd cu inverşunare să scormo- 
nească in spatele aparenţelor idilice, în 
spatele imaginilor confecționate și servite la 
minut. Căci „posterul” de reclamă 
se definește permanent ca element de con- 


Arborele genealogic de Lucia Demetrius în 
spectacolul Soranei Coroamă, cu Dina Cocea 
în fruntea unei distribuții prestigioase. Carac- 
ter de „eveniment TV“ a avut o altă montare 
a Soroanei Coroamă, cu piesa lui Dominic 
Stanca Roata cu şapte spiţe: un text de mare 
frumusețe poetică, despre personalitatea și 
martiriul lui Horea. 

Dar ce alte noutăţi ne-a oferit televiziunea 
în ultimele luni? În versiunea și viziunea regi- 
zorală a lui Nae _Cosmescu, drama istorică 
(mai puţin cunoscută) Mihai Viteazul de Oc- 
tav Dessila a prilejuit un spectacol istoric de 
anvergură. Desigur, antecedentele cinemato- 
grafice referitoare la aceeași perioadă din 
trecutul neamului (filmele lui Sergiu Nicola- 
escu şi Constantin Vaeni, după scenariile lui 
Titus Popovici şi — respectiv — Eugen Man- 
dric, cu Amza Pellea și — respectiv — Victor 
Rebengiuc în fruntea distribuţiilor) pot fi con- 
siderate niște antecedente copleșitoare. 
Spectacolul televiziunii a izbutit, totuși, să 
iasă teafăr din apăsarea comparațiilor: el s-a 
îndepărtat programatic de „litera“ cam stu- 
foasă a textului originar — și chiar de spiritul 
acestuia —, adaptarea s-a dovedit în linii 
mari selectivă și chibzuită iar rezultatui a 
fost pe măsura intențiilor. adică o montare 
contemporană în spirit, care a cuprins in te- 
satura ei şi momente mai puţin vehiculate din 
biografia marelui domnitor, interpretat acum 
de Costel Constantin. O premieră interesanta 
(foarte „filmică” în structura ei) a fost aceea 
cu piesa — sau, mai curînd, scenariul — lui 
Adrian Lustig O poveste romantică, în regia 
lui Constantin Dicu. O adaptare, de fapt, 
după un roman de circulaţie al autorului 


(„Romanţă cu stagiari“). Trei personaje sint 
în centrul acestei povestiri romantice, trei ab- 
solvenţi de facultate, care-și încep împreună 
viața post-universitară, într-un orășel la mar- 
gine de ţară; interpreţii lor (fiecare cu un ce 
al lui) sint Dinu Manolache, Răzvan Vasi- 
lescu, Bogdan Stanoevici. Ceea ce reţine în 
primul rînd atenţia la acest spectacol tineresc 
(în ciuda lipsei de conflict) este calitatea re- 
plicii, a dialogurilor: ne-au bucurat literal- 
mente firescul de viaţă, agerimea de spirit a 
protagoniștilor, și parcă am regretat că s-a 
trecut pe lingă un film — cum să-i spunem? 
— „sută la sută“... 

Pentru că am ajuns la „capitolul filme“, să 
notăm și reintilnirea plăcută cu filmul lui Lu- 
cian Bratu Orașul văzut de sus (în care Mar- 

areta Pogonat, George Constantin, Ilarion 
Giobanu desenează personaje vii, de mare fi- 
resc), reprogramarea filmului Zile fierbinți de 
Sergiu Nicolaescu — pe scenariul lui Fran- 
cisc Munteanu — cu citeva bune secvențe 
„de șantier“. Altfel? Comoara lui lulian Mihu 
ne-a mai amuzat și intrigat o dată. lar Sere- 
nada pentru etajul XII... Poate că ar merita, 
totuși, să întirziem o clipă asupra acestui film 
ratat. Nu de alta, dar prin el trec, unii doar 
pentru o clipă, cei mai buni actori de come- 
die ai tbmentului, iar Toma Caragiu ne pri- 
vește parcă cu reproș din dreptuhghiul ecra- 
nului: „asta aţi vrut, asta aţi avut“. Scenaristul 
Tudor Popescu și-a valorificat între timp ma- 
rele său talent satiric în piese care rămîn. lar 
regizorul Carol Corfanța are, sigur, talent co- 
mic, știm asta bine încă din anii Institutului. 
N-a sosit, oare, momentul unei reabilitări? 


Călin CĂLIMAN 


Romanţă cu stagiari (Bogdan Stanoevici, Răzvan Vasilescu 


şi Dinu Manolache în „O poveste romantică”) 


a 


* 
3 


ad 


43 
| 
i. 


trast vizavi de ceea ce se vede. Șlagărele ani- 
lor '60, cu voioşia lor decolorată, ocupă per- 
manent coloana sonoră a filmului, regizorul 
se explică cel mai bine cuplind o secvenţă de 
„musical“ în care Magda Catone. în mijlocul 
unui pluton de tinere căministe in pijămâluțe 
roz, cîntă și dansează „Alo, vreau să stau de 
vorbă cu Patricia”, cu un moment de interviu 
simulat, în care aceeași Magda Catone, la 
granița dintre plins și înjurătură, își destăi- 
nyie ultimul fiasco sentimental cu o virtuozi- 
tate ce aminteşte de comediile lui Milos For- 
man (căci în acest ciné-vérité, spectatorul 
avizat poate remarca minuţiozitatea lucrului 
cu actorul). 

Laurenţiu Damian cucerește prin senzaţia 
palpabilă de realitate, iar dacă acest tonus al 
adevărului are şi scăderi, trebuie observat că 
acestea se produc de cele mai multe ori în 
legătură cu personajul monteuzei. Pentru a 
da, probabil, mai mult dramatism înfruntării, 
autorul supralicitează ușor posibilităţile rela- 
tiei; monteuza devine de o agresivitate nejus- 
tificată, opoziţia ei în loc să fie blindă, sfă- 
toasă și parșivă (deci cu adevărat deturnantă) 
se consumă în ameninţări directe, tăioase, 
fără drept de apel. Personajul se neagă ca 
realitate devenind semnificație. Metatora o ia 
înainte cin6-verite-ului, nu se mai naște din 
el, ci se afirmă, ostentativ. Pentru o clipă, au- 
torul a dezechilibrat raportul dintre scenariu 
(premeditare) şi reportaj (spontaneitate), des- 
conspirind scriitura. Acest lucru, însă, evi- 
denţiază în mod paradoxal, performanța fil- 
mului: de a fi demonstrat că ciné-vérité-ul nu 
exclude ideea de scenariu, ci, dimpotrivă, o 
impune cu necesitate. Că structura nu falsifi- 
că realitatea ci, dimpotrivă, o pune în valoare. 
Cinematograful, ca orice artă, se crează intii 
cu mintea și abia apoi cu ochiul. 


Nicolae CARANFIL 


https://biblioteca-digitala.ro 


(Urmare din pag. 7) 


vedere artistic, frumusețea morală pare 
ori placidă, ori prea puțin ofertantă cine- 
matografic, dacă nu de-a dreptul incredi- 
bilă. Reușita în acest domeniu, cred eu, 
nu ține doar de talent, ci, în primul rind, 
de cit de mult crezi tu, autor, în aceste 
valori, în valorile binelui. De cit de gene- 
ros ţi-e propriui suflet. De cit de mare ţi-e 
capacitatea proprie de a iubi omul, de a fi 
îngăduitor față de el, de-a-l înțelege pro- 
fund și cu sufletul. 

Și ar mai fi ceva. Tinerii nu sint doar 
cei mai receptivi la bine şi frumos și nou, 
ci și cei ce sesizează primii neajunsurile, 
Un film cu tineri, în primul rînd el, filmul 
cu tineri, nu are dreptul să evite neimpli- 
nirile din viața noastră. Există însă în 
acest domeniu o nuanță foarte impor- 
tantă și nuanța ține — poate paradoxal — 
lie moralitatea autorului, de caracter. 

istă un fel de a filma neajunsurile doar 
de dragul de a le etala, există filme ce-și 
fac un titlu de glorie din simplul „curaj“ 
de a le afirma. Există însă și un alt mod 
de a discuta exact despre aceleaşi lucruri 
și sint filme documentare sau de ficțiune 
ce reușesc să depășească ștadiul simplu- 
lui expozeu de situaţii nefericite. Sint fil- 
mele care își asumă condiția de a le 
afirma sau mai exact de a le infrunta. Cu 
matură responsabilitate, adică punind 
umărul ca stările de lucruri imperfecte să 
fie împinse dincolo de starea de imper- 
fecțiune. Mi se pare a fi o atitudine pro- 
fund constructivă şi angajată. Un gest de 
curaj și putere. Puterea de a-ți lua pe 
umeri şi tu, ceea ce la un moment dat 
este neimplinire, dificultate, neajuns. Pu- 
terea de a te implica, tocmai pentru a pu- 
tea rezolva. Puterea de a fi — în felul tău, 
prin film, responsabil față de timpul pe 
care-l trăim. 


. 


dată cu începuturile filmului sonor, cea 
de a șaptea artă avea să se îmbogăţească, pe 
lingă musical-uri (filmele „vorbite, cîntate ṣi 
dansate“, pretigurate de celebrul The Jazz 
Singer, Cintăreţul de jazz, a cărui premiera 
în octombrie 1927, a marcat gongul final al 
„marelui mut“), cu un nou gen specific cine 
matografului — şi realităților — de peste 
ocean: peliculele cu gangsteri („gangster sto- 
ries“). Un gen legat nemijlocit de atit de con 
troversata și cu urmări atit de netericite lege 
a prohibiţiei, intrată în vigoare la începutul 
anilor '20. Într-adevăr, departe de a deter- 
mina stirpirea consumului de băuturi şpir- 
toase, această lege a dus la extraordinara 
proliferare a unei veritabile industrii ilegale a 
alcoolului, de la nenumărate distilerii clan- 
destine pină la puzderia de baruri sordide, la 
fel de clandestine, (ironic denumite „speak- 
easies“, adică locuri unde se putea discuta în 
liniște, pentru că nici un reprezentant a! legii 
nu venea să-i tulbure pe consumatorii iliciți), 
concomitent cu apariția unei vaste rețele de 
traficanţi („booti ", denumire de aseme- 
nea itohică, deoarece de la contrabandistul 
care transporta „marta” la domiciliul „clientu- 
Iul“, ascunzind-o în carimbul cizmei — acesta 
este sensul inițial al cuvintului — s-a ajuns 
rapid la folosirea sistematică a unor convoaie 
întregi de autocamioane), peste tot și peste 
toate tronind, sfidător, în fața unei justiţii de- 
venită neputincioasă și a unei poliții corupte, 
boss-ul, șeful de- bandă, al cărui prototip 
avea să fie faimosul Al Capone. Abia cu veni- 
rea la putere a lui Roosevelt s-a pus stavilă, 
într-o oarecare măsură, prin anularea aminti- 
tei legi, valului de violenţă, ipocrizie și corup- 
ție care a cuprins viața cotidiană a Americii 
fără a se elimina, insă, și fenomenul gangste- 
rismului, care avea să continue, sub alte 
forme, pină în zilele noastre. 


Dublă poveste de dragoste, în alb... 
Richard Gere) 


Lane şi 


(Diana 


Prohibiţia, 
inepuizabilă sursă de subiecte 
pentru „uzina de vise“ 


Nu este mai puțin adevărat că era prohibi- 
ției, cu întreg cortegiul de nelegiuiri care au 
insoțit-o, a furnizat Hollywood-ului o inepui- 
zabilă sursă de subiecte, dar nu numai atit. În 
fapt, impactul estetic și sociologic al acestei 
ere a „zgomotului și furiei“ asupra cinemato- 
grafului american cu greu poate fi subapre- 
ciat. Pe de o parte, este vorba de faptul că 
dialogurile plate, insipide, devitalizate, cu- 
prinse în inserturile care însoțeau filmele 
mute, au fost înlocuite — datorită și unor 
scenariști cu urechea deosebit de sensibilă, 
proveniți din rindul gazetarilor de „fapt di- 
vers“, ca, de pildă, Ben Hecht — prin limbajul 
trust, prin idiomul viu, plin de sevă, al „stră- 
zii“. Pe de altă parte, sonorul nou descoperit 
avea să își afle în filmele cu gangsteri atitea 
și atitea posibilități de expresie, de la țăcăni- 
tul sinistru al mitralierelor la scrișnetul pneu- 
rilor în viraj ameţitor, evitind, în ultimul mo- 
ment, o ciocnire fatală... În al treilea rind, mi- 
tologia lumii de celuloid avea să sporească, 
pe lingă figura gangsterului propriu-zis, cu o 
întreagă pleiadă de arhetipuri: proprietarul de 
cabaret care merge „mină în mină“ cu trafi- 
canţii de alcool, blonda platinată, prietenă a 
boss-ului (așa-numita „gangster moll"), garda 
de corp a acestuia, killer-ul psihopat, cu de 
getul tot timpul pe trăgaci, judecătorul și po- 
lițistul corupți pină în măduva oaselor, sau, 
dimpotrivă, incoruptibili, și, desigur, lista e 
departe de a fi completă. 

Sa nu uităm, apoi, de constelația de actori 
straluciți care s-au „profilat“, în mai mică sau 
mai mare măsură, pe rolurile de gangsteri 
Un precursor al acestora a fost George Ban- 
croft, care, sub priceputa baghetă a lui Jo- 
seph von Sternberg, a apărut în ceea ce este 
socotit a fi „capul de serie“ al filmelor închi- 
nate erei prohibiţiei, The Underworld, Lumea 
interlopă (1927). Adevărata glorie, aceste 
fiime aveau să o cunoască odată cu Little 
Caesar, Micul Caesar (1930), care a propul- 
sat pe orbita celebrităţii pe actorul originar 
din România, Edward G. Robinson, cu Public 


Artă sau comerţ? 


En inamicul public (1931), care avea să 
pună în lumină personalitatea puternică a lui 
James Cagney, și cu Scarface, Omul cu cica 
tricea (1932), peliculă inspirată în parte din 
cariera” lui Al Capone, care avea să-l consa- 
cre pe Paul Muni și, alături de acesta, să-l re 
leve pe un alt specialist al genului, George 
Raft. Toate aceste filme sint incluse astăzi în 
repertoriul cinematecilor din întreaga lume, și 
tiecare dintre ele cuprinde secvențe antolo- 
gice (de pildă, jocul obsesiv cu moneda az- 
virlită în sus și prinsă în palmă, al lui George 
Raft, din Scarface, sau scena jumătății de 
grapefruit pe care James Cagney o strivește 
de obrazul iubitei sale, într-un act de violență 
gratuită din Inamicul public, citate în orice is- 
torie a cinematografiei). 


După o perioadă a declinului, 


„Şocul' Godfather 


Au intervenit, insa, la un moment dat, puri- 
tana societate „Fiicele Revoluţiei Americane" 
și nu mai puțin conservatoarea „Legiune 
Americană” și s-a pus surdină acestor filme 
care dezvăluiau racilele societății de peste 


„Și negru 


ocean; locul lor a fost luat de pelicule care 
aduceau în plin plan figura așa-numitului 
G-man, agentul federal care combătea 
gangsterismul folosindu-i propriile metode, 
pentru ca treptat, să se ajungă la o edulco- 
rare a genului, ipostază ilustrată de A Slight 
Case of Murder, Un asasinat minor (1938), 
savuroasă comedie în care Edward G. Robin- 
son își parodia propriul său rol din Little Ca- 
esar. Războiul avea să treacă pe o linie se- 
cundară filmele cu gangsteri (în comparație 
cu ororile sale, violențele din aceste filme pă- 
reau, totuși, o joacă de copii), nu înainte, 
însă, de a-și vesti amurgul cu un adevărat 
cintec de lebădă, The Roaring Twenties, Fur- 
tunoșii ani '20 (1939), în care apăreau James 
Cagney și Humphrey Bogart. După război, 
interesul pentru epoca prohibiţiei avea să cu- 
noască un brusc reviriment în anii '60 — 
efectul retro! — odată cu serialul TV de mare 
succes Incoruptibilii (The Untouchables), 
fără a se neglija nici maniera parodică (cine 
nu își aminteşte de atit de agreabilul Unora le 
place jazzul?) 

Se părea, insă, că genul filmelor cu gan- 
gsteri și-a epuizat posibilitățile pentru ca în 
1972 să se producă „șocul“ numit Godtather 
(Nașul), urmat în 1974 de Godfather Îl, ecra- 
nizări ale best seller-ului cu același nume al 
lui Mario Puzo, care își propuneau să aducă 
la zi dosarul „crimei organizate“, să demon- 
teze, piesă cu piesă, mecanismele intime ale 
Mafiei americane în procesul ramificării con- 
tinue a activității sale, al trecerii de la traficul 
de băuturi alcoolice de odinioară la forme tot 
mai diversificate, cum ar fi crearea extrem de 
profitabilei rețele de cazinouri de la Las Ve 
gas, sau infiltrarea în lumea show busi- 
ness-ului, fără a mai pune la socoteală con- 
trolui cvasitotal al pieţei drogurilor — realiza- 
torul Francis Coppola dobindind, prin aceste 
două opere (răsplătite cu mai multe Osca- 
ruri), notorietate mondială. 


Contrapunct in alb şi negru, 


în ritmurile jazzului 
de altădată 


Şi iată că acum, după mai bine de 10 ani 
de la Nașul și după ce şi-a încercat talentul 


Cotton Club de Coppola 
în luptă cu servituţile „goanei după aur“ 


sregory 
în Corton Club de Francis Coppola 


https://biblioteca-digitala.ro ' 


în alte genuri, filmul de război (Apocalypse, 
now, Apocalipsul, acum), comedia romantică 
(One from the Heart, Din adincul inimii), de- 
lincvența juvenilă (Rumble Fish, Ferocii pești 
din acvariu și The Outsiders, La marginea so- 
cietăţii), Coppola se reintoarce la epoca de 
nult apusă a prohibiţiei, care a ajuns să ca 
pete in ochii contemporanilor aproape di- 
mensiunile unui mit, realizind Cotton Club. 
De fapt, ambiția acestui „regizor al tuturor în- 
drăznelilor' a fost să reconstituie o epocă 
printr-un mijloc artistic profund original, re- 
curgind la o sinteză între cei doi „piloni“, atit 
de deosebiți la prima vedere, musical-ul și fil- 
mul cu gangsteri, ai anilor de început ai so- 
norului. Așa se explică de ce s-a oprit la fai- 
mosul (pe vremuri) cabaret Cotton Club din 
Harlemul locuit de negri devenit, printr-un 
ciudat paradox, locul favorit de întilnire al 
protipendadei albe, dornice de „senzaţii tari" 


Rezultatul este o operă fascinantă: o evocare 
dramatică a infamantelor întimplări din anii 
prohibiţiei, dar şi un somptuos spectacol, o 
tulburătoare înlânțuire de tablouri coregrati- 
co-muzicale, amintind prin precizie, ratina- 
ment și eleganţă, de inepuizabila fantezie a 


Hines şi Honette McKee) 


unui Busby Berkely, părintele comediei muzi- 
cale americane. Cu alte cuvinte, un ecletism 
în aparență șocant, care reușește însă să 
contureze cu atit mai convingător o pasio- 
nantă mărturie a tragismului unei epoci a vio- 
lenţei și corupției. Nu întimplător s-a făcut o 
apropiere între filmul lui Coppola și acea sin- 
gulară operă a lui Ettore Scola (singulară, 
dealtfel, în întreg peisajul cinematografic 
contemporan), Ballando, Ballando, pelicula 
fără subiect şi fără dialog, care izbutește însa 
să reinvie cu strălucire o succesiune de epoci 
prin mijlocul cel mai simplu și mai neaștep- 
tat, un adevărat „ou al lui Columb“, prin dan 
surile şi melodiile la modă în perioadele res- 
pective. 


Depărtindu-se, ca și Scola, de canoanele 
depănării unei povești anume, a unui „story, 
Coppola își propune, urmărind destinul a 
două perechi de fraţi, să recompună o epoca 
privită dintr-o dublă perspectivă; așa cum 
este ea văzută prin ochii albilor și așa cum 
este percepută de negri (procedeul a fost fo- 
losit, în cu totul alt context filmic, de Berto- 
lucci în 1900; acolo era însă vorba de o fami- 
lie de proletari și una de aristocrați, a căror 
soartă se împletea într-un „story“ clasic). Cei 
doi frați albi sint Dixie Dwyer (Richard Gere, 
cunoscut publicului nostru din Yankeii, reu- 
șește, în fine, în acest rol să dea măsura cali- 
tăților sale actoricești), un trompetist de ta- 
lent, care izbutește să se smulgă la timp in- 
fluenței unui mediu nefast, devenind o vedetă 
a Hollywood-ului şi Vincent Dwyer (Nicolas 
Cage), care apucă, iremediabil, pe drumul fă- 
rădelegilor, găsindu-și sfimşitul într-o răfuială 
singeroasă cu membrii unei bande rivale; cei 
doi frați negri sint Sandman și Clay Williams 
(interpretaţi de o pereche de... frați adevăraţi, 
Gregory şi Maurice Hines), un „duo“ de dan- 
satori care se produc cu succes pe scena 
Cotton Clubului. Dixie se îndrăgostește de 
iubita unui șef de bandă (cine ar fi crezut că 
Diane Lane, suava fetiță din Mica Romanţă, 
va ajunge să interpreteze asemenea roluri?), 
în timp ce Sandman trăiește o duioasă po- 
veste de dragoste cu o colegă de cabaret, o 
cintăreață care aspiră din adincul ființei să 
debuteze pe Brodway. Cele două destine pa- 


ralele nu se intilnesc însă — aidoma paralele- 
ior din geometrie! — fiind, de fapt, un simplu 
pretext narativ, pe fundalul căruia, punctate 
de ritmurile swing-ului şi ale blues-urilor, se 
inserează cohorta de excese ale prohibiţiei, 
„tazboaiele" necruțătoare între gangsteri 
pentru controlul unor zone teritoriale cit mai 
largi, decăderea generală a moravurilor, lipsa 
de civism a unor reprezentanţi ai forțelor de 
ordine, la care se adaogă flagrantele discri- 
minări rasiale, ca tot atitea aspecte incrimina- 
torii ale unei ofinduiri în care omul conteaza 
prea puţin, iar banul, ciștigurile cu orice preț, 
profiturile reprezintă supremul ţel. 


„Speranța mea este publicul“ 


Poate ca acesta este și motivul pentru care 
filmul lui Coppola a fost primit cu pronunţate 
rezerve de critica americană. Pentru cronica- 
rul cotidianului „New York Times“, Cotton 
Club „nu este un complet dezastru, dar nici 
nu oferă momentele unui divertisment de 
primă mină“ (ca și cum divertismentul ar fi 
principala calitate care se cere unei opere ci- 
nematogratice!). „Dacă ar fi fost un adevărat 
dezastru poate ar fi fost mai bine. Așa, a ieșit 
un film de uriașă vitalitate pe margini, dar la 
mijloc se află un imens vid“, îi ţine isonul 
Village Voice“, în timp ce „Time' menţio- 
nează condescendent-ironic  „protesionismul 
mediocru, aidoma celui de care dă dovadă 
orchestra unui cabaret din Las Vegas”. Doar 
„USA Today“ vorbește de „o operă fabu- 
loasă... un vis grandios al lui Coppola, în 
care se întilnesc învălmășeala și violența... 
unul din cele mai bune filme ale anului”. 

Cert este că această peliculă, în care Cop- 
pola şi-a pus atitea speranțe (după eșecul fi- 
nanciar înregistrat cu One from the Heart, 
care l-a adus în pragul falimentului) şi în care 
a investit toate resursele geniului său creator, 
nu a fost propus pentru nici unul din princi- 
palele premii Oscar, ceea ce l-a mihnit pro- 
fund pe cineast. O consolare o poate repre 
zenta imensul succes pe care îl înregistrează 
in prezent filmul în Europa, în primul rind în 
Franţa, unde Cotton Club a fost salutat ca o 
capodoperă. Să nu uităm, dealtfel, că tradu- 
cerile franceze din Faulkner și alți mari scrii- 
tori americani ai anilor '20—'30, negii la 
inceput în propria țară, au contribuit hotăritor 
la recunoașterea talentului și vigoarei lor ar- 
tistice excepționale. Se va repeta acest lucru 
și cu Cotton Club? Timpul, desigur, o va 
spune. 

Pline de amărăciune sint, pină atunci, de- 
claraţiile pe care Coppola le-a făcut recent în 
Europa, unde a venit pentru a-și prezenta fil- 
mul la care ține atît de mult: „Industria cine- 
matogratică americană suferă de _ scleroză, 
refuză experimentul, refuză riscul. Ea trăiește 
numai din formule astăzi sint la modă come- 
diile trăznite, războaiele stelelor, melodra- 
mele naturaliste. Vai și amar de cel care pro- 
pune ceva deosebit. Dacă ieși din schemele 
prestabilite, s-a zis cu tine. Speranța mea 
este publicul, dar pentru a-l cuceri cu adevă- 
rat ar trebui spulberate habitudinile nefaste, 
apatia, opacitatea create de-a lungul a 25 de 
ani de programele de televiziune“. Programe 
care au preluat tot ceea ce era mai rău din 
cinematograful comercial, denaturind și per- 
vertind, prin imensa lor arie de penetraţie, 
gusturile unui public care și așa era condițio- 
nat de produsele de serie ale marelui ecran. 

Provenind din partea unui cineast atit de 
avizat, atit de cunoscător al resorturilor in- 
time ale „uzinei de vise”, aceste declaraţii ca- 
pătă, fără îndoială, semnificația unui sever 
diagnostic, greutatea unui drastic avertis- 
ment. 


Romulus CĂPLESCU 


După Grease 1, cu Olivia Newton 
John, în Grease 2, Hollywood-ul des- 
coperă și lansează o nouă vedetă: Mi- 

chelle Pfeiffer 


Ae! 


Filmul, document al epocii 


cronica 
de primăvară 


Un erou necunoscut: 
parfumul 


Dintre neputințele și tristețile cinema-ului, 
cea mai mare rămîne — in pofida unor încer- 
cări fără viitor — incapacitatea lui de a trans- 
mite spectatorului, parfumul obiectelor şi al 
lumii de pe pinză. Cinetilul e lipsit de simțul 
olfactiv. lumea parfumurilor e insă profund 
cinematografică. Sáu făcut puţine filme des- 
pre ea, deși conflictele ei dramatice şi o poe- 
zie a muncii, a unei adevărate creaţii sint 
demne de inspiraţia oricărui scenarist talen- 
tat de documentar sau ficțiune. 

De pildă: cel care creează un parfum este 
numit în argoul meseriei — „un nas". Ca şi 
un pianist, ei începe ziua de muncă făcînd ci- 
teva „game“, antrenindu-și adică mirosul prin 
respirarea citorva sute de flacoane care con- 
țin esențe de bază. Pentru a inventa un par- 
fum, sint necesare luni, ani de zile, cit se tru- 
dește de atitea ori la un poem sau la o nu- 
velă. „Nasul“ care a creat „Lumina“ mărcii 
Rochas a gindit și a experimentat timp de 25 
de ani, de cind în Ceylon o dansatoare i-a lă- 
sat amintirea unor parfumuri de tuberoze și 
iasomie cu care-şi impodobise părul. Pentru 
a da inconfundabilul „Coco“ al firmei Chanel, 
„nasul“ respectiv a stat zile și zile în aparta- 
mentul celebrei Domnișoare ca să se impreg- 
neze de atmosfera casei și să descopere 
ideea aromei. Singurul flacon de parfum ex- 
pus la Metropilitan Museum din New York 
este supremul „Nr. 5" Chanel. Cel mai scump 
însă este, din 1930, „Joy“ creat de Jean Pa- 
tou — înalta lui valoare explicindu-se printr-o 
concentrare rafinată și misterioasă între tran- 
dafirul bulgar şi iasomia din Grasse, un ținut 
din Alpii Maritimi francezi, faimos prin cul- 
tura lui florală. Sint necesare un milion de 
flori de iasomie, culese cu mina în zori, pen- 
tru a obţine un kilogram de „absolut“. cum se 


cronica 
muzicală 


„0 dimensiune 
industrială a cintecului 
fermecător“ 


Găsim în plăcerea cu care îl ascultăm pe 
Iglesias un argument trainic pentru a explica 
revenirea asupra unei informaţii care, în urmă 
cu trei luni, cînd am publicat-o, nu avea de- 


Un suris al unui victorios: 
Julio Iglesias 


numeşte, tot argotic, esența. Nimeni nu Cu- 
noaște — susțin istoricii meseriei — femeia 
care i-a inspirat lui Patou acest „Joy. in 
schimb, se cunosc nenumărate încercări de 
a-l imita, de a-l falsifica, cum s-a intimplat la 
Hong Kong unde s-a lansat un „Yoj“ (ana- 
grama din „Joy“”), ceea ce a dus la un con- 
flict comercial lipsit de poezie, dar nu și de 
dramă. 


Căci formula oricărui parfum important şi 


Parfumul şi farmecul unei 


foste „dantelărese“: 


original este întotdeauna secretă. Singur „na- 
sul“ ei o cunoaşte şi o ţine închisă în case 
grele de bani, ca averile, ca manuscrisele 
inestimabile. Toate marile întreprinderi de 
parfumerie au printre salariaţii lor detectivi şi 
avocaţi care pornesc glonţ să „amiroasă“ fa- 
bricile — acestea înfloresc mai ales în Indo- 
nezia, Mexic şi Taiwan — unde se contrafac 
originalele, „absoluturile“. Încă nu au apărut 
scenariile cu acești Maigret ai olfactivului. 
Avem „Nașul“ dar nu „Nasul“ 


Isabelle Huppert 


sora ei, Caroline, regizoarea ultimului lor film „Semnat Charlott 


plină confirmare. De data aceasta — riscind 

+ încrunta“” unele sprincene ale altor „fani“ 

e sigur: conform celor mai corecte şi re- 
ente calcule, cintărețul spaniol, după formi- 
jabilul său turneu în America, l-a depășit (se 
toloseşte termenul de „detronare”) pe Presley 
in numărul de discuri vindute — o sută de 
milioane! — spulberind cifrele de afaceri ale 
Beatles'-ilor și ale lui Sinatra. 

Trebuie să precizăm, imediat, că Iglesias a 
muncit din răsputeri la acest triumf american: 
un an și jumătate de trudă în studio, după 
cinci ani de pregătiri asidue. 

Problema cea mai grea a fost de ordin mu- 
zical: cum să adaptezi stilul și frazarea șlagă- 
rului mediteranean — melodicităţii de tip en- 
glez? Nu e un amănunt oarecare. Unul din 
momentele cele mai grele ale ascensiunii lui 
Iglesias a fost acela petrecut în Japonia, 
unde spectatorii, ascultindu-l, au izbucnit 
într-un ris fără sfirșit, neobişnuiţi cu această 
cintare europeană care li se părea cara- 
ghioasă, așa cum multor europeni, un strigăt 
dramatic, sfișietor al lui Mifune într-un Kuro- 
sawa li se poate părea o vorbă veselă... Ma- 
rile firme care-l finanţează — CBS şi Co- 
ca-Cola — nu-și puteau permite un alt ase- 
menea eșec prin care investiţii de milioane 
s-ar fi compromis printr-un „je taime" ina- 
decvat transmis unei săli de oameni aflat pe 
o altă lungime de undă și limbă. Iglesias s-a 
antrenat ca un cosmonaut. Cucerirea muzi- 
cală a unui public internaţional e. azi, o pro- 
blemă de navă cosmică în care nu se mai pot 
despărți economicul de talent, paralele de 
har, industria de farmecul personal, profitul 
de știința unui suris. „Geniul lui Julio Iglesias 
este tocmai acela de a fi dat cintecului fer- 
mecător o dimensiune industrială“, se scrie 
fără nimic peiorativ în diagnostic. „Manuela“ 
e — metaforic vorbind — imnul unei puter- 
nice firme multinaționale care deține imobile 
şi terenuri în toată lumea, plantaţii de cafea 
şi marca unor parfumuri, ceasuri, cravate, și 
— de curind — a unor cuverturi de pat igle- 
sias care ar asigura, zice reclama, vise dintre 
cele mai frumoase. 

Altfel, „cintecele mele sint povești foarte 
simple și deseori naive, naiv neinsemnind 
stupid — spune foarte corect artistul. E ca și 
cum ai avea o conversaţie cu cineva pe 
stradă. O conversaţie muzicală, fără sofisti- 
care sau pretenţii intelectuale. Poate de 
aceea atiția oameni se regăsesc în ele.“ Dacă 
e așa — și așa e — marea eficacitate econo- 
mică a naivităţii muzicale e unul din puţinele 
fenomene care nu au de ce întrista lumea. 


cronica 
suriîsului 


Un star al 
„desenului animal“ 


Într-o strictă intimitate, la sfirșitul anului 
trecut a avut loc una dintre cele mai stranii și 
mai fericite aniversări în lumea actorilor ce- 
lebri de cinema. Unul dintre aceştia şi-a săr- 
bătorit 50 de ani de viaţă, ceea ce n-ar fi mult 
dacă n-am ști că el— conform unor reguli 
care guvernează anume vieţi — ar fi trebuit 
să moară în urmă cu 10 ani! Ea ca și cum am 
sărbători un Belmondo la 120 de ani, luînd 
de bună ipoteza prea magnitică a unui doctor 
american care susține că virsta medie a omu- 
lui normal e de o sută de ani, în caz că ar şti 
să se hrănească ceva mai slab, nu mai 
prost... Dar nu exagerăm scriind că în lumea 
lui — unde nimeni nu speră să trăiască mai 
mult de 40 de ani într-un mediu urban — 
acest actor era și este un Belmondo, poate 
chiar de o faimă şi mai mare, ca să nu mai 
vorbim că săriturile acestuia din liană în liană 
au fost totdeauna mai ample și mai naturale 
decit ale parizianului care a sfidat cascadorii 
Acest Belmondo matusalemic — după legile 
lui biologice — n-a avut niciodată nevoie de 
cascadori și niciodată vreun cascador n-a 
putut să-l imite. El a jucat în 13 filme clasice 
ale cinema-ului de aventură, săritură și săru- 
tare. În modestul său apartament, „omul“ — 
ca să-i spunem așa, și poate nu prea depla- 
sat — s-a fotografiat sub pozele unor supra- 
oameni numiţi Johnny Weissmüller, Buster 
Crabbe, Herman Brigs, Lex Barker, cunoscuţi 
în toate desenele animale zise filme sub ur. 
singur titlu de glorie eternă: Tarzan. EI, săr- 
bătoritul, a fost partenerul celor mai celebri 
Tarzani. 

El le-a fost Chetta, şi cine nu știe în lumea 
bipedă cine a fost Chetta înseamnă că nu 


https://biblioteca-digitala.ro 


1985- 
90 de ani 
ai cinema-ului 


Valurile, valorile... 


„Pînă tirziu, în anii '50, filmele americane 
erau identificate după studiourile care le pro- 
duceau și erau vindute după vedetele care ju- 
cau în ele. Omul obișnuit care cumpăra un 
bilet de intrare nu știa şi nici nu-i păsa cine 
era regizorul. Dacă cineva știa. după nume, 
mai mult decit de Cecil B. De Mille și Hit- 
chcock, eventual Ford, eventual Kazan, even- 
tual Huston, însemna că era un student în ci- 
nematografie, un pasionat al filmelor sau un 
membru al asociaţiei regizorilor”. De la 
această situaţie — greu credibilă, azi — por- 
neşte în cartea sa istoricul și criticul Arthur 
Knight, pentru a urmări coerent, paradoxal și 
nu lipsit de fertile ironii culturale, evoluţia 
acelei noţiuni europene a „filmului de autor” 
care avea să revoluționeze înțelegerea cine- 
ma-ului în ultimii 30 de ani și, odată ajunsă în 
Statele Unite, să fertilizeze creaţia unui „nou 
val“ american de regizori şi actori tineri. 
Knight — profesor de cinematografie la Uni- 
versitatea din California de sud — este unul 
din oamenii de cultură americani care știu să 
privească spre Europa, fără superiorităţi de 
nabab sau îngustimi de negustor. El observă 
imediat dubla ironie cuprinsă în lansarea 
„noului val“ francez, cel care prin anii '50 a 
impus teoria și practica filmului făcut de ace- 
lași om, cel care deţine şi ideea lui, și scena- 
riul: în primul rînd, instaurarea regizorului ca 
autor era o operaţie realizată de critici, cum 
erau pe atunci, Truffaut, Godard, Rohmer, ti- 
neri pasionați ai cinematecii. În al doilea rind, 
ei cereau ruperea de vechiul cinema, bazin- 
du-şi multe din analize pe filmele unor regi- 
zori americani care lucrau în acea „uzină de 
vise” de atitea ori hulită ca falsă și produca- 
toare de stupidităţi: „Ironia constă în faptul 
că filmele americane pe care le vizionau la 
cinemateca franceză erau toate produse ale 
disprețuitului sistem de valori al Hollywoodu- 
rui.. Autoriştii s-au încăpăţinat să înscrie în 
panteonul lor, în special regizori ai filmelor 


știe cine a fost Tarzan şi atunci n-are de ce 
să ne citească mai departe. 

Pentru cei care ştiu, să le spunem că la 50 
de ani Chetta (și nu Cheetah, nici Chita — ne 
atrag atenţia tarzanologii...) o duce bine, e 
sănătos, vesel, îngăduindu-și cu ocazia aces- 
tui eveniment să dea în casa omului de care 
nu s-a despărțit niciodată, dresorul Tony 
Gentry, un festival al gesturitor și ex iilor 
lui încă irezistibile, de la dans la ris, după 
care și-a îmbrățișat partenerul de viaţă ur- 
bană și a atacat tortul urmat de banane. (Mai 
întîi fructul, apoi coaja — precizează un mar- 
tor ocular, Jean Pax Méfret, în „Figaro Maga- 
zine“). a vorbit omul, Gentry: 

„— Nu îl am decit pe el, aşa cum el nu mă 
are decit pe mine. E copilul meu. Cind l-am 


` 
T 
Unul din cei 
ai lumii: cimpanzeul Chetta 


mai bătrîni actori 


cumpărat pe 10. dolari, în Liberia, Jigg 
(acesta e numele de naștere al lui Chetta — 
n.r.) n-avea decit 6 luni. L-am adus în Statele 
Unite ascuns în palton. De atunci nu ne-am 
mai despărţit. "E o fiinţă cu totul excepţio- 
nală.“ 

Tony Gentry e un om de 80 de ani și e si- 
gur că știe ce spune: el a fost dresor a peste 
o mie de maimuțe, dintre care o sută pentru 
programul spațial american. 


cu bugete mici ca Aldrich, Losey, Nicholas 
Ray, Ulmer și, firește, Hitchcock, întotdeauna 
unul din idolii lui Truffaut“. După ce se uita 
cu atenţia pozitivă la cele 400 de lovituri ale 
lui Truffaut și la acea lovitură magistrală a lui 
Godard din Cu sufletul la gură, autorul trece 
la un istoric al asimilării noţiunii, în Anglia 
(entuziasmul serios al free-cinema-ului) și în 
S.U.A., unde rezistența la idee a fost, ani de 
zile, dură: „în ciuda partizanilor ei înfocaţi, în 
special din universităţi, teoria autorului nu a 
avut efect prea mare asupra criticii ameri- 
cane. Ea prezenta prea puţin interes pentru 
criticii de film cu o formaţie literară și nu 
avea nici un sens pentru cei care cunoșteau 
realitățile care au modelat producţia Ho! 
lywoodului — scriitori neinsemnațţi, redactor: 
necunoscuți, producătorul care putea fi un 
regizor dezamăgit și „autoritatea din birouri 
care pină la urmă avea cuvintul hotăritor.” 
Rezistența la ideea filmului de autor a fos! 
înfrintă decisiv în S.U.A. nu pe cale teoretici 
ci într-un fel tipic american, pe baza unor 
statistici citite și analizate cu ochiul mărit de 
uimire și ascuţit de competenţa industrială: 
„Toate teoriite ar fi trecut neobservate daci 
industria nu ar fi descoperit, la sfirșitul anilor 
'60, că structura spectatorilor de film se 
schimbase. În 1968, o anchetă a dezvăluit o 
statistică uimitoare: circa 48% din încasările 
caselor de bilete se datorau categoriei de vir- 
stă cuprinsă între 16 și 24 de ani. Era lim- 
pede că cinematograful dobindise o piaţă ti- 
nără substanţială şi problema imediată era 
cum putea fi servită mai bine. Conducătorii 
studiourilor, ca și producătorii independenți, 
au găsit că răspunsul era simplu: să angajeze 
tineri“. Cinematograful a început să se 
schimbe. Tinerii regizori erau cu toţi licenţiati 
în cinema, studiind în universităţile lor totul, 
de la Griffith la Eisenstein, pînă la „noul val” 
- francez. Ei erau la fel de mușcaţi de patima 
filmului ca Truffaut și Godard cu două dece- 
nii în urmă. Ei nu i-au imitat ci au inceput sã 
creeze. în cadul unei Americi chinuite de 
drama vietnameză, muncite de problemele 
unui tineret care încerca să rupă cu convenţi- 
ile și contformismele societăţii părintești. Ca 
de obicei, tehnica s-a dovedit în cele din 
urmă o problemă de morală. Vechile tipuri de 
scenarii și vedete hollywoodiene au fost oa- 
recum îndepărtate după mișcarea unui nou 
val, de mare prospețime artistică și sociala 
impuniînd chipuri noi de actori, tipuri noi de 
scenatii, dialog, situaţii. Knight — analizind 
fime ca Easy Rider, Laureatul, American 
Gratiiti, 5 piese ușoare — folosește o compa- 
rație întru totul binevenită: „Ceea ce aveau în 
comun aceste filme pentru a ciștiga simpatia 


Documentul, 


sursă a filmului 


Mic exerciţiu de montaj paralel: un articol despre „noul val“ american ilustrat cu gigantica statuie a clasi- 


cului 


tineretului era redarea atitudinilor și emoțiilor 
contemporane intr-un limbaj care își avea 
propriile lui ritmuri și nuanţe moderne. La fel 
cum rockul a dus muzica uşoară dincolo de 
schemele convenţionale ale baladei și blu- 
es-ului, creind un sunet și un ritm care ade- 
sea exprimau mai multă emoție și sens decit 
cuvintele, tot astfet nout cinematograf s-a 
rupt de structura convenţională a scenariului, 
de tehnicile clasice ale aparatului de filmat și 
ale montajului. După cum șpunea Godard, 
aceste filme aveau un început, un mijloc și 
un sfirșit — dar nu neapărat în această or- 
dine...” E un cinema adresat unei generaţii 


„Vizuale“, educată intens de televiziune, care 
a încetat să fie „lineară“, cum e numită aceea 
al cărui ochi s-a format citind, parcurgind 
rîndurile lecturii de carte. Ritmul de montaj a 
trebuit să fie accelerat: „Mulțumită acestei 
generaţii vizuale, întreaga sintaxă a ecranului 
a suferit o schimbare, de la prim plan la 


banda sonoră, care, conform observaţiei lui ` 


Altman, poate fi mai importantă decit infor- 
maţia pe care o transmite”. Triumful unor 
personalități ca Scorsese, Lucas, Spielberg. 
Altman — toate ridicate şi impuse în ultimul 
deceniu — dau „noului val“ american o origi- 
nalitate incontestabilă prin forța cu care 


n Wayne, tractată spre locul plasării ei lingă Hollywood. 7 metri înălțime — 7 tone de bronz. 


aliază în filmele lor de autori totali o inspira- 
tie de tip adolescentin cu o masă de specta- 
tori ai aceleiași virste, o productivitate de 
înaltă tehnică, cu o autonomie financiară 
care, desigur, nescutindu-i de grave dificul- 
tăţi materiale, de complicate probleme mó- 
rale în relaţiile cu sistemul, nu atenuează 
concluzia istoricului: 


„Filmul este cea mai vie dintre arte... Pare 
puţin probabil că va dispare. Avem cumplita 
nevoie de cinema. Și mulţi din noi îl iubim 
prea mult". 


cronica 
prietenilor 


Două rinduri 
de la Zorha 


În decembrie 1984, Anthony Quinn a văzut 
în Statele Unite Înghiţitorul de săbii, filmul lui 
Alexa Visarion. El a găsit cu cale să-i trimită 
lui Mircea Albulescu — fără a-l fi cunoscut 
vreodată — această fotografie, însoțită de ur- 
maâtoarele rînduri: 

„Hello Mircea! Much love tor you, dear 
frend. | love you. Anthony Quinn, dec. 1984" 
(Salut, Mircea. Cu foarte multă dragoste, 
pentru tine, dragă prietene! Te iubesc! An- 
thony Quinn). 


Nicolai Burliaev un actor prodigios, 


Ciurikova între Mișkin și Chaplin 


ivirea inconfundabilă a Tnei 


(în Cer cuvintul!) 


cinefilia 
ca omenie 
„Mergînd prin ninsoare, 
spre Romană...“ 
Un cinefil bucureştean ne-a trimis cea mai 


frumoasă cronică din cite am citit la Aminti- 
rea unei mari iubiri: 


„Recunosc ca am o slabiciune pentru til- 
mele de dragoste sovietice şi ca atunci cînd 
am o dispoziţie nefericită, mă feresc de ele 
Filmul asta însă mi-a făcut bine, mi-a insuflat 
mult optimism, vedeţi — eu n-am fost pus in 
situaţia de a fi ţinta disputei digtre două te 
mei. Soţia mea a fugit cu un pumn de bibe 
louri și cristaluti. N-a luptat niciodată pentru 
mine și imi pare râu că n-am văzut un film ca 
ăsta impreună cu ea. 

Și ce tinal! Bărbatul nefericit ridicat de-un 
sectorist (scrupulos și călare) pentru că a 
cîntat la o orgă din burlane, deranjind liniştea 
concetățenilor. Personajul interpretat de Inna 
Ciurikova este tot ce mi-am dorit eu după 
ce-am divorțat. 

Mărturisesc sincer că am privit acest film 
prin ochit femeii care mă invitaşe in acea 


în „Amintirea unei mari 


iubiri“ 


seară la „un film de dragoste sovietic”, aşa se 
exprimase ea. 

..Şi ieșind de la acest film, am mers tăcuţi 
prin ninsoare spre Romană, ea ghemuită la 
braţul meu, eu câlcind ameţit prin băltoace”. 

Minat de un scrupul pe care îl intelegem în 
exactitatea lui, corespondentul a semnat scri- 
soarea, dindu-ne şi numele și adresa. O pu- 
doare fireaşcă ne face să le păstrăm numai 
pentru noi, garantind autenticitatea 


Rubrica „Filmul, document al epocii 
documentul sursă a filmului“ 
este realizata de Radu COSAȘU 


https://bibl ioteca-digitala „TO 


O tînără plină de personalitate și sen- 
sibilitate artistică: Tatiana Taskova. 


Un gen nemuritor _ 


Se semnalează un reviriment în pro- 
ducția de western-uri şi ştirile remarcă 
reînvierea gustului marelui public pentru 
aceste povestiri simple, cu cow-boys, cu 
un băiat și o fată, eventual cu nelipsita 
diligenţă și nelipsiţii răi care sint întotde- 
auna exemplar sancţionaţi de cei buni, 
spre satisfacția Specsatorioc de pe toate 
meridianele lumii. Clint Eastwood (rea- 
mintim că este actorul american care și-a 
făcut un nume în cinematograf, pe bătri- 
nul continent și s-a întors pe noul conti- 
nent, gata lansat) este un fel de locomo- 
tivă a acestui gen de filme. La sfirșitul 
anului trecut western-ul intitulat Silvera- 
"do s-a bucurat de o surprinzătoare aflu- 
ență de public, mai intii în Statele Unite 
apoi în multe alte țări. Interpretul nu este 
însă Eastwood ci Kevin Kline, unul din 
eroii principali ai filmului de larg ecou 

bory seoa Pe lingă el mai sint 
încă trei alți interpreți, căci Sliverado este 
povestea a patru cavaleri ai preriei. Fran- 
cis Coppola pregăteşte și el un westârn 


„N-am știut ce înseamnă rivalitatea și 

lupta de a te impune — declară Cathe- 

rine Deneuve — pentru că la 20 de ani 

mă afirmasem. Şi asta a fost crucial 
pentru mine“. 


care va ti gata ia toamnă, iar Sylvester 
Stallone (mai cunoscut ca Rocky, unul, 
doi, trei etc.) și-a propus un după 
Riul roșu al lui Howard Hawks (unde 
aveau să se întilnească John Wayne și 
Montgomery Clift). În noua ediţie, rolurile 
interpretate cindva de Wayne și Clift ur- 
mează să fie asumate de Victor Mature jr. 
și Sly. Tom Berenger a terminat, pe de 
altă parte, filmările la un western care de 
fapt este o baladă despre viaţa cintăreţi- 
for de muzică „country“. John Travolta 
apare ca producător asociat al western-u- 
lui intitulat Circe, unde principala vedetă 
este de astădată o femeie și nu un călăreț 


triței Marilu 

Western-ul așadar are multe vieţi şi is- 
toria acestui gen de filme este marcată 
de revenirile lui în gustul marelui public. 


Altă revenire 


Alta revenire nu mai putin remarcată pen- 
tru că este vorba de Ava Gardner care 
şi-a făcut apariţia pe platourile de filmare 
cu filmul 1967. Este o aventură — spune 
presa — în stilul lui American Graffiti. Tot 
ziarele mai semnalează că această rein- 
trava în lumea filmului a Avei Gardner se 
loveşte de tot felul de dificultăți, după ani 
de zile de inactivitate a actriței, iar turnă- 
rile trebuie să facă față unor aventuri 
care, de obicei, nu intră în procesul de 
realizare a unui film. A 


Festivalul de la Veneția 


Cea de-a 42-a ediție a Monstrei inter- 
naţionale cinematografice de la Veneţia 
va avea loc anul acesta de la 26 august la 
5 jesetemie, și va cuprinde cinci secțiu- 


ni: 

e Competiţia propriu-zisă care va an- 
gaja principalele filme propuse de marile 
şi mai micile cinematograții ale lumii; 

© Veneţia TV care va găzdui „operele 
cele mai valide realizate pentru televi- 
ziune cu un accent special pus pe pelicu- 
lele experiemntale“; 

e Veneţia Specială care va cuprinde 
filme considerate ca fiind cele mai repre- 
zentative pentru noile tendinţe în cine- 
matogratul contemporan, atit din punct 
de vedere stilistic cit și din punct de ve- 
dere al descoperirilor tehnologice: 

e Veneţia tineret care va cuprinde 
filme ce vor reflecta optica tinerilor reali- 
zatori, manifestare urmată şi de o con- 
fruntare a criticilor; 

@ În sfirșit, Veneţia retrospectivă De 
Sica. Totodată o săptămină a criticii in- 
ternaționale sub egida FIPRESCI consa- 
crată operelor prime și secunde. 

Marele juriu internaţional al festivalului 
va fi prezidat de realizatorul polonez 
Krzysztot Zanussi; încă un amănunt care 
este de cea mai mare importanţă însă: 
„Leul de aur“ pentru întreaga carieră ci- 
nematografică va fi atribuit anul acesta 
lui Federico Fellini 


periscop 


N umele actriței care circulă poate cel mai 
insistent în presă la ora de faţă, în Europa bi- 
neințeles, este cei al Catherinei Deneuve. 
Este considerată nu numai actrița anului pe 
continent, căci ar fi prea puţin, ci din ultimul 
timp. Joacă fără pauză, trecînd din film în 
film, și nu are răgaz decit pentru viața de fa- 
milie fiind preocupată să-și crească și să-și 
supravegheze fetița, Chiara, astăzi în virstă 
de 13 ani. Catherine Deneuve ţine să-și apere 
intimitatea și este, de felul ei, o persoană 
foarte rezervată. Totuși este o persoană pu- 
blică, „A la une“ cum spun francezii. O altă 
glorie, de astădată al micului ecran, a incer- 
cat să pătrundă acest secret al actriţei; este 
vorba realizatoarea de televiziune Chris- 
tine Ockrent, o stea la rindul ei în ochii publi- 
cului, a unui public pentru care televizorul 
este mai prezent decit sala de cinema. - 

Teleasta a vrut să stie cum de reușește să 
se stăpinească atit de bine actrița, atit pe 
scenă cit şi în viaţă, iar aceasta îi răspunde 
calmă că este doar o impresie, că așa se 
vede dinafară, dar că în realitate cu greu își 
păstrează echilibrul: „ŞI cum totuși 
— insistă Christine Ockrent, într-un lung in- 
terviu publicat de săptăminalul „Elle“ din 
care vom reproduce şi noi cite ceva — cum 

să păstraţi această ? 

— Nu mă văd decit cu ni oameni, răs- 
punde Deneuve. Nu-mi văd decit prietenii. Și 
cu ei am relații normale, firești, așa cum ai cu 
oameni pe care îi cunoşti de multă vreme, pe 
care-i vezi cu regularitate și care fac parte 
din familia ta afectivă. Ceea ce se obișnuiește 
a se numi drept „amici“, eu nu am. Dealtfel 
nu trăiesc în grup și, mai ales, nu prea frec- 
poe oamenii de cinema, din diferite mo- 
tive... 


neînfricat, rolul feminin a revenindu-i ac-- 


0 actriță lucidă 


Spălătoria 


pe la ora trei dimineața, şi, în timp ce-și 
spală rufele (automat), işi d inuiesc 
amărăciunile unor vieți frustrate. 


pe care şi l-a ales 
pentru scenariul la care lucrează în pre- 
zent scriitorul Milan Kundera și Alain 
Resnais. Ca de obicei, la Resnais, secret 
total, lipsă de publicitate, izolare și chiar 
puțin mister în privința viitoarei aventuri 
cinematografice. 


Macaroanele 


s-a anunţat, scurt, că Federico Fellini a 
acceptat să realizeze un film publicitar 
pentru firma de paste făinoase „Barilla“. 
Ar fi al doilea asemenea film din cariera 
marelui cineast, (primul fusese despre 
„Campari“, care, oricum e o băutură). 
Ce-ar putea ne F.F. despre maca- 
roane? Imaginaţia și amintirea filmului 
său ne-ar putea ajuta s-o facem. 
Căci pentru autorul Cabiriei, macaroa- 
nele nu sint doar un aliment, ci o adevă- 
rată instituţie la care se oficiază. ghe- 
tele nu se mănincă, ele sint un obiect de 
ritual și mama Roma l-a învățat că ritualul 
acesta este lung și plin de suspens. 


Un maestru al filmului italian 


La Florenţa a avut loc recent decerna- 
rea premiului „Fiesole — maestri del ci- 
nema” atribuit anul acesta lui Ettore 
Scola. Precedentul laureat de la Florenţa 
a fost Stanley Kubrick, în 1983. 

Este interesantă motivaţia juriului care 
acordă acest premiu și care ţine să subli- 
nieze că: „Scola, înainte de a deveni regi- 
zor, a străbătut un drum lung și laborios 
„înlăuntrul“ cinematografului, printr-o se- 
rie de scenarii de film.” A avut loc cu 
acest prilej și o masă rotundă pe tema 
„Ettore Scola și periplul scenariștilor ita- 
lieni în cinematograful italian postbelic“. 
Au luat parte la această dezbatere citeva 
personalități marcante ale scenaristicii 
peninsulare între care Age și Scarpelli, 
Leo Benvenuti, Suso Cecchi d'Amico, To- 
nino Guerra, Ennio De Concini şi alţii. 
Dezbaterea — spune sâptăminalul italian 
„Giornale dello Spettacolo" — a fost 
foarte animată iar unele intervenţii s-au 
bucurat de un larg și puternic ecou. Suso 
Cecchi d'Amico, scenarista preferată a 
unor mari realizatori italieni (Luchino Vis- 
conti, de exemplu) a avut o luare de ati- 


— De gust, să zicem... Și pentru că 
cinematograful este pentru mine ceva foarte 
important, ceva despre care nu am chef să 


fiecăresc. 
tia sint oameni care 


— Dar poate că 
nu prea vă interese 

— Poate că da. Nu prea mă înflăcărez eu 
după actori în genere, și nici după oamenii 
de cinema. Prea imi petrec mult timp printre 
ei. Simt nevoia să mai cunosc și alte lucruri, 
poate mai anodine, dar pentru echilibrul meu” 
foarte importante. lar oamenii pe care îi întii- 
nesc, îi întiinesc de foarte, foarte multă 
vreme. 


— Aj fost vedetă la virsta de 20 de ani... 
— Da. Din fericire. 
Catherine Deneuve, este drept, s-a afirmat 
foarte repede, ceea ce a făcut-o să nu cu- 
noască acea aprigă luptă pentru afirmare, o 
luptă pe viaţă și pe moarte al cărei rezultat 
este adesea atit de indoielnic. „Treaba asta, 
spune ea, imi place cel mai puțin. Timpul 
trece repede. Și degradarea pe care o aduce 
ei, degradarea trupului ca și a creierului, o 
socotesc o teribilă nedreptate. 

— ȘI cum căutați să echilibrați asta? 

— Natura, spune Deneuve, îmi vine în aju- 
tor. Ea este foarte importantă pentru mine. 
imi plac copacii, nu atit florile cit mai ales 
copacii, pentru că ei sînt contrariul nostru: 
cu cit îmbătrinesc, cu atit -sint mai frumoși“. 

Cele două glorii, a micului și marelui 
ecran, vorbesc apoi despre singurătate, des- 
pre ironie, despre timpul care trece și se 
ajunge, vrind nevrînd, la subiectul pe care 
actrița părea că ar vrea să nu-l discute: me- 
seria. 

Christine Ockrent o întreabă brusc: Viaţa 
unui actor nu seamănă cu o hemoragie... ori 
cu o injecție care ţi se face și care odată cu 


https://biblioteca-digitala.ro 


tudine de o extremă francheţe, intervenţie 
reluata apoi de comentatorii manifestării 
de la Florența. „În America, de exemplu 
— a spus d' Amico — scenaristica este 
de o importanţă atit de mare incit orice 
regizor trebuie să o accepte total, în timp 
ce la noi treaba asta este mult mai puțin 
riguroasă. Ca să nu vorbim de un Rossel- 
lini sau Fellini. În Franţa, însă, cel puţin 
cindva, scenariul era foarte respectat. Re- 
noir a fost licenţiat odată de câtre produ- 
cator pentru că nu s-a ținut strins de sce- 
nariu. 

Ennio De Concini s-a situat pe o pozi- 
ţie cu totul contrară în expunerea sa în 
care s-a referit la dificila meserie de sce- 
narist despre care crede că „trebuie să fie 
cu totul la dispoziţia operei filmice”. 

În sfirșit. după alţi cițiva scenariști şi 
critici, a luat cuvintul laureatul însuşi al 
premiului „Fiesole“ din acest an, Ettore 
Scola care a relatat despre experiențele 
sale, despre raporturile cu autorii de sce- 
narii, despre scenarii ca proces continuu, 
un proces condiţionat de timp. de modă 
şi de omul care-l scrie sau care-l folo- 
sește făcind film. Scola a fost întrebat 
apoi de ziariști dacă poate da unele amă- 
nunte în legătură cu filmul la care lu- 
crează în prezent intitulat Maccheroni 
(Jack Lemmon și Marcello Mastroianni 
sint interpreții) film anunţat pentru luna 
octombrie în premieră italiană. Scola este 
foarte zgircit în divulgări de acest fel iar 
la întrebarea dacă se gindește să-l pre- 
zinte la un festval a răspuns scurt: „Eu nu 
jucrez pentru festivaluri” 


S-a anunțat că juriul internaţional al 
ediţiei din acest an al celei mai importante 
manifestări cinematogralice a lumii va fi 
prezidat de autorul filmului de enorm 
succes, atit de public cît şi de critică, 
Amadeus. Autorul, dacă mai este nevoie 
s-o spunem, este Milos Forman. La ince- 
putul anului i s-a decernat lui Forman 
premiul considerat a fi „o uvertură a Os- 
car-ului” — Premiul „Globul de aur“ 
Apoi i s-au decernat lui Farman şi filmu- 
lui său opt Oscar-uri. 

La Cannes, Milos Forman va tace pro- 
babil cadou participanţilor o proiecţie 
amicală și necompetitivă cu ecranizarea 
în sti! foarte personal a piesei lui Peter 
Scaffer. r 

Se mai anunță că Steven Spielberg va 
fi şi el prezent la Cannes, nu pentru a 
arăta vreun film ci ca să ia parte la ṣe- 
dința omagială ce va avea loc în memoria 
atit de regretatului Francois Truffaut. 


Alt Love Story 


„care se bucura bineinteles de un 
succes de public ce amintește de peli- 
cula de acum mai bine de un deceniu — 
Love Story. Noua poveste de dragoste se 
intitulează A iubi. interpreți: Meryl Streep 
şi Robert de Niro. - 


terminarea unui fiim işi curmă efectul? Pro- 
babii că este ceva ucigător, nu-i așa? 

— Nu cred, îi răspunde Catherine Dene- 
uve, nu cred că viața actorului seamănă cu o 
hemoragie, ci cu o operaţie, dacă vreţi, în 
care ți se pun mereu garouri. Altminteri, săr- 
manul actor ar risca să-și piardă tot singele. 
Actorii sint și așa destul de istoviţi, de uzaţi. 
În viață, cred eu, important este nu lucrul 
propriu-zis pe care-l faci, ci să ajungi să faci 
ceea ce Îi trebuie. Trebuie să privești lucru- 
rile cu o anumită luciditate și distanțare, alt- 
fel ești devorat. i 

— ŞI cum faci ca să te regenerezi? . 

— Eu, spune Catherine Deneuve, iau 
foarte mult de la oamenii pe care îi iubesc și 
care mă interesează, dar cred că și eu le dau 
lor, și nu puţin. M-a ajutat foarte mult în viață 
faptul că am vrut să am ii. Pentru că ei îţi 
creează o realitate cotidiană care te obligă 
faci şi ce n-ai vrea să faci, și care te antre- 
nează într-un ciclu şi ritm de viață mult mai 
concrete şi mai pămintene. 

Se ajunge totuși în discuţie și la oamenii 
fără de care Catherine Deneuve n-ar fi intuit 
totuși adevărata calitate a artistului şi intelec- 
tualului, acei oameni care i-au marcat exis- 
tența. 

— ŞI care sint oamenii inteligenţi care vă 
plac? 

— Sint foarte sensibilă la oamenii gentili, 
amabili în general, dar mai ales cînd întilnesc 
această amabilitate la bărbaţi. Truffaut era 
unul dintre aceștia, un om într-adevăr inteli- 
gent și care avea și mult talent. Era într-ade- 
văr o personalitate ieșită din comun, un om 
excepțional, nu numai datorită talentului său, 
dar mai ales faptului că a izbutit să trăiască 
așa cum şi-a dorit. A știut foarte bine să se 
apere de toţi, fiind în același timp extrem de 

uos cu toată lumea. Ducea o viață 
foarte secretă. Nu era un solitar, dar era 
foarte secret. . Se întilnea cu oamenii, dar 
numai individual. Nu-l intelegeam pe de-an- 
tregul, dar cred că felul lui de a se purta ce- 
rea un caracter extrem de puternic și o mare 
rigoare...“ 


Si noi ce-avem de făcut? Să fim 
frumoşi şi zimbitori — par a spune 
Raquel Welch şi Michael York. 


E ora 6 după-amiază și o lume selecta, 
îmbrăcată în haine de gală, se îndreaptă spre 
salon în așteptarea deschiderii sălii de festivi- 
tăţi, de unde, peste o oră, se televizează de- 
cernarea premiilor „Globul de aur” 1985. Este 
ora la care vechii prieteni sau doar cunoscuți 
— actori, producători, regizori, ziariști — se 
revăd pentru că în restul anului sint ocupați. 
N-au timp. Este ocazia s-o întilnești pe Liza 
Minnelli care a sosit împreună cu Rock Hud- 
son sau pe Gina Lollobrigida, pe George 
Peppard ori pe frumoasa Brooke Shields, dar 


și pe Peter Falk impreună cu Stewart Gran- 


ger. 


O oră trece repede, mai ales cind vezi atita 
lume și iată că se pornește fluxul către sala 
de festivități unde pe scenă sint mese ro- 
tunde, decorate cu buchete de flori și Broga: 
mul tipărit cu gravura aurită a statuetei „Glo- 
bului de aur“. Fiecare din oaspeţii de onoare 
și din gazetarii acreditaţi găseşte pe locul lui 
ista candidaţilor de la toate categoriile de 
filme. Pe scenă, decoruri luminoase par să 
completeze atmosfera festivă. O orchestră de 
18 instrumentiști își acordează instrumentele. 
se pune la punct toată aparatura electronică 
și îşi iau locul echipele tehnice ale televiziu- 
nii, Remarc și o inovaţie: in loc de panourile 
care făceau funcţia de sufieur există acum un 
„teleprompter“, adică un fel de aparat TV cu 
un ecran foarte mare, cu diagonala de un 


„ Jillian, pe- 


Globul de aur: 
uvertura 
Oscar-ului 


metru şi jumătate pe care se derulează cu li- 
tere mari textul pe care prezentatorii îl vor fo- 
losi. Aparatul este destinat sa le uşureze citi- 
rea textului și să înlăture puţin din stressul ia 
care este supus actorul şi oricine se află in 
fata camerelor de televiziune, mai ales într-o 
transmisiune directă. 

Cind apar pe scenă un fel de „emisari” 
care cunosc planul meselor și lista oaspeților 
ce urmeaza sa ia loc la acele mese. Inteleg 
că momentul deschiderii este foarte apropiat. 
„Emisarii“ aceștia sint, de fapt, niște tineri ca- 
re-și fac ucenicia la televiziune și misiunea 
lor este să-i călăuzească pe oaspeţii de 
onoare la mesele amplasate pe scenă după 
un plan al televiziunii. Se aude vocea ingine- 
rului de emisie: „Șase, cinci, patru, trei, doi 
şi... acum!” Producătorul Dick Clark îi intro- 
duce în fața publicului pe Raquel Welch și pe 
Michael Yi care astă seară sint gazdele 
spectacolului și, la rindul lor vor prezenta pe 
celelalte personlităţi ale serii. De exemplu: pe 
cîntărețul Engelbert Humperdinck și pe Ann 
onso Ribeiro („copilul minune” 
care arată ca o adevărată copie a lui Michae! 
Jackson), pe renumita cintăreață de culoare 
Nia Peeples ca și pe talentatul comic Rich 
Little care în cadrul unui cîntec de șase 
strofe reuşeşte să imite perfect pe Jimmy 


vine rindul rolurilor secundare, la fel de vene- 
rate aici, la Hollywood și pe bună dreptate. 

Christopher Atkins și Brooke Shields (din 
Laguna albastră) prezintă pe: 

° Ashcroft din filmul e to in- 
dia ca interpreta celui mai bun rol secundar 
feminin. 

În categoria intitulată „mini—seriale sau 
filme pentru televiziune”, Mary Crosby remite 
„Globul de aur“ lui: 

CĂ kag Lemat (din The Buming Bed) și: 
actriței: 

© Faye Dunaway din Elis island. Faye Du- 
naway apare aici alături de Richard Burton, 
unde regretatul actor deținea rolul principal. 
În cuvintul de mulțumire, Faye Dunaway n-a 
tăcut altceva decit să aducă un omagiu emo- 
lionat și emotionant lui Richard Burton pe 
care il preţuia enorm ca actor. Apoi a muku- 
mit presei străine de la Holl: căreia i se 
datorează, dealtfel, inițiativa decernării pre- 
miilor „Golden Globe". 

Altă schimbare de actori pe scenă: 

intră Karen Black împreună cu Tony Lo- 
bianco care îi prezintă pe 

© Ted Danson (din Che ceva despre Ame- 
la) și pe Ann Margret (Un tramvai numit do- 
rință) consideraţi cei mai buni actori din ca 
tegoria mini-serialelor. 


Un gest tandru pentru un „Glob de 
aur“. Sally Field, „cea mai bună ac- 


triță a anului“ 


Sally Field pentru rolul din filmul Un loc în 
inimă și F. “Abraham din Amadeus. 

e Momentul culminant al serii este conti- 
nuat cu decernarea premiului special „Cecil 
B. De Mille“ care, spre încintarea generală a 
celor de față, este decernat binecunoscutei 
Elizabeth Taylor. 

În admiraţia unanimă, în locul vedetei dur- 
dulii din ultimii ani, urcă pe scenă o siluetă 
de care lumea îşi aduce aminte de la vremea 
filmului Cleopatra. Sala se ridica in pi- 
cioare şi urmează lungi minute de aplauze 
trenetice. 

Aşa s-a încheiat a 42 decernare a „Globului 
de aur“. Şi nu s-au stins bine reflectoarele 
acestei solemnități că se și simte febra pre- 
gătirilor pentru decernarea „Oscar'-urilor 
1985. Se fac tot felul de pronosticuri, dar aș 
vrea să mentionez că, la ora la care scriu 
despre „Globul de aur”, se știe câ pentru „cel 
mai bun fim straniu” au intrat în competiție pe- 
licule din 32 de țari. Sint 228 time şi printre 
acestea se află și filmul românesc Glissando. 
Condiţia ca un film străin să poată participa 
la înscrierea drept candidat este să fi rulat 
cel puţin o săptămină pe un ecran din Statele 
Unite. Este o probă a focului. 


Ray ARCO 
Hollywood, 1985 


Lungul drum al Cleopatrei către Cleo- 

patra: Liz Taylor în '85, alături de 

Liza Minnelli și Rock Hudson la de- 
cernarea „Globului de aur" 


Angela Lansbury — cea din Orient Express — după 42 de ani de aṣ- 
teptare a „Globului” (impreună cu George Peppard 
și Linda Carter) 


„L-am luat!“ — pare a spune Milos 
Forman, păzit — de cine altul? — 
decit de Colombo, alias Peter Falk 


netă sp 


„48 de ai 


Stewart, David Niven, James Mason, Jack Ni- 
cholson, Gary Grant şi chiar pe Julio Igle- 
sias, de parcă ei înșiși ar fi cintat respectivele 
strofe. Pe nesimţite își făcuse apariţia în sala 


şi pe scenă Elizabeth Taylor condusă spre 


masa la care erau așezați Liza Minnelli și 
porii în sfirși tul mult aștepta 
, în sfirșit, momentul mult aș! t. 

apea aideak 


Pe scenă își fac apariția: George pard 
(din serialul A-Team) și Lind Carter (PP Fe- 
meila minune) care, după ce dau citire listei 
candidatelor pentru premiul destinat „celei 
mai bune actrițe de serial tv — secţia dramă”, 
deschid plicul sigilat de către salariaţii firmei 


„neutre care s-au ocupat de calcularea votu- 


rilor si anunta că 
© Angela Lansbury — veterana a scenei 
care joacă in serialul intitulat Crimă, a scris 
ea este ciștigătoarea Globului de aur 1985. 
48 de ani — se adresează ea emoțio- 
å spre banca presei străine din Hollywood 
rap peor o aune cu motrat: 
A ru cea mai promițătoare actriță". Du 
e -ați hotărît să-mi daţi și Globul. 
Mulţumesc 


è În categoria „cel mai bun actor de dramă 
TV” este desemnat Tom Selleck (pentru rolul 
din serialul Magnum P.I.) É 

Gazdele de pe scenä, adică Raquel Welch 
şi Michael introduc o altă pereche de 
„prezentatori: Elliott Gould şi Morgen Fair- | 
care deschid plicul şi anunţă: 

æl mai bun serial dramatic de televizi- 
uene este acela în care joacă Lai 


bury adică Crimă, a s 


Vine rindul lui Chris Christofferson şi ui 
Donnei Milis care-i prezintă pe: 

e Kathleen Turner din Romancing the Sto- 
ne (Goana după diamantul verde și pe Du- 
diey Moore (din Mickey şi Maude) conside- 
raţi cei mai buni interpreţi în categoria filme 
muzicale sau comedii. E 

Ne apropiem de marile premii, aici lista — 
cum se întimplă la orice festival — începind 
de la premiile mai mici spre cele mai mari. 

e Cel mai bun scenarist al anului: drama- 
turgul Peter Shatter (autorul piesei și scena- 


-riului la Amadeus) este prezentat de Angie 


rca pă EA riali muzical Cheers 
° „din serialui | 

(adică Salutări) și Bin cony din celălalt se- 
riai de mare succes TI iN Cosby Show 
(adică Revista Billy Cosby) primesc rivnitele 
statuete din partea lui Bruce Leitner și Irene 
Brennan. 

e Cei mai bun film muzical sau comedie a 
anului este anunţat de Gina Lollobrigida im- 
preună cu ai Tyo; iar filmul cu pricina 
nu este altul dect Romancing The Stone 
(Goana după diamantul verde). 

Îşi tac apariția pe scenă ca prezentatori, 
braziliana Sonia Braga împreună cu Stewart 
Granger ca să anunțe care este cel mai bun 
film străin al anului: 

e The Passage to india de David Lean, 
produs de cinematografia engleză. y 

e Moment solemn: Peter Falk (neuitatul 
Colombo) îl invită pe scenă pe regizorul Mi- 
los Forman, realizatorul celui mai bun film 
american al anului: Amadeus. = Ta e 

@ Cei mai buni actori de film ai anului sint. 


Dominique Sanda: una din rarele 
actriţe lansate de Bresson 
(în Sfioasa după Dostoievski) 


note de regizor 


cinemateca 


medalion 


Arta de a fi solitar 


E pitetul cel mai des folosit de critica 
atunci cînd vine vorba despre Robert Bres- 
son este acela de „solitar“. Ceea ce nu se da- 
torește atit felului de-a fi al cineastului (refu- 
zind interviurile şi deopotrivă publicitatea in 
jurul vieţii sale private) cit încăpăţinării sale 
de a face filme într-un fel anume, răminind 
surd și orb faţă de mode cinematografice, de 
inovaţii în limbaj, în general de evoluţia artei 
pe care o practică. Dar prin ce sint atunci de- 
osebite filmele lui Bresson? În fond, nici unul 
din principalele elemente ce-i caracterizează 
opera nu este un dat original şi exclusiv al 
acesteia. Bressoniană este de fapt combina- 
ţia acestor elemente, tinind deopotrivă de 
fond și de formă. 

inamic înverşunat a tot ce înseamnă teatru, 
regizorul francez se luptă să facă din cinema 
un mod de exprimare dezbărat de orice ele- 
ment teatral. De pildă — actorul profesionist, 
purtătorul unei mimici și al unei dicţiuni învă- 
tate. Ca atare, rari sînt actorii de meserie ce 
apar în filmografia cineastului, pe genericele 
sale figurînd îndeobște — chiar și în rolurile 
principale — neprofesioniști, cu toată lipsa 
lor de experienţă. Dar „niciodată aceiași” 
pare a fi o a doua regulă la Bresson, care 


Muza lui 


Steinberg și a cinematografului 


a Josef von Sternberg, celebrul regi- 
zor american de 35 de ani, umbia prin culi- 
sele lui Berliner Theater şi vedea revista 
„Două cravate" pentru o fată despre care au- 


zise vorbe bune, cînd o chema la probe şi se ` 


mira de încăpăținarea cu care ea, de-acum 
actriță de teatru formată — lucrase cu Rein- 
hardt, cu Jessner —, îi repeta: „Nu sint foto- 
genică, nu-s pentru cinema“, cînd chiar îm- 
potriva părerii celebrului Emil Jannings ce-l 
recomandase UFA-ei și chiar trecînd peste 
verdictul boss-ului Erich Pommer (însuși ṣe- 
ful de la UFA), îi dădea fetei rolul principal 
Lola-Lola, în ecranizarea romanului de acum 
binecunoscut, al lui Heirich Mann, „Profesor 
Unrat“, el nu bănuia, desigur, că deschidea o 
cutie a Pandorei din care avea să iasă, întoc- 
mai legendei, un şir de frumuseți ce aveau 
să-i otrăvească întreaga viață. Șirul de frumu- 
seți numără pe rind, din 1930 pînă în 1935, 
filmele din ce în ce mai rafinate și mai artistic 
cinematografice: Marocco (1930) Dezonorata 
(1931), Blonda Venus (1932), Shanghai Ex- 
pres (1932), culminind cu Împărăteasa roșie 
(1934), operă de artă cinematografică de 
prim rang, apoi, în fine, Diavolul e o femeie 
(1935). 


Din ce în ce Sternberg descoperea arta fi! 
mului, îi găsea acea substanţă care o făcea 
atit de aparte, se pasiona de expresia pură ce 
o putea crea o maşinărie și, din ce în ce robit 
acestei vocaţii, urcind treptele spre absolutu! 
unui miracol, se depărta de calea cerută de 
producători, de industrie, de finanţe... chiar 
de critici... Dar el, condus parcă de sunetul 
unui flaut fermecat, urma calea sa, atit de de- 
parte de ce i se cerea, atit de aproape de un 


La virsta „fermecătorilor” mai puţin 
inocenți, actorul preferat al lui Wajda, 
Zbigniew Cybulski (aici în Satire de 
Tadeusz Konwicki, 


alături de Maria 


Lipinska) 


vis... lar în absolutul acestui vis pe care noi il 
numim azi un film de artă, stătea ea, Marlene, 
inspiratoarea! Trebuia să apară drama acestei 
disjuncţii între o artă a marelui Sternberg şi o 


alege mereu alte chipuri necunoscute pentru 
a-i întrupa eroii. Cu excepţia unei Anne Wia- 
zemsky (din La intimplare, Balthazar) și « 
unei Dominique Sanda (din Stioasa) care au 
făcut apoi carieră cinematografică, sub în- 
drumarea altor regizori însă — „debutanţii' 
lui Bresoon au reintrat cu toţii în anonimatul 
din care fuseseră scoși în răstimpul unui film 
Inerenta stingăcie a actorilor neprofesioniști 
este convertită de Bresson într-o adevărata 
virtute, dovadă extraordinarul efect de rea- 
lism ce se degajă. 

Același efect este obținut de cineast — ur- 
mare a aceleiaşi preocupări pentru deteatrali- 
zarea cinematografului — prin secvenţe cva 
sidocumentare (ce îl apropie tulburător de 
„noul val“ francez). Cea mai celebră din ele 
este fără îndoială scena furtului din Gare de 
Lyon (în Pickpocket). Dar, în mai toate til- 
mele lui Bresson, există lungi momente tă- 
cute, cînd aparatul urmăreşte miinile omului 
in exercitarea unor îndeletniciri practice. Sau, 
ca o replică dată subiectivismului exacerbat 
al filmărilor lui Dreyer, procesul ioanei d'Arc 
în versiune bressoniană este parcă o înregis- 
trare pe peliculă realizată de un reporter că- 
ruia i s-a permis accesul în sala tribunalului. 
cu obligaţia însă de a nu-și părăsi locul ce i 
s-a indicat. 


carieră a regizorului Sternberg, artă din ce în 
ce mai vizibilă, carieră din ce în ce ma: 
zdruncinată, ca să înțelegem că filmul îşi cu 
cerea astfel dreptul la o muză inspiratoare, o 
muză cu adevărat, așa cum — nu mai mira 
asta pe nimeni —, celelalte arte aveau de 
mult. Deschizind cutia Pandorei, întocmai mi- 
ticului Epimetheu, Adam al lumij antice, 
Stemberg dezlănţuia furia elementelor frumo- 
sului filmic sub aparența gracilă a unei femei 
Laura, Beatrice, Doamna în negru, Madame 
de Stael, Jeanne Samary, Veronica Micle etc 


sînt fotogenică, nu-s pentru cinema“ 
Marlene, „îngerul albastru“, devenit 


grație și lui Sternberg 


| nocenții fermecători sau, mai corect spus, 
„Vrăjitorii inocenți“... ...căci titlul filmului este 
extras dintr-o strofă a poetului Adam Mickie- 
wicz:. „înțelepţii de odinioară se claustrau 
pentru a descoperi comori sau leacuri sau 
otrăvuri/ Noi, ceilalţi, tinerii vrăjitori inocenți, 
noi căutăm otrava cu care să ne ucidem pro- 
priile speranțe“. Astfel articulată, sintagma 
care dă numele celui de al cincilea film al lui 
Andrzej Wajda spune mai mult despre deruta 
şi neliniştea unei generaţii aflate în căutarea 
propriei identități, eliberate de amintirea trau- 
matizantă a tinereţii părinţilor, cei atit de tra- 
ge pini cu istoria. După le, 
ud, şi Lotna, toate 
cumente tulburătoare ale războiului și ale Re- 
zistenţei, acest prim film „de actualitate“ al 
lui Wajda (1960) nu a stat niciodată —-sur- 
prinzător, poate, pentru unii — la inima ma- 
estrului. „După Lotina — spunea ei — am in- 
cercat să găsesc alte modalități de expresie 
artistică. Am turnat fermecători, am 
muncit mai bine de un an, dar nu am fost în 
stare să spun ceea ce am vrut“. Nici mai în- 


W coace, in 1980, gindurile autorului nu s-au 


o muză a artei 


a şaptea. 


schimbat: „În loc să observ realitatea și sa 
captez spiritul timpului, am început să creez 
o realitate cinematografică“. Pentru privitori 
însă, chiar pentru cei care cunosc interogaţi- 
ile dilematice ale unui artist profund național 
cum este Wajda, tocmai această realitate ci- 
nematografică pe care o dezvoltă, de la un 
capăt la altul, inocenți fermecători, este cap- 
tivantă, deschisă lecturii cu o generozitate in- 
citant, pe care armătura ironită a 
construcţiei nu o poate mistifica nicidecum. 

„Vrăjitorii“, „fermecătorii“ — cum vrem să 
le zicem — se pricep să facă o mulțime de 
lucruri în același timp, ca într-un exerciţiu de 
scamatorie (protagonistul se bărbiereşte, bea 
cafea, dezleagă cuvinte încrucișate, pornește 
magnetofonul) dar nu știu să pună piciorul în 
pragul vieţii, să-și sească măsura cea 
dreaptă a individualităţii lor. Mai toți eroii, 
chiar și cei secundari, sint performeri ai lu- 
crului gat pe de-a-ndoaselea: boxerul 
(Jerzy Skolimowski) vrea să lupte, împotriva 
indicaţiilor medicului, un instrumentist scund 
(Roman Polanski) cară un violoncel cel puţin 
de două ori cît el, un altul (Zbigniew Cybul- 
ski) chinuiește, inutil, o melodie. Oamenii se 
ascund, parcă, într-un joc, Vör să fie ghiciţi 
dincolo de el, cheia întregului film aflindu-se, 
de altfel, în secvența „jocului cu cutia de chi- 
brituri“. „Melancolic și cinic — s-a spus — 
substitut stilizat al unei relaţii umane care nu 
se stabilește pentru că cele două personaje 
(Andrzej și Magda), din teama de a nu se de- 
masca, folosesc toate rafinamentele înşelăto- 
riei". Un joc fără ciştigători, căci în ciuda 


https://biblioteca-digitala.ro 


Considerînd că în opoziţie cu vocaţia tea- 
trului pentru „exterior“ adevărata vocaţie a 
cinematografului este „interiorul“, Bresson 
nu se ocupă decit de mişcarea interioara, 
proprie sufletului uman. Pe acest plan se 
desfășoară tot ce este important în filmele 
sale, frămiîntările, progresiile, evoluţiile lăun- 
trice ale personajelor constituind acţiunea, 
iar nu evenimentele exterioare. Bresson 
aproape că-și interzice naraţiunea, golind fil- 
mul de substanța epică. El introduce în 
schimb imagini ce spun mai mult decit fap- 
tele: ioana răspunzind judecătorilor, preotul 
de ţară scriind în jurnalul său, Michel, hoţul 
de buzunare privind, condamnatul la moarte 
în celula sa, ascultind... sînt cadre esenţiale 
prin încărcătura lor de semnificaţii. În con- 
trast cu austeritatea scenograției și cu simpli- 
tatea modalităţilor de filmare, sensul unor 
astfel de imagini (care ia alţi regizori n-ar 
sluji decit ca „timpi slabi”) capătă parcă mai 
mult miez. 

Chiar cind acest adept al sobrietăţii a tre- 
cut la culoare (incepind cu Stioasa, deci din 
1969) el a continuat să practice aceeași zgir- 
cenie in folosirea a tot ceea ce ţine de noțiu- 
nea de „exterior“. Cite un obiect intră în rela- 
ție cu personajul: șalul sfioasei, armura lui 
Lancelot — căpătind o semnificaţie drama- 
tică. În rest, aceeași meditaţie așupră oame- 
nilor, făpturi solitare Şi foarte vulnerabile, 
același refuz al spectaculosului. 

Momentele esenţiale ale existenței umane 
— la Bresson, dragostea și moartea — sînt, 
tratate simplu, așa cum se şi sâvirșesc în 
viața cea adevărată. 

Aura PURAN 


etc., atitea umbre ce se topesc în neantul ui- 
tării rămînînd, datorită vremelnicei lor treceri, 
inşpiratoare de` opere nemuritoare. 

albastru văzut astăzi e un film ce 
aduce mărturia vocației filmice a unui talent 
regizoral, al lui Sternberg, și atit. E un prim 
film sonor și are farmecul primilor paşi ai 
unui copil, e un film expresionist și are atrac- 
ţia unei piese de stil. Dar el nu depășește spi- 
ritul limitat al romanului, nu scapă de greoiul 
mentalității mic burgheze germane, nu are fi- 
nețe, deşi are precizie, nu are poezie, deși 
are sentiment. În el joacă cu forță disperată 
marele actor german Emil Jannings vrind 
parcă să se răzbune că fusese silit să pără- 
sească Hollywood-ul odată cu apariţia filmu- 
lui vorbitor. Dar, cu toate că filmul e făcut 
pentru el, forța sa e doar a unui mare actor 
de teatru. Cinematograful e aici prezent prin 
lumină, oglindiri, transparenţe, fluențe, care 
vor fi mereu -obsesia formală a lui Sternberg, 
şi prin... Marlene. Ea covirșește prin ambigui- 
tate fermecătoare-tenta unei viziuni satirice, 
structura de melodramă a stenariului, ea este 
aici, în fluxul inspiraţiei creșcînde a lui Ster- 
nberg, cinema-ul. E palpitant să observi cum 
regizorul a descoperit pe măsură ce lucra — 
pe măsură ce lucra un film serios, moraliza- 
tor, cu un actor serios, temeinic, an alt film, 
aluziv, al său și al lui... Marlene. E atit de evi- 
dentă fericirea acestei descoperiri, încit îţi dai 
seama că cele mai puternice cadre filmice, 
cele în care Lola-Lola încălecată pe scaun 
cinta cu vocea sa inimitabilă celebrul „Din 
creștet pînă în tălpi din iubire sînt făcută“, 
sint turnate, apoi, separat şi introduse exact 
acolo unde salvează filmul de melodramă ief- 
tină și nedelicată și de grotesc teatral. Desi- 
gur, nu i-a mai ajuns timpul lui Sternberg să 
se bucure de descoperirea făcută, filmul 
acesta se terminase... l-au trebuit alte citeva 
pină să-și împlinească marea inspiraţie filmi- 
că Împărăteasa roșie, pînă să se elibereze de 
tutela... muzei. Dar opera era creată. Aici, în 
Îngerul albastru, noi vedem doar deschiderea 
mitică a cutiei Pandorei, gestul maestrului 
vrăjitor din care apărea pentru totdeauna în- 
gerul vivificator, Marlene Dietrich... a lui Ster- 


nberg. 
Savel STIOPUL 


aparenţei unui ghinion al fetei (cu fiecare 
mișcare greșită ea trebuie să lepede o haină), 
bărbatul nu este interesat de victorie, ci de 
menţinerea ambiguității, pe muchia dintre 
scepticism și inerție. Un mic semnal de acti- 
vizare a sensibilităţii, va fi tăinuit (cind eroina 
dispare, o va tăuta fără să-i mărturisească, 
însă) realitatea cea mai confortabilă răminînd 
tot jocul de-a v-aţi ascunselea. Este conclu- 
a homaran ` unui ar care, pee doi 
ani, în scheciul Varşovia din filmul Dragoste 
la douăzeci de -ani, va smulge, fără indul- 
genţă, măștile. Cine cunoaște arhitectura 
wajdiană, pe întinsul căreia actorii sint purtă- 
tori de semne, va observa cu ușurință că cei 
pe care cineastul îi -trimitea, patetic; la 
moarte, în primul său film, Generaţie — este 
vorba despre Tadeusz Lomnicki, Zbigniew 
Cybulski, Roman Polanski — sint, acum, în: 
înocenţii fermecători, „vrăjitori“ mărunți, pier- 
zători fără spaime și remușcări. Ca într-un 
gest recompensatoriu față de actori și, în 
același timp, -de despărțire abătută, dar hein- 
durătoare, de eroii mai mult sau mai puţin 
fermecători, în scheciul sus amintit Wajda va 
relua tema jocului fun fel de baba oarba), pe 
notă mult mai gravă de data aceasta: poate în 

ii... se mai strecura iluzia cine ştie că- 
rui posibil mister aflat dincolo de mască: în 
Varșovia, Cybulski redevenit erou, spunețo 
poveste a sa care, în mod indubitabil,pentru 
mai tinerii săi tovarăși, apare de pe acum câ 
un trecut ale cărui meandre nu vâd de ce ar 
trebui să le înţeleagă. 


Magda MIMĂILESCU 


Dulcea pasăre 
a tinereţii 


secvenţa criticului 
Cusut cu aţă albă 


D.. ce Chance Wayne, bătut măr de 
potențialul lui cumnat, pleacă in lume cu iu- 
bita pe care a inșelat-o de atitea ori, dar pe 
care nu a uitat-o, după ce in urma mașinii 
demarind în trombă râmin un tată disperat și 
o mătușă fericită că dragostea triumfā, dupa 
ce pe ecran apare insertul „The End”, specta 
torul familiarizat cit de cit cu dramaturgia lui 
Tennessee Williams își dă sema că finalul til- 
mului nu are nimic de a face cu cef carea 
scris „Un tramvai numit dorință”, „Vară şi 
fum“ sau „Orfeu în intern”. Acest happy-end 
apare cu atit mai nefiresc cu cit de-a lungul 
întregului film asupra eroului planează ame- 
nințarea castrării. Pe de o parte, Boss Finiey 
nu e omul care să nu se țină de cuvint, as 

cum a dovedit-o și în cazul negrului ce a in- 
drăznit să se atingă de o alba. Pe de ae 
parte, Tennessee Williams nu se abate nicio- 
dată de la legea cehoviană a puștii tate 
pe perete in actul | și care trage neapărat ir 
ultimul act. 

E limpede deci că regizorul scenarist R 
chard Brooks a trădat piesa pentru a se con 
forma tiparelor hollywoodiene. 

Acest happy-end cusut cu aţă albă este 
exemplul ce! mai evident, dar nu şi singurul 
Comparind filmul cu piesa, constatăm ca 
Brooks a dat dovadă de o deosebită abilitate 
în a deturna sensurile, a muta accentele şi a 
îndulci mesajele. Astfel, el a transierat _o 
dramă la care nu plingi, ci urli de indignare 
împotriva proastei alcătuiri a vieții” (așa cum 
o definea un critic american la data premie- 
rei) întt-o producţie Metro Goldwyn Mayer 
pe ecran lat și Metrocolor despre un tinar 
barman care, de dragul unei fete din inaita 
societate, încearcă să-şi facă un nume şi o 
situație în lumea teatrului și a filmului. unde 
nu izbuteşte decit să-și comercializeze farme- 
cele masculine, se intoarce în orașul natal ş 
în ciuda opoziției familiei fetei, cei doi tinen 
încep o viață nouă. 

Unde este tragedia pierderii tinereții. virsta 
purității și a iluziilor? Unde sint determinare 
complexe ale unui destin hotărit nu numa de 
factori sociali, ci și de caracterul și tempera 
mentul individului? Unde este degradarea re- 
laţiei de dragoste care atinge granitele soro 
dului? 

Performanța lui Brooks este” cu atit ma 
mare cu cit (cu excepția finalului) ei nu face 
intervenţii mari în text, ci păstrează majorita- 
tea scenelor și replicilor pe care le montează 
și le ritmează altfel în numele unei „cinema- 
tografizări“ uneori prost înțelese (ca acele ri- 
dicole flash back-uri). El simplifică, trun- 
chiază replici, elimină subtexte. trădează 
piesa nu atit în litera cît în spiritul ei. De tapt, 
grijuliu să corespundă normelor unei pudori 
rău înțelese, el renunță sâ-și castreze eroul, 
în schimb castrează piesa, ceea ce la MGM 
se pare că n-a șocat pe nimeni. 


Cristina CORCIOVESCU 


contra punct 


Un adevăr 
spus pe ocolite 


E.. adevărat: ecranizind „Dulcea pasăre 
a tinereţii“, Richard Brooks l-a trădat pe Ten-. 
nessee Williams nu în litera ci în spiritul lui 
„Dulcea pasăre...“ este o piesă amară pe care 
Brooks a „imbrăcat-o” într-un strat gros de 
glazură. De ce? nu cred că merită întrebat 
dar, pentru orice curiozitate candidă, răspun- 
sul există: pentru că, fără această operaţiune 
îndulcitoare, piesa nu ajungea film cite Hol- 
lywoodul — Hollywood. De ce a vrut el, Ri- 
chard Brooks, regizor serios, așezat, fără 
gustul încercărilor periculoase, fără nebunia 
riscului în singe, să ecranizeze o piesă „difi- 
cilă“, ar fi o întrebare, dar și aici se poate in- 
trezări un răspuns: probabil i s-a părut că ce 
este important în piesă va răzbi, totuși, și se 
va face simţit în film. Lucru în parte adevărat 
şi demonstrat ca atare. Dar nu partea de fide- 
litate mi se pare interesantă în cazul de faţă, 
ci partea de trădare și efectul ei asupra filmu- 
lui. Pentru că, tot ocolind frumos, abil, prote- 
sionist capcanele dramei americane, focosul 
ideii de „generaţie pierdută într-o lume bol- 
navă, bolnavă de putere” regizorul a căzut, 
de bună voie şi nesilit de nimeni, în braţele 
schemei hollywoodiene de melodramă cu 
happy-end — acea formă de cinema din inte- 


pe ecrane 


„Drame la care nu plingi, ci urli de indignare“, 
s-a spus despre piesele lui Tennessee Williams. 
Ce se poate spune despre filmele după piesele sale? 


rlorul cărela se poate spune chiar şi adevărul, 
dar pe ocolite şi bine ascuns șub o mică min- 
ciună cunoscută și recunoscută de toată lu- 
mea ca atare. Drept care, e! a mutat centrul 
de greutate pe cuplul Chance-Heaveniy, ne-a 
pus în fața ochilor victimele, frumoasele şi ti- 
nerele victime, ne-a pus în fața ochilor și că- 
lăii, a mutat violența din ginduri în fapte — 
mici acte condamnabile sub care se ascund, 
perfid, marile acte de violenţă psihică — a re- 
nunțat, ușor, la grava subtilitate tennesse- 
eană și a dat Cezarului — adică publicului — 
ce i se cuvine: iluzia scurtă, cit un finał de 
film, că binele învinge, că binele poate să in- 
vingă fie și mutilat, sfirtecat, umilit, iar răul, 
oricit de mare și de puternic ar fi, tot „il ia 
dracu”... 

Firește, sintem foarte departe de adevărul 
vieţii. Paradoxal, sintem însă aproape de ade- 
vărul piesei, de adevărul ei de „ultimă re- 
plică”, replica lui Chance, din final, câtre 
„băieţii” care vin să pună capăt vieţii lui de 
bârbat:” Nu vă cer milă, nici măcar înțele- 
gere, vă cer să vă recunoașteţi in mine și tim- 


hu răfe „nai bin de cinci ani), folosirea zu 
om-ini fLeon Samroy) toate au dus în primul 
moment la realizarea unei imagini cu marci 
tehnicii. 

Milton Krasner este unul din directorii de 
fotografie ce a contribuit la apariția esteticii 
formatului lat (cașetat, Viștavişian, sau Cine- 
mascop). Favorizat de structura cu unitatea 
de loc a decupajului plasat în ințerior, sau 
exterior de noapte tocmai pentru a favoriza 
controlul lățimii cadrului (principala scena 
dintre tată și fiică, sau secvenţa finalului fil 
mului), Dulcea pasăre-a tinereții este lucra! 
ca la carte”. O lecţie pe viu despre cum se 
"luminează (să spunem în stil hollywood-ian 
tirziu“) și cum se cadrează în formaţ lat o 
poveste cu două personaje. 

Îndrăznesc să afirm acum, după mai bine 
de douăzeci de ani de la apariția sa, că linga 
valoarea substanţei filmului (eterna dorinţa » 
devertirii şi incrincenarea în relaţia dintre ge 
neraţii prin atragere și respingere continua) 
forma, prin rigiditate scolastică, dacă accep 
tâm termenul, în timp, a devenit chiar nepo 


mpul, romanul nostru, al tuturor. Geraldine Page, actriţa 
în căutarea tinereţii pierdute (Dulcea pasăre a tinereții; 


pul ca dușman al nostru, al tuturor”. Daca 
am imagina o clipă acea replică implinită mă- 
car și în idee, dacă am realiza identificarea 
răului cu binele și supunerea lor, împreună 
„dușmanului timp“, am obţine același rezultat 
pe care Brooks, vulgarizind, îl propune in 
happy — end-ul său: victoria binelui. Este 
adevărat, cu totul alta, grea, amară, dură. O 
victorie cu prețul vieții... 

Cred că ceea ce a încercat Brooks trădin- 
du-l pe Tennessee Williams, a fost traducerea 
lui în limbaj curent. „Dulcea pasăre a tinere- 
ţii” zbura prea sus. Brooks a făcut-o sà 
zboare la nivelul inimii. Că n-a greșit funda- 
mental hotărind această trădare o dovedesc 
sălile de cinema pline, la un film de acum do- 
uăzeci și patru de ani, și reacţia unui public 
care, este adevărat, nu a văzut „Dulcea pa- 
săre a tinereţii“ pe scenă... 


Viad PAULIAN 


camera-stilou 


Dulcea pasăre 
a... contrazicerii 


D... pasăre a tinereţii este interesant, 
pentru epoca în care a fost făcut, sub un as- 
pect mai puţin comentat: perioadele invaziei 
vertiginoase a tehnicului asupra imaginii se 
caracterizează prin lipsa de căutări, de mari 
ambiţii estetice. Șocul, însușirea și familiari- 
zarea sint etape premergătoare asimilării și 
folosirii creatoare a noului, față de care apoi 
ne eliberăm în mod necesar. 

Inventarea „low-key“-ului (prima preocu- 
pare sistematică pentru clarobscurul cinema- 
tografic) datorată lui Wong James Howe, a 
„high-key“-lui (structură de iluminare în care 


se suprapun tonuri de la griul luminos la alb) | 


al lui Gregg Toland, descoperirea machiaju- 
lui de compoziţie, realizat de Karl Struss pen- 
tru prima oară actorului Frederic March pen 
tru filmul Dr. Jekyll şi Mr. Hyde (la care s-a 


subiect liber 


Un actor care s-a impus la box-office 


de la primele roluri 
(Pau! Newman în Dulcea pasăre a 


invita. Temele generoase, mereu proaspete, 
au fost abordate generaţie după generație și 
totdeauna forma s-a devalorizat atunci cind 
concepția tehnicizantă se pune în faţa ideii 
sau a spiritului creator în vizual. 

Descoperiți, de exemplu, relaţia dintre dia- 
log și centrul de atenţie al cadrului ce dese 
nează niște linii invizibile, matematic impli 
nite prin tăietura de montaj, ce pot face deli- 
ciul vizionării de studiu. Priviţi filmul, nu 
există nici o imagine cu o cit de mică abatere 
de la regulă, mișcarea în cadru și montajul 
într-un discurs fără disonanţe; este lecţia cea 
mai bună care trebuie învățată și uitată pen- 
tru a-ţi căpăta libertatea și a face ceva origi- 
nal, ceva ce să însemne o lectură personală a 
decupajului regizoral. 

Krasner este superprofesionistul care știe 
foarte bine totul, lucid, și de ce să nu recu- 
noaștem, intră în categoria idolilor ce au fă- 
cut oarecare vilvă, mai ales printre tinerii 
creatori de oriunde. Să nu uităm însă că în 
același timp Fiosan făcea Noaptea iguanei, 
că Ronunno făcuse Rocco..., Di Venanzo 
Noaplea și Eclipta. După numai citiva ani, 
Nykvist filma Persona, iâr Di Palma Deșertut 
roșu și Blowup. Și, pentru a-mi ajuta demon- 
strația, la mai puțin de un deceniu Conrad 
Hall filmează acea bijuterie a formatului lat 
Butch Cassidy și Kid care contra 
zice aproape teoria începuturilor pe aceste 


formațe. 
Florin MIHĂILESCU 


Un mult visat 


muzeu al cinematografiei... 


Galeria de la Fălticeni 


În ea: un regi 


N.. mai văzut oraşul Fălticeni de vreo 
doisprezece ani și acum, la revedere, am avut 
un șoc. Centrul seamănă puțin cu Philadel- 
phia: clădiri inalte cu suprafețe curbate, cu- 
lori pastel, străzi largi bogate în vegetație, 
monumente de factură modernă, un havuz 
enorm din care chiar țişneṣte apa, case mici, 
albe, cu stucaturi, conservate printre blocuri: 
o frumusețe. Pe strada Sucevei, într-o locu- 
ință veche, masivă, în spatele căreia grădina 
coboară în pantă dulce spre rìu, e „Galeria 
oamenilor de seamă“, emoționant lăcaș mu- 
zeistic, unic în felul lui; căci evocă, în docu- 
mente și imagini, oamenii de litere, artă și ști- 
inţă care s-au născut aici, ori au lucrat mult 
timp in oraș. Sint cam cincizeci, cred. Dar nu 
numărătoarea m-a preocupat, ci numărul 
rhare de personalităţi, al căror nume e legat 
de orașul mic din nordul țării, şi valoarea ini- 
țiativei. Așadar, iată-i pe lon Creangă și Mi- 
hail Sadoveanu, Eugen Lovinescu și Anton 
Holban, folcloristul Artur Gorovei, lingvistul 
şi Mologa Alexandru Lambrior, ilustrul actor 
Matei Millo, pictorul Aurel Băeșu. Dintre con- 
temporani — fie plecați în împărăția umbre- 
lor, fie aflători printre noi — dramaturgul Ho- 
ria Lovinescu, sculptorul lon Irimescu, criti- 
cul Mihai Gafița, profesorul Constantin Cio- 
praga, actorii, atit de dragi nouă, Grigore Va- 
siliu-Birlic, Jules Cazaban. Și în colțul uneia 
din săli, însă bine pus în lumină, cum și me- 
rită, regizorul Paul Călinescu. 

Un regizor cinematografic într-un muzeu... 
Mare lucru! Exponatele ce vorbesc despre 
creaţia şi viața sa sint puţine, cum sărăcuțe 


https://biblioteca-digitala.ro 


r de film Mare lucru! 


sint și cele despre prezenţele în filme ale ma- 
rilor actori pomeniţi mai sus. Dar nu e vina 
celor ce, cu atita afectuoasă consideraţie 
pentru oamenii de seamă, au întemeiat lăca- 
șul și i-au dat atit de aspectuoasa și solemna 
sa înfățișare. Cind e vorba de scriitori, custo- 
zii se adresează, porta completarea colecții- 
lor, Muzeului de literatură sau bibliotecilor de 
stat. Cind e vorba de actori, scriu teatrelor, 
Cind vine cazul unui cineast reputat, i se 
adresează personal — de au această putință. 
Dar pentru alţii — să zicem scenariști, regi- 
zori, operatori (nu îndrăznesc să-i alătur şi pe 
critici căci îmi pare că și aud un cor de voci 
ce strigă: „nu e cazul!') — cui să ceară date, 
documente, iconografie? Cărui muzeu, cărei 
biblioteci, cărui fond arhivistic, documentar? 
Mi se pare că a mai scris cineva odată des- 
pre posibilitatea (nu, mă înșel, despre necesi- 
tatea) unui muzeu al cinematografiei romă- 
nești. Căci, iată, împlinește și ea o virstă; 
dacă e s-o luăm de ia prima peliculă de lung 
metraj, „punct de pornire pentru cinemato- 
graful românesc", cum bine zice dicționarul, 
ar avea 73 de ani. E o etate înaintată. Alţii, cu 
cinematografii mai nevirstnice, le-au și înălțat 
cite un muzeu. Arhiva e bună, să ne trăiască; 
Cinemateca e excelentă, s-o țină Pronia; 
Asociația cineaștilor, cu dosarele şi sertarele 
ei prețioase, e un noroc al cinefiliei române. 
Dar parcă un Muzeu, deschis publicului larg, 
chiar și în incinta vreunei instituții existente, 
ori la Buftea, ar fi o bucurie pentru foarte 
multă lume. și, dacă nu greșesc, un bun cul- 
tural de preţ, ca orice istorie cristalizată. 


Valentin SILVESTRU 


tinere [ii 


21 


3. 


Dublura, dar nu sosia 


„Dublura. 
intră în acţiune 


Coca ce cucerește, în primul rind, în 
filmul regizorului Ernest lasan (coscenarist 
alături de Valentin Cernih și Piotr Kariakin) 
este indrăzneala ideii. Şi anume: la o între- 
prindere de produse electrice toate posturile 
de conducere sint preluate experimental, din 
inițiativa ministerului de resort, de tineri spe 
cialiști. Timp de o lună, tinerii au autoritatea 
deplină, iar directorul „en titre“ și echipa sa 
pleacă in concediu. Desigur, orice experi 
ment presupune ambiția de a ieși dintr-o 


n spațio-temporalitatea aceasta despre 
care în ultimele decenii am tot aflat că trăim 
sub semnul incertitudinii (Heisenbergiene), a 
cauzalităţii (Schrâdingeriene) și a relativității 
(Einstein-iene), s-ar putea ca din cind în cind 
prin efectul infinitelor interacțiuni, rezonanțe 
și probabilităţi, să se producă momente de 
incilcire a raporturilor dintre legități (și ele, 
dealtfel, reduse la proporţii statistice) și să se 
işte stări de confuzie ale categoriilor, pe vre- 
muri (sub chezâșia bunului bătrin filosof 
Kant) socotite a fi apriorice și deci imuabile, 
inatacabile, inexorabile. 

Dacă-i așa — şi cum de n-ar fi cind ne-o 
declară atiția cărturari şi astronomi? — nu ni 
se pare absolut ilogică — teoretic măcar — 
ipoteza unei deplasări a ființei omenești în 
timp. Spaţiul și timpul pierzindu-și cu desă- 
vişire vechiul prestigiu, devine tot atit de po- 
sibilă o câlătorie în cat ria timp pe cit este 
de evidentă mișcarea in categoria spaţiu 
Drept care și abundenta literatură (de felurite 
calităţi) consacrată acestui deocamdată ima- 
ginar paradox. Vestita nuvelă a lui H.G. Wells 
„Mașina de explorat timpul“ ocupă desigur 
locul de frunte într-un gen din ce în ce mai 
răspindit. Textul scriitorului englez a fost 
transpus pe ecran alăturindu-i-se de către re 
gizor elemente din neelucidatul mister al lu: 
Jack Spintecătorul. Rezultatul a fost un film 
de categoria B. 

lată însă că un film american denumit So- 
mewhere in Time şi prezentat la noi cu titlul 
Undeva... Cindva... reia ideea voiajului în 
timp şi-i dă o întruchipare din cele mai plă- 
cute. (Foarte bună și atentă la detalii regia lui 
Jeannot Szwarc, foarte buni actorii Christop- 
her Reeve și Jane Seymour). Pelicula, izbu- 
tită din punct de vedere estetic, stirnește însă 
unele nedumeriri și pune în situaţie delicată 

` pe cei care cu dinadinsul vor să-i „explice“ — 
limpede și-n totalitatea bunului simţ — acţiu- 
nea, secvențele şi cronologia. (S-a mers pe 
linia aceasta pină la presupunerea că filmul a 
fost tăiat — și anume în remarcabil de iscusit 
realizata scenă a despărțirii eroilor printr-o 
„falie temporală“; ruptura prin reintegrarea tî- 
nărului bărbat în timpul său de bază a fost 
luată drept o culpabii voită intervenție post 
factum). 

Părerea mea este că toți aceștia - precum 
și cei care i-au provocat cerind cu mare glas 
o lmurire întru totul coerentă — se ostenesc 
in zadar, strădaniile în cadrul logicii aristote- 
lice şi mecanicii newtoniene fiind iremediabil 
sortite eșecului. 


- 


Dinamic şi imprevizibil ca yn veritabil, -policier 
(Dublura intră în acţiune) 


à 


E 


a a á 


ete, 


stare de inerție, inventivitate, temeritate. Dar 
ideea cineaștilor ce îşi pun semnătura pe Du- 
biura intră în acţiune ni se pare cu atit mai 
indrăzneaţă cu cit ea depășește parcă, pe ne- 
simţite, dreptunghiul ecranului, insinuindu-se 
abil și în viaţă. „Jocul“, inteligent și onest, is- 
pitește și ciștigă adepți pe măsură ce el se 
dovedește a fi nu o concurenţă rigidă între 
generații (adică între forțe obiectiv inegale), 
ci o autoverificare lucidă a capacităţii fiecă- 
ruia și o ambițioasă autodepășire. 

Tinerii selectaţi pentru funcţii-cheie au far- 
mec, sint veseli, joacă cărţi, iubesc, sint ine- 
gali, greșesc. Sint credibili. În noua situaţie, 
unii devin aroganțţi, alţii sfioși, mulţi vor să 
abandoneze competiția. Treptat, după șocul 
schimbării bruște a rolurilor ierarhice, îşi re- 
vin. Tinerii sint dublurile șetilor din uzină, dar 
nu sosiile lor. Ei râmin, trebuie neapărat să 
ramină, ei îrșiși. Ei acționează, iau inițiative 
și decizii, conduc și se conduc ajutaţi doar 
de propria lor rațiune. Titlul filmului, în pri- 
mul moment, te duce cu gindul la un policier 
dar şi fără criminali şi detectivi filmul ține 
spectatorul în mină, îi captează toată atenția 


Singura soluție cinstită și rațională a ciuda 
telor întimplări ce se desfășoară la trei date 
trei nivele ale curgerii celei de a patra dimen 
siuni (1972, 1980, 1912) imi place a crede ca 
poate fi numai reconsiderarea menţionării a 
două nume: Richard Matheson şi „Incercare 
de întoarcere în timp“. Primul este al autoru 


De-a v-aţi ascunselea prin timp (Undeva... 


pe ecrane 


printr-o acţiune cu un ritm dinamic, plină de 
imprevizibil şi suspans. 

«În armată, eu am fost mecanic de aviație 
ACuvintul de ordine era: „Să nu schimbi nimic 
la mecanism! Dacă vrei ca totul să meargă 
bine aici, nu schimba nici dumneata nimic la 
mecanismi»"Dar finărul inginer Kostin, du- 
blura directorului, nu poate urma sfatul aces- 
tuia pentru că el irțelege altfel „mecanismul“. 
Inginerul Kostin, un tiric şi un visător de felul 
lui, nu se sfiește să-i declare reporterului de 
televiziune că și-a pierdut iluziile nu și elanul. 
De-abia acum, dublura-director înțelege cit 
este de greu drumul pe care își conduce 
uzina. În final, pe ecranele citorva zeci de te- 
levizoare expuse într-o vitrină, apare, în 
prim-plan, Kostin vorbind despre experiment 
Trecătorii se opresc o clipă să-l privească. Îl 
privesc fără să-l audă. Sub lumina necruţă- 
toare a operatorului, chipul tinărului arata 
brusc altă virstă. 


Alina POPOVICI 


Producţie a studiourilor Lenfilm. Scenariul: V. Cer- 
nih, P. Koriakin, Ernest lasan. Regia: Ernest lasan. 
Imaginea: Vladimir Burikin. Cu: Boris Plotnikov, Mi 
hait Gluzski, Igor Gorbacev, Alexandr Vdovin. Pet: 
!urcenkov, Natalia Danilova. 


Un discipol al lui Charlot 


Domn pentru o zi 


omn pentru o zi este mai mult decit o 
comedie, e un roman comic de epocă pentru 
care ne va fi greu să găsim formule proxime 
in alte şcoli de film. Cu toate că originala 
producție a studiourilor bulgare conţine, epi- 
sodic, elemente diverse, dacă nu eterogene, 
lesne de identificat în arsenalul de mijloace 
cunoscut — burlesc și parodie, șarjă paro- 
dică și tragicomedie, comic de situaţie și co- 
mic absurd, qui-pro-quo-uri şi ironie lirică — 
Nikola Volev, regizorul, izbutește performanța 
unei opere unitare a cărei cheie se află în 
afara datelor preexistente. 

Original este în primul rind personajul prin- 
cipal, în linia unui Nastratin sau Păcală, un 
perdant prin vocaţie dintr-un mediu umil pro- 
vincial, mai precis rural-balcanic, la începutul 
secolului. Pe numele său Asparuh — poreclit 
Purko, eroul ar fi — nu putem scâpa de acest 
reper — un Charlot bulgar, cenzurat insă de 
o bună parte dintre efectele ilariante ale pro- 
totipului, cu un comic mai mult conținut de- 
cit jucat. Căci Nikola Volev face comedie 
intr-o perioadă de criză a genului, ceea ce il 
etermină să-și încerce șansa într-un fel de 
anticomedie, beneficiind de avantajul ca 


de ce revenim asupra acestor filme? 


Explicaţia... 


Să ne propunem a privi filmul 
„Undeva, 


Cindva“ 


cu dezinvoltura cu care 
privim jocul de-a Timpul şi Spaţiul 


lui cărţii după care s-a realizat versiunea ci- 
nematografică, al doilea este al càrții insași 

Grezite ori — cel puţin — incomplete men 
țonări. Adevăratul autor — și numai cu spriji 
nul său vom putea fi în măsură a ne linişti cu 
privire la mult dorita explicație conformă bu- 
nului simț — nu-i nimeni altul decăt ilustrul 


cindva...) 


eroul comic a fost în toate timpurile ceea ce 
eseiștii contemporani numesc anti-erou. Ast- 
fel se arată Purko de la primele secvențe 
fals-epopeice, înfăţișindu-l în timpul marelui 
război, prin care a trecut, ştim bine, tot atit 
de puţin glorios, și contemporanul său occi- 
dental. Cu diferența că balcanicul nu e văzut 
deloc în tranșee, ci numai în succesivele in- 
toarceri din diferite campanii, iar mediul în 
care revine nu e mizeria urbană, ci aceea ru- 
rală, cu plusul ei de culoare locală, pestriță, 
savuros identificată, fără prea multe stilizări 
pusă în pagină, cu un aplomb și o libertate 
spre toate azimuturile, ce nu pot fi decit ale 
unui mare comedian. 

Un mare comedian care aici sint, totutuși, 
doi: regizorul susnumit și interpretul său, 
Todor Kolev, jucînd cu succes cartea figurii 
imposibile, dar de un comic contagios, prin 
insâși masca sa caricată de natură, cu șirete- 
nia unui păgubos ce-și „planifică“ el i nsuși în 
neștire catastrofele, în timp de pace, așa cum 
i le procura gratuit istoria, în timp de război. 

Supratema fiind, bineînțeles, fuga de sără- 
cie a acestui Charlot balcanic și rural, dotat 
cu o nevastă statornică (incă o performanță 
in distribuție — lordanka Stetanova), care la 
rindul ei îl dotează pe Purko cu un număr 
mereu modificat de urmaşi. Fugă de sărăcie 
ce-i reușește lui Purko... pentru o zi, dnd e 
domn, cum i se întimpla lui Charlot să fie 
domn o noapte, pină cind bancherul amic se 
trezea din beție. Aici, din această stare iese. 


de comedie un anti-ervu 


Domn pentru o 


Eroul 


pe T 
SS 


ostru compatriot Mircea Eliade. lar textul ce 
sta la baza filmului e una din primele sale nu- 
vele fantastice, Nopți la Serampore, apăruta 
in 1940 și reeditată in volumul „La țigânci și 
alte povestiri“ (Ed. pentru literatură, 1969) 
Nu contest relitatea (sau talentul) lui Richard 
Matheson și nici nu tăgăduiesc funcţia de 
script a romanului „Incercare de intoarcere in 
timp”. Dar susțin sus și tare că filmul Un- 
deva... cindva e făurirea poate nu directă to- 
tuși neindoielnică a minții celui ce a scris 
„Nopti la Serampore“. Singura concesie ce 

aş putea face este să admit că-i opera unuia 
care s-a învrednicit a-și însuși cum nu se 
poate mai intim filcul adinc al nuvelei lui Mir- 

cea Eliade. 

Și în Nopți.. încurcătura spaţio-temporală 
e deplină, iar „explicația“ (și acolo aprig ur- 
mărită de povestitor) greu de aflat. Problema 
mobilității de-a lungul coordonatei Timp pare 
cu atit mai insolubilă (şi aş zice, mai perlidă) 
cu cit europeanul prins intr-o mreajă tantrică 
s-ar resemna să admită putinţa retrăirii unei 
scene din trecut, în ruptul capului însă nu 
posibilitatea modificării (prin însăși insolita 
lui prezenţă) unor evenimente de altădată. El 
dă și o pildă: „Accept ipoteza că aș putea 
asista la bătălia de la Waterloo, însă nu pot 
accepta că aș putea asista la bătălia de la 
Waterloo văzind în același timp cum Napo- 
leon iese învingător“. 

(Aici îmi îngădui a remarca: omenirea apu- 
cind de la început ori de la un anumit punct 
încolo pe alte câi — s-ar putea închipui o 
evoluţie istorică unde Napoleon să iasă învin- 
gātor la Waterloo. Nici în situaţia aceasta 
nu-i de iscodit prezența unui ins din viitor la 
o scenă din trecut. Un asemenea ins, cunos- „ 
cător al tacticii militare, ar fi putut să-l în- 
demne pe Napoleon a-și mina tunurile prin 
noroi și a ocupa înălțimea pe care a ocupat-o 
Biucher. Dacă trecutul va putea fi vreodată 
reconstituit va fi numai printr-un procedeu de 
videocasetă: îl vom putea privi, adică televi- 
ziona, nu-l vom putea retrăi). 

În Undeva... cindva, retrăirea episodului din 
1912 de către dramaturgul Richard Collier și 
actrița Elise McKenna nu implică intervenţii 
in realitatea de odinioară; realitatea, cu toate 
acestea, se îmbracă în nesiguranță, enigmă și 
clarobscur, ca și cum cele ce se vor petrece 
ulterior sînt într-un anume fel ştiute ori pre- 
simţite de protagoniști. (Jocul fin al Janei 
Seymour dă de înţeles că astfel stau lucru- 
rile). 

„Explicaţia“ straniei întimplări de linga Se- 
rampore sau a cronologicei aventuri din 
America zilelor noastre ne-o poate furniza 
doar finalul textului elidian prin glasul invăța- 


tot ïn zori, eroul însuși, mai sărac decit ori- 
cînd, părăsit de ipotetica americană, pe care 
contașe să-l ducă peste ocean, iar ea îl intro- 
dușeșe doar în hotelul numit „America“. 


Val. S. DELEANU 


Într-un sat 
uitat de lume 


Surorile medicale 


Gos al filmelor lui Kachyna 
a crescut. A sărit și peste băltoacele adoles- 
cenţei tulburi, câtre o tinerețe cu nimic mai 
senină, cu tot atitea — dacă nu infinit mai 
multe — întrebări de pus, echivocuri de lim- 
pezit, drame de descoperit. Surorile... nu-i un 
tilm tipic pentru regizorul cehoslovac. El se 
înrudește mai degrabă cu lubirile... lui For- 
man decit cu lirica tandrelor investigații kah: 
niene. Dar poezia pragurilor de virstă palpita 
sub scoarța aspră a personajelor — teme: cu 
meserie de infanterist, asistente medicale lu 
înd cu asalt ignoranța, înapoierea, incon- 
ştiența, violența disperată, mizeria satului in- 
datë după război. 

Maria, proaspăt absolventă, ajunge în pr- 
mii ani după război în satul uitat de lume də 
nu şi de toate relele: Maria sperase şi ea s3 
întilnească marea iubire, să se mărite. sa aiba 
copii. Duritatea vieţii în care e azviriită o spe- 
rie, dar — cum scrie la carte — o şi câleșt 
Cu ajutorul unei virsinice colege de drum. D= 
aici încol, subiectul nu se mai poate poves: 
pentru tă e film-film şi nu literatură în ima- 
gine. Încercările stingace ale fetei de a reim- 
noda firicelui romantic cu chitaristul ingrijitor 
de căi şi apoi cu teribilistut timid, şofer pe 
ambulanţă, hotarul de haz şi lacrima pe care 
e clădit filmul unei mari școli realiste cea dat 
lumii cet mai tandru grotesc din cite exist. 
fac savoarea satiric-lirică a Surorilor.._ impu- 
nind acel energic sentiment că viața pusă pe 
peliculă nu-i „ca la carte“ sau „ca la cinema 
ci chiar ca în viaţă. Rideţi și plingeti. deopo 
trivă, la baia surorilor și la dansul lor næ 
col-disperat şi totuşi atit de tonic Doua ac- 
tate — cea mai tinara Marie Sahulova şi una 
cu o maturitate proaspata, cu un haz amar 


Jirina „lraskova. susțin cu brio un fim care 
respiră prin toți porii adevăr și numai adew 
Alice MĂNOIU 


Producţie a studiourilor cehoslovace Scensrhs? 
Bor, K. Kachyna. Regia: Karel Kachyna imagines 
Curik. Cu: Marie Sahulova, Jirina Jraskova. Ono 
Vethy, Oldrich Vizner, Frantisek Husak. Otto Lacà 
vic. 


tuiui și înțeleptului Swami Shiwananda Po- 
vestitorul și amici lu: fost. desigur 
proiectaţi cu două veacuri in urmă. s-a înfir- 
pat o iluzie. Iluzie, afirmă deindată Swami 
este, asemenea, și realitatea vigä de toate z+ 
iele, a vieții obișnuite. Toate-s deopotrivă ilu- 
zorii și aparente, crede filosofia indiană. „Lu- 
mea noaștră nu e reală, dragul meu”, grâieșie 
învățătorul. Așa fiind nici magul, stăpin pe 
mijloace oculte, nu poate crea nimic real ci 
numai alte aparențe. alte iluzii. işi poate 
eventual trece semenii dintr-o iluzie în alta, îi 
poate plimba din lumea reală în cea imagi- 
nară și duce înapoi — Drumul e în cerc — 
nici una nu-i dăruită cu puterea de a se pu- 
tea pretinde sigură și stăpinitoare. 

Nu înțeleg, răspunde europeanul. Toate lu- 
crurile i n lumea aceasta s-ar putea să fie ilu- 
zorii şi aparente, dar piră și închipuirile aces 
tea trebuie să aibă anumite legi ale lar care 
să le acorde o doză anume de consistenţă. 
Obiecţie căreia ușor i se dă replica: iluziile și 
aparențele se supun acelor legi numai pentru 
cel care crede în ele. De unde și nălucirea to- 
tată a interlocutorului neindian. 

Solutie ambiguă? Totuși unica de natură a 
putea fi propusă pentru filmul american. Lec- 
ţia e severă: călătoriile în timp sirit o himeră. 
Doar că spre a dobindi dreptul să enunţi o 
atare afirmație trebuie în prealabil să admiţi 
că aparente şi iluzorii sînt şi cele ale spațiului 
și timpului în care te miști tu, cel care ai cu- 
tezat să rostești aserțiunea. 

Contesti nd realitatea în sufletul! Şi intelectul 
noștru părăsim oare sala unde a rulat du- 
ios-ghidușui film? Nu, încadrind-o, zimbitori, 
în sistemul științitic care o consideră, 
stohastic, ca pe cea mai probabilă. f. 

(Şi nednd uitării argumentul pe care nara 
torul NopţHor l-ar fi putut invoca împotriva lui 
Swami Shiwananda o fi lumea comună 
ireală, dar nici perfect iluzorie nu poate fi 
considerată: iluzia realității ei s-a păstrat neș- 
tirbit aceeași pentru miliarde de ființe răspin- 
dite pe arii imense de-a lungul mileniilor). 

Singurui stat ce pot da rivnitorilor după o 
explicaţie neechivocă a grațiosului film: să ci- 
tească (ori să reciteascâ) nuvelele fantastice 
ale lui Mircea Eliade, pregățindu-şi cugetul 
către cit mai dezinvolta primire a principiilor 
relativității generalizate şi recunoașterea im- 
pr&jurării că nimic nu ne distrează mai mult 
decit jocul (pentru adulţi) dea Timpul și 
Spaţiul, de-acum şi atunci, de-a aici şi 
acolo. Miracol al întilnirii dintre Ştiinţă și Co- 
pilărie. nu mai puţin tainic dect toate ale SF! 


N. STEINHARDT 


cine-univers 


iimul Vraciul continuă să se bucure de 
succes și la reluare, ținind afișul chiar pe vre- 
mea arctică. Mie a reușit să-mi lase doar re- 
gretul orelor pierdute ca să-l văd încă o dată, 
dar consta! cu surprindere că place nu numai 
publicului, ci și criticii. 
_ Melodrama își păstrează o veche poziţie 
inexpugnabilă in cinematograf, e un fapt de o 
evidență constringătoare, trebuie să reçu- 
noaștem. Noua școală regizorală germană, în 
frunte cu Fassbinder, l-a teoretizat și, mai 
mult decit atita, i-a dat o ilustrare convingă- 
toare prin niște filme admirabile ca Lili Mar- 
len, de pilda. 

In Yraciul, situațiile melodramatice abundă: 
eroul, un chirurg faimos, primește o cumplită 
lovitură sentimentală exact într-un moment 
de triumf profesional: întors de la clinică, 
unde izbutise să efectueze o operaţie extrem 
de grea, află că soția l-a părăsit, luind cu ea 
şi pe unicul lor copil, o fetiță. Omul incearcă 
sa-şi anestezieze sufletul rănit cu ajutorul al- 
coolului, dar după o noapte de beție în com- 
pania unor ingi dubioși, se trezește la comi- 
sariat | s-au furat banii și actele. Asta n-ar fi 


Veaciul:Virtuţile melodramei 


Apare şi o tinără vinzătoare, foarte drăguță, 
pentru care pribeagul binefăcător resimte o 
ciudată afecţiune. Cine este însă ea? Nu 
altcineva decit însăși fiica vestitului chirurg, 
rămasă orfană după moartea mamei ei și si- 
lită să-și cîştige singură existența. Ca situația 
să fie mai înduioșătoare, cei doi ignoră legă- 
tura lor intimă de rudenie. Fata suferă un ac- 
cident grav, medicul chemat la fața locului 

uză să o opereze, întrucit nu ar exista nici 
o şansă de reușită. Dar „Vraciul“ îi fură trusa 
şi realizează el, iarăşi în condiţii mai mult de- 
cit rudimentare, intervenţia chirurgicală sal- 
vatoare pe creier. 


Reversurile neașteptate şi dramatice ale 
acestei povești croite după rețeta romanului 
foileton „du coeur“ nu se opresc aici. Părinţii 
tinărului aristocrat care voia să o ia pe mica 
vinzătoare de soție pun la cale o sinistră mis- 
tificare își mint fiul, spunindu-i că fata a mu- 
rit în urma accidentului suferit și speră astfel 
să împiedice o căsătorie nepotrivită. Junele 
îndrăgostit încearcă să se omoare, aflind 
aceasta, genitorii realizează efectul catastro- 


in menaj? Din gust al sacrificiului sau nevoie 
de _expiațiune? Mister! 

Oricum, o aureolă mesianică înconjoară 
capul „vraciului“, interpretat (altminteri foarte 
bine) de un actor (Jerzy Binczycki) cu o sta- 
tură masivă şi impozanță, ca să poată închi- 
pui pe aceşt uriaș blind, pornit să aducă ali- 
nap. suferințelor poporului. 

ştiu cînd și-a scris Tadeusz Dole- 
ga-Mostowicz romanul după care Jerzy Hof- 
fmann a făcut filmul. Un iz narodnic trece 
însă prin toată acțiunea Bunul uriaș vindecă 
beteșugurite sărmanilor și èi îl idolatrizează. 
Fapta mărinimoasă mosie inimile oamenilor. 
Țăranul chiabur la care vraciul lucra ca argat, 
îi oferă să împartă întreg avutul său cu el, 
după ce i-a pus pe picioare feciorul olog. Nu 
e destulă dulcegărie în melodramă, optica 
poporaniștă adaugă încă ceva peltea: pe cind 
reprezentanţii medicinei oficiale urmăresc 
doar arginţii și gloria, idealismul cel mai pur 
inspiră actele eroului principal care vindecă 
fără să ceară nici o răsplată. 

De ce place, totuși un astfel de film pueril? 
Virtuţile melodramei nu explică totul. Cred ca 


Din catastrofă în catastrofă pină la happy end (Vraciul cu Anna Dymna și Tomasz Stockinger) 


mimic, eroul avind o situație materială înflori- 
toare și bucurindu-se de o mare notorietate 
ştintiifică. Altă intervenție a hazardului însă îl 
face să-și piardă memoria; a uitat complet 
cine e şi începe o viaţă de vagabond. Sute- 
rințele feciorului infirm al ţăranului la care lu- 
crează ca argat, îi reamintesc talentele sale 
chirurgicale. Graţie lor realizează o operație 
incredibilă, într-un şopron, cu cele mai primi- 
tive instrumente medicale imaginabile. niște 
scule de dulgher şi-i repară flăcăului picioa- 
rele betege, după ce le sfărimase încheietura 
oaselor, la genunchi. acolo unde miini nepri- 
cepute așezaseră prost cîndva o fractură. Așa 
își începe cariera vraciul tămăduindu-i pe să- 
teni, de diferite suferințe trupeṣti. Trec anii. 


Cum şi cit 
se poate reface o viată? 


Tatăl meu 
pe termen scurt 


rintre replici savuroase și situaţii bur- 
lești, comedia semnată de regizorul iugoslav 
Milan Jelic înfiripă a discuţie cu un subiect 
care de obicei nu ne face să ridem: cum pri- 
vesc copiii tențativete adulţilor de „a-și reface 
viața”. Evident, un băiat de zece ani crescut 
de o mamă divorțată, cum este cazul micului 
erou din acest film, iși dorește un tată. Nu 


Anul XX111(267) 


Bucureşti, martie 1985 


De 
Redactor şef 


Ecaterina Oproiu 


fic al mașinaţiei lor și — așa cum cere melo- 
drama — o aduc chiar ei pe eroina la căpăti- 
iul sinucigașului, salvindu-l în ultimul mo- 
ment. 

Dar, yaj, reclamat autorităților pentru furtul 
trusei, „vraciul“ e arestat, și deferit justiției 
sub o acuzație și mai gravă: practica ilegală a 
medicinei. La proces, i se descoperă adevă- 
ratul nume și coincidenta acestuia cu numele 
fetei pe care ọ salase. O nouă lovițură de 
teatru răstoarnă însă și ultimele noastre Spe- 
ranţe într-un happy end cuminte. Ei bine, nu! 
„Vraciul“ refuză să se apere și declară că 
n-are nimic de adăugat la acuzațiile ce i-au 
fost aduse. 

Pentru a o scuti pe fiica sa de complicaţii 


însa cu orice chip. Şi nu neapărat un părinte 
plin de poveţe învăţate din cărți de pedago- 
gie, cum este unul dintre pretendenții î ncura- 
jaţi într-un moment de disperare de mama sa. 

u ește acceptat nici propriul tată, absent de 
aproape un deceniu, incercind să-i reciștige 
pr „Ai săi” pentru a-și estompa ratarea. Copi- 
ul îricurajează însă pe candidatul cel ma, lip- 
sit de șansă, fostul său profesor de lucrări 
pratice, un aiurit ghinionist care ştie însă să 
se joace cu el și să-i vorbească deschiş, Cali- 
tatea numărul unu á pretendentulni sinceri- 
tatea. Micile ipocrizii și. compromisuri ale 
adulților sint sancţionate de replicile spiritu- 
ale ale băiatului, sint ridiculizate în încurcă- 
turi comice puse la cale de admirabila com- 
plicitate dintre puști și tatăl pe care și l-a 
ales. Farmecul filmului decurge în primul rind 
din spontaneitatea și delicatețea acestei tela- 
ţii 

El are însă și un ælt argument de atracție. 


Doi actori plini de talent, 
inteligenţă artistică, şi farmec: 
Carmen Galin 
și Ovidiu luliu Moldovan 


Foto: Vicţar STROE 


https://biblioteca-digitala.ro 


succesul Vraciului se hrăneşte și dintr-o dis- 
oziție a multora de a acorda credit leacuri- 
lor miraculoase. Sănătatea ne e prea scumpă 
pa să acceptăm limitele de azi ale medicinei. 
n consecință, se crede că „vracii“ pot face 
minufii, acolo unde doctorii se declară nepu- 
tincioși. Proliferarea vindecătorilor mirăculoși 
e un fenomen de actualitate, imediat verifica- 
bil. 

Nu dăm dovadă astfel de înțelepciune și 
curaj, dar reacționăm omenește și, dacă fil- 
mul lui Jerzy Hoffmann mi-a stirnit un zimbet 
compătimitor, înțeleg de ce poate place al- 
tora. 


OV. S. CROHMĂLNICEANU 


reintilnirea cu irezistibilul actor Lubisa Sa- 
mardzic, pe care serialul T.V. Vintut fierbinte 
+a plasat in fruntea topului de simpatie al te- 
lespectatorilor noștri. Ca și în pomenitul se- 
rial, et intetpretează uh personaj păgubos, 
dar șarmant, tracasat de veșnice probleme de 
spaţiu locativ și de o numeroasă și gălă- 
gioasă familie, ascuțit la minte, dar cam repe- 
zit la vorbă, plin de bune intenţii, dar cam 
naiv și gafeur, în fine, un om de treabă care 
pi găsește pină la urmă rostul pe lume. 
ntr-un rol i puţin obișnuit pentru „em- 
ploi“-ul său, Milena Dravic îl secondează cu 
brio în acest film cu umor tonic și inteligent 


Dana DUMA 


Producţie a studiourilor iugoslave. Scenariul: Pre 
diag Perisic. Regia: Milan Jelic. imaginea: Dorde N: 
xolic. Cu: Ljubisa Samardzic, Mona Dravic, Boris 
Dvornik, Bata Zivojinovic, Olivera Markovic, Vlasta 
Knezovic, Relja Basic, Neda Arneric. 


- CINEMA, 
Piaţa Scînteii nr. 1, București 41017 
Exemplarul 8 lei 


„Cititorii din străinătate se pot abona prin 
„Romprestilatelia“ — sectorul export-im- 
port presă P.O. Box 12-201., telex 10376 
presfir București — Calea Griviței nr 
64—66". 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelsçhi 


Prezentarea grafică 
loana Statie 


Tiparul executat la 
- Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteiin — Bucureşti 


S. mai fi putut intitula „Am douăzeci de 
ani!" Un film cu un singur personaj: Tinere 
tea — „virsta tuturor acelora care o simt și o 
păstrează“, „virsta de la zero la infinit”, „poe- 
mul căruia fiecare dintre noi îi adaugă un cu 
vint, un vers“. 

În acest an aflat sub genericul Anului Inter 
naţional al Tineretului — Participare, Dezvo! 
tare, Pace — autorii nu au intenţionat un film 
de montaj (cu toate că ar fi foşt mai simplu, 
material existind din belșug) ci o investigare 
a „virstei 20“, un portret al tiei 
gresului al IX-lea. Echipa de filmare, care are 
o medie de virstă cu puţin trecută de 20 de 
ani, se poate lăuda acum, la jumătatea pe 
rioadei de filmare, cu un bilanţ neobișnuit: au 
fost străbătuți 10 000 km, ne-au împărtășit 
din gindurile lor aproximativ 7 000 de tineri! 
Realizatorii acestei pelicule, care încearcă să 
răspundă la intrebarea; „Ce inseamnă să fii 
tinăr, în 1985, în România?“ sint neobișnuit 


A CEPE 7 A 
semnal „Buftea 


Bobocii, primăvara 
DE Pet = PELES SES. 


e e e „Bobocii“ şi-au propus să treacă 


prin toate anotimpurile. După toamnă și 
iarnă, urmează firește... Primăvara bobocilor. 
Aceiași realizatori principali: Petre Sălcudea- 
nu (scenariul), Mircea Moldovan (regia) 


Casa de filme Unu. Primul loc de muncă 
după terminarea studiilor, timp și spaţiu 
prielnic unei comedii lirice sau, altfel spus. 
unui film tandru cu accente satirice, aflat de- 
ocamdată în pregătire. 

e e e Punct și de la capăt Un film de ac- 
tualitate, o premieră în filmografia regizorului 
Alexa Visarion, dar nu și a scenaristului, dra 
maturgul Radu F. Alexandru (a debutat tot în 
„actualitate“, filmul La capătul liniei). Casa 
de filme. Patru 

e e e intunecare. Pornind de la romanu! 
lui Cezar Petrescu, un film de Petre Sălcu 
deanu (scenariul) și Alexandru Tatos (regia) 
Un roman cu virtuți cinematografice? lată ce 
nota George Călinescu în „Istoria literaturii’ 
„„Adinc înrurit dealtfel și de tehnica cinema 
tografului, (Cezar Petrescu n.n.) ține „să stu 
dieze" societatea română pe o porțiune de 
timp. să definească mentalitata claselor so 
ciale Nota bene: timpul acțiunii nain 
tea și în timpul primului razboi mondial 
Imaginea: Călin Ghibu. Casa de filme Trei 


R. Panait 


semnal „Animafilm* 
| SS E E N SE | 


Natură şi istorie 


© è e Sarea (scenariul și regia Florin Ar 
gelescu). 
Variantă modernă a poveștii despre sarea 


O singură întrebare: 


înseamnă să fii 


„Ce 


tînăr în 


România anulu 


1985?“ 
şi multe, foarte multe răspunsuri. 


Regia: Cornel Diaconu. 


de mulți; pe lingă cei care își desfășoară zi 
de zi activitatea la Buftea, au pus umărul la 
realizarea filmului tineri de la „Electroputere“ 
Craiova, de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, 
de la Școala de gimnastică din Deva, de la 


in bucate. Mare iubitor de dulciuri, protago 
nistul serialului Vreau să știu află in aces! 
episod de ce nu se poate trăi fără sare. 

e è e Cărăbușul (scenariul și regia Lum 
nita Cazacu). 

O mică intimplare în care fiuturașii naivi 
din serialul Trei prieteni fac cunoștință cu un 
carăbuș greoi dar generos. O poveste cu fic 
din care copiii vor afla că „prietenul la nevoie 
se cunoaște“ 

e e e Ziua Miniei (scenariul și regia lon 
Truică). Un episod al istoriei naţionale, într-o 
filmografie de autor cu nu puține subiecte de 
inspiraţie istorică. Greva muncitorilor tipo- 
grafi de la 13 Decembrie 1918 îi inspiră auto- 
rului o plastică cu accente dramatice. prelu- 
ind sugestii grafice din desenele lui Nicolae 


Tonitza: Dana DUMA 


semnal „Sahia“ 
Me ies e pie 


Gineastul ca cer. | 
cetător ştiinţific | 


e e e Medicină, gesturi, calculatoare 
„Omul cind e necăjit, se cunoaște pe pășit 
spune un vers popular, care ar putea foarte 
bine să constituie motto-ul acestei pelicule 
concentri nd într-o dublă sinteză — a ideii şi 
metaforei — intregul conținut. Reconstituire: 
de structuri psihice umane — ca şi diagnost 
carea unor afecţiuni neuro-psihice prin inter 
mediul studierii gesturilor și a manifestărilor 
extraverbale (deci făcind parte din primul sis 
tem de semnalizare), oferă filmului lui A/e- 
xandru Sârbu, dincolo de spectaculosul con- 
cluziilor științifice (este vorba de cercetările 
efectuate de dr. Virgil Enâtescu din Satu 
Mare) descifrarea unor coduri de comporta- 
ment și simtire. Imaginea Victor Popescu. 

e e e Se intorc pelicanii 

Statornic pasionat să cerceteze şi să dez- 
văluie mirificile taine ale Deltei Dunării — 
acest „sanctuar“ al naturii, cum îl numește in 
titlul serialului pe care i l-a dedicat — regizo- 
rul și operatorul lon Bostan lansează sub 
același semn al statorniciei şi acest episod de 


ultimă oră. 
Lidia POPIȚA 


actori şi roluri | Căldura unei mame 


Un personaj care 
Varia P 


promite 


D 


rioae 1 FI 


să nu se dezvăluie din prima clipă 


alături de Mircea 1u) 


Casa de filme Unu 


Combinatul siderurgic Galați, și din încă alte 
peste 100 de locuri de muncă, oameni în ju- 
rul virstei de 20 de ani, tineri cu rezultate re- 
marcabile pe plan național și chiar internaţio- 
nal 


doar un personaj | 


Capă şi spadă 
Şi... umor 


A anon Repan: „Nu e un rol de an- 
vergură in desfășurarea filmului, dar s-ar på- 
rea că are oarecare pondere in innodarea fi 
relor din jurul lui Mărgelatu, ale Agathei, ale 


nou 
(alături 


a fost greu sa 
tru — spu 1 „Pielea personaju 
W” din Promisiuni ini pentru că avem can 
aceeaşi virstă. Apoi, pentru că e vorba de o 
amă şi eu cred, sint convinsă, că nu poți in 
'arpreta un astfel de rol dacă nu ai copii. Cal- 
jura de mamă se simte imediat, o simt și Co- 
piii interpreţi din film. Aşa incit rolul mi-era la 
ndemină. Personajul loanei, din scenariul 
scris de Vasilica Istrate, mă atrăgea și prin 
faptul că nu se dezvăluie din prima clipă. In- 
cârcâtura din subtext e mereu mai mare, mai 
adincă, decit lasă replicile să se înțeleagă. 
loana are trei copii, un soț (miner) cu care se 
înțelege foarte bine, dar o greșeală tăinuită 
timp de zece ani (zece ani remușcări, de 
frămi ntări nemărturisite) iese la iveală cind se 
aștepta mai puțin... Situaţia nou creată în fe 
milie devine dramatică, e în joc destinul 
unuia dintre copii, prețul adevărului e ome- 
nesc, dar prin aceasta nu mai puţin dureros 
Important nu e să-i disculpi personajul, ci 
să-l înţelegi, sâ-l faci credibil și atașant, re- 
d ndu-l în toată complexitatea lui. Lucru nu 
tocmai simplu, dar care devine o bucurie 
atunci cind filmezi sub indrumarea unei regi- 
zoare ca Elisabeta Bostan." 


M aria Pioae N 


cum se 


| 
| 
| 
| 
| 
| 
| 


| 
| 


personaj 
de 
în Masca 


„A fi tinăr înseamnă a intra în viața tumul- 
tuoasă din plin... să simţi sudoarea de pe 
frunte şiroind, să o ştergi cu mineca hainei și 
să simţi în suflet bucuria unei realizări“... Așa 
defineşte în film tinerețea o muncitoare frun- 
tașă dintr-o mare citadelă industrială, în ace- 
laşi timp studentă la seral. 

„A fi tinăr în România, azi, înseamnă să ai 
posibilitatea să transformi multitudinea gin- 
durilor, a viselor specifice tinereţii în izvorul 
implinirilor“. lată o altă definiție, de această 
dată desprinsă din confesiunea unui tinăr 

are lucrează în trei schimburi, posesor a nu- 
meroase brevete de invenţii și inovaţii 

„A fi tînăr inseamnă să iubești sincer, să te 
bucuri, să-ţi şi i o lacrimă şi apoi să rizi 
din nou“ e gindul unei eleve care plinge de 
oboseală pe birnă dar nu o părăsește ore-n 
șir, o elevă recent laureată a unui concurs 
naţional de gimnastică. 

„Tinereţea? Mii de cai putere alergind ire- 
versibil spre viitor“, afirmă un matematician, 
elev încă în clasa a XIl-a, premiat de mai 
multe ori la olimpiadele internaționale. 

Acestea ar fi doar citeva din gindurile zeci- 
lor de tineri, personaje ale filmului nostr 
fiim pe care ne place să-i numim al „virste 
sufletului nostru” 


Viorica ZORILĂ 
asistentă de regie 


câuzașilor, şi ale comorii pe care taţi vor să 
pună mina de la Drumul oaselor incoac 
timp de patru filme, pină la acest recent 
Masca de (scenariul: Eugen Bartu 
Nicolae Paul Mihail; regia Gheorghe Vitan 
dis). Şi aventurile nu se vor opri aid. cont» 
nua... Personajul meu apare prima oară in 
acest film, de altfel vine din alte ținuturi. e un 
aventurier. Și el este din cei ce aleargă după 
comoară. Acţionează de unul singur, dar în 
acord tacit cu Agatha Slâtineanu (Marga Bar- 
bu). Un personaj de acţiune, de capă și 
spadă, căruia i s-a insuflat pe îngă tenta de 
pitoresc, o necesară, cred eu, undă de umor 
Prin aceste date, pentru mine, un tip de per- 
sonaj în premieră, dat fiind și genui Simutis 
1ecorul, costumul, spectacolul 


intră în acţiune: 
Varga Barbu şi Fi 
argint) 


Anul XXIll(267) 


Revistă 
< Ed 


Bucureşt