Paulo Coelho — Diavolul Si Domnisoara Prym

Paolo Coelho 


Paolo Coelho 


DIAVOLUL ȘI DOMNIȘOARA 
PRYM 


Crimă sau ritual de sacrificiu? Străinului îi este indiferent. 
Oricare ar fi victima, el îşi va respecta promisiunea. 
Oamenii din mica localitate unde nu se întâmplă nimic sunt 
puşi în faţa unei opţiuni. lar în sat nu sunt mai mult de trei 
inşi care „dorm singuri”: preotul, tânăra domnişoară Prym 
şi bătrâna Berta. Cine va fi ales? 

Istoria unui om este istoria întregii omeniri. Istoria unui 
sat este istoria oricărui loc de pe pământ. Binele seamănă 
perfect cu răul şi răul scoate la iveală ce e bun în om. 
Îngerului păzitor i se întâmplă să adoarmă, spre bucuria 
diavolului păzitor, în mica aşezare a cărei linişte a fost 
distrusă de un străin ciudat, barmaniţa hotelului, 
domnişoara Prym, are multe de rezolvat şi o singură 
săptămână la dispoziţie. 

O, Mărie cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru 
noi, cei care ne îndreptăm către Tine. 

Amin. 

Şi l-a întrebat un fruntaş, zicând: 

Învăţătorule bun, ce să fac ca să moştenesc viaţa cea de 
veci? 

Iar Isus i-a zis: 

Pentru ce mă numeşti bun? 

Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu. 

LUCA, 18, 18-19 

NOTA AUTORULUI. 


Prima legendă despre Scindare ia naştere în Persia antică: 
după ce a creat universul, zeul timpului îşi dă seama de 
armonia din jurul său, dar simte că-i lipseşte ceva foarte 
important - un tovarăş cu care să se bucure de toată 
frumuseţea aceea. 

Vreme de o mie de ani se roagă să aibă un fiu. Istoria nu 
spune cui i se roagă, dat fiind că el însuşi e stăpân 
atotputernic, unic şi suprem; cu toate acestea se roagă şi, în 
cele din urmă, rămâne însărcinat. 

Văzându-şi dorinţa înfăptuită, zeul timpului e cuprins de 
căinţă, conştient fiind că echilibrul lucrurilor era cum nu se 
poate mai fragil. Dar e prea târziu - copilul este pe drum. 
Tot ce mai poate face cu lamentările sale este ca pruncul pe 
care-l purta în pântece să se scindeze în doi. 

Legenda povesteşte că, aşa cum din rugăciunea zeului se 
naşte Binele (Ormuzd), din căinţa lui se naşte Răul 
(Ahriman) - fraţi gemeni. 

Îngrijorat, el rânduieşte totul astfel încât Ormuzd să iasă 
primul din pântecele său, dominându-şi fratele şi evitând ca 
Ahriman să dea de furcă universului. Cum însă Răul e isteţ 
şi capabil, el izbuteşte la ceasul naşterii să-l îmbrâncească 
pe Ormuzd şi apucă să vadă cel dintâi lumina stelelor. 

Consternat, zeul timpului se decide să creeze aliaţi pentru 
Ormuzd: face să ia naştere rasa umană care va lupta 
împreună cu el pentru a-l domina pe Ahriman şi a evita ca 
acesta să pună stăpânire pe toate. 

În legenda persană, rasa umană se naşte ca aliată a 
Binelui şi, potrivit tradiţiei, ea va triumfa în cele din urmă. 
Altă istorie despre Scindare va apărea însă cu multe 
veacuri mai târziu, de astă dată într-o versiune opusă: omul 
ca instrument al Răului. 

Cred că mai toţi ştiu ce vreau să spun: un bărbat şi o 
femeie stau în grădina Raiului şi se bucură de toate 
desfătările imaginabile. Există o singură interdicţie - cuplul 
nu va putea cunoaşte niciodată ce înseamnă Binele şi Răul. 


Domnul atotputernic a spus (Fac, 2:17): „iar din pomul 
cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci”. 

Şi într-o bună zi se iveşte şarpele, asigurându-i că această 
cunoaştere e mai importantă chiar decât raiul şi că trebuiau 
să intre în posesia ei. Femeia refuză, zicând că Dumnezeu i- 
a ameninţat cu moartea, dar şarpele garantează că nu se va 
întâmpla nimic asemănător: dimpotrivă, în ziua când vor şti 
ce înseamnă Binele şi Răul, vor fi egali cu Dumnezeu. 

Convinsă, Eva mănâncă din fructul interzis şi-l împarte şi 
cu Adam. Din clipa aceea, echilibrul originar al Paradisului 
se destramă, iar cei doi sunt izgoniți şi blestemaţi. Există 
însă o frază enigmatică rostită de Dumnezeu şi care-i dă 
dreptate şarpelui: „lată, Adam s-a făcut ca unul dintre noi, 
cunoscând binele şi răul.” 

Nici în acest caz (după cum nici în cel al zeului timpului 
care se roagă pentru ceva, deşi el e stăpânul absolut), 
Biblia nu lămureşte cu cine anume stă de vorbă Dumnezeul 
unic şi - admițând că este unic - de ce spune „unul dintre 
noi”. 

Oricum ar fi, rasa umană e osândită încă de la început ca 
în eterna Scindare să evolueze între cele două contrarii. Şi 
la fel şi noi, pradă aceloraşi îndoieli ca şi strămoşii noştri; 
cartea de faţă are drept scop să abordeze această temă 
apelând, în unele momente ale intrigii, la unele legende cu 
acest subiect şi răspândite pe toată faţa pământului. 

Cu Diavolul şi domnişoara Prym am încheiat trilogia Şi în 
ziua a şaptea..., din care fac parte Pe malul râului Piedra 
am şezut şi-am plâns (1994) şi Veronika se hotărăşte să 
moară (1998). Cele trei cărţi vorbesc despre o săptămână 
din viaţa unor persoane normale care, brusc, se pomenesc 
confruntate cu dragostea, moartea şi puterea. Am fost 
totdeauna încredinţat că transformările profunde, atât în 
fiinţa umană cât şi în societate, au loc într-un interval de 
timp foarte redus. Când ne aşteptăm mai puţin, viaţa ne 
confruntă cu o provocare spre a ne pune la încercare 
curajul şi voinţa de schimbare; în acest moment, nu are rost 


să pretindem că nu se întâmplă nimic sau să ne scuzăm 
zicând că nu suntem pregătiţi. 

Provocarea nu aşteaptă. Viaţa nu priveşte îndărăt. O 
săptămână este un interval de timp suficient ca să decidem 
ne hotărâm dacă ne acceptăm destinul sau nu. 

Buenos Aires, august 2000 

De vreo cincisprezece ani, bătrâna Berta se aşeza zilnic în 
faţa porţii sale. Locuitorii din Viscos ştiau că aşa se 
comportă de obicei oamenii vârstnici: visează la trecut şi la 
tinereţe, contemplă o lume din care nu mai fac parte, caută 
subiecte de conversaţie cu vecinii. 

Berta avea însă un motiv ca să stea acolo. Şi aşteptarea i-a 
luat sfârşit în acea dimineaţă când l-a văzut pe străin 
urcând povârnişul abrupt şi îndreptându-se agale către 
unicul hotel din sat. Nu arăta aşa cum şi-l imaginase în 
atâtea rânduri; hainele îi erau uzate de-atâta purtat, avea 
părul mai lung ca de obicei şi barba bună de aranjat. 

Dar venea cu suita lui: diavolul. 

„Bărbatul meu are dreptate”, îşi zise ea în sinea ei. „Dacă 
n-aş fi fost eu aici, nimeni n-ar fi observat.” Era foarte 
nepricepută la calculul vârstelor, apreciind că omul avea 
între patruzeci şi cincizeci de ani. „Un tinerel”, gândi ea, 
folosind un reper pe care numai bătrânii îl pot înţelege. Se 
întrebă tăcută cât timp avea să rămână acolo, dar nu ajunse 
la nici o concluzie; poate puţin, de vreme ce purta cu el 
doar un rucsac. Se putea să rămână doar o noapte înainte 
de a pleca mai departe într-o direcţie necunoscută ei, dar 
care, de fapt, nici nu o interesa. 

Oricum, toţi anii câţi rămăsese aşezată în faţa porţii casei 
sale în aşteptarea sosirii lui nu fuseseră în zadar, deoarece 
o învăţaseră să înţeleagă frumuseţea munţilor - ceva ce nu 
observase până atunci din simplul motiv că se născuse acolo 
şi era obişnuită cu peisajul. 

După cum era de aşteptat, omul intră în hotel. Berta se 
gândi că s-ar fi putut duce să stea de vorbă cu preotul 


despre acea prezenţă de nedorit: el însă nici n-ar fi 
ascultat-o, zicându-şi că era o închipuire de-a bătrânilor. 

Bun, acum îi rămânea să vadă ce urma să se întâmple. Un 
diavol n-are nevoie de timp ca să pricinuiască mari dezastre 
- precum vijeliile, uraganele şi avalanşele, care, în câteva 
ceasuri, pot distruge copaci plantați cu două sute de ani în 
urmă. Berta îşi dădu brusc seama că simplul fapt de a şti că 
răul tocmai sosise în Viscos nu schimba cu nimic situaţia; 
diavolii vin şi pleacă mereu, fără ca prezenţa lor să aibă 
neapărat vreo urmare. Ei bat în mod constant lumea, 
uneori doar ca să vadă ce se mai întâmplă, alteori ca să 
pună la încercare un suflet sau altul, dar sunt nestatornici 
şi-şi schimbă ţintele fără nici o logică, ghidaţi numai de 
plăcerea unei bătălii care ar merita să fie dată. Berta 
credea că Viscos-ul nu prezintă nimic interesant sau special 
ca să atragă pentru mai mult de o zi atenţia indiferent cui, 
cu atât mai puţin pe-a cuiva atât de important şi de ocupat 
ca un mesager al tenebrelor. 

Încercă să se gândească la altceva, dar imaginea străinului 
nu-i ieşea din minte. Cerul, mai înainte însorit, începu să se 
acopere de nori. 

„E normal, aşa se-ntâmplă totdeauna la vremea asta”, 
cugetă ea. Nici o legătură cu sosirea străinului, o simplă 
coincidenţă. 

Atunci auzi zgomotul foarte îndepărtat al unui tunet, 
urmat de încă trei. Pe de o parte, asta însemna că se 
apropia o ploaie; pe de altă parte, dacă ar fi fost să dea 
crezare vechilor tradiţii ale locului, sunetul acela putea fi 
interpretat ca vocea unui Dumnezeu mânios, plângându-se 
că oamenii deveniseră indiferenți la prezenţa sa. 

„Poate că ar trebui să fac ceva. La urma urmelor, ceea ce 
aşteptam s-a şi întâmplat.” 

Câteva minute rămase atentă la tot ce se petrecea în jurul 
ei; norii continuau să se lase asupra aşezării, clar nu mai 
auzi nici un alt sunet. Ca o bună ex-catolică, nu dădea nici o 
crezare tradiţiilor şi superstiţiilor, mai ales celor din Viscos, 


care-şi aveau rădăcinile în vechea civilizaţie celtică ce 
fusese cândva predominantă în zonă. 

„Un tunet e pur şi simplu un fenomen natural. Dacă 
Dumnezeu ar vrea să le vorbească oameni lor, n-ar folosi 
mijloace atât de indirecte.” 

Gândindu-se la toate acestea, îi ajunse brusc la urechi 
vacarmul unui fulger - de astă dată mult mai apropiat. 
Berta se ridică, îşi luă scaunul şi intră în casă înainte de a 
începe să plouă —, dar acum cu inima strânsă, ca deo 
teamă pe care nu o putea defini. 

„Ce să fac?” 

Dorea ca străinul să plece numaidecât; era prea bătrână 
ca să mai poată fi de folos cuiva, sieşi, satului ei sau - mai 
presus de toate - Dumnezeului Atotputernic care, dacă avea 
nevoie de ajutor, ar fi ales cu siguranţă pe cineva mai tânăr. 
Totul nu era decât un delir; neavând ce face, soţul ei 
încerca să născocească diverse lucruri ca să o ajute să-şi 
omoare timpul. 

Că-l văzuse însă pe diavol - ah, de asta nu se îndoia câtuşi 
de puţin. 

În carne şi oase, îmbrăcat ca un pelerin. 

Hotelul era în acelaşi timp prăvălie cu produse regionale, 
restaurant cu mâncăruri tipice şi bar unde locuitorii din 
Viscos obişnuiau să se adune ca să discute mereu despre 
aceleaşi lucruri - ca de pildă vremea sau lipsa de interes a 
tinerilor faţă de sat. „Nouă luni de iarnă, trei luni de caznă”, 
obişnuiau ei să zică, referindu-se la faptul că în numai 
nouăzeci de zile trebuiau să facă toate muncile câmpului, 
fertilizarea, semănăturile, aşteptarea, recoltarea, punerea 
la adăpost a finului, tunsul linii. 

Toţi cei ce locuiau acolo ştiau că se încăpăţânau să-şi ducă 
zilele într-o lume care-şi trăise traiul; dar tot nu le venea 
uşor să accepte că făceau parte dintr-o ultimă generaţie de 
agricultori şi păstori care populau de veacuri munţii aceia. 
Mai devreme sau mai târziu aveau să sosească însă 
maşinile, vitele aveau să fie crescute departe de acolo, cu 


hrană specială, satul însuşi avea să fie vândut pesemne unei 
mari firme, cu sediul într-o ţară străină, care-l putea 
transforma într-o staţiune de schi. 

La fel se întâmplase şi cu alte aşezări din regiune, dar 
Viscos rezista, pentru că avea o datorie faţă de trecutul său, 
faţă de puternica tradiţie a strămoşilor care locuiseră 
cândva acolo şi care îi învăţaseră cât era de important să 
lupte până în ultima clipă. 

Străinul citi cu atenţie fişa hotelului, întrebându-se cum să 
o completeze. După accent, avea să se ştie că vine din vreo 
ţară din America de Sud, şi se decise că aceasta avea să fie 
Argentina, pentru că-i plăcea mult echipa ei de fotbal. Fişa 
cerea adresa, şi el scrise strada Columbia, socotind că 
sudamericanii au obiceiul să se complimenteze reciproc, 
numind locuri importante după numele unor ţări învecinate. 
Ca nume, şi-l alese pe cel al unui terorist faimos din secolul 
trecut. 

În mai puţin de două ore, toţi cei 281 de locuitori din 
Viscos ştiau că în sătucul lor tocmai sosise un străin pe 
nume Carlos, născut în Argentina, şi care locuia pe mult 
râvnita stradă Columbia din Buenos Aires. Acesta este 
avantajul localităţilor foarte mici: nu e nevoie să faci nici un 
efort ca să se afle numaidecât totul despre viaţa ta 
personală. 

Aceasta era, de altfel, chiar intenţia nou-venitului. 

Urcă în camera lui şi-şi goli rucsacul: în el erau câteva 
articole de îmbrăcăminte, un aparat de ras, o pereche de 
pantofi extra, vitamine pentru prevenirea răcelilor, un caiet 
gros în care-şi nota observaţiile şi unsprezece lingouri de 
aur cântărind fiecare câte două kilograme. Epuizat de 
încordare, de urcuş şi de greutatea pe care o cărase, 
adormi aproape imediat, nu înainte însă de a pune un scaun 
în dreptul uşii ca să o blocheze, chiar dacă ştia că putea 
conta pe fiecare dintre cei 281 de locuitori din Viscos. 

A doua zi îşi luă cafeaua de dimineaţă, lăsă hainele la 
recepţia micului hotel ca să-i fie spălate, puse la loc în 


rucsac lingourile de aur şi plecă spre muntele care se înălța 
la est de sat. În drum, zări doar un locuitor de prin partea 
locului, o bătrână care şedea în faţa casei şi-l privea cu un 
aer curios. 

Se făcu nevăzut în pădure şi aşteptă până ce auzul i se 
obişnui cu zgomotele insectelor, ale păsărilor şi ale vântului 
bătând prin rămurişurile desfrunzite; ştia că, într-un loc ca 
acela, putea fi observat fără a-şi da seama, aşa că stătu 
aproape un ceas fără să întreprindă nimic. 

Când fu sigur că un eventual observator s-ar fi plictisit şi 
ar fi plecat fără nici o noutate de povestit, sapă o groapă 
lângă o formaţie stâncoasă în formă de Y şi ascunse acolo 
unul din lingouri. Urcă apoi niţel mai sus, rămase încă un 
ceas ca şi cum ar fi contemplat natura într-o meditaţie 
profundă, văzu altă formaţie stâncoasă - de astă dată 
asemănătoare cu un vultur - şi sapă încă o groapă, unde 
puse celelalte zece lingouri de aur. 

Prima persoană pe care o zări pe drumul de întoarcere în 
sat fu o tânără fată pe malul unuia dintre numeroasele 
pâraie temporare din zonă, formate de ghețarii care se 
topeau. Ea îşi ridică privirea de pe cartea pe care o citea, îi 
observă prezenţa şi-şi reluă lectura; fără doar şi poate, 
maică-sa o învățase să nu adreseze nici o vorbă unui străin. 

Străinii însă, când ajung într-un oraş nou, au dreptul de a 
încerca să intre în relaţii cu persoane necunoscute, aşa 
încât se apropie de ea. 

— Bună - zise el. E foarte cald pentru vremea asta. 

Ea încuviinţă din cap. 

Străinul insistă: 

— Mi-ar face plăcere să veniţi ca să vedeţi ceva. 

Ea lăsă politicos cartea deoparte, întinse mâna şi se 
prezentă: 

— Mă numesc Chantal, seara lucrez la barul hotelului 
unde sunteţi găzduit, aşa încât m-am mirat că n-aţi coborât 
să cinaţi, fiindcă un hotel câştigă bani nu doar din 
închirierea camerelor, ci şi din tot ce consumă oaspeţii. 


Dumneavoastră sunteţi Carlos, din Argentina, şi locuiţi pe o 
stradă numită Columbia; toţi cei din oraş au şi aflat asta, 
fiindcă un bărbat care soseşte aici în afara sezonului de 
vânătoare e totdeauna un obiect de curiozitate. Un bărbat 
de vreo cincizeci de ani, cu părul încărunţit şi privirea cuiva 
care a trecut prin multe în viaţă. 

Cât despre invitaţia de a vedea ceva, vă mulţumesc, dar 
peisajul din Viscos îl cunosc din toate unghiurile posibile şi 
imaginabile; poate ar fi mai bine să va arăt eu locuri pe care 
nu le-aţi mai văzut, dar cred că sunteţi foarte ocupat. 

— Am cincizeci şi doi de ani, nu mă cheamă Carlos, toate 
datele din registru sunt false. 

Chantal nu mai ştiu ce să spună. Străinul continuă: 

— Nu Viscos-ul vreau să vi-l arăt. E ceva ce n-aţi mai văzut 
nicicând. 

Ea citise multe poveşti cu fete care se hotărăsc să-l 
urmeze pe un străin în adâncul pădurii şi dispar fără urmă. 
O clipă o cuprinse frica; dar frica îi fu repede înlocuită de 
sentimentul aventurii - la urma urmelor, bărbatul acela n-ar 
îndrăzni să-i facă nimic rău, deoarece ea apucase să-i spună 
că toţi cei din sat ştiau de prezenţa lui, chiar dacă toate 
datele din registru nu corespundeau cu realitatea. 

— Cine sunteţi? - întrebă ea. Dacă e adevărat ce-mi 
spuneţi, nu vă daţi seama că pot să vă denunţ la poliţie că v- 
aţi falsificat identitatea? 

— Promit să răspund la toate întrebările dumitale, dar mai 
înainte trebuie să vii cu mine, fiindcă doresc să-ţi arăt ceva. 
E la cinci minute de mers pe jos de-aici. 

Chantal închise cartea, trase adânc aer în piept şi rosti o 
rugăciune tăcută, în timp ce în inimă i se amestecau 
nerăbdarea şi teama. Apoi se ridică şi-l însoţi pe străin, 
încredinţată că nu era decât tot un moment de frustrare în 
viaţa ei, care începea mereu cu o întâlnire plină de 
promisiuni, pentru a se dovedi apoi că nu e decât tot un vis 
de dragoste imposibilă. 


Bărbatul se duse până la stâncile în formă de Y, îi arătă 
pământul proaspăt săpat şi o rugă să scoată la iveală ceea 
ce fusese îngropat acolo. 

— O să mă murdăresc pe mâini - zise Chantal. O să-mi 
murdăresc rochia. 

Bărbatul apucă o cracă, o rupse şi i-o dădu ca să sape cu 
ea pământul. Ea se miră de comportarea lui, dar se hotări 
să facă ceea ce-i cerea. 

Cinci minute mai târziu, Chantal avea în faţa ochilor 
lingoul de aur gălbui şi murdar. 

— Pare aur - zise ea. 

— E aur. E al meu. Acum îngroapă-l, te rog, la loc. 

Ea îi dădu ascultare. Bărbatul o duse până la celălalt 
ascunziş. Chantal începu iar să sape şi de astă dată rămase 
uluită de cantitatea de aur de sub ochii ei. 

— E tot aur. Şi tot al meu - zise străinul. 

Chantal se pregătea să acopere iarăşi aurul cu pământ, 
când el îi ceru să lase groapa aşa cum era. 

Se aşeză pe una din pietre, îşi aprinse o ţigară şi privi în 
zare. 

— De ce aţi vrut să-mi arătaţi asta? 

El nu zise nimic. 

— Cine sunteţi, de fapt? Ce faceţi aici? De ce-mi arătaţi 
toate astea când ştiţi că pot spune tuturora ce e ascuns aici, 
în munte? 

— Prea multe întrebări deodată - răspunse străinul, cu 
ochii aţintiţi tot asupra muntelui, ca şi cum i-ar fi ignorat 
prezenţa. Cât despre ideea de a le spune celorlalţi, chiar 
vreau să o faci. 

— Mi-aţi promis că dacă vin cu dumneavoastră, îmi veţi 
răspunde la orice întrebare. 

— În primul rând, să nu crezi în promisiuni. Lumea e plină 
de ele: bogăţie, mântuire veşnică, dragoste fără sfârşit. Unii 
cred că pot să promită orice, alţii acceptă tot ce le asigură 
zile mai bune, aşa cum trebuie să fie şi în cazul dumitale. 
Cei care promit şi nu se ţin de cuvânt sfârşesc în neputinţă 


şi frustrare; la fel se întâmplă şi cu cei care îşi respectă 
promisiunile făcute. 

Complica lucrurile; vorbea de propria-i viaţă, de noaptea 
care-i schimbase destinul, de minciunile cărora fusese 
obligat să le dea crezare din cauză că realitatea era cu 
neputinţă de acceptat. Trebuia să vorbească pe limba 
tinerei fete, aşa încât ea să-l poată înţelege. 

Chantal înţelegea însă aproape tot. Ca toţi bărbaţii în 
vârstă, el se gândea insistent să se culce cu o femeie mai 
tânără. Ca orice om, credea că banii puteau să cumpere 
orice. Ca orice străin, era sigur că fetele dintr-o aşezare 
izolată sunt destul de naive ca să accepte orice propunere, 
reală sau imaginară, cu condiţia ca aceasta să le ofere o 
posibilitate, fie şi îndepărtată, de a pleca de-acolo. 

Nu era nici primul şi - din păcate - nici ultimul care 
încerca să o seducă într-un mod atât de grosolan. Ceea ce o 
tulbura era cantitatea de aur pe care i-o oferise; nu-şi 
imaginase niciodată că era atât de valoroasă, ceea ce-i 
făcea plăcere, dar îi crea şi o senzaţie de panică. 

— Sunt prea bătrână ca să mai cred în promisiuni - 
răspunse ea încercând să tragă de timp. 

— Şi totuşi ai crezut mereu şi vei continua să crezi. 

— Vă înşelaţi; ştiu că trăiesc în Paradis, am citit Biblia şi nu 
voi cădea şi eu în greşeala Evei, care nu s-a mulţumit cu ce 
avea. 

Evident, nu acesta era adevărul, acum o şi încerca 
neliniştea că străinul ar fi şi putut să-şi piardă interesul şi să 
plece. Adevărul era că ea însăşi ţesuse pânza ca un 
păianjen, provocând întâlnirea din pădure; se aşezase 
strategic într-un loc pe unde el urma să treacă la 
întoarcere, aşa încât să poată găsi pe cineva cu care să 
vorbească, să audă poate încă o promisiune, câteva zile de 
vis cu o posibilă nouă iubire şi o călătorie fără întoarcere 
dincolo de valea natală. Inima îi mai fusese frântă de multe 
ori şi totuşi încă mai credea că avea să-l întâlnească pe 
bărbatul vieţii sale. La început lăsase să-i scape multe ocazii 


gândind că persoana sortită încă nu sosise, acum simţea 
însă că timpul fugea mai repede decât crezuse şi era gata 
să plece din Viscos cu primul bărbat dispus să o ia, chiar 
dacă n-ar fi simţit nimic pentru el. Cu siguranţă, avea să 
înveţe să-l iubească - dragostea era doar o chestiune de 
timp. 

— Exact asta vreau să aflu: dacă trăim în paradis sau în 
infern - îi întrerupse gândurile bărbatul. 

Bun, iată-l cum cădea în capcană. 

— În paradis. Dar dacă trăieşti mult timp într-un loc 
perfect, în cele din urmă te plictiseşti. 

Aruncase prima momeală. Spusese, cu alte cuvinte: „Sunt 
liberă, sunt disponibilă”. Următoarea lui întrebare ar fi 
trebuit să fie: „Ca dumneata?” 

— Ca dumneata? - vru să ştie străinul. 

Trebuia să fie prudentă, nu trebuia să se repeadă prea 
însetată la izvor, altminteri el s-ar fi putut speria. 

— Nu ştiu. Uneori simt că da, alteori cred că soarta mea 
este aici şi nu ştiu cum aş putea să trăiesc departe de 
Viscos. 

Următorul pas: să simuleze indiferența. 

— Bine, dacă nu vreţi să-mi spuneţi nimic despre aurul pe 
care mi l-aţi arătat, vă rămân îndatorată pentru plimbare şi 
mă întorc la pârâul şi la cartea mea. Vă mulţumesc. 

— Un moment! 

Bărbatul muşcase din momeală. 

— Sigur că o să-ţi explic ce-i cu aurul; altminteri de ce te- 
aş fi adus până aici? 

Sex, bani, putere, promisiuni. Dar Chantal făcu o mină de 
parcă ar fi fost în aşteptarea unei revelații uimitoare; 
bărbaţii încearcă o voluptate ciudată să se simtă superiori, 
fără a şti că de cele mai multe ori se comportă într-un mod 
absolut previzibil. 

— Trebuie să fiţi un om cu multă experienţă de viaţă, 
cineva care m-ar putea învăţa multe. 


Aşa. Să salte un pic undiţa, să laude puţin ca să nu sperie 
prada: iată o regulă importantă. 

— Până una, alta, aveţi prostul obicei că, în loc să 
răspundeţi la o simplă întrebare, ţineţi predici nesfârşite 
despre promisiuni sau despre felul cum trebuie să ne 
comportăm în viaţă. Aş fi bucuroasă dacă mi-aţi răspunde la 
întrebările pe care vi le-am pus de la început: Cine sunteţi? 
Şi ce faceţi aici? 

Străinul îşi cobori ochii dinspre munţi şi o măsură cu 
privirea pe fata din faţa lui. Lucrase vreme de mulţi ani cu 
tot felul de oameni şi ştia aproape cu toată certitudinea - ce 
era în mintea ei. Fără îndoială, ea credea că-i arătase aurul 
ca s-o impresioneze cu bogăţia lui, tot aşa cum încerca ea 
acum să-l impresioneze pe el cu tinereţea şi indiferența ei. 

— Cine sunt eu? Bun, să zicem că sunt un om care deo 
bună bucată de vreme caută un anumit adevăr; l-am 
descoperit până la urmă în teorie, dar nu l-am pus niciodată 
în practică. 

— Ce fel de adevăr? 

— Despre natura fiinţei umane. Am descoperit că, dacă ni 
s-ar da prilejul să cădem în ispită, până la urmă am şi 
cădea. În funcţie de condiţii, toate fiinţele umane de pe 
pământ sunt dispuse să facă rău. 

— Eu cred... 

— Nu e vorba de ceea ce credem sau vrem să credem, 
dumneata sau eu, ci de a descoperi dacă teoria mea este 
corectă. Vrei să ştii cine sunt eu? Sunt un industriaş foarte 
bogat, foarte faimos, conduc mii de angajaţi, nemilos când a 
fost nevoie şi bun când am socotit că e necesar. 

Cineva care a trăit lucruri despre care oamenii nici nu 
visează că există şi care a căutat dincolo de limitele atât ale 
plăcerii cât şi ale cunoaşterii. Un om care a cunoscut 
paradisul când se socotea prizonier în infernul rutinei şi-al 
familiei şi care a cunoscut infernul când a putut să se 
bucure de paradis şi de libertatea totală. lată ce sunt, un 
om care a fost bun şi rău de-a lungul întregii vieţi, pesemne 


persoana cea mai capabilă să răspundă la întrebarea mea 
despre esenţa fiinţei umane - şi iată de ce mă aflu aici. Ştiu 
ce vei vrea să ştii acum. 

Chantal simţea că pierde teren; trebuia să-l recupereze 
rapid. 

— Credeţi că am să-ntreb: de ce mi-aţi arătat aurul? Dar la 
drept vorbind vreau să ştiu de ce oare un industriaş bogat 
şi faimos vine la Viscos în căutarea unui răspuns pe care-l 
poate găsi în cărţi, universităţi sau pur şi simplu consultând 
un filosof ilustru. 

Străinului îi plăcu inteligenţa fetei. Bravo, îşi alesese 
persoana nimerită - ca totdeauna. 

— Am venit la Viscos pentru că mi-am făcut un plan. Cu 
multă vreme în urmă, am văzut o piesă de teatru de un 
autor pe nume Durrenmatt, pe care trebuie să-l cunoşti... 

Comentariul era doar o provocare; era limpede că fata 
aceea nu auzise niciodată de Durrenmatt, iar acum avea să 
afişeze iar un aer indiferent, ca şi cum ar şti despre cine e 
vorba. 

— Continuaţi - zise Chantal, simulând indiferența. 

— Îmi pare bine că-l cunoşti, dar dă-mi voie să-ţi amintesc 
la care dintre piesele lui de teatru mă refer - îşi măsură 
bine cuvintele, astfel încât comentariul lui să nu sune 
exagerat de cinic, ci cu fermitatea cuiva care era conştient 
că ea minte. 

— E vorba de o femeie care, după ce se îmbogăţeşte, se 
întoarce într-un oraş doar ca să-l umilească sau să-l 
distrugă pe bărbatul care o respinsese când era tânără. 
Toată viaţa, căsătoria, succesul financiar îi fuseseră 
motivate numai de dorinţa de a se răzbuna pe prima ei 
iubire. 

Aşa mi-am conceput şi eu jocul: să merg într-un loc izolat 
de lume, unde toţi privesc viaţa cu bucurie, pace, 
compasiune, şi să văd dacă-i pot face pe oameni să calce 
unele dintre poruncile fundamentale. 


Chantal încetă să-l mai privească şi-şi aţinti ochii asupra 
munţilor. Ştia că străinul îşi dăduse seama că nu-l cunoştea 
pe acel scriitor şi că acum îi era frică să n-o întrebe care 
sunt poruncile esenţiale; nu fusese niciodată foarte 
credincioasă, n-avea nici cea mai mică idee. 

— În târguşorul acesta toată lumea e cinstită, începând cu 
dumneata - continuă străinul. Ţi-am arătat un lingou de aur 
care ţi-ar oferi independenţa necesară ca să pleci de-aici, să 
cutreieri lumea, să faci ce visează mereu să facă fetele din 
aşezările mici şi izolate. Lingoul va rămâne aici; dumneata 
ştii că este al meu, dar ai putea să-l furi dacă ai vrea. Şi ai 
călca o poruncă esenţială: „Să nu furi”. 

Fata îl privi pe străin. 

— Cât despre celelalte douăsprezece lingouri, ele sunt 
suficiente pentru ca toţi locuitorii satului să nu mai fie 
nevoiţi să muncească cât vor trăi continuă el —. Nu ţi-am 
cerut să le acoperi cu pământ, pentru că le voi duce într-un 
loc numai de mine ştiut. Vreau ca, după ce te întorci în sat, 
să spui ce ai văzut şi că sunt dispus să le dau lingourile cu 
condiţia ca locuitorii din Viscos să facă ceva ce nici n-au 
visat vreodată. 

— Ce, de exemplu? 

— Nu-i vorba de un exemplu, ci de ceva concret: vreau să 
încalce porunca „să nu ucizi”. 

— Cee? 

Întrebarea izbucnise ca un țipăt. 

— Exact ce ai auzit. Vreau să comită o crimă. 

Străinul observă că trupul fetei înţepenise şi că putea 
pleca în orice clipă, fără să mai audă restul poveştii. Se 
impunea să spună repede tot ce plănuise. 

— Termenul e de o săptămână. Dacă după şapte zile 
cineva din sat e găsit mort - poate fi chiar un bătrân care 
nu mai e bun de muncă, un bolnav incurabil, un handicapat 
mintal care nu face decât să le dea de furcă celorlalţi, 
numai o victimă să fie banii aceştia vor fi ai locuitorilor 
satului şi eu voi trage concluzia că toţi suntem răi. Dacă 


dumneata vei fura lingoul acela, dar satul va rezista ispitei, 
sau invers, voi trage concluzia că există buni şi răi, ceea ce 
îmi ridică o problemă serioasă, fiindcă asta presupune o 
luptă pe plan spiritual, care poate fi câştigată de oricare din 
cele două părţi. Dumneata crezi oare în Dumnezeu, în 
planuri spirituale, în luptele dintre îngeri şi diavoli? 

Tânăra femeie nu spuse nimic şi-şi dădu seama că de astă 
dată pusese întrebarea într-un moment nepotrivit, riscând 
să nu mai poată face altceva decât să-i întoarcă spatele, 
fără a-l lăsa să isprăvească. Era mai bine să înceteze cu 
ironiile şi să treacă direct la subiect. 

— Dacă, în cele din urmă, voi pleca din sat cu cele 
unsprezece lingouri de aur ale mele, atunci ideea în care 
am vrut să cred se va dovedi că a fost o minciună. Voi muri 
cu un răspuns pe care nu vreau să-l primesc, deoarece viaţa 
ar fi mai acceptabilă dacă aş avea eu dreptate şi lumea ar fi 
rea. 

Şi totuşi suferinţa mea va rămâne aceeaşi, dar dacă toţi 
suferă, durerea e mai suportabilă. Şi totuşi, dacă numai unii 
sunt condamnaţi să înfrunte mari tragedii, atunci e ceva 
greşit în Creaţie. 

Ochii tinerei Chantal se umplură de lacrimi. Făcu totuşi un 
efort ca să se controleze: 

— De ce faci asta? De ce în satul meu? 

— Nu e vorba de dumneata sau de satul dumitale, mă 
gândesc doar la mine: istoria unui singur om este istoria 
tuturor oamenilor. Vreau să ştiu dacă suntem buni sau răi. 
Dacă suntem buni, Dumnezeu este drept; şi El mă va ierta 
pentru tot ce am făcut, pentru răul pe care l-am dorit celor 
care au încercat să mă distrugă, pentru hotărârile greşite 
pe care le-am luat în momentele cele mai importante, 
pentru propunerea pe care ţi-o fac acum - fiindcă El a fost 
cel care m-a împins în partea întunecată. 

Dacă suntem răi, atunci totul e îngăduit, n-am luat 
niciodată vreo hotărâre greşită, suntem de la bun început 
osândiţi şi prea puţin contează ce facem în viaţa asta, 


mântuirea stă dincolo de gândurile sau faptele fiinţei 
umane. 

Înainte ca Chantal să plece, el adăugă: 

— Poţi să te hotărăşti să nu colaborezi. În cazul acesta, le 
voi spune eu însumi tuturora că ţi-am dat ocazia să-i ajuţi, 
dar ai refuzat, drept care le voi face chiar eu propunerea. 
Dacă se vor hotări să ucidă pe cineva, e foarte probabil că 
prima victimă vei fi chiar dumneata. 

Locuitorii din Viscos se obişnuiseră imediat cu rutina 
străinului: se trezea în zori, bea o cafea tare dimineaţa şi 
pleca să se plimbe în munţi, în pofida ploii care nu contenea 
să cadă din a doua zi a venirii sale în sat, transformându-se 
apoi în lapoviţă, cu rare perioade de acalmie. Nu mânca 
niciodată la prânz; obişnuia să se întoarcă la hotel după- 
amiaza devreme, se zăvora în cameră şi, după cum 
presupuneau toţi, dormea. 

De cum se înnopta, îşi relua plimbările, de astă dată prin 
împrejurimile satului. Ajungea totdeauna cel dintâi la 
restaurant, se pricepea să comande felurile cele mai 
rafinate, nu se lăsa înşelat la nota de plată. Alegea 
totdeauna cel mai bun vin - care nu era neapărat şi cel mai 
scump, fuma o ţigară şi apoi se ducea la bar, unde începea 
să-şi facă prieteni printre bărbaţii şi femeile care-l 
frecventau. 

Îi plăcea să asculte poveşti din regiune, despre generaţiile 
care trăiseră în Viscos (cineva zicea că în trecut fusese o 
aşezare mult mai mare decât astăzi, mărturie putând sta un 
număr de case în ruină de la capetele celor trei străzi 
existente), despre obiceiurile şi superstiţiile inerente vieţii 
oamenilor de la ţară, despre noile tehnici din agricultură şi 
păstorit. 

Când îi venea rândul să vorbească şi el despre sine, 
povestea unele istorii care se băteau cap în cap - uneori 
zicea că fusese marinar, alteori se referea la mari uzine de 
armament pe care le condusese sau la o perioadă în care 


abandonase totul spre a petrece o vreme într-o mănăstire, 
în căutarea lui Dumnezeu. 

După ce plecau de la bar, localnicii se întrebau dacă 
spunea adevărul sau minţea. Primarul socotea că un om 
poate fi multe lucruri în viaţă, chiar dacă locuitorii din 
Viscos îşi cunoşteau neabătut destinul încă de mici copii; 
preotul avea o părere diferită şi-l considera pe noul sosit ca 
pe un ins pierdut, rătăcit, care venise acolo în încercarea de 
a se găsi pe sine. 

Singurul lucru de care erau siguri cu toţii este că avea să 
rămână în sat doar şapte zile; patroana hotelului povestise 
că-l văzuse telefonând la aeroportul din capitală, ca să-şi 
confirme plecarea, ciudat, în Africa, şi nu în America de 
Sud. Apoi, după convorbirea telefonică, scosese din 
buzunar un teanc de bancnote ca să plătească toată chiria 
pentru cameră şi toate mesele consumate sau viitoare, 
chiar dacă ea îi spusese că avea toată încrederea în el. 
Străinul insistând, femeia îi sugeră să utilizeze cartea de 
credit, după cum făceau mai toţi oaspeţii; în felul acesta, i- 
ar fi rămas bani pentru orice situaţii neprevăzute care i s-ar 
fi putut ivi în restul călătoriei. Vru să adauge „poate în 
Africa nu se acceptă cărţi de credit”, dar ar fi fost nedelicat 
să arate că-i ascultase convorbirea sau să creadă că unele 
continente sunt mai avansate decât altele. 

Străinul îi mulţumi pentru grija arătată, dar o refuză 
politicos. 

În următoarele trei nopţi plăti - tot peşin - câte un rând de 
băutură pentru toţi cei de faţa. Aşa ceva nu se mai 
întâmplase niciodată în Viscos, astfel încât lumea uită de 
istoriile contradictorii şi începu să-l privească pe acel 
bărbat ca pe o persoană generoasă şi prietenoasă, fără 
prejudecăţi, gata să-i trateze pe ţărani ca şi cum ar fi fost 
egali cu bărbaţii şi femeile din marile oraşe. 

Acum, discuţiile îşi schimbaseră tema: când se închidea 
barul, unii băutori întârziaţi îi dădeau dreptate primarului, 
zicând că nou-venitul era un bărbat experimentat, capabil 


să înţeleagă valoarea unei prietenii trainice; alţii susțineau 
că avea dreptate preotul, de vreme ce cunoştea mai bine 
sufletul omenesc, şi că străinul era un om singuratic, 
căutându-şi noi prieteni sau o nouă perspectivă asupra 
vieţii. Oricum ar fi fost, era o persoană agreabilă şi locuitorii 
din Viscos erau convinşi că aveau să-i simtă lipsa după ce 
avea să plece lunea viitoare. 

În plus, era şi un ins extrem de discret şi toţi făcură 
această observaţie în temeiul unui amănunt important: 
călătorii, mai cu seamă când soseau neînsoţiţi, căutau 
totdeauna să intre în relaţii cât mai strânse cu Chantal 
Prym, fata care servea la bar poate în speranţa unei idile 
efemere sau cine ştie din ce motiv. Bărbatul acesta însă i se 
adresa numai ca să comande băuturi şi nu schimbase 
niciodată priviri seducătoare sau libidinoase cu tânăra 
femeie. 

Practic, în cele trei nopţi de după întâlnirea de la pârâu, 
Chantal nu izbuti să doarmă. Furtuna - care trecea şi venea 
- scutura jaluzelele metalice, făcând un zgomot 
înspăimântător. Se trezea în repetate rânduri scăldată în 
sudoare, cu toate că pe timpul nopţii debranşa totdeauna 
încălzirea din cauza preţului electricităţii. 

În prima noapte, avu parte de prezenţa Binelui. Între un 
coşmar şi altul - pe care nu izbutea să şi le amintească - se 
ruga şi-i cerea lui Dumnezeu să o ajute. Nicio clipă nu-i 
trecuse prin minte să povestească ceea ce auzise şi să fie 
astfel mesagera păcatului şi a morţii. 

După o vreme, socoti că Dumnezeu era mult prea departe 
ca să o audă şi începu să se roage pentru bunica ei, 
răposată cu câtva timp în urmă şi care o crescuse după ce 
mama ei murise la naştere. Se agăța cu toată puterea de 
ideea că Răul le ieşise în cale o singură dată şi plecase de- 
acolo pentru totdeauna. 

Chiar şi cu toate problemele ei personale, Chantal ştia că 
trăieşte într-un orăşel cu bărbaţi şi femei cinstiţi care-şi 
îndeplineau datoriile, oameni care umblau cu fruntea sus şi 


se bucurau de respect în întreaga regiune. Dar nu 
totdeauna fusese aşa: vreme de peste două veacuri, Viscos 
fusese locuit de tot ce era mai rău în neamul omenesc şi toţi 
acceptau faptul acesta ca pe ceva firesc, zicând că era 
rezultatul unui blestem aruncat de celți, când fuseseră 
învinşi de romani. Asta până când tăcerea şi curajul unui 
singur bărbat - cineva care nu credea în blesteme, ci doar 
în binecuvântări - îşi răscumpărase poporul. Chantal 
asculta zgomotul jaluzelelor metalice zguduite de vânt şi-şi 
amintea glasul bunicii sale povestindu-i cele întâmplate. 

Odată, cu mulţi, mulţi ani în urmă, un pustnic - care mai 
târziu avea să fie cunoscut sub numele de Sfântul Savin - 
trăia într-o peşteră din regiunea asta. Pe atunci, Viscos nu 
era mai mult decât o aşezare de frontieră, populată de 
bandiți căutaţi de justiţie, contrabandişti, prostituate, 
aventurieri care veneau în căutare de complici, asasini care 
se odihneau acolo între o crimă şi alta. Cel mai rău dintre 
ei, un arab pe nume Ahab, controla oraşul şi împrejurimile 
sale, impunând biruri istovitoare agricultorilor care 
încercau din răsputeri să-şi ducă viaţa cu demnitate. 

Într-o bună zi, Savin cobori din peştera lui, ajunse la casa 
lui Ahab şi ceru să fie găzduit peste noapte. Ahab râse: „Iu 
nu ştii că sunt un ucigaş, că am tăiat până acum capetele 
multor inşi de pe pământul meu şi că viaţa ta nu face pentru 
mine nici două parale?” „Ştiu”, răspunse Savin. „Dar m-am 
săturat să tot trăiesc în peştera aceea. Mi-ar plăcea să 
petrec măcar o noapte aici.” 

Ahab cunoştea faima sfântului, Ia fel de mare ca şi a lui, şi 
asta îl supăra - pentru că nu-i plăcea să-şi vadă gloria 
împărţită cu cineva atât de nevolnic. Aşa încât hotări să-l 
ucidă chiar în noaptea aceea ca să le arate tuturora că era 
singurul şi adevăratul stăpân al locului. 

Statură niţel de vorbă. Ahab fu impresionat de vorbele 
sfântului, dar era un om lipsit de credinţă şi de mult nu mai 
credea în Bine. Îi arătă un loc unde Savin se putea culca şi 


continuă să-şi ascută jungherul, ameninţător. Savin, după 
ce-l urmări cu privirea câteva clipe, închise ochii şi adormi. 

Ahab îşi ascuţi jungherul toată noaptea. Dimineaţa, când 
Savin se trezi, îl găsi plângând lingă el. 

„[ie nu ţi-a fost teamă de mine şi nu m-ai judecat. Pentru 
prima oară cineva şi-a petrecut noaptea alături de mine 
încredinţat că aş putea fi un om bun, capabil să ofere 
ospeţie celor în nevoie. Deoarece ai crezut că pot să mă 
port cinstit, aşa m-am şi purtat.” 

Din clipa aceea, Ahab îşi părăsi viaţa criminală şi începu să 
transforme regiunea. Atunci a încetat Viscos să mai fie o 
simplă aşezare de frontieră, plină de oameni certaţi cu 
legea, devenind un oraş important în comerţul dintre două 
țari. 

„Da, aşa e.” 

Chantal izbucni în plâns, mulţumindu-i bunicii sale că o 
ajutase să-şi reamintească istoria. Poporul ei era bun şi 
putea avea încredere în el. Pe când încerca să adoarmă la 
loc, se gândi cu plăcere la ideea de a-i povesti străinului 
istoria pe care o auzise doar ca să-i vadă faţa înspăimântată 
când avea să fie alungat de locuitorii din Viscos. 

A doua zi, fu surprinsă când îl văzu ieşind din restaurant 
direct jos în hotel, îndreptându-se către barul / recepţia / 
magazinul de produse regionale şi intrând în vorbă cu 
persoanele aflate acolo - ca oricare alt turist, interesat de 
teme absolut inutile, precum modul de tundere a oilor sau o 
instalaţie de afumat carnea. Locuitorii din Viscos erau 
convinşi dintotdeauna că oricare străin rămânea fascinat de 
viaţa sănătoasă şi naturală pe care o duceau ei, astfel încât 
reluau, cu orice prilej şi tot mai pe îndelete, aceleaşi poveşti 
despre cât e de bine să trăieşti la mare distanţă de 
civilizaţia modernă - deşi fiecăruia dintre ei, în străfundul 
sufletului, i-ar fi plăcut să fie departe de acolo, printre 
maşini care poluează atmosfera şi în cartiere unde nu te 
poţi mişca în siguranţă, pur şi simplu pentru că marile 


oraşe exercită o fascinaţie absolută asupra populaţiei 
rurale. 

Ori de câte ori apărea însă un vizitator, îşi manifestau - 
doar prin vorbe - bucuria de a trăi într-un paradis pierdut, 
încercând să se convingă pe ei înşişi de miracolul de a se fi 
născut acolo şi uitând că, până în momentul acela, niciunul 
dintre oaspeţii hotelului nu se hotărâse să lase totul în urmă 
şi să se instaleze în Viscos. 

Noaptea a fost destul de însufleţită, cu excepţia unui 
comentariu pe care străinul n-ar fi trebuit să-l facă: 

— Aici copiii sunt foarte bine crescuţi. Spre deosebire de 
alte locuri unde am fost, aici nu i-am auzit niciodată ţipând 
dimineaţa. 

După o secundă de tăcere jenată - datorată faptului că în 
Viscos nu erau copii - cuiva i-a dat în gând să întrebe ce fel 
de bucate locale mâncase iar conversaţia a continuat în 
ritmul său normal gravitând tot în jurul minunilor câmpului 
şi al neajunsurilor marelui oraş. 

Pe măsură ce trecea timpul, Chantal devenea din ce în ce 
mai nervoasă, temându-se ca el să nu-i ceară să 
povestească despre întâlnirea din pădure. Dar străinul nici 
măcar nu catadicsea să o privească şi-i vorbi doar o singură 
dată, când ceru - şi plăti cu bani gheaţă - un rând de 
băutură pentru toţi cei de faţă. 

De îndată ce clienţii plecară şi străinul urcă în camera sa, 
ea îşi dădu jos şorţul, îşi aprinse o ţigară dintr-un pachet 
uitat de cineva pe-o masă şi spuse patroanei hotelului că 
avea să facă toată curăţenia a doua zi de dimineaţă, 
întrucât era epuizată de o noapte prost dormită. Patroana 
fu de acord, Chantal îşi puse haina şi ieşi în aerul rece al 
nopții. 

Doar vreo două minute avea de mers până la locuinţa ei şi, 
în timp ce simţea că ploaia îi curgea pe faţă, se gândea că 
totul nu fusese altceva decât o idee nebunească, un 
subterfugiu macabru născocit de străinul acela ca să-i 
atragă atenţia. 


Apoi îşi aminti de aur: îl văzuse cu propriii săi ochi. 

Poate nici nu era aur. Era însă prea obosită ca să 
gândească şi, de îndată ce ajunse în camera ei, îşi scoase 
rochia şi se vâri sub pături. 

În cea de-a doua noapte, Chantal se pomeni în prezenţa 
Binelui şi a Răului. Căzu într-un somn profund şi fără vise, 
dar se trezi la mai puţin de-o oră după aceea. Afară totul 
era cufundat în tăcere; nici vântul bătând în jaluzelele 
metalice, nici zgomotele animalelor nocturne - nimic, 
absolut nimic din ce ar fi putut da un semn că lumea celor 
vii îşi continua existenţa. 

Se duse la fereastră şi privi strada pustie, ploaia fină care 
cădea, ceața luminată doar de lucirea slabă a firmei 
hotelului, ceea ce-i dădea satului o înfăţişare încă şi mai 
sinistră. Cunoştea bine liniştea asta de aşezare izolată, care 
nu înseamnă nicidecum pace şi tihnă, ci absenţa totală a 
oricăror noutăţi demne de a fi împărtăşite. 

Se uită în direcţia munţilor; nu putea să-i vadă, fiindcă 
norii erau foarte joşi, dar ştia că într-un loc anume era 
ascuns un lingou de aur. Sau, şi mai bine: era un lucru 
gălbui, sub formă de cărămidă, pe care un străin îl lăsase 
acolo. El îi arătase amplasarea exactă, cerându-i practic să 
dezgroape metalul şi să-l ia. 

Se întinse iarăşi, se răsuci de pe-o parte pe alta, se sculă 
încă o dată şi se duse la baie, îşi examina trupul gol în 
oglindă, o cuprinse spaima că în scurt timp va înceta să mai 
fie atrăgătoare, se întoarse în pat. Regretă că nu luase cu 
ea pachetul de ţigări uitat pe masă - ştia însă că stăpânul 
lui avea să revină ca să-l caute şi nu voia ca oamenii să-şi 
piardă încrederea în ea. Aşa era Viscos: un pachet de ţigări 
pe jumătate gol avea un stăpân, un nasture căzut de la o 
haină trebuia păstrat până când venea cineva ca să întrebe 
de el, trebuia să dai restul până la ultimul bănuţ, nu era 
niciodată permis să rotunjeşti o socoteală. Loc blestemat, 
unde totul era previzibil, organizat, demn de încredere. 


Văzând că nu reuşea să adoarmă, încercă din nou să se 
roage şi să se gândească la bunica ei, gândul i se fixase însă 
la o scenă: groapa deschisă, metalul mânjit de pământ, 
scurtătura de lemn din mâna ei ca şi cum ar fi fost toiagul 
unei peregrine gata de plecare. Aţipi şi se trezi de mai 
multe ori, dar tăcerea stăruia afară şi aceeaşi scenă îi 
revenea necontenit în minte. 

De îndată ce zări intrând pe fereastră primul licăr de 
lumină al dimineţii, se îmbrăcă şi ieşi. 

Deşi trăia într-un loc unde oamenii se trezesc în zorii zilei, 
tot era prea devreme. O porni pe strada pustie, privind 
deseori în urmă pentru a se convinge că nu o urmărea 
străinul, dar ceața nu-i îngăduia să vadă mai departe de 
câţiva metri. Se oprea din când în când, ciulind urechea 
după zgomot de paşi, dar nu-şi putea auzi decât inima care 
bătea să-i spargă pieptul. 

Se afundă în desiş, o apucă spre formațiunea stâncoasă în 
formă de Y - fapt care o făcea să se simtă nervoasă, 
deoarece pietrele arătau de parcă erau gata să se 
rostogolească în orice clipă —, luă în mână aceeaşi 
scurtătură de lemn pe care o lăsase acolo deunăzi, sapă 
exact în acelaşi loc pe care i-l indicase străinul, vâri mâna în 
groapă şi scoase lingoul sub formă de cărămidă. Ceva îi 
atrase atenţia: liniştea persista şi în plină pădure, ca şi cum 
ar fi fost pe-acolo o prezenţă stranie, înfricoşând animalele 
şi împiedicând frunzele să foşnească. 

Rămase uimită de greutatea metalului ţinut în mâini îl 
curăţă, observă nişte semne imprimate în el văzu două 
mărci şi o serie de cifre gravate, încercă să le descifreze, 
dar nu izbuti. 

Cât valora asta? Nu ştia cu exactitate, dar după cum 
spusese străinul - destul ca să nu mai trebuiască a-şi bate 
capul ca să câştige nici un cent câte zile mai avea. Îşi ţinea 
visul în mâini, lucrul după care totdeauna tânjise. Îşi avea 
acolo şansa de a se elibera de toate zilele şi nopţile identice 
din Viscos, de veşnicul du-te-vino la hotelul unde muncea de 


când devenise majoră, de vizitele anuale ale tuturor 
prietenilor şi prietenelor care plecaseră pentru că familiile 
lor îi trimiteau să studieze departe şi să ajungă cineva în 
viaţă, de toate absenţele cu care se obişnuise de mult, de 
bărbaţii care veneau promițând marea cu sarea şi plecau a 
doua zi fără a-şi lua măcar bun-rămas, de toate despărţirile 
sau despărţirile ratate cu care se şi obişnuise. Acel moment 
de acolo, din pădure, era cel mai important din existenţa ei. 

Viaţa fusese întotdeauna foarte nedreaptă cu ea; tată 
necunoscut, mamă care murise la naştere lăsându-i pe 
umeri povara păcatului; bunică ţărancă, trăind din 
croitorie, adunând bănuţ lângă bănuţ pentru ca nepoata să 
poată învăţa măcar să citească şi să scrie. Chantal avusese 
multe vise: credea că va putea birui toate obstacolele, că-şi 
va găsi un soţ, că va obţine o slujbă într-un oraş mare, că va 
fi descoperită de vreun vânător de talente care ar fi venit 
până în acel capăt de lume ca să se odihnească un pic, că va 
face o carieră dramatică, va sene o carte de mare succes, 
va auzi strigătele fotografilor implorând-o să-i lase să o 
pozeze şi va călca pe covoarele roşii ale vieţii. 

Fiecare zi era o zi de aşteptare. Fiecare noapte era o 
noapte în care ar fi putut apărea cineva care să-i 
recunoască adevărata valoare. Fiecare bărbat pe care-l 
primea în patul ei reprezenta speranţa de a pleca în 
dimineaţa următoare, de a nu mai vedea niciodată acele 
trei străzi, casele de piatră, acoperişurile de ardezie, 
biserica şi cimitirul de lângă ea hotelul cu produsele lui 
naturale care cereau luni de zile ca să fie făcute - pentru a 
fi vândute la acelaşi preţ ca şi mărfurile fabricate în serie. 

Uneori îi venea să creadă că vechii locuitori ai regiunii, 
celții, ascunseseră o comoară formidabilă şi ea sfârşise prin 
a o descoperi. Nici vorbă însă, dintre toate visele ei acesta 
era cel mai absurd sau mai improbabil. 

Acum stătea acolo, cu un lingou de aur în mâini, comoara 
în care nu crezuse niciodată, eliberarea ei definitivă. 


O cuprinse panica: singura clipă norocoasă din viaţa ei 
putea dispărea chiar în după-amiaza aceea. Dacă străinul 
se va răzgândi? Dacă se va hotări să plece în căutarea altui 
oraş, unde putea găsi o femeie mai înclinată să-l ajute în 
planurile lui? De ce să nu se ridice, să se întoarcă în camera 
ei, să-şi pună puţinele bunuri în valiză şi pur şi simplu să 
plece? 

Se văzu în închipuire coborând coasta abruptă, făcând 
autostopul la marginea şoselei din vale, în timp ce străinul 
ar pleca în plimbarea lui matinală şi ar descoperi că i se 
furase aurul. Ea şi-ar continua drumul către oraşul cel mai 
apropiat, el s-ar întoarce la hotel ca să anunţe poliţia. 

Chantal ar mulţumi pentru autostop şi s-ar duce direct la 
ghişeul staţiei de autobuze ca să cumpere un bilet către 
orice destinaţie îndepărtată; în acest moment s-ar apropia 
doi poliţişti şi i-ar cere politicos să-şi deschidă valiza. De 
îndată ce i-ar vedea conţinutul, amabilitatea ar dispărea 
total; era femeia pe care o căutau pe baza unui denunţ 
făcut cu trei ore mai devreme. 

La comisariat, Chantal ar fi avut două opţiuni: să spună 
adevărul, pe care nimeni nu l-ar fi crezut, sau, pur şi 
simplu, să afirme că văzuse pământul răscolit, se hotărâse 
să sape şi descoperise aurul. Odată îşi petrecuse noaptea în 
patul ei un căutător de comori - care căuta şi ceva ascuns 
de celți. Spunea că legile ţării erau clare: aveai dreptul să 
păstrezi tot ce găseai, chiar dacă erai obligat să înregistrezi 
la autorităţi toate piesele cu valoare istorică. Dar lingoul 
acela de aur nu avea nici un fel de valoare istorică, era 
absolut nou, cu marcaje, sigilii şi numere gravate. 

Poliţia l-ar interoga pe bărbat. El n-ar avea cum să aducă 
dovezi că ea intrase în camera lui şi-i furase bunurile. Ar fi 
doar cuvântul lui contra cuvântului ei, dar pesemne că elar 
fi mai puternic, avea probabil relaţii cu persoane 
importante şi, până la urmă, ar avea câştig de cauză. 
Chantal ar cere totuşi ca poliţia să analizeze lingoul şi ar 


vedea că ea spunea adevărul: pe metal erau urme de 
pământ. 

Între timp, vestea ar ajunge la Viscos, iar locuitorii lui - din 
invidie sau de ciudă - ar începe să acumuleze suspiciuni în 
privinţa fetei, zicând că nu doar o dată umblaseră vorbe că 
se culcase cu unii oaspeţi; poate că furtul avusese loc în 
timp ce el dormea. 

Situaţia s-ar termina patetic: lingoul de aur ar fi confiscat 
până când justiţia ar rezolva cazul, ea ar face din nou 
autostopul şi s-ar întoarce la Viscos, umilită, distrusă, 
supusă unor comentarii ce ar dura mai bine de o generaţie 
până când ar fi date uitării. Apoi ar constata că procesele 
nu duceau niciodată la nimic, avocaţii costau mai mult decât 
îşi putea ea permite, şi ar sfârşi prin a renunţa la proces. 

Gata cu istoria, nu tu aur, nu tu reputaţie. 

Era şi altă versiune: străinul spunea adevărul. Dacă 
Chantal ar fura aurul şi ar pleca definitiv, n-ar salva oare 
oraşul de un dezastru şi mai mare? 

Între timp, chiar înainte de a pleca de acasă şi de-a se 
îndrepta către munte, ştia de la bun început că era 
incapabilă să facă pasul acela. De ce îi era atât de frică, 
tocmai acum, când îşi putea schimba total viaţa? în definitiv, 
nu se culca oare cu oricine voia şi nu era peste măsură de 
provocatoare, pentru ca străinii să-i dea bacşişuri grase? 
Oare nu minţea din când în când? Nu era oare invidioasă pe 
vechii ei prieteni, care acum îşi făceau apariţia în târguşor 
doar cu prilejul sărbătorilor de sfârşit de an, ca să-şi 
viziteze familiile? 

Înhaţă aurul cu toată forţa, se ridică, se simţi slabă şi 
disperată, îl puse la loc în groapă şi-l acoperi cu pământ. Nu 
era în stare, şi asta nu pentru că era sau nu era cinstită, ci 
din pricina groazei pe care o simţea. Îşi dăduse seama că 
există două lucruri care te împiedică să-ţi realizezi visele: 
gândul că sunt imposibile sau, printr-o bruscă răsturnare a 
rotii norocului, faptul de a le vedea transformându-se în 
ceva posibil când te aştepţi mai puţin. Ei bine în acest 


moment apare spaima de un drum care nu ştii unde duce, 
de o viaţa cu provocări necunoscute, de posibilitatea ca 
lucrurile cu care suntem obişnuiţi să dispară pentru 
totdeauna. 

Oamenii vor să schimbe totul, dar în acelaşi timp, ar dori 
ca totul să rămână la fel. Chantal nu pricepea de ce, dar 
asta i se întâmpla ei acum. Poate că era în prea mare 
măsură prizonieră a Viscos-ului, prea deprinsă cu 
înfrângerile, şi orice şansă de victorie îi era o povară mult 
prea greu de dus. 

Fu convinsă că străinul se săturase de tăcerea ei şi în scurt 
timp - poate chiar în după-amiaza aceea - avea să se 
decidă, fără îndoială, să aleagă pe altcineva. Era însă prea 
laşă ca să-şi schimbe soarta. 

Mâinile care atinseseră aurul trebuiau acum să ţină 
mătura, buretele, cârpa de şters. Chantal întoarse spatele 
comorii şi luă drumul orăşelului, unde patroana o şi aştepta 
cu un aer uşor iritat, fiindcă făgăduise să curețe barul 
înainte ca unicul oaspete al hotelului să se trezească. 

Temerile lui Chantal nu se confirmară: străinul nu plecă. Îl 
văzu la bar în noaptea aceea, mai seducător ca oricând, 
povestind istorii care poate nu erau total adevărate, dar pe 
care, cel puţin în închipuire, el le trăia intens. Privirile iarăşi 
li se încrucişară într-un mod impersonal, când ea îl văzu 
plătind băuturile pe care le oferea clienţilor localului. 

Chantal era epuizată. Ardea de nerăbdare ca toţi să plece 
devreme, dar străinul era deosebit de inspirat şi nu mai 
termina de istorisit fel de fel de întâmplări, pe care ceilalţi 
le ascultau cu atenţie şi cu acel respect poltron - mai 
degrabă supuşenie -L. pe care ţăranii îl manifestă faţă de 
toţi cei care vin din oraşe mari, socotindu-i mai culţi, mai 
pregătiţi, mai inteligenţi, mai moderni. 

„Nişte proşti”, îşi zicea ea în gând. „Habar n-au cât sunt de 
importanţi. Nu ştiu că ori de câte ori cineva, oriunde pe 
lumea asta, duce la gură o furculiţă, o face doar mulţumită 
unor oameni ca locuitorii din Viscos, care trudesc din zori 


până noaptea târziu, şi ară pământul cu sudoarea 
trupurilor lor ostenite, şi îngrijesc de vite cu o răbdare 
inimaginabilă. Sunt mai de trebuinţă lumii decât toţi cei 
care trăiesc în marile oraşe, şi totuşi se comportă - şi se 
simt - ca fiinţe inferioare, complexate, inutile.” 

Străinul era însă dispus să demonstreze că cultura lui era 
mai valoroasă decât strădania fiecăruia dintre bărbaţii şi 
femeile din bar. Arătă către o imagine de pe perete: 

— Ştiţi ce e asta? Unul dintre cele mai faimoase tablouri 
din lume: ultima cină a lui lisus cu ucenicii săi, pictat de 
Leonardo da Vinci. 

— Nu poate fi chiar aşa faimos - zise patroana hotelului. 
Costă foarte puţin. 

— E doar o reproducere; pictura originală se găseşte într- 
o biserică foarte departe de-aici. Există însă o legendă cu 
privire la acest tablou, nu ştiu dacă v-ar plăcea s-o auziţi. 

Toţi dădură afirmativ din cap, iar Chantal se simţi din nou 
ruşinată că era acolo, ascultându-l pe un bărbat care-şi 
etala cunoştinţele inutile doar ca să arate că ştie mai mult 
decât ceilalţi. 

— Când a conceput această scenă, Leonardo da Vinci s-a 
izbit de o mare dificultate: trebuia să picteze Binele - sub 
chipul lui Isus - şi Răul - sub chipul lui luda, prietenul care 
se hotărăşte să-l trădeze în timpul mesei. Şi-a întrerupt 
lucrul la jumătate până când avea să găsească modelele 
ideale. 

Într-o zi, în timp ce asista la repetiţia unui cor bisericesc, a 
văzut într-unui din băieţi imaginea desăvârşită a lui Hristos. 
L-a invitat la el în atelier şi i-a reprodus trăsăturile în studii 
şi schiţe. 

Au trecut trei ani. Cina cea de Iaină era aproape gata —, 
Da Vinci însă nu găsise modelul ideal pentru Iuda. 
Cardinalul care răspundea de biserică începu să-l preseze, 
cerându-i să isprăvească numaidecât fresca. 

După mai multe zile irosite zadarnic, pictorul a întâlnit un 
tânăr îmbătrânit prematur, zdrenţăros, beat, lungit în şanţ. 


Cu mare greutate, le ceru ajutoarelor sale să-l ducă până la 
biserică, deoarece nu mai avea timp să facă schiţe. 

Cerşetorul a fost cărat până acolo, fără să-şi dea seama ce 
se întâmplă cu el: ajutoarele îl ţineau în picioare, în timp ce 
Da Vinci copia trăsăturile necredinţei, ale păcatului, ale 
egoismului, atât de bine imprimate pe faţa lui. 

Când pictorul a terminat, cerşetorul, revenindu-şi 
oarecum din beţie - deschise ochii şi văzu pictura din faţa 
lui. Şi zise, cu un amestec de groază şi tristeţe: 

— Am mai văzut pictura asta! 

— Când? întrebă un Da Vinci surprins. 

— Acum trei ani, înainte de a fi pierdut tot ce-aveam. Pe 
vremea când cântam în cor şi duceam o viaţă plină de vise, 
iar artistul m-a convins să pozez ca model pentru chipul lui 
lisus. 

Străinul făcu o pauză lungă. Ochii lui îl fixau pe preot, care 
îşi sorbea berea, dar Chantal ştia că vorbele spuse de elîi 
erau adresate ei. 

— Cu alte cuvinte, Binele şi Răul au unul şi acelaşi chip; 
totul depinde de momentul în care unul sau altul îi taie 
calea oricărei fiinţe umane. 

Se ridică, îşi ceru scuze, spunând că era obosit, şi se duse 
la el în cameră. Toţi plătiră ceea ce datorau şi plecară agale, 
aruncând priviri către reproducerea ieftină a celebrului 
tablou, fiecare întrebându-se pe sine în ce perioadă a vieţii 
lor fuseseră atinşi de un înger sau de un diavol. Fără ca 
nimeni să adreseze vreo vorbă celuilalt, toţi ajunseră la 
concluzia că aşa ceva se întâmplase în Viscos înainte ca 
Ahab să fi pacificat regiunea; acum, oricare zi era la fel cu 
alta, şi nimic mai mult. 

Într-o stare de epuizare, muncind aproape ca un automat, 
Chantal ştia că ea era singura persoană care gândea diferit, 
pentru că simţise mâna seducătoare şi grea a Răului 
mângâind-o pe obraji. „Binele şi Răul au unul şi acelaşi 
chip; totul depinde de momentul în care unul sau altul îi 
taie calea oricărei fiinţe umane.” Frumoase cuvinte, poate 


adevărate, dar tot ce-i trebuia ei era să doarmă, nimic mai 
mult. 

Termină, dându-i greşit restul unuia dintre clienţi, ceea ce 
i se întâmpla extrem de rar; îşi ceru scuze, dar nu se simţi 
vinovată. Rabdă impasibilă demnă până când preotul şi 
primarul - de obicei ultimii care plecau - părăsiră localul. 
Închise casa îşi strânse lucrurile, îşi puse haina groasă şi 
ieftină şi plecă spre casă, aşa cum făcea de ani de zile. 

Atunci, în cea de-a treia noapte, se pomeni în prezenţa 
Răului. Şi Răul veni sub forma unei oboseli extreme şi a 
unei febre foarte mari, lăsând-o într-o stare de 
semiconştienţă, dar incapabilă să doarmă - în vreme ce 
afară urla fără încetare un lup. În unele momente, îşi dădu 
seama că delira, fiindcă i se părea că animalul intră în 
camera ei şi conversează cu ea într-o limbă pe care nu o 
înţelegea, într-un moment trecător de luciditate, încercă să 
se dea jos din pat şi să meargă până la biserică, ca să-l 
roage pe preot să cheme un medic, fiindcă era bolnavă, 
foarte bolnavă; când însă încercă să-şi pună intenţia în fapt, 
picioarele i se frânseră şi fu convinsă că nu mai putea 
umbla. 

Dacă ar mai putea umbla, n-ar izbuti să ajungă la biserică. 
Dacă ar ajunge la biserică, ar trebui să aştepte ca preotul 
să se trezească, să se îmbrace şi să-i deschidă uşa, dar între 
timp frigul i-ar accentua rapid febra şi ar face-o să moară 

chiar acolo, în faţa unui lăcaş pe care unii îl consideră 
sacru. 

„Cel puţin n-ar mai trebui să mă transporte până la 
cimitir; m-aş afla de fapt în el.” 

Chantal delira toată noaptea, dar constată că febra îi 
scădea pe măsură ce lumina zilei începea să i se strecoare 
în cameră. Când îşi recapătă forţele şi încercă să adoarmă, 
auzi claxonul atât de familiar îşi dădu seama că în Viscos 
sosise brutarul, era vremea să-şi prepare cafeaua de 
dimineaţă. 


Nimeni nu o putea obliga să coboare ca să cumpere pâine; 
era liberă, putea rămâne în pat cât dorea, munca ei începea 
abia seara. Ceva se schimbase însă în ea; avea nevoie să fie 
în contact cu lumea înainte de a-şi pierde total minţile. Voia 
să-i întâlnească pe cei care în clipa asta se îmbulzeau în 
jurul micii furgonete verzi, schimbându-şi monedele pe 
hrană, mulţumiţi că începea o nouă zi şi ei aveau ce face şi 
ce mânca. 

Se duse până acolo, îi salută pe toţi şi auzi unele 
comentarii precum „pari obosită” ori „s-a întâmplat ceva?” 
Toţi amabili, solidari, mereu gata să ajute, inocenți şi simpli 
în generozitatea lor, pe când sufletul ei se zbătea într-o 
luptă fără răgaz, copleşită de vise, aventuri, spaimă şi 
putere. Oricât de mult i-ar fi plăcut să-şi împărtăşească 
secretul, se gândi că, dacă l-ar fi dezvăluit unui singur ins, 
tot restul aşezării l-ar fi aflat înainte de finele dimineţii - era 
mai bine să le mulţumească pentru că se interesau de 
sănătatea ei şi să treacă mai departe până când aveau săi 
se limpezească niţel gândurile. 

— Nu e nimic. A urlat un lup toată noaptea şi nu m-a lăsat 
să dorm. 

— N-am auzit nici un lup - zise patroana hotelului, care 
venise şi ea acolo ca să cumpere pâine. 

— De luni de zile n-a mai urlat nici un lup prin părţile 
locului - confirmă femeia care sorta produsele ce urmau să 
fie vândute în magazinul de la bar. Se vede că vânătorii i-au 
stârpit pe toţi, ceea ce pentru noi e cum nu se poate mai 
rău, fiindcă, - aşa rari cum erau, tot constituiau principalul 
motiv pentru care vânătorii veneau aici. Ei se dau vânt după 
competiţia asta inutilă, cine reuşeşte să ucidă animalul cel 
mai greu de doborât. 

— Nu spuneţi de faţă cu brutarul că în regiune nu există 
lupi - reacţiona cu voce scăzută patroana lui Chantal. Dacă 
se află, s-a zis definitiv cu excursiile la Viscos. 

— Bine, dar eu am auzit un lup. 


— Se vede că a fost lupul blestemat - comentă nevasta 
primarului, care nu o prea simpatiza pe Chantal, dar era 
destul de politicoasă şi-şi ascundea sentimentele. 

Patroana hotelului se enervă. 

— Lupul blestemat nu există. Era un lup oarecare, şi la ora 
asta o fi şi fost ucis. 

Nevasta primarului însă nu se dădu bătută. 

— Că o fi existând au ba, ştim cu toţii că noaptea asta n-a 
urlat nici un lup. Dumneata o pui pe fata asta să muncească 
peste program, se vede treaba că-i extenuată şi a-nceput să 
aibă halucinaţii. 

Chantal le lăsă pe cele două discutând, îşi plăti pâinea şi se 
îndepărtă. 

„Competiţie inutilă”, gândi ea, amintindu-şi de comentariul 
femeii care pregătea şi sorta conservele pentru vânzare. 
Aşa priveau ei viaţa: ca pe o inutilă. Îi venea să dezvăluie, 
acolo pe loc, propunerea străinului, ca să vadă dacă 
oamenii aceia, mulţumiţi şi săraci cu duhul, puteau începe o 
competiţie cu adevărat utilă; zece lingouri de aur în 
schimbul unei simple crime care ar fi garantat viitorul 
copiilor şi nepoților lor, recuperarea gloriei pierdute a 
Viscos-ului, cu sau fără lupi. 

Se stăpâni însă. Dar se hotări în clipa aceea să 
povestească istoria chiar la noapte, de faţă însă cu toţi, la 
bar, aşa încât nimeni să nu poată zice că n-a auzit sau n-a 
priceput. Poate că se vor repezi la străin şi-l vor duce direct 
la poliţie, pe ea lăsând-n liberă să-şi ia lingoul de aur ca 
recompensă pentru serviciile aduse comunităţii. Poate că 
pur şi simplu nu-i vor da crezare, iar străinul va pleca 
încredinţat că toţi sunt buni - ceea ce, de altfel, nici nu era 
adevărat. 

Toţi sunt ignoranţi, naivi, conformişti. Toţi ca unul nu vor 
să creadă în lucruri în care nu sunt obişnuiţi să creadă. 
Tuturora le e frică de Dumnezeu. Toţi - inclusiv ea - sunt 
laşi la ceasul în care şi-ar putea schimba destinul. Cât 
despre adevărata bunătate, aşa ceva nu există - nici pe 


pământul oamenilor laşi, nici în cerul Atotputernicului 
Dumnezeu care seamănă suferinţă fără nici o noimă, doar 
ca să ne putem petrece întreaga viaţă rugându-ne să fim 
feriţi de cel Rău. 

Temperatura scăzuse, Chantal nu dormise de trei nopţi, 
dar, în timp ce-şi făcea cafeaua de dimineaţă, se simţea mai 
bine ca oricând. Nu era singura fiinţă laşă. Poate că era 
singura conştientă de laşitatea ei, pentru că ceilalţi numeau 
viaţa „competiţie inutilă” iar frica şi-o confundau cu 
generozitatea. 

Îşi aminti de un locuitor din Viscos care lucra într-o 
farmacie aflată într-un oraş învecinat şi care fusese 
concediat după douăzeci de ani de muncă. Nu ceruse 
indemnizaţie de şomaj deoarece - zicea el - fusese prieten 
cu patronii, nu voia să-i lezeze, ştia că fusese dat afară 
numai din pricina dificultăţilor financiare. Totul era o 
minciună: omul nu se adresase justiţiei pentru că era laş, 
voia să fie iubit cu orice preţ, socotea că patronii aveau să-l 
considere totdeauna ca pe o persoană generoasă devotată 
în prietenie. Ceva mai târziu, când se dusese ca să le ceară 
un împrumut, ei îi trântiseră uşa-n nas, dar, oricum, era 
prea târziu, apucase să semneze o cerere de demisie, nu 
mai putea avea nici o pretenţie. 

Bună treabă. A juca rolul de suflet caritabil li se potriveşte 
doar celor cărora le e frică să ia vreo atitudine în viaţă. 
Totdeauna este mai uşor să crezi în propria ta bunătate 
decât să-i înfrunţi pe ceilalţi şi să lupţi pentru drepturile 
tale. Totdeauna e mai uşor să-ţi auzi o jignire şi să nu 
răspunzi cu aceeaşi monedă decât să ai curajul de a te 
angaja într-o luptă cu cineva mai puternic; totdeauna 
putem spune că nu ne-am simţit atinşi de piatra aruncată în 
noi şi numai noaptea, în singurătate, când soţia sau soţul 
sau prietenul nostru de şcoală dorm, doar noaptea ne 
putem plânge în tăcere laşitatea. 

Chantal îşi bău cafeaua şi nu ştiu ce să mai facă pentru ca 
ziua să treacă mai repede. Avea să distrugă satul acela, 


avea să termine la noapte cu Viscos-ul. Oricum, de oraş 
avea să se aleagă praful în mai puţin de o generaţie, căci 
era o aşezare fără copii - tinerii se înmulţeau în alte oraşe 
ale ţării, acolo unde era belşug de serbări, de haine 
frumoase, voiaje, „competiţii inutile”. 

Ziua însă nu trecu deloc repede. Dimpotrivă; vremea 
cenuşie, cu norii aceia joşi, făcea ca orele abia să se târască. 
Ceaţa ascundea vederii munţii şi satul părea izolat de lume, 
pierdut în el însuşi ca şi cum ar fi fost singura zonă locuită 
de pe pământ. De la fereastră, Chantal îl zări pe străin 
ieşind din hotel şi îndreptându-se, ca de obicei, către munţi. 
Se temu pentru aurul ei, dar se linişti numaidecât - avea să 
se întoarcă, plătise hotelul pe o săptămână, or, oamenii 
bogaţi niciodată nu risipesc nici un cent; doar săracii fac 
aşa ceva. 

Încercă să citească, dar nu reuşi să se concentreze. Se 
hotări să facă o plimbare prin Viscos şi singura persoană pe 
care o văzu fu Berta, văduva care-şi petrecea zilele şezând 
în faţa casei, observând tot ce se întâmplă. 

— Temperatura o să scadă până la urmă - zise Berta. 

Chantal se întrebă de ce oare persoanele fără ocupaţie 
cred că vremea are atâta importanţă. Dădu afirmativ din 
cap. 

Îşi continuă drumul pentru că isprăvise de vorbit tot ce 
putea şi tot ce putuse vorbi cu Berta, de-a lungul 
numeroşilor ani de când trăia în satul acela, într-o vreme o 
socotise o femeie interesantă şi curajoasă, care fusese în 
stare să-şi echilibreze viaţa chiar după moartea soţului ei, 
survenită într-unui din desele accidente de vânătoare; 
vânduse câteva din puţinele bunuri pe care le avea, 
investise banii împreună cu indemnizaţia de asigurare nu 
într-un fond sigur, şi acum trăia din profit. 

Cu timpul, văduva încetă să o mai intereseze şi începuse să 
fie o imagine a tot ce se temea să nu i se întâmple chiar ei: 
să-şi încheie viaţa şezând pe un scaun în faţa casei, 
înfofolită iarna în haine groase, privind unicul peisaj pe 


care-l văzuse în viaţa ei, supraveghind ceea ce nu avea 
nevoie să fie supravegheat, pentru că acolo nu se petrecea 
nimic serios, important sau valoros. 

Se plimbă, fără teama de a se rătăci, prin pădurea plină de 
ceaţă, căci ştia pe dinafară toate potecile copacii şi pietrele. 
Îşi imagină cât de incitantă avea să fie noaptea aceea, 
încercă diverse moduri de a relata propunerea străinului - 
în unele spunea exact ce ascultase şi văzuse, în altele 
povestea o istorie ce putea să fie sau nu adevărată, imitând 
stilul bărbatului care n-o mai lăsa să doarmă de trei nopţi. 

„Un bărbat foarte periculos, mai rău decât toţi vânătorii 
pe care i-am cunoscut.” 

Umblând prin pădure, Chantal începea să-şi dea seama că 
descoperea o persoană la fel de primejdioasă ca străinul: pe 
sine însăşi. Cu patru zile în urmă credea că se obişnuise tot 
mai mult cu ceea ce era, cu ceea ce putea aştepta de la 
viaţă, cu faptul că viaţa din Viscos nu era chiar atât de rea 
vara, la urma urmelor, regiunea era inundată de turişti, 
care numeau locul „un paradis”. 

Acuma ieşeau din morminte monştrii care îi terorizau 
nopţile, o făceau să se simtă nefericită, nedreptăţită, 
părăsită de Dumnezeu şi de soartă. Mai rău: o sileau să 
vadă amărăciunea pe care o târa după sine zi şi noapte, în 
pădure şi la muncă, în rarele întâlniri şi în numeroasele 
clipe de solitudine. 

„Afurisit să fie omul ăsta. Şi afurisită şi eu, care l-am silit 
să-mi taie calea.” 

Pe când se întorcea în sat, îşi regreta fiecare minut din 
viaţă şi hulea împotriva maică-si pentru ca murise atât de 
timpuriu, împotriva bunică-si pentru că o-nvăţase să fie 
bună şi cinstită, împotriva prietenilor care o părăsiseră, 
împotriva destinului care o hărţuia în continuare. 

Berta era tot la locul ei. 

— Ai mers foarte repede - zise ea. Şezi aici lângă mine şi 
odihneşte-te. 


Chantal îi urmă îndemnul. Ar fi făcut orice pentru ca 
timpul să treacă mai iute. 

— S-ar zice că satul se schimbă - zise Berta. E ceva diferit 
în aer; ieri l-am auzit urlând pe lupul blestemat. 

Fata se simţi uşurată. Blestemat sau nu, peste noapte 
uriaşe un lup şi cel puţin încă o persoană, afară de ea, îl 
auzise. 

— Târgul ăsta nu se schimbă niciodată - răspunse ea. Doar 
anotimpurile trec şi vin, iar acum e rândul iernii. 

— Nu. E vorba de sosirea străinului. 

Chantal se stăpâni. O fi vorbit oare şi cu altcineva? 

— Ce are de-a face sosirea străinului cu Viscos-ul? 

— Îmi petrec toată ziua privind natura. Unii cred că e 
pierdere de vreme, dar a fost singurul mijloc pe care l-am 
găsit ca să mă împac cu dispariţia celui pe care atâta l-am 
iubit. Văd că anotimpurile trec, copacii îşi pierd frunzele şi 
apoi şi le recuperează. Dar, din când în când, câte un 
element neaşteptat din natură creează schimbări definitive. 
Mi s-a spus că munţii din jurul nostru sunt rezultatul unui 
cutremur produs cu milenii în urmă. 

Fata încuviinţă din cap; la fel învățase şi ea la şcoală. 

— După aceea, nimic nu va mai fi la fel. Mi-e teamă că aşa 
ceva se poate întâmpla acum. 

Chantal se simţi îndemnată să povestească istoria cu 
aurul, dar bănuia că bătrâna ştie ceva, aşa încât tăcu. 

— M-am tot gândit la Ahab, marele nostru reformator, 
eroul nostru, bărbatul binecuvântat de Sfântul Savin. 

— De ce la Ahab? 

— Pentru că el era capabil să înţeleagă că un mic 
amănunt, oricât ar fi de bine intenţionat, poate distruge 
totul. Se povesteşte că, după ce a pacificat oraşul, după ce i- 
a îndepărtat pe proscrişii recidivişti şi a modernizat 
agricultura şi comerţul din Viscos, şi-a adunat prietenii ca 
să-i ospăteze şi a gătit pentru ei o bucată de carne 
suculentă. Deodată şi-a dat seama că sarea se isprăvise. 

Ahab i-a chemat atunci pe fiul său: 


— Du-te până-n sat şi cumpără sare. Dar să plăteşti un 
preţ corect pentru ea: nici prea scumpă, nici prea ieftină. 

Fiul lui rămase surprins: 

— Înţeleg că nu trebuie să plătesc mai scump, tată. Dar 
dacă mă pot tocmi niţel, de ce să nu economisesc ceva bani? 
— Într-un oraş mare, aşa ar fi bine să faci. Dar într-un sat 

ca al nostru, asta ar fi începutul sfârşitului. 

Băiatul plecă fără să mai întrebe nimic. Oaspeţii însă, care 
asistaseră la conversaţie, voiră să ştie de ce nu trebuia să 
cumpere sarea mai ieftin, iar Ahab le răspunse: 

— Cine vinde sarea sub preţ face asta pentru că are nevoie 
disperată de bani. Cine profită de situaţia unuia ca el 
vădeşte dispreţ pentru sudoarea şi strădania unui om care 
a muncit ca să producă ceva. 

— Bine, dar e prea puţin pentru ca un sat să fie distrus. 

— Şi la începutul lumii nedreptatea a fost mică Dar fiecare 
om venit după aceea a sporit-o cu ceva gândind totdeauna 
că nu avea mare însemnătate, şi uite unde am ajuns azi. 

— Ca străinul, de exemplu - zise Chantal, sperând ca 
Berta să confirme că stătuse şi ea de vorbă cu el. Ea însă 
rămase tăcută. 

— Nu ştiu de ce dorea Ahab atât de mult să salveze Viscos- 
ul - insistă ea. Înainte era un cuib de răufăcători, acum e un 
sat de laşi. 

Bătrâna ştia cu siguranţă ceva. Mai rămânea să descopere 
dacă-i povestise chiar străinul. 

— Aşa e. Dar nu ştiu dacă e vorba într-adevăr de laşitate. 
Cred că toată lumea se teme de schimbări. Toţi vor ca 
Viscos-ul să fie aşa cum a fost dintotdeauna: o aşezare unde 
nu poţi decât să cultivi pământul şi să creşti vite, care-i 
primeşte bine pe vânători şi pe turişti, dar unde fiecare ins 
ştie exact ce se va întâmpla a doua zi, iar unicele lucruri 
imprevizibile sunt furtunile naturii. Poate e un mijloc de a 
găsi pacea, dar sunt de acord cu dumneata într-o privinţă: 
toţi cred că pot controla totul dar nu controlează nimic. 

— Nu controlează nimic - încuviinţă Chantal. 


— Nimeni nu poate adăuga nici o liniuţă şi nici un 
punctişor la ceea ce a fost scris” - zise bătrâna citind un 
text din Evanghelie. Dar ne place să trăim cu iluzia asta, 
pentru că ne face să ne simţim mai siguri pe noi. 

În fine, e o alegere ca oricare alta, deşi ar fi o prostie să 
încercăm să controlăm lumea, punându-ne credinţa într-o 
siguranţă complet falsă, care până la urmă ne lasă pe toţi 
nepregătiţi pentru viaţă; când te aştepţi mai puţin, un 
cutremur face să apară munţi, un trăsnet ucide un pom 
care se pregătea să renască la primăvară, un accident de 
vânătoare curmă viaţa unui bărbat cinstit. 

Berta povesti, pentru a suta oară, cum îi murise bărbatul. 
Era unul dintre cei mai respectaţi ghizi din regiune, un om 
care privea vânătoarea nu ca pe un sport sălbatic, ci ca pe 
un mijloc de a respecta tradiţia locului. Mulțumită lui, 
Viscos-ul crease o rezervaţie de animale, primăria 
elaborase câteva legi pentru protecţia câtorva specii 
aproape stinse, pentru fiecare pradă doborâtă se încasau 
taxe, iar banii se întorceau în folosul comunităţii. 

Soţul Bertei căuta să vadă în sportul acela sălbatic pentru 
unii, tradiţional pentru alţii - un mod de a-i învăţa pe 
vânători câte ceva despre arta de a trăi. Când sosea cineva 
cu mulţi bani, dar puţină experienţă, îl ducea într-un loc 
înţelenit. Acolo, în vârful unei pietre, punea o cutie de bere. 

Se depărta la vreo cincizeci de metri de cutie Şi, dintr-un 
singur foc, o făcea să zboare în aer. 

„Sunt cel mai bun ţintaş din regiune”, zicea el. „Am să vă- 
nvăţ acum să fiţi la fel de bun ca mine.” 

Punea la loc cutia în aceeaşi poziţie, revenea la aceeaşi 
distanţă, scotea o batistă din buzunar şi cerea să fie legat la 
ochi. Apoi îndrepta iarăşi arma în direcţia țintei şi trăgea 
din nou. 

„Am nimerit?”, întreba el, trăgându-şi legătura de pe ochi. 

„Evident că nu”, răspundea vânătorul proaspăt sosit, 
încântat să-l ştie umilit pe ghidul orgolios. „Glonţul a trecut 
foarte departe. Nu cred că ai ce să mă-nveţi.” „locmai v-am 


învăţat lecţia cea mai importantă a vieţii”, răspundea soţul 
Bertei. „Ori de câte ori vreţi să realizaţi ceva, păstraţi-vă 
ochii deschişi şi asiguraţi-vă că ştiţi exact ce anume doriţi. 
Nimeni nu-şi poate nimeri ţinta cu ochii închişi.” 

Odată, în timp ce punea cutia la locul ei după primul foc, 
celălalt vânător crezu că-i venise lui rândul să-şi încerce 
calităţile de ochitor. Trase înainte ca soţul Bertei să se 
întoarcă la loc; greşi, împuşcându-l în gât. Nu avusese timp 
să înveţe admirabila lecţie despre concentrare şi 
obiectivitate. 

— Trebuie să mă duc - zise Chantal. Mai am câte ceva de 
făcut înainte de-a merge la muncă. 

Berta îi spuse bună ziua şi o-nsoţi cu privirea până când o 
văzu dispărând pe ulicioara de lângă biserică. Anii petrecuţi 
în faţa porţii, privind munţii, norii şi vorbind în gând cu 
răposatul ei soţ o învăţaseră să „vadă” persoanele. 
Vocabularul îi era limitat, nu izbutea să găsească alt cuvânt 
ca să-şi descrie mulţimea de senzaţii pe care i le produceau 
ceilalţi, dar se întâmpla ceva aparte: îi „distingea” pe 
ceilalţi, le cunoştea sentimentele. 

Totul a început la înmormântarea marii şi singurei sale 
iubiri; ploua, când un copil de lângă ea fiul unor localnici, 
care azi era bărbat în toată firea şi locuia la mii de kilometri 
de-acolo - o întrebă de ce era tristă. 

Berta nu vru să-l sperie pe micuţ vorbindu-i de moarte şi 
despărţiri: spuse doar că soţul ei plecase şi are să treacă 
pesemne multă vreme până când avea să se întoarcă la 
Viscos. 

— Cred că v-a păcălit - răspunse băieţelul —. Tocmai l-am 
văzut ascunzându-se îndărătul unui mormânt, cu o lingură 
de supă în mână. 

Mama băieţaşului auzise comentariul şi-l mustră cu 
severitate. „Copiii zic mereu că văd fel de fel de lucruri”, 
zise ea, cerându-şi scuze. Berta însă încetă numaidecât să 
mai plângă şi privi în direcţia indicată; bărbatul ei avea 
mania de-a mânca supa numai cu o anumită lingură, deşi pe 


ea o enerva tare mult - doar toate lingurile sunt la fel şi 
conţin aceeaşi cantitate de supă —, totuşi el se încăpăţâna 
să folosească numai una şi aceeaşi lingură. Berta nu 
povestise nimănui împrejurarea asta, de teamă ca lumea să 
nu-l socotească nebun. 

Băieţaşul, aşadar, îl văzuse într-adevăr pe soţul ei; lingura 
era un semn. Copiii „vedeau” lucruri. Se hotări şi ea să 
înveţe „să vadă”, pentru că voia să stea de vorbă cu el, să-l 
ştie întors înapoi - chiar dacă numai în chip de nălucă. 

La început, se închisese în casă şi nu ieşea decât rareori, 
nădăjduind ca el să-i apară în cale. Într-o bună zi, avu o 
presimţire: trebuia să meargă în poarta casei şi să înceapă 
a fi atentă la ceilalţi, simţi că soţul ei voia ca viaţa să-i fie 
mai veselă, să ia parte mai mult la ceea ce se întâmpla în 
sat. 

Îşi aşeză scaunul în faţa casei şi rămase cu privirea la 
munţi; puţină lume umbla pe străzile din Viscos, dar, chiar 
în prima zi, veni o vecină din satul cel mai apropiat zicând 
că negustorii de la târg vindeau foarte ieftin tacâmuri de 
bună calitate şi, ca să-şi întărească spusele, scoase din 
buzunar o lingură. 

Berta îşi dădu seama că n-avea să-şi mai vadă soţul 
niciodată, dar şi că el îi cerea să rămână acolo cu ochii 
aţintiţi la sat, şi că ea o va face întocmai. Cu timpul, începu 
să observe o prezenţă în stânga ei şi avu certitudinea că el 
era acolo, ţinându-i tovărăşie şi apărând-o de orice 
primejdie, pe lângă faptul că o învăţa să vadă lucruri pe 
care ceilalţi nu le distingeau, precum desenele din nori, 
care totdeauna aduceau mesaje. Se întrista un pic când 
încerca să-l privească din faţă, atunci chipul dispărea; 
curând însă observă că putea să converseze cu el folosindu- 
şi intuiţia, şi astfel începură să poarte lungi discuţii despre 
tot felul de lucruri. 

Trei ani mai târziu ajunse să poată „vedea” sentimentele 
oamenilor, în afară de faptul că asculta sfaturi practice pe 
care i le dădea soţul ei şi care, în cele din urmă, îi erau de 


mare folos; aşa se face că nu s-a lăsat înşelată când i s-a 
oferit o indemnizaţie de deces mai mică decât i se cuvenea, 
că-şi retrăsese banii de la bancă cu puţin înainte ca aceasta 
să dea faliment, spulberând ani de trudă a numeroşi oameni 
din regiune. 

Într-o dimineaţă - nu-şi mai amintea cu cât timp în urmă 
avusese loc această întâmplare - el îi spusese că era posibil 
ca Viscos-ul să fie distrus. Berta se gândi numaidecât la un 
cutremur, la apariţia unor noi munţi prin părţile locului, dar 
el o linişti încredinţând-o că aşa ceva nu avea să se întâmple 
pe acolo în următoarele câteva milenii; îl îngrijora însă alt 
fel de distrugere, cu toate că nici el însuşi nu ştia să spună 
ce anume. Dar o rugă să rămână atentă, căci era satul lui şi 
locul la care ţinea cel mai mult pe lume, chiar dacă-l 
părăsise mai devreme decât şi-ar fi dorit-o. 

Berta începu să se uite cu şi mai mare atenţie la oameni, la 
contururile norilor, la vânătorii care soseau şi plecau, dar 
nimic nu părea să arate că cineva ar fi încercat să distrugă 
o aşezare ce nu făcuse rău nimănui. Soţul ei stăruia însă ca 
ea să-şi continue veghea, iar ea făcu întocmai cum îi cerea 
el. 

Cu trei zile în urmă, văzuse că străinul venise însoţit de un 
diavol şi-şi dădu seama că aşteptarea ei se terminase. Azi, 
observase că fata avea alături un diavol şi un înger; imediat 
puse în legătură un fapt cu celălalt şi înţelese că în satul ei 
urma să se întâmple ceva neobişnuit. 

Zâmbi în sinea ei, privi în partea stingă şi schiţă un sărut 
discret. Nu era o bătrână inutilă; avea ceva foarte 
important de făcut, să salveze aşezarea unde se născuse, 
chiar dacă nu ştia ce măsuri de prevedere ar fi trebuit să ia. 

Chantal o lăsă pe bătrână cufundată în gândurile ei şi se 
întoarse acasă. Berta avea reputaţia cum şuşoteau între ei 
locuitorii din Viscos - că ar fi o vrăjitoare bătrână. Se 
spunea că petrecuse un an întreg închisă în casă şi-n 
vremea asta învățase artele magiei. Când Chantal întrebă 
odată cine învățase, unii spuseră că însuşi diavolul, care i s 


arăta noaptea; alţii susțineau că ea îl invoca pe un preot 
celt, folosind cuvintele pe care le învățase de la părinţii ei. 
Dar nimeni nu făcea mare caz de asta; Berta era inofensivă 
şi ştia mereu să povestească istorioare frumoase. 

Aveau dreptate, deşi erau mereu aceleaşi istorioare. 
Brusc, Chantal se opri cu mâna pe măciulia clanţei. Deşi 
auzise de multe ori cum murise soţul Bertei, abia atunci îşi 
dădu seama că în acea împrejurare asta era o lecţie de 
foarte mare însemnătate pentru ea. Îşi aminti de recenta ei 
plimbare prin pădure, de ura ei surdă deschizând focul în 
toate direcţiile, gata să rănească de-a valma pe oricine-i sta 
în preajmă - chiar pe ea însăşi, târgul, pe locuitorii lui, pe 
copiii locuitorilor lui. 

Adevărata ei ţintă era însă una singură: străinul. Să se 
concentreze, să tragă, să se asigure că a ucis prada. Pentru 
asta avea nevoie de un plan - ar fi fost o nerozie să spună 
ceva în noaptea aceea, neobţinând altceva decât ca situaţia 
să scape de sub control. Se hotări să amâne cu o zi 
relatarea întâlnirii sale cu străinul - dacă ar fi fost să le-o 
dezvăluie totuşi locuitorilor din Viscos. 

În noaptea aceea, când se duse să încaseze banii pentru 
rândul de băutură pe care obişnuia să-l plătească străinul, 
Chantal observă că acesta îi strecură un bileţel. Îl păstră în 
buzunar, prefăcându-se că nu-i dă nici o importanţă, deşi îşi 
dădea seama că - din când în când - ochii străinului îi 
căutau pe-ai ei, într-o interogaţie mută. Jocul părea că se 
inversase acum: situaţia o controla ea, alegându-şi câmpul 
de luptă şi ora bătăliei. Aşa procedau vânătorii 
experimentați: impuneau ei condiţiile, pentru ca prada să 
vină ea la ei. 

Abia după ce se întoarse la ea în cameră, de astă dată cu 
senzaţia că avea să doarmă foarte bine în noaptea aceea, 
despături bileţelul: bărbatul îi cerea să se întâlnească în 
acelaşi loc unde se cunoscuseră. 

Spunea în încheiere că prefera să vorbească cu ea între 
patru ochi. Dar puteau sta de vorbă, dacă asta ar fi fost 


dorinţa ei, şi în prezenţa tuturora. 

Chantal nu trecu cu vederea ameninţarea; ba dimpotrivă, 
fu mulţumită că o primise. Asta dovedea că el începea să-şi 
piardă controlul, deoarece bărbaţii şi femeile cu adevărat 
periculoşi nu procedează niciodată astfel. Ahab, marele 
pacificator al Viscos-ului, obişnuia să spună: „Există două 
feluri de idioţi - cei care renunţă să facă ceva pentru că au 
primit o ameninţare şi cei care cred că fac ceva pentru că 
ameninţă.” 

Rupse bileţelul în mici bucățele, îl aruncă în closet, trase 
apa, făcu o baie cu apa aproape clocotită, se vâri sub pături 
şi zâmbi. Obţinuse exact ce voia: să se întâlnească din nou 
cu străinul, pentru o conversaţie între patru ochi. Dacă voia 
să afle cum să-l înfrângă, trebuia să-l cunoască mai bine. 

Adormi aproape instantaneu - un somn profund, odihnitor, 
relaxat. Petrecuse o noapte cu Binele, apoi o noapte cu 
Binele şi cu Răul, în fine, una cu Răul. Niciunul dintre cei 
doi nu obținuse vreun rezultat, ci rămăseseră vii în sufletul 
ei şi acum începeau să se lupte unul cu altul, pentru a 
demonstra care era mai tare. 

Când sosi străinul, ploaia o pătrunsese pe Chantal până la 
oase; furtuna reîncepuse. 

— Nu o să vorbim despre vreme - zise ea. Plouă, după cum 
vezi. Ştiu un loc unde putem sta de vorbă mai confortabil. 

Se ridică în picioare şi scoase un sac de pânză. 

— Ai o puşcă înăuntru - zise străinul. 

— Da. 

— Vrei să mă ucizi. 

— Da, vreau. Nu ştiu dacă voi reuşi, dar vreau cu tărie. 
Arma însă am adus-o cu alt scop: s-ar putea să-mi iasă-n 
cale lupul blestemat, aş putea să-l împuşc şi aş ajunge astfel 
să fiu mai respectată în Viscos. L-am auzit urlând ieri 
noapte, deşi nimeni nu mă crede. 

— Ce e cu lupul ăsta blestemat? 

Ea stătu la îndoială dacă să-şi permită sau nu mai multă 
intimitate cu bărbatul acela care îi era în definitiv duşman. 


Îşi aduse aminte de o carte despre artele marţiale japoneze 
- citea totdeauna ce uitau oaspeţii la hotel, indiferent de 
subiect, deoarece nu voia să-şi risipească banii cumpărând 
cărţi. Acolo stătea scris că cea mai bună metodă de a-ţi slăbi 
adversarul este să-l faci să creadă că eşti de partea lui. 

Umblând prin ploaie şi vânt, ea îi povesti istoria. Cu doi ani 
în urmă, un bărbat din Viscos - mai exact fierarul satului - 
plecase să se plimb când, fără să ştie cum, se pomenise 
faţă-n fată cu un lup şi cu puii lui. Bărbatul se sperie, rupse 
o cracă şi se năpusti asupra animalului. În mod normal, 
lupul ar fi fugit, dar, cum era cu puişorii lui contraatacă şi-l 
muşcă de picior. Fierarul, un bărbat căruia meseria îi 
pretindea o forţă ieşită din comun, reuşi să-l izbească atât 
de violent, încât animalul sfârşi prin a da înapoi; lupul se 
afundă în pădure cu pui cu tot şi nu mai fu văzut niciodată; 
tot ce se ştia era că avea un semn alb la urechea stingă. 

— De ce e „blestemat”? 

— De obicei animalele, chiar şi cele mai fioroase, nu-i 
atacă pe oameni, cu excepţia unor situaţii excepţionale, ca 
în cazul acela, ca să-şi apere puii. Totuşi, dacă atacă şi gustă 
sânge de om, devin periculoase; totdeauna îşi doresc şi mai 
mult, încetează să mai fie animale sălbatice şi se transformă 
în ucigaşi. Toţi cred că, într-o bună zi, lupul cu pricina va 
ataca din nou. 

„E povestea mea”, gândi străinul. 

Chantal făcea tot posibilul să meargă repede, căci era mai 
tânără, mai antrenată şi ţinea să aibă avantajul psihologic 
de a-l obosi şi umili pe bărbatul care o însoțea; el însă 
izbutea să menţină ritmul paşilor ei. Chiar când gâfâi niţel, 
nu-i ceru să meargă mai încet. 

Ajunseră la un mic cort de plastic verde, bine camuflat, 
utilizat de vânători ca loc din care să poată pândi prada. Se 
aşezară înăuntru, frecându-şi fiecare mâinile îngheţate şi 
suflând în ele. 

— Ce vrei? - zise ea. De ce mi-ai trimis bileţelul? 


— Am să-ţi propun o ghicitoare: care dintre toate zilele 
vieţii noastre nu vine niciodată? 

Nici un răspuns. 

— Ziua de mâine. Se pare însă că dumneata crezi că ziua 
de mâine va veni şi că vei putea amâna ceea ce ţi-am cerut. 
Azi începe sfârşitul de săptămână; dacă dumneata nu vei 
spune nimic, o voi face eu însumi. 

Chantal ieşi din refugiu, se opri la o distanţă sigură de el, 
desfăcu sacul de pânză şi scoase puşca. 

Străinul păru a nu-i da nici o importanţă. 

— Dumneata ai scos aurul - continuă el. Dacă ar trebui să 
scrii o carte despre experienţa dumitale, îţi închipui că 
majoritatea cititorilor, având de înfruntat toate greutăţile 
pe care le înfruntă, fiind atât de des nedreptăţiţi de viaţă şi 
de semeni, fiind siliţi să plătească şcoala copiilor şi 
mâncarea de pe masă - crezi că toţi oamenii ăştia te-ar lăsa 
să fugi cu lingoul? 

— Nu ştiu - zise ea, introducând un cartuş în armă. 

— Nici eu. Ăsta e răspunsul pe care-l doresc. 

Fu introdus şi al doilea cartuş. 

— Eşti gata să mă ucizi, deşi ai încercat să mă linişteşti cu 
povestea aia cu lupul găsit. Nu faci rău, pentru că asta 
înseamnă un răspuns la întrebarea mea: fiinţele umane 
sunt în esenţă rele, o simplă fătucă dintr-un sat izolat e 
capabilă să comită o crimă pentru bani. Am să mor, dar 
acum ştiu răspunsul şi mor împăcat. 

— 'Ţine-o - şi-i dădu străâinului arma. Nimeni nu ştie că te 
cunosc. 'Toate datele din fişa dumitale sunt false. Poţi să 
pleci când vrei şi, după cât înţeleg, poţi să te duci oriunde în 
lume. Nu ai nevoie să fi bun ţintaş: ajunge să îndrepţi puşca 
în direcţia mea şi să apeşi pe trăgaci. Cartuşul e alcătuit din 
numeroase bucățele de plumb care, de îndată ce părăsesc 
ţeava, se răspândesc sub formă de con. Pot ucide păsări şi 
fiinţe umane. Poţi chiar să priveşti în altă parte, dacă nu 
vrei să-mi vezi corpul ciuruit. 


Bărbatul puse degetul pe trăgaci, ţinti spre ea şi, spre 
surprinderea ei, Chantal constată că ţinea arma corect, ca 
un profesionist. Rămaseră aşa vreme îndelungată, ea ştiind 
că un simplu pas greşit sau o tresărire provocată de ivirea 
neaşteptată a unui animal puteau face ca degetul să se 
pună în mişcare şi arma să tragă. În clipa aceea îşi dădu 
seama de infantilismul gestului ei, încercând să provoace 
doar din plăcerea de a provoca, zicându-şi că nu era în 
stare să facă ceea ce le cerea să facă celorlalţi. 

Străinul continua să ţină arma îndreptată spre ea, ochii nu 
îi clipeau, mâinile nu-i tremurau. Acum era târziu - fie şi 
pentru că el era convins pesemne că, în definitiv, nu era o 
idee rea să pună capăt vieţii acelei fete care-l sfidase. 
Chantal se pregătea să-l roage s-o ierte, dar străinul lăsă 
arma jos înainte ca ea să apuce a spune ceva. 

— Pot aproape să-ţi pipăi frica - zise el, înapoindu-i tinerei 
arma. Simt mirosul transpiraţiei care te scaldă, chiar dacă 
ploaia reuşeşte să-l mascheze; şi-ţi aud bătăile inimii, care 
stă să-ţi sară din piept, cu toate că vântul scutură copacii şi 
face un zgomot infernal. 

— Am să fac ce mi-ai cerut astă-noapte - zise Chantal, 
prefăcându-se că nu auzea toate adevărurile pe care tocmai 
i le spusese el. În definitiv, ai venit la Viscos pentru că voiai 
să afli mai multe despre propria dumitale natură, să ştii 
dacă eşti bun sau rău. Ceva ţi-am şi arătat: în ciuda a tot ce 
simt sau nu simt acum, dumneata ai fi putut apăsa pe 
trăgaci şi totuşi n-ai făcut-o. Ştii de ce? Pentru că eşti laş. le 
foloseşti de ceilalţi ca să-ţi rezolvi propriile conflicte, dar 
eşti incapabil să adopţi anumite atitudini. 

— Un filosof german a spus odată: „Până şi Dumnezeu are 
un infern: dragostea lui pentru oameni.” Nu, nu sunt laş. 
Am apăsat trăgaciuri mult mai periculoase decât cel al 
armei acesteia: mai bine zis, am fabricat arme mult mai 
bune decât asta şi le-am răspândit în toată lumea. Am făcut 
totul perfect legal, ca tranzacţii aprobate de guvern, cu 
aprobări de export, cu impozitele plătite. M-am căsătorit cu 


o femeie pe care o iubeam, am avut două fete frumoase, 
niciodată n-am delapidat nici măcar un cent de la compania 
mea şi am ştiut totdeauna să pretind ceea ce mi se datora. 

Spre deosebire de dumneata, care te consideri 
persecutată de soartă, eu am fost întotdeauna un om 
capabil de acţiune, în stare să lupt cu numeroasele 
adversităţi pe care le-am înfruntat, să pierd unele bătălii, să 
câştig altele, dar şi să înţeleg că victoriile şi înfrângerile fac 
parte din viaţa tuturora - afară de cea a laşilor, aşa cum ai 
spus dumneata, de vreme ce unii ca ei nu pierd şi nu 
câştigă niciodată. 

Am citit mult. Am frecventat biserica. Am fost om cu frica 
lui Dumnezeu, i-am respectat poruncile. Eram directorul 
foarte bine plătit al unei firme uriaşe. Cum primeam 
comisioane pentru fiecare tranzacţie încheiată, am câştigat 
destul ca să-mi întreţin soţia, fetele, nepoţii şi strănepoţii, 
deoarece comerţul cu arme este afacerea cea mai bânoasă 
de pe lume. Cunoşteam importanţa fiecărei piese pe care-o 
vindeam, aşa încât controlam personal afacerile; am 
descoperit câteva cazuri de corupţie, i-am concediat pe cei 
implicaţi şi am întrerupt vânzările. Armele mele erau făcute 
pentru apărarea ordinii, singurul mod de a asigura 
progresul şi dezvoltarea lumii, aşa gândeam eu. 

Străinul se apropie de Chantal şi-o prinse de umeri; voia 
ca ea să-l privească în ochi, să înţeleagă că spune adevărul. 

— Dumneata crezi pesemne că fabricanţii de arme sunt tot 
ce poate fi mai rău pe lume. Poate că ai dreptate; realitatea 
e însă că omul le foloseşte încă de pe vremea cavernelor - 
mai întâi ca să ucidă animalele, apoi ca să cucerească 
puterea asupra celorlalţi. Lumea a mai existat fără 
agricultură, fără creşterea vitelor, fără religie, fără muzică 
—, dar niciodată n-a existat fără arme. 

Luă o piatră de pe jos. 

— Iat-o: prima dintre ele, dăruită generos de Mama 
noastră Natura celor care trebuiau să se confrunte cu 
animalele preistorice. O piatră ca asta trebuie să-l fi salvat 


pe un om, iar omul ăsta, după nenumărate generaţii, a făcut 
ca dumneata şi cu mine să venim pe lume. Dacă el n-ar fi 
avut piatra asta carnivorul asasin l-ar fi devorat şi sute de 
milioane de inşi nu s-ar mai fi născut. 

Vântul se înteţi şi ploaia era de-a dreptul supărătoare, dar 
ei continuau să se privească drept în ochi. 

— Deci aşa cum multă lume îi critică pe vânători, dar 
Viscos-ul îi primeşte cu tot fastul din cauză că trăieşte de pe 
urma lor, aşa cum oamenii detestă să vadă tauri în arenă, 
dar se duc la măcelărie ca să cumpere carne, pretinzând că 
animalele au avut parte de o moarte „onorabilă”, la fel 
multă lume îi critică pe fabricanţii de arme, dar aceştia vor 
continua să existe atâta vreme cât va continua să existe fie 
şi o singură armă pe faţa pământului. Căci atâta timp cât ar 
mai exista una, ar trebui să existe şi altele, altminteri 
echilibrul s-ar strica în mod periculos. 

— Ce-au de-a face toate astea cu satul meu? - întrebă 
Chantal. Ce-au de-a face cu încălcarea poruncilor, cu crima, 
cu furtul, cu esenţa fiinţei umane, cu Binele şi cu Răul? 

Ochii străinului se schimbară, ca şi cum ar fi fost inundaţi 
de o tristeţe profundă. 

— Adu-ţi aminte ce ţi-am spus la început; m-am străduit 
totdeauna să-mi fac afacerile în conformitate cu legile, mă 
consideram ceea ce se numeşte de obicei „un om de bine”. 
Într-o după-amiază am primit un telefon la biroul meu: o 
voce feminină, suavă dar fără nici o urmă de emoție, zicea 
că grupul ei terorist îmi răpise soţia şi fetele. Cereau în 
schimb ceea ce le puteam furniza eu: arme. Mi-au cerut să 
păstrez secretul, mi-au spus că familiei mele nu i se va 
întâmpla nimic dacă urmez instrucţiunile pe care aveau să 
mi le dea ei. 

Femeia închise zicând că urma să mă sune din nou peste o 
jumătate de oră şi-mi ceru să aştept într-o anumită cabină 
telefonică de la gară. Îmi spuse să nu-mi fac griji peste 
măsură, toate erau bine tratate şi aveau să fie eliberate 
peste câteva ore întrucât tot ce trebuia să fac era să trimit 


un mesaj electronic la una din filialele noastre dintr-o 
anumită ţară. Nici nu era vorba de un furt, ci de o vânzare 
legală care putea trece total neobservată în compania 
pentru care lucram. 

Ca un cetăţean educat în respectul legilor şi obişnuit să se 
simtă apărat de ele, primul lucru pe care l-am făcut a fost 
să anunţ poliţia. O clipă mai târziu nu mai eram stăpân pe 
acţiunile mele, mă transformasem într-un ins incapabil să-şi 
protejeze propria familie, universul meu era populat acum 
de voci anonime şi apeluri telefonice frenetice. Când m-am 
dus la cabina indicată, o veritabilă armată de tehnicieni 
făcuseră deja legătura dintre cablul telefonic subteran şi 
aparatura cea mai modernă cu putinţă, astfel încât să poată 
identifica instantaneu locul de unde venea apelul. Erau 
pregătite de decolare elicoptere, erau plasate maşini în 
puncte strategice ca să întrerupă traficul, oameni antrenați 
şi înarmaţi până-n dinţi fuseseră puşi în alertă maximă. 

Două guverne diferite, de pe continente îndepărtate, 
fuseseră înştiinţate de întâmplare şi interziseseră orice 
negociere; tot ce aveam de făcut era să primesc ordine, să 
repet frazele ce-mi erau comunicate, să mă comport aşa 
cum îmi cereau specialiştii. 

Înainte de sfârşitul zilei, ascunzătoarea unde erau ţinute 
ostaticele a fost invadată, şi răpitorii - doi tineri şi o fată, 
aparent fără nici o experienţă, simple piese eliminabile ale 
unei puternice organizaţii politice - erau morţi, ciuruiţi de 
gloanţe. Avuseseră însă timp să le execute pe soţia şi pe 
fiicele mele. Dacă şi Dumnezeu are un infern, şi anume 
dragostea lui pentru oameni, orice om are un infern la 
îndemână, şi anume dragostea pentru propria-i familie. 

Bărbatul făcu o pauză: se temea că nu-şi va mai stăpâni 
glasul şi va manifesta o emoție pe care ţinea să şi-o 
ascundă. De îndată ce izbuti să-şi revină, continuă: 

— Atât poliţia cât şi răpitorii folosiseră arme fabricate de 
industria mea. Nimeni nu ştie cum de au ajuns în mâinile 
teroriştilor, dar asta n-are nici o importanţă; erau acolo. În 


pofida eforturilor mele, a luptei mele pentru ca totul să fie 
conform celor mai rigide norme de producţie şi vânzare, 
familia mea fusese ucisă de ceva ce fusese vândut de mine 
cândva, poate în timp ce luam prânzul în restaurantul cel 
mai scump, discutând despre vreme sau despre politica 
mondială. 

O nouă pauză. Când reluă, părea că vorbeşte altcineva, ca 
şi cum nimic din toate acelea n-ar fi avut legătură cu el: 

— Cunosc bine arma şi muniţia folosită pentru uciderea 
familiei mele şi ştiu unde au tras: în piept. Când intră, 
glonţul face doar un mic orificiu, mai mic decât lăţimea 
degetului dumitale mic. Când loveşte însă primul os, se 
împarte în patru şi fiecare dintre fragmente se îndreaptă în 
altă direcţie, distrugând cu violenţă tot ce întâlneşte în cale: 
rinichi, ficat, plămâni. De fiecare dată când atinge ceva 
foarte rezistent, cum ar fi o vertebră, îşi schimbă iar 
direcţia, antrenând de obicei fragmente lipite de el şi 
muşchi distruşi - până când ajunge să iasă. Fiecare dintre 
cele patru orificii de ieşire este aproape de mărimea unui 
pumn, iar glonţul încă mai are forţa de a împrăştia prin 
încăpere fâşiile de ţesuturi, carne şi oase care se lipiseră de 
el în timp ce străbătea interiorul corpului. 

Totul durează mai puţin de două secunde; două secunde 
ca să mori s-ar putea să nu pară mult, dar nu aşa se 
măsoară timpul. Înţelegi, sper. 

Chantal dădu afirmativ din cap. 

— Mi-am părăsit postul la sfârşitul anului. Am călătorit în 
lungul şi-n latul pământului, plângându-mi de unul singur 
durerile, întrebându-mă cum de e capabilă de atâta răutate 
fiinţa umană. Am pierdut lucrul cel mai însemnat pe care-l 
poate avea un om: credinţa în aproapele său. Am râs şi am 
plâns de ironia lui Dumnezeu, de felul cum mi-a arătat, într- 
un chip atât de absurd, că sunt o unealtă a Binelui şi-a 
Răului. 

Toată capacitatea de compasiune mi-a dispărut şi inima îmi 
este uscată acum; îmi e totuna dacă trăiesc sau dacă mor. 


Dar, de dragul soţiei şi al fiicelor mele, trebuie să înţeleg 
mai înainte ce anume s-a întâmplat în ascunzătoarea aceea. 
Înţeleg că poţi ucide din ură sau din iubire, dar aşa, fără 
nici un motiv, doar pentru afaceri? 

Poate ţi se pare naiv - în definitiv oamenii se ucid zilnic 
unii pe alţii pentru bani —, dar nu asta mă interesează, eu 
unul nu mă gândesc decât la soţia şi la fiicele mele. Vreau 
să ştiu ce era în mintea acelor terorişti. Vreau să ştiu dacă, 
la un moment dat li s-ar fi putut face milă şi le-ar fi lăsat să 
plece, cu atât mai mult cu cât războiul acela nu era cu 
familia mea. Vreau să ştiu dacă există o fracțiune de 
secundă, în înfruntarea dintre Rău şi Bine, când Binele ar 
putea învinge. 

De ce Viscos? De ce satul meu? 

— De ce armele din fabrica mea, când sunt atâtea alte 
fabrici de armament în lume, unele chiar nesupuse nici unui 
fel de control guvernamental? Răspunsul e simplu: din 
întâmplare. Aveam nevoie de-o aşezare mică unde toată 
lumea se cunoaşte şi se înţelege bine. În clipa când vor afla 
de recompensă, Binele şi Răul vor sta din nou faţă-n faţă şi 
ceea ce s-a întâmplat în ascunzătoarea aceea se va întâmpla 
şi în satul dumitale. 

Teroriştii erau încercuiți şi pierduţi; chiar şi în situaţia 
asta, au ucis ca să îndeplinească un ritual inutil şi gol. Satul 
dumitale are ceea ce mie nu mi s-a oferit: posibilitatea unei 
alegeri. Cei de-aici vor fi încercuiți de dorinţa banilor, pot 
crede că au misiunea de a-şi apăra şi salva oraşul —, dar şi 
aşa tot vor mai avea şansa de a hotări dacă-şi vor ucide sau 
nu ostaticul. Vreau să ştiu dacă alţi oameni ar fi acţionat 
altfel decât au făcut-o tinerii aceia nenorociţi şi setoşi de 
sânge. 

Aşa cum am spus la prima noastră întâlnire, istoria unui 
om este istoria întregii omeniri. Dacă există compasiune, voi 
înţelege că destinul a fost crud cu mine, dar alteori el poate 
fi blând cu alţii Asta nu va schimba deloc ceea ce simt, nu- 


mi va aduce familia înapoi, dar cel puţin voi îndepărta 
diavolul care se ţine scai de mine şi-mi anulează speranţa. 

— Şi de ce vrei să ştii dacă sunt capabilă să te jefuiesc? 

— Din acelaşi motiv. Poate că dumneata împărţi lumea în 
crime uşoare şi crime grave: nu e aşa. Cred că şi teroriştii 
împărțeau lumea în felul acesta: socoteau că ucid pentru o 
cauză, nu doar pentru plăcere, dragoste, ură sau bani. Dacă 
dumneata ai lua lingoul de aur, ar trebui să-ţi justifici 
păcatul faţă de dumneata, apoi faţă de mine, iar eu aş 
înţelege felul cum asasinii şi-au justificat între ei uciderea 
fiinţelor mele iubite. Ai văzut pesemne că, în toţi aceşti ani, 
am încercat să înţeleg ce anume s-a întâmplat; nu ştiu dacă 
asta îmi va aduce împăcarea, dar nu văd altă alternativă. 

— Dacă aş fura lingoul, nu m-ai mai vedea niciodată. 

Pentru prima oară în vreo jumătate de oră de când stăteau 
de vorbă, străinul schiţă un zâmbet. 

— Am lucrat în industria de armament, nu uita. Asta 
include şi serviciile secrete. 

Bărbatul o rugă să-l conducă iarăşi până la pârâu - se 
rătăcise, nu mai ştia cum să se întoarcă. Chantal luă puşca - 
împrumutată de la un prieten, sub pretextul că, simțindu-se 
foarte încordată, voia să vadă dacă se putea destinde 
vânând - o puse la loc în sacul de pânză şi începu să 
coboare. 

Nu schimbară nici o vorbă pe durata drumului. Când 
ajunseră iarăşi la pârâu, străinul îşi luă rămas-bun: 

— Înţeleg că eşti în întârziere, dar nu mai pot aştepta 
înţeleg şi faptul că, pentru a lupta cu dumneata însăţi, aveai 
nevoie să mă cunoşti mai bine: acum mă cunoşti. 

Sunt un om care străbate pământul cu un diavol alături; ca 
să-l îndepărtez sau ca să-l accept definitiv, trebuie să 
răspund la anumite întrebări. 

Furculiţa bătu fără încetare în pahar. 'Toţi cei care se aflau 
în barul înţesat în seara aceea de vineri îşi îndreptară 
privirile în direcţia sunetului; era domnişoara Prym care le 
cerea să facă linişte. 


Tăcerea s-a aşternut imediat. Niciodată, în nici o 
împrejurare din istoria satului, o fată a cărei unică obligaţie 
era să-i servească pe oaspeţi nu se comportase aşa. 

„Ar fi bine să aibă ceva important de spus”, gândi 
patroana hotelului. „Dacă nu, o dau afară pe loc, în ciuda 
promisiunii pe care i-am făcut-o bunică-si de-a nu o lăsa 
niciodată fără sprijin.” 

— Aş vrea să mă ascultați - zise Chantal —. Vă voi spune o 
poveste pe care o ştiţi cu toţii, afară de oaspetele nostru - 
arătă ea în direcţia străinului. Apoi voi povesti o istorie pe 
care nimeni dintre dumneavoastră n-o ştie, cu excepţia 
oaspetelui. Când voi termina cele două istorisiri, vă revine 
dumneavoastră să judecaţi dacă am făcut rău că v-am 
întrerupt odihna meritată a unei nopţi de vineri, după o 
săptămână de muncă istovitoare. 

„Ce afirmaţie riscantă” - gândea preotul. „N-are cum să 
ştie ceva ce să nu ştim şi noi. Chiar dacă e o biată orfană, o 
tânără fără posibilităţi în viaţă, patroana hotelului o să fie 
greu de convins să o maiţină în slujbă.” 

Dar poate nu, reflectă el din nou. Toţi cădem în păcat 
urmează două, trei zile de mânie, iar apoi totul este iertat; 
nici n-ar găsi în tot satul pe cineva care să poată munci aici. 
Era o slujbă pentru o persoană tânără, or, în Viscos nu mai 
existau tineri. 

Viscos are trei străzi, o mică piaţă cu o cruce, câteva case 
în ruină, o biserică cu un cimitir alături - începu ea. 

— Un moment! - zise străinul. 

Scoase din buzunar un mic reportofon, îl puse în funcţie şi- 
| lăsă pe masă. 

— Mă interesează orice despre istoria Viscos-ului. Nu 
vreau să pierd nici o vorbă, aşa încât sper să nu te 
incomodeze că înregistrez. 

Chantal nu ştia dacă să se simtă incomodată sau nu, dar 
nu avea timp de pierdut. Se lupta de ore întregi cu temerile 
ei, până la urmă îşi luase inima în dinţi şi nu mai putea fi 
întreruptă. 


— Viscos are trei străzi, o mică piaţă cu o cruce, câteva 
case în ruină, altele bine întreţinute, un hotel, o cutie 
poştală, o biserică cu un mic cimitir alături. 

Cel puţin, acum făcuse o descriere mai cuprinzătoare. Nu 
mai era chiar atât de nervoasă. 

— Aşa cum ştim cu toţii, aici era un cuib de răufăcători 
până când marele nostru legislator Ahab, după ce a fost 
convertit de către Sfântul Savin, a izbutit să-l transforme în 
acest târguşor unde trăiesc numai bărbaţi şi femei de bună- 
credinţă. 

Ceea ce străinul nostru nu ştie şi voi spune eu acuma este 
metoda folosită de Ahab ca să-şi pună în practică ideea. N-a 
încercat niciodată să convingă pe cineva, deoarece 
cunoştea firea oamenilor ştia că aveau să confunde cinstea 
cu slăbiciunea şi asta îi putea pune sub semnul întrebării 
puterea. 

A chemat, aşadar, câţiva dulgheri dintr-un sat vecin, le-a 
dat o hârtie cu un desen pe ea şi le-a poruncit să 
construiască ceva pe locul unde astăzi se înalţă crucea. Zi şi 
noapte, vreme de vreo zece zile, locuitorii din sat auzeau 
zgomotul de ciocane, vedeau oameni tăind cu fierăstrăul 
bucăţi de lemn, îmbinându-le, găurindu-le cu dornul. După 
zece zile, uriaşa construcţie misterioasă fu montată în 
mijlocul pieţei şi acoperită cu o pânză. Ahab îi convocă pe 
toţi locuitorii din Viscos spre a fi de faţă la inaugurarea 
monumentului. 

Solemn, fără nici un discurs, el trase jos pânza: era o 
spânzurătoare. Cu frânghie, chepeng şi tot dichisul. Nou- 
nouţă, dată cu ceară de albine ca să poată rezista mult timp 
la intemperii. Profitând de mulţimea ce se îmbulzea acolo, 
Ahab dădu citire unei serii de legi care îi protejau pe 
agricultori, încurajau creşterea vitelor, îl răsplătea pe 
oricine aducea noi meşteşuguri în Viscos, adăugind că, de 
atunci încolo, trebuiau să facă o muncă cinstită sau să plece 
în alt oraş. Atâta spuse, nu menţiona nici o singură dată 


„monumentul” pe care tocmai îl inaugurase; Ahab era un 
om care nu credea în ameninţări. 

La sfârşitul întâlnirii, se formaseră mai multe grupuri; 
majoritatea credea că Ahab fusese înşelat de către sfânt, nu 
mai avea curajul dinainte şi că se impunea să fie omorât. În 
zilele care au urmat, se puseră la cale multe planuri în 
acest scop. Toţi erau însă nevoiţi să contemple 
spânzurătoarea din centrul pieţei şi se întrebau: ce căuta 
ea acolo? Oare fusese ridicată pentru cei care nu vor 
accepta noile legi? Cine e de partea lui Ahab şi cine nu? 
Avem oare spioni printre noi? 

Spânzurătoarea se uita la târgoveţi şi târgoveţii se uitau la 
spânzurătoare. Încetul cu încetul, curajul iniţial al rebelilor 
făcu loc fricii; toţi cunoşteau reputaţia lui Ahab, ştiau că era 
implacabil în hotărârile sale. Unii părăsiră oraşul, alţii se 
hotărâră să încerce noile îndeletniciri care le fuseseră 
sugerate, pur şi simplu pentru că nu aveau unde să se ducă 
sau din pricina umbrei aruncate de acel instrument al 
morţii din centrul pieţei. La o vreme după aceea, Viscos era 
pacificat, se transformase într-un mare centru comercial de 
frontieră, începu să exporte cea mai bună lână şi să 
producă grâu de prima calitate. 

Spânzurătoarea rămase locului vreme de zece ani. Lemnul 
rezista bine, dar frânghia era periodic schimbată cu una 
nouă. N-a fost niciodată folosită. Ahab n-a făcut niciodată 
vreo aluzie la ea. A fost de-ajuns imaginea ei ca să 
transforme curajul în frica, încrederea în suspiciune, 
poveştile de vitejie în murmure de supunere. La capătul a 
zece ani, când legea se statornicise definitiv în Viscos, Ahab 
a poruncit ca spânzurătoarea să fie distrusă şi să se ridice 
în locul ei o cruce. 

Chantal făcu o pauză. În barul complet amuţit se auziră 
aplauzele izolate ale străinului. 

— Frumoasă istorie - zise el. Ahab cunoştea cu adevărat 
natura umană: nu voinţa de a respecta legile face ca toată 
lumea să se comporte aşa cum pretinde societatea, ci teama 


de pedeapsă. Fiecare dintre noi poartă în sine această 
spânzurătoare. 

— Azi, pentru că mi-a cerut-o străinul, smulg crucea şi pun 
în locul ei altă spânzurătoare în mijlocul pieţei - continuă 
fata. 

— Carlos - zise cineva. Îl cheamă Carlos şi ar fi mai 
politicos să-i foloseşti numele decât să-i zici „străinul”. 

— Nu-i cunosc numele. Toate datele din fişa de la hotel 
sunt false. N-a plătit niciodată cu carte de credit. Nu ştim 
de unde vine şi unde se duce; până şi convorbirea telefonică 
la aeroport poate fi o minciună. 

Toţi îşi întoarseră ochii către bărbat; el continua să o 
privească ţintă pe Chantal. 

— Totuşi, când a spus adevărul, nimeni dintre voi nu l-a 
crezut; a lucrat într-adevăr pentru o fabrică de armament, 
a trăit multe aventuri, a avut diferite personalităţi, de la 
aceea de tată iubitor la acela de afacerist nemilos. Voi toţi, 
trăind aici, nu puteţi înţelege că viaţa e mult mai complicată 
şi mai bogată decât vă imaginaţi. 

„Fata asta ar face mai bine să se explice”, gândi stăpâna 
hotelului. Şi Chantal se explică: 

— Acum patru zile, el mi-a arătat zece lingouri de aur 
foarte mari. Cu ele s-ar putea asigura viitorul tuturor 
locuitorilor din Viscos pe următorii treizeci de ani, s-ar 
putea aduce ameliorări importante în sat, s-ar putea 
construi un parc pentru copii în speranţa că ei se vor 
întoarce într-o bună zi să ne populeze aşezarea. Apoi, le-a 
ascuns în pădure, dar eu nu ştiu unde anume. 

Din nou se întoarseră cu toţii către străin; de asta dată, îi 
privi şi el şi dădu afirmativ din cap. 

— Aurul acesta va fi al Viscos-ului dacă, în următoarele trei 
zile, va fi ucis cineva aici. Dacă nu va muri nimeni, străinul 
va pleca, luându-şi comoara cu el. 

— Asta e. Gata, am spus tot ce aveam de spus şi am 
reinstalat spânzurătoarea în piaţă. Doar că de astă dată ea 
nu stă acolo ca să evite o crimă, ci ca să fie atârnat de ea un 


nevinovat, iar sacrificiul acestui nevinovat să aducă 
prosperitatea în localitate. 

Oamenii se întoarseră pentru a treia oară către străin; el îi 
confirmă iarăşi spusele, dând afirmativ din cap. 

— Fata asta ştie să povestească - zise el, oprind 
reportofonul şi punându-şi-l la loc în buzunar. 

Chantal reveni la chiuvetă şi începu să spele paharele. În 
Viscos parcă se oprise timpul; nimeni nu zicea nimic. Unicul 
sunet care se auzea era cel al apei curgând, al paharelor de 
sticlă puse pe tejgheaua de marmură, al vântului îndepărtat 
bătând în ramurile desfrunzite ale copacilor. 

Primarul rupse tăcerea: 

— Să chemăm poliţia. 

— N-aveţi decât - zise străinul. Am aici o bandă 
înregistrată. Singurul meu comentariu a fost următorul: 
„Fata asta ştie să povestească.” 

— Urcaţi, vă rog, în camera dumneavoastră strângeţi-vă 
lucrurile şi plecaţi numaidecât din localitate - îi ceru 
patroana hotelului. 

— Am plătit pentru o săptămână, o săptămână voi rămâne. 
Chiar dacă ar fi nevoie să chem poliţia. 

— V-aţi gândit că cel asasinat s-ar putea să fiţi 
dumneavoastră? 

— Sigur. Şi pentru mine n-are nici cea mai mică 
importanţă. Dar dacă veţi face aşa ceva, veţi comite o crimă 
şi nu veţi primi niciodată recompensa făgăduită. 

Unul câte unul, clienţii obişnuiţi ai barului plecară, 
începând cu cei mai tineri şi terminând cu cei mai bătrâni. 
Rămaseră doar Chantal şi străinul. 

Ea îşi luă geanta, îşi puse haina, merse până la uşă şi se 
întoarse către el: 

— Dumneata eşti un om care a suferit şi vrea să se 
răzbune - zise ea. Inima îţi e moartă, sufletul în întuneric. 
Diavolul care te însoţeşte surâde acum, pentru că faci jocul 
pus la cale de el. 


— Îţi mulţumesc că ai făcut ce te-am rugat. Şi că ai 
povestit istoria interesantă şi adevărată despre 
spânzurătoare. 

— În pădure, mi-ai spus că vrei să afli răspunsul la unele 
întrebări, dar după felul cum ţi-ai construit planul, numai 
răutatea este recompensată; dacă nu va fi nimeni ucis, 
Binele nu se va alege decât cu laudele. După cum ştii, 
laudele nu satură gurile flămânde şi nu readuc la viaţă 
oraşele în declin. Dumneata nu cauţi răspunsul la o 
întrebare, ci confirmarea unui lucru în care doreşti cu 
disperare să crezi: toată lumea e rea. 

Privirea străinului se schimbă, iar Chantal observă. 

— Dacă toată lumea e rea, tragedia prin care ai trecut se 
justifică - urmă ea. Ar fi mai lesne să accepţi pierderea 
soţiei şi a fiicelor dumitale. Dacă există însă oameni buni, 
atunci viaţa îţi va fi insuportabilă, oricât ai susţine 
contrariul; pentru că destinul ţi-a întins o cursă şi ştii că nu 
ai meritat-o. Nu vrei să vezi revenind lumina, ci certitudinea 
că nu există nimic altceva decât întunericul. 

— Unde vrei să ajungi? - glasul îi trăda o nervozitate 
stăpânită. 

— La un pariu mai corect. Dacă, timp de trei zile, nu va fi 
nimeni asasinat, oraşul va primi oricum cele zece lingouri 
de aur. Ca premiu pentru integritatea locuitorilor săi. 

Străinul râse. 

— Şi eu îmi voi primi lingoul meu, ca răsplată pentru că 
am luat parte la jocul ăsta sordid. 

— Nu sunt prost. Dacă aş accepta asta, primul lucru pe 
care l-ai face ar fi să te duci afară şi să le povesteşti 
tuturora. 

— E un risc. Dar nu o voi face; jur pe bunica şi pe 
mântuirea mea veşnică. 

— Nu e de ajuns. Nimeni nu ştie dacă Dumnezeu ascultă 
jurămintele sau dacă există mântuire veşnică. 

— Vei şti că n-am făcut-o fiindcă am ridicat o nouă 
spânzurătoare în mijlocul oraşului meu. Orice înşelăciune 


ar fi fost uşor de văzut. Şi oricum, chiar dacă aş pleca acum 
şi le-aş povesti tuturora ceea ce tocmai am vorbit, nimeni n- 
ar crede; la fel ar fi dacă ai sosi în Viscos cu toată comoara 
aceea şi-ai spune: „Priviţi, tot ce vedeţi aici e-al vostru, 
indiferent că faceţi sau nu ce vă cere străinul.” Bărbaţii şi 
femeile de-aici sunt obişnuiţi să muncească din greu să 
câştige cu sudoarea frunţii fiecare bănuţ şi nu vor accepta 
niciodată posibilitatea unei comori căzute din cer. 

Străinul îşi aprinse o ţigară, bău ce-i mai rămăsese în 
pahar, se ridică de la masă. Chantal aştepta răspunsul cu 
uşa deschisă, frigul pătrundea în bar. 

— Voi observa orice înşelătorie - zise el. Sunt un om 
obişnuit să mă lupt cu oamenii, ca şi Ahab al dumitale. 

— Sunt sigură. Asta înseamnă că spui „da”. 

Încă o dată în noaptea aceea el îşi manifestă acordul doar 
printr-o înclinare a capului. 

— Şi încă ceva: dumneata încă mai crezi că omul poate fi 
bun. În caz contrar, n-ai fi montat toată stupiditatea asta ca 
să te convingi singur. 

Chantal închise uşa, o porni pe unica stradă a satului - 
complet pustie - plângând în hohote nestăpânite. Fără să 
vrea, până la urmă fusese şi ea prinsă în joc; pariase că 
oamenii sunt buni, în pofida răutăţii atotprezente în lume. 
Nu i-ar fi povestit niciodată nimănui ceea ce tocmai vorbise 
cu străinul fiindcă acum avea nevoie şi ea să afle rezultatul. 

Ştia că - în ciuda străzii pustii - din spatele perdelelor şi 
din odăile cu luminile stinse, toate privirile din Viscos o 
însoțeau până la ea acasă. N-avea nici o importanţă; era 
mult prea întuneric ca s-o poată vedea plângând. 

Bărbatul deschise fereastra de la cameră şi se aplecă 
peste pervaz pentru ca frigul să înăbuşe măcar pentru 
câteva clipe glasul diavolului său. 

Nu izbuti, după cum se aştepta, întrucât diavolul era mai 
agitat ca oricând din pricina celor spuse cu puţin timp în 
urmă de către tânăra femeie. Pentru prima oară în atâţia 
ani îl văzu slăbit şi observă cum se îndepărta, dar numai 


pentru scurt timp, căci se întoarse numaidecât, nici mai 
puternic, nici mai slăbit, cu aceeaşi comportare obişnuită. | 
se instalase în partea stângă a creierului, exact partea care 
controlează logica şi raţionamentul, dar niciodată nu se 
lăsase văzut fizic, astfel încât era obligat să-şi imagineze 
cum va fi arătând. Încercă să şi-l reprezinte în mii de feluri 
diferite, de la diavolul convenţional cu coarne şi coadă, 
până la o tânără blondă cu părul cârlionţat. Până la urmă 
alesese ca imagine un tânăr de vreo douăzeci de ani, în 
pantaloni negri, cămaşă albastră şi beretă verde, pusă 
neglijent peste părul negru. 

Glasul i-l auzise pentru prima oară pe o insulă, unde 
ajunsese curând după ce-şi părăsise grupul; era pe plajă, 
suferind, dar încercând cu disperare să creadă că durerea 
va avea totuşi un sfârşit, când îi fu dat să vadă cel mai 
frumos apus de soare din viaţa sa. Exact atunci 
deznădejdea i-a revenit mai intensă ca niciodată şi s-a 
prăbuşit în abisul cel mai adânc al sufletului - pentru că o 
asemenea înserare merita să fie admirată de soţia şi de 
fiicele sale. Plânse nestăpânit şi presimţi că niciodată nu 
avea să mai iasă din fundul acelui puț. 

Atunci, o voce simpatică, prietenoasă îi spuse că nu era 
singur, că tot ce i se întâmpla avea un sens - şi sensul 
acesta era anume să demonstreze că destinul fiecăruia este 
prestabilit. Tragedia survine totdeauna şi nimic din ceea ce 
facem nu poate schimba nici o iotă din răul care ne 
aşteaptă. 

„Binele nu există: virtutea nu este decât una din feţele 
terorii”, spunea vocea. „Când omul înţelege asta, îşi dă 
seama că lumea nu este altceva decât o glumă a lui 
Dumnezeu.” 

Apoi, vocea - care s-a autoidentificat cu principele acestei 
lumi, singurul care ştie ce se petrece pe pământ - începu 
să-i arate persoanele aflate în preajma lui pe plajă. 
Vrednicul tată de familie, care-şi împacheta în acel moment 
lucrurile şi-şi ajuta copiii să ridice un adăpost şi căruia i-ar 


plăcea să aibă o legătură cu secretara lui, dar era îngrozit 
de reacţia soţiei sale. Femeia, căreia i-ar plăcea să 
muncească şi să fie independentă, dar era terorizată de 
reacţia soţului ei. Copiii care se purtau frumos, de groaza 
pedepselor. Fata care citea o carte, singură sub un cort, 
simulând nepăsarea, dar îngrozită fiind în adâncul sufletului 
de posibilitatea de a-şi petrece restul vieţii în singurătate. 
Băiatul cu racheta, exersându-şi corpul, îngrozit de 
obligaţia de a trăi conform aşteptărilor părinţilor săi. 
Chelnerul care servea băuturi tropicale clienţilor bogaţi şi 
era îngrozit la gândul că oricând putea fi concediat. Tânăra 
care voia să fie balerină, dar urma o facultate de drept din 
pricină că îi era groază să înfrunte criticile vecinilor. 
Bătrânul care nu fuma şi nu bea, zicând că aşa se simţea 
mult mai bine, pe când în realitate spaima de moarte îi vuia 
ca vântul în urechi. Soții care trecură alergând, împroşcând 
cu picioarele apa valurilor, cu zâmbetul pe buze şi groaza 
ascunsă că vor ajunge bătrâni, neinteresanţi, neputincioşi. 
Bărbatul care-şi opri şalupa în faţa tuturora şi le făcu semn 
cu mâna, zâmbind, ars de soare, cuprins de groaza că şi-ar 
putea pierde banii de la o oră la alta. Patronul hotelului, 
care contempla din biroul său toată scena aceea 
paradisiacă, încercând să-i facă pe toţi mulţumiţi şi 
entuziasmați, şi care pretindea eforturi imense din partea 
contabililor săi, îngrozit la gândul că oricât ar fi fost el de 
cinstit - oamenii guvernului tot aveau să-i găsească în 
actele contabile erorile dorite de ei. 

Groază în fiecare dintre acele persoane de pe plaja 
magnifică, la ceasul unui apus care-ţi tăia respiraţia. Groază 
de a rămâne singur, groază de întunericul care le umplea 
imaginaţia cu diavoli, groază de a face ceva neprevăzut în 
codul bunelor maniere, groază de judecata lui Dumnezeu, 
groază de comentariile oamenilor, groază de justiţia care 
pedepsea orice greşeală, groază de a risca şi a pierde, 
groază de a câştiga şi de a trebui să convieţuieşti cu invidia, 
groază de a iubi şi de a fi resping groază de a cere o mărire 


de salariu, de-a accepta o invitaţie, de a merge în locuri 
necunoscute, de a nu reuşi să vorbeşti o limbă străină, de a 
nu fi capabil să-i impresionezi pe ceilalţi, de a îmbătrâni, de 
a muri, de a fi remarcat pentru defectele tale, de a nu fi 
remarcat pentru calităţile tale, de a nu fi remarcat nici 
pentru defectele, nici pentru calităţile tale. 

Groază, groază, groază. Viaţa era un regim al terorii, în 
umbra ghilotinei. „Sper ca asta să te mai liniştească”, 
auzise că-i spunea diavolul. „Ioţi sunt terorizaţi; nu eşti tu 
singurul. Unica deosebire este că tu ai trecut prin ce era 
mai greu, tot ce era mai de temut ţi s-a transformat în 
realitate. N-ai nimic de pierdut, pe când toţi cei ce se află 
pe plaja asta trăiesc cu groaza în suflet, unii mai conştienţi, 
alţii încercând s-o ignore, toţi însă ştiind că ea există şi că-i 
va lovi în cele din urmă.” 

Oricât ar fi părut de incredibil, cele auzite îl făcură să se 
simtă mai uşurat, ca şi cum suferinţa altora i-ar fi diminuat 
durerea personală. De atunci încolo, prezenţa diavolului îi 
devenise tot mai constantă. Convieţuia cu el de doi ani şi 
conştiinţa că îi pusese complet stăpânire pe suflet nu-i 
producea nici bucurie, nici tristeţe. 

Pe măsură ce se familiariza cu prezenţa diavolului, căuta 
să afle mai multe despre originea Răului, dar niciuna din 
întrebările sale nu-şi găsea un răspuns precis: „E zadarnic 
să încerci să afli de ce exist. Dacă vrei neapărat o explicaţie, 
îţi pot spune că eu sunt mijlocul găsit de Dumnezeu cu 
scopul de a se pedepsi pentru hotărârea, luată într-un 
moment de neatenţie, de a crea Universul.” 

Deoarece diavolul nu vorbea mult despre sine, omul 
începu să caute orice referire privitoare la infern Descoperi 
că majoritatea religiilor aveau ce se putea numi „un loc de 
pedeapsă”, unde merge sufletul nemuritor după comiterea 
unor crime împotriva societăţii (totul părea să fie o 
chestiune de societate, nu de individ). Unele ziceau că, o 
dată despărţit de trup, sufletul trecea un râu, întâlnea un 
câine, intra pe o poartă prin care n-avea să mai iasă 


nicicând. Cadavrul fiind pus într-un mormânt, locul acesta 
de chinuri era îndeobşte considerat ca fiind întunecos şi 
situat în interiorul pământului; datorită vulcanilor, se ştia că 
acest interior era plin de foc, în rest îi revenise imaginaţiei 
umane să creeze flăcările care-i torturau pe păcătoşi. 

Una dintre cele mai interesante descrieri ale osândirii o 
găsise într-o carte arabă: acolo stătea scris că, o dată afară 
din trup, sufletul trebuie să păşească pe o punte ascuţită ca 
tăişul unui cuţit, pe latura din dreapta a raiului, iar pe 
latura din stânga o serie de cercuri care conduc în bezna 
dinlăuntrul pământului. Înainte de a trece puntea (cartea 
nu explica unde duce aceasta), fiecare trebuie să-şi poarte 
virtuțile în mâna dreaptă şi păcatele în stânga - 
dezechilibrul ar face ca sufletul să cadă în partea către care 
îl împing actele săvârşite pe pământ. 

Creştinismul vorbea despre un loc de unde s-ar auzi 
plânset şi scrâşnet de dinţi. Iudaismul se referea la o 
peşteră destinată unui număr limitat de suflete - într-o 
bună zi iadul s-ar umple şi lumea s-ar sfârşi. Islamul vorbea 
de focul în care avem să fim cu toţii arşi, „doar dacă 
Dumnezeu nu vrea altfel”. Pentru hinduişti, infernul nu era 
niciodată un loc al chinurilor veşnice, de vreme ce ei 
credeau că sufletul s-ar reîncarna după o vreme ca să-şi 
răscumpere păcatele în acelaşi loc unde le săvârşise - cu 
alte cuvinte, în lumea aceasta. Oricum, şi ei aveau douăzeci 
şi unu de locuri de suferinţă în ceea ce obişnuiau să 
numească „pământurile de jos”. 

Budiştii făceau şi ei distincţii între diferitele tipuri de 
pedepse pe care le poate înfrunta sufletul opt iaduri de foc 
şi opt complet îngheţate, precum şi un tărâm unde 
osânditul nu simţea nici frig, nici căldură, ci doar foame şi 
sete fără de sfârşit. 

Nimic însă nu era comparabil cu uriaşa varietate pe care o 
concepuseră chinezii; spre deosebire de ceilalţi - care 
situau iadul în interiorul pământului - sufletele păcătoşilor 
se duceau la un munte, numit Micul [arc de Fier, care era 


înconjurat de altul, Marele Ţarc. În spaţiul dintre cei doi 
munţi, existau opt mari infernuri suprapuse, fiecare dintre 
ele controlând câte şaisprezece infernuri mici care, la 
rândul lor, controlau zece milioane de infernuri 
subordonate. Chinezii explicau de asemenea că diavolii 
erau reprezentaţi de sufletele acelora care-şi încheiaseră 
pedepsele. 

De altfel, chinezii erau singurii care explicau într-un mod 
convingător originea diavolilor - ei erau răi pentru că 
experimentaseră răul pe propria-le piele, iar acum voiau să- 
l transmită celorlalţi, într-un veşnic ciclu al răzbunării. 

„Aşa cum se întâmplă poate cu mine”, îşi zise străinul în 
sinea lui, amintindu-şi de vorbele domnişoarei Prym. 
Diavolul le auzise şi el şi simţea că pierduse un pic din 
terenul atât de anevoie câştigat. Unicul său mod de a şi-l 
recupera era să nu lase nici un fel de îndoială în mintea 
străinului. 

„Bun nutreşti o îndoială”, zise diavolul. „Dar groaza 
rămâne. Istoria cu spânzurătoarea a fost foarte bună, 
explică foarte bine: oamenii sunt virtuoşi pentru că există 
groaza, dar esenţa lor este rea, toţi sunt urmaşii mei.” 

Străinul tremura de frig, dar se hotări să rămână mai mult 
timp cu fereastra deschisă. 

„Doamne, nu meritam cele ce mi s-au întâmplat. Dacă tu 
mi-ai făcut mie aşa ceva, pot să fac şi eu acelaşi lucru altora. 
Asta e dreptatea.” 

Diavolul se sperie, dar se hotări să păstreze tăcerea - nu 
putea arăta că şi el era îngrozit. Omul hulea împotriva lui 
Dumnezeu şi-şi justifica actele - dar era pentru prima oară 
în doi ani când îl auzea adresându-se cerurilor. 

Era un semn prost. 

„E un semn bun”, fu cel dintâi gând al lui Chantal când 
auzi claxonul furgonetei care aducea pâinea. Viaţa în Viscos 
curgea la fel, pâinea era livrată oamenii urmau să iasă din 
casele lor, aveau la dispoziţie şi zilele de sâmbătă şi 
duminică pentru a comenta nebunia propunerii ce le fusese 


făcută, aveau să asiste - cu oarece regrete - la plecarea 
străinului luni dimineaţa. Intre timp, mai spre seară, ea 
avea să le povestească despre pariul pe care-l făcuse, 
anunţându-i că erau victorioşi în bătălie şi că se 
îmbogăţiseră. 

Nu avea să devină niciodată o sfântă, ca Sfântul Savin, dar 
numeroase generaţii viitoare aveau să o rememoreze ca pe 
aceea care salvase satul de cea de-a doua vizită a Răului; 
poate că lumea avea să născocească legende despre ea, era 
posibil ca viitorii locuitori ai aşezării să se refere la ea ca la 
o femeie frumoasă, singura care nu părăsise Viscos-ul cât 
încă fusese tânără, pentru că ştia că are o misiune de 
îndeplinit. Doamne pioase aveau să aprindă luminări întru 
cinstirea ei şi tineri aveau să suspine pătimaş cu gândul la 
eroina pe care nu apucaseră să o cunoască. 

Era mândră de ea, dar îşi aminti că trebuia să-şi pună 
strajă gurii şi să nu menţioneze lingoul de aur care-i 
aparţinea, ori de nu, aveau să o convingă până la urmă că, 
pentru a fi socotită sfântă, trebuia să-şi împartă cu ceilalţi şi 
ceea ce-i revenea numai ei. 

În felul său, ea îl ajuta pe străin să-şi mântuiască sufletul, 
iar Dumnezeu avea să ţină seama de asta atunci când ar fi 
urmat să dea seama de propriile-i fapte. Prea puţin îi păsa 
însă de soarta acelui bărbat: ceea ce trebuia acum era să 
facă tot posibilul pentru ca următoarele două zile să se 
scurgă cât mai iute cu putinţă, deoarece un asemenea 
secret aproape nu încape în piept. 

Locuitorii din Viscos nu erau nici mai buni, nici mai răi 
decât cei din oraşele învecinate, dar, cu siguranţă, ar fi 
incapabili să comită o crimă pentru bani - de asta era 
sigură. Acum că istoria devenise publică, nimeni, bărbat sau 
femeie, nu putea lua o iniţiativă de unul singur; în primul 
rând, pentru că recompensa ar fi împărţită egal şi nu ştia 
pe nimeni dispus să rişte în beneficiul celorlalţi. În al doilea 
rând: dacă le-ar trece prin gând să facă ceea ce eii se 
părea de negândit, ar fi trebuit să conteze pe complicitatea 


absolută a tuturora - cu excepţia, poate, a victimei alese. 
Dacă un singur ins ar fi împotriva ideii - şi, în cazul că nu ar 
fi niciunul, ar putea fi ea însăşi acel ins —, bărbaţii şi 
femeile din Viscos ar risca să fie cu toţii denunţaţi şi 
arestaţi. Mai bine sărac şi cinstit decât bogat şi ia pus 
Chantal cobori scara, amintindu-şi că înainte chiar şi simpla 
alegere a primarului care conduc un sătuc cu trei străzi 
provoca discuţii aprinse şi dihonii interne. Când doriseră să 
amenajeze un par pentru copii în partea de jos a Viscos- 
ului, confuzia fusese atât de mare, încât şantierul nici nu se 
mai deschisese - unii ziceau că aşezarea oricum nu avea 
copii, alţii vociferau că un parc i-ar aduce înapoi când 
părinţii lor ar veni să viziteze aşezarea de sărbători şi ar 
observa că ceva-ceva se mişcase. În Viscos se discuta 
despre orice: calitatea pâinii, legislaţia cinegetică, existenţa 
sau inexistenţa lupului blestemat, comportarea ciudată a 
Bertei şi, eventual, întâlnirile secrete ale domnişoarei Prym 
cu unii oaspeţi, deşi nimeni nu îndrăznise vreodată să aducă 
vorba despre subiectul acesta cu ea de faţă. 

Se apropie de furgonetă cu aerul cuiva care, pentru prima 
oară în viaţă, ar fi jucat rolul principal în istoria localităţii. 
Până atunci fusese orfana neajutorată, fata care nu reuşea 
să se mărite, sărmana truditoare în schimbul de noapte, 
nefericita în căutare de companie; n-aveau de pierdut nimic 
aşteptând. Peste două zile, toţi aveau să se-nghesuie spre a- 
i săruta tălpile, spre a-i mulţumi pentru belşug şi 
generozitate, spre a insista, poate, ca să candideze la postul 
de primar în următoarele alegeri (dacă se gândea mai bine, 
era poate mai nimerit să aştepte încă niţel şi să se bucure 
de gloria proaspăt cucerită). 

Grupul de oameni din jurul furgonetei îşi cumpăra pâinea 
în tăcere. 'Toţi se întoarseră către ea, dar nu scoaseră nici o 
vorbă. 

— Ce se petrece aici? - întrebă flăcăul care vindea pâinea. 
A murit cineva? 


— Nu - răspunse fierarul, care, deşi era într-o sâmbătă 
dimineaţa şi ar fi putut dormi mai mult, se înființase acolo. 
Cineva n-o duce bine şi suntem îngrijoraţi. 

Chantal nu pricepea ce se întâmpla. 

— Hai, cumpără ce ai de cumpărat - îl auzi pe cineva 
zicându-i. Flăcăul trebuie să plece. 

Ea întinse automat monedele şi-şi luă pâinea. Flăcăul din 
furgonetă ridică din umeri - ca şi cum ar fi renunţat să 
înţeleagă ce se petrece —, dădu restul, le dori tuturora o zi 
bună şi plecă cu vehiculul. 

— Acum vin eu şi-ntreb: ce se-ntâmplă în oraşul ăsta? - 
zise ea, şi frica o făcu să ridice glasul mai mult decât i-o 
îngăduia politeţea. 

— Ştii bine ce se întâmplă - zise fierarul. Vrei să comitem o 
crimă pentru bani. 

— Eu nu vreau nimic! Am făcut doar ce mi-a cerut omul 
acela. Ce, v-aţi pierdut minţile? 

— Dumneata ţi-ai pierdut minţile. N-ar fi trebuit niciodată 
să te faci purtătoarea de cuvânt a unui nebun ca el! Ce 
urmăreşti? Îţi iese ceva din afacerea asta? Vrei să ne 
transformi oraşul într-un iad, ca în povestea pe care-o 
spunea Ahab? Ai uitat de onoare şi demnitate? 

Chantal tremura toată. 

— Chiar că v-aţi pierdut minţile! Nu cumva vreunul dintre 
voi a luat în serios pariul? 

— Lăsaţi-o în pace - zise patroana hotelului. Hai să ne 
facem cafeaua de dimineaţă. 

Grupul se risipi treptat. Chantal continua să tremure, 
ţinându-şi strâns pâinea, incapabilă să se urnească de- 
acolo. 'Toţi oamenii aceia, care totdeauna se ciorovăiseră 
unii cu alţii, erau pentru prim oară de acord: vinovata era 
ea. Nu străinul, nu pariul, ci ea, Chantal Prym, instigatoarea 
la crimă. Oare lumea se răsturnase cu susul în jos? 

Îşi lăsă pâinea la uşă, ieşi din orăşel în direcţia muntelui; 
nu-i era foame, nici sete, nu avea nici o dorinţă. Pricepuse 


ceva foarte important, ceva care o umplea de frică, de 
spaimă, de o groază absolută. 

Nimeni nu-i spusese nimica băiatului cu furgoneta. 

Un eveniment ca acela, în mod firesc, ar fi fost comentat, 
poate cu indignare sau cu amuzament, dar băiatul cu 
furgoneta, care ducea pâinea şi bârfele prin satele din 
regiune, plecase fără a şti ce se întâmpla. Cu siguranţă, 
oamenii din Viscos se întruniseră acolo pentru prima oară în 
acea zi şi nimeni nu avusese răgazul de a comenta cu 
ceilalţi cele întâmplate noaptea trecută - chiar dacă toată 
lumea ştia deja ce se petrecuse în bar. Şi făcuseră, 
inconştient, un soi de pact al tăcerii. 

Ori, altfel spus, fiecare dintre oamenii aceia, în fundul 
sufletului, gândea ceea ce era de negândit, îşi imagina 
inimaginabilul. 

Berta o strigă. Şedea tot la locul ei, supraveghind oraşul 
fără nici un rost, fiindcă primejdia apucase să intre şi era 
mai mare decât îţi puteai închipui. 

— Nu vreau să stau de vorbă - zise Chantal. Nu reuşesc să 
gândesc, să reacţionez, să spun ceva. 

— Atunci doar ascultă. Şezi aici. 

Dintre toţi oamenii pe care-i întâlnise de când îşi putea 
aduce aminte, Berta era singura care o trata cu delicateţe. 
Chantal nici nu se aşeza bine, ca ea o şi îmbrăţişă. 
Rămaseră aşa mult timp, până când Berta rupse tăcerea. 

— Du-te acum prin pădure, limpezeşte-ţi gândurile; ştii 
bine că nu dumneata eşti problema. O ştiu şi ei, dar au 
nevoie de un vinovat. 

— Străinul este! 

— Dumneata şi cu mine ştim că el este. Nimeni altcineva 
nu o ştie. Toţi vor să creadă că au fost trădaţi, că dumneata 
ar fi trebuit să le spui mai devreme, că n-ai avut încredere 
în ei. 

— Trădaţi? 

— Da. 

— De ce vor să creadă asta? 


— Ia gândeşte-te. 

Chantal se gândi. Pentru că aveau nevoie de un vinovat. 
De o victimă. 

— Nu ştiu cum o să se sfârşească povestea asta - zise 
Berta. Viscos e o aşezare de oameni cumsecade - deşi, cum 
spuneai, cam laşi. Totuşi ar fi poate nimerit să pleci o vreme 
de aici. 

Voia poate doar să glumească; nimeni nu putea lua în 
serios pariul străinului. Nimeni. În plus, nu avea nici bani, 
nici unde să plece. 

Nu era adevărat: o aştepta un lingou de aur şi se putea 
duce oriunde în lume. Dar nici cu gândul nu voia s-o 
gândească. 

Chiar în clipa aceea, ca printr-o ironie a sorții, bărbatul 
trecu prin faţa lor şi plecă să se plimbe prin munţi, aşa cum 
făcea în fiecare dimineaţă. Le salută înclinând din cap şi-şi 
văzu mai departe de drum. Berta îl însoţi cu privirea, în 
timp ce Chantal încerca să-şi dea seama dacă cineva din 
oraş îl văzuse salutându-le. Ar fi putut spune că eaîie 
complice. Ar fi putut spune că între ei funcţiona un cod 
secret. 

— Pare mai serios - zise Berta. E ceva ciudat. 

— Poate şi-a dat seama că gluma lui s-a transformat în 
realitate. 

— Nu, e ceva mai mult. Nu ştiu ce e, dar... e ca şi cum... 
nu, nu ştiu ce este. 

„Soţul meu trebuie să ştie”, gândi Berta, încercând o 
senzaţie nervoasă şi inconfortabilă care-i venea din partea 
stângă. Nu era însă prilejul potrivit să stea de vorbă cu el. 

— Îmi aminteşte de Ahab - îi spuse ea domnişoarei Prym. 

— Nu vreau să mai aud de Ahab, de poveşti, de nimic! 
Vreau doar ca lumea să redevină aşa cum era, ca Viscos-ul — 
cu toate defectele lui - să nu fie distrus de nebunia unui om! 

— S-ar părea că iubeşti locul ăsta mai mult decât îţi 
închipui. 


Chantal tremura. Berta o cuprinse iar în braţe, aşezându-i 
capul pe umărul ei, ca şi cum ar fi fost fiica pe care n-o 
avusese niciodată. 

— Cum ziceam, Ahab avea o poveste despre cer şi iad care 
în vremurile vechi trecea din tată în fiu şi care în zilele 
noastre a fost dată uitării. Un om, calul şi dinele său 
mergeau pe un drum. Pe când treceau pe lângă un copac 
uriaş, căzu un fulger şi toţi muriră trăsniţi. Omul însă nu-şi 
dădu seama că părăsise lumea aceasta şi merse mai 
departe cele două animale; uneori morţii au nevoie de timp 
ca să-şi dea seama de noua lor stare... 

Berta se gândi la soţul ei, care insista în continuare să o 
lase pe fată să plece deoarece avea de spus ceva important. 
Poate era timpul, în sfârşit, să-i explice că era mort şi ar fi 
fost cazul să înceteze a-i mai întrerupe istorisirea. 

— Drumul era foarte lung, stâncos şi abrupt, soarele 
fierbinte, ei erau năduşiţi şi foarte însetaţi. La un cot al 
drumului zăriră o poartă măreaţă numai din marmură, care 
ducea la o piaţă pavată cu lespezi de aur, în centrul căreia 
ţâşnea un izvor cu apă cristalină. Drumeţul se îndreptă 
către omul care păzea intrarea. 

„Bună ziua.” „Bună ziua”, răspunse paznicul. 

„Ce loc e acesta, atâta de frumos?” „Aici este cerul.” „Ce 
minunat că am ajuns în cer, suntem atât de însetaţi.” „Poţi 
intra şi bea apă după pofta inimii.” Şi paznicul îi arătă 
izvorul. 

„Calul şi câinele meu sunt şi ei însetaţi.” „Îmi pare foarte 
rău”, zise paznicul. „Aici nu e îngăduită intrarea 
animalelor.” 

Omul era foarte dezamăgit, fiindcă setea îi era mare, dar 
nu voia să bea de unul singur; îi mulţumi paznicului şi 
merse mai departe. După un drum lung tot de-a coasta, 
ajunşi la capătul puterilor, sosiră într-un loc a cărui intrare 
era străjuită de o poarta veche care dădea spre un drum de 
pământ, margine de copaci. La umbra unuia dintre ei era 
om, cu pălăria pe ochi, dormind pesemne. 


„Bună ziua”, zise drumeţul. 

Omul moţăi din cap. 

„Ne e foarte sete, mie, calului şi căţelului meu „ „E un 
izvor la pietrele alea”, zise omul arătându-le un loc. „Puteţi 
bea după pofta inimii , 

Omul, calul şi câinele se duseră la izvor şi-şi potoliră setea. 

Drumeţul se întoarse ca să mulţumească. „Întoarceţi-vă 
oricând doriţi”, răspunse omul. 

„Aşa, ca să ştiu, cum se cheamă locul ăsta?” „Cerul.” 
„Cerul? Păi paznicul de la poarta de marmură ne-a spus că 
acolo era cerul!” „Ăla nu e cerul, ăla e iadul.” 

Drumeţul rămase uluit. „Ar trebui să nu-i lăsaţi să vă 
folosească numele! O asemenea îndrumare mincinoasă 
poate pricinui mari încurcături!” „Nici vorbă; la drept 
vorbind, ei ne fac un mare serviciu. Căci acolo trag toţi cei 
capabili să-şi părăsească cei mai buni prieteni...” 

Berta o mângâie pe fată pe cap, simţi că acolo înăuntru 
Binele şi Răul duceau o luptă fără preget şi-i spuse să 
meargă în pădure şi să întrebe Natura către ce oraş să 
plece. 

— Pentru că, după cum presimt, micul nostru paradis, 
încrustat în munţi, e gata să-şi părăsească prietenii. 

— Greşeşti, Berta. Dumneata aparţii altei generaţii; 
sângele răufăcătorilor care populau înainte vreme Viscos-ul 
e mai îngroşat în vinele dumitale decât într-ale mele. 
Bărbaţii şi femeile locului au demnitate. Dacă n-au 
demnitate, au neîncredere unul în altul. Dacă nu au nici 
neîncredere, atunci le e frică. 

— Bine, greşesc eu. Fie şi aşa, fă ce-ţi spun, du-te şi 
ascultă natura. 

Chantal plecă. Şi Berta se întoarse către năluca soţului ei, 
rugându-l să stea liniştit, era doar femeie adultă - mai mult, 
era femeie în vârstă, nu se cădea să fie întreruptă când 
încerca să dea câte un sfat unor persoane mai tinere. 
Învăţase să-şi poarte singură de grijă, iar acum purta de 
grijă satului. 


Soţul îi ceru să fie atentă. Să nu-i mai dea atâtea sfaturi 
fetei, pentru că nimeni nu ştia cum avea să se sfârşească 
povestea asta. 

Berta rămase surprinsă, căci îşi închipuia că morţii ştiu 
totul - în definitiv nu el o avertizase despre sosirea iminentă 
a primejdiei? Poate că o fi îmbătrânit prea tare şi o fi 
început să aibă şi alte ticuri pe lângă cel de a-şi mânca supa 
doar cu aceeaşi lingură. 

Soţul ei spuse că bătrână era ea, fiindcă morţii îşi 
păstrează aceeaşi vârstă. Şi că, deşi morţii ştiu unele 
lucruri pe care viii nu le cunosc, au nevoie de mai mult timp 
ca să fie primiţi în locul unde trăiesc spiritele superioare; el 
era încă un mort recent (nu trecuseră nici cincisprezece ani 
de când părăsise pământul), avea încă destule de învăţat, 
chiar dacă ştia că poate fi de ajutor în multe împrejurări. 

Berta îl întrebă dacă locul îngerilor superiori era mai 
atrăgător şi mai confortabil. Soţul ei îi spuse că acolo (?) era 
bine, dar că trebuia să înceteze cu fleacurile şi să-şi 
concentreze energia pentru a salva Viscos-ul. Nu că l-ar fi 
interesat în chip deosebit - în definitiv era mort, nimeni nu 
vorbise despre subiectul reîncarnării (deşi auzise unele con 
versaţii cu privire la posibilitatea asta), şi chiar dacă 
reîncarnarea ar fi fost reală, ar fi preferat să renască într- 
un loc pe care nu-l cunoştea. l-ar plăcea însă ca soţia lui să 
se bucure de linişte şi de confort câte zile mai avea de trăit 
pe lumea asta. 

„Atunci nu-ţi mai bate capul”, gândi Berta. Soţul ei nu 
acceptă sfatul; voia, cu orice preţ, ca ea să întreprindă ceva. 
Dacă Răul învinge, nu contează că e vorba de un orăşel mic 
şi uitat, cu trei străzi, o piaţă şi o biserică, ci poate 
contamina valea, regiunea, ţara, continentul, mările, lumea 
întreagă. 

Deşi avea 281 de locuitori, Chantal fiind cea mai tânără şi 
Berta cea mai bătrână, Viscos era controlat de o jumătate 
de duzină de persoane: patroana hotelului, răspunzătoare 
de bunăstarea turiştilor, preotul, răspunzător de suflete, 


primarul, răspunzător de legile vânătorii, nevasta 
primarului, răspunzătoare de primar şi de hotărârile lui, 
fierarul care fusese muşcat de lupul blestemat şi izbutise să 
supravieţuiască - şi proprietarul majorităţii pământurilor 
din jurul orăşelului. Acesta din urmă se opusese construirii 
parcului pentru copii, în credinţa - veche - că Viscos avea să 
se dezvolte din nou şi că acolo era un amplasament foarte 
bun pentru construirea unei case de lux. 

Tuturor celorlalţi locuitori ai Viscos-ului puţin le păsa ce se 
întâmpla sau nu se întâmpla în orăşel, pentru că ei îşi aveau 
oile, grâul şi familiile lor de îngrijit. Frecventau hotelul, 
mergeau la liturghie, se supuneau legilor, îşi dregeau 
uneltele la fierărie Şi, din când în când, cumpărau pământ. 

Mogşierul nu frecventa niciodată barul; aflase de istoria 
aceea prin funcţionara lui, care fusese acolo în noaptea cu 
pricina şi plecase foarte surescitată, comentând cu 
prietenele ei şi cu el că oaspetele hotelului era un bărbat 
bogat cu care ar putea să aibă un copil şi să-l oblige să-i dea 
o parte din avere. Îngrijorat de viitor - cu alte cuvinte de 
faptul că povestea domnişoarei Prym se putea răspândi, 
izgonindu-i pe vânători şi turişti, el convocase o reuniune de 
urgenţă. În timp ce Chantal se îndrepta către pădure, în 
timp ce străinul se pierdea în preumblările lui misterioase, 
iar Berta stătea de vorbă cu soţul ei dacă să încerce sau nu 
să salveze orăşelul, grupul se reunea în sacristia micii 
biserici 

— Singurul lucru pe care trebuie să-l facem e să chemăm 
poliţia - zise moşierul. E evident că aurul acela nu există; eu 
cred că omul ăsta încearcă să-mi seducă funcţionara. 

— Nu ştiţi ce vorbiţi pentru că nu aţi fost de faţă - 
răspunse primarul. Aurul există, domnişoara Prym nu şi-ar 
risca reputaţia fără o dovadă concretă. Asta însă nu 
schimbă situaţia; trebuie să chemăm poliţia. Străinul 
trebuie să fie un bandit, cineva pe capul căruia s-a pus o 
recompensă şi care acum încearcă să-şi ascundă aici 
produsul jafului. 


— Ce inepţie! zise soţia primarului. Dacă ar fi aşa, ar căuta 
să fie mai discret. 

— Nimic din toate astea nu-i convingător. Trebuie să 
chemăm poliţia imediat. 

Căzură de acord cu toţii. Preotul servi un vinişor pentru 
înseninarea sufletelor. Începură să discute ce aveau să 
spună poliţiei, dat fiind că, în realitate, nu aveau nici o 
dovadă împotriva străinului; era posibil ca totul să se 
termine cu arestarea domnişoarei Prym pentru incitare la 
crimă. 

— Singura dovadă e aurul. Fără aur, nu e nimic de făcut. 

— Clar. Dar unde era aurul? O singură persoană îl văzuse 
şi ea nu ştia unde fusese ascuns. 

Preotul sugeră să se alcătuiască grupe de cercetare 
Patroana hotelului trase perdeaua de la sacristie, care 
dădea spre cimitir; arătă munţii într-o parte, valea jos şi tot 
munţi de cealaltă parte. 

— Ne-ar trebui o sută de oameni vreme de o sută de ani. 

Moşierul regretă în tăcere ca pe locul acela fusese 
construit cimitirul; priveliştea era frumoasă, morţii nu 
aveau nevoie de ea. 

— Cu alt prilej, aş vrea să discut cu dumneavoastră despre 
cimitir - i se adresă el preotului. Pot oferi un loc mult mai 
mare pentru morţi, aproape de-aici, în schimbul terenului 
de lângă biserică. 

— Nu o să vrea nimeni să-l cumpere, ca să locuiască într- 
un loc unde înainte stăteau morţii. 

— Poate nimeni din oraş; dar există turişti nebuni după 
case de vacanţă, iar noi nu trebuie decât să le cerem 
locuitorilor din Viscos să nu sufle o vorbă. Ar fi mai mulţi 
bani pentru oraş, mai multe impozite pentru primărie. 

— Aveţi dreptate. Şi trebuie doar să le cerem tuturora să 
nu sufle o vorbă. Nu va fi greu. 

Şi, brusc, se aşternu tăcerea. O tăcere prelungită, pe care 
nimeni nu cuteza s-o spargă. Cele două femei rămăseseră 
cu ochii în zare, preotul se apuca să lustruiască o statuetă 


de bronz, moşierul mai bau o înghiţitură de vin, fierarul îşi 
lega şi-şi dezlega şiretele de la ambele ghete. Primarul se 
tot uita la ceas, ca şi cum ar fi insinuat că-l aşteaptă alte 
obligaţii. 

Dar nimeni nu intervenea; toţi ştiau că oamenii din Viscos 
n-ar comenta niciodată nimic, dacă s-ar găsi cineva 
interesat să cumpere terenul care adăpostea cimitirul; ar 
face-o doar pentru satisfacția de a mai vedea pe cineva 
stabilindu-se în oraşul ameninţat să dispară. Chiar dacă n- 
ar câştiga nici un ban de pe urma tăcerii lor. 

Să ne imaginăm că ar câştiga. 

Să ne imaginăm că ar câştiga bani suficienţi pentru restul 
vieților lor şi pentru restul vieţii copiilor lor. 

În acea clipă prin sacristie suflă un vânt cald, absolut 
neaşteptat. 

— Ce propuneţi? - zise preotul, la capătul a cinci minute 
lungi. 

Toţi se întoarseră către el. 

— Dacă locuitorii într-adevăr n-ar spune nimica, cred că 
am putea merge mai departe cu negocierile - răspunse 
moşierul, alegându-şi cu multă grijă cuvintele, aşa încât să 
poată fi greşit înţeles sau bine înţeles, depinde de punctul 
de vedere. 

— Sunt oameni de treabă, muncitori, discreţi - continuă 
patroana hotelului, utilizând aceeaşi stratagemă. Chiar azi, 
când furnizorul de pâine a vrut să ştie ce se întâmplă, 
nimeni n-a zis nimic. Cred că putem să avem încredere în 
ei. 

Din nou tăcere. Numai că de astă dată era o tăcere 
apăsătoare, de-a dreptul insuportabilă. Dar şi aşa, jocul 
continuă, iar fierarul luă cuvântul: 

— Problema nu e discreţia locuitorilor, ci faptul de a şti că 
e imoral, inacceptabil să facem aşa ceva. 

— Ce anume să facem? 

— Să vindem un pământ sfinţit. 


Un suspin de uşurare străbătu încăperea; acum puteau să 
se lanseze în discuţia morală, de vreme ce în latura practică 
avansaseră suficient. 

— Imoral e să vedem cum decade Viscos-ul nostru - zise 
nevasta primarului. Să fim conştienţi că noi suntem ultimii 
oameni care vom trăi aici şi că visul bunicilor, al strămoşilor 
noştri, al lui Ahab, al celților are să se isprăvească în câţiva 
ani. În scurt timp vom părăsi cu toţii orăşelul fie ca să 
intrăm într-un azil, fie ca să-i implorăm pe copiii noştri să 
aibă grijă de nişte bătrâni bolnavi, dezrădăcinaţi, incapabili 
să se adapteze vieţii într-un mare oraş, copleşiţi de dorul 
după locurile părăsite, trişti pentru că n-au fost în stare să 
treacă generaţiei următoare darul pe care l-am primit de la 
părinţii noştri. 

— Ai dreptate - continuă fierarul. Imorală e viaţa pe care o 
ducem. Şi când Viscos-ul va fi aproape o ruină, ogoarele 
astea vor fi pur şi simplu părăsite sau cumpărate pe-o 
nimica toată; vor sosi maşini, vor fi tăiate drumuri mai 
bune. Casele vor fi demolate, tot ce-a fost ridicat cu 
sudoarea strămoşilor noştri va fi înlocuit de construcţii 
metalice. Se va face o agricultură mecanizată, oamenii vor 
veni la muncă ziua şi se vor întoarce noaptea la casele lor, 
departe de-aici. Ce ruşine pentru generaţia noastră; am 
acceptat să ne plece copiii, am fost incapabili să-i ţinem 
alături de noi. 

— Trebuie să ne salvăm într-un fel sau altul oraşul - zise 
moşierul —, singurul pesemne care putea trage foloase de 
pe urma decăderii Viscos-ul, căci îl putea cumpăra înainte 
de a revinde totul unei mari firme industriale. Nu era însă, 
fireşte, interesat să treacă în proprietatea altcuiva, la un 
preţ de piaţă scăzut, pământuri care puteau ascunde o 
avere îngropată. 

— Aveţi ceva de spus, părinte? - întrebă patroana 
hotelului. 

— Singurul lucru pe care-l ştiu bine este religia mea, în 
care jertfa unei persoane a salvat întreaga omenire. 


Tăcerea se aşternu a treia oară, dar pentru scurt timp. 

— Trebuie să mă pregătesc pentru liturghia de sâmbătă - 
continuă el. Nu vreţi să ne întâlnim diseară? 

Toţi consimţiră imediat, stabilind o oră la sfârşitul zilei; 
păreau a fi extrem de ocupați, ca şi cum ar fi aşteptat ceva 
foarte important. 

Numai primarul îşi păstrase sângele rece: 

— Aţi spus ceva foarte interesant, o temă excelentă pentru 
o predică frumoasă. Cred că toţi ar trebui să asistăm azi la 
liturghie. 

Chantal nu mai avea nici o ezitare; se ducea drept la 
stânca în formă de Y, gândindu-se ce anume putea face cu 
aurul după ce-l va lua. Se va întoarce acasă, va lua banii 
păstraţi acolo, se va schimba în haine mai groase, va cobori 
în vale, va recurge la autostop. Gata cu pariurile: oamenii 
aceia nu meritau averea care le picase aproape în palmă. 
Nici o valiză; nu voia să se ştie că avea să părăsească 
Viscos-ul pentru totdeauna - acel Viscos cu poveştile lui 
frumoase, dar inutile, cu locuitorii lui amabili şi laşi, cu 
barul lui plin de oameni care toacă mereu aceleaşi subiecte, 
cu biserica lui unde nu mergea niciodată. Evident, era 
foarte posibil să găsească poliţia aşteptând-o în staţia de 
autobuz, după ce străinul ar fi acuzat-o de furt etc. etc. etc. 
Era însă dispusă acum să-şi asume orice risc. 

Ura pe care-o simţise, cu o jumătate de ceas mai devreme, 
se preschimbase într-un sentiment mult mai plăcut: 
răzbunarea. 

Era mulţumită de faptul că ea fusese cea care, pentru 
prima dată, le arăta tuturor acelor inşi răutatea ascunsă în 
adâncul sufletelor lor naive şi doar m aparenţă bune. Toţi 
visau la posibilitatea unei crime - doar visau, căci niciodată 
n-aveau să întreprindă ceva. Aveau să-şi petreacă restul 
vieţii lor amărâte repetându-şi la nesfârşit că erau nobili, 
incapabili de vreo nedreptate, gata să apere demnitatea 
satului cu orice preţ, dar ştiind că numai groaza îi împiedica 
să ucidă un nevinovat. Se lăudau în fiecare dimineaţă 


pentru integritatea păstrată şi se învinuiau în fiecare seară 
pentru prilejul pierdut. 

În decursul următoarelor trei luni, singurul subiect de 
discuţie în bar avea să fie onestitatea bărbaţilor şi femeilor 
din sat, atât de generoşi. Venea apoi sezonul de vânătoare 
şi o vreme n-aveau să mai atace subiectul acesta - vizitatorii 
nu trebuiau să afle nimic, le plăcea să aibă impresia că se 
află într-un loc îndepărtat, unde toţi sunt prieteni, binele 
domneşte permanent, natura e generoasă, iar produsele 
locale, vândute în mica încăpere-numită de patroana 
hotelului „prăvălioară” - erau impregnate de această 
dragoste dezinteresată. 

Dar sezonul de vânătoare avea să se termine şi pe urmă 
aveau să fie liberi să reia acelaşi subiect. De astă dată, din 
pricina numeroaselor nopţi petrecute visând la banii 
pierduţi, aveau să înceapă a imagina ipoteze pe măsura 
situaţiei: de ce oare nimeni nu avusese curajul, în tăcerea 
nopții, s-o ucidă pe Berta cea bătrână şi inutilă în schimbul 
celor zece lingouri de aur? De ce n-ar fi suferit un accident 
de vânătoare ciobanul Santiago care, zi de zi, dimineaţa, îşi 
ducea turma în munţi? Aveau să fie examinate diferite 
ipoteze, la început cu o anumită reţinere, apoi cu furie. 

Un an mai târziu, aveau să se urască unii pe alţii - oraşul 
avusese un bun prilej şi-l lăsase să-i scape. Aveau să întrebe 
de domnişoara Prym, care dispăruse fără urmă, luând 
pesemne aurul pe care străinul venise ca să-l ascundă 
acolo. Aveau să spună tot ce e mai rău pe socoteala ei: 
orfana, ingrata, fata săracă pe care toţi se străduiseră să o 
ajute după ce-i murise bunica, şi căreia îi procuraseră o 
slujbă la bar deoarece fusese incapabilă să-şi găsească un 
soţ şi să-şi vadă de treabă, care se culca cu oaspeţii 
hotelului, de obicei bărbaţi mai în vârstă decât ea, care le 
făcea ochi dulci tuturor turiştilor, cerşind un bacşiş mai 
gras. 

Aveau să-şi petreacă restul vieţii între autocompasiune şi 
ură; Chantal era fericită, asta îi era răzbunarea. N-avea să 


uite niciodată privirile celor din jurul furgonetei, implorând- 
o să păstreze tăcerea asupra unei crime pe care nicicând 
nu vor fi cutezat să o comită, pentru ca mai apoi să se 
întoarcă împotriva ei, ca şi cum ea ar fi fost vinovată că 
toată laşitatea le ieşise la suprafaţă. 

„Geaca. Pantalonii de piele. Îmi pot pune două maiouri şi 
aurul mi-l prind de centură. Geaca. Pantalonii de piele. 
Geaca.” 

Şi iată că ajunsese, era în faţa Y-ului stâncos. Alături, 
scurtătura de care se folosise pentru a săpa în pământ 
acum două zile. Savura o clipă gestul care avea să o 
transforme, dintr-o persoană cinstită, într-o hoaţă. 

Gata cu astea. Străinul o provocase şi ea accepta 
schimbul. Nu fura, ci îşi lua plata cuvenită pentru că jucase 
rolul de portavoce în comedia aceea de prost-gust. Ea 
merita aurul - şi chiar mult mai mult - pentru că văzuse 
privirile de asasini fără crimă din jurul furgonetei, pentru 
că-şi petrecu întreaga viaţă acolo, pentru cele trei nopţi 
nedormite, pentru sufletul ei pe care acuma şi-l pierdea - 
dacă există cumva suflet şi pierzanie. 

Sapă în pământul deja afinat şi văzu lingoul. Când îl văzu, 
auzi şi un zgomot. 

Cineva o urmărise. Automat, împinse la loc niţel pământ în 
groapă, conştientă de inutilitatea gestului ei. Apoi se răsuci, 
gata să explice că încerca să găsească acea comoară, iar azi 
observase că pământul fusese răscolit. 

Ceea ce văzu o lăsă însă fără glas - pentru că nu era 
cineva interesat de comori, de situaţii de criză în sate, de 
dreptăţi şi nedreptăţi; ci doar de sânge. 

Semnul alb pe urechea stângă. Lupul blestemat. 

Stătea între ea şi copacul cel mai apropiat. Imposibil să 
treacă pe lângă el. Chantal rămase absolut încremenită, 
hipnotizată de ochii albaştri ai animalului; mintea îi lucra 
într-un ritm frenetic, gândindu-se care ar putea fi pasul 
următor - să folosească scurtătura de lemn, prea fragilă 
însă ca să contracareze atacul fiarei. Să se suie pe stânca în 


formă de Y, prea scundă. Să nu dea crezare legendei şi să-l 
sperie, aşa cum ar proceda cu oricare alt lup ivit de unul 
singur; prea riscant însă, mai bine să considere că 
legendele au întotdeauna un adevăr ascuns. 

„Pedeapsă.” 

Pedeapsă nedreaptă, ca tot ce i se întâmplase în viaţă; se 
părea că Dumnezeu o alesese pe ea doar ca să-şi 
demonstreze ura faţă de lume. 

Instinctiv, lăsă scurtătura jos şi, cu o mişcare ce i se păru 
veşnică după cât fusese de lentă, îşi protejă gâtul cu 
braţele; nu-l putea lăsa să o muşte de-acolo. Regretă că nu 
purta pantalonii de piele; al doilea loc mai vulnerabil ar fi 
piciorul, pe unde trece un vas care, o dată retezat, ar lăsa-o 
fără sânge în zece minute - cel puţin asta spuneau 
vânătorii, justificându-şi cizmele cu carâmbi înalţi. 

Lupul deschise botul şi mârâi. Un sunet surd, primejdios, 
scos de un animal care nu ameninţă, ci atacă. Continuă să-l 
privească fix în ochi, chiar dacă inima îi bătea de să-i spargă 
pieptul, căci acum rânjea. 

Totul era o chestiune de timp: sau ataca sau îşi lua 
tălpăşiţa, dar Chantal era sigură că avea să atace. Se uită 
pe jos, căutând o piatră liberă pe care să o fi putut apuca, 
nu văzu niciuna. Se hotări să o pornească în direcţia 
animalului; ar fi fost muşcată, ar fi alergat cu el agăţat de 
ea până la copac. Trebuia să ignore durerea. 

Se gândi la aur. Se gândi că se va întoarce curând după el. 
Îşi hrăni toate speranţele cu putinţă, tot ce i-ar fi putut da 
puterea de a se confrunta cu ideea că trupul urma să-i fie 
sfâşiat de colții ascuţiţi, dezvelindu-i osul, cu posibilitatea de 
a cădea şi a fi muşcată de gât. 

Şi se pregăti să fugă. 

Exact atunci, ca într-un film, văzu că cineva îşi făcuse 
apariţia în spatele lupului, deşi la o distantă considerabilă. 

Animalul adulmecă şi el altă prezenţă, dar nu făcu nici o 
mişcare, iar ea continuă să-şi menţină privirea fixă. S-ar fi 
zis că numai forţa ochilor mai putea evita atacul, or, ea nu 


mai acum să se expună nici unui risc; dacă apăruse cineva, 
şansele de supravieţuire sporeau - chiar dacă aceasta avea 
să o coste, în cele din urmă, lingoul de aur. 

Prezenţa din spatele lupului se apropie în linişte, iar apoi o 
apucă spre stânga. Chantal ştia ca acolo mai era un copac, 
uşor de escaladat. Şi în acea clipă o piatră sfâşie cerul, 
căzând lângă animal. Lupul se răsuci cu o agilitate 
nemaivăzută, repezindu-se în direcţia amenințării. 

— Fugi! - strigă străinul. 

Ea o rupse la fugă în direcţia unicului său refugiu, în timp 
ce bărbatul se căţăra şi el în celălalt copac, cu o agilitate 
puţin obişnuită. Când lupul blestemat ajunse acolo, el se şi 
afla în siguranţă. 

Lupul începu să mârâie şi să sară, uneori reuşind să 
escaladeze o porţiune din trunchi, pentru ca numaidecât să 
alunece înapoi. 

— Smulge nişte crăci! - strigă Chantal. 

Dar străinul părea căzut într-un soi de transă. 

Ea stărui de două, de trei ori, până când el înţelese ce 
anume-i cerea să facă. Începu să rupă crăcile şi să le arunce 
în direcţia animalului. 

— Nu aşa! Rupe crăcile, fă-le mănunchi şi dă-le foc! Eu n- 
am brichetă, fă cum îţi spun! 

Glasul îi suna cu acea vibraţie de deznădejde a cuiva aflat 
într-o situaţie extremă: străinul făcu un mănunchi de 
ramuri şi dură o veşnicie până ce le dădu foc; furtuna din 
ajun lăsase totul îmbibat de apă şi soarele nu ajungea până 
aici în acea perioadă a anului. 

Chantal aşteptă până ce flăcările torţei improvizate 
crescuseră destul de mult. În ce o privea, l-ar fi lăsat cât era 
ziua de lungă să rămână acolo, să înfrunte spaima pe care 
voia el însuşi să o impună lumii, dar trebuia să scape şi era 
nevoită să-l ajute. 

— Acum dovedeşte că eşti bărbat - strigă ea. Coboară din 
copac, strânge bine torţa în mână şi ţine focul în direcţia 
lupului! 


Străinul era paralizat. 

— Fă ce-ţi spun! - strigă ea din nou, iar bărbatul, auzindu-i 
glasul, înţelese toată autoritatea care se ascundea îndărătul 
vorbelor ei - o autoritate provenind din groază, din 
capacitatea de a reacţiona rapid, lăsând spaima şi suferinţa 
pentru mai târziu. 

Cobori cu torţa în mâini, neluând în seamă scânteile care, 
din când în când, îi ardeau faţa. Văzu de aproape colții şi 
spuma din botul animalului, spaima îi sporea, dar era 
obligatoriu să facă ceva - ceva ce ar fi trebuit să facă atunci 
când soţia îi fusese sechestrată, fiicele ucise. 

— Nu-ţi lua ochii din ochii animalului! - o auzi pe fată 
spunând. 

Se supuse. Lucrurile, cu fiecare clipă care trecea, 
deveneau mai lesnicioase, nu se mai uita la armele 
duşmanului, ci la duşmanul propriu-zis. Se aflau pe picior 
de egalitate, amândoi erau în stare să provoace groază - 
unul altuia. 

Atinse pământul cu tălpile. Lupul se dădu înapoi, speriat 
de foc: continua să mârâie şi să sară, dar nu se mai apropia. 

— Atacă-l! 

Avansa în direcţia animalului, care mârâi măi teribil ca 
niciodată, îşi arătă colții, dar se retrase mai mult. 

— Urmăreşte-l! Goneşte-l de-aici! 

Focul ardea acum cu vâlvătaie mai înaltă dar străinul îşi 
dădu seama că în scurt timp avea să ardă mâinile. Fără a 
mai sta pe gânduri şi menţinându-şi ochii fix în ochii aceia 
albaştri şi siniştri, alergă în direcţia lupului; acesta încetă să 
mai mârâie şi să sară - făcu stânga-mprejur şi se afundă iar 
în pădure. 

Chantal cobori din copac cât ai clipi din ochi în foarte scurt 
timp adunase o mână de nuiele de pe jos şi-şi făcuse şi ea o 
torţă. 

— Să plecăm de-aici. Repede. 

— Încotro? 


Încotro? În Viscos, unde toţi aveau să-i vadă pe cei doi 
sosind împreună? Către altă capcană, unde focul nu ar mai 
fi produs nici un efect? Se lăsă moale jos pe pământ, cu o 
durere teribilă în coaste, cu inima bubuindu-i. 

— Fă un foc - îi zise ea străinului. Lasă-mă să mă gândesc. 

Încercă să se mişte şi scoase un țipăt - de parcă i s-ar fi 
înfipt un pumnal în umăr. Străinul adună frunze şi crengi şi 
făcu focul. La fiecare mişcare, Chantal se contorsiona de 
durere şi lăsa să-i scape un geamăt surd; se vede că se 
lovise grav în timp ce se urca în copac. 

— Nu-ţi face griji, nu ţi-ai rupt nici un os zise străinul când 
o văzu gemând de durere. Am păţit şi eu aşa ceva. Când 
organismul ajunge la limita tensiunii, muşchii se contractă 
şi ne fac bucata. Dă-mi voie să te masez. 

— Nu mă atinge. Nu te apropia. Nu face conversaţie cu 
mine. 

Durere, frică, ruşine. Cu siguranţă fusese de faţă când ea 
dezgropa aurul; el ştia - pentru că însoțitor îi era diavolul, 
iar diavolii cunosc sufletul oamenilor - că de astă dată 
Chantal avea să-l fure. 

După cum ştia la fel de bine că, în clipa asta, întregul 
orăşel visa să comită o crimă. După cum ştia şi că n-aveau 
să facă nimic, pentru că le era frică, dar intenţia era 
suficientă pentru a răspunde la întrebarea lui: fiinţa umană 
este în esenţa ei rea. Ştiind că ea avea să fugă, pariul pe 
care cei doi îl făcuseră noaptea trecută nu mai avea nici o 
semnificaţie, el se putea întoarce de unde venise (în 
definitiv, de unde a venit?) cu comoara lui intactă şi 
bănuielile confirmate. 

Încercă să se aşeze în poziţia cea mai confortabilă cu 
putinţă, dar nu găsea niciuna; trebuia să rămână 
nemişcată. Focul avea să-l ţină pe lup la distanţă, dar în 
scurt timp urma să le atragă atenţia ciobanilor care aveau 
drum pe-acolo. Şi cei doi aveau să fie văzuţi împreună. 

Îşi aminti că era sâmbătă. Oamenii stăteau în casele lor 
pline de bibelouri oribile, reproduceri ale unor tablouri 


celebre atârnate de pereţi, imagini de sfinţi confecţionate 
din ipsos, şi încercau să se distreze - şi, la acel sfârşit de 
săptămână, aveau cea mai grozavă distracţie de când se 
terminase cel de-al doilea război mondial. 

— Să nu faci conversaţie cu mine. 

— N-am zis nimic. 

Chantal simţi nevoia să plângă, dar nu voia s-o facă de faţă 
cu el. Îşi stăpâni lacrimile. 

— 'Ţi-am salvat viaţa. Merit aurul. 

— Eu ţi-am salvat viaţa. Lupul se pregătea să te atace. 

Era adevărat. 

— Pe de altă parte, cred că ai salvat ceva în mine - 
continuă străinul. 

Un truc. Avea să spună că n-ar fi observat nimic; era un fel 
de permisiune ca să-şi ia averea şi să plece de-acolo pentru 
totdeauna. Punct. 

— Pariul de noaptea trecută. Durerea mea era atât de 
mare, încât simţeam nevoia să fac ca toţi să sufere la fel ca 
mine; ar fi fost singura mea sursă de consolare. Ai dreptate. 

Demonul străinului nu suferea asemenea cuvinte, îl rugă 
pe diavolul lui Chantal să-l ajute, dar acesta era un nou- 
venit şi nu obținuse controlul total asupra fetei. 

— Şi asta schimbă ceva? 

— Nimic. Pariul rămâne valabil şi ştiu că voi câştiga. Dar 
ştiu la fel de bine şi cât de ticălos sunt, după cum ştiu şi de 
ce am devenit ticălos: din cauză că nu meritam cele ce mi s- 
au întâmplat. 

Chantal se întrebă cum aveau să iasă de-acolo; chiar dacă 
era încă dimineaţă, nu puteau rămâne la nesfârşit în 
pădure. 

— Deci eu socot că-mi merit aurul şi am să mi-l iau, dacă 
nu mă vei împiedica dumneata - zise ea. Te sfătuiesc să faci 
la fel; niciunul din noi nu trebuie să se întoarcă la Viscos; 
putem merge direct în vale, să găsim o ocazie şi fiecare să- 
şi urmeze soarta. 


— Dumneata poţi să pleci. Dar, chiar în clipa asta, 
locuitorii oraşului decid cine să moară. 

— Se prea poate. Se vor tot hotări în următoarele două 
zile, până va expira termenul; apoi vor sta doi ani discutând 
cine ar fi trebuit să fie victima. Sunt nehotărâţi la ceasul 
când e să acţioneze şi implacabili la ceasul când e să dea 
vina pe alţii eu îmi cunosc satul. Dacă nu te întorci, nici nu 
se vor mai osteni să discute; vor socoti că totul a fost o 
născocire de-a mea. 

— Viscos-ul e la fel cu orice alt sat din lume şi tot ce se 
petrece în el se petrece în toate celelalte continente, oraşe, 
tabere, mânăstiri, oriunde. Dumneata însă nu pricepi nimic 
din toate astea, după cum nu pricepi că de astă dată soarta 
a lucrat în favoarea mea: am ales persoana cea mai indicată 
ca să mă ajute. 

Cineva care, sub aparenţa unei femei muncitoare şi 
cinstite, caută de asemenea să se răzbune. Cum nu ne 
putem vedea duşmanul - căci, dacă ducem istoria asta până 
la ultimele consecinţe, adevăratul duşman este Dumnezeu, 
care ne-a făcut să trecem prin tot ce am trecut - ne vărsăm 
frustrările asupra a tot ce ne înconjoară. O răzbunare care 
nu se satură niciodată, pentru că se îndreaptă împotriva 
vieţii înseşi. 

— La ce bun să stăm de vorbă aici? - zise Chantal, iritată 
din pricină că bărbatul acela, omul pe care-l ura ca pe 
nimeni altul pe lumea asta, îi cunoştea foarte bine sufletul. 
De ce nu luăm banii Şi nu plecăm? 

— Pentru că ieri mi-am dat seama că, propunând ceea ce 
îmi repugnă cel mai mult - un asasinat fără motiv, aşa cum 
s-a întâmplat cu soţia mea şi cu fiicele mele - la drept 
vorbind voiam să mă salvez pe mine însumi. Îţi aminteşti de 
un filosof pe care l-am citat în a doua noastră conversaţie? 
Cel care zicea că infernul lui Dumnezeu e tocmai dragostea 
lui pentru oameni, fiindcă atitudinea oamenilor îi 
transformă în chin fiecare clipă a vieţii Sale eterne? 


Ei bine, acelaşi filosof a spus şi altceva: omul are nevoie de 
ceea ce e mai rău în el ca să realizeze ceea ce este mai bun 
în el. 

— Nu înţeleg. 

— Până acum mă gândeam doar să mă răzbun. Ca şi 
locuitorii din satul dumitale, visam, plănuiam şi eu zi şi 
noapte, dar nu făceam nimic. O vreme am însoţit, prin 
intermediul presei, persoane care-şi pierduseră fiinţele 
dragi în situaţii asemănătoare, dar care sfârşiseră 
acţionând în manieră exact opusă mie: creaseră grupuri de 
sprijin pentru victime, organizaţii care să denunțe 
nedreptăţile, campanii care să arate că durerea pierderii 
nu poate fi niciodată înlocuită de povara răzbunării. 

Am încercat şi eu să privesc lucrurile dintr-un unghi mai 
generos: n-am izbutit. Acum însă, când am prins curaj, când 
am ajuns la limita asta, am descoperit, acolo, în fund, o 
lumină. 

— Continuă - zise Chantal, pentru că şi ea întrezărea un 
fel de lumină. 

— Nu vreau să dovedesc că omenirea e perversă. Vreau, 
asta da, să dovedesc că eu, în mod inconştient, am căutat 
lucrurile care mi s-au întâmplat - pentru că sunt rău, sunt 
un om total decăzut şi am meritat pedeapsa pe care viaţa 
mi-a dat-o. 

— Dumneata vrei să dovedeşti că Dumnezeu e drept. 

Străinul stătu puţin pe gânduri. 

— Poate că da. 

— Nu ştiu dacă Dumnezeu este drept. Cel puţin cu mine El 
n-a fost foarte corect, şi ceea ce mi-a distrus sufletul e 
această senzaţie de neputinţă. Nu reuşesc să fiu bună cum 
aş dori să fiu, nici rea cum socotesc că ar trebui. Cu câteva 
minute în urmă gândeam că El m-a ales ca să se răzbune 
pentru toată tristeţea pe care i-o pricinuiesc oamenii. 

Cred că dumneata ai aceleaşi îndoieli, chiar dacă la o 
scară mult mai mare: bunătatea dumitale nu a fost 
răsplătită. 


Chantal se mira de propriile-i vorbe. Demonul străinului 
observa că îngerul fetei începea să strălucească cu mai 
mare intensitate, iar situaţia se răsturna complet. 

„Luptă”, insista el pe lângă celălalt diavol. 

„Lupt”, răspunde el. Dar bătălia e crâncenă.” 

— Problema dumitale nu este chiar dreptatea lui 
Dumnezeu - zise bărbatul. Ci faptul că ai ales totdeauna să 
fii o victimă a împrejurărilor. Cunosc mulţi oameni în 
situaţia asta. 

— Ca dumneata, de exemplu. 

— Nu. Eu m-am revoltat împotriva a ceva ce mi s-a 
întâmplat şi puţin îmi pasă că oamenilor le plac sau nu 
purtările mele. Dumneata, dimpotrivă, ai crezut în rolul 
dumitale de orfană lăsată de izbelişte, de persoană care 
vrea să fie acceptată cu orice preţ; cum asta nu se întâmplă 
întotdeauna, nevoia de a fi iubită ţi s-a transformat într-o 
dorinţă surdă de răzbunare. În adâncul inimii, dumitale ţi- 
ar plăcea să fii ca toţi ceilalţi locuitori din Viscos cu alte 
cuvinte, în adâncul inimii, noi toţi dorim să fim asemenea 
celorlalţi. Dar soarta ţi-a dăruit o istorie diferită. 

Chantal făcu un semn negativ din cap. 

„Fă ceva”, zicea diavolul lui Chantal câtre tovarăşul său. 
„Chiar dacă spune nu, sufletul ei înţelege şi spune da.” 

Diavolul străinului se simţea umilit din pricină că nou- 
venitul îşi dădea seama că nu era destul de puternic ca să-l 
oblige pe om să tacă. 

„Vorbele nu duc nicăieri”, răspunse el. „Să-i lăsăm să 
vorbească, şi viaţa va avea grijă ca ei să acţioneze altfel.” 

— N-am vrut să te întrerup - continuă străinul. Te rog, 
spune mai departe ce ziceai despre dreptatea lui 
Dumnezeu. 

Chantal era mulţumită că nu mai era obligată să asculte 
ceva ce nu-şi mai dorea să audă. 

— Nu ştiu dacă are vreun sens. Dar ai observat poate că 
Viscos nu e o aşezare foarte religioasă, deşi are o biserică, 
la fel ca toate oraşele din regiune. Şi asta pentru că Ahab, 


deşi convertit de către Sfântul Savin, avea serioase îndoieli 
cu privire la influenţa preoţilor; cum cea mai mare parte 
dintre primii locuitori erau bandiți, socotea că tot ce puteau 
face preoţii, prin amenințările lor cu chinurile veşnice, era 
să-i readucă pe drumul crimei. Nişte oameni care nu mai au 
nimic de pierdut nu se gândesc niciodată la viaţa veşnică. 

Fireşte şi-a făcut apariţia primul preot, iar Ahab a văzut 
ameninţarea. În compensație, a instituit ceva învăţat de la 
iudei: ziua ispăşirii. Numai că decis să creeze un ritual 
aparte. 

O dată pe an, locuitorii se închideau în casele lor făceau 
două liste, se întorceau către muntele cel mai înalt şi 
ridicau prima listă spre ceruri. 

„lată, Doamne, păcatele mele faţă de Tine”, ziceau ei, 
citind relatarea păcatele comise. Înşelăciuni în negustorii, 
adultere, nedreptăţi, treburi de felul ăsta. „Am păcătuit 
mult şi cer iertare că Te-am supărat atât de rău.” 

Apoi - şi aici era inovaţia lui Ahab - locuitorii scoteau a 
doua listă din buzunar, o ridicau şi pe ea către ceruri, 
întorşi cu trupurile către acelaşi munte. Şi ziceau cam aşa: 
„lată, Doamne, lista păcatelor Tale faţă de mine: m-ai făcut 
să trudesc mai mult decât ar fi fost nevoie, fiica mea s-a 
îmbolnăvit în pofida rugăciunilor mele, am fost furat când 
am încercat să fiu cinstit, am suferit peste măsură.” 

După ce terminau de citit cea de-a doua listă, ei întregeau 
ritualul: „Eu am fost nedrept faţă de Tine, iar Tu ai fost 
nedrept faţă de mine. Azi este însă ziua ispăşirii, Tu îmi vei 
ierta greşelile, eu i le voi ierta pe ale Tale, şi astfel vom 
putea fi împreună încă un an.” 

— Să-l ierţi pe Dumnezeu - zise străinul, ba-i ierţi pe un 
Dumnezeu implacabil care creează şi distruge din vecii 
vecilor.” 

— Conversaţia asta e prea intimă pentru gustul meu - zise 
Chantal, privind în alta parte. N-am învăţat destul de la 
viaţă ca să-ţi pot da şi eu dumitale o învăţătură oarecare. 

Străinul rămase tăcut. 


„Nu-mi place deloc”, gândi diavolul străinului, care începu 
să zărească o lumină strălucind lingă el, o prezenţă pe care, 
cu nici un chip, nu putea să o accepte. O mai îndepărtase o 
dată, în urmă cu doi ani, pe una din numeroasele plaje ale 
lumii. 

Dat fiind excesul de legende, de înrâuriri celtice şi 
protestante, de anumite exemple cum nu se poate mai 
nocive ale cutărui arab care pacificase cetatea, de prezenţa 
constantă a sfinţilor şi bandiţilor în împrejurimi, preotul ştia 
că Viscos nu era ceea ce se numeşte o aşezare religioasă, 
deşi locuitorii ei făceau botezuri, căsătorii (care, în prezent, 
erau doar o amintire îndepărtată)şi funeralii (care, după 
cum se dovedea, aveau loc cu o frecvenţă tot mai mare) şi 
participau la liturghia de Crăciun. În rest, puţini se 
osteneau să meargă la cele două slujbe săptămânale - una 
sâmbăta, alta duminica, ambele la orele unsprezece 
dimineaţa; oricum, el îşi făcea un punct de onoare din 
celebrarea lor, fie şi doar ca să-şi justifice prezenţa acolo. 
Voia să dea impresia că este un om sfânt şi ocupat. 

Spre surprinderea sa, biserica a fost atât de plină în ziua 
aceea, încât se hotări să îngăduie ca lumea să stea şi în 
jurul altarului - altminteri nu ar n avut cum să cuprindă 
atâţia oameni. În loc să pună în funcţie încălzitoarele 
electrice suspendate de tavan, a fost silit să ceară să se 
deschidă cele două ferestruici laterale, întrucât oamenii 
transpirau; preotul se întrebă dacă zăpuşeala se datora 
căldurii sau mai degrabă tensiunii ce domnea în rândurile 
asistenţei. 

Era acolo tot satul în păr, cu excepţia domnişoarei Prym - 
ruşinată pesemne din pricina spuselor ei din ajun - şi a 
bătrânei Berta, pe care toţi o suspectau că e vrăjitoare şi 
alergică la religie. 

— În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. 

Răsună un „Amin” puternic. Preotul începu liturghia, rosti 
introducerea, îi ceru unei credincioase mereu aceeaşi 
dintotdeauna să facă lectura, intona solemn psalmul de 


răspuns şi recită Evanghelia cu glas lent şi grav. Apoi ceru 
celor din bănci să şadă, restul oamenilor rămase în picioare. 

Venise ceasul predicii. 

— În Evanghelia după Luca e un moment când un personaj 
important se apropie de Iisus şi-l întreabă: „Învăţătorule 
bun, ce să fac ca să moştenesc viaţa cea de veci?” Şi, spre 
surprinderea noastră, lisus răspunde: „Pentru ce mă 
numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu.” 

Ani îndelungaţi am meditat asupra acestui mic fragment 
de text, încercând să înţeleg ce a spus Domnul nostru: că El 
nu era bun? Că tot creştinismul, cu ideea sa de milostenie, 
se bazează pe învăţăturile cuiva care se considera rău? În 
cele din urmă am înţeles: Hristos, în acel moment, se referă 
la firea sa omenească; în calitate de om, era rău. În calitate 
de Dumnezeu, Ele bun.” 

Preotul făcu o pauză, sperând că toţi credincioşii îi 
înţeleseseră mesajul. Se minţea pe sine: tot nu înţelegea 
ceea ce spusese Hristos, căci dacă prin firea sa omenească 
ar fi rău, la fel ar fi şi cuvintele şi gesturile sale. Era însă o 
discuţie teologică ce nu prezenta nici un interes acum; 
important era ca explicaţia dată de el să fie convingătoare. 

— Astăzi nu mă voi întinde prea mult. Vreau ca voi toţi să 
înţelegeţi că face parte din firea omenească să acceptăm că 
avem o natură inferioară, perversă, şi n-am fost osândiţi din 
această pricină la pedeapsa veşnică doar pentru că lisus s-a 
lăsat jertfit ca să salveze omenirea. Repet: jertfa fiului lui 
Dumnezeu ne-a salvat. Sacrificiul unei singure persoane. 

Vreau să închei această predică amintindu-vă începutul 
uneia dintre cărţile sfinte care alcătuiesc Biblia, şi anume 
Cartea lui lov. Dumnezeu şedea pe tronul său ceresc, când 
diavolul a venit să-i vorbească. Dumnezeu îl întreabă unde a 
fost; „am dat târcoale pe pământ şi m-am plimbat în sus şi 
în jos”, răspunde diavolul. „Te-ai uitat la robul meu Iov? Ai 
văzut cât este de temător de mine şi cum îmi aduce toate 
jertfele?” 


Diavolul râse şi argumentă: „La urma urmelor, lov are tot 
ce-i trebuie, de ce nu l-ar adora pe Dumnezeu şi nu i-ar 
aduce jertfe? Ia-i bunurile pe care i le-ai dat şi vom vedea 
dacă va continua să-l mai adore pe Domnul”, l-a provocat el. 

Dumnezeu acceptă prinsoarea. An de an, îl pedepseşte 
tocmai pe acela care-L iubea cel mai mult. Iov se află în faţa 
unei puteri pe care n-o înţelege, pe care o socotea ca fiind 
Justiţie Supremă, dar care îi distruge vitele, îi omoară 
copiii, îi umple trupul de bube. Până când, după ce suferise 
atâta, lov se revoltă şi huleşte împotriva Domnului. Doar 
atunci îi înapoiază Dumnezeu tot ce-i luase. 

Sunt ani de zile de când asistăm la decăderea acestui oraş; 
mă întreb acum dacă asta nu este cumva rodul unei 
pedepse divine, tocmai pentru că acceptăm mereu tot ce ne 
este dat fără să protestăm, ca şi cum am merita să pierdem 
aşezarea unde trăim, ogoarele pe care le cultivăm sau grâul 
şi oile casele care au fost înălțate din visele strămoşilor 
noştri. N-a sosit oare momentul să ne revoltăm? Dacă 
Dumnezeu l-a obligat pe lov să facă asta, nu ne va fi cerând 
oare şi nouă acelaşi lucru? 

De ce l-a obligat Dumnezeu pe lov să facă asta? Pentru a 
dovedi că natura lui era rea şi tot ce-i dăruise era urmarea 
harului, nu a bunei lui purtări. Noi am păcătuit prin trufia 
de a ne considera prea buni - şi de aici pedeapsa pe care o 
suferim. 

Dumnezeu a acceptat prinsoarea diavolului şi - aparent - a 
comis o nedreptate. Amintiţi-vă bine: Dumnezeu a acceptat 
prinsoarea diavolului. Şi lov a învăţat lecţia, pentru că, la fel 
ca noi, păcătuia prin trufia de a crede că era un om bun. 

„Nimeni nu este bun”, a zis Domnul. Nimeni. E timpul să 
încetăm a simula o bunătate care-l supără pe Dumnezeu şi 
să ne acceptăm greşelile; dacă într-o bună zi am fi nevoiţi 
să acceptăm un pariu cu diavolul, să ne amintim ca Domnul, 
care este în ceruri, a făcut acelaşi lucru pentru a mântui 
sufletul robului său Iov. 


Predica se terminase. Preotul ceru ca toţi să rămână în 
picioare şi continuă serviciul divin. Nu avea nici o îndoială 
că mesajul îi fusese bine înţeles. 

— Să plecăm totuşi de-aici. Fiecare pe drumul său eu cu 
lingoul meu de aur, dumneata... 

— Lingoul meu de aur - îi tăie vorba străinul. 

— Dumitale nu-ţi rămâne decât să-ţi iei lucrurile şi să 
pleci. Dacă eu n-aş lua aurul acesta, ar trebui să mă întorc 
la Viscos. Aş fi concediată sau stigmatizată de toată 
populaţia. Vor crede că i-am minţit. Dumneata nu poţi, pur 
şi simplu nu poţi să-mi faci una ca asta. Să zicem că-l merit 
ca plată pentru munca mea. 

Străinul se ridică, luă câteva crengi care ardeau în foc: 

— Lupul fuge totdeauna de foc, nu-i aşa? Atunci eu mă duc 
la Viscos. Fă ce crezi că e mai bine, fură şi fugi, asta nu mai 
are nici o legătură cu mine. Am altceva mai important de 
făcut. 

— Un moment! Nu mă lăsa singură aici! 

— Atunci vino cu mine. 

Chantal se uită la focul din faţa ei, la stânca în formă de Y, 
la străinul care se şi îndepărta ducând cu el o parte din foc. 
Putea face şi ea la fel: să ia câteva vreascuri aprinse, să 
dezgroape aurul şi să duca drept în vale; nu mai avea 
absolut nici un rost să se întoarcă şi să-şi ia de acasă 
bănişorii care-i păstrase cu atâta grijă. Când avea să ajungă 
în oraşul care era la gura văii, ar cere unei bănci să-i 
preţuiască aurul, l-ar vinde, şi-ar cumpăra îmbrăcăminte şi 
valize, ar fi liberă. 

— Aşteaptă! - îl strigă ea pe străin, dar el continua să 
meargă către Viscos şi în scurt timp avea să-l piardă din 
vedere. 

„Gândeşte rapid”, îşi ceru ea sieşi. 

Nu avea mult de gândit. Luă şi ea câteva vreascuri din foc, 
se duse până la stâncă şi reîncepu să dezgroape aurul. Îl 
luă în mâini, îl curăţă cu haina, îl contemplă pentru a treia 
oară. 


Fu cuprinsă de panică. Smulse o mână de lemne din foc şi 
o luă la fugă în direcţia în care trebuia să o fi apucat 
străinul, ura izbucnindu-i ca o sudoare prin toţi porii. 
Întâlnise doi lupi în aceeaşi zi, unul care se speria de foc, 
altul care nu se speria de nimic, pentru că pierduse tot ce 
era mai de preţ, iar acum înainta, orbeşte, ca să distrugă 
tot ce-i ieşea în cale. 

Alergă din răsputeri, dar nu-l întâlni. Se vede că era în 
pădure, cu torţa acum stinsă, sfidându-l pe lupul blestemat, 
vrând să moară la fel de intens cum voia să şi ucidă. 

Ajunse în sat, se prefăcu că nu o aude pe Berta chemând- 
O, se întâlni cu mulţimea care ieşea de la liturghie şi se miră 
de faptul că practic întreaga populaţie a satului se dusese la 
biserică. Străinul voia o crimă şi când colo umpluse agenda 
preotului; urma o săptămână de spovedanii şi pocăinţe, ca 
şi cum l-ar fi putut amăgi pe Dumnezeu. 

Toţi o priviră, dar nimeni nu-i adresă cuvântul. Ea înfruntă 
toate privirile, pentru că ştia că nu avea nici un fel de vină, 
nu avea nevoie să se spovedească, era doar o unealtă într- 
un joc mârşav, pe care doar puţini îl puteau înţelege - şi nu-i 
plăcea deloc ceea ce vedea. 

Se zăvori în camera ei şi privi pe fereastra. Mulțimea se şi 
împrăştiase şi ceva ciudat se întâmpla iarăşi; satul era 
foarte pustiu pentru o sâmbătă însorită ca aceea. De obicei, 
oamenii mai zăboveau stând de vorbă în mici grupuri, în 
piaţa unde înainte vreme fusese o spânzurătoare, iar acum 
era o cruce. 

Rămase câtva timp uitându-se la strada goală, simțind pe 
obraji soarele care nu încălzea, căci începuse iarna. Dacă ar 
fi fost lume în piaţă, tocmai despre asta ar fi discutat - 
despre vreme. lemperatura. Pericolul de ploaie sau de 
secetă. Azi însă toţi erau în casele lor, iar Chantal nu ştia de 
ce. 

Cu cât se uita mai mult la stradă, cu atât se simţea 
deopotrivă cu toţi ceilalţi oameni - tocmai ea, care se 


considera diferită, îndrăzneață, plină de planuri care nu le 
dăduseră niciodată prin cap acelor ţărani. 

Ce ruşine. Şi totodată ce uşurare; era în Viscos nu printr-o 
nedreptate a destinului, ci pentru că o merita, totdeauna se 
crezuse diferită, iar acum descoperea că e la fel cu ceilalţi. 
Dezgropase lingoul acela de trei ori, dar fusese incapabilă 
să-l ia cu sine. Comitea crima în suflet, dar nu izbutea să o 
materializeze în lumea reală. 

Deşi ştia că, la drept vorbind, n-ar fi trebuit o comită sub 
nici o formă, pentru că era vorba de o ispită, ci de o 
capcană. 

„De ce o capcană?”, gândi ea. Ceva îi Spunea că văzuse în 
lingou o soluţie la problema pe care o crease străinul. Dar, 
oricât s-ar fi străduit, nu reuşea să descopere care anume 
era această soluţie. 

Diavolul nou-venit privi într-o parte şi văzu că lumina 
domnişoarei Prym, care înainte ameninţa să crească, acum 
era pe cale să se stingă iarăşi; păcat că tovarăşul lui nu era 
acolo ca să-i vadă victoria. 

Ceea ce nu ştia el era că şi îngerii îşi au strategia lor: în 
clipa aceea, lumina domnişoarei Prym se ascunsese doar ca 
să provoace o reacţie din partea inamicului ei. Tot ce 
urmărea îngerul era ca ea să doarmă un pic, pentru a putea 
sta de vorbă cu sufletul ei, fără imixtiunea temerilor şi 
vinovăţiilor cu care oamenii adoră să se împovăreze în 
fiecare zi. 

Chantal dormi. Şi auzi ceea ce avea nevoie să audă, 
înţelese ceea ce era necesar să înţeleagă. 

— Nu-i nevoie să tot vorbim despre terenuri sau cimitire - 
zise nevasta primarului, de îndată ce se reîntâlniră în 
sacristie. Hai să vorbim pe şleau. 

Cei cinci fură de acord. 

— M-aţi convins, părinte - zise moşierul. Dumnezeu 
justifică anumite fapte. 

— Nu fiţi cinic - răspunse părintele. Când privim prin 
fereastra aceea, înţelegem totul. De-aceea bate un vânt 


cald; diavolul a venit ca să ne ţină tovărăşie. 

— Da - consimţi primarul care nu credea în diavoli. Toţi 
suntem acum convinşi. Mai bine să vorbim pe şleau, altfel 
pierdem un timp preţios. 

— Iau eu cuvântul - zise patroana hotelului. Ne gândim să 
acceptăm propunerea străinului. Să comitem o crimă. 

— Să oferim o jertfă - zise preotul, mai deprins cu 
ritualurile religioase. 

Tăcerea care se lăsă dovedi că toţi erau de acord. 

— Doar laşii se ascund în spatele tăcerii. Să ne rugăm cu 
voce tare, pentru ca Dumnezeu să ne asculte şi să ştie că 
facem asta pentru binele Viscos-ului. Să îngenunchem. 

Îngenuncheară cu toţii fără nici o tragere de inimă, ştiind 
că era inutil să-i ceară iertare lui Dumnezeu pentru un 
păcat săvârşit de ei cu conştiinţa răului pe care-l pricinuiau. 
Îşi aminteau însă de ziua ispăşirii, de Ahab; când ziua 
aceasta va veni iar în viitorul apropiat, aveau să-l acuze pe 
Dumnezeu că-i pusese în faţa unei ispite atât de greu de 
îndurat. 

Preotul le ceru să se roage împreună: 

— Doamne Dumnezeule, Tu ai spus că nimeni nu este bun; 
acceptă-ne cu toate imperfecţiunile noastre şi iartă-ne în 
nesfârşita-Ţi mărinimie şi-n nesfârşita iubire a Ta. Aşa cum 
i-ai iertat pe cruciații care i-au ucis pe musulmani ca să 
recucerească [ara Sfântă a Ierusalimului, aşa cum i-ai 
iertat pe inchizitorii care voiau să păstreze puritatea 
Bisericii Tale, aşa cum i-ai iertat pe cei care Te-au hulit şi 
Te-au bătut în cuie pe cruce, iartă-ne şi pe noi pentru că 
trebuie să aducem o jertfă şi să salvăm un oraş. 

— Să trecem acum la aspectul practic - zise nevasta 
primarului, ridicându-se în picioare. Cine va fi oferit ca 
jertfă. Şi cine va executa sacrificiul. 

— O tânără pe care am ajutat-o şi sprijinit-o atât de mult |- 
a adus pe diavol aici - zise moşierul, care într-un trecut nu 
prea îndepărtat se culcase chiar cu această fată şi de atunci 
trăia torturat de gândul că într-o bună zi ea ar putea să-i 


povestească soţiei lui despre cele întâmplate. Răul trebuie 
combătut cu rău, şi e nevoie ca ea să fie pedepsită. 

Două persoane se declarară de acord, susţinând, în plus, 
că Domnişoara Prym era singura persoană din sat în care 
nu puteai avea încredere - pentru se considera diferită de 
ceilalţi şi afirma că într-o zi va pleca de-acolo. 

— Mama ei a murit. Bunica ei a murit. Nimeni - nu-i va 
observa lipsa - fu de acord primarul, fiind astfel a treia 
persoană care aprobă ideea. 

Soţia lui însă se împotrivi: 

— Să presupunem că ea ştie unde este comoara; la urma 
urmelor, ea a fost singura care a văzut-o. Mai mult, putem 
avea încredere în ea tocmai pentru ceea ce s-a spus aici - 
ea a fost cea care a adus răul şi a împins o întreagă 
comunitate să se gândească la crimă. Poate zice orice; dacă 
restul satului rămâne tăcut, va fi cuvântul unei tinere cu tot 
felul de probleme împotriva noastră a tuturora, toţi oameni 
care au realizat ceva în viaţă. 

Primarul, ca totdeauna când nevasta lui îşi spunea 
părerea, era nehotărât: 

— De ce vrei să o scapi dacă nu-ţi e simpatică? 

— Eu unul înţeleg - zise preotul. Pentru ca vina să cadă 
asupra celui care a provocat tragedia. Ea va purta această 
povară tot restul zilelor şi nopţilor ei; poate va sfârşi ca 
Iuda, care l-a trădat pe lisus Hristos, iar apoi s-a sinucis, 
într-un gest disperat şi inutil, întrucât crease toate 
condiţiile favorabile crimei. Soţia primarului rămase 
surprinsă de raţionamentul preotului - era exact ce gândise 
şi ea. Fata era frumoasă, îi ispitea pe bărbaţi, nu accepta o 
viaţă la fel cu a tuturor celor din Viscos, se plângea mereu 
că trăieşte într-un sat care, în pofida tuturor defectelor lor, 
avea locuitori harnici şi cinstiţi şi unde mulţi oameni ar dori 
să-şi petreacă zilele (străini, care, evident, ar pleca după ce 
ar descoperi cât e de plicticos să trăieşti permanent în 
tihnă). 


— Nu văd pe altcineva - zise patroana hotelului, conştientă 
de problema de a găsi pe altcineva care să servească la bar, 
dar înțelegând că, mulţumită aurului primit, putea să-şi 
închidă hotelul şi să plece departe. Ţăranii şi păstorii sunt 
uniţi, unii sunt căsătoriţi, mulţi au copii stabiliţi departe, 
care la un moment dat ar putea deveni bănuitori dacă s-ar 
întâmpla ceva cu vreunul din ei. Domnişoara Prym e 
singura care poate dispărea fără a lăsa nici o urmă. 

Din motive religioase - în definitiv, lisus îi blestema pe cei 
care acuzau un om nevinovat - preotul nu voia să 
nominalizeze pe nimeni. Ştia însă cine era victima şi trebuia 
să facă astfel încât toţi să afle. 

— Oamenii din Viscos muncesc din zori până noaptea 
târziu, de la o ploaie la alta. Toţi au câte o treabă de făcut, 
inclusiv amărâta asta de fată, pe care diavolul a hotărât s-o 
folosească în scopurile lui mârşave. Şi aşa suntem puţini şi 
nu ne putem permite luxul de a mai pierde o pereche de 
braţe. 

— Aşadar, cuvioase părinte, nu avem o victimă. Trebuie să 
ne dăm peste cap ca la noapte să apară alt străin, şi chiar 
aşa ar fi un risc, căci cu siguranţă ar avea o familie care l-ar 
căuta până la capătul pământului. În Viscos fiecare pereche 
de braţe munceşte, câştigă cu mare efort pâinea adusă de 
furgonetă. 

— Aveţi dreptate - zise preotul. Poate că tot ce am trăit 
începând de ieri noapte e doar o iluzie. Toţi de-aici din sat 
au pe cineva a cărui lipsă ar simţi-o şi nimeni n-ar accepta 
ca fiinţa lui iubită să fie sacrificată. Doar trei persoane dorm 
singure: eu, doamna Berta şi domnişoara Prym. 

— vă oferiţi să fiţi sacrificat? 

— "Totul pentru binele comunităţii. 

Ceilalţi cinci inşi se simţiră uşuraţi, observară dintr-o dată 
că era o sâmbătă însorită, că n-avea să aibă loc o crimă, ci 
un martiriu. lensiunea din sacristie dispăru ca prin farmec, 
iar patroana hotelului simţi impulsul de a-i săruta tălpile 
acelui om sfânt. 


— Cu o rezervă - continuă preotul. E nevoie să convingeţi 
pe toată lumea că uciderea unui slujitor al Domnului nu e 
un păcat de moarte. 

— O să explicaţi dumneavoastră asta Viscos-ului! - zise 
însufleţit primarul, gândindu-se deja la diversele reforme 
pe care le putea demara cu ajutorul banilor, la publicitatea 
pe care o va plasa în jurnalele din regiune, atrăgând noi 
investiţii pentru că impozitele ar scădea, aducând turişti 
pentru că avea să subvenţioneze unele îmbunătăţiri la 
hotel, dispunând instalarea unui nou cablu telefonic care să 
nu creeze atâtea probleme ca actualul sistem. 

— Eu nu pot face asta - zise preotul. Martini se ofereau 
când poporul cerea să fie ucişi. Dar niciodată nu-şi 
provocau singuri moartea, căci Biserica a afirmat 
întotdeauna că viaţa este un dar de la Dumnezeu. Va trebui 
să explicaţi dumneavoastră. 

— Nimeni nu va crede. Vor socoti că suntem sini de cea 
mai joasă speţă, că omorâm un om sfânt pentru bani, cum a 
făcut luda cu Hristos. 

Preotul dădu din umeri. lar se părea că soarele dispăruse 
şi tensiunea revenea în sacristie. 

— În acest caz, nu mai rămâne decât doamna Berta - 
comentă moşierul. 

După o lungă pauză, fu rândul preotului să vorbească: 

— Femeia aceea trebuie să fi suferit mult din pricina 
absenței bărbatului ei; îşi duce viaţa şezând acolo, afară, 
de-atâţia ani, înfruntând intemperiile şi urâtul. Nu face 
nimic altceva decât să se mistuie de dor şi cred că biata de 
ea îşi pierde minţile treptat: am trecut deseori pe-acolo şi- 
am văzut-o vorbind de una singură. 

Iarăşi suflă o pală de vânt, fulgerătoare, şi cei dinăuntru se 
speriară, pentru că ferestrele erau închise. 

— Viaţa se vede că i-a fost foarte tristă - zise mai departe 
patroana hotelului. Cred că ar da orice ca să se poată duce 
lângă iubitul ei. Au fost căsătoriţi vreme de patruzeci de 
ani, ştiaţi? 


Toţi ştiau, dar nu avea legătură cu problema lor. 

— O femeie acum bătrână, la capătul vieţii adăugă 
moşierul. Singura din aşezarea asta care nu face nimic 
important. Am întrebat-o odată de ce şade mereu acolo, în 
faţa casei, chiar şi pe timpul iernii; ştiţi ce mi-a răspuns? Că 
veghea asupra satului, ca să dibuie ziua când avea să 
sosească răul aici. 

— Bun, dar nu şi-a făcut bine treaba. 

— Dimpotrivă - zise preotul - Din câte înţeleg din discuţia 
dumneavoastră, cine a lăsat răul să intre trebuie să-l facă să 
şi plece. 

Iarăşi linişte, şi toţi pricepură că victima fusese aleasă. 

— Acum lipseşte un ultim amănunt - interveni soţia 
primarului. Ştim că jertfa va fi oferită în numele bunăstării 
poporului. Ştim cine va fi; prin această jertfă, un suflet bun 
se va înălța la ceruri şi va fi fericit, în loc să sufere pe 
pământ. Rămâne de văzut cum o vom face. 

— Caută să vorbeşti cu toţi oamenii din sat - i se adresă 
preotul primarului - şi convoacă o adunare în piaţă la ora 
nouă din noapte. Cred că ştiu cum: puţin înainte de nouă, 
treci pe aici ca să stăm de vorbă. 

Înainte de a pleca toţi, el ceru ca, în timp ce se desfăşura 
adunarea, cele două femei prezente să se ducă la Berta 
acasă şi să o ţină de vorbă. Deşi bătrâna nu pleca niciodată 
noaptea, orice precauţie era bine venită. 

Chantal veni la bar la ora obişnuită. Nu era nimeni. 

— Noaptea asta e o adunare în piaţă - zise patroana 
hotelului. Doar pentru bărbaţi. 

Nu era nevoie să mai spună ceva. Chantal ştia acum ce se 
petrece. 

— Ai văzut aurul cu ochii tăi? 

— L-am văzut. Voi însă trebuia să-i cereţi străinului să-l 
aducă aici. S-ar putea să se decidă ca, după ce obţine ce 
vrea, să dispară. 

— Doar nu e nebun. 

— Ba e nebun. 


Patroana hotelului socoti că era într-adevăr o idee bună. 
Urcă până la camera străinului şi cobori după câteva 
minute. 

— E de acord. Zice că l-a ascuns în pădure şi o să-l aducă 
mâine. 

— Cred că azi nu trebuie să muncesc. 

— Ba da. Este o clauză în contractul dumitale. 

Nu ştia cum să abordeze subiectul pe care-l discutaseră în 
după-amiaza aceea, dar era important să vadă reacţia 
tinerei. 

— Sunt şocată de toate astea - zise ea. Înţeleg totodată că 
unii au nevoie să se gândească de două, de zece ori la ce 
trebuie să facă. 

— Se pot gândi de douăzeci, de două sute de ori şitot să n- 
aibă curaj. 

— Se poate - zise patroana hotelului. Dar dacă decide să 
acţioneze, tu ce ai face? 

Femeia voia să-i cunoască reacţia, iar Chantal îşi dădu 
seama că străinul era mult mai aproape de adevăr decât ea 
însăşi, deşi trăia de-atâta timp în Viscos. Adunare în piaţă! 
Păcat că fusese demontată spânzurătoarea. 

— Deci tu ce-ai face? 

— N-am să vă răspund la întrebarea asta zise ea, cu toate 
că ştia exact ce-ar face. Am să vă spun doar că răul nu 
aduce niciodată binele. Am constatat-o azi după-amiază pe 
pielea mea. 

Patroana hotelului nu suporta să-şi vadă autoritatea 
contestată, dar socoti că era prudent să nu discute cu fata 
şi să creeze o aversiune care putea aduce complicaţii în 
viitor. Zise că trebuia să-şi aducă la zi contabilitatea 
(pretext de care-şi dădu numaidecât seama că era absurd, 
de vreme ce nu avea decât un oaspete în hotel) şi o lăsă 
singură în bar. Se liniştise: domnişoara Prym nu manifesta 
nici un fel de revoltă, nici chiar după ce menţionase 
adunarea din piaţă, dovedind în felul acesta că în Viscos se 
petrecea ceva deosebit. Fetei îi trebuiau şi ei bani mulţi, 


avea toată viaţa în faţă, cu siguranţă i-ar plăcea să meargă 
pe urmele prietenilor ei din copilărie, care apucaseră să 
plece. 

Şi, dacă nu părea dornică să colaboreze, cel puţin nu 
părea că ar vrea să le pună beţe-n roate. 

Preotul cină fugar şi se aşeză, singur, într-una din băncile 
bisericii. Primarul urma să sosească peste câteva minute. 

Contemplă pereţii spoiţi cu var, altarul fără nici o operă de 
artă importantă, acoperit cu reproduceri ieftine de sfinţi 
care - în trecutul îndepărtat trăiseră în regiune. Poporul din 
Viscos nu fusese niciodată foarte religios, în ciuda faptului 
că Sfântul Savin fusese marele autor al reînvierii oraşului; 
dar oamenii uitau asta şi preferau să se gândească la Ahab, 
la celţi, la superstiţiile milenare ale ţăranilor, fără a înţelege 
că ajunge un gest, un simplu gest pentru răscumpărare - 
acceptarea lui lisus ca unicul Mântuitor al omenirii. 

Acum câteva ceasuri, se oferise pe sine însuşi pentru 
martiriu. Fusese o mutare riscantă, dar era dispus să 
meargă până la capăt şi să se predea ca jertfă, dacă 
oamenii n-ar fi fost atât de inutili, atât de lesne manipulabili. 

„Nu-i adevărat. Sunt inutili, dar nu sunt atât de uşor 
manipulabili.” În asemenea măsură, încât, prin tăceri sau 
prin trucuri de limbaj, îl făcuseră să spună exact ce voiau să 
audă: jertfa care răscumpără, victima care mântuieşte, 
decadenţa care se preface din nou în glorie. Simulase că se 
lăsa folosit de ceilalţi, dar spusese de fapt doar ce credea el 
însuşi. 

Fusese pregătit de timpuriu pentru preoţie şi asta îi era 
adevărata vocaţie. La douăzeci şi unu de ani fusese deja 
hirotonit preot şi îi impresiona pe toţi prin darul său de 
predicator şi prin capacitatea de a-şi administra parohia. Se 
ruga noapte de noapte, îi asista pe bolnavi, îi vizita pe 
puşcăriaşi, le dădea de mâncare flămânzilor - întocmai cum 
cereau textele sfinte. În scurt timp, faima i se răspândi în 
întreaga regiune şi ajunse la urechile episcopului, un om 
cunoscut prin înţelepciunea şi spiritul său de dreptate. 


Acesta îl invită la masă, împreună cu alţi preoţi tineri. 
Mâncară, conversară despre diverse subiecte şi, la sfârşit, 
episcopul - bătrân şi deplasându-se cu dificultate - se ridică 
şi oferi fiecăruia apă. Toţi refuzară, cu excepţia lui, care 
ceru ca paharul să-i fie umplut ochi. 

Unul dintre preoţi şopti destul de tare ca să-l poată auzi 
episcopul: „Noi toţi am refuzat apa fiindcă ştim că suntem 
nevrednici să bem din mâinile acestui om sfânt. Unul singur 
dintre noi nu înţelege sacrificiul pe care-l face superiorul 
nostru când duce cana aceasta grea.” 

După ce se întoarse pe scaunul său, episcopul zise: 

— Voi, care vă socotiți sfinţi, n-aţi avut umilinţa de a primi 
şi eu n-am avut bucuria de a dărui. Numai ela îngăduit să 
se arate binele. 

Şi pe loc la numit într-o parohie mai importantă. 

Cei doi au rămas prieteni şi au continuat să se vadă 
deseori. Ori de câte ori era cuprins de îndoieli, preotul i se 
adresa celui pe care-l numea „părintele său spiritual” şi de 
obicei pleca mulţumit de răspunsuri. Într-o după-amiază, de 
pildă, era foarte neliniştit - căci nu avea nici o certitudine 
că faptele lui îi bine-plăceau lui Dumnezeu. Se duse la 
episcop şi-l întrebă ce avea de făcut: „Avraam îi primea pe 
străini, iar Dumnezeu a fost mulţumit”, fu răspunsul. „Lui 
Ilie nu-i plăceau străinii, şi Dumnezeu a fost mulţumit. 
David era mândru de faptele sale, şi Dumnezeu a fost 
mulţumit. Vameşul în faţa altarului se ruşina de ceea ce 
făcea, şi Dumnezeu a fost mulţumit. loan Botezătorul s-a 
dus în pustie, şi Dumnezeu a fost mulţumit. Pavel s-a dus 
prin marile oraşe ale Imperiului Roman, şi Dumnezeu a fost 
mulţumit. Cum ai putea şti ce L.-ar bucura pe 
Atotputernicul? Fă ceea ce-ţi porunceşte inima, şi 
Dumnezeu va fi mulţumit.” 

A doua zi după această convorbire, episcopul marele său 
mentor spiritual - muri în urma unui atac de cord 
fulgerător. Preotul interpretă moartea episcopului ca pe un 
semn şi începu să facă exact ce-i recomandase el: să-şi 


urmeze inima. Uneori dădea de pomană, alteori îl trimitea 
pe nevoiaş la muncă. Uneori ţinea câte o predică foarte 
gravă, alteori cânta împreună cu credincioşii. Şi de astă 
dată comportarea lui ajunse la urechile noului episcop, şi fu 
din nou chemat la el. 

Nu mica-i fu surpriza de a-l întâlni acolo pe cel care, cu 
câţiva ani în urmă, făcuse comentariul cu privire la apa 
servită de superior. 

„Ştiu că sfinţia ta conduci o parohie importantă” zise noul 
episcop, cu ironie în priviri. „Şi că, în toţi aceşti ani ai 
devenit un mare prieten al predecesorului meu. „Aspiri 
pesemne la această funcţie.” „Nu” răspunse el. „Aspir la 
înţelepciune.” „Atunci astăzi trebuie să fii un om foarte 
înţelept. Dar am auzit istorii ciudate despre sfinţia ta: 
uneori faci pomeni, iar alteori refuzi ajutorul pe care 
Biserica noastră trebuie să-l dea.” „Sutana mea are două 
buzunare, în fiecare este câte-o hârtioară cu ceva scris pe 
ea, dar banii nu-i pun decât în buzunarul stâng.” 

Noul episcop fu intrigat de istoria asta; ce spuneau 
peticele de hârtie? 

„În buzunarul drept am scris: eu nu sunt nimic decât praf 
şi cenuşă. În buzunarul stâng, unde ţin banii, hârtioară zice: 
eu sunt manifestarea lui Dumnezeu pe pământ. Când văd 
mizeria şi nedreptatea, îmi vâr mâna în buzunarul stâng şi 
ajut. Când văd trândăvia şi indolenţa, îmi vâr mâna în 
buzunarul drept şi văd că n-am nimic de dat. În felul acesta, 
izbutesc să cumpănesc lumea materială cu cea spirituală.” 

Noul episcop îi mulţumi pentru frumoasa imagine a 
milosteniei, îi spuse că se putea întoarce la parohia lui, dar 
că avea să reorganizeze întreaga regiune. La puţin timp 
după aceea, primi vestea că fusese transferat la Viscos. 

Înţelese numaidecât mesajul: invidia. Îi făgăduise însă lui 
Dumnezeu să-l slujească oriunde ar fi, aşa că o porni la 
drum spre Viscos, plin de smerenie şi fervoare; era o nouă 
sfidare pe care trebuia s-o depăşească. 


Se scurse un an. Apoi încă unul. La capătul a cinci ani nu 
reuşise să aducă mai mulţi credincioşi la biserică, oricât s- 
ar fi străduit; era o aşezare dominată de o nălucă a 
trecutului, numită Ahab, şi nimic din ceea ce ar fi spus el nu 
avea mai mare însemnătate decât legendele care circulau 
pe-acolo. 

Trecură zece ani. La capătul celui de-al zecele an îşi 
descoperi greşeala: căutarea înţelepciunii i se transformase 
în aroganță. Era atât de convins de justiţia divină, încât nu 
ştiuse să o echilibreze cu arta diplomaţiei. Crezuse că 
trăieşte într-o lume unde Dumnezeu e peste tot, dar se 
pomenea printre oameni care de multe ori nu-L lăsau să 
intre. 

După cincisprezece ani, înţelese că nu avea să mai plece 
niciodată de-acolo: fostul episcop era acum cardinal 
important, lucrând la Vatican, cu mari şanse de a fi ales 
papă - şi nu putea, sub nici un motiv, îngădui ca un preot 
dintr-o aşezare pierdută să pună în circulaţie povestea că 
fusese exilat din pricina invidiei şi geloziei. 

Ajuns aici, se şi lăsase contaminat de lipsa totală de 
emulaţie - nimeni nu poate rezista indiferenţei vreme de 
atâţia ani. Îi trecu prin minte că, dacă ar fi părăsit preoţia la 
timpul potrivit, i-ar fi putut fi mult mai folositor lui 
Dumnezeu; îşi amânase însă indefinit decizia, încredinţat 
mereu că situaţia avea să se schimbe, iar acum era prea 
târziu, nu mai avea nici un fel de contact cu lumea. 

După douăzeci de ani, se trezi într-o noapte absolut 
deznădăjduit: viaţa îi fusese total inutilă. Ştia cât era de 
capabil şi cât de puţin izbutise să realizeze, îşi aminti de 
cele două hârtioare pe care obişnuia să şi le pună în 
buzunare, descoperi că totdeauna îşi vâra mâna în 
buzunarul din dreapta. Voise să fie drept, dar nu fusese 
prudent. Voise să fie bun politician, dar nu fusese curajos. 

„Unde e mărinimia Ta, Doamne? De ce ai făcut cu mine ce 
ai făcut cu lov? Nu voi mai avea niciodată vreo altă şansă în 
viaţă? Dă-mi alt prilej!” 


Se sculă, deschise Biblia la întâmplare, cum obişnuia 
mereu să facă ori de câte ori avea nevoie de un răspuns. 
Dădu peste pasajul unde, la ultima cină a lui Hristos, acesta 
îi cere trădătorului să-l dea pe mâna soldaţilor care-l 
căutau. 

Preotul se gândi ceasuri în şir la cele citite: de ce oare 
lisus cerea ca trădătorul să comită un păcat? 

„Ca să se împlinească Scripturile”, ar zice doctorii 
Bisericii. Dar şi aşa, de ce oare îl incita lisus pe un om la 
păcat şi la osânda veşnică? 

lisus n-ar face niciodată aşa ceva; la drept vorbind, 
trădătorul era doar o victimă, ca şi El însuşi. Răul trebuia să 
se manifeste şi să-şi joace rolul, pentru ca binele să poată 
triumfa în cele din urmă. Dacă n-ar fi fost trădarea, n-ar fi 
fost crucea, scripturile nu s-ar fi împlinit, jertfa n-ar fi putut 
sluji drept pildă. 

A doua zi, în sat sosise un străin, ca mulţi alţii care veneau 
şi plecau; părintele nu-i dăduse nici o importanţă şi nici nu-l 
pusese în legătură cu cererea pe care i-o făcuse lui lisus 
sau cu fraza pe care o citise. Când auzi povestea despre 
modelele folosite de Leonardo da Vinci ca să picteze Cina 
cea de taină, îşi aminti că citise acelaşi text în Biblie, dar 
crezu ca nu era decât o coincidenţă. 

Abia când domnişoara Prym le povestise despre pariu 
înţelese că rugăciunea lui fusese auzită. 

Răul trebuia să se manifeste, pentru ca binele să poată 
mişca în cele din urmă inimile acelor oameni. Pentru prima 
oară de când păşise în parohia aceea îşi văzuse biserica 
umplută până la refuz. Pentru prima oară, persoanele cele 
mai importante din sat veniseră în sacristie. 

„Trebuie să se manifeste răul pentru ca ei să înţeleagă 
valoarea binelui.” Aşa cum trădătorul din Biblie, care, la 
scurt timp după ce-şi săvârşise fapta, sfârşeşte prin a 
pricepe ce făcuse, la fel avea să se întâmple şi cu cei de 
acolo; se vor căi în asemenea măsură, încât singurul refugiu 


pentru ei va fi Biserica, iar Viscos-ul va redeveni - după 
mulţi ani o aşezare de credincioşi. 

Lui îi revenise rolul de unealtă a răului; acesta era gestul 
cel mai profund de smerenie pe care I-l putea oferi 
Domnului. 

Primarul veni, după cum stabiliseră. 

— Vreau să ştiu ce anume trebuie să spun, părinte. 

— Lasă-mă pe mine să conduc adunarea - fu răspunsul lui. 

Primarul şovăi; la urma urmelor, el era cea mai înaltă 
autoritate din Viscos şi nu i-ar fi fost pe plac să vadă câ un 
venetic tratează public un subiect de-o atare însemnătate. 
Chiar dacă preotul trăia în sat de peste douăzeci de ani, nu 
se născuse prin părţile locului, nu cunoştea toate istoriile, în 
vinele lui nu curgea sângele lui Ahab. 

— Cred că în probleme atât de grave trebuie să discut eu 
însumi cu oamenii - zise el. 

— De acord. E mai bine aşa, fiindcă s-ar putea să greşim şi 
nu vreau să văd implicată Biserica. Am să vă spun planul 
meu, şi dumneavoastră vă va veni sarcina de a-l face public. 

— De fapt, dacă planul vă aparţine, cred că ar fi just şi mai 
cinstit să vă las să-l împărtăşiţi chiar dumneavoastră 
tuturora. 

„larăşi frica”, gândi preotul. „Ca să domini pe cineva, fă-l 
să-i fie frică.” 

Cele două doamne ajunseră la casa Bertei cu puţin timp 
înainte de orele nouă şi o găsiră tricotând în micul ei living. 

— Satul e altfel în noaptea asta - zise bătrâna. Am auzit 
multă lume trecând pe stradă, zgomot intens de paşi: barul 
e mic pentru toată foiala asta. 

— Sunt bărbaţii - răspunse patroana hotelului. Se duc în 
piaţă, ca să discute ce e de făcut cu străinul. 

— Înţeleg. Nu cred că sunt multe de discutat: ori îi acceptă 
propunerea, ori îl lasă să plece de azi în două zile. 

— Nici nu ne-ar fi dat prin gând să-i acceptăm propunerea 
- se indignă nevasta primarului. 


— De ce nu? Mi s-a povestit că părintele a ţinut azi o 
predică minunată, spunând că sacrificiul unui om a salvat 
omenirea şi că Dumnezeu a acceptat o propunere a 
diavolului, pedepsindu-şi până la urmă slujitorul cel mai 
credincios. De ce-ar fi atât de rău ca locuitorii din Viscos să 
ia în considerare propunerea străinului ca pe o - să zicem - 
afacere? 

— Nu cred că vorbiţi serios. 

— Eu una vorbesc serios. Dumneavoastră vreţi să mă 
prostiţi. 

Cele două femei dădură să se ridice şi să plece imediat; 
era însă riscant. 

— Dar ca să lăsăm asta, cărui fapt îi datorez onoarea 
vizitei dumneavoastră? Nu s-a mai întâmplat niciodată. 

— Domnişoara Prym, acum doua zile, a spus că l-a auzit 
urlând pe lupul blestemat. 

— Ştim cu toţii că lupul blestemat este o scuză stupidă a 
fierarului - zise patroana hotelului. Se vede că s-a dus în 
pădure cu vreo femeie din satul vecin, a încercat să-i facă 
felul, ea s-a împotrivit, şi el a venit cu povestea asta. Dar şi 
aşa, ne-am hotărât să facem o plimbare pe-aici, ca să vedem 
dacă totul e în regulă. 

— "Totul e cum nu se poate mai bine. Tricotez o faţă de 
masă, deşi nu pot garanta că o s-o isprăvesc; s-ar putea să 
mor mâine, de exemplu. 

Urmă un moment de jenă generală. 

— După cum ştiţi, bătrânii mor de la un ceas la altul - 
continuă Berta. 

Situaţia se restabili. Sau aproape. 

— E mult prea devreme să vă gândiţi la asta. 

— S-ar putea; până mâine se mai schimbă lucrurile. Dar să 
ştiţi că ăsta a fost gândul care m-a frământat cel mai mult 
azi. 

— Aţi avut vreun motiv special? 

— Credeţi că ar fi trebuit să am? 


Patroana hotelului simţea nevoia să schimbe vorba, dar 
trebuia s-o facă cu multă grijă. La vremea asta, adunarea 
din piaţă trebuie să fi început şi avea să se termine peste 
câteva minute. 

— Cred că, o dată cu vârsta, oamenii înţeleg până la urmă 
că moartea e inevitabilă. Şi trebuie să învăţăm s-o primim 
cu seninătate, înţelepciune şi resemnare: deseori ea ne 
scapă de suferinţe inutile. 

— Aveţi perfectă dreptate - răspunse Berta. Exact la asta 
m-am gândit toată seara. Şi ştiţi la ce concluzie am ajuns? 
Mi-e foarte, foarte frică să mor Nu cred că mi-a sunat 
ceasul. 

Atmosfera era din ce în ce mai apăsătoare, şi soţia 
primarului îşi aminti de discuţia din sacristie, despre 
terenul de lângă biserică; vorbeau de una, pe când în 
realitate se refereau la alta. 

Niciuna din cele două nu ştia cum decurgea adunarea din 
piaţă; nimeni nu cunoştea planul preotului sau reacţia 
bărbaţilor din Viscos. Era inutil să o provoace pe Berta la o 
conversaţie mai sinceră - dacă n-ar fi fost decât faptul că 
nimeni nu acceptă să moară fără a opune o rezistenţă 
disperată. Examina în sinea ei problema: dacă voiau să o 
ucidă pe femeia aceea, trebuia să găsească un mod de-a o 
face fără a declanşa o luptă violentă, care ar fi lăsat urme 
pentru o viitoare investigaţie. 

Să dispară. Bătrâna trebuia pur şi simplu să dispară; 
corpul ei nu putea să rămână în cimitir sau părăsit în desiş; 
după ce străinul va fi constatat că dorinţa îi fusese 
îndeplinită, se impunea s-o ardă, împrăştiindu-i cenuşa în 
munţi. Atât în teorie cât şi în practică, Berta i-ar fi ajutat ca 
pământul acela să redevină fertil. 

— La ce vă gândiţi? - îi întrerupse Berta reflecţiile. 

— La un foc mare - răspunse soţia primarului. La un foc 
frumos care să ne încălzească trupurile şi inimile. 

— Tot e bine că nu mai suntem în Evul Mediu; ştiţi că unii 
de pe-aici cred că eu sunt vrăjitoare? 


Era imposibil să mintă, altminteri bătrâna ar fi devenit 
suspicioasă; femeile încuviinţară din cap. 

— Dacă am fi fost în Evul Mediu, aţi fi putut să mă ardeţi 
de vie, aşa, simplu, doar pentru că cineva a hotărât că 
trebuie să fiu vinovată de ceva. 

„Ce-o fi asta?”, gândea patroana hotelului. „Oare ne-o fi 
trădat cineva? Sau poate că nevasta primarului, acum lângă 
mine, o fi venit pe-aici mai devreme şi i-o fi povestit totul? 
Sau poate preotul o fi avut remuşcări şi-o fi venit să i se 
spovedească unei păcătoase?” 

— Vă mulţumesc mult pentru vizită, dar sunt bine, perfect 
sănătoasă, dispusă să fac toate sacrificiile posibile, inclusiv 
regimurile astea alimentare idioate, care mă obligă să-mi 
scad colesterolul, căci doresc să mai trăiesc mult timp. 
Berta se ridică şi deschise uşa. Cele două îşi luară rămas- 
bun. Adunarea din piaţă nu se terminase. 


— Îmi pare bine că aţi venit, acum las tricotatul şi mă duc 
la culcare. Şi, la drept vorbind, eu cred în lupul blestemat; 
pentru că sunteţi tinere, n-aţi putea rămâne pe-aproape 
până ce se termină adunarea, ca să vă asiguraţi că nu se- 
apropie de uşa mea? 

Cele două acceptară, îi urară noapte bună şi Berta intră în 
casă. 

— Bătrâna ştie! - spuse în şoaptă patroana hotelului. 
Cineva a vorbit! N-ai observat pe ce ton ironic vorbea? Nu 
vezi că ea a priceput că suntem aici ca să o supraveghem? 

Soţia primarului era încurcată. 

— N-are de unde şti. Nimeni n-ar fi nebun să-i spună. Dacă 
nu cumva... 

— Dacă nu cumva ce? 

— Dacă nu cumva e chiar vrăjitoare. Îţi aduci aminte de 
vântul care a suflat în timp ce stăteam de vorbă? 

— Şi totuşi ferestrele erau închise. 

Inimile celor două femei se deschiseră şi veacuri de 
superstiții reveniră la suprafaţă. Dacă chiar era vrăjitoare, 
moartea ei, în loc să salveze satul, ar sfârşi prin a-l distruge 
complet. 

Aşa spuneau legendele. 

Berta stinse lumina şi continuă să le privească pe cele 
două femei din colţul ferestrei. Nu ştia dacă trebuia să 
râdă, să plângă sau, pur şi simplu, să-şi accepte destinul. 
Avea o singură certitudine. Fusese aleasă ca să moară. 

Soţul ei apăruse pe seară şi, spre surprinderea ei, venise 
însoţit de bunica domnişoarei Prym. Cea dintâi pornire a 
Bertei a fost gelozia: ce căuta cu femeia aceea? Dar observă 
cât erau de preocupate privirile celor doi şi o cuprinse 
disperarea când îi povestiră ce auziseră în sacristie. 

Cei doi îi cerură să fugă imediat. 

„Se vede treaba că glumiţi”, răspunse Berta. „Cum să fug? 
Picioarele mele abia pot să mă ducă până la biserica aflată 
la o sută de metri de-aici, cum vă-nchipuiţi că aş cobori tot 
drumul din sat? Vă rog, rezolvaţi problema asta sus în cer, 


apăraţi-mă! La urma urmelor de ce-mi petrec timpul 
rugându-mă la toţi sfinţii?” 

Era o situaţie mai complicată decât îşi închipuia Berta: 
Binele şi Răul erau în plină luptă şi nimeni se putea 
amesteca. Îngerii şi demonii erau în toiul uneia dintre acele 
bătălii periodice, când condamnă sau salvează regiuni 
întregi pe o perioadă îndelungată. 

„Nu mă interesează; eu nu am cum să mă apar, lupta asta 
nu-i a mea, n-am cerut să intru în ea.” 

Nimeni nu ceruse. Totul începuse cu o eroare de calcul a 
unui înger de pază, acum doi ani. În timpul unei luări de 
ostatici, două femei îşi aveau zilele numărate, dar o fetiţă de 
trei ani trebuia să scape. Fetiţa aceea, se spunea, îşi va 
mângâia până la urmă tatăl, va face ca el să mai spere în 
viaţă şi să depăşească teribila suferinţă căreia avea să-i fie 
supus. Era un om de treabă şi, cu toate că urma să treacă 
prin momente teribile (nimeni nu ştia motivul, acesta ţinea 
de un plan al lui Dumnezeu, niciodată pe deplin explicat), 
avea să sfârşească prin a se recupera. Fata avea să crească 
marcată de tragedie, dar, după ce avea să împlinească 
douăzeci de ani, avea să-şi folosească propria suferinţă 
pentru a uşura durerea celorlalţi. Avea să îndeplinească 
până la urmă o muncă atât de importantă, încât urma să 
înrâurească tot globul. 

Acesta fusese planul iniţial. Şi totul decurgea foarte bine: 
poliţia invadase ascunzătoarea, începuseră împuşcăturile, 
persoanele destinate să fie ucise începuseră să cadă. În 
acest moment, îngerul de pază al fetiţei - după cum ştia şi 
Berta, toţi copiii de trei ani îşi văd îngerii şi stau de vorbă 
cu ei tot timpul - îi făcu un semn să se retragă lângă perete. 
Dar copiliţa nu înţelese şi se apropie de el ca să audă ce 
zicea. 

Se mişcă doar trei centimetri; destul pentru fi atinsă de un 
tir mortal. Începând de atunci istoria o apucă pe altă cale; 
ceea ce era scris să se transforme într-un frumos episod al 
răscumpărării se preschimbă într-o luptă fără preget. 


Diavolul intră în scenă, pretinzând sufletul acelui omplin de 
ură, neputinţă, dorinţă de răzbunare. Îngerii nu se 
conformară; era un om bun, fusese ales, chiar dacă profesia 
lui nu era dintre cele mai recomandabile, ca să-şi ajute fiica 
să schimbe multe lucruri de pe lume. 

Argumentele îngerilor însă nu izbutiseră să mai trezească 
nici un ecou în mintea lui. Încetul cu încetul, diavolul îi puse 
stăpânire pe suflet, până ce ajunse să i-l controleze aproape 
în întregime. 

„Aproape în întregime”, repetă Berta. „Aţi spus: 
«aproape».” 

Amândoi îşi confirmară spusa. Mai rămânea o lumină 
imperceptibilă, pentru că unul dintre îngeri refuzase să 
renunţe la luptă. Dar nu era niciodată ascultat, până când, 
noaptea trecută, izbutise să vorbească puţin. Şi 
instrumentul fusese însăşi domnişoara Prym. 

Bunica lui Chantal arătă că tocmai de-aceea se afla acolo: 
deoarece, dacă exista cineva care putea schimba situaţia, 
acesta era nepoata ei. Chiar şi aşa, bătălia era mai feroce ca 
oricând şi un înger al străinului fusese din nou înăbuşit de 
prezenţa diavolului. 

Berta încercă să-i liniştească pe cei doi, care păreau foarte 
nervoşi; în definitiv, ei erau gata morţi, ea era cea care 
trebuia să fie îngrijorată. Şi oare nu puteau s-o ajute pe 
Chantal ca să schimbe totul? 

Diavolul lui Chantal era şi el pe cale de-a câştiga bătălia. 
Când ea mersese în pădure, bunica îl trimisese în căutarea 
ei pe lupul blestemat - acesta exista cu adevărat şi fierarul 
nu minţise. Urmărise să trezească bunătatea bărbatului şi 
reuşise. 

Dar, după cât se pare, conversaţia dintre cei doi nu făcuse 
ca lucrurile să meargă mai bine; amândoi erau personalităţi 
prea puternice. Acum mai era o singură şansă: ca fata să fi 
văzut ceea ce îi doreau ei să vadă. Sau mai bine zis: ştiau că 
ea văzuse deja, dar ceea ce voiau era să înţeleagă. 

— Ce anume? 


Nu puteau spune; contactul cu cei vii avea şi el o limită, 
unii diavoli trăgeau cu urechea la ce vorbeau ei acum şi s-ar 
fi putut să strice totul dacă li s-ar fi cunoscut planul 
dinainte. Puteau garanta însă că era ceva foarte simplu şi, 
dacă Chantal ar fi isteaţă - după cum susţinea bunică-sa - 
ar şti cum să controleze situaţia. 

Berta acceptă răspunsul; departe de ea să le pretindă o 
indiscreţie care o putea costa viaţa, deşi tare-i plăcea să 
afle secrete. O explicaţie însă tot lipsea, drept care se 
adresă soţului ei: 

— Mi-ai spus să rămân aici, şezând pe scaunul ăsta, vreme 
de atâţia ani, supraveghind satul, pe motiv că ar putea să 
intre răul în el. Mi-ai cerut-o cu multă vreme înainte ca 
îngerul să se zăpăcească şi fetiţa să moară. De ce? 

Bărbatul ei răspunse că, într-un fel sau altul, răul tot ar fi 
trecut prin Viscos, căci el obişnuieşte să-şi facă necontenit 
rondul pe pământ şi, spre marea-i plăcere, să-i surprindă pe 
oameni nepregătiţi. 

— Nu sunt convinsă. 

Nici soţul ei nu era convins, dar ăsta era adevărul. Poate 
că duelul dintre bine şi rău are loc clipă de clipă în inima 
fiecărui om, câmpul de bătaie al tuturor îngerilor şi 
diavolilor; aceştia se luptă pas cu pas, ca să câştige teren, 
de-a lungul multor milenii, până când, în cele din urmă, una 
din cele două forţe o va distruge pe deplin pe cealaltă. Şi 
totuşi, chiar dacă acum trăieşte în plan spiritual, continuă 
să ignore multe lucruri, mult mai multe chiar decât pe 
pământ. 

— În fine, parcă sunt ceva mai convinsă. Odihniţi-vă acum; 
dacă o fi să mor, înseamnă că mi-a sunat ceasul. 

Berta nu spuse că se simţea cam geloasă şi că i-ar fi plăcut 
să fie din nou cu soţul ei; bunica lui Chantal fusese mereu 
una dintre femeile cele mai râvnite din Viscos. 

Cei doi plecară totuşi, susţinând că era nevoie să o 
determine pe fată să înţeleagă corect ceea ce văzuse. 
Gelozia Bertei spori, dar izbuti să se liniştească, zicându-şi 


că soţul ei dorea ca ea să maitrăiască niţel pentru a se 
putea bucura, fără a-l deranja nimeni, de tovărăşia bunicii 
domnişoarei Prym. 

Cine ştie, poate chiar a doua zi avea să-şi piardă 
independenţa de care credea el că se bucură. Berta mai 
cugetă un pic şi se răzgândi: bietul om merita câţiva ani de 
odihnă, nu o costa nimic să-l lase să creadă că era liber să 
facă ce-i trecea prin cap - fiind sigură că el îi simţea tare 
mult lipsa. 

Văzându-le pe cele două femei tot acolo, afară, îi trecu 
prin minte că n-ar fi fost deloc rău să mai hălăduiască puţin 
prin valea aceea, uitându-se la munţi, asistând la veşnicele 
conflicte dintre bărbaţi şi femei, dintre copaci şi vânt, dintre 
îngeri şi diavoli, începu să o cuprindă frica şi încercă să se 
concentreze asupra altui lucru - poate că mâine va folosi un 
ghem de lână de altă culoare decât cel cu care lucra, căci 
faţa de masă avea un aspect cam monoton. 

Înainte de sfârşitul adunării din piaţă, ea se şi cufundase în 
somn, sigură că domnişoara Prym va sfârşi prin a înţelege 
mesajul, chiar dacă nu avea darul de a vorbi cu spiritele. 

— În biserică, într-un loc sfânt, v-am vorbit de necesitatea 
sacrificiului - zise preotul. Aici, pe pământ profan, cred că 
sunteţi gata de martiriu. 

Mica piaţă, insuficient luminată - era un singur felinar, 
deşi primarul promisese în timpul campaniei electorale să 
instaleze mai multe —, era ticsită. Ţăranii şi ciobani, cu ochii 
cârpiţi de somn, deoarece obişnuiau să se culce şi să se 
trezească o dată cu soarele, păstrau o tăcere respectuoasă 
şi înfricoşată. Părintele pusese un scaun lângă cruce şi se 
urcase pe el - aşa încât să poată fi văzut de toată lumea. 

— Vreme de secole, Biserica a fost acuzată de lupte 
nedrepte, adevărul este însă că tot ce-am făcut a fost să 
supravieţuim amenințărilor. 

— N-am venit aici să ne vorbiţi despre Biserică, părinte - 
se ridică un glas. Vrem să aflăm ceva despre Viscos. 


— Nu trebuie să vă explic că Viscos-ul e ameninţat să 
dispară de pe hartă, luând totul cu el, pe voi, pământurile, 
turmele voastre. N-am venit aici nici ca să vorbesc despre 
Biserică, ci ca să vă spun ceva foarte precis: numai prin 
sacrificiu şi penitenţă putem ajunge la mântuire. Şi înainte 
de-a fi iar întrerupt, vorbesc de sacrificiul cuiva anume, de 
penitenţa tuturora şi de salvarea satului. 

— S-ar putea să fie doar o minciună - strigă alt glas. 

— Străinul ne va arăta aurul mâine - zise primarul, 
mulţumit că putea furniza o informaţie de care nici 
părintele nu luase cunoştinţă. Domnişoara Prym nu vrea să- 
şi asume singură răspunderea, dar patroana hotelului l-a 
convins să aducă lingourile aici. Nu vom acţiona decât cu 
garanţia asta. 

Primarul luă cuvântul şi începu să vorbească despre 
îmbunătățirile posibile în sat, despre reforme, despre 
parcul copiilor, despre reducerea impozitelor şi împărţirea 
bogăției proaspăt dobândite. 

— În părţi egale - zise cineva. 

Era momentul să facă un compromis pe care detesta să-l 
facă; dar toate privirile se îndreptară către el, oamenii 
părând a se fi scuturat subit de somnolenţă. 

— În părţi egale - confirmă preotul, înainte ca primarul să 
reacționeze. Nu aveau altă opţiune: toţi participau cu 
aceeaşi răspundere şi aceeaşi recompensă, altminteri unul 
dintre ei ar fi sfârşit în scurt timp prin a denunța crima - 
din invidie sau răzbunare. Preotul cunoştea bine aceste 
două cuvinte. 

— Cine va muri? 

Primarul explică felul corect în care ajunseseră la alegerea 
Bertei; suferea mult pentru că-şi pierduse bărbatul, era 
bătrână, nu avea prieteni, părea nebună aşa cum şedea din 
zori până-n seară în faţa casei şi nu contribuia cu nimic la 
dezvoltarea satului. Toţi banii ei, în loc să fi fost investiţi în 
pământuri sau în oi, aduceau dobânzi de la o bancă dintr-un 
oraş îndepărtat; singurii care trăgeau foloase de pe urma ei 


erau comercianții, care, asemeni furgonetei cu pâine, 
veneau săptămânal în sat ca să-şi vândă produsele. 

Nici un glas din rândurile mulţimii nu se ridică împotriva 
alegerii. Primarul fu mulţumit că-i fusese acceptată 
autoritatea; preotul însă era conştient că împrejurarea asta 
putea fi un semn deopotrivă bun sau rău, pentru că nu 
totdeauna tăcerea semnifică un „da” - în general 
demonstra doar incapacitatea oamenilor de-a reacţiona la 
momentul potrivit. Dacă cineva nu ar fi fost de acord, mai 
târziu s-ar chinui la gândul că acceptase fără să vrea, iar 
urmările ar putea fi grave. 

— Simt nevoia ca toţi să fiţi de acord - zise părintele. 
Trebuie să spuneţi cu glas tare dacă acceptaţi sau nu, 
pentru ca Dumnezeu să vă audă şi să ştie că are bărbaţi 
viteji în armata sa. Şi dacă nu credeţi în Dumnezeu, tot vă 
cer să vă exprimaţi acordul sau dezacordul cu glas tare, 
astfel încât să ştim cu toţii ce anume gândeşte fiecare 
dintre noi. 

Primarului nu-i plăcu felul în care folosise preotul verbul: 
„simt nevoia”, zisese el, pe când corect ar fi fost „simţim 
nevoia” sau „primarul simte nevoia”. După ce avea să se 
încheie afacerea asta, avea să-şi recupereze autoritatea aşa 
cum trebuia. Acum însă, ca bun politician, îl lăsase pe preot 
să acţioneze şi să se expună singur. 

— Vreau să spuneţi că sunteţi de acord. 

Primul „da” veni de la fierar. Primarul, ca să-şi arate 
repede curajul, îşi dădu şi el acordul cu glas tare. Încetul cu 
încetul, fiecare bărbat aflat acolo de faţă spuse cu glas tare 
că era de acord, până când se angajară cu toţii. Unii erau 
de acord pentru că doreau ca adunarea să se termine 
repede şi să se poată întoarce acasă; alţii se gândeau la aur 
şi la modul cel mai rapid de-a înzestra satul cu bogăţia 
recent dobândită; alţii plănuiau să le trimită banii copiilor, 
pentru ca aceştia să nu se mai simtă ruşinaţi în faţa 
prietenilor din marele oraş; practic, niciunul dintre cei 
adunaţi acolo nu credea că Viscos-ul şi-ar mai putea 


recăpăta gloria pierdută şi-şi doreau numai bogăţia pe 
care-o meritaseră mereu, dar n-o avuseseră niciodată. 

Nimeni însă nu zise „nu”. 

— Avem în sat 108 femei şi 173 de bărbaţi continuă 
preotul. Fiecare locuitor are cel puţin o armă, dat fiind că 
tradiţia locală cere ca toţi să înveţe să vâneze. Ei bine, 
mâine în zori de zi, vă veţi lăsa armele, cu un singur cartuş, 
în sacristia bisericii, îl rog pe primar, care are acasă mai 
multe puşti, să aducă şi pentru mine una. 

— Nu ne lăsăm niciodată armele pe mâini străine - strigă o 
călăuză de vânătoare. Ele sunt sacre, pretenţioase, 
personale. Nu pot să fie niciodată folosite de alte persoane. 

— Lăsaţi-mă să termin. Am să vă explic cum funcţionează 
un pluton de execuţie; sunt convocați şapte soldaţi ca să 
tragă în cel condamnat la moarte. Soldaţilor le sunt 
încredințate şapte puşti - şase dintre ele sunt încărcate cu 
gloanţe adevărate, iar una nu are decât un cartuş de 
manevră. Pulberea explodează la fel, zgomotul e identic, 
dar nu are plumb care să fie proiectat în direcţia corpului 
victimei. 

Niciunul dintre soldaţi nu ştie care este puşca încărcată cu 
cartuşul orb. Aşa încât fiecare crede că e a lui şi că numai 
camarazii ar fi răspunzători pentru moartea acelui ins, 
bărbat sau femeie, pe care nu-l cunosc, dar în care au fost 
obligaţi să tragă, în temeiul datoriei militare. 

— "Toţi se socotesc nevinovaţi - zise moşierul, care până 
atunci păstrase tăcerea. 

— Exact. Mâine voi face şi eu acelaşi lucru: voi scoate 
plumbul din 87 de cartuşe şi voi lăsa celelalte arme cu 
muniţie adevărată. Toate armele vor răsuna în acelaşi timp, 
dar nimeni nu va şti care dintre ele au plumbi în ele; astfel, 
fiecare dintre dumneavoastră se poate considera nevinovat. 

Oricât de osteniţi ar fi fost oamenii, ideea părintelui fu 
urmată de un suspin de uşurare. Un alt fel de energie se 
răspândi prin piaţă ca şi cum, de la un ceas la altul, toată 
istoria aceea şi-ar fi pierdut aerul tragic şi nu mai era vorba 


acuma decât de căutarea unei comori ascunse. Fiecare om 
era absolut convins că arma lui avea să fie încărcată cu un 
cartuş de manevră, nefiind deci vinovat, dar solidar cu 
tovarăşii săi, care trebuiau să-şi schimbe în bine vieţile şi 
satul. Oamenii erau acum foarte însufleţiţi; Viscos devenise 
un loc unde se întâmplau lucruri deosebite şi importante. 

— Singura armă care, puteţi fi siguri, va fi încărcată va fi a 
mea, pentru că eu nu pot alege de unul singur. Şi nici 
partea mea din aur nu mi-o voi păstra; dar această hotărâre 
o iau din alte motive. 

Nici de astă dată primarului nu-i plăcu felul cum vorbea 
preotul. Se comporta de parcă voia ca locuitorii Viscos-ului 
să înţeleagă că era un om curajos, plin de autoritate şi 
mărinimie, capabil de orice sacrificiu. Dacă ar fi fost acolo şi 
nevasta lui, ea ar fi zis că se pregăteşte să-şi depună 
candidatura la viitoarele alegeri. 

„Las! că vine ea ziua de luni”, îşi zise el în sinea lui. Avea să 
reducă atât de mult taxa pentru biserică, încât preotului 
avea să-i fie cu neputinţă să mai rămână acolo. În definitiv, 
era singurul care nu pretindea să se îmbogăţească. 

— Şi victima? - întrebă fierarul. 

— Va veni - zise preotul. Voi avea eu grijă. Dar am nevoie 
să fiu însoţit de încă trei inşi. 

Cum nimeni nu se oferi, preotul alese trei bărbaţi solizi. 
Doar unul dintre ei încercă să zică „nu”, dar prietenii săi îl 
străpunseră cu privirea, iar el se răzgândi rapid. 

— Unde vom aduce jertfa? - întrebă moşierul, adresându-i- 
se direct preotului. Primarul îşi pierdea autoritatea văzând 
cu ochii şi trebuia să şi-o recupereze numaidecât. 

— Hotărârea o iau eu - zise el, aruncându-i o privire 
furioasă moşierului. Nu vreau ca pământul Viscos-ului să fie 
pătat de sânge. O vom face mâine, la ora asta, lângă 
monolitul celtic. Aduceţi-vă lanternele, felinarele, torţele, 
pentru ca toţi să vadă bine cum ţintesc cu arma, nu cumva 
să tragă într-o direcţie greşită. 


Preotul se dădu jos de pe scaun - adunarea se terminase. 
Femeile din Viscos auziră din nou zgomot de paşi pe 
caldarâm, bărbaţii se întorceau acasă, beau ceva, se uitau 
pe fereastră sau pur şi simplu se prăbuşeau în pat, epuizați. 
Primarul o reîntâlni pe soţia lui care-i istorisi ce auzise 
acasă la Berta şi cât de tare se speriase. După ce analizară 
însă cuvânt cu cuvânt - împreună cu patroana hotelului - 
toate cele spuse atunci, cele două ajunseră la concluzia că 
bătrâna nu ştia nimic - numai sentimentul vinovăţiei o făcea 
să vorbească aşa. „Vede strigoi unde nu sunt, ca şi cu lupul 
blestemat”, comentă ea. 

Preotul se întoarse la biserică şi-şi petrecu toată noaptea 
în rugăciune. 

Chantal îşi făcu cafeaua de dimineaţă la pâinea cumpărată 
în ajun, deoarece furgoneta brutarului nu venea duminica. 
Se uită pe fereastră şi văzu că bărbaţii din Viscos ieşeau din 
casele lor ducând câte o armă de vânătoare. Se pregăti să 
moară, deoarece încă mai era posibil să fi fost ea cea 
aleasă; nimeni nu-i ciocăni însă la uşă - dimpotrivă, treceau 
mai departe, intrau în sacristia bisericii şi ieşeau de acolo 
cu mâinile goale. 

Cobori, se duse la hotel şi patroana îi povesti ce se 
întâmplase noaptea trecută: alegerea victimei, propunerea 
preotului, pregătirile pentru sacrificiu. Nu mai avea acelaşi 
ton ostil, iar lucrurile păreau a se schimba în favoarea lui 
Chantal. 

— Vreau să-ţi spun ceva; într-o zi, Viscos-ul îşi va da seama 
ce ai făcut pentru locuitorii lui. 

— Dar străinul va trebui să-şi arate aurul. 

— Evident. A şi plecat cu rucsacul gol. 

Chantal se hotări să nu se plimbe prin pădure, deoarece ar 
fi trebuit să treacă pe la casa Bertei şi i-ar fi fost ruşine să 
dea ochii cu ea. Se întoarse la ea în cameră şi-şi aminti iar 
de visul pe care-l avusese. 

Seara trecută avusese un vis ciudat: un înger îi încredința 
cele unsprezece lingouri de aur şi-i cerea să le păstreze. 


Chantal îi răspundea îngerului că, pentru asta, era nevoie 
să omoare pe cineva. Îngerul o încredința că nici vorbă; 
dimpotrivă, lingourile dovedeau că aurul nici nu exista. 

De aceea îi ceruse patroanei hotelului să stea de vorbă cu 
străinul; îşi făcuse un plan. Dar, cum totdeauna în viaţă 
pierduse bătăliile, se îndoia că şi l-ar putea duce la bun 
sfârşit. 

Berta privea cum apune soarele după munţi, când îi văzu 
pe preot şi pe încă trei bărbaţi apropiindu-se. Se întristă din 
trei pricini: ştia că i-a sunat ceasul, apoi soţul ei nici măcar 
nu i se arătase ca să o consoleze (poate de teama a ceea ce 
i-ar fi dat să audă, poate ruşinat de propria-i neputinţă de-a 
o salva) şi, în fine, îşi dădea seama că banii pe care-i 
adunase vor sfârşi prin a intra în buzunarele acţionarilor de 
la banca unde şi-i depusese, întrucât nu avusese timp să şi-i 
retragă şi să-i pună pe foc. 

Se simţea mulţumită din două pricini: avea să-şi 
regăsească în sfârşit bărbatul care, la ora aceea, se plimba 
pesemne cu bunica domnişoarei Prym; şi ultima ei zi de 
viaţă nu fusese închisă şi friguroasă, ci însorită şi plină de 
lumină; nu toată lumea are privilegiul să plece definitiv cu o 
amintire atât de frumoasă. 

Preotul făcu un semn ca bărbaţii să rămână la distanţă şi 
se apropie singur. 

— Bună seara-zise ea. Vedeţi ce mare e Dumnezeu că a 
făcut o natură atât de frumoasă. 

„N-au decât să mă ia, dar eu voi lăsa aici tot păcatul lumii.” 

— Nu-ţi poţi imagina cât de frumos e Raiul - răspunse 
preotul, dar ea observă că săgeata ei îl atinsese şi că se 
străduia acum să-şi păstreze sângele rece. 

— Nu ştiu dacă e chiar atât de frumos, nici măcar nu sunt 
sigură că există: aţi fost dumneavoastră acolo? 

— Încă nu. Dar am cunoscut infernul şi ştiu că e groaznic, 
oricât de atrăgător ar părea văzut de afară. 

Ea pricepu că se referea la Viscos. 


— Vă înşelaţi, părinte. Aţi fost în Rai, dar nu l-aţi 
recunoscut. Aşa cum se întâmplă, de altfel, cu mai toţi 
oamenii de pe lumea aceasta; caută suferinţa în cele mai 
vesele locuri, deoarece îşi închipuie că nu li se cuvine 
fericirea. 

— S-ar părea că toţi anii petrecuţi aici te-au făcut mai 
înţeleaptă. 

— E mult de când nimeni n-a mai venit să stea de vorbă cu 
mine, iar acum, curios, toţi au descoperit că exist şi eu. 
Închipuiţi-vă că, ieri noapte, patroana hotelului şi soţia 
primarului mi-au făcut cinstea să mă viziteze; astăzi, 
parohul satului face acelaşi lucru - oare pentru că între 
timp am devenit o persoană importantă? 

— Foarte - zise preotul. Cea mai importantă din sat. 

— Am primit vreo moştenire? 

— Zece lingouri de aur. Viitoarele generaţii de bărbaţi, 
femei şi copii îţi vor fi recunoscătoare. S-ar putea chiar să 
înalțe o statuie în cinstea dumitale. 

— Prefer o fântână; pe lângă faptul că înfrumuseţează 
locul, potoleşte setea drumeţilor şi-i linişteşte pe cei cu 
sufletul greu. 

— Se va construi o fântână. Ai cuvântul meu de onoare. 

Berta socoti că era timpul să termine cu farsele şi trecu 
direct la subiect: 

— Ştiu totul, părinte. Condamnaţi o femeie nevinovată, 
care nu-şi poate apăra viaţa. Fiţi blestemat, împreună cu 
pământul acesta şi cu toţi locuitorii lui! 

— Amin - consimţi preotul. Vreme de peste douăzeci de 
ani, am încercat să binecuvântez pământul acesta, dar 
nimeni nu mi-a auzit îndemnurile, în decursul aceloraşi 
douăzeci de ani, am încercat să aduc binele în inimile 
oamenilor, până când am înţeles că Dumnezeu m-a ales să 
fiu braţul Lui stâng şi să dau pe faţă răul de care sunt 
capabili. Poate aşa se vor înfricoşa şi se vor întoarce la 
credinţă. 

Berta ar fi vrut să plângă, dar se stăpâni. 


— Vorbe frumoase, dar găunoase. Nu sunt decât o 
explicaţie pentru cruzime şi nedreptate. 

— Spre deosebire de toţi ceilalţi, nu o fac pentru bani. Ştiu 
că e un aur blestemat, ca şi pământul acesta, şi că nu va 
aduce fericirea nimănui: o fac pentru că mi-a cerut-o 
Dumnezeu. Mai bine zis: mi-a poruncit, a răspuns 
rugăciunilor mele. 

„Inutil să mai vorbesc”, gândi Berta, în timp ce preotul îşi 
vâra mâna în buzunar şi scotea nişte pilule. 

— Nu vei simţi nimic - zise el. Să intrăm. 

— Nici dumneavoastră, nici altcineva din sat nu veţi călca 
pragul casei mele cât voi fi eu în viaţă. Poate azi, la ultimele 
ore ale nopţii, va fi deschisă uşa - dar acum nu. 

Preotul îi făcu semn unuia dintre bărbaţi şi acesta se 
apropie cu o sticlă de plastic. 

— Ia pastilele astea. Ai să dormi în următoarele ore. Când 
ai să te trezegşti, o să fii în cer, alături de soţul dumitale. 

— Totdeauna am fost alături de soţul meu; şi niciodată n- 
am luat pastile de somn, în ciuda faptului că sufăr de 
insomnie. 

— Atunci cu atât mai bine, îşi vor face efectul aproape 
instantaneu. 

Soarele dispăruse, umbrele începeau să se lase rapid 
asupra văii, bisericii, satului. 

— Şi dacă nu vreau să le iau? 

— Le vei lua oricum. 

Se uită la bărbaţii care-l însoțeau şi înţelese că preotul 
spunea adevărul. Luă pastilele, şi le vâri în gură şi bău toată 
apa. Apă: fără gust, fără miros, fără culoare - şi totuşi lucrul 
cel mai important de pe lume. Ca şi ea în momentul acela. 

Mai privi o dată munţii, acum acoperiţi total de umbră. 
Văzu prima stea ivindu-se pe cer şi-şi aminti că avusese o 
viaţă bună; se născuse şi avea să moară într-o aşezare pe 
care-o iubea, chiar dacă aşezarea nu-i arăta aceeaşi 
dragoste —, dar mai avea vreo importanţă? Cine iubeşte 
aşteptând o recompensă îşi pierde vremea. 


Fusese binecuvântată. Nu cunoscuse nici o altă ţară, dar 
ştia că acolo, în Viscos, se petreceau aceleaşi lucruri care se 
petreceau pretutindeni. Îşi pierduse soţul iubit, dar 
Dumnezeu îi dăruise bucuria de-a fi tot alături de el, chiar şi 
după ce murise. Văzuse apogeul satului, asistase la 
începutul decadenţei lui şi pleca înainte de a-l vedea pe de- 
a-ntregul distrus. Îi cunoscuse pe oameni cu defectele şi 
virtuțile lor şi era încredinţată, în pofida a ceea ce i se 
întâmpla acum şi-a atâtor încleştări la care soţul ei o 
asigura că asistase în lumea nevăzută, că bunătatea 
omenească va triumfa în cele din urmă. 

Îi păru rău de preot, de primar, de domnişoara Prym, de 
fiecare om din Viscos în parte: răul nu avea să aducă 
niciodată binele, chiar dacă ei credeau contrariul. Când 
aveau să descopere realitatea, avea să fie prea târziu. 

Ducea cu sine un singur regret din viaţă: faptul că nu 
văzuse niciodată marea. Ştia că există, că era imensă, 
furioasă şi calmă deopotrivă, dar niciodată nu izbutise să 
meargă până acolo unde se afla marea, să ia în gură un pic 
de apă sărată, să simtă nisipul sub tălpile goale, să se 
cufunde în apa rece ca şi cum s-ar fi întors în pântecele 
Marii Mame (îşi aduse aminte că celților le plăcea termenul 
acesta). 

Afară de asta nu prea avea de ce să se plângă. Era tristă, 
foarte tristă că trebuia să plece astfel, dar nu voia să se 
simtă victimă: cu siguranţă o alesese Dumnezeu pentru 
rolul acela şi era mult mai bine decât alegerea pe care o 
făcuse tot El în cazul preotului. 

— Vreau să-ţi vorbesc despre bine şi despre rău - îl auzi ea 
zicându-i şi simțind totodată un soi de moleşeală în mâini şi 
picioare. 

— Nu e nevoie. Dumneavoastră nu ştiţi ce e binele. Aţi fost 
otrăvit de răul care vi s-a făcut, iar acum răspândiţi ciuma 
asta pe pământul nostru. Nu sunteţi altfel decât străinul 
care a venit în vizită ca să ne distrugă. 


Abia îşi auzi ultimele cuvinte. Se uită la stea şi închise 
ochii. 

Străinul se duse la baia din camera sa de la hotel, spălă cu 
grijă fiecare lingou de aur şi le puse din nou în rucsacul său 
vechi şi uzat. Acum două zile ieşise complet din scenă, iar 
acum se întorcea pentru actul final - trebuia să-şi facă din 
nou apariţia. 

Totul fusese minuţios plănuit: de la alegerea aşezării 
izolate, cu puţini locuitori, până la ideea de-a avea un 
complice, astfel încât, dacă lucrurile n-ar fi mers bine, 
nimeni nu l-ar fi putut acuza de instigare la crimă. 
Reportofonul, recompensa, paşii prudenţi, prima etapă, 
când îşi făcuse prieteni printre locuitori, cea de-a doua 
etapă, când urma să semene groază şi confuzie. Aşa cum 
făcuse Dumnezeu cu el, avea şi el să facă cu ceilalţi. Aşa 
cum Dumnezeu îi dăruise binele pentru ca apoi să-l azvârle 
într-un abis, tot aşa va face şi el cu alţii. 

Se îngrijise de cele mai mici amănunte, mai puţin unul: 
niciodată nu crezuse că planul lui avea să funcţioneze. Era 
sigur că, atunci când avea să vină ceasul deciziei, un simplu 
„nu” avea să răstoarne totul, o singură persoană avea să 
refuze a înfăptui crima, şi această persoană era suficientă 
pentru a demonstra că nu era totul pierdut. Dacă o 
persoană ar salva satul, ar fi salvată şi lumea, speranţa ar fi 
încă posibilă, bunătatea ar fi mai puternică, teroriştii nu 
erau conştienţi de răul pe care-l pricinuiseră, iertarea ar 
sfârşi prin a-şi face lucrarea, iar zilele de suferinţă ar fi 
înlocuite de o amintire tristă, el s-ar putea deprinde să 
trăiască cu ea şi ar putea să-şi caute din nou fericirea. 
Pentru acest „nu” pe care i-ar plăcea să-l audă, satul şi-ar 
primi cele zece lingouri de aur, indiferent de pariul făcut cu 
tânăra femeie. 

Planul său dăduse însă greş. Şi acum era târziu, nu se mai 
putea răzgândi. 

Cineva bătuse la uşă. 

— Să mergem - auzi vocea patroanei hotelului. E timpul. 


— Cobor acum. 

Îşi luă haina, se îmbrăcă şi se întâlni cu patroana în bar. 

— Am aurul cu mine - zise el. Dar, ca să nu fie nici un fel 
de neînţelegeri, trebuie să vă informez că sunt câteva 
persoane care ştiu unde mă aflu. Dacă v-aţi hotări cumva să 
vă schimbaţi victima, puteţi fi siguri că poliţia va veni să mă 
caute aici; chiar dumneavoastră m-aţi văzut dând multe 
telefoane. 

Patroana hotelului încuviinţă din cap. 

Monolitul celtic era la o jumătate de ceas de mers pe jos 
din Viscos. Secole de-a rândul, oamenii crezuseră că nu era 
decât o piatră mai aparte, şlefuită de ploaie şi ger, care 
înainte vreme stătuse în picioare, dar fusese răsturnată 
pesemne de un trăsnet. Ahab obişnuia să întrunească acolo 
sfatul orăşenesc, fiindcă stânca servea drept masă naturală, 
în aer liber. 

Până când guvernul trimisese un grup de specialişti ca să 
facă un releveu al prezenţei celților în vale, iar cineva 
descoperise monumentul. Veniseră apoi arheologii, 
măsuraseră, calculaseră, discutaseră, săpaseră şi 
ajunseseră la concluzia că un grup de celţi alesese acel 
amplasament ca pe un fel de loc sacru, deşi nu se ştia ce 
ritualuri se practicau acolo. Unii ziceau că era un fel de 
observator astronomic, alţii dădeau asigurări că în acel loc 
se săvârşeau ceremonii de fertilitate, în cursul cărora tinere 
fecioare erau posedate de preoţi. Un grup de savanţi 
discutase vreme de o săptămână, dar apoi plecase spre alt 
obiectiv mai interesant, fără a fi ajuns la nici o concluzie 
asupra descoperirii făcute. 

După alegerea sa, primarul încercase să atragă turişti 
publicând într-un jurnal regional un reportaj despre 
moştenirea celtică a locuitorilor din Viscos, dar potecile 
erau dificile şi rarii aventurieri nu găsiseră decât un pietroi 
prăvălit, pe când alte sate din vale aveau sculpturi, 
inscripţii, lucruri mult mai interesante. Ideea nu a prins şi, 
curând, monolitul şi-a reluat funcţia sa dintotdeauna: să 


slujească drept masă, la sfârşit de săptămână, pentru 
picnicurile locale. 

În seara aceea, în mai multe case din Viscos se încinseră 
discuţii, toate din acelaşi motiv: bărbaţii voiau să meargă 
singuri, femeile pretindeau să ia şi ele parte la „ritualul de 
sacrificiu”, cum începuseră să numească localnicii crima pe 
care se pregăteau să o comită. Soții ziceau că era periculos, 
nu ştii niciodată ce poate face o armă de foc, femeile 
insistau zicând că totul nu era decât o manifestare de 
egoism, că bărbaţii trebuiau să le respecte drepturile, 
lumea nu mai era cum îşi închipuiau ei. Soții cedară până la 
urmă şi femeile îşi sărbătoriră victoria. Acum, către locul 
acela se îndrepta o procesiune alcătuită din 281 de puncte 
luminoase, pentru că străinul purta o torţă, iar Berta nu 
ducea nimic, astfel încât numărul locuitorilor continua să fie 
reprezentat cu exactitate. Fiecare bărbat ţinea un felinar 
sau o lanternă într-o mână şi în cealaltă câte o puşcă 
nearmată, ca să nu se poată declanşa accidental. 

Berta era singura care nu era nevoită să meargă; dormea 
paşnic pe un soi de brancardă improvizată pe care o cărau 
din greu doi tăietori de lemne. „Bine măcar că nu va trebui 
să aducem şi înapoi povara asta”, gândea unul din ei. „Căci 
cu toţi plumbii înfipţi în ea, greutatea i-ar creşte de trei 
ori.” 

Calculase că fiecare cartuş conţinea, în medie, câte şase 
mici sfere de plumb. Dacă toate armele aduse ar nimeri 
ţinta, corpul ar fi atins de 522 de bucăţi, în el aflându-se 
până la urmă mai mult metal decât sânge. 

Omul simţi că i se întorcea stomacul pe dos. Nu trebuia să 
se mai gândească la nimic altceva decât la ziua de luni. 

Nimeni nu vorbi pe durata traseului. Nimeni nu se privi în 
ochi cu ceilalţi, ca şi cum toţi ar fi fost prinşi într-un fel de 
coşmar pe care abia aşteptau să-l dea uitării cât mai curând 
cu putinţă. Sosiră abia trăgându-şi sufletele - mai mult din 
pricina încordării decât a oboselii - şi alcătuiră un semicerc 
uriaş de lumini pe pajiştea unde se afla monumentul celtic. 


Primarul făcu un semn, tăietorii de lemne o dezlegară pe 
Berta de pe brancardă şi o aşezară culcată pe monolit. 

„Aşa nu merge” - se plânse fierarul, amintindu-şi de 
filmele de război cu soldaţi orbecăind pe jos. E greu să 
ţinteşti pe cineva culcat. 

Tăietorii de lemne o luară pe Berta şi o puseră în poziţie 
şezând, cu spatele la piatră. Părea poziţia ideală, dar 
deodată se auzi un glas de femeie suspinând. 

— Se uită la noi - zicea ea. Ne vede ce facem. 

Era limpede că Berta nu vedea nimic, dar era insuportabil 
să te uiţi la doamna aceea cu o expresie de bunătate pe 
chip, dormind cu un zâmbet mulţumit pe buze, şi care în 
scurt timp avea să fie sfârtecată de o mulţime de mici sfere 
metalice. 

— Întoarceţi-o invers - ordonă primarul, stânjenit şi el de 
privelişte. 

Bombănind, tăietorii de lemne se întoarseră la monolit şi 
rotiră corpul, punându-l să stea în genunchi pe pământ, cu 
faţa şi pieptul rezemate de stâncă. Cum era cu neputinţă să 
o menţină în poziţia asta, a fost nevoie să-i lege o frânghie 
de încheieturile mâinilor, să o petreacă pe după partea 
superioară a monumentului şi să o fixeze de partea cealaltă. 

Poziţia era acum grotească: femeia stătea în genunchi, cu 
spatele la ei, cu braţele întinse peste piatră, ca şi cum s-ar fi 
rugat şi implorat. Cineva protestă iarăşi, dar primarul zise 
că era timpul să isprăvească treaba. Cu cât mai repede, cu 
atât mai bine. Fără discursuri sau justificări; toate puteau fi 
lăsate pentru a doua zi-în bar, pe străzi, în conversațiile 
dintre ciobani şi agricultori. Cu certitudine, una din cele 
trei ieşiri din Viscos avea să fie abandonată multă vreme de- 
atunci încolo, fiindcă toţi erau obişnuiţi să o vadă acolo pe 
bătrână - privind munţii şi vorbind de una singură. Tot era 
bine că satul mai avea două drumuri de ieşire şi în plus o 
mică scurtătură, cu o scară improvizată, care dădea în 
drumul de jos. 


— Să isprăvim repede treaba - zise primarul, mulţumit că 
preotul nu mai scotea nici o vorbă şi că autoritatea îi fusese 
restabilită. Cineva din vale ar putea să vadă luminile şi va 
vrea să afle ce se întâmplă aici. Pregătiţi-vă puştile, trageţi 
şi să plecăm. 

Fără solemnitate. Îndeplinind o datorie, ca nişte bravi 
soldaţi care-şi apără aşezarea. Fără ezitări. Era un ordin şi 
trebuia executat. 

Şi, brusc, primarul, fără a apuca să priceapă bine 
semnificaţia tăcerii preotului, îşi dădu seama că avea să 
cadă într-o cursă. Dacă într-o bună zi povestea aceasta avea 
să transpire, toţi aveau să poată spune ceea ce spuneau 
asasinii din timpul războaielor, şi anume că duceau la 
îndeplinire ordinele primite. Oare ce se întâmplă, acum, în 
inimile acelor oameni: era o canalie sau un salvator? 

Acum, tocmai în clipa când auzi zgomotul armării puştilor 
de vânătoare, ţeava îmbucându-se perfect în mecanismul de 
dare a focului, nu mai putea da înapoi. Îşi imagină zgomotul 
pe care aveau să-l facă cele 174 de arme, dar dacă ar fi 
apărut cineva cu gândul de a vedea ce se întâmplase, ei ar 
fi fost departe de acolo; cu puţin timp înainte de a fi început 
urcuşul, dăduse ordin ca la coborâre toată lumea să stingă 
felinarele. Ştiau drumul pe de rost, lumina era necesară 
doar ca să evite accidentele în momentul tirurilor. 

Instinctiv, femeile făcură câţiva paşi îndărăt, iar bărbaţii 
luară în cătare corpul inert, aflat la o distanţă de vreo 
cincizeci de metri. Nu puteau rata, erau învăţaţi de mici 
copii să doboare animale în mişcare şi păsări în zbor. 

Primarul se pregăti să dea ordinul de tragere. 

— Un moment! - strigă o voce feminină. 

Era domnişoara Prym. 

— Şi aurul? Aţi văzut aurul? 

Puştile fură lăsate în jos, rămânând însă armate; nu, nu 
văzuseră aurul. Toţi se întoarseră către străin. 

Acesta veni încet în faţa puştilor. Puse rucsacul jos şi 
începu să scoată, unul câte unul, lingourile de aur. 


— Iată-l - zise el, întorcându-se la locul său, într-una din 
extremităţile semicercului. 

Domnişoara Prym se deplasă în punctul unde se aflau 
lingourile şi luă unul. 

— E aur - zise ea. Dar vreau să-l verificăm. Să vină aici 
nouă femei şi fiecare să examineze lingourile care mai sunt 
pe pământ. 

Primarul începea să fie cuprins de nelinişte, aveau să stea 
în bătaia puştilor, cineva mai nervos putea trage accidental; 
dar nouă femei - inclusiv soţia lui - merseră unde se afla 
domnişoara Prym şi făcură ce le ceruse ea. 

— Da, e aur - zise soţia primarului, verificând cu grijă 
obiectul pe care-l ţinea în mâini şi comparându-l cu cele 
câteva bijuterii ale ei. Văd că are un sigiliu al guvernului, un 
număr care indică pesemne seria, data la care a fost turnat 
şi greutatea. Nu ne păcăleşte. 

— Atunci ţineţi aurul şi ascultați ce am să vă spun. 

— Nu avem timp de discursuri, domnişoară Prym - zise 
primarul. Plecaţi toate de-acolo, ca să ne putem duce 
treaba la bun sfârşit. 

— Taci din gură, idiotule! 

Strigătul lui Chantal îi înfricoşa pe toţi. Nimeni nu-şi 
imagina că cineva în Viscos ar fi putut rosti ceea ce tocmai 
le fusese dat să audă. 

— Ai înnebunit, domnişoară? 

— Taci din gură! - strigă ea şi mai tare, tremurând din cap 
până-n tălpi, cu faţa contorsionată de ură. Dumneata eşti 
nebun, ai căzut în cursa asta care ne-a dus la condamnare 
şi la moarte! Eşti iresponsabil! 

Primarul avansa către ea, dar îl reţinură doi bărbaţi. 

— Să auzim ce are de spus fata asta! - strigă o voce din 
mulţime. Cu zece minute în plus e totuna! 

Zece sau chiar cinci minute nu erau deloc totuna şi 
fiecare, bărbat sau femeie, ştia că aşa e. Pe măsură ce se 
confruntau cu situaţia, spaima creştea, simţul vinovăţiei se 
răspândea, ruşinea câştiga teren, mâinile începeau să 


tremure şi căutau cu toţii o scuză ca să se răzgândească. Pe 
timpul urcuşului, fiecare credea că poartă o armă cu 
cartuşe oarbe, totul urmând a se termina curând; acum le 
era teamă că din ţeava puştii aveau să iasă cartuşe 
adevărate, iar năluca bătrânei - care avea renume de 
vrăjitoare - avea să bage groază-n ei noaptea. 

Sau că cineva avea să vorbească. Sau că părintele nu 
făcuse ce promisese şi prin urmare toţi aveau să poarte 
vina. 

— Cinci minute - zise primarul, încercând să-i convingă pe 
toţi că el îi dădea permisiunea, când de fapt tânăra femeie 
izbutise să-şi impună regulile. 

— Am să vorbesc cât vreau eu - zise Chantal, care părea a- 
şi fi recăpătat calmul, nefiind dispusă să cedeze nici un 
centimetru, vorbind acum cu o autoritate nemaivăzută. Dar 
nu va dura mult. E curios să vezi ce se petrece aici, mai cu 
seamă că, după cum ştim cu toţii, în epoca lui Ahab, se 
întâmpla adeseori ca prin oraş să treacă oameni care 
susțineau că au un praf special, capabil să transforme 
plumbul în aur. Îşi ziceau alchimişti şi cel puţin unul din ei, 
atunci când Ahab l-a ameninţat că-l ucide, a arătat că 
spunea adevărul. 

Azi vreţi şi voi să faceţi acelaşi lucru: să amestecați 
plumbul cu sânge, siguri fiind că se va transforma în acest 
aur pe care-l ţineţi în mâini. Pe de o parte, aveţi perfectă 
dreptate. Pe de alta, aurul, la fel de repede cum v-a ajuns în 
mâini, tot atât de repede vă va şi dispărea din ele. 

Străinul nu pricepea ce spune fata, dar ţinea neapărat ca 
ea să continue; observa că, într-un ungher întunecat al 
sufletului, lumina uitată începuse a-i străluci iarăşi. 

— Am învăţat cu toţii la şcoală o legendă vestită: cea a 
regelui Midas. Despre un om care s-a întâlnit cu un zeu şi 
zeul i-a oferit ce voia. Midas era şi atunci foarte bogat, voia 
însă şi mai mulţi bani, aşa încât ceru să transforme în aur 
tot ce atingea. 


Daţi-mi voie să vă amintesc ce s-a întâmplat: la început, 
Midas şi-a transformat în aur mobilele, palatul, tot ce-l 
înconjura. A muncit o dimineaţă întreagă şi a ajuns să aibă o 
grădină de aur, pomi de aur, scări de aur. La amiază i s-a 
făcut foame şi a vrut să mănânce. Când însă a atins pulpa 
suculentă de miel pe care i-o pregătiseră servitorii, s-a 
preschimbat şi ea în aur. A ridicat o cupă de vin şi pe loc s-a 
transformat şi aceasta în aur. Disperat, a dat fuga la soţia 
lui, rugând-o să-l ajute, căci acum pricepea ce greşeală 
făcuse; când îi atinse braţul, deveni şi ea o statuie de aur. 

Servitorii fugeau care încotro, temându-se să nu li se 
întâmple la fel. În mai puţin de-o săptămână, Midas muri de 
foame şi de sete, înconjurat de aur din toate părţile. 

— De ce ne spui povestea asta? - întrebă soţia primarului, 
lăsând jos lingoul de aur şi retrăgându-se către locul unde 
era bărbatul ei. Ce, a venit un zeu în Viscos şi ne-a dat 
puterea asta? 

— Vă spun povestea asta pentru un simplu motiv; aurul, în 
sine, nu valorează nimic. Absolut nimic. Nu putem să-l 
mâncăm, să-l bem, să-l folosim ca să ne cumpărăm animale 
sau pământuri. Ceea ce valorează e banul; dar cum vom 
transforma aurul ăsta în bani? 

Putem face două lucruri: să-i cerem fierarului să topească 
lingourile, să le împartă în 280 de părţi egale şi fiecare să 
se ducă la oraş ca să şi-o schimbe. Numaidecât vom trezi 
bănuielile autorităţilor, pentru că în valea asta nu există aur 
şi e foarte ciudat ca toţi locuitorii din Viscos să apară cu un 
mic lingou. Autorităţile vor deveni suspicioase. Noi vom 
spune că am descoperit o veche comoară celtică. O anchetă 
rapidă va dovedi că aurul a fost topit de curând, că aici au 
fost făcute săpături, că celții nu aveau aur într-o asemenea 
cantitate - altminteri şi-ar fi construit în părţile locului o 
cetate mare şi luxoasă. 

— Eşti o fetişcană ignorantă - zise moşierul. O să ducem 
lingourile exact în starea în care se află, cu marca statului şi 


toate celelalte. Le vom schimba la o bancă şi vom împărţi 
banii între noi. 

— Ăsta era al doilea lucru. Primarul ia cele zece lingouri, 
se duce la bancă şi cere să-i fie schimbate în bani. Casierul 
nu va pune întrebările pe care oricum le-ar pune dacă 
fiecare dintre noi s-ar prezenta cu câte un lingou de 
schimbat; cum primarul este o autoritate, va cere doar 
documentele de cumpărare a aurului. Primarul va spune că 
nu le are dar că - aşa cum zice soţia lui - se poate vedea 
marcajul statului, ceea ce e adevărat. Se pot vedea şi data 
şi seria. 

La data aceea, persoana care ne-a dat aurul va fi departe 
de-aici. Casierul va cere un răgaz, căci, deşi îl cunoaşte pe 
primar şi ştie că e cinstit, are nevoie de o autorizaţie ca să 
elibereze o sumă de bani atât de mare. Va începe prin a 
întreba cum a apărut aurul. Primarul va spune că a fost 
dăruit de un străin - în definitiv, primarul nostru e inteligent 
şi are un răspuns la toate. 

Apoi, după ce casierul va vorbi cu şeful său, acesta - chiar 
dacă nu e deloc suspicios, e totuşi un salariat care nu vrea 
nici el să-şi asume riscuri inutile - va suna la conducerea 
băncii. Acolo, nimeni nu-l cunoaşte pe primar şi orice 
retragere masivă e considerată suspectă; îi cer să aştepte 
două zile, până când li se confirmă proveniența lingourilor. 
Şi ce pot descoperi? Că aurul a fost furat. Sau că a fost 
cumpărat de un grup urmărit pentru trafic de droguri. 

Făcu o pauză. Frica pe care o simţise când încercase 
prima oară să-şi ia lingoul era acuma frica tuturora. Istoria 
unui om e istoria întregii omeniri. 

— Pentru că aurul are numere de serie. Şi o dată. Aurul 
acesta este uşor de identificat. 

Toţi îşi îndreptară privirile către străin, care rămase 
impasibil. 

— N-are rost să-l întrebăm pe el - zise Chantal Trebuie să 
credem că spune adevărul, or, cineva care cere să fie 
comisă o crimă nu merită nici un fel de încredere. 


— Putem să-l ţinem aici până când vom schimba aurul în 
bani - zise fierarul. 

Străinul încuviinţă din cap, privind către patroana 
hotelului. 

— Nu ne putem atinge de el. Are pesemne prieteni 
puternici. A telefonat în faţa mea mai multor persoane, şi-a 
rezervat bilete; dacă dispare, se va şti că a fost sechestrat şi 
vor veni la Viscos în căutarea lui. 

Chantal puse jos lingoul de aur şi plecă de pe linia de tir. 
Celelalte femei făcură la fel. 

— Puteţi trage, dacă vreţi. Cum ştiu însă că totul este o 
cursă a străinului, nu vreau să particip la crima asta. 

— Nu ştii nimic! - zise moşierul. 

— Dar dacă am dreptate, în scurt timp primarul o să fie în 
spatele gratiilor şi la Viscos vor veni oameni ca să afle cine a 
furat comoara asta. Cineva o să trebuiască să dea explicaţii, 
şi nu eu voi fi aceea. 

Totuşi promit să tac; voi spune doar că nu ştiu ce s-a 
întâmplat. În plus, primarul este un om pe care-l cunoaştem 
- nu ca străinul care va pleca din Viscos mâine. S-ar putea 
să-şi asume el toată vina şi să spună că a furat aurul de la 
cineva care a venit aici şi a rămas în Viscos o săptămână. Va 
fi socotit de noi toţi un erou, crima nu va fi descoperită 
niciodată şi noi vom continua să ne trăim mai departe vieţile 
- într-un fel sau altul - fără aur. 

— Aşa o să fac! - zise primarul, conştient că totul era o 
născocire a nebunei ăleia. 

Se şi auzi între timp primul zgomot al unei puşti frânte la 
loc. 

— Aveţi încredere în mine! - striga primarul, îmi asum eu 
riscul! 

Răspunsul a fost însă alt zgomot, şi încă unul, şi zgomotele 
păreau a se molipsi unele de la altele, până ce aproape 
toate puştile au fost frânte; de când se putea pune bază pe 
făgăduielile unui politician? Doar cea a primarului şi a 
preotului rămăseseră în poziţie de tragere; una era 


îndreptată spre domnişoara Prym, cealaltă spre Berta. Dar 
tăietorul de lemne - cel care mai înainte îşi imaginase 
mulţimea plumbilor ce aveau să străpungă trupul bătrânei - 
văzu cum stăteau lucrurile, se duse la ei şi le smulse puştile 
din mâini: primarul nu era nebun ca să comită o crimă doar 
din răzbunare, părintele nu se pricepea deloc la arme şi 
putea rata ţinta. 

Domnişoara Prym avea dreptate: e foarte riscant să ai 
încredere în alţii. Părea că, brusc, îşi dăduseră cu toţii 
seama de asta, deoarece oamenii începeau să plece din 
luminiş, începând cu cei mai bătrâni şi terminând cu cei mai 
tineri. 

Într-o tăcere deplină, o porniră pe coastă în jos, încercând 
să se gândească la vreme, la oile care trebuiau tunse, la 
câmpul care trebuia să fie arat iarăşi, la sezonul de 
vânătoare care stătea să înceapă. Nimic despre cele 
întâmplate, pentru că Viscos-ul e un sat pierdut în timp, 
unde toate zilele sunt la fel. 

Fiecare îşi zicea în sinea lui că acel sfârşit de săptămână 
nu fusese decât un vis. 

Ori un coşmar. 

Numai trei persoane şi două felinare mai rămăseseră în 
luminiş - una dintre ele dormind legată de o piatră. 

— lată aurul satului dumitale - i se adresă lui Chantal 
străinul. Am rămas deci fără el şi fără răspunsul căutat. 

— Nu e al satului: e al meu. La fel ca şi lingoul de lângă 
stânca în formă de Y. Şi dumneata mă vei însoţi ca să-l 
transform în bani; nu cred în nici o vorbă din ce spui. 

— Ştii bine că nu aveam să fac ceea ce ziceai. Cât despre 
disprețul dumitale faţă de mine: la drept vorbind, e 
disprețul faţă de dumneata însăţi. Ar trebui să-mi fii 
recunoscătoare pentru cele întâmplate, deoarece, 
arătându-ţi aurul, ţi-am oferit mai mult decât o posibilitate 
de a te îmbogăţi. 

Eu te-am obligat să acţionezi, să încetezi să te tot plângi 
de toate şi să iei o atitudine. 


— Foarte generos din partea dumitale - continuă Chantal, 
cu ironie în glas. De la bun început ţi-aş fi putut spune câte 
ceva despre firea omenească; deşi Viscos e o aşezare în 
declin, a avut un trecut plin de glorie şi înţelepciune. Aş fi 
putut să-ţi dau răspunsul pe care-l căutai, dacă mi-aş fi 
amintit de asta. 

Chantal se duse să o dezlege pe Berta; văzu că fusese 
rănită la cap, poate din cauza poziţiei în care-i puseseră 
capul pe piatră; dar nu era ceva grav. Problema, acum, era 
să rămână acolo până dimineaţa, aşteptând-o să se 
trezească. 

— Poţi să-mi dai acum răspunsul acela? - întrebă bărbatul. 

— Cred că ţi-am şi povestit ceva despre întâlnirea dintre 
Sfântul Savin şi Ahab. 

— Sigur. Sfântul a venit, a stat puţin de vorbă cu el şi până 
la urmă arabul s-a convertit pentru că s-a convins că sfântul 
era mai curajos decât el. 

— Aşa e. Afară de faptul că, înainte de a se culca, au mai 
stat un pic de vorbă, cu toate că Ahab începuse să-şi ascută 
pumnalul chiar din clipa în care Sfântul Savin păşise în casa 
lui. Încredinţat că lumea era doar un reflex al propriei sale 
fiinţe, se hotări să-l provoace şi-l întrebă: 

— Dacă acum ar intra aici cea mai frumoasă prostituată 
din cetate, ai reuşi să gândeşti că nu e frumoasă şi 
seducătoare? 

— Nu. Dar aş izbuti să mă stăpânesc - răspunse sfântul. 

— Şi dacă ţi-aş oferi mulţi bani de aur ca să-ţi părăseşti 
muntele şi să ni te alături, ai izbuti să priveşti aurul ăsta ca 
pe nişte pietre? 

— Nu, dar aş izbuti să mă stăpânesc. 

— Şi dacă ai fi căutat de doi fraţi, unul care te urăşte, altul 
care vede în tine un sfânt, ai izbuti să-i socoteşti ca fiind 
deopotrivă? 

— Chiar dacă aş suferi, aş izbuti să mă stăpânesc şi i-aş 
trata pe amândoi la fel. 

Chantal făcu o pauză. 


— Se zice că dialogul acesta a fost important pentru ca 
Ahab să accepte să se convertească. 

Străinul nu avea nevoie ca Chantal să-i explice povestea; 
Savin şi Ahab aveau aceleaşi instincte în ei se luptau binele 
şi răul, întocmai cum se luptau în toate sufletele de pe faţa 
pământului. Când Ahab înţelesese că Savin era la fel cu el, 
înţelesese şi că el însuşi era la fel cu Savin. 

Totul era o chestiune de stăpânire. Şi de alegere. 

Nimic altceva. 

Chantal privi pentru ultima oară valea, munţii, pădurile pe 
unde obişnuia să se plimbe în copilărie şi simţi în gură 
gustul apei cristaline, al legumelor proaspăt culese, al 
vinului de casă, făcut din cei mai buni struguri din regiune 
şi păstrat cu cea mai mare grijă de către locuitori, pentru 
ca nici un turist să nu-l descopere - deoarece producţia era 
prea mică spre a permite exportul, dar banii l-ar fi putut 
face pe producător să se răzgândească. 

Se întorsese doar ca să-şi ia rămas-bun de la Berta; era 
îmbrăcată în hainele ei obişnuite, aşa încât nimeni să nu 
poată descoperi, în scurta ei oprire în sat, că devenise o 
femeie bogată: străinul avusese grijă de tot ce trebuia, 
semnase actele necesare transferului de proprietate asupra 
metalului preţios, astfel încât să poată fi vândut şi banii 
depuşi în contul recent deschis pe numele domnişoarei 
Prym. Casierul de la bancă îi privise pe cei doi cu o discreţie 
exagerată şi nu pusese nici o întrebare în afara celor strict 
necesare pentru ca să poată fi efectuate tranzacţiile. 
Chantal era sigură însă că ştia ce gândeşte: în faţa lui era 
amanta tânără a unui bărbat mai în vârstă. 

„Ce sentiment plăcut”, îşi reaminti ea. După aprecierea 
casierului de la bancă, se vede că ea era atât de bună la 
pat, încât valora toată suma aceea uriaşă de bani. 

Se întâlni cu câţiva consăteni; nimeni nu ştia că avea să 
plece şi o salutară ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi 
cum Viscos-ul n-ar fi avut niciodată parte de vizita 


diavolului. Le întoarse saluturile, prefăcându-se la rându-i 
că ziua aceea era la fel cu toate celelalte din viaţa ei. 

Nu ştia cât de mult se schimbase datorită tuturor 
lucrurilor pe care le descoperise despre sine însăşi; avea 
însă destul timp ca să afle. Berta şedea în faţa casei - nu ca 
să mai supravegheze răul, ci pentru că nu ştia să facă 
altceva în viaţă. 

— Se va construi o fântână în cinstea mea zise ea. E preţul 
tăcerii mele. Deşi ştiu bine că nu va dura mult şi nici nu va 
potoli setea multora, pentru că Viscos-ul e condamnat 
oricum ai lua-o: nu din pricina unui diavol care s-a ivit pe- 
aici, ci din pricina vremurilor în care trăim. 

Chantal o întrebă cum era fântâna; Berta o gândise ca pe 
un soare din care apa curgea pe gura unui broscoi râios - 
ea era soarele, preotul era broscoiul râios. 

— Eu le potolesc setea de lumină şi aşa am să rămân cât 
va sta în picioare fântâna. 

Primarul se plânsese de cheltuieli, dar Berta nici nu voise 
s-audă, iar acum nici n-aveau altă alegere; se hotărâse ca 
lucrările să înceapă săptămâna viitoare. 

— Şi tu, fata mea, ai să faci, în sfârşit, ceea ce ţi-am 
sugerat. Un lucru pot să-ţi spun cu toată certitudinea: viaţa 
poate fi scurtă sau lungă, după felul cum o trăim. 

Chantal zâmbi, o sărută şi aruncă o ultimă privire asupra 
înălțimilor din Viscos. Bătrâna avea dreptate: nu avea timp 
de pierdut, deşi nădăjduia să aibă parte de o viaţă lungă. 


SFÂRŞIT