Keneally Thomas — Lista lui Schindler

Thomas Keneally 


Thomas Keneally 


Lista lui Schindler 


În memoria lui Oscar Schindler şi a lui Leopold Pfefferberg, 
a căror dăruire, dublată de o tenacitate ieşită din comun, a 
dus la scrierea acestei cărţi. 


Nota autorului. 

În 1980 am vizitat un magazin de marochinărie din 
Beverly Hills şi am întrebat de preţurile servietelor. 
Magazinul îi aparţinea lui Leopold Pfefferberg, un 
supravieţuitor din grupul Schindler. În spatele rafturilor 
încărcate cu obiecte din piele aduse din Italia, am auzit 
pentru prima dată de Oskar Schindler - cetăţean german, 
bon vivant, cunoscut în lumea tranzacţiilor de bursă, 
curtenitor, născut sub zodia contrastelor - şi de felul în care 
a salvat un grup amestecat din punct de vedere al poziţiei 
sociale, aparţinând acelei rase condamnate în perioada 
cunoscută sub numele generic de Holocaust. 

Această istorisire uluitoare despre Oskar se bazează, în 
primul rând, pe interviurile luate unui număr de cincizeci 
de supraviețuitori ai grupului Schindler, provenind din 
şapte ţări: Australia, Israel, Germania de Vest, Austria, SUA, 
Argentina şi Brazilia. Ea a fost îmbogăţită de o vizită, 
efectuată în compania lui Leopold Pfefferberg, în acele 
locuri care prezintă un interes deosebit pentru carte - 
Cracovia, oraşul adoptiv al lui Oskar; Plasz6w, teritoriul 
lagărului de muncă al lui Amon Goeth; Strada Lipowa, în 
Zablocie, unde încă mai există fabrica lui Oskar; Auschwitz- 
Birkenau, de unde acesta îşi scotea deţinutele. Dar 
naraţiunea se sprijină, de asemenea, pe documente şi alte 
informaţii furnizate de acei câţiva asociaţi ai lui Oskar, din 
vremea războiului, care încă mai pot fi contactaţi, ca şi de 
numeroşii săi prieteni din perioada postbelică. Multe dintre 
sutele de mărturii care-l privesc şi care au fost depuse de 


evreii grupului Schindler la Yad Vashem - Organizaţia 
pentru Comemorarea Martirilor şi Eroilor - au îmbogăţit şi 
mai mult dosarul, aşa cum au făcut-o şi alte informaţii scrise 
provenind din surse particulare şi dintr-un teanc de 
documente şi hârtii personale ale lui Schindler, unele dintre 
ele puse la dispoziţie de Yad Vashem, altele de prietenii lui 
Oskar. 

Folosirea structurii şi mecanismelor unui roman pentru a 
comunica o întâmplare reală este o cale frecvent folosită în 
literatura modernă. Este şi cea pe care am ales-o aici, atât 
din pricină că meseria de romancier este singura pe care 
pot afirma că o cunosc, cât şi pentru că tehnicile romanului 
par mult mai pe potriva unui personaj de o asemenea 
ambiguitate şi anvergură ca Oskar. 

Deoarece ficţiunea poate diminua valoarea de document a 
lucrării, am încercat să evit elementele imaginare şi să 
separ realitatea de miturile care, foarte probabil, însoțesc 
personalitatea unui om de talia lui Oskar. Câteodată a fost 
necesar să reconstitui conversații despre care Oskar şi 
ceilalţi nu au lăsat decât urme vagi, dar cele mai multe 
schimburi de cuvinte şi discuţii şi toate evenimentele sunt 
bazate pe amintirile detaliate ale membrilor Schindlerjud - 
evreii din grupul Schindler - ale lui Schindler însuşi şi ale 
celorlalţi martori ai gesturilor sale cutremurător de 
binevenite. 

Aş vrea să mulţumesc mai întâi celor trei supraviețuitori 
din grupul Schindler: Leopold Pfefferberg, Justic Moshe 
Bejski - de la Curtea Supremă israeliană - şi Mieczyslaw 
Pemper, care nu numai că au împărtăşit autorului amintirile 
lor despre Oskar şi au furnizat anumite documente care au 
contribuit la acurateţea acestei naraţiunii, dar au citit de 
asemenea această carte în forma sa incipientă şi au sugerat 
unele modificări. Mulţi alţii, fie din grupul de supraviețuitori 
Schindler, fie dintre asociaţii de după război ai lui Oskar, mi- 
au acordat interviuri, au contribuit generos cu informaţii, 
scrisori şi documente. Printre aceştia se numără Frau 


Emilie Schindler, doamna Ludmila Pfefferberg, dr. Sofia 
Stern, doamna Helena Horowitz, dr. Jonas Dresner, domnul 
şi doamna Henry şi Mariana Rosner, Leopold Rosner, dr. 
Alex. Rosner, dr. Idek Schindel, dr. Danuta Schindel, 
doamna Regina Horowitz, doamna Bronislawa Karakulska, 
domnul Richard Horowitz, domnul Shamuel Springmann, 
domnul Jakob Sternberg, domnul Jerzy Sternberg, domnul 
şi doamna Lewis Fagen, domnul Henry Kinstlinger, doamna 
Rebecca Bau, domnul Edward Heuberger, domnul şi 
doamna Hirschfeld, domnul şi doamna Irving Glovin şi mulţi 
alţii. 

Domnul şi doamna E. Kom, din oraşul meu natal, mi-au 
împărtăşit amintirile lor despre Oskar şi mi-au acordat un 
sprijin constant. La Yad Vashem, dr. Josef Kermisz, dr. 
Shamuel Krakowski, Vera Prausnitz, Chana Abells şi 
Hadassah Modlinger au permis cu generozitate accesul la 
mărturiile supravieţuitorilor din grupul Schindler şi la 
materialul video şi fotografic legat de aceasta. 

În sfârşit, aş vrea să aduc un ultim omagiu regretatului 
Martin Gosch pentru eforturile depuse spre a impune 
numele lui Oskar Schindler atenţiei publice şi să exprim 
mulţumirile mele văduvei sale, doamna Lucille Gaynes, 
pentru cooperarea domniei sale la acest proiect. 


Glosar. 

Grade SS şi echivalentul acestora. 
OFIŢERI. 

Oberstgruppenfuhrer - general. 
Obergruppenfuhrer - general locotenent. 
Gruppenfuhrer - general maior. 
Brigadefuhrer - general de brigadă. 
Oberfuhrer - (nu are echivalent) 
Standartenfuhrer - colonel. 
Obersturmbannfuhrer - locotenent colonel. 
Sturmbannfuhrer - maior. 
Hauptsturmfuhrer - căpitan. 


Obersturmfuhrer - locotenent. 
Untersturmfuhrer - sublocotenent. 
SUBOFIŢERI. 

Oberscharfuhrer - sergent major. 
Unterscharfuhrer - sergent. 
Rottenfuhrer - echivalent cu caporal. 


Prolog. 

Toamna anului 1943 

Dintr-un bloc cu apartamente luxoase de pe Strada 
Straszewski, de la marginea vechiului centru al Cracoviei, 
ieşi în toamna poloneză, târzie, un bărbat înalt, îmbrăcat 
într-un costum la două rânduri şi un pardesiu scump, 
purtând la gulerul hainei o elegantă insignă din aur şi email 
negru, reprezentând zvastica. Învăluit de aburii respirației, 
şoferul îl aştepta în uşa deschisă a enormei şi strălucitoarei 
- chiar şi în această lume mohorâtă - limuzine Adler. 

— Aveţi grijă la picioare, Herr Schindler! E un polei ca 
sticla! 

Analiza acestei mici scene de iarnă nu ne va pune 
probleme. Tânărul înalt va purta până la sfârşitul zilelor 
sale costume la două rânduri şi, fiind întrucâtva inginer, se 
va bucura de-a pururi de vehicule mari ce-ţi iau ochii şi, 
deşi german - iar în acest moment al istoriei, un german cu 
destulă influenţă - va fi întotdeauna genul de om cu care un 
şofer polonez va putea schimba o glumă nevinovată, 
amicală. Dar va fi cu neputinţă să parcurgem cu seninătate 
această naraţiune, căci reprezintă o poveste despre 
triumful pragmatic al binelui asupra răului, un triumf 
evident şi măsurabil cu precizie în termeni statistici şi reci. 
Când te plasezi de partea cealaltă a baricadei, când treci în 
revistă succesul previzibil, măsurabil pe care răul îl obţine 
de multe ori, e uşor să fii atotştiutor, important, şiret, 
răzbătător, să nu te laşi dominat. Este uşor să arăţi că, 


inevitabil; răul atrage de partea sa tot ceea ce s-ar putea 
numi esenţa poveştii, chiar dacă binele ar putea să o scoată 
la capăt ajutându-se de câteva mărunţişuri neînsemnate, ca 
demnitatea şi autocunoaşterea. Fatala răutate umană 
constituie elementul fundamental pentru scriitori, iar 
păcatul originar, fluidul vital al istoricilor. Este o încercare 
riscantă să scrii despre virtute. 

De fapt, virtute este un cuvânt atât de periculos încât va 
trebui să ne grăbim să-l explicăm; Herr Oskar Schindler, 
care acum îşi târăşte prudent pantofii lustruiţi pe trotuarul 
îngheţat al acestui vechi şi elegant cartier al Cracoviei, nu 
poate fi considerat un tânăr virtuos în sensul obişnuit al 
cuvântului. El locuieşte în acest oraş cu amanta sa de 
origine germană şi întreţine de mult timp o relaţie 
amoroasă cu secretara sa poloneză. Soţia lui, Emilie, a decis 
să locuiască cea mai mare parte a timpului acasă, în 
Moravia, deşi câteodată vine în Polonia să-l viziteze. Trebuie 
să spunem că, în ceea ce-l priveşte, este un amant generos 
şi manierat, dar în accepțiunea obişnuită a cuvântului 
virtute, aceasta nu reprezintă o circumstanţă atenuantă. 

Este în aceeaşi măsură şi un băutor de forţă. Câteodată 
bea singur pentru bucuria simplă şi pură de a bea, alteori 
împreună cu asociaţi, funcţionari SS, în scopul obţinerii 
unor rezultate mult mai palpabile. Ca puţini alţii, putea să-şi 
păstreze mintea limpede şi o atitudine echilibrată. În 
accepțiunea îngustă a ideii de moralitate, nici acest fapt n-a 
constituit vreodată o scuză pentru cheflii. Şi, deşi meritele 
domnului Schindler sunt pe deplin confirmate de 
documente, cele de mai sus fac parte integrantă din 
personalitatea sa ambiguă; ca şi faptul că activitatea lui s-a 
desfăşurat în cadrul - sau cel puţin prin intermediul - unei 
structuri corupte şi sălbatice ca aceea care a umplut 
Europa cu lagăre aflate pe diferite trepte ale dezumanizării 
şi a creat o naţiune de prizonieri veşnic ţinută în umbră, 
veşnic trecută sub tăcere. Pentru început, am putea încerca 
să prezentăm un prim exemplu al ciudatelor virtuţi ale 


domnului Schindler, să trecem în revistă locurile şi 
suporterii care au contribuit la acestea. 

La capătul Străzii Straszewski, maşina trecu pe lângă 
masa întunecată a Castelului Wawel, dinăuntrul căruia 
preastimatul avocat al Partidului Naţional-Socialist, Hans 
Frank, conducea Guvernul General al Poloniei. Ca din 
palatul oricărui gigant al răului, nu străbătea nici un fir de 
lumină. Nici Herr Schindler, nici şoferul nu aruncară vreo 
privire în sus, către metereze, când maşina viră spre râu, în 
sud-vest. La podul Podgorze, santinelele, amplasate pe 
gheaţa Vistulei pentru a împiedica trecerea partizanilor şi a 
altor persoane între Podgorze şi Cracovia după lăsarea 
întunericului, erau obişnuite cu vehiculul, cu chipul 
pasagerului acestuia, cu Passierschein-ul prezentat de către 
şofer. Herr Schindler trecea deseori prin acest punct de 
control, fie cu afaceri, de la fabrica sa - unde avea de 
asemenea un apartament - câtre oraş, fie de la 
apartamentul din Strada Straszewski la lucru, în Cartierul 
Zablocie. Se obişnuiseră să-l vadă, după lăsarea 
întunericului, îmbrăcat mai mult sau mai puţin protocolar, 
îndreptându-se într-o direcţie sau alta - o cină, o petrecere, 
un dormitor; poate, aşa cum era cazul în noaptea aceasta, 
către lagărul de muncă forţată de la Plasz6w, amplasat la 
zece kilometri în afara oraşului, ca să cineze cu 
Hauptsturmfuhrer-ul SS Amon Goeth, un afemeiat sus-pus. 
Herr Schindler avea reputaţia de a face daruri generoase - 
sub formă de băutură - de Crăciun. Şi astfel automobilului 
său i se permise să treacă spre suburbiile oraşului Podgorze 
fără prea mare întârziere. 

Este sigur că în acest moment al vieţii sale, în ciuda 
faptului că-i plăceau mâncarea bună şi vinul, Herr 
Schindler se pregătea să participe mai curând dezgustat 
decât nerăbdător la cina oferită în seara aceea de 
comandantul Goeth. De fapt, de fiecare dată i se păruse 
respingător să bea în compania lui Amon. Şi, totuşi, repulsia 
pe care o simţea era într-un fel incitantă, îi provoca o 


senzaţie de exaltare în faţa ororii, asemenea celei pe care, 
în picturile medievale, drept-credincioşii o resimt pentru cei 
damnaţi. Ar putea fi definită ca o stare emoţională mai 
degrabă aţâţătoare decât descumpănitoare. 

În Adler-ul tapiţat cu piele neagră, ce gonea peste şinele 
de tramvai din cartierul care fusese până de curând un 
ghetou evreiesc, Herr Schindler fuma, ca întotdeauna, 
ţigară de la ţigară. Era însă un fumător stăpânit. Nu 
strângea ţigara cu mâini nervoase, era stilat, purtarea sa 
arăta că ştia exact când va scoate următoarea ţigară sau 
sticla de coniac. Şi numai el ştie dacă a simţit nevoia să 
caute sprijinul acestei sticle când, trecând prin satul 
Prokocim, întunecat şi mut, a văzut pe calea ferată ce duce 
către Lwow un şir de vagoane de vite care ar fi putut 
adăposti soldaţi sau prizonieri ori chiar animale - deşi 
şansele în privinţa asta erau mici. 

Ajuns în câmp, cam la zece kilometri de centrul oraşului, 
şoferul viră la dreapta pe o stradă numită, printr-o ironie a 
sorții, Jerozolimska1. În această noapte cu cer rece, 
îngheţat, Herr Schindler zări la poalele dealului mai întâi o 
sinagogă ruinată, apoi silueta golaşă a ceea ce în aceste zile 
trecea drept Ierusalim: lagărul de muncă forţată Podgorze 
- un oraş de barăci, adăpostind douăzeci de mii de deţinuţi 
neliniştiţi, evrei, polonezi şi ţigani. Ucrainenii şi cei din 
Waffen SS de la poartă îl întâmpinară pe Herr Schindler 
amabil pentru că aici era cunoscut cel puţin la fel de bine ca 
şi pe podul Podgorze. Când ajunse în dreptul blocului 
administrativ, Adler-ul viră în direcţia închisorii, înscriindu- 
se pe un drum pavat cu pietre de mormânt evreieşti. Până 
în urmă cu doi ani, pe locul lagărului fusese un cimitir 
evreiesc. Comandantul Amon Goeth, care se pretindea poet, 
folosise în construcţia acestuia toate „metaforele” care-i 
trecuseră prin minte. Această „figură de stil” din lespezi 
mortuare crăpate se întindea pe toată lungimea lagărului, 
despicându-l în două, dar nu se extindea şi către est, spre 
vila ocupată de Goeth. 


La dreapta, lângă barăcile gărzilor, se ridica o fostă morgă 
evreiască. Ea părea să constituie dovada că aici toate 
decesele aveau cauze naturale sau se datorau vârstei şi că 
toţi morţii erau îngropaţi cum se cuvine. În prezent, locul 
servea drept grajd pentru caii comandantului. Deşi Herr 
Schindler se obişnuise cu priveliştea, e posibil ca el să fi 
pufnit încet, ironic. Drept este că, dacă reacţionezi la 
fiecare mică ironie din partea Noii Europe, ea rămâne în 
tine de-a pururi. Dar Herr Schindler poseda o capacitate 
imensă de a acumula şi purta cu sine acest fel de nostimade 
tainice. 

În seara aceea, un prizonier numit Poldek Pfefferberg se 
afla şi el în drum către vila comandantului. Lisiek, 
ordonanța în vârstă de nouăsprezece ani a lui Goeth, venise 
la baraca lui Pfefferberg cu un permis semnat de 
subofiţerul de serviciu SS. Problema tânărului consta în 
faptul că baia comandantului era înconjurată de un inel 
persistent de murdărie, iar Lisiek se temea că avea să fie 
bătut din pricina asta când comandantul va veni să-şi facă 
baia de dimineaţă. Pfefferberg, care-i fusese profesor lui 
Lisiek în Liceul din Podgorze, lucra în garajul lagărului şi 
avea acces la solvenţi, aşa că, însoţit de tânăr, se duse acolo 
şi luă un băț lung cu un şomoiog de cârpă la un capăt şi o 
cutie de solvent. Apropierea de vila comandantului era 
întotdeauna o problemă delicată, dar implica şansa de a 
primi ceva de mâncare de la Helen Hirsch - servitoarea 
evreică a lui Goeth, cu care acesta se purta grosolan - o 
fată generoasă, de asemenea o fostă elevă a lui Pfefferberg. 

Adler-ul domnului Schindler nu ajunsese nici la o sută de 
metri de vila lui Goeth, şi câinii începură să latre - marele 
danez, câinele lup şi toţi ceilalţi pe care comandantul îi 
ţinea în cuştile din spatele casei. Vila propriu-zisă, o clădire 
pătrată, cu pod înalt, avea un balcon de-a lungul etajului şi, 
de jur împrejurul ei, o verandă acoperită, uşor înălţată de la 
pământ, mărginită de o balustradă. În timpul verii, lui Amon 
Goeth îi plăcea să petreacă multă vreme în aer liber. De 


când venise aici se îngrăşase, aşa că în vara aceea avea să 
expună la soare un trup gras. Dar, în această versiune 
specială a Ierusalimului, va fi la adăpost de orice batjocură. 
În seara aceea, la uşă fusese pus de gardă un 
Unterscharfuihrer cu mănuşi albe. Salutând, sergentul îl 
pofti pe Herr Schindler să intre în casă. În hol, ordonanța, 
ucraineanul Ivan, îi luă pardesiul şi pălăria. Schindler îşi 
pipăi buzunarul de la piept al hainei ca să se asigure că are 
acolo darul pentru gazda sa: un portţigaret placat cu aur, 
cumpărat de pe piaţa neagră. Amon se descurca atât de 
bine în privinţa asta, în special cu bijuteriile confiscate, 
încât s-ar fi simţit ofensat de orice altceva mai puţin valoros 
decât cel mai bun portţigaret aurit. Totuşi, chiar un obiect 
placat cu aurul cel mai fin nu ar fi fost pentru Amon decât 
un semn de amabilitate. 

Între canaturile uşilor duble care se deschideau către 
sufragerie cântau fraţii Rosner - Henri la vioară, Leo la 
acordeon. La ordinul Hauptsturmfuhrer-ului Goeth îşi 
scoseseră hainele zdrenţuite pe care le purtau în vopsitoria 
lagărului, unde lucrau în timpul zilei, şi-şi puseseră 
costumele negre de seară pe care le păstrau în baracă 
pentru astfel de evenimente. Oskar Schindler ştia că, deşi 
comandantul aprecia în mod deosebit felul în care cântau, 
cei doi fraţi nu se simțeau niciodată în largul lor când se 
aflau la vilă. Îl cunoşteau prea bine pe Amon, ştiau cât era 
de capricios şi înclinat către execuţii ex tempore. Cântau 
concentrați şi sperau ca muzica lor să nu-l irite cumva, pe 
neaşteptate. 

La petrecerea din această seară aveau să fie prezenţi 
şapte bărbaţi. În afară de Schindler, printre-oaspeţi se 
numărau: Oberfuhrer-ul Julian Scherner, şeful SS pentru 
regiunea Cracoviei, Obersturmbannfuhrer-ul Rolf Czurda, 
locotenent colonelul care era şeful secţiei din Cracovia a 
SD, serviciul secret al decedatului Reinhard Heydrich. Erau 
oaspeţi de rangul cel mai înalt, fiindcă lagărul se afla sub 
autoritatea lor. Toţi aveau aproape zece ani mai mult decât 


Goeth, iar şeful poliţiei SS, Scherner, arăta evident ca un 
bărbat de vârstă mijlocie, cu ochelari, chelie şi început de 
obezitate. Totuşi, din pricina vieţii pline de excese dusă de 
protejatul său, diferenţa de vârstă dintre el şi Amon nu 
părea atât de mare. 

Cel mai în vârstă din adunarea aceea era Herr Franz 
Bosch, un veteran din primul război, manager al feluritelor 
ateliere legale şi ilegale din interiorul Plaszow-ului. Era de 
asemenea „consilier economic” al lui Julian Scherner şi 
avea unele afaceri în oraş. Oskar îi dispreţuia pe Bosch şi pe 
cei doi şefi de poliţie, Scherner şi Czurda, dar cooperarea 
lor era esenţială pentru existenţa fabricii sale speciale din 
Zablocie şi deci le trimitea regulat daruri. Singurii oaspeţi 
de care Oskar se simţea ceva mai apropiat erau Julius 
Madritsch, proprietarul fabricii de uniforme „Madritsch” 
din lagăr, şi managerul lui, Raimund 'Titsch. Madritsch era 
cam cu un an mai tânăr decât Oskar şi Goeth. Era un 
bărbat întreprinzător, dar cu suflet. Dacă cineva i-ar fi cerut 
să justifice existenţa, în acel lagăr, a fabricii sale aducătoare 
de profituri, ar fi argumentat că acolo lucrau aproape patru 
mii de deţinuţi, care în felul acesta erau ţinuţi la distanţă de 
fabricile morţii. Raimund Titsch, un bărbat abia trecut de 
patruzeci de ani, subţiratic şi retras, care fără îndoială că 
avea să plece mult mai devreme de la petrecere, conducea 
fabrica „Madritsch”, strecura pe ascuns acolo camioane 
încărcate cu hrană pentru deţinuţii săi (activitate care l-ar fi 
putut aduce în situaţia să facă o fatală vizită în temuta 
închisoare SS Montelupich, sau chiar Auschwitz) şi 
împărtăşea părerile patronului său. 

Aceasta era adunarea obişnuită de meseni la vila domnului 
comandant Goeth. 

Cele patru femei invitate, cu părul coafat sobru şi rochii 
scumpe, aveau mai puţini ani decât oricare dintre bărbaţii 
de acolo. Erau târfe de lux, nemţoaice şi poloneze din 
Cracovia. Unele dintre ele primeau regulat invitaţii la cină 
acolo. Numărul lor le îngăduia celor doi ofiţeri superiori să 


aleagă în voie. În timpul acestor petreceri, amanta lui 
Goeth, Majola, de origine germană, stătea de obicei în 
apartamentul ei din oraş. Considera mesele oferite de 
Goeth ca o problemă exclusiv masculină şi, prin urmare, 
jignitoare pentru firea ei delicată. 

Nu încape nici o îndoială că, în felul lor, cei doi ofiţeri de 
poliţie şi comandantul îl simpatizau pe Oskar. Era totuşi 
ceva ciudat cu el. Ar fi fost dispuşi să pună acest lucru, 
parţial, pe seama originii sale. Era german din sud, un nou- 
venit din Arkansas în Manhattan-ul lor, un străin din 
Liverpool abia sosit la Cambridge. Erau şi unele semne că 
nu gândea cum trebuie, deşi plătea bine şi constituia o 
sursă bună de felurite produse greu de obţinut. Ţinea la 
băutură şi avea un simţ al umorului greoi şi uneori 
scandalos. Reprezenta genul de om căruia îi zâmbeşti şi-i 
faci semn când îl vezi în celălalt colţ al camerei, dar nu este 
necesar şi nici chiar înţelept să te repezi şi să faci prea 
multă tevatură în jurul lui. 

Mai mult ca sigur că ofiţerii SS remarcaseră sosirea 
industriaşului, după fiorul care le străbătuse pe cele patru 
fete. Cei care l-au cunoscut pe Oskar în anii aceia vorbesc 
despre farmecul lui extraordinar, aproape magnetic, ce se 
manifesta în special asupra femeilor, pe care le cucerea fără 
greş şi indecent de uşor. Cei doi şefi de poliţie îi acordau 
probabil atenţie lui Herr Schindler mai mult ca să o reţină 
pe a femeilor, Goeth înaintă ca să-i strângă mâna. 
Comandantul era la fel de înalt ca şi Schindler, iar impresia 
de supraponderalitate anormală pentru un bărbat abia 
trecut de treizeci de ani era întărită de înălţimea lui, de 
conformaţia atletică pe care obezitatea părea nefiresc 
grefată. Pe obrazul fără cusur, doar ochii străluceau cu o 
lumină vicleană şi, deşi consuma cantităţi indecente din 
rachiul local, nu ajunsese atât de departe ca Herr Bosch, 
vrăjitorul economic al PtaszOw-ului şi SS-ului. Herr Bosch 
avea un nas purpuriu; oxigenul, care în mod normal ar fi 
trebuit să circule prin venele obrajilor, dispăruse de ani de 


zile spre a hrăni flacăra albastră a alcoolului. Salutându-l cu 
un gest din cap, Schindler ştia că în noaptea aceea Bosch, 
ca întotdeauna, îi va face o comandă de mărfuri. 

— Bun venit omului nostru de afaceri! Scandă Goeth, apoi 
îl prezentă foarte ceremonios fetelor din încăpere. 

Fraţii Rosner au cântat mai tot timpul, privirea lui Henry 
alunecând numai peste corzile instrumentului şi prin cele 
mai îndepărtate colţuri ale camerei, Leo zâmbind în jos, 
către clapele acordeonului din care se ridicau notele pe 
care Strauss le aşternuse pe hârtie spre desfătarea 
aristocrației. 

Herr Schindler a fost prezentat femeilor. Simţea o 
oarecare milă pentru aceste muncitoare cracoviene, ştiind 
că mai târziu, când se vor porni ciupiturile şi înghiontelile 
aveau să le umfle carnea şi să le lase vânătăi. Dar până 
atunci, Hauptsturmfuhrer-ul Amon Goeth, un satrap nebun 
când era beat, se dovedise un gentleman vienez exemplar. 

Până când s-a servit masa, conversaţia s-a menţinut în 
anumite limite. S-a vorbit despre război şi, în timp ce 
Czurda luase asupra sa sarcina de a asigura o fată înaltă că 
Crimeea este bine controlată, Scherner o informă pe o altă 
femeie că un băiat pe care-l cunoştea de pe vremea când 
fusese la Hamburg, un tip de treabă, Oberscharfuhrer în 
SS, se trezise cu picioarele smulse de o bombă pusă de 
partizani într-un restaurant în Czestochowa. Schindler 
discută tot felul de lucruri legate de fabrică cu Madritsch şi 
managerul său, Titsch. Între aceşti antreprenori exista o 
prietenie adevărată. Herr Schindler ştia că scundul Titsch 
procura ilegal pâine de pe piaţa neagră pentru deţinuţii din 
fabrica de uniforme şi că o mare parte a banilor destinaţi 
acestui scop erau oferiţi de Madritsch. Aceasta reprezenta 
cea mai simplă formă de umanitarism; câtă vreme 
profiturile din Polonia erau - după părerea lui Herr 
Schindler - destul de mari pentru a satisface cel mai 
inveterat capitalist, puteau justifica nişte cheltuieli pe raţii 
suplimentare de pâine cumpărate la negru. Chiar în cazul 


lui, contractele cu Rustunginspektion - Inspectoratul 
pentru Armament, o instituţie care organiza licitaţii şi 
oferea contracte pentru fabricarea oricărui produs de care 
avea nevoie armata germană. 

— Fuseseră atât de profitabile încât depăşiseră chiar şi 
imaginea de reuşită cu care voise să apară în ochii tatălui 
său. Din nefericire, Madritsch şi Titsch, şi el, Oskar 
Schindler, erau singurii despre care aflase că cheltuieşte cu 
regularitate pe piaţa neagră a pâinii. 

Apropiindu-se momentul când Goeth avea să-i cheme să se 
aşeze în jurul mesei, Herr Bosch se apropie de Schindler, îl 
luă de braţ şi-l conduse lângă uşa unde cântau muzicanți, 
ca şi cum s-ar fi aşteptat ca impecabila melodie a fraţilor 
Rosner să acopere conversaţia. 

— Afacerile merg bine după câte văd, spuse Bosch. 

Schindler zâmbi. 

— Asta se vede, nu-i aşa, Herr Bosch? 

— Aşa-i, aşa-i. 

Schindler ştia desigur că Bosch citea buletinele oficiale ale 
Comisiei Centrale de Armament, care comunica contractele 
oferite, în urma unor licitaţii fructuoase, fabricii lui 
Schindler. 

— Mă întrebam, spuse Bosch înclinând capul, dacă în 
vederea prezentului înfloritor, bazat în definitiv pe 
succesele noastre generale pe o serie de fronturi... Mă 
întrebam dacă te simţi în stare să faci un gest generos. Nu 
mult. Doar un gest. 

— Desigur, spuse Schindler. 

Îl cuprinse o uşoară ameţeală, ca de fiecare dată când se 
simţea folosit, şi în acelaşi timp o senzaţie asemănătoare cu 
bucuria. Biroul şefului de poliţie Scherner îşi folosise de 
două ori influenţa pentru a-l scoate pe Oskar Schindler din 
închisoare, iar acum erau dispuşi să creeze obligaţia de a o 
putea face din nou. 

— Mătuşa mea din Bremen a fost bombardată, sărmana 
bătrână, spuse Bosch. 'Totul, patul nupţial, dulapurile, tot 


porţelanul de Meissen, toate vasele. Mă întreb dacă ai 
putea să te lipseşti de nişte veselă de bucătărie şi, poate, de 
o oală sau două, ca acele castroane mari de supă care se fac 
la DEF. 

Deutsche Emailwaren Fabrik - Fabricile Germane de 
Produse Emailate - era numele înfloritoarei afaceri a lui 
Herr Schindler. Germanii îi spuneau pe scurt DEF, iar 
polonezii şi evreii foloseau o altfel de prescurtare: Emalia. 

Herr Schindler spuse: 

— Cred că ne putem descurca. Vrei să-i expediez ei 
lucrurile direct sau prin tine? 

Bosch nici măcar nu zâmbi. 

— Prin mine, Oskar. Aş vrea să pun un bileţel. 

— Desigur. 

— Deci s-a aranjat. Să zicem o jumătate de cutie din toate: 
castroane de supă, farfurii, ceşti, câni de cafea şi o jumătate 
de duzină din oalele de bucătărie. 

Herr Schindler ridică fruntea şi râse larg. În râsul lui era 
şi o urmă de oboseală, dar când vorbi, vocea-i sună 
înţelegător. Şi era într-adevăr înţelegător. Niciodată nu 
obosea să facă daruri. Pur şi simplu Bosch părea să sufere 
regulat pentru cunoştinţele sale bombardate. Oskar 
murmură: 

— Mătuşa ta ţine un orfelinat? 

Bosch îl privi din nou în ochi. Beţivul nu avea pic de ruşine. 

— E o bătrână fără resurse. Poate să schimbe lucrurile de 
care n-are nevoie cu altceva. 

— Am să-i spun secretarei mele să se îngrijească de asta. 

— Poloneza aia ochioasă? Întrebă Bosch. 

— Ochioasa, încuviinţă Schindler. 

Bosch încercă să fluiere, dar muşchii buzelor fuseseră 
distruşi de rachiul prea tare. Cu care se adăpa şi, în locul 
fluieratului, ieşi un sunet ca un râgâit uşor. 

— Nevasta ta, zise, ca de la bărbat la bărbat, cred că-i o 
sfântă! 

— Este, admise Herr Schindler tulburat. 


Bosch era binevenit să se înfrupte din emailurile sale, dar 
nu voia să discute cu el despre soţia lui. 

— Spune-mi, continuă Bosch, cum faci să nu-ţi stea pe 
cap? Trebuie că ştie... Şi totuşi pari în stare s-o controlezi 
foarte bine. 

Toată buna dispoziţie dispăru de pe chipul lui Schindler. 
Nemulțumirea lui era evidentă, dar scurtul şi virilul mârâit 
care se ridică din gât nu se deosebea cu nimic de vocea lui 
obişnuită. 

— Nu vorbesc niciodată despre lucruri atât de intime. 

Bosch se repezi să spună: 

— Iartă-mă! N-am vrut să... Si continuă să-şi ceară 
incoerent iertare. 

Herr Schindler nu-l plăcea îndeajuns, încât să-i explice, la 
acea oră târzie din noapte, că pentru el nu era o problemă 
dacă voia să stăpânească pe cineva, că dezastrul căsniciei 
Schindlerilor era de fapt o problemă de temperament. 
Ascetic - cel al doamnei Emilie Schindler - şi unul hedonist 
- cel al domnului Oskar Schindler - care se uniseră de 
bunăvoie şi împotriva tuturor sfaturilor binevoitoare. Dar 
supărarea lui Oskar faţă de Herr Bosch era mai profundă 
decât ar fi fost dispus să recunoască. Emilie îi semăna 
foarte mult mamei sale, acum decedate, Frau Louisa 
Schindler, pe care Herr Schindler Senior o părăsise în 
1935. Prin urmare, Oskar avea senzaţia viscerală că, 
cerând explicaţii despre căsătoria dintre Emilie şi el, Bosch 
discredita, de asemenea, căsătoria bătrânilor Schindler. 

Omul continua să se scuze. Smochinitul afacerist, care 
băga mâna în fiecare sertar din Cracovia, asuda de teamă c- 
ar putea pierde şase seturi complete de veselă de 
bucătărie. 

Oaspeţii fură chemaţi la masă. Slujnica aduse şi servi supa 
de ceapă. În timp ce oaspeţii mâncau şi pălăvrăgeau între 
ei, fraţii Rosner continuau să cânte, apropiindu-se ceva mai 
mult de meseni, dar nu atât încât să stea în calea slujnicei, a 
lui Ivan sau Petr, cele două ordonanţe ucrainene ale lui 


Goeth. Herr Schindler, aşezat între fata înaltă pe care şi-o 
rezervase Scherner şi o poloneză care vorbea nemţeşte, o 
fiinţă fragilă, cu chip dulce, observă că ambele fete se uitau 
atente la slujnică. Aceasta era îmbrăcată în tradiționala 
uniformă a fetelor în casă - rochie neagră şi şorţ alb - nu 
purta steaua evreiască pe braţ şi nici n-avea vopsită pe 
spatele rochiei vreo dungă galbenă. Şi totuşi era evreică. 
Ceea ce atrăsese atenţia celorlalte femei era faţa ei, plină 
de vânătăi. S-ar fi putut crede că Goeth avea prea mult bun 
simţ ca să prezinte în faţa oaspeţilor din Cracovia o 
servitoare în această stare. Pe lângă rănile de pe faţă, în 
locul în care gâtul subţire se unea cu umărul, femeile şi 
Herr Schindler văzuseră o mult mai alarmantă dungă 
purpurie, pe care gulerul o acoperea doar în parte. 

Amon Goeth nu numai că nu lăsă fata să treacă neluată în 
seamă, dar îşi întoarse scaunul către ea şi-i făcu semn cu 
mâna, înfăţişând-o celorlalţi. Herr Schindler nu fusese în 
această casă de şase săptămâni, dar informatorii săi îi 
comunicaseră turnura pe care o luase relaţia dintre Goeth 
şi fată. Când se afla cu prietenii, o utiliza drept subiect de 
conversaţie; o ascundea doar când veneau în vizită ofiţeri 
superiori din afara regiunii Cracoviei. 

— Doamnelor şi domnilor, strigă el imitând vocea unui 
prezentator de cabaret, beat, îngăduiţi-mi să v-o prezint pe 
Lena! După cinci luni, a ajuns să se descurce bine ca 
bucătăreasă şi deportată. 

— Se vede pe faţa ei, spuse fata lui Scherner, că s-a lovit 
de dulapul din bucătărie. 

— Şi târfa poate s-o mai păţească! Reluă Goeth cu un 
gâlgâit vesel. Da, încă o dată. Nu-i aşa, Lena? 

— E dur cu femeile, afirmă SS-istul, clipind către înalta 
comeseană. 

Poate că Scherner nu avusese intenţia să fie răutăcios, 
fiindcă nu se referise la evreice, ci la femei în general. Dar 
când lui Goeth i se amintea originea evreiască a Lenei, 
aceasta încasa pedepse mai aspre ca de obicei, atât în 


public, în faţa oaspeţilor, cât şi mai târziu, când ultimii 
dintre invitaţii comandantului plecau spre casă. Scherner, 
fiind superiorul lui Goeth, ar fi putut să-i ordone să înceteze 
să o mai bată. Dar asta ar fi fost o greşeală, ar fi dăunat 
chefurilor amicale de la vilă. Scherner nu venea aici ca 
superior, ci ca prieten, ca asociat, tovarăş de petrecere, 
amator de femei. Amon era un individ ciudat, dar nimeni nu 
era în stare să organizeze petreceri cum o făcea el. 

După supă urmară hering în sos şi chifteluţe marinate, 
excelent preparate şi aranjate în mijlocul garniturii. La 
carne i se servi un vin roşu, unguresc, greu. Fraţii Rosner 
interpretau o muzică îndrăcită, ungurească şi atmosfera din 
sufragerie se încinsese. Ofițerii îşi scoaseră vestoanele. Mai 
vorbiră o vreme despre contractele de război. Madritsch, 
fabricantul de uniforme, fu întrebat despre fabrica sa din 
Tarnau: se descurca la fel de bine cu contractele 
Inspectoratului pentru Armament ca fabrica din Plaszow? 
Madritsch se întoarse către 'Titsch, asceticul său manager. 
Goeth păru brusc preocupat, ca şi cum şi-ar fi amintit nişte 
treburi urgente, legate de afaceri, care ar fi trebuit 
rezolvate în după-amiaza aceea şi care îl rechemau acum în 
penumbra biroului. 

Fetele din Cracovia se plictiseau; poloneza minionă, cu 
buze cărnoase - avea poate douăzeci de ani, mai degrabă 
optsprezece - îşi aşeză palma pe mâneca dreaptă a lui Herr 
Schindler. 

— Nu eşti soldat? Murmură ea. Ai arăta foarte şic în 
uniformă. 

Toată lumea, inclusiv Madritsch, începu să chicotească. În 
1940 purtase un timp uniforma, până fusese eliberat pe 
motiv că talentele sale manageriale erau mult mai 
importante pentru efortul impus de război. Dar Herr 
Schindler avea atâta influenţă, încât nu fusese niciodată 
ameninţat cu Wermacht-ul. Madritsch râse cu subînţeles. 

— Ce ziceţi de asta? Întrebă Oberfihrer-ul Scherner. 
Micuţa doamnă şi-l închipuie pe industriaşul nostru pe post 


de soldat! Soldatul Schindler, cu o pătură pe umeri, 
mâncând dintr-una din gamelele făcute chiar de el, la 
Harkov! 

Ţinând seama de eleganta vestimentaţie a lui Herr 
Schindler, era într-adevăr o imagine stranie, şi chiar 
Schindler râse. 

— 1 s-a întâmplat lui... spuse Bosch, încercând să 
pocnească din degete. I s-a întâmplat lu' cum îl cheamă pe 
ăla din Varşovia? 

— 'Toebbens, interveni Goeth, revenindu-şi pe neaşteptate. 
I s-a întâmplat lui Toebbens. Era cât pe ce. 

Şeful SD, Czurda, spuse: 

— O, da, Toebbens a trecut la un fir de păr. 

Toebbens era un om de afaceri din Varşovia, mai important 
decât Schindler, mai important decât Madritsch, un 
adevărat om al succesului. 

— Heini, zise Czurda („Heini” fiind Himler), a fost la 
Varşovia şi i-a zis responsabilului cu armamentul de acolo: 
„Scapă de împuţiţii de evrei din fabrica lui 'Toebbens, 
încorporează-l pe Tobi şi... şi trimite-l pe front. Înţelegi, 
chiar pe front!”. Şi după asta Heini i-a zis camaradului meu 
de acolo: „Să treci prin registrele lui cu microscopul!”. 

Toebbens era totuşi răsfăţatul Inspectoratului pentru 
Armament, care-i asigurase contracte de război, în 
schimbul cărora el oferise daruri. Protestele Inspectoratului 
reuşiseră să-l salveze pe Ioebbens, comunică solemn 
Scherner mesenilor, apoi se aplecă peste farfurie, făcându-i 
ostentativ cu ochiul lui Schindler. 

— În Cracovia n-o să se întâmple niciodată asta, Oskar. Te 
iubim cu toţii prea mult. 

Pe neaşteptate, poate ca să arate simpatia pe care toţi 
mesenii o resimţeau pentru Herr Schindler industriaşul, 
Amon se ridică în picioare şi fredonă tema principală din 
Madame Butterfly, melodie pe care spilcuiţii fraţi Rosner o 
preluară la fel de ager şi meşteşugit ca oricare artizan din 
oricare altă fabrică ameninţată, dintr-un ghetou ameninţat. 


În momentul acela, Pfefferberg şi Lisiek, ordonanța, se 
găseau la etaj, în baia lui Goeth, frecând cu un şomoiog cu 
solvent inelul gros de murdărie. Puteau auzi muzica fraţilor 
Rosner, izbucnirile de râs şi conversaţia. Venise vremea 
cafelei, acolo jos, şi Lena cea plină de vânătăi aduse tava 
oaspeţilor şi se retrase nemolestată în bucătărie. 

Madritsch şi Titsch îşi băură grăbiţi cafeaua şi se scuzară. 
Schindler se pregăti să facă acelaşi lucru. Micuța poloneză 
îşi pusese palma pe mâneca lui, dar nu i se păru momentul 
potrivit. Desigur, în casa lui Goeth totul era permis. Oskar 
descoperise însă că tot ceea ce ştia despre comportamentul 
SS-iştilor în Polonia arunca o lumină bolnăvicioasă pe 
fiecare cuvânt pe care-l rosteai aici, pe fiecare pahar pe 
care-l beai, fără să mai vorbim de vreo propunere de 
schimbare a partenerului de pat. Chiar dacă luai vreo fată 
sus, la etaj, nu puteai uita că Bosch, Scherner şi Goeth îţi 
erau fraţi întru ale desfătării şi că, pe scări sau în baie sau 
în dormitor, executau aceleaşi mişcări. Herr Schindler ar fi 
preferat să se călugărească decât să aibă o femeie chez 
Goeth. 

Vorbi peste capul fetei cu Scherner, istorisindu-i noutăţi de 
război, despre bandiții polonezi, despre semnele 
prevestitoare ale unei ierni grele, făcând-o astfel pe fată să 
înţeleagă că Scherner îi era ca un frate - iar el n-ar fi râvnit 
niciodată la fata fratelui său. Totuşi, când îşi luă rămas bun, 
îi sărută mâna. Observă că Goeth, cu mânecile cămăşii 
suflecate, ieşise din sufragerie, îndreptându-se către scări 
sprijinit de una dintre fetele care stătuseră lângă el la 
masă. Oskar se scuză, îl ajunse din urmă şi-şi puse palma pe 
umărul lui. Comandantul întoarse ochii, străduindu-se să-şi 
limpezească privirea. 

— Ah, bolborosi, pleci, Oskar? 

— Trebuie să ajung acasă. 

Acasă însemna Ingrid, amanta lui germană. 

— Eşti un armăsar afurisit, zise Goeth. 

— Nu de talia ta, replică Schindler. 


— Nu, ai dreptate. Sunt un Hercule. Unde mergem? Şi se 
întoarse către fată, dar îşi răspunse singur la întrebare. 

Mergem în bucătărie, să vedem dacă Lena face curat cum 
trebuie. 

— Nu, răspunse fata râzând, nu o să facem asta. 

Îl împinse către scări. Era un gest de omenie din partea ei, 
să protejeze subţirica fată de la bucătărie plină de răni. 

Herr Oskar Schindler urmări animalul neobişnuit — 
mătăhălosul ofiţer şi fata suplă care îl sprijinea - luptându- 
se să urce scările. Goeth arăta ca un om care avea să 
doarmă cel puţin până la prânz a doua zi, însă Oskar 
cunoştea constituţia uimitoare a comandantului şi ceasul 
care funcţiona în el. Pe la trei dimineaţa era posibil ca 
Goeth să hotărască chiar să se ridice din pat pentru a scrie 
o scrisoare tatălui său, la Viena. Pe la şapte, după numai 
încă un ceas de somn, avea să fie în balcon cu carabina de 
infanterie în mână, gata să împuşte orice deţinut zăbavnic. 

Când fata şi Goeth ajunseră la prima treaptă a scării, 
Schindler se lăsă să alunece de-a lungul coridorului, către 
spatele casei. 

Pfefferberg şi Lisiek îl auziră pe comandant venind mai 
devreme decât se aşteptaseră, intrând în dormitor şi 
bolborosind ceva fetei pe care o adusese cu el. Ridicară în 
tăcere şomoiogul şi cutia de solvent, se strecurară în 
dormitor şi încercară să se furişeze pe o uşă laterală. Încă 
în picioare şi în stare să-i desluşească, Goeth sughiţă şi 
tresări la vederea băţului, bâănuind că cei doi ar putea fi 
asasini. Când, totuşi, Lisiek păşi înainte şi începu să 
raporteze cu o voce tremurată, comandantul înţelese că 
erau doar simpli deţinuţi. 

— Herr comandant, spuse Lisiek, asudând de o teamă 
justificată, cer îngăduinţa să raportez că în cadă a fost o 
dungă de murdărie şi... 

— Ah, zise Amon, şi-ai chemat expertul. 

Făcu un semn băiatului: 

— Vino aici, dragule. 


Lisiek făcu şovăitor un pas înainte şi fu izbit atât de 
sălbatic, încât se prăbuşi cu mâinile şi picioarele răşchirate, 
alunecând pe jumătate sub pat. Amon murmură din nou 
invitaţia, ca şi cum pe fată ar fi amuzat-o să-l audă vorbind 
drăgăstos cu prizonierii. Tânărul se ridică şi păşi din nou, 
clătinându-se, către comandant, ca să mai primească o 
lovitură, în timp ce băiatul se ridică de jos pentru a doua 
oară, Pfefferberg, un deţinut cu experienţă, se pregăti 
sufleteşte pentru orice - de exemplu, să fie scoşi de Ivan în 
grădină şi împuşcaţi, în loc de asta, comandantul le ceru 
urlând să plece, ceea ce făcură fără întârziere. Câteva zile 
mai târziu, Pfefferberg auzi că Lisiek murise împuşcat de 
Amon şi presupuse că asta se datora incidentului din baie. 
De fapt, era vorba de cu totul altceva: Lisiek înhămase un 
cal la şaretă, pentru Herr Bosch, fără să ceară mai întâi 
permisiunea comandantului. 

În bucătăria vilei, Helen Hirsch, slujnica - ea susţinea că 
Goeth îi spunea „Lena” pentru că era prea comod ca să 
pronunţe tot cuvântul - ridică ochii şi zări în cadrul uşii pe 
unul dintre oaspeţii invitaţi la cină. Lăsă din mână farfuria 
cu resturi de came şi, cu o tresărire, luă poziţia de drepţi: 

— Herr... 

Îi privi haina de seară şi căută cuvântul potrivit. 

— Herr Direktor, puneam deoparte resturile pentru câinii 
domnului comandant... 

— Te rog, te rog! O întrerupse Schindler. Nu trebuie să-mi 
raportezi mie, Frau Helen Hirsch. 

Ocoli masa. Nu părea să aibă intenţii rele, dar paşii lui 
apăsaţi îi inspirau totuşi teamă şi, deşi lui Amon îi făcea 
plăcere s-o bată, originea ei evreiască o salvase întotdeauna 
de la o agresiune sexuală directă. Existau însă germani mai 
puţin riguroşi ca Amon în problemele rasiale. Tonul vocii 
acestuia, însă, era acela al unei discuţii banale. Ea nu fusese 
obişnuită cu un astfel de ton nici chiar din partea ofiţerilor 
sau subofiţerilor SS care veneau în bucătărie să se plângă 
de Amon. 


— Nu mă cunoşti? Întrebă el exact ca un bărbat, actor sau 
fotbalist celebru, care se simţea rănit în orgoliul său de 
celebritate pentru că un străin nu reuşise să-l recunoască. 
Sunt Schindler. 

Ea înclină capul. 

— Domnul director. Desigur, am auzit. Şi aţi mai fost pe 
aici. Îmi aduc aminte. 

Îşi petrecu un braţ pe după umerii ei. Îi simţi desluşit 
crisparea trupului atunci când îi atinse obrajii cu buzele. 
Murmură: 

— Nu e un sărut din acelea. Te sărut din compasiune, dacă 
vrei să ştii. 

Ea nu se putu împiedica să izbucnească în plâns. Herr 
Direktor Schindler îşi apăsă buzele în creştetul capului ei în 
felul în care polonezii îşi luau „la revedere” în gări, gest 
care ţinea loc ţocăitului din buze, obişnuit în estul Europei. 
Helen băgă de seamă că şi bărbatul începuse să lăcrimeze. 

— Sărutul acesta ţi-l aduc din partea... Flutură mâna, 
indicând un incert trib de oameni oneşti, aflat undeva, 
afară, în întuneric, dormind pe priciuri suprapuse sau 
ascunzându-se în păduri, oameni pentru care, primind 
pedeapsa Hauptsturmfuhrer-ului Goeth, ea acţiona într-un 
fel ca un tampon. Herr Schindler îi dădu drumul şi îşi 
strecură mâna într-un buzunar lateral al hainei, dând la 
iveală un baton mare de ciocolată. După aspect, părea să fie 
de dinainte de război. 

— Pune asta undeva, o sfătui. 

— Capăt de mâncare în plus aici, răspunse ea, de parcă ar 
fi fost o problemă de mândrie ca el să nu creadă că e 
înfometată. 

De fapt, mâncarea era ultima dintre grijile ei. Ştia că n- 
avea să iasă vie din casa lui Amon şi asta nu din lipsă de 
hrană. 

— Dacă nu vrei să-l mănânci, schimbă-l pe ceva. Şi de ce 
nu vrei să te împlineşti puţin? 

Se dădu un pas înapoi şi o privi cercetător. 


— Itzac Stern mi-a vorbit despre dumneata. 

— Herr Schindler... murmură fata. 

Aplecă fruntea şi plânse liniştit, timp de câteva secunde. 

— Herr Schindler, îi place să mă bată în faţa femeilor 
acelora. În prima zi m-a bătut pentru că am aruncat oasele 
rămase de la cină. A coborât în pivniţă la miezul nopţii şi m- 
a întrebat unde sunt. Pentru câini, înţelegeţi? Asta a fost 
prima bătaie... şi l-am întrebat... nu ştiu ce m-a apucat, 
acum n-aş mai îndrăzni... „De ce mă bateţi?” Şi ela zis: 
„Pentru simplul motiv că m-ai întrebat de ce te bat.”. 

Scutură capul şi ridică din umeri de parcă s-ar fi 
apostrofat singură că vorbeşte atât de mult. Nu mai voia să 
spună nimic, nu putea să relateze istoria agresiunilor 
asupra ei, repetatele întâlniri cu pumnii Hauptsturmfuhrer- 
ului. 

Herr Schindler se aplecă spre ea şi vocea lui deveni şi mai 
confidențială: 

— Condiţiile în care trăieşti sunt înfiorătoare, Helen. 

— Nu contează, le-am acceptat. Într-o zi o să mă împuşte. 

Schindler clătină din cap şi ea crezu că e o încercare 
mincinoasă de a-i da speranţe. Dintr-o dată hainele bune şi 
constituţia sănătoasă a lui Schindler deveniră o provocare. 

— Pentru Dumnezeu, Herr Schindler, văd ce se întâmplă. 
Eram pe acoperiş, luni, spărgeam gheaţa, eu şi tânărul 
Lisiek, şi l-am văzut pe Herr comandant ieşind pe scara din 
faţă şi coborând treptele în grădină, chiar sub noi, şi acolo, 
pe trepte, şi-a scos pistolul şi-a împuşcat o femeie care 
trecea. O femeie care căra o legătură. A împuşcat-o în gât. 
O femeie oarecare, care se ducea undeva. Înţelegeţi? Nu 
arăta mai grasă, sau mai slabă, sau mai înceată, sau mai 
iute decât oricare alta. N-am putut să-mi închipui ce făcuse. 
Cu cât îl cunoşti mai mult pe Herr comandant, cu atât 
înţelegi că nu există reguli de care să te ţii. Nu poţi să-ţi 
spui: am să respect regulile astea şi-atunci am să fiu în 
siguranţă! 


Schindler îi luă mâna şi o strânse ca să-şi sublinieze 
cuvintele. 

— Ascultă, draga mea Fraulein Helen Hirsch; cu toate 
astea, aici e totuşi mai bine decât la Maidanek sau 
Auschwitz, dacă îţi poţi păstra sănătatea. 

— Mă gândeam c-o să fie uşor să am grijă de sănătatea 
mea în bucătăria comandantului. Când am fost trimisă aici, 
de la bucătăria taberei, celelalte fete au fost invidioase. 

Un zâmbet dureros îi apăru pe buze. Schindler ridică 
glasul; părea să enunţe nişte principii de fizică: 

— N-o să te ucidă pentru că îi placi prea mult, draga mea 
Helen. Îi placi atât de mult, încât nici nu te lasă să porţi 
steaua. Nu vrea ca cineva să ştie de preferința lui pentru o 
evreică. A împuşcat femeia aceea, atunci, pe trepte, pentru 
că nu însemna nimic pentru el. Era una dintre cele multe, 
nici nu l-a deranjat, nici nu i-a făcut plăcere. Tu trebuie să 
înţelegi asta. Dar tu... nu e prea uşor, Helen, dar e viaţă. 

Îi mai spusese ei asta cineva, Untersturmfiihrer-ul Leo 
John, locţiitorul comandantului. John zisese: „N-o să te 
omoare decât la sfârşit, Lena, pentru că îl încingi prea 
tare.”. Dar, venind din partea lui John, nu avusese acelaşi 
efect. Herr Schindler o condamnase pur şi simplu la o 
supravieţuire dureroasă. 

Bărbatul părea să înţeleagă tulburarea ei. Murmură nişte 
încurajări: o să vină s-o viziteze din nou, o să încerce s-o 
scoată de acolo. 

— S-o scoată de acolo? Întrebă ea. 

— Din vilă, explică el, în fabrica mea, sigur că ai auzit 
despre fabrica mea, am o fabrică de vase emailate. 

— O, da! Răspunse ea ca un copil sărman vorbind despre 
Riviera. Emalia lui Schindler, am auzit de asta. 

— Ai grijă de sănătatea ta, repetă el. 

Când spunea asta, părea să ştie că aceasta putea fi cheia, 
părea să se bazeze pe cunoaşterea intenţiilor de viitor ale 
lui Himler, ale lui Frank. 

— E în regulă, acceptă ea. 


Întoarse spatele şi se duse până la o etajeră pe care o 
deplasă, un exerciţiu de forţă care la o astfel de fată slăbuţă 
îl uimi pe Herr Schindler. Scoase o cărămidă din porţiunea 
de perete pe care o acoperise raftul şi scoase de acolo un 
pachet de bani, zloți din timpul ocupaţiei. 

— Am o soră la bucătăria lagărului, spuse. E mai mică 
decât mine. Aş vrea să folosiţi banii ăştia ca s-o 
răscumpăraţi, dacă va fi urcată vreodată în vagoanele de 
vite. Cred că aflaţi deseori de asta înainte să se întâmple. 

— O să mă ocup personal, spuse Schindler, dar simplu şi 
direct, nu ca pe o promisiune solemnă. Cât ai aici? 

— Patru mii de zloți. 

Îi luă neglijent, comoara ei, şi-i înghesui într-un buzunar. 

Erau mai în siguranţă la el decât într-o nişă din spatele 
raftului lui Amon. 

Povestea lui Oskar Schindler începe într-un noian de 
primejdii, cu nazism gotic, cu hedonism SS, cu o fată firavă 
şi brutalizată şi cu un personaj imaginar, aproape la fel de 
popular ca şi prostituata cu inimă de aur: neamţul cel bun. 

În primul rând, Oskar îşi făcuse o datorie din a cunoaşte 
exemplar chipul sistemului, turbarea din spatele măştii de 
decenţă birocratică. Ştia deci, mult mai devreme decât 
aveau cei mai mulţi să îndrăznească să recunoască că ştiu 
ce înseamnă Sonderbehandlung; deşi se traducea prin 
„tratament special”, însemna de fapt o piramidă de corpuri 
cianozate în Belzek, Sobibor, Treblinka şi în complexul de la 
vest de Cracovia, cunoscut polonezilor sub numele de 
OswiecimBrzezinka, dar care va deveni cunoscut în vest 
după numele său german: Auschwitz-Birkenau. 

Pe de altă parte, el era om de afaceri, un negociator prin 
temperament, şi nu scuipa pe faţă în obrazul sistemului. 
Redusese deja dimensiunile acelor piramide şi, deşi nu ştia 
că în anul acela şi în cel următor acestea se vor înmulţi şi 
înălța, depăşind Matterhom-ul, avea certitudinea că 
muntele acesta se va ridica. Era conştient că nu putea să 
prevadă schimbările birocratice ce vor avea loc în structura 


lui, dar presupunea, totuşi, că va fi întotdeauna loc şi nevoie 
de munca evreilor. Prin urmare, în timpul vizitelor sale 
caritabile la Helen Hirsch, insista: „Ai grijă de sănătatea 
ta!”. Afară, în întunecatul Arbeitslager din Plasz6w, evreii se 
frământă fără să poată adormi şi îşi zic că nici un regim, 
odată pornit tăvălugul, nu îşi va putea îngădui să renunţe la 
o sursă atât de bogată de forţă de muncă gratuită. Cei care 
se prăbuşesc, scuipă sânge, cad pradă dizenteriei sunt cei 
care alcătuiesc transporturile pentru Auschwitz. Herr 
Schindler însuşi a auzit deţinuţii murmurând acolo, afară, 
pe Appeliplatz - terenul de adunare - în lagărul de muncă 
Plaszow: „Cel puţin sunt sănătos”, pe un ton pe care, în mod 
normal, îl folosesc doar bătrânii. 

Aşadar, e o noapte de iarnă şi, în aceeaşi măsură, devreme 
şi târziu pentru angajarea concretă a domnului Schindler în 
salvarea anumitor vieţi omeneşti. Este implicat profund, a 
încălcat legile Reich-ului până la o limită care i-ar putea 
aduce o multitudine de spânzurări, decapitări şi deportări 
în barăcile friguroase de la Auschwitz sau Gross-Rosen. Dar 
încă nu ştie, de fapt, cât de mult o să coste asta. Deşi a 
cheltuit deja o avere, nu-şi dă seama cât de mult va mai 
trebui să plătească. 

Pentru a nu da prea multe speranţe chiar de la început, 
povestea începe cu un gest de omenie cotidiană: un sărut, o 
intonaţie blândă în voce, un baton dulce. Helen Hirsch n-o 
să-şi mai vadă niciodată cei patru mii de zloți - nu în forma 
în care pot fi numărați şi ţinuţi în mână. Dar şi azi ea tot mai 
consideră lipsit de importanţă faptul că Oskar a fost atât de 
neglijent în privinţa banilor. 

Capitolul 1 

Divizia de blindate a generalului Sigmund List, avansând 
către nord dinspre regiunea sudetă, a ocupat minunata 
bijuterie din sudul Poloniei, Cracovia, pe 6 septembrie 
1939, pătrunzând pe ambele flancuri. În urma lor, Oskar 
Schindler a intrat în oraşul care avea să-l adăpostească în 
următorii cinci ani. Deşi în cursul acelei luni el avea să arate 


că se depărtase de naţional-socialism, putea totuşi să 
înţeleagă că Cracovia, cu nodul său de cale ferată şi 
industria încă modestă, avea să devină un oraş prosper în 
cadrul Noii Ordini. Nu, nu intenţiona să mai facă pe 
negustorul, acum avea să devină el însuşi un magnat. 

Nu este foarte uşor de găsit în istoria familiei lui Oskar 
originile chemării către acţiuni de salvare. S-a născut pe 28 
aprilie 1908, în Imperiul austriac al lui Franz Josef, în 
deluroasa provincie Moravia. Căminul natal se afla în oraşul 
industrial Zwittau, ale cărui deschideri comerciale i-au adus 
pe strămoşii familiei Schindler de la Viena la începutul 
secolului al XVI-lea. Herr Hans Schindler, tatăl lui Oskar, 
salutase aranjamentele imperiale, socotindu-se austriac din 
punct de vedere cultural, vorbind germana la masă, la 
telefon, în afaceri, în momentele sale de tandreţe. Şi totuşi, 
când, în 1918, membrii familiei Schindler s-au trezit 
cetăţeni ai Republicii Cehoslovace a lui Masaryk şi Benes, 
se pare că aceasta nu i-a provocat bătrânului nici o 
tulburare fundamentală - şi cu atât mai puţin fiului său de 
zece ani. După afirmaţiile bărbatului Hitler, copilul Hitler 
fusese frământat chiar din pruncie de prăpastia dintre 
unitatea mistică a Austriei şi Germaniei şi separarea lor 
politică. Nici o astfel de obsesie a neîmplinirii istorice nu a 
amărât copilăria lui Oskar Schindler. Cehoslovacia era o 
republicuţă atât de răpitoare, un mic cocoloş pe harta 
Europei, încât vorbitorii de limbă germană îşi purtau 
statutul de minoritate cu o oarecare eleganţă, chiar dacă 
recesiunea economică şi unele nebunii guvernamentale 
lipsite de însemnătate aveau să aducă mai târziu o oarecare 
încordare în această relaţie. 

Zwittau, oraşul natal al lui Oskar, era un oraş micuţ, 
acoperit de praf de cărbune, întins pe coastele sudice ale 
lanţului de munţi cunoscut sub numele de Jesenik. 
Înălţimile înconjurătoare erau în parte răvăşite de 
industrie, în parte împădurite cu zade, molizi şi brazi. Din 
cauza comunităţii sudete, vorbitoare de germană, oraşul 


menținea o şcoală primară germană, la care s-a înscris şi 
Oskar. 'Tot acolo a urmat cursurile gimnaziului, secţia real, 
destinat să producă ingineri - de mine, mecanici, construcţii 
civile - pe potriva peisajului industrial al zonei. Herr 
Schindler era şi el proprietarul unei fabrici de utilaj agricol, 
iar educaţia lui Oskar a fost o pregătire pentru această 
moştenire. 

Familia Schindler era catolică. Acelaşi lucru se poate 
spune şi despre familia tânărului Amon Goeth, care la 
vremea aceea îşi isprăvea şi el cursurile umaniste, 
pregătindu-se pentru examenul de bacalaureat la Viena. 
Mama lui Oskar, Louisa, era o practicantă ferventă, hainele 
păstrând toată duminica amintirea belşugului de tămâie 
arsă la slujba din biserica Sf. Maurice. Hans Schindler era 
acel soi de soţ care împinge o femeie către biserică. Îi 
plăcea coniacul, îi plăceau cafenelele. O aromă călduţă de 
coniac, tutun bun şi plăceri pământeşti emana din direcţia 
acestui bun monarhist care era Herr Hans Schindler. 

Familia locuia într-o vilă modernă cu grădină, amplasată 
diametral opus faţă de cartierul industrial al oraşului. Aveau 
doi copii: Oskar şi sora lui, Elfriede. Cu excepţia termenilor 
celor mai generali, nu au rămas, însă, mărturii despre 
această căsnicie. Ştim, de exemplu, că Frau Schindler era 
nemulțumită de fiul său care, ca şi tatăl, îşi neglija 
îndatoririle de bun catolic. Nu putea fi însă apreciată ca o 
familie dezmembrată. 

Din puţinele lucruri pe care le-a povestit Oskar despre 
copilăria sa, nu se întrezăreşte nici o umbră. Soarele saltă 
printre brazii din grădină, prunele se coc în ungherele 
verilor timpurii. Dacă el petrece o parte a vreunei dimineţi 
de vară la biserică, nu se întoarce acasă cu o mai bună 
înţelegere a păcatelor. Scoate maşina tatălui său la soare, în 
faţa garajului, şi începe să umble la motor, sau se aşează pe 
o treaptă într-o latură a casei şi meştereşte la carburatorul 
motoretei pe care şi-o construieşte singur. 


Oskar avea câţiva prieteni evrei din clasa de mijloc, ai 
căror părinţi îi trimiseseră de asemenea la şcoala germană. 
Aceşti copii nu erau săteni aschenazim - glumeţi, vorbitori 
de idiş, conservatori - ci progenituri poliglote, 
nonconformiste ale unor oameni de afaceri. Dincolo de 
Câmpia Hana, printre Dealurile Beskizilor, se născuse dintr- 
o astfel de familie evreiască Sigmund Freud, şi asta nu cu 
prea multă vreme înainte de a veni pe lume, la Zwittau, 
dintr-o sănătoasă spiţă germană, Hans Schindler. 

Turnura pe care a căpătat-o viaţa lui Oskar pare să-şi aibă 
izvorul într-un moment anume din copilăria sa. E posibil ca 
tânărul Oskar să fi luat apărarea vreunui băieţel evreu, 
agresat în drumul său de la şcoală spre casă. Putem 
considera destul de sigur faptul că nu s-a întâmplat aşa şi 
suntem mai mulţumiţi că nu avem o astfel de informaţie, 
căci acest gen de evenimente ar fi creat o imagine prea 
şablonardă. Pe lângă asta, salvarea unui copil de evreu de 
la turtirea nasului nu dovedeşte nimic. Până şi Himler avea 
să se plângă într-un discurs, ţinut în faţa unuia dintre 
Einsatzgruppen, că fiecare german are un prieten evreu. 
„lată unul dintre acele lucruri care se rostesc foarte uşor: 
„Evreii o să fie anihilaţi, spune fiecare membru de partid. 
„Desigur, programul nostru prevede anihilarea lor - o să ne 
îngrijim de asta,. Apoi vin cu toţii tropăind, optsprezece 
milioane de germani vrednici, şi fiecare are evreul lui de 
treabă. Sigur, toţi ceilalţi sunt nişte porci, dar acesta-i un 
evreu clasa întâi.” 

Încercând, totuşi, să descoperim, în umbra lui Himler, 
unele semne prevestind dăruirea de mai târziu a lui Oskar, 
dăm peste vecinul lui Schindler, un rabin liberal pe nume 
dr. Felix Kantor. Rabinul Kantor era un bun discipol al lui 
Abraham Geiger, liberalizatorul german al iudaismului, care 
afirma că nu e nici o crimă, ba este chiar lăudabil, de fapt, 
sa fii în acelaşi timp şi german şi evreu. Rabinul Kantor nu 
era un dascăl rigid de ţară. Se îmbrăca modern şi vorbea 
germana în familie. Numea locul său de rugăciune cu 


termenul pluralist templu, nu cu acela mai vechi, sinagogă. 
La templul său veneau evrei de diferite profesii: doctori, 
ingineri şi proprietari de fabrici de textile din Zwittau. Când 
călătoreau, ei le spuneau altor oameni de afaceri: „Rabinul 
nostru este dr. Kantor - scrie articole nu numai pentru 
ziarele evreieşti din Praga şi Brno, dar şi pentru marile 
cotidiene.”. 

Cei doi fii ai rabinului Kantor au urmat aceeaşi şcoală ca şi 
fiul vecinului său neamţ, Schindler. Amândoi băieţii s-au 
dovedit îndeajuns de inteligenţi ca, mai târziu, să se numere 
printre puţinii profesori evrei ai Universităţii Germane din 
Praga. Aceşti copii vorbitori de limbă germană, cu părul 
tuns scurt, alergau toată vara, în pantaloni scurţi, prin 
grădinile celor două case fugărind copiii lui Schindler şi 
fiind puşi pe goană de aceştia. lar Kantor, privindu-i cum 
săgetau printre tufişurile de tisă, poate că se gândea la 
Geiger şi Graetz şi Lazarus şi la toţi ceilalţi evrei liberali de 
origine germană din secolul al XIX-lea şi la prezicerile lor. 
Ne-am emancipat. Suntem respectaţi de vecinii noştri 
germani. Herr Schindler face chiar remarci acide la adresa 
guvernului ceh, în faţa noastră. Suntem învăţaţi laici, ca şi 
cunoscătorii subtili ai Talmud-ului. Aparţinem atât secolului 
al XX-lea, cât şi unei străvechi rase. Nu supărăm pe nimeni 
şi nici nu suntem supăraţi de ceilalţi. 

Mai târziu, pe la mijlocul deceniului trei, rabinul îşi va 
revizui această viziune luminoasă şi până la urmă va decide 
că fiii săi nu vor putea niciodată să-i înduplece pe naţional- 
socialişti cu un doctorat în limba germană, că nu exista nici 
un produs al tehnologiei secolului al XX-lea sau al 
înţelepciunii laice în spatele căruia un evreu ar putea găsi 
adăpost. Tot aşa cum nu va putea exista vreodată specie de 
rabin acceptabilă pentru noii legislatori germani. În 1936, 
toată familia Kantor se mută în Belgia. Familia Schindler nu 
a mai auzit niciodată de ei. 

Rasă, sânge şi pământ erau noţiuni cu un înţeles destul de 
vag pentru adolescentul Oskar. Făcea parte dintre acei 


tineri pentru care o motocicletă este cel mai complet model 
al universului, iar tatăl său, mecanic prin temperament, se 
pare că a încurajat interesul băiatului pentru maşinile 
moderne. În ultimul an de liceu, Oskar călărea prin Zwittau 
un Galloni italian, de 500 centimetri cubi. Un coleg de 
şcoală, Erwin Tragatsch, privea cu neînchipuit jind 
motocicleta cea roşie pârâind pe străzile oraşului şi 
atrăgând atenţia plimbăreţilor din parc. Ca şi băieţii familiei 
Kantor, era şi acesta un element deosebit, nu numai 
singurul Galloni de 500 centimetri cubi din Zwittau, nu 
numai singurul Galloni din Moravia, dar probabil unic în 
întreaga Cehoslovacie. 

În primăvara anului 1928, ultimele luni ale adolescenţei lui 
Oskar şi preludiul unei veri în care se va îndrăgosti şi se va 
hotări să se căsătorească, băiatul apăru în piaţa oraşului pe 
un Moto-Guzzi de cel puţin 250 centimetri cubi, o marcă din 
care mai existau doar patru exemplare pe întregul 
continent, în afara Italiei, iar acestea patru aparţineau 
alergătorilor de curse internaţionale - Giessler, Winkler, 
ungurul Joc şi polonezul Kolaczkowski. Probabil că o parte 
dintre cetăţenii oraşului au cam clătinat din cap, spunând 
că Herr Schindler îşi răsfaţă prea mult băiatul. 

Va fi însă cea mai dulce şi mai inocentă vară a lui Oskar. 
Un tânăr apolitic, cu o cască din piele mulată pe cap, 
concurând împotriva echipelor fabricilor pe traseele din 
Munţii Moraviei, fiul unei familii pentru care culmea 
rafinamentului politic era să aprindă o lumânare pentru 
Franz Josef2. Şi nu departe, dincolo de curba străjuită de 
un pâlc de pini, o căsătorie incertă, un declin economic, 
şaptesprezece ani de politică fatală. Dar pe chipul 
motociclistului nu se vedea nici o urmă din toate acestea, 
doar buzele strânse în bătaia curentului de aer provocat de 
viteza aceluia care - pentru că e nou, pentru că nu este 
profesionist, pentru că încă nu a stabilit nici un record - îşi 
poate permite preţul mult mai lesne decât cei mai în vârstă, 


profesioniştii, cei care au stabilit recorduri şi tânjesc să 
obţină altele. 

A participat la primul concurs în mai, la cursa montană 
între Brno şi Sobeslav. Era o competiţie de înaltă clasă, aşa 
că cel puţin costisitoarea jucărie pe care Herr Hans 
Schindler i-o dăruise fiului nu ruginea în garaj. A sosit al 
treilea pe Moto-Guzzi-ul cel roşu, în urma a două Terrot 
echipate cu motoare englezeşti Blackburne. 

Pentru următoarea încercare s-a îndepărtat de casă până 
la circuitul Altwater, pe dealurile de la graniţa saxonă. 
Campionul german la 250 centimetri cubi, Walfried Winkler, 
se afla şi el acolo pentru această întrecere, ca şi vechiul 
rival al acestuia, Kurt Henkelmann, pe un DKW cu răcire cu 
apă. La cursă se înscriseseră toţi aşii saxoni - Horowitz, 
Kocher şi Kliwar - Terrot-Blackbume-urile participau şi ele, 
ca şi câteva Coventry Eagles. Mai erau trei Moto-Guzzi, 
inclusiv cel al lui Oskar Schindler, artileria grea de clasa 
350 centimetri cubi şi o echipă BMW de 500 centimetri 
cubi. 

A fost aproape cea mai bună şi mai senină zi a lui Oskar. S- 
a ţinut în umbra Eagles-urilor pe tot parcursul primelor 
ture, aşteptând să vadă ce se întâmplă. După o oră, Winkler, 
Henkelmann şi Oskar îi lăsaseră în urmă pe toţi saxonii. 

— Iar celelalte două Moto-Guzzi se retrăseseră din cauza 
unor defecţiuni mecanice. 

Pe parcursul a ceea ce considera a fi ultima tură, Oskar îl 
depăşi pe Winkler şi amândouă DKW-urile, trecu linia de 
sosire şi încetini. De bună seamă, pe feţele oficialilor s-a 
citit o oarecare dezamăgire, pentru că şi mulţimea a crezut 
că se terminase cursa. Când Oskar şi-a dat seama că făcuse 
o greşeală de amator, Walfried Winkler şi Mita Vychodil 
trecuseră deja pe lângă el şi chiar şi istovitul Henkelmann 
reuşi să-l împingă de pe locul trei. 

A fost sărbătorit acasă. Dacă n-ar fi comis această greşeală 
tehnică, ar fi învins cei mai buni alergători din Europa. 


Tragatsch presupune că motivele pentru care a luat sfârşit 
cariera lui Oskar ca pilot de curse în întrecerile de 
motociclism au fost de natură economică. E o apreciere 
destul de corectă pentru că, în vara aceea s-a grăbit să se 
căsătorească cu fiica unui fermier, la şase săptămâni după 
ce a cunoscut-o şi astfel a pierdut bunăvoința tatălui său - 
care se întâmpla să-i fie şi patron. 

Fata cu care s-a căsătorit era dintr-un sat aflat la est de 
Zwittau, în Câmpia Hana. Făcuse şcoala la maici şi avea acel 
fel reţinut pe care el îl admira la propria mamă. Tatăl 
tinerei, văduv, nu era ţăran, ci un fermier educat. În 
Războiul de Treizeci de Ani3, strămoşii ei austrieci 
supravieţuiseră repetatelor campanii şi foametei care 
măturaseră roditoarele câmpii. Trei secole mai târziu, într-o 
nouă epocă plină de riscuri, fiica lor acceptă o căsătorie pe 
care mulţi o sfătuiseră să nu o încheie, cu un tinerel încă 
nematurizat din Zwittau. Tatăl ei dezaprobă alianţa în 
aceeaşi măsură ca şi tatăl lui Oskar. 

Hans nu era de acord pentru că înţelegea că Oskar se 
căsătorise după modelul propriului mariaj, neizbutit. Un soţ 
senzual, un tânăr cu impulsuri nestăpânite, căutând prea 
devreme în viaţă un soi de linişte, în tovărăşia unei fete, 
rezervate ca o călugăriţă, graţioasă, nesofisticată. 

Oskar o întâlnise la o petrecere în Zwittau. Se numea 
Emilie şi se afla în vizită la nişte prieteni din satul ei, Alt- 
Molstein. Oskar cunoştea locul, căci vânduse tractoare prin 
zonă. 

Când s-a afişat căsătoria în biserica parohială din Zwittau, 
unii au considerat cuplul atât de nepotrivit încât au început 
să caute alte motive decât dragostea. Era posibil ca, în vara 
aceea chiar, Atelierele de Maşini Agricole Schindler să 
treacă printr-o perioadă dificilă, căci erau orientate spre 
fabricarea de tractoare cu aburi, un tip deja perimat, care 
devenise nepopular printre fermieri. Oskar începuse să 
pompeze o bună parte din venitul său înapoi în afacere şi 
acum, cu Emilie, primea o dotă de o jumătate de milion de 


reichsmark4, un capital frumos oriunde în lume. 
Suspiciunile şi bârfele nu aveau însă nici o bază, căci în vara 
aceea era îndrăgostit nebuneşte. Şi, câtă vreme tatăl lui 
Emilie nu va găsi suficiente motive ca să creadă că băiatul 
se va potoli şi va deveni un soţ bun, i se va plăti doar un 
procent din jumătatea de milion. 

În ceea ce o priveşte, Emilie era încântată să scape de 
monotonia din Alt-Molstein, căsătorindu-se cu fermecătorul 
Oskar Schindler. Cel mai apropiat prieten al tatălui său 
fusese dintotdeauna plicticosul preot al parohiei, şi Emilie 
crescuse servindu-le ceai şi ascultându-le opiniile naive în 
materie de politică şi teologie. Dacă totuşi căutăm legături 
semnificative cu evreii, putem găsi câte ceva în copilăria ei: 
doctorul satului, care i-a tratat bunica, şi Rita, nepoata 
negustorului Reif. În timpul uneia dintre vizitele sale la 
fermă, preotul i-a spus tatălui fetei că, în principiu, nu e 
bine ca un copil catolic să întreţină relaţii prea amicale cu 
un evreu. Dintr-o încăpățânare aproape instinctivă, 
copilărească, Emilie a rezistat presiunilor preotului. 
Prietenia cu Rita Reif va dura până în 1942, când 
oficialităţile naziste locale o vor executa pe Rita în faţa 
magazinului. 

După căsătorie, Oskar şi Emilie s-au instalat într-un 
apartament din Zwittau. Pentru Oskar, probabil că anii '30 îi 
apăreau acum mai degrabă ca un epilog la glorioasa 
greşeală din vara anului 1928, de pe circuitul Altwater. Şi-a 
efectuat serviciul militar în armata cehoslovacă şi, deşi 
aceasta i-a oferit posibilitatea să înveţe să conducă un 
camion, a descoperit că detestă viaţa militară - nu din 
considerente pacifiste, ci de confort. Întors din nou acasă, la 
Zwittau, a început s-o neglijeze pe Emilie, petrecându-şi 
serile în cafenele ca orice burlac obişnuit şi sporovăind cu 
fete care nu erau nici graţioase şi nici călugăriţe. Afacerea 
familiei a dat faliment în 1935 şi în acelaşi an tatăl său a 
părăsit-o pe Frau Luisa Schindler şi s-a instalat singur într- 
un apartament. Oskar l-a detestat pentru asta şi s-a dus să 


bea ceai cu mătuşile sale, condamnând gestul lui Hans; 
chiar şi în cafenele vorbea întruna despre trădarea tatălui 
său faţă de o femeie de treabă. Părea să nu vadă 
asemănarea dintre propria-i căsătorie nereuşită şi cea 
distrusă a părinţilor. 

Datorită bunelor sale legături în lumea afacerilor, 
spiritului sociabil, calităţilor sale de comerciant, capacităţii 
de a ţine la băutură, obținuse o slujbă chiar în toiul Marii 
Depresiuni Economice, ca director de vânzări la Moravian 
Electrotechnic. Sediul se afla în mohorâta capitală 
provincială Brno, şi Oskar făcea naveta între Brno şi 
Zwittau. Îi plăcea, bineînţeles, acest fel de viaţă, mereu pe 
drumuri. Pe jumătate, era ceea ce-şi promisese când îl 
depăşise pe Winkler pe circuitul Altwater. 

Când i-a murit mama, a alergat înapoi la Zwittau şi a stat 
de-o parte a gropii alături de mătuşile sale, de sora sa 
Elfriede şi de soţia sa Emilie, în timp ce trădătorul Hans a 
rămas solitar la capătul sicriului - cu excepţia, desigur, a 
mierosului preot parohial. Moartea Luisei consacră 
duşmănia dintre Oskar şi Hans. Tânărul nu înţelegea - 
numai femeile sunt în stare de aşa ceva - că tatăl şi fiul erau 
de fapt doi fraţi despărțiți de accidentul paternităţii. 

La vremea când se desfăşurau funeraliile, Oskar purta 
Hakenkreuz, emblema cu zvastică a Partidului Sudet 
German al lui Konrad Henlein. Nici Emilie şi nici mătuşile 
nu au fost de acord, dar nici nu au pus asta prea tare la 
inimă. Mai toţi tinerii cehi de origine germană purtau aşa 
ceva în sezonul acela. Doar social-democraţii şi comuniştii 
nu purtau insigna şi nu se înscriseseră în partidul lui 
Henlein. Dumnezeu e martor, Oskar nu era nici comunist, 
nici social-democrat. Oskar era comerciant. Ioată lumea 
având drepturi egale, când intrai în biroul directorului unei 
companii germane purtând insigna, primeai o comandă. 

Şi totuşi, chiar cu registrul său de comenzi larg deschis şi 
creionul în veşnică mişcare, în lunile din 1938, înainte ca 
diviziile germane să intre în regiunea sudetă, Oskar sesiză 


apropierea unei mari cotituri în istorie şi se lăsă sedus de 
imboldul de a lua parte la ea. 

Oricare ar fi fost motivele care l-au determinat să meargă 
alături de Henlein, se pare că, îndată ce diviziile germane 
au intrat în Moravia, naţional-socialismul l-a decepţionat 
subit, tot atât de profund şi de repede ca şi propria 
căsătorie. Pare să se fi aşteptat ca puterea invadatoare să 
permită înfiinţarea unei Republici Sudete surori. Mai târziu 
a declarat că a fost surprins de confiscarea proprietăţilor 
ceheşti şi de agresivitatea noului regim faţă de populaţia 
cehă. 

Primul său act dovedit de rebeliune se va manifesta foarte 
devreme, la începutul conflictului mondial care se apropia, 
şi nu ne putem îndoi că l-a surprins actul tiranic al lui Hitler 
care, în martie 1939, la castelul Hrad, a proclamat 
Protectoratul Boemiei şi Moraviei. Pe lângă asta, cei doi 
oameni ale căror opinii le respecta cel mai mult - Emilie şi 
înstrăinatul său tată - nu fuseseră cuprinşi de măreţul 
moment teuton şi amândoi pretindeau că înţeleg că Hitler 
nu putea reuşi. Opiniile lor nu erau prea sofisticate, ca şi ale 
lui Oskar de altfel. Cu o neclintire ţărănească, Emilie credea 
că omul va fi pedepsit pentru că se erija în Dumnezeu. Herr 
Schindler Senior, aşa cum îi fusese relatată poziţia lui de 
către o mătuşă, se baza pe vechi principii istorice. Chiar la 
marginea oraşului Brno curgea râul pe malurile căruia 
Napoleon câştigase bătălia de la Austerlitz. Şi ce se 
întâmplase cu triumfătorul Napoleon? Devenise un nimeni, 
cultivând cartofi pe o insulă din mijlocul Atlanticului. Acelaşi 
lucru se va întâmpla şi cu individul ăsta. Destinul, spunea 
Herr Schindler Senior, nu este o funie fără sfârşit, ci o 
bucată de elastic - cu cât mai tare tragi de el, cu atât mai 
violent te smuceşte înapoi către locul de unde ai plecat. 
Asta îl învăţaseră viaţa, căsătoria şi prăbuşirea economică 
pe Herr Hans Schindler, soţ ratat şi om de lume. 

Dar poate că fiul său Oskar nu era încă un duşman 
declarat al noului sistem. Într-o seară din toamna aceea, 


tânărul Herr Schindler participă la o petrecere la sanatoriul 
de pe dealurile de la marginea Ostravei, aproape de graniţa 
poloneză. Gazda era directoarea sanatoriului, clientă şi 
prietenă pe care Oskar o cunoscuse în drumurile sale. Ea îl 
prezentă unui german subţiratic şi bine făcut, Eberhardt 
Gebauer. Vorbiră despre afaceri şi despre mişcările pe care 
le-ar fi putut face Franţa, Anglia şi Rusia. Apoi, înarmaţi cu 
o sticlă, trecură într-o cameră liberă pentru ca, aşa cum 
sugerase Gebauer, să poată vorbi mai deschis. Acolo, 
neamţul se prezentă ca ofiţer al serviciului de spionaj 
Abwehr al amiralului Canaris şi-i oferi noului său 
companion de băutură şansa de a lucra, pentru secţia 
străină a acestuia. Oskar avea afaceri peste graniţă, în toată 
partea de sud a Poloniei şi în Silezia Superioară. N-ar dori 
să furnizeze informaţii militare din regiunea aceea? 
Gebauer spuse că ştia de la prietena sa, gazda, că Oskar 
este inteligent şi prietenos. Dotat cu asemenea daruri, s-ar 
putea folosi nu numai de propriile lui observaţii asupra 
instalaţiilor industriale şi militare din zonă, dar şi de acelea 
ale oricărui polonez de origine germană pe care l-ar putea 
recruta în restaurante, baruri sau în timpul întâlnirilor de 
afaceri. 

Din nou, cei care caută scuze pentru comportamentul 
tânărului Oskar vor spune că ela acceptat să lucreze 
pentru Canaris deoarece, ca agent al Abwehr-ului, era 
scutit de serviciul militar. Desigur, aceasta reprezenta, în 
bună măsură, partea atrăgătoare a propunerii, dar este 
posibil ca el să fi crezut chiar că pătrunderea germanilor în 
Polonia era necesară. Ca şi suplul ofiţer aşezat lângă el pe 
marginea patului, cu care împărțea sticla, în momentul 
acela el încă aproba afacerile naţiunii, deşi nu îi plăceau 
directorii. Pentru Oskar, Gebauer reprezenta probabil o 
anume ţinută morală, căci el şi colegii săi de la Abwehr se 
considerau o elită creştină. Deşi asta nu i-a împiedicat să 
pună la cale o invazie militară a Poloniei, îl dispreţuiau pe 


Hitler şi SS-ul cu care, credeau ei, se aflau în competiţie 
pentru controlul sufletelor germanilor. 

Mai târziu, un organism diferit, care aduna şi el informaţii, 
va găsi rapoartele lui Oskar complete şi demne de toată 
lauda. În călătoriile sale în Polonia, în folosul Abwehr-ului, a 
dovedit că are darul de a scoate discret informaţii de la 
oameni, în special într-un context social, la cină sau la 
cocteiluri. Nu cunoaştem natura exactă sau importanţa 
celor aflate pentru Gebauer şi Canaris, dar ajunsese să-i 
placă foarte mult Cracovia şi descoperise că, deşi nu era o 
mare metropolă industrială, reprezenta un oraş medieval 
deosebit, cu un inel de fabrici metalurgice, textile şi 
chimice. 

Cât despre armata nemotorizată poloneză, tainele acesteia 
erau destul de evidente. 

Capitolul 2 

Spre sfârşitul lunii octombrie 1939, doi subofiţeri germani 
dintr-un regiment de grenadieri au intrat în camera de 
mostre a firmei ]. C. Buchheister & Company de pe Strada 
Stradom din Cracovia şi au insistat să cumpere câteva 
valuri de pânză scumpă, să le trimită acasă. Angajatul evreu 
de acolo, cu steaua galbenă cusută pe piept, le explică cum 
că Buchheister nu vindea direct publicului, ci aproviziona 
fabricile de confecţii şi magazinele. Tinerii nu au putut fi 
convinşi să renunţe la material. Când a sosit vremea să 
plătească, au făcut-o, ironic, cu o bancnotă bavareză din 
1858 şi un bon de ocupaţie germană datat 1914. 

— Bancnote perfect valabile, spuse unul dintre ei 
contabilului evreu care se ocupa de ei. 

Erau tineri sănătoşi, care petrecuseră toată primăvara şi 
vara în munţi, la manevre, toamna timpurie asigurându-le 
un triumf uşor şi apoi toate înlesnirile cuceritorilor, într-un 
oraş cochet. Contabilul acceptă bancnotele şi ei ieşiră din 
magazin mai înainte ca banii să ajungă în sertarul casei de 
marcat. 


Mai târziu, în cursul zilei, trecu prin expoziţie tânărul 
contabil german, un oficial desemnat de agenţia numită la 
repezeală Trustul de Est pentru a prelua şi conduce 
afacerile evreilor. Era unul dintre cei doi oficiali germani 
numiţi la Buchheister & Company. Primul era Sepp Aue, 
supraveghetorul, un bărbat între două vârste, lipsit de 
ambiţii, iar cel de-al doilea - chiar acest tânăr cuceritor al 
lumii. Tânărul inspecta registrele şi casa. Scoase la iveală 
cele două bancnote fără valoare. Ce înseamnă asta, ce-i cu 
banii ăştia de operetă aici? 

Când casierul evreu spuse povestea, contabilul îl acuză că 
înlocuise zloţii cu aceste bancnote antice. Mai târziu, în 
birourile de la etaj, bătăiosul contabil îi raportă incidentul 
lui Sepp Aue şi îi spuse că ar trebui să cheme Schutzpolizei. 

Atât Sepp, cât şi tânărul contabil ştiau că un astfel de gest 
va duce la încarcerarea casierului în închisoarea din Strada 
Montelupich. Contabilul considera că acesta constituia un 
exemplu excelent pentru restul personalului evreu de la 
Buchheister, dar ideea îl nemulţumea pe Aue, care socotea 
că poartă o răspundere morală, bunica lui fiind evreică - 
deşi nimeni nu aflase încă. 

Aue trimise pe cineva din birou cu un mesaj la contabilul 
firmei, un evreu polonez numit Itzak Stern, care se afla 
acasă, bolnav de gripă. Sepp fusese numit mai degrabă din 
considerente politice şi avea prea puţină experienţă 
economică. Acum ar fi vrut ca Stern să vină la birou şi să 
încerce să-i scoată din impasul în care se aflau. Abia 
trimisese mesajul în Podgorze, când secretara intră în birou 
şi anunţă că un anume Herr Oskar Schindler aşteaptă 
afară, afirmând că i s-a fixat o întâlnire. Aue trecu în 
încăperea alăturată şi văzu un tânăr înalt, cu atitudinea 
placidă a unui buldog, fumând liniştit. Cei doi se întâlniseră 
la o petrecere cu o noapte înainte. Oskar venise acolo cu o 
fată de origine sudetă, Ingrid, Treuhânder - supraveghetor 
- la o firmă de fierărie evreiască numită C, aşa cum şi Sepp 
Aue era Treuhânder la Buchheister. Alcătuiau un cuplu 


fermecător, Oskar şi Ingrid, evident îndrăgostiţi, stilaţi, cu o 
mulţime de prieteni în Abwehr. 

Herr Schindler încerca să-şi facă o carieră în Cracovia. 
Textile, sugerase Sepp Aue, nu înseamnă doar uniforme. 
Piaţa civilă poloneză este ea însăşi destul de mare ca să ne 
ţină pe toţi. 

— Sunteţi binevenit la Buchheister să aruncaţi o privire, îl 
îndemnă, fără să ştie cât de mult va regreta în ziua 
următoare, la ora două după-amiază, această camaraderie 
iniţiată de alcool. 

Schindler înţelese că, între timp, Herr Aue ar fi putut să se 
răzgândească. 

— Dacă vă deranjez, Herr Treuhânder... sugeră el. 

Sepp Aue spuse „Nici pe departe” şi îl duse pe Schindler 
în depozit şi la atelierele de tors din partea opusă a curţii, 
unde uriaşe suluri de țesătură aurie se rostogoleau din 
maşini. Herr Schindler întrebă dacă Sepp Aue are 
probleme cu polonezii. 

— Nu, spuse, sunt foarte cooperanţi, mai mult într-o stare 
de şoc. În definitiv, nu este chiar o fabrică de muniții. 

Herr Oskar Schindler avea atât de mult aerul unui om cu 
legături bune, că Sepp Aue nu rezistă tentaţiei de a-l testa, 
îi cunoştea pe cei de la Comisia Centrală de Armament? Pe 
generalul Julius Schindler, spre exemplu. Poate că generalul 
Schindler îi era rudă? 

— Asta nu are nici o importanţă.”, spuse Herr Schindler. 
(De fapt, generalul Schindler nu îi era deloc rudă.) 
Generalul nu este un tip prea rău, în comparaţie cu unii, 
spuse Oskar. 

Aue fu de acord. Dar el nu va cina niciodată cu generalul 
Schindler şi nici nu erau în relaţii. Asta era diferenţa. 

Se întoarseră la birou întâlnindu-l pe drum pe Itzak Stern, 
contabilul evreu al firmei; acesta aştepta şezând pe un 
scaun pus la dispoziţie de secretară, ţinea strâns în mână o 
batistă şi tuşea îngrozitor. Se ridică în picioare, îşi împreună 
mâinile în faţa pieptului şi, cu nişte ochi imenşi, îi privi pe 


cei doi cuceritori apropiindu-se, trecând pe lângă el şi 
intrând în birou. Acolo, Aue îi oferi lui Schindler ceva de 
băut, apoi, cerându-şi scuze, îl lăsă pe Oskar lângă foc şi ieşi 
să discute cu Stern. 

Era atât de subţire, uscat ca un bătrân înţelept. Se purta 
ca un învăţat din Talmud, dar în aceeaşi măsură ca un 
intelectual european. Aue îi povesti ce se întâmplase cu 
casierul şi cu subofiţerii şi ce presupunere făcuse tânărul 
contabil german. Extrase din seif bancnota din 1858 şi 
bonul de ocupaţie din 1914. 

— M-am gândit că ai pus la punct vreun procedeu pentru 
asemenea situaţii, spuse. Probabil că se întâmplă foarte des 
în zilele astea, la Cracovia. 

Itzak Stern luă bancnotele şi le studie serios. Pusese la 
punct un procedeu, îi răspunse domnului Treuhânder Fără 
să zâmbească sau să clipească, se apropie de şemineul de la 
capătul încăperii şi lăsă să cadă amândouă bancnotele 
acolo, apoi tuşi, răscolind cărbunii cu vătraiul. 

— Am să trec această vânzare de la profit la pierdere, la 
mostre gratuite, spuse. 

Din septembrie, mostrele gratuite se înmulţiseră. 

Lui Sepp Aue îi plăcu stilul sec şi eficient cu care Stern 
tratase probele materiale. Izbucni în râs văzând în 
trăsăturile suple ale contabilului imaginea Cracoviei, 
isteţimea provincială a micului oraş. Numai un localnic ştia 
cum să tragă sforile. În biroul alăturat, Herr Schindler 
aştepta, având mare nevoie de informaţii din partea locului. 

Aue îl conduse pe Stern în birou şi i-l prezentă pe Herr 
Schindler. Înaltul şi greoiul german stătea în picioare lângă 
foc, privind flăcările, şi ţinea în mână o mică gamelă 
metalică destupată, de felul celora care se poartă în 
buzunarul de la piept. Primul lucru la care s-a gândit Itzak 
Stern a fost că ăsta nu este un neamţ cu care te poţi 
descurca uşor. Aue purta banderola Fuhrerului său şi o 
insignă minusculă cu degajarea cu care ar fi arborat 
însemnele unui club ciclist. Dar emblema de dimensiunea 


unei monede a lui Schindler răsfrângea lumina focului în 
emailul său negru. Aceasta, ca şi atitudinea generală a 
tânărului erau cu atât mai mult simbolurile suferinţei de 
toamnă a lui Stern, ca evreu polonez bolnav de gripă. 

Aue făcu prezentările. În concordanţă cu noul decret emis 
de guvernatorul Frank, Stern trebui să declare: 

— Trebuie să vă spun, domnule, că sunt evreu. 

— Ei bine, mârâi Herr Schindler, eu sunt neamţ. N-ai ce-i 
face. 

Toate sunt în regulă, fu cât pe-aici să spună Stern în 
spatele batistei murdare. În cazul ăsta, să ridicăm decretul. 
Pentru că, în momentul acela, după nici şapte săptămâni 

de la instalarea noii ordini în Polonia, Itzak Stern nu trăia 
doar sub incidenţa unui singur decret, ci a mai multora. 
Hans Frank, guvernatorul general al Poloniei, emisese şi 
semnase şase, lăsând altele la latitudinea guvernatorului 
său districtual, generalul maior SS dr. Wâchter. Stern, pe 
lângă faptul că era obligat să-şi declare originea etnică, 
trebuia de asemenea să poarte cu el un anume document 
de identitate, marcat cu o dungă galbenă. Hotărârile 
primăriei care interziceau prepararea cărnii după metode 
evreieşti şi decretau munca forţată pentru evrei erau vechi 
de trei săptămâni când Stern tuşea alături de Schindler. lar 
raţia oficială a lui Stern ca Untermensch (om aparţinând 
unei rase inferioare) era cu ceva mai mare decât jumătate 
din cea a unui polonez neevreu, încadrat şi acesta în 
categoria suboamenilor. 

În sfârşit, printr-un decret din 8 noiembrie, se hotărâse 
recensământul general al tuturor evreilor din Cracovia 
până la data de 24 noiembrie. 

Cu calmul şi modul său abstract de gândire, Stern ştia că 
acest şir de decrete va continua şi îi va încorseta viaţa şi 
respiraţia. Cea mai mare parte a evreilor din Cracovia se 
aşteptau la o asemenea ploaie de decrete. Viaţa va fi 
tulburată într-o oarecare măsură, evreii din shtetle (sate 
locuite aproape exclusiv de evrei) fiind aduşi la oraş să 


descarce cărbuni, iar intelectualii trimişi la ţară să 
dezgroape sfeclă. O vreme, vor avea loc din când în când 
chiar şi măceluri, ca acela de la Tursk, când o unitate de 
artilerie SS a pus oamenii să muncească timp de o zi la un 
pod, după care, seara, i-a încolonat până la sinagoga satului 
şi i-a împuşcat. Întotdeauna se petreceau, cu intermitenţă, 
astfel de lucruri îngrozitoare. Dar situaţia avea să revină la 
normal, rasa va supravieţui convingând sau cumpărând 
autorităţile - metodă veche care funcţiona de pe vremea 
Imperiului Roman şi va funcţiona din nou. În cele din urmă, 
autorităţile civile aveau nevoie de evrei, în special într-o 
naţiune în care reprezentau una la unsprezece persoane. 
Totuşi, Stern nu era un optimist. Nu considera că legislaţia 
va ajunge curând la acel plafon negociabil de severitate; 
acestea erau cele mai grele vremuri. Şi, deşi nu ştia că 
pojarul care se apropia va fi diferit în substanţă şi 
intensitate, viitorul îl îngrijora deja destul ca să se 
gândească. „Or fi toate în regulă pentru dumneata, Herr 
Schindler, ca să faci astfel de mici gesturi de egalitate.” 

— Acest domn, spuse Aue prezentându-l pe contabil, este 
mâna dreaptă a firmei Buchheister. Are legături bune în 
comunitatea de afaceri din Cracovia. 

Stern nu era în situaţia să-l contrazică pe Aue. Se întrebă 
totuşi dacă omul nu înfrumuseţa prea mult lucrurile. Aue îşi 
ceru scuze şi plecă. 

Odată rămaşi singuri, Schindler murmură că i-ar fi 
recunoscător dacă i-ar putea spune ce ştie despre unele 
afaceri din partea locului. Punându-l la încercare, Stern 
sugeră că poate Herr Schindler ar trebui să vorbească cu 
oficialităţile germane. 

— Sunt nişte bandiți, spuse Herr Schindler zâmbitor. Şi 
birocraţi până în măduva oaselor. Aş vrea o părere 
competentă. Ridică din umeri. Sunt capitalist prin 
temperament şi nu-mi place să fiu îngrădit. 

Aşa că Stern şi autodeclaratul capitalist începură să stea 
de vorbă. Stern era într-adevăr o sursă de informaţii, părea 


să aibă prieteni sau rude în fiecare fabrică din Cracovia - 
textile, confecţii, dulciuri, mobilier, metalurgie. Impresionat, 
Herr Schindler scoase un plic din buzunarul de la piept al 
hainei. 

— Cunoaşteţi cumva o companie numită Rekord? Întrebă. 

Itzak Stern auzise despre ea. Era o afacere falimentară, 
spuse. Produsese până atunci vase emailate. De când 
dăduse faliment, o parte din utilaje fuseseră confiscate şi 
acum era mai mult un fel de cochilie care producea, sub 
conducerea uneia dintre rudele fostului proprietar, la un 
sfert din capacitate. Fratele său, spuse Stern, reprezenta o 
companie elveţiană care era principala creditoare a firmei 
Rekord. Stern ştia că îi era îngăduit să dovedească un mic 
grad de mândrie fraternă şi apoi să emită un zgomot de 
dezgust moderat. 

— Locul a fost foarte prost condus, spuse. 

Oskar Schindler lăsă plicul să cadă pe genunchii lui Stern. 

— Acesta-i bilanţul lor. Spuneţi-mi ce părere aveţi. 

Itzak spuse că Herr Schindler ar fi putut desigur să 
întrebe la fel de bine şi pe altcineva. 

— Desigur, răspunse Oskar. Dar aş preţui opinia 
dumneavoastră. 

Stern citi bilanţul la iuţeală, apoi, după vreo trei minute de 
gândire, simţi dintr-o dată ciudata tăcere care umpluse 
biroul şi ridică ochii, descoperind privirile lui Herr Oskar 
Schindler fixate asupra sa. 

Desigur că oamenii ca Stern posedau un dar ancestral 
care le îngăduia să „miroasă” golul cel drept care putea fi 
folosit ca un tampon sau un refugiu parţial împotriva 
sălbăticiei altora. Era un simţ care-ţi spunea unde găseai un 
adăpost, un refugiu potenţial. Şi, din momentul acela, 
posibilitatea ca Herr Schindler să reprezinte un astfel de 
refugiu va colora conversaţia aşa cum o promisiune vagă cu 
imperceptibile implicaţii intime colorează discuţia dintre un 
bărbat şi o femeie la o petrecere. Stern era mult mai 
conştient decât Schindler de această sugestie şi, totodată, 


ştia că nimic nu avea să fie rostit explicit, de teama de a nu 
vătăma această fragilă legătură. 

— Este o afacere foarte bună, spuse. Aţi putea vorbi cu 
fratele meu şi, desigur, acum există posibilitatea unor 
contracte militare. 

— Exact, murmură Herr Schindler. 

Pentru că, aproape instantaneu după căderea Cracoviei, 
chiar înainte de a lua sfârşit asediul Varşoviei, în Guvernul 
General al Poloniei fusese creat Inspectoratul pentru 
Armament, cu mandatul de a încheia contracte cu 
producătorii capabili să ofere echipament armatei. Într-un 
loc ca Rekord puteau fi produse gamele şi ustensile pentru 
bucătăriile de război. Inspectoratul pentru Armament era 
condus - iar Stern ştia asta - de generalul maior Julius 
Schindler din Wehrmacht. Era acest general vreo rudă a lui 
Herr Oskar Schindler? Mi-e teamă că nu, răspunsese 
Schindler, dar pe un ton de parcă ar fi vrut ca Stern să 
păstreze acest secret. 

— În orice caz, continuă Stern, chiar şi producţia anemică 
de la Rekord reprezenta mai mult de jumătate de milion de 
zloți pe an. Şi puteau fi obţinute cu relativă uşurinţă piese 
noi şi cuptoare. Totul depindea de accesul lui Herr 
Schindler la credite. 

— Vasele emailate, spuse Herr Schindler, erau mult mai 
aproape de formaţia sa decât textilele. Se ocupase înainte 
de maşini agricole şi înţelegea mult mai bine prelucrarea 
metalului. 

Lui Stern nu-i trecu prin minte să se întrebe de ce un 
elegant antreprenor german dorea să vorbească cu el 
despre afacerile sale. Întâlniri ca acestea avuseseră loc de-a 
lungul istoriei naţiei sale şi obişnuitele schimburi de afaceri 
nu le prea explicau. Vorbi destul de mult, lămurind cum 
tribunalul comercial va stabili taxa pentru închirierea acelei 
firme falimentare. Închiriere cu opţiune de cumpărare. Era 
mai bine decât să fii un Treuhânder. Ca Treuhănder erai 
complet sub controlul Ministerului Economiei. 


Stern cobori vocea şi riscă afirmaţia: 

— O să descoperiţi că există unele restricţii în ceea ce 
priveşte oamenii pe care aveţi voie să-i angajaţi. 

Schindler zâmbi amuzat: 

— De unde ştii toate astea? Mă refer la intenţiile de viitor. 

— Am citit în Berliner Tagblatt. Evreii au încă voie să 
citească ziarele germane. 

Schindler continuă să râdă, întinse mâna şi o lăsă să cadă 
pe umărul lui Stern. 

— Oare? 

De fapt, Stern ştia toate astea pentru că Aue primise 
directive de la secretarul de stat al Reichului, Eberhard von 
Jagwitz, din Ministerul Economiei, subliniind politica ce 
trebuia adoptată în afacerile care implicau persoane ariene. 
Aue lăsase pe seama lui Stern să-i facă un rezumat al 
documentului. Von Jagwitz arăta, mai mult trist decât 
nemulţumit, că vor exista presiuni din partea altor agenţii 
ale guvernului sau ale partidului, ca RSHA a lui Heydrich - 
Oficiul Central al Securităţii Reichului - ca să arianizeze nu 
numai proprietarii companiilor, dar şi conducerea şi forţa 
de muncă. Cu cât mai repede Treuhănderii îndepărtau 
lucrătorii calificaţi evrei, cu atât mai bine - ţinând cont 
întotdeauna, desigur, că producţia trebuia menţinută la un 
nivel acceptabil. 

În cele din urmă, Herr Schindler puse documentele firmei 
Rekord înapoi în buzunarul de la piept, se ridică în picioare 
şi îl conduse pe Itzak Stern în celălalt birou. Mai stătură 
acolo o vreme, printre dactilografe şi funcţionari filosofând, 
aşa cum îi plăcea lui Oskar să facă. Aici a adus Oskar în 
discuţie problema bazelor iudaice ale creştinismului, un 
subiect care, pentru anumite motive, poate chiar din cauza 
legăturilor prieteneşti din copilărie cu familia Kantor din 
Zwittau, nu-l părăsea. Stern vorbi îndelung, cu voce 
scăzută, dovedind pregătire. Publicase articole în ziare de 
religie comparată. Oskar, care greşea considerându-se un 
filosof, dăduse peste un expert. Învăţatul Stern, pe care unii 


îl considerau pedant, găsea că Oskar Schindler era 
superficial, cu o minte genială în fond, dar fără prea multă 
subtilitate conceptuală. Nu că Itzak Stern s-ar fi gândit să 
se plângă. Şi astfel s-au pus bazele unei prietenii 
nepotrivite. Stern se trezi făcând o analogie, aşa cum 
făcuse şi tatăl lui Oskar, între vechile imperii, prezentându- 
şi propriile motive potrivit cărora Adolf Hitler nu putea să 
reuşească. 

Această opinie îi scăpă fără să vrea. Ceilalţi evrei din birou 
îşi aplecară frunţile şi îşi îngropară obrajii între vrafurile de 
hârtii. Herr Schindler nu păru tulburat. 

Către sfârşitul convorbirii lor, zise într-adevăr ceva nou: 

— În vremuri ca acestea, trebuie să le vină greu bisericilor 
să tot spună oamenilor că Tatăl Ceresc se îngrijeşte chiar şi 
de moartea unei vrăbii. Nu mi-ar plăcea să fiu popă, într-o 
vreme ca asta, spuse Herr Schindler, când viaţa nu 
valorează nici măcar cât un pachet de ţigări. 

Stern încuviinţă, dar sugeră, în spiritul discuţiei, că 
diferenţierea de ordin biblic pe care tocmai o făcuse Herr 
Schindler ar putea fi întărită de un verset din Talmud care 
spunea că cel care salvează viaţa unui singur om salvează 
întreaga lume. 

— Desigur, desigur, răspunse Oskar Schindler. 

Fie că se înşela sau nu, Itzak va socoti întotdeauna că 
acela fusese momentul în care aşezase cărămida potrivită în 
zid, că acel crucial dicton nu avea să fie uitat niciodată. 

Capitolul 3 

Mai există un evreu din Cracovia care poate vorbi despre o 
întâlnire cu Schindler în toamna anului 1939, ca şi despre 
faptul că era cât pe ce să-l omoare. Numele acestui om este 
Leopold (Poldek) Pfefferberg. Fusese locotenent, 
comandant de companie în armata poloneză în timpul 
tragicei campanii. După ce suferise o rană la picior în 
timpul bătăliei pentru Râul San, şchiopătase o vreme în 
preajma spitalului polonez de la Przemysl, dând o mână de 
ajutor celorlalţi răniţi. Nu era doctor, dar absolvise 


Facultatea de Educaţie Fizică a Universităţii Jagellonne din 
Cracovia, şi astfel avea ceva cunoştinţe de anatomie. Era un 
ins, de douăzeci şi şapte de ani, răbdător, sigur pe el şi 
clădit ca o pană de oţel. 

Laolaltă cu alte câteva sute de ofiţeri polonezi capturați la 
Przemysl, Pfefferberg era în drum spre Germania când 
trenul cu care călătorea intră în oraşul său natal, Cracovia. 
Deţinuţii au fost mânaţi în sala de aşteptare clasa I, până 
când li se putea pune la dispoziţie un alt mijloc de 
transport. Casa lui se afla la nici zece străzi mai încolo. Unui 
tânăr practic ca eli se păru scandalos să nu poată ieşi în 
Strada Pawia, să prindă tramvaiul până acasă. Santinela cu 
aspect bucolic de la uşă părea o provocare. 

Pfefferberg avea în buzunarul de la piept un document 
semnat de către conducerea germană a spitalului de la 
Przemysl, care arăta că e liber să se deplaseze prin oraş cu 
echipele de sanitari ale spitalului, pentru a acorda asistenţă 
răniților din ambele armate. Era spectaculos de oficial, 
ştampilat şi semnat. Îl dădu la iveală şi, înaintând până în 
faţa santinelei, i-l vâri sub ochi. 

— Ştii să citeşti nemţeşte? Întrebă Pfefferberg. 

Desigur, rolul acesta trebuia jucat cum se cuvine. Trebuie 
să fii tânăr, convingător, să fi păstrat, neafectată de 
înfrângerea brutală, o încredere specific poloneză, 
inoculată de numeroşii aristocrați din corpul ofițeresc 
polonez, chiar şi acelor rari membri care erau evrei. 

Omul clipise. „Desigur că ştiu nemţeşte.”, spusese. Dar 
după ce luase documentul, îl ţinuse ca unul care nu ştia să 
citească deloc - ca pe un coltuc de pâine. Pfefferberg 
explică în germană că documentul îi dădea dreptul să iasă 
în oraş şi să îngrijească bolnavi. Tot ceea ce santinela putea 
să vadă era o inflorescenţă de ştampile oficiale. Pentru el 
arăta chiar ca un document oficial. Cu o fluturare a mâinii 
indică uşa. 

În dimineaţa aceea, în afară de Pfefferberg, nu mai exista 
alt pasager în tramvaiul 1. Nu era nici măcar ora şase. 


Conductorul încasă liniştit taxa, căci în oraş se aflau mulţi 
militari polonezi nepreluaţi încă de Wehrmacht. Ofiţerul 
trebuia doar să se prezinte şi să se înregistreze la biroul 
potrivit. Asta era tot. 

Tramvaiul ocoli Barbacanul prin poarta din străvechiul zid, 
cobori pe Strada Florianska până la Biserica Sfânta Maria, 
de dincolo de piaţă, şi astfel, în cinci minute, intră în Strada 
Grodzka. În apropierea apartamentului părinţilor săi, situat 
la numărul 48, sări din vehiculul în mişcare mai înainte ca 
acesta să pună frânele şi, repetând o şmecherie din 
copilărie, lăsă ca momentul inerţial al săriturii, combinat cu 
acela al mişcării tramvaiului, să îl împingă cu o uşoară 
bufnitură în uşa casei părinţilor săi. 

După această evadare locuise destul de confortabil în 
apartamentele unor prieteni, vizitând din când în când casa 
cu numărul 48 din Strada Grodzka. Şcoala evreiască se 
deschisese pentru puţin timp - avea să se închidă din nou 
peste şase săptămâni - şi îşi luă în primire vechea slujbă. 
Era sigur că Gestapoului îi va trebui ceva vreme până să 
vină să-l caute, aşa că depuse o cerere pentru cartelele de 
alimente. Începu să vândă bijuterii - atât ca agent, cât şi în 
folosul său - la bursa neagră care opera în Piaţa Centrală 
din Cracovia, sub arcadele Sukiennice şi în umbra celor 
două turle inegale ale Bisericii Sfânta Maria. Comerţul era 
înfloritor între polonezi şi cu atât mai mult între evreii 
polonezi. Cartelele lor de alimente, pline de cupoane 
anulate, le asigurau numai două treimi din carnea şi o 
jumătate din untul îngăduit cetăţenilor arieni, iar toate 
cupoanele de cacao şi orez erau anulate. Astfel, piaţa 
neagră, care funcţionase timp de secole de ocupaţie şi 
câteva decenii de autonomie poloneză, deveni sursa de 
hrană şi venit şi cel mai la îndemână mijloc de subzistență 
pentru respectabilii cetăţeni burghezi, în special cei care, 
asemeni profesorului Leopold Pfefferberg, aveau şcoala 
străzii. 


Se gândea că în viitorul apropiat va încerca să traverseze 
traseele de schi din jurul localităţii Zakopane, din Munţii 
Tatra, peste îngusta gâtuitură slovacă, în Bulgaria sau 
România. Era echipat pentru călătorie. Fusese membru al 
echipei naţionale de schi poloneze. Pe una dintre poliţele de 
sus ale sobei de porțelan din apartamentul mamei sale 
păstra un mic şi elegant pistol calibru 22 mm., armă 
pregătită atât pentru această călătorie, cât şi pentru 
eventualitatea că va fi încolţit de Gestapo. 

Cu această jucărie cu pat de sidef, Pfefferberg era cât pe 
ce să-l omoare pe Herr Schindler într-o zi de noiembrie. 
Schindler, în costum la două rânduri, cu insigna partidului 
la guler, hotărâse să-i facă o vizită doamnei Mina 
Pfefferberg, mama lui Poldek, ca să-i ofere un comision. 1 se 
repartizase, de către autorităţile Reichului care se ocupau 
de locuinţe. Până atunci fusese proprietatea unei familii de 
evrei cu numele de Nussbaum. Apartamentele erau 
distribuite fără a se acorda vreo compensație ocupantului 
anterior. În ziua în care veni Oskar, doamna Mina 
Pfefferberg era îngrijorată că acelaşi lucru putea să se 
întâmple şi cu apartamentul său din Grodzka. 

Unii dintre prietenii lui Schindler vor afirma mai târziu, 
deşi acest fapt nu poate fi dovedit, că Oskar căutase familia 
evacuată la noua lor locuinţă din Podgorze şi le dăduse cam 
cincizeci de mii de zloți drept compensație. Cu această 
sumă, se spune, familia Nussbaum şi-a plătit fuga în 
Iugoslavia. Şi, indiferent cât de bună lumină ar arunca un 
astfel de zvon asupra lui Oskar, trebuie spus că este cu 
putinţă. Cincizeci de mii de zloți e un gest neobişnuit, dar 
Oskar a mai făcut şi altele similare înainte de Crăciun. Unii 
prieteni vor spune, de fapt, că această generozitate era un 
fel de boală la Oskar, o frenezie, o pasiune. Dădea bacşiş 
şoferilor de taxi de două ori cât suma indicată de aparatul 
de taxat. Trebuie spus, de asemenea, că socotea nedreaptă 
atitudinea autorităţilor Reichului în problema locuinţelor şi 
îi spusese lui Stern aceasta nu atunci când regimul 


începuse să aibă dificultăţi, ci chiar în toamna aceea 
plăcută. 

În orice caz, doamna Pfefferberg n-avea nici cea mai vagă 
idee ce căuta la uşa ei germanul acela înalt şi bine 
îmbrăcat. Putea să se afle acolo căutându-l pe fiul ei - care 
se întâmpla să fie chiar atunci în bucătărie - putea să se afle 
acolo ca să-i preia apartamentul şi slujba de decoratoare, 
antichităţile şi tapiseriile franţuzeşti. 

De fapt, în preajma sărbătorii Hanukkah din decembrie, 
poliţia germană, la ordinul autorităţilor locative locale, va 
ajunge şi la familia Pfefferberg, bătând la uşa lor şi 
scoţându-i afară, ca să-i lase tremurând în frig, pe pavajul 
Străzii Grodzka. Când doamna Pfefferberg va cere 
permisiunea să se întoarcă după haină, va fi refuzată; când 
domnul Pfefferberg se va îndrepta către birou ca să-şi ia un 
strămoşesc ceas de aur, va fi izbit în bărbie. „Am fost 
martorul unor întâmplări groaznice, în trecut.”, spusese 
Hermann Goring. „Iot felul de şoferi şi Gauleiteri au 
profitat atât de mult de pe urma acestor tranzacţii, încât au 
acum aproape o jumătate de milion.” Efectul unei astfel de 
prăzi uşoare - cum era ceasul de aur al domnului 
Pfetferberg - asupra fibrei morale a partidului s-ar putea 
să-l fi nemulţumit pe Goring, dar în Polonia acelui an, 
Gestapoul nu obişnuia să ţină evidenţa conţinutului 
apartamentelor. 

Când Herr Schindler sosi pentru prima dată la uşa 
apartamentului de la etajul al doilea al familiei Pfefferberg, 
aceasta încă îl mai ocupa cu depline drepturi. 

Doamna Pfefferberg şi fiul ei - mai mult sau mai puţin 
fugar - stăteau de vorbă printre mostre şi valuri de ţesături 
şi tapete, când Herr Schindler bătu la uşă. Leopold nu se 
alarmă, apartamentul avea două intrări; uşa pentru clienţi 
şi uşa bucătăriei se aflau faţă în faţă pe acelaşi palier. 
Leopold se retrase în bucătărie şi privi vizitatorul printr-o 
crăpătură a uşii. Văzu dimensiunile impresionante ale 


omului, croiala modernă a costumului. Se întoarse la mama 
sa, în sufragerie. 

— Am senzaţia, spuse el, că bărbatul e de la Gestapo. Când 
ai să-i dai drumul în casă, o să mă strecor pe uşa din spate. 
Doamna Mina Pfefferberg tremura. Deschise uşa pentru 
clienţi. Bineînţeles că asculta cu încordare zgomotele din 

coridor. 

Pfefferberg apucase pistolul şi îl pusese la centură, 
încercând să acopere zgomotele pe care le făcea ieşind cu 
cele produse de intrarea lui Herr Schindler. Părea însă o 
nebunie să ieşi fără să ştii ce dorea acest neamţ. Exista 
posibilitatea ca omul să trebuiască să fie ucis, şi atunci se 
impunea să fie aranjată fuga familiei în România. 

Dacă magnetismul acelor evenimente avea să-l aducă pe 
Pfefferberg în situaţia de a trage, moartea, fuga, 
represaliile ar fi fost considerate ulterior lipsite de 
importanţă şi potrivite pentru momentul istoric prin care 
trecea acea lume. Herr Schindler avea să fie jelit o vreme şi 
răzbunat sumar, şi acesta urma să fie desigur finalul brusc 
al evoluţiei lui Oskar. Iar în Zwittau aveau să se întrebe: „Al 
cui bărbat era?”. 

Vocea îi surprinse pe cei din casă. Avea nişte modulaţii 
calme, potrivite pentru afaceri, ba chiar pentru a cere 
favoruri, în şase săptămâni se obişnuiseră cu tonul 
decretelor şi cu exproprierile sumare. Vocea acestui bărbat 
părea prietenoasă. Asta era întrucâtva chiar mai rău; dar, în 
aceeaşi măsură, intriga. Leopold, care se strecurase în 
bucătărie şi se ascunsese după uşile duble ale sufrageriei, 
putea să vadă un fragment din neamţ. „Sunteţi doamna 
Pfefferberg? Întreba acesta. Mi-aţi fost recomandată de 
Herr Nussbaum. Abia am ocupat un apartament în Strada 
Straszewski şi aş vrea să-l reamenajez.” 

Mina Pfefferberg îl ţinu pe om la intrare. Vorbea atât de 
incoerent, încât fiului i se făcu milă de ea şi apăru în uşă - 
cu pistolul ascuns sub haina încheiată la toţi nasturii. Îl pofii 


pe vizitator înăuntru şi, în acelaşi timp, îi şopti mamei, în 
poloneză, cuvinte de încurajare. 

Oskar Schindler se prezentă. Se studiară reciproc timp de 
câteva momente, căci Schindler era sigur că tânărul 
apăruse ca să îndeplinească un gest instinctiv de protecţie 
filială. Pfefferberg avea o figură tipic slavă. Schindler îşi 
arătă respectul vorbindu-i fiului ca unui interpret. 

— Soţia mea vine din Cehoslovacia, zise, şi aş vrea să 
reamenajez spaţiul într-un fel mai apropiat de ceea ce-i 
place ei. 

Continuă spunând că familia Nussbaum menţinuse 
apartamentul într-o stare excelentă, dar lor le plăcuseră 
draperiile grele şi culorile sobre. Gusturile doamnei 
Schindler erau mult mai vesele, puţin franţuzeşti, puţin 
suedeze. 

Doamna Pfefferberg îşi revenise îndeajuns ca să spună că 
nu ştie - este destul de aglomerată acum, în preajma 
Crăciunului. Leopold simţea rezistenţa ei instinctivă faţă de 
cultivarea unei clientele germane, dar germanii erau în 
stare să fie destul de încrezători în viitor încât să se ocupe 
de decoraţiunile interioare într-o asemenea epocă. lar 
doamna Pfefferberg avea nevoie de un contract gras - soţul 
ei fusese înlăturat din slujbă şi lucra acum pentru o nimica 
toată la oficiul de cazare Gemeinde, Biroul Evreiesc de 
Întrajutorare şi Binefacere. 

În nici două minute, bărbaţii pălăvrăgeau ca nişte vechi 
prieteni. Pistolul de la centura lui Pfefferberg îşi reluase 
statutul de armă pentru cine ştie ce îndepărtată, viitoare 
necesitate. Nu încăpea nici o îndoială că doamna 
Pfefferberg avea să se ocupe de apartamentul lui Schindler, 
fără să ţină cont de nici un fel de cheltuială şi, când asta 
fusese stabilit, Schindler menţionă că Leopold Pfefferberg 
ar putea dori să viziteze apartamentul, ca să discute şi alte 
afaceri. 

— Ai putea să mă sfâtuieşti asupra achiziţionării unor 
mărfuri de pe piaţa locală, spuse Herr Schindler. Spre 


exemplu, foarte eleganta dumitale cămaşă albastră. Nu ştiu 
unde să caut aşa ceva pentru mine. 

Ingeniozitatea sa era de fapt un truc, dar Pfefferberg îl 
aprecie. 

— Magazinele, după cum ştii, sunt goale, murmură Oskar 
ca o sugestie. 

Leopold Pfefferberg era acel gen de tânăr care 
supravieţuise supralicitând. 

— Herr Schindler, aceste cămăşi sunt deosebit de scumpe. 
Sper că înţelegeţi. Costă douăzeci şi cinci de zloți bucata. 

Multiplicase de cinci ori preţul. În ochii lui Herr Schindler 
sclipi o lumină amuzată, de cunoscător, dar nu îndeajuns de 
vizibilă ca să pună în pericol fragila prietenie sau să-i 
reamintească lui Leopold că e înarmat. 

— Aş putea să vă fac rost de câteva, răspunse tânărul, 
dacă-mi spuneţi măsura. Dar mi-e teamă că legăturile mele 
vor cere banii înainte. 

Herr Schindler, având încă în colţul gurii şi al ochilor acel 
zâmbet înţelegător, îşi scoase portofelul şi-i înmână două 
sute de reichsmark. Suma era exagerat de mare şi, chiar şi 
la preţul umflat al lui Pfefferberg, el ar fi putut cumpăra 
cămăşi pentru o duzină de magnați. Dar Pfefferberg 
cunoştea regulile jocului şi nici nu clipi. 

— Trebuie să-mi spuneţi măsura. 

O săptămână mai târziu, Pfefferberg aduse la 
apartamentul lui Schindler de pe Strada Straszewski o 
duzină de cămăşi de mătase. În apartament se afla o tânără 
nemţoaică drăguță, care-i fu prezentată ca Treuhânder a 
unei firme cracoviene de fierărie. Apoi, într-o seară, îl văzu 
pe Oskar în compania unei frumoase poloneze blonde, cu 
ochi mari. Dacă, exista o Frau Schindler, aceasta nu-şi făcu 
apariţia nici chiar după ce doamna Pfefferberg transformă 
apartamentul. Leopold însuşi deveni una dintre cele mai 
constante legături ale lui Schindler cu piaţa de obiecte de 
lux, mătase, mobilier, bijuterii, care înflorea în străvechiul 
oraş al Cracoviei. 


Capitolul 4 

Următoarea ocazie în care ltzak Stern l-a întâlnit pe Oskar 
a fost într-o dimineaţă de la începutul lui decembrie. 
Schindler depusese deja cererea la Tribunalul Comercial 
Polonez al Cracoviei şi totuşi găsise timp să viziteze 
birourile firmei Buchheister unde, după ce se întreţinu o 
vreme cu Aue, s-a oprit în cealaltă cameră, lângă biroul lui 
Stern şi, frecându-şi mâinile, îl anunţă pe un ton care avea 
deja inflexiuni bahice: 

— Mâine o să înceapă. Străzile Jozefa şi Izaaka or s-o 
încaseze. 

În Kazimierz existau într-adevăr o stradă Jozefa şi o stradă 
Izaaka. Existau în fiecare ghetou, şi Kazimierz adăpostise 
vechiul ghetou al Cracoviei; în vremurile de demult fusese o 
insulă cedată comunităţii evreieşti de Cazimir cel Mare, iar 
acum o suburbie curăţică, cuibărită într-un cot al Râului 
Vistula. 

Herr Schindler se aplecă asupra lui Stern, iar acesta îi 
simţi respiraţia încărcată de mirosul coniacului şi îşi zise în 
sinea lui: „Ştie oare, Herr Schindler ce urmează să se 
petreacă pe străzile Jozefa şi Izaaka din Kazimierz? Sau 
aruncase doar, la întâmplare, numele acelea?”. 

În orice caz, Stern fu cuprins de un copleşitor sentiment 
de dezamăgire. Herr Schindler trâmbiţa un pogrom, 
aruncând informaţii inexacte despre el, de parcă ar fi vrut 
să-l pună pe Stern la locul lui. 

Era 3 decembrie. Când Oskar spuse „mâine”, Stern s-a 
gândit că folosise cuvântul nu în sensul de 4 decembrie, ci 
în felul în care beţivii şi profeţii îl utilizează întotdeauna 
când vorbesc despre ceva ce se va întâmpla sau ar trebui, 
fir-ar să fie, să se întâmple în curând. Dar câţiva dintre cei 
care auziră, direct sau indirect, avertismentul unui Herr 
Schindler pe jumătate ameţit de băutură, îl luară ad 
litteram. Unii chiar îşi împachetară la iuţeală câteva lucruri 
şi-şi duseră familiile peste râu, în Podgorze. 


Cât despre Oskar, el simţea că îşi asumase un oarecare 
risc lăsând să se împrăştie veştile rele. Le aflase din cel 
puţin două surse, reprezentate de prieteni pe care şi-i 
făcuse de curând. Una, un ofiţer de poliţie ataşat 
Oberfuhrer-ului SS Scherner, era un sergent, 
Wachtmeisterul Herman Ioffel. Cealaltă, Dieter Reeder, 
aparţinea grupului de ofiţeri ai şefului poliţiei SD, Czurda. 
Ambele legături erau acel gen de ofiţeri, care priveau cu 
compătimire situaţia evreilor şi pe care Oskar izbutea 
întotdeauna să-i miroasă. 

N-a reuşit niciodată, totuşi, să-şi explice motivele pentru 
care a vorbit cu Stern în acea zi de decembrie. Mai târziu 
va afirma că, în perioada ocupaţiei germane a Boemiei şi 
Moraviei, fusese martor la destule confiscări de proprietăţi 
evreieşti şi cehoslovace şi la îndepărtarea forţată a evreilor 
şi cehoslovacilor din zona sudetă, considerată germană, ca 
să se vindece de orice fel de zel în folosul Noii Ordini. 
Informaţiile strecurate lui Stern sprijină întrucâtva această 
afirmaţie, mult mai bine decât povestea, neconfirmată, a 
familiei Nussbaum. 

Probabil că spera, ca şi evreii Cracoviei, că, după furia 
iniţială, regimul avea să se îmblânzească şi să lase oamenii 
să respire. Dacă raziile şi incursiunile SS din următoarele 
câteva luni ar fi putut fi atenuate de unele informaţii 
comunicate din timp, atunci poate că judecata sănătoasă 
avea să-şi recapete, până în primăvară, locul cuvenit. În 
definitiv, îşi spuneau atât Oskar, cât şi evreii, germanii erau 
o naţiune civilizată. 

Totuşi, incursiunea SS din Kazimierz avea să-i trezească 
lui Oskar un dezgust fundamental, nu însă unul de o 
asemenea intensitate încât să afecteze prea tare felul în 
care făcea afaceri, se distra cu femeile sau cina cu prietenii, 
dar care, pe măsură ce intenţiile celor aflaţi la putere vor 
deveni mai limpezi, va constitui un imbold, o obsesie, îl va 
exalta şi pune în primejdie. Operaţiunea, gândită în parte 
ca un raid după bijuterii şi blănuri, avea să ducă şi la unele 


evacuări din casele şi apartamentele mai arătoase de la 
graniţa dintre Cracovia şi Kazimierz. Dar, în afara unor 
rezultate practice, această primă Aktion era gândită să 
servească şi ca o formă de avertisment la adresa 
înspăimântaţilor locuitori ai vechiului cartier evreiesc. În 
acest scop, îi spusese Reeder lui Oskar, un mic detaşament 
al unei Einsatzgruppe avea să pătrundă în Kazimierz şi pe 
Strada Stradom, în aceleaşi camioane ca şi băieţii din 
jandarmerie şi grupul local SS. 

Şase Einsatzgruppe veniseră în Polonia cu armata 
invadatoare. Denumirea avea înţelesuri subtile. „Grupări cu 
însărcinări speciale” este o traducere apropiată, dar 
rădăcina cuvântului Einsatz are şi alte nuanţe, care trimit la 
confruntare, la ridicarea mănuşii, la cavalerism. Membrii 
acestor grupe erau recrutaţi dintre oamenii lui Heydrich, 
Sicherheitdienst (prescurtat SD). Ştiau deja că mandatul 
lor este foarte larg. Şeful lor suprem îi spusese generalului 
Keitel în urmă cu şase săptămâni, că ,... în Guvernământul 
General al Poloniei va fi o luptă dură pentru existenţa 
naţională, luptă care nu se va supune rigorilor legii”. Din 
câte ştiau soldaţii acestor grupe, „lupta pentru existenţă 
naţională” însemna, în retorica înaltă a liderilor lor „război 
rasial”, după cum cuvântul Einsatz - misiune specială - 
semnifica ţeava fierbinte a armei. 

Grupa Einsatz desemnată să acţioneze în seara aceea în 
Kazimierz era una de elită. Ei aveau să lase sarcina 
cotrobăirii prin locuinţe după inele cu diamante şi haine de 
blană pe seama găinarilor din SS. Lor le revenea o acţiune 
mult mai importantă din punct de vedere simbolic, legată 
de înseşi însemnele culturii evreieşti - adică străvechea 
sinagogă din Cracovia. 

Aşteptau de câteva săptămâni să ia parte la acest 
exerciţiu, ca şi detaşamentele locale SS - 
Sonderkommandos (echipele speciale) şi poliţia secretă a 
SD-ului, al cărui şef era Czurda, desemnată şi ea să 
participe la această primă Aktion din Cracovia. Armata 


negociase cu Heydrich şi cu conducerea poliţiei o amânare 
a acestor operaţiuni, până când Polonia avea să treacă de 
sub autoritatea militară sub cea civilă. Acest transfer de 
autoritate avusese loc acum şi, în întreaga ţară, cavalerii 
din Einsatz şi Sonderkommandos fuseseră lăsaţi să se 
arunce asupra vechilor ghetouri evreieşti, căci înțelegeau 
perfect sensul istoriei rasiale şi manifestau o desăvârşită 
detaşare profesională. 

La capătul străzii pe care se afla apartamentul lui Oskar se 
ridica excrescenţa stâncoasă, fortificată a Wawel-ului, de 
unde conducea Hans Frank şi, dacă viitorul polonez al lui 
Oskar apare oarecum clar, este momentul să aruncăm o 
privire asupra legăturii dintre Frank şi tinerii ofiţeri activi 
din SS şi SD, iar după aceea dintre Frank şi evreii 
Cracoviei. 

În primul rând, Hans Frank nu-şi putea exercita controlul 
direct asupra băieţilor care se deplasau în Kazimierz. 
Forţele de poliţie ale lui Heinrich Himmler, oriunde şi-ar fi 
desfăşurat activitatea, îşi aveau întotdeauna propriile lor 
legi. Şi, în aceeaşi măsură în care îl deranja această putere 
independentă, nu era de acord cu ei nici în ceea ce priveşte 
aspectele practice ale activităţii. Ca oricare alt membru al 
partidului, manifesta o răutate rafinată împotriva populaţiei 
evreieşti şi găsea că plăcutul oraş al Cracoviei devenise 
intolerabil din pricina multitudinii evreilor. În săptămânile 
următoare, protestase când autorităţile încercaseră să 
folosească Guvernământul General, şi îndeosebi Cracovia, 
cu nodul său de cale ferată, ca modalitate de a scăpa de 
evreii din oraşele Wartheland-ului, din LOdzZ şi Poznan. Dar 
considera că detaşamentele Einsatzgruppen sau 
Sonderkommandos nu ar fi putut face vreun progres în 
această direcţie folosind metodele obişnuite. Convingerea 
lui Frank, împărtăşită lui Himmler în unele momente de 
incoerenţă mentală ale lui Heini, era că soluţia nu putea fi 
decât un singur mare lagăr de concentrare pentru evrei, 
care ar fi trebuit să fie cel puţin oraşul Lublin şi ţinutul 


înconjurător, sau chiar, de preferat, Insula Madagascar. 
Polonezii crezuseră întotdeauna în soluţia Madagascar-ului. 
În 1937, guvernul polonez trimisese o comisie care să 
studieze această insulă ce-şi arcuia spatele atât de departe 
de coastele sensibilităţilor lor europene. Ministerul francez 
al coloniilor, de care aparţinea Madagascar-ul, era dispus să 
încheie o înţelegere la nivel guvernamental asupra unei 
asemenea reamplasări, căci un Madagascar plin de evrei 
europeni ar fi însemnat o formidabilă piaţă de export. 
Ministrul Apărării din Africa de Sud, Oswald Pirow, 
acţionase o vreme ca mediator între Hitler şi Franţa în 
problema insulei. Prin urmare, Madagascar-ul, ca soluţie, 
avea o obârşie onorabilă. Hans Frank îşi pusese speranţele 
în această modalitate de rezolvare şi nu în Einsatzgruppen, 
căci. Raziile sporadice şi masacrele nu puteau reduce 
numărul populaţiei aparţinând raselor inferioare din 
Europa de Est. În vremea campaniei din jurul Varşoviei, 
detaşamentele FEinsatz atacaseră evreii din sinagogile din 
Silezia, sfâşiindu-le intestinele sub tortura apei, făcând razii 
în locuinţele lor în timpul serilor de sabat sau al zilelor de 
sărbătoare, dăduseră foc ştergarelor de rugăciune şi-i 
puseseră la zid. Rezultatul era insignifiant. Frank susţinea 
că istoria arâtase de multe ori că rasele amenințate reuşesc 
să iasă cu bine din genociduri. Falusul era mai iute decât 
puşca. 

Ceea ce nimeni nu ştia - nici părţile aflate în controversă, 
nici educaţii băieţi din Einsatzgruppen, aşteptând într-unul 
dintre camioane, nici mai puţin rafinaţii băieţi din SS aflaţi 
în celelalte, nici credincioşii care se rugau în seara aceea în 
sinagogi şi nici Herr Schindler, în drumul său spre locuinţa 
din Strada Straszewski, unde urma să se schimbe pentru 
cină - ceea ce nu ştia niciunul dintre aceştia, iar cei mai 
mulţi dintre strategii partidului nici măcar nu sperau era că 
avea să fie găsit un răspuns tehnologic, că un compus 
chimic folosit car dezinfectant, numit Zyklon B, avea să 
suplinească Madagascar-ul ca soluţie. 


Se petrecuse un incident în care fusese implicată actriţa şi 
regizoarea favorită a lui Hitler, Leni Riefenstahl. Venită la 
LOdZ cu o echipă ambulantă de filmare imediat după 
căderea oraşului, văzuse un şir de oameni, vizibil evrei, 
categoria cu perciuni şi şaluri de rugăciune, executaţi cu 
rafale de pistol-mitralieră. Se dusese direct la Fuhrer, care 
se afla la Statul Major al Armatei de Sud, şi făcuse scandal. 
Asta fusese tot. Logistica, forţa cifrelor, relaţiile puseseră 
băieţii din Einsatz într-o poziţie ridicolă. Dar şi Madagascar- 
ul putea părea ridicol o dată ce fuseseră descoperite 
mijloacele ce permiteau decupări adânci în populaţia 
inferioară a Europei Centrale, la amplasamente fixe, 
dinainte stabilite, cu echipamente adecvate de eliminare, de 
care era puţin probabil să se împiedice vreun fabricant de 
filme la modă. 

În timp ce Oskar îl avertiza pe Stern în birourile 
Buchheister, cei din SS purtau războiul economic din uşă în 
uşă, pe străzile Jakoba, Izaaka şi Jozefa. Pătrundeau cu 
forţa în apartamente, vărsau conţinutul dulapurilor, 
sfărâmau încuietorile sertarelor şi uşilor, luau obiecte de 
valoare de pe degete, de la gâturi, din buzunare. O fată 
care refuză să-şi dea haina de blană se trezi cu braţul rupt; 
un băiat de pe Strada Ciemna, care vru să-şi păstreze 
schiurile, fu împuşcat. 

Unii dintre cei ale căror bunuri fuseseră luate aveau să 
depună a doua zi plângere la secţia de poliţie, nebănuind că 
SS-ul opera fără obişnuitele îngrădiri ale legii. Undeva - îi 
învățase istoria - se afla un ofiţer superior căruia îi mai 
rămăsese un rest de integritate şi care avea să se simtă 
stânjenit şi poate chiar va încerca să disciplineze o parte 
din aceşti indivizi. Trebuia să aibă loc o anchetă asupra 
împuşcării băiatului din Ciemna şi a acelei femei al cărei 
nas fusese zdrobit cu un baston. 

În timp ce SS-ul muncea în apartamente, echipa Einsatz se 
deplasă către sinagoga din Stara Boznica, construită în 
secolul al XIV-lea. Aşa cum se şi aşteptau, găsiră acolo, la 


rugăciune, o congregaţie de evrei tradiţionalişti, cu bărbi, 
perciuni şi ştergare de rugăciune. Adunară câţiva. Dintre 
cei mai puţin tradiţionalişti din apartamentele 
înconjurătoare şi-i mânară şi pe ei acolo, de parcă ar fi vrut 
să măsoare reacţiile unui grup faţă de celălalt. 

Printre cei împinşi dincolo de fruntariile Străzii Stara 
Boznica se număra şi cunoscutul gangster Max Redlicht, 
care altfel n-ar fi intrat în străvechiul templu şi nici n-ar fi 
fost invitat s-o facă. 

Se opriră în faţa chivotului, ca doi poli ai aceluiaşi trib 
care, într-o zi obişnuită, ar fi considerat tovărăşia celuilalt 
jignitoare. Un subofițer din Einsatz deschise chivotul şi 
scoase afară sulul de pergament. Grupul amestecat primi 
ordin să defileze prin faţa lui şi să-l scuipe - era interzisă 
orice prefăcătorie, scuipatul trebuia să fie vizibil pe 
documentul caligrafiat. 

Tradiţionaliştii avură o atitudine mult mai raţională decât 
ceilalţi, agnosticii, liberalii, cei ce se socoteau europeni. 
Pentru oamenii din Einsatzgruppen era limpede că cei mai 
neconservatori se opriră în faţa sulului şi chiar încercară să- 
i privească în ochi, de parcă ar fi vrut să spună: „Haide! 
Suntem cu toţii prea sofisticaţi pentru prostiile astea!”. 
Celor din SD li se spusese în timpul pregătirii că aşa- 
numitul spirit european al evreilor liberali era o faţadă 
subţire, lucru dovedit în Stara Boznica de şovăiala acelora 
care purtau părul tuns scurt şi îmbrăcăminte modernă. 

Până la urmă, toată lumea scuipă, cu excepţia lui Max 
Redlicht. Cei din Einsatz poate că au văzut în asta o probă, 
un test care a meritat pierderea de timp: să faci un om, 
evident necredincios, să refuze să scuipe o carte pe care, cu 
intelectul său, o socoteşte vorbărie goală, ţinând de un 
tradiţionalism tribal, dar al cărui sânge îi spune că este 
totuşi sacră. Ar putea fi oare împiedicat un evreu să dea 
ascultare absurdităţilor sângelui? Ar putea gândi la fel de 
limpede ca şi Kant? Acesta era testul. 

Redlich n-avea să-l treacă. El ţinu un mic discurs: 


— Am făcut destule, dar asta n-am s-o fac. 

L-au împuşcat primul; apoi i-au împuşcat şi pe ceilalţi şi au 
dat foc clădirii, transformând în ruină cea mai veche dintre 
sinagogile poloneze. 

Capitolul 5 

Victoria Klonowska, secretara poloneză, era frumuseţea 
biroului lui Oskar. Iar el înnodă imediat o legătură 
amoroasă care avea să se dovedească de durată. Probabil 
că Ingrid, amanta sa de origine germană, ştia de asta, aşa 
cum, desigur, şi Emilie Schindler ştia despre Ingrid. Căci 
Oskar nu era adeptul amorului clandestin. Avea o 
sinceritate copilărească în această privinţă. Nu fiindcă i-ar 
fi plăcut să se laude cu cuceririle sale, ci pur şi simplu nu 
vedea nevoia să mintă, să se strecoare în hoteluri pe uşa din 
dos, să bată pe furiş la uşa vreunei fete, la ore târzii din 
noapte. Şi, deoarece nu încerca să spună minciuni femeilor 
sale, opţiunile lor erau reduse. Certurile tradiţionale dintre 
amanți deveneau imposibile cu un om ca el. 

Cu părul blond adunat în creştet, cu faţa ei drăguță de 
vulpe, viu fardată, Victoria Klonowska arăta ca una dintre 
acele fete din vremurile bune pentru care neplăcerile 
istoriei sunt tulburări trecătoare în curgerea normală a 
vieţii. În toamna aceea a hainelor simple, Klonowska era 
strălucitoare în taiorul ei, bluza cu volane şi fusta bine 
întinsă pe abdomenu-i plat. Era în acelaşi timp 
încăpăţânată, eficientă şi pricepută, dar şi naționalistă, în 
robustul stil polonez. Avea să negocieze mai târziu cu 
demnitarii germani eliberarea amantului ei sudet din 
instituţiile SS. Dar, pentru moment, Oskar îi încredinţase o 
treabă mai puţin riscantă. 

Menţionase la un moment dat că ar fi vrut să găsească în 
Cracovia un bar bun sau un cabaret, unde să-şi poată duce 
prietenii, nu legăturile, nu ofiţerii superiori din 
Inspectoratul pentru Armament. Prietenii adevăraţi. Un loc 
plin de viaţă, unde oficialităţile între două vârste nu 
apăreau. 


Ştia Klonowska un astfel de loc? 

Fata găsi pe una din îngustele străzi de la nord de Rynek - 
piaţa oraşului - o excelentă pivniţă unde se cânta muzică de 
jazz. Era un loc care fusese întotdeauna popular printre 
studenţi şi personalul mai tânăr al universităţii, însă Victoria 
nu fusese niciodată până atunci acolo: genul de bărbaţi mai 
trecuţi, care o curtaseră în vremurile de pace, n-ar fi 
acceptat niciodată să meargă într-un loc ca acesta. Dacă 
doreai, era posibil să închiriezi un separeu şi să dai astfel o 
petrecere intimă în spatele unei draperii, sub acoperirea 
afro-pulsaţiilor orchestrei. Pentru că găsise acest club, 
Oskar o porecli pe Klonowska „Columb”. Partidul aprecia că 
jazz-ul era nu numai decadent din punct de vedere artistic, 
dar exprima o animalitate africană subumană. „Um-pa-pa- 
nul” valsurilor vieneze era ritmul preferat al SS-ului şi al 
oficialilor partidului, care evitau cu grijă tavernele în care 
se cânta jazz. 

În preajma Crăciunului anului 1939, Oskar organiză la 
club o petrecere pentru câţiva dintre prietenii săi. Ca 
oricare alt cultivator instinctiv de contacte şi legături, nu ar 
fi avut nici o problemă să bea cu oameni pe care nu-i 
simpatiza. Dar în noaptea aceea oaspeţii erau oameni pe 
care-i simpatiza. Pe lângă asta, desigur, erau cu toţii utili, 
membri minori, dar nu şi lipsiţi de influenţă, ai diverselor 
organe locale de ocupaţie şi toţi îndurau, mai mult sau mai 
puţin, un dublu exil: nu numai că se aflau departe de casă, 
dar, atât acasă, cât şi peste hotare, fiecare dintre ei era 
afectat, într-o măsură mai mare sau mai mică, de regim. 

Spre exemplu, tânărul inspector german de la 
Departamentul de Interne al Guvernământului General, 
care marcase hotarele fabricii de emailuri a lui Oskar, din 
Zablocie. În spatele clădirilor Deutsche Email Fabrik se afla 
o zonă liberă, cu care se învecinau doar două alte fabrici: o 
fabrică de cutii de carton şi un atelier de radiatoare. 
Schindler fusese încântat să descopere că partea cea mai 
mare a acelei zone pustii aparţinea, după spusele 


inspectorului, fabricii sale. Viziuni de expansiune economică 
îi bântuiau imaginaţia. Bineînţeles, inspectorul fusese 
invitat pentru că era un individ de treabă, pentru că puteai 
să stai de vorbă cu el, pentru că putea fi o cunoştinţă utilă 
în vederea obţinerii viitoarelor autorizaţii de construcţie. 

Polițistul Herman 'Toffel se afla şi el acolo, ca şi domnul 
Reeder de la SD, ca şi un tânăr ofiţer, de asemenea 
inspector, pe nume Steinhauser, de la Inspectoratul pentru 
Armament. Oskar se întâlnise şi discutase cu aceşti oameni 
în timp ce umbla după autorizaţiile de care avusese nevoie 
ca să înceapă construcţia fabricii. Mai petrecuse până 
atunci clipe plăcute în compania lor şi a sticlelor cu 
băutură, fiind de părere că, pentru a tăia nodul gordian al 
birocraţiei, cea mai bună cale, în afară de a mitui pur şi 
simplu, o constituia băutura. 

În sfârşit, printre invitaţi se numărau şi cei doi de la 
Abwehr. Primul dintre ei era Eberhard Gebauer, 
locotenentul care-l recrutase pe Oskar în serviciul 
Abwehrului, cu un an mai înainte. Cel de-al doilea era 
locotenentul Martin Plathe, de la sediul din Breslau al 
serviciilor lui Canaris. Datorită faptului că fusese recrutat 
de acest prieten al lui Gebauer şi graţie unei amiciţii 
întâmplătoare care trecea prin patul unei asistente 
medicale dintr-un sanatoriu din apropiere, Herr Oskar 
Schindler descoperise ce ocazii minunate putea oferi 
Cracovia. 

Prezenţa lui Gebauer şi Plathe însemna şi un avantaj. 
Oskar figura încă în registrele Abwehrului ca agent şi, în tot 
timpul petrecut la Cracovia, avea să păstreze relaţii 
mulţumitoare cu birourile din Breslau, transmiţându-le 
rapoarte asupra comportamentului rivalilor lor din SS. 
Gebauer şi Plathe puteau considera această invitaţie la o 
petrecere la care participau persoane mai mult sau mai 
puţin implicate, ca Toffel din SS şi Reeder din SD, ca peo 
ocazie de a obţine informaţii, un dar suplimentar pe lângă 
cele oferite de tovărăşia plăcută şi băutură. 


Deşi nu este cu putinţă să spunem exact ce au vorbit 
membrii acestui grup în noaptea respectivă, din cele 
povestite mai târziu de către Oskar şi de fiecare dintre ei în 
parte se poate face o reconstituire plauzibilă. 

Probabil că Gebauer a fost acela care a toastat, spunând 
că n-o să bea pentru guverne, armate sau puternicii zilei; o 
să le propună, în schimb, fabrica de emailuri a bunului lor 
prieten Oskar Schindler. Şi făcea asta pentru că, dacă 
fabrica de emailuri prospera, atunci aveau să urmeze şi alte 
petreceri în stilul Schindler, cele mai plăcute petreceri pe 
care ţi le poţi imagina. 

Dar, după ce închinară paharele, discuţia se întorsese 
bineînţeles la subiectul care îi punea pe gânduri şi care 
obseda toate nivelurile instituţiilor civile: evreii. 

Toffel şi Reeder îşi petrecuseră ziua la Gara Mogilska, 
supraveghind debarcarea polonezilor şi evreilor din 
trenurile care se îndreptau spre est. Aceştia fuseseră 
transportaţi din Teritoriile Anexate, regiuni nou cucerite 
care fuseseră germane în trecut şi care, acum, erau 
realipite statului de neîntinată puritate ariană. Toffel nu 
intră în amănunte cu privire la confortul pasagerilor din 
vagoanele de vite ale Ostbahn-ului, deşi mărturisi că 
vremea fusese rece. Transportul de persoane în vagoane de 
vite era ceva nou pentru toată lumea, iar vagoanele nu 
deveniseră încă atât de inuman aglomerate. Ceea ce îl 
nedumerea pe Toffel era politica ce stătea în spatele acestor 
lucruri. 

— Circulă un zvon, spuse 'Toffel, cum că am fi în război. Or, 
în mijlocul acestuia, Teritoriile Anexate sunt prea al dracului 
de pure ca să ne mai încurcăm cu câţiva polonezi şi o 
jumătate de milion de evrei. Întregul sistem Ostbahn, spuse, 
trebuie schimbat de aşa natură încât toţi să fie dirijaţi spre 
noi. 

Cei de la Abwehr ascultau zâmbind vag. Pentru SS, 
duşmanul dinăuntru ar putea fi evreii, dar pentru Canaris, 
acesta era SS-ul. 


SS-ul, continuase 'Toffel, rezervase întreaga reţea de cale 
ferată începând cu 15 noiembrie. Pe biroul său din Strada 
Pomorska avea copii ale unor rapoarte furioase adresate 
oficialităților armatei, în care se exprimau proteste fiindcă 
armata încerca să tragă de timp şi depăşise cu două 
săptămâni termenul stabilit de folosire a căii ferate. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, n-ar trebui ca armata să 
aibă prioritate în folosirea căii ferate, oricât timp ar vrea? 
Cum altfel se poate deplasa spre est şi vest? Întrebă Toffel, 
sorbind nervos din pahar. Pe biciclete? 

Oskar se amuza oarecum văzând că cei de la Abwehr nu 
scot o vorbă. Bănuiau că 'Ioffel este un provocator, când de 
fapt, el era pur şi simplu beat. 

Inspectorul şi omul de la Inspectoratul pentru Armament îi 
puseră unele întrebări despre aceste trenuri deosebite care 
soseau la Mogilska. Curând, acest subiect n-o să mai merite 
atenţia: transporturile de persoane aveau să devină un fel 
de clişeu al politicii de reorganizare teritorială. Dar în seara 
aceea, la petrecerea de Crăciun a lui Oskar, erau încă o 
noutate. 

— Li se spune, zise Toffel, „concentrare”. Asta-i cuvântul 
pe care-l găseşti în documente, „concentrare”. Eu îi zic 
obsesie afurisită. 

Patronul clubului aduse farfurii cu heringi în sos. Peştele 
aluneca bine pe gât, ajutat de băutura tare, şi în timp ce îl 
înghiţeau lacomi, Gebauer începu să vorbească despre 
Judenrat - consiliile evreieşti înfiinţate în fiecare comunitate 
evreiască la ordinul guvernatorului Frank. În oraşe ca 
Varşovia şi Cracovia, Judenrat-ul era compus din douăzeci şi 
patru de membri aleşi, responsabili de îndeplinirea 
ordinelor regimului. Judenrat-ul Cracoviei luase fiinţă de 
mai puţin de o lună, Marek Biberstein, o personalitate 
municipală respectată, fiind numit preşedintele acestuia. 
Dar, remarcă Gebauer, auzise că omul se prezentase deja la 
castelul Wawel cu un plan de corvezi prestate de 
comunitatea evreiască. Judenrat-ul urma să asigure 


echipele de muncă pentru săpatul tranşeelor şi latrinelor şi 
pentru deszăpezire. Nu credeau că asta era o atitudine 
excesiv de cooperantă din partea lor? 

— Nici pe departe, spuse inginerul Steinhauser, de la 
Inspectoratul pentru Armament. Oamenii ăştia îşi închipuie 
că, punând la dispoziţie echipe de muncă, vor înceta raziile 
şi percheziţiile, care se soldează de cele mai multe ori cu 
bătăi şi câteodată cu un glonţ în cap. 

Martin Plathen încuviinţă: 

— Au să coopereze ca să scape de ceva mai rău; e metoda 
lor, trebuie să înţelegeţi asta. S-au descurcat întotdeauna 
cu autorităţile civile, la început cooperând cu ele, apoi 
negociind. 

Gebauer părea să se străduiască să le facă o anumită 
impresie lui 'Toffel şi Reeder, forțând discuţia, părând mult 
mai pasionat de amănuntele problemei evreieşti decât în 
realitate. 

— Am să vă spun ce înseamnă pentru mine cooperare, 
spuse. Frank semnează un decret care cere ca fiecare 
evreu din Guvernământul General să poarte o stea. 
Decretul e dat doar de câteva săptămâni. În Varşovia avem 
un fabricant evreu care le toarnă în bachelită lavabilă, la 
trei zloți bucata, de parcă nici nu le pasă ce fel de lege e 
asta, de parcă obiectul ăsta ar fi insigna unui club de 
ciclism. 

Cineva sugeră atunci că, întrucât Schindler făcea afaceri 
cu emailuri, s-ar putea confecţiona la fabrica lui o insignă 
emailată de lux care să se vândă în magazinul de fierărie 
unde era supraveghetoare prietena sa, Ingrid. Cineva 
remarcă cum că steaua era insigna lor naţională, însemnul 
unui stat distrus de romani şi care mai exista acum doar în 
minţile zioniştilor. Poate că oamenii se mândresc să poarte 
steaua. 

— Problema este, spuse Gebauer, că ei n-au nici o 
organizaţie care să-i scoată din necazuri. Au o mulţime de 


organizaţii care îndulcesc pilula, dar pilula asta o să fie 
diferită, căci va fi administrată de SS. 

— Din nou, Gebauer vorbea de parcă ar fi aprobat 
seriozitatea profesională a SS-ului, dar nu voia să lungească 
prea mult discuţia. 

— Haide, interveni Plathen, cel mai rău lucru care li se 
poate întâmpla este să fie trimişi în Madagascar, unde 
oricum vremea e mai bună decât la Cracovia. 

— Nu-mi vine să cred c-or să vadă vreodată Madagascar- 
ul! Conchise Gebauer. 

Oskar ceru să se schimbe subiectul. Nu era, totuşi, 
petrecerea lui? 

De fapt, Oskar văzuse deja în mâna lui Gebauer, în barul 
Hotelului Cracovia, actele de identitate false ale unui om de 
afaceri evreu, pregătite pentru un drum în Ungaria. Poate 
că Gebauer încasase ceva bani pentru asta, deşi părea să 
aibă unele scrupule ca să se ocupe de astfel de hârtii, să 
vândă o semnătură sau o ştampilă. Dar putea să jure că, în 
ciuda acestui joc desfăşurat faţă de Toffel, nu era un 
prigonitor al naţiei. Niciunul dintre ei nu era. În 1939, de 
Crăciun, Oskar găsea în asta doar o defilare a unor oameni 
prea încorsetaţi de linia oficială a partidului. Mai târziu, 
aceşti oameni vor putea fi folosiţi de-o manieră mult mai 
pozitivă. 

Capitolul 6 

Acţiunea din noaptea de 4 decembrie îl convinsese pe 
Stern că Oskar Schindler era acea raritate: goy-ul cel 
drept. În Talmud există o legendă despre Hasidei Ummot 
Ha-olam, Drepţii Popoarelor, despre care se spune că sunt - 
indiferent de momentul istoric - în număr de treizeci şi 
şase. Stern nu lua în considerare ad litteram acest număr 
mistic, dar pentru el legenda ascundea un adevăr 
fundamental şi credea că există un mod cinstit şi abil de a 
încerca să faci din acest german un fel de sanctuar 
însufleţit. 


În definitiv, Schindler avea nevoie de capital - fabrica 
Rekord fusese în parte golită de echipament, cu excepţia 
unui mic atelier cu prese, cuve de emailare, forje şi 
strunguri. Dacă Stern ar fi putut exercita asupra lui Oskar o 
substanţială influenţă morală, omul care putea să-i facă rost 
de ceva capital în condiţii avantajoase era Abraham 
Bankier, directorul adjunct de la Rekord, pe care Oskar îl 
câştigase o dată cu fabrica. 

Cei doi - uriaşul şi senzualul Oskar şi îndesatul Bankier - 
porniră să viziteze împreună prezumtivii investitori. Printr- 
un decret din 23 noiembrie, băncile şi casetele de valori ale 
tuturor evreilor fuseseră luate în custodie de administraţia 
germană, fără a permite proprietarului dreptul de acces 
sau dobândă. O parte dintre evreii mai înstăriți, cei care 
ştiau ceva istorie, păstrau ascunse unele sume în valută, dar 
ştiau că, vreme de câţiva ani, sub guvernarea lui Hans 
Frank, valuta constituia un element de risc; erau de 
preferat bunurile mobile: diamantele, aurul, mărfurile. 

În Cracovia şi în împrejurimi se putea găsi un oarecare 
număr de inşi - pe care Bankier îi cunoştea - care erau 
dispuşi să ofere bani pentru investiţii în schimbul garantării 
unui procent din producţie. Un exemplu de înţelegere îl 
putea constitui asigurarea a cincizeci de mii de zloți în 
schimbul a atâtea kilograme de cratiţe şi tigăi pe lună, cu 
livrarea începând din iulie 1940 şi continuând timp de un 
an. Cu Hans Frank în castelul Wawel, pentru un evreu din 
Cracovia vesela era o monedă mai sigură şi mai convertibilă 
de schimb decât zlotul. 

Părţile acestor contracte - Oskar, investitorul, Bankier, 
intermediarul - nu întocmiră nici un fel de document ca 
urmare a înţelegerii, nici măcar un proces-verbal. 
Contractele amănunțite erau inutile şi oricum nu puteau fi 
legalizate. Nimic nu putea fi legalizat. Totul depindea de 
priceperea cu care îl cântărise Bankier pe acest fabricant 
sudet de vase emailate. 


Întâlnirile au avut loc, probabil, în apartamentul 
investitorului din Centrum, în Cracovia, în oraşul vechi. 
Priveliştile poloneze, de care soţia omului nostru era 
îndrăgostită, romanele franţuzeşti pe care fiicele sale, 
delicate şi inteligente, le savurau, înseninaseră atmosfera 
tranzacţiilor. Sau, poate, acest domn cu bani era unul dintre 
cei deja daţi afară din apartamentul său şi care locuia acum 
în câteva camere sărăcăcioase din Podgorze. Veşnic în 
panică, deposedat de apartamentul lui, acum angajatul 
propriei sale întreprinderi, toate astea doar în câteva luni. 
Iar anul încă nu se sfârşise. 

La prima vedere, s-ar putea părea că se încearcă să se 
înfrumuseţeze povestea spunând că Oskar n-a fost niciodată 
acuzat că ar fi încercat să se eschiveze de la îndeplinirea 
obligaţiilor prevăzute de aceste contracte neoficializate. În 
anul următor avea să aibă loc un conflict cu un comerciant 
evreu asupra cantităţii de produse pe care acesta era 
îndreptăţit să le ia de la depozitul fabricii din Strada 
Lipowa. Respectivul îl va acuza pe Oskar pe acest temei 
până la sfârşitul vieţii sale. Dar că Oskar nu şi-ar fi 
respectat înțelegerile, asta nu s-a spus niciodată. 

Căci Oskar era prin natura sa un om făcut să plătească, un 
om care, într-un anume fel, dădea impresia că poate 
efectua plăţi nelimitate, din resurse nelimitate. În orice caz, 
Schindler şi alţi speculanţi germani aveau să câştige atât de 
mult în următorii patru ani, încât doar un om obsedat de 
dorinţa de înavuţire n-ar fi reuşit să plătească ceea ce tatăl 
lui Oskar ar fi numit o datorie de onoare. 

În preajma Anului Nou, Emilie Schindler veni la Cracovia 
ca să-i facă prima vizită soţului ei. Găsi că oraşul este cel 
mai încântător loc în care fusese vreodată, mult mai elegant 
şi mai plăcut, mai vechi şi mai tradiţionalist decât marele 
oraş al Moraviei, Brno, cu norii de fum de la coşurile 
fabricilor. 

Noul apartament al soţului a impresionat-o. Ferestrele din 
faţă se deschideau către Planty, un elegant inel de verdeață 


ce înconjura oraşul, urmând traseul străvechilor ziduri de 
apărare, de mult dărâmate. La capătul străzii se înălța 
marea fortăreață Wawel şi, între aceste monumente 
istorice, se găsea modernul apartament al lui Oskar. Privi 
draperiile şi tapetul doamnei Pfefferberg, care stăteau 
mărturie pentru bunăstarea de curând câştigată. 

— Te-ai descurcat foarte bine în Polonia, spuse. 

Oskar ştia că se referă de fapt la zestrea pe care tatăl ei 
refuzase s-o plătească în urmă cu doisprezece ani, când o 
seamă de oameni, întorcându-se de la Zwittau, dăduseră 
buzna în satul Alt-Molstein cu ştirea că ginerele său bea şi 
se poartă ca un bărbat necăsătorit. Căsătoria fiicei sale 
devenise exact acea uniune de care se temuse, şi bătrânul 
hotărâse că n-avea să plătească nici mort. 

Deşi lipsa celor patru sute de mii de reichsmark 
modificase într-o oarecare măsură planurile lui Oskar, 
fermierul din Alt-Molstein nu ştia cât de mult o afectase pe 
fiica lui această hotărâre, făcând-o să fie şi mai supusă. 
Doisprezece ani mai târziu, când acest lucru nu mai conta 
de mult pentru Oskar, aceasta va rămâne totuşi una dintre 
obsesiile Emiliei. 

„Draga mea, mormăia întotdeauna Oskar, n-am avut 
niciodată nevoie de banii ăia nenorociţi.” 

Comportamentul Emiliei faţă de Oskar pare să fi fost acela 
al unei femei care ştie că soţul ei nu este şi n-o să-i fie 
credincios, dar care nu doreşte totuşi să-i vâre cineva în 
ochi dovezi despre escapadele lui amoroase. Probabil că a 
făcut vizita la Cracovia cu destule reţineri, ştiind că va 
trebui să meargă la petreceri unde îi va întâlni pe prietenii 
lui Oskar, care, cu siguranţă, cunoşteau adevărul, 
cunoşteau numele celorlalte femei, nume pe care de fapt ea 
n-ar fi vrut să le audă. 

Într-o zi, un tânăr polonez - e vorba de Poldek Pfefferberg, 
care fusese cât pe-aci să-i împuşte soţul, dar ea n-avea de 
unde să ştie asta - sosi la uşa apartamentului purtând pe 
umeri un covor făcut sul. Fusese cumpărat la negru şi 


sosise la Cracovia de la Istanbul, prin Ungaria, iar 
Pfefferberg primise însărcinarea de a găsi un astfel de 
produs prin Ingrid, care se mutase din apartament pe 
durata vizitei Emiliei. 

— Frau Schindler este înăuntru? Întrebă Pfefferberg. 

Obişnuia să se refere la Ingrid ca Frau Schindler, părându- 
i-se mai puţin jignitor. 

— Eu sunt Frau Schindler, spuse Emilie, înțelegând, de 
fapt, ce voia să însemne întrebarea. 

Pfetferberg se strădui din răsputeri să repare gafa. De 
fapt, nu dorea să o vadă pe Frau Schindler, deşi auzise 
foarte multe despre dânsa de la Herr Schindler. Trebuia să 
vorbească cu Herr Schindler despre ceva afaceri. 

— Herr Schindler nu este acasă, spuse Emilie. 

Îi oferi tânărului ceva de băut, dar el refuză grăbit. Emilie 
ştia ce înseamnă asta: anume că era puţin tulburat de 
intruziunea în viaţa personală a lui Oskar şi considera 
indecent să rămână acolo şi să bea cu victima. 

Fabrica pe care o închiriase Oskar se afla dincolo de râu, 
în Zablocie, pe Strada Lipowa numărul 4. Birourile, ale 
căror ferestre dădeau spre stradă, erau proiectate modern 
şi Oskar se gândise că s-ar putea să fie foarte convenabil să 
se mute acolo la un moment dat, să aibă un apartament la 
etajul al treilea, chiar dacă împrejurimile aparţineau 
platformei industriale. Şi nu erau atât de încântătoare ca 
Strada Straszewski. 

Când preluase atelierele Rekord, redenumindu-le 
Deutsche Email Fabrik, acolo existau patruzeci şi cinci de 
angajaţi angrenaţi într-o modestă producţie de vase de 
bucătărie. Chiar de la începutul noului an, Oskar beneficie 
de primele contracte militare. Aşa ceva nu constituia o 
surpriză. Cultivase diferiţi ingineri influenţi din Wehrmacht, 
care făceau parte din Comisia Centrală pentru Armament 
din Inspectoratul pentru Armament al generalului 
Schindler. Fusese la câteva petreceri şi-i invitase la cină la 
Hotelul Cracovia. Există fotografii înfăţişându-l pe Oskar 


stând alături de ei, dinaintea unor mese îmbelşugate, 
evident costisitoare, toată lumea zâmbind monden către 
aparat, toţi bine hrăniţi, adăpaţi din belşug, ofiţerii 
îmbrăcaţi în uniforme elegante. Câţiva dintre aceştia 
puseseră ştampila potrivită pe cererile sale şi scriseseră 
acele scrisori de recomandare, de importanţă crucială, 
către generalul Schindler, mai degrabă din prietenie şi 
pentru că credeau într-adevăr că Oskar, având fabrica, 
putea să producă. Alţii au fost influenţaţi de daruri, genul 
acela de daruri pe care Oskar le oferea oficialităților: coniac 
şi covoare, bijuterii şi mobilă sau pachete cu atât de rarele 
alimente. Pe lângă asta, deveni curând de notorietate 
publică faptul că generalul Schindler îl cunoaşte şi-l 
simpatizează pe omonimul fabricant de vase emailate. 

Acum, cu autoritatea conferită de contractele 
Inspectoratului pentru Armament, Oskar îşi îngădui să 
extindă fabrica. Loc era. Între poartă şi birourile DEF se 
ridicau două mari hale industriale; o parte din clădirea 
aflată pe stânga, la ieşirea din birouri, fiind ocupată de 
liniile de producţie deja în funcţiune; cealaltă clădire fiind 
complet goală. 

Oskar cumpără noi echipamente, unele indigene, altele din 
patrie. În afară de satisfacerea cererii militare, mai era de 
deservit şi piaţa neagră, care înghiţea tot. Ştia acum că 
putea deveni un magnat. Pe la jumătatea anului 1940 avea 
angajaţi două sute cincizeci de polonezi şi fusese pus în 
situaţia să organizeze un schimb de noapte. Fabrica de 
echipament agricol din Zwittau a domnului Hans Schindler 
nu angajase în vremurile ei cele mai bune mai mult de 
cincizeci. Era deosebit de plăcut să-ţi depăşeşti tatăl pe 
care încă nu l-ai iertat. 

În tot timpul anului, Stern obişnuia să telefoneze din când 
în când, ca să aranjeze angajarea unui tânăr evreu - un caz 
special, un orfan din LOdZ, fiica unuia dintre funcţionarii din 
departamentele Judenrat-ului. În câteva luni, Oskar 


angajase o sută cincizeci de evrei, iar fabrica lui căpătase 
întrucâtva reputaţia unui rai. 

A fost un an ca oricare dintre anii de război ce au urmat, 
în care evreii au căutat să se angajeze undeva, prestând o 
muncă apreciată ca esenţială pentru efortul de război. În 
aprilie, guvernatorul general Frank decretă evacuarea 
evreilor din capitala lui, Cracovia. Era o decizie curioasă, 
căci autorităţile Reich-ului expediau evrei şi polonezi înapoi 
în Guvernământul General într-un ritm de aproape zece mii 
pe zi. Şi totuşi, condiţiile din Cracovia, spusese Frank 
membrilor cabinetului său, erau scandaloase. Aflase de 
comandanţi de divizii germane obligaţi să locuiască într-un 
bloc în care locuiau şi chiriaşi evrei. Oficialităţi de rang înalt 
erau şi ele supuse aceluiaşi tratament jignitor. În 
următoarele şase luni, promise, Cracovia avea să devină 
judenfrei. Nu vor mai fi îngăduiţi să locuiască acolo decât 
cinci sau şase mii de muncitori evrei cu înaltă calificare. Toţi 
ceilalţi trebuiau să fie mutaţi în alte oraşe din 
Guvernământul General, la Varşovia sau Radom, Lublin sau 
Czestochowa. Evreii puteau să emigreze de bunăvoie în 
oraşul pe care-l alegeau, câtă vreme o făceau înainte de 15 
august. Cei care mai rămâneau în oraş după această dată 
aveau să fie încărcaţi în camioane, cu minimum de bagaj, şi 
transportaţi în orice loc considerat potrivit de administraţie. 
De la 1 noiembrie, spusese Hans Frank, va fi posibil ca 
germanii din Cracovia „să respire aer bun, german” şi să 
iasă pe stradă fără să se mai „lovească la tot pasul de 
evrei”. 

În anul acela, Frank nu va reuşi să reducă populaţia 
evreiască a oraşului la un nivel atât de coborât, dar atunci 
când planurile sale au fost anunţate prima dată, evreii 
Cracoviei, în special cei tineri, se repeziră să-şi facă rost de 
certificate de calificare. Bărbaţi ca suplul Itzak Stern, 
agenţi oficiali şi neoficiali ai Judenrat-ului, îşi întocmiseră 
deja o listă de simpatizanți germani la care ar fi putut 
apela. Schindler se afla şi el pe lista aceea, alături de 


vienezul Julius Madritsch, care reuşise de curând să obţină 
lăsarea la vatră şi luase în primire postul de Treuhănder la 
atelierele de uniforme Optima. Madritsch înţelegea care 
erau avantajele oferite de contractele Inspectoratului 
pentru Armament şi intenţiona acum să deschidă el însuşi o 
fabrică de uniforme în cartierul Podgorze. Până la urmă se 
va îmbogăţi mai mult decât Schindler, dar în annus mirabilis 
1940 trăia încă din salariu. Se ştia despre el că este un 
individ omenos, şi atât. 

Până la 1 noiembrie 1940, Frank reuşi să convingă 
douăzeci şi trei de mii de evrei să plece de bunăvoie din 
Cracovia. O parte dintre aceştia ajunseseră în noile 
ghetouri din Varşovia şi LOdZ. Ne putem închipui golurile 
lăsate în familii, suspinele de la gară, dar oamenii se 
supuseră docili, gândindu-se: o s-o facem şi pe asta şi mai 
mult de atât n-au ce să ne ceară. Oskar ştia ce se întâmplă, 
dar, ca şi evreii, spera să fie un abuz temporar. 

Anul acela avea să fie fără îndoială cel mai activ din viaţa 
lui Oskar, anul în care ridică nişte ateliere falimentare la 
rangul unei firme pe care orice agenţie guvernamentală o 
lua în serios. Când căzu prima zăpadă, Schindler observă - 
şi se enervă - că în fiecare zi lipseau de la lucru peste 
şaizeci dintre angajaţii săi de origine iudaică. Erau reţinuţi 
de patrulele SS în drum către locul de muncă şi puşi să 
curețe zăpada. Făcu o vizită prietenului său Ioffel, de la 
Cartierul General din Pomorze, pentru a se plânge. Într-una 
din zile îi spuse că avusese o sută cincizeci de absenţi. Toffel 
îi dădu dreptate. 

— Trebuie să înţelegi că o parte dintre indivizii de aici nu 
dau doi bani pe producţie. Pentru ei e o problemă de 
importanţă naţională ca evreii să fie puşi la deszăpezire. Nu 
înţeleg nici eu treaba asta. Probabil are o semnificaţie 
rituală pentru ei - evreii curăţând zăpada - şi nu-i vorba 
numai despre tine, ni se întâmplă tuturor. 

Oskar întrebă dacă şi ceilalţi s-au plâns. 

— Da, spuse Toffel. 


Oricum, un barosan de la Oficiul de Finanţe şi Construcţii 
SS venise la prânz în Pomorze şi spusese că ideea că 
muncitorii evrei cu calificare au un loc în sistemul economic 
al Reich-ului era o formă de trădare. 

— Cred, totuşi, că va trebui să te obişnuieşti, până una- 
alta, cu curăţatul zăpezii, Oskar. 

Pentru moment, acesta adoptase atitudinea patriotului 
înfuriat - sau poate a capitalistului înfuriat: 

— Dacă vor să câştige războiul, spuse, va trebui să scape 
de SS-işti ca ăştia. 

— Să scape de ei? Pentru Dumnezeu, ticăloşii ăştia sunt 
deasupra! 

Ca urmare a unor astfel de discuţii, Oskar deveni 
susținătorul principiului că un proprietar de fabrică trebuie 
să aibă acces necondiţionat la salariaţii săi, că aceşti 
salariaţi trebuie să aibă acces la fabrică şi că nu trebuie să 
fie reţinuţi sau tiranizaţi în drumul lor către şi de la fabrică. 
În ochii lui, aceasta era atât o axiomă morală, cât şi una 
economică şi, în cele din urmă, avea s-o aplice consecvent la 
Deutsche Email Fabrik. 

Capitolul 7 

Unii locuitori din marile oraşe - Varşovia sau LOdZ, cu 
ghetourile lor, şi Cracovia, cu ambițiosul program Judenfrei 
al lui Frank - se mutară la ţară, încercând să se piardă 
printre ţărani. Fraţii Rosner se aşezară în vechiul sat 
Tyniec. Întins de-a lungul uneia dintre încântătoarele 
meandre ale Vistulei, la poalele unei coline calcaroase pe 
care se înălța o veche mănăstire benedictină, locul era 
îndeajuns de anonim pentru cei doi Rosner. În sat locuiau 
câţiva prăvăliaşi şi artizani conservatori evrei, cu care 
aceşti muzicieni de cabaret aveau puţine subiecte de 
discuţie, dar, aşa cum speraseră, ţăranii ocupați cu 
strângerea recoltei se luminară la faţă trezindu-se cu 
muzicanţii în mijlocul lor. 

Cei doi sosiseră la Tyniec nu de la Cracovia, de la marele 
punct de adunare de lângă grădina botanică din Strada 


Mogilska, unde tineri SS-işti înghesuiau oamenii în 
camioane, zbierând făgăduieli mincinoase legate de 
expedierea în urma lor a tuturor bagajelor minuţios 
etichetate. Veniseră de fapt de la Varşovia, unde avuseseră 
un angajament la „Basilisk”. Plecaseră toţi - Henry şi 
Leopold şi soţia lui Henry, Manei, şi fiul lor în vârstă de cinci 
ani, Olek - cu o zi mai înainte ca germanii să închidă 
ghetoul din oraş. Ideea unui sat ca Tyniec, amplasat în 
sudul Poloniei, nu departe de Cracovia lor natală, îi tentă pe 
fraţii Rosner. Li se oferea posibilitatea ca, în cazul în care 
condiţiile aveau să se îmbunătăţească, să sară în autobuzul 
ce ducea la Cracovia şi să caute de lucru. Manei Rosner, de 
origine austriacă, adusese cu ea maşina de cusut şi familia 
Rosner înfiinţă o mică croitorie în sat. Serile cântau prin 
cârciumi, devenind curând atracţia aşezării. Sătenii îi 
primeau cu braţele deschise pe cântăreții ambulanți, chiar 
şi pe cei evrei. lar dintre toate instrumentele, vioara era 
cea mai respectată în Polonia. 

Într-una din seri, un Volksdeutscher5 din Poznan, în 
trecere pe acolo, îi auzi pe fraţii Rosner cântând în faţa 
hanului. Omul era un funcţionar important al municipalităţii 
cracoviene, unul dintre acei polonezi de origine germană în 
numele cărora Hitler ocupase Polonia. Acesta-i spuse lui 
Henry că primarul Cracoviei, Obersturmbannfuhrer-ul 
Pavlu, şi adjunctul său, renumitul schior Sepp Rohrl, 
intenționau să facă o inspecţie în zonele rurale în timpul 
recoltei şi ar dori să le pregătească un mic spectacol cu o 
pereche atât de pricepută ca ei. 

Şi, într-o după-amiază când snopii de grâu zăceau 
somnoroşi în câmpurile la fel de tăcute şi abandonate, un 
convoi de limuzine străbătu Tyniec şi urcă colina până la 
vila unui aristocrat polonez, fugit din ţară. Fraţii Rosner 
aşteptau pe terasă. Când doamnele şi domnii se aşezară la 
locurile lor în încăperea care servise cândva drept sală de 
bal, începură să cânte. Henry şi Leopold se simțeau 
deopotrivă emoţionaţi şi temători în faţa seriozităţii cu care 


grupul Obersturmbannfuhrer-ului Pavlu se pregătise 
pentru concertul lor. Femeile purtau rochii albe şi mănuşi, 
ofiţerii, costumul de gală, iar civilii, gulere tari. Când 
oamenii îşi dau atâta silinţă e foarte uşor să-i dezamăgeşti. 
Pentru un evreu, a dezamăgi regimul, chiar şi într-un 
domeniu cultural, era o crimă gravă. 

Dar audiența îi îndrăgi pe cei doi. Era un grup tipic pentru 
ceea ce germanii numeau gemutlich. Le plăceau Strauss, 
lucrările lui Offenbach şi Lehar, Andre Messager şi Leo Fall. 
La bis deveniseră melancolici. 

În timp ce Henry şi Leopold cântau, doamnele şi domnii 
beau şampanie din pahare cu picior înalt, aduse într-un 
coşuleţ de rafie. 

Când recitalul propriu-zis luă sfârşit, fraţii coborâră la 
poalele dealului, unde se adunaseră soldaţii şi ţăranii din 
escortă. Dacă urma să aibă loc vreo violentă demonstraţie 
cu caracter rasial, acolo avea să se petreacă. Dar, iarăşi, 
când fraţii se căţărară pe acoperişul unui autobuz şi priviră 
în jos la chipurile mulţimii, Henry înţelese că erau în 
siguranţă. Mândria ţăranilor - o formă de naționalism 
oarecum, fraţii Rosner fiind în noaptea aceea o părticică din 
cultura poloneză - îi proteja. Totul semăna atât de mult cu 
vremurile vechi, încât Henry se trezi zâmbind în jos către 
Olek şi Manei, cântând numai pentru ei, în stare să ignore 
restul. Câteva clipe i se păru într-adevăr că, în cele din 
urmă, întreg pământul fusese pacificat de muzică. 

Când totul luă sfârşit, un ofiţer SS între două vârste - 
probabil un Rottenfiihrer - Henry încă nu se familiarizase 
cu gradele, aşa cum avea să se întâmple mai târziu - se 
apropie de cei doi care rămăseseră pe autobuz, primind 
felicitările mulţimii. Le făcu uşor semn din cap şi zâmbi abia 
vizibil: 

— Sper să petreceţi bine la Sărbătoarea Recoltei, spuse, 
se înclină, se întoarse şi plecă. 

Cei doi fraţi se priviră îndelung. Când SS-istul ajunse la o 
distanţă de la care nu-i putea auzi, cedară tentaţiei de a 


analiza înţelesul acelei fraze. Leopold era convins. 

— E o ameninţare, spuse. 

Presimţirea care-i înfiorase când discutaseră cu acel 
Volksdeutscher, avea să se adeverească: în zilele acelea nu 
era recomandabil să devii o figură publică. 

Dar Sărbătoarea Recoltei sosi şi trecu, iar fraţii Rosner 
fură lăsaţi în pace la Tyniec. 

Asta era viaţa la ţară în 1940. Sfârşitul unei cariere, 
monotonia traiului rustic; o negustorie încropită, din când 
în când câte o spaimă, atracţia acelei flăcări numită 
Cracovia. Fraţii Rosner ştiau că vor reveni în cele din urmă 
acolo. 

Emilie se întoarse acasă în toamnă şi, când Stern trecu din 
nou cu diverse afaceri pe la locuinţa lui Schindler, Ingrid fu 
cea care-i aduse cafeaua. Oskar nu făcea nici un secret din 
slăbiciunile sale şi niciodată nu părea să-i fi trecut prin cap 
că asceticul Itzak Stern avea nevoie de explicaţii şi scuze 
pentru prezenţa lui Ingrid în apartamentul din Straszewski. 
Pe aceeaşi linie logică, după ce băură cafeaua, Oskar se 
îndreptă spre dulapul ce slujea drept bar şi scoase o sticlă 
nedestupată de coniac, aşezând-o cu mâna sigură pe masă, 
între el şi Stern, de parcă acesta urma într-adevăr să-i ţină 
companie la băutură. 

În seara aceea contabilul venise să-i spună că o familie, pe 
care o s-o numim C, împrăştia tot felul de zvonuri despre el. 
Bătrânul David şi tânărul Leon C spuneau prin Kazimierz, 
fără să mai vorbim de cârciumi, că Oskar e un bandit 
neamţ, o brută. Istorisindu-i toate astea, nu folosise termeni 
atât de violenţi. 

Oskar ştia că Stern nu venise după un răspuns, că se 
mulţumise să-i aducă doar nişte informaţii, dar simţea că va 
trebui totuşi să-i răspundă: 

— Aş putea să împrăştii şi eu zvonuri despre ei, spuse. Mă 
fură de mă usucă. Întreab-o pe Ingrid. 

Ingrid. Lucra la magazinul de fierărie al familiei C, din 
strada Stradom. Era un Treuhănder neînsemnat şi, având 


doar douăzeci de ani, fără experienţă. Se zvonea că 
Schindler în persoană aranjase ca fata să fie numită acolo, 
ca să-şi asigure un punct de desfacere pentru vasele sale de 
bucătărie. Oricum, proprietarii făceau cam ce voiau cu 
firma lor. Dacă le displăcea ideea că aceasta era de fapt 
rechiziţionată de ocupant, nimeni nu putea să-i 
învinovăţească pentru asta. 

Stern flutură din mână. Cine era el ca s-o tragă de limbă 
pe Ingrid? Oricum, confruntarea unor zvonuri nu prea 
putea fi de folos. 

— Încearcă s-o înfunde pe Ingrid, spuse Oskar. 

Proprietarii magazinului apăreau în Strada Lipowa ca să-şi 
ridice comenzile şi modificau pe loc facturile, luând cu ei 
mai mult decât plătiseră. „Ea a zis că e-n regulă.”, spuneau 
angajaţilor lui Schindler. „A aranjat el asta cu Ingrid.” 

Mai mult decât atât, tânărul C umblase printre oameni 
zicând că Schindler îi pusese pe cei de la SS să-l bată. Dar 
povestea lui varia de la caz la caz. Prima dată se petrecuse 
la fabrica lui Schindler, într-un depozit de unde tânărul 
Leon ieşise cu ochii umflaţi şi dinţii sparţi. După aceea 
spusese că s-a întâmplat la Limanowski, în faţa unei mulţimi 
de martori. Un ins pe nume H, un angajat al lui Oskar şi 
prieten al familiei C, afirmase că-l auzise pe Oskar umblând 
nervos de colo-colo prin biroul său din Strada Lipowa şi 
amenințând că o să-l omoare pe bătrânul David C. Apoi se 
zvonea că Oskar plecase cu maşina la Stradom şi ridicase 
registrele de încasări ale lui C, că îşi îndesase buzunarele 
cu banii găsiţi acolo, spunându-le celor din jur că în Europa 
este o nouă ordine, iar apoi îl bătuse pe bătrânul David în 
propriul lui birou. 

Lui Oskar nu-i slujea la nimic să explice că plătea, de fapt, 
familiei C un salariu lunar de director executiv de şapte 
sute cincizeci de zloți. Atât în ochii lui, cât şi ai lui Stern, 
afacerea aparţinea familiei C. 

Ar fi fost, oare, cu putinţă ca Oskar să-şi iasă din fire şi să-l 
plesnească pe bătrânul David C atât de rău încât acesta să 


zacă în pat plin de vânătăi? Stătea oare în firea lui să-şi 
sune prietenii de la poliţie ca să-l atace pe Leon? Dintr-un 
anume punct de vedere, Oskar şi C erau tare asemănători 
gangsterilor americani: vindeau ilegal tone de produse 
emailate, fără să înregistreze aceste vânzări şi fără să le 
comunice la Transferstelle, fără să folosească cupoanele 
comerciale numite Bezugschein. Pe piaţa neagră, discuţiile 
erau simple şi nervii încordaţi. Oskar recunoştea că dăduse 
buzna urlând în magazinul familiei C, numindu-i pe tată şi 
fiu hoţi şi că îşi recuperase cu forţa, din sertarul cu încasări, 
sumele datorate pentru produsele pe care aceştia le 
luaseră fără a fi autorizaţi. Recunoştea şi că îl lovise pe 
tânărul Leon, dar atât şi nimic mai mult. 

Iar familia C, pe care Schindler o cunoştea din copilărie, 
avea o reputaţie dubioasă. Nu chiar criminali, dar necinstiţi 
în afaceri şi, semnificativ pentru acest caz, cu un renume de 
scandalagii atunci când erau prinşi asupra faptului. 

De altfel, Stern ştia că Leon avea într-adevăr vânătăi. 
Tânărul defilase cu ele pe stradă şi era oricând dispus să 
discute îndelung despre ele. Cei din SS îl bătuseră cu 
siguranţă la un moment dat, dar asta s-ar fi putut întâmpla 
din zeci de motive. Stern nu numai că nu credea nimic din 
cele spuse, dar, de asemenea, avea impresia că a crede sau 
a nu crede ceea ce se spunea că s-a întâmplat era, în acest 
caz, lipsit de importanţă faţă de scopurile sale mult mai 
cuprinzătoare. Avea să devină important doar atunci când, 
şi dacă, Schindler îşi va face un obicei din a se comporta 
brutal. Pentru scopurile lui Stern, scăpările întâmplătoare 
nu contau. Dacă Oskar ar fi fost fără prihană, apartamentul 
unde se afla nu ar fi existat în forma sa actuală şi nici nu l-ar 
fi aşteptat Ingrid în dormitor. 

Şi iată din nou unul dintre acele lucruri care trebuie 
subliniate, anume că Oskar avea să-i salveze pe toţi - pe 
domnul şi doamna C, pe Leon C, pe domnul H, pe 
domnişoara M, bătrâna secretară a firmei - ceea ce ei vor 


recunoaşte fără şovăială, dar în acelaşi timp nu vor înceta 
să repete la nesfârşit povestea cu vânătăile. 

În seara aceea, ltzak Stern mai aduse veşti despre 
condamnarea lui Marek Biberstein, preşedintele Judenrat- 
ului. Primise doi ani de închisoare. În alte oraşe, Judenrat-ul 
era deja rău văzut de majoritatea populaţiei evreieşti, căci 
principala sa ocupaţie devenise alcătuirea de liste pentru 
echipele de muncă forţată şi pentru deportările în lagărele 
de muncă. Aceste comitete erau privite de autorităţile 
germane ca nişte organisme menite să ducă la îndeplinire 
dispoziţiile primite, dar, în Cracovia, Marek Biberstein şi 
consiliul său se considerau un fel de tampon între birourile 
lui Frank şi Waâchter, Pavlu, poliţia lui Scherner şi Czurda, 
pe de o parte, şi locuitorii evrei, pe de alta. În numărul din 
13 martie 1940 al ziarului german Cracower Zeitung, un 
oarecare dr. Dietrich Redecker scria că, în cursul unei vizite 
la birourile Judenrat-ului, a fost izbit de contrastul dintre 
covoarele şi fotoliile pluşate de acolo şi sărăcia şi mizeria 
din cartierele evreieşti din Kazimierz. Dar supraviețuitorii 
evrei nu vorbesc despre primii membri ai Judenrat-ului 
Cracoviei ca despre nişte inşi care se izolaseră de popor. 
Totuşi, în goana lor după profit, comiseseră aceeaşi 
greşeală pe care o făcuseră înaintea lor consiliile similare, 
din LOdz şi Varşovia, permiţând celor avuţi să-şi cumpere o 
cale de scăpare de pe listele detaşamentelor de muncă 
forţată, supunându-i pe cei săraci la corvezi pentru o supă 
şi o bucată de pâine. Dar chiar mai târziu, în 1941, 
Biberstein şi consiliul său se bucurau încă de respectul 
evreilor cracovieni. 

Iniţial, Judenrat-ul îngloba douăzeci şi patru de bărbaţi, 
cei mai mulţi intelectuali. În fiecare zi, în drum spre 
Zablocie, Oskar trecea pe lângă biroul lor, aflat la colţul 
străzii Podgorze, unde se înghesuiau o mulţime de 
secretariate. Structurat asemenea unui guvern, fiecare 
membru avea în grijă o problemă diferită a guvernării. 
Domnul Schenker era însărcinat cu impozitele, domnul 


Steinberg cu clădirile, un post cheie într-o societate unde 
populaţia era în veşnică mişcare, într-o săptămână 
încercând să se refugieze în cine ştie ce sătuc, în cealaltă 
întorcându-se în oraş, sufocată de conservatorismul şi 
inflexibilitatea ţăranilor. Leon Salpeter, de profesie 
farmacist, avea în grijă problemele sociale. Existau 
secretariate pentru alimentaţie, cimitire, sănătate, 
documente de călătorie, probleme economice, servicii 
administrative, cultură şi chiar pentru a face faţă 
restricţiilor de şcolarizare, pentru educaţie. 

Biberstein şi consiliul său credeau în principiu că evreii 
evacuaţi din Cracovia aveau să nimerească în locuri şi mai 
rele şi astfel se hotărâseră să se bazeze pe o stratagemă 
străveche: mita. Strâmtoratul buget al Judenrat-ului 
alocase două sute de mii de zloți acestui scop. Biberstein şi 
secretarul său cu locuinţele, Chaim Goldfluss, căutaseră un 
intermediar, în acest caz un Volksdeutscher numit Reichert, 
un individ care avea contacte în SS şi în fortăreaţa Wawel. 
Sarcina lui Reichert era să transmită banii diferitelor 
autorităţi, începând cu Obersturmfuhrer-ul - locotenentul 
Saiberg, ofiţerul de legătură dintre Judenrat şi 
Guvernământul General. În schimbul acestor bani, trebuia 
ca autorităţile să îngăduie altor zece mii de evrei din 
comunitatea Cracoviei să rămână acasă, în ciuda ordinelor 
lui Frank. Fie că Reichert a jignit aceste persoane 
reţinându-şi prea mult pentru el şi făcând o ofertă prea 
scăzută, fie că domnii implicaţi considerau că dorinţa cea 
mai ambițioasă a guvernatorului Frank - aceea ca oraşul 
său să fie judenfrei - făcea acceptarea mitei prea 
periculoasă, nu s-a putut lămuri nimic din desfăşurarea 
procesului. Dar Biberstein primise doi ani la închisoarea de 
pe Strada Montelupich, Goldfluss şase luni la Auschwitz, iar 
Reichert se alesese cu opt ani. Totuşi, toată lumea ştia că 
avusese parte de o soartă mult mai bună decât a celorlalţi 
doi. 


Herr Schindler scutură din cap la ideea de a pune două 
sute de mii de zloți în slujba unei speranţe atât de fragile. 

— Reichert e un escroc, murmură. 

Cu nici zece minute mai devreme discutaseră dacă el 
însuşi şi familia C erau escroci şi lăsase problema în 
suspensie, dar în privinţa lui Reichert nu încăpea nici o 
îndoială. 

— Dacă m-ar fi întrebat, eu le-aş fi spus că Reichert e un 
escroc. 

Stern se mulţumi să comenteze filosofic că erau vremuri 
când singurii oameni cu care mai puteai face afaceri erau 
escrocii. 

Schindler izbucni în râs, un râs larg, sănătos, cu toată 
gura, aproape țărănesc. 

— Mulţumesc mult, prietene, îi spuse lui Stern. 

Capitolul 8 

Anul acela Crăciunul nu a fost aşa de rău, dar în aer plutea 
un fel de nesiguranţă, iar zăpada se aşternuse ca o 
întrebare în parcul de peste drum de apartamentul lui 
Schindler, ca şi cum ceva anume fusese trimis să vegheze 
atent şi etern pe acoperişurile Wawel-ului de la capătul 
străzii şi de dincolo de străvechile faţade ale Străzii 
Kanonicza. Nimeni nu mai credea într-o rezolvare rapidă, 
nici soldaţii, nici polonezii şi nici evreii de pe cele două 
maluri ale râului. 

De Crăciun, Schindler cumpără pentru secretara sa 
poloneză, Klonowska, un pudel, un caraghioslâc parizian 
adus de Pfefferberg. Pentru Ingrid cumpără bijuterii şi 
trimise câteva şi blândei Emilie, la Zwittau. Pudelii se 
găseau mai greu, transmisese Leopold Pfefferberg, dar cu 
bijuteriile nu era nici o problemă. Din pricina vremurilor, 
pietrele preţioase se aflau într-o continuă mişcare. 

Se pare că Oskar reuşise să se ataşeze simultan de trei 
femei şi să lege prietenii trecătoare cu alte câteva, fără să 
treacă prin obişnuitele necazuri cărora le este supus un 
afemeiat. Cei ce l-au vizitat acasă nu-şi aduc aminte s-o fi 


văzut măcar o dată pe Ingrid bosumflată. Pare să fi fost o 
fată generoasă şi înţelegătoare. Emilie, care ar fi fost mai 
îndreptăţită să se plângă, avea în acelaşi timp prea multă 
demnitate ca să facă scenele pe care Oskar le merita din 
plin. Dacă pe Klonowska o deranja ceva, asta nu pare să-i fi 
afectat comportamentul din biroul de la DEF şi nici 
loialitatea faţă de director. Ar fi de aşteptat ca, într-o viaţă 
ca aceea dusă de Oskar, confruntările publice între femei 
furioase să fie evenimente obişnuite, dar niciunul dintre 
prietenii sau salariaţii lui, martori dispuşi să admită cu 
destulă uşurinţă şi chiar, în anumite cazuri, să glumească 
pe seama păcatelor sale lumegşti, nu-şi amintesc asemenea 
situaţii penibile, aşa cum soarta rezervă destul de des unor 
crai de mai mică anvergură. 

A presupune, aşa cum au făcut unii, că orice femeie ar fi 
mulţumită să pună stăpânire chiar şi pe o parte dintr-un om 
ca Oskar înseamnă să desconsiderăm femeile implicate în 
povestea noastră. Problema era, poate, aceea că, dacă 
doreai să-i vorbeşti lui Oskar despre fidelitate, privirea lui 
reflecta o uimire de-a dreptul copilărească, ca şi cum i-ai fi 
propus vreun concept ciudat, ca relativitatea, care nu putea 
fi înţeleasă decât dacă cel ce te asculta avea timp să stea 
liniştit cinci ceasuri concentrându-se. Oskar n-avea 
niciodată la dispoziţie cinci ceasuri şi deci nu înţelesese 
fenomenul. 

Cu excepţia cazului mamei sale. În dimineaţa aceea de 
Crăciun, în amintirea mamei sale moarte, Oskar asistă la 
slujba de la Biserica Sfânta Maria. Sus, deasupra altarului, 
se afla un spaţiu unde, până în urmă cu câteva săptămâni, 
mulţimea de sfinţi înghesuiți în tripticul de lemn al lui Wit 
Stwosz atrăgea privirile credincioşilor. Goliciunea; albeaţa 
pietrei de pe locul unde fusese prins acesta îl tulbură şi-l 
stânjeni pe Herr Schindler. Cineva furase tripticul. Fusese 
împachetat şi expediat la Nurnberg. De necrezut cum se 
schimbase lumea. 


Cu toate-acestea, afacerile au mers foarte bine în iama 
aceea. Imediat după Anul Nou, prietenii săi de la 
Rustungsinspektion începură să-i vorbească despre 
posibilitatea de a deschide o secţie de armament care să 
fabrice proiectile antitanc. Oskar era interesat mai mult de 
oale şi cratiţe decât de proiectile. Oalele şi cratiţele 
reprezentau un produs comod. Tai şi bagi metalul la presă, 
îl cufunzi în căzi anume, îl încălzeşti la temperatura 
potrivită, nu foloseşti instrumente ce trebuie calibrate şi 
execuţia nu trebuie să fie nici pe departe atât de exactă 
cum se cere la fabricarea armelor. Pe lângă asta, n-ai cum 
să vinzi pe sub mână proiectile şi tuburi de proiectile, iar lui 
Oskar îi plăcea să vândă pe sub mână, era ca un fel de 
sport; avea farmecul lucrului făcut pe ascuns, rău famat, 
aducea profituri rapide şi fără birocraţie. 

Dar, pentru că era o politică bună, puse bazele unei secţii 
de muniţie, instalând într-una din încăperile Atelierului nr. 2 
câteva imense maşini Hilo, prese de precizie necesare în 
prelucrarea carcaselor de obuze. Secţia de muniții era, 
până una alta, în dezvoltare; aveau să dureze câteva luni 
proiectarea, măsurătorile şi producţia de testare mai 
înainte de a se fabrica vreun proiectil. Uriaşele Hilo dădură 
însă Atelierelor Schindler, ca pavăză împotriva viitorului 
nesigur, cel puţin aparenţa unei industrii serioase şi 
esenţiale pentru ţară. 

Mai înainte ca aceşti monştri să fie măcar calibraţi, Oskar 
începu să primească semnale de la legăturile sale SS din 
Strada Pomorska, şi anume că urma să se constituie un 
ghetou pentru evrei. Îi pomeni de acest zvon lui Stern atent 
să nu creeze panică. 

— O, da! Spuse acesta, am auzit ceva. Unii chiar abia 
aşteaptă. Noi o să fim înăuntru şi duşmanul afară. Putem să 
ne ocupăm de treburile noastre. Nimeni n-o să ne invidieze. 
Zidurile ghetoului o să fie fixe. Ele o să reprezinte forma 
definitivă a catastrofei. 


Edictul, denumit Gen. Gub. 44/91, a fost afişat pe 3 martie 
1941, publicat în presa cracoviană şi urlat din difuzoarele 
instalate pe camioane în Kazimierz. Trecând prin secţia sa 
de muniții, Oskar îl auzi pe unul dintre tehnicienii săi 
germani comentând ştirea: 

— N-or să se simtă mai bine acolo? Întrebă tehnicianul. 
Polonezii îi urăsc, ştiţi doar. 

Decretul se folosise de aceeaşi scuză. Ca mijloc de 
reducere a conflictelor rasiale în Guvernământul General, 
avea să fie delimitat un cartier evreiesc închis. Mutarea în 
ghetou era obligatorie pentru toţi evreii, dar cei cu permise 
de muncă în ordine puteau ieşi la lucru, întorcându-se 
seara. Ghetoul avea să fie amplasat în Cartierul Podgorze, 
chiar pe celălalt mal al râului. Termenul limită pentru 
mutatul acolo era 20 martie. Odată mutat, Judenrat-ul îţi 
aloca o locuinţă, iar polonezii care stăteau în prezent în 
zona ghetoului, erau prin urmare constrânşi să-şi 
abandoneze casele şi să înainteze cereri spaţiului lor locativ 
pentru a obţine apartamente în alte părţi ale oraşului. 

Decretului îi fusese anexată o hartă a noului ghetou. 
Partea de nord urmă să fie mărginită de râu, cea de est - de 
calea ferată către L.wOw, cea sudică - de dealurile de lângă 
Rekawka şi cea vestică - de Podgorze. Avea să fie mare 
înghesuială acolo. 

Exista însă speranţa că represiunea va lua acum forme 
definite, oferind oamenilor o bază pe care să-şi planifice 
viitorul plin de constrângeri. Pentru un om ca Juda Dresner, 
angrosist de textile de pe Strada Stradom, care va ajunge 
să-l cunoască pe Oskar, cele optsprezece luni care 
trecuseră aduseseră cu ele o ameţitoare succesiune de 
decrete, percheziţii şi confiscări. 

Agenţia statului îi preluase afacerea, îşi pierduse maşina şi 
apartamentul, contul din bancă îi fusese îngheţat, şcoala la 
care mergeau copiii fusese închisă - sau, altfel spus, ei 
fuseseră exmatriculaţi de acolo. Bijuteriile familiei fuseseră 
confiscate, şi tot astfel se întâmplase şi cu radioul. Lui şi 


familiei sale li se interzisese intrarea în centrul Cracoviei şi 
nu li se permitea să călătorească cu trenul. Puteau să 
folosească numai troleibuzele anume desemnate. Soţia, fiica 
şi fiii săi erau supuşi întruna convocărilor la curăţatul 
zăpezii sau la altă muncă forţată. Nu puteai şti niciodată 
când vei fi împins cu forţa într-un camion, dacă aveai să 
lipseşti mult sau puţin ori ce fel de nebun cu degetul veşnic 
pe trăgaci era cel care supraveghea munca pe care erai 
forţat s-o faci. Sub un astfel de regim simţeai că viaţa nu-ţi 
oferă nici un punct de sprijin, că aluneci încet într-o 
prăpastie fără fund. Dar poate că ghetoul era capătul - 
fundul prăpastiei - punctul de la care puteai să-ţi organizezi 
gândurile. 

Pe lângă aceasta, evreii din Cracovia se obişnuiseră - într- 
un fel care ar putea fi descris cel mai bine ca genetic - cu 
ideea de ghetou, iar acum, când acest lucru fusese hotărât, 
cuvântul în sine avea un sunet plăcut, liniştitor. Bunicilor lor 
nu li se îngăduise să iasă din ghetoul Kazimierz până în 
1867, când Franz Josef semnase un decret, permițându-le 
să locuiască oriunde ar dori, în oraş. Unii cinici spuneau că 
austriecii au fost nevoiţi să deschidă Kazimierz-ul, cuibărit, 
aşa cum fusese, în cotul râului, atât de aproape de 
Cracovia, astfel încât muncitorii polonezi să-şi poată găsi 
locuinţe mai apropiate de locurile de muncă. Cu toate astea, 
Franz Josef era respectat de bătrânii din Kazimierz la fel de 
mult ca şi prin locurile copilăriei lui Oskar Schindler. 

Deşi eliberarea lor venise atât de târziu, în acelaşi timp, 
printre bătrânii evrei din Cracovia, se simţea nostalgia după 
vechiul ghetou al Kazimierz-ului. Un ghetou implica un 
oarecare grad de murdărie, înghesuială în apartamente, băi 
şi latrine în comun, certuri pentru sforile de întins rufe. În 
aceeaşi măsură, consacra un fel de viaţă specific evreilor, 
bogăţia învăţăturii împărtăşită de cei ce ştiau celor ce voiau 
să asculte, cântecele şi discuţiile pe teme religioase, umăr 
la umăr în cafenele mai bogate în idei decât în frişcă. Din 
ghetourile de la LOdZ şi Varşovia soseau zvonuri urâte, dar 


ghetoul din Podgorze era planificat mult mai generos în 
privinţa spaţiului, căci, dacă îl suprapuneai peste harta 
centrului, descopereai că se întindea pe o suprafaţă cât 
aproape jumătate din vechiul oraş - în nici un caz un spaţiu 
îndestulător, dar nici chiar înghesuială. 

Iar în decret se mai găsea o clauză liniştitoare, care 
făgăduia protecţie evreilor în faţa concetăţenilor lor 
polonezi. De la începutul anilor '30, în Polonia se pornise o 
discriminare rasială atent orchestrată. Când se instalase 
recesiunea şi căzuseră preţurile produselor 
agroalimentare, guvernul polonez aprobase legalizarea 
unei serii de grupări politice antisemite, de genul acelora 
care vedeau în evrei motivul tuturor necazurilor lor 
economice. Sanacja, Partidul pentru Purificare Morală al 
mareşalului Pilsudski, făcu, după moartea acestuia, o 
alianţă cu Lagărul Unităţii Naţionale, un grup agresiv de 
dreapta, îndreptat împotriva evreilor. Primul ministru 
Skladkowski declara de la tribuna parlamentului din 
Varşovia: „Război economic împotriva evreilor? În regulă!”. 

Şi în loc să dea o reformă agrară ţăranilor, Sanacja îi 
încurajă să se repeadă asupra tarabelor evreieşti, în zilele 
de târg, văzând în ele simbolul şi explicaţia deplină a 
sărăciei din zonele rurale poloneze. Într-o mulţime de 
oraşe, începând cu Grodno în 1935, au avut loc pogromuri. 
Legislatorii polonezi se alăturară şi ei bătăliei, şi 
întreprinderile evreieşti simţiră acut lipsa de credite sub 
noile legislații. Breslele meseriaşilor îşi închiseră porţile 
artizanilor evrei, iar universităţile introduseră un procent - 
fiecare, stăpânind bine domeniul limbilor clasice, îl numiră 
numerus clausus aut nullus (număr închis sau zero) - 
pentru admiterea studenţilor evrei. Facultăţile cedară 
insistențelor Unităţii Naţionale şi desemnară în sălile de 
curs bănci anumite pentru evrei şi îi exilară către colţul 
stâng al sălilor de lectură. Destul de obişnuite în 
universităţile poloneze, splendidele fiice ale evreimii 
orăşeneşti ieşeau din sălile de lectură ca să se trezească cu 


feţele brăzdate de o lovitură iute de lamă aplicată de un 
tânăr înalt şi serios din Lagărul Unităţii Naţionale. 

În primele zile ale ocupaţiei germane, cuceritorii fuseseră 
uimiţi de entuziasmul cu care polonezii indicau locuinţele 
evreilor sau ţineau nemişcat un evreu purtător al 
tradiţionalilor perciuni, în timp ce un german îi tundea 
barba cu foarfecele sau cu baioneta, luând şi câte o 
bucăţică de piele în cursul operaţiei. În martie 1941, prin 
urmare, făgăduiala de a proteja locuitorii ghetoului de 
excesele naţionale ale polonezilor suna aproape credibil. 

Şi, deşi nu se observau manifestări spontane de bucurie 
printre evrei în timp ce-şi împachetau lucrurile ca să se 
mute în Podgorze, existau semnele unei ciudate stări de 
uşurare, de parcă s-ar fi ajuns la o limită dincolo de care, cu 
puţin noroc, nu aveai să mai fii dezrădăcinat sau tiranizat. 
Atât de puternic era acest sentiment, încât oameni din 
satele din împrejurimile Cracoviei, din Wieliczka, din 
Niepolomice, din Lipnica Murowana şi Iyniec se grăbiră să 
vină în oraş spre a nu rămâne în afara zidurilor pe 20 
martie, trezindu-se într-un peisaj lipsit de confort. Căci 
ghetoul era, prin natura sa, aproape prin definiţie, locuibil, 
chiar dacă pasibil de a fi supus unor atacuri periodice. 
Ghetoul reprezenta încremenirea, nu evoluţia. 

Ghetoul va aduce unele inconveniente minore în viaţa lui 
Oskar Schindler. Se obişnuise ca atunci când îşi părăsea 
apartamentul luxos din Straszewski, să treacă pe lângă 
cocoaşa de calcar a Wawel-ului, înfiptă la intrarea în oraş ca 
un dop în gâtul unei sticle şi să străbată Kazimierz-ul peste 
podul Kosciuszko, apoi la stânga, către fabrica sa din 
Zablocie. Acum această rută era tăiată de zidurile 
ghetoului. Părea o problemă minoră, care făcu însă să pară 
mult mai rezonabilă ideea unui apartament la ultimul etaj al 
clădirii birourilor sale din Strada Lipowa. Nu era un loc atât 
de rău - construit în stilul lui Walter Gropius. Multă sticlă şi 
lumină, cărămizi cubice aparente, moderne, la intrare. 


Totuşi, de câte ori călătorea între oraş şi Zablocie, în acele 
zile de martie dinaintea termenului limită, vedea evrei din 
Kazimierz împachetând, iar pe Strada Stradom trecea pe 
lângă familii care împingeau către ghetou roabe încărcate 
până la refuz cu scaune, saltele şi ceasuri. Strămoşii lor 
locuiseră în Kazimierz de pe vremea când era doar o insulă 
separată de Centrum de un pârâu numit Stara Wisla - de 
fapt de pe vremea când Cazimir cel Mare îi invitase la 
Cracovia, în timp ce oriunde în altă parte erau învinuiți de a 
fi adus moartea neagră: ciuma. Oskar presupunea că 
strămoşii lor ajunseseră la Cracovia, în urmă cu peste 500 
de ani, exact la fel: împingând o roabă plină cu rufărie. 
Acum plecau, se pare, cu aceeaşi roabă încărcată. Invitaţia 
lui Cazimir fusese anulată. 

În cursul acestor drumuri matinale de-a curmezişul 
oraşului, Oskar observă că se prevăzuse ca tramvaiele 
oraşului să străbată ghetoul pe Strada LwOwska. Lucrători 
polonezi zidiseră toţi pereţii care dădeau spre linia de 
tramvai şi, în spaţiile libere, fuseseră ridicate ziduri de 
beton. Din momentul intrării în ghetou, tramvaiele 
călătoreau şi ele cu uşile închise, şi nu se opreau până când 
nu ieşeau din nou în Umwelt, lumea ariană, la colţul 
străzilor LwOwska şi Kingi. Oskar ştia că oamenii vor prinde 
oricum tramvaiul. Uşile închise, lipsa staţiilor, pistoale 
mitralieră pe ziduri - nu contau. În privinţa asta, fiinţa 
umană e incorigibilă. Oamenii vor încerca să coboare - 
credincioasa slujnică a cuiva cu un pachet de cârnaţi. 
Oamenii vor încerca să urce - un tânăr atletic şi iute, ca 
Leopold Pfefferberg, cu buzunarul plin de diamante sau de 
zloți de ocupaţie sau cu un mesaj codificat pentru partizani. 
Oamenii răspundeau oricărei şanse cât de mici, chiar dacă 
era una exterioară, ce se deplasa cu viteză printre pereţii 
muţi, cu uşile bine închise. 

Începând cu 20 martie, muncitorii evrei ai lui Oskar nu 
aveau să mai primească nici un salariu şi se înţelegea că 
erau nevoiţi să trăiască integral din rațiile lor. În loc de 


salarii, el trebuia să plătească o taxă Cartierului General 
din Cracovia. Atât Oskar, cât şi Madritsch nu erau foarte 
liniştiţi în privinţa asta, pentru că ştiau că în cele din urmă 
războiul va lua sfârşit şi stăpânii de sclavi, cum se 
întâmplase şi în America, aveau să fie huiduiţi şi plimbaţi 
goi pe stradă. Taxele pe care erau obligaţi să le plătească 
poliţiei erau cele standard, alocate de Biroul Central 
Administrativ şi Economic SS. Şapte mărci şi jumătate pe zi 
pentru un muncitor calificat, cinci mărci pentru cei 
necalificaţi şi femei. Erau destul de coborâte faţă de cele în 
vigoare pe piaţa liberă a forţei de muncă. Dar, atât pentru 
Oskar, cât şi pentru Julius Madritsch, elementul moral 
prevala asupra celui economic. Obţinerea unor cheltuieli de 
salarizare convenabile era ultima dintre grijile lui Oskar în 
anul acela. Pe lângă asta, nu fusese niciodată un capitalist 
ideal. Tatăl său îl acuzase adesea, în tinereţe, că risipea 
banii şi, pe când era doar director la compartimentul 
desfacere, avea două maşini, sperând că Hans o să audă de 
asta şi o să facă o criză. Acum, la Cracovia, îşi putea permite 
să întreţină un adevărat garaj: o Minerva belgiană, un 
Maybach, o limuzină Adler şi un BMW. 

Să fii risipitor din fire şi totuşi mai înstărit decât tatăl tău, 
un om mult mai chibzuit, era una dintre reuşitele pe care 
Schindler le cerea de la viaţă, iar în vremuri de boom 
economic, preţul forţei de muncă nu se discuta. 

La fel stăteau lucrurile şi pentru Madritsch. Fabrica sa de 
uniforme era amplasată în partea vestică a ghetoului, cam 
la doi kilometri de cea a lui Oskar. Îi mergea atât de bine 
încât începuse negocieri pentru deschiderea unei 
întreprinderi similare în Tarnow. Se număra şi el printre 
favoriţii Inspectoratului pentru Armament, iar poziţia sa era 
atât de bună încât primise un împrumut de un milion de 
zloți de la Bank Emisyjny (Banca Monetăriei). Chiar dacă 
aveau unele mustrări de conştiinţă, e puţin probabil că 
vreunul dintre cei doi oameni de afaceri simţea obligaţia 
morală de a evita angajarea altor evrei. Era o atitudine 


care, pentru că erau firi pragmatice, nu li se potrivea. Şi 
oricum, atât Itzak Stern, cât şi Roman Ginter, om de afaceri 
şi reprezentantul Biroului de Ajutor al Judenrat-ului, îi 
sunau pe Oskar şi pe Julius, implorându-i să angajeze mai 
mulţi evrei, oricât de mulţi putea înghiţi fabrica. Obiectivul 
îl constituia creşterea importanţei economice a ghetoului. 
Era aproape axiomatic, considerau Stern şi Ginter în stadiul 
acela, ca un evreu care prezenta o valoare economică 
pentru un imperiu ce tocmai se ridica şi care resimțea o 
acută nevoie de muncitori calificaţi, să se afle la adăpost de 
lucruri mai rele. 

lar Oskar şi Madritsch au fost de acord. 

Timp de două săptămâni, familii de evrei din clasa de 
mijloc, ai căror servitori polonezi veniseră cu ei să le dea o 
mână de ajutor, îşi împinseră cărucioarele prin Kazimierz şi 
peste podul Podgorze. Pe fundul cărucioarelor erau ascunse 
broşele care rămăseseră şi hainele de blană - sub saltele şi 
ceainice şi ibrice. Mulțimea de polonezi adunaţi pe străzile 
Stradom şi Starovişina se distra şi arunca cu noroi: „Jidanii 
se cară, jidanii se cară! Adio, jidanilor!”. 

Dincolo de pod, noii cetăţeni ai ghetoului se trezeau în faţa 
unei ciudate porţi de lemn. Albă, cu întărituri în formă de 
scoică, ce te duceau cu gândul la arhitectura maură, avea 
două arce largi pentru a lăsa să treacă tramvaiele către şi 
de la Cracovia şi, într-o parte, o gheretă albă pentru 
santinelă. Deasupra arcadelor, un text în ebraică proclama 
liniştitor: „Oraşul evreiesc”. Garduri înalte din sârmă 
ghimpată se întindeau de-a lungul ghetoului, pe malul 
râului, iar spaţiile libere fuseseră închise cu plăci de ciment 
de trei metri înălţime, cu capătul superior rotunjit, fapt care 
le făcea să semene cu stelele funerare aşezate pe 
mormintele anonime. 

La poarta ghetoului, evreul ostenit era întâmpinat de un 
reprezentant al Biroului de Cazare al Judenrat-ului. Dacă 
avea nevastă şi o familie numeroasă, omului i se puteau 
repartiza două camere, cu acces la o bucătărie. Dar chiar şi 


aşa, după traiul plăcut din cursul deceniul doi şi trei, era 
neplăcut să fii obligat să împarţi viaţa personală cu familii 
care respectau ritualuri şi obiceiuri diferite - şi cu mirosuri 
neplăcute. Femeile ţipau, iar bărbaţii spuneau că lucrurile 
puteau sta şi mai rău, îşi sugeau dinţii şi clătinau din cap. În 
încăperea aceea, conservatorii găseau că liberalii sunt o 
pacoste. 

Pe 20 martie, mutarea se termină. Toţi cei rămaşi în afara 
ghetoului îşi asumaseră conştient acest risc. Înăuntru, 
pentru moment, locuitorii ghetoului se odihneau. 

Lui Edith Liebgold, o tânără de douăzeci şi doi de ani, i se 
repartiză o cameră la parter, în care urma să locuiască cu 
mama şi copilul său. Căderea Cracoviei, în urmă cu 
optsprezece luni, îl adusese pe soţul ei în pragul disperării. 
Omul plecase de acasă, rătăcind pe străzi de parcă ar fi 
vrut să descopere ce blestem fusese aruncat asupra lui. 
Prin minte îi defilau imagini cu păduri şi luminişuri ascunse 
şi sigure. Nu se mai întorsese niciodată. 

De la fereastra sa, Edith Liebgold putea zări Vistula prin 
sârma ghimpată a gardului, dar drumurile ei către alte 
părţi ale ghetoului, în special spre spitalul din Strada 
Wegierska, o purtau prin Plac Zgody (Piaţa Concordiei), 
singura piaţă a ghetoului. Acolo, chiar din cea de a doua zia 
vieţii sale înăuntrul zidurilor, numai douăzeci de secunde au 
lipsit pentru fi aruncată într-un camion SS şi dusă să 
încarce cărbune sau să curețe zăpada în oraş. Edith se 
temea nu numai că, după unele zvonuri, echipele de lucru 
se întorceau deseori cu unul sau mai mulţi membri în 
minus, dar, mai mult, se îngrozea la gândul că va fi forţată 
să urce într-un camion când ea era nevoită să se repeadă 
până la farmacia Pankiewicz, iar sugarul trebuia hrănit 
peste douăzeci de minute. 

Prin urmare, se duse împreună cu nişte prieteni la Oficiul 
Forţelor de Muncă. Dacă găsea ceva de lucru în schimburi, 
mama ei putea să aibă grijă de copil noaptea. 


În zilele acelea, oficiul era aglomerat. Judenrat-ul avea 
propria sa forţă de poliţie, Ordnungdienst, extinsă şi pusă la 
punct ca să păstreze ordinea în ghetou, iar un băiat cu 
şapcă şi cu o banderolă pe braţ supraveghea coada din faţa 
biroului. 

Grupul fetei ajunsese înăuntru, imediat după uşă, 
sporovăind zgomotos ca să treacă timpul, când se apropie 
de ea un bărbat între două vârste, mărunt, purtând o haină 
cafenie şi cravată. Atrăseseră atenţia cu glumele şi 
tinereţea lor. La început au crezut că intenţiona „s-o agaţe” 
pe Edith. 

— Ascultaţi, spuse omul, decât să aşteptaţi aici, mai bine v- 
aţi duce la fabrica de vase emailate din Zablocie. 

Omul lăsă să treacă o vreme pentru ca adresa să fie 
reţinută. 

— Zablocie este în afara ghetoului, le spuse. Puteţi să 
faceţi tot felul de schimburi cu muncitorii polonezi de acolo. 
Avem nevoie de zece femei sănătoase pentru schimbul de 
noapte. 

Fetele începură să se strâmbe, de parcă-şi puteau îngădui 
să aleagă între mai multe locuri de muncă, ba chiar le 
dădea mâna să-l refuze. Nu-i prea greu, le asigură el. Şi o 
să vă înveţe acolo ce aveţi de făcut. Numele lui, spuse, era 
domnul Abraham Bankier. 

— Directorul. Desigur, exista un patron neamţ. 

— Ce soi de neamţ? Întrebară. 

Bankier rânji ca şi cum ar fi vrut să le împlinească deodată 
toate speranţele. 

— Nu din cel rău. 

În noaptea aceea, Edith Liebgold se întâlni cu ceilalţi 
membri ai schimbului de noapte de la fabrica de emailuri şi 
mărşălui prin ghetou către Zablocie, sub paza unui evreu 
din poliţia ghetoului, numită Serviciul de Ordine (0D). Îi 
întrebă pe cei care păşeau în coloană, alături de ea, despre 
această Deutsche Email Fabrik. Se dă o supă destul de 
groasă, veni răspunsul. Se bate? Nu e genul ăsta de loc, i se 


răspunse, nu-i ca fabrica de lame a lui Beckmann, e mai 
degrabă ca a lui Madritsch. Madritsch e în regulă şi 
Schindler la fel. 

La intrarea în fabrică, Bankier strigă noii muncitori din 
schimbul de noapte şi îi duse sus, pe scări, pe lângă nişte 
birouri goale, până la o uşă pe care scria Herr Direktor. 
Edith auzi o voce chemându-i înăuntru. Îl găsiră pe Herr 
Direktor aşezat pe un colţ al biroului său, fumând o ţigară. 
Părul lui, undeva între blond şi castaniu deschis, părea 
proaspăt pieptănat, purta un costum cu vestă şi o cravată 
de mătase. Arăta exact ca un om care fusese invitat undeva 
la cină, dar îi aşteptase special ca să le spună o vorbă. Era 
uriaş şi încă tânăr. De la un astfel de vis hitlerist, Edith 
aştepta un discurs despre efortul de război şi normele de 
producţie. 

— Am vrut să vă spun bine aţi venit, li se adresă în 
poloneză. Faceţi parte din proiectul de extindere a acestor 
ateliere. 

Privi într-o parte. Poate că se gândea „Nu le spune asta, 
nu le este de nici un folos.”. 

Apoi, fără să clipească, fără nici un fel de introducere, fără 
măcar să ridice din umeri, adăugă: 

— O să fiţi în siguranţă dacă lucraţi aici; aveţi toate 
şansele să apucaţi sfârşitul războiului. 

Apoi le spuse noapte bună şi părăsi biroul o dată cu ei, 
îngăduindu-i lui Bankier să-i oprească pe palier, astfel ca 
Herr Direktor să poată cobori primul şi să urce în maşină. 

Făgăduiala îi ameţise pe toţi. Era ceva supranatural. Cum 
ar putea un om să promită aşa ceva? Dar Edith Liebgold 
descoperi că credea în această promisiune fără şovăială. Nu 
atât pentru că voia, nu pentru că era un dar, o îndrăzneală 
aţâţătoare, ci din pricină că, în secunda în care Herr 
Schindler rostise promisiunea, nu lăsase loc nici unei alte 
posibilităţi - alta decât aceea de a crede în ea. 

Noile sosite la Deutsche Email Fabrik îşi luară în primire 
slujba, într-o stare de ameţeală plăcută. Se simțeau de 


parcă vreo ţigancă bătrână, care n-avea nimic de câştigat 
dintr-asta, le-ar fi spus că se vor mărita cu un conte. 
Făgăduiala schimbase pentru totdeauna tot ceea ce Edith 
Liebgold aştepta de la viaţă. Dacă ar fi încercat s-o împuşte; 
probabil că s-ar fi ridicat în faţa armelor, protestând, dar 
Herr Direktor a spus că aşa ceva nu se poate întâmpla. 
Munca nu cerea eforturi intelectuale. Edith căra la 
cuptoare vasele scoase din baia de emailare, atârnate cu 
cârlige de un băț lung. Şi întorcea întruna pe toate feţele 
promisiunea lui Schindler. Numai nebunii fac promisiuni 
atât de categorice. Fără să clipească. Şi totuşi nu părea 
nebun. Era un om de afaceri care tocmai fusese invitat la 
cină, prin urmare trebuia să ştie ceva. Dar asta înseamnă 
un fel de clarviziune, de legătură subtilă cu Dumnezeu sau 
cu diavolul, sau cu ceea ce hotăra ordinea lucrurilor. Dar, 
iarăşi, ţinuta lui, apoi mâna cu inelul de forma unui sigiliu 
de aur nu semăna cu aceea a unui vizionar, era o mână 
obişnuită să se întindă după paharul de vin, o mână în care 
puteai să bănuieşti mângăieri tăinuite. Şi astfel se întorcea 
din nou la ideea nebuniei, beţiei, explicaţiilor mistice, la 
tehnica prin care Herr Direktor o îmbolnăvise de încredere. 
Raţionamente asemănătoare aveau să construiască în anul 
acela şi în cei următori toţi cei cărora Oskar Schindler le 
făcea aceste ameţitoare făgăduieli. Unii deveneau 
conştienţi de corolarul nerostit: dacă omul greşea, dacă-şi 
folosea fără măsură puterea de a insufla speranţă, atunci 
nu exista nici Dumnezeu, nici umanitate, nici pâine, nici 
sprijin, rămânea doar şansa, iar aceasta nu era prea bună. 
Capitolul 9 
În primăvara aceea Schindler îşi părăsi fabrica din 
Cracovia şi se îndreptă spre vest, către Zwittau, la volanul 
unui BMW, trecând graniţa prin pădurile ce se trezeau la 
viaţă. Trebuia să-şi viziteze soţia, mătuşile şi sora. Toate 
fuseseră aliatele lui împotriva tatălui său, martore ale 
martirajului mamei lui. În haina lui cu guler de blană, 
ţinând cu o mână volanul, făcut special, de comandă, şi 


căutând să găsească cu cealaltă o nouă ţigară turcească, în 
timp ce maşina gonea spre Jeseniks, pe panglica dreaptă a 
drumului asfaltat - Oskar Schindler se întreba dacă exista o 
asemănare între suferinţele mamei sale şi cele ale soţiei. Ei 
bine, el nu vedea niciuna. Un copil nu trebuia să vadă astfel 
de lucruri. Tatăl său era un zeu, supus unor legi mai dure. Îi 
plăcea să-şi viziteze mătuşile, îi plăcea felul în care îşi 
ridicau mâinile, cu palmele în sus, în semn de admiraţie 
pentru croiala hainei pe care o purta. Sora mai mică se 
căsătorise cu un funcţionar de la căile ferate şi locuia într- 
un apartament plăcut, pus la dispoziţie de conducerea 
societăţii. Soţul ei era un om important în Zwittau, nod de 
cale ferată cu un mare depou de mărfuri. Oskar bea ceai cu 
sora sa şi soţul acesteia şi apoi schnaps. În încăpere plutea 
un aer de mulţumire - vlăstarele familiei Schindler nu 
ajunseseră tocmai rău. 

Desigur că sora lui Oskar fusese cea care o îngrijise pe 
Frau Schindler spre sfârşitul vieţii ei şi tot ea îşi vizita pe 
ascuns tatăl. Nu putea face decât unele aluzii în sensul unei 
reconcilieri familiale. Încercă asta, în timp ce serveau 
ceaiul, dar i s-a răspuns cu mormăieli. 

Mai târziu Oskar cină acasă cu Emilie, entuziasmată că 
avea să-l aibă lângă ea pe perioada vacanței. Puteau să 
meargă împreună la slujba de Paşti, ca o familie 
tradiționalistă. „Ceremonios” era cuvântul cel mai potrivit 
pentru că dansară astfel toată seara, servindu-se reciproc 
la masă ca nişte străini politicoşi. În sinea lor, atât Emilie, 
cât şi Oskar erau uimiţi de această ciudată nepotrivire de 
caracter. El putea oferi mult mai mult străinilor, 
muncitorilor din fabrica sa decât îi putea acorda ei. 

Întrebarea care plutea între ei era dacă Emilie ar fi trebuit 
să rămână cu el la Cracovia. Dacă renunţa la apartamentul 
din Zwittau şi instala acolo nişte chiriaşi, nu mai avea nici o 
scăpare din Cracovia. Considera că datoria ei este să fie 
alături de Oskar. În limbajul moralei catolice, absenţa ei din 
casă se numea „ispitirea la păcat” şi totuşi viaţa cu el într- 


un oraş străin ar fi fost tolerabilă numai dacă el ar fi fost 
grijuliu şi sensibil faţă de sentimentele ei. Necazul cu Oskar 
era că nu te puteai baza pe el, ca să-şi păstreze escapadele 
numai pentru sine. Nepăsător, pe jumătate ameţit de 
băutură, pe jumătate zâmbitor, părea să considere 
câteodată că, dacă lui îi plăcea o fată, trebuia să-ţi placă şi 
ţie. 

Întrebarea fără răspuns referitoare la plecarea ei la 
Cracovia atârna atât de apăsător încât atunci când cina luă 
sfârşit, Oskar îşi ceru scuze şi plecă la o cafenea din piaţa 
oraşului. Era un loc frecventat de ingineri mineri, oameni 
de afaceri mărunți şi câte un negustor devenit întâmplător 
ofiţer. Văzu cu mulţumire câţiva dintre foştii săi prieteni 
motociclişti, cea mai mare parte dintre ei purtând acum 
uniforma Wehrmacht-ului. Începu să bea coniac cu ei. 
Câţiva îşi exprimară uimirea că un ins atât de voinic ca el nu 
era încă în uniformă. 

— Industria este vitală pentru efortul de război, mârâi el, 
vitală. 

Depănară amintiri despre cursele de motociclete, se 
făcură glume pe seama celei pe care el o asamblase din 
piese de rezervă, când era în liceu, şi a efectelor explozive 
ale marelui său Galoni de 500 cmc. Nivelul zgomotului din 
cafenea crescu şi se comandă altă sticlă de coniac. Din 
încăperea alăturată, unde se servea masa, apărură doi 
prieteni de şcoală, a căror căâutătură părea să spună că 
auziseră un râs cunoscut. Unul dintre ei deveni serios. 

— Oskar, ascultă. Taică-tău ia masa aici. Singur. 

Oskar privi în paharul de coniac, se aprinse la faţă, dar se 
mulţumi să ridice din umeri. 

— Ar trebui să vorbeşti cu el, spuse cineva. E o umbră, 
ticălosul bătrân. 

Oskar declară că trebuie să plece acasă, se ridică în 
picioare, dar ceilalţi îi puseră mâinile pe umeri, silindu-l să 
se aşeze din nou. Ştie că eşti aici, spuseră. Doi dintre ei se 
duseseră deja dincolo şi încercau să-l convingă pe bătrânul 


Hans Schindler să-şi părăsească resturile cinei. Cuprins: de 
panică, Oskar se ridicase deja în picioare, scotocindu-se în 
buzunar după fisa de la garderobă, când Herr Hans 
Schindler, cu chipul marcat de suferinţă, apăru din 
încăperea alăturată, împins blând de la spate de doi tineri. 
Oskar rămase încremenit la vederea lui. În ciuda trufiei pe 
care o manifesta faţă de tatăl său, îşi imaginase întotdeauna 
că, odată trecută prăpastia, el însuşi avea să facă primul 
pas. Bătrânul era atât de mândru. Şi totuşi iată-l aici, 
lăsându-se târât către fiul său. 

În timp ce tată şi fiu erau împinşi unul către celălalt, 
primul gest al bătrânului fu un zâmbet de scuză şi o 
ridicare a sprâncenelor. Prin familiaritatea sa, gestul îl 
răvăşi pe Oskar. N-am ce face, părea să spună Hans. 
Căsătoria şi toate celelalte, mama ta şi cu mine, toate s-au 
desfăşurat după nişte legi ale lor, proprii. Gândul din 
spatele gestului ar fi putut fi unul obişnuit, dar în seara 
aceea Oskar mai văzuse aceeaşi expresie pe faţa cuiva. Pe 
propriul său chip, când, uitându-se în oglinda din holul 
apartamentului Emiliei, îşi pusese pardesiul ca să iasă în 
oraş. Căsătoria şi toate celelalte se desfăşoară după nişte 
legi proprii. Îşi adresase această privire sie însuşi, iar aici, 
după câteva coniacuri, tatăl său îl privea la fel. 

— Ce mai faci, Oskar? Întrebă Hans Schindler. Cuvintele 
fură urmate de o şuierătură urâtă. Sănătatea tatălui său se 
înrăutăţise de când îl văzuse ultima oară. 

Oskar hotări că până şi Herr Hans Schindler era o fiinţă 
umană, o aserţiune pe care nu fusese în stare s-o înghită la 
ceaiul de la sora lui, şi-l îmbrăţişă pe bătrân, sărutându-l pe 
obraz de trei ori, simțind atingerea bărbii nerase şi 
începând să plângă, în timp ce grupul de ingineri şi soldaţi 
şi foşti motociclişti aplaudau plăcuta scenă. 

Capitolul 10 

Consiliul noului şef al Judenrat-ului, Artur Rosenzweig, ai 
cărui membri se considerau încă păzitori ai aerului, 
bunăstării şi raţiilor de pâine ale celor din ghetou, inoculă 


poliţiei evreieşti, Ordnungdienst, ideea că era alcătuit tot 
dintr-un fel de funcţionari publici. Aveau tendinţa să 
angajeze tineri înţelegători şi bine crescuţi. Deşi OD-ul era 
privit la sediul SS, ca o forţă oarecare de poliţie auxiliară, 
care ar fi trebuit să primească ordinele ca orice corp de 
poliţie, nu aceasta reflecta, în vara anului 1941, imaginea 
de care se bucurau cea mai parte a celor din OD. 

Nu poate fi negat faptul că, pe măsură ce trecea timpul, 
fiecare bărbat din OD devenea din ce în ce mai mult un 
individ suspect, un prezumtiv colaboraţionist. Unii 
transmiteau informaţii mişcărilor ilegale, înfruntând astfel 
sistemul, dar probabil majoritatea socoteau că existenţa lor 
şi a familiilor lor depindea tot mai mult de cooperarea cu 
SS-ul. Pentru oamenii cinstiţi, cel înrolat în OD era o 
persoană coruptă; pentru escroci, angajarea reprezenta o 
ocazie deosebită. 

Dar în primele luni ale existenţei sale în Cracovia, OD-ul 
părea o forţă nevinovată, benignă. Leopold Pfeffterberg 
poate fi privit ca o dovadă în ceea ce priveşte ambiguitatea 
calităţii de membru. În decembrie 1940, când se desfiinţă 
învăţământul pentru evrei, chiar şi cel organizat de 
Judenrat, lui Poldek i se oferi o slujbă ca om de ordine la 
cozile de la birourile Judenrat-ului şi pentru a ţine evidenţa 
audienţelor. Era o slujbă, care-i ocupa doar o parte din 
timp, dar îi oferea o acoperire sub care se bucura de o 
oarecare libertate de deplasare prin Cracovia. 
Ordnungdienst a fost fondat în martie 1941, cu scopul 
declarat de a proteja evreii care veneau în ghetoul 
Podgorze din alte părţi ale oraşului. Poldek acceptă invitaţia 
de a-şi pune pe cap şapca cu însemnele OD. Credea că-i 
înţelesese scopurile, că folosea nu numai pentru a asigura 
un comportament corect între ziduri, dar în egală măsură 
pentru a obţine gradul necesar de supunere tribală, care, în 
istoria evreilor din Europa, fusese cultivată cu grijă în ideea 
că opresorul va pleca mult mai repede, va uita mult mai 


uşor, şi astfel, în intervalele dintre două scăpărări ale 
memoriei, viaţa putea redeveni suportabilă. 

În acelaşi timp în care purta şapca cu inițialele OD, 
Pfefferberg se ocupa de afaceri ilegale - vindea pielărie, 
bijuterii, blănuri, valută - de o parte sau de alta a porţii 
ghetoului. Îl cunoştea pe wachtmeister-ul de la poartă, 
Oswald Bosko, un poliţist care îşi manifesta nesupunerea 
faţă de regim, lăsând să pătrundă în ghetou materii prime - 
stofe, vin, pielărie - ce puteau fi transformate în bunuri, 
apoi lăsa aceste bunuri să iasă de acolo pentru a fi vândute 
în Cracovia, totul fără măcar să pretindă ceva pentru sine. 
După ce trecea de oficialităţile de la poarta ghetoului, 
Schmalzerwnicii (informatorii) care trândăveau ici-colo, 
Pfefferberg îşi scotea banderola cu însemnele iudaice pe 
câte o alee liniştită, înainte de a pomi la afacerile lui în 
Kazimierz sau Centrum. 

Pe zidurile oraşului, deasupra capetelor pasagerilor din 
tramvai, putea citi proclamaţiile zilnice, reclamele pentru 
lame de ras, ultimele decrete ale Wawel-ului împotriva celor 
care adăposteau bandiți polonezi, ca şi sloganul: „Evrei - 
păduchi - tifos”, afişul prezentând o virginală fată poloneză 
întinzând hrană unui evreu cu nas coroiat, a cărui umbră o 
sugera pe aceea a diavolului. „Oricine ajută un evreu, ajută 
pe Satana.” La ferestrele magazinelor de zarzavaturi 
atârnau fotografii cu evrei amestecând carne de şoarece în 
plăcintă, turnând apă în lapte, strecurând păduchi în tăiţei, 
frământând aluatul cu picioarele murdare. Pe străzile 
Cracoviei, existenţa ghetoului era confirmată artistic de 
afişele apărute sub egida Ministerului Propagandei. Şi 
Pfefferberg, cu aspectul său arian, trecea liniştit pe sub 
aceste opere de artă, purtând o valiză plină cu 
îmbrăcăminte, bijuterii sau valută. 

Pfefferberg dăduse cea mai mare lovitură cu un an în 
urmă, când guvernatorul Frank retrăsese din circulaţie 
sute de bancnote de cinci sute de zloți şi ceruse ca acestea 
să fie depozitate la Reich Credit Fund. Deoarece un evreu 


putea schimba doar două mii de zloți, însemna că toate 
bancnotele ascunse - contrar regulamentelor - care 
depăşeau această valoare nu mai făceau doi bani dacă nu 
găseai pe cineva cu aspect arian, fără banderolă, dispus să 
se aşeze în locul tău la lungile cozi formate de polonezi în 
faţa Băncii de Credit a Reich-ului. Pfefferberg şi un tânăr 
prieten sionist adunară câteva sute de mii de zloți în 
moneda proscrisă, ieşiră din ghetou cu o valiză plină de 
bancnote şi se întoarseră cu moneda curentă sub ocupaţie 
din care lipseau doar sumele cu care mituiseră Poliţia 
Albastră Poloneză de la poartă. Acesta era genul de poliţist 
reprezentat de Pfefferberg; excelent după standardele 
preşedintelui Artur Rosenzweig, deplorabil după ale celor 
din Pomorska. 

Oskar vizită ghetoul în aprilie, atât din curiozitate, cât şi ca 
să vorbească cu un bijutier pe care-l angajase să-i facă două 
inele. Îl găsi într-o înghesuială ce depăşea orice închipuire: 
două familii într-o cameră, cu excepţia celor care nu aveau 
norocul să cunoască pe cineva de la Judenrat. Pretutindeni 
plutea un miros de closet înfundat, dar femeile ţineau 
tifosul la distanţă curăţind cu ardoare orice lucru şi 
fierbând îmbrăcămintea în curte. 

— Lucrurile se schimbă! Îi mărturisi bijutierul lui Oskar. 
Celor din OD li s-au dat bastoane. 

Cât despre administraţia ghetoului, aceea a tuturor 
ghetourilor din Polonia, trecuse de sub controlul 
guvernatorului Frank sub cea a Secţiei 4B Gestapo. Cea 
mai înaltă autoritate pentru toate problemele evreieşti din 
Cracovia era acum Oberfuhrer-ul SS Julian Scherner, un 
bărbat între patruzeci şi cinci şi cincizeci de ani, plin de 
vitalitate, care, în haine civile, cu chelie şi ochelari cu lentile 
groase, aducea destul de bine cu un funcţionar anonim. 
Oskar îl întâlnise la un cocteil în comunitatea germană. 
Scherner vorbea mult - nu despre război, ci despre afaceri 
şi investiţii. Era genul de funcţionar foarte des întâlnit 
printre gradele mijlocii ale SS-ului, bun camarad, amator 


de băutură, femei şi bunuri confiscate. Câteodată îi răsărea 
în colţul gurii, ca urmele de ciocolată pe buzele unui copil, 
zâmbetul afectat al puterii sale neaşteptate. Era o persoană 
sociabilă şi fără suflet. Oskar ştia că Scherner îmbrăţişase 
ideea de a-i pune pe evrei să muncească în loc de a-i ucide 
şi că ar fi acceptat să încalce legile de dragul câştigului, dar 
că, în acelaşi timp urma linia generală a politicii SS, oricare 
ar fi fost evoluţia acesteia. 

Oskar îşi amintise de el cu ocazia Crăciunului precedent şi 
îi trimisese şase sticle de coniac. Acum, când puterea lui 
Scherner sporise, avea să-l coste mai mult. 

Din pricina acestei schimbări de orientare a puterii - SS-ul 
devenind nu numai braţul politicii, dar şi creatorul ei - OD- 
ul a căpătat, sub soarele din ce în ce mai puternic de 
aprilie, un nou aspect. Trecând pe lângă ghetou, Oskar 
începu să se obişnuiască cu o figură nouă: un fost geamgiu 
numit Symke Spira, noua forţă în OD. Spira era un 
conservator, atât prin trecut, cât şi prin temperament, 
dispreţuindu-i pe evreii liberali europenizaţi care se mai 
găseau încă în consiliul Judenrat-ului. Primea ordine nu de 
la Artur Rosenzweig, ci de la Untersturmfuhrer-ul Brandt şi 
de la sediul SS de peste râu. De la discuţiile cu Brand se 
întorcea în ghetou cu ştiri noi şi cu mai multă putere. Brand 
îi ceruse să organizeze şi să conducă o secţie politică în 
cadrul OD şi Spira recrutase personal o parte dintre 
prietenii lui în acest scop. Uniforma lor nu mai era şapca şi 
banderola gărzilor OD, fiind înlocuită cu o cămaşă cenuşie, 
pantaloni de cavalerie, curea neagră de piele şi cizme 
strălucitoare, ca ale celor din SS. 

Secţia politică a lui Spira depăşi limita aşa-numitei 
„cooperări morocănoase” şi se umplu de inşi venali, oameni 
complexaţi, ce păstrau ranchiune puerile de pe urma unor 
minore ofense sociale şi intelectuale pe care le suferiseră în 
trecut din partea unor evrei respectabili din clasa de mijloc. 
Pe lângă Symke mai erau Szymon Spitz şi Marcel Zellinger, 
Ignacy Diamond, David Gutter negustorul, Forster şi 


Gruner şi Landau. 'Ioţi aceştia porniră hotărâți pe calea 
unei cariere de şantajişti, întocmind pentru cei din SS liste 
cu locuitorii din ghetou care făceau agitaţie subversivă sau 
aveau o comportare nesatisfăcătoare. 

Poldek Pfefferberg începuse să caute o soluţie ca să scape 
din OD. Se auzise un zvon că cei din Gestapo aveau să-i 
pună pe toţi oamenii din OD să depună un jurământ de 
credinţă pentru Fuhrer, după care nu mai rămânea loc 
pentru neascultare. Poldek nu voia să aibă aceeaşi profesie 
cu Spira, cel cu cămaşă cenuşie, sau cu Spitz şi Zellinger, 
fabricanţii de liste. Se duse până la spitalul din capătul 
Străzii Wegierska, ca să stea de vorbă cu medicul oficial al 
Judenrat-ului, un om blond, cu dinţii puţin cam mari, pe 
nume Alexander Biberstein, al cărui frate, Marek - primul 
preşedinte al consiliului - se afla încă închis în sumbra 
închisoare Montelupich, pentru violarea legislaţiei valutare 
şi încercare de mituire a unei persoane oficiale. 

Pfefferberg îl imploră pe Biberstein să-i dea un certificat 
medical, astfel încât să poată părăsi OD-ul. Era un lucru 
dificil, îi spusese Biberstein. Pfefferberg nici măcar nu arăta 
bolnav. I-ar fi fost imposibil să simuleze hipertensiunea. 
Doctorul îi prezentă amănunţit simptomele sciaticii. 
Pfefferberg începu să se prezinte la slujbă adus de spate şi 
sprijinindu-se într-un baston. 

Spira era furios. Când Pfefferberg ceru pentru prima dată 
să părăsească OD-ul, poliţistul-şef declară, ca un comandant 
al gărzii palatului, că singura cale de ieşire era pe scut. 
Între zidurile ghetoului, el şi infantilii săi prieteni se jucau 
de-a trupele de elită. Ei erau Legiunea Străină, erau 
pretorienii. 

— O să te trimitem la medicul Gestapo-ului! Urlă Spira. 

Biberstein, care înţelese bine ruşinea tânărului 
Pfefferberg, îl instruise bine. Poldek supravieţui controlului 
efectuat de doctorul Gestapo-ului şi fii demobilizat ca 
suferind de o boală ce-i afecta capacitatea de control 


asupra mulţimii. Spira îşi luă adio de la ofiţerul Pfefferberg, 
duşmănos şi dispreţuitor. 

În ziua următoare, Germania invadă Rusia. Oskar auzi 
ştirile la BBC, post interzis, şi înţelese că se terminase cu 
Planul Madagascar. Aveau să treacă ani până vor mai fi 
disponibile nave pentru o soluţie ca aceea. Înţelese că 
evenimentul schimba fundamental planurile SS-ului, pentru 
că peste tot economiştii, inginerii, cei ce planificau 
deplasările de populaţie, poliţiştii, indiferent de grad, îşi 
însuşeau un mod de a gândi potrivit nu numai pentru un 
război de durată, ci şi pentru obţinerea unui imperiu 
impecabil din punct de vedere rasial. 

Capitolul 11 

Pe aleea din apropierea Străzii Lipowa, la capătul căreia 
se aflau atelierele fabricii lui Schindler, se găsea German 
Box Factory - Fabrica Germană de Cutii. Oskar Schindler 
întotdeauna fără astâmpăr şi dornic de tovărăşie, obişnuia 
să meargă până acolo pe jos ca să mai schimbe o vorbă cu 
Treuhânder-ul Ernst Kuhnpast sau cu fostul proprietar, 
acum directorul neoficial, Simon Jereth. Fabrica de Cutii 
Jereth devenise Fabrica Germană de Cutii - în urmă cu doi 
ani, după procedura obişnuită - fără nici un fel de taxe, fără 
nici un fel de documente pe care să le fi semnat sau pe care 
să le fi întocmit. Nedreptatea aceasta nu-l mai îngrijora în 
mod deosebit pe Jereth; se întâmplase mai tuturor celor pe 
care-i cunoştea. Ce-l îngrijora cel mai tare era ghetoul - 
certurile din bucătării, neîndurătoarele reguli ale vieţii în 
comun de acolo, mirosul trupurilor, păduchii care săreau pe 
haina ta de pe vesta slinoasă a celui de care te atingeai 
când urcai scările. Doamna Jereth, îi spusese el lui Oskar, 
era foarte demoralizată, fusese întotdeauna obişnuită cu 
lucrurile de calitate, provenea dintr-o familie bună, din 
Kleparz, la nord de Cracovia. Şi când te gândeşti, îi spusese 
lui Oskar, că din toate scândurile astea mi-aş putea construi 
o casă acolo (arătase cu degetul spre maidanul din spatele 
fabricii). Muncitorii jucau partide lungi de fotbal, alergând 


îndârjiţi în spaţiul acela larg. Cea mai mare parte a 
terenului aparţinea fabricii DEF, restul - unui cuplu polonez 
numit Bielski, dar Oskar nu-i spusese asta sărmanului 
Jereth şi nici faptul că şi pe el îl preocupa locul acela liber. 
În acelaşi timp era mult mai interesat de oferta implicită în 
legătură cu lemnul. Poţi „înstrăina” atât de multe scânduri 
de brad? Ştii, răspunse Jereth, e doar o problemă de acte. 

Stătură împreună la fereastra biroului bătrânului Jereth, 
cântărind din ochi maidanul. Din ateliere se auzea zgomotul 
ciocanelor şi al neobositelor ferăstraie mecanice. 

— Nu mi-ar plăcea să mă înstrăinez de locul ăsta, spuse 
Jereth. Nu mi-ar plăcea să dispar pur şi simplu în cine ştie 
ce lagăr de muncă şi să mă tot gândesc de undeva din 
depărtare ce dracu or face proştii ăştia aici. Poţi să înţelegi 
asta, Herr Schindler? 

Un om ca Jereth nu întrevedea vreo cale de scăpare. 
Armatele germane păreau să se bucure de succese 
nelimitate în Rusia şi chiar şi BBC-ul avea probleme în 
acreditarea ideii că avansau spre un sfârşit fatal. Comenzile 
de gamele ale Inspectoratului pentru Armament continuau 
să se îngrămădească pe biroul lui Oskar, însoţite de 
complimentele generalului Julius Schindler, mâzgălite în 
josul fiecărei hârtii, precum şi de urări de bine transmise 
telefonic de diferiţi tineri ofiţeri. Oskar primea comenzile şi 
felicitările ca pe ceva binemeritat, dar se bucura neaşteptat 
de scrisorile aspre pe care i le scria tatăl său pentru a 
celebra reîmpăcarea lor. N-o să dureze, spunea Schindler 
Senior. Individul - Hitler - nu-i făcut să reziste. Până la 
urmă, America o să-l îngroape. Şi ruşii? Dumnezeule, a 
încercat oare cineva să-i spună dictatorului ăsta cât de 
mulţi barbari fără Dumnezeu sunt acolo? 

Oskar, zâmbind pe deasupra scrisorilor, nu era prea 
tulburat de contradicţia dintre cele două motive care îi 
generau aceeaşi stare - entuziasmul economic datorat 
contractelor cu Inspectoratul pentru Armament şi plăcerile 
mult mai intime provocate de scrisorile subversive ale 


tatălui său. Oskar îi trimitea lunar lui Hans un cec de o mie 
de reichsmark în onoarea dragostei filiale şi a acelei 
atitudini subversive şi pentru plăcerea de a fi darnic. 

Anul a trecut repede şi aproape fără probleme. Herr 
Oskar Schindler a lucrat mai mult ca niciodată, a dat 
petreceri la Cracovia, a organizat seri de beţie la clubul de 
jazz, a vizitat apartamentul minunatei Klonowska. Când au 
început să cadă frunzele, se întrebă cum trecuse anul. 
Impresia că timpul zburase fusese amplificată de vara 
târzie şi de ploile toamnei, sosite mai devreme ca de obicei. 
Favorizându-i pe sovietici, inegalitatea anotimpurilor afecta 
viaţa tuturor europenilor. Dar pentru Herr Oskar Schindler 
din Strada Lipowa, vremea rămânea pur şi simplu vreme. 

Apoi, chiar la sfârşitul anului 1941, Oskar se trezi arestat. 
Cineva - unul dintre angajaţii polonezi de la expediţie sau 
dintre tehnicienii germani din atelierul de muniții, nu 
putem şti - îl denunţase, se dusese în strada Pomorska şi 
dăduse informaţii despre el. Într-o dimineaţă, sosiră în 
strada Lipowa doi bărbaţi de la Gestapo, în haine de piele, 
şi blocară intrarea cu Mercedesul lor, de parcă ar fi avut de 
gând să pună capăt întregii activităţi de la Emalia. Sus, la 
etaj, privindu-l în ochi pe Oskar, prezentară mandate de 
arestare care le permiteau să ia cu ei toate registrele 
întreprinderii. Nu păreau să aibă însă nici o pregătire 
comercială. 

— Şi ce anume registre doriţi? Îi întrebă Schindler. 

— Registrul de încasări, spuse unul. 

— Registrul mare, interveni celălalt. 

Arestarea a decurs într-o atmosferă relaxată: oamenii 
pălăvrăgiră cu Klonowska în timp ce Oskar însuşi cobori să 
aducă registrul de încasări şi cel de plăţi. 1 se îngădui să 
scrie o notiţă cu numele câtorva presupuşi asociaţi cu care 
Oskar avea întâlniri ce trebuiau anulate. Dar Klonowska 
înţelese că era o listă de oameni pe care urma să-i abordeze 
pentru a-l ajuta pe Oskar să scape din încurcătură. Primul 
nume de pe listă era acela al Oberfuhrer-ului Julian 


Scherner, cel de al doilea al lui Martin Plathe din Abwehr, la 
Breslau. Cu acesta urma să aibă o convorbire interurbană. 
Cel de-al treilea nume aparţinea supraveghetorului 
atelierelor Ostfaser, beţivul veteran de război Franz Bosch 
cu care Schindler aranjase vânzarea pe sub mână a unor 
cantităţi de vase de bucătărie. Aplecat peste umărul fetei, 
cu bărbia cufundată în părul ei de culoarea inului, strâns în 
creştet, degetul său apăsase numele lui Bosch. E un bărbat 
influent! Bosch cunoştea şi consilia pe toate oficialităţile 
importante ale Cracoviei care se îndeletniceau cu afaceri pe 
piaţa neagră. Oskar ştia că arestarea sa era în legătură cu 
piaţa neagră al cărei principal pericol consta în faptul că 
puteai găsi întotdeauna oficiali gata să se lase mituiţi, dar 
nu aveai cum să te fereşti de invidia vreunuia dintre 
angajaţii tăi. 

Cel de-al patrulea nume de pe listă era acela al 
preşedintelui german al firmei Ferrum AG din Sosnowiec, 
compania de la care Herr Schindler cumpăra oţelul. 
Numele acestea îl liniştiră, în timp ce Mercedes-ul Gestapo- 
ului îl transporta în Strada Pomorska, cam la un kilometru 
de Centrum, spre vest. Aceste nume constituiau garanţia că 
n-avea să dispară fără urmă pe cărările încâlcite ale 
sistemului. Prin urmare, nu era atât lipsit de apărare ca 
miile de locuitori ai ghetoului, ridicaţi după listele lui Symke 
Spira şi mânaţi sub stelele îngheţate din postul Crăciunului 
către vagoanele de vite staționate în Gara Prokocim. Oskar 
folosea artileria grea. 

Complexul SS-ist din Cracovia era o uriaşă clădire 
modernă, fără nici un haz, dar nu atât de macabră ca 
închisoarea Montelupich. Şi totuşi, chiar dacă nu dădeai 
crezare zvonurilor despre tortură legate de acel loc, 
clădirea îl descumpănea pe arestat, de îndată ce intra, prin 
mărimea ei, prin coridoarele ei kafkiene, prin ameninţarea 
ce răzbătea din denumirea departamentelor înscrisă pe uşi. 
Puteai găsi acolo Biroul Principal SS, sediul Poliţiei 
Regulate, al Krippo, Sippo şi Gestapoului, al Biroului 


Economic şi Administrativ SS, al Serviciului Personal, al 
Oficiului pentru Probleme Evreieşti, al Serviciului pentru 
Probleme Rasiale şi Redislocare, al Tribunalului SS, al 
Secţiei Operații şi al Serviciului SS al Comisariatului 
Reichului pentru întărirea Germaniei, al Oficiului de 
Ajutorare a Etnicilor Germani. 

Undeva în furnicarul acela, un gestapovist între două 
vârste, părând să aibă mult mai multe cunoştinţe de 
contabilitate decât cei doi poliţişti care îl arestaseră, începu 
să-l interogheze pe Oskar. Insul părea oarecum amuzat, ca 
un funcţionar de vamă care descoperă că un pasager 
suspectat de trafic ilegal de valută încearcă de fapt să 
strecoare în ţară, pe sub mână, câteva ghivece cu flori 
pentru mătuşa lui. Îi spuse lui Oskar că erau în cercetare 
toate întreprinderile implicate în producţia de război. Oskar 
nu credea asta, dar nu spuse nimic. Herr Schindler 
înţelegea desigur, reluă gestapovistul, că întreprinderile 
care sprijineau efortul de război aveau datoria morală să 
aloce întreaga lor producţie acestei mari acţiuni şi să 
înceteze subminarea economiei Guvernământului General 
prin afaceri ilegale. 

Oskar murmură, cu vocea lui joasă, care putea să exprime 
în acelaşi timp ameninţare şi bonomie: 

— Vreţi să înţelegeţi prin asta, Herr Wachtmeister, că ar 
exista rapoarte din care reiese că fabrica mea nu-şi 
îndeplineşte obligaţiile? 

— Duceţi o viaţă foarte îmbelşugată, spuse omul, dar cu un 
zâmbet concesiv, de parcă asta era în regulă, era acceptabil 
ca industriaşii importanţi să trăiască bine. Şi toţi cei care 
trăiesc bine, explică el... ei, nu-i aşa, trebuie să ne asigurăm 
că acest standard de viaţă derivă integral din contracte 
legale. 

Oskar zâmbi larg. 

— Oricine v-a dat numele meu, e un prost şi vă pierdeţi 
vremea. 


— Cine este director la Deutsche Email Fabrik? Întrebă 
omul de la Gestapo, ignorând spusele lui Oskar. 

— Abraham Bankier. 

— Un evreu? 

— Desigur. Întreprinderea a aparţinut unei rude de-a lui. 

— Dosarele ar putea să fie în regulă, spuse omul, dar dacă 
va fi nevoie de amănunte, presupunem că Herr Bankier ar 
putea să ni le pună la dispoziţie. 

— Aveţi de gând să mă ţineţi în stare de arest? Întrebă 
Oskar. Începu să râdă. Vreau să vă spun de pe acum că, 
atunci când Oberfuhrer-ul Scherner şi cu mine o să vorbim 
despre toate astea la un pahar de băutură, am să-i relatez 
că m-aţi tratat cu cea mai mare politeţe. 

Aceiaşi doi poliţişti care-l arestaseră îl duseră până la oa 
doua uşă unde fu percheziţionat şi i se îngădui să-şi 
păstreze ţigările şi o sută de zloți ca să cumpere 
mărunţişuri. Apoi fu încuiat într-un dormitor - unul dintre 
cele mai bune pe care-l aveau, presupuse Oskar. Era dotat 
cu o chiuvetă, cu un closet şi draperii prăfuite la fereastra 
zăbrelită, genul de cameră în care sunt ţinuţi demnitarii în 
cursul interogatoriilor. Dacă demnitarul era eliberat, nu 
avea cum să se plângă de o cameră ca aceasta - şi nici de ce 
să se entuziasmeze - iar dacă îl găseau vinovat, trădător, 
participant la activităţi subversive sau sabotaj economic, 
atunci, de parcă podeaua camerei s-ar fi deschis ca o trapă, 
s-ar fi trezit aşteptând într-o celulă de interogatoriu din 
subsol, zăcând nemişcat, şi sângerând, pe unul din scaunele 
cărora li se zicea „tramvaie”, aşteptând să fie dus la 
Montelupich, unde oamenii erau spânzurați în celulele lor. 
Oskar cântări uşa din ochi. Dacă pune mâna vreunul pe 
mine, îşi promise, am să fac în aşa fel încât să fie trimis în 
Rusia. 

Nu-i plăcea să aştepte. După o oră bătu la uşă şi-i dădu 
celui din Waffen SS, care deschise, cincizeci de zloți să-i 
cumpere o sticlă de votcă. Desigur, reprezenta de trei ori 
preţul obişnuit, dar asta era metoda lui Oskar. Mai târziu, în 


cursul aceleiaşi zile, printr-un aranjament dintre Klonowska 
şi Ingrid, sosi o sacoşă cu obiecte de toaletă, cărţi şi 
pijamale. I se aduse o masă excelentă, însoţită de o 
jumătate de litru de vin unguresc, şi nu veni nimeni să-l 
tulbure sau să-i pună întrebări. Presupuse că acel contabil 
mai asuda încă aplecat asupra registrelor Emaliei. I-ar fi 
plăcut să aibă un aparat de radio, să asculte ştirile de la 
BBC, din Rusia, din Orientul îndepărtat sau din Statele 
Unite, noile participante la război. Şi avea senzaţia că dacă 
le-ar fi cerut temnicerilor, aceştia ar fi acceptat să-i aducă 
unul. 

Spera că Gestapoul nu intrase în apartamentul de pe 
Straszewski ca să evalueze mobilierul şi bijuteriile lui 
Ingrid. Când adormi, în cele din urmă, ajunsese în stadiul în 
care aştepta să facă faţă interogatoriului. 

Dimineaţa i se aduse un mic dejun îmbelşugat - hering, 
brânză, ouă, cornuri, cafea - şi mâncă la fel de netulburat. 
Apoi veni să-l viziteze anchetatorul SS, un bărbat între două 
vârste, aducând cu el registrul de încasări şi cel de plăţi. 

Anchetatorul îi ură bună dimineaţa. Îşi exprimă speranţa 
că petrecuse o noapte plăcută. Nu fusese timp decât pentru 
o examinare superficială a dosarelor lui Herr Schindler, dar 
se hotărâse că un domn despre care atât de multe persoane 
influente implicate în efortul de război exprimă opinii atât 
de elogioase, nu necesită o cercetare mai amănunţită - 
pentru moment. Am primit, spuse SS-istul, o serie de 
telefoane. În timp ce mulțumea omului, Oskar ştia că 
achitarea era doar temporară. Primi registrele şi banii, fără 
nici o lipsă, de la acelaşi birou unde-i predase. 


La ieşire îl aştepta radioasă Klonowska. Eforturile depuse 
de ea în trasul sforilor duseseră la acest rezultat - 
Schindler ieşind din casa morţii, în costumul său la două 
rânduri şi fără nici o zgârietură. Îl conduse până la Adler, 
căci îi îngăduiseră să-l parcheze dincolo de poartă. Pudelul 
ei caraghios stătea pe canapeaua din spate. 

Capitolul 12 

Copila ajunse în extremitatea estică a ghetoului, la familia 
Dresner, după-amiaza târziu. Fusese trimisă înapoi la 
Cracovia de familia poloneză care o îngrijise la ţară. 
Oamenii reuşiseră să convingă Poliţia Albastră Poloneză de 
la poarta ghetoului să-i lase să intre, motivând că veniseră 
cu afaceri, iar copilul trecu drept al lor. 

Păreau oameni de treabă şi se ruşinau că fuseseră nevoiţi 
s-o aducă de la ţară în ghetoul de la Cracovia. Era o 
minunăţie de fetiţă, dar la ţară nu mai puteai adăposti un 
copil de evreu. Autorităţile municipale, fără să mai vorbim 
de cei din SS, ofereau cinci sute de zloți şi chiar mai mult 
pentru fiecare evreu denunţat. Şi mai erau şi vecinii. Nu 
poţi să te-ncrezi în vecini. Şi apoi nu numai copilul putea da 
de necaz, toţi am da. Dumnezeule, erau chiar zone în care 
ţăranii începuseră să vâneze evreii cu seceri şi coase. 

Copila nu părea să sufere prea mult din pricina 
constrângerilor pe care i le impunea ghetoul. Şedea la o 
măsuţă, între teancuri de lenjerie umedă, şi mesteca 
conştiincioasă felia de pâine pe care i-o dăduse doamna 
Dresner. Accepta tăcută orice cuvânt de alintare din partea 
femeilor care trebăluiau în bucătărie. Doamna Dresner 
observă strania prudenţă în răspunsurile fetiţei. Avea totuşi 
personalitate şi, ca mai toţi copiii de trei ani, îndrăgea 
îndeosebi o culoare: roşul. Stătea acolo cuminte, cu o 
pălărioară roşie, hăinuţă roşie, cizmuliţe roşii. Ţăranii îi 
satisfăcuseră acest mic capriciu. 

Doamna Dresner întreținea conversaţia, vorbind despre 
părinţii adevăraţi ai copilului. Trăiau şi ei, de fapt ascunşi la 
ţară, dar, spunea doamna Dresner, aveau să vină în curând 


la Cracovia, să se alăture celorlalţi. Copila încuviinţă din 
cap, dar nu părea că tace din timiditate. 

În ianuarie, părinţii fuseseră ridicaţi după o listă pusă de 
Spira la dispoziţia SS-ului şi, în timp ce erau împinşi de la 
spate către Gara Prokocim, trecuseră pe lângă o mulţime 
de polonezi care ţipau batjocoritor: „La revedere, 
jidanilor!”. Se strecuraseră din coloană ca doi oneşti 
cetăţeni polonezi care traversau strada ca să privească 
deportarea duşmanului social şi se alăturaseră mulţimii, 
strigând laolaltă cu aceasta, apoi o porniseră pe jos către 
zona rurală din apropiere. 

Acum nici ei nu mai considerau că viaţa putea fi sigură 
acolo şi intenționau ca în cursul verii să se strecoare înapoi 
la Cracovia. Mama Scufiţei Roşii, aşa cum îi spuseseră 
băieţii familiei Dresner din prima clipă când se întorseseră 
acasă de la lucru, era verişoară de gradul întâi cu doamna 
Dresner. Curând sosi acasă de la lucru şi fiica doamnei 
Dresner, Danka. Era femeie de serviciu la baza aeriană 
Luftwaffe. Danka mergea pe paisprezece ani, dar era 
îndeajuns de înaltă ca să poată primi Kennkarte - permisul 
de muncă care-i îngăduia să lucreze în afara ghetoului. Se 
lipi imediat de fetiţa care rămase în continuare rezervată. 

— Genia, o cunosc pe mama ta, Eva. Obişnuiam să ieşim 
amândouă la cumpărături. Uneori, ea îmi oferea prăjituri de 
la patiseria de pe Strada Bracka. 

Fetiţa şedea pe scaunul ei, nu zâmbea, privea drept 
înainte. 

— Doamnă, vă înşelaţi! Numele mamei mele nu este Eva, 
ci Jasha. 

Şi continuă să înşire nume dintr-o genealogie poloneză 
fictivă, repetată cu părinţii ei şi cu familia de ţărani în caz 
că Poliţia Albastră sau SS-ul avea să-i pună întrebări. Cei de 
faţă se încruntară unul la celălalt, descumpăniţi de 
obstinaţia copilului, pe care o resimţeau ca pe o 
obscenitate, dar nu se hotărâră să o combată câtă vreme, 


chiar înainte de sfârşitul săptămânii, ar fi putut face parte 
din echipamentul indispensabil de supravieţuire. 

La vremea cinei sosi Idek Schindel, unchiul copilului, tânăr 
doctor la spitalul ghetoului din Strada Wegierska. Era 
genul acela de unchi fantezist, puţin sâcâitor şi infatuat, de 
care are nevoie un copil. Văzându-l, Genia se ridică de pe 
scaun ca să alerge înaintea lui. Dacă acest om se afla acolo 
şi le spunea oamenilor ăştia „veri”, atunci erau într-adevăr 
verii ei. Puteai acum să recunoşti că ai o mamă pe nume 
Eva şi că pe bunicii tăi nu-i cheamă de fapt Ludwik şi Sofia. 

Apoi sosi acasă domnul Juda Dresner, responsabil cu 
aprovizionarea la fabrica Bosch, şi echipa fu completă. 

28 aprilie era ziua domnului Schindler, şi în 1942, el o 
sărbători ca un copil al primăverii, zgomotos şi risipitor. 
Reprezenta una din zilele mari la Deutsche Email Fabrik. 
Herr Direktor aduse pâine albă - atât de rară! 

— Fără să ţină seama cât costă, pentru a fi servită la supa 
de la prânz. Festivitatea se extinse până în birourile şi 
atelierele cele mai retrase. Oskar Schindler, industriaşul, 
sărbătorea o nouă zi de viaţă îmbelşugată. 

Această cea de-a treizeci şi patra zi de naştere a sa începu 
devreme la Emalia. Schindler dădu semnalul ieşind din 
birou cu trei sticle de coniac sub braţ, pregătite spre a fi 
împărţite cu inginerii, contabilii şi proiectanţii firmei. 
Funcţionarii din birouri şi restul personalului se treziră cu 
mâinile pline de ţigări şi, până la prânz, darurile ajunseră şi 
în fabrică. Fu adus un tort de la o patiserie şi patronul îl tăie 
pe biroul Klonowskăi. Delegaţiile muncitorilor polonezi şi 
evrei începură să intre în birou ca să-l felicite şi el sărută cu 
foc o fată numită Kucharska, al cărei tată făcuse parte din 
parlamentul polonez de dinainte de război. Apoi se 
înfăţişară tinerele evreice şi bărbaţii, ca să-i strângă mâna. 
Chiar şi Stern ajunse acolo, nu se ştie cum, de la atelierele 
Progres, unde era acum angajat, ca să-i strângă foarte 
oficial mâna lui Oskar şi să se trezească prins într-o 
îmbrăţişare de-i trosniră oasele. 


În după-amiaza aceea, cineva, probabil acelaşi răuvoitor 
ca şi mai înainte, sună în Strada Pomorska şi-l denunţă pe 
Schindler pentru comportamentul său rasial 
necorespunzător. Poate că registrele lui au făcut faţă 
inspecției, dar nimeni nu poate să nege că-i place să pupe 
jidanii. 

De data aceasta, arestarea sa căpătă o formă mult mai 
profesională decât prima dată. În dimineaţa zilei de 29 
aprilie, un Mercedes blocă intrarea în fabrică şi doi 
gestapovişti, mai siguri de ei decât precedenţii, îi tăiară 
drumul în timp ce trecea prin curtea fabricii. Era acuzat, îi 
spuseră, de încălcarea prevederilor Legii pentru puritatea 
rasială şi recolonizare. Îi cerură să vină cu ei. Şi nu era 
nevoie să treacă mai întâi prin birou. 

— Aveţi vreun mandat? Îi întrebă. 

— N-avem nevoie, îi răspunseră. 

Rânji la ei. 

— Domnii ar trebui să înţeleagă că, dacă îl iau fără 
mandat, vor ajunge să regrete gestul. 

Spusese blând, dar îşi dădea seama după purtarea lor că 
ameninţarea mocnită era mult mai serioasă şi mai bine 
definită decât la arestarea aproape comică de anul trecut. 
Ultima conversaţie din Pomorska se purtase pe tema legilor 
economice şi a gradului în care acestea fuseseră sau nu 
încălcate. De data asta aveai de-a face cu legi groteşti, legi 
viscerale, decrete emise de o parte întunecată a creierului. 
Probleme serioase. 

— Va trebui să riscăm, îi răspunse unul dintre cei doi. 

Cântări siguranţa lor, indiferența amenințătoare faţă de el, 
un om cu greutate, care abia împlinise treizeci şi patru de 
ani. 

— Într-O dimineaţă de primăvară ca asta, le spuse, pot să- 
mi permit să petrec câteva ceasuri la volanul maşinii. 

Se linişti spunându-şi că avea să fie pus într-una dintre 
celulele comode de la Pomorska. Dar când dădură colţul la 


dreapta pe Strada Kolejowa, înţelese că de data asta 
destinaţia era închisoarea Montelupich. 

— Aş dori să vorbesc cu un avocat, spuse. 

— La vremea potrivită, răspunse şoferul. 

Oskar auzise de la unul dintre prietenii lui de pahar, care 
nu obişnuia să spună vorbe goale, că Institutul Jagellon de 
Anatomie primea cadavre de la Montelupich. 

Zidul care înconjura clădirea se întindea pe o bună parte 
din stradă şi aspectul ameninţător al ferestrelor de la etajul 
doi şi trei se putea vedea de pe bancheta din spate a 
Mercedes-ului. Trecând pe sub arcada porţii de la intrare, 
ajunse într-un birou unde un funcţionar SS vorbea în 
şoaptă, de parcă cuvintele rostite mai tare ar fi putut stârni 
ecouri asurzitoare în coridoarele înguste. Îi luară banii, dar 
i se spuse că putea să-i primească înapoi în perioada de 
detenţie, câte cincizeci de zloți pe zi. Nu, spuseră ofiţerii 
care-l arestaseră, nu era încă momentul să cheme un 
avocat. 

Apoi plecară şi Oskar Schindler rămase pe coridor, sub 
pază, încercând să audă vreun țipăt care, în tăcerea 
monahală, ar fi putut răzbi prin crăpăturile ferestrelor. 

Fu condus pe nişte scări, printr-un tunel sufocant, pe 
lângă un şir de celule încuiate, una dintre acestea cu grila 
deschisă. Cam o jumătate de duzină de prizonieri stăteau 
acolo, doar în cămaşă, fiecare sub o arcadă separată, cu 
faţa la perete, astfel că trăsăturile lor nu puteau fi văzute. 
Oskar observă că cineva avea o ureche smulsă şi altcineva 
suspina, dar nu încerca să-şi şteargă nasul. Klonowska, 
Klonowska, dai tu acele telefoane, iubito? 

Deschiseră o celulă şi el intră. Simţise o vagă nelinişte la 
gândul că încăperea ar putea fi aglomerată. Dar nu mai era 
acolo decât un singur prizonier, un militar, cu gulerul 
mantalei ridicat până la urechi ca să se încălzească, aşezat 
pe unul dintre cele două paturi din lemn, cu saltea de paie. 
Evident, nu exista chiuvetă. O găleată pentru apă şi o 
găleată pentru necesităţi fiziologice, precum şi ceea ce se 


dovedi a fi un Standartenfuhrer din Waffen SS, cu barba 
nerasă şi o cămaşă murdară, descheiată pe sub manta şi cu 
cizme pline de noroi. 

— Bine aţi venit, domnule! Spuse ofiţerul cu un rânjet 
strâmb, întinzând o mână către Oskar. 

Era un ins arătos, bine făcut, cu câţiva ani mai în vârstă 
decât el. Existau şanse serioase să fie un provocator, dar te 
puteai întreba de ce-l îmbrăcaseră în uniformă şi-i 
atribuiseră un grad atât de înalt. 

Oskar se uită la ceas, se aşeză, se ridică în picioare, privi 
ferestrele înguste de lângă tavan. Pe-acolo se strecura 
puţină lumină din curţile interioare, dar nu era genul de 
fereastră de care te puteai sprijini ca să scapi de intimitatea 
celor două paturi apropiate, de statul cu coatele pe 
genunchi faţă în faţă. 

Până la urmă începură să-şi vorbească, Oskar foarte 
prudent, dar Standartenfuhrer-ul plin de volubilitate. Cum 
îl cheamă? Filip. Nu era de părere că gentlemenii trebuie 
să-şi spună cel de al doilea nume atunci când se află în 
închisoare. Pe lângă asta, vine o vreme când oamenilor le 
ajunge primul nume. Dacă am fi atins cu toţii nivelul acesta 
mai devreme, acum am fi o rasă mult mai fericită. 

Oskar ajunse la concluzia că, dacă omul nu era un agent, 
atunci suferise o depresie psihică, foarte probabil în urma 
unei explozii. Făcuse campania din sudul Rusiei şi batalionul 
său ţinuse Novgorodul toată iarna, apoi a trebuit să plece 
ca să-şi viziteze o prietenă poloneză din Cracovia şi, după 
cum se exprimă, „se pierduseră unul în celălalt”, şi fusese 
arestat în apartamentul ei la trei zile după ce-i expirase 
permisia. 

— Presupun că m-am hotărât, spuse Filip, să nu fiu prea al 
dracului de precis în privinţa datelor când am văzut cum 
trăiesc ticăloşii ăştialalţi - şi-şi flutură mâna către acoperiş, 
indicând structura din jurul lui, SS-ul, contabilii, 
funcţionarii. Nu cred că aveam de gând chiar să nu mă mai 


prezint, dar simţeam pur şi simplu că îmi datorau o 
oarecare libertate, fir-ar să fie. 

Oskar îl întrebă dacă n-ar fi preferat să se afle în Strada 
Pomorska. 

— Nu, spuse Filip, îmi place mai mult aici. Pomorska arată 
mai mult ca un hotel. Dar nemernicii au aici o celulă pentru 
condamnaţii la moarte, înţesată de bare strălucitoare, 
cromate. Dar, lăsând asta la o parte, ce făcuse Herr Oskar? 

— Am sărutat o evreică, o angajată de-a mea. Aşa se 
spune. 

Filip hohoti. 

— Ha! Ha! Şi nu s-a blegit cocoşelul? 

Toată după-amiaza, Standartenfuhrer-ul Filip continuă să 
condamne SS-ul. 

— Hoţi şi destrăbălaţi, spuse. 

Nu putea să-şi creadă ochilor şi urechilor. 

— Ce de bani obțineau asemenea ticăloşi! Şi la început 
fuseseră incoruptibili, curaţi ca lacrima! Erau în stare să 
ucidă un nefericit de polonez pentru că vânduse pe sub 
mână un kilogram de şuncă, în timp ce ei trăiau ca nişte 
blestemaţi de nobili hanseatici. 

Oskar se purtă de parcă pentru el toate acestea ar fi fost 
nişte noutăţi, de parcă ideea venalităţii printre 
Reichsfuhreri reprezenta o agresare dureroasă a inocenţei 
sale comerciale, a inocenţei sale de provincial sudet, care-l 
făcuse să uite de sine şi să mângâie o tânără evreică. Până 
la urmă, Filip, obosit de mânie, adormi. 

Oskar simţea nevoia să bea ceva. O oarecare cantitate de 
alcool ajuta timpul să treacă şi făcea ca Standartenfuhrer-ul 
să pară un tovarăş mai plăcut, dacă nu era un agent, şi mai 
uşor de suportat, dacă era. Scoase o bancnotă de zece zloți 
şi scrise pe ea nişte nume şi nişte numere de telefon, mult 
mai multe decât data trecută, o duzină. Mai scoase încă 
patru bancnote, le făcu ghem în pumn, se duse până la uşă 
şi bătu la ferestruica zăbrelită. Apăru un subofițer SS de 
trupă, holbând la el o faţă gravă, de om între două vârste. 


Nu arăta ca unul în stare să tortureze polonezi până la 
moarte sau să zdrobească rinichi cu cizmele, dar desigur 
asta era una dintre caracteristicile torturii: nu te aştepţi să- 
ţi fie aplicată de un om ale cărui trăsături arătau ca ale 
unchiului de la ţară. 

— Era posibil să comande cinci sticle de votcă? Întrebă 
Oskar. 

— Cinci sticle, domnule? Întrebă subofiţerul. 

Vocea-i suna de parcă ar fi încercat să tempereze un 
prieten mai tânăr, încă neexperimentat în ale băuturii, 
incapabil de a aprecia corect cantităţile. Lăsa, de 
asemenea, să se vadă o oarecare şovăială, ca şi cum s-ar fi 
gândit dacă să raporteze sau nu toate acestea superiorilor 
săi. 

— Colonelul şi cu mine am aprecia foarte mult posibilitatea 
de a avea fiecare câte o sticlă, să mai stimulăm conversaţia. 
Pe dumneavoastră şi pe colegii dumneavoastră vă rog să 
acceptaţi restul, cu complimentele mele. Presupun, de 
asemenea, că un om cu autoritatea dumneavoastră are 
puterea de a da nişte telefoane în folosul unuia dintre 
deţinuţi. Găsiţi acolo numerele de telefon... da, pe 
bancnotă. Nu trebuie să sunaţi chiar dumneavoastră, dar 
daţi-le secretarei mele, nu? Da, ea e prima de pe listă. 

— Aceştia sunt nişte oameni cu multă influenţă, murmură 
subofiţerul. 

— Eşti prost, îi spuse Filip. Or să te împuşte că ai încercat 
să corupi gardienii. 

Oskar ridică din umeri, aparent nepăsător. 

— O prostie, ca şi aceea de a săruta o ovreicuţă, continuă 
Filip. 

— Vom vedea, răspunse Oskar. Dar se speriase. 

Într-un târziu, subofiţerul se întoarse şi aduse, alături de 
cele două sticle, un pachet cu cămăşi curate şi lenjerie, 
câteva cărţi şi o sticlă cu vin, împachetate de Ingrid în 
apartamentul din Straszewski şi aduse la poarta închisorii 
Montelupich. 


Filip şi Oskar petrecură împreună o seară plăcută, deşi, la 
un moment dat, unul dintre gardieni bătu cu pumnul în uşă, 
cerându-le să nu mai cânte. Dar, în tot acest timp, chiar 
dacă băutura mărea dimensiunile celulei şi conferea o 
neaşteptată putere de convingere freneticelor discursuri 
ale Standartenfuhrer-ului, Schindler a stat atent, 
străduindu-se să surprindă ţipete îndepărtate la etaj sau 
bătăile codificate în perete, ale vreunui prizonier disperat 
din celula alăturată. O singură dată, realitatea locului a 
redus eficacitatea băuturii. Pe patul său, în partea acoperită 
de salteaua de paie, Filip descoperi o scurtă frază, scrisă cu 
creionul roşu. Se chinui câteva clipe s-o descifreze, nu prea 
îndemânatic, poloneza lui fiind mult mai greoaie decât cea a 
lui Oskar. „Doamne”, traduse el, „cum m-au mai bătut!” 

— Ei bine, e o lume minunată, prietene Oskar. Nu-i aşa? 

Dimineaţa, Schindler se trezi cu capul limpede. Nu 
suferise niciodată de mahmureală şi se mira de ce atâţia 
oameni făceau atâta caz de asta. Dar Filip era palid şi 
deprimat. În timpul dimineţii fu luat de acolo şi se întoarse 
să-şi strângă lucrurile. Trebuia să se prezinte în faţa unei 
curţi marţiale, în după-amiaza aceea, dar i se dăduse un 
nou post într-o şcoală de antrenament în Stutthof, aşa că 
presupunea că n-aveau de gând să-l împuşte. Îşi ridică 
mantaua de pe pat şi plecă să explice escapada-i poloneză. 
Rămas singur, Oskar petrecu o parte din zi citind o carte de 
Karl May pe care i-o trimisese Ingrid, iar după-amiaza vorbi 
cu avocatul, tot un german de origine sudetă care-şi 
deschisese un birou de drept comun în Cracovia, cu doi ani 
în urmă. După această discuţie se simţi mai liniştit. Motivul 
arestării era desigur cel declarat. Nu se vor folosi de 
mângâierile sale cu implicaţii rasiale drept pretext ca să-l 
reţină în timp ce-i investigau afacerile. 

— Dar, probabil, vei fi dus în faţa unui tribunal SS şi 
întrebat de ce nu eşti în armată. 

— Motivul e evident, spuse Oskar, întreprinderea mea este 
indispensabilă pentru efortul de război. Poţi să-i ceri 


generalului Schindler să confirme asta. 

Oskar citea încet, şi savură istorioara lui Karl May, o saga 
despre vânător şi indian în sălbăticia Americii, o relaţie 
onesta. Nu se grăbea deloc să termine cartea, putea trece o 
săptămână până să fie adus în faţa tribunalului. Avocatul se 
aştepta ca preşedintele completului de judecată să ţină un 
discurs despre purtarea nepotrivită a unui membru al rasei 
germane, urmat de o amendă substanţială. N-avea ce face. 
Când va ieşi de acolo va fi un om mult mai prudent. 

În cea de-a cincea dimineaţă apucase să bea jumătatea de 
litru de surogat negru numit cafea pe care i-l dăduseră la 
dejun, când veniră după el un subofițer de la trupă şi două 
santinele. Îl conduseră la etaj, pe lângă uşile mute, într-un 
birou. Găsi acolo pe unul dintre inşii pe care-i întâlnise la 
petrecerile sale, Obersturmbannfuhrer-ul Rolf Czurda, şeful 
Poliţiei SS din Cracovia. În costumul său bine croit, Czurda 
arăta mai degrabă ca un om de afaceri. 

— Oskar! Oskar! Spuse Czurda dojenitor, ca un vechi 
prieten. Îţi dăm ovreicuţele alea la cinci mărci pe zi. Pe noi 
ar trebui să ne săruţi, nu pe ele. 

Oskar îi explică că fusese ziua lui. Se aprinsese, băuse 
mult. Czurda clătină din cap. N-am ştiut că eşti chiar aşa de 
cunoscut, Oskar. M-au sunat tocmai de la Breslau, prietenii 
noştri din Abwehr. Fără îndoială că ar fi ridicol să te 
împiedicăm să-ţi desfăşori munca doar pentru că te-ai atins 
de-o ovreicuţă. 

— Sunteţi foarte înţelegător, Herr Obersturmbannfuihrer, 
spuse Oskar, simțind dospind în Czurda nevoia de răsplată. 
Dacă vreodată voi fi în stare să întorc acest gest de 
bunăvoință... 

— De fapt, spuse Czurda, că veni vorba, am o mătuşă în 
vârstă, a cărei casă a fost bombardată. 

Încă o mătuşă bătrână. Schindler ţâţâi înţelegător şi spuse 
că un trimis al domnului Czurda va fi oricând binevenit în 
Strada Lipowa ca să aleagă din gama de produse fabricate 
acolo. 


Dar nu era bine să laşi oameni ca Czurda să vadă în 
eliberarea asta un simplu gest de bună-voinţă şi nişte 
cratiţe şi oale ca fiind singurul lucru pe care fericitul 
prizonier eliberat l-ar fi putut oferi. Când Czurda spuse că 
putea să plece, Oskar se împotrivi. N-am cum să dau un 
telefon după maşină, Herr Obersturmbannfuhrer. Şi-apoi 
rezervele mele de carburant sunt foarte limitate. 

Czurda întrebă dacă Herr Schindler se aştepta ca SD-ul 
să-l ducă acasă. 

Oskar ridică din umeri. Locuia într-adevăr în partea 
cealaltă a oraşului, spuse. Era foarte departe ca să meargă 
pe jos. 

Czurda râse. 

— Oskar, o să-ţi trimit unul dintre şoferi să te ducă acasă. 

Dar când limuzina îl aştepta cu motorul pornit, în capătul 
scării principale, şi Herr Schindler privea ferestrele oarbe 
de deasupra sa, aşteptând un semn de la cealaltă 
„republică”, tărâmul torturii, al arestărilor necondiționate, 
iadul de dincolo de bare, din care nu puteai ieşi târguindu- 
te cu oale şi cratiţe, Rolf Czurda îl apucă de umăr. 

— Lăsând gluma la o parte, Oskar, dragul meu, ai fi un 
prost dacă chiar te-ar apuca pofta de vreo fustiţă evreiască. 
N-au viitor, Oskar. Şi nu-i doar vechea vorbărie antisemită, 
crede-mă. E politică. 

Capitolul 13 

În vara aceea, cei ce locuiau între ziduri se mai agăţau de 
ideea de ghetou ca de un tărâm mic, dar indestructibil. 
Ideea fusese uşor de acreditat în cursul anului 1941. 
Existau o poştă şi timbre pentru ghetou, exista un ziar al 
ghetoului, chiar dacă nu conţinea prea multe în plus în 
afara decretelor din Wawel şi din Strada Pomorska. Fusese 
permisă deschiderea unui restaurant în Strada Lwowska, 
restaurantul lui Foerster, unde fraţii Rosner, ce fugiseră de 
primejdiile rurale şi simpatiile schimbătoare ale ţăranilor, 
cântau la vioară şi acordeon. Pentru scurt timp păru că se 
va pune pe picioare şi o şcoală cu clase oficiale, că se vor 


forma orchestre care vor da concerte regulate, că modul de 
viaţă evreiesc se va răspândi pe străzi din aproape în 
aproape, ca un organism benign, din artizan în artizan, din 
mentor în mentor. Funcţionarii SS din Strada Pomorska 
încă nu demonstraseră că această imagine a ghetoului 
trebuia considerată nu numai o aiureală, ci chiar o insultă la 
adresa cursului raţional al istoriei. 

Aşa că, atunci când Untersturmfiuihrer-ul Brandt puse să 
fie adus în Pomorska preşedintele Judenrat-ului, Artur 
Rosenzweig, ca să-l bată cu mânerul cravaşei, o făcu în 
încercarea de a corecta incurabila viziune a acestui om - 
ghetoul, ca zonă de rezidenţă permanentă. Ghetoul era un 
depozit, o linie secundară, o staţie de autobuz înconjurată 
de ziduri. Orice ar fi putut încuraja o viziune diferită fu 
îndepărtat până în 1942. 

Prin urmare, se deosebea de ghetourile de care-şi 
aminteau bătrânii, cu afecţiune chiar. Aici muzica nu era o 
profesie, aici nu existau profesii. Henry Rosner găsi de 
lucru în cantina bazei aeriene a Luftwaffe. Acolo cunoscu un 
tânăr bucătar german numit Richard, un băieţandru vesel, 
ascunzându-se de istoria secolului al XX-lea, aşa cum poate 
un bucătar, printre ustensilele bucătăriei şi ale barului. El şi 
îngrijitul Henry Rosner se înțelegeau atât de bine, încât 
Richard începu să-l trimită pe violonist prin oraş ca să 
încaseze cecurile Biroului de Aprovizionare al Luftwaffe. Nu 
poţi avea încredere în nemți, argumentase Richard. Ultimul 
pe care l-am avut a fugit cu banii în Ungaria. 

Ca orice barman demn de meseria sa, Richard trăgea cu 
urechea şi se străduia să-şi atragă simpatia personalităţilor, 
în prima zi a lunii iunie veni în ghetou cu prietena sa, o 
Volksdeutsche îmbrăcată într-o pelerină largă care, ţinând 
cont de ploile din luna iunie, nu părea un articol de 
îmbrăcăminte prea ieşit din comun. Datorită profesiei sale, 
Richard cunoştea câţiva poliţişti, printre care se număra 
Oswald Bosko, Wachtmeister al ghetoului, şi nu întâmpină 
nici o dificultate la intrarea în ghetou deşi, oficial, era un 


teritoriu interzis pentru el. Ajuns dincolo de poartă, Richard 
traversă Plac Zgody şi găsi locuinţa lui Henry Rosner. Henry 
fu surprins văzându-l. Îl lăsase la popota Luftwaffe doar cu 
câteva ore mai înainte şi acum iată-l aici, cu această fată, 
amândoi îmbrăcaţi ca pentru o vizită protocolară. Asta nu 
făcu decât să întărească impresia lui Henry că era un 
anotimp al ciudăţeniilor. De două zile locuitorii ghetoului se 
înghesuiau la coadă în faţa fostei Case Poloneze de 
Economii din Strada Jozefinska, spre a-şi ridica noile 
documente de identitate. Dacă erai norocos, funcţionarii 
germani aplicau o etichetă şi un mare J, albastre, pe 
actualul document galben - Kennkarte - cu fotografia sepia 
de tip paşaport. Oamenii care părăseau clădirea puteau fi 
văzuţi fluturându-şi hârtiile cu acel Blauschein lipit pe ele, 
de parcă asta dovedea că există cu adevărat şi că au 
dreptul să respire. Muncitorii de la popota Luftwaffe, de la 
garajul Wehrmacht-ului, de la fabrica Progress, de la 
atelierele Madritsch şi de la Emalia lui Schindler nu 
întâmpinară nici o dificultate în obţinerea acelui Blauschein. 
Dar cei refuzaţi simţiră că cetăţenia lor sau chiar existenţa 
ghetoului era pusă sub un mare semn de întrebare. 

Richard spuse că fiul lui Henry, Olek, ar putea veni cu ei, 
să locuiască în apartamentul prietenei sale. Era evident că 
auzise ceva la popotă. Nu poate să iasă aşa, pur şi simplu, 
pe poartă, zise Henry. S-a aranjat cu Bosko, răspunse 
Richard. 

Henry şi Manei ezitau încă şi se consultau între ei, iar fata 
cu pelerină promise să-i dea lui Olek ciocolată. O acţiune? 
Murmură Henry Rosner. O să fie o acţiune? Richard 
răspunse cu o întrebare. V-aţi făcut rost de Blauschein? 
Desigur. Şi Manei? Şi Manei. Dar Olek n-are, spuse Richard. 
În burniţa care începuse să cadă o dată cu lăsarea înserării, 
Olek Rosner, singurul copil la părinţi, abia trecut de şase 
ani, ieşi din ghetou sub pelerina prietenei lui Richard, 
bucătarul. Dacă vreunul dintre poliţişti s-ar fi ostenit să-i 
ridice pelerina, atât Richard cât şi fata ar fi fost împuşcaţi 


pentru ajutorul lor amical. Olek ar fi dispărut şi el. În colţul 
din camera lor - acum pustiu - unde fusese patul copilului, 
Henry şi Manei sperau din tot sufletul că fuseseră suficient 
de înţelepţi. 

Poldek Pfefferberg, omul de încredere al lui Schindler, 
primise dispoziţie la începutul anului, să mediteze copiii lui 
Symke Spira, preaslăvitul geamgiu, şeful OD-ului. 

Era o dispoziţie batjocoritoare, ca şi cum i-ar fi spus „Ştim 
că nu eşti potrivit pentru o treabă de bărbat, dar cel puţin 
poţi să transmiţi copiilor mei o parte din educaţia ta.”. 

Pfefferberg îl distra pe Schindler cu poveşti despre 
şedinţele sale de meditator în casa lui Symke. Şeful poliţiei 
era unul dintre puţinii evrei ce beneficia de un etaj întreg 
numai pentru el. Acolo, printre picturile plate ale rabinilor 
din secolul al XIX-lea, Symke se plimba încolo şi încoace, 
ascultând indicaţiile date de Pfefferberg, aşteptându-se. 
Parcă să vadă învăţătura ţâşnind ca lăstarii de petunie din 
urechile copiilor săi. Supus jocului sorții, cu mâna 
strecurată la piept printre nasturii vestei, credea că această 
atitudine napoleoniană era un gest universal al oamenilor 
influenţi. 

Soţia lui era o femeie ştearsă, uşor ameţită de neaşteptata 
putere căpătată de soţul ei, poate cam ocolită de prieteni. 
Copiii, un băiat de vreo doisprezece ani şi o fată de 
paisprezece, erau ascultători, dar nu neapărat eminenţi. 

Când Pfefferberg se duse la Casa Poloneză de Economii, se 
aştepta să primească timbrul albastru fără vreo problemă, 
fiind sigur că munca sa cu copiii lui Spira avea să fie 
considerată o activitate vitală. Carnetul său galben de 
identitate, care atesta calitatea de „profesor de liceu”, îi 
oferea o etichetare onorabilă în orice lume raţională sau 
doar parţial întoarsă cu susul în jos. 

Funcţionarii refuzară să-i lipească eticheta. Se certă cu ei 
şi se întrebă dacă n-ar trebui să apeleze la Oskar sau la 
Herr Szepessi, funcţionarul austriac care conducea Oficiul 
German de Muncă, aflat ceva mai jos pe aceeaşi stradă. 


Oskar îl tot îmbia de un an să vină la Emalia, dar 
Pfefferberg socotise întotdeauna că un program de muncă 
ce i-ar ocupa ziua întreagă ar fi prea restrictiv pentru el. 

Când ieşi din clădire, găsi la lucru, în stradă, echipele 
Poliţiei Germane de Securitate, ale Poliţiei Albastre 
Poloneze şi cea politică a OD-ului, inspectând carnetele 
tuturor şi arestându-i pe cei care nu aveau eticheta aplicată 
pe ele. În mijlocul străzii J6zefinska se afla deja un şir de 
respinşi, femei şi bărbaţi cu priviri de infractori. Pfefferberg 
îşi luă atitudinea de militar polonez şi explică cum că, 
bineînţeles, avea mai multe ocupaţii. Dar polițistul căruia-i 
vorbi scutură din cap şi spuse: 

— Nu te contrazice cu mine; n-ai Blauschein. Treci în rând. 
Înţeles, jidane? 

Pfefferberg făcu un pas şi intră în coloană. Soţia sa, o 
femeie delicată şi drăguță, cu care se căsătorise cu 
optsprezece luni în urmă, lucra la Madritsch şi avea deja 
Blauschein. Asta era situaţia, ce puteai face? 

Când coloana ajunse cam la o sută de oameni, fu mânată 
după colţ, pe lângă spital, în curtea vechii fabrici de dulciuri 
Optima. Acolo se găseau deja alte câteva sute de oameni. 
Cei care sosiseră primii ocupaseră zonele umbrite din 
vechile grajduri, unde, înainte de război, caii firmei Optima 
erau înhămaţi la hulubele căruţelor încărcate cu ciocolată 
cu cremă şi lichior. Nu era o adunătură, se aflau acolo 
oameni cu meserii bune, bancheri, farmacişti şi dentişti. 
Formaseră grupuri, discutând liniştiţi. Tânărul farmacist 
Bachner stătea în picioare, vorbind cu un cuplu de bătrâni 
pe nume Wohl. Erau mulţi bătrâni acolo. Bătrânii şi săracii 
care erau dependenţi de rațiile Judenrat-ului. În vara asta, 
chiar Judenrat-ul distribuitor de alimente şi spaţiu de locuit 
fusese mai puţin echitabil decât până atunci. 

Infirmiere de la spitalul alăturat treceau printre arestaţi 
cu găleți de apă, recomandând-o ca pe un bun remediu 
împotriva neliniştii şi încordării. Era, în orice caz aproape 
singurul medicament - în afară de nişte cianură cumpărată 


la negru - pe care putea să-l ofere spitalul. Bătrânii şi 
săracii din Shetls primiră apa neliniştiţi, dar tăcuţi. 

În tot cursul zilei, membrii celor trei genuri de poliţie 
intrară în curte cu liste, alcătuind coloane de oameni, 
preluate apoi, la poartă, de către echipe SS şi duse la Gara 
Prokocim. Unii deţinuţi simţiră dorinţa de a evita această 
mişcare, rămânând în colţul curţii, dar, din obişnuinţă, 
Pfefferberg se învârtise pe lângă poartă, căutând din priviri 
vreo autoritate căreia să i se plângă. Spera, probabil, să 
dea de Spira, îmbrăcat ca un actor şi dispus, cu o mică 
ironie ieftină, să-l elibereze. De fapt, în cabina portarului 
stătea un băieţandru cu chipul trist şi şapca OD-ului pe cap, 
cercetând o listă pe care o ţinea de colţ cu degete delicate. 
Pfefferberg îl cunoştea pe băiat, cu care nu numai că fusese 
camarad în OD, dar, în primul său an de profesorat la Liceul 
Kosciuszko din Podgorze, fusese profesorul surorii lui. 

Tânărul ridică privirea. Profesore Pfefferberg! Murmură 
el, cu un respect rămas din acele zile de demult, când se 
întâlneau în liceul de lângă parc. Şi, ca şi cum curtea ar fi 
fost plină de criminali înrăiţi, îl întrebă ce căuta acolo. 

— E absurd, spuse Pfefferberg, dar încă nu mi-am făcut 
rost de Blauschein. 

Băiatul scutură din cap. Veniţi după mine, spuse. Îl 
conduse pe Pfefferberg până la poartă, la un ofiţer superior 
Schupo, în faţa căruia salută. Nu arăta prea eroic cu 
şepcuţa sa caraghioasă şi cu gâtul slăbănog şi fragil. Mai 
târziu, Pfefferberg presupuse că asta-i conferise, de fapt, o 
credibilitate mai mare. 

— Acesta este Herr Pfefferberg, de la Judenrat, minţi el cu 
o abilă combinaţie de respect şi autoritate. A venit să-şi 
vadă nişte rude. 

Ofiţerul de la Schupo părea plictisit de intensa activitate 
poliţienească desfăşurată în curte. Îi făcu un semn neglijent 
lui Pfefferberg să iasă pe poartă. Acesta nu pierdu vremea 
să mulţumească băiatului, să reflecteze asupra misterioasei 
cauze care îl determina pe un copil cu gâtul subţiratic să 


mintă pentru el, periclitându-şi viaţa doar pentru că i-a 
învăţat sora să facă exerciţii la capră. Alergă direct la 
Oficiul de Muncă. Intră fără să ţină seama de cei ce 
aşteptau la rând. La birou se aflau Fraulein Skoda şi 
Fraulein Knosalla, două nemţoaice sudete de treabă. 
Liebchen, Liebchen, i se adresă celei dintâi, vor să mă ridice 
pentru că n-am eticheta. Ascultă, uită-te la mine, nu sunt eu 
exact genul de individ care ţi-ar trebui pe-aici? 

În ciuda mulţimii care n-o lăsase să se odihnească toată 
ziua, Skoda ridică sprâncenele şi nu reuşi să-şi stăpânească 
un zâmbet. Îi luă documentele de identitate. Nu pot să te 
ajut, Herr Pfefferberg. Nu te-au trecut pe listă, deci nici eu 
nu pot. Păcat... 

— Ba poţi, insistă el cu o voce dulce, melodramatică. 
Cunosc tot felul de meserii, drăguţo, tot felul de meserii! 

Skoda spuse că doar Herr Szepessi putea să-l ajute şi era 
imposibil să-i aranjeze o audienţă. Ar trece zile întregi. Dar 
o să mă ajuţi, Liebchen, insistă Pfefferberg. Şi ea o făcu. De 
aici îi venea reputaţia de fată de treabă, fiindcă nu ţinea 
seama de schimbarea atitudinii oficialităților şi putea, chiar 
şi într-o asemenea zi aglomerată, să răspundă unei cereri 
individuale. Desigur, un bătrân cicălitor nu s-ar fi descurcat 
la fel de bine. 

Herr Szepessi, care avea şi el reputaţia unui om 
cumsecade, deşi era în serviciul acelei monstruoase 
maşinării, aruncă iute o privire către permisul lui 
Pfefferberg, murmurând: 

— Dar n-avem nevoie de profesori de gimnastică. 

Pfefferberg refuzase întotdeauna oferta de angajare a lui 
Oskar pentru că se vedea ca un fel de executant de misiuni 
individuale. Nu voia să lucreze în schimburi lungi, pentru o 
plată de mizerie, în mohorâtul cartier Zablocie. Înţelegea 
acum că epoca acţiunilor individuale se sfârşise. Oamenii 
aveau nevoie de o meserie ca de o ancoră cu care să se 
agaţe de viaţă. Sunt şlefuitor, îi spuse lui Szepessi. Lucrase 


din când în când, perioade scurte de timp, la un unchi din 
Podgorze care avea un atelier micuţ în Strada Rekawka. 

Herr Szepessi îi aruncă o privire din spatele ochelarilor. Ei 
da! Spuse. Asta e o meserie. Luă un toc, tăie grijuliu cu mai 
multe linii profesor de liceu şi, prin asta, şi educaţia 
jagielloniană de care Pfefferberg era atât de mândru, şi 
scrise deasupra şlefuitor. Se întinse după o ştampilă şi un 
borcan cu lipici şi scoase din sertar o etichetă albastră. 
Acum, spuse, înapoindu-i documentul lui Pfefferberg, acum, 
dac-ai să întâlneşti un Schupo, poţi să-l asiguri că eşti un 
membru util societăţii. 

Spre sfârşitul aceluiaşi an aveau să-l expedieze pe 
sărmanul Szepessi la Auschwitz pentru vina de a se fi lăsat 
atât de uşor convins. 

Capitolul 14 

Din diferite surse - de la polițistul Toffel şi de la beţivul 
Bosch de la Ostfaser (compania de textile a SS-ului) - Oskar 
Schindler auzi că acţiunile din ghetou se desfăşurau din ce 
în ce mai rapid. Cei din SS mutau în Cracovia nişte duri din 
Sonderkommando-ul din Lublin, unde făcuseră treabă bună 
în domeniul purificării rasiale. 'Toffel sugerase că, dacă 
Oskar nu doreşte să întrerupă producţia, ar trebui să 
pregătească nişte paturi pentru schimbul de noapte mai 
înainte de primul Sabat al lunii iunie. 

Ca urmare, Oskar amenaja dormitoare în birouri şi la 
etajul halei de muniții. O parte dintre cei din schimbul de 
noapte fură foarte fericiţi să poată dormi acolo, alţii aveau 
soţii, părinţi, copii, care-i aşteptau în ghetou. Pe lângă asta, 
aveau Blauschein, sfânta etichetă albastră, pe Kennkarte. 

Pe 3 iunie, Abraham Bankier, directorul lui Oskar, nu 
apăru în Strada Lipowa. Schindler era încă acasă, în Strada 
Straszewski, bându-şi cafeaua, când primi un telefon de la 
una din funcţionarele sale. Aceasta îl văzuse pe Bankier 
scos din ghetou, dus direct la Gara Prokocim, fără să i se 
permită măcar să treacă pe la Optima. În acelaşi grup mai 


erau şi alţi lucrători de la Emalia: Reich, Leser... cam o 
duzină. 

Oskar telefonă să-i fie adusă maşina de la garaj. Trecu râul 
şi străbătu Strada LwoOwska spre gară. Acolo îşi prezentă 
actele santinelelor de la poartă. Curtea depoului era plină 
de şiruri de vagoane de vite, iar gara, de cetăţenii de care 
ghetoul se putea lipsi, înşiraţi în coloane ordonate, încă 
convinşi - şi poate că aveau dreptate - de valoarea unei 
atitudini pasive şi ordonate. Era prima dată când Oskar 
vedea această alăturare de fiinţe umane şi vagoane de vite 
şi resimţi un şoc mult mai puternic decât atunci când auzise 
de ele. Se opri la marginea platformei. Atunci zări un 
bijutier pe care-l cunoştea. 

— L-ai văzut pe Bankier? Întrebă. 

— E deja într-unul dintre vagoane, Herr Schindler. 

— Unde vă duc? 

— Mergem într-un lagăr de muncă, ni s-a spus, la Lublin. 
Probabil nu mai rău decât... Şi omul îşi flutură mâna spre 
Cracovia. 

Schindler scoase din buzunar un pachet de ţigări, găsi 
câteva bancnote de zece zloți şi îi întinse bijutierului 
pachetul şi banii. Omul îi mulţumi: de data asta îi scoseseră 
din casă fără să-i lase să ia ceva cu ei. Li se spusese că 
bagajul o să fie trimis după ei. 

Spre sfârşitul anului precedent, Schindler văzuse, în 
Buletinul pentru Finanţe şi Construcţii al SS, o invitaţie la o 
licitaţie pentru construcţia unor crematorii într-un lagăr 
aflat la sud-est de Lublin: Belzec. Schindler îl cântări din 
ochi pe bijutier; şaizeci şi trei sau şaizeci şi patru de ani, 
cam subţirel - probabil făcuse o pneumonie luna trecută - 
un costum pepit, uzat, prea gros pentru ziua aceea. Şi în 
ochii limpezi, lucizi, capacitatea de a îndura suferinţa până 
la un anumit grad. Chiar şi în vara anului '42 era imposibil 
să ghiceşti legătura dintre un astfel de ins şi cuptoarele 
acelea de o extraordinară capacitate. Aveau de gând să 


declanşeze epidemii printre prizonieri, asta să fi fost 
metoda? 

Schindler porni de la locomotivă în lungul şirului de peste 
douăzeci de vagoane de vite, strigând numele lui Bankier 
către chipurile care se holbau la el pe ferestruicile 
zăbrelite, tăiate sus, deasupra uşilor. Din fericire pentru 
Abraham, Oskar nu se întrebă de ce striga numele lui 
Bankier, nu se opri să se gândească cum că numele Bankier 
avea aceeaşi valoare cu oricare dintre numele celor aflaţi în 
vagoanele de marfă din Ostbahn. Un existențialist ar fi 
putut să se simtă depăşit de cifrele de la Prokocim, ameţit 
de importanţa egală a tuturor numelor şi glasurilor. Dar 
Herr Schindler era, filosofic vorbind, un inocent. Cunoştea 
nişte oameni şi atât. Ştia numele lui Bankier. Bankier! 
Bankier! Continuă să strige. Un tânăr SS-ist îi tăie calea, un 
Oberscharfuhrer, un expert de la Lublin în transporturile pe 
calea ferată. Îi ceru permisul. Oskar zări în mâna lui stânga 
o listă uriaşă, pagini întregi de nume. 

— Lucrătorii mei, spuse Schindler, muncitori indispensabili 
pentru industria de război. Directorul meu. E o idioţenie! 
Am contracte cu Inspectoratul pentru Armament şi voi îmi 
luaţi oamenii de care am nevoie ca să le duc la îndeplinire? 

— Nu-i puteţi primi înapoi, răspunse tânărul, sunt pe listă. 

Din experienţă, subofiţerul ştia că lista presupunea 
aceeaşi destinaţie pentru toţi cei înscrişi pe ea. 

Oskar cobori vocea până la nivelul unei şoapte slabe, al 
unui murmur, mârâitul unui om rezonabil, cu bune legături, 
care n-avea de gând - încă - să-şi scoată toată artileria la 
bătaie. 

— Ştie, oare, Herr Oberscharfuhrer cât de mult le-ar 
trebui experţilor în transporturi să-i înlocuiască pe cei de 
pe listă? La fabrica mea, Deutsche Email Fabrik, am o secţie 
de muniţie pusă sub protecţia specială a generalului 
Schindler, omonimul meu. Nu numai că toţi camarazii 
Oberscharfuhrer-ului, aflaţi pe frontul rusesc vor fi afectaţi 


de întreruperea producţiei, dar Inspectoratul pentru 
Armament va cere explicaţii. 

Tânărul scutură din cap - era doar un funcţionar de tranzit 
agasat, părea să spună. 

— Am mai auzit asta, domnule. 

Dar era îngrijorat. Oskar sesiză asta şi se apropie şi mai 
mult de el, vorbindu-i cu un aer vag ameninţător. 

— Nu e de căderea mea să contest această listă. Unde e 
superiorul dumitale? 

Tânărul făcu un semn din cap către un ofiţer SS, un bărbat 
cam de treizeci de ani, ce privea încruntat pe deasupra 
ochelarilor. 

— Poţi să-mi spui numele dumitale, Herr 
Untersturmfihrer? Îl întrebă Oskar, trăgând un carneţel 
din buzunarul hainei. 

La rândul lui, ofiţerul făcu o remarcă despre 
intangibilitatea listei. Pentru acest bărbat, lista era o bază 
concretă şi raţională pentru toată vânzoleala evreilor şi 
mişcarea de locomotive. Dar Schindler deveni mai tăios. 
Mai auzise de listă. Ceea ce întrebase era numele 
Untersturmfuhrer-ului. Intenţiona să apeleze direct la 
Oberfuhrer-ul Scherner şi la generalul Schindler de la 
Inspectoratul pentru Armament. 

— Schindler? Întrebă ofiţerul. 

Pentru prima oară îl privi mai atent. Omul era îmbrăcat ca 
un magnat, purta corect banderola şi avea generali în 
familie. 

— Cred că pot să vă garantez, Herr Untersturmfuhrer, 
spuse Schindler cu cel mai blajin mormăit, că veţi fi în sudul 
Rusiei peste o săptămână. 

Precedaţi de subofițer, Herr Schindler şi ofiţerul 
mărşăluiră unul lângă celălalt prin spaţiul liber dintre 
rândurile de prizonieri şi vagoanele încărcate. Locomotivele 
pufăiau deja şi mecanicul se aplecă afară din cabină, privind 
în lungul trenului, aşteptând semnalul de plecare. Ofiţerul 
chemă oficialii din Ostbahn şi trecură pe o platformă ca să 


discute problema, în cele din urmă ajunseră la unul din 
ultimele vagoane. Acolo se aflau o duzină de muncitori şi 
Bankier. Urcaseră împreună, de parcă se aşteptaseră să fie 
eliberaţi împreună. Uşa fu deschisă şi săriră jos - Bankier şi 
Frankel de la birouri, Reich, Leser şi ceilalţi din fabrică. Se 
stăpâneau bine; nu doreau să îngăduie cuiva să ghicească 
plăcerea de a fi scăpat de călătorie. Cei lăsaţi înăuntru 
începură să pălăvrăgească veseli, de parcă ar fi avut un 
noroc deosebit să poată călători cu atât de mult loc liber şi 
în acest timp, apăsând tare cu creionul, ofiţerul şterse de pe 
listă, unul câte unul muncitorii fabricii Emalia şi-i ceru lui 
Oskar să semneze în josul paginii. 

După ce Schindler îi mulţumi şi se întoarse să-şi urmeze 
muncitorii care se îndepărtaseră, omul îl apucă de umăr: 

— Domnule, pentru noi nu-i nici o diferenţă, înţelegeţi? 
Nouă nu ne pasă dacă oamenii sunt ăştia sau alţii. 

Când sosise Oskar, ofiţerul era încruntat, dar acum părea 
calm, ca şi cum descoperise o teoremă în legătură cu 
situaţia dată. Credeţi că aceşti treisprezece fierari amărâţi 
ai dumneavoastră sunt importanţi? O să-i înlocuim cu alţi 
treisprezece fierari amărâţi şi tot sentimentalismul 
dumneavoastră nu va mai însemna nimic. Singurul 
inconvenient e refacerea listei, asta e tot. 

Durduliul şi scundul Bankier recunoscu că cei din grup 
neglijaseră să-şi ia Blauschein de la Casa Poloneză de 
Economii. Schindler, brusc nervos, le ceru să se ocupe de 
asta. Dar glasul său repezit şi tăios masca de fapt 
nemulţumirea faţă de masele de oameni din Prokocim care, 
în dorinţa de a obţine acea pătrăţică albastră de hârtie, 
aşteptau la rând să le treacă pe dinainte, tras de maşini 
puternice, noul şi hotărâtorul simbol al statutului lor: 
vagonul de vite. Acum, păreau să spună vagoanele de vite, 
suntem cu toţii nişte animale. 

Capitolul 15 

Oskar putea citi pe chipurile muncitorilor săi câte ceva din 
frământările ghetoului, căci oamenii nu aveau vreme să-şi 


tragă sufletul acolo, nu aveau o cameră în care să se 
ascundă, să trăiască după obiceiul lor sau să oficieze 
ritualurile zilnice ale familiei. Mulţi au căutat refugiul şi un 
fel de alinare în neîncredere, neîncrederea faţă de toată 
lumea, faţă de oamenii din aceeaşi încăpere, ca şi faţă de 
membrii OD de pe stradă. Dar nici chiar cei mai lucizi nu 
prea ştiau în cine să se încreadă. „Fiecare locatar”, scria 
despre o casă din ghetou un tânăr artist pe nume Jozef Bau, 
„avea propria-i lume de taine şi mistere.”. Copiii se opreau 
brusc din vorbă la cel mai mic zgomot pe scară. Adulții se 
trezeau din vise despre exil şi expropriere într-o cameră 
aglomerată din Podgorze, exilaţi-şi lipsiţi de orice posesiuni, 
întâmplările din visele lor, chiar şi gustul spaimei nocturne 
găsindu-şi continuitate în întâmplările şi spaimele zilei. 
Zvonuri cumplite îi urmăreau în camerele lor, pe stradă, la 
fabrică. Spira avea încă o listă şi era de două sau de trei ori 
mai mare decât ultima. Toţi copiii urmau să fie trimişi la 
Tarnow pentru a fi împuşcaţi, la Stutthof pentru a fi înecaţi, 
la Breslau pentru a fi îndoctrinaţi, forţaţi să-şi renege rasa, 
operaţi. Ai părinţi mai în vârstă? O să-i ia pe toţi cei trecuţi 
de cincizeci în minele de sare de la Wieliczka. Să 
muncească? Nu. Să-i zidească în galeriile dezafectate. 

Şi toate aceste zvonuri, din care cea mai mare parte 
ajungeau şi la urechile lui Oskar, se bazau pe instinctul 
uman de a preveni răul vorbind despre el, de a prevedea 
soarta dovedindu-i că eşti la fel de plin de imaginaţie ca şi 
ea. Din acel iunie, cele mai rele visuri şi şoapte căpătară o 
formă concretă şi cel mai inimaginabil zvon deveni fapt. 

La sud de ghetou, dincolo de Strada Rekawka, pe coline, 
se întindeau pajişti. Locul crea un fel de apropiere, ca aceea 
din tablourile medievale cu scene de asediu, datorită 
faptului că puteai privi peste zidul de sud al ghetoului. Dacă 
te plimbai pe coama dealurilor, aveai dinainte întreaga 
hartă a ghetoului şi puteai vedea, pe măsură ce treceai pe 
lângă ele, ce se întâmplă pe străzile de sub tine. 


Schindler observase acest avantaj în primăvară, călărind 
acolo cu Ingrid. Acum, zguduit de imaginile din Prokocim, 
hotări să facă din nou o partidă de călărie. 

În dimineaţa zilei de după salvarea lui Bankier, închirie cai 
de la grajdurile din parcul Bednarski. El şi Ingrid erau 
echipați impecabil în jachete lungi, despicate, pantaloni de 
călărie şi cizme lustruite. Doi etnici sudeţi, blonzi, stând 
deasupra agitatului muşuroi de furnici al ghetoului. 

Călăriră la deal, spre pădure, şi galopară scurt peste 
pajişti. Din şa puteau vedea Strada Wegierska, mulţimea de 
oameni din jurul spitalului de la colţ şi, mai aproape, un 
detaşament SS cu câini care intra în case, familiile 
revărsându-se în stradă îmbrăcate în haine groase, în ciuda 
căldurii, anticipând o absenţă îndelungată. Ingrid şi Oskar 
traseră de frâie, oprind caii la umbra copacilor, şi priviră 
tabloul, începând să observe detaliile scenei. Bărbaţii din 
OD, înarmaţi cu bastoane, lucrau cot la cot cu SS-iştii. O 
parte din această poliţie evreiască părea să pună tragere 
de inimă în ceea ce făcea, căci, în intervalul celor câteva 
minute în care Oskar stătu pe deal, zări trei femei 
şovăielnice izbite puternic peste spate. La început îl 
cuprinse o mânie naivă. SS-ul folosea evreii ca să bată 
evrei, însă în cursul zilei avea să devină limpede că o parte 
dintre cei din OD brutalizau oamenii ca să-i salveze de la 
ceva mai rău. Oricum, pentru ei. Apăruse o nouă regulă: 
dacă nu reuşeai să scoţi o familie în stradă, îi lua locul 
familia ta. 

Schindler observă de asemenea că în Strada Wegierska se 
formau două şiruri de oameni. Unul părea stabil, dar 
celălalt, pe măsură ce se lungea, se fragmenta în secţiuni ce 
erau duse după colţ, în Jozefinska, unde le pierdea din 
vedere. Nu era greu de desluşit şi interpretat aceste 
mişcări, deoarece Schindler şi Ingrid, ascunşi de brazi pe 
înălţimea de lângă ghetou, se aflau la o distanţă de două 
sau trei străzi de locul acţiunii. 


Pe măsură ce familiile erau îmbrâncite afară din 
apartamente, se încolonau forţat pe două şiruri, fără a se 
ţine seama de considerente familiale. Adolescentele cu 
hârtiile în regulă treceau în coloana staţionară, de unde-şi 
strigau părinţii aflaţi în cealaltă. Un muncitor din schimbul 
de noapte, încă mahmur şi somnoros, fu împins către unul 
din şiruri, iar soţia şi copilul către celălalt. În mijlocul 
străzii, tânărul începu să se certe cu polițistul din OD. Omul 
spunea: S-o ia dracu de etichetă albastră, vreau să merg cu 
Eva şi copilul. 

Interveni un SS-ist înarmat. Faţă de masa amorfă de 
Ghettomenschen, bărbatul acela în uniformă de vară, 
proaspăt călcată, arăta superb, bine hrănit şi proaspăt - de 
pe deal puteai vedea până şi vaselina de pe pistolul 
mitralieră din mâna lui. Îl izbi pe evreu peste ureche şi 
începu să vorbească tare şi aspru. Deşi nu putea auzi ce 
spunea, Schindler era sigur că rostea acelaşi discurs pe 
care-l mai auzise la Gara Prokocim. Pentru mine nu 
contează. Dacă vrei să te duci cu târfa ta, jidane, du-te. 
Omul fu împins dintr-un rând în celălalt. Schindler îl văzu 
clătinându-se şi îmbrăţişându-şi soţia şi, sub acoperirea 
acestui gest de loialitate conjugală, o altă femeie se furişă 
înapoi în clădire fără să fie zărită de cei din 
Sonderkommando. 

Oskar şi Ingrid îşi împunseră caii cu călcâiele, traversară o 
stradă pustie şi, după câţiva metri, ajunseră pe o platformă 
pavată ce se deschidea direct în Krakusa. 

Strada aceasta nu părea atât de agitată ca Wegierska. O 
coloană nu prea lungă de femei şi copii era condusă către 
Strada Piwna. O santinelă mergea în frunte şi o alta tropăia 
în spate. Grupul părea neomogen, căci erau prea mulţi copii 
faţă de numărul femeilor, pentru ca acestea să fi putut da 
naştere tuturor. La coada şirului păşea clătinându-se pe 
picioare un copilaş, fetiţă sau băieţel, doar de câţiva ani, 
îmbrăcat într-o hăinuţă purpurie şi o bonetă de aceeaşi 
culoare. Îi atrăsese atenţia lui Schindler pentru că părea să 


spună ceva - la fel cum argumentase muncitorul din 
Wegierska. Evident că acest lucru avea o legătură cu 
preferința copilului pentru culoarea roşie. 

Schindler se consultă cu Ingrid. E desigur o fetiţă, spuse 
ea. Fetiţele fac de obicei o pasiune pentru o anumită 
culoare, în special o culoare strălucitoare ca aceasta. 

În timp ce priveau, soldatul de la coada coloanei întindea 
din când în când mâna şi corecta traiectoria ghemotocului 
purpuriu. N-o făcea brutal, se purta de parcă ar fi fost un 
frate mai mare. Nici dacă ofiţerii i-ar fi ordonat să se 
comporte astfel încât să domolească neliniştea privitorilor, 
nu s-ar fi putut descurca mai bine. Până şi tulburarea pe 
care o resimţeau cei doi călăreţi din Parcul Bednarski se 
risipi pentru o clipă, fără o explicaţie raţională. Dar calmul 
nu dură, căci în urma coloanei de femei şi copii ce se 
depărta cu mersul cam nesigur, încheiată de copilaşul 
purpuriu, echipele SS cu câini se aflau la lucru de ambele 
părţi ale străzii. 

Se năpusteau în apartamentele fetide - ca efect al acestei 
grabe, de la o fereastră a etajului al doilea zbură o valiză, 
izbindu-se de pavaj şi deschizându-se. Şi, alergând înaintea 
câinilor, bărbaţii, femeile şi copiii care se ascunseseră în 
poduri şi dulapuri, în spatele rafturilor sau al sertarelor 
false, cei ce se sustrăseseră primului val de căutare, săreau 
în stradă urlând şi gâfâind de teama dobermanilor. Totul 
părea să se desfăşoare cu o iuţeală cu care privitorii de pe 
deal nu puteau ţine pasul. Cei care ieşiseră din case erau 
împuşcaţi acolo unde se opriseră pe stradă, prăbuşindu-se 
la marginea trotuarelor sub impactul gloanţelor, sângele 
revărsându-se în rigole. O femeie şi băieţelul ei - poate de 
opt ani, poate de zece, dar mai firav - se retrăseseră sub 
pervazul unei ferestre înalte, în partea vestică a Străzii 
Krakusa. Schindler simţi o teamă insuportabilă pentru 
soarta lor, care se transformă în spaimă, alergându-i prin 
vene, ameţindu-l, gata, gata să cadă. Privi la Ingrid şi-i văzu 


pumnii încleştaţi pe frâie, o auzi exclamând şi adresându-le 
îndemnuri. 

Măsură cu privirea Strada Krakusa în căutarea copilei în 
hăinuţă purpurie. Toate astea se întâmplau la câteva zeci de 
metri de ea: nici măcar nu aşteptaseră ca întreaga coloană 
să dea colţul în Jozefinska, ieşind din raza vizuală. Schindler 
nu-şi putu explica la început ce legătură era între asta şi 
toate crimele care se petreceau în plină stradă. Dovedeau, 
într-un fel care nu putea fi ignorat, seriozitatea intenţiilor. 
Când copilul purpuriu se opri şi se întoarse să privească, ei 
tocmai o împuşcau în gât pe femeia de sub fereastră şi, unul 
dintre soldaţi, când băiatul se lăsă să alunece în jos pe 
lângă zid, scâncind, îşi propti cizma în creştetul lui, ca 
pentru a-l împiedica să se mişte, îi lipi ţeava de ceafă - ţinta 
recomandată de SS - şi trase. 

Oskar căută iar din priviri fetiţa în roşu: se oprise, se 
întorsese şi văzuse coborând cizma. Între ea şi restul 
coloanei se crease deja un spaţiu larg. Şi din nou santinela 
SS repetă îndemnul fratern, împingând-o înapoi în rând. 
Herr Schindler nu putea înţelege de ce n-o înghiontise cu 
patul armei, câtă vreme la celălalt capăt al străzii orice 
urmă de milă fusese înlăturată. 

În cele din urmă, Schindler alunecă de pe cal, se clătină şi 
se lăsă în genunchi, îmbrăţişând trunchiul unui brad. Avea 
senzaţia că trebuie să-şi reprime nevoia de a voma 
excelentul mic dejun, pentru că suspecta că asta înseamnă 
că trupul său încearcă să facă loc pentru a digera ororile 
din Strada Krakusa. 

Lipsa lor de ruşine, ca bărbaţi născuţi din femeie şi care 
scriau cu siguranţă scrisori acasă (oare ce relatări 
cuprindeau?) nu era cel mai îngrozitor aspect. Ştia că nu 
aveau ruşine câtă vreme santinela de la coada coloanei nu 
simţise nevoia să împiedice copila în roşu să privească 
înapoi. Dar cel mai rău lucru dintre toate era că, dacă 
dispăruse ruşinea, însemna că exista o atitudine oficială. 
Nimeni nu se mai putea refugia în spatele ideii de cultură 


germană şi nici în spatele acelor declaraţii bâlbâite de 
conducători pentru a-i împiedica pe anonimi să-şi ridice 
frunţile şi să privească afară pe ferestrele birourilor, la 
realitatea din stradă. Oskar văzuse în cele ce se 
petrecuseră în Strada Krakusa o ilustrare a politicii 
guvernului său, atitudine ce nu putea fi trecută cu vederea 
ca un fel de aberaţie trecătoare. Considera, de asemenea, 
că SS-iştii îndeplineau ordinele unui conducător, căci altfel 
colegul lor de la coada coloanei n-ar fi îngăduit copilului să 
privească ororile acelea. 

Mai târziu, în cursul zilei, după ce bău o oarecare cantitate 
de coniac, înţelese totul deosebit de limpede: acceptau 
existenţa martorilor, martori ca fetiţa în roşu, pentru că 
erau siguri că aceşti martori vor dispărea şi ei. 

În colţul Pieței Zgody se afla farmacia condusă de Tadeusz 
Pankiewicz. Era o farmacie de modă veche. Amfore de 
porțelan, cu numele latineşti ale unor străvechi remedii 
scrise pe ele, şi câteva sute de sertare delicate şi bine 
lăcuite ascundeau de ochii cetăţenilor din Podg6rze o 
farmacopee complexă. Prin bunăvoința autorităţilor şi la 
cererea medicilor din spitalele ghetourilor, domnul 
Pankiewicz locuia deasupra prăvăliei. Era singurul polonez 
căruia i se îngăduise să rămână în interiorul zidurilor. Acest 
bărbat tăcut, abia trecut de patruzeci de ani avea exclusiv 
preocupări intelectuale. Impresionistul polonez Abraham 
Neumann, compozitorul Mordechaj Gebirtig, filosoful Leon 
Steinberg şi savantul şi filosoful dr. Rappaport erau cu toţii 
oaspeţi obişnuiţi la Pankiewicz. Casa reprezenta, de 
asemenea, o cutie poştală pentru informaţiile şi mesajele 
care circulau între Organizaţia de Luptă a Evreilor (ZOB) şi 
partizanii din Armata Populară Poloneză. Din când în când 
veneau acolo, discret, tânărul Dolek Liebeskind şi Shimon şi 
Gusta Dranger, organizatorii grupului ZOB din Cracovia. 
Era important ca Tadeusz Pankiewicz să nu fie implicat în 
acţiunile lor care, spre deosebire de politica cooperantă a 


Judenrat-ului, constituiau o rezistenţă îndârjită şi fără 
echivoc. 

Piaţa din faţa farmaciei deveni, în acele prime zile de iunie, 
un punct de adunare. „Întrecea orice închipuire”, avea să 
spună Pankiewicz după aceea. 

Oamenii fură selecționați din nou în parc şi li se spuse să-şi 
lase bagajele acolo. „Nu, nu, o să fie trimise după voi.” Lipiţi 
de zidul alb de la capătul vestic al pieţei, cei care opuseseră 
rezistenţă sau la care se găsiseră ascunse documente 
atestând o falsă origine ariană fură împuşcaţi fără nici o 
explicaţie sau scuză faţă de cei aflaţi în mijloc. 
Cutremurătoarele tunete ale armelor întrerupseră 
conversațiile şi speranţa. Şi totuşi, în ciuda ţipetelor şi 
vaietelor celor înrudiţi cu victimele, unii, tulburaţi sau 
agăţându-se cu disperare de viaţă, păreau că nici nu văd 
grămezile de cadavre. După ce apărură camioanele şi 
echipe de evrei încărcară în ele morţii, cei rămaşi în piaţă 
începură din nou să vorbească despre viitor. Pankiewicz 
auzea aceleaşi cuvinte rostite şi de subofiţerii SS. 

— Vă asigur, doamnă, că voi, evreii, o să fiţi puşi la muncă. 
Credeţi că ne putem îngădui să irosim atâta forţă de 
muncă? 

Dorinţa frenetică de a crede aceste lucruri se citea pe 
feţele tuturor acestor femei. Şirurile de SS-işti abia întoarse 
din plutonul de execuţie din faţa zidului treceau prin 
mulţime şi sfătuiau oamenii cum să-şi scrie numele pe 
bagaje. 

Din Bednarskiego, Oskar Schindler nu putuse să vadă 
până în Plac Zgody, dar Pankiewicz, aflat acolo, simţi ca şi 
Schindel că nu mai văzuse niciodată o asemenea 
manifestare de sălbăticie rece. Ca şi lui Oskar, i se făcuse 
greață şi avea un zumzet ireal în urechi, de parcă ar fi fost 
lovit în creştetul capului. Era atât de ameţit de intensitatea 
zgomotului şi amploarea sălbăticiei încât nu-şi dădu seama 
că printre morţii din piaţă erau prietenii săi Gebirtig, 
compozitorul faimosului cântec „Arde, oraşule, arde”, şi 


Neumann, artistul cel de treabă. În farmacie năvăliră 
împleticindu-se doctorii, asudaţi după ce alergaseră cale de 
două străzi de la spital. Aveau nevoie de bandaje. Târâseră 
acolo răniții găsiţi pe stradă. Unul dintre ei intră şi ceru 
nişte vomitive, pentru că vreo duzină de oameni se sufocau 
în mulţime sau erau în comă după ce înghiţiseră cianură. 
Un inginer, pe care-l cunoştea, luase otrava când soţia lui se 
uitase o clipă în altă parte. 

Tânărul doctor Idek Schindel, care lucra la spitalul 
ghetoului de la colţul străzii Wegierska, auzi de la o femeie 
care fusese adusă într-o criză de isterie că luau copii. 
Femeia văzuse copiii aliniaţi pe Strada Krakusa şi printre ei 
pe Genia. În dimineaţa aceea, Schindel o lăsase pe fetiţă în 
vecini. În ghetou el era protectorul ei, părinţii fetiţei se 
ascundeau încă la ţară, încercând să se strecoare înapoi în 
siguranţa - până acum - relativă a ghetoului. După obiceiul 
ei de a afişa o atitudine independentă, Genia se depărtase 
de femeia care avea grijă de ea. Apoi fusese arestată. 
Acesta era momentul în care atenţia lui Oskar Schindler, 
aflat pe înălțimile din apropiere, fusese atrasă de prezenţa 
fetiţei fără mamă în coloana de pe Strada Krakusa. 

Scoţându-şi bluza de operaţie, doctorul Schindel se 
năpusti în piaţă şi o văzu aproape imediat: aşezată pe iarbă, 
afectând un aer nepăsător dincolo de zidul de santinele. 
Schindel ştia cât de falsă era atitudinea, căci fusese nevoit 
să se ducă de nenumărate ori la patul ei în toiul nopţii ca s-o 
trezească din coşmarurile prin care trecea. 

Pomi să ocolească piaţa pe la margini şi fetiţa îl zări. Nu 
striga, ar fi vrut să-i spună, mă descurc eu cumva. Nu voia 
să provoace o scenă pentru că s-ar fi putut termina prost 
pentru amândoi. Dar n-avea de ce să fie îngrijorat, pentru 
că ochii fetiţei îşi recăpătară privirea absentă. Se opri, 
ameţit şi cuprins de milă în faţa acelei admirabile şiretenii. 
La vârstă de trei ani, copila ştia destul de multe ca să nu 
caute o linişte efemeră strigându-şi unchiul. Ştia că nu mai 


există salvare dacă atrage atenţia SS-iştilor asupra 
unchiului Idek. 

Doctorul îşi compuse un discurs, pe care intenţiona să i-l 
ţină uriaşului Oberscharfuhrer de lângă zidul de execuţie. 
Era mai bine să nu abordezi autorităţile prea umil sau prin 
cineva cu grad mic. Privi înapoi la copilă. Văzu o sclipire 
ciudată în ochii ei, apoi, cu un calm înfiorător, ca de jucător 
de cărţi versat, rece, fetiţa păşi către cele două santinele 
din apropierea ei şi ieşi din cordon. Se mişca cu o 
încetineală dureroasă, care-i galvaniză privirea unchiului, 
astfel încât după aceea avea să fie în stare să vadă cu ochii 
închişi imaginea ei prin pădurea de cizme înalte, lustruite. 
Nimeni n-o văzu. Continuă să înainteze cu pasul ei uşor 
clătinat, uşor ceremonios, până la colţul Străzii Pankiewicz, 
pe care îl depăşi rămânând pe partea umbrită a străzii. 
Doctorul Schindel îşi reprimă impulsul de a aplauda. Deşi 
performanţa merita un public, existenţa acestuia o putea 
distruge. 

Simţi că nu poate porni imediat în urma ei, fără să o 
deconspire cu mişcările lui greoaie de adult. Împotriva firii 
sale, în momentul acela credea că instinctul, care o scosese 
infailibil din Plac Zgody avea să-i ofere şi o ascunzătoare. 
Reveni la spital pe alt drum, ca să-i dea timp. 

Genia se întoarse în dormitorul din Strada Krakusa, pe 
care-l împărțea cu unchiul ei. Strada era acum pustie şi, 
dacă exista cineva în ascunzători şiret disimulate sau în 
spatele unor ziduri false, nimeni nu-şi făcu simțită prezenţa. 
Pătrunse în casă şi se ascunse sub pat. Întorcându-se acasă, 
Idek zări de la colţul străzii grupurile de SS-işti bătând la 
uşi, într-o ultimă verificare. Dar Genia nu scoase nici un 
cuvânt. Nu-i răspunse nici lui, când ajunse acasă, însă el 
ştia unde să se uite: în spaţiul dintre draperie şi fereastră; 
şi văzu strălucind, în mohoreala încăperii, pantoful ei roşu. 

În acest timp Schindler se întorsese cu caii la grajd. Nu se 
mai afla pe deal ca să vadă măruntul, dar semnificativul 
triumf al întoarcerii Geniei cea roşie la locul în care o 


găsiseră SS-iştii. Se afla deja în biroul său de la DEF, izolat 
de lume pentru o vreme, găsind că ştirile erau prea greu de 
suportat şi imposibil de împărtăşit oamenilor din schimbul 
de zi. Mult mai târziu, în termeni neobişnuiţi pentru jovialul 
Herr Schindler, oaspetele preferat al petrecerilor 
cracoviene, marele cheltuitor din Zablocie, termeni care 
trădau, în spatele măştii de fante, un judecător implacabil, 
Oskar avea să acorde un sens deosebit acelei zile. 

„După această zi”, va spune mai târziu, „nici o persoană 
capabilă să gândească nu putea să nu vadă ce avea să se 
întâmple. Eram hotărât să fac tot ce-mi stătea în putere ca 
să combat sistemul.” 

Capitolul 16 

Echipele SS munciră în ghetou până în seara zilei de 
sâmbătă. Acţionau cu precizia pe care Oskar o observase cu 
prilejul execuțiilor de pe Strada Krakusa. Deplasările lor 
erau greu de prevăzut, iar cei care scăpaseră vineri au fost 
prinşi sâmbătă. Genia supravieţui datorită capacităţii ei 
precoce de a sta tăcută şi de a deveni invizibilă, deşi era 
îmbrăcată în roşu. 

În Zablocie, Schindler nu îndrăznea să creadă că fetiţa în 
roşu supravieţuise acţiunii. Ştia din cele discutate cu Toffel 
şi alte cunoştinţe de la sediul poliţiei din Strada Pomorska 
că din ghetou fuseseră eliminate şapte mii de persoane. Un 
funcţionar oficial de la Biroul pentru Probleme Evreieşti al 
Gestapo-ului confirmă, încântat, operaţiunea. În Strada 
Pomorska, între dosare şi hârtii, acţiunea fusese 
considerată un triumf. 

Oskar începu acum să se intereseze mult mai atent de 
acest gen de evenimente. Află, de exemplu, că acţiunea 
fusese condusă de Obersturmfuhrer-ul SS Otto von 
Mallotke. Oskar nu întocmea dosare, dar se pregătea 
pentru alte vremuri, când avea să facă un raport complet 
fie pentru Canaris, fie pentru întreaga lume. Lucrul acesta 
urma să se petreacă mult mai devreme decât se aştepta. 
Pentru moment se interesa de probleme pe care le 


considerase cândva nebunii trecătoare. Obţinea informaţiile 
cele mai serioase de la legăturile sale din poliţie, dar şi de la 
evrei lucizi ca Stern. În ghetou pătrundeau informaţii şi din 
alte părţi ale Poloniei, strecurate în parte prin intermediul 
farmaciei lui Pankiewicz, de către partizanii Armatei 
Populare. Dolek Liebeskind, liderul Grupului de Rezistență 
Akiva Halutz, aducea şi el ştiri din celelalte ghetouri, 
datorită postului pe care îl ocupa în cadrul Organizaţiei 
Comunale Evreieşti de Întrajutorare, organizaţie căreia 
germanii - trăgând cu coada ochiului la Crucea Roşie 
Internaţională - îi permiseseră să fiinţeze. 

N-avea sens să te prezinţi cu astfel de veşti în faţa 
Judenrat-ului. Consiliul acestuia nu considera că este 
recomandabil să spui locuitorilor ghetoului ceva despre 
lagăre; oamenii vor fi mai degrabă tulburaţi, se puteau isca 
dezordini în stradă şi asta nu putea trece nepedepsit. Era 
mai bine să laşi oamenii pradă zvonurilor, să susţii că 
acestea erau exagerări şi să laşi loc speranţei. Această 
atitudine fusese adoptată de majoritatea consilierilor evrei, 
chiar şi sub conducerea onestului Artur Rosenzweig. Dar 
Rosenzweig nu mai era. Ajutat de numele său cu rezonanţă 
germanică, negustorul David Gutter deveni în curând 
preşedintele Judenrat-ului. Raţiile de alimente erau reduse 
nu numai de anumiţi funcţionari SS, ci şi de Gutter şi de noii 
consilieri, al căror „purtător de cuvânt” în stradă era Symke 
Spira, militărosul şef al OD-ului. Prin urmare, Judenrat nu 
avea nici un interes să informeze oamenii din ghetou 
despre destinațiile posibile ale convoaielor câtă vreme ei 
înşişi erau convinşi că nu aveau să fie scoşi în stradă. 

Pentru cei din ghetou, primul pas către înţelegerea 
situaţiei - şi o informaţie cheie pentru Oskar - a fost marcat 
de întoarcerea la Cracovia a tânărului farmacist Bachner, la 
opt zile după ce fusese urcat în tren în Gara Prokocim. 
Nimeni n-a putut afla cum se întorsese în ghetou, sau 
misterul care-i motiva întoarcerea într-un loc de unde SS- 
iştii puteau pur şi simplu să-l expedieze într-o altă călătorie. 


Dar, fără îndoială, pe Bachner îl adusese înapoi gravitatea 
celor aflate. 

Îşi spuse povestea pe Strada Lwoâwska şi pe străzile din 
jurul Pieței Zgody. Văzuse cele mai cumplite orori, spunea. 
Avea privirea rătăcită şi, în puţinul timp cât lipsise, îi albise 
părul. 'Toţi oamenii ridicaţi din Cracovia la începutul lunii 
iunie fuseseră duşi până aproape de Rusia, povestea el, în 
lagărul Belzec. Când trenurile ajungeau în gara lagărului, 
oamenii erau scoşi afară de ucraineni, cu bâtele. În aer 
plutea un miros înspăimântător, dar un SS-ist le explicase 
plin de bunăvoință că era din cauza dezinfectantului folosit. 
Oamenii fuseseră aliniaţi în faţa a două depozite uriaşe; pe 
unul scria „Garderobă”, iar pe celălalt, „Lucruri de 
valoare”. Noii sosiți fuseseră puşi să se dezbrace şi un 
băieţandru evreu trecuse prin mulţime, împărțind bucățele 
de sfoară cu care trebuiau să-şi lege pantofii unul de 
celălalt. Le fuseseră luaţi ochelarii şi inelele şi aşa, goi, 
fuseseră raşi în cap, un subofițer SS spunându-le că părul 
lor este necesar pentru a se confecţiona ceva special pentru 
echipajele submarinelor. O să crească din nou, zisese omul, 
menţinând neştirbit mitul utilității lor. În cele din urmă, 
victimele fuseseră împinse printre şiruri de sârmă în 
buncăre, pe acoperişul cărora erau fixate stelele lui David, 
din aramă, şi pe care scria „Cameră de baie şi inhalaţii”- pe 
tot drumul, SS-iştii îi linişteau spunându-le să respire 
adânc, acesta fiind un excelent mijloc de dezinfecţie. 
Bankier văzuse o fetiţă scăpând o brățară pe pământ şi un 
băieţel de trei ani care o ridică şi intră în buncăr jucându-se 
cu ea. 

În buncăre, spunea Bachner, au fost gazaţi cu toţii şi după 
aceea au pătruns înăuntru echipe de oameni ca să desfacă 
piramidele de cadavre şi să le ducă la groapă. Fusese 
nevoie doar de două zile, afirma el, ca să-i omoare pe toţi - 
cu excepţia lui. Pe când aştepta într-o încăpere mare să-i 
vină rândul, începuse să-l neliniştească tonul cu care 
vorbeau S S-ştii, şi, ajungând la o latrină, se lăsase să 


alunece în groapă. Stătuse trei zile acolo, cu excrementele 
până la gât. Roiuri de muşte îi acopereau faţa. Dormise în 
picioare, sprijinit de pereţi de teamă să nu se înece. În cele 
din urmă, noaptea, se târâse afară. 

Reuşise, nu ştia cum, să iasă din Belzec mergând pe calea 
ferată. Toţi înţeleseră că scăpase de acolo numai pentru că- 
şi pierduse minţile. Cineva, probabil o ţărancă, îl spălase şi-l 
îmbrăcase cu haine curate, ca să se poată întoarce înapoi, 
la locul de unde plecase. 

Chiar şi atunci au existat în Cracovia oameni care au 
considerat povestea lui un zvon primejdios. Rudele 
primiseră cărţi poştale de la deţinuţii de la Auschwitz, deci, 
dacă era adevărat ce se spunea despre Belzec, nu acelaşi 
lucru se petrecea la Auschwitz. Şi-apoi, oare puteai crede 
aşa ceva? În ghetou, micile raţii emoţionale îi făceau pe 
oameni să supravieţuiască numai agăţându-se de ceea ce 
era credibil. 

Camerele de la Belzec, descoperi Herr Schindler din 
propriile surse, fuseseră terminate în martie sub 
supravegherea unei firme de construcţii din Hamburg şi a 
unor ingineri SS din Oranienburg. După spusele lui 
Bachner, se părea că aveau o capacitate de trei mii de 
cadavre pe zi; se construiau crematorii pentru ca metodele 
clasice de îndepărtare a cadavrelor să nu frâneze noua 
metodă de ucidere. Aceeaşi firmă implicată la Belzec 
ridicase construcţii identice la Sobibor şi în districtul 
Lublin. Se organizaseră licitaţii şi construcţia avansase bine 
la o instalaţie similară la Treblinka, lângă Varşovia. Şi 
amândouă camerele şi cuptoarele erau în plină activitate în 
lagărul principal de la Auschwitz şi la un mare lagăr 
Auschwitz Doi, la câţiva kilometri depărtare, la Birkenau. 
Rezistenţa afirma că lagărul Auschwitz Doi avea o 
capacitate de zece mii de omoruri pe zi. Apoi, pentru 
regiunea LOdz, exista un lagăr la Chelmno, echipat şi acesta 
cu noua tehnologie. 


A scrie aceste lucruri acum înseamnă a înşirui nişte locuri 
comune ale istoriei. Dar în 1942, când se prăbuşeau asupra 
ta din cerul de iunie, echivalau cu un şoc fundamental, o 
tulburătoare răscolire a acelei zone din creier unde se 
înmagazinează ideile stabile despre umanitate şi despre 
posibilităţile sale. În vara aceea, în Europa, câteva milioane 
de oameni - iar Oskar se număra printre ei, alături de 
locuitorii ghetoului din Cracovia - îşi adaptară dureros 
structurile sufleteşti la ideea existenţei unor construcţii 
asemănătoare celor de la Belzec, în pădurile poloneze. 

În aceeaşi vară, Herr Schindler lichidă afacerea 
falimentară de la Rekord şi în baza prevederilor 
Tribunalului Comercial Polonez, câştigă la licitaţie 
proprietatea respectivului domeniu. Deşi armatele germane 
trecuseră Donul şi înaintau către câmpurile petrolifere din 
Caucaz, Oskar înţelesese din cele întâmplate în Strada 
Krakusa că victoria lor era imposibilă; prin urmare, venise 
momentul să legifereze luarea în posesie a fabricii din 
Strada Lipowa. Spera încă, aproape copilăreşte, deşi istoria 
nu va ţine cont de asemenea simţăminte, că prăbuşirea 
regelui rău nu avea să târască cu ea şi această legalitate, că 
şi în noua eră va continua să fie fiul prosper al lui Hans 
Schindler, din Zwittau. 

Jereth, de la fabrică de cutii, continuă să insiste pe lângă el 
ca să construiască barăci şi şoproane pe peticul acela de 
maidan. Oskar obţinu aprobările necesare. Motivul invocat 
era odihna schimbului de noapte. Avea lemne pentru asta - 
îi fuseseră date chiar de Jereth. 

Isprăvite în toamnă, construcţiile arătau ca nişte structuri 
fragile şi lipsite de confort. Placajul din scândurile de pe 
pereţi, plafoane şi podele avea acea nuanţă de lemn verde 
specifică lăzilor de marfa şi arătau, pe măsură ce se 
închideau la culoare, că aveau să se micşoreze şi să lase să 
pătrundă zăpada. Dar în timpul unei acţiuni din octombrie, 
barăcile deveniră adăposturi binecuvântate pentru domnul 
şi doamna Jereth, pentru lucrătorii de la fabrica de cutii şi 


cei din atelierul de radiatoare, precum şi pentru schimbul 
de noapte al lui Oskar. 

Oskar Schindler care coboară din biroul său în dimineţile 
geroase ale acestor Aktion ca să vorbească cu SS-iştii, cu 
auxiliarii ucraineni, cu Poliţia Albastră şi cu echipele de la 
OD venite din Podgorze pentru a escorta schimbul de 
noapte până acasă; Oskar Schindler care, bându-şi cafeaua, 
telefonează la biroul Wachtmeister-ului Bosko, de lângă 
ghetou, şi spune câte o minciună ca să justifice de ce 
schimbul său de noapte trebuie să rămână în dimineaţa 
asta în Strada Lipowa - acest Oskar Schindler îşi asuma 
riscuri dincolo de limita prudenţei obişnuite a omului de 
afaceri. Persoanele influente care l-au scos de două ori din 
închisoare nu pot face asta la nesfârşit, chiar dacă el este 
generos cu ele la aniversări: Anul acesta trimit la Auschwitz 
oameni influenţi. Dacă mor acolo, văduvele lor primesc de 
la comandant o telegramă scurtă şi lipsită de regrete: 
„Soţul dumneavoastră a decedat în lagărul de concentrare 
Auschwitz”. 

Bosko era un tip deşirat şi mai subţire decât Oskar, cu o 
voce înfundată şi, ca şi el, ceh de origine germană. Familia 
sa, la fel ca aceea a lui Oskar, era conservatoare şi aprecia 
vechile valori germanice. Pentru o scurtă perioadă de 
vreme simţise un fel de entuziasm pangermanic faţă de 
ascensiunea lui Hitler, exact în felul în care Beethoven 
resimţise un adânc fior european faţă de Napoleon. La 
Viena, unde studia teologia, se alăturase SS-ului, în parte ca 
alternativă la înrolarea în Wehrmacht, în parte dintr-un 
entuziasm de moment. Regreta acum entuziasmul acela şi 
încerca, chiar mai mult decât Oskar, să răscumpere gestul. 
În ceea ce-l priveşte, tot ce înţelegea Oskar la vremea aceea 
era că acest militar se arată întotdeauna bucuros să 
submineze o acţiune. Răspundea de zona ghetoului şi, din 
biroul său din afara zidurilor, privea îngrozit peste ele la 
desfăşurarea acţiunii. Căci şi el, ca şi Oskar, se considera un 
potenţial martor. 


Oskar nu ştia că, în cursul acţiunii din octombrie, Bosko 
strecurase afară din ghetou, în cutii de carton, câteva 
duzine de copii. Oskar nu ştia nici că Wachtmeister-ul 
furniza Rezistenței, cu zecile, permise de trecere. 
Organizaţia de Luptă a Evreilor (ZOB), puternică în 
Cracovia, se compunea în principal din tineri membri ai 
diferitelor cluburi, în special ai Clubului Akiva, numit astfel 
după legendarul rabin Akiva, învățatul de la Mishna. 
Organizaţia era condusă de o familie, Shimon şi Gusta 
Dranger - jurnalul doamnei Dranger va deveni o lucrare 
clasică a Rezistenței - şi de Dolek Liebeskind. Membrii 
acesteia aveau nevoie să intre şi să iasă liber din ghetou, 
pentru a face recrutări, a transporta valută, documente 
false şi copii ale ziarului lor clandestin. Aveau legături cu 
aripa stângă a Armatei Populare Poloneze, cu baza în 
pădurile din jurul Cracoviei, şi care, la rândul ei, avea 
nevoie de documentele furnizate de Bosko. Chiar dacă 
legăturile lui Bosko cu cei din ZOB şi Armata Populară erau 
suficiente ca să-l ducă la spânzurătoare, în sinea lui se 
dispreţuia, fiind nemulţumit de acele salvări parţiale. Bosko 
ar fi vrut să salveze pe toată lumea, şi în curând avea să 
încerce aşa ceva pierzându-şi viaţa în această tentativă. 

La paisprezece ani, Danka Dresner, verişoara Geniei cea 
Roşie, depăşise instinctele infantile care o conduseseră pe 
micuța ei rudă în afara cordonului de santinele din Plac 
Zgody. Deşi avea slujbă - femeie de serviciu la baza 
Luftwaffe - în realitate, începând din toamnă, orice 
persoană de sex feminin sub cincisprezece ani sau trecută 
de patruzeci putea fi ridicată, oricum. 

Prin urmare, în dimineaţa în care Sonderkommando-urile 
SS şi brigăzile poliţiei se revărsară în Strada LwOwska, 
doamna Dresner o luă pe Danka cu ea la o vecină a cărei 
casă avea un perete fals. Vecina, doamna Dabrowski, o 
femeie la aproape patruzeci de ani, era servitoare la popota 
Gestapo-ului de lângă Wawel şi se putea aştepta la un 
tratament preferenţial, dar avea părinţi în vârstă, care 


reprezentau automat un risc. Drept care zidise pentru ei o 
nişă de şaizeci de centimetri, o lucrare costisitoare, căci 
fiecare cărămidă fusese strecurată în ghetou în cărucior, 
ascunsă sub grămezile de lucruri permise: zdrenţe, lemne 
de foc, dezinfectant. Numai Dumnezeu ştia cât o costase 
acel spaţiu zidit în taină - cinci mii de zloți, poate chiar zece 
Mii. 

Amintise de câteva ori de acest adăpost doamnei Dresner. 
Dacă va avea loc o acţiune, doamna Dresner putea s-o 
aducă pe Danka şi chiar să vină şi ea. Deci, în dimineaţa 
aceea, auzind apropiindu-se de după colţul Străzii 
Dabrowski zgomotul înfiorător, lătratul dalmaţienilor şi 
dobermanilor, urletul Oberscharfuhrer-ilor în megafoane, 
mamă şi fiică se grăbiră către casa prietenei lor. 

Când ajunseră sus, înţeleseră că zarva îşi făcuse efectul 
asupra prietenei lor. 

— Nu-mi miroase a bine, spuse femeia. Mi-am trimis 
părinţii în ascunzătoare. Pot să înghesui acolo şi fata, dar nu 
şi pe tine. 

Danka privea fascinată peretele, tapetul pătat. Acolo, 
strivite între cărămizi ca într-un sandviş, poate cu şoareci 
alergând printre picioarele lor, cu simţurile ascuţite în 
întuneric, se aflau părinţii acestei femei. 

Doamna Dresner înţelese că femeia nu mai raţiona. Fata 
da, dar tu nu, o ţinea întruna. Părea că-şi închipuie că, dacă 
SS-işti ajungeau să spargă peretele, aveau să fie mai 
îndurători ţinând cont de talia redusă a fetei. Doamna 
Dresner explică cum că nici ea nu este obeză, că această 
Aktion părea să se concentreze pe partea aceea a străzii, că 
nu avea unde să se ducă în altă parte şi că era loc şi pentru 
ea. Danka era o fată în care te puteai încrede, dar s-ar fi 
simţit mai bine cu mama ei alături. Se vede bine că acolo 
încap patru oameni, unul lângă altul. Dar împuşcăturile 
care se auziră îndepărtară şi ultimul licăr de luciditate din 
ochii femeii. Fata poate intra, ţipă ea, dar tu trebuie să 
pleci! 


Doamna Dresner se întoarse către Danka şi-i spuse să 
treacă în spatele peretelui. Mai târziu, Danka va mărturisi 
că nu înţelege de ce se supusese şi intrase atât de cuminte 
în ascunzătoare. Femeia o duse în pod, ridică un covor, apoi 
o scândură a duşumelei. Danka cobori în ascunzătoare. Nu 
era întuneric acolo: bătrânii ţineau aprins un muc de 
lumânare. Danka se trezi lângă femeie - mama altcuiva, 
dar, pe lângă mirosul de corp nespălat, aceeaşi căldură 
maternă, protectoare. Femeia-i zâmbi scurt. Soţul ei stătea 
de partea cealaltă, cu ochii închişi, încercând să nu se lase 
tulburat de zgomotele de afară. 

După o vreme, bătrâna îi făcu un semn că poate sta jos 
dacă doreşte, aşa că Danka se aşeză alături, cu picioarele 
încrucişate, găsind poziţia foarte confortabilă; n-o deranjă 
nici un şoarece, nu auzi nici un sunet, nici un cuvânt de la 
mama ei sau de la prietena acesteia, aflate dincolo de 
perete. Pe lângă asta, se simţea în maximă siguranţă. Şi 
această senzaţie era însoţită de mulţumirea că-şi ascultase 
mama atât de orbeşte, apoi de teama pentru mama ei, care 
era acolo, afară, în lumea în care se desfăşurau acţiuni. 

Doamna Dresner nu părăsi imediat casa. Detaşamentele 
SS ajunseseră în Strada Dabrowski. Se gândi că putea la fel 
de bine să rămână acolo; dacă va fi ridicată, prietena ei n- 
avea ce pierde. În definitiv, ar putea chiar să-i fie de folos: 
dacă luau o femeie din cameră, poate că aveau să se 
mulţumească cu atât, fără să cerceteze mai atent tapetul. 

Dar femeia era ferm convinsă că nimeni nu poate scăpa 
raziei dacă doamna Dresner rămânea în cameră. lar 
doamna Dresner înţelese că ar fi chiar posibil să nu scape 
nimeni dacă femeia nu ieşea din starea aceea. Se ridică deci 
în picioare, resemnată, lăsându-se pradă disperării, şi 
plecă. Puteau la fel de bine s-o găsească pe trepte, pe scări 
sau pe coridor. De ce nu pe stradă? Se întrebă. Se 
împământenise atât de mult ideea că locuitorii ghetoului 
trebuiau să tremure în încăperile lor până când aveau să fie 


descoperiţi încât oricine era găsit deplasându-se pe scări 
era considerat într-un fel vinovat de sfidarea sistemului. 

O siluetă cu şapcă îi făcu semn să nu iasă afară. Silueta 
aparţinea unui bărbat care apăru pe scările din faţă, 
încercând să străpungă cu privirea prin întunericul 
coridorului, până spre capătul celălalt, în lumina rece, 
albăstruie, a curţii interioare. O recunoscu şi îl recunoscu şi 
ea: era un cunoscut al fiului ei mai mare. Dar nu puteai fi 
sigur că mai contează ceva, n-aveai de unde şti ce presiuni 
se exercitau asupra băieţilor din OD. Tânărul pătrunse în 
coridor şi se apropie de ea: 

— Doamnă Dresner, spuse, arătând către scară, or să 
plece în zece minute, staţi sub scară. Duceţi-vă! Intraţi sub 
scară. 

Îi dădu ascultare la fel de tăcută şi supusă, aşa cum făcuse 
şi fiica ei. Se ghemui sub scară, dar înţelese imediat că nu 
avea rost: soarele de toamnă care lumina curtea o dădea de 
gol. Dacă aveau de gând s-o caute prin curte sau să se uite 
la uşile apartamentelor din celălalt capăt al coridorului, o 
puteau vedea lesne. Şi, fiindcă în picioare sau ghemuită nu 
schimba cu nimic lucrurile, se ridică în picioare. Din 
apropierea uşii de la intrare, tânărul îi făcu un semn 
imperios să rămână acolo, apoi dispăru. Auzi strigăte, 
ordine şi chemări şi toate păreau să se petreacă chiar lângă 
uşă. 

Într-un târziu, tânărul se întoarse însoţit. Auzi cizmele pe 
treptele de la intrare, îl auzi spunând în germană că el 
însuşi controlase parterul şi nu găsise pe nimeni acasă. La 
etaj, însă, existau câteva camere ocupate. Era o conversaţie 
atât de prozaică, încât părea ireală. Omul îşi punea în 
cumpănă existenţa, mizând pe şansa că, după ce 
străbătuseră toată Strada Lwowska până jos, în Dabrowski, 
însoțitorii lui erau acum destul de plictisiţi ca să mai 
controleze ei înşişi parterul, găsind-o astfel pe doamna 
Dresner ascunsă sub scară. Se dovediră îndeajuns de 
încrezători. Îi auzi urcând scările la primul etaj, deschizând 


şi trântind uşi în urma lor. Cizmele lor bocăniră pe podeaua 
încăperii cu ascunzătoarea; auzi vocea ridicată, ascuţită, a 
prietenei ei: „Sigur că am permis de lucru! Lucrez la 
popota Gestapo-ului, îi ştiu pe toţi domnii de acolo.”. Îi auzi 
coborând de la al doilea etaj cu cineva - mai mult de o 
singură persoană, o pereche, o familie. 

Înlocuitorii mei, avea să gândească mai târziu. O voce 
masculină între două vârste, cu urme de bronşită, spuse: 

— Dar, domnilor, ar trebui să luăm ceva haine... 

Şi, pe un ton la fel de indiferent ca acela al unui hamal din 
gară întrebat de mersul trenurilor, un SS-ist spuse în 
poloneză: 

— Nu-i nevoie. Acolo unde vă ducem o să vă dea tot ce vă 
trebuie. 

Zgomotele se îndepărtară. Doamna Dresner aşteptă. Nu 
mai urmă o a doua razie. Aveau să se întoarcă mai târziu, 
de mai multe ori, rărind rândurile celor din ghetou. Ceea ce 
în iunie era privit ca ceva neînchipuit de îngrozitor, 
devenise prin octombrie un proces zilnic şi, oricât de 
recunoscătoare i-ar fi fost băiatului din OD, îi deveni 
limpede, în timp ce urca scările ca să-şi ia fata, că atunci 
când moartea e programată - o procedură de rutină, un 
proces industrial, aşa cum era aici, în Cracovia, cu greu 
puteai, bazându-te pe un eroism întâmplător, să deviezi în 
altă direcţie copleşitoarea energie a sistemului. Evreii 
tradiţionalişti din ghetou aveau o vorbă: „O oră de viaţă e 
totuşi viaţă” Tânărul din OD îi oferise acea oră; ştia că 
nimeni nu-i putea oferi mai mult. 

La etaj femeia era puţin ruşinată: 

— Fata poate să vină când vrea, spuse. 

Adică: nu te înlătur din frică, din laşitate, ci e o problemă 
de tactică, iar tactica nu se discută; tu nu poţi fi luată în 
considerare, fată da. 

Doamna Dresner nu o contrazise. Avea impresia că poziţia 
femeii era o parte din ecuaţia care o salvase jos, în hol. Îi 


mulţumi. Se putea ca în viitor Danka să mai aibă nevoie de 
ospitalitatea ei. 

De atunci înainte, pentru că arăta tânără la cei patruzeci 
şi doi de ani ai ei şi era încă sănătoasă, doamna Dresner 
încercă să supravieţuiască pe această bază economică - 
valoarea prezumtivă a forţei ei pentru Inspectoratul pentru 
Armament sau altă direcţie a efortului de război. Nu era 
prea încrezătoare în această idee. În zilele acelea, oricine 
înţelegea numai jumătate din cele ce se întâmplau în 
realitate putea spune că SS-ul credea că moartea evreilor - 
o categorie socială nesatisfăcătoare - atârna mai greu în 
balanţă decât orice valoare pe care ar fi putut s-o aibă ei ca 
forţă de muncă. lar în astfel de vremuri, întrebarea era: 
cine-l salvează pe Juda Dresner, responsabil cu 
aprovizionarea fabricii; cine-l salvează pe Janek Dresner, 
mecanic auto la garajul Wehrmacht-ului; cine-o salvează pe 
Danka Dresner, femeie de serviciu la Luftwaffe, în 
dimineaţa în care SS-ul se va decide, în cele din urmă, să 
ignore valoarea lor economică? 

În timp ce tânărul din OD organiza supraviețuirea 
doamnei Dresner în coridorul casei din Dabrowski, tinerii 
sionişti din Organizaţia Tineretul Halutz şi din ZOB 
pregăteau un act de rezistenţă mult mai vizibil. Făcuseră 
rost de uniforme germane şi, prin intermediul lor, puteau 
intra în restaurantul Cyganeria, aflat în sud-vestul Pieței 
Ducha, peste drum de Teatrul Slowacki, local rezervat 
exclusiv SS-ului. Plasară acolo o bombă care aruncă în aer 
mesele şi acoperişul, făcu bucățele câţiva SS-işti şi răni 
peste patruzeci. 

Auzind de asta, Oskar înţelese că s-ar fi putut afla şi el 
acolo, încercând să ungă o oficialitate. 

Simon şi Gusta Dranger şi colegii lor se hotărâseră să se 
ridice împotriva pacifismului tradiţional al ghetoului şi să-l 
transforme într-o revoltă universală. Puseră bombe în 
Cinematograful Bagatella din Strada Karmelicka, rezervat 
SS-ului. În întuneric, Leni Riefensthal flutură timp de o 


secundă promisiunea feminităţii sale germane soldatului 
rătăcitor, înspăimântat să activeze în slujba naţiunii prin 
ghetoul barbar sau pe străzile din ce în ce mai primejdioase 
ale Cracoviei poloneze. În secunda următoare, o uriaşă 
limbă galbenă de flăcări făcu să dispară această imagine. 

În următoarele luni, ZOB va scufunda şalupe de patrulare 
pe Vistula, va incendia cu cocktailuri Molotov diferite garaje 
militare din oraş, va aranja obţinerea unor Passierscheine 
pentru oameni care n-ar fi trebuit să le aibă, vor face să 
ajungă fotografii de paşapoarte la centre din ţară, unde 
acestea puteau fi folosite pentru falsificarea unor 
documente atestând originea ariană, vor organiza 
deraierea elegantului tren folosit exclusiv de armată, care 
făcea curse între Cracovia şi Bochnia, şi vor tipări un ziar 
ilegal. Vor aranja, de asemenea, ca Spitz şi Forster, cei doi 
locotenenţi ai lui Spira, care alcătuiseră liste pentru 
arestarea a mii de oameni, să cadă într-o ambuscadă a 
Gestapo-ului. Era varianta unui vechi truc şcolăresc. Cineva 
din Rezistență, dându-se drept informator, aranjă o 
întâlnire cu cei doi poliţişti într-un sat din apropierea 
Cracoviei; în acelaşi timp, un alt presupus informator le 
spunea celor din Strada Pomorska cum că doi conducători 
ai mişcării evreieşti de partizani puteau fi găsiţi la un 
anume loc de întâlnire. Spitz şi Forster au fost amândoi 
seceraţi de gloanţe în timp ce încercau să fugă de 
detaşamentele Gestapo-ului. Totuşi, stilul general prin care 
locuitorii ghetoului înțelegeau rezistenţa rămase acela al lui 
Artur Rosenzweig care, atunci când i se ceru, în iunie, să 
întocmească o listă de câteva mii de persoane pentru 
deportare, aşezase în capul listei numele său, al soţiei şi al 
fiicelor sale. În Zablocie, în curtea Emaliei, domnul Jereth şi 
Oskar Schindler continuau forma lor specială de rezistenţă, 
pregătind construirea unor noi barăci. 

Capitolul 17 

Sosise acum la Cracovia un dentist austriac, pe nume dr. 
Sediacek, care făcea investigaţii prudente asupra lui 


Schindler. Venise cu trenul de la Budapesta şi purta asupra 
lui lista unor eventuale contacte din Cracovia, iar într-o 
valiză cu fund dublu, o cantitate oarecare de zloți de 
ocupaţie care, de când guvernatorul general Frank anulase 
valorile mari ale bancnotelor poloneze, ocupau neînchipuit 
de mult spaţiu. Deşi pretindea că face o călătorie de afaceri, 
era de fapt curierul unei organizaţii sioniste din Budapesta. 

Chiar şi în toamna anului 1942, sioniştii din Palestina, fără 
să mai vorbim de populaţia lumii, nu ştiau nimic, în afara 
unor zvonuri, din ceea ce se întâmplă în Europa. 
Deschiseseră un birou la Istanbul, încercând să culeagă 
informaţii adevărate. Dintr-un apartament aflat în cartierul 
Beyodlu, trei agenţi trimiseră cărţi poştale pe adresa 
tuturor organismelor sioniste din Europa germană, cu un 
conţinut foarte simplu: „Ie rog, scrie-mi ce mai faci. Lui 
Eretz îi e dor de tine.” Eretz înseamnă pământul, ţara şi, 
pentru orice sionist, Israelul. Fiecare carte poştală era 
semnată de unul dintre cei trei, o fată pe nume Sarka 
Mandelblatt, care avea o convenabilă cetăţenie turcă. 

Cărţile poştale se topiseră în neant. Nu răspunsese 
nimeni. Însemna că destinatarii erau în închisoare sau în 
păduri, în vreun lagăr de muncă sau în ghetou, ori morţi. 
Tot ceea ce putuseră obţine sioniştii din Istanbul era 
ameninţătoarea dovadă a tăcerii. 

Târziu, în toamna anului 1942, primiră în cele din urmă un 
răspuns, o vedere din Budapesta: „Mă bucură interesul 
arătat pentru sănătatea mea. Rahamin maher (ajutor 
urgent) foarte necesar. Rog păstraţi legătura.”. 

Acest răspuns fusese trimis de un bijutier din Budapesta, 
un anume Samu Springmann, care primise şi descifrase 
mesajul de pe cartea poştală expediată de Sarka 
Mandelblatt. Samu era un bărbat fragil ca un jocheu, abia 
trecut de treizeci de ani. De la vârstă de treisprezece ani, în 
ciuda unei neabătute onestităţi, ungea oficialităţile, făcea 
unele servicii corpului diplomatic, mituia mâna grea a 
poliţiei secrete ungare. Acum, cei din Istanbul îl înştiinţară 


că ar vrea să-l folosească la introducerea ilegală a unor 
sume de bani destinate salvării evreilor din imperiul 
german şi ca să transmită lumii informaţii limpezi despre 
ceea ce se întâmplă cu comunitatea evreiască europeană. 

În Ungaria generalului Horthy, aliată a Germaniei, Samu 
Springmann şi colegii săi sionişti erau la fel de lipsiţi de 
veşti din afara graniţei poloneze ca şi cei din Istanbul. Au 
început să recruteze curieri care, pentru un procent din 
ceea ce transportau sau din pură convingere, erau gata să 
pătrundă în teritoriile germane. Unul dintre curierii săi era 
un negustor de diamante, Erich Popescu, agent al poliţiei 
secrete ungare. Altul era un contrabandist de covoare, 
Bandi Grosz, care ajutase şi el poliţia secretă. Al treilea era 
Rudi Schulz, un spărgător austriac, agent al Biroului 
Comercial al Gestapoului din Stuttgart. Springmann avea 
darul de a se juca cu agenţi dubli ca Popescu, Grosz şi 
Schulz, atingându-le coarda sentimentală, lăcomia sau, 
dacă era cazul, principiile. 

Unii dintre curierii săi erau într-adevăr idealişti, lucrând 
dintr-o reală convingere; Sediacek, care întreba de Herr 
Schindler la Cracovia către sfârşitul anului 1942, aparţinea 
acestei specii. Avea o înfloritoare afacere în Viena şi, la 
vârsta de patruzeci şi cinci de ani, nu ar fi avut nevoie să 
târască după el prin Polonia valize cu fund dublu. Se afla 
totuşi acolo, cu o listă în buzunar, listă sosită din Istanbul. 
lar al doilea nume de pe listă era cel al lui Oskar. 

Asta însemna că cineva - Itzak Stern, omul de afaceri 
Ginter, dr. Alexander Biberstein - făcuse cunoscut numele 
lui Schindler sioniştilor din Palestina. Fără s-o ştie, Herr 
Schindler fusese nominalizat pentru a ocupa unul dintre 
locurile Drepţilor între Popoare. 

Doctorul Sediacek avea un prieten în zona Cracoviei, un 
pacient şi concetăţean din Viena, pe care-l cunoscuse în 
cabinetul său. Acesta era maiorul Franz von Korab din 
Wehrmacht. În prima seară petrecută la Cracovia, dentistul 
trebuia să-l întâlnească pe maiorul von Korab la Hotelul 


Cracovia, pentru a bea împreună un pahar. Sediacek 
avusese o zi mizerabilă. Se dusese până la apa cenuşie a 
Vistulei şi privise dincolo de ea, în Podgorze, fortăreaţa 
rece, înconjurată cu sârmă ghimpată şi cu pereţi înalţi ca 
nişte pietre de mormânt, deasupra cărora părea să 
plutească o negură deosebită în ziua aceea urâtă de iarnă. 
Chiar şi poliţiştii păreau damnaţi, în ploaia rece care cădea 
dincolo de falsa poartă de est. Când veni vremea să-l 
întâlnească pe von Korab, plecă uşurat, ca şi cum s-ar fi 
îndepărtat de un loc blestemat. 

În suburbiile Vienei se zvonea de multă vreme că von 
Korab avusese o bunică evreică. Pacienţii vorbeau adesea în 
sensul ăsta. În Reich, bârfa genealogică era un subiect la fel 
de comun ca şi vremea. La un pahar de băutură, oamenii 
cântăreau foarte serios zvonul că bunica lui Reinhard 
Heydrich se căsătorise cu un evreu numit Suss. Odată, 
neglijând prudenţa obişnuită de dragul prieteniei, von 
Korab îi mărturisise lui Sediacek că, în cazul său, zvonul era 
adevărat. Această confesiune fusese un gest de încredere, 
care acum putea fi returnat. Ca atare, Sediacek îi puse 
întrebări maiorului despre unii dintre oamenii ce figurau pe 
lista Istanbulului. La numele lui Oskar, von Korab răspunse 
cu un râs indulgent. Îl cunoştea pe Herr Schindler, lua masa 
cu el, era un individ cu un fizic impresionant şi întorcea 
banii cu lopata. I se părea mult mai deştept decât se 
prefăcea că este. O să-l sun chiar acum şi o să stabilim o 
întâlnire, spuse von Korab. 

A doua zi la ora zece intrară în birourile Emaliei. Schindler 
îl primi politicos pe Sediacek, dar îl urmări cu atenţie pe 
maiorul von Korab, cântărind încrederea acestuia în 
dentist. După o vreme, atitudinea lui Oskar faţă de străin se 
îmblânzi şi maiorul îşi ceru scuze că nu rămâne la cafea. 

— Foarte bine, zise Sediacek când von Korab ieşi din 
încăpere, am să vă spun exact de unde vin. 

Nu spuse nimic despre banii pe care-i adusese cu el şi nici 
despre posibilitatea ca în viitor contactelor de încredere din 


Polonia să li se încredinţeze sume echivalente cu mici averi 
pentru Comitetul Evreiesc Comun de Ajutorare. Ceea ce ar 
fi vrut dentistul să afle, fără nici un fel de implicare 
financiară, era ce ştia şi ce credea Herr Schindler despre 
războiul dus în Polonia împotriva comunităţii evreieşti. 

Odată pusă această întrebare, Schindler ezită. În secunda 
aceea Sediacek se aşteptă la un refuz. Atelierele lui 
Schindler foloseau cinci sute cincizeci de evrei, plătind 
suma stabilită de SS. Inspectoratul pentru Armament 
garanta unui om ca Schindler continuitatea unor contracte 
profitabile. SS-ul făgăduise, pentru nu mai mult de şapte 
mărci şi jumătate pe zi de persoană, continuitatea 
aprovizionării cu sclavi. N-ar fi fost o surpriză dacă s-ar fi 
cufundat în scaunul său tapiţat cu piele, prefăcându-se total 
ignorant. 

— Există o problemă, Herr Sediacek, mormăi el. Ceea ce li 
se întâmplă oamenilor în această ţară este incredibil. 

— Vreţi să spuneţi, întrebă dr. Sediacek, că vă îngrijorează 
faptul că superiorii mei n-or să vă creadă? 

— Câtă vreme îmi vine şi mie greu să cred... 

Se ridică, se duse până la dulap, umplu două boluri cu 
coniac şi-i aduse unul doctorului. Instalându-se la biroul 
său, vizavi de celălalt, luă o sorbitură, se încruntă la 
vederea unei facturi, o ridică, se duse până la uşă în vârful 
picioarelor şi o deschise brusc, de parcă ar fi încercat să 
surprindă pe cineva trăgând cu urechea. Rămase acolo 
nemişcat o vreme, apoi Sediacek îl auzi vorbind în şoaptă 
despre factură cu secretara poloneză. Peste câteva minute 
se întoarse, închise uşa, trase un scaun din spatele biroului 
şi, după încă o înghiţitură bună de coniac, începu să 
vorbească. 

Nici chiar în cadrul micii celule a lui Sediacek, clubul său 
vienez antinazist, nimeni nu-şi închipuia că prigonirea 
evreilor devenise atât de sistematică. Povestea pe care i-o 
spunea Schindler nu era uluitoare doar în termeni morali. 
Potrivit relatărilor lui, în miezul unui război disperat, 


naţional-socialiştii consacrau mii de oameni, preţioasele 
resurse ale căilor ferate, o enormă capacitate de transport, 
tehnici scumpe de proiectare, un număr însemnat de 
cercetători şi savanţi, o importantă echipă administrativă, 
arsenale întregi de arme automate, imense cantităţi de 
muniţie, toate acestea pentru exterminarea unei populaţii, 
gest care nu avea sens militar sau economic, ci mai degrabă 
unul psihologic. Sediacek se aşteptase la poveşti de groază 
- foamete, restricţii economice, pogromuri violente într-un 
oraş sau altul, violarea dreptului de proprietate - oricare 
dintre ele obişnuite din punct de vedere istoric. 

Rezumatul evenimentelor din Polonia oferit de Oskar i se 
păru verosimil lui Sediacek tocmai datorită genului de om 
care era Oskar. Se descurcase foarte bine în timpul 
ocupaţiei, stătea chiar în inima plasei sale de păianjen cu un 
pahar de coniac în mână, radia un calm impresionant şi o 
mânie profundă. Arăta ca un om care găsise, spre regretul 
său, că e cu neputinţă să nu dea crezare celor mai rele 
supoziţii. Nu se vedea nici o tendinţă de exagerare a 
faptelor pe care le relata. 

— Dacă pot să vă aranjez viza, spuse Sediacek, aţi vrea să 
veniţi la Budapesta ca să prezentaţi superiorilor mei - şi 
altora - tot ce mi-aţi spus mie? 

Un moment, Schindler păru surprins. 

— Puteţi scrie un raport, zise. Şi sunt sigur că aţi mai auzit 
genul ăsta de lucruri şi din alte surse. 

Dar Sediacek negă. Fuseseră poveşti izolate, amănunte 
despre un incident sau altul. Nici o imagine globală, 
inteligibilă. 

— Veniţi la Budapesta. Vă avertizez că drumul s-ar putea 
să fie inconfortabil. 

— Vreţi să spuneţi că va trebui să trec frontiera pe jos? 

— Nu chiar aşa de rău. S-ar putea să fiţi nevoit să 
călătoriţi într-un tren de marfa. 

— Am să vin, răspunse Oskar Schindler. 


Doctorul Sediacek îi ceru informaţii despre celelalte nume 
de pe lista Istanbulului. În capul listei, spre exemplu, era 
trecut un dentist din Cracovia. Dentiştii erau întotdeauna 
uşor de vizitat, explică Sediacek, căci toată lumea de pe 
pământ are cel puţin o carie bona fide. 

— Nu, spuse Herr Schindler, nu vă duceţi la omul ăsta. A 
fost compromis de SS. 

Înainte de a părăsi Cracovia ca să se întoarcă la domnul 
Springmann, la Budapesta, doctorul Sediacek mai aranjă o 
întâlnire cu Schindler. În biroul acestuia de la DEF, îi 
înmână aproape întreaga sumă pe care i-o dăduse 
Springmann să o aducă în Polonia. Exista întotdeauna un 
risc, având în vedere hedonismul lui Schindler, ca acesta să 
cheltuiască banii pe piaţa neagră de bijuterii. Dar nici 
Springmann şi nici Istanbulul nu cereau vreo garanţie. 

Trebuie spus că Oskar s-a purtat impecabil şi a dat această 
sumă legăturilor sale din comunitatea evreiască, pentru a o 
cheltui după cum hotărau. 

Mordecai Wulkan, care, ca şi doamna Dresner, îl va 
cunoaşte cu vremea pe Herr Oskar Schindler, era de 
meserie bijutier. Acum, spre sfârşitul anului, fu vizitat acasă 
de unul dintre oamenii lui Spira. Nu trebuia să se 
îngrijoreze, spuse omul. Desigur că Wulkan avea la el un 
dosar. Cu un an în urmă fusese ridicat de OD pentru că 
vânduse valută pe piaţa neagră. Când refuzase să lucreze 
ca agent pentru Biroul de Control al Traficului Valutar, 
fusese bătut de cei din SS şi doamna Dresner trebuise să 
facă o vizită Wachtmeister-ului Beck de la poliţia ghetoului 
şi să plătească o sumă serioasă, pe sub mână, pentru 
eliberarea lui. 

În iunie fusese ridicat cu ocazia unui transport cu 
destinaţia Belzec, dar un ins din OD, pe care-l cunoştea, îi 
dăduse drumul din curtea fabricii Optima. Chiar şi în OD 
erau sionişti, oricât de mici ar fi fost şansele lor de a vedea 
vreodată Ierusalimul. 


— Cel care-l vizită de data aceasta nu era sionist. SS-ul, îi 
spuse el lui Wulkan, avea nevoie urgentă de patru bijutieri. 
Symke Spira îi dăduse trei ore ca să-i găsească şi astfel 
Herzog, Friedner, Gruner şi Wulkan, toţi patru bijutieri, 
fură adunaţi în curtea poliţiei şi scoşi pe jos din ghetou până 
la vechea Academie Tehnică, acum un depozit al Biroului 
Central Economic şi Administrativ al SS. 

Intrând în academie, Wulkan observă că acolo funcţiona 
un mecanism de securitate foarte strict. La fiecare uşă era 
postată o santinelă. În holul de la intrare, un ofiţer SS le 
spuse celor patru bijutieri că, dacă vor scoate o vorbă faţă 
de cineva despre munca de acolo, riscau să fie trimişi într- 
un lagăr de muncă. În fiecare zi erau obligaţi să aducă cu ei 
ustensilele pentru evaluarea diamantelor şi a purității 
aurului. 

Au fost conduşi în pivniţă. Pe lângă ziduri se înălţau rafturi 
încărcate cu valize şi rânduri nesfârşite de umeraşe, fiecare 
cu câte un nume, devenit inutil, scris pe ele de către fostul 
proprietar. Sub ferestrele deschise în ziduri, sus, aproape 
de tavan, erau înşiruite lăzi de lemn. În timp ce cei patru se 
aşezară pe vine în spaţiul liber din mijlocul încăperii, doi 
SS-işti coborâră de pe raft o valiză, o târâră de-a 
curmezişul pivniţei şi o goliră în faţa lui Herzog. Se 
întoarseră să ia alta, pe care o goliră în faţa lui Gruner. Apoi 
aduseră o grămadă de aur pentru Friedner şi una pentru 
Wulkan. Era aur vechi: inele, broşe, brățări, ceasuri, rame 
de ochelari, portţigarete. Bijutierii aveau datoria să verifice 
puritatea aurului, să separe obiectele aurite de cele din aur 
masiv. Trebuia să fie evaluate diamantele şi perlele. Ei 
aveau îndatorirea să sorteze totul, în grămezi separate, în 
funcţie de valoare, greutate şi număr de carate. 

La început au luat obiecte din grămadă la întâmplare, dar 
lucrară din ce în ce mai repede, redobândindu-şi treptat 
vechile reflexe de profesionişti. Pe măsură ce aurul şi 
pietrele preţioase îşi găseau fiecare locul în grămada lor, 
SS-işti încărcau totul în lada cuvenită. Când o ladă se 


umplea, era marcată cu vopsea neagră „SS Reichsfuhrer 
Berlin”. Se aflau acolo numeroase inele de copii şi era 
nevoie de multă stăpânire de sine ca să nu te gândeşti la 
proveniența lor. O singură dată tresăriră bijutierii: când SS- 
iştii deschiseră o valiză şi din ea se revărsară dinţi de aur 
încă murdari de sânge. Acolo, în grămada dintre genunchii 
lui Wulkan, se aflau gurile a mii de morţi, fiecare 
chemându-l să li se alăture, ridicându-se şi aruncându-şi 
instrumentele şi lupa şi denunţând originea murdară a 
tuturor acestor obiecte preţioase. Apoi, după o scurtă 
pauză, Herzog, Friedner, Wulkan şi Gruner continuară 
sortarea, conştienţi acum de valoarea arzătoare a fiecărui 
gram de aur pe care îl aveau în gură, temători că cei din SS 
vor veni să-l caute şi pe acesta. 

Le luă şase săptămâni evaluarea tezaurului de la 
Academia Tehnică. După ce isprăviră acolo fură duşi într-un 
garaj dezafectat care fusese transformat în depozit de 
argint. Gropile de reparaţii erau pline până peste margini 
cu argint masiv - inele, medalioane, tăvi de ritual, coroane, 
candelabre. Separară argintul masiv de obiectele argintate 
şi cântăriră totul. Ofiţerul SS responsabil cu toate astea se 
plânse că o parte dintre obiecte erau greu de împachetat şi 
Mordecai Wulkan sugeră că ar putea fi topite. 1 se părea, 
deşi nu era un ins deosebit de pios, că într-un fel ar fiun 
triumf minor dacă Reichul ar primi argint care nu mai 
păstra formele ebraice. Dar, dintr-un motiv necunoscut, 
ofiţerul SS refuză. Poate că obiectele erau pregătite pentru 
vreun muzeu sau poate că SS-ul prefera stilul argintăriei de 
sinagogă. 

Când şi această muncă de evaluare luă sfârşit, Wulkan 
rămase din nou fără lucru. Trebuia să iasă regulat din 
ghetou ca să găsească hrană îndestulătoare pentru familia 
sa, în special pentru fiica sa, suferindă de bronşită. O vreme 
lucră la un atelier de fierărie din Kazimierz, unde ajunse să 
cunoască un ofiţer SS, un individ moderat, 
Oberscharfuhrer-ul Gola. Gola îi găsi de lucru ca mecanic 


de întreţinere la barăcile SA din apropiere de Wawel. Când 
Wulkan intră în popotă cu cheile şi sculele sale, văzu 
deasupra uşii inscripţia „Intrarea interzisă evreilor şi 
câinilor”. Acest semn, alăturat celor câteva sute de mii de 
dinţi pe care îi cântărise la Academia Tehnică, îl convinse că 
scăparea nu putea veni de la favorurile întâmplătoare ale 
Oberscharfuhrer-ului Gola. Gola bea acolo fără să bage în 
seamă inscripţia, şi nu va observa absenţa familiei Wulkan 
în ziua în care vor fi duşi la Belzec sau într-un loc la fel de 
eficient. Prin urmare, Wulkan, ca şi doamna Dresner şi alţi 
cincisprezece mii de locuitori ai ghetoului ştiau că era 
nevoie de un ajutor deosebit şi neaşteptat. N-au crezut nici 
o clipă că li se va acorda vreodată. 

Capitolul 18 

Doctorul Sediacek vorbise despre o călătorie 
inconfortabilă şi a avut perfectă dreptate. Oskar călători 
îmbrăcat într-un pardesiu bun, având la el o valiză şi o 
geantă pline de o mulţime de produse de lux, care să-i 
ajungă până la sfârşitul călătoriei. Deşi dispunea de 
documentele necesare, considerase că ar fi mai bine să 
evite să le prezinte la graniţă. Ar putea astfel să nege 
oricând că fusese în acel decembrie în Ungaria. 

Călători într-un camion de marfa plin de pachete cu 
ziarele partidului Voelkischer Beobachler, pregătit pentru a 
fi vândut în Ungaria. Înghesuit între greoaiele inscripţii 
gotice ale ziarului oficial al Germaniei, în mirosul greu al 
cernelii de tipografie, mergea zgâlţăit către sud, peste 
vârfurile înzăpezite ale Munţilor Slovaciei, peste graniţa 
Ungariei, coborând în cele din urmă în Valea Dunării. 

I se rezervase o cameră la Hotelul Panonia, lângă 
Universitate, şi în după-amiaza zilei în care sosi, măruntul 
Samu Springmann şi un asociat al său, dr. Reszo Kastner, 
veniră să-l viziteze. Cei doi bărbaţi, care ajunseră cu liftul la 
etajul unde locuia Schindler, auziseră ştiri disparate de la 
refugiaţi. Dar aceştia nu puteau oferi decât frânturi de 
informaţii. Simplul fapt că reuşiseră să scape de sub 


ameninţare însemna că ştiau prea puţin despre structura 
ei, despre funcţiile ei intime, despre cifrele pe care le 
implica. Kastner şi Springmann erau nerăbdători căci - 
dacă se puteau încrede în Sediacek - germanul sudet de la 
etaj era capabil să le expună primul raport complet asupra 
dezastrului polonez. 

În camera de hotel, prezentările au fost scurte, căci 
Springmann şi Kastner veniseră să asculte şi-şi dădeau 
seama că Schindler era nerăbdător să vorbească. În acest 
oraş, obsedat de cafea, nu se făcu nici un efort de a 
oficializa evenimentul chemând serviciul la cameră ca să 
aducă cafea şi prăjituri. După ce strânseră mâna uriaşului 
german, cei doi se aşezară. Dar Schindler începu să se 
plimbe de colo-colo prin cameră. Se părea că la o asemenea 
distanţă de Cracovia şi de realităţile acţiunilor şi ghetoului, 
ceea ce ştia îl tulbura mai mult în clipa de faţă decât atunci 
când îi prezentase scurta informare lui Sediacek. Umbla cu 
paşi mari pe covor, fără oprire. Ar fi putut fi auzit în camera 
de dedesubt. Candelabrul s-a cutremurat probabil când a 
bătut din picior, imitând gestul SS-istului din plutonul de 
execuţie de la Krakusa, cel care ţintuise capul victimei cu 
cizma chiar sub ochii inocentei copile în roşu, de la coada 
coloanei ce se depărta. 

Începu cu propriile imagini ale distrugerilor şi cruzimilor 
din Cracovia - ce văzuse pe stradă sau ce auzise de o parte 
şi de cealaltă a zidului, de la evrei şi de la SS-işti. În 
sprijinul acestor afirmaţii aducea scrisori de la locuitori ai 
ghetoului: de la dr. Chaim Hilfstein, de la dr. Leon Salpeter, 
de la Itzak Stern. Scrisoarea doctorului Hilfstein era un 
raport asupra foametei. O dată ce grăsimea din trup s-a 
dus, spuse Oskar, foamea începe să acţioneze asupra 
creierului. 

Ghetourile începeau să se golească. Era adevărat atât 
pentru Varşovia, cât şi pentru LOdZ şi Cracovia. 

Populaţia ghetoului din Varşovia fusese redusă cu patru 
cincimi, la LOdZ cu două treimi, iar în Cracovia la jumătate. 


Unde erau toţi oamenii care fuseseră transferați de acolo? 
O parte în lagăre de muncă, dar domnii de faţă trebuiau să 
accepte ideea că cel puţin trei cincimi din ei dispăruseră în 
lagăre care foloseau noile metode ştiinţifice. Astfel de 
lagăre nu erau nişte excepţii, aveau un nume oficial: 
Vernichtungslager - lagăr de exterminare. 

În cele câteva săptămâni care trecuseră, spuse Oskar, cam 
două mii de locuitori ai ghetoului din Cracovia fuseseră 
ridicaţi şi trimişi nu în camerele din Belzec, ci în lagărele de 
muncă de lângă oraş. Unul era la Wieliczka, altul la 
Prokocim, amândouă aflate pe linia Ostbahn, care ducea 
către frontul din Rusia. De la Wieliczka şi Prokocim, 
deţinuţii erau duşi în fiecare zi pe jos către un loc de lângă 
localitatea Plaszow, unde se puneau fundaţiile unui uriaş 
lagăr de muncă. Viaţa într-un astfel de lagăr de muncă, 
spuse Schindler, nu seamănă deloc cu o vacanţă. Barăcile 
de la Wieliczka şi Prokocim se află sub comanda unui SS-ist 
numit Horst Pilarzik, care-şi câştigase reputaţia în iunie 
trecut, când ajutase la „curăţirea” ghetoului de peste şapte 
mii de oameni, dintre care numai unul singur, un chimist, se 
întorsese. Lagărul ce urmează să fie ridicat la PtaszOw va fi 
condus de un om de acelaşi calibru. Un singur lucru pleda 
în favoarea lagărelor de muncă, şi anume lipsa mijloacelor 
tehnice pentru exterminarea metodică. Motivația era 
diferită. Existenţa lor avea o justificare economică - 
deţinuţii de la Wieliczka şi Prokocim erau duşi în fiecare zi 
să muncească în diferite locuri, aşa cum se întâmplă şi din 
ghetou. Wieliczka, Prokocim şi lagărul în curs de înfiinţare 
de la Plaszow se aflau sub controlul şefilor poliţiei din 
Cracovia, Julian Scherner şi Rolf Czurda, în timp ce lagărele 
de exterminare erau conduse de biroul central 
administrativ şi economic SS de la Oranienburg, lângă 
Berlin. Lagărele de exterminare foloseau forţa de muncă a 
oamenilor o anumită vreme, dar principala lor activitate era 
administrarea morţii şi produselor sale secundare: 


reciclarea îmbrăcămintei şi bijuteriilor, ochelarilor, 
jucăriilor, ba chiar şi a pielii şi părului morţilor. 

În timp ce explica diferenţa dintre lagărele de exterminare 
şi cele de muncă forţată, Schindler făcu brusc un pas câtre 
uşă, o deschise scurt şi privi în susul şi josul coridorului gol. 
Ştiu ce reputaţie are oraşul ăsta în privinţa curioşilor, 
explică. Măruntul domn Springmann se ridică şi se apropie 
de umărul lui. 

— În Panonia nu-i aşa de rău, spuse cu o voce scăzută, 
Victoria este viesparul Gestapo-ului. 

Schindler mai ascultă o vreme zgomotele de pe coridor, 
apoi închise uşa şi străbătu încăperea. Se aşeză sub 
fereastră, continuând macabrul raport. Lagărele de muncă 
forţată erau conduse de oameni numiţi acolo pentru 
severitatea şi eficienţa lor în „curăţarea” ghetourilor. Din 
când în când aveau loc crime şi bătăi şi, fără îndoială, acte 
de corupţie în distribuirea hranei, deci raţii reduse pentru 
deţinuţi. Dar asta era de preferat morţii sigure din 
Vemichtungslagers. Oamenii din lagărele de muncă forţată 
aveau acces la unele facilităţi şi, din când în când, unii 
puteau fi scoşi de acolo şi trecuţi clandestin în Ungaria. 

Prin urmare, SS-iştii sunt la fel de coruptibili ca oricare 
altă forţă de poliţie? Întrebară domnii din comitetul de 
salvare din Budapesta. 

— Din proprie experienţă, mârâi Oskar, vă pot spune că nu 
face niciunul excepţie. 

Când Oskar isprăvi, se lăsă tăcerea. Nu s-ar putea spune 
că Springmann şi Kastner erau într-adevăr uimiţi. Toată 
viaţa lor trăiseră sub amenințările poliţiei secrete, 
activităţile lor prezente erau suspectate într-o oarecare 
măsură de poliţia ungară - ţinută la o distanţă sigură numai 
de legăturile şi cadourile lui Samu - şi, în acelaşi timp, 
dispreţuite de evreii respectabili. Samuel Stern, 
preşedintele Comitetului Evreiesc, membru în senatul 
ungar, avea să desconsidere raportul din după-amiaza 
aceea, socotindu-l o fantezie periculoasă, o insultă la adresa 


culturii germane, putând să umbrească bunele intenţii ale 
guvernului ungar. Şi astfel Springmann şi Kastner nu 
păreau atât de descumpăniţi de depoziţia lui Schindler, pe 
cât erau minţile lor de preocupate de alcătuirea unui tablou 
real în întregul său. Resursele lor păreau insignifiante 
acum, când înțelegeau împotriva a ce se porniseră. Nu doar 
împotriva unui filistin obişnuit şi previzibil, ci chiar 
împotriva Leviatanului. Poate că ajunseseră deja la 
concluzia că, pe lângă măsuri individuale - ceva alimente în 
plus pentru un anume lagăr sau eliberarea unui anume 
intelectual, mită pentru a tempera ardoarea profesională a 
unui anume SS-ist - ar trebui pus în practică un plan mult 
mai vast de salvare, chiar cu cheltuieli uriaşe. 

Schindler se lăsă să cadă pe scaun. Samu Springmann 
privi din nou omul de afaceri care acum se odihnea. Îl 
impresionase în mod deosebit, spuse. Desigur că vor trimite 
un raport la Istanbul asupra tuturor problemelor pe care le 
prezentase Oskar. Va fi util pentru a-i îndemna pe sioniştii 
palestinieni şi Comitetul Comun de Distribuţie să acţioneze 
mai serios. În acelaşi timp, va fi prezentat guvernelor lui 
Churchill şi Roosevelt. Springmann spuse că, după părerea 
lui, Oskar are dreptate să se îngrijoreze de ce vor zice 
oamenii, are dreptate când afirmă că totul este atât de 
incredibil. 

— Deci, continuă el, vă rog să vă duceţi la Istanbul ca să 
vorbiţi personal cu cei de acolo. 

După o oarecare ezitare - legată fie de necesităţile 
afacerilor cu vasele emailate, fie de pericolele traversării 
atâtor graniţe - Schindler acceptă. Către sfârşitul anului, 
spuse Springmann. 

— Între timp vă veţi întâlni regulat, la Cracovia, cu dr. 
Sediacek. 

Se ridicară şi Oskar îşi dădu seama că erau alţi oameni 
decât cei care intraseră. Îi mulţumiră şi plecară, repede şi 
simplu, pe scări, doi oameni de afaceri budapestani 


îngânduraţi, care aflaseră veşti tulburătoare despre proasta 
conducere a sucursalelor lor. 

În noaptea aceea doctorul Sediacek îl sună pe Oskar la 
hotel şi-l scoase pe străzile întunecate, ducându-l să cineze 
la Hotelul Gellert. De la masa lor vedeau Dunărea, 
vaporaşele iluminate, oraşul strălucind de cealaltă parte a 
apei. Era ca înainte de război şi din nou avu senzaţia că e 
turist. După abstinenţa de după-amiază, bău vinul roşu, 
dens, al acelor locuri - sânge de urs - cu înghiţituri rare, 
nesăţioase, adunând o pădure de sticle goale la masa lor. 

Pe la jumătatea cinei li se alătură un ziarist austriac, dr. 
Schmidt, care îşi adusese acolo amanta, o tânără 
unguroaică fermecătoare, cu păr auriu. Schindler admiră 
bijuteriile fetei, spunându-i că el însuşi era un mare iubitor 
de bijuterii. Dar când ajunseră la rachiul de caise, deveni 
mai puţin prietenos, se lăsă pe spate în scaun cu o uşoară 
încruntare, ascultându-l pe Schmidt vorbind despre 
preţurile caselor, ale maşinilor şi despre cursele de cai. Fata 
nu-şi dezlipea privirile de la buzele lui, căci rezultatele 
afacerilor lui Schmidt îi împodobeau gâtul şi încheieturile 
mâinilor. Dezaprobarea surprinzătoare a lui Oskar era 
evidentă. Doctorul Sediacek se amuza în sinea lui. Poate că 
Oskar vedea în omul acela o reflectare a propriei sale 
imagini de parvenit, a tendinței sale de a face afaceri la 
limita legii. 

Când cina luă sfârşit, Schmidt şi însoţitoarea lui plecară la 
un club de noapte, iar Sediacek se asigură că îl va duce pe 
Schindler la unul diferit. Băură acolo cantităţi mari de 
coniac, privind spectacolul. 

— Acest Schmidt - întrebă Schindler, vrând să lămurească 
o întrebare care îl obseda, ca să se poată bucura de orele 
târzii ale nopţii - apelaţi des la el? 

— Da. 

— Nu cred că ar trebui să folosiţi oameni ca acesta. E un 
hoţ. 


Doctorul Sediacek privi într-o parte ca să-şi ascundă 
zâmbetul. 

— Cum vă puteţi asigura că predă toţi banii pe care-i daţi? 
Întrebă Oskar. 

— Îi dăm voie să păstreze un procent, răspunse Sediacek. 

Oskar se gândi la asta o jumătate de minut, apoi mârăâi: 

— Nu vreau nici un afurisit de procent, nu vreau să mi se 
ofere nimic. 

— Foarte bine, zise Sediacek. 

— Hai să privim fetele, spuse Oskar. 

Capitolul 19 

Chiar în timp ce Oskar Schindler se întorcea cu un tren de 
marfă de la Budapesta, unde prezisese că ghetoul avea să 
fie închis în curând, Untersturmfuhrer-ul Amon Goeth 
venea dinspre Lublin, ca să aducă ordinul de lichidare şi să 
preia comanda instituţiei ce avea să rezulte - 
Zwangsarbeitslager (Lagărul de muncă forţată) de la 
Plaszow. Goeth era cu opt luni mai tânăr decât Schindler, 
dar asemănarea nu se oprea doar la anul naşterii. Ca şi 
Oskar, fusese crescut într-o familie de catolici şi renunţase 
să mai practice religia în 1938, când se dezmembrase 
prima sa căsătorie. Ca şi Oskar, absolvise gimnaziul real - 
fizică, matematică, construcţii. Era, prin urmare, un om 
practic, nu un gânditor, deşi se considera un filosof. De 
origine vieneză, intrase devreme în Partidul Naţional- 
Socialist, în 1930. Când tulburata republică austriacă 
interzisese partidul, în 1933, era deja membru al forţelor 
sale de securitate SS. Trecut în ilegalitate, după Anschluss- 
ul din 19386, ieşise pe străzile Vienei, în uniforma de 
subofițer SS. În 1940 fusese ridicat la gradul de 
Oberscharfuhrer SS, iar în 1941 i se atribuise gradul de 
ofiţer, mai greu de obţinut în SS decât în unităţile 
Wehrmacht-ului. După pregătirea într-o şcoală de 
infanterie, fu pus la comanda Sonderkommando în timpul 
acţiunilor din populatul ghetou al Lublinului şi, datorită 
rezultatelor obţinute, câştigă dreptul de a lichida Cracovia. 


Astfel, Untersturmfuhrer-ul Goeth, care călătorea în 
rapidul Wehrmacht-ului între Lublin şi Cracovia, ca să preia 
comanda acelor Sonderkommandos bine antrenate, avea în 
comun cu Oskar nu numai anul naşterii, religia, slăbiciunea 
pentru băutură, dar şi fizicul masiv. Chipul lui Goeth era 
deschis şi plăcut, chiar puţin mai prelung decât al lui 
Schindler, mâinile sale, deşi mari şi musculoase, aveau 
degete lungi. Devenea sentimental când vorbea despre 
copilăria lui, despre copiii din cea de-a doua căsătorie, pe 
care nu-i prea văzuse în ultimii trei ani. Ca un fel de 
compensație, era câteodată tandru cu copiii camarazilor 
ofiţeri. Putea fi şi un amant sentimental, predispus la 
alintări, dar, deşi îi semăna în general lui Oskar în privinţa 
apetitului sexual, gusturile sale erau mai puţin 
convenţionale, îndreptându-se câteodată către fraţii săi de 
arme din SS şi, foarte des, câtre brutalizarea femeilor. 
Odată stinse primele flăcări ale pasiunii, putea începe să 
lovească. Se considera un om sensibil şi socotea că meseria 
părinţilor săi era o dovadă în acest sens. Tatăl şi bunicul său 
fuseseră tipografi şi legători de carte la Viena şi-i plăcea să 
se treacă pe documentele oficiale ca literat, om de litere. Şi, 
deşi în acel moment ţi-ar fi spus că se pregăteşte să preia 
controlul operaţiunii de lichidare - aceasta fiind şansa cea 
mai mare a carierei sale, care antrena şi posibilitatea unei 
promovări - serviciul în cadrul acţiunilor speciale părea să-i 
fi afectat fluxul normal al energiei nervoase. De doi ani era 
chinuit de insomnii şi, dacă nu avea nimic de făcut, stătea 
treaz până la trei sau patru dimineaţa şi dormea târziu în 
cursul zilei. Devenise un băutor neobosit şi socotea că putea 
să bea şi să reziste la băutură cu o uşurinţă pe care n-o 
avusese în tinereţe. Ca şi Oskar, nu suferea niciodată de 
mahmureală. Mulţumea rinichilor săi sănătoşi şi foarte 
muncitori pentru acest dar. 

Ordinele care îl însărcinau cu dezafectarea ghetoului şi îi 
ofereau domnia asupra lagărului Plaszow erau datate 12 
februarie 1943. Spera că, după ce avea să se consulte cu 


subofiţerii săi mai experimentați - Wilhelm Kunde, 
comandantul gărzii SS a ghetoului, şi cu Willi Haase, 
adjunctul lui Scherner - ar putea să înceapă curăţarea 
ghetoului în cel mult o lună de la data numirii sale. 

Comandantul Goeth fu întâmpinat la Gara Centrală din 
Cracovia de însuşi Kunde şi de tânărul şi înaltul SS-ist Horst 
Pilarzik, însărcinat, temporar, cu lagărele de muncă de la 
Prokocim şi Wieliczka. Se înghesuiră pe banca din spate a 
unui Mercedes şi porniră într-o operaţiune de recunoaştere 
prin ghetou şi la locul noului lagăr. Era o zi urâtă şi, pe când 
traversau Vistula, începu să ningă. Untersturmfuhrer-ul 
Goeth era bine dispus datorită unei sticle cu schnaps pe 
care o adusese Pilarzik. Trecură prin ciudata imitație de 
portal oriental a ghetoului, de-a lungul liniilor de tramvai de 
pe Strada LwOwska, care tăia ghetoul în două porţiuni 
îngheţate. Sclivisitul Kunde, care fusese vameş în viaţa 
civilă şi se pricepea să dea raportul superiorilor, prezentă 
cu multă abilitate un plan al ghetoului. Partea din stânga lor 
era ghetoul B, spuse Kunde, locuitorii săi, cam două mii de 
persoane, scăpaseră acţiunilor anterioare sau fuseseră 
angajaţi, înainte de declanşarea lor, în activităţi industriale. 
Dar de atunci se emiseseră noi documente de identitate 
purtând inițialele potrivite, fie W pentru angajaţii armatei, 
Z. pentru angajaţii autorităţilor civile sau R pentru 
muncitorii din ramurile industriale vitale pentru război. 
Locuitorilor ghetoului B le lipseau aceste noi documente de 
identitate şi urmau să fie expediaţi la Sonderbehandlung. 
Ar fi de preferat să înceapă curăţarea ghetoului cu această 
parte, deşi, bineînţeles, asemenea hotărâri tactice erau 
luate exclusiv de Herr Kommandant. 

Porțiunea mai mare a ghetoului se afla în dreapta şi 
adăpostea cam zece mii de persoane. Constituia, desigur, 
forţa de muncă iniţială pentru fabricile lagărului de la 
PlaszOw. Era de aşteptat ca supraveghetorii şi antreprenorii 
germani Bosch, Madritsch, Beckmann şi sudetul Oskar 
Schindler să dorească să-şi mute integral sau o parte a 


activităţii lor în afara oraşului, în lagăr. Pe lângă asta, la nici 
un kilometru distanţă de viitorul lagăr se afla o fabrică de 
cabluri, iar muncitorii aveau să fie duşi şi aduşi de acolo 
zilnic. 

— Doreşte Herr Kommandant, întrebă Kunde, să mai 
continue drumul câţiva kilometri şi să arunce o privire la 
amplasamentul lagărului? 

— O, da, spuse Amon, asta ar fi chiar de dorit. 

leşiră de pe şosea la locul în care curtea fabricii de 
cabluri, cu zăpada aşternută pe uriaşele mosoare, marca 
începutul Străzii Jerozolimska. Amon Goeth prinse o 
imagine fugară a câtorva grupuri de femei înfofolite şi 
îmbrobodite, târând fragmente de barăci - o placă de 
perete, un panou de acoperiş 

— Peste şosea, din direcţia staţiei de cale ferată Cracovia- 
Ptaszow. Erau femei din lagărul Prokocim, explică Pilarzik. 
Când Plaszow-ul avea să fie gata, Prokocim va fi evident 
dezafectat şi aceste muncitoare vor trece în subordinea 
domnului comandant. 

Goeth estimă cam la trei sferturi de kilometru distanţa pe 
care femeile aveau de transportat modulele. 

— Totul la deal, spuse Kunde, legănându-şi capul de pe un 
umăr pe celălalt de parcă ar fi vrut să spună: „e o formă 
satisfăcătoare de disciplinare, dar scade viteza 
construcţiei”. 

— Lagărul va avea nevoie de un terminal feroviar, spuse 
Untersturmfuhrer-ul Goeth. Voi face demersurile necesare 
la Ostbahn. 

Depăşiră în dreapta o sinagogă cu morga aferentă şi un 
zid pe jumătate dărâmat, care lăsa să se vadă pietrele de 
mormânt ca nişte dinţi în gura rea a iernii. O parte din 
amplasamentul lagărului fusese în trecut un cimitir 
evreiesc. 

— Destul de mare, zise Wilhelm Kunde. 

Herr Kommandant mormăi o glumă care avea să-i vină 
adesea pe buze pe durata şederii sale la Plaszow: 


— N-or să aibă de umblat prea mult după un loc de veci. 

Pe partea dreaptă se afla o clădire care ar fi fost potrivită 
ca rezidenţă temporară pentru comandant şi apoi o clădire 
nouă, mare, ce ar fi putut servi drept bloc administrativ. 
Morga sinagogii, deja în parte dinamitată, va deveni grajdul 
lagărului. Kunde le atrase atenţia că ambele cariere de 
piatră din incinta taberei puteau fi văzute de acolo. Una era 
amplasată la capătul unei mici văioage, cealaltă sus, pe 
dealul din spatele sinagogii. Herr Kommandant putea 
observa că se aşezau şinele pentru vagoanele care urmau 
să fie folosite la căratul pietrei. De îndată ce se va îndrepta 
vremea, va continua amplasarea şinelor. 

Maşina se îndreptă către capătul de sud-est al viitorului 
lagăr, rulând pe o urmă abia vizibilă în zăpadă. Urma se 
oprea în ceea ce fusese odată reduta de pământ a unui fort 
austriac: un val circular de pământ, înconjurând o 
adâncitură largă. Pentru un artilerist ar fi fost o poziţie de 
tragere importantă, de unde un tun putea fi îndreptat să 
prindă în anfiladă drumul către Rusia. Pentru 
Untersturmfuhrer-ul Goeth era un loc potrivit pentru 
pedepse disciplinare. 

De aici, de sus, putea fi zărită întreaga zonă a lagărului. 
Era o regiune rurală, închisă între două dealuri şi 
împodobită cu un cimitir evreiesc. În anotimpul acesta 
păreau două pagini albe ale unei imense cărţi deschise în 
unghi. O construcţie ţărănească din piatră cenuşie era 
înfiptă la intrarea văii şi, pe lângă ea, urmând linia dealului 
din faţă şi cele câteva barăci terminate, se mişcau echipe de 
femei, negre ca nişte semne muzicale, în ciudata 
luminiscenţă crepusculară a ninsorii de seară. Ivindu-se din 
aleile îngheţate de lângă Jerozolimska, ele trudeau pe panta 
albă sub îndemnurile santinelelor ucrainene şi aşezau 
panourile urmând instrucţiunile inginerilor SS, îmbrăcaţi în 
haine civile. 

Untersturmfuhrer-ul Goeth remarcă plin de încredere că 
n-avea de ce să critice ritmul în care lucrau prizonierii de 


pe deal. Era, de fapt, impresionat în sinea lui că la ora 
aceea destul de târzie, într-o zi geroasă, SS-iştii şi 
ucrainenii de pe coasta dealului nu îngăduiau ca gândul la o 
cină caldă şi la barăcile încălzite să încetinească ritmul 
operaţiilor. 

Horst Pilarzik îi asigură că totul era mult mai aproape de 
final decât părea. Terenul fusese terasat, fundaţiile săpate 
în ciuda frigului, pe deal se adusese o mare cantitate de 
elemente prefabricate de la staţia de cale ferată. Herr 
Untersturmfuhrer se va putea consulta cu şefii de lucrări 
mâine. Fusese aranjată o întâlnire la ora zece. Dar 
metodele moderne, combinate cu o uriaşă forţă de muncă 
erau o garanţie că aceste structuri puteau fi ridicate peste 
noapte, dacă vremea îngăduia. 

Pilarzik avea impresia că Goeth era în pericol de a se 
demoraliza. În realitate, Amon se entuziasmase. Din ceea ce 
vedea acolo, putea să-şi închipuie cum va arăta locul. Nu-l 
îngrijorau nici gardurile, care ar fi trebuit să fie mai 
degrabă o asigurare morală pentru prizonieri decât o 
măsură importantă de precauţie. Căci, după ce metodologia 
de lichidare stabilită de SS fusese aplicată în ghetoul din 
Podgorze, oamenii aveau să fie recunoscători pentru 
condiţiile oferite de barăcile din Plaszow. Până şi cei ce 
aveau documente ariene se vor târi pe brânci până acolo, 
căutându-şi un cuib ascuns, anonim, sus, printre căpriorii 
încărcaţi cu promoroacă. Pentru cei mai mulţi dintre ei, 
sârma era necesară doar ca un sprijin, ca un fel de 
asigurare că erau prizonieri împotriva voinţei lor. 

Întâlnirea cu patronii fabricilor locale şi Treuhânder avu 
loc în biroul lui Julian Scherner, din centrul Cracoviei, în 
după-amiaza zilei următoare. Amon Goeth sosi cu un 
zâmbet fratern pe buze. Domina încăperea, în uniforma sa 
nou-nouţă de Waffen SS, croită cu precizie, la comandă, 
după silueta-i enormă. Era sigur că-i va convinge pe 
industriaşii independenţi locali - Bosch, Madritsch şi 
Schindler - să-şi transfere forţa de muncă evreiască în 


spatele gardului de sârmă ghimpată din Plaszow. Pe lângă 
asta, o investigaţie asupra calificării locuitorilor ghetoului îl 
ajutase să înţeleagă că PlaszOw putea să devină o adevărată 
afacere. Se aflau acolo bijutieri, tapiţeri şi croitori care 
puteau fi folosiţi pentru lucrări speciale sub îndrumarea 
comandantului, executând comenzi pentru SS, pentru 
Wehrmacht, pentru oficialităţile germane cu dare de mână. 
Atelierele de îmbrăcăminte ale lui Madritsch, fabrica de 
emailuri a lui Schindler se puteau transforma într-un viitor 
atelier de fierărie, o fabrică de perii, un depozit pentru 
reciclarea uniformelor Wehrmacht-ului de pe frontul rusesc 
- uzate, distruse sau pătate - un alt depozit pentru 
reciclarea îmbrăcămintei evreieşti din ghetouri şi livrarea ei 
în folosul familiilor din patrie, sinistrate în urma 
bombardamentelor. Cunoştea, din proprie experienţă, 
depozitele SS de bijuterii şi blănuri de la Lublin, îşi văzuse 
superiorii lucrând acolo şi-şi luase partea, aşadar ştia că din 
cele mai multe întreprinderi unde era înglobată munca 
deţinuţilor putea să-i revină un procent. Atinsese cel mai 
fericit moment al carierei sale, în care datoria şi 
posibilităţile financiare majore coincid. Gregarul şef al 
poliţiei SS Julian Scherner îi vorbise la cina din noaptea 
trecută de marea ocazie care putea fi Plaszow pentru un 
tânăr ofiţer - pentru ei amândoi. 

Scherner ţinu o adevărată disertaţie despre concentrarea 
forţei de muncă de parcă era vorba despre un mare 
principiu economic, proaspăt ouat de conducerea SS. Veţi 
avea forţa de muncă la faţa locului, spuse. 'Toate lucrările de 
întreţinere pentru fabrică vor fi efectuate fără nici o 
cheltuială din partea dumneavoastră şi fără taxe de 
închiriere. În după-amiaza aceea, toţi domnii erau invitaţi 
să inspecteze amplasamentul atelierelor de la Plasz6w. 

Apoi îl prezentă pe noul comandant. Acesta îşi exprimă 
bucuria de a se afla în tovărăşia unor oameni de afaceri ale 
căror valoroase contribuţii la efortul de război erau deja 
bine cunoscute. 


Amon arătă pe o hartă sectorul lagărului rezervat 
fabricilor. Se afla alături de barăcile bărbaţilor. Femeile - le 
spuse cu un zâmbet simplu şi fermecător - trebuie să 
meargă ceva mai mult, o sută sau două sute de metri în 
josul dealului, ca să ajungă la ateliere. Îi asigură pe domni 
că principala sa funcţie era de a supraveghea funcţionarea 
corectă a lagărului şi că n-avea de gând să se amestece în 
politica lor industrială sau să afecteze autonomia 
managerială de care se bucurau aici, în Cracovia. Ordinele 
sale, aşa cum putea să verifice şi Oberfuhrer-ul Scherner, 
interziceau explicit, în multe paragrafe, acest amestec. Dar 
Oberfuhrer-ul avusese dreptate subliniind avantajele 
mutuale ce puteau rezulta din transferarea producţiei în 
perimetrul lagărului. Patronii fabricilor n-aveau obligaţia de 
a plăti clădirile, iar el, comandantul, nu era nevoit să pună 
la dispoziţie oameni de pază care să însoţească deţinuţii 
până în oraş şi înapoi. Era uşor de înţeles că timpul necesar 
deplasării şi ostilitatea polonezilor faţă de o coloană de 
evrei ar afecta calitatea muncii. 

Câtă vreme vorbi, comandantul Goeth aruncă deseori 
priviri către Madritsch şi Schindler, cei doi pe care dorea în 
mod deosebit să-i câştige. Ştia deja că putea să se bazeze 
pe cunoştinţele şi sfatul lui Bosch, dar Herr Schindler, de 
exemplu, avea o secţie de muniții, deşi încă mică şi abia în 
fază incipientă. Dar dacă ar fi fost transferată, ar fi conferit 
Plaszow-ului respectabilitate în ochii Inspectoratului pentru 
Armament. 

Herr Madritsch asculta încruntat, dus pe gânduri, iar Herr 
Schindler, cu capul aplecat pe un umăr, privea vorbitorul cu 
un zâmbet vag, înţelegător. Pricepu instinctiv, chiar înainte 
de a isprăvi de vorbit, că Madritsch va fi înţelegător şi se va 
muta în lagăr, iar Schindler va refuza. Era greu de judecat 
după aceste decizii deosebite care dintre cei doi se simţea 
mai dispus să protejeze evreii: Madritsch, care dorea să fie 
cu ei, în interiorul Plaszow-ului sau Schindler, ce prefera să- 
i păstreze în Emalia. 


Oskar Schindler, purtând aceeaşi mască de toleranţă 
deschisă, merse împreună cu grupul ca să inspecteze 
lagărul. PlaszOw arăta acum a lagăr - îmbunătăţirea vremii 
permisese asamblarea barăcilor şi înmuierea pământului 
îngăduise săparea latrinelor şi a găurilor de fundaţie a 
stâlpilor. O companie poloneză de construcţii instalase 
kilometri de gard de jur-împrejur. Siluetele turnurilor de 
pază cu picioare groase se înşirau pe cer către Cracovia şi, 
de asemenea, la gura văii, către Strada Wieliczka, până la 
celălalt capăt al lagărului şi aici sus, pe dealul din est, unde 
grupul oficialităților privea de la umbra redutei austriece 
această nouă realizare. Într-o parte, spre dreapta, Oskar 
observă femei grăbindu-se pe drumul noroios în direcţia 
liniei ferate, târând între ele modulele grele ale barăcilor. 
Mai jos, din cel mai coborât punct al văii până pe coasta 
opusă, se întindeau terasamentele barăcilor asamblate de 
deţinuţii bărbaţi, care ridicau, fixau şi izbeau cu ciocanul cu 
o energie care, de la distanţă, părea izvorâtă din entuziasm. 

Sub ei, un număr de structuri lungi din lemn, cele mai 
multe numai cu parter, erau disponibile pentru eventualele 
activităţi industriale. Dacă ar fi trebuit instalate maşinării 
grele, se puteau turna planşee de ciment. Întregul utilaj 
urma să fie mutat de SS. Drumul care deservea zona era 
doar ceva mai mare decât o cărare de ţară, dar fusese 
contactată firma de construcţii Klug ca să amenajeze strada 
centrală a lagărului, iar Ostbahn-ul promisese să 
construiască o linie terminală de la poarta lagărului până la 
cariera aflată în dreapta. Un amestec de sfărâmături de 
piatră de calcar din cariere şi bucăţi din ceea ce Goeth 
numea „pietre de mormânt distruse de polonezi”, din 
cimitir, urma să fie pus la dispoziţia constructorilor 
celorlalte drumuri interioare. Domnii n-aveau de ce să-şi 
facă griji în privinţa drumurilor, pentru că intenţiona să 
organizeze o echipă puternică, permanentă, care urma să 
lucreze la cariere şi la construcţia drumurilor. 


O cale ferată mică mergea de la carieră, pe lângă clădirea 
administraţiei, către marile barăci de piatră ce se 
construiau pentru SS şi garnizoana ucraineană. Vagonete 
cu bolovani de calcar cântărind fiecare şase tone erau trase 
de echipe de femei - treizeci şi cinci sau patruzeci de 
persoane într-o echipă, aplecate de mijloc ca să 
compenseze neregularităţile şinelor - cu cabluri fixate de 
fiecare parte a vagonetului. Cele care se împiedicau şi 
cădeau erau călcate în picioare dacă nu reuşeau să se 
rostogolească într-o parte, căci fiecare echipă avea o inerție 
internă proprie şi indivizii nu se puteau rupe de ea. Privind 
acest laborios efort egiptean, Oskar era cuprins de acelaşi 
val de ameţeală, acelaşi vârtej al sângelui pe care-l simţise 
pe înălțimile de deasupra Străzii Krakusa. Goeth 
presupunea că patronii alcătuiau un grup de încredere, 
erau toţi de-ai lui. Nu-l stânjenea sălbăticia care se 
desfăşura în faţa ochilor lor. Ca şi în Strada Krakusa, se 
punea întrebarea: de ce s-ar fi putut ruşina un SS-ist? De ce 
s-ar fi jenat Amon? 

Vioiciunea celor ce construiau barăcile oferea, chiar şi 
unui privitor avertizat ca Oskar, aparenţa înşelătoare a 
unor bărbaţi lucrând din greu ca să ridice un adăpost 
pentru femeile lor. Dar, deşi la urechile lui Oskar nu 
ajunsese vreo ştire despre aşa ceva, în dimineaţa aceea 
Amon ordonase o execuţie sumară în faţa acelor oameni, 
astfel că acum ei ştiau care erau condiţiile de lucru. După 
întâlnirea de dimineaţă cu inginerii, Amon o apucase pe jos 
pe Jerozolimska şi ajunsese la barăcile SS, unde lucrul era 
supravegheat de un excelent subofițer, pe nume Albert 
Hujar, care urma să fie promovat curând la gradul de ofiţer. 
Hujar înaintase milităreşte şi dăduse raportul. O parte din 
fundaţiile barăcilor se prăbuşise, spuse, aprins la faţă. 
Amon observă o tânără ce umbla prin clădirea pe jumătate 
terminată, adresându-se echipelor de bărbaţi şi dând 
îndrumări. 

— Cine-i asta? Îl întrebase pe Hujar. 


— O deţinută numită Diana Reiter, răspunsese subofiţerul, 
o arhitectă desemnată să se ocupe de construcţia barăcilor. 

Pretindea că fundaţiile nu fuseseră săpate corect şi voia ca 
toată piatra şi cimentul să fie scoase afară, urmând să reia 
întreaga lucrare la secţiunea aceea de clădire. 

După culoarea feţei lui Hujar, Goeth bănuise că acesta 
avusese o ceartă violentă cu femeia. De fapt, Hujar ajunsese 
să ţipe la ea: „Construieşti barăci, nu afurisitul de Hotel 
Europa!”. 

Amon îi zâmbise vag subofiţerului. N-o să purtăm discuţii 
în contradictoriu cu oamenii ăştia. Suna ca un fel de 
promisiune. 

— Adu fata! 

Amon sesizase, din felul în care păşea către el, eleganța 
fals aristocratică în care părinţii ei, burghezi de rând, o 
crescuseră, manierele europene care-i fuseseră inoculate, 
trimiţând-o - atunci când polonezii cinstiţi n-o primeau în 
universităţile lor - la Viena sau la Milano, pentru a-i oferi o 
profesie şi înălţimea protectoare a unei astfel de poziţii. 
Păşise către el de parcă gradul fiecăruia dintre ei i-ar fi unit 
în bătălia împotriva dobitocului de subofițer şi a 
incapacității unui oarecare inginer SS care supraveghease 
săparea fundațiilor. Nu ştia că reprezenta ceea ce elura 
mai mult: genul de om care credea, chiar şi în faţa 
uniformei SS şi a acestor noi structuri care se ridicau, peste 
tot, că originea ei iudaică nu era vizibilă. 

— L-ai contrazis pe Oberscharfuhrer-ul Hujar, îi spusese 
Goeth pe un ton neutru. 

Fata încuviinţase dând din cap. Domnul comandant va 
înţelege, părea să spună, chiar dacă idiotul de Hujar n-a 
putut s-o facă. 

— Toată fundaţia de la capătul acela trebuie refăcută, îi 
spusese cu voce energică. 

Desigur, Amon ştia că asta era atitudinea lor, preferau să 
mărească artificial normele, asigurându-se astfel că forţa de 


muncă era la adăpost de necazuri pe toată durata 
proiectului. 

— Dacă nu se reface totul, adăugase, capătul de sud al 
barăcilor va ajunge, în cel mai bun caz, să alunece; ar putea 
Chiar să se şi prăbuşească. 

Continuase să-şi susţină teoria şi Amon încuviinţase 
clătinând din cap, gândindu-se, în acelaşi timp, că minţea. 
Acesta reprezenta primul său principiu: să nu asculţi 
niciodată spusele unui specialist evreu. Specialiştii evrei 
erau îndoctrinaţi de Marx, ale cărui teorii subminau 
integritatea sistemului de guvernământ, şi de Freud, care 
atacase fundamentele gândirii ariene. Amon simţise că 
argumentele fetei amenințau integritatea propriei sale 
persoane. 

Îl chemase pe Hujar. 

Subofiţerul se apropiase nesigur. Avea impresia că i se va 
ordona să asculte de sfaturile fetei. Fata simţise acelaşi 
lucru. 

— Împuşc-o! Îi spusese Amon lui Hujar. Urmase, desigur, o 
pauză în timpul căreia Hujar digerase ordinul. 

— Împuşc-o! Repetase Amon. 

Hujar apucase fata de umăr, ca s-o ducă de-acolo, câtre un 
loc de execuţie mai ferit. 

— Aici! Spusese Amon. Împuşc-o aici! Din ordinul meu. 

Hujar ştia cum se face asta. O apucase strâns de umeri, o 
împinsese puţin înainte, îşi scosese Mauser-ul din toc şi o 
împuşcase în ceafă. 

Zgomotul armei îi surprinsese pe toţi cei aflaţi la faţa 
locului, cu excepţia, se pare, a călăilor şi a muribundei 
Diana Reiter. Fata îngenunchease şi privise în sus, peste 
umăr. O să fie nevoie de mai mult de atât, păruse să spună 
privirea ei. Expresia chipului fetei îl înspăimântase pe 
Amon, îi motivase gestul, îl înălţase. Nu ştia şi nici n-ar fi 
crezut că astfel de reacţii purtau denumiri clinice. Credea, 
de fapt, că i se oferise ocazia să trăiască inevitabila bucurie 
care urmează după un act de justiţie politică, rasială şi 


morală. Totuşi, omul trebuie să plătească pentru asta; aşa 
se face că până seara, plinătatea acelei ore avea să fie 
urmată de un asemenea vid, încât va avea nevoie, ca să nu 
fie suflat de vânt ca un fir de pleavă, să-şi sporească 
importanţa şi stabilitatea cu mâncare, băutură şi o femeie. 

Lăsând la o parte aceste consideraţii, împuşcarea Dianei 
Reiter, anularea diplomei ei vest-europene avea o valoare 
practică, în sensul că nici un constructor de barăci sau de 
drumuri din Ptaszow nu trebuia să se considere 
indispensabil pentru realizarea acestor lucrări, căci, dacă 
domnişoara Diana Reiter nu se putuse salva cu toată 
priceperea ei profesională, sigura şansă pentru ceilalţi era 
o muncă anonimă, executată prompt. Prin urmare, femeile 
care târau panourile la deal de la staţia de cale ferată 
Cracovia-PlaszOw, echipele din cariera de piatră, bărbaţii 
care asamblau barăcile, toţi munceau susţinut, trăgând 
învăţămintele necesare din asasinarea domnişoarei Reiter. 

Cât despre Hujar şi colegii săi, înţeleseseră acum că 
execuțiile sumare reprezentau stilul adoptat la Plaszow. 

Capitolul 20 

La două zile după vizita şefilor de fabrici la PtaszOw, 
Schindler trecu pe la biroul provizoriu al comandantului 
Goeth, prezentându-i acestuia complimentele sale, însoţite 
de o sticlă cu coniac. Ştirea asasinării Dianei Reiter 
ajunsese până în birourile Emaliei, şi era unul dintre 
motivele care-i întărise hotărârea de a-şi menţine fabrica în 
afara lagărului. 

Cei doi uriaşi stătură faţă în faţă şi între ei se înfiripă o 
legătură subtilă, aşa cum se întâmplase în scurta întâlnire 
dintre Amon şi domnişoara Reiter. Ceea ce ştia fiecare 
despre celălalt, era faptul că amândoi se aflau în Cracovia 
ca să facă avere, şi deci Schindler va plăti pentru fiecare 
serviciu. La acest nivel, Oskar şi comandantul se înțelegeau 
bine. Oskar avea darul specific negustorului de a trata 
oamenii pe care-i detesta de parcă i-ar fi fost fraţi de sânge. 
Îl va induce atât de bine în eroare pe comandant, încât 


Amon îl va considera întotdeauna pe Oskar un adevărat 
prieten. 

Dar, din mărturisirile lui Stern şi ale celorlalţi, este evident 
că, încă de la începutul cunoştinţei lor, Oskar îl detesta pe 
Goeth ca pe un om care se pregătea să ucidă la fel de 
liniştit ca un funcţionar ce se duce la birou. Îi putea vorbi lui 
Amon, administratorul, Amon-omul-de-afaceri, fără să uite 
însă că în acest timp nouă zecimi din fiinţa comandantului 
se situau dincolo de nivelul normal al raţionamentelor 
umane. Legăturile sociale şi de afaceri dintre Oskar şi Amon 
se desfăşurau destul de bine ca să tenteze pe oricine să 
presupună că Oskar era întrucâtva, şi în ciuda voinţei sale, 
fascinat de răul din acest om. De fapt, nimeni dintre cei 
care-l cunosc pe Oskar Schindler de atunci sau de mai 
târziu nu a sesizat în realitate vreun semn care să confirme 
aşa ceva. Oskar îl detesta pe Goeth în cei mai simpli şi 
profunzi termeni. Dispreţul lui va creşte fără măsură, iar 
cariera sa va demonstra dramatic acest lucru. În aceeaşi 
ordine de idei, cu greu poate fi respinsă ideea că Amon era 
un alter ego negativ al lui Oskar, nestăpânitul şi fanaticul 
călău care ar fi putut deveni acesta printr-o nefericită 
răsturnare a dominantelor sale. 

Pe deasupra sticlei de coniac aşezate între ei, Oskar îi 
explică lui Amon de ce nu putea să-şi mute fabrica la 
Plaszow. Fabrica era prea mare ca să fie deplasată. Bănuia 
că prietenul său Madritsch avea intenţia să-şi mute 
muncitorii evrei acolo; dar instalaţiile lui Madritsch erau 
mult mai uşor de transferat, erau de fapt o serie de maşini 
de cusut. Mişcarea pieselor grele de metal implica 
probleme diferite, fiecare dintre acestea, aşa cum se 
întâmplă în orice mecanism sofisticat, creându-şi anumite 
mişcări şi jocuri specifice. Muncitorii săi calificaţi se 
obişnuiseră cu acestea, dar pe podeaua unei noi fabrici, 
utilajele îşi vor forma un nou set de excentricităţi. Vor urma 
întârzieri, iar reglajul va dura mult mai mult decât la 
maşinile mult stimatului său prieten Julian Madritsch. 


Untersturmfuhrer-ul va înţelege că, având contracte de 
război importante de îndeplinit, DEF nu putea să-şi permită 
să piardă atât de mult timp. Herr Beckmann, care avea 
aceleaşi probleme, îşi concedia toţi muncitorii evrei de la 
fabrica Corona - nu voia să aibă de-a face cu toată tevatura 
coloanelor de evrei mărşăluind de la Plaszow dimineaţa la 
fabrică şi invers seara. Din nefericire, el, Schindler, avea 
câteva sute de muncitori evrei calificaţi în plus faţă de 
Beckmann. Dacă se debarasa de ei, va fi nevoit să 
pregătească muncitori polonezi în locul lor, şi asta putea să 
însemne iarăşi o altă întârziere în producţie, chiar una mai 
mare decât dacă accepta oferta atractivă a lui Goeth şi se 
muta în Plaszow. 

În sinea sa, Amon gândea că Oskar era îngrijorat că o 
deplasare în Plaszow avea să-i afecteze cine ştie ce afacere 
înfloritoare pe care o aranjase în Cracovia, drept care se 
grăbi să-l asigure pe Herr Schindler că nimeni nu avea să 
se amestece în conducerea fabricii de emailuri. 

— Doar problemele de ordin mecanic sunt cele care mă 
îngrijorează, spuse Schindler nevinovat. 

Nu dorea să-l tulbure pe comandant, dar ar fi 
recunoscător, şi era sigur că şi Inspectoratul pentru 
Armament ar fi recunoscător, dacă i s-ar îngădui fabricii 
sale să rămână pe locul actual. 

Între oameni ca Goeth şi Oskar, cuvântul „recunoştinţă” nu 
are un sens abstract. „Recunoştinţă” înseamnă „plată”. 
„Recunoştinţă” înseamnă „băutură” şi „diamante”. 

— Înţeleg problema dumitale, Herr Schindler, spuse 
Amon. Aş fi bucuros, după ce lichidăm ghetoul, să-ţi pun la 
dispoziţie o escortă pentru a duce muncitorii de la Plaszow 
la Zablocie. 

Sosind într-o după-amiază la Zablocie, cu treburi la fabrica 
Progress, Itzak Stern îl găsi pe Oskar deprimat şi cuprins 
de o stare primejdioasă de neputinţă. După ce Klonowska 
aduse cafeaua - pe care Herr Direktor o bău, ca de obicei, 
combinată cu coniac - Oskar îi spuse că fusese din nou la 


Plasz6w, în aparenţă ca să arunce o privire construcţiilor, de 
fapt ca să iscodească când va fi gata totul pentru 
Ghettomenschen. 

— Am făcut o socoteală, spuse Oskar. 

Numărase barăcile înălțate pe terasele dealului din faţă şi 
descoperise că, dacă Amon avea de gând să înghesuie acolo 
câte două sute de femei în fiecare, aşa cum era de crezut, în 
partea de sus a lagărului exista loc pentru circa şase mii de 
femei. În vale, sectorul bărbaţilor nu avea atât de multe 
clădiri terminate, dar, având în vedere viteza cu care se 
desfăşurau lucrările acolo, la PtaszOw, puteau fi gata în 
câteva zile. 

— Toată lumea din fabrică ştie ce-o să se întâmple, spuse 
Oskar. Şi n-are sens să ţinem schimbul de noapte în barăcile 
de aici, pentru că după aceea n-o să mai existe un ghetou 
unde să se întoarcă. Tot ce le pot spune, continuă el, luând o 
a doua înghiţitură de coniac, este că n-ar trebui să încerce 
să se ascundă decât dacă sunt absolut siguri de 
ascunzătoarea lor. Auzise că ghetoul urma să fie dărâmat 
după golire. Fiecare gaură din zid avea să fie sondată, 
fiecare covor din pod ridicat, fiecare nişă desfăcută, fiecare 
pivniţă ciocănită. Tot ce pot să le spun, zise, este să nu 
opună rezistenţă. 

Şi aşa se ajunse la ciudata situaţie ca Stern, una dintre 
ţintele viitoarei Aktion, să-l încurajeze pe Herr Direktor 
Schindler, un simplu martor. Atenţia acordată de Oskar 
lucrătorilor săi evrei scăzuse, fusese abătută în direcţia 
tragediei mai mari a apropiatului sfârşit al ghetoului. 

— Plaszow e o instituţie de muncă, spuse Stern. Ca toate 
instituţiile, ea putea supravieţui. Nu era ca Belzec, unde se 
fabrica moarte tot aşa cum Henry Ford făcea maşini. Era 
degradant să trebuiască să te aliniezi la ordin ca să pleci la 
Plasz6w, dar asta nu însenina sfârşitul lumii. 

Când Stern isprăvi ce avea de spus, Oskar îşi puse ambele 
degete mari sub marginea ornată a biroului său, părând, 
timp de câteva secunde, că încearcă să o rupă cu unghiile. 


— Ştii, Stern, ceea ce spui nu-i deloc bine, fir-ar al 
dracului! 

— Este, răspunse Stern, e singura cale. 

Şi continuă să insiste, servindu-i citate din cărţi şi 
despicând firul în patru, deşi se simţea înspăimântat. Căci 
Oskar părea să fie într-o adevărată criză. Dacă Oskar 
pierdea speranţa, ştia că toţi lucrătorii evrei ai Emaliei 
aveau să fie concediaţi, căci Oskar o să vrea să fie descărcat 
de întreaga afacere murdară. 

— O să vină vremea să facem şi ceva pozitiv, spuse Stern, 
dar nu acum. 

Abandonând tentativa de a smulge marginea biroului, 
Oskar se lăsă pe spate în scaun, relaxându-se. 

— Îl ştii pe Amon acesta, spuse. Are farmec. Ar putea intra 
acum pe uşă şi te-ar putea subjuga şi pe tine. Dare nebun. 

În ultima dimineaţă a ghetoului - s-a întâmplat să fie un 
Sabat, 13 martie 1943 - Amon Goeth sosi în Plac Zgody, 
Piaţa Păcii, la o oră care, oficial, precede zorii. Nori joşi 
atenuau deosebirea dintre noapte şi zi. Văzu că oamenii 
Sonderkommando-urilor sosiseră deja şi stăteau pe 
pământul îngheţat al micului parc din mijlocul pieţei, 
fumând şi râzând încet; încercau să-şi ascundă prezenţa 
faţă de locuitorii ghetoului de pe străzile din spatele 
farmaciei domnului Pankiewicz. Drumul pe care trebuiau să 
meargă era curat, ca în orice municipalitate modernă, 
zăpada rămasă fusese adunată în grămezi bătătorite pe 
lângă rigole şi ziduri. Nu ne înşelăm dacă ne închipuim că 
sentimentalul Goeth simţise un fior patern la vederea 
scenei ordonate şi a tinerilor camarazi pregătindu-se de 
Aktion, în mijlocul pieţei. 

Luă o gură de coniac, aşteptându-l pe Sturmbannfuhrer-ul 
Wilhelm Haase, un bărbat între două vârste, care avea 
controlul strategic, dar nu şi tactic al acţiunii din acea zi. 
Atunci avea să fie golit ghetoul A, din Plac Zgody, către vest, 
secţiunea cea mai importantă a ghetoului, cea în care 
locuiau toţi evreii capabili de muncă (sănătoşi, plini de 


speranţă, încăpăţânaţi). Ghetoul B, zona mai mică, aflată la 
câteva intersecţii mai departe, spre capătul estic, îi 
adăpostea pe cei bătrâni: aceia aveau cele mai mici şanse 
de angajare, aşa că zona urma să fie dezafectată la căderea 
serii sau a doua zi. Locatarii erau destinaţi marelui lagăr de 
exterminare al comandantului Rudolf Hoss, de la Auschwitz. 
Ghetoul B presupunea o muncă simplă, cinstită, ghetoul A - 
o luptă, o provocare. 

Toată lumea voise să fie acolo în acea zi, pentru că acea zi 
însemna istorie. Timp de mai bine de şapte secole existase o 
Cracovie evreiască. Până seara, sau cel mult până a doua zi, 
aceste şapte secole vor deveni o amintire, iar Cracovia va fi 
Judenfrei. Fiecare oficial SS, cât de mărunt, dorea să fie în 
stare să povestească cum se întâmplase. Chiar şi 
Unkelbach, Treuhânder la fabrica de tacâmuri Progress, îşi 
pusese uniforma de subofițer şi pornise prin ghetou cu una 
dintre echipe. Prin urmare, distinsul Wilhelm Haase, ofiţer 
activ şi implicat în planificarea acestei Aktion, avea toate 
motivele să se afle acolo. 

Amon suferea de obişnuita-i durere uşoară de cap şi se 
simţea cam secătuit de insomnia rebelă care-l chinuise în 
primele ore ale dimineţii. Acum era totuşi acolo şi încerca 
un oarecare entuziasm profesional. lată un dar minunat pe 
care Partidul Naţional-Socialist îl oferise oamenilor din SS: 
puteau intra în luptă fără vreun risc fizic, puteau obţine 
gloria fără neplăcuta eventualitate de a fi împuşcat, care ar 
fi întunecat întreaga afacere. Impunitatea psihică era mai 
greu de obţinut. Mai toţi ofiţerii SS aveau câte un prieten 
care se sinucisese. Documentele de pregătire SS, 
concepute spre a combate aceste morţi inutile, subliniau 
simplismul ideii potrivit căreia, dat fiind că evreii nu purtau 
nici o armă vizibilă, ei nu dispuneau nici de arme 
economice, sociale sau politice. De fapt, erau înarmaţi până- 
n dinţi. Oţeliţi-vă! Spuneau documentele. Căci copilul evreu 
este o bombă culturală cu efect întârziat, evreica - un 


potenţial biologic al trădării, evreul matur - un duşman 
mult mai serios decât putea spera să devină orice rus. 

Amon era oţelit. Ştia că nu putea fi atins, şi gândul acesta 
îi provoca acea surescitare delicioasă pe care un alergător 
de cursă lungă o simte înaintea unei competiţii pe care 
intuieşte că o va câştiga. Amon nutrea un dispreţ amuzat 
faţă de ofiţerii care lăsau acţiunea în sine pe seama 
soldaţilor şi subofiţerilor. Simţea că într-un fel lucrul acesta 
asta putea fi mult mai periculos decât propria participare. 
El va arăta drumul, aşa cum făcuse cu Diana Reiter. 
Cunoştea euforia care avea să se acumuleze în timpul zilei, 
senzaţia de mulţumire, de împlinire, care va creşte o dată 
cu gustul pentru băutură, pe măsură ce se va apropia 
amiaza şi ritmul se va înteţi. În pofida norilor joşi şi sordizi, 
ştia că este una dintre cele mai frumoase zile, că atunci 
când va fi bătrân şi această rasă dispărută, tinerii vor pune 
întrebări, minunându-se la auzul unor istorioare despre 
asemenea zile. 

La mai puţin de un kilometru distanţă, în dimineaţa aceea 
mohorâtă când se lichida ghetoul, un doctor de la sanatoriul 
de convalescenţi, dr. D., se trezise şi el cu mintea limpede şi 
activă. Etajul spitalului, unde stătea printre ultimii săi 
pacienţi, se găsea cufundat în întuneric şi era mulţumit că 
durerea şi febra îi ţineau izolaţi sus, deasupra străzii. 

Pentru că, la nivelul străzii, toată lumea ştia ce se 
întâmplase la spitalul de boli contagioase de lângă Plac 
Zgody. Un detaşament SS, condus de Oberscharfuhrer-ul 
Albert Hujar, sosise să închidă spitalul şi o găsise acolo pe 
doctoriţa Rosalia Blau, stând printre paturile pacienţilor săi 
bolnavi de tuberculoză şi scarlatină care, spusese ea, n-ar fi 
trebuit mutaţi din loc. Pe copiii bolnavi de tuse convulsivă îi 
trimisese ceva mai devreme acasă, dar pe bolnavii de 
scarlatină era prea periculos să-i mişte, atât pentru ei, cât şi 
pentru comunitate; iar cei suferinzi de tuberculoză erau 
pur şi simplu prea bolnavi ca să poată merge. 


Deoarece scarlatina este o boală a adolescenţei, mare 
parte a pacienţilor doctoriţei Blau erau fete între 
doisprezece şi şaisprezece ani. Pusă în faţa lui Albert Hujar, 
doctoriţa arătă - ca o garanţie a raţionamentului său 
profesional - către aceste fete cu ochi mari, sticlind de 
febră. 

Acţionând pe baza mandatului primit în săptămâna 
precedentă de la Amon Goeth, Hujar o împuşcă pe doctoriţă 
în cap. Pacienţii bolnavi de boli infecțioase, o parte 
încercând să se ridice în paturile lor, alţii detaşaţi de lumea 
reală în delirul lor, fură executaţi cu foc automat. Când 
detaşamentul îşi isprăvi treaba, s-a trimis la etaj o echipă de 
oameni din ghetou ca să se ocupe de morţi sau să adune 
aşternuturile însângerate şi să şteargă pereţii. 

Sanatoriul pentru convalescenţi era situat în ceea ce 
fusese înainte de război o secţie de poliţie poloneză. Pe 
durata existenţei ghetoului, cele trei etaje fuseseră pline de 
bolnavi. 

Directorul era un medic respectabil, pe nume dr. B. În 
acea mohorâtă dimineaţă de 13 martie, doctorii B. şi D. 
reduseseră ocupanţii saloanelor la patru persoane, toţi 
nedeplasabili. Unul dintre ei era un tânăr muncitor, bolnav 
de tuberculoză galopantă, al doilea un muzician talentat, cu 
o afecţiune gravă la rinichi. Pentru doctorul D. era 
important ca, sub o formă oarecare, aceştia să fie scutiţi de 
spaima unei rafale sălbatice de gloanţe. Cu atât mai mult 
orbul care suferise un infarct şi bătrânul domn pe care o 
operaţie anterioară de cancer intestinal îl lăsase slăbit şi cu 
povara unei colostomii. 

Echipa de medici de acolo, inclusiv doctorul D., avea o 
înaltă pregătire. Din acest spital de ghetou, prost echipat, 
provenea primul raport polonez asupra bolii eritroblastice a 
lui Weil - o afecţiune a măduvei osoase - şi a sindromului 
Wolff-Parkinson-White. În dimineaţa aceea, însă, pe 
doctorul D. îl preocupa problema cianurii. 


Având în minte opţiunea sinuciderii, doctorul achiziţionase 
o anumită cantitate de soluţie de acid cianhidric. Ştia că şi 
alţi doctori făcuseră la fel. Anul trecut, sindromul depresiv 
fusese aproape o epidemie în ghetou. Îl afectase şi pe el. 
Era tânăr, cu braţe puternice. Şi, totuşi, chiar istoria părea 
să se fi îmbolnăvit. Gândul că avea acces la cianură îl 
liniştea în zilele cele mai dificile. În această etapă târzie a 
istoriei ghetoului era singurul produs farmaceutic care le 
rămăsese, lui şi celorlalţi doctori, într-o cantitate 
apreciabilă. Vomitivele, eterul şi chiar aspirina se 
terminaseră. Cianura era singurul medicament sofisticat pe 
care-l mai avea. 

În dimineaţa aceea, înainte de ora cinci, doctorul D. fusese 
trezit în camera sa din Strada Wit Stwosz de zgomotul 
camioanelor care treceau pe lângă ziduri. Privind în jos pe 
fereastră, văzuse Sonderkommando-urile adunându-se 
lângă râu şi înţelese că veniseră să declanşeze o acţiune 
decisivă în ghetou. Se repezise la spital şi îi găsise pe 
doctorul B. şi personalul de serviciu deja acolo, stăpâniţi de 
acelaşi gând, aranjând ca fiecare pacient care se putea 
mişca să fie coborât din saloane şi luat acasă de rude sau de 
prieteni. Când plecaseră toţi - în afara celor patru - 
doctorul D. spuse surorilor să plece şi toate se supuseră, cu 
excepţia uneia mai bătrâne. Acum, ea şi doctorii B. şi D. 
rămaseră cu ultimii patru pacienţi în spitalul aproape 
pustiu. 

B. Şi D. nu vorbiră prea mult. Fiecare avea cianură şi dr. D. 
înţelese curând că pe doctorul B. îl preocupa, din păcate, 
aceeaşi problemă. 

Se vor sinucide, da. Dar exista şi eutanasia. Ideea îl 
îngrozea. Avea un obraz delicat şi cearcăne în jurul ochilor. 
Problemele etice îl făceau să sufere, resimţindu-le la fel de 
intim ca şi organele propriului trup. Ştia că un medic cu 
bun simţ şi o seringă, dar cu prea puţin altceva care să-i 
vină în ajutor, putea face o listă, la fel de uşor ca o listă de 
cumpărături, prezentând avantajele ambelor acţiuni: să 


injecteze cianură sau să abandoneze pacienţii 
Sonderkommando-urilor. Dar D. ştia că astfel de lucruri nu 
se rezolvau niciodată prin simple înşiruiri de cuvinte, că 
etica era o problemă mai presus decât algebra şi mai 
chinuitoare. 

Din când în când, dr. B. se ducea la fereastră şi privea 
afară, să vadă dacă începuse ceva în stradă. Apoi se 
întorcea către D., cu un calm profesional în privire. B., 
înţelese D., se gândea, de asemenea, la o serie de variante. 
Întorcea problema pe toate feţele, ca pe un pachet de cărţi, 
apoi începea din nou. Sinucidere, eutanasie, acid cianhidric. 
O idee tentantă: stai să te găsească între paturi, ca pe 
Rozalia Blau. O alta: foloseşte tu însuţi cianura şi 
administreaz-o şi bolnavilor. Cea de-a doua idee îl tenta mai 
mult pe D., părând mai puţin pasivă decât prima. Ca urmare 
a stării depresive din ultimele trei nopţi, simţea o nevoie 
imperioasă de a lua acea otravă rapidă, ca şi cum ar fi fost 
mai degrabă o băutură tare sau un drog, necesar oricărei 
victime pentru a-şi îndulci ultimele ceasuri. 

Pentru un ins chibzuit ca doctorul D., o asemenea atitudine 
era un motiv serios pentru a nu înghiţi otrava. Pentru el, 
motivaţia sinuciderii se născuse în copilărie, când tatăl său 
îi citise în Josephus povestea sinuciderii în masă a zeloţilor 
de la Marea Moartă, pe cale de a fi capturați de romani. 
Principiul era că moartea nu trebuie privită ca un liman 
fericit, ci ca un refuz limpede al capitulării. Principiile sunt 
principii, desigur, dar spaima care te cuprinde într-o 
dimineaţă întunecată e cu totul altceva. D. era însă un om 
cu principii. 

Şi avea o soţie. El şi soţia sa puteau găsi o altă cale de 
ieşire şi o ştia. Aceasta trecea prin canalele de scurgere de 
la intersecţia străzilor Piwna şi Krakusa. Canalele şi o fugă 
plină de riscuri către pădurile din Ojcow. Se temea de asta 
mai mult decât de uitarea rapidă oferită de cianură. Dacă îi 
oprea Poliţia Albastră sau cea germană şi-i trăgeau în jos 
pantalonii, putea trece testul mulţumită doctorului Lachs. 


Lachs era un distins chirurg plastic care învățase mulţi 
tineri evrei din Cracovia cum să-şi lungească pielea 
prepuţului fără să sângereze, dormind cu o greutate legată- 
de ea - o sticlă conţinând, treptat, o cantitate din ce în ce 
mai mare de apă. Era, spunea Lachs, o stratagemă folosită 
de evrei în perioada persecuției romane, iar intensitatea 
activităţii SS-ului în Cracovia în ultimele optsprezece luni îl 
făcuse să reînvie această metodă. Doctorul îi vorbise 
tânărului său coleg despre metodă, şi faptul că avusese un 
oarecare succes îi îngăduise lui D. să întrevadă mai puţine 
motive de sinucidere. 

În zori, sora, o femeie echilibrată, de aproape patruzeci de 
ani, veni la dr. D. şi îşi prezentă raportul de dimineaţă. 
Tânărul se odihnea bine, dar orbul cu infarct era neliniştit; 
muzicantul şi cel cu tumoarea intestinală avuseseră o 
noapte chinuită. Oricum, în spital era linişte acum. Pacienţii 
se mai răsuceau în ultimele minute ale somnului sau în 
intimitatea durerii lor. Doctorul D. ieşi în balconul îngheţat 
de deasupra curţii ca să fumeze o ţigară şi să întoarcă din 
nou problemele pe toate feţele. 

Anul trecut se aflase la vechiul spital de contagioşi din 
Rekawka în momentul în care cei din SS hotărâseră să 
închidă secţiunea aceea a ghetoului şi să reamplaseze 
spitalul. Aliniaseră personalul la perete şi târâseră pacienţii 
în jos pe scări. O văzuse pe bătrână doamnă Reisman 
prinzându-şi piciorul între barele balustradei; un SS-ist a 
tras-o de celălalt picior fără să se oprească, ca să o scoată 
de acolo, şi a continuat să tragă până când membrul se 
rupsese cu o trosnitură puternică. Aşa erau mutaţi pacienţii 
în ghetou. Dar anul trecut nimeni nu se gândise la 
eutanasie. În momentul acela, toată lumea mai spera că 
lucrurile s-ar putea îmbunătăţi. 

Acum, chiar dacă el şi doctorul B. se hotărau, nu ştia dacă 
avea forţa să dea bolnavilor cianura sau să privească pe 
altcineva făcând-o şi să-şi păstreze calmul profesional. 
Situaţia era la fel de absurdă ca şi disputa unor tineri care 


s-ar contrazice dacă e bine sau nu să abordezi o fată de 
care eşti îndrăgostit. Chiar dacă se hotărau, asta tot nu mai 
avea nici o importanţă, gestul acela trebuia făcut. 

Se afla încă afară, pe balcon, când auzi primul zgomot, 
începuseră devreme şi veneau dinspre partea de răsărit a 
ghetoului strigătele Raus! Raus! Izbucnite din megafoane, 
obişnuitele minciuni despre bagaje, cărora unii încă le mai 
dădeau crezare. Pe străzile pustii şi în încăperile în care 
nimeni nu se mişca se putea auzi tocmai din Piaţa Zgody şi 
de la malul râului, de pe Strada Nadwislanska, un murmur 
definit de groază care-l făcu chiar şi pe dr. D. să tremure. 

Apoi auzi prima rafală, destul de puternică încât să 
trezească pacienţii şi, ciudat, după rafală, un urlet din 
megafon către o voce feminină plângăreaţă. Apoi vaietele se 
întrerupseră brusc, după o altă rafală, şi urmă un alt vaiet, 
al nenorociţilor mânaţi de zbieretele SS-iştilor, de nervoşii 
oameni din OD şi de vecini; acea mărturie sonoră a 
suferinţei se stingea în cel mai îndepărtat colţ al ghetoului, 
unde exista o poartă. Înţelese că zgomotul străbătuse chiar 
şi prin zidul stării precomatoase a muzicianului cu 
afecțiunea renală. 

Când se reîntoarse în salon, îi văzu pe toţi privindu-l. 
Simţea, fără să vadă, trupurile lor încordate sub pături, iar 
bătrânul cu colostomie ţipă din cauza spasmelor musculare. 

— Doctore, doctore! Strigă cineva. 

— Vă rog, răspunse dr. D. Voia să spună „sunt aici, iar ei se 
află încă departe”. 

Se întoarse către dr. B. care-şi miji ochii auzind zgomotul 
ce izbucnise din nou la trei străzi distanţă. Îi făcu un semn 
din cap şi se duse până la dulăpiorul farmaceutic încuiat de 
la capătul salonului, se întoarse cu o sticlă de acid 
cianhidric. După o pauză, dr. D. se apropie de colegul său. 
Ar fi putut rămâne pe loc, lăsând toată treaba în seama lui 
B. Ghicea că omul avea puterea s-o facă singur, fără 
aprobarea vreunui confrate. Ar fi fost ruşinos, gândi, să nu- 
ţi exprimi votul, să nu preiei o parte din sarcină. Deşi mai 


tânăr decât dr. B., era un membru al Universităţii Jagellone, 
un specialist, un gânditor. Cu toate acestea, voia să stea 
alături de dr. B. 

— Ei bine, spuse dr. B., arătându-i sticla. 

Cuvintele fură aproape acoperite de ţipetele unei femei şi 
de ordinele lătrate de la capătul celălalt al Strazii 
Jozefinska. Dr. B. chemă sora. 

— Pune-i fiecărui pacient patruzeci de picături, în apă. 

— Patruzeci de picături?! Repetă ea. Ştia ce medicament 
era acela. 

— Exact, răspunse dr. B. 

Dr. D. întoarse privirea către femeie ca şi cum ar fi vrut să- 
i spună: sunt puternic acum, aş putea să le dau eu însumi. 
Dar dacă aş face-o, asta i-ar alarma. Fiecare pacient ştie că 
surorile le administrează medicamentele. 

În timp ce sora prepara amestecul, doctorul rătăci prin 
salon, lăsându-şi palma pe braţul bătrânului. 

— Am ceva care o să te ajute, Roman, spuse. 

Dr. D. simţi cu uimire întreaga istorie a bătrânului 
străfulgerându-l prin piele. Pentru o secundă, ca o flacără, 
se află acolo tânărul Roman, crescut în sudul Poloniei lui 
Franz Josef, care frânsese inimile doamnelor din cochetul 
oraş, mica Vienă, bijuteria Vistulei, Cracovia; purtând 
uniforma lui Franz Josef şi urcând în munţi pentru 
manevrele de primăvară; făcând pe soldatul de ciocolată în 
Rynek Glowny, cu fetele din Kazimierz, un oraş al 
dantelurilor şi patiseriilor; suind înălțimile Kosciuszko şi 
furând un sărut prin tufişuri. Cum a putut să evolueze aşa 
lumea într-o viaţă de om? Întrebă tânărul din bătrânul 
Roman. De la Franz Josef la subofiţerii care avuseseră ordin 
să le dea morţii pe Rosalia Blau şi pe fetele bolnave de 
scarlatină? 

— Te rog, Roman, spuse dr. D., de parcă ar fi vrut să-i 
ceară bătrânului să se relaxeze. 

Credea că Sonderkommando-urile puteau ajunge acolo 
într-o oră. Simţi tentaţia de a-i împărtăşi secretul, dar 


rezistă. 

Dr. B. fusese darnic cu doza. Câteva secunde de sufocare 
şi o vagă uimire nu aveau să fie ceva nou sau o senzaţie 
intolerabilă pentru bătrânul Roman. 

Când sora sosi cu patru pahare de medicamente, niciunul 
nu întrebă ce le aducea. Dr. D. n-avea să ştie niciodată dacă 
vreunul dintre ei înţelesese. Se întoarse cu spatele şi privi 
la ceas. Se temea că atunci când or să bea, se vor auzi nişte 
zgomote mai rele decât gâfâiturile şi icnetele obişnuite într- 
un spital. Sora murmură: 

— Acesta-i pentru dumneavoastră. 

Auzi o răsuflare adâncă. Nu ştia dacă era vreun pacient 
sau sora. Femeia asta este eroul zilei, îşi zise. 

Când se întoarse, sora îl trezea pe tânărul cu afecțiunea 
renală, muzicianul somnoros, şi-i oferea paharul. De la 
capătul îndepărtat al salonului, dr. B. îl privea. Era îmbrăcat 
cu o haină albă, curată. Dr. D. se apropie de bătrânul 
Roman şi-i luă pulsul. Nu simţi nimic. Într-un pat de la 
celălalt capăt al salonului, muzicianul se străduia să înghită 
amestecul cu miros de migdale amare. 

Totul se petrecu uşor, aşa cum sperase. Îi privi - gurile 
căscate, totuşi nu obscen, ochii îngheţaţi şi nemişcaţi, capul 
lăsat pe spate, feţele orientate către tavan - cu invidia pe 
care oricare locuitor al ghetoului ar fi simţit-o pentru cei ce 
reuşiseră să scape. 

Capitolul 21 

Poldek Pfefferberg locuia în comun într-o cameră de la 
etajul al doilea al unei case din secolul al XIX-lea, de la 
capătul Străzii Jozefinska. Prin ferestre, peste zidul 
ghetoului, se vedea Vistula, pe care treceau în sus şi în jos 
şlepuri poloneze, fără să le pese că aceea era zi a ghetoului, 
iar motoarele bărcilor de patrulare ale SS-ului păcăneau la 
fel de nevinovat ca ale celor de agrement. Pfefferberg 
aştepta împreună cu soţia lui sosirea Sonderkommando- 
urilor şi ordinul să iasă în stradă. Mila era o fată măruntă, 
nervoasă, de douăzeci şi doi de ani, refugiată din LOdZ, cu 


care Poldek se căsătorise în primele zile ale existenţei 
ghetoului. Era urmaşa multor generaţii de medici; tatăl său 
fusese chirurg şi murise de tânăr, în 1937; mama ei, 
dermatolog, pierise, în timpul unei acţiuni din ghetoul din 
Tarnow, anul trecut, în acelaşi fel în care murise Rosalia 
Blau de la spitalul de boli contagioase secerată cu foc de 
armă automată între pacienţii săi. 

Mila avusese o copilărie fericită, chiar şi la LOdz, unde 
evreii nu erau bine văzuţi, şi începuse să studieze medicina 
la Viena cu un an înainte de război. Se întâlniseră când cei 
din LOdz fuseseră transportaţi la Cracovia, în 1939. Ea se 
trezise repartizată în acelaşi apartament cu vioiul Poldek 
Pfefferberg. 

Acum el, ca şi Mila, era ultimul din familia sa. Mama care 
redecorase cândva apartamentul lui Schindler din Strada 
Straszewski fusese expediată împreună cu tatăl său în 
ghetoul din Tarnow. De acolo, se va descoperi până la urmă, 
fuseseră duşi la Belzec şi ucişi. Sora şi cumnatul său, cu 
documente de identitate ariene, dispăruseră în închisoarea 
Pawiak din Varşovia. El şi Mila nu se mai aveau decât unul 
pe celălalt, între ei exista o prăpastie din punct de vedere 
temperamental: Poldek era un băiat comunicativ, un lider, 
un organizator, genul care, atunci când apare cineva şi 
întreabă „pentru numele lui Dumnezeu, ce se întâmplă”, 
face un pas înainte şi vorbeşte. Mila era tăcută, trăsătură 
accentuată de implacabila soartă care-i înghiţise familia. 
Într-o epocă liniştită, comuniunea acestor două suflete ar fi 
fost excelentă. Era nu numai o femeie inteligentă, dar şi 
înţeleaptă - o mare de linişte. Avea un fel de a fi ironic, care 
reuşea să stăpânească torentele oratorice ale lui Poldek 
Pfefferberg. Totuşi, în această zi imposibilă se certaseră. 

Deşi Mila era dispusă, dacă s-ar fi ivit ocazia, să 
părăsească ghetoul, ba chiar să-şi imagineze că s-ar refugia 
în pădure ca partizani, se temea de canalele de scurgere. 
Poldek le folosise de mai multe ori pentru a părăsi ghetoul, 
chiar şi atunci când la unul dintre capete se afla câteodată 


poliţia. Prietenul şi fostul său profesor doctorul D. adusese 
vorba de curând despre ele ca despre un traseu de evadare 
care n-ar fi fost păzit în ziua în care Sonderkommando-urile 
ar fi intrat în ghetou. Singura problemă era să aştepţi 
amurgul grăbit al zilei de iarnă. Uşa casei doctorului se afla 
la câţiva metri de un capac de scurgere. Odată ajuns acolo 
jos, apuci pe tunelul din stânga, care te duce pe sub străzile 
din Podgorze ce nu aparţin de ghetou, până la o ieşire pe 
malul Vistulei, în apropiere de canalul Străzii Zatorska. Cu o 
zi în urmă, dr. D. îi spusese ce hotărâse. El şi soţia sa vor 
încerca să iasă prin canal, iar Pfefferberg şi Mila erau 
bineveniţi dacă voiau să li se alăture. Poldek nu reuşise 
atunci să o convingă pe Mila sau să ia vreo hotărâre el 
însuşi. Mila se temea, pe bună dreptate, că SS-iştii ar putea 
umple canalele cu gaz sau ar sosi mai devreme la locuinţa 
lor de la capătul celălalt al Străzii Jozefinska. 

Ziua trecu greu şi plină de tensiune în încăperea din pod, 
cei doi aşteptând să se hotărască în ce parte s-o ia. Probabil 
că vecinii aşteptau la fel. Poate că o parte dintre ei, nevrând 
să zăbovească atâta timp, o porniseră deja pe stradă cu 
bagajele şi valizele, plini de speranţă, căci, într-un fel, 
amestecul acela de sunete era menit parcă să te scoată pe 
scări - zgomote violente care răzbăteau înfundat de la 
distanţă de câteva străzi; iar aici, o tăcere în care puteai 
auzi trosnetele lemnăriei vechi şi nepăsătoare a casei, 
măsurând ultimele şi cele mai cumplite ore ale locatarilor. 
În după-amiaza murdară, Poldek şi Mila îşi mestecară 
bucăţile de pâine neagră, trei sute de grame de fiecare, pe 
care le economisiseră. Zgomotele repetate ale acţiunii se 
revărsau din colţul Străzii Wegierska, o stradă mai 
îndepărtată; către mijlocul după-amiezii încetară. Se lăsă o 
tăcere aproape desăvârşită. La primul etaj cineva încercă, 
fără succes, să folosească o toaletă ce funcţiona prost. La 
ora aceea încă îşi mai puteau închipui că fuseseră uitaţi. 

În ciuda întunericului, ultima după-amiază a vieţii lor de 
chiriaşi în Strada JOzefinska nr. 2 refuza să se sfârşească. 


De fapt, lumina era destul de slabă, se gândea Poldek, ca să 
încerce să ajungă la canal fără să mai aştepte lăsarea 
întunericului. Avea de gând acum, că lucrurile se mai 
liniştiseră, să iasă şi să se consulte cu dr. D. Te rog! Spuse 
Mila, dar el o linişti. Nu va ieşi pe stradă, ci se va deplasa 
prin reţeaua de găuri care lega o clădire de cealaltă. Pe 
străzile de la capătul acesta nu păreau să bântuie patrule. 
Avea să se ferească de eventualii poliţişti sau de SS-iştii de 
la intersecţii şi se va întoarce în cinci minute. 

— Draga mea, draga mea, îi spuse, trebuie să stau de 
vorba cu dr. D. 

Cobori scările şi trecu în curte printr-o gaură din zidul 
grajdului, fără să iasă în stradă până când ajunse la Oficiul 
Forţelor de Muncă. Acolo riscă să traverseze strada cea 
largă, intrând în curtea interioară, triunghiulară a clădirii 
de peste drum, întâlnind din când în când grupuri de 
oameni tulburaţi şi neliniştiţi, comunicându-şi unul altuia 
zvonuri sau dezbătând alternative în bucătării, barăci, curţi 
şi coridoare. leşi în Strada Krakusa chiar în faţa casei 
doctorului. Traversă neobservat de o patrulă din apropiere, 
care activa către limita sudică a ghetoului la trei străzi 
distanţă de zona în care Schindler fusese martorul primei 
demonstraţii de politică rasială a Reich-ului. 

Casa doctorului D. era goală, dar în curte Poldek întâlni un 
bărbat între două vârste care-i spuse că Sonderkommando- 
urile trecuseră deja prin casa aceea şi dr. D. şi soţia sa mai 
întâi se ascunseseră, apoi coborâseră în canal. Poate-i cel 
mai bun lucru de făcut, spuse omul. SS-iştii o să se întoarcă. 
Poldek încuviinţă dând din cap; cunoştea acum tacticile 
acestea, după ce supravieţuise atâtor Aktion. 

Se întoarse pe drumul pe care venise şi reuşi din nou să 
traverseze strada. Dar găsi casa de la nr. 2 goală. Mila 
dispăruse cu bagajul lor. Toate uşile erau deschise, toate 
camerele goale. Se întrebă dacă nu se ascunseseră de fapt 
cu toţii la spital - dr. D., doamna D., Mila. Poate că dr.D. 


venise după ea din respect pentru lunga tradiţie medicală a 
familiei ei şi pentru că ştia că îi e frică. 

Poldek ieşi din nou grăbit prin grajduri şi, pe diferite alte 
treceri, ajunse în curtea spitalului. Ca nişte steaguri 
abandonate de cei care se predaseră, de la balcoanele 
ambelor etaje atârnau cearşafuri însângerate. Pe pavaj se 
afla un morman de victime. Unele zăceau cu capetele 
sparte şi membrele frânte. Nu erau, desigur, ultimii pacienţi 
ai doctorilor B. şi D., ci oameni care fuseseră ţinuţi acolo în 
cursul zilei şi apoi executaţi. Unii fuseseră închişi la etaj, 
împuşcaţi şi aruncaţi în curte. 

Mai târziu, când va fi întrebat despre cadavrele din curtea 
spitalului ghetoului, Poldek va zice „şaizeci sau şaptezeci”, 
deşi nu avusese timp să numere piramida de trupuri. 
Cracovia fiind un oraş de provincie, unde Poldek crescuse 
ca un copil foarte sociabil în Podgorze şi apoi în Centrum, 
frecventând împreună cu mama sa personalităţile influente 
şi distinse ale oraşului. El recunoscu, aşadar, în grămada 
aceea chipuri familiare, vechi clienţi ai mamei sale, oameni 
care discutaseră cu el la gimnaziul Kosciuszko şi îi 
răsplătiseră farmecul şi răspunsurile precoce cu prăjituri şi 
dulciuri. Acum erau expuşi privirilor, contorsionaţi, în 
curtea plină de sânge. 

Nu-i trecu prin cap să caute trupul soţiei sale şi pe cel al 
doctorului D. în înspăimântătoarea movilă. Înţelese de ce se 
afla acolo. Credea nestrămutat în anii mai buni care aveau 
să vină, ani în care dreptatea va triumfa. Avea sentimentul 
acela pe care Schindler îl trăise pe dealul de lângă 
Rekawka cum că este un „martor”. 

Atenţia-i fu atrasă de o mulţime de oameni pe Strada 
Wegierska. Se deplasau către poarta Rekawka cu mişcarea 
monotonă, dar netemătoare a muncitorilor în drum către 
fabrică, în zilele de luni, sau a suporterilor unei echipe de 
fotbal înfrânte. În valul acela de oameni observă vecini din 
Strada Jozefinska. leşi din curte purtând cu el, ca un fel de 
armă ascunsă în mânecă, imaginea celor văzute. Ce se 


întâmplase cu Mila? Ştia oare cineva? Plecase deja, îi 
spuseră. Trecuseră pe acolo Sonderkommando-urile. Era 
poate dincolo de poartă, pe drumul către locul acela, către 
Plaszow. 

EI şi Mila luaseră în considerare o situaţie ca aceasta. 
Dacă unul dintre ei ajungea la Ptasz6w, era mai bine ca 
celălalt să încerce să rămână afară. Ştia că Mila avea 
talentul de a trece nebăgată în seamă, un dar minunat 
pentru deţinuţi, dar şi că putea fi chinuită de o foame 
nemiloasă. De afară, el putea să devină furnizorul ei de 
alimente. Era convins că putea aranja astfel de lucruri. Nu 
era o hotărâre uşoară, totuşi mulțimile ameţite, abia păzite 
de cei din SS, îndreptându-se către poarta de sud şi către 
fabricile înconjurate cu sârmă ghimpată de la Plaszow, îi 
îndreptăţeau pe cei mai mulţi oameni, poate în mod 
justificat, să creadă că în locul acela se vor afla în siguranţă 
pe o perioadă îndelungată. 

Deşi se făcuse târziu, lumina era încă destul de puternică, 
de parcă stătea să ningă. Poldek reuşi să traverseze strada 
şi să intre într-unul dintre apartamentele goale de la parter. 
Se întrebă dacă erau într-adevăr goale sau pline de 
locuitori ai ghetoului, ascunşi cu pricepere sau naivitate, cei 
care credeau că, oriunde te-ar duce cei din SS, până la 
urmă aveai să ajungi tot în camerele de gazare. 

Căuta un loc, o ascunzătoare deosebită. Ajunse prin nişte 
treceri între curţi la depozitul de lemne de pe Jozefinska. 
Lemnul era rar în zilele acelea. Nu se aflau acolo stive de 
cherestea după care să te ascunzi. Locul care arăta cel mai 
bine era cel din spatele porţilor de fier de la intrarea în 
curte. Dimensiunile lor şi întunericul păreau o promisiune 
pentru noaptea care urma. Mai târziu nu-i va veni să creadă 
că le alesese cu atâta entuziasm. 

Se ghemui în spatele uneia dintre porţi, care fusese 
împinsă până lângă peretele biroului abandonat. Prin 
crăpătura dintre poartă şi stâlp putea să vadă toată strada, 
în direcţia din care venise. Din spatele frunzelor îngheţate 


din fier forjat, vedea un fragment de seară rece, de un 
cenuşiu luminos. Îşi strânse mai bine haina la piept. Către 
poarta ghetoului se îndreptară în fugă un bărbat şi o 
femeie, ocolind legăturile de haine, valizele cu etichete 
inutile, scrise cu litere mari: KLEINFEID, LEHRER, 
BAUME, WEINBERG, SMOLAR, STRUS, ROSENTHAL, 
BIRMAN, ZEITLIN. Pe numele acestea nu se va emite nici 
un fel de chitanţă. „Grămezi de bunuri încărcate cu 
amintiri”, scrisese tânărul artist Baum despre o astfel de 
scenă. „Unde-mi sunt comorile?” 

De dincolo de acest câmp de bătălie plin de bagaje 
abandonate, auzi lătrăturile agresive ale câinilor, apoi, pe 
pavajul Străzii Jozefinska apărură trei SS-işti tropăind, unul 
dintre ei târât de o învălmăşeală canină care se dovedi a fi 
compusă din doi mari câini poliţişti. Câinii îşi traseră 
stăpânul la numărul 41; ceilalţi doi bărbaţi aşteptară afară 
în stradă, pe trotuar. Poldek acordă cea mai mare atenţie 
câinilor. Păreau rezultatul unei încrucişări între dalmaţieni 
şi câini lupi. Pfefferberg tot mai vedea Cracovia ca un oraş 
minunat, iar asemenea câini păreau străini de locurile 
acelea, ca şi cum ar fi fost aduşi acolo dintr-un alt ghetou, 
mult mai sălbatic. Pentru că, fie şi în această ultimă oră, 
printre resturile bagajelor, în spatele unei porţi de fier, îi 
era recunoscător oraşului şi îşi închipuia că ultimele şi cele 
mai înspăimântătoare momente se vor petrece în altă parte, 
într-un loc mai puţin plăcut. Această presupunere fu 
contrazisă în următoarea jumătate de minut. Dar cele mai 
înspăimântătoare momente aveau loc la Cracovia. Prin 
crăpătura din poartă văzu o întâmplare care-i revelă că, 
dacă exista un pol al răului, acesta nu se afla la Tarnow, 
Czestochowa, Lwow sau Varşovia, aşa cum ţi-ai fi putut 
închipui, ci în partea nordică a Străzii Jozefinska, la o sută 
douăzeci de paşi depărtare. De la numărul 41 ieşiră urlând 
o femeie cu un copil. Unul dintre câini o înşfăcase, prin 
rochie, de pulpa piciorului. SS-istul care îngrijea de câini 
apucă copilul şi-l izbi de perete. Zgomotul îl făcu pe 


Pfefferberg să închidă ochii şi aşa se face că auzi doar 
împuşcătura care puse capăt urletelor de protest ale femeii. 

Aşa cum avea să aprecieze mai târziu că grămada de 
trupuri din curtea spitalului număra şaizeci sau şaptezeci 
de persoane, tot astfel va susţine şi că bietul copil nu avea 
mai mult de doi sau trei ani. 

Poate încă înainte de a muri femeia, cu siguranţă mai 
înainte ca el însuşi să-şi dea seama că se mişcă, de parcă 
hotărârea izvorâse de undeva, ca o glandă ascunsă în 
spatele frunţii, Pfefferberg renunţă la adăpostul precar al 
îngheţatei porţi de fier, care nu avea cum să-l protejeze de 
câini, şi se trezi în curtea deschisă. Adoptă imediat 
atitudinea milităroasă învățată în armata poloneză. leşi din 
curtea depozitului de lemne cu aerul cuiva care primise o 
însărcinare oficială, se aplecă şi începu să ridice legăturile 
şi bagajele, dându-le la o parte din drum, aranjându-le 
ordonat într-o grămadă sprijinită de pereţi. Îi auzea pe cei 
trei SS-işti apropiindu-se, răsuflarea mârâită a câinilor era 
aproape palpabilă şi întreaga înserare se aduna în lesele lor 
întinse până la refuz. Când consideră că se aflau la zece 
paşi de el, se ridică şi-şi îngădui jocul evreului supus, de 
origine europeană. Se făcu că îi observă. Văzu cizmele şi 
pantalonii de călărie plini de sânge, dar ei nu păreau jenaţi 
să apară în faţa unei fiinţe umane îmbrăcaţi astfel. 

Ofiţerul din mijloc era cel mai înalt. Nu arăta a ucigaş, 
avea o faţă sensibilă, largă şi o linie delicată a buzelor. 

Îmbrăcat în haina sa mototolită, Pfefferberg izbi din 
călcâiele de carton ale pantofilor, ca ostaşii polonezi şi 
salută ofiţerul din mijloc. Nu cunoştea gradele SS şi nu ştia 
cum să i se adreseze. 

— Herr... spuse, Herr Kommandant! 

Era un termen pe care creierul, ameninţat cu dispariţia, îl 
azvârlise din străfundurile sale cu o energie de-a dreptul 
electrică. Se dovedi a fi cuvântul exact, pentru că bărbatul 
înalt era Amon Goeth, plin de vitalitate în după-amiaza 
aceea, mulţumit de progresele zilei şi capabil de a-şi 


exercita instantaneu şi instinctiv puterea, aşa cum Poldek 
Pfefferberg îşi folosea instinctiv trucurile. 

— Herr Kommandant, vă raportez cu respect că am primit 
ordinul de a pune toate bagajele împreună pe o parte a 
străzii, astfel încât să nu încurce circulaţia. 

Câinii se smuceau către el, trăgând de lesă. Din experienţa 
lor de la antrenament şi din ritmul acţiunii acelei zile, se 
aşteptau să fie lăsaţi să sară la încheietura mâinilor şi la 
pântecele lui Pfefferberg. Mârâiturile lor nu i se păreau 
doar feroce, ci şi pline de încredere în rezultat, iar 
întrebarea era dacă SS-istul din stânga domnului 
comandant avea suficientă putere să-i ţină. Pfefferberg nu 
se aştepta la prea mult. N-ar fi fost surprins să se trezească 
îngropat sub trupurile câinilor şi, după o vreme, un glonţ 
să-l scape de colții lor. Dacă femeia nu reuşise să scape nici 
pentru că era mamă, el avea puţine şanse cu povestea 
bagajelor şi curăţarea unei străzi pe care circulaţia 
pietonilor fusese, în orice caz, interzisă. 

Dar pe comandant îl amuza mai mult Pfefferberg decât 
femeia aceea. lată aici o mostră de Ghettomensch jucându- 
se de-a soldatul în faţa a trei ofiţeri SS, dând raportul servil 
- în caz că era adevărat - şi obraznic în caz contrar. Dar mai 
presus de toate, atitudinea sa era o schimbare de stil 
pentru o victimă. Dintre toţi condamnaţii din ziua aceea, 
nimeni altcineva nu încercase să pocnească din călcâie. Prin 
urmare, Herr Kommandant putea să-şi exercite dreptul 
regal de a-şi manifesta amuzamentul neaşteptat şi irațional. 
Îşi dădu capul pe spate, cu buza superioară ridicată. Urmă 
un râs sănătos, iar colegii săi zâmbiră şi clătinară din 
capete faţă de o asemenea explozie. 

Cu excelenta sa voce de bariton, Obersturmfuhrer-ul 
Goeth spuse: 

— Avem noi grijă de tot. Ultimul grup părăseşte ghetoul. 
Verschwinde! Asta înseamnă: dispari, soldăţel polonez. 

Pfefferberg începu să alerge fără să se uite înapoi şi nu l- 
ar fi surprins dacă ar fi fost împuşcat pe la spate. Alergând, 


ajunse la colţul Străzii Wegierska, trecu mai departe, apoi 
pe lângă curtea spitalului unde, cu câteva ore în urmă, 
fusese un martor. Când ajunse în apropierea pieţei, 
întunericul se lăsă brusc şi aleile familiare ale ghetoului se 
pierdură în umbră. În Piaţa Podgorze aşteptau ultimele 
grupuri de deţinuţi, înconjurați de un cordon larg de SS-işti 
şi ucraineni. 

— Cred că sunt ultimul scăpat cu viaţă, le spuse celor din 
mulţime. 

În afară de el, mai erau bijutierul Wulkan, soţia şi fiul 
acestuia. Wulkan lucrase în ultimele luni la fabrica Progress 
şi, ştiind ce urma să se întâmple, îl abordase pe 
supraveghetorul Unkelbach întinzându-i un diamant mare, 
ascuns timp de doi ani în căptuşeala unei haine. 

— Herr Unkelbach, eu plec oriunde m-ar trimite, dar soţia 
mea n-o să reziste la atâta zarvă şi violenţă. 

Wulkan, soţia sa şi fiul său vor aştepta la secţia de poliţie a 
OD-ului, sub protecţia unui poliţist evreu pe care-l 
cunoşteau, şi poate că în cursul zilei Herr Unkelbach va 
veni şi îi va duce la Plaszow, în linişte şi fără vărsare de 
sânge. Stăteau de dimineaţă într-o celulă a secţiei de 
poliţie, dar fusese o aşteptare tot atât de înfricoşătoare cum 
ar fi fost în propria lor bucătărie. Copilul era plictisit şi 
îngrozit, iar soţia lui continua să şuiere reproşurile: „Unde 
e? O să vină până la urmă? Oh, ce oameni, ce oameni!”. 

De fapt, Unkelbach îşi făcuse apariţia la începutul după- 
amiezii, intrând în Ordnungsdienst ca să folosească toaleta 
şi să bea cafea. leşind din biroul în care-l aşteptase, Wulkan 
zări un Treuhânder Unkelbach pe care nu-l mai văzuse 
până atunci, un bărbat în uniforma unui subofițer SS, 
fumând şi schimbând fraze scurte, nervoase, cu un alt SS- 
ist, folosindu-se de o mână ca să ducă la gură şi să soarbă 
nesăţios înghiţituri mari de cafea, scoțând valuri de fum şi 
înghițind pe nemestecate, cu muşcături mari, bucăţi dintr-o 
pâine neagră, în timp ce ţinea pistolul cu mâna stângă, pe 
pupitrul secţiei de poliţie, ca un animal ce se odihneşte, şi 


pete întunecate de sânge se întindeau pe pieptul uniformei 
sale. Întoarse ochii către Wulkan, dar nu-l văzu. Wulkan 
înţelese imediat că Unkelbach nu trişa, dar pur şi simplu 
nu-şi amintea de el - omul era beat, dar nu de alcool. Dacă 
Wulkan l-ar fi strigat, răspunsul ar fi fost o privire fixă, de 
neînțelegere uimită, urmată, destul de sigur, de ceva mai 
rău. 

Bijutierul renunţă şi se întoarse lângă soţia lui. Ea 
continua să spună: „De ce n-ai vorbit cu el? O să vorbesc eu 
cu el dacă mai rămâne aici!”. Dar apoi văzu şi ea umbra din 
ochii lui Wulkan şi strecură o privire pe după canatul uşii. 
Unkelbach se pregătea să plece. Zări neobişnuita uniformă, 
sângele mărunţilor negustori şi ale nevestelor lor împrăştiat 
pe pieptul lui, lăsă să-i scape un scâncet şi se întoarse la 
scaunul ei. 

Căzu la rândul său într-o stare de disperare profundă, şi 
aşteptarea deveni, într-o anumită privinţă, mai uşoară. 
Omul din OD pe care-l cunoşteau le readuse obişnuita 
speranţă şi nelinişte. Le spuse că toate grupurile din OD, cu 
excepţia pretorienilor lui Spira, fuseseră obligate să 
părăsească ghetoul până la ora optsprezece şi să ajungă la 
şoseaua Wieliczka-Plaszow. Avea să se îngrijească să vadă 
dacă exista vreo modalitate de a-i strecura într-unul dintre 
vehiculele lor. 

Întunericul se lăsă în urma lui Pfefferberg, ultimul grup de 
deţinuţi se adunase în piaţa Podgorze, doctorul D. şi soţia sa 
se deplasau către est, în compania şi sub protecţia unui 
grup de zgomotoşi beţivi polonezi, iar echipele de 
Sonderkommando mai trăgeau un fum înainte de ultimul 
raid prin apartamente, când două căruţe trase de cai sosiră 
la uşa secţiei de poliţie. Familia Wulkan fu ascunsă sub 
cutiile cu documente şi legăturile de haine. Symke Spira şi 
camarazii săi nu se vedeau nicăieri. Îşi găsiseră de lucru pe 
undeva pe stradă, bând cafea cu subofiţerii, celebrându-şi 
permanenţa în interiorul sistemului. 


Dar înainte ca cele două căruţe să iasă pe poarta 
ghetoului, familia Wulkan, strivită la podea de greutatea 
cutiilor, auzi o rafală prelungă de arme şi pistoale automate 
venind dinspre străzile din spatele lor. Însemna că Amon 
Goeth şi Willi Haase, Albert Hujar şi alte câteva sute 
năvăleau în ascunzătorile din poduri, spărgeau tavanele 
false, lăzile din pivnițe şi îi găseau acolo pe cei care 
tăcuseră toată ziua, plini de speranţe. 

Peste patru sute de oameni au fost descoperiţi astfel în 
cursul nopţii şi executaţi în stradă. 

În următoarele două zile, trupurile lor au fost duse la 
Ptasz6w în camioane deschise şi îngropate în două gropi 
comune în pădurile de lângă noul lagăr. 

Capitolul 22 

Nu ştim în ce stare sufletească a petrecut Oskar Schindler 
ziua de 13 martie, ultima şi cea mai înfiorătoare zi a 
ghetoului. Dar când muncitorii reveniră, sub pază, de la 
PlaszOw, la fabrica sa, era din nou gata să strângă date pe 
care să le transmită doctorului Sediacek, la următoarea 
vizită. Află de la deţinuţi că Zwangsarbeitslager PlaszOw - 
aşa cum era cunoscut în administraţia SS - nu era un 
imperiu al raţiunii. Goeth îşi satisfăcuse deja preferința 
pentru ingineri, punând santinelele să-l bată pe Zygmunt 
Grunberg până ce acesta intrase în comă, după care îl 
transportase atât de târziu la spitalul din apropierea 
lagărului femeilor încât moartea lui să fie sigură. De la 
deţinuţii care mâncau supa consistentă de amiază la 
Deutsche Email Fabrik, auzi de asemenea că Plaszow era 
folosit nu numai ca lagăr de muncă, dar şi ca loc de 
execuţie. În tot lagărul se putea auzi zgomotul focurilor de 
armă, iar unii dintre prizonieri fuseseră chiar martori. De 
exemplu, deţinutul M.6, care, înainte de război, avusese un 
magazin de decoraţiuni interioare la Cracovia. În primele 
zile ale existenţei lagărului i se ceru să decoreze locuinţele 
celor din SS, câteva căsuțe de ţară care flancau pajiştea din 
nordul lagărului. Ca orice meseriaş de valoare, avea mai 


multă libertate de mişcare şi, într-o după-amiază de 
primăvară, mergea pe o cărare de la vila 
Untersturmfuhrer-ului Leo John către dealul Chujowa 
GOrka7, pe a cărui culme se înălța fortul austriac. 

Înainte de a apuca să se întoarcă şi să coboare panta către 
curtea fabricii, a trebuit să se oprească pentru a lăsa un 
camion al armatei să urce la deal. Observase că sub prelată 
se aflau femei, sub paza unor santinele ucrainene 
îmbrăcate în salopete albe. Se ascunsese în spatele unei 
stive de lemne şi, printre crăpăturile acestora, văzuse 
destul de neclar femeile coborâte din camion şi împinse în 
interiorul fortului, refuzând să se dezbrace. Bărbatul care 
urla ordinele acolo era SS-istul Edmund Sdrojewski. 
Subofiţerii ucraineni treceau printre femei, izbindu-le cu 
biciul. M. presupuse că erau evreice, aduse de la 
închisoarea Montelupich, probabil prinse cu documente 
ariene. Unele ţipau sub lovituri, dar altele tăceau, ca şi cum 
ar fi refuzat să dea satisfacţie ucrainenilor. Una dintre ele 
începu să intoneze Shema Yisroel8 şi celelalte i se 
alăturară. Versurile se înălţau viguroase deasupra valului 
de pământ, ca şi cum fetele - care ieri încă se jucaseră de-a 
arienele pure - aveau acum impresia că scâpaseră de 
opresiune şi erau mai libere ca oricine altcineva să 
sărbătorească diferenţele tribale sub nasul lui Edmund 
Sdrojewski şi al ucrainenilor. Apoi, în vreme ce-şi acopereau 
trupurile goale cu mâinile, sub muşcătura aerului rece de 
primăvară, fură toate împuşcate. Noaptea, ucrainenii le 
scoaseră de acolo în cărucioare şi le îngropară în pădurile 
din cealaltă parte a văii. 

Oamenii din lagăr auziseră rafala de arme de pe dealul 
care acum purta denumirea profană de Dealul Puţei. Unii 
îşi spuseră că acolo erau împuşcaţi partizani, marxişti 
convinşi sau naţionalişti nebuni. Acolo sus exista o altă 
lume. Dacă te ţineai de regulament n-aveai de ce să vizitezi 
locul acela. Dar cei mai luminaţi dintre muncitorii lui 
Schindler, păşind pe Strada Wieliczka, pe lângă lucrătorii 


de la fabrica de cabluri, până în Zablocie, la DEF, ştiau de 
ce erau împuşcaţi prizonierii de la Montelupich în fortul 
austriac de pe deal, de ce SS-iştii nu păreau să se alarmeze 
că puteau fi văzute camioanele încărcate sau că zgomotul 
se auzea în tot lagărul. Motivul era că cei din SS nu vedeau 
în locuitorii lagărului nişte martori. Dacă i-ar fi preocupat 
gândul apariţiei în faţa unui tribunal, existenţa unei mulţimi 
de martori la o viitoare audiere, ar fi dus femeile mai adânc 
în pădure. Concluzia ce se putea trage de aici, decise Oskar, 
era nu aceea că pe deal exista o lume aparte, că toţi cei de 
acolo aveau soarta pecetluită. 

În prima dimineaţă în care comandantul Goeth ieşi pe 
treptele locuinţei sale şi ucise un deţinut la întâmplare, a 
existat tendinţa de a vedea şi în asta, ca şi în execuţia de la 
fort, un eveniment disparat, o excepţie de la ceea ce putea 
deveni viaţa de zi cu zi din lagăr. Bineînţeles, crimele de pe 
deal se vor dovedi curând ceva obişnuit, ca şi plimbarea de 
dimineaţă a lui Amon. 

leşea pe treptele rezidenţei sale temporare doar în 
cămaşă, pantaloni de călărie şi cizme - pe care ordonanța le 
lustruise cu sârg. (Se amenaja un loc mai bun pentru el, în 
josul văii, la celălalt capăt al lagărului.) Pe măsură ce se va 
apropia vara, va apărea fără cămaşă, căci îi plăcea soarele, 
dar pentru moment rămânea cu hainele în care-şi luase 
micul dejun. Cu un binoclu într-o mână şi o carabină cu 
lunetă în cealaltă, mătura cu privirea întinderea lagărului, 
cariera de piatră, deţinuţii care împingeau sau trăgeau 
vagonetele cu piatră pe şinele ce treceau pe lângă uşa lui. 
Cei care aruncau priviri furişe în sus puteau să vadă fumul 
de la ţigara pe care o ţinea strâns între buze, în felul în care 
un bărbat fumează fără să se folosească de mâini, atunci 
când este prea ocupat ca să-şi lase jos sculele meseriei sale. 
În primele zile apăru astfel în cadrul uşii şi împuşcă un 
deţinut care nu părea să împingă cu suficientă tragere de 
inimă o căruţa încărcată cu calcar. Nimeni n-a ştiut 
vreodată motivul exact pentru care pusese ochii pe omul 


acela - evident, Amon n-avea de ce să se justifice. O singură 
împuşcătură, şi omul fu smuls din grupul celor care 
împingeau şi azvârlit din drum. Ceilalţi se opriră, cu muşchii 
încordaţi, aşteptând măcelul, dar Amon le făcu un semn cu 
mâna, încruntându-se ca şi cum ar fi spus că, pentru 
moment, era mulţumit de efortul pe care-l depuneau. 

În afara acestor excese la care erau supuşi prizonierii, 
Amon îşi încălca şi una dintre promisiunile pe care le făcuse 
patronilor. Oskar primi un telefon de la Madritsch, care îl 
rugă să vină cu el să depună o plângere. Amon afirmase că 
nu se va amesteca în afacerile fabricilor, cel puţin nu direct. 
Dar întârzia schimburile, reţinând deţinuţii ore întregi pe 
platou, la apel. Madritsch menţionează un caz în care, într-o 
baracă, a fost găsit un cartof şi, ca urmare, fiecare prizonier 
din baraca aceea fu biciuit în public, în faţa miilor de 
camarazi. Nu e un lucru simplu să pui câteva sute de 
oameni să-şi dea jos pantalonii, să-şi ridice cămăşile sau 
rochiile şi să-i serveşti fiecăruia douăzeci şi cinci de bice. 
Regula lui Goeth era ca prizonierul biciuit să numere 
loviturile cu voce tare, pentru a-l ajuta pe soldatul 
ucrainean care executa operaţiunea. Dacă victima pierdea 
şirul numărătorii, totul se relua de la capăt. Apelurile 
comandantului Goeth erau pline de astfel de trucuri 
consumatoare de timp. 

Ca urmare, schimburile ajungeau cu o oră întârziere la 
atelierele de îmbrăcăminte Madritsch din lagărul PtaszOw şi 
cu încă o oră întârziere la Oskar, în Strada Lipowa. Soseau 
tulburaţi, incapabili să se concentreze, povestind în şoaptă 
întâmplările ale căror eroi fuseseră în dimineaţa aceea 
Amon, sau John, sau Scheidt, sau vreun ofiţer oricare. 
Oskar se plânse unui inginer de la Inspectoratul pentru 
Armament pe care-l cunoştea. 

— Nu foloseşte la nimic să te plângi şefilor poliţiei, spuse 
inginerul, ei nu participă la acelaşi război ca noi. 

— Ar trebui, zise Oskar, să-mi ţin oamenii în fabrică, să-mi 
fac lagărul meu. 


Ideea îl amuză pe inginer. 

— Şi unde i-ai pune, bătrâne? N-ai destul spaţiu. 

— Dacă pot să obţin spaţiu, mi-ai scrie o scrisoare de 
recomandare? 

Când inginerul încuviinţă, Oskar telefonă bătrânilor Bielski 
care locuiau în Strada Stradom. Îi întrebă dacă voiau să ia 
în considerare o ofertă pentru terenul care se mărginea cu 
fabrica lor. Traversă râul ca să le facă o vizită. Bătrânii fură 
încântați de manierele lui. Pentru că-l plictisise întotdeauna 
ritualul tocmelii, începu prin a le oferi un preţ exorbitant. Ei 
îl serviră cu ceai şi, într-o stare de mare surexcitared, îşi 
chemară avocatul ca să întocmească documentele câtă 
vreme Oskar era încă acolo. De la locuinţa lor, Oskar plecă 
cu maşina la Amon, căruia-i comunică, mimând un gest de 
politeţe, că intenţiona să facă un lagăr secundar în curtea 
fabricii sale. Amon fu subjugat de idee. Dacă şefii SS 
aprobă, spuse, te poţi aştepta la sprijinul meu. Câtă vreme 
nu-mi vrei muzicanţii sau slujnica. 

În ziua următoare fu aranjată în Strada Pomorska o 
întâlnire oficială cu Oberfuhrer-ul Scherner. Nu se ştie cum, 
atât Amon, cât şi generalul Scherner ştiau că Oskar putea fi 
făcut să suporte toată cheltuiala pentru noul lagăr. 
Înţeleseră asta când Oskar împinse în faţă argumentul 
producţiei. 

— Vreau ca muncitorii mei să fie în apropiere, aşa ca să 
pot exploata din plin forţa lor de muncă. 

În acelaşi timp, era cunoscută şi nebunia lui care îl făcea 
să nu ţină seama de cheltuieli atunci când îşi dorea ceva. Îl 
vedeau ca pe un individ de treabă, lovit - ca de un fel de 
virus - de o formă de simpatie pentru evrei. Era un corolar 
al teoriei SS că geniul iudaic, atât de răspândit în lume, 
putea obţine astfel de efecte magice, iar Herr Schindler 
trebuia privit cu aceeaşi milă cu care înconjuri un prinţ 
transformat în broscuţă. Dar trebuia să plătească pentru 
această boală. 


Cererile Obergruppenfuhrer-ului Friedrich-Wilhelm 
Kruger, şeful poliţiei Guvernământului General şi superiorul 
lui Scherner şi Czurda, se bazau pe regulamentele emise de 
Secţia pentru Lagăre de Concentrare a Biroului Central 
Administrativ şi Economic al SS al generalului Oswald Pohl, 
deşi lagărul Ptaszow era încă independent de biroul lui 
Pohl. Prevederile principale pentru un sublagăr de muncă 
forţată SS implicau ridicarea unor garduri înalte de trei 
metri, turnuri de pază la intervale anumite, în funcţie de 
lungimea perimetrului lagărului, latrine, barăci, un spital, 
un cabinet dentar, o baie şi un complex de despăduchere, o 
frizerie, un depozit de alimente, o spălătorie, baraca 
birourilor, o baracă pentru santinele sau o construcţie ceva 
mai bună decât barăcile propriu-zise şi toate accesoriile. lar 
Amon, Scherner şi Czurda înţeleseră că Oskar, aşa corect 
cum era, va suporta cheltuielile fie din motive economice, 
fie din pricina farmecelor cabalistice sub efectul cărora se 
afla. 

Şi deşi aveau de gând să-l facă pe Oskar să plătească, 
propunerea le convenea. În Tarnow, la şaptezeci şi doi de 
kilometri către est, exista încă un ghetou, dar când acesta 
avea să fie desfiinţat, populaţia de acolo va trebui să fie 
absorbită de lagărul PtaszOw. Ca şi miile de evrei care 
ajungeau acum la Ptaszâw din satele evreieşti din sudul 
Poloniei. Un sublagăr în Strada Lipowa putea diminua 
presiunea. 

Amon înţelese de asemenea, deşi n-ar fi spus-o niciodată 
cu voce tare, că nu va fi nevoie să aprovizioneze lagărul din 
Strada Lipowa cu un minimum de alimente, aşa cum 
prevedea directiva generalului Oswald Pohl. Amon, care 
putea arunca fulgere din pragul uşii fără ca cineva să 
protesteze, care împărtăşea punctul de vedere oficial, 
potrivit căruia era imposibil să nu existe în lagăr un 
oarecare grad de subnutriţie, aşa că vânduse deja în 
Cracovia o parte din rațiile lagărului, pe piaţa liberă, printr- 
un agent al său, un anume evreu Wilek Chilowicz, care avea 


legături cu negustori, cu conducerile fabricilor şi chiar cu 
restaurante din Cracovia. 

Doctorul Alexander Biberstein, acum el însuşi deţinut în 
Plaszow, descoperi că rațiile zilnice variau între şapte sute 
şi o mie o sută de calorii. La dejun, un prizonier primea o 
jumătate de litru de cafea neagră cu miros de ghindă şi un 
colţ de pâine de orz cântărind o sută şaptezeci şi cinci de 
grame, o optime dintr-una dintre bucăţile rotunde primite 
de echipa de serviciu la baracă, în fiecare dimineaţă, de la 
brutărie. Foamea fiind o forţă primejdioasă, fiecare om de 
serviciu tăia felia întors cu spatele la ceilalţi şi întreba „Cine 
vrea bucata asta? Cine o vrea pe asta?”. La amiază se 
distribuia supa - morcovi, sfeclă, înlocuitori de sago10. În 
unele zile era mai groasă, în altele mai subţire. Câteva 
alimente mai consistente pătrundeau în lagăr aduse de 
echipele care se întorceau în fiecare seară de la lucru. Sub 
haină se putea strecura un pui mic, o pâine franţuzească 
ascunsă în cracul unui pantalon. Amon încerca să-i 
împiedice punând santinelele să percheziţioneze seara 
detaşamentele de muncă, în faţa blocului administrativ. Nu 
voia să împiedice uzura biologică naturală şi nici să altereze 
parfumul ideologic al tranzacţiilor sale alimentare prin 
intermediul lui Chilowicz. După părerea lui, dacă Oskar voia 
să ia o mie de evrei, putea s-o facă pe propria-i cheltuială, 
fără vreo aprovizionare prea regulată cu pâine şi sfeclă din 
depozitele de alimente de la Ptaszow. 

În primăvara aceea, Oskar vorbi nu numai cu şefii de 
poliţie din Cracovia, ci trecu dincolo de gardul fabricii ca să- 
şi convingă vecinii. Se strecură prin spatele celor două 
barăci construite din lemnul lui Jereth în fabrica de 
radiatoare condusă de Kurt Hoderman. Omul avea ca 
angajaţi o hoardă de polonezi şi aproape o sută de deţinuţi 
de la Plasz6w. În direcţie opusă se afla fabrica de cutii a lui 
Jereth, supravegheată de inginerul german Kuhnpast. 
Fiindcă cei din Ptaszow reprezentau o foarte modestă parte 
din personalul lor, ideea nu-i entuziasmă foarte tare, dar 


nici nu se împotriviră. Oskar se oferea să le adăpostească 
evreii la cincizeci de metri de fabrică în loc de cinci 
kilometri. 

Apoi Oskar se duse până în vecini ca să vorbească cu 
inginerul Schmilewski de la garnizoana Wehrmacht-ului, 
aflată la câteva străzi depărtare. Acesta angajase un 
detaşament de deţinuţi de la Plaszow şi nu avu nici o 
obiecţie. Numele său, alături de cele ale lui Kuhnpast şi 
Hoderman, a fost adăugat pe cererea pe care Schindler o 
trimise în Strada Pomorska. 

Inspectorii SS vizitară Emalia şi se întreţinură cu 
supraveghetorul Steinhauser, un vechi prieten al lui Oskar 
de la Inspectoratul pentru Armament. Priviră încruntaţi 
amplasamentul, aşa cum ar face orice inspector, şi puseră 
întrebări referitoare la canalizare. Oskar îi aduse pe toţi în 
biroul său de la etaj, la o cafea şi un coniac, apoi se 
despărţiră prieteneşte, în câteva zile, cererea de a stabili 
un lagăr de muncă forţată în spatele fabricii fu aprobată. 

În anul acela, Deutsche Email Fabrik înregistră încasări în 
valoare de 15,8 milioane de reichsmark. S-ar putea crede 
că cele trei sute de mii de mărci pe care Oskar le plătea 
acum pentru materialele de construcţie pentru lagărul 
Emalia reprezentau o cheltuială suplimentară mare, dar nu 
periculoasă. Adevărul este că abia începuse să plătească. 

Trimise o cerere la Bauleitung sau Oficiul de Construcţii 
din PtaszOw, solicitând ajutorul unui tânăr inginer pe nume 
Adam Garde. Garde lucra încă la barăcile lagărului lui 
Amon şi, după ce lasă instrucţiuni amănunțite 
constructorilor, o pomi sub pază de la Plaszow până în 
Strada Lipowa, ca să supravegheze ridicarea construcţiilor 
lui Oskar. Când ajunse pentru prima dată în Zablocie, găsi 
două şoproane rudimentare, deja ocupate de aproape patru 
sute de deţinuţi. Mai exista un gard de-a lungul căruia 
patrula un detaşament SS, dar cei dinăuntru îi spuseră că 
Oskar nu lăsa militarii SS să intre în lagăr sau în fabrică, cu 
excepţia, desigur, a inspectorilor veniţi să cerceteze locul. 


Oskar, spuneau ei, se îngrijea ca mica garnizoană SS a 
fabricii Emalia să fie bine aprovizionată cu băutură şi 
daruri. Garde înţelese că deţinuţii Emaliei erau mulţumiţi 
acolo, între plăcile fragile, scorojite, ale celor două barăci - 
a bărbaţilor şi a femeilor. Deja îşi spuneau Schindlerjuden, 
folosind termenul cu prudenţă, ca un fel de autofelicitare, 
aşa cum cineva care îşi revine după un infarct ar spune 
despre sine că este un om norocos. 

Săpaseră deja nişte latrine primitive, pe care inginerul 
Garde, oricât ar fi aprobat imboldul care stătea la originea 
efortului, le putu localiza după miros încă de la poarta 
fabricii. Se spălau la o pompă din curte. 

Oskar îl rugă să vină sus în birou, să arunce o privire 
asupra planurilor. Şase barăci pentru o mie două sute de 
persoane. Bucătăria la capătul ăsta, barăcile SS - Oskar 
instalase temporar SS-iştii într-o aripă a fabricii - dincolo de 
deal, la capătul celălalt. 

— Vreau un duş adevărat, clasa întâi, şi o spălătorie. Am 
instalatori care pot să le asambleze sub îndrumările 
dumitale. Tifosul, mârâi el zâmbind în colţul gurii, niciunul 
dintre noi n-are chef de tifos. Păduchii mişună deja la 
Plaszow. Trebuie să putem fierbe hainele. 

Adam Garde era încântat să se poată duce în fiecare zi în 
Strada Lipowa. Doi ingineri fuseseră deja pedepsiţi la 
Plaszow pentru că aveau diplome, dar la Deutsche Email 
Fabrik experţii rămăseseră experţi. Într-o dimineaţă, în 
timp ce urca Strada Wieliczka spre Zablocie, mergând 
agale lângă ucraineanul care-l păzea şi care nu se grăbea 
nici el, singura mişcare pe stradă fiind cea a rarelor căruţe 
ţărăneşti, apăru din neant o limuzină neagră care frână 
brusc lângă ei. Din ea ieşi Untersturmfuhrer-ul Goeth. Avea 
aerul să spună că nu este dispus să se lase dus cu vorba. 

Un prizonier, un paznic, remarcă el. Ce înseamnă asta? 
Ucraineanul ceru permisiunea să-l informeze pe Herr 
Kommandant că are ordin să-l escorteze pe acest prizonier, 
în fiecare dimineaţă, la Emalia lui Herr Schindler. Amândoi 


sperau, Garde şi ucraineanul, că menţiunea numelui lui 
Oskar le acorda imunitate. 

— O santinelă, un prizonier? Întrebă din nou comandantul. 
Dar se mulţumi cu răspunsul şi urcă înapoi în maşină, fără a 
rezolva radical problema. 

Mai târziu, în aceeaşi zi îl abordă pe Wilek Chilowicz - 
agentul său, dar şi şeful poliţiei sau „pompierilor”, cum li se 
spunea, din lagărul evreiesc. Symke Spira, recentul 
Napoleon al ghetoului, locuia încă acolo şi-şi petrecea 
fiecare zi supraveghind căutarea şi dezgroparea 
diamantelor, a aurului şi banilor ascunşi şi nedeclaraţi de 
cei ce erau acum cenuşă printre acele de pini de la Belzec. 
În Plasz6w, totuşi, Spira nu avea putere, centrul acesteia 
fiind Chilowicz, deşi nimeni nu ştia de unde-i venea 
autoritatea. Poate că Willi Kunde menţionase numele său lui 
Amon, poate că Amon îl recunoscuse şi-i plăcea stilul. Dar 
iată-l dintr-o dată şeful pompierilor din Ptasz6w, 
distribuitorul şepcilor şi banderolelor care confereau 
autoritate în acea împărăție decăzută şi, ca şi Symke, cu o 
imaginaţie destul de limitată pentru a se considera egalul 
țarilor. 

Goeth îl chemă pe acest Seianus de la solduri şi spuse că 
ar fi mai bine să i-l trimită pe Adam Garde definitiv lui 
Schindler şi să scape de el. Avem destui ingineri de ars, 
spusese Goeth dezgustat. Înţelegea prin aceasta că meseria 
de inginer era o opţiune călduţă pentru evreii care nu 
fuseseră îngăduiţi în facultăţile de medicină ale 
universităţilor poloneze. Dar mai întâi, zise Amon, trebuie 
să isprăvească lucrul la conservatorul meu. 

Vestea îi parveni lui Garde la locul pe care-l ocupa în 
paturile suprapuse pe patru rânduri din baraca 21. Avea să 
fie trimis la Zablocie după o nouă încercare. Trebuia să 
construiască în spatele casei lui Goeth, pentru care - aşa 
cum îi spuseseră Reiter şi Grunberg - regulile erau 
imprevizibile. 


În toiul activităţii în beneficiul comandantului, o uriaşă 
bârnă fu ridicată la locul ei pentru a fi montată printre 
căpriorii acoperişului conservatorului lui Amon. În timp ce 
lucra, Adam Garde putea auzi cei doi câini ai 
comandantului, Rolf şi Ralf, nume preluate de la nişte 
personaje de benzi desenate - nume care stârneau 
zâmbetul, dacă exceptăm faptul că Amon le permisese 
săptămâna trecută să smulgă sânul unei deţinute 
suspectate de lene. Amon în persoană, cu educaţia sa 
tehnică pe jumătate terminată, apărea din când în când să 
arunce o privire profesională asupra grinzilor acoperişului, 
ridicate cu scripetele. Veni să pună întrebări când grinda 
centrală fu fixată la locul ei. Era un trunchi de pin greu, 
imens, şi Goeth puse întrebarea tocmai din celălalt capăt. 
Adam Garde nu înţelese şi-şi duse mâna la ureche. Goeth 
întrebă din nou. Şi, mai rău, Garde nu reuşi să desluşească 
întrebarea. Nu înţeleg, Herr Kommandant, recunoscu el. 
Amon înşfăcă bârna cu amândouă mâinile sale cu degete 
lungi, o trase înapoi şi o împinse către inginer. Garde văzu 
lemnul masiv răsucindu-se spre capul său şi înţelese că 
acesta era un instrument mortal. Ridică mâna dreaptă şi 
bârna o izbi, zdrobindu-i pumnul şi metacarpienele şi 
aruncându-l la pământ. Când putu din nou să vadă ceva 
prin ceața de durere şi greață, Amon se întorsese şi 
plecase. Poate se va întoarce mâine pentru un răspuns 
satisfăcător. 

Ca să nu fie considerat handicapat şi incapabil de muncă, 
inginerul Garde evită să-şi ferească mâna rănită pe drumul 
către Krankenstube - sau spital. Purtată normal, atârna 
chinuitor într-o parte. Se lăsă convins de doctorul Hilfstein 
să-i pună un ghips. Continuă deci să supravegheze 
construcţia conservatorului şi în fiecare zi pleca la fabrica 
Emalia, sperând ca mâneca lungă a hainei să ascundă 
ghipsul. Când nu mai fu sigur de asta, îşi tăie singur 
ghipsul. Mâna se putea suda strâmb, dar el voia să-şi 
asigure transferul în sublagărul lui Schindler prezentându- 


se nemutilat. Peste o săptămână, purtând o legătură cu o 
cămaşă şi câteva cărţi, plecă în Strada Lipowa pentru 
totdeauna. 

Capitolul 23 

Printre prizonierii informaţi începuse deja o competiţie 
pentru a ajunge la Emalia. Deţinutul Dolek Horowitz, 
responsabil cu aprovizionarea în lagărul PtaszOw, ştia că nu 
avea cum să ajungă singur la Schindler. Dar avea o soţie şi 
doi copii. 

Richard, cel mai mic dintre copii, se trezea devreme în 
dimineţile acelea de primăvară, când aburii ieşeau din 
pământul încă îngheţat. Cobora din patul mamei sale, aflat 
în barăcile femeilor, şi alerga în jos pe coasta dealului, până 
la tabăra bărbaţilor, cu gândul la bucata de pâine uscată de 
dimineaţă. Trebuia să fie alături de tatăl său la apelul de 
dimineaţă pe Appellplatz. În drum, trecea pe lângă postul 
de poliţie evreiască al lui Chilowicz şi chiar şi în dimineţile 
ceţoase putea fi văzut din două turnuri de pază. Dar se afla 
în siguranţă pentru că îl cunoştea toată lumea. Era copilul 
lui Horowitz. Tatăl său era considerat nepreţuit de Herr 
Bosch, care, la rândul său, participa la beţiile 
comandantului. Libertatea de mişcare - de care Richard nu 
era conştient - îşi avea originea în talentul tatălui său. 
Trecea ca într-o vrajă pe sub ochii iscoditori din cele două 
turnuri, ajungea la baraca tatălui său, se urca lângă el, 
strecurându-se sub pătură, trezindu-l cu întrebări. De ce e 
ceaţă dimineaţa şi nu după-amiaza? Or să mai vină 
camioane? O să dureze mult apelul astăzi? O să biciuiască 
pe cineva? Pedepsele de felul acesta întârziau masa. 

Sub potopul de întrebări, Dolek Horowitz nu înceta să-şi 
spună că PlaszOw era un loc nepotrivit chiar şi pentru copiii 
privilegiați. Poate că ar putea lua legătura cu Schindler - 
Schindler venea din când în când acolo şi trecea prin blocul 
administrativ şi ateliere, prefăcându-se că are treabă, 
lăsând mici daruri şi culegând veşti de la vechi prieteni ca 
Stern, Roman Ginter şi Poldek Pfefferberg. Nereuşind să-l 


contacteze în aceste ocazii, îi dădu prin cap că, poate, ar fi 
abordabil prin intermediul lui Bosch. Dolek presupunea că 
se întâlneau adesea. Nu atât de mult acolo, dar poate în 
birourile din oraş şi la petreceri. Se vedea că nu erau 
prieteni, însă îi legau afacerile şi serviciile reciproce. 

Dar Richard nu era singurul şi nici cea mai importantă 
persoană pe care Dolek dorea s-o strecoare în lagărul lui 
Schindler. Richard putea să-şi risipească spaima punând 
avalanşe de întrebări. Dar fiica sa de zece ani, Niusia, nu 
mai punea întrebări. Era unul din mulţimea de copii firavi 
trecuţi de vârstă inocenţei, care - de la fereastra atelierului 
de perii, unde prindea firele de paie în bucăţile de lemn 
vedea sosind zilnic camioanele la fortul austriac de pe deal 
- îşi purta spaima insuportabilă ca un adult, fiind incapabilă 
să se lipească de pieptul tatălui pentru a se elibera. Ca să-şi 
mai aline foamea, Niusia începuse să fumeze frunze de 
ceapă răsucite în bucăţi de ziar. Din surse demne de 
crezare, se ştia că la Emalia nu erau agreate astfel de 
metode. 

Aşa că Dolek apelă la Herr Bosch în timpul uneia dintre 
vizitele acestuia în depozitul de haine. Îşi permitea ca, pe 
baza îngăduinţei arătate de Herr Bosch până atunci, spuse, 
el, să-l implore să vorbească cu Herr Schindler. Repetă 
rugămintea şi numele copiilor de câteva ori, astfel ca Bosch, 
a cărui memorie era parţial atrofiată de alcool, să şi le 
poată aminti. 

— Herr Schindler este probabil cel mai bun prieten al 
meu, spuse Bosch. O să facă orice pentru mine. 

Dolek nu-şi punea mari speranţe în conversaţia aceea. 
Soţia lui, Regina, nu avea nici un fel de experienţă la 
fabricarea proiectilelor sau vaselor emailate. Nici Bosch nu 
mai aduse niciodată vorba despre această rugăminte şi 
totuşi, până la sfârşitul săptămânii, ei ieşiră din lagăr 
printre cei aflaţi pe prima listă aprobată de comandantul 
Goeth, în schimbul unui pliculeţ cu bijuterii. În barăcile 
femeilor din Zablocie, Niusia arăta ca un adult subţiratic şi 


retras, iar Richard se purtă ca şi la Plaszow; era cunoscut 
de toată lumea în hala de muniţie şi în atelierele de 
emailuri, santinelele acceptându-i purtarea familiară. 
Regina se tot aştepta ca Oskar să se apropie de ea în 
atelierul de emailuri şi să spună „Deci dumneata eşti soţia 
lui Dolek Horowitz.”. Atunci singura problemă ar fi fost cum 
să-şi formuleze mulţumirile. Dar n-o făcu niciodată. 
Descoperi încântată că nici ea, nici Niusia nu erau nişte 
personalităţi în Strada Lipowa. Înţelese că Oskar ştia cine 
sunt, pentru că pălăvrăgea adesea cu Richard, spunându-i 
pe nume. Şi înţelese de asemenea, după schimbarea 
survenită în conţinutul întrebărilor lui Richard, valoarea 
darului pe care-l primiseră. 

În lagărul Emalia nu locuia nici un comandant care să 
tiranizeze deţinuţii, nu existau santinele permanente - 
garnizoana se schimba la fiecare două zile, când două 
camioane pline cu SS-işti şi ucraineni veneau la Zablocie de 
la Ptasz6w, ca să preia paza sublagărului. Soldaţilor de la 
Plasz6w le plăcea serviciul temporar de la Emalia. În 
bucătăria domnului director, mai primitivă decât cea de la 
PlaszOw, se preparau mâncăruri mai gustoase. De când 
Herr Direktor începuse să urle şi dăduse telefoane după 
telefoane Oberfuhrer-ului când vreo santinelă intra în lagăr 
în loc să se mulţumească să patruleze de-a lungul 
perimetrului, garnizoana stătea de partea cealaltă a 
gardului. Serviciul la PtaszOw era monoton de plăcut. 

Cu excepţia câte unei inspecții făcute de superiori SS, 
deţinuţii care lucrau la DEF aveau rareori ocazia să vadă 
mai de aproape o santinelă. O cărare împrejmuită cu sârmă 
ghimpată ducea în fabrica de emailuri, alta către uşa 
atelierului de armament. Evreii de la Emalia care lucrau în 
fabricile de cutii şi radiatoare, în birourile garnizoanei, erau 
duşi la lucru şi aduşi înapoi de ucraineni - alţi ucraineni la 
fiecare două zile. Nici un soldat nu avea timp să urască 
vreun prizonier. 


Prin urmare, deşi SS-ul putea să pună capăt vieţii 
oamenilor de la Emalia, Oskar dăduse tonul. Tonul era unul 
de permanenţă fragilă. Nu existau câini, nu existau bătăi, 
supa şi pâinea erau mai bune şi mai săţioase decât în 
PlaszOw - aproape două mii de calorii pe zi, după mărturia 
unui doctor care a lucrat la Emalia ca muncitor necalificat. 
Schimburile erau lungi, câteodată douăsprezece ore, 
pentru că Oskar era un om de afaceri cu contracte de 
război de îndeplinit şi o dorinţă moderată de profit. Trebuie 
spus totuşi că în nici un schimb nu se muncea accelerat şi 
că mulţi dintre deţinuţii de acolo erau convinşi că în 
momentul acela munca lor aducea o contribuţie evidentă la 
propria lor întreţinere. După unele documente contabile, 
prezentate de Oskar după război Comitetului Comun de 
Distribuire, cheltuise pe hrana pentru lagărul Emalia 
1800000 de zloți (360000 de dolari). În registrele firmelor 
I. G. Farben şi Krupp s-au găsit înregistrate cheltuieli 
importante, asupra cărora se efectuaseră unele operaţii 
cosmetice, dar nici pe departe atât de ridicate, ca procent 
din profit, ca acelea din registrele lui Oskar. La Emalia 
nimeni nu a leşinat şi n-a murit de oboseală, bătaie sau 
foame, în timp ce numai la fabrica Buna, a lui I. G. Farben, 
au pierit muncind douăzeci şi cinci de mii de deţinuţi dintr- 
un număr de treizeci şi cinci de mii. 

Mult după aceea lucrătorii de la Emalia vor numi lagărul 
lui Schindler „paradisul” şi, fiindcă de atunci s-au risipit în 
lumea largă, nu poate fi considerat un epitet asupra căruia 
s-au înţeles ulterior. Termenul trebuie să fi circulat pe 
vremea când lucraseră la Emalia. Era, desigur, un paradis 
relativ, dar în comparaţie cu PlaszOw, se putea socoti un rai. 
Le inspira locuitorilor săi un sentiment aproape ireal de 
uşurare, ceva incredibil; nici nu doreau să se gândească 
prea mult, de teamă să nu se topească. Noii angajaţi ai lui 
Oskar îl cunoşteau pe domnul director numai din auzite. Nu 
voiau să apară în calea domnului director sau să rişte să-i 
vorbească. Aveau nevoie de timp să se refacă şi să se 


obişnuiască cu sistemul neortodox de închisoare al lui 
Schindler. 

De exemplu, o tânără pe nume Lusia. Soţul ei fusese cules 
de curând din mulţimea de prizonieri de pe Appellplatz la 
PlaszOw şi expediat laolaltă cu alţii la Mauthausen. Dând 
dovadă de realism, deşi asta avea să se vadă mai târziu, ea 
plânse ca o văduvă. Încă plângând, fusese dusă la Emalia. 
Muncise acolo la încărcarea vaselor în cuptoarele de 
emailat. i se îngăduia să încălzeşti apă pe suprafaţă caldă 
a maşinilor, iar podeaua era caldă. Pentru ea, apa caldă a 
fost primul lucru de care a beneficiat acolo. 

La început, Oskar a reprezentat pentru ea doar o siluetă 
masivă mişcându-se pe platformele preselor de metal sau 
traversând o rampă suspendată. Nu părea să aibă ceva 
ameninţător. Simţea că dacă ar fi fost descoperită, natura 
acelui loc - lipsa bătăilor, hrana, absenţa gărzilor în lagăr - 
s-ar fi putut schimba, nu se ştie cum. Nu dorea decât să 
lucreze în schimbul ei, nebăgată în seamă şi să se întoarcă 
prin coridorul de sârmă ghimpată la baraca ei din lagăr. 

După o vreme se trezi răspunzând cu o înclinare din cap la 
salutul lui Oskar şi chiar spunându-i că, da mulţumesc, Herr 
Direktor, se simţea destul de bine. O dată primi de la el 
câteva ţigări - mai valoroase ca aurul, atât ca mângâiere, 
cât şi ca mijloc de troc cu muncitorii polonezi. De când ştia 
că prietenii dispar, se temea de prietenia arătată de el; 
dorea să fie doar o simplă prezenţă, o apariţie magică. Un 
paradis condus de un prieten era prea fragil. Ca să poţi 
conduce un rai durabil e nevoie de cineva cu mai multă 
autoritate şi mai misterios. 

Mulţi dintre deţinuţii de la Emalia simțeau acelaşi lucru. 

La vremea când lagărul lui Oskar lua fiinţă în Cracovia, 
exista acolo o fată, Regina Bergman, care locuia în oraş cu 
un fals paşaport sud-american. Tenul ei închis făcea 
documentele credibile şi, sub acoperirea lor, lucra în biroul 
unei fabrici din Podgorze. Ar fi fost mai ferită de şantaj dacă 
s-ar fi dus la Varşovia, LOdz sau Gdansk, dar părinţii ei erau 


la Plaszow şi obținuse acte false şi pentru ei, astfel că-i 
putea aproviziona cu hrană şi medicamente. În zilele 
petrecute în ghetou, care deveniseră o parte a mitologiei 
evreieşti cracoviene, îşi dăduse seama că se putea aştepta 
de la Herr Schindler să ia asupră-şi multe greutăţi. Ştia, de 
asemenea, din cele auzite în Plasz6w, de cariera de piatră, 
de treptele vilei comandantului. Trebuia să renunţe la 
acoperirea oferită de documente, dar considera esenţial să- 
şi aducă părinţii în lagărul din spatele fabricii lui Schindler. 

Prima dată când vizită Deutsche Email Fabrik purta o 
rochie înflorată, veche şi anonimă, şi nu-şi pusese ciorapi. 
Portarul polonez îşi făcu meseria şi sună la biroul domnului 
Schindler. Pe ferestruică îi putu vedea privirea 
dezaprobatoare. E o necunoscută - o ciufulită oarecare 
dintr-o altă fabrică. Se temea, ca toţi cei cu documente 
false, că un polonez ostil ar putea bănui originea evreiască. 
lar acesta părea ostil. 

— Nu are cine ştie ce importanţă, îi spuse ea. Omul se 
întoarse clătinând din cap. Intenţiona să-l pună pe o pistă 
falsă, dar polonezul nici măcar nu se osteni s-o mintă. 

— Nu vă primeşte, spuse. 

Capota BMW-ului strălucea în curte, o vedea de acolo, şi 
nu putea să-i aparţină decât lui Herr Schindler. El se afla 
înăuntru, dar nu şi pentru vizitatoarele care nu-şi puteau 
permite să poarte ciorapi de mătase. Plecă tremurând de 
bucurie că scăpase fără să-i facă o mărturisire pe care, 
chiar şi în somn, se temea s-o rostească. 


Aşteptă o săptămână până când reuşi să obţină o nouă 
învoire de la fabrica din Podgorze. Afectă o jumătate de zi 
pregătirilor, făcu baie şi obţinu de pe piaţa neagră ciorapi 
de mătase. De la una dintre puţinele ei prietene - o evreică 
cu documente ariene nu putea risca să aibă prea mulţi 
prieteni - împrumută o bluză. Avea o jachetă excelentă, a ei, 
şi-şi cumpără o pălărie de pai lăcuită, cu voal. Se fardă, 
obţinând o aură întunecată, potrivită unei femei care 
trăieşte în afara oricărei ameninţări. În oglindă arăta ca 
înainte de război: o cracoviană elegantă, cu genealogie 
exotică - poate tatăl om de afaceri ungur şi mama din Rio. 

De data aceasta, polonezul de la poartă nici măcar n-o 
recunoscu. O lăsă să intre şi o sună pe domnişoara 
Klonowska, secretara domnului director, apoi i se făcu 
legătura chiar cu domnul director. 

— Herr Direktor, spuse polonezul, se află aici o doamnă 
care vrea să vă vadă, într-o problemă importantă. Herr 
Schindler păru să ceară amănunte. O tânără foarte bine 
îmbrăcată, spuse polonezul, înclinându-se la telefon, o 
foarte frumoasă tânără doamnă. 

Ca şi cum abia ar fi aşteptat s-o vadă, sau de parcă ar fi 
fost o prietenă pe care o uitase şi care i-ar fi putut crea 
probleme, Schindler o primi pe treptele biroului. Zâmbi 
văzând o necunoscută. Era foarte bucuros s-o cunoască pe 
domnişoara Rodriguez. Respecta femeile frumoase, era în 
acelaşi timp copilăros şi totuşi sofisticat. O invită la etaj. 
Dorea să-i vorbească între patru ochi? Desigur. 

O conduse în birou, trecând pe lângă Klonowska. Aceasta 
o privi liniştită. Fata putea însemna orice, piaţa neagră sau 
afaceri cu valută. Nu era exclusă nici o partidă mai drăguță. 
Dragostea reprezenta ultimul dintre motive. În orice caz, o 
fată de lume de talia Klonowskăâi nu se aştepta să fie 
stăpâna lui Oskar - sau proprietatea lui. 

În birou, Schindler trase un scaun pentru ea şi trecu la 
locul său, sub portretul Fuhrer-ului. 


— Ar dori doamna o ţigară? Poate un Pernod sau un 
coniac? 

— Nu, spuse ea. Dar desigur că domnul poate să bea. 

Schindler îşi turnă dintr-o sticlă din bar. 

— Despre ce afacere importantă este vorba? Întrebă el, 
pierzându-şi o parte din graţia pe care o arătase pe trepte. 
Căci atitudinea ei se schimbase acum, după ce se închisese 
uşa biroului. Înţelese că venise pentru o problemă foarte 
delicată. 

Fata se aplecă înainte. O secundă i se păru ridicol ca ea, o 
fată al cărei tată plătise cincizeci de mii de zloți pentru 
documentele ariene, să-i spună dintr-o suflare, să 
mărturisească totul unui Sudetendeutscher, parţial 
îngrijorat, parţial ironic, cu un pahar de coniac în mână. Şi 
totuşi într-un anume fel a fost cel mai uşor lucru pe care l-a 
făcut vreodată. 

— Trebuie să vă spun că nu sunt o poloneză ariană. 
Numele meu adevărat este Perlman. Părinţii mei sunt în 
Plaszow. Ei spun - şi eu cred asta - că a veni aici este acelaşi 
lucru ca şi cum ţi s-ar oferi o Lebenskarte - o legitimaţie 
pentru viaţă. N-am nimic să vă ofer. Am împrumutat aceste 
haine ca să intru în fabrică. O să-i aduceţi aici doar pentru 
că vă rog? 

Schindler puse jos paharul şi se ridică în picioare. 

— Vreţi să facem o înţelegere secretă? Nu fac înţelegeri 
secrete. Ceea ce sugeraţi, domnişoară Perlman, este ilegal. 
Am o fabrică aici, în Zablocie, şi singura întrebare pe care o 
pun este dacă o persoană cunoaşte sau nu anumite meserii. 
Dacă doriţi să vă lăsaţi aici numele arian şi adresa, n-ar fi 
exclus să vă scriu la un moment dat şi să vă informez dacă 
am sau nu nevoie de părinţii dumneavoastră în funcţie de 
pregătirea pe care o au. Dar nu acum şi sub nici un alt 
motiv. 

— Dar nu pot veni ca muncitori calificaţi, spuse. Tatăl meu 
este importator, nu lăcătuş. 


— Avem nevoie de personal la birou, spuse Schindler, dar 
cel mai mult ne trebuie muncitori în fabrică. 

Se simţi înfrântă. Cu ochii înecaţi de lacrimi, scrise numele 
ei fals şi adresa adevărată. Putea face orice de-acum. Dar 
pe stradă înţelese şi începu să-şi revină. Poate că Schindler 
se gândea că este un agent provocator, că încercase să-l 
atragă într-o cursă. De aceea fusese rece. Nu făcuse nici 
măcar un gest ambiguu de bunăvoință în felul în care o 
dăduse afară din birou. 

Peste o lună, domnul şi doamna Perlman veniră la Emalia 
de la PtaszOw. Nu singuri, aşa cum îşi imaginase Regina 
Perlman că s-ar fi întâmplat dacă Herr Oskar Schindler 
decidea să fie milostiv, ci ca parte a unei noi echipe de 
treizeci de lucrători. Din când în când se ducea în Strada 
Lipowa şi mituia pe câte cineva ca să poată intra să-i vadă. 
Tatăl ei lucra la băile de emailare, descărca la cărbuni, 
mătura podeaua - dar vorbea din nou, îi spuse doamna 
Perlman, căci în Plaszow amuţise parcă. 

De fapt, în ciuda barăcilor pline de curenţi reci de aer, aici, 
la Emalia, exista o anume atitudine, o încredere fragilă în 
viaţă, într-o continuitate a existenţei, pe care ea, locuind cu 
documente periculoase în Cracovia cea mohorâtă, nu spera 
să o poată resimţi până în ziua în care va înceta nebunia. 

Domnişoara Perlman-Rodriguez nu-i complică viaţa 
domnului Schindler năvălind recunoscătoare în biroul lui 
sau scriindu-i scrisori pline de efuziune. Totuşi, pleca 
întotdeauna de la poarta galbenă a Deutsche Email Fabrik 
cu o invidie nestăpânită pentru cei care rămâneau înăuntru. 

A urmat apoi campania de a-l scoate din Plaszow pe 
rabinul Levartov, deghizat în fierar. Levartov era un rabin 
de oraş, cult, tânăr şi bărbos. Se dovedise mai liberal decât 
alţi rabini din shtetl - satele locuite în majoritate de evrei - 
din Polonia, care considerau Sabatul mai important decât 
viaţa şi care, în cursul anilor 1942-1943, au fost împuşcaţi 
cu sutele în fiecare vineri seara pentru că refuzau să 
lucreze în lagărele de muncă forţată de pe teritoriul 


Poloniei. Era unul dintre acei oameni care, chiar şi în timp 
de pace, îşi sfătuia comunitatea că Dumnezeu putea fi 
foarte bine cinstit prin inflexibilitatea celor credincioşi, ca şi 
prin flexibilitatea celor cu judecată. 

Levartov fusese admirat întotdeauna de Itzak Stern, care 
lucra acum la biroul construcţiilor, din Blocul administrativ 
al lui Amon Goeth. Dacă aveau ocazia, Stern şi Levartov 
stăteau împreună ore întregi, în faţa unui pahar de ceai, 
lăsându-l să se răcească în timp ce discutau despre 
influenţa lui Zoroastru asupra iudaismului sau invers, ori 
despre conceptul de „natura!” în taoism. Când era vorba de 
religie comparată, lui Stern îi plăcea mai mult să vorbească 
cu rabinul decât cu Oskar Schindler, care avea şi el 
slăbiciunea de a divaga pe aceeaşi temă. 

Într-una din vizitele lui Oskar la Plasz6w, Stern îi spuse că 
trebuia găsită o cale ca rabi Levartov să ajungă la Emalia, 
altfel Goeth îl va ucide cu siguranţă. Avea darul de a se face 
remarcat - era o chestiune de prestanţă, iar Goeth era 
atras de oamenii cu prestanţă. Aceştia aveau, ca şi „leneşii”, 
mari şanse să devină ţinte. Stern îi povesti cum încercase 
Goeth să-l ucidă pe rabin. 

În lagărul lui Amon Goeth se aflau acum mai mult de 
treizeci de mii de oameni. Pe o latură a platoului de 
adunare, lângă morga transformată în grajduri, fusese 
ridicat un complex polonez care putea să găzduiască o mie 
două sute de deţinuţi. Obergruppenfuhrer-ul Kruger a fost 
atât de mulţumit de inspecția noului lagăr care se 
organizase atât de repede, încât îl înălţase pe comandant 
cu două grade, până la rangul de Hauptsturmfuhrer. 

În afara polonezilor, la Ptasz6w erau deţinuţi şi evreii din 
Est şi din Cehoslovacia, până când se făcea loc pentru ei la 
Auschwitz sau Gross-Rosen. Câteodată, populaţia sporea 
până la aproape treizeci şi cinci de mii, umplând până la 
refuz platoul de adunare la vremea apelului. Drept care 
Amon trebuia adesea să „rărească” deţinuţii vechi pentru a 
le face loc noilor sosiți. Oskar ştia că cea mai rapidă metodă 


a comandantului era să intre în birourile sau atelierele 
lagărului, să formeze două coloane şi să scoată una de 
acolo. Cei aflaţi în coloana respectivă erau duşi fie la fortul 
austriac şi executaţi de plutoanele lui Horst Pilarzik, fie 
urcați în vagoanele de vite la gara PtlaszOw-Cracovia, fie la 
staţia terminus de cale ferată care trecea de-a lungul 
barăcilor SS, atunci când va fi terminată, în toamna anului 
1942. 

Cu câteva zile în urmă, în timpul unei astfel de activităţi 
destinate „selecţionării”, îi spuse Stern lui Oskar, Amon 
intrase în atelierul de fierărie al fabricii. Supraveghetorii 
luaseră poziţie de drepţi, ca soldaţii, şi dăduseră raportul 
pe nerăsuflate, ştiind că pot muri dacă nu aleg cuvintele 
potrivite. Am nevoie de douăzeci şi cinci de lăcătuşi, 
spusese Amon supraveghetorilor, când îşi isprăviră 
raportul. Douăzeci şi cinci şi nu mai mulţi. Arătaţi-mi-i pe 
cei mai pricepuţi. 

Unul dintre supraveghetori arătă către Levartov, şi acesta 
se alăturase şirului, deşi observase că Amon îl privise lung. 
Desigur, nimeni nu ştia care coloană va fi scoasă afară sau 
unde va fi dusă. În cele mai multe cazuri era mai sigur să te 
afli în coloana celor calificaţi. 

Selecţia continuase. Levartov observase că atelierele erau 
ciudat de goale în dimineaţa aceea, pentru că unii dintre cei 
care lucrau sau tândăleau lângă uşă observaseră 
apropierea lui Goeth şi se strecuraseră afară, ascunzându- 
se printre valurile de stofa din fabrica lui Madritsch sau 
prefăcându-se că repară maşinile de cusut. Cei mai lenți 
sau neatenţi rămaşi în atelier formau acum două coloane 
aliniate între bancurile de lucru şi strunguri. Toţi erau 
înspăimântați, dar cei din coloana mai scurtă păreau cei 
mai neliniştiţi. 

Atunci, un puşti, de şaisprezece sau de nouăsprezece ani, 
strigase din mijlocul coloanei mai scurte: 

— Dar, Herr Kommandant, şi eu sunt specialist în metal. 


— Da, dragule? Murmurase Amon, trăgându-şi revolverul 
şi păşind către băiat, îl împuşcă în cap. 

Bubuitura, asurzitoare în acel spaţiu plin cu metal, îl 
aruncă pe băiat în perete. Murise, considera Levartov, 
înainte de a cădea pe podeaua atelierului. 

Coloana, devenită şi mai scurtă, fusese scoasă afară şi 
dusă la depou, cadavrul băiatului transportat dincolo de 
gard într-o roabă, podeaua spălată, strungurile puse din 
nou în funcţiune. Levartov, meşterea balamale de poartă la 
bancul său de lucru, conştient de privirea pe care i-o 
aruncase Amon, privire ce spunea „Acesta!”. Rabinul avea 
impresia că strigătul băiatului îi abătuse atenţia lui Amon 
de la el, care fusese de fapt ţinta. Regretabila moarte a 
tânărului nu era pur şi simplu o crimă, ci o făgăduială 
căreia va trebui să-i facă faţă curând el însuşi. 

Au trecut câteva zile, continuă Stern, mai înainte ca Amon 
să revină la atelierul de fierărie pe care-l găsi aglomerat, şi 
să-l străbată - alegând el însuşi oamenii pentru transportul 
de pe deal. Se opri lângă bancul de lucru al lui Levartov, aşa 
cum acesta ştia că o să se întâmple. Putea simţi mirosul 
after-shave-ului lui Amon. Putea vedea mâneca apretată a 
cămăşii. Lui Amon îi plăcea să se îmbrace cu grijă. 

— Ce faci? Întrebă comandantul. 

— Herr Kommandant, răspunse Levartov, fac balamale. 

Arătase de fapt către mica grămăjoară de balamale de pe 
podea. 

— Fă-mi una acum! Ordonase Amon. 

Scoase din buzunar un ceas şi începu să cronometreze. 
Levartov tăie la iuţeală o balama. Degetele sale îndemnau 
metalul, rugau strungul; degete hotărâte de muncitor, 
încântate de ceea ce ştiau să facă. Număra înspăimântat în 
gând; obţinu o balama într-un timp pe care îl aprecie la 
cincizeci şi opt de secunde şi o lăsă să cadă la podea. 

— Alta, murmură Amon. 

După prima încercare contra cronometru, rabinul era mult 
mai sigur pe el şi lucră cu mai multă încredere. În nu mai 


mult de un minut, la picioarele sale alunecă a doua balama. 
Amon măsură din priviri grămada. 

— Munceşti aici de la şase dimineaţa, spuse fără să-şi 
ridice privirile din podea, şi poţi să lucrezi cu viteza pe care 
mi-ai demonstrat-o. Totuşi, grămada e foarte mică. 

Levartov ştia desigur că îşi pregătise moartea. Amon îl 
împinse între rândurile de maşini şi nimeni nu avu curajul 
să ridice privirile de la lucrul său. Ce puteau să vadă? 
Trecerea unui condamnat. Condamnaţii erau ceva prozaic 
la Ptasz6w. Afară, în aerul după-amiezii de primăvară, Amon 
îl propti pe Levartov de zidul atelierului, şi scoase pistolul 
cu care ucisese tânărul în urmă cu două zile. 

Rabinul clipi şi privi către ceilalţi prizonieri care alergau 
pe lângă el cu cărucioare sau tărgi cu materiale, 
străduindu-se să se ţină cât mai departe. Cracovienii 
gândeau: „Doamne, e rândul lui Levartov.”. El rosti în gând 
Shema Yisroel şi auzi mecanismul pistolului. Dar rotirea 
pieselor de metal nu sfârşi printr-un tunet, ci sugeră 
zgomotul unei brichete care nu se aprinde. Cu gestul unui 
fumător nemulţumit, cu acelaşi aer de banală nemulţumire, 
Amon Goeth scoase şi înlocui magazia de gloanţe din 
mânerul pistolului, ochi din nou şi apăsă pe trăgaci. Capul 
rabinului tresări datorită reflexului - specific uman - de a 
atenua impactul glonţului ca şi cum ar fi fost o lovitură de 
pumn, dar tot ceea ce produse pistolul lui Goeth fu un nou 
„Clic”. 

Herr Kommandant Goeth începu să înjure prozaic: 

— Donnerwetter! Zum Teufel! 

Lui Levartov i se părea că în orice clipă Amon va începe să 
meşterească defecta maşinărie modernă ca şi cum ar fi fost 
doi meseriaşi încercând să obţină un rezultat simplu - 
sudura unei ţevi, o gaură în perete. Comandantul puse 
pistolul defect în tocul negru şi scoase dintr-un buzunar al 
hainei un revolver cu mâner sidefat, un model despre care 
rabi Levartov citise doar în poveştile western din copilărie. 
E limpede, se gândi că nu o să renunţe din cauza unei 


defecţiuni tehnice. O să continue. Am să mor împuşcat cu 
un revolver de cowboy şi chiar dacă toate capsele ar fi 
proaste, Hauptsturmfuhrer-ul Goeth o să opteze pentru 
arme mult mai primitive. 

După cum povesti Stern mai târziu, când Goeth ochi din 
nou şi apăsă pe trăgaci, Menasha Levartov începuse deja să 
privească în jos după vreun obiect care ar fi putut fi folosit, 
împreună cu cele două uluitoare rateuri ale pistoalelor lui 
Goeth, ca motivaţie. La colţul zidului se afla o grămadă de 
cărbune, un material destul de puţin promiţător. 

— Herr Kommandant, începu să spună Levartov, dar auzi 
deja acţionând micile ciocănele şi arcuri ucigaşe ale 
pistolului de operetă. Şi din nou zgomotul de brichetă 
stricată. Furios, Amon părea că stă gata să rupă ţeava 
revolverului. 

Acum Levartov adoptă poziţia supraveghetorilor din 
atelier: 

— Herr Kommandant, cer permisiunea să vă raportez că 
grămada mea de balamale era atât de nesatisfăcătoare 
datorită faptului că maşinile au fost recalibrate în dimineaţa 
aceasta. Prin urmare, în loc să fac balamale, am fost pus la 
descărcat cărbune. 

Se simţea ca şi cum ar fi încălcat regulile jocului pe care îl 
jucau, joc ce trebuia să ia sfârşit prin moartea lui, tot atât 
de cert ca la „Nu-te-supăra, frate”, unde e neapărat 
necesar să ajungi în ultima căsuţă. Se simţea ca şi cum ar fi 
ascuns zarurile şi acum nimic nu putea pune capăt jocului. 
Amon îl izbi peste faţă cu mâna stângă liberă şi rabinul 
simţi în gură gustul sângelui întinzându-se pe limbă ca o 
garanţie. 

Hauptsturmfuhrer-ul îl abandonă pur şi simplu lângă 
perete. Întrecerea, totuşi - Levartov şi Stern erau siguri de 
asta - fusese doar întreruptă. 

Stern îi şopti toată această întâmplare lui Oskar, în biroul 
de la Ptasz6w. Stern, aplecat înainte, cu ochii ridicaţi, cu 


mâinile împreunate, fusese la fel de generos cu amănuntele 
ca întotdeauna. 

— Nu-i nici o problemă, murmură Oskar. 

Îi plăcea să-l necăjească pe Stern. 

— De ce atâta vorbă? Întotdeauna e loc la Emalia pentru 
cineva care poate să facă o balama în mai puţin de un 
minut. 

Când Levartov şi soţia lui sosiră la fabrica Emalia în vara 
anului '43, trebui să îndure ceea ce crezu la început că este 
gluma cu subiect religios a lui Schindler. Într-o vineri după- 
amiază, în hala de muniții a DEF, unde Levartov lucra la un 
strung, Schindler spuse: 

— N-ar trebui să fii aici, rabi, ar trebui să te pregăteşti de 
Sabat. 

Dar când Oskar îi strecură o sticlă de vin ca s-o folosească 
în cursul ceremoniei, Levartov înţelese că Herr Direktor nu 
glumea. În fiecare vineri, înainte de lăsarea înserării, 
rabinul va fi alungat de lângă bancul de lucru şi se va duce 
în baraca sa de după sârma ghimpată, în curtea din spate a 
DEF. Acolo, sub sforile şi mirosul acru al rufăriei care se 
usca, va recita Kiddush deasupra unei ceşti cu vin, printre 
rândurile de paturi ce se ridicau până la acoperiş. Desigur, 
în umbra unui turn de pază SS. 

Capitolul 24 

Oskar Schindler care descăleca de pe cal în zilele acelea în 
curtea fabricii Emalia continua să fie un om de afaceri 
prosper. Era suplu şi bine făcut, în stilul actorilor de cinema 
George Sanders şi Curt Jurgens, cu care va fi întotdeauna 
comparat. Jacheta sa despicată şi pantalonii de călărie erau 
de comandă, cizmele străluceau minunat. Arăta ca un om 
pentru care profitul era omniprezent. 

Totuşi, la întoarcerea din partidele sale de călărie rurală 
urca la etaj ca să primească un nou soi de facturi, chiar şi 
pentru o întreprindere excentrică precum Deutsche Email 
Fabrik. 


Transporturile de pâine de la brutăria din Plaszow către 
lagărul fabricii din Strada Lipowa reprezentau câteva sute 
de bucăţi livrate de două ori pe săptămână şi un dar 
ocazional de jumătate de camion de gulii. Aceste camioane 
cu laturile înalte şi încărcătura înjumătăţită erau trecute 
fără îndoială ca fiind pline şi multiplicate în registrele 
comandantului Goeth. Interpuşi de felul lui Chilowitz 
vindeau în folosul domnului Hauptsturmfuhrer diferenţa 
dintre neînsemnatele cantităţi care ajungeau în Strada 
Lipowa şi încărcătura convoaielor fantomă pe care Goeth le 
trecea pe hârtie. Dacă Oskar ar fi depins de Amon pentru 
hrana prizonierilor săi, cei nouă sute ar fi primit poate 
şapte sute cincizeci de grame de pâine pe săptămână şi o 
supă la fiecare trei zile. Câteodată personal, alteori prin 
directorul său, Oskar cheltuia cincizeci de mii de zloți pe 
lună pe piaţa neagră pentru alimentele destinate bucătăriei 
lagărului său. În unele săptămâni trebuia să găsească până 
la trei mii de pâini. Se dusese în oraş şi vorbise cu 
supraveghetorii germani din brutăriile mari ducând în 
servieta sa reichsmark şi două sau trei sticle. 

Oskar nu părea să înţeleagă că, în întreaga Polonie din 
acea vară a anului 1943, era unul dintre puţinii care 
hrăneau ilicit deţinuţii, că ameninţarea morţii prin 
înfometare - care în politica SS trebuia să planeze asupra 
marilor fabrici ale morţii şi asupra fiecărei mărunte 
mahalale înconjurate cu sârmă ghimpată din lagărele de 
muncă forţată - nu exista în Strada Lipowa, iar asta era 
primejdios de vizibil. 

În vara aceea au avut loc o mulţime de incidente care 
întăriră imaginea mitologică a lui Schindler, credinţa 
aproape religioasă a deţinuţilor de la Plaszâw şi a întregii 
populaţii de la Emalia, cum că Oskar era cel care le va 
aduce incredibila salvare. 

La începutul existenţei fiecărui sublagăr, ofiţerii superiori 
din lagărul principal făceau o vizită ca să se asigure că 
energia sclavilor era stimulată în modul cel mai radical şi 


mai exemplar. Nu ştim cu exactitate care dintre membrii 
corpului ofițeresc de la Plaszâw au vizitat Emalia, dar unii 
deţinuţi, şi chiar Oskar, vor spune după aceea că Goeth se 
numărase printre ei. Dacă nu Goeth, atunci Leo John sau 
Scheidt. Sau Josef Neuschel, protejatul lui Goeth. Nu facem 
o nedreptate menţionând oricare dintre aceste nume în 
legătură cu „stimularea energiei în modul cel mai radical şi 
mai exemplar”. În decursul existenţei lagărului Plasz6w, 
fiecare dintre ei a dat dovadă de un comportament sălbatic 
sau a supravegheat acţiuni cu un astfel de caracter. Şi 
acum, vizitând Emalia, zăriră în curte un deţinut numit 
Lamus, care împingea prea încet o roabă prin curtea 
fabricii. Mai târziu, Oskar însuşi va declara că Goeth se afla 
acolo în ziua aceea şi îl văzuse pe Lamus mergând încet şi 
se întorsese către un tânăr subofițer numit Grun - un alt 
protejat al lui Goeth, garda sa de corp, un fost luptător. Este 
sigur că Grun a fost cel care a primit ordinul să-l execute pe 
Lamus. 

Grun îl arestă, iar inspectorii continuară vizita în alte părţi 
ale lagărului fabricii. Cineva de la turnătorie se repezi până 
în birou şi-l alertă pe domnul director. Oskar cobori urlând 
scările, chiar mai repede decât în ziua în care îl vizitase 
domnişoara Regina Perlman, şi ajunse în curte în momentul 
în care Grun îl sprijinea pe Lamus de perete. 

Oskar strigă la el: 

— Nu poţi să faci asta aici, nu o să ajungem nicăieri dacă 
începi să împuşti. Am contracte de război de maximă 
prioritate etc. Era argumentul Schindler standard şi avea 
scopul să sugereze că ar exista ofiţeri superiori cunoscuţi 
de Oskar cărora avea să le fie transmis numele lui Grun în 
cazul în care împiedica producţia la Emalia. 

Grun era un individ isteţ. Ştia că inspectorii intraseră în 
atelierele unde bubuiturile preselor şi mugetul strungurilor 
acopereau orice zgomot. Lamus prezenta prea puţină 
importanţă pentru bărbaţi ca Goeth şi John şi nimeni nu 
avea să pună întrebări după aceea. 


— Eu ce câştig? Îl întrebă tânărul SS-ist pe Oskar. 

— O votcă merge? Spuse Oskar. Un litru şi jumătate? 

Pentru Grun era o adevărată comoară. Pentru că munceai 
toată ziua în spatele mitralierelor în timpul unei 
Einsatzaktion, la execuțiile zilnice, în masă, din Est - pentru 
că împuşcai sute de oameni, adică - ţi se dădea o jumătate 
de litru de votcă. Băieţii se înghesuiau să facă parte din 
detaşamente ca să poată duce preţioasa băutură la cantină, 
seara. Iar aici Herr Direktor îi oferea de trei ori preţul 
pentru a nu face gestul. 

— Nu văd sticla, spuse el. 

Herr Schindler îl împinse pe Lamus de lângă perete. 

— Dispari, urlă Grun. 

— O să-ţi capeţi sticla, spuse Oskar, de la biroul meu, la 
sfârşitul inspecției. 

Oskar luă parte la o tranzacţie similară când Gestapo-ul 
făcu o razie în apartamentul unui falsificator şi descoperi 
printre alte documente false, completate sau aproape 
completate, un set de hârtii care atestau originea ariană a 
familiei Wohlfeiler - mamă, tată, trei adolescenţi - toţi 
lucrători în lagărul lui Schindler. Ca urmare, în Strada 
Lipowa apărură doi gestapovişti spre a ridica familia pentru 
un interogatoriu ce putea să-i ducă, prin închisoarea 
Montelupich, la sumbrul fort de pe deal. Trei ore după ce 
intraseră în biroul lui Oskar, amândoi bărbaţii părăsiră 
clătinându-se Deutsche Email Fabrik, radiind de bunăvoința 
temporară, datorată aburilor de coniac şi, după câte ştiau 
toţi, bine plătiţi. Prăzile confiscate zăceau în biroul lui Oskar 
şi el le aruncă în foc. 

Apoi-urmară fraţii Danzinger care stricaseră o presă într-o 
vineri. Oameni de treabă, fără prea mare pregătire, priveau 
uluiţi în sus, cu ochi mari, de ţărani, la maşina pe care 
reuşiseră să o strice cu mare zarvă. Herr Direktor plecase 
cu afaceri pe undeva şi cineva - un spion, va afirma mai 
târziu Oskar - îi denunţă administraţiei de la Plaszow. Fraţii 
au fost luaţi de la Emalia şi spânzurarea lor anunţată la 


următorul apel de dimineaţă din Plasz6w. În noaptea asta, s- 
a anunţat, oamenii din Plaszow vor vedea execuţia a doi 
sabotori. Ceea ce desigur îi desemnase pe fraţii Danzinger 
mai presus de orice pentru execuţie era aura lor de 
conservatori. 

Oskar se întoarse de la afacerile sale din Sosnowiec la ora 
trei după-amiază, cu trei ore înainte de anunţata execuţie. 
Veştile despre sentinţă îl aşteptau pe birou. Plecă imediat 
cu maşina către Plaszw, luând cu el coniac şi câţiva 
minunaţi cârnaţi. Parcă lângă Blocul administrativ şi îl găsi 
pe Goeth în biroul său. Era bucuros că nu trebuise să-i 
strice siesta comandantului. Nimeni nu a aflat vreodată 
amănuntele şi dimensiunile înţelegerii încheiate atunci, în 
biroul acela, frate geamăn cu al lui Torgquemada, unde 
Goeth pusese să se fixeze de pereţi inele, de care puteau fi 
atârnaţi oamenii. E greu de crezut totuşi că Amon se 
mulţumise doar cu coniac şi cârnaţi. În orice caz, grija sa 
pentru presele Reichului a dispărut brusc în urma discuţiei 
şi, la ora şase, ora execuţiei lor, fraţii Danzinger se 
întoarseră pe bancheta din spate a limuzinei lui Oskar, în 
plăcutul lagăr de la Emalia. 

Toate aceste triumfuri au fost desigur parţiale. Stă însă în 
caracterul Cezarilor, ştia şi Oskar, să ia decizii neaşteptate 
în privinţa condamnării sau anulării pedepsei. Emil 
Krautwirt, în cursul zilei inginer la fabrica de radiatoare din 
spatele barăcilor Emaliei, se număra printre cei internaţi în 
lagărul lui Oskar. Era tânăr şi-şi obținuse diploma la 
sfârşitul anilor '30. Ca şi ceilalţi locuitori ai Emaliei, 
Krautwirt numea acel loc „lagărul lui Schindler”, dar 
ducându-l pe Krautwirt la Plaszow pentru a-l spânzura în 
mod exemplar, SS-ul demonstra al cui era lagărul în 
realitate - cel puţin în ce priveşte unele aspecte ale 
existenţei sale. 

Pentru minoritatea de la Plaszow care trăia în pace, 
spânzurarea inginerului Krautwirt a fost prima - alta decât 
a lor - din şirul de suferinţe şi umilinţe pe care o vor relata. 


Cei din SS făceau întotdeauna economie la spânzurători, iar 
la Ptasz6w acestea semănau cu un şir lung şi scund de porţi 
de rugby, lipsindu-le maiestatea instalaţiilor istorice, a 
ghilotinei revoluţionare, a furcilor elisabetane, solemnitatea 
înaltă a spânzurătorilor din închisorile şerifilor din Far- 
West. Văzute în vreme de pace, spânzurătorile de la 
PlaszOw şi Auschwitz intimidau nu prin solemnitatea lor, ci 
prin banalitate. Dar, aşa cum aveau să descopere toate 
mamele din PtaszOw, era totuşi posibil, chiar şi cu o astfel de 
structură simplă, ca odraslele lor, amestecate printre 
deţinuţii din Appellplatz, să vadă prea mult dintr-o execuţie. 
Un băiat de şaisprezece ani, Haubenstock, trebuia să fie 
spânzurat împreună cu Krautwirt. Acesta fusese condamnat 
pentru unele scrisori pe care le scrisese unor persoane 
dubioase din Cracovia, iar Haubenstock fusese auzit 
cântând „Volga, Volga”, „Kalinka maia” şi alte cântece 
ruseşti interzise, cu intenţia - din câte scria în sentinţa lui - 
de a atrage gărzile ucrainene de partea bolşevismului. 
Regulile ritualului unei execuţii la PtaszOw impuneau 
tăcerea. Spre deosebire de execuțiile cu caracter festiv de 
demult, căderea se executa într-o tăcere de biserică. 
Deţinuţii stăteau aliniaţi pe grupe şi printre ei patrulau 
bărbaţi şi femei care îşi cunoşteau măsura puterii - Hujar şi 
John, Amthor şi Scheidt, Grimm şi Grun, supraveghetoare 
SS recent numite la Plasz6w, amândouă energice 
mânuitoare ale bastonului - Alice Orlowsky şi Luise Danz - 
şi Ritschek şi Schreiber. Sub o astfel de supraveghere, 
pledoariile condamnaților erau ascultate în tăcere. 
Inginerul Krautwirt păru la început uimit şi nu avu nimic 
de spus, dar băiatul făcea tărăboi. Cu o voce inegală, 
încercă să-l convingă pe Hauptsturmfuhrer, care stătea 
lângă spânzurătoare: 
— Nu sunt comunist, Herr Kommandant, urăsc 
comunismul. Erau doar nişte cântece, cântece obişnuite. 
Călăul, un măcelar evreu din Cracovia, iertat pentru o 
crimă anterioară cu condiţia să se ocupe de această treabă, 


îl aşeză pe Haubenstock pe scaun şi îi trecu laţul pe după 
gât. Înţelegea că Amon voia să termine întâi cu băiatul, că 
nu avea chef ca incidentul să ia amploare. Când măcelarul 
izbi cu piciorul suportul de sub Haubenstock, frânghia se 
rupse şi băiatul, roşu la faţă şi gâfâind, cu laţul în jurul 
gâtului, se târî în patru labe până la Goeth, continuând să 
se roage, lovindu-şi fruntea de genunchii comandantului şi 
îmbrăţişându-i picioarele. Era cea mai mare umilinţă şi-i 
conferea lui Goeth din nou poziţia de putere supremă pe 
care o exersase în aceste câteva luni. Înconjurat de guri 
căscate care nu lăsau să scape nici un sunet, ci doar un 
şuierat abia auzit, un susur ca al vântului peste dunele de 
nisip, Amon îşi scoase pistolul din toc, izbi băiatul cu 
piciorul şi îl împuşcă în cap. 

Când sărmanul inginer Krautwirt văzu oribila execuţie a 
tânărului, scoase o lamă pe care o ascunsese în buzunar şi 
îşi tăie venele. Deţinuţii din rândurile din faţă au putut 
povesti că inginerul îşi făcuse nişte răni groaznice la ambele 
mâini. Goeth ordonă călăului să continue execuţia şi, 
împroşcaţi cu sânge, doi ucraineni îl ridicară până la 
spânzurătoare, unde, în faţa evreilor din sudul Poloniei fu 
spânzurat cu sângele şiroind din încheieturi. 

Era normal pentru cei internaţi la Plaszw să creadă că, 
într-o oarecare măsură, fiecare dintre aceste spectacole 
barbare putea fi ultimul; că se putea produce o schimbare a 
metodelor şi atitudinilor, chiar şi la Amon, şi dacă nu la el, 
atunci la ceilalţi, nevăzutele oficialități care, în cine ştie ce 
birou important, cu podele date cu ceară şi ferestre arcuite, 
deschise asupra unei pieţe unde bătrânele vindeau flori, vor 
trece în dosare jumătate din cele întâmplate la Ptaszâw şi 
vor omite restul. 

În cursul celei de-a doua vizite a doctorului Sediacek la 
Cracovia, Oskar şi dentistul au elaborat o schemă care ar fi 
părut naivă unui individ mai interiorizat decât Schindler. 
Oskar sugeră că poate unul din motivele pentru care Amon 
Goeth se purta atât de sălbatic era alcoolul de calitate 


proastă pe care îl bea, imensele cantităţi din aşa-numitul 
„coniac local”, 96% alcool pur, care-i afecta înţelegerea 
consecinţelor şi gesturilor sale. Cu o parte a mărcilor 
germane abia aduse de doctor ar fi trebuit cumpărată o 
ladă de coniac de prima calitate, un produs nu chiar atât de 
uşor de găsit sau de ieftin în Polonia de după Stalingrad. 
Oskar avea să-l ofere lui Amon şi, în cursul conversaţiei, îi 
va sugera că, într-un fel sau altul, războiul va lua sfârşit 
odată şi odată, că vor urma investigaţii asupra acţiunilor 
anumitor persoane şi că poate chiar prietenii lui Amon îşi 
vor aminti de vremurile în care el a fost prea zelos. Stătea 
în firea lui Oskar să creadă că puteai bea cu diavolul, 
îndreptând balanţa răului cu un pahar de coniac. Şi asta nu 
pentru că n-ar fi descoperit metode mult mai radicale, ci 
pentru că, pur şi simplu, nu-i treceau prin cap; fusese 
întotdeauna un om al negocierilor. 

Wachtmeister-ul Oswald Bosko, care cu puţin timp în urmă 
fusese răspunzător de ghetou, era, prin contrast, un om al 
ideilor. Devenise imposibil pentru el să mai lucreze în 
cadrul SS-ului, mituind ici şi colo, vânzând câte un 
document falsificat sau plasând o duzină de copii sub 
patronajul cine ştie cărui gradat, în timp ce alţi o sută erau 
scoşi pe poarta ghetoului. 

Bosko renunţase la secţia sa de poliţie din Podgorze şi 
dispăruse printre partizanii din pădurile Niepolomice. În 
Armata Populară va încerca să-şi ispăşească entuziasmul 
absurd resimţit pentru nazism, în vara lui '38. Îmbrăcat ca 
un ţăran polonez, va fi recunoscut în cele din urmă într-un 
sat la vest de Cracovia şi împuşcat pentru trădare. Va 
deveni, prin urmare, martir. 

Bosko plecase în pădure pentru că nu avea de ales. Îi 
lipseau resursele financiare cu care Oskar „ungea” 
sistemul. Dar ţinea de firea celor doi ca unul să nu aibă 
nimic asupra sa în afară de uniformă şi un grad fals, iar 
celălalt să se asigure că va încasa bani şi va vinde lucruri. 
Nu trebuie să-l preţuim pe Bosko sau să-l denigrăm pe 


Schindler afirmând că, dacă Oskar ar fi devenit vreodată 
martir, n-ar fi fost decât un accident, probabil fiindcă 
vreuna dintre afaceri i s-ar fi dovedit fatală. Dar unii oameni 
- Wohlfeilers, fraţii Danzinger, Lamus - încă mai puteau 
respira pentru că Oskar lucra astfel. Datorită metodelor 
folosite de Oskar, ciudatul lagăr al Emaliei se afla în Strada 
Lipowa şi acolo, în cea mai mare parte a anului, o mie de 
oameni se aflau la adăpost, iar cei din SS rămâneau de 
partea cealaltă a gardului de sârmă ghimpată. Acolo nimeni 
nu era bătut, iar supa era destul de groasă ca să-i menţină 
în viaţă. Raportat la firea lor, dezgustul celor doi membri ai 
partidului, Bosko şi Schindler, era egal. Numai că Bosko şi-l 
manifestă abandonându-şi uniforma pe un umeraş din 
Podgorze, în timp ce Oskar îşi puse marea insignă cu 
însemnele partidului şi se duse să servească băutură 
scumpă nebunului de Amon, la Plaszow. 

Era după-amiază târziu, iar Oskar şi Goeth şedeau în 
salonul vilei albe a celui din urmă. Prietena lui Goeth, 
Majola - o femeie minionă, secretară la fabrica Wagner din 
oraş - privi înăuntru. Nu-şi petrecea toate zilele în aerul 
încărcat al Plaszow-ului. Era o persoană cu purtări delicate 
şi această delicateţe contribui la naşterea unui zvon: Majola 
ameninţase să nu se mai culce cu Goeth dacă el continua să 
mai împuşte oameni. Dar nimeni nu putea şti cu adevărat 
dacă aceasta era realitatea sau doar una din acele 
interpretări terapeutice care se ivesc în minţile unor 
prizonieri ce-şi doresc cu disperare un loc pe pământ. 

În după-amiaza aceea, Majola nu stătu mult cu cei doi. 
Înţelesese că se aşternuseră zdravăn pe băut. Helen Hirsch, 
palidă şi îmbrăcată în negru, le aduse toate cele necesare - 
prăjituri, chifle, cârnaţi. Se clătina de oboseală. Cu o noapte 
în urmă, Amon o bătuse pentru că-i pregătise de mâncare 
Majolei fără permisiunea lui şi, în dimineaţa aceea, o pusese 
să urce şi să coboare în pas alergător, de cincizeci de ori, 
cele trei etaje ale vilei, pentru că descoperise urma lăsată 
de o muscă pe unul din tablourile de pe coridor. Auzise câte 


ceva despre Herr Schindler, dar nu-l întâlnise până atunci. 
În după-amiaza aceea nu se simţise prea uşurată privindu-i 
pe cei doi bărbaţi voinici, aşezaţi de o parte şi de alta a unei 
măsuţe joase, într-o înţelegere aparent fraternă. Nu o 
interesa nimic din ce se discuta acolo, căci moartea ei era 
un lucru cert, de la sine înţeles. Se gândea numai la 
supraviețuirea surorii ei mai mici, care lucra în bucătăria 
mare a lagărului. Păstra ascunsă o sumă de bani, în 
speranţa că ar putea ajuta la supraviețuirea ei. Nici o sumă 
de bani, credea ea, nimic pe lumea asta nu putea influenţa 
pozitiv sumbrul ei viitor. 

Cei doi băură toată după-amiaza, până după apusul 
soarelui. Mult după ce recitalul nocturn al Tosiei 
Liebersman cu „Cântecul de legăn” al lui Brahms liniştise 
femeile lagărului şi se strecurase printre scândurile 
barăcilor la bărbaţi, cei doi continuară să stea faţă în faţă. 
La ora potrivită, Oskar se aplecă peste masă şi, dintr-o 
prietenie care, chiar şi cu atât de mult coniac la bord, nu 
trecea dincolo de suprafaţa pielii, fiind mai degrabă un fel 
de frison, o înfiorare a epidermei, nimic mai mult, Oskar 
deci, aplecându-se către Amon, viclean ca un demon, începu 
să-l ispitească vorbindu-i de o atitudine mai reţinută. 

Amon primi bine toate astea. Lui Oskar i se păru că îl 
atrage gândul moderaţiei - o tentaţie demnă de un împărat. 
Amon putea să-şi închipuie un sclav bolnav împingând 
vagonete, un deţinut întorcându-se de la Kabelwerke, 
clătinându-se - în felul acela necontrolat pe care îl găsea 
atât de greu de tolerat - sub o grămadă de haine sau lemne 
ridicate de la poarta lagărului. lar închipuirea că-l va ierta 
pe leneşul acela, pe actorul acela patetic îl făcu să simtă o 
căldură ciudată în stomac. După cum şi Caligula s-ar fi 
simţit tentat să se vadă în postura de Caligula-zeu, tot astfel 
şi imaginea lui Amon-zeul excită o vreme imaginaţia 
comandantului. De fapt, avusese întotdeauna o slăbiciune 
pentru aşa ceva. În noaptea aceea, cu sângele curgând 
auriu de atâta coniac şi aproape întregul lagăr adormit sub 


paşii săi, Amon era mult mai sedus de ideea milei decât de 
teama de represalii. Dar dimineaţa îşi va aminti de 
avertismentul lui Oskar şi îl va alătura ştirilor din ziua 
aceea: ameninţarea rusească începea să prindă contur pe 
frontul de la Kiev. Stalingradul se aflase la o distanţă de 
neconceput de PlaszOw, dar până la Kiev gândul zbura cu 
uşurinţă. 

Timp de câteva zile după meciul cu Amon, la Emalia sosiră 
ştiri cum că dubla tentaţie a milei şi discreţiei începuse să 
se resimtă în comportarea comandantului. Întorcându-se la 
Budapesta, doctorul Sediacek îi va raporta lui Samu 
Springmann că Amon renunţase, cel puţin deocamdată, să 
mai ucidă oamenii la întâmplare. Iar bunul Samu, printre 
multiplele griji pe care le avea cu lista locurilor de la 
Dachau şi Drancy, la vest, până la Sobibor şi Belzec, la est, 
speră că groapa de la Plaszow va rămâne astupată pentru o 
vreme. Dar clemenţa dispăru repede. Dacă a existat un 
scurt răgaz, cei care vor supravieţui şi vor depune mărturie 
despre zilele petrecute la PlaszOw nu îl vor fi conştientizat. 
Dacă Amon nu a apărut la balcon în dimineaţa aceea sau în 
următoarea, asta nu înseamnă că nu o să apară în 
dimineţile următoare. Era nevoie de mult mai mult decât de 
lipsa temporară a lui Goeth ca să ofere chiar şi celui mai 
credul prizonier vaga speranţă a unei schimbări 
fundamentale în atitudinea comandantului. Şi, în cele din 
urmă, iată-l apărând pe trepte, cu şapca austriacă pe care o 
purta când se pregătea să ucidă, căutând cu binoclul un 
vinovat. 

Doctorul Sediacek se va întoarce la Budapesta nu numai 
cu ştiri exagerat de optimiste despre purificarea sufletului 
lui Amon, dar şi cu date mult mai serioase despre lagărul de 
la Plasz6w. 

Într-o după-amiază, o santinelă de la Emalia apăru la 
PlaszOw ca să-l convoace pe Stern la Zablocie. Odată ajuns 
la poartă, acesta a fost condus la etaj, în noul apartament al 
lui Oskar, care îl prezentă oaspeţilor săi, doi bărbaţi bine 


îmbrăcaţi. Unul era doctorul Sediacek, celălalt, un evreu - 
înarmat cu un paşaport suedez - care se prezentă drept 
Babar. 

— Dragul meu prieten, îi spuse Oskar lui Stern, aş dori să 
scrii un raport complet asupra situaţiei de la Plaszow, atât 
cât poţi într-o după-amiază. 

Stern nu-i văzuse niciodată până atunci pe Sediacek sau 
pe Babar şi se gândi că Oskar era cam nechibzuit. Se 
aplecă şi-şi duse mâinile la gură, murmurând că, înainte de 
a îndeplini o sarcină ca asta, ar dori să schimbe o vorbă 
între patru ochi cu Herr Direktor. 

Oskar obişnuia să spună că ltzak Stern nu putea niciodată 
să spună sau să ceară ceva de-a dreptul, fără să folosească 
o grămadă de texte din talmudul babilonian şi din 
ritualurile purificatoare. Acum a fost însă mult mai direct. 

— Spuneţi-mi, vă rog Herr Schindler, nu credeţi că este un 
risc enorm? 

Oskar explodă, fără să se poată stăpâni. Străinii îl auziră 
din cealaltă cameră: 

— Crezi că ţi-aş cere aşa ceva dacă-ar exista vreun risc? 

Apoi se calmă şi spuse: 

— Întotdeauna există un risc, ştii mai bine ca mine; dar nu 
cu aceştia doi. Ei sunt în afară de orice bănuială. 

Până la urmă, Stern petrecu toată după-amiaza aplecat 
asupra raportului său. Era un om de ştiinţă, obişnuit să 
scrie în fraze concise. Organizaţia de salvare din Budapesta 
şi sioniştii din Istanbul vor primi de la el un raport pe care 
se puteau baza. Multiplicaţi rezumatul lui de o mie şapte 
sute de ori - numărul lagărelor de muncă forţată mari şi 
mici din Polonia - şi veţi avea o tapiserie care va îngheţa 
lumea. 

Sediacek şi Oskar voiau de la el mult mai mult. În 
dimineaţa care urmă jocului său cu Amon, Oskar îşi târî la 
PlaszOw eroicul său ficat, înainte de deschiderea birourilor. 
Printre îndemnurile la toleranţă pe care încercase să le 
picure în urechea lui Amon în seara precedentă, obținuse şi 


permisiunea de a aduce doi fraţi într-ale afacerilor dornici 
să viziteze această comunitate industrială modernă. Dis-de- 
dimineaţă, Oskar veni în cenuşia clădire a administraţiei, 
însoţit de cei doi căpitani de manufacturi şi solicită serviciile 
deţinutului (Haftling) Itzak Stern, pentru o vizită în lagăr. 
Prietenul lui Sediacek, Babar, avea un fel de aparat 
fotografic miniatural, dar îl purta la vedere, în mână. Nu 
era greu de crezut că, dacă un SS-ist s-ar fi legat de asta, el 
s-ar fi bucurat de şansa de a se opri şi a se lăuda timp de 
cinci minute cu mica jucărie pe care o achiziţionase într-o 
recentă călătorie de afaceri la Bruxelles sau Stockholm. 

În timp ce ieşeau din clădirea administraţiei, Oskar îl 
apucă pe subţiraticul şi conştiinciosul Stern de umăr. 
Prietenii săi ar fi foarte bucuroşi să vadă atelierele şi 
locuinţele. Dar dacă se ivea ceva care Stern credea că nu 
trebuia trecut cu vederea, era de ajuns să se aplece şi să-şi 
lege şireturile. 

Pe drumul larg al lui Goeth, trecură pe lângă barăcile SS. 
Aici, aproape imediat, şiretul deţinutului Stern avu nevoie 
de un nod. Asociatul lui Sediacek fotografie echipele care 
trăgeau încărcăturile de piatră din carieră la deal, în timp 
ce Stern murmură „iertaţi-mă, domnilor”. Totuşi nu se grăbi 
cu nodul, astfel ca ei să poată privi în jos şi citi inscripţiile 
de pe fragmentele de monumente care pavau drumul. Se 
aflau acolo pietrele de mormânt ale regretaţilor Bluma 
Gemeinerowa (1859 - 1927), Matylde Liebeskind, decedată 
la vârstă de nouăzeci de ani în 1912. Helena Wachberg, 
moartă la naştere, în 1911, Rozia Groder, de treisprezece 
ani, care decedase în 1931, Sofia Rosner şi Adolf Gottlieb, 
care muriseră în timpul domniei lui Franz Josef. Stern voia 
ca ei să vadă numele preacinstiţilor morţi transformate în 
pietre de pavaj. 

Continuându-şi drumul, trecură de Puffhaus, bordelul 
pentru SS-işti şi ucraineni, unde aduceau poloneze. 
Ajunseră la carieră, a cărei gură se adâncea în culmea de 
calcar. Şireturile lui Stern avură nevoie de noduri cât 


pentru o plasă. Dorea să se înregistreze şi asta. Pe 
suprafaţa acelei stânci distrugeau oamenii, muncindu-i cu 
ciocane şi răngi. Niciunul dintre înspăimântaţii lucrători din 
echipele de la carieră nu manifestă o curiozitate faţă de 
vizitatorii lor atât de matinali. Ivan, şoferul ucrainean al lui 
Amon Goeth făcea de serviciu acolo, iar supraveghetorul 
era un criminal german cu craniul ca un glonţ, numit Erik. 
Acesta îşi demonstrase deja capacitatea de a ucide familii 
întregi, pentru că îşi omorâse mama, tatăl şi sora. Ar fi 
trebuit spânzurat sau cel puţin aruncat într-un beci adânc 
de temniţă dacă SS-ul n-ar fi ajuns la concluzia că există 
criminali mai răi decât patricizii şi că Erik putea fi angajat 
pe post de băț ca să-i bată. Aşa cum menţionase Stern în 
raportul său, un medic din Cracovia, Edward Goldblatt, 
fusese trimis aici de la clinică de doctorul SS Blancke şi de 
protejatul acestuia, doctorul evreu Leon Gross. Erik se 
bucura nespus când vedea un om de cultură şi un specialist 
pătrunzând în carieră şi apucându-se de lucru cu mâini 
netede şi moi. Iar în cazul lui Goldblatt, bătăile începură la 
prima şovăială în mânuirea ciocanului şi a dălţilor. În decurs 
de câteva zile, Goldblatt a fost bătut de Erik şi de diferiţi 
gradaţi SS şi ucraineni. L-au forţat să lucreze cu faţa 
umflată, acum mai mare cu o jumătate din dimensiunea 
normală şi cu un ochi complet închis. Nimeni nu a aflat 
vreodată ce eroare tehnică în extragerea pietrei a provocat 
ultima bătaie administrată doctorului Goldblatt. Mult după 
ce îşi pierduse cunoştinţa, Erik îngădui să fie transportat la 
Krankenstube, unde doctorul Leon Gross refuză să îl 
primească. Cu această aprobare medicală, Erik şi SS-istul 
care îl transportaseră continuară să-l izbească cu cizmele 
pe muribundul Goldblatt care zăcea, respins de la 
tratament, la poarta spitalului. 

La carieră, Stern se aplecă şi îşi înnodă şiretul, fiindcă 
Oskar şi alte câteva persoane de la Plaszow credeau că în 
viitor se vor găsi judecători care să întrebe unde - într-un 
singur cuvânt - s-au întâmplat toate acestea. 


În dimineaţa aceea, Oskar a putut să ofere colegilor săi o 
imagine globală a lagărului ducându-i până la Chujowa 
GOrka, unde roabele însângerate de la transportul morţilor 
în pădure stăteau nestânjenite la gura fortului. Acolo 
fuseseră îngropaţi, în gropi comune ori la marginea 
pădurilor de pin, câteva mii de cadavre. La sosirea ruşilor 
dinspre est, pădurea cu populaţia sa de victime va fi 
ocupată înaintea Plaszow-ului pe jumătate mort. 

Capitolul 25 

Unora li se părea că Oskar începuse să cheltuiască mai 
ceva ca un cartofor înrăit. Chiar şi din puţinul pe care îl 
ştiau despre el, deţinuţii lui simțeau că se va ruina ca să-i 
ajute, dacă acesta era preţul. Mai târziu - nu acum, pentru 
că acum acceptau mila lui în aceeaşi stare de spirit în care 
un copil acceptă darurile de Crăciun de la părinţii săi - vor 
spune: „mulţumim lui Dumnezeu că ne-a fost mult mai 
credincios nouă decât soţiei sale”. Şi asemeni acestor 
deţinuţi, diverşi oficiali puteau adulmeca, la rândul lor, 
dăruirea lui Oskar. 

Unul dintre aceşti oficiali, doctorul Sopp, medicul 
închisorii SS din Cracovia şi al tribunalului SS din 
Pomorska, îl înştiinţă pe Herr Schindler, printr-un mesager 
polonez, că era interesat să facă o mică afacere. În 
închisoarea Montelupich se afla o femeie numită Frau 
Helene Schindler. Doctorul Sopp ştia că nu e rudă cu Oskar, 
dar soţul ei investise ceva bani în Emalia. Avea acte ariene 
dubioase. Doctorul Sopp nu trebuia să spună că, pentru 
doamna Schindler aceasta prevestea o călătorie cu 
camionul la Chujowa G6rka. Dar dacă Oskar accepta să 
avanseze o anumită sumă, spunea Sopp, el era dispus să 
emită un certificat medical declarând că, având în vedere 
starea sănătăţii sale, doamnei Schindler ar trebui să i se 
îngăduie să urmeze o cură la Marienbad, în Boemia, pe o 
perioadă nedefinită. 

Oskar se duse la biroul lui, unde află că doctorul voia 
cincizeci de mii de zloți pentru acel certificat. N-avea nici 


un sens să se tocmească. După trei ani de practică, un 
individ ca Sopp putea să evalueze cu o abatere de câţiva 
zloți preţul unui astfel de serviciu. În cursul după-amiezii, 
Oskar făcu rost de bani. Doctorul ştia despre Oskar că era 
genul de om care avea bani puşi deoparte, a căror 
provenienţă nu fusese înregistrată nicăieri. 

Înainte de a face plata, Oskar Schindler pusese câteva 
condiţii. Va merge la Montelupich, împreună cu doctorul, să 
o ia pe femeie din celulă. O va duce personal la nişte 
prieteni din oraş. Sopp nu obiectă. Sub lumina becurilor din 
îngheţata Montelupich, doamnei Schindler i se înmânară 
costisitoarele documente. 

Un om mult mai prudent, un om cu o minte de contabil, şi- 
ar fi acoperit - şi pe bună dreptate - cheltuielile din banii pe 
care îi aducea Sediacek de la Budapesta. În total, Oskar va 
primi o sută cincizeci de mii de mărci, aduse la Cracovia, ca 
şi până atunci, în valize cu fundul dublu şi în căptuşeala 
hainelor. Dar Oskar, în parte pentru că avea o imagine 
destul de inexactă asupra valorii banilor (fie ei datoraţi sau 
de primit), în parte din pricina simțului onoarei, transmise 
legăturilor sale din comunitatea evreiască toţi banii pe care 
îi primise de la Sediacek - cu excepţia sumei cheltuite pe 
coniacul lui Amon. 

Nu era întotdeauna o treabă simplă. Când, în vara anului 
1943, Sediacek sosi la Cracovia cu cincizeci de mii de 
mărci, sioniştii din Plasz6w, cărora Oskar le oferi banii, se 
temură de o înscenare. 

Oskar îl abordă mai întâi pe Henry Mandel, un sudor din 
garajul de la Ptaszow şi membru al Hitach Dut, organizaţie 
sionistă de tineret şi muncitori. Mandel nu vru să accepte 
banii. 

— Ascultă, zise Schindler, sunt însoţiţi de o scrisoare în 
ebraică, o scrisoare din Palestina. 

În cazul unei înscenări, dacă Oskar ar fi fost compromis, 
cu siguranţă că nu i-ar fi lipsit „scrisoarea din Palestina”; iar 
când nu ai pâine de-ajuns pentru dejun, suma care ţi se 


oferea era cu adevărat impresionantă: cincizeci de mii de 
reichsmark, o sută de mii de zloți. Puteai să o foloseşti la 
discreţie. Era pur şi simplu incredibil. 

Schindler încercă apoi să predea banii - care se aflau 
chiar acolo, între hotarele lagărului Ptasz6w, în portbagajul 
maşinii sale - unui alt membru al Hitach Dut, o femeie, Alta 
Rubner. Femeia avea unele legături printre deţinuţii care 
mergeau la lucru la fabrica de cabluri şi, prin intermediul 
unora dintre polonezii din închisoarea poloneză, cu 
mişcarea de rezistenţă din Sosnowiec. 

— Poate, îi spuse ea lui Mandel, ar fi mai bine să 
prezentăm problema asta rezistenţei şi să-i lăsăm pe ei să 
hotărască asupra provenienţei banilor pe care îi oferă Herr 
Oskar Schindler. 

Oskar încercă să o convingă strigând la ea sub acoperirea 
ţacănitului maşinilor de cusut din fabrica lui Madritsch: 

— Îţi garantez, pe cuvântul meu, că nu este o capcană! 

Pe cuvântul meu, exact cuvintele pe care cineva le-ar fi 
aşteptat de la un agent provocator! 

Şi totuşi, după ce Oskar plecă şi Mandel vorbi cu Stern, 
care confirmase autenticitatea scrisorii, şi apoi discutase 
din nou cu fata, se hotărâră să ia banii. Dar descoperiră că 
Oskar nu se mai întorsese. Mandel se duse la Marcel 
Goldberg, la biroul administrativ. Goldberg fusese şi el un 
membru al aceleiaşi organizaţii, dar, după ce devenise 
funcţionar însărcinat cu listele de muncă şi transport, listele 
celor vii şi celor morţi, începuse să ia mită. Mandel putea 
totuşi să facă presiuni asupra lui. Una dintre listele pe care 
le putea alcătui Goldberg - ori cel puţin să opereze unele 
modificări - cuprindea numele celor care plecau la Emalia 
ca să adune deşeurile metalice folosite în atelierele din 
Plasz6w. În amintirea vremurilor vechi şi fără să fie nevoit 
să dezvăluie motivul pentru care dorea să viziteze Emalia, 
Mandel fu trecut pe lista respectivă. 

Dar sosind la Zablocie şi strecurându-se din echipa care 
sorta deşeurile de fier ca să ajungă la Oskar, fu oprit în faţa 


biroului de către Bankier. Herr Schindler era prea ocupat, 
spuse acesta. 

Mandel reveni după o săptămână. Din nou, Bankier nu-l 
lăsă să vorbească, cu Oskar. A treia oară, omul fii mai 
precis: 

— Vrei banii sionişti? Nu i-ai acceptat înainte şi acum te-ai 
răzgândit? Ei bine, n-o să-i ai. Asta-i viaţa, domnule Mandel! 
Mandel încuviinţă şi plecă. Presupuse că Bankier ridicase 

cel puţin o parte din sumă. De fapt, Bankier era doar 
precaut. Banii ajunseră până la urmă în mâinile deţinuţilor 
sionişti din Plaszow - chitanţa Altei Rubner pentru această 
sumă fusese înmânată lui Springmann de către Sediacek. 
Se pare că suma a fost folosită în parte pentru ajutarea 
evreilor din alte oraşe decât Cracovia, care nu aveau surse 
locale de finanţare. 

Dacă sumele care ajungeau la Oskar şi pe care el le 
transmitea mai departe se cheltuiau mai mult pe hrană, aşa 
cum ar fi preferat Stern, sau în mare măsură pentru 
Rezistență - achiziţionarea de permise sau arme - iată o 
întrebare pe care Oskar nu şi-a pus-o niciodată. Aceşti bani 
nu au slujit la cumpărarea doamnei Schindler din 
închisoarea Montelupich sau la salvarea vieţii unor 
persoane ca fraţii Danziger. Banii lui Sediacek nu au fost 
folosiţi nici ca să înlocuiască cele treizeci de mii de 
kilograme de produse emailate pe care Schindler le va oferi 
diverselor oficialități SS în timpul anului 1943, ca să 
contracareze ordinul de închidere a lagărului Emalia. 

Nu s-a cheltuit nici o leţcaie pentru completarea sumei de 
o sută şaizeci de mii de zloți, costul instrumentarului 
ginecologic pe care Oskar a trebuit să-l cumpere pe piaţa 
neagră când una dintre fetele de la Emalia a rămas 
însărcinată; o sarcină echivala, desigur, cu un bilet pentru 
Auschwitz. Nici nu au fost folosiţi la achiziţionarea 
Mercedesului stricat al Untersturmfuhrer-ului John. John se 
oferise să i-l vândă chiar în momentul în care Oskar se 
prezentase la el cu o cerere pentru transferul a treizeci de 


persoane de la Plaszow la Emalia. Maşina cumpărată într-o 
zi cu douăsprezece mii de zloți a fost rechiziţionată în ziua 
următoare de prietenul şi camaradul de arme al lui Leo 
John, Untersturmfuhrer-ul Scheidt, pentru a fi folosită la 
construcţia drumurilor din perimetrul lagărului. 

— O să care pământ în portbagaj, urlă Oskar de faţă cu 
Ingrid, la cină. Mai târziu, amintindu-şi întâmplător 
incidentul, declară că fusese bucuros să le fie de folos celor 
doi gentlemeni. 

Capitolul 26 

Raimund 'Titsch plătea altfel. Titsch era un catolic austriac 
tăcut şi sârguincios, cu o rană la picior care îl făcea să 
şchiopăteze, unii spunând că provenea din Primul Război 
Mondial, alţii dintr-un accident din copilărie. Era cu cel 
puţin zece ani mai în vârstă decât Amon sau Oskar. În 
lagărul de la Ptaszw, el conducea fabrica de uniforme a lui 
Julius Madritsch, unde erau angajaţi, trei mii de cusătorese 
şi mecanici. 

Unul din mijloacele de plată îl constituia jocul de şah cu 
Amon Goeth. Blocul administrativ avea legătură telefonică 
cu atelierele Madritsch, şi Amon îl suna adesea, chemându-l 
să vină la biroul sau pentru o partidă de şah. Prima dată 
când fusese invitat, jocul se isprăvise într-o jumătate de oră 
şi nu în favoarea comandantului. Uluit de supărarea lui 
Amon, Titsch simţise murindu-i pe buze cuvântul „mai”, 
rostit destul de reţinut şi cu o nuanţă nu foarte triumfală. 
Hauptsturmfuhrer-ul înşfăcase haina şi centura, încheindu- 
se din mers la nasturi şi trântindu-şi şapca pe cap. Uluit, 
avu impresia că Amon era gata să coboare până la linia de 
vagonete în căutarea unui deţinut pe care să-l pedepsească 
pentru această minoră victorie a adversarului său la şah, 
Raimund 'Titsch. Din după-amiaza aceea, Titsch adoptă o 
nouă atitudine. Acum putea să-i ia chiar şi trei ceasuri - 
pentru a pierde o partidă. Când funcţionarii de la Blocul 
administrativ îl vedeau pe Titsch şchiopătând în sus pe 
Strada Jerozomliska pentru a-şi îndeplini datoria de şahist, 


ştiau că după-amiaza va fi mai liniştită. Un biet sentiment 
de securitate se răspândea dinspre ei către ateliere, chiar 
până la nefericiţii împingători de vagonete. 

Dar Raimund Titsch nu juca numai şah preventiv. 
Independent de Sediacek şi de bărbatul cu aparatul 
miniatural de fotografiat pe care Oskar îi adusese la 
PlaszOw, începuse şi el să fotografieze. Câteodată de la 
fereastra biroului său, altădată de la colţul atelierelor, 
fotografia deţinuţi în uniforme vărgate de pe linia 
vagonetelor, distribuirea pâinii şi supei, săparea şanţurilor 
şi fundațiilor. Unele dintre aceste fotografii surprind 
probabil transporturile ilegale de pâine către atelierele lui 
Madritsch. Desigur, însuşi Raimund cumpăra pâinile negre, 
rotunde, cu banii şi aprobarea lui Julius Madritsch, şi 
acestea erau aduse la Ptaszâw cu camionul sub mormanele 
de zdrenţe şi valuri de pânză. A fotografiat pâinea de orz 
trecută din mână în mână în depozitul fabricii de uniforme, 
pe partea relativ mai ascunsă a acesteia, cea opusă 
turnurilor de pază, şi ferită de privirile celor de pe drumul 
principal de acces de silueta fabricii de papetărie a 
lagărului. A fotografiat SS-iştii şi ucrainenii mărşăluind la 
distracţie, la muncă. A fotografiat o echipă de muncitori ce 
lucra sub îndrumarea inginerului Karp, asupra căruia 
aveau să fie asmuţiţi în curând câinii, ce-i vor sfâşia coapsa 
şi îi vor smulge organele genitale. Într-o lungă suită de 
imagini a Ptaszow-ului a transmis dimensiunea lagărului, 
dezolarea. Se pare că a realizat chiar prim-planuri cu 
Hauptsturmfuhrer-ul odihnindu-se într-un şezlong, un 
Amon greoi apropiindu-se acum de o sută douăzeci de 
kilograme, căruia noul doctor Blancke, ofiţer SS, îi va 
spune: 

— De-ajuns, Amon, va trebui să mai dai jos din kilogramele 
astea. 

Titsch i-a fotografiat pe Rolf şi Ralf ţopăind şi jucându-se la 
soare, pe Majola ţinând unul dintre câini de zgardă şi 


prefăcându-se că-i place. L-a fotografiat şi pe Amon în toată 
măreţia, pe marele său cal alb. 

Titsch nu a developat filmele. Ca material de arhivă, erau 
mai sigure şi mult mai uşor de transportat sub formă de 
role. Le-a ascuns într-o cutie de oţel, în apartamentul său 
din Cracovia. A băgat acolo şi o parte dintre bunurile 
rămase de la evreii lui Madritsch. Peste tot în PlaszOw 
găseai oameni care aveau o ultimă rămăşiţă prețioasă, ceva 
de oferit, într-un moment de maximă primejdie, omului cu 
lista, omului care deschidea sau închidea uşile vagoanelor 
de vite. 'Titsch a înţeles că numai cei disperaţi îşi păstrau 
bunurile la ei. Puţinii deţinuţi care dispuneau de un stoc de 
inele şi ceasuri şi bijuterii ascunse undeva în lagăr nu aveau 
nevoie de ele. Ei erau cei care negociau regulat servicii şi 
bunăvoință. Dar în aceeaşi ascunzătoare cu fotografiile lui 
au ajuns şi ultimele resurse ale unei duzini de familii - broşa 
mătuşii Yanka şi ceasul unchiului Mordche. 

În fapt, când regimul de la Plaszâw a luat sfârşit, când 
Scherner şi Czurda au fugit, când impecabilele dosare ale 
Biroului Central Economic şi Administrativ SS au fost 
înghesuite în camioane şi duse de acolo ca dovezi pentru 
tribunal, Titsch nu a avut nevoie să-şi developeze 
fotografiile - şi, în nici un caz, motive să o facă. În dosarele 
ODESSEI, societatea secretă de după război a foştilor SS- 
işti, putea fi trecut ca trădător. Faptul că aprovizionase pe 
cei de la Madritsch cu aproape treizeci de mii de pâini, 
numeroşi pui şi câteva kilograme de unt şi că pentru acest 
gest umanitar, guvernul israelian îi acordase onoruri, toate 
acestea fuseseră prezentate pe larg în presă. Când trecea 
pe străzile Vienei, unii îl amenințau şi îi şuierau printre 
dinţi: „lingăul jidanilor”. Astfel că rolele de la Plaszow vor 
mai zăcea douăzeci de ani îngropate într-un părculeţ din 
suburbiile Vienei. Ar fi putut foarte bine să rămână acolo 
pentru totdeauna, emulsia uscându-se pe tainicele şi 
întunecatele imagini ale iubirii lui Amon, Majola, asupra 
câinilor săi ucigaşi şi a sclavilor săi anonimi. Poate fi 


considerat, prin urmare, un fel de triumf al locuitorilor 
Plaszow-ului momentul când, în noiembrie 1963, un 
supravieţuitor din grupul Schindler, Leopold Pfefferberg, a 
luat pe ascuns cutia şi conţinutul său de la Raimund 'Titsch, 
care suferea atunci de o afecţiune cardiacă fatală. Chiar şi 
atunci, Raimund a cerut ca filmele să nu fie developate 
înainte de moartea sa. Umbra anonimă a ODESSEI îl 
înspăimânta mai mult decât o făcuseră numele lui Amon 
Goeth, al lui Scherner, al Auschwitz-ului, în zilele cât fusese 
la Plasz6w. 

După moartea şi înhumarea sa, rolele au fost developate. 
Aproape toate fotografiile au putut fi copiate. 

Niciunul dintre puţinii deţinuţi de la Plaszow care îi vor 
supravieţui lui Amon şi lagărului nu va avea ceva de zis 
împotriva lui Raimund Titsch. Dar el, spre deosebire de 
Oskar, nu era genul de om în jurul căruia se nasc legende. 
Există o poveste despre o întâmplare de la sfârşitul anului 
1943, care circulă printre supraviețuitorii de la Plaszw cu 
electrizanta emoție a unui mit. Fiindcă pentru un mit nu se 
pune problema dacă a fost sau nu adevărat, şi nici dacă ar 
trebui să fie adevărat. Într-un anume fel, Raimund este mai 
adevărat decât chiar adevărul. Din astfel de istorisiri reiese 
că, pentru cei de la PlaszOw, în vreme ce Titsch putea trece 
drept un pustnic, Oskar devenise un mic zeu mântuitor cu 
două feţe, un lanus. Şi, ca orice zeu minor, hărăzit cu toate 
viciile umane, cu multe braţe, dotat cu puteri subtile, era 
capabil să ofere răsplată şi să asigure mântuirea. 

O astfel de poveste se referă la vremea când şefii poliţiei 
SS făceau presiuni pentru a închide lagărul Plaszow, iar 
reputaţia acestuia, de complex industrial eficient, nu mai 
era atât de importantă pentru Inspectoratul pentru 
Armament. Helen Hirsch, slujnica lui Goeth, întâlnea adesea 
în holul casei sau în bucătărie pe ofiţerii invitaţi la masă, 
care se retrăgeau acolo ca să scape o vreme de Amon şi să 
clatine din capete. Un ofiţer SS numit Tibritsch, intrând în 
bucătărie, îi spusese: „Nu ştie că sunt şi oameni care-şi dau 


viaţa?”. Era vorba, desigur, de frontul de est, nu de 
mohorâtul PlaszOw. Ofițerii cu vieţi mai puţin imperiale 
decât Amon se simțeau jigniţi de ceea ce vedeau la vilă sau, 
poate, sentiment şi mai primejdios, erau invidioşi. 

După cum spune legenda, într-o duminică seară generalul 
Julius Schindler în persoană a vizitat Ptaszow-ul pentru a 
hotări dacă existenţa sa are vreo valoare reală pentru 
efortul de război. Era o oră stranie pentru vizita unui 
funcţionar important, dar poate că Inspectoratul pentru 
Armament lucra cu disperare până la ore târzii pregătindu- 
se pentru primejdioasa iarnă care se lăsa asupra frontului 
de est. Inspecţia fusese precedată de o cină la Emalia, la 
care se serviseră vin şi coniac, fiindcă Oskar este asociat, ca 
şi Bachus, cu linia dionisiacă a zeilor. 

Din cauza cinei, grupul inspectorilor gonind spre Plaszow 
în Mercedes-uri se afla într-o stare care ar putea fi 
caracterizată cu indulgență drept detaşare profesională. Ca 
să susţină această informaţie, legenda ignoră faptul că 
Schindler şi ofiţerii săi erau cu toţii experţi industriali şi 
ingineri cu aproape patru ani vechime. Dar Oskar ar fi 
ultimul care s-ar fi lăsat impresionat de aşa ceva. 

Inspecţia începu la atelierele Madritsch. Acestea erau 
mândria Ptlasz6w-ului. În cursul anului 1943 furnizaseră 
uniforme pentru Wehrmacht, producţia lunară cifrându-se 
la douăzeci de mii de bucăţi. Dar întrebarea era dacă Herr 
Madritsch nu ar face mai bine să dea uitării Plaszow-ul şi 
să-şi plaseze capitalul în extinderea fabricilor poloneze din 
Podgorze şi 'Tarnow, întreprinderi mult mai eficiente şi mai 
bine aprovizionate. Condiţiile precare de la Plaszw nu 
aveau darul de a-l încuraja pe Madritsch, sau pe oricare alt 
investitor, să instaleze acele maşini de care ar fi avut nevoie 
pentru lucrări sofisticate. 

Grupul oficialităților abia îşi începuse inspecția când 
luminile din toate atelierele se stinseră, circuitul electric 
fiind întrerupt de prietenii lui Iltzak Stern, de la baraca 
generatorului electric. La dificultăţile create de băutură şi 


indigestie, pe care Oskar le impusese domnilor de la 
Inspectoratul pentru Armament, se adăugau acum 
constrângerile unei proaste iluminări. Inspecţia continuă la 
lumina lanternei, iar maşinile de pe bancuri rămaseră 
inoperante şi prin urmare mai puţin provocatoare pentru 
profesionalismul inspectorilor. 

În timp ce generalul Schindler, ajutat de fasciculul 
lanternei, încerca să străpungă cu privirea întunericul care 
învăluia piesele şi strungurile din atelierul de fierărie, 
treizeci de mii de deţinuţi neliniştiţi aşteptau, în paturile lor 
suprapuse, hotărârea lui. Chiar şi pe supraaglomeratele 
linii ferate ale Ostbahn-ului, înalta tehnologie a Auschwitz- 
ului se afla doar la câteva ceasuri de drum către vest, şi ei 
ştiau asta. Înţeleseseră că de la generalul Schindler nu se 
puteau aştepta la compasiune. Producţia era specialitatea 
sa. Pentru el, producţia trebuia să aibă prioritate. 

Din pricina mesei de la Schindler şi a penei de curent, 
spune legenda, oamenii de la Plaszâw au fost salvaţi. E o 
legendă generoasă, pentru că numai o parte neînsemnată 
din cei de acolo vor rămâne în viaţă până la sfârşit. Dar 
Stern şi alţii vor răspândi mai departe legenda şi cea mai 
mare parte a amănuntelor conţinute în ea sunt, probabil, 
adevărate. Oskar a recurs întotdeauna la alcool când nu era 
sigur cum să se poarte cu oficialităţile şi i-ar fi plăcut trucul 
cu oprirea generatoarelor. „Nu trebuie să uitaţi, spunea un 
băiat pe care Oskar îl va salva mai târziu, că Oskar avea o 
faţă germană, dar şi una cehă. Era bunul soldat Svejk. Îi 
plăcea să blocheze sistemul.” 

Ar fi o blasfemie faţă de această legendă să ne întrebăm ce 
a gândit Goeth când s-au stins luminile. Poate că, fie şi 
numai de dragul poveştii, era beat sau cina în altă parte. Ar 
fi drept să ne întrebăm dacă lagărul Plaszow a supravieţuit 
din cauză că generalul Schindler a fost păcălit de lumina 
slabă şi de alcoolul care i-a tulburat vederea, sau dacă a 
continuat să existe pentru că reprezenta un tampon 
excelent pentru acele săptămâni când marele terminal de la 


Auschwitz-Birkenau era supraaglomerat. Dar povestea 
vorbeşte mai mult despre ceea ce aşteptau oamenii din 
partea lui Oskar decât despre înspăimântătorul aşezământ 
de la Plaszow sau despre sfârşitul celor mai mulţi dintre 
locuitorii acestuia. 

Şi, în vreme ce SS-ul şi Inspectoratul pentru Armament 
cântăreau viitorul Plaszow-ului, Jozef Bau - un tânăr artist 
din Cracovia pe care Oskar îl va cunoaşte în cele din urmă 
foarte bine - se îndrăgosti orbeşte, fără să facă un secret 
din asta, de Rebecca Tannenbaum! Bau lucra la Biroul 
pentru Construcţii, ca proiectant. Era un tânăr manierat, cu 
o viziune artistică asupra destinului. Reuşise - ca să spunem 
aşa - să evadeze la Plaszow, pentru că nu avusese niciodată 
documentele corecte cerute locuitorilor ghetoului. 
Deoarece meseria lui nu era utilă fabricilor din ghetou, 
stătuse mai mult ascuns pe la prieteni sau pe la mama sa. În 
timpul lichidării ghetoului, în martie 1943, sărise peste 
ziduri şi se alăturase unei echipe ce se ducea la Plaszow. 
Acolo exista o nouă industrie, care nu se dezvoltase în 
ghetou: construcţiile. În acelaşi bloc sumbru, cu două 
corpuri de clădire, în care îşi avea biroul Amon, Jozef Bau 
lucra la copiile proiectelor. Era un protejat al lui Itzak 
Stern, iar Stern i-l prezentase lui Oskar ca pe un proiectant 
priceput şi un tânăr care avea, cel puţin potenţial, 
aptitudini de forjor. 

Fusese norocos că nu prea venise în contact cu Amon, 
fiindcă afişa acel aer de sensibilitate pură care îl făcuse 
întotdeauna pe Amon să întindă mâna după revolver. 

Biroul lui Bau se afla exact în celălalt capăt al clădirii faţă 
de cel al lui Amon. Unii deţinuţi lucrau la parter, în 
apropierea comandantului. Printre aceştia se numărau 
responsabilii cu aprovizionarea, funcţionarii, stenograful 
Mietek Pemper. Erau expuşi nu numai riscului zilnic al 
glonţului sosit pe neaşteptate, dar, chiar mai sigur decât 
atât, atentatelor la bunul simţ şi la demnitate. Mundek 
Korn, de exemplu, care înainte de război fusese achizitor 


pentru un lanţ de sucursale ale lui Rotschild, şi care acum 
cumpăra pânzeturile, zegrasul, lemnul şi fierul pentru 
atelierele lagărului, era nevoit nu numai să lucreze în 
clădirea administraţiei, dar chiar în aceeaşi aripă în care îşi 
avea biroul Amon. Într-o dimineaţă, Korn ridică privirile de 
pe masă şi văzu pe fereastră, de partea cealaltă a Străzii 
Jerozolimska, lângă barăcile SS, un tânăr de circa douăzeci 
de ani, un cracovian pe care îl cunoştea, urinând la baza 
uneia din grămezile de lemne aflate acolo. În acelaşi 
moment zări două braţe acoperite de mânecile unei cămăşi 
albe şi doi pumni cât două baroase, apărând pe fereastra 
băii. Mâna dreaptă ţinea un revolver. Urmară două focuri 
rapide, dintre care cel puţin unul pătrunse în capul 
băiatului, răsturnându-l peste grămada de lemne tăiate. 
Când privi încă o dată spre fereastra băii, un singur braţ 
îmbrăcat în cămaşă albă şi cu mâna liberă era ocupat cu 
închiderea ferestrei. 

În dimineaţa aceea, pe masa lui Korn se aflau formulare de 
rechiziţie purtând semnătura largă, cu litere regulate a lui 
Amon. Privirea lui se plimbă de la semnătură la cadavrul cu 
pantalonii descheiaţi de lângă grămada de lemne. Se 
întreba dacă nu-l înşelase cumva vederea. Înţelese raţiunea 
obsesivă a metodelor lui Amon. Ideea că, dacă moartea nu 
însemna mai mult decât o vizită la baie, o simplă variaţie în 
monotonia unor semnături, atunci poate toate morţile ar 
trebui acceptate - fie şi cu oarecare disperare - ca făcând 
parte din rutina zilnică. 

Se pare că Jozef Bau nu era vizat de cel care nutrea 
asemenea convingeri radicale. Scăpă şi de epurarea 
personalului administrativ de la parterul aripii drepte, 
declanşată când Jozef Neuschel, protejatul lui Goeth, se 
plânsese comandantului că o fată din birou făcuse rost de o 
felie de slănină. Amon coborâse urlând din birou. 

— V-aţi îngrăşat cu toţii! 

Împărţise personalul în două coloane. Korn retrăia parcă o 
scenă de pe vremea gimnaziului, fetele din cealaltă coloană 


fiind atât de familiare, progeniturile unor familii printre 
care crescuse, familii din Podgorze. Părea că un profesor le 
alege pe cele care vor vizita monumentul Kosciuszko de 
cele care vor merge la Muzeul Wawel. De fapt, fetele din 
cealaltă coloană au fost luate de la mesele lor şi duse direct 
pe Chujowa Gorka şi, pentru decadenţa exprimată de acea 
felie de slănină, împuşcate de unul dintre plutoanele de 
execuţie ale lui Pilarzik. 

Deşi Jozef Bau nu era implicat în astfel de tulburări 
birocratice, nimeni nu ar putea spune că ducea o viaţă 
ferită de neplăceri. Dar trecuse prin mai puţine experienţe 
primejdioase ca fata de care se îndrăgostise. Rebecca 
Tannenbaum era orfană, deşi, în organizarea de clan a lumii 
evreilor din Cracovia, nu fusese lipsită de mătuşi şi unchi 
binevoitori. Avea nouăsprezece ani, un chip dulce şi un trup 
plăpând. Vorbea bine germana şi putea susţine o 
conversaţie plăcută, începuse de curând să lucreze în biroul 
lui Itzak Stern din capătul clădirii administrative, la etaj, 
departe de nebunia comandantului. Dar slujba ei din biroul 
de construcţii reprezenta numai jumătate din ceea ce făcea. 
Era manichiuristă. Îngrijea săptămânal mâinile lui Amon şi 
ale Untersturmfuhrer-ului Leo John, cele ale doctorului 
Blanke şi ale iubitei sale, aspra şi drăguţa SS-istă Alice 
Orlowski. Luând mâinile lui Amon, descoperise că sunt 
prelungi şi bine făcute, cu degete puternice, în nici un caz 
mâinile unui bărbat gras şi, fără îndoială, nu ale unui 
sălbatic. 

Când, pentru prima dată, venise la ea un deţinut să-i 
spună că Herr Kommandant voia să o vadă, o rupsese la 
fugă printre mese, spre scările din spate. Deţinutul se luase 
după ea, strigând: 

— Pentru Dumnezeu, nu fugi! O să mă pedepsească pe 
mine dacă nu te duc acolo! 

Aşa că îl urmase pe omul acela până la vila lui Goeth. Dar 
înainte de a intra în salon, vizitase pivniţa urât mirositoare - 
aceasta se întâmplă în prima reşedinţă a lui Goeth, a cărei 


pivniţă fusese săpată între fruntariile unui cimitir evreiesc. 
Acolo, jos, în pământul care adăpostise vechile morminte îşi 
doftoricea vânătăile prietena Rebeccăi, Helen Hirsch. 

— Asta e într-adevăr o problemă, recunoscu Helen, dar 
mulţumeşte-te să-ţi faci treaba şi om vedea după aia. Asta-i 
tot ce poţi face. La unii oameni apreciază atitudinea 
profesională, la alţii nu. Şi-am să-ţi dau prăjituri şi cârnaţi 
de câte ori vii. Dar nu-ţi lua singură. Mai întâi întreabă-mă. 
Unii iau fără să mă întrebe şi eu nu ştiu ce trebuie să 
ascund. 

Amon acceptă maniera profesională a Rebeccăi, 
întinzându-şi degetele şi pălăvrăgind în germană. Era din 
nou ca la Hotelul „Cracovia”, iar Amon părea un tânăr 
magnat german, în cămaşă apretată şi supraponderal, venit 
la Cracovia să vândă textile oţel sau chimicale. Existau 
totuşi două aspecte ale acestor vizite care veneau în 
contradicţie cu acea seninătate atemporală. Comandantul 
îşi păstra întotdeauna revolverul de serviciu la subţioara 
dreaptă şi, deseori, unul sau altul dintre câini treceau 
amuşinând prin salon. Îi văzuse pe Appellplatz rupând 
carnea inginerului Karp. Totuşi, câteodată, când un câine 
scheuna în somn, în vreme ce ea şi Amon schimbau amintiri 
despre vizitele dinainte de război la băile de la Karlsbad, 
spaimele apelului păreau îndepărtate şi incredibile, într-o zi 
căpătă destulă încredere ca să-l întrebe de ce se afla 
revolverul întotdeauna acolo. Răspunsul o făcu să simtă un 
fior pe şira spinării: 

— Asta în caz că mă ciupeşti vreodată. 

Dacă mai avea nevoie de o dovadă că o discuţie despre 
izvoarele termale era pentru Amon acelaşi lucru ca oricare 
dintre ieşirile sale de nebunie, a avut-o în ziua în care a 
intrat în hol şi l-a văzut scoţând-o afară din salon pe 
prietena ei, Helen Hirsch. Helen se străduia să-şi păstreze 
echilibrul, în timp ce el îi smulgea smocuri-smocuri de păr. 
Amon, simțind că-i alunecă printre degete, îşi cufunda din 
nou mâinile sale uriaşe şi îngrijite în părul femeii. 


O altă dovadă i se oferi în dimineaţa în care, intrând în 
salon, unul dintre acei câini, Rolf sau Ralf, apărut ca din 
neant, sări la ea şi sprijinindu-se cu labele pe umerii ei, îi 
apucă un sân între fălci. Ea privi prin cameră şi îl văzu pe 
Amon întins pe sofa, zâmbind. 

— Nu mai tremura, proasto, sau n-am să te pot scoate din 
dinţii lui, spuse. 

În perioada în care a îngrijit mâinile comandantului, 
acesta l-a împuşcat - acuzându-l de neglijenţă - pe băiatul 
care-i lustruia cizmele; şi-a atârnat ordonanța în vârstă de 
cincisprezece ani, Poldek Dereshowitz, de inelele din biroul 
său, pentru că găsise un purice pe unul dintre câini şi şi-a 
executat servitorul Lisiek pentru că acesta îi împrumutase o 
droşcă şi un cal lui Bosch, fără să-l fi întrebat mai întâi. Şi 
totuşi, de două ori pe săptămână, frumoasa orfană intra în 
salon şi, filosofic, lua bestia de mână. 

L-a întâlnit pe Jozef Bau într-o dimineaţă mohorâtă, când 
acesta stătea în faţa biroului pentru construcţii, ridicând 
către norii joşi de toamnă o hârtie foto înrămată. Trupul său 
subţiratic părea că se încovoaie sub greutatea acesteia. Îl 
întrebă dacă putea să-l ajute. 

— Nu, spuse el, aştept doar să răsară soarele. 

— De ce? Întrebă ea. 

Îi explică cum că desenele sale pe calc pentru o nouă 
clădire erau prinse în ramă în faţa unei hârtii senzitive de 
copiat. Dacă soarele va străluci ceva mai tare, va avea loc o 
misterioasă combinaţie chimică ce va transfera desenul de 
pe calc pe copie. Apoi spuse: 

— De ce nu ai fi dumneata raza mea magică de soare? 

Fetele drăguţe nu erau obişnuite să primească asemenea 
complimente din partea băieţilor din Ptaszow. Sexualitatea 
era puternic stimulată de salvele de armă ce se auzeau de 
pe Chujowa-Gorka, marcând execuțiile din Appellplatz. 
Imaginaţi-vă, spre exemplu, o zi când în grupul care se 
întoarce de la fabrica de cabluri de la Wieliczka, se găseşte 
un pui de găină. Amon urlă pe platoul de adunare, căci 


puiul a fost găsit într-o traistă în faţa porţii lagărului, în 
timpul unui control de rutină. 

— A cui e traista, vrea să afle. Amon. Al cui este puiul? 

Şi pentru că nimeni din Appellplatz nu recunoaşte, Amon 
ia o armă de la un SS-ist şi-l împuşcă pe primul deţinut din 
capătul coloanei. Glonţul, trecând prin trup, îl loveşte şi pe 
cel din spate. Nimeni nu scoate o vorbă. 

— Cât de mult ţineţi unul la altul! Mugeşte Amon şi se 
pregăteşte să-l execute pe următorul. 

Un băiat de paisprezece ani păşeşte înainte. Tremură şi 
plânge. El poate să spună cine a adus puiul. Elo să-i spună 
domnului comandant. 

— Cine? 

Băiatul arată către unul dintre cei doi morţi. Acela, ţipă el. 
Amon uimeşte pe toată lumea adunată pe platou dând 
crezare spuselor băiatului; lăsând capul pe spate, 
izbucneşte în râs, cu acel râs atoateştiutor pe care 
profesorii îl afişează în faţa elevilor. Oamenii ăştia, spuse, 
nu pot să înţeleagă că sunt condamnaţi cu toţii? 

După o dimineaţă ca aceasta, în orele în care deplasarea 
în lagăr era liberă - între şapte şi nouă după-amiaza - cea 
mai mare parte a deţinuţilor simțeau că nu e timp de vorbe 
dulci. Păduchii care îţi alergau pe pântece şi la subţiori 
făceau ridicolă orice politeţe. Tinerii masculi trânteau jos 
fetele fără prea multă ceremonie. În lagărul femeilor se 
cânta un cântec care întreba fecioara de ce s-a legat cu 
sârmă şi pentru cine crede că se păstrează. 

Atmosfera de la Emalia nu era atât de disperată. În 
atelierul de emailuri, printre maşinării, fuseseră prevăzute 
nişe care să îngăduie îndrăgostiţilor să se întâlnească din 
când în când. În barăcile aglomerate exista numai teoretic 
posibilitatea de izolare. Absența stării continue de spaimă, 
rațiile mai mari de pâine făceau ca minţile să fie ceva mai 
lucide. Pe lângă asta, Oskar nu îngăduia garnizoanei SS să 
intre în interiorul fabricii fără permisiunea lui. 


Unul dintre deţinuţi îşi aminteşte că în biroul lui Oskar 
fusese făcută o instalaţie pentru cazul în care un SS-ist 
cerea permisiunea să intre în barăci. În timp ce omul 
cobora scările, Oskar apăsa pe un buton conectat la o 
sonerie din interiorul lagărului. Bărbaţii şi femeile erau 
astfel avertizaţi să stingă ţigările cu care Oskar îi 
aproviziona ilegal. („Du-te în apartamentul meu, spunea 
aproape zilnic cuiva din fabrică, şi umple cutia asta cu 
țigări.” Clipea din ochi semnificativ.) Soneria avertiza 
bărbaţii şi femeile să treacă fiecare la locurile lor. 

Pentru Rebecca, la PtaszOw, a fost aproape un şoc, ca 
redescoperirea unei culturi aproape dispărute, întâlnirea 
cu un tânăr care îi făcea curte de parcă s-ar fi aflat într-o 
patiserie din Rynek. 

Într-o altă dimineaţă, pe când cobora scările din biroul lui 
Stern, Jozef îi arătă masa la care lucra. Desena planuri 
pentru alte barăci. 

— Care-i numărul barăcii tale şi cine este mai mare acolo - 
Alteste? 

Îi răspunse cu şovăiala cuvenită. O văzuse pe Helen Hirsch 
târâtă de păr pe coridor şi ştia că ar putea să moară dacă 
din întâmplare înţepa vârful degetului lui Amon şi, totuşi, 
acest tânăr trezise în ea timiditatea adolescenţei. 

— Am să vin să vorbesc cu mama ta, promise el. 

— Nu am mamă, spuse Rebecca. 

— Atunci am să vorbesc cu Âlteste. 

Aşa începuse această relaţie, cu permisiunea celor mai în 
vârstă, ca şi cum lumea ar fi fost aceeaşi şi ar fi avut vreme 
îndeajuns. Pentru că era un tânăr atât de fantastic şi de 
ceremonios, nu s-au sărutat. De fapt, au reuşit să se 
îmbrăţişeze pentru prima dată sub acoperişul lui Amon. 
După una dintre şedinţele de manichiură, Rebecca luase 
apă fierbinte şi săpun de la Helen şi se urcase la etaj - care 
era gol pentru ca se efectuau renovări - să-şi spele bluza şi 
lenjeria. Nu avea altă cadă de rufe decât gamela. A doua zi 
avea să fie folosită pentru supa de amiază. 


Se muncea cu mica grămăjoară de rufe când apăru Jozef. 

— Ce cauţi aici? Îl întrebă. 

— Am de făcut măsurători pentru planuri, pentru 
renovare. lu de ce eşti aici? 

— Poţi să vezi şi singur, îi spuse. Şi, te rog, nu vorbi aşa 
tare. 

El dansă în jurul camerei făcând să sclipească pe pereţi 
panglica de metal a ruletei. 

— Ai grijă, zise ea, cunoscând obsesia exactităţii care îl 
stăpânea pe Amon. 

— Dacă tot sunt aici, spuse el, aş putea la fel de bine să te 
măsor şi pe tine. 

Plimbă panglica de metal pe braţele şi de-a lungul spatelui 
ei, de la ceafă până la mijloc. Ea nu reuşi să reziste felului în 
care o atingea cu degetul arătător, marcându-i 
dimensiunile. Dar după ce stătură strâns îmbrăţişaţi o 
vreme, îi porunci să plece. Nu era un loc potrivit pentru 
petrecerea unei după-amiezi tihnite. 

Existau şi alte iubiri disperate la Plaszow, inclusiv printre 
SS-işti, dar ele au fost mai puţin luminoase decât această 
foarte cuviincioasă legătură dintre Jozef Bau şi 
manichiuristă. Oberscharfuhrer-ul Albert Hujar, spre 
exemplu, care o împuşcase în ghetou pe doctoriţa Rosalia 
Blau şi pe Diana Reiter în lagăr, după ce se prăbuşiseră 
fundaţiile barăcilor, se îndrăgostise de o deţinută evreică. 
Fiica lui Madritsch se simţise atrasă de un tânăr evreu din 
ghetoul de la Tarnow - băiatul lucrase desigur în fabrica lui 
Madritsch din Tarnow, până când, la sfârşitul verii, fusese 
adus expertul în lichidarea ghetourilor, Amon, să închidă 
Tarnow aşa cum mai făcuse şi la Cracovia. Acum se afla în 
atelierele din Plaszow, iar fata putea să-l viziteze acolo. Dar 
din asta nu putea ieşi nimic. Deţinuţii îşi făcuseră 
ascunzători şi adăposturi unde îndrăgostiţii şi cei căsătoriţi 
se puteau întâlni, dar totul - legile Reich-ului şi ciudatul cod 
al deţinuţilorse opune legăturii dintre Fraulein Madritsch şi 
tânăr. Tot astfel, onestul Raimund Titsch se îndrăgostise de 


una dintre mecanicele sale. Şi aceasta era o dragoste 
ascunsă, candidă şi, mai mult ca sigur, fără sens. Cât despre 
Oberscharfuhrer-ul Hujar, chiar Amon îi ordonase să 
înceteze să mai facă pe prostul, aşa că Albert o luă pe fată 
la plimbare în pădure şi, cu cele mai profunde regrete, o 
împuşcă în ceafă. 

De fapt, părea că moartea planează deasupra pasiunilor 
SS-iştilor. Henry şi Leopold Rosner, cântând la masa lui 
Goeth melodii vieneze, erau conştienţi de asta. Într-o 
noapte, Amon fusese vizitat de un ofiţer suplu cu păr 
grizonat, din Waffen SS; rămăsese la cină şi băuse foarte 
mult, cerându-le întruna celor doi Rosner să cânte şlagărul 
unguresc „Iristă-i duminica”, o baladă de dragoste 
siropoasă, în care un tânăr se pregăteşte să se sinucidă din 
dragoste. Era exact acel gen de sentimentalism excesiv 
care, observase Henry, prindea foarte bine la SS-işti. 
Cântecul cunoscuse o largă circulaţie în anii '30 - guvernele 
din Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia interzicându-l chiar, 
din cauza popularității sale, care provocase un val de 
sinucideri din dragoste. Scrisorile lor de adio, ale tinerilor 
care se pregăteau să-şi zboare creierii, conţineau versurile 
cântecului. Fusese interzis de multă vreme de către Biroul 
de Propagandă al Reich-ului. lar acum, acest ofiţer înalt şi 
elegant, îndeajuns de vârstnic ca să aibă fii şi fiice la vârstă 
adolescenţei, prinşi ei înşişi în mrejele unei iubiri juvenile, 
se întorcea ades către fraţii Rosner, cerându-le să cânte 
„Iristă-i duminica”. Şi, deşi doctorul Goebbels n-ar fi 
îngăduit-o, în sălbaticul sud al Poloniei nimeni nu s-ar fi 
împotrivit unui ofiţer SS activ care îşi amintea de o dragoste 
nefericită. 

După ce oaspetele ceruse cântecul de patru sau de cinci 
ori, lui Henry Rosner îi trecu prin minte o idee 
nepământeană. La originile sale tribale, muzica avusese 
întotdeauna un rol magic şi întotdeauna dusese la un 
rezultat; şi nimeni din Europa nu putea avea o înţelegere 
mai completă a puterii viorii decât un evreu cracovian ca 


Henry, care provenea din acel gen de familie în care muzica 
nu se învaţă, ci se moşteneşte, la fel cu statutul de Kohen 
sau preot ereditar. Lui Henry îi trecu prin minte că, aşa cum 
va spune mai târziu - „Doamne, dacă am puterea, poate că 
ticălosul ăsta o să se sinucidă.”. 

Melodia interzisă „Tristă-i duminica” îşi câştigase dreptul 
de a fi cântată în sufrageria lui Amon, şi acum Henry 
declara război, înarmându-se cu ea. Leopold cântă 
împreună cu el şi constată melancolia aproape 
recunoscătoare pe care arătosul ofiţer o revărsa asupra lor. 
Henry asuda, închipuindu-şi că încercarea lui de a-l împinge 
pe SS-ist la moarte, era evidentă şi că, în orice moment, 
Amon putea să bage de seamă, să se ridice şi să-l ducă în 
spatele vilei pentru execuţie. Cât despre nivelul 
performanţei lui Henry, nu e relevant să spunem că era bun 
sau slab. Cânta ca un posedat şi doar un singur om, ofiţerul 
SS, observă şi aprecie aceasta, în hărmălaia beţivilor Bosch 
şi Scherner, Czurda şi Amon, continuând să privească de pe 
scaunul său fix în ochii lui Henry, de parcă s-ar fi pregătit să 
ţâşnească în picioare în clipa următoare şi să spună: 
„Desigur, domnilor, violonistul are absolută dreptate. Nu 
are nici un sens să îndurăm o suferinţă ca asta.” 

Rosnerii continuară să cânte cântecul dincolo de limita la 
care Amon obişnuia să strige „De ajuns!”. Atunci ofiţerul se 
ridică în picioare şi ieşi pe balcon. Henry înţelese imediat că 
făcuse tot ceea ce trebuia acelui om. El şi fratele său 
alunecară într-una din melodiile lui von Suppe sau Lehar, 
acoperindu-şi urmele cu o bine-cunoscută operetă. 
Oaspetele rămase singur pe balcon şi, după o jumătate de 
oră, întrerupse o frumoasă petrecere împuşcându-se în cap. 

Aceasta era situaţia relaţiilor sexuale la Plaszow. Păduchi, 
crispare şi grabă în interiorul gardului de sârmă ghimpată, 
crimă şi nebunie dincolo de fruntariile sale. Iar în mijlocul 
acestora, Jozef Bau şi Rebecca Tannenbaum executau un 
dans nupţial ritual. 


În toiul zăpezilor acelui an, Plasz6w trecu printr-o 
schimbare de statut, defavorabilă tuturor îndrăgostiţilor 
dinăuntrul său. În primele zile ale lunii ianuarie 1944, 
lagărul fu desemnat Konzentrationslager, sub conducerea 
centralizată a Biroului Central Economic şi Administrativ al 
generalului SS Oswald Pohl din Oranienburg, la periferiile 
Berlinului. 

Sublagărele Plasz6w-ului, precum cel al lui Oskar 
Schindler de la Emalia, trecură şi ele sub controlul 
Oranienburg-ului. Şefii de poliţie Scherner şi Czurda îşi 
pierdură autoritatea directă. Taxele pentru forţa de muncă 
reprezentată de toţi deţinuţii angajaţi de Oskar şi 
Madritsch nu se mai vărsau la birourile din Strada 
Pomorska, ci la cele ale generalului Richard Glucks, şeful 
Secţiei D, „Lagăre de concentrare”. Dacă dorea acum unele 
servicii, Oskar trebuia nu numai să plece cu maşina până la 
Plaszow şi să-l îndulcească pe Amon, nu numai să-l invite la 
masă pe Julian Scherner, ci şi să ajungă la anumite 
oficialități din marele complex administrativ de la 
Oranienburg. 

Oskar profită imediat de ocazia de a călători până la Berlin 
şi se duse să se întâlnească cu cei care se vor ocupa de 
dosarele sale. Oranienburg-ul începuse ca un lagăr de 
concentrare. Acum devenise o întindere de barăci 
administrative. Din birourile Secţiei D se emiteau reguli 
pentru fiecare aspect al vieţii - şi morţii - în închisoare. 
Şeful acestei instituţii, Richard Glucks, avea 
responsabilitatea ca, în urma consultării cu Pohl, să 
stabilească un echilibru între numărul muncitorilor şi cel al 
candidaţilor pentru camerele de gazare, într-o ecuaţie în 
care x reprezenta munca sclavilor, iar y pe cei condamnaţi 
imediat. 

Glucks pusese la punct proceduri pentru fiecare 
eveniment şi de la fiecare dintre departamentele sale 
soseau rapoarte întocmite în limbajul neîngrijit al 


planificatorului, al lucrătorului cu hârtii, al specialistului 
detaşat: 

Biroul Central SS pentru probleme Economice şi 
Administrative Secţia D (Lagăre de concentrare) 

DI-AZ: 14fl-ot-S-GEH TGB NO 453-44 

Către, Comandanții Lagărelor de Concentrare Da, Sah, 
Bu, Mau, Slo, Neu, Au I-III, Gr-Ro, Natz, Stu, Rav, Herz, A- 
L-Bels, Gruppenl. D. Riga, Gruppenl. D. Cracovia 


(Plaszow) 

Se constată o creştere a numărului cererilor sosite din 
partea comandanților lagărelor de concentrare, solicitând 
aplicarea pedepsei cu biciuirea pentru cazurile de sabotaj 
comise de către prizonierii implicaţi în producţia de război. 

Dispun ca, în viitor, în toate cazurile dovedite de sabotaj 
(trebuie inclus un raport din partea conducerii) să fie 
înaintată o cerere de execuţie prin spânzurare. Execuţia va 
avea loc în faţa detaşamentului de muncă implicat. Motivul 
execuţiei va fi făcut cunoscut, astfel ca să acţioneze ca o 
descurajare. 

Semnat, Obersturmfuhrer SS. 

În această cancelarie, unele dosare conţineau consideraţii 
asupra lungimii la care trebuia să ajungă părul deţinuţilor 
spre a-i fi luată în calcul valoarea economică - pentru 
„fabricarea şosetelor din păr din dotarea echipajelor de pe 
submarine sau a căptuşelii de la încălţămintea feroviarilor 
Reich-ului” - în timp ce altele se ocupau de problema 
completării formularelor care înregistrau cazurile de deces; 
se punea întrebarea dacă acestea să fie lăsate pe seama 
celor opt departamente sau să fie pur şi simplu rezolvate 
prin anexarea unei scrisori la dosarele personale de îndată 
ce cartela de muncă era adusă la zi. 

Şi iată că apare Herr Schindler din Cracovia ca să discute 
despre micul său complex industrial din Zablocie. Un ofiţer 
de grad mediu fu numit ca să se ocupe de el. Oskar nu se 
simţi ofensat. Erau firme care aveau mult mai mulţi angajaţi 


din lagărele de concentrare decât Emalia. Erau megaliţii, 
Krupp, desigur, şi |. G. Farben. Exista fabrica de cabluri de 
la Plasz6w, Walter C. 'Toebbens, industriaşul varşovian pe 
care Himmler încercase să-l forţeze să se înroleze în 
Wehrmacht, avea mult mai mult personal angajat decât 
Herr Schindler. Apoi erau oţelăriile de la Stalowa Wola, 
fabricile de avioane de la Budzyn şi Zakopane şi atelierele 
Steyr-Daimler-Puch de la Radom. 

Ofiţerul avea planurile Emaliei pe birou. 

— Sper, spuse el scurt, că nu doriţi să extindeţi lagărul. Ar 
fi cu neputinţă de realizat fără a risca o epidemie de tifos. 

Oskar flutură din mână a negaţie. Era interesat de 
continuitatea forţei de muncă, spuse. Avusese o discuţie în 
problema asta cu un prieten al său, colonelul Erich Lange. 
Numele, observă imediat Oskar, însemna ceva pentru SS- 
ist. Herr Oskar scoase o scrisoare de la colonel şi, citind-o, 
ofiţerul se sprijini de spătarul scaunului. În birou domnea o 
linişte neobişnuită; din celelalte încăperi nu se auzea decât 
scârţâitul peniţelor şi foşnetul hârtiilor şi voci uşoare, 
înfundate, de parcă nimeni din cei de-acolo nu ştia că se 
aflau în centrul unei reţele de ţipete. 

Colonelul Lange era un bărbat influent, şeful 
Inspectoratului pentru Armament de la Statul Major al 
Armatei din Berlin. Oskar îl întâlnise la sediul birourilor 
generalului Schindler, în Cracovia, la o petrecere. Se 
simpatizaseră aproape imediat. Se întâmplă de multe ori la 
petreceri ca doi oameni să-şi sesizeze simultan o anumită 
reticenţă faţă de regim şi să se retragă într-un colţ ca să se 
sondeze unul pe celălalt şi să stabilească o legătură 
amicală. Erich Lange fusese uluit de fabricile lagărelor din 
Polonia, de atelierele I. G. Farben de la Buna, de exemplu, 
unde şefii de echipă adoptaseră ritmul de lucru SS şi 
obligau prizonierii să descarce cimentul în pas alergător, în 
timp ce cadavrele celor morţi de foame, ale celor zdrobiţi 
erau aruncate în gropile construite pentru cabluri şi 
acoperite, laolaltă cu acestea, cu ciment. 


— Nu vă aflaţi aici ca să trăiţi, ci ca să dispăreţi în ciment, 
le spusese noilor veniţi unul dintre şefii de echipă. 

Scrisoarea pe care Schindler o purta cu el fusese 
precedată de câteva telefoane şi ambele, telefoanele şi 
scrisoarea, susţinuseră aceeaşi idee. Herr Schindler, cu 
gamelele şi carcasele pentru obuzele antitanc de 45 mm, 
este considerat de inspectorat ca unul care contribuie 
major la lupta pentru supraviețuirea naţiunii. A reuşit să 
alcătuiască o echipă de specialişti de înaltă calificare şi nu 
trebuie întreprins ceva ce ar putea întrerupe munca 
desfăşurată de ei sub supravegherea domnului director 
Schindler. 

Impresionat, ofiţerul declară că îi va vorbi deschis 
domnului Schindler. Nu existau planuri de modificare a 
statutului sau de amestec în viaţa lagărului din Zablocie. 
Oricum, Herr Direktor trebuia să înţeleagă că situaţia 
evreilor, chiar şi a lucrătorilor calificaţi din industria de 
armament, era întotdeauna pe muchie de cuţit. Să luăm 
cazul propriilor noastre întreprinderi SS. Ostindustrie, 
firma SS-ului, foloseşte deţinuţi la o carieră de turbă, la o 
fabrică de perii, la o turnătorie de fontă din Lublin, la nişte 
ateliere de echipament rulant în Radom şi în unele de 
blănărie din Trawinki. Dar alte ramuri ale SS-ului continuă 
să împuşte muncitorii, iar acum Osti este, din aceste motive 
practice, gata să-şi închidă atelierele. La fel, personalul de 
la centrele de exterminare nu reţine niciodată un procentaj 
suficient de deţinuţi pentru munca în fabrici. Problema se 
întâlneşte frecvent în corespondenţa noastră. Dar aceşti 
indivizi, ofiţerii activi, sunt intransigenţi. 

— Desigur, spuse ofiţerul bătând cu degetul în scrisoare, 
voi face tot ce pot pentru dumneavoastră. 

— Înţeleg problema, spuse Oskar privind în sus la SS-ist cu 
zâmbetu-i deschis. Dacă există vreo cale prin care pot să-mi 
exprim gratitudinea... 

Până la urmă, Oskar plecă din Oranienburg cel puţin cu 
câteva garanţii referitoare la lagărul său din Cracovia. 


Noul statut al PlaszOw-ului afectă situaţia îndrăgostiţilor 
prin faptul că se procedă, oficial, la o separare a sexelor - 
aşa cum prevedeau o serie de referate ale Biroului Central 
Economic şi Administrativ SS. Gardurile dintre barăcile 
bărbaţilor şi ale femeilor, gardul înconjurător al lagărului, 
cel din jurul sectorului industrial au fost electrificate. 
Tensiunea, distanţa dintre sârme, numărul cablurilor 
electrificate şi izolatorii, toate erau prevăzute în directivele 
Biroului Central. Lui Amon şi ofiţerilor săi nu le-a trebuit 
mult să deducă măsurile disciplinare implicate. Acum puteai 
ţine oamenii în picioare timp de douăzeci şi patru de ore, 
fără pauză, între gardul electrificat exterior şi cel interior, 
neelectrificat, original. Dacă se clătinau de oboseală, ştiau 
că la câţiva centimetri în spatele lor treceau sute de volţi. 
Mundek Korn, de exemplu, s-a aflat la întoarcerea în lagăr 
într-o echipă de lucru din care lipsea un deţinut; aceasta a 
fost obligată să rămână în picioare, în spaţiul acela îngust, 
timp de o zi şi o noapte. 

Dar poate mai rău decât riscul de a cădea peste sârme era 
felul în care trecea curentul, de la sfârşitul apelului de 
seară până la cel de dimineaţă, ca o mlaştină între bărbaţi 
şi femei. Timpul pentru o privire, o atingere, se redusese 
acum la scurta perioadă de aşezare în Appellplatz, înainte 
să se strige ordinele de aliniere. Fiecare cuplu stabili o 
melodie, fluierând-o în mulţime, grăbindu-se să prindă 
răspunsul în marea de zgomote. Rebecca Tannenbaum îşi 
alese şi ea o melodie. Specificaţiile Biroului Central SS al 
generalului Pohl forţaseră deţinuţi de la Ptasz6w să adopte 
metodele de împerechere ale păsărilor şi, prin aceste 
mijloace, legătura abstractă dintre Rebecca şi Jozef 
continuă. 

Apoi Jozef făcu rost din depozitul de îmbrăcăminte, nu se 
ştie cum, de rochia unei femei decedate. Adesea, după 
apelul bărbaţilor, se ducea la latrină, îşi punea rochia şi se 
lega la cap cu o bonetă foarte clasică. Apoi ieşea afară şi se 
alătura coloanelor de femei. Părul său scurt nu putea uimi 


nici o santinelă SS, căci cea mai mare parte a femeilor 
fuseseră tunse din cauza păduchilor. Şi astfel, alături de 
treisprezece mii de deţinute, el trecea în sectorul femeilor 
şi îşi petrecea noaptea în baraca 57, ţinându-i companie 
Rebeccăi. 

În baraca fetei, femeile mai în vârstă îl luară în serios pe 
Jozef. Dacă el cerea tradiționala perioadă de logodnă, ele îşi 
vor îndeplini tradiționalul rol de doamne de companie. 
Pentru ele, Jozef era un adevărat dar, un drept de a 
redeveni cele de dinainte de război. Din paturile lor 
suprapuse pe patru rânduri, priveau în jos la cei doi copii 
până ce adormeau. Dacă vreuna gândea „hai să nu ne 
facem prea multe probleme în legătură cu ce pot face în 
vremurile astea copiii, la căderea nopţii”, niciuna n-a spus-o 
vreodată cu glas tare. De fapt, două dintre femeile mai 
bătrâne se înghesuiau într-un pat, astfel încât să rămână 
unul pentru Jozef. Lipsa de confort, mirosul celorlalte 
trupuri, riscul ca un păduche să migreze de pe prietenul 
tău pe tine, niciunul dintre aceste aspecte nu conta, nu era 
atât de hotărâtor ca respectul cuvenit pentru ca această 
perioadă să se poată încheia potrivit datinilor. 

La sfârşitul iernii, Jozef, purtând banderola Biroului de 
Construcţii, ieşi pe neobişnuit de imaculata zăpadă, în 
porţiunea dintre gardul exterior, electrificat, şi cel interior 
şi, cu ruleta în mână, sub ochii ameninţătoarelor turnuri de 
pază, se prefăcu că măsoară acel teren al nimănui, pentru 
cine ştie ce motive de domeniul arhitecturii. 

La baza stâlpilor de beton împodobiţi cu izolatori de 
porțelan creşteau primele flori mărunte ale anului. Cu 
ruleta sclipitoare în mâini, le culese şi le înghesui în haină. 
Aduse florile în lagăr până la Strada Jerozolimska. Trecea 
pe lângă vila lui Amon, cu pieptul plin de boboci, când Amon 
apăru în uşa din faţă şi înaintă pe scări, dominându-l cu 
înălţimea lui. Jozef Bau se opri. Era foarte primejdios să te 
opreşti, să pari că te-ai oprit din mişcare în faţa lui Amon. 
Dar oprindu-se, simţi că îngheaţă acolo. Se părea că inima 


pe care i-o dăruise cu atâta entuziasm şi atât de cinstit 
orfanei Rebecca avea să devină în momentul acela doar una 
dintre multele ţinte ale lui Amon. 

Dar Amon trecu pe lângă el fără să-l observe, fără să 
obiecteze că stătea acolo nemişcat cu ruleta inutilă în mâini. 
Jozef Bau trase concluzia că întâmplarea era un fel de 
asigurare. Nimeni nu scăpase de Amon decât dacă era într- 
un fel predestinat. 

Într-o zi, Amon intrase pe neaşteptate în lagăr pe poarta 
din spate şi o găsise pe tânăra Warrenhaupt pierzând 
vremea într-o limuzină din garaj, privindu-se în oglinda 
retrovizoare. Parbrizele maşinilor pe care fusese trimisă să 
le curețe erau încă murdare. O ucisese pe loc. Şi mai erau 
mama şi fiica pe care Amon le zărise pe fereastra 
bucătăriei. Curăţau prea încet cartofii. Aşa că se aplecase 
peste pervaz şi le împuşcase pe amândouă. Totuşi, aici, 
împietrit de spaimă la picioarele lui, era ceva ce el ura, un 
tânăr evreu îndrăgostit, un desenator cu o ruletă de metal 
atârnând inutil în mână, iar Amon trecuse pe lângă el. Bau 
simţi nevoia să confirme acest incredibil noroc printr-un 
gest hotărât. Căsătoria era, desigur, cel mai hotărât dintre 
gesturi. 

Se întoarse la Blocul Administrativ, urcă scările până la 
biroul lui Stern şi, găsind-o acolo pe Rebecca, îi ceru să se 
mărite cu el. Rebecca se bucură şi se îngrijoră în acelaşi 
timp, înțelegând că problema căpăta un caracter imperios. 

În seara aceea, îmbrăcat în rochia moartei, Jâzef îşi vizită 
din nou mama şi consiliul de mătuşi din baraca 57. Aşteptau 
numai sosirea unui rabin. Dar, dacă soseau, rabinii 
rămâneau doar câteva zile acolo, în drumul lor către 
Auschwitz, nu îndeajuns de mult pentru ca aceia ce aveau 
nevoie de ritualurile kiddushin şi nissuin11 să poată da de 
ei şi să le ceară, să-şi exercite pentru ultima dată harul, 
înainte de a păşi în cuptoare. Jozef se căsători cu Rebecca 
în februarie, într-o noapte de duminică, pe un frig cumplit. 
Nu avură parte de rabin. Oficie doamna Bau, mama lui 


Jozef. Erau evrei reformaţi, aşa că s-au descurcat fără 
ketubbah12 scris în aramaică. În atelierul bijutierului 
Wulkan, cineva făcuse două inele de argint dintr-o lingură 
pe care doamna Bau o păstrase ascunsă între grinzi. Pe 
podeaua barăcii, Rebecca îl ocoli pe Jozef de şapte ori şi 
Jozef sparse sub călcâi un pahar - un bec ars din Biroul de 
Construcţii. 

Cuplului i se pregătise un pat pe rândul de sus. Pentru mai 
multă intimitate, de jur-împrejurul lui fuseseră atârnate 
pături. În întuneric, J6zef şi Rebecca urcară până acolo 
înconjurați de glume lumeşti. La nunțile din Polonia este un 
moment în care i se face loc dragostei profane. Dacă 
nuntaşii nu vor să dea glas tradiţionalelor glume deocheate, 
pot angaja pentru asta un profesionist. Femeile care, în 
deceniul doi sau trei, stăteau decent pe scaune la nunţi, 
strâmbându-se dezaprobator la glumele celui chemat 
anume pentru asta - sau la bărbaţii care râdeau săltându-şi 
pântecele - îngăduindu-şi doar din când în când, ca femei în 
toată firea, să schiţeze câte un zâmbet, luară în noaptea 
aceea locul tuturor guralivilor glumeţi absenţi, vii sau morţi, 
de la nunțile Poloniei. 

Jozef şi Rebecca nu erau împreună pe patul de sus de mai 
mult de zece minute, când în baracă se aprinseră luminile. 
Privind printre pături, tânărul mire îl văzu pe 
Untersturmfuhrer-ul Scheidt trecând cu paşi rari printre 
rândurile de paturi suprapuse. Îl invadă aceeaşi veche 
senzaţie de predestinare. Se descoperise că dispăruse din 
baracă, desigur, şi trimiseseră pe unul dintre cei mai răi 
ofiţeri să-l caute în baraca mamei sale. În ziua în care 
trecuse pe lângă vilă, Amon fusese orbit de destin numai 
pentru ca Scheidt, care era iute la mânie şi la folosirea 
pistolului, să poată veni acum şi să-l ucidă în noaptea nunţii. 

Înţelegea, de asemenea, că toate femeile erau 
compromise: mama sa, proaspăta-i soţie, martorii, femeile 
care dăduseră glas celor mai înflorite şi stânjenitoare 
glume. Începu să murmure scuze, cerându-şi iertare. 


Rebecca îi făcu semn să tacă. Cobori paravanul de pături. 
La ora aceea, gândea ea, Scheidt nu se va urca până la 
rândul de sus decât dacă este provocat. Femeile de pe 
nivelurile de jos îi strecurau tinerei micile lor perne 
umplute cu paie. Jozef aranjase foarte bine ceremonia, dar 
acum era copilul care trebuia protejat. Rebecca îl înghesui 
într-un colţ al patului şi-l acoperi cu perne. Îl urmări pe 
ofiţer trecând pe lângă paturile de sub ea şi ieşind din 
baracă pe uşa din spate. Luminile se stinseră. În mijlocul 
unei ultime rafale de glume, familia Bau se refugie în 
intimitatea sa. 

Peste câteva minute începură să sune sirenele. În 
întuneric, toată lumea se ridică. Sunetul lor însemna pentru 
Jozef că erau într-adevăr hotărâți să-i distrugă noaptea 
nunţii. Îi găsiseră patul gol în barăcile bărbaţilor şi acum îl 
căutau peste tot. 

În întuneric, femeile se agitau. Ştiau şi ele asta. Le putea 
auzi de la locul lui. Tradiţionalismul lui demodat avea să le 
omoare pe toate. Alteste, şefa de baracă, cea care se 
arătase atât de înţelegătoare, va fi împuşcată prima când se 
vor aprinde luminile şi vor găsi ginerele în straie femeieşti. 

Jozef îşi înşfăcă hainele, îşi sărută la iuţeală nevasta, se 
lăsă să alunece pe podea şi ieşi în fugă din baracă. În 
întunericul de afară, sunetul sirenelor îl străpunse ca o 
lamă de pumnal, începu să fugă prin zăpada murdară cu 
haina şi rochia cea veche strânse ghem sub braţ. Când se 
vor aprinde luminile, îl vor vedea din turnuri. Dar îi trecu 
prin cap ideea nebunească cum că putea să treacă de gard 
înainte de aprinderea luminilor, că putea chiar să urce pe 
gard punând picioarele pe şirurile paralele de aceeaşi fază. 
Odată întors în lagărul bărbaţilor, putea să inventeze o 
poveste despre o diaree, despre faptul că trebuise să se 
ducă la latrine şi leşinase, revenindu-şi la sunetul sirenelor. 

În timp ce-o rupea la fugă spre gard, se gândea că, dacă 
era electrocutat, nu mai avea cum să mărturisească ce 
femeie vizita. Gonind către sârmele ucigaşe, nu înţelegea că 


în Appellplatz putea să aibă loc o scenă ca multe altele şi că 
Rebecca va fi obligată, într-un fel sau altul, să facă un pas 
înainte. 

La PlaszOw, gardul dintre lagărul bărbaţilor şi cel al 
femeilor era alcătuit din nouă fire electrificate. Jozef Bau se 
aruncă în sus, astfel încât picioarele să găsească sprijin pe 
cel de-al treilea fir de jos şi mâinile întinse să îl atingă pe cel 
de-al doilea de sus. Se imagină căţărându-se apoi peste fire 
cu viteza unui şoarece. Practic, se trezi aterizând în plasa 
de fire şi rămase atârnat acolo. Se gândi la răceala 
metalului pe care o simţea în palme. Era primul semn al 
curentului electric. Dar prin fire nu trecea nici un curent. 
Nu se aprinseseră nici luminile. Întins pe gard, J6zef Bau nu 
se mai gândi la motivul pentru care nu exista tensiune în 
gard. Se căţără până în vârf şi făcu un salt mortal până în 
lagărul bărbaţilor. Eşti bărbat căsătorit de-acum, îşi spuse. 
Se strecură în latrinele de lângă spălătorie. 

— O diaree îngrozitoare, Herr Oberscharfuhrer! 

Rămase acolo, gâfâind, în mirosul greu. Orbirea lui Amon 
din ziua cu florile... Căsătoria şi momentul nupţial, aşteptat 
cu răbdare nestrămutată, de două ori întrerupt... Scheidt şi 
sirenele. O problemă cu reflectoarele şi gardul. Clătinându- 
se şi gâfâind, se întrebă dacă mai putea să suporte 
echivocul vieţii sale. Ca şi ceilalţi, şi-ar fi dorit o salvare 
concretă. 

leşi afară, fiind printre ultimii care se aliniau în faţa 
barăcii. Tremura, dar era sigur că Alteste îl va acoperi. 

— Da, Herr Untersturmfuhrer, Haftling Bau a primit de la 
mine permisiunea să se ducă la latrină. 

Nu-l căutau pe el. Descoperiseră absenţa a trei tineri 
sionişti care evadaseră într-un camion încărcat cu produse 
de la atelierul de tapiţerie, unde se confecţionau saltele din 
zegras pentru Wehrmacht. 

Capitolul 27 

Privindu-se din profil în oglindă, Oskar descoperi pe 28 
aprilie 1944, la aniversarea celei de-a treizeci şi şasea zi de 


naştere, că talia i se îngroşase. Dar cel puţin, când a 
îmbrăţişat fetele, nimeni nu ş-a mai ostenit să-l denunțe. 
Oricare ar fi fost informatorii aflaţi printre tehnicienii 
germani, se demobilizaseră de când cei din SS îl lăsaseră pe 
Oskar să plece din Pomorska şi Montelupich, amândouă 
centre presupus inaccesibile în ceea ce priveşte 
intervenţiile. 

Ca să marcheze ziua, Emilie i-a trimis obişnuitele felicitări 
din Cehoslovacia, iar Ingrid şi Klonowska i-au oferit daruri. 
Aranjamentele sale domestice se schimbaseră prea puţin în 
cei patru ani şi jumătate pe care îi petrecuse la Cracovia. 
Ingrid era încă o concubină, Klonowska o prietenă, Emilie o 
soţie înţelegătoare, aflată la o depărtare convenabilă. 
Oricare ar fi fost suferinţele şi nemulţumirile pe care le 
resimţeau fiecare dintre ele, acestea treceau neremarcate, 
dar în acest al treizeci şi şaptelea an al vieţii sale se putea 
vedea bine că în relaţiile sale cu Ingrid se strecurase o 
oarecare răceală, că Klonowska, mereu aceeaşi prietenă 
loială, se mulțumea mai degrabă cu o legătură sporadică şi 
că Emilie mai considera căsătoria lor indisolubilă. Pentru 
moment îi oferiră darurile şi-şi păstrară sfaturile pentru ele. 

Alţii puseră umărul la celebrare. Amon îi îngădui în seara 
aceea lui Henry Rosner să-şi aducă vioara în Strada Lipowa, 
sub paza celui mai bun bariton al garnizoanei ucrainene. În 
acest moment, Amon era foarte mulţumit de asocierea sa cu 
Schindler. În schimbul sprijinului permanent acordat 
lagărului Emalia, Amon ceruse - şi obținuse - într-una din 
zile dreptul de a utiliza permanent Mercedes-ul lui Oskar; 
nu era vorba de rabla pe care o cumpărase Oskar de la 
John pentru o zi, ci de cea mai elegantă maşină din garajul 
Emaliei. 

Recitalul a avut loc în biroul lui Oskar. Nu a participat 
nimeni cu excepţia lui însuşi. Se părea că gălăgiosul magnat 
se săturase de companie. 

Când ucraineanul se duse la toaletă, Oskar îşi trădă 
descurajarea faţă de Henry. Îl nemulţumea situaţia 


războiului. Ziua sa de naştere se nimerise să cadă în plin 
haos. Armatele ruseşti se opriseră în faţa mlaştinilor Pripet 
din Bielorusia şi în1 faţa Lwow-ului. Temerile lui Oskar îl 
descumpăniră puţin pe violonist. Oare nu înţelege, se 
întrebă el, că dacă ruşii nu erau ţinuţi în loc, se termina cu 
toată activitatea lui de aici? 

— l-am cerut, de multe ori lui Amon să te lase să vii aici, 
definitiv, îi spuse Oskar. Tu şi soţia ta şi copilul. Nu vrea să 
audă de asta, te apreciază prea mult. Dar, poate, până la 
urmă... 

Henry era recunoscător, dar se simţi dator să sublinieze că 
familia lui s-ar putea să fie chiar mai în siguranţă la Plaszow. 
Cumnata sa, de exemplu, fusese descoperită de Goeth 
fumând în timpul lucrului şi acesta ordonase să fie 
executată. Dar unul dintre subofiţeri ceruse permisiunea 
să-i spună domnului comandant că această femeie era 
doamna Rosner, soţia lui Rosner acordeonistul. Oh, spusese 
Amon, şi o iertase. Ei bine, ţine minte, fetiţo, nu permit să 
se fumeze în timpul lucrului. 

Henry îi spusese lui Oskar în noaptea aceea că această 
atitudine a lui Amon - anume că Rosnerii se bucurau de 
imunitate din cauza talentului muzical - fusese cea care o 
convinsese pe Manei şi pe el însuşi să-şi aducă fiul de opt 
ani, Olek, în lagăr. Stătuse ascuns la nişte prieteni în 
Cracovia, dar poziţia lui devenea din zi în zi mai nesigură. 
Odată ajuns înăuntru, Olek se putea amesteca în micul grup 
de copii, mulţi dintre ei neînregistraţi în documentele 
lagărului, a căror prezenţă la Ptaszow era tăinuită de 
deţinuţi şi tolerată de unii dintre gradaţii lagărului. Totuşi, 
aducerea lui Olek acolo era partea cea mai riscantă. 
Pfefferberg, care a fost trimis până în oraş cu un camion ca 
să aducă de acolo cutiile de scule, îl strecurase pe băiat 
înăuntru. Ucrainienii fuseseră cât pe-aci să-l descopere la 
poartă. Picioarele lui ieşiseră de sub cutiile aşezate între 
genunchii lui Pfefferberg. 


— Domnule Pfefferberg, domnule Pfefferberg, auzise 
Poldek în timp ce ucrainenii căutau în spatele camionului, 
mi-au ieşit picioarele afară! 

Lui Henry îi venea să râdă acum, deşi cam strâmb, căci 
mai erau nuri de trecut. Dar Schindler reacţionă dramatic, 
făcând un gest ce părea izvorât din uşoara melancolie 
alcoolică ce-l stăpânea în seara aniversării sale: apucă 
scaunul din birou de spetează şi-l ridică către portretul 
Fuhrer-ului. O secundă se păru că va lovi fotografia; dar se 
răsuci pe călcâie, cobori scaunul cu grijă până când cele 
patru picioare se opriră la distanţe egale de podea, apoi 
începu să izbească cu el în covor, cutremurând pereţii. 
După care spuse: 

— Acolo au început să ardă cadavre, nu-i aşa? 

Henry se strâmbă de parcă mirosul ar fi pătruns şi în 
încăpere. 

— Au început, recunoscu el. 

Acum, că Plaszow devenise - în limbajul birocraţiei 
administrative - KL (Konzentrationslager), locuitorii săi 
descoperiră că nu mai era atât de periculos să te întâlneşti 
cu Amon. Şefii din Oranienburg nu permiteau execuțiile 
sumare. Trecuseră zilele în care curăţitorii de cartofi prea 
înceţi puteau fi nimiciţi pe loc. Nu puteau fi îndepărtați nici 
măcar prin procedurile aprobate. Trebuia alcătuită o 
comisie, efectuat un interogatoriu al cărui proces-verbal se 
trimitea în trei exemplare la Oranienburg. Sentința trebuia 
confirmată nu numai de biroul generalului Gluck, dar şi de 
Departamentul W (întreprinderi economice) al generalului 
Pohl. Pentru că, dacă un comandant ucidea lucrători ce 
prezentau importanţă pentru Departamentul W, se putea 
trezi cu cereri de despăgubire. De exemplu, Allach-Munich 
Ltd., o fabrică de porțelan care folosea munca slavilor de la 
Dachau, înaintase de curând o cerere de despăgubire 
pentru treizeci şi una de mii opt sute de reichsmark, 
deoarece, ca rezultat al epidemiei de febră tifoidă care a 
izbucnit în februarie 1943, din 26 ianuarie 1943 până în 3 


martie 1943, nu am avut la dispoziţia noastră forţă de 
muncă provenind din lagăr. În opinia noastră, suntem 
îndreptăţiţi la despăgubiri în baza articolului 2 din Legea 
Reglementării Despăgubirilor... 

Departamentul W era cu atât mai expus cererilor de 
despăgubire dacă pierderea lucrătorilor calificaţi se datora 
zelului unui ofiţer SS cu degetul veşnic pe trăgaci. 

Şi astfel, ca să evite hârţogăria şi complicațiile 
departamentale, în cea mai mare parte a zilei Amon îşi 
stăpânea degetul. Cei care îi ieşiră în cale în primăvara şi la 
începutul verii anului 1944 înţeleseră că nu mai erau atât 
de primejduiţi, deşi nu ştiau nimic despre Departamentul W 
şi de generalii Pohl şi Gluck. Pentru ei era un fapt la fel de 
misterios ca şi nebunia lui Amon. 

Totuşi, aşa cum îi spusese Oskar lui Henry Rosner, la 
PlaszOw începuseră să ardă cadavrele. Pregătindu-se 
pentru ofensiva ruşilor, SS-ul desfiinţa instituţiile sale din 
Est. Treblinka, Sobibor şi Belzec fuseseră evacuate în 
toamna precedentă. Militarii din Waffen SS, care le 
conduseseră, primiseră ordin să dinamiteze camerele de 
gazare şi crematoriul şi să nu lase nici o urmă, după care 
fuseseră expediaţi în Italia, să se lupte cu partizanii. 
Imensul complex de la Auschwitz, aflat în siguranţă în 
Silezia superioară, va completa marea sarcină asumată în 
Est şi, odată aceasta încheiată, crematoriile vor fi îngropate 
sub pământ. Căci, fără aceste dovezi, cei morţi nu aveau 
cum să depună mărturie, reprezentau doar o şoaptă 
purtată de vânt, un fir neînsemnat de praf pe o frunză. 

Cazul Plaszow nu era aşa de simplu, căci morţii de acolo 
fuseseră împrăştiaţi peste tot prin jur. În entuziasmul verii 
anului 1943, trupurile, în special ale celor ucişi în ultimele 
două zile ale ghetoului, fuseseră aruncate la întâmplare în 
gropi comune, în pădure. Acum, Departamentul D îl 
însărcină pe Amon să le găsească pe toate. 

Estimările referitoare la numărul cadavrelor variază 
foarte mult. Publicaţiile poloneze, pe baza documentelor 


Comisiei Centrale pentru Investigarea Crimelor Naziste în 
Polonia şi a altor surse, afirmă că prin Ptaszâw şi prin alte 
cinci sublagăre au trecut o sută cincizeci de mii de deţinuţi, 
cea mai mare parte dintre ei în tranzit. Dintre aceştia, 
polonezii consideră că circa optzeci de mii au murit acolo, 
cei mai mulţi executaţi în masă pe Chujowa Gorka, sau ca 
urmare a epidemiilor. 

Aceste cifre nedumeresc supraviețuitorii din Plaszow, care 
îşi amintesc înspăimântătoarea muncă de ardere a 
cadavrelor. Ei afirmă că numărul celor exhumaţi a fost cam 
de optzeci de mii, un număr înspăimântător prin el însuşi şi 
pe care nu au nici o dorinţă de a-l exagera. Distanţa dintre 
cele două estimări pare mai mică dacă ne amintim că 
execuțiile polonezilor, ţiganilor şi evreilor vor continua la 
Chujowa GoOrka, şi în alte locuri din jurul PlaszOw-ului, pe 
tot parcursul acelui an şi că SS-iştii vor începe chiar ei să 
pună în practică incinerarea trupurilor imediat după 
execuțiile în masă din fortul austriac de pe deal. În afară de 
asta, Amon nu va izbuti, aşa cum intenţiona, să exhumeze 
toate cadavrele din pădure. Câteva mii vor fi descoperite în 
cursul deshumărilor de după război, iar astăzi, pe măsură 
ce periferiile Cracoviei înghit Plaszow-ul, se mai descoperă 
oseminte cu prilejul excavării unor fundaţii. 

În timpul unei vizite la Plasz6w, chiar înaintea aniversării 
zilei sale de naştere, Oskar a văzut linia de ruguri de pe 
culmea de la marginea pădurii. Când s-a întors, o 
săptămână mai târziu, activitatea se intensificase. Trupurile 
erau deshumate de către bărbaţi care lucrau tuşind, legaţi 
la nas. Morţii erau aduşi la locul de incinerare pe pături, 
roabe şi tărgi şi aşezaţi pe trunchiuri de lemn, care 
alcătuiau un fel de suport. Astfel, strat cu strat, se construia 
rugul şi, când ajungea la nivelul umărului unui bărbat, îl 
stropeau cu gaz şi îi dădeau foc. Pfefferberg se îngrozise la 
vederea aparentei învieri a morţilor sub efectul flăcărilor; 
cadavrele se ridicau rostogolind lemnele arzând, 
întinzându-şi braţele, deschizând gurile ca pentru un ultim 


strigăt. Un tânăr SS-ist de la punctul de despăduchere 
alerga printre ruguri amenințând cu pistolul şi urlând 
ordine frenetice. Pulberea celor morţi se agăța de păr şi de 
hainele atârnate la uscat în grădinile locuinţelor 
subofiţerilor. Oskar observă uimit reacţia personalului 
lagărului: se purtau ca şi cum fumul ce plutea în aer era un 
fel de poluare industrială inevitabilă. Şi, prin negura 
produsă de ruguri, Amon şi Majola treceau călare, 
legănându-se liniştiţi în şa. Leo John îşi luă băieţelul de 
doisprezece ani la pescuit de mormoloci în mlaştinile din 
pădure. Flăcările şi mirosul nu-i abăteau de la rutina 
zilnică. 

Cufundat în scaunul BMW-ului său, cu fereastra ridicată şi 
cu o batistă pe gură şi la nas, Oskar se gândea că laolaltă cu 
ceilalţi îi ardeau şi pe toţi de-alde Spira. Rămăsese surprins 
auzind că în urmă cu un an, de Crăciun, executaseră toţi 
poliţiştii din ghetou - împreună cu familiile lor - de îndată 
ce Spira isprăvise supravegherea dărâmării ghetoului. Îi 
aduseseră într-o după-amiază pe toţi, cu neveste şi copii, 
până acolo, sus, şi îi împuşcaseră când soarele rece 
dispăruse la orizont. Îi împuşcaseră pe cei mai credincioşi 
(Spira şi Zellinger), ca şi pe cei mai puţin zeloşi. Spira şi 
ruşinoasa doamnă Spira şi nefericiţii lor copii, pe care 
Pfefferberg îi meditase, toţi stătuseră goi în mijlocul unui 
cerc de ţevi de puşcă, tremurând înghesuiți unul într-altul; 
uniforma napoleoniană a lui Spira, acum o grămadă de 
zdrenţe bună pentru reciclare, era aruncată la intrarea 
fortului. Şi Spira continua să-i asigure pe toţi că aşa ceva nu 
se poate întâmplă. 

Execuţia aceea îl tulburase pe Oskar, pentru că demonstra 
că nu exista vreo formă de ascultare sau supunere care să 
garanteze supraviețuirea unui evreu. lar acum îi ardeau pe 
oamenii lui Spira la fel de anonim, la fel de nerecunoscători, 
aşa cum îi executaseră. 

Chiar şi familia Gutter! Se întâmplase după o cină la 
Amon, cu un an în urmă. Oskar se întorsese acasă devreme, 


dar mai târziu a aflat despre cele întâmplate după plecarea 
lui. John şi Neuschel se luaseră de Bosch, făcându-l 
lăudăros. Bosch se autointitulase un veteran al tranşeelor, 
dar nu-l văzuse nimeni executând pe cineva. O ţinuseră aşa 
ore întregi - gluma serii. Până la urmă Bosch ordonase să 
fie treziţi David Gutter şi fiul său din baraca lor şi doamna 
Gutter şi fetiţa din lagărul femeilor. Se punea din nou 
problema servitorilor credincioşi. David Gutter fusese 
ultimul preşedinte a Judenrat-ului şi cooperase la absolut 
orice. Nu se dusese niciodată în Strada Pomorska pentru a 
încerca să se opună acelor Aktion sau diminuării 
transporturilor către Belzec. Semnase totul şi considera 
rezonabilă orice cerere germană. Pe lângă asta, Bosch îl 
folosise ca agent înăuntrul şi în afara Plaszow-ului, 
trimiţându-l până la Cracovia cu încărcături de mobilă abia 
tapiţată şi cu buzunarele pline de bijuterii, ca să le vândă pe 
piaţa neagră. lar Gutter o făcuse. Parte fiindcă era o 
lepădătură, dar în principal, şi pentru că socotea că asta 
avea să-i pună la adăpost nevasta şi copiii. 

La ora două, în noaptea aceea polară, Zauder, un poliţist 
evreu, prieten cu Pfefferberg şi cu Stern, care avea să fie 
împuşcat mai târziu de Pilarzik în timpul uneia din cruntele 
beţii, era de serviciu la poarta sectorului femeilor: îl auzi pe 
Bosch ordonând ca familia Gutter sa se alinieze într-o mică 
depresiune din apropierea barăcii femeilor. Copiii plângeau, 
dar David şi doamna Gutter erau calmi, ştiind că n-avea nici 
un sens să protesteze. 

lar acum Oskar privea toate acele dovezi - familia Gutter, 
familia Spira, rebelii, preoţii, copiii, fetele drăguţe găsite cu 
documente ariene - toate se întorceau pe dealul nebuniei 
ca să fie şterse, pentru cazul în care ruşii ajungeau la 
Plaszow şi făceau prea mult caz de asta. 

Trebuie avut grijă, scria într-o scrisoare primită de Amon 
de la Oranienburg, ca pe viitor să fie îndepărtate toate 
cadavrele şi în acest scop trimiteau reprezentantul unei 
firme de construcţii din Hamburg ca să supravegheze 


alegerea unor amplasamente pentru crematorii. Între timp 
trebuia ca morţii să fie îngropaţi - în vederea deshumării - 
în gropi marcate cu atenţie. 

Când Oskar, la a doua vizită pe care o făcu, văzu 
amploarea flăcărilor de pe Chujowa Gorka, primul său 
impuls a fost să rămână în maşină - un sănătos mecanism 
german - şi să plece acasă. Continuă însă să-şi viziteze 
prietenii din ateliere şi pe Stern în biroul lui. Se gândea că, 
văzând cenuşa ce se aşeza pe ferestre, n-ar fi exclus ca 
oamenii rămaşi în lagăr să se gândească la sinucidere. 
Totuşi, el era cel care părea deprimat. N-a pus niciuna 
dintre întrebările obişnuite, cum ar fi „Ei bine, Herr Stern, 
dacă Dumnezeu a făcut omul după asemănarea sa, care 
rasă îi seamănă mai mult? Îi seamănă mai mult un polonez 
decât un ceh?”. Nu lansă niciuna dintre ironiile astea. În 
schimb mârâi: 

— Ce cred ceilalţi? 

Stern îi răspunse că deţinuţii erau ca toţi deţinuţii. Îşi 
făceau munca şi sperau să supravieţuiască. 

— Am să vă scot de aici, mormăi pe neaşteptate Oskar, 
punându-şi pumnul strâns pe birou. Am să vă scot pe toţi de 
aici. 

— Pe toţi? Întrebă Stern. 

I se păruse că nu aude bine. O salvare biblică de asemenea 
proporţii nu se potrivea cu vremurile acelea. 

— Pe tine oricum, replică Oskar. 

Capitolul 28 

În biroul lui Amon din blocul administrativ existau două 
persoane care băteau la maşină. Una era o nemţoaică 
numită Frau Kochmann, cealaltă - un deţinut tânăr, studios, 
Mietek Pemper. Pemper va deveni într-o zi secretarul lui 
Oskar, dar în vara anului 1944 lucra încă pentru Amon şi, ca 
toţi ceilalţi aflaţi în această situaţie, nu era prea încrezător 
în şansele sale. 

Venise pentru prima dată în contact cu Amon la fel de 
accidental ca şi Helen Hirsch, slujnica. Fusese chemat la 


biroul lui Amon după ce-l recomandase cineva 
comandantului. Tânărul deţinut studia contabilitatea, era 
un dactilograf priceput şi putea să stenografieze în limbile 
polonă şi germană. Se spunea că are o memorie 
prodigioasă. Prin urmare, prizonier al acestor talente, 
Pemper se trezi în biroul principal din Ptlaszow, foarte 
aproape de Amon, câteodată fiind nevoit să se ducă până la 
vilă, să ia notițe acasă la comandant. 

Ironia sorții a făcut ca, în cele din urmă, dintre toate 
mărturiile deţinuţilor, memoria aproape fotografică a lui 
Pemper să fie cea care a determinat condamnarea la 
spânzurătoare a lui Amon. 

Pemper trebuia să fie un fel de dactilograt adjunct. 

Pentru documente confidenţiale, Amon ar fi trebuit să 
folosească secretara de origine germană, Frau Kochmann, 
o fată nu tot atât de competentă ca Mietek şi mai lentă la 
stenografie. Câteodată, comandantul încălca regula şi îl 
punea pe tânărul Pemper să ia notițe. lar Mietek, stând în 
faţa biroului lui Amon cu carneţelul pe genunchi, nu se 
putea împiedica să nu facă tot felul de presupuneri 
contradictorii. Prima dintre acestea a fost că toate 
rapoartele şi referatele, ale căror amănunte le depozita în 
remarcabila-i memorie, îl vor face un martor important în 
ziua aceea îndepărtată când el şi Amon vor compărea în 
faţa unui tribunal. Cealaltă presupunere era că, până la 
urmă, Amon îl va distruge, aşa cum se face cu o bandă de 
maşină. 

Şi totuşi, în fiecare dimineaţă, Mietek îşi pregătea nu 
numai hârtia şi indigoul, ci şi o duzină de pagini pentru 
cealaltă dactilografă. lar după ce fata termina de bătut, 
Pemper îşi asuma sarcina să distrugă indigourile, însă de 
fapt le reţinea şi le citea. Nu păstra nimic scris, dar încă din 
şcoală se remarca printr-o memorie prodigioasă. Ştia că, 
dacă vreodată se va alcătui un tribunal în faţa căruia vor fi 
chemaţi să se înfăţişeze el şi Amon, îl va uimi pe comandant 
cu datele exacte pe care le reţinuse. 


Într-adevăr, a avut ocazia să vadă unele documente 
secrete uluitoare. A citit, de exemplu, rapoarte asupra 
biciuirii femeilor. Li se reamintea comandanților de lagăre 
obligativitatea de a le executa astfel încât efectul să fie 
maxim. Era înjositor să se folosească în scopul ăsta personal 
SS. Prin urmare, trebuia ca femeile cehe să fie biciuite de 
cele slovace şi slovacele de cehe, şi să se procedeze la fel cu 
ruşii şi polonezii. Comandanții aveau datoria să-şi 
folosească imaginaţia în exploatarea diferenţelor etnice şi 
culturale. 

O altă informare le amintea că nu au dreptul de a decreta 
condamnări la moarte. Comandanții puteau cere autorizaţia 
telegrafic sau în scris de la Biroul Central al Securităţii 
Reich-ului. Amon făcuse aceasta în vară, când din 
sublagărul Wieliczka evadaseră doi evrei, pe care îi 
propusese să fie spânzurați. Telegrama care acorda această 
permisiune sosise de la Berlin semnată - notă Pemper - de 
doctorul Ernst Kaltenbrunner, şeful Biroului Central al 
Securităţii Reichului. 

În aprilie, Pemper citi referatul de la Gerhardt Maurer, 
şeful Secţiei pentru Repartiția Forţei de Muncă, din 
subordinea Secţiei D a generalului Gluck. Maurer îi cerea 
lui Amon să-i spună câţi unguri puteau fi deţinuţi temporar 
la PlaszOw. Aceştia aveau ca destinaţie Atelierele Germane 
de Armament (DAW), o filială a grupului Krupp, ce fabrica 
focoase pentru proiectile de artilerie în enormul complex de 
la Auschwitz. Întrucât Ungaria fusese abia de curând 
declarată protectorat german, evreii unguri şi dizidenţii 
beneficiau de o stare de sănătate mai bună decât cei care 
aveau la activ câţiva ani petrecuţi în ghetouri şi lagăre. 
Pentru fabricile de la Auschwitz erau deci ca un fel de 
transfuzie de sânge proaspăt. Din nefericire, la DAW nu se 
terminaseră încă pregătirile pentru primirea lor şi, dacă 
comandantul de la Plaszow putea să preia şapte mii, în 
cazul în care se puteau face aranjamentele necesare, Secţia 
D avea să-i fie deosebit de recunoscătoare. 


Răspunsul lui Goeth, pe care Pemper l-a văzut - sau poate 
chiar dactilografiat - a fost că Plaszow era plin până la refuz 
şi că în perimetrul delimitat de gardurile electrificate nu 
mai exista loc pentru a se construi ceva. Iotuşi, Amon putea 
accepta până la zece mii de prizonieri în tranzit dacă: (a) i 
se permitea să lichideze elementele neproductive din lagăr 
şi (b) dacă putea să impună cazarea a două persoane într- 
un pat. Drept răspuns, Maurer îi scrise că ultima cerere nu 
putea fi acceptată vara, de teama tifosului, şi că, ideal, după 
regulament, fiecare prizonier trebuia să dispună de minim 
trei metri cubi de aer. II autoriza însă să se ocupe de prima 
alternativă. Secţia D va comunica lagărului Auschwitz- 
Birkenau - sau Secţiei de Exterminare a acelei mari 
întreprinderi - să se aştepte la un transport de prizonieri 
eliminaţi din Plasz6w. În acelaşi timp, mijloacele de 
transport se vor aranja cu Ostbahn, iar vagoanele de vite 
vor trece de pe linia principală până la poarta lagărului 
Plasz6w. 

Aşadar, Amon trebui să se ocupe de procesul de sortare 
din lagărul său. 

Cu binecuvântarea lui Maurer şi a Secţiei D, a lichidat într- 
o singură zi tot atâtea vieţi câte a reuşit Oskar Schindler să 
aducă la Emalia - cu ruinătoare eforturi şi cheltuieli. Amon 
a denumit operaţiunea de selectare Die Gesundheitaktion - 
Acţiunea „Sănătatea”. 

A organizat-o ca pe o zi de târg la ţară. Când a început, în 
dimineaţa zilei de duminică 7 mai, Appellplatz era 
împodobită cu pancarte - pentru fiecare deţinut, munca 
potrivită. Difuzoarele cântau balade, cântece de dragoste şi 
melodiile lui Strauss. Sub ele era aşezată o masă unde 
doctorul Blancke, medicul SS, şedea alături de doctorul 
Leon Gross şi câţiva funcţionari. Conceptul de sănătate al 
lui Blancke era la fel de excentric ca al tuturor doctorilor 
din SS. Scăpase spitalul lagărului de bolnavii cronici 
injectându-le benzină în vene. Aceste injecții nu puteau 
trece, sub nici o formă, drept gest umanitar. Pacientul era 


cuprins de convulsii care sfârşeau după un sfert de oră, 
când se instala moartea prin asfixie. Marek Biberstein, 
fostul preşedinte al Judenrat-ului, şi acum, după doi ani de 
închisoare, cetăţean al PlaszOw-ului, suferise un stop 
cardiac şi fusese adus la Krankenstube. Mai înainte ca 
Blancke să poată ajunge la el cu seringa lui cu benzină, 
venise lângă patul lui doctorul Idek Schindel - unchiul 
acelei Genia a cărei siluetă îndepărtată îl înfiorase pe 
Schindler cu doi ani în urmă - împreună cu câţiva dintre 
colegii săi. 1 s-a injectat o doză de cianură, mult mai 
suportabilă decât benzina. 

În ziua aceea, flancat de sertarele cu fişele întregii 
populaţii a lagărului, Blancke evalua sănătatea prizonierilor 
din fiecare baracă şi, când isprăvea un set de fişe, continua 
cu următorul. 

Pe măsură ce ajungeau în Appellplatz, deţinuţilor li se 
spunea să se dezbrace. Au fost aliniaţi, aşa goi, şi puşi să 
alerge înainte şi înapoi prin faţa doctorilor. Blancke şi Leon 
Gross, medicul colaboraţionist evreu, făceau note pe fişe, 
arătau către deţinut, strigau la el ca să verifice numele. 
Deţinuţii alergau înapoi, doctorii căutând în acest timp 
semne de boală sau slăbiciune. Era un exerciţiu neobişnuit 
şi umilitor. Bărbaţi cu afecţiuni ale spatelui (Pfefferberg, de 
exemplu, avea umărul dislocat de Hujar, care-l lovise cu 
mânerul biciului), femei suferinde de diaree cronicizată, 
care-şi frecaseră obrajii cu morcovi pentru a le da culoare, 
toţi alergau disperaţi ca să-şi salveze viaţa. Tânăra doamnă 
Kinstlinger, care concurase pentru Polonia la Olimpiada de 
la Berlin, înţelegea acum că acolo fusese doar o joacă. Aici 
era adevărata competiţie. Cu stomacul chircit şi plămânii 
goliţi de aer, alergai în sunetele muzicii mincinoase, de 
dragul vieţii. 

Nici un deţinut nu află rezultatele până în duminica 
următoare când, sub aceleaşi pancarte şi în acordurile 
muzicale, deţinuţii au fost din nou adunaţi. Pe măsură ce se 
citeau numele şi cei respinşi la Gesundheitaktion erau duşi 


către partea estică a pieţei, se auzeau strigăte de furie şi 
nemulţumire. Amon se aşteptase la o revoltă şi ceruse 
ajutorul garnizoanei militare din Cracovia, care era în stare 
de alertă pentru această eventualitate. În duminica 
precedentă fuseseră descoperiţi în timpul unei inspecții 
aproape trei sute de copii, pe care acum îi târau santinelele. 
Protestele şi vaietele părinţilor erau atât de puternice, încât 
cea mai mare parte a garnizoanei, ca şi detaşamentele de 
securitate ale poliţiei din Cracovia au fost introduse în lagăr 
pentru a putea forma un cordon menit să separe cele două 
grupuri. Confruntarea a durat ore întregi, paznicii 
împingând înapoi valurile de părinţi înnebuniţi şi spunând 
obişnuitele minciuni deţinuţilor care aveau rude printre cei 
respinşi. Nu se anunţase nimic, dar toată lumea ştia că cei 
care nu trecuseră testul nu aveau nici un viitor. Valsurile şi 
cântecele săltăreţe care se revărsau din difuzoare se 
amestecau cu strigătele disperate de la un grup la altul, 
alcătuind o jalnică babilonie. Henry Rosner, el însuşi 
măcinat de griji - fiul său Olek se afla ascuns undeva prin 
lagăr - trăi bizara experienţă de a vedea un tânăr SS-ist 
care, cu lacrimi în ochi, condamnă cele ce se întâmplau 
acolo şi ceru să plece voluntar pe frontul de est. Dar ofiţerii 
urlară că dacă nu se va respecta disciplina, vor ordona 
oamenilor lor să treacă la represalii. Poate Amon spera că o 
deschidere justificată a focului va reuşi să împrăștie lumea. 

La sfârşitul acestui proces, la marginea estică a 
Appellplatz-ului stăteau înconjurați de arme o 1400 de 
adulţi şi 268 de copii, pregătiţi pentru expedierea rapidă la 
Auschwitz. Pemper privea şi memora figurile acelora pe 
care comandantul îi considera inapţi. Deşi nu se ajunsese la 
numărul la care sperase Amon, se crease, temporar, 
suficient loc pentru un influx masiv de unguri. 

În sistemul de fişe al doctorului Blancke, copiii din Plasz6w 
nu erau atât de precis înregistraţi ca adulţii. Mulţi dintre ei 
hotărâră să petreacă amândouă duminicile în ascunzători, 
atât ei, cât şi părinţii lor intuind că vârsta şi absenţa 


numelor şi a altor detalii din documentele lagărului îi vor 
transforma în ţinte sigure ale procesului de selecţie. 

În a doua duminică, Olek Rosner se ascunse în tavanul 
uneia dintre barăci. În ziua aceea, alături de el, deasupra 
grinzilor, se mai aflau alţi doi copii şi cât fu ziua de lungă nu 
făcură nici un zgomot, se străduiră să nu urineze, 
rămânând nemişcaţi printre păduchii, şoarecii şi 
pacheţelele cu bunuri ale prizonierilor. Căci copiii ştiau la 
fel de bine ca orice adult că SS-iştii şi ucrainenii cunoşteau 
existenţa spaţiilor de deasupra tavanului. Le considerau un 
focar de infecţie cu tifos şi fuseseră informaţi de doctorul 
Blancke că era suficient un minuscul fragment de 
excrement de păduche într-o crăpătură a pielii ca să se 
declanşeze o epidemie de tifos. Unul dintre copiii de la 
Plaszow fusese adăpostit timp de luni de zile în apropierea 
lagărului bărbaţilor, într-o baracă pe care sta scris 
„Achtung Typhus”. În duminica aceea acţiunea „Sănătatea” 
a lui Amon era cu mult mai primejdioasă pentru Olek 
Rosner decât păduchii purtători de tifos. 

Alţi copii, o parte din cei 268 separați din mulţime în ziua 
aceea, se ascunseseră de fapt de la început cu acea 
agerime a minţii care-l ţinuse pe Olek Rosner nemişcat şi 
tăcut pe grinzile tavanului, fiecare copil din Plaszow îşi 
alesese ascunzătoarea preferată. Unii se simțeau mai bine 
în scobiturile dintre barăci, alţii în spălătorie, alţii într-un 
hambar din spatele garajului. Multe dintre aceste 
ascunzători fuseseră descoperite fie în duminica aceea, fie 
în cea precedentă şi nu mai ofereau, adăpost. 

Un alt grup fusese adus în Appellplatz fără nici un fel de 
probleme: erau cei ai căror părinţi cunoşteau pe unul sau 
pe altul dintre subofiţeri. Aşa cum se plânsese mai de mult 
Himmler, deşi nici un Obersturmfuhrer SS nu clipea la 
execuţii, fiecare avea favoriţii săi, ca şi cum locul ar fi fost 
terenul de joacă al unei şcoli. Dacă era vreo problemă cu 
copiii, se gândeau unii părinţi, puteai să apelezi la SS-istul 
care te cunoştea. 


În duminica precedentă, un orfan de treisprezece ani se 
credea în siguranţă pentru că la alte apeluri trecuse drept 
un tânăr adult. Odată gol însă, nu mai reuşi să-şi ascundă 
constituţia de copil; i se spusese să se îmbrace şi fusese 
împins către grupul copiilor. Acum, în timp ce la celălalt 
capăt al Appellplatz-ului părinţii îşi plângeau copiii, iar 
difuzoarele urlau un cântec sentimental intitulat Mammi, 
kauf mir ein Pferdchen (Mami, cumpără-mi un căluţ), 
băiatul trecu pur şi simplu dintr-un grup în celălalt, cu 
acelaşi instinct infailibil care, mai demult, caracterizase 
mişcarea copilei cu bonetă roşie în Plac Zgody. Şi, ca şi pe 
Scufiţa Roşie, nu-l observă nimeni. Se instală în rând, un 
adult la fel de plauzibil ca şi ceilalţi, în timp ce muzica urla 
şi inima bătea să-i sară din piept. Apoi, prefăcându-se că 
are diaree, ceru unei santinele să-l lase să se ducă la 
latrină. 

Şirul lung al latrinelor se întindea în spatele lagărului 
bărbaţilor şi, ajuns acolo, băiatul păşi peste scândura pe 
care stăteau oamenii ca să-şi facă nevoile. Cu un braţ 
proptit de-o parte şi de cealaltă a gropii, se lăsă să alunece 
înăuntru, încercând să găsească în pereţi sprijin pentru 
picioare. Mirosul îi tăie răsuflarea şi muştele îi invadară 
gura, urechile şi nările, în timp ce se cufunda în miasmă, 
reuşi să atingă fundul gropii. 

I se păru că prin norul de muşte se aude un murmur de 
voci şi crezu că are halucinaţii. Vin după tine? Spuse o voce, 
iar alta ripostă: La dracu', ăsta-i locul nostru! 

Se mai aflau acolo încă zece copii. 

Raportul lui Amon, pe care Mietek Pemper îl văzu peste 
umărul domnişoarei Kochmann luni-dimineaţă, folosea 
cuvântul compus Sonderbehandlung - tratament special. 
Era un termen care avea să devină faimos în anii următori, 
dar Pemper îl întâlnea atunci pentru prima dată. Desigur, 
suna liniştitor, chiar medical, dar Mietek ştia acum că 
medicina nu avea nici o legătură cu subiectul. 


O telegramă pe care Amon o dictă în acea dimineaţă 
pentru a fi transmisă la Auschwitz oferea mai mult decât o 
simplă sugestie asupra înţelesului său. Amon raporta că, 
pentru a face evadarea şi mai dificilă, insistase ca aceia ce 
fuseseră selectaţi pentru Sonderbehandlung să lase toate 
zdrenţele civile pe care le mai posedau pe platforma căii 
ferate şi să îmbrace pe loc hainele vărgate de deţinut. În 
cadrul sistemului, lipsa acută de astfel de îmbrăcăminte 
generase prevederea ca materialul vărgat în care candidaţii 
pentru Sonderbehandlung apăreau la Auschwitz să fie 
neapărat şi imediat returnat la KL Plaszow pentru 
refolosire. 

Şi toţi copiii rămaşi la Plaszâw - cel mai numeros grup era 
cel ascuns în latrină, împreună cu orfanul cel înalt - se 
ascunseră şi încercară să treacă drept adulţi până când 
selecţii ulterioare îi descoperiră şi îi duseră la Ostbahn 
pentru o călătorie înceată, de o zi, cale de şaizeci de 
kilometri, până la Auschwitz. Vagoanele de marfă au fost 
folosite astfel toată vara, ducând trupe şi provizii spre est, 
către linia frontului, iar la întoarcere pierzând vremea pe 
linii secundare în timp ce doctorii SS urmăreau nesfârşite 
şiruri de oameni goi alergând pe dinaintea ochilor lor. 

Capitolul 29 

Într-o înăbuşitoare zi de vară, şezând în biroul lui Amon cu 
ferestrele larg deschise, Oskar avu la început impresia că 
această întâlnire era o glumă. Poate că Madritsch şi Bosch 
simțeau acelaşi lucru, pentru că privirea lor aluneca întruna 
de la Amon către vagonetele cu piatră ce se zăreau pe 
fereastră şi camioanele care treceau pe stradă. Doar 
Untersturmfuhrer-ul Leo John, care lua notițe, simţea 
nevoia să-şi ţină spatele drept şi vestonul încheiat până la 
ultimul nasture. 

Amon prezentase întâlnirea drept o „conferinţă pentru 
securitate”. Deşi frontul se stabilizase, spuse el, apropierea 
centrului frontului rusesc de suburbiile Varşoviei încurajase 
activitatea partizanilor în întreg Guvernământul General. 


Evreii care auziseră de asta se simțeau îndemnați la rândul 
lor să încerce să evadeze. Desigur că nu ştiau, sublinie 
Amon, că se aflau într-o siguranţă mult mai mare în spatele 
gardului de sârmă ghimpată decât expuşi acelor evrei 
ucigaşi care erau partizanii polonezi. În orice caz, toată 
lumea trebuia să fie avertizată de eventualele atacuri ale 
partizanilor şi, încă mai rău, de ciocnirile dintre partizani şi 
deţinuţi. 

Oskar încercă să-şi imagineze partizanii invadând platoul, 
eliberând toţi polonezii şi evreii, transformându-i peste 
noapte într-o armată. Era un vis, şi cine putea să creadă în 
el? Dar în faţa lui se afla Amon, străduindu-se să-l convingă 
că el credea în aşa ceva. Acest „aşa ceva” avea însă un scop. 
Oskar era sigur de asta. 

Bosch spuse: 

— Dacă partizanii vin încoace, la tine, Amon, sper să nu se 
întâmple în seara în care mă inviţi la masă. 

— Amin, amin, murmură Schindler. 

După întâlnire, oricare ar fi fost scopul acesteia, Oskar îl 
luă pe Amon până la maşina parcată lângă blocul 
administrativ. Deschise portbagajul. Înăuntru se afla o şa 
bogat împodobită, lucrată cu modele caracteristice regiunii 
Zakopane din munţii de la sud de Cracovia. Era necesar să-l 
copleşească pe Amon cu astfel de daruri mărunte, acum, 
când plăţile pentru munca forţată de la Deutsche Email 
Fabrik nu mai treceau pe la Hauptsturmfuhrer-ul Goeth, 
fiind trimise direct responsabilului cu regiunea Cracoviei de 
la sediul din Oranienburg al generalului Pohl. 

Oskar se oferi să-l ducă pe Amon şi şaua lui până la vilă. 

Într-o astfel de zi arzătoare, împingătorii de vagonete 
dovedeau mai puţin zel decât se cerea. Dar şaua îl 
îmbunase pe Amon şi, în orice caz, nu i se mai îngăduia să 
sară din maşină şi să împuşte oameni. Mercedes-ul alunecă 
pe lângă barăcile garnizoanei şi ajunse lângă o linie 
secundară de cale ferată, unde se găseau trase un şir de 
vagoane de vite, bine păzite. Oskar putea spune - după 


aburul uşor care plutea deasupra vagoanelor, vibrând în 
fierbinţeala radiată de acoperişuri - că erau pline ochi. 
Chiar şi printre pufăiturile locomotivei puteai să auzi 
gemetele celor dinăuntru şi implorările pentru un strop de 
apă. 

Oskar puse o frână şi ascultă. I se îngăduia asta datorită 
splendidei şi costisitoarei şei din port-bagaj. Amon îi zâmbi 
indulgent sentimentalului său prieten. 

— O parte sunt din Ptaszow şi alta de la lagărul de muncă 
Szebnia. Şi polonezi şi evrei de la Montelupich. Se duc la 
Mauthausen. 

Amon pronunţase numele destinaţiei pe un ton ironic. 

— Se plâng că e rău? Încă nu ştiu ce înseamnă rău. 

Acoperişurile vagoanelor erau încinse de căldură. 

— Ai vreo obiecţie dacă îţi chem echipa de pompieri? 
Întrebă Oskar. 

Amon lăsă să-i scape un râs care însemna „şi ce-o să-ţi mai 
treacă prin cap?”. Voia să spună că n-ar lăsa pe nimeni 
altcineva să-i cheme pompierii, dar îl tolera pe Oskar 
pentru că era un individ ciudat şi întreaga afacere avea să 
se transforme într-o frumoasă anecdotă de spus la cină. 

Dar, în timp ce Oskar trimise santinela ucraineană să sune 
clopotul pentru a chema pompierii evrei, Amon rămase 
nedumerit. Oskar ştia ce înseamnă de fapt Mauthausen. 
Dacă stropeai vagoanele înţesate de oameni era ca şi cum 
le-ai face promisiuni de viitor, dar astfel de promisiuni 
constituiau, pentru oricine, o adevărată cruzime. 
Neîncrederea se amestecă cu o toleranţă amuzată pe 
măsură ce se întindeau furtunurile şi jeturile de apă cădeau 
sfârâind pe acoperişurile scorojite. Neuschel cobori şi el din 
birou, ca să clatine din cap şi să zâmbească, în timp ce 
oamenii din vagoane strigau şi gemeau de bucurie. Grun, 
garda personală a lui Amon, pălăvrăgea cu 
Untersturmfuhrer-ul John şi se bătea cu palmele peste 
şolduri, înecându-se de râs, în timp ce apa continua să 
curgă. Chiar şi cu furtunurile întinse în toată lungimea lor şi 


la maximă presiune, jeturile de apă ajungeau numai până la 
jumătatea liniei de vagoane. Atunci Oskar îi ceru lui Amon 
să-i împrumute un camion sau o căruţă şi câţiva ucraineni 
care să se ducă până la Zablocie şi să aducă de acolo 
furtunurile de incendiu de la fabrica sa. Erau furtunuri de 
două sute de metri, spuse. Amon găsi şi acest lucru nostim. 

— Sigur că sunt dispus să-ţi cedez un camion, răspunse 
Amon. 

Era în stare să facă orice de dragul comediei reprezentate 
de însăşi viaţa. 

Oskar dădu ucrainenilor o notă pentru Bankier şi Garde. 
În lipsa lor, Amon deveni atât de dornic să se identifice cu 
spiritul întâmplării, încât permise să se deschidă uşile 
vagoanelor, să li se aducă celor dinăuntru găleți cu apă, iar 
morţii, cu feţele lor rozalii umflate, să fie scoşi de acolo. De 
jur-împrejurul liniei ferate se strânseseră ofiţeri SS şi 
subofiţeri care se distrau: „De la ce-şi închipuie că-i 
scapă?”. 

Când sosiră furtunurile lungi de la Deutsche Email Fabrik 
şi toate vagoanele fură scăldate cu apă, gluma căpătă 
dimensiuni noi. Oskar dăduse instrucţiuni ca, pe lângă 
expedierea furtunurilor, directorul să se ducă în propriul 
apartament de la etajul clădirii birourilor, să umple un 
coşuleţ cu băutură şi ţigări, cu brânză bună şi cârnaţi, şi aşa 
mai departe. Oskar întinse acum coşuleţul subofiţerului 
aflat la ultimul vagon al trenului. Era o tranzacţie deschisă 
şi omul, uşor stânjenit, strecură coşuleţul la iuţeală în 
vagon, în caz că vreunuia dintre ofiţerii de la KL. Plaszow i- 
ar fi trecut prin gând să facă un raport. Dar, ciudat, Oskar 
părea să se bucure de grațiile comandantului, şi subofiţerul 
îl ascultă cu respect. 

— Când opriţi în gări, spuse Oskar, vreţi să deschideţi uşile 
vagoanelor? 

Mai târziu, doi supraviețuitori ai transportului, doctorii 
Rubinstein şi Feldstein îl vor informa pe Oskar că 
subofiţerul ordonase frecvent deschiderea uşilor şi 


umplerea regulată cu apă a găleţilor în timpul 
insuportabilei călătorii spre Mauthausen. Pentru 
majoritatea oamenilor din transportul acela, toate astea nu 
au însemnat, desigur, decât o slabă alinare înaintea morţii. 

În timp ce Oskar trecea de-a lungul şirului de vagoane, în 
râsetele ofiţerilor SS, aducând acea uşurare care poate fi 
calificată drept inutilă, se putea vedea că nu arăta agitat, ci 
de-a dreptul posedat. Chiar şi Amon înţelegea că prietenul 
său trecuse într-o nouă fază. Îl înspăimântau frenezia cu 
care dusese furtunurile până la cel mai îndepărtat vagon, 
mituirea unui SS-ist sub ochii întregului personal; n-ar fi 
fost nevoie decât de o insignifiantă schimbare în râsul lui 
Scheidt sau John sau Hujar ca să genereze un denunţ în 
masă, pe care Gestapoul nu putea să-l ignore. lar atunci 
Oskar ar fi ajuns cu siguranţă la Montelupich şi, în virtutea 
acuzațiilor anterioare cu substrat rasial, poate chiar la 
Auschwitz. Aşa că Amon era îngrozit de felul în care Oskar 
insista să se ocupe de cei morţi, de parcă erau nişte rude 
sărace călătorind cu vagoane de clasa a treia, dar cu o 
destinaţie reală. 

Câtva timp după ora două, o locomotivă trase mizerul şir 
de vagoane câtre linia principală. Toate furtunurile fură 
strânse. Oskar îl duse pe Amon cu şaua sa până la vila 
Goeth. Comandantul îl simţea pe Oskar încă preocupat şi, 
pentru prima dată de când se cunoşteau, îi dădu prietenului 
său un sfat: 

— Las-o mai moale, Oskar! Nu poţi să alergi după fiecare 
încărcătură care pleacă de aici. 

Inginerul Adam Garde observă şi el această schimbare 
suferită de Oskar. În noaptea de 20 iulie, un SS-ist venise la 
baraca lui şi îl trezise din somn. Herr Direktor sunase la 
camera de gardă şi ceruse să vină inginerul Garde la el în 
birou pentru rezolvarea unor probleme de serviciu. 

Îl găsi pe Oskar ascultând la radio cu obrajii împurpuraţi şi 
o sticlă şi două pahare pe masă în faţa lui. În zilele acelea 
peretele din spatele biroului era împodobit cu o hartă a 


Europei în relief. Nu fusese acolo în perioada expansiunii 
germane, dar Oskar părea să fi devenit brusc interesat de 
restrângerea frontierelor germane. În noaptea aceea avea 
aparatul reglat pe Deutschlandsender, nu aşa cum se 
obişnuia - pe BBC. Se cânta muzică patriotică, cum se 
întâmplă întotdeauna înaintea anunţurilor importante. 

Oskar părea să asculte cu nesaţ. Când intră Garde, se 
ridică în picioare şi-i făcu semn să se aşeze. Turnă coniac şi 
îl dădu grăbit pe gât. 

— A avut loc o tentativă de asasinare a lui Hitler, spuse 
Oskar. S-a anunţat mai devreme, în cursul serii şi, potrivit 
ştirilor, Hitler a supravieţuit. Au promis că va vorbi curând 
poporului german, dar asta nu s-a întâmplat. Au trecut 
ceasuri şi nu au fost în stare să-l scoată pe post, transmit 
întruna muzică de Beethoven, aşa cum au făcut şi când a 
căzut Stalingradul. 

Oskar şi Garde stătură unul lângă altul ore întregi. Un act 
subversiv: un evreu şi un german ascultând împreună 
radioul, toată noaptea dacă era nevoie, ca să afle dacă 
Fuhrer-ul a murit. Garde era chinuit de aceeaşi speranţă 
ameţitoare. Observă că Oskar păşea şchiopătând, ca şi cum 
posibilitatea ca Marele Conducător să fie mort îi afectase 
tonusul muscular. Bea nesăţios şi îl îndemnă şi pe el să bea. 

— Dacă este adevărat, spuse Oskar, atunci germanii de 
rând, ca el, puteau să se ridice din nou, doar pentru că 
cineva din apropierea lui Hitler avusese curajul să-l alunge 
de pe faţa pământului. Este sfârşitul SS-ului, spuse Oskar. 
Până mâine dimineaţă Himmler va ajunge la închisoare. 

Lăsă să scape un nor de fum. Oh, Doamne, spuse, ce 
fericire ar fi să vadă sfârşitul acestui regim! 

Ştirile de la ora zece nu repetară decât anunţul precedent. 
Avusese loc un atentat la viaţa Fuhrer-ului, dar nereugşit, şi 
Fuhrer-ul va vorbi la radio peste câteva minute. Trecu o oră 
şi Fuhrer-ul tot nu vorbi. Oskar se lăsă furat de o imagine 
din ce în ce mai populară printre germani, pe măsură ce 
războiul se apropia de sfârşit. 


— Necazurile noastre s-au terminat, spuse. Lumea şi-a 
venit în fire. Germania poate să se alieze acum cu vestul 
împotriva ruşilor. 

Speranţele lui Garde erau mult mai modeste. În cel mai 
rău caz, vedea un ghetou în stilul aceluia instituit de 
bătrânul Franz Josef. 

În timp ce ei beau în acordurile muzicii, părea din ce în ce 
mai logic ca Europa să-şi ofere în noaptea aceea o moarte 
indispensabilă pentru însănătoşirea sa. Erau din nou 
cetăţenii continentului, nu mai erau deţinut şi Herr 
Direktor. Promisiunea radioului de a difuza un mesaj al 
Fuhrer-ului se repetă şi, de fiecare dată, Oskar râdea din ce 
în ce mai tare. 

După miezul nopţii nu mai dădură nici o atenţie 
promisiunilor. Chiar şi aerul părea mai uşor în această 
Cracovie post-hitleristă. Până dimineaţa, presupuneau ei, se 
va dansa în fiecare piaţă, şi gestul nu va fi pedepsit. 
Wehrmacht-ul îl va aresta pe Frank în castelul Wawel, şi va 
înconjura complexul SS din Strada Pomorska. 

Cu puţin înainte de ora unu noaptea se auzi vocea lui 
Hitler, transmisă de la Rastenberg. Oskar fusese atât de 
convins că n-avea să mai audă niciodată acea voce încât, 
vreme de câteva secunde, nu o recunoscu, crezând că era 
doar un alt purtător de cuvânt al partidului, care trăgea de 
timp. 

Dar inginerul Garde auzi discursul de la primul cuvânt şi 
recunoscu vocea. 

„Camarazi germani! Începu Hitler. Dacă vă vorbesc astăzi, 
o fac mai întâi pentru ca voi să-mi auziţi glasul şi să ştiţi că 
sunt neatins şi sănătos şi, în al doilea rând, ca să aflaţi 
despre o crimă fără seamăn în istoria Germaniei.” 

Discursul se sfârşi patru minute mai târziu, cu o referire la 
conspiratori. 

„De data aceasta vom clarifica lucrurile în felul în care noi, 
naţional-socialiştii, suntem obişnuiţi să o facem.” 


Adam Garde nu împărtăşise nici o clipă pe de-a-ntregul 
fantezia care-l însufleţise toată noaptea pe Oskar. Căci 
Hitler era mai mult decât un om: întruchipa un sistem cu 
ramificații. Chiar dacă murea, nu exista nici o garanţie că 
sistemul îşi va schimba caracterul. Pe lângă asta, era de 
neînchipuit ca un fenomen ca Hitler să dispară aşa, într-o 
seară. 

Dar de ore întregi Oskar credea furibund în această 
moarte şi când se dovedi că e o iluzie, tânărul Garde trebui 
să-l aline, în timp ce Oskar vorbea cu o mâhnire aproape 
teatrală: 

— 'Toate speranţele noastre de salvare sunt inutile. 

Turnă încă un pahar de coniac pentru fiecare, apoi 
împinse sticla peste masă, deschizând şi pachetul de ţigări. 
— Ia coniacul şi nişte ţigări şi du-te şi dormi. Va trebui să 

mai aşteptăm o vreme libertatea. 

În ameţeala produsă de coniac, de ştiri şi de schimbarea 
situaţiei în orele dimineţii, Garde nu considera uimitor că 
Oskar vorbea de „libertatea noastră”, de parcă ar fi avut un 
ţel comun, ar fi fost amândoi deţinuţi care aşteptau pasiv 
eliberarea. Întors în patul său, Garde îşi zise că era ciudat 
că Herr Direktor vorbise aşa, ca un om care se lasă uşor 
cuprins de închipuiri şi deprimare. De obicei era mult mai 
pragmatic. 

În vara aceea târzie, în Pomorska şi în lagărele din jurul 
Cracoviei circulau zvonuri despre o reaşezare iminentă a 
deţinuţilor. Zvonurile îl nelinişteau şi pe Oskar la Zablocie, 
iar Amon, la Plaszow, primi o informaţie neoficială cu privire 
la desfiinţarea lagărului. 

De fapt, acea „întâlnire asupra problemelor de securitate” 
nu avusese nici o legătură cu apărarea lagărului de atacul 
partizanilor, ci cu apropiata închidere a lagărelor. Amon îi 
chemase pe Madritsch, pe Oskar şi pe Bosch la Plaszow şi 
ţinuse şedinţa aceea doar ca să-şi asigure o acoperire. Îşi 
creă astfel un motiv ca să se ducă până la Cracovia şi să se 
întâlnească cu Koppe, noul şef al poliţiei SS a 


Guvernământului General. Aşezat de partea cealaltă a 
biroului lui Koppe, cu chipul încruntat teatral, cu degetele 
lungi strângându-se şi desfăcându-se fără rost, Amon avea 
expresia omului frământat de imaginea unui PtaszOw 
asediat. Îi spuse lui Koppe aceeaşi poveste pe care le-o 
servise lui Oskar şi celorlalţi, şi anume că organizaţiile de 
partizani îşi făcuseră acoliţi înăuntrul lagărului, că sioniştii 
din interiorul acestuia aveau legături cu aripa radicală a 
Armatei Populare Poloneze şi organizaţiile de luptă 
evreieşti. Aşa cum putea să observe şi Obergruppenfuhrer- 
ul, acest fel de legături era dificil de înlăturat, mesajele 
puteau trece într-o felie de pâine, dar la primul semn de 
rebeliune, el - Amon Goeth, în calitatea lui de comandant - 
va trece la acţiuni imediate. Întrebarea pe care voia să o 
pună Amon era: dacă el trăgea primul şi apoi completa 
documentele pentru Oranienburg, avea sprijinul distinsului 
Obergruppenfuhrer? 

— Nici o problemă, spuse Koppe, nici mie nu prea îmi 
place birocraţia. 

În anii trecuţi, ca şef de poliţie în Wartheland, comandase 
flota de camioane ucigaşe care transportau suboamenii la 
ţară, şi acolo, cu motoarele turate la maxim, pompau gazul 
de eşapament în cabinele încuiate. Şi aceasta era o 
operaţiune făcută pe ascuns, neîngăduită în imaculatele 
documente. 

Desigur, va trebui totuşi, să te gândeşti puţin, Amon, dar 
dacă o faci, am să te sprijin. 

Oskar înţelesese din întâlnirea aceea că pe Amon nu îl 
îngrijorau, de fapt, partizanii. Dacă ar fi ştiut la vremea 
respectivă că lagărul Ptaszow urma să fie lichidat ar fi 
înţeles sensul ascuns al gestului lui Amon. Căci pe Amon îl 
îngrijora Wilek Chilowicz, şeful poliţiei evreieşti a lagărului, 
pe care îl folosise adesea ca agent pe piaţa neagră. 
Chilowicz cunoştea Cracovia. Ştia unde putea să vândă 
făina, orezul, untul pe care comandantul le sustrăgea din 
rațiile cu care era aprovizionat lagărul. Cunoştea negustorii 


interesaţi de produse de la atelierul de bijuterii unde lucrau 
meseriaşi ca Wulkan. Pe Amon îl îngrijora întreaga clică a 
lui Chilowicz - doamna Marysia Chilowicz, care se bucura 
de unele privilegii conjugale, Mietek Finkelstein (adjunctul 
lui Chilowicz), sora şi cumnatul lui Chilowicz, doamna şi 
domnul Ferber. lar dacă se putea vorbi de o aristocrație a 
lagărului, aceasta era constituită de familia Chilowicz. 
Aveau putere asupra deţinuţilor, dar cunoştinţele lor erau o 
lamă cu două tăişuri. Cunoşteau tot atât de multe despre 
Amon ca şi despre un amărât de mecanic de la atelierele lui 
Madritsch. Dacă Ptaszow se va închide, ei vor fi expediaţi 
într-un alt lagăr. Amon ştia că, de îndată ce se vor trezi în 
coloana nepotrivită, vor încerca să negocieze cunoştinţele 
lor despre lagăr în schimbul libertăţii. Sau mai degrabă, 
imediat ce li s-ar face foame. 

Desigur, Chilowicz era şi el neliniştit, şi comandantul 
simţea în el îndoiala că i se va îngădui să părăsească 
lagărul. Amon se hotări să se folosească de îngrijorarea lui. 
Îl chemă în biroul său pe Sowinski, un auxiliar SS recrutat 
din Munţii Iatra. Sowinski trebuia să-l abordeze pe 
Chilowicz şi să pretindă că-i oferă o cale de scăpare. Amon 
era sigur că omul va fi dispus să negocieze. 

Sowinski plecă şi se descurcă bine. Îi spuse lui Chilowicz 
că poate scoate din lagăr întregul clan, într-unul din 
camioanele care funcționau cu gazogen. În cuptorul pentru 
lemne puteau fi înghesuiți o jumătate de duzină de oameni, 
dacă motorul funcţiona cu benzină. 

Chilowicz manifestă interes pentru propunere. Subofiţerul 
urma să prezinte prietenilor săi de afară o notă, iar aceştia 
le vor pune la dispoziţie un vehicul. Până la punctul de 
întâlnire, Sowinski va duce toată familia cu camionul. 
Chilowicz era dispus să plătească în diamante, dar, spuse el, 
ca un semn de încredere mutuală, Sowinski trebuia să-i 
pună la dispoziţie o armă. 

SS-istul raportă toată discuţia comandantului, iar acesta îi 
dădu un pistol de calibrul 38, cu percutorul îndoit. Obiectul 


îi fu transmis lui Chilowicz, care, bineînţeles, nu a avut 
ocazia să-l verifice în funcţiune. Amon putea să jure acum, 
atăt în faţa lui Koppe, cât şi a celor de la Oranienburg, că 
găsise o armă asupra deţinutului. 

Într-o duminică de la mijlocul lui august, Sowinski aşteptă 
familia Chilowicz în depozitul pentru materiale de 
construcţii şi îi ascunse în camion. Apoi merse până la 
poarta dinspre Strada Jerozolimska. Acolo aveau de 
îndeplinit nişte formalităţi de rutină, după care camionul 
putea să iasă pe drumul de ţară. În cuptorul gol, inimile 
celor cinci evadați băteau cu speranţa nebună, aproape 
insuportabilă, că scăpau de Amon. 

Dar la poartă se aflau Amon şi Amthor şi Hujar şi 
ucraineanul Ivan. Avu loc o inspecţie sumară. Trecând 
agale, cu zâmbete ascunse, prin faţa camionului, domnii din 
SS au lăsat cuptorul la urmă. Au mimat surpriza când au 
descoperit amărâţii din clanul Chilowicz, înghesuiți ca 
sardelele în gaura aceea. Imediat ce Chilowicz a fost tras 
afară, Amon a „găsit” arma ascunsă în cizme. Buzunarele 
omului erau pline cu diamante, primite de la deţinuţii 
disperaţi din lagăr. 

Prizonierii, aflaţi în ziua de odihnă, aflară că Chilowicz era 
judecat la poartă. Ştirea provocă aceeaşi surpriză, uimire şi 
emoție ca şi aceea pe care o aflaseră în urmă cu un an în 
legătură cu executarea lui Symke Spira şi a oamenilor săi 
din OD. Niciunul dintre deţinuţi nu găsea în ea vreun semn 
de încurajare pentru propria soartă. 

Membrii grupului Chilowicz au fost executaţi pe rând, cu 
pistoalele. Amon, foarte galben la faţă acum din cauza 
hepatitei şi a diabetului, în culmea obezității, gâfâind ca un 
unchi bătrân, a pus ţeava pistolului în ceafa lui Chilowicz. 
Mai târziu, cadavrele au fost întinse pe Appellplatz, cu 
pancarte agăţate de piept: Cei care încalcă legea dreaptă, 
pot să se aştepte la o moarte asemănătoare. 

Desigur, nu aceasta era morala pe care o receptaseră 
deţinuţii din KL Plaszow. 


Amon petrecu toată după-amiaza întocmind două rapoarte 
lungi, unul către Koppe, celălalt către Secţia D (Lagăre de 
Concentrare) a generalului Gluck, în care explica modul 
cum salvase KL. PlaszOw de la o revoltă în fază incipientă - 
aceea în care un grup de conspiratori importanţi evadau 
din lagăr - executând conducătorii complotului. Nu isprăvi 
de corectat niciunul dintre rapoarte până la 11 noaptea. 
Frau Kochmann era prea înceată pentru o astfel de muncă, 
astfel încât comandantul puse să fie trezit Mietek Pemper şi 
adus la vilă. În camera din faţă, Amon afirmă cu o voce 
coborâtă că, desigur, tânărul era părtaş la încercarea de 
evadare a lui Chilowicz. Uluit, Pemper nu ştiu ce să 
răspundă. Privind în jurul lui după vreo sursă de inspiraţie, 
îşi văzu tivul pantalonilor care atârna descusut. 

— Cum aş putea să umblu afară îmbrăcat aşa? Întrebă el. 

Sincera disperare din răspunsul lui îl satisfăcu pe Amon. îi 
ordonă tânărului să se aşeze şi îi dădu instrucţiuni cum 
trebuie să fie bătute şi numerotate paginile. Izbi hârtiile cu 
degetele sale late. 

— Vreau o lucrare clasa întâi. 

lar Pemper se gândi „aşa e viaţa, pot muri acum pentru că 
sunt un presupus evadat, sau mai târziu, în cursul anului, 
fiindcă am văzut aceste motivații ale lui Amon”. Pe când se 
depărta de vilă cu notele în mâini, Goeth ieşi în curte şi 
strigă după el un ultim ordin: 

— Când întocmeşti lista răzvrătiţilor, spuse el politicos, 
vreau să laşi loc deasupra semnăturii pentru încă un nume. 

Pemper încuviinţă din cap discret, ca orice dactilograf 
profesionist. Se opri doar o jumătate de secundă, căutând o 
idee, un răspuns iute, care să-l facă pe Amon să renunţe la 
acel spaţiu suplimentar, spaţiul pentru numele său, Mietek 
Pemper în cumplita tăcere arzătoare de duminică seara, pe 
Strada Jerozolimska, nu-i veni în minte nimic plauzibil. 

— Da, Herr Kommandant, răspunse. 

În timp ce se împleticea pe drumul către clădirea 
administraţiei, îşi aminti o scrisoare pe care Amon îl pusese 


să o bată la maşină mai devreme, la începutul verii. Îi fusese 
adresată tatălui lui Amon, un editor vienez, şi era plină de 
grijă filială pentru alergia care îl necăjise în primăvara 
aceea pe bătrân. Amon spera că scăpase de ea. Pemper îşi 
amintea de acea scrisoare, dintr-o mulţime de alte lucrări 
pe care le dactilografiase, deoarece, cu o jumătate de oră 
înainte de a fi chemat în biroul comandantului ca să o 
pregătească, acesta târâse afară o fată de la registratură şi 
o împuşcase. Acea asociaţie dintre scrisoare şi execuţie îi 
dovedea lui Pemper că pentru Amon crima şi alergia erau 
evenimente de importanţă egală. Şi, dacă îi ceri unui 
stenograf docil să lase spaţiu pentru numele său este de la 
sine înţeles că o s-o facă. 

Pemper stătu în faţa maşinii de scris mai mult de o oră, dar 
până la urmă lăsă acel spaţiu liber. Dacă nu ar fi făcut asta, 
sfârşitul ar fi fost mult mai brusc. Circula un zvon printre 
prietenii lui Stern că Schindler avea de gând să facă unele 
mişcări de oameni, un anume plan de salvare, dar în 
noaptea aceasta zvonurile de la Zablocie nu însemnau 
nimic. Mietek lăsă în fiecare raport spaţiu pentru propria-i 
moarte. 'lot ce memorase din indigourile criminale ale 
comandantului, pe care el le ţinuse în faţa oglinzii şi le 
învățase pe de rost, totul fusese făcut degeaba din cauza 
spaţiului pe care îl lăsase liber. 

Când amândouă textele au fost perfecte, cuvânt cu cuvânt, 
se întoarse la vilă. Amon îl lăsă să aştepte lângă uşile duble, 
în timp ce el se aşeză în salon ca să citească documentele. 
Pemper se întrebă dacă şi cadavrul lui avea să poarte 
pancarta pe care scria: „Aşa mor toţi evreii bolşevici”. 

Într-un târziu, Amon apăru la fereastră. 

— Poţi să te duci la culcare, spuse. 

— Herr Kommandant? 

— Am spus că poţi să te duci la culcare. 

Pemper plecă. Păşea mult mai puţin sigur acum. După cele 
ce văzuse, Amon nu-l putea lăsa în viaţă. Dar poate 


comandantul credea că are suficient timp ca să-l ucidă mai 
târziu. Între timp, o zi de viaţă era totuşi viaţă. 

Spaţiul, aşa cum se dovedi mai târziu, nu era pentru 
numele lui, ci pentru un deţinut care, făcând nişte afaceri 
neinspirate cu oameni ca John şi Hujar, lăsase să se afle că 
are o ascunzătoare cu diamante pe undeva, în afara 
lagărului, în timp ce Pemper se cufunda în somnul celor 
care mai aveau încă de trăit, Amon îl chemă pe om până la 
vilă, îi oferi viaţa în schimbul ascunzătorii diamantelor. 
Deţinutul îi arătă locul şi, bineînţeles, Amon îl execută, apoi 
adăugă numele în raportul către Pohl şi Oranienburg - 
pretinzând, modest, că înăbuşise scânteia rebeliunii. 

Capitolul 30 

Ordinele purtând ştampila OKH (Înaltul Comandament al 
Armatei) se aflau deja pe biroul lui Oskar. Din cauza 
situaţiei de pe front, îi spunea lui Oskar directorul 
Inspectoratului pentru Armament, KL Plaszw şi, prin 
urmare, lagărul Emalia trebuiau dezafectate. Deţinuţii de la 
Emalia vor fi trimişi la Plaszow, unde vor aştepta 
redislocarea. La Zablocie, Oskar trebuia să înceteze cât mai 
curând cu putinţă orice activitate, reţinând la faţa locului 
numai tehnicienii de care avea nevoie la dezasamblarea 
fabricii. Pentru alte instrucţiuni trebuia să apeleze la 
Comitetul de Evacuare, OKH, Berlin. 

Reacţia iniţială a lui Oskar a fost aceea de furie rece. îi 
displăcea tonul, imaginea unui oficial distant, încercând să-l 
ferească de griji ulterioare. Un om din Berlin, neştiind de 
pâinea de pe piaţa neagră achiziționată de Oskar pentru 
deţinuţii săi, credea că era normal pentru un proprietar de 
fabrică să deschidă poarta şi să lase să-i fie luaţi oamenii. 
Dar ironia amară o constituia faptul că scrisoarea nu 
definea „redislocarea”. Guvernatorul general Frank era 
mult mai cinstit decât atât şi ţinuse un discurs notoriu ceva 
mai devreme, în cursul anului. „Când, în cele din urmă, vom 
câştiga războiul, atunci, în ceea ce mă priveşte, polonezii, 
ucrainenii şi toate aceste scursuri care pierd vremea pe aici 


pot să fie tocaţi mărunt, puteţi face ce vreţi cu ei.” Frank 
avusese curajul să dea un nume limpede acestui proces. La 
Berlin scriau „redislocare” şi se credeau scăpaţi. 

Amon ştia ce înseamnă „redislocare” şi, în timpul 
următoarei vizite a lui Oskar la PlaszOw, i-a spus-o deschis. 
Toţi bărbaţii de la Plaszow vor fi trimişi la Gross-Rosen, iar 
femeile la Auschwitz. Gross-Rosen era o uriaşă carieră- 
lagăr, în Silezia Inferioară. Întreprinderile Germane pentru 
Pământ şi Piatră, întreprinderi SS cu filiale în întreaga 
Polonie şi Germanie şi teritoriile ocupate, vor „consuma” 
prizonierii de la Gross-Rosen. Procesele de la Auschwitz 
erau desigur mult mai directe şi mai moderne. 

Când ştirile despre închiderea Emaliei ajunseră la fabrică 
şi trecură prin barăci, o parte dintre oamenii lui Schindler 
crezură că venise sfârşitul oricăror refugii. Familia Perlman, 
a căror fiică renunţase la acoperirea documentelor care 
atestau originea ei ariană ca să intervină pentru ei, îşi 
împachetă păturile, filosofând cu vecinii de pat: 

— Emalia ne-a acordat un an de linişte, un an de supă 
regulată, un an ferit de nebunie. Poate că-i de-ajuns. 

Dar ei se aşteptau acum să moară. Se simţea asta din 
glasurile lor. 

Rabinul Levartov se resemnase şi el. Se va întoarce să 
încheie conflictul cu Amon. Edith Liebgold, care fusese 
recrutată de Bankier pentru schimbul de noapte în primele 
zile ale ghetoului, observă că Oskar, deşi petrecea ore 
întregi vorbind solemn cu supraveghetorii săi evrei, nu 
venea în faţa oamenilor şi nu mai făcea promisiuni 
năucitoare. Poate că şi el era surprins şi se simţea la fel de 
mărunt ca toată lumea în faţa acestor ordine de la Berlin. 
Deci nu întruchipa profetul care se pretindea în noaptea în 
care venise pentru prima dată aici, în urmă, cu trei ani. 

La fel, spre sfârşitul verii, în timp ce deţinuţii îşi 
împachetau lucrurile şi se întorceau la Plaszw, printre ei 
circula un zvon că Oskar aranjase să-i răscumpere. l-o 
spusese lui Klein, i-o spusese lui Bankier. Puteai chiar să 


crezi că ai auzit-o tu însuţi, judecând după siguranţa 
glasului şi mormăitul patern din gâtlej. Dar pe măsură ce 
urcai Strada Jerozolimska, trecând pe lângă blocul 
administrativ, erai la fel de uimit şi neîncrezător ca un nou 
venit, la vederea echipelor care împingeau vagonete în 
carieră, iar amintirea convingerii şi promisiunilor lui Oskar 
devenea doar o altă povară. 

Familia Horowitz se întoarse la Plaszow. Chiar dacă tatăl 
lor, Dolek, făcuse intervenţii anul trecut pentru a-i aduce la 
Emalia, iată-i întorşi. Richard, băieţelul de şase ani, şi mama 
sa Regina; Niusia, acum în vârstă de unsprezece ani, cosea 
din nou mănunchiurile de paie de lemnul periilor şi, de la 
ferestrele înalte, privea camioanele urcând către Chujowa 
GoOrka şi fumul negru al crematoriilor ridicându-se 
deasupra dealului. PlaszOw-ul continua să fie aşa cum îl 
lăsase ea cu un an în urmă. Îi era cu neputinţă să creadă că 
se va sfârşi vreodată. 

Dar tatăl ei credea că Oskar va face o listă de oameni şi-i 
va scoate de acolo. În mintea unora, lista lui Oskar 
reprezenta ceva mai mult decât o simplă fabulaţie. Era un 
minunat car de foc, care avea să coboare până jos. 

Oskar discută ideea de a lua cu el evreii din Cracovia, într- 
o noapte, spre sfârşitul verii, la vila lui Amon. Era încă 
întuneric. Amon părea încântat că-l vede. Din cauza 
sănătăţii sale precare - atât doctorul Blancke, cât şi Gross îl 
avertizaseră că, dacă nu reducea din cantităţile de mâncare 
şi de băutură pe care le îngurgita, avea să moară - Amon nu 
prea mai avusese mulţi vizitatori în ultima vreme. 

Stăteau împreună, bând în ritmul nou, moderat, impus de 
Amon. Oskar îi spuse că voia să-şi mute fabrica în 
Cehoslovacia. Intenţiona să ia cu el lucrătorii calificaţi. S-ar 
putea să aibă nevoie şi de alţi muncitori de la Plaszow, cu 
diferite calificări. Va cere sprijinul Comitetului de Evacuare, 
ca să găsească un amplasament potrivit, undeva în Moravia 
de Jos, şi de la Ostbahn, ca să asigure transportul din sud- 
vestul Cracoviei. ÎL înştiinţa pe Amon că ar fi foarte 


recunoscător pentru orice sprijin. Menţionarea 
recunoştinţei îl excita întotdeauna pe Amon. 

— Da, spuse el. Dacă Oskar putea să obţină tot sprijinul de 
care avea nevoie de la comisiile implicate, Amon va accepta 
să întocmească o listă. 

Când toate astea au fost aranjate, Amon dori să joace 
cărţi. Îi plăcea black-jack, o versiune a jocului francez „21”. 
La acest joc, ofiţerilor inferiori le venea greu să se lase 
bătuţi, fără ca lucrul acesta să fie evident. Nu permitea 
prea multă linguşeală. Era, prin urmare, un sport adevărat, 
preferat de Amon. Pe lângă asta, în după-amiaza aceea 
Oskar n-avea interesul să piardă. Era convins că va plăti 
îndeajuns pentru lista aceea. 

Comandantul începu cu mize modeste, bancnote de o sută 
de zloți, ca şi cum doctorii l-ar fi sfătuit să fie moderat şi în 
această privinţă. Licita însă întruna şi când miza ajunse la 
cinci sute de zloți, Oskar fu „servit” cu un as şi un decar, 
ceea ce însemna că Amon trebuia să-i plătească de două ori 
miza. 

Amon avea un aer profund nemulţumit, dar nu se văicări. 
Trimise după Helen Hirsch, să le facă o cafea. Ea intră, o 
parodie de servitoare în casa unui gentleman englez, 
îmbrăcată sobru, toată în negru, dar cu ochiul drept închis 
complet. Era atât de măruntă, încât Amon trebuia să se 
aplece ca s-o bată. Fata îl cunoştea deja pe Oskar, dar nu se 
uită la el. Cu aproape un an în urmă îi promisese să o scoată 
de acolo. De câte ori venea la vilă, reuşea să se strecoare pe 
coridor până la bucătărie şi s-o întrebe ce mai face. 
Însemna ceva, dar asta nu-i schimba cu nimic existenţa 
zilnică. Cu câteva săptămâni în urmă, de exemplu, când 
supa nu avusese temperatura potrivită - Amon era foarte 
pedant în ceea ce priveşte supa, petele de muşte de pe 
coridor şi puricii de pe câini - comandantul o trimisese 
după Ivan şi Petr şi le spusese să o ducă sub mesteacănul 
din curte şi să o împuşte. Privise din uşa-fereastră cum 


mergea în faţa Mauser-ului lui Petr şi se ruga în şoaptă de 
tânărul ucrainean: 

— Petr, cine e cea pe care vrei s-o împuşti? Helen, Helen 
care ţi-a dat prăjituri. Nu poţi s-o împuşti pe Helen, nu-i 
aşa? 

Iar Petr îi răspundea în acelaşi fel, printre dinţii strânşi: 

— Helen, nu vreau. Dar dacă n-o fac, mă omoară el pe 
mine. 

Îşi lipise fruntea de coaja pătată a mesteacănului. Pentru 
că-l întrebase deseori pe Amon de ce nu o ucide, voia să 
moară simplu, să-l umilească prin supunere. Dar n-a fost cu 
putinţă. Tremura atât de violent, încât era imposibil ca el să 
nu bage de seamă. 1 se loveau genunchi. Apoi îl auzi 
strigând de la fereastră: 

— Aduceţi căţeaua încoace. Mai e timp s-o împuşcăm. 
Între timp, poate reuşim s-o educăm. 

Ca orice nebun, între crizele sălbatice avea perioade 
scurte în care încerca să joace rolul stăpânului de treabă. 
Într-o dimineaţă îi spusese: 

— Eşti într-adevăr o servitoare foarte bine pregătită. Dacă 
după război o să ai nevoie de vreo referinţă, am să ţi-o dau 
bucuros. 

Ştia că erau doar vorbe, un vis cu ochii deschişi. Se făcuse 
că n-aude, întorcând către el urechea al cărei timpan i-l 
spărsese cu o lovitură. Ştia că va muri mai devreme sau mai 
târziu din pricina acceselor lui obişnuite de furie. 

Într-o viaţă ca a ei, un zâmbet din partea vizitatorilor era 
singura mângâiere. În seara aceea aşeză uriaşul ibric de 
cafea din argint lângă Herr Kommandant - tot mai bea 
cafeaua în căni pe care le umplea cu zahăr. Se înclină şi 
plecă. 

Peste o oră, când Amon îi datora lui Oskar trei mii şapte 
sute de zloți şi se plângea amar de nenorocul său, Oskar îi 
sugeră o variaţie a mizei. Va avea nevoie de o slujnică în 
Moravia, spuse, când se va muta în Cehoslovacia. Acolo nu-s 
atât de inteligente şi bine pregătite ca Helen Hirsch, sunt 


toate fete de ţară. Sugeră, prin urmare, ca el să joace o 
singură mână, „totul sau nimic”. Dacă Amon câştiga, Oskar 
îi va plăti şapte mii patru sute de zloți. Dacă era servit, 
suma va fi paisprezece mii opt sute de zloți. 

— Dar dacă câştig eu, spuse Oskar, atunci mi-o treci pe 
listă pe Helen Hirsch. 

Amon ceru timp de gândire. 

— Haide, spuse Oskar, oricum ajunge la Auschwitz. 

Dar aici era o problemă. Amon se obişnuise atât de mult cu 
Helen, că pur şi simplu n-ar fi putut s-o lase să plece. Când 
se gândea la un sfârşit pentru ea, îşi închipuia că probabil 
acesta va fi de mâna lui. Dacă o juca la cărţi şi pierdea, va fi 
obligat, ca orice sportiv vienez, să abandoneze plăcerea 
acestei crime. 

Mult mai la începutul existenţei PlaszOw-ului, Schindler 
ceruse ca Helen să fie trimisă la Emalia, dar Amon refuzase. 
Doar cu un an în urmă i se părea că Plaszow-ul va exista 
timp de decenii şi că el, comandantul, şi slujnica vor 
îmbătrâni împreună, până când cine ştie ce greşeală a fetei 
va duce la întreruperea bruscă a acestei legături. Cu un an 
în urmă, pe vremea aceasta, nimeni nu ar fi crezut că 
relaţia se va rupe fiindcă ruşii se găseau în faţa LwoOw-ului. 
În ceea ce-l priveşte pe Oskar, el nu forţase mâna. Nu părea 
să se vadă în oferta sa nici o paralelă între Dumnezeu şi 
Satan, jucând cărţi cu sufletele umane. Nu-şi pusese 
întrebarea cu ce drept mizase pe fată. Dacă pierdea, şansa 
de a o scoate de acolo pe altă cale era minimă. Dar toate 
şansele păreau mici în anul acela, chiar şi a lui. 

Oskar se ridică şi cotrobăi prin încăpere, căutând o hârtie 
cu antet. Scrise o frază sub care Amon avea să semneze 
dacă pierdea. „Autorizez ca numele deţinutei Helen Hirsch 
să fie adăugat la orice listă de muncitori calificaţi, dislocaţi 
o dată cu atelierele domnului Oskar Schindler.” 

Amon împărţi cărţile şi îi dădu lui Oskar un nouă şi un 
cinci. Oskar mai ceru cărţi. Primi un cinci şi un as. Ar trebui 
să meargă. Apoi Amon îşi dădu cărţile. Apăru un patru apoi 


un rege. Dumnezeule din ceruri, spuse - era un gentleman 
şi prea educat ca să folosească obscenităţi. Sunt terminat. 
M-am dus. Râse puţin, dar nu prea amuzat. Primele mele 
cărţi, explică, erau un trei şi un cinci. Cu patru aşfiavuto 
şansă. După aia am primit afurisitul ăsta de rege. 

Până la urmă semnă hârtia. Oskar o ridică împreună cu 
toate câştigurile din seara aceea şi i le întinse. 

— Ai grijă de fată, spuse. O să vină vremea să plecăm. 

Afară în bucătărie, Helen Hirsch nu ştia că fusese salvată 
la un joc de cărţi. 

Poate că din pricină că Oskar i-a povestit lui Stern 
întâmplările din seara aceea, zvonurile despre planul lui au 
pătruns până în blocul administrativ şi în ateliere. Exista o 
listă a lui Schindler. Merita să dai orice ca să figurezi pe ea. 

Capitolul 31 

La un moment dat, în cursul unei discuţii despre Schindler, 
prietenii încă în viaţă ai domnului director vor clipi şi vor 
clătina din cap şi vor începe operaţia, aproape matematică, 
de a aduna motivele sale. Pentru că unul dintre cele mai 
obişnuite păreri ale „evreului Schindler” este „Nu ştiu de ce 
a făcut-o”. S-ar putea spune de la început că Oskar era un 
jucător, un sentimental căruia-i plăceau transparenţa şi 
simplitatea gestului caritabil; că Oskar era, prin 
temperament, un anarhist căruia îi plăcea să ridiculizeze 
sistemul; că, dincolo de această senzualitate evidentă, se 
ascundea capacitatea de a se mânia în faţa sălbăticiei 
umane, de a reacţiona la ea şi de a nu se lăsa copleşit. Dar 
niciuna dintre acestea, trecute pe listă, însumate, nu explică 
încăpăţânarea cu care a pregătit, în toamna anului 1944, 
ultimul adăpost pentru cei ce ieşeau din şcoala Emaliei - şi 
nu numai pentru ei. 

La începutul lui septembrie s-a dus până la Podgârze şi l-a 
vizitat pe Madritsch care, în momentul acela, avea angajaţi 
în fabrica sa de uniforme peste trei mii de deţinuţi. Fabrica 
urma să fie dezafectată. Madritsch îşi primea maşinile de 
cusut, iar muncitorii aveau să dispară. 


— Dacă facem împreună o cerere, spuse Oskar, putem 
scoate peste patru mii, ai tăi şi ai mei. Putem să-i trimitem 
undeva, cât de cât în siguranţă, jos, în Moravia. 

Madritsch va fi întotdeauna, şi pe bună dreptate, amintit 
cu recunoştinţă în cuvintele deţinuţilor care au supravieţuit 
fabricii lui. Pâinea şi puii pe care îi strecurase în fabrică au 
fost plătiţi din buzunarul lui, cu un risc enorm. Putea fi 
considerat un individ mult mai stabil decât Oskar, nu atât de 
strălucitor şi fără atâtea obsesii. Nu fusese arestat. Dar 
manifestase mai multă omenie care i-ar fi periclitat 
siguranţa pe vremea aceea şi, fără voinţa şi energia de care 
a dat dovadă, ar fi terminat la Auschwitz. 

Acum Oskar îi prezenta o versiune a unui lagăr Madritsch- 
Schindler, undeva pe înălțimile Jesenik. Un mic cătun 
industrial, mărunt şi plin de fum. 

Madritsch a fost atras de idee, dar nu s-a grăbit să spună 
„da”. Înţelegea că, deşi pierduse războiul, sistemul SS, în 
loc să se îndulcească, devenise mult mai implacabil. Era 
îndreptăţit să creadă că - în lunile următoare - deţinuţii de 
la PtaszOw vor fi înghiţiţi de lagărele morţii din vest. Căci 
dacă Oskar dădea dovadă de încăpățânare şi se lăsa 
stăpânit de obsesii, aşa erau şi Biroul Central SS şi valoroşii 
lui ofiţeri, comandanții lagărelor de concentrare. 

Totuşi, nu a zis „nu”. Avea nevoie de timp să se gândească 
la asta. Deşi nu putea să i-o spună lui Oskar, e de crezut că 
se temea să împartă spaţiile de producţie cu un individ 
repezit, demonic, ca Herr Schindler. 

Fără vreo aprobare explicită din partea lui Madritsch, 
Oskar o porni la drum. Se duse la Berlin şi-l invită la masă 
pe colonelul Erich Lange. 

— Pot să mă axez numai pe producţia de proiectile, îi 
spuse Oskar. Pot să-mi transfer maşinile. 

Poziţia lui Lange era crucială. Putea să garanteze 
contracte, putea să emită recomandări serioase, de care 
Oskar avea nevoie la Comisia de Evacuare şi pentru 
oficialităţile germane din Moravia. Mai târziu, Oskar va 


spune despre această ciudată eminenţă cenuşie că îi 
acordase un ajutor considerabil. Lange se afla în acea stare 
de disperare şi dezgust caracteristică multora dintre cei 
care lucrau în interiorul sistemului, dar nu întotdeauna 
pentru el. 

— Se poate face, spuse Lange, dar o să fie nevoie de bani. 
Nu pentru mine, pentru alţii. 

Prin intermediul lui Lange, Oskar cunoscu un ofiţer de la 
Comisia de Evacuare OKH din Bendlestrasse. Era de 
prevăzut, spuse acest ofiţer, că, în principiu, evacuarea va fi 
aprobată. Dar exista un obstacol major. Guvernatorul şi 
Gauleiterul Moraviei, care îşi exercita funcţiile din castelul 
de la Liberec, socotea oportun să ţină lagărele de muncă 
evreieşti în afara provinciei sale. Nici SS-ul, nici 
Inspectoratul pentru Armament nu reuşiseră până atunci 
să-l facă să-şi schimbe atitudinea. 

— Un om potrivit ca să te scoată din acest impas, spuse 
ofiţerul, ar fi inginerul Wehrmacht-ului de la sediul de la 
Troppau al Inspectoratului pentru Armament, un om pe 
nume Sussmuth. Oskar putea discuta cu el şi despre alte 
amplasamente disponibile în Moravia. Între timp, Herr 
Schindler putea să se bizuie pe sprijinul Comisiei Centrale 
de Evacuare. Dar trebuie să înţelegeţi că, având în vedere 
presiunile la care sunt supuşi componenţii acesteia şi felul 
în care războiul a afectat situaţia personală a fiecăruia, ar fi 
mult mai dispuşi să dea un răspuns rapid dacă aţi fi atent cu 
ei în vreun fel oarecare. Noi, sărmanii locuitori de la oraşe, 
ducem lipsă de şuncă, ţigări, băutură, haine, cafea, genul 
ăsta de lucruri. 

Ofiţerul părea să creadă că Oskar poartă cu el jumătate 
din producţia din vreme de pace a Poloniei. Cum nu era 
cazul să alcătuiască un pachet cu daruri pentru domnii din 
comisie, Oskar a trebuit să cumpere toate aceste produse 
de lux la preţurile de pe piaţa neagră a Berlinului. Un 
bătrân domn de la Adler era în stare să obţină pentru Herr 
Schindler şnaps bun, la un preţ redus, de aproape optzeci 


de reichsmark sticla. Şi nu le poţi trimite domnilor din 
comisie mai puţin de o duzină. Cafeaua, totuşi, era ca aurul, 
iar havanele ajunseseră la un preţ fabulos. Oskar le-a 
cumpărat cu grămada şi le-a băgat în coş. 

Pe la jumătatea negocierilor, Amon Goeth a fost arestat. 

Probabil că a scris cineva o notă informativă despre el, 
vreun ofiţer inferior invidios sau un cetăţean conştiincios, 
care a vizitat vila şi a fost şocat de stilul sibarit al domnului 
comandant. Un anchetator SS cu grad înalt, numit Eckert, 
începu să cerceteze afacerile lui Amon. Focurile de armă pe 
care Amon le trăsese din balcon nu prezentau interes 
pentru anchetă, însă delapidările şi tranzacţiile de pe piaţa 
neagră, da; ca şi plângerile depuse de unii dintre 
subordonații SS pe care îi tratase prea sever. 

Amon plecase în concediu la Viena, şi locuia la tatăl său, 
editorul Amon Franz Goeth, când îl arestară cei din SS. 
Percheziţionară de asemenea şi un apartament pe care 
Hauptsturmfuhrer-ul îl avea în oraş şi descoperiră un 
depozit de bani, aproape optzeci de mii de reichsmark, a 
căror provenienţă, spre satisfacția lor, Amon nu putu s-o 
justifice. Găsiră, de asemenea, îngrămădite până în tavan, 
aproape un milion de ţigări. Părea că apartamentul vienez 
al lui Amon era mai degrabă un depozit decât un pied-â- 
terre. 

Ar putea părea surprinzător la prima vedere că SS-ul - de 
fapt ofiţerii Biroului Cinci al Biroului Central al Securităţii 
Reich-ului - urmărea arestarea unui slujitor atât de eficient 
ca Hauptsturmfuhrer-ul Goeth. Dar efectuaseră deja 
investigaţii asupra unor nereguli la Buchenwald şi 
încercaseră să-l inculpe pe comandantul Koch. Încercaseră 
chiar să găsească dovezi pentru arestarea renumitului 
Rudolf Hoss, comandantul de la Auschwitz şi interogaseră o 
evreică din Viena care, presupuneau ei, fusese lăsată 
însărcinată de această vedetă a reţelei de lagăre. În aceste 
condiţii, Amon, nebun de furie în apartamentul său pe care 


îl răscoleau, nu avea motive să spere la prea multă 
clemenţă. 

Îl duseră la Breslau, într-o închisoare SS, în aşteptarea 
cercetărilor şi a procesului. Dovediră că nu cunoşteau felul 
în care se desfăşurau afacerile la Plaszow pentru că 
merseră la vilă şi îi luară un interogatoriu Helenei Hirsch, 
suspectând-o de a fi implicată în învârtelile lui Amon. În 
lunile următoare avea să fie ridicată de două ori şi dusă în 
celulele de sub barăcile SS de la Plasz6w, pentru 
interogatorii. Îi puseră întrebări despre legăturile lui Amon 
cu piaţa neagră, despre agenţii săi, despre felul cum 
organizase atelierul de bijuterii de la PlaszOw, croitoria, 
atelierul de tapiţerie. Nimeni nu o lovi şi nu o ameninţă. Dar 
convingerea lor că făcea parte din bandă o chinuia. Dacă 
Helen se gândise vreodată la o salvare neaşteptată, n-ar fi 
îndrăznit să viseze că Amon va fi arestat de propriii săi 
camarazi. Dar simţea că îşi pierde încet-încet minţile în 
camera de interogatoriu când, sub acoperirea legii, 
încercau să o aşeze pe acelaşi taler al balanței cu Amon. 

— Chilowicz ar fi putut să vă ajute, le spuse. Dar Chilowicz 
e mort. 

Erau poliţişti de meserie şi după o vreme hotărâră că fata 
nu le putea spune nimic, cu excepţia unor informaţii 
mărunte despre somptuoasa bucătărie de la vilă. Ar fi putut 
să-i pună întrebări despre vânătăile ei, dar ştiau că nu-l 
puteau acuza pe Amon de sadism. Când făcuseră 
investigaţii asupra comportamentului sadic în lagărul de la 
Sachsenhausen, fuseseră daţi cu forţa afară de câtre 
gărzile înarmate. La Buchenwald găsiseră un martor ocular, 
un subofițer care acceptase să depună mărturie împotriva 
comandantului, dar informatorul fusese găsit mort în celulă. 
Şeful unei echipe SS de investigaţii ordonase ca mostre de 
otravă găsite în stomacul subofiţerului să fie administrate la 
patru prizonieri ruşi. Îi urmărise cum mor şi astfel distruse 
dovada împotriva comandantului şi a doctorului lagărului. 
Chiar dacă obținuse o acuzaţie pentru omor şi 


comportament sădit, era o judecată ciudată. De fapt, 
determinase personalul lagărului să strângă rândurile şi să 
scape de dovezile vii. Prin urmare, cei de la Biroul V nu-i 
cerură explicaţii fetei asupra originii vânătăilor ei. 
Rămaseră la delapidare şi până la urmă încetară să o mai 
necăjească. 

Îl interogară şi pe Mietek Pemper. Era de-ajuns de isteţ ca 
să nu le spună prea multe despre Amon, desigur nu despre 
crimele sale împotriva oamenilor. Cunoştea prea puţin, mai 
mult zvonuri, despre fraudele comise de el. Jucă jocul 
dactilografului bine crescut şi neutru, care n-a avut de-a 
face decât cu materiale nesecrete. „Domnul comandant nu 
discuta niciodată astfel de probleme cu mine”, afirma 
întruna. Dar, dincolo de această atitudine, trebuie să fi 
suferit şi el de aceeaşi nemulţumire ca şi Helen Hirsch. 
Dacă exista vreun eveniment care să-i garanteze o şansă de 
viaţă, acesta era arestarea lui Amon, căci n-avea nici o 
îndoială că viaţa sa avea să dureze doar până la sosirea 
ruşilor la 'Tarnow, când Amon îşi va dicta ultimele scrisori şi 
apoi îşi va asasina dactilograful. Ceea ce îl îngrijora pe 
Mietek, deci, era posibilitatea ca Amon să fie eliberat prea 
curând. 

Dar nu-i interesa doar problema speculațiilor financiare 
ale lui Amon. Obersharfuihrer-ul Lorenz Landsdorfer îi 
spusese anchetatorului SS care îl interogă pe Pemper că 
Hauptsturmfuhrer-ul Goeth îi dăduse stenografului său 
evreu să dactilografieze directive şi planuri destinate 
garnizoanei din Plaszow în cazul unui asalt al lagărului de 
către partizani. Explicându-i lui Pemper cum trebuie 
dactilografiate, Amon îi arătase chiar copii ale unor planuri 
similare ale altor lagăre de concentrare. Judecătorul era 
atât de alarmat de această dezvăluire de documente 
secrete unui deţinut evreu, încât ordonă arestarea lui 
Pemper. 

Pemper petrecu două săptămâni mizerabile într-o celulă 
de sub barăcile SS. Nu l-au bătut, dar a fost interogat 


regulat de o serie de investigatori de la Biroul V şi de către 
doi judecători SS. Şi-a închipuit că în ochii lor se citea 
hotărârea de a-l împuşca. Într-o zi, în timp ce-i puneau tot 
soiul de întrebări despre planurile de urgenţă de la PlaszOw, 
Pemper îşi întrebă anchetatorii: 

— De ce mă ţineţi aici? Închisorile sunt toate la fel. Am, 
oricum, o sentinţă pe viaţă. 

Era un argument calculat să ducă la o finalitate - fie 
eliberarea din celulele acelea, fie un glonţ. După ce şedinţa 
luă sfârşit, mai urmară câteva ore de nelinişte, apoi uşa 
celulei se deschise din nou. L-au scos afară şi l-au retrimis 
în baraca sa din lagăr. Nu a fost însă şi ultima dată când va 
fi luat la întrebări asupra unor probleme legate de 
comandantul Goeth. 

Se părea că, după arestarea comandantului, subordonații 
săi nu prea se grăbeau să dea referinţe bune despre el. 

Erau foarte prudenţi. Aşteptau. Bosch, care dăduse pe gât 
o mare parte din băutura comandantului, îi spuse 
Untersturmfuhrer-ului John că era prea primejdios să 
încerce să mituiască obsedaţii anchetatori de la Biroul V. 
Cât despre superiorii lui Amon, Scherner plecase, fiind 
trimis să vâneze partizani - şi până la urmă va fi ucis într-o 
ambuscadă în pădurile Niepolomice. Amon era în mâinile 
unor oameni de la Oranienburg care nu cinaseră niciodată 
la Goethhaus. Sau, dacă o făcuseră, fuseseră fie 
cutremuraţi, fie atinşi de invidie. 

După eliberarea sa de către SS, Helen Hirsch începu să 
lucreze pentru noul comandant, Hauptsturmfuhrer-ul 
Buscher. Primi o notă amicală din partea lui Amon, prin 
care acesta-i cerea să facă un pachet cu haine, nişte 
romane de dragoste şi polițiste şi ceva alcool, cu care să-şi 
îndulcească şederea în celulă. Era ca o scrisoare din partea 
unei rude. Începea cu: „Te-aş ruga să fii bună să-mi trimiţi 
următoarele” şi se termina cu: „Sper să ne revedem în 
curând”. 


Între timp, Oskar vizitase piaţa oraşului Troppau în 
vederea întâlnirii cu inginerul Sussmuth. Adusese cu el 
băutură şi diamante, dar în acest caz nu a fost nevoie de 
ele. Omul i-a spus că propusese deja ca o parte dintre 
lagărele mici evreieşti să fie amplasate în oraşele de graniţă 
ale Moraviei, ca să producă în folosul Inspectoratului 
pentru Armament. Astfel de lagăre se vor afla, desigur, sub 
controlul centralizat al Auschwitz-ului sau al Gross-Rosen- 
ului, pentru că zonele de influenţă ale marilor lagăre de 
concentrare traversau graniţa polono-cehoslovacă. Dar 
prizonierii se aflau mai în siguranţă în micile lagăre de 
muncă decât în marile necropole ca Auschwitz. Sussmuth 
nu avusese, desigur, succes. Castelul de la Liberec aruncase 
la coş propunerea. Inginerul nu dispunea de nici un 
argument convingător. Oskar - cu sprijinul pe care îl primea 
de la Lange şi de la domnii din Comisia de Evacuare - 
acesta putea fi argumentul. 

Sussmuth avea în biroul său o listă de amplasamente 
potrivite pentru a primi fabricile evacuate din zona afectată 
de război. În apropiere de oraşul natal al lui Oskar, Zwittau, 
la marginea unui sat numit Brinnlitz, se afla o mare fabrică 
de textile, proprietatea fraţilor Hoffman. În Viena, oraşul lor 
natal se ocupaseră cu comerţul de unt şi brânză, dar 
veniseră în zona sudetă în urma legiunilor, aşa cum 
ajunsese şi Oskar la Cracovia, şi deveniseră magnați în 
domeniul textilelor. O întreagă anexă a fabricii lor zăcea 
neutilizată, folosită ca depozit pentru maşinile de ţesut 
scoase din uz. Un amplasament ca acesta era deservit de 
nodul feroviar de la Zwittau, unde cumnatul lui Schindler 
răspundea de depoul de mărfuri, iar o linie secundară 
trecea chiar pe lângă poartă. 

— Fraţilor Hoffman le place să obţină profit din orice, 
spuse Sussmuth zâmbind. Se bucură de oarecare sprijin din 
partea autorităţilor locale ale partidului, îi au în buzunar pe 
cei din Consiliul districtual şi pe şeful districtului. Dar 
dumneata îl ai în spate pe colonelul Lange. Am să scriu de 


îndată la Berlin, promise Sussmuth, şi am să recomand 
folosirea anexei lui Hoffman. 

Oskar cunoştea din copilărie satul german Brinnlitz. 
Numele vădea caracterul său rasist, căci cehii i-ar fi spus 
Brenec, aşa cum un Zwittau cehoslovac ar fi devenit Zvitavy. 
Cetăţenilor din Brinnlitz nu le convenea ideea ca în 
vecinătatea lor să se afle peste o mie de evrei. Nici oamenii 
din Zwittau, de unde erau recrutaţi o parte din lucrătorii lui 
Hoffman, nu ar fi agreat această contaminare a retrasei lor 
zone rustic-industriale, aşa de aproape de sfârşitul 
războiului. 

În orice caz, Oskar făcu un drum până acolo cu maşina, ca 
să evalueze rapid situaţia. Nu trecu pe la biroul fraţilor 
Hoffman, pentru că în felul acesta l-ar fi pus în gardă pe cel 
mai dur dintre ei, conducătorul propriu-zis al companiei. 
Dar reuşi să colinde anexa fără să fie luat la întrebări. Era o 
baracă industrială demodată, cu două etaje, construită 
împrejurul unei curţi. Parterul, foarte înalt, era plin de 
maşini vechi şi lăzi cu lână. Etajul superior fusese probabil 
destinat birourilor sau echipamentului mai uşor. Podeaua sa 
n-ar rezista greutăţii marilor prese. La parter puteau fi 
amplasate noile ateliere DEF, birourile şi, într-un colţ, 
apartamentul domnului director. La etaj puteau fi plasate 
barăcile deţinuţilor. 

Era încântat de locul acela. Se întoarse la Cracovia, 
nerăbdător să înceapă, să cheltuiască banii necesari, să 
vorbească din nou cu Madritsch. Căci Sussmuth putea găsi 
şi pentru Madritsch un loc, poate chiar la parter, în 
Brinnlitz. Când se întoarse, constată că un bombardier aliat 
lovit de un avion de vânătoare al Luftwaffe se prăbuşise 
peste cele două barăci de la capătul micului său lagăr. 
Fuzelajul înnegrit se ridica strâmb deasupra resturilor 
strivite ale barăcilor. La Emalia mai rămăsese doar un mic 
grup de deţinuţi, ca să expedieze produsele şi să întreţină 
maşinile. Îl văzuseră coborând în flăcări. Înăuntru fuseseră 
doi bărbaţi care arseseră de vii. Cei de la Luftwaffe, care 


veniseră să-l ia, îi spuseseră lui Adam Garde că fusese un 
bombardier Stirling pilotat de australieni. Unul dintre ei 
ţinea în mână resturile carbonizate ale unei biblii în 
engleză. Probabil că se prăbuşise cu ea în mână. Alţi doi se 
paraşutaseră în suburbii. Unul fusese găsit mort din cauza 
rănilor, atârnat în hamurile paraşutei. Partizanii ajunseseră 
primii la celălalt şi îl ascundeau pe undeva. Australienii 
avuseseră misiunea de a arunca provizii partizanilor din 
pădurile seculare de la est de Cracovia. 

Dacă Oskar căuta vreo confirmare, o găsise. Bărbaţii 
aceştia veniseră atâta cale dintr-un mic orăşel necunoscut 
din Australia ca să-şi găsească sfârşitul la Cracovia. 
Telefonă imediat responsabilului cu mijloace rulante de la 
biroul Ostbahn şi-l invită la cină, să discute eventuala 
necesitate a unor vagoane-platformă. 

La o săptămână după ce Oskar vorbi cu Sussmuth, domnii 
de la Comisia de Armament din Berlin trimiseră instrucţiuni 
guvernatorului Moraviei ca anexa lui Hoffman din Brinnlitz 
să fie repartizată firmei de armament a lui Oskar. 
Funcţionarii guvernatorului nu au putut face nimic, îi spuse 
Sussmuth lui Oskar la telefon, decât să încetinească 
circuitul hârtiilor. Dar Hoffman şi alţi membri ai partidului 
din zonă se întâlniseră deja şi adoptaseră o rezoluţie 
împotriva pătrunderii lui Oskar în Moravia. Kreisleiter-ul 
partidului (ofiţerul districtual) din Zwittau se duse la Berlin 
pentru a se plânge că deţinuţii evrei din Polonia vor 
constitui un pericol pentru sănătatea germanilor din 
Moravia. Şi, pentru prima dată în istoria modernă a acestei 
regiuni, putea izbucni acolo difteria, iar micile ateliere de 
armament ale lui Oskar, de o valoare îndoielnică pentru 
efortul de război, vor atrage fără îndoială bombardierele 
aliate, producând distrugeri importantelor fabrici Hoffman. 
Mulțimea de criminali evrei din lagărul lui Schindler va 
depăşi numărul restrâns al populaţiei cinstite din Brinnlitz, 
aidoma unui cancer în coasta Zwittau-lui. 


Un protest de felul acesta nu avea nici o şansă câtă vreme 
ajunsese pe biroul lui Erich Lange din Berlin. Apelurile la 
Troppau au fost anulate de cinstitul Sussmuth. Şi totuşi, pe 
pereţii oraşului natal al lui Oskar apărură afişe „Nu lăsaţi să 
vină criminalii evrei”. 

lar Oskar plătea. Plătea Comitetul de Evacuare din 
Cracovia să grăbească obţinerea permiselor pentru 
transferul maşinilor sale. Departamentul Economic din 
Cracovia fusese „încurajat” să emită autorizaţiile pentru 
transferul de fonduri. Banul nu era prea apreciat în zilele 
acelea, aşa că plăti în bunuri: kilograme de ceai, perechi de 
pantofi de piele, covoare, cafea, conserve de peşte. Îşi 
petrecea după-amiezile pe străduţele înguste de lângă piaţa 
din Cracovia, tocmindu-se şi achiziţionând la preţuri 
cutremurătoare tot ce-şi doreau acei birocraţi. Altfel, era 
sigur, îl vor lăsa să aştepte până când ultimul dintre evreii 
săi va ajunge la Auschwitz. 

Sussmuth îi spuse că locuitorii din Zwittau scriau 
Inspectoratului pentru Armament, acuzându-l pe Oskar de 
afaceri pe piaţa neagră. 

— Dacă-mi scriu mie, spuse Sussmuth, poţi fi sigur că 
aceleaşi scrisori ajung şi la şeful poliţiei din Moravia, 
Obersturmfuhrer-ul Otto Rasch. Ar trebui să te prezinţi lui 
Rasch ca să-şi dea seama ce tip încântător eşti. 

Oskar îl cunoştea pe Rasch de când era şeful poliţiei SS de 
la Katowice. Rasch era, printr-o întâmplare fericită, un 
prieten al preşedintelui societăţii Ferrum AG, de la 
Sosnowiec, de unde Oskar cumpăra oţelul. Dar, grăbindu-se 
până la Brno ca s-o ia înaintea informatorilor, Oskar nu se 
baza pe ceva atât de nesigur ca prietenia. Luă cu elun 
briliant pe care, nu se ştie cum, i-l arătă în cursul discuţiei. 
Când piatra traversă masa, rămânând de partea lui Rasch, 
frontul de la Brno al domnului director era consolidat. 

Oskar estimă mai târziu că cheltuise câteva sute de mii de 
reichsmark - aproape patruzeci de mii de dolari - ca să-i 
ungă pe toţi cei de care avea nevoie pentru transferul la 


Brinnlitz. Puţini dintre supraviețuitorii grupului său vor 
considera vreodată cifra ireală, deşi sunt şi din aceia care 
scutură capetele şi spun: „Nu, mai mult, trebuie să fi fost 
mai mult de atât!”. 

Oskar întocmise ceea ce numea o listă pregătitoare şi o 
prezentă Blocului administrativ. Conţinea mai mult de o mie 
de nume, ale tuturor deţinuţilor din lagărul de la Emalia, ca 
şi câteva nume noi. Numele Helenei Hirsch apărea pentru 
prima dată, iar Amon nu se afla acolo ca să se 
împotrivească. 

Lista avea să se mărească dacă Madritsch era de acord să 
meargă împreună cu el în Moravia. Aşa că Oskar continua 
să insiste pe lângă Titsch, aliatul său întru cucerirea lui 
Madritsch. Aceia dintre prizonierii lui Madritsch care erau 
mai apropiaţi de Titsch ştiau că se întocmea o listă, că 
puteau avea acces la ea, mai ales că acesta le spusese fără 
ocol „trebuie să ajungeţi pe listă” în teancurile de hârtii de 
la PtaszOw, duzina de pagini cu nume ale lui Oskar erau 
singurele hârtii care aveau vreo legătură cu viitorul. 

Dar Madritsch tot nu se putuse hotări în privinţa alianţei 
cu Oskar, şi a alăturării celor trei mii de nume ale oamenilor 
săi. 

Există o incertitudine, potrivit unei legende, asupra 
cronologiei exacte a întocmirii listei lui Oskar. 
Incertitudinea nu se referă la existenţa listei - o copie a 
acesteia poate fi văzută astăzi în arhivele de la Yad Vashem. 
Aşa cum vom vedea, nu există dubii nici asupra numelor 
trecute acolo de Oskar şi de Titsch, în ultimul minut, şi 
ataşate hârtiilor oficiale. Numele de pe liste sunt limpezi, 
dar circumstanţele în care au fost înregistrate alimentează 
legendele. Problema rezidă în faptul că lista este evocată cu 
o intensitate care, prin însăşi forţa ei, produce distorsiuni. 
Lista este un bun absolut. Lista este viaţă. De jur-împrejurul 
marginilor ei scorojite se deschide golul, prăpastia. 

O parte dintre cei ale căror nume apar pe listă spun că la 
vila lui Goeth a avut loc o petrecere, o reuniune a SS-iştilor 


şi a patronilor pentru a sărbători vremurile bune de 
odinioară. Câţiva cred chiar că a fost şi Goeth acolo, dar, 
întrucât SS-ul nu accepta ieşirea pe cauţiune, aceasta este 
imposibil. Alţii cred că petrecerea a avut loc în 
apartamentul lui Oskar de deasupra fabricii. Timp de mai 
bine de doi ani, Oskar dăduse acolo petreceri fastuoase. Un 
deţinut din Emalia îşi aminteşte de primele luni ale anului 
1944, când era de serviciu în fabrică şi Oskar coborâse din 
apartament la ora 1, alungat de zgomotul de sus, şi adusese 
cu el două prâjituri, două sute de ţigări şi o sticlă pentru 
prietenul său, paznicul. 

La petrecerea finală, de la Ptasz6w, oriunde o fi avut ea 
loc, printre oaspeţi s-au numărat doctorul Blancke, Bosch 
şi, după unele mărturii, Oberfuhrer-ul Scherner, venit în 
vacanţă de la vânătoarea lui de partizani. S-au aflat acolo şi 
Madritsch şi 'Titsch. Acesta din urmă va declara mai târziu 
că Madritsch i-a comunicat lui Oskar pentru prima dată că 
nu va merge cu el în Moravia. 

— Am făcut tot ce am putut pentru evrei, i-a spus 
Madritsch. Părea o afirmaţie rezonabilă. Era hotărât, aşa că 
nu mai avea sens să discute, deşi a mărturisit că Titsch 
insistase zile în şir. 

Madritsch era doar un om. Mai târziu va fi cinstit ca atare. 
Credea pur şi simplu că „Planul Moravia” nu avea sorţi de 
reuşită. Dacă ar fi crezut altfel, sunt semne că ar fi încercat. 

Se mai ştie despre petrecere că s-a desfăşurat într-o 
atmosferă tensionată, pentru că lista lui Schindler trebuia 
să fie gata până seara. Acesta este un element care coincide 
în toate versiunile poveştii. Supraviețuitorii pot doar să 
speculeze dacă au auzit sau nu pentru prima dată despre 
asta de la Oskar, un ins predispus să fabuleze. Dar la 
începutul anilor '60, Titsch în persoană a depus mărturie în 
acest sens. Poate că noul şi temporarul comandant de la 
PlaszOw, Hauptsturmfuhrer-ul Buscher, i-a spus lui Oskar: 
„Termină cu prostiile, Oskar! Trebuie să terminăm cu 
hârtiile şi cu transportul.”. Poate că a mai fost şi un termen 


impus de Ostbahn, legat de disponibilitatea mijloacelor de 
transport. 

La sfârşitul listei lui Oskar, Titsch a dactilografiat deasupra 
semnăturilor oficiale numele acelor deţinuţi de la Madritsch 
ale căror chipuri reuşise să şi le amintească. Au fost 
adăugate acolo aproape şaptezeci de nume scrise de Titsch 
din ce-şi aminteau el şi Oskar. Printre acestea se numărau 
cele ale familiei Feigenbaum, cu fiica lor adolescentă care 
suferea de un cancer osos incurabil şi adolescentul Lutek, 
cu priceperea lui îndoielnică în repararea maşinilor de 
cusut. Acum toţi deveniseră, aşa cum a spus Litsch, 
„muncitori specializaţi în producerea de armament”. În 
apartament s-a cântat, s-a vorbit tare şi s-a râs, s-a fumat 
mult, iar într-un colţ, Oskar şi Titsch se întreceau să 
găsească noi nume, străduindu-se să-şi imagineze cum se 
scriu numele poloneze. 

Până la urmă, Oskar a fost nevoit să pună stavilă acestui 
elan. 

— Am întrecut măsura, spuse. Or să sară în sus când vor 
vedea numărul celor pe care i-am trecut aici. 

Titsch continuă să-şi stoarcă creierii în căutare de nume, 
iar a doua zi dimineaţă se trezi blestemându-se pentru că 
unul dintre acestea îi venise în minte prea târziu. Dar acum 
atinsese limita, chinuit de propria-i strădanie. Fusese pe 
punctul de a crea oameni din neant doar gândindu-se la ei. 
Nu i-a fost greu s-o facă, de aceea aerul greu din 
apartamentul lui Schindler i se părea atât de irespirabil. 

Lista era totuşi atacabilă din cauza unuia dintre 
funcţionari, Marcel Goldberg. Lui Buscher, noul comandant, 
nu-i păsa - între anumite limite - cine era trecut pe listă. 
Prin urmare, Goldberg avea puterea să se joace cu aceste 
limite. Prizonierii ştiau deja că se lăsa mituit. Şi familia 
Dresner aflase. Juda Dresner - unchiul acelei Genia-Scufiţa- 
Roşie, soţul doamnei Dresner căreia i se refuzase mai 
demult o ascunzătoare într-un perete şi tatăl lui Janek şi al 
micuţei Danka - avea să treacă la fapte. L-a plătit pe 


Goldberg, va spune familia simplu, ca să explice cum 
ajunseseră pe lista lui Schindler. N-au ştiut niciodată ce i-a 
dat. Probabil că bijutierul Wulkan a reuşit în acelaşi fel să se 
treacă pe listă împreună cu soţia şi copilul. Lui Poldek 
Pfetferberg, pe vremuri achizitor de covoare, căţei şi inele 
cu diamante de pe piaţa neagră pentru Oskar, i-a spus 
despre listă un subofițer SS pe nume Hans Schreiber. 
Schreiber, un tânăr abia trecut de treizeci de ani, era tot 
atât de rău văzut în Plaszow ca oricare alt SS-ist, dar 
Pfefferberg devenise un fel de favorit al acestuia, în cadrul 
sistemului de relaţii statornicite între deţinuţi, ca indivizi, şi 
personalul SS. 'Totul începuse într-o zi când Pfefferberg, ca 
şef al barăcii sale, primise însărcinarea să spele ferestrele. 
Schreiber inspectă sticla, descoperi o urmă şi începu să se 
răstească la el în maniera care prevestea aproape 
întotdeauna o execuţie. Pfefferberg se pierdu cu firea şi îi 
spuse că amândoi ştiau că ferestrele erau perfect curate şi 
că Schreiber căuta doar un pretext ca să-l împuşte. În cazul 
acesta ar trebui să o facă fără să mai piardă vremea. 
Ciudat, izbucnirea îl amuzase pe Schreiber, care după 
aceea luă obiceiul să-l oprească din când în când pe 
Pfefferberg şi să-l întrebe cum se simt el şi soţia lui, iar 
câteodată îi dădea chiar un măr pentru Mila. În vara anului 
1944, Poldek a apelat înnebunit la el ca s-o scoată pe Mila 
dintr-un transport de femei pregătit pentru a fi trimis de la 
Ptasz6w în lagărul nefast de la Stutthof, pe Baltica. Mila se 
afla deja în coloanele care urcau în vagoanele de vite când 
Schreiber sosi fluturând o bucată de hârtie şi strigând-o. 
Altă dată, într-o duminică, a apărut beat la baraca lui 
Pfefferberg şi, de faţă cu el şi alţi câţiva prizonieri, a 
început să plângă pentru ceea ce el numea „îngrozitoarele 
lucruri” pe care le făcuse la Plaszow. Avea de gând, spunea, 
să se spele de aceste păcate pe frontul de est. Până la urmă 
avea s-o facă. 

Acum îi relată lui Poldek despre lista întocmită de 
Schindler sfătuindu-l să facă tot ce-i stă în puteri ca să-şi 


înscrie numele pe ea. Poldek se duse până la Blocul 
administrativ să-l implore pe Goldberg să adauge pe listă 
numele său şi al Milei. În ultimul an şi jumătate, Schindler îl 
vizitase adesea pe Poldek în garajul lagărului şi-i promisese 
întotdeauna ajutor. Poldek devenise un sudor atât de 
priceput, încât supraveghetorii garajului care, pentru a, 
rămâne în viaţă, se străduiau să facă lucrări de înaltă 
calitate, nu i-ar fi dat niciodată drumul să plece. Acum 
Goldberg avea lista în mână - îşi adăugase deja propriul 
nume - şi vechiul prieten al lui Oskar, cândva un oaspete 
obişnuit în apartamentului din Straszewski, se aştepta să fie 
trecut acolo doar de dragul lui. 

— Ai vreun diamant? Îl întrebă Goldberg. 

— Vorbeşti serios? Întrebă la rândul lui Poldek. 

— Pentru lista asta, spuse el, apăsând paginile cu degetul 
arătător ca un om învestit cu puteri deosebite, e nevoie de 
diamante. 

Acum, când Hauptsturmfiuhrer-ul Goeth, marele iubitor de 
muzică vieneză, se afla în închisoare, fraţii Rosner, 
menestrelii curţii, erau liberi să-şi treacă numele pe listă. 
Ca şi Dolek Horowitz de altfel, care îşi trimisese ceva mai 
devreme soţia şi copiii la Emalia, îl convinsese acum pe 
Goldberg să-l treacă pe el, cu soţia, fiul şi fiica. Horowitz 
lucrase întotdeauna la depozitul central de la Plaszow şi 
reuşise să dosească unele mici comori. Acum le folosea 
pentru a-l plăti pe Marcel Goldberg. 

Printre cei incluşi pe listă se aflau şi fraţii Bejski, Uri şi 
Moshe, prezentaţi oficial ca reglor şi, respectiv, proiectant. 
Uri ştia ceva despre arme, iar Moshe avea darul de a 
falsifica documente. Circumstanţele în care a fost întocmită 
lista sunt atât de neclare, încât nu se poate spune dacă au 
fost trecuţi pe listă exclusiv datorită acestor talente. 

Jozef Bau, ceremoniosul mire, va fi inclus la un moment 
dat, dar fără ştirea lui. Lui Goldberg îi convenea să păstreze 
un secret total în privinţa listei. Potrivit firii sale, este de 
presupus că dacă Bau a făcut o tentativă personală pentru 


a-l aborda pe Goldberg, aceasta nu putea fi decăt în sensul 
includerii mamei, soţiei şi a lui însuşi pe listă. Nu va afla 
decât prea târziu că doar el figura pe lista pentru Brinnlitz. 

Cât despre Stern, Herr Direktor l-a trecut de la început. 
Stern era singurul confident pe care îl avusese Oskar 
vreodată, şi avea mare încredere în el. De la 1 octombrie, 
nici unui deţinut evreu nu i se îngăduise să iasă din Plaszow 
sub nici un motiv. În acelaşi timp, conducerea închisorilor 
poloneze începuse să posteze santinele la barăci pentru a 
împiedica deţinuţii evrei să facă troc cu polonezii, pentru 
pâine. Preţul pâinii pe piaţa neagră atinsese o cotă greu de 
exprimat în zloți. În trecut puteai să cumperi o bucată 
pentru o haină veche, două sute cincizeci de grame pentru 
o cămaşă curată. Acum, ca şi la Goldberg, era nevoie de 
diamante. 

În prima săptămână a lunii octombrie, Oskar şi spătosul 
său manager Bankier, vizitară Plaszow-ul sub un pretext 
oarecare şi, ca de obicei, se duseră să-l vadă pe Stern la 
biroul de construcţii. Masa lui Stern se afla în holul care 
ducea la vechiul birou al lui Amon. Acum se putea discuta 
aici mult mai liber decât înainte. Stern îi vorbi lui Schindler 
despre preţul umflat al pâinii. Oskar se întoarse către 
Bankier şi murmură: 

— Ai grijă ca Weichert să primească cincizeci de mii de 
zloți. 

Michael Weichert era conducătorul JUS, o organizaţie de 
binefacere îngăduită de germani pentru păstrarea bunelor 
relaţii cu Crucea Roşie Internaţională. Deşi mulţi evrei 
considerau poziţia lui ambiguă, iar cei din Rezistență îl 
condamnau, el se strădui ca în limitele reduse admise de 
postul său, să facă rost de pâine pentru mulţi deţinuţi şi de 
documente false pentru alţii. Nu pretinsese niciodată 
recunoştinţă sau vreo răsplată în bani şi, după război, un 
tribunal israelian îl va disculpa de acuzaţia de a fi colaborat 
cu germanii. Era exact omul potrivit cu care trebuia să iei 


legătura dacă doreai să introduci într-un lagăr o cantitate 
oarecare de alimente. 

Conversaţia dintre Stern şi Oskar îşi urmă cursul. Cei 
cincizeci de mii de zloți erau abia un obiter dicta al 
discuţiilor despre acele vremuri nesigure şi despre felul în 
care Amon îşi petrecea timpul în celula sa din Dresda. 

În cursul săptămânii, pâinea cumpărată de pe piaţa 
neagră din oraş a fost strecurată în lagăr ascunsă sub 
pânzeturi, cărbuni sau fier vechi. După nici o zi, preţul avea 
să scadă până la nivelul obişnuit. 

Este o ilustrare foarte convingătoare a conversaţiei dintre 
Oskar şi Stern, care avea să fie urmată şi de alte exemple. 

Capitolul 32 

Cel puţin unul dintre oamenii de la Emalia pe care 
Goldberg îl ştersese de pe listă ca să facă loc altora - rude, 
sionişti, specialişti sau plătitori - îl va învinovăţi pe Oskar. 

În 1963, Societatea Martin Buber avea să primească o 
scrisoare amară din partea unui new-yorkez, fost deţinut la 
Emalia. La Emalia, spunea el, Oskar promisese salvarea. În 
schimbul acestei promisiuni, oamenii îl îmbogăţiseră prin 
munca lor. Totuşi, unii se treziseră tăiaţi de pe listă. Această 
persoană considera omiterea sa de pe listă ca un fel de 
trădare şi - cu revolta pe care o resimte cineva pus să 
treacă prin flăcări ca să plătească pentru minciuna altuia - 
îl învinovăţea pe Oskar pentru toate cele ce se întâmplaseră 
după aceea, pentru Gross-Rosen şi pentru înspăimântătorul 
deal de la Mauthausen, de unde erau aruncaţi deţinuţii, şi, 
în sfârşit, pentru marşul morţii cu care va lua sfârşit 
războiul. 

Scrisoarea, din care răzbate o îndreptăţită mânie, este o 
dovadă grafică; pe listă, viaţa era ceva posibil, iar în afara ei 
- de neconceput. Dar ni se pare nedrept să-l condamnăm pe 
Oskar pentru faptul că Goldberg a jonglat cu numele. În 
haosul acelor zile, autorităţile lagărului ar fi semnat orice 
listă pe care le-o prezenta acesta, atâta vreme cât nu 
depăşea prea vizibil cifra de unsprezece mii de deţinuţi 


pentru care Oskar obținuse aprobarea. Nici Oskar nu putea 
să-l urmărească ceas de ceas pe Goldberg. Îşi petrecea ziua 
discutând cu oficialităţile, iar seara le invita la masă. 

Era nevoit, spre exemplu, să solicite autorizaţia de 
evacuare a maşinilor Hilo şi a preselor de metal, de la vechii 
cunoscuţi de la biroul generalului Schindler; unii dintre ei 
întârziaseră expedierea documentelor, descoperind mici 
chichiţe care puteau să zădărnicească ideea lui Oskar de a-i 
salva pe cei unsprezece mii. 

Unul dintre funcţionarii inspectoratului ridicase obiecţia 
că maşinile pentru producţia de armament îi parveniseră lui 
Oskar prin intermediul şi cu aprobarea Secţiei de Achiziţii 
din Berlin a inspectoratului, şi strict pentru a fi folosite în 
Polonia. Niciuna dintre aceste secţii nu fusese 
încunoştinţată despre viitoarea deplasare în Moravia. Putea 
trece o lună mai înainte de a i se elibera autorizaţia. Dar 
Oskar nu avea timp să aştepte o lună. Plaszow urma să fie 
dezafectat până la sfârşitul lui octombrie, toţi fiind trimişi la 
Gross-Rosen sau la Auschwitz. Până la urmă, problema s-a 
lămurit graţie obişnuitelor daruri. 

În afară de aceasta, Oskar era îngrijorat din cauza 
anchetatorilor SS care îl arestaseră pe Amon. Se aştepta, 
într-o oarecare măsură, să fie arestat sau, ceea era acelaşi 
lucru, interogat asiduu asupra relaţiilor sale cu fostul 
comandant. Era destul de înţelept să anticipezi aşa ceva 
pentru că una dintre explicaţiile oferite de Amon pentru 
cele optzeci de mii de reichsmark pe care SS-ul le găsise 
printre bunurile sale era că „mi le-a dat Oskar Schindler ca 
să mă port mai bine cu evreii”. Ca urmare, Oskar trebuia să 
păstreze legătura cu prietenii săi din Strada Pomorska, 
care ar fi fost în măsură să-l ţină la curent cu direcţia 
investigaţiilor Biroului V. 

În cele din urmă, deoarece lagărul său de la Brinnlitz 
urma să fie supravegheat de KI. GrOss-Rosen, începu să 
poarte discuţii cu comandantul acestuia, Sturmbannfuhrer- 
ul Hassebroeck. Sub conducerea lui, în sistemul Gross- 


Rosen vor muri o sută de mii. De oameni. Dar când Oskar 
discută cu el la telefon şi se duse până în Silezia Superioară 
ca să-l întâlnească, aceasta părea să fie ultima dintre grijile 
domnului director. Schindler se obişnuise să întâlnească 
ucigaşi fermecători şi observase că Sturmbannfuhrer-ul 
părea chiar să-i fie recunoscător pentru extinderea 
imperiului GrOss-Rosen în Moravia. Căci omul chiar gândea 
în termenii unui imperiu. Controla 103 sublagăre. Brinnlitz 
urma să devină cel de-al o sută patrulea şi, cu cei peste 
unsprezece mii de deţinuţi şi industria sa sofisticată, un 
sublagăr de importanţă majoră. 78 dintre lagărele lui se 
aflau în Polonia, 16 în Cehoslovacia, 10 în Reich. Era o 
bucăţică mult mai mare decât reuşise Amon să apuce. Tot 
ungând, flatând diverse personalităţi şi completând 
formulare în săptămâna în care a fost închis Plaszow-ul, 
Oskar nu avea cum să-şi găsească timp ca să-l urmărească 
pe Goldberg, chiar dacă ar fi avut puterea. În orice caz, 
mărturiile deţinuţilor despre ultimele zile şi nopţi ale 
lagărului vorbesc despre agitaţie şi haos, această atmosferă 
fiind întronată de Goldberg, Stăpânul Listelor, gata încă să 
accepte oferte. 

Doctorul Idek Schindel, spre exemplu, l-a abordat pe 
Goldberg pentru a-l ajuta să ajungă împreună cu cei doi 
fraţi ai săi la Brinnlitz. Goldberg nu i-a dat un răspuns 
imediat, iar Schindel nu va afla până în seara de 15 
octombrie, când deţinuţii bărbaţi au fost încolonaţi pentru a 
lua calea vagoanelor de vite, că el şi fraţii săi nu se aflau pe 
lista lui Schindler. S-au alăturat şirului într-o doară. Pare o 
scenă dintr-o gravură despre Judecata de Apoi - cei fără 
semnul drepţilor încercând să se strecoare în şirul celor 
drepţi sunt zăriţi de un înger al dreptei răsplăţi, în cazul 
acesta Oberscharfuhrer-ul Muller. El se apropie de doctor şi 
îl izbi peste obrazul stâng, peste cel drept, din nou peste cel 
stâng şi peste cel drept cu mânerul biciului său înfăşurat în 
piele, după care îl întrebă uşor amuzat: 

— Şi de ce-ai vrea să ajungi în şirul ăla? 


Schindel va fi obligat să rămână pe loc împreună cu un mic 
grup implicat în lichidarea Ptasz6w-ului şi va călători după 
aceea cu un vagon încărcat cu femei bolnave până la 
Auschwitz. Femeile vor fi repartizate într-o baracă, într-un 
colţ de la Birkenau şi lăsate să moară. Totuşi, cea mai mare 
parte dintre ele, uitate de oficialităţile lagărului şi scăpate 
de regimul obişnuit al locului, vor supravieţui. Schindel va fi 
trimis la Flossenburg şi după aceea - împreună cu fraţii săi 
- într-un marş al morţii. Va supravieţui numai piele şi oase, 
dar cel mai tânăr dintre cei trei fraţi va fi împuşcat în timpul 
marşului, în penultima zi a războiului. Aceasta este o 
imagine despre felul în care lista lui Schindler - fără nici un 
reproş la adresa lui Oskar, dar cu resentimente faţă de 
Goldberg - încă îi mai chinuie pe supraviețuitori, aşa cum i- 
a chinuit în disperatele zile ale acelui octombrie. 

Toată lumea are câte ceva de spus despre această listă. 
Henry Rosner s-a aliniat împreună cu oamenii lui Schindler, 
dar un subofițer i-a zărit vioara şi, ştiind că, dacă se va 
întoarce, Amon va cere muzică, l-a trimis înapoi. Rosner şi-a 
vârât atunci vioara sub haină într-o parte, ascunzând griful 
la subţioară. S-a aliniat din nou şi a fost lăsat să treacă spre 
vagoanele lui Schindler. 

Rosner fusese unul dintre cei cărora Oskar le făcuse 
promisiuni, astfel că se aflase întotdeauna pe listă. La fel se 
întâmplase şi cu familia Jereth, bătrânul Jereth de la fabrica 
de cutii şi doamna Chaja Jereth, inexact înscrisă pe listă ca 
Metallarbeiterin, lucrătoare în metal. Perlmanii fuseseră şi 
ei incluşi ca vechi lucrători la Emalia, alături de Levartovi. 
De fapt, în ciuda lui Goldberg, Oskar obţinu cea mai mare 
parte a oamenilor pe care îi ceruse, deşi printre ei s-ar fi 
putut să apară unele nume neaşteptate. Un bărbat cu atâta 
experienţă de viaţă ca Oskar nu ar fi fost surprins să-l 
găsească pe însuşi Goldberg printre locuitorii de la 
Brinnlitz. 

Dar existau şi adăugiri mult mai binevenite. Poldek 
Pfefferberg, de exemplu, trecut cu vederea din întâmplare 


şi respins de Goldberg din lipsă de diamante, lansă ştirea că 
doreşte să cumpere votcă. Putea să plătească în 
îmbrăcăminte sau pâine. Când obţinu sticla, căpătă 
permisiunea de a o duce până la clădirea soldaţilor din 
Jerozolimska, unde Schreiber era de serviciu. Îi dădu sticla 
şi-l rugă să-l forţeze pe Goldberg să-i treacă pe listă pe Mila 
şi pe el. 

— Oskar Schindler, spuse el, ne-ar fi trecut dacă şi-ar fi 
amintit de noi. Poldek nu se îndoia că-şi negocia propria 
viaţă. 

— Da, încuviinţă Schreiber, voi doi trebuie să fiţi trecuţi. 

Este o ciudăţenie omenească faptul că unii ca Schreiber 
nu s-au întrebat în momentele acelea: „Dacă omul ăsta şi 
nevasta lui merită să fie salvaţi, ceilalţi de ce nu merită?”. 

Când va veni vremea apelului, familia Pfefferberg se va 
găsi pe lista lui Schindler. Şi tot astfel, spre surpriza lor, se 
vor găsi şi Helen Hirsch şi sora ei mai mică, a cărei 
supravieţuire fusese întotdeauna principala grijă a 
Helennei. 

Bărbaţii de pe lista lui Schindler s-au aliniat la terminalul 
de cale ferată de la Plaszow într-o duminică, pe 15 
octombrie. 

Avea să mai treacă o săptămână întreagă până când vor 
pleca femeile. Deşi cei opt sute au fost ţinuţi separat în 
timpul încărcării trenului şi împinşi în vagoane de marfă 
păstrate exclusiv pentru personalul lui Schindler, au fost 
cuplaţi la un tren care transporta o mie trei sute de alţi 
deţinuţi, cu destinaţia Gross-Rosen. Se pare că jumătate din 
ei se aşteptau să treacă prin Gross-Rosen în drumul către 
lagărul Schindler, dar mulţi alţii credeau că vor merge 
direct. Se pregătiseră să suporte o călătorie lentă până în 
Moravia şi acceptau ideea că vor fi nevoiţi să zăbovească 
multă vreme pe linii secundare şi la semafoare. Câteodată 
puteau aştepta şi o jumătate de zi trecerea transporturilor 
prioritare. Cu o săptămână în urmă căzuse prima zăpadă şi 
era frig. Fiecare deţinut căpătase numai o bucată de trei 


sute de grame de pâine pentru întreaga durată a călătoriei 
şi fiecare vagon fusese prevăzut cu o singură găleată cu 
apă. Pentru necesităţile fiziologice, trebuia să se folosească 
de un colţ de podea sau, dacă oamenii erau înghesuiți prea 
tare, să-şi facă nevoile chiar pe locul unde şedeau. În cele 
din urmă, însă, în pofida tuturor suferințelor, vor ajunge în 
lagărul lui Schindler. Cele trei sute de femei de pe listă vor 
urca în vagoane săptămâna următoare, în aceeaşi stare de 
spirit. 

Câţiva deţinuţi observaseră că Goldberg călătorea cu tot 
atât de puţine lucruri ca şi ei. Probabil că avea legături în 
afara Plaszow-ului, unde îşi păstra diamantele. Cei care încă 
mai sperau să-l influenţeze în favoarea unui unchi, a unui 
frate, a unei surori îi făcură loc ca să şadă confortabil. 
Ceilalţi se aşezară pe vine, cu obrajii proptiţi de genunchi. 
Dolek Horowitz îl luă pe Richard, băieţelul de şase ani, în 
braţe. Henry Rosner făcu pe podea un fel de culcuş din 
haine pentru Olek cel de nouă ani. 

Drumul dură trei zile. Câteodată, pe liniile moarte, 
răsuflarea lor îngheţa pe pereţi. Aerul era întotdeauna o 
problemă, dar când reuşeai să-l tragi în piept era îngheţat 
şi împrăştia un miros fetid. În cele din urmă, pe înserat, 
într-o neliniştitoare zi de toamnă trenul se opri. Uşile au 
fost descuiate şi pasagerii aşteptaţi să se alinieze la fel de 
repede ca nişte oameni de afaceri care au puţin timp până 
la următoarea întâlnire. Santinelele SS alergau printre ei 
strigând ordine şi înjurându-i pentru că miroseau. 

— Dezbrăcaţi-vă! Urlau subofiţerii, totul trebuie 
dezinfectat. 

Îşi smulseră hainele şi intrară goi în lagăr. Pe la 6 seara 
stăteau aliniaţi goi pe platoul unde se făcea apelul. Pădurile 
înconjurătoare erau încărcate de zăpadă, suprafaţa 
platoului îngheţată. Nu era un lagăr Schindler, ci Gross- 
Rosen. Cei care îl plătiseră pe Goldberg îi aruncau priviri 
ucigaşe, în timp ce SS-işti în mantale treceau printre şiruri, 
izbindu-i peste fese pe cei ce tremurau prea vizibil. 


Au ţinut oamenii pe Appellplatz toată noaptea: nu exista 
nici o baracă disponibilă. Nu vor fi trimişi la adăpost decât a 
doua zi, pe la mijlocul dimineţii. Vorbind de acele 
şaptesprezece ore petrecute în frig, un frig de nedescris 
care muşca inima, supraviețuitorii nu pomenesc de nici un 
deces. Poate că viaţa sub ameninţarea SS-ului sau chiar cea 
de la Emalia îi călise pentru o noapte ca aceasta. Deşi 
vremea se mai îmblânzise faţă de începutul săptămânii, 
spre! seară se lăsase un frig ucigător. O parte dintre ei. 
Erau desigur prea îngânduraţi în legătură cu posibilitatea 
de a ajunge la Brinnlitz pentru a mai simţi frigul. 

Mai târziu, Oskar avea să întâlnească prizonieri care 
supravieţuiseră chiar unor expuneri mai îndelungate la frig 
şi ger. Cert este că bătrânul domn Garde, tatăl lui Adam, a 
supravieţuit acelei nopţi, ca şi Olek Rosner şi Richard 
Horowitz. 

Către 11 dimineaţa, a doua zi, au fost duşi la duşuri, 
înghesuit alături de ceilalţi, Poldek Pfefferberg cântări din 
priviri ţevile de deasupra capului, suspicios, întrebându-se 
dacă prin ele va curge gaz sau apă. Va fi până la urmă apă, 
dar înainte de a începe să curgă, frizeri ucraineni au trecut 
printre ei şi le-au ras părul de pe cap, cel pubian şi de la 
subţiori. Stăteai drept, cu ochii aţintiţi înainte, în timp ce 
ucraineanul te rădea pe uscat. 

— E prea boantă, se plânse unul dintre prizonieri. 

— Nu, spuse ucraineanul şi îi făcu o tăietură la picior ca 
să-i dovedească cum că lama e suficient de ascuţită. 

După dugşuri li s-a împărţit îmbrăcămintea dungată de 
deţinuţi şi s-au înghesuit în barăci. SS-iştii i-au aşezat în 
şiruri, ca pe sclavii de pe galere, spatele unuia fiind proptit 
în picioarele celui din urma lui, iar propriile picioare larg 
desfăcute îl sprijineau pe cel din faţă. După metoda aceasta, 
cei două mii de bărbaţi au fost înghesuiți în trei barăci. 
Kapo germani înarmaţi cu bâte stăteau pe scaune lipite de 
perete şi îi supravegheau. Bărbaţii fuseseră înghesuiți atât 
de tare - fiecare centimetru pătrat de pe podea era 


acoperit - încât, pentru a părăsi încăperea ca să te duci la 
latrină, în cazul în care Kapo permitea, trebuia să te 
deplasezi peste capetele şi umerii celorlalţi, care te înjurau. 

În mijlocul uneia dintre barăci se afla o bucătărie unde se 
cocea pâinea şi se gătea supă de napi. Întorcându-se dintr-o 
vizită la latrină, Poldek Pfefferberg descoperi că bucătăria 
era supravegheată de un fost subofițer din armata poloneză 
pe care îl cunoscuse la începutul războiului. Subofiţerul îi 
dădu nişte pâine şi-i permise să doarmă lângă foc. Ceilalţi 
petrecură noaptea îngrămădiţi, ciudate verigi ale unui lanţ 
uman. 

În fiecare zi erau aliniaţi în poziţie de drepţi pe Appellplatz 
şi rămâneau acolo, în tăcere, zece ceasuri. Seara, după ce li 
se împărțea supa subţire, aveau voie să umble în jurul 
barăcii şi să vorbească unul cu celălalt. La ora nouă seara, 
un fluier dădea semnalul reluării acelei poziţii curioase 
pentru tot cursul nopţii. 


În cea de-a doua zi, un ofiţer SS veni pe Appellplatz în 
căutarea funcţionarului care întocmise lista lui Schindler. 
Se pare că nu fusese expediată de la Ptlaszow. Tremurând în 
hainele sale aspre de puşcăriaş, Goldberg a fost dus într-un 
birou şi i s-a cerut să dactilografieze lista din memorie. N-a 
terminat până la sfârşitul zilei şi, la întoarcerea în baracă, a 
fost potopit de un val de solicitări pentru includerea pe 
listă, în amurgul încărcat de suferinţă, lista continua să-şi 
exercite vraja şi să provoace frământări, chiar dacă 
singurul rezultat pentru cei înscrişi era faptul că ajunseseră 
la Gross-Rosen. Câţiva, printre care şi Pemper, îl înghesuiră 
într-un colţ, insistând să-l treacă a doua zi şi pe doctorul 
Alexander Biberstein. Era un medic respectat, fratele lui 
Marek Biberstein, primul preşedinte - atât de optimist - al 
Judenrat-ului. La începutul săptămânii Goldberg îl derutase 
pe doctor afirmând că se află pe listă. Acesta descoperi 
adevărul abia când începură să urce în vagoane. Chiar şi 
într-un asemenea loc ca Gross-Rosen, Pemper se simţea 
destul de sigur de viitor ca să-l amenințe pe Goldberg cu 
represalii postbelice dacă nu includea numele lui Biberstein 
pe listă. 

Apoi, în cea de-a treia zi, cei opt sute de oameni de pe 
revizuita listă a lui Schindler au fost separați din mulţimea 
de pe Appellplatz, duşi la punctul de despăduchere pentru 
încă un duş. După ce li s-a îngăduit să şadă câteva ceasuri, 
pălăvrăgind ca sătenii în faţa bordeielor lor au fost 
încolonaţi încă o dată până la o linie ferată secundară. Cu o 
mică raţie de pâine, oamenii s-au urcat în vagoanele pentru 
vite. Niciuna dintre santinele nu a recunoscut că ştia 
încotro se îndreptau. S-au aşezat pe podeaua vagoanelor 
tot ca sclavii de la galere. Cu ochii minţii, urmăreau harta 
Europei Centrale şi făceau permanent calcule, după 
mişcarea soarelui, încercând să ghicească direcţia de mers 
după străfulgerările de lumină ale micilor ventilatoare 
înconjurate cu sârmă de pe acoperişul vagoanelor. Ridicat 
pe braţe până la aerisirea din vagonul său, Olek Rosner le-a 


spus că zăreşte păduri şi munţi. Experții în navigaţie 
pretindeau că trenul s-ar îndrepta în direcţia sud-est. Totul 
indica drept punct terminus Cehia, dar nimeni nu rosti 
cuvântul. 

Această călătorie de aproape o sută şaizeci de kilometri 
dură circa două zile. Când uşile se deschiseră, era dis-de- 
dimineaţă în cea de-a doua zi. Se aflau la depoul Zwittau. 
Au coborât şi au fost duşi încolonaţi printr-un oraş care nu 
se trezise încă, un oraş inactiv, în care timpul îngheţase în 
anii '30. Chiar şi înscrisurile de pe pereţi - FARĂ JIDANI ÎN 
BRINNLIIZ. - păreau ciudat de antebelice pentru ei. 
Trăiseră într-o lume în care respiraţia lor era pizmuită. 
Părea aproape o naivitate din partea oamenilor din Zwittau 
să le interzică un simplu loc pe pământ. 

Cinci sau şase kilometri mai sus, pe dealuri, pe o cale 
ferată secundară, ajunseră până la cătunul industrial 
Brinnlitz şi văzură în faţa lor, în lumina slabă a dimineţii, 
silueta masivă a anexelor Hoffman, transformată în 
Arbeitslager (lagărul de muncă) Brinnlitz, cu turnuri de 
pază, un gard de sârmă ghimpată împrejur, barăcile 
soldaţilor în interiorul acestuia şi, dincolo de poartă, fabrica 
şi dormitoarele deţinuţilor. 

În timp ce intrau pe poartă, în curtea interioară apăru 
Oskar, purtând pe cap o pălărie tiroleză. 

Capitolul 33 

Lagărul acesta, ca şi Emalia, fusese amenajat pe cheltuiala 
lui Oskar. După teoria oficială, trebuia ca toate lagărele 
fabricilor să fie construite pe banii proprietarului. Se 
considera că orice om de afaceri obținea suficiente venituri 
de pe urma muncii ieftine a deţinuţilor spre a-şi putea 
permite o mică cheltuială pentru sârmă şi lemn. De fapt, 
cunoscuţii oameni de afaceri germani Krupp şi Farben îşi 
construiseră lagărele cu materiale donate de 
întreprinderile SS şi beneficiind de muncitori împrumutaţi. 
Oskar nu era favoritul nimănui şi nu obţinu nimic. Reuşise 
să smulgă câteva vagoane de ciment de la Bosch, la ceea ce 


acesta considera preţ redus pe piaţa neagră. Din aceeaşi 
sursă obţinu două sau trei tone de petrol şi păcură pentru a 
le folosi în procesele de producţie şi desfacere. Adusese cu 
el o parte din sârma ghimpată din gardul lagărului Emalia. 

Dar în jurul clădirilor pustii ale anexei Hoffman i se cerea 
să ridice garduri electrificate, latrine, barăci pentru 
santinele, pentru un personal de o sută de SS-işti, birouri, o 
infirmerie şi bucătărie. Cheltuielile sporiseră în urma vizitei 
Sturmbannfuhrer-ului Hassebroeck care venise deja de la 
Gross-Rosen într-o inspecţie şi plecase cu o provizie de 
coniac şi porţelanuri, ceea ce Oskar denumea „ceai la 
kilogram”. Hassebroeck încasase, de asemenea, personal, 
taxele de inspecţie şi contribuţiile obligatorii la ajutorul de 
iarnă cerute de Secţia D şi nu lăsase nici o chitanţă. 
„Maşina lui avea o apreciabilă capacitate de a încărca multe 
astfel de lucruri”, va declara Oskar ulterior. Nu se îndoia că 
Hassebroeck aranjase deja registrele de la Brinnlitz chiar 
din octombrie 1944. 

Au fost necesare atenţii şi pentru inspectorii trimişi direct 
de la Oranienburg. Cât despre bunurile şi echipamentul de 
la Deutsche Email Fabrik, cea mai mare parte a acestora 
încă în tranzit, avea nevoie de două sute cincizeci de 
vagoane ca să le poată aduce la destinaţie. Era uimitor, 
zicea Oskar, că, deşi dezorganizaţi, oficialii de la Ostbahn 
puteau găsi, dacă erau stimulaţi cum trebuie, un număr 
atât de mare de vagoane. 

În sfârşit, spre deosebire de Krupp şi Farben, ca şi de toţi 
ceilalţi întreprinzători care foloseau sclavi evrei, Oskar nu 
avea nici o intenţie serioasă în privinţa producţiei, nu spera 
ca aceasta să crească, nu alcătuia în minte grafice de 
vânzări. Deşi în urmă cu patru ani venise la Cracovia ca să 
se îmbogăţească, acum renunţase la asemenea ambiţii. 
Situaţia de la Brinnlitz era confuză, multe prese, maşini de 
găurit şi strunguri nu ajunseseră încă la destinaţie şi 
trebuiau să se toarne noi planşee de beton care să preia 
greutatea acestora. Anexa era încă plină de vechile 


maşinării ale lui Hoffman. Chiar şi aşa, pentru cei opt sute 
de presupuşi lucrători în industria de armament care abia 
intraseră pe poartă, Oskar plătea şapte mărci şi jumătate în 
cazul unui muncitor calificat şi şase mărci când era vorba 
de ceilalţi. Suma se ridica la aproape paisprezece mii de 
dolari săptămânal, pentru munca bărbaţilor; când vor sosi 
femeile, nota de plată va ajunge la optsprezece mii. Prin 
urmare, Oskar se pregătea de o mare nebunie, pe care o 
sărbătorea arborând o pălărie tiroleză. 

O parte dintre simpatiile lui Oskar se schimbaseră şi ele. 
Doamna Emilie Schindler venise de la Zwittau ca să 
locuiască împreună cu el în apartamentul de la parter. Spre 
deosebire de Cracovia, Brinnlitz era prea aproape de casă 
ca să mai accepte traiul separat. Pentru o catolică atât de 
ferventă se punea acum problema oficializării despărțirii 
sau a convieţuirii sub acelaşi acoperiş. Părea că între ei se 
stabilise cel puţin o atitudine de toleranţă, un respect 
mutual. La prima vedere, se putea vorbi de o căsnicie 
ratată, o soţie înşelată care nu ştia cum să se retragă. Unii 
bărbaţi s-au întrebat la început ce va zice ea când va 
descoperi ce fel de fabrică are Oskar, ce fel de lagăr. Nu 
ştiau însă că Emilie îşi aducea contribuţia discretă, 
fundamentată nu pe supunere conjugală, ci pe propriile ei 
idei. 

Ingrid venise la Brinnlitz odată cu Oskar, ca să lucreze în 
noua fabrică, dar îşi luase o locuinţă în afara lagărului şi era 
prezentă numai în timpul orelor de lucru. Evident, relaţia se 
răcise; de aici înainte ea nu va mai locui cu Oskar, dar nu-i 
va purta duşmănie, iar în lunile următoare Oskar o va vizita 
adesea acasă. Picanta Klonowska, această patriotă poloneză 
atât de şic, a rămas la Cracovia. Dar, ca şi în exemplul 
precedent, niciunul dintre ei nu părea să sufere. Oskar va 
lua legătură cu ea în timpul vizitelor la Cracovia şi femeia îl 
va ajuta din nou când SS-ul îi va face necazuri. Adevărul 
este că, deşi relaţiile sale cu Klonowska şi Ingrid se 


stingeau liniştit, fără să lase loc ranchiunei, ar fi o greşeală 
să credem că devenise un familist. 

În ziua sosirii deţinuţilor, Oskar le declară bărbaţilor că 
puteau să-şi aştepte liniştiţi femeile. Bănuia că vor ajunge 
ceva mai târziu decât ei. Călătoria femeilor avea să fie 
totuşi diferită. După un drum scurt, locomotivele le-au 
împins împreună cu alte câteva sute de femei din Plaszow 
pe poarta arcuită a lagărului Auschwitz-Birkenau. Când 
uşile vagoanelor s-au deschis, s-au trezit pe imensul platou 
de apel care împărțea lagărul în două. SS-işti şi SS-iste cu 
experienţă, vorbind pe un ton neutru, începură să-i 
selecţioneze. Operaţiunea continua cu o detaşare 
înspăimântătoare. Când o femeie se mişca încet, era izbită 
cu bâta, dar lovitura nu avea nimic personal. 

Nu conta decât terminarea numărătorii în bune condiţii. 
SS-iştii care lucrau la terminalul de cale ferată din Birkenau 
nu făceau decât să îndeplinească o datorie plicticoasă. 
Auziseră deja toate rugăminţile, toate poveştile, cunoşteau 
orice truc ce putea fi folosit. 

Sub lumina reflectoarelor, femeile se întrebau nedumerite 
ce putea să însemne asta. Dar chiar şi în năuceala lor, cu 
pantofii plini de noroi - o parte integrantă din viaţa acelui 
lagăr - erau conştiente că SS-istele arătau către ele, 
şoptind ceva doctorilor în uniformă care păreau interesaţi, 
„Schindler-gruppe!” Iar tinerii medici băţoşi se depărtau şi 
o vreme le lăsau în pace. 

Încolonate, au fost duse la dezinfecţie prin noroiul până la 
glezne şi s-au dezbrăcat la ordinul unor SS-iste înarmate cu 
bâte. Mila Pfefferberg era îngrijorată de zvonurile pe care 
le auziseră deja cea mai mare parte a deţinuţilor din Reich, 
anume că unele duşuri lăsau să treacă un gaz mortal. Din 
cele de-aici, descoperi încântată, curgea doar apă 
îngheţată. 

După ce s-au spălat, unele dintre ele se aşteptau să fie 
tatuate. Aflaseră că aşa se proceda la Auschwitz. SS-iştii îţi 
tatuau braţul - dacă doreau să te folosească. Dacă 


intenționau să te arunce în maşinăria morţii, nu se mai 
osteneau. Acelaşi tren care adusese femeile de pe lista lui 
Schindler transportase şi circa alte două sute care, nefiind 
Schindlerfrauen, au trecut prin procedura obişnuită de 
selecţie. Rebecca Bau, exclusă de pe lista lui Schindler, 
trecuse şi căpătase un număr, iar voinica mamă a lui Jozef 
Bau câştigase şi ea dreptul la un tatuaj în scandaloasa 
loterie de la Birkenau. O altă fată de la Plaszow, în vârstă de 
cincisprezece ani, îşi privea tatuajul încântată să descopere 
că se compunea din doi de cinci, un trei şi doi de şapte, 
numere considerate sfinte în Tashlag, sau calendarul 
evreiesc. Cu tatuaj, puteai să părăseşti Birkenau şi să ajungi 
într-unul din lagărele de muncă ale Auschwitz-ului, unde 
mai exista cel puţin o şansă. 

Dar femeilor lui Schindler, netatuate, li s-a spus să se 
îmbrace din nou şi au fost duse la o baracă fără ferestre din 
lagărul femeilor. În mijlocul acesteia se afla un godin de fier, 
căptuşit cu cărămizi. Era singurul element de confort. Nu 
existau paturi. Au dormit câte două sau trei pe o saltea 
subţire de paie. Prin podeaua de pământ, apa se ridica 
precum o maree şi îmbiba saltelele şi păturile zdrenţuite. 
Era o casă a morţii în inima lagărului Birkenau. Au zăcut 
acolo pe suprafaţa aceea nămolită şi au picotit, îngheţate. 

În închipuirea lor se profila imaginea unui loc intim, un sat 
din Moravia. Era un oraş mare, veşnic. În fiecare zi puteai 
găsi acolo un milion de ţigani, polonezi şi evrei. Erau alte 
mii la Auschwitz I, primul lagăr, ceva mai mic, unde locuia 
comandantul Rudolf H6ss. În marea zonă industrială numită 
Auschwitz III, lucrau, atunci când erau în stare, zeci de mii 
de persoane. Femeile din grupul Schindler nu fuseseră 
informate prea exact asupra statisticilor de la Birkenau, din 
ducatul Auschwitz. Dar în spatele ulmilor, la capătul vestic 
al enormei aşezări, puteau vedea înălțându-se neîncetat 
fumul din cele patru crematorii şi din numeroasele ruguri. 
Gândeau că vor fi duse la rândul lor acolo. Dar nici măcar 
cu puterea de a fabula şi de a crede în zvonuri, care 


caracterizează viaţa într-o închisoare, nu ar fi fost în stare 
să ghicească cât de mulţi oameni puteau fi gazaţi acolo într- 
o zi în care întregul mecanism funcţiona la capacitatea 
maximă. După declaraţiile lui HOss, numărul acestora se 
ridica la nouă mii. 

Femeile nu ştiau că sosiseră la Auschwitz într-un moment 
în care evoluţia războiului şi anumite negocieri secrete 
între Himmler şi contele suedez Folke Bernadotte 
impuneau reorientarea ostilităţilor. Secretul centrelor de 
exterminare nu putuse fi păstrat, căci ruşii făcuseră 
săpături în lagărul de la Lublin şi descoperiseră cuptoarele 
care conţineau resturi de oase umane, plus peste cinci sute 
de butoaie cu Zyklon B. Vestea fusese dată publicităţii în 
întreaga lume, iar Himmler, care dorea să fie tratat ca 
indiscutabilul succesor postbelic al Fuhrer-ului, era gata să 
tăgăduiască aliaţilor sistarea gazării evreilor. Nu emise însă 
un ordin în acest sens până în octombrie - data nu este 
prea sigură. O copie ajunse la generalul Oswald Pohl, la 
Oranienburg, cealaltă la Kaltenbrunner, şeful Securităţii 
Reich-ului. Amândoi au ignorat directiva - şi aceeaşi 
atitudine a avut-o şi Adolf Eichmann. Pe la jumătatea lunii 
noiembrie, evreii de la Plaszow, Theresienstadt şi din Italia 
continuau să fie gazaţi. Ultima selecţie pentru camerele de 
gazare se presupune că a avut loc pe 30 octombrie. 

În primele opt zile petrecute la Auschwitz, femeile din 
grupul Schindler au fost în permanentă primejdie de a fi 
ucise prin gazare. Chiar şi după aceea, pe măsură ce 
ultimele victime ale camerelor de gazare continuau să 
înainteze în tot cursul lunii noiembrie către capătul vestic al 
Birkenau-ului, în timp ce cuptoarele lucrau din plin, nu se 
va înregistra nici un fel de schimbare în structura lagărului. 
Neliniştile lor vor fi, desigur, întemeiate, pentru că cea mai 
mare parte a celor rămaşi după ce s-a încheiat procedura 
de gazare, vor fi împuşcaţi - aşa cum s-a întâmplat cu toţi 
lucrătorii de la crematorii - sau lăsaţi să moară din cauza 
diferitelor boli. 


În orice caz, femeile lui Schindler au fost supuse unor 
frecvente inspecții medicale, atât în octombrie, cât şi în 
noiembrie. O parte dintre ele fuseseră separate în primele 
zile şi trimise în barăcile bolnavilor incurabili. Doctorii de la 
Auschwitz - Josef Mengele, Fritz Klein, Konig şi Thilo - 
lucrau nu numai pe platforma Birkenau, dar cutreierau şi 
lagărul, apărând la apeluri, năvălind la duşuri, întrebând 
zâmbitori: „Câţi ani ai, mămico?”. Doamna Clara Sternberg 
s-a trezit repartizată în baraca femeilor bătrâne. Doamna 
Lola Krumholz, în vârstă de şaizeci de ani, dar care reuşise 
până atunci să treacă drept mult mai tânără, a fost de 
asemenea despărțită de Schindlergruppe şi repartizată în 
baraca vârstnicilor care erau lăsaţi să moară cu zile de 
către administraţie. Doamna Horowitz, crezând că 
subţiratica ei fiică de unsprezece ani, Niusia, nu ar putea 
supravieţui unei inspecții la „baie”, o înghesui într-un boiler 
gol. Una dintre SS-istele repartizate grupului Schindler, cea 
drăguță şi blondă, a văzut-o, dar n-a deconspirat-o. Era o 
bătăuşă, îşi ieşea repede din fire, iar mai târziu îi va cere 
doamnei Horowitz o răsplată şi va obţine o broşă pe care 
Regina reuşise cumva să o ascundă până atunci. Regina, 
înţeleaptă, i-a dat-o, pentru că mai era acolo o gardiană, 
mai voinică şi mai blândă, care făcea avansuri lesbiene şi 
care ar fi putut cere o răsplată mult mai greu de acordat. 

Câteodată, la apel, apărea în faţa barăcilor câte unul sau 
mai mulţi dintre medicii lagărului. La vederea domnilor 
doctori, femeile îşi frecau obrajii cu pământ, ca să capete 
puţină culoare. La o astfel de inspecţie, Regina găsi câteva 
pietre şi o urcă acolo pe Niusia, pentru a părea mai mare. 
Tânărul Mengele, cel cu părul grizonat, s-a apropiat de ea 
şi, cu voce blândă, i-a pus întrebări referitoare la vârstă 
fiicei sale; a lovit-o cu pumnul pentru că minţea. Cele care 
cădeau în urma loviturilor de la inspecţie erau ridicate de 
santinele cât se aflau încă semiconştiente, târâte până la 
gardul electrificat de la capătul lagărului femeilor şi 
electrocutate. O târâseră pe Regina până la jumătatea 


drumului, când ea şi-a revenit şi i-a implorat să nu o ardă de 
vie, să o lase să se întoarcă în rândul ei. l-au dat drumul şi, 
când a reuşit să se târască înapoi, şi-a regăsit acolo fiica, 
îngheţată pe grămada de pietre ca o pasăre firavă fără glas. 

Inspecţii ca aceasta puteau avea loc la orice oră. Femeile 
din grupul Schindler erau chemate afară noaptea şi ţinute 
în noroi în timp ce li se percheziţionau barăcile. Doamna 
Dresner, care fusese cândva salvată de un tânăr necunoscut 
din OD, a ieşit cu fiica ei Danka, o adolescentă înaltă. Au 
stat multe nopţi acolo, în strania mocirlă de la Auschwitz 
care, ca şi legendarele noroaie din Flandra, nu îngheţa nici 
când orice altceva îngheţase de mult - drumurile, 
acoperişurile, călătorul. 

Atât doamna Dresner, cât şi Danka plecaseră de la Plaszow 
în haine subţiri de vară şi asta era tot ce aveau. Danka 
purta o jachetă subţire şi o fustă maronie. Deoarece 
începuse să ningă de cum se crăpase de ziuă, doamna 
Dresner îi sugerase Dankăi să rupă o fâşie din pătura ei şi s- 
o pună pe sub rochie. Acum, în timpul inspecției, SS-iştii 
descoperiră în baracă pătura ruptă. 

Ofiţerul din faţa grupului chemă şefa de baracă o olandeză 
pe care, până cu o zi în urmă, nu o cunoscuse niciuna dintre 
ele şi spuse că va fi împuşcată împreună cu oricare dintre 
deţinutele asupra căreia se descoperea o fâşie de pătură pe 
sub rochie. 

Doamna Dresner îi şopti fetei: 

— Scoate-o şi o s-o împing înapoi în baracă. 

Era o soluţie verosimilă. Barăcile se aflau la nivelul solului 
şi nu aveau prag la uşă. O femeie din ultimul rând ar fi 
putut împinge bucata de pânză în spate, cu piciorul, pe uşă. 
Danka îşi mai ascultase mama o dată, demult, când se 
refugiase în ascunzătoarea din peretele apartamentului din 
strada Dabrowski din Cracovia, drept care îi dădu ascultare 
şi acum, trăgându-şi de sub fustă fâşia din cea mai ieftină 
pătură din Europa. În timp ce doamna Dresner se afla în 
baracă, ofiţerul SS trecu agale pe lângă rândul ei şi scoase 


de-acolo o femeie de vârstă acesteia - probabil doamna 
Sternberg - şi o trimise într-un sector mai rău din lagăr, de 
unde era exclus să mai poată merge vreodată în Moravia. 

Poate că celelalte femei nu voiau să înţeleagă ce însemna 
acest simplu gest de „plivire”. Era de fapt o declaraţie de 
insecuritate pentru orice grup, chiar dacă se compunea din 
aşa-numiţii deţinuţi industriali. Nici un strigăt de 
„Schindler-frauen!” nu le punea la adăpost pentru prea 
multă vreme. Mai fuseseră şi alte grupuri de „prizonieri 
industriali” care dispăruseră la Auschwitz. Secţia W a 
generalului Pohl trimisese cu un an în urmă, de la Berlin, 
câteva încărcături de muncitori evrei calificaţi. I. G. Farben 
avusese nevoie de forţă de muncă şi i s-a spus să-şi 
selecteze muncitorii din transportul acela. De fapt, Secţia W 
sugerase comandantului Hoss ca trenurile să fie descărcate 
la fabrica I. G. Farben şi nu lângă crematoriile de la 
Auschwitz-Birkenau. Din cei o mie şapte sute cincizeci de 
deţinuţi de sex masculin din primul tren, o mie au fost 
gazaţi imediat. Din cei patru mii din următoarele patru 
transporturi, două mii cinci sute au fost expediaţi imediat la 
„baie”, iar dacă administraţia Auschwitz-ului nu le dădea o 
mână de ajutor lui I. G. Farben şi Departamentului W, nu 
avea să facă o excepţie în cazul femeilor unui obscur 
fabricant german de cratiţe şi oale. 

În barăcile în care locuiau femeile grupului Schindler era 
ca şi cum ai fi stat afară. Ferestrele fără geamuri aveau 
doar rolul de a delimita interiorul de rafalele de vânt rece 
ce veneau dinspre Rusia. Cea mai mare parte a femeilor 
suferea de dizenterie. Chircite de durere, se târau în saboţii 
lor până la butoiul de fier aflat afară, în noroi. Femeia care 
îl avea în grijă stătea de planton pentru o porţie de supă în 
plus. Într-o seară, Mila Pfefferberg ieşi clătinându-se afară, 
pradă unei crize de dizenterie, iar femeia de serviciu, care 
nu avea suflet rău, şi pe care Mila o cunoştea din copilărie, 
insistă să nu folosească butoiul preaplin; trebuia să aştepte 
să vină următoarea fată şi apoi, cu ajutorul ei, să-l golească. 


Mila se certă o vreme cu ea, dar nu reuşi s-o facă să se 
răzgândească. Sub stelele flămânde, această 
responsabilitate pentru butoi devenise un fel de profesie cu 
un regulament propriu. Sub pretextul oferit de butoi, 
femeia începuse să creadă că ordinea, igiena şi chiar bunul 
simţ erau posibile. 

Lângă Mila mai apăru o fată, gâfâind disperată, aplecată 
de mijloc. Dar şi ea era prea tânără şi în zilele de pace o 
cunoscuse pe femeia de acolo ca pe o respectabilă doamnă 
măritată, astfel că cele două fete ascultătoare târâră 
obiectul acela trei sute de metri prin noroi. Fata de lângă ea 
o întrebă pe Mila: „Unde-i Schindler acum?”. 

Nu toată lumea din barăci îşi punea întrebarea asta sau nu 
în felul acesta sălbatic şi ironic. Lusia, văduva de douăzeci şi 
doi de ani, a cărei primă experienţă plăcută fusese apa 
fierbinte de la fabrica Emalia, nu înceta să repete: „O să 
vedeţi, o să ieşim toate de aici. O să ajungem într-un loc 
cald, cu supa lui Schindler în burtă.”. Nici ea nu ştia de ce 
continua să susţină aşa ceva. La Emalia nu-şi făcuse 
niciodată iluzii. Îşi îndeplinise sarcinile din schimb, îşi băuse 
supa şi se culcase. Nu prezisese niciodată evenimente 
grandioase. Pentru ea, ziua se termina mulţumitor fiindcă 
reuşise să supravieţuiască. Acum era bolnavă şi nu avea nici 
un motiv să devină profet. Frigul şi subnutriţia o măcinau 
încet şi suferea de cumplita obsesie a foamei. Totuşi, repeta 
fără încetare, uimită ea însăşi, făgăduielile lui Oskar. 

După o vreme, când au fost mutate într-o baracă mai 
apropiată de crematorii şi aşezate în linii de câte cinci în 
faţa acesteia, neştiind dacă vor ajunge la duşuri sau în 
camerele de gazare, Lusia continuă să şoptească cuvintele 
pline de speranţă. Şi chiar dacă valul lagărului le purtase 
până la acel capăt al pământului, împingându-le pe 
marginea prăpastiei, disperarea nu era în firea femeilor din 
grupul lui Schindler. Găseai încă femei care, înghesuite 
unele în altele, schimbau reţete şi vise din bucătăriile 
antebelice. 


Când bărbaţii ajunseră la Brinnlitz, găsiră acolo numai 
scheletul lagărului. Nu existau încă paturi şi în dormitoarele 
de sus fusese împrăştiat fân. Dar aveau căldură de la 
boilere, în prima zi nu s-a gătit. De jur-împrejurul a ceea ce 
avea să fie bucătăria, zăceau saci cu napi şi oamenii îi 
devorară cruzi. Mai târziu s-a gătit supa şi s-a copt pâinea, 
iar inginerul Finder începu să împartă slujbele. Dar chiar 
de la început, atunci când SS-iştii nu se uitau, totul se mişca 
încet. E o taină cum de şi-au dat seama prizonierii că Herr 
Direktor nu mai lua parte la efortul de război. Ritmul de 
lucru la Brinnlitz încetini. Fiindcă Oskar se detaşase de 
problema producţiei, munca în dorul lelii deveni 
răzbunarea deţinuţilor, declaraţia lor de război. 

Era ameţitoare decizia de a nu munci. Peste tot, în restul 
Europei, sclavii lucrau până la limita celor şase sute de 
calorii pe zi, sperând să impresioneze vreun şef de schimb 
şi să-şi întârzie transferul către lagărul morţii. Dar aici, la 
Brinnlitz, exista îmbătătoarea libertate de a folosi lopata 
fără grabă, fără a-ţi risca viaţa. 

Această atitudine inconştientă nu a fost evidentă chiar din 
prima zi. Erau încă prea mulţi deţinuţi care se frământau 
pentru femeile lor. Dolek Horowitz, de exemplu, cu o soţie şi 
o fiică la Auschwitz; fraţii Rosner, îngrijoraţi pentru soțiile 
lor; Pfefferberg ştia ce şoc putea să însemne pentru Mila 
ceva atât de vast, atât de covârşitor ca Auschwitz-ul; Jacob 
Sternberg şi fiul său adolescent erau îngrijoraţi pentru 
soarta doamnei Clara Sternberg. Pfefferberg îşi aminteşte 
de oamenii care se înghesuiau în jurul lui Schindler în 
fabrică, întrebând întruna de soarta femeilor. 

— Le scot eu de acolo! Tuna Schindler. 

Nu dădea explicaţii, nu afirma public cum că va trebui să 
mituiască SS-iştii de la Auschwitz, nu spunea că trimisese 
colonelului Erich Lange lista femeilor sau că atât el, cât şi 
Lange intenționau să le aducă la Brinnlitz pe toate cele 
trecute pe listă. Nimic din toate astea. Pur şi simplu „le scot 
eu de acolo”. 


Garnizoana SS care se mută în zilele acelea la Brinnlitz îi 
dădu lui Oskar puţină speranţă. Erau rezervişti între două 
vârste, încorporaţi ca să îngăduie tinerilor SS-işti să plece 
pe linia frontului. Printre ei nu se aflau atâţia nebuni ca la 
PlaszOw, iar Oskar avea grijă să le întreţină buna dispoziţie, 
cu specialităţile bucătăriei sale, unde se gătea mâncare 
simplă, dar din belşug. Le-a făcut apoi o vizită la barăcile 
lor, a ţinut discursul obişnuit despre calificările deosebite 
ale deţinuţilor săi, importanţa activităţii sale productive - 
proiectile antitanc şi tuburi pentru proiectile aflate încă pe 
lista secretă. Le-a cerut membrilor garnizoanei să nu intre 
în incinta fabricii, căci aceasta ar putea tulbura activitatea 
lucrătorilor. 

A citit în ochii lor mulţumirea de a se afla în acest oraş 
liniştit. Aici puteau spera că vor supravieţui cataclismului 
mondial. N-aveau nici un chef să bântuie prin ateliere, ca 
Goeth sau Hujar. Nu voiau ca Herr Direktor să se plângă de 
ei. 

Ofiţerul care îi comanda nu sosise încă. Era pe drum. 
Venea de la lagărul de muncă de la Budzyn, care produsese 
subansamble pentru bombardierele Heinkel, până la 
recenta înaintare a ruşilor. Era mai tânăr, mai hotărât, mai 
activ. Oskar ştia asta. S-ar fi putut să nu fie de acord cu 
interdicţia de intrare în incinta lagărului. 

În toiul unor activităţi atât de diferite - turnarea 
planşeului de beton, găurirea acoperişului pentru a permite 
intrarea înaltelor maşini Hilo, îmbunarea subofiţerilor - încă 
stânjenit de reluarea ritualului marital, Oskar a fost arestat 
a treia oară. 

Gestapoul a apărut la prânz. Oskar nu era în birou, 
plecase dis-de-dimineaţă până la Brno, cu unele afaceri. În 
lagăr abia sosise un camion din Cracovia, încărcat cu o 
parte din averea mobilă a domnului director: ţigări, cutii de 
votcă, coniac, şampanie. Unii vor pretinde mai târziu că 
acestea erau bunurile lui Goeth, pe care Oskar acceptase să 
le aducă în Moravia în semn de recunoştinţă pentru 


sprijinirea proiectelor sale de la Brinnlitz. Dar câtă vreme 
Hauptsturmfuhrer-ul era reţinut de o lună şi nu mai avea 
nici un fel de autoritate, bunătăţile din camion puteau fi la 
fel de bine considerate ca aparţinând lui Oskar. 

Cel puţin aşa gândeau bărbaţii care descărcau camionul şi 
deveniră foarte neliniştiţi la sosirea gestapoviştilor. Se 
bucurau de privilegiile mecanicilor, aşa că putură să ducă 
autocamionul până la un pârâu din apropiere, la poalele 
dealului, unde aruncară lăzile de băutură în apă. Celor 
două sute de mii de ţigări li s-a găsit adăpost sub unul din 
marile transformatoare ale uzinei electrice, de unde puteau 
fi recuperate ulterior. 

Existenţa unei cantităţi atât de mari de ţigări şi băutură în 
camion este semnificativă - o dovadă certă că Oskar, 
întotdeauna priceput la negustorie, intenţiona acum să 
trăiască din afacerile pe piaţa neagră. 

Au dus camionul înapoi în garaj chiar în momentul când 
sirena suna pentru masa de prânz. În zilele care trecuseră, 
Herr Direktor mâncase cu deţinuţii, iar mecanicii sperau că 
şi astăzi avea să fie prezent. Îi puteau explica atunci ce se 
întâmplase cu o încărcătură atât de costisitoare. 

Oskar s-a întors de la Brno nu mult după masa de prânz, 
dar a fost oprit la poarta interioară a fabricii de unul dintre 
gestapoviştii care stătea acolo cu mâna ridicată. Omul i-a 
ordonat să iasă imediat din maşină. 

— Asta-i fabrica mea, a fost auzit mârâind Oskar. Dar dacă 
vrei să-mi vorbeşti, poţi să te urci în maşină. Altfel vii după 
mine, pe jos, până la birou. 

A intrat cu maşina în curte, însoţit de cei doi gestapovişti 
care mergeau grăbiţi de-o parte şi de alta a vehiculului. 

În birou l-au întrebat ce legături avea cu Goeth şi cu 
bunurile ce-i fuseseră confiscate. 

— Am într-adevăr câteva valize aici, le-a spus. Îi aparţin 
domnului Goeth. M-a rugat să i le păstrez până când va fi 
eliberat din închisoare. 


Gestapoviştii au cerut să vadă valizele şi Oskar i-a dus în 
apartament. l-a prezentat formal şi rece doamnei Schindler. 
Apoi a adus valizele şi le-a deschis. Erau pline de hainele 
civile ale lui Amon, de uniforme vechi, de pe vremea când 
Amon fusese un suplu subofițer SS. După ce scotociră fără 
să găsească nimic, l-au arestat. Emilie deveni agresivă. N- 
aveau nici un drept, spuse, să-i ridice soţul dacă nu puteau 
specifica motivul arestării. Cei de la Berlin nu or să fie prea 
bucuroşi auzind aşa ceva. 

Oskar a sfătuit-o să tacă. Dar va trebui să o suni pe 
prietena mea Klonowska, i-a zis, şi să anulezi întâlnirea. 

Emilie ştia ce vrea să însemne asta. Klonowska va face din 
nou manevra cu telefonul, sunându-l pe Martin Plathe la 
Breslau, pe oamenii generalului Schindler, toată artileria 
grea. I-au pus cătuşele, l-au dus la maşina lor şi, cu aceasta, 
până la gara din Zwittau, iar de acolo, cu trenul până la 
Cracovia. 

Se pare că această arestare l-a speriat mai mult decât cele 
două anterioare. Nu avem nici o informaţie referitoare la 
arătoşii şi petrecăreţii colonei SS cu care împărțea celula şi 
care îi beau votca. Oskar şi-a notat totuşi mai târziu unele 
detalii. În timp ce oamenii de la Biroul V îl escortau la tren, 
în sala de aşteptare neoclasică a Gării Centrale din 
Cracovia s-a apropiat de ei un bărbat numit Huth. Fusese 
inginer la PlaszOw. Faţă de Amon se purtase întotdeauna 
servil, dar se ştia despre el că avea multe slăbiciuni ascunse 
şi, totuşi, era un om bun. Putea fi o întâlnire întâmplătoare, 
dar n-ar fi fost exclus ca Huth să colaboreze cu Klonowska. 
Inginerul insistă să-i strângă mâna lui Oskar, chiar dacă era 
prinsă în cătuşe. Unul dintre însoțitorii săi obiectă. Chiar 
vrei să fii văzut strângând mâna deţinuţilor, îl întrebă pe 
Huth. Inginerul se lansă pe dată într-o tiradă, de fapt o 
mărturie în favoarea lui Oskar. Acesta era Herr Direktor 
Schindler, un bărbat deosebit de respectat în întreaga 
Cracovie, un industriaş important. 


— Niciodată nu mi l-aş fi putut închipui arestat, spusese 
Huth. 

Oricare ar fi semnificaţia acestei întâlniri, Oskar a fost 
urcat într-o maşină şi purtat din nou prin oraşul atât de 
familiar, până în Strada Pomorska. L-au instalat într-o 
încăpere asemănătoare cu cea din timpul primei sale 
arestări, o cameră cu un pat, un scaun, o chiuvetă, dar cu 
gratii la ferestre. Nu se simţea în largul lui deşi, aparent, 
era liniştit. În 1942, când îl arestaseră, imediat după cea 
de-a treizeci şi patra aniversare a zilei sale de naştere, 
zvonurile că existau camere de tortură în celulele din 
Pomorska fuseseră îngrozitoare, dar vagi. Acum ştia că 
Biroul V îl putea tortura dacă voia cu orice preţ să-l înfunde 
pe Amon. 

Herr Huth îl vizită după-amiază, aducând cu el o tavă cu 
mâncare şi o sticlă cu vin. Vorbise cu Klonowska. Oskar nu 
va reuşi să afle niciodată dacă Klonowska aranjase acea 
întâlnire „întâmplătoare”. 

Oricum ar fi stat lucrurile, omul îi spuse că Klonowska 
începuse să-i adune pe vechii săi prieteni. 

În ziua următoare a fost interogat de o comisie de 
doisprezece anchetatori SS, unul dintre ei judecător la 
Tribunalul SS. Oskar negă cum că i-ar fi dat vreun ban ca să 
se asigure că domnul comandant, aşa cum era consemnat în 
interogatoriul lui Amon, „se va purta frumos cu evreii”. 
Poate i-am dat nişte bani sub formă de împrumut, admise 
Oskar la un moment dat. De ce „să-l fi împrumutat”? Au 
vrut să ştie. 

— Conduc o întreprindere vitală pentru industria de 
război, a răspuns el, reluând vechiul refren. Am un corp de 
muncitori calificaţi; dacă se întâmplă ceva cu ei, pierd eu, 
pierde Inspectoratul pentru Armament, pierde frontul. 
Dacă descopeream că în mulţimea prizonierilor de la 
Plaszow exista un muncitor calificat în prelucrarea 
metalului, dintr-o categorie de care aveam nevoie, atunci 
desigur că îl ceream domnului comandant. Îl voiam repede, 


fără prea multă birocraţie. Mă interesau în primul rând 
producţia, îndeplinirea obiectivelor fixate de Inspectoratul 
pentru Armament. Ţinând cont de ajutorul domnului 
comandant în aceste probleme, e posibil să-i fi împrumutat 
bani. 

Acest fel de apărare implica într-o oarecare măsură lipsa 
de loialitate faţă de vechea sa gazdă. Dar Oskar n-avea de 
ce să ezite. Cu ochii strălucind de netăgăduită onestitate, cu 
vocea joasă, echilibrată, îi lăsă pe anchetatori să înţeleagă, 
fără să o spună în cuvinte, că banii fuseseră obţinuţi prin 
presiuni. Asta nu le-a făcut o impresie deosebită. L-au băgat 
din nou în celulă. 

Interogatoriul a continuat şi a doua şia treia şi a patra zi. 
Nimeni nu i-a făcut nici un rău, dar erau neînduplecaţi. 
Până la urmă a trebuit să nege orice fel de prietenie cu 
Amon. Oricum, îl dispreţuia profund. 

— Nu sunt ghicitor, mormăi Oskar, când domnii de la 
Biroul V îl interogară despre zvonurile pe care le auzise 
referitor la relaţiile dintre Goeth şi tinerele sale ordonanţe. 

Amon însă n-ar fi înţeles niciodată că Oskar îl dispreţuia şi 
era dispus să-i ajute pe cei de la Biroul V în ancheta pe care 
o făceau asupra lui. Amon a avut întotdeauna o falsă 
impresie despre prietenie. Îşi închipuia că Mietek Pemper şi 
Helen Hirsch erau îndrăgostiţi - platonic, desigur. Probabil 
că anchetatorii nu i-au spus că Oskar se afla în Pomorska şi 
ascultase impasibil apelul lui Amon: „Chemaţi-l aici pe 
vechiul meu prieten Schindler, el o să garanteze pentru 
mine.”. 

Ceea ce i-a fost de cel mai mare folos lui Oskar când s-a 
aflat în faţa anchetatorilor a fost faptul că avea prea puţine 
legături de afaceri cu acest om. Deşi, din când în când, îi 
dăduse lui Amon unele sfaturi în privinţa contactelor sale, 
nu fusese niciodată amestecat în vreo înţelegere, n-a 
câştigat nici un zlot din vânzarea raţiilor de la închisoare, 
practică obişnuită la Amon, ca şi a inelelor de la atelierul de 
bijuterii, a costumelor de la atelierul de croitorie sau a 


mobilei de la secţia de tapiţerie. I-a fost poate de ajutor şi 
faptul că minciunile lui îi dezarmau chiar şi pe poliţişti şi, 
când spunea adevărul, era irezistibil de convingător. Nu 
lăsa niciodată impresia că ar fi recunoscător atunci când i 
se dădea crezare. De exemplu, când domnii de la Biroul V 
părură dispuşi să ia în considerare supoziţia că optzeci de 
mii de reichsmark erau un „împrumut”, o sumă obţinută 
prin constrângere, Oskar îi întrebă când aveau să-i fie 
returnaţi banii lui, Herr Direktor Schindler, omul de afaceri 
fără pată. 

În al treilea rând, în favoarea lui Oskar a pledat faptul că 
afirmaţiile sale au fost verificate şi găsite adevărate. 
Primind un telefon din partea Biroului V, colonelul Erich 
Lange a subliniat importanţa activităţii lui Schindler pentru 
desfăşurarea războiului. Sussmuth, sunat la Tropau, a 
declarat că fabrica lui Oskar era implicată în producţia unor 
arme secrete. Nu era, după cum vom vedea, o declaraţie 
neadevărată. Dar, spusă scurt şi fără explicaţii 
suplimentare, căpăta o greutate disproporţionată, căci 
Fuhrer-ul promisese arme secrete. 

Fraza în sine avea darul să-l protejeze pe Oskar. În faţa 
unei sintagme ca „arme secrete”, orice proteste din partea 
cetăţenilor din Zwittau nu mai contau. 

Totuşi, lui Oskar i se părea ceva în neregulă în perioada de 
detenţie. În cea de-a patra zi, unul dintre anchetatorii săi îi 
făcu o vizită, nu ca să-i pună întrebări, ci ca să-l scuipe. 
Scuipatul se întinse pe reverul stâng al hainei; omul ţipă la 
el, numindu-l „simpatizant al jidanilor” şi „curvarul 
jidancelor”. Era o abatere de la strania legalitate în care se 
desfăşuraseră până atunci interogatoriile, dar Oskar nu ştia 
dacă toate acestea nu fuseseră premeditate şi dacă nu 
reprezentau adevăratul motiv al arestării sale. 

După o săptămână, Oskar trimise un mesaj - prin 
intermediul lui Hut şi a Klonowskăi - Oberfuhrer-ului 
Scherner. Biroul V devenise atât de insistent, încât nu 
credea că mai putea să-l protejeze prea mult pe fostul şef al 


poliţiei. Scherner abandonă vânătoarea insurgenților (în 
cursul căreia avea să-şi găsească moartea) şi sosi a doua zi 
în celula lui Oskar. 

— Era un scandal ce făceau ăştia, spuse Scherner. 

— Ce ştii despre Amon? Întrebă Oskar, aşteptându-se ca 
Scherner să spună acelaşi lucru şi despre el. 

— A căpătat ceea ce merita, răspunse Scherner. 

Se părea că toată lumea îl părăsea pe Amon. 

— Nu-ţi face griji, zise Scherner înainte să plece; avem de 
gând să te scoatem de aici. 

În dimineaţa celei de-a opta zile îi dădură drumul. Nu 
pierdu vremea şi - pentru prima dată - nu pretinse un 
mijloc de transport. Îi fusese de ajuns că îl abandonaseră pe 
pavajul rece. Traversă Cracovia pe jos până la vechile 
clădiri ale fabricii sale din Zablocie. Se mai aflau acolo 
câţiva îngrijitori polonezi. De la biroul de la etaj sună la 
Brinnlitz şi-i spuse Emiliei că era liber. 

Moshe Bejski, un proiectant de la Brinnlitz, îşi aminteşte 
neliniştea, zvonurile şi frământarea care domniseră câtă 
vreme lipsise Oskar. Dar Stern, Maurice Finder, Adam 
Garde şi alţii se consultaseră cu Emilie în privinţa 
alimentelor, a organizării muncii şi a locurilor de dormit. Au 
fost primii care au descoperit că Emilie nu mai reprezenta 
un simplu element de decor. Nu era o femeie fericită, iar 
suferinţa ei fusese adâncită de arestarea lui Oskar. Părea o 
cruzime a sorții că SS-ul s-a amestecat în relaţiile dintre cei 
doi înainte ca legătura lor să se sudeze cum se cuvine. Era 
limpede pentru Stern şi pentru ceilalţi că femeia nu se afla 
acolo doar din datorie conjugală; mai exista şi ceea ce se 
poate numi „convingere ideologică”. Pe peretele 
apartamentului atârna un tablou reprezentându-l pe lisus 
cu pieptul deschis şi inima în flăcări. Stern văzuse acelaşi 
desen în casele polonezilor catolici, dar în niciunul dintre 
apartamentele lui Oskar de la Cracovia nu existase aşa 
ceva. lisus cu inima dezgolită nu-ţi oferea întotdeauna 
linişte atunci când îl vedeai în bucătăriile poloneze. Totuşi în 


apartamentul Emiliei părea o făgăduială; una personală, 
anume pentru ea, Emilie. 

Soţul ei se întoarse cu trenul la începutul lui noiembrie. 
Era nebărbierit şi mirosea a închisoare. Rămase surprins 
când află că femeile se aflau încă la Auschwitz-Birkenau. 

Pe planeta Auschwitz, femeile din grupul Schindler se 
mişcau la fel de prudente şi încordate ca orice călător 
spaţial. Rudolf Hoss continua să fie comandantul. El era 
fondatorul, constructorul şi geniul conducător. Cititorii 
romanului lui William Styron, „Alegerea Sofiei”, îl percep ca 
pe un fel de stăpân al Sofiei, un stăpân mult diferit faţă de 
cel care era Amon pentru Helen Hirsch, un bărbat mult mai 
detaşat, cu un comportament mult mai normal. În 1920 
ucisese un profesor din zona Ruhr care dăduse informaţii 
poliţiei despre un activist german şi petrecuse o vreme în 
închisoare pentru acea crimă, dar la Auschwitz nu ucisese 
niciodată un deţinut cu propria mână. Se considera mai 
degrabă un tehnician. Ca promotor al ciclonului B - granule 
de cianură care eliberau un gaz otrăvitor în contact cu 
aerul - era angajat într-un lung conflict personal şi ştiinţific 
cu rivalul său, Kriminalkommissar Christian Wirth, capul 
şcolii promotoare a monoxidului de carbon, care comanda 
lagărul Belzec. Aici s-a petrecut la un moment dat ceva 
îngrozitor; ofiţerul chimist SS a fost martor al eşecului 
metodei aplicate de comisarul Wirth care a avut nevoie de 
trei ore pentru a lichida un grup de evrei înghesuiți în 
camere. Faptul că Hoss susţinea tehnologia concurentă este 
în parte atestat de continua dezvoltare a Auschwitz-ului şi 
de declinul Belzec-ului. 

În 1943, când Rudolf Hâss a părăsit Auschwitz-ul pentru a 
face un salt ierarhic, devenind adjunctul şefului Secţiei D 
din Oranienburg, locul nu mai era un simplu lagăr, 
reprezenta chiar mai mult decât o dovadă de organizare 
miraculoasă. Era un fenomen. Universul moral nu se 
descompusese, fusese răsturnat; un fel de gaură neagră 
aflată sub presiunea întregii răutăţi strânse pe pământ - un 


loc unde naţiunile şi istoria erau absorbite şi se evaporau, 
far limbajul îşi schimbase înţelesul. Camerele de gazare 
subterane fuseseră denumite „camere subterane pentru 
dezinfecţie”, iar cele de deasupra „camere de baie” 
Oberscharfuhrer-ul Moli, care avea ca sarcină înlocuirea 
cristalelor albastre în tavanele pivniţelor şi în pereţii băilor, 
obişnuia să le strige ajutoarelor sale „E-n regulă, hai să le 
dăm ceva de mestecat”. 

Hoss se întorsese la Auschwitz în mai 1944 şi conducea 
întregul lagăr în momentul în care „femeile lui Schindler” 
ocupau o baracă din Birkenau, foarte aproape de 
capriciosul Oberscharfuhrer Moli. Potrivit legendei, 
Schindler s-a luptat chiar cu Hoss pentru cele trei sute de 
femei ale sale. Fără îndoială că Oskar a purtat discuţii 
telefonice şi a încheiat tranzacţii comerciale cu Hoss, dar a 
trebuit de asemenea să se întâlnească cu Sturmbannfuhrer- 
ul Fritz Hartjenstein, comandantul lagărului Auschwitz II, 
adică al lagărului Auschwitz-Birkenau şi cu 
Untersturmfuhrer-ul Franz Hossler, tânărul ce răspundea 
de cartierul femeilor, în marele oraş. 

Se ştie sigur că Oskar a trimis o tânără cu o valiză plină de 
băutură, şuncă şi diamante, ca să aranjeze o înţelegere cu 
aceşti funcţionari. Unii spun că Oskar a sosit în persoană, 
curând după vizita fetei, aducând cu el un asociat, un ofiţer 
influent în SA (Sturmabteilung sau trupe de asalt), 
Standartenfuhrer-ul Peltze, care, potrivit celor spuse de 
Oskar prietenilor săi, era agent britanic. 

Alţii pretind că Oskar s-a ţinut departe de Auschwitz din 
considerente strategice şi s-a dus la Oranienburg şi la 
Inspectoratul pentru Armament de la Berlin, încercând să 
exercite din direcţia aceea unele presiuni asupra lui Hoss şi 
a camarazilor săi. 

Povestea, aşa cum o va prezenta ltzak Stern peste ani, 
într-un discurs public de la 'Tel Aviv, este următoarea: După 
eliberarea lui Oskar din închisoare, Stern s-a dus la el şi, la 
insistenţele unora dintre prietenii săi, l-a implorat să facă 


ceva decisiv pentru soarta femeilor prinse în capcană la 
Auschwitz. În timpul acestei întrevederi a intrat în încăpere 
una dintre secretarele lui Oskar - Itzak Stern nu 
menţionează care dintre ele. Schindler a cântărit-o din 
priviri, apoi şi-a ridicat un deget pe care purta un inel cu un 
diamant mare. A întrebat-o pe fată dacă i-ar plăcea să aibă 
bijuteria aceea - destul de valoroasă. Potrivit relatării lui 
Stern, fata a devenit foarte interesată. Stern afirmă că 
Schindler ar fi spus: „Ia lista femeilor, pune într-o valiză tot 
ce găseşti mai bun în materie de mâncare şi băutură în 
bucătăria mea, apoi du-te la Auschwitz. Ştii că domnul 
comandant are o slăbiciune pentru femeile frumoase; dacă 
le scoţi de acolo, primeşti diamantul ăsta, ba chiar mai 
mult.”. 

Este o scenă, un discurs demn de unele momente 
menţionate în Vechiul 'Testament când, pentru binele 
tribului, invadatorului i se oferă o femeie. În aceeaşi măsură 
reprezintă o scenă a Europei Centrale, cu diamantele sale 
strălucitoare şi comerţul cu came vie. 

Potrivit relatării lui Itzak Stern, secretara a plecat. Cum 
după două zile nu s-a reîntors, Schindler în persoană - 
însoţit de modestul Peltze - s-a dus să rezolve problema. 

Conform legendei Schindler, Oskar a trimis într-adevăr o 
prietenă de-a sa să se culce cu comandantul - fie acesta 
Hoss, Hartjenstein sau Hossler - şi să lase pe pernă 
diamante; în timp ce unii, ca Itzak Stern, afirmă că a fost 
„una dintre secretarele sale”, alţii menţionează o tânără 
blondă din SS, una dintre ultimele prietene ale lui Oskar şi 
membră a garnizoanei Brinnlitz. Dar, la data aceea, blonda 
ar fi trebuit să se găsească încă la Auschwitz, împreună cu 
Schindlerfrauen. 

După Emilie Schindler, emisarul a fost o fată de douăzeci 
şi doi sau douăzeci şi trei de ani. Era de felul ei din Zwittau, 
iar tatăl ei - un vechi prieten al familiei Schindler. Fata se 
întorsese de curând din Rusia, unde lucrase ca secretară în 
administraţia germană. Era o bună prietenă a Emiliei şi se 


oferise voluntară pentru această treabă. E greu de crezut 
că Oskar ar fi cerut un sacrificiu sexual unei prietene de 
familie. Deşi era un adevărat tâlhar în astfel de probleme, 
acest aspect al povestirii este evident o legendă. Nu 
cunoaştem felul tranzacţiilor încheiate de fată cu ofiţerii de 
la Auschwitz; ştim doar că a pătruns cu mult curaj pe 
tărâmul acela înspăimântător. 

Mai târziu, Oskar va declara că, în timp ce discuta cu 
cârmuitorii megalopolisului Auschwitz, i se oferise vechea 
momeală. Femeile se aflau acolo deja de câteva săptămâni 
şi nu mai valorau cine ştie ce ca forţă de muncă. De ce nu 
renunţi? O să-ţi dăm alte trei sute din turma fără număr! În 
1942, un subofițer SS de la Gara Prokocim îi sugerase 
aceeaşi idee. Nu vă ataşaţi de nişte nume, Herr Direktor! 

La Auschwitz, ca şi la Prokocim, Oskar adoptă aceeaşi 
conduită: 

— Aceştia sunt lucrători calificaţi, de neînlocuit în 
industria de armament. I-am pregătit eu însumi câţiva ani la 
rând, reprezintă nişte oameni pregătiţi pe care nu-i pot 
înlocui repede. Nu-i pot cere decât pe cei pe care-i cunosc, 
asta e. 

— O clipă, îi spuse interlocutorul său, văd aici pe listă fiica 
de nouă ania uneia care se numeşte Phila Rath, şi mai văd 
o fată de unsprezece ani, fiica numitei Regina Horowitz; 
vrei să-mi spui că două fetiţe, de nouă şi unsprezece ani, 
sunt „lucrători calificaţi în industria de armament”? 

— Lustruiesc proiectile de 45 de milimetri, a răspuns 
Oskar. Au fost selecţionate pentru degetele lor lungi, care 
pot ajunge în interiorul proiectilelor; nici un adult nu s-ar 
descurca la fel de bine. 

O astfel de conversaţie în favoarea unei fete care era o 
prietenă de familie a avut loc, purtată fie de Oskar în 
persoană, fie prin telefon. Oskar transmitea veşti despre 
stadiul negocierilor cercului apropiat de deţinuţi, iar de la 
ei amănuntele treceau la ceilalţi bărbaţi. Afirmația lui, cum 
că avea nevoie de copii pentru ca interiorul proiectilelor să 


poată fi lustruit corect era o absurditate evidentă, dar o 
folosise cel puţin o dată. 

O fetiţă orfană, pe nume Anita Lampel, fusese chemată pe 
Appellplatz la Ptasz6w, într-o noapte din '43 şi-l găsise acolo 
pe Oskar certându-se cu o femeie între două vârste, Âlteste 
a lagărului de femei. Supraveghetoarea spunea aproximativ 
ceea ce vor spune mai târziu la Auschwitz, HOss/Hossler. N- 
o să-mi spuneţi că aveţi nevoie de o fată de paisprezece ani 
la Emalia. Şi nici că comandantul Goeth v-a permis să 
treceţi pe lista pentru Emalia o fată de paisprezece ani 
(Supraveghetoarea era evident îngrijorată la gândul că, 
dacă lista cu deţinuţi pentru Emalia fusese „aranjată”, va 
trebui să dea socoteală.) În noaptea aceea din 1943, Anita 
Lampel ascultase nedumerită cum Oskar, un bărbat care 
nu-i văzuse niciodată mâinile, pretindea că o alesese pentru 
valoarea productivă a degetelor ei lungi şi că Herr 
Kommandant îşi dăduse aprobarea. 

Anita Lampel se afla şi ea la Auschwitz acum, dar crescuse 
şi nu mai avea nevoie de prefăcătoria cu degetele lungi, aşa 
că această calitate a fost trecută în beneficiul fiicelor 
doamnelor Horowitz şi Rath. 

Omul cu care discutase Schindler avusese dreptate când 
afirmase că femeile îşi pierduseră aproape întreaga 
capacitate de muncă. În cursul inspecțiilor, tinere ca Mila 
Pfefferberg, Helen Hirsch şi sora ei nu aveau cum să 
împiedice crampele provocate de dizenterie să le cocoşeze 
şi să le îmbătrânească. Doamna Dresner îşi pierduse pofta 
de mâncare chiar şi pentru acel surogat de supă. Danka nu 
putea lecui cu nici un chip căldura neplăcută de la gâtul 
maniei ei. Asta însemna că în curând va deveni o 
„Musulmană”. Termenul făcea parte din jargonul lagărului; 
izvorât din amintirile unora despre filmele care prezentau 
foametea din ţările de religie mahomedană, desemna un 
deţinut care trecea graniţa ce separa flămânzii vii de cei ca- 
şi-morţi. 


Clara Sternberg, abia trecută de treizeci de ani, a fost 
izolată de grupul Schindler, în ceea ce ar putea fi descris ca 
baraca musulmanilor. Aici, în fiecare dimineaţă, 
muribundele erau aliniate în faţa uşii şi se făcea o selecţie. 
Câteodată către tine se apleca Mengele. Din cele cinci sute 
de femei din grupul Clarei Sternberg, în câte o dimineaţă 
puteau fi scoase de acolo chiar şi o sută, într-alta cincizeci. 
Îţi înroşeai obrajii cu pământul Auschwitz-ului şi încercai să 
stai dreaptă, dacă se putea. Icneai în loc să tuşeşti. 

După o astfel de inspecţie, Clara a simţit că nu mai are 
rezerve să aştepte riscul zilnic. Avea un soţ şi un fiu 
adolescent la Brinnlitz, dar acum păreau mai depărtaţi 
decât canalele de pe planeta Marte. Nu-şi putea imagina 
Brinnlitz-ul sau pe ei acolo. Se clătina prin lagărul femeilor, 
căutând din ochi firele electrificate. Când ajunsese acolo, i 
se păruse că sunt la tot pasul; acum, când avea nevoie de 
ele, nu le putea găsi. Fiecare colţ de stradă o ducea în alt 
labirint de străzi, ameţind-o cu priveliştea identică a 
barăcilor mizerabile. Când zări o cunoştinţă de la Plaszow, o 
femeie din Cracovia ca şi ea, Clara se opri în faţa ei. 

— Unde e gardul electrificat? O întrebă. 

În mintea ei confuză, considera întrebarea rezonabilă şi nu 
se îndoia că prietena ei, dacă ţinea câtuşi de puţin la ea, îi 
va arăta drumul corect către fire. Răspunsul pe care i-l 
dădu femeia părea la fel de ilogic, dar avea un punct de 
vedere solid, un echilibru, un sâmbure pervers de sănătos. 

— Nu te duce să mori pe gard, Clara, o îndemnă femeia. 
Dac-o faci, n-ai să ştii niciodată cum se vor termina toate 
astea. 

A fost întotdeauna cel mai convingător răspuns ce se poate 
da cuiva care intenţionează să se sinucidă. Omoară-te, şi n- 
ai să ştii niciodată cum se vor sfârşi toate. Clara nu era 
câtuşi de puţin interesată să vadă cum vor evolua lucrurile, 
dar, într-un anume fel, răspunsul era potrivit. S-a răsucit pe 
călcâie. Când a ajuns înapoi la baraca ei, s-a simţit mult mai 
tulburată decât în momentul în care plecase să caute 


gardul. Prietena din Cracovia, prin răspunsul ei, îi alungase 
gândul sinuciderii. 

La Brinnlitz se întâmplase ceva îngrozitor: Oskar, 
moravianul rătăcitor, era plecat. Făcea negoţ cu vase de 
bucătărie şi diamante, băutură şi ţigări, în toate provinciile. 
O parte dintre acestea erau elemente cruciale. Biberstein 
vorbeşte despre medicamente şi instrumente medicale 
aduse în Krankenstube la Brinnlitz. Niciunul nu făcea parte 
dintre produsele obişnuite. Oskar le obținuse, probabil, din 
depozitele Wehrmacht-ului sau din marile spitalele din 
Brno. 

Oricare o fi fost cauza absenței lui, era plecat când a sosit 
inspectorul de la Gross-Rosen şi a intrat în ateliere însoţit 
de Jozef Liepold, noul comandant, întotdeauna bucuros să 
găsească un motiv pentru a pătrunde în fabrică. Ordinele 
cu care venise inspectorul de la Oranienburg cereau ca 
lagărul să fie golit de copii, pe care avea să-i folosească 
doctorul Mengele la experienţele de la Auschwitz. Olek 
Rosner şi micul său văr, Richard Horowitz, care credeau că 
acolo nu aveau nevoie de ascunzători, au fost zăriţi 
alergând în jurul anexei, fugărindu-se pe scări, jucându-se 
printre maşinile de ţesut dezafectate. Tot astfel şi fiul 
doctorului Leon Gross, care descoperise şi tratase diabetul 
lui Amon, îl ajutase pe doctorul Blancke în „Acţiunea 
Sănătatea” şi mai avea şi alte crime pe conştiinţă. 
Inspectorul remarcă faptul că aceştia nu păreau nişte 
lucrători indispensabili pentru industria de muniții. Liepold, 
scund, brunet şi nu atât de nebun ca Amon, era totuşi un 
ofiţer SS hotărât şi nu s-a ostenit să ia apărarea micilor 
neastâmpăraţi. 

Mai târziu, în cursul inspecției, a fost descoperit fiul de 
nouă ani al lui Roman Ginter. Acesta îl cunoştea pe Oskar de 
la înfiinţarea ghetoului şi aprovizionase atelierele de la 
PlaszOw cu deşeuri metalice de la Deutsche Email Fabrik. 
Dar Untersturmfuhrer-ul Liepold şi inspectorul nu ţineau 
cont de nici un fel de relaţii. Băiatul lui Ginter a fost trimis 


sub pază la poartă, împreună cu ceilalţi copii. Băiatul lui 
Francis Spira, de zece ani şi jumătate, dar înalt, drept care 
fusese trecut în registre la categoria de paisprezece ani, 
lucra în ziua aceea în vârful unei scări înalte, ştergând 
ferestrele de la etaj, astfel că a scăpat de raid. 

Ordinele cereau să fie ridicaţi şi părinţii copiilor, probabil 
pentru a se preîntâmpina riscul ca părinţii să opună o 
rezistenţă nebunească în interiorul sublagărului. Prin 
urmare, Rosner, violonistul, Horowitz şi Ginter au fost 
arestaţi. Leon Gross alergă de la infirmerie ca să negocieze 
cu SS-istul. A fost alungat. A făcut eforturi ca să 
demonstreze inspectorului de la Gross-Rosen că avea de-a 
face cu o categorie diferită de deţinuţi, deosebiți de ceilalţi, 
responsabili susţinători ai sistemului. Efortul n-a valorat doi 
bani. Misiunea de a-i escorta pe copii la Auschwitz i-a fost 
încredinţată unui Unterscharfuhrer înarmat cu un pistol 
mitralieră. 

Grupul de taţi şi fii a călătorit de la Zwittau până la 
Katowice, în Silezia Superioară, cu trenuri obişnuite de 
pasageri. Henry Rosner se aştepta ca ceilalţi pasageri să se 
dovedească ostili. În loc de asta, o femeie a trecut printre 
rândurile de bănci cu o atitudine sfidătoare şi le-a dat lui 
Olek şi celorlalţi câte o felie de pâine şi un măr, privindu-l 
tot timpul pe sergent în ochi, pentru a-l provoca să 
reacționeze într-un fel; însă Unterscharfuihrer-ul a 
încuviinţat dând politicos din cap. Mai târziu, când trenul s- 
a oprit la Usti, a lăsat deţinuţii sub paza ajutorului său şi s-a 
dus în cafeneaua gării, aducând biscuiţi şi cafea - pentru 
care a plătit din banii lui. El, Rosner şi Horowitz au stat de 
vorbă (Regina, soţia lui Horowitz, era sora lui Rosner). Pe 
măsură ce discutau cu Unterscharfuhrer-ul aveau impresia 
că nu aparţine aceleiaşi forţe de poliţie din care făceau 
parte Amon, Hujar, John şi toţi ceilalţi. Vă duc la Auschwitz, 
spuse, după care trebuie să iau nişte femei şi să le aduc 
înapoi la Brinnlitz. 


Ironia sorții a făcut astfel ca primii bărbaţi de la Brinnlitz 
care au descoperit că femeile lor vor scăpa de la Auschwitz 
să fie Rosner şi Horowitz, porniţi, la rândul lor, pe acelaşi 
drum, dar în sens invers. 

Erau nebuni de bucurie. Le-au spus copiilor: „Acest domn 
de treabă o să le aducă pe mamele voastre la Brinnlitz”. 
Rosner îl întrebă pe sergent dacă ar fi dispus să-i dea o 
scrisoare lui Manei, iar Horowitz l-a rugat să-i îngăduie să-i 
scrie Reginei. Cele două scrisori au fost scrise pe o bucată 
de hârtie oferită de sergent, aceeaşi hârtie pe care omul o 
folosea pentru corespondenţa cu propria-i soţie. În 
scrisoarea lui, Rosner a stabilit să se întâlnească cu Manei 
la o adresă din Podgorze, dacă aveau să supravieţuiască 
amândoi. 

Când au terminat de scris, SS-istul a pus scrisorile în 
buzunarul vestonului. „Unde ai fost toţi anii ăştia? Se 
întrebă în sinea lui Rosner. Ai început şi tu ca un mâncător 
dă flăcări, ai aplaudat când zeii de pe podium strigau: 
„Evreii sunt cauza nenorocirii noastre?,, 

În cursul călătoriei, Olek şi-a pus fruntea pe braţul lui 
Henry şi a început să plângă. La început nu a vrut să spună 
de ce. Când, în cele din urmă, a vorbit, a spus că îi părea 
rău că trebuie să-şi ducă tatăl la Auschwitz. „Să mori din 
cauza mea”, a spus. Henry ar fi putut să-l liniştească 
spunându-i minciuni, dar n-ar fi folosit. Toţi copiii aflaseră 
despre camerele de gazare; se închideau în ei când încercai 
să-i păcăleşti. 

Unterscharfuhrer-ul se aplecă spre ei. Desigur că nu-i 
auzise, dar avea lacrimi în ochi. Olek păru uimit la vederea 
lor, aşa cum alţi copii se pot minuna când văd un animal 
mergând pe bicicletă la circ. Îl privi neîncrezător. Cu 
adevărat uimitor era că păreau să fie lacrimile unui om 
asemenea lor, lacrimile unui deţinut. 

— Ştiu ce-o să se întâmple, spuse sergentul. Am pierdut 
războiul. O să te alegi cu un tatuaj, dar ai să supravieţuieşti. 


Henry avea impresia că omul făcea promisiuni, nu atât 
copilului, cât lui însuşi, înarmându-se cu o garanţie care, 
poate peste cinci ani, când îşi va reaminti această călătorie, 
l-ar putea ajuta să-şi liniştească conştiinţa. 

În după-amiaza zilei în care căutase să ajungă la gardul 
electrificat, Clara Sternberg auzi pe cineva strigând nişte 
nume şi râsete de femei din direcţia barăcilor unde se aflau 
„femeile lui Schindler”. Se târi din baraca ei şi le văzu 
aliniate lângă unul dintre gardurile interioare ale lagărului 
femeilor. O parte dintre ele erau îmbrăcate doar în bluze şi 
fuste lungi, schelete de femei fără şansă, dar pălăvrăgeau 
ca nişte fete tinere. Chiar şi SS-ista blondă părea încântată 
că, o dată cu ele, va fi şi ea eliberată de la Auschwitz. 
Schindlergruppe, strigă ea, vă duceţi la saună şi apoi la 
trenuri. Părea să înţeleagă semnificaţia neobişnuită a 
evenimentului. 

Femeile condamnate din barăcile înconjurătoare priveau 
cu ochi goi, prin gardul de sârmă, la fetele vesele. Atrăgeau 
atenţia, pentru că, dintr-o dată, deveniseră atât de diferite 
de toate celelalte. Nu însemna nimic. Desigur, era un 
eveniment ieşit din comun, dar nu avea nici o influenţă 
asupra vieţii majorităţii celor de acolo, nu avea cum să 
răstoarne cursul lucrurilor sau să risipească fumul din aer. 

Dar pentru Clara Sternberg, priveliştea era intolerabilă. 
La fel ca şi pentru bătrâna doamnă Krumholz, pe jumătate 
moartă, repartizată în baraca femeilor în vârstă. Doamna 
Krumholz începu să vorbească cu supraveghetoarea 
olandeză de la uşa barăcii. Mă duc la ele, spuse. Olandeza 
revărsă asupra ei o ploaie de argumente. Până la urmă o să 
mori în vagoanele de vite. Pe lângă asta, va trebui să explic 
de ce nu eşti aici. Poţi să le spui, zise doamna Krumholz, că 
sunt pe lista femeilor lui Schindler. Totul e stabilit. 
Registrele se potrivesc, nu există nici o îndoială în privinţa 
asta. 

S-au certat vreo cinci minute şi, în timpul discuţiei, au 
vorbit despre familiile lor, despre originea fiecăreia dintre 


ele, căutând poate un punct vulnerabil în afara logicii 
stricte a disputei. leşi la iveală că numele olandezei era tot 
Krumholz. Cele două începură să analizeze originea 
familiilor. 

— Cred că soţul meu este în Sachsenhausen, spuse 
olandeza. 

Doamna Krumholz din Cracovia spuse: 

— Soţul şi fiul meu cel mare au ajuns undeva, cred că la 
Mauthausen. Eu ar trebui să fiu în lagărul Schindler, din 
Moravia. Femeile alea de după gard, acolo se duc. 

— Nu se duc nicăieri, spuse doamna Krumholz din Olanda. 
Crede-mă, nimeni nu se duce nicăieri, decât într-o singură 
direcţie. 

Doamna Krumholz din Cracovia insistă: 

— Ele sunt convinse că se duc undeva. Te rog! 

Chiar dacă femeile de pe lista lui Schindler ar fi fost 
înşelate, doamna Krumholz din Cracovia dorea să 
împărtăşească aceeaşi dezamăgire. Olandeza înţelese 
aceasta şi până la urmă deschise uşa barăcii. Fie ce-o fi! 

Între doamna Krumholz, doamna Sternberg şi restul 
femeilor Schindler se afla acum un gard. Nu era un gard 
electrificat ca acela care înconjura lagărul. Totuşi, fusese 
construit după regulile Secţiei D, din cel puţin optsprezece 
şiruri de sârmă ghimpată. Şirurile erau mai apropiate la 
partea superioară a gardului; pe măsură ce coborau, erau 
întinse câte două, în perechi paralele, la o depărtare de 
aproape cincisprezece centimetri. Dar între fiecare astfel 
de pereche exista o distanţă ceva mai puţin de treizeci de 
centimetri. În ziua aceea, după mărturiile unor martori 
oculari şi ale acestor doamne, atât doamna Krumholz, cât şi 
doamna Sternberg au reuşit să-şi croiască drum printre 
sârmele ghimpate ca să se alăture femeilor lui Schindler, 
chiar dacă acestea se bucurau de o salvare iluzorie. 
Strecurându-se prin spaţiul de cel mult treisprezece 
centimetri, depărtând sârmele, sfâşiindu-şi hainele şi 
carnea în ghimpii lor, reuşiră să se amestece cu membrii 


grupului Schindler. Nimeni nu le opri, pentru că nimeni nu- 
şi imaginase că ar fi posibil aşa ceva. Pentru celelalte femei 
de la Auschwitz era, în orice caz, un exemplu irelevant, căci 
depăşirea unui gard nu te ducea decât la altul, apoi la altul 
şi tot aşa, până la înalta tensiune a celui care înconjura 
lagărul. Dar pentru Sternberg şi Krumholz acesta era 
singurul gard. Hainele cu care veniseră din ghetou şi pe 
care le reparaseră la nesfârşit în noroiosul Ptaszow atârnau 
acum fâşii pe sârmă. Goale şi pline de dâre de sânge, 
intrară alergând în rândurile femeilor lui Schindler. 

Doamna Rachela Korn, condamnată să zacă în baraca 
spitalului la vârsta de patruzeci şi patru de ani, fusese trasă 
afară pe fereastră de fiica ei, care acum o sprijinea ca să se 
poată ţine pe picioare. Pentru ea, ca şi pentru celelalte 
două, aceasta era ca o zi de naştere. Toată lumea din 
coloană părea să le felicite. 

La spălătorie, femeile Schindler au fost bărbierite. Nişte 
letoniene le raseră în cap o cărare numită „cărarea 
păduchilor” şi le bărbieriră la subţiori şi în zona pubiană. 
După duş au fost încolonate, goale, şi duse până la un 
depozit unde au primit hainele celor morţi. Când s-au văzut 
bărbierite, înveşmântate cu îmbrăcămintea aceea 
desperecheată, au izbucnit în râs - un râs tineresc. Aspectul 
micuţei Mila Pfefferberg, ajunsă acum la treizeci şi cinci de 
kilograme, pierdută în îmbrăcămintea făcută pentru o 
persoană mult mai vânjoasă şi mai împlinită, le-a făcut să se 
prăpădească de râs. Pe jumătate moarte şi îmbrăcate în 
zdrenţe marcate cu numere aplicate cu vopsea, se 
zbenguiau, se strâmbau, se fâţâiau de colo-colo chicotind ca 
nişte şcolăriţe. 

— Ce-o să facă Schindler cu toate babele astea? Auzi Clara 
Sternberg o SS-istă întrebându-şi colega. 

— Îl priveşte, răspunse aceasta. Poate are de gând să 
deschidă un azil de bătrâni. 

Indiferent ce te aşteptai să găseşti la capătul drumului, 
era întotdeauna îngrozitor să te urci în tren. Chiar şi pe 


vreme friguroasă, aveai o senzaţie de sufocare care se 
amplifica o dată cu lăsarea întunericului. Intrând într-un 
vagon, copiii se înghesuiau întotdeauna către cea mai mică 
rază de lumină. În dimineaţa aceea, Niusia Horowitz făcu şi 
ea acelaşi lucru, lipindu-se de un colţ de unde se desfăcuse 
o scândură. Prin crăpătură se vedea peste liniile de cale 
ferată, până în lagărul bărbaţilor. Acolo observă un grup de 
copii privind către tren şi făcând semne cu mâinile. 
Gesturile lor erau ciudat de insistente. Unul dintre ei 
semăna straniu de mult cu fratele ei de şase ani, care se 
afla în siguranţă la Schindler, iar băiatul de lângă el era o 
copie fidelă a vărului lor, Olek Rosner. Apoi, evident, 
înţelese. Era Richard, era Olek. 

Se întoarse şi o trase pe mama ei de fustă. Privind prin 
crăpătură, Regina trecu, la rândul ei, prin aceleaşi etape 
ale identificării şi începu să se vaite. Uşa vagonului fusese 
închisă, erau înghesuite toate una într-alta, într-un 
întuneric aproape total şi fiecare gest, fiecare abur de 
speranţă sau panică devenea contagios. Toată lumea începu 
să se vaite. Manei Rosner, strâns lipită de cumnata ei, se 
strecură până la deschizătură, privi afară, îşi văzu fiul 
fluturând din mână şi începu să plângă. 

Uşa se deschise din nou şi un subofițer mătăhălos întrebă 
cu o voce nepăsătoare de ce fac zgomot. Nimeni nu avea 
motiv să iasă în faţă, dar Manei şi Regina îşi făcură loc cu 
coatele prin mulţime şi se prezentară înaintea omului. 

— Copilul meu este acolo, spuseră amândouă. 

— Băiatul meu, spuse Manei. Vreau să vadă că mai trăiesc. 

Le ordonă să coboare pe terasament. Când ajunseră jos, 
începură să se întrebe dacă nu cumva avusese alt scop. 

— Numele tău? O întrebă pe Regina. 

Ea şi-l spuse şi îl văzu căutând ceva la spate, sub centură. 

Se aştepta ca în mâna lui să apară un pistol. Ţinea în 
schimb o scrisoare pentru ea - de la soţul ei. Avea o 
scrisoare similară de la Henri Rosner. Le făcu un scurt 
rezumat al călătoriei pe care o făcuse de la Brinnlitz. Manei 


sugeră că le-ar putea lăsa sub vagon, între linii, ca pentru a 
urina. Câteodată, dacă trenurile întârziau prea mult, aşa 
ceva era permis. Omul acceptă. 

Imediat ce ajunse sub vagon, Manei fluieră într-un anume 
fel, cunoscut familiei Rosner; se mai folosise de sistemul 
ăsta la Ptaszow, ca să-i conducă pe Henry şi pe Olek până la 
ea. Olek auzi şi începu să fluture mâinile. Îl apucă pe 
Richard de cap şi îi întoarse faţa spre ele, încercând să 
străbată cu privirea printre roţile vagoanelor. 

După ce fluturară o vreme din mâini, Olek îşi lăsă braţul în 
jos şi-şi ridică mâneca, arătându-le un tatuaj ca un semn de 
varice întins pe carnea bicepsului. Şi desigur femeile 
fluturară şi ele din mâini, dădură din cap, aplaudară, iar 
micul Richard îşi prezentă şi el braţul tatuat, ca să-şi 
primească porţia de aplauze. Uite, păreau să spună copiii 
cu mânecile lor suflecate, suntem asiguraţi. 

Dar stând între roţi, femeile fură cuprinse de nelinişte. Ce 
li s-o fi întâmplat? Se întrebau una pe cealaltă. Pentru 
numele lui Dumnezeu, ce caută aici? Înţeleseră imediat că 
scrisorile puteau conţine o explicaţie completă. Le 
desfăcură înfrigurate şi le citiră, apoi le puseră deoparte şi 
continuară să fluture mâinile. 

Apoi Olek îşi deschise palma şi le arătă acolo câţiva cartofi 
cât nişte alice. 

— Uite! Strigă el, şi Manei îl auzi limpede. Nu vă 
îngrijoraţi, n-o să flămânzesc. 

— Unde e tata? Strigă Manei. 

— La lucru. O să se-ntoarcă acum de la lucru. Am păstrat 
cartofii ăştia pentru el. 

— O, Doamne, murmură Manei către cumnata ei. Cartofii 
aceia nu însemnau nimic. Micul Richard recunoscu fără 
ocolişuri. 

— Mamuşca, mamuşca, mamuşca, strigă, mi-e tare foame! 

Dar şi el ţinea în mână câţiva cartofi minusculi. Îi păstrase 
pentru Dolek, spuse. Dolek şi Rosner violonistul lucrau la 
cariera de piatră. 


Henry Rosner sosi primul. Se apropie şi el de gardul de 
sârmă, cu braţul stâng dezgolit şi ridicat. 

— Tatuajul! Strigă triumfător. 

Se vedea, chiar de departe, că tremură de frig, deşi tot 
obrazul îi era acoperit de sudoare. La Plaszow nu dusese o 
viaţă uşoară, dar putuse să doarmă în atelierul de 
vopsitorie ori de câte ori interpreta Lehar la vilă. Aici, 
fanfara acompania câte-odată şirurile ce mărşăluiau către 
baie, dar nu cânta genul de muzică cu care era obişnuit 
Rosner. 

Când apăru şi Dolek, Richard îl aduse la gard. Zări 
chipurile drăguţe şi supte printre roţile trenului. El şi Henry 
se înspăimântară că femeile ar putea cere să rămână pe loc. 
Nu puteau sta cu copiii lor în lagărul bărbaţilor. Ideea 
reîntregirii familiei acolo era iluzorie, dar bărbaţii de lângă 
gardul de sârmă ghimpată al lagărului Birkenau se temeau 
că femeile vor alege moartea pentru asta. Prin urmare, 
Dolek şi Henry se străduiră să vorbească vesel, ca în vreme 
de pace, când hotărau să ia vara copiii cu ei la Marea 
Baltică pentru ca fetele să se poată duce singure la 
Karlsbad. 

— Ai grijă de Niusia, repeta întruna Dolek, parcă pentru a- 
i aminti soţiei sale că mai avea un copil în vagonul de 
deasupra capului ei. 

În cele din urmă, în lagărul bărbaţilor sună o sirenă 
salvatoare. Trebuia ca bărbaţii şi copiii să plece de lângă 
gard. Manei şi Regina se căţărară cu greu înapoi în tren şi 
uşa fu încuiată. Viaţa nu le mai putea oferi nici un fel de 
surprize. 

În după-amiaza aceea, după plecarea trenului urmară 
speculaţiile obişnuite. Mila Pfefferberg se gândea că, dacă 
nu se îndreptau spre fabrica lui Schindler, jumătate din 
femeile înghesuite în vagoane n-aveau nici o şansă să mai 
trăiască încă o săptămână. Despre ea însăşi credea că nu va 
mai rezista decât câteva zile. Lusia avea scarlatină. Pe 


doamna Dresner o îngrijea Danka, dar, fiind slăbită de 
dizenterie, nu părea să mai reziste mult. 

Dar din vagonul Niusiei Horowitz, femeile văzură munţii şi 
brazii prin crăpătura dintre scânduri. O parte dintre ele 
urcaseră aceşti munţi în copilărie, şi priveliştea înălțimilor 
cunoscute, chiar dacă abia o întrezăreau de pe podeaua 
vagoanelor cumplit mirositoare, le oferea o ciudată senzaţie 
de sărbătoare. Le înghiontiră pe fetele care stăteau 
nemişcate în mizeria de pe podea. 

— Suntem aproape. 

Aproape de ce? O altă destinaţie înşelătoare le-ar fi 
terminat - fizic şi moral - pe toate. 

În zorii reci ai celei de-a doua zi, li se ordonă să coboare. 
Undeva, în ceaţă, auzeau pufăind locomotiva. Mustăţi de 
gheaţă murdară atârnau de muchiile vagoanelor, în vreme 
ce aerul tăia respiraţia. Dar nu se compara cu aerul greu, 
acru, de la Auschwitz; acesta împrăştia o aromă rustică, 
nedefinită. Mărşăluiră tuşind întruna, cu picioarele amorţite 
în saboţi. Curând zăriră în faţa lor o poartă mare şi, dincolo 
de ea, o clădire masivă de cărămidă, din care se înălţau 
coşuri. Silueta neagră, bidimensională, părea o copie a 
celor lăsate în urmă, la Auschwitz. Un grup de SS-işti 
aştepta lângă poartă, bătând din palme ca să se 
încălzească. Grupul de la poartă, coşurile - toate păreau să 
facă parte dintr-un nebunesc perpetuum mobile. O fată de 
lângă Mila Pfefferberg începu să plângă. 

— Ne-a adus atâta cale ca să ne scoată pe coş. 

— Nu, spuse Mila, nu şi-ar fi pierdut vremea cu asta, ar fi 
putut s-o facă la Auschwitz. 

Optimismul ei era croit după calapodul Lusiei: nu putea 
spune de unde i se trage. Pe măsură ce se apropiau de 
poartă, deveniră conştiente de prezenţa domnului 
Schindler în mijlocul SS-iştilor. Înţeleseră că este vorba de 
el mai întâi după masivitatea şi înălţimea siluetei. Apoi 
putură să-i desluşească trăsăturile sub pălăria tiroleză, pe 
care o purtase atât de mult în ultima vreme, ca să-şi 


sărbătorească întoarcerea în munţii natali. Alături de el 
stătea un ofiţer scund, brunet. Era comandantul de la 
Brinnlitz, Untersturmfuhrer-ul Liepold. Oskar descoperise 
deja - iar femeile aveau să afle mai târziu - că Liepold, spre 
deosebire de bărbaţii între două vârste din garnizoana sa, 
nu-şi pierduse încă încrederea în sintagma numită „soluţia 
finală”. Totuşi, deşi acolo Liepold era respectatul adjunct al 
Sturmbannfuhrer-ului Hassenbroeck şi încarnarea legii, 
Oskar a fost cel care a păşit înainte când coloana de femei 
se opri. Îl priviră cu ochi mari. O apariţie în ceaţă. Doar o 
parte dintre ele zâmbeau. Mila, ca şi celelalte fete din 
coloana acelei dimineţi, îşi aminteşte de valul de profundă 
recunoştinţă căreia nu putuse să-i dea glas. Ani mai târziu, 
una dintre femeile aflate în coloană, rememorând 
întâmplările din dimineaţa aceea, va încerca să explice asta 
în faţa unei echipe germane de televiziune. 

— Pentru noi era tatăl, mama, era singura noastră 
speranţă. Nu ne-a părăsit niciodată. 

Apoi Oskar a început să vorbească. Rosti încă unul din 
acele incredibile discursuri ale sale, plin de promisiuni 
ameţitoare. 

— Ştiam că veniţi, spuse. Ne-au sunat de la Zwittau. Când 
veţi intra în clădire, o să găsiţi supă şi pâine. 

Apoi, zâmbitor şi cu o siguranţă pontificală, adăugă: 

— Nu mai trebuie să vă faceţi nici un fel de griji, acum 
sunteţi cu mine. 

Era genul de discurs împotriva căruia Untersturmfuhrer- 
ul nu avea nici o putere. Deşi era furios, Oskar nu-l băgă în 
seamă. Şi în timp ce Herr Direktor intră în curte cu 
prizonierele, Liepold nu fu în stare să facă nimic ca să 
distrugă siguranţa aceea. 

Bărbaţii din lagăr ştiau asta. Se aflau pe balconul 
dormitorului lor, privind în jos, în curte. Sternberg şi fiul 
său o căutau din ochi pe doamna Clara Sternberg; 
Feigenbaum senior şi tânărul Lutek pe Nocha Feigenbaum 
şi delicata lor fiică şi soră. Juda Dresner şi fiul său Janek, 


bătrânul domn Jereth, rabinul Levartov, Ginter, Garde, chiar 
şi Marcel Goldberg, toţi îşi lungeau gâturile încercând să-şi 
zărească femeile. Mundek Korn nu-şi căuta numai mama şi 
sora, dar şi pe optimista Lusia, de care începuse să se 
apropie. Bau căzu într-o melancolie care nu-l va mai părăsi 
niciodată pe deplin, înţelegea desigur, pentru prima dată, 
că mama şi soţia sa nu vor mai sosi la Brinnlitz. Dar Wulkan 
bijutierul, văzând-o pe Chaja Wulkan dedesubt, în curtea 
fabricii, înţelese uimit abia atunci, că existau într-adevăr 
persoane care puteau interveni şi obţine o salvare 
miraculoasă. 

Pfetferberg flutură spre Mila pachetul pe care-l păstra 
pentru sosirea ei: o bucată de lână furată dintr-una din 
cutiile părăsite de Hoffman şi un ac de oţel pe care-l 
confecţionase în atelier. Fiul de zece ani al lui Frances Spira 
privea şi el de la balcon. Îşi înfipsese pumnul în gură ca să 
nu strige, căci în curte erau prea mulţi SS-işti. 

În hainele lor zdrenţuite, primite la Auschwitz, femeile 
păşeau clătinându-se pe pietrele curţii. Aveau părul tuns. O 
parte dintre ele erau prea bolnave, prea slăbite ca să poată 
fi recunoscute cu uşurinţă. Totuşi era o întâlnire 
miraculoasă. Nimeni nu va mai fi surprins când mai târziu 
se va afla că o astfel de situaţie nu se repetase nicăieri în 
Europa ocupată, că nu existase şi nici nu avea să existe o 
altă salvare de la Auschwitz, ca aceasta. 

Femeile au fost conduse apoi în dormitorul lor separat. Pe 
podea erau aşternute paie - nu aveau încă paturi. Dintr-un 
uriaş cazan fabricat la DEF, o SS-istă le servise supa despre 
care le vorbise Oskar la poartă. Era foarte groasă. Pluteau 
în ea o mulţime de bucăţi hrănitoare. Pentru ele, aroma ei 
reprezenta dovada concretă a celorlalte promisiuni 
incredibile. „Nu mai aveţi de ce vă teme.” 

Dar nu-şi puteau atinge bărbaţii. Dormitoarele femeilor 
intrară pentru o vreme în carantină. Chiar şi Oskar, în urma 
discuţiilor cu grupul său de medici, era îngrijorat la gândul 
bolilor pe care le-ar fi putut aduce cu ele de la Auschwitz. 


Existau totuşi trei puncte de legătură între bărbaţi şi 
femei. Unul era o cărămidă şubredă deasupra patului 
tânărului Moshe Bejski. Bărbaţii vor petrece multe dintre 
nopţile următoare îngenuncheaţi pe salteaua lui Bejski, 
transmițând mesaje prin spărtura din perete. În fabrică 
exista o mică aerisire ce dădea în latrina femeilor. 
Pfefferberg depozitase acolo nişte lăzi, încropind un fel de 
postament pe care se putea urca un om pentru a striga 
mesaje. În sfârşit, dis-de-dimineaţă şi seara târziu, se 
înghesuiau toţi la bariera de sârmă ridicată între balconul 
bărbaţilor şi cel al femeilor. Familia Jereth se întâlni acolo - 
bătrânul domn Jereth, din al cărui lemn fuseseră construite 
primele barăci de la Emalia; soţia sa, care avusese nevoie 
de o ascunzătoare ca să scape de acţiunile din ghetou. 
Deţinuţii obişnuiau să glumească pe seama discuţiilor 
dintre domnul şi doamna Jereth. 

— Ai avut scaun astăzi, dragă? O întreba foarte serios 
domnul Jereth, pe soţia abia întoarsă din barăcile bântuite 
de dizenterie de la Birkenau. 

În principiu, nimeni nu dorea să fie dus la infirmerie. La 
PlaszOw era un loc primejdios, unde ţi se aplica tratamentul 
final cu benzină al lui Blancke. Chiar şi acolo, la Brinnlitz, 
exista întotdeauna riscul unei inspecții inopinate, de felul 
celeia care se soldase cu ridicarea copiilor. După rapoartele 
de la Oranienburg, o infirmerie a unui lagăr de muncă nu 
trebuia să adăpostească pacienţi cu afecţiuni serioase. Nu 
era gândită ca o casă de sănătate, ci ca să ofere primul 
ajutor în caz de accidente. Dar, fie că voiau, fie că nu, 
infirmeria de la Brinnlitz era plină de femei. Se afla acolo 
adolescenta Janka Feigenbaum, care suferea de cancer 
osos şi avea să moară oricum, chiar şi în cel mai bun spital. 
Ajunsese până la urmă în cel mai potrivit loc din lume. 
Doamna Dresner a fost şi ea dusă acolo, cu alte câteva 
duzini de femei care nu puteau să mănânce sau să asimileze 
hrana. Ca şi optimista Lusia, două fete sufereau de 
scarlatină. Nu puteau să fie ţinute la infirmerie, astfel că li 


s-au aşternut paturi în pivniţă, unde au bolit înconjurate de 
căldura boilerelor. Chiar şi în ceața febrei, Lusia era 
conştientă de extraordinara căldură a acelei celule din 
pivniţă. 

Tăcută ca o călugăriţă, Emilie se ocupa de infirmerie. Cei 
care se simțeau bine la Brinnlitz, care erau sănătoşi, 
bărbaţii care demontau maşinile Hoffman şi le aşezau într- 
un depozit aflat mai jos pe drum, abia o băgau în seamă. 
Unul dintre ei va spune mai târziu că era doar o nevastă 
tăcută şi supusă. Cei care n-aveau probleme cu sănătatea 
au fost subjugaţi de spectaculosul Oskar, de imensa lui 
scamatorie numită Brinnlitz. Chiar şi femeile care se mai 
puteau ţine pe picioare erau cucerite de măreţia magică a 
omnipotentului Oskar. 

De exemplu, Manei Rosner. Ceva mai târziu, Oskar va veni 
la strungul unde lucra ea în schimbul de noapte şi-i va 
înmâna vioara lui Henry. Nu se ştie cum, în timpul unei 
călătorii la Gross-Rosen, ca să-l viziteze pe Hassebroeck îşi 
găsise vreme să intre în depozitul de acolo, unde 
descoperise vioara, îl costase o sută de mărci ca s-o 
recupereze. Îi întinse tinerei femei vioara şi îi zâmbi într-un 
fel care părea să-i promită reîntoarcerea, târzie dar 
miraculoasă, a violonistului plecat împreună cu vioara. 

— Acelaşi instrument, murmură, dar pentru moment, un 
alt cântec. 

Lui Manei îi era greu să-l asocieze pe impunătorul Oskar 
cu tăcuta lui soţie. Dar muribunzilor, Emilie li se părea mult 
mai vizibilă. Le-a dat semolină, pe care-o obținuse 
Dumnezeu ştie de unde, pregătită în propria-i bucătărie şi 
dusă personal până la Krankenstube. După părerea 
doctorului Alexander Biberstein, doamna Dresner era pe 
moarte. Emilie i-a dat semolină cu linguriţa timp de şapte 
zile la rând, şi dizenteria a cedat. Cazul doamnei Dresner 
pare să adeverească afirmaţia Milei Pfefferberg potrivit 
căreia, dacă Oskar n-ar fi reuşit să le salveze de la 


Birkenau, cea mai mare parte dintre ele nu ar fi trăit mai 
mult de o săptămână. 

Emilie a îngrijit-o cu devotament pe Janka Feigenbaum, în 
vârstă de nouăsprezece ani. Lutek, fratele ei care muncea 
în fabrică, o observa câteodată pe Emilie ieşind din 
apartamentul ei de la parter cu o cană de supă, pregătită în 
propria bucătărie, pentru muribunda Janka. 

— Era dominată de Oskar, va spune mai târziu Lutek. Toţi 
eram. Totuşi, avea personalitate. 

Când lui Lutek i s-au spart ochelarii, ea a aranjat să-i fie 
reparaţi. Reţeta zăcea în cine ştie ce cabinet medical din 
Cracovia. Era acolo dinainte de înfiinţarea ghetoului. Emilie 
a aranjat în aşa fel lucrurile să facă rost de reţetă cineva 
care pleca la Cracovia şi să aducă înapoi ochelarii 
comandaţi. Tânărul Lutek considera asta mai mult decât un 
gest obişnuit de bunăvoință, în special în condiţiile unui 
sistem care aprecia propria miopie şi care intenţiona să-i 
priveze de ochelari pe toţi evreii din Europa. 

Există multe poveşti despre felul în care Oskar a făcut rost 
de ochelari pentru diferiţi deţinuţi. Ne putem întreba dacă 
o parte din iniţiativele Emiliei în această direcţie nu au fost 
absorbite de legenda lui Oskar, aşa cum faptele unor eroi 
mai puţin importanţi se găsesc reunite în imaginea regelui 
Arthur sau a lui Robin Hood. 

Capitolul 34 

Doctorii de la Krankenstube se numeau Hilfstein, Handler, 
Lewkowicz şi Biberstein. 'Toţi erau îngrijoraţi de 
posibilitatea izbucnirii unei epidemii de tifos, căci tifosul nu 
reprezenta numai un pericol pentru sănătate, ci, prin 
decret, motiva decizia autorităţilor de a închide lagărul, a-i 
urca pe cei bolnavi înapoi în vagoanele pentru vite şi a-i 
expedia la Birkenau, să moară acolo, în barăcile pe care 
scria „Achtung Typhus!”. În cursul uneia dintre vizitele de 
dimineaţă la infirmerie, la aproape o săptămână după 
sosirea femeilor, Biberstein îi spuse lui Oskar că, printre 
femei apăruseră încă două cazuri suspecte. Acestea acuzau 


dureri de cap, febră, amețeli, dureri în tot corpul. 
Biberstein aştepta ca simptomele specifice tifosului să 
apară în câteva zile. Trebuiau să le izoleze pe cele două 
femei într-o încăpere specială. 

Nu era nevoie ca Biberstein să-i ţină lui Oskar cine ştie ce 
lecţii despre tifos. 'Tifosul se transmitea prin ciupitura 
păduchilor. Deţinuţii erau infestaţi cu o populaţie 
incontrolabilă de păduchi. Boala avea nevoie probabil de 
două săptămâni pentru a se incuba. Poate că atingea chiar 
atunci o duzină sau o sută de deţinuţi. Chiar şi după 
instalarea noilor paturi, oamenii încă stăteau prea aproape 
unul de celălalt. Amanţii făceau schimb de păduchi când se 
întâlneau, pe fugă şi pe ascuns, în cine ştie ce colţ ferit al 
fabricii. Păduchii purtători de tifos migrau intens. Se părea 
că energia lor o va depăşi pe cea a lui Oskar. 

Astfel că ordinul lui Oskar de a se construi la etaj o 
încăpere de despăduchere, duşuri, o spălătorie pentru 
fierberea hainelor şi o cameră de dezinfecţie, n-a fost o 
măsură administrativă întâmplătoare. Grupul de dezinfecţie 
urma să funcţioneze cu abur fierbinte, pompat acolo din 
pivniţă. Sudorii urmau să lucreze în schimburi prelungite la 
acest proiect. Au făcut-o cu tragere de inimă, pentru că 
întreaga activitate a industriei secrete de la Brinnlitz se 
desfăşura sub semnul entuziasmului. Industria oficială 
putea fi simbolizată de maşinile Hilo care se înălţau pe 
podeaua de ciment proaspăt turnat. Aşa cum avea să 
observe mai târziu Moshe Bejski, era în interesul deţinuţilor 
şi al lui Oskar ca aceste maşini să fie instalate corect, 
pentru că ofereau lagărului o faţadă convingătoare. Dar cea 
care conta era activitatea nelegalizată de la Brinnlitz. 
Femeile croşetau îmbrăcăminte din lâna furată din sacii 
abandonaţi de Hoffman. Se opreau şi se prefăceau că 
lucrează la maşini doar când trecea prin fabrică, în drum 
către biroul domnului director, vreun ofiţer sau subofițer 
SS, sau când ieşeau din birourile lor Fuchs şi Schoenbrun, 


nepricepuţii ingineri germani („nu se ridicau la nivelul 
inginerilor noştri”, va spune mai târziu un deţinut). 

Oskar de la Brinnlitz continua să fie cel pe care şi-l 
aminteau vechii lucrători de la Emalia: un petrecăreţ, un 
bărbat cu purtări mai puţin convenţionale. Încălziţi de 
lucrul îndelungat la montarea ţevilor de abur, Mandell şi 
Pfefferberg obişnuiau să treacă la sfârşitul schimbului pe la 
un rezervor de apă aflat sus, aproape de tavanul atelierului. 
Se ajungea acolo pe nişte scări şi pe o pasarelă suspendată. 
Apa era caldă şi odată ce te strecurai în bazin, nu puteai fi 
văzut de pe podea. Târându-se cu greu până sus, cei doi 
sudori rămaseră surprinşi găsind baia deja ocupată. Gol şi 
uriaş, Oskar împărțea cada cu o SS-istă blondă cu sânii goi 
înflorind la suprafaţă - cea pe care Regina Holowitz o 
mituise cu broşa ei. Oskar deveni conştient de prezenţa lor 
şi îşi ridică ochii cu un aer nevinovat. Pentru el, ruşinea 
legată de actul sexual era un concept asemănător 
existenţialismului: foarte preţios, dar greu de asimilat. 
Goală, observară sudorii, fata arăta senzaţional. 

Îşi cerură iertare şi plecară râzând veseli, ca nişte copii. 
Deasupra capetelor lor, Oskar se desfăta aidoma lui Zeus. 

Graţie camerelor de dezinfectare de la Brinnlitz nu a 
izbucnit o epidemie de tifos. La rândul său, dizenteria 
începu să dea înapoi datorită hranei corespunzătoare. Într- 
o declaraţie depusă în arhivele Yad Vashem din Ierusalim, 
Biberstein afirmă că, în prima perioadă de existenţă a 
lagărului, rațiile zilnice depăşeau două mii de calorii. Pe tot 
acel continent care suferea din cauza rigorilor iernii, doar 
evreii de la Brinnlitz primeau o masă atât de hrănitoare. 
Din milioanele de supe, doar cele câteva mii ale lui 
Schindler erau atât de consistente. 

Se pregătea şi porridge. La o oarecare distanţă de lagăr, 
lângă pârâul în care mecanicii lui Oskar aruncaseră nu de 
multă vreme băutura cumpărată de pe piaţa neagră, se 
ridica o moară. Înarmat cu un permis de trecere, cu o 
însărcinare de la unul sau altul dintre departamentele de la 


Deutsche Email Fabrik, un deţinut putea să străbată 
voiniceşte drumul până acolo. Mundek Koen îşi aminteşte 
cum se întorcea în lagăr încărcat cu alimente. La moară îţi 
legai pur şi simplu pantalonii la glezne şi îţi lărgeai cureaua, 
după care, cu o lopată, prietenii de acolo ţi-i umpleau până 
la brâu cu faină de ovăz. Strângeai din nou cureaua şi te 
întorceai în lagăr - un depozit ambulant nemaipomenit, 
nepreţuit - trecând, puţin cam crăcănat, pe lângă 
santinelele de la intrarea în anexă. Înăuntru, ceilalţi 
deţinuţi îţi desfăceau legăturile de la glezne şi lăsau făina să 
curgă în oale. 

În biroul proiectanţilor, tinerii Moshe Bejski şi Jozef Bau 
începuseră deja să falsifice permisele care îngăduiau 
oamenilor să coboare până la moară. Într-o zi, Oskar trecu 
pe acolo şi îi arătă într-o doară lui Bejski documente 
purtând ştampila autorităţilor care se ocupau cu 
raţionalizarea alimentelor în Guvernământul General. Cele 
mai bune contacte ale lui Oskar pe piaţa neagră a 
alimentelor se aflau în zona Cracoviei. Putea să aranjeze 
unele transporturi prin telefon, dar la graniţa Moraviei 
trebuia să prezinţi aprobări de la Departamentul 
Agriculturii şi Alimentaţiei al Guvernământului General. 
Oskar arătă către ştampila de pe hârtiile pe care le ţinea în 
mână. 

— Ai putea să faci o ştampilă ca asta? 

Bejski era un maestru. Putea să lucreze mult şi să doarmă 
foarte puţin. Făcu pentru Oskar prima dintre multele 
ştampile oficiale pe care le va meşteri ulterior. Sculele sale 
erau lame de ras şi diferite mici instrumente tăioase. 
Ştampilele sale deveniră simbolul scandaloasei birocraţii de 
la Brinnlitz. Confecţionă ştampile ale Guvernământului 
General, ale guvernatorului Moraviei, ştampile pentru 
permisele false de călătorie, astfel ca deţinuţii să poată 
merge cu camionul până la Brno sau Olomouc ca să încarce 
pâine sau petrol sau făină sau ţesături sau ţigări - totul 
cumpărat de pe piaţa neagră. Leon Salpeter, farmacistul 


din Cracovia, fost membru al Judenrat-ului lui Marek 
Biberstein, îşi avea depozitul la Brinnlitz. Aici, mizerabilele 
alimente trimise de la Gross-Rosen se păstrau laolaltă cu 
legumele suplimentare, făina, cerealele cumpărate de 
Oskar graţie ştampilelor tăiate cu migală de Bejski, cu 
vulturul şi crucea încârligată a regimului minuţios 
încrustate pe ele. 

„Nu trebuie să uitaţi - spune un fost deţinut al lagărului lui 
Oskar - că la Brinnlitz era greu. Dar, în comparaţie cu 
oricare alt lagăr, reprezenta un paradis!” 

Deţinuţii păreau să fie conştienţi că hrana lipsea cam 
peste tot. Chiar şi în afara lagărului existau prea puţini 
oameni sătui. 

Dar Oskar şi-a redus oare raţia până la acelaşi nivel cu 
deţinuţii? 

Răspunsul este un râs indulgent. „Oskar? De ce să-şi fi 
redus Oskar raţia? Era Herr Direktor. Cu ce drept să-i fi 
socotit noi îmbucăturile?” Urma o încruntare, dacă înclinai 
să consideri această atitudine prea umilă. „Nu înţelegi. Îi 
eram recunoscători că ne aflam acolo. Pentru noi nu exista 
un alt loc.” 

Ca şi la începutul căsătoriei, Oskar lipsea de la Brinnlitz 
lungi perioade de timp. Câteodată, Stern îl aştepta toată 
noaptea, căci el reprezenta filtrul problemelor zilnice. În 
apartamentul lui Oskar, Itzak şi Emilie erau păzitorii 
flăcării. Înțeleptul contabil oferea întotdeauna cele mai 
plauzibile explicaţii pentru rătăcirile lui Oskar prin Moravia. 
Într-un discurs, mulţi ani după aceea, Stern va spune: 
„Călătorea zi şi noapte nu numai ca să obţină hrană pentru 
evreii din lagărul Brinnlitz - cu ajutorul documentelor 
falsificate de unul din deţinuţi - dar şi ca să cumpere arme 
şi muniţie pentru cazul în care SS-ul ar fi intenţionat să ne 
asasineze în timpul retragerii”. Imaginea unui Herr 
Direktor alergând fără odihnă de colo-colo pentru a face 
rost de diverse lucruri e o dovadă a dragostei şi loialității lui 


Itzak. Dar Emilie înţelegea, desigur, că nu toate plecările lui 
Oskar aveau un scop umanitar. 

În timpul uneia dintre aceste escapade, Janek Dresner, pe 
atunci în vârstă de nouăsprezece ani, a fost acuzat de 
sabotaj. De fapt, Dresner era un ignorant în ceea ce 
priveşte prelucrarea metalului. Îşi petrecuse vremea la 
Plaszow în sectorul de dezinfecţie, împărțind prosoape SS- 
iştilor care veneau la duşuri şi saună şi fierbând hainele 
pline cu păduchi ale deţinuţilor. S-a îmbolnăvit de tifos de la 
ciupitura unui păduche şi a supravieţuit doar pentru că 
vărul său, doctorul Schindel, l-a băgat în infirmerie cu 
diagnosticul de anghină pectorală. Presupusul sabotaj s-a 
petrecut din cauză că inginerul Schoenbrun, 
supraveghetorul german, l-a transferat de la strung la una 
dintre presele mari de metal. Inginerilor le trebuise o 
săptămână întreagă ca să regleze maşina şi, prima dată 
când Dresner apăsă butonul ca s-o pună în funcţiune, se 
produse un scurt circuit şi se sparse una dintre plăci. 
Schoenbrun îl făcu albie de porci şi întocmi un raport în 
care defini gestul ca sabotaj. Au fost făcute copii 
dactilografiate şi trimise la Secţiile D şi W din Oranienburg, 
lui Hassebroeck la Gross-Rosen şi Untersturmfuhrer-ului 
Liepold la biroul său de la poarta fabricii. 

În cursul dimineţii, Oskar încă nu ajunsese acasă şi astfel, 
în loc să le pună la poştă, Stern scoase rapoartele din sacul 
cu scrisori al biroului şi le ascunse. Plângerea adresată lui 
Liepold fusese deja trimisă prin curier, dar Liepold era 
corect, cel puţin în limitele impuse de organismul pe care îl 
deservea, şi nu putea să spânzure băiatul înainte de a primi 
dispoziţii de la Oranienburg şi Hassebroeck. Două zile mai 
târziu, Oskar tot nu apăruse. „Asta da petrecere”, îşi 
spuneau ghidugşii din fabrică. Nu se ştie cum, Schoenbrun 
descoperi că Itzak dosise scrisorile. Făcu o criză de nervi în 
birouri, comunicându-i lui Stern că numele lui va fi adăugat 
în raport. Stern arboră un calm desăvârşit şi, când 
inginerul isprăvi, îi spuse că extrăsese rapoartele din sacul 


cu scrisori pentru că se gândise că Herr Direktor ar trebui, 
în semn de politeţe, să ia cunoştinţă de conţinutul lor 
înainte de a fi puse la poştă. 

— Herr Direktor, spuse Stern, va fi desigur zguduit să afle 
că un prizonier a provocat uneia dintre maşinile sale o 
pagubă de zeci de mii de reichsmark. Mi se pare corect, 
adăugă Stern să i se dea domnului Schindler posibilitatea 
de a-şi adăuga propriile comentarii la raportul acela. 

În cele din urmă, maşina lui Oskar intră pe poartă. Stern îl 
interceptă şi îi spuse despre presă, despre acuzaţiile lui 
Schoenbrun. Untersturmfuhrer-ul Liepold îl aştepta şi el, 
gata să-şi extindă autoritatea asupra fabricii, folosind cazul 
Dresner ca pretext. 

— Eu am să conduc ancheta, spuse Liepold lui Oskar. 
Dumneavoastră, Herr Direktor, veţi înainta o declaraţie 
semnată, cu prezentarea detaliată a stricăciunilor. 

Oskar făcu precizarea: 

— Maşina mea s-a stricat. Eu o să conduc ancheta. 

Liepold protestă, susţinând că prizonierul era sub 
jurisdicţia Secţiei D. 

— Dar maşina, replică Oskar, e de resortul Inspectoratului 
pentru Armament. 

Mai mult, nu putea permite organizarea unor tribunale în 
fabrică. Dacă Brinnlitz ar fi fost o fabrică de îmbrăcăminte 
sau de produse chimice, atunci poate că asta n-ar fi avut 
prea mare impact asupra producţiei, dar era un atelier de 
armament, implicat în fabricarea unor componente secrete. 

— N-o să îngădui să-mi tulburaţi lucrătorii, spuse Oskar. 

Poate că Oskar a câştigat disputa pentru că Liepold a 
renunţat în cele din urmă. Ofiţerului îi era teamă de 
legăturile pe care le avea Herr Direktor. Aşa că tribunalul a 
fost convocat noaptea, în secţia de sculărie a DEF, iar 
membrii săi au fost Herr Oskar Schindler preşedinte, Herr 
Schoenbrun şi Herr Fuchs. O fată de origine germană se 
aşezase la capătul mesei completului de judecată pentru a 
întocmi procesul verbal şi, când tânărul Dresner a fost adus 


înăuntru, în faţa lui se afla un tribunal solemn şi complet. 
Conform unui decret al Secţiei D, din 11 aprilie 1944, Janek 
era pus în faţa primei şi celei mai cruciale etape a unui 
proces care trebuia să se încheie - după expedierea unui 
raport lui Hassebroeck şi primirea unui răspuns de la 
Oranienburg - cu spânzurarea sa în atelier, în faţa tuturor 
oamenilor de la Brinnlitz, printre care aveau să se numere 
şi părinţii şi sora sa. 

Janek băgă de seamă că în seara aceea pe chipul lui Oskar 
nu se vedea nici urmă din familiaritatea pe care o afişa când 
intra în fabrică. Herr Direktor citi cu voce tare raportul lui 
Schoenbrun despre sabotaj. Janek îl cunoştea pe Oskar mai 
mult din spusele celorlalţi, în special ale tatălui său, şi putea 
să-şi dea seama ce semnificaţie avea lipsa de inflexiuni din 
glasul lui, în timp ce dădea citire acuzațiilor. Era, într- 
adevăr supărat pentru stricăciunea produsă maşinii? Sau 
juca teatru? 

Când isprăvi de citit, Herr Direktor începu să pună 
întrebări. Dresner n-avea prea multe de spus. Scuza lui 
consta în faptul că nu era familiarizat cu maşina. Chiar şi la 
reglaj întâmpinaseră destule greutăţi, explică el. Fusese 
prea nerăbdător să înceapă şi greşise. Îl asigura pe Herr 
Direktor că nu avea nici un motiv să saboteze producţia. 

— Dacă nu te pricepi la lucrurile astea, spuse Schoenbrun, 
n-ar trebui să fii aici. Herr Direktor m-a asigurat că, fără 
excepţie, voi deţinuţii, aveţi experienţă în industria de 
armament. Totuşi, tu, Haftling Dresner, susţii că nu te 
pricepi. 

Cu un gest furios, Schindler ordonă deţinutului să 
povestească amănunţit, cu exactitate, ceea ce făcuse în 
noaptea cu pricina. Dresner începu să vorbească despre 
pregătirile dinaintea pornirii utilajului, reglajul, repetiţia pe 
care o făcuse cu maşina oprită, punerea sub tensiune, 
mugetul neaşteptat al motorului şi crăpătura din placă. 
Ascultându-l, Schindler deveni din ce în ce mai nervos şi 
începu să se plimbe de colo-colo, străfulgerându-l cu 


privirea. Tânărul tocmai descria unele modificări pe care le 
făcuse la unul dintre reglaje, când Schindler se opri cu 
pumnii strânşi şi cu ochii aruncând flăcări. 

— Ce-ai zis? Îl întrebă. 

Dresner repetă: 

— Am reglat din nou presiunea, Herr Direktor. 

Oskar se năpusti asupra lui şi-l izbi în falcă. Janek văzu 
stele verzi, dar triumfătoare, pentru că Oskar - cu spatele 
către colegii săi din completul de judecată-îi făcu cu ochiul 
într-un fel care nu lăsa loc nici unei îndoieli. Apoi începu să- 
şi fluture braţele izgonindu-l din încăpere. 

— Cât de proşti sunteţi, nenorociţilor! Urlă în urma lui. 
Nu-mi vine să cred! 

Se întoarse şi se adresă lui Schoenbrun şi Fuchs ca şi cum 
aceştia ar fi fost singurii lui aliaţi. 

— Aş vrea să fie îndeajuns de inteligenţi ca să poată fi 
acuzaţi de sabotaj. Cel puţin atunci aş putea să le iau 
afurisita de piele! Dar ce poţi să faci cu oamenii ăştia? 
Nimic. Nu reprezintă decât o inutilă pierdere de vreme! 

Strânse din nou pumnii, şi Dresner se dădu un pas înapoi 
la gândul unei alte izbituri cutremurătoare. 

— Şterge-o! Urlă Oskar. 

În timp ce ieşea pe uşă, tânărul îl auzi spunându-le 
celorlalţi că e mai bine să uite toate astea. 

— Am nişte Martell tare bun sus, îi îmbia Oskar. 

Abila diversiune poate că nu l-a satisfăcut nici pe Liepold, 
nici pe Schoenbrun, căci nu ajunseră la nici o concluzie, 
fără să mai vorbim de sentinţă. Dar nu se puteau plânge că 
Oskar refuzase ancheta sau că tratase problema cu 
uşurinţă. 

Întâmplarea lui Dresner, povestită de el mult mai târziu, 
conduce la presupunerea că lagărul Brinnlitz şi-a menţinut 
deţinuţii în viaţă printr-o serie de abile răsturnări de 
situaţie, atât de rapide încât păreau aproape magice. Ca să 
spunem lucrurilor pe nume, Brinnlitz atât ca lagăr de 
detenţie, cât şi ca întreprindere, era, nu numai în concepţie 


dar şi în sensul literal al cuvântului, un singur, mare, 
ameţitor, total şi neîntrerupt şiretlic. 

Capitolul 35 

Pentru că fabrica nu producea nimic, „nici măcar un 
proiectil”, vor susţine întruna-deţinuţii de la Brinnlitz, 
scuturându-şi capetele. Nici un singur proiectil de 45 de 
milimetri din cele produse aici nu putea fi folosit, nici un 
singur tub de rachetă. Chiar Oskar a analizat contrastul 
dintre producţia fabricii de la Cracovia şi a celei de la 
Brinnlitz. La Zablocie s-au produs vase emailate în valoare 
de şaisprezece milioane de reichsmark. Într-o perioadă de 
timp egală, secţia de armament de acolo a produs proiectile 
în valoare de o jumătate de milion de reichsmark. Oskar 
subliniază că la Brinnlitz, totuşi, ca o consecinţă a „căderii 
masive a producţiei de vase emailate”, nu se punea 
problema veniturilor. Producţia de armament, susţine el, a 
întâmpinat „dificultăţi insurmontabile” chiar de la început. 
De fapt, ela reuşit să expedieze un camion cu „componente 
de proiectile”, evaluat la treizeci şi cinci de mii de 
reichsmark în cursul existenţei lagărului Brinnlitz. „Aceste 
componente, avea să afirme Oskar mai târziu, fuseseră 
transferate la Brinnlitz deja prefabricate. Era cu neputinţă 
să oferi mai puţin (industriei de război), şi scuza unor 
„probleme insurmontabile, devenea din ce în ce mai 
periculoasă pentru mine şi evreii mei, pentru că Speer 
(ministrul Armamentului) îşi suplimenta cererile de la o 
lună la alta.” 

Pericolul reprezentat de politica neproductivă a lui Oskar 
consta nu numai în aceea că îi strica reputaţia în ministerul 
menţionat, dar afecta şi alte întreprinderi. Căci sistemul de 
fabricaţie era fragmentat, un atelier producând cămăşile 
proiectilelor, altul focoasele, al treilea împachetând 
puternicele explozive şi asamblând componentele. Se 
considera că, în felul acesta, un raid aerian asupra uneia 
dintre fabrici nu putea să întrerupă complet fluxul de 
producţie. Proiectilele lui Oskar, expediate cu camioanele la 


fabricile următoare de pe circuit, erau controlate de 
ingineri pe care Oskar nu-i cunoştea şi la care nu putea 
ajunge. Produsele de la Brinnlitz erau întotdeauna respinse 
la controlul de calitate. Oskar îi arăta scrisorile de reproş 
lui Stern, lui Finder, lui Pemper sau Garde. Râdea în 
hohote, de parcă cei care scriseseră reclamaţiile ar fi fost 
nişte birocraţi comici de operetă. 

Avansând în timp şi luând ca exemplu o astfel de 
întâmplare, îi găsim pe Itzak Stern şi Mietek Pemper în 
biroul lui Oskar în dimineaţa zilei de 28 aprilie 1945. În 
acea dimineaţă prizonierii se aflau într-o primejdie 
cumplită, căci fuseseră cu toţii, aşa cum se va vedea, 
condamnaţi la moarte de Sturmbannfuhrer-ul Hassebroeck. 
Era aniversarea celei de-a treizeci şi şaptea zi de naştere a 
lui Oskar şi, pentru a o marca, fusese deja deschisă o sticlă 
de coniac. Pe birou se afla o telegramă de la fabrica de 
armament de lângă Brno prin care li se aducea la 
cunoştinţă că proiectilele antitanc livrate de Oskar căzuseră 
la toate testele de calitate. Erau prost calibrate şi, pentru 
că nu fuseseră tratate la temperatura corectă, crăpau în 
timpul testărilor. 

Încântat, Oskar parcurse telegrafia şi o împinse către 
Stern şi Pemper, silindu-i s-o citească. Pemper îşi aminteşte 
că făcuse încă unul din comentariile-i scandaloase: 

— E cel mai frumos dar pe care puteam să-l primesc de 
ziua mea, pentru că acum ştiu că nici un amărât nu a fost 
omorât de produsele mele. 

Acest incident spune câte ceva despre două atitudini 
contrastante. Un industriaş ca Oskar, care se bucură că nu 
produce ceva, poartă în sine o doză de nebunie. Dar există 
şi o nebunie rece în tehnocratul german care, după căderea 
Vienei, în timp ce soldaţii mareşalului Koniev îi îmbrăţişează 
pe americani pe Elba, încă mai speră că o fabrică de 
armament amplasată în munţi va avea vreme să-şi regleze 
maşinile, aducând cuvenita ofrandă pe altarul măreţelor 
principii ale disciplinei şi producţiei. 


Dar, marea întrebare care se desprinde din telegramă este 
cum a rezistat Oskar toate lunile acelea, cele şapte luni 
până la ziua aniversării lui. 

Oamenii de la Brinnlitz îşi amintesc o întreagă serie de 
inspecții şi verificări. Indivizi de la Secţia D treceau grăbiţi 
prin fabrică, cu listele în mâini. Acelaşi lucru îl făceau şi 
inginerii de la Inspectoratul pentru Armament. Oskar îi 
invita întotdeauna la prânz sau la cină, îi „îmblânzea” cu 
şuncă şi coniac. În cuprinsul Reichului nu prea se mai 
ofereau prânzuri sau cine bune. Deţinuţii de la strunguri, 
de la cuptoare, de la presele de metal vor declara mai 
târziu că inspectorii în uniformă duhneau a alcool şi se 
clătinau pe picioare când ajungeau în fabrică. Există şi o 
poveste pe care o spun toţi cei de acolo, despre un oficial 
care s-a lăudat, în timpul uneia din ultimele inspecții din 
cursul războiului, că Schindler nu-i va adormi vigilenţa cu 
firea sa prietenoasă, cu un prânz şi un pahar de băutură. Pe 
scările care duceau de la dormitoare la atelierele de la 
parter, spune legenda, Oskar i-a pus piedică, făcându-l să se 
rostogolească în jos pe scări până la parter, unde a ajuns cu 
capul spart şi cu un picior rupt. Oamenii de la Brinnlitz nu 
reuşesc să-l identifice prea clar pe acest SS-ist incoruptibil. 
Unii afirmă că a fost Obersturmbannfuhrer-ul Rasch, şeful 
poliţiei şi SS-ului din Moravia. Oskar însuşi n-a pomenit 
niciodată nimic despre această întâmplare. Anecdota este 
una dintre acele istorioare care reflectă imaginea pe care 
şi-o făcuseră oamenii despre Oskar - generoasa încarnare a 
unui zeu atotputernic, un ocrotitor care poate face faţă-în 
toate situaţiile. De fapt, nici n-are importanţă dacă SS-istul 
s-a rostogolit sau nu pe treptele de la Deutsche Email 
Fabrik, rupându-şi piciorul. Trebuie să admitem, în spiritul 
adevărului, că deţinuţii împrăştiau acest gen de istorii. Ei 
erau cel mai profund afectaţi. Dacă legenda se dovedea 
mincinoasă, ei vor fi cei care vor suporta consecinţele. 

Unul dintre motivele pentru care fabrica de la Brinnlitz a 
trecut cu bine de aceste inspecții l-au constituit 


neîncetatele subterfugii ale lucrătorilor calificaţi ai lui 
Oskar. Indicatoarele cuptoarelor erau „aranjate” de 
electricieni. Acul arăta temperatura corectă, când, de fapt, 
interiorul cuptorului avea sute de grade mai puţin. 

„Am scris fabricanţilor”, obişnuia să spună Oskar 
inspectorilor. Juca rolul industriaşului sobru, nedumerit, ale 
cărui profituri erau în scădere. Dădea vina pe planşeu, pe 
supraveghetorii germani nepricepuţi. Vorbea întruna de 
„probleme insurmontabile”, lăsând să se înţeleagă că în 
viitor va livra tone de muniții, de îndată ce problemele 
aveau să fie înlăturate. 

În atelierul de scule, ca şi la cuptoare, totul arăta normal. 
Maşinile păreau perfect calibrate, dar, de fapt, înregistrau 
abateri de un micron într-o parte sau în alta. Cea mai mare 
parte a inspectorilor care treceau pe acolo par să nu fi 
plecat numai cu buzunarele pline cu ţigări sau coniac, dar şi 
cu o urmă de simpatie pentru dificultăţile pe care trebuia să 
le îndure acest tip cumsecade. 

Stern avea să spună mai târziu că Oskar a cumpărat cutii 
de proiectile de la alţi fabricanți cehi, prezentându-le în 
timpul inspecțiilor ca provenind din producţia proprie. 
Pfefferberg face aceeaşi afirmaţie. În orice caz, Brinnlitz a 
rezistat, indiferent de trucurile folosite de Oskar. 

Erau momente în care, pentru a-i impresiona pe localnicii 
ostili, invita oficialităţile mai de seamă să facă o vizită în 
fabrică, urmată de o cină bună. Dar erau întotdeauna 
oameni ale căror cercetări nu se opreau la maşini sau 
producţia de muniții. După sejurul domnului director în 
Strada Pomorska, Liepold, cu Hoffman şi Kreisleiterul local 
al Partidului Nazist au scris tuturor oficialităților cunoscute 
- din zonă, din provincie, de la Berlin - plângându-se de el, 
de comportamentul şi legăturile lui, de încălcările legilor 
rasiale şi penale. Sussmuth l-a informat despre avalanşa de 
scrisori care soseau la Troppau. Oskar l-a invitat pe Ernst 
Hahn la Brinnlitz. Hahn îndeplinea funcţia de şef adjunct al 
biroului de la Berlin care se ocupa de familiile SS-iştilor. 


Era, spune Oskar, cu o politeţe de cârciumar, „un beţiv 
notoriu” Hahn şi-a adus cu el prietenul din copilărie, Franz 
Bosch - acel Bosch pe care Oskar îl cunoscuse prin Amon. 
Bosch, aşa cum am spus că remarcase Herr Schindler în 
decursul acestei istorii, era „un beţivan nesăţios” şi ucigaşul 
familiei Gutter. Stăpânindu-şi dezgustul, Oskar îl primi 
amabil, ţinând seama de importanţa socială a acestor 
relaţii. 

Când Hahn sosi în oraş, purta exact uniforma splendidă şi 
impecabilă la care s-ar fi aşteptat oricine. Era brăzdată de 
barete şi medalii, căci Hahn aderase la SS încă din 
glorioasele zile de început ale partidului. Împreună cu acest 
ameţitor Standatenfuhrer sosi un adjutant la fel de sclipitor. 

Liepold, aflat în casa pe care o închiriase în afara 
lagărului, a primit invitaţia de a cina cu vizitatorii. A fost 
scandalizat de la bun început, căci Hahn ţinea la Oskar. 
Beţivii se manifestau întotdeauna aşa faţă de el. Mai târziu, 
Oskar va descrie bărbaţii şi uniformele ca „pompoase”. 
Până la urmă, Liepold s-a convins că, dacă mai scria 
reclamaţii autorităţilor, acestea aveau toate şansele să 
aterizeze pe biroul unui vechi tovarăş de băutură al 
domnului director, şi că acest lucru s-ar putea dovedi 
periculos pentru Untersturmfuhrer-ul Liepold. 

Dimineaţa, Oskar a fost văzut trecând cu maşina prin 
Zwittau, râzând împreună cu aceşti splendizi bărbaţi din 
Berlin. Pe trotuare, naziştii din partea locului luau poziţie 
de drepţi şi salutau splendoarea Reich-ului ce trecea pe 
lângă ei. 

Hoffman nu a fost aşa de uşor de dus ca alţii. Cele trei sute 
de femei de la Brinnlitz, după cum spune chiar Oskar, „nu 
aveau nici o şansă de angajare”. S-a spus deja că cea mai 
mare parte dintre ele îşi petreceau timpul împletind. În 
iama anului 1944, pentru oamenii al căror singur veşmânt 
era uniforma dungată, împletitul nu era un hobby. Hoffman 
a înaintat o reclamaţie oficială SS-ului, plângându-se de 
lâna pe care „femeile lui Schindler” o furau din cutiile aflate 


în anexe. Considera că acest lucru scandalos dezvăluia 
adevărata natură a activităţii acestor aşa-zise ateliere de 
armament Schindler. 

Când Oskar i-a făcut o vizită, l-a găsit pe bătrân triumfând. 
— Am cerut la Berlin să te înlocuiască, i-a spus acesta. De 
data asta am inclus în scrisori declaraţii luate sub jurământ 

cum că fabrica ta funcţionează după principii care 
contravin legislaţiei economice şi rasiale. Am nominalizat un 
fost inginer al Wehrmacht-ului, acum invalid, de la Brno, ca 
să preia fabrica şi să o transforme într-un aşezământ 
decent. 

Oskar l-a ascultat şi s-a scuzat cu un aer spăşit. Apoi l-a 
sunat pe colonelul Erich Lange la Berlin şi i-a cerut să bage 
în sertar petiția lui Hoffman. Aranjamentele l-au costat pe 
Oskar opt mii de reichsmark, şi toată iarna autorităţile 
oraşului Zwittau, civile sau politice, au stat pe capul lui, 
chemându-l la primărie ca să-i prezinte plângerile diferiților 
cetăţeni la adresa deţinuţilor săi sau a stării sistemului de 
canalizare. 

În timpul inspecțiilor Lusia a trăit o experienţă care merită 
prezentată, fiind tipică pentru metodele lui Schindler. Era 
încă în pivniţă, unde va sta toată iarna. Celelalte fete se 
făcuseră bine şi fuseseră duse sus, ca să se refacă. Se părea 
însă că Birkenau inoculase în Lusia cantităţi nelimitate de 
otravă. Febra îi revenea întruna. Încheieturile i se 
umflaseră şi la subţiori îi apăreau mereu furuncule. De 
îndată ce se vindeca unul, i se deschidea altul. Doctorul 
Handler, fără să ţină seama de sfatul doctorului Biberstein, 
a deschis unul dintre acestea cu un cuţit de bucătărie. Fata 
a rămas în pivniţă, bine hrănită, albă ca varul, contagioasă. 
Pe toată imensa suprafaţă a Europei, acela reprezenta 
singurul loc unde ar fi putut supravieţui. Era conştientă de 
asta, şi spera ca giganticul conflict să treacă peste capul ei. 

În groapa caldă de sub fabrica-lagăr de la Brinnlitz nu 
exista nici o deosebire între noapte şi zi. Putea fi deci zi sau 
noapte, când uşa din capătul scărilor pivniţei s-a dat de 


perete. Era obişnuită cu vizitele mai liniştite ale familiei 
Schindler. Auzi tropăit de cizme pe trepte şi tresări. 
Zgomotul acesta îl auzise pe vremuri, în cursul acţiunilor. 
De fapt, era Herr Direktor cu doi ofiţeri de la Gross-Rosen. 
Cizmele lor bocăneau pe trepte ca şi cum s-ar fi pregătit să 
o calce în picioare. Oskar rămase lângă SS-işti în timp ce 
aceştia priveau de jur-împrejur în semiîntuneric, studiind cu 
atenţie boilerele, ţevile şi pe ea însăşi. Lusiei îi trecu prin 
cap că acum şi aici totul se sfârşea pentru ea. Că era jertfa 
care trebuia oferită ca să plece satisfăcuţi. Era în parte 
acoperită de un boiler, dar Oskar nu încercă nici o clipă să o 
ascundă, ba chiar se apropie la jumătate de metru de pat. 
Din cauză că domnii SS-işti păreau uşor nesiguri pe 
picioare, Oskar i-a şoptit câteva cuvinte minunat de banale, 
pe care nu le va uita niciodată: 

— Nu-ţi face griji, totul e-n regulă. 

A venit şi mai aproape, de parcă ar fi încercat să le arate 
inspectorilor că nu era vorba de o boală contagioasă. 

— Aceasta e o evreică, a spus cu voce plată. N-am vrut s-o 
pun în Krankenstube. I s-au inflamat încheieturile. Oricum, 
e terminată. Nu i-au dat mai mult de treizeci şi şase de ore. 

Apoi a început să divagheze despre apa fierbinte, cum se 
produce, şi despre aburul pentru despăduchere. A arătat cu 
degetul ţevile, robineţii, cadranele manometrelor, cilindrii. 
Se mişcau în jurul patului ei de parcă ar fi fost neînsufleţită, 
o parte a unui mecanism. Lusia nu ştia încotro să se uite, 
nici măcar dacă să-şi ţină ochii deschişi sau închişi. A 
încercat să se prefacă a fi în comă. Poate că a forţat puţin 
lucrurile, dar nu gândea astfel atunci când, în timp ce-i 
împingea pe SS-işti înapoi spre scări, Oskar i-a aruncat, 
prudent, un zâmbet fugar. Va rămâne acolo şase luni şi va 
urca clătinându-se scările, în primăvară, ca să-şi reia viaţa 
de femeie într-o altă lume. 

În timpul iernii, Oskar şi-a alcătuit un arsenal propriu. 
Referitor la asta există din nou o serie de legende. Unele 
spun că armele au fost cumpărate la sfârşitul iernii de la 


Rezistenţa cehă. Dar Oskar fusese fără îndoială naţional 
socialist în 1938 şi 1939 şi s-ar fi putut teme să ia contact 
cu cehii. Cea mai mare parte a armelor, în orice caz, 
provenea dintr-o sursă sigură, de la Obersturmbannfuhrer- 
ul Rasch, şeful poliţiei şi SS-ului din Moravia. Micul depozit 
conţinea carabine şi pistoale mitralieră, nişte pistolete şi 
câteva grenade de mână. Mai târziu, Oskar va descrie 
tranzacţia cu nonşalanţă. Achiziţionase armele, va spune, 
„sub pretextul apărării fabricii, cu preţul unui inel cu 
briliant, oferit soţiei lui (Rasch)”. 

Nu a intrat în amănuntele spectacolului din biroul lui 
Rasch de la castelul Spilberk din Brno. Totuşi nu e greu de 
imaginat cum s-au petrecut lucrurile. Herr Direktor, 
îngrijorat de o posibilă revoltă a slavilor pe măsură ce 
frontul se apropie, e gata să moară la biroul său, vânzându- 
şi scump pielea, cu pistolul mitralieră în mână, după ce s-a 
îndurat să-şi lichideze soţia cu un glonţ, ca s-o salveze de la 
ceva mai rău. Herr Direktor lua de asemeni în considerare 
posibilitatea de a se trezi cu ruşii la poarta fabricii. 

— Inginerii mei Fuchs şi Schoenbrun, bunii mei tehnicieni, 
secretara mea germană, toţi aceştia au dreptul la un mijloc 
de apărare. Desigur că astea sunt gânduri negre. Mi-ar face 
plăcere să vorbesc de ceva mai aproape de inima noastră, 
Herr Obersturmbannfuhrer. Vă-cunosc pasiunea pentru 
bijuteriile frumoase. Aş putea să vă arăt acest exemplar pe 
care l-am găsit săptămână trecută? 

Aşa apăru inelul pe sugativa de pe biroul lui Rasch în timp 
ce Oskar murmura: 

— De îndată ce l-am văzut, m-am gândit la Frau Rasch. 

Odată intrat în posesia armelor, Oskar îl numi pe Uri 
Bejski, fratele meşterului de ştampile, pe postul de paznic al 
arsenalului. Uri Bejski era un individ scund, atrăgător, plin 
de viaţă. Lumea băgase de seamă că intra şi ieşea din 
apartamentul lui Stern ca şi cum ar fi făcut parte din 
familie. Era de asemenea favoritul Emiliei, care îi dăduse 
cheile apartamentului. Frau Schindler întreținea bucuroasă 


o relaţie maternă identică cu băieţelul familiei Spira. Îl 
chema regulat în bucătărie şi-l îndopa cu felii de pâine cu 
margarină. 

Uri Bejski lua unul câte unul deţinuţii din micul grup 
selecționat pentru pregătire, aducându-i în depozitul lui 
Salpeter, ca să-i înveţe cum să mânuiască pistolul automat 
Gewehr-41 Ws. S-au alcătuit trei grupuri de comando de 
câte cinci bărbaţi. O parte dintre recruţii lui Bejski erau 
băieţandri, ca Lutek Feigenbaum, alţii - veterani polonezi, 
ca Poldek Pfefferberg şi alţi câţiva deţinuţi pe care oamenii 
lui Schindler îi numeau „oamenii de la Budzyn”. 

Oamenii de la Budzyn erau ofiţeri şi soldaţi evrei din 
armata poloneză. Reuşiseră să supravieţuiască lichidării 
lagărului de muncă forţată Budzyn, care se aflase sub 
conducerea Untersturmfuhrer-ului Liepold. Acesta îi 
adusese la noua sa comandă din Brinnlitz. Erau cam 
cincizeci, şi toţi lucrau în bucătăria lui Oskar. Deţinuţii şi-i 
amintesc ca pe nişte persoane foarte implicate în politică. 
Studiaseră marxismul în timpul cât fuseseră închişi la 
Budzyn şi visau la o Polonie comunistă. Ca o ironie a sorții, 
ei trăiau în Brinnlitz în bucătăriile calde, ale celui mai 
apolitic dintre capitalişti, Herr Oskar Schindler. 

Legăturile lor cu majoritatea deţinuţilor, care, cu excepţia 
sioniştilor, urmau ceea ce s-ar putea numi „politica 
supravieţuirii”, erau bune. Un oarecare număr dintre ei a 
participat pe ascuns la cursurile despre pistoale automate 
ale lui Uri Bejski, căci în armata poloneză a anilor '30 nu 
avuseseră niciodată astfel de arme sofisticate. 

Dacă doamna Rasch, în ultimele zile în care soţul ei 
deţinea puterea la Brno - să zicem în timpul unei petreceri, 
al unui recital de muzică la castel - ar fi privit nestemata 
care-i sosise din partea lui Oskar Schindler, ar fi putut 
vedea reflectându-se imaginea celui mai cumplit coşmar din 
visurile ei şi ale Fuhrer-ului: un evreu marxist înarmat. 

Capitolul 36 


Vechii tovarăşi de beţie ai lui Oskar, printre care Amon şi 
Bosch, l-au considerat câteodată ca o victimă a virusului 
evreiesc. Nu era o metaforă. Credeau în asta literalmente şi 
nu-i aduceau nici o acuzaţie suferindului. Acelaşi lucru li se 
întâmplase şi altor oameni de treabă. O parte din creier 
cădea sub influenţa a ceva care era pe jumătate bacterie, 
pe jumătate magie. Dacă ar fi fost întrebaţi în ce măsură 
boala putea fi contagioasă, ar fi spus „Da, foarte”. Vedeau în 
cazul Oberleutnant-ului Sussmuth un exemplu tipic în acest 
sens. 

În cursul iernii '44-'45, Oskar şi Sussmuth se întâlniră şi 
puseră la cale scoaterea altor trei mii de femei de la 
Auschwitz, în grupuri de trei până la cinci sute odată, şi 
dispersarea lor în lagăre mai mici din Moravia. Oskar a pus 
la bătaie influenţa sa, capacitatea de a se tocmi şi toate cele 
necesare pentru „ungerea” celor angrenaţi în aceste 
operaţiuni. Sussmuth s-a ocupat de documente. În fabricile 
de textile ale Moraviei era o lipsă acută de forţă de muncă, 
şi nu toţi proprietarii detestau prezenţa evreilor atât de 
violent ca Hoffman. Cel puţin cinci fabrici germane din 
Moravia - de la Freudenthal, Jagerndorf, Liebau, Grulich, 
Trautenau - au preluat aceste umbre de femei şi au pus la 
dispoziţie structurile strict necesare unui lagăr. Niciunul 
dintre aceste lagăre nu era un paradis, şi SS-iştilor li se 
îngăduia să se amestece mult mai mult în conducerea 
acestora decât ar fi putut spera Liepold să o facă vreodată 
la Brinnlitz. Oskar va descrie mai târziu condiţiile în care 
trăiau femeile din micile lagăre ca fiind „suportabile”. Dar 
dimensiunea microscopică a lagărelor le-a ajutat să 
supravieţuiască, pentru că paznicii erau mai bătrâni, mai 
îngăduitori, mai puţin fanatici. Trebuia evitat tifosul şi 
suportată foamea, care se resimțea ca o greutate între 
coaste. Dar astfel de aşezări mărunte, aproape ţărăneşti, 
vor scăpa în cea mai mare parte de ordinele de exterminare 
care vor sosi în primăvară pe adresa lagărelor mai mari. 


Dar dacă microbul evreiesc îl infectase pe Sussmuth, la 
Oskar boala devenise galopantă. Prin Sussmuth, Oskar 
solicitase încă treizeci de metalurgişti. E limpede că nu-l 
mai interesa producţia, însă înţelegea că, dacă fabrica sa 
trebuia să-şi justifice existenţa în termenii Secţiei D, avea 
nevoie de mai multe braţe de muncă aşa-zis calificate. Când 
treci în revistă alte evenimente din iama aceea nebună, poţi 
înţelege că i-a dorit pe aceşti treizeci nu pentru că erau în 
stare să folosească un strung sau alte maşini-unelte, ci pur 
şi simplu pentru că reprezentau treizeci de oameni în plus. 
Nu exagerăm prea mult dacă spunem că îi dorea cu acea 
pasiune absolută care caracterizează inima deschisă şi 
înconjurată de flăcări a acelui lisus atârnat pe peretele din 
bucătăria Emiliei. Dar, întrucât această istorie a încercat să 
evite canonizarea domnului director Oskar Schindler, ideea 
că senzualul Oskar ar fi fost în căutarea salvării unor suflete 
trebuie argumentată. 

Unul dintre aceşti treizeci de lucrători, un ins cu numele 
de Moshe Henigman, a lăsat o declaraţie publică despre 
neînchipuita lor eliberare. La scurtă vreme după Crăciun, 
zece mii de deţinuţi din carierele de piatră de la Auschwitz 
III - de la amplasamentele fabricii de armament Krupp 
Weschel-Union, de la firma Piatră şi Pământ German, de la 
fabrica de petrol sintetic Farben şi de la întreprinderile de 
dezasamblare şi recuperare a componentelor de avioane - 
au fost încolonaţi şi duşi către Gross-Rosen. Se putea crede 
că, odată ajunşi în Silezia Inferioară, vor fi împrăştiaţi prin 
lagărele din zona industrială. Acest plan era necunoscut 
ofiţerilor SS şi celor care însoțeau prizonierii. Ignorau, de 
asemenea, frigul muşcător din acel necruţător sfârşit de an 
şi nu-şi puneau întrebări despre felul cum va fi hrănită 
coloana de deţinuţi. Cei care şchiopătau sau tuşeau erau 
scoşi din rânduri la începutul fiecărei etape şi executaţi. Din 
zece mii, spune Henigman, în zece zile nu mai rămăseseră 
în viaţă decât o mie două sute. În nord, ruşii lui Koniev 
trecuseră Vistula la sud de Varşovia şi ocupaseră toate 


drumurile spre nord-vest. Resturile coloanei au fost deci 
îndreptate către o garnizoană SS, undeva pe lângă Opole. 
Comandantul de acolo a interogat deţinuţii şi a întocmit 
liste cu lucrătorii calificaţi. Însă cumplita selecţie a 
continuat zi de zi, cei respinşi fiind împuşcaţi. Când ţi se 
striga numele, nu ştiai niciodată la ce să te aştepţi: la un 
colţ de pâine sau la un glonţ. Când i-a venit rândul lui 
Henigman, a fost expediat către sud într-un vagon de tren, 
cu alţi treizeci de oameni, sub supravegherea unui SS-ist şi 
a unui Kapo. „Ni s-a dat mâncare pentru durata călătoriei, 
îşi aminteşte el, ceva de neînchipuit până atunci.” 

După război, Moshe Henigman a povestit despre 
fantastica lume de la Brinnlitz. „Nu puteam crede că exista 
vreun lagăr unde bărbaţii şi femeile lucrau împreună, unde 
nu existau bătăi, nu erau Kapo.” Reacţia lui este marcată de 
o mică hiperbolă, căci la Brinnlitz exista segregaţie. Din 
când în când, blonda prietenă a lui Oskar lăsa să-i scape 
câte o palmă şi, odată, când un băiat a furat un cartof din 
bucătărie şi i s-a raportat asta lui Liepold, comandantul l-a 
obligat să stea toată ziua pe un taburet în curte, cu cartoful 
în gură, saliva scurgându-i-se de-a lungul bărbiei, şi cu o 
pancartă pe care scria „Hoţ de cartofi” atârnată de gât. 

Dar pentru Henigman, acest fel de lucruri nu meritau să 
fie amintite. „Cum poate cineva descrie, întreabă el, 
trecerea de la iad la paradis?” 

Când l-a întâlnit pe Oskar, a primit sfatul să se întremeze. 
— Spune-le supraveghetorilor când eşti gata de muncă, a 
spus Herr Direktor. Şi Henigman, pus în faţa acestei ciudate 
răsturnări de politică, s-a simţit de parcă ar fi aterizat pe o 

pajişte liniştită. 

Deoarece aceşti treizeci de tinichigii erau doar o rămăşiţă 
a celor zece mii, trebuie spus din nou că Oskar întruchipa 
doar un minor zeu al salvării. Dar, ca orice spirit ocrotitor, i- 
a salvat fără deosebire pe Goldberg şi pe Helen Hirsch, şi a 
depus acelaşi efort ca să-l salveze pe doctorul Leon Gross 
ca şi pe Olek Rosner. La fel de echitabil, a încheiat o 


înţelegere costisitoare cu Gestapoul din regiunea Moravia. 
Ştim că înţelegerea a fost încheiată, dar nu ştim cu ce preţ; 
este sigur însă că a costat o avere. 

Un deţinut numit Benjamin Wrozlawski a devenit subiectul 
acestei înţelegeri. Wrozlawski era un fost deţinut din 
lagărul de muncă de la Gliwice. Spre deosebire de lagărul 
lui Henigman, Gliwice nu se afla în regiunea Auschwitz, dar 
era îndeajuns de aproape pentru a fi unul dintre lagărele 
subsidiare ale acestuia. Pe 12 ianuarie - când Koniev şi 
Zukov au lansat ofensiva - fantasticul regat al lui Hoss şi toţi 
sateliții săi erau în primejdie de a fi capturați peste noapte. 
Deţinuţii de la Gliwice au fost urcați în vagoanele Ostbahn şi 
expediaţi către Fernwald. Nu se ştie cum, Wrozlawski şi un 
prieten al său pe nume Roman Wilner au reuşit să sară din 
tren. O cale obişnuită de evadare o constituiau gurile de 
aerisire din tavanele vagoanelor. Dar prizonierii care 
încercau asta erau de cele mai multe ori împuşcaţi de 
santinelele plasate pe acoperişuri. Wilner a fost atins în 
timpul evadării, dar era totuşi în stare să umble; împreună 
cu prietenul său, s-au strecurat prin liniştitele orăşele de la 
graniţa Moraviei. Au fost în cele din urmă arestaţi într-una 
dintre aceste localităţi şi duşi la sediul Gestapo-ului de la 
Troppau. 

De îndată ce au ajuns acolo şi au fost percheziţionaţi şi 
aruncaţi într-o celulă, unul dintre domnii de la Gestapo a 
intrat şi le-a spus că nu li se va întâmplă nimic rău. Nu 
aveau nici un motiv să nu-l creadă. Ofiţerul a continuat 
spunând că nu o să-l transfere pe Wilner la un spital, în 
ciuda rănii, pentru că va fi pur şi simplu ridicat şi aruncat 
din nou în acel circuit. 

Cei doi prieteni au stat închişi aproape două săptămâni. 
Fusese necesar să se ia legătura cu Oskar şi să se 
negocieze un preţ. În tot acest timp, ofiţerul s-a purtat cu ei 
de parcă ar fi fost arestaţi pentru a fi protejaţi; şi deţinuţii 
continuară să considere această idee absurdă. Când s-a 
deschis uşa şi au fost scoşi afară, s-au gândit că vor fi 


împuşcaţi. În loc de asta, au fost conduşi de un SS-ist până 
la gară, de unde au continuat călătoria cu trenul spre sud- 
est, către Brno. 

Pentru amândoi, sosirea la Brinnlitz avea aceeaşi aparenţă 
suprarealistă, încântătoare şi înspăimântătoare totodată pe 
care o sesizase şi Henigman. Wilner a fost trimis la 
infirmerie sub îngrijirea doctorilor Handler, Lewkowicz, 
Hilfstein şi Biberstein. Wrozlawski a fost trimis într-un fel de 
sector de convalescenţă, organizat pentru nişte situaţii 
extraordinare, pe care le vom menţiona curând, într-un colţ 
de la parterul fabricii. Herr Direktor i-a vizitat şi i-a întrebat 
cum se simt. Întrebarea uluitoare l-a înspăimântat pe 
Wrozlawski, ca şi peisajul înconjurător. Se temea, aşa cum 
avea să spună după nişte ani, că „drumul de la spital va 
duce direct la stâlpul de execuţie, aşa cum se întâmplă în 
celelalte lagăre”. A fost hrănit cu săţiosul porridge al 
Emiliei şi l-a văzut deseori pe Schindler. Dar, aşa cum 
mărturiseşte, era încă ameţit şi fenomenul Brinnlitz i se 
părea de nepătruns. 

Oskar aranjase cu Gestapo-ul provinciei ca unsprezece alţi 
evadați să se alăture populaţiei înghesuite din lagăr. 
Fiecare dintre aceştia se depărtase de o coloană sau sărise 
dintr-un tren. În hainele lor vărgate şi urât mirositoare, 
încercaseră să rămână în libertate. După lege, toţi ar fi 
trebuit împuşcaţi. 

În 1963, doctorul Steinberg de la Tel Aviv oferi un alt 
exemplu despre obişnuita generozitate necondiționată, 
nemărginită şi contagioasă a lui Oskar. Steinberg era 
medicul unui mic lagăr de muncă de pe dealurile sudete, 
unul din multele noi lagăre împrăştiate prin munţi. 
Aparţinea de Luftwaffe şi era destinat fabricării unor 
componente pentru avioane, pe care Steinberg nu le-a 
specificat. Acolo locuiau patru sute de deţinuţi. Mâncarea 
era proastă, spunea doctorul, şi normele îngrozitoare. 

În urma unor zvonuri despre lagărul de la Brinnlitz, 
Steinberg a reuşit să obţină un permis de trecere şi un 


camion al fabricii cu care s-a repezit să-l vadă pe Oskar. Îi 
descrise condiţiile disperate din lagărul Luftwaffe. Doctorul 
afirmă că Oskar a acceptat destul de uşor să-i dea o parte 
din rezervele de alimente de la Brinnlitz. O singură 
întrebare îl preocupa pe Oskar: sub ce pretext putea veni 
Steinberg regulat la el, ca să ridice alimente. Au convenit că 
lucrul cel mai plauzibil era controlul medical regulat la 
doctorii din infirmeria lagărului. 

Ca urmare, Steinberg a trecut pe la Brinnlitz de două ori 
pe săptămână şi a adus în lagărul său cantităţi importante 
de pâine, semolină, cartofi şi ţigări. Dacă Schindler se afla 
prin preajma depozitului în zilele în care Steinberg îşi 
încărca camionul, se întorcea cu spatele şi se depărta. 

Steinberg nu dă nici o cifră asupra cantităţii de alimente, 
dar apreciază, în calitate de medic că, dacă n-ar fi făcut rost 
de aceste provizii, până în primăvară ar fi murit cel puţin 
cincizeci de prizonieri din lagărul Luftwaffe. 

Pe lângă răscumpărarea femeilor de la Auschwitz, cea mai 
uluitoare operaţiune de salvare a fost cea de la Goleszow - 
o carieră şi o fabrică de ciment din interiorul lagărului 
Auschwitz III. Aşa cum a reieşit din povestea celor treizeci 
de lăcătuşi, în tot cursul lunii ianuarie 1945, s-au dezafectat 
înspăimântătoarele instalaţii de la Auschwitz şi, pe la 
mijlocul lunii, o sută douăzeci de lucrători de la carieră au 
fost aruncaţi în două vagoane de vite. Călătoria lor va fi la 
fel de amară ca a tuturor, dar va sfârşi mai bine ca a 
multora. E bine să ne amintim că, asemenea celor de la 
Goleszow aproape toată lumea din zona Auschwitz se afla în 
mişcare luna aceea. Dolek Horowitz fusese expediat la 
Mauthausen. Micul Richard a fost totuşi lăsat la urmă, cu 
alţi copii mai mici. Ruşii îl vor descoperi mai târziu, la 
sfârşitul lunii, într-un Auschwitz abandonat de SS şi vor 
afirma, desul de corect, că el şi ceilalţi fuseseră ţinuţi 
pentru experimente medicale. Henry Rosner şi Olek, cel de 
nouă ani (care părea să nu mai fie necesar laboratoarelor) 
au fost expediaţi de la Auschwitz în coloană, spre o 


destinaţie aflată la o distanţă de treizeci de mile, cei care au 
rămas în urmă fiind împuşcaţi. La Sosnowiec au fost 
înghesuiți în vagoane de marfă. Binevoitor, un paznic SS 
care avea ordin să separe copiii, i-a lăsat pe Olek şi pe 
Henry să urce în acelaşi vagon. Era o asemenea 
înghesuială, încât toată lumea trebuia să stea în picioare. 
Dar, pe măsură ce oamenii mureau de frig şi de sete, un 
domn pe care Henry îl descria ca pe „un evreu isteţ” îi 
suspenda pe cei morţi în păturile lor de cârligele fixate în 
tavan şi folosite de obicei pentru imobilizarea cailor. Astfel, 
pe podea rămânea mai mult loc pentru cei în viaţă. Spre 
binele băiatului, lui Henry i-a venit ideea să-l atârne pe Olek 
în pătura lui în exact la fel, de aceleaşi cârlige. În felul 
acesta copilul a călătorit mai comod, iar atunci când trenul 
se oprea în staţii sau pe linii secundare, striga la nemţii de 
afară, cerându-le să arunce bulgări de zăpadă în ferestrele 
acoperite cu plase de sârmă. Bulgării se spărgeau şi zăpada 
se împrăştia în interiorul vagonului, şi bărbaţii se luptau 
pentru câteva cristale de gheaţă. 

În decursul celor şapte zile cât a durat călătoria până la 
Dachau, jumătate din ocupanţii vagonului lui Rosner au 
murit. Când, în cele din urmă, au ajuns şi s-a deschis uşa, 
afară s-a rostogolit un trup inert şi după el Olek, care s-a 
ridicat imediat din zăpadă. A luat un ţurţure atârnat de 
podeaua vagonului şi a început să-l lingă însetat. Aşa se 
călătorea în Europa, în ianuarie 1945. 

Pentru deţinuţii de la cariera de piatră Goleszow a fost 
chiar mai rău. Documentele însoţitoare ale celor două 
vagoane de marfa, păstrate în arhivele de la Yad Vashem, 
arată că au călătorit mai bine de zece zile fără mâncare şi 
cu uşile închise din pricină că îngheţaseră încuietorile. R., 
un băiat de şaisprezece ani, îşi aminteşte că zgâriau gheaţa 
adunată pe pereţi în interiorul vagonului, ca să-şi aline 
setea. Nu au fost lăsaşi să coboare nici la Birkenau. 
Îngrozitorul proces de exterminare se apropia de sfârşit. 
Nu mai era timp pentru ei. Au fost abandonaţi pe o linie 


secundară şi reataşaţi altor locomotive, târâţi cincizeci de 
mile, decuplaţi din nou. Erau lăsaţi la poarta unor lagăre ai 
căror comandanţi refuzau să-i primească pentru motivul, 
real, că îşi pierduseră orice valoare industrială şi pentru că, 
oricum, posibilităţile lagărului - paturi şi raţii - fuseseră 
depăşite. 

Puţin înainte de revărsatul zorilor, într-o dimineaţă de la 
sfârşitul lui ianuarie, au fost decuplaţi şi abandonaţi pe o 
linie secundară la Zwittau. Oskar spune că i-ar fi telefonat 
de la depou un prieten de-al său ca să îi comunice că a auzit 
ţipete şi zgomote în nişte vagoane. Captivii îşi strigau 
rugăminţile în mai multe limbi, căci, după cum scria în 
documente, erau sloveni, polonezi, cehi, germani, francezi, 
unguri, olandezi şi sârbi. Este foarte probabil ca prietenul 
care i-a telefonat să fi fost cumnatul care se ocupa de 
depoul de marfă de la Zwittau. Oskar l-a rugat să expedieze 
cele două vagoane pe linia secundară până la Brinnlitz. 

Era o dimineaţă cu un ger înfiorător - minus treizeci de 
grade Celsius, spune Stern. 

Chiar şi meticulosul Biberstein spune că trebuie să fi fost 
cel puţin minus douăzeci de grade. 

Poldek Pfefferberg şi-a luat aparatura de sudură şi a ieşit 
pe linia înzăpezită să taie uşile îngheţate. A auzit şi el 
vaietele nepământeşti dinăuntru. 

Este greu de descris ce au văzut când, în cele din urmă, 
uşile au fost deschise. În fiecare vagon, centrul podelei era 
ocupat de o piramidă de cadavre îngheţate, cu membrele 
contorsionate. O sută şi ceva de oameni, încă în viaţă, 
duhneau îngrozitor, erau vineţi de frig, numai piele şi oase. 
Niciunul dintre ei nu cântărea mai mult de treizeci şi patru 
de kilograme. 

Oskar nu se afla acolo. Era în fabrică, unde supraveghea 
amenajarea unui colţ cald al atelierului pentru transportul 
de la Goleszow. Deţinuţii dezasamblară ultimele dintre 
maşinăriile părăsite de Hoffman şi le transportară în garaj. 
Au adus paie şi le-au împrăştiat pe podea. Schindler fusese 


deja în biroul comandantului, ca să vorbească cu Liepold. 
Untersturmbannfuhrer-ul nu a fost de acord să preia 
oamenii de la Goleszow, asemenea celorlalţi comandanţi pe 
la care trecuseră bieţii oameni în ultimele săptămâni. 
Liepold a remarcat, pe bună dreptate, că nimeni nu putea 
să pretindă că aceşti oameni ar fi muncitori la fabrica de 
muniții. Oskar a recunoscut asta, dar a garantat că o să-i 
treacă în registre şi o să plătească prin urmare şase 
reichsmark pe zi pentru fiecare dintre ei. Pot să-i folosesc 
după ce se refac, a spus Oskar. Comandantul analiză cele 
două aspecte ale cazului: mai întâi, Oskar nu putea fi oprit; 
în al doilea rând, o creştere a dimensiunilor lagărului şi a 
taxelor pentru forţa de muncă plătite de Herr Direktor ar 
putea să-i convină lui Hassebroeck. I-a trecut la iuţeală în 
registre, antedatând înregistrările, astfel că, atunci când cei 
de la Goleszow erau târâţi pe poarta fabricii, Oskar 
începuse deja să plătească pentru ei. 

În atelier au fost înfăşuraţi în pături şi întinşi pe paie. 
Emilie a venit din apartamentul ei, însoţită de doi deţinuţi 
care cărau între ei o imensă găleată cu terci. Doctorii 
observaseră degerăturile şi cereau unguente. Doctorul 
Biberstein i-a atras atenţia lui Oskar că oamenii vor avea 
nevoie de vitamine, deşi era sigur că nu exista aşa ceva în 
Moravia. 

În acest timp, cele şaisprezece cadavre îngheţate au fost 
aşezate într-un hambar. Privindu-le, rabinul Levartov 
înţelese că, datorită membrelor contorsionate de frig, vor fi 
greu de îngropat în maniera tradiţională, care nu îngăduia 
ca oasele să fie rupte. Levartov înţelese că problema 
trebuia discutată cu comandantul. Liepold avea în dosarul 
său anumite directive de la Secţia D, care cerea 
personalului SS să scape de morţi prin ardere. În camera 
cazanelor erau dispozitive perfecte pentru aşa ceva, 
cuptoare industriale aproape capabile să vaporizeze un 
corp. Totuşi, Schindler refuzase până atunci de două ori să 
îngăduie arderea cadavrelor. 


Prima dată s-a întâmplat la moartea Jankăi Feigenbaum în 
infirmeria de la Brinnlitz. Liepold ordonase imediat 
incinerarea trupului. Oskar aflase de la Stern că asta era de 
neacceptat pentru familia Feigenbaum şi rabinul Levartov. 
Opoziția sa putea fi alimentată şi de reminiscenţele catolice 
din conştiinţa sa. În anii aceia, biserica catolică se opunea 
ferm incinerării. Oskar nu-i îngădui comandantului să 
folosească cuptorul, dădu ordin tâmplarilor să pregătească 
un sicriu şi puse la dispoziţie o căruţă cu cal, permițându-i 
lui Levartov şi familiei să iasă afară din lagăr sub pază şi să 
îngroape fata în pădure. 

Bărbaţii familiei Feigenbaum, tată şi fiu, merseseră în 
spatele căruţei numărând paşii de la poarta lagărului, astfel 
ca la sfârşitul războiului să poată regăsi trupul Jankăi. 

Martorii spun că Liepold era furios, considerând asta ca o 
cocoloşire a prizonierilor. O parte din cei de la Brinnlitz 
comentau chiar că Oskar arăâtase faţă de Levartov şi 
Feigebaum o atenţie şi o politeţe mai accentuate în raport 
cu atitudinea pe care o manifesta de obicei faţă de Emilie. 

A doua oară, Liepold a pretins să fie folosite cuptoarele la 
moartea bătrânei doamne Hoffstatter. La cererea lui Stern, 
Oskar a pus să fie pregătit un alt sicriu, acceptând să fie 
introdus în el o placă de metal pe care s-au trecut datele 
importante ale decedatei. Levartov, însoţit de minyam, un 
cor de zece bărbaţi, care recitau Kaddish lângă moartă, au 
fost învoiţi să părăsească lagărul şi să asiste la funeralii. 

Stern afirmă că, tot pentru doamna Hoffstatter, Oskar a 
organizat un cimitir evreiesc în parohia catolică de la 
Deutsch-Bielau, un sat din apropiere. După cele spuse de el, 
în duminica în care a murit bătrâna, Oskar s-a dus la 
biserica parohială şi a avansat această propunere preotului. 
Un consiliu parohial convocat la iuţeală a încuviinţat să-i 
vândă o mică porţiune de pământ de la marginea 
cimitirului. Fără îndoială că o parte dintre membrii 
consiliului s-au opus, pentru că în acea perioadă legile 


canonice erau interpretate foarte îngust în ceea ce priveşte 
dreptul anumitor oameni de a fi îngropaţi în pământ sfinţit. 

Alţi deţinuţi pe afirmaţiile cărora ne putem baza spun 
totuşi că o parcelă din cimitirul evreiesc a fost cumpărată 
de Oskar la data când a sosit transportul de la GoleszOw, cu 
acea piramidă de cadavre contorsionate. Într-un raport 
ulterior, Oskar afirmă că a fost nevoit să cumpere acea 
parcelă pentru a îngropa morţii de la Goleszow. După altă 
mărturie, când preotul parohiei a arătat porţiunea de 
dincolo de gardul cimitirului, rezervată pentru îngroparea 
sinucigaşilor, şi a sugerat ca cei de la Goleszow să fie 
îngropaţi acolo, Oskar i-a răspuns că aceştia nu erau 
sinucigaşi, ci victimele unei crime îngrozitoare. 

Sosirea „morţilor de la Golesz6w” şi decesul doamnei 
Hoffstatter trebuie totuşi să fi survenit la scurt interval de 
timp, şi amândouă au fost marcate cu ritualul complet în 
acest cimitir evreiesc unic, de la Deutsch-Bielau. 

Se desprinde limpede din amintirile deţinuţilor de la 
Brinnlitz faptul că această atitudine a avut un imens ecou 
moral în lagăr. Trupurile contorsionate descărcate din 
vagoane erau aproape inumane. Privindu-le, te înspăimânta 
fragilitatea propriei tale fiinţe. Inumanul era dincolo de 
hrană, igienă, căldură. Numai prin ritualul înmormântării li 
se putea reda statutul uman - ca şi propria linişte. Drept 
urmare, felul în care a oficiat Levartov incantaţia 
tânguitoare al Kaddish-ului a avut o greutate mult mai mare 
pentru deţinuţi decât ar fi putut avea vreodată asemenea 
ceremonii în relativa linişte a Cracoviei de dinainte de 
război. 

Pentru îngrijirea cimitirului evreiesc şi pregătirea locurilor 
în eventualitatea unor decese ulterioare, Oskar a angajat 
un Unterscharfuhrer SS între două vârste şi i-a plătit un 
mic salariu. 

Emilie se îngrijea de propriile ei afaceri. Înarmată cu un 
teanc de documente false, puse la dispoziţie de Bejski, a pus 
doi dintre deţinuţii lagărului să încarce cu votcă şi ţigări 


unul dintre camioanele fabricii şi le-a cerut să o ducă în 
marele oraş minier Ostrava, aflat chiar lângă graniţa 
Guvernământului General. La spitalul militar a reuşit să 
facă un aranjament cu câteva dintre cunoştinţele lui Oskar 
şi să aducă unguente împotriva degerăturilor, sulfamidă şi 
vitaminele despre care Biberstein credea că sunt imposibil 
de procurat. Emilie făcea regulat astfel de drumuri. 
Începea să fie şi ea o călătoare, ca soţul ei. 

După primele decese nu au mai urmat şi altele. Cei de la 
Goleszow erau „musulmani” şi se ştia că starea 
„musulmanilor” nu putea fi îmbunătăţită. Dar Emilie avea 
un fel de încăpățânare care o făcea să nu accepte 
inevitabilul. Umbla după ei cu găleţile pline cu terci. Din cei 
salvaţi de la Goleszow, spune doctorul Biberstein, nimeni nu 
ar fi rămas în viaţă fără tratamentul ei. După o vreme, 
bărbaţii din grup au fost zăriţi încercând să se facă utili în 
fabrică. Într-o zi, magazinerul evreu l-a rugat pe unul dintre 
aceştia să-i ducă o cutie până la o maşină din ateliere. 

— Cutia cântăreşte treizeci şi cinci de kilograme, a spus 
tânărul, şi eu treizeci şi două. Cum dracu' pot să o car? 

În fabrica plină cu maşini neproductive, cu ateliere 
„mobilate” cu sperietori de ciori, sosi în iama aceea Herr 
Amon Goeth. leşise din închisoare şi venise ca să salute 
familia Schindler. Tribunalul SS îl eliberase din închisoarea 
de la Breslau din cauza diabetului. Era îmbrăcat într-un 
costum vechi, probabil o fostă uniformă căreia i se 
scoseseră însemnele. Există unele zvonuri privitoare la 
sensul acestei vizite şi ele persistă până în ziua de azi. Unii 
cred că umbla după ajutor, alţii presupun că Oskar 
ascunsese ceva pentru el - bani sau ceva asemănător, 
provenind de la ultimele afaceri ale lui Amon la Cracovia, în 
care Oskar acţionase probabil ca agentul lui. Unii dintre cei 
care au lucrat în preajma biroului lui Oskar presupun că 
Amon a cerut chiar un post de conducere la Brinnlitz. 
Nimeni nu ar fi putut spune că era lipsit de experienţă. De 
fapt, toate aceste trei posibile motive ale sosirii lui Amon la 


Brinnlitz sunt plauzibile, deşi este puţin probabil ca Oskar 
să fi acţionat ca agent al lui Amon. 

Când a intrat pe poarta lagărului, s-a putut vedea că 
închisoarea şi necazurile îl subţiaseră. Obrajii îşi pierduseră 
rotunjimea. Trăsăturile şale aminteau de acel Amon care 
venise la Cracovia în ziua de Anul Nou 1943 ca să lichideze 
ghetoul, şi totuşi erau diferite, pentru că pielea avea o tentă 
gălbuie din cauza bolii de ficat şi o alta gri - rezultatul 
timpului petrecut în închisoare. Şi dacă ştiai să priveşti, 
dacă îndrăzneai să priveşti, vedeai o nouă atitudine. Unii 
deţinuţi, ridicându-şi privirile de pe strunguri, au zărit pe 
ferestrele atelierelor umbra acelei figuri care se ridica din 
cele mai cumplite coşmaruri ale lor, trecând neanunţată 
prin curtea fabricii, îndreptându-se către birourile lui 
Schindler. Helen Hirsch părea să fi căzut în transă, 
nedorindu-şi altceva decât să poată dispărea. Dar alţii 
fluierară după el; iar bărbaţii se întoarseră de la maşinile 
lor şi scuipară. Femeile mai în vârstă ridicară spre el 
ghemele de lână pe care le împleteau, ca o provocare. 
Pentru că aceasta era răzbunarea, să arăţi că, în ciuda 
terorii şi a spaimei aduse de el, Adam îşi săpa încă 
pământul, iar Eva torcea. Dacă Amon dorea o slujbă la 
Brinnlitz - şi mai erau şi alte locuri unde un 
Hauptstumfuhrer suspendat din funcţie se putea duce - 
Oskar fie că l-a făcut să renunţe, fie că l-a cumpărat. În 
această privinţă, întâlnirea nu s-a deosebit de toate 
celelalte. Ca o dovadă de politeţe, Herr Direktor l-a purtat 
pe Amon prin fabrică şi, la trecerea prin ateliere, reacţia a 
fost şi mai puternică. Întors în birou, Amon a fost auzit 
cerând ca Oskar să-i pedepsească pe deţinuţi pentru lipsa 
lor de respect, iar Oskar a mormăit că o să se ocupe de 
evreii obraznici şi şi-a exprimat consideraţia pentru Herr 
Goeth. 

Deşi SS-ul îl eliberase din închisoare, cercetările asupra 
afacerilor lui erau încă în curs. Un judecător de la 
tribunalul SS venise la Brinnlitz în ultimele săptămâni, să-l 


interogheze din nou pe Pemper asupra procedurilor de 
conducere ale lui Amon. Înainte de a începe interogatoriul, 
comandantul Liepold îi şoptise lui Pemper că ar fi bine să-şi 
controleze cuvintele pentru că judecătorul voia să-l ia la 
Dachau spre a-l executa, după ce-i va smulge toate 
informaţiile. Înţelept, Pemper făcuse tot posibilul să-l 
convingă pe judecător de lipsa de importanţă a muncii sale 
în birourile de la Plaszow. 

Nu se ştie cum, Amon auzise că anchetatorii exercitau 
presiuni asupra lui Mietek Pemper. Curând după ce sosi la 
Brinnlitz, îşi înghesui fostul dactilograf într-un colţ din 
biroul lui Oskar şi dori să afle ce întrebări îi pusese 
judecătorul. Pemper crezu că ghiceşte în ochii lui Amon 
nemulţumirea că fostul lui funcţionar continua să fie o sursă 
vie de dovezi pentru tribunal. Desigur, Amon slăbise, arăta 
dărâmat în costumul vechi şi nu avea nici o putere în biroul 
lui Oskar. Dar puteai oare să fii sigur? Era totuşi Amon şi îşi 
păstrase tonul autoritar. Pemper spuse că judecătorul îi 
atrăsese atenţia că nu trebuie să vorbească cu nimeni 
despre interogatoriu. El izbucni furios şi ameninţă că o să 
se plângă lui Herr Schindler. Asta, dacă vreţi, era o dovadă 
a neputinței lui Amon. Niciodată până atunci nu fusese în 
postura să se ducă la Oskar ca să solicite pedepsirea unui 
deţinut. 

În seara următoare, femeile triumfau. Nu le putea atinge. 
Izbutiseră s-o convingă în acest sens chiar şi pe Helen şi 
fata reuşi să doarmă bine. Amon părăsi fabrica, 
îndreptându-se către maşina care trebuia să-l ducă la gara 
din Zwittau. Nu trecuse niciodată de trei ori printr-un loc 
fără să năruiască speranţele de viaţă ale unui nefericit. Era 
clar că acum nu avea nici o putere. Iotuşi, nimeni nu-l putea 
privi în ochi la plecare. Treizeci de ani mai târziu, de la 
Buenos Aires la Sydney, de la New York la Cracovia, de la 
Los Angeles la Ierusalim, Amon va mai bântui încă somnul 
veteranilor de la Ptaszow. 


„Când îl vedeai pe Goeth - spune Poldek Pfefferberg - 
vedeai moartea.” 

Aşa se face că - precum şi-a dorit - nu a putut fi niciodată 
doborât cu adevărat. 

Capitolul 37 

În anul acela, Oskar şi-a sărbătorit cea de-a treizeci şi 
şaptea zi de naştere cu doi deţinuţi. Unul dintre lăcătuşi 
meşterise o mică cutie pentru butoni şi când Herr Direktor 
a apărut la parterul atelierelor, Niusia Horowitz a fost 
împinsă spre el pentru a rosti, în germană, discursul 
repetat de nenumărate ori: „Herr Direktor, spuse ea cu o 
astfel de voce, încât Oskar a fost nevoit să pună mâna la 
ureche şi să se aplece ca să audă, toţi deţinuţii vă doresc 
numai bine cu ocazia acestei aniversări a zilei de naştere.” 

Era o zi de Sabat pe care cei de la Brinnlitz şi-o vor aminti 
întotdeauna ca pe o sărbătoare. Dis-de-dimineaţă, cam pe la 
ora la care Oskar începuse să petreacă în biroul său, cu 
coniac Martell şi fluturând telegrama insultătoare de la 
inginerii din Brno, în curte au intrat două camioane 
încărcate cu pâine albă. O parte din încărcătură merse la 
garnizoană, ajungând până la mahmurul Liepold, care 
obişnuia să doarmă târziu în locuinţa sa din sat. Atât era de- 
ajuns ca SS-iştii să nu înceapă să mormăie, protestând faţă 
de felul în care îşi răsfăţa Herr Direktor deţinuţii. Aceştia au 
primit trei sferturi de kilogram de pâine. O cercetau cu 
privirea pe măsură ce o mâncau şi se bucurau. Au existat 
unele speculaţii asupra provenienţei pâinii. 

În parte, aceasta se putea explica prin bunăvoința 
directorului morii locale, Daubek, cel care se întorcea cu 
spatele ori de câte ori deţinuţii de la Brinnlitz îşi umpleau 
pantalonii cu faină de ovăz. Dar nu atât despre calea pe 
care ar fi putut să o urmeze, despre brutăria folosită sau 
despre proveniența făinii albe, s-a discutat, cât despre 
faptul că evenimentul era un fel de vrajă, o minune. 

Deşi ziua este amintită ca o sărbătoare, de fapt nu existau 
prea multe motive de bucurie. Cu puţin timp în urmă sosise 


o lungă telegramă de la Herr Kommandant Hassebroeck 
din Gross-Rosen, pentru Liepold din Brinnlitz, cu 
instrucţiuni asupra lichidării populaţiei de acolo în 
eventualitatea apropierii ruşilor. Trebuia să aibă loc o 
ultimă selecţie, se spunea în telegrama lui Hassebroeck. 
Bătrânii şi bolnavii urmau să fie împuşcaţi imediat, iar cei 
sănătoşi - încolonaţi şi duşi în direcţia Mauthausen. 

Deşi deţinuţii din ateliere nu ştiau nimic despre telegrama 
aceasta, se temeau instinctiv de astfel de lucruri. Toată 
săptămână auziseră zvonuri că în pădurile ce mărgineau 
Brinnlitz-ul fuseseră aduşi polonezi ca să sape gropi mari. 
Pâinea albă venea ca o contrapondere acestui zvon, un fel 
de garanţie pentru viitorul tuturor. Şi totuşi, oamenii 
păreau să se aştepte la o perioadă plină de primejdii mult 
mai subtile decât cele din trecut. 

Dacă lucrătorii din fabrica lui Oskar nu ştiau nimic despre 
telegramă, nu ştia nici comandantul Liepold. Telegrama îi 
fusese înmânată mai întâi lui Mietek Pemper, în biroul 
comandantului. Pemper o deschisese la abur, apoi o lipise la 
loc şi i-o înmânase lui Oskar. Acesta se aşezase la birou, o 
citise, după care se întorsese către el. 

— E în regulă, mormăise, va trebui să ne luăm la revedere 
de la Untersturmfuhrer-ul Liepold. 

Căci atât Oskar, cât şi Pemper îl socoteau pe Liepold 
singurul SS-ist din garnizoană capabil să ducă la îndeplinire 
un astfel de ordin. Adjunctul comandantului era un om 
trecut de patruzeci de ani, un Oberscharfuhrer SS pe nume 
Motzek. Deşi el putea comite un măcel dacă intra în panică, 
nu era capabil să ucidă cu sânge rece o mie trei sute de 
persoane. 

Cu câteva zile înainte de aniversare, Oskar îi trimisese 
câteva reclamaţii confidenţiale lui Hassebroeck, referindu- 
se la comportamentul excesiv de brutal al domnului 
comandant Liepold. Apelase la influentul şef de poliţie 
Rasch, înaintându-i aceleaşi acuzaţii. Le prezentase atât lui 
Hassebroeck, cât şi lui Rasch copii ale scrisorilor pe care le 


trimisese la biroul generalului Glucks, la Oranienburg. Miza 
pe faptul că Hassebroeck îşi va aminti de generozitatea sa 
sperând în reeditarea acestor gesturi în viitor, că va 
observa presiunile pe care le făcea asupra celor din 
Oranienburg şi Brno pentru a-l înlocui pe Liepold şi că-l va 
transfera pe Liepold fără să se ostenească să facă 
investigaţii asupra comportamentului Untersturmfuhrer- 
ului faţă de deţinuţii de la Brinnlitz. 

Era un joc tipic schindlerian, la o scară ceva mai mare 
decât acela de „21” dintre Oskar şi Amon. Miza o 
constituiau toţi cei de la Brinnlitz, de la Hirsch Krischer, 
deţinutul nr. 68821, mecanic auto în vârstă de patruzeci şi 
opt de ani, până la Jarum Kiaf, deţinutul nr. 77196, 
muncitor necalificat de douăzeci şi şapte de ani şi 
supravieţuitor al transportului de la Goleszow. Şi 
bineînţeles erau puse la socoteală toate femeile de la 
Brinnlitz, de la nr. 76201 - strungăriţa de douăzeci şi nouă 
de ani Berta Aftergut, la nr. 76500 - Jenta Zwetschenstiel 
de treizeci şi şapte de ani. 

Oskar adună motive pentru reclamaţii suplimentare 
împotriva lui Liepold, invitându-i pe comandanţi la cină în 
apartamentul din fabrică. Era în 27 aprilie, înainte de ziua 
sa de naştere. Cam pe la 11 noaptea, deţinuţii aflaţi la lucru 
în ateliere au fost surprinşi să-l vadă pe comandant beat 
criţă, clătinându-se pe picioare prin fabrică, sprijinindu-se 
de un Herr Direktor ceva mai treaz. În drum, Liepold 
încerca să-şi fixeze privirile asupra câte unui lucrător. Urla 
furios, arătând către uriaşele grinzi ale acoperişului de 
deasupra maşinilor. Herr Direktor îl ţinuse întotdeauna 
departe de fabrică, dar aici era cea mai înaltă autoritate, cu 
drept de a pedepsi. 

— Jidani împuţiţi, urlă, vedeţi grinda aia? Uitaţi-vă la ea, 
de acolo o să vă spânzur pe toţi! 

Oskar îl împingea uşurel înainte, murmurându-i întruna 
„ai dreptate, ai dreptate, dar nu în seara asta, nu, altădată”. 
În ziua următoare, Oskar îl sună pe Hassebroeck şi pe alţii, 


cu reclamaţiile de rigoare. Omul umblă beat prin fabrică, 
făcând scandal, amenințând cu execuţia imediată. Aceştia 
nu sunt simpli muncitori, ci tehnicieni cu înaltă calificare, 
angajaţi în fabricarea unor arme secrete etc. Şi, cu toate că 
Hassebroeck era răspunzător de moartea a mii de lucrători 
în carierele de piatră, deşi considera că toată forţa de 
muncă evreiască va trebui lichidată la apropierea ruşilor, a 
fost de acord ca fabrica lui Herr Schindler să fie tratată ca 
un caz special. 

Oskar afirma că Liepold a susţinut dintotdeauna că i-ar fi 
plăcut să meargă pe front. E tânăr, e sănătos, e entuziast. 
Ei bine, îi spuse Hassebroeck lui Oskar, vom vedea ce se 
poate face. 

Între timp, comandantul Liepold petrecu ziua de naştere a 
lui Oskar dormind, ca să se vindece de mahmureală. 

În absenţa acestuia, Oskar ţinu un surprinzător discurs. 

Petrecuse toată ziua, dar nimeni nu-şi aminteşte să se fi 
bâlbâit. Nu avem textul celor spuse, dar există un alt 
discurs, ţinut zece ani mai târziu, în ajunul zilei de 8 mai, de 
la care avem o copie. După spusele celor care au fost de 
faţă, amândouă discursurile conţineau idei similare. Cu alte 
cuvinte, amândouă erau promisiuni pentru viaţă. 

A opta pentru unul dintre aceste discursuri, înseamnă a le 
diminua efectul. Ceea ce încerca Oskar, instinctiv, era să 
modifice realitatea, să schimbe imaginea pe care o aveau 
despre ei înşişi atât deţinuţii, cât şi SS-iştii. Cu multă vreme 
în urmă, cu o certitudine încăpăţânată, spusese unui grup 
de lucrători, printre care se numărase şi Edith Liebgold, că 
vor supravieţui războiului. Manifestase acelaşi spirit 
profetic atunci când le vorbise femeilor întoarse de la 
Auschwitz, în dimineaţa aceea de noiembrie, spunându-le: 
„Acum sunteţi în siguranţă, sunteţi cu mine.”. Nu poate fi 
ignorat faptul că, într-o altă epocă şi în alte condiţii, Herr 
Direktor ar fi putut deveni un demagog în genul lui Huey 
Long din Louisiana sau John Lang din Australia, care aveau 
darul de a convinge ascultătorii că erau meniţi ca, 


împreună, să scape ca prin urechile acului de răul produs 
de alţi oameni. 

Discursul de aniversare al lui Oskar a fost ţinut în 
germană, noaptea, pe podeaua atelierului, în faţa 
deţinuţilor adunaţi. Pentru a păzi o adunare de o asemenea 
amploare, a trebuit adus înăuntru un detaşament SS şi 
personalul civil german. Când Schindler a început să 
vorbească, Poldek Pfefferberg a simţit ridicându-i-se 
tuleiele de păr ce începuseră să-i crească pe „cărarea 
păduchilor”. Privea chipurile tăcute ale lui Schoenbrun şi 
Fuchs şi la SS-iştii cu pistoale automate. „O să-l ucidă, îşi 
zise şi atunci totul se va termina.” 

Discursul urmărea două idei principale. Mai întâi, tirania 
se apropia de sfârşit. Oskar vorbi despre SS-iştii înşiraţi de- 
a lungul pereţilor de parcă şi aceştia ar fi fost nişte deţinuţi 
dornici de eliberare. Mulţi dintre ei, explică el deţinuţilor, 
fuseseră trimişi la ordin în Waffen SS, fără consimţământul 
lor. În al doilea rând, el le promitea că va rămâne la 
Brinnlitz până la sfârşit, când va fi anunţată încheierea 
ostilităţilor. Şi „cinci minute mai mult”. Pentru deţinuţi, 
discursul, ca şi toate afirmaţiile sale precedente 
reprezentau promisiuni de viitor. Sublinie că era hotărât să 
facă astfel încât ei să nu ajungă în gropile din pădure. Le 
reamintea investiţia pe care o făcuse în ei şi îi trezea la 
viaţă. 

Se poate doar presupune efectul pe care l-a avut 
cuvântarea asupra SS-iştilor care au ascultat-o. Îi insultase 
foarte inteligent. Dacă aveau să protesteze sau nu, va afla 
din reacţiile lor. Îi avertizase în acelaşi timp că va rămâne la 
Brinnlitz cel puţin atât de mult ca şi ei; prin urmare, era un 
prezumtiv martor. Dar nu se simţea la fel de încrezător pe 
cât voia să pară. Mai târziu a mărturisit că la vremea aceea 
era tare îngrijorat de atitudinea unităţilor militare care se 
retrăgeau prin zona Zwittau. Avea să scrie: „Eram foarte 
speriaţi, pentru că ne temeam de acţiunile disperate ale 
santinelelor SS.”. Poate îi cuprinsese panica, dar s-au 


stăpânit şi nu au lăsat să se vadă nimic, căci niciunul dintre 
deţinuţii care muşca din pâinea albă la aniversarea zilei de 
naştere a lui Oskar nu a sesizat ceva. Oskar era de 
asemenea îngrijorat din pricina unor unităţi vlasoviste 
staționate la marginea localităţii. Aceste trupe făceau parte 
din ROA, Armata Rusă de Eliberare, alcătuită cu un an 
înainte, la ordinul lui Himmler, din uriaşa mulţime de 
prizonieri ruşi aflaţi în Reich şi comandată de Andrei Vlasov, 
un fost general sovietic capturat cu trei ani înainte în faţa 
Moscovei. Erau trupe foarte periculoase pentru cei din 
Brinnlitz întrucât ştiau că Stalin îi căuta în mod deosebit 
pentru a-i pedepsi şi se temeau că aliaţii i-ar fi extrădat. 
Oriunde s-ar fi aflat vlasoviştii, erau într-o stare de violentă 
disperare slavă, pe care o înecau în votcă. Când se vor 
retrage spre liniile americane, aflate mult mai departe 
către vest, vor fi în stare de orice. 

La nici două zile după discursul lui Oskar, în biroul lui 
Liepold sosiră o serie de ordine de deplasare. Se făcea 
cunoscut, printre altele, că Untersturmfuhrer-ul Liepold 
fusese transferat la Batalionul de Infanterie Waffen SS de 
lângă Praga. Probabil că Liepold nu a fost prea încântat, 
dar şi-a împachetat lucrurile în tăcere şi a plecat. De multe 
ori, la petrecerile lui Oskar, în special după a doua sticlă de 
vin roşu, afirmase că ar fi preferat să facă parte dintr-o 
unitate combatantă. În ultima vreme, la aceste petreceri 
fuseseră invitaţi câţiva ofiţeri activi din Wehrmacht şi SS, 
din cadrul trupelor în retragere, iar discuţiile lor îi stârneau 
întotdeauna dorinţa de a participa la lupte. Spre deosebire 
de ceilalţi oaspeţi, el nu fusese pus niciodată în faţa unor 
dovezi suficient de grăitoare ca să înţeleagă că se apropia 
sfârşitul. 

E puţin probabil că a sunat la biroul lui Hassebroeck 
înainte de a-şi împacheta lucrurile. Comunicaţiile telefonice 
nu erau prea bune, căci ruşii încercuiseră Breslau şi se 
aflau la o zi de mers de Gross-Rosen. Dar transferul nu ar fi 
surprins pe nimeni din biroul acela, căci Liepold făcuse 


deseori declaraţii patriotice şi în faţa lor. Şi astfel, lăsându-l 
pe Oberscharfuhrer-ul Motzek la comandă în Brinnlitz, 
Josef Liepold plecă la luptă - un dur care-şi văzuse visul 
împlinit. 

În primele zile ale lunii mai, Oskar descoperise, nu se ştie 
cum, poate chiar dând telefoane la Brno, unde legăturile 
mai funcționau încă, cum că unul dintre depozitele cu care 
făcea regulat afaceri fusese abandonat. Însoţit de o duzină 
de deţinuţi, se duse acolo cu camionul ca să-l golească. Pe 
drum dădu peste câteva puncte de control, dar la fiecare 
dintre ele îşi fluturară uluitoarele lor documente false, aşa 
cum avea să scrie Oskar mai târziu, „cu ştampilele şi 
semnăturile celor mai înalte autorităţi poliţieneşti din 
Moravia şi Boemia”. Când ajunseră la depozit, îl găsiră 
înconjurat de flăcări. Concomitent cu incendierea 
depozitelor militare din apropiere, aliaţii întreprinseseră un 
raid aerian cu bombe incendiare. Din direcţia oraşului, 
unde partizanii cehoslovaci smulgeau casă cu casă din 
mâinile garnizoanei, se puteau auzi focuri de armă. Herr 
Schindler ordonă şoferului să tragă cu spatele către 
platforma de încărcare, sparse uşa şi descoperi că depozitul 
era plin de ţigări „Egipski”. 

În ciuda unei astfel de piraterii executate cu dezinvoltură, 
Oskar era înspăimântat de zvonurile venite din Slovacia 
potrivit cărora ruşii executau civilii germani fără să pună 
întrebări sau să-şi bată prea mult capul. Ascultând ştirile de 
la BBC în fiecare noapte, se linişti aflând că războiul s-ar fi 
putut să ia sfârşit înainte ca vreun rus să ajungă în zona 
Zwittau. 

Indirect, deţinuţii aveau şi ei acces la ştirile BBC-ului şi 
cunoşteau realitatea. Cât timp a existat Brinnlitz, tehnicienii 
radio Zeno Szenwic şi Artur Rabner au reparat întruna 
aparatele de radio ale lui Oskar. În atelierul său, Zeno 
asculta la cască ştirile de la ora două după-amiază 
transmise la Vocea Londrei. În timpul schimbului de noapte, 
sudorii ascultau emisiunea de la ora două noaptea. Un SS- 


ist intrat într-o noapte în fabrică pentru a duce un mesaj la 
birouri, i-a descoperit pe trei dintre ei în jurul radioului. „L.- 
a adus Herr Direktor la reparat, i-au spus, şi nu-i niciun 
minut de când l-am făcut să meargă.” 

Mai devreme, în cursul anului, deţinuţii se aşteptaseră din 
zi în zi ca Moravia să fie ocupată de americani. Dar de când 
Eisenhower se oprise la Elba, ştiau că în locul lor vor veni 
ruşii. Cercul de prizonieri apropiaţi lui Oskar au compus o 
scrisoare în ebraică, explicând ce făcuse Oskar pentru ei. I- 
ar fi fost de folos dacă o prezenta forţelor americane, din 
care făcea parte şi un contingent evreiesc important, 
inclusiv rabini militari. Stern şi chiar Oskar considerau deci 
vital ca Herr Direktor să fie preluat într-un fel sau altul de 
americani, în parte, decizia lui Oskar era influenţată de 
ideea caracteristică pentru Europa Centrală, anume că 
ruşii sunt barbari, indivizi cu o religie ciudată şi un 
comportament imprevizibil. Dar pe lângă asta, dacă se 
putea da crezare unora din rapoarte venite din est, avea 
motive serioase să se teamă. 

Dar nici o clipă nu s-a lăsat doborât de frică. Era în gardă 
şi într-o stare de aşteptare febrilă când ştirea despre 
capitularea Germaniei i-a parvenit prin intermediul 
emisiunii transmise de BBC în primele ore ale zilei de 7 mai. 
Războiul din Europa trebuia să ia sfârşit la miezul nopţii. În 
ziua următoare, marţi 8 mai, Oskar o trezi pe Emilie, iar 
Stern, care era treaz, fu chemat în birou ca să-l ajute pe 
Herr Direktor să sărbătorească. Stern putea afirma acum 
că Oskar nu se mai temea de garnizoana SS, dar s-ar fi 
înspăimântat dacă ar fi ghicit cum căpătase această 
certitudine. 

În ziua aceea, în atelier, deţinuţii îşi făceau de lucru ca de 
obicei. Poate că lucrau mai bine decât în alte zile şi totuşi, 
pe la amiază, Herr Direktor întrerupse pretinsa activitate, 
transmițând prin difuzoare, în întreg lagărul, discursul 
victoriei ţinut de Churchill. Lutek Feigenbaum, care 
înţelegea engleza, rămase ameţit lângă strung. Pentru 


ceilalţi, vocea triumfătoare şi hârâită a lui Churchill era 
prima pe care o auzeau de ani de zile, într-o limbă pe care 
şi ei aveau să o vorbească în Lumea Nouă. Vocea aceea 
stranie, la fel de familiară, în felul ei, ca şi cea a decedatului 
Fuhrer, ajunse până la porţi şi asaltă turnurile de pază. Dar 
SS-iştii o primiră sobru. De multă vreme nu-şi mai întorceau 
privirile către lagăr. Ochii lor, ca şi ai lui Oskar, erau aţintiţi 
- chiar cu mai multă atenţie, poate - câtre ruşi. După 
telegrama primită mai devreme de la Hassebroeck, ar fi 
trebuit să fie ocupați până peste cap în pădurile înverzite. 
În loc de asta, cu ochii la ceas, aşteptând miezul nopţii, 
priveau zidul negru al pădurii, încercând să ghicească unde 
erau partizanii. Un nervos Oberscharfuhrer Motzek îi ţinea 
la posturile lor; datoria le cerea exact acelaşi lucru, căci 
împlinirea datoriei, aşa cum vor afirma mulţi dintre 
superiorii lor în faţa tribunalului, conferea geniu SS-ului. 

În acele două zile nesigure dintre declaraţia de pace şi 
punerea ei în aplicare, unul dintre deţinuţi, un bijutier pe 
nume Licht, meşterise un dar pentru Oskar. Ceva mult mai 
expresiv decât port-ţigaretul pe care-l primise de ziua sa. 
Licht lucrase cu o infimă cantitate din aurul atât de rar. Îl 
primise de la bătrânul domn Jereth, de la fabrica de cutii. 

Se hotărâse - şi chiar şi cei de la Budzyn, marxişti 
convinşi, acceptaseră - că Oskar va trebui să plece după 
miezul nopţii. Grupul apropiaților lui Oskar - Stern, Finder, 
Garde, Bejski, Pemper - simţea nevoia de a marca această 
plecare cu o mică ceremonie. Este remarcabil faptul că, 
într-un moment în care nici ei nu erau siguri că vor apuca 
pacea, se ocupau de daruri de adio. Însă tot ceea ce aveau 
la îndemână pentru a face un dar era metalul comun. 
Domnul Jereth fusese cel care sugerase o altă sursă, ceva 
mai bun. Deschisese gura, arătându-şi cei câţiva dinţi 
îmbrăcaţi în aur. 

— Fără Oskar, spuse, SS-iştii ar fi pus oricum mâna pe 
păcătoşii ăştia. Dinţii mei s-ar fi aflat lângă mulţi alţii din 


cine ştie ce depozit SS, alături de caninii unor străini de la 
Lublin, LOdz sau Lwow. 

Era desigur jertfa potrivită, iar Jereth a insistat. L-a pus pe 
un deţinut care făcuse pe vremuri ceva practică dentară la 
Cracovia să-i extragă lucrarea. Richt bijutierul a topit aurul 
şi, pe data de 8 mai, la amiază, a gravat o inscripţie ebraică 
în interiorul unui inel. Era un vers din Talmud, pe care 
Stern i-l citase lui Oskar în biroul de la Buchheister, în 
octombrie 1939: „Cel ce salvează o singură viaţă, salvează 
întreaga lume”. 

În după-amiaza aceea, într-unul dintre garajele fabricii, 
doi deţinuţi lucrau de zor pentru a îndepărta tapiţeria din 
tavanul şi uşile Mercedes-ului lui Oskar, strecurând acolo 
mici săculeţi cu diamantele domnului director şi punând la 
loc pielea fără să lase - sperau ei - urme. Şi pentru ei era o 
zi ciudată. Când au ieşit din garaj, soarele coborâse în 
spatele turnurilor unde mitralierele Spandau aşteptau 
încărcate, dar ciudat de ineficiente. Toată lumea aştepta un 
cuvânt decisiv. 

Asemenea cuvinte par să fi sosit seara. Din nou, ca şi la 
aniversarea zilei sale de naştere, Oskar îşi instrui 
comandantul să adune deţinuţii în fabrică. Din nou, inginerii 
germani şi secretarele, cu planurile de fugă în minte, au 
făcut act de prezenţă. Printre ei stătea Ingrid, vechea sa 
pasiune. Ea nu va pleca de la Brinnlitz în compania lui 
Schindler. Va fugi cu fratele ei, un tânăr veteran de război, 
lăsat la vatră în urma unei răni. Dacă luăm în considerare 
faptul că Oskar şi-a bătut capul ca să ofere deţinuţilor săi 
bunuri pe care le puteau comercializa, este puţin probabil 
că şi-a lăsat vechea dragoste să plece cu mâna goală de la 
Brinnlitz. Fără îndoială că mai târziu s-au întâlnit, 
prieteneşte, undeva în Vest. 

Ca şi la discursul de la aniversare, de jur-împrejurul sălii 
stăteau paznici înarmaţi. Mai erau încă şase ore de război, 
iar SS-iştii juraseră să nu cedeze. Privindu-i, deţinuţii 
încercau să le ghicească starea de spirit. Când s-a anunţat 


că Herr Direktor va ţine un nou discurs, două dintre 
deţinutele care învăţaseră să stenodactilografieze, 
domnişoara Waidmann şi doamna Berger, făcuseră fiecare 
rost de câte un creion şi hârtie şi se pregătiseră să noteze 
ceea ce va spune. Fiind vorba de un discurs ex tempore, 
ţinut de un om care ştia că în curând va deveni un fugar, 
tonul a fost ceva mai forţat decât apare reprodus în 
versiunea Waidmann-Berger. A reluat tema discursului de 
aniversare în termeni convingători atât pentru deţinuţi, cât 
şi pentru germani. Îi declara pe deţinuţi exponenţi unei noi 
ere şi confirma faptul că toţi ceilalţi aflaţi acolo - SS-işti, el 
însuşi, Emilie, Fuchs, Schoenbrun - aveau acum nevoie de 
ajutor. 

„Capitularea necondiționată a Germaniei, spuse, a fost 
anunţată chiar acum. După şase ani de măcelărire sălbatică 
a oamenilor, vom plânge victimele, iar în Europa se vor 
reîntrona pacea şi ordinea. Aş vrea, la rândul meu, să 
apelez la voi pentru ordine şi disciplină necondiționată. La 
voi toţi cei care, împreună cu mine, aţi trecut prin atâţia ani 
grei, ca să puteţi trăi prezentul şi peste câteva zile să vă 
întoarceţi la casele voastre distruse şi jefuite, căutând 
supraviețuitorii. Veţi împiedica astfel răspândirea panicii, 
ale cărei rezultate nu pot fi prevăzute.” 

Desigur, nu se gândea la panica deţinuţilor, ci a membrilor 
garnizoanei, a oamenilor aliniaţi lângă pereţi. Îi invita pe 
SS-işti să plece şi pe prizonieri să-i lase s-o facă. Maregşalul 
Montgomery, comandantul forţelor aliate de debarcare, 
afirmase că învinşii trebuie să fie trataţi omeneşte şi - 
gândindu-ne la germani - toată lumea să facă deosebire 
între vinovăţie şi datorie. „Soldaţii de pe front, ca şi omul 
mărunt care şi-a făcut datoria pretutindeni, nu pot fi 
responsabili pentru faptele unui grup de oameni care îşi 
spun germani.” 

Schindler recurgea la o formulă de apărare a 
compatrioţilor săi pe care fiecare deţinut care a 
supravieţuit acelei nopţi o va auzi repetată de mii de ori în 


vremurile ce vor veni. Şi dacă cineva îşi câştigase dreptul să 
susţină această apărare şi să fie ascultat - cel puţin cu 
îngăduinţă - acesta era desigur Herr Oskar Schindler. 
„Faptul că milioane dintre voi, părinţii voştri, copiii şi fraţii, 
au fost ucişi era dezaprobat de _mii de germani şi chiar şi 
astăzi, milioane dintre ei nu cunosc amploarea acestor 
orori.” 

Documentele şi registrele găsite la Dachau şi Buchenwald, 
ceva mai devreme, la începutul anului, al căror conţinut 
fusese difuzat de către BBC, au fost primele informaţii, zise 
Oskar, pe care le auziseră mulţi germani despre acest 
„neînchipuit de monstruos masacru”. Îi roagă, prin urmare, 
încă o dată, să se poarte omeneşte şi drept, să lase judecata 
în seama celor autorizaţi să o facă. „Dacă trebuie să acuzaţi 
pe cineva, faceţi-o în locul cuvenit, pentru că în noua 
Europă vor fi judecători incoruptibili care vă vor asculta.” 

Apoi începu să vorbească despre relaţiile lui cu deţinuţii în 
anul care trecuse. Într-un anume fel, vocea lui suna 
aproape nostalgic, pentru că se temea la fel de mult că va fi 
judecat la un loc cu Goeth, Hassebroeck şi cei asemenea lor. 

„Mulţi dintre voi cunosc persecuțiile, şicanele şi 
obstacolele cu care, în toţi aceşti ani, pentru a-mi păstra 
muncitorii, m-am confruntat. Dacă era deja foarte greu să 
aperi puţinele drepturi ale muncitorului polonez, să menţii 
un loc de muncă şi să împiedici trimiterea cu forţa undeva 
în Reich, să ai grijă de apartamentele şi modestele lor 
bunuri, atunci dificultatea luptei pentru apărarea 
lucrătorilor evrei a părut adesea insurmontabilă.” 

A descris o parte dintre dificultăţi şi le-a mulţumit 
oamenilor pentru că l-au ajutat să satisfacă cererile 
autorităţilor Inspectoratului pentru Armament. Având în 
vedere slaba productivitate de la Brinnlitz, mulţumirile sale 
puteau să pară o ironie, dar nu fuseseră adresate sub 
această formă. Ceea ce voia să spună Herr Direktor 
aproape literal era: „Vă mulţumesc că m-aţi ajutat să 
prostesc sistemul.”. 


Continuă cu un apel adresat populaţiei locale. „Dacă după 
câteva zile de şedere aici vi se deschid uşile libertăţii, 
gândiţi-vă la ceea ce au făcut mulţi dintre vecinii fabricii ca 
să vă ajute cu mâncare şi îmbrăcăminte. Nu am precupeţit 
nici un efort ca să vă procur alimente suplimentare şi mă 
angajez să fac tot posibilul şi în viitor ca să vă apăr şi să vă 
asigur pâinea zilnică. Voi continua să mă ocup de voi încă 
cinci minute după miezul nopţii. Nu vă duceţi în casele din 
împrejurimi ca să furaţi şi să jefuiţi. Dovediţi-vă demni de 
milioanele de victime şi abţineţi-vă de la orice fel de acte 
individuale de răzbunare.” 

Mărturisi că prizonierii nu fuseseră niciodată bineveniţi în 
zona aceea. „Evreii Schindler au fost tabu în Brinnlitz.” Dar 
existau griji mai mari decât răzbunarea împotriva 
localnicilor. „Am toată încrederea în şefii şi maiştrii voştri, în 
capacitatea lor de a menţine ordinea şi înţelegerea. Prin 
urmare, spuneţi oamenilor voştri asta, pentru că este în 
interesul siguranţei voastre. Mulţumiţi morii lui Daubek, al 
cărui ajutor în alimente a depăşit limita posibilului. În 
numele vostru am să mulţumesc acum bravului director 
Daubek, care s-a dat peste cap ca să vă suplimenteze 
hrana. Nu-mi mulţumiţi mie pentru că aţi supravieţuit, 
mulţumiţi celor dintre voi care au lucrat zi şi noapte ca să 
vă salveze de la exterminare. Mulţumiţi-le curajoşilor Stern 
şi Pemper şi altor câţiva care, gândindu-se la voi, în special 
la Cracovia, au înfruntat clipă de clipă moartea. E de 
datoria noastră să păstrăm ordinea atâta timp cât stăm aici, 
împreună. Vă rog să luaţi decizii umane şi drepte chiar şi 
atunci când este vorba de problemele voastre interne. 
Vreau să le mulţumesc colaboratorilor mei personali pentru 
sprijinul neprecupeţit pe care mi l-au acordat în munca 
mea.” 

Discursul său dezlânat, care epuiza unele idei, abordând 
tangenţial altele, a atins culmea curajului. Oskar s-a întors 
către garnizoana SS şi le-a mulţumit ofiţerilor pentru că au 
rezistat barbariei ordinelor. Unii dintre deţinuţii din 


încăpere se gândeau: „Nouă ne cere să nu-i provocăm? Dar 
el ce naiba face?” Pentru că SS era SS, arma lui Goeth şi 
John, a lui Hujar şi Scheidt. Existau anumite lucruri pe care 
un SS-ist era învăţat să le facă, lucruri pe care le făcuse şi 
le văzuse, care defineau limitele umanităţii sale. Oskar - 
deţinuţii simțeau asta - forţa primejdios aceste limite. 

„Aş vrea, spuse el, să mulţumesc paznicilor SS adunaţi 
aici, cărora, fără să fie întrebaţi, li s-a ordonat să 
părăsească armata şi marina în favoarea acestui serviciu. 
Capi de familie ei înşişi, au înţeles de multă vreme că 
sarcina lor era ruşinoasă şi lipsită de sens. S-au purtat aici 
extraordinar de uman şi corect.” 

Ceea ce nu vedeau prizonierii uşor exaltaţi şi surprinşi de 
curajul domnului director, era faptul că Oskar isprăvea 
munca începută în noaptea aniversării zilei sale de naştere: 
îi distrugea pe SS-işti ca luptători, pentru că, dacă stăteau 
acolo şi înghiţeau versiunea lui despre ceea ce era uman şi 
corect, apoi nu mai aveau altceva de făcut decât să-şi ia 
tălpăşiţa. 

„La sfârşit, spuse el, vă cer tuturor să păstrăm trei minute 
de reculegere în memoria nenumăratelor victime care au 
pierit în aceşti ani cruzi.” 

I s-au supus. Oberscharfuhrer-ul Motzek şi Helen Hirsch, 
Lusia, care ieşise din pivniţă abia cu o săptămână în urmă, 
şi Schoenbrun, Emilie şi Goldberg. Cei care ardeau de 
nerăbdare să treacă timpul, cei care ardeau de nerăbdare 
să plece. Au păstrat tăcerea printre giganticele maşini Hilo, 
aproape de sfârşitul celui mai nemilos război. 

Când totul s-a încheiat, SS-iştii au părăsit sala în grabă. 
Deţinuţii au rămas. Au privit de jur-împrejur şi s-au întrebat 
dacă erau în cele din urmă stăpâni. Când Oskar şi Emilie s- 
au îndreptat spre apartamentul lor să împacheteze, 
prizonierii i-au înconjurat. Le-au prezentat inelul făcut de 
Licht. Oskar l-a admirat câtva timp, i-a arătat inscripţia 
soţiei şi l-a rugat pe Stern să o traducă. Când a întrebat de 
unde au făcut rost de aur şi a aflat că provenea din gura lui 


Jereth, toţi s-au aşteptat să izbucnească în râs. Jereth, care 
făcea parte din comitetul care îi prezentase darul, era 
pregătit să fie ironizat şi gata să-şi arate micile cioturi ale 
dinţilor dezgoliţi. Dar Oskar deveni foarte solemn şi îşi 
strecură încet inelul pe deget. Deşi nimeni nu înţelese prea 
limpede, a fost clipa în care au redevenit ei înşişi, clipa în 
care Oskar Schindler a devenit dependent de darurile lor. 

Capitolul 38 

În orele care au urmat după discursul lui Oskar, oamenii 
din garnizoana SS au început să dezerteze. În fabrică, 
comandouri selecţionate din cei de la Budzyn şi alţi deţinuţi 
primiseră deja armele procurate de Oskar. Se spera că vor 
putea să-i dezarmeze pe SS-işti în loc să se lupte cu ei. Nu 
era o idee bună, explicase Oskar, să atragă spre porţi vreo 
unitate nemulțumită, în retragere. Dar dacă nu se ajungea 
la ceva asemănător unui tratat de pace, turnurile trebuiau 
luate cu asalt cu grenade de mână. 

În realitate, comandourile au făcut doar un gest formal, 
transformând în fapte cele spuse de Oskar în discursul său. 
Santinelele de la poarta principală şi-au cedat armele 
aproape recunoscătoare. Pe treptele întunecate care 
duceau către barăcile SS, Poldek Pfefferberg şi un deţinut 
pe nume JOzek Horn l-au dezarmat pe comandantul Motzek. 
Pfefferberg şi-a proptit degetul în spatele omului şi Motzek, 
ca orice om sănătos la minte, trecut de patruzeci de ani, 
care dorea să se întoarcă la casa lui, i-a implorat să-l lase în 
viaţă. Pfefferberg a luat pistolul comandantului, iar Motzek, 
după o scurtă perioadă de detenţie în care a ţipat întruna 
să vină Herr Direktor să-l salveze, a fost eliberat şi a luat-o 
pe jos către casă. 

Turnurile, în privinţa cărora Uri şi ceilalţi prizonieri 
făcuseră ore întregi speculaţii şi planuri, au fost descoperite 
abandonate. Câţiva deţinuţi, abia înarmaţi cu armele 
garnizoanei, au fost plasați acolo, sus, ca să demonstreze 
celor care treceau că vechea ordine continua să fie 
păstrată. 


La miezul nopţii, în lagăr nu mai existau SS-işti - nici 
bărbaţi, nici femei. Oskar îl chemă în birou pe Bankier şi îi 
dădu cheile de la o anumită încăpere. Era un depozit al 
marinei şi, până la ofensiva rusă din Silezia, fusese 
amplasat undeva în zona Katowice. Probabil că fusese 
destinat să aprovizioneze echipajele vedetelor de patrulare 
de pe râuri şi canale, iar Oskar aflase că Inspectoratul 
pentru Armament căuta să închirieze un spaţiu de 
depozitare pentru el într-o zonă mai puţin ameninţată. 
Obţinuse contractul - „cu ajutorul câtorva daruri”, va spune 
mai târziu. Astfel, optsprezece camioane încărcate cu 
cizme, haine, mantale, uniforme şi lenjerie, cu postav şi 
stofe de lână, ca şi cu o jumătate de milion de papiote de 
aţă intraseră pe poarta lagărului Brinnlitz şi fuseseră 
descărcate şi depozitate acolo. Potrivit unor relatări 
ulterioare, Oskar ştia că obiectele depozitate vor rămâne în 
posesia lui la sfârşitul războiului şi intenţiona să le ofere 
deţinuţilor. Într-un document ulterior, Oskar afirma acelaşi 
lucru. Căutase acest contract, va spune, „cu intenţia de a 
oferi îmbrăcăminte protejaţilor mei evrei, la sfârşitul 
războiului... Experții evrei în textile estimaseră valoarea 
depozitului meu de îmbrăcăminte la peste o sută cincizeci 
de mii de dolari (cursul de dinainte de război).” 

La Brinnlitz existau oameni în stare să facă o asemenea 
apreciere - Juda Dresner, de exemplu, care avusese o 
fabrică de textile în Strada Stradom din Cracovia; Itzak 
Stern, care lucrase într-o firmă de textile chiar peste drum. 

Pentru a oficializa într-un fel trecerea acestei chei în 
stăpânirea lui Bankier, Oskar şi Emilie s-au îmbrăcat cu 
hainele dungate de deţinuţi. Evident, răsturnarea de 
situaţie, pe care o pregătea chiar de la începutul existenţei 
DEF-ului, avusese loc. Când apăru în curte ca să-şi ia rămas 
bun, toată lumea fu tentată să ia asta ca o deghizare de 
carnaval la care putea renunţa cu uşurinţă de vreme ce 
avea să-i întâlnească pe americani. Faptul că îmbrăcaseră 
hainele acelea aspre era totuşi un gest care nu putea fi luat 


în râs. Acest om avea să rămână pentru totdeauna, în cel 
mai pur sens al cuvântului, un ostatic al Brinnlitz-ului şi 
Emaliei. 

Opt deţinuţi se oferiseră voluntari să călătorească cu 
Oskar şi Emilie. Erau cu toţii foarte tineri, dar printre ei se 
afla şi o familie, Richard şi Anka Rechen. Cel mai în vârstă 
dintre ei, un inginer pe nume Edek Heuberger, avea totuşi 
cu zece ani mai puţin decât cei doi Schindler. Mai târziu, el 
va oferi amănuntele acestei călătorii ieşite din comun. 

Se stabilise ca Emilie, Oskar şi şoferul să ocupe Mercedes- 
ul. Ceilalţi aveau să-i urmeze într-un camion încărcat cu 
alimente, ţigări şi băutură pentru troc. Oskar părea 
nerăbdător să plece. Un braţ al amenințării ruseşti 
dispăruse: vlasoviştii plecaseră de câteva zile; dar celălalt, 
se presupunea ca avea să ajungă la Brinnlitz în dimineaţa 
următoare sau chiar mai devreme. De pe bancheta din 
spate a Mercedes-ului, unde se aşezaseră în uniformele lor 
de deţinuţi - trebuie să recunoaştem că nu arătau ca nişte 
deţinuţi, ci mai degrabă ca nişte burghezi plecaţi la un bal 
mascat - Oskar continua să mormăie sfaturi pentru Stern, 
ordine lui Bankier şi Salpeter. Se vedea însă limpede că era 
nerăbdător să plece. Dar, când şoferul Dolek Gruinhaut 
încercă să pornească motorul, Mercedes-ul nu se clinti din 
loc. Oskar ieşi din maşină şi se uită sub capotă. Era evident 
îngrijorat, un bărbat diferit de cel care ţinuse acel discurs 
în urmă cu câteva ore. Ce-o mai fi şi asta? Se întreba 
întruna. Dar, Grunhaut nu ştia ce să spună, neavând nici o 
sursă de lumină. Trecu o vreme până să găsească defectul, 
căci era ceva la care nimeni nu se aştepta. Cineva, speriat 
de ideea plecării lui Oskar, tăiase legăturile la bobina de 
inducţie. 

Pfefferberg, aflat în mulţimea adunată ca să-l petreacă pe 
Herr Direktor, se repezi la atelier, îşi aduse trusele de scule 
şi se puse pe lucru. Asudase şi mâinile îi păreau 
neîndemânatice, căci era impresionat de nerăbdarea care-l 
stăpânea pe Oskar. Schindler se uita întruna către poartă, 


de parcă ruşii şi-ar fi putut face apariţia în orice clipă. Nu 
era o teamă nefondată - şi alţii, dintre cei aflaţi în curte, 
întrevedeau aceeaşi posibilitate - dacă defecţiunea se 
dovedea serioasă şi reparația avea să dureze prea mult. În 
cele din urmă, Grunhaut întoarse cheia în contact şi 
motorul porni. 

Firele tăiate şi apoi lipite avură un rezultat imediat: odată 
motorul pornit, Mercedes-ul se puse în mişcare, urmat de 
camion. Toată lumea era prea neliniştită ca să se mai 
gândească la gesturile formale de rămas bun, dar o 
scrisoare semnată de doctorul Hilfstein şi Salpeter, 
atestând faptele lui Oskar şi ale Emiliei, a fost înmânată 
familiei Schindler. 

Convoiul a ieşit pe poartă şi, ajuns în şosea, a luat-o spre 
stânga, către Havlickov Brod, în direcţia care, pentru Oskar, 
indica partea mai sigură a Europei. Totul avea un aer de 
călătorie de nuntă. Oskar, care sosise la Brinnlitz cu atât de 
multe femei, pleca cu soţia. Stern şi ceilalţi rămăseseră în 
picioare, în curte. După atât de multe promisiuni, erau din 
nou propriii lor stăpâni. Acum erau nevoiţi să poarte povara 
acestei realităţi. 

Hiatusul a ţinut trei zile şi a avut, la rândul lui, istoria şi 
primejdiile sale. Odată SS-iştii plecaţi, singurul 
reprezentant al maşinăriei ucigaşe plasate la Brinnlitz 
rămăsese un Kapo neamţ, venit de la Gross-Rosen cu 
bărbaţii grupului Schindler. Era un individ care făptuise 
multe crime la Gross-Rosen şi îşi făcuse duşmani şi la 
Brinnlitz. Un grup de deţinuţi îl târâră acum din patul lui 
până în fabrică şi îl spânzurară, nemiloşi şi plini de 
entuziasm, de aceleaşi grinzi de care Untersturmfuhrer-ul 
Liepold ameninţase nu de mult că va atârna toţi deţinuţii. O 
parte au încercat să intervină, dar călăii erau furioşi şi nu 
au putut fi opriţi. 

A fost un eveniment, prima omucidere din timp de pace, 
pe care mulţi dintre cei de la Brinnlitz îl vor dezavua. Îl 
văzuseră pe Amon spânzurându-l pe sărmanul inginer 


Krautwirt pe Appellplatz, la PlaszOw, şi această execuţie, 
deşi pentru alte motive, îi îngreţoşase în aceeaşi măsură. 
Căci Amon era Amon şi nu se putuse schimba, dar călăii de 
aici îi reprezentau pe fraţii lor. 

Când neamţul a încetat să se mai zbată, a fost lăsat 
suspendat deasupra maşinilor tăcute. Răvăşise gândurile 
oamenilor. Se aşteptaseră ca moartea lui să-i bucure, dar 
de fapt aruncase asupra lor umbra îndoielii. În cele din 
urmă, câţiva inşi care nu participaseră la spânzurarea lui 
tăiară funia şi îl incinerară. Este o mărturie a excentricităţii 
vieţii din Brinnlitz faptul că singurul trup aruncat în gura 
cuptoarelor, care, potrivit ordinelor, trebuia să fie destinate 
arderii evreilor morţi, a fost cadavrul unui arian. 

Distribuirea mărfurilor din depozitul marinei a durat toată 
ziua următoare. Sulurile de postav au fost tăiate în bucăţi. 
Moshe Bejski afirmă că fiecare deţinut a primit trei metri de 
material, un set complet de lenjerie de corp şi câteva 
papiote de aţă de bumbac. O parte dintre femei începură 
chiar din ziua aceea să confecţioneze îmbrăcămintea cu 
care aveau să se îmbrace pentru a călători către casă. Alţii 
au păstrat bucăţile de stofă întregi astfel ca, schimbându-le 
pe alte bunuri, să supravieţuiască în zilele tulburi care 
urmau. 

S-a împărţit de asemenea câte o raţie din ţigările 
„Egipski”, pe care Oskar le luase din depozitul în flăcări de 
la Brno, şi fiecare deţinut a primit o sticlă de votcă din 
depozitul lui Salpeter. Foarte puţini o vor bea. Era, desigur, 
mult prea prețioasă ca să fie băută. 

În cea de-a doua zi, după lăsarea întunericului, apăru pe 
drum, din direcţia Zwittau, o unitate de tancuri. Lutek 
Feigenbaum, aflat în spatele unui tufiş din apropierea 
porţii, înarmat cu o carabină, se simţi tentat să tragă de 
îndată ce primul tanc trecu pe lângă lagăr. Se gândi însă că 
ar fi fost un gest pripit. Vehiculele trecură zdrăngănind şi se 
depărtară. Un tunar dintr-un tanc ce încheia coloana, 
înțelegând că gardurile şi turnurile de pază însemnau că 


acolo s-ar putea adăposti criminalii evrei, îşi întoarse tunul 
şi trimise două proiectile asupra lagărului. Unul explodă în 
curte, celălalt pe balconul de la dormitorul femeilor. A fost 
un gest gratuit şi, fie din înţelepciune, fie din cauza 

surprizei, niciunul dintre deţinuţii înarmaţi nu i-a răspuns. 

Când a dispărut ultimul tanc, bărbaţii din comandouri au 
auzit plânsete venind din curte şi din dormitorul femeilor. O 
fată fusese rănită de fragmentele de proiectil. Se afla acum 
în stare de şoc, dar la vederea rănilor ei femeile îşi 
exteriorizară suferinţa de cele mai multe ori reprimată în 
ultimii ani. În timp ce femeile plângeau, doctorii lagărului 
examinară fata şi constatară că rănile erau doar 
superficiale. 

Grupul lui Oskar călători la început câteva ceasuri, în 
coada unei coloane de camioane ale armatei. La miezul 
nopţii, astfel de replieri se întâlneau frecvent şi nimeni nu-i 
admonestă. În urma lor se auzeau inginerii germani 
dinamitând instalaţiile şi, din când în când, rafala unei 
ambuscade îndepărtate, pregătită de Rezistenţa poloneză. 
Probabil că au rămas prea în urmă, pentru că în apropierea 
oraşului Havlickov Brod au fost opriţi de partizanii cehi, 
plasați în mijlocul şoselei. Oskar înaintă, dându-se drept 
deţinut. 

— Oamenii ăştia de treabă şi cu mine suntem refugiaţi 
dintr-un lagăr de muncă. SS-iştii au fugit şi, o dată cu ei, şi 
Herr Direktor. Aceasta este maşina domnului director. 

Cehii întrebară dacă aveau arme. Heuberger coborâse din 
camion şi interveni în discuţie. Mărturisi că avea o puşcă. 

— E-n regulă, spuseră cehii, ar fi bine să ne-o daţi nouă. 
Dacă vă prind ruşii şi descoperă că aveţi arme, s-ar putea 
să nu înţeleagă de ce. Sunteţi suficient de apăraţi de 
hainele de deţinuţi. 

În oraşul acesta, la sud-est de Praga, pe drumul principal 
către Austria, exista încă posibilitatea de a întâlni unităţi 
militare. Partizanii îi îndreptară către biroul Crucii Roşii 


Cehoslovace din piaţa oraşului. Acolo puteau dormi în 
siguranţă tot restul nopţii. 

Dar când ajunseră în oraş, oficialii de la Crucea Roşie le 
sugerară că, dată fiind nesiguranța primelor ore de pace, ar 
fi preferabilă închisoarea oraşului. Vehiculele au fost lăsate 
în piaţă, în faţa biroului, iar Oskar, Emilie şi ceilalţi însoțitori 
şi-au cărat cele câteva bagaje şi au dormit în celulele 
descuiate ale secţiei de poliţie. 

Dimineaţa, întorşi în piaţă, au constatat că amândouă 
vehiculele fuseseră prădate. Tapiţeria din interiorul 
Mercedes-ului fusese smulsă, iar diamantele dispăruseră. 
Camionul rămăsese fără cauciucuri şi fără o mare parte din 
piesele motorului. Cehii adoptară o atitudine filosofică. 
Trebuie să ne aşteptăm să pierdem câte ceva în vremuri ca 
astea. Poate că bănuiau chiar că Oskar, cu tenul său deschis 
şi ochi albaştri, ar fi un SS-ist fugar. 

Grupul rămăsese fără nici un mijloc de transport, dar spre 
sud, în direcţia Kaplice, pleca un tren şi reuşiră să-l prindă, 
îmbrăcaţi încă în hainele lor vărgate. Heuberger spune că 
au luat trenul „până la pădure, după aceea au mers pe jos”. 
Undeva, în regiunea împădurită de graniţă, la o distanţă 
bună către nord de Linz, se puteau aştepta să-i întâlnească 
pe americani. 

Păşeau voiniceşte pe un drum de pădure când dădură 
peste doi tineri americani aşezaţi lângă o mitralieră. Unul 
dintre deţinuţii lui Oskar începu să vorbească cu ei în 
engleză. 

— Avem ordin să nu lăsăm pe nimeni să treacă pe drum, 
spuse unul dintre ei. 

— E interzis să ocolim prin pădure? Întrebă Oskar. 

Tânărul mesteca. Ciudată această rasă rumegătoare! 

— Cred că nu, spuse în cele din urmă. 

Intrară deci în pădure şi, după o jumătate de oră, când îşi 
reluară mersul pe drum, dădură peste o companie de 
infanterie mărşăluind către nord în două şiruri paralele. 
Prin intermediul aceluiaşi vorbitor de engleză au început să 


discute cu cercetaşi ai unităţii. Apăru într-un jeep însuşi 
comandantul, cobori, îi interogă. Au fost cinstiţi cu el, 
spunând că Oskar era Herr Direktor şi că ei erau evrei. Se 
considerau în siguranţă, căci ştiau de la BBC că armata 
americană avea mulţi soldaţi atât de origine germană, cât şi 
evreiască. 

— Nu vă mişcaţi de-aici, spuse căpitanul. 

Plecă fără să le dea nici o explicaţie, lăsându-i sub 
comanda oarecum stânjenită a tânărului infanterist, care le 
oferi ţigări marca „Virginia”, ce păreau să aibă aceeaşi 
strălucire stranie - ca şi jeepul, uniformele şi echipamentul 
- a lucrurilor de-abia ieşite din depozitele unei mari fabrici 
de produse de calitate excelentă. 

Deşi Emilie şi deţinuţii se temeau ca nu cumva Oskar să fie 
arestat, acesta stătea liniştit pe iarbă şi admira peisajul 
primăvăratic al pădurii. Avea la el scrisoarea în ebraică, iar 
New York-ul, ştia el, era un oraş unde se cunoştea această 
scriere. 

Trecu o jumătate de oră şi apărură nişte soldaţi, coborând 
pe drum în neorânduială, nu înşiraţi după obiceiul 
infanteriştilor. Era un grup de infanterişti evrei, printre 
care se afla şi un rabin militar. Plini de exuberanţă, s-au 
îmbrăţişat unii pe alţii, inclusiv pe Emilie şi Oskar, căci ei, li 
s-a spus, erau primii supraviețuitori dintr-un lagăr de 
concentrare pe care îl întâlnise batalionul. 

Când terminară cu îmbrăţişările, Oskar scoase scrisoarea. 
Rabinul o citi şi începu să plângă. Povesti amănuntele şi 
celorlalţi americani. Urmară aplauze, alte strângeri de 
mâini, alte îmbrăţişări. Tinerii soldaţi păreau atât de 
deschişi şi, atât de copilăroşi. Deşi plecaţi din Europa doar 
de una sau de două generaţii, fuseseră profund marcați de 
America astfel încât îi priveau şi pe familia Schindler, şi pe 
deţinuţi cu aceeaşi uimire cu care erau priviţi la rândul lor. 

Rezultatul a fost că grupul lui Schindler a petrecut două 
zile la frontiera austriacă, în calitate de oaspeţi ai 
comandantului regimentului şi ai rabinului. Au băut o cafea 


excelentă, aşa cum adevărații deţinuţii ai grupului nu 
gustaseră dinainte de înfiinţarea ghetoului şi au mâncat pe 
săturate. 

După două zile, rabinul le-a oferit o ambulanţă capturată 
cu care au plecat până în oraşul Linz, în Austria Superioară. 

În a doua zi de pace ruşii tot nu apăruseră la Brinnlitz. 
Grupul de comando nu ştia dacă e cazul să mai întârzie în 
lagăr mai mult decât era nevoie. Îşi amintiră de singura 
dată când văzuseră un SS-ist speriat, dacă nu ţineau cont 
de neliniştea lui Motzek şi a colegilor săi, din ultimele 
câteva zile - atunci când izbucnise tifosul. Aşa că au atârnat 
pancarte pe care scria TIFOS peste tot, pe gardul de sârmă 
ghimpată. 

După-amiază, apărură trei partizani cehi şi vorbiră prin 
gard cu oamenii puşi de santinelă. 

— "Totul s-a terminat acum, spuseră, sunteţi liberi să 
mergeţi oriunde vreţi. 

— Când or să vină ruşii, răspunse comandoul lagărului, 
până atunci toată lumea rămâne înăuntru. 

Răspunsul lor exprima mentalitatea deţinutului, teama 
care te ia în stăpânire după o vreme, când ţi se pare că 
lumea de dincolo de gard este primejdioasă şi trebuie s-o 
explorezi cu prudenţă. Era în acelaşi timp şi o dovadă de 
suspiciune, încă nu credeau că plecase şi ultima unitate 
germană. 

Cehii ridicară din umeri şi plecară. 

În noaptea aceea, când Poldek Pfefferberg era de strajă la 
poarta principală, s-au auzit pe drum motoare de 
motocicletă. Nu au trecut pe lângă gard, aşa cum făcuseră 
tancurile, ci s-au îndreptat direct către lagăr. Din întuneric 
apărură şi se apropiară zgomotos de poarta din faţă cinci 
motociclete cu capetele de mort ale SS-ului. Când SS-iştii - 
foarte tineri, îşi aminteşte Poldek - opriră motoarele, 
descălecară şi se apropiară de poartă, între bărbaţii 
înarmaţi dinăuntru izbucni o controversă: să-i împuşte sau 
nu, fără somaţie, pe vizitatori. 


Subofiţerul care comanda grupul de motociclete păru să 
sesizeze ameninţarea. Rămase la o mică distanţa de gard, 
cu mâinile depărtate de corp. Aveau nevoie de carburant, 
spuse. Se gândise că, acela fiind lagărul unei fabrici, ar 
putea să găsească nişte benzină. 

Într-o discuţie şoptită, Pfefferberg sugeră că era mai bine 
să le dea benzină şi să-i lase să plece decât să creeze 
probleme deşchizând focul. În regiune s-ar fi putut afla şi 
alte elemente din regimentul lor, care ar fi fost atrase de 
rafalele de arme. 

Aşa că, până la urmă, SS-iştilor li s-a dat drumul să intre şi 
câţiva deţinuţi s-au dus la garaj după benzină. Subofiţerul 
se strădui să le dea de înţeles celor din lagăr - care 
îmbrăcaseră salopete albastre, încercând să arate cât de 
cât ca nişte santinele, sau cel puţin ca nişte Kapo germani - 
că nu găsea ciudat faptul că nişte deţinuţi înarmaţi îşi 
apărau lagărul din interior. 

— Sper că înţelegeţi că aici este epidemie de tifos, spuse 
Pfefferberg în germană, arătând către pancarte. 

SS-iştii se uitară unul la celălalt. 

— Am pierdut deja două duzini de oameni, continuă 
Pfefferberg, mai avem încă cincizeci izolaţi în pivniţă. 

Această afirmaţie păru să-i impresioneze foarte tare pe 
domnii cu capete de mort. Erau obosiţi, erau hărţuiţi. Le 
ajungea, nu mai aveau chef de nici un fel de microbi peste 
toate celelalte necazuri. 

Când sosiră bidoanele de benzină, mulţumiră, se înclinară 
şi ieşiră pe poartă. Deţinuţii îi urmăriră umplându-şi 
rezervoarele şi lăsând, recunoscători, lângă gard canistrele 
care nu încăpuseră în ataşele motocicletelor. Îşi puseră 
mâănuşile, porniră motoarele şi plecară fără să le ambaleze 
prea tare, grijulii să nu risipească combustibilul abia 
obţinut. Păcănitul motoarelor se mai auzi o vreme dincolo 
de sat către sud-vest. Pentru oamenii de la poartă, această 
întâlnire politicoasă va fi ultima cu cineva care purta 
uniforma straniei legiuni ale lui Heinrich Himmler. 


Lagărul a fost eliberat în cea de-a treia zi de un singur 
ofiţer rus. El venea călare dinspre defileul prin care 
şoseaua şi linia secundară de cale ferată îşi tăiau drum 
către poarta Brinnlitz-ului. Pe măsură ce se apropia, deveni 
evident că acel cal era mai degrabă un mânz; picioarele 
subţiri ale ofițerului, agăţate în scări, aproape că atingeau 
pământul, genunchii fiind îndoiţi caraghios sub abdomenul 
supt al animalului slăbănog. Părea să aducă la Brinnlitz un 
ajutor personal şi greu obţinut, căci uniforma i se 
zdrenţuise, iar cureaua de piele a armei i se deteriorase ca 
urmare a transpiraţiei, frigului iernii şi luptelor, astfel încât 
fusese nevoit s-o înlocuiască cu o sfoară. De asemenea, 
recursese la o sfoară pentru a-şi struni căluţul. Ofiţerul era 
blond şi, aşa cum li se par polonezilor toţi ruşii, neînchipuit 
de străin, neînchipuit de familiar. 

După o scurtă conversaţie într-un amestec polono-rusesc, 
comandoul de la poartă îl lăsă înăuntru. Ştirea sosirii lui se 
împrăştie până la al doilea etaj. Când a descălecat, a fost 
salutat de doamna Krumholtz. Zâmbi şi strigă, cerând în 
două limbi un scaun. I-l aduse unul dintre tineri. 

Urcă pe scaun pentru a-şi asigura avantajul înălţimii, de 
care, faţă de cei mai mulţi dintre deţinuţi, nu avea nevoie, şi 
ţinu ceea ce părea a fi un discurs standard, de eliberare, în 
limba rusă. Moshe Bejski prinse o parte din sensul acestuia. 

Fuseseră eliberaţi de glorioasa armată sovietică. Erau 
liberi să se ducă în oraş, să se deplaseze în orice direcţie 
doresc, fiindcă sub conducerea sovietică, întocmai ca într- 
un paradis mitic, nu există evrei sau neevrei, bărbaţi sau 
femei, stăpâni sau supuşi. Nu trebuie să-şi facă singuri 
dreptate în oraş. Aliaţii vor găsi asupritorii şi îi vor pedepsi 
cum se cuvine. Faptul că erau liberi, trebuia să atârne în 
balanţă mai greu decât orice altceva, din punctul lor de 
vedere. 

Cobori de pe scaun şi zâmbi, vrând parcă să le dea de 
înţeles că acum îşi terminase datoria de purtător de cuvânt 
şi era pregătit să răspundă întrebărilor. Bejski şi alţi câţiva 


începură să vorbească cu el. El arătă către sine şi spuse, 
într-un amestec de idiş şi bielorusă stricată - genul de 
cuvinte pe care le culegi din zbor de la bunici, nu de la 
părinţi - că era evreu. 

Acum conversaţia deveni mai animată. 

— Ai fost în Polonia? Îl întrebă Bejski. 

— Da, recunoscu ofiţerul, vin din Polonia acum. 

— Au mai rămas evrei acolo? 

— N-am văzut pe nimeni. 

Deţinuţii se strânseseră roată, traducând şi transmiţându- 
şi unul altuia cuvintele mesagerului. 

— De unde eşti? Îl întrebă ofiţerul pe Bejski. 

— Din Cracovia. 

— Am fost în Cracovia acum două săptămâni. 

— Auschwitz, ce ştii de Auschwitz? 

— Am auzit că la Auschwitz mai sunt câţiva evrei. 

Deţinuţii căzură pe gânduri. Din spusele rusului reieşea că 
Polonia se transformase într-un pustiu şi aveau senzaţia că, 
dacă s-ar fi întors la Cracovia, ar rătăci prin oraş ca nişte 
frunze purtate de vânt. 

— Pot să fac ceva pentru voi? Întrebă ofiţerul. 

Câţiva strigară cerând de mâncare. Credea că poate să le 
aducă o căruţă de pâine şi, probabil, ceva carne de cal. S-ar 
putea întoarce până la căderea nopţii. 

— Dar ar trebui să încercaţi să vedeţi ce găsiţi în oraş, 
sugeră ofiţerul. 

Era o idee nemaipomenită - că ar trebui să iasă pur şi 
simplu pe poartă şi să înceapă să facă cumpărături în 
Brinnlitz. O parte dintre ei socoteau această alternativă 
inimaginabilă. 

Tinerii, ca Pemper şi Bejski, se luară după ofiţer. Dacă nu 
existau evrei în Polonia, atunci nu aveau unde să se ducă. 
Nu voiau ca el să le dea indicaţii, dar simțeau nevoia unui 
sfat. Rusul se opri ca să-şi dezlege frâiele căluţului. 

— Nu ştiu, spuse, privindu-i în ochi. Nu ştiu unde ar trebui 
să vă duceţi. Nu vă duceţi către est, asta-i tot ce pot să vă 


spun. Dar nu vă duceţi nici către vest. Continuă să 
deznoade funia. Nicăieri nu suntem agreaţi. 

Aşa cum îi îndemnase ofiţerul rus, deţinuţii de la Brinnlitz 
ieşiră în cele din urmă pe poartă, ca să facă prima încercare 
de a stabili legătura cu lumea exterioară. Tinerii au fost 
primii care s-au încumetat. Danka ieşi a doua zi după 
eliberare şi urcă dealul împădurit din spatele lagărului. 
Anemonele şi crinii începuseră să înmugurească şi dinspre 
Africa soseau păsările. Se aşeză pe iarbă o vreme, 
bucurându-se de ziua aceea, apoi se dădu de-a rostogolul 
până la poalele dealului, rămânând întinsă pe pământ, 
inspirând adânc miresmele ierbii şi privind cerul. A stat atât 
de mult, încât părinţii ei şi-au închipuit că dăduse de vreun 
necaz în sat, fie din pricina orăşenilor, fie a ruşilor. 

Goldberg a plecat devreme. A fost poate primul care a 
ieşit, cu gândul să-şi recupereze averea de la Cracovia. Va 
emigra în Brazilia, de îndată ce va reuşi să-şi facă 
aranjamentele necesare. 

Cea mai mare parte a deţinuţilor mai în vârstă au rămas în 
lagăr. Ruşii intraseră în Brinnlitz şi ocupaseră o vilă pentru 
ofiţeri, pe deal, deasupra satului. Au adus în lagăr un cal 
tranşat, pe care prizonierii l-au mâncat cu lăcomie, o parte 
dintre ei descoperind că era o mâncare prea grea după 
regimul de pâine şi legume şi terciul Emiliei Schindler. 

Lutek Feigenbaum, Janek Dresner şi tânărul Sternberg au 
plecat în recunoaştere în oraş. Localitatea fiind patrulată de 
membrii Rezistenței poloneze, locuitorii de origine germană 
erau precauţi cu deţinuţii proaspăt eliberaţi. Un băcan le 
dădu de înţeles băieţilor că sunt bineveniţi să se servească 
dintr-un sac de zahăr pe care îl păstra în depozit. Tânărul 
Sternberg nu rezistă tentaţiei, îngropându-şi faţa în el şi 
înghițind zahărul cu pumnul. Se îmbolnăvi crunt. Descoperi 
deci ceea ce grupul lui Schindler descoperea la rândul său 
în Nurnberg şi Ravenburg: că libertatea şi îndestularea 
trebuie cucerite treptat. 


Principalul scop al expediției lui Feigenbaum în oraş fusese 
procurarea pâinii. Ca membru al comandoului din Brinnlitz, 
era înarmat cu un pistol şi o puşcă şi, când brutarul 
continuă să nege că ar avea pâine, unul dintre ceilalţi îi 
spuse „ameninţă-l cu arma”. În definitiv, omul era neamţ şi, 
teoretic, contribuise şi el la suferinţa lor. Feigenbaum 
îndreptă arma către brutar şi trecu prin magazie în 
locuinţă, căutând prezumtiva faină ascunsă. Le găsi în 
sufragerie pe soţia brutarului şi pe cele două fiice ale sale, 
înghesuite una într-alta. În groaza lor, nu se deosebeau cu 
nimic de oricare dintre familiile cracoviene din timpul unei 
acţiuni. Se simţi cuprins de o ruşine nemăsurată. Salută din 
cap femeile, de parcă ar fi trecut în vizită, şi plecă. 

Aceeaşi ruşine o încercă pe Mila Pfefferberg la prima sa 
vizită în localitate. Intrând în piaţă, un partizan ceh opri 
două fete sudete şi le puse să-şi scoată pantofii, astfel ca 
Mila, care avea numai saboţi de lemn, să-şi poată alege 
perechea care i se potrivea. Gestul o făcu să roşească şi se 
aşeză pe trotuar ca să facă stânjenitoarea alegere. 
Partizanul dădu saboţii uneia dintre fete şi plecă. Atunci 
Mila se întoarse, alergă după fată şi-i înapoie pantofii. Mila 
îşi aminteşte că aceasta nici măcar nu i-a mulţumit. 

Seara, ruşii veneau în lagăr după femei. Pfefferberg a 
trebuit să proptească ţeava pistolului de tâmpla unui soldat 
care răzbătuse până în dormitorul femeilor şi pusese mâna 
pe doamna Krumholz. (Câţiva ani mai târziu, doamna 
Krumholz îl va acuza în glumă pe Pfefferberg, arătându-l cu 
degetul: „Când am avut şi eu ocazia să plec cu un tânăr, 
obraznicul ăsta mi-a stat în cale.”) Trei fete au plecat cu 
soldaţii la o petrecere - mai mult sau mai puţin de bunăvoie 
- şi s-au întors după trei zile, susţinând că se distraseră 
bine! 

Izolarea la Brinnlitz nu s-a dovedit o soluţie bună şi, după 
nici o săptămână, deţinuţii începură să plece. Unii, ale căror 
familii dispăruseră în aceşti ani, au plecat direct către vest, 
nemaidorind să mai vadă Polonia. Tinerii Bejski, folosindu- 


se de postav şi votcă spre a-şi plăti drumul, au călătorit 
până în Italia şi s-au îmbarcat pe un vapor spre Palestina. 
Familia Dresner a traversat pe jos Moravia şi Boemia, până 
în Germania, unde Janek s-a numărat printre primii zece 
studenţi înscrişi la Universitatea Bavareză din Erlangen, 
care s-a deschis, spre sfârşitul anului. 

Manei Rosner s-a întors la Podgorze ca să se întâlnească 
cu Henry, aşa cum se înţeleseseră. Henry Rosner, eliberat 
împreună cu Olek de la Dachau, aflându-se într-o zi la 
Munchen, într-un closet public, a văzut acolo pe cineva 
purtând haine vărgate de deţinut. L-a întrebat pe 
purtătorul lor unde fusese închis. „La Brinnlitz”, răspunse 
acesta. „Acolo a supravieţuit toată lumea, cu excepţia unei 
bătrâne”, îi spuse omul - destul de inexact, aşa cum se va 
dovedi. Manei va primi veşti despre soarta lui Henry de la 
un văr care îşi făcu apariţia în apartamentul din Podgorze, 
unde aştepta ea, fluturând ziarul ce publica numele 
polonezilor eliberaţi de la Dachau. 

— Manei, îi spuse vărul său, poţi să mă săruţi. Henry 
trăieşte, Olek e cu el. 

Regina Horowitz a avut o întâlnire similară. I-au trebuit 
trei săptămâni ca să ajungă de la Brinnlitz la Cracovia, 
împreună cu fiica ei Niusia. A închiriat o cameră - graţie 
bunurilor primite din depozitul marinei - şi l-a aşteptat pe 
Dolek. Când acesta a sosit, au început să-l caute pe Richard, 
dar nu au reuşit să afle nimic. Într-o zi, în cursul verii, 
Regina a vizionat filmul făcut de ruşi la Auschwitz şi pe care 
îl prezentau gratuit populaţiei poloneze. Aşa a văzut 
faimoasele construcţii din lagărul copiilor, şi pe micuţii care 
priveau din spatele gardului de sârmă ghimpată sau erau 
plimbaţi de călugăriţe pe lângă gardul electrificat de la 
Auschwitz I. Fiind atât de mic şi simpatic, Richard apărea în 
multe cadre. Regina sări în picioare ţipând şi ieşi din 
cinematograf. În stradă, directorul şi câţiva trecători 
încercară s-o liniştească. „E fiul meu! E fiul meu!” ţipa ea 
întruna. Acum ştia că trăieşte şi reuşi să descopere că 


fusese eliberat de ruşi şi predat uneia dintre organizaţiile 
de ajutor evreieşti. Considerând amândoi părinţii morţi, 
organizaţia îl dăduse spre adopţiune unor vechi cunoştinţe 
ale familiei Horowitz, familia Liebling. A primit adresa şi 
când a ajuns la apartamentul acelei familii a auzit vocea lui 
Richard, care bătea cu lingura într-o oală şi striga: „Azi 
toată lumea o să aibă supă”. Când a ciocănit la uşă, copilul a 
strigat-o pe doamna Liebling să deschidă. 

Aşa şi-a regăsit fiul. Dar, după ce văzuse spânzurătorile de 
la Ptasz6w şi Auschwitz, nu l-a mai putut niciodată duce în 
locurile amenajate pentru joacă, fără ca băieţelul să facă 
crize de isterie la vederea leagănelor. 

De la Linz, unde grupul lui Oskar s-a prezentat 
autorităţilor americane şi-a scăpat de ambulanţa nesigură, 
au ajuns cu camionul în nord, în apropiere de Nurnberg, la 
un mare centru de cazare pentru deţinuţii din lagărele de 
concentrare. Erau pe cale să descopere, aşa cum de altfel 
bănuiseră, că eliberarea nu e o treabă atât de simplă. 

Richard Rechen avea o mătuşă care locuia pe marginea 
Lacului Konstanz, la graniţa cu Elveţia. Când americanii i- 
au întrebat pe cei din grup dacă exista vreun loc unde s-ar 
fi putut duce, ei au dat numele acestei rude. Cei opt 
deţinuţi, de la Brinnlitz intenționau să ajute familia 
Schindler să treacă graniţa, dacă era posibil, în Elveţia, în 
caz că izbucnea pe neaşteptate o mişcare împotriva 
nemților; chiar şi în zona americană, familia Schindler 
putea fi în pericol de a suporta pe nedrept consecinţele. Pe 
lângă aceasta, toţi opt erau potenţiali emigranţi şi credeau 
că astfel de probleme puteau fi rezolvate mai uşor din 
Elveţia. 

Heuberger îşi aminteşte că relaţiile lor cu comandantul 
american de la Nurnberg au fost cordiale, dar omul nu a 
putut să le ofere nici un mijloc de transport care să-i ducă 
în sud, la Konstanz. Au călătorit cum au putut prin Pădurea 
Neagră, când pe jos, când cu trenul. Lângă Ravensburg s- 
au dus la lagărul local şi au vorbit cu comandantul 


american. Au rămas şi acolo, ca oaspeţi, câteva zile, 
odihnindu-se şi mâncând din rațiile armatei. În schimbul 
acestei ospitalităţi, au stat până noaptea târziu cu 
comandantul, evreu de origine, istorisindu-i poveşti despre 
Amon şi Plaszow, despre Gross-Rosen, Auschwitz şi 
Brinnlitz. Sperau că le va putea oferi vreun mijloc de 
transport până la Konstanz. Nu şi-a putut permite să le 
pună la dispoziţie un camion, le-a dat în schimb un autobuz, 
precum şi unele provizii pentru drum. Deşi Oskar încă mai 
avea cu el ceva valută şi diamante care valorau mai bine de 
o mie de reichsmark, se pare că autobuzul nu a fost 
cumpărat, ci oferit în dar. După toate tranzacţiile cu 
funcţionarii germani, lui Oskar i-a venit greu să se 
obişnuiască cu acest stil. 

La vest de Konstanz, la graniţa elveţiană, în zona ocupată 
de francezi, au oprit autobuzul în localitatea Kreuzlingen. 
Rechen s-a dus la magazinul de fierărie al oraşului şi a 
cumpărat o pereche de cleşti. Se pare că toţi purtau încă 
hainele de deţinuţi când Rechen a cumpărat cleştii, fără să 
se ferească. Probabil că vânzătorul a fost influenţat de una 
din aceste două considerente: (a) acesta era un deţinut şi, 
dacă era refuzat, se putea plânge protectorilor săi francezi; 
(b) în realitate, era vorba de un ofiţer german care încerca 
să fugă deghizat şi ar trebui poate ajutat. 

Gardul de frontieră trecea prin mijlocul localităţii şi era 
păzit pe partea germană de santinelele franceze din Surete 
Militam. Grupul s-a apropiat de acest gard la marginea 
satului şi a tăiat sârmele, aşteptând ca santinela să se 
apropie de capătul traseului înainte de a se târî pe sub ele, 
în Elveţia. Din nefericire, o femeie din sat i-a observat de la 
o cotitură a drumului şi s-a repezit să alerteze santinelele 
franceze şi elveţiene. În piaţa unui liniştit sătuc elveţian, o 
imagine geamănă a celui german, poliţia elveţiană a 
înconjurat grupul, dar Richard şi Anka Rechen au rupt-o la 
fugă. Au fost urmăriţi şi prinşi de o patrulă motorizată. În 
nici o jumătate de oră, grupul a fost predat francezilor, care 


i-au percheziţionat imediat şi, descoperind bijuteriile şi 
valuta, i-au dus până la închisoarea germană şi i-au încuiat 
în celule separate. 

Pentru Heuberger devenise limpede că erau suspectaţi de 
a fi fost paznici la un lagăr de concentrare. În plus, 
mâncarea îmbelşugată pe care o primiseră în timpul 
găzduirii la americani îi defavoriza, fiindcă se mai 
îngrăşaseră şi nu arătau atât de înfometați ca atunci când 
plecaseră de la Brinnlitz. Au fost interogaţi separat, 
cerându-li-se să dea lămuriri asupra traseului şi valorilor pe 
care le aveau asupra lor. Fiecare dintre ei a putut face o 
relatare plauzibilă, dar nu ştia dacă ceilalţi spuneau acelaşi 
lucru. Se pare că toţi se temeau - deşi asta nu se 
întâmplase când avuseseră de-a face cu americanii - că, 
dacă francezii descoperă adevărata identitate şi funcţie a 
lui Oskar, îl vor reţine pentru cercetări. 

Tot eschivându-se şi divagând ca să-i apere pe Oskar şi pe 
Emilie, au rămas acolo o săptămână. Schindlerii ştiau deja 
îndeajuns despre cultura ebraică pentru a putea trece orice 
test. Dar atitudinea şi condiţia fizică a lui Oskar nu făceau 
prea credibilă postura sa de până-de-curând-deţinut. Din 
nefericire, scrisoarea sa în ebraică era tocmai la Linz, în 
dosarele americanilor. 

Ca decan de vârstă al grupului celor opt, Edek Heuberger 
a fost interogat cel mai des şi, în cea de-a şaptea zi de 
detenţie, când l-au adus în camera de interogatorii, a 
descoperit o a doua persoană, un bărbat în civil, vorbitor de 
poloneză, adus acolo ca să verifice afirmaţiile sale cum că 
venea din Cracovia. Pentru un motiv oarecare, poate pentru 
că polonezul şi-a jucat bine rolul de om milos, sau poate din 
pricina familiarităţii limbii, Heuberger a cedat. A început să 
plângă şi a spus întreaga poveste într-o poloneză fluentă. 
Ceilalţi au fost chemaţi, unul câte unul, li s-a spus că 
Heuberger mărturisise şi li s-a ordonat să-şi spună 
versiunea în poloneză. Până la prânz au fost comparate 
toate declaraţiile şi, când acestea s-au potrivit pentru 


întregul grup, inclusiv familia Schindler, au fost adunaţi cu 
toţii în camera de interogatoriu şi îmbrăţişaţi de amândoi 
anchetatorii. Francezul, spune Heuberger, plângea. Toată 
lumea era încântată de fenomen: un anchetator care 
plânge. Când reuşi să se stăpânească, ceru să fie adus 
prânzul pentru el şi colegii săi, pentru familia Schindler şi 
cei opt. 

În după-amiaza aceea, aranja să fie transferați la un hotel 
de pe malul Lacului Konstanz, unde au stat câteva zile pe 
cheltuiala autorităţilor militare franceze. 

Când s-a aşezat la masa de la hotel ca să cineze, în aceeaşi 
seară, împreună cu Emilie, Heuberger, Rechen şi ceilalţi, 
proprietăţile lui Oskar trecuseră în posesia sovieticilor şi 
ultimele sale bijuterii şi valuta se pierduseră în labirintul 
formalităţilor de eliberare. Era sărac lipit, dar mânca pe cât 
de bine se putea, într-un hotel bun, alături de o parte din 
familia sa. Toate acestea vor alcătui modelul existenţei sale 
viitoare. 

Epilog. 

Pentru Oskar, vremurile bune apuseseră. Pacea nu-l va 
inspira niciodată aşa cum o făcuse războiul, împreună cu 
Emilie, a sosit la Munchen. O vreme au locuit în acelaşi 
apartament cu familia Rosner, căci Henry şi fratele său 
fuseseră angajaţi să cânte la un restaurant din Munchen şi 
trăiau într-o relativă îndestulare. Unul dintre foştii săi 
deţinuţi, întâlnindu-l în micuțul apartament al familiei 
Rosner, a fost surprins să-i vadă haina ruptă. Proprietăţile 
sale din Cracovia şi Moravia fuseseră desigur confiscate de 
ruşi, iar bijuteriile rămase le vânduse deja pentru a face 
rost de mâncare şi băutură. 

Când familia Feigenbaum a sosit la Munchen, au întâlnit-o 
pe ultima sa amantă, o evreică, o supraviețuitoare nu de la 
Brinnlitz, ci dintr-un lagăr mai rău decât acesta. Mulţi 
dintre vizitatorii care s-au perindat prin încăperile 
închiriate de Oskar, oricât de indulgenţi ar fi fost cu 


slăbiciunile erotice ale lui Oskar, s-au simţit ruşinaţi pentru 
Emilie. 

El era încă un prieten. Generos şi un nemaipomenit 
descoperitor de lucruri greu de procurat. Henry Rosner îşi 
aminteşte că a scos din pământ din iarbă verde nişte pui, în 
inima Munchen-ului, unde nu exista aşa ceva. Căuta 
tovărăşia acelora dintre evreii săi care veniseră în 
Germania: Pfefterberg, Dresner, Feigenbaum, Sternberg. 
Unii cinici vor spune mai târziu că, în vremurile acelea, era 
o mişcare înţeleaptă pentru oricine care avusese de-a face 
cu lagărele de concentrare - să se ţină aproape de vreun 
prieten evreu, fapt ce-i oferea o umbrelă protectoare. Dar 
dependenţa sa depăşea nivelul instinctual. Schindlerjuden 
devenise familia sa. 

O dată cu ei a auzit că Amon Goeth fusese prins în 
februarie, cu un an în urmă, de către americanii lui Paton, 
într-un sanatoriu SS de la Bad 'Tolz, unde se internase ca 
pacient; apoi fusese închis la Dachau şi predat noului 
guvern polonez la sfârşitul războiului. Amon a fost de fapt 
unul dintre primii germani extrădaţi în Polonia pentru a fi 
judecat. Câţiva dintre foştii deţinuţi au fost invitaţi să 
depună mărturie la proces. Demoralizat, Amon s-a gândit 
chiar să-i cheme ca martori ai apărării pe Helen Hirsch şi 
pe Oskar Schindler. Oskar nu s-a dus la Cracovia, la proces. 
Cei care au făcut-o au descoperit că Goeth, suplu în urma 
suferinţei provocate de diabet, şi-a susţinut apărarea calm, 
dar şi fără a-şi recunoaşte vina. Ordinele de execuţii şi 
deportări fuseseră semnate de superiorii săi, afirma el, şi 
prin urmare erau crimele lor, nu ale lui. Martorii care au 
vorbit despre crimele comise de comandant cu propria-i 
mână erau, spuse Amon, nişte răuvoitori. Câţiva prizonieri 
fuseseră executaţi ca sabotori, dar întotdeauna există 
sabotori în război. 

Mietek Pemper, aşteptând să fie chemat în faţa 
tribunalului pentru a depune mărturie, a stat lângă un alt 
absolvent al acelei şcoli care fusese Plaszow-ul; 


nedezlipindu-şi privirea de la Amon, aflat în boxă, acesta îi 
şoptise: 

— Omul ăsta mă îngrozeşte încă. 

Dar Pemper, ca martor principal al acuzării, a oferit o listă 
exactă a crimelor lui Amon. A fost urmat de alţii, ca doctorul 
Biberstein şi Helen Hirsch, care aveau amintiri dureroase şi 
precise. Amon a fost condamnat la moarte şi spânzurat la 
Cracovia, pe 13 septembrie 1946. S-a întâmplat exact la doi 
ani din ziua arestării sale de către SS la Viena, sub acuzaţia 
de comerţ ilegal pe piaţa neagră. Potrivit celor scrise în 
presa cracoviană, a mers la spânzurătoare demn şi a dat 
salutul naţional-socialist înainte de a muri. 

La Munchen, Oskar l-a identificat pe Liepold, care fusese 
reţinut de către americani. Un deţinut de la Brinnlitz care l- 
a însoţit în faţa şirului de oameni spune că Oskar l-a 
întrebat pe Liepold: 

— Vrei să o fac eu sau preferi s-o laşi în seama celor 
cincizeci de evrei furioşi care te aşteaptă afară, în stradă? 

Liepold va fi şi el spânzurat, nu pentru crimele de la 
Brinnlitz, ci pentru cele comise mai devreme, la Budzyn. 

Probabil că la acea dată Oskar se gândea deja să plece în 
Argentina, pentru a creşte nutrii, marile rozătoare acvatice 
sud-americane, socotite preţioase pentru blana lor. Oskar 
presupunea că acelaşi excelent instinct comercial care îl 
adusese la Cracovia în 1939 îl îndemna acum să traverseze 
Atlanticul. N-avea un ban, dar Comitetul Comun de 
Întrajutorare, organizaţia internaţională evreiască de ajutor 
căreia Oskar îi trimisese rapoarte în timpul războiului şi 
unde activitatea lui era cunoscută, se declara dispus să-l 
ajute. În 1949 i-au plătit ex gratia cincisprezece mii de 
dolari şi i-au dat o referinţă (Io whom it may concern), 
semnată de M. W. Beckelman, vicepreşedintele Comitetului 
Executiv, care suna aşa: 

Comitetul American Comun de Întrajutorare a investigat 
cu atenţie activităţile domnului Schindler din timpul 
războiului şi din perioada ocupaţiei... Recomandăm din 


toată inima ca toate organizaţiile şi persoanele contactate 
de către domnul Schindler să depună toată silinţa spre a-l 
ajuta, drept recunoştinţă pentru serviciile sale nepreţuite... 
Sub acoperirea oferită de calitatea de patron al unei fabrici 
într-un lagăr nazist de muncă, mai întâi în Polonia, apoi în 
regiunea sudetă, domnul Schindler a reuşit să preia ca 
angajaţi şi să protejeze evrei şi evreice destinate 
convoaielor morţii de la Auschwitz şi din alte temute lagăre 
de concentrare... Martorii au declarat comitetului că 
lagărul lui Schindler din Brinnlitz a fost singurul din 
teritoriile ocupate de nazişti unde un evreu nu a fost 
niciodată ucis sau măcar bătut, ci întotdeauna tratat ca o 
fiinţă umană. Acum, când este pe cale să înceapă o nouă 
viaţă, să-l ajutăm aşa cum şi el ne-a ajutat fraţii. 

Când s-a îmbarcat pentru Argentina a luat cu elo jumătate 
de duzină de familii de Schindlerjuden, plătind călătoria 
pentru mulţi dintre ei. S-a instalat cu Emilie la o fermă din 
provincia Buenos Aires şi a muncit acolo aproape zece ani. 
Aceia dintre supraviețuitorii lagărului care nu l-au mai 
văzut cu greu şi-l pot închipui acum ca fermier. Nu a fost 
niciodată omul unui program riguros. Se spune - şi există o 
oarecare doză de adevăr în asta - că Emalia şi Brinnlitz au 
reprezentat nişte reuşite din cauza minţilor ascuţite ale 
unor oameni ca Stern şi Bankier. În Argentina, Oskar nu a 
beneficiat de un astfel de sprijin, dacă nu punem la 
socoteală bunul simţ şi eforturile soţie sale. 

Deceniul în care Oskar a crescut nutrii a corespuns din 
nefericire perioadei în care s-a demonstrat că, spre 
deosebire de prinderea acestor animale cu capcane, prin 
creştere nu se asigură piei de calitate satisfăcătoare. Multe 
alte întreprinderi implicate în creşterea nutriilor au dat 
faliment în timpul acela şi, în 1957, ferma lui Schindler a 
împărtăşit aceeaşi soartă. Emilie şi Oskar s-au mutat într-o 
casă pusă la dispoziţie de B'nai Bi'rith din San Vicente, un 
cartier sudic din Buenos Aires şi, pentru o vreme, Oskar a 
căutat de lucru ca intermediar de vânzări. Nu a trecut un 


an, totuşi, şi a plecat în Germania. Nu va mai trăi niciodată 
alături de Emilie. 

S-a instalat într-un mic apartament, la Frankfurt. A căutat 
capital ca să cumpere o fabrică de ciment şi s-a străduit să 
obţină compensaţii importante de la Ministerul vest-german 
de Finanţe pentru pierderea proprietăţilor sale poloneze şi 
cehoslovace. Efortul s-a soldat cu rezultate neînsemnate. O 
parte dintre supraviețuitorii lagărului lui Oskar consideră 
că imposibilitatea guvernului german de a-i plăti ceea cei 
se cuvenea se datorează foştilor hitlerişti care mai deţineau 
încă funcţii în stat. Dar e mai probabil că pretenţiile lui 
Oskar n-au fost satisfăcute din considerente tehnice şi nu a 
fost cu putinţă să descoperim rea voinţă birocratică în 
corespondenţa primită de Oskar din partea ministerului. 

Întreprinderea de ciment a lui Schindler a fost lansată cu 
capital de la Comitetul Comun de Întrajutorare şi 
„imprumuturi” de la o parte dintre evreii Schindler care se 
descurcaseră bine în Germania de după război. A avut o 
istorie scurtă. Din 1961 Oskar redeveni insolvabil. Fabrica 
sa fusese afectată de o serie de ierni grele, timp în care 
industria construcţiilor încetase lucrările, dar o parte dintre 
supraviețuitorii lui Schindler cred că nereuşita afacerii se 
datorează instabilității lui Oskar şi inadaptabilităţii sale la 
un program strict. 

În anul acela, auzind că are probleme, Schindlerjuden din 
Israel l-au invitat să-i viziteze pe cheltuiala lor. În presa 
israeliană de limbă polonă a apărut un anunţ adresat 
tuturor foştilor deţinuţi ai lagărului de concentrare de la 
Brinnlitz „care l-au cunoscut pe Oskar Schindler, 
germanul”, de a lua legătura cu ziarul. La Tel Aviv, Oskar s-a 
bucurat de o primire entuziastă. A fost asaltat de copii 
născuţi după război de către supraviețuitorii din lagărul 
său. Se îngrăşase şi mai mult şi trăsăturile i se rotunjiseră, 
dar la petreceri şi recepții, cei care îl cunoscuseră au văzut 
că rămăsese acelaşi nestăpânit Oskar. Vocea joasă, aproape 
un mormăit, scandalosul lui farmec, comparat cu acela al lui 


Charles Boyer, setea nestăpânită, toate supravieţuiseră 
celor două falimente. 

Era anul procesului lui Adolf Eichmann, şi vizita lui Oskar 
în Israel a trezit interesul presei internaţionale. În preziua 
deschiderii procesului, corespondentul ziarului londonez 
Daily Mail a scris un articol referitor la contrastul dintre 
atitudinile celor doi bărbaţi citând preambulul unui apel 
pentru ajutorarea lui Oskar, difuzat de Schindlerjuden. 

Noi nu uităm suferinţele Egiptului, noi nu uităm Haman, 
noi nu-l uităm pe Hitler. Şi tot astfel, alături de cei nedrepţi, 
noi nu-i uităm pe cei drepţi. Amintiţi-vă de Oskar Schindler. 

Printre supraviețuitorii Holocaustului exista o umbră de 
suspiciune faţă de un lagăr de muncă precum cel al lui 
Oskar, şi această suspiciune şi-a găsit un jurnalist drept 
purtător de cuvânt la o conferinţă de presă ţinută de 
Schindler la Ierusalim. 

— Cum vă explicaţi, a întrebat el, că-i cunoşteaţi pe toţi 
SS-iştii din zona Cracoviei şi întreţineaţi relaţii regulate cu 
ei? 

— În momentul acela al istoriei, a răspuns Oskar, era 
destul de dificil de discutat soarta evreilor cu rabinul şef al 
lerusalim-ului. 

Spre sfârşitul perioadei de rezidenţă a lui Oskar în 
Argentina, Departamentul Dovezilor şi Mărturiilor de la Yad 
Vashem solicitase şi primise din partea lui o declaraţie 
referitoare la activităţile sale la Cracovia şi Brinnlitz. Acum, 
din proprie iniţiativă şi sub influenţa lui Itzak Stern, Jakob 
Sternberg şi Moshe Bejski (cândva principalul falsificator 
de ştampile al lui Oskar, acum un respectat şi instruit 
avocat), Consiliul de Administraţie al Yad Vashem-ului studie 
problema aducerii unui tribut oficial de recunoştinţă faţă de 
Oskar. Preşedintele comitetului era Justice Landau, 
judecătorul care prezidase procesul Eichmann. Yad Vashem 
căută şi primi o mulţime de mărturii privitoare la Oskar. Din 
toată această mulţime de declaraţii, patru îi sunt 
nefavorabile. Deşi toţi cei patru semnatari afirmă că fără 


Oskar ei ar fi murit, îl critică pentru comportamentul în 
afaceri din primele luni de război. Două dintre aceste patru 
declaraţii discreditante sunt scrise de cei doi membri ai 
familiei pe care i-am numit în această povestire C, tată şi 
fiu. În magazinul lor de vase din Cracovia, Oskar o instalase 
pe amanta sa Ingrid ca Treuhânder. A treia declaraţie 
provine de la secretara lui C şi repetă acuzaţiile de lovire şi 
violenţă, zvonurile despre care Stern îi vorbise lui Oskar în 
1940. A patra vine de la un om care afirmă că, înainte de 
război, ar fi avut acţiuni în fabrica lui Oskar, cunoscută 
atunci sub numele de Rekord, acţiuni pe care, pretinde el, 
Oskar nu le onorase. 

Justice Landau şi comitetul său au socotit probabil aceste 
patru declaraţii neînsemnate faţă de masa celorlalte 
redactate de Schindlerjuden şi nu au făcut nici un 
comentariu referitor la ele. Deoarece toate patru confirmă 
faptul că Oskar a fost salvatorul lor, se spune că membrii 
comitetului şi-au pus întrebarea de ce, dacă Oskar s-a 
comportat atât de urât cu aceşti oameni, a mai depus după 
aceea eforturi atât de extravagante ca să-i salveze. 


Municipalitatea din Tel Aviv a fost primul organism care l-a 
onorat pe Oskar. La cea de-a cincizeci şi treia aniversare a 
zilei sale de naştere a fost dezvelită o placă în Parcul 
Eroilor. Inscripţia de pe placă îl descrie ca pe un salvator a 
o mie două sute de deţinuţi din lagărul Brinnlitz şi, deşi 
diminuează numeric amploarea acţiunii sale de salvare, 
vesteşte că a fost aşezată acolo cu dragoste şi recunoştinţă. 
Zece zile mai târziu, în Ierusalim, a fost declarat ca făcând 
parte dintre Cei Drepţi, acest titlu fiind o cinstire deosebită 
israeliană, bazată pe vechea credinţă tribală potrivit căreia 
Dumnezeul Israelului admite ca în mulţimea de neevrei să 
se afle întotdeauna o mână de oameni drepţi. Oskar a fost 
de asemenea invitat să planteze un pom pe Bulevardul 
Celor Drepţi, care duce la Muzeul Yad Vashem. Copacul se 
află încă acolo, marcat de o placă, într-un pâlc de copaci 
plantați în numele tuturor celorlalţi Drepţi. Acolo există şi 
un copac pentru Julius Madritsch, care şi-a hrănit pe ascuns 
şi şi-a apărat lucrătorii, într-un fel de neconceput pentru 
Krupp şi Farben, şi unul pentru Raimund Tisch, 
supraveghetorul lui Madritsch de la PtaszOw. Pe culmea 
aceea pietroasă, puţini copaci memoriali au crescut mai 
mult de trei metri. 

Presa germană a reluat ştirile despre activitatea lui Oskar 
din timpul războiului şi despre ceremoniile de la Yad 
Vashem. Aceste articole, întotdeauna laudative, nu i-au 
făcut viaţa mai uşoară. A fost fluierat pe străzile din 
Frankfurt, s-a aruncat cu pietre după el şi un grup de 
muncitori şi-au bătut joc de el şi i-au strigat că ar fi trebuit 
să fie ars o dată cu evreii. În 1963, a lovit un muncitor care 
îl făcuse „lingăul evreilor” şi omul l-a dat în judecată. La 
tribunalul local, cel mai jos nivel al structurii judiciare 
germane, judecătorul i-a ţinut lui Oskar un discurs despre 
bunele maniere obligându-l să plătească daune. „M-aş 
sinucide” îi scria lui Henry Rosner la New York, „dacă asta 
nu le-ar da atâta satisfacţie”. 


Aceste umilinţe au accentuat dependenţa sa de 
supraviețuitori. Erau singurul lui sprijin emoţional şi 
financiar. Tot restul vieţii, el va petrece cu ei câteva luni în 
fiecare an, locuind în condiţii bune şi înconjurat de onoruri 
la Tel Aviv şi Ierusalim, mâncând gratuit într-un restaurant 
românesc de pe strada Ben Yehudah din Tel Aviv; câteodată 
a fost înconjurat cu atenţii filiale de către Moshe Bejski, 
care îl ruga să limiteze cantitatea de alcool băută, la trei 
coniacuri duble pe seară. Apoi se va întoarce din nou, 
mereu, la cealaltă jumătate a sufletului său, cel 
dezmoştenit, apartamentul urât şi strâmt aflat la câteva 
sute de metri de gara centrală din Frankfurt. În anul acela, 
scriind de la Los Angeles altor Schindlerjuden din Statele 
Unite, Pfefferberg îi îndemna, pe toţi supraviețuitorii să 
doneze în fiecare an măcar venitul lor pe o zi lui Oskar 
Schindler, pe care îl descria ca „descurajat, singur, 
nefericit”. Legăturile lui Oskar cu Schindlerjuden au 
continuat. Era o problemă de anotimp: jumătate de an 
fluture israelian, jumătate de an omidă Frankfurt. Ducea în 
permanenţă lipsă de bani. 

Un comitet de la Tel Aviv, din care făceau din nou parte 
Itzak Stern, Iacob Sternberg şi Moshe Bejski, a continuat să 
insiste pe lângă guvernul vest-german pentru obţinerea 
unei pensii adecvate pentru Oskar. Apelul lor amintea 
curajul de care dăduse dovadă în timpul războiului, 
bunurile pe care le pierduse şi starea proastă a sănătăţii 
sale, din momentul acela. Prima reacţie oficială din partea 
guvernului german a fost oferirea Crucii de Merit în 1966, 
în cadrul unei ceremonii prezidate de Konrad Adenauer. 
Abia la 1 iulie 1968 Ministerul de Finanţe a anunţat în mod 
oficial îmbucurătoarea veste că, începând cu acea dată, îi va 
plăti lui Oskar o pensie de două sute de mărci pe lună. Trei 
luni mai târziu, pensionarul Schindler primi din mâinile 
arhiepiscopului de Limburg Ordinul Papal al Cavalerilor 
Sfântului Silvestru. 


Oskar era încă dispus să coopereze cu Departamentul 
Federal de Justiţie pentru urmărirea criminalilor de război. 
În această problemă părea să fie de neclintit. De ziua sa de 
naştere, în 1967, a oferit informaţii confidenţiale privitoare 
la mulţi dintre cei care făcuseră parte din personalul de la 
KL. PtaszOw. Din stenograma declaraţiilor sale de la acea 
dată reiese că nu şovăia să depună mărturie, dar că, în 
aceeaşi măsură, era un martor scrupulos. Se abţinea însă 
să facă vreo afirmaţie dacă nu ştia nimic sau foarte puţin 
despre un anume SS-ist. A spus asta despre Amthor, despre 
Zugsburger, despre Fraulein Ohnesorge. Nu a şovăit totuşi 
să-l numească pe Bosch ucigaş şi exploatator şi să declare 
că l-a recunoscut într-o gară din Munchen în 1946; s-a 
apropiat de el şi l-a întrebat dacă - după Plaszow - mai 
putea să doarmă. Bosch, a spus Oskar, trăia în momentul 
acela cu paşaport est-german. Un supraveghetor pe nume 
Mohwinkel, reprezentând la Plaszow fabricile germane de 
armament, este şi el înfierat - „Inteligent, dar brutal”, a 
spus Oskar despre el. În legătură cu Griin, garda de corp a 
lui Amon, Oskar a relatat încercarea de execuţie a 
deţinutului de la Emalia, pe care ela evitat-o oferindu-i 
nişte votcă (Este o întâmplare pentru care un mare număr 
de deţinuţi depun, de asemenea, mărturie în declaraţiile lor 
la Yad Vashem). Despre subofiţerul Ritchek, Oskar a 
recunoscut că avea o reputaţie proastă, dar personal nu 
ştia nimic despre crimele sale. Era de asemenea nesigur 
dacă fotografia pe care i-a prezentat-o Departamentul de 
Justiţie îl înfăţişă pe Ritchek. Pentru o singură persoană 
prezentă pe lista Departamentului de Justiţie, Oskar a oferit 
fără şovâire o recomandare nepotrivită. Acesta este 
inginerul Hut, cel care l-a ajutat în timpul ultimei arestări. 
Hut, spune el, era deosebit de respectat şi deţinuţii vorbeau 
foarte bine despre el. 

Trecând de şaizeci de ani, a început să lucreze pentru 
Prietenii Germani de la Hebrew University, strângând 
fonduri. Această activitate era rezultatul îndemnurilor 


adresate de Schindlerjuden care se străduiau să-i găsească 
un nou ţel în viaţă. A exersat din nou vechea sa capacitate 
de a îmbrobodi şi duce cu vorba oamenii de afaceri. A dat 
de asemenea o mână de ajutor la organizarea unui scurt 
schimb de vizite între copiii germani şi israelieni. 

În ciuda stării precare a sănătăţii sale, trăia şi bea ca un 
tânăr. Era îndrăgostit de o nemţoaică pe nume Annemarie, 
pe care o întâlnise la Hotelul King David din Ierusalim. Ea 
va deveni ancora emoţională care îl va mai ţine în viaţă o 
bună bucată de vreme. 

Soţia sa Emilie mai trăia încă, fără nici un ajutor financiar 
din partea lui, în mica locuinţă din San Vicente, la sud de 
Buenos Aires. Locuieşte acolo şi în momentul în care scriem 
această carte. Ca şi la Brinnlitz, este întruchiparea unei 
demnități tăcute. Într-un documentar făcut de Televiziunea 
Germană în 1973, ea vorbeşte - fără nici o urmă de 
amărăciune şi tristeţe obişnuită la soțiile abandonate - 
despre Oskar şi lagărul său, despre atitudinea ei de la 
Brinnlitz. Bună observatoare, ea afirmă că Oskar nu a făcut 
nimic uimitor înainte de război şi nici după acesta, nu s-a 
remarcat în vreun fel. Prin urmare, era norocos că în acea 
scurtă eră sălbatică dintre 1939 şi 1945 întâlnise nişte 
oameni care îi dăduseră prilejul să-şi descopere talente 
ascunse. 

În 1972, în timpul unei vizite făcute la biroul din New York 
al American Friends of the Hebrew University, trei 
Schindlerjuden parteneri într-o mare firmă de construcţii 
din New Jersey, conducând un grup de alţi şaptezeci şi cinci 
deţinuţi Schindler, au adunat o sută douăzeci de mii de 
dolari pentru a-i dedica lui Oskar un etaj la Centrul de 
Cercetări Truman de la Hebrew University. Etajul va 
adăposti o Carte a Vieţii, conţinând o prezentare a activităţii 
lui Oskar pentru salvarea deţinuţilor şi o listă a celor salvaţi. 
Doi dintre aceşti asociaţi, Murray Pantirer şi Isak 
Levenstein, aveau şaisprezece ani când Oskar i-a adus la 


Brinnlitz. Acum, „copiii lui Oskar” deveniseră părinţii lui, 
izvorul cinstirii şi onorurilor sale. 

Era foarte bolnav. Foştii doctori de la Brinnlitz - Alexander 
Biberstein de exemplu - o ştiau. Unii dintre ei îi avertizară 
pe prietenii apropiaţi ai lui Oskar: „Omul ăsta nu ar mai fi 
trebuit să fie viu acum. Inima lui funcţionează doar din 
încăpăţânare.”. 

În octombrie 1974 s-a prăbuşit în micul său apartament de 
lângă gara din Frankfurt şi a murit la spital pe 9 octombrie. 
Certificatul de deces menţionează drept cauză a morţii 
îngroşarea avansată a arterelor creierului şi inimii. 
Testamentul său conţine dorinţa - exprimată deja în faţa 
unora dintre Schindlerjuden - de a fi îngropat la Ierusalim. 
Peste două săptămâni de la decesul său, preotul parohiei 
franciscane din lerusalim îşi dădea acordul ca Herr Oskar 
Schindler, unul dintre cei mai puţin fideli fii ai Bisericii, să 
fie îngropat în Cimitirul Latin din Ierusalim. 

A mai trecut o lună până când trupul lui Oskar a fost 
purtat într-un sicriu de plumb pe străzile înguste ale 
vechiului Ierusalim până la cimitirul catolic ce se deschide 
către sud, deasupra Văii Hinnom, numită Gheena în Noul 
Testament, în fotografiile de presă ale procesiunii pot fi 
văzuţi, printre mulţi alţi „evrei Schindler”, Iltzak Stern, 
Moshe Bejski, Helen Hirsch, Jakob Sternberg şi Juda 
Dresner. 

A fost plâns pe toate continentele. 


SFÂRŞIT 


1 Jerozolimska - numele polonez al Ierusalimului (n. t.). 

2 Franz Joseph al Austriei (n. 18 august 1830, Viena - d. 
21 noiembrie 1916, Viena) a fost un împărat al Austriei din 
Casa de Habsburg, rege al Ungariei şi Boemiei, rege al 


Croaţiei, mare duce al Bucovinei, mare principe de 
Transilvania, marchiz de Moravia, mare voievod al 
Voievodatului Serbia etc. Din 1648 până în 1916. 
(Wikipedia) 

3 Războiul de Treizeci de Ani a durat din 1618 până în 
1648 şi a fost un război purtat sub pretext religios. Cauza 
principală a fost lupta pentru hegemonie în Europa, în 
special ambiția Franţei, condusă de cardinalul Richelieu, de 
a se profila pe plan european în detrimentul Imperiului 
romano-german şi puterii Habsburgilor. 

4 Reichsmark - moneda naţională a Germaniei între 1924 
şi 20 iunie 1948 ce avea ca subunitate reichspfennig. (Nota 
Editurii electronice Equinox) 

5 Persoană de origine germană trăind în afara hotarelor 
Germaniei. 

6 În prezent locuieşte la Viena şi nu doreşte să-i fie folosit 
numele. (n. a.) 

7 Este cunoscut şi sub numele de Hujowa G6rka. (Nota 
Editurii electronice Equinox) 

8 Rugăciunea şi crezul central al ludaismului, exprimând 
unicitatea lui Dumnezeu, căruia singur i se cuvine adorarea 
şi închinarea. (Wikipedia) 

9 Se poate folosi şi surescitare. (Nota Editurii electronice 
Equinox) 

10 Sago - amidon extras din măduva arborelui de pâine 
(n. tr.) 

11 Cele două etape de dinaintea căsătoriei religioase. 
(Nota Editurii electronice Egquinox) 

12 Certificat de căsătorie. (Nota Editurii electronice 
Equinox)