Revista Cinema/1977 — 1989/024-CINEMA-anul-XXIV-nr-10-1986

4 ID Za 
pd 


. A P 
° r% 


T 


_https://biblioteca-digii 


Memoria istoriei 
fixată pe banda de celuloid 


4 

A de filme. Sute de mii de raf- 
turi metalice pe care, ca într-o biblio- 
tecă, stau rînduite cutii de metal argin- 
tiu. în care se ascund role de peliculă 
Cinematografică cu miros de camfor, 
Intr-o sală de proiecţie ceva mai mică, 
mai intimă sau într-o sală de lucru de la 
studiourile Buftea începe vizionarea a 
sute de kilometri de peliculă pentru un 
film de montaj legat de mari eveni- 
mente: Mai 1921, 23 August 1944. Par 
simple date de calendar, dar ele conţin 
— emblematic — soarta unei țări, desti- 
nul unei naţiuni. Date la care s-a pece- 
tluit viitorul ţării și poporului nostru 
anul 1986, an în care s-au împlinit 65 
de ani de la făurirea Partidului Co- 
munist Român, evenimentele și frag- 
mentele de viaţă imortalizate de foto- 
grafii, sau de peliculă capătă, parca, 
alte dimensiuni. Vizionind, retrăiești la 
proporţiile zilei de azi, parabola istoriei. 
Te înarmezi cu minuţiozitatea ceasorni- 
carului, cu obiectivitatea istoricului, cu 
ochiul' monteurului de film, cu gindul 
regizorului și cu o inimă largă de poet. 
Traiești sentimentul amplu al unui vizi- 
tator într-un muzeu viu. 

Straniu sentiment și profund, invălui- 
tor şi misterios, atingind o piatră mile- 
nară pe care inscripțiile abia se desci- 
frează, ori un obiect casnic pe care l-au 
impregnat secolele; intrind printre ruine 
şi încăperi cimentate de veacuri, căl- 
cind pe dale tocite de pașii oamenilor 
de acum o mie-două de ani. Au trâit şi 
au suferit, s-au bucurat şi au plins. Au 


2 


Documentarea 
regizorului „la arhivă‘ 
o etapă necesară 


| 


respirat, oare cum arâtau și ce gin- 
deau? Şi de aici imaginaţia te infioara 
ceva parcă pătrunde pe sub piele. Oa 
meni. Au mincat din aceste biide, a 
băut din aceste ulcioare, s-au luptat ci 
aceste săbii, au dormit și visat între 
aceste ziduri. incerci sā ti-i închipui, 
dar nu-i vezi. Erau frumoși sau uriţi, 
buni sau răi, fericiți sau chinuiți? Ce 
simțeau și ce făceau? Istoria este la fel 
de miraculoasă din unghiul trecutului 
ca și al viitorului. Cine știe să citească 
trecutul, poate descifra şi viitorul. 

Şi iată ca, în fața ecranului, senti- 
mentul se amplifica brusc. Pelicula zgi- 
riată, uneori estompată de vreme, 
aduce în faţa ochilor gesturi și fapte. 
acţiuni şi întimplari, zbucium şi nostal- 
gie. Oameni care au trăit sau chiar mai 
trăiesc. Dar, documentul cinematogra- 
fic deţine un fel de secret al timpului. 
Imaginile ce se derulează te fac să 
trăieşti viitorul celor de pe ecran deo- 
dată cu ei. Intimplări și fapte ce au in- 
trat în istorie, ce ţin de praful fin al ar- 
hivei, sînt retrâite de cel ce le revede cu 
plenitudinea faptului nou, cu emoțiile şi 


Aşa aratau pionierii cinematografiei 
romaneşti?! Da! Aceștia sint și starea 
aceea de entuziasm o trăieşti deodata 


cu ei. Dupa vizionare se instalează nos- 
taigia. lată actori și scriitori, iată cum 
arata Podul Mogoșoaiei, Capşa, Otete- 
leșanu... Universitatea după război. lata 
soldați: români pe front. Durerea victi- 
melor, teama şi eroismul... lată primele 
curse automobilistice pe șoseaua Kise- 
leff. lată primele demonstraţii aviatice 
de mare virtuozitate, la padocul din Bå- 
neasa. Primii sportivi, Efortul recon- 
strucției. Oameni asudați. Şantiere. Pri- 
mele brigăzi de tineret. Festivalul Tine- 
retului. Vechea Cale a Moșilor. Oameni 
pe stradă. O defilare de 1 Mai de acum 
trei decenii... Anii aproape că nu au im- 
portanță. Din fotogramele de 35 de mi- 
limetri zimbesc sau se agită oameni. 
Citești framintările și problemele lor. 
Fiecare gest de pe peliculă este un în- 
ceput, are un miine și un viitor apropiat 
sau mai îndepartat și, obligatoriu, spec- 
tator al istoriei oferite de arhiva cine- 
matografica, îl trăieşti cu emoție proas- 
pată, ca și cum ai petrece, tu însuţi, 
destinul unuia sau al tuturor acelor pe 
care aparatul i-a imortalizat. Frinturi de 
pelicula îți pot reproduce un act istoric 
je o valoare inestimabilă. lată ceva din 
ambianța zilei de 23 August 1944. Şi, 
mediat, acei oameni, acele clădiri, norii 
sau ploaia acelor zile, te acaparează cu 
o forță inexplicabilă, te implică, încit 
senzaţia este aceea că ai trăit tu însuţi 
acele clipe ce aparțin de mult istoriei. 
Este secretul cinematografului. Miraco- 
lul imaginii de film. Cea de-a şaptea 
artă, modernă şi cuceritoare, artă fără 
de care civilizaţia zilelor noastre nu 
poate fi concepută, are marea capaci- 
tate de a fi și documentul cu cea mai 
autentică valoare emoţională. Arhiva ci- 
nematografica păstrează viitorul trecu- 
tului. în toată complexitatea lui ome- 


neasca. Anghel MORA 


https://biblioteca-digitala.ro 


E.. pasionant să observi cum se 
schimbă sau se imbogațește vocabula- 
rul, cum se nasc cuvinte noi, cum se 
modifică limbajul. La inceput „intrușii“ 
sint priviți cu neincredere, poate chiar 
cu ciudă, dar în curind intră în obișnuit, 
ne împrietenim, îi adoptăm, şi nu mai 
concepem existenţa în lipsa lor. Se im- 
plinește anul acesta exact un deceniu 
de cind în viața şcolii cinematografice 
bucureștene, în I.A.T.C., a apărut ter- 
menul de „film de integrare”. Nimeni nu 
știa prea bine ce este el, la ce se referă. 
Studenţii îl rosteau cu teamă sau mi- 
rare, cu nedumerire şi neincredere. In- 
trusul le răpea libertatea de creație, le 
ingrădea drepturile, le ciuntea fantezia. 
Nu mai puteau alege orice temă, nu 
mai puteau zburda liberi, cizelaţi și mo- 
delaţi doar de glasul blind sau cu infle- 
xiuni severe al profesorului sau de dis- 
cuţia solemnă și gravă din cadrul comi- 
siei de scenarii. Apâruse beneficiarul, 
cel ce comandase filmul, dădea banii şi 
știa exact ce trebuie, apăruseră consul- 
tantul, autorul scenariului venit dinatară 
și obligaţia de a realiza un film în așa 
tel încît să fie cumpărat, să raspunda 
scopului pentru care fusese cerut. 


Ba mai mult, „filmul de integrare“, 
„filmul de contract“, a intrat cu drepturi 
depline şi în programa analitică, deter- 
minind note importante, promovarea 
examenelor, clasificarea. finală. Filmul 
de integrare, de cele mai multe ori un 
film didactic, destinat celor mai diverse 
discipline, de la limbi străine pînă la şti- 
ințele exacte, a început să pună realiza- 
torilor cele mai variate probleme legate 
de cunoașterea unor domenii, aparent 


aţa neincetat,a cunoaște 


Filmul de integrare“ 


indepărtate de preocupările lor, dar pa- 
sionante prin descoperiri nebanuite, 
prin dezvăluiri de taine minunate. 

Neincrederea inițială s-a risipit şi „fil- 
mul de integrare“ a dus la rezultate din- 
tre cele mai îmbucurătoare, contribuind 
la maturizarea cu o clipă mai devreme a 
creatorilor, la familiarizarea lor cu ade- 
varatele condiții ale producerii unui film 
nu „in vitro“, în condiții simulate, ci 
reale: discuţiile cu cel ce dădea banii, 
disputele, ceasurile petrecute la masa 
de montaj alături de consultantul sau în 
vizionări, uneori repetate, cu cumpără- 
torul, toate acestea intrind în practica 
obișnuită, în cotidian. 

Aportul cel ma important al acestor 


filme în viaţa studenţilor a constat însă 
în destinaţia lor. Nu o simplă copie de 
lucru sau eventual, după insistențe 
„copie standard” prezentată la o gala, 
în cazul selecționării ei, la examene sau 
într-o vizionare privată, ci o circulaţie 
autentică a filmului studențesc, în faţa 
spectatorilor, a miilor de spectatori ce 
trebuie ciștigaţi, emoționaţi, instruiți în 
mod plăcut, convingător, educați și mo- 
delați afectiv şi intelectual. 

Subiectele au fost și sint, ofertante, 
fiime despre marii noștri scriitori, de 
pildă Tudor Arghezi în regia Terezei 
Barta, lon Luca Caragiale realizat de 
Cristina Nichituș-Mihăilescu, Lucian 
Blaga în regia lui Henţiu Leonard, lon 
Slavici adus pe ecran de Radu Caranfil, 
multe filme de popularizare, fiime do- 


cumentare, filme istorice. Evoluţia omu- 
lui, evoluţia societăţii, sistemele sociaie, 
marile momente revoluționare ale po- 
porului nostru, ale lumii, cuceririle civil- 
zaţiei, operele de artă și-au găsit în 
aceste filme, rind pe rind, întruchiparea 
în cele mai variate imagini cinemato- 
grafice. Eroi interpretaţi de mari actori, 
documente reale, colaje, grafică. ami- 
maţie, reportaje, statistici se asociază și 
se îmbină pentru a da culoare și viață 
acestor pelicule contribuind la formarea 
tinerilor, la fundamentarea cunoștințe- 
lor lor, la lărgirea orizontului lor spiri- 
tual, la adincirea sensibilităţii. 

Încetul cu incetul, temele s-au lărgit, 
au devenit mai generoase, mai elastice, 
mai permeabile fanteziei. Şi inventivită- 
ţii. Spune-mi cu cine te-nsoțești, scena- 
riul şi regia Mihai Diaconescu a fost un 
film despre tinerii ce nu știu să-și 
aleagă prietenii, despre cei ce se lasă 
antrenați prin glume, joacă, superficiali- 
tate pe calea greșelilor. Cum ne com- 
portăm în regia lui Lucian Creţu, a sur- 
prins cu umor citeva momente din viața 
unui adolescent ce nu cunoaște pre 
bine care-i sint obligaţiile. Grav, matur 
cu siguranță în descoperirea celor mai 
convingătoare imagini, Dumitru Lazăr a 
realizat o caldă și pătimnaşă pledoarie 
pentru pace și o aspră demascare a 
pregătirilor de război în Pină nu esle 


(Continuare în pag. 17) 
ileana BERLOGEA 


https://biblioteca-digitala.ro 


realitatea 


DE De Ia) 


despre realitatea unei legende 


A 


l. mod normal un film bazat pe tapte reale, 
pe o existență reală ar trebui să beneficieze 
de un plus de credit în ochii spectatorilor. 
Atit de cunoscutul insert care asigură privito- 
rul că va urmări o poveste întimplată cu ade- 
vårat, sporește curiozitatea şi interesul, dar 
paradoxal, trezeşte și un soi de suspiciune, o 
dorință, omenească firește, de a descoperi 
exagerarea artistică, iar gradul de suspiciune 
crește direct proporţional cu gradul de spec- 
taculozitate al întimplării. Nimic nu este mai 
amendabi! de „făcătură” decit un foarte bun 
scenariu al vieţii transpus în film. Așa incit, 
uneori ceea ce pare atu in gestul apropierii 
de faptul real se poate răsturna, cu ușurință, 
în handicap. 

Nu știu dacă autorii scenariului — Mihai 
Opriş şi Constantin Pâun — s-au gindit la 
pericolul ce le paşte opera încercind sa scrie 
pentru film atit de extraordinara poveste a 
ofițerului Victor Popescu, extraordinară pină 
la extravaganţă uneori. Cert este că ei au fost 
fascinaţi de acest personaj. de un destin 
omenesc ce trimite gindul spre destinele le 
gendarilor haiduci. Victor Popescu a fost 
chiar un fel de haiduc pe timpul primului râz- 
boi mondial și apropierea scenariștilor de 
existenţa lui s-a fâcut, vizibil, pe această fi- 
lieră. Exaltarea personajului, atit de particu- 
lara lui formă de eroism, inventivitatea tactică 
şi strategică pe care a desfășurat-o în harțui- 
rea ocupanților, formele de luptă — un fel de 
comando partizanal avant la lettre — chiar și 
şansa care i-a însoţit acțiunile, norocul, și el 
legendar, de a scăpa cu viaţă din toate cap- 
canele și incercările, le-a incălzit fantezia ar- 
tistică îimpingindu-i în acea zonă de specta- 
culozitate în stare să crească neincrederea 
privitorului în realitatea faptului relatat. Dacă 
viziunea scenaristică s-ar fi intilnit cu o vi- 
ziune regizorală asemănătoare, probabil fil- 
mul ar fi eșuat într-o poveste pe cit de adevă- 
rată pe atit de neverosimilă. Din fericire, An- 
drei Blaier nu este regizorul viziunilor exal- 
tate, al formelor fierbinți de extaz in fața 
spectacolului vieții. Armele lui sint, dimpo- 
trivă, lucidi puterea de discernâmint, 
simţul măsurii și bunul simţ. El s-a apropiat 
de materia dată într-o stare de veghe nu de 
transă, simțind că tratamentul de care are ne- 
voie palpitul extraordinar al întimplării nu 
este unul pe „măsură”; ci „cu măsură”; ca 
şansa de vieţuire a filmului nu stă în extraor 
dinarul unui destin omenesc, ci in omenescul 
acelui extraordinar. El a incercat, așadar, să 
reducă nota legendară în folosul notei de 
adevăr, să umanizeze personajul fără sa-i 
știrbească aura. El a ales ca interpret al ofițe- 
rului Victor Popescu pe Dan Condurache. 
potrivit ca date cu viziunea scenaristică — 
patosul, arderea, neastimpărul, exaltarea ac- 
torului se potrivesc de minune acelei viziuni 
— dar l-a inconjurat de personaje cu mare 
suprafaţă de aderenţă la personajele vieţii, in- 
credințate unor actori de mare sinceritate și 
firesc al trăirii artistice; lon loana al lui 
Şerban Ionescu, sergentul Oancea al lui Ila- 
rion Ciobanu, soţia „haiducului”, Ecaterina 
Nazare, socrul — Constantin Codrescu, cum- 
natul — Mircea Jida, un tinār voluntar — 
Doru Bandol, cu fanatismul mai terestru, deci 
mai credibil, țărani de la fața locului și actori 
— țărani — impresionantul personaj de pu- 
ține minute al lui Ernest Maftei, de exemplu 
in tabăra adversă, — ocupanţi şi colaboraţio- 
nişti — regizorul a câutat același echilibru de 
torţe. Între fanatismul elegant şi măsurat al 
maiorului von Staff redat perfect de Alexan- 
dru Repan și cruzimea transiatoarei — por- 
tret lucrat. în tonuri ghețoase de Doina Ta- 
maş, răutatea pornită a colaboraţionistului 


Bătălia din Umbră, 


o bătălie „la vedere“ pentru dreptul la pace 


(Ştefan Sileanu, prezenţa aprigă oscilind in- 
tre duritate extrema și servilism jalnic), sau 
zelul primitiv al denunţătorului interpretat de 
lon Vilcu, regizorul a plasat două personaje 
tampon, două nuanțe ale răului: laconismu 
dezaprobator al medicului, din care Valentin 
Popescu construiește un personaj ce impune 
se impune și atrage atenţia asupra posibilita- 
ților actorului — și muţenia dubioasă, alune- 
coasă a aghiotantului, revenire exemplară în 
tiim a unui actor al nuanţelor: Adrian Pintea 
Variaţiuni pe tema a doua lumi, traversat 

comentate parcă, prin reacţii extrem de bine 
exploatate filmic, pe chipul copilului Cosmin 
Popescu, participant și martor al evenimente- 
lor, pentru că sub ochii lui, dar și cu ajutorul 
lui se poartă „bătălia din umbră” și se impi 

nesc gesturile ei mari, uneori decisive. Sigur 
rezolvarea distribuției, găsirea personajelor 
obținerea unui echilibru de forțe stabil şi cre 
dibil prin jocul actorilor erau importante. dar 
nu puteau să aducă rezolvarea intregulu 

cheia filmului. Ceea ce conta enorm intr-o 
asemenea poveste era forma cinematogra- 
ficà. Și aici, intuiţia regizorală a funcționat 
prompt. În contrapunct cu aerul de epocă al 
întimplării, dar şi cu formulele obișnuite cu- 
noscute și consacrate, Blaier a construit un 
tip de povestire cinematografică modernă 
bazată mai puţin pe urmărirea acţiunilor în 
desfășurare logică şi mai mult pe șocul emo- 
țional provocat de rezultatul acelor acţiuni 
Un decupaj regizoral sigur, sever, ce mizează 
încrezător pe efectul elipsei, şi pe o punere 
în cadru spectaculoasă, intim spectaculoasa 
(decupaj care a înlesnit montajului Mariei 
Neagu tăieturi sigure, racorduri şocante de 
fior emoţional), o mare incredere in cadrul 
scenogratic, dar şi în cadrul sonor (coloana 
sonoră ăi Bujor Suru) o mare încredere 
mai ales, in puterea imaginii. Dacă alegerea 
distribuţiei a insemnat un pas important spre 
obţinerea tonului firesc al unei poveşti extra- 
ordinare, alegerea colaboratorilor apropiați 
— scenograful Magdalena Mărâșescu, picto- 
rița de costume Svetlana Mihăilescu, compo- 
zitorul Adrian Enescu și operatorul Doru M 

tran a însemnat pasul decisiv. Bătălie din um- 
bră este, intr-adevăr, un film de echipă O in- 
tilnire provocată și programată de regizor, fi- 


Moment de intilnire be 


rește, între sensibilităţi artistice înrudite în 
stare să lucreze în deplină înțelegere. Graţie 
acestei înțelegeri, filmul își atinge scopul ales 
je regizor și anume, acela de a emoțţiona 
nainte de a impresiona prin insolit, de a 
emoţiona prin substanța omenească a insoli- 
tului. Intimplarea, personajele ei, cadrul in 
care se mişcă ele şi privirea ce le cuprinde şi 
le adună într-un întreg vibrant stau, toate, 
sub semnul acestei intenţii. Cadrul întimplării 
este variat. În exterior, exterior sat cum se 
scrie in decupaj, satul prezentat ca o vatra 
un fel de țarc, de cerc, dubla și interșanjabila 
capcană: pentru ocupanţi sau pentru parti 
zani; pădurea, spaţiu deschis spre viaţă sau 
spre moarte; frontul — spaţiu deschis ma: 
curind spre moarte decit spre viaţă. Citeva 
nterioare — cel al comandaturii germane, 
prețios, încărcat, spaţiu de imprumut, domi- 
"at de obiectele foștilor stăpini ai casei deve- 
mti martori muţi; casa învățătorului, modesta 
aracă aproape; casa cu parfum bătrinesc 
străjuită de statuile modelate de bunicul in- 
tm; un hambar, o circiumă; o prăvălie... Fie- 
care din aceste interioare ce nu găzduiesc 
seci vremelnic sau deloc ființa eroului prin- 
ipai, deci participă indirect la acţiunile lui 
este mobilat cu mare grijă pentru detaliui 
specific, dar fără abuz de elemente etnogra 
fice. Cind ochiul aparatului de filmat se 
așează asupra lor, fiecare detaliu își ciştiga 
dreptul la viață și toate la un loc se implică în 
intimplare. Cind spun: ochiul aparatului de 
filmat înțeleg. fireşte, ochiul operatorului 
Doru Mitran, prezență extrem de importantă 
in viața filmului. Puterea lui de adaptare la 
stiluri regizorale diferite, puterea de a se plia 
pe sensibilităţi diferite nu poate fi egalată 
cred, decit de propria-i putere de a găsi pen- 
tru fiecare film atmostera nu potrivită, ci ne- 
cesară. Starea lui, inconfundabilă. Pentru Bă- 
tălia din umbră, pentru acest film care-și des- 
tășoară acţiunea la începutul secolului și 
pentru această poveste sub pecetea legendei 
operatorul a ales, tehnic, o imagine alb-negru 
wrată sepia, imaginea fotografiilor din epocă 
Sub tonurile stinse, culorile crude din viață 
cerul. trunzişul copacilor, iarba, soarele, 
negrul de fum al exploziilor sau albul scin- 
teietor al zăpezii — se sting, mor, își pierd 


ică între jocul actorilor și „jocul“ 


neprofesioniștilor (Ecaterina Nazare şi Ana Maria Călinescu) 


` 


violența ciștigind, in schimb. o stare necesară 
filmului: starea de boala a unei întimplări bol- 
nave de dureri şi violențe. Cimpul de luptă 
devine un tărim al fantomelor rătăcind, parca. 
înapoi spre viaţa străjuit de un soare palid ne- 
putincios, ce pare că-și întoarce fața de la 
acea privelişte a nebuniei omeneşti, pădurea 
ciștigă în mister. zidurile caselor, gardurile. 
intilnirea de piatră şi lemn din alcătuirea sa- 
tului își pierd strălucirea materiei și devin 
martori palizi, indureraţi. ai întimplărilor, lu- 
mina insâşi pare bolnava, prăfoasă, speriată 
de ceea ce vede. Spațiul este mereu crucifi- 
cat de crengi. de sima ghimpata, de cadrul 
terestrelor deschise spre pindă. O stare de 
asediu se transmite din obiecte aerului in- 
onjurător, o stare de inchisoare cu uși false 
şi fals deschise spre libertatea pădurii ce 
poate deveni şi ea. în orice clipă, o inchi- 
soare veşnică a vieții partizanilor. Lumina 
este și ea închisă învinsă. copleșită de ne- 
gura timpurilor, prizonieră a spaţiului din 
desenată limitat de cadrul 
unei uşi, al unei ferestre, de şipcile unui ham- 
bar. Victoria luminii ca lumina şi ca simbol al 
luminii, se împlinește mărturisit doar pe chi- 
purile oamenilor. in portrete. intr-un contur 
de profil, intr-un halou în jurul capului (fata 
din închisoare. apariție stranie, cu pecete 
Raluca Zamfirescu). în portretul blind al Iri 
nei-Ecaterina Nazare, în sclipirea veselă din 
ochii sergentului lon Ioana. in sclipirea fana 
tică sau incrincenata din ochii ofițerului Vic- 
tor Popescu privirea piiului martor 
Senzaţia de pericol, de haituiala, suspensul 
intimplărilor sint sugerate, și firesc mi se 
pare, din mişcările de aparat. Lungi panora- 
mice de urmărire. transfocâri de apropiere 
sau distanțare, imperceptibile rotiri sau cadre 
brusc încremenite cu senzaţia de stop-cadru 
ca o fatală oprire a respirației. Foarte compli 
cata acalmie a decupajului este preluată de 
imagine cu atita înțelegere incit ceea ce rá- 
mine nu este deci aburul sufocant al unor 
senzaţii, innecācios, ca acela al fumului ex- 
ploziilor pe front, ca acela al pâdurii gazate, 
ca acela. subti şi familiar, al firelor de praf 
din penumbra dungata cu lumină a hambaru- 
lui. O imagine ce nu se mulțumește sa 
meargă mină în mină cu decupajul, ci il ìn- 
carcà de senzații materiale aproape. Astfel, 
ceea ce regizorul a ocolit din pornire — sen- 
zaţionalul unei întimplări cu aură: de legendă 
— se reconstituie, valoros, prin tensiunea 
presantă a vizualului. Aş adăuga și prin ten- 
siunea auditivului, pentru că starea creata de 
buna întiinire intre viziunea regizorală şi cea 
+ operatorului, este susținută perfect de mu- 
zica lui Adrian Enescu. Atentă la nuanțe, ea 
puncteaza nostalgic sau eroic, dramatic sau 
grotesc, după caz, momentele-cheie, stările 
cheie 

Tensiunea emoțională este „sparta“ meto- 
dic. programat. de secvențe-respiraţie, in 
notă comică unele, in notă tragicomica in 


care scapă rar 


Eva SiRBU 


(Continuare în pag. 15) 


Producție a Casei de llime Trei. Scenariul: Mihai 
Opris şi Constantin Păun. Regia: Andrei Blaier. Ima- 
ginea: Doru Mitran. Muzica: Adrian Enescu. Montaj 
Maria Neagu sonoră: ing. Bujor Suru. De- 
coruri: Magdalena Mărașoscu. Costume: Svetlana 
Mihaescu. Cu: Dan Condurache. Alexandru Repun, 
Şerban Ionescu, Ilarion Ciobanu, Ştefan Sileanu, 
Doina Tamas. Adrian Pintea, Constantin Codrescu, 
Ecaterina Nazare, lon Vicu., Virgil Andriescu, Paw 
Lavric, Valentin Popescu, Mircea Jida, Doru Bandol 
și Ana Maria Calinescu. Film realizat in studiourile 
centrul de producție cinematogratică „București“. 


Opiniile realizatorului 


Adevărul trebuie „să şi pară adevărat“ 


E. primeşti să realizezi un film a cărui 
propunere nu a pornit de la tine, cauţi sã ţi-! 
apropii, comanda socială trebuie să devină ș; 
imperativ intim. 

M-au atras spre scenariu ideile lui, mesajul 
său profund patriotic, implinit prin metafora 
unităţii de spirit şi gindire a tuturor celor care 
au luptat impotriva asupritorilor, apărători ai 
Patriei, în uniforma sau nu. O stare de solida- 
ritate impusă necesar de un ideal comun. am 
simţit că e apropiată emoțiilor propuse de 
mine și in alte filme şi că pot s-o realizez aici 
altfel și poate mai profund. M-am simţit apoi 
fascinat de personalitatea eroului. Am câutat 
să-i cunosc viaţa şi atunci am pornit pe „cå- 
rările gloriei" adevăratului Victor Popescu 
Am fost în satul Valea cu apă, în care învăţa- 
torul-oştean a trăit pină la 84 de ani și unde 
am regăsit. proaspete, amintirile oamenilor 
despre el. l-am vizitat casa, retâcută vizavi de 
şcoală după ce vechiul cămin îi fusese incen- 
diat de trupele de ocupaţie, spre stirşitul pri- 
mului război cind căpitanul Victor Popescu 
lupta pe frontul din Moldova alături de cama- 
razii săi. l-am citit povestea. scrisă de mina 
lui, cu litere frumos desenate și apâsat așter- 
nute pe hirtie așa, ca să râmină. Soţia eroului 
mi-a arătat o grămadă de fotografii infăţișin- 
du-i la virste diterite în intilniri de familie. în 
mijlocul promoţiilor de elevi, la lucru prin 
curtea casei. altele, confecționate cu sirg, 
după superba luptă pe care a condus-o în 
spatele frontului, în deghizamentele reconsti- 
tuite cu voluptoasa sfiiciune şi cu aplicaţie 
artisitică. 

Apoi, am călătorit cu echipa de filmare pe 
dramaticele itinerarii ale acţiunilor sale, prin 
tainicele sale ascunzători, acum pășuni, li- 
vezi. case obişnuite cu copii jucindu-se prin 
curți. Legenda devenea hiperrealista, mitul 
luptatorului începea să ne apară diurn, firesc, 
accesibil. Mi s-a părut că descopâr o altă do- 
minantă pe care am încercat s-o mărturisesc 
în filmele mele: „apoi s-a născut legenda”, 
cînd realul mi s-a apropiat atit de mult, că 
părea magic. Metaforele am căutat să le con- 
struiesc intotdeauna din fragmente cit mai 
concrete de viaţă. Spre sfirșitul vieții, eroul 
nostru îşi cioplise un monument sub care 
urma să fie adăpostit și pe care scrijelise cu 
mina lui (poate că-l ajutaseră şi elevii.) 
„Aici adihneşte căpitanul Victor Popescu. 
spaima nemților”. Mărturia-testament, cu 
dreptate și cu mindrie transmis urmașilor, 
mi-a părut o condiţie obligatorie a prezentării 
sale adevărate, lăsată nouă cu limbă de- 
moarte. Așa trebuie să fi fost, pentru că așa a 
rămas în amintirea oamenilor. Acesta trebuia 
sa fie şi criteriul reconstituirii vieţii lui 
De-aici, obligatoriu. adevărul care trebuie „sa 
şi pară adevărat“, cum spune Sartre. O re- 
considerare plauzibilă, dar din unghiul cui? 
Al celui care-și amintește cu exactitate? 
(Cine...?) Sau a celui care o presupune, o bă- 


Opiniile 


„Filmul, reconstituind o poveste biografica 
reală, este mai mult — şi altceva — decit un 
film biografic propriu-zis, este cronica unor 
întimplări ieşite din comun (acţiunile temera- 
rului ofițer Victor Popescu și ale partizanilor 


iri 
„săi. Călin CĂLIMAN 
(„Contemporanul“, 26 septembrie 1986) 


„Dacă în ecranizarea inspirată de romanul 
„Jocul cu moartea“ de Zaharia Stancu, An- 
drei Blaier optase pentru o interpretare origi- 
nală, personală a conţinutului literar, în Băţă- 
lia din umbră regizorul fără a-şi pierde forța 
de portretizare şi accentele de mare expresi- 
vitate filmică, sugerează mai mult prin dina- 
mica acţiunilor caracterul personajelor, prin 
eveniment — reacții şi atitudini. El stabilește 
relaţii directe între cauză și efect nuanţind, 
umanizind protagoniștii, refuzind culorile 
tranșante, dihotomiile didactice, in același 
timp, focalizind concret, cu precizie senti- 
mentele spectatorilor, modelind în subtext 
fiorul patriotic, fără declarații redundante“. 


Călin STĂNCULESCU 
(„Luceafărul”, 27 septembrie 1986) 


„Epopeea războiului se reflecta, mai ales. 
pe tetele oamenilor și mai puţin prin interme- 
diul arsenalului tradițional al genului, prin 
mișcările „armatelor“ de figuranţi şi canona- 
delor spectaculoase. Cu toate că fluxul epic 
are toate atracțiile peliculelor de acțiune şi 
suspense, pe Andrei Blaier il interesează nu 


criticilor 


nuiește, o simte, clădind pe marginea celor 
stiute sau aflate? Oricare din cei care ne re- 
'atau despre nesfirşitele drumuri ale lui Victor 
Popescu spre centre raionale sau regio- 
nale cu dosarul sub braţ, doldora de docu 
mente, pentru dovedirea eroismului, putea fi 
un astfel de martor prezumtiv. Aici am găsi! 
şi cheia filmului: o reconstituire cit mai 
exactă a cadrului, a epocii (alb-negru virat i 

tonuri de sepia, pe ecran lat, cit mai „in con 

formitate“ cu documentele vremii atit de avid 
studiate) și totuși. subiectivizată această vi- 
ziune de câtre un presupus martor (de fapt, 
oricare dintre noi) care-și amintește, cu inte- 
resul şi nesiguranța memoriei copilului, de 
personalitatea copleșitoare a dascălului sâu 
O descifrare a adevărului — „poveste“ prin 
amintirea și fantezia celui care vrea s-o „ade- 
verească', să ne convingă de autenticitatea e: 

Pentru a asigura plauzibilitatea efectiv do- 
cumentară a atmosferei, am umblat, am câu- 
tat. am construit cu sprijinul unei echipe de 
excepţie. Fiorul filmului nu putea să existe 
doar prin  conștiinciozitatea noastră docu- 
mentară. Filmul trebuia sa fie emotionant, și 
de ce nu?, tensionat, captivant. Dar aici, iată 
handicapul (surprins cu dezinvoltură de „opi- 
nenţi” pătrunzători): am o sfială in faţa reali- 
zării scenelor atit de limpede delimitate este- 
tic uneori drept „scene de acţiune“. Am in- 
cercat să depășim locurile comune, să nu su- 
pralicităm momentele de suspensie cunos- 
cute de spectatori din alte filme, să nu le du- 
cem pină la capăt, să le enunțăm doar apoi, 
cu tot felul de „punte-puncte“, adica... 
„de-aici încolo, dumneavoastră ştiţi cum de- 
vine, dar asta-i situaţia,eroul ne-a oferit și un 
film de acţiune şi din cind în cind n-am sca- 
pat de poncifele vieții, iertaţi-ne...“ 

Şi pentru că era vorba de război, de oa- 
meni „care-și pun baionete în piept“, n-am 
putut și n-am vrut să ocolim o idee la care 
subscriem alături de toţi concetățenii noștri, 
cea privind absurditatea războiului in gene- 
ral. De aceea, la scenele de luptă, am incer- 
cat cu naivă speranţă in abilitatea noastră, să 
ne pretacem că uităm de reguia logică a 
„axului“, de „direcţia logică de atac a trupe- 
lor“, pentru că am crezut că într-o situație 
ilogică cum e războiul, nu ne putem permite 
să structurăm o desfăşurare filmic logică. 
De-aici și apărarea „neclasică” cu plosca de 
ţuică a unui soldat neformat încă de război, 
şi încheierea secvenţelor de luptă corp la 
corp cind ele păreau de-abia să înceapă etc... 

Filmul nostru, pledind deplin şi, sperâm 
convingător. pentru conceptul și idealul de 
unitate națională. s-a dorit şi un film al drep- 
tului popoarelor de a-şi hotari singure 
soarta, in focul sau „prin cenușa marilor im- 
perii”, un film al dreptului oamenilor le place. 


Andrei BLAIER 


cadențele trepidante, ci evoluţiile din interio- 
rul lanțului de situaţii limită.“ 


loana CREANGĂ 


(„România literară“. 2 octombrie 1986) 


(...) „Astlel, el imbraca trama unei poveşti: 
impânate din belşug cu elemente de acțiune 
în vălul sobru și auster al unui limbaj ce vi- 
zează (cind nu frizează!) ralinamentul cine- 
matogralului de pură atmosferă... Să tie de 
vină insuficienta asimilare a unor lecţii de ti- 
pul celei oferite în Samuraiul lui Melville? 
Oricum, virtuțile acestui limbaj — marcind, la 
nivelul imaginii, prestaţia de excepţie a ope- 
ratorului Doru Mitran — râmin simple perfor- 
manţe în sine, fără a constitui acel tulburător 
liant dintre realitatea exterioară şi cea inte- 
rioară pe care obișnuim a-l numi creaţie”. 


Nicolae ULIERIU 
“ Săptâmina”, 17 octombrie 1986) 


„Propensiunea regizorală a- lui Andrei 
Blaier către jocul mai liber al articulaţiilor 
unui film, poate mai puţin adecvată rigorilor 
cronicii are, în cazul de faţă, un efect salutar 
de amorsare a incongruenţelor și, uneori, ne- 
verosimilităţii anumitor episoade scenaristice. 
Cind aglomerarea epică devine ameninţă- 
toare, balanța este redresată prin deschide- 
rea către un orizont al unor semnificaţii mai 
largi. Victoria eroului și a tovarășilor săi de 
luptă este — ni se sugerează — definitivă, ea 
acoperă în intregime crezul în numele căruia 
temerarul protagonist s-a angajat intr-o bâta- 
lie pe viață și pe moarte (...)". 


Magda MIHĂILESCU 
( inlormaţia Bucureștiului“ 
6 octombrie 1986) 


https://biblio 


muzica de film 


Generozitatea 
melodică 


|, pofida tiparelor (inevitabile, pină la un 
punct) determinate de structura (și ea, pina 
la un punct) fixă a filmului, şi — mai ales 

in pofida modelor (moda șiagărului lait motiv 
moda muzicii uşoare orchestrale, moda muzi- 
cii electronice ș.a.m.d. — dar aceasta este o 
altă problemă, demnă de o discuţie aparte). 
stilul personal al compozitorului (firește, 
atunci cînd autorul coloanei sonore are aşa 


ceva...) se impune — cred eu — cu aceeași: 


forță în muzica de film ca şi in muzica ...Mu- 
zică, indiferent de maniera adoptată pentru o 
peliculă sau alta. Așa se face că unui specta- 
tor avizat (chiar dacă nu este, neapărat, și 
meloman; sau chiar dacă, meloman fiind. n-a 
avut totuşi prilejul să ia contact și cu cele- 
laite aspecte — extracinematogratice - ale 
creației compozitorului), nu-i va fi greu sa re- 
cunoască amprenta lui Adrian Enescu, deşi 
ipostaza de simfonist în care i se infâţişează 
acesta in Bătălia din umbră este cu totul 
neașteptată. Acelaşi spectator avizat va fi im- 
presionat însa nu numai de inspirația și pri- 
ceperea compozitorului in acest domeniu (de 
remarcat generozitatea melodicii. pusă în va- 
loare de consistenţa scriiturii polifonice și ar- 
monice), nici doar de fericita opțiune pentru 
sonoritatea corzilor ca pandant la imaginea 
„sepia“ (aceeași virtuozitate în expresia vizu- 
ală și auditivă: jocul infinităţii de tonuri ale 
unei singure culori), ci mai ales de semnifica- 
jia pe care muzica lui Adrian Enescu o con- 
eră intregului film, dincolo de reacţia ime- 
diată a publicului şi poate chiar dincolo de 
intenția regizorului. Căci, dacă spectaculosul 
întimplărilor derulate pe ecran proiectează 
cazul autentic al ofițerului Victor Po- 
pescu in spaţiul legendei. dacă spectatorii 
(mai ales cei mai tineri) sint din această pri- 
cină tentaţi să privească acţiunile eroului şi 
pe acelea ale tovarășilor săi drept un șir de 
biruințe (destul de lesnicioase, ba chiar — 
uneori — amuzante) ale unui justiţiar de tip 
Zorro" prin constanța dimensinii tragice, ex- 
primată cu o notabilă profunzime de simţire, 
muzica, în schimb, amintește clipă de clipă 
ca este totuși vorba de o pbveste adevărată, 
de un film de război, unde suferința şi moar- 
tea, mizeria și durerea, jaful, schingiuirile și 
execuțiile atirnă (mai precis, ar trebui să 
atirne) la fel de greu în balanţă ca și faptele de 
bravură. În plus, îndelungata sa experiență în 
gen îi permite compozitorului să gasească to- 
nul cel mai potrivit acompanierii fiecărui mo- 
ment-cheie (sau ritmul cel mai potrivit: vezi 
contrapunctul lent la vijelia eliberării prizo- 
nierilor), să mixeze abil, potenţind efectul 
dramatic, muzica şi zgomotul (vezi secven> 
lele de luptă), să aleagă și să „trateze“ in 
chip ideal exemplarele autentice din arta so- 
noră a epocii (de la marșurile nemţești defor- 
mate grotesc) și străvechile bocete romă- 
nești, pină la victoriosul „Pe-al nostru steag". 
ce încheie filmul cu simbolul actului care 
avea să răscumpere singele vărsat de români 
în primul război mondial: Unirea cea Mare. 


Luminiţa VARTOLOMEI 


personajul secundar 


Noi, lon al Ioanei... 


A. 1916. Bătălie crincenă pe meleagu- 
rile gorjene. Doi supraviețuitori ai contraata- 
cului dezlânţuit cu furie de ostași români își 
privesc, o clipă, față-n faţă, destinul care-i va 
uni dramatic. Înalt, zvelt, negricios, ochii, ta- 
ciuni arzind sub casca de râzboi, unul dintre 
cei mulți chemaţi în momente de răstrişte 
să-și apere glia strămoșească. Sergentul lon 
ioana. Toponimic, inseriind brav şirul lonilor, 
pierduţi în negura timpului, jertfe pentru li- 
bertatea ţării. Salvat din prizonieratul ad hoc 
prin temerara acţiune a superiorului său, su- 
biocotenentul Victor Popescu, iatã- pe lon în 
postura de comandant al unei grupe de „ghe- 
rilă“. O mină de suflete tari, impotriva unei 
armate de ocupaţie displicinată şi inarmată 
pină-n virful coifurilor ridicol-arogante (con- 
trastind cu viciile mai vechi; morfinomania 
maiorului prusac, sau mai nou. „Ţzuica” au- 
tohtonă). 


Hăituiala, hăituiala obsedanta din care nici 
un refugiu nu-i mai poate ascunde pe cei an- 
ajaţi în războiul din umbră. Unde e linia 
rontului? Dușmanul scrutat prin binoclu? 
Atacurile sau contraatacurile declanșate sau 
respinse? Dilema depășește judecata aspră, 
simplă, brav-lineară a sergentului care se va 
intoarce in corpul armatei române retugiate 
in Moldova. 


Ce va fi schimbat insă în mintea acestui 
soldat întrevederea de la cartierul general? 
Ce proces profund de conștiință traverseaza 
ion loana, departe de plutonul decimat? Re- 
venirea, ca inalt emisar purtător al decoraţiei 
pentru meritele militare ale sublocotenentului 
Victor Popescu, este emoţionantă. Acţiune de 
noapte. Reuşită interceptare a unei garnituri 
de tren cu provizii și muniții. Din intunecimea 
unui vagon de transport se desprind ochii 
sergentului, arzind de mindrie și devotament, 
de recunoaștere sporită a neinţelegerii vechi, 
dispărute. Ochii rotunjiți de căldură fraternă. 
Ochii spălați de negurile neincrederii în su- 
periorul său. Sergentul lon loana oficiază cel 
mai grăbit, mai stingaci şi mai duios ceremo- 
nial de decorare. Din acest moment de jubi- 
laţie anonimă, pină la jertfa de sine in spe- 
ranța salvării camarazilor încercuiți în tene- 
brele torționare ale beciului-capcană, lon al 
loanei n-are de făcut decit un singur pas. 

Șerban lonescu reușește un admirabil tur 
de forţă in construirea sensibilă, nuanţată, 
puternic interiorizată a „secundarului” său, 
simbol al eroismului popular. Replicile 
scurte, rostite bolovânos, repezit, dar stropite 
totdeauna cu firescul rostirii calde, adevărate, 
definesc suficient pe erou. Intuind perfect ac- 
centele, reputatul actor îşi concentrează in- 
treaga forță de comunicare în privire, răzbate 
în prim planul filmului, cu aceiași forță cu 
care lon al loanei sau un alt lon, al Floarei 
sau al Mariei ne privesc din adincurile isto- 
ne. 


Mădălina STĂNESCU 


sub semnul Festivalului național „Cîntarea României“ 


dica 
SECTENŢA 
= MEM 


Tradiția, condiție a inovației 


ia 


S. ştie și se discută prea puțin în cineciu- 
buri despre inceputurile şi istoricul mișcării, 
parte integrantă a istoriei filmului românesc 
însuşi. Apariţia. cu aproape 30 de ani in 


"urmă, a primelor pelicule de cineamatori. în 
` două mari centre muncitorești şi în strinsă le- 
„gătură cu viața unor asemenea unităţi indus- 


triale şi centre de cultură socialistă, cum sint 
uzinele „Tractorul“ Braşov și Clubul C.F.R. 
Timişoara, consacrarea noii ramuri a creaţiei 


„artistice de masă în anul Congresului al 


IX-lea al partidului. 1965, prin intrunirea pio- 
nierilor la un prim concurs pe țară, organizat 
de cineclubul Uzinelor din Oţelul Roșu sint, 
în acest sens, citeva repere și tot atitea su- 
gestii. Evidenţa unei astfel de tradiţii, cu im- 
plicaţii in dominantele tematice, cu enirea 
şi evoluţia lor calitativă, sint de natură sā im- 
pulsioneze mai energic „pasiunile pe 16 mm”, 
cu şansa de a inspira uneori și cinema- 
tografia profesionistă. — 

Conştiinţa îndatoririlor ce decurg din 
aceste coordonate ale inceputurilor este vie 
şi mereu înnoită la una dintre unităţile-pio- 
nier pe care le vom sărbători anul viitor, la 
împlinirea a 30 de ani de activitate: cineciu-, 
bul Comitetului sindical C.F.R.-Timişoara. 

Actualii animatori ai clubului, Mircea Radu 
(responsabil) și Gelu Șvaiţer (instructor) işi 
fac o datorie din a sublinia, din primul mo- 
ment, că la cineclubul lor ceterist şi-au des- 
coperit vocaţia și și-au desăvirșit ucenicia in- 
temeietorii altor cinecluburi din oraș, autori 
ei însişi ai unor filme laureate cu premii în 
Festivalul naţional „Cintarea României" şi în 
competiţii internaţionale. Nu puţine sint nu- 
mele care s-au asociat, de-a lungul anilor, 
celui al regretatului Sandu Dragoș, fondato- 
rul nucleului de acum trei decenii. pentru a 
raspindi apoi aceeași pasiune in noi și noi 


Sondaj în 


Îi sondaj intreprins la cursurile de in- 
struire și tabăra de creaţie a reprezentanţilor 
cinecluburilor sindicale din întreaga ţară, or- 
ganizate de Consiliul Central U.G.S.R. la 
Focșani (despre care am relatat parţial in nu- 
mărul trecut), ultimul punct al testului l-au 
constituit „condiţiile unui spor de eficienţă şi 
calitate in activitatea cineamatorilor”. 

Atlindu-ne la inceputul noii ediţii a Festiva- 
lului naţional „Cintarea României”, cerceta- 
rea celor 46 de râspunsuri atestă, cu deose- 
bire la acest punct conclusiv, unele priorităţi 
și accente de interes general. 

E imbucurâtor să constatăm că, faţă în faţă 
cu cerințele care-i privesc direct, cei mai 
mulți dintre reprezentanţii cineciuburilor vā- 
desc o remarcabilă capacitate analitică, im- 
plicit autocritică. Oricit de diverse sint soluţi- 
ile și cauzele invocate, în răspunsurile date în 
scris pe chestionarele noastre, polarizarea lor 
avansează în prim plan mai degrabă factorii 
„subiecțivi” decit conditiile „obiective“. cind e 


e ordinea de zi la primul punct: filmul actualităţii. Imola Gaspar Ștefan Mi 
| p 


avanpremieră pe 16 mm 


Totul începe cu alegerea temei, 
dar şi cu cheia rezolvării ei 


cercuri: losif Costinaş — „Cineclubul 70" de 
pe lingă Comitetul județean de culturi si 
educaţie socialistă, Nicolae Şoitu — çinasly- 
bul Casei Armatei, Nicolae Lenanar — „Gau- 
deamus“, Casa de cultură a studenților, Lu- 
cian lonică — Studioul de filme a! Universita- 
ţii. Luminiţa Drăguţ — laboratorul de cineti- 
care al Institutului de medicină, Onuţ Stanciu 
— Şcoala populară de artă, fără a-i uita pe 
cei care au inscris alte puncte de viri, ca 
amatori, iar unii, ulterior, ca profesioniști: Va- 
sile Moise. Gelu Mureșan. Eugen Gondi şi al- 


ţii. ' 

„Imposibil de epuizat. intr-o coloană sau 
două, amploarea acestui „Judeţ cineamator”, 
departe de a se limita la orașul de reşedinţă: 
e destul să amintim de conjudețeanul Ludo- 
vic Dama, din Sinnicolaul Mare, cu al sâu 
multilaureat Călăreți, cai, căruțe, pentru a ne 
simţi obligaţi să revenim în acest atit de bo- 
gat colț de „țară cineamatoare”. Limitindu-ne 
la un singur cadru din „Secvența timișană” — 
cum se iritituleaza concursul bienal organizat 
aici la Clubul C.F.R. — să observâm, pentru 
inceput, ca ora prezentă, a debutului celei 
de-a șasea ediţii a Festivalului național „Cin- 
tatea României”, îi află pe cineamatori in 
plină pregătire pentru ediţia jubiliară a con- 
cursului lor, unde vor prezenta cicluri retros- 
pective, dar şi noi producții prin care sa-si 


onoreze firma. Prima dorinţă fiind ca, pină 
atunci, să definitiveze scenariile şi filmele in- 
spirate din însâşi munca și etica ceteriştilor 

Pentru moment, cinci dintre noile pelicule 
pe 16 mm sint gata sau aproape gata de pre 
mieră ori într-un stadiu avansat de finisare, in 
timp ce citeva scenarii se aflā în discuţie, pri- 
lejuind, uneori, adevărate dezbateri teoretice 
(in paranteză să notám că acest cineclub a 
editat pină acum două volume de cultură ci- 
nematografică şi dispune de un periodic pro- 
priu, xeroxat: „Pasiuni pe 16 mm“). Nu e incă 
ora spectacoluiui de gală, nici a competiţiei 
propriu-zise. dar e momentul cind discuţia 
critică de lucru asupra materialelor filmate e 
solicitată insistent de gazdele însele. 

Gelu Șvaiţer. actualul veteran al grupului, 
împreună cu tinerii Mircea Radu, Mircea Plo- 
peanu și alții apar pe genericul noului film 
Profil — o incercare de portretizare din par- 
tea cineaștilor amatori a unui pictor amator, 
timișorean şi el: Mircea Şipeţean. Îndrăzneață 
tentativă de a descoperi cum se naște imagi- 
nea într-o artă vecină (pictură sub aparat), cu 
o ambiţie mai redusă de a descoperi legătura 
dintre imagini, laitmotivele tematice, o notă 
stilistică definitorie. Mai ales că autorii peli- 
culei se abţin de la orice comentariu — ceea 
ce nu e rău, cind decupajul compensează ab: 
senţa cuvintului şi clarifică sensurile prin mij- 


universul proxim: Ce este 


un cineamator? 


vorba de succesele sau minusurile din creaţia 
proprie și a colegilor. din preocupările de an- 
samblu ale mișcă 


„Cultură cinematografică și politică” 


Cele mai multe dintre raspunsuri se acu- 
mulează în jurul unui imperativ formulat ast- 
fel de loan Moise, de la cineclubul „1 Mai“ 
din Ploiești: „Filmele de amatori trebuie sa fie 
făcute de oameni cu cunoștințe generale 
despre film şi viaţă cit mai numeroase." Sau, 
cum se exprimă Costin Popescu de la „Duna- 
ris" — Navrom, Galaţi: „cultură cinematogra- 
fică şi politică“. La fel gindesc Mircea Dană- 
lache — „Hermes“, București („O foarte 
atentă cunoaștere a realităţilor contempo- 
rane, în care omul reprezintă elementul esen- 
tial; o bogată cultură cinematografică"), loan 
Clopoţel — „Petrodava“, Piatra Neamţ („Lăr- 
girea culturii cinematografice, studierea me- 
canismului creaţiei filmice”) şi tot aici ajunge 


Dudăs Lăszid — „Pancromatic“, Sighişoara: 
„Condiţia primordiala — legături de prietenie 
și sinceritate profesională între colegi şi cul- 
tură, cultură, cultură“. 

În ordinea frecvenței, numeroase alte râs- 
punsuri gravitează în același sens, avansind 
ipoteze concrete de lucru: „colocvii mai dese 
(sau tabere de creaţie), cu concursuri prac- 
tice, examene date pe loc, la fiecare fază de 
creație a unui film (temă, idee, scenariu, fil- 
mare, montaj)”; „in municipii — reședințe. de 
judeţ să existe permanent sau ciclic o activi- 
tate de cinematecă“; „cursuri de perfectio- 
nare pentru cineamatori“, „cit mai numeroase 
schimburi de experienţă între cinecluburi şi, 
de asemenea, instructaje practice“: „filmele 
produse să fie vizionate de un număr cit mai 
mare de oameni ai muncii din întreprinderile 
patronatoare“;, „o mai mare circulaţie a filme- 
lor între cinecluburi, prin realizarea de copii 
cu sunet încorporat. cel puţin pentru filmele 
premiate in Festivalul naţional „Cintarea Ro- 
mâniei”. 


scu-Brăila 


ta Dana Mladin în filmul Dessine romantice (scenariul Tudor Băran regia Haralambie Boros) 


X 
j 


loace „pur fiimice”. Dar deocamdata nu sin- 
tem în fața unei asemenea performante. Ceva 
mai ambițios este un al doilea film, nu despre 
arta plastică, ci plastică el insuși, mai precis 
grafica — și mai precis desenul animat al lui 
Mircea Radu, incă în lucru şi cu titlu provizo- 
riu („Impas“). lata că și cineva de pe malurile 
Begăi se oferă atenției studioului profesionist 
„Animafilm”. după alţi creatori de gen pro- 
movaţi din cinecluburile de la Arad, Oţelul 
Rosu, Huşi şi chiar Bucureşti. Drumul de la 
grafica animată la filmul de animaţie e insa 
lung pentru profesionistii înşişi, iar discuţia 
despre tehnica. evoluția sau „dispariţia“ ga- 
gului, ca purtător al ideii, e la ordinea zilei. 

Pină la concretizarea altor proiecte, un ra- 
cord tematic și de ținuta artistică cu virturile 
tradiţiei cineclubului e mai greu de descope- 
rit în materialele filmate pentru trei eseuri pe 
teme sportive: Campioni fără ghiaţă de 
Nicolae Şoitu, Cu porţile inchise de Mircea 
Radu și Mircea Plopeanu — eventual cu o 
şansă în plus întrezărită în reportajul încă 
fără titlu realizat în colectiv, la concursul de 
moto-cros pentru copii — „Cupa Banatului”. 
În toate cazurile se evidenţiază virtuțile (sau 
neglijenţele) operatoricești și imperativul unei 
preocupări mai inspirate pentru construcția 
filmului şi strategia de lucru. Aceasta ar in- 
cepe cu luciditatea motivului tematic fixat, in 
funcţie de mijloacele disponibile, care dau 
cheia rezolvării temei: inutila „originalitatea 
ideii“ de a urmări evoluţia unui meci de fot- 
bai prin reacţiile portarului, cind n-ai cu ce 
să-l filmezi din faţă 

Adevăratele probe pentru concursul 
(nesportiv) din primăvară viitoare, de-abia aş- 
teaptă insă a fi atacate. 


Valerian SAVA 


Critica şi abilităţile pedagogice 


Frecvența semnalărilor și propunerilor pri- 
vind cultura şi orientarea ideologică a cinea- 
matorilor este adesea insoțită nu doar de 
consideraţii autocritice („avem mari carențe 
in estetica și în concizia mesajului”), ci și de 
“solicitarea criticii insâși: „filmele de cineclub 
să fie criticate, dacă e posibil, ca şi cele pro- 
fesioniste, aceasta putind contribui la ridica- 
rea stachetei calității“ (Oprea Ştefan — „Vic- 
toria", Vrancea); „sa se spună deschis și cin- 
stit cineamatorilor care este adevărata cali- 
tate a filmelor lor, lasind deoparte falsele abi- 
litâţi pedagogice. fără a spune mereu că fil- 
mele sint bune și foarte bune, fiindcă astfel 
unii sau chiar mulţi dintre noi cred câ au de- 
venit vedete” (Constantin Mitică — „Chimia“, 
Brăila); „o mai mare exigenţă a juriilor la 
concursuri şi festivaluri” (Marcel Gaţu — 
„Azotul“, Făgăraș); „unitate în aprecierea fil- 
melor din concurs din partea juriilor şi a fie- 
cărui membru al juriului, preocuparea lor nu 
numai de respectarea abecedarului, dar și de 
atingerea unor cote mai inalte, inainte de a 
acorda un premiu“ (lon Toth—,„Focal, XX", 
Reșița); „Respingerea filmelor cu detecte teh- 
nice sau lipsite de mesaj, din orice festival 
sau gală, prin preselecție (Norbert Taugner 
— Otelul Roşu). 


Cineamatorul? Pur și simplu 
un _indrăgostit de film 


„_ Deosebit de frecventa este, apoi, invocarea 
pasiunii şi a eticii colegiale, drept condiții ale 
unui tonus mai susținut în cercurile de crea- 
ție și cultură cinematografică (citâm fară stili- 
zări): „În primul rind și foarte esenţial, cinea- 
matorul trebuie să fie pur şi simplu îndrâgos- 
lit de această artă de a crea filme, căci cu 
aceasta in mod sigur va crește calitatea fil- 
melor" (Oprea Ştefan — „Victoria”, Vrancea). 
„Să fii tu însuţi, să iubești filmul, să trăiești 
pentru el, sacrificindu-te” (Zenobie Domide 
— „Dacia Felix", Oradea). „Prietenia între 
3—4 pasionaţi de film. cu preocupări prote- 
sionale diferite, dar cu o cultură generală su- 


„licient de bogată, îndreptată spre imaginea 


de film. cu dispoziţia de a-i încuraja și pe ti- 


neri" (indescitrabil — „Energia“, Reşiţa). „Un 


“colectiv bine inchegat de membri talentaţi și 


cu pasiune, cu dragoste pentru arta cinema- 
_tografică şi celelalte arte“ (Petre Ursache — 


„Cacica“, Suceava). 

Fără a avea frecvenţa celor de mai sus, alte 
sugestii privind modalităţile concrete de lu- 
cru, alegerea temelor, pregătirea scenariilor, 
realizarea filmărilor, ca şi dotarea şi autouti- 
larea tehnică au fost luate in discuţie. la ta- 
băra de la Focșani, în prezența factorilor de 
răspundere ai cinecluburilor sindicale. 


Sondaj realizat de Val. S. DELEANU 


(e ca spațiu al păcii, iata un în 
drâgit subiect science-fiction pe care il rea- 
duc în actualitate două lung-metraje de ani- 
maţie prezentate ie rolei noastre: filmul 
poe Pasărea de — Japonia 
și Delta, o producţie 
Animafilm". Obişnuiţi cu cinematograful de 
anticipație ştiințificā ce deseneaza viitorul în 
culori sumbre, răsuflam ușuraţi cind vedem 
întruchipări ale victoriei umanului asupra teh- 
nologicului și asupra primejdiilor cosmice. in 
acest prezent în care călătoria spaţiala a de- 
venit tema unor transmisii de televiziune în 
direct, progresul nu mai este pe ecran echi- 
valentul dezvoltării tehnice. Protagonistul 
noilor "pelicule science-fiction nu mai este ro- 
botul, ci omul care cu forța minţii sale stăvi- 
lește pericolele -ameninţind civilizaţia. 
Dintr-o perspectivă optimistă privește viito- 
rul filmul Misiunea Delta semnat de 
Călin Cazan și Mircea Toia. Clasica temă a 
revoltei mașinilor capătă in această aventura 
în cosmos neașteptate nuanţe. Un echipaj de 
navă parcurge peripeții palpitante în incerca- 
rea de recuperare a unei staţii cosmice cor 


S.. locuri ce par „adormite“ din punct de 
vedere cinefil. ca Prinţesa din pădure, dar 
care nu așteaptă decit sărutul celui indrăgos- 
tit ca să se trezească la viaţă. O comună cu 
nume de basm: Băița de sub Codru, Maramu- 
reş. Din ea un asttei de pasionat al artei a 
șaptea scria Magazinului „Cinema“: „Dar noi? 
Cei care dituzăm filmul, oare nu merităm nici 
un rind? Mă gindesc desigur, la întreaga ar- 
mată a Întreprinderilor cinematogratice jude- 
tene in care, desigur, ră şi proiecţionișştii 
de la orașe și sate. „Daţi-ne importanţă! Fiți 
alături de noi, tinind cont de faptul cà mulți 
copii de virstă școlară și preşcolari văd pri 
mul film ta proiecţiile noastre. De felu! cum 
paşesc prima dată la noi se leaga comporta 


Proiecţia unui film, 


act de cultură 
şi respect 


mentul lor în sălile de cinematograt și față de 
arta cinematografică“. 

Treburile m-au adus aproape de locul cu 
pons Aş fi tras o fugă din Baia cea Mare la 

ăița  mică--să văd cum stau lucrurile, dar 
n-am ajuns. 

Discutam cu cei de ia Întreprinderea cine- 
matografică, cind în biroul direcţiei apare un 
tinăr cu mustăcioară pana corbului inaintind 
timid, chiar deloc cu aerul bătâios-pe care-l 
afişase in scrisoarea către redacție. Vorbea 
putin, uşor sceptic faţa de dorința mea de a 
afla amănunte despre proiecţiile și acţiunile 
lui cu filmul românesc. Pe el îl interesa acum 
o altă problemă și venise sa discute din nou 
cu cei de la Întreprindere, cu cei de la sindi- 
cat, să-i convingă că exista la Baija de sub 
Codru un mănunchi de tineri pasionaţi de 
fiim care ar putea înființa un cineclub, au şi 
ceva cunoştinţe tehnice, dar doresc să invețe 


mai mult, numai înțelegere și sprijin sa ga-- 


sească la cei în drept. Se aprinsese acum 
ochii rotunzi îi scinteiau, mustăcioara deve 
nise elocventă... Emil Pop — aşa îl cheama 

e de profesie tehnician farmacist. Cind venise 


“(Misiunea spațială 
Delta) 


dusa de un robot rebel care din pricina dere- 
glării devine inamicul speciei umane. Urmâri- 
rea printre planete şi constelații are momente 
de confruntare cu reprezentanţii altor civiliza- 
ţii pe care temerarii astronauți nu-i vizitează 
însa pe picior de război. Încleștarea cea mai 
spectaculoasă rămine însă cea dintre om și 
maşină, computerul care face o criză de or- 
goliu şi devine de o agresivitate ucigătoare 
Nu asistăm numai la o ciocnire intre rachete 
şi mecanisme teleghidate, ci la infruntarea a 
două concepţii de viață diferite. Robotul 


Cea mai dragă 
misiune „cosmică“ 
a cineastului: 
filme despre pa 
pe Terra 


pierde pentru cå incearcă să obţina cu forța 
ceva la care aspiră toţi oamenii: dragostea 
La iubire poţi ajunge numai iubind, iată con- 
cluzia reverberată printre aștri și galaxii de ti- 
nalul care nu are accente retorice. Reconfor- 
tanta imagine a omului trăind în armonie cu 
cosmosul și călătorind prin el ca un 
al păcii universale ne amintește de concluzi- 
ile optimiste ale altui animator român indră- 
gostit de science-fiction, lon Popescu Gopo. 
De la Scurtă istorie la intermezzo pentru o 
eternă, de la infinit la Ecce homo, 
autorul scandează pledoaria sa în favoarea 
păcii cu ajutorul aceleiași atașante imagi- 
ni-simbol: un omuleţ întinzind spre lumi ne- 


cunoscute o floare. Ca mai toate filmele im- | 


portante ale genului, peliculele lui Gopo folo- 
sesc recuzita tehnologică drept pretextul 
unor meditații asupra problemelor arzătoare 
ale prezentului. Comedie fantastică, lung-me- 
trajul sau jucat, glosează umoristic pe tema 
relaţiei dintre om şi maşină, dar pune ac- 
cente tulburătoare asupra ideii- permanenţei 
umanului în spaţiul cosmic. Copilul crescut 
pe o navă intergalactică și educat de o ma- 
mâ-robot urmăreşte pe videocasete splendide 


Cinefilia 


din „Băița de sub Codru“ 


el in sat, acum cițiva ani, la cinematografui 
comunei, care funcţiona în aripa veche a 
câminului cultural, in condiţii improprii, din 
cei aproape 3000 locuitori ai comunei, daca 
se stringeau citeva sute pe trimestru. Opera- 


Sărbătoare 

la Băița de sub Codru 
„a doua premieră“ 

tu Profetul, 


a 
i ardelenii E 


torii se tot schimbau, iar de popularizarea fil- 


. melor nu se prea sinchiseau: „Uneori nici nu 


desfăceau pachetele cu programele de scurt 
metraje intocmite. şi trimise de câtre Între- 
prinderea cinematografică județeană”. Și 


“nești. 


imagini pămintene și este încercat de un chi- 
nuitor dor de „planeta albastră”, -de scoarța 
sa tare pe care încă nu a pășit. Complexul 
program al computerului aflat la bord nu-i 
poate aduce bucuria simplă a dialogului. cu 
semenii. Strigătul de singurătate al cosmo- 
nautului, însetat de comunicarea cu oamenii, 
ne amintește de alt navigator solitar al spa- 
țiului cosmic, eroul din Fuga silenţioasă de 
Douglas Trumbull. El se sacrifică pentru a 
transporta în cosmos o pădure transplantată, 
cu eşantioane de floră şi faună menite sa 
reînvie suprafața planetei devastată în urma 
unui conflict nuciear. Renașterea Pâmintului 
stă în miinile sale. Speranţa conținută de 
aceste două filme compensează tonul pesi- 
mist al unor alte producţii science-fiction 
care, semnalind pericolul unui război atomic, 
proiectează viziuni pesimiste asupra planetei 
după un asemenea cataclism declanşat de 
om. Printre cele mai neliniştitoare anticipări 
cinematografice cu astfel de subiect se nu- 
mi Ultimul țărm de Stanley Kramer, Pia- 

de Franklin J. Schaffner sau 
Zardoz de John Boorman: indreptarea arse- 
nalului nimicitor nåscocit de pâminteni asu- 
pra altor planete constituie, de asemenea. un 
lait-motiv al genului. Cu' mijloacele basmului 
ea este tratata de Războiul stelelor (regia Ge- 
orge Lucas) şi de toata suita lansată cu acest 
fiim, „operă spaţială” în care, în ciuda opti- 
mismului furnizat de schema „binele invinge 
râul”, imaginează batalii nucleare pustiitoare 
şi „pune la bătaie“ arme hiperperfecţionate 
ale căror modele sint inspirate, din pacate, 
de „cazuri reale”. 

Revenind de unde am plecat, la lung-me- 
trajul japonez de animaţie Pasărea de foc, 
prezent pe ecranele noastre, trebuie spus ca 
este și el un optimist „război al stelelor”. Po- 
vestea are ca protagonist un fel de Făt Fru- 
mos al viitorului ce decide soarta unui con- 
flict inarmat dintre două planete. În bătălia 
cu spectaculoasă recuzită și cu momente de 
autentic suspans, agresorii sint învinşi și neu- 
tralizaţi de cei care vor să facă din cosmos 
un spaţiu al păcii. Deși construit după tipicul 
basmului și soldat cu happy-end, filmul exor- 
cizează cea mai mare spaimă a prezentului, 
aceea a războiului atomic. Apelul adresat 
contemporanilor de a stăvili un asemenea ca- 
taclism este foarte citeţ printre imaginile po- 
veștii cu desene colorate. Chiar dacă imagi- 
nea luminoasă a viitorului nu este in aceste 
două pelicule de animaţie o certă credinţă, 
ea este o arzătoare speranţă. Nimic omenesc 
nu este străin cineaștilor de anticipație. care 
aşează in centrul universului, omul 


Dana DUMA 


acum, iată mărturisirea tinărului operator vo- 
luntar: „Tinerii au început să priceapă ca pe 
lingă leacurile pe care le iau ei din cind în 
cind din farmacie, au nevoie permanent şi de 
un „medicament“ spiritual care se poate 
chema şi cinematograf. Aşa că mi-am zis: 
poate reuşim să facem ceva ca spectatorul să 
vină cu drag la proiecţiile noastre. Am ince- 
put cu punctualitatea. Cine pierde odata in- 
ceputul unui film, a doua oară zorește ca să 
i ie. Apoi am pus accent pe calitatea 
t incă n-am rulat un film fără să-l 
veritic în prealabil. Am convingerea că intre- 
ruperea unui spectacol. din motive tehnice 
care depind de proiecţionist este lipsă de 
respect față de omul din sală. Apoi, chiar în 
condițiile in care activăm — îmi place să pri- 
mesc spectatorul în sală curată, cu bâncile în 
ordine, iar pe cite unul care mai aprinde o ți- 
gară în timpul spectacolului îmi permit să-l 
avertizez asupra spaţiului cultural in care se 
află. Credeţi-ma, intr-un sat, proiecţionistul 
de film reprezintă — trebuie så reprezinte, o 
instituţie de cultură. De felul cum muncește 
el, depinde de multe ori soarta unui film. în 
localitatea respectivă. 

Problemele difuzării filmului la sate sint al- 
teie decit în mediul urban. Mulţi săteni pri- 
vesc cu mai multă atenţie filmul decit un oră- 
şean care are şi alte distracţii. Uneori chiar 
mai critic, comentind atitudinile şi comporta- 
mentul personajelor. Acestea intră curent în 
„gura satului“ cum se spune — fiindcă felul 
lor de a fi se discută la colţ de uliţă, la prăvă- 


lie, la stația de autobuz, etc. „Eu incerc — ne 


spune același Emi! Pop — să le creez cadrul 
ca să purtâm aceste discuţii organizat, în 
sală, imediat după film. E suficient să lansez 
o întrebare; credeți că a procedat bine perso- 
najul cutare în situaţia cutare? Şi discuţia se 
şi aprinde. Să știți că dintre spectatorii pe ca- 
re-i avem, mulţi au venit aici chiar de dragul 
acestor discuţii. Am incercat să fac şi ceva ce 
nu s-a mai făcut la noi: un spectacol de gala. 
La Baia Mare avem un teatru bun și dintre 
actorii de-acolo unii au jucat în filme româ- 
Astfel am invitat la un spectacol de 
pa cu filmul Pruncul petrolul şi ardelenii de 


„Dan Piţa actori care interpretaseră roluri în 
„această comedie: Cornel Mititelu şi Adrian 


Răţoi. A fost un eveniment în viața comunei. 
o “adevarată sârbătoare spirituala.“ 

Şi diluzarea e o artă, nu-i așa cind se face 
şi cu sufletul ..? 


Alice MĂNOIU 


Afisul 
festivalului 


Sinceritate 
pentru sinceritate 


O.. Koszalin e un fel de Mediaş fāra 
clădiri noi. Are patru cinematografe și un ho 
tel categoria a Il-a foarte curat. Bine popula 
rizat în presă, radio, tv. festivalul a fost impe 
cabil organizat (des! cu fonduri reduse), gaz 
dele reuşind să creeze o atmosferă de sin 
ceră şi călduroasă prietenie. Multe alte orașe 


Primite cu interes și vii discuţii la Kos- 
zalin Noi cei din linia întîi de Sergiu 
Nicolaescu (ìn afara concursului) şi Al 
patrulea gard, lingă debarcader de 
Cristiana Nicolae (în concurs) 


se bat (fără şanse) pentru a prelua acest fes- 
tival, devenit un evenimen! cultural. 

Şi ediția din acest an, a XIV-a, s-a axat in 
intregime in jurul problemelor tineretului, iar 
deviza sub care s-a desfăşurat a fost „sinceri 
tate pentru sinceritate". Dezbaterile, care in- 
cepeau seara tirziu, dupa fiecare zi de 
proiecție, au fost intotdeauna directe şi 
aprinse, la un nivel care l-a depașşii, adesea, 


Concluzia festivalului: 
să nu vorbim 
de un cinematograf 
al junilor şi 
unul al virstnicilor. 
Filmele sint 
de două feluri: 
bune sau proaste 


pe cel al filmelor prezentate. Se puteau auzi 
replici ca: 

— Totuși e un realism mic, lipsește conți- 
nutul social. 

— Regizorul a vrut să facă un film serios 
despre un lucru neserios. adică o șușă. 

— Nu numai că nu înţelege tema, dar pune 
și întrebări timpite... 

— Vă invit după aceea la o vodcă, dar mie 
să-mi spuneţi ce-aţi intenţionat cu filmul. 

— Filmul trebuie să fie- un răspuns perso- 
nal, o selecţie, foarte cinstită de idei și emo- 
ţii. 

— Cred că trebuie să vorbim de situații- 
le-limită și rolul lor în existența. 

— Aceste filme se puteau face în orice 
țară. Ideologia aproape că le lipsește sau.e 
ambiguă. Se pune. deci, întrebarea: e o re- 
flectare a realităţii sau e un model propus 
(prin distanţarea de realitate?) etc. etc. etc 

Şi, în sfirşit, o replică care poate ţine loc 
de concluzie a discuţiilor: 

— Talentul și mediocritatea — asta e pro- 
blema. Mozart sau Salieri. Să nu vorbim de 
un cinematograf al tinerilor şi unul al virstni- 
cilor. Filmele sint de două feluri: bune sau 
proaste. 

Cel mai bun indiciu că observațiile critice 
ale participanţilor au fost întemeiate este ca 
Marele premiu „Chihlimbarul. Jantar '86" nu 
s-a acordat, nici unul din filmele concurente 
neintrunind, în unanimitate, voturile juriului 
(alcătuit din 14 neprofesionişti). Au partici- 
pat, în concurs, filme de lung metraj, de scurt 
metraj și de televiziune — majoritatea consti- 
tuind-o filmele de debut. Unele filme (polo- 
neze, maghiare, bulgare și estoniene) s-au 
bazat pe dramatismul relaţiilor dintre indivizi 
tind preocupate în primul rind de cauzalita- 
"le exterioare (văzute. in general, cu detaşare 

ritică, mai ales sub aspectul lor deformator). 
`u acest tip de cinematograf a simpatizat, 
sealttei, și publicul larg. Alte filme (romă- 


https://bibliote 


resc, slovac. est-german) s-au axat mai mult 
e influența societăţii asupra individului, rea 
izind (uneori cu un surplus de calofilie) o 
observație de fină textură a modului în care 
individul tinăr simte și înțelege relaţia cu cei- 
talți. 

in ceea ce priveşte filmele poloneze (evi- 
dent, cele mai numeroase) publicul a consta- 
tat „o abordare marginală a problemelor 
acute şi o tratare excesivă a altor teme. „de 
interes limitat“ (drogurile, muzica rock etc.). 

Filmele care au reprezentat cinematografia 
română: Al patrulea gard, lingă debarcader, 
de Cristiana Nicolae (in concurs); Noi, cei 
din linia intii — de Sergiu Nicolaescu (în 


afară de concurs) au fost primite cu interes. 
Comparativ cu ediţiile anterioare ale festiva- 
lului şi cu creaţia autohtonă din ultimii ani 
s-a semnalat lipsa unui suflu nou, original (in 
special la filmele poloneze) tributare (așa 
cum s-a apreciat chiar de câtre participanţii 
polonezi) nu numai stilistic — unor clişee îm- 
prumutate din filmul american de factură co 
mercială. 

La plecare, organizatorii festivalului mi-au 
reamintit că la ediţia din 1987 aşteaptă pe ti- 
nerii cineaști români cu cele mai reprezenta- 
tive debuturi ale lor. 


lon GOSTIN 


resurse actoricești 


Scepticul blajin 


M.. Mihail a avut șansa unui profesor 
de artă dramatică excepţional: Radu Beligan. 
Maestrul nu şi-a fasonat elevul după chipul şi 
asemânarea lui, dar ceva din felul sâu de a 
rosti și de a merge, de a modula maliţia i s-a 
transmis şi învățăcelului. În 1962. cind şi-a 
dat examenul de diplomă, tinărul era actor în 
toată regula avea ştiinţa şi har, vâdea artisti- 
citate. Şi, mai ales. se arăta serios faţă de 
profesie. 

Viaţa sa în artă e legată de Teatrul din Ga- 
laţi, unde, de la bun început, a fost conside- 
rat actor fruntaș. Directoratul instituției l-a in- 
cârcat, de la o vreme. cu o povară, dar i-a dat 
şi posibilitatea să-și organizeze oarecum pro- 
gramul personal, în așa fel incit să-și poată 
implini măcar unele din aspirații. Fişa sa de 
creaţie cuprinde roluri insemnate: Mereuţă in 
Surorile Boga“ şi Bocioacă În „Interesul ge- 
neral ”, caragialernii Rică Venturiano și Ca- 
tindatul, Cleante în „Avarul”, Pastorul Ander- 
son în „Dicipolul diavolului”, cehovianul As- 
trov în „Unchiul Vanea”, Mercutio în „Romeo 
şi Julieta. Cuprinde, fireşte, şi personaje ne- 
memorabile în piese evanescente (Taina 
Nic-nic, Băiatul de aur“, „Nevastă de ocazie”. 
Pielea ursului etc.). dar coeficientul acestora 
e relativ mic. 

Mihai Mihail e un actor modern. Foarte te 
meinic. Interpretarea sa e mai totdeauna pre 
cisă, centrată, cu siguranţă, pe ideea gasita 
Mijloacele sale, bogate, se gretează pe roi 
după o concepţie clară asupra personajului. 
Actorul pune cea mai mare rivnă în determi- 
narea globală și în individualizarea ființei pe 
care o încarnează, retuzind improvizările 
aleatorii, truculența de bravură. Nu se lasă 
niciodată complet absorbit de rol, între el și 
personaj există o distanţă, un spaţii enigma- 
tic de autocontrol fin. aproape imperceptibil, 
care se dilată cind e vorba de comedie şi se 
restringe în dramă. Un ochi al minţii ve- 
gheaza asupra spectatorului, alimentindu-i 
actorului o neobosită autointerogaţie, care e, 
în același timp, și o posibilitate de reglare a 
intensității și ritmului. Comunicarea cu parte- 
nerii e, mai totdeauna, remarcabilă; artistul 
nu doreşte să se singularizeze şi nici să-şi 
impuna personajul în chip artificial. Textele 
ce se bizuie decisiv pe protagonist i-ar putea 
favoriza o detaşare scenică de ceilalţi, dar 
Hlestakov al său n-a dorit-o, dimpotrivă, era 
protund interesat de tot ceea ce i se spunea, 
de tot ce vedea, ca un turist prevenitor și 
amabil cu gazdele, gata să se arate încintat, 
chiar să ia note de câlătorie sub nasul ghidu- 
lui local 

Cintă pe toate corzile lirei actoricești. Ca 
un virtuoz. Se interiorizează, obținind o 
mască impenetrabilă, cu privirea fixata obse- 
siv asupra celuilalt, imobilizindu-se într-ur 
punct al scenei (Milan Stibor, în „Omul in 
robă“ de Pavel Kohout). Devine comunicativ 
jovial, arborind un soi de familiaritate patriar 
hala, mirindu-se cu socoteală, cind trebui: 


În premieră: După succesul Decio 
scenaristul George S.vu şi regizorul Nic 


Mitică Blajinu). E ardent pamfletar, -mane- 
vrind ironia ca pe o floretá, ridiculizind fe- 
roce sub o aparenţă de debilitate fizică, par- 
curgind scena cu pași apăsaţi, în toate direc- 
tiile, distilind amărăciunea, idila, furia, într-o 
poză melancolic-surizătoare de mare farmec 
(Al, în „Scene din viaţa unui bădăran” de Du- 
mitru Solomon). intocmește o caricatură ve- 
selă, cu dezvoltări neaşteptate, în saltarele şi 
zburdăinicii, evitind însa orice grosolânie 
(Preotul din „Bocet vesel pentru un fir de 
praf rătăcitor” de Sütö Andrâs) și, cu ace- 
eași măsură, cu aceeași atenţie faţă de nu- 
anțe și gradarea lor, iși reprimă orice dezin- 
voltură, portretizind cu inţepeneală grotescă 
(Richard Rigli în „Frank al V-lea“ de Durren- 
matt). 

Uneori rolul pare prea elaborat. lar cind 
piesa e mică, lasă impresia de confecţionat 
— parte din strădania, chinuitoare, de a se da 
sevă cite unui arbust pipernicit. Dar cind fi- 
ința dramaturgică e bogată, actorul o înzes- 
trează cu imbelșugare și o face să scinteieze. 
Brechtianul Puntila a fost astfel, schimbînd 
mereu umorile, râsucindu-se ca un șurub, 
hohotind și întunecindu-se, batjocorind şi au- 
toironizindu-se, atacind cu virulență și hotă- 
rind cu o răceală de gheaţă, ridicindu-se dea- 
supra întregii lumi în care trăia. O probă de 
virtuozitate a fost şi rolul dublu din „Țarul 
Ivan” de Bulgakov. Omul obișnuit era aparent 
spâlăcit, neutral, ușor povirnit şi abstras. Ta- 
rul apărea viforos, cu o privire arzătoare, 
cumplită, de neuitat; amindouă personajele 
erau savuroase, iar schimbările, senzaţionale. 
Ultimul rol, din „funcţionarul invizibil“ de D. 
Solomon (după lif și Petruv) e o mică antolo- 
gie de procedee comice, savant colecționate 
și gradate. 

E evident cà artistul și-a educat vocea, care 
are flexibilitate și rezonanţă. Şi-a format tru- 
pul, care e suplu, elastic, și-a studiat, cu lua- 
re-aminte, mimica, gestul; postura. Uneori. 
omeneșie. da semne de oboseală. Consecința 
fiind subinterpretarea în naturalețe fadă, fără 
spontaneitate. Dar in cele mai multe apariţii e 
incordat ca un arc, limpede și cert, inventiv. 
pe deplin stăpin pe rol. 

Care sint legăturile sale cu cinematografia? 
Un personaj cu totul pasager în Aurel Vlaicu 
şi un timonier în Tridentul nu răspunde. Atit 
Păcat. Are toate harurile pentru a fi distribui!| 
in indiferent ce partitură filmica. 

II preţuiesc ca pe un artist de vocaţie și de 
personalitate, un creator autentic. În curind 
împlinește un sfert de veac de cind își duce 
cea mai bună parte a existenţei pe planșeul 
scenei. Pentru mine însă e tot atit de tinâr ca 
atunci, cind l-am văzut întiia oară, la exame- 
nul final al Institutului. Poate doar puţin mai 
sceptic. Dar cind dau peste asemenea atitu 
dini ma gîndesc, numaidecit, la o ipoteză a lui 
Mihai Ralea: entuziaștii fâră margini ascund, 
adesea, canalii, scepticii blajini sînt, în fond, 
oameni foarte cumsecade. 


Valentin SILVESTRU 


ției de dragoste 
lae Corjos continuă 


incursiunea în universul adolescenților cu filmul / cun 
Între interpreţi: Ştefan Bănică, Cesonia Postelnicu şi Mihai Constantin 


au = pon 


A. avut intodeauna o stare de uimire în 
fața destinului de actriță al Emiliei Dobrin. 
După debutul mai mult decit promițător din 


Caldura”, prezenţa ei in filme a strălucit mai . 


cu seamă in roluri episodice. Personaje de 
plan doi, care se instalează insă rapid în 
prim-planul atenţiei spectatorului. Personaje 
meteorice, dar vii, adevărate, prezențe de 
care nu poţi — şi să vrei — să nu ţii seama. 
Prezențe sobre, neostentalive, calme, dis- 
crete, dar nu mai puţin pregnante, cum este 


şi prezența ei în viața de toate zileie. Nimic | 


resiv-actriță. Nimic „jucat“, „făcut“. O ti- 


nără femele, cu simplitate și naturalețe fru- 


moasă. Un om direct. Contactul cu ea este 
plăcut, dar nu lesnicios. Un aer de mister, de 
ceva greu descitrabii o inconjoară, ca un 
strat protector și recunosc în ei misterul care 
plutește in jurul personajelor ei. 
noastre de pină acum nu au trecut niciodată 
pragul formulelor de politețe, așa incit acum 
sintem amindouă puţin stinjenite de perspec- 
tiva unei discuţii lungi. O rog 
bească despre ini urile vieţii ei de actriţă, 
cu speranța că, printre date, cifre şi eveni- 
mente din trecut, o să ne pierdem tracul. 


— Da... Eram înca studentă cind am făcut - 


Căldura și Zile de vară — ca roluri mai im- 
portante... Apoi Colinele verzi. Căldura, țin 
minte, a fost chiar un mic eveniment cinema- 
togratic la ora aceea... Pe urmă, am terminat 
Institutul și am fost repartizată la Piatra 
Neamţ, un teatru foarte bun, și am făcut 
prima greșeală din viața mea de actriță: am 
renunțat la Piatra Neamţ pentru Ploiești, ca 


să fiu... mai aproape de casâ. În timpul acela. ` 


insă, Ploieștiul era ca o gară. Pe acolo „se 
trecea” Nu era un teatru în care să vrei sa 
ramii, Greseala mea s-a reparat Cumva sin- 
gură. La Ploieşti fiind şi jucind în „Tineri cã- 
sătoriți cauta cameră“, am venit la Bucureşti 


să dau replica unui coleg care dădea concurs - 


la Nottara. Concursul era pentru două pos- 


turi de actori, dar am intrat două actrițe: Ca- - 


trine! Paraschivescu și cu mine... Cinci ani 
am stat la Ploiești și n-aş putea spune ca 
n-am jucat, dar am regretat tot timpul clima- 


tul de la Piatra Neamț, climat de teatru tinar. < 


de efervescenţă, de căutări; climat normal... 
Deci, am venit la Bucureşti, la teatrul Nottara. 
La inceput mi-a mers destul deagreu. Pe 
urmă, așa, deodată, s-a deschis orizontul. 
N-aș putea spune că sint foarte mulțumită, 
dar mi s-au intimplat și lucruri de bine aici. 
Am avut citeva spectacole care mi-au fost 
dragi — „Scoica de lemn" a lui Fânuș Neagu, 
„Casa Bernardei Alba” — un spectacol foarte 
frumos, de ținută, dar care n-a durat mult... 
Chiar și experiența cu „Citadela sfărimată” 
n-a fost lipsită de interes. Pentru mine a in- 
semnat ceva... 


— Întrebarea „latală“, de neocolit: dar in 


tilm? 

— Ín film, am avut norocul sā lucrez cu re- 
gizori de frunte, despre care am ştiut ca și-au 
dorit să lucreze cu mine și asta mi-a dat un 
sentiment foarte plăcut, de utilitate, deci am 
fost intotdeauna intr-o stare bună la filmare, 
tie că a fost vorba despre filmele Malvinei Ur- 


șianu, fie că a fost vorba despre Tatos la care ` 


am jucat cel mai mult. Chiar și la Căldura, 
deși Şerban Creangă era debutant, lucrul a 
fost interesant și rezultatul bun și. pentru 
mine. Apoi — din nou foarte important — am 
avut intotdeauna parteneri foarte buni pe 
lingă care m-am simţit și eu mai... bună. 
Toate aceste întilniri, sint convinsă, m-au 
pregătit pentru ceva cu siguranță mult mai 
important decit am facut pină acum... În film, 
da, pot spune, cu mici excepţii, am avut des- 
tule reuşite, deși rolurile nu au fost mari. Nu 
ştiu cît mi le recunosc eu ca reușite, dar ele 


au fost recunoscute. Trebuie să te mai bizui . 


şi pe cei din jur... Cum a fost rolui din Trecă- 


toarele. iubiri, mic, nu? dar despre el se vor- ` 


beşte, totuși, oridecite ori se vorbește despre 


film. Dealtfel, mie un rol mic, dar consisten! ` 


îmi place. Mă bucură. Nu-i ușor de făcu! 


Este chiar o „incercare“. Uite, de exemplu, ir - 


teatru, rolul din „Insomnie” era foarte mic 
dar după el am tras mari foloase, şi eu și 


spectacolul. lar în film nici în Mere roșii, nici ; 


în Secvenţe, nici in La porțile albastre ale 
orașului nu am avut roluri mari. Dar erau 
foarte bine scrise. Erau propuneri serioase 
pentru un actor. Sigur că un rol de întindere 


este plăcut. Chiar și pentru orgoliul tāu de _ 


actor: joci un principal! Dar rolurile mici au 
farmecul lor... Îmi pare rău câ nu am văzu! 
Mitică Popescu unde aveam tot un rolişor — 
sora lui Mitică... 


— Era foarte bine. Era mic doar ca intindere, 
nu ca substanță. Dar de ce nu l-ai văzut? 


— ...Nu-mi place să mă văd în film. Întot- - 


> deauna mi se pare că ce am fâcut nu e bine. 
Cá se putea şi altfel... Am revăzut, de curind. 
la televizor Secvenţe şi a fost prima oară cind 
mi s-a părut că — parcă — n-ar fi râu. Avea 
un haz al lui, avea ceva... Dar ştiu eu? Poate 
am fost influențată de reacţia celor din jur 
Ştii cum e: sintem oricind gata sa credem 
cind se spune ceva de bine despre noi.. 


— Şi în prezent? Ce ji se întimplă demn de 


semnalat, acum? 


— In viața de toate zilele mă bucur de co- 
pila mea, Ioana... În teatru, se pune „Livada 
cu vişini” și chiar mi se întimplă ceva bun 
voi juca Varia. lar la film, m-a chemat Mal- 
vina Urşianu pentru un rolişor in continuarea 
la Pe malul sting al Dunării albastre si iar 


Întilnirile . 


să-mi vor- | 


Emilia Dobrin: Mărturisit 
sau nu, toți 
pe ceilalţi... 


ne bizuim și 


există speranţa unui lucru bun. Echipa este 


| formidabilă! Gina Patrichi, George Constan- 


tin, Dinică, Mariana Buruiană... În preajma 
lor, incepi să „fierbi“, se intimplă ceva, se 
naște ceva... Pentru mine. echipa este foarte 
importantă. Nu cred în reuşita unui film sau a 


1 „unui spectacol „de unul singur“. Și cred că, 


mărturisit sau nu, toți ne bizuim pe ceilalți. În 
„focul“ lucrului se crează o comuniune de 
idei, o legătură sufletească... Se întimplă ceva 
cu toţi, impreună... Sigur, poți să pleci de la 
un film sau de la un spectacol spunind: acto- 
rul X a fost formidabil, dar restul nu există! 
Atunci insă inseamnă că lucrul acela este 
greșit din capul locului. „Opera“ nu mai are 
importanţă. Ea devine doar un prilej de reci- 
tal actoricesc. Așa cred eu cel puțin. Poate 
pentru că mă socotesc din familia actorilor 
care nu joacă doar pentru ca să se arate, ci 
vor să spună ceva. Cred în puterea educativă 
a artei. Cred că, dind publicului filme sau 
spectacole de calitate, care vor să spună ce- 
va nu doar să arate, nu se poate ca gustul lui 
să nu evolueze. Nu-mi fac iluzii. Nu cred cå 


f artistul poate schimba lumea. Dar ceva se 
poate mișca şi chiar transforma în oameni 
“după un spectacol bun. Şi dacă ti 


i avem do- 
rința asta şi dacă toţi ne străduim să facem 
tot ce facem bine și frumos, cineva trebuie să 
reuşească. Poate nu reușim toți deodată. Dar 
odată și-odată îi vine fiecăruia rindul să izbu- 


"teascâ. Fireşte, nu depinde numai de tine. În 


meseria noastră depinzi, se știe, de ceilalți, 


| de mulţi, de multe, dar cite ceva mai depinde 


şi de tine și dacă îți dorești foarte mult să 
faci un lucru, nu se poate să nu reuşești pina 


patologia scenariului 


“Mister desăvirşit 


A. dori să vă ofer un scenariu pentru un 
film poliţist. č 

— Oferiţi-ni-l. 

— Mai inti aş vrea să ştiu dacă merge. Să 
vi-l povestesc în citeva cuvinte. La Miliție se 
primeşte un telefon că intr-un apartament de 
bloc s-a comis o crimă. Miliția se deplasează 
urgent la fața locului, dar nu descoperă nici 
o urmă. Toţi locâtarii sint teferi, nici măcar 
nu s-au certat între ei, în ziua respectivă n-a 
intrat în apartamentul respectiv nici un străin. 
Nu există victime, nu există semne de vio- 
lenţă, nu există crimă. O f 
ı— Prin urmare, a fost o glumă. 

_— Nu. Vocea de la telefon era foarte se- 
rioasă, ba chiar gravă. Așa câ Miliția pornește 
pe: urmele  făptașului.. 

— Dar ce a tăptuit făptașul dacă nu a fost 
crimă? y 


— Nu ştim. Urmează să aflăm, Sint desco- 


periţi o serie de martori. 
— Martori la ce? ! 
— La crimă. v 
— A fost totuşi o crimă? 
— N-a fost. Adică nu ştiu dacă a fost sau 
nu. E palpitant, nu-i așa? 


la urmă să convingi. Important este ca do- 
rința ta să fie adevărată... Sigur, să vrei şi sa 
faci, e departe de a fi același lucru. Şi eu mă 
trezesc uneori că nu pot duce ceva ce do- 
resc, deși, teoretic, susţin foarte bine. Dar nu 
dau vina pe nimeni. Pentru că și asta mi se 
pare important: să nu-ți găsești scuze dind 
vina pe alţii. Nu folosește nimănui și la nimic. 
Mai folositor mi se pare să recunoști câ nu 
poţi. Nu te duc puterile. Nu ești intreg. Sau 
nu ești incă întreg. Adică un om cu dorințe 
maxime, dar și cu forţă maximă de a implini 
ce doreşte. Un om în stare să se concentreze 
pe ceea ce are de făcut. Aici e diferența între 
a dori şi a realiza. Oricine poate dori, nu? 
Dar de făcut... Drumul dintre teorie şi prac- 
tică mi se pare mai greu la film, pentru că nu 
iei rolul de la inceput să-l duci pină la capăt, 
crescindu-ţi puterea de concentrare in chip 
firesc, o dată cu evoluţia lui. Pentru film îţi 
trebuie o educaţie anume, o anume putere de 
concentrare, pe bucățele, cu pauze. O forma- 
ție specială... Eu ştiu că am avut momente la 
filmare cind nu am reuşit deloc să mă con- 
centrez, deci nereușşita a fost sigur din vina 
mea. Nu am reușit să mă concentrez să fiu în 
momentul acela... Filmul mă complexează. Şi 
într-o stare de complexare e mai greu să iz- 
butești... 


— Dar cind ai făcut „Căldura" nu aveai incă 


nici un fel de „formaţie“ — nici de fiim, nici f 


de teatru. Erai abia în formație. Și totuși, ro- 
lul acela ţi-a izbutit atit de bine incit rezistă și 
azi. Cum. explici? 


— Nici că se poate mai palpitant! 
~- Staţi să vedeţi. Un martor declară că a 
văzut un om strecurindu-se prin întuneric. 

— Unde se strecura? 

— Nu se știe, fiind intuneric. Alt martor de- 
clară că a văzut la ora respectivă o temeie in- 
vind în bloc. = 

— La ce orâ? d 704 

— La ora respectivă. O femeie pretinde, în 
schimb, că a auzit la aceeaşi oră un zgomot 
suspect. 

— Un zgomot suspect? 

— Da. De perforator. 

— Asasinul lucra cu pertoratorul? 

— Nu, se perfora asfaltul. 

— Şi de ce vi s-a părut suspect? 

— Nu mie. Martorei. Mă rog, ca să nu lun- 
gesc, martorii declară tot felul de lucruri care 


Í nu au nici o legătură între ele şi care, pină la 


urmă, se dovedesc că nu au nici o legătură 
cu crima. y 

— Ca să inducă în eroare organele de an- 
chetă? = 

— Da de unde! Nu aveau legătură cu crima 
pur şi simplu fiindcă nu s-a produs nici o 
crimă. 

— Atunci ce s-a produs? 

— Nimic. 

— Şi telefonul? 

— Care telefon? 

— Vocea serioasă, gravă, care a telefonat 
la Miliție... 

— A, da! Nu are nici un rost. O scot. 

— Aveţi scenariul la dumneavoastră? 

— Îl am în cap. Dar îl transcriu pe curat. 


Dumitru SOLOMON 


https://biblioteca-digitala.ro 


pe le-ai f: 
„najele feminine din filmele noastre — cele pe 


pu Acolo era și dulcea inconştiență a tine- 
reții. A neștiinței. Cind am inceput să vàd mai 


“multe, să aflu cît se poate, cite de mult se 


poate, am inceput să mă gindesc și în ce mă- 
sură eu pot. De aici complexele, probabil. 
Dar poate că nici nu am destul de multă in- 
credere în mine și asta se simte. Ca să inspiri 
încredere celorlalți, trebuie să ai tu încredere 
în tine, în forțele tale... Este, şi o problemă de 
educaţie. Mi s-a cultivat, poate, peste măsura 
bunul simţ, ideea că nu este obligatoriu sa 
am dreptate, că trebuie să fiu modestă și „la 


"locul meu“, tot lucruri frumoase dealtfel, dar 


care vin în contradicție cu structura unui ar- 
tist. ŞI chiar cu propria-mi structura. Sim 
un om neliniștit, „in fierbere”, dar asta nu se 


mai vede, pentru că am fost învățată să mă 


stăpinesc, să nu mă exteriorizez. Nu este 
ceva foarte folositor unui. actor... z 


— Aplicate unui personaj aceste „defecte“ 
devin folositoare. Ponderea, calmul, sobrieta- 
tea sint calități comune tuturor personajelor 
t... Dar cum fi se par perso- 


care le-ai avut alături, principalele, deci...? 


— Puţini scenariști sint interesaţi de perso- 
najul feminin în asemenea măsură incit să-i 
acorde statutul de „principal“. Noi sintem mai 
mult personaje ajutătoare. Partenerele lor. 
Poate pentru că majoritatea filmelor sint 
scrise și realizate de bărbați. Se știe că fie- 
care vorbește cel mai bine despre ceea ce 
cunoaște mai bine... lar cind, în sfirşit! apare 
si un personaj feminin principal, rar i se in- 
timplă să scape de scheme. „Ea“ este — să 
zicem — directoare de fabrică. Și atunci 
merge ca un soldat, bocânind zdravân, des- 
chide ușa vijelios, se așează cu coatele pe 
masă, se uita cumplit la cei ce intră în birou 
și, la o adică, bate cu pumnul în masă de 
sparge cristalul. Sau, dimpotrivă: „Ea“ este 
blinda, ingrozitor de blindă, nu-și iese din fire 
niciodată, nici la servici, nici acasă, nu-i da 
nici o palmă copilului cind face o prostie, e 
toată numai lapte-și-miere. Dar între te- 
meia-bărbată şi femeia-lapte și miere și-ar 
mai putea găsi locul și femeia normală. Cu 
bune și rele, cu nervi, cu feminitate, dar şi cu 
forță. Femeia ca-n viaţă. Este o contradicţie 
intre imaginea pe care ne-o propune viaţa și 
aceea pe care o propunem noi vieţii. Eu sint 
teministă, recunosc. Dar nu cred că de aceea 
mi se pare (şi nu mi se pare, așa este!) că fe- 
meia, ca personaj al vieții este mai nuanțată, 
mai imprevizibilă decit bărbatul. Mai anali- 
tică, deasemenea. Și mai poetică. Și mai pa- 
tetica, uneori, Nu propun să se înlocuiască 
schema femeii-barb?ta sau a femeii-lap- 
te-şi-miere cu schema femeii „mai" decit bår- 
batul. Bine ar fi să fim văzute așa cum sin- 
tem. Să se scrie personaje adevărate, pentru 
că actrițe în stare să le interpreteze avem, nu 
se poate spune că nu avem. Și pentru ca sà 
observi acest lucru nu e nevoie să fii femi- 
nista. Ajunge să te uiţi în jur... 


— La cine „te-ai uitat“ mai cu seamă? Care 
ti-au fost modelele? 

— Cind eram în institut, modelu! meu era 
Gina Patrichi. Admiram nespus, mā fascina 
arderea cu care exista in scenă și pulerea e 
de a schimba — cu ce ușurință! — registrul. 
Îi simțeam dorința de a spune ceva, de a face 
tot ce e posibil, la nevoie și ceea ce părea 
imposibil pentru ca spectatorul să-i prindă 
mesajul... Pe urmă a apărut Valeria Seciu și 
cind imi era mai greu și mai greu cu mine, in 
meserie, mă duceam s-o văd în „Să imbră- 
câm pe cei goi“. Nu mă duceam.să găsesc 
soluţii, nu! Mă duceam pentru curai şi pentru 
speranță. Mă duceam să văd, ca se poate. 
Am avut ce să våd în jur... Temperamentul 
extraordinar al Marianei Mihuţ; chipul atît de 
special și atit de „pentru film“ al Irinei Pe- 
trescu, jocul ei atit de personal... Chiar şi în 
generaţia nouă ai ce să vezi. Dacă ar fi numai 


"Mariana Buruiană, care mi se pare o intim- 


plare unică, un eveniment şi în film şi în tea- 
tru... Numai uitindu-te la chipul ei şi ai putea 
construi un personaj feminin extraordinar. O 
femeie normală... 


— Mă gindeam tocmai cit de... normală ești 
in viața de toate zilele. Actorilor lì se intimplă 
adesea să-și poarte personajele și in viaţă. În 
gesturi, în replici, uneori... 


— Aşa este. Personajele pe care le inter- 
pretăm se așează undeva în ființa noastră. Cu 
timpul, chiar ne modifică... Poate eu am jucat 
prea puţin. N-au apucat să se „lipească” de 
mine... Dacă mă gindesc bine, nu cred să am 
mai mult de cincisprezece roluri în teatru, 
cam tot atitea în film şi din ele doar 
cinci-şase mai importante. E puţin. Dar nu-i 
timpul pierdut. Mai am speranțe. Poate pen- 
tru că nu am spaima virstei. E adevărat, tim- 
pul trece, simt cum trece şi-mi pare râu, fi- 
rește, dar cu regret doar. nu cu spaimă. Fie- 
care virstă are timpul ei. Şi bucuriile ei... Vei 
spune că sint optimistă... 


— Mai degrabă înțeleaptă... Din păcate, și 
timpul discuţiei noastre a trecut. Ne despăr- 
tim pe ideea de optimism sau pe aceea de in- 
țelepciune? : 


— ÎN propun un „hibrid“ care, ce n-aș da 
să-mi reușească! Optimismul înţelept... 


Eva SÎRBU 


Foto: Victor STROE 


operatorii 
noştri 


Ce face azi 
seful 
de promoție? 


Re de faţă nu și-a propus să stabi- 
lească ierarhii, să întocmească topurile unor 
succese operatoriceşti, cu atit mai puţin sa 
dea verdicte imuabile asupra activităţii artis- 
tice a cutărui sau cutărui cineast din spatele 
camerei de luat vederi. Ea vizează să discute, 
atita cit poate, tendințe, evenimente, reuşite 
şi rateuri din lumea operatoricească de la 
Buftea, privite prin prisma fenomenului cine- 
matografic in general. 

Tocmai de aceea nu trebuie să mire pe ni-- 
meni că după un Călin Ghibu și Doru Mitran 
urcă pe podiumul revistei un nume mai puțin 
familiar, Sorin Ilieșiu, un tinâr operator care 
absolvă institutul de specialitate in 1979 Il 
absolvă cu brio în postura de şef de promoţie 
şi la numai doi ani debutează concludent cu 
un scurt metraj Tema 13-Bătrineţe, scenariu 
și regia Cornel Diaconu, film distins cu mare- 
le premiu la Festivalul internaţional Bilbao — 
1983. 

Imaginea de debut este o veritabilă bijute 
rie a genului: fantezie debordantă, soluţii in 
genioase de incadratură și mișcare de aparat 
o neobișnuită capacitate de a surprinde pe: 


Ideea tutelară 
a imaginii: 
verticalitatea 


sajul autumnal al unui Bucureşti nevăzut de 
ochiul citadin, o pornire dezinvoltă de a zvirii 
pe pinza ecranului pete de culoare incârcate 
de simbol şi semnificaţii estetice, o înclinaţie 
specială in a descifra chipul omenesc, por- 
trete de oameni în virstă la care cutele bătri- 
neţii par lucrate cu dalta în piatră dură. 

impresionează ușurința, impetuozitatea cu 
care se aruncă cu obiectivul asupra a tot ce-i 
iese în cale. Minzul de rasă scapă, parcă, din 
strinsoarea chingii și se zbenguie pe pajiștea 
manejului, ignorind cu desăvirşire că dincolo 
de pâmintul ferm pe care se avintă orbește 
există, totuşi, un gard care ii va ingrădi liber- 
tatea absolută. 

Nota zece în IATC, nota zece în producţie. 
Concluzia? Una singură: ce simplă e viața 
unui operator dotat, sensibil, inteligent, cit de 
fertil este solul cinematografiei de vreme ce 
fructitică, intr-un timp record, talentul și tine- 
rețea unei mari promisiuni! 

Dar n-a fost să fie așa. Deşi lucrează, mult 
opt filme în patru ani, multe din imaginile 
sale sint oarecari, mai ales datorită unor regi- 
zori care n-au știut sau n-au dorit să-i stimu- 
leze imaginaţia. forța sa nativă de creativitate. 
Din tot acest inventar rămin două pelicule de 
interes: Racheta albă (1983), regia Cristiana 
Nicolae, film premiat, de altfel, la Festivalul 
interviziunii, Plovdiv 1985 și O lumină la eta- 
jul X (1984) in compania Malvinei Urșianu 
Lumea copilăriei îl fascinează, ea lasă så 
cadă lumina-i puternică pe făpturi fragede 
pentru a le urmări mistere incă neexplorate. 
perechi de ochi adolescentini indrăzneţi, in- 
dărătul cărora este o voință care știe să se 
afirme și a cărei forţă irezistibilă e în raport 
invers proporțional cu depărtarea la care se 
află timpurile ce-o poartă. La prima vedere 
imaginea pare nedesăvirșită. Efectul! este 
căutat; copilăria insăși este o stare nedesăvir- 
şită. Sorin llieşiu se plictiseşște mergind pe 
drumul drept al fotografiei standard și profita 
de orice prilej, ca orice copil, pentru a coti 
după colț, ca să întreprindă ceva „in taină”. 
Şi din joaca aceasta „de-a lumina și aparatul” 
răzbate o undă de voioșie, un rodeo vizual ce 
amintește de sburdălnicia minzului de odi- 
nioară. 

Şansa ii suride atunci cind Malvina Urşianu 
îl solicită operator șet ia filmul O lumină la 
etajul X. imaginea filmului impune prin rigu- 
oare, ţinută, profesionalism. Un înalt prote- 
sionalism. O imagine clasică, îmi displace 
termenul, n-am altul, fără acele „găseinițe” 
vizuale gratuite care distrag atenţia spectato- 
rului cu false centre de interes, subordonată 


Universul muncii reflectat în 


Spiritul de echipă, cînd operatorul 
e un talent, o personalitate 


Operatorul Sorin Ifieşiu materiali nd 
talent universul gindit de regizoarea 


+ 


"Malvina Urian O lumină la etajul yY 


3 De a 
(cu Irina Petrescu şi Mircea Diaconu) 


integral, necondiţionat concepţiei regizorale 
Cuvintul dat a fost respectat. Atrag atenția 
asupra unui detaliu, aparent lipsit de impor- 
tanță, cadrele abundă în elemente verticale: 
copaci, schele, scări, fațade de blocuri, colo- 
nade etc. Este un film al verticalităţii care 
merge mină în mină cu „verticalitatea” dem- 
nitâţii umane, dominat de portretul unei fe- 
mei statuare. Întreaga făptură a Irinei Pe- 
trescu este ușor învâluită intr-o melancolie 
indetinibilă, într-o nemulțumire întunecată 
(pe ecran chipul eroinei are semnificaţia unui 
contrapunct optic), cum intilnim la acei oa- 
meni care, nevoiți să se abată de la telul. pe 
care și-l propuseseră cindva, un cindva de 
care își amintesc ca de o fantasmagorie, își 
ascund dezamăgirea față de privirile lumii in- 
dărătul unei platoșe de mindrie şi inaccesibi- 


litate. O imagine impregnată de rafinamentul . 


exprimării regizorale. 

Graţie acestui film, Sorin llieşiu revine la 
condiţia sa de debut, adică cea de artist. Din 
cei şapte ani de activitate s-a ales cu un film 
şi jumătate. „Cazul“ llieșiu merită atenţia 
noastră, fiindcă dezvăluie o constatare para- 
doxală: în cinematografie avem atiţia opera- 
tori talentaţi ciţi regizori de valoare. Restul 
sint de domeniul statisticii. 


Constantin PIVNICERU 


Tara în ochii 
tandreţei 


C ce ul te ia Nicu Stan sint ochii. 
Mobilitatea și strălucirea lor. Mai mult chiar, 
privindu-i ochii, nu numai că îi vezi expresia, 
dar îi intuleși gindurile și sentimen- 
tele, descoperindu-i febrilitatea continuă, 


energia debordantă. La filmare il găsești, in- 
totdeauna, acolo unde este mai greu și gata 
nu numai cu un sfat sau o idee, ci cu fapta. 
Pentru că s-a dedicat cu tot sufletul creației 
cinematografice căreia îi este operator sau, 
in ultimul timp, regizor. Ca foarte tinăr coleg, 
i-am cerut lui Nicu Stan puţin din timpul lui 
liber pentru o discuție despre condiția și pro- 
tesia operatorului fiim. 


— Încercați să dați o definiție imaginii de 
fiim? 


A şti să stăpineşti 
forța magică 
a luminii şi a umbrei 


— Din punctul meu de vedere, imaginea 
de film este asemeni unei coli albe de hirtie 
care suportă orice fel de scris şi, ca orice 
coală de hirtie, din noianul colilor scrise re- 
zistă timpului numai aceea care devine. cu 
adevărat, imagine artistică purtind un mesaj 
cu sensuri profund umane. 

— Ce părere aveți despre formula „un tiim 
siab, dar cu o imagine excelentă“? 

— E de felicitat acel operator care, avind o 
partitură mediocră, nu se lasă copleșit, ci 
caută să găsească soluţii, sensibilizindu-şi 
astfel, într-o măsură mai mare sau mai mică, 
colaboratorii. Dar... 

— În ce măsură subiectul determină calită- 
jile vizuale ale filmului? 

— Substanţa dramatică, conflictul, densita- 
tea faptelor ce alcătuiesc subiectul unei po- 
vestiri cinematogratice sint datele esenţiale 
care declanșează şi stimulează imaginaţia 
operatorului, iar o bună dramaturgie inspiră 
şi obligă. De aceea artistul adevărat nu se 
cruță pe sine şi nici un face concesii. V-aș 
sugera o comparaţie. Să ne imaginăm un vio- 


lonist cintind o partitură de Paganini cu o 
vioară Stradivarius, iar mai apoi, același vio- 
lonist cintind aceeași partitură, dar cu o 
vioară oarecare, fără pretenţii. Se va simţi 
imediat tonul mai aspru, nuanțele vor fi es- 
tompate, pe alocuri se vor ivi stridențe, cu 
toate că instrumentistul nu şi-a permis nici o 
schimbare în execuţie. Dacă imaginea tiime- 
lor românești este bună și chiar foarte buna 
in unele cazuri — lucru confirmat şi de apre- 
cieri la festivaluri internaţionale și prin premii 
naţionale — faptul se datorează, in primul 
rind, talentului operatorilor noștri, risipei de 
fantezie şi putere creatoare, inventivităţii lor, 
dragostei pentru profesiune. 

— După opinia dumneavoastră, care este 
(sau ar trebui să fie) poziția operatorului in 
echipă și în ce măsură poate ei influența cali- 
tatea artistică a filmului? 

— Numai operatorul știe să pună în miș- 
care forța magică a luminii şi umbrei pe 
ecran, numai el știe să armonizeze punctul 
de vedere al aparatului cu lumea dinamică a 
culorilor, rizind şi plingind, glisind de la taină 
și mister, la lirism sau tragism. Și nu aici se 
oprește fascinația imaginii de film, puterea sa 
de sugestie. În al doilea rind însă, toate for- 
tele creatoare ale unui colectiv de cineaști — 
regizor, scenarist, scenograf, machior, actori, 
personal tehnic de specialitate — devin prin 
contribuţia lor, prin talentul lor conjugat, „au- 
tori de drept“ ai imaginii. lar operatorul, prin 
natura meseriei sale, înregistrează pe celu- 
loid truda tuturor, munca echipei întregi. 

— Cum vedeți dumneavoastră colaborarea 
operator — regizor? 

— Unii regizori fac cupluri cu anumiţi ope- 
ratori, plecind de la afinități spiritulale, mo- 
rale și estetice, de la aspirații artistice co- 
mune. Chezășia longevității acestei colabo- 
rari este încrederea reciprocă, iar datoria am- 
bilor parteneri, menţinerea fermentului crea- 
tor la acea temperatură care generează idei, 
noi soluţii artistice, adică un limbaj cinemato- 
grafic modern. Acesta este sensul pe care îl 
acord eu unor colaborări cu regizorii Mircea 
Mureșan, Manole Marcus, Andrei Blaier, 
Alexa Visarion, Constantin Vaeni, Gheorghe 
Vitanidis. 

— Cum îl apreciați pe operatorul „total“, 
care se ocupă și de lumină și de cameră? 

— Nu am semnat decit trei filme în această 
postură şi numai pentru că am fost obligat de 
împrejurări. Am făcut și lumină și cameră în 
același timp, dar personal prefer să lucrez cu 
un cameraman pentru că filmul artistic nece- 
sită elaborare. De aceea este nevoie deo 
echipă completă, operatorul șef, creatorul 
concepției plastice a filmului, coordonind în- 
treg compartimentul de imagine. 


— Dintre creațiile dumneavoastră, care 
fiim vă este cel mai aproape de sufiet? 

— Toate! Ar fi răspunsul cel mai scurt. Fie- 
care film, la timpul lui, m-a chinuit și m-a bu- 
curat. Pe fiecare in parte l-am trudit din do- 
rința de a-l face mai rotund, mai implinit. Și 
totuși, unele dintre ele au insemnat etape 
distincte în cariera mea: Răscoala, Puterea și 

devărul, Actorul şi sălbaticii, Baltagul, 

nte de tăcere, Clipa, Acasă. 


— Credeţi că se poate vorbi despre o 
şcoală românească de imagine? 


— Nu ştiu dacă există, propriu-zis, o 
școală românească de imagine, dar sigur sint 
că se poate vorbi despre un spirit naționali, 
un spirit profund naţional. Toate filmele 
noastre sint încărcate de detalii care ţin de 
peisajul particular al țării, de spaţiul spiritual 
al poporului nostru, infuzat în fiecare amà- 
nunt filmat cu tandrețe și sensibilitate de 
operatorii noștri, cu gestul conștient că ceea 
ce aduc pe ecran trebuie să se recunoască a 
fi al nostru, al tău, al lui, al lor, al tuturor ce- 
lor de aici. 

Convorbire realizată de 
Petru MAIER 


universul filmului 


Oamenii de aur ai studioului 


Profesor 


A. buna seara! 


— Bună seara! 
— Ce faci, profesore? 
— Vorbesc la telefon. 
— Cu cine? 
Singurul detaliu care poate surprinde în 
dialogul nostru este că ne spunem „Bună 
seara“ şi la opt dimineaţa. Asta s-a intimplat 


inca de pe vremea cînd filmam Comedia fan-. 


tastică. Eram aproape de sfirșitul filmărilor, 
Dem Rădulescu interpreta rolul unui robot 
etraterestru ultra perfectionat. care semăna 
grozav de mult cu actorul Dem Rădulescu, 
numai că avea un singur defect: n-avea 
umor... 

Filmam un cadru în care Dem se apropia 
de un trecător şi-i spunea: Bună seara... Deo- 
data regizorul secund (azi regizor consacrat) 
strigă: Stop! Ce s-a intimplat, intreb eu. Păi. 
zice secundul meu, nu vedeți, afară-i ziuă și 
dinsul spune: Bună seara! 

Am explicat îndelung că robotul nostru 
este perfect numai că are și defecte de pro- 
gramare... De atunci acest defect a devenit 
salutul nostru. 

Vorbesc despre Profesor ca şi cum toata 
lumea știe că este unul sau poate chiar cel 
mai bun dintre sunetiștii din cinematografia 
românească. Dacă, totuși, nu-l cunosc toți. i! 
pot recunoaște după silueta lui înaltă, dupa 
buzele lui groase şi ochelarii cu sticle de si 
fon... Poate fi găsit pe genericele celor mà 
bune filme, este un inginer de sunet inventa 
tor, el crează sunete, le comprimă, le lun- 
gește, le îndoaie sau dintr-un cuvint face sa 
dispară o literă... Poate pierde fusul orelor, 
despicind firul în paisprezece, înnodind fire 
noi, de multe ori inutil, poate numai pentru o 
gimnastică a creierului... 

Într-o zi îi spun: Profesoare, vreau o mu 
zică „înălțătoare“! Cum „inâlţătoare“? zice el 
O muzică cu care să fac să zboare o racheta 
in cosmos! O ilustrație muzicală? — întreba 
el. Nu, îi zic eu, vreau sa folosesc energia 
muzicii! Capoianu a așezat zeci de viori și 
melodia lor a făcut racheta să zboare... 

Mi-a tăcut plăcere să-l ascult pe Profesor 
explicind unor curioși care văzuseră această 
trăznaie gratuită în Comedia fantastică că 
energia degajată de Marseieza sau Internaţio- 
nala a schimbat fața lumii mai mult decit pe- 
trolul şi că ar fi o idee să se combată energia 
atomică cu... o melodie! Pentru mine, și simt 
că sint un egoist, Profesorul este un cobai 
excelent, pe el imi fac experienţele, el mă as- 
cultă cu râbdare şi este obișnuit să mă audă; 
că, de exemplu, oamenii s-au grăbit să nu- 


Sunetul... această 
necunoscută 


faa un compartiment al filmului a cărui 
prezență în sinteza artistică nu este mai ni- 
ciodată analizată. Uneori nici măcar mențio- 
nată. Cel mult muzica... Şi chiar atunci, se 


Pro sau contra 
postsincronului? 
Eu sînt 
„pentru“ 


|din mai multe motive 


= 


comentează muzica în sine, de cele mai 
multe ori cu un grațios compliment la adresa 
compozitorului. Dar muzica este doar un ele- 
ment a ceea ce de la o vreme he-am deprins să 
numim coloana sonoră. 

vedeţi dar cite subsinteze conţine marea 
sinteză a filmului, Cele două compartimente 
imagine şi sunet au fiecare la rindul lor mai 
mulţi compuși: dialog, sunet obiectiv, sunet 
subiectiv muzică. zgomote, ambianţă unghi 
cad'aj obiectiv. mişcare de aparat. etecte 


mească apa H.0 sau sa-mi dea dreptate cînd 
propun să-i radem barba lui Moise sculptat 
de Fidias, ca să vedem daca are gropiţa in 
bărbie. Cu Profesorul şi cu Capoianu m-am 
îmbătat în seara cind am aflat ca Scurtă isto- 
rie a luat Marele premiu la Cannes. Și Ca- 


| Calităţi de inginer, | 
muzician, actor, 
de descoperitor 
al valorilor 


poianu şi Profesorul au drepturi legitime la 
multe din premiile filmelor pe care le-am lu- 
rat împreună. Dar Profesorul a lucrat la 
multe din filmele colegilor mei, este un inai- 
ner care a făcut conservatorul din pasiune 


sau de dragul soţiei sale, cunoscuta soprana 


ntru a ajunge pe ecran, 
arta trece prin laboratoarele 
tehnicii și prin talentul 
necapetelor de afiş. 
Respectiv prin urechile 
inginerului Dan lonescu 


Valeria: Rădulescu. Inginer. muzician, este și 
un actor excelent, cu figura lui sapata-n pia- 
tră şi vocea de bariton. A fost solicitat şi a 
raspuns cu brio mai ales în filmul Darcice al 
lui Vitanidis. Este iubit de toţi cineaștii şi co- 
laborarea lui la un film este deja un semn de 
calitate asigurată. Acuma îl terorizeaza unu’, 
Petrică, care-i încurcă sculele, şi-i strică apa- 
ratele. leri l-am găsit pe Petrica căţarat de gi- 
tul lui şi mi s-a părut că-i stă bine Profesoru- 
lui, bunic. În afară de Petrică, cred că eu sint 
cel mai mare admirator al atelierului în ca- 
re-și construiește fel de fel de șmecherii elec 
tronice şi eu pun tot felul de întrebări la nive- 
lul lui Petrică: ce e aia „amperi“ sau daca 
s-ar lipi una lingă alta circuite integrate nu 
s-ar putea face un cap de om care să și func- 
ționeze? 

Răspunde calm și găseşte ceva constructiv 
in toate nimicurile. Povestindu-i că prin liceu 
făceam parte dintr-o formaţie de muzică 
uşoară și că pe vremea aceea compusesem 
citeva melodii, nu s-a lăsat pina nu mi le-a 
pus pe note și m-a trimis cu ele la Cornel Po- 


speciale etc. N-am citit menţionat niciodată 
faptul, mai frecvent decit s-ar crede, că un 
moment de interpretare actoricească a putut 
fi ratat din. cauza neinspiratei folosiri a 
obiectivului sau a unghiului de filmare sa a 
mişcării de aparat. Se întimplă şi invers. ca 
un moment neinspirat de interpretare să fie 
salvat sau în cazuri fericite să fie pus în va- 
ioare de buna folosire a acestora. 

Aceasta în cazul imaginii. 

Sunetul are şi el aceeași putere ca şi ima- 
ginea de a contribui la construirea unei idei, 
a unui sentiment, a unui personaj, a unui cli- 
mat. Nu discutăm condiţia minimă a sunetu- 
lui, aceea de a înregistra corect dialogurile și 

y 


Puterea de a 
Secvență din filmul Malvinei 
Duni sunetul 
Sterian și fetița I 


isiti 


coca 
meet eee 


contribui la 


Anusavan 


Spiritul. de echipă 
sau despre permanenta 


interferenţă a profesiilor 
cinematografice 


pescu care le-a aranjat atit de frumos incit au 
constituit muzica filmului Povestea drgostei. 
Și tot el, Profesorul, m-a bodogânit şi azi ca 
n-am păstrat și versurile scrise la 17 ani in 
afara calităţii lui de inginer, muzician, actor 
are această calitate formidabilă de miner, de 
descoperitor şi de valorificator al creaţiei co- 
laboratorilor lui. Mă gindesc, scriind aceste 
rinduri, ce bun ar fi tost ei, aşa cum a format 


de a căptuși imaginea cu sunetele și zgomo- 
'ele care se deduc obiectiv din vizionarea ei 

Condiţia coloanei sonore ca element artis- 
tic al filmului trece dincolo de acest stadiu. 
Ea presupune mai mult decit acuratețe (ce 
termen oribil!). Creatorul coloanei sonore 
este un inventator de sunete. Dar, atenţie! 
Există o strinsă legătură stilistică între for- 
mula sonoră a unui film şi formula sa plas- 
țică. 

O coloană sonoră de un stil oniric să zi- 
cem, nu poate acompania o tratare plastică 
de pur realism, într-un film de factură emina- 
mente epică. Oricit de inspirat ar fi inginerul! 
de sunet, regizorul trebuie să ştie să respecte 


construirea unci „a 
Urşianu Pe malul siting a 
Salamanian cu Marioara 
Feli Simion) 


al elevii sai la liceul de cinematografie, să fi 
fost directorul unei case de filme şi să ajute 
rnai mult la realizarea filmelor noastre. Dar el, 
miner fiind, descoperă calităţi celor din jur, 
dar n-a avut parte de un miner care så- des- 
opere. și pe el, pentru că, în el, ştiu eu, mina 
este încă nesecată. 
— Alo, bună seara, Profesore! 


lon POPESCU GOPO 


cheia stilistică în care e gindit filmul în totali- 
tatea lui. Ca orice compus al filmului, co- 
ioana sonoră trebuie şi ea gindită dinainte și 
incorporată de câtre regizor în formula gene- 
rală a sintezei artistice. Coloana sonoră, ca şi 
montajul sau scenografia, nu apar în chip 
salvator pe parcursul realizării filmului, Filmul 
este o arhitectură, ale cărei elemente, co- 
loane, arcade, arce, traverse, piloni au și 
funcţii estetice, dar și de structură. O pro- 
blemă din domeniul sunetului mult dezbătută 
in lumea cineaștilor, este aceea privind post- 
sincronul, — cea mai mare parte a cineaștilor 
opinind contra. Eu opinez pentru, din mai 
multe motive dintre care nu voi expune aici 
decit unul singur şi care mi se pare și cel de- 
terminant. 

Scriitura modernă a filmului, a ciștigat 
toarte mult în articulaţie, favorizind un decu- 
paj foarte nuanţat. O modalitate mult mai 
analitică a povestirii, menită să servească o 
dramaturgie mult mai complexă decit aceea a 
filmelor antebelice. Este greu de presupus că 
o frază rostită în mai multe cadre, filmate la 
distanţă de timp unul de altul, poate oferi, cu 
oricit de fină tehnică, unitatea de ton a unei 
rostiri dintr-o singură bucată. Filmarea cu 
mai multe aparate ar putea rezolva parțial 
acest lucru, dar în cite ocazii se poate filma 
cu mai multe aparate și în condiţii fonice cît 
de cit acceptabile? Ambianţa sonoră trebuie 
şi ea să rezulte dintr-o concepţie și nu înre- 
gistrată haotic, în condiţiile oferite de soartă. 
Cin6-vdrite-ul acoperă o arie foarte restrinsă 
din marele domeniu al artei cinematografice, 
artă bazată pe gindire și concepţie şi mai pu- 
țin, pe hazard. 

Spun toate aceste lucruri ca şi cele pe care 
le-am scris în precedentele însemnări din 
această rubrică, în atenția cinefililor şi cinea- 
matorilor, pentru că desigur, cineaștii le cu- 
nosc prea bine. 

Malvina URSIANU 


12 


lubirea mamei 
pentru fiul ei... 


F... și femeile pe care le-am adus pe 
ecran au iubit fiecare in felul ei, fiecare cu 
cite puţin din felul meu de a iubi. 

L-am iubit, așadar, pe soț, pe Mihai din Va 


mea şi n-a mai continuat, a ezitat și a tăcut, 
şi in tăcerea care s-a instalat, actrița. uitind 
ca acest Milică, de fapt, nici nu există, ca ca 
insași nu este Cornelia şi că ceea ce voise 
preopinentul nu viza un amestec in relația in- 
tima a indrăgostiţilor, ci un răspuns de prin- 
cipiu la o chestiune concretă, care-l durea, 
de natură etică, ea, Rodica, nu mai era Ro- 
dica Horobeţ, ci insâși Cornelia râzvrătită în 
fața unei posibile denigrări a iubitului ei, un 
amestec tulburător de ficţiune și realitate. Mi- 
lică ieșise din ficțiune, nu mai era un perso- 
naj, trâia, exista de o manieră în care nu pu- 
tea fi atins de nici o bănuială fără ca parte- 
nera lui să nu se zburlească. Ce este atunci 
dragostea la 17 ani dacă hotarul între ficțiune 
şi realitate poate fi atit de lesne desființat, 


mpotriva pericolului din afară, a exploziilor 
iragostei, adolescentul, prin tăcerile artei, rå 
mine descoperit în faţa efectelor imploziei iu 
birii, care operează specific și genereaza 
intr-o dulce confuzie deopotrivă măreție și 
abis, şi devine pradă ușoară mesajului super- 
ticial al şiagărelor de muzica uşoară. Și 
atunci, dacă am accepta, chiar şi pentru o 
clipă, ideea că filmele de dragoste cu adoles 
cenți și pentru adolescenţi ar fi un gen mi- 
nor, n-am atenta prin diluare la inseşi sevele 
din care se nutresc speranța și bucuria vieţii? 


Nicolae CRISTACHE 


Nu totul e de vînzare (Frucie- de pădure de D.R. Popescu 
şi Alexandru Tatos, cu Mariana Mihuţ și lon Fiscuteanu) 


lurile Dunării, înțelegind inaintea lui ce se pe- 
trece pe șlep și pe lume. 

L-am iubit pe Andrei, colegul de școală din 
Străinul, neințelegind ce se petrece cu el, pe 
lume. 

L-am iubit pe iubit, mergind alături de el, 
pe tinărul comunist din Duminică la ora 6, și 
mi-am pierdut viața din cauza asta sau din 
intimplare. Ba s 

L-am iubit pe Radu Beligan in secto- 
rului suflete, și pe lurie Darie in oarba ier 
adolescent, şi pe Liviu Ciulei în Facerea lu- 
mii, și pe Gheorghe Dinică în O lumină la 

x. 


Am jucat și călugărițe: două adevărate 
(Dincolo de pod și lancu Jianu) și una în tra- 
vesti Căi itele nu iubeau- pe 
nimeni. Nici chiar pe mnezeu. 

Nu cred în destinul fericit şi posibil al eroi- 
nelor care nu iubesc decit datoria... Sărmane 
personaje contrafăcute de viață, de impreju- 
tări sau de scenarist. 

N-am avut niciodată de jucat pe Mamă. lu- 
birea mamei pentru fiul său mi-a lipsit pe 
ecran, ca şi în viață. Pentru ecran, încă nu e 
prea tirziu. 


lina PETRESCU 


Un gen minor? 


A doua zi dimineaţă, după vizionarea fil- 


tir print pese ea are or aia 
plajă, la inești, în cadrul cunoscut al in- 
tilnirilor cu publicul, cineva a întrebat-o pe 
Rodica Horobeţ, interpreta rolului Cornelie:, 
dacă ea, actrița, in viață, aflind că Milică, per- 
sonajul-partener din film, ar fuma, ea și-ar 
păstra nealterate sentimentele de dragoste 
faţă de el și mulţi din cei prezenți au ris, tină- 
rul, evident, găsise imprejurarea de a rás- 
punde intr-acest fel prietenei sale ultraintran- 
sigente, iar eu, ca și el, așteptam ca Rodica 
să răspundă că în dragoste prevalează calită- 
tile de esență, care vizează caracterul, nicide- 
cum o apucâtură urită, ușor remediabilă, cind 
ea, potrivindu-și glasul, ușor sugrumat de 
emoție la inceput, a răspuns că nu-i este per 
mis nimănui, dacă l-a inţeles pe Milică, sã- 
aducă o astfel de acuzaţie și atunci eu am ri 
dicat probabil privirea din cercul de nisip 
Rodica. lingă umărul meu, a simţit neliniştea 


dacă te poţi îndrăgosti de o imagine, deo 
idee, de urma unui picior în nisipul umed, de 
coapsa mingiiată de rochia şiroind sub ploaia 
torențială, amintirea unei atingeri, de so- 
noritatea unei cascade sau a unei șoapte, ce 
este dragostea la 17 ani dacă fiecare dintre 
aceste detalii pot constitui, in ochii unui in- 
drăgostit, elementul pe care să se clâdeasca 
prototipul de iubit, de ocrotit și mingiiat, care 
este și nu este, in aceeași măsură. Ciudat, re- 
vine aproape exclusiv artei misia de a se 
apropia și a intinde o mină de ajutor în terito- 
riul delicat al dragostei și, totuşi, ultima ve- 
nită, cea de a șaptea dintre arte, nu se grà- 
beşte s-o facă și, cind, totuși, îndrăzneşte, la 
noi, ca și aiurea, trece de puține ori dincolo 
de convenţionalul romanţios sau, dimpotrivă 
sterp moralizator. Dacă mă gindesc bine, ma- 
rile cărţi sau filme de dragoste adolescentină 
nici nu sint de dragoste întrucit cea mai cu- 
noscută dintre povești — aceea a lui Romeo 
şi a Julietei,vizează in esenţă ura, dragostea 
fiindu-i doar victimă. În artă, de obicei, dra- 
gostea este mereu minată, amenințată de 
cancer și alte maladii, de fenomene naturale, 
de soţi obtuzi sau soţii obtuze, de prejudecaţi 
și intoleranţă, dar niciodată, niciodată, poate 
nu s-a vorbit despre amenințarea dragostei 
de către dragostea însăși. Apărat de norme şi 
legi morale, de principii, coduri şi obiceiuri 


Primejdia 


de a cădea 
în sentimentalism? 


A 

fez epocă a rațiunii, a luciditàților, grija 
de a nu cădea în sentimentalism ne fereṣte. 
firește, de mai multe păcate, dar, parcă, ar 
trebui totuşi să recunoaștem că tocmai 
această grijă a devenit, în special pentru lù- 
mea cinematografului, o sabie cu două tai- 
șuri: primul tăiș, cel dorit desigur, decența în 
exprimarea sentimentală şi cel de-al doilea 
tăiș, cel nedorit, o alunecare — culmea, voită 
de unii! — spre răceală, spre atenuarea vibra- 
ției interioare, spre 'estomparea, ba chiar 
inactivizarea sentimentelor, de fapt o alune- 
care spre un fel de secătuire. 

Fenomenul nu mai e demult de ignorat, tăi- 
şul acesta „nedorit“ tinzind să se impună ca 
innoitor, ca modă, ca mijloc de fină şi rafi- 
nată expresie, ca pudoare. discreţie, reţinere. 


Îndrăgostiţi pentru întiia oară (Alexandru Bogdan Uritescu. 


Iordăchescu, Rodica 
in A/ patrui 


Raluca 


de Nicolae Cristache şi 


Horobeţ, Alexandru Bogdan Manea 


Cristiana Nicolae) 


Modul în 


reprezintă nu 
marile teme, ci 
„in fo 


ca rară subtilitate etc. Dacă filme ca Serata, 
Trecătoarele iubiri, Lumini şi umbre, filme in 
care am fost profund implicat ca actor, le-a; 
putea socoti, oricind, ca pe nişte experiențe 
exemplare de ceea ce ar trebui să înțelegem 
noi astăzi prin decența fiorului liric în film, la 
altele, la fel de importante și în care la fel de 
mplicat eram ca actor, mă vedeam nevoit să 
asist, în ciuda dezacordului meu intim, ba 
uneori şi declarat, la impunerea cu obstinaţie 
a. „stilului rece“ la modă. Se făceau chiar 
eforturi „creatoare“ remarcabile pentru impu- 
nerea aceasta, de la schimbarea caracterului 
și tipologiei eroinei, de pildă, in cazul ecrani- 
zarilor, sau a construirii inițiate de caractere 
reci, placide, în cazul unor scenarii, pină la 
exprimarea, mai dergrabă, printr-o plastica 
vădit căutată a decorului și costumului, a 
mișcării de aparat sau a mișcării actorilor în 
cadru, decit prin simpla — dar şi cea mai 
grea! — decupare firească a trâirilor umane 
autentice, care ne-au fascinat dintotdeauna 
Şi au decis clasamentul marilor filme de aici 
sau de aiurea. 

Cine mai stă astăzi să estimeze mutaţiile 
estetice ale acestor răsturnări speculative, 
preluate și încurajate. de modă, răsturnări 
care vin să ridice la rang de curent și valoare 
cusurul sau nonvaloarea?! Cine mai stă să 
cintărească, de fapt, acest snobism cultural 
care ar vrea să impună, ca film de artă, un 
film care rulează mai mult cu sălile goale? Să 
fie oare valoarea creatorului invers proporțio- 
nală cu adeziunea publicului la opera lui?! 
Atunci pentru cine creăm sau cu ce scop 


creăm, mai ales in condiţiile unei producții 


artistice rentabile, de maximă eficienţă spini- 
tuală și materială? 


George MOTOI 


Despre iubire 
trebuie 


să se vorbească 
în orice film 


D.. iúbire, ca de altfel despre oricare 
altă indeletnicire sufletească - (distinctă, cel 
puțin, prin individualitate și singularitate de 
indeletnicirile spirituale), nu se poate vorbi 
decit dacă indeplineşti cele două condiţii 
preliminare şi indispensabile: să fii în per- 
fectå cunoștință de cauză pe toată întinderea 
sı complexitatea subiectului propus in acest 
colocviu și să poţi avea justa distanţă şi 
Dbiectivitate de a observa acest fenomen, 
unic prin fabuloasa lui tiranie, cu toată ră- 
ceala cerută de calitatea, conferită ad-hoc, 
de om care trebuie să-ți dai cu părerea in pu- 
blic despre atare binecunoscută (?) ches- 
tune. 

Eu, iată, îmi mărturisesc cu vinovată indis- 
creție trufia, nu indeplinesc nici prima nici 
cea de a doua condiţie pentru a putea dis- 
cuta despre... 

Nu, pentru că iubesc! Cine iubește nu 
poate analiza cu singe rece, distant, complex 
și obiectiv „subiectul“ iubirii sale. lubirea 
mea este străină de orice cauză. lubesc 
această femeie ignorind „intinderea, adinci- 
mea, complexitatea“ sentimentului meu. O 
iubesc așa, liniștit, ca liniștea mării, cit am 
putut eu s-o indur... O iubesc simplu și liniş- 
tit de-mi crapă capul de-atita simplu, de-atita 
liniște! De-am ajuns să mă visez limbă de 
clopot strigind, ca la foc, gindul amicului Pe- 
trini: „Timpuri grele pentru iubire în acest se- 
col!" 

Deci, nu așteptați de la mine, cel-me- 
reu-bolnav-de-iubire, gindul cel drept sau 
vorba cea adevărată. Vorba asta a stat căpatii 
capatielor minții mele şi ale graiului romå- 
nesc atunci cind au scrișnit pe luciul hirtiei 


care 
în filme 


personajele 


iubesc 


e noastre 
abstragere din 


plus 
| vieț 


NET 


de implicare 


„Dar. nu mai pot. A dorului tărie/ Cuvinte då 
duioaselor mistere;/ Vreau să mă-nec de dul- 
cea-nvăpăiere/ A celui suflet ce pe al meu 
ştie // Nu vezi că gura-mi arsă e de sete/ Şi-n 
ochii mei se vede-n friguri chinu-mi,/ Copila 
mea cu lungi şi blonde plete?// Cu o suflare 
racorești suspinu-mi,/ Cun zîmbet faci gindi 
rea-mi să se-mbeto./ Fa un sfirșit durerii 
vin' la sinu-mi.” Sau ceva mai aproape inchi 
puind-o fără egal: „...Femeie răspinditâ-n 
mine/ ca o mireasmâ-ntr-o padure...” Ma 
zgircesc doar la aceste două exemple din 
inalta spiritualitate a Limbii Române. 

Literatura, umerii de granit ai cinematogra 
fiei! Nu putem vorbi despre iubire în filmu 
românesc fără să ținem seama, pină la ama 
nunt, de iubirea ctitorita in operele literaturi: 
și, în special, de lirica de dragoste. Poezia de 
iubire românească se ațiă in loja de onoare a 
literaturii universale. 

Filmul românesc de dragoste... Da, despre 
asta mai trebuie să vorbim. Reușitele lui sint 
autentice ca şi ratăcirile. 

Dacă e adevărat că viața din filme înainte 
de a fi ca-n filme este o viaţă „ca-n viaţă“, ei 
bine, cred că și iubirea din filme este, trebuie 
să fie, o iubire pe care fiecare dintre noi sa 
și-o poată asuma și ca pe un triumi conștient 
al valorilor morale şi nu numai ca o superba 
descâtuşare a „instinctului vieţii” (acel „sros' 
atit de nuanțat conturat în studiile psihologu- 


lui vienez). O iubire pe care oricine sa o 


poată certifica drept iubirea lui, chiar dacă 
imposibilă, dar, oricum, de dorit, de așteptat, 
de visat. de povestit. „O iubire ca-n poveste, 
care-a fost dar nu mai este“ o numim astăzi o 
iubire „ca-n filme”. Mi se pare cit se poate de 
limpede cå cea mai nobilă menire a filmului 
este să îndemne spectatorul la o reflecţie 
adincă asupra acestui inâlțător sentiment. Nu 
numai filmele etichetate ca „filme de dra- 
goste" sint îndreptâţite să vorbească despre 
iubire. Despre iubire trebuie sa vorbească once 
film care vrea să adreseze oamenilor un gind 
argintat în care dorințele lor să se oglin- 
dească. Nu cred în filmul de artă care nu 
poartă în el lumina iubirii ca o nobilă con- 
substanțialitate. Chiar și cînd nu vom mai fi, 
această lumină ne va străjui, omenește, tim- 
pla. Așa cred eu. Toată opera cinematogra- 
fică a lui Chaplin (ca să dau un exemplu ex- 
ponențial) este o imensă reverberare a dra- 
gostei acestui artist. Dragoste pentru o fe- 
meie și nu „dragostea“ ca sentiment generic, 
strâjuind relaţiile general-umane. lubirea din- 
tre un bărbat şi o femeie, în clipa cind devine 
un fapt de artă, conferă filmului in care se în- 
timpla acea undă inetabilă de nostaigie fă- 
cind povestea cinematogratică. imaginată de 
creatori, binevenită oriunde, oricind. 

Nimic mai peren decit acest sentiment între 
un bărbat și o femeie. Și nici nu s-ar putea 
altfel. Nu, nu s-ar putea din o mie și unu de 
motive, între care aș nota și pe cel al acel 
iaşi prieten de taină din nopțile prea lung: 
prea grele de stele: „...dacă dragoste nu e, n: 
mic nu et.” 


Mircea ALBULESCU 


Să fi frumos 


și pe dinăuntru! 


A face un film despre iubire, cu tineri şi 


pentru tineri (dar nu numai), mai ales cu un 
titlu atit de programatic ca Declaraţie de dra- 
ponp, este cum nu se poate mai simplu — ar 
! tentaţi să spună unii, poate chiar mulți (din 
afara cinematografiei, firește): îi arăţi pe ti- 


neri, ei sint proaspeţi, frumoși, ii pui să se" 


plimbe de mină, să se sărute, mai adaugi și o 
mică poveste și totul e gata. Principalul e 
să fie ca-n viață! 

O opinie ca aceasta a fost combătută chiar 
de tinerii inşişi — într-o împrejurare în care 


O poveste de iubire şi nu numai atit... 
şi Ştefan Iordache în Srrâinul/ după 


impreuna cu regizorul Nicolae Corjos şi cu 
alți membri ai echipei de realizatori, ascultam 
cum ei, tinerii, judecau filmul de 
dragoste. Esența din răspunsurile lor (cu pri 
vire la opinia amintită) putea fi formulată cam 
așa: bine, dar așa ceva poţi vedea oricind — 
pe stradă, în parc, în curțile școlilor, chiar în 
salile de clasă, peste tot pot fi văzuți tineri 
care se plimbă, se săruta, ei sint proaspeţi, 


” trumoşi.... şi, totuşi, imaginea şi gesturile lor, 
devin cu nimic memorabile, 


luate ca atare, nu 
nu produc nici o bătaie de gind și de inimă 
(dau, e adevărat, „bătăi de cap” părinților, 
profesorilor, dar asemenea stări se înscriu 
intr-un alt registru de simţire şi preocupări) 
Şi atunci? Care este adevărul? Unde se află 
„secretul“? Răspunsul nu e uşor de dat ei 
implicînd necesitatea a multiple nuanţări. Ci- 
neva, totuși, dintre numeroși comentatori ai 
filmului, întrebindu-se „de ce-acesta are atita 
succes"? (de public), își fundamenta explica- 
ţia, în principal, pe două argumente: „fiindcă 
are și «love», are şi «story»! Așadar — iubire 
şi poveste, adica viață, dar cei doi termeni 
(lucru presupus, fără indoială, de comenta- 
tor) aflați în acea necesară, obligatorie relație 
de echilibru: de la realitate la ficțiune! (echili- 
bru fără de care nici o creaţie cu aspiraţia de 
a se inscrie in domeniul artisticului nu poate 
să treacă hotarul clipei). Totul ține deci 
— aș sublinia eu, fără să spun un lucru nou 
— de măsura întruchipării acelui echilibru, de 
felul particular, dacă s-ar putea unic, în care 
spui ceva, ales cu grijă (acest ceva) din ma 
rele domeniu al vieții... 

Aşadar — iubire și nu numai, poveste 
(viaţă) și nu numai —, în acel „nu numai“ in- 
țelegind neapărat umane ale acelor 


realităţi, transfigurate intr-o modalitate parti- 
culară și reprezentativă în același timp. 
Cu siguranța că măcar o parte din cei 


Uneori, e de 


(Valeria Seciu și Mircea 


“ti frumos pe dinăuntru, să 
demn! $ 


ajuns o 
A Ibulescu a 
de Dinu Săraru și Gheorghe Vitanidis) 


Petrescu Pı 
Motoi in 


(Irina 
Titus Popovici) 


aproape patru milioane de spectatori — între 
ei cei mai mulţi tineri — care au văzut filmul 
Declaraţie de (în cele 15 luni ce-au 
trecut de la premiera lui) au deslușit aseme- 
nea esențe care tremură in țesătura intimă, 
armonioasă, dintre cuvinte, imagini, gesturi, 
sunete etc. de pe ecran, creind senzaţia vieţii 
adevărate. Faptul a constituit pentru mine o 
nouă confirmare a unui lucru în care cred 
de-o viață şi anume: Cît de t este sa 
frumos și 


Şi, totuși, în mod parădoxal, unii tineri 
(chiar în împrejurarea amintită, ca și in altele) 
se întrebau: „dar unde ti așa ceva?" İn- 
trebarea era pusă însă cu un aer meditativ 
Dovadă că răspunsul pe care l-au primit: „in 
voi!” nu i-a surprins deloc. Căci filmul, ca ori- 
care alt act de creație, trebuie să invite la au- 
tocunoaștere, să deschidă pirtii de lumină ca- 
tre înăuntrul ființei umane, determinind sta- 
ros de indemn pentru decantare și autovalo- 
rilicare! 


Şi într-un nou film despre tineri, la care 
am lucrat tot cu regizorul Nicolae Corjos 
este prezentă acea stare de grație a sutietu- 
lui, a firii întregi, dacă vreţi — care este iubi- 
rea, o iubire însă înscrisă într-un alt registru 
mult mai diafan, ființa ei semănind cu o filti- 
ire uşoară de aripi albe, care abia indrăznește 
să aspire la cuprinderea realității, la rostuirea 
pașilor care s-o ducă spre viaţă... 

Vom aştepta, cu infrigurare, confirmarea 
speranțelor noastre și de data aceasta! 


George ȘOvu 


privire 
în Drag ! Şi rev 


alt versant al iubirii (Silvia Popovici și George 


iri de Malvina Urşianu 


0 temă 


de meditaţie: 
fiorul liric 


F.... astfel — „fiorul liric” — simţi ca 
această bunăvoință eutemistică îţi sugereaza 
că, ei bine, se poate, merge, la o adicâo 
briză de lirism işi mai poate ingădui să adie 
peste teritoriile grav-ideatice ale filmului nos- 
tru, sigur, numai uneori, din cind în cind, pe 
ici-colo, fără să inunde însă luciditatea ele- 
gant rece și modernă. cerebralitatea „bârbă- 
tească” (opusă, firește, excesului de afectivi- 
tatea feminină). Dacă ni s-ar fi cerut părerea 
despre „simtire“, ca să nu rostesc chiar huli- 
tul cuvint „sentimentalism“, am fi rupt-o, de- 
sigur, cu pixul la goană pe faţa hirtiei, privind 
înapoi cu ironie, dacă am fi ajuns la „sensi- 
blerie" nici nu ne-am fi obosit să scoatem 
floreta polemicii, iar dacă cineva ar fi inceput 
doar să silabisească solitar cuvintul 
„me-lo-dra...” l-am fi strivit sub greutatea dis- 
prețului estetic al secolului XX. Pină și bătălia 
pro și contra „Jovestorismului“ nu a prea tras 
linia în favoarea lacrimii (curate!) a cinefililor. 
Ei bine, chiar așa, fără pașaport de liberă tre- 
cere pe păminturile „marelui film”, eu îndrăz- 
nesc să cred, să afirm, să susțin că sentimen- 
tul, simţirea, fiorul liric se insinuează în sub- 
stanța și avantajul filmelor — ale noastre. ale 
altora — fără a-și cere, ci impunindu-și drep- 
turile la viaţă, o viaţă fără de care însăși viața 
filmelor se poate dovedi uscată ca deșertul 
Saharei și sâlcie ca apa fintinilor fără noroc 
Dintr-un „film de război” (Noi, cei din linia 
intii, in care, timp de două, trei ceasuri, ecra- 
nul şi retina ta sint potopite de tancuri, ex- 
plozii, lupte, avioane în flăcări sau nu — totul 
privit prin spectaculosul şi perfectul binoclu 
cinematografic al lui Sergiu Nicolaescu — re- 
ţii momentele de emoție („tiorul”) pe care ţi-l 
dau intoarcerea acasă, in brațele mamei, a 
unui erou, bunătatea umană și anti-șovină a 
altuia, umorul tandru și necazon, deşi în uni- 
formă, al unui al treilea. Vrind să-și „țină în 
mină” eroina, gazetărița mea din Cine 

și lasă a căpătat în interpretarea Adelei Mår- 
culescu (la cererea regizorului oripilat de po- 
sibila insinuare a sentimentalismului desuet 
şi teatral) o distincție rece pe care însăși ac- 
trija a bombardat-o adesea din interior, spre 
reușita rolului, Confesiunea biiguită şi ruptă 
de emoție, de jenă a etei „seduse și abando- 
nate” (din același film), interpretată de Ro- 
dica Negrea, m-a răscolit de cite ori am revă- 
zut-o, chiar dacă a fost ită prea „făcută“, 
prea „melo“... pentru că iată, eu am curaj sà 
mărturisesc (după ce privesc bine in stinga și 
în dreapta și nu văd pe nimeni, bânuind, 
deci, că nimeni nu aude ce spun) că un film 
care nu transmite „fiorul“, care nu trăiește și 
nu te face să trăiești intense stări emoționale. 
păţește din partea mea un lucru de ruşine (şi 
pentru mine și pentru el): îl uit. Ca și cum 


nici n-ar fi existat. 
Sanda FAUR 


13 


A. in jur'de treizeci de ani in 1925 
cind Hal Roach, antreprenor de spectacole 
și realizator, Arthur Stanley Jefferson zis 


L. 18 septembrie 1911 cinematogratu 
„Pathé“ instalat în selectul „Hotel de France 
bucureștean prezenta, în premieră, drama 'o 
mânească „de mare spectacol“, Amor fatal. 
Titlul acesta deschide, astăzi, filmografia ge 
nului de ficţiune în România, deși tentative 
apropiate par să mai fi fost înregistrate si 
înainte. De pildă, incă în 1910, Victor Eftimiu 
izbutise s-o aducă în fața obiectivului apara- 
tului cinematografic pe însâși „doamna“ sce- 
nei românești, Aristizza Romanescu. Deşi 
marea actriță iși anunţase retragerea din tea- 
tru încă de prin 1906, iată că, la 56 de ani. 
accepta să facă, în compania tinărului și nă- 
valnicului bard bucureștean, o promenadă pe 
fundul mării fremâtind, „antrenați într-o linis- 
tită discuţie, câutind ca printr-o gestică sobră 
să nu facă notă discordantă cu minunatul de- 
cor natural...“ — sună o descriere retrospec- 
tivă a acestei efemere pelicule care nu dura 
mai mult de cinci minute. 

Amor fatal nu știm cit dura. Știm doar ca 
nu era un tablou poematic, ci o „dramă senti- 
mentală“ inițiată de tinărul regizor de culise 
al Teatrului Naţional, Grigore Brezeanu. „Fil- 
mografia adnotată" a producţiei cinematogru- 
fice din România (apărută în 1970) ni-l pre- 
zintă pe junele de 19 ani în calitate de scena- 
rist, regizor și interpret al filmului, „autor to- 
tal“ am spune azi, dispunind şi de o echipă 
de _distinşi actori intre care Lucia Sturdza 
Tony Bulandra şi Neamţu-Ottonel. Anunţurile 
din presa timpului, mai rezervate, nu pome 
nesc nimic de regie, ci de o „aranjare pentru 
cinematograf" (!) tradusă, ulterior, de Neam 
ţu-Ottonel ca fiind, pur și simplu, înregistra- 
rea pe peliculă a unui spectacol care făcuse 
dever intr-o grădină de vara. 

Asemenea „aranjări” se mai făcuseră in 
timpul acela. O echipă compusă din tinăru! 
operator Nicolae Barbelian și italianul De 
michelli se deplasase la Ploieşti să filmeze, la 
comanda antreprenorului local Al. P: Mari 
nescu, marele succes al trupei, opereta Pā- 
pușa. Dacă și in acest caz, filmul s-a pierdut 
ne-a rămas, cel puţin, o savuroasă evocare a 
modului cum decurgea pe atunci o asemenea 
antrepriză cinematografică (relatată în „Cu- 
vintul” din 27 nov. 1933). 

Debarcaţi în gradina de vară a trupei, cei 
doi cineaști au inceput prin a-l pune, intii, pe 
Marinescu să le citească piesa. Barbelian o 
imparțea pe scene, fiecare dintre acestea co- 
respunzind filmării celor 60 de metri pe care-i 
putea încărca in magazia aparatului. Cum 
s-ar zice, Barbelian „scria” scenariul în vreme 
ce Demichelli iși punea la punct obiectivul 
delimita cimpul şi pe la 11 trecea chiar la c 
repetiție a primei scene, 

Prea multe preparative, bre! — interveni 
atunci, ingrijorat, Marinescu. Dacă o ţinem 
asa cu fiecare scenă, cind mai terminam?, 


Stan, actor, şi Oliver Hardy zis Oliver, zi 
Bran, tot actor, se hotărăsc cu bun spirit de 
spectacol să facă nişte comedii bune de ci 
nema, în cuplul zis apoi Stan și Bran în ac- 


Cinemateca 


țiune”. şi cu Hal Roach ca realizator. Ideea 
acestui cuplu ce trebuia sa devina universul 
era una de profesionişti, așa cum profesio- 
miştii ştiu" să „cupeze“ două vinuri spre a 
scoate unul de excepţie. două tabacuri spre a 
fabrica o țigară unică, doi cai pur singe pen- 
tu un atelaj... sau, într-adevăr, doi actori 
inu-o sceneta. S-a intimplat ca aceștia doi; 
Stan şi Bran. să aiba geniul comicului, dar... 
impreună. Așa cum Don Quijotte şi Sancho; 
ilf şi Petrov, contrarii conjugindu-se în armo- 
nie Şi... similitudine. Stan ni se arată drept cel 
care nu știe și nu pricepe nimic avind totusi 
o înțelegere de fond, absolută, trădată prin 
melancolie, toleranţă și candoare, iar Bran n: 
se înfăţişează ştiind şi pricepindu-se la tot 
tar cu priviri dezvăluind stupoare, deziluzie 
si un gol fundamental dezarmant. Dar mereu 
indiferent de scenarii, realizatori, producatori 
Aceasta este ‘marca geniului lor. În primul 
rii. Aceasta este marca geniului lor. În primul 


_rînd insă-extrema delicateţe și asta e sub- 


stanța lor atit de filmica. 

Cei doi erau, în '25, oameni foarte tineri şi 
foarte nestăpiniţi în ale comicului burlesc, ni 
mic nu era prea exagerat sau prea greu pêr- 
tru ei spre a obţine un singur efect: risul. O 
po'niseră de copii câlcind la virste fragede 
arena unui circ sau scindura music-hali-ului, 
știau bine ce e aceea så provoci risul- publi- 
cului, se gindeau, de fapt, numai la asta. Pu- 
blicul în comedie e partenerul permanent, de 
clipă de clipă, nu poţi să „joci“ comedie fără 
acest partener. O ştiu din proprie experiența 
ie actor al unei trupe de câmedie, jucind pe 
9.scenă (dar și pe un platou), cum gesturi in- 
linitezimale apar la tentaţia acestui. partener, 
monstru iubit cu o mie de capete, cum el 
creează acea stare eulorică în care alte ges- 
furi cheama altele. mereu rob al bucuriei 
imense de a dărui oamenilor ceea ce au atita 
nevoie... să ridă... Privesc aceasta scenetă 
antologică in care incomparabilii Stan “ṣi 
Bran curăţă hirtiile, bineînțeles foarte multe, 
i în uniforme de ostași scoțieni, într-un colț 
de decor al acestui film,: Stan și Bran in Sco- 
ţia, ce vrea să fie un colț al curţii regimentu- 
ui. Scena e de curat music-hall burlesc. Cei 
toi joacă pentru public, deschis, la fel Ben 
Turpin, superb în rolul plutonierului feroce. 
La retragerea in... carceră, Stan priveşte di- 
rect în aparat, salutind, așa cum ştia cà place 

biicului ...dar... care public? Ei bine, ne 
imaginăm noi, trebuie să fie generosul public 
„„ echipei! Doar nu poţi să joci pentru o 
așinărie cu un ochi de sticlă! Stan şi Bran 
aici. sint „pradă“ unei mari echipe profesio 
niste, un angrenaj de multe persoane care 
constituia tehnologia unui film sonor în '35 
Ei au încă, sau mai bine zis — n-au pierdut 


„din arhiva filmului românesc 


Un amor cu adevărat... „fatal“ 


Consemnul era: nici o mișcare în plus, in 
alara celor repetate. La un semnal convenit 
actorii trebuiau să rămină „licși” precum sta 
tuile, pină cînd magazia aparatului avea să fie 
reincârcată. Toate bune, dar cind totul părea 
gata de start, cerul fu acoperit de nori iar vin- 
tul prinse să filfiie decorul din stambă fixat 
pe ramele din șipci de brad. A 

— Maestre, ingâimă — vinovat — Barbe- 
lian. Nu se mai poate filma. Lumina a scăzut 
şi nu mai obținem fotografia. Trebuie să ami- 
nām... 

Spumegind de furie, „maestrul“ dădu ordin 
ca actorii nu cumva să părăsească platoul 
improvizat în grădina de vară şi să aștepte, 
aşa, grimaţi și costumaţi, evoluția evenimen- 
telor meteorologice... 

Culmea este ca... „filmul“ a ieșit şi a fost 
chiar prezenta! de citeva ori, la laşi, mult ma: 
tirziu, în 1918... 

Cam aşa arâta. prin 1911, o „aranjare pen- 


Lucia Sturdza și Tony 


tru cinematograf”. Firește că, oricit de drag 
ne-ar fi Grigore Brezeanu, termenul „regie 
se cere folosit aici cu prudenţă. În „Scurta is- 
torie a filmului românesc” publicată de Ma- 
nuela Cernat în 1982 la Editura științifică ș; 
enciclopedică, despre Amor fatal aflăm urmă 
toarele: 

„Din păcate filmul s-a pierdut, bazele sale 
literare au râmas neidentificate și tot ceea ce 
știm despre el este că a adus pe ecran două 
tinere vedete ale primei scene: Lucia Sturdza 
şi soțul ei Tony Bulandra...“ 

Lucrurile nu mai stau chiar așa cum spune 
distinsa autoare. Știm astăzi citeva lucruri în 
plus: în primul rind că Amor fatal n-a fost un 
succes, ci „O încercare nu tocmai fericita 
cum amintea o cercetătoare în 1945. S-a tre- 
cut cu prea mare ușurință şi asupra unei iro 
nii aruncată, in fuga sprințarului său condei 
de Victor Eftimiu în faimosul prolog scris 
pentru deschiderea cinematografului „Clasic 


Bulandra pe cînd formau idealul cuplu 


de îndrăgostiți ai dramelor sentimentale de după 1910 


(Portrete din colecţia Ionuț 


Niculescu) 


incă, plăcerea jocului pentru acești bàieți, ca- 
marazi ai clipei de intrare în eternitate. Bucu- 
ria aceasta se va ofili treptat pe masură ce 
tehnologia va acapara locul artizanatului. Su- 
puși unor texte din ce in ce mai stuloase, 
unor rigori din ce în ce mai țepene, unor teh- 
nologii din ce în cè mai complicate, din ce în 
ce mai blazaţi şi detaşaţi în orgolii de casta, 
şi nu de breaslă, ei iși pierd savoarea şi ini- 
mitabila lor spontaneitate, căci își vor fi pier- 
dut... ultimul public-partener. Şi ne imaginam 
inceputurile; trupa de entuziaști ai lui Hal 
Roach, tineri vioi şi nepăsâtori, improvizind 
un decor. în citeva ardente clipe, din nimic. 
ca să mai iasă un gag, lucrind repede să mai 
prindă soarele, lucrind în deplină frățietate ca 
„să nu se răcească” acel gag atunci găsit, Ei, 
echipa care pe loc era și spectatorii entu- 
ziaști ce rideau generos, aplaudau chiar (fil- 
mul era, noroc că era, mut, incă) caci ei erau 
oameni pină mai ieri ai culiselor, şi în culise 
se ride și se aplaudaă in fiecare seară... Spiri- 
tul acesta tineresc de echipă al lui „Hai sa ri- 
dem“ l-au purtat cu eroism, din film, în film 
înfruntind feţele din ce în ce mai acre ale ce- 
lor ce-și priveau cronometrele celor opt ore 
sindicale sau alte ace indicatoare ale unor 
din ce in ce mai multe mașinarii, infruntind 
tacerea de acvariu a „vorbitorului“. Inţelegem 
de ce Chaplin lucra cu aceeași veche mă- 
runtă echipă, de ce refuza sonorul, de ce Fu- 
nès nu aparea in fața echipei decit cind repe- 
tase perfect in singurătatea platoului, ca să-i 
simta cuceriți pe toţi dintr-odată. Deplingem 
pierderea prospețimii unei „comedii de altă- 
dată” şi-i tentam misterul, dar acesta e miste- 
rul tinereții scenice fară frica, făra frica „de 
ridicol“. E misterul €ternei cooperari in relaţia 
gestului comic între cel de pe „scindura” şi 
cel din stal. Da, priveau de pe ecran câtre 
noi, cei din stal, de azi, cu candoare şi spe- 
ranță, speranţa clipei cind „se ride”, acești 
eterni Stan şi Bran în clipa cind îşi sprijineau 
borul colonialei de perete şi suflind în deget 
o ridicau... gest îndata preluat de noi, liceenii 
de altadata, sprijinind de perete cozoroacele 
șepcilor sobre de uniforma! Acum, în sală, ri 
dea cu hohote vii doar un copil, el rima cu ti 
neretea, ce spun. cu copilăria păstrată vie de 
cvadragenarii de pe ecran. Restul publicului 
ridea jenindu-se... Oare veniseră să invete sa 
ridā. ?! Da, priveau de pe ecran câtre noi 
aceşti profesori de ris, dar în priviri citeam şi 
melancolia și tristețea jertfirii hohotului de ris 
sanatos al unei sali — sau măcar al unei 
echipe — „pentru o peliculă... dar, de eterni- 
ate. 


Save! STIOPUL 


in. 1912: 


Sa nu ne dai Amor fatal, sau alte 
Cumplite încercări pe-același ton. 
Eu bănuiesc intenţii mai inalte 
in vorba „Clasic“ pusă pe fronton"! 


in sfirşit, deși cercetătorii de pină acum 
sint unanimi în a ne convinge cà „aranjarea” 
lui Grigore Brezeanu nu a lăsat alte ecouri in 
atara anunţurilor publicitare de la sfirșitul lu- 
nii septembrie 1913, la o cercetare atentă a 
presei timpului, am descoperit și o cronică a 
filmului. Este vorba de un comentariu înserat 
in „L' Independence Roumaine“ din 7/20 oct, 
1911, intitulat Cinematographe et théàtre. 
După expunerea unor precedente străine în 
care actori celebri au acceptat sa „mimeze“ 
pentru cinematograf, publicistul constată 
„acelaș lucru și la noi: unii dintre cei mai 
buni actori al noștri au jucat pentru cinema- 
tograí şi un film in care ei figureză se şi re- 
prezintă. Acest film e interesant numai fi- 
indcă figurează in el actorii noștri, nu și prin 
felul in care ei „ Dacă acești artiști — 
am spus doar sint cei mai buni pe care-i 
avem — au totdeauna succes cind pac pe 
scenă, nu tot așa se intimplă și cind e v 
de reproducerea lor cinematogratică. Aceasta 
inseamnă că, chiar pentru actorii cei mai do- 
taţi, a juca pentru public nu e tot una cu a 
juca pentru aparatul cinematografic (...) În 
atară de aceasta este necesar ca cel care mi- 
nuiește aparatul să fie artist el insuşi. Diferi- 
tele mișcări pe care actorii, in i lor, le fac 
in raport cu aparatul, i rtindu-se sau 
apropiindu-se, fac ca ei să fie reproduși, cind 
prea mari, cind prea mici. Neexperimentaţi, 
actorii privesc prea des spre aparat, ca și 
cum ar privi publicul sălii de teatru...“ 

Şi cu aceasta avem o descriere plastică și 
demnă de incredere a păcatelor începuturilor 
filmului nostru de ficţiune cit și a calităţii „re- 
giei“ tinărului debutant. Cit despre protago- 
niștii dramei, la data premierei filmului, ei nu 
erau incă soți decit în unele din piesele in 
care fuseseră distribuţi. Lucia Sturdza și 
Tony Bulandra formau, de ciţiva ani, cuplul 
ideal de îndrăgostiţi ai dramelor sentimen- 
tale Protagoniştii erau aclamaţi seară de 
seara în „Între culise“ o piesă despre proble- 
mele unei perechi conjugale de actori iar in 
„Inger de pază” un sărut magistral jucat, 
schimbind ura în iubire, era bisat frenetic de 
public. Se pare, totuşi. că Amor fatal le-a 
fost, intr-adevâr, „fatal“ răsfățaţilor îndrâgos- 
tiți. Numai la citeva luni după premiera filmu- 
lui, în aprilie 1912, cei doi mari actori îşi cele- 
brau căsătoria atit de fericită pe plan senti- 
mentai și artistic... 4 


Tudor CARANFIL 


Pedagogia 


şi bucuria actului de cultură 


la început de stagiune 


Istoria și geografia 


artei a 7-a în ciclurile ginematecii 


ca AB explorează lumea de imagir 
și sunete a filmului într-un chip sistemati: 
Sondajelor aleatorii le prefera criteriile ord 
nii. în loc să aibă asupra istoriei genului v 
ziunea unei expansiuni (aparent) entropic: 
optează pentru dezvoltarea structurată, stab 
lind mereu relaţii intre pelicule, caâutind filia- 
ţii, detectind evoluţii. Sigur cà o opera de 
artă trebuie să reziste în sine, ca — la rigoare 
— un film valoros n-are nevoie „in absolut 
de nici o raportare. Nu e mai puţin adevarat 
că integrarea lui în serii, în „cicluri“ îi poate 
adâuga valori contextuale capabile sa-i lumi 
neze sensuri speciale, citeodata obligato' 
pentru înțelegerea „corecta“ a respectivei pe 
licule. istoria cinematografului este — in fono 
— istoria unui sistem tot mai numeros de el: 
mente, dispuse in structuri mari și mici, ca pe 
harta planetei, unde nimic nu apare practi 
izolat, ci cuprins în ansambluri de tot felu 
masiv și lanțuri muntoase, bazine și rețele hi 
drogralice, întinderi de dealuri (deal-va 
le-deal-vale!) și așa mai departe. Lucru vala 
bil —. sînt departe de a lansa vreo noutate 
pentru istoria oricărei discipline artistice și a 
oricărui domeniu de activitate umană în ge 
neral. 

Acestea fiind zise, urmează că ordonarea 
ciclică a materiei face din Cinematecă insti- 
tuția vitală pentru înțelegerea artei a șaptea 
ca univers omogen și structurat, ca organism 
cu evoluţie istorică. Primul tip de „evoluţie” 
la care e firesc să ne gindim e aceea indivi 
duală. Nu exista luna a stagiunii sale in care 
Cinemateca noastră să nu programeze 
așa-numitele „medalioane“ de artiști, de obi- 
cei regizori sau actori, scoțind astfel la ve 
dere „istoriile” lor personale, de la ezitările 
(sau nonșalanţa!) începuturilor şi pină la rea- 
lizările maturității ori senectuţii creatoare 
Intr-un fel (adică trecind peste faptul că pro- 
gramările Cinematecii sint „trecătoare“ — 
„obiecte cu existența efemeră“, (cum ar fi 
spus poetul), proiecția acestor „medalioane 


(Urmare din pag. 4) 


nuanţe grotești, altele. Un soldat înaintează 
ciudat, ca şi. cum ar pluti printre copaci. Ca- 
drul următor devoalează misterul: este un bi- 
ciclist. Următoarele cadre descoperă toata 
coloana de biciclişti nemți, pedalind ridicol 
prin pădure. Dar unghiul nu este gratuit. El 
reprezintă ceea ce vede copilul ascuns prin- 
tre copaci. Efectul este comic, fireşte, dar el 
pregăteşte lupta din pădure, crincenă, dură, 
periculoasă. Acelaşi efect este folosit în sec- 
venţa „cireșului“. Ea incepe cu o imagine su- 
prarealistă: trei soldaţi, pierduţi într-un cireș 
mișcător, mănincă cireşe. În cadrul următor 
descoperim că soldaţii, cu cireș cu tot, se 
află într-o căruță. Peste citeva cadre, filmate 
în plan apropiat și apoi în detaliu, capul sol- 
datului împușcat, hurducat de mersul căruței 
şi mina, mingiiată de cireșele pe care omul 
n-a mai apucat să le mânince. Aici, comicul 
blajin pregede tragicul. În timp ce în secvenţa 
care s-ar putea intitula „moartea denunţăto- 
rului“”, comicul grotesc precede tragicul gro- 
tesc. După ce au gazat pădurea, protejaţi de 
măști, nemții iși urmează câlâuza spre locul 
unde li s-a promis că-l vor găsi pe cel atit de 
fără spor câutat. La început sigur de sine, 
apoi din ce în ce mai descumpânit, denunță- 
torul îşi asigură „aliaţii” că acuși-acușşi, aici 
trebuie să fie... ŞI, firește, efectul vorbirii prin 
mască este unul de factură comic-grotescă 
În clipa cind își dă seama că va fi impuşcat 
în aceeași mască omul va urla: nu trageţi! ṣi 
efectul este sigur tragic-grotesc. Nu vreau sa 
înmulțesc lista exemplelor. Le-am ales pe 
cele ce mi s-au părut mai importante pentru 
film, dar şi pentru că ele sint semne de recu- 
noaştere în opera regizorului. De la Dimine- 
tile unui băiat cuminte, la Ilustrate cu flori de 
cimp sau Prin cenușa imperiului — de care 
Bătălia din umbră se atinge în destule puncte 
— Blaier cultivă intilnirea fascinantă a stărilor 
contradictorii, jocul categoriilor estetice anti- 
nomice. 

Înafara întilnirilor planificate și dorite, ina- 
fara intervenţiei voite a comicului in viaţa 
unui film de substanță dramatică, există și 
momente. puţine, e drept, dar există, de pre 
zenţă nedorită a notei comice. Replici, situa- 
ţii, mici excese de expresivitate, mici excese 
de zel in rostirea unei replici sau în gestică 
La efortul făcut, pentru a da formă artistică şi 
viață filmului, la cantitatea de calitate obți- 
nută, întirzierea asupra micilor neimpliniri ar 
fi nedreaptă. Bătălia din umbră este un film 
împlinit. lar pentru Andrei Blaier e! inseamna 
o intoarcere vizibilă la forma sa bună de pe 
timpul Hustratelor cu fiori de cimp sau Prin 
cenușa imperiului. Cazul fericit in care pasul 
înapoi înseamnă un pas înainte. înainte. spre 
propria personalitate artistică. 


E.V. 


„Medalioanele“ 
de la Cinematecă 
îndeplinesc o funcție 
similară celei pe care 
o are editarea seriilor 
de „opere“ pentru liter 
tură 


indeplineşte o funcție similară celei pe care 
pentru literatură, o are editarea seriilor de 
„opere”. Alte cicluri folosesc alte principii de 
stucturare: stilistice, tematice sau de altă na- 
tura. Joacă un rol şi fantezia (egală cu un 
anume fel de clarviziune) cu care diriguitorii 
programelor investighează materia Arhivei. 
Voi da doar citeva exemple, sper sugestive. 
Mai întii de „medalioane“. Unul ca acela con- 
sacrat lui Bunuel (din stagiunea '85—86) ne 
infățișează aventura fascinantă a unui autor 
care a traversat secolul, incepind cu epoca 
suprarealistelor Ciinele andaluz și Virsta de 
aur (în care apar Dali şi Max Ernst), apoi re- 
tras cu Los Olvidados şi celelalte în „clasi- 
cismul” perioade! mexicane, trecina cu Naza- 
rin, Viridiana și | exterminator câtre o 
zonā a simbolisticii neliniștitoare și ieşind cu 
Farmecul discret al burgheziei către o con- 
cluzie tăios-senina a căutărilor sale pe margi- 
nea absurdului. Pe cind ciclurile de felul ace 
luia de acum ciţiva ani cu filmele lui Bresson 
propun un model de artist aflat la polul opus 
al egalităţii cu sine de la un capăt la celâla!! 
al creaţiei: proiectate laolaltă, Jurnalul unui 


medalion 


N. ușor sa recunoşti ca ai “ochi de 


broască" și pe deasupra să ţii morţiș sa te ir 

făţișezi lumii supradimensionată, pe ecrar 

Ba chiar să vrei să cucerești această lume ș 
— culmea! — să și reușești. Şi nu o dată, nu 
de două ori, ci de sute, de mii de ori. Şi nu 
cu un anume public, ci unul extins la tot ma 
pamondul. Şi nu într-o anume vreme — s-ar 
zice „de, moda!" — ci intrecind durata unei 
jumătăţi de secol. 

Se pare că nimic n-a fost ușor pentru Bette 
Davis, dar atunci cind s-a fâcut actriță, ea 
ştia acest lucru. Nu s-a retras strategic ca 
Greta Garbo, convinsă fiind că „Frumuseţea 
inteligenţei feminine in stare de atac" râmir 
totogenică” la orice virstă. 

A fost dintotdeauna și a rămas o luptă 
toare. O actriță cu conștiința talentului și a 
seriozităţii profesionale. „Noi, care veneam 
jin teatru, nu eram frumoase ca Harlow, dar 
știam meseria, iar Hollywoodul avea nevoie 
de noi". În 1935, la numai 27 de ani, primea 
Oscar-ul pentru rolul din Dangerous, într-un 
an în care în competiţie se aflau Elisabeth 


preot de țară, Un condamnat la moarte a eva- 
dat, Pickpocket, Procesul loanei d'Arc, Mou- 
cheilte sau Une femme douce ne puneau in 
fata unei extraordinare constanțe a formulei 
“i a obsesiilor. O „varianta“ a ciclului tip „me 
ialion” este aceia consacrată unei şcoli sau 
nui curent de creaţie. De-a lungul anilor 
spectatorul Cinematecii bucureștene a putut 
astfel sesiza — de pildă — cerința demersulu 
incercat de nouvelle vague-ul francez și di 
tree-cinema-ul britanic. 

In sfirșit, o iniţiativă interesanta este adu- 
cerea pe ecran a unor grupaje de pelicule 
produse în același an. În stagiunea recent în- 
cheiată, un ciclu (în continuarea altelor mai 
vechi) a cuprins „Filmele anului 1960—privire 
critică dupa 25 de ani". E cit se poate de in- 
structiv sa afli, puse alături, creaţii ivite deo- 
data în țări diferite şi de sub mina unor autori 
foarte diferiţi, compunind prin diversitatea lor 
tabloul stadiului la care ajunseseră experien 
jele cinematograliei. În acel 1960, în Itaia 
coexistau linia neorealistă a lui de Sica (Cio- 
ciara) și Visconti (Rocco și fraţii săi) cu im 
petuozitatea lui Fellini (La dolce vita) și ʻa! 
namentul interiorizat al lui Antonioni (Aven 
tura), în Franța, Truffaut și Godard impun. 
noul val” (cu Trageţi in pianist și Cu sufletul 
la gură), în Anglia, continuau să se manifeste 
regizorii de free-cinema, precum Tony Ri- 
chardson și Karel Reisz (Cabotinul, Simbată 
seara, duminică dimineaţa); dădeau filme 
importante Hitchcock (Psycho), Bergman 
(Ochiul dracului), Losey (Criminalul), Kaneto 
Shindo (insula), Wajda (Fermecătorii inocen- 
ți). Inaintea noii generaţii a anilor '60, cine- 
matografia americană prelungea vechiul stil 
al star-system-ului prin Stanley Kramer (Pro- 
cesul maimuţelor) și înregistra, in contul fil- 
nelor de mare montare istorică, prezența 
unor creatori ca Stanley Kubrick (Spartacus). 
In Uniunea Sovietică apăruseră frații Mihal- 
kov, Tarkovski, de fapt o nouă generaţie de 
creatori; lar la noi apareau pelicule ca ecrani- 
zarea „Setei” de Mircea Drăgan, „experimen- 


= "A 
Ă 


Un medalion Bunuel e un eseu în ima- 
gini despre traiectoria mareiu creator 


(Tristana cu Catherine Deneuve 


Franco Nero) 


taiul” Cind primăvara e fierbinte de Mircea 
Sâucan sau Aproape de soare, filmul cu oțe 
lari al lui Save! Știopul. 

Titluri, cicluri, structuri: adică trepte par 
curse din „istoria filmului”! 


lon BOGDAN LEFTER 


0 seducătoare „fată bătrină“ 


Frumuseţea 
inteligenței feminir 


în stare de atac 


Bergner, Claudette Colbert, Katharine Hep- 
burn, Merle Oberon. Credea fanatic în forța 
creaţiei. S-a luptat cu înverşunare s-o joace 
pe Scarlett O'Hara din Pe aripile vintului și 
pentru că n-a obținut rolul s-a încâpăţinat să 
tacă demonstraţia, izbutind în Jezebel (filmul 
lui Wyler din 1938, care i-a adus un al doilea 
Oscar), un personaj din aceeași familie. Pen- 
tru Bette Davis, meseria devenise o a doua 
natură și e greu de spus — privindu-i retros- 
pectiv filmogralia — care din personaje im- 
prumută din datele ei native. 

Se consideră îndeobște că actorii fac 
compoziţie“ atunci cind rolul nu se potri 


A impus Hollywoodului un nou idol inteligenţa 
Bette Davis cu Henry Fonda și cu Leslie Howard) 


veşte cu virsta și datele lor. S-ar putea spune 
ca Bette Davis a făcut tot timpul „compozi- 
ție”. Cum a îmbātrînit actrița, știm. Totul des- 
pre Eva, Ce s-a intimplat cu Baby Jane?, Vic- 
toria Elisabetei (film văzut acum doi ani, pe 
micul ecran), tot atitea trepte in asumarea se- 
nectuţii. impetugasă, voluntară, orgolioasă, 
ca întotdeauna, o ia in posesie, ca pe Încă un 
rid, de care nu se sinchisește, îl folosește 
imediat, în infinitezimalele nuanțe cu care-și 
compune fiecare rol. 

Cum a crezut ea că va imbătrini se poate 
vedea in Fata bătrină (The Old Maid — 1939), 
film reluat în deschiderea stagiunii la Cine- 
matecă. Între fata tinără, plina de viaţă, fer- 
mecătoare, îndărâtnică și trufașă (o Jezebel 
sau o Scarlett) şi fata baâtrină, acrita și uscată 
din cea de-a doua parte a filmului, transfor- 
marea este spectaculoasă. Ea nu ţine doar de 
machiaj, costum, pieptănătură, ci şi de mers, 
ie intonaţii, de gesturi, de priviri. Melodrama, 
iupa toate canoanele Hollywoodului, capătă 
o altă respiraţie și cadență datorită persona- 
jului ei, sensibil, emoţionant. 

Există în film o secvenţă în care Bette Da- 
vis, singură în faţa șemineului, își părăseşte, 
pentru cîteva clipe, carapacea „fetei batrine“, 
iasindu-se in voia duioşiei pentru copilul ei 

are-i spune „mătușă” și nu „mamā“ (o taina 
de familie păstrată cu stricteţe). Citeva clipe, 
dupa care-și revine și repetă aceleași replici 
țeapână, râutăcioasă, conform mâştii pe care 
singură și-o impusese, de mâtușă puritană și 
intransigentă. Între cele două stări, întreaga 
gamă de trâiri ale unui caracter puternic, 
cum puternice au fost toate personajele in- 
terpretate de Bette Davis. Nimic nu i se clin- 
teşte pe chip, cind fata ei, rod al unei iubiri 
patimașe din tinerețe. îi spune cu cruzime; 
„Se vede că mătușa Charlotte n-a fost nicio- 
dată îndrăgostită!” 

Performanţa cu care reușește Bette Davis 
să-şi disimuleze sentimentele, să ascundă un 
clocot sub aparența unui ghețar, s-a repetat 
nu o dată în marile ei roluri. Datorită ei, filme 
care altminteri ar fi lost, probabil, date uitării, 
își păstrează și azi interesul, atracţia in fața 
unor noi generații de spectatori. 

Citeva cuvinte despre regizorul Fetei bătri- 
ne: Edmund Goulding. A fost unul din scena- 
riștii cunoscuţi ai Hollywood-ului în perioada 
filmului mut. Primul său film sonor: Anna Ka- 
renina (cu Greta Garbo şi John Gilbert). Fil- 
mele care i-au adus consacrarea: Grand Ho- 
tei) (cu Greta Garbo, John Barrymore, Lewis 
Stone) și Dark Victory (cu Bette Davis și Ge- 
orge Brent). A fost considerat un excelent 
„egizor de actori” și un as al „melodramei 
cotidiene”. 


Roxana PANA 


lbul“ 


purpurii: un film în afara 


„0 verișoară 
îndepărtată 


a lui E.T.2...“ 


S. intimplat ceva ciudat cu ultimul film al 
lui Spielberg, un film deloc ET, deloc extrate- 
restru, deloc arcă pierdută și aiurită, ci foarte 
terestru, cu adinci rădăcini în realitatea ame- 
ricană, în realitatea cea mai neagră, aceea a 


Două chipuri luminoase — 
din întunecatele lupte 
din Anglia. secolului 16 
(Helena Bonham Carter 
și Gary Elwes 
în Lady Jane 


Regia: Trevor Nunn) 


Agendă de cinefil 


e Între 10 ṣi 17 august a avut loc la Memp- 
his, o săptămină Elvis Presley, cu ocazia a 9 
ani de la decesul tragic al cintăreţului. 35 000 


document al epocii 


(Steven Spielberg) și „negrul“ (Woopi Goldberg) 
oricăror scheme „alb-negre“ 


negrilor. Culoarea , —sdupă un ro- 
man incoronat cu premiul Pulitzer in 1983, al 
scriitoarei de culoare Alice Walker, un best 
seller ale cărui drepturi de ecranizare au fost 
cumpărate de un producător negru. Quincey 
Jones — a avut în 1986, 11 nominalizări pen- 
tru Oscar! Fapt fară pereche, filmul lui Spie 
berg n-a cucerit nici un troleu. Care e expli- 
cația? Filmul e unul din puţinele care — regi- 
zat de un alb — nu discută și nu arată decit 
viața de-a lungul unei bune bucâţi ce timp a 
comunităţii negre din Sud, cu conilictele ei 
morale, psihologice, erotice, profund invidua- 
lizate, cu totul in afara schemelor obișnuite 
interpreţii sint unanim recunoscuţi ca extra- 
ordinari. Actriţa principală, Woopi Goidberg, 
e considerată „ca un tunet“ în actuala con- 
stelaţie de vedete a filmelor americane. Emo- 


de oameni s-au adunat acolo, participind la 
un concert numit „Nostalgia“ organizat de 
colaboratorii - permanenți ai „King“-ului. În 
ziua următoare, 7 000 dintre ei au plecat 
ntr-un pelerinaj la mormintul de pe domeniul 
jin Graceland 

© Eisenstein- nota în jurnalul său că. Ul- 
ysse” al lui Joyce „e Biblia noului cinema”, 
alături de teatrul japonez Kabuki; vizitind Pa- 
risul, Eisenstein l-a văzut pe Joyce care 
aproape orb, i-a mărturisit că ar vrea să vada 
Octombrie. 


e Nouă idee pentru Muppets: aventurile lu: 
Miss Piggy şi ale lui Kermit—broscoiul la vre- 
mea cind abia se născuseră — Peggy şi Ker- 
mit bebeluşi! 

* Pe o stradă din New York, studioul Uni- 
versal a ridicat un King Kong uriaș, însufieţit 
electronic, care ţine în palma sa de gigant o 
femeie, firește, isterizată de frică. Trenuleţu 
care conduce turiști spre infioratoarea scena 
trece şi printr-un platou unde se poate ur- 
mări o luptă — realizată prin efecte speciale 
— între maimuța nepieritoare și helicopter 
Nu ne-o va lua nimeni, sperăm, în nume de 
rău, dacă vom nota în agenda noastră — 
montajul are și el subconștientul lui — apa- 
rent fără vreo legătură cu aceste știri 
king-kong-iste, părerea lui Walter Matthau 
despre citeva filme actuale de mare violență 
„Porky's Ii, Rambo IV, Mishagass VIII: filme 
turnate de imbecili pentru alți imbecili" 


e Regizorul turc Tevrik Baser a realizat un 
liim de lung metraj artistic despre viaţa diti- 
cilă-a emigranților turci în R.F.G.: 40 m? De- 
utschiand, cu un bun ecou în presa de spe- 
cialitate. Cu toată această buna primire, Ba- 
ser — conștient că filmul va provoca discuții 
aprige — se teme că filmul va confirma pre- 
judecățile existente cu privire la caracterul 
ingrat al acestei teme obsedante. El invocă 
un proverb turc care ar putea defini situarea 
acestei probleme în conștiința multor specta- 
tori: „Biziitul unui țințar e ca o muzică, dar 
pentru cine nu-l poate auzi nici o baterie de 
artilerie nu e indeajuns de puternică...“ 


e Serial TV Napoleon și . de 6 
orè. prevazut în premieră pentru aprilie 1987. 
Serial TV — în șase episoade — despre ge- 
neralul Charles de Gaulle, după prestigiosul 
studiu biografic al lui Jean Lacouture 


* Două obiecţii serioase, de luat în seamă, 
are un critic muzical francez, Jacques Dril- 
lon, la filmele-operă, à ta Zeffirelli, chiar după 
ultimul Othello ai acestuia: „În primul rînd, 
vocea care cinta, aceea care apropia perso- 
najul scenic de public (se piingea pentru 
Mimi, se tremura pentru Tosca), în cinema se 
îindepârtează. Oamenii aceştia care vocite- 
rează pe pinză te lasă de gheaţă. În al doilea 
rind, legile cinemaului sint aceleași pentru 
toţi. Nici un debutant n-ar pune două ore de 
muzică pe două ore de film. Zeffirelli o face. 
Ajunge ca să-ți astupi urechile... Atunci? Să 


Ha primei! vizionări de către membrii juriului a 

st indiscutabilă. Numai ca dupa aceasta vi- 
zionare Care a dus imediat la cele 11 nomina- 
izări pentru regie, actorie, muzică, scenogra- 
fie, etc: — ce s-a întimplat? Alice Walker ex- 
plică fenomenul în termeni simpli: „După şoc, 
cind efectul emoţional s-a- estompat, juriul 
compus din bătrini bărbaţi albi s-a intrebat 
ce l-aacut să simpatizeze atit de intens cu 
toţi acești negri? lar pe Spielberg, ei il consi- 
“era ca un parvenit care a reușit prea repede 
și prea de tinar. Au fost geloşi!” Ceea ce n-a 
impiedicat ca și acest „Spielberg“ să obțină, 
ca de obicei, un scor formidabil la box offi- 
ce-ul anului 1986. deși au existat manifestări 
de stradă împotriva filmului în care negrii nu 
mai sint priviți ca altădată, schematic, mani- 
heist. Autoarea, dealtfel, vorbește despre 
Spielberg „cu o tandrețe maternă" — observă 
trimisa revistei franceze „Le Nouvel Qbserva- 
teur“ (despre care Alice Walker nu auzise 
pină atunci, dar s-a liniştit cind i s-a spus cà 
e o revistă cu prioritate antirasistă). „Fiica 
mea m-a dus să văd E.T. Am înțeles imediat 
că eram în preajma unui var îndepărtat al 

*sonajului cărții mele"... Alice Walker iu- 
beşte din plinul sufletului filmul lui Spielberg 
deși, la prima vedere, mi-a dat dureri de 
cap. Eram singură în sală, vedeam tot ce lip 
sește din carte, bucăţi întregi, aproape tot ce 
se petrecea în Africa. Dar o săptămină mai 
tirziu am asistat la premiera new-yorkeză 
Sala era plină ochi. Şi am făcut ca toată lu- 
mea: am ris, am plins, era minunat. Citeva 
zile mai tirziu, am revăzut filmul în orașul 
meu natal, cu maică-mea alături. E invalidă, 
au dus-o pe un scaun rulant, m-a ținut de 
mină tot timpul proiecției. Cartea mea nu-i 
plăcuse din cauza expresiilor prea tari. Dar 
filmul a făcut-o să înțeleagă sensul a ceea ce 
scriu de 20 de ani (n.r: Alice Walker are 43 
de ani). A revăzut scene ale vieții ei — mama 
a fost o luptătoare aprigă, ea m-a invâțat să 
lupt. Numai că eu lupt cu tocul în mină 
Ştiţi, pentru noi, sclavia a durat mai mult de- 
cit libertatea. La noi Negrii au fost eliberaţi în 
urma cu un secol și au fost sclavi două se- 
cole şi jumatate” 


revenim la filmarea tacolelor de opera 
montate pe scenă. Cintecul, acolo. e natu- 
ral... Apoi găsim în ele aerul unor documente 
de arhivă utile, instructive. Basta cu filmul- 
operă!" 

e La 81 de ani, Claudette Colbert face un 
turneu în Australia jucind alături de Rex Har- 
rison în piesă „Sintem cu toții?" 


Rubrica „Filmul, document al epocii”, 
„Documentul, sursă a fiimului” 
este realizată de Radu COSAȘU 


ta 


Claudette Colbert: să tot fie 

jumătate de secol de atunci, 
dar azi, la 81 ani, actrița 
e în turneu în Australia 


https://biblioteca-digitala.ro 


Un tren numit speranță 


D.. o- intrare in lumea cinema-ului care 
l-a făcut imediat celebru (Cow-boy-ul de la 
miezul nopții, alături de Dustin Hoffman) du- 
pă Campionul realizat de Zeffirelli, după un 
premiu de interpretare la Cannes (in 1978), 
Jon Voight a avut de străbătut „un pustiu”, 
cum se intimplă nu o dată cu actorii a căror 
înzestrare provoacă și refuzul publicului. Nu 
merg toate ca pe roate in viaţa talentelor, 
Voight a revenit in 1986, cu o forţă incontes- 
tabilă, într-un film intitulat Trenul evadării. 
De la inâlțimea noii victorii („niciodată nu am 
trişat cu mine insumi”) Voight iși poate per- 
mite să privească oamenii și ale lor intorsă- 
turi, cu o anume melancolie, cu un anume 
elan moral care, in orice caz, nu-s fără aco- 
perire: 

„Îmi amintesc de vremea cind tata mă 
adormea cu poveşti. Toate aveau o lecţie, un 
tilc, dar erau atit de frumoase că mai intii te 
fascinau prin aventurile lor. Vreau să spun 
prin asta că dacă ai ceva de transmis trebuie 
să-l învălui, să-l fixezi într-un context care să 
atragă publicul, să-l înconjori cu o grijă care 
să nu dea senzaţia că vrei să-ţi impui punctul 
de vedere. Principiile de viaţă ale tatălui meu 
erau minunate, poveştile lui mai cu seamă, 
însă hiciodată n-am avut impreia că el caută 
să mă facă să descopăr viaţa cum ar vrea el.. 
Oamenii au trâit clipe ingrozitoare. traumati- 
zante, în tinereţea lor, alături de mama, de ta- 
tăl lor şi ajung cu greu să se elibereze de 
aceste coşmaruri. Memoria noastră e ca un 
ordinator care inregistrează anumite imagini. 
Niciodată nu le poţi spulbera. lubesc oamenii 
care dau totul din ei, pentru a-și realiza visu- 
rile, care și-ar da şi viața pentru a izbuti. Spe- 
ranța are o viaţă grea in lumea noastră şi cu- 
nosc oameni neputincioşi cind intilnesc in 
fața lor un zid. Dincolo poate că e paradisul 
la care ei aspiră, dar nu au curajul să învingă 
»bstacolul. Ei nu mai cred în ei înșiși. Eu, 
iimpotrivă, cred neabăâtut in speranţele oa- 
menilor. În zori, atunci cind fiilmam mă tre- 
zeam şi scriam observaţii, note, pentru sce- 
narist. Speranța personajului meu mă inva- 
dase total... Vreau să spun, pur și simplu, că 
există intotdeauna, pentru oameni, o spe- 
tanja 


Documentul, sursă a filmului 


Cinefilia 
ca omenie 


A. primit în vara asta. la diferența de o 
zi, două scrisori aparținind unor corespon- 
dente pe care le despart, fără indoiala, ani și 
ani de zile. lat-o pe prima, de la o tinără din 
judeţul Arad, Anca Tonea (comuna Bata, nr 
20, sat Bulci): 

„Deşi nu cunosc prea multe lucruri despre 
fiim, despre atit de bineftăcătoarea artă a șap- 
tea, doresc să vă scriu doar citeva cuvinte 


doar citeva dintre atitea pe care aș fi vrut, in. 


timp, să vi le scriu. Ţin minte ca pe vremea 
cind apăruse televizorul, undeva într-un sat 
din țara asta mare, alergam infriguratā de aş- 
teptare, spre casa unde se dădea un film. Tin 
minte că eram singură și alergam prin intu- 
neric, doar eu cu gindul, cu aşteptarea, cu 
dorința mea trenetică de a vedea un film fru- 
mos. Am alergat pe rind spre filme și filme 
spre actori şi actrițe, spre o lume de intim 
plări, cu bine și rău deopotrivă, cu bucurii ş; 
tristeți aidoma vieţii pe care incepeam s-o 
cunosc. Am alergat spre atitea filme fără sa 
prind de veste, am alergat zile și seri, printre 
ani și ani, am alergat mină în mină cu copila- 
ria, cu adolescența, cu maturitatea spre filme 
care mi-au rămas in minte și în suflet. Am 
ajuns să cred că filmul este ceva care face 
din materialul neșiefuit din noi, o fărimă luci- 
toare care ne luminează viața. Alergind spre 
un film am învăţat să înțeleg un zimbet, un 
gest, o privire, o tăcere. Alergind spre un 
film, am înţeles că trebuie să știi să visezi, cå 
puterea de a visa este o bucurie nesfirșită și 
că filmul este „un ceva care-ţi deschide fe- 
reastra spre frumos. Este un ceva care te in- 
vață că există oameni buni și adevăraţi, ca 
există iubire și frumos, că există o nesfirșita 
tandrețe în suflet și o nestirșită dorință de 


Azi, despre cei 
care au compus 
„leri...“ 


N... nu am dat importanța cotec 

ţia rubricii noastre sta mărturie vorbelat 
grele pe care cronicarii prezentului le-au pu: 
pe piața pentru a ne convinge ce proaste pa 

reri, ce proaste relaţii erau intre Beaties-i, ci! 
se certau, cit se disprețuiau... Nu ne plac de- 
mitizările în aceasta direcţie — a prieteniei 
Vorbe de clacă, prostii posterioare oricărui 
sfirșit ce stă în legile firii şi ale succesului 
aiureli incontrolabile, prin dispariția martori 
lor — nu, am preferat intotdeauna sa mai as 
cultăm încă o dată „Let It Be“ și să știm ca 
„Yesterday“ (leri) e melodia cea mai reluata 
cea mai prelucrată din toate timpurile. 118 
de artişti au întors-o pe toate fețele și aces! 
„leri“ e, pentru noi, tot timpul, prezent. 


Cu deosebire s-a bătut monedă cu une 
afirmaţii rele ale lui Paul McCartney la adres: 
lui John Lennon. Nu le-am crezut. Paul cont 
drept cel mai amabil și „mai draguţ” — cur 
ar spune fetele naive — dintre Beatles-i. D: 
curind, e! a fost întrebat chiar așa 


„— Nu vă enervează această imagine de 
bâiat diāguț care s-a acreditat despre dum 
neavoastra?" 


El a răspuns ca .e exact, cunosc aceasta 
imagine. dar nu e decit o aparenţa... John 
avea, in schimb o reputaţie de om dur şi ras 
pingător. Numai așa nu era”... Totuși — a ìn- 
sistat reporterul — ce facem cu urletele lui, 
cu furiile lui atotcunoscute, „n-o sa ne spu- 
neţi câ nu era un temperament violent?" 
Paul ii ia apărarea prietenului său. El susține 
ca aceasta imagine a lui Lennon era una de 
suprafaţa: „avea un suflet de aur”. Reporterul 
face ochii mari, uimit și Paul recunoaște cà 
„nu ştiu sa va explic” cum a fost acela de mai 
„yesterday“; încearcă să dea unele deschideri 
biografice care au intotdeauna lumina lor ob 
scură, dar semnificativă: tatăl lui John și-a 
părăsit familia cind baieţelul avea doar 3 ani, 
maicâ-sa a murit, strivita, cind Lennon impli- 
nea 16 ani... „in sfirşit, l-am cunoscut ma: 
bine ca oricine — era fermecător...” Reporte 
rul nu se dă bătut, nu vrea sā se lase tras pe 
sfoară cu asemenea explicaţii melodramatice 
interviurile nu-și pot permite melodrama, ca 
atare i-o spune franc: 


„— Nu eraţi în cele mai bune relații cu el 
inainte de moartea lui“... 


Trei poze „smulse dintr-un album“ de cinefil împătimit 


.„„Danielle Darrieux 


mai bine Alergind spre filme, am înţeles ca 
tiimul este o problemă de conştiinţă, că te 
poate forma in așa fel incit să poți deosebi 
un bine de râu, un frumos de urit, că te poate 
ajuta să-ţi formezi un ideal, că te poate învăţa 
să ai răbdare ca să ţi-l realizezi, că te poate 
învăța să-ţi creezi în jur o lume cinstită și fru- 
moasă, o lume în care să nu faci loc unui lu- 
cru urit”... 

A doua scrisoare aparține unei fidele citi- 
toare, Ştefania Zamfir (Drumul Taberei 7, Bu- 
curești) ale cărei scrisori le-am publicat de 
multe ori, cucerindu-ne prin farmecul bunului 
ei simț de veche cinefilā, singura dintre co- 
respondenţii noștri care merge la cinema cu 
soțul, dind note filmelor noastre românești 
Ştefania Zamfir ne-a tăcut surpriza de a ne 


Beatles-ii cind 


Paul e categoric: „Nu e adevarat... Şi ur 
mează un argument care pentru noi valo- 
rează şi va valora cit un cintec frumos de-al 
lor: 


„— Am avut mici ciriieli. Ei şi? Ne-am cer- 
tat întotdeauna ca doi fraţi!” 


Şi „drăguțul“ McCartney lasă deoparte 
orice amablilităţi: k 

„— După moartea lui au apărut prea multe 
carți despre John. Grāmezi de declarați 
scoase din context... E adevarat ca îi placea 
wseori să spună una și sa facă alta. Nu vad 
ce cuprinde inamica! acest adevâr și de ce sa 
nu-i dezvalui azi..." 4 

Reporterul nu mai are — pe buna dreptats 
- ce să-i replice și preferă să întoarcă reflec 
torul spre slabiciunile intervievatului. Este ei 


«Robert Taylor 


totul le 


«Katharine Hepburn 


trimite 34 de poze de artiști celebri. „smulse 
dintr-un album unde erau foarte bine lipite.. 
Am moștenit acest album și îmi face plăcere 
să vă bucuraţi de citeva din pozele lui."... Ne 
face plăcere să ilustrăm pledoaria unei tinere 
pentru filmul frumos şi bun cu citeva poze 
ale unor actori care au jucat în filme fru- 
moase, așa cum s-au păstrat ele în atitea al- 
bume, băâtrine, ale cinefililor impătimiţi 


Se incropeşte și o „poştă“ a acestei rubrici 
„Cinefilia, ca omenie“: Nina Crăciun (str. Vii- 
torului nr. 105, Alexandria) ne-a scris entu- 
ziasmată şi ne-a rugat să-i transmitem felici- 
tările ei lui Dan Obadă pentru articolul lui 
despre „Al 41-lea” (vezi Cinema 8/86) 


suna OK... 


un invulnerabil, un „copil mare şi bun“ care 
nu ştie ce e acea o tristeţe, o minie? Paul 
marturiseste: 


„— Criticii ma întristează, cu deosebire. 
stai 12 luni in studio să lucrezi o melodie si! 
ei în 12 rinduri „te rad...” Încă nu ar muri din 
asta. Ba chiar o accepta: „Sint de acord 
EO.K. E dreptul lor. Dar ceea ce ma infurie 

și e bine s-o știm ca oameni care nu înce 
tam să scriem că de la Beatles incoace tineri! 
lin toata lumea ascultă altfel muzica lor și a 
părinţilor lor, — ceea ce mă înfurie sint oa- 
menii mari care-și bat copiii şi atitudinea gu- 
vernului britanic în problema apartheidului: 
din Africa de Sud". 


„O.K. Paul... Thank you!' — ne vine să-i 
spunem Beatles-ului nostru şi ne punem înca 
o dată „le It Be"... 


https://biblioteca-digitala.ro 


Maxim ’86, 
un romantic revoluționar 


A apărut în dramaturgia cinematogratica 
sovietică un nou Maxim. Nici o legatura cu 
acel Maxim al lui Boris Cirkov, acel Maxim a 
cărui tinerețe a intrat în fondul de aur, clasic, 
al filmelor consacrate Revoluţiei din Octom- 
brie, Maxim-ul lui Trauberg și Kozinţev, bol- 
şevicul care cucerește puterea și, de emoţio- 
nat ce e, are acel gest de neuitat, să-și piep- 
tene, pudic, părul. Acest nou Maxim este un 
istoric al revoluției, trăieşte in zilele noastre, 
Maxim F:odorov și e călăuzit în toate studiile 
sale de ceea ce el numește un romantism re- 
voluționar care, fâră să-i umbrească obiecti- 
vitatea şi rigoarea științifică, îi inaripeaza 
imaginaţia in cercetarea trecutului. Pentru el, 
trecutul este o zi de azi misterioasă, cu taine 
incă nedezlegate. Astfel, cercetind minuţios 
arhivele, documentele și legendele revoluției 
antițariste din 1905, — înăbușite in singe — 
noul Maxim descoperă un personaj obscur, 
dar extrem de captivant asupra căruia nici un 
istoric nu iși aplecase lupa: un tinăr numit 
conspirativ „Violonistul“ care, inarmat doar 
cu o cutie de vioară, făcea legătura intre gru- 
purile de muncitori insurgenți şi organizaţiile 
bolşevice. Maxim Fiodorov de azi nu mai are 
liniște pină nu-l aduce la lumina pe acest 
înaintaș al lui Maxim „cirkovianul”. Filmul de- 
vine o anchetă pasionată a unui istoric in 
căutarea unui erou real rătăcit în legenda. 
„Violonistul” era, într-adevăr, un tinar de 
mare talent muzical care alesese, însă, ca- 
riera de revoluţionar profesionist; din om in 
om, din amintire în amintire, după 80 de ani 
de la evenimentele dramatice ale anului acela 
îngropate în arhive, istoricul izbutește să-i re- 
tacă biografia eroului său, să-i găsească sen- 
surile opțiunilor lui, să dea umbrei pierdute 
un destin. Istoricul insuși devine astfel un 
erou al tenacităţii studioase, al devoratoarei 
patimi care-l mină spre adevărul emoţiei; Ma- 
xim '86 va ajunge pină la Geneva. pină la ne- 
poata celei care fusese cindva iubita „Violo- 
nistului” și va definitiva studiul sáu de carac- 
tere. de cratere ale vulcanului stins: „Violo- 
nistul” fusese cindva încredințat unui orfeli- 
nat de către tatăl său, Ermei Ivanov, soldat în 
armata țaristă. În reprimarea brutală a insu- 
recției populare, tatăl, Ermei, îl va impușca 
mortal, pe fiul sâu, Felix... Toată această po- 
veste a filmului Piaţa. insurecției — scenari- 
zată de luri lakovlev, regizată de Boris Toka- 
rev, însoţită de muzica lui Isaac Chratz, cel 
care ne-a dat partitura incintătoare a acelei 
bijuterii văzute recent pe micile noastre 
ecrane, Căpitanul Fracasse — citează amplu 
versurile marelui poet rus Alexandr Block, 
fără de care nimic din lirica și atmosfera pre- 
revoluționară nu poate fi inteles 


(Urmare din pag. 3) 


prea tirziu, film laureat la ediţia din acest 
an a Galei filmului cu tematică pentru 
tineret de | a Costinești. La Cupa de 
cristal sau la Costinești, în cadrul Gale- 
lor de toamnă ale filmului studențesc 
sau cu alte prilejuri „filmele de inte- 
grare“ sînt remarcate, discutate, co- 
mentate, apreciate, premiate. 

Ele fac parte, astăzi, din viaţa și exis- 
tența școlii de cinematografie, dau 
masura talentului și a forței creatoare a 
studenţilor, îi fac cunoscuţi publicului, 
Cu un ceas mai devreme, pe cei ce vor 
fti cineaştii de miine 

Alături de genurile deja tradiţionale 
în şcoala noastră cinematografică, 
„eseu alb-negru“, „eseu color”, „repor- 
taj“, „film de platou“, „film de atmo- 


. sferă“, „film de ficţiune“, iată și „filmul 


de integrare”, în virstă de un deceniu, 
şi. în număr de peste o sută, adoptat, 
respectat, câutat, dorit, realizat cu pa- 
siune şi dăruire, exact ca în povestea 
Cenuşăresei devenită dintr-o dată prin- 
țesă. El a devenit definitoriu pentru uñ 
nou concept de pregătire a viitorilor 
specialiști, pentru noul nostru concept 
de formare a studentului legat de viaţa, 
de practică, de public. „Filmul de inte- 
grare“ este un aport românesc, o con- 
tribuţie a noastră la procesul de instru- 
ire a cineaștilor de miine 


Ecouri venețiene 


Ediţia din acest an, a 43-a, a vestitului 
festival internaţional al filmului din Ceta- 
tea lagunei, s-a încheiat la 10 septembrie. 
Ce și-a propus să fie această ediţie a ce- 
lui mai vechi, a primului festival cinema- 
tografic al lumii (căci italienii au avut 
ideea şi inițiativa unei astfei de manifes- 
tari atit de importante pentru viața celei 
de-a șaptea arte) aflăm din argumentul 
adus de directorul Mostrei, Gian Luigi 
Rondi cu puțin timp inainte de deschi- 
dere: „Va fi un festival în care nu vrem să 
uitam, dar cu respectarea calităţii, nici ci- 
nematogralul ca spectacol, pentru ca în 
felul acesta, panorama să fie completă şi 
să putem asculta toate vocile“. Cum s-ar 
spune Veneția, oraş — deschis tuturor 
avangardelor, dar nici ariergarda să nu 


În reluare în vara aceasta 


17! that 


al lui Bob Fosse a stirnit acelaşi 


imens entuziasm de la premieră 
(Roy Scheider) 


cu / Mariga Vlady, 
Cjaudine! Auger 
și Fabrice Jousseau 


fie lăsată in siterpde: Din aceeași pre 
zentare aflam că la a 43-a ediţie au fost 
aduse circa o sută de pelicule distribuite 
în diversele secţiuni ale festivalului iar in 
competiția propriu-zisă s-au aflat 23 de 
filme din cinematografiile cele mai impor- 
tante ale lumii. Acestora li s-au adăugat 
cinci alte filme inafara competiţiei. Ca un 
suprem omagiu adus lui Orson Welles și 
după o meritorie strădanie a organizatori- 
lor s-a prezentat — după cum ne semna- 
lează „Giornale dello Spettacolo“ — ma- 
teriale inedite dintr-un film pierdut al lui 
Orson Welles intitulat It's all true (Totul e 
adevărat) pierdut, dar, iată, regăsit, la Pa- 
ris, în posesia unei colecționare franceze. 
Filmul, atit cit mai există din el, a fost 
restaurat prin grija lui „American Film 
Market" şi este, de fapt, un documentar 
despre cinematograful italian realizat de 
Orson Welles pentru rețeaua de televi- 
ziune CBS. 

Un motiv de mindrie pentru organiza- 
tori — după spusele lui Gian Luigi Rondi 
— a fost şi faptul că s-a asigurat prezenţa 
tuturor realizatorilor aflaţi in competiţie 
spre deosebire de Cannes '86 unde s-a 
deplins tocmai absenţa masivă a acestora 
din cauza temerilor insurmontabile pro- 
vocate de valul de violenţă din Franţa. Un 
al! motiv de satisfacție al directorului 
Mostrei (s-ar părea insă că mai mult al lui 
decit al cineaştilor, criticilor şi publicului) 
a fost lista prestigiosului juriu internaţio- 
nal prezidat de scriitorul şi cineastul 
Alain Robbe-Grillet flancat de Chantal 
Ackerman (Belgia), Jörn Donner (Fin- 
landa), Pal Gabor (Ungaria), Alberto Lat- 
tuada și Nani Moretti (Italia), Nelson Pe- 
reira dos Santos (Brazilia), Eldar Senghe- 
laia (U.R.S.S.), Fernando Solanas (Argen- 
tina), Bernhard Wicki (R.F.G.), Peter Usti- 
nov (Anglia). Catherine Wyler (S.U.A.), 
Roman Gubern (Spania) și criticul de 
ară elveţian Pontus Hulten > 

in urma rezultatelor anunțate la inchi 
derea festivalului se profilează — cel pu- 
țin aceasta este impresia noastră —, o 
tendință de europenism în aprecierea pe- 
liculelor trimise la Mostra. Şi mai ales se 
întăreşte convingerea unei dominante 
prezențe la acest festival căci, 
pentru a treia oară în patru ani, cinema- 
tografia franceză obţine „Leul de aur” al 
Mostrei (de astădata cu filmul lui Eric 
Rohmer: Raza verde. după ce in anii tre- 
cuti laureaţii s-au numit Jean Luc Go- 
dard şi Agnes Varda) in aceeași masură 
Mostra se dovedește a fi o puternică sus- 
ținătoare a cinematografului italian în pri- 
mul rind prin faptul că a adus in competi- 
ție. ca şi in diversele secţiuni, alături de 
numele mari cum ar fi cele ale lui Co- 
mencini și Pupi Avati şi ale altor regizori 
între care atit de scrupulosul Francesco 
Maselli căruia juriul i-a decernat premiul 
său special. Cinematografia americană 
(ar trebui să spunem nord-americană 
pentru că cea sud-americană a fost foarte 
competitivă la acest festival obţinind 
chiar premii) a făcut mai mult figură de 
invitată de onoare, intre altele cu filmul 
lui Mike Nichols Probleme sufleteşti cu 
Meryl Streep și Jack Nicholson în distri 
buţie, o peiiculă destinată să incheie fes 
tivalul în cadrul marii gale de la 10 sep 
tembrie, răminind in afara competiției 
Dar despre acest film s-a vorbit și s-a 


scris enorm mai ales datorită cuplului ac- 
toricesc care, spun unii comentatori, 
atinge perfecțiunea. 

intre premiile acordate la secţiunea film 
de televiziune descoperim cu reală satis- 
factie şi. o peliculă realizată pentru re- 
teaua TV suedeză de Ingmar Bergman in- 
titulată Semnul. 

In încheierea acestor sumare consem- 
nări rezultate din parcurgerea comentarii- 
lor de presă, cei mai nimerit lucru ni se 
pare a fi tocmai reproducerea integrala a 
paimaresului în așteptarea altor comenta- 
rii de amânunt privind un film sau altul: 

e Leul de aur: Raza verde de Eric Roh- 
mer — Franța 

e Premiul special al juriului: ex aequo 
— filmelor Poveste de dragoste de Fran- 
cesco Maselli (italia) și Porumbelul sălba- 
tic de Serghei Soloviov (U.R.S.S.) 

e Premiul pentru cea mai bună inter- 
pretare feminină: Valeriei Golino pentru 
rolul din filmul Poveste de dragoste (Ita- 
lia) 

e Premiul pentru cea mai bună inter- 
pretare masculină: lui Carlo Delle Piane 
pentru rolul din filmul Cadou de Crăciun: 
(Italia) 

@ Premiul opera prima: filmului argen- 
tinian La pelicula dei rey de Carlos Sorin 

e Premiul pentru fiim de televiziune: 
filmului suedez Semnul de Ingmar Ber- 
gman și filmului italian Vărul din America 
de Giacomo Battiato. 


e Premiul organizaţiei criticilor italieni: 
filmului Abeli de Alex Van Warmerdam 
(Olanda) 


e Premiul Federaţiei Internaţionale a 
Presei (FIPRESCI): filmului francez Raza 


„Ce cuplu magnific!” 
(Meryl Streep — Jack Nicholson) 


verde, filmului chilian Acta general de“ 


Chile, filmului francez Dezordine de Oli- 
vier Assayas 
e Premiul Pasinetti: filmului francez 


precum 
viere pentru rolul din Raza verde (Franţa) 
și actorului italian Walter Chiari pentru 
filmul Romanţă. y 


Televiziunea americană NBC a anunțat 
in programul sâu pentru lunile de iarna 
un  mini-serial de patru ore. intitulat 
Anastasia care este un remake după fil- 
mul cu același nume in care juca Ingrid 
Bergman jd i E 

De astă dată rolul principai feminin 
urma să fie interpretat de Nastassia Kin- 
ski care insă „din motive familiale” a re- 
nunţat în ultima clipă să apară pe platoul 
de filmare. S-a recurs atunci la mai ve- 
chea noastră cunoştinţă Amy irving (soţia 
lui Steven Spielberg și mama lui Max 
Spielberg în virsta de doi ani). Partenerii 
ei in acest serial sint numai nume sonore: 
Rex Harrison, Olivia De Havilland, Claire 
Bloom şi Omar Sharit. 


https://biblioteca-digitala.ro 


s-a exclamat la Veneţia 


Filmul și viața sportivă 


Al Pacino a acceptat pe loc sa joace 
într-un film a cărui acţiune se petrece in 
lumea piloților de formula 1, faimoșii bo- 
lizi de curse automobilistice, pare-se mai 
temuţi acum prin victimele pe care ie 
provoacă. Noul film a fost inspirat de tra 
gicul sfirşit al unui vestit pilot de formula 
1, Elio de Angelis, decedat recent. Al Pa- 
cino. care a mai interpretat un astfel de 
rol, in Bobby Deerfield,este el insuși un 
pasionat pilot de curse şi, în vederea 
noului sâu film, a petrecut un număr de 
zile pe pista de alergari de la Maranello 
unde a probat şi citeva noi tipuri de auto- 
mobile. 


Ora memoriilor 


Kirk Douglas se apropie de 70 de ani și 
a terminat recent filmările la ce! de-al 
73-lea film al sâu. Dar nu acesta este lu- 
crul cel mai important, cel puţin în con- 
cepția sa, ci faptul că s-a decis sa-și scrie 
memoriile. Nu a anunțat titlul ci a dat 
glas doar unei îndoieli „Voi fi oare la ni- 
velul filmelor mele?" 

La nivelul sau la înălțimea lor? — ar fi 
o alta intrebare. 


A ride în hohote 
de rebuturile 
celei de-a şaptea arte 
este o reacţie firească. 


Monstruos 
de frumoasă: 
Brooke Shields? 


| 


E.. Plan 9 From Outerspace pre nr.9 
al invadatorilor din spaţiul cosmic), o poveste 
lipsită de orice noimă (despre nişte extrate- 
reştrii care vor să ia in stâpinire Pămintul cu 
ajutorul unor „zombii”, adică al unor morţi 
care... umblă) cel mai prost film produs vreo- 
data de „uzina de vise"? Fără indoială, da, 
raspund Andrew Soh şi Malcolm Leo, realiza- 
torii unei antologii cinemagralice unice în ge- 
nul ei It Came irom (Proveniența: 
Hollywood), care reuneşte, cu intenții vâdit 
parodice, secvențe dintr-un număr impresio- 
nant (peste 100!) de pelicule considerate ca 
fiind cele mai nereuşite și neinspirate turnate 
vreodată 


Un maestru neintrecut 
umpencinematogratului“ 


Pertormanţa“ de a fi autorul celei ma: mari 
nerozii, celei mai catastrofale „piese“ din 
acest veritabil „muzeu al ororilor” comise in 
numele celei de-a șaptea arte, aparţine lui 
Edward D. Wood jr.. pe care unii l-au numit 
un „anti-Stroheim”, „un maestru neintrecut al 
lumpencinematogratului“. al cinematogratului 
în zdrențe, al periferiei lumii de celuloid. 
Într-adevâr, dacă inegalabilul creator al capo- 
doperei care este Rapacitate are reputaţia ce- 
lui mai exigent regizor din ciţi au existat vre- 
odată, un fanatic, un maniac al perfecțiunii, 
ostracizat pe viață de marile studiouri de 
teama de a nu fi reduse la ruină datorita 
acestei manii, acestei sete a desăvirşirii im- 
posibil de atins. ipostaza sa opusă, di. Wood 
jr. a dobindit renumele de a fi și el, în felul 
său, un „pertecţionist”, un campion al cirpa- 
celii şi prostului gust, al lucrului fâcut de 
mintuială, al improvizaţiei fără har, al descon- 
siderării totale, d trivă a spectatorului si 
a propriei meserii. În cazul filmului amintit 
pe lingă toate 500 „câlităţi” ale regizorului, 
s-a mai adăugat o intimplare nefericita: la nu 
mai două zile de la începerea turnărilor (lu- 
crurile se petreceau în 1956) protagonistul 
Bela Lugosi, aflat la zenitul cariereii, a dece- 
dat subit. Pus in fața unei asemenea situaţii, 
Wood, nu a stat mult pe ginduri și a incredin- 
tat rolul respectiv... masorului soției sale. Şi 
pentru că ținea mortis să nu piardă scenele 
turnate cu Bela Lagosi, iar masorul nu se- 
măna deloc cu interpretul și era cu un cap 
mai înalt decit acesta. proaspătul „actor“, 
care, în plus, habar n-avea de datele elemen- 
tare ale noii sale meserii, a fost filmat tot tim- 
pul cu partea de jos a feţei ascunsă sub fal- 
durile unei pelerine negre. Rezultatul se 
poate lesne inchipui. Bietul Lagosi, care. în 
fond, a fost un profesionist onest, ar fi murit, 
cu siguranţă, a doua oară daca i-ar fi fost dat 
să vadă ce s-a ales din rolul său.. 

Acordind, așadar, locul de cinste, laurii su- 
premi ai prostiei filmului lui Wood, autorii an- 
tologiei s-au străduit să-i asigure o companie 


U timu! 
yr p 


corespunzătoare, selecționind secvențele 
cele mai „reușite“ din alte pelicule. în care 
pot fi întilnite, taimeş-balmeș, gorile înspăi- 
mintătoare şi alte jivine, pocitanii și estropiați 
de tot soiul, alienaţi mintali, liliputani sfrijiți si 
ființe gigantice, monştri veniţi din Cosmos 
pe fundalul unor cutremure, inundaţii şi cata 
clisme naturale fără număr, catastrofe navale 
şi aeriene, şi cite şi mai cite, intercalate. ici şi 
colo, cu lamentabile numere cintate și dan- 
sate, ori rizibile întimplări de budoar. Desi- 
gur, asemenea secvenţe nu sint caracteristice 
doar pentru suta şi ceva de filme asupra cå- 
rora s-a oprit atenţia celor doi realizatori: in 
fapt, ei au urmărit „da capo al fine” aproape 
cinci sute de filme, ceea ce, să recunoaștem 
e o ispravă greu de egalat, „cu durere în su 
flet“ renunţind, din lipsă de spaţiu. la o su- 
medenie de alte scene „antologice”, unele în 
măsură să-l facă invidios chiar şi pe onorabi- 
lul domn Wood. 

Într-o succintă prezentare a rezultatului 
strădaniilor lor, amintind de muncile lui Her- 
cule, cind a fost pus să curețe grajdurile lui 
Augias, unul din cei doi realizatori. Malcolm 
Leo declara: „Covirșitoarea majoritate a aces- 
tor lilme au multe trăsături comune: lumina 
este execrabilă. secvențele nu se leagă intre 
ele, efectele speciale nu au nimic special, 
actorii sint grimaţi - ingrozitor și. de regulă. 
microloanele apar in cadru”, 


„Nu trageţi in pianist, 
tace și el ce poate“... 


Cei mai vechi film din cele antologate da- 
tează din 1929 și se numeşte Sunny Side Up 
(Să iei partea bună a lucrurilor), un musical 
cu o vedetă cunoscută de altfel, Janet Gay- 
nor, cuprinzind, între altele, un număr de 
dans în care apare vizibil că balerinele sînt 
preocupate nu de îndrumările regizorale, ci 
de cu totul altceva şi anume cum să-și asi- 
gure un loc cit mai avantajos în raport cu 
ochiul” aparatului de filmat... Cea mai re- 
centă peliculă din care a tost extras un eşan- 
tion „reprezentativ* se cheamă The Thing 
with Two Heads, Monstrul cu două 
(1972), titlu care te duce, involuntar, cu gin- 
dul la viţeii cu aceiaşi „conformaţie” anato 
mică, plimbaţi, bieţii de ei, pe la circurile de 
provincie. Aci „vițelul“ este Ray Milland, pe 
vremuri un june prim plin de tarmec, iar. mai 
apoi, o dată cu virsta, trecut la roluri de mina 
a doua (vi-l amintiţi poate, sub înfăţişarea ta- 
tălui cel bogat din Love Story): ca pedeapsă 
pentru bigotismul său, pentru atitudinea re- 
trogradă față de semenii cu pielea de altă cu- 
loare, capul îi este grefat pe trupul unui ne- 
gru (actorul neprofesionist Roosevelt Greer, 
fost jucător de fotbal american). Regizorul 
(numele sâu merită să figureze în același mu- 
zeu al ciudățeniilor) Lee Frost s-a crezut, 
probabil, original; in realitate, tot ceea ce re- 
ușește în această pseudofabulă este să fie de 
un ridicol tara margini 


Premiul pe 1986 
pentru 
cel mai prost film, 
cea mai proastă regie 
cea mai proastă 
interpretare, 

masculină şi feminină, * 
(Sylvester Stallone) 

a fost decernat 

în aa te 

la New York 

filmului Rambo 


(toate seriile) 


inutil de adăugat cå autorii „perlelor“ cu- 
fese de Solt şi Leo nu au avut, cituşi de pu- 
ţin. intenţia de a stirni risul spectatorilor, ci, 
dimpotrivă, de a-i impresiona prin „indrăz- 
neala” gindirii. lor... artistice. Dacă rezultatul 
obținut a fost altul, să nu-i invinovâţim, to- 
tusi, prea s mult: „nu trageţi în pianist, face și al 
ce poate”. 

Titlurile filmelor respective sint, evident, 
măsura calităţii lor. În comentariul destul de 
acid care însoțește segmentele prezentate 
comentariu rostit, N nu întimplător, de ci- 
Įiva actori comici, Solt şi Leo sint de acord 
că titlul cel mai neinspirat, cei mai hazliu și 
poate cel mai lung din analele cinematogra- 
fiei americane este Strania și incredibila 
creatură, care, incetind să mai trăiască, s-a 
transformat intr-un mort care umblă. Faţă de 
o asemenea năzbitie, alte titluri, precum Mor- 
tul viu din stratosferă (predilecția pentru... 
„morţii vii” este, cum se vede, aproape gene- 
rală), Frankenstein se intiineșie cu monstrul 
din cosmic, Oamenii-ciupercă atacă, 
rivalizind în ineptie au, cel puţin, „meritul“ 
de a [i mai concise... lritr-un „sottisier“ ad 
hoc. intr-o colecţie a gugumaniior cu care a 
fost blagoslovită cea de-a şaptea arta, nu ar 
putea lipsi nici Atacul tomatelor (adică al 
roşiilor) opta m lamei ae cu trupul din no- 
roi, Planeta fără femei. 


„Zmeura“ şi „Curcanii de aur“: 
supremele distincţii 
pentru neghiobille filmate 


Cu ani în urmă, lumea cinefililor primea un 
dar somptuos: A fost o data un Hollywood 
(That's Entertainment), o antologie a tilme- 
lor muzicale produse, de-a lungul vremii, de 
studiourile M.G.M. (cine poate să uite extra- 
ordinarul număr de step al lui Fred Astaire şi 
Eleonor Powell pe melodia lui Cole Porter, 
Begin the Beguine). Inspirindu-se din 
această idee fericită, care a dat naştere lao 
puzderie de imitații (antologii ale filmelor co- 
mice, antologii ale filemior de groază, ale 
western-urilor, ale filmelor de copii, cu ani- 
male etc. etc.), Proveniența: | s-a 
bucurat de un succes in niciun caz egal, dar, 
intrucitva apropiat: publicul a ințeles exact 
intenția autorilor şi a sancţionat prin hohote 
enorme de ris ceea ce i-a fost dat să vadă, 
minunindu-se cum de a râbdat pelicula ase- 
menea enormități. 

Mai mult, printr-un efect de ricoșeu, s-a 
creat o adevărată vogă a filmelor celor mai 
proaste: s-au organizat și se organizează re- 
trospective, timp de săptâmini întregi, ale 
acestor filme, prezentate integral și nu doar 
sub forma unor secvențe disparate; au luat 
extindere festivalurile speciale, ca acela de la 
New York din această vară; se acordă anual 
„premii” producţiilor cele mai (ne) „reușite“, 
pentru că, evident (şi din păcate) „Uzina de 
vise” (sau de coşmaruri!) continuă sa dea la 


'//biblioteca*digitală 


iveală filme proaste și foarte proaste: s-a 
creat o categorie anume de spectatori care 
din snobism, din dorinţa de a fi „originali“, de 
a se arăta necontormişti, par a se amuza nu 
mai la asemenea producţii. Dacă filmele cele 
mai bune işi au Oscarurile lor, peliculele cele 
mai proaste au nu unul, ci cel puţin două tro- 
fee „de marcă: Golden Turkey Awards și 
Raspberry Awards (in limbajul actorilor „tur- 
key“, „curcan”, înseamnă „fiasco”, „prăbușire 
totală“ a unui spectacol, iar 

„zmeură“, — zgomotul disprețuitor pe care il 
fac spectatorii cu buzele, ca semn al totalei 
desconsiderări). 

Alături de producțiile mai vechi. îşi disputa 
ințiietatea la asemenea !estivaluri oprele 
cele mai recente ale „specialiştilor“ genului 
Orge.Rontat Noapiep IBarMor, Vil Pitar 20- 
ca omero: zo- 

rile deasupra cadavrelor, Spectacolul groazei 
sînt titluri suficiente pentru a da o idee asu- 
pra „tilmografiei” sale. Mai poate fi amintit şi 
numele lui. Russ Meyer, „specializat“ in ero- 
tismul de duzină, în filme in care licențiozita- 
tea și prostul gust merg mină în mină. Mai 
recent s-a alăturat acestor „campioni” și 
Sylvester Stallone cu Rambo | și I și cu 
Rocky IV, debile insãilàri cu puternic iz beli- 
cos, frizind caricatura. Reacţia — salutară — 
a criticii de film a fost promptă, Stallone po- 
menindu-se în postura, la care nu s-a gindit 
un singur moment, de cumulard al „premii- 
lor“ Raspberry. Filmele de groază, cele ero- 
tice şi cele gen Rambo sint concurate de așa 
numitele siob-comedies (comediile stupide), 
în care excelează doi „comici“, Cheech și 
Chong, a câror apariție, printr-un efect invers 
celui scontat, are darul să stirnească mai 
mult jalea decit hazul, de filmele „exotice“ 
Un exemplu ar fi The Blue , Laguna 
albastră, care prilejuieşte, vai, o penibilă ex- 

biție tinerei actrițe Brooke Shields, (de o 
trumusețe atit de fascinantă), de producțiile 
SF realizate pe bandă rulantă și altele eius 
dem farine’ 

Practic, s-a creat o adevărată piață a ceea 
ce se cheamă „bad cinema“, filmul prost. Lu- 
mea (inclusiv nu puţini snobi) vrea să se dis- 
treze sau pretinde că se distrează pe seama 
inepţiilor pe care le-a debitat și continuă sa 
le debiteze Hollywood-ul. „Sint atit de 
proaste incit, pur şi simplu, devin bune": este 
o explicație care poate fi adesea auzită în le- 
gătură cu predilecția bizară pentru astfel! de 
filme. 

De noua piata" vor să profite şi firmele 
care se ocupă cu înregistrările pe videoca- 
sete. Una din aceste firme, Video Communi- 
cation, a lansat o colecţie specială intitulată, 
ați ghicit, Filmul prost. „Am avut ocazia să 
văd cileva asemenera filme și am lost fasci- 
nat, pur şi simplu povestește directorul fir- 
mei. N-aș fi crezut că este posibil să se faca 
lime atit de stupide. M-am lavălit de ris toată 
seara“: De aci a fost doar un pas pină la con- 
cluzia că videocasetele care reproduc astfel 
de stupizenii filmate reprezintă o excelentă 
atacere: pentru că sint distractive, -pentru 
ca.. nu deranjează prea mult discuția cu 
prietenii invitaţi la vizionare, pentru că oferă 
placerea unor remarci sarcastice la adresa 
realizatorilor şi, nu în ultimul rind, pentru că 
dreptul de reproducere costă o nimica toată 

Numai că se crează un risc deloc neglijabil: 
gustul în creștere, indiferent de motive, pen- 
tru „maria proastă” ameninţă, potrivit unui 
principiu elementar de economie politică, să 
alunge de pe piaţă „marita bună“. Să mai 
constituie atunci un motiv de mirare faptul că 
a prins rădăcini o estetică sui generis a fil- 
mului prost, că rindurile „degustătorilor pros- 
tului gust” se lârgesc? Să mai producă mi- 
rare că reputatul critic Vincent Canby, de la 
„New York Times“ referindu-se la invazia de 
filme proaste și la moda ajunsă aproape ma- 
nie, de a le „accepta“, fie și cu buna intenţie 
de a le lua în ris, scrie: „există, conștient sau 
inconştient, tendința de a ridica Ileacurile, ni- 
micurile cinematogralice la rangul de artă"! 
Avertisment care ar trebui să dea de gindit. 


Romulus CĂPLESCU 


Un creator al policieru 


galic: Jean-Pierre Melville 


cu echipa sa de la Sumuraiul (nu lipsesc Alain și Nathalie Delon) 


Un precursor al Noului Val 


Melville este pentru filmul francez 
ceea ce Hitchcock este pentru cel american: 
maestrul suspensului 


secventa lunii 
Între două oglinzi 


(az soartă a avut Jean Pierre Melville 
in evoluția cinematografului francez postbe- 
lic. 

A debutat relativ tirziu — la 30 de ani — şi 
totuşi prea devreme —.cu vreo zece ani 
înainte ca regizorii Noului Val să agite apa 
stătută a unei cinematografii inecate în rutină 
şi contormism. 

Silit de imprejurări (nici un producător n-a 
fost dispus să-i finanţeze filmele de inceput), 
a adoptat metode de producţie neobişnuite in 
Franţa, sfirșitul anilor '40 — decoruri naturale, 
echipă de filmare restrinsă, actori puţin cu- 
noscuţi, autofinanțare —, metode preluate 
apoi de Noul Val, cu care insă Melville nu im- 
pârtășește și preocupările stilistice. După pá- 
rerea sa ar fi fost și greu deoarece: „Stilul 
Noul Val nu există, dacă ar exista ar fi pur și 
simplu stilul Godard. Dar știm cu toţii că sti- 
lul Godard, asemenea vaccinului antirabic al 
lui Pasteur, se datorează hazardului“. 

A stirnit ovaţiile criticii prin suflul de prove- 
nienţă transoceanică („Nu există decit doi in- 
ventatori ai cinematogratului, sau, dacă pre- 
feraţi, doar două momente: Méliès și apoi cei 


spectro-grame 


Cei buni și cei răi 


D. ciini Dingo pot ucide intr-o singură 
noapte o mie de oi. Ei nu latră şi nu muscă 
omoară pur şi simplu, chiar dacă sint sātui 
„E absurd...”, dar e adevărat. Nu știu ce-i bi- 
nele sau râul. Dar oamenii? 

Cu oamenii ar fi o altă socoteală. Ei sint 
singurele ființe morale. Ei ştiu ce e binele şi 
ce e râul. Atunci de ce mai există răul? In Ul- 
timul tren din Gun Hiil, după un scenariu de 
James Poe și pe ceaikovskiana muzică a lui 
Dmitri Tiomkin, am putea pune totul pe 
seama intimplării, a hazardului. O femeie este 
violată şi ucisă printr-un joc al destinului: pur 
și simplu ar fi putut să nu se întiinească cu 
doi tineri (băuţi) în căutare de distracție. Dar 


63 de regizori americani care cu făcut cine 
matograful sonor inainte de război”), pe care 
l-a adus în filmul francez, și prin unitatea sti- 
istică şi de gen a operei sale (cu citeva ex- 
cepţii din perioada de inceput, Melvilie reali- 
zează numai filme polițiste în tradiţia filmului 
cu gangsteri, american, interbelic). Dar ace- 
eași critică s-a grăbit să consemneze vlăgui- 
rea inspiraţiei — Polițistul (1972) n-ar fi decit 
copia palida a acelorași exerciţii de stil care 
au tăcut succesul Denunţătorului (1962) sau 
al Samuraiului (1967) —, iar moartea prema- 
tură a realizatorului, în 1973, nu a făcut decit 
să pună punct unei cariere deja încheiate. 

insă paradoxul major al acestei existențe 
cinematografice se evidenţiază abia acum 
cind timpul reașează valorile: filmele modelu- 
lui, ale precursorului, ale „părintelui spiritual" 
se dovedesc adesea mai puțin imbātrinite 
mai viabile, mai trainice decit cele ale disci 
polilor Noului Val despre care s-a crezut ca 
vor schimba faţa cinematografului francez și 
asupra cărora timpul şi-a pus iremediabil pe 
cetea. Denunţătorul, Samuraiul, Armata um- 
brelor se revad azi cu mai mult interes decit 
Focul fatidic de Louis Malle. Trageţi in pia- 
nist de Francois Truffaut sau Verii lui Claude 
Chabrol. 

interesul se datorează unei rigori aproape 
clasice în construcţia dramatică, subtilitaţii 
detaliului semnificativ, oportunității citatului 
cinematografic care trece fulgerător pe 
ecran, destinat doar celor care au ochi să 
vadă. Un scurt plan detaliu pe mina lui Reg- 
giani care joacă între degete citeva monede 
este un rapel la Scarface de Howard Hawks, 
decorul localului de poliție este copia fidelă a 
celui din Străzile oraşului de Rouben Ma- 


răul există, a fost nevoie doar de un mic pre 
text ca el să iasă la iveală. Și răul venea 
dintr-o greşită înţelegere a demnităţii umane 
Forţa lâuntrică a unui om se poate ridica însa 
peste violenţa fizică, chiar a unora mai puter 
nici sau care au de partea lor puterea. A in- 


Printre cai și călăreţi, Kirk Douglas şi 


moulian, cafeneaua frecventată de Reggiani 
nu are aspectul unui bistrot parizian, ci al 
unui bar newyorkez. De altfel, Melville însuși 
mărturiseşte: „Fără cinematograful american 
pe care il iubesc cu pasiune n-aș fi fâcut De- 
nunţătorul“, această reflecţie amară asupra 
ambiguităţii, asupra relativităţii adevărului şi 
a imposibilității cunoaşterii tui. 

Melville nu are bonomia unui Hitchcock, la 
care cele mai încilcite enigme se rezolvă feri- 
cit în favoarea personajului cinstit ṣi inocent 
La Melville nici nu exista așa ceva, toate per- 
sonajele sint maculate și fortotesc într-un 
univers tenebros la propriu (cea mai mare 
parte a acţiunii din Denuţătorul se petrece 
noaptea pe străzi lăturalnice, fie ele elegante 
sau sordide) și la figurat (adică în lumea gan- 
gsterilor, hoţilor. ucigaşilor şi a poliţiştilor 
lipsiţi de onestitate). De aceea, actul justiţiar, 
din final, echivalează cu o hecatombă („Este 
latura shakespeariană a Denuţătorului. Deşi 
n-am avut pretenția să tac Shakespeare. 
M-am străduit doar să fac un film tragic”). 

În acest film despre minciună „ca lege uni- 
versală“ — oamenii mint de frică, din interes, 
din perversitate — și ca enigma de nedesci- 
frat — nu vom ști niciodată dacă Belmondo 
La vindut sau nu pe Reggiani —, exista o 
imaculare a maculării. Ca şi Delon în Samu- 
raiul, denunţătorul Belmondo are cultul per- 
tecţiunii, ceea ce, intr-un fel, îl purificã atră- 
gindu-i simpatia spectatorului. De altfel, Mel- 
ville a ținut în mod special să marcheze înru- 
jirea acestor două personaje prin gestul 

ientic al potrivirii pălăriei în oglindă. 

Şi pentru că veni vorba de oglindă, ar me- 
rita studiat rolul acesteia in filmele lui Mel- 
ville unde nu este un simplu accesoriu sau 
un instrument in spionarea adversarului, ci 
un element cu valoare de simbol. Nu întim- 
plâtor Denuţătorul incepe și se sfirşeşte cu 
cite un cadru in oglindă. imediat după gene- 
ric, Reggiani intră în vestibulul unei case și 
se privește într-o oglindă spartă in care chi- 
pul sâu se reflectă în mai multe exemplare. 
Dincolo de funcția premonitorie, vom desco- 
peri mai tirziu că era imaginea caracterulu: 
ambiguu și nehotărit al unui gangster care 
ezită cu mina pe trâgaci, care iși regretă ac- 
tele și incearcă să le impiedice consecințele 
In schimb, în final, cind Belmondo se oglin- 
dește printr-un ultim efort inaintea morţii, 
intr-o oglindă de cristal cu ramă sculptata 
pentru a-şi aranja ţinuta. semnificaţia este 
imediată şi diametral opusă. 

Hotărit lucru, Melville işi merită un loc alā- 
turi de Hawks, Fuller şi Preminger, adică în 
patria filmului „negru“. 


Cristina CORCIOVESCU 


camera stilou 


A respira 
în tactul secvenţei 


„i AER — iată o poveste mai mult 
sau mai puţin încilcită în care unul mai iute 
3 minte montează și demontează denunţuri 
poliției. Nu voi incerca să răspund nici uneia 
din întrebările cu care spectatorul pleacă din 
sală rămas în suspans cu toate explicaţiile 
scenariului rostite de fermecătorul Bel- 
mondo, căci ar trebui să mă amestec in 
treaba lui Melville. De altfel, mă întreb daca 
maestrul nu lasă unele semne de intrebare 
din scenariu să treacă, ba mai şi crează altele 
în scriitura cinematografică, din dorința de 
a-și reţine spectatorul şi după stingerea ecra- 
nului. 

Jocul cu spectatorul este la Melville secre 
tul succesului, iar scriitura polițistă lasă mina 
liberă marelui său talent pentru discursul ci- 
nematografic. 


vinge nu înseamnă totdeauna a ciștiga: sint 
adevăruri pentru care merită să-ţi pui in cum 
până propria-ţi viaţă. Şeriful Matt Morgan nu 
vrea să se răzbune pur și simplu, ci să in 
vingă o idee: cea a dreptăţii. O crimă nu jus 
tifică o alta, de aceea vrea, şi pină la urma 


Anthony Quinn - 


parteneri în îndepărtatul, dar de neuitatul Gun Hill 


In prima secvenţă vedem un om ce nu pare 
minat de cele mai bune intenţii ezitind să in 
tre într-o casă. după care gazda îl intreaba. 
deturnind sensul scenei, pe tonul cel mai pa- 
rintesc, dacă a mincat ceva. Totul se desfa- 
şoară în cel mai paşnic mod intre cei doi. 
complici de multă vremne, pină cind vizitato- 
rul, deschizind un sertar, este pus de Melville 
s-o facă apucind minerul cu degetul cel mic. 
Pentru moment, bine jucat. gestul pare un 
tic... În finalul scenei în precipitarea cu care 
trebuie să părăsească locul, vizitatorul în- 
cearcă mai multe ieşiri. O fereastră este ul- 
tima şansă şi, în ritmul mișcărilor și al monta- 
jului, ea trebuie să se deschidă, dar Melville 
mai întirzie acţiunea de salvare, lasind ca un 
mic cirlig să rețină rama geamului. 

Construcţia se bazează, in special, pe deta- 
liu, nu detaliu! filmat, ci detaliul de acţiune, 
sau sincopa de montaj. Spectatorul ajunge în 
timpul vizionării nu numai să gindească aşa 
cum vrea Melville, ci cred că aproape så și 
respire în tactul secvenței. 

Altă dată, eroul nostru ce tocmai a reuşit 
să ne cîştige definitiv simpatia, după ce o 
lungime de film s-a jucat cu sentimentele 
noastre, este înștiințat în șoaptă de câtre un 
proaspăt impuşcat ce zace pe podeaua casei 
visurilor sale de pensie, că in spatele parava- 
nului se află autorul isprăvii. Spre mulţumirea 
spectatorului căruia, cu un cadru mai inainte, 
printr-un panoramic, Melville îi arătase că nu 
are cum să ghicească unde este ascuns agre- 
sorul, eroul nostru se intoarce hotărit şi trage 
o sumedenie de gloanţe în paravan. Parava- 
nul cade, spectatoprul răsuflă ușurat, căci 
descoperă ucigașul ce fără doar şi poate a 
fost pedepsit. Dar intervine Melville și preţ de 
citeva secunde inpuşcatul râmine în picioare 
cu arma în mină și pare a nu mai avea pute- 
rea s-o ridice spre eroul nostru, care, pentru 
a ne linişti, ridică şi el pistolul... dar incârca- 
torul este gol. Logica intregului film ne con- 
duce către moartea eroului. dar Melville 
amină aceasta cu o rafinată știință a mizan- 
scenei şi a montajului, asigurindu-se pină la 
ultimul cadru al filmului de atenţia încordată 
a spectatorului. 

Melville făcindu-și filmele cu gindul la 
spectatorii săi, pare să fi avut tot timpul un 
zimbet in colţul gurii. 


Florin MIHĂILESCU 


reușește, să impună legea. Şi obscuru! şerit 
va dovedi virtuțile legii, nu o lege a celor 
buni sau a celor răi, ci a celor drepţi. Oricare 
dintre eroii filmului (dar şi dintre noi, de ce 
ne-ar fi greu să recunoaștem?) poate deveni 
rau (dar şi bun) după cum o dovedeşte iubita 
marelui proprietar, oscilind intre sentimente 
contradictorii, căutind un răspuns propriilor 
ei incertitudini morale. Era, cumva, partea 
educativă” a acestor western-uri care ofe- 
reau o lecţie — chiar dacă simplă — despre 
bine şi rău — acţiunea şi suspansul câlauzind 
o astfel de demonstrație pe care mai noile 
filme americane puse în slujba unei violențe 
gratuite și nejustificate nu fac decit să exalte 
Spiritului primar agresiv“. O mare afacere, la 
urma urmei pentru producători. Aici contrun- 
tarea dramatică dintre doi mari actori (Kirk 
Dougias şi Anthony Quinn) întruchipează și 
dă pină în final un sens ideii de justiție 
umană. 

Filmul lui John Sturges nu este un punct 
de reper în istoria cinematograliei. Dar nu lo- 
cul ocupat intr-un asemenea (relativ şi de 
multe ori inutil) clasament ne-a interesat, ci- 
puterea de a exprima o idee şi a transmite un 
sentiment. Ceea ce Ultimul tren din Gun Hill 
a reușit cu prisosinţă. 


Bedros HORASANGIAN 


gala filmului 
din R.S. Vietnam 


Omul 
în faţa istoriei 


Sumer reacţii, idei. chiar replici, re- 
cunoaștem în tipologia filmelor despre Revo- 
luţie, indiferent de meridianul unde ar fi fost 
ele realizate, personaje cunoscute. Personaje 
cu structuri și mentalități deosebite (uneori 
aflate la antipod), confruntate cu revoluţia ce 
le radicalizează opţiunile. Nu atit reconstitui- 
rea sub aspect documentar a momentului is- 
toric îi interesează pe cineaștii de azi, cit ati- 
tudinea omului în fața istoriei. 

Acţiunea din Mărturisire in zori — un film 
prezentat in spectacol festiv cu prilejul ani- 
versării a 41 de ani de la proclamarea Repu 
blicii Socialiste Vietnam — se desfâșoară in 
anii '70, în momentul înaintării implacabile a 
Forțelor patriotice de Eliberare. Unghiul de 
investigaţie al cineaştilor se fixează, la înce 
put, într-o familie de bogătași dintr-un orâșel! 


zilele filmului din 
R.P.D. Coreeană 


Ostași cu sau 
fără uniformă 


DD... etică și flăcări lirice” — o for 
mulare călinesciană ce ar putea defini num.- 
torul comun al celor trei filme prezentate in 
Zilele filmului din R.P.D. Coreeană, gală ce a 
omagiat cea de-a 38-a aniversare a republicii 

Predilecte: temele majore, grave — patria 
războiul, sacrificiul de sine, apărarea cuceri- 
rilor revoluționare. În fond, viața și moartea 
(registrul fundamentali al artei tradiționale) 
așa cum le înțeleg cei pentru care paralela 38 
nu reprezintă doar o linie convențională pe 
harta lumii, ci un traiect de loc şi singe. care 
a marcat conștiința colectivă, ca și destinul 
fiecărui coreean. Reprezentative pentru cite 
un „gen“ specific cinematografic, Miliţianca, 
Aripi roşii, Glasul inimii — par povestiri ale 
aceleiași mari familii. Şi cum flash-back-ul 
este formula narativă curent folosită, te aṣ- 
tepţi oricind ca filmul, a cărui acţiune e pla- 
sată in anii războiului, să poata figura în 
amintirile, in biografia de familie a eroinei 
contemporane din alt film. Personajele au nu 
doar afinități spirituale, ci sint animate de 
aceleași ginduri şi sentimente, intre care, mai 
presus de orice, rămine dragostea de patrie. 
Frapează și un aer comun: aceeași atitudine 
ceremonioasă (cristalizată intr-o milenară 
educaţie) față de lume şi natură, același zim- 
bet aerian ce transtigurează fețele, dindu-le o 
expresie de perpetua ingenuitate. O puritate 


gala filmului 
din R. P. Bulgaria 


0 iubire 
îndărătnică 


C. „miracol” se ascunde îndărătul aces- 
tui film? Cum de se acumulează din detalii 
anecdotice adevărate bagatele folosite în atj- 
tea filme „cu idei” (conflict “paralel între tatal 
care acceptă mita şi adolescentul integru 
care refuză minciuna!), tensiunea emoţională, 
anvergura ideii, participarea spectatorului 
dusă pină la exasperare? Cum poate ali- 
menta o poveste cu un profesor de muzică 
aton și Siria el ilicite de castraveți, care 
provoacă la început zimbetul, ajungind la in- 
tensitatea unui adevărat thriller? 

Este neindoielnic, miracolul etern al artei 
Această pledoarie pentru cinste in viaţa coti- 


din sud. O tamilie cuprinsă de panica. „Nu 
mai o minune ne mai poate salva”. se lamen 
tează tatăl, cu prieteni la clubul american, cu 
banii depuşi la o banca din Singapore, hota 
rit să-şi piardă urma înainte ca orașul să fie 
predat”. În convoiul de refugiați, printre ca 
labalicuri, maşini, copii şi bătrini speriaţi. in 
cearcă să se strecoare fiica bogâtaşului şi lo 
godnicul ei, un tinâr medic dezorientat. Căpi 
tanul cinic care le controlează actele (şi ca- 
ruia nu-i e indiferentă fata), pure o singura 
condiţie pentru a le permite ieșirea din oraş 
medicul să îngenuncheze in faţa lui. „Nicio 
data” vine raspunsul ferm și prompt al docto 
rului. „Jubitule, te implor, fā-o și vom fi „ji 
beri“, vom uita totul ca şi cind nimic nu s-ar 
fi intimplat". Refuzul umilinței: revelator mo 
ment de trezire a conștiinței doctorului. In- 
tors singur la spital, sinuciderea i se pare sin- 
gura soluţie. Va fi salvat de sora medicală 
care-l ajută sa parcurgă, intr-o singura 
noapte. drumul înțelegerii unui rost nou al 
menirii lui. 

Şi, odată cu salvarea unui tinar comunist 
— aflat ca și sora medicală in rindul celor 
care acţionaseră pină atunci, camuflat, in 
sprijinul Forțelor patriotice de eliberare — ti- 
nârul medic va incepe o viață nouă. În zorii 
zilei, în timp ce pe străzi se aud uralele cu 
care locuitorii îi intimpină pe ostaşii elibera- 
tori, medicul va înţelege ce inseamna și ade 
vărata dragoste, din mărturisirea sorei medi 
cale, ce-l iubea de mult, în taină. 

Un film reprezentativ pentru o cinemato 
grafie naţională. 


Roxana PANĂ 


care pune surdină sentimentelor; veselia e 
delicată, reținută, iar durerea sau minia se 
manifestă prin izbucniri scurte, repede repri 
mate. Sub aparenta fragilitate (de porțelan) 
se ascunde o forța, câlită in ani şi ani de 
lupte și privațiuni. 

Cine ar crede că femeia cu părul albit, înca 
frumoasă, care se plimbă singură în fiecare 
zi. pe plajă, este de fapt „tovarășa 50", care 
acționează — camuflat — de 26 de ani, in 
serviciul de contra informaţii? Ea este „mili 


jiană și în relaţia de părinte este slujită nu 
numai cu talent, dar și cu o cinste artistica 
irezistibilă. Nikolai Volev (scenarist și regizor) 

a un talent viguros şi convingător, un 
cuceritor stil personal, o elocvenţă a imaginii 
şi o ştiinţă a îndrumării actorului pe cit de 
precisă pe atit de nuanţată. Dar tot ceea ce 
face realizatorul nu este — așa cum se întim- 
plă atit de frecvent la tinerii cineaști — un act 
de vanitate, un pretext de a demonstra ceea 
ce poate, ci o autentică investiție într-un su- 
biect care, pornind de la o comedioară do- 
mestică, dezvăluie — pe nesimţite — esențe 
mai profunde ale vieţii. Un șoter adept al sti- 
lului dur în cucerirea unui loc în viaţă și o so- 
ție smerită care-și îndeplineşte îndatoririle 
casnice ca pe un ritual — iată două dintre 
personajele date. Dar intr-o zi, cind falimen- 
tul „politicii” șefului familiei nu mai poate fi 
ascuns, se dezlânțuie răzmerița, Cu papucii 
pe care-i aducea, pină atunci, supusă, soțului 
şi stăpinului. femeia îl lovește, îl impinge spre 
poartă, îl dă afară din casă. Și el — tiranul! — 
i se supune, iese fără împotrivire, și atunci tot 
ea il readuce cu aceeași furie, de astădată 
tandră („Unde te duci, nenorocitule?”) şi-l 
inâbușă în sărutări, O secvenţă — una dintre 
secvențele acestui film în care „bizareria” re- 
laţiilor dintre personaje nu lasă să se intre- 
vadă nici o clipă vreo carenţă în acoperire 


“Destine 


reprezentative 


pentru 


un întreg popor 


țanca"”, dar nimeni din jur nu știe acest lu 
cru, nici chiar fiica ei, absolventă a facultaţii 
de medicină. În viața de toate zilele este o 
mamă obișnuită, un medic apreciat, dar pen- 
tru ea lupta nu s-a încheiat. Continuă să aș 
tepte, de 26 de ani, un semn de la „Prinţul 
negru”, șeful bandei reacționare in cadrul ca- 
reia fusese infiltrat, sub identitate falsă, in 
primii ani de după război. Reuşise atunci sa 
contracareze multe din acţiunile lor, pe unii ii 
lichidase chiar ea, dar în cursul unei acţiuni 


Reflexul unei 
conștiințe colective 
(Miliţianca) 


dramaturgică. Sub obiectivul lui Nikolai Vole» 
viața este un complex amestec de tragic + 
grotesc care-și supune, mereu, publicul unor 
jeturi alternative de hohote de ris şi tăceri im 
pietrite de emoție. 

Autorul are vocaţia rară a adevărului vieții 
în slujba câruia se pune cu pasiune. Filmul 
său n-are ambiţii „moderne“, e lipsit de voca- 
ţia simbolului, nu se pretinde parabolă, nu-i 
tăcut pentru a epata juriul festivalurilor. Dra- 
goste de copil abordează pieptiş şi fără com- 
plexe problemele actualităţii imediate. Nikolai 
Volev nu se ascunde indărătul unor subtertu- 
gii. Realizatorul iși îndeplineşte datoria de 
cetățean cu o pasiune și un talent care-i pla- 
sează filmul între producţiile care au jalonat 
istoria filmului din țara vecină și i-au asigurat 
prestigiul. Ca valoare, el continuă şirul unor 
titluri memorabile precum Voci în insulă, Am 
fost tineri, Ocolul, Hoţul de piersici. Cinefilii 
n-ar trebui să ignore evenimentul. 


T. CARANFIL 


https://bibligteca-digitala.ro 


periculoase, asistase, încremenită, la ucide- 
rea propriului soț-milițian, fără să poata 
schiţa nici măcar un gest. pentru a nu se 
desconspira. Avusese puterea in acele clipe 
sa râmină cu bandiții ce-o credeau de-a lor, 
așa cum de-a lungul anilor de pace, a găsit 
tăria de a nu răspunde niciodată la întrebarea 
fetitei „Cum a murit tata?" Nici azi, cind asu- 
pră-i planează suspiciunea fetei, privind tre- 
cutul ei, nu scoate, o vorbă. La 50 de ani, 
cind rana de glonte din tinerețe o supăra tot 
mai des, refuză demobilizarea; vrea să ducă 
pină la capăt misiunea încredințată de partid. 
Si o face, neclintită, riscindu-şi viața de-a 
lungul unor palpitante urmăriri și intruntări. 
in final, fiica ei va avea revelația uniformei 
acoperită de decoraţii a mamei sale — erou. 
Portretul acestei temei — dirzenie, curaj, de- 
votament, credinţă în ideal — îl realizează cu 
nedisimulat patos regizorul Kim San Ghen și 
interpreta Son En Ok într-un film semnificativ 
nu doar în plan cinematografic. 

O evocare patetică este și Aripi roșii, filmul 
cu cele mai evidente virtuţi cinematografice 
din selecția prezentată, o realizare de anver- 
gură, naraţiunea incepind in august 1945 și 
ajungind pină în prezent. Din nou caractere 
puternice în situații de excepție, de data 
aceasta pe front, în linia întii, eroul fiind avia- 
tor de elită in armata japoneză. „Nu vreau să 
mor pentru un impărat strâin”, va spune 
atunci cind e trimis într-o acţiune „kamikaze“ 
aviatorul coreean care suportă toate umilin- 
tele, toate vicisitudinile în speranţa reintoar- 
cerii în patrie. „Dincolo de munți și nori e 
țara mea iubită/ Măcar in vis să ne simţim 
acasă" — laitmotivul cintecului din Aripi roșii 
sintetizează și ideea celui de-al treilea film, 
Glasul inimii, a cărui acţiune se desfășoară 

dramatic, cu spectaculoase răsturnări de 
situaţie — in zilele noastre, la Londra, în tim- 
pul unui festival cinematografic. 

Ostași cu sau făra uniformă, animați de 
acelaşi sentiment: dragostea de patrie, idee 
ce răzbate cu forţă din toate cele trei filme 


Mira ŞTEFAN 


Pe 
gl 


Q? 


UnYvalcan numit $ 


S. destine pe care arta le aruncă in viața 


© 
NY 


Biografia 
unei arte 


u o forța ce imprima și existenței lor un 
sens anume, © mișcare, un scop. Sint altele 


Alla ibugaciova 
A 


M 


- şi acest vulcan pe nume Alla Pugaciova 
imi pare unul — cărora viaţa, biografia le 
crie intr-atit partitura. le imprima zborul sau 
aderea, ridicarea şi violenta. patimașa trăire 
pe scena, implozia şi explozia talentului, ast- 
fel incit orice silaba a cintării lor pare o con- 
hdenţa, un jurnal travestit în notă muzicala, 
in vers, in gest-expresie. În cazul unui autor 
total: cîntăreț-compozitor-poe! cum e celebra 
interpreta sovietica, confesiunea către public 
pare directă. Chiar şi cind apelează, cu o 
strălucita punere de acord a „maştii” literare 
cu partitura muzicala, la versuri de Ahmatova 
și alţi cițiva poeţi preferaţi. Formal, acest re 
cital filmat de muzică — să-i zicem, tot for 
mal, „ușoară“, deși ea depașeşte granițele 
acestui gen — face parte din suita de mare 
popularitate în rindul tineretului, a cinepor 
tretelor de „idoli” ce şi-au imprimat succesele 
și pe peliculă, nu numai pe milioanele de dis 
curi: Elvis, Tom Jones, grupul Abba. în care 
scenariul era doar pretextul desfăşurării ma 
rilor succesele muzicale, ale topurilor stagiu 
nilor 

Şi în filmul-recital al Pugaciovei scenariul + 
un pretext, o punere în valoare — mai mult 
sau mai puțin inspirata — a personali! 
ții-magnet, a personalitaţii-torent, a person 
lităţii-explozie. Doar cå fiecare piesă din re 
pertoriu are o dramaturgie a ei şi aşa unu 
după alta, ele sint dispuse intr-o progresie la 
rindul ei dramatica, atent orchestrată, care se 
constituie intrt-o biografie personală. Biogra- 
fie care, ridicata la puterea imaginii-simbol, 
devine biografia unei arte. Confesiunea unei 
vocaţii ce se trudește continuu sā se auto-de- 
pâșească. Adesea reușește. Alteori se potic- 
neşte. „De ce trebuie să continue o luptă atit 
de crincenă“, se intreaba. istovită, actrița şi 
reia disperată, -se opreste. apoi iara şi iară 
pentru că arta, ca şi viaţa, e o dramatică bă- 
tălie pentru supraviețuire. 

Din pacate nu avem la dispoziţie, pentru 
exemplificare, frumoasele texte ale cintecelor 
aparţinind poetei Pugaciova. Dar intr-un fel e 
şi bine pentru ca, desprinse de melodia, in- 
terpretarea, forța și nuanța, forța nuanţei ce- 
lei ce interpretează, ar pierde din vibrația 
exactitatea, amploarea emoţiei. În prim pla 
nul cinematografic, lacrima interpretei-com 
pozitoare se invecinează cu risul, hohotu 
disperat, cu exuberanţa, patetismul cu ironia 
O persiflare veselă a cinematografului care a 
tot ocolit-o („dar timpul trece, trece, regizorii 
n-au ochi şi pentru mine“) şi o spirituală au- 


cine-univers 


I Scala a programat, prir 
tre producțiile sigure ale studiourilor Disney 
care pot aduce public în sală, 101 daimațieni - 
şi Doamna şi vagabondul. 

Ambele şi-au păstrat o uimitoare tinerețe și 
continuă să atragă o mulţime de spectatori 
101 daimaţieni a devenit un film din biblio- 
grafia obligator tuturor, mari și mici, cum ~ 
e Albă ca Zăpada și cei șapte pitici. Va fi 4 
foarte greu, în curind, să mai găsești pe ci- 
neva care nu a auzit de el. Reluarea acestor 
două mari reușite ale filmului de animaţie 
(Suchianu le numea generos „capodopere”) 
imi dă prilejul să fac citeva observaţii asu- 
pra lor 

Bag de seamă, în primul rind, că protago- 
niştii amindorura aparţin familiei canine, sint 
reprezentanţii unei categorii animaliere care 
i-a inspirat omului o simpatie ancestrala. Ea 
ar fi stat-crede Lorenz — chiar la originea 
transformării” ciinelui în animal domestic, 
crescut pe lingă casă, hrânit și ocrotit, 
Cindva, pe vremea locuințelor lacustre — îşi 
imaginează savantul austriac — o fetiță a ga: 


sit. probabil, un pui de asemenea patruped, 
care se ținea după oameni ca să consume 
resturile hranei lor, n-a rezistat dragălâşeniei 
lui, s-a impotrivit plingind şi urlind să fie ine- 
cat, cum era dispus să o facă, imediat, capul 
familiei şi a adoptat micul șacal, acordindu-i 
toată îngrijirile materne. Marele truc al filmu- 
lui rezidă tocmai în specularea acestei strā- 
vechi reacţii infantile din era glaciară. Cine 
nu e topit de tumbele, hitjoana şi hazul unor 
cățeluși? Pină şi o inimă din epoca de piatra 
— argumentează Lorenz — şi s-ar lăsa indu- 
plecată. Centuplate, codițele, lăbuțele, ure- 
chile și boturile declanşează, fără greș, resor- 
turile celei mai elementare sentimentalităţi 
umane, de o virstă preistorică 

Succesul acestei operaţii de induioșare ga- 
rantată il asigură și rasa căţeilor, Ei au o întă- 
țișare carnavalescă, producătoare de voie 
bună generală, rabelais-iană ar zice Bahtin 
Natura însăși i-a înzestrat pe dalmaţieni cu 
un păr foarte scurt, alb, peste care, parca 
dintr-o poznă, s-ar fi răsturnat o sticlă de 
cerneală neagră sau brun închis. Li sê spune 
și ciinii „arlechini”. O sută de dalmaţieni in- 


Jean Smith - y 
cine cui face reclamă? 


ca-digitala.ro 


ironie: vedeta se insinuează in fața apata 
tului, se impune, se răsfaţă, se copilăreşt: 

Mi-e limpede: operatorul și regizorul n-au 
fost la înalțimea modelului, ei l-au urmat 
doar, probabil copleșiți de personalitatea ati! 
de vie, năâvalnică, tumultuoasa, colorată, fil 
mind pretutindeni: în cameră, în singurătate 
sau in tovărâșia pisicii și a ceștii cu ceai, ofe- 
rità de — sora, mama, prietena? — or pe 
stradă. strecurindu-se prin mulţime, printre 
mii de fani, care cer autografe, sau în marea 
probă a efortului, a stăpinirii de sine, a voin- 
tei de a nu se lăsa doborită de oboseala, su 
prasolicitare, în fața mulţimii de pe marele 
stadion cu sute de mii de spectatori cerindu-: 
să repete melodiile îndrăgite. Voința de a 
mulţumi foamea de artă a unui public ce me 
rită osteneala. Truda. istovirea. O relaţie 
idol-fani de astădată nu ucigâtoare, ca cea a 
Brigittei Bardot în Viaţa particulară, ci. dim- 
potriva, stimulatoare. 


Cu acel simbo! (discutabil, ca gust plastic, 
dar sugestiv ca idee), al pasârii de foc ce se 
ndică din propria cenușa, filmul se încheie. O 
Alla-Phoenix-Pugaciova ce ne suride, ridicin 


veselesc subit privirile și fac „mat“ orice 
inimă omenească 

In Doamna și vagabondul induioșarea 
noastră are loc pe căi mai sofisticate. Eroul e 
o potaie, un exemplar clasic de „maidanez“, 
cum li se spune eufemistic acestor bastarzi 
pripăşiți prin locurile virane. Arată însă al 
dracului de simpatic. Învățat de mic cu greu- 
taţile, iubește libertatea și trăieşte în afara le- 
gilor. Miroase îndată primejdiile, nu-i lipsește 
nici curajul să le infrunte şi știe cum să ciş- 
tige inima femeilor. E un Don Juan în materie 
amoroasă, dar păstrează o inimă loială pen- 
tru marea iubire. cind o va întilni. Dacă Fun- 
doianu avea repue şi cinematograful a ma- 
nifestat, de la inceputurile lui, o slăbiciune 
pentru „marginali“, maidanezul nostru este 
Chariot, Fantomas şi Tom Mix laolaltă, ceea 
ce explică, într-o bună măsură, pentru ce in- 
spiră atita simpatie 

Să adăugâm şi actualizarea personajului 
care preia şi puţin din gustul hippy al epocii 
noastre. Gindiţi-vă la amicii eroului, javrele 
vesele și „pletoase”, componentele unui grup 
îndrâcit, corespondentul modern al haite! tra 


tonică, 
(lrina 
și Liudmila 


O melodramă 


Cea m 


m 
cea 


du-se din crincena oboseala, in toată splen 
doarea vitalităţii și talentului ei 


Alice MĂNOIU 
e 


Producţie a siudioulu: „Mosliim™. Scenariul: / 
Hoznit. Regia: Naum Ardaşnikov. Imagine: Nikoli 
Olonovski. Muzica: Alla Pugaciova. Cu: Alla Puga 


cova, Evgheni Volodin, Liudmila  Dorodnova. Iva: 


Lobanov 


Cea mai 


încîntătoare, cea 
mai atrăgătoare 


D... și măritiş într-un film în care işi 
găsește loc prietenia înțeleasă în cel mai cu- 
rat sens al cuvintului, cea care, cum nota 
Francis Bacon „indoieşte bucuriile şi înjumă- 


CA 


Înduioşare garantată 
(101 Dalmaţieni) 


diţionale. S-a crezut multă vreme că filmul de 
animaţie nu are cum dura mai mult ca zece 
minute și e exclus să ajungă la metrajul peli- - 
culelor obișnuite. Aceasta s-ar fi datorat în- 
sâși naturii sale bazate pe proprietăţile extra- 
ordinare care fac totul posibil în lumea lui 
Mickey și Donald rățoiul, insuflețind obiec- 
tele, metamorfozind vietăţile, elasticizind ma- 
teria, întorcind spaţiul ca pe o mânușă. E un 
univers al minunilor perpetue, dar dacă ele 
se prelungesc, ajung la o fatală banalizare, 
şi-şi pierd efectul stupefiant. 

Albă ca Zăpada și cei șapte pitici a demon- 
strat posibilitatea de existență a animației ca 
lung metraj, în ciuda unor asemenea temeri 
Da, dar e un basm, vor replica spiritele obsti- 
nate. lată insă că 101 Dalmaţieni sau 
Doamna și realizează același tur 
de forţă, prezentindu-ne nişte întimplări din 
viața cotidiană, parodiind poveștile cu vrăji- 
toare și imprimindu-le o turnură contempo- 
rană polițistă. Secretul constă intr-o infuzie 
discretă de realism. Animalele sint antropo- 
mortizate mai subtil ca inainte, note caracte- 
rologice umane apar la ele grefate acum pe 


optimistă 
Muraviova 
Ivanova 


tățeşte necazurile” și, adăugăm noi, face sa 
nască, hrănește și întreţine cele mai fru- 
moase sentimente. 

Nadejda Klueva. inginer proiectant, şi Su- 
sana, sociolog, două foste colege de școala, 
se intilnesc întimplâtor, intr-o dimineața, 
după ce sufletista Nadia comisese un act de 
bravură civică, soldat cu o vinătaie zdravâna 
sub ochiul sting. Susana. o femeie, nu fru- 
moasă, dar plină de farmec, cunoaşte — și 
datorită profesiei — secretul cuceririi bărbați- 
lor! Pentru Nadia, ființă modestă, muncitoare, 
dar prea puţin preocupată de infățișarea ex- 
terioară, comportarea Susanei este un adevă- 
rat duş -rece. indrumată cu grija și dragoste 
prietenească de energica Susana, Nadia su- 
feră brusc o dubiă transformare: exterioara și 
interioară. Țelul urmărit este colegul de ate- 
lier Volodia care trebuie cucerit cu orice preț! 
Preţ? Mai corect spus efort: schimbarea coa- 
furii, a vestimentaţiei. a mentalităţii, scoate- 
rea „Ja vedere” a calităţilor de gospodina 
s.a.m.d. 

Proiectele matrimoniale conduse cu măies- 
trie de Susana se ciocnesc de intențiile lui 
Lioşa, alt coleg al Nadiei. Pentru ca trâim în 
epoca electronicii. un cuvint de spus are și 
calculatorul. Şi computerul il desemnează fta- 
vorit pe Volodia Lupta continuă pentru că, 
după spusa Susanei, e nevoie de luptă şi în 
dragoste. Nadia executa conştiincioasă toate 
manevrele gindite de buna ei prietenă, dar 
are în tot ce face o detaşare uşor ironică 
Este o fată cu simţul umorului și in. final va 
contrazice varianta inscrisa pe cartela calcu- 
latorului alegindu-l pe al treilea. pe „partene- 
rul de la partidele de ping-pong”. taciturnui 
Ghenac care o admiră sincer privind-o „cu 
ochii sufletului” 

O comedie lirică reușita amestecind risul, 
nu cu plinsul, ci cu umbra lacrimei inciudate. 
Un film gindit și tacut pentru actrița Irina Mu- 
raviova (adie şi aici o undă din partumul fil- 
mului Moscova nu crede in lacrimi) care o 
abordează pe Klueva cu un firesc reconfor- 
tant în care nu incape fiorul de gheață al sin- 
gurătâţii. Pentru ca ea. Nadia, este o ființă 
iremediabil optimista. Tonică. Calitaţi pe care 
le-a imprumutat şi filmului semnat de Gerald 


Bejanov 
s Heana DĂNĂLACHE 
——————— 


Producţie a studiourilor Mosfilm. Scenariul: Ara 
toli Eiramdjan, Gerald Bejanov Regia: Gerald Beja 
now. Cu: iina Muraviova. Tatiana Vasilieva, Alexandr 
Abdulov, Leonid Kuraviiov, Ludmila Ivanova. 


ticuri naturale (datul din coadă, guduratul, 
scuturarea blânii), desenul animat se psiholo- 
gizează. Miraculosul e răspindit, de astădată, 
cu o anume precauție. doar in episoade spe- 
ciale, cum ar fi urmărirea râpitoarei celor 101 
Daimalieni sau intricoșarea valetului criminal. 

melit intervin şi figurile omeneşti, pe 
care filmu imaţie scurt, destinat a sluji 
doar drept „completare“, le-a evitat lunga 
vreme, pentru că atunci cind nu erau carica- 
turale, aveau un aer bleg, artificial, propriu 
personajelor „pozitive“, din „pozele“ cărţilor 
pentru copii. In Doamna și vagabondul, pro 
blema nici nu se punea, personajele umane 
fiind, aici. destul de. groteşti prin definiţie (o 
cucoană båtrinā și foarte bogată, maniaca 
după câțelușa ei, căreia îi pune la git o 
zgardă cu briliante, un majordom ţeapân, as- 
cunzind sub manierele distinse apucâturi 
gangstereşti etc.). Altfel stăteau însă lucrurile 
în 101 dalmaţieni, unde cei doi stăpini ai cii- 
nilor erau chemaţi să intruchipeze o tinārā 
pereche foarte simpatică. Aici, la capitolul 
acesta. filmul realizează o adevărată pertor- 
manţă. oferindu-ne un cuplu realmente amu- 
zant în fericirea lui conjugală anglosaxonă şi 
cine nu gustă plăcerea de a contempla viaţa 
tihnită, fie şi pe ecran? 

O menţiune dintr-un A.B.C. canin: „dupa 
apariţia filmului lui Disney — 101 Dalmaţieni 
— (rasa) cunoaște o vogă fără precedent”. 
(Coriolan Neamţu: Ciinele. prietenul nostru”, 
Editura Sport-Turism. Buc. 1979, p. 295). Sa 
se mai spună că arta nu influențează viața! 


Ov. S. CROHMĂLNICEANU 


> 
A+ 


“Între ei, monștrii sacri 
"(Mag ie Smith g 3 E 
își Christopher Plummera, 

n> Trebuie. săi t a a 


A aci Tol 


Trebuie U 
să-ţi joci rolul 


Umorul din cinema 


Poni cunoscâtorii operei lui Karoly 
Makk, noul său film Trebuie să-ţi joci rolul 
este fără indoiala cu totul surprinzător, În cei 
pesta 30 de ani de profesie, Makk s-a plasa! 
ntotdeauna printre regizorii atrași de scene 
yave, situaţii aparte, modelind reactivita! 
ciudate, de personaje cu psihologii compl: 
cate. Simpla lectură a titlurilor sale configu 
rează acest univers specios: Sala nr. 9, Casa 
de la poalele rocâi (Marele premiu la San 
Francisco 1958), Permis de călcat pe iarbă, 
ii, (Premiul criticii la Veneţia 1962), 
Paradisul pierdut, Penultimul, etc. etc. şi în 
sfirsit, lubire (Premiul juriului la Cannes 
1971) acel dramatic poem al așteptarii de cã- 
te doua femei — a unui bărbat, fiul și res- 
pectiv soțul; așteptare trăită de nevastă în cu- 
noștința de cauza a nedoritei absențe. iar de 
mama bolnavă în speranța revederii, căci 
nora ei inventă cu dibacie și durere scrisori 
de calatorie, incercind prin minciuna bineta- 
catoare să-i aline sfirşitul. Iubire reprezenta, 
fara indoială, nu numai prin premiul obținut, 
un moment de virt din creaţia lui Karoly 
Makk, ci totodată filmul ce-i definea cel mai 
exact profilul, mâsurind abisurile existențiale 
ce-l obsedau pe autor 4 ; 
Şi iată saltul surpriză s-a produs. Îi regasim 
numele pe genericul unei coproducţii unga 
'o-americane, o comedie de bulevard, jon 
Jlind cu gui-pro-quo-uri și travestiuri, pe v 


tema conjugală: după ani de căsnicie, senti 
mentele a doi soţi, o scenaristă şi un actor 
ambii la tet de celebri, sint puse la incercare 
de propriile orgolii, mai mult sau mai puţin 
profesionale. Farsa de acum ne amintește de 
o declaraţie a regizorului făcută cu ani in 
urma: „A vedea lucrurile cu umor e mai im- 
portant decit a le vedea cu seriozitate”, şi 
așeza în càpul listei regizorilor preferați pe 
italianul Pietro Germi. 

Intr-adevar aici hazul, ironia şi chiar auto! 
ronia devin instrumentele regizorului, far 
insă să-i dilueze profesionalismul. Mina ma 
estrului se simte de la detalii la modul cum 
iși conduce actorii (magistral duo Christop- 
her Plummer-Maggie Smith, amintindu-ne de 
alte filme pe teme conjugale, ținute în mină 
de monștri sacri ca cele cu Katharine Hep- 
burn și Laurence Olivier sau cu aceeași Kat- 
harine și Peter O'Toole) chiar dacă subiectul 
e minor. 

Și totuşi din nucleul acestei comedii raz 
bate o drama. Drama actorului din totdeauna 


la Casa de cultură a studenţilor 


Un calambur pentru posteritate 


literaturá, sporind cunoașterea in sensul ei 
primordial, bun conducător de taină. Prin 
tehnica racordurilor între dovezile parcursu- 

cercetat, autorul unei asemenea biogralii 
se apropie de arheolog, dar și de regizor 


Soe unei „biografii romanțate“ refuza 
dintru-nceput, rigoarea autenticităţii, în f2 
voarea sugestie: verosimile. Decupata dir 
real, anecdota se lasă indusă in mit de catre 


a poster-itate: 
+ Toulouse-Lautrec 


Coperta ! 
Premianţi Costinești 86 
Maria Ploae, Valentin Uritescu, 
George Alexandru 


Foto: Victor STROE 
Nr. 10 (286) Anul XXIV ti dat 


Bucureşti, octombrie, 1986 


pentru care trecerea vremii inseamnă parca 

eva mai mult, căci el, actorul, nu își trece 
doar propria viaţă, ci odată cu ea și pe cea a 
alitor şi atitor personaje pe care le pierde 
Actorul din filmul lui Karoly Makk nu poate 
admite că anii au trecut şi e gata sa-și ras 
cumpere tinereţea chiar cu prețul ridicolului 
dar nu — vai! — cw preţul „onoarei sale de 
tamilist.” Un joc tandru şi ironic din care pina 
in cele din urmă se simte și un iz de gravi- 
tate, pe care, am putea-o numi chiar faus- 
vana, dacă ne lasam contaminaţi de ideea ti 
nereței fără bătrinețe. 


Adina DARIAN 


Coproducţie a studiourilor din RPU. ṣi SUA. Sce- 
nariul: Frank Cucci. Regia: Károly Makk. imaginea 
john Lindley, Andor Tamás. Cu: Christopher Plum 
mer. Maggie Smith, Elke Sommer, Adolph Greer 
Sandor Szabo 


Contorm aceleiaşi dialectici, ecranizarea unei 
„Jieţi romanţate” face ca, la intersecţia su 
biectivitaţii regizorului cu aceea a scriitorului 
„CO-scenarist”, sa se obiectiveze istoria ca 
spectacol — și, adesea, tragedia ca realitate. 

Moulin Rouge, filmul lui John Huston dupa 
nuvela omonimă a lui Pierre Lamure, are ha 
rul acestei obiectivări. Re-decuparea operata 
de regizor în „scenariul literar“ al vieții lui 
Toulouse-Lautrec poartă, ca pe-o fatalitate, 
amprenta modului sâu de-a picta, de-a se 
picta pe sine în ceilalţi. Adică de a lumina. în 
zori de belle époque și in plin templu al plà- 
cerilor, faţa subtilă a „pierzaniei“. Uneori. fil- 
mul pare negativul „color“ al unei expoziţii 
Toulouse-Lautrec: strălucirea posacă a culo- 
rilor lui, sub lumina artificiala din cabare- 
tul-atelier, contrasteaza cu plastica impresio- 
ustă a secvenţelor de exterior, insolența pu- 
nerii în pagina de catre pictor se atenuează 
in compoziția academistă a multor cadre din 
film, Lautrec refuza peisajul pentru a portre- 
uza, cu masochism parcă, durerea sau viciul, 
el ignora „naturile moarte”, fascinat de ideea 
ie perpetuum mobile reflectată in 
trench-cancan-ul de la Moulin Rouge. În re- 
plica, John Huston „îşi permite“ vederea de 
nsamblu a cartierului Montmartre, sau fi- 
xează în prim-planuri statice chipul cu lor- 
mon şi barbișon al infirmului conte ce-și în- 
scria casa de toleranță drept domiciliu pe 
artea de vizita. Riscul picturalitaţii e însă 
evitat cinematogratic, chiar atunci cind sint 
detaliate, din diverse unghiuri, dansatoarele. 
clovnii sau acrobaţii pictaţi cu fidelitate de 
autorul acuarelelor in sifon. Des-figurarea ca- 
ricaturala a formelor desenate ori litograliate, 
alăturată filmarii din perspectiva piticului 
transporta spectatorul în infernul existențial 
al unui artist de geniu ce se considere „sinu- 
cigaș moral”, înainte ca Albert Camus sa 
puna sinuciderea în centrul filozofiei. Încă 
din epigratul filmului, John Huston sugera câ 
luciditatea poate impiedica ieșirea din Pan- 
theon, dar și din labirint. incadrind imaginea 
afișului-capodoperă ce anticipa scoaterea din 
anonimat a unei arte căreia Lautrec i-a dat 
stralucire, cineastul american pare a con 
chide ca de la poster la poster-itate e doar 
in pas... de pitic. 


Daniel DANIEL 


CINEMA, 
Piaţa Scinteii nr 1, Bucureşti 41017 


Exemplarul 8 le: 


„Cititoru din străinatate se pot abona prin 
vi — sectorul export-im- 
port presă P.O. Box 12-201., telex 10376 
presfir Rucureşti — Calea Grivitei nr 
64—66". 


Prezentarea artistica și prezentarea grafica 
ioana Statie 


Tiparul executat /+ 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» —- Bucureşti 


' 
R 
loana Crăciuitesdu = 


deținătoarea 


__ Gineastul 
in dialog fertil 


cu copilul 


Cocosul 
emblematic 

i desenat de 
Lucian Profirescu 


D... fiimele lui Gopo familiare copiilor 
de toate virstele, de pe toate meridianele, se 
afirma: esenţiala la Gopo nu e povestea ci 
starea de poveste”. Spiritul ludic al creatoru- 
lui român care a înțeles marea lege a copilă- 
riei: „Înţelepciunea și iubirea mea e jocul“ se 
manifestă şi in cele două recente filme ale 
sale. R și Ucenicul vrăjitor prezen- 
tate in competiția filmului de copii de la Pia- 
tra Neamţ. Fără tarmec ludic, fără fantezie — 
poarta miraculoasă prin care puiul de om pă- 
trunde tainele existenței — arta adresată co- 
pilului nu trece dincolo, spre inima și ințelep- 
ciunea virstei fragile. Mai ales spre inima și 
inteligența spectatorului de azi, deprins pină 
la saţietate cu imaginea, așa incit ce-i râmine 
creatorului de imagine cinematogratica deci 
sa.socheze prin noutate, ingeniozitate, umor? ` 


O gală deja, la a treia ediție chiar 
dacă nu lantează capodopere (de unde atitea 
capodopere, abia s-au incropit cu chiu, cu 
vai. în doi anı, vreo 4—5 pelicule aspirind la 
genul specific!) trebuie să creeze neapărat o 
stare. Un freamât anume, o temperatură lirică 
(și nu numai) în care el, autorul, să intre în 
dialog viu cu sala de pitici după formula mi- 
raculoasă „hai să vă arăt acum ce n-a văzut 
nici Parisul, nici Focşaniul“ cum anunţă voios 
Jorj Voicu în Rămă . Şi această stare 
bună conducătoare de interes intre creatorul 
devenit pentru citeva zile psiholog, sociolog. 
pedagog. ascultindu-și atent sala ca să inre- 
gistreze cel mai sensibil palpit sau refuz al lui 
— şi copil s-a creat din plin la Piatra Neamţ 
în toamna aceasta. Basmul-parodie al lui 
Gopo modernizat, muzicalizat pe gustul celor 
mici (și ce reacţii spontane, entuziaste 
aplauze insoțeau inspiratele cinticele com- 
puse de Marius Țeicu și Eugen Rotaru) — a 
incheiat spectaculos, o competiţie mai puţin 
spectaculoasă în acest an la capitolul film de 
ficţiune, film cu actori. Mărinimoase, în 
schimb au fost, prin bogatele lor selecţii, ani- 
maţia şi filmul documentar reprezentat de 
formule variate. Dar despre elc. ceva mai jos. 


in rmpoe marta cineastul nostru inventă cu 
verva situaţii, personaje, plecind de la motivu! 
„Punguţei” lui Creangă, pe sistemul universa! 
al lui „A fost odată ca niciodată..." actualizat, 
parodiat. A fost odată un moș şi o babă, un 
Cocoş (totodată emblema manifestarii de la 


Un 

personaj 

indrăpit 

de copii 

Pin-Pin 
(Reprezentaţia 

de Luminiţa Cazacu) 


Piatra Neamţ). dar si o zina prea frumoasă și 
prea bună (Angela Similea), cu acțiuni filan- 
tropice ce mai muit î pagubesc pe Moş ilon 
Lucian); a mai fost și un Zmeu (Florin Pier- 
sic) plictisit foarte să tot incaseze infringer? 
de la ciștigâtorul en titre, Făt cel Frumos 
Basmul clasic, deci. dar şi detașarea mo- 
dernă, ironic-bonomaă faţă de ei. O lume fa- 
buloasă văzută la scara cotidian-familiara. cu 
tot ce face savoarea fantasticului nostru po- 
pular, importantă zestre spirituala strâmutată 
de cineast in basmele sale pentru mici şi 
mari. inconjurat cu dragoste de copii. regizo- 
rul afirma, entuziast: „Avem o gală care ar 
putea stirni un interes internațional in jurul 
său, o gală care și-a cucerit nu numai un pu- 
blic al ei. de copii foarte receptivi la formu- 
lele cele mai noi ale cine-poveștilor, dar 
avem și ciţiva creatori — mai ales in dome- 
niul animației — atenţi la acest public. gata 
să-l slujească cu tot mai mult talent și fante- 
zie", Şi — am putea adâuga noi — tuturor le 
stau la dispoziţie cele mai variate căi de cap- 
tivare a copilului: atrăgătorul musical ori tee- 
ria, aventura terestră sau cosmică (cu cita 
nerabdare așteptau copiii derularea povestiri- 
lor de science-fiction desenate ori expedițiile 
cutezătorilor cireşari ca și incursiunile în tai- 
nele universului realizate prin documentare și 
instructive şi plăcute sau prin seriale animate 


tsediul de Victor Antonescu 


în genul colecţiei de mare succes „Vreau să 
știu”) 


Concursul propriu-zis a fost completat de 
interesante retrospective reluind succesele 
mai vechi. A fost completat de gale și de nu- 
meroase întiniri ale copiilor cu realizatorii, in 
multe cinematografe din judeţul Neamţ, de 
expoziţii pe tema „Copiii, filmul şi pacea” sau 
de medalioane ale unor regizori dăruiţi genu- 
lui ca Elisabeta Bostan, lon Popescu Gopo. 
Gheorghe Naghi. Cristiana Nicolae, lon Tru- 
ică, Laurenţiu Sirbu, Victor Antonescu, Lumi- 
nita Cazacu, Tatiana Apahideanu. Cum publi- 
cul de virstă preșcolară a fost cel mai nume- 
ros în cadrul amplei manifestări era firesc ca 
ia foc de frunte să se afle genul cel mai in- 
drăgit: animația. Ea a dominat numeric şi va- 
loric ediţia din acest an. Ea a fost vedeta in- 
coronată cu multe premii, deopotrivă de ju- 
riul cel mare, format din cunoscuţi scenariști, 
regizori, critici de film, factori de răspundere 
în procesul educaţional! al copilului, ca şi de 
juriul lor, al micilor spectatori deveniți pentru 
o săptămină critici exigenţi, judicioşi. Aici 
s-au reconfirmat talente româneşti bine cu- 
noscute și apreciate și în animația mondiala, 
aici s-au impus talente noi. demonstrindu-se 
ncă o dată (probabil că incă mai era nevoie) 
de cit har, imaginaţie, bun gust și profesiona- 
late, profunda cunoaștere a psihologiei și a 
speciticului diverselar virste ale copilariei, e 
nevoie pentru a veni cu succes in intimpina- 
rea micului spectator. Cu succes, dar nu în- 
cercind să mimezi candoarea, să simplifici 
pină la banalizare. realism descriptiv fară 
emoție şi idee, povestirea, ci apelind la zo- 
nele de reală puritate, ințelepciune specifică 
„dimineţilor vieţii”. Pentru că filmul sec, di- 
dacticist, rigid moralizator ori prefăcut naiv, 
indiferent de buna lui intenţionalitate, „n-are 
lipici la pitici“ cum rima cineva. ; 

Observaţii perfect valabile, realizate pe viu. 
în direct”, urmărind împreuna cu costi, 
seară de seară, ori în matinee, proiecții cu fit- 
mele din toate categoriile incluse in gală. 
Aşa am simţit incintarea sali: la apariţia sım- 


printr-o mai mare claritate și stilizare a dese- 
nului, prin umor şi printr-o adecvare a deco- 
rului la intenţiile dramaturgic-regizorale. Un 
singur exemplu: Balada unui mic de 
Topirceanu în viziunea spirituală și plină de 
culoare, ingeniozitate a lui Laurenţiu Sirbu. 

Documentarele au fost mai puţin gustate 
de virstele preșcolare (cu toate câ un poem 
ca acela realizat in Delta de minunatul ei pictor 
cu aparatul, care este lon Bostan: Cind inflo- 
resc nuferii — Marele premiu pentru docu- 
mentar — a fost aplaudat la „scenă deschisa” 
de intreaga asistenţă, cu mic cu mare) s-au 
dovedit şi ele, de astădată, mai aproape de 
preocupările copilului de școală. Atit prin in- 
cursiuni originale in lumi fascinante (a sca- 
fandrilor. de pildă, în frumosul film al lui 
Adrian Sirbu, Soarele răsare din mare) sau în 
medii familiare, dar mai puţin prospectate 
critic (Părinţii, copilul şi munca de Liliana 
Petringenaru, in care „moralistul” activ, sanc- 
ționind râstâţul şi neglijența era un simpatic 
pâsăroi-păpuşă îndrăgit de copii). 

Citeva cuvinte despre filmul cu actori 
prezentat in concurs — gen din păcate mai 
slab numeric și mai puţin .preocupat de a 
descifra universul copilăriei, cit relaţia 
adult-puber. Manifestată intr-o situaţie-limită, 
de criză familială — ca in Promisiuni de Vasi- 
lica Istrate și Elisabeta Bostan, film profund 
emoţionant, dar intrind în competiţie numai 
pentru interpretarea micutei Medeea Mari- 
nescu). Relaţie ilustrată printr-o altă situa- 
ție-limită: un accident traumatizant pentru 
micul campion: Marele de Chiril Tri- 
colici şi Maria Callas Dinescu (cu o apreciere 
specială a juriului pentru prospeţimea imagi- 
nii prieteniei şi a solidarității grupului de co- 
pii). Relaţie oglindita printr-o agreabilă va- 
canţă la schi, excursie cu micile ei incidente 
de traseu: Aripi de de Adrian Petrin- 
genaru după „Cireșarii lui Constantin Chi- 
riță. Dacă n-ar fi fost prezente, in afara con- 
cursului piesele de rezistenţă ale repertoriului 
pentru cei mici, precum incintătorii Naici 
care nu imbătrinesc niciodată, sau ca Aminti- 
rile... povestitorului de la Humulești aduse pe 


Ediţia a III-a 
Piatra Neamţ: 
o manifestare în care arta cinematografică 
sărbătoreşte copilăria 
iar copilăria sărbătoreşte 
arta cinematografică 


paticului şi expresivului personaj Pin-Pin — 
puiul de pinguin in căutarea prietenilor, — 
desenat cu har și haz de Luminița Cazacu 
(Reprezentaţia) fiim. care a obținut Marele 
premiu impreună cu Asediul de Victor Anto- 
nescu, episod din serialul Mușchetarilor — 
şoriceii strălucit animați în parodia de mare 
succes. după Alexandre Dumas. Au plăcut şi 
eroii peripețiilor extravagante din insula Co- 
cos conduși cu vervă de Lucian Profirescu, 
lon Manea și Badea Artim in desenul animat 
de lung metraj Cine ride ia urmă; a plăcut şi 
evoluția eruditului Ştie Tot în Peșterile Tatia- 
nei Apahideanu. Un subtil digest al evoluţiei 
omenirii Minunata lume a scrisului de Virgil 
Mocanu ne-a incintat pe toți, fară rezerve 

Una din constatările tâcute la acest bogat 
capitol: povestioarele in imagini desenate — 
mai toate purtătoare de nobile idei precum 
prietenia, hârnicia. solidaritatea, setea de cu- 
noaştere — n-au mai fost lăsate pe miini in- 
cepâtoare (ori, cind s-a ivit un debut, el s-a 
remarcat printr-o mare frumusețe a graficii, 
dramatism poetic, expresivitatea primplanului 
— lucru mai rar în animaţie —, in Vijelia lui 
Dinu Petrescu), ci au purtat semnâturi de 
marcă internaţională precum lon Popescu 
Gopo, Laurenţiu Sirbu, lon Truică. Victor An 
tonesu, Luminiţa Cazacu și alții. Plastica a 
impus prin fertilitatea unor cautări de innoire 


si-a împărţit „Marele premiu“ cu simpaticul Pin-Pin 


https://biblioteca-digitala.ro 


ecran de Elisabeta Bostan, dacă n-ar fi stir- 
nit, din nou, un entuziasm nestăvilit Zuzucul 
lui Gheorghe Naghi, dar și al lui Andrei Du- 
ban (prezent la festiva! în cadrul juriului de 
copii); dacă n-ar fi fermecat din nou prin 
vioiciunea și ingeniozitatea imbinării jocului 
actoricesc cu desenul animat, Maria-Mirabela 
filmul Iui ion Popescu Gopo, dar și al lui 
Alecu Popescu, operatorul unei imagini cu 
trucajele ei la înălțimea solicitărilor regizo- 
rale; daca n-ar fi:rulat din nou cu acelaș su- 
ces și De dragul tău Anca al Cristianei 
Nicolae și Vreau să știu de ce am aripi de 
Nicu Stan — tabloul filmului destinat copiilor 
ar fi apărut sărăcit din această ediţie. 

Oricum, manifestarea de la Piatra Neamţ va 
stimula — sperăm — o nouă ambiţie printre 
unii creatori şi o preocupare mai largă și mai 
consistentă a caselor de filme pentru genul 
atit de solicitat de spectatorii intre 2 şi 14 ani 
O răspundere sporită fată de diversificarea 
formulelor artistice abordate cit și a unghiuri- 
lor de investigaţie a universului copilăriei cu 
tot ce implică ei ca fantezie, joc, cunoaștere 
Cunoaștere şi educaţie prin intermediul fan- 
teziei şi jocului profund instructiv care e arta. 
Un „a fost odată ca niciodată”. Ca totdeauna. 
Pentru copilul din fiecare 


Alice MĂNOIU