Mary H Clark — Lasa-ma sa-ti spun iubita mea

u TEI 1570 
e BTANA 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


MARY HIGGINS CLARK 


LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA 


Titlul original: Let Me Call You Sweetheart, 1992 
Traducere din limba engleza IRINA VAINOVSKI-MIHAI 


2 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Cuprins 


Miercuri, 11 octombrie 


SADU PUNR 


Joi, 12 octombrie 
8 
Luni, 23 octombrie 
9 
10 
11 
Marţi, 24 octombrie 


Vineri, 27 octombrie 
23 

Sâmbătă, 28 octombrie 
24 
25 

Duminică, 29 octombrie 
26 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


27 
28 
29 
Luni, 30 octombrie 


Marţi, 31 octombrie 
35 
36 
37 


44 


Joi, 2 noiembrie 
51 
52 
53 
54 
55 
56 
57 
58 
59 


- MARY HIGGINS CLARK - 


60 
Vineri, 3 noiembrie 


69 


Duminică, 5 noiembrie 
75 
Luni, 6 noiembrie 


Marti, 7 noiembrie 
85 
86 
87 
88 
89 
90 
91 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Marti, 6 februarie 
99 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Notă 


Nimeni nu este singur pe lume şi niciun scriitor, cel puţin 
autoarea acestei cărţi, nu scrie de unul singur. Mulţumirile 
mele speciale se îndreaptă spre editorii mei, Michael V. 
Korda şi Chuck Adams, care s-au dovedit, ca întotdeauna, 
persoane sine qua non pentru cărţile mele, de la creaţie 
până la editare. Şi s-au arătat a fi minunaţi în special acum, 
cu această carte. 

Mii de mulţumiri lui Eugene H. Winick, agentul meu 
literar, şi List Cade, editorul meu. Ajutorul lor a fost de 
nepreţuit. 

Un scriitor are nevoie de sfaturile unor specialişti. În 
această carte este vorba despre chirurgia plastică. 
Mulţumirile mele doctorului Bennett C. Rothemberg de la 
Spitalul Saint Barnabas din Livingston, New Jersey, pentru 
profesionalismul sfaturilor sale medicale. Slavă lui Kim 
White de la Departamentul Corecţional din New Jersey 
pentru asistenţa pe care mi-a acordat-o. Şi, încă o dată, Ina 
Winick a verificat aspectele psihologice ale povestirii. 
Mulţumesc, Ina. 

Odraslele din familia mea, toate cinci, au citit 
manuscrisul pe măsură ce lucram la el. De la ei am primit 
multe sfaturi de bun simţ - juridice: „Să nu uiţi să-i izolezi 
pe juraţi”; sau stilistice: „Nimeni de vârsta noastră nu ar 
spune aşa ceva. E mai bine dacă zici...”; şi întotdeauna 
încurajări furtunoase. Vă mulţumesc, copii. 

In sfârşit, nepoata mea de zece ani, Liz, a fost în multe 
privinţe modelul pentru Robin. Pe ea o întrebam: „Liz, tu ce 
ai zice, dacă ţi s-ar întâmpla asta şi asta...?” Sugestiile ei 
au fost „straşnice”. 

Vă iubesc pe toţi. 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Colegelor mele de la Academia Villa Maria 
în acest an special, 
ridicându-mi pălăria cu dragoste 
mai ales în faţa celor ce se numesc 
Joan LArnotte Nye 
June Langren Crabtree 
Marjorie Lashley Quinlan 
Joan Molloy Hoffman 


şi în amintirea senină a Dorothea Bible Davis. 


Nu strânge pe această colină 
Trandafirii ce atâta-i iubea; 
De ce s-o tulburi cu petale 
Pe care nu le poate mirosi sau vedea? 


Edna St. Vincent Millay, „Epitaf” 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Făcea tot ce era omeneşte posibil să şi-o scoată din 
minte pe Suzanne. Uneori se liniştea pentru câteva ore sau 
reuşea chiar să doarmă în timpul nopţii. Numai aşa mai era 
în stare să se ocupe de treburile lui zilnice. 

O mai iubea sau nu mai simțea pentru ea decât ură? Nu 
ştia sigur. Era atât de frumoasă, cu ochii aceia strălucitori şi 
ironici, cu părul acela bogat şi negru, cu buzele acelea care 
ştiau să surâdă atât de ispititor sau să schițeze o grimasă, 
ca un copil care nu a primit bomboana râvnită. 

O vedea parcă în ultimele ei clipe de viață, luându-l peste 
picior şi apoi întorcându-i spatele. 

lar acum, după aproape unsprezece ani, Kerry McGrath 
nu o lăsa pe Suzanne să se odihnească în pace. Întrebări şi 
jar întrebări! Aşa nu se mai putea. Trebuia oprită odată. 

Morţii cu morții. E o vorbă veche, îşi spuse el, dar cât de 
adevărată. Trebuia oprită cu orice preț. 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Miercuri, 11 octombrie 


1 


Kerry îşi netezi fusta de la costumul verde închis, îşi 
îndreptă lănţişorul de aur de la gât şi îşi trecu degetele prin 
părul său blond-cenuşiu. Işi petrecuse toată după-amiaza 
într-o mare alergătură. leşise de la tribunal la două şi 
jumătate, o luase pe Robin de la şcoală, plecase din 
Hohokus, trecuse prin aglomeraţia de pe Magistralele 17 şi 
4, traversase pe urmă Podul George Washington spre 
Manhattan, îşi parcase apoi maşina pentru a ajunge în cele 
din urmă la cabinetul unde Robin era programată pentru 
ora patru. 

Acum, după toată alergătura, Kerry şedea pe un scaun şi 
aştepta să fie chemată în sala de consultaţii. Ar fi vrut să i 
se dea voie să fie alături de Robin când aveau să-i scoată 
copcile. Dar sora fusese intransigentă. 

— In afară de asistentă, domnul doctor Smith nu dă voie 
nimănui să intre în sală cu pacientul în timpul unei 
intervenţii. 

— Dar are numai zece ani! protestase Kerry, apoi îşi 
strânsese buzele şi se gândise că ar trebui să se bucure că, 
după accident, fusese chemat tocmai doctorul Smith. 

Surorile de la Clinica St. Luke's-Roosevelt o asiguraseră 
că doctorul Smith este foarte priceput în chirurgie plastică. 
Medicul de la camera de gardă spusese despre el că face 
adevărate minuni. 

Amintindu-şi de cele petrecute acum o săptămână, Kerry 
îşi dădu seama că încă nu îşi revenise din şocul provocat de 
acel telefon. Lucrase până târziu la tribunalul din 


10 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Hackensack, pregătind, ca procuror, dosarul unei crime, 
profitând de faptul că tatăl lui Robin, fostul ei soţ, Bob 
Kinellen, o invitase pe neaşteptate pe Robin să vadă Circul 
Big Apple din New York, iar apoi să mănânce împreună în 
oraş. 

La şase şi jumătate sunase telefonul. Era Bob. Avusese 
un accident. O dubă îi lovise Jaguarul când ieşea din 
parcarea subterană. Robin se tăiase pe faţă în cioburile de 
sticlă. O duseseră de urgenţă la Spitalul St. Luke's- 
Roosevelt şi fusese chemat un specialist în chirurgie 
plastică. Altfel, se simţea bine, dar îi făcuseră un control ca 
să fie siguri că nu are leziuni interne. 

Amintindu-şi de după-amiaza cumplită de atunci, Kerry 
scutură din cap, încercând să alunge imaginile acelea. Cum 
gonise cu maşina până la New York, cum tot corpul i se 
zgâlţâia de suspine, cum buzele ei nu reuşeau să rostească 
decât „Te rog”, mintea gonindu-i în ritmul celorlalte vorbe 
ale unei rugăciuni nespuse, Te rog, Doamne, tine-o în viaţă, 
doar pe ea o am. Te rog, e doar un copil. Doamne, nu mi-o 
lua... 

Robin se afla deja în sala de operaţii când Kerry ajunsese 
la spital, aşa că se aşezase pe un scaun în sala de 
aşteptare, alături de Bob. Cu el, dar fără el. Se recăsătorise 
şi mai avea doi copii cu actuala lui soţie. Kerry simţea 
parcă şi acum ameţitoarea uşurare care o cuprinsese când 
doctorul Smith apăruse în sfârşit şi, pe un ton oficial şi 
ciudat de condescendent, spusese: 

— Din fericire, laceraţiile nu au penetrat în profunzimea 
dermei. Robin nu va rămâne cu cicatrice. Peste o 
săptămână vreau să treacă pe la cabinetul meu. 

Tăieturile se dovediră a fi singurele leziuni şi Robin îşi 
reveni repede după accident, lipsind doar două zile de la 
şcoală. Parcă era într-un fel mândră de bandajele pe care le 
purta. Abia astăzi, când se îndreptau spre New York pentru 
a merge la doctor, păruse uşor speriată când întrebase: 

— O să mă fac bine, nu-i aşa, mami? Adică n-o să rămân 
cu faţa boţită? 

11 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Cu ochii săi albaştri, faţa ovală, fruntea înaltă şi 
trăsăturile parcă sculptate, Robin era o fetiţă frumoasă şi 
semăna leit cu tatăl ei. Kerry o liniştise cu o însufleţire care 
spera să fie şi întemeiată. În încercarea de a-şi alunga 
aceste gânduri, Kerry privi în jur. Sala de aşteptare era 
mobilată cu gust: câteva canapele şi scaune cu o tapiserie 
care avea imprimată pe ea flori mici. Lumina era difuză, 
covoarele groase. 

Printre cei care aşteptau să fie chemaţi în cabinet se afla 
şi o femeie de vreo patruzeci de ani, cu un bandaj pe nas. 
O altă pacientă părea cam neliniştită şi îi destăinuia femeii 
frumoase care o însoțea: 

— Acum, că sunt aici, mă bucur că m-ai convins să vin. 
Arăţi splendid. 

Chiar că arată splendid, îşi spuse Kerry şi, devenind 
conştientă de sine, băgă mâna în geantă după pudrieră. O 
deschise, se studie în oglindă şi ajunse la concluzia că pe 
chipul ei se citeau exact cei treizeci şi şase de ani pe care îi 
avea. Ştia că mulţi o considerau atrăgătoare, dar era 
conştientă de felul în care arată. Se pudră pe vârful nasului, 
încercând să acopere puzderia de pistrui nesuferiţi, îşi 
studie ochii şi ajunse la concluzia că, de fiecare dată când 
era obosită ca astăzi, culoarea lor căprui deschis devenea 
maro spălăcit. Îşi potrivi după ureche o şuviţă rebelă, apoi 
închise pudriera cu un oftat şi îşi netezi peste cap bretonul 
care ar fi trebuit filat puţin. 

Neliniştită,  ţintui cu privirea uşa cabinetului de 
consultaţii. 

De ce dura atâta să-i scoată copcile lui Robin? se întrebă 
ea. Să fi apărut vreo complicaţie? 

Peste o clipă, uşa se deschise. Kerry îşi ridică privirea 
nerăbdătoare. Însă în locul lui Robin, în cadrul uşii apăru o 
tânără în jur de douăzeci şi cinci de ani, al cărei păr bogat 
şi negru îi încadra frumuseţea insolentă a chipului. 

Oare aşa o fi arătat mereu, se întreba Kerry, admirându-i 
pomeţii proeminenţi, nasul drept, forma perfectă a buzelor 
groase, ochii strălucitori, sprâncenele arcuite. 

12 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Simţindu-se probabil urmărită, tânăra îi aruncă o privire 
mirată lui Kerry când trecu pe lângă ea. 

Kerry simţi un nod în gât. Te cunosc, îşi spuse ea. Dar de 
unde? Încercă să înghită, însă gura parcă i se uscase. Am 
mai văzut undeva chipul acesta. 

După ce femeia plecă, Kerry se duse la fişier şi spuse că 
are impresia că o cunoaşte pe doamna aceea care tocmai 
ieşise din cabinet. Cine e? 

Însă numele de Barbara Tompkins nu îi spunea nimic. O 
confundase probabil. Şi totuşi, gândul că o mai văzuse 
undeva continuă să o frământe şi după ce se aşeză din nou 
pe scaun. O străbătu un fior. 


2 


Kate Carpenter îi privea oarecum cu ciudă pe pacienţii 
din sala de aşteptare. Lucra cu doctorul Charles Smith de 
patru ani, asistându-l la operaţiile pe care le făcea în acest 
cabinet. Îl considera un adevărat geniu. 

Nu fusese tentată niciodată să se lase operată de el. 
Avea puţin peste cincizeci de ani, o statură robustă, un chip 
plăcut şi părul uşor grizonat. Prietenilor le spusese că eo 
contrarevoluţionară în materie de chirurgie plastică: „Ce-i 
în guşă şi-n căpuşă.” 

Îi înţelegea pe pacienţii care aveau probleme adevărate, 
dar îi privea cu un uşor dispreţ pe bărbaţii şi femeile care 
veneau aici pentru a suferi operaţie după operaţie, în 
goana lor nestăvilită de a obţine perfecțiunea fizică. 

„Dar, pe de altă parte, îi spunea soţului, de la ei îmi iese 
salariul.” 

Uneori Kate Carpenter se întreba de ce continua să 
lucreze cu doctorul Smith. Era aşa de brutal cu toată 
lumea, atât cu pacienţii, cât şi cu personalul, încât părea 
adeseori cam grosolan. Rareori lăuda pe cineva, dar nu 
scăpa niciodată ocazia să remarce cu sarcasm şi cea mai 
mică greşeală. Insă, categoric, îşi spuse ea, primea un 


13 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


salariu şi sporuri excelente şi era chiar pasionant să-l 
urmăreşti pe doctorul Smith cum lucrează. 

Numai că în ultima vreme devenise tot mai irascibil. 
Posibilii noi pacienţi, care veniseră la el datorită reputației 
sale excelente, se simțeau ofensaţi de comportarea lui şi 
tot mai mulţi dintre ei îşi anulau programările. Singurele 
persoane faţă de care părea să manifeste o atenţie 
măgulitoare erau pacientele care urmau să capete „chipul” 
special. lar acesta era un alt lucru care o deranja pe 
Carpenter. 

Şi, pe lângă faptul că era irascibil, în ultimele luni 
observase că doctorul părea tot mai detaşat, chiar absent. 

Uneori, când îi vorbea, avea o privire pierdută, ca şi cum 
gândurile i-ar fi zburat departe. 

Se uită la ceas. Aşa cum se aşteptase, după ce o 
consultase pe Barbara Tompkins, ultima beneficiară a 
„chipului”, doctorul Smith intrase în birou şi încuiase uşa. 

Oare ce făcea acolo? se întrebă ea. Ar fi trebuit să-şi dea 
scama că e în întârziere. Fetiţa aceea, Robin, stătea singură 
în cabinetul 3 de o jumătate de oră, iar în sala de aşteptare 
mai erau şi alţi pacienţi. Insă observase că, după ce o 
consulta pe una dintre pacientele acelea speciale, doctorul 
simţea mereu nevoia să rămână singur pentru un timp. 

— Doamnă Carpenter... 

Uimită, îşi ridică privirea. 

— Cred că am lăsat-o pe Robin Kinellen să aştepte 
destul, spuse el pe un ton de reproş, ţintuind-o cu o privire 
rece din spatele ochelarilor fără ramă. 


3 


— Nu-mi place de domnul doctor Smith, spuse Robin 
oarecum indiferentă în timp ce Kerry scotea maşina din 
parcarea situată la intersecţia dintre Strada 9 şi Bulevardul 
5; 

— De ce? o întrebă Kerry, aruncându-i o privire în 
treacăt. 


14 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Mă sperie. Domnul doctor Wilson face mereu glume 
când mă duc la el. Dar domnul doctor Smith nici măcar n-a 
zâmbit. S-a purtat parcă ar fi fost supărat pe mine. Spunea 
că unii oameni se nasc frumoşi, în timp ce alţii capătă 
frumuseţea, dar în niciun caz ea nu trebuie irosită. 

Robin era cu adevărat frumoasă. II moştenea pe tatăl ei, 
un bărbat nespus de bine. E adevărat că asta ar putea 
deveni cândva o povară, dar de ce să-i spună doctorul 
asemenea ciudăţenii unui copil? se întreba Kerry. 

— Îmi pare rău că i-am zis că nu-mi pusesem centura de 
siguranţă când duba a lovit maşina lui tati, continuă Robin. 
După ce i-am spus asta, a-nceput să mă dădăcească. 

Kerry îi aruncă o privire fetei. Robin îşi punea mereu 
centura. Dacă nu şi-a pus-o de data asta, înseamnă că Bob 
a pornit maşina înainte ca ea să şi-o poată prinde. Făcând 
eforturi să nu-i ghicească mânia în glas, îi spuse: 

— Probabil că tati a ieşit din parcare în grabă. 

— Nici nu şi-a dat seama că n-am avut timp să mi-o pun, 
veni Robin în apărarea lui, simțind totuşi că mama era 
supărată. 

Lui Kerry îi era atât de milă de ea. Bob Kinellen le 
părăsise când Robin era mică. Se recăsătorise apoi cu fata 
principalului acţionar al firmei la care lucra, cu care avea 
acum o fată de cinci ani şi un băiat de trei ani. Robin îşi 
iubea nespus tatăl, şi întâlnirile cu el o marcau întotdeauna 
profund. Numai că el o şi dezamăgea adeseori, sunând în 
ultimul moment să contramandeze programul pe care îl 
stabiliseră împreună. Cum nici actualei lui soţii nu-i plăcea 
să-şi amintească de faptul că Bob mai avea un copil, nu o 
invita niciodată pe Robin acasă la el. Drept urmare, fata 
abia dacă îşi cunoştea fratele şi sora vitregă. 

În puţinele ocazii în care s-a ţinut de cuvânt şi a ieşit în 
cele din urmă cu ea în oraş, uite ce s-a întâmplat, gândi 
Kerry. Încercă să îşi stăpânească mânia care o cuprinse şi 
hotări să schimbe subiectul. 

— De ce nu încerci să tragi un pui de somn până 
ajungem la nenea Jonathan şi tanti Grace? 

15 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— Bine, acceptă Robin şi închise ochii. Sunt sigură că mă 
aşteaptă cu un cadou. 


4 


Aşteptând ca Kerry şi Robin să sosească la masă, 
Jonathan şi Grace Hoover se delectau, ca în fiecare după- 
amiază, cu un pahar de Martini în sufrageria casei lor din 
Old Tappan, de pe malul Lacului Tappan. Soarele coborât 
spre apus arunca umbre prelungi pe suprafaţa calmă a 
apei. Copacii, tunşi cu grijă ca să nu acopere priveliştea 
lacului, străluceau în culorile incandescente ale frunzelor 
care aveau să se scuture în curând. 

Pentru prima oară în anotimpul acesta Jonathan făcuse 
focul, iar Grace tocmai îi amintise că primul îngheţ fusese 
anunţat pentru seară. 

O pereche frumoasă, abia trecută de şaizeci de ani. Erau 
căsătoriţi de aproape patruzeci de ani şi îi unea o legătură 
mai presus de afecţiune şi obişnuinţă. După atâta timp, 
aproape că ajunseseră să semene unul cu celălalt: amândoi 
aveau chipuri patriciene, încadrate de un păr bogat, al lui, 
alb ca neaua şi ondulat natural, al ei, scurt şi buclat, încă 
presărat cu şuviţe negre. 

Cu toate acestea, corpurile lor se deosebeau în mod 
evident. Jonathan era înalt şi stătea drept într-un fotoliu, în 
timp ce Grace se odihnea pe o canapea lângă el, 
acoperindu-şi picioarele, devenite inutile, cu o pătură de 
lână, ţinându-şi degetele deformate ale mâinii în poală şi 
având alături un scaun cu rotile. Suferea de ani de zile de 
artrită reumatismală şi devenise tot mai neputincioasă. 

Jonathan fusese mereu alături de ea în toată această 
grea încercare. Acţionar principal al unei importante firme 
de avocaţi specializate în procese civile răsunătoare, era şi 
senator de vreo douăzeci de ani, dar refuzase să candideze 
pentru funcţia de guvernator. 


16 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Pot face suficient de mult bine sau rău în Senat, era 
replica pe care obişnuia să o dea cel mai adesea, şi, 
oricum, nu cred că aş câştiga alegerile. 

Nimeni din cei care îl cunoşteau foarte bine nu îl credea. 
Ştiau că, de fapt, Grace era motivul pentru care preferase 
să stea departe de îndatoririle vieţii de guvernator şi, în 
sinea lor, se întrebau dacă nu avea vreun cât de mic 
resentiment că starea în care se afla ea îl împiedicase să 
meargă mai departe. Dacă totuşi avea resentimente, 
niciodată nu şi le arătase. 

Grace oftă după ce mai bău puţin din paharul cu Martini. 

— Mă gândesc că-i anotimpul meu preferat. E atât de 
frumos, nu? Când e vremea ca astăzi, îmi amintesc cum am 
plecat cu trenul de la Princetown la Bryn Mawr ca să văd 
meciul de fotbal cu tine, cum ne-am dus la Hanul Nassau să 
mâncăm... 

— Şi cum stăteai la mătuşa ta, şi cum ea nu se ducea la 
culcare până nu vedea că te-ai întors teafără acasă, 
mustăci Jonathan. Mă rugam ca măcar o dată bufnița aia 
bătrână să adoarmă mai devreme, dar era foarte tenace. 

— Cum ajungeam în faţa casei, luminile de pe verandă 
începeau să clipească, îşi mai aminti Grace cu un zâmbet, 
apoi privi neliniştită la ceasul de pe şemineu şi-l întrebă: Au 
cam întârziat, nu-i aşa? Nu prea-mi place să le ştiu, pe 
Kerry şi pe Robin, în aglomeraţia aia de navetişti de pe 
autostradă. Mai ales după ce s-a petrecut săptămâna 
trecută. 

— Kerry conduce bine, o asigură Jonathan. Nu-ţi face 
griji. Trebuie să sosească dintr-o clipă în alta. 

— Ştiu, numai că... 

Nu mai era nevoie ca ea să încheie fraza. Jonathan 
înţelesese. Chiar de la început, când, la douăzeci şi unu de 
ani, Kerry se pregătea să îşi înceapă studiile în drept şi 
răspunsese anunţului lor din ziar că doresc pe cineva care 
să aibă grijă de casă cât ei erau plecaţi, o consideraseră 
fiica lor adoptivă. Asta se întâmpla în urmă cu 
cincisprezece ani şi, în tot acest răstimp, Jonathan o ajutase 

17 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


deseori pe Kerry, îndrumând-o în cariera sa, ultima oară 
folosindu-şi influenţa pentru a-i include numele pe lista 
prezentată guvernatorului cu candidaţii pentru funcţia de 
judecător. 

Peste zece minute, clopoţeii de deasupra uşii de la 
intrare anunţară sosirea lui Kerry şi a lui Robin. După cum 
bănuise Robin, o aştepta un cadou: o carte şi un joc de 
cultură generală pe calculator. După ce mâncară, luă 
cartea în bibliotecă şi se ghemui pe un scaun, în timp ce 
adulţii îşi beau cafelele. 

Când Robin nu o mai putea auzi, Grace întrebă în şoaptă: 

— Kerry, lui Robin or să-i treacă semnele acelea de pe 
faţă, nu-i aşa? 

— Când le-am văzut, l-am întrebat şi eu acelaşi lucru pe 
doctorul Smith. Nu numai că mi-a garantat asta, dar mi-a 
dat de înţeles că l-aş fi jignit când m-am arătat îngrijorată. 
Am impresia că marele doctor e foarte plin de sine. 
Adevărul e că, săptămâna trecută la spital, medicul de la 
camera de gardă m-a asigurat că Smith e un bun specialist 
în chirurgie plastică. De fapt, mi-a spus că face adevărate 
minuni. 

În timp ce îşi bea ultimele înghiţituri de cafea, Kerry se 
gândea la femeia pe care o văzuse în cabinetul doctorului 
Smith. Îşi ridică privirea spre Jonathan şi Grace care stăteau 
de cealaltă parte a mesei. 

— S-a întâmplat ceva ciudat când o aşteptam pe Robin. 
În cabinetul doctorului Smith se afla o persoană care mi s-a 
părut foarte cunoscută. Am întrebat-o chiar pe asistenta de 
la fişier cum se numeşte femeia aceea. Sunt sigură că nu o 
cunosc, dar mă obsedează gândul că ne-am mai întâlnit 
undeva. M-a cam tulburat. Nu-i ciudat? 

— Cum arăta? întrebă Grace. 

— Genul ispititor şi senzual provocator care te dă gata, 
explică Kerry. Cred că buzele îi dădeau înfăţişarea asta. 
Groase şi senzuale. Ştiu. Poate că era una dintre fostele 
iubite ale lui Bob, al cărei chip mi-a rămas întipărit în 


18 


- MARY HIGGINS CLARK - 


memorie, mai spuse ea şi ridică din umeri. Oricum, n-o să- 
mi dea pace până n-o să aflu. 


5 


Mi-ati schimbat viața, domnule doctor Smith... Aşa îi 
spusese Barbara Tompkins înainte de a ieşi azi din 
cabinetul lui. lar el ştia că avea dreptate. li schimbase 
înfăţişarea şi, prin urmare, şi viaţa. Dintr-o femeie anostă, 
aproape ştearsă, care părea mai în vârstă decât cei 
douăzeci şi şase de ani pe care îi avea, o transformase într- 
o tânără frumoasă. Chiar mai mult decât frumoasă. Acum 
era plină de viaţă. Nu mai era aceeaşi femeie stingheră 
care venise la el în urmă cu un an. 

Pe vremea aceea lucra la o mică firmă de publicitate din 
Albany. 

— Am văzut cum aţi ajutat-o pe una dintre clientele 
noastre, îi explicase ea când venise prima oară la cabinet. 
Tocmai am primit o moştenire de la o mătuşă. Mă puteţi 
face să arăt bine? 

lar el făcuse mai mult decât atât: o schimbase total. O 
făcuse frumoasă. Acum Barbara lucra la o firmă de 
publicitate mare şi prestigioasă din Manhattan. Fusese 
dintotdeauna isteaţă, dar combinaţia dintre isteţimea ei şi 
acea frumuseţe cu totul specială îi schimbase cu adevărat 
viaţa. 

Doctorul Smith îşi consultă ultimul pacient din acea zi la 
şase şi jumătate. Apoi străbătu pe jos preţ de trei intersecţii 
Bulevardul 5 până la casa sa din Washington Mews. 

Avea obiceiul ca, în fiecare zi, să meargă acasă, să se 
relaxeze bând un pahar de whisky cu sifon în timp ce se 
uita la ştirile de seară, iar apoi se hotăra dacă mănâncă sau 
nu. Locuia singur şi nu mânca acasă aproape niciodată. 

În seara asta îl copleşi un sentiment neobişnuit de 
nelinişte. Dintre toate femeile, Barbara Tompkins semăna 
cel mai mult cu ea. Numai când o văzuse, simţise o emoție 
vie, aproape catarctică. 


19 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


O surprinsese pe Barbara stând de vorbă cu doamna 
Carpenter şi spunându-i că, în seara aceea, urma să ia 
masa cu un client în Salonul de Stejar de la Hotelul Plaza. 

Se hotări în cele din urmă şi se ridică în picioare. Ceea ce 
urma era inevitabil. Va merge la barul Salonului de Stejar, 
va arunca o privire în restaurant să vadă dacă există vreo 
masă mică de unde ar putea-o urmări pe Barbara în timpul 
cinei. Cu puţin noroc, nici nu o să-l observe. Însă, chiar 
dacă l-ar observa, ar putea cel mult să o salute făcându-i 
un semn cu mâna. Nu avea niciun motiv să creadă că o 
urmăreşte. 


6 


După ce luară masa cu Jonathan şi Grace, se întoarseră 
acasă şi, mult timp după ce Robin se culcase, Kerry 
continuă să lucreze. Vânduse locuinţa cumpărată împreună 
cu Bob. Işi aranjase un birou într-o cameră a casei unde se 
mutase după ce el le părăsise. Se bucura că reuşise să 
cumpere noua casă la un preţ bun, când piaţa imobiliară 
era în scădere. li plăcea foarte mult locul acesta. Era o 
clădire veche de cincizeci de ani, în stil colonial, cu două 
dormitoare, amplasată pe un teren de două pogoane, plin 
de copaci. Singura perioadă care nu îi plăcea era aceea 
când începeau să cadă tone şi tone de frunze. Vremea aia 
se cam apropie, îşi spuse ea oftând. 

A doua zi urma să aibă loc audierea unui inculpat acuzat 
de crimă. In proces, ea reprezenta acuzarea. Inculpatul ştia 
să joace teatru. Părea pe deplin plauzibil ce declarase în 
timpul interogatoriului despre faptele care conduseseră la 
moartea şefei lui. Susţinea că îl umilise tot timpul, până 
când, într-o zi, îşi ieşise din fire şi o omorâse. Avocatul lui 
urmărea ca verdictul să fie ucidere din culpă. 

Kerry trebuia să demonteze povestea inculpatului, 
pentru a arăta că era vorba, de fapt, de o vendetă plănuită 
şi executată cu grijă împotriva unei şefe care, din motive 
întemeiate, nu îl avusese în vedere pentru a fi avansat. ŞI 


20 


- MARY HIGGINS CLARK - 


asta o costase viaţa. Numai că, acum, el va trebui să 
plătească, îşi spuse Kerry. 

Trecuse deja de ora unu când se simţi satisfăcută că îşi 
schiţase toate întrebările pe care voia să le pună, toate 
precizările pe care voia să le facă. 

Obosită, urcă treptele spre dormitor. Aruncă o privire în 
camera lui Robin, o găsi dormind liniştită, îi aranjă păturile 
pe ea, apoi traversă holul ca să ajungă la dormitorul ei. 

Peste cinci minute, după ce se spălă pe faţă şi pe dinţi şi- 
şi trase pe ea cămaşa de noapte preferată, se cuibări în 
patul mare de alamă pe care îl cumpărase la solduri după 
plecarea lui Bob. Schimbase toată mobila din dormitorul cel 
mare. Nu îşi putea continua viaţa printre lucrurile acelea 
vechi, să vadă dulapul şi noptiera lui, să vadă mereu perna 
lui goală lângă ea. 

jaluzelele erau trase doar pe jumătate, şi, în lumina 
palidă a felinarului de pe aleea din faţa casei, văzu că 
începuse să plouă mărunt. 

Ei bine, vremea bună nu poate ţine o veşnicie, îşi spuse 
ea, mulţumită că totuşi nu era atât de frig cum se 
prevăzuse şi că ploaia nu se va transforma în lapoviţă. 
Închise ochii, impunându-şi să nu se mai frământe şi 
întrebându-se de ce era atât de neliniştită. 

Se trezi la cinci, dar reuşi să aţipească iar până la şase. 
Pentru prima oară avu visul acela. 

Se afla la doctor, în sala de aşteptare. Pe podea, zăcea o 
femeie, cu ochii căscaţi în gol. Părul bogat şi negru îi 
încadra frumuseţea insolentă a chipului. De gât, avea 
înnodată o frânghie. 

Apoi, sub privirile lui Kerry, femeia se ridică, îşi scoase 
frânghia din jurul gâtului şi se duse la fişier să obţină o 
programare. 


7 


După-amiază, lui Robert Kinellen îi trecu prin minte să 
dea un telefon ca să afle ce făcuse Robin la doctor, dar 


21 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


ideea îi veni şi îi trecu fără să o pună în aplicare. Socrul său 
şi principalul asociat la firmă, Anthony Bartlett, făcuse 
gestul neobişnuit de a trece pe la familia Kinellen după 
cină, ca să discute ce strategie vor adopta în viitorul proces 
al lui James Forrest Weeks, cel mai important, dar şi cel mai 
controversat client al lor. Acesta era acuzat de evaziune 
fiscală în plata impozitului pe venituri. 

Multimilionarul Weeks, antreprenor şi investitor în 
proprietăţi imobiliare, devenise în ultimele trei decenii o 
persoană oarecum publică în New York şi New Jersey. 
Contribuise din plin la campaniile electorale, făcuse donaţii 
substanţiale unor organizaţii de caritate, dar fusese şi 
subiectul unor permanente zvonuri despre dare de mită şi 
trafic de influenţă şi se spunea că avea relaţii cu mafioţi 
notorii. 

De ani de zile, Procuratura Generală a Statelor Unite 
încerca să îl prindă pe Weeks cu ceva, iar Bartlett şi 
Kinellen avuseseră un profit financiar substanţial 
reprezentându-l în timpul acelor anchete. Până acum, 
autorităţile federale dăduseră mereu greş în prezentarea 
unor probe suficiente pentru inculparea lui. 

— De data asta, Jimmy chiar e într-o mare încurcătură, îi 
aminti Anthony Bartlett ginerelui său. Stăteau faţă în faţă în 
biroul din casa familiei Kinellen, situată în Eaglewood Cliffs, 
iar Bartlett ţinea în mână un pahar de coniac. Ceea ce 
înseamnă că şi noi suntem într-o mare încurcătură alături 
de el, continuă Bartlett. 

În cei zece ani de când Bob venise la firmă, văzuse cum 
aceasta devenise aproape o filială a companiei Weeks 
Entreprises, activităţile lor fiind atât de întrepătrunse. 
Adevărul este că, fără marele imperiu al lui Jimmy, ar fi 
rămas doar cu o mână de clienţi mărunți şi cu încasări 
insuficiente pentru a menţine activităţile firmei. Ştiau foarte 
bine amândoi că, în cazul în care Jimmy avea să fie găsit 
vinovat, firma de jurişti Bartlett and Kinellen nu mai putea 
exista. 

— Nu mi-e teamă decât de Barney, spuse Bob gânditor. 

22 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Barney Haskell era contabilul şef al lui Jimmy Weeks şi 
coinculpat în acest caz. Ştiau amândoi că era supus unor 
puternice presiuni ca să devină martor al acuzării, în 
schimbul unei înţelegeri cu procurorul. 

— Şi mie mi-e teamă de Barney, încuviinţă Anthony 
Bartlett. 

— Şi asta din mai multe motive, continuă Bob. Ţi-am 
spus despre accidentul de la New York? Şi că Robin a fost 
tratată de un specialist în chirurgie plastică? 

— Da. Cum se mai simte? 

— O să se vindece, slavă Domnului. Dar nu ţi-am spus 
numele doctorului. Îl cheamă Charles Smith. 

— Charles Smith, repetă Anthony Bartlett, încruntându- 
se în încercarea de a-şi aminti de unde ştie acest nume. 
Deodată ridică din sprâncene şi îşi îndreptă spatele. Nu 
cumva e cel care...? 

— Chiar el, îi răspunse Bob. lar fosta mea soţie, care e 
procuror adjunct, merge cu fiica noastră la el pentru 
control. Din câte o ştiu eu pe Kerry, în scurt timp o să facă 
legătura. 

— Dumnezeule, se văită Bartlett. 


23 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Joi, 12 octombrie 


8 


Procuratura comitatului Bergen era situată la etajul al 
doilea din aripa vestică a tribunalului. Aici îşi aveau 
birourile treizeci şi cinci de procurori adjuncţi, şaptezeci de 
anchetatori şi douăzeci şi cinci de secretare, precum şi 
Franklin Green, procurorul. 

În ciuda volumului mare de muncă foarte grea, care avea 
deseori şi aspecte macabre, pe toţi cei de aici îi unea o 
strânsă colegialitate. Lui Kerry îi plăcea să lucreze la 
procuratură. Primea tot timpul oferte atrăgătoare de a lucra 
la firme de avocatură, dar, deşi tentaţiile financiare erau 
mari, preferase să rămână acolo şi reuşise să ajungă până 
la funcţia de procuror pledant. In procese îşi câştigase 
reputaţia de a fi inteligentă, intransigentă şi scrupuloasă. 

Recent, se eliberaseră două posturi după ce doi 
judecători împliniseră şaptezeci de ani, vârsta obligatorie 
de pensionare. În calitatea sa de senator, Jonathan Hoover 
o propusese pe Kerry pentru unul din locuri. li venea greu 
să recunoască chiar faţă de sine însăşi cât de mult îşi dorea 
acest post. Marile firme de avocatură îi ofereau mult mai 
mulţi bani, dar a fi judecător reprezenta pentru ea o 
realizare mai mare decât toţi banii din lume. 

În timp ce forma codul la interfon, Kerry se gândea că 
numirea ar putea avea loc în acea dimineaţă. Apoi, după ce 
auzi clicul, deschise uşa. Salutând-o cu o fluturare a mâinii 
pe operatoarea de la pupitrul de control, se duse cu paşi 
grăbiţi la biroul rezervat procurorului pledant. 


24 


- MARY HIGGINS CLARK - 


În comparaţie cu cutiile de chibrituri fără ferestre, 
destinate noilor adjuncţi, biroul ei avea dimensiuni 
rezonabile. Masa de lucru ponosită, din lemn, era complet 
acoperită de mormane de dosare, aşa încât aspectul ei nici 
nu mai conta. Scaunele cu speteaza dreaptă nu se prea 
potriveau, dar erau funcţionale. Sertarul de sus cu dosare 
trebuia forţat ca să se deschidă, dar Kerry nu îşi prea făcea 
probleme din cauza asta. 

Atât lumina, cât şi aerul pătrundeau în birou numai pe 
fereastră. Plantele de un verde intens aliniate pe pervaz şi 
câteva fotografii înrămate realizate de Robin încălzeau 
parcă încăperea. Crease o atmosferă de confort funcţional 
şi era pe deplin mulţumită de biroul ei. 

Cum frigul începea să se facă simţit dimineaţa, Kerry îşi 
luase trenciul când ieşise din casă. Acum îşi agăţase haina 
în cui cu grijă. O cumpărase de ocazie şi voia să o păstreze 
cât mai mult. 

Îşi alungă din gând amintirea visului urât din noaptea 
trecută şi se aşeză la masa de lucru. Trebuia să se ocupe 
de procesul care urma să se reia peste o oră. 

Şefa ucisă avea doi băieţi la vârsta adolescenţei pe care 
îi creştea singură. Cine o să aibă grijă de ei? Dacă-mi s-ar 
întâmpla mie ceva, gândi Kerry. Unde s-ar duce Robin? 
Desigur că nu la tatăl ei; nu ar fi nici fericită, nici binevenită 
în noul lui cămin. Dar Kerry nu-şi putea imagina nici că 
mama ei şi tatăl vitreg, amândoi având peste şaptezeci de 
ani acum şi trăind în Colorado, puteau creşte un copil de 
zece ani. Să mă ţină Dumnezeu cel puţin până se face 
Robin mare, îşi mai spuse ea, îndreptându-şi atenţia spre 
dosarul pe care îl avea în faţă. 

La nouă fără zece sună telefonul. Era Frank Green, 
procurorul. 

— Kerry, ştiu că te pregăteai să mergi în instanţă, dar 
treci pe la mine pentru un minut. 

— Sigur că da, îi răspunse ea şi se gândi că, într-adevăr, 
nu putea fi vorba decât de un minut, pentru că judecătorul 
Kafka făcea o criză când era lăsat să aştepte. 

25 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Îl găsi pe procurorul Frank Green stând la masa de lucru. 
Cu o faţă colţuroasă şi ochi mici, la cei cincizeci şi doi de 
ani ai săi avea un fizic la fel de robust ca pe vremea când 
era starul echipei de fotbal a colegiului. Are un zâmbet 
cald, dar ciudat, gândi ea. Şi-a aranjat dantura? se întrebă. 
Dacă da, a fost deştept. Arată perfect şi o să-i stea foarte 
bine în fotografie când o să candideze în luna iunie. 

Fără nicio îndoială, Green se pregătea încă de acum de 
campania pentru postul de guvernator. Potrivit presei, i se 
construia deja un birou şi era clar pentru toată lumea cu 
câtă grijă îşi alegea garderoba. Editorialul dintr-un ziar 
afirma că, atâta timp cât actualul guvernator, care 
îndeplinise atât de bine două mandate, îl desemnase pe 
Green să-i fie succesor, părea foarte probabil că el va fi 
ales să conducă statul. 

După apariţia editorialului, oamenii lui Green începuseră 
să-i spună „Şefu' ”. 

Kerry îi admira priceperea profesională şi eficienţa. Ştia 
să-şi dirijeze bine corabia printre valuri. Avea doar o 
singură rezervă faţă de el: de mai multe ori în aceşti zece 
ani îl lăsase pe marginea prăpastiei pe câte un adjunct care 
făcuse o greşeală neintenţionată. Green era loial în primul 
rând cu sine însuşi. 

Ştia că posibila ei numire în funcţia de judecător o făcuse 
să crească în ochii lui. 

— Se pare că amândoi ţintim ceva mai sus, îi spusese el 
într-o răbufnire neaşteptată de exuberanţă şi colegialitate. 

Acum însă o invită în birou. 

— Intră, Kerry. Am vrut doar să ştiu direct de la tine ce 
mai face Robin. Când am aflat că i-ai cerut ieri 
judecătorului să întrerupă procesul, am fost îngrijorat. 

Îi povesti pe scurt despre vizita la doctor, asigurându-l că 
situaţia e sub control. 

— Robin era cu tatăl ei când s-a produs accidentul, nu-i 
aşa? o întrebă el. 

— Da. Bob conducea maşina. 


26 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Probabil că pe fostul tău soţ îl pândesc ghinioanele. Nu 
cred că o să-l mai scape pe Weeks de data asta. Se zice că- 
| vor încolţi şi sper să fie aşa. E un şarlatan, dacă nu chiar 
mai rău, adăugă el şi făcu un gest de lehamite. Mă bucur că 
lui Robin îi merge bine iar de tine ştiu că eşti stăpână pe 
situaţie. Astăzi e audierea martorului, nu-i aşa? 

— Da. 


— După cum te ştiu, aproape că mi-e milă de el. Succes. 


27 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Luni, 23 octombrie 


9 


După aproape două săptămâni, Kerry era satisfăcută de 
procesul abia încheiat. Obţinuse condamnarea pentru 
crimă. Cel puţin, băieţii femeii ucise nu vor creşte 
gândindu-se că criminalul mamei lor se va plimba liber pe 
străzi peste cinci sau şase ani. Asta s-ar fi întâmplat dacă 
juriul ar fi acceptat încadrarea la omor din culpă, cum 
ceruse apărarea. Crima cu premeditare implica o sentinţă 
obligatorie de treizeci de ani, fără posibilitatea eliberării 
condiţionate. 

Aflată acum din nou în sala de aşteptare de la cabinetul 
doctorului Smith, îşi deschise nelipsita servietă şi scoase un 
ziar. Era al doilea control la care venea Robin şi urma să fie 
o simplă formalitate, aşa că putea sta liniştită. În plus, era 
nerăbdătoare să afle ultimele noutăţi privind procesul lui 
Jimmy Weeks. 

După cum prevăzuse Frank Green, toată lumea era de 
părere că inculpatului nu avea să-i meargă prea bine. 
Dosarele anterioare privind mita şi spălarea banilor 
fuseseră închise din lipsa unor probe suficiente. Dar se 
spunea că, de data asta, procurorul avea un dosar complet. 

Dacă va fi vreodată folosit, asta e. Alegerea juriului dura 
de mai multe săptămâni şi nu prea se întrevedea sfârşitul 
formalităţilor. Cu siguranţa că Bartlett şi Kinellen sunt 
fericiţi, îşi spuse ea, au de trecut în nota de plată atâtea ore 
de muncă. 

Bob i-l prezentase odată lui Kerry pe Jimmy Weeks, când 
dăduse întâmplător peste ei într-un restaurant. Acum 


28 


- MARY HIGGINS CLARK - 


studia fotografia în care Jimmy se afla alături de fostul ei 
soţ, în banca apărării. Fără costumul acela la comandă şi 
aerul lui afectat, nu ar arăta decât ca un bandit, aşa cum 
este, gândi ea. 

In fotografie, Bob îmbrăţişase protector spătarul 
scaunului pe care stătea Weeks şi-şi apropiase capul de al 
lui. Kerry îşi aminti cum Bob obişnuia să exerseze gestul 
acela acasă. 

Parcurse în fugă articolul, apoi puse ziarul înapoi în 
servietă. Işi aminti cât de îngrozită fusese când, la scurt 
timp după ce se născuse Robin, Bob o anunţase că 
acceptase să lucreze la firma Bartlett şi Asociaţii. 

— Dar toţi clienţii lor sunt cu un picior în puşcărie, 
protestase ea. Şi ar trebui să fie şi cu al doilea picior. 

— Şi îşi plătesc notele de plată la timp, îi replicase Bob. 
Kerry, n-ai decât să rămâi tu în procuratură, dacă vrei. Eu 
am alte planuri. 

După un an o anunţase că printre acele planuri se afla şi 
căsătoria lui cu Alice Bartlett. 

Dar toate au trecut, îşi spuse acum Kerry, privind în jur. 
Astăzi, în sala de aşteptare se aflau un adolescent atletic 
cu nasul bandajat şi o femeie mai în vârstă al cărei ten 
foarte ridat dovedea motivul pentru care venise aici. 

Kerry se uită la ceas. Robin îi spusese că, săptămâna 
trecută, aşteptase în cabinet o jumătate de oră. 

— Ar fi trebuit să-mi iau o carte cu mine, îi spusese ea. 

De data aceasta avusese grijă să-şi ia o carte. 

De ce Dumnezeu nu stabileşte doctorul Smith ore mai 
realiste pentru programări? se întreba Kerry iritată, privind 
în direcţia cabinetelor unde tocmai se deschisese o uşă. 

Dar încremeni. Tânăra care ieşea pe uşă avea chipul 
încadrat de un păr negru şi bogat, nasul drept, buze 
cărnoase, ochi mari şi sprâncene arcuite. Kerry simţi un 
nod în gât. Nu era aceeaşi femeie pe care o văzuse data 
trecută, dar semăna cu ea. Să fi fost rude? Chiar dacă erau 
pacientele doctorului Smith, cu siguranţa că nu el încerca 
să le facă să semene, gândi ea. 

29 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Şi de ce chipul acela îi amintea atât de mult de o altă 
persoană care îi provocase un coşmar? Işi scutură capul, 
nereuşind să găsească un răspuns. 

Îi privi din nou pe ceilalţi din mica sală de aşteptare. Era 
clar că băiatul avusese un accident şi îşi rupsese, probabil, 
nasul. Dar femeia în vârstă se afla oare aici pentru o 
intervenţie banală cum ar fi un lifting sau spera să capete 
un chip cu totul diferit? 

Cum o fi să te uiţi în oglindă şi să vezi un chip străin? se 
întrebă Kerry. Îţi poţi alege chipul pe care-l vrei? Să fie 
chiar atât de simplu? 

— Doamnă McGrath. 

Kerry se întoarse şi văzu că doamna Carpenter, 
asistenta, o invita pe culoarul pe care se aflau cabinetele. 

Kerry se ridică şi o urmă în grabă. Data trecută o 
întrebase pe asistenta de la fişier despre femeia aceea şi îi 
spusese că se numeşte Barbara Tompkins. Acum o putea 
întreba pe asistentă despre cea pe care o văzuse astăzi. 

— Tânăra aceea care tocmai a plecat, mi se părea atât 
de cunoscută, spuse Kerry. Cum se numeşte? 

— Pamela Worth, îi răspunse scurt doamna Carpenter. 
Uite că am ajuns. 

O găsi pe Robin stând la masă, în faţa doctorului, cu 
mâinile încrucişate în poală, într-o poziţie nefiresc de rigidă. 
Kerry observă expresia de uşurare de pe chipul fetei când 
se întoarse spre ea şi privirile li se întâlniră. 

Doctorul o salută din cap şi îi făcu semn să stea pe 
scaunul de lângă Robin. 

— l-am explicat lui Robin ce prescripţii trebuie să urmeze 
pentru a fi sigură că nimic nu va împiedica procesul de 
vindecare. Vrea să joace în continuare fotbal, dar trebuie 
să-mi promită că o să poarte pe faţă o mască până la 
sfârşitul acestui anotimp. Trebuie să evităm şi cel mai mic 
risc ca laceraţiile să se redeschidă. E de aşteptat ca după 
şase luni să dispară complet, spuse doctorul, apoi continuă, 
privind-o drept în ochi: l-am explicat deja lui Robin că mulţi 
vin la mine în căutarea unei frumuseți asemenea celei pe 

30 


- MARY HIGGINS CLARK - 


care ea a primit-o pe gratis. E de datoria ei să aibă grijă de 
această frumuseţe. Am văzut în fişă că sunteţi divorțată. 
Robin mi-a spus că tatăl ei conducea maşina când a avut 
loc accidentul. Insist să-l preveniţi să aibă mai mare grijă 
de fata lui. Pentru că e de neînlocuit. 


Pe drum spre casă, la rugămintea lui Robin, opriră să 
mănânce la Valentino, în Park Ridge. 

— Îmi place cum fac creveţii aici, îi explică Robin, iar 
când se aşezară la masă, privi în jur şi spuse: Tati m-a adus 
aici o dată. Spune că-i cel mai bun loc, îşi aminti ea cu o 
voce melancolică. 

Deci acesta e motivul pentru care a vrut să vină aici, îşi 
spuse Kerry. După accident, Bob o sunase pe Robin o 
singură dată, şi atunci în timpul orelor de şcoală. li lăsase 
un mesaj pe robot prin care îi spunea că bănuieşte că e la 
şcoală, ceea ce înseamnă că se simte perfect. Nu îi dădea 
de înţeles în niciun fel că ar aştepta un telefon de la ea. 
Recunoaşte că aşa stau lucrurile, îşi spuse Kerry. M-a sunat 
la serviciu să verifice şi a aflat că doctorul Smith e de 
părere că Robin o să se vindece. Dar asta se întâmpla 
acum două săptămâni. De atunci, linişte. 

Veni chelnerul să le ia comanda. Când rămaseră din nou 
singure, Robin spuse: 

— Mami, nu vreau să mă mai duc niciodată la doctorul 
Smith. Mă sperie. 

Kerry simţi o strângere de inimă. Exact la acelaşi lucru se 
gândise şi ea. Apoi îi veni imediat în minte faptul că nu se 
putea baza decât pe cuvântul lui că dungile roşii şi urâte de 
pe faţa lui Robin vor dispărea. Trebuie să o controleze şi 
altcineva, gândi ea. Încercând să pară indiferentă, spuse: 

— A, cred că doctorul Smith e un om de treabă, chiar 
dacă e ca o murătură. Robin îi răspunse cu un zâmbet 
strâmb. Chiar şi aşa, continua Kerry, vrea să te mai 
consulte abia peste o săptămână sau, poate, nu te mai 
consultă deloc, aşa că nu-ţi face griji în privinţa lui. N-are 
nicio vină că s-a născut atât de lipsit de farmec. 

31 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Robin râse. 

— Lasă farmecul. Când îl vezi, ţi se face îngrozitor de 
frică de el. 

După ce sosi mâncarea, gustă fiecare din porţia celeilalte 
şi începură să sporovăiască. Robin era pasionată de 
fotografie şi lua cursuri în tehnicile de bază. Tema pe care o 
avea acum era să surprindă schimbarea culorii frunzelor 
toamna. 

— Ţi-am arătat, mami, fotografiile alea grozave pe care 
le-am făcut când tocmai începuseră să se schimbe. Dar 
cele pe care le-am făcut săptămâna asta, când culorile 
erau aşa de puternice, sunt teribile. 

— Ceva în premieră? murmură Kerry. 

— Ihîm. Acum abia aştept să se usuce, ca pe urmă o 
furtună bună să împrăştie totul. N-o să fie grozav? 

— Da, nimic nu-i mai grozav decât o furtună care 
împrăştie totul, consimţi Kerry. 

Hotărâră să renunţe la desert. Chelnerul tocmai îi înapoia 
cartea de credit lui Kerry, când auzi că Robin bate din 
palme. 

— Ce s-a-ntâmplat, Rob? 

— Tati e aici. Şi ne-a văzut, spuse Robin şi sări de pe 
scaun. 

— Stai, Rob, lasă-l pe el să vină la tine, spuse Kerry încet 
şi se întoarse. 

Bob păşea în urma şefului de sală, alături de un alt 
bărbat. Ochii lui Kerry se măriră. Celălalt bărbat era Jimmy 
Weeks. 

Ca de obicei, Bob arăta superb. Nici măcar oboseala unei 
întregi zile petrecute la tribunal nu îşi pusese amprenta pe 
chipul său frumos. Parcă eşti scos din cutie, gândi Kerry, 
amintindu-şi că, în prezenţa lui Bob, simţise mereu nevoia 
să-şi controleze machiajul, să-şi netezească părul, să-şi 
aranjeze jacheta. 

Pe de altă parte, Robin părea extaziată. Fericită, îl 
îmbrăţişa la rândul ei pe Bob. 

— Tati, îmi pare rău că nu eram acasă când ai sunat. 

32 


- MARY HIGGINS CLARK - 


O, Robin, spuse Kerry în sinea ei. Apoi îşi dădu seama că 
Jimmy Weeks stătea în picioare lângă ea. 

— Ne-am cunoscut aici, anul trecut, spuse el. Eraţi la 
masă cu nişte judecători. Mă bucur să vă văd din nou, 
doamnă Kinellen. 

— Am renunţat la acest nume demult. Mă numesc din 
nou McGrath. Dar, oricum, aveţi o memorie bună, domnule 
Weeks. 

Kerry îi vorbea pe un ton impersonal. Fireşte, nu avea 
cum să-i spună că se bucură să-l vadă. 

— Fără îndoială că am o memorie bună, spuse Weeks cu 
un zâmbet care făcea ca remarca lui să pară o glumă. Şi 
mă ajută să-mi amintesc de o femeie foarte atrăgătoare. 

Scuteşte-mă, spuse Kerry în sinea ei, zâmbind rigid. Şi îi 
întoarse spatele când Bob îi dădu drumul lui Robin şi îi 
întinse mâna. 

— Kerry, ce surpriză plăcută. 

— Ca întotdeauna, e o surpriză să te vedem, Bob. 

— Mami, o imploră Robin. 

Kerry îşi muşcă buzele. Se detesta când îl lua pe Bob 
peste picior în faţa fetei. Incercă să zâmbească. 

— Noi tocmai ne pregăteam să plecăm. 


După ce se aşezară la masă şi comandară băutură, 
Jimmy Weeks remarcă: 

— Se vede că fosta ta soţie nu te prea place, Bobby. 

Kinellen ridică din umeri. 

— Kerry ar trebui să se mai relaxeze. Prea ia totul în 
serios. Eram mult prea tineri când ne-am căsătorit. Pe urmă 
ne-am despărţit. Se mai întâmplă. Aş dori să-şi găsească pe 
altcineva. 

— Ce a păţit copilul tău pe faţă? 

— S-a tăiat în cioburile de sticlă după o buşitură. O să-i 
treacă. 

— Eşti sigur că se ocupă de ea un chirurg bun? 

— Da, unul recomandat de cineva cu multă căldură. Ce- 
ai zice să mâncăm, Jimmy? 

33 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— Cum îl cheamă pe doctor? Poate că-i cel la care s-a 
dus şi nevastă-mea. 

Bob Kinellen clocotea în sinea lui. Dacă nu ar fi avut 
ghinionul să le întâlnească pe Kerry şi pe Robin, Jimmy nu l- 
ar fi întrebat acum de accident. 

— Charles Smith, îi răspunse el, în cele din urmă. 

— Charles Smith? repetă Weeks uimit. Poate glumeşti. 

— Aş vrea să fie o glumă. 

— Ei bine, am auzit că o să se pensioneze în curând. Are 
de multă vreme probleme cu sănătatea. 

Kinellen îl privi surprins. 

— De unde ştii? 

Jimmy îi aruncă o privire tăioasă. 

— Îl am pe răboj. Cred că-ţi dai seama de ce. N-o să mai 
ţină mult. 


10 


Noaptea, Kerry avu din nou acelaşi vis. Se afla iar în 
cabinetul doctorului. O femeie tânără zăcea pe podea cu o 
frânghie înnodată de gât, părul negru îi încadra faţa cu 
ochii larg deschişi şi ficşi, avea gura deschisă ca şi cum s-ar 
fi sufocat, cu vârful limbii atârnându-i afară. 

În vis, Kerry ar fi vrut să strige, dar de pe buze nu îi ieşea 
decât un murmur de protest. O clipă mai târziu, Robin o 
zgâlţâia ca s-o trezească. 

— Mami, mami, trezeşte-te. Ce s-a-ntâmplat? 

Kerry deschise ochii. 

— Ce? O, Doamne, Rob, ce coşmar nenorocit. Mulţumesc. 
Când Robin se întoarse în camera ei, Kerry rămase trează, 
încercând să desluşească visul pe care îl avusese. Ce îl 
provocase? se întreba ea. De ce era altfel decât cel de data 
trecută? 

De data aceasta, femeia zăcea cu trapul acoperit de flori. 
Trandafiri. Trandafirii iubirii. 

Se ridică brusc. Asta era! Asta tot încercase să-şi 
amintească! Femeia pe care o văzuse în cabinetul 


34 


- MARY HIGGINS CLARK - 


doctorului Smith în timpul zilei şi cea pe care o văzuse cu 
două săptămâni în urmă, femeile care semănau atât de 
mult. Ştia de ce i se păruseră atât de cunoscute. Ştia de ce 
semănau. 

Suzanne Reardon, victima din celebrul caz al trandafirilor 
iubirii. Fusese ucisă în urmă cu aproape unsprezece ani de 
soţul ei. Povestea se aflase în atenţia presei. O crimă 
pasională şi trandafiri împrăştiaţi peste frumoasa victimă. 

În ziua în care am început să lucrez la procuratură, juriul 
îl găsise vinovat pe soţul victimei, îşi aminti Kerry. 
Fotografiile Suzannei umpluseră paginile ziarelor. Sunt 
sigură că asta e, îşi spuse ea. Am fost de faţă când s-a 
pronunţat sentinţa. M-a marcat foarte tare. Dar, pentru 
Dumnezeu, de ce să vrea două dintre pacientele doctorului 
Smith să semene cu victima unei crime? 


11 


Pamela Worth fusese o greşeală. Gândul acesta îl 
împiedică pe doctorăl Smith să doarmă aproape toată 
noaptea de luni. Frumuseţea dăltuită a noului ei chip nu 
putea compensa lipsa de graţie a fizicului său, vocea aspră, 
stridentă. 

Ar fi trebuit să-mi dau seama de la început, îşi spuse el. 
Şi, de fapt, ştiuse. Dar nu se putuse abţine. Constituţia ei o 
făcea să pară că ar putea fi supusă ridicol de uşor la o 
asemenea transformare. Şi, simțind cum transformarea se 
petrece chiar sub mâinile lui, putea să retrăiască ceva din 
emoția pe care o simţise prima oară. 

Ce va face când nu va mai putea opera? se întreba el. 
Clipa aceea se apropia cu paşi repezi. Tremurul mâinii, care 
îl enerva atât de tare, se putea accentua. lar enervarea l-ar 
pune în incapacitate de a mai lucra. 

Aprinse lumina. Nu pe cea de lângă pat, ci pe aceea care 
lumina fotografia de pe peretele din faţa lui. Se uita la ea în 
fiecare seară, înainte de a adormi. Era atât de frumoasă. 
Însă cum o privea acum, fără ochelari, contururile femeii 


35 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


din fotografie deveneau contorsionate şi diforme, aşa cum 
arăta după ce murise. 

— Suzanne, murmură el. 

Când durerea amintirilor îl copleşi, îşi acoperi ochii cu un 
braţ, ca să nu mai vadă chipul acela Nu suporta să-şi 
amintească felul în care arăta atunci, lipsită de orice 
frumuseţe, cu ochii ieşiţi din orbite, cu vârful limbii prelins 
printre buzele întredeschise şi cu maxilarul căzut... 


36 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Marţi, 24 octombrie 


12 


Marţi dimineaţă, cum ajunse la birou, Kerry îi telefonă lui 
Jonathan Hoover. 

Ca întotdeauna, glasul lui avea darul să o liniştească. 
Intră direct în subiect. 

— Jonathan, Robin a fost ieri la New York pentru control 
şi totul pare să fie în ordine, dar aş fi mult mai liniştită dacă 
aş afla încă o părere, dacă un alt specialist în chirurgie 
plastică mi-ar spune, la fel ca doctorul Smith, că n-o să 
rămână cu cicatrice. Nu ştii pe cineva bun? 

Simti că Jonathan zâmbea când îi răspunse: 

— Nu cunosc pe nimeni din proprie experienţă. 

— Sigur, tu n-ai avut nevoie de aşa ceva. 

— Eşti drăguță, Kerry. Bine, o să mă interesez. Mă 
gândeam cu Grace că ar trebui să mai ceri părerea cuiva, 
dar nu am vrut să ne amestecăm. S-a întâmplat ieri ceva ce 
te-a determinat să iei hotărârea asta? 

— Şi da, şi nu. Acum aştept pe cineva. O să-ţi explic 
despre ce e vorba când ne vedem. 

— Te sun după-amiază să-ţi spun numele unui specialist. 

— Mulţumesc, Jonathan. 

— Cu plăcere, doamnă judecător. 

— Jonathan, nu vorbi aşa. O să mă deochi. 

Îl auzi chicotind înainte de a închide telefonul. 

Prima persoană cu care urma să se întâlnească în 
dimineaţa aceea era Corinne Banks, adjuncta căreia, în 
calitate de procuror pledant, îi dăduse să se ocupe de cazul 
unui accident de circulaţie soldat cu morţi. Infăţişarea în 


37 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


instanţă era programată pentru lunea viitoare şi Corinne 
urma să revadă unele aspecte ale pledoariei. 

Corinne, o negresă de douăzeci şi şapte de ani, e făcută 
pentru procese de anvergură, gândi Kerry. După ce bătu 
scurt la uşă, Corinne apăru în birou cu un dosar voluminos 
sub braţ. Era toată numai un zâmbet. 

— Ghici peste ce a dat Joe, spuse ea fericită. 

Joe Palumbo era unul dintre anchetatorii lor cei mai buni. 

— Ard de nerăbdare să aflu, îi răspunse Kerry, 
străduindu-se să zâmbească. 

— Bietul nostru inculpat nevinovat care susţinea că nu a 
mai avut niciodată vreun accident a cam dat de bucluc. 
Folosind un carnet fals de conducere a încălcat de nu ştiu 
câte ori regulile de circulaţie şi a mai omorât pe cineva într- 
un accident acum cincisprezece ani. Abia aştept să-l 
încolţesc şi sunt convinsă că o să reuşim, spuse ea, după 
care puse dosarul pe masă şi îl deschise. In orice caz, 
voiam să stăm de vorbă despre... 

Peste douăzeci de minute, după ce plecase Corinne, 
Kerry puse mâna pe telefon. Pomenind numele 
anchetatorului, Corinne îi dăduse o idee. Când Joe Palumbo 
răspunse cu obişnuitul lui „Mda”, Kerry îl întrebă: 

— Joe, ţi-ai făcut deja programul pentru masa de prânz? 

— De niciun fel, Kerry. Vrei să mă inviţi la masă la 
Solari's? 

— Mi-ar plăcea, dar am alte gânduri, îi răspunse ea 
râzând. Tu de cât timp lucrezi aici? 

— De douăzeci de ani. 

— Te-ai ocupat de uciderea lui Reardon acum vreo zece 
ani, de cazul pe care presa l-a numit la vremea respectivă 
„Crima trandafirilor iubirii”? 

— Chestia aia barosană? Nu, nu m-am ocupat de caz, 
însă, din câte-mi amintesc, era o treabă ca şi rezolvată de 
la bun început. Aşa a devenit Şefu' celebru. 

Kerry ştia că Palumbo nu era chiar topit după Frank 
Green. 

— Şi nu au fost mai multe recursuri? îl întrebă ea. 

38 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Ba da. Tot veneau cu noi teorii. Părea să nu se mai 
sfârşească, îi spuse Palumbo. 

— Cred că ultimul recurs a fost respins chiar acum doi 
ani, spuse Kerry, dar a apărut ceva care mă face curioasă. 
Oricum, ideea e că aş vrea să te duci la arhivă să afli tot ce 
s-a scris despre acel caz. 

Parcă îl şi văzu pe Joe luând o expresie amabilă. 

— Pentru tine, Kerry, fac orice. Dar de ce te interesează? 
Dosarul a fost închis demult. 

— O să-ţi spun altă dată. 

La prânz, Kerry mâncă un sandviş la birou şi bău o cafea. 
La unu şi jumătate, apăru Palumbo cu un plic voluminos. 

— La ordin. 

Kerry îl privi cu afecţiune. Mic şi bondoc, cu părul 
grizonat, mereu cu zâmbetul pe buze, Joe avea o înfăţişare 
dezarmant de binevoitoare, în spatele căreia nimeni nu ar fi 
bănuit priceperea lui de a surprinde instinctiv amănuntele 
aparent lipsite de importanţă. Lucraseră împreună la multe 
dintre cazurile ei cele mai importante. 

— Îţi rămân datoare, îi spuse ea. 

— Lasă asta. Să ştii însă că m-ai făcut curios. De ce te 
interesează cazul Reardon, Kerry? 

Ea ezită. Într-un fel, i se părea că încă nu e bine să-i 
vorbească despre doctorul Smith. Palumbo îşi dădu seama 
că nu este prea dispusă să vorbească. 

— Nu-i nimic. Îmi spui tu mai târziu. La revedere. 

Kerry se gândise să ia dosarul acasă şi să înceapă să-l 
citească după cină. Dar nu se putu abţine să nu-şi arunce o 
privire pe tăietura din ziar aflată deasupra. Da, am avut 
dreptate, îşi spuse ea. S-a întâmplat în urmă cu numai doi 
ani. 

Un articol din pagina 32 a ziarului The Record menţiona 
că al cincilea recurs al lui Skip Reardon fusese respins de 
Curtea Supremă din New Jersey, iar avocatul lui, Geoffrey 
Dorso, jurase că va găsi modalitatea să facă iar recurs. 

Se menţiona că Dorso ar fi spus textual: 


39 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


„O să tot încerc până când Skip Reardon o să fie achitat 
şi eliberat din închisoare. E nevinovat.” 
Sigur că da, gândi ea, asta spun toţi avocaţii. 


13 


Pentru a doua seară consecutiv, Bob Kinellen lua cina cu 
clientul său Jimmy Weeks. Nu avuseseră o zi prea bună la 
tribunal. Selecţia juriului. Se folosiseră deja de opt ori de 
dreptul de a recuza un jurat, fără a explica motivul. Dar, cu 
toată grija lor în alegerea juriului, era clar că procurorul 
federal pregătise un dosar consistent. Şi aproape sigur că 
Haskell urma să-şi recunoască vinovăția, dar să ceară o 
încadrare mai puţin gravă. 

Cei doi mâncau cu un aer mohorât. 

— Chiar dacă Haskell o să recunoască, eu cred c-o să 
reuşesc să-i fac praf declaraţiile, îl asigură Kinellen pe 
Jimmy. 

— Crezi c-o să reuşeşti să-i faci praf declaraţiile. Nu e 
destul. 

— Vedem noi despre ce e vorba. 

— Ai început să mă îngrijorezi, Bob, spuse Weeks cu un 
zâmbet mohorât. A cam sosit momentul să-ţi faci un plan 
de bătaie. 

Bob Kinellen preferă să nu bage în seamă observaţia lui. 
Deschise meniul şi zise: 

— Mă întâlnesc mai târziu cu Alice, la Arnott. Aveai şi tu 
de gând să vii? 

— Pe naiba. M-am săturat de dădăcelile lui. Ar fi trebuit 
să-ţi dai seama. Mi-au făcut destul rău. 


14 
În sufragerie, Kerry şi Robin îşi ţineau de urât una 


celeilalte. Cum se lăsase frigul în seara aceea, hotărâră să 
facă pentru prima oară focul. Asta însemna să dea drumul 


40 


- MARY HIGGINS CLARK - 


la robinetul de gaz şi apoi să apese pe butonul care 
declanşa flăcările şuierătoare spre vreascurile artificiale. 

Kerry le explica mereu musafirilor: 

— Am alergie la fum. Aşa, focul pare natural şi încălzeşte 
camera. De fapt, pare atât de natural, că menajera a 
curăţat cu aspiratorul cenuşa artificială şi a trebuit să 
cumpăr alta. 

Robin îşi întinsese pe măsuţa joasă din sufragerie 
fotografiile reprezentând schimbarea de anotimp. 

— Ce seară grozavă, spuse ea satisfăcută, e frig şi vânt. 
O să trebuiască să fac în curând şi celelalte fotografii. 
Copaci goi, o grămadă de frunze pe jos. 

Kerry şedea în fotoliul ei preferat, cu picioarele întinse pe 
un taburet. Ridică privirea spre ea. 

— Nu-mi mai aduce aminte de frunze. Am obosit să le tot 
strâng. 

— De ce nu cumperi o maşină de strâns frunze? 

— O să-ţi cumpăr ţie una, cadou de Crăciun. 

— Ce nostim ar fi. Ce citeşti acolo, mami? 

— la vino aici, Rob, o îndemnă Kerry, ţinând în mână o 
tăietură din ziar cu fotografia Suzannei Reardon. O 
recunoşti? 

— Era ieri la cabinetul doctorului Smith. 

— Ai spirit de observaţie, dar asta nu e aceeaşi persoană. 

Kerry tocmai începuse să citească articolul care relata 
uciderea Suzannei Reardon. Soţul ei, Skip Reardon, un 
întreprinzător care reuşise prin forţe proprii să devină 
milionar, o găsise la miezul nopţii în holul luxoasei lor case 
din Alpine. Fusese strangulată. Zăcea pe podea, cu 
trandafiri roşii presăraţi peste trup. 

Trebuie să fi citit despre asta la vremea respectivă, îşi 
spuse Kerry. Cu siguranţă că m-a impresionat şi m-a făcut 
s-o visez. 

După douăzeci de minute dădu peste o tăietură care o 
făcu să i se taie respiraţia Skip Reardon fusese acuzat de 
crimă după ce socrul său, doctorul Charles Smith, declarase 


41 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


poliţiei că fata lui era terorizată de crizele nebuneşti de 
gelozie ale soţului ei. 

Doctorul Smith era tatăl Suzannei Reardon! Doamne, 
gândi Kerry, acesta să fie motivul pentru care le dă şi altor 
femei chipul ei? Ce straniu. Câte femei făcuse să semene 
cu ea? De asta să ne fi ţinut, mie şi lui Robin, discursul 
acela despre menţinerea frumuseţii? 

— Ce-i cu tine, mami? o întrebă Robin. Arăţi ciudat. 

— Nimic. Am aici un caz interesant, îi răspunse Kerry şi-şi 
aruncă privirea spre ceasul de pe şemineu. E nouă, Rob. Ai 
face bine să-ţi strângi lucrurile. O să trec şi eu pe la tine să- 
ţi spun noapte bună. 

În timp ce Robin îşi strângea fotografiile, Kerry lăsă 
hârtiile să-i cadă în poală. Auzise de multe cazuri în care 
părinţii nu-şi putuseră reveni după moartea copilului, 
lăsaseră neschimbată camera acestuia, hainele în dulap, ca 
şi cum copilul însuşi le-ar fi pus acolo. Dar s-o „recreezi” iar 
şi iar? Asta era deja mai mult decât durere, cu siguranţă. 

Se ridică încet şi se duse sus după Robin. După ce îşi 
sărută fata şi îi spuse noapte bună, se duse în camera ei, se 
îmbrăcă în pijama şi îşi puse un halat deasupra, apoi reveni 
jos, îşi făcu o ceaşcă de cacao şi continuă să citească. 

Cazul lui Skip Reardon părea rezolvat de la bun început. 
Recunoscuse că se certase cu Suzanne chiar în dimineaţa 
zilei când murise. De fapt, recunoscuse că în zilele dinainte 
se certaseră aproape tot timpul. Recunoscuse că venise 
acasă în ziua aceea la şase şi că o găsise aranjând nişte 
trandafiri într-o vază. Când o întrebase de unde îi primise, 
ea îi răspunsese că nu-l priveşte. Atunci el îi spusese că, 
indiferent de la cine îi primise, persoana aceea era bine 
venită, pentru că el avea de gând, oricum, să plece. Apoi, 
povestea el, se întorsese la birou unde băuse vreo două 
pahare, adormise pe canapea şi se întorsese acasă la 
miezul nopţii, când găsise cadavrul. 

Totuşi, nimeni nu îi confirmase declaraţiile. Dosarul 
cuprindea o parte din stenograma procesului, inclusiv 
declaraţia lui Skip. Procurorul îl tot strânsese cu uşa până 

42 


- MARY HIGGINS CLARK - 


când devenise confuz şi începuse să se contrazică. Nu 
fusese prea convingător sau chiar mai rău de atât. 

Cât de prost l-a pregătit avocatul pentru declaraţiile pe 
care urma să le facă, gândi Kerry. Fără îndoială că, având 
în vedere importantele dovezi indirecte ale procurorului, 
era absolut necesar ca Reardon să compară în faţa 
instanţei, ca să declare că nu el a omorât-o pe Suzanne. 
Dar era clar că întrebările sarcastice pe care i le pusese 
Frank Green îl timoraseră complet. Fără îndoială, gândi ea, 
Reardon şi-a săpat singur groapă. 

Sentința fusese pronunţată la şase săptămâni după 
încheierea procesului. Kerry se dusese să asiste. lIşi 
amintea şi acum de ziua aceea. Şi-l amintea pe Reardon ca 
pe un bărbat înalt, bine făcut, cu părul roşcat, stânjenit în 
costumul său la patru ace. Când judecătorul îl întrebase 
dacă voia să spună ceva înainte de a auzi sentinţa, 
protestase încă o dată, susţinând că e nevinovat. 

În ziua aceea, Geoff Dorso fusese alături de Reardon, în 
calitate de asistent al avocatului care îl apărase pe 
Reardon. Kerry îl cunoştea vag. Deşi nu-l cunoştea 
personal, ştia că în cei zece ani scurşi de atunci, Geoff îşi 
crease o reputaţie bună de avocat al apărării în procese 
penale. Nu se confruntase niciodată cu el în instanţă. 

Dădu peste articolul de ziar privind sentinţa. Il cita pe 
Skip Reardon: „Nu sunt vinovat de moartea soţiei mele. Nu 
i-am făcut niciodată vreun rău. N-am ameninţat-o 
niciodată. Tatăl ei, doctorul Charles Smith, e un mincinos. 
Jur în faţa lui Dumnezeu şi a acestei instanţe că e 
mincinos.” 

Deşi şemineul făcea destulă căldură, o trecu un fior. 


15 


Toată lumea ştia, sau credea că ştie, că Jason Arnott 
avea o moştenire de familie. Locuia la Alpine de 
cincisprezece ani, de când cumpărase vechea casă a 
familiei Halliday, o vilă cu douăzeci de camere, situată pe 


43 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


creasta unui deal care oferea o vedere splendidă spre 
Parcul Palisades. 

Jason, abia trecut de cincizeci de ani, era de înălţime 
mijlocie, cu un păr negru şi firav, ochi vioi şi un ten îngrijit. 
Călătorea mult, dădea de înţeles că ar avea nişte investiţii 
în Orient şi îi plăcea frumosul. Casa lui, cu somptuoase 
covoare persane, mobilă stil, picturi de valoare şi obiecte 
rafinate de artă, era o încântare. Gazdă minunată, Jason 
dădea petreceri în stil mare şi era asaltat atât de oaspeţi 
celebri sau aproape celebri, cât şi de cei nu tocmai bogaţi. 

Erudit şi spiritual, Jason susţinea că ar avea o vagă 
legătură cu familia Astor din Anglia, deşi mulţi credeau că 
asta nu era decât o plăsmuire a imaginaţiei sale. Ştiau însă 
în mod sigur că e pitoresc, uşor misterios şi absolut 
fermecător. 

Dar nu ştiau şi faptul că Jason era hoţ. Nimeni nu părea 
să facă vreo legătură între faptul că, după o perioadă 
rezonabilă de timp, toate casele pe care le vizita erau 
prădate de cineva care părea să deţină o metodă infailibilă 
de a scăpa de sistemele de alarmă. Jason nu-şi dorea decât 
să reuşească să ia cu el prada din escapadele sale. 
Picturile, sculpturile, bijuteriile şi tapiseriile erau obiectele 
lui preferate. Doar de câteva ori în îndelungata sa carieră 
prădase întreaga proprietate. Atunci fusese nevoit să se 
deghizeze în fel şi chip şi să angajeze nişte oameni care să- 
i încarce camioneta. Aceasta se afla acum în garajul 
locuinţei sale secrete, într-un loc îndepărtat din Catskills. 

Acolo avea o altă identitate. Vecinii din casele răsfirate 
pe distanţe mari îl ştiau ca un om retras care nu prea vrea 
să intre în vorbă cu alţii. Nimeni în afară de menajeră şi, 
uneori, de un instalator, nu fusese invitat în adăpostul lui 
de la ţară şi nici menajera, nici instalatorul nu avea nici cea 
mai vagă bănuială despre valorile din casă. 

Dacă la Alpine avea o casă superbă, cea de la Catskills îţi 
tăia răsuflarea, pentru că aici păstra Jason obiectele furate 
în timpul escapadelor sale, de care nu avea inimă să se 
despartă. Fiecare piesă de mobilier era o adevărată 

44 


- MARY HIGGINS CLARK - 


comoară. Un Frederic Remington ocupa peretele din 
sufragerie, chiar deasupra bufetului Sheraton, pe care 
strălucea o vază Peachblow. 

La Alpine totul era cumpărat din banii pe care Jason îi 
obținuse din vânzarea unor obiecte furate. Nimic din ce se 
afla acolo nu ar fi putut atrage atenţia cuiva cu memorie 
vizuală care ar fi reţinut obiectele furate. Jason putea spune 
cu nonşalanţă şi sigur de sine: „E destul de drăguţ, nu-i 
aşa? L-am luat anul trecut la o licitaţie a Casei Sotheby's.” 
Sau: „M-am dus în comitatul Bucks când proprietatea 
familiei Parker fusese scoasă la mezat.” 

Jason făcuse doar o singură greşeală. În urmă cu zece 
ani, menajera care venea la casa lui din Alpine vinerea şi-a 
scăpat pe jos foile din agendă. Când le-a strâns, a pierdut 
foaia pe care îşi notase codurile sistemului de alarmă de la 
patru case din Alpine. Jason le notase şi îi strecurase femeii 
foaia la loc, înainte ca ea să-şi dea seama, apoi, tentat 
peste măsură, prădase toate cele patra case: a familiilor 
Ellot, Ashton, Donnatelli. Şi a familiei Reardon. Pe Jason îl 
treceau şi acum fiorii când îşi amintea cum scăpase ca prin 
urechile acului în noaptea aceea cumplită. 

Dar asta se petrecea cu ani în urmă, iar Skip Reardon era 
acum ferecat după gratii şi posibilităţile lui de a face recurs 
se epuizaseră. In seara asta petrecerea era în toi, iar Jason 
primea cu un zâmbet torentul de complimente al lui Alice 
Bartlett Kinellen. 

— Sper că o să poată veni şi Bob. 

— A, sigur c-o să vină. N-ar vrea în ruptul capului să mă 
supăr pe el. 

Alice era un fel de Grace Kelly blondă. Din nefericire, nu 
avea nici farmecul, nici căldura acelei prințese. Alice 
Kinellen era ca o stană de piatră. În plus, plicticoasă şi 
posesivă, îşi spuse Jason. Cum de o suportă Kinellen? 

— la masa în oraş cu Jimmy Weeks, îi dezvălui Alice între 
două înghiţituri de şampanie. S-a săturat până peste cap de 
cazul acela. 


45 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


_ — Păi, sper să vină şi Jimmy, spuse Jason cu sinceritate. 
Imi place de el. 

Insă ştia că Jimmy nu va veni. Weeks nu mai fusese de 
ani de zile la o petrecere dată de el. De fapt, se ţinuse 
departe de Alpine după uciderea Suzannei Reardon. În 
urmă cu unsprezece ani, Jimmy Weeks o cunoscuse pe 
Suzanne la o petrecere dată de Jason Arnott. 


46 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Miercuri, 25 octombrie 


16 


Se vedea clar că Frank Green era iritat. Zâmbetul pe 
care îl afişa cu uşurinţă, pentru a-şi arăta dantura proaspăt 
aranjată, nu îi apăru pe chip de data aceasta, când o privi 
pe Kerry peste masa de lucru. 

Cred că mă aşteptam să reacționeze aşa, îşi spuse ea. Ar 
fi trebuit să-mi dau seama că Frank nu e omul care ar vrea 
să audă că alţii se interesează de cazul care l-a făcut 
celebru, mai ales acum, când se vorbeşte de candidatura 
lui la postul de guvernator. 

După ce citise dosarul care cuprindea articolele de ziar 
despre „Crima trandafirilor iubirii”, Kerry se dusese la 
culcare, încercând să ia o hotărâre în privinţa doctorului 
Smith. Oare să-l înfrunte şi să-l întrebe direct despre fata 
lui, să-l întrebe de ce o re-crea în chipurile altor femei? 

Risca să o dea afară din cabinet, negând totul. Skip 
Reardon îl acuzase pe doctor că minţise când depusese 
mărturie despre fata lui. Dacă minţise, cu siguranţă că 
Smith nu o să recunoască asta acum, faţă de Kerry, după 
atâţia ani. Şi chiar dacă minţise, cea mai mare întrebare 
era: de ce făcuse asta? 

Înainte de a reuşi, în sfârşit, să adoarmă, Kerry ajunsese 
la concluzia că ar fi cel mai bine să-l întrebe mai întâi pe 
Frank, pentru că el judecase cazul acela. Acum, că îi 
explicase lui Green motivul pentru care se interesa de cazul 
Reardon, era clar că la întrebarea sa „Crezi că doctorul 
Smith ar fi putut minţi când a depus mărturie împotriva lui 


47 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Skip Reardon”? Nu se putea aştepta la un răspuns util sau 
amabil. 

— Kerry, îi răspunse Green, Skip Reardon şi-a ucis 
nevasta. Ştia că a călcat strâmb. Chiar în ziua în care a 
omorât-o, îşi chemase contabilul ca să afle cât l-ar costa un 
divorţ şi şi-a ieşit din pepeni când a aflat că asta ar 
însemna o groază de parale. Era un om cu o stare materială 
bună, iar Suzanne renunţase la o carieră bănoasă de 
manechin pentru meseria de nevastă. El ar fi urmat să 
plătească de să-i iasă pe nas. Aşa că, a pune la îndoială 
veridicitatea afirmațiilor doctorului Smith ar însemna în 
acest moment să-ţi pierzi vremea şi să cheltuieşti banii 
contribuabililor. 

— Dar ceva nu e în ordine cu doctorul Smith, spuse 
Kerry. Frank, nu vreau să creez probleme şi nimeni nu vrea 
mai mult decât mine să vadă un criminal după gratii, dar îţi 
jur că Smith nu e doar un tată distrus de durere. Parcă şi-a 
pierdut minţile. Ar fi trebuit să-i vezi expresia când ne 
dăscălea, pe Robin şi pe mine, despre obligaţia de a-ţi 
păstra frumuseţea, despre felul în care unii se nasc cu ea, 
în timp ce alţii o capătă ulterior. 

— Kerry, tocmai ai terminat un proces important, spuse 
Green, uitându-se la ceas. Eşti pe punctul de a prelua alt 
caz. Ai putea fi numită judecător. Din păcate, Robin a fost 
tratată de tatăl Suzannei Reardon, care poate că nu a fost 
martorul ideal în proces. Când vorbea despre fata lui, nu 
avea pic de emoție în glas. De fapt, era atât de rece şi de 
detaşat, încât am fost mulţumit că juriul a crezut cele 
declarate de el. Fă bine şi scoate-ţi din minte cazul ăsta. 

Era clar că întâlnirea luase sfârşit. Când se ridică de pe 
scaun, Kerry mai spuse: 

— Ştii ce o să fac? O să-i cer altui doctor, unuia 
recomandat de Jonathan, să o consulte pe Robin după 
intervenţia făcută de doctorul Smith. 

Când se întoarse în biroul ei, Kerry o rugă pe secretară să 
nu îi dea pe nimeni la telefon, se aşeză pe scaun şi rămase 
mult timp privind în gol. Putea înţelege neliniştea care îl 

48 


- MARY HIGGINS CLARK - 


cuprinsese pe Frank Green la gândul că ea se interesa de 
principalul martor al acuzării în cazul „Crimei trandafirilor 
iubirii”. Orice aluzie la o posibilă eroare judiciară ar fi 
declanşat o publicitate negativă care, fără îndoială, ar fi 
umbrit imaginea lui Frank ca potenţial guvernator. 

Doctorul Smith este probabil un tată obsedat de suferinţa 
sa, în stare să-şi folosească priceperea pentru a-şi re-crea 
fiica, îşi spuse ea, iar Skip Reardon este probabil unul dintre 
nenumăraţii criminali care îngână într-una: „Nu eu am 
făcut-o.” 

Dar chiar dacă era aşa, ştia că nu se va opri aici. 
Sâmbătă, când o va duce pe Robin la specialistul în 
chirurgie plastică recomandat de Jonathan, îl va întreba 
câtor medici le-ar putea trece prin cap să le dea mai multor 
femei acelaşi chip. 


17 


În după-amiaza aceea, la şase şi jumătate, Geoff Dorso 
răsfoia fără tragere de inimă mesajele primite cât timp se 
aflase la tribunal. Apoi îşi ridică privirea. Pe fereastra 
biroului său din Newark vedea cum New Yorkul se 
profilează pe cer. După o zi lungă petrecută în sălile de 
tribunal, priveliştea asta minunată avea mereu darul să-l 
liniştească. 

Geoff era orăşean. Cum se născuse în Manhattan şi 
locuise acolo până la unsprezece ani, când familia lui se 
mutase la New Jersey, avea senzaţia plăcută că sufletul îi 
este împărţit între cele două maluri ale Hudsonului. 

În vârstă de treizeci şi opt de ani, Geoff era înalt şi 
uscăţiv, cu un fizic care nu trăda deloc faptul că era 
gurmand. Părul negru ca smoala şi tenul măsliniu aminteau 
de strămoşii săi italieni. Ochii de un albastru intens îi 
moştenise de la bunica lui anglo-irlandeză. 

Se vedea că Geoff e celibatar. Işi alegea cravatele la 
întâmplare şi avea de obicei hainele uşor şifonate. Dar 
teancul de mesaje primite era atât o dovadă a excelentei 


49 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


sale reputaţii de avocat specializat în apărarea inculpaţilor 
în procese penale, cât şi a respectului pe care şi-l câştigase 
în lumea juriştilor. 

Pe măsură ce le frunzărea, le punea de o parte pe cele 
mai importante. Deodată, ridică din sprâncene. Kerry 
McGrath îl ruga să o sune. Lăsase două numere de telefon, 
unul de la birou şi altul de acasă. Despre ce o fi vorba? se 
întrebă el. În comitatul Bergen nu avea pe rol niciun proces 
de care să se ocupe ea. 

De-a lungul anilor, o întâlnise pe Kerry la dineurile 
baroului şi ştia că era propusă pentru funcţia de judecător, 
dar nu o prea cunoştea. Telefonul ei îl intriga. Era prea 
târziu să o mai găsească la birou. Se hotărî să încerce 
acasă. 


— Răspund eu, spuse Robin când auzi telefonul sunând. 

Oricum, cred că pe tine te caută, îşi zise Kerry în timp ce 
încerca spaghetele. Credeam că boala de a vorbi la telefon 
nu se instalează înaintea adolescenţei, gândi ea. Apoi o 
auzi pe Robin strigându-i să ridice receptorul. 

Străbătu grăbită bucătăria până la telefonul din perete. 
Auzi o voce necunoscută. 

— Kerry? 

— Da. 

— Sunt Geoff Dorso. 

Îi lăsase mesajul mânată de un impuls, iar ulterior se 
simţise stânjenită că o făcuse. Ştia că Frank Green nu o să 
mai fie aşa de amabil dacă o să afle că a luat legătura cu 
avocatul lui Skip Reardon. Dar aruncase deja piatra în 
baltă. 

— Geoff, poate că nu are prea mare importanţă, dar... 
Sfârşitul propoziției se pierdu. Haide, spune-i odată, se 
îndemnă ea. Geoff, fata mea a avut recent un accident şi a 
fost tratată de doctorul Charles Smith... 

— Charles Smith, o întrerupse Dorso, tatăl Suzannei 
Reardon? 

— Da. Tocmai asta-i. E ceva ciudat cu el. 

50 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Acum parcă îi venea mai uşor să vorbească. Îi povesti 
despre cele două femei care semănau cu Suzanne. 

— Vrei să spui că Smith le-a făcut o faţă la fel ca aceea a 
fetei lui? exclamă Dorso. Asta ce naiba mai e? 

— Nu ştiu, asta mă îngrijorează şi pe mine. O duc pe 
Robin sâmbătă la alt chirurg. Vreau să-l întreb despre 
implicaţiile medicale ale reproducerii unui chip. Şi aş mai 
vrea să încerc să vorbesc cu doctorul Smith, dar m-am 
gândit că, dacă aş putea citi înainte întreaga stenogramă a 
procesului, aş şti mai bine cum să pun problema. Aş putea 
face rost de stenogramă la mine, la serviciu, trebuie să fie 
undeva pe la arhivă, numai că ar dura şi, în plus, nu vreau 
să se afle că mă interesez de asta. 

— O să ai copia mâine, îi promise Dorso. Ţi-o trimit la 
birou. 

— Nu, mai bine trimite-mi-o aici. Stai să-ţi dau adresa. 

— Mi-ar plăcea să ţi-o aduc personal, ca să mai stăm de 
vorbă. Mâine seară la şase sau şase jumătate e bine? Nu 
stau mai mult de o jumătate de oră, îţi promit. 

— E bine. 

— Atunci ne vedem mâine. Mulţumesc, Kerry, mai spuse 
el şi închise telefonul. _ 

Kerry rămase cu receptorul în mână. In ce m-am băgat 
oare? se întrebă ea. Nu îi scăpase frământarea din glasul lui 
Dorso. Nu ar fi trebuit să folosesc cuvântul „ciudat”, îşi 
spuse ea. M-am băgat într-o treabă pe care poate că nu o 
să reuşesc s-o duc până la capăt. 

Un zgomot din direcţia maşinii de gătit o făcu să se 
întoarcă. Apa din oala în care fierbeau spaghetele dăduse 
în foc şi se scurgea pe ochiuri. Fără să se mai uite, ştia că 
pastele al dente se transformaseră într-o masă gelatinoasă. 


18 


Doctorul Charles Smith nu avea ore de consultaţie 
miercuri după-amiaza. Timpul acesta era rezervat 
intervențiilor chirurgicale şi vizitelor postoperatorii. Totuşi, 


51 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


doctorul Smith nu programase pe nimeni în acea zi. În timp 
ce îşi conducea maşina pe Strada 68, spre firma de 
publicitate la care lucra Barbara Tompkins, observă cu 
surprindere că avea noroc. Vizavi de intrarea în clădire se 
afla un loc de parcare neocupat, de unde o putea vedea 
când iese. 

Când, în cele din urmă, ea apăru în uşă, zâmbi fără să 
vrea. E frumoasă, îşi spuse el. După cum o sfătuise, îşi 
purta părul în aşa fel încât să-i încadreze faţa. Cea mai 
bună pieptănătură, îi spusese el, ca să-ţi sublimezi noile 
trăsături. Purta o jacheta roşie pensată pe corp, fustă 
neagră, două palme sub genunchi, şi pantofi eleganţi. Aşa, 
de la depărtare, părea o femeie deşteaptă şi plină de 
succes. Dar el ştia în amănunt şi cum arăta de aproape. 

Când Barbara urcă într-un taxi, învârti şi el cheia în 
contact, pornind în urmărirea ei cu Mercedesul său negru, 
vechi de doisprezece ani. Deşi pe Park Avenue se circula 
bară la bară, ca întotdeauna la orele de vârf, nu îi fu greu 
să se ţină după ea. 

Merseră spre sud, taxiul oprind în cele din urmă la 
Restaurantul Cele Patru Anotimpuri de pe Bulevardul 52 din 
Cartierul de Est. Probabil că Barbara urma să se întâlnească 
acolo cu cineva ca să bea un pahar, gândi el. Barul trebuie 
să fie foarte aglomerat acum. Nu-i va fi greu să se 
strecoare înăuntru neobservat. 

Scuturând din cap, se hotărî să se întoarcă mai bine 
acasă. Simplul fapt că îi aruncase o privire era suficient. De 
fapt, arhisuficient. Pentru un moment chiar crezuse că era 
Suzanne. Acum nu îşi mai dorea decât să rămână singur. 
Un suspin îi tăie răsuflarea. Pe măsură ce maşinile se 
scurgeau încet spre centru, repeta la nesfârşit: „lartă-mă, 
Suzanne. lartă-mă, Suzanne.” 


52 


- MARY HIGGINS CLARK - 
19 


De câte ori se afla în Hackensack, Jonathan Hoover 
încerca s-o convingă pe Kerry să ia cu el o masă de prânz 
frugală. 

— Câte boluri de supă mănâncă un om într-o viaţă? o 
întreba el în glumă. 

Astăzi, în timp ce mâncau un hamburger la Solari's, 
restaurantul din spatele tribunalului, Kerry îi povesti, 
precipitată, despre sosiile Suzannei Reardon şi despre 
discuţia ei cu Geoff Dorso. li mai spuse şi că şeful ei nu 
fusese deloc încântat când îi dăduse de înţeles că o 
interesează crima aceea comisă demult. 

Jonathan era foarte îngrijorat. 

— Kerry, nu-mi amintesc mare lucru de cazul acela, în 
afara faptului că nu m-am îndoit nicio clipă de vinovăția 
soţului. Oricum, cred că ar trebui să nu te bagi, având în 
vedere mai ales implicarea lui Frank Green, foarte făţişă, 
din câte îmi amintesc, în obţinerea condamnării. Uite ce se 
întâmplă. Guvernatorul Marshall este încă tânăr. A 
îndeplinit două mandate şi nu mai poate candida pentru un 
al treilea mandat consecutiv, dar îi place munca asta. Ar 
vrea ca în locul lui să vină Frank Green. Între patru ochi îţi 
spun că au încheiat un târg. Green va fi guvernator pentru 
patru ani, apoi va candida pentru senat cu sprijinul lui 
Marshall. 

— lar Marshall se întoarce la Drumthwacket. 

— Exact. Îi place să trăiască într-o reşedinţă de 
guvernator. Până în acest moment pare clar că Green va fi 
nominalizat. Arată bine, vorbeşte bine. Are o activitate 
lăudabilă în trecut, cazul Reardon fiind un moment 
important al acestui trecut. Şi, printr-o coincidenţă 
remarcabilă, e chiar deştept. Vrea să menţină linia pe care 
a mers Marshall când a condus acest stat. Insă, în cazul în 
care cineva îi pune bete în roate, ar putea pierde chiar din 
primul tur. Mai sunt alţi doi posibili candidaţi. 


53 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— Jonathan, eu mă gândeam doar să revăd cazul atât cât 
să-mi dau seama dacă principalul martor din procesul 
privind o crimă nu suferea cumva de o problemă serioasă 
care ar fi putut să-i influenţeze declaraţia. Vreau să spun că 
taţii sunt marcați când le mor fetele, dar la doctorul Smith 
e mai mult decât o durere. 

— Kerry, Frank Green şi-a creat un nume tocmai 
reprezentând acuzarea în acel proces. Asta a atras şi 
atenţia presei, lucru de care avea atâta nevoie. Când 
Dukakis a candidat la funcţia de preşedinte, un rol 
important în înfrângerea lui l-a jucat ştirea aceea potrivit 
căreia el a eliberat un ucigaş care a ţinut-o apoi din crimă 
în crimă. Ştii ce ar face presa în cazul în care cineva ar lăsa 
de înţeles că Green a băgat la închisoare pentru tot restul 
vieţii un om nevinovat? 

— Jonathan, mergi mult prea departe. Eu nu am pornit cu 
această bănuială. Am doar sentimentul că Smith are 
probleme grave care i-ar fi putut influenţa declaraţia. El era 
principalul martor al acuzării şi, în cazul în care a minţit, mi 
se pare firesc să mă întreb dacă Reardon e vinovat. 

Chelnerul apăruse lângă ei, cu cana de cafea. 

— Mai doriţi cafea, domnule senator? întrebă el. 

Jonathan încuviinţă din cap, iar Kerry îşi flutură mâna 
peste ceaşca de cafea. 

— Nu, mulţumesc. 

Deodată, Jonathan zâmbi. 

— Kerry, îţi aminteşti când aveai grijă de casa noastră şi 
ţi s-a părut că decoratorul nu a plantat toţi arbuştii şi tufele 
din proiect? 

— Mi-aduc aminte, răspunse Kerry stânjenită. 

— In ziua aceea ai dat un ocol, i-ai numărat, te-ai gândit 
că ai suficiente argumente şi l-ai făcut cu ou şi cu oţet în 
faţa oamenilor din echipă. Aşa e? 

— Înîm, încuviinţă Kerry, privind în ceaşca de cafea. 

— Povesteşte-mi tu ce s-a-ntâmplat mai departe. 


54 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Nu a fost mulţumit cum arătau unii dintre arbuşti, v-a 
chemat, pe tine şi pe Grace în Florida, şi i-a scos cu intenţia 
să-i înlocuiască. 

— Altceva? 

— Decoratorul era soţul verişoarei lui Grace. 

— Înţelegi ce vreau să spun? o întrebă el, făcându-i cu 
ochiul, apoi deveni serios. Kerry, dacă îl pui în dificultate pe 
Frank Green şi îi periclitezi numirea, îţi poţi lua adio de la 
postul de judecător. Numele tău va rămâne înmormântat 
printre hârţoagele de pe masa guvernatorului Marshall, iar 
eu voi fi rugat discret să propun alt candidat pentru locul 
liber, îi explică el, apoi o luă de mână. Inainte de a te apuca 
să faci ceva, gândeşte-te bine la ce ţi-am spus. Sunt sigur 
că vei lua cea mai bună hotărâre. 


20 


La şase şi jumătate fix, ţârâitul soneriei o făcu pe Robin 
să alerge la uşă ca să-l întâmpine pe Geoff Dorso. Kerry îi 
spusese că Geoff urma să vină ca să studieze vreo 
jumătate de oră un dosar împreună cu ea. Robin hotărâse 
să mănânce devreme şi promisese că-şi va termina lecţiile 
în camera ei cât timp Kerry era ocupată. In schimb, ca 
niciodată în cursul săptămânii, în seara asta avea voie să 
se uite la televizor o oră. 

Îl studie pe Dorso cu bunăvoință şi-l conduse în 
sufragerie. 

— Mama coboară imediat, îi spuse ea. Eu sunt Robin. 

— lar eu, Geoff Dorso. Şi celălalt individ cum arată? o 
întrebă Geoff, indicându-i cu un zâmbet semnele încă 
vizibile de pe faţă. 

Robin râse forţat. 

— L-am turtit. De fapt, m-am tăiat în parbriz după o 
buşitură. 

— Se pare că e pe vindecate. 


55 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— Aşa zice şi domnul doctor Smith, chirurgul. Mami 
spune că-l cunoaşteţi şi dumneavoastră. Eu cred că te cam 
sperie. 

— Robin! o apostrofă Kerry în timp ce cobora pe scări. 

— Inocenţa copiilor, spuse Dorso, zâmbind. Kerry, îmi 
pare bine să te văd. 

— Şi mie, Geoff, îi răspunse ea şi, văzând servieta 
voluminoasă de sub braţul lui Dorso, adăugă în sinea ei: 
sper să ai motive. 

— Robin... 

— Ştiu, lecţiile, spuse Robin, zâmbind. De felul meu, nu 
sunt prea sârguincioasă, îi explică ea lui Dorso. Ultima oară, 
în carnet, la rubrica „Teme pentru acasă”, mi-au scris: „Nu 
lucrează suficient.” 

— Dar mai scria şi „Îşi foloseşte timpul eficient”, îi aminti 
Kerry. 

— Asta pentru că, la şcoală, după ce-mi termin 
exerciţiile, uit câteodată unde mă aflu şi mă apuc să stau 
de vorbă cu câte o prietenă. Cam asta e, încheie Robin şi, 
cu o fluturare de mână, se îndreptă spre scară. 

Geoff Dorso zâmbi, privind în urma ei. 

— E isteaţă şi frumuşică foc. Peste vreo cinci sau şase ani 
o să trebuiască să baricadezi uşa. 

— Nici nu vreau să mă gândesc. Cu ce să te servesc, 
Geoff, o cafea, ceva de băut, un pahar de vin? 

— Nu, mulţumesc. Ţi-am promis că nu te ţin mult, îi 
răspunse el şi-şi puse servieta pe măsuţă. Vrei să arunci o 
privire peste astea acum? 

— Sigur că da. 

Se aşeză lângă Geoff, pe canapea, în timp ce el scotea 
din geantă două dosare groase. 

— Stenograma procesului, îi explică el. O mie de pagini 
de stenogramă. Dacă vrei să înţelegi bine ce s-a întâmplat, 
te sfătuiesc s-o citeşti cu atenţie. Sincer vorbind, de la 
început şi până la sfârşit mi-e ruşine de felul în care i-am 
pregătit apărarea. Ştiam că Skip trebuia să se prezinte în 
instanţă, dar nu era bine pregătit. Martorii procurorului nu 

56 


- MARY HIGGINS CLARK - 


au fost chestionaţi pe îndelete. lar noi nu am citat decât doi 
martori dubioşi care să-l susţină pe Skip, în loc să fi chemat 
douăzeci. 

— De ce s-a desfăşurat procesul aşa? întrebă Kerry. 

— Eram cel mai tânăr consilier, abia angajat de firma 
Farrell şi Strauss. Farrell a fost un avocat bun la viaţa lui, 
nu-i nicio îndoială. Dar când l-a angajat Skip Reardon, 
trecuse deja de perioada lui de glorie şi era cam zaharisit. 
Nu-l mai interesa să se ocupe de încă o crimă. Cred că Skip 
ar fi avut alte şanse cu un avocat mai puţin experimentat, 
dar cu mai mult nerv. 

— Şi nu ai putut să compensezi tu asta? 

— Nu prea. Abia terminasem Dreptul şi eram cam novice 
în toate. De fapt, eu nici nu am prea făcut mare lucru la 
proces. Până la urmă nu am fost decât băiatul de mingi al 
lui Farrell. Dar şi aşa lipsit de experienţă cum eram, mi-am 
dat seama că pregătise procesul foarte prost. 

— lar Frank Green l-a făcut praf în timpul audierii. 

— După cum poţi citi aici, l-a determinat pe Skip să 
recunoască că se certase cu Suzanne în dimineaţa aceea, 
că se interesase la contabil cât l-ar costa divorţul, că s-a 
întors acasă la şase şi s-a certat din nou cu Suzanne. 
Anchetatorul procuraturii a apreciat că moartea a survenit 
între orele şase şi opt, aşa încât Skip, potrivit propriei sale 
declaraţii, s-ar fi putut afla la locul crimei în momentul 
respectiv. 

— Din extrasele pe care le-am citit, Skip Reardon 
susţinea că s-a întors la birou, a băut două pahare şi a 
adormit. E o declaraţie cam firavă, comentă Kerry. 

— E firavă, dar adevărată. Skip înființase o firmă care 
mergea foarte bine, se ocupa, în general, de construirea 
unor case elegante, chiar dacă în ultima vreme făcea şi 
magazine universale. Îşi petrecea aproape tot timpul la 
birou, urmărind desfăşurarea afacerilor, dar îi plăcea să se 
îmbrace în salopetă, să-şi petreacă timpul printre 
muncitori. Tocmai asta făcuse în ziua aceea, înainte de a se 
întoarce la birou. Era cam obosit. Deschise primul dosar. 

57 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Uite, ţi-am subliniat aici atât declaraţia lui Smith, cât şi cea 
a lui Skip. Problema e că, sigur, a mai fost implicat cineva şi 
avem motive să bănuim că e vorba de un bărbat. De fapt, 
Skip era convins că Suzanne se încurcase cu un alt bărbat, 
poate chiar cu mai mulţi. A doua ceartă a izbucnit când, 
întors acasă la şase, a găsit-o aranjând un buchet de 
trandafiri roşii, trandafiri ai iubirii, cred că aşa i-a numit 
presa ulterior, pe care nu îi primise de la el. Acuzarea 
susţinea că el şi-a ieşit din minţi, a strangulat-o, apoi a 
aruncat trandafirii peste ea. El, fireşte, jură că n-a făcut aşa 
ceva, că Suzanne era încă vie când a plecat de acasă, că a 
lăsat-o moşmondind mai departe la trandafiri. 

— S-a interesat cineva să afle de la florăriile din oraş 
unde a fost comandat buchetul de trandafiri? Dacă nu l-a 
adus Skip acasă, atunci poate că a fost trimis printr-un 
comisionar. 

— Măcar atâta lucru a făcut Farrell. A verificat la toate 
florăriile din comitatul Bergen, dar n-a aflat nimic. 

— Aşa deci. 

Geoff se ridică de pe canapea. 

— Kerry, ştiu că sunt multe de întrebat, dar aş vrea să 
citeşti stenograma cu atenţie. Aş vrea să fii foarte atentă la 
declaraţia doctorului Smith. Pe urmă, aş vrea să te gândeşti 
dacă nu mă laşi şi pe mine să fiu de faţă când o să încerci 
să afli de la doctorul Smith de ce le dă şi altor femei chipul 
fiicei lui. 

Kerry îl conduse pe Geoff la uşă. 

— Te sun peste câteva zile, îi promise ea. 

Ajuns în dreptul uşii, se opri şi se întoarse spre ea. 

— Aş mai vrea să faci ceva. Vino cu mine la închisoarea 
Trenton să vorbeşti cu Skip personal. Jur pe mormântul 
bunicii mele că o să auzi numai adevărul din gura acelui 
nefericit când o să-ţi spună toată povestea. 


58 


- MARY HIGGINS CLARK - 
21 


La închisoarea Trenton, Skip Reardon stătea întins pe 
patul din celulă, urmărind la televizor ştirile de la şase şi 
jumătate. Cina abia începuse, că se şi terminase, cu acelaşi 
meniu searbăd. În ultima vreme era tot mai neliniştit şi 
irascibil. După zece ani petrecuţi în acest loc, reuşise în cea 
mai mare parte a timpului să se menţină pe o linie de 
mijloc. La început, oscila între o vie speranţă, când era 
înaintat un recurs, şi o disperare copleşitoare, când acesta 
era respins. 

Acum, starea lui obişnuită de spirit era doar o resemnare 
obosită. Ştia că Geoff Dorso nu va înceta niciodată să caute 
noi căi de a face recurs, dar în întreaga ţară atmosfera 
devenise alta. În buletinele de ştiri se criticau tot mai des 
recursurile repetate ale unor criminali condamnaţi, care nu 
făceau decât să aglomereze instanţele. Şi, de fiecare dată, 
se ajungea în mod inevitabil la concluzia că acest fenomen 
trebuia să înceteze. Dacă Geoff nu va găsi calea să îi redea 
libertatea, însemna că Skip îşi va mai petrece aici douăzeci 
de ani. 

În clipele sale de deznădejde, Skip se lăsa pradă 
amintirilor dinaintea crimei şi îşi dădea seama cât de prost 
fusese. Era logodit cu Beth. La îndemnul lui Beth se dusese 
singur la o petrecere dată de sora ei şi de soţul acesteia, 
care era chirurg. Beth fusese nevoită să renunţe în ultima 
clipă, dar nu voise ca el să piardă ocazia de a se distra. 

Halal distracţie, îşi spuse Skip cu ironie, amintindu-şi de 
seara aceea. Era acolo şi Suzanne cu tatăl ei. Işi amintea şi 
acum cum arăta când o văzuse prima oară. Işi dăduse 
seama de la bun început că o să-l bage în bucluc, dar se 
lăsase prins în mrejele ei, ca un prost. 

Nervos, Skip se ridică de pe pat, stinse televizorul şi privi 
spre stenograma procesului care se afla pe raftul de 
deasupra toaletei. O ştia pe de rost. Acolo îi e locul, 
deasupra toaletei, gândi el cu amărăciune. După cât de 


59 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


folositoare ar putea să-mi mai fie, ar trebui s-o fac bucăţi, 
s-o arunc şi să trag apa. 

Se întinse. Se menținea în formă împletind munca grea 
de pe şantier cu un program regulat de gimnastică. Nu era 
seară în care să nu facă flotări şi genuflexiuni. Oglinda mică 
de plastic prinsă pe perete îi reflecta părul roşcat şi cu fire 
albe, faţa, cândva arsă de soare din cauza muncii în aer 
liber, purta acum paloarea căpătată în închisoare. 

Cu ochii deschişi, nu visa decât că, printr-un miracol, va 
fi iar liber şi va construi din nou case. Izolarea apăsătoare şi 
zgomotul permanent de aici îl făcuseră să viseze case 
pentru cei cu venituri medii, prevăzute cu o izolaţie 
suficient de bună, ca să protejeze intimitatea locatarilor, şi 
cu multe ferestre prin care peisajul să pătrundă parcă în 
camere. Avea la el mai multe carnete cu schiţe. 

De fiecare dată când Beth venea în vizită, deşi în ultimul 
timp o îndemnase să nu mai treacă pe la el, îi arăta 
ultimele schiţe şi vorbeau despre ele ca şi cum într-o bună 
zi s-ar fi putut întoarce la munca pe care o iubea atât de 
mult, construirea de case. 

Numai că acum era nevoit să se întrebe cum o fi lumea şi 
în ce vor mai fi locuind oamenii când va părăsi, în cele din 
urmă, locul acesta cumplit? 


22 


Kerry era deja sigură că va petrece din nou o noapte 
albă. Începuse să citească stenograma imediat după 
plecarea lui Geoff şi continuase după ce Robin se dusese la 
culcare. 

La nouă şi jumătate sună Grace Hoover. 

— Jonathan are o întâlnire. Eu m-am cocoţat în vârful 
patului şi am simţit nevoia să stau de vorbă cu cineva. Te- 
am deranjat? 

— Tu nu mă deranjezi niciodată, Grace, îi răspunse Kerry 
sincer. 


60 


- MARY HIGGINS CLARK - 


În cei cincisprezece ani de când îi cunoştea pe Grace şi 
pe Jonathan, urmărise declinul fizic al lui Grace. De la 
baston, trecuse la cârje, în cele din urmă la un scaun cu 
rotile şi, dintr-o femeie angajată în numeroase activităţi 
sociale, ajunsese să îşi petreacă aproape tot timpul în casă. 
Se vedea în continuare cu prietenele ei, dădea de multe ori 
petreceri seara, pentru care comanda mâncare la 
restaurant, dar, după cum îi mărturisise lui Kerry: „E deja 
un efort prea mare să mai ies din casă.” 

Kerry nu o auzise niciodată pe Grace plângându-se. 

„Nu fac decât ceea ce trebuie să fac”, îi răspunsese ea, 
strâmbând din nas, când Kerry îi spusese odată, cu 
candoare, cât de mult o admira pentru curajul ei. 

Dar, după câteva minute de sporovăială, îşi dădu seama 
că, în seara asta, Grace sunase dintr-un motiv anume. 

— Kerry, ai luat astăzi masa cu Jonathan. Sinceră să fiu, 
trebuie să-ţi spun că e îngrijorat. Kerry auzi şi de la Grace 
de ce era îngrijorat Jonathan. În final, îi spuse: Kerry, după 
ce a reprezentat statul acesta în Senat timp de douăzeci de 
ani, Jonathan e un om foarte puternic, dar nu îndeajuns 
pentru a-l influenţa pe guvernator să te numească în postul 
de judecător dacă îl pui în dificultate pe cel pe care şi l-a 
ales drept succesor. Intâmplător, adăugă ea, Jonathan nu 
ştie că te-am sunat. 

Numai că el probabil i-a deşertat tot sacul lui Grace, îşi 
spuse Kerry. Mă întreb ce ar zice dacă ar vedea cu ce mă 
ocup eu acum. 

Rămânând evazivă, Kerry făcu tot ce-i stătu în putinţă să 
o asigure pe Grace că nu-şi pusese în gând să facă valuri. 

— Dar, Grace, dacă o să reiasă că declaraţia doctorului 
Smith a fost falsă, cred că oamenii l-ar admira şi respecta 
pe Frank Green dacă ar recomanda instanţei să înceapă un 
nou proces. Nu cred că i-ar fi luat în nume de rău faptul că 
el, de bună-credinţă, s-a bazat pe declaraţia doctorului. Nu 
avea niciun motiv să-i pună la îndoială spusele. Şi nu uita, 
adăugă ea, departe de mine gândul că în cazul Reardon s-a 
făcut o nedreptate. Doar că, dintr-o coincidenţă, am dat 

61 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


peste acest caz şi nu suport gândul că nu am aflat despre 
ce e vorba. 

După ce conversaţia luă sfârşit, Kerry se întoarse la 
stenogramă. Când o lăsă, în sfârşit, din mână, umpluse mai 
multe pagini cu notițe şi întrebări. 

Trandafirii iubirii. Să fi minţit Skip Reardon când spusese 
că nu el îi adusese sau trimisese florile? Dacă spunea 
adevărul, dacă nu el i le trimisese, atunci cine o făcuse? 

Dolly Bowles, femeia care avea grijă de copilul familiei de 
vizavi de Reardon şi care fusese acolo în seara crimei, 
declarase că văzuse o maşină în faţa casei soţilor Reardon, 
la ora nouă în acea seară. Dar tocmai atunci în vecini era o 
petrecere şi mulţi dintre invitaţi îşi parcaseră maşinile pe 
stradă. Dolly făcuse în instanţă declarații foarte 
neconcludente. Frank Green atrăsese atenţia că, în cursul 
anului, femeia mai semnalase de vreo şase ori „persoane 
suspecte” prin vecini. De fiecare dată, suspectul se 
dovedise a fi comisionar. Drept urmare, Dolly devenise un 
martor pe care instanţa nu se putea baza deloc. Kerry era 
convinsă că juriul nu îi luase în consideraţie declaraţiile. 

Skip Reardon nu avusese niciodată probleme cu justiţia 
şi era considerat un bun cetăţean. Cu toate acestea, în 
proces fuseseră citați doar doi martori importanţi. De ce? 

In perioada în care fusese omorâtă Suzanne Reardon, în 
Alpine avuseseră loc mai multe spargeri. Skip Reardon 
susţinea că o parte din bijuteriile purtate de Suzanne 
lipseau, că dormitorul principal fusese răvăşit, dar pe 
toaletă fusese găsită o tăviţă cu bijuterii scumpe. Acuzarea 
citase în proces o menajeră care venea ocazional la familia 
Reardon. Ea declarase pe un ton categoric că Suzanne îşi 
lăsa mereu dormitorul vraişte. „Proba câte trei-patru rochii 
şi le trântea pe jos pe cele pe care nu le îmbrăca până la 
urmă. Îşi împrăştia pudra pe măsuţa de toaletă, arunca 
prosoapele ude pe jos. Imi venea de multe ori să-i las 
baltă.” 

In noaptea aceea, când se dezbrăca să se culce, Kerry 
revăzu în gând cele citite şi se gândi că are două lucruri de 

62 


- MARY HIGGINS CLARK - 


făcut: să stabilească o întâlnire pentru a sta de vorbă cu 
doctorul Smith şi să-i facă o vizită lui Skip Reardon la 
închisoarea Trenton. 


63 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Vineri, 27 octombrie 


23 


În cei nouă ani de când divorțase, Kerry avusese mai 
mulţi prieteni, dar nu găsise bărbatul potrivit. Margaret 
Mann, fosta colegă de cameră de la Colegiul Boston, 
rămăsese prietena ei cea mai bună. Marg era blondă şi 
minionă şi, în perioada colegiului, ea şi Kerry fuseseră 
poreclite Stan şi Bran. Acum era directorul unei bănci de 
investiţii şi avea un apartament pe Strada 86, în Cartierul 
de Vest. Margaret era confidenta, prietena şi camarada lui 
Kerry. Uneori, vinerea după-amiaza, Kerry chema pe cineva 
să aibă grijă de Robin, iar ea mergea în Manhattan. Lua 
cina în oraş cu Margaret, vedeau un spectacol pe Broadway 
sau un film, sau petreceau ore întregi stând de vorbă, cu o 
prăjitură în faţă. 

Vineri seara, după ce Geoff Dorso îi lăsase stenograma, 
Kerry sosi acasă la Margaret şi se trânti mulţumită pe 
canapea, în faţa unui platou cu brânză şi struguri. 

Margaret îi întinse un pahar cu vin. 

— Jos pălăria. Arăâţi minunat. 

Kerry purta un costum nou, verde închis, format dintr-o 
jachetă lungă şi o fustă care cobora două palme sub 
genunchi. Se uită în jos, spre fustă, şi ridică din umeri. 

— Mulţumesc. Am reuşit, în sfârşit, să-mi cumpăr nişte 
haine noi şi n-am mai ieşit din ele toată săptămâna. 

Margaret râse. 

— Îţi aminteşti, cum spunea mama ta când se ruja: „Nu 
se ştie niciodată de unde apare idila?” Nu-i aşa că avea 
dreptate? 


64 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Cred că da. S-a măritat cu Sam acum cincisprezece 
ani şi, de fiecare dată când vin ei în Est sau îi vizitez eu cu 
Robin în Colorado, sunt ca nişte porumbei. 

— Numai noi n-am avut aşa un noroc, râse forţat 
Margaret, apoi deveni serioasă şi o întrebă: Ce mai face 
Robin? Sper că i se vindecă faţa. 

— Pare să fie bine. O duc mâine la un alt chirurg. Doar ca 
s-o consulte. 

Margaret ezită o clipă, apoi spuse: 

— Tocmai voiam să-ţi sugerez asta. Vorbeam la birou 
despre accident şi am pomenit numele doctorului Smith. 
Unul dintre funcţionari, Stuart Grant, a intrat imediat în 
vorbă. Spunea că soţia lui a fost la Smith. Voia să scape de 
pungile de sub ochi, dar nu s-a mai întors la el după prima 
consultaţie. | s-a părut că e ceva cu el. 

Kerry îşi îndreptă spatele. 

— Cum adică? 

— O cheamă Susan, dar doctorul tot greşea şi-i spunea 
Suzanne. Pe urmă, i-a spus că-i poate aranja ochii, dar mai 
bine îi aranjează toată faţa, că are semnele unei frumuseți 
deosebite şi că trăieşte degeaba dacă nu profită de ea. 

— Şi asta când se întâmpla? 

— Acum vreo trei sau patru ani, mi se pare. A, şi încă un 
lucru. Smith parcă i-a înşirat vrute şi nevrute lui Susan că 
frumuseţea îţi dă o anumită responsabilitate şi cum unii 
oameni abuzează de ea şi provoacă manifestări de gelozie 
şi violenţă, îi spuse Margaret. Se opri o clipă, apoi o întrebă: 
Kerry, ce-i cu tine? Ai o privire ciudată. 

— Marg, e foarte important. Eşti sigură că Smith vorbea 
despre femeile care provoacă manifestări de gelozie şi 
invidie? 

— Cel puţin, Stuart aşa mi-a spus. 

— Ai numărul de telefon al lui Stuart? Vreau să vorbesc 
cu soţia lui. 

— Îl am la birou. Locuieşte în Greenwich şi, întâmplător, 
ştiu că numărul nu e în cartea de telefon, aşa că va trebui 
să ai răbdare până luni. Dar despre ce e vorba? 

65 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— O să-ţi spun în timp ce mâncăm, îi răspunse ea, cu 
gândul în altă parte. 

Kerry avea senzaţia că învățase pe dinafară toată 
stenograma procesului. Doctorul Smith jurase că fata lui 
era în pericol din cauza geloziei neintemeiate a lui Skip 
Reardon. Să fi minţit? Să îi fi dat Suzanne motive lui Skip să 
fie gelos? Şi dacă da, atunci pe cine să fi fost gelos? 


66 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Sâmbătă, 28 octombrie 


24 


Sâmbătă dimineaţa, la ora opt, Kerry primi un telefon de 
la Geoff Dorso. 

— Am sunat la tine la serviciu şi am primit mesajul, îi 
spuse el. Mă duc după-amiază la Trenton să-l văd pe Skip. 
Poţi să vii şi tu? 

li mai spuse că, dacă vor să se înscrie pentru vizita de la 
ora trei, va trebui să fie la închisoare pe la două fără un 
sfert. Aproape reflex, Kerry se trezi spunând: 

— Sunt sigură că o să pot să vin. Va trebui să aranjez cu 
Robin, dar ne vedem acolo. 

După două ore, Kerry şi Robin, care era foarte agitată, se 
aflau la Livingston, New Jersey, la cabinetul doctorului Ben 
Roth, un reputat specialist în chirurgie plastică. 

— O să pierd meciul de fotbal, se frământa Robin. 

— O să întârzii doar puţin, asta-i tot, o linişti Kerry. Nu-ţi 
face griji. 

— O să întârzii mult, protestă Robin. De ce nu mă putea 
consulta după-amiază, după meci? 

— Poate că, dacă i-ai fi transmis doctorului programul 
tău, ar fi găsit o soluţie, o tachina Kerry. 

— Hai, mami. 

— Puteţi intra cu Robin, doamnă McGrath, o anunţă 
asistenta de la fişier. 

Doctorul Roth, în jur de treizeci şi cinci de ani, cald şi 
afabil, era o schimbare bine venită după doctorul Smith. Îi 
examină cu atenţie faţa lui Robin. 


67 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— Laceraţiile probabil că arătau destul de urât imediat 
după accident, dar erau, aşa cum spunem noi, superficiale. 
Nu au pătruns adânc în dermă. Nu e niciun fel de problemă. 

Robin simţi o uşurare. 

— Grozav. Mulţumesc, domnule doctor. Hai să mergem, 
mami. 

— Aşteaptă-mă pe hol, Robin. Vin şi eu într-o clipă. Vreau 
doar să vorbesc cu domnul doctor. 

Când i se adresase, Kerry „folosise tonul”, aşa cum 
obişnuia să spună Robin. Adică: „Şi nu vreau să aud niciun 
comentariu”. 

— Bine, îi răspunse Robin, oftând teatral în timp ce ieşea. 

— Ştiu că aşteaptă mulţi pacienţi, aşa că nu o să vă retin, 
domnule doctor, dar aş vrea să aflu ceva, spuse Kerry. 

— Am timp suficient. Despre ce e vorba, doamnă 
McGrath? 

Kerry îi spuse în câteva vorbe ce văzuse în cabinetul 
doctorului Smith. 

— Aşa că am două întrebări, cred, conchise ea. Puteţi 
face orice chip să semene cu cel al altcuiva sau e nevoie să 
existe vreun factor fundamental, cum ar fi o structură 
osoasă similară? Şi, ştiind că e posibil să faci ca nişte feţe 
să semene unele cu altele, aceasta e o practică obişnuită 
pentru specialiştii în chirurgie plastică, adică să facă pe 
cineva să semene cu altcineva? 

După douăzeci de minute, Kerry era din nou împreună cu 
Robin şi se grăbeau amândouă spre terenul de fotbal. Spre 
deosebire de Kerry, Robin nu avea o constituţie atletică, iar 
Kerry îşi petrecuse multe ore făcând cu ea pregătiri, fiindcă 
îşi dorea atât de mult să fie o jucătoare bună. Acum, în 
timp ce o urmărea pe Robin cum loveşte cu mişcări sigure 
mingea spre poartă, Kerry continua să se gândească la 
afirmaţia categorică a doctorului Roth. 

„Adevărul este că unii chirurgi dau tuturor acelaşi nas 
sau obraji, sau ochi, dar mi se pare extraordinar de 
neobişnuit ca vreun chirurg să cloneze, de fapt, feţele 
pacienţilor.” 

68 


- MARY HIGGINS CLARK - 


La unsprezece şi jumătate, îi surprinse privirea lui Robin 
şi îi făcu un semn cu mâna în semn de la revedere. După 
meci, Robin urma să plece cu una dintre cele mai bune 
prietene ale ei, Cassie, să-şi petreacă după-amiaza la ea 
acasă. 

O clipă mai târziu, Kerry era în drum spre Trenton. 

Vizitase închisoarea de mai multe ori şi de fiecare dată i 
se păruse sumbră imaginea sârmei ghimpate şi a turnurilor 
de pază. Nu-i făcea plăcere să revadă acest loc. 


25 


Kerry îl găsi pe Geoff aşteptând-o lângă biroul de 
înregistrare a vizitatorilor. 

— Cât mă bucur că ai venit, o întâmpină el. 

Aşteptând începerea vizitei, nu vorbiră aproape deloc. 
Geoff părea să înţeleagă că, în acest moment, nu era prea 
curioasă să-i afle părerile. 

La ora trei fix, un gardian se apropie de ei şi le spuse să-l 
urmeze. 

Kerry nu-şi închipuia cum mai arată Skip Reardon. 
Trecuseră deja zece ani de când asistase la pronunţarea 
sentinţei în procesul lui. Reţinuse că era un tânăr înalt, 
frumos, cu umerii laţi şi un păr roşu aprins. Dar mai mult 
decât înfăţişarea, declaraţia lui de atunci o ardea ca un fier 
înroşit: „Doctorul Charles Smith Mary Higgins Clark e un 
mincinos. Jur în faţa lui Dumnezeu şi a acestei instanţe că e 
mincinos!” 

— Ce i-ai spus lui Skip Reardon despre mine? îl întrebă 
ea pe Geoff în timp ce aşteptau ca deţinutul să fie adus sub 
escortă în sala de vizită. 

— Doar că, în mod neoficial, te interesează întrucâtva 
cazul şi că vrei să te întâlneşti cu el. Kerry, crede-mă, i-am 
spus „neoficial”. 

— Bine. Te cred. 

— Uite-l. 


69 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Apăru Skip Reardon, îmbrăcat în uniforma de închisoare 
formată din pantaloni de doc şi o cămaşă descheiată la gât. 
Părul său roşcat era presărat cu şuviţe cărunte, dar, cu 
excepţia ridurilor de sub ochi, arăta tot aşa cum şi-l 
amintea Kerry. Când Geoff i-l prezentă, chipul lui se lumină 
de un zâmbet. 

Un zâmbet de speranţă, ghici Kerry şi, cu o strângere de 
inimă, se întrebă dacă nu ar fi trebuit să fie mai precaută, 
poate să aştepte să afle mai multe despre dosar, în loc să 
accepte atât de repede să facă vizita asta. 

Geoff intră direct în subiect. 

— Skip, după cum ţi-am spus, doamna McGrath vrea să-ţi 
pună câteva întrebări. 

— Aşa vasăzică. O să-i răspund la orice întrebare, spuse 
el grav, chiar dacă avea în glas o undă de resemnare. Ştiţi 
cum se zice: n-am nimic de ascuns. 

Kerry zâmbi, apoi trecu direct la principala întrebare: 

— În declaraţia sa, doctorul Smith a jurat că fata lui, care 
era şi soţia ta, se temea de tine şi că tu o ameninţaseşi. Tu 
ai susţinut, în schimb, că el minţea. Dar în ce scop să fi 
minţit? 

Reardon stătea cu mâinile împreunate pe masa din faţa 
lui. 

— Doamnă McGrath, dacă aş fi avut vreo explicaţie 
pentru faptele doctorului Smith, poate că nu m-aş afla 
acum aici. În cei patru ani cât am fost însurat cu Suzanne, 
nu l-am prea văzut pe Smith. Ea se mai ducea din când în 
când la New York şi lua masa cu el sau venea Smith la noi 
acasă, dar, de obicei, când eu eram plecat cu afaceri. La 
vremea aceea, firma mea de construcţii era în plin avânt. 
Construiam în tot statul şi investeam în terenuri din 
Pennsylvania ca să-mi extind mai târziu afacerile. De multe 
ori, lipseam chiar câte două zile de acasă. De fiecare dată 
când mă întâlneam cu doctorul Smith, el nu prea părea că 
ar avea multe de spus, dar niciodată nu mi-a lăsat de 
înţeles că nu i-ar plăcea de mine. După cum nu s-a purtat 
niciodată ca şi cum ar fi crezut că viaţa fetei lui e în pericol. 

70 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Când erai cu amândoi, ce ai remarcat în 
comportamentul lui faţă de Suzanne? 

Reardon privi spre Dorso. 

— Tu eşti cel care se pricepe la vorbe frumoase, Geoff. 
Cum să zic? la staţi un pic. Cred că ştiu. Când eram la 
şcoala parohială, călugărițele se făceau foc pe noi că 
vorbim în biserică şi ne spuneau că ar trebui să fim smeriţi 
într-un loc sfânt şi în faţa unor obiecte sfinte. Ei bine, aşa se 
purta şi el. Smith era „smerit” faţă de Suzanne. 

Ce cuvânt ciudat pentru comportamentul unui tată faţă 
de fata lui, gândi Kerry. a 

— Şi era şi foarte grijuliu cu ea, adăugă Reardon. Intr-o 
seară, mergeam toţi trei cu maşina la un restaurant şi el a 
observat că Suzanne nu-şi pusese centura de siguranţă. 
Atunci a început s-o dăscălească despre datoria de a avea 
grijă de ea însăşi. De fapt, devenise destul de agitat din 
cauza asta, poate chiar puţin supărat. 

Sună ca atunci când ne-a dăscălit pe noi, pe Robin şi pe 
mine, îşi spuse Kerry şi fu nevoită să recunoască că Skip 
Reardon chiar lăsa impresia unui om cinstit. 

— Şi cum se purta ea faţă de doctor? 

— De cele mai multe ori era respectuoasă. Deşi, spre 
sfârşit, înainte de a fi ucisă, în ultimele daţi când am fost 
împreună toţi trei, părea oarecum iritată de prezenţa lui. 

Apoi Kerry încercă să intre în alte detalii ale cazului, 
întrebându-l despre declaraţia făcută sub prestare de 
jurământ cum că, înaintea crimei, o văzuse pe Suzanne 
purtând nişte bijuterii scumpe pe care nu le avea de la el. 

— Doamnă McGrath, aş vrea să staţi de vorbă cu mama 
mea. Ea poate să vă spună. Avea o fotografie de-a 
Suzannei la o acţiune de binefacere, care a apărut într-o 
revistă locală. In fotografie, făcută cu numai două 
săptămâni înainte de a muri, ea poartă la reverul hainei o 
bijuterie veche, o broşă cu diamant. Vă jur că broşa şi alte 
bijuterii scumpe pe care nu le avea de la mine se găseau în 
dimineaţa aceea în caseta cu bijuterii. Imi aduc aminte clar, 
fiindcă a fost unul dintre motivele pentru care ne-am 

71 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


certat. Bijuteriile erau acolo dimineaţa şi a doua zi 
dispăruseră. 

— Vrei să spui că le-a luat cineva? 

Reardon păru stânjenit. 

— Nu ştiu dacă le-a luat cineva sau dacă ea le-a dat 
înapoi cuiva, nu vă pot spune decât că, în dimineaţa 
următoare, bijuteriile lipseau. Am încercat să spun toate 
astea şi la poliţie, ca să vadă ei despre ce e vorba, dar era 
clar de la început că nu mă cred. Se gândeau că aş vrea să 
pară o tâlhărie şi că ea a fost ucisă de cel care ne-a spart 
casa. Şi încă un lucru, continuă el. Tata a luptat în cel de al 
Doilea Război Mondial şi, după război, a fost doi ani în 
Germania. La întoarcere, a adus înapoi şi rama miniaturală 
de fotografie pe care i-o dăduse mamei când s-au logodit. 
lar mama ne-a dăruit-o nouă când ne-am căsătorit. 
Suzanne a montat în ramă fotografia ei care-mi plăcea mie 
cel mai mult şi o ţinea pe noptieră, în camera noastră. 
Când mama şi cu mine am făcut ordine în lucrurile 
Suzannei, înainte ca eu să fiu arestat, a văzut că rama 
lipsea. Dar ştiu că în dimineaţa dinainte era acolo. 

— Vrei să spui că în seara când a murit Suzanne, cineva 
a intrat în casă şi a furat nişte bijuterii şi o ramă de 
fotografie? îl întrebă Kerry. 

— Vă spun doar despre ce mi-am dat seama că lipseşte. 
Nu ştiu unde au dispărut şi, bineînţeles, nu sunt sigur că 
asta are vreo legătură cu uciderea Suzannei. Ştiu doar că 
dintr-o dată lucrurile alea nu se mai aflau acolo şi că poliţia 
n-a vrut să afle despre ce e vorba. 

Kerry îşi ridică ochii din carnetul cu însemnări şi-l privi 
drept în faţă. 

— Skip, în ce relaţii erai cu soţia ta? 

Reardon oftă. 

— Când am cunoscut-o, m-am prăbuşit ca un morman de 
cărămizi. Era fantastică. Era deşteaptă. Era plăcută. Era 
genul de femeie care îl face pe un bărbat să se simtă în al 
nouălea cer. După ce ne-am căsătorit... Făcu o pauză. Totul 
a devenit ca un foc de paie, doamnă McGrath. Am fost 

72 


- MARY HIGGINS CLARK - 


învăţat că o căsătorie trebuie să meargă, iar divorţul e doar 
ultima soluţie. Bineînţeles, am avut şi momente bune. Dar 
am fost vreodată fericit sau mulţumit? Nu, n-am fost. Însă 
eram aşa de ocupat să-mi pun pe picioare firma, că-mi 
petreceam tot mai mult timp la serviciu şi aşa reuşeam să 
nu mă mai gândesc la asta. Cât despre Suzanne, ea părea 
să aibă tot ce-şi doreşte. Banii veneau gârlă. l-am construit 
casa pe care şi-o visase. Mergea la club în fiecare zi să 
joace tenis sau golf. Şi-a petrecut doi ani cu un decorator, 
mobilând casa cum a vrut. E unul la Alpine, Jason Arnott, 
care se pricepe grozav la antichităţi. O lua pe Suzanne cu el 
la licitaţii şi-i spunea ce să cumpere. Incepuseră să-i placă 
hainele făcute la casele de modă. Era ca un copil care-şi 
dorea ca în fiecare zi să fie Crăciun. Cu programul meu de 
lucru, avea destul timp liber să facă tot ce pofteşte. Îi 
plăcea să meargă la acţiuni despre care se vorbea în presă, 
ca să-i apară pe urmă poza în ziar. Mult timp am crezut că 
e fericită, dar, privind în urmă, sunt sigur că rămăsese cu 
mine doar pentru că nu găsise altceva mai bun. 

— Până când... interveni Geoff, îndemnându-i să 
povestească mai departe. 

— Până când a început s-o intereseze cineva, continuă 
Reardon. Atunci au apărut bijuteriile pe care nu le mai 
văzusem înainte. Unele erau vechi, altele moderne. 
Susţinea că i le-a dat tatăl ei, dar eu ştiam că minte. Toate 
bijuteriile sunt acum la tatăl ei, inclusiv cele pe care le avea 
de la mine. Când gardianul îi anunţă că vizita s-a terminat, 
Reardon se ridică şi o privi pe Kerry drept în ochi. Doamnă 
McGrath, eu n-ar trebui să fiu aici. Individul care a omorât-o 
pe Suzanne e pe undeva, în libertate. Şi trebuie să existe o 
dovadă pentru asta. 


Geoff şi Kerry se îndreptau spre parcare. 
— Sunt sigur că nici n-ai avut timp să mănânci, spuse el. 
Ce ar fi să îmbucăm repede ceva? 
— N-am timp, trebuie să mă întorc. Geoff, trebuie să-ţi 
spun că, din ce am auzit astăzi, nu văd niciun motiv pentru 
73 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


care doctorul Smith ar fi minţit în legătură cu Skip Reardon. 
Reardon susţine că erau în relaţii oarecum cordiale. L-ai 
auzit cum spunea că n-a crezut-o pe Suzanne când i-a zis 
că unele bijuterii le avea de la tatăl ei. Dacă începuse să fie 
gelos din cauza bijuteriilor, atunci... spuse ea, dar nu îşi 
încheie propoziţia. 


74 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Duminică, 29 octombrie 


26 


Duminică dimineaţa, Robin servi ca ministrant la slujba 
de la ora zece. Urmărind procesiunea dinspre sacristie spre 
strană, Kerry îşi amintea cum în copilărie îşi dorise să fie şi 
ea ministrant, dar îi explicaseră că nu se poate, pentru că 
numai băieţii au voie să ajute la slujbă. 

Lumea se schimbă, îşi spuse ea. Nu m-aş fi gândit că o 
să-mi văd fata în altar, nu m-aş fi gândit că o să divorţez 
vreodată, nu m-aş fi gândit că o să fiu cândva judecător. Că 
aş putea fi judecător, se corectă ea. Ştia că Jonathan avea 
dreptate. A-l pune acum pe Frank Green într-o situaţie 
neplăcută însemna să-l pună pe guvernator într-o situaţie 
neplăcută. Numirea ei ar suferi o lovitură fatală. Vizita pe 
care i-o făcuse ieri lui Skip Reardon putea fi o greşeală 
gravă. De ce să-şi tulbure din nou viaţa? O mai făcuse o 
dată. 

Cu Bob Kinellen trecuse prin toată gama de sentimente, 
la început iubindu-l, mai pe urmă lăsându-se copleşită de 
disperare când o părăsise, apoi fusese mânioasă pe el şi se 
dispreţuia că nu-şi dăduse seama cât e de oportunist. Acum 
simţea faţă de el în primul rând indiferenţă, mai puţin în 
situaţiile când era vorba de Robin. Dar chiar şi aşa, când se 
uita la perechile din biserică, indiferent că erau de vârsta ei 
sau mai tinere, se simţea copleşită de tristeţe. Dacă Bob ar 
fi fost cum îl credeam eu, gândi ea. Sau dacă ar fi cum se 
crede el. Ar fi împlinit acum unsprezece ani de căsătorie. 
Cu siguranţă că ar fi avut deja mai mulţi copii. Işi dorise 
mereu trei. 


75 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Cum o urmărea pe Robin purtând ulciorul cu apă şi 
ligheanul spre altar, pregătind ritualul de binecuvântare, 
fata ridică ochii şi întâlni privirea lui Kerry. Zâmbetul ei abia 
schiţat o unse pe Kerry pe suflet. De ce să mă plâng? se 
întrebă ea. Orice ar fi, o am pe Robin. ŞI, după cum 
mergeau lucrurile, căsnicia mea ar fi scârţâit, dar, cel puţin, 
a ieşit ceva bun din ea. Nimeni în afară de Bob Kinellen şi 
cu mine nu ar fi putut face copilul acesta minunat, gândi 
ea. 

Continua să privească şi gândul îi fugi spre un alt tată şi 
un alt copil, doctoral Smith şi Suzanne. Era singurul rezultat 
al genelor lui şi ale fostei sale soţii. Doctoral Smith 
declarase că, după divorţ, soţia lui se mutase în California 
şi se recăsătorise, iar el fusese de acord ca noul soţ să o 
adopte pe Suzanne, gândindu-se că aşa era mai bine 
pentru ea. 

„Dar după ce i-a murit mama, ea a venit la mine, 
povestise doctorul. Avea nevoie de mine.” 

Skip Reardon afirmase că el se purta cu un fel de 
smerenie faţă de fiica lui. Când auzise asta, lui Kerry îi 
trecuse prin minte o întrebare care îi tăiase respiraţia. 
Doctoral Smith făcuse alte femei să semene cu fiica lui. Dar 
nimeni nu se întrebase dacă pe Suzanne o operase 
vreodată. 

Kerry şi Robin tocmai terminaseră prânzul, când sună 
Bob, propunând să ia cina cu Robin în oraş în seara aceea. 
Povesti că Alice plecase cu copiii pentru o săptămână, iar el 
voia să meargă la Catskills ca să-şi cumpere o cabană de 
schi. Robin n-ar vrea să vină şi ea? întrebă el. 

— l-am rămas dator cu o masă în oraş. Şi promit că la 
nouă o aduc înapoi. 

Cum Robin se arătă chiar entuziasmată de propunere, 
Bob veni să o ia după o oră. 

Devenind pe neaşteptate liberă în acea după-amiază, 
Kerry avu ocazia să se mai uite pe stenograma procesului 
lui Reardon. Reuşise să-şi facă o idee numai citind 
declaraţia, dar ştia că una e să citeşti o stenogramă seacă 

76 


- MARY HIGGINS CLARK - 


şi cu totul altceva să-i urmăreşti pe martori vorbind. Nu 
avusese ocazia să le vadă feţele, să le audă vocile sau să le 
studieze gesturile pe care le făceau, reacţionând la 
întrebări. Ştia că, fără îndoială, aprecierea juriului asupra 
comportării martorilor jucase un rol important în 
pronunţarea verdictului. Juraţii îl urmăriseră şi îl cântăriseră 
pe doctorul Smith. Şi era clar că îl crezuseră. 


27 


Lui Geoff Dorso îi plăcea fotbalul şi era un susţinător 
fervent al echipei Giants. Nu de asta cumpărase un 
apartament în Meadowlands, dar, după cum recunoştea 
chiar el, fireşte că-i convenea. Totuşi, duminică după- 
amiază, când se afla pe Stadionul Giant, mintea îi stătea 
mai puţin la jocul foarte strâns cu Dallas Cowboys şi se 
gândea mai mult la vizita făcută cu o zi în urmă lui Skip 
Reardon şi la reacţia lui Kerry McGrath atât faţă de Skip, 
cât şi faţă de stenogramă. 

li dăduse stenograma joi. O citise oare? se întreba el. 
Sperase să pomenească de ea când îl aşteptau pe Skip, dar 
nu o făcuse. Se gândea că, poate, scepticismul ei era o 
deformaţie profesională, că atitudinea ei aparent negativă, 
după vizita pe care i-o făcuseră lui Skip, nu însemna 
neapărat că se spăla pe mâini de dosarul acesta. 

Când cei de la Giants se strecurară în teren şi marcară în 
ultima clipă, la sfârşitul reprizei finale, Geoff participă şi el 
la uralele entuziaste, dar respinse invitaţia prietenilor de a 
merge la o bere. Se duse, în schimb, acasă şi o sună pe 
Kerry. 

Se simți încurajat când ea recunoscu că citise 
stenograma şi că avea o serie de întrebări. 

— Mi-ar plăcea să stăm din nou de vorbă, spuse el. Apoi 
îi veni o idee. N-ar putea decât să mă refuze eventual, 
gândi el şi o întrebă: Eşti cumva liberă diseară? Nu vrei să 
luăm masa în oraş? 


77 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 
28 


Dolly Bowles avea şaizeci de ani când se mutase la fata 
ei, în Alpine. Asta se petrecea cu doisprezece ani în urmă, 
când rămăsese văduvă. Nu voia să se bage în viaţa altora, 
dar dădea mereu semne de nervozitate când rămânea 
singură şi nu credea că va mai putea trăi în continuare în 
casa aceea mare în care stătuse împreună cu soţul ei. 

De fapt, nervozitatea ei avea, cel puţin psihologic, o 
explicaţie. Cu ani în urmă, când era încă un copil, 
deschisese uşa unui comisionar care se dovedise a fi un 
tâlhar. Avea şi acum coşmaruri în care îşi amintea cum le 
legase, pe ea şi pe mama ei, şi răscolise apoi prin toată 
casa. De aceea era acum suspicioasă cu toţi străinii şi în 
mai multe rânduri îşi enervase ginerele declanşând 
semnalul de avertizare al sistemului de alarmă când, 
rămasă singură acasă, i se păruse că aude zgomote 
suspecte sau că vede un necunoscut dând târcoale casei. 

Fata sa, Dorothy, şi ginerele ei, Lou, călătoreau foarte 
mult. Dolly se mutase la ei şi îi ajuta îngrijind de copiii lor 
care stăteau încă acasă. Dar în ultimii ani plecaseră şi ei, 
aşa că Dolly aproape că nu mai avea cu ce să-şi umple 
timpul. Incercase să mai trebăluiască prin casă, dar 
menajera permanentă pe care o aveau nici nu voia să audă 
de vreun ajutor din partea ei. 

Având atâta timp la dispoziţie, Dolly începuse să aibă 
grijă de copiii vecinilor, o îndeletnicire care i se potrivea de 
minune. li plăceau mult copiii mici şi se angaja cu dragă 
inimă cu ora ca să le citească poveşti sau să se joace cu ei. 
O iubea aproape toată lumea. Nu aveau ce să-i reproşeze 
în afară de faptul că suna mult prea des la poliţie, ca să 
semnaleze prezenţa unui suspect în zonă. Dar nu mai 
făcuse asta de zece ani, de când fusese martoră în procesul 
lui Reardon. Se cutremura şi acum de fiecare dată când îşi 
aducea aminte. Procurorul îşi bătuse joc de ea. Dorothy şi 
Lou se frământaseră atâta. 


78 


- MARY HIGGINS CLARK - 


„Te-am rugat, mamă, să nu mai stai de vorbă cu poliţia, 
izbucnise Dorothy.” _ 

Dar Dolly avusese sentimentul că trebuia s-o facă. Il 
cunoscuse pe Skip Reardon, îl plăcuse şi simţea că trebuie 
să-l ajute. În plus, chiar văzuse acea maşină, la fel şi 
Michael, băieţelul de cinci ani, cu probleme de dezvoltare, 
de care avusese grijă în seara aceea. Văzuse şi el maşina, 
dar avocatul lui Skip îi spusese să nu vorbească despre 
asta. 

„Nu ar face decât să complice lucrurile, îi explicase 
domnul Farrell. Nu vrem decât să spuneţi ce aţi văzut, că o 
limuzină de culoare închisă era parcată în faţa casei familiei 
Reardon la ora nouă şi că după câteva minute a plecat.” 

Era sigură că reţinuse o cifră şi o literă, un 3 şi un L. Dar 
procurorul, stând în capătul sălii de judecată, îi arătase o 
placă de înmatriculare, iar ea nu reuşise s-o desluşească. 
Apoi o făcuse să recunoască faptul că îl îndrăgea pe Skip 
Reardon, fiindcă îi scosese maşina din zăpadă când se 
împotmolise într-o seară. 

Dolly ştia că, dacă Skip fusese drăguţ cu ea, asta nu 
însemna neapărat că nu putea fi criminal, dar, în adâncul 
sufletului, simţea că e nevinovat şi se ruga pentru el în 
fiecare noapte. Uneori, la fel ca acum, când stătea cu 
copilul vecinilor de vizavi de casa lui Reardon, se uita pe 
fereastră şi îşi amintea de noaptea în care fusese omorâtă 
Suzanne. Şi se gândea la micuțul Michael care ar trebui să 
aibă acum cincisprezece ani. Familia lui se mutase cu o 
vreme în urmă. În seara aceea, micuțul arătase cu mâna 
spre maşina străină neagră: „Maşina lui tati.” 

Dolly nu avea de unde să ştie că, în aceeaşi seară de 
duminică, în timp ce ea privea spre fosta casă a familiei 
Reardon, la o depărtare de peste cincisprezece kilometri, la 
Villa Cesare din Hillsdale, Geoff Dorso şi Kerry McGrath 
vorbeau despre ea. 


79 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 
29 


Printr-o înţelegere tacită, Kerry şi Geoff nu vorbiră de 
cazul Reardon înainte de a le fi servită cafeaua. In prima 
parte a mesei, Geoff îi povesti de copilăria lui petrecută la 
New York. 

— Mi se părea mereu că verii mei din New Jersey trăiesc 
într-o văgăună, îşi aminti el. Apoi, după ce ne-am mutat şi 
noi şi mi-am petrecut a doua parte a copilăriei aici, m-am 
hotărât să rămân. 

Îi spuse lui Kerry că are patru surori mai mici. 

— Te invidiez, recunoscu ea. Am fost singură la părinţi şi- 
mi plăcea să merg în vizită la prietenii mei care aveau o 
familie numeroasă. Mă gândeam mereu ce frumos e să fie 
zarvă în jurul tău. Tata a murit când aveam nouăsprezece 
ani, mama s-a recăsătorit când aveam douăzeci şi unu de 
ani şi s-a mutat în Colorado. Ne vedem de două ori pe an. 

Ochii lui Geoff se umeziră. 

— Asta înseamnă că nu ai prea avut un sprijin din partea 
familiei, spuse el. 

— Nu prea, dar Jonathan şi Grace Hoover au reuşit să 
umple golul. Au fost nespus de drăguţi cu mine, aproape ca 
nişte părinţi. 

Vorbiră apoi despre facultatea de drept. Amândoi se 
gândeau că primul an reprezentase o teroare pe care n-ar 
mai putea-o îndura încă o dată. 

— Ce te-a determinat să te faci avocat? îl întrebă Kerry. 

— Cred că mi se trage din copilărie. O vecină de-a 
noastră de bloc, Anna Owens, era o persoană drăguță cum 
rar am întâlnit. Îmi amintesc cum o dată, când aveam vreo 
opt ani, m-am repezit pe hol să prind liftul, m-am ciocnit de 
ea şi am dărâmat-o. Altcineva ar fi început să ţipe la mine, 
dar ea s-a ridicat şi mi-a spus: „Geoff, să ştii că liftul vine 
înapoi.” Apoi a pufnit-o râsul. Şi-a dat seama cât eram de 
necăjit de isprava mea. 

— Dar nu asta te-a determinat să te faci avocat, 
interveni Kerry, zâmbind. 

80 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Nu. Însă după trei luni, când bărbatul ei a părăsit-o, l-a 
urmărit până acasă la noua lui iubită şi l-a împuşcat. Sunt 
sincer convins că era iresponsabilă în momentul acela, 
ceea ce a şi încercat să susţină avocatul ei la proces, dara 
fost, oricum, condamnată la douăzeci de ani de închisoare. 
Cred că „circumstanţe atenuante” este expresia care se 
potriveşte cel mai bine în cazul ei. Când mă gândesc că 
există circumstanţe atenuante, că inculpatul e nevinovat, 
ca Skip Reardon, preiau apărarea în acel caz, îi explică el şi 
făcu o scurtă pauză. lar pe tine ce te-a determinat să devii 
procuror? 

— Victima şi familia victimei, răspunse ea scurt. După 
teoria ta, puteam să-l împuşc pe Bob Kinellen şi să invoc pe 
urmă circumstanţele atenuante. 

În privirea lui Dorso se citi o uşoară iritare, apoi se 
destinse amuzat. 

— Parcă nu prea te văd împuşcând pe cineva, Kerry. 

— Nici eu nu mă văd făcând aşa ceva, numai dacă... îi 
răspunse Kerry, apoi continuă după o ezitare. Numai dacă 
Robin nu ar fi în primejdie. Atunci aş face orice s-o salvez. 
Sunt sigură de asta. 

În timpul mesei, Kerry îşi aminti de moartea tatălui ei. 

— Eram în anul doi la Colegiul din Boston. Fusese căpitan 
la Pan Am, iar mai târziu se retrăsese în administraţia 
companiei şi îl făcuseră vice-preşedinte executiv. După ce 
am împlinit trei ani, ne lua cu el peste tot, pe mama şi pe 
mine. În ochii mei, era cel mai grozav om din lume, îi 
explică ea şi simţi un nod în gât. Apoi, la un sfârşit de 
săptămână, când venisem acasă de la colegiu, a spus că nu 
se simte prea bine. Dar nu s-a obosit să meargă la doctor, 
pentru că tocmai îşi făcuse controlul anual. Spunea că până 
dimineaţă se face bine. Dar în dimineaţa următoare nu s-a 
mai trezit. 

— lar mama ta s-a recăsătorit doi ani mai târziu? o 
întrebă Geoff pe un ton blând. 

— Da, chiar după ce am absolvit colegiul. Sam, prietenul 
tatei, era văduv. Când tata a murit, tocmai se pregătea să 

81 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


se retragă la Vail. Are o casă foarte frumoasă acolo. E bine 
pentru amândoi. 

— Ce părere ar fi avut tatăl tău despre Bob Kinellen? 

Kerry îi răspunse, râzând. 

— Eşti foarte perspicace, Geoff Dorso. Cred că ar fi fost 
tare necăjit. 

Când ajunseră la cafea, discutară, în sfârşit, despre cazul 
Reardon. Kerry deschise discuţia trecând direct la subiect: 

— Eram de faţă când s-a pronunţat sentinţa acum zece 
ani. Expresia pe care o avea pe chip şi cuvintele lui mi s-au 
întipărit în minte. Am auzit o mulţime de oameni jurând că 
sunt nevinovaţi, în definitiv ce mai au de pierdut, dar 
declaraţia lui a reuşit să mă impresioneze. 

— Pentru că spunea adevărul. 

Kerry îl privi în ochi. 

— Te previn, Geoff, că am de gând să merg până la 
capăt dar, chiar dacă citind stenograma mi-am pus unele 
întrebări, nu înseamnă că-l consider pe Reardon nevinovat. 
Nici vizita de ieri nu m-a convins de asta. Cineva minte: sau 
el, sau doctorul Smith. Skip Reardon are un motiv foarte 
întemeiat să mintă. Smith, în schimb, nu are. Şi cred că e în 
defavoarea lui Reardon că, exact în ziua în care a murit 
Suzanne, s-a interesat de divorţ şi, aflând cât l-ar costa, 
pare să fi reacţionat violent. 

— Kerry, Skip Reardon e un om care a reuşit prin forţe 
proprii. S-a ridicat singur din sărăcie şi a pus pe picioare o 
afacere prosperă. Suzanne îl costase o avere. L-ai auzit. Era 
maniacă să cumpere în stil mare, să arunce banii pe tot ce-i 
trecea prin cap, spuse el şi continuă după o scurtă pauză: 
Nu. E o diferenţă ca de la cer la pământ: una e să te 
enervezi şi să ridici tonul, şi cu totul altceva să te descarci 
omorând pe cineva. Până la urmă, chiar dacă divorţul avea 
să fie costisitor, ar fi fost, de fapt, o uşurare pentru el să 
pună capăt odată aşa-zisei căsnicii, ca să-şi poată vedea 
mai departe de viaţa lui. 

Vorbiră şi despre trandafirii iubirii. 


82 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Sunt absolut convins că nu Skip e cel care i-a adus sau 
trimis, spuse Geoff, savurându-şi cafeaua. Şi dacă 
acceptăm asta, înseamnă că mai e implicată o persoană. 
Când Geoff achita nota de plată, ajunseseră amândoi la 
concluzia că declarația doctorului Smith îi adusese 
condamnarea lui Skip Reardon. la gândeşte-te şi tu, spuse 
Geoff. Doctorul Smith pretindea că Suzanne se temea de 
Skip şi de accesele lui de gelozie. Dar, dacă-i era aşa de 
frică de el, cum putea să aranjeze atât de liniştită trandafirii 
pe care îi primise de la altcineva? Şi nu numai că-i aranja, 
dar făcea şi paradă de ei, cel puţin aşa zicea Skip. Nu ţi se 
pare logic? 

— Asta dacă Skip spunea adevărul, dar noi nu suntem 
siguri, nu? îi răspunse Kerry. i 

— Eu, cel puţin, îl cred, spuse Geoff cu însufleţire. In plus, 
nimeni nu a făcut vreo declaraţie care să fie coroborată cu 
cea a doctorului Smith. Soții Reardon erau foarte cunoscuţi. 
Cu siguranţă că, dacă el s-ar fi purtat urât, se găsea cineva 
care să declare asta. 

— Poate că aşa e, încercă Kerry să fie conciliantă, dar 
atunci de ce nu au existat martori ai apărării care să 
declare că nu era maladiv de gelos? De ce au fost citați 
doar doi martori dubioşi care să contracareze declaraţia lui 
Smith? Nu, Geoff, mi-e teamă că, ţinând cont de 
informaţiile pe care le avea la dispoziţie, juriul nu avea 
niciun motiv să nu-l creadă. În plus, nu suntem toţi înclinați 
să avem încredere în doctori? 

Străbătură drumul spre casă fără să vorbească. Geoff o 
conduse pe Kerry până la uşă şi îi luă cheia din mână. 

— Mama spunea că unei doamne trebuie să-i deschizi tu 
uşa. Sper că nu militezi pentru egalitatea femeilor cu 
bărbaţii. 

— Nu, nicidecum. Dar poate că am concepţii cam 
învechite. 

Deasupra lor, stelele luminau cerul întunecat. Adierea 
rece a vântului îi dădu lui Kerry un fior. Geoff observă şi 
răsuci imediat cheia în broască, apoi deschise uşa. 

83 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— Nu prea eşti îmbrăcată pentru o seară răcoroasă. Du- 
te mai bine în casă. Rămase pe verandă după ce ea trecu 
pragul, fără să facă vreun gest prin care să-i dea de înţeles 
că ar aştepta să fie invitat înăuntru. Înainte de a pleca, 
trebuie să te întreb ce facem mai departe. 

— O să mă întâlnesc cu doctorul Smith cât mai curând 
posibil. Dar ar fi mai bine să mă duc singură. 

— Atunci, mai vorbim peste câteva zile, spuse Geoff. 

Apoi schiţă un zâmbet şi cobori scările verandei. Kerry 
închise uşa şi se duse în sufragerie, dar nu aprinse lumina 
imediat. Îşi dădu seama că trăia încă momentul când Geoff 
îi luase cheia din mână şi descuiase uşa. Se apropie apoi de 
fereastră şi îl urmări cum dădea maşina cu spatele ca să 
iasă de pe aleea din faţa casei şi dispăru pe urmă în jos, pe 
stradă. 


Tati e atât de drăguţ, gândea Robin în timp ce stătea 
încântată lângă el în Jaguar. Văzuseră cabana de schi pe 
care Bob Kinellen se gândea să o cumpere. Ei i se păruse 
grozavă, dar el se arătă dezamăgit. 

— Vreau una unde să putem schia până în dreptul uşii, îi 
explică el şi izbucni în râs. O să mai căutăm. 

Robin îşi luase cu ea aparatul şi Bob o aşteptă să facă 
fotografii până termină două filme. Deşi crestele erau doar 
puţin înzăpezite, fetei i se părea că munţii aveau o lumină 
fantastică. Surprinse şi ultimele raze de soare şi apoi 
porniră înapoi spre casă. Tatăl îi spuse că ştia un loc foarte 
bun unde puteau mânca creveţi grozavi. 

Robin ştia că mama era supărată pe tata că nu vorbise 
deloc cu ea după accident, dar îi lăsase un mesaj. Şi era 
adevărat că nu-l vedea prea des, dar, când erau împreună, 
se simţea minunat. 

La şase jumătate ajunseră la restaurant. Mâncară creveţi 
şi scoici şi stătură de vorbă. Îi promise că anul acesta vor 
merge împreună la schi, doar ei doi. 

— Cândva când mama o să aibă o întâlnire, spuse el şi-i 
făcu cu ochiul. 

84 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Dar mami nu prea merge la întâlniri, îi răspunse ea. 
Într-un fel, îmi plăcea tipul cu care s-a întâlnit de câteva ori 
în timpul verii, dar ea zicea că-i cam plicticos. 

— Cu ce se ocupa? 

— Cred că era inginer. 

— Ei bine, când mami o să fie judecător, probabil că, 
până la urmă, o să-şi găsească un judecător. O să roiască 
în jurul ei numai judecători. 

— Aseară a fost la noi un avocat, spuse Robin. Era 
drăguţ. Dar cred că a venit numai pentru probleme de 
serviciu. 

Bob Kinellen urmărise oarecum distrat conversaţia. Acum 
însă deveni atent. 

— Cum îl cheamă? 

— Geoff Dorso. l-a adus lui mami un dosăroi să-l citească. 

Cum tatăl ei devenise foarte tăcut, Robin se simţea 
vinovată. Poate vorbise prea mult, poate îl supărase cu 
ceva. 

După ce se întoarseră la maşină, dormi tot drumul spre 
casă şi se bucură când ajunseră la nouă şi jumătate şi se 
despărţi de el. 


85 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Luni, 30 octombrie 


30 


Membrii din New Jersey ai Senatului şi ai Camerei 
Reprezentanţilor aveau un program încărcat toamna 
aceasta. La şedinţele bisăptămânale prezenţa era de sută 
la sută şi asta se întâmpla dintr-un motiv întemeiat. Deşi 
alegerea guvernatorului urma să aibă loc abia peste un an, 
mişcările de culise reuşiseră să încingă atmosfera din 
ambele camere. 

Faptul că guvernatorul Marshall părea înclinat să îl 
susţină pe procurorul Frank Green ca să-i fie succesor nu 
prea le cădea bine altor membri ai partidului său care ar fi 
dorit să candideze şi ei. Jonathan Hoover ştia perfect de 
bine că orice umbră de îndoială asupra şanselor lui Green 
de a fi ales ar fi fost bine venită pentru ceilalţi. Ar fi profitat 
de ea şi ar fi amplificat-o cât mai mult cu putinţă. Dacă s-ar 
fi făcut suficientă vâlvă, Green ar fi pierdut cu uşurinţă 
nominalizarea pentru a candida. Până în acest moment, 
situaţia lui era departe de a fi bătută în cuie. 

Ca preşedinte al Senatului, Hoover avea o mare influenţă 
asupra politicii partidului. Unul dintre motivele pentru care 
fusese ales timp de cinci mandate a câte patru ani era 
priceperea lui de a lua decizii şi de a vota având în vedere 
perspectiva pe termen lung. 

Uneori, când se întrunea Senatul, rămânea la Trenton şi 
lua cina cu prietenii. In seara asta urma să ia masa cu 
guvernatorul. 

După şedinţa de după-amiază, Jonathan se întoarse în 
birou, o rugă pe secretară să preia ea mesajele telefonice şi 


86 


- MARY HIGGINS CLARK - 


închise uşa. Următoarea oră şi-o petrecu la masă, 
sprijinindu-şi bărbia cu mâinile împreunate. Când stătea 
aşa, Grace spunea că „Jonathan e în poziţie de rugăciune”. 

Se ridică, în cele din urmă, şi se duse la fereastră să se 
uite la cerul care se întuneca. Luase o decizie importantă. 
Verificările făcute de Kerry McGrath în cazul Reardon îi 
creaseră probleme. Tocmai aşa ceva urmărea presa, ca să 
brodeze pe urmă o poveste senzaţională. Chiar dacă până 
la urmă totul se va sfârşi într-un punct mort, iar Jonathan 
era pe deplin convins că aşa se va întâmpla, imaginea lui 
Frank Green va fi percepută oarecum negativ şi 
candidatura lui va eşua categoric. 

Fireşte, Kerry ar putea să renunţe înainte ca lucrurile să 
ajungă atât de departe. Şi, spre binele tuturor, el spera că 
Kerry va renunţa. Cu toate acestea, Jonathan ştia că e de 
datoria lui să-l avertizeze pe guvernator asupra 
investigaţiilor pe care le făcuse până acum şi să-i sugereze 
ca, deocamdată, numele ei să nu fie prezentat în faţa 
Senatului pentru a obţine aprobarea de a deveni judecător. 
Ştia că ar fi stânjenitor pentru guvernator ca una dintre 
persoanele pe care le-ar putea nominaliza să lucreze 
efectiv împotriva lui. 


31 


Luni dimineaţă, Kerry găsi în biroul ei un pachet în care 
se afla un bibelou de porțelan Royal Doulton, cel numit 
„Adierea toamnei”. Era însoţit de un bileţel: 


Stimată doamnă McGrath, 

Casa mamei a fost scoasă la vânzare şi ne-am luat toate 
lucrurile din ea. Ne mutăm în Pennsylvania, la mătuşa şi 
unchiul nostru. _ 

Mama îl ţinea mereu pe masa de toaletă. Il avea de la 
mama ei. Spunea că se simte fericită când se uită la el. 

Suntem aşa de fericiţi că, datorită dumneavoastră, 
ucigaşul mamei plăteşte acum pentru fapta lui. De aceea 


87 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


am vrea să primiţi acest obiect. În felul acesta dorim să vă 
mulţumim. 


Scrisoarea era semnată de Chris şi Ken, cei doi 
adolescenţi a căror mamă fusese omorâtă de subalternul 
ei. 

Kerry îşi stăpânea cu greu lacrimile în timp ce privea 
delicatul bibelou. Chemă secretara şi îi dictă o scrisoare: 


Prin lege, nu am voie să primesc cadouri, dar, Chris şi 
Ken, fiţi siguri că, dacă situaţia ar fi alta, aş păstra cu drag 
acest obiect. Aşa că vă rog să îl păstraţi voi în numele meu 
şi al mamei voastre. 


Când termină scrisoarea, rămase pe gânduri: cât de uniţi 
erau cei doi fraţi şi cât de ataşaţi de mama lor. Ce s-ar 
întâmpla cu Robin dacă eu aş păţi ceva? se întrebă. Apoi 
scutură din cap. Nu avea niciun rost să fie atât de morbidă, 
gândi ea. În plus, exista o altă relaţie părinte-copil, mai 
presantă, pe care trebuia să o investigheze. 

Era timpul să-i facă o vizită doctorului Smith. Când dădu 
telefon la cabinet, îi răspunse robotul: „Cabinetul se 
deschide după ora 11. Dacă doriţi, puteţi lăsa un mesaj.” 

Chiar înainte de prânz, o sună doamna Carpenter. 

— Aş vrea să mă întâlnesc cu domnul doctor, ca să stau 
de vorbă cu el cât mai curând posibil, spuse Kerry. E o 
problemă importantă. 

— În ce problemă, doamnă McGrath? 

Kerry se hotărî să rişte. 

— Spuneţi-i domnului doctor că e în legătură cu Suzanne. 

După aproape cinci minute de aşteptare, auzi vocea 
afectată a doctorului Smith. 

— Ce doriţi, doamnă McGrath? o întrebă el. 

— Aş vrea să stăm de vorbă despre declaraţia 
dumneavoastră la procesul lui Skip Reardon, domnule 
doctor, şi v-aş fi recunoscătoare dacă ne-am putea întâlni 
cât mai curând. 


88 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Acceptă să-l viziteze la cabinet a doua zi, la şapte şi 
jumătate dimineaţa. Îşi dădu seama că asta însemna să 
plece de acasă pe la şase şi jumătate. Şi că trebuia să 
aranjeze cu o vecină să o sune pe Robin, ca să fie sigură că 
nu adoarme la loc după plecarea ei. 

Altfel, Robin s-ar descurca. Mergea mereu până la şcoală 
pe jos, împreună cu două prietene, şi Kerry ştia că e destul 
de mare să-şi pregătească singură un bol cu cereale. 

O sună apoi la serviciu pe prietena ei, Margaret, ca să 
afle numărul de telefon de acasă al lui Stuart Grant. 

— Am vorbit cu Stuart despre tine şi i-am spus ce te 
interesează în legătură cu chirurgul. Zicea că soţia lui e 
acasă toată dimineaţa, îi povesti Margaret. 

Susan Grant răspunse la primul apel. li repetă exact ce îi 
spusese şi Margaret. 

— Îți jur, Kerry, a fost înfricoşător. Voiam doar să-mi 
netezească pielea din jurul ochilor. Dar doctorul Smith era 
atât de insistent. Îmi spunea într-una Suzanne şi ştiu că, 
dacă l-aş fi lăsat să facă ce voia el, mi-ar fi schimbat 
înfăţişarea cu totul. 

Chiar înainte de masa de prânz, Kerry îl rugă pe Joe 
Palumbo să treacă pe la ea. 

— Mai am o temă suplimentară la care aş vrea să mă 
ajuţi, îi explică după ce Palumbo se prăbuşi într-un fotoliu 
din faţa mesei la care stătea ea. Cazul Reardon. 

Văzând expresia întrebătoare de pe chipul lui Joe, îşi 
dădu seama că aştepta o explicaţie. li povesti despre 
sosiile Suzannei Reardon şi despre doctorul Charles Smith. 
După o uşoară ezitare, recunoscu şi faptul că îl vizitase pe 
Reardon la închisoare şi, cum tot ceea ce făcea era 
neoficial, începuse să aibă îndoieli în privinţa felului în care 
fusese rezolvat cazul. 

Palumbo fluieră. 

— Şi, Joe, te-aş ruga să rămână doar între noi doi. Frank 
Green nu e prea încântat că mă interesează cazul acesta. 

— De ce oare? murmură Palumbo. 


89 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— Problema e că însuşi Green mi-a spus deunăzi că 
doctorul Smith a fost un martor foarte detaşat. Cam ciudat 
pentru tatăl unei femei ucise, nu crezi? In instanţă, doctorul 
a declarat că s-a despărţit de soţia lui când Suzanne era 
mică şi că, după câţiva ani, a fost de acord să fie înfiată de 
tatăl ei vitreg, care se numeşte Wayne Stevens, şi că ea şi- 
a petrecut copilăria în Oakland, California. Aş vrea să dai de 
Stevens. M-ar interesa foarte mult să aflu de la el ce fel de 
copil era Suzanne şi, mai ales, aş vrea o fotografie de-a ei 
din adolescenţă. 

Scosese mai multe pagini din stenograma procesului 
Reardon. | le întinse lui Palumbo peste masa de lucru. 

— Uite aici declaraţia unei femei care, în noaptea crimei, 
avea grijă de un copil vizavi de casa familiei Reardon. 
Susţine că în seara aceea, în jurul orei nouă, a văzut o 
maşină străină în faţa casei lui Reardon. Femeia locuieşte, 
sau locuia, cu fata şi ginerele ei la Alpine. Verific-o şi pe ea, 
te rog. 

În privirea lui Palumbo se citea că este foarte interesat. 

— E o plăcere pentru mine, Kerry. Îmi faci un serviciu. Mi- 
ar plăcea nespus de mult să văd că, de data asta, Şefu' e 
cel pus pe jăratic. 

— Ascultă, Joe. Frank Green e un tip de treabă, protestă 
Kerry. Nu caut să-l bag în încurcătură. Am numai senzaţia 
că au rămas unele lucruri în suspensie în acest caz. Şi, 
sinceră să fiu, m-a cam înfricoşat întâlnirea cu doctorul 
Smith şi cu pacientele lui care seamănă între ele. Dacă 
există vreo posibilitate să fi fost închis cine nu trebuie, simt 
că e de datoria mea să aflu cum stau treburile. Dar n-o să 
fac asta decât dacă o să fiu convinsă. 

— Te înţeleg perfect, spuse Palumbo. Şi nu mă interpreta 
greşit. Sunt de acord cu tine că, în mult privinţe, Green e 
un tip de treabă. Numai că aş prefera pe cineva care nu se 
retrage imediat în vizuină când unul dintre ai noştri e la 
ananghie. 


90 


- MARY HIGGINS CLARK - 
32 


Când doctorul Charles Smith puse receptorul în furcă, 
după ce vorbise cu Kerry McGrath, îşi dădu seama că îi 
apăruse din nou tremurul acela uşor al mâinii drepte care îl 
supăra uneori. Îşi acoperi mâna dreaptă cu cea stângă, dar, 
chiar şi aşa, simţea în vârfurile degetelor vibraţiile. 

Ştia că doamna Carpenter îl privise curioasă când îl 
anunţase că îl caută McGrath. Faptul că îi menţionase 
numele Suzannei nu îi spusese nimic lui Carpenter, ceea ce 
o făcuse, fără îndoială, să se întrebe ce era cu telefonul 
acesta misterios. 

Deschise fişa lui Robin Kinellen şi începu să o studieze. 
Îşi aminti că părinţii ei erau divorţaţi, dar nu studiase datele 
personale pe care le prezentase Kerry o dată cu 
antecedentele medicale ale lui Robin. Menţionase în fişă că 
e procuror adjunct în comitatul Bergen. Se opri din citit o 
clipă. Nu-şi amintea să o fi văzut la proces... 

Bătu cineva la uşă. Doamna Carpenter îşi băgă capul pe 
uşă ca să-i aducă aminte că în cabinetul unu îl aştepta un 
pacient. 

— Ştiu, îi răspunse el brutal, făcându-i semn să iasă. 

Reveni apoi la fişa lui Robin. Venise la control pe 
unsprezece şi pe douăzeci şi trei. Barbara Tompkins fusese 
la control pe unsprezece, iar Pamela Worth pe douăzeci şi 
trei. Ce programare nefericită, îşi spuse el. Probabil că 
Kerry McGrath le văzuse pe amândouă şi îşi adusese 
aminte de tot ceea ce o fi ştiind ea despre Suzanne. 

Rămase pe gânduri multă vreme. Ce să însemne oare 
telefonul ei? De ce o interesează cazul ăsta? Nu se poate să 
fi apărut vreo schimbare. Faptele erau aceleaşi. Skip 
Reardon se afla încă la închisoare, şi acolo va rămâne. 
Smith ştia că declaraţia lui contribuise la condamnarea lui. 
Şi nu o să schimb niciun cuvânt din declaraţie, îşi spuse el 
cu amărăciune. Niciun cuvânt. 


91 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 
33 


Stând între cei doi avocaţi ai săi, Robert Kinellen şi 
Anthony Bartlett, Jimmy Weeks asista la tribunalul 
districtual la procedura aparent fără sfârşit a alcătuirii 
juriului în procesul care îi fusese intentat pentru evaziune 
fiscală. 

După trei săptămâni, numai şase juraţi fuseseră 
acceptaţi atât de procuror, cât şi de apărare. Acum tocmai 
era audiată o femeie din genul acela pe care îl detesta atât 
de mult. Inţepată şi cu nasul pe sus, genul de stâlp al 
societăţii. Preşedinte al Clubului Femeilor din Westdale, se 
prezentase ea; soţul ei, inginerul şef al unei firme de 
construcţii; doi băieţi la Yale. 

Jimmy o studia cu atenţie. Pe măsură ce răspundea la 
întrebări, devenea tot mai condescendentă. Cu siguranţă 
că procurorul era satisfăcut de ea. Dar din privirea trufaşă 
pe care i-o aruncase, Jimmy înţelese că îl considera un 
gunoi. 

Când judecătorul termină cu întrebările pe care avea săi 
le pună femeii, Jimmy Weeks se aplecă spre Kinellen şi-i 
şopti: 

— Accept-o. 

— Ai înnebunit, exclamă Bob consternat. 

— Bobby, ascultă-mă ce-ţi spun, îi răspunse Jimmy, 
coborând şi mai mult glasul. Cu asta am dat lovitura. 

Apoi Jimmy se uită nervos de-a lungul mesei la care 
stătea apărarea şi văzu chipul impasibil al lui Barney 
Haskell, alături de avocatul său. Kinellen susţinea că 
Haskell l-ar putea face praf pe Barney în instanţă, dacă ar 
ajunge la un compromis cu procurorul şi ar deveni martor 
al acuzării. 

Poate că da, poate că nu. Jimmy Weeks nu era atât de 
sigur şi lui îi plăceau numai lucrurile sigure. Avea la mână 
cel puţin un jurat şi, din acest moment, poate chiar doi. 

Până acum, se spunea doar că fosta soţie a lui Kinellen 
se interesează de cazul Reardon, gândi Weeks, dar ştia că, 

92 


- MARY HIGGINS CLARK - 


dacă lucrurile ar lua amploare, ar fi foarte rău pentru el. 
Mai ales dacă Haskell ar mirosi ce se întâmplă. S-ar putea 
să-i treacă prin cap că ar avea şi un alt mod de a îndulci 
compromisul cu procurorul. 


34 


Spre sfârşitul după-amiezii, secretara lui Geoff Dorso îl 
sună prin intercom. 

— A sosit doamna Taylor, îl anunţă ea. l-am spus că, în 
niciun caz, nu poate să stea de vorbă cu dumneavoastră 
dacă nu are stabilită o întâlnire. Zice că nu vă reţine decât 
câteva minute, pentru ceva foarte important. 

Trebuia să fie ceva cu adevărat important ca Beth Taylor 
să vină fără să dea un telefon înainte. 

— E-n ordine. Pofteşte-o înăuntru. 

Simţi că îi creşte pulsul, aşteptând-o. Se rugă în gând să 
nu fi venit să-i spună că mama lui Skip Reardon a păţit 
ceva. Doamna Reardon făcuse un infarct la scurt timp după 
condamnarea lui Skip şi încă unul în urmă cu cinci ani. 
Reuşise să îşi revină după amândouă, spunând că pentru 
nimic în lume nu avea de gând să moară atâta timp cât 
băiatul ei se afla încă în închisoare pentru o crimă pe care 
nu o comisese. 

Îi scria lui Skip în fiecare zi. Scrisori vesele, optimiste, cu 
planuri de viitor. În timpul unei vizite pe care i-o făcuse 
recent la închisoare, Geoff auzise de la Skip un fragment 
din scrisoarea pe care o primise în acea zi: „La slujba de 
azi-dimineaţă, i-am amintit lui Dumnezeu că, dacă cel ce 
îndură va fi răsplătit, păi, noi am îndurat destul. Şi ştii, Skip, 
am avut cel mai minunat sentiment. Era ca şi cum un glas 
mi-ar fi şoptit: «încă puţin».” 

Skip râse forţat. 

— Ştii, Geoff, citind asta aproape am crezut că aşa e. 

Când secretara o conduse pe Beth în birou, Geoff se 
ridică de la masă şi o sărută cu afecţiune. De fiecare dată 
când o vedea, prin cap îi trecea acelaşi gând: Skip ar fi avut 


93 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


o viaţă total diferită dacă s-ar fi însurat cu Beth Taylor şi nu 
ar fi întâlnit-o niciodată pe Suzanne. 

Beth era de vârsta lui Skip, împlinea în curând patruzeci 
de ani, bine proporţionată, avea peste un metru şaptezeci, 
păr şaten ondulat, ochi căprui vioi şi un chip care radia 
inteligenţă şi căldură. Cu cincisprezece ani în urmă, când 
era prietena lui Skip, lucra ca profesoară. De atunci îşi 
dăduse teza de doctorat şi era consilier pedagogic la o 
şcoală din apropiere. 

Pe chipul ei se citea îngrijorarea. Făcându-i semn să stea 
pe unul din fotoliile aflate în celălalt capăt al biroului, Geoff 
îi spuse: 

— Secretara a făcut cafeaua acum o jumătate de oră. 
Vrei să te servesc şi pe tine? 

li răspunse, schiţând un zâmbet. 

— Chiar mi-ar prinde bine. Mulţumesc. 

Cât turnă cafeaua pentru amândoi, discutară nimicuri şi îi 
studie cu atenţie expresia de pe chip. Părea mai degrabă 
îngrijorată decât copleşită de durere. Înţelese că nu se 
întâmplase nimic cu doamna Reardon. Apoi un nou gând îi 
trecu prin minte: Doamne Dumnezeule, să-şi fi găsit Beth 
pe altcineva şi să nu ştie cum să-i spună lui Skip? Ştia că se 
putea întâmpla aşa ceva, chiar ar trebui să se întâmple, dar 
înţelegea că lui Skip i-ar veni foarte greu. 

Când termină de turnat cafeaua, Beth trecu direct la 
subiect: 

— Geoff, am vorbit aseară la telefon cu Skip. Pare atât de 
deprimat. Sunt de-a dreptul îngrijorată. Ştii cât de mult se 
vorbeşte că ar trebui să se renunţe la recursurile nesfârşite 
ale criminalilor condamnaţi. Practic, Skip a fost ţinut în 
viaţă de speranţa că, într-o bună zi, îi va fi acceptat 
recursul. Dar, dacă o să piardă de tot speranţa asta, din 
câte îl cunosc, o să-şi dorească moartea. Mi-a povestit de 
procuroarea adjunctă care a trecut pe la el. E convins că nu 
l-a crezut. 

— Bănuieşti că are gânduri sinucigaşe? o întrerupse 
Geoff. In cazul ăsta, trebuie să facem ceva. Cum el e un 

94 


- MARY HIGGINS CLARK - 


deţinut model, are unele privilegii. Trebuie să-l avertizez pe 
gardian. 

— Nu, nu. Nici să nu te gândeşti să le zici de asta! 
exclamă Beth. Nu că şi-ar putea face ceva rău acum. E 
conştient că ar însemna să-şi omoare şi mama. Mă 
gândeam doar... spuse ea şi îşi ridică braţele într-un gest 
de disperare. Geoff, izbucni ea, pot să-i dau o speranţă? 
Adică, chiar crezi cu adevărat că o să găseşti o cale să faci 
un nou recurs? 

Acum o săptămână, îşi spuse Geoff, aş fi fost nevoit să-i 
spun că am verificat dosarul pe toate feţele şi n-am găsit 
nici cel mai vag temei pentru un recurs. Dar situaţia s-a 
schimbat după vizita lui McGrath. 

Atent să nu-i dea prea mari speranţe, îi povesti lui Beth 
despre cele două femei pe care Kerry McGrath le văzuse la 
cabinetul doctorului Smith şi despre faptul că Kerry se 
interesa tot mai mult de acest caz. Văzând raza de 
speranţă care luminase chipul lui Beth, îşi dorea din 
adâncul sufletului să nu-i îndrepte, atât pe ea, cât şi pe 
Skip, pe un drum care să se dovedească ulterior a fi tot o 
fundătură. 

— Deci Kerry McGrath se interesează în continuare de 
cazul ăsta? întrebă ea cu ochii în lacrimi. 

— Categoric. E o femeie grozavă, să ştii, Beth. 

Când rosti aceste cuvinte, lui Geoff îi apăru în minte 
Kerry: felul în care îşi netezea după ureche o şuviţă blondă 
când se concentra, privirea melancolică atunci când 
povestea de tatăl ei, trupul subţire, zâmbetul său 
dezamăgit şi mustrător când venea vorba de Bob Kinellen, 
mândria cu care vorbea de fiica ei. 

li auzea glasul uşor răguşit şi o vedea cum îi zâmbise 
aproape timid când îi luase cheia din mână şi îi deschisese 
uşa. li era clar că, de la moartea tatălui ei, nimeni nu mai 
avusese grijă de Kerry. 

— Geoff, dacă se poate face recurs, crezi că am greşit 
data trecută că nu am spus nimic despre mine? 


95 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Întrebarea lui Beth îl readuse în prezent. Se referea la un 
aspect al acestui caz care nu fusese niciodată menţionat în 
instanţă. Chiar înainte de moartea Suzannei Reardon, Skip 
şi Beth începuseră să se întâlnească din nou. Cu câteva 
săptămâni în urmă, dăduse peste ea întâmplător, iar Skip 
insistase să ia masa în oraş împreună. Stătuseră de vorbă 
ore în şir şi el îi mărturisise cât era de nefericit şi cât de 
mult regreta că se despărţiseră. „A fost o greşeală stupidă, 
îi spusese el, dar aşa nu mai merge. Am fost însurat cu 
Suzanne patru ani şi cel puţin trei dintre ei m-am tot 
întrebat cum de am fost în stare să te părăsesc.” 

În seara când a murit Suzanne, Beth şi Skip urmau să ia 
cina împreună. Dar ea fusese nevoită să contramandeze 
întâlnirea în ultimul moment, iar Skip se dusese acasă şi o 
găsise pe Suzanne aranjând trandafirii. 

În timpul procesului Geoff căzuse de acord cu avocatul 
principal al lui Skip, Tim Farrell, că ar fi fost o armă cu două 
tăişuri să o citeze pe Beth în instanţă. Acuzarea ar fi 
încercat, desigur, să lase de înţeles că, pe lângă dorinţa de 
a scăpa de cheltuielile de divorţ, Skip ar fi avut şi un alt 
motiv întemeiat să îşi ucidă nevasta. 

Pe de altă parte, declaraţia lui Beth ar fi putut contrazice 
afirmaţiile doctorului Smith că Skip era maladiv de gelos pe 
Suzanne. 

Până îi povestise Kerry despre doctorul Smith şi despre 
sosii, Geoff fusese convins că luase cea mai bună hotărâre. 
Acum nu mai era atât de sigur. O privi pe Beth în ochi. 

— Încă nu i-am povestit lui Kerry despre tine. Dar aş vrea 
să vă întâlniți, ca să-i spui ce ştii. Dacă există vreo şansă 
pentru un nou recurs, trebuie să dăm toate cărţile pe faţă. 


96 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Marţi, 31 octombrie 


35 


Când era gata să iasă din casă, ca să meargă la 
întâlnirea pe care i-o fixase doctorul Smith devreme în acea 
dimineaţă, Kerry încercă s-o trezească pe Robin şi fu 
întâmpinată cu proteste. 

— Haide, Rob, o îndemnă ea. Îmi spui mereu că te tratez 
ca pe un copil mic. 

— Păi aşa e, mormăi Robin. 

— Bine. Îți dau o şansă să dovedeşti cât eşti de 
independentă. Vreau să te scoli imediat şi să te îmbraci. 
Altfel, o să adormi la loc. Doamna Weiser o să sune la şapte 
să vadă dacă n-ai aţipit din nou. Am lăsat pe masă cereale 
şi suc. Când pleci la şcoală, controlează dacă ai încuiat uşa. 

Robin căscă şi închise ochii. 

— Rob, te rog. 

— Bine, bine. 

Oftând, Robin îşi lăsă picioarele peste marginea patului. 
Se frecă la ochi şi părul îi căzu peste faţă. 

Kerry îi dădu părul pe spate. 

— Pot să am încredere în tine? 

Robin privi în sus, spre ea, cu un zâmbet moale, 
somnoros. 

— Înâm. 

— E-n ordine, spuse Kerry şi o sărută pe creştet. Şi, nu 
uita, sunt valabile regulile dintotdeauna. Nu deschizi uşa 
nimănui. O să conectez sistemul de alarmă. Îl dezactivezi 
numai când eşti gata să pleci şi pe urmă îl conectezi la loc. 


97 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Nu te urci în maşina nimănui, decât dacă eşti cu Cassie şi 
Courtney şi sunt părinţii lor. 

— Ştiu, ştiu, răspunse Robin cu un oftat teatral. 

Kerry zâmbi strâmb. 

— Ştiu, ţi-am înşirat textele astea de o mie de ori. Ne 
vedem diseară. Alison o să vină la ora trei. 

Alison era eleva de liceu care stătea cu Robin după ce se 
întorcea de la şcoală, până ajungea Kerry acasă. Se 
gândise s-o cheme în dimineaţa asta ca s-o ducă pe Robin 
la şcoală, dar renunţase în faţa protestelor fetei care îi 
spusese că nu e copil mic şi se descurcă singură. 

— Pa, mami. 

Robin ascultă paşii lui Kerry pe scară, apoi se duse la 
fereastră să vadă maşina ieşind de pe aleea din faţa casei. 

In cameră era răcoare. Până la şapte, ora la care se scula 
de obicei, casa avea să se încălzească. Doar un minut, îşi 
spuse Robin, şi se strecură la loc în pat. Mă întind doar un 
minut. 

La şapte, după ce telefonul sună a şasea oară, se ridică 
să răspundă. 

— Da, mulţumesc, doamnă Weiser. Da, sigur că m-am 
sculat. 

Mă scol acum, îşi spuse ea, dându-se jos din pat grăbită. 


36 


În ciuda orei matinale, Manhattanul era aglomerat. Cel 
puţin, se circulă cu o viteză acceptabilă, gândi Kerry. Cu 
toate astea, îi luă o oră întreagă să parcurgă dinspre New 
Jersey ultima parte a autostrăzii din Cartierul de Vest şi să 
străbată apoi oraşul până la cabinetul doctorului Smith de 
pe Bulevardul 5. Întârziase trei minute. 

li deschise chiar doctorul. De data asta, nu mai avea nici 
măcar bruma de politeţe de care dăduse dovadă în timpul 
celor două vizite pe care le făcuse cu Robin. 


98 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Aveţi la dispoziţie douăzeci de minute, doamnă 
McGrath, nicio secundă mai mult, îi spuse el, fără să o 
salute, şi o conduse în birou. 

Lui Kerry nu îi scăpă expresia de ură care apăru pe faţa 


doctorului când pomeni numele lui Reardon. Ochii i se 
îngustară, gura i se crispă, riduri adânci îi brăzdară fruntea 
şi obrajii. 


Kerry îl privi drept în ochi. 

— Domnule doctor, vreau să vă spun cât de rău îmi pare 
că v-aţi pierdut fiica. Eraţi un părinte divorţat. Şi eu sunt un 
părinte divorţat ca şi dumneavoastră, am un singur copil, o 
fiică. Ştiind prin ce clipe cumplite am trecut când am fost 
anunţată la telefon că Robin a avut un accident, îmi 
închipui cum v-aţi simţit în momentul în care aţi aflat de 
Suzanne. 

Smith rămase cu ochii ţintă la ea, ţinându-şi mâinile 
împreunate. Kerry avea impresia că între ei se ridica un zid 
de nepătruns. În cazul acesta, restul discuţiei era în 
întregime previzibil. O s-o asculte până la capăt, o să spună 
ceva despre pierderea cuiva drag şi apoi o s-o conducă 
până la uşă. Cum ar putea trece dincolo de zidul acela? 

Se aplecă înainte şi spuse: 

— Domnule doctor, Skip Reardon se află la închisoare în 
urma declaraţiei dumneavoastră. Aţi declarat că era 
maladiv de gelos, că fiica dumneavoastră se temea de el. 
lar el jură că n-a ameninţat-o niciodată pe Suzanne. 

— Minte, răspunse el pe un ton indiferent, lipsit de 
emoție. Era cu adevărat maladiv de gelos pe ea. Cum 
spuneaţi, ea era singurul meu copil. li ofeream tot ce 
puteam. Şi mă realizasem suficient să-i ofer tot ce nu-i 
dădusem în copilărie. Mă simţeam fericit să-i cumpăr din 
când în când câte o bijuterie frumoasă, însă, chiar după ce 
am stat eu însumi de vorbă cu el, Reardon refuza să creadă 
că erau de la mine. O acuza într-una că are pe altcineva. 

Să fie oare posibil? se întrebă Kerry. 

— Dar, dacă Suzanne simţea că e în pericol, de ce mai 
stătea cu Skip Reardon? 

99 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Soarele dimineţii pătrunsese în cameră şi razele se 
reflectau în ochelarii fără ramă ai doctorului Smith, încât 
Kerry nu îi mai vedea ochii. Să aibă ochii la fel de 
inexpresivi ca glasul ăsta fără inflexiuni? se întrebă ea. 

— Fiindcă, spre deosebire de fosta mea soţie, pentru 
Suzanne căsătoria reprezenta o îndatorire foarte serioasă, îi 
răspunse el într-un târziu. Marea greşeală a vieţii ei a fost 
că s-a îndrăgostit de Reardon. Şi o greşeală chiar mai mare 
a fost faptul că nu i-a luat amenințările în serios. 

Kerry îşi dădu seama că nu va ajunge nicăieri. Era 
momentul să îi pună întrebarea care îi trecuse prin minte 
ceva mai devreme, dar poate că aceasta avea o serie de 
implicaţii pentru care nu era încă pregătită. 

— Domnule doctor, i-aţi făcut vreo intervenție 
chirurgicală fiicei dumneavoastră? 

Îşi dădu imediat seama că întrebarea îl revoltase. 

— Doamnă McGrath, întâmplător aparţin şcolii de medici 
care numai în cazuri de maximă urgenţă şi-ar trata un 
membru al familiei. În plus, asta-i o insultă. Suzanne era 
frumoasă de la natură. 

— Aţi făcut cel puţin două femei să semene în mod 
izbitor cu ea. De ce? 

Doctorul privi la ceas. 

— Vă mai răspund la întrebarea asta, după care va trebui 
să mă scuzaţi, doamnă McGrath. Nu ştiu cât de în temă 
sunteţi în privinţa chirurgiei plastice. Faţă de posibilităţile 
de astăzi, acum cincizeci de ani era un domeniu destul de 
primitiv. După ce îşi îndreptau nasul, oamenii erau nevoiţi 
să rămână cu nişte plăgi profunde. Manevrele chirurgicale 
de reabilitare a celor care sufereau de malformații 
congenitale, ca buza de iepure, erau adeseori foarte 
traumatizante. Astăzi, această chirurgie a devenit extrem 
de complexă, cu rezultate deosebit de satisfăcătoare. Noi, 
chirurgii, am avut multe de învăţat. Chirurgia plastică nu 
mai este doar pentru cei bogaţi şi faimoşi. E pentru oricine 
are nevoie de ea sau îşi doreşte o asemenea intervenţie. Îşi 
scoase ochelarii, se frecă pe frunte ca şi cum ar fi avut o 

100 


- MARY HIGGINS CLARK - 


migrenă, apoi continuă: Părinţii vin aici cu băieţii sau fetele 
lor, aflaţi la vârsta adolescenţei, când sunt atât de 
conştienţi de câte un defect pe care îl au, încât, pur şi 
simplu, devin inhibaţi. leri l-am operat pe un băiat care 
avea urechile aşa de clăpăuge, că toţi care stăteau de 
vorbă cu el nu erau atenţi decât la asta. Când o să-şi scoată 
bandajele, ceilalţi nu vor mai remarca decât toate 
trăsăturile plăcute ale lui, nebăgate în seamă înainte din 
cauza problemei pe care o avea. Le operez pe femeile care, 
când se privesc în oglindă, văd o piele cu pliuri sau pungi 
sub ochi, femei care au fost frumoase în copilărie. Ridic 
fruntea şi o prind cu o sutură fină sub conturul de inserţie 
al părului, întind pielea şi o trag în spatele urechilor. Le iau 
douăzeci de ani din vârsta pe care o arată, dar, mai mult de 
atât, le determin ca disprețul faţă de ele însele să se 
transforme în stimă, îi explică doctorul, apoi continuă 
ridicând glasul: V-aş putea arăta fotografiile, înainte şi după 
intervenţie, ale victimelor unor accidente, pe care le-am 
ajutat. Mă întrebaţi de ce mai multe paciente seamănă cu 
fata mea. O să vă spun de ce. Fiindcă în aceşti ani câteva 
tinere insipide şi nefericite au venit la cabinetul meu şi am 
reuşit să le ofer genul ei de frumuseţe. s 

Kerry ştia că era pe punctul de a-i cere să plece. Il 
întrebă în grabă: 

— Atunci de ce i-aţi spus acum mai mulţi ani unei 
posibile paciente, Susan Grant, că unele femei abuzează de 
frumusetea lor şi că, în acest caz, nu stârnesc decât gelozie 
şi violenţă? Nu vă refereaţi la Suzanne? Nu la faptul că Skip 
Reardon ar fi avut un motiv întemeiat să fie gelos? Poate că 
dumneavoastră i-aţi cumpărat toate bijuteriile acelea pe 
care Skip nu şi le-ar fi permis, dar jură că nu el i-a trimis 
trandafirii pe care i-a primit în ziua morţii. 

Doctorul Smith se ridică. 

— Doamnă McGrath, cu meseria dumneavoastră ar fi 
trebuit să ştiţi că aproape toţi criminalii susţin că sunt 
nevinovaţi. Şi acum, discuţia noastră s-a încheiat. Kerry nu 
mai avea altceva de făcut decât să iasă din birou în urma 

101 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


lui. Cum mergea după el, observă că îşi ţinea braţul drept 
rigid pe lângă corp. li tremura oare mâna? Da, îi tremura. 
Când ajunseră la uşă, el îi mai spuse: Doamnă McGrath, 
trebuie să înţelegeţi că numai când aud de Skip Reardon mi 
se face rău. Vă rog s-o sunaţi pe doamna Carpenter să vă 
dea numele altui medic care poate prelua cazul lui Robin. 
Nu mai vreau nici să aud de dumneavoastră, nici să vă văd. 
Nici pe dumneavoastră, nici pe fiica dumneavoastră. 

Se apropiase atât de mult de ea, încât Kerry se dădu, 
fără să vrea, un pas înapoi. Omul acesta avea cu adevărat 
ceva înfricoşător. Parcă o săgeta cu ochii lui, plini de mânie 
şi ură. Dacă ar avea o armă în mână acum, jur că ar trage, 
îşi spuse ea. 


37 


După ce încuie uşa şi începu să coboare scările, Robin 
observă o maşină mică, de culoare închisă, parcată vizavi. 
Pe strada asta nu prea apăreau maşini străine, mai ales la 
o asemenea oră. Fără să ştie de ce, maşina aceasta îi 
dădea un sentiment ciudat. 

Era frig. Îşi mută cărţile sub braţul stâng şi îşi trase 
fermoarul de la jachetă până sub bărbie, apoi iuți paşii. Se 
gândea că, probabil, Cassie şi Courtney o aşteptau deja, 
aşa cum stabiliseră, la intersecţia următoare. Întârziase 
câteva minute. 

Pe stradă era linişte. Acum, când frunzele căzuseră 
aproape toate, copacii erau goi şi trişti. Lui Robin îi părea 
rău că îşi uitase acasă mănuşile. Ajunsă pe trotuar, privi pe 
partea cealaltă. Geamul şoferului de la maşina străină 
începu să se deschidă încet, oprindu-se după ce coborâse 
doar pe sfert. Işi concentră privirea cât putu, în speranţa că 
o să zărească înăuntru pe cineva cunoscut, dar razele 
soarelui de dimineaţă, reflectate în geam, o împiedicau să 
vadă. Apoi observă cum pe fereastra maşinii apăru o mână 
care îndreptă un obiect spre ea. Cuprinsă de panică, Robin 
începu să fugă. Cu un vuiet puternic maşina se repezi pe 


102 


- MARY HIGGINS CLARK - 


partea cealaltă a străzii, părând că se îndreaptă spre ea. 
Când tocmai se gândea că avea să sară peste bordură şi s- 
o lovească, viră brusc şi porni cu toată viteza în josul 
străzii. 

Plângând, Robin traversă în fugă gazonul din faţa casei 
vecinilor şi sună disperată la uşă. 


38 


Când termină ancheta privind o spargere care avusese 
loc la Cresskill, Joe Palumbo îşi dădu seama că era abia trei 
şi jumătate. Cum se afla la o aruncătură de băț de Alpine, 
se gândi că ar fi o ocazie bună să o caute pe Dolly Bowles, 
femeia care depusese mărturie în procesul Reardon. Din 
fericire, avea la el numărul ei de telefon. 

Dolly păru la început circumspectă când Palumbo îi spuse 
că era anchetator la Procuratura comitatului Bergen. Dar 
când îi spuse că unul dintre procurorii adjuncţi, Kerry 
McGrath, dorea să afle amănunte despre maşina pe care 
Dolly o văzuse în faţa casei lui Reardon în seara crimei, ea 
îi răspunse că urmărise procesul instrumentat recent de 
Kerry McGrath şi că era foarte bucuroasă că bărbatul care 
şi-a omorât şefa fusese condamnat. Şi îi mai povesti lui 
Palumbo cum ea şi mama ei fuseseră imobilizate în propria 
lor casă de un tâlhar. 

— Deci, încheie ea, dacă dumneavoastră şi Kerry 
McGrath doriţi să staţi de vorbă cu mine, nu am nimic 
împotrivă. 

— Ştiţi, de fapt, nu se putu abţine Joe să nu-i spună, aş 
vrea să vin să stăm de vorbă chiar acum. Poate că Kerry o 
să vorbească mai târziu cu dumneavoastră. 

Urmă o pauză. Palumbo nu avea de unde să ştie că Dolly 
tocmai revedea în minte expresia ironică de pe chipul 
procurorului Green când o audiase la proces. In cele din 
urmă, îi răspunse pe un ton foarte demn: 


103 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— Cred că aş fi mult mai în largul meu dacă aş vorbi 
despre seara aceea cu Kerry McGrath. Poate că e mai bine 
să aşteptăm până are ea timp. 


39 


Kerry ajunse la tribunal la ora zece fără un sfert, mult 
mai târziu decât de obicei. Bănuind că ar putea fi 
muştruluită pentru asta, dăduse un telefon să anunţe că e 
pe teren şi că o să mai întârzie. Frank Green venea mereu 
la birou la ora şapte fix. Toţi glumeau, dar era clar că el 
credea că tot personalul ar trebui să fie acolo o dată cu el. 
Kerry ştia că ar face o criză dacă ar afla că fusese pe teren 
să stea de vorbă cu doctorul Charles Smith. 

După ce formă codul care îi permitea să intre în 
Procuratură, operatoarea de la pupitrul de control se uită la 
ea şi-i spuse: 

— Kerry, vezi că te aşteaptă domnul Green. Du-te direct 
la el. 

Măi să fie, îşi spuse Kerry. 

Dar cum intră în biroul lui Green, îşi dădu seama că nu 
era supărat. Îl cunoştea destul de bine ca să ghicească în 
ce dispoziţie e. Ca de obicei, trecu direct la subiect: 

— Kerry, Robin n-are nimic. E la vecina voastră, doamna 
Weiser. N-are absolut nimic. 

Kerry simţi un nod în gât. 

— Atunci care-i problema? 

— Nu ştim sigur, poate că nu-i nicio problemă. După cum 
povesteşte Robin, tu ai plecat de acasă la şase şi jumătate, 
zise Green, privind-o cu o oarecare curiozitate. 

— Da, aşa e. 

— Robin spune că, mai târziu, când a plecat şi ea de 
acasă, a văzut o maşină străină parcată vizavi. Când a 
ajuns pe trotuar, fereastra din dreptul şoferului s-a deschis 
uşor şi a văzut o mână care ţinea ceva. Nu poate spune ce 
era acel obiect şi nu a reuşit să vadă faţa şoferului. Apoi 
maşina a pornit şi a virat atât de brusc, încât a crezut că o 


104 


- MARY HIGGINS CLARK - 


să urce pe trotuar şi o să dea peste ea, dara cotit repede şi 
s-a îndepărtat. lar Robin a fugit la vecini. 

Kerry se prăbuşi într-un scaun. 

— Şi acum e acolo? 

— Da. Poţi să-i dai telefon sau să te duci acasă dacă asta 
te linişteşte mai mult. Mă tot gândesc: Robin are o 
imaginaţie bogată sau să fi încercat cineva să o sperie ca, 
prin ea, să te intimideze pe tine? 

— De ce ar vrea cineva s-o sperie pe Robin sau să mă 
sperie pe mine? 

— S-a mai întâmplat în instituţia asta după un proces 
răsunător. Tocmai ai încheiat un caz care s-a bucurat de o 
mare atenție din partea presei. Individul a cărui 
condamnare ai obținut-o era o persoană de cea mai joasă 
speţă, care mai are şi rude, şi prieteni. 

— Da, numai că toţi pe care i-am cunoscut păreau 
oameni destul de cumsecade, spuse Kerry. Şi, ca să-ți 
răspund la prima întrebare, Robin e un copil cu capul pe 
umeri. Nu ar inventa aşa ceva, îi explică ea şi continuă 
după o ezitare: E prima oară când am lăsat-o singură 
dimineaţa şi am bombardat-o cu tot felul de poveţe despre 
ce trebuie şi ce nu trebuie să facă. 

— Sun-o de aici, o îndemnă Green. 

Aflată la doamna Weiser, Robin răspunse la primul țârâit 
al telefonului. 

— Ştiam că o să suni, mami. Totul e bine acum. Vreau să 
merg la şcoală. Doamna Weiser spune că mă duce ea. Şi, 
mami, după masă trebuie să plec de acasă. E Halloween. 

Kerry se gândi repede. Era mai bine ca Robin să meargă 
la şcoală decât să stea acasă toată ziua şi să se gândească 
la ce păţise. 

— Bine, dar trec să te iau de la şcoală la trei fără un 
sfert. Nu vreau să vii singură acasă. Şi o să fiu cu tine când 
o să le faci farse vecinilor, îşi mai spuse ea în gând, apoi 
adăugă: Acum dă-mi-o pe doamna Weiser, Rob. După ce 
închise telefonul, îl întrebă pe Frank: Ai avea ceva 
împotrivă dacă aş pleca astăzi mai devreme? 

105 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


EI îi răspunse cu un zâmbet: 

— Sigur că nu. Kerry, cred că nu mai e cazul să-ţi spun să 
o descoşi cu atenţie pe Robin. Trebuie să aflăm dacă nu 
cumva chiar a pândit-o cineva. Apoi, în timp ce Kerry se 
pregătea să iasă din birou, mai spuse: Dar Robin nu e încă 
prea mică să-şi poarte singură de grijă înainte de a pleca la 
şcoală? 

Kerry îşi dădu seama că el, de fapt, tatona să afle ce 
motiv atât de important avusese să o lase pe Robin singură 
acasă la şase şi jumătate. 

— Da, aşa e, consimţi ea. N-o să se mai întâmple. 


Mai târziu, în dimineaţa aceea, Joe Palumbo trecu pe la 
Kerry şi îi povesti despre discuţia telefonică pe care o 
avusese cu Dolly Bowles. 

— Nu vrea să stea de vorbă cu mine, Kerry, dar mi-ar 
face plăcere să merg cu tine când o să te duci la ea. 

— Stai s-o sun chiar acum. 

Apoi, salutul ei de numai şapte cuvinte, „Bună ziua, 
doamnă Bowles, sunt Kerry McGrath”, declanşă la celălalt 
capăt al firului un monolog de zece minute. 

Palumbo stătea picior peste picior, tolănit pe scaun, şi 
urmărea uşor amuzat cum Kerry încerca să scoată câte o 
interjecţie sau să pună o întrebare. Apoi se simţi iritat când 
înţelese, după ce Kerry avu, în sfârşit, ocazia să spună că ar 
vrea să vină împreună cu anchetatorul ei, domnul Palumbo, 
că răspunsul era nu. 

În cele din urmă, puse receptorul în furcă. 

— Dolly Bowles nu e chiar în al nouălea cer din cauza 
felului în care a fost tratată acum zece ani de instituţia 
asta. Cam asta ar fi pe scurt conversaţia pe care am avut- 
o. Şi mai spunea că fata şi ginerele ei nu sunt de acord ca 
ea să vorbească despre crimă sau despre ce a văzut şi că 
se întorc mâine dintr-o excursie. Dacă vreau să mă 
întâlnesc cu ea, trebuie să mă duc astăzi pe la cinci. Să văd 
cum reuşesc să mă strecor. Oricum, i-am zis că o s-o anunţ. 

— Poţi să pleci de aici ca să ajungi la timp? întrebă Joe. 

106 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Şi aşa aveam de gând să anulez câteva întâlniri, îi 
răspunse ea şi îi povesti lui Palumbo despre incidentul lui 
Robin din acea dimineaţă. 

Anchetatorul se ridică şi încercă să-şi încheie haina 
mereu strâmtă pe talia sa generoasă. 

— Ne întâlnim la tine la ora cinci, îi propuse el. Cât stai 
de vorbă cu doamna Bowles, dă-mi voie să o duc pe Robin 
să mănânce un hamburger. Aş vrea să vorbesc cu ea 
despre cele petrecute azi-dimineaţă, mai spuse el şi, 
văzând expresia de dezaprobare de pe chipul lui Kerry, 
adăugă repede: Kerry, eşti perspicace, dar n-o să fii 
obiectivă. Lasă-mă pe mine, asta-i treaba mea. 

Kerry rămase pe gânduri, studiindu-l pe Joe. Arăta mereu 
neîngrijit şi îşi scria de cele mai multe ori rapoartele în mod 
dezlânat, dar era aproape cel mai bun în meseria lui. Kerry 
îl văzuse anchetând copii cu atâta pricepere, încât aceştia 
nu îşi dădeau seama că el cântărea fiecare cuvânt pe care 
îl spuneau. Chiar ar fi fost foarte util să se implice şi Joe în 
treaba asta. 

— E-n regulă, acceptă ea. 


40 


Marţi după-amiază, Jason Arnott plecă de la Alpine spre 
locul acela îndepărtat de lângă Ellenville, unde casa lui din 
Catskills, protejată de munţii din jur, îi adăpostea 
nepreţuitele comori furate. 

Ştia că această casă devenise o obişnuinţă, la fel ca 
pornirile uneori incontrolabile care îl făceau să fure 
obiectele frumoase pe care le vedea la cunoscuţii lui. De 
fapt, numai frumuseţea era cea care îl împingea să facă 
toate astea. lubea frumuseţea, să o privească, să o simtă. 
Uneori, pornirea de a ţine în braţe un obiect, de a-l 
mângâia devenea aproape copleşitoare. Aşa i-a fost dat: o 
binecuvântare împletită cu un blestem. Într-o bună zi o să-i 
aducă necazuri. Aşa cum aproape se întâmplase o dată. Se 
neliniştea când musafirii îi admirau covoarele, mobila, 


107 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


picturile sau obiectele de artă pe care le avea în casa din 
Alpine. Uneori se amuza în sinea lui, închipuindu-şi cât de 
şocaţi ar fi dacă le-ar spune: „Locul ăsta e chiar sărăcăcios 
pentru valoarea mea.” 

Dar fireşte că nu le-ar fi spus asta niciodată, pentru că nu 
avea de gând să-şi împartă colecţia cu nimeni. Era numai a 
lui. Şi aşa trebuia să rămână. 

Astăzi e Halloween, încercă el să se gândească la altceva 
în timp ce îşi conducea maşina încet pe Autostrada 17. Era 
bucuros că plecase. Nu avea niciun chef să-l exaspereze 
copiii tot sunându-i la uşă. Era obosit. 

La sfârşitul săptămânii stătuse la un hotel din Bethesda, 
Maryland, şi îşi petrecuse timpul prădând o casă din Chevy 
Chase, unde fusese la o petrecere cu câteva luni în urmă. 
La petrecere, gazda, Myra Hamilton, tot sporovăise despre 
căsătoria băiatului ei, care urma să aibă loc pe 28 
octombrie la Chicago, anunțând, pur şi simplu, în gura 
mare că, la acea dată casa va rămâne goală. 

Deşi nu prea mare, casa era deosebit de elegantă, plină 
de obiecte de valoare strânse de soţii Hamilton de-a lungul 
anilor. Lui Jason îi lăsase gura apă după un sigiliu Fabergé, 
de safir albastru, cu mâner rotund din aur. Sigiliul şi un 
Aubusson de un metru pe un metru şi jumătate, cu un 
trandafir în mijloc, pe care îl foloseau ca tapiserie de 
perete, erau cele două obiecte pe care îşi dorea cel mai 
mult să le smulgă de la ei. 

Acum, ambele obiecte se aflau în portbagaj, în drum spre 
ascunzătoare. Jason se încruntă fără să vrea. De data asta, 
nu mai avea obişnuita senzaţie de triumf că şi-a atins 
scopul. Il încerca o nelinişte vagă. Revăzu în minte pas cu 
pas modul în care operase când pătrunsese în casa familiei 
Hamilton. 

Sistemul de alarmă era conectat, dar îl dezactivase uşor. 
Fireşte, casa era goală, după cum se aşteptase. Preţ de o 
clipă, fusese tentat să scotocească în grabă peste tot, în 
căutarea vreunui obiect de valoare pe care nu l-ar fi 


108 


- MARY HIGGINS CLARK - 


remarcat la petrecere. Rămăsese totuşi la vechiul plan, 
luând numai obiectele ochite dinainte. 

Abia intrase pe Autostrada 240, când două maşini de 
poliţie, cu girofarurile aprinse şi sirenele urlând, trecuseră 
în goană pe lângă el şi o luaseră la stânga, pe strada de 
unde tocmai ieşise el. Era clar că se duceau la casa familiei 
Hamilton. Ceea ce însemna, fireşte, că declanşase, în vreun 
fel, o alarmă silenţioasă care funcţiona independent de 
sistemul principal. 

Ce alt sistem de alarmă să fi avut familia Hamilton? se 
întrebă el. Acum era aşa de uşor să camuflezi camerele de 
luat vederi. Işi trăsese pe faţă cagula pe care o purta 
mereu când intra într-una din casele pe care punea ochii să 
le onoreze cu atenţia sa, dar la un moment dat, în seara 
aceea, şi-o dăduse jos ca să studieze o figurină de bronz. O 
prostie din partea lui, pentru că se dovedise a fi un obiect 
fără cine ştie ce valoare. 

Sunt şanse de unu la un milion ca o cameră de luat 
vederi să-mi fi surprins chipul, se linişti Jason. Incerca să-şi 
alunge teama, ca să-şi ducă viaţa mai departe ca şi până 
acum, chiar dacă pentru un timp va trebui să fie ceva mai 
precaut. 

Soarele după-amiezii aproape că se pierduse deja în 
spatele munţilor, când intră cu maşina pe aleea din faţa 
casei. In sfârşit, se simţi ceva mai destins. Cel mai apropiat 
vecin locuia la o distanţă de mai mulţi kilometri. Maddie, 
menajera care venea în fiecare săptămână, o femeie 
corpolentă, cam neghioabă şi nesărată, dar discretă, 
fusese, probabil, acolo cu o zi în urmă. Totul strălucea. 

Ştia că ea nu era în stare să facă deosebirea dintre un 
Aubusson şi o carpetă de zece dolari metrul, dar se număra 
printre acele fiinţe rare care se mândresc cu tot ce le iese 
din mână şi nu se mulţumesc decât cu lucrurile făcute 
perfect. In zece ani nu-i ciobise nici măcar o ceaşcă. 

Jason zâmbi în sinea lui, gândindu-se la reacţia lui 
Maddie când va găsi Aubussonul agăţat pe perete în salon 
şi sigiliul Fabergé în dormitorul cel mare. N-are și aşa 

109 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


destule lucruri pe care să se aştearnă praful? o să se 
întrebe ea şi o să-şi continue după aceea dereticatul. 

Işi parcă maşina lângă intrarea laterală şi, nerăbdător ca 
de fiecare dată când venea aici, intră în casă şi întinse 
mâna după comutator. Incă o dată, priveliştea atâtor lucruri 
minunate îi umeziră buzele şi palmele de plăcere. Câteva 
minute mai târziu, îşi aduse înăuntru şi geanta cu strictul 
necesar pentru o seară şi o mică pungă cu zarzavat. Cum 
noile sale comori se aflau în siguranţă în casă, încuie uşa şi 
trase zăvorul. Incepuse după-amiaza lui secretă. 

Primul lucru pe care îl făcu fu să ducă sigiliul Faberge sus 
şi să îl pună pe toaleta veche. După ce-l aranjă, se dădu 
câţiva paşi înapoi să-l admire, apoi se aplecă să-l compare 
cu rama miniaturală care se afla pe noptieră de zece ani. 

Rama era unul dintre puţinele obiecte în privinţa cărora 
se înşelase. Era o imitație reuşită de Fabergé, dar, cu 
siguranţă, nu un original. Asta se vedea clar acum. Emailul 
albastru părea decolorat, în comparaţie cu culoarea închisă 
a sigiliului. Marginea de aur încrustată cu perle nu arăta 
deloc a Faberge. Din interiorul ramei, îi zâmbea chipul 
Suzannei. 

Nu îi făcea plăcere să se gândească la noaptea aceea, cu 
aproape unsprezece ani în urmă. Intrase pe fereastra 
deschisă a dormitorului principal. Ştia că în casă ar fi 
trebuit să nu fie nimeni. Chiar în acea zi, Suzanne îi 
spusese că urma să ia masa în oraş seara, iar Skip nu va fi 
acasă. Avea codul sistemului de alarmă, dar când ajunsese 
acolo, văzuse că fereastra era larg deschisă. Urcase pe 
întuneric la etajul de sus. In dormitor, văzuse rama 
miniaturală pe care o remarcase cu altă ocazie; era pe 
noptieră. Când o privise din colţul opus al camerei, i se 
păruse autentică. Tocmai o studia de aproape când auzise 
un glas care striga. Suzanne! Panicat, pusese rama în 
buzunar şi se ascunsese într-un dulap. 

Jason privea acum rama. De-a lungul anilor, se întrebase 
ce motiv pervers îl împiedicase să scoată fotografia 
Suzannei sau s-o arunce cu ramă cu tot. Era doaro copie. 

110 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Dar, în timp ce se uita la ea în seara asta, înţelese pentru 
prima oară de ce păstrase şi rama, şi fotografia. Pentru că îl 
ajutau să-şi scoată din minte imaginea cumplită a chipului 
mutilat al Suzannei, aşa cum îl lăsase când plecase din 
casă în fugă. 


41 


— Ei bine, juriul e constituit şi avem jurați buni, îi spuse 
Bob Kinellen clientului său, încercând să pară entuziasmat. 

Jimmy Weeks îi aruncă o privire acră. 

— Bobby, cu mici excepţii, juriul ăsta nu-mi miroase a 
bine. 

— Mergi pe mâna mea. 

Anthony Bartlett îşi susţinu ginerele. 

— Bobby are dreptate, Jimmy. Ai încredere în el. 

Apoi Bartlett îşi îndreptă privirea spre celălalt capăt al 
mesei, la care stătea apărarea. Barney Haskell îşi sprijinea 
posomorât capul în mâini. Observă că şi Bob se uita la 
Haskell. Ştia la ce se gândeşte Bob. 

Haskell are diabet. Nu riscă să-şi petreacă ani de zile în 
închisoare. Are date, fapte şi cifre, iar noi trebuie să ne 
dăm peste cap să le contrazicem... Ştia totul despre 
Suzanne. 

Primele argumente în proces vor fi prezentate în 
dimineaţa următoare. După ce părăsi tribunalul, Jimmy 
Weeks se duse direct la maşină. Când şoferul îi deschise 
portiera, se strecură pe bancheta din spate, fără să le 
mormăie, ca de obicei, un la revedere. 

Kinellen şi Bartlett priviră în urma maşinii care se 
îndepărta. 

— Mă întorc la birou, îi spuse Kinellen socrului său. Am 
treabă. 

Bartlett încuviinţă din cap şi îi răspunse pe un ton 
impersonal: 

— Cam aşa e. Ne vedem mâine dimineaţă, Bob. 


111 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Negreşit, îşi spuse Kinellen, îndreptându-se spre parcare. 
Te ţii departe ca, dacă-mi mânjesc mâinile, tu să nu fii 
implicat. 

Ştia că Bartlett pusese la ciorap milioane. Chiar dacă 
Weeks va fi condamnat şi firma lor de avocaţi se va nărui, 
el nu avea de suferit Ar putea să petreacă o vreme la Palm 
Beach cu soţia lui, Alice Senior. 

Toate riscurile îmi revin mie, gândi Bob Kinellen în timp 
ce îi dădea bonul de parcare casierului. Eu sunt cel care 
riscă să se prăbuşească. Jimmy trebuie să fi avut un motiv 
să insiste ca femeia aceea, Wagner, să rămână în juriu. 
Care să fi fost acesta? 


42 


Geoff Dorso îi telefonă lui Kerry când aceasta tocmai se 
pregătea să plece de la serviciu. 

— M-am întâlnit cu doctorul Smith în dimineaţa asta, îi 
spuse ea grăbită, şi acum mă duc să vorbesc cu Dolly 
Bowles pe la ora cinci. N-am timp să stau de vorbă acum. 
Trebuie s-o iau pe Robin de la şcoală. 

— Kerry, abia aştept să ştiu cum a fost la doctor şi ce o 
să afli de la Dolly Bowles. Am putea lua cina împreună? 

— N-aş vrea să ies în seara asta, dar dacă îţi place o 
salată cu spaghete... 

— Doar sunt italian, ai uitat? 

— Pe la şapte şi jumătate e bine? 

— Perfect. 


Când o luă pe Robin de la şcoală, Kerry înţelese că fetei îi 
era gândul mai mult la farsele de Halloween decât la 
incidentul de dimineaţă. De fapt, Robin părea să fie 
stânjenită de ce se întâmplase. Înţelegătoare, Kerry 
renunţă la acest subiect, cel puţin pentru moment. 

Când ajunseră acasă, o anunţă pe fata care avea grijă de 
Robin că nu mai era nevoie să vină. Aşa trăiesc alte mame, 
gândea ea, în timp ce, alături de unele dintre acestea, ţinea 


112 


- MARY HIGGINS CLARK - 


hangul unui cârd de copii plecaţi să facă farse vecinilor. Se 
întoarse acasă cu Robin numai bine să îl primească pe Joe 
Palumbo. 

Adusese o geantă voluminoasă pe care o mângâie cu un 
zâmbet satisfăcut. 

— Procesele-verbale ale anchetei în cazul Reardon, îi 
explică el. Trebuie să fie aici şi declaraţia originală a lui 
Dolly Bowles. la să vedem care e diferenţa dintre asta şi ce 
îţi va spune acum. Se uită apoi la Robin şi observă că era 
îmbrăcată în vrăjitoare. Asta da costum, Rob. 

— Am avut de ales între ăsta şi un costum de cadavru, îi 
spuse Robin. 

Abia când Palumbo îi aruncă o privire înţelegătoare, 
Kerry îşi dădu seama că o trecuse un fior. 

— Trebuie să plec, spuse ea grăbită. 

În cele douăzeci de minute cât condusese maşina spre 
Alpine, Kerry îşi dăduse seama că era cu nervii la pământ. 
O determinase, în sfârşit, pe Robin să vorbească despre 
incidentul de dimineață. Dar fata încerca deja să 
minimalizeze totul. Kerry îşi dorea ca Robin să fi exagerat. 
Ar fi vrut ca fiica ei să ajungă la concluzia că un străin 
oprise să caute o adresă şi apoi îşi dăduse seama că 
nimerise greşit. Dar Kerry ştia că Robin nu ar exagera sau 
nu ar inventa o asemenea întâmplare. 


Pentru Kerry era clar că Dolly Bowles pândise să vadă 
când soseşte. Nici nu apucă să parcheze bine maşina pe 
aleea din faţa casei masive în stil Tudor, că uşa de la 
intrare se deschise larg. 

Dolly era o femeie mărunţică, cu păr cărunt şi firav şi o 
faţă prelungă, iscoditoare. Când Kerry ajunse în dreptul ei, 
ea deja vorbea: 

— „exact ca fotografia dumneavoastră din ziarul The 
Record. Mi-a părut aşa de rău că eram ocupată să am grijă 
de un copil şi n-am ajuns la procesul bărbatului ăluia 
îngrozitor care şi-a omorât şefa. O conduse pe Kerry printr- 
un salon lung şi îi făcu semn spre o cameră mai mică din 

113 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


stânga. Să intrăm aici. Salonul ăsta e prea mare pentru 
gustul meu. li tot spun fetei mele că-mi aud ecoul vocii 
când stau aici, dar ea zice că-i place, că e grozav pentru 
petreceri. Lui Dorothy îi cam place să dea petreceri. Când 
sunt ei acasă, asta e, n-am ce să fac. Acum, că Lou s-a 
pensionat, parcă n-au stare: se tot învârt în sus şi-n jos. De 
ce le trebuie să plătească o menajeră permanentă, n-aş 
putea să spun. Le tot zic: de ce să nu vină cineva o dată pe 
săptămână? Mai faceţi şi voi o economie. Sigur, nu-mi prea 
place să stau singură noaptea şi mă gândesc că poate ăsta 
ar fi un motiv. Numai că... 

O, Doamne, îşi spuse Kerry, e o femeie drăguță, dar nu 
prea am chef de aşa ceva. Îşi alese un scaun cu spătar, iar 
doamna Bowles se aşeză pe o canapea tapisată cu creton. 

— Doamnă Bowles, nu vreau să vă rețin. În plus, mi-am 
lăsat fiica cu cineva, aşa că nu pot sta prea mult... 

— Aveţi o fată. Ce frumos. Câţi ani are? 

— Zece. Doamnă Bowles, aş vrea să ştiu... 

— Aşa tânără şi aveţi o fată de zece ani? 

— Sunteţi drăguță. Să ştiţi însă că nu mă simt chiar aşa 
de tânără, îi răspunse Kerry, copleşită de sentimentul că 
intrase într-o fundătură din care s-ar putea să nu mai iasă. 
Doamnă Bowles, vorbiţi-mi despre seara când a murit 
Suzanne Reardon. 

După cincisprezece minute, după ce aflase totul despre 
felul în care Dolly avea grijă de copilul care locuia vizavi de 
casa familiei Reardon, despre cum Michael, băieţelul de 
care avea grijă în seara aceea, suferea de serioase 
probleme de dezvoltare, Kerry reuşise să distingă un 
sâmbure de informaţie. 

— Spuneaţi că sunteţi convinsă că maşina pe care aţi 
văzut-o parcată în faţa casei familiei Reardon nu era a nici 
unuia dintre musafirii care veniseră la petrecerea din 
vecini. Cum de sunteţi aşa de sigură? 

— Pentru că am vorbit chiar eu cu oamenii aceia. Aveau 
în vizită trei familii. Mi-au spus cine erau invitaţii. Locuiau 
toţi în Alpine şi, după ce domnul Green m-a făcut în 

114 


- MARY HIGGINS CLARK - 


instanţă să mă simt aşa de prost, i-am sunat chiar eu pe 
toţi. Şi ştiţi ce-am aflat? Niciunul dintre musafiri nu venise 
cu maşina lui tati. 

— Maşina lui tati! exclamă Kerry mirată. 

— Aşa îi spusese Michael. Ştiţi, deosebea foarte greu 
culorile. Dacă-i arătai o maşină şi-l întrebai ce culoare are, 
nu ştia să-ţi spună. Dar oricâte maşini ar fi fost prin 
preajmă, se oprea la una care-i era cunoscută sau care i se 
părea cunoscută. Când spusese în seara aceea „Maşina lui 
tati”, probabil că se gândise la limuzina Mercedes neagră 
cu patru uşi. Ştiţi, îi spunea tati bunicului lui şi-i plăcea să 
meargă cu maşina acestuia, o limuzină Mercedes neagră, 
cu patru uşi. Era întuneric, dar felinarul de la capătul aleii 
din faţa casei lui Reardon era aprins, aşa că putea vedea 
clar. 

— Doamnă Bowles, aţi declarat că aţi văzut maşina. 

— Da, deşi, la şapte jumătate, când am ajuns acasă la 
Michael, maşina nu era acolo, iar când el mi-a arătat-o, 
tocmai pleca, aşa că nu m-am uitat prea bine la ea. Totuşi, 
mi s-a părut că văd pe plăcuţa de înmatriculare un 3 şi un 
L, îi explică Dolly Bowles, apoi, se aplecă înainte şi, în 
spatele ochelarilor rotunzi, ochii i se măriră. Doamnă 
McGrath, am încercat să-i spun despre asta avocatului 
care-l apăra pe Skip Reardon. D chema Farrer. Ba nu, 
Farrell. Mi-a zis că vorbe goale nu sunt acceptate de obicei 
ca probă în proces şi, chiar dacă ar fi, dacă ele vin de la un 
copil cu dezvoltare întârziată, nu ar putea decât să arunce 
o umbră de îndoială asupra declaraţiei mele că am văzut 
maşina. Dar greşea. Nu ştiu de ce n-ar fi trebuit să le spun 
juraţilor că Michael a devenit agitat când i s-a părut că 
vede maşina bunicului lui. Cred că nu le-ar fi fost decât de 
ajutor, spuse ea cu o voce tot mai tremurată. Doamnă 
McGrath, în noaptea aceea, puţin după nouă, o limuzină 
Mercedes neagră cu patru uşi a plecat din dreptul casei lui 
Reardon. Ştiu asta sigur. Sigur de tot. 


115 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 
43 


În după-amiaza asta, lui Jonathan Hoover parcă nu îi 
făcea plăcere paharul de martini dinainte de cină. De 
obicei, savura momentul acesta, bând un gin uşor diluat cu 
exact trei picături de vermut, la care adăuga două măsline, 
stând în fotoliul cu rezemători laterale pentru cap, lângă 
şemineu, şi vorbind cu Grace despre cele întâmplate peste 
zi. 

În seara asta, pe lângă gândurile care îl frământau pe el, 
era clar că şi Grace avea o supărare. Ştia că ea nu va 
recunoaşte dacă era vorba de dureri mai mari decât de 
obicei. Nu vorbeau niciodată despre sănătate. Învăţase de 
multă vreme să nu întrebe decât de formă: „Cum te mai 
simţi, draga mea?” 

Răspunsul ei era invariabil: „Destul de bine.” 

Deşi trapul îi era puternic măcinat de reumatism, asta nu 
o împiedica pe Grace să se îmbrace cu aceeaşi elegantă 
firească. In ultima vreme, purta mereu mâneci lungi şi largi, 
ca să-şi ascundă încheieturile umflate, iar seara, chiar dacă 
erau singuri, îmbrăca rochii lungi care să-i acopere 
picioarele tot mai diforme. 

Cum stătea pe jumătate întinsă pe canapea, deformarea 
coloanei vertebrale nu se observa, iar ochii ei cenuşii şi 
luminoşi străluceau atât de frumos pe fundalul tenului său 
alb ca de alabastru. Doar mâinile, cu degetele noduroase şi 
contorsionate erau un semn al bolii care o măcina. 

Cum Grace rămânea în pat dimineaţa până foarte târziu, 
iar Jonathan se scula devreme, seara era singurul moment 
când puteau face vizite sau puteau bârfi. Grace îi zâmbi 
crispată. 

— Parcă m-aş privi în oglindă, Jon. Şi pe tine te frământă 
ceva, şi sunt sigură că e acelaşi lucru care nu-ţi dădea pace 
nici mai devreme, aşa că lasă-mă pe mine să încep. Am 
vorbit cu Kerry. 

Jonathan ridică din sprincene. 

— Şi? 


116 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Mi-e teamă că nu are de gând să renunţe la cazul 
Reardon. 

— Ce ţi-a spus? 

— Important e ce nu mi-a spus. Vorbea foarte evaziv. M- 
a ascultat, apoi mi-a zis că are toate motivele să creadă că 
mărturia doctorului Smith a fost mincinoasă. Mi-a mai dat 
de înţeles că nu are nimic concret care să o facă să creadă 
că Reardon nu e criminalul, dar consideră că e obligaţia ei 
să afle dacă nu cumva s-a comis o eroare judiciară. 

Jonathan se înroşi de supărare. 

— Grace, dintr-un anumit punct, spiritul justiţiar de care 
dă dovadă Kerry e aproape ridicol. Aseară am reuşit să-l 
conving pe guvernator să mai amâne prezentarea în Senat 
a numelor candidaţilor pentru postul de judecător. A fost de 
acord. 

— Jonathan! 

— Tot ce am putut face a fost să-i cer să amâne 
deocamdată numirea lui Kerry. N-am avut de ales. Grace, 
Prescott Marshall a fost un guvernator deosebit. Ştii şi tu. 
Lucrând cu el, am reuşit să determin Senatul să adopte 
reformele legislative necesare, să revizuiască structura 
impozitelor, să atragă investiţiile în stat, să realizeze o 
reformă a protecţiei sociale care să nu însemne privarea 
celor săraci prin tot felul de subterfugii. Vreau ca Marshall 
să revină în funcţie după patru ani. Nu sunt un mare 
admirator al lui Frank Green, dar, ca guvernator, va păstra 
foarte bine locul pentru Marshall şi nu va distruge ce a 
realizat acesta împreună cu mine. Pe de altă parte, dacă 
Green nu reuşeşte şi intră celălalt partid, tot ce am făcut 
noi se duce de râpă. 

Deodată, furia care îl cuprinsese se topi şi lui Grace i se 
păru că nu mai are în faţă decât un bărbat obosit, care îşi 
arăta din plin cei şaizeci şi doi de ani pe care îi avea. 

— O să le invit pe Kerry şi pe Robin la masă duminică, 
spuse Grace. O să ai atunci ocazia să stai de vorbă cu ea 
serios. Nu cred că e cazul să-şi sacrifice nimeni viitorul 
pentru acel Reardon. 

117 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 
— O s-o sun în seara asta, îi spuse Jonathan. 


44 


Geoff Dorso sună la uşă la şapte şi jumătate fix şi fu din 
nou întâmpinat de Robin. Era încă în costumul de vrăjitoare 
şi cu faţa fardată. Îşi îngroşase sprâncenele cu cărbune. Îşi 
dăduse pe faţă cu pudră albă, lăsând însă descoperite 
zonele în care tăieturile îi brăzdau încă bărbia şi obrajii. Pe 
umeri îi atârna o meşă de păr negru şi încâlcit. 

Geoff sări un pas înapoi. 

— Vai, ce m-am speriat. 

— Ah, ce bine-mi pare, spuse Robin încântată. Mulţumesc 
că ai fost punctual. Trebuie să merg la o petrecere. Începe 
chiar acum şi se dă un premiu pentru cel mai înfricoşător 
costum. Trebuie să plec. 

— O să câştigi cât ai zice peşte, o asigură Geoff în timp 
ce intră în salon, apoi începu să adulmece. Ce miroase aşa 
frumos? 

— Mama face turte cu usturoi, îi explică Robin, apoi o 
strigă: Mami, a venit domnul Dorso. 

Bucătăria era în celălalt capăt al casei. Geoff zâmbi când 
uşa se deschise şi apăru Kerry, ştergându-se pe mâini într- 
un prosop. Era îmbrăcată cu pantaloni largi, verzi şi un 
pulover verde pe gât. Geoff nu putu să nu observe cum 
lumina lustrei îi punea în evidenţă sclipirile aurii ale părului 
şi puzderia de pistrui de pe nas. 

Pare de douăzeci şi trei de ani, îşi spuse el, apoi îşi dădu 
seama că zâmbetul ei cald nu putea ascunde îngrijorarea 
care i se citea în priviri. 

— Geoff, ce bine-mi pare că te văd. Haide, intră şi fă-te 
comod. Eu trebuie s-o conduc pe Robin până în vecini, la o 
petrecere. 

— Lasă-mă s-o duc eu, îi propuse Geoff. Încă nu mi-am 
dat jos pardesiul. 


118 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Cred că e bine şi aşa, spuse Kerry rar, cântărind 
situaţia, dar aşteaptă până vezi că a intrat pe uşă, bine? 
Adică n-o lăsa în faţa casei. 

— Dar, mami, protesta Robin, nu-mi mai este frică. Zău. 

— Bine, mie încă îmi este. 

Despre ce o fi vorba? se întrebă Geoff, apoi spuse: 

— Kerry, toate surorile mele sunt mai mici decât mine. 
Până când s-au dus la colegiu, eu le conduceam peste tot şi 
Doamne fereşte să nu fi aşteptat până nu vedeam că au 
intrat cu bine în locul unde mergeau. la-ţi mătura, Robin, 
bănuiesc că ai şi o mătură. 

Când mergeau pe strada liniştită, Robin îi povesti de 
maşina care o speriase. 

— Mami îşi ţine mereu cumpătul, dar acum a cam sărit 
peste cal, îi mărturisi ea. Îşi face prea multe griji pentru 
mine. Parcă-mi pare rău că i-am spus. 

Geoff se opri brusc şi se uită la ea. 

— Robin, ascultă ce-ţi spun. E mult mai rău să nu-i; spui 
mamei când ţi se întâmplă aşa ceva. Promite-mi că n-o să 
faci greşeala asta niciodată. 

— N-o s-o fac. l-am promis deja mamei, îi răspunse ea, 
apoi buzele exagerat de vopsite se desfăcură într-un 
zâmbet poznaş. Îmi ţin promisiunile mereu, mai puţin 
atunci când e vorba de sculatul de dimineaţă. Nu pot să 
sufăr să mă scol de dimineaţă. 

— Nici eu, o aprobă Geoff cu înflăcărare. 


După cinci minute, în timp ce stătea pe un scaun înalt de 
bucătărie, urmărind-o pe Kerry cum face salata, Geoff se 
hotări să încerce o abordare directă. 

— Robin mi-a povestit ce s-a întâmplat azi-dimineaţă. 
Treaba e serioasă? 

Kerry tocmai rupea salata abia spălată şi o punea în 
castron. 

— Unul dintre anchetatorii noştri, Joe Palumbo, a vorbit 
cu Robin azi după-amiază. E îngrijorat. Crede că o maşină 
care face un viraj imprudent doar la câţiva metri de tine, 

119 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


poate să sperie pe oricine, dar Robin mai spunea şi că 
geamul s-a deschis şi că a apărut o mână care a îndreptat 
ceva spre ea... Joe crede că s-ar putea s-o fi fotografiat 
cineva. 

Geoff simţi tremurai din glasul lui Kerry. 

— Dar de ce? 

— Nu ştiu. Frank Green crede că ar putea avea legătură 
cu cazul pe care l-am instrumentat recent. Dar eu nu cred. 
Simt că înnebunesc când mă gândesc că poate cineva a 
văzut-o pe Robin şi a făcut o fixaţie. Asta ar fi o altă 
explicaţie, îi spuse ea şi începu să rupă salata cu violenţă. 
Întrebarea e: ce aş putea face eu? Cum s-o apăr? 

— E destul de greu să porţi povara asta singură. 

— Adică, pentru că sunt divorțată? Pentru că nu e niciun 
bărbat în casa asta care să aibă grijă de ea? l-ai văzut faţa. 
Ai văzut ce a păţit când era cu tatăl ei. Nu-şi pusese 
centura de siguranţă, iar el e genul de şofer care calcă 
pedala de acceleraţie până la fund şi pe urmă frânează 
brusc. Nu ştiu dacă se poartă aşa ca să se dea mare sau 
doar pentru că-i place să rişte. Oricum, în ceea ce-l 
priveşte, Robin şi cu mine o ducem mai bine fără el. Rupse 
şi ultima frunză de salată, apoi se scuză. Îmi pare rău. Cred 
că ai venit într-un moment nepotrivit ca să mănânci 
spaghete, Geoff. Nu sunt o gazdă prea plăcută. Dar asta n- 
are importanţă. Importante sunt întâlnirile pe care le-am 
avut cu doctorul Smith şi cu Dolly Bowles. 

Cât mâncară salată şi turte cu usturoi, îi povesti despre 
întâlnirea cu doctorul Smith. 

— Îl urăşte pe Skip Reardon. Şi are faţă de el o ură 
specială. Observând că Geoff pare contrariat, adăugă: 
Vreau să spun că, atunci când am de a face cu rudele 
victimelor, majoritatea lor îl dispreţuiesc pe asasin şi vor ca 
el să fie pedepsit. Ei dau glas unei mânii atât de 
întrepătrunse cu durerea, încât exprimă ambele 
sentimente. Părinţii îţi vor arăta de multe ori fotografii de 
când fata asasinată era mică sau când a absolvit şcoala, 
apoi îţi povestesc ce copil era şi că avea rezultate bunicele 

120 


- MARY HIGGINS CLARK - 


la ortografie în clasa a opta. Pe urmă izbucnesc în lacrimi, 
durerea lor e atât de copleşitoare, şi unul din ei, în general, 
tatăl, îţi spune că vrea să rămână cinci minute singur cu 
criminalul sau că ar dori să declanşeze el însuşi scaunul 
electric. Numai că Smith nu s-a purtat aşa. La el nu se 
ghicea decât ura. 

— Şi ce-ţi spune asta? întrebă Geoff. 

— Fie că Skip e un asasin mincinos, fie că va trebui să 
aflăm dacă Smith avea aversiunea asta puternică faţă de 
Skip Reardon înaintea morţii Suzannei. Şi ulterior va trebui 
să ştim exact care erau relaţiile dintre doctor şi Suzanne. 
Nu uita, după cum a declarat, a regăsit-o când avea 
aproape douăzeci de ani, după ce nu o mai văzuse de mic 
copil. Ea a apărut într-o bună zi la cabinetul lui şi i-a spus 
cine e. Din fotografii îţi poţi da seama că era o femeie 
deosebit de atrăgătoare, remarcă Kerry şi se ridică în 
picioare. Gândeşte-te la asta până prepar eu spaghetele. 
După aceea vreau să-ţi povestesc de Dolly Bowles şi de 
„maşina lui tati”. 

Geoff aproape că nu mai simţea gustul delicios al 
spaghetelor cu sos de scoici, ascultând-o pe Kerry cum îi 
povestea de vizita pe care i-o făcuse lui Dolly Bowles. 

— Treaba e, conchise ea, că, din câte-mi spune Dolly, 
atât instituţia noastră, cât şi oamenii voştri, au exclus total 
ideea că micuțul Michael ar fi putut fi un martor demn de 
încredere. 

— Tim Farrell personal a vorbit cu Dolly Bowles, îşi aminti 
Geoff. Parcă-mi amintesc că spusese ceva de un copil de 
cinci ani cu dificultăţi de dezvoltare care văzuse o maşină, 
dar am trecut peste amănuntul ăsta. 

— Umblu după potcoave de cai morţi, spuse Kerry. Joe 
Palumbo, anchetatorul despre care ţi-am spus că a stat de 
vorbă cu Robin, mi-a adus dosarul Reardon în după-amiaza 
asta. Vreau să-l răsfoiesc, să văd ce nume apar în el. Nume 
de bărbaţi faţă de care Suzanne ar fi manifestat o oarecare 
amabilitate. Ar fi uşor de verificat la Divizia de Automobile 
dacă vreunul din ei avea acum unsprezece ani o limuzină 

121 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Mercedes neagră. Sigur, e posibil ca maşina să fi fost 
înregistrată pe numele altcuiva sau chiar închiriată, iar în 
acest caz n-o să ajungem nicăieri. Privi la ceasul de 
deasupra maşinii de gătit şi spuse: Mai e destul timp. 

Geoff ştia că e vorba de întoarcerea lui Robin. 

— La ce oră se termină petrecerea? 

— La nouă. În general, petrecerile nu se fac în cursul 
săptămânii, dar Halloween e o seară cu adevărat specială 
pentru copii, nu-i aşa? Şi acum, ce zici, bei o cafea la filtru 
sau una obişnuită? Mă tot gândesc să cumpăr un aparat de 
făcut capuccino, dar nu-mi găsesc timp pentru asta. 

— O cafea la filtru ar fi excelentă. Şi, în timp ce o bem, o 
să-ţi spun de Skip Reardon şi Beth Taylor. 

După ce el îi povesti în linii mari de relaţia dintre Beth şi 
Skip, Kerry spuse: 

— Inţeleg de ce Tim Farrell s-a temut s-o folosească pe 
Taylor ca martoră, dar, dacă Skip Reardon era îndrăgostit 
de ea în momentul crimei, acest lucru face mai puţin 
credibilă declaraţia doctorului Smith. 

— Exact. Reacţia lui Skip când a văzut-o pe Suzanne 
aranjând florile primite de la alt bărbat s-ar putea rezuma 
în câteva vorbe: „Bine c-am scăpat.” 

Sună telefonul prins pe perete şi Geoff se uită la ceas. 

— Spuneai că Robin termină la ora nouă, nu? Mă duc 
după ea cât vorbeşti tu la telefon. 

— Mulţumesc, îi răspunse Kerry în timp ce ridica 
receptorul. Alo. Ascultă glasul de la celălalt capăt al firului, 
apoi spuse cu căldură: A, Jonathan, mă gândeam să te sun. 

Geoff se ridică şi, fluturând mâna în semn de la revedere, 
se duse în hol şi îşi scoase pardesiul din debara. 

Când veneau spre casă, Robin îi povesti că se distrase de 
minune, deşi nu câştigase premiul întâi pentru costum. 

— A venit şi verişoara lui Cassie, îi explică ea. Avea un 
costum de schelet scârbos. Mama ei i-a cusut pe costum 
ciolane de supă. Cred că de aceea era aşa de deosebit. 
Oricum, vă mulţumesc că m-aţi condus, domnule Dorso. 


122 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Uneori câştigi, alteori pierzi, Robin. Şi spune-mi, te 
rog, Geoff. 

Când Kerry le deschise uşa, Geoff îşi dădu seama că se 
întâmplase ceva. Se vedea clar că făcea eforturi să pară 
atentă şi să zâmbească în timp ce o asculta pe Robin, care 
povestea entuziasmată cum fusese la petrecere. În cele din 
urmă, Kerry spuse: 

— Bine, Robin, e trecut de nouă şi mi-ai promis... 

— Ştiu. Ţuşti în pat, fără să o mai lălăi, spuse Robin, apoi 
o sărută pe Kerry. Te iubesc, mami. Noapte bună, Geoff, îl 
salută ea pe musafir şi se repezi pe scări în sus. 

Geoff văzu că lui Kerry începe să-i tremure buzele. O luă 
de braţ, o duse în bucătărie şi închise uşa în urma lor. 

— Ce s-a întâmplat? 

Ea încercă să-şi controleze vocea. 

— Guvernatorul urma să prezinte mâine Senatului, spre 
aprobare, trei nume pentru funcţia de judecător. Unul 
dintre aceste nume trebuia să fie al meu. Dar Jonathan l-a 
rugat pe guvernator să amâne deocamdată prezentarea 
listei, din cauza mea. 

— Senatorul Hoover să-ţi facă ţie aşa ceva! exclamă 
Geoff. Credeam că e cel mai bun amic al tău, adăugă el şi o 
privi apoi fix. la stai puţin. Asta are vreo legătură cu cazul 
Reardon şi cu Frank Green? Nici nu mai avea nevoie de 
răspunsul ei ca să-şi dea seama că aşa e. Kerry, asta-i o 
tâmpenie. lartă-mă. Parcă spuneai „amânat”, nu „retras”. 

— Jonathan nu mi-ar retrage niciodată numele de pe 
listă. Ştiu asta, spuse Kerry cu o voce tot mai sigură. Dar 
mai ştiu că nu mă pot aştepta să se dea peste cap pentru 
mine. l-am spus lui Jonathan că m-am întâlnit azi cu 
doctorul Smith şi cu Dolly. 

— Cum a reacţionat? 

— A fost impresionat. Crede că, redeschizând acest caz, 
pun la îndoială în mod inutil atât profesionalismul, cât şi 
credibilitatea lui Frank Green, şi că mă expun criticilor că 
cheltuiesc banii contribuabililor pentru un dosar rezolvat 
încă de acum zece ani. A insistat asupra faptului că cinci 

123 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


instanţe de apel au confirmat vinovăția lui Reardon. Îşi 
scutură capul, ca şi cum ar fi vrut să îşi clarifice gândurile. 
Apoi se răsuci, evitându-i privirea. Imi pare rău că te-am 
făcut să-ţi pierzi timpul, Geoff, dar cred că Jonathan are 
dreptate. Un criminal se află la închisoare, aşa cum a 
hotărât un juriu pe care l-a acceptat şi el, iar instanţele 
ulterioare au susţinut condamnarea. De ce să cred eu că 
am aflat ceva ce ei nu ştiau? se întrebă Kerry, apoi se 
întoarse din nou spre Geoff. Ucigaşul e la închisoare, iar eu 
o s-o las baltă, spuse ea cu cea mai mare convingere. 

Geoff se crispa, supărat şi frustrat. 

— Atunci, la revedere, onorată doamnă judecător. ŞI 
mulţumesc pentru spaghete. 


124 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Miercuri, 1 noiembrie 


45 


La laboratorul FBI din Quantico, patru poliţişti priveau pe 
monitorul calculatorului un stop-cadru cu profilul hoţului 
care pătrunsese în casa familiei Hamilton din Chevy Chase 
la sfârşitul săptămânii. 

Îşi scosese cagula ca să se uite mai bine la o statuetă. La 
început, imaginea realizată de camera ascunsă de luat 
vederi păruse iremediabil de neclară, dar, după ce fusese 
prelucrată electronic, o serie de detalii ale feţei deveniseră 
vizibile. Probabil că nu sunt suficiente pentru o identificare, 
îşi spuse Si Morgan, unul dintre poliţişti. În afară de nas şi 
conturul gurii, celelalte trăsături rămâneau totuşi greu de 
distins. Dar asta era tot ce aveau şi poate că imaginea va 
ajuta, în cele din urmă, pe cineva să-şi amintească de acest 
chip. 

— Faceţi câteva sute de copii şi trimiteţi-le familiilor care 
au fost victimele unor spargeri asemănătoare cu cazul 
Hamilton. Nu e mult, dar, cel puţin, avem acum o şansă să-l 
prindem pe nenorocitul ăla, spuse Morgan şi faţa îi deveni 
sumbră. lar atunci când îl găsim, sper ca amprenta lui să fie 
identică cu cea găsită în seara când mama 
congressmanului Peale şi-a pierdut viaţa, pentru că nu-şi 
dezvăluise planul de a se întoarce la sfârşit de săptămână. 


46 


Era încă dimineaţa devreme când Wayne Stevens îşi 
citea ziarul în sufrageria confortabilei sale vile în stil spaniol 


125 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


din Oakland, California. Pensionat în urmă cu doi ani de 
modesta firmă de asigurări unde lucrase, părea un om 
destul de mulţumit. Chiar şi când se odihnea, faţa lui avea 
o expresie gânditoare. Făcea în mod regulat exerciţii fizice 
ca să se menţină în formă. Avea două fiice care locuiau cu 
familiile lor la o distanţă de numai o jumătate de oră de el. 
În cei opt ani de când trăia cu cea de a treia soţie, 
Catherine, ajunsese să-şi dea seama că primele două 
căsnicii lăsaseră mult de dorit. 

De aceea, când auzi telefonul, nu avu nicio presimţire că 
persoana care îl suna îi va evoca amintiri neplăcute. 

Cel de la capătul firului avea un accent specific Coastei 
de Est. 

— Domnule Stevens, sunt Joe Palumbo, anchetator la 
Procuratura din comitatul Bergen, New Jersey. Suzanne 
Reardon era fiica dumneavoastră vitregă, nu-i aşa? 

— Suzanne Reardon? Nu ştiu pe nimeni cu acest nume. 
la staţi puţin, spuse el. Doar nu vorbiţi de Susie? 

— Aşa îi spuneaţi Suzannei? 

— Am avut o fiică vitregă căreia îi spuneam Susie, dar o 
chema Sue Ellen, nu Suzanne, îi explică el, apoi îşi dădu 
seama că inspectorul folosise timpul trecut. Ce e, a păţit 
ceva? 

La o distanţă de cinci mii de kilometri, Joe Palumbo 
strânse receptorul în mână. 

— Nu ştiaţi că Suzanne, sau Susie, cum îi spuneţi 
dumneavoastră, a fost ucisă acum zece ani? îl întrebă şi 
apăsă imediat pe buton să înregistreze conversaţia. 

— Doamne Sfinte, murmură Wayne Stevens. Nu, sigur că 
nu ştiam. Îi trimit o felicitare de Crăciun în fiecare an pe 
numele tatălui ei, doctorul Charles Smith, dar nu am mai 
avut nicio veste de la ea de ani de zile. 

— Când aţi văzut-o ultima oară? 

— Acum optsprezece ani, la scurt timp după ce a doua 
soţie a mea, Jean, mama ei, a murit. Susie a fost mereu o 
fată nefericită, cu probleme şi, sincer vorbind, dificilă. Eram 
văduv când m-am însurat cu mama ei. Aveam două fete 

126 


- MARY HIGGINS CLARK - 


mai mici şi am adoptat-o pe Susie. Jean şi cu mine le-am 
crescut împreună pe toate trei. Apoi, după ce Jean a murit, 
Susie a încasat poliţa de asigurare şi ne-a anunţat că se 
mută la New York. Avea nouăsprezece ani pe atunci. După 
câteva luni am primit de la ea o scrisoare cam răutăcioasă, 
prin care spunea că aici a fost mereu nefericită şi că nu mai 
voia să ştie de niciunul dintre noi. Spunea că urma să 
locuiască împreună tatăl ei adevărat. Ei bine, l-am sunat 
imediat pe doctorul Smith, dar el a fost nespus de grosolan. 
Mi-a zis că a făcut o mare greşeală când m-a lăsat să-i 
adopt fata. 

— Deci n-aţi vorbit niciodată direct cu Suzanne, adică 
Susie? îl întrebă Joe. 

— Niciodată. Mi se părea că nu mai e nimic de făcut 
decât să-mi văd de ale mele. Speram că, peste un timp, o 
să mai treacă pe aici. Ce-a păţit? 

— Acum zece ani, soţul ei a fost condamnat că a ucis-o 
într-o criză de gelozie. 

Imaginile începură să se deruleze rapid în mintea lui 
Wayne Stevens. Susie, bebeluşul  plângăcios, apoi 
adolescenta durdulie şi morocănoasă care încercase să se 
destindă practicând golful şi tenisul, dar care nu părea 
încântată de performanţele sale sportive. Susie auzind 
ţârâitul telefonului care nu suna niciodată pentru ea, 
încruntându-se la surorile ei vitrege când prietenii acestora 
veneau să le ia de acasă, fugind apoi în camera ei de sus şi 
trântind uşa. 

— Gelos că avea o legătură cu un alt bărbat? întrebă el, 
măsurându-şi cuvintele. 

— Da, îi răspunse Joe Palumbo, simțind consternarea din 
glasul bărbatului de la celălalt capăt al firului şi înțelegând 
că Kerry avusese dreptate când, din instinct, se gândise că 
ar trebui să facă săpături în trecutul Suzannei. Domnule 
Stevens, vă supăraţi dacă vă rog să mi-o descrieţi pe fiica 
dumneavoastră? 

— Sue era... îi răspunse Stevens, ezitând. Nu era o fată 
frumoasă, continuă el, coborând glasul. 

127 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— Nu mi-aţi putea trimite nişte fotografii de ale ei? îl 
întrebă Palumbo. Adică o fotografie făcută cât mai aproape 
de data când a plecat de acasă ca să vină în Est. 

— Sigur că da. Dar, dacă s-a întâmplat cu zece ani în 
urmă, de ce vă mai interesează acum? 

— Pentru că unul dintre procurorii adjuncţi crede că în 
acest caz mai sunt şi alte elemente decât cele prezentate 
în proces. 

Să ştii că Kerry a intuit bine! îşi spuse Joe în timp ce 
închidea telefonul, după ce Wayne Stevens îi promisese că 
îi va trimite fotografiile lui Susie cu poşta rapidă. 


47 


Kerry abia intrase în birou miercuri dimineaţa, când 
secretara îi spuse că Frank Green voia să stea de vorbă cu 
ea. Green intră direct în subiect. 

— Ce s-a-ntâmplat, Kerry? Înţeleg că guvernatorul a 
amânat prezentarea listei pentru funcţia de judecător. Se 
pare că are probleme cu tine. S-a întâmplat ceva? Te-aş 
putea ajuta? 

Ei bine, da, ai putea, Frank, gândi Kerry. Dacă i-ai spune 
guvernatorului că ai considera binevenită o anchetă care ar 
putea dovedi o eroare judiciară flagrantă, chiar dacă acest 
lucru ar implica şi riscul să fii bombardat cu roşii stricate. Ai 
putea fi un tip curajos, Frank. 

În schimb, ea îi spuse: 

— A, sunt sigură că toată lista va fi înaintată în curând. 

— Doar nu te-ai certat cu senatorul Hoover? 

— E unul dintre prietenii mei cei mai buni. 

Când se întorsese spre uşă să plece, procurorul îi mai 
spuse: 

— Kerry, ţi se urăşte să te perpeleşti tot aşteptând 
numirile astea. Ei, chiar mie urmează să-mi fie anunţată 
numirea. Aşa-i? Mă ia cu transpiraţii tot sperând că n-o să 
se împotmolească pe undeva. 

Ea încuviinţă din cap şi ieşi. 

128 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Când ajunse în birou, făcu eforturi disperate să se 
concentreze la procesele din acea zi. Juraţii tocmai îşi 
dăduseră verdictul în cazul unui bărbat acuzat că a jefuit o 
staţie de benzină. Verdictul era tentativă de omor şi jaf 
armat. Un operator de la benzinărie fusese împuşcat şi se 
afla încă la reanimare. Dacă păţea ceva, încadrarea urma 
să fie schimbată în crimă. 

Cu o zi în urmă, Curtea de Apel respinsese verdictul 
pronunţat împotriva unei femei acuzate de crimă. Acesta 
fusese un alt caz foarte mediatizat, dar, cel puţin, 
hotărârea Curţii de Apel că apărarea fusese incompetentă 
nu se răsfrânsese în mod negativ asupra procurorului. 

Plănuiseră ca Robin să fie cea care-i va tine Biblia când 
va depune jurământul. Jonathan şi Grace insistaseră să-i 
cumpere robe de judecător, două de purtat zi de zi şi încă 
una specială pentru ceremonii. Margaret îi tot amintea că, 
fiind cea mai bună prietenă a ei, ar trebui să i se dea voie 
să-i țină roba pe care urma s-o poarte în acea zi şi să o 
ajute la îmbrăcat. „Eu, Kerry McGrath, jur solemn că...” 

Ochii i se umplură de lacrimi când reauzi în gând vocea 
îngrijorată a lui Jonathan. Kerry, cinci instanțe de apel l-au 
găsit pe Reardon vinovat. Ce-i cu tine? Ei bine, avea 
dreptate. O să-l sune ceva mai târziu şi o să-i spună că 
renunţă la toată povestea. 

Deodată îşi dădu seama că la uşă bătuse cineva de mai 
multe ori. Neliniştită, se şterse la ochi cu dosul palmelor şi 
spuse: 

— Intră. 

Era Joe Palumbo. 

— Eşti tare isteaţă, Kerry. 

— Nu-s aşa de sigură. Despre ce e vorba? 

— Spuneai că ţi-a venit doar aşa să te întrebi dacă 
doctorul Smith i-a făcut vreo intervenţie fiicei sale. 

— lar el a negat. Ti-am spus doar. 

— Da, ştiu că mi-ai spus. Şi mi-ai mai spus să verific 
trecutul Suzannei. Ei bine, ia ascultă. 

Cu un gest teatral, Joe puse pe masă un casetofon. 

129 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— Asta e aproape toată discuţia mea cu domnul Wayne 
Stevens, tatăl vitreg al Suzannei Reardon, îi explică el şi 
apăsă pe buton. 

In timp ce asculta, Kerry se simţi copleşită iar de confuzie 
şi de un val de sentimente contradictorii. Smith e un 
mincinos, îşi spuse, amintindu-şi cât de revoltat fusese 
când doar îi sugerase că i-ar fi făcut o intervenţie fiicei sale. 
E un mincinos şi un bun actor. 

Când înregistrarea se termină, Palumbo zâmbi. 

— Ce facem în continuare, Kerry? 

— Nu ştiu, îi răspunse ea încet. 

— Nu ştii? Smith minte. 

— Încă nu ştim asta. Hai să aşteptăm fotografiile de la 
Stevens înainte de a ne ambala prea tare. Multe 
adolescente înfloresc dintr-o dată după ce se coafează şi 
machiază cum trebuie. 

Palumbo se uită la ea uimit. 

— Sigur că da. Tot aşa cum porcii zboară. 


48 


Deidre Reardon simţise descurajarea din glasul fiului ei 
când vorbise cu el duminică şi marţi, aşa că se hotărî 
miercuri să facă din nou călătoria aceea lungă cu 
autobuzul, apoi cu trenul şi iar cu autobuzul ca să ajungă la 
închisoarea Trenton. 

O femeie mărunţică de la care fiul ei moştenise părul 
acela roşu aprins, ochii calzi şi albaştri şi tenul celt, Deidre 
Reardon îşi arăta din plin vârsta pe care o avea: urma să 
împlinească în curând şaptezeci de ani. Trupul îi trăda 
fragilitatea, iar mersul îi devenise mai puţin vioi. Sănătatea 
şubredă o determinase să renunţe la serviciul pe care îl 
avea ca vânzătoare la un magazin A&S, iar acum îşi 
suplimenta veniturile provenite din asigurările sociale 
făcând diverse munci de birou la administraţia parohiei. 


130 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Banii pe care îi economisise în anii când Skip o ducea 
atât de bine şi fusese atât de generos cu ea, îi cheltuise 
mai ales pe recursurile eşuate. 

Ajunse la închisoare după-amiază. Pentru că era în cursul 
săptămânii, nu puteau comunica decât prin telefon, 
privindu-se prin geamul care îi despărţea. Când Skip fu 
adus în sală şi îi văzu chipul, Deidre îşi dădu seama că se 
întâmplase lucrul de care se temuse cel mai mult. Skip 
încetase să mai spere. 

De obicei, când era foarte descurajat, încerca să-i 
distragă atenţia cu bârfe despre vecini şi despre parohie, 
genul de poveşti care i-ar fi făcut plăcere cuiva plecat de 
acasă, care urma să se întoarcă în curând şi care voia să fie 
la curent cu evenimentele. 

Astăzi ştia că asemenea nimicuri nu erau de niciun folos. 

— Skip, ce-i cu tine? îl întrebă ea. 

— Mamă, m-a sunat Geoff aseară. Procuroarea care a 
trecut pe la mine nu se mai interesează de caz. S-a spălat 
pe mâini. L-am rugat pe Geoff să fie cinstit şi să nu mă 
ducă cu vorba. 

— Cum o cheamă, Skip? îl întrebă Deidre, încercând să 
pară indiferentă. 

Îşi cunoştea prea bine băiatul ca să mai vină acum cu 
vorbe goale. 

— McGrath. Kerry McGrath. Se pare că, în curând, va fi 
făcută judecător. La norocul pe care-l am, o să fie numită la 
Curtea de Apel, aşa că, dacă Geoff o să găsească vreodată 
un alt motiv să facă recurs, ea o să fie cea care o să-l 
respingă. 

— Nu durează ceva mai mult ca un judecător să fie numit 
la Curtea de Apel? îl întrebă Deidre. 

— Ce mai contează? Avem tot timpul la dispoziţie, nu-i 
aşa, mamă? îi răspunse Skip, apoi îi povesti cum refuzase 
astăzi convorbirea cu Beth. Mamă, Beth trebuie să-şi vadă 
de viaţa ei. Şi n-o să reuşească niciodată dacă nu face 
altceva decât să se ocupe de mine. 

— Skip, Beth te iubeşte. 

131 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— Mai bine ar iubi pe altcineva. Eu aşa am făcut, nu? 

— Of, Skip. 

Deidre Reardon simţea iar că nu mai are aer, senzaţie 
care era urmată întotdeauna de amorţeala mâinii şi 
durerea aceea ascuţită din coşul pieptului. Doctorul o 
avertizase că va trebui să sufere o nouă operaţie dacă 
angioplastia din săptămâna ce urma nu dădea rezultate. 
Incă nu-i spusese lui Skip despre asta. Nu-i va spune nici 
acum. 

Ochii i se umeziră când văzu durerea de pe chipul fiului 
ei. Fusese mereu un băiat atât de bun. In adolescenţă, nu-i 
crease nici cea mai mică problemă. Chiar şi când era 
bebeluş, dacă obosea, nu devenea morocănos. Una dintre 
poveştile ei preferate despre el era aceea când plecase în 
patru labe din sufragerie până în dormitor, trăsese pătura 
printre gratiile pătuţului, se înfăşurase în ea şi adormise pe 
jos, sub pătuţ. 

II lăsase singur în sufragerie în timp ce ea pregătea 
masa. Cum nu dăduse de el, alergase prin tot apartamentul 
lor cel mic, strigându-l, îngrozită la gândul că se strecurase 
cine ştie cum afară şi se rătăcise. Deidre avea acum acelaşi 
sentiment. Intr-un fel, Skip se rătăcise şi de data aceasta. 

Instinctiv întinse mâna şi atinse geamul. Ar fi vrut să-l 
îmbrăţişeze pe bărbatul acela minunat care era fiul ei. Voia 
să-i spună să nu-şi facă griji, că totul o să fie bine, aşa cum 
îi spunea cu ani în urmă, când avea vreun necaz. Dar îşi 
dădu seama ce era mai bine să-i spună acum. 

— Skip, nu vreau să te aud vorbind aşa. Nu tu hotărăşti 
dacă Beth te mai iubeşte sau nu. Şi o să mă duc să stau de 
vorbă cu Kerry McGrath. Trebuie să fi avut vreun motiv să 
vină să te vadă. Procurorii nu fac vizite condamnaților doar 
de dragul de a le face. O să aflu de ce s-a interesat de cazul 
tău şi de ce ţi-a întors acum spatele. Dar trebuie să 
colaborezi şi tu. Şi nu cumva să-ndrăzneşti să-mi mai 
vorbeşti în felul ăsta. 

Timpul de vizită se termină prea repede. Deidre reuşi să 
nu plângă înainte ca gardianul să-l scoată pe Skip din sală. 

132 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Apoi începu să-şi frece ochii de zor. Cu gura strânsă într-o 
expresie foarte hotărâtă, se ridică, aşteptă să-i treacă 
junghiul din coşul pieptului şi ieşi repede. 


49 


Se simte că e deja noiembrie, îşi spuse Barbara 
Tompkins în timp ce străbătea distanţa de zece cvartale 
între biroul ei de pe Strada 68 - bulevardul Madison şi 
apartamentul ei de pe Strada 61 - Bulevardul 3. Ar fi 
trebuit să îmbrace un pardesiu mai gros. Dar ce conta să 
suporte puţin frigul preţ de câteva cvartale, când se simţea 
atât de bine? 

Nu era zi în care să nu se bucure de miracolul pe care îl 
realizase doctorul Smith. Parcă nu-i venea să creadă că, în 
urmă cu mai puţin de doi ani, se cufundase într-o muncă de 
salahor la o firmă de publicitate din Albany. Se ocupa cu 
anunţurile publicate în reviste de micii producători de 
cosmetice. 

Nancy Pierce era una dintre putinele cliente care îi 
plăcuseră. Nancy glumea mereu că se simte ca răţoiul cel 
urât şi că are un extraordinar complex de inferioritate 
pentru că lucrează cu manechine superbe. Apoi îşi luase o 
vacanţă mai lungă şi reapăruse cu o înfăţişare de milioane. 
Fără să se ferească, chiar mândră, le explicase tuturor că 
făcuse operaţie estetică. 

— Ascultă, îi spusese ea, sora mea arată ca Miss 
America, dar se luptă mereu să slăbească. Zice că în corpul 
ei se ascunde o tipă trasă prin inel care se zbate să iasă 
afară. lar eu mi-am spus întotdeauna că în mine se ascunde 
o tipă frumoasă care se zbate să iasă afară. Sora mea s-a 
dus la San Francisco, iar eu, la doctorul Smith. 

Privind cu admiraţie cât de degajată şi de sigură pe ea 
devenise, Barbara îşi promisese: „Dacă o să fac rost cândva 
de banii necesari, o să merg şi eu la doctorul acela.” Apoi, 
tanti Betty, draga de ea, trecuse în lumea celor drepţi la 
optzeci şi şapte de ani şi îi lăsase Barbarei 35.000 de dolari, 


133 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


transmiţându-i cu limbă de moarte să-i toace după pofta 
inimii. 

Barbara îşi aduse aminte de prima vizită la doctorul 
Smith. Ea se afla deja în cabinet, pe marginea mesei de 
consultaţie, când intrase doctorul şi-i aruncase o privire 
rece, aproape înfricoşătoare. 

— Ce vrei? se răstise la ea. 

— Vreau să ştiu dacă mă puteţi face frumoasă, îi 
răspunsese Barbara, tatonând terenul. Apoi, făcându-şi 
curaj, se corectase. Foarte frumoasă. 

Fără să scoată o vorbă, rămăsese în picioare în faţa ei, 
întorsese spre ea o lampă, îi luase obrazul în palmă, îşi 
trecuse degetele peste contururile feţei ei, îi studiase 
pomeţii şi fruntea minute în şir. Apoi se dăduse un pas 
înapoi. 

— De ce? 

Ea îi spusese despre femeia frumoasă care făcea eforturi 
să iasă din cochilie. li spusese că era conştientă de faptul 
că ar trebui să nu-i prea pese, apoi izbucnise: 

— Dar mie îmi pasă. 

Pe neaşteptate, doctorul zâmbise. Era un zâmbet rigid, 
posomorât, dar sincer. 

— Dacă nu ţi-ar fi păsat, nu m-ar fi interesat nici pe mine, 
îi răspunsese el. 

Intervenţia fusese deosebit de complicată. Operaţiile îi 
dăduseră cu totul alt chip, îi reduseseră urechile, îi 
scoseseră cearcănele şi pungile de sub ochi, făcându-i mari 
şi luminoşi. Prin operaţie, buzele-i deveniseră pline şi 
provocatoare şi îi dispăruseră cicatricele de acnee de pe 
obraji, nasul i se îngustase, iar sprâncenele îi erau mai 
arcuite. Chiar corpul îi fusese remodelat. 

Apoi doctorul o trimisese la un salon de coafură să îşi 
schimbe culoarea părului din cenuşiu închis în negru ca 
pana corbului, nuanţă care punea în evidenţă albul 
imaculat al tenului, realizat prin descuamare cu acizi. lar la 
coafor, un alt expert o învățase arta machiajului. 


134 


- MARY HIGGINS CLARK - 


În sfârşit, doctorul îi spusese să-şi cheltuiască restul 
moştenirii pe îmbrăcăminte şi o trimisese cu cineva la 
atelierele de croitorie de lux de pe Bulevardul 7. Indrumată 
de cineva, îşi cumpărase prima garderobă rafinată din viaţa 
ei. 

Doctorul Smith o îndemnase să se mute la New York, îi 
spusese unde să-şi caute un apartament şi chiar se 
interesase personal, vizitând apartamentul găsit de ea. 
Apoi insistase să vină trimestrial la control. 

În acel an atât de ameţitor se mutase în Manhattan şi 
începuse să lucreze la firma Price şi Vellone. Ameţitor, dar 
captivant. Barbara se simţea minunat. 

In timp ce parcurgea ultimii metri spre casă, aruncă 
nervoasă o privire peste umăr. Cu o seară în urmă luase 
cina cu nişte clienţi la Hotelul Mark. Când se pregăteau de 
plecare, îl observase pe doctorul Smith la o masă mai 
retrasă. 

Săptămâna trecută, îl zărise în Salonul de Stejar de la 
Restaurantul Plaza. 

Nu-l luase în seamă atunci, dar, cu o lună în urmă, după 
ce îşi petrecuse seara cu nişte clienţi la Restaurantul Patru 
Anotimpuri, avusese impresia că o urmărea cineva de pe 
partea cealaltă a străzii, când oprise un taxi. 

Portarul o salută şi îi deschise uşa, iar Barbara simţi o 
uşurare. Mai privi o dată peste umăr. 

Un Mercedes negru se oprise în mijlocul străzii chiar în 
faţa blocului. Nu avea cum să-l confunde pe cel aflat la 
volan, chiar dacă avea faţa întoarsă pe jumătate, ca şi cum 
s-ar fi uitat pe trotuarul celălalt. 

Doctorul Smith. 

— S-a întâmplat ceva, domnişoară Tompkins? o întrebă 
portarul. Parcă nu arătaţi prea bine. 

— Nu, nu, totu-i în ordine, îi răspunse Barbara, intrând 
grăbită în hol. 

Mă urmăreşte, gândi ea, în timp ce aştepta liftul. Dar ce 
pot face? 


135 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 
50 


Deşi Kerry îi pregătise lui Robin una dintre mâncărurile 
lor preferate - piept de pui fiert, cartofi copţi, mazăre, 
salată verde şi biscuiţi - mâncară aproape în tăcere. 

De când se întorsese acasă şi Alison, eleva de liceu care 
avea grijă de Robin, îi şoptise: „Cred că Robin e supărată”, 
Kerry aşteptase momentul potrivit să stea de vorbă cu ea. 

Cât pregătise cina, Robin stătuse în bucătărie şi îşi 
făcuse temele pe bufet. Kerry aşteptase un semn că 
momentul acela sosise, dar fata părea extraordinar de 
ocupată cu lecţiile. 

Înainte de a pune mâncarea pe masă, Kerry o întrebase: 

— Chiar ţi-ai terminat lecţiile, Rob? 

După ce începu să mănânce, Robin se relaxă în mod 
vizibil. 

— La prânz ai mâncat tot? o întrebă Kerry, rupând, în 
sfârşit, tăcerea, dar încercând să pară indiferentă. Mi se 
pare că ţi-a fost tare foame. 

— Sigur c-am mâncat aproape tot, mami. 

— Aşa vasazică. 

Seamănă atât de mult cu mine, gândi Kerry. Dacă are 
vreun necaz, încearcă să-l rezolve singură. Atât de 
introvertită. Apoi Robin spuse: 

— Îmi place de Geoff. E un om ordonat. 

Geoff. Kerry îşi plecă privirea în farfurie şi se concentră 
asupra cărnii pe care o tăia. Nu mai voia să-şi amintească 
de comentariul ironic, tăios, pe care îl făcuse seara trecută, 
înainte de a pleca: La revedere, onorată doamnă judecător. 

— Înîm, îi răspunse ea, sperând că reuşise să-i sugereze 
că Geoff nu era o persoană importantă în viaţa lor. 

— Când mai vine pe la noi? o întrebă Robin. 

Acum era rândul lui Kerry să fie evazivă. 

— Păi, nu prea ştiu. Venise, de fapt, în legătură cu un caz 
la care lucrează. 

Robin păru încurcată. 

— Cred că n-ar fi trebuit să-i spun lui tati despre asta. 

136 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Cum adică? 

— Ei bine, zicea că atunci când o să fii judecător o să te 
întâlneşti probabil cu o mulţime de judecători şi o să te 
măriţi, până la urmă, cu unul dintre ei. Nu voiam să-i 
vorbesc de tine, dar i-am spus că aseară a venit pe la noi, 
cu treburi, un avocat care-mi place, iar tata m-a întrebat 
despre cine e vorba. 

— lar tu i-ai spus că e Geoff Dorso. Nu-i nimic rău în asta. 

— Nu ştiu. Mi s-a părut că tati s-a supărat pe mine. Ne 
distram aşa de bine şi el a devenit dintr-o dată tăcut şi mi-a 
zis să-mi termin creveţii. Că e timpul să plecăm acasă. 

— Rob, lui tati nu-i pasă cu cine mă întâlnesc eu şi, cu 
siguranţă, că Geoff Dorso n-are nicio treabă cu el sau cu 
vreunul dintre clienţii lui. Tati are acum un caz extrem de 
încurcat. Poate că ai reuşit să-i distragi atenţia pentru un 
timp, dar, când aţi terminat de mâncat, a început să se 
gândească iar la treburile lui. 

— Chiar crezi că aşa s-a întâmplat? o întrebă Robin şi 
ochii i se luminară. 

— Chiar aşa, spuse Kerry pe un ton categoric. M-ai văzut 
doar cum sunt şi eu cu capul în nori când am câte un 
proces. 

Robin începu să râdă. 

— Mamă, doamne, şi încă cum. 


La ora nouă, Kerry intră în cameră la Robin. Fata era în 
pat şi citea sprijinită de pernă. 

— Stingerea, îi spuse Kerry pe un ton categoric şi se duse 
la ea să o învelească. 

— Bine, bine, răspunse Robin nemulțumită şi, în timp ce 
se strecura sub pături, spuse: Mami, m-am tot gândit. Chiar 
dacă Geoff a fost la noi doar pentru treburi de serviciu, asta 
nu înseamnă că nu-l mai putem invita, nu-i aşa? Să ştii că 
te place. Ascultă-mă pe mine. 

— Ei, Rob, e genul de bărbat căruia îi plac oamenii, dar 
eu nu-l interesez în mod deosebit. 


137 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— Cassie şi Courtney l-au văzut când a venit să mă ia. ŞI 
ele cred că e tare drăguţ. 

Şi eu cred la fel, îşi spuse Kerry în timp ce stingea 
lumina. 

Cobori pe scară cu gândul să-şi facă bilanţul carnetului 
de cecuri. Dar când ajunse la masa de lucru, privirea îi căzu 
pe dosarul Reardon, pe care i-l dăduse Joe Palumbo în ziua 
anterioară. Apoi scutură din cap. Las-o baltă, îşi spuse. Nu 
te băga. 

Dar n-ar strica dacă ar arunca doar o privire, gândi. Luă 
dosarul, se duse la scaunul ei preferat, îl puse pe taburetul 
de la picioare, îl deschise şi scoase primul maldăr de hârtii. 

Din ele reieşea că primul apel fusese înregistrat la ora 
douăzeci şi patru şi douăzeci de minute. Skip Reardon 
formase numărul centralistei şi se răstise la ea să-i facă 
legătura cu poliţia din Alpine. 

— Soţia mea e moartă. Soţia mea e moartă, repeta el 
într-una. 

Potrivit raportului poliţiei, îl găsiseră îngenuncheat lângă 
ea, plângând. Le spusese poliţiştilor că, îndată ce intrase în 
casă, îşi dăduse seama că era moartă şi nu o atinsese. 
Vaza în care fuseseră trandafirii roşii zăcea răsturnată, iar 
florile erau împrăştiate peste cadavru. 

In dimineaţa următoare, când era cu mama lui, Skip 
Reardon pretinsese, cu certitudine, că lipsea o broşă cu 
diamant. Spunea că îşi amintea de ea în mod special, 
pentru că se număra printre bijuteriile pe care nu el i le 
dăduse şi pe care era sigur că le primise de la un alt 
bărbat. De asemenea, se jura că din casă dispăruse o ramă 
miniaturală cu fotografia Suzannei, care fusese în dormitor 
în acea dimineaţă. 

La ora unsprezece, Kerry ajunse la declaraţia lui Dolly 
Bowles. In mare, era aceeaşi poveste pe care o auzise când 
trecuse pe la ea pe acasă. 

Ochii lui Kerry se îngustară când văzu că, în timpul 
anchetei, fusese audiat şi un oarecare Jason Arnott. Skip 
Reardon îi pomenise de el. În declaraţia sa, Arnott se 

138 


- MARY HIGGINS CLARK - 


prezentă drept un expert în antichităţi care, contra unui 
comision, însoțea femeile la Sotheby's sau Christie's şi le 
sfătuia cum să liciteze pentru anumite obiecte. 

Spunea că îi plăceau petrecerile şi că Suzanne venea 
deseori la cocteilurile sau dineurile oferite de el, câteodată 
însoţită de Skip, dar de cele mai multe ori singură. 

Anchetatorul notase că se interesase la prietenii comuni 
ai Suzannei şi ai lui Arnott şi nu remarcase nicio bănuială că 
între ei ar fi existat o idilă. De fapt, unul dintre prieteni 
comentase că Suzannei îi stătea în fire să flirteze, iar 
despre Arnott glumise numindu-l „Jason cel asexuat”. 

Până aici nimic nou, conchise Kerry după ce parcursese 
jumătate din dosar. Ancheta se desfăşurase în mod 
minuţios. Prin fereastra deschisă, cititorul de contoare îl 
auzise pe Skip strigând la Suzanne în timpul micului dejun. 
„Vai de capul meu, ce mai clocotea de mânie”, comentase 
el. 

Îmi pare rău, Geoff, îşi spuse Kerry în timp ce se 
pregătea să închidă dosarul. Ochii îi ardeau. În ziua 
următoare o să frunzărească restul dosarului şi o să-l dea 
pe urmă înapoi. Apoi îşi aruncă privirea pe următorul 
raport. Se referea la declaraţia unui băiat de mingi de la 
Clubul Palisades Country, ai cărui membri erau Suzanne şi 
Skip. Un nume îi atrase atenţia. Ridică al doilea teanc de 
hârtii, trecându-i deodată tot somnul. 

Numele băiatului de mingi era Michael Vitti. O mină de 
aur în privinţa informaţiilor despre Suzanne Reardon. 
„Tuturor le plăcea să adune mingile pentru ea. Era drăguță. 
Făcea glume cu băieţii de mingi şi le dădea bacşişuri mari. 
Învârtea bărbaţii pe degete. Era bună, bună cu adevărat. 
Multe neveste se cam supăraseră pe ea, fiindcă roiau toţi 
bărbaţii în jurul ei.” 

ÎI întrebaseră pe Vitti dacă credea că Suzanne avusese 
vreo legătură cu vreunul dintre bărbaţi. 

— Păi, nu prea ştiu, răspunsese el. N-am prea văzut-o 
niciodată singură cu cineva. Cele două perechi de jucători 


139 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


se întorceau mereu împreună la grătarul unde se făceau 
fripturile, înţelegeţi ce vreau să spun? 

Dar, după multe insistenţe, mai declarase că poate 
fusese ceva între Suzanne şi Jimmy Weeks. 

lar ceea ce îi atrăsese atenţia era tocmai numele lui 
Jimmy Weeks. Potrivit însemnărilor anchetatorului, remarca 
lui Vitti nu fusese luată în serios, deoarece, chiar dacă 
Weeks avea faima unui curtezan, când fusese întrebat 
despre Suzanne, negase categoric că s-ar fi întâlnit cu ea 
vreodată în altă parte decât la club şi spusese că, în acea 
perioadă, era într-o relaţie serioasă cu o altă femeie şi, în 
plus, avea un alibi de beton pentru seara în care se 
petrecuse crima. 

Apoi Kerry citi ultima parte a declaraţiilor băiatului de 
mingi. Recunoscuse că domnul Weeks se purta cu toate 
femeile frumoase cam la fel şi le spunea aproape tuturor 
lubiţico, Drăguţo, Frumoaso. 

Băiatul fusese întrebat dacă Weeks i se adresa în vreun 
mod special Suzannei. 

Acesta răspunsese: 

— De câteva ori l-am auzit spunându-i „lubita mea”. 

Kerry scăpă foile în poală. Jimmy Weeks. Clientul lui Bob. 
Oare de asta atitudinea lui se schimbase atât de brusc 
când Robin îi spusese că Geoff Dorso trecuse pe la ea cu 
probleme de serviciu? 

Se ştia foarte bine că Geoff Dorso era avocatul lui Skip 
Reardon, care încercase timp de zece ani, cu încăpățânare, 
dar fără succes, să obţină rejudecarea procesului. 

Să îi fie oare teamă lui Bob, în calitatea lui de consilier al 
lui Jimmy Weeks, de ce i-ar putea aduce un nou proces 
clientului său? 

De câteva ori l-am auzit spunându-i lubita mea. Cuvintele 
nu îi dădeau pace lui Kerry. 

Profund tulburată, închise dosarul şi se duse la culcare. 
Băiatul de mingi nu fusese citat ca martor la proces. După 
cum nu fusese chemat nici Jimmy Weeks. Procuratura îi 
luase vreo declaraţie băiatului? Dacă nu, ar fi. Trebuit să o 

140 


- MARY HIGGINS CLARK - 


facă, îşi spuse ea. Dar cu Jason Arnott vorbise Procuratura 
ca să afle dacă, la petrecerile lui, Suzanne nu părea 
interesată de un alt bărbat? 

O să aştept fotografiile de la tatăl vitreg al Suzanne, îşi 
spuse Kerry. Probabil că nu e nimic sau nimic mai mult 
decât ceea ce i-am spus ieri lui Joe. Poate că Suzanne nu a 
făcut decât să se fardeze şi coafeze cum trebuie când a 
venit la New York. Avea bani destui din poliţa de asigurare 
a mamei sale. lar doctorul Smith a negat că i-ar fi făcut 
vreo intervenţie Suzannei. 

Aşteaptă şi ai să vezi, îşi spuse ea. Un sfat bun atâta 
timp cât, pentru moment, nu avea altceva de făcut. 


141 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Joi, 2 noiembrie 


51 


Joi dimineaţa, Kate Carpenter ajunse la cabinet la nouă 
fără un sfert. Nu aveau programată nicio intervenție, iar 
primul pacient urma să vină abia la ora zece, aşa că 
doctorul Smith nu sosise încă. 

Asistenta de la fişier se afla deja la pupitrul ei şi o 
întâmpină cu o privire îngrijorată. 

— Kate, Barbara Tompkins te roagă să-i dai un telefon, şi 
a insistat ca doctorul Smith să nu afle că a sunat. Zice că e 
ceva foarte important. 

— Sper că n-are vreo complicaţie postoperatorie? o 
întrebă Kate alarmată. A trecut mai mult de un an. 

— N-a zis nimic despre asta. l-am spus că vii repede. E 
acasă şi aşteaptă un telefon de la tine. 

Fără să se mai oprească să-şi scoată pardesiul, Kate intră 
în biroul mic cât o debara, pe care îl folosea de obicei 
contabilul, închise uşa şi formă numărul lui Tompkins. 

Ascultă apoi tot mai consternată cum Barbara îi povesti 
că e absolut convinsă că doctorul Smith o urmăreşte cu 
insistenţă. _ 

— Nu ştiu ce să mă fac, spuse ea. li sunt atât de 
recunoscătoare. Doar ştiţi asta, doamnă Carpenter. Dar 
începe să-mi fie frică. 

— Nu s-a apropiat niciodată de tine? 

— Nu. 

— Atunci lasă-mă să mă gândesc ce-i de făcut şi să stau 
de vorbă şi cu alţii. Te rog din suflet să nu mai spui 


142 


- MARY HIGGINS CLARK - 


nimănui. Doctorul Smith are o reputaţie foarte bună. Ar fi 
îngrozitor să i-o distrugem. 

— N-o să-l pot răsplăti niciodată pe doctorul Smith pentru 
ce a făcut, spuse Barbara Tompkins încet. Dar, vă rog, dați- 
mi un răspuns cât mai repede. 


52 


La ora unsprezece, Grace Hoover îi telefonă lui Kerry şi o 
invită la ei la masă duminică, împreună cu Robin. 

— Nu v-am prea văzut în ultima vreme, îi spuse Grace. 
Sper că puteţi veni. Celia o să prepare ceva special, îţi 
promit. 

Celia era menajera care, deşi venea doar la sfârşit de 
săptămână, era mai bună decât orice menajeră sau 
bucătăreasă care ar fi stat cu ei de luni până vineri. Când 
ştia că vine Robin, Celia pregătea chec cu cacao şi prăjituri 
cu cremă de ciocolată pe care să le ia cu ea acasă, la 
pachet. 

— Sigur că venim, îi răspunse Kerry cu căldură. 

Duminica e o zi de petrecut în familie, îşi spuse ea, 
închizând telefonul. Aproape în fiecare duminică după- 
amiază încerca să-i facă lui Robin un program special, să 
meargă cu ea la un muzeu sau la un film ori câteodată la 
un spectacol pe Broadway. 

Dacă ar fi trăit tata, gândi ea. El şi mama ar locui aici, cel 
puţin o parte din timp. Şi dacă Bob Kinellen ar fi fost aşa 
cum îl credeam. 

Îşi impuse să rupă firul acestor gânduri. Robin şi cu mine 
suntem ale naibii de norocoase că-i avem pe Jonathan şi pe 
Grace, îşi spuse. Au fost mereu alături de noi. 

Janet, secretara ei, intră în birou şi închise uşa. 

— Kerry, ai fixat cumva o întâlnire cu o oarecare doamnă 
Deidre Reardon şi ai uitat să-mi spui? 

— Deidre Reardon? Nu, n-am nicio întâlnire cu ea. 

— E în anticameră şi spune că nu pleacă de acolo până 
n-o primeşti. Să chem paza? 

143 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Doamne, îşi spuse Kerry. Mama lui Skip Reardon! Ce o fi 
vrând? 

— Nu. Spune-i să intre, Janet. 

Deidre Reardon trecu direct la subiect: 

— De obicei, nu intru cu forţa în birourile oamenilor, 
doamnă McGrath, dar acum am o problemă mult prea 
importantă. Aţi fost la închisoare să-l vedeţi pe fiul meu. 
Trebuie să fi avut un motiv. Ceva v-a făcut să vă întrebaţi 
dacă nu a fost cumva o eroare judiciară. Eu ştiu că a fost. 
Îmi cunosc băiatul şi ştiu că e nevinovat. Dar de ce n-aţi 
mai vrut să-l ajutaţi pe Skip după ce v-aţi întâlnit cu el? Mai 
ales după cele descoperite în legătură cu doctorul Smith. 

— Nu e vorba că n-am mai vrut să-l ajut, doamnă 
Reardon, ci de faptul că nu pot să-l ajut. Nu există nicio 
dovadă. Deşi e ciudat că doctorul Smith le-a dat şi altor 
femei chipul fiicei sale, acesta nu-i un lucru ilegal. Poate că 
aşa încearcă el să scape de durere. 

Din neliniştită, expresia de pe chipul lui Deidre Reardon 
deveni furioasă. 

— Doamnă McGrath, doctorul Smith nu ştie ce înseamnă 
durerea. Nu l-am prea văzut în cei patru ani cât Suzanne şi 
Skip erau căsătoriţi. N-am vrut. Era ceva de-a dreptul 
nesănătos în felul în care se purta cu ea. Imi amintesc că, 
într-o zi, de pildă, Suzanne avea o dâră de praf pe obraz. 
Doctorul Smith s-a apropiat de ea şi i-a şters-o. După cum îi 
studia faţa ca să fie sigur că i-a curăţat-o de tot, ziceai că 
şterge de praf o statuie. Era aşa de mândru de ea. Vă 
garantez asta. Dar sentimente? Deloc. 

Geoff îi povestise cât de rece fusese Smith în instanţă, îşi 
aminti Kerry. Dar asta nu dovedeşte nimic. 

— Doamnă Reardon, îmi dau seama ce e în sufletul 
dumneavoastră... începu ea. 

— Nu, vă rog să mă iertaţi, nu vă daţi seama, o 
întrerupse Deidre Reardon. Fiul meu nu e în stare să fie 
violent. Nu ar fi putut să ia cordonul acela de la brâul 
Suzannei în mod premeditat şi să i-l înfăşoare în jurul 
gâtului ca să o stranguleze, după cum nici dumneavoastră, 

144 


- MARY HIGGINS CLARK - 


nici eu n-am fi în stare de aşa ceva. Gândiţi-vă la cineva 
care ar fi capabil de aşa o crimă. Ce fel de monstru să fie 
omul ăla? lar în seara de atunci, monstrul care a putut să 
omoare cu atâta sălbăticie o altă fiinţă umană s-a aflat în 
casa lui Skip. Acum gândiţi-vă la Skip, mai spuse Deidre 
Reardon şi din ochi îi ţâşniră lacrimi când izbucni: Nu a 
ajuns până la sufletul dumneavoastră ceva din blândeţea şi 
bunătatea lui? Sunteţi oarbă sau surdă, doamnă McGrath? 
Vi se pare că fiul meu arată sau vorbeşte ca un criminal? 

— Doamnă Reardon, am studiat acest caz doar pentru că 
m-a preocupat obsesia doctorului Smith faţă de chipul fiicei 
sale, nu pentru că m-aş fi gândit că fiul dumneavoastră ar fi 
nevinovat. Asta e de competenţa instanţei, iar instanţa a 
hotărât. Şi au mai fost şi câteva recursuri. Eu nu mai am ce 
face. 

— Doamnă McGrath, aveţi o fiică, nu-i aşa? 

— Da 

— Atunci încercaţi să v-o imaginaţi stând zece ani după 
gratii, având în faţă încă douăzeci de ani de stat după 
gratii, pentru o crimă pe care n-a comis-o. Credeţi că fata 
dumneavoastră ar fi în stare într-o bună zi să facă o crimă? 

— Nu, nu cred. 

— La fel ca fiul meu. Vă rog, doamnă McGrath, sunteţi 
cea care l-ar putea ajuta pe Skip. Nu-l părăsiţi. Nu ştiu de 
ce minte doctorul Smith în legătură cu Skip, dar cred că am 
ajuns să-l înţeleg. Era gelos că Skip se însurase cu Suzanne, 
cu tot ceea ce implică asta. Gândiţi-vă şi dumneavoastră. 

— Doamnă Reardon, ca mamă, înţeleg că aveţi inima 
sfâşiată de durere, spuse Kerry cu blândeţe, privind la 
chipul obosit şi neliniştit din faţa ei. 

Deidre Reardon se ridică. 

— Imi dau seama că refuzaţi să credeţi tot ce vă spun, 
doamnă McGrath. Geoff zicea că o să deveniți judecător. 
Dumnezeu să-i ajute pe cei ce se vor afla în faţa 
dumneavoastră cerând să li se facă dreptate. 

Deodată, în timp ce Kerry o privea, femeia deveni 
pământie. 

145 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— Doamnă Reardon, ce s-a-ntâmplat? strigă ea. 

Cu mâinile tremurând, femeia îşi deschise geanta, 
scoase un flacon mic şi luă o pastilă. Şi-o puse sub limbă, îi 
întoarse spatele lui Kerry şi ieşi din birou, fără să mai spună 
o vorbă. 

Multă vreme Kerry rămase privind la uşa închisă în urma 
femeii. Apoi luă o coală de hârtie şi scrise: 


1. A minţit doctorul Smith când a spus că nu a operat-o pe 
Suzanne? 

2. A văzut micuțul Michael o limuzină Mercedes neagră, cu 
patru uşi, în faţa casei Reardon când Dolly Bowles avea grijă 
de el în seara aceea? Să fie adevărate numerele de pe placa 
de înmatriculare pe care Dolly susţine că le-a reţinut? 

3. A avut Jimmy Weeks vreo relaţie cu Suzanne şi dacă da, 
Bob ştie despre ea şi îi este frică să nu se afle? 


Studie lista în timp ce în minte îi apăru din nou chipul 
sincer şi tulburat, dar acuzator, al lui Deidre Reardon. 


53 


Geoff Dorso avusese un proces la tribunalul din Newark. 
În ultima clipă, ajunsese la o înţelegere în favoarea 
clientului său, un băiat de şaptesprezece ani, care luase 
maşina tatălui său să meargă la distracţie cu prietenii şi 
intrase într-un camion al cărui şofer susţinea că s-a ales cu 
fractură de braţ şi de picior. 

Dar băiatul, un copil bun şi copleşit sincer de remuşcări, 
nu condusese în stare de ebrietate. După ce ajunsese la o 
înţelegere cu procurorul, băiatului i se suspendase permisul 
de conducere pe o perioadă de doi ani şi fusese condamnat 
să muncească o sută de ore în folosul societăţii. Geoff era 
mulţumit: ar fi fost o mare greşeală să fie trimis la 
închisoare, în loc să meargă la colegiu. 

Acum, în această după-amiază de joi, Geoff se bucura de 
neobişnuitul lux de a nu avea nimic de făcut şi se hotărî să 


146 


- MARY HIGGINS CLARK - 


intre puţin în sala în care se desfăşura procesul lui Jimmy 
Weeks. Voia să audă motivele pentru care îi fusese intentat 
procesul. De asemenea, recunoscu în sinea lui, era 
nerăbdător să-l vadă pe Bob Kinellen în acţiune. 

Se aşeză într-unul din ultimele rânduri ale sălii. E plin de 
ziarişti, remarcă el. Jimmy Weeks reuşise de atâtea ori să 
scape de condamnare, încât ajunseseră să-l numească 
„Jimmy Teflon”, după numele unui mafiot zis „Don Teflon”, 
aflat acum în închisoare pe viaţă. 

Kinellen tocmai îşi rostea pledoaria de început. Se 
prezintă foarte bine, îşi spuse Geoff. Ştie să joace teatru în 
faţa juriului, ştie când să pară indignat, apoi revoltat, ştie 
cum să ridiculizeze capetele de acuzare. De asemenea, are 
o înfăţişare şi un aspect perfecte, îşi spuse Geoff, încercând 
să şi-o imagineze pe Kerry măritată cu acest individ. Parcă 
nu-i vedea împreună. Sau poate nu voia acest lucru, 
recunoscu în sinea lui. Cel puţin, îşi spuse el, încercând să 
se liniştească, ea nu mai părea să ţină deloc la Kinellen. 

Dar ce contează? se întrebă el, când judecătorul anunţă 
o pauză. 

Pe coridor, îl opri Nick Klein, un reporter de la Star- 
Ledger. Se salutară, apoi Geoff comentă: 

— Băieți, nu sunteţi cam mulţi pe aici? 

— Aşteptăm jocurile de artificii, îi răspunse Nick. Am o 
sursă la biroul procurorului general. Barney Haskell 
încearcă să ajungă la un compromis cu procurorul. Ce i se 
oferă nu e destul. Acum se gândeşte c-ar putea să-l înfunde 
pe Jimmy pentru o crimă de care a fost acuzat altcineva, 
care e deja la puşcărie. 

— Ce n-aş da să am şi eu un asemenea martor pentru 
unul dintre clienţii mei, comentă Geoff. 


54 


La ora patru, Joe Palumbo primi un pachet cu poşta 
rapidă. Expeditorul era Wayne Stevens din Oakland, 
California. Il desfăcu repede şi scoase nerăbdător două 


147 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


teancuri de fotografii prinse cu o bentiţă de elastic. De unul 
din teancuri era prins un bilet: 


Stimate domnule Palumbo, 

Vestea morţii lui Susie m-a tulburat profund abia după 
ce am început să strâng aceste fotografii. Imi pare foarte 
rău. Susie a fost un copil dificil. Cred că fotografiile acestea 
o vor dovedi. Spre deosebire de Susie, fetele mele erau 
foarte atrăgătoare încă din copilărie. lar lucrul acesta a 
făcut ca, pe măsură ce creşteau, Susie să devină foarte 
nefericită şi să nutrească o gelozie fără margini faţă de ele. 

Soţiei mele, mamei lui Susie, îi venea foarte greu să 
vadă cum fetele ei vitrege se bucură de adolescenţă, în 
timp ce propriul ei copil e aşa de nefericit şi lipsit de 
prieteni. lar această situaţie a creat foarte multe fricţiuni în 
casa noastră. Am sperat mereu că Susie, ajunsă la 
maturitate şi aranjată cum trebuie, va apărea la uşa 
noastră într-o bună zi şi va fi minunat pentru toţi. Avea 
multe haruri pe care nu ştia să le aprecieze. 

Dar, acum, sper ca fotografiile să vă fie de ajutor. 

Cu stimă, 
Wayne Stevens 


Douăzeci de minute mai târziu, Joe intră în biroul lui 
Kerry. Îi puse fotografiile pe masă. 

— Să mai zici că Susie, pardon, Suzanne, a devenit 
frumoasă după ce s-a coafat, îi spuse el. 


La ora cinci, Kerry sună la cabinetul doctorului Smith. 
Plecase deja. Cum prevăzuse asta, întrebă imediat: 

— Doamna Carpenter este? 

Când Kate Carpenter veni la telefon, Kerry îi spuse: 

— Doamnă Carpenter, de câtă vreme lucraţi cu domnul 
doctor Smith? 

— De patru ani, doamnă McGrath. De ce? 

— Ei bine, după unele lucruri pe care mi le-aţi spus 
credeam că lucraţi cu el de mai multă vreme. 

— Nu. 

148 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Pentru că aş fi vrut să ştiu dacă eraţi acolo când fie 
domnul doctor Smith, fie un coleg al lui, a operat-o pe fiica 
domnului doctor, Suzanne. Vă pot spune cum arăta. La 
dumneavoastră, la cabinet, am văzut două paciente şi m- 
am interesat cum se numesc. Barbara Tompkins şi Pamela 
Worth seamănă leit cu fiica doctorului, cel puţin aşa cum 
arăta ea după o complicată operaţie plastică, nu cum arăta 
de la natură. 

Auzi că femeii i se tăie respiraţia. 

— Nu ştiam că domnul doctor are o fată. 

— A murit acum unsprezece ani, omorâtă, după verdictul 
juraţilor, chiar de soţul ei. El e încă la închisoare şi continuă 
să susţină că e nevinovat. Domnul doctor Smith a fost 
principalul martor împotriva lui. 

— Doamnă McGrath, mă simt nespus de neloială faţă de 
domnul doctor, dar cred că ar fi foarte important să staţi de 
vorbă imediat cu Barbara Tompkins. Să vă dau numărul de 
telefon, spuse doamna Carpenter şi îi povesti cât de 
îngrijorată era când o sunase. 

— Doctorul Smith o urmăreşte pe Barbara Tompkins! 
exclamă Kerry în timp ce mintea îi alerga febrilă în 
încercarea de a desluşi ce putea însemna o asemenea 
comportare. 

— Oricum, îi apare câteodată în cale, spuse doamna 
Carpenter, bătând în retragere. Am ambele ei numere de 
telefon, şi de acasă, şi de la serviciu. 

Kerry notă numerele. 

— Doamnă Carpenter, trebuie să vorbesc cu domnul 
doctor şi mă îndoiesc că o să fie de acord să mă vadă. 
Mâine e la cabinet? 

— Da, numai că are un program încărcat. N-o să fie liber 
decât spre ora patru. 

— O să vin acolo pe la patru, dar nu-i spuneţi, o îndemnă 
Kerry şi îi veni în minte o întrebare: Domnul doctor are 
maşină? 

— Da, cum să nu. Locuieşte în Washington Mews, într-o 
casă cu garaj, aşa că îi e uşor să-şi întreţină maşina. 

149 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— Ce maşină are? 

— A avut dintotdeauna o limuzină Mercedes cu patru uşi. 

Kerry strânse receptorul în mână. 

— Şi ce culoare are maşina? 

— Neagră. 

— Spuneaţi „a avut dintotdeauna”. Adică şi-a luat mereu 
o limuzină Mercedes neagră? 

— Am vrut să zic că a avut acelaşi tip de maşină cel puţin 
în ultimii doisprezece ani. Ştiu asta pentru că l-am auzit 
vorbind cu unul dintre pacienţi, care era întâmplător 
director la o reprezentanţă Mercedes. 

— Vă mulţumesc, doamnă Carpenter. 

Când Kerry tocmai punea receptorul în furcă, Joe 
Palumbo apăru din nou. 

— Ascultă, Kerry, mama lui Skip Reardon a fost aici să 
stea de vorbă cu tine? 

— Da. 

— Şefu' a văzut-o şi a recunoscut-o. Acum a plecat 
urgent să se întâlnească cu guvernatorul. Vrea să ştie ce 
naiba căuta ea aici, întrebând de tine. 


55 


Când Geoff Dorso ajunse acasă joi seara, se duse la 
fereastră şi privi la cerul de deasupra New Yorkului. Toată 
ziua îl obsedase felul în care îi spusese lui Kerry „Onorată 
doamnă judecător”, dar reuşise de fiecare dată să-şi scoată 
din cap acest gând. Rămas singur acum, la sfârşitul zilei, 
era nevoit să se confrunte cu această amintire. 

Ce naiba m-a apucat, se întreba el, Kerry a fost suficient 
de drăguță să-mi ceară stenograma. A fost suficient de 
drăguță să vorbească cu doctorul Smith şi cu Dolly Bowles. 
S-a dus la Trenton să se întâlnească cu Skip. De ce să nu se 
teamă că pierde posibilitatea de a fi numită judecător, mai 
ales dacă n-are convingerea că Skip e nevinovat? 

Nu aveam niciun drept să-i vorbesc aşa şi trebuie să-i cer 
scuze. Şi nu m-aş mira dacă mi-ar trânti telefonul. Hai, 


150 


- MARY HIGGINS CLARK - 


curaj, îşi spuse. Era sigur că, pe măsură ce va afla tot mai 
multe despre cazul trandafirilor iubirii, va fi din ce în ce mai 
convinsă că Skip e nevinovat. Dar de ce fusese atât de 
sigur? Kerry avea, fireşte, tot dreptul să fie de acord cu 
juriul şi cu Curtea de Apel şi era meschin să creadă despre 
ea că-şi urmărea doar propriul interes. 

Îşi îndesă mâinile în buzunar. Era 2 noiembrie. Peste trei 
săptămâni avea să fie Ziua Recunoștinței. Incă o sărbătoare 
pe care Skip urma să şi-o petreacă în închisoare. lar între 
timp, doamna Reardon trebuia să fie supusă unei noi 
angioplastii. Cei zece ani cât aşteptase producerea unui 
miracol îşi puseseră amprenta asupra ei. 

Totuşi, din toate astea ieşise ceva. Kerry s-ar putea să nu 
creadă în nevinovăția lui Skip, dar ea deschisese două noi 
piste de investigaţie pe care Geoff avea de gând să le 
urmeze. Povestea lui Dollly despre „Maşina lui tati”, un 
Mercedes negru cu patru uşi, era una dintre ele, iar cea de 
a doua era nevoia ciudată a doctorului Smith de a copia 
chipul Suzannei la alte femei. Erau două unghiuri noi de 
abordare a acestei poveşti care îi devenise foarte familiară. 

Sunetul telefonului îi întrerupse gândurile. Era tentat să 
nu răspundă, dar ani de zile o auzise pe mama lui spunând 
în glumă „Cum poţi să nu răspunzi la telefon, Geoff? Dacă 
tocmai vrea să te anunţe cineva că ai de primit un sac cu 
bani?” Aşa că ridică receptorul. 

Era Deidre Reardon care îl suna să-i spună de vizita pe 
care i-o făcuse lui Skip şi de discuţia pe care o avusese apoi 
cu Kerry McGrath. 

— Deidre, doar nu i-ai spus asta lui Kerry? o întrebă 
Geoff, fără să-şi ascundă supărarea pentru ce făcuse mama 
lui Skip. 

— Ba da. Şi nu-mi pare rău, îi răspunse doamna Reardon. 
Geoff, singurul lucru care-l mai ţine pe Skip e speranţa. 
Femeia aceea i-a luat speranţa cu mâna ei. 

— Deidre, datorită lui Kerry am acum două noi piste pe 
care vreau să le urmez. Ar putea fi foarte importante. 


151 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— S-a dus să-l vadă pe băiatul meu, l-a privit în ochi, i-a 
pus întrebări şi a ajuns la concluzia că e un criminal, spuse 
doamna Reardon. Imi pare rău, Geoff. Cred că îmbătrânesc 
şi devin obosită şi amărâtă. Nu regret niciun cuvânt din ce 
i-am spus lui Kerry McGrath, îi mai zise ea, după care 
închise telefonul, fără niciun la revedere. 

Geoff luă aer în piept şi formă numărul lui Kerry. 


Când Kerry ajunse acasă şi îngrijitoarea plecă, Robin se 
uită la ea cu mustrare. 

— Parcă eşti cam răvăşită, mami. 

— Chiar sunt, fetiţo. 

— Ai avut o zi grea? 

— S-ar putea spune. 

— Te-a bătut la cap domnul Green? 

— O să mă cam bată. Dar hai să nu mai vorbim despre 
asta. Cred că ar fi mai bine să uit pentru moment. Tu ce-ai 
făcut? 

— Bine. Cred că lui Andrew îi cam place de mine. 

— Zău? o întrebă Kerry, ştiind că Andrew era cel mai 
simpatic băiat din clasa a şasea. De unde ştii? 

— l-a spus lui Tommy că şi după ce mi-am turtit faţa, 
arăt mult mai bine decât multe dintre tipele de la noi din 
clasă. 

Kerry zâmbi cu gura până la urechi. 

— Ei, aşa un compliment, da. 

— Aşa mă gândeam şi eu. Ce mâncăm la cină? 

— Am trecut pe la magazin înainte de a veni acasă. Ce 
zici de un cheeseburger? 

— Perfect. 

— După mine nu e, dar mă străduiesc şi eu cum pot. Ei, 
cred că tu n-o să prea ai motive să tânjeşti după mâncarea 
de la mama de acasă, Rob. 

Sună telefonul şi Robin se repezi să răspundă. Era pentru 
ea. Îi întinse receptorul lui Kerry. 

— Închide-l peste un minut, bine? Mă duc să vorbesc de 
sus. E Cassie. 

152 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Când auzi strigătul exuberant al lui Robin „Poţi să-l 
închizi”, puse receptorul jos, luă în bucătărie 
corespondenţa pe care o primise, o puse pe bufet şi începu 
să o sorteze. Un plic simplu şi alb, cu numele ei scris cu 
litere de tipar îi atrase atenţia. II desfăcu, scoase din el o 
fotografie, se uită la ea şi îngheţă. 

Era o fotografie care o înfăţişa pe Robin pe aleea din faţa 
casei. Avea braţele pline de cărţi. Era îmbrăcată cu 
pantalonii bleumarin pe care îi purtase marţi, când se 
speriase că o s-o calce maşina aceea. 

Lui Kerry i se puse un nod în gât. Se aplecă uşor în faţă, 
ca şi cum ar fi primit un pumn în plex. Incepu să respire 
sacadat. Cine a făcut asta? Cine s-o fotografieze pe Robin, 
să se repeadă cu maşina spre ea, apoi să-mi trimită 
fotografia, se întreba ea, în timp ce mintea îi devenea tot 
mai înceţoşată şi confuză. g 

O auzi pe Robin tropăind pe scări. Işi strecură repede 
fotografia în buzunar. 

— Mami, Cassie mi-a amintit că ar trebui să mă uit pe 
canalul de televiziune Discovery. E o emisiune despre ceva 
ce învăţăm la şcoală. Asta nu se cheamă că mă uit la 
televizor ca să mă distrez, nu-i aşa? 

— Nu, sigur că nu. Du-te şi uită-te. 

Kerry se prăbuşise într-un fotoliu când sună iar telefonul. 
Era Geoff Dorso. Nu apucă să-şi ceară scuze. 

— Robin avea dreptate, îi spuse ea aproape în şoaptă. 
Cineva a urmărit-o cu maşina. Doamne, dacă o trăgea în 
maşină. Ar fi dispărut, aşa cum s-a întâmplat acum doi ani 
cu copiii aceia din statul New York. Doamne fereşte. 

Geoff simţi panica şi disperarea din glasul ei. 

— Kerry, linişteşte-te. Ai grijă ca Robin să nu vadă 
fotografia sau să-şi dea seama că eşti supărată. Vin imediat 
la voi. Sunt acolo într-o jumătate de oră. 


153 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 
56 


Doctorul Smith simţise toată ziua ceva ciudat în 
comportarea lui Kate Carpenter. De mai multe ori o 
surprinsese studiindu-l curioasă. De ce? se întrebă el. 

Când stătea seara în bibliotecă, în fotoliul său preferat, 
savurând un cocteil, ca de obicei, după serviciu, încercă să 
afle care putea fi motivul purtării ei ciudate. Era convins că 
doamna Carpenter observase că îi tremurase uşor mâna 
când făcuse deunăzi o rinoplastie, dar asta nu explica felul 
în care îl privise. Orice ar fi fost în mintea ei, avea acum un 
motiv de îngrijorare mai mare, asta era sigur. 

Făcuse o mare greşeală să o urmărească, seara 
anterioară pe Barbara Tompkins. Când, din cauza 
aglomerației, maşina îi fusese blocată chiar în faţa blocului 
în care stătea ea, îşi întorsese capul cât putuse de mult, 
dar chiar şi aşa, s-ar putea să-l fi văzut. 

Pe de altă parte, centrul Manhattanului era un loc unde 
oamenii zăreau de multe ori persoane cunoscute. Aşa că 
prezenţa lui acolo nu era chiar atât de neobişnuită. 

Dar o privire aruncată în fugă nu era destul. Voia s-o 
vadă pe Barbara din nou. Să o vadă cu adevărat. Să stea 
de vorbă cu ea. Urma să vină la consultaţie abia peste două 
luni. lar el trebuia s-o vadă mai repede. Nu mai putea 
aştepta atâta ca să-i admire ochii, acum atât de luminoşi, 
fără pleoapele acelea grele care le umbreau frumuseţea. 

Nu era Suzanne. Nimeni nu putea fi. Dar, la fel ca 
Suzanne, pe măsură ce Barbara se obişnuia cu frumuseţea, 
personalitatea i se schimba. Îşi amintea de fiinţa aceea 
ursuză şi insipidă care apăruse cândva la el în cabinet; 
după un an de la operaţie, Suzanne încununase 
transformarea fizicului ei cu o schimbare totală de 
personalitate. 

Smith zâmbi uşor, amintindu-şi de limbajul provocator al 
trupului Suzannei, mişcările subtile care atrăgeau atenţia 
oricărui bărbat. Apoi începuse să-şi încline capul uşor, 


154 


- MARY HIGGINS CLARK - 


astfel încât îi dădea impresia celui cu care vorbea că e 
singurul om din univers. 

Îşi coborâse chiar timbrul vocii, până începuse să 
vorbească mai gros şi pe un ton intim. Într-un gest de 
tachinare, îşi punea un deget pe mâna bărbatului cu care 
stătea de vorbă. Pentru că mereu cei cu care stătea de 
vorbă erau bărbaţi. 

Când el observase transformarea de personalitate pe 
care o suferise, Suzanne îi spusese: 

„Am avut doi profesori buni. Surorile mele vitrege. De 
fapt, eu am schimbat basmul. Ele erau frumoasele, iar eu 
Cenuşăreasa cea urâtă. Numai că în locul zânei, eu te-am 
avut pe tine.” 

Totuşi, spre sfârşit, visul lui de Pygmalion începuse să 
devină un coşmar. Respectul şi afecțiunea pe care i le 
arătase începuseră să pălească. Nu mai voia să asculte de 
sfaturile lui. Spre sfârşit, începuse să nu se mai intereseze 
decât de flirturi. De câte ori o avertizase că se joacă cu 
focul, că Skip Reardon ar fi în stare să o omoare dacă ar 
afla ce face ea? 

Bărbatul oricărei femei atât de dorite ca ea ar fi în stare 
de crimă, gândi doctorul. 

Trânti mânios paharul gol pe masă. Acum nu va mai 
avea ocazia să atingă perfecțiunea pe care o realizase la 
Suzanne. Va fi obligat să renunţe la chirurgie înainte de a 
se petrece un dezastru. Era prea târziu. Ştia că începuse să 
aibă primele simptome de Parkinson. 

Deşi Barbara nu era Suzanne, dintre toate pacientele pe 
care le avusese, ea era cel mai bun exemplu al priceperii 
lui. Ridică receptorul telefonului. 

Cu siguranţă că în glasul ei se ghiceşte altceva decât 
oboseală, îşi spuse după ce ea răspunse la telefon. 

— Barbara, draga mea, s-a întâmplat ceva? Sunt doctorul 
Smith. 

Auzi clar că i se tăiase respiraţia, dar apoi îi răspunse 
repede. 

— A, nu, nu, sigur că nu. Ce mai faceţi, domnule doctor? 

155 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— Mulţumesc, bine. Te-aş putea ruga să-mi faci un 
serviciu? O să dau o fugă la spitalul Lenox Hill, la un prieten 
care e pe moarte şi sunt sigur că o să mă impresioneze 
foarte tare vizita asta. Nu ai vrea să-mi ridici moralul luând 
masa cu mine în oraş? Aş putea trece pe la tine în jur de 
şapte şi jumătate. 

— Păi, nu ştiu... 

— Te rog, Barbara, îi spuse el pe un ton care se voia 
jucăuş. Ziceai că-mi datorezi noua ta viaţă. Nu vrei să-mi 
acorzi două ore din ea? 

— Ba cum să nu. 

— Perfect. Atunci la şapte şi jumătate. 

După ce închise telefonul, Smith ridică din sprâncene. 
Glasul ei nu părea cumva resemnat? se întreba doctorul. 
Avea un ton de parcă el ar fi obligat-o să se întâlnească. 

In acest caz, începea să semene tot mai mult cu 
Suzanne. 


57 


Lui Jason Arnott nu îi dădea pace senzaţia că se întâmplă 
ceva. |şi petrecuse toată ziua la New York cu Vera Shelby 
Todd. Vera, o femeie în vârstă de cincizeci şi doi de ani, îl 
cărase cu ea la vânătoare de covoare persane. 

Il sunase de dimineaţă şi îl întrebase dacă e liber în ziua 
aceea. Membră a familiei Shelby din Rhode Island, locuia 
într-unul din elegantele conace din Tuxedo Park şi făcea 
totul după cum o tăia capul. După moartea soţului ei, se 
măritase cu Stuart Todd, dar hotărâseră să-şi păstreze casa 
din Tuxedo Park. Acum, folosind carnetul de cecuri aparent 
nelimitat al lui Todd, Vera apela deseori la flerul infailibil al 
lui Jason de a descoperi obiecte rare sau chilipiruri. 

Jason o cunoscuse pe Vera în New Jersey, la un dineu 
oferit de familia Shelby în Newport. Verii ei le făcuseră 
cunoştinţă şi, când Vera îşi dăduse seama că Jason locuia 
relativ aproape de casa ei din Tuxedo Park, începuse să-l 


156 


- MARY HIGGINS CLARK - 


invite la petrecerile pe care le dădea şi să accepte cu 
plăcere invitaţiile lui. 

Pe Jason îl amuza mereu faptul că Vera îi povestise 
fiecare amănunt al anchetei efectuate de poliţie în legătură 
cu furtul din Newport pe care îl comisese chiar el cu ani în 
urmă. 

„Verişoara mea Judith era aşa de necăjită, îi mărturisise 
ea. Nu putea înţelege de ce ar lua cineva Picasso-ul şi 
Gainsborough-ul, şi ar lăsa Van Eyck-ul. Aşa că a adus un 
expert, iar acesta i-a explicat că a fost vorba de un hoţ cu 
discernământ: Van Eyck-ul era fals. Judith era furioasă, dar 
pentru cei care o auziseră lăudându-se cu cunoştinţele ei 
inegalabile în privinţa marilor maeştri, toată povestea 
devenise un banc bun.” 

Astăzi, după ce văzuseră covoare ridicol de scumpe, 
mergând de la cele turcmene până la cele safavide, multe 
dintre acestea fiind considerate de Vera a fi exact ceea ce 
căuta, Jason ardea de nerăbdare să se întoarcă acasă şi să 
scape de ea. 

Dar înainte de asta, la insistenţele ei, mâncară la 
Restaurantul Patru Anotimpuri, iar momentele plăcute de 
relaxare îi ridicară în mod considerabil moralul lui Jason. Cel 
puţin până în momentul în care Vera, terminându-şi 
cafeaua, îi spuse: 

— Ah, am uitat să-ţi zic. Mai ţii minte cum a fost prădată 
acum cinci ani casa verişoarei mele din Rhode Island? 

Jason îşi ţuguie buzele. 

— Sigur că da. Ce poveste urâtă. 

Vera încuviinţă din cap. 

— Cam aşa e. Dar ieri Judith a primit o fotografie de la 
FBI. La Chevy Chase a avut loc de curând o spargere şi 
hoţul a fost surprins de o cameră ascunsă. Cei de la FBI 
cred că hoţul care a intrat în casa lui Judith e acelaşi care a 
mai fost şi în alte case. 

Jason simţi că i se încordează muşchii. O întâlnise pe 
Judith Shelby doar de câteva ori şi, în ultimii cinci ani, nu o 


157 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


mai văzuse deloc. Cu siguranţă că nu îl recunoscuse. Nu 
încă. 

— E o fotografie clară? întrebă el într-o doară. 

Vera râse. 

— Deloc. După cum spune Judith, e o faţă din profil, prost 
luminată, şi individul îşi trăsese în sus, pe frunte, masca ce 
îi acoperea în continuare capul. Zice că n-a putut vedea cât 
de cât clar decât nasul şi gura. Şi a aruncat poza. 

Lui Jason îi scăpă un oftat spontan de uşurare, deşi ştia 
că nu are niciun motiv să se bucure. Dacă fotografia a 
ajuns la familia Shelby, probabil că au mai primit-o şi mulţi 
alţii din cei în casele cărora intrase. 

— Dar cred că Judith a trecut, în sfârşit, peste incidentul 
cu Van Eyck, continuă Vera. Potrivit informaţiei care 
însoțea fotografia, bărbatul acela e considerat periculos. E 
căutat pentru a fi anchetat în legătură cu asasinarea 
mamei congressmanului Peale. Se pare că ea a dat peste 
hoţ în timp ce le cotrobăia prin casă. Judith era cât pe ce să 
se întoarcă mai devreme acasă în seara când i-a fost spartă 
casa. la gândeşte-te ce se putea întâmpla dacă dădea 
peste el acolo. 

Jason îşi țţuguie nervos buzele. Îl considerau implicat în 
asasinarea doamnei Peale! 


Când plecară de la Restaurantul Patru Anotimpuri, luară 
împreună un taxi până la parcarea supraetajată de pe 
Strada 58 vest, unde îşi lăsaseră maşinile. Vera se despărţi 
de el cu o promisiune optimistă şi un la revedere entuziast. 

— Nu renunţăm la căutat. Covorul care mi se potriveşte 
se află pe undeva şi mă aşteaptă. 

Jason porni, în sfârşit, spre casa sa din Alpine. Cât de 
neclară era fotografia pe care i-o făcuse camera ascunsă? 
se întreba el în timp ce se strecura cu greu prin circulaţia 
greoaie de după-amiază pe aleea Hary Hudson. Ar putea 
să-i treacă prin cap cuiva care o vede că seamănă cu Jason 
Arnott? 


158 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Ar trebui oare să fugă? se întreba el în timp ce traversa 
podul George Washington şi intra pe aleea Palisades. 
Nimeni nu ştia de casa lui din Catskills. O cumpărase pe un 
alt nume. După cum, tot sub nume diferite avea mulţi bani 
în hârtii de valoare. Avea chiar şi un paşaport fals. Poate ar 
trebui să părăsească ţara imediat. 

Pe de altă parte, dacă fotografia era atât de neclară cum 
i se păruse lui Judith Shelby, chiar dacă unii ar găsi o 
asemănare cu el, ar considera absurd să-l bănuiască de furt 
tocmai pe el. 

Când intră în Alpine, luase deja o hotărâre. Cu excepţia 
acestei fotografii, era absolut convins că nu lăsase nicio 
urmă, nicio amprentă. Fusese deosebit de atent, iar 
precauţiile lui se dovediseră utile. Pur şi simplu, nu putea 
renunţa la minunatul său mod de viaţă doar pentru că s-ar 
putea întâmpla ceva. Nu fusese niciodată fricos. Dacă ar fi 
fost, cu siguranţă că nu ar fi reuşit să trăiască în felul 
acesta atât de mulţi ani. 

Nu, nu va intra în panică. O să stea liniştit. Dar nu o să 
mai facă nimic multă vreme de acum încolo, îşi promise el. 
Nu avea nevoie de bani, iar cele întâmplate fuseseră un 
avertisment. 

Ajunse acasă la patru fără un sfert şi se uită pe 
corespondenţa primită. Un plic îi atrase atenţia. I| desfăcu. 
înăuntru era o singură foaie. Se uită la ea cu atenţie şi 
izbucni în râs. 

Sigur că nu va face nimeni vreo legătură între el şi 
imaginea în care apăreau figura aceea oarecum 
caraghioasă, cu o cagulă ridicată pe frunte, şi o caricatură 
neclară a unui profil care era o copie aproape perfectă a 
statuii lui Rodin. 

— Vivat gunoaiele, exclamă Jason. 

Se aşeză apoi pe canapea ca să moţăie puţin. 
Sporovăială continuă a Verei îl epuizase. Se trezi la timp ca 
să vadă ştirile de la ora şase. Luă telecomanda şi deschise 
televizorul. 


159 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Principala ştire era că Barney Haskell, coinculpat alături 
de Jimmy Weeks, era pe cale să ajungă la o înţelegere cu 
procurorul general. 

Nici pe departe înţelegerea la care aş putea ajunge eu, 
îşi spuse Jason. lar acest gând îl liniştea. Dar fireşte că nu 
va fi niciodată cazul. 


58 


Robin tocmai stinsese televizorul la terminarea emisiunii 
ştiinţifice, când sună cineva la uşă. Fu încântată să 
recunoască vocea lui Geoff Dorso în hol şi veni în fugă să-l 
întâmpine. Observă că atât mama, cât şi el erau prea 
serioşi. Poate că s-au certat şi acum vor să se împace, îşi 
spuse ea. 

În timpul mesei, Robin văzu că mama ei era neobişnuit 
de tăcută, în timp ce Geoff povestea tot felul de întâmplări 
caraghioase cu surorile lui. x 

Geoff e aşa de drăguţ, gândi Robin. li amintea de Jimmy 
Stewart în filmul £ o viată minunată, pe care-l vedea cu 
mama de fiecare Crăciun. Avea acelaşi zâmbet timid şi 
cald, aceeaşi ezitare în glas, acelaşi păr care părea să nu-i 
stea altfel decât ciufulit. 

Dar Robin îşi dădu seama că mama era doar pe jumătate 
atentă la poveştile lui Geoff. Era clar că între ei se 
întâmplase ceva şi trebuia să stea de vorbă, fără ca ea să 
fie de faţă. Aşa că se hotări să facă marele sacrificiu, să 
meargă în camera ei, ca să-şi termine tema la fizică. 

După ce ajută la strânsul mesei, anunţă ce avea de gând 
şi observă expresia de uşurare a mamei. Vrea să stea de 
vorbă între patru ochi cu Geoff, se gândi Robin bucuroasă. 
Poate că-i semn bun. 

Geoff ascultă în capul scărilor. Când auzi că Robin 
închisese uşa de la dormitor, se întoarse la bucătărie. 

— la să vedem fotografia. 

Kerry băgă mâna în buzunar, scoase fotografia şi i-o 
dădu. Geoff o studie cu atenţie, apoi spuse: 


160 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Se pare că Robin a povestit foarte exact ce i s-a 
întâmplat în ziua aceea. Maşina trebuie să fi fost parcată 
chiar în faţa casei, pe cealaltă parte a străzii. Cineva a 
fotografiat-o din faţă, chiar când ieşise din casă. 

— Apoi maşina s-a repezit spre ea, spuse Kerry. Ce se 
întâmpla dacă nu vira brusc? Dar de ce toate astea, Geoff? 

— Chiar nu ştiu, Kerry. Ştiu însă că treaba e foarte 
serioasă. Ce ai de gând să faci? 

— Să-i arăt fotografia mâine dimineaţă lui Frank Green. 
Să verific dacă nu s-a mutat în zonă vreun obsedat sexual. 
S-o duc pe Robin la şcoală înainte să plec la serviciu. Să n-o 
mai las să se întoarcă acasă pe jos împreună cu ceilalţi 
copii şi să-i spun îngrijitoarei s-o aducă ea. Să anunţ şcoala, 
ca să se ştie c-o urmăreşte cineva. 

— Nu-i spui şi lui Robin? 

— Nu ştiu. Oricum, încă nu-i spun. 

— Bob Kinellen ştie? 

— Vai de mine, nici nu m-am gândit la asta. Sigur că Bob 
trebuie să ştie. 

— Eu aş vrea să fiu la curent cu un asemenea lucru dacă 
ar fi copilul meu, o aprobă Geoff. Uite, ce-ar fi să-l suni 
chiar acum, în timp ce eu mai tom un pic de cafea? 

Bob nu era acasă. Alice îi vorbi lui Kerry cu o amabilitate 
rece. 

— E încă la birou, îi spuse ea. Aproape că s-a mutat acolo 
în ultimele zile. Vrei să-i transmit ceva? 

Atâta doar că fetiţa lui cea mare e în pericol, spuse Kerry 
în sinea ei, şi că nu are avantajul ca, atunci când mama ei e 
la serviciu, de ea să aibă grijă personalul casei angajat 
permanent. 

— O să-l sun la birou. La revedere, Alice. 


Bob Kinellen ridică telefonul după primul ţâărâit. Păli când 

o auzi pe Kerry povestindu-i ce i se întâmplase lui Robin. 

Era convins că ştie cine făcuse fotografia. Toată povestea 

purta amprenta lui Jimmy Weeks. Era exact felul în care 

acţiona el. Declanşa un război al nervilor şi apoi îl 
161 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


întreținea. Săptămâna viitoare va fi o altă fotografie, făcută 
cu teleobiectiv. Niciodată vreo ameninţare. Niciun mesaj 
scris. Doar o fotografie. Adică: bagă-ţi minţile în cap, că de 
nu... 

Lui Kinellen nu îi fu prea greu să se arate îngrijorat şi să îi 
dea dreptate lui Kerry că ar fi mai bine ca Robin să fie dusă 
şi adusă cu maşina de la şcoală, pentru o vreme. 

După ce închise telefonul, Bob dădu cu pumnul în masă. 
Jimmy începuse să-şi piardă controlul. Ştiau foarte bine 
amândoi că totul se va sfârşi dacă Haskell va ajunge la o 
înţelegere cu procurorul federal. 

Weeks bănuia că Kerry o să mă sune să-mi spună de 
fotografie, gândi Bob. Îmi transmite în felul lui s-o avertizez 
că e cazul să renunţe la dosarul Reardon. Şi îmi mai spune 
în felul lui că aş face mai bine să-l scap de acuzaţia de 
evaziune fiscală. Dar Weeks nu ştie că Kerry nu e omul care 
să se lase intimidat, îşi mai spuse Bob. De fapt, dacă ea ar 
înţelege că fotografia e un avertisment, asta ar avea 
acelaşi efect ca o pânză roşie fluturată în faţa unui taur. 

Însă Kerry nu înţelege că, dacă Jimmy Weeks se porneşte 
împotriva cuiva, omul ăla e terminat, îşi spuse Kinellen. 

Gândurile lui Bob reveniră cu aproape unsprezece ani în 
urmă, la ziua în care Kerry, însărcinată în luna a treia, îl 
privise cu uimire şi furie. 

„Vrei să pleci din Procuratură la o firmă de avocaţi? Ai 
înnebunit? Toţi clienţii lor sunt cu un picior în puşcărie. Şi ar 
trebui să fie şi cu al doilea picior.” 

Avuseseră o discuţie în contradictoriu care se sfârşise cu 
avertismentul provocator al lui Kerry. 

„Ține minte ce-ţi spun, Bob. Dacă te bagi în tărâţe, te 
mănâncă porcii.” 


59 
Doctorul Smith o duse pe Barbara Tompkins la Le Cirque, 


un restaurant foarte şic şi deosebit de scump din centrul 
Manhattanului. 


162 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Unor femei le plac locurile liniştite şi retrase, dar 
bănuiesc că ţie-ţi plac restaurantele frecventate de lumea 
bună, unde poţi fi văzută şi poţi vedea pe alţii, îi spuse el 
tinerei frumoase. 

Se dusese să o ia de acasă şi nu îi scăpase faptul că era 
pregătită să plece imediat. Avea pardesiul pe un taburet în 
hol, iar poşeta alături, pe o masă. Nu îi oferise niciun 
aperitiv. 

Nu vrea să stea singură cu mine, gândi el. 

Dar la restaurant, cu atât de multă lume în jur şi cu şeful 
de sală mereu la dispoziţia lor, Barbara se relaxase repede. 

— E atât de diferit de Albany, spuse ea. Mă simt ca un 
copil care-şi serbează aniversarea în fiecare zi. 

El rămase uimit de cuvintele ei. Atât de asemănătoare cu 
cele ale Suzannei, care se comparase cu un copil care are 
mereu lângă ea un pom de Crăciun şi cutii cu daruri ce 
aşteaptă să fie deschise. Dar, dintr-un copil încântat, 
Suzanne se transformase într-un adult nerecunoscător. |i 
cerusem atât de puţin, gândi el. Oare nu-i e îngăduit unui 
artist să se bucure de creaţia lui? De ce să-i fie risipită 
creaţia pe ocheadele pofticioase ale celor din jur în timp ce 
artistul suferă de dorul de a-i arunca măcar o privire? 

II cuprinse un sentiment de bucurie când observă că, în 
sala plină de femei atrăgătoare, elegante, ochii celorlalţi 
zăboveau pe Barbara. Îi atrase atenţia şi ei asupra acestui 
lucru. 

Ea scutură uşor din cap, ca şi cum ar fi vrut să-l 
contrazică. 

— Dar e adevărat, insistă Smith şi privirea îi deveni 
tăioasă. Nu o lua ca pe un lucru de la sine înţeles, Suzanne. 
Ar fi o insultă pentru mine. 

Abia mai târziu, după ce mâncară în tăcere şi o conduse 
înapoi acasă, se întrebă dacă nu îi spusese cumva Suzanne. 
Şi dacă da, oare de câte ori greşise în felul acesta? 

Oftă, se sprijini de banchetă şi închise ochii. Când taxiul 
se strecura prin aglomeraţie, Charles Smith se gândea cât 
de uşor fusese să dea câte o fugă cu maşina până la 

163 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Suzanne dacă îi era dor să-i arunce o privire. Când nu ieşea 
să joace golf, stătea mereu în faţa televizorului şi nu se 
obosea niciodată să tragă draperiile de la ferestrele mari 
din sufragerie. 

O putea vedea stând turceşte pe scaunul ei preferat sau 
uneori era obligat să o urmărească stând pe canapea lângă 
Skip Reardon, umăr lângă umăr, cu picioarele întinse pe 
măsuţa de cocteil, în intimitatea lor degajată pe care el nu 
o putea împărtăşi. 

Barbara nu era căsătorită. Din câte ştia, în viaţa ei nu 
exista niciun bărbat căruia să-i acorde o atenţie deosebită. 
In seara asta o rugase să-i spună Charles. Se gândea la 
brăţara pe care o purta Suzanne în ziua morţii. Să i-o dea 
Barbarei? Aşa ar face-o să-l îndrăgească? 

Îi dăduse  Suzannei nenumărate bijuterii. Bijuterii 
scumpe. Pe urmă însă ea începuse să accepte bijuterii de la 
alţi bărbaţi, cerându-i doctorului să mintă. 

Smith regreta că sentimentul plăcut de a fi cu Barbara se 
spulberase. Un minut mai târziu, îşi dădu seama că şoferul 
îl întreba îngrijorat pentru a doua oară: 

— Alo, domnu'! Aţi adormit? Hai c-am ajuns. 


60 


Geoff nu mai rămase mult după ce Kerry vorbi cu 
Kinellen. 

— Bob e de acord cu mine, îi spuse ea în timp ce îşi beau 
cafeaua. 

— Nu a avut şi alte idei? 

— Nu, sigur că nu. Ca de obicei: „Descurcă-te, Kerry. Tot 
ce hotărăşti tu e perfect”, îi explică ea, apoi lăsă ceaşca din 
mână şi adăugă: Sunt răutăcioasă. Bob părea sincer 
îngrijorat şi nu ştiu ce idei ar mai fi putut avea. 

Stăteau în bucătărie. Stinsese lustra, gândindu-se că îşi 
vor duce cafeaua în sufragerie. Acum încăperea era 
luminată doar de o aplică de pe perete. 


164 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Geoff studie chipul grav care se afla în faţa lui, la masă, 
conştient de tristeţea din ochii căprui ai lui Kerry, de 
hotărârea pe care o exprimau buzele ei generoase şi 
obrazul cu trăsăturile delicate, de vulnerabilitatea întregului 
ei trup. Ar fi dorit să o cuprindă pe după umeri, să-i spună 
să se bizuie pe el. 

Dar ştia că ea nu voia asta. Kerry McGrath nu se aştepta 
de la nimeni să-i ofere un sprijin şi nici nu voia să fie 
susţinută. Incercă din nou să se scuze pentru replica dură 
pe care i-o dăduse data trecută, când îi sugerase că-şi 
urmăreşte propriul interes, şi pentru vizita inopinată pe 
care i-o făcuse la birou Deidre Reardon. 

— Ce neobrăzat am fost, spuse el. Ştiu că, dacă ai crede 
în adâncul sufletului că Skip Reardon e nevinovat, ai fi 
prima care l-ar ajuta. Eşti o fată de treabă, McGrath. 

Aşa să fie oare? se întrebă Kerry în sinea ei. Nu era 
momentul să discute cu Geoff despre informaţia pe care o 
găsise în dosarul Procuraturii în legătură cu Jimmy Weeks. 
O să-i spună, dar, mai întâi, trebuie să se mai întâlnească o 
dată cu doctorul Smith. Negase, ofensat, că ar fi operat-o 
pe Suzanne, dar nu afirmase niciodată că nu ar fi trimis-o la 
alt doctor. Ceea ce însemna că, practic, nu minţise. 

Când Geoff se pregătea de plecare, câteva minute mai 
târziu, rămaseră un moment în hol. 

— Îmi face plăcere să fiu cu tine, îi spuse el, şi asta nu 
are nicio legătură cu cazul Reardon. Ce ai zice să mâncăm 
în oraş sâmbătă seara şi s-o luăm şi pe Robin cu noi? 

— Ar fi încântată. 

După ce deschise uşa, Geoff se aplecă şi o sărută uşor pe 
obraz. 

— Cred că nu mai e nevoie să-ţi spun să încui bine uşa şi 
să conectezi sistemul de alarmă, dar, poate, ar fi bine ca, 
înainte de culcare să nu te mai gândeşti prea mult la 
fotografia aceea. 

După ce plecă, Kerry se duse sus, în camera lui Robin. 
Fata îşi făcea tema la fizică şi nu o auzi când intră. Kerry îşi 
studie fiica din prag. Era cu spatele la ea, părul castaniu şi 

165 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


lung i se revărsa pe umeri, stătea concentrată, cu capul 
aplecat şi picioarele încolăcite pe stinghia de sub scaun. 

E victima nevinovată a celui care a făcut fotografia, 
oricine ar fi, îşi spuse Kerry. Robin e la fel ca mine. 
Independentă. N-o să-i placă deloc că o să fie dusă şi adusă 
de la şcoală, că n-o să mai poată merge singură până la 
Cassie. 

Apoi îi veniră iar în minte cuvintele lui Deidre Reardon 
când o ruga din tot sufletul să se întrebe ce ar simţi dacă 
şi-ar vedea copilul zece ani după gratii, pentru o crimă pe 
care nu a comis-o. 


166 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Vineri, 3 noiembrie 


61 


Negocierile pentru înţelegerea cu procurorul nu mergeau 
prea bine pentru Barney Haskell. Vineri dimineaţa, la ora 
şapte, se întâlni cu avocatul Mark Young, în elegantul său 
birou din Summit, situat în centrul Newarkului, la o distanţă 
de o jumătate de oră şi parcă într-o altă lume faţă de 
tribunalul federal. 

Young, şeful grupului de avocaţi care îi asigura apărarea 
lui Barney, avea cam aceeaşi vârstă ca el, cincizeci şi patru 
de ani, dar asta era singura asemănare dintre ei, gândea 
Barney cu amărăciune. Young era distins şi elegant, chiar şi 
acum, dimineaţă, îmbrăcat într-un costum la patru ace care 
îi venea ca turnat. Dar Barney ştia că, dacă îşi scotea 
sacoul, umerii aceia impresionanţi dispăreau. Recent, 
revista Star-Ledger îi adusese un elogiu exagerat celebrului 
avocat, remarcând inclusiv faptul că purta costume de o 
mie de dolari. 

Barney îşi cumpăra costumele de gata. Jimmy Weeks nu 
îi plătise niciodată suficient ca să-şi permită alte haine. 
Acum ar fi putut să petreacă ani de zile în închisoare dacă 
ar fi rămas alături de Jimmy. Până în acest moment, 
Procuratura federală se arăta foarte decisă. Nu voia decât 
să discute despre o reducere a sentinţei, nu şi despre 
eliberare, dacă ar fi depus mărturie împotriva lui Jimmy. Se 
gândea că va reuşi să-l condamne oricum pe Weeks, chiar 
şi fără ajutorul lui Barney. 

Poate că aşa era. Sau poate că nu, îşi spuse Barney. Se 
gândea că jucau tare. li mai văzuse pe avocaţii lui Jimmy 


167 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


scoţându-l basma curată. Kinellen şi Bartlett erau buni şi 
reuşiseră mereu să-l scape din anchete, fără să fi avut prea 
mult de suferit. 

Totuşi, de data asta, judecând după prima declaraţie a 
procurorului federal, aveau multe dovezi grele. Cu toate 
astea, se temeau probabil că Jimmy o să scoată iar un as 
din mânecă. 

Barney îşi şterse cu palma obrazul rotofei. Ştia că arată 
ca un funcţionar nătâng de bancă, dar înfăţişarea asta îi 
fusese mereu de folos. Oamenii nu-l prea băgau în seamă 
şi nu-i reţineau figura. Nici chiar apropiații lui Weeks nu-i 
dădeau prea mare atenţie. Il considerau un băiat de mingi. 
Niciunul dintre ei nu-şi dăduse seama că el era cel care 
transformase banii negri în investiţii şi se ocupase de 
conturile deschise în băncile din toată lumea. 

— Putem să te includem în programul de protejare a 
martorilor, îi spuse Young. Dar asta numai după ce ai stat 
cinci ani la închisoare. 

— Prea mult, bombăni Barney. 

— Ascultă, ziceai c-ai putea să faci declaraţii despre 
implicarea lui Jimmy într-o crimă, spuse Young în timp ce îşi 
studia o unghie ruptă. Barney, am încercat să storc de la ei 
cât se poate de mult. Aşa că sau accepţi, sau îţi ţii gura. Le- 
ar plăcea să-l înfunde pe Weeks pentru crimă. Ca să nu mai 
aibă de a face cu el niciodată. O dată ajuns după gratii pe 
viaţă, probabil că toată reţeaua lui o să se prăbuşească. Ei 
asta urmăresc. 

— Pot să fac declaraţii despre implicarea lui într-o crimă. 
Pe urmă rămâne ca ei s-o dovedească. Parcă se zvoneşte 
că procurorul care se ocupă de cazul ăsta vrea să 
candideze ca guvernator împotriva lui Frank Green? 

— Dacă vor fi nominalizați de partidele din care fac 
parte, îi explică Young şi scoase din sertar o pilă de unghii. 
Barney, mi-e teamă că va trebui să spui lucrurilor pe nume. 
Ai face mai bine să ai încredere în mine şi să-mi spui clar ce 
ai de gând. Altfel, n-am cum să te ajut să iei o hotărâre 
înţeleaptă. 

168 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Faţa bucălată a lui Barney se încruntă o clipă, apoi 
fruntea i se destinse şi îi răspunse: 

— Bine. O să-ţi spun. Ţii minte cazul trandafirilor iubirii, 
când a fost omorâtă nevestica aceea sexy şi a fost găsită 
moartă, cu trandafiri împrăştiaţi peste ea? S-a întâmplat 
acum zece ani, iar Frank Green a devenit celebru după 
procesul acela. 

Young încuviinţă. 

— Mi-aduc aminte. L-a condamnat pe soţul victimei. De 
fapt, nici n-a fost atât de greu, dar cazul s-a bucurat de o 
mare publicitate, iar ziarele au consumat tone de cerneală 
ca să povestească tot, spuse Young şi ochii i se îngustară. 
Şi? Doar nu vrei să spui că Weeks are vreo legătură cu 
cazul ăsta? 

— Ţii minte că bărbatul susţinea că nevastă-sa nu avea 
de la el trandafirii ăia, că i-a trimis, probabil, vreunul cu 
care era încurcată? îl întrebă Haskell şi, când văzu că 
Young dă din cap afirmativ, continuă: Suzanne Reardon 
avea trandafirii de la Jimmy Weeks. Ştiu foarte bine. Eu i- 
am trimis la şase fără douăzeci în seara în care a fost 
omorâtă. Aveau alături şi un bileţel pe care îl scrisese chiar 
el. Stai să-ţi arăt ce era pe bileţel. Dă-mi o bucată de hârtie. 
Young îi împinse carneţelul pentru mesaje telefonice. 
Barney scoase stiloul, notă ceva şi îi dădu înapoi carneţelul. 
Jimmy îi spunea Suzannei „lubita mea”, îi explică el. Fixase 
o întâlnire cu ea pentru seara aceea. Uite, aşa scrisese. 

Young studie foaia pe care i-o întinsese Barney. Erau 
şase note muzicale în gama de, iar dedesubt, două cuvinte: 
„Te iubesc” şi semnătura „J”. 

Young murmură notele muzicale, apoi se uită la Jimmy. 

— Primele acorduri ale melodiei „Lasă-mă să-ţi spun 
iubita mea”, spuse el. 

— Inîm. Şi după aceea, cuvintele care urmează în prima 
strofă a cântecului: „M-am îndrăgostit de tine.” 

— Şi acum unde-i bileţelul? 

— Asta-i toată chestia. Nimeni nu a pomenit că l-ar fi 
găsit în casă când a fost descoperit cadavrul. lar trandafirii 

169 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


erau împrăştiaţi peste ea. Eu doar i-am trimis florile, pe 
urmă mi-am văzut de treburile mele. Mă pregăteam să plec 
în Pennsylvania, cu o treabă pentru Jimmy. Dar, după 
aceea, i-am auzit pe ceilalţi vorbind. Jimmy era nebun după 
femeia aceea şi îl scotea din sărite că ea cocheta cu alţii. 
Când îi trimisese trandafirii îi dăduse deja un ultimatum să 
divorţeze şi să-i lase în pace pe ceilalţi bărbaţi. 

— Ea cum a reacţionat? 

— A, îi plăcea să-l facă gelos. Aşa se simţea ea bine. Ştiu 
că unul dintre ai noştri a încercat s-o avertizeze că Jimmy 
ar putea fi periculos, dar ea i-a râs în nas. Mă gândesc că, 
poate, în seara aceea femeia a întrecut măsura. E în stilul 
lui Jimmy să arunce trandafiri peste ea. 

— Bileţelul a dispărut? 

Barney ridică din umeri. 

— La proces nici nu s-a pomenit de el. lar mie mi-au zis 
să-mi ţin gura. Ştiu că în seara aceea l-a făcut pe Jimmy să 
aştepte sau i-a dat peste nas. Nişte tipi îmi ziceau că i-a 
sărit ţandăra şi a zis c-o omoară. Ştii doar ce fire are Jimmy. 
Şi a mai fost ceva. Jimmy îi cumpărase nişte bijuterii 
scumpe. Ştiu foarte bine, fiindcă eu le-am plătit şi păstram 
o copie după chitanţe. S-a tot vorbit de bijuterii la proces, 
bărbatul ei zicea că nu el i-a dat chestiile alea, iar tatăl ei 
jura că tot ce s-a găsit era de la el. 

Young rupse din carneţel foaia pe care scrisese Barney, o 
împături şi o puse în buzunarul de la piept. 

— Barney, cred că o să te poţi bucura de o nouă viaţă în 
Ohio. Cred că-ţi dai seama nu numai că îi dai ocazia 
procurorului să-l încolţească pe Jimmy pentru crimă, dar să- 
| şi anihileze pe Frank Green, pentru că a acuzat un om 
nevinovat. 

Zâmbiră amândoi. 

— Zi-le că nu vreau să locuiesc în Ohio, glumi Barney. 

leşiră din birou împreună şi merseră la lifturi. Când sosi 
unul dintre lifturi şi uşile începură să se deschidă, Barney 
simţi imediat că se petrece ceva. lnăuntru era întuneric. 
Din instinct, se întoarse să fugă. 

170 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Era prea târziu. Muri imediat, cu câteva clipe înainte ca 
Mark Young să simtă primul glonte străpungându-i reverul 
costumului de o mie de dolari. 


62 


Kerry află despre dubla crimă de la postul de radio 
WCBS, în timp ce se îndrepta cu maşina spre serviciu. 
Cadavrele fuseseră descoperite de secretara particulară a 
lui Mark Young. Potrivit raportului, Young şi clientul său, 
Barney Haskell, stabiliseră să se întâlnească în parcare la 
ora şapte dimineaţa şi se bănuia că Young deconectase 
sistemul de alarmă când deschisese uşa de la intrarea în 
clădire. Paznicul venise la serviciu abia la ora opt. 

Când secretara ajunse la birou la ora opt fără un sfert, 
găsise uşa de afară descuiată, dar se gândise că Young 
uitase, pur şi simplu, să o încuie la loc, lucru care i se mai 
întâmplase. Apoi luase liftul şi, când ajunsese sus, găsise 
cadavrele. 

Ştirea se termina cu o declaraţie a lui Mike Murkowski, 
procurorul comitatului Essex. După cum spunea el, se pare 
că victimele fuseseră tâlhărite. S-ar fi putut ca hoţii să fi 
intrat după ei în clădire şi să-i fi omorât când au încercat să 
opună rezistenţă. Barney Haskell fusese împuşcat din 
spate, în cap şi în gât. 

Reporterul de la CBS întrebase dacă motivul dublei crime 
ar putea fi faptul că Barney Haskell era pe punctul de a 
ajunge la o înţelegere cu procurorul în procesul lui Jimmy 
Weeks şi că, după câte se spunea, ar fi posibil ca Weeks să 
fie implicat într-o crimă. Procurorul răspunse tăios: 

— Fără comentarii. 

Pare o răfuială mafiotă, îşi spuse Kerry în timp ce stingea 
radioul. lar Bob îl reprezintă pe Jimmy Weeks. Puah, ce 
porcărie! 

După cum se aştepta, pe birou găsi un mesaj de la Frank 
Green. Era foarte scurt: „Vino până la mine.” Işi scoase 


171 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


pardesiul şi străbătu holul principal, îndreptându-se spre 
biroul lui. 

Acesta intră direct în subiect. 

— Ce căuta aici mama lui Reardon, întrebând de tine? 

Kerry îşi alese cu grijă cuvintele. 

— A venit pentru că am fost să-l văd pe Skip Reardon la 
închisoare şi a înţeles că nu am aflat nimic nou care ar 
putea reprezenta un temei pentru recurs. 

Văzu că muşchii din jurul gurii lui Green se relaxară, dar 
era clar că supărarea încă nu-i trecuse pe deplin. 

— Asta puteam să ţi-o spun şi eu. Kerry, acum zece ani, 
dacă aş fi considerat că există o dovadă cât de 
neînsemnată care să sugereze nevinovăția lui Skip 
Reardon, m-aş fi folosit de ea. Dar nu a existat. li dai 
seama ce hărmălaie ar face presa dacă ar crede că oamenii 
mei anchetează acum acest caz? Le-ar plăcea nespus să-l 
prezinte pe Skip Reardon ca pe o victimă. Ar creşte tirajele 
şi e genul de publicitate negativă pe care le place s-o facă 
în legătură cu un candidat politic, îi explică el şi lovi biroul 
cu degetele, ca să-şi sublinieze cuvintele. Imi pare teribil de 
rău că nu erai aici când am anchetat crima. Imi pare al 
naibii de rău că n-ai văzut-o pe femeia aceea frumoasă 
strangulată cu atâta sălbăticie, încât ochii aproape îi 
ieşiseră din orbite. Skip Reardon urlase la ea aşa de tare în 
dimineaţa aceea că cititorul de contoare, care l-a auzit 
întâmplător, nu ştia dacă nu e cazul să cheme poliţia 
înainte să se petreacă vreo nenorocire. Aşa a declarat în 
instanţă, sub prestare de jurământ. În ce mă priveşte, eu 
sunt de părere că o să fii un bun judecător, Kerry, dacă ţi se 
va da ocazia, dar un bun judecător îşi exercită capacitatea 
de a judeca. lar a ta cred că acum e într-o stare jalnică. 

Dacă ţi se va da ocazia. 

A fost un avertisment? se întrebă ea. 

— Frank, îmi pare rău că te-am supărat. Dacă nu ai nimic 
împotrivă, să trecem la alt subiect. Scoase din buzunarul 
jachetei fotografia lui Robin şi i-o întinse. Am primit asta ieri 
prin poştă, într-un plic alb, simplu. Robin e îmbrăcată cu 

172 


- MARY HIGGINS CLARK - 


hainele pe care le purta marţi dimineaţa, când spunea că a 
văzut maşina aceea străină parcată vizavi de casa noastră 
şi s-a gândit că o urmăreşte cineva. Avea dreptate. 

Supărarea dispăru de pe chipul lui Green. 

— Hai să vedem cum o putem proteja. 

Fu de acord cu planul lui Kerry de a anunţa şcoala şi de a 
o duce şi aduce pe Robin cu maşina. 

— O să aflu dacă vreun obsedat sexual a fost eliberat 
recent sau s-a mutat în zonă. Tot cred că nenorocitul pe 
care l-ai condamnat săptămâna trecută ar putea avea nişte 
prieteni care vor să ţi-o plătească. O să cerem poliţiei din 
Hohokus să-ţi supravegheze casa. Ai un extinctor? 

— Da, un sistem de stingere a incendiilor cu pulverizator. 

— la-ţi câteva extinctoare, ca să le ai la nevoie. 

— Vrei să spui în cazul unei sticle incendiare? 

— S-a mai întâmplat. Nu vreau să te sperii, dar trebuie să 
iei măsuri de precauţie. Abia când Kerry se pregătea să 
plece, îi pomeni de crimele din Summit. Jimmy Weeks a 
lucrat repede, dar pe fostul tău soţ o să-l treacă toate 
transpiraţiile să-l scape, chiar şi fără declaraţiile lui Haskell. 

— Frank, vorbeşti de parcă ar fi o concluzie deja bătută 
în cuie că e vorba de o lovitură mafiotă! 

— Toată lumea ştie că aşa e, Kerry. E de mirare că Jimmy 
a aşteptat aşa de mult să-l termine pe Haskell. Fii 
bucuroasă că ai scăpat de purtătorul de cuvânt al lui Weeks 
la vremea cuvenită. 


63 


Bob Kinellen nu auzise ştirea despre Barney Haskell şi 
Mark Young până când intră în tribunal, la ora nouă fără 
zece, şi ziariştii se repeziră la el. Când auzi ce se 
întâmplase, îşi dădu seama că se aşteptase la aşa ceva. 

Cum fusese Haskell aşa de fraier să creadă că Jimmy o 
să-l lase să depună mărturie împotriva lui? 

Reuşi să-şi ia o expresie şocată şi să pară convingător 
când, răspunzând la întrebări, spuse că moartea domnului 

173 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Haskell nu va schimba cu nimic strategia avocaţilor care îl 
apără pe domnul Weeks. 

— James Forrest Weeks e nevinovat, zise el. Indiferent de 
înţelegerea la care încerca să ajungă domnul Haskell cu 
procurorul, în instanţă ar fi fost acuzat că îşi urmăreşte 
propriul interes şi că e necinstit. Regret nespus de mult 
moartea domnului Haskell şi a colegului şi prietenului meu, 
avocatul Mark Young. 

Reuşi să se refugieze în lift şi să se strecoare în fugă 
printre alţi ziarişti care aşteptau la al doilea etaj. Jimmy se 
afla deja în sală. 

— Ai auzit de Haskell? 

— Da, am auzit, Jimmy. 

— Nimeni nu mai e în siguranţă. Tâlharii ăştia mişună 
peste tot. 

— Da, aşa e, Jimmy. 

— Cu toate astea, s-a cam nivelat terenul, nu-i aşa, 
Bobby? 

— Cred că da. 

— Dar mie nu-mi prea plac terenurile nivelate. 

— Ştiu, Jimmy. 

— Deci ştii. 

Bob începu să vorbească, alegându-şi cu grijă cuvintele: 

— Jimmy, cineva i-a trimis fostei mele soţii o fotografie 
cu fetiţa noastră, Robin. A fost făcută marţi, când pleca la 
şcoală, de persoana aflată într-o maşină care a virat în 
ultima clipă chiar în faţa ei. Robin credea că o să urce pe 
trotuar şi o să dea peste ea. 

— Da, de aceea se şi fac atâtea glume pe seama şoferilor 
din New Jersey, Bobby. 

— Jimmy, ar fi bine ca fetei mele să nu i se întâmple 
nimic. 

— Bobby, nu-mi dau seama ce vrei să spui. Când or s-o 
facă pe fosta ta soţie judecător şi or s-o scoată de la 
Procuratură? Ar trebui să nu-şi mai vâre nasul în treburile 
altora. 


174 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Bob ştia că primise răspunsul la întrebare. Unul dintre 
oamenii lui Jimmy o fotografiase pe Robin. Bob va trebui să 
o determine pe Kerry să renunţe la anchetarea cazului 
Reardon, iar el să facă bine să-l scoată pe Jimmy basma 
curată. 

— Bună dimineaţa, Jimmy. Bună, Bob. 

Bob privi în sus şi îşi văzu socrul, pe Anthony Bartlett, 
aşezându-se pe scaunul de lângă Jimmy. 

— Ce poveste tristă cu Haskell şi Young, murmură 
Bartlett. 

— Tragică, spuse Jimmy. 

In acel moment, ofiţerul de poliţie le făcu semn 
procurorului, lui Bob şi lui Bartlett să intre în cabinetul 
judecătorului. Judecătorul Benton le aruncă o privire 
morocănoasă de la biroul la care stătea. 

— Bănuiesc că ştiţi cu toţii de tragedia domnilor Haskell 
şi Young. 

Avocaţii încuviinţară din cap, fără niciun cuvânt. 

— Oricât ar fi de dificil, cred că, având în vedere că 
procesul se desfăşoară deja de două luni, acesta va trebui 
să continue. Din fericire, juraţii sunt izolaţi şi nu vor afla 
vestea şi nici speculaţiile că domnul Weeks ar putea fi 
implicat în cele întâmplate. Le voi spune doar că absenţa 
domnilor Haskell şi Young se datorează faptului că, în cazul 
domnului Haskell, nu mai este nevoie să-şi dea verdictul. Le 
voi cere să nu se lanseze în presupuneri despre ce s-a 
întâmplat şi să nu se lase influenţaţi în vreun fel în 
hotărârea pe care o vor lua în cazul domnului Weeks. Bine. 
Şi acum să continuăm. 

Juraţii intrară în sală şi se aşezară pe scaune. Bob 
observă privirile lor mirate când observară că locurile lui 
Haskell şi Young rămăseseră goale. Când procurorul le ceru 
să nu se lanseze în presupuneri despre cele întâmplate, 
Bob îşi dădu seama că ei, de fapt, tocmai asta făceau. Se 
gândesc că şi-a recunoscut vinovăția, îşi spuse Bob. Asta 
nu va fi în favoarea noastră. 


175 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


În timp ce Bob cântărea cât de mult îl va afecta asta pe 
Weeks, ochii lui se opriră asupra membrului numărul zece 
al juriului, Lillian Wagner. Ştia că Wagner, figură 
proeminentă a comunităţii, atât de mândră de soţul şi 
băieţii ei, care făceau parte din divizia universitară de 
fotbal, atât de conştientă de poziţia şi statutul ei social, le 
putea crea probleme. Trebuie să fi avut Jimmy un motiv 
când insistase să o accepte. 

Ceea ce Bob nu ştia era că un „asociat” al lui Jimmy 
Weeks se apropiase încet de membrul numărul doi al 
juriului, Alfred Wight, cu puţin timp înainte ca juraţii să fie 
izolaţi. Weeks aflase că Wight avea o soţie aflată pe patul 
de moarte şi rămăsese aproape fără bani din cauza 
cheltuielilor pe medicamente. In disperarea sa, domnul 
Wight acceptase 100.000 de dolari, promițând, în schimb, 
că va vota pentru nevinovăția lui Weeks. 


64 


Kerry privi cu disperare la teancul de dosare de pe 
măsuţa de lângă masa de lucra. Ştia că va trebui în curând 
să se ocupe de ele; era momentul să se instrumenteze 
câteva cazuri noi. În plus, trebuia să discute cu Frank sau 
Carmen, prim-adjuncta, cum să negocieze înțelegerile în 
câteva dosare. Avea aşa de multe de făcut şi ar fi trebuit să 
se adune. 

În schimb, o rugă pe secretară să încerce să-l găsească 
pe doctorul Craig Riker, psihiatrul pe care îl cita uneori ca 
martor al acuzării în cazurile de crimă. Riker era un medic 
cu experienţă, rezonabil, a cărui filosofie o împărtăşea şi 
Kerry. El nutrea convingerea că, atunci când viaţa îţi dă o 
lovitură dură, trebuie să-ţi lingi rănile şi să mergi mai 
departe. Dar ce era mai important, reuşea să spulbere 
toate elucubraţiile în jargon psihiatric, puse pe tapet de 
avocaţii apărării. 

Îi plăcea mai ales faptul că, atunci când era întrebat dacă 
îl considera pe inculpat bolnav psihic, răspundea: „Cred că 


176 


- MARY HIGGINS CLARK - 


e scrântit, dar nu bolnav psihic. Era perfect conştient ce 
face când s-a dus la mătuşa lui şi a omorât-o. li citise 
înainte testamentul.” 

— Domnul doctor e cu un pacient, îi comunică secretara 
lui Kerry. O să vă sune el la unsprezece fără zece. 

Şi, ţinându-şi promisiunea, exact la unsprezece fără zece, 
Janet o anunţă că o caută la telefon doctoral Riker. 

— Despre ce-i vorba, Kerry? 

li povesti cum doctoral Smith le dădea altor femei 
înfăţişarea fetei lui. 

— A negat cu vehemenţă că ar fi operat-o pe Suzanne, îi 
explică ea, ceea ce ar putea fi adevărat. S-ar putea s-o fi 
dus la un coleg de-al lui. Dar să fie o formă de manifestare 
a durerii faptul că face alte femei să arate ca Suzanne? 

— E o formă destul de maladivă de manifestare a durerii, 
îi răspunse Riker. Zici că n-o mai văzuse de când era mică? 

— Da. 

— Şi că a apărut deodată la cabinetul lui? 

— Chiar aşa. 

— Ce fel de individ e acest doctor Smith? 

— Cam ciudat. 

— Un lup singuratic? 

— Nu m-ar mira să fie aşa. 

— Kerry, ar trebui să ştiu mai multe. Aş vrea să ştiu dacă 
şi-a operat sau nu fata, dacă i-a cerut vreunui coleg s-o 
facă sau dacă fusese operată înainte de a veni la el. 

— La ultima posibilitate chiar nu m-am gândit. 

— Dar, dacă, şi subliniez dacă, a revăzut-o pe Suzanne 
după toţi aceşti ani, iar ea nu era decât o tânără insipidă 
sau chiar urâţică, a operat-o, a creat o frumuseţe şi apoi a 
fost vrăjit de realizarea lui, cred că avem de a face cu un 
caz de erotomanie. 

— Asta ce mai e? 

— Inseamnă destul de multe. Dar, dacă un doctor 
singuratic îşi regăseşte fata după atâţia ani, face din ea o 
frumuseţe şi apoi simte că a realizat ceva minunat, am 
putea spune că intră în această categorie. E posesiv cu ea, 

177 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


chiar îndrăgostit de ea. De exemplu, asta e o confuzie 
mentală ce se manifestă frecvent la cei care urmăresc 
obsesiv pe cineva. 

Kerry îşi aminti cum Deidre Reardon îi povestise că 
doctorul Smith o trata pe Suzanne ca pe un obiect. li spuse 
doctorului Riker cum Smith îi ştersese Suzannei o dungă de 
praf de pe obraz şi cum îi ţinuse un discurs despre felul în 
care ar trebui să-şi păstreze frumuseţea. li mai spuse şi 
despre discuţia pe care o avusese Kate Carpenter cu 
Barbara Tompkins şi despre îngrijorarea Barbarei că Smith 
o urmăreşte. Urmă o pauză. 

— Kerry, tocmai a intrat următorul pacient. Ţine-mă la 
curent. E un caz pe care m-ar interesa să-l urmăresc. 


65 


Kerry voise să plece de la serviciu devreme, astfel încât 
să fie la cabinetul doctorului Smith chiar după ultima lui 
consultaţie. Se răzgândise totuşi, înțelegând că ar fi mai 
bine să aştepte până când va şti mai multe despre relaţia 
doctorului cu fiica sa. In acelaşi timp, voia să fie acasă, 
lângă Robin. 

Doamna Reardon crede că atitudinea lui Smith faţă de 
Suzanne era „nesănătoasă”, îşi aminti ea. 

lar Frank Green îşi amintise cât de puţin impresionat 
fusese Smith când se prezentase în instanţă. 

Skip Reardon spusese că socrul lui nu prea trecea pe la 
ei şi că, de obicei, se întâlnea numai cu Suzanne. 

Trebuie să stau de vorbă cu cineva care îi cunoaşte pe 
aceşti oameni, dar nu are sentimente ostile faţa de niciunul 
dintre ei, îşi spuse Kerry. Şi aş mai vrea să am o nouă 
discuţie, mai calmă, cu doamna Reardon. Dar ce i-aş putea 
spune? Că un mafiot care e întâmplător acum într-un 
proces îi spunea Suzannei „iubita mea” când juca golf cu 
ea? Că un băiat de mingi avea impresia că ar putea fi ceva 
între ei? 


178 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Descoperirile astea ar putea să nu fie decât noi cuie în 
sicriul lui Skip Reardon, gândi ea. Ca procuror, mă pot 
gândi că, chiar dacă Skip voia să divorţeze, ca să fie din 
nou împreună cu Beth, s-ar fi înfuriat dacă ar fi aflat că 
Suzanne umbla cu un multimilionar, în timp ce Skip era cel 
care îi achita notele de plată pentru costumele Saint 
Laurent de trei mii de dolari. 

Tocmai se pregătea să plece de la serviciu la ora cinci, 
când o sună Bob. Işi dădu seama că era nervos. 

— Kerry, trebuie să trec pe la tine. Eşti acasă peste vreo 
oră? 

— Da. 

— Atunci la revedere, spuse el şi închise telefonul. 

Ce motiv avea Bob să vină la ea acasă? se întrebă Kerry. 
Era îngrijorat de fotografia pe care o primise şi care o 
înfăţişa pe Robin? Sau avusese o zi neobişnuit de grea la 
tribunal? Foarte posibil, îşi spuse ea, amintindu-şi de 
comentariul lui Frank Green că îl puteau condamna pe 
Jimmy Weeks şi fără mărturia lui Haskell. Îşi luă haina şi îşi 
puse geanta pe umăr, aducându-şi aminte cu amărăciune 
cum, în acel an şi jumătate cât fuseseră căsătoriţi, alerga 
bucuroasă acasă să îşi petreacă seara cu Bob Kinellen. 

Când ajunse acasă, Robin o privi cu reproş. 

— Mami, de ce a venit Alison să mă ia cu maşina de la 
şcoală? Nu mi-a zis de ce şi m-am simţit ca o proastă. 

Kerry se uită la îngrijitoare. 

— Nu te mai rețin, Alison. Mulţumesc. 

Rămase singure, o privi pe Robin care continua să fie 
indignată. 

— E vorba de maşina care te-a speriat zilele trecute, 
începu ea. 

După ce Kerry termină ce avea de spus, Robin rămase 
încordată. 

— E cam de speriat, nu-i aşa, mami? 

— Aşa e. 

— De asta arătai atât de obosită şi de hăituită aseară, 
când ai venit acasă? 

179 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— Nici nu mi-am dat seama că arătam chiar aşa de rău, 
dar m-a cam marcat toată povestea asta. 

— Şi de aceea a venit Geoff în fugă la noi? 

— Da. 

— Trebuia să-mi spui de atunci. 

— Nu ştiam cum să-ţi spun, Rob. Eram chiar eu cam 
dărâmată. 

— Şi acum ce facem? 

— Luăm o serie de măsuri de precauţie, care ar putea să 
te deranjeze, până când aflăm cine era în faţa casei marţea 
trecută şi ce căuta acolo. 

— Crezi că, dacă mai apare, de data asta o să mă calce? 

Lui Kerry îi venea să strige: „Nu, nu cred.” În schimb, se 
mută pe canapeaua pe care stătea Robin şi o cuprinse cu 
braţul pe după umeri. 

Robin îşi lăsă capul pe umărul mamei. 

— Cu alte cuvinte, dacă maşina se mai repede la mine, 
salut. 

— De asta facem în aşa fel ca maşina să nu mai aibă 
nicio şansă, Rob. 

— Tati ştie? 

— L-am sunat aseară. Vine şi el imediat. 

Robin sări în sus. 

— Vine că e îngrijorat din cauza mea? 

E încântată, îşi spuse Kerry, ca şi cum Bob i-ar face o 
favoare. 

— Sigur că e îngrijorat din cauza ta. 

— Ce grozav, mami, pot să-i spun şi lui Cassie? 

— Nu, încă nu. Promite-mi că nu-i spui, Robin. Până nu 
aflăm despre cine e vorba... 

— ŞI-I băgăm la zdup, exclamă Robin. 

— Exact. După ce reuşim să facem asta, poţi să-i spui. 

— Bine. Ce facem în seara asta? 

— Lenevim. O să comandăm o pizza. M-am oprit în drum 
spre casă şi am închiriat două casete cu filme. 

Pe chipul lui Robin apăru acea expresie şireată care îi 
plăcea atât de mult lui Kerry. 

180 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Sper că de aventuri. 

Vrea să mă înveselească, gândi Kerry. Nu vrea să-mi dau 
seama cât e de speriată. 

La şase fără zece sosi Bob. Kerry privi cum Robin se 
repezi în braţele lui, cu un chiot de bucurie. 

— Ce zici că sunt în primejdie? îl întrebă ea. 

— Vă las puţin singuri până mă schimb, le spuse Kerry. 

Bob îi dădu drumul lui Robin din braţe. 

— Să vii repede, Kerry, zise el grăbit. Nu pot să stau 
decât câteva minute. 

Kerry observă suferinţa de pe chipul fetei şi îi veni să-l 
strângă de gât pe Kinellen. Poate ar trebui să-i zică vreo 
două, gândi ea enervată. Făcând eforturi să-şi controleze 
tonul vocii, îi răspunse: 

— Vin într-un minut. 

Se schimbă repede în pantaloni şi pulover, dar, în mod 
intenţionat, mai zăbovi sus vreo zece minute. Apoi, când 
tocmai se pregătea să coboare, se auzi o bătaie în uşă şi 
vocea lui Robin: 

— Mami. 

— Intră, sunt gata, apucă să-i răspundă Kerry înainte de 
a-i vedea chipul. Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. Tata m-a rugat să aştept aici până stă de vorbă 
cu tine. 

— Aşa deci. 

Il găsi pe Bob în mijlocul camerei, agitat. Era clar că abia 
aştepta să plece. 

Nici nu s-a deranjat să-şi scoată pardesiul, observă Kerry. 
Şi ce o fi făcut să o supere pe Robin? Probabil că îşi 
petrecuse tot timpul explicându-i cât e de grăbit. 

Bob se întoarse când auzi paşii lui Kerry pe scară. 

— Kerry, trebuie să mă duc înapoi la birou imediat. Am 
foarte mult de lucru pentru procesul de mâine. Dar am să-ţi 
spun ceva foarte important, îi explică el şi scoase din 
buzunar un bileţel. Ai aflat ce au păţit Barney Haskell şi 
Mark Young? 

— Sigur că da. 

181 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— Kerry, Jimmy Weeks are pe cineva care-i oferă 
informaţii. Nu ştiu exact cine, dar e sigur că-l ţine cineva la 
curent. De exemplu, ştie că sâmbătă te-ai dus să-l vezi pe 
Reardon la închisoare. 

— Chiar ştie? îl privi Kerry cu uimire pe fostul ei soţ. Şi 
ce-l interesează pe el? 

— Kerry, nu te juca cu focul. Sunt tare îngrijorat. Jimmy e 
disperat. Cum îţi spuneam, are pe cineva care-l informează 
ce se întâmplă. la uită-te la asta. 

Kinellen îi întinse o foaie care părea a fi copia unui bileţel 
scris pe o pagină de cincisprezece centimetri pe douăzeci şi 
doi, ruptă dintr-un carnet. Pe foaie erau scrise şase note 
muzicale în gama de, iar dedesubt, „Te iubesc” şi 
semnătura „J”. 

— Asta ce mai e? îl întrebă Kerry, chiar dacă în gând 
încerca să fredoneze notele pe care le citea. Apoi, chiar 
înainte ca Bob să îi răspundă, înţelese şi îi îngheţă sângele 
în vine. Erau primele acorduri ale melodiei „Lasă-mă să-ţi 
spun iubita mea.” De unde ai asta şi ce vrea să însemne? 

— Originalul a fost găsit în buzunarul de la piept al lui 
Mark Young când i-au verificat hainele la morgă. E scris de 
Haskell pe o foaie ruptă din carneţelul pe care Young îl 
ţinea lângă telefon. Secretara şi-a amintit că pusese un 
carneţel nou lângă telefon cu o seară înainte, aşa că 
Haskell trebuie să fi scris asta azi-dimineaţă între ora şapte 
şi şapte şi jumătate. 

— Cu câteva minute înainte de a muri? 

— Exact. Kerry, sunt sigur că are legătură cu înţelegerea 
la care încerca să ajungă Haskell cu procurorul. 

— Înțelegerea? Adică crima în care zicea că ar fi implicat 
Jimmy Weeks e cea a trandafirilor iubirii, zise Kerry, 
nevenindu-i să creadă ce auzise. Jimmy chiar a avut o 
legătură cu Suzanne Reardon, nu-i aşa? Bob, vrei să spui că 
cel care a fotografiat-o pe Robin şi era s-o calce cu maşina 
lucrează pentru Jimmy Weeks şi că a încercat în felul ăsta 
să mă sperie, ca să renunţ? 


182 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Kerry, nu-ţi spun decât să o laşi baltă. De dragul lui 
Robin, /as-o baltă. 

— Şi Weeks ştie că te afli aici? 

— Ştie doar că, de dragul lui Robin, o să te avertizez. 

— la stai puţin, zise Kerry şi se uită consternată la fostul 
ei soţ. Hai s-o spunem pe cea dreaptă. Tu te afli aici ca să 
mă avertizezi să renunţ, pentru că clientul tău, gangsterul 
şi criminalul pe care îl reprezinţi, te-a ameninţat în mod 
direct sau indirect să-mi transmiţi toate astea. Doamne, 
Bob, ce rău ai ajuns. 

— Kerry, încerc doar să-mi salvez copilul. 

— Copilul tău? A devenit dintr-o dată aşa de important 
pentru tine? Habar n-ai de câte ori ai dezamăgit-o pe Robin 
că n-ai apărut s-o vezi. E jignitor. Acum, pleacă de aici. 
Când se întoarse, îi smulse biletul din mână. Asta o să 
rămână la mine. 

— Dă-mi-l înapoi, spuse Kinellen şi îi apucă mâna, 
desfăcându-i degetele cu forţa şi scoţându-i biletul din 
pumn. 

— Tată, las-o în pace pe mama! 

Se întoarseră şi o văzură pe Robin stând în prag, 
cicatricele care începuseră să-i dispară strălucindu-i din 
nou pe fundalul palid al feţei. 


66 


Doctorul Smith părăsise cabinetul la patru şi douăzeci, 
după aproape un minut de la plecarea ultimului său 
pacient, care venise la control după o operaţie de ridicare a 
burii. 

Kate Carpenter era bucuroasă să-l vadă pe doctor 
plecând. În ultima vreme devenea neliniştită când stătea în 
preajma lui. Observase astăzi cum îi tremura mâna când îi 
scosese copcile de pe frunte doamnei Pryce, pe care o 
operase pentru a-i ridica sprâncenele. Totuşi, asistenta era 
mai puţin îngrijorată de starea lui fizică; avea convingerea 
că doctorul suferea şi de o tulburare mentală. 

183 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Cel mai neplăcut lucru pentru Kate era faptul că nu ştia 
cui să i se adreseze. Charles Smith era, sau cel puţin 
fusese, un chirurg eminent. Nu voia să-l discrediteze sau 
să-l scoată din profesie cu surle şi trâmbiţe. În altă situaţie, 
Kate ar fi stat de vorbă cu soţia sau cu cel mai bun prieten 
al doctorului. Dar, în cazul lui Smith, nu avea cum să facă 
asta. Soţia lui murise demult şi se părea că nu avea niciun 
prieten. 

Sora lui Kate, Jean, era asistentă socială. Ea ar fi înţeles 
probabil problema şi ar fi putut să-i dea un sfat cui să i se 
adreseze ca să obţină pentru doctorul Smith ajutorul de 
care era clar că avea nevoie. Dar Jean plecase în vacanţă în 
Arizona, iar Kate nu ar fi ştiut cum să dea de ea, chiar dacă 
ar fi vrut. 

La patru şi jumătate sună Barbara Tompkins. 

— Doamnă Carpenter, asta-i culmea. Aseară, domnul 
doctor Smith m-a sunat şi, practic, mi-a impus să iau masa 
cu el. Apoi îmi tot spunea Suzanne. Şi vrea ca eu să-i spun 
Charles. M-a mai întrebat dacă am un prieten serios. Îmi 
pare rău, ştiu că-i datorez foarte mult, dar mă cam sperie şi 
mă pune pe gânduri. Am ajuns ca şi la serviciu să mă uit 
peste umăr, aşteptându-mă să-l văd stând la pândă pe 
undeva. Nu mai suport. Aşa nu mai merge. 

Kate Carpenter înţelese că trebuia să facă ceva. Singura 
persoană care îi veni în minte, căreia îi putea destăinui 
toate astea, era mama lui Robin Kinellen, Kerry McGrath. 

Kate ştia că Kerry e juristă, procuror adjunct în New 
Jersey, dar ea se afla şi în postura de mamă foarte 
recunoscătoare doctorului Smith, că se ocupase de fiica ei 
într-o situaţie gravă. De asemenea, îşi dăduse seama că 
Kerry McGrath ştia mai multe decât ea sau oricare dintre 
angajaţii doctorului Smith despre trecutul acestuia. Nu îşi 
dădea seama de ce făcuse Kerry verificări în privinţa 
doctorului, dar se gândea că nu avea intenţii rele. Kerry îi 
spusese că Smith nu numai că divorțase, dar era şi tatăl 
unei femei care fusese omorâtă. 


184 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Simţindu-se ca luda Iscarioteanul, Kate Carpenter îi dădu 
Barbarei Tompkins numărul de telefon de acasă al 
procurorului adjunct din comitatul Bergen, Kerry McGrath. 


67 


Mult timp după plecarea lui Bob Kinellen, Kerry şi Robin 
rămaseră pe canapea, fără să vorbească, umăr lângă umăr, 
cu picioarele pe măsuţa de servit cafeaua. 

Apoi, alegându-şi cu grijă cuvintele, Kerry spuse: 

— Orice m-ai auzit că am spus sau orice ai văzut că s-a 
întâmplat, fii sigură că tati te iubeşte foarte mult, Robin. Și 
e îngrijorat din pricina ta. Nu-mi place în ce s-a băgat, dar îi 
respect sentimentele pe care le are faţă de tine, chiar dacă 
m-a înfuriat atât de tare, încât l-am dat afară. 

— Te-ai înfuriat pe el când spunea că e îngrijorat din 
cauza mea. 

— Ei, haide, erau doar vorbe spuse la mânie. Mă scoate 
aşa de tare din sărite câteodată. Oricum, cred că atunci 
când o să fii mare, n-o să te laşi târâtă în probleme atât de 
clare pentru toţi ceilalţi, explicând că e vorba de o etică a 
situaţiei. Adică „poate să pară greşit, dar e necesar”. 

— Asta face tati? 

— Cred că da. 

— El ştie cine m-a fotografiat? 

— Bănuieşte. E în legătură cu un caz la care lucrează 
Geoff Dorso şi în care m-a rugat să-l ajut. Incearcă să 
elibereze din închisoare pe cineva de care e convins că e 
nevinovat. 

— Şi tu-l ajuţi? 

— De fapt, mi-am cam dat seama că, implicându-mă, mă 
leg la cap fără să mă doară. Acum am cam început să mă 
gândesc că poate am greşit, că există câteva motive foarte 
întemeiate să cred că clientul lui Geoff a fost chiar 
condamnat pe nedrept. Dar, pe de altă parte, cu siguranţă 
că n-o să te pun pe tine în pericol ca să dovedesc asta. |ţi 
promit. 


185 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Robin privi un timp drept înainte, apoi se întoarse spre 
mama ei. 

— Mami, n-are nicio noimă. E cu totul nedrept. ÎI 
condamni pe tati pentru ceva, pe urmă faci şi tu acelaşi 
lucru. Nu crezi că, dacă nu-l ajuţi pe Geoff, deşi te gândeşti 
că clientul lui n-ar trebui să fie în închisoare, e tot o „etică 
de situaţie”? 

— Robin! 

— Zău că da. la gândeşte-te şi tu. Şi acum, ce-ar fi să 
comandăm pizza? Mi-e foame. Şocată, Kerry îşi urmări fata 
cum se ridică şi se duce la sacoşa în care se aflau casetele 
video pe care aveau de gând să le vadă. Robin studie 
titlurile, alese o casetă şi reglă televizorul pe audio-video. 
Imediat după ce dădu drumul la film, spuse: Mami, sunt 
sigură că omul care mă urmărea ieri cu maşina voia să mă 
sperie. Nu cred că avea de gând să mă calce. Şi nu-mi pasă 
dacă mă duci tu la şcoală, iar Alison vine să mă ia. Ce 
importanţă are? 

Kerry se uită la fiica ei o clipă, apoi dădu din cap. 

— Are importanţă faptul că sunt mândră de tine şi mi-e 
ruşine de mine însămi. 

Apoi Kerry o îmbrăţişă pe Robin, după care îi dădu 
drumul şi se duse în bucătărie. 

După câteva minute, în timp ce pregătea farfuriile pentru 
pizza, telefonul sună şi o voce nesigură spuse: 

— Doamnă McGrath, sunt Barbara Tompkins. Îmi cer 
scuze că vă deranjez, dar doamna Carpenter, asistenta 
domnului doctor Charles Smith, mi-a sugerat să vă sun. 

In timp ce asculta, Kerry luă un pix şi începu să-şi noteze 
într-un carneţel. Barbara a fost la consultatie la doctorul 
Smith... El i-a arătat o fotografie... A întrebat-o dacă ar vrea 
să arate ca femeia din fotografie... A operat-o... A început 
să îi dea sfaturi... A ajutat-o să-şi aleagă un apartament... l- 
a recomandat pe cineva care s-o ajute la cumpărături... 
Acum îi spune Suzanne şi o urmăreşte... 

In cele din urmă, Tompkins spuse: 


186 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Doamnă McGrath, îi sunt foarte recunoscătoare 
domnului doctor Smith. Mi-a schimbat întreaga viaţă. Nu 
vreau să-l reclam la poliţie, ca să i se interzică să se mai 
apropie de mine. Nu vreau să-i fac niciun rău. Dar aşa nu se 
mai poate. 

— Ai simţit vreodată că eşti ameninţată fizic de el? o 
întrebă Kerry. 

Înainte de a răspunde încet, Tompkins ezită puţin. 

— Nu, nu chiar. Adică nu a încercat să mă agreseze fizic. 
Era, de fapt, foarte preocupat de mine, ca şi cum aş fi 
fragilă, ca un bibelou de porțelan. Dar, uneori, am simţit la 
el o furie teribilă, reţinută, poate chiar împotriva mea, care 
putea să răbufnească oricând cu uşurinţă. De exemplu, 
când a venit aseară să mă ia la restaurant, mi-am dat 
seama că nu era foarte fericit că mă pregătisem să plec 
imediat de acasă. Şi, pentru o clipă, m-am gândit că s-ar 
putea să răbufnească. N-am vrut să rămân singură cu el. 
Acum cred că, dacă aş fi refuzat, pur şi simplu, să mă 
întâlnesc cu el, ar fi putut să se înfurie foarte, foarte tare. 
Dar, cum v-am spus, a fost foarte drăguţ cu mine. Ştiu că o 
interdicţie de a se apropia de mine i-ar ştirbi foarte mult 
reputaţia. 

— Barbara, luni mă duc să mă întâlnesc cu doctorul. El 
nu ştie. Din câte îmi spui, şi mai ales din faptul că îţi zice 
Suzanne, suferă de o oarecare tulburare nervoasă. Sper să 
se lase convins să fie ajutat. Dar nu te pot sfătui să nu 
vorbeşti cu poliţia din New York dacă te temi. De fapt, cred 
că ar trebui să faci asta. 

— Nu încă. Am de făcut luna viitoare o călătorie de 
afaceri, dar îmi pot rearanja programul ca să plec 
săptămâna viitoare. Aş vrea să mai vorbesc cu 
dumneavoastră când mă întorc; şi o să mă hotărăsc atunci 
care va fi următorul pas. 


După ce închise telefonul, Kerry se prăbuşi pe un scaun 
de bucătărie, având în faţă însemnările pe care le făcuse în 
timpul conversaţiei. Situaţia devenise mult mai complicată. 

187 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Doctorul o urmărise pe Barbara Tompkins. Oare o hărţuise 
în acelaşi fel şi pe propria lui fiică? Dacă da, atunci probabil 
că al lui era Mercedesul, văzut de Dolly Bowles şi micuțul 
Michael, parcat în faţa casei lui Reardon în seara crimei. 

Îşi aminti de o parte din numărul de înmatriculare pe 
care doamna Bowles susţinea că îl văzuse. Reuşise Joe 
Palumbo să-l confrunte cu numărul lui Smith? 

Dar dacă doctorul Smith se întorsese împotriva Suzannei, 
tot aşa cum Barbara Tompkins se temea că se va întoarce 
împotriva ei? Dacă el era vinovat de moartea fiicei sale, 
atunci de ce îi era aşa de frică lui Jimmy Weeks să nu fie 
cumva implicat în uciderea Suzannei Reardon? 

Trebuie să aflu mai multe despre relaţia lui Smith cu 
Suzanne înainte de a mă întâlni cu el, ca să ştiu ce întrebări 
să-i pun, gândi Kerry. Specialistul acela în obiecte de artă, 
Jason Arnott, ar fi omul potrivit. Conform însemnărilor pe 
care le găsise în dosar, el îi fusese doar prieten, dar venea 
frecvent la New York şi o însoțea pe Suzanne la licitaţii sau 
mai ştiu eu pe unde. Poate că doctorul Smith s-a întâlnit cu 
el uneori. 

Îl sună pe Arnott, lăsându-i un mesaj pe robot, prin care îl 
ruga să îi dea un telefon. Apoi Kerry se întrebă dacă să mai 
formeze un număr. 

Dacă să-l sune pe Geoff, să-l roage să aranjeze o a doua 
întâlnire, la închisoare, cu Skip Reardon. 

Numai că, de data asta, ar vrea să fie de faţă atât mama, 
cât şi prietena lui, Beth Taylor. 


68 


Jason Arnott îşi plănuise să stea liniştit acasă vineri seara 
şi să-şi pregătească singur ceva de mâncare. Aşa că îşi 
trimisese menajera la cumpărături, iar ea adusese, după 
cum îi ceruse el, file de calcan, năsturel, mazăre păstăi şi 
franzelă caldă. Dar când Amanda Coble sună la ora cinci să- 
| invite să ia masa cu ea şi cu Richard la Clubul Comitatului 
Ridgewood, acceptă bucuros. 

188 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Soții Coble erau oameni drăguţi. Extrem de bogaţi, dar 
grozav de nepretenţioşi, amuzanţi, foarte, foarte inteligenţi. 
Richard lucra la o bancă internaţională, iar Amanda era 
decoratoare. Jason îşi mânuia cu succes propriii săi bani şi îi 
făcea o mare plăcere să discute cu Richard despre 
contracte şi pieţele străine. Ştia că Richard îi respecta 
opiniile, iar Amanda îi aprecia cunoştinţele în domeniul 
obiectelor vechi de artă. 

Îşi dădu seama că întâlnirea cu ei ar fi o schimbare bine 
venită după ziua agitată petrecută la New York cu Vera 
Todd. Prin soţii Coble, cunoscuse o serie de oameni 
interesanţi. De fapt, datorită lor dăduse o lovitură foarte 
fructuoasă în Palm Springs în urmă cu trei ani. 

Ajunse la uşa clubului chiar după ce Coble îşi lăsase 
maşina în grija valetului din parcare. Intră cu un pas în 
urma soţilor Coble, apoi se opri când aceştia se salutară cu 
o pereche foarte distinsă care tocmai pleca. Il recunoscu 
imediat pe bărbat. Era senatorul Jonathan Hoover. Se 
întâlniseră la câteva dineuri politice la care participase şi 
Hoover, dar nu se cunoscuseră niciodată personal. 

Femeia era într-un scaun cu rotile, dar, cu toate acestea, 
reuşea să arate distinsă ca o regină, îmbrăcată într-o rochie 
de seară, albastru închis, care îi ajungea până în vârful 
botinelor cu şireturi. Auzise că doamna Hoover avea 
probleme, dar nu o văzuse niciodată până acum. Cu ochiul 
format să surprindă şi cele mai mici amănunte, observă 
poziţia mâinilor ei,  împreunate, ascunzând parţial 
încheieturile umflate ale degetelor. 

Trebuie să fi fost o frumuseţe în tinereţe şi înainte de a 
ajunge în starea asta, îşi spuse el, studiind trăsăturile încă 
uimitor de frumoase, dominate de safirul ochilor ei. 

Amanda Coble îl văzu. 

— Jason, ai sosit, spuse ea şi îi făcu semn să se apropie. 
Vorbeam despre crimele alea oribile care au avut loc în 
Summit azi-dimineaţă. Atât domnul senator Hoover, cât şi 
Richard îl cunoşteau pe avocatul Mark Young. 


189 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— E foarte clar că e vorba de o răfuială mafiotă, interveni 
Richard Coble supărat. 

— Aşa e, răspunse Jonathan Hoover. Şi guvernatorul 
crede la fel. Ştim cu toţii cum a scăzut criminalitatea în 
ultimii opt ani datorită lui. lar acum avem nevoie de Frank 
Green ca tot ce a făcut el să rămână pe mâini bune. Vă pot 
spune un lucru: dacă Weeks ar fi fost judecat la un tribunal 
al acestui stat, fiţi siguri că procurorul general ar fi ajuns la 
o înţelegere cu Haskell şi ar fi obţinut o declaraţie de la el, 
iar aceste crime nu ar fi avut loc. lar acum Ryce, omul care 
a rezolvat de mântuială toată această afacere, vrea să fie 
guvernator. Voi face însă tot ce-mi stă în putinţă să nu se 
întâmple aşa. 

— Jonathan, murmură Grace Hoover a reproş. Se vede că 
e an electoral, nu-i aşa, Amanda? întrebă ea şi, în timp ce 
toţi zâmbeau, adăugă: Acum, nu vă mai reținem. 

— Soţia mea mă ţine din scurt de când ne-am cunoscut 
ca boboci la colegiu, îi explică Jonathan Hoover lui Jason. 
Mi-a părut bine să vă văd din nou, domnule Arnott. 

— Domnule Arnott, noi nu ne cunoaştem cumva? întrebă 
deodată Grace Hoover. 

Jason simţi că îi ticăie sistemul intern de alarmă. Îi 
trimitea semnale puternice de avertisment. 

— Nu cred, răspunse el încet. 

Sunt convins că mi-aş fi amintit, îşi spuse el. Atunci de ce 
crede că ne cunoaştem? 

— Nu ştiu ce mă face să cred că vă cunosc. Ei, sunt 
sigură că v-am confundat. La revedere. 

Deşi soţii Coble erau aceleaşi persoane interesante ca de 
obicei iar cina delicioasă, Jason îşi petrecu seara dorindu-şi 
din toată inima să fi rămas acasă şi să-şi fi gătit fileul de 
calcan. 

Când se întoarse acasă la zece şi jumătate, se simţi şi 
mai amărât după ce ascultă mesajul de pe robot. Era de la 
Kerry McGrath, care se prezentase a fi procuror adjunct în 
comitatul Bergen. li lăsase numărul de telefon şi îl rugase 
să o sune acasă pană la unsprezece în seara asta sau a 

190 


- MARY HIGGINS CLARK - 


doua zi de dimineaţă. După cum îi explica, voia să 
vorbească cu el în mod neoficial despre vecina şi prietena 
lui, Suzanne Reardon, victimă a unui asasinat. 


69 


Vineri seara, Geoff Dorso se dusese la masă la părinţii lui 
din Essex Fells. Era o obligaţie de care trebuia să se achite. 
Pe neaşteptate, sora lui, Marian, soţul acesteia, Don, şi cei 
doi copii gemeni ai lor veniseră de la Boston să-şi petreacă 
aici sfârşitul de săptămână. Mama lor încercase imediat să 
îi strângă pe toţi ceilalţi patru copii cu familiile lor, ca să-i 
întâlnească pe musafiri. Vineri era singura seară când 
ceilalţi puteau veni, astfel încât întâlnirea trebuia neapărat 
să aibă loc în acea zi. 

— Aşa că o să-ţi amâni orice alt program ai avea, nu, 
Geoff? îl rugase şi îi impusese în acelaşi timp mama lui 
când îl sunase în acea după-amiază. 

Geoff nu avea niciun plan, dar, dorind să pregătească 
terenul împotriva unei alte invitaţii de genul acesta pe 
viitor, insinuă: 

— Nu sunt sigur, mamă. Va trebui să contramandez 
ceva, dar... 

Numai că îi păru rău imediat că alesese această tactică. 
Curioasă, mama îl întrerupse pe un ton vioi: 

— A, Geoff, aveai o întâlnire! Ai cunoscut o fată drăguță? 
Nu contramanda întâlnirea. Adu-o şi pe ea. M-aş bucura s-o 
cunosc! 

Geoff oftă în sinea lui şi-i spuse: 

— Am glumit, mamă. N-am nicio întâlnire. Vin pe la şase. 

— Bine, dragă, îi spuse ea pe un ton care dădea de 
înţeles că plăcerea de a fi acceptat invitaţia era umbrită de 
faptul că nu urma să fie prezentată unei potenţiale nurori. 

Când termină convorbirea, Geoff recunoscu că, fiind 
vorba de seara următoare, ar fi tentat să îi propună lui 
Kerry să vină cu Robin la cină la părinţii lui. Probabil că şi-ar 
ieşi din minţi, gândi el. 

191 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Tulburat, îşi dădu deodată seama că, de mai multe ori în 
ziua aceea, se gândise că mamei lui i-ar plăcea de Robin 
foarte, foarte mult. 


La ora şase, ajunse la eleganta casă în stil Tudor, cu o 
arhitectură neregulată, pe care o cumpăraseră părinţii lui 
cu douăzeci de ani în urmă la o zecime din preţul ei actual. 
O casă ideală pentru familie când eram mici, îşi spuse el. Şi 
mai este şi acum pentru toţi nepoţii. Parcă maşina în faţa 
aripii vechi, unde locuia sora lui mai mică, încă nemăritată. 
După colegiu sau facultate, folosiseră pe rând apartamentul 
din aripa aceea. El stătuse acolo cât urmase Facultatea de 
Drept a Universităţii Columbia şi apoi încă doi ani după 
absolvire. 

Ce vremuri grozave, îşi aminti el, respirând aerul rece de 
noiembrie, cu gândul la căldura primitoare a încăperilor din 
casă, luminate din plin. Mintea îi zbură din nou la Kerry. Mă 
bucur că nu am fost un copil singur la părinţi, îşi spuse. Mă 
bucur că tata nu a murit când eram la colegiu şi că mama 
nu s-a recăsătorit şi nu s-a mutat la o depărtare de mii de 
kilometri. Probabil că lui Kerry nu i-a fost uşor. 

Ar fi trebuit s-o invit şi pe ea astăzi. De ce n-am făcut-o? 
Ştiu că nu vrea s-o cocoloşească nimeni, dar n-are cui să-i 
împărtăşească grijile. Nu o poate proteja pe Robin aşa cum 
ar putea familia asta să-şi protejeze unul dintre copii, dacă 
ar fi în primejdie. 

Merse în sus pe alee şi se lăsă copleşit de larma caldă, 
binecunoscută din momentele când cele trei generaţii 
Dorso se întâlneau. 

După ce se îmbrăţişă călduros cu ramura din Boston a 
familiei şi îi salută în treacăt pe cei pe care îi vedea în mod 
regulat, Geoff reuşi să se retragă în bibliotecă cu tatăl lui. 

Tapetată cu cărţi de drept şi ediţii cu dedicație, asta era 
singura cameră în care micii curioşi nu aveau acces. 
Edward Dorso turnă whisky pentru fiul lui şi pentru el. 
Acum pensionar în vârstă de şaptezeci de ani, fusese 


192 


- MARY HIGGINS CLARK - 


avocat specializat în afaceri şi firme şi numărase, cândva, 
multe companii de prim rang printre clienţii săi. 

Edward îl cunoscuse şi îl plăcuse pe Mark Young şi acum 
era nerăbdător să afle informaţii de culise despre crimă, pe 
care Geoff le-ar fi auzit pe la tribunal. 

— Nu-ţi prea pot spune mare lucru, tată, spuse Geoff. E 
greu de crezut că a fost o coincidenţă ca unul sau mai mulţi 
tâlhari să se gândească să dea o spargere aşa, la 
nimereală, şi să-l omoare pe Young, exact când cealaltă 
victimă, Haskell, era pe punctul de a ajunge la o înţelegere 
cu procurorul, urmând să depună, în schimb, mărturie 
împotriva lui Jimmy Weeks. 

— Aşa e. Şi, apropo, am luat astăzi masa la Trenton cu 
Sumner French. A venit vorba de ceva ce s-ar putea să te 
intereseze. Există în Philadelphia un membru al comisiei de 
sistematizare de care e sigur că, în urmă cu zece ani, îi 
furniza lui Weeks informații  confidenţiale despre 
construirea unei noi autostrăzi între Philly şi Lancaster. 
Weeks a achiziţionat proprietăţi foarte scumpe şi a obţinut 
un profit imens vânzându-le investitorilor, când proiectul de 
construire a autostrăzii a fost dat publicităţii. 

— Nimic nou, când e vorba de vinderea unor ponturi, 
remarcă Geoff. E o realitate a vieţii, iar poliţia aproape că-i 
neputincioasă. Aş putea spune că, uneori, e greu de 
dovedit. 

— Uite de ce ţi-am zis asta. Cred că Weeks cumpărase 
unele dintre aceste proprietăţi pe o nimica toată, fiindcă 
individul care le deţinea era disperat după bani. 

— Eu îl cunosc? 

— E clientul tău preferat, Skip Reardon. 

Geoff ridică din umeri. 

— Avem de a face cu un cerc vicios, tată, ştii asta. A fost 
doar unul dintre modurile de a i se mai da o dată la cap lui 
Skip Reardon. Mi-amintesc cum Tim Farrell zicea la vremea 
respectivă că Skip îşi lichida toată averea ca să-şi plătească 
apărarea. Pe hârtie, situaţia financiară a lui Skip arăta 
minunat, dar avea multe terenuri opţionate, o ipotecă mare 

193 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


pe o casă extravagantă şi o soţie care se purta de parcă ar 
fi fost măritată cu regele Midas. Dacă nu ar fi ajuns la 
închisoare, Skip ar fi fost un om bogat astăzi, pentru că era 
un om de afaceri priceput. Din câte mi-amintesc, el a 
vândut toate opţiunile la un preţ rezonabil practicat pe 
piaţă. 

— Ce preţ rezonabil, când cumpărătorul avea informaţii 
confidenţiale, spuse tatăl său caustic. Unul dintre zvonurile 
pe care le-am auzit e că Haskell, contabilul lui Weeks şi în 
acea vreme, ştia la rândul lui despre tranzacţie. Oricum, e o 
informaţie care ţi-ar putea fi utilă în vreun fel, cândva. 

Inainte ca Geoff să apuce să mai spună ceva, din spatele 
uşii se auzi un cor. 

— Bunicule, unchiule Geoff, masa e gata. 

— Şi iată că veni chemarea... cită Edward Dorso, 
ridicându-se în picioare. 

— Du-te tu înainte, tată, vin şi eu după tine. Vreau să văd 
ce mesaje am primit. 

Când auzi vocea guturală a lui Kerry, îşi lipi receptorul de 
ureche. Oare chiar spunea Kerry că vrea să meargă la 
închisoare să-l vadă pe Skip din nou? Că voia ca mama lui 
şi Beth Taylor să fie şi ele de față? 

— Doamne ajută, zise el cu glas tare. 

Luându-l de mână pe Justin, nepotul care fusese trimis 
după el, Geoff se lăsă târât în sufragerie unde ştia că mama 
aştepta nerăbdătoare ca toată lumea să se aşeze şi să-şi 
facă rugăciunea. 

După ce tatăl termină rugăciunea, mama adăugă: 

— Şi suntem atât de recunoscători că Marian şi Don, şi 
cei doi gemeni sunt alături de noi. 

— Mamă, doar nu trăim la Polul Nord, protestă Marian, 
făcându-i cu ochiul lui Geoff. Boston e doar la o distanţă de 
trei ore şi jumătate. 

— Dacă era după mama voastră, am fi întemeiat aici o 
tabără de familie, comentă tatăl cu un zâmbet amuzat. Aţi 
fi cu toţii aici, pe lângă fusta ei. 


194 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— N-aveţi decât să râdeţi de mine, spuse mama, dar îmi 
place foarte mult să vă văd pe toţi împreuna. E minunat să 
ştiu că trei dintre voi, fetelor, sunteţi la casa voastră, iar 
Vickey are un prieten atât de drăguţ cum e Kevin. 

Geoff urmări cum maică-sa se uită, zâmbind, la cei doi. 

— Acum, numai dacă l-aş vedea pe singurul nostru băiat 
că şi-a găsit fata potrivită... mai spuse ea, lăsând fraza 
neterminată, în timp ce toţi se întoarseră spre Geoff cu un 
surâs înţelegător. 

Geoff făcu o grimasă, apoi le răspunse cu un zâmbet, 
amintindu-şi că, atunci când nu avea ideea asta fixă, 
maică-sa era o femeie foarte interesantă, care predase 
literatură medievală la Universitatea Drew timp de 
douăzeci de ani. De fapt, lui îi puseseră numele de Geoffrey 
datorită marii admiraţii pe care o avea mama pentru 
Chaucer. 

Intre două feluri de mâncare, Geoff se strecură în birou şi 
o sună pe Kerry. Emoţionat, îşi dădu seama că părea 
bucuroasă să-l audă. 

— Kerry, poţi să te duci mâine să-l vezi pe Skip? Ştiu că 
mama lui şi Beth or să renunţe la tot ca să fie acolo când te 
duci tu. 

— Aş vrea să merg, Geoff, dar nu ştiu dacă o să pot. Ar fi 
prea de tot s-o las pe Robin, chiar şi acasă la Cassie. Copiii 
îşi petrec timpul mai mult pe afară şi stau exact pe un colţ 
expus. 

Geoff nu ştia că are o soluţie până nu se auzi spunând: 

— Atunci am o idee mai bună. Trec să vă iau cu maşina 
pe amândouă şi o putem lăsa pe Robin aici cu ai mei, cât 
suntem noi plecaţi. Sora mea e aici cu soţul ei şi cu copiii. 
Tocmai de asta or să vină şi ceilalţi nepoți. Robin o să aibă 
cu cine să se distreze şi, dacă asta nu-i destul, cumnatul 
meu e căpitan în poliţia din Massachusetts. Fii convinsă că 
aici o să fie în siguranţă. 


195 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Sâmbătă, 4 noiembrie 


7 


Jason Arnott nu dormi aproape toată noaptea, luptându- 
se să ia o hotărâre în legătură cu mesajul procurorului 
adjunct Kerry McGrath, chiar dacă ea afirmase în mod atât 
de delicat că îl sună în mod „neoficial”. 

La ora şapte se hotărî. O s-o sune şi, pe un ton 
curtenitor, civilizat, dar distant, o să-i spună că ar fi 
încântat să se întâlnească cu ea, cu condiţia să nu dureze 
prea mult. O să se scuze că se pregăteşte să plece într-o 
călătorie de afaceri. 

La Catskills, îşi promise Jason. O să mă ascund acolo. 
Nimeni n-o să mă găsească. Intre timp, totul o să treacă. 
Dar nu pot lăsa să se vadă că mă frământă ceva. 

După ce luă această decizie, căzu, în sfârşit, într-un somn 
adânc, somnul care îl cuprindea după ce îndeplinea cu 
succes o acţiune şi ştia că e din nou acasă, liber. 

Cum se sculă la nouă şi jumătate, o sună pe Kerry 
McGrath. Ea ridică receptorul imediat. Simţi o uşurare când 
auzi că îi mulțumea sincer. 

— Domnule Arnott, vă mulţumesc foarte mult că m-aţi 
sunat şi vă asigur că e vorba de ceva neoficial, spuse ea. 
Am aflat că eraţi, cu ani în urmă, prietenul şi expertul 
Suzannei Reardon în obiecte vechi de artă. În dosarul 
acesta au apărut elemente noi şi v-aş fi foarte 
recunoscătoare dacă mi-aţi oferi prilejul de a vorbi cu 
dumneavoastră despre relaţia pe care aţi observat-o între 
Suzanne şi tatăl ei, doctorul Charles Smith. Vă promit că nu 
voi abuza de timpul dumneavoastră. 


196 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Chiar era sinceră. Jason simţea imediat oamenii 
prefăcuţi, făcuse o carieră din asta, iar ea nu era prefăcută. 
Nu o să-i fie greu să vorbească despre Suzanne, îşi spuse 
el. Făcea deseori cumpărături cu ea, aşa cum făcuse 
cumpărături deunăzi cu Vera Shelby Todd. Fusese la multe 
dintre petrecerile lui, dar mai fuseseră acolo atâţia alţii. 
Nimeni nu putea trage vreo concluzie din asta. 

Jason acceptă explicaţia lui Kerry că promisese cuiva să 
vină să o ia la ora unu şi că putea să-l viziteze până la acea 
oră. 


71 


Kerry se hotărî să o ia şi pe Robin când se duse la Jason 
Arnott. Ştia că pe Robin o impresionase neplăcut să o vadă 
luptându-se cu Bob pe copia bileţelului lui Haskell şi se 
gândea că un dram la Alpine le-ar da prilejul să stea de 
vorbă câte o jumătate de oră la dus şi la întors. Işi reproşa 
scena cu Bob. Trebuia să-şi fi dat seama că nu-l putea face 
în niciun fel să-i dea bileţelul. Oricum, ştia ce era scris pe 
el. Îşi notase totul imediat ce-l văzuse, aşa că i-l va putea 
arăta lui Geoff mai târziu. 

Era o zi răcoroasă, din acelea care au darul să te 
învioreze. Acum, când ştia că va trebui să se uite serios pe 
dosarul Reardon şi să-l revadă cu adevărat, era hotărâtă să 
facă asta cât mai repede. 

Robin acceptă bucuroasă să vină cu ea, deşi insistase să 
se întoarcă la prânz. Voia să o invite pe Cassie la masă. 

Dar Kerry îi spuse că se gândise s-o ducă în vizită la 
familia lui Geoff cât timp ea avea o treabă la Trenton. 

— Asta fiindcă eşti îngrijorată din cauza mea, spuse 
Robin cu indiferenţă. 

— Aşa-i, recunoscu Kerry. Vreau să fii într-un loc unde te 
ştiu în siguranţă şi sunt convinsă că la familia Dorso o să fie 
bine. Luni, după ce te las la şcoală, o să vorbesc despre 
toate astea cu Frank Green. Dar, Rob, ştii că mergem acasă 


197 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


la domnul Arnott ca să stau de vorbă cu el între patru ochi. 
Ţi-ai adus cu tine o carte? 

— Ihîm. Mă întreb câţi dintre nepoţii şi nepoatele lui 
Geoff or să fie astăzi acolo. la să vedem. Are patru surori. 
Cea mai mică nu e măritată. Cea de după Geoff are trei 
copii, un băiat de nouă ani - el e cel mai apropiat de vârsta 
mea - o fată de şapte ani şi un băiat de patru ani. Cea dea 
doua soră a lui Geoff are patru copii, dar sunt cam mici, cel 
mai mare are şase ani, cred. Şi mai e cea cu doi gemeni de 
doi ani. 

— Rob, pentru numele lui Dumnezeu, de unde ştii toate 
astea? o întrebă Kerry. 

— Le-am aflat seară, în timpul mesei. Geoff ne-a povestit 
de ei. Tu erai cam departe, cred. Adică nu prea erai atentă 
la ce se vorbea. Oricum, cred c-o să fie grozav acolo. Zice 
că mama lui găteşte perfect. 

Când ieşeau din Closter şi intrau în Alpine, Kerry se uită 
la indicatoare. 

— Nu mai avem mult. 

După cinci minute se aflau pe un drum întortocheat care 
ducea la casa în stil european al lui Jason Arnott. Soarele 
strălucea pe structura casei, o combinaţie minunată de 
stuc, cărămidă şi lemn, cu ferestre înalte cu ramă metalică. 

— Uau! exclamă Robin. 

— Te cam face să simţi cât de modest trăim noi, remarcă 
Kerry în timp ce parca maşina în semicercul aleii din faţa 
casei. 

Jason Arnott le deschise uşa înainte ca ele să găsească 
butonul soneriei. Le salută prietenos. 

— Bună ziua, doamnă McGrath. Aceasta e asistenta 
dumneavoastră? 

— V-am spus că e o vizită neoficială, domnule Arnott, 
spuse Kerry, prezentându-i-o pe Robin. Ar putea aştepta 
aici cât stăm noi de vorbă, spuse ea, arătând un scaun 
lângă o sculptură în bronz reprezentând doi cavaleri în 
mărime naturală, care se luptau. 


198 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— A, nu. O să se simtă mult mai bine în biroul cel mic, 
spuse Arnott şi îi făcu semn spre o cameră din stânga 
holului de la intrare. Noi doi putem merge în bibliotecă. E 
după birou. 

Parcă ar fi un muzeu, îşi spuse Kerry, mergând în urma 
lui Arnott. l-ar fi plăcut să se poată opri să admire 
splendidul tapet de pe perete, mobila elegantă, picturile, 
întreaga armonie a interiorului. Concentrează-te la ce ai de 
făcut, îşi atrase singură atenţia. l-ai promis că stai doar o 
jumătate de oră. 

După ce se aşezară faţă în faţă în fotoliile de piele, îi 
spuse: 

— Domnule Arnott, Robin s-a rănit la faţă într-un 
accident, acum câteva săptămâni, şi a fost tratată de 
doctorul Charles Smith. 

Arnott ridică din sprincene. 

— Doctorul Charles, tatăl Suzannei Reardon? 

— Exact. La ambele consultaţii ulterioare am văzut, în 
cabinetul lui, câte o pacientă care semăna uimitor cu 
Suzanne Reardon. 

Arnott se uită la ea consternat. 

— Sper că era o coincidenţă. Doar nu vreţi să spuneţi că 
o recreează în mod intenţionat pe Suzanne. 

— E foarte interesant cum vedeţi dumneavoastră 
lucrurile, domnule Arnott. Mă aflu aici pentru că, aşa cum v- 
am spus la telefon, trebuie să o cunosc mai bine pe 
Suzanne. Trebuie să aflu în ce relaţii era cu tatăl ei şi, în 
măsura în care ştiţi, cu soţul ei. 

Arnott se lăsă pe spătarul fotoliului, privi în tavan şi îşi 
împreună mâinile sub bărbie. 

E aşa de teatral, gândi Kerry. Vrea să mă impresioneze. 
De ce oare? 

— Să încep cu ziua în care am cunoscut-o pe Suzanne. 
Era acum vreo doisprezece ani. Într-o bună zi, pur şi simplu, 
mi-a sunat la uşă. Trebuie să vă spun că era o fată 
extraordinar de frumoasă. S-a prezentat şi mi-a explicat că 
ea şi soţul ei îşi construiau o casă în cartier, pe care voiau 

199 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


s-o decoreze cu obiecte vechi de artă, şi auzise că eu îmi 
însoţeam prietenii la licitaţii. l-am spus că e adevărat, dar 
nu mă consider un decorator şi nici nu vreau să fiu luat 
drept un consilier de profesie. 

— Primiţi comision pentru serviciile dumneavoastră? 

— La început, nu primeam. Dar când mi-am dat seama 
că-mi petreceam timpul în mod foarte plăcut, însoţind tot 
felul de oameni drăguţi, avertizându-i care ar fi achiziţiile 
proaste, am stabilit un comision rezonabil. La început, nu 
mă interesa să mă ocup de Suzanne. Mă cam sufoca, 
înţelegeţi? 

— Dar v-aţi ocupat până la urmă? 

Arnott ridică din umeri. 

— Doamnă McGrath, Suzanne obținea tot ce voia. De 
fapt, când şi-a dat seama că mă enervează dacă-mi face 
curte, a început să-şi schimbe tactica. Ştia să fie foarte 
amuzantă. În cele din urmă, am devenit prieteni foarte 
buni. De fapt, îi simt lipsa foarte mult. Era o pată de culoare 
la petrecerile pe care le dădeam. 

— Venea cu Skip? 

— Rareori. El se plictisea, iar musafirii mei nu-l prea 
considerau simpatic. Acum, nu mă înţelegeţi greşit. Era un 
tânăr manierat şi bine crescut, dar total diferit de mulţi 
dintre cei pe care îi cunosc. Genul de om care se scoală 
dimineaţa devreme, munceşte mult şi nu-l interesează 
vorbele goale, după cum îi spusese Suzannei într-o seară, 
când o lăsase aici şi se dusese acasă. 

— Ea venise cu maşina ei în seara aceea? 

Arnott zâmbi. 

— Suzanne nu avea niciodată probleme să găsească pe 
cineva s-o ia cu maşina. 

— Cum vi s-a părut relaţia dintre Suzanne şi Skip? 

— Ciudată. l-am cunoscut în ultimii lor doi ani de 
căsnicie. La început, păreau foarte îndrăgostiţi unul de 
celălalt, dar, în cele din urmă, a reieşit că ea se plictisise de 
el. Spre sfârşit, ieşeau foarte rar împreună. 


200 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Doctorul Smith spunea că Skip era deosebit de gelos 
pe Suzanne şi că o ameninţase. 

— Chiar dacă a făcut-o, Suzanne nu mi-a mărturisit asta 
niciodată. 

— Cât de bine l-aţi cunoscut pe doctorul Smith? 

— Ca oricare alt prieten de-al ei, cred. Dacă mergeam cu 
Suzanne la New York în zilele când cabinetul lui era închis, 
ne însoțea de multe ori. In cele din urmă, atenţia pe care i- 
o arăta începuse s-o deranjeze. Spunea lucruri de genul: 
„Aşa-mi trebuie dacă i-am spus că venim astăzi aici.” 

— Şi-i dădea şi lui de înţeles că o agasează? 

— După cum nu se abţinea să-şi arate în public 
indiferența faţă de Skip, tot aşa nu făcea niciun efort să-şi 
ascundă iritarea faţă de doctorul Smith. 

— Ştiaţi că a fost crescută de mama ei şi de un tată 
vitreg? 

— Da. Mi-a spus că avusese o copilărie nefericită. 
Surorile ei erau invidioase pentru felul cum arăta. O dată a 
zis: „Intr-un fel, am dus o viaţă ca Cenuşăreasa.” 

Asta e şi răspunsul la următoarea mea întrebare, îşi 
spuse Kerry. Era clar că Suzanne nu îi mărturisise lui Arnott 
că în copilărie ea fusese, de fapt, sora cea urâţică numită 
Susie. 

Deodată îi veni în minte o întrebare neaşteptată: 

— Cum îi spunea doctorului Smith? 

Arnott făcu o pauză. 

— Fie doctore, fie Charles, răspunse el după un timp. 

— Nu tată. 

— Niciodată. Cel puţin, din câte-mi aduc aminte, îi 
răspunse Arnott, apoi se uită la ceas. 

— Ştiu, v-am promis să nu vă rețin prea mult, dar aş vrea 
să mai aflu ceva. Suzanne avea vreo legătură cu un alt 
bărbat? Mai exact, cu Jimmy Weeks? 

Arnott păru să se gândească înainte de a răspunde. 

— Eram toţi chiar în camera asta când i-am prezentat-o 
lui Jimmy Weeks. A fost prima şi ultima dată când el s-a 
aflat aici. Li s-au cam aprins călcâiele unul după celălalt. 

201 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Poate că ştiţi, Weeks avea un aer aşa de sigur pe sine şi 
asta a impresionat-o imediat pe Suzanne. Şi, fireşte, Jimmy 
era mereu atras de femeile frumoase. Suzanne se lăuda că, 
după ce s-au cunoscut, au început să se întâlnească 
deseori la Clubul Palisades Country, unde ea îşi petrecea 
mult timp. Cred că Jimmy era deja membru al acelui club. 

Cu gândul la spusele băiatului de mingi, Kerry îl mai 
întrebă: 

— lar ea era încântată de asta? 

— A, foarte. Deşi nu cred că-i dezvăluise asta lui Jimmy. 
Ştia că Jimmy avea multe iubite şi tocmai de aceea îi 
plăcea să-l facă gelos. Vă amintiţi de una dintre primele 
secvenţe din Pe aripile vântului, cea în care Scarlett îi 
strânge pe toţi amorezii celorlalte femei? 

— Da. 

— Aşa făcea şi Suzanne a noastră. Ar fi fost de presupus 
că depăşise vârsta să se mai poarte aşa. Pentru că e totuşi 
un truc foarte adolescentin, nu? Dar n-a existat bărbat 
căruia Suzanne să nu încerce să-i sucească minţile. De asta 
femeile nu o prea înghiţeau. 

— Şi care era reacţia doctorului Smith la flirturile ei? 

— Era revoltat, aş putea spune. Cred că, dacă ar fi putut, 
Smith ar fi construit un ţarc în jurul ei, ca să-i ţină pe ceilalţi 
la distanţă, aşa cum la muzee se instalează cordoane în 
jurul obiectelor celor mai preţioase. ` 

Nici nu ştii cât de aproape eşti de adevăr, gândi Kerry. Işi 
aminti ce îi spusese Deidre Reardon despre relaţia 
doctorului Smith cu Suzanne, că o trata ca pe un obiect. 

— Dacă teoria dumneavoastră este corectă, domnule 
Arnott nu ar fi acesta un motiv ca doctorul Smith să aibă 
resentimente faţă de Skip Reardon? 

— Resentimente? Cred că era mai mult de atât. Cred că-l 
ura. 

— Domnule Arnott, ați avea vreun motiv să credeți că 
Suzanne primea bijuterii şi de la alţi bărbaţi decât de la 
soţul sau tatăl ei? 


202 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Chiar dacă era aşa, eu n-am fost de faţă să ştiu. 
Suzanne avea câteva bijuterii foarte frumoase, asta ştiu. 
Skip îi cumpăra câte ceva în fiecare an, de ziua ei şi de 
Crăciun, de fiecare dată după ce ea îi spunea exact ce-şi 
doreşte. Avea, de asemenea, câteva unicate Cartier mai 
vechi pe care cred că i le dăduse tatăl ei. 

Sau, cel puţin, aşa spunea el, gândi Kerry, apoi se ridică. 

— Domnule Arnott, credeţi că Skip Reardon a ucis-o pe 
Suzanne? 

Se ridică şi el în picioare. 

— Doamnă McGrath, mă consider foarte priceput la 
obiecte de artă şi mobilă stil. Dar mă pricep mai puţin să 
judec oamenii, însă nu e oare adevărat că dragostea şi 
banii sunt principalele două motive pentru a ucide pe 
cineva? Imi pare rău să spun că, în acest caz, Skip ar fi 
putut avea ambele motive. Nu credeţi? 


Jason urmări de la fereastră cum maşina lui Kerry dispăru 
de pe aleea din faţa casei. Derulând în gând scurta lor 
discuţie, simţea că oferise suficiente amănunte ca să se 
facă util, dar fusese destul de vag ca, asemenea acuzării şi 
apărării de acum zece ani, Kerry să ajungă la concluzia că 
nu mai avea de ce să-i pună şi alte întrebări. 

Dacă cred că Skip Reardon a ucis-o pe Suzanne? Nu, nu 
cred, doamnă McGrath, îşi spuse el. Cred că, la fel ca mulţi 
alţi bărbaţi, Skip ar fi fost în stare să-şi omoare nevasta. 
Numai că în seara aceea cineva i-a luat-o înainte. 


72 


Fără îndoială, Skip Reardon avusese una dintre cele mai 
proaste săptămâni din viaţa lui. Scepticismul din ochii 
procurorului adjunct Kerry McGrath, când venise la el în 
vizită, nu făcuse decât să umple paharul în care deja îi 
turnase amărăciune ştirea că, probabil, nu va mai putea 
face noi recursuri. 


203 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Parcă auzea în gând un cor antic repetându-i într-una: 
„Încă douăzeci de ani până vei putea fi eliberat 
conditionat.” îi răsunau în minte cuvintele astea iar şi iar. 
Toată săptămâna, în loc să citească sau să se uite seara la 
televizor, Skip privise la fotografiile de pe pereţii celulei. 

Aproape toate le înfăţişau pe Beth şi pe mama lui. Unele 
dintre ele erau făcute în urmă cu şaptesprezece ani, când 
el avea douăzeci şi trei de ani şi abia începuse să se 
întâlnească cu Beth. Ea lucra de curând ca profesoară, iar 
el tocmai înființase Compania de Construcţii Reardon. 

În cei zece ani de când se afla la închisoare, Skip 
petrecuse multe ore privind fotografiile şi întrebându-se 
cum de-i mersese aşa de rău. Dacă n-ar fi întâlnit-o pe 
Suzanne în acea seară, ar fi fost însurat cu Beth de 
paisprezece sau cincisprezece ani. Probabil ar fi avut deja 
doi sau trei copii. Oare cum o fi să ai un băiat sau o fată? se 
întreba el. 

l-ar fi construit lui Beth o casă pe care ar fi plănuit-o 
împreună, nu acea construcţie nebunească şi modernă, 
imaginata de un arhitect la cererea Suzannei şi pe care 
ajunsese s-o deteste. 

În toţi aceşti ani petrecuţi în închisoare îşi aflase sprijinul 
în conştiinţa nevinovăţiei sale, în încrederea în sistemul 
judiciar american şi în convingerea că, într-o zi, coşmarul 
va lua sfârşit. În visele sale, Curtea de Apel era de acord că 
doctorul Smith minţise, iar Geoff apărea la închisoare într-o 
bună zi, spunând: „Să mergem, Skip. Eşti liber.” 

Regulamentul închisorii îi permitea lui Skip să dea două 
telefoane cu taxă inversă pe zi. De obicei, le suna pe mama 
şi pe Beth de două ori pe săptămână. Cel puţin una dintre 
ele venea să-l vadă sâmbătă sau duminică. 

Săptămână asta, Skip nu o sunase pe niciuna din ele. Se 
hotărâse. N-o să-i mai dea voie lui Beth să-l viziteze. 
Trebuia să-şi vadă de viaţa ei. O să împlinească în curând 
patruzeci de ani, gândi el. Ar trebui să-şi găsească pe 
cineva, să se mărite, să aibă copii. Ei îi plăceau copiii. 


204 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Tocmai de asta şi-a ales meseria de profesor şi apoi de 
pedagog. 

Skip mai hotărâse ceva: n-o să-şi mai piardă vremea 
desenând camere şi case, cu gândul că, într-o zi, o să 
reuşească să le construiască. Când o să iasă din închisoare, 
dacă o să iasă vreodată, o să aibă deja şaizeci de ani. Prea 
târziu să o ia de la capăt. In plus, n-o să mai aibă pe nimeni 
pe lume. 

De asta, sâmbătă dimineaţa, când îl anunţară că îl 
sunase avocatul lui, Skip merse la telefon ferm hotărât să-i 
ceară şi lui Geoff să uite de el. Şi el ar trebui să-şi vadă de 
treburile lui. Se supără când auzi că venea să-l vadă Kerry 
McGrath împreună cu mama lui şi cu Beth. 

— Ce vrea să facă McGrath, Geoff? întrebă el. Să le arate 
mamei şi lui Beth că-şi pierd timpul încercând să mă scoată 
de aici? Să le arate cum fiecare argument în favoarea mea 
e, de fapt, un argument împotriva mea? Spune-i lui 
McGrath că nu mai vreau să aud de asta. Instanţa a făcut o 
treabă bună când m-a condamnat. 

— Taci din gură Skip, izbucni Geoff foarte hotărât. Tu nu 
ştii câte probleme are Kerry că se interesează de tine. A 
fost chiar ameninţată că fiica ei de zece ani ar putea păţi 
ceva dacă nu renunţă. 

— Ameninţare? Din partea cui? 

Skip privi la receptorul pe care îl ţinea în mână, ca şi cum 
acesta ar fi fost un obiect ciudat. li era imposibil să 
priceapă că fiica lui Kerry McGrath fusese ameninţată din 
cauza lui. 

— Nu numai cine, dar şi de ce? Suntem convinşi că 
Jimmy Weeks e răspunsul la întrebarea „cine”. Cât despre 
„de ce”, dintr-un anume motiv se teme de redeschiderea 
dosarului. Ascultă ce-ţi spun: Kerry vrea să revadă fiecare 
cuvinţel din dosarul ăsta împreună cu tine, cu mama ta şi 
cu Beth. Are o groază de întrebări pentru fiecare dintre voi. 
Şi mai are să-ţi spună o mulţime de lucruri despre doctorul 
Smith. Nu mai trebuie să-ţi amintesc ce urmări a avut 
asupra ta declaraţia lui. O să venim acolo la sfârşitul 

205 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


programului de vizită, aşa că încearcă să fii coerent. Asta-i 
cea mai bună şansă pe care am avut-o vreodată să te 
scoatem de la închisoare. Ar putea fi şi ultima. 

Skip auzi clicul telefonului. Un gardian îl duse înapoi în 
celulă. Se aşeză pe pat şi îşi cufundă capul în palme. Fără 
să vrea, licărul de speranţă despre care crezuse că s-a stins 
definitiv revenise şi îi cuprinsese întreaga fiinţă. 


73 


La ora unu, Geoff trecu să le ia pe Kerry şi pe Robin. 
Când ajunseră la Essex Fells, le conduse în casă şi făcu 
prezentările. Seara trecută, după cină, le explicase pe scurt 
adulţilor din familie motivul pentru care o aducea pe Robin 
aici. 

Imediat, mama lui simţi din instinct că femeia la care 
Geoff se referea ca fiind „mama lui Robin” trebuie să aibă o 
semnificaţie specială pentru băiatul ei. 

— Sigur, să o aduci pe Robin să stea aici după-amiază, 
spuse ea. Bietul copil, cum îi poate trece cuiva prin cap să-i 
facă vreun rău. Şi, Geoff, după ce tu şi mama ei, Kerry 
parcă spuneai că o cheamă, vă întoarceţi de la Trenton, 
trebuie să rămâneţi să luaţi cina cu noi. 

Geoff ştia că nu va avea niciun succes cu un răspuns 
evaziv de genul „Bine, o să vedem”. Aşa că, dacă nu apare 
nimic neprevăzut în seara asta, o să rămânem la masă la 
mama, îşi spuse el. 

Remarcă imediat expresia de aprobare din privirea 
mamei când o văzu pe Kerry. Era îmbrăcată cu o haină din 
păr de lamă, strânsă în talie cu curea, şi pantaloni asortaţi. 
Un pulover pe gât, verde închis, îi punea în evidenţă 
sclipirile verzi din ochii săi căprui deschis. Părul îi cădea 
liber peste guler. Singurul fard, pe lângă ruj, părea să fie o 
umbră de culoare pe pleoape. 

Apoi îşi dădu seama că mamei îi plăcu când Kerry îşi 
exprimă sincer, dar fără un potop de cuvinte, recunoştinţa 
că o putea lăsa pe Robin să stea acolo. Mama insistase 


206 


- MARY HIGGINS CLARK - 


mereu că oamenii trebuie să-şi moduleze bine tonul, gândi 
el. 

Robin fu încântată să afle că toţi cei nouă nepoți erau pe 
undeva prin casă. 

— Don o să te ia pe tine şi pe cei doi mai mari la Sports 
World, o anunţă doamna Dorso. 

Kerry dădu din cap şi murmură: 

— Păi, nu ştiu... 

— Don e cumnatul meu, căpitan de poliţie în 
Massachusetts, îi explică Geoff. O să se ţină scai de copii. 

Era clar că Robin abia aştepta să se distreze. Privi cum 
gemenii de doi ani, urmăriţi de vărul lor de patru ani, 
trecură în fugă pe lângă ei. 

— E cam hărmălaie pe aici, observă ea încântată. La 
revedere, mami. 


În maşină, Kerry se lăsă pe spătarul scaunului şi oftă. 

— Doar nu eşti îngrijorată, spuse Geoff. 

— Nu, deloc. Era doar un oftat de uşurare. Şi, acum, lasă- 
mă să-ţi spun ceva ce nu ţi-am spus până acum. 

— Anume? 

— Despre copilăria Suzannei şi ce vedea ea când se 
privea în oglindă. Despre felul în care se poartă doctorul 
Smith cu una dintre pacientele căreia i-a dat chipul 
Suzannei. Şi despre ce am aflat azi dimineaţă de la Jason 
Arnott. 


Deidre Reardon şi Beth Taylor se aflau deja la închisoare, 
în sala de primire a vizitatorilor. După ce îşi trecură numele 
în registru, Geoff şi Kerry veniră lângă ele, iar Geoff i-o 
prezentă pe Kerry lui Beth. 

Cât aşteptau să fie chemaţi, Kerry conduse, în mod 
intenţionat, conversaţia pe o pistă neutră. Ştia despre ce 
voia să stea de vorbă când vor fi împreună cu Skip, dar 
prefera să lase această discuţie pentru atunci. Nu voia să 
piardă spontaneitatea momentului în care fiecare dintre cei 
trei îi reamintea câte ceva celuilalt, pe măsură ce ea urma 

207 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


să le pună întrebări. Înţelegând motivul pentru care 
doamna Reardon se arătase reţinută încă de la început, se 
concentră asupra unei discuţii cu Beth Taylor, pe care o 
plăcu imediat. 

La ora trei fix fură conduşi în sala unde membrii familiei 
şi prietenii îi vizitau pe deţinuţi. Astăzi era mai aglomerat 
decât în timpul vizitei pe care o făcuse Kerry în săptămâna 
care trecuse. Dezamăgită, Kerry se gândi că ar fi fost poate 
mai bine să fi cerat în mod oficial una dintre sălile oferite 
când procurorul şi avocatul apărării făceau împreună o 
vizită. Dar asta ar fi însemnat să se înregistreze ca fiind 
procuror adjunct în comitatul Bergen, în vizită la un 
criminal condamnat, lucru pe care încă nu era pregătită să-l 
facă. 

Reuşiră să se aşeze la o masă într-un colţ, loc în care 
zgomotul din jur era oarecum estompat. Când gardianul îl 
aduse pe Skip, atât Deidre Reardon, cât şi Beth, săriră în 
sus. După ce gardianul îi scoase cătuşele lui Skip, Beth se 
dădu înapoi în timp ce Deidre îşi îmbrăţişa băiatul. 

Apoi Kerry urmări felul în care se priveau Beth şi Skip. 
Expresia de pe chipurile lor şi sărutul lor reţinut spuneau 
mai mult despre sentimentele ce îi legau decât cea mai 
înflăcărată şi ostentativă îmbrăţişare. Atunci, Kerry retrăi cu 
intensitate momentul acela petrecut în instanţă când Skip 
Reardon, cu chipul răvăşit de durere, primise vestea 
condamnării la minimum treizeci de ani şi protestase în 
mod tulburător spunând că doctorul Smith e un mincinos. 
Revăzând acum în minte acel moment, îşi dădu seama că, 
deşi la vremea respectivă ştia foarte puţine despre dosarul 
în cauză, ei tot i se păruse că întrezăreşte în acea zi o undă 
de adevăr în glasul lui Skip Reardon. 

Adusese cu ea un carneţel galben pe care îşi scrisese o 
serie de întrebări, lăsând loc sub fiecare pentru a-şi nota 
răspunsurile. Le spuse pe scurt ce o îndemnase să facă 
această nouă vizită: povestea lui Dolly Bowles despre 
Mercedesul care apăruse în seara morţii Suzanne; faptul că 
Suzanne fusese în copilărie deosebit de urâtă; faptul ciudat 

208 


- MARY HIGGINS CLARK - 


că doctorul Smith îi recrease chipul la alte paciente, printr-o 
operaţie; atracţia lui Smith faţă de Barbara Tompkins; 
faptul că, în cursul anchetei, apăruse numele lui Jimmy 
Weeks; şi, în sfârşit, ameninţarea la adresa lui Robin. 

Kerry admiră faptul că toţi trei, după primul şoc, nu îşi 
pierduseră vremea să comenteze cele aflate de la ea. Beth 
Taylor îl luă de mână pe Skip şi întrebă: 

— Ce am putea face noi acum? 

— Mai întâi, să limpezim lucrurile: acum am mari îndoieli 
că Skip e vinovat, şi, dacă reuşim să descâlcim lucrurile, 
aşa cum mă aştept eu, o să fac tot ce-mi stă-n putinţă să-l 
ajut pe Geoff să obţină anularea verdictului. Aşa văd eu 
lucrurile, le spuse Kerry. Skip, acum o săptămână, după ce 
am stat de vorbă, ai ajuns la concluzia că nu te cred. Nu-i 
deloc adevărat. Dar mă gândeam, aveam chiar 
convingerea, că nimic din ceea ce auzisem nu ar putea fi 
interpretat în două feluri: în favoarea şi împotriva ta. 
Fireşte, nu aflasem nimic care să ofere un temei pentru un 
nou recurs. Nu-i aşa, Geoff? Geoff încuviinţă din cap. 
Declaraţia doctorului Smith a contribuit în cea mai mare 
măsură la acuzarea ta, Skip. Singura mare speranţă 
rămâne discreditarea acelei declaraţii. Şi singurul mod în 
care cred că am putea face asta este să-l încolţim, 
prezentând unele dintre minciunile lui şi confruntându-l cu 
ele, explică Kerry şi continuă fără a da vreunuia dintre ei 
prilejul să vorbească. Am deja răspunsul la prima întrebare 
pe care voiam s-o pun: Suzanne nu ţi-a mărturisit niciodată 
că a făcut operaţie estetică. Şi hai să lăsăm formalităţile. 
Spune-mi Kerry. 

Apoi, timp de o oră şi cincisprezece minute, îi bombardă 
cu întrebări: 

— În primul rând, a pomenit vreodată Suzanne de Jimmy 
Weeks? 

— Doar întâmplător, îi răspunse el. Ştiu că era şi el 
membru al clubului şi că, uneori, la o partidă în patru, făcea 
pereche cu el. Se mândrea tot timpul cu rezultatele ei la 
golf. Dar când şi-a dat seama că devin suspicios că e 

209 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


încurcată cu cineva, a început să nu mai pomenească decât 
de femeile cu care juca. 

— Weeks nu e individul acela aflat în proces pentru 
evaziune fiscală? întrebă Deidre Reardon. 

Kerry confirmă, dând din cap. 

— De necrezut. lar eu mă gândeam ce cumplit e că 
guvernul îl hăituieşte. Anul trecut am participat la marşul 
împotriva cancerului, şi el ne-a lăsat să desfăşurăm 
acţiunea pe proprietatea lui din Peapeck. Şi-a dat şi el 
semnătura pentru asta şi a făcut apoi o donaţie imensă. Ca 
să aflu acum de la tine că era încurcat cu Suzanne şi că-i 
ameninţă fetiţa! 

— Jimmy Weeks şi-a luat toate măsurile ca imaginea sa 
publică de băiat bun să fie întreţinută cu grijă, îi spuse 
Kerry. Nu eşti singura care crede că Weeks e victima 
hărţuielii guvernului. Dar aveţi încredere în mine că 
adevărul va ieşi la iveală, mai spuse ea şi se întoarse spre 
Skip. Aş vrea să-mi descrii bijuteriile pe care crezi că 
Suzanne le-a primit de la un alt bărbat. 

— Una era o brățară de aur cu semnele zodiilor gravate 
în argint, mai puţin Capricornul, care se afla în centru, 
încrustat cu diamante. Suzanne era născută în zodia 
Capricornului. Era în mod clar o bijuterie scumpă. Când am 
întrebat-o, mi-a spus că o are de la tatăl ei. Când m-am 
întâlnit cu el, i-am mulţumit pentru generozitatea lui şi, aşa 
cum mă aşteptam, nu ştia despre ce vorbesc. 

— Asta e un obiect căruia am putea să-i dăm de urmă. 
Am putea face un fluturaş pe care să-l distribuim bijutierilor 
din New Jersey şi Manhattan, spuse Kerry. E uimitor câţi 
dintre ei îşi pot aminti de o bijuterie pe care au vândut-o cu 
ani în urmă sau pot să recunoască stilul cuiva când e vorba 
de un unicat. 

Skip îi mai spuse de un inel cu smaralde şi diamante care 
arăta ca o verighetă. Diamantele alternau cu smaraldele şi 
erau montate pe un inel subţire din aur roşiatic. 

— Şi despre ăsta spunea că e de la tatăl ei? 


210 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Da. Varianta ei era că Smith încearcă să recupereze 
anii când nu-i oferise nimic. Zicea că unele erau bijuterii de 
familie de la mama ei. Asta părea mai uşor de crezut. Avea 
şi o broşă în formă de floare care era, evident, foarte 
veche. 

— Îmi aduc aminte de ea, spuse Deidre Reardon. Avea 
prinsă de ea, cu un lanţ de argint, o altă broşă mai mică, în 
formă de boboc. Am şi acum o fotografie decupată dintr-un 
ziar local în care Suzanne purta broşa aceea la nu ştiu ce 
acţiune de caritate. Skip, o altă bijuterie care părea să fie o 
moştenire de familie era brăţara cu diamante pe care o 
purta Suzanne când a murit. 

— Unde se aflau bijuteriile Suzannei în seara aceea, 
întrebă Kerry. 

— Cele pe care nu le avea pe ea se aflau în caseta de 
bijuterii de pe masa de toaletă, îi răspunse Skip. Ar fi 
trebuit să le pună în seiful din debaraua ei, dar, în general, 
nu-şi prea făcea asemenea griji. 

— Skip, potrivit declaraţiilor tale de la proces, în seara 
aceea lipseau mai multe lucruri din dormitor. 

— Sunt sigur că lipseau două lucruri. Unul era broşa în 
formă de floare. Problema e că nu pot jura că în ziua aceea 
fusese în caseta de bijuterii. Dar bag mâna în foc că a 
dispărut o ramă miniaturală care se afla pe noptieră. 

— Cum arăta? îl întrebă Kerry. 

— Lasă-mă să-i spun eu, interveni Deidre Reardon. Ştii, 
Kerry, rama aceea mică era nespus de frumoasă. Se 
spunea că fusese făcută de un ucenic al bijutierului 
Fabergé. Soţul meu se afla în armată şi, după război, a 
cumpărat-o din Germania. Era un oval de email cu o 
margine din aur încrustată cu perle. Fusese darul de nuntă 
pentru Skip şi Suzanne. 

— Suzanne îşi pusese o poză de-a ei în ramă, explică 
Skip. 

Kerry observă că gardianul se uita la ceasul de pe 
perete. 


211 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— Nu mai avem decât câteva minute, spuse ea grăbită. 
Când ai văzut ultima oară rama, Skip? 

— În dimineaţa acelei zile, când m-am îmbrăcat, era 
acolo. Îmi amintesc bine, pentru că m-am uitat la ea când 
mi-am mutat lucrurile în buzunarul de la costumul pe care-l 
îmbrăcasem. În seara aceea, când poliţiştii mi-au spus că 
mă iau să mă ancheteze, unul dintre ei a venit sus cu mine, 
cât mi-am tras pe mine un pulover. Rama nu mai era acolo. 

— Dacă Suzanne avea o relaţie cu un alt bărbat, se poate 
să-i fi dat lui fotografia în ziua aceea? 

— Nu. Era una dintre cele mai bune fotografii ale ei şi-i 
plăcea s-o admire. Şi nu cred că ar fi avut obrazul să-i ofere 
cuiva cadou darul de nuntă al mamei mele. 

— Nu a mai apărat niciodată? întrebă Kerry. 

— Niciodată. Dar când am încercat să spun că fusese 
furată, procurorul a susţinut că, dacă ar fi trecut pe acolo 
vreun hoţ, ar fi dispărut toate bijuteriile. 

Clopoţelul anunţă sfârşitul programului de vizită. De data 
aceasta, Skip se ridică, îşi luă mama pe după umeri, cu 
cealaltă mână pe Beth şi le trase spre el. Peste capetele 
lor, privi spre Kerry şi Geoff. Zâmbetul său deschis îl făcea 
să arate cu zece ani mai tânăr. 

— Kerry, găseşte un mod de a mă scoate de aici şi o să-ți 
construiesc o casă pe care n-o să mai vrei s-o părăseşti 
toată viaţa, spuse Skip, apoi izbucni în râs. Doamne, când 
îmi dau seama unde mă aflu, parcă nici nu-mi vine să cred 
că am spus aşa ceva. 


De cealaltă parte a sălii, condamnatul Will Toth stătea de 
vorbă cu prietena lui, dar era mai atent la grupul de 
vizitatori ai lui Skip Reardon. Îi văzuse pe mama, pe 
avocatul şi pe prietena lui Skip venind aici de nenumărate 
ori. Apoi, în urmă cu o săptămână, o recunoscuse pe Kerry 
McGrath care îi făcuse o vizită lui Skip. N-avea cum să n-o 
ştie. Din cauza lui McGrath urma să-şi petreacă el următorii 
cincisprezece ani în văgăuna asta. Ea fusese procurorul 
care-i instrumentase cazul. Se vedea clar că astăzi era tare 

212 


- MARY HIGGINS CLARK - 


drăguță cu Reardon; observase că îşi tot notase ce îi 
spusese el. 

Când semnalul anunţă că orele de vizită s-au terminat, 
Will şi prietena lui se ridicară. Sărutând-o la despărţire, îi 
şopti la ureche: „Sună-l pe fratele tău când ajungi acasă şi 
spune-i să dea de veste că McGrath a fost aici şi a luato 
mulţime de notițe.” 


74 


Si Morgan, agentul FBI însărcinat cu anchetarea furtului 
de la familia Hamilton era în biroul său de la Quantico 
sâmbătă după-amiază şi revedea documentele realizate pe 
calculator în legătură cu acel caz şi cu altele, despre care 
se credea că au o legătură cu acesta. 

Ceruseră familiei Hamilton şi altor victime ale unor furturi 
asemănătoare să le ofere numele musafirilor pe care îi 
avuseseră la petrecerile date în ultimele luni înainte de furt. 
Calculatorul crease o listă generală şi apoi liste separate cu 
numele care apăreau cel mai frecvent. 

Problema e, gândea Si, că atât de mulţi dintre aceşti 
oameni se învârt în aceleaşi cercuri, încât nu e un lucru 
neobişnuit să vezi că apar pe listă aceeaşi oameni, în 
special la petrecerile mari. 

Dar vreo douăsprezece nume apăreau în mod sistematic. 
Şi cercetă lista în ordine alfabetică. 

Primul nume era Arnott, Jason. 

În cazul lui, nimic, îşi spuse Si. Urmărit în mod discret în 
urmă cu câţiva ani, Arnott fusese găsit curat. Dispunea de 
capital suficient, iar din conturile sale personale nu reieşea 
o infuzie bruscă de lichidităţi, care ar fi putut proveni dintr- 
un furt. Veniturile pe care le realiza din dobânzi erau şi ele 
la nivelul stilului lui de viaţă. lar declaraţiile lui de venituri 
reflectau cu exactitate tranzacţiile sale pe piaţa bursieră. 
Se bucura de tot respectul ca expert în obiecte de artă şi 
antichităţi. Primea deseori musafiri şi era o persoană 
plăcută. 

213 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Dacă exista ceva menit să atragă atenţia în legătură cu 
el, acesta era faptul că Arnott părea perfect. În plus, 
cunoştinţele sale aprofundate în privinţa antichităţilor şi a 
obiectelor valoroase de artă coincideau cu felul în care 
hoţul alegea din casa victimelor doar lucrurile de primă 
calitate. Poate nu ar strica să-l mai verificăm o dată, dacă 
nu mai apare nimic altceva, gândi Si. Dar era mult mai 
interesat de un alt nume care apărea pe lista celor invitaţi 
frecvent la petreceri: Sheldon Landi, proprietarul unei firme 
de publicitate. 

Landi sigur se trage de şireturi cu oamenii cei mai 
acătării, gândi Si. Nu câştigă prea mult, dar trăieşte pe 
picior mare. De asemenea, Landi corespundea profilului 
general al celui pe care calculatorul le sugera să-l caute: 
vârstă mijlocie; necăsătorit; studii superioare; liber 
profesionist. 

Celor ale căror nume figurau pe lista de invitaţi le 
trimiseseră deja şase sute de fluturaşi cu fotografia făcută 
de camera ascunsă. Până acum, primiseră treizeci de 
informaţii. Una dintre acestea venea de la o femeie care 
sunase să spună că se gândea că făptaşul ar putea fi fostul 
ei soţ. 

— M-a furat de am ajuns la sapă de lemn când eram 
căsătoriţi şi, prin minciună, a ajuns să facă o mare afacere 
după ce am divorţat şi are tot aşa o bărbie ascuţită ca în 
fotografie, explicase ea binevoitoare. În locul 
dumneavoastră, aş face verificări în privința lui. 

Acum, lăsându-se pe spătarul scaunului de la masa de 
lucra, Si îşi aminti de acel telefon şi zâmbi. Fostul soț al 
femeii era senator al Statelor Unite. 


214 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Duminică, 5 noiembrie 


75 


Jonathan şi Grace Hoover le aşteptau pe Kerry şi pe 
Robin pe la ora unu. Amândoi erau de părere că o masă 
servită duminică după-amiază era un obicei tihnit şi 
civilizat. 

Din nefericire, strălucirea zilei de duminică nu dură prea 
mult. Vremea deveni închisă şi rece, dar, spre prânz, casa 
se umplu de aroma suculentă şi plăcută a fripturii de miel. 
Focul ardea în camera lor preferată, biblioteca, unde 
stăteau amândoi, mulţumiţi, în aşteptarea musafirilor. 

Grace era absorbită de cuvintele încrucişate din Times, 
iar Jonathan se cufundase adânc în paginile de artă şi 
divertisment ale ziarului. Când îşi ridică privirea, o auzi pe 
Grace bombănind supărată şi văzu că îi căzuse pixul din 
mână, pe covor. O urmări cum făcea eforturi să se aplece 
ca să-l ridice. 

— Grace, o apostrofă el şi sări de pe scaun să-i dea pixul. 

Ea oftă şi luă pixul din mâna lui. 

— Serios, Jonathan, ce m-aş face fără tine? 

— Nici să nu te gândeşti, draga mea. Şi dă-mi voie să-ţi 
spun că sentimentul e reciproc. 

Ea îi luă mâna şi şi-o puse pe obraz. 

— Ştiu asta, dragul meu. Şi, crede-mă, e unul dintre 
lucrurile care îmi dau putere să rezist. 

Pe drum spre familia Hoover, Kerry şi Robin vorbiră 
despre seara trecută. 


215 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— A fost mult mai distractiv să mâncăm aseară la familia 
Dorso decât să mergem la un restaurant, spuse Robin 
încântată. Mami, să ştii că-mi place de ei. 

— Şi mie, recunoscu Kerry fără nicio reţinere. 

— Doamna Dorso mi-a spus că nu-i foarte greu să găteşti 
bine. 

— Aşa e. Mi-e teamă că eu te cam dezamăgesc. 

— Vai, mami, spuse Robin pe un ton de reproş, apoi îşi 
încrucişă braţele şi privi drept înainte, spre drumul care 
începea să se îngusteze, semn că se apropiau de Riverdale. 
Tu faci spaghete foarte bune, zise ea, bătând în retragere. 

— Da, numai că asta-i tot. 

Robin schimbă subiectul. 

— Mami, mama lui Geoff crede că lui îi place de tine. Şi 
eu cred la fel. Am stat de vorbă despre tine. 

— Ce zici c-aţi făcut? 

— Doamna Dorso spunea că Geoff nu vine niciodată 
acasă cu vreo prietenă de-a lui. Zicea că tu eşti prima după 
ce a terminat facultatea. Asta din cauză că surorile lui le 
făceau farse prietenelor lui Geoff şi el se cam ruşina. 

— Probabil, îi răspunse Kerry degajată. 

Işi aduse aminte că, întorcându-se de la închisoare, 
fusese atât de obosită, încât închisese ochii o clipă, ca să 
se trezească mai târziu, cu capul pe umărul lui Geoff. Şi că 
lucrul acesta fusese atât de firesc, de plăcut. 


Vizita la Grace şi Jonathan fu, după cum era de aşteptat, 
nespus de plăcută. Kerry ştia că, la un moment dat, vor 
ajunge să vorbească despre cazul Reardon, dar asta nu 
avea să se întâmple înainte de a fi servită cafeaua. Acela 
era momentul în care Robin era liberă să se ridice de la 
masă, ca să citească sau să încerce unul dintre noile jocuri 
pe calculator pe care i le pregătea mereu Jonathan. 

In timp ce mâncau, Jonathan le povesti despre sesiunea 
legislativă şi despre bugetul pe care guvernatorul l-ar fi 
vrut votat. 


216 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Ştii, Robin, îi explică el, politica e un meci de fotbal. 
Guvernatorul e antrenorul care trimite jucătorii în teren, iar 
liderii partidului său din Senat şi Camera Reprezentanţilor 
formează linia de apărare a echipei. 

— Aşa eşti tu, nu? îl întrerupse Robin. 

— In Senat, da, s-ar putea spune, consimţi Jonathan. 
Restul echipei noastre îl protejează pe cel la care se află 
mingea. 

— Şi ceilalţi? 

— Cei din cealaltă echipă fac pe dracul în patru să strice 
jocul. 

— Jonathan, îl apostrofă Grace încet. 

— Scuză-mă, draga mea. Dar săptămâna asta au fost 
mai multe încercări de a umfla puşculiţa decât în ultimii ani 
la un loc. 

— Cum adică? întrebă Robin. 

— Umflatul puşculiţei publice e un obicei vechi, dar nu 
neapărat şi onorabil, prin care congresmenii îşi adaugă la 
buget cheltuieli care nu sunt absolut necesare, ca să 
câştige alegătorii din circumscripţia lor. Unii au făcut din 
asta o adevărată artă. 

Kerry zâmbi. 

— Robin, sper că-ţi dai seama ce noroc ai să afli despre 
treburile astea de la cineva ca nenea Jonathan. 

— N-o fac decât din interes, le asigură Jonathan. Când 
Kerry va depune jurământul la Curtea Supremă, la 
Washington, va fi timpul s-o alegem pe Robin în Congres. 
Va porni şi ea pe drumul ei. 

Uite că a început, îşi zise Kerry. 

— Rob, dacă ai terminat, poţi să te duci să vezi ce mai 
face calculatorul. 

— O să găseşti ceva ce o să-ţi placă, Robin, îi spuse 
Jonathan. Îţi garantez. 

Menajera veni cu cafetiera. Kerry era sigură că îi va 
prinde bine o a doua ceaşcă. De acum înainte, zarurile erau 
aruncate. 


217 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Nu aşteptă ca Jonathan să o întrebe de cazul Reardon. În 
schimb, le prezentă, lui Jonathan şi lui Grace totul, exact 
aşa cum ştia ea lucrurile şi încheie spunând: 

— E clar că doctoral Smith a minţit. Întrebarea e cât de 
mult a minţit? De asemenea, e clar că Jimmy Weeks are un 
motiv foarte important ca dosarul să nu fie redeschis. 
Altfel, de ce ar implica-o el sau oamenii lui pe Robin? 

— Chiar a ameninţat Kinellen că Robin ar putea păţi 
ceva? întrebă Grace pe un ton rece şi dezgustat. 

— Avertizat cred că ar fi un cuvânt mai potrivit, răspunse 
Kerry, privindu-l apoi rugător pe Jonathan. Uite ce e, trebuie 
să înţelegi că nu vreau să-i încurc treburile lui Frank Green. 
Ar fi un guvernator bun şi ştiu că era şi pentru urechile 
mele explicaţia pe care i-ai dat-o lui Robin despre felul cum 
merg treburile în Congres. El ar continua politica dusă de 
guvernatorul Marshall. Şi, ce naiba, Jonathan, vreau să fiu 
judecător. Ştiu că aş fi un judecător bun. Ştiu că pot fi 
corectă, fără să forţez nota sau să devin lacrimogenă. Dar 
ce fel de judecător aş fi dacă, în calitate de procuror, am 
închis ochii faţă de ceea ce pare tot mai mult o eroare 
judiciară? se întrebă Kerry şi îşi dădu seama că ridicase 
uşor tonul. Scuzaţi-mă, m-am cam ambalat. 

— Nu facem decât ceea ce credem că trebuie să facem, 
spuse Grace încet. 

— Cred că nu încerc să salut mulţimea, defilând ţanţoşă 
pe Strada Principală călare pe un cal alb. Aş vrea să aflu 
dacă ceva e în neregulă şi apoi să-i pasez mingea lui Geoff 
Dorso. O să mă duc mâine după-amiază să vorbesc cu 
doctorul Smith. Soluţia e să punem declaraţia lui sub 
semnul îndoielii. Sunt convinsă că e pe punctul de a face o 
cădere nervoasă. Să hărţuieşti o persoană, urmărind-o, e o 
infracţiune. Dacă l-aş determina să admită că a minţit în 
instanţă, că nu el i-a dat bijuteriile Suzannei, că ar putea fi 
implicat şi altcineva, atunci s-ar schimba jocul. Geoff Dorso 
ar putea înainta o cerere pentru rejudecarea cazului. lar 
asta ar dura câteva luni. Până atunci Frank ar putea ajunge 
guvernator. 

218 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Dar tu, draga mea, nu mai poţi fi judecător, îi explică 
Jonathan. Eşti foarte convingătoare, Kerry, şi te admir, chiar 
dacă mă îngrijorează când văd care va fi preţul pe care îl 
vei plăti. Totuşi, Robin e mai presus de orice. Amenințarea 
poate rămâne o simplă ameninţare, dar trebuie s-o iei în 
serios. 

— O iau în serios, Jonathan. Cu excepţia zilei în care a 
fost cu familia lui Geoff Dorso, nu am scăpat-o din ochi în 
tot acest sfârşit de săptămână. Şi n-o s-o las singură nicio 
clipă. 

— Kerry, oricând crezi că acasă nu e în siguranţă, las-o la 
noi, o îndemnă Grace. Sistemul nostru de pază e excelent 
şi o să ţinem poarta închisă. Are un sistem de alarmă, aşa 
că o să ştim imediat dacă cineva încearcă să intre. O să 
găsim un poliţist ieşit la pensie ca să o ducă şi aducă de la 
şcoală. 

Kerry îşi puse mâna peste degetele lui Grace şi o strânse 
Uşor. 

— Vă iubesc pe amândoi, spuse ea cu simplitate. 
Jonathan, nu aş vrea să fii dezamăgit că m-am hotărât să 
fac toate astea. 

— Cred că sunt chiar mândru de tine, îi răspunse 
Jonathan. O să fac tot ce-mi stă în putinţă să-ţi păstrez 
numele pe lista celor propuşi, dar... 

— Dar să nu contez pe asta. Ştiu, spuse Kerry. Doamne, 
uneori e atât de greu să faci o alegere, nu-i aşa? 

— Poate ar fi mai bine să schimbăm subiectul, spuse 
Jonathan brusc. Dar ţine-mă la curent, Kerry. 

— Sigur că da. 

— Şi ca să-ţi spun şi un lucru mai plăcut: Grace s-a simţit 
destul de bine aseară ca să luăm masa în oraş, zise el. 

— Vai, Grace, ce bine-mi pare, spuse Kerry cu sinceritate. 

— Ne-am întâlnit acolo cu un bărbat la care mă tot 
gândesc de atunci, pur şi simplu, pentru că nu ştiu unde |- 
am mai văzut, îi explică Grace. Se numeşte Jason Arnott. 

Kerry nu considerase necesar să le vorbească de Jason 
Arnott. Pentru moment se hotărî să întrebe doar atât: 

219 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— De ce crezi că-l cunoşti? 

— Nu ştiu, răspunse Grace. Dar sunt sigură că fie m-am 
întâlnit cu el, fie i-am văzut fotografia în ziar, explică ea, 
ridicând din umeri. O să-mi amintesc eu până la urmă. Aşa 
mi se întâmplă mereu. 


220 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Luni, 6 noiembrie 


76 


Juraţii din procesul lui Jimmy Weeks, fiind izolaţi, nu ştiau 
de uciderea lui Barney Haskell şi Mark Young, dar, datorită 
presei, toţi ceilalţi aflaseră. La sfârşit de săptămână, multe 
articole de ziar fuseseră consacrate anchetei, iar toate 
jurnalele de televiziune prezentaseră imagini aproape 
nesfârşite de la locul crimei. 

Un martor speriat, a cărui identitate nu fusese 
dezvăluită, sunase, în cele din urmă, la poliţie. Tocmai se 
dusese să încaseze nişte bani de la un automat, când 
văzuse o Toyota albastră deschis intrând în parcarea 
clădirii mici în care se afla biroul lui Mark Young. Era ora 
şapte fără zece. Martorul văzuse că îi rulează o roată din 
faţă şi trăsese maşina la bordură, ca să vadă despre ce e 
vorba. Tocmai se lăsase pe vine lângă maşină când văzuse 
uşa clădirii deschizându-se din nou şi un bărbat în jur de 
treizeci de ani alergând înapoi la Toyota. Nu-i putuse vedea 
chipul, dar remarcase că avea asupra lui ceva ce părea a fi 
o armă de calibru mare. 

Martorul reţinuse o parte din numărul de înmatriculare al 
Toyotei. Era înregistrată în alt stat. După căutări temeinice, 
poliţia dăduse de urma maşinii şi o identificase ca fiind cea 
furată joi noaptea la Philadelphia. lar vineri seara, la 
Newark, fusese găsită cu caroseria arsă. 

Acest element spulberă chiar şi cea mai vagă bănuială că 
Haskell şi Young ar fi fost victimele unei tâlhării 
întâmplătoare. Era în mod clar o lovitură mafiotă, 
comandată, fără îndoială, de Jimmy Weeks. Dar poliţia nu 


221 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


prea ştia cum să dovedească asta. Martorul nu-l putea 
identifica pe individul cu arma. Maşina dispăruse. Gloanţele 
care omorâseră victimele proveneau, cu siguranţă, dintr-o 
armă neînregistrată care se afla acum pe fundul vreunui 
râu sau care urma să fie schimbată de Crăciun cu o jucărie, 
fără întrebări sau comentarii. 

Luni, Geoff Dorso îşi petrecu din nou câteva ore la 
procesul lui Jimmy Weeks. Autorităţile îi construiau dosarul 
cărămidă cu cărămidă, cu dovezi aparent de necontestat. 
Royce, procurorul federal care părea că vrea să candideze 
la postul de guvernator contra lui Frank Green, rezista 
tentaţiei de a se umfla în pene. Bărbatul acesta cu 
înfăţişare de profesor, păr firav şi ochelari cu ramă 
metalică, alesese strategia de a fi cât mai plauzibil, de a 
împiedica orice explicaţie alternativă pentru revoltător de 
complicatele afaceri şi transferuri de bani ale firmei Weeks 
Entreprises. 

Adusese o serie de planşe pe care le urmărea cu un 
indicator în timp ce explica, ceea ce îi amintea lui Geoff de 
călugărițele de la liceul pe care îl urmase. Geoff ajunsese la 
concluzia că Royce era maestru în prezentarea afacerilor lui 
Weeks pe înţelesul juraţilor. Nu trebuia să fii contabil sau 
expert al poliţiei financiare ca să-i urmăreşti explicaţiile. 

Royce îl adusese în instanţă pe pilotul avionului 
particular al lui Jimmy Weeks şi îl bombarda acum cu 
întrebări. 

— De câte ori ai întocmit documentele pentru cursele 
făcute de avionul firmei?... De câte ori l-a folosit domnul 
Weeks singur pentru distracţiile sale personale?... De câte 
ori l-a împrumutat unor prieteni pentru uzul lor personal?... 
De fiecare dată când aparatul îşi pornea motoarele, 
cheltuielile erau trecute în contul companiei?... Aşa-zisele 
sale cheltuieli de protocol, pentru care obținea o reducere a 
impozitului, erau, de fapt, călătorii în interes personal, nu-i 
aşa? 

Când veni rândul lui Bob Kinellen să audieze martorul, 
Geoff observă că acesta recurgea la tot farmecul său, 

222 


- MARY HIGGINS CLARK - 


încercând să-l facă pe pilot să declare că, de fapt, el se 
plimbase cu avionul, încercând să-l încurce cu datele şi 
scopurile călătoriilor. Încă o dată Geoff se gândi că Kinellen 
era bun, dar probabil că nu suficient de bun. Geoff îşi dădea 
seama că nu poate şti sigur ce e în capul juraţilor, dar se 
gândea că ei nu prea cred tot ce li se spune. 

Studie chipul impasibil al lui Jimmy Weeks. Venea mereu 
la proces într-un costum de zi, conservator, cămaşă albă şi 
cravată. Arăta perfect pentru rolul pe care îl juca, acela al 
unui om de afaceri de cincizeci de ani, cu multe firme, 
victimă a unei vânători de vrăjitoare privind achitarea 
impozitelor. 

Astăzi Geoff îl studia cu gândul la legătura pe care o 
avusese cu Suzanne Reardon. Oare ce a fost între ei? se 
întreba Geoff. Cât de serioasă fusese relaţia lor? Weeks să 
fi fost cel care i-a dat bijuteriile? Auzise de bileţelul găsit la 
avocatul lui Haskell, pe care s-ar fi putut afla acelaşi mesaj 
ca pe bileţelul care însoțea trandafirii primiţi de Suzanne 
Reardon în ziua morţii, dar cum Haskell fusese omorât şi 
bileţelul original era încă de negăsit, ar fi imposibil de 
dovedit o legătură cu Weeks. 

Bijuteriile ar putea dezvălui un aspect interesant, gândi 
Geoff, care ar merita investigat. Mă întreb dacă are un loc 
anume unde se duce să cumpere flecuşteţe pentru iubitele 
lui? îşi spuse el. Ce prietenă am avut cu doi ani în urmă 
care mi-a spus că fusese iubita lui Weeks? se întrebă. Nu-şi 
amintea numele, dar o să-şi revadă agendele din ultimii 
doi-trei ani. Era sigur că-şi notase pe undeva. 

Când judecătorul anunţă o pauză, Geoff se strecură 
repede din sală. Se afla deja la mijlocul coridorului când 
auzi că-l strigă cineva. Era Bob Kinellen. Îl aşteptă să-l 
ajungă din urmă. 

— Nu te interesează cam mult clientul meu? îl întrebă 
Kinellen. 

— Doar în linii mari, până acum, îi răspunse Geoff. 

— De aceea te vezi şi cu Kerry? 


223 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— Bob, cred că nu ai nici cel mai mic drept să-mi ceri 
socoteală. O să-ţi răspund, totuşi. M-am bucurat să fiu 
alături de ea după ce tu ai aruncat bomba că ilustrul tău 
client îi ameninţă copilul. N-ai fost încă propus pentru Tatăl 
Anului? Dacă nu, nu mai aştepta să fii anunţat că ai 
câştigat premiul. Am o presimţire că n-o să-l primeşti. 


77 


Luni dimineaţă, Grace Hoover rămase în pat mai mult 
decât de obicei. Deşi în casă era cald, frigul iernii reuşise 
să-i pătrundă în oase şi încheieturi. O dureau cumplit 
mâinile, degetele, picioarele, genunchii şi gleznele. La 
încheierea actualei sesiuni legislative, va merge cu 
Jonathan la casa lor din New Mexico. Işi aminti că, acolo, 
clima caldă şi uscată îi făcea mereu bine. 

Cu ani în urmă, când boala începuse să se instaleze, 
Grace hotărâse că nu se va lăsa niciodată pradă 
autocompătimirii. Pentru ea, acesta era cel mai cumplit 
sentiment. Chiar şi aşa, în zilele ei cele mai negre, 
recunoştea că, pe lângă durerile tot mai mari, suferea 
cumplit şi din cauza faptului că trebuia să renunţe pe zi ce 
trece la activităţile obişnuite. 

Se număra printre puţinele femei care participau cu 
plăcere, alături de soţii lor, la nenumăratele acţiuni unde 
erau invitaţi politicieni ca Jonathan. Numai Dumnezeu ştie 
că nu-şi dorea să petreacă ore întregi acolo, dar împărtăşea 
cu încântare adulaţia de care se bucura Jonathan. Se 
simţea foarte mândră de el. Ar fi trebuit să fie guvernator. 
Era convinsă de asta. 

Apoi, după ce Jonathan îşi făcea prezenţa obligatorie la 
aceste acţiuni, se bucurau de o cină liniştită în doi sau se 
hotărau pe loc să se retragă undeva la sfârşit de 
săptămână. Grace zâmbi în sinea ei, amintindu-şi cum, 
după douăzeci de ani de căsnicie, cineva cu care stăteau 
de vorbă într-un hotel din Arizona remarcase că amândoi 
arătau de parcă erau încă în luna de miere. 


224 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Acum, când se deplasa în scaunul cu rotile şi lua cueao 
asistentă medicală care s-o ajute să facă baie şi să se 
îmbrace, şederea la un hotel devenise pentru Grace un 
coşmar. Nu voia ca Jonathan s-o ajute în felul acesta şi 
prefera să rămână acasă, unde venea în fiecare zi o 
asistentă. 

Îi făcuse plăcere să ia cina la club. Era prima oară când 
ieşea din casă în ultimele săptămâni. Dar Jason Arnott 
acela, nu-i ciudat că nu mi-l pot scoate din minte? se 
gândea neliniştită în timp ce încerca să-şi îndoaie degetele. 
Îl întrebase din nou pe Jonathan despre el, dar singura 
explicaţie pe care acesta o găsise fusese că, probabil, îl 
văzuse la vreo acţiune de caritate la care participase şi 
Arnott. 

Trecuseră vreo doisprezece ani de când Grace nu mai 
mersese la asemenea evenimente. Pe vremea aceea se 
deplasa cu două cârje şi nu prea-i plăcea aglomeraţia. 
Acum ştia că îşi amintea de el din altă parte. Ei bine, o să- 
mi dau seama până la urmă, îşi zise ea. 

Carrie, menajera, intră în cameră cu o tavă. 

— Mă gândeam că, poate, mai vreţi nişte ceai, spuse ea 
pe un ton vioi. 

— Da, Carrie. Mulţumesc. 

Carrie puse tava jos şi îi ridică pernele la spate. 

— Uite, aşa e mai bine, zise ea, apoi băgă mâna în 
buzunar şi scoase o foaie împăturită. Doamnă Hoover, am 
găsit asta în coşul de hârtii din biroul domnului senator. 
Ştiu că dânsul avea de gând s-o arunce, dar vreau să vă 
întreb dacă aş putea s-o iau eu. Nepotul meu Bill tot zice că 
vrea să se facă agent FBI. Ce bucurie ar fi pe capul lui dacă 
ar vedea un fluturaş adevărat trimis de FBI, spuse ea, 
despăturind foaia şi întinzându-i-o lui Grace. 

Grace îşi aruncă o privire peste ea, apoi vru să i-o dea 
înapoi, dar se răzgândi. Jonathan i-o arătase vineri după- 
amiază, glumind: „Îl cunoşti cumva?” Scrisoarea care 
însoțea fluturaşul preciza că acesta fusese trimis tuturor 
celor invitaţi la petrecerile date în casele prădate ulterior. 

225 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Fotografia neclară, înfăţişa un răufăcător în timpul unui 
jaf. Se bănuia că e autorul mai multor spargeri 
asemănătoare, aproape toate după o petrecere sau o 
reuniune mondenă. Una dintre supoziţii era că făptaşul s-ar 
fi numărat printre oaspeţi. 

Scrisoarea preciza că orice informaţie oferită poliţiei va 
rămâne confidențială. 

— Casa familiei Peales a fost spartă acum câţiva ani, îi 
spusese Jonathan. O treabă urâtă. Fusesem la ei să 
sărbătorim victoria partidului lui Jock. După două 
săptămâni, mama lui a venit mai devreme acasă din 
vacanţă şi probabil că a dat peste hoţ. Au găsit-o în capul 
scării cu gâtul rupt, iar tabloul de John White Alexander 
dispăruse. 

Poate că am fost atât de atentă la fotografie pentru că 
ştiam familia Peale, îşi spuse Grace, ţinând fluturaşul în 
mână. Camera ascunsă trebuie să fi fost amplasată sub el, 
după unghiul din care îi fusese surprinsă faţa. 

Studie imaginea neclară: gâtul îngust, vârful ascuţit al 
nasului, buzele ţuguiate. Nu prea observi aceste trăsături 
când te uiţi direct la faţa cuiva, îşi spuse ea. Dar când îl 
priveşti dintr-un scaun cu rotile, îl vezi exact din acest 
unghi. 

Aş jura că seamănă cu bărbatul cu care ne-am întâlnit 
aseară la club, acel Jason Arnott, îşi spuse Grace. Să fie 
oare posibil? 

— Carrie, dă-mi, te rog, telefonul. 

O clipă mai târziu, Grace vorbea cu Amanda Coble, care 
i-l prezentase la club pe Jason Arnott. După o scurtă 
conversaţie, aduse vorba de el. li mărturisi că o obseda în 
continuare gândul că îl mai văzuse undeva. Unde locuieşte? 
o întrebă ea. Cu ce se ocupă? 

După ce închise telefonul, se apucă să-şi bea ceaiul, care 
se răcise între timp, şi studie din nou fotografia. După cum 
spunea Amanda, Arnott era expert în artă şi antichităţi şi 
făcea naveta între Washington şi Newport, învârtindu-se în 
cele mai bune cercuri. 

226 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Grace îl sună pe Jonathan la biroul său din Trenton. Era 
plecat, dar când reveni el cu un telefon, la trei şi jumătate, 
îi spuse bănuiala ei că Jason Arnott ar fi hoţul căutat de FBI. 

— Asta-i o acuzaţie destul de gravă, draga mea, o 
avertiză Jonathan. 

— Am spirit de observaţie, Jonathan. Ştii doar. 

— Aşa e, confirmă el. Şi, sincer vorbind, dacă nu ar fi 
vorba de tine, ci de altcineva, aş ezita să le spun celor de la 
FBI. Nu vreau să dau nimic în scris, dar spune-mi numărul 
special de telefon care-i notat pe fluturaş, ca să-i sun. 

— Nu, spuse Grace. Dacă eşti de acord că trebuie 
anunţaţi cei de la FBI, o să-i sun eu. Dacă am dat-o în bară, 
tu nu vei fi implicat. lar dacă am dreptate, o să am 
sentimentul că am făcut, în sfârşit, ceva util. Mi-a plăcut 
foarte mult de mama lui Jock Peale, când am cunoscut-o, 
acum câţiva ani. Aş vrea să fie eu cea care l-a găsit pe 
ucigaş. Niciun criminal nu trebuie să scape nepedepsit. 


78 


Doctorul Charles Smith era într-o dispoziţie foarte 
proastă. Petrecuse singur sfârşitul de săptămână, iar 
sentimentul de singurătate îl copleşise şi mai mult pentru 
că nu reuşise să dea de Barbara Tompkins. Sâmbătă fusese 
o zi atât de frumoasă, încât se gândi că poate plecase la 
Westchester, oprindu-se probabil să ia masa de prânz într- 
unul din hanurile mici de-a lungul fluviului Hudson. 

Îşi lăsase robotul în funcţiune şi, chiar dacă se întorsese 
acasă şi ascultase mesajul lui, nu revenise cu un telefon. 

Nici duminică nu fusese mai bine. De obicei, duminica, 
Smith îşi impunea să găsească în paginile de artă şi 
divertisment ale ziarului T/mes un spectacol la un alt teatru 
decât cele de pe Broadway, un concert sau vreun 
eveniment cultural la Centrul Lincoln. Dar în ziua aceea nu 
se simţea într-o dispoziţie bună pentru aşa ceva. Işi petrecu 
aproape toată duminica în pat, stând întins îmbrăcat şi 
privind fotografia Suzannei de pe perete. 

227 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


E incredibil ce am realizat, îşi spuse el. Fiinţa aceea 
dureros de urâtă şi nărăvaşă care era progenitura unor 
oameni frumoşi îşi recăpătase frumuseţea din naştere şi 
încă mai mult de atât. Îi oferise o frumuseţe atât de 
naturală, atât de tulburătoare, încât era venerată de cei 
care o cunoşteau. 

Luni dimineaţă, încercând să o găsească pe Barbara la 
birou, află că plecase în interes de serviciu în California şi 
se întorcea abia peste două săptămâni. Acum se supără cu 
adevărat. Ştia că asta e o minciună. Joi seara, când 
stătuseră de vorbă în timpul cinei, Barbara îi spusese, în 
treacăt, că aştepta cu nerăbdare prânzul de afaceri 
programat pentru miercuri la restaurantul La Grenouille. Îşi 
amintea de asta, pentru că-i spusese că nu fusese 
niciodată acolo şi era nerăbdătoare să vadă restaurantul. 

Toată ziua de luni, Smith reuşi cu greu să se concentreze 
asupra pacienţilor. Nu că ar fi avut un program foarte 
încărcat. Avea tot mai puţini pacienţi, iar cei care veneau 
pentru o consultaţie preliminară nu mai reveneau. De fapt, 
nu prea îi păsa, pentru că puţine dintre aceste paciente 
puteau deveni frumuseți adevărate. 

Simţi din nou ochii doamnei Carpenter aţintiţi asupra lui. 
Se dovedise foarte eficientă, dar se gândi că era timpul să 
renunţe la ea. Observase că deunăzi, în timpul rinoplastiei, 
îl privise ca o mamă emoţionată, în speranţa că fiul ei îşi va 
spune poezia la serbarea şcolară fără să se bâlbâie. 

După ce află că programarea pentru trei şi jumătate 
fusese anulată, Smith se hotărî să plece acasă mai 
devreme. O să-şi ia maşina, o să se ducă la biroul Barbarei 
şi o să parcheze vizavi. De obicei, ea pleca cu câteva 
minute după ora cinci, dar voia să fie acolo devreme, 
pentru orice eventualitate. Gândul că ea l-ar putea evita i 
se părea de nesuportat. Dacă află că e adevărat... 

Tocmai ieşise din holul clădirii, când o văzu pe Kerry 
McGrath îndreptându-se spre el. Privi în jur să vadă cum ar 
putea să scape de ea, dar îşi dădu seama că era imposibil. 
Ea îi ţinu calea. 

228 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Domnule doctor, mă bucur că v-am prins, îi spuse 
Kerry. Trebuie neapărat să stau de vorbă cu 
dumneavoastră. 

— Doamnă McGrath, doamna Carpenter şi asistenta de la 
fişier sunt încă la cabinet. Despre orice ar fi vorba, puteţi 
aranja cu ele, îi răspunse el şi încercă să meargă mai 
departe. 

Ea pomi în urma lui. 

— Domnule Smith, doamna Carpenter şi asistenta de la 
fişier nu pot discuta cu mine despre fiica dumneavoastră şi 
niciuna din ele nu are vreo legătură cu faptul că un om 
nevinovat a ajuns la închisoare. 

Charles Smith sări ca ars. 

— Cum îndrăzneşti? se răsti el şi o apucă de mână. 

Kerry îşi dădu seama că era gata să-i dea o palmă. Avea 
faţa desfigurată de furie, cu gura contorsionată într-un 
rânjet. Simţi cum doctorului îi tremurau degetele în timp ce 
o strângea de încheietura mâinii. 

Un trecător se uită la ei surprins, apoi se opri. 

— S-a întâmplat ceva, domnişoară? 

— S-a întâmplat ceva, domnule doctor? îl întrebă Kerry 
calmă. 

Smith îi dădu drumul. 

— Nimic, nimic, răspunse el şi porni grăbit pe Bulevardul 
5; 

Kerry continua să se țină după el. 

— Domnule doctor, ştiţi că, până la urmă, va trebui să 
staţi de vorbă cu mine. Şi cred că ar fi mult mai bine dacă 
aţi asculta ce am să vă spun, înainte ca lucrurile să scape 
de sub control şi să se întâmple ceva neplăcut. El nu-i 
răspunse. Kerry veni în dreptul lui. Îşi dădu seama că 
respira precipitat. Domnule doctor, puteţi merge oricât de 
repede. Oricum, vă ajung din urmă. Ne întoarcem la 
cabinet sau găsim pe aici vreun loc unde să bem o cafea? 
Trebuie să stăm de vorbă. Altfel, mi-e teamă că veţi fi 
arestat sub acuzaţia că hărţuiţi o persoană urmărind-o. 


229 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— Acuzat... de ce? întrebă Smith şi se întoarse iar spre 
ea. 

— Cu atenţia dumneavoastră aţi speriat-o pe Barbara 
Tompkins. Aţi speriat-o la fel şi pe Suzanne? Eraţi acolo în 
seara în care a murit, nu-i aşa? Două persoane, o femeie şi 
un băiat, au văzut un Mercedes negru în faţa casei. Femeia 
şi-a amintit de o parte din numărul de înmatriculare. Un 3 şi 
un L. Astăzi am aflat că numărul dumneavoastră are un 8 şi 
un L. Destul de asemănător ca să fie plauzibil. Ei, acum 
stăm de vorbă? 

Minute în şir, continuă să o privească plin de ură. Apoi 
Kerry văzu cum, treptat, se resemnează şi întregul corp 
părea că i se destinde. 

— Locuiesc în capătul străzii, spuse el, evitându-i 
privirea. 

Se aflau lângă colţul străzii, iar el îi arătase spre stânga. 
Kerry interpretă cuvintele lui ca pe o invitaţie. Oare fac o 
greşeală dacă merg cu el? se întrebă ea. Pare să fie în 
pragul unei crize. O fi având o menajeră acasă? 

Dar înţelese că, fie că va fi sau nu singură cu Smith, nu 
va mai avea a doua oară o asemenea ocazie. Şocul 
provocat de spusele lui Kerry trebuie să fi creat o breşă în 
psihicul lui. Era sigură că doctorul Smith nu avea nimic 
împotrivă să vadă pe altcineva la închisoare, dar nu îl 
încânta perspectiva de a se afla în instanţă în calitate de 
acuzat. 

Se aflau în faţa clădirii de pe Washington Mews 28. Smith 
scoase cheia şi, cu un gest foarte sigur, o băgă în broască, 
o răsuci şi deschise uşa. 

— Intraţi, doamnă McGrath, dacă insistaţi atât, spuse el. 


79 


La FBI continuau să sosească informaţii de la oameni 
care fuseseră oaspeţi într-una sau mai multe dintre casele 
prădate. Aveau acum douăsprezece piste, dar lui Si Morgan 
i se păru că dăduse de o mină de aur când, luni după- 


230 


- MARY HIGGINS CLARK - 


amiază, principalul suspect, Sheldon Landi, recunoscu că 
firma sa de publicitate era o acoperire pentru adevăratele 
lui activităţi. 

Landi fusese poftit la poliţie să răspundă la câteva 
întrebări şi, preţ de o clipă, Si crezu că acesta va mărturisi. 
La un moment dat, Landi, cu fruntea plină de broboane de 
transpiraţie, frământându-şi mâinile, şoptise: 

— Aţi citit vreodată Te// All? 

— E o revistă de scandal, nu-i aşa? îl întrebă Si. 

— Da. Una dintre cele mai mari. Cu un tiraj de patru 
milioane pe săptămână explică Landi, având pentru un 
moment o notă de mândrie în voce, dar apoi continuă cu 
glasul stins: Aş vrea ca asta să rămână între noi: eu sunt 
redactorul şef al revistei. Dacă s-ar afla vreodată, mi-aş 
pierde toţi prietenii. 

Din asta n-a ieşit mare lucru, îşi spuse Si după ce Landi 
plecă. Şopârla asta nu-i decât un negustor de bârfe şi n-ar 
fi avut curajul să dea niciuna din spargeri. 

La patru fără un sfert sosi unul dintre anchetatori. 

— Si, la numărul special pentru cazul Hamilton a sunat 
cineva cu care cred că ai vrea să vorbeşti. Se numeşte 
Grace Hoover. Soţul ei e senator de New Jersey, iar ea are 
impresia că l-a văzut aseară pe individul pe care-l căutăm. 
E unul dintre cei cu care am mai avut de a face, Jason 
Arnott. 

— Arnott! exclamă Si şi ridică repede receptorul. 
Doamnă Hoover, sunt Si Morgan. Vă mulţumesc că ne-aţi 
sunat. 

În timp ce asculta, îşi dădu seama că Grace Hoover era 
genul de martor pe care oamenii legii şi-l doreau atât de 
mult. Povestea ei era logică, făcu o prezentare clară şi 
explică în mod coerent cum, privind din scaunul ei cu rotile, 
ochii ei se aflau în acelaşi unghi ca obiectivul aparatului de 
supraveghere din casa familiei Hamilton. 

— Dacă îl priveşti pe domnul Arnott drept în faţă, ţi se 
pare că are un chip mai lat decât dacă te uiţi la el de jos, 
explică ea. De asemenea, când l-am întrebat dacă ne 

231 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


cunoaştem cumva, a strâns din buze. Cred că e un gest pe 
care-l face când e concentrat. Uitaţi-vă cum are buzele 
țuguiate în fotografia dumneavoastră. Am impresia că, 
atunci când a fost surprins de aparat, era foarte concentrat 
asupra statuetei. Cred că o studia să-şi dea seama dacă e 
originală sau nu. Prietena mea îmi spunea că e un bun 
expert în antichităţi. 

— Da, aşa-i, îi confirmă Si Morgan înfrigurat că, în sfârşit, 
dăduse de mina de aur. Doamnă Hoover, nici nu am 
cuvinte să vă mulţumesc pentru telefonul dumneavoastră. 
Cred că ştiţi că, dacă declaraţia dumneavoastră va conduce 
la condamnarea  hoţului, veţi primi o recompensă 
substanţială. Peste o sută de mii de dolari. 

— Bine, asta nu mă interesează, spuse Grace Hoover. Aş 
trimite banii unei organizaţii de binefacere. 

După ce închise telefonul, Si îşi aminti că acasă, pe 
masă, zăceau notele de plată ale băieţilor lui, aflaţi la 
colegiu, pentru taxele şcolare din semestrul de primăvară. 
Dând din cap, deschise interfonul şi îi chemă la el pe cei 
trei anchetatori care lucrau la cazul Hamilton. 

Le spuse că voia ca Arnott să fie urmărit zi şi noapte. 
judecând după cercetările pe care le făcuseră în privinţa lui 
în urmă cu doi ani, dacă el era hoţul, reuşise să şteargă 
urmele cu măiestrie. Ar face mai bine să-l urmărească 
pentru un timp. l-ar putea duce la locul unde ascunde 
lucrurile furate. 

— Dacă nu-i din nou o cacialma şi putem dovedi că el a 
dat spargerile, spuse Si, următorul lucru pe care trebuie să- 
| facem este să-l încolţim pentru crimă în cazul Peale. Şeful 
abia aşteaptă să rezolve cazul ăsta. Mama preşedintelui 
juca bridge cu doamna Peale. 


80 


Biblioteca din apartamentul doctorului Smith era curată, 
dar Kerry observă că avea aspectul neîngrijit al unei 
camere care fusese neglijată ani de-a rândul. Abajururile de 


232 


- MARY HIGGINS CLARK - 


mătase gălbuie, aşa cum mai văzuse doar în casa bunicii, 
erau înnegrite de vreme. Unul dintre ele era pârlit într-un 
loc şi mătasea din jurul petei arse era sfâşiată. Fotoliile tari 
de catifea aspră erau prea joase. 

Camera înaltă, care ar fi putut fi frumoasă, lui Kerry i se 
părea că încremenise în timp, ca şi cum ar fi servit drept 
decor pentru un film alb-negru din anii patruzeci. 

Işi scoase trenciul, dar doctorul Smith nu făcu niciun gest 
să o ajute. Lipsa celui mai mic gest de politeţe părea să 
sugereze că nu va sta suficient de mult ca el să-şi facă griji. 
Işi împături trenciul şi îl puse pe braţul fotoliului în care se 
aşezase. 

Smith stătea într-o poziţie rigidă pe un scaun cu spătar. 
Kerry era convinsă că nu ar fi folosit scaunul acela dacă ar 
fi fost singur. 

— Ce doriţi, doamnă McGrath? întrebă el, aruncându-i, 
din spatele ochelarilor fără ramă, o privire care o înfioră. 

— Adevărul, îi răspunse Kerry fără nicio intonaţie. Vreau 
să ştiu de ce aţi susţinut că dumneavoastră sunteţi cel de 
la care primea Suzanne bijuterii, când, de fapt, ea le avea 
de la un alt bărbat. Vreau să ştiu de ce aţi minţit în legătură 
cu Skip Reardon. Nu a ameninţat-o niciodată pe Suzanne. 
Poate că-şi pierduse răbdarea cu ea, poate că s-a enervat 
pe ea. Dar n-a ameninţat-o niciodată, nu-i aşa? Ce motiv aţi 
avut să declaraţi sub prestare de jurământ că a amenințat- 
0? 

— Skip Reardon mi-a omorât fiica. A strangulat-o. A 
strangulat-o cu atâta sălbăticie, încât i-a provocat o 
hemoragie oculară, i s-au rupt vasele de sânge din gât, 
limba i-a ieşit din gură ca unui animal tâmp... spuse el şi 
vocea i se pierdu; ceea ce începuse ca o răbufnire de 
mânie se sfârşi aproape ca un suspin. 

— Imi dau seama cât de dureros a fost pentru 
dumneavoastră să vedeţi fotografiile acelea, domnule 
doctor, spuse Kerry pe un ton blând şi ochii i se îngustară 
când observă că Smith se uita parcă prin ea. Dar de ce l-aţi 
acuzat mereu pe Skip de tragedia asta? 

233 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— Era soţul ei. Şi era gelos, maladiv de gelos. Se vedea 
clar. Toţi ştiau asta foarte bine, explică el şi făcu o scurtă 
pauză. Acum, doamnă McGrath, nu mai vreau să vorbesc 
despre asta. Insist să-mi spuneţi de ce mă acuzaţi că o 
urmăresc pe Barbara Tompkins. 

— Staţi puţin. Mai întâi, vorbim de Reardon, domnule 
doctor. Greşiţi. Skip nu era maladiv de gelos pe Suzanne. 
Ştia că avea o legătură cu altcineva, spuse Kerry şi adăugă 
după o scurtă pauză: După cum şi el avea pe altcineva. 

Smith îşi smuci capul, ca şi cum ar fi primit o palmă. 

— Imposibil. Era însurat cu o femeie superbă pe care o 
adora. 

— Dumneavoastră o adoraţi, domnule doctor, izbucni 
Kerry fără să vrea, dar îşi dădu seama că spusele ei erau 
adevărate. V-aţi pus în situaţia lui, nu-i aşa? Dacă aţi fi fost 
soţul Suzannei şi aţi fi aflat că e încurcată cu un alt bărbat, 
aţi fi fost în stare s-o omorâţi, nu? îl întrebă ea, ţintuindu-l 
cu privirea. 

El îi răspunse fără să clipească: 

— Cum îndrăzneşti? Suzanne era fiica mea! Acum pleacă 
de aici, mai spuse el, se ridică şi se îndreptă spre Kerry, de 
parcă ar fi vrut s-o apuce şi s-o dea afară. 

Kerry sări din fotoliu, înhăţându-şi haina şi ferindu-se din 
calea lui. Dintr-o privire verifică dacă, la nevoie, s-ar fi 
putut strecura pe lângă el să ajungă la uşa de la intrare. 

— Nu, domnule doctor, spuse ea. Susie Stevens era fata 
dumneavoastră, în schimb, Suzanne era creaţia 
dumneavoastră. Şi aveaţi sentimentul că vă aparţine, după 
cum credeţi că Barbara Tompkins vă aparţine. Domnule 
doctor, în seara în care a murit Suzanne eraţi la Alpine. 
Dumneavoastră aţi omorât-o? 

— S-o omor pe Suzanne? Ai înnebunit? 

— Dar eraţi acolo. 

— Nu eram! 

— Ba eraţi şi vom dovedi asta. Ascultaţi-mă ce vă spun. 
O să redeschidem dosarul şi o să-l scoatem pe omul acela 
nevinovat din închisoare. Eraţi gelos pe el, domnule doctor. 

234 


- MARY HIGGINS CLARK - 


L-aţi pedepsit pentru că avea tot timpul acces la Suzanne, 
iar dumneavoastră, nu. Şi cât aţi mai încercat! De fapt, aţi 
încercat atât de mult, încât ajunsese să se sature de 
pretenţiile dumneavoastră de a fi băgat în seamă. 

— Nu-i adevărat, murmură el printre dinţi. 

Kerry observă că lui Smith îi tremura foarte tare mâna. 
Cobori tonul şi continuă mai conciliant: 

— Domnule doctor, dacă nu dumneavoastră v-aţi omorât 
fata, atunci a făcut-o altcineva. Dar nu Skip Reardon. Sunt 
convinsă că aţi vrut ca asasinul să fie pedepsit. Dar ştiţi ce 
aţi făcut? L-aţi lăsat pe ucigaşul Suzannei să se plimbe în 
voie. E liber, râde de dumneavoastră şi vă înalţă osanale că 
l-aţi acoperit. Dacă am avea bijuteriile despre care Skip e 
sigur că nu dumneavoastră i le-aţi dat Suzannei, am putea 
încerca să mergem pe firul lor. Am putea afla cine i le-a 
dat. Skip e convins că măcar una dintre ele lipseşte şi că s- 
ar fi putut să dispară chiar în seara aceea. 

— Minte. 

— Nu, nu minte. Asta a spus de la bun început. lar în 
seara aceea s-a mai furat ceva: o fotografie de-a Suzannei, 
montată într-o ramă miniaturală. Era pe masa ei de toaletă. 
Dumneavoastră aţi luat-o? 

— N-am fost acolo în seara când a murit Suzanne! 

— Atunci cui i-aţi împrumutat Mercedesul în seara 
aceea? 

Smith urlă cu glasul răguşit: 

— leşi afară! 

Kerry îşi dădu seama că ar fi mai bine să plece. Trecu pe 
lângă el, dar, când ajunse la uşă, se întoarse. 

— Domnule doctor, am vorbit cu Barbara Tompkins. E 
îngrijorată. A plecat într-o călătorie de afaceri numai ca să 
scape de dumneavoastră. Peste zece zile, când se întoarce, 
o s-o însoțesc chiar eu la poliţia din New York, ca să depună 
o plângere împotriva dumneavoastră. Deschise uşa şi o 
pală de aer rece pătrunse în hol. Situaţia s-ar schimba 
dacă, adăugă ea, recunoaşteţi că aveţi nevoie de un 
tratament atât fizic, cât şi psihologic. Şi dacă îmi spuneţi 

235 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


tot adevărul despre cele petrecute în seara în care a murit 
Suzanne. Şi dacă-mi daţi bijuteriile despre care credeţi că 
sunt de la alt bărbat, nu de la soţul ei. 


Când Kerry îşi ridică gulerul şi îşi băgă mâinile în 
buzunar, ca să străbată distanţa de trei cvartale până la 
locul unde îşi parcase maşina, nu ştia că ochii iscoditori ai 
doctorului Smith o urmăreau din spatele gratiilor de la 
fereastră, nici că un străin care parcase pe Bulevardul 5 îşi 
ridică telefonul celular ca să anunţe despre vizita ei pe 
Washington Mews. 


81 


Procurorul general, în colaborare cu procuraturile din 
Middlesex şi comitatul Ocean, obținuse un mandat de 
percheziţie atât pentru reşedinţa permanentă, cât şi pentru 
casa de vacanţă a lui Barney Haskell. Trăind majoritatea 
timpului departe de soţia lui, Barney locuia într-o casă 
plăcută, cu un singur nivel, pe o stradă liniştită din Edison, 
un oraş atrăgător pentru cei cu venituri medii. Vecinii de 
acolo spuseseră ziariştilor că Barney nu îi băga niciodată în 
seamă, dar era mereu politicos când se întâlneau. 

In cealaltă casă, o clădire modernă pe Long Beach Island, 
cu două etaje şi vederea spre ocean, locuia soţia lui tot 
timpul anului. Vecinii le spuseseră anchetatorilor că, vara, 
Barney stătea perioade îndelungate aici, că-şi petrecea 
mult timp mergând la pescuit cu barca sa lungă de şapte 
metri şi că cealaltă pasiune a lui era tâmplăria. Îşi făcuse 
un atelier în garaj. 

Câţiva vecini spuseră că soţia lui îi invitase să le arate 
umbrarul de stejar masiv, construit de Barney pentru 
petrecerea de anul trecut. Părea a fi mândria şi bucuria lui. 

Anchetatorii ştiau că Barney ar fi trebuit să aibă dovezi 
împotriva lui Jimmy Weeks pentru a încerca să ajungă la o 
înţelegere cu procurorul. Ştiau că, dacă nu vor găsi ei 


236 


- MARY HIGGINS CLARK - 


repede aceste dovezi, oamenii lui Jimmy Weeks vor da de 
ele şi le vor distruge. 

În ciuda protestelor vehemente ale văduvei, care striga 
că Barney a fost o victimă şi că asta e casa ei, chiar dacă 
figurează pe numele bietului Barney, şi că nu aveau niciun 
drept s-o distrugă, ei demontară tot, inclusiv umbrarul de 
stejar prins în cuie de peretele sufrageriei. 

După ce desprinseră lemnul de pe tencuială, se treziră în 
faţa unui seif suficient de mare să încapă în el toate 
documentele unei firme mai mici. 

Camerele de filmat ale ziariştilor strânşi afară surprinseră 
sosirea unui fost spărgător de seifuri, acum angajat al 
poliţiei. După cincisprezece minute seiful era deschis şi, 
puţin după aceea, la ora patru şi un sfert după-amiază, 
procurorul federal Royce primi un telefon de la Les Howard. 

Găsiseră a doua evidenţă contabilă a firmei Weeks 
Entreprises, precum şi agende din ultimii cincisprezece ani, 
în care Barney îşi notase întâlnirile lui Weeks, alături de 
propriile sale observaţii despre scopul întâlnirilor şi ce se 
discutase. 

Royce află, încântat, că existau şi cutii de pantofi pline cu 
copii ale unor chitanţe pentru obiecte de lux, printre care 
blănuri, bijuterii şi maşini, cumpărate de Jimmy diverselor 
lui iubite, şi pe care Barney notase: „Nu s-au plătit 
impozite.” 

— Un noroc chior, am găsit o comoară, îl asigură Royce 
pe Howard. Barney ştia mai mult ca sigur vechiul refren: 
„Poartă-te cu prietenul tău ca şi cum ti-ar putea deveni 
cândva duşman.” Şi-a pregătit chiar de la bun început 
dovezile, ca să aibă ce să dea la schimb pentru a scăpa de 
închisoare, dându-ni-l plocon pe Jimmy, în cazul în care ar fi 
fost inculpaţi amândoi. 

Judecătorul preferase să nu înceapă la ora patru audierea 
unui nou martor şi să amâne procesul pentru a doua zi. 
Încă un pas înainte, îşi spuse Royce. După ce închise 
telefonul, pe buze îi apăru un zâmbet în timp ce savura 
minunata veste. Spuse cu glas tare: 

237 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— Mulţumesc, Barney. Am fost tot timpul sigur c-o să faci 
o treabă bună. 

Apoi rămase tăcut, cumpănind care ar trebui să fie 
următoarea mişcare. 

Martha Luce, contabila personală a lui Jimmy, urma să fie 
martoră a apărării. Declarase deja sub prestare de 
jurământ că evidenţa pe care o ţinea era corectă şi nu 
exista o dublă evidenţă. Royce se gândi că nu va fi prea 
greu s-o convingă pe doamna Luce ce era mai bine să 
aleagă, dacă i s-ar da posibilitatea să devină martora 
procuraturii, pentru a scăpa în felul acesta de o 
condamnare la o perioadă lungă de închisoare. 


82 


Jason Arnott se trezise duminică târziu, cu simptome de 
gripă, şi se hotărî să nu meargă la casa din Catskills, aşa 
cum îşi propusese. În schimb, îşi petrecuse ziua în pat, 
sculându-se doar să-şi pregătească o gustare uşoară. In 
asemenea momente regreta că nu are o menajeră 
permanentă. 

Pe de altă parte, îi făcea o deosebită plăcere aceasta 
intimitate, stând singur în casă, fără să se împiedice de 
cineva. Îşi luase cărţi şi ziare în cameră şi îşi petrecuse ziua 
citind, iar între timp sorbea suc de portocale şi mai moţăia 
puţin. 

Cu toate astea, din când în când, scotea nervos fluturaşul 
de la FBI ca să se convingă că nimeni nu ar putea face o 
legătură între el şi caricatura aceea de fotografie neclară. 

Luni seara se simţea ceva mai bine şi era convins pe 
deplin că fluturaşul nu reprezenta un pericol. Îşi spuse că 
nici măcar un agent FBI în persoană, dacă l-ar supune unui 
interogatoriu de rutină, pentru că fusese unul dintre 
invitaţii la petrecerea dată de familia Hamilton, nu ar putea 
face legătura între el şi furt. 

Nu cu fotografia asta. Şi nici cu lista convorbirilor lui 
telefonice. Cu niciun obiect de artă sau pictură din această 


238 


- MARY HIGGINS CLARK - 


casă. Nici chiar cu rezervarea făcută la hotelul din 
Washington la sfârşitul acela de săptămână, când avusese 
loc spargerea la familia Hamilton, atâta timp cât la recepţie 
folosise una dintre identitățile sale false. 

Fără îndoială. Era în siguranţă. Işi promise ca a doua zi, 
sau mai sigur miercuri, să meargă la Catskills să petreacă 
acolo câteva zile, bucurându-se de comorile lui. 

Jason nu avea de unde să ştie că agenţii FBI obţinuseră 
deja un mandat pentru a-i pune telefonul sub supraveghere 
şi că locuinţa îi era urmărită discret. Nu avea de unde să 
ştie că, de acum înainte, nu va mai putea face nicio 
mişcare fără să fie observat sau urmărit. 


83 


Mergând dinspre Manhattan spre nord de Greenwich 
Village, Kerry se împotmoli în circulaţia aglomerată. Era 
cinci fără douăzeci când îşi scoase maşina din garajul de pe 
Strada 12. Era şase şi cinci când intră pe aleea de lângă 
casă şi văzu Volvoul lui Geoff parcat în faţa uneia dintre 
uşile garajului cu două locuri. 

Când se pregătea să vină acasă, sunase de la telefonul 
din maşină şi se liniştise într-o oarecare măsură după ce 
vorbise cu Robin şi cu Alison, fata care avea grijă de ea. Le 
avertizase pe amândouă să nu iasă sub niciun motiv din 
casă şi să nu deschidă uşa nimănui până nu vine ea. 

Văzând maşina lui Geoff, îşi dădu seama că maşina lui 
Alison nu mai era acolo. Să fi venit Geoff pentru că s-a 
întâmplat ceva? Kerry opri motorul, stinse farurile, ieşi în 
grabă din maşină, trânti portiera şi pomi în fugă spre casă. 

Era clar că Robin o urmărise pe fereastră. Uşa de la 
intrare se deschise în timp ce Kerry urca scările în fugă. 

— Rob, s-a întâmplat ceva? 

— Nu, mami, totu-i în ordine. Când a venit Geoff, i-a spus 
lui Alison că poate să plece şi că o să te aştepte el, îi 
explică Robin şi pe faţa ei se citi îngrijorarea. Am făcut 
bine, nu? Adică, să-i dau drumul lui Geoff să intre. 

239 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— Sigur că da, îi răspunse Kerry şi o îmbrăţişă. Unde e? 

— Aici, spuse Geoff, apărând în uşa de la bucătărie. M- 
am gândit că, o dată ce ai mâncat o cină la Dorso sâmbătă 
seara, s-ar putea să mai pofteşti aşa ceva şi în seara asta. 
Un meniu foarte simplu. Friptură de miel, salată verde şi 
cartofi natur. 

Kerry îşi dădu seama că era şi nervoasă, şi flămândă. 

— Pare grozav, oftă ea în timp ce îşi descheia trenciul. 

Geoff se duse repede la ea să o ajute. Cu un gest firesc, 
după ce puse haina pe un braţ, o cuprinse cu celălalt braţ şi 
o sărută pe obraz. 

— Ai avut o zi grea? 

Preţ de o clipă îşi cufundă faţa în căuşul cald de sub gâtul 
lui. 

— Am avut şi zile mai uşoare. 

Robin spuse: 

— Mami, mă duc sus să-mi termin lecţiile, dar cred că, 
atâta timp cât eu sunt cea care se află în primejdie, trebuie 
să ştiu tot ce se întâmplă. Ce zicea doctorul Smith când te- 
ai întâlnit cu el? 

— Termină-ti lecţiile şi lasă-mă un pic să-mi trag sufletul. 
Îţi promit că o să-ţi dau raportul pe-ndelete mai târziu. 

— În ordine. 

Geoff făcuse focul în sufragerie. Adusese o sticlă de vin 
roşu şi pregătise paharele lângă sticlă, pe masa din 
sufragerie. 

— Sper că nu exagerez purtându-mă ca la mine acasă, se 
scuză el. 

Kerry se trânti pe canapea şi-şi azvârli pantofii din 
picioare. Dădu din cap şi zâmbi. 

— Nu, deloc. 

— Am noutăţi pentru tine, dar, mai întâi, spune tu. 
Vorbeşte-mi despre Smith. 

— Să încep cu Frank Green. l-am zis că plec mai devreme 
de la birou şi i-am explicat de ce. 

— Şi ce a zis? 


240 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Interesant e ce nu a zis. Am vrut să fiu cinstită cu el, 
cu toate că am avut impresia că şi-a înghiţit o parte din 
cuvinte. Speră că nu-mi trece prin cap că ar prefera să lase 
în închisoare un om nevinovat decât să-şi creeze probleme 
politice, îi explică ea, ridicând din umeri. Chestia e că aş fi 
vrut să-l cred. 

— Poate că reuşeşti până la urmă. Şi Smith? 

— L-am prins, Geoff. Simt asta. Tipul a început să se 
înmoaie. Dacă nu se apucă să spună adevărul, următoarea 
mea mişcare e s-o duc pe Barbara Tompkins să depună o 
plângere împotriva lui că o urmăreşte. Ideea asta l-a şocat 
profund, sunt sigură. Şi cred că, decât să rişte aşa ceva, o 
să ne dea în vileag nişte lucruri. Privi în foc, urmărind jocul 
flăcărilor pe vreascurile artificiale. Apoi adăugă, vorbind 
rar: Geoff, i-am spus lui Smith că avem doi martori care i- 
au văzut maşina în seara aceea. l-am aruncat şi faptul că, 
poate, era aşa de nerăbdător să-l vadă pe Skip condamnat, 
fiindcă, de fapt, el a ucis-o pe Suzanne. Geoff, cred că era 
îndrăgostit de ea, nu ca de fiica lui, poate nici măcar ca de 
o femeie, ci ca de o creatie a lui, spuse Kerry şi se întoarse 
spre el. la gândeşte-te la următorul scenariu. Suzanne se 
satură de tatăl ei care-i tot stă pe cap şi apare oriunde se 
duce ea. Jason Arnott mi-a spus că întrecuse măsura, şi-l 
cred. Aşa că, în seara crimei, doctorul Smith se duce la ea 
cu maşina s-o vadă. Skip a venit şi a plecat, aşa cum 
susţine. Suzanne e în hol şi aranjează florile primite de la 
un alt bărbat. Nu uita, bileţelul care însoțea trandafirii nu a 
fost găsit niciodată. Smith e furios, jignit şi gelos. Acum nu 
mai era în competiţie doar cu Skip, ci şi cu Jimmy Weeks. 
Într-un acces de furie o strangulează pe Suzanne şi, pentru 
că l-a urât dintotdeauna pe Skip, ia bileţelul, inventează 
povestea că Suzanne se temea de Skip şi devine principalul 
martor al acuzării. În acest fel, Skip, principalul lui rival 
pentru a cuceri atenţia Suzannei, nu numai că e pedepsit 
să petreacă cel puţin treizeci de ani în închisoare, dar 
poliţia nici nu mai caută vreun alt suspect. 


241 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— Pare logic, spuse Geoff. Dar atunci de ce ar fi Jimmy 
Weeks atât de îngrijorat că vrei să redeschizi dosarul? 

— M-am gândit şi eu la asta. Pe de altă parte, ar putea fi 
un argument la fel de bun faptul că Jimmy era încurcat cu 
Suzanne. Că, în seara aceea s-au certat şi a omorât-o. Un 
alt scenariu posibil ar fi că Suzanne i-a spus despre terenul 
din Pennsylvania pe care Skip îl obținuse. S-ar putea ca 
Jimmy să-i fi scăpat ceva despre autostrada care urma să 
treacă pe acest teren şi apoi s-o ucidă, ca s-o împiedice să-i 
spună lui Skip? Cred că a luat acele opţiuni aproape pe 
gratis. 

— Doamnă, ai făcut astăzi mari eforturi de gândire, 
spuse Geoff. Şi ai construit extrem de bine fiecare scenariu 
posibil. În drum spre casă ai ascultat cumva radioul? 

— Voiam să-mi adun gândurile, aşa că am ascultat 
programul care transmite muzică din anii cincizeci. Altfel, 
mi-aş fi ieşit din minţi în aglomeraţia de pe drum. 

— Bine ai făcut. Dar, dacă ai fi ascultat ştirile, ai fi aflat 
că toate probele pe care Barney Haskell avea de gând să le 
folosească în negocierea pentru a obţine o pedeapsă mai 
uşoară se află acum în mâinile procurorului federal. Se pare 
că Barney ţinuse o evidenţă ca nimeni altul. Mâine, dacă 
Frank Green e deştept, în loc să se opună cercetărilor tale, 
va cere orice document referitor la bijuteriile cumpărate de 
Weeks în lunile dinaintea uciderii Suzannei. Dacă putem 
găsi o legătură între el şi vreun lucru ca brăţara cu zodiac, 
avem dovada că Smith a minţit, spuse Geoff şi se ridică. 
Dar, Kerry McGrath, mi se pare că ai comandat cina. 
Aşteaptă-mă aici. Te anunţ când e gata. 

Kerry se ghemui pe canapea şi continuă să-şi savureze 
băutura, dar, deşi focul ardea, nu se simţea prea în largul ei 
în cameră. O clipă mai târziu se ridică şi se duse la 
bucătărie. 

— Maestrul bucătar are ceva împotrivă dacă stau şi eu să 
mă uit? E mai cald aici. 


242 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Geoff plecă la ora nouă. Când uşa se închise în urma lui, 
Robin spuse: 

— Mami, trebuie să te întreb ceva. Tipul ăla pe care-l 
apără tati. Din câte-mi spui, tati n-o să câştige procesul. 
Aşa-i? 

— Aşa-i, în cazul în care dovezile pe care credem că le- 
am găsit vor sta în picioare. 

— Şi asta o să fie rău pentru el? 

— Nu, Robin, dar nimănui nu-i place să piardă un proces. 
Cred că, acum, cel mai bun lucru pentru tatăl tău ar fi să-l 
vadă pe Jimmy Weeks condamnat. 

— Eşti sigură că Weeks e cel care încearcă să mă sperie? 

— Sunt absolut sigură. Asta e şi motivul pentru care, cu 
cât aflăm mai repede care era legătura dintre el şi Suzanne 
Reardon, cu atât mai repede va rămâne fără motive să ne 
sperie ca să renunţăm. 

— Geoff e avocat al apărării, nu-i aşa? 

— Da. 

— Geoff ar apăra vreodată un individ ca Jimmy Weeks? 

— Nu, Robin. Sunt aproape sigură că nu. 

— Şi eu. 

La nouă şi jumătate, Kerry îşi aminti că le promisese lui 
Jonathan şi lui Grace că îi va ţine la curent cu întâlnirea pe 
care o avusese cu doctoral Smith. 

— Crezi că s-ar putea să cedeze şi să admită că a minţit? 
o întrebă Jonathan. 

— Aşa cred. 

Grace se afla la derivaţia telefonului. 

— Jonathan, hai să-i spunem lui Kerry ce veşti am eu. 
Kerry, astăzi ori am fost un detectiv bun, ori m-am făcut de 
râs. 

Kerry nu considerase important să pomenească de 
numele lui Arnott sâmbătă, când le spusese lui Grace şi 
Jonathan despre doctorul Smith şi Jimmy Weeks. Când auzi 
că Grace voia să-i povestească despre el, se bucură că 
niciunul din ei doi nu-i putea vedea expresia de pe chip. 


243 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Jason Arnott. Prietenul care se afla mereu alături de 
Suzanne Reardon. Care, în ciuda aparentei sale onestităţi, i 
se păruse lui Kerry prea teatral ca să fie sincer. Dacă era 
hoţ, dacă, potrivit fluturaşului de la FBI pe care i-l 
descrisese Grace, era şi suspect de crimă, unde se încadra 
el oare în toate aceste iţe ţesute în jurul crimei trandafirilor 
iubirii? 


84 


După ce o obligă pe Kerry să plece, doctorul Charles 
Smith rămase ore în şir pe scaun. „Criminal!” „Mincinos!” 
Acuzaţiile pe care i le aruncase îl făceau să se cutremure 
de repulsie. Era aceeaşi repulsie pe care o simţea când se 
uita la un chip mutilat, urât sau cu cicatrice. Simţea că 
întreaga fiinţă îi fremăta de dorinţa de a-l schimba, de a-l 
salva, de a îndrepta lucrurile. Să îi ofere frumuseţea pe 
care mâinile sale pricepute o puteau modela din oase şi 
muşchi. 

În acele momente îl cuprindea o mânie nespusă 
împotriva incendiului, a accidentului sau a nedreptei 
combinaţii de gene care provocase anomalia. Acum mânia 
lui era îndreptată împotriva femeii care venise aici să-l 
judece. 

„O hărţuieşte urmărind-o!” Să-i spună vorbele astea 
pentru că îi făcea plăcere să-i arunce măcar o privire acelei 
făpturi aproape perfecte pe care el o crease! Işi dorea să fi 
putut prevedea viitorul, ca să afle că aşa avea de gând să- 
şi exprime multumirea Barbara Tompkins. Ar fi putut să-i 
aranjeze faţa: o piele care să-i atârne în riduri, ochi cu 
colţurile lăsate şi nări care să fluture. 

Dacă McGrath o să meargă la poliţie, ca Tompkins să 
depună plângerea? Cel puţin, ea aşa spusese că o să facă, 
iar Smith era convins că nu glumise. 

Îl făcuse criminal. Criminal! Chiar credea că i-ar fi putut 
face aşa ceva Suzannei? Cu întreg trupul încordat de 


244 


- MARY HIGGINS CLARK - 


suferinţă, retrăi clipa în care apăsase insistent pe sonerie, 
apoi încercase clanţa şi uşa se deschisese. 

lar Suzanne se afla acolo, în hol, aproape la picioarele lui. 
Era şi nu era Suzanne. Acea fiinţă mutilată, cu ochii umflaţi 
şi însângeraţi, cu gura întredeschisă şi limba scoasă, nu era 
femeia pe care o crease el. 

Chiar trupul ei era urât şi respingător, aşa cum zăcea 
acolo, ghemuit, cu piciorul stâng îndoit sub cel drept, cu 
tocul de la pantoful stâng împungându-i gamba dreaptă, cu 
trandafirii aceia roşii împrăştiaţi peste ea, ca un omagiu 
ridicol adus morţii. 

Smith îşi aminti cum se aplecase peste ea, gândindu-se 
buimac la un singur lucra: aşa ar fi trebuit să se simtă şi 
Michelangelo dacă ar fi văzut Pietă spartă şi mutilată, în 
urmă cu câţiva ani, de descreieratul acela, la Catedrala 
Sfântul Petru. 

Îşi aminti cum o blestemase pe Suzanne, o blestemase 
pentru că nu-i luase în seamă avertismentul. Se măritase 
cu Reardon împotriva voinţei lui. 

„Aşteaptă, o îndemnase el. Nu e destul de bun pentru 
tine.” 

„După tine, nu se va găsi niciodată omul nimerit pentru 
mine”, se răstise ea. 

Fusese nevoit să suporte felul în care se priveau, felul în 
care îşi strângeau mâna peste masă, felul în care stăteau 
împreună, unul lângă altul, pe canapea, sau cum Suzanne 
stătea în braţele lui Skip în fotoliul cel mare, aşa cum îi 
vedea când îi pândea seara pe fereastră. 

Fusese atât de greu să suporte toate astea. Dar era deja 
prea mult când Suzanne devenise de nestăpânit şi 
începuse să se întâlnească cu alţi bărbaţi. Niciunul dintre ei 
nu o merita. Apoi venea la el să-l roage: „Charles, trebuie 
să-l faci pe Skip să creadă că de la tine am asta... şi asta... 
şi asta...” 

Sau îi spunea: „Doctore, de ce eşti aşa de supărat? 
Spuneai c-o să pot recupera tot timpul pierdut. Ei bine, asta 
şi fac. Skip munceşte prea mult. Cu el nu mă pot distra. 

245 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Când operezi, rişti. Eu sunt la fel ca tine. Risc şi eu. Şi, 
acum, adu-ţi aminte, doctore Charles, eşti un tătic 
generos”, îi spusese ea şi îl sărutase apoi cu neobrăzare. 
Sărutul ei neobrăzat. Îi făcea curte, sigură pe puterea pe 
care o avea, sigură pe îngăduinţa lui. 

Ucigaş? Nu, Skip era ucigaşul. Aplecat peste trupul 
Suzannei, Smith ştiuse exact ce se petrecuse. Bădăranul ei 
de soţ venise acasă, o găsise cu flori de la un alt bărbat şi 
explodase. Aşa aş fi făcut şi eu, se gândise Smith când 
ochii îi căzuseră pe bileţelul ascuns pe jumătate de trupul 
ei. 

Apoi, aplecat deasupra ei, îi trecuse prin minte un întreg 
scenariu. Skip, soţul gelos. Juriul ar fi probabil îngăduitor cu 
un bărbat care-şi omoară soţia într-o criză pasională. Ar 
putea scăpa cu o condamnare uşoară. Sau poate chiar fără 
nicio condamnare. 

N-o să îngădui asta, jurase el. Smith îşi aminti cum 
închisese ochii, încercând să-şi şteargă din minte chipul 
hidos şi mutilat pe care-l avea în faţă, văzând-o, în schimb, 
pe Suzanne în toată splendoarea ei. Îți promit, Suzanne! 

Nu îi fusese greu să-şi ţină promisiunea. Tot ce avea de 
făcut era să ia bileţelul care însoţise florile, apoi să meargă 
acasă şi să aştepte telefonul inevitabil care avea să-l 
anunţe că Suzanne, fiica lui, murise. 

Intrebat de poliţie, spusese că Skip era maladiv de gelos, 
că Suzanne se temea că viaţa îi este în pericol şi, 
respectându-i ultima rugăminte, pretinsese că el îi dăruise 
bijuteriile de care se îndoia Skip. 

Nu, doamna McGrath spună ce-o vrea. Criminalul se află 
la închisoare. Şi acolo o să rămână. 

Era aproape ora zece când Charles Smith se ridică de pe 
scaun. Totul se sfârşise. Nu va mai face operaţii. Nu mai 
voia s-o vadă pe Barbara Tompkins. Îl dezgusta. Se duse în 
dormitor, deschise micul seif din dulap şi scoase un pistol. 

O să fie atât de uşor. Şi unde se va duce? se întrebă el. 
Era convins că sufletul continuă să trăiască. Reîncarnare? 
Poate. Poate că, de data asta, se va întrupa într-o fiinţă de 

246 


- MARY HIGGINS CLARK - 


seama Suzannei. Poate că se vor îndrăgosti unul de 
celălalt. Pe buze îi înflori un zâmbet. 

Dar apoi, când se pregătea să închidă seiful la loc, privi 
la caseta de bijuterii a Suzannei. 

Dacă McGrath avea dreptate? Dacă nu Skip, ci altcineva 
îi curmase viaţa? McGrath spusese că acela râde acum de 
el, îşi bate joc de el şi-i e recunoscător pentru mărturia în 
urma căreia Skip fusese condamnat. 

Ar fi putut îndrepta lucrurile. Dacă nu Reardon era 
ucigaşul, atunci McGrath avea tot ce-i trebuia să-l găsească 
pe cel care o omorâse pe Suzanne. 

Smith luă caseta de bijuterii, puse pistolul deasupra şi le 
aduse în bibliotecă. Apoi, cu mişcări sigure, luă o coală de 
hârtie şi îşi deşurubă capacul de la stilou. 

După ce termină de scris, împachetă laolaltă caseta de 
bijuterii şi scrisoarea şi reuşi să le îndese într-unul din 
plicurile de poştă rapidă pe care le avea mereu prin casă. 
Scrise pe pachet destinatarul: Procuror adjunct Kerry 
McGrath, Procuratura comitatului Bergen, Hackensack, New 
Jersey. Era o adresă pe care şi-o amintea foarte bine. 

Îşi puse pe el haina şi fularul la gât şi merse opt cvartale 
mai sus, până la centrul de expediere a poştei rapide, de 
unde mai trimisese de câteva ori pachete. A 

Era ora unsprezece când ajunse înapoi acasă. Işi scoase 
haina, luă pistolul, se întoarse în dormitor şi se întinse pe 
pat, aşa cum era, îmbrăcat. Stinse toate becurile, în afară 
de cel care lumina fotografia Suzannei. 

Va sfârşi această zi cu ea şi-şi va începe noua viaţă când 
va bate de miezul nopţii. După ce luă această hotărâre, se 
simţi calm şi fericit. 

La unsprezece şi jumătate se auzi soneria de la uşă. Cine 
să fie? se întrebă el. Enervat, încercă să nu bage în seamă 
zbârnâitul, dar un deget insistent părea că se lipise de 
butonul soneriei. Se gândi că ştie ce se întâmplase. Odată, 
la colţul străzii avusese loc un accident şi un vecin dăduse 
fuga la el după ajutor. Pentru că era totuşi doctor. Dacă se 


247 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


petrecuse din nou un accident, şi-ar putea folosi 
priceperea. 

Doctorul Smith descuie uşa şi o deschise larg, apoi se 
prelinse pe ea după ce un glonte i se înfipse între ochi. 


248 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Marţi, 7 noiembrie 


85 


Marţi dimineaţa, Deidre Reardon şi Beth Taylor se aflau 
deja în anticamera biroului lui Geoff Dorso, când acesta sosi 
la ora nouă. 

Beth îşi ceru scuze în numele amândurora: 

— Geoff, scuză-ne că am venit neanunţate, dar Deidre 
trebuie să se interneze mâine dimineaţă pentru o 
angioplastie. Ştiu că ar fi mai liniştită dacă ar vorbi cu tine 
şi ţi-ar da fotografia Suzannei despre care am vorbit data 
trecută. 

Deidre Reardon îl privi neliniştită. 

— Hai, Deidre, îi zise Geoff cu căldură, ştii foarte bine că 
nu trebuie să te scuzi când vii să mă vezi. Doar eşti mama 
clientului meu vedetă. 

— Sigur. Doar decontezi toate orele, murmură Deidre 
Reardon cu un zâmbet de uşurare, în timp ce Geoff îi luă 
mâinile într-ale lui. Numai că mă simt aşa de prost că am 
dat buzna în biroul femeii ăleia minunate care e Kerry 
McGrath şi m-am purtat cu ea mizerabil. Ca să aflu pe urmă 
că fetiţa ei a fost ameninţată pentru că vrea să-mi ajute 
băiatul. 

— Kerry a înţeles perfect în ce stare erai în ziua aceea. 
Acum, hai în birou. Sunt sigur că e gata cafeaua. 


— Nu te reținem prea mult, îi promise Beth lui Geoff în 
timp ce acesta îi punea o ceaşcă de cafea în faţă. Şi n-o să- 
ţi răpim din timp ca să-ţi spunem ce mană cerească e să ne 
gândim că, în sfârşit, Skip poate avea speranţe cu 


249 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


adevărat. Ştii foarte bine ce e în sufletul nostru şi ştii cât îţi 
suntem de recunoscătoare pentru tot ce faci. 

— Kerry s-a întâlnit aseară cu doctorul Smith, spuse 
Geoff. Are impresia că l-a făcut s-o asculte. Dar s-au mai 
întâmplat şi alte lucruri, adăugă el şi le povesti despre 
documentele lui Barney Haskell. Cel puţin, putem afla 
proveniența bijuteriilor pe care credem că Weeks i le-a dat 
Suzannei. 

— E unul din motivele pentru care ne aflăm aici, îi explică 
Deidre Reardon. Îţi aminteşti, spuneam că am o fotografie 
în care Suzanne purta setul de broşe cu diamante care a 
dispărut? Când am ajuns acasă de la închisoare sâmbătă 
seara, m-am dus s-o scot din album, dar n-am găsit-o. Mi- 
am petrecut toată duminica şi ziua de ieri scotocind prin 
casă să dau de ea. Şi nu era nicăieri. M-am zăpăcit şi am 
uitat că, la un moment dat, am băgat-o într-o folie de 
plastic, din acelea protectoare, şi am pus-o printre actele 
mele. Totuşi, în cele din urmă, am găsit-o. După câte am 
tot vorbit data trecută despre bijuterii, m-am gândit că e 
important să-ţi dau fotografia. 

li întinse un plic. Din plic, el scoase o pagină împăturită 
din Palisades Community Life, o revistă săptămânală de 
scandal. Cum o despături, Geoff remarcă data, 24 aprilie, 
cu aproape unsprezece ani în urmă, cu nicio lună înaintea 
morţii Suzannei Reardon. 

Fotografia de grup, realizată la Clubul Palisades Country, 
ocupa patru coloane de ziar. Geoff o recunoscu imediat pe 
Suzanne Reardon. Frumuseţea ei ieşită din comun 
strălucea pe întreaga pagină. Stătea uşor întoarsă, iar 
aparatul de fotografiat surprinsese foarte clar diamantele 
sclipitoare de pe reverul jachetei. 

— Asta e broşa care a dispărut, îi explică Deidre, 
arătându-i-o cu degetul pe fotografie. Dar Skip nu mai ştie 
când a văzut-o ultima dată la Suzanne. 

— E bine că am fotografia asta, spuse Geoff. Când o să 
putem obţine o copie după unele din evidenţele lui Haskell, 
poate reuşim să dăm şi de urma broşei. 

250 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Era aproape dureros să vezi raza de speranţă de pe 
chipul celor două femei. Doamne ajută să nu le 
dezamăgesc, se rugă el în timp ce le conducea înapoi în 
anticameră. În prag, o îmbrăţişă pe Deidre. 

— Acum, ţine minte: faci angioplastia şi te vindeci. Nu 
trebuie să fii bolnavă când or să-i descuie uşa lui Skip. 

— Geoff, n-am pătimit atât de mult ca să dau în primire 
tocmai acum. 

După ce dădu câteva telefoane şi rezolvă câteva 
nelămuriri ale unor clienţi, Geoff se hotărî să o sune pe 
Kerry. Poate că vrea să-i trimită prin fax fotografia adusă 
de Deidre. Sau poate că vreau doar s-o aud, recunoscu el. 

Când secretara îi făcu legătura, vocea speriată a lui Kerry 
îl înfioră. 

— Tocmai am deschis un pachet pe care mi l-a trimis, cu 
poşta rapidă, doctorul Smith. Înăuntru este o scrisoare, 
caseta de bijuterii a Suzannei şi bileţelul care însoţise, 
probabil, trandafirii cei roşii. Geoff, doctorul recunoaşte că 
a minţit în legătură cu Skip şi cu bijuteriile. Şi mai spune că, 
atunci când eu voi citi aceste rânduri, el se va fi sinucis. 

— Doamne, Kerry, nu cumva... 

— Nu. Ştii, nu el a făcut-o. Geoff, doamna Carpenter m-a 
sunat de la cabinet. Cum doctorul nu a venit la consultaţiile 
de dimineaţă şi nu a răspuns la telefon, s-a dus acasă la el. 
Uşa era întredeschisă şi ea a intrat. l-a găsit trupul zăcând 
pe hol. A fost împuşcat şi casa i-a fost răscolită. Geoff, oare 
cineva nu voia ca doctorul Smith să-şi schimbe declaraţia şi 
căuta bijuteriile? Geoff, cine face toate astea? Urmează 
oare Robin? 


86 


La nouă şi jumătate în dimineaţa aceea, Jason Arnott 
privi pe fereastră, văzu cerul înnorat şi se simţi uşor 
deprimat. In afară de nişte dureri uşoare de picioare şi 
spate, scăpase de indispoziţia sau virusul care-l chinuise la 


251 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


sfârşitul săptămânii. Dar nu-i dădea pace sentimentul 
apăsător că totuşi ceva nu e în ordine. 

Era fireşte din cauza acelui nenorocit de fluturaş de la 
FBI. La fel se simţise şi după ce fusese în seara aceea acasă 
la congresmanul Peale. Câteva dintre luminile de la parter, 
care funcționau automat, se aprinseseră când ajunsese 
acolo, dar camerele de sus rămăseseră în întuneric. Tocmai 
trecea prin hol cu tabloul şi seiful pe care le luase din 
perete, când auzise paşi pe scară. Abia apucase să-şi 
ascundă faţa în spatele tabloului şi o lumină puternică 
inundase holul. 

Auzise apoi un strigăt tremurat „Doamne, Dumnezeule” 
şi îşi dăduse seama că era mama congresmanului. Nu a 
vrut să-i facă nimic rău. S-a repezit instinctiv spre ea, 
ţinând tabloul ca pe un scut, vrând doar s-o trântească la 
pământ şi să-i smulgă ochelarii, ca să poată apoi fugi. La 
petrecerea dată de Peale după alegeri, stătuse mult de 
vorbă cu ea şi ştia că, fără ochelari, era oarbă ca o cârtiţă. 

Dar rama grea a tabloului o lovise în tâmplă mai tare 
decât ar fi vrut el şi ea căzuse pe spate, rostogolindu-se pe 
scară. Îşi dăduse seama că murise după acel bolborosit 
cumplit pe care-l scosese înainte de a înţepeni. Luni de zile 
după aceea se tot uita peste umăr să vadă dacă nu vine 
cineva după el să-i pună cătuşele. 

Acum, oricât de mult încercase să se liniştească, 
fluturaşul de la FBI îi provoca aceeaşi spaimă. 

După cazul Peale, singura lui consolare fusese să-şi 
clătească ochii admirând Somnul, capodopera lui John 
White Alexander, pe care o luase în acea seară. O păstra în 
dormitorul cel mare din casa de la Catskills, aşa cum şi 
Peale o ţinuse în dormitorul lui. Îl amuza atât de mult 
gândul că mii de oameni se îmbulzeau la Muzeul de Artă 
Metropolitan să arunce o privire pe replica acestui tablou, 
Odihna. Dintre cele două, el prefera Somnul. Contururile 
unei femei frumoase aplecate aveau aceleaşi linii sinuoase 
ca în Odihna, dar ochii închişi, expresia chipului ei senzual îi 
aminteau acum de Suzanne. 

252 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Rama miniaturală cu portretul ei se afla pe noptieră şi îl 
amuza să le ţină pe amândouă în cameră, chiar dacă rama 
care imita un Fabergé era nedemnă de compania 
încântătoare a acelei fotografii. Noptiera din lemn aurit şi 
marmură, un exemplar superb de Renaştere gotică, o 
obținuse după lovitura aceea mare când închiriase o 
camionetă şi practic golise casa familiei Merriman. 

Putea să dea un telefon înainte. Îi plăcea când ajungea la 
Catskills să găsească focul făcut şi frigiderul plin. Dar, în loc 
să-şi folosească telefonul de acasă, o s-o sune pe menajeră 
de pe telefonul celular, pe care şi-l înregistrase pe alt 
nume. 


În interiorul unei dube care părea să fie a Companiei de 
Gaze şi Electricitate, se primi semnalul că Arnott dădea un 
telefon. În timp ce ascultau, poliţiştii zâmbiră triumfător. 

— Cred că suntem pe cale să dăm de bârlogul vulpoiului 
de Arnott, spuse polițistul care conducea misiunea. 

Il auziră pe Jason cum încheie convorbirea, spunând: 

— Mulţumesc, Maddie. Plec de aici peste vreo oră şi 
ajung acolo pe la unu. 

lar Maddie îi răspunse cu o voce răguşită şi monotonă: 

— O să găsiţi totul gata. Contaţi pe mine. 


87 


Frank Green judeca un caz, şi Kerry nu reuşi să-l anunţe 
decât după prânz de uciderea lui Smith şi de pachetul pe 
care îl primise cu poşta rapidă dimineaţa. Îşi revenise acum 
pe deplin şi se întreba de ce îşi pierduse cumpătul când o 
sunase Geoff. Dar trebuia să amâne aceste întrebări. 
Gândul că Joe Palumbo o aştepta pe Robin cu maşina în 
faţa şcolii, ca s-o ducă acasă, urmând apoi să 
supravegheze casa până se întorcea Kerry, era suficient să- 
i alunge pentru moment temerile. 


253 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Green studie cu grijă conţinutul casetei cu bijuterii, 
comparând-o pe fiecare cu cele menţionate de Smith în 
scrisoarea care însoțea pachetul trimis lui Kerry. 

— Brăţară cu zodiac, citi el. E aici. Ceas cu cifre de aur, 
cadran de fildeş, brățară de aur cu diamante. Perfect. E tot 
aici. Brăţară veche cu diamante. Trei şiraguri de diamante 
prinse între ele cu cleme de diamant, mai spuse el şi ridică 
bijuteria. Asta-i o minunăţie. 

— Da. Poate-ţi aminteşti că Suzanne purta brăţara asta 
când a fost ucisă. Mai era o bijuterie, o broşă veche, dublă, 
cu diamante. Skip Reardon ne-a vorbit despre ea. Doctorul 
Smith n-o pomeneşte şi se pare că nu era la el, dar Geoff 
tocmai mi-a trimis prin fax o fotografie dintr-o revistă locală 
care o înfăţişează pe Suzanne purtând acea broşă cu numai 
câteva săptămâni înainte de a fi ucisă. Nu a fost găsită 
niciodată printre lucrurile din casă. Se vede că seamănă 
foarte mult cu brăţara şi că era fără îndoială veche. 
Celelalte sunt frumoase, dar au o formă foarte modernă. 

Kerry se uită cu atenţie la fotografia neclară şi înţelese 
de ce Deidre Reardon spusese că parcă ar fi o mamă cu un 
copil. După cum explicase ea, broşa părea să fie lucrată din 
două bucăţi: cea mai mare reprezenta o floare, iar cea mai 
mică un boboc. Cele două piese erau legate printr-un lanţ. 
Preţ de o clipă, studie fotografia, uimită, pentru că i se 
părea cunoscută. 

— O să ne uităm după broşa asta, să aflăm dacă nu e 
pomenită în chitanţele lui Haskell, îi promise Green. Acum 
să vedem. Din câte ştii tu, cele menţionate de doctor, mai 
puţin broşa, sunt toate bijuteriile despre care Suzanne îi 
ceruse să-i spună lui Skip că le are de la el? 

— Aşa reiese şi din ce a scris doctorul Smith, şi din ce mi- 
a zis sâmbătă Skip Reardon. 

Green puse jos scrisoarea lui Smith. 

— Kerry, s-ar putea să te fi urmărit cineva când te-ai dus 
ieri la Smith? 

— Acum cred că da. De asta şi sunt atât de îngrijorată 
pentru Robin. 

254 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— În seara asta, casa o să-ți fie păzită de o maşină de 
poliţie, dar nu m-ar deranja dacă ai pleca împreună cu 
Robin într-un loc mai sigur, ca să terminăm odată. Jimmy 
Weeks e un criminal încolţit. Royce l-ar putea acuza de o 
fraudă fiscală, dar cu ceea ce ai descoperit tu, am putea să- 
| acuzăm de crimă. 

— Asta din cauza bileţelului pe care l-a trimis Jimmy cu 
trandafirii roşii? 

Bileţelul fusese dat pentru expertiză grafologică, iar 
Kerry îi aminti lui Green de notiţa găsită în buzunarul 
avocatului lui Haskell, după ce amândoi fuseseră omorâţi. 

— Exact. Notele muzicale nu au fost scrise de vânzătorul 
de la florărie. Imaginează-ţi cum ai putea să dictezi prin 
telefon o asemenea dedicație. Din câte ştiu, Weeks e un 
muzician amator destul de bun. Este animatorul 
petrecerilor când se aşază la pian. Cam asta e. Cu bileţelul 
ăsta şi dacă printre chitanţe le găsim şi pe cele pentru 
bijuterii, se schimbă toată socoteala în cazul Reardon. 

— lar dacă lui Skip i se acceptă rejudecarea cazului, va 
avea dreptul să iasă pe cauţiune cât timp se va desfăşura 
procesul sau până i se vor retrage acuzaţiile, spuse Kerry 
pe un ton neutru. 

— Dacă scenariul se confirmă, voi recomanda asta, 
consimţi Green. 

— Frank, mai e o problemă, spuse Kerry. Ştim că Jimmy 
Weeks vrea să ne intimideze, ca să renunţăm la anchetă. 
Dar motivul lui ar putea fi altul decât cel pe care-l bănuim. 
Am aflat că Weeks i-a luat opţiunile lui Skip Reardon pentru 
un teren scump din Pennsylvania, când Skip a fost nevoit 
să lichideze. Se pare că a obţinut nişte informaţii 
confidenţiale. Aşa că sunt şanse ca întreaga tranzacţie să 
fie considerată ilegală. Sigur că nu e un delict la fel de 
mare ca o crimă şi încă nu suntem siguri de asta, fireşte; el 
ar putea fi asasinul Suzannei, dar, dacă el a obţinut acea 
informaţie confidențială, împreună cu acuzaţia de evaziune 
fiscală şi altele pe care le ştii tu, Weeks ar putea fi închis 
doar pentru asta pentru multă vreme. 

255 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— Crezi că, scotocind în cazul Reardon, ai putea scoate la 
lumină acele amănunte mai vechi? întrebă Green. 

— Da, e foarte posibil. 

— Dar chiar crezi că ăsta ar fi un motiv suficient să te 
amenințe prin Robin? Mi se pare cam exagerat, spuse 
Green, dând din cap. 

— Frank, din câte am aflat de la fostul meu soţ, Weeks e 
destul de lipsit de scrupule şi de arogant ca să meargă 
până în pânzele albe pentru a se apăra. Asta indiferent de 
acuzaţie, fie ca e vorba de crimă, fie că e vorba de furtul 
unui ziar de pe o tarabă. Însă mai există un motiv pentru 
care scenariul crimei s-ar putea să nu se confirme, chiar 
dacă dovedim că a existat o relaţie între Jimmy Weeks şi 
Suzanne, spuse Kerry şi începu să-i povestească de 
legătura dintre Jason Arnott şi Suzanne, apoi de teoria lui 
Grace Hoover că acesta era hoţ profesionist. 

— Chiar dacă e hoţ, crezi că e vreo legătură între el şi 
uciderea Suzannei Reardon? întrebă Green. 

— Nu sunt sigură, îi răspunse Kerry. Depinde dacă e 
implicat sau nu în acele furturi. 

— Stai puţin. Le putem cere celor de la FBI să ne trimită 
imediat fluturaşul prin fax, hotărî Green şi apăsă pe butonul 
interfonului. Să aflăm cine se ocupă de anchetă. 

După nici cinci minute, secretara lui intră aducând 
fluturaşul. Green îi arătă numărul de telefon special: 

— Spune-le să-mi facă legătura cu şeful care conduce 
ancheta asta. 

Peste şaizeci de secunde, Green vorbea la telefon cu Si 
Morgan. Deschisese difuzorul telefonului, ca să audă şi 
Kerry convorbirea. 

— Suntem pe urmele lui, îi spuse Morgan. Arnott mai are 
o locuinţă la Catskills. Ne-am hotărât să sunăm la uşă să 
vedem dacă menajera stă de vorbă cu noi. Vă ţinem la 
curent. 

Kerry îşi încleştă mâinile pe braţele scaunului şi întoarse 
capul spre telefonul de unde se auzea acea voce detaşată. 


256 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Domnule Morgan, e extrem de important, spuse ea. 
Dacă mai puteţi lua legătura cu agentul dumneavoastră, 
spuneţi-i să se intereseze de o ramă miniaturală ovală. E 
din email albastru cu perle mici în jurul sticlei. În ramă s-ar 
putea să fie pusă fotografia unei femei brunete foarte 
frumoase. Dacă e acolo, l-am putea acuza pe Jason Arnott 
de o crimă. 

— Da, mai pot lua legătura cu agentul. O să-i spun să se 
intereseze şi o să vă dau un telefon, promise el. 

— Dar despre ce e vorba? întrebă Green după ce închise 
telefonul. 

— Skip Reardon a susţinut mereu că o ramă miniaturală, 
o imitație Fabergé, a dispărut din dormitorul principal în 
ziua în care a murit Suzanne. Rama şi o broşă veche sunt 
cele două obiecte pe care nu le-am găsit până în acest 
moment. Kerry se întinse şi luă brăţara cu diamante. Uită- 
te la asta. E cu totul diferită de celelalte bijuterii, spuse ea 
şi ridică fotografia în care Suzanne purta broşa cea veche. 
Nu-i ciudat? Am senzaţia că am mai văzut o broşa ca asta, 
adică una mică, legată de alta mai mare. Poate pentru că 
Skip şi mama lui au tot pomenit-o în declaraţiile din timpul 
anchetei. Am citit dosarul acela până m-a luat ameţeala. 
Puse brăţara la loc în casetă. Jason Arnott şi-a petrecut 
mult timp cu Suzanne. Poate că nu era persoana neutră 
care voia să pară. Gândeşte-te şi tu, Frank. Să zicem că s-a 
îndrăgostit şi el de Suzanne. l-a făcut cadou broşa veche şi 
brăţara. E exact genul de bijuterii pe care le-ar alege el. 
Apoi şi-a dat seama că ea umbla cu Jimmy Weeks. Poate că 
a venit în seara aceea şi a văzut trandafirii roşii, despre 
care credem că erau de la Jimmy, şi bileţelul. 

— Adică, a omorât-o şi i-a luat înapoi broşa? 

— Şi fotografia ei. Din câte spune doamna Reardon, e o 
ramă foarte frumoasă. 

— De ce nu şi brăţara? 

— Cât stăteam să te aştept de dimineaţă, m-am uitat la 
fotografiile cadavrului înainte de a fi ridicat din casă. 
Suzanne avea o brățară de aur pe mâna stângă. Se vede în 

257 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


fotografie. Brăţara cu diamante, care era pe cealaltă mână, 
nu se vede. Am verificat la dosar. Era băgată sub manşeta 
bluzei, aşa că nu se vedea. Potrivit raportului medical, avea 
o închizătoare nouă şi foarte sigură. Poate că şi-a ascuns 
brăţara sub mânecă, pentru că se răzgândise, nu mai voia 
s-o poarte în seara aceea, dar îi era greu s-o scoată, sau îşi 
dăduse seama că agresorul venise să i-o ia, poate pentru 
că era un cadou de la el, şi atunci a ascuns-o. Oricare ar fi 
fost motivul, a mers, pentru că n-a găsit-o. 

În aşteptarea telefonului lui Morgan, Green şi Kerry 
pregătiră împreună un fluturaş cu fotografia bijuteriei 
respective, pe care să o distribuie bijutierilor din New 
Jersey. 

La un moment dat, Frank observă: 

— Kerry, îţi dai seama că, dacă bănuiala doamnei Hoover 
se confirmă, înseamnă că informaţia oferită de soţia 
senatorului nostru va conduce la prinderea celui care a 
ucis-o pe mama congresmanului Peale. Apoi, dacă Arnott 
va fi inculpat în cazul Reardon... 

Asta e Frank Green, candidatul la postul de guvernator, 
îşi spuse Kerry. Se gândeşte deja cum să dreagă busuiocul 
că a condamnat un om nevinovat! Ei, cam asta e politica, 
conchise ea. 


88 


Maddie Platt nu observă maşina care o urmărea când 
opri să facă cumpărăturile, preocupată să aleagă cu grijă 
tot ce i se ceruse. Nu văzu maşina nici când aceasta 
continuă să o urmărească pe străzile înguste și 
întortocheate din Ellenville, până la casa cochetă a cărui 
proprietar era cel pe care ea îl cunoştea sub numele de 
Nigel Grey. 

Intră şi, după zece minute, auzi, uimită, că sună cineva la 
uşă. Nimeni nu venea în casa asta. În plus, domnul Grey îi 
interzisese categoric să lase pe cineva înăuntru. Nu avea 
de gând să deschidă uşa, fără să afle cine e. 

258 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Când se uită pe fereastră, văzu un bărbat îmbrăcat 
îngrijit care aştepta în capul scărilor. Acesta o văzu şi 
scoase o legitimatie, prezentându-se ca fiind agent FBI. 

— FBI, doamnă. Vreţi să deschideţi uşa, vă rog, ca să 
stăm de vorbă? Nervoasă, Maddie deschise uşa. Acum se 
afla la o jumătate de metru de  legitimaţia cu 
inconfundabila insignă a FBI şi fotografia agentului. Bună 
ziua, doamnă. Sunt agentul FBI Milton Rose. Nu vreau să vă 
deranjez, dar trebuie neapărat să stau de vorbă cu 
dumneavoastră despre domnul Jason Arnott. Sunteţi 
menajera lui, nu-i aşa? 

— Vă rog, eu nu-l cunosc pe domnul Jason Arnott. Asta e 
casa domnului Nigel Grey, şi lucrez pentru dânsul de multă 
vreme. Trebuie să sosească diseară, dacă mă gândesc 
bine, chiar mai curând. Şi vă spun de pe acum: mi-a interzis 
categoric să dau voie la cineva în casă dacă nu-mi zice 
dânsul. 

— Doamnă, nu vreau să intru. N-am mandat de 
percheziţie. Vreau doar să stăm de vorbă. Acest domn Grey 
al dumneavoastră e, de fapt, Jason Arnott, bănuit că a 
comis zeci de furturi de obiecte de artă şi de alte lucruri de 
valoare. Ar putea fi vinovat şi de uciderea unei doamne în 
vârstă, mama unui congresman, care s-ar putea să-l fi 
surprins în timp ce el le jefuia casa. 

— Vai de capul meu, şopti Maddie cu răsuflarea tăiată. 

Cu siguranţă, domnul Grey era un singuratic, dar ea se 
gândise că în casa asta din Catskills se retrăgea ca să aibă 
linişte şi să se relaxeze. Acum îşi dădea seama că poate se 
„retrăgea” aici din cu torul alte motive. 

Agentul Rose îi descrise multe dintre obiectele furate şi 
alte lucruri care dispăruseră din unele case după ce Arnott 
fusese invitat acolo la vreo reuniune. Cu amărăciune, ea 
confirmă că toate aceste obiecte păreau a se afla în casă. 
Şi, da, rama miniaturală ovală de email albastru, încrustată 
cu perle mici, în care era fotografia unei femei, se afla pe 
noptieră. 


259 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— Doamnă, ştim că o să sosească în curând. Sunt nevoit 
să vă rog să veniţi cu noi. Sunt convins că nu ştiaţi ce se 
petrece şi nu aveţi de ce să vă faceţi griji. Dar trebuie să 
cerem telefonic emiterea unui mandat, ca să putem 
percheziţiona casa domnului Arnott şi să-l arestăm. 

Agentul Rose o conduse uşurel pe Maddie, care părea 
foarte încurcată, la maşina parcată în faţa casei. 

— Nu-mi vine să cred, strigă ea. Eu nu ştiam nimic. 


89 


La douăsprezece şi jumătate, speriată, Martha Luce, care 
fusese timp de douăzeci de ani contabila lui James Forrest 
Weeks, se ghemuise pe un scaun în biroul procurorului 
federal Brandon Royce, mototolind în pumn o batistă 
umedă. 

Tocmai i se citea declaraţia pe care i-o dăduse lui Royce 
cu câteva luni în urmă, sub prestare de jurământ. 

— Vă menţineţi declaraţia? o întrebă Royce, lovind uşor 
foile cu palma. 

— V-am spus adevărul, în măsura în care-l ştiam şi eu, îi 
răspunse Martha aproape în şoaptă. 

Îşi plimbă privirea nervoasă de la stenodactilografă la 
nepotul ei, un avocat tânăr, pe care îl alesese în disperare 
de cauză când aflase despre succesul percheziţiei 
efectuate la Barney Haskell. 

Royce se aplecă înainte. 

— Domnişoară Luce, nici nu am cuvinte să vă spun în ce 
situaţie gravă vă aflaţi. În cazul în care continuaţi să minţiţi 
sub prestare de jurământ, o faceţi pe riscul 
dumneavoastră. Avem destule probe ca să-l înfundăm pe 
Jimmy Weeks. Hai să dau cărţile pe faţă. De când, din 
păcate, Barney Haskell a dispărut atât de violent dintre noi, 
ar fi util ca dumneavoastră să rămâneţi martorul nostru viu 
- îi spuse el, accentuând pe cuvântul „viu” - pentru a 
confirma corectitudinea probelor pe care le avem. Poate că 
nu ştiţi, dar noi o să-l condamnăm oricum pe Jimmy Weeks, 


260 


- MARY HIGGINS CLARK - 


numai că, în cazul ăsta, domnişoară Luce, o să ne 
îndreptam toată atenţia spre dumneavoastră. Mărturia 
mincinoasă e un delict foarte grav. A împiedica justiţia să-şi 
facă treaba e un delict foarte grav. A ajuta şi a instiga pe 
cineva să comită o evaziune fiscală sunt delicte foarte 
grave. _ 

Faţa veşnic timidă a Marthei Luce se schimonosi. incepu 
să plângă. Din ochii ei albaştri, deveniți roşii, curgeau 
şiroaie de lacrimi. 

— Domnul Weeks i-a plătit mamei tot tratamentul când a 
fost bolnavă atât de mult timp. 

— Frumos din partea lui, spuse Royce. Numai că a făcut- 
o din banii contribuabililor. 

— Clienta mea are dreptul să nu mai facă nicio 
declaraţie, sări nepotul-avocat. 

Royce îl fulgeră cu privirea. 

— În privinţa asta ne-am înţeles deja, domnule consilier. 
De asemenea, îi puteţi explica clientei dumneavoastră că 
nu ardem de nerăbdare să băgăm la puşcărie femei de 
vârstă mijlocie pentru că sunt fidele faţă de cine nu trebuie. 
De data asta, şi numai de data asta, suntem dispuşi să-i 
oferim clientei dumneavoastră imunitate totală în schimbul 
unei cooperări depline. După aceea, e treaba ei. Dar 
amintiţi-i clientei dumneavoastră, mai spuse Royce, de 
data aceasta pe un ton sarcastic, că Barney Haskell a 
aşteptat atât de mult să negocieze înţelegerea, încât n-a 
mai apucat s-o încheie niciodată. 

— Imunitate totală? întrebă nepotul-avocat. 

— Totală. Şi o vom pune imediat pe domnişoara Luce sub 
protecţie. Nu vrem să păţească ceva. 

— Mătuşă Martha... începu tânărul şi vocea i se pierdu. 

Ea se opri din smiorcăit. 

— Ştiu, dragă. Domnule Royce, întotdeauna mi s-a părut 
că domnul Weeks... 


261 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 
90 


Vestea că în locuinţa de vară a lui Barney Haskell fusese 
găsită o ascunzătoare, îl făcu pe Bob Kinellen să piardă 
orice speranţă că va obţine achitarea lui Jimmy Weeks. 
Chiar Anthony Bartlett, socrul lui Kinellen, care nu se 
pierdea prea uşor cu firea, începuse în mod clar să accepte 
inevitabilul. 

La cererea procurorului Royce, în această marţi după- 
amiază, pauza de prânz urma să dureze o oră. Bob bănuia 
ce însemna manevra asta. Contau foarte mult pe Martha 
Luce, unul dintre martorii cei mai credibili ai apărării, 
datorită înfăţişării ei timide şi serioase. 

Dacă Haskell făcuse o copie după evidenţele contabile pe 
care le ţinuse, declaraţia lui Luce, prin care susţinea că 
Jimmy avea documente corecte, era probabil fluturată ca o 
sabie amenințătoare deasupra capului ei. 

În cazul în care Martha Luce devenise martor al acuzării 
în schimbul imunităţii, totul se sfârşise. 

Bob Kinellen stătea tăcut, privind la orice altceva din sală 
în afară de clientul său. Simţea o apăsare teribilă, ca o 
greutate care îl strivea, şi se întreba de când avea această 
senzaţie. Revăzând în gând ultimele zile, îşi dădu deodată 
seama. De când am transmis ameninţarea privind propriul 
meu copil, îşi spuse el. Timp de unsprezece ani reuşise să 
se menţină în limitele legii. Jimmy Weeks avea dreptul la 
avocat, iar el trebuia să împiedice pronunţarea unei 
condamnări împotriva lui Jimmy. O făcuse prin mijloace 
legale. Dacă s-au mai folosit şi alte mijloace, nu ştia şi nici 
nu voia să ştie. 

Dar, în acest proces, el devenise o parte a angrenajului 
de eludare a legii. Weeks tocmai îi explicase motivul pentru 
care insistase ca doamna Wagner să facă parte din juriu: 
tatăl ei se afla la închisoare în California. În urmă cu treizeci 
de ani omorâse o familie întreagă de turişti în Parcul 
National Yosemite. Ştia că avea de gând să nu dea în vileag 
informaţia că tatăl juratului Wagner era la închisoare şi să 

262 


- MARY HIGGINS CLARK - 


folosească asta în recursul lui Weeks. Ştia şi el că nu e etic. 
Se terminase cu echilibristica pe sârmă. Mersese prea 
departe. Era şi acum copleşit de ruşinea usturătoare pe 
care o simţise auzind strigătul înspăimântat al lui Robin 
când el se lupta cu Kerry. Ce explicaţie îi dăduse Kerry lui 
Robin? Tatăl tău tocmai îmi transmitea o amenințare din 
partea unui client? Clientul tatălui tău e cel care l-a pus 
săptămâna trecută pe un derbedeu să te sperie? 

Jimmy Weeks se temea foarte tare de închisoare. Gândul 
că putea fi închis i se părea de nesuportat. Ar fi făcut orice 
să evite asta. 

Era clar că Jimmy era foarte supărat. Luară împreună 
masa în separeul unui restaurant din apropierea 
tribunalului. După ce chelnerul le luă comanda, Jimmy 
spuse direct: 

— Pe voi doi nu vreau să vă aud vorbind de o înţelegere 
cu procurorul. E clar? 

Bartlett şi Kinellen nu îi răspunseră. 

— Când juriul se va retrage, mă gândesc că nu vom 
putea conta pe individul ăla cu nevasta bolnavă că o s-o 
dea cotită. 

Ştiam şi eu, gândi Bob. Dar nu voia să vorbească despre 
asta. Dacă clientul său a corupt un jurat, a făcut-o fără 
ştirea lui, îşi spuse el. /ar Haskell a fost victima unui jaf, îi 
spuse ironic o voce interioară. 

— Bobby, informatorii mei zic că ofiţerul de poliţie care 
răspunde de juraţi ţi-e dator, spuse Weeks. 

— Cum adică, Jimmy? întrebă Bob Kinellen, jucându-se cu 
furculiţa în salată. 

— Ştii foarte bine. L-ai scăpat pe fiu-său dintr-o belea 
mare. Şi ţi-e recunoscător. 

— Şi? 

— Bobby, cred că ofiţerul va trebui să-i dea de ştire lui 
Wagner aia băţoasă şi cu mutră acră că tăticul ei, 
criminalul, o să apară pe prima pagină a ziarelor dacă nu 
iese la suprafaţă cu o îndoială credibilă când cazul o să 
ajungă pe mâna juraţilor. 

263 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Dacă te bagi în tărâțe, te mănâncă porcii. Kerry îi 
spusese asta înainte de a se fi născut Robin. 

— Jimmy, tocmai fiindcă ea nu a dezvăluit asta, avem 
deja un temei pentru un nou proces. E asul nostru din 
mânecă. Nu trebuie să mergem mai departe, spuse Bob şi-i 
aruncă o privire socrului său. Anthony şi cu mine ne-am pus 
gâtul în lat că nu am anunţat instanţei care-i situaţia. 
Putem scăpa pretinzând că am aflat abia după ce procesul 
s-a terminat. Chiar dacă vei fi condamnat, vei ieşi pe 
cauţiune, după care cerem o amânare şi încă una, şi încă 
una. 

— Nu prea e bine, Bobby. De data asta va trebui să te dai 
pe brazdă. Fă bine şi stai de vorbă prieteneşte cu ofiţerul. O 
să te asculte. lar el o să discute cu doamna care deja a 
încurcat-o pentru că a minţit când a completat 
chestionarul. Şi atunci o să avem o controversă între jurati, 
dacă nu chiar o achitare. Pe urmă cerem o amânare şi încă 
una, şi încă una până când voi doi găsiţi ceva ca să fiu sigur 
că data viitoare sunt achitat. 

Chelnerul le aduse aperitivele. Bob Kinellen comandase 
melci, o specialitate care îi plăcea nespus de mult. Abia 
după ce termină de mâncat şi chelnerul îi luă din faţă 
farfuria, îşi dădu seama că nici nu le simţise gustul. Jimmy 
nu e singura persoană încolţită, gândi el. 

Sunt şi eu în aceeaşi situaţie. 


91 


Kerry se întoarse în birou după ce sunase Si Morgan. 
Acum era convinsă că Arnott era, în mod incontestabil, 
implicat într-un fel sau altul în moartea Suzannei Reardon. 
Insă avea de aşteptat până îl reţineau cei de la FBI, ca ea şi 
Frank Green să-l poată interoga. 

Pe birou o aştepta un teanc de mesaje, unul dintre 
acestea, primit de la Jonathan, avea menţiunea „urgent”. 
işi lăsase numărul telefonului direct, de la birou. ÎI sună 
imediat. 


264 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Îţi mulţumesc că m-ai sunat, Kerry. Trebuie să trec pe 
la Hackensack şi vreau să stau de vorbă cu tine. Luăm 
masa în oraş? 

Acum câteva săptămâni începea conversaţia cu „Luăm 
masa în oraş, doamnă judecător?” 

Kerry ştia că omisiunea de astăzi nu era întâmplătoare. 
Jonathan era un om direct. Dacă implicaţiile politice ale 
anchetei desfăşurate de ea urma să-l coste pe Frank Green 
nominalizarea, trebuia să renunţe la gândul de a deveni 
judecător, indiferent cât de întemeiate fuseseră acţiunile ei. 
Asta însemna politica şi, în plus, erau atâţia alţii foarte 
competenţi care tânjeau după acest post. 

— Fireşte, Jonathan. 

— Atunci ne vedem la Restaurantul Solari, la unu şi 
jumătate. 

Era sigură de ce sunase. Auzise de doctorul Smith şi-şi 
făcea griji pentru ea şi pentru Robin. 

Formă numărul de telefon al lui Geoff de la serviciu. El 
tocmai mânca un sandviş. 

— Bine că stăteam pe scaun, îi spuse el după ce află de 
Arnott. 

— Poliţiştii or să fotografieze şi or să inventarieze tot ce 
găsesc la Catskills. Morgan spunea că încă nu s-au hotărât 
dacă să ducă totul într-un depozit sau să-i cheme pe cei 
jefuiţi să-şi identifice lucrurile chiar acolo în casă. Indiferent 
cum vor proceda, când Green şi cu mine o să stăm de 
vorbă cu Arnott, vrem ca doamna Reardon să vină cu noi, 
ca să identifice rama cu fotografia. 

— O s-o rog să-şi amâne cu câteva zile internarea pentru 
angioplastie. Kerry, unul dintre asociaţii noştri a fost azi 
dimineaţă la un proces federal. Zicea că Royce a cerat o 
oră în plus pentru pauza de prânz. Se zice că ar putea să-i 
ofere imunitate contabilei lui Jimmy Weeks. N-o să rişte să 
piardă un martor valoros, jucând dur. 

— Inseamnă că i-a dat de capăt? 

— Exact. 

— L-ai sunat pe Skip în legătură cu scrisoarea lui Smith? 

265 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— Chiar după ce am vorbit cu tine. 

— Care a fost reacţia lui? 

— A început să plângă, spuse Geoff cu o voce răguşită. Și 
eu la fel. O să fie liber, şi asta datorită ţie, Kerry. 

— Nu, n-ai dreptate. Datorită ţie şi lui Robin. Eu era cât 
pe ce să-i întorc spatele. 

— Bine, vorbim despre asta altă dată. Kerry, Deidre 
Reardon mă caută pe celălalt telefon. Am tot încercat să 
dau de ea. Vorbim mai târziu. Dar nu aş vrea ca tu şi Robin 
să staţi singure acasă în seara asta. 

Înainte de a pleca să se întâlnească cu Jonathan, Kerry 
formă numărul telefonului celular al lui Joe Palumbo. Acesta 
răspunse după primul apel. 

— Palumbo. 

— Joe, sunt eu, Kerry. 

— Cursurile s-au terminat. Robin e înăuntru. Mă aflu cu 
maşina în faţa intrării principale, care e singura uşă 
neîncuiată. O s-o duc cu maşina acasă şi o să stau cu ea şi 
cu îngrijitoarea, spuse el şi făcu o scurtă pauză. Nu-ţi face 
griji, mămico, am eu grijă de copilaşul tău. 

— Sunt sigură de asta şi-ţi mulţumesc, Joe. 

Era timpul să plece la întâlnirea cu Jonathan. Mergând 
grăbită pe coridor şi precipitându-se să intre în lift în clipa 
în care uşile tocmai se închideau, Kerry se tot gândea la 
broşa dispărută. | se părea atât de cunoscută. Cele două 
piese. Floarea şi bobocul, ca o mamă cu copilul. O mămică 
şi copilaşul ei... de ce mi se pare că-mi aminteşte de ceva? 
se întreba ea. 

Jonathan stătea deja la masă şi bea apă minerală. Se 
ridică imediat ce o văzu venind. Scurta lui îmbrăţişare 
prietenească avu darul să o liniştească. 

— Arăţi foarte obosită, doamna mea, spuse el. Sau numai 
tracasată? 

Ori de câte ori îi vorbea în felul acesta, Kerry simţea din 
nou căldura zilelor când tatăl ei încă trăia şi îi era atât de 
recunoscătoare lui Jonathan că, în multe privinţe, fusese 
pentru ea ca un tată adoptiv. 

266 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Am avut o zi foarte grea, spuse ea în timp ce se aşeza. 
Ai auzit de doctoral Smith? 

— M-a sunat Grace. A aflat vestea când lua micul dejun, 
la ora zece. Pare mâna lui Weeks. Suntem amândoi extrem 
de îngrijoraţi pentru Robin. 

— Şi eu. Dar Joe Palumbo, anchetatorul nostru, e în faţa 
şcolii. O să stea cu ea până ajung eu acasă. 

Chelnerul veni la masă. 

— Să facem comanda, propuse Kerry, după aceea o să-ți 
depăn totul. 

_ Hotărâră să ia amândoi supă de ceapă, care sosi imediat. 
In timp ce mâncau, îi spuse despre pachetul cu bijuterii şi 
scrisoarea de la doctorul Smith, primite cu poşta rapidă. 

— Mă cuprinde jena că am încercat să te conving să 
renunţi la anchetă, Kerry, spuse Jonathan. O să fac tot ce- 
mi stă în putinţă, dar, dacă guvernatorul hotărăşte că 
nominalizarea lui Green e în pericol, nu m-aş mira să tragi 
tu ponoasele. 

— Ei, cel puţin există o speranţă, spuse Kerry. Şi îi putem 
mulţumi lui Grace pentru informaţia pe care a oferit-o celor 
de la FBI, spuse ea şi îi povesti ce aflase despre Jason 
Arnott. Parcă şi văd cum are de gând Frank Green să 
dezamorseze publicitatea negativă legată de faptul că Skip 
Reardon a fost acuzat pe nedrept. Moare de nerăbdare să 
anunţe că tâlharul fioros care a omorât-o pe mama 
congresmanului Peale a fost prins datorită unei informaţii 
oferite de soţia senatorului Hoover. Cum vei fi considerat 
cel mai bun prieten al lui, cine l-ar mai putea acuza de 
ceva? Se ştie doar că eşti, poate, cel mai respectat 
politician din New Jersey. 

Jonathan zâmbi. 

— Putem chiar forţa un pic adevărul, spunând că Grace |- 
a consultat mai întâi pe Green şi că el a îndemnat-o să 
sune la poliţie, îi explică el, apoi zâmbetul îi dispăru. Kerry, 
ce legătură să aibă cu Robin posibila implicare a lui Arnott 
în cazul Reardon? Să fie Arnott cel care a fotografiat-o şi ți- 
a trimis apoi poza? 

267 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— În niciun caz. Chiar tatăl lui Robin mi-a transmis 
avertismentul lui Jimmy Weeks şi, în principiu, a recunoscut 
că el a pus pe cineva să facă fotografia. 

— Şi care e următorul pas? 

— Probabil că Frank Green şi cu mine o s-o ducem pe 
Deidre Reardon la Catskills mâine dimineaţă, ca să 
confirme că aceea e rama miniaturală. În acest moment 
cred că lui Arnott tocmai i-au pus cătuşele. Or să-l ţină în 
arestul poliţiei locale, cel puţin pentru moment. Apoi, pe 
măsură ce o să fie inculpat pentru anumite spargeri, or să-l 
ducă în alte locuri. Părerea mea e că vor încerca să-l judece 
mai întâi pentru uciderea mamei congresmanului Peale. Şi, 
fireşte, dacă el e vinovat de moartea Suzannei Reardon, o 
să vrem să fie judecat aici. 

— Şi dacă n-o să vorbească? 

— O să trimitem fluturaşi la toţi bijutierii din New Jersey, 
fireşte, concentrându-ne asupra comitatului Bergen, atâta 
timp cât şi Weeks şi Arnott sunt de aici. Părerea mea e că 
unul dintre bijutieri o să recunoască podoabele mai 
moderne şi o să facă legătura cu Weeks, iar brăţara mai 
veche o să se dovedească a fi de la Arnott. Când au găsit-o 
pe mâna Suzannei, avea, în mod clar, o închizătoare mai 
nouă. Brăţara e atât de neobişnuită, încât un bijutier s-ar 
putea să-şi amintească de ea. Cu cât vom găsi mai multe 
lucruri pe care să i le punem pe tapet lui Arnott, cu atât mai 
uşor va fi să-l determinăm să ajungă la o înţelegere cu 
procuratura. 

— Deci te gândeşti să pleci mâine dimineaţă devreme la 
Catskills? 

— Da. Cu siguranță că n-o s-o las din nou pe Robin 
singură acasă dimineața, dar, dacă Green o să vrea să 
plece la drum foarte devreme, o să văd dacă îngrijitoarea 
poate să stea cu ea. 

— Am o idee mai bună. Las-o pe Robin în noaptea asta la 
noi. O s-o duc eu la şcoală dimineaţă sau, dacă vrei, poţi să 
vorbeşti cu Palumbo să vină s-o ia. Casa noastră are un 
sistem de securitate perfect. Ştii doar. Fireşte, o să fiu şi eu 

268 


- MARY HIGGINS CLARK - 


acolo şi nu ştiu dacă ai aflat că până şi Grace ţine un pistol 
în sertarul de la noptieră. Am învăţat-o cu mult timp în 
urmă să-l folosească. Pe lângă asta, chiar cred că lui Grace 
i-ar face bine ca Robin să vină la noi. În ultimul timp a fost 
destul de deprimată, iar Robin e atât de plăcută, că i-ar 
prinde bine s-o aibă în preajma. 

Kerry zâmbi. 

— Da, aşa e, îi răspunse ea şi apoi se gândi o clipă. 
Jonathan, chiar s-ar putea să iasă ceva. Trebuie să mai 
lucrez puţin la un alt caz aflat pe rol şi pe urmă vreau să 
revăd dosarul Reardon pe îndelete, să-mi dau seama dacă 
mai e vreun element pe care l-aş putea folosi când îl 
interogăm pe Arnott. O s-o sun pe Robin după ce se 
întoarce de la şcoală, ca să-i spun de planul nostru. O să fie 
încântată. Vă iubeşte la nebunie, pe tine şi pe Grace, şi îi 
place foarte mult camera roz de oaspeţi. 

— Era cândva a ta, mai ţii minte? 

— Cum să nu. Cum aş putea uita. Asta se întâmpla pe 
vremea când i-am spus vărului lui Grace, decoratorul, că e 
un şarlatan. 


92 


După ce se termină pauza prelungită, procurorul Royce 
reveni în instanţă pentru sesiunea de după-amiază a 
procesului dintre Statele Unite şi James Forrest Weeks. Era 
perfect convins că, în spatele chipului timid, rezervat al 
Marthei Luce, se ascundea o memorie de calculator 
personal. Răspunzând uşoarelor îndemnuri formulate de doi 
dintre adjuncţii lui Royce, ea începu să deşarte sacul 
mărturisirilor care aveau să-l încolţească pe Jimmy Weeks. 

Nepotul-avocat al lui Luce, recunoscu Royce în sinea lui, 
promitea să devină cândva bun în meserie. El insistase ca 
înţelegerea convenită cu Martha să fie semnată în prezenţa 
unor martori, înainte ca ea să-şi înceapă declaraţia. In 
schimbul colaborării ei oneste, pe care nu o va revoca 


269 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


ulterior, împotriva ei nu vor fi înaintate plângeri penale sau 
civile, nici acum, nici pe viitor. 

Totuşi, declaraţia Marthei Luce urma să fie folosită mai 
târziu. Acuzarea îşi continua drumul. Martorul de astăzi era 
un restaurator care recunoştea că îi plătise câte cinci mii de 
dolari pe lună agentului lui Jimmy, în schimbul prelungirii 
contractului de închiriere. 

Când veni rândul apărării să pună întrebări martorului, 
Royce fuse foarte ocupat să sară mereu în picioare, ca să-şi 
exprime obiecțiile faţă de faptul că Bob Kinellen hărţuia 
martorul, prinzându-l cu mici greşeli, constrângându-l să 
recunoască că, de fapt, nu îl văzuse niciodată pe Weeks 
punând mâna pe bani, că, de fapt, nici nu poate fi atât de 
sigur că agentul nu lucra de un singur. Kinellen e bun, 
gândi Royce, ce păcat că-şi risipeşte ta lentul pe ticălosul 
asta. 

Royce nu avea de unde să ştie că şi Robert Kinellen se 
gândea la acelaşi lucru, chiar dacă încerca să impresioneze 
un juriu foarte receptiv. 


93 


Jason Arnott îşi dădu seama că se întâmplase ceva foarte 
grav când intră pe uşa casei sale din Catskills şi observă că 
Maddie nu era acolo. 

Dacă Maddie nu e aici şi nu a lăsat niciun bileţel, s-a 
întâmplat ceva. Totul s-a sfârşit, îşi spuse el. Cât de mult să 
mai fie oare până vor da de el? Nu prea mult, era sigur de 
asta. 

Deodată i se făcu foame. Se duse repede la frigider şi 
scoase somonul afumat pe care i-l ceruse lui Maddie. Apoi 
luă caperele, brânza topită şi pachetul de pâine prăjită. 
Avea la rece şi o sticlă de Pouilly-Fuisse. 

Işi pregăti o farfurie cu somon şi îşi turnă un pahar de 
vin. Luându-le cu el, începu să se plimbe prin casă. Un fel 
de tur final, gândi el, în timp ce trecea în revistă comorile 
din jurul său. Tapiseria din sufragerie - superbă. Aubusson- 


270 


- MARY HIGGINS CLARK - 


ul din camera de oaspeţi - o onoare să poţi păşi pe o 
asemenea frumusețe. Sculptura lui Chaim Gross 
reprezentând o făptură suplă cu un copil în palmă. Lui 
Gross îi plăcuse tema mamei cu copilul. Arnott îşi aminti că 
mama şi sora lui Gross muriseră în Holocaust. 

O să aibă, fireşte, nevoie de un avocat. Un avocat bun. 
Dar cine? Buzele i se contractară într-un zâmbet. Ştia unul: 
Geoffrey Dorso, cel care timp de zece ani lucrase atât de 
asiduu pentru Skip Reardon. Dorso avea a reputaţie foarte 
bună şi poate că ar vrea să ia un nou client, mai ales dacă 
i-ar oferi dovezi care l-ar ajuta pe bietul Reardon să iasă la 
mal. 

Auzi soneria de la uşă. Nu o băgă în seamă. O auzi din 
nou, apoi ţârâitul deveni insistent. Arnott mestecă ultima 
bucată de pâine prăjită, savură aroma delicată a 
somonului, gustul picant al caperelor. 

Pe urmă auzi soneria de la uşa din spate. Sunt înconjurat, 
îşi spuse el. Păi, asta e. Ştia că o să se întâmple într-o bună 
zi. Numai dacă şi-ar fi urmat instinctele săptămâna trecută 
şi ar fi plecat din ţară. Jason bău ultimele picături de vin, se 
hotărî că încă un pahar ar fi bine venit şi se întoarse în 
bucătărie. Observă feţe la toate ferestrele. Feţe agresive, 
cu expresia mulţumită de sine a oamenilor care au dreptul 
să exercite puterea. 

Arnott îi salută, dând din cap, şi ridică paharul ca pentru 
un toast batjocoritor. Sorbind din pahar, se duse la uşa din 
spate, o deschise, apoi se dădu la o parte în timp ce ei se 
repeziră înăuntru. 

— FBI, domnule Arnott, strigară ei. Avem mandat de 
percheziţie. 

— Domnilor, domnilor, murmură el. Vă rog din suflet să 
fiţi foarte atenţi. Aici se găsesc obiecte foarte delicate, 
chiar nepreţuite. Poate că nu sunteţi obişnuiţi cu ele, dar vă 
rog să le respectaţi. Sunteţi cumva murdari pe picioare? 


271 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 
94 


Kerry o sună pe Robin la trei şi jumătate. Ea şi Alison se 
aflau la calculator, îi spuse Robin, cu unul dintre jocurile 
primite de la nenea Jonathan şi tanti Grace. Kerry îi spuse 
ce planuri avea: 

— Diseară trebuie să lucrez până târziu, iar mâine 
dimineaţă plec înainte de ora şapte. Jonathan şi Grace s-ar 
bucura nespus să stai cu ei, iar eu aş fi foarte liniştită să 
ştiu că eşti acolo. 

— De ce era domnul Palumbo cu maşina în faţa şcolii şi 
de ce m-a adus până acasă, şi de ce stă acum în faţa casei? 
Pentru că mă paşte o mare primejdie? 

Kerry încercă să-i vorbească pe un ton indiferent: 

— Îmi pare rău să te dezamăgesc, Rob, e doar o măsură 
de precauţie. Cazul e aproape dezlegat. 

— Perfect. Îmi place de domnul Palumbo şi, bine, o să 
stau cu tanti Grace şi cu nenea Jonathan. Şi de ei îmi place. 
Dar tu? O să stea domnul Palumbo în faţa casei ca să te 
păzească şi pe tine? 

— O să vin acasă foarte târziu şi, după ce mă întorc, 
poliţiştii din zonă o să treacă pe acolo din sfert în sfert de 
oră. Nici nu-i nevoie de mai mult. 

— Ai grijă, mami, îi spuse Robin şi, pentru o clipă, 
bravura îi dispăru şi deveni o fetiţă speriată. 

— Tu să ai grijă, draga mea. Şi fă-ţi lecţiile. 

— Bine. O s-o întreb pe tanti Grace dacă pot să scot iar 
albumul cu fotografiile ei vechi. Îmi place la nebunie să mă 
uit la îmbrăcămintea veche, la pieptănăturile de pe 
vremuri. Şi dacă-mi aduc bine aminte, sunt aranjate în 
ordinea în care au fost făcute. M-am gândit că aş putea 
găsi nişte idei, fiindcă viitoarea noastră temă la cursul de 
fotografie este să creăm un album de familie care să spună 
o poveste. 

— Înîm, sunt câteva fotografii grozave acolo. Şi mie-mi 
plăcea să răsfoiesc albumele acelea când aveam grijă de 
casa lor, îşi aminti Kerry. Număram câţi servitori au avut 

272 


- MARY HIGGINS CLARK - 


de-a lungul timpului tanti Grace şi nenea Jonathan. Mă mai 
gândesc şi acum la asta când dau cu aspiratorul sau spăl 
vasele. 

Robiri chicoti. 

— Ei, nu te lăsa. Poate câştigi vreodată la loterie. Te 
iubesc, mami. 

La cinci şi jumătate, Geoff o sună din maşină. 

— Nici n-o să ghiceşti unde sunt, îi spuse el şi adăugă, 
fără să mai aştepte răspunsul: Am fost la tribunal azi după- 
amiază. Jason Arnott a încercat să dea de mine. A lăsat un 
mesaj. 

— Jason Arnott? exclamă Kerry. 

— Da. Când l-am sunat eu, acum câteva minute, spunea 
că trebuie să vorbească imediat cu mine. Vrea să-i preiau 
cazul. 

— Şi o să fii avocatul lui? 

— N-aş putea, pentru că are legătură cu cazul Reardon, 
şi chiar dacă aş putea, nu aş vrea. l-am spus asta, dar tot 
insistă să mă vadă. 

— Geoff! Nu-l lăsa să-ţi spună nimic care ar putea fi o 
mărturisire confidențială ca de la client la avocat. 

Geoff chicoti. 

— Mulţumesc, Kerry. Nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap. 

Râse şi Kerry, apoi îi explică ce program îi aranjase lui 
Robin pentru seara aceea. 

— O să rămân să lucrez până mai târziu. Când plec casă, 
o să-i anunţ pe poliţiştii de la Hohokus. Totul e aranjat. 

— Bine, atunci nu uita să-i anunţi, spuse el pe un ton 
categoric. Cu cât mă gândesc mai mult că te-ai dus singură 
acasă la Smith aseară, cu atât îmi dau seama ce idee 
proastă ai avut. Puteai să te afli acolo când a fost împuşcat, 
tot aşa cum Mark Young a fost omorât deoarece era cu 
Haskell. 

Geoff nu închise telefonul până nu îi promise lui Kerry că 
o s-o sune să-i spună ce a vorbit cu Arnott. 


273 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Trecuse de ora opt când Kerry îşi termină ce avea de 
făcut în pregătirea unui viitor proces. Apoi luă iar 
voluminosul dosar Reardon. : 

Privi cu atenție fotografiile făcute la locul crimei. In 
scrisoarea sa, doctorul Smith povestea că intrase în casă în 
seara aceea şi găsise cadavrul Suzannei. Kerry închise ochii 
la gândul cumplit că ar putea vreodată să o găsească pe 
Robin într-o asemenea stare. Smith spunea că luase în mod 
intenţionat bileţelul cu „Lasă-mă să-ţi spun iubita mea” 
fiindcă era pe deplin convins că Skip o omorâse pe 
Suzanne, într-un acces de gelozie, şi nu voia ca acesta să 
scape de pedeapsa maximă, doar cu o sentinţă redusă. _ 

Se gândea că tot ce scrisese Smith era adevărat. In 
general, oamenii nu mint când au de gând să se sinucidă, 
îşi spuse ea. lar ceea ce scrisese doctorul Smith susţinea 
versiunea lui Skip Reardon. Aşa că, gândi Kerry, criminalul 
este persoana care a intrat în casă în perioada de timp 
dintre plecarea lui Skip, pe la şase şi jumătate, şi sosirea 
doctorului, pe la ora nouă. 

Jason Arnott? Jimmy Weeks? Care dintre ei a omorât-o 
Suzanne? se întreba ea. 

La nouă şi jumătate Kerry închise dosarul. Nu îi veniseră 
în minte întrebări noi pe care să i le pună lui Arnott în ziua 
următoare. Dacă aş fi în pielea lui, gândi ea, aş susţine că 
Suzanne mi-a dat rama în acea zi, pentru că era îngrijorată 
că nişte perle se puteau desprinde şi voia să i le fixez eu. 
Pe urmă, după ce a fost găsită moartă, n-am vrut să fiu 
implicat într-o crimă, aşa că am păstrat rama. 

O asemenea poveste ar putea fi susţinută în instanţă, 
pentru că era pe deplin plauzibilă. Dar cu bijuteria era 
complet altceva. Totul se învârtea în jurul bijuteriei. Dacă ar 
putea dovedi că Suzanne avea acele bijuterii vechi de la 
Arnott, el nu ar putea susţine în niciun caz că i le oferise 
cadou din pură prietenie. 

La ora zece plecă de la birou, unde între timp se făcuse 
linişte, şi se duse în parcare. Simţind deodată că e lihnită 


274 


- MARY HIGGINS CLARK - 


de foame, merse la braseria Arana de după colţ şi luă un 
hamburger, cartofi prăjiţi şi cafea. 

Dacă înlocuieşti cafeaua cu cola, ai în faţă meniul 
preferat al lui Robin, gândi, oftând în sinea ei. Trebuie să 
recunosc că mi-e dor de copilaşul meu. 

Mămica şi copilaşul... 

Mămica şi copilaşul... 

De ce îi tot răsuna în minte refrenul acesta? se întrebă ea 
din nou. Simţea că se întâmplă ceva. Ceva foarte grav. Dar 
ce? 

Ar fi trebuit s-o sune pe Robin să-i spună noapte bună 
înainte de a pleca la serviciu, îşi dădu deodată seama. De 
ce nu-i dăduse telefon? Kerry mâncă repede şi se întoarse 
la maşină. Era unsprezece fără douăzeci, prea târziu să mai 
sune. Tocmai ieşea din parcare când sună telefonul din 
maşină. Era Jonathan. 

— Kerry, spuse el cu o voce aproape şoptită. Robin e cu 
Grace. Nu ştie că ţi-am dat telefon. Nu voia să-ţi faci griji. 
Dar, după ce a adormit, a avut un coşmar cumplit. Cred că 
ar fi mai bine să vii aici. S-au petrecut atâtea. Are nevoie de 
tine. 

— Vin imediat, îi răspunse Kerry, apoi schimbă butonul 
semnalizatorului de la dreapta spre stânga, apăsă pe 
pedala de acceleraţie şi porni în grabă să ajungă la copilul 
ei. 


95 


Geoff Dorso făcu un drum lung şi cumplit pe autostrada 
dintre New Jersey şi Catskills. In apropiere de Middletown 
începuse să burniţeze şi maşinile abia se târau. Un trailer 
răsturnat, care bloca toate benzile de circulaţie, îl făcu să 
întârzie încă o oră pe drumul acela chinuitor. 

Era zece fără un sfert când, obosit şi flămând, ajunse la 
sediul poliţiei din Ellenville, unde fusese reţinut Jason 
Arnott. O întreagă echipă de agenţi FBI aştepta să-l 


275 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


ancheteze pe Arnott de îndată ce acesta reuşea să stea de 
vorbă cu Geoff. 

— Vă pierdeţi vremea aşteptându-mă, le spusese Geoff. 
Nu pot fi avocatul lui. Nu v-a zis? 

Arnott fu adus în sală cu cătuşele la mâini. Geoff nu îl în 
văzuse în cei aproape unsprezece ani scurşi de la moartea 
Suzannei. La vremea respectivă, se spunea că în relaţia lui 
cu Suzanne combina prietenia cu afacerile. Nimeni, nici 
chiar Skip, nu bănuise vreodată că ar fi fost interesat de ea 
şi altfel. 

Acum, Geoff îl studie cu atenţie. Arnott avea faţa 
oarecum mai plină decât şi-o amintea Geoff, dar nu îşi 
schimbase deloc acea expresie cuviincioasă a unui om 
trecut prin multe. Cearcănele erau semnul unei mari 
oboseli, însă bluza pe gât, din caşmir, arăta încă impecabil 
sub haina de tweed. Un domn de provincie rafinat, îşi zise 
Geoff. Chiar şi în această situaţie e scos parcă din cutie. 

— Ce bine c-ai venit, Geoff, spuse Arnott bucuros. 

— Dar nu prea-mi dau seama de ce mă aflu aici, îi 
răspunse Geoff. După cum te-am avertizat la telefon, acum 
eşti implicat în cazul Reardon. lar Skip Reardon e clientul 
meu. Trebuie să te pun în gardă că nimic din ceea ce ai de 
gând să-mi spui nu poate fi considerat informaţie 
confidențială ca de la client la avocat. Să nu zici că nu te- 
am avertizat. Nu sunt avocatul tău. O să-i spun procurorului 
tot ce am aflat de la tine, pentru că am de gând să încerc 
să dovedesc că ai fost în casa familiei Reardon înainte de 
moartea Suzannei. 

— A, păi, am fost acolo. Tocmai de asta am zis că trebuie 
să vii să stăm de vorbă. Şi nu-ţi face griji, ce am să-ţi spun 
nu e confidenţial. O să recunosc totul. Te-am chemat 
pentru că pot depune mărturie în favoarea lui Skip. In 
schimb, după ce o să scape, vreau să fii avocatul meu. 
Atunci n-o să mai existe niciun conflict de interese. 

— Uite ce e, n-o să fiu avocatul tău, îi zise Geoff pe un 
ton categoric. Mi-am pierdut zece ani din viaţă 
reprezentând un om nevinovat care a ajuns la puşcărie. 

276 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Dacă ai omorât-o pe Suzanne sau dacă ştii cine e făptaşul 
şi l-ai lăsat pe Skip să putrezească în celula aceea atâta 
vreme, mai bine aş arde în flăcările iadului decât să ridic un 
deget ca să te ajut. 

— Ei, vezi, tocmai un asemenea om hotărât vreau să-mi 
angajez ca avocat, oftă Arnott. Bine. Stai să te iau altfel. 
Eşti un avocat care apără inculpaţii în procese penale. Ştii 
cine sunt cei mai buni în branşă, fie că e vorba de New 
Jersey, fie că e vorba de alt stat. Promiţi că-mi faci rost de 
cel mai bun avocat, oricât ar costa, iar eu o să-ţi spun ce 
ştiu despre moartea  Suzannei Reardon de care, 
întâmplător, nu mă fac vinovat. 

Geoff îl privi lung preţ de o clipă, cântărindu-i 
propunerea. 

— Bine, dar, înainte de a mai scoate vreo vorbă, vreau să 
semnezi o declaraţie cu martori că nicio informaţie pe care 
mi-o oferi nu e confidențială şi că o pot folosi în orice fel voi 
considera că l-ar ajuta pe Skip Reardon. 

— Sigur că da. Agenţii FBI aduseseră o stenodactilografă. 
Aceasta îşi notă scurta declaraţie a lui Arnott. După ce o 
semnară şi doi martori, spuse: E târziu şi am avut o zi grea. 
Te-ai gândit pe cine aş putea angaja ca avocat? 

— Da, îi răspunse Geoff. Pe George Symonds din Trenton. 
E un avocat excelent în instanţă şi un negociator minunat 

— Or să încerce să mă condamne pentru uciderea cu 
premeditare a doamnei Peale. Jur că a fost un accident. 

— Dacă există vreo cale ca încadrarea să fie schimbată 
în omor din culpă, el o va găsi. Cu siguranţă. Cel puţin, n-o 
să mai fii pasibil de condamnare la moarte. 

— Sună-l chiar acum. 

Geoff ştia că Symonds locuia la Princeton, fiind invitat o 
dată la el la masă. Îşi mai aminti că numărul de telefon al 
familiei Symonds era înregistrat pe numele soţiei lui. 
Folosindu-şi telefonul celular, sună în faţa lui Arnott. Era 
zece şi jumătate. 

După zece minute închise telefonul. 

— E-n ordine. Ai un avocat clasa întâi. Acum vorbeşte. 

277 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— Am avut ghinionul să fiu în casa familiei Reardon când 
a murit Suzanne, spuse Arnott, devenind deodată grav. 
Suzanne se purta atât de neglijent cu bijuteriile, dintre care 
unele erau chiar foarte frumoase, încât m-au tentat foarte 
tare. Ştiam că Skip o să plece cu nişte afaceri în 
Pennsylvania, iar Suzanne îmi spusese că în seara aceea 
avea întâlnire cu Jimmy Weeks. Ştii, oricât ar părea de 
ciudat, ea chiar era topită după el. 

— Şi el se afla în casă în timp ce tu erai acolo? 

Arnott negă din cap. 

— Nu. Aranjaseră ca ea să meargă până în zona 
comercială din Pearl River, să-şi lase maşina acolo şi să se 
urce în limuzina lui. Din câte înţelesesem, urma să se 
întâlnească cu Jimmy seara. Numai că am greşit. Când am 
ajuns acasă la Suzanne, erau doar câteva lumini aprinse la 
parter, dar asta mi s-a părut ceva normal. Se aprindeau 
automat. Din spatele casei, am văzut că ferestrele de la 
dormitorul principal rămăseseră larg deschise. Era o nimica 
toată să urc până acolo, pentru că acoperişul acelei case 
ultramoderne ajungea până aproape de pământ. 

— La ce oră se întâmpla asta? 

— La opt fix. Tocmai mă pregăteam să merg la o 
petrecere la Cresskill; unul dintre motivele îndelungatului 
meu succes este faptul că aproape întotdeauna am reuşit 
să aduc câţiva martori perfect credibili care să declare cum 
mi-am petrecut timpul în serile respective. 

— Şi ai intrat în casă... îl îndemnă Geoff să povestească 
mai departe. 

— Da. Nu se auzea niciun zgomot, aşa că m-am gândit că 
toţi plecaseră, după cum plănuiseră. Habar n-aveam că 
Suzanne era încă în casă, la parter. Am trecut prin 
sufragerie, apoi am intrat în dormitor şi m-am dus la 
noptieră. Văzusem rama de fotografie doar în treacăt şi nu 
eram sigur dacă e un Faberge autentic; fireşte, m-am ferit 
mereu să se observe că mă interesează. Tocmai o luasem 
s-o studiez când am auzit-o pe Suzanne. Se răstea la 
cineva. Era destul de neplăcut. 

278 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Ce spunea? 

— Ceva de genul: „Mi le-ai dat mie şi acum sunt ale 
mele. Aşa că ieşi afară. Mă plictiseşti.” 

Mi le-ai dat mie şi acum sunt ale mele. Bijuteriile, îşi 
spuse Geoff. 

— Asta înseamnă că Jimmy Weeks se răzgândise şi 
venise s-o ia pe Suzanne în seara aceea, spuse el. 

— A, nu. Am auzit un bărbat strigând: „Dă-mi-le înapoi”, 
dar era o voce prea distinsă ca să fi fost a lui Jimmy Weeks, 
şi, cu siguranţă, nu era nici a bietului Skip, oftă Arnott. În 
acel moment am băgat rama în buzunar, aproape fără să- 
mi dau seama ce fac. O copie grosolană, după cum am 
văzut mai târziu, dar fotografia Suzannei era încântătoare, 
aşa că mi-a făcut plăcere să le păstrez. Era foarte drăguță. 
Chiar îi simt lipsa. 

— Ai băgat rama în buzunar, îl încuraja Geoff să 
continue. 

— Şi mi-am dat seama deodată că venea cineva sus. 
Cum îţi spuneam, eram în dormitor, aşa că am intrat 
imediat în dulapul Suzannei şi am încercat să mă ascund 
după rochiile ei lungi. Dar nu am închis uşa de tot. 

— Ai văzut cine a urcat? 

— Nu, nu i-am văzut faţa. 

— Şi ce a făcut acea persoană? 

— S-a dus direct la caseta de bijuterii, a scotocit prin 
zorzoanele Suzannei şi a scos de acolo ceva. Se pare însă 
că n-a găsit tot ce căuta şi a început să cotrobăie prin toate 
sertarele. Parcă-şi ieşise din minţi. După câteva minute, fie 
a găsit ce căuta, fie a renunţat. Din fericire, nu şi-a băgat 
nasul şi în dulap. Am stat acolo cât am putut şi pe urmă, 
simțind că se întâmplase ceva cumplit, m-am furişat până 
jos. Atunci am văzut-o. 

— In casetă erau multe bijuterii. Ce a luat ucigaşul 
Suzannei? 

— judecând după ce am auzit în timpul procesului, sunt 
sigur că floarea cu boboc... broşa aceea veche cu diamant. 
Era o bijuterie cu adevărat frumoasă. Unică în felul ei. 

279 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— Suzanne avea brăţara cea veche tot de la cel care i-a 
dat şi broşa? 

— Da, sigur. Cred că, probabil, încerca să găsească şi 
brăţara. 

— Ştii cine îi dăduse Suzannei brăţara şi broşa? 

— Sigur că ştiu. Suzanne nu prea avea secrete faţă de 
mine. Acum, fii atent, nu pot jura că el e cel care intrase în 
casă în seara aceea, dar pare logic, nu? Inţelegi ce vreau să 
spun? Declaraţia mea va ajuta la prinderea adevăratului 
ucigaş. De asta ar trebui să mă bucur de un oarecare 
respect, nu crezi? 

— Domnule Arnott, cine i-a dat Suzannei brăţara şi 
broşa? 

Arnott zâmbi amuzat. 

— N-o să mă crezi când o să-ţi spun. 


96 


Lui Kerry îi trebui douăzeci şi cinci de minute ca să 
ajungă la Old Tappan. Fiecare rotire a pneului maşinii părea 
interminabilă. Robin, fetiţă curajoasă şi dragă, care a 
încercat mereu să ascundă cât de dezamăgită a fost când 
Bob s-a repezit la ea, care astăzi ascunsese atât de bine 
faptul că era teribil de speriată. Totul fusese prea mult 
pentru ea. N-ar fi trebuit s-o las cu altcineva, gândi Kerry. 
Nici măcar cu Jonathan şi Grace. 

Nici măcar cu Jonathan şi Grace. 

Jonathan părea aşa de ciudat la telefon, gândi Kerry. 

De acum înainte, o să am eu grijă de copilul meu, îşi 
promise Kerry. 

Mămica şi copilaşul - uite că îi veneau din nou în minte 
aceste cuvinte. 

Intra în Old Tapan. Mai avea de mers doar câteva 
minute. 

Robin păruse foarte încântată la gândul că o să stea cu 
Grace şi Jonathan şi că o să răsfoiască albumele cu 
fotografii. 

280 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Albumele cu fotografii. 

Kerry trecu de ultima casă înainte de cea a lui Jonathan. 
Intră pe alee. Aproape inconştient, îşi dădu seama că 
sistemul automat de aprindere a luminilor nu funcţiona. 

Albumele cu fotografii. 

Broşa cu floarea şi bobocul. 

O mai văzuse. 

La Grace. 

Cu ani în urmă, când Kerry începuse să lucreze la 
Jonathan. Pe vremea aceea, Grace îşi purta bijuteriile. In 
multe fotografii din album, Grace era cu bijuterii. Şi glumise 
când Kerry îi admirase broşa. li spusese „mămica şi 
copilaşul”. 

Suzanne Reardon purta broşa lui Grace în fotografia 
aceea din ziar. Asta înseamnă că... Jonathan! Să i-o fi dat 
el? 

Işi aminti acum că Grace îi povestise că-l rugase pe 
Jonathan să-i depună toate bijuteriile în seiful de la bancă. 

— Nu mi le mai pot pune singură, nu le mai pot scoate 
singură şi mi-aş face tot felul de griji dacă aş şti că sunt în 
casă. 

l-am spus lui Jonathan că mă duc să mă întâlnesc cu 
doctorul Smith, îşi dădu seama Kerry. Aseară, după ce am 
venit acasă, i-am spus lui Jonathan că am impresia că 
Smith o să cedeze, îşi aminti ea. Dumnezeule! Inseamnă că 
el l-a împuşcat pe Smith. 

Kerry opri maşina. Se afla în faţa elegantei vile de gresie. 
Deschise portiera şi porni în fugă pe scări. 

Robin se afla în casă cu un criminal. 

Kerry nu mai auzi ţârâitul slab al telefonului din maşină 
când apăsă pe butonul soneriei. 


97 


Geoff o sună pe Kerry acasă. Cum nu răspunse nimeni, 
încercă pe telefonul ei din maşină. Unde să fie oare? se 
întreba el agitat. Când formă numărul de telefon de la 


281 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


biroul lui Frank Green, gardianul îl scoase pe Arnott din 
sală. 

— Procuratura e închisă, dacă e ceva urgent, formaţi... 
auzi el mesajul înregistrat pe robot. 

Geoff înjură şi formă numărul pentru urgenţe. Robin era 
cu soţii Hoover. Dar unde era Kerry? În sfârşit, cineva 
răspunse la serviciul de urgenţă. 

— Sunt Geoff Dorso. Trebuie neapărat să stau de vorbă 
cu Frank Green. E vorba de un caz urgent. De o crimă. Dați- 
mi numărul lui de telefon de acasă. 

— Vă pot spune că nu e acasă. A fost chemat pentru o 
crimă la Oradell, domnule. 

— Îmi puteţi face legătura cu el? 

— Da. Aşteptaţi o clipă. 

După trei minute, auzi în receptor vocea lui Green. 

— Geoff, sunt extrem de ocupat. Sper că este ceva 
important. 

— Da, este. Chiar foarte important. E în legătură cu cazul 
Reardon. Frank, Robin Kinellen a rămas în seara asta acasă 
la Jonathan Hoover. 

— Mi-a spus Kerry. 

— Frank, tocmai am aflat că Jonathan Hoover e cel care i- 
a dat Suzannei Reardon bijuteria aceea veche. Era încurcat 
cu ea. Cred că el e criminalul pe care-l căutăm. lar Robin a 
rămas la el. 

Urmă o pauză lungă. Apoi, cu o voce lipsită de orice 
emoție, Frank Green spuse: 

— Mă aflu acum în casa unui bătrân, specialist în bijuterii 
vechi. A fost ucis azi după-amiază. Nu există nicio dovadă 
că ar fi fost jaf, dar băiatul lui mi-a spus că a dispărut 
agenda în care bătrânul îşi notase numele clienţilor. O să-i 
trimit imediat pe poliţiştii din zonă acasă la Hoover. 


98 


Jonathan îi deschise uşa lui Kerry. Casa era cufundată în 
semiîntuneric şi linişte. 
282 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— S-a potolit, îi spuse el. Totul e în ordine. 

De frică şi mânie, Kerry îşi ţinea pumnii strânşi în 
buzunarele de la haină. Reuşi totuşi să-i zâmbească. 

— Vai, Jonathan, ce neplăcut trebuie să fi fost pentru tine 
şi pentru Grace. Ar fi trebuit să-mi dau seama că lui Robin îi 
este atât de frică. Unde e? 

— Acum e iar în camera ei. Doarme tun. 

Sunt oare nebună? se întreba Kerry în timp ce-l urma pe 
Jonathan pe scară. Să mi-o fi luat imaginaţia razna? 
Jonathan pare atât de normal. 

Ajunseră în dormitorul pentru musafiri, camera roz, cum 
îi spunea Robin, din cauză că pereţii, draperiile şi 
cuvertura, toate erau de un roz pal. 

Kerry deschise uşa. In raza de lumină a unei lămpi de 
veghe, o văzu pe Robin culcată pe o parte, în obişnuita ei 
poziţie fetală, cu părul lung şi negru desfăcut pe pernă. Din 
doi paşi, Kerry fu lângă pat. 

Robin îşi sprijinea obrazul în palma făcută căuş. Respira 
regulat. 

Kerry se uită în sus, la Jonathan. El era la capătul patului, 
fixând-o cu privirea. 

— Era foarte supărată. Urma ca, după ce vii, s-o iei 
acasă. Vezi, are aici totul pregătit: ghiozdanul, hainele de 
şcoală, cărţile. Stai să te ajut eu să le iei. 

— Jonathan, n-a avut niciun coşmar. Nu s-a trezit, nu-i 
aşa? întrebă Kerry pe un ton fără inflexiuni. 

— Nu, îi confirmă el cu indiferenţă. Şi ar fi mai uşor 
pentru ea dacă nu s-ar trezi nici acum. 

In lumina difuză a lămpii de veghe, Kerry văzu că 
Jonathan avea în mână un pistol. 

— Ce faci, Jonathan? Unde e Grace? 

— Grace doarme adânc, Kerry. M-am gândit că e mai 
bine aşa. Uneori are nevoie de sedativul cel mai puternic ca 
să scape de dureri. l-l dizolv în cacaoa fierbinte pe care i-o 
duc la pat în fiecare seară. 

— Jonathan, ce vrei? 


283 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


— Vreau să ducem în continuare aceeaşi viaţă. Vreau să 
fiu preşedintele Senatului şi prieten cu guvernatorul. Vreau 
să-mi petrec restul vieţii cu soţia mea, pe care totuşi o 
iubesc cu adevărat. Uneori bărbaţii o iau razna, Kerry. ŞI 
fac lucruri foarte prosteşti. Se lasă încântați de femei tinere 
şi frumoase. Poate că eram vulnerabil din cauza stării în 
care se află Grace. Ştiu că a fost o nebunie din partea mea. 
Ştiu că a fost o greşeală. Pe urmă n-am mai vrut decât să- 
mi iau înapoi bijuteriile pe care i le-am dat, ca un prost, 
acelei fete vulgare, Suzanne Reardon, dar n-a vrut să 
renunţe la ele. Făcu un semn cu pistolul. Scoal-o pe Robin 
sau ia-o în braţe. Nu mai e timp. 

— Jonathan, ce ai de gând să faci? 

— Doar ceea ce sunt nevoit, şi o voi face cu cel mai mare 
regret. Kerry, Kerry, de ce te-ai apucat să te lupţi cu morile 
de vânt? Ce conta că Reardon era la închisoare? Ce conta 
că tatăl Suzannei susţinea că el i-a dăruit brăţara care-mi 
putea face mie atâta rău? Aşa a fost să fie. lar eu ar fi 
trebuit să servesc în continuare statul ăsta pe care îl iubesc 
şi să trăiesc alături de soţia mea pe care o iubesc. A fost o 
pedeapsă suficientă să ştiu că Grace şi-a dat seama atât de 
uşor de trădarea mea, îi spuse Jonathan, apoi zâmbi. E o 
femeie minunată. Mi-a arătat fotografia aceea şi mi-a zis: 
„Nu ţi se pare că seamănă cu broşa mea cu floarea şi 
bobocul? Parcă-mi vine să le port iar. Te rog, dragul meu, s- 
o scoţi din seif.” Ştia, iar eu ştiam că ştie, Kerry. Şi, 
deodată, dintr-un nebun romantic de vârsta a doua... m-am 
simţit atât de terfelit. 

— Şi ai omorât-o pe Suzanne. 

— Da, dar am făcut asta nu numai pentru că a refuzat să- 
mi dea înapoi bijuteriile soţiei mele, dar a mai avut şi 
neruşinarea să-mi spună că şi-a găsit un iubit nou şi 
grozav, pe Jimmy Weeks. Dumnezeule, omul acela e un 
gangster. Un mafiot. Kerry, sau o trezeşti pe Robin, sau o 
iei în braţe aşa adormită. 

— Mami, se foi Robin cu ochii larg deschişi, apoi se ridică. 
Mami, zâmbi ea. De ce ai venit aici? 

284 


- MARY HIGGINS CLARK - 


— Scoală-te, Rob. Trebuie să plecăm. 

O să ne omoare, îşi spuse Kerry. O să spună că Robin a 
avut un coşmar, iar eu am venit după ea şi am luat-o cu 
maşina. 

O cuprinse pe Robin cu braţul pe după umeri. Simţind că 
se petrece ceva, Robin se cuibări lângă ea. 

— Mami? 

— Stai liniştită. 

— Nene Jonathan? spuse ea când îi văzu pistolul în mână. 

— Nu mai scoate nicio vorbă, Robin, o îndemnă Kerry 
încet. 

Ce să fac? se întreba ea. E nebun. Şi-a ieşit din minţi. 
Dacă Geoff nu s-ar fi dus să se întâlnească cu Jason Arnott. 
Geoff m-ar fi ajutat. Geoff ar fi găsit o cale să mă ajute. 
Când coborau pe scări, Jonathan spuse încet: 

— Dă-mi cheile de la maşină, Kerry. O să ies cu voi până 
afară, pe urmă o să intri cu Robin în portbagaj. 

O, Doamne, îşi spuse Kerry. O să ne omoare, o să ne 
ducă undeva, o să lase maşina acolo şi o să pară o crimă 
mafiotă. O să fie învinuit Weeks. 

In timp ce traversau holul, Jonathan spuse: 

— Imi pare sincer rău, Robin. Acum, deschide uşa încet, 
Kerry. 

Kerry se aplecă s-o sărute pe Robin. 

— Rob, când mă răsucesc, fugi, îi şopti ea. Fugi în vecini 
şi strigă cât poţi de tare. 

— Uşa, Kerry, insistă el. 

Ea o deschise încet. Jonathan stinsese becurile de pe 
verandă, aşa că numai felinarul din capătul aleii mai arunca 
o lumină difuză înjur. 

— Am cheile în buzunar, spuse ea, apoi se întoarse şi 
strigă: Fugi, Robin! 

În aceeaşi clipă se repezi prin hol la Jonathan. În timp ce 
se năpustea spre el, auzi că arma se descarcă, apoi simţi 
că e săgetată de durere în tâmplă şi urmă imediat un val 
de ameţeală. Pardoseala de marmură a holului se înălţă 
parcă spre ea când se prăbuşi. Nu mai auzi în jur decât 

285 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


sunete întretăiate: încă o împuşcătură; glasul tot mai 
îndepărtat al lui Robin strigând după ajutor; sunetul 
sirenelor apropiindu-se. 

Şi, deodată, numai sunetul sirenelor şi strigătul răguşit al 
lui Grace: 

— lartă-mă, Jonathan. lartă-mă. Nu te puteam lăsa să faci 
aşa ceva, spuse ea. Aşa ceva. Nu lui Kerry şi Robin. 

Kerry reuşi să se ridice, ţinându-se cu mâna de tâmplă. 
Sângele îi şiroia pe faţă, dar ameţeala începuse să-i treacă. 
Când privi în sus, o văzu pe Grace că alunecă din scaunul 
cu rotile pe pardoseală, scăpă pistolul dintre degetele sale 
noduroase şi luă în braţe trupul soţului ei. 


286 


- MARY HIGGINS CLARK - 


Marţi, 6 februarie 


99 


Sala de tribunal se umpluse pentru ceremonia de 
depunere a jurământului de către procurorul adjunct Kerry 
McGrath în funcţia de judecător. Zumzetul festiv al vocilor 
se stinse când uşa dinspre cabinetele judecătorilor se 
deschise şi o procesiune de judecători îmbrăcaţi în robe 
negre îşi croi drumul în sală, ca să salute intrarea în 
rândurile lor a unui nou coleg. 

Kerry se duse tăcută la fotoliul magistratului şi se aşeză 
în dreapta acestuia, în timp ce judecătorii merseră la 
scaunele care le fuseseră rezervate, printre oaspeţi, în 
primul rând. 

Kerry privi spre cei din sală. Mama ei şi Sam veniseră să 
vadă ceremonia. Stăteau amândoi lângă Robin, care 
încremenise parcă pe scaun, cu ochii măriţi de emoție. Pe 
faţă abia i se mai vedeau tăieturile din cauza cărora 
avusese loc întâlnirea aceea fatidică cu doctorul Smith. 

În rândul următor stătea Geoff cu mama şi tatăl lui. Kerry 
îşi aminti cum el dăduse fuga în elicopterul celor de la FBI 
ca s-o vadă la spital, cum el fusese cel care o liniştise pe 
Robin, aflată într-o criză de isterie, cum o dusese acasă la 
familia lui, când doctorul insistase ca Kerry să rămână 
peste noapte la spital. Acum, când îi vedea expresia de pe 
chip şi felul în care îi zâmbea, se abţinea cu greu să nu 
izbucnească în lacrimi. 

Margaret, vechea şi cea mai bună prietenă a ei, se afla 
acolo, aşa cum promisese, să împărtăşească bucuria 


287 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


acestei zile cu ea. Kerry se gândi la Jonathan şi la Grace. Şi 
ei spuneau că or să fie de faţă. 
Grace îi trimisese un bilet. 


Mă duc acasă, în Carolina de Sud, să mă mut la sora 
mea. Mă consider vinovată pentru tot ce s-a întâmplat. 
Ştiam că Jonathan e încurcat cu femeia aceea. Şi ştiam la 
fel de bine că povestea nu o să dureze. Dacă nu aş fi luat 
în seamă fotografia aceea în care purta broşa mea, nu s-ar 
fi petrecut nimic din toate acestea. Nu de bijuterie îmi 
păsa. Am vrut doar ca, în felul acesta, să-l avertizez pe 
Jonathan să rupă relaţia cu ea. Nu voiam să-şi pericliteze 
cariera printr-un scandal. Te rog să mă ierţi şi iartă-l şi pe 
Jonathan, dacă poţi. 


Oare pot? se întrebă Kerry. Grace mi-a salvat viaţa, dar 
Jonathan ne-ar fi omorât, şi pe Robin, şi pe mine, pentru a 
se salva pe sine însuşi. Grace ştia că Jonathan era încurcat 
cu Suzanne şi că ar fi putut fi chiar asasinul ei, dar, cu toate 
acestea, l-a lăsat pe Skip Reardon să putrezească atâţia ani 
în puşcărie. 

Skip, mama lui şi Beth se aflau undeva în mulţime. Skip 
şi Beth urmau să se căsătorească săptămâna viitoare. lar 
Geoff era cavaler de onoare. 

Obiceiul era ca nişte prieteni apropiaţi sau colegi să 
spună câteva vorbe înainte de depunerea jurământului. 
Primul vorbi Frank Green. 

— Gândindu-mă bine, nu văd o altă persoană, bărbat sau 
femeie, care să fie mai potrivită pentru această funcţie 
înaltă decât Kerry McGrath. Datorită simțului dreptăţii 
manifestat de ea, am redeschis dosarul unei crime. 
Amândoi ne-am confruntat cu realitatea cumplită că un 
tată răzbunător şi-a condamnat ginerele la închisoare, în 
timp ce adevăratul criminal se bucura de libertate. Noi... 

Bravo, gândi Kerry. Numai lapte şi miere. Dar, în cele din 
urmă, Frank fusese alături de ea. Se întâlnise personal cu 


288 


- MARY HIGGINS CLARK - 


guvernatorul şi-i ceruse să-i prezinte numele în faţa 
Senatului pentru a fi confirmată în funcţie. 

Frank fusese cel care clarificase legătura dintre Jimmy 
Weeks şi Suzanne Reardon. Unul dintre informatorii lui, 
care lucrase sub acoperire ca hoţ mărunt în solda lui 
Jimmy, îi oferise răspunsul. Suzanne chiar fusese încurcată 
cu Jimmy, iar el îi dăruise bijuterii. Tot el îi trimisese 
trandafirii în seara aceea şi urma să ia cina cu ea. Cum ea 
nu apăruse, lui Jimmy îi sărise ţandăra şi, la beţie, 
ameninţase chiar că o omoară. Cum el nu prea ameninţa 
fără rost, unii dintre oamenii lui se gândiseră că el o 
omorâse. lar el se temuse tot timpul că, dacă se va afla de 
legătura pe care o avusese cu Suzanne, i se va pune în 
cârcă crima. _ 

Acum vorbea judecătorul Robert McDonough. Işi amintea 
cum, în urmă cu unsprezece ani, când Kerry abia devenise 
procuror adjunct, părea atât de tânără, încât crezuse că era 
o studentă angajată la tribunal în vacanţa de vară. 

Şi tocmai  devenisem nevastă, gândi Kerry cu 
amărăciune. Pe atunci, Bob era tot procuror adjunct. Sper 
numai că o să aibă atâta minte să se ferească de acum 
încolo de Jimmy Weeks şi de alţii de teapa lui, îşi spuse ea. 
Weeks fusese găsit vinovat pentru toate capetele de 
acuzare. Acum i se intentase un nou proces pentru numirea 
unui jurat. Incercase să dea vina pe Bob, dar nu reuşise să- 
şi susţină afirmaţiile. Numai că Bob scăpase ca prin 
urechile acului să fie condamnat şi el. lar Weeks nu va 
rezolva nimic dacă se va plânge de membra juriului al cărei 
tată se află la închisoare. Ştia care e situaţia încă din timpul 
procesului şi ar fi putut cere încă de atunci înlocuirea ei. 
Poate că toate astea vor reuşi să-l sperie pe Bob înainte de 
a fi prea târziu. Aşa spera Kerry. 

Judecătorul McDonough îi zâmbea. 

— Ei bine, Kerry, cred că a sosit momentul, spuse el. 

Robin se duse în faţă cu Biblia cea mare. Margaret se 
ridică în picioare şi veni în spatele ei, ţinând pe braţ roba 
neagră pe care urma să i-o dea lui Kerry după jurământ. 

289 


- LASĂ-MĂ SĂ-ŢI SPUN IUBITA MEA - 


Kerry îşi ridică mâna dreaptă, îşi puse stânga pe Biblie şi 
începu să repete după judecătorul McDonough: 
— Eu, Kerry McGrath, jur în mod solemn... 


290 


- MARY HIGGINS CLARK - 


La zece ani după ce justiţia şi-a 
spus cuvintul in cazul 

„Crima trandafirilor iubirii“, acesta 
revine, printr-un concurs de 
imprejurări, in atenţia procurorului 
Kerry McGrath. 

Soţul victimei a fost găsit vinovat şi 
se află în închisoare, Kerry insă 
hotărăşte să reinceapă investigarea 
morţii frumoasei Suzanne Reardon, 
deşi cunoscuţii, colegii, prietenii 

o sfătuiesc să renunţe. Curind ea 
va afla că printre aceştia există o 
persoană care nu se va da în lături: 
de la nimic, nici chiar de la crimă, 
pentru a impiedica redeschiderea 
cazului. 


„Mary Higgins Clark ne propune 
o incursiune tulburătoare în mintea 
oamenilor obsedaţi de frumusețe... 
o poveste mai emoţionantă decit 
orice am citit pină acum“ 

Options 


4% ISBN jii 2-1 
A | 


Edit lit 


291