Terry Pratchett — [Lumea Disc] 13 Zei Marunti

TERRY PRATCHETT 


ZEI MĂRUNŢI 


Traducere din limba engleză 
BOGDAN MIHAILESCU 


Terry Pratchett este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori 
contemporani. Trăieşte în spatele unei tastaturi în comitatul 
Wiltshire din Anglia şi spune că nu crede că o viaţă are omul, 
pentru că lui i se pare că trăieşte trei vieţi în acelaşi timp. A fost 
numit Ofiţer al Imperiului Britanic în 1998. 

Zei mărunți este cea de-a treisprezecea carte din seria de 
mare succes Lumea Disc. 


Să ne gândim, aşadar, la broasca ţestoasă şi la vultur. 

Ţestoasa este o fiinţă care trăieşte pe sol. Este imposibil să 
trăieşti mai aproape de sol fără a fi sub el. Orizontul ei se află la 
doar câţiva inchi depărtare. Are o viteză cam atât de bună pe 
cât ti-ar trebui să prinzi o lăptucă. A supravieţuit în timp ce 
restul evoluţiei s-a scurs pe lângă ea fiind, per total, deloc 
amenințătoare pentru nimeni şi prea complicat de mâncat. 

lar apoi, avem vulturul. O fiinţă a cerurilor şi a locurilor 
înalte, ale cărei orizonturi se întind până la marginile lumii. 
Privirea îi este destul de ascuţită pentru a putea zări mişcarea 
vreunei creaturi mici şi chiţăitoare la jumătate de leghe 
distanţă. Numai putere, numai control. Moarte fulgerătoare 
înaripată. Gheare destul de mari pentru a transforma în prânz 
orice este mai mic decât el şi pentru a lua măcar o gustare în 
fugă din orice este mai mare. 

Şi totuşi, vulturul stă ore în şir pe steiul de piatră şi 
cercetează regatele lumii până când zăreşte o mişcare 
îndepărtată, iar apoi se concentrează, se concentrează, se 
concentrează asupra micii carapace care se leagănă printre 
tufişurile aflate colo jos, în deşert. Şi plonjează... 

Un minut mai târziu, ţestoasa descoperă că lumea se 
depărtează tot mai mult de ea. Şi vede pentru prima dată 
lumea, nu de la un centimetru distanţă de pământ, ci de la cinci 
sute de picioare deasupra lui şi se gândeşte: ce prieten bun mi-e 
vulturul. 

Iar apoi vulturul îi dă drumul. 

Şi aproape întotdeauna ţestoasa moare. Toată lumea ştie de 
ce ţestoasa face asta. Gravitaţia e un obicei de care e greu să te 
dezbari. Nimeni nu ştie de ce face vulturul asta. Poţi să scoţi o 
masă pe cinste dintr-o ţestoasă, dar, având in vedere efortul, 
poţi să scoţi o masă mult mai bună din practic orice altceva. 
Este vorba doar de plăcerea vulturilor de a chinui ţestoasele. 


4 


Dar, fireşte, ceea ce vulturul nu îşi dă seama este că el 
participă la o formă foarte crudă de selecţie naturală. 

Într-o zi, o ţestoasă va învăţa să zboare. 

Povestea se petrece pe tărâmurile din deşert, în tonuri de 
cafeniu şi oranj. Când începe şi când se termină este mai 
problematic, dar cel puţin unul dintre începuturile ei a avut loc 
deasupra liniei zăpezilor veşnice, la mii de mile distanţă în 
munţii din jurul Miezului!. 

Una dintre întrebările filosofice recurente este: 

„Dacă un copac se prăbuşeşte în pădure şi nu îl aude 
nimeni, scoate vreun zgomot?” 

Ceea ce spune ceva despre firea filosofilor, deoarece 
întotdeauna există cineva într-o pădure. Poate fi doar un bursuc, 
care se întreabă ce a fost pârâitura aia sau o veveriţă, cam 
zăpăcită de tot decorul care o ia în sus, dar e cineva. Cel puţin, 
dacă s-a întâmplat destul de adânc în pădure, milioane de zei 
mărunți l-au auzit. 

Lucrurile doar se întâmplă, unul după altul. Nu le pasă cine 
ştie de ele. Dar istoria... ah, istoria este diferită. Istoria trebuie 
respectată. Altfel nu este istorie. Este doar... ei, lucruri care se 
întâmplă unul după altul. 

Şi, desigur, trebuie să fie controlată. Altfel s-ar putea 
transforma în orice. Deoarece istoria, contrar teoriilor 
răspândite. 


Înseamnă regi, date şi bătălii. Şi aceste lucruri trebuie să se 
întâmple Ia momentul potrivit Acest lucru este dificil. Intr-un 
univers haotic, există prea multe lucruri care pot merge prost. 
Este prea uşor ca armăsarul unui general să îşi piardă o 
potcoavă la momentul nepotrivit sau ca să audă cineva greşit un 
ordin ori ca purtătorul mesajului vital să fie pândit de nişte 
bărbaţi cu bâte şi cu o problemă de flux monetar. Atunci apar 
poveşti sălbatice, excrescenţe parazite pe arborele istoriei, 
încercând să îl sucească după cum vor ele. 

Aşa că istoria are păzitorii ei. 

Aceştia trăiesc... ei, prin natura lucrurilor, aceştia trăiesc 
oriunde sunt trimişi, dar casa lor spirituală este într-o vale 
ascunsă a semeţilor Munţi ai Berbecului de pe Lumea Disc, 
unde sunt păstrate cărţile istoriei. 


1 Sau, dacă eşti adept al omnianismului, al Polului. 
5 


Acestea nu simt cărţi în care evenimentele din trecut sunt 
ţintuite precum fluturii pe o placă de plută. Acestea sunt cărţile 
din care istoria este extrasă. Există mai mult de douăzeci de mii 
de astfel de volume; fiecare are zece picioare înălţime, este 
legat în plumb şi literele sunt atât de mici, încât trebuie să fie 
citite cu o lupă. 

Când oamenii spun „Este scris...’ 
aici. 

Există mai puţine metafore decât crede lumea. 

În fiecare lună, abatele şi doi călugări bătrâni merg în 
peştera în care sunt păstrate cărţile. În trecut, aceasta era doar 
treaba abatelui, dar au fost incluşi încă doi călugări de 
încredere după cazul nefericit al celui de al cincizeci şi nouălea 
abate, care a făcut un milion de dolari din mici pariuri înainte ca 
fraţii călugări să îşi dea seama. 

În plus, este periculos să intri singur. Pura concentraţie a 
Istoriei, picurând greoi şi fără zgomot în lume, poate fi 
copleşitoare. Timpul este un drog. Prea mult te omoară. 

Cel de al patru sute nouăzeci şi treilea abate îşi încrucişă 
mâinile zbârcite şi i se adresă lui Lu-Tze, unul dintre cei mai 
bătrâni călugări ai săi. Aerul curat şi viaţa fără griji din valea 
secretă făceau ca toţi călugării să fie în vârstă; în plus, când 
lucrezi cu Timpul în fiecare zi, o parte din el tinde să se ia. 

— Locul este Omnia, zise abatele, pe coasta klatchiană. 

— Îmi amintesc, spuse Lu-Tze. Un tip tânăr pe nume Osar, 
nu acolo era? 

— Lucrurile trebuie să fie... cu grijă respectate, zise abatele. 
Există presiuni.  Liber-arbitru,  predestinare... puterea 
simbolurilor... punct de cotitură... ştii totul despre astea. 

— N-am mai fost în Omnia de, oh, trebuie să fie şapte sute 
de ani, spuse Lu-Tze. Un loc uscat. Şi aş zice că nu găseşti o 
tonă de pământ bun în toată ţara. 

— Dă-i drumul, atunci, rosti abatele. 

— O să îmi iau munţii, spuse Lu-Tze. Clima va fi bună pentru 


Li 


„ înseamnă că este scris 


ei. 

Şi îşi luă şi mătura şi rogojina de dormit. Călugării istoriei 
nu sunt atraşi de posesiuni. Consideră că cele mai multe lucruri 
se uzează într-un secol, două. 

I-a luat patru ani să ajungă în Omnia. A trebuit să privească 
vreo două bătălii şi un asasinat pe drum, altfel ar fi fost doar 
evenimente la întâmplare. 


6 


Era anul Şarpelui Speculativ sau două sute de ani după 
Proclamaţia Profetului Abis. 

Ceea ce însemna că vremea celui de al optulea profet era 
aproape. 

Pe asta te puteai baza la Biserica Marelui Zeu Om. Avea 
profeţi foarte punctuali. Iti puteai potrivi calendarul după ei, 
dacă aveai unul destul de mare. 

Şi, după cum se întâmplă de obicei în preajma momentului 
în care este aşteptat un profet. Biserica îşi întărea eforturile de 
a fi pioasă. Asta semăna foarte mult cu agitația de care ai parte 
în orice mare organizaţie atunci când sunt aşteptaţi auditorii, 
doar că înclina să îi ia pe oamenii bănuiţi că erau mai puţin pioşi 
şi să îi omoare în sute de feluri ingenioase. Acest lucru este 
considerat un barometru sigur al stării pietăţii cuiva în cele mai 
multe dintre religiile foarte îndrăgite. Există o tendinţă de a 
declara că există mai multe cazuri de călcat pe lângă decât la 
concursurile naţionale de bârnă, că erezia trebuie smulsă din 
rădăcină şi chiar de la braţ, de la picior, ochi şi limbă şi că este 
vremea să ne curăţăm trupurile şi sufletele. Sângele este 
considerat de obicei foarte eficient în acest scop. 

Şi astfel se făcu, în acea vreme, că Marele Zeu Om îi vorbi 
lui Brutha, Alesul. 

— Psst! 

Brutha se opri în mijlocul plivitului şi se uită prin grădina 
Templului. 

— Pardon? făcu el. 

Era o dimineaţă frumoasă de început de primăvară. Morile 
de rugăciune se roteau vesele în adierea ce bătea dinspre 
munţi. Albinele hoinăreau printre bobocii florilor de fasole, dar 
zumzăiau puternic, pentru a da impresia că munceau din greu. 
În înaltul cerului, un vultur zbura în cercuri. 

Brutha ridică din umeri şi se întoarse la pepenii galbeni. 

Da, Marele Zeu Om îi vorbi iar lui Brutha, Alesul: 

— Psst! E 

Brutha şovăi. În mod clar cineva îi vorbise de nicăieri. Poate 
că era un demon. Maestrul novicilor, fratele Nhumrod, era 
înfocat pe tema demonilor. Gânduri necurate şi demoni. Una 
ducea la cealaltă. Brutha îşi dădu seama cu neplăcere că, 
probabil, era cu un demon în urmă. 

Ceea ce trebuia să faci era să fii hotărât şi să repeţi cele 
Nouă Aforisme Fundamentale. 


Încă o dată. Marele Zeu Om îi vorbi lui Brutha, Alesul: 

— Eşti tare de urechi, băiete? 

Săpăliga căzu cu o bufnitură pe pământul ars. Brutha se roti 
pe călcâie. Iată albinele, vulturul şi, în capătul opus al grădinii, 
bătrânul frate Lu-Tze, împungând visător cu furca în grămada 
de bălegar. Morile de rugăciune vâjâiau liniştitor pe lângă 
ziduri. 

Făcu semnul cu care Profetul Ishkible gonise spiritele. 

— Treci în spatele meu, demonule, murmură el. 

— Sunt în spatele tău. 

Brutha se întoarse iar, încet. Grădina era tot goală. 

Fugi. 


Multe poveşti iau naştere înainte de a începe, iar povestea 
lui Brutha îşi are originile cu mii de ani înainte de venirea lui pe 
lume. 

Există miliarde de zei în lume. Se îngrămădesc mai rău ca 
icrele de hering. Cei mai mulţi dintre ei sunt prea mici pentru a 
fi văzuţi şi nu ajung niciodată să fie slăviţi, cel puţin de nimic 
mai mare decât bacteriile, care niciodată nu îşi spun rugăciunile 
şi care nu au mari pretenţii în privinţa miracolelor. 

Aceştia sunt zeii mărunți - spiritele locurilor în care se 
întretaie două urme de furnică, zeii microclimatelor dintre 
rădăcinile de iarbă. Şi mulţi dintre ei aşa şi rămân. 

Pentru că ceea ce le lipseşte lor este credinţa. 

O mână, totuşi, ajung la lucruri mai mari. Orice poate 
declanşa procesul. Un păstor, căutând un miel rătăcit, îl găseşte 
printre mărăcini şi pierde un minut sau două pentru a construi o 
moviliţă din pietre ca mulţumire generală pentru orice spirite ar 
putea fi pe acolo. Sau un arbore cu o formă ciudată devine 
asociat cu un leac pentru boală. Ori cineva scrijeleşte o spirală 
pe o piatră izolată. Pentru că ceea ce le trebuie zeilor este 
credinţă, iar ceea ce vor oamenii sunt zei. 

Adesea se opreşte aici. Dar uneori merge mai departe. Mai 
multe pietre sunt adăugate, mai multe stânci sunt înălțate, un 
templu este construit pe locul în care odată se afla copacul. 
Zeului ii creşte puterea, credinţa închinătorilor lui ridicându-l 
spre cer ca o mie de tone de combustibil de rachetă. Pentru 
foarte puţini, doar cerul e limita. Şi, uneori, nici măcar acesta. 


Fratele Nhumrod se lupta cu gânduri necurate în intimitatea 
chiliei lui austere când auzi un glas înflăcărat din dormitorul 
novicilor. 

Băiatul acela, Brutha, stătea trântit cu faţa în jos înaintea 
unei statui a lui Om în manifestarea Lui ca trăsnet, tremurând şi 
bâiguind fi” tiui de rugăciune. 

Era ceva înfricoşător la băiatul ăsta, se gândi Nhumrod. Era 
felul în care se uita la tine când vorbeai, de parcă ar fi ascultat. 

Veni agale şi îl împunse pe tânărul prosternat cu vârful 
toiagului. 

— Ridică-te, băiete! Ce crezi că faci în dormitor în miezul 
zilei? Mmm? 

Brutha reuşi să se rotească în timp ce era încă întins pe 
podea şi se agăţă de gleznele preotului. 

— Vocea! O voce! Mi-a vorbit! se tângui el. 

Nhumrod suspină. Ah. Asta era un teren cunoscut. 

Nhumrod ştia vocile ca pe buzunarul rasei sale monahale. 
Le auzea tot timpul. 

— Ridică-te, băiete, zise el niţel mai blând. 

Brutha se ridică în picioare. 

Era, după cum Nhumrod se mai plânsese înainte, prea 
bătrân pentru a fi un novice cum se cuvine. Cam cu zece ani 
prea bătrân. „Daţi-mi un băiat de până în şapte ani”, le ceruse 
Nhumrod întotdeauna. 

Dar Brutha avea să moară novice. Când făcuseră regulile, 
nu permiseseră nimic ca Brutha. 

Faţa lui mare, roşie şi sinceră se uită la maestrul novicilor. 

— Stai pe patul tău, Brutha, spuse Nhumrod. 

Brutha se supuse imediat. Brutha nu cunoştea înţelesul 
cuvântului nesupunere. Era doar unul dintr-un mare număr de 
cuvinte al căror înţeles nu îl cunoştea. 

Nhumrod se aşeză lângă el. 

— Acum, Brutha, zise el, ştii ce li se întâmplă oamenilor care 
spun neadevăruri, nu? 

Brutha dădu aprobator din cap, roşind. 

— Foarte bine. Acum povesteşte-mi despre aceste voci. 

Brutha îşi suci tivul rasei in mâini. 

— A fost mai mult ca o singură voce, maestre, spuse el. 

— ... O singură voce, zise fratele Nhumrod. Şi ce a spus 
această voce? Mmm? 


Brutha şovăi. Acum, dacă se gândea, vocea nu spusese mai 
nimic. Doar vorbise. Oricum, era greu să discuţi cu fratele 
Nhumrod, care avea deprinderea nervoasă de a miji ochii la 
buzele celui care vorbea şi de a-i repeta ultimele cuvinte practic 
în timp ce acesta le rostea. De asemenea, atingea lucrurile tot 
timpul - pereţii, mobila, oamenii - de parcă i-ar fi fost teamă că 
universul ar fi dispărut dacă nu s-ar fi ţinut de el. Şi avea atât de 
multe ticuri nervoase, încât veneau unul după altul. Fratele 
Nhumrod era perfect normal pentru cineva care supravieţuise 
în Citadelă vreme de cincizeci de ani. 

— Păi... începu Brutha. 

Fratele Nhumrod ridică o mână uscăţivă. Brutha îi vedea 
venele albăstrui de pe ea. 

— Şi sunt sigur că ştii că există două feluri de voci care sunt 
auzite de cei religioşi, zise maestrul novicilor. O sprânceană 
începu să îi zvâcnească. 

— Da, maestre. Fratele Murduck ne-a spus asta, rosti 
Brutha cu umilinţă. 

—... ne-a spus asta. Da. Uneori, după cum El, în 
neţărmurita Lui înţelepciune găseşte de cuviinţă. Zeul îi 
vorbeşte unui ales, iar acesta devine un mare profet, zise 
Nhumrod. Acum, sunt sigur că nu ai îndrăzni să te consideri 
unul dintre ei? Mmm? 

— Nu, maestre. 

— ... maestre. Dar există alte voci, spuse fratele Nhumrod, 
iar acum glasul lui avea un tremur slab, voci amăgitoare, 
ispititoare şi convingătoare, da? Voci care aşteaptă tot timpul să 
ne prindă cu garda jos? 

Brutha se relaxă. Acesta era un teren mult mai cunoscut. 

Toţi novicii ştiau despre acele feluri de voci. Doar că de 
obicei acestea vorbeau despre lucruri destul de clare, cum ar fi 
plăcerile manipulării pe timp de noapte şi dezirabilitatea 
generală a fetelor. Ceea ce arăta că ei erau novici când venea 
vorba de voci. Fratele Nhumrod avea parte de acel fel de voci 
care erau, prin comparaţie, un întreg oratoriu. Unora dintre 
novicii mai îndrăzneţi le plăcea să U facă pe fratele Nhimirod să 
vorbească despre subiectul vocilor. Era foarte educativ, 
spuneau ei. Mai ales când mici bobiţe de scuipat îi apăreau în 
colţurile gurii. 

Brutha ascultă. 

XXX 


10 


Fratele Nhumrod era maestrul novicilor, dar nu era acel 
maestru al novicilor. Era doar maestrul grupului care îl includea 
pe Brutha. Mai erau şi alţii. Se putea ca să ştie cineva din 
Citadelă câţi erau. Exista cineva undeva a cărui treabă era să 
ştie totul. 

Citadela ocupa întregul centru al oraşului Kom, în ţinuturile 
dintre deşerturile din Klatch şi câmpiile şi junglele din 
Howondaland. Se întindea pe mile întregi, templele lui, 
bisericile, şcolile, dormitoarele, grădinile şi turnurile crescând 
unele în şi in jurul altora într-un fel care sugera un milion de 
termite încercând cu toatele să îşi construiască muşuroaiele în 
acelaşi timp. 

Când soarele se ridica, reflexia uşilor Templului principal 
ardea ca focul. Erau din bronz şi aveau o sută de picioare 
înălţime. Pe ele, în litere din aur bătute în plumb, se aflau 
Poruncile. Erau cinci sute douăsprezece până acum şi, 
neîndoielnic, următorul profet avea să îşi adauge şi el partea lui. 

Strălucirea reflectată a soarelui bătea în jos şi peste zecile 
de mii de credincioşi-cu-tărie care munceau dedesubt spre slava 
măreaţă a Marelui Zeu Om. 

Probabil că nimeni nu ştia cu adevărat cât erau de mulţi. 
Unele lucruri au un mod specific de a atinge masa critică. Cu 
siguranţă, exista doar un singur arhichinovit, lamul Superior. 
Asta era sigur. Şi şase arhipreoţi. Şi treizeci de iami mai mici. Şi 
sute de episcopi, diaconi, subdiaconi şi preoţi. Şi novici ca 
şobolanii într-un depozit de cereale. Şi meşteşugari, şi 
crescători de tauri, şi torţionari, şi virgine vestigiale... 

Indiferent care îţi erau talentele, exista un loc pentru tine în 
Citadelă. 

Şi dacă talentul tău presupunea punerea întrebărilor greşite 
sau pierderea războaielor îndreptăţite, acel loc putea fi foarte 
bine cuptoarele purității sau gropile dreptăţii ale Chiziţiei. 

Un loc pentru fiecare. Şi fiecare la locul lui. 


Soarele scălda grădina templului. 

Marele Zeu Om încerca să stea la umbra unui vrej de 
pepene galben. Probabil că era în siguranţă aici, aici în 
interiorul acestor ziduri, înconjurat de turnurile de rugăciune, 
dar niciodată nu poţi fi prea precaut. Avusese noroc o dată, dar 
ar fi însemnat să ceară prea mult dacă s-ar fi aşteptat să mai 
aibă iar noroc. 


11 


Problema la a fi zeu este că nu ai pe nimeni cui să te rogi. 

Se târî hotărât înainte către bătrânul care săpa bălegarul 
până când, după multe sforţări, se consideră a fi destul de 
aproape pentru a se face auzit 

Şi astfel, cuvântă: 

— Hei, tu! 

Nu primi nici un răspuns. Nu există nici măcar o sugestie că 
se auzise ceva. 

Om îşi ieşi din sărite şi îl transformă pe Lu-Tze într-un 
vierme de nimic în cea mai adâncă hazna a iadului, iar apoi se 
infime şi mai mult când bătrânul îşi văzu liniştit de săpat. 

— Umple-ţi-ar oasele cu sulf diavolii infinitului! răcni el. 

Asta nu prea schimbă lucrurile cu nimic. 

— Naiba să te ia de moş surd! mormăi Marele Zeu Om. 


Sau poate că era cineva care ştia cu adevărat tot ce se putea 
şti despre Citadelă. Intotdeauna există cineva care adună 
cunoştinţe, nu din dragoste pentru acestea, ci în acelaşi fel în 
care coțofana adună tot ce străluceşte sau în care trichopterele 
strâng bucățele de nuiele şi de piatră. Şi întotdeauna există 
cineva care trebuie să facă toate acele lucruri care trebuie 
făcute, dar pe care alţi oameni ar prefera să nu le facă sau chiar 
să nu accepte că există. 

Al treilea lucru pe care oamenii îl observau la Vorbis era 
înălţimea lui. Avea mai mult de şase picioare, dar era slab ca un 
băț, ca o persoană normal proporţionată modelată în lut de un 
copil, iar apoi rulată. 

Al doilea lucru pe care oamenii îl observau la Vorbis erau 
ochii lui. Strămoşii lui se trăgeau dintr-unul dintre triburile din 
adâncul deşertului, oameni care îşi dezvoltaseră trăsătura 
neobişnuită de a avea ochii negri - nu doar pupila neagră, ci 
aproape întregul glob ocular negru. Făcea să fie foarte greu să 

ţi dai seama unde se uita. Parcă ar fi purtat ochelari de 
soare pe sub piele. 

Dar primul lucru pe care îl observau era craniul lui. 

Diaconul Vorbis era chel din născare. Cei mai mulţi dintre 
slujitorii Bisericii, de îndată ce erau hirotonisiţi, îşi lăsau păr şi 
bărbi atât de lungi, încât puteai pierde un ţap în ele. Dar Vorbis 
se rădea complet. Lucea. Şi lipsa părului părea să îi dea mai 
multă putere. Nu intimida. Nu ameninţa niciodată. Doar dădea 
tuturor senzaţia că spaţiul lui personal radia la câţiva metri de 


12 


trupul său şi că oricine îl aborda pe Vorbis îşi băga nasul în ceva 
foarte important. Superiori cu cincizeci de ani mai mari decât el 
se simțeau jenaţi că îl întrerupeau din orice gândea. 

Era aproape imposibil să ştii la ce se gândea şi nimeni nu îl 
întreba. Cel mai evident motiv era că Vorbis era şeful Chiziţiei, 
a cărei treabă era să facă toate acele lucruri care trebuia să fie 
făcute şi pe care alţi oameni ar fi preferat să nu le facă. 

Pe astfel de oameni nu îi întrebi la ce se gândesc pentru că 
se poate să se întoarcă foarte încet şi să spună, „La tine”. 

Cel mai înalt post care putea fi ocupat în Chiziţie era cel de 
diacon, o regulă instituită cu sute de ani în urmă pentru a 
împiedica această ramură a Bisericii să se întindă mai mult 
decât îi permiteau cizmele?. Dar cu o minte ca a lui, toţi 
spuneau, ar fi putut fi deja cu uşurinţă arhipreot sau chiar iam. 

Vorbis nu se preocupa de asemenea nimicuri. Vorbis îşi 
cunoştea destinul. Nu i-l spuse însuşi Zeul? 

— Gata, zise fratele Nhumrod, bătându-l pe Brutha pe umăr. 
Sunt sigur că acum vei vedea lucrurile mai clar. 

Lui Brutha i se păru că era aşteptat un anumit răspuns. 

— Da, maestre, spuse el. Sunt sigur că aşa voi face. 

— ... voi face. Este sfânta ta datorie să rezişti vocilor tot 
timpul, zise Nhumrod încă bătându-l pe umeri. 

— Da, maestre. Aşa voi face. Mai ales dacă îmi spun să fac 
oricare dintre lucrurile pe care le-ai pomenit. 

— ... pomenit. Bun. Bun. Şi dacă le mai auzi, ce faci? Mmm? 

— Vin şi îţi spun, zise Brutha supus. 

—... îţi spun. Bun. Bun. Asta îmi place să aud, zise 
Nhumrod. Asta le spun tuturor băieţilor mei. Nu uita că sunt 
întotdeauna gata să mă ocup de orice mici probleme te-ar putea 
deranja. 

— Da, maestre. Să mă întorc în grădină acum? 

— ... acum. Cred că da. Cred că da. Şi gata cu vocile, m- 
asculti? Nhumrod flutură un deget de la mâna cu care nu îl 
bătea pe umăr. Un obraz i se zbârci. 

— Da, maestre. 

— Ce făceai în grădină? 

— Pliveam pepenii galbeni, maestre, zise Brutha. 

— Pepenii? Ah. Pepenii, spuse Nhumrod încetişor. Pepeni. 
Pepeni. Păi, asta explică oarecum lucrurile, fireşte. 


2 Care erau modelul universal, strâns în şuruburi. 
13 


O pleoapă îi zvâcni nebuneşte. 


Nu doar că Marele Zeu îi vorbea lui Vorbis, în cotloanele 
minţii lui. Toată lumea vorbea cu un exchizitor, mai devreme 
sau mai târziu. Era doar o problemă de rezistenţă. 

Vorbis nu cobora des să îi privească pe inchizitori muncind 
în aceste zile. Exchizitorii nu erau obligaţi să o facă. Trimitea 
instrucţiuni, primea rapoarte. Dar circumstanţele speciale 
meritau atenţia lui specială. 

Trebuie spus... nu era nimic de râs în beciul Chiziţiei. Nu 
dacă aveai un simţ al umorului normal. Nu existau semne 
amuzante care să spună: Nu Trebuie Să Fii Nemilos de Sadic 
pentru a Lucra Aici, Dar Ajută!!! 

Totuşi, existau lucruri care să sugereze unui om cu judecată 
că marele Creator al umanităţii avea im simţ al umorului foarte 
straniu şi care să aprindă în inima lui o furie care să poată 
dărâma porţile cerurilor. 

Cănile, de exemplu. Inchizitorii întrerupeau lucrul de două 
ori pe zi pentru a-şi bea cafeaua. Cănile lor, pe care şi le aducea 
fiecare de acasă, erau strânse în jurul ibricului aflat în centrul 
vetrei principale care, întâmplător, încingea fiarele şi cuţitele. 

Aveau mesaje pe ele, cum ar fi Un Cadou de la Sfânta Grotă 
a lui Osar sau Pentru Cel Mai Bun Tată din Lume. Cele mai 
multe dintre ele erau ciobite şi nu existau două la fel. 

Şi mai erau cărţile poştale de pe perete. Făcea parte din 
tradiţie ca, atunci când un inchizitor pleca în concediu, să 
trimită o gravură prost colorată a panoramei locale cu un mesaj 
amuzant şi deocheat pe spate. Şi mai era prinsă acolo şi 
scrisoarea înduioşătoare de la inchizitorul de prima clasă 
Ishmale „Poc” Quoom care le mulțumea tuturor băieţilor pentru 
că adunaseră nu mai puţin de şaptezeci şi opt de oboli pentru 
darul lui de pensionare şi pentru minunatul buchet de flori 
pentru doamna Quoom, arătând că nu va uita niciodată zilele 
petrecute în groapa nr. 3 şi că abia aştepta să vină şi să îi ajute 
oricând ar fi dus lipsa unei mâini. 

Şi toate însemnau asta: că nu există aproape nici un exces al 
celui mai nebun psihopat care să nu poată fi reprodus cu 
uşurinţă de un om de familie normal şi cumsecade, care doar 
vine la muncă în fiecare zi şi are o treabă de făcut. 

Vorbis era încântat să ştie asta. Cine ştia asta ştia tot ce 
trebuia despre oameni. 


14 


Acum şedea lângă banca pe care era întins ceea ce încă era, 
teoretic, trupul tremurând al fratelui Sasho, fostul lui secretar. 

Se uită la inchizitorul de serviciu, care dădu aprobator din 
cap. Vorbis se aplecă peste secretarul înlănţuit. 

— Cum îi chema? repetă el. 

— ... nu Ştiu... 

— Ştiu că le-ai dat copii după corespondenţa mea, Sasho. 
Sunt eretici perfizi care îşi vor petrece eternitatea în iaduri. 
Vrei să li te alături? 

— ... nu Ştiu... 

— Am avut încredere în tine, Sasho. Tu m-ai spionat. Ai 
trădat Biserica. 

— ... fără nume... 

— Adevărul înseamnă încetarea durerii, Sahso. Spune-mi. 

— ... adevăr... 

Vorbis oftă. lar apoi văzu unul dintre degetele lui Sasho 
îndoindu-se şi întinzându-se sub cătuşe. Chemându-l. 

— Da? 

Se aplecă şi mai mult peste corp. 

Sasho îşi deschise singurul ochi rămas. 

— ... adevăr... 

— Da? 

— ... Ţestoasa Se Mişcă... 

Vorbis se lăsă pe spate, fără ca expresia feţei să i se 
schimbe. Rareori i se schimba expresia feţei dacă el nu voia. 
Inchizitorul îl privea îngrozit. 

— Înţeleg, zise Vorbis. Se ridică şi îi făcu un semn din cap 
inchizitorului. 

— De cât timp este aici jos? 

— De două zile, domnule. 

— Şi poţi să îl mai ţii în viaţă pentru...? 

— Poate încă două zile, domnule. 

— Aşa să faci. Da, aşa. Până la urmă, spuse Vorbis, este 
datoria noastră să păstrăm viaţa cât de mult este posibil. Nu-i 
aşa? 

Inchizitorul îi oferi acel zâmbet neliniştit pe care îl schiţează 
cineva în prezenţa unui superior care printr-o singură vorbă îl 
poate face să ajungă încătuşat pe o bancă. 

— Ăă... da, domnule. 

— Erezie şi minciuni, peste tot, suspină Vorbis. Şi acum va 
trebui să îmi găsesc alt secretar. Este foarte supărător. 


15 


După douăzeci de minute, Brutha se relaxă. Vocile de sirenă 
ale răului voluptos păreau să fi dispărut. 

Continuă cu pepenii galbeni. Se simţea capabil să înţeleagă 
pepenii. Pepenii păreau mult mai de înţeles decât majoritatea 
lucrurilor. 

— Hei, tu! 

Brutha se îndreptă de spate. 

— Nu te aud, ispită mârşavă, zise el. 

— Oh, ba da, băiete. Acum, uite ce vreau să faci... 

— Mi-am băgat degetele în urechi! 

— Cum pofteşti. Să-ţi fie de bine. Te face să arăţi ca o 
glastră. Acum... 

— Fredonez o melodie! Fredonez o melodie! 

Fratele Preptil, maestrul de muzică, descrisese vocea lui 
Brutha ca amintindu-i de un vultur dezamăgit care a ajuns prea 
târziu la măgarul mort. Cântecul coral era obligatoriu pentru 
novici, dar după multe petiţii din partea fratelui Preptil, pentru 
Brutha fusese emisă o dispensă specială. Imaginea feţei lui mari 
şi rotunde contorsionate în efortul de a face pe plac era 
suficient de neplăcută, dar ceea ce era şi mai rău era să-i asculţi 
glasul, care era, cu siguranţă, puternic şi plin de convingere 
hotărâtă, legănându-se înainte şi înapoi peste melodie, fără să o 
nimerească vreodată. 

Primise în schimb Pepeni în Plus. 

În turnurile de rugăciune, un stol de ciori zbură în grabă. 

După un refren întreg din „li zdrobeşte pe necredincioşi sub 
copite din fier încins”, Brutha îşi destupă urechile şi riscă să 
asculte puţin. 

În afară de protestele îndepărtate ale ciorilor, era linişte. 

Funcţiona. Pune-ţi încrederea în Zeu, se spunea. Şi el 
întotdeauna aşa făcuse. De când îşi aducea aminte. 

Ridică săpăliga şi se întoarse, uşurat, la vrejuri. 

Lama acesteia era gata să lovească pământul, când Brutha 
văzu ţestoasa. 

Era mică, în mare parte galbenă şi acoperită de praf. 
Carapacea îi era ciobită rău. Avea un singur ochi sticlos - 
celălalt căzuse pradă miilor de primejdii care pândesc orice 
fiinţă înceată care trăieşte la un centimetru de sol. 

Se uită în jur. Grădinile se aflau mult în interiorul 
complexului templului şi erau înconjurate de ziduri înalte. 


16 


— Cum ai ajuns aici, micuță creatură? zise el. Ai zburat? 

Ţestoasa se holbă la el monocular. Lui Brutha i se făcu niţel 
dor de casă. Acasă, pe dealurile nisipoase, erau o sumedenie de 
broaşte țestoase. 

— Ţi-aş putea da nişte lăptuci, spuse Brutha. Dar nu cred că 
ţestoasele au voie în grădini. Nu eşti un dăunător? 

Ţestoasa continua să se holbeze. Practic, nimic nu se poate 
holba ca o ţestoasă. 

Brutha se simţi nevoit să facă ceva. 

— Mai sunt struguri, zise el. Probabil că nu este un păcat 
dacă îţi dau un strugure. i-ar plăcea un strugure, broscuţă 
ţestoasă? 

— Cum ti-ar plăcea să fii o grozăvie în cea mai infernală 
genune a haosului? spuse ţestoasa. 

Ciorile, care zburaseră pe zidurile exterioare, se ridicară din 
nou pe o interpretare a cântecului „Calea necredincioşilor este 
un cuib de spini”. 

Brutha deschise iar ochii şi îşi scoase degetele din urechi. 

— Tot aici sunt, zise ţestoasa. 

Brutha şovăi. Îşi dădu seama, foarte încet, că demonii şi 
ispitele nu apar sub forma unor țestoase mici şi bătrâne. Nu ar 
avea prea mult sens. Chiar şi fratele Nhumrod ar fi trebuit să fie 
de acord că atunci când vine vorba de erotism desfrânat, poţi să 
găseşti ceva mult mai bun decât o ţestoasă chioară de un ochi. 

— Nu ştiam că ţestoasele pot vorbi, spuse el. 

— Nu pot, zise ţestoasa. Uită-te la buzele mele. 

Brutha se uită mai atent. 

— Nu ai buze, spuse el. 

— Nu, nici corzi vocale cum se cuvine, îl aprobă ţestoasa. O 
fac direct în capul tău, înţelegi? 

— Măiculiţă! 

— Chiar înţelegi, da? 

— Nu. 

Ţestoasa îşi dădu ochiul peste cap. 

— Ar fi trebuit să mă gândesc. Ei, nu contează. Nu sunt 
obligat să îmi pierd vremea cu grădinarii. Du-te şi adu-l 
numaidecât pe tipul cel mare. j 

— Tipul cel mare? zise Brutha. Îşi duse mâna la gură. Doar 
nu vrei să spui... fratele Nhumrod? 

— Cine-i ăsta? făcu țestoasa. 

— Maestrul novicilor! 

17 


— Oh, vai! zise testoasa. Nu, continuă imitând glasul lui 
Brutha, nu vreau să spun maestrul novicilor. Vreau să spun 
înaltul preot sau cum şi-o zice el. Bănuiesc că există unul? 

Brutha dădu din cap pierdut. x , 

— Inaltul preot, bine? spuse ţestoasa. Inalt. Preot. Inaltul 
preot. 

Brutha dădu iar din cap. Ştia că exista un înalt preot. Doar 
că, deşi abia dacă putea cuprinde cu mintea structura ierarhică 
dintre el însuşi şi fratele Nhumrod, era incapabil să se 
gândească serios la orice fel de legătură intre novicele Brutha şi 
arhichinovit. Era teoretic conştient că exista unul, că exista o 
uriaşă structură canonică avându-l pe înaltul preot în vârf şi pe 
Brutha bine înfipt la bază, dar o privea în acelaşi fel în care o 
amibă ar privi lanţul evoluţiei dintre ea şi, bunăoară, un expert 
contabil. Îi lipseau toate legăturile până la vârf. 

— Nu pot să mă duc să îi cer... Brutha ezită. Chiar şi gândul 
de a-i vorbi arhichinovitului îl amuţea de spaimă. Nu pot cere 
nimănui să îi ceară înaltului preot să vină să stea de vorbă cu o 
ţestoasă! 

— Prefă-te într-o lipitoare de noroi şi arzi în focurile 
Judecăţii de Apoi! ţipă ţestoasa. 

— Nu-i nevoie să blestemi, spuse Brutha. 

Ţestoasa se legănă în sus şi în jos, cu furie. 

— Nu era un blestem! Era un ordin! Sunt Marele Zeu Om! 

Brutha clipi. 

Apoi zise: 

— Nu, nu eşti. L-am văzut pe Marele Zeu Om, flutură o 
mână făcând forma sfintelor coame, conştiincios, şi nu are 
formă de ţestoasă. Apare ca un vultur sau ca un leu sau taur 
puternic. E o statuie în Marele Templu. Are şapte coţi înălţime. 
Are bronz pe ea şi toate cele. Zdrobeşte necredincioşii. Nu poţi 
să zdrobeşti necredincioşi când eşti ţestoasă. Adică, nu ai putea 
decât să le arunci o privire plină de subînţeles. Are coarne din 
aur adevărat. Unde locuiam exista o statuie de un cot în satul 
învecinat şi tot un taur era. Aşa ştiu că nu eşti Marele Zeu - 
sfintele coarne - Om. 

Ţestoasa se potoli. 

— Câte testoase vorbitoare ai întâlnit? spuse sarcastic. 

— Nu ştiu, zise Brutha. 

— Cum adică, nu ştii? 


18 


— Păi, s-ar putea să vorbească toate, spuse Brutha 
conştiincios, dând dovadă de acel fel foarte personal de logică 
pentru care primise Pepeni în Plus. S-ar putea doar să nu zică 
nimic atunci când sunt eu acolo. 

— Eu sunt Marele Zeu Om, rosti ţestoasa cu un glas 
ameninţător şi, inevitabil, gros, şi in curând vei fi un preot 
foarte ghinionist. Du-te şi adu-l. 

— Novice, făcu Brutha. 

— Ce? 

— Novice, nu preot. Nu mă lasă... 

— Adu-l! 

— Dar nu cred că arhichinovitul vine vreodată în grădina 
noastră de legiune, spuse Brutha. Cred că nici nu ştie ce este un 
pepene galben. 

— Nu mă deranjează asta, zise ţestoasa. Adu-l acum sau 
pământul se va cutremura, luna va fi sângerie, omenirea se va 
umple de buboaie şi friguri şi felurite molime se vor abate 
asupra ei. Vorbesc serios, adăugă ea. 

— Să văd ce pot să fac, spuse Brutha, dând înapoi. 

— Şi sunt foarte rezonabil, având în vedere circumstanţele! 
strigă ţestoasa după el. 

— Nu cânţi rău, să ştii! adăugă, ca şi cum şi-ar fi adus 
aminte. 

— Am auzit şi mai rău! în timp ce rasa jegoasă a lui Brutha 
dispărea pe poartă. 

— Îmi aduce aminte de vremea când a fost o molimă de 
ciumă în Pseudopolis, spuse ea încetişor, în timp ce zgomotul 
paşilor se pierdea. Ce mai bocete şi ce mai scrâşnete de dinţi 
erau, nemaipomenit. Suspină. Ce zile minunate. Minunate zile! 


Multora li se pare că au o chemare spre preoţie, dar ceea ce 
aud ei cu adevărat este o voce interioară care spune: „Este o 
muncă la adăpost, fără greutăţi, vrei să fii plugar ca tatăl tău?” 

Pe când Brutha nu doar credea. El chiar Credea. Astfel de 
lucru este, de obicei, jenant atunci când se întâmplă într-o 
familie cu frica lui Dumnezeu, dar Brutha nu o avea decât pe 
bunica lui şi ea Credea de asemenea. Credea aşa cum fierul 
crede în metal. Era genul de femeie de care se teme orice preot 
în congregația lui, cea care ştie toţi psalmii, toate slujbele. În 
Biserica omniană, femeile erau doar tolerate în templu şi 
trebuia să păstreze liniştea absolută şi să stea bine acoperite în 


19 


secţiunea lor din spatele amvonului în caz că vederea unei 
jumătăţi din rasa umană i-ar fi făcut pe membrii masculini ai 
congregaţiei să audă voci deloc deosebite de cele care îl 
bântuiau pe fratele Nhumrod în fiecare ceas de somn ori de 
veghe. Problema era că bunica lui Brutha avea acel fel de 
personalitate care se poate proiecta printr-o placă de plumb şi o 
religiozitate amară cu forţa unui burghiu cu cap diamantat. 

Dacă s-ar fi născut bărbat, omnianismul şi-ar fi găsit cel de 
al optulea profet ceva mai devreme decât se aştepta. Pe când 
aşa, ea organiza cu o eficienţă înfiorătoare listele pentru 
curăţenia în templu, pentru lustruirea statuilor şi pentru 
lapidarea suspectelor de adulter. 

Aşa că Brutha crescuse în credinţa sigură şi lipsită de 
îndoială în Marele Zeu Om. Brutha crescuse ştiind că ochii lui 
Om erau asupra lui tot timpul, mai ales în locuri cum ar fi 
privata, şi că demonii U asediau din toate părţile şi că erau 
ţinuţi la distanţă doar de tăria credinţei lui şi de greutatea 
toiagului bunicii, care era păstrat după uşă în rarele ocazii în 
care nu era folosit. Putea recita fiecare vers din toate cele şapte 
Cărţi ale Profeţilor şi fiecare Precept. Ştia toate Legile şi 
Cânturile. Mai ales Legile. 

Omnienii erau un popor cu frică de Dumnezeu. 

Aveau multe de care să se teamă. 


Camera lui Vorbis se afla în partea superioară a Citadelei, 
ceea ce era neobişnuit pentru un simplu diacon. Nu el o ceruse. 
El rareori cerea ceva. Destinul are un fel anume de a-i însenina 
pe cei care îi aparţin. 

De asemenea, era vizitat de unii dintre cei mai puternici 
oameni din ierarhia Bisericii. 

Fireşte, nu de cei şase arhipreoţi sau de arhichinovit. Ei nu 
erau atât de importanţi. Ei doar erau în vârf. Oamenii care 
conduc într-adevăr organizaţiile se găsesc de obicei câteva 
trepte mai jos, acolo unde încă este posibil să rezolvi treburile. 

Oamenilor le plăcea să fie prieteni cu Vorbis, în principal 
din cauza câmpului mental antemenţionat care le sugera, în cel 
mai subtil mod, că nu voiau să îi fie duşmani. 

Doi dintre ei şedeau acum cu el la masă. Erau generalul lam 
Fri'it care, orice ar fi sugerat dosarele oficiale, era cel care 
conducea cea mai mare parte a Legiunii Divine şi episcopul 
Drunah, secretarul Congresului iamilor. S-ar putea ca oamenii 


20 


să nu creadă că era o poziţie care oferea prea multă putere, dar 
totuşi ei nu au fost niciodată secretarul însărcinat cu minutele la 
o şedinţă de bătrâni uşor surzi. 

De fapt, nici unul dintre ei nu era acolo. Nu vorbeau cu 
Vorbis. Era unul dintre acele feluri de întâlniri. Mulţi oameni nu 
vorbeau cu Vorbis şi se dădeau peste cap să nu aibă întâlniri cu 
el. Unii dintre abaţii de la mănăstirile îndepărtate fuseseră de 
curând chemaţi în Citadelă, călătorind în secret chiar şi o 
săptămână pe terenul chinuitor, doar pentru a nu se alătura 
deloc personajelor misterioase care treceau prin camera lui 
Vorbis. În ultimele câteva luni, se părea că Vorbis avusese cam 
la fel de mulţi vizitatori ca Omul cu Masca de Fier. 

Nici nu stăteau de vorbă. Dar dacă ar fi fost acolo şi dacă ar 
fi avut o conversaţie, aceasta ar fi sunat astfel: 

— Şi acum, zise Vorbis, problema cu Ephebe. 

Episcopul Drunah ridică din umerii 

— Fără importanţă, se spune. Nici o ameninţare. 

Sau ar fi făcut-o. Dacă ar fi fost acolo. Dar nu era. Aşadar nu 
putea. 

Cei doi oameni se uitară la Vorbis, un bărbat care nu ridica 
niciodată glasul. Era foarte greu să îţi dai seama ce gândea 
Vorbis, adesea chiar şi după ce îţi spunea el. 

— Zău? La asta am ajuns? rosti el. Nici o ameninţare? După 
ce i-au făcut sărmanului frate Murduck? Insultele aduse lui Om? 
Asta nu trebuie trecut cu vederea. Ce se propune să se facă? 

— Fără lupte, zise Fri'it. Se bat ca nebunii. Nu. Am pierdut 
deja prea mulţi. 

— Au zei puternici, spuse Drunah. 

— Au arcuri mai bune, zise Fri'it. 

— Nu există alt Zeu în afară de Om, spuse Vorbis. Ceea ce 
cred ephebienii că slăvesc nu sunt decât djini şi demoni. Dacă 
poate fi numită slăvire. Aţi văzut asta? 

Împinse înainte un sul de hârtie. 

— Ce este? făcu Fri'it cu precauţie. 

— O minciună. O istorie care nu există şi nu a existat 
niciodată... acel... acele lucruri... Vorbis şovăi, încercând să îşi 
aducă aminte un cuvânt care fusese de mult scos din uz, ... ca... 
poveştile spuse copiilor, care sunt prea mici... cuvinte pe care 
să le spună oamenii... acea... 

— Oh. O piesă, zise Fri'it. 

Privirea lui Vorbis îl ţintui de perete. 

21 


— Ştii despre aceste lucruri? 

— Eu... când am călătorit odată în Klatch... se bâlbâi Fri'it. 

Se adună în mod vizibil. Comandase o sută de mii de oameni 
în luptă. Nu merita aşa ceva. 

Descoperi că nu îndrăznea să se uite la expresia feţei lui 
Vorbis. 

— Dansează dansuri, spuse el fără vlagă. În zilele de 
sărbătoare. Femeile au clopoței pe... Şi cântă cântece. Totul 
este despre primele zile ale lumilor, când zeii... 

Glasul îi pieri. A 

— A fost dezgustător, zise el. Işi trosni încheieturile 
degetelor, un obicei pe care îl avea de fiecare dată când era 
îngrijorat. 

— Asta îi are pe zeii lor în ea, spuse Vorbis. Bărbaţi cu 
măşti. Vă vine să credeţi? Au un zeu al vinului. Un bătrân beat! 
Şi oamenii spun că Ephebe nu reprezintă nici o ameninţare. Şi 
asta... 

Aruncă pe masă un alt sul, mai gros. 

— Asta este mult mai rea. Căci deşi slăvesc zei falşi din 
greşeală, greşeala lor stă în alegerea zeilor, nu în faptul că îi 
slăvesc. Dar asta... 

Drunah o cercetă cu precauţie. 

— Cred că există şi alte copii, chiar şi în Citadelă, zise 
Vorbis. Asta i-a aparţinut lui Sasho. Parcă tu l-ai recomandat să 
intre în serviciul meu, Fri'it? 

— Întotdeauna mi s-a părut a fi un tânăr inteligent şi zelos, 
spuse generalul. 

— Dar neloial, zise Vorbis, iar acum îşi primeşte răsplata 
meritată. Nu este decât de regretat că nu a fost convins să ne 
dea numele tovarăşilor săi eretici. 

Fri'it se luptă să îşi stăpânească agitația bruscă provocată 
de uşurare. Ochii i se întâlniră cu cei ai lui Vorbis. 

Drunah rupse tăcerea. 

— De Cheloman Mobile, spuse el cu voce tare. „[estoasa se 
mişcă”. Ce înseamnă asta? 

— Numai dacă ţi-aş zice ţi-aş putea supune sufletul riscului 
de a petrece o mie de ani în iad, avertiză Vorbis. 

Ochii nu i se mutaseră de la Fri'it, care acum se uita fix la 
perete. 

— Cred că este un risc pe care ni l-am putea asuma cu grijă, 
zise Dnmah. 


22 


Vorbis ridică din umeri. 

— Scriitorul susţine că lumea... călătoreşte prin abis pe 
spatele a patru elefanţi uriaşi, spuse el. 

Drunah căscă gura. 

— Pe spate? făcu el. 

— Aşa se susţine, zise Vorbis încă privindu-l pe Fri'it. 

— Ei pe ce stau? 

— Scriitorul spune că stau pe carapacea unei broaşte 
țestoase enorme, zise Vorbis. 

Drunah rânji neliniştit. 

— Şi asta pe ce stă? spuse el. 

— Nu văd nici un rost să speculez pe ce stă, se răsti Vorbis, 
deoarece nu există! 

— Fireşte, fireşte, rosti Drunah iute. Era doar curiozitate 
fără rost. 

— Cea mai mare parte a curiozităţii este, zise Vorbis. 
Conduce mintea pe căi speculative. Totuşi, omul care a scris 
acestea umblă liber, în Ephebe, acum. 

Drunah aruncă o privire la sul. 

— Spune aici că a mers pe o corabie care a navigat până la o 
insulă de la margine şi că s-a uitat peste ea şi... 

— Minciuni, rosti Vorbis sec. Şi nu ar însemna nimic nici 
dacă nu ar fi minciuni. Adevărul se află în interior, nu în 
exterior. Cu vorbele Marelui Zeu Om, după cum au fost 
transmise prin profeţii lui aleşi. Ochii ne pot înşela, dar Zeul 
nostru, niciodată. 

— Dar... 

Vorbis se uită la Fri'it. Generalul asuda. 

— Da? zise el. 

— Păi... Ephebe. Un loc în care nebunii au idei nebuneşti. 
Toată lumea ştie asta. Poate că cea mai înţeleaptă alegere ar fi 
să îi lăsăm să fiarbă în propria prostie? 

Vorbis scutură din cap. 

— Din păcate, ideile nebuneşti şi nesigure au tendinţa 
tulburătoare de a se mişca de colo colo şi de a prinde. 

Fri'it trebuia să accepte că acest lucru era adevărat. Ştia 
din experienţă că ideile adevărate şi evidente, cum erau 

Înţelepciunea şi judecata inefabile ale Marelui Zeu Om, 
păreau atât de obscure multor oameni, încât chiar trebuia să îi 
omori înainte ca ei să vadă drumul greşit pe care se aflau, pe 
când noţiunile periculoase, nebuloase şi eronate aveau adesea o 


23 


atracţie atât de mare pentru unii oameni, încât aceştia preferau 
- îşi scărpină gânditor o cicatrice - să se ascundă în munţi şi să 
arunce cu bolovani în tine până când îi scoteai de acolo prin 
înfometare. Ar fi preferat să moară decât să înţeleagă logica. 
Fri'it înţelesese logica de la o vârstă fragedă, înţelesese că nu 
era logic să mori. 

— Ce propui? spuse el. 

— Consiliul vrea să ducă tratative cu Ephebe, zise Drunah. 
Ştii că trebuie să organizez o delegaţie care să plece mâine- 
dimineaţă. 

— Câţi soldaţi? spuse Vorbis. 

— Doar o gardă de corp. Ni s-a garantat trecere liberă, până 
la urmă, zise Fri'it. 

— Ni s-a garantat trecere liberă, făcu Vorbis. Sună ca un 
blestem lung. Şi odată ajunşi înăuntru...? 

Fri'it vru să spună: Am vorbit cu comandantul garnizoanei 
ephebe şi cred că este un om de onoare, deşi desigur este, de 
fapt, un necredincios demn de dispreţ şi mai josnic decât 
viermii. Dar nu era genul de lucru care i se părea înţelept să i-l 
menţioneze lui Vorbis. 

Înlocui: 

— Vom fi în gardă. 

— Putem să îi luăm prin surprindere? 

Fri'it ezită. 

— Noi? se miră el. 

— Eu voi conduce grupul, zise Vorbis. Urmă cel mai scurt 
schimb de priviri între el şi secretar. Eu... aş vrea să plec o 
vreme din Citadelă. Să schimb aerul. In plus, nu ar trebui să-i 
lăsăm pe ephebieni să creadă că merită atenţiile unui membru 
superior al Bisericii. Mă gândeam doar Ia posibilităţi, în caz că 
am fi provocati... 

Trosnetul neliniştit al degetelor lui Fri'it se auzi ca o 
pocnitură de bici. 

— Ne-am dat cuvântul... 

— Nu există armistițiu cu necredincioşii, spuse Vorbis. 

— Dar există considerente practice, zise Fri'it, cât de tăios 
îndrăzni. Palatul din Ephebe este un labirint. Ştiu asta. Are 
capcane. Nimeni nu intră fără o călăuză. 

— Şi călăuza cum intră? spuse Vorbis. 

— Cred că se călăuzeşte singură, zise generalul. 


24 


— Din experienţa mea, întotdeauna mai există o cale, spuse 
Vorbis. Spre orice, întotdeauna există o altă cale. Pe care Zeul 
ne-o va arăta la timpul ei, putem fi siguri de asta. 

— Cu siguranţă, lucrurile ar fi mai uşoare dacă în Ephebe ar 
exista o lipsă de stabilitate, zise Drunah. Într-adevăr, găzduieşte 
anumite... elemente. 

— Şi va fi poarta de intrare spre întreaga coastă din sensul 
Rotirilor de Disc, spuse Vorbis. 

— Păi... 

— Djel, iar apoi Tsort, zise Vorbis. 

Drunah încercă să evite să vadă expresia feţei lui Fri'it. 

— Este datoria noastră, spuse Vorbis, Sfânta noastră 
datorie. Nu trebuie să îl uităm pe bietul frate Murduck. Era 
singur şi neînarmat. 


Sandalele uriaşe ale lui Brutha lipăiau supus pe coridorul 
pavat cu piatră care ducea spre chilia sărăcăcioasă a fratelui 
Nhumrod. 

Încerca să compună mesaje în cap. Maestre, e o ţestoasă 
care zice... Maestre, o ţestoasă vrea... Maestre, ce să vezi, am 
auzit de la o ţestoasă dintre pepeni că... 

Brutha n-ar fi îndrăznit niciodată să se considere profet, dar 
avea o idee clară despre rezultatul oricărei întrevederi care 
începea astfel. 

Mulţi presupuneau că Brutha era idiot. Arăta ca unul, de la 
faţa lui rotundă şi deschisă, la tălpile lăbărţate şi picioarele în X. 
De asemenea, avea obiceiul de a-şi mişca buzele atunci când 
gândea profund, de parcă ar fi repetat fiecare propoziţie. Şi asta 
se întâmpla din cauză că aşa făcea. Gândirea nu era ceva la 
îndemâna lui Brutha. Cei mai mulţi oameni gândesc automat, 
gândurile jucându-li-se prin creier precum electricitatea statică 
printr-un nor. Cel puţin, lui aşa i se părea. Pe când el era nevoit 
să clădească gândurile câte un pic, aşa cum ai construi un zid. 
Scurta viaţă în care se râsese de el pentru că avea un trup ca un 
butoi şi picioare care dădeau impresia că erau gata să plece în 
direcţii opuse îi crease o tendinţă puternică de a se gândi foarte 
bine la tot ce se pregătea să spună. 

Fratele Nhumrod era întins cu faţa în jos pe podea înaintea 
statuii lui Om Zdrobind Păcătoşii, cu degetele vârâte în urechi. 
Iar îl chinuiau vocile. 

Brutha tuşi. Tuşi iar. 


25 


Fratele Nhumrod înălţă capul. 

— Frate Nhumrod? zise Brutha. 

— Ce? 

— lä... frate Nhumrod? 

— Ce? 

Fratele Nhumrod îşi scoase degetele din urechi. 

— Da? făcu el iritat. IRI, 

— Hm. E ceva ce ar trebui să vezi. In. In grădină. Frate 
Nhumrod? 

Maestrul novicilor se ridică în capul oaselor. Faţa lui Brutha 
era un tablou strălucitor al îngrijorării. 

— Ce vrei să zici? spuse fratele Nhumrod. 

— İn grădină. E greu de explicat. Hm. Am descoperit... de 
unde veneau vocile, frate Nhumrod. Şi mi-ai zis să nu uit să îţi 
spun. 

Bătrânul preot îi aruncă o privire tăioasă lui Brutha. Dar 
dacă a existat vreodată o persoană lipsită de şiretenie sau de 
vreun pic de subtilitate, aceea era Brutha. 


Teama este un sol ciudat. De obicei, în ea creşte supunerea 
ca porumbul, în şiruri care uşurează plivitul. Dar, uneori, în ea 
rodesc cartofii sfidării, cărora le prieşte în subteran. 

Citadela avea o grămadă de subterane. Erau beciurile şi 
tunelurile Chiziţiei. Erau pivnițe şi canale, încăperi uitate, 
fundături, spaţii în spatele zidurilor străvechi, până şi grote 
săpate de natură chiar în stâncă. 

Aceasta era o astfel de stâncă. Fumul de la focul din mijlocul 
podelei îşi croia drum afară prin crăpătura din tavan şi, în cele 
din urmă, în labirintul de nenumărate hornuri şi lucarne de 
deasupra. 

În umbrele mişcătoare erau douăsprezece siluete. Purtau 
mantii grosolane peste haine nedefinite - lucruri simple făcute 
din zdrenţe, nimic ce nu ar fi putut fi ars după întâlnire, astfel 
încât degetele cercetătoare ale Chiziţiei să nu găsească nimic 
incriminator. Ceva din felul în care cele mai multe dintre ele se 
mişcau sugera că erau bărbaţi obişnuiţi să poarte arme. Ici şi 
colo, indicii. O poziţie. O întorsătură de vorbă. 

Pe unul dintre pereţii grotei se afla un desen. Era în mare 
oval, cu trei mici extensii în vârf - cea din mijloc niţel mai mare 
decât celelalte - şi trei în partea de jos, cea din mijlocul 


26 


acestora ceva mai lungă şi mai ascuţită. O ţestoasă desenată de 
un copil. 

— Fireşte că va merge în Ephebe, zise o mască. Nu ar 
îndrăzni să n-o facă. Va trebui să stăvilească fluviul adevărului 
de la sursă. 

— Atunci trebuie să salvăm ce putem, spuse o altă mască. 

— Trebuie să-l ucidem pe Vorbis! 

— Nu în Ephebe. Când se va întâmpla, trebuie să se 
întâmple aici. Pentru ca oamenii să ştie. Când vom fi destul de 
puternici. 

— Vom fi vreodată destul de puternici? zise o mască. 
Stăpânul ei îşi trosni neliniştit încheieturile degetelor. 

— Chiar şi ţăranii ştiu că e ceva în neregulă. Nu poţi opri 
adevărul. Să stăvileşti fluviul adevărului? Atunci vor apărea 
fisuri puternice. Nu am aflat despre Murduck? Ha! Omorât în 
Ephebe, a spus Vorbis. 

— Unul dintre noi trebuie să meargă în Ephebe şi să-l 
salveze pe maestru. Dacă într-adevăr există. 

— Există. Numele lui e pe carte. 

— Didactilos. Ciudat nume. Înseamnă Două-Degete, să ştii. 

— Probabil că îl slăvesc în Ephebe. 

— Să îl aducem aici, dacă se poate. Şi Cartea. 

Una dintre măşti păru că şovăie. Incheieturile degetelor îi 
trosniră iar. 

— Dar oare oamenii se vor aduna sub... o carte? Oamenii au 
nevoie de mai mult decât o carte. Sunt ţărani. Nu ştiu să 
citească. 

— Dar ştiu să asculte! 

— Chiar şi aşa... trebuie să li se arate... au nevoie de un 
simbol... 

— Avem unul! 

Instinctiv, fiecare siluetă mascată se întoarse pentru a se 
uita la desenul de pe perete, neclar in lumina focului, dar gravat 
în minţile lor. Priveau adevărul, care adesea poate impresiona. 

— 'Ţestoasa Se Mişcă! 

— 'Ţestoasa Se Mişcă! 

— 'Ţestoasa Se Mişcă! 

Conducătorul dădu aprobator din cap. 

— Iar acum, zise el, vom trage la sorţi... 


27 


Marele Zeu Om era cu o falcă în cer şi cu una în pământ. 
Există o limită pentru cât de mult poţi să fii cu o falcă în cer 
atunci când te afli la doar un centimetru de pământ, dar el se 
descurca foarte bine. 

Blestemă în tăcere un gândac, ceea ce este ca şi cum ai 
turna apă într-un lac. Oricum, nu păru să rezolve nimic. 
Gândacul plecă agale. 

Blestemă un pepene galben până la a opta generaţie, dar nu 
se întâmplă nimic. Incercă o molimă de buboaie. Pepenele 
rămase acolo, pârguindu-se încetişor. 

Doar pentru că era temporar în încurcătură, lumea credea 
că putea profita. Ei, când Om îşi va fi revenit la forma şi puterea 
cuvenite, îşi spuse el, aveau să fie Luate Măsuri. Triburile 
Gândacilor şi ale Pepenilor Galbeni îşi vor dori să nu fi fost 
create. Şi ceva foarte urât avea să li se întâmple tuturor 
vulturilor. Şi... şi avea să existe o poruncă divină privind 
plantarea mai multor lăptuci... 

Până când flăcăul se întoarse cu bărbatul cu piele ca de 
ceară. Marele Zeu Om nu mai avea chef de politeţuri. In plus, 
din punctul de vedere al unei țestoase, chiar şi cel mai frumos 
om înseamnă doar o pereche de picioare, un cap ascuţit 
îndepărtat şi, pe undeva pe sus, capătul nepotrivit al unei 
perechi de nări. 

— Cine-i ăsta? se răsti el. 

— El este fi-atele Nhumrod, zise Brutha. Maestrul novicilor. 
Este foarte important. 

— De parcă nu ţi-am spus să nu-mi aduci vreun pederast 
gras şi bătrân! strigă vocea din capul lui. Pentru asta ochii îţi 
vor fi înfipţi în sulițe de foc! 

Brutha îngenunche. 

— Nu pot să mă duc la înaltul preot, zise el, cât de răbdător 
putu. Novicilor nu li se permite nici să intre în Marele Templu, 
în afara ocaziilor speciale. Dacă aş fi prins, mi s-ar Arăta 
Greşeala Alegerilor Mele de către Chiziţie. Asta e Legea. 

— Nebun idiot! strigă ţestoasa. 

Nhumrod hotărî că era vremea să grăiască. 

— Novice Brutha, zise el, din ce motiv vorbeşti cu o 
broscuţă ţestoasă? 

— Pentru că... Brutha se opri. Pentru că vorbeşte cu mine... 
nu? 


28 


Fratele Nhumrod se uită în jos la capul micuţ, cu un singur 
ochi, care ieşea din carapace. 

Era, în mare, un om bun. Uneori, demonii şi diavolii chiar îi 
vârau gânduri neliniştitoare în cap, dar avea grijă ca acestea să 
rămână acolo şi nu merita în nici un sens literal să fie numit 
cum îi spusese testoasa, ceea ce, de fapt, dacă ar fi auzit, ar fi 
crezut că era ceva ce avea legătură cu picioarele. Şi ştia foarte 
bine că era posibil să auzi voci atribuite demonilor şi, uneori, 
zeilor. Ţestoasele erau ceva nou. Ţestoasele îl făceau să fie 
îngrijorat pentru Brutha, pe care îl considerase întotdeauna un 
idiot binevoitor care făcea, fără să se plângă deloc, orice i se 
cerea. Fireşte, mulţi novici se ofereau voluntari pentru a curăța 
haznalele şi cuştile taurilor, din credinţa stranie că sfinţenia şi 
pietatea aveau legătură cu a sta în mizerie până la genunchi. 
Brutha nu se oferea niciodată voluntar, dar dacă i se spunea să 
facă ceva, o făcea, nu din vreo dorinţă de a impresiona, ci doar 
pentru că i se ceruse. lar acum vorbea cu ţestoasele. 

— Brutha, cred că trebuie să îţi atrag atenţia, zise el, că nu 
vorbeşte. 

— Nu o auzi? 

— Nu o aud, Brutha. 

— Mi-a spus că e... Brutha șovăi. Mi-a spus că e Marele Zeu. 

Se feri. Bunica l-ar fi lovit cu ceva greu acum. 

— Ah. Păi, vezi tu, Brutha, zise fratele Nhumrod, tresărind 
uşurel, astfel de lucru nu este neîntâlnit printre tinerii care au 
ascultat de curând Chemarea Bisericii. Mă încumet să spun că 
ai auzit vocea Marelui Zeu atunci când ai fost Chemat, nu? 
Mmm? _ 

Metafora era irosită pe Brutha. Işi amintea că auzise glasul 
bunicii lui. Nu fusese Chemat, ci Trimis. Dar, oricum, dădu 
aprobator din cap. 

— Şi în... entuziasmul tău, este firesc să crezi că îl auzi pe 
Marele Zeu vorbindu-ţi, continuă Nhumrod. 

Ţestoasa se legănă în sus şi în jos. 

— Trăsni-te-aş! ţipă ţestoasa. 

— Consider că exerciţiile sănătoase sunt soluţia, spuse 
Nhumrod. Şi multă apă rece. 

— Zvârcoli-te-ai în ţepele afuriseniei! 

Nhumrod se aplecă şi ridică testoasa, întorcând-o pe spate. 
Aceasta bălăngăni mânioasă din picioare. 

— Cum a ajuns aici, mmm? 

29 


— Nu ştiu, frate Nhumrod, zise Brutha supus. 

— Usca-ţi-s-ar şi căde-ţi-ar mâna! ţipă vocea din capul lui. 

— Poţi să scoţi o masă pe cinste dintr-una ca asta, să ştii, 
spuse maestrul novicilor. Văzu expresia de pe faţa lui Brutha. 

— la-o aşa, zise el. Oare Marele Zeu Om - sfintele coarne - 
s-ar întrupa vreodată El însuşi într-o astfel de creatură de joasă 
speţă? Un taur, da, fireşte, un vultur, cu siguranţă, şi cred că o 
dată a fost o lebădă... dar o ţestoasă? 

— Prinde-ţi-ar aripi organele sexuale şi lua-şi-ar zborul! 

— Până la urmă, continuă Nhumrod, neştiind nimic despre 
zarva secretă din capul lui Brutha, ce fel de miracole ar putea 
face o ţestoasă? Mmm? 

— Fi-ţi-ar gleznele zdrobite în fălcile giganţilor! 

— Să transforme lăptucile în aur, poate? rosti fratele 
Nhumrod pe tonul vesel al celor binecuvântaţi cu lipsa de umor. 
Să zdrobească furnici sub picior? Ahaha. 

— Haha, făcu Brutha supus. 

— O să o iau din calea ta şi o s-o duc la bucătărie, zise 
maestrul novicilor. Iese o supă excelentă. Şi apoi nu vei mai auzi 
voci, poţi să fii sigur de asta. Focul vindecă toate Nebuniile, nu? 

— Supă? 

— Aă... rosti Brutha. 

— Fi-ţi-ar maţele răsucite în jurul unui copac până te vei căi! 

Nhumrod se uită prin grădină. Părea să fie plină de pepeni 
galbeni, dovleci şi castraveți. Se înfioră. 

— Multă apă rece, asta e soluţia, spuse el. Multă de tot. Se 
concentră iar asupra lui Brutha. Mmm? 

Plecă spre bucătării. 


Marele Zeu Om stătea cu burta în sus într-un coş dintr-una 
dintre bucătării, pe jumătate îngropat sub o grămadă de ierburi 
şi câţiva morcovi. 

O ţestoasă răsturnată pe spate va încerca să se întoarcă mai 
întâi întinzându-şi gâtul de tot şi încercând să îşi folosească pe 
post de pârghie capul. Dacă asta nu funcţionează, va da 
înnebunită din picioare, poate această manevră o va întoarce în 
poziţia potrivită. 

O ţestoasă răsturnată pe spate este al nouălea cel mai jalnic 
lucru din tot multiversul. 

O ţestoasă răsturnată pe spate care ştie ce urmează să se 
întâmple este, bine, cel puţin pe locul patru. 


30 


Cel mai rapid mod de a omori o ţestoasă pentru a o găti este 
să o bagi în apă fiartă. 

Bucătăriile, cămările şi atelierele meşteşugarilor care 
aparţineau populaţiei civile a Bisericii erau aşezate în formă de 
fagure în jurul Citadelei*. Aceasta era doar una dintre ele, un 
beci cu tavanul afumat al cărui punct central era o vatră cu 
arcadă. Câini de tracţiune mergeau în roţile lor. Satârele se 
ridicau şi cădeau pe tocătoare. 

În marginea miezului uriaş, printre diferite alte cazane 
înnegrite, o oliţă cu apă începea deja să fiarbă. 

— Mâncacţi-ar viermii răzbunării nările înnegrite! ţipă Om, 
dând cu putere din picioare. Coşul se legănă. 

O mână păroasă se întinse şi scoase ierburile. 

— Mânca-ţi-ar şoimii ficatul! 

O mână se întinse iar şi luă şi morcovii. 

— Lovi-te-ar o mie de tăieturi! 

O mână se întinse şi îl luă pe Marele Zeu Om. 

— Ciupercile canibale din...! 

— Taci! şuieră Brutha, vârând ţestoasa sub rasă. 

O luă tiptil spre uşă, nebăgat de seamă în haosul culinar 
general. 

Unul dintre bucătari se uită la el şi ridică o sprânceană. 

— Trebuie să duc asta înapoi, bolborosi Brutha, scoțând 
testoasa şi fluturând-o în ajutor. Ordinul diaconului. 

Bucătarul se încruntă, iar apoi ridică din umeri. Novicii erau 
consideraţi de toată lumea drept cele mai de jos forme de viaţă, 
dar ordinele de pe scara ierarhică trebuia să fie ascultate fără 
cârteală, asta dacă cel care cârtea nu voia să se confrunte cu 
întrebări mai importante, cum ar fi dacă este sau nu posibil să 
ajungi în rai după ce ai fost fript de viu. 

Când ajunseră în curte, Brutha se sprijini de zid şi răsuflă. 

— Ochii să ţi se...! începu testoasa. 

— Încă o vorbă, zise Brutha, şi te întorci în coş. 


Ţestoasa amuţi. 

— De fapt, probabil că voi intra în bucluc pentru că lipsesc 
de la Religie Comparată cu fratele Whelk, spuse Brutha. Dar 
Marele Zeu Om a găsit de cuviinţă să îl facă pe bietul om miop 
şi probabil că nu va băga de seamă că nu sunt prezent acolo, 


3 Este nevoie de patruzeci de oameni cu picioarele pe pământ pentru a 
ţine un om cu capul în nori. 
31 


însă dacă se va întâmpla asta voi fi nevoit să spun ce am făcut, 
pentru că a spune minciuni unui frate este un păcat şi Marele 
Zeu mă va trimite în iad pentru un milion de ani. 

— În acest caz aparte aş putea fi milostiv, zise ţestoasa. Nu 
mai mult de o mie de ani în faţa porţii. 

— Bunica mi-a spus că oricum o să ajung în iad cândo să 
mor, rosti Brutha, ignorând-o. A fi în viaţă este un păcat. E 
logic, pentru că trebuie să păcătuieşti în fiecare zi atunci când 
eşti în viaţă. 

Se uită în jos la ţestoasă. 

— Ştiu că nu eşti Marele Zeu Om - sfinte coame - pentru că 
dacă l-aş atinge pe Marele Zeu Om - sfinte coame - palmele mi- 
ar arde de tot. Marele Zeu nu ar deveni niciodată o ţestoasă, 
cum spunea fratele Nhumrod. Dar în Cartea Profetului Cena 
zice că atunci când rătăcea prin deşert, spiritele pământului şi 
ale aerului i-au vorbit, aşa că m-am întrebat dacă nu eşti unul 
dintre acelea. 

Ţestoasa se holbă la el o vreme cu un singur ochi. Apoi 
spuse: 

— Un tip înalt? Cu barbă mare? I se roteau ochii în toate 
părţile? 

— Ce? făcu Brutha. 

— Cred că îmi aduc aminte de el, zise ţestoasa. I se roteau 
ochii când vorbea. Şi vorbea tot timpul. De unul singur. Se lovea 
de multe ori de stânci. 

— A rătăcit prin pustiu trei luni, spuse Brutha. 

— Ei, asta explică totul, zise ţestoasa. Nu prea ai ce mânca 
acolo, în afară de ciuperci. 

— Poate că eşti un demon, spuse Brutha. Septuateuhul ne 
interzice să purtăm discuţii cu demonii. Totuşi, împotrivindu-ne 
demonilor, zice profetul Fruni, ne putem întări credinţa... 

— Umple-ţi-s-ar dinţii de abcese arzând ca focul! 

— Pardon? 

— Îţi jur pe mine că eu sunt Marele Zeu Om, cel mai măreț 
dintre zei! 

Brutha lovi uşurel țestoasa pe carapace. 

— Hai să îţi arăt ceva, demonule. 

Îşi simţea credinţa crescând, dacă asculta cu atenţie. 


32 


Nu era cea mai măreaţă statuie a lui Om, ci cea mai 
apropiată. Se afla la nivelul beciurilor, cel rezervat prizonierilor 
şi ereticilor. Şi era făcută din plăci de fier nituite. 

Beciurile erau goale în afară de doi novici care împingeau 
im căruţ grosolan în depărtare. 

— E un taur mare, spuse testoasa. 

— Exact imaginea Marelui Zeu Om într-una dintre 
încarnările lui pământeşti! rosti Brutha cu mândrie. Şi tu zici că 
eşti el? 

— Nu m-am simţit prea bine în ultima vreme, spuse 
testoasa. 

Îşi întinse şi mai mult gâtul slăbănog. 

— Are o uşă în spate, zise. De ce e o uşă în spate? 

— Pentru ca să poată fi puse înăuntru cele păcătoase, spuse 
Brutha. 

— Şi de ce mai are una pe burtă? 

— Pentru ca să poată fi scoasă cenuşa purificată, zise 
Brutha. lar fumul iese pe nări, ca semn pentru păcătoşi. 

Ţestoasa îşi roti gâtul spre şirurile de uşi cu zăbrele. Se uită 
în sus la pereţii încrustaţi cu cenuşă. Se uită în jos la jgheabul 
pentru foc acum gol de sub burta taurului. Ajunse la o 
concluzie. Clipi din singurul ei ochi. 

— Oameni? spuse în cele din urmă? Frigeţi oameni în el? 

— lată! zise Brutha triumfător. Şi astfel dovedeşti că nu eşti 
Marele Zeu. El ar şti că, fireşte, nu ardem oameni aici. Să 
ardem oameni aici? Nu s-a mai pomenit aşa ceva! 

— Ah, spuse ţestoasa. Atunci ce...? 

— Este pentru distrugerea materialelor eretice şi a altor 
gunoaie de felul acesta, zise Brutha. 

— Foarte înţelept, spuse testoasa. 

— Păcătoşii şi răufăcătorii sunt purificaţi prin foc în 
beciurile Chiziţiei sau, uneori, în faţa Marelui Templu, zise 
Brutha. Marele Zeu ar şti asta. 

— Cred că am uitat, rosti ţestoasa încetişor. 

— Marele Zeu Om - sfinte coarne - ar şti că El însuşi i-a 
spus Profetului Wallspur... Brutha îşi drese glasul şi adoptă 
postura cu o sprânceană arcuită care înseamnă că îi treceau 
gânduri serioase prin cap. „Fie ca sfântul foc să îl distrugă 
complet pe necredincios”. Asta-i versetul şaizeci şi cinci. 

— Am spus eu asta? 


33 


— În anul Legumei Răbdătoare, episcopul Kreeblephor a 
convertit un demon doar prin puterea raţiunii, zise Brutha. 
Chiar s-a alăturat Bisericii şi a devenit subdiacon. Sau aşa se 
spune. 

— Lupta nu mă deranjează, începu testoasa. 

— Limba ta mincinoasă nu mă poate duce în ispită, spuse 
Brutha. Căci credinţa mi-e puternică! 

Ţestoasa mârâi de efort. 

— Lovi-te-aş cu trăsnete! 

Un nor negru mic, foarte mic, apăru deasupra capului lui 
Brutha şi un fulger mic, foarte mic, îi pârli niţel o sprânceană. 

Avu cam aceeaşi foiţă ca scânteile scoase de blana unei 
pisici pe vreme uscată şi caldă. 

— Au! 

— Acum mă crezi? zise ţestoasa. 


Vântul adia slab pe acoperişul Citadelei. Acesta oferea şi o 
bună privelişte a podişului deşertic mai înalt. 

Fri'it şi Drunah aşteptară o vreme să îşi recapete răsuflarea. 

Apoi Fri'it spuse: 

— Suntem în siguranţă aici? 

Drunah îşi ridică privirea. Un vultur zbura în cercuri 
deasupra dealurilor aride. Se trezi întrebându-se cât de bun era 
auzul unui vultur. Cu siguranţă, era bun la ceva. Oare l-a 
ascultat? Putea auzi o creatură la jumătate de leghe dedesubt în 
liniştea deşertului. La naiba - doar nu putea să şi vorbească, 
nu? 

— Probabil, zise el. 

— Pot să am încredere în tine? întrebă Fri'it. 

— Pot să am încredere în tine? 

Fri'it bătu darabana cu degetele pe parapet. 

— Uh, făcu el. 

Şi aceasta era problema. Era problema tuturor societăţilor 
cu adevărat secrete. Erau secrete. Câţi membri avea Mişcarea 
Ţestoasei? Nimeni nu ştia exact. Cum îl chema pe bărbatul de 
lângă tine? Alţi doi membri ştiau, pentru că ei îl aduseseră, dar 
cine erau ei în spatele măştilor? Deoarece cunoaşterea era 
periculoasă. Dacă ştiai, inchiziţia o putea smulge încetişor din 
tine. Aşa că aveai grijă să nu ştii. Asta făcea conversațiile mult 
mai uşoare în timpul întrunirilor celulei şi imposibile în afara 
lor. 


34 


Era problema tuturor conspiratorilor şovăielnici din 
decursul istoriei: cum să conspire fără a rosti, de fapt, vreo 
vorbă unui posibil coleg conspirator nesigur care, dacă ar fi fost 
reclamat, ar fi îndreptat spre ei vătraiul înroşit în focul 
vinovăţiei. 

Micile broboane de sudoare de pe fruntea lui Drunah, în 
ciuda adierii calde, sugerau că secretarul se chinuia în aceeaşi 
direcţie. Dar nu o dovedea. Iar pentru Fri'it, a nu muri devenise 
un obicei. 

Îşi trosni încheieturile degetelor, neliniştit. 

— Un război sfânt, spuse el. 

Asta era destul de sigur. Propoziția nu includea nici un 
indiciu verbal pentru ce gândea Fri'it despre această 
posibilitate. Nu zisese zeu, nu un război sfânt, la naiba, e 
nebun? Un misionar tâmpit intră în bucluc şi moare, un om scrie 
nişte bălmăjeli despre forma lumii şi noi trebuie să mergem la 
război?” Dacă ar fi fost strâns cu uşa şi chiar întins şi sfâşiat, ar 
fi putut întotdeauna să susţină că ceea ce dorise să spună fusese 
„in fine! O ocazie de neratat de a muri glorios pentru Om, 
singurul Zeu adevărat, care îi va Zdrobi pe Necinstiţi sub Copite 
de Fier!” Nu ar fi însemnat mare lucru, dovezile nu însemnau 
niciodată mare lucru odată ce ajungeai la etajele de jos, unde 
acuzaţia avea statut de probă, dar cel puţin i-ar fi putut face pe 
unul sau doi inchizitori să aibă impresia că s-ar putea să fi 
greşit. 

— Fireşte, Biserica a fost mult mai puţin militantă în ultimul 
secol, zise Drunah, uitându-se către deşert. Prea preocupată de 
problemele lumeşti ale imperiului. 

O afirmaţie. N-avea nici o crăpătură în care să poţi 
introduce un despărțitor de oase. 

— A fost cruciada împotriva hodgsoniţilor, spuse Fri'it 
absent. Şi Subjugarea melchioriţilor. Şi îndepărtarea falsului 
profet Zeb. Şi Corecţia ashelianilor şi Mântuirea... 

— Dar toate astea au fost doar politică, zise Drunah. 

— Hmm. Da. Desigur, ai dreptate. 

— Şi, fireşte, nimeni n-ar putea tăgădui înţelepciunea unui 
război care să răspândească şi mai mult slava şi adorarea 
Marelui Zeu. 

— Nu, nimeni n-ar putea s-o tăgăduiască, spuse Fri'it, care 
călcase pe multe câmpuri de luptă a doua zi după o victorie 
glorioasă, când aveai destule ocazii să vezi ce însemna 


35 


învingerea. Omnienii interziceau utilizarea drogurilor. În astfel 
de momente, prohibiţia îşi arăta colții, atunci când nu 
îndrăzneai să te duci la culcare de frica viselor tale. 

— Oare nu a declarat Marele Zeu, prin Profetul Abis, că nu 
există sacrificiu mai măreț şi mai onorabil decât să-ţi dai viaţa 
pentru Zeu? 

— Într-adevăr, aşa este, zise Fri'it. 

Nu putea să nu îşi aducă aminte că Abis fusese episcop în 
Citadelă vreme de cincizeci de ani înainte ca Marele Zeu să îl 
Aleagă. Niciodată nu veniseră spre el duşmani urlând, înarmaţi 
cu săbii. Niciodată nu privise în ochii cuiva care să U vrea mort 
- nu, fireşte că o făcuse, tot timpul, pentru că, desigur. Biserica 
avea politica ei - dar cel puţin aceia nu ţineau în mână mijlocul 
de a-şi atinge scopul în momentul în care îi privea. 

— A muri în glorie pentru credinţă este un lucru nobil, 
intonă Drunah, ca şi cum ar fi citit cuvintele de pe un avizier 
intern. 

— Aşa ne spun profeţii, confirmă Fri'it nefericit. 

Căile Marelui Zeu erau necunoscute, ştia asta. Fără 
îndoială. El îşi alegea profeţii, dar se părea că El trebuia ajutat. 
Poate că era prea ocupat să aleagă singur. Se părea că erau 
mult mai multe întâlniri, mult mai multe semne din cap, mult 
mai multe schimburi de priviri chiar şi în timpul slujbelor din 
Marele Templu. 

Cu siguranţă, tânărul Vorbis avea o anumită aură - cât de 
uşor era să treci de la un gând la altul. lată un om atins de 
destin. O părticică din Fri'it, cea care îşi petrecuse cea mai 
mare parte a vieţii în corturi şi în care se trăsese destul de mult 
şi care aflase in iureşul luptelor corp la corp în care puteai fi 
omorât la fel de uşor de un duşman sau de un aliat, adăugă: sau 
cel puţin de ceva. Era o parte din el care era sortită să îşi 
petreacă toate eternităţile în toate iadurile, dar deja avea mult 
antrenament. 

— Ştii că am călătorit mult când eram mai tânăr? zise el. 

— Adesea te-am auzit povestind lucruri foarte interesante 
din călătoriile tale pe tărâmurile păgâne, spuse Drunah 
politicos. Deseori sunt pomenite clopote. 

— Ţi-am vorbit vreodată despre Insulele Cafenii? 

— Dincolo de capătul lumii, zise Drunah. Imi amintesc. Unde 
pâinea creşte în copaci şi tinerele femei găsesc mici biluţe albe 


36 


în scoici. Se scufundă după ele, spuneai, fără să poarte nici 
mâ... 
— Altceva îmi aduc aminte, zise Fri'it. Era o amintire 
singuratică, aici unde nu era decât pământ arid sub un cer 
violet. Marea e puternică acolo. Valurile sunt mari, mult mai 
mari decât cele din Marea Circulară, înţelegi, iar bărbaţii 
vâslesc în larg pentru a pescui. Pe scânduri ciudate din lemn. Şi 
când vor să se întoarcă la țărm, aşteaptă un val, iar apoi... se 
ridică în picioare, pe val şi acesta îi poartă până pe plajă. 

— Cel mai mult îmi place povestea despre tinerele femei 
care înoată, spuse Drunah. 

— Uneori sunt valuri foarte mari, continuă Fri'it, ignorându- 
l. Nimic nu le-ar putea sta în cale. Dar dacă stai pe ele, nu te 
îneci. Asta e ceva ce am învăţat. 

Drunah îi zări sclipirea din ochi. 

— Ah, spuse el, dând aprobator din cap. Cât de minunat este 
că Marele Zeu ne pune în cale astfel de pilde instructive. 

— Secretul este să apreciezi forţa valului, zise Fri'it. Şi să 
mergi pe el. 

— Ce se întâmplă cu cei care nu o fac? 

— Se îneacă. Adesea. Unele dintre valuri sunt foarte mari. 

— Deseori aceasta este natura valurilor, înţeleg. 

Vulturul tot mai zbura în cercuri. Dacă înţelesese ceva, nu o 
arăta. 

— Lucruri folositoare de ţinut minte, spuse Drunah, 
luminându-se dintr-odată. Dacă cineva s-ar găsi vreodată în 
locuri păgâne. 

— Într-adevăr. 


Din turnurile de rugăciune în sus şi în jos pe contururile 
Citadelei, diaconii incantau îndatoririle orei. 

Brutha ar fi trebuit să fie în clasă. Dar preoţii profesori nu 
erau prea stricţi cu el. Până la urmă, ajunsese să cunoască la 
perfecţie fiecare dintre Cărţile Septuateuhului şi ştia pe 
dinafară toate rugăciunile şi imnurile, mulţumită bunicii lui. 
Probabil presupuneau că se făcea folositor. Făcând cu folos 
ceva ce nimeni altcineva nu voia să facă. 

Săpă rândurile de fasole doar pentru aspect. Marele Zeu 
Om, deşi, actualmente, micul zeu Om, mânca o frunză de 
lăptucă. 


37 


„Toată viaţa mea, se gândea Brutha, am ştiut că Marele Zeu 
Om - făcu semnul sfintelor coame cam fără tragere de inimă - e 
un... un... bărbos mare din cer sau, uneori, când El coboară în 
lume, ca un taur uriaş sau... ceva mare, oricum. Ceva ce ai 
putea respecta. Ă 

Cumva, o broască ţestoasă nu e acelaşi lucru. Incerc din 
greu... dar nu e acelaşi lucru. Şi când îl aud vorbind despre 
arhisepţi de parcă ar fi doar... doar nişte bătrâni nebuni... e ca 
un vis...” 

— Acum mă simt mai bine, zise ţestoasa. Mai bine decât în 
ultimele luni. 

— Luni? spuse Brutha. De când eşti... bolnav? 

Ţestoasa îşi puse piciorul pe o frunză. 

— In ce zi suntem? zise. 

— Zece grunie, spuse Brutha. 

— Da? Ce an? 

— Ăă... Şarpele Plăsmuit... cum adică, ce an? 

— Atunci... trei ani, spuse testoasa. Bună lăptuca asta. Şi o 
zic eu. Nu ai parte de lăptuci sus în munţi. Ceva pătlagină, un 
tufiş, două de spini. Să fie încă o frunză. 

Brutha trase de cea mai apropiată plantă. „Şi iată, se gândi 
el, a fost încă o frunză.” 

— Şi aveai de gând să fii taur? zise el. 

— Am deschis ochii... ochiul... şi eram ţestoasă. 

— De ce? 

— De unde să ştiu eu? Nu ştiu! minţi broasca ţestoasă. 

— Dar eşti... omniscient, spuse Brutha. 

— Asta nu înseamnă că le ştiu pe toate. 

Brutha îşi muşcă buza. 

— Hm. Ba da. Asta înseamnă. 

— Eşti sigur? 

— Da. 

— Credeam că sunt omnipotent. 

— Nu. Asta înseamnă că eşti atotputernic. Şi eşti. Aşa se 
spune în Cartea lui Osar. A fost unul dintre Marii Profeţi, ştii. 
Sper, adăugă Brutha. 

— Cine i-a zis că sunt omnipotent? 

— Tu. 

— Banu. 

— Păi, a zis că tu i-ai spus. 


38 


— Nici măcar nu-mi aduc aminte de nimeni pe nume Osar, 
mormăi ţestoasa. 

— l-ai vorbit în deşert, zise Brutha. Trebuie să-ţi aduci 
aminte. Era înalt de opt picioare? Cu o barbă foarte lungă? Şi 
un toiag uriaş? Şi din cap i se răspândea strălucirea sfintelor 
coarne? Şovăi. Dar văzuse statuile şi sfintele coame. Nu se 
putea să se înşele. 

— N-am întâlnit pe nimeni care să arate aşa, zise micul zeu 
Om. 

— Poate era mai scund, admise Brutha. 

— Osar, Osar, spuse testoasa. Nu... nu... n-aş putea spune 
că... 

— A zis că i-ai vorbit dintr-o coloană de foc, spuse Brutha. 

— Oh, acel Osar, făcu ţestoasa. Coloană de foc. Da. 

— Şi i-ai dictat Cartea lui Osar, zise Brutha. Care conţine 
îndrumările. Porţile, Abjurările şi Preceptele. O sută şi nouăzeci 
şi trei de capitole. 

— Nu cred că am făcut toate astea, rosti Om neîncrezător. 
Sunt sigur că mi-aş fi amintit o sută şi nouăzeci şi trei de 
capitole. 

— Atunci ce i-ai zis? 

— Din câte îmi aduc aminte, a fost, „Hei, ia uite ce pot să 
fac!” spuse ţestoasa. 

Brutha se uită fix la el. Părea jenat, cel puţin atât de jenat 
pe cât poate arăta o broască ţestoasă. 

— Chiar şi zeilor le place să se destindă, zise. 

— Sute de mii de oameni îşi duc viaţa după Abjurări şi 
Precepte! se răsti Brutha. 

— Şi? Eu nu-i împiedic, spuse Om. 

— Dacă nu le-ai dictat tu, cine a făcut-o? 

— Nu mă întreba pe mine. Nu sunt omniscient! 

Brutha tremura de furie. 

— Şi Profetul Abis? Cred că s-a întâmplat să îi dea cineva 
Codicilele, nu? 

— N-am fost eu... 

— Sunt scrise pe lespezi de plumb de zece picioare înălţime! 

— Oh, bine, trebuie să fi fost eu, da? întotdeauna am la 
îndemână o tonă de lespezi de plumb în caz că mă întâlnesc cu 
cineva în deşert, nu? 

— Cum! Dacă nu i le-ai dat tu, atunci cine a făcut-o? 


39 


— Nu ştiu. De ce artrebui să ştiu eu? Nu pot să fiu peste tot 
în acelaşi timp! 

— Eşti omniprezent! 

— Cine zice asta? 

— Profetul Hashimi! 

— Nu l-am întâlnit niciodată! 

— Oh? Oh? Deci să înţeleg că nu tu i-ai dat Cartea Creaţiei? 

— Ce Carte a Creaţiei? 

— Adică nu ştii? 

— Nu! 

— Atunci cine i-a dat-o? 

— Nu ştiu! Poate a scris-o singur! 

Brutha îşi duse mâna la gură, îngrozit. 

— Afta-i blafhembhie! 

— Ce? 

Brutha îşi luă mâna de la gură. 

— Am zis asta-i blasfemie! 

— Blasfemie? Cum pot să hulesc eu? Sunt zeu! 

— Nu te cred! 

— Ha! Mai vrei un trăsnet? 

— Ăla zici tu că e trăsnet? 

Brutha era stacojiu la faţă şi tremura. Ţestoasa îşi lăsă capul 
în jos, cu tristeţe. 

— Bine. Bine. Nu prea sunt zeu, recunosc, spuse. Dacă aş fi 
fost mai bun, tu ai fi fost doar o pereche de sandale din care 
iese fum. Părea distrus. Nu înţeleg. Chestia asta nu mi s-a mai 
întâmplat. Am vrut să fiu un taur alb uriaş şi furios pentru o 
săptămână şi am ajuns o broască ţestoasă pentru trei ani. De 
ce? Nu ştiu şi ar trebui să ştiu totul. Oricum, conform acestor 
profeţi ai tăi care spun că m-au întâlnit. Ştii că nimeni nici 
măcar nu m-a auzit? Am încercat să vorbesc cu păstorii de 
capre şi cu alţii şi nici unul n-a băgat de seamă! începusem să 
cred că eram o ţestoasă care visează că este zeu. Aşa de râu a 
fost. 

— Poate că eşti, spuse Brutha. 

— Umfla-ţi-s-ar picioarele cât trunchiurile de copac! sări 
testoasa. 

— Dar... dar, zise Bnitha, spui că profeții au fost... doar 
oameni care au scris lucruri? 

— Asta au fost! 

— Da, dar nu erau de la tine? 


40 


— Unele erau, poate, spuse testoasa. Am... uitat atât de 
multe în ultimii câţiva ani. 

— Dar dacă ai fost aici ca ţestoasă, cine a ascultat 
rugăciunile? Cine a acceptat sacrificiile? Cine i-a judecat pe 
morţi? 

— Nu ştiu, zise ţestoasa. Cine o făcea înainte? 

— Tu! 

— Da? 

Brutha îşi înfipse degetele în urechi şi începu cu al treilea 
vers din, „lată, necredincioşii fug de mânia lui Om”. 

După câteva minute, ţestoasa îşi scoase capul din carapace. 

— Deci, spuse, înainte ca necredincioşii să fie arşi de vii... 
mai întâi le cânţi tu? 

— Nu! 

— Ah. O moarte milostivă. Pot să zic ceva? 

— Dacă încerci să îmi mai pui la încercare credinţa o 
singură dată... 

Ţestoasa se opri. Om căută printre amintirile lui tot mai 
stinse. Apoi scurmă în ţărână cu o gheară. 

— Eu... Imi aduc aminte de o zi... o zi de vară... aveai... 
treisprezece ani... 

Glasul slab şi uscat continuă monoton. Gura lui Brutha 
formă un O care se lărgea încetişor. 

— De unde ştii asta? spuse el în cele din urmă. 

— Crezi că Marele Zeu Om urmăreşte tot ce faci, nu? 

— Eşti o ţestoasă, n-aveai de unde... 

— Când aveai aproape paisprezece ani şi bunica ta te bătuse 
pentru că furasei smântână din cămară, ceea ce de fapt nu 
făcusei, te-a închis în odaia ta şi ai spus „Imi doresc să...” 


„Va fi un semn”, se gândi Vorbis. Întotdeauna era un semn, 
pentru cel care se uita după ele. Un om înţelept se pune 
întotdeauna în calea Zeului. N 

Mergea agale prin Citadelă. [Intotdeauna considera 
important să facă o plimbare zilnică pe la unele dintre cele mai 
de jos niveluri, deşi, fireşte, întotdeauna la altă oră şi pe un 
drum diferit. În măsura în care Vorbis avea vreo plăcere în 
viaţă, cel puţin în vreun fel care putea fi recunoscut de o fiinţă 
umană normală, aceasta era să vadă figurile umililor membri ai 
clerului atunci când dădeau câte un colţ şi se trezeau faţă în 
bărbie cu diaconul Vorbis din Chiziţie. Intotdeauna avea loc o 


41 


mică întretăiere a răsuflării care indica o conştiinţă vinovată. 
Lui Vorbis îi plăcea să vadă conştiinţe vinovate cum se cuvine. 
Pentru asta erau făcute conştiinţele. Vinovăţia era vaselina în 
care se învârteau roţile autorităţii. 

Dădu un colţ şi văzu, scrijelită grosolan pe zidul din faţa lui, 
schiţa unui oval cu patru picioare prost desenate şi cu o coadă 
şi un cap şi mai prost trasate. 

Surâse. În ultima vreme, se părea că erau tot mai multe. 
Lasă erezia să coacă şi să iasă la suprafaţă ca un buboi. Vorbis 
ştia să mânuiască lanţeta. 

Dar acele câteva clipe de reflecţie îl făcuseră să treacă pe 
lângă un cot al drumului şi să păşească în lumina soarelui. 

Preţ de un moment se simţi dezorientat, în ciuda faptului că 
toate cotloanele bisericii îi erau bine cunoscute. Aceasta era una 
dintre grădinile împrejmuite. În jurul unei brazde frumoase de 
grâu klatchian decorativ înalt, vrejuri de fasole îşi ridicau 
bobocii albi şi roşii spre soare; intre răsadurile de fasole, pepeni 
galbeni se coceau încetişor pe solul prăfos. În mod normal, 
Vorbis ar fi observat şi ar fi aprobat această utilizare eficientă a 
spaţiului, dar, tot în mod normal, nu ar fi întâlnit un tânăr 
novice durduliu, care se rostogolea prin ţărână cu degetele în 
urechi. 

Vorbis se uită fix la el. Apoi îl împunse pe Brutha cu 
sandaua. 

— Ce te chinuie, fiule? 

Brutha deschise ochii. 

Nu erau mulţi membri ai ierarhiei pe care să îi poată 
recunoaşte. Chiar şi arhichinovitul era o pată îndepărtată în 
mulţime. Dar toată lumea îl recunoştea pe Vorbis exchizitorul. 
Ceva din el se proiecta pe conştiinţa ta în câteva zile după ce 
soseai în Citadelă. De Zeu trebuia doar să te temi în felurile 
superficiale ale tradiţiei, dar Vorbis stârnea spaimă. 

Brutha leşină. 

— Cât de ciudat, zise Vorbis. 

Un şuierat îl făcu să se uite în jur. N 

Lângă laba piciorului său se afla o ţestoasă. În timp ce el 
privea urât broasca, ea încerca să se retragă şi în tot acest timp 
se holba la el şi şuiera ca un ceainic. 

Ridică ţestoasa şi o cercetă cu atenţie, răsucind-o iar şi iar 
în mâini. Apoi se uită prin grădina împrejmuită până când găsi 
un loc în plină bătaie a soarelui şi puse reptila jos, pe spate. 

42 


După o clipă de gândire, luă câteva pietricele dintr-unul dintre 
răsadurile de legume şi le vâri sub carapace, astfel încât 
mişcările creaturii să nu o facă să se răstoarne. 

Vorbis era de părere că nici o ocazie de a dobândi 
cunoştinţe ezoterice nu trebuia pierdută şi făcu o însemnare în 
minte de a reveni peste câteva ore pentru a vedea ce se 
întâmpla, dacă munca îi permitea. 

Apoi îşi îndreptă atenţia spre Brutha. 


Exista un iad pentru blasfematori. Exista un iad pentru cei 
care puneau la îndoială autoritatea îndreptăţită. Existau mai 
multe iaduri pentru mincinoşi. Probabil că exista un iad pentru 
băieţeii care îşi doreau ca bunicile lor să moară. Existau la 
discreţie iaduri în care să mergi. 

Aceasta era definiţia eternității; era perioada de timp 
stabilită de Marele Zeu Om pentru a garanta că fiecare îşi 
primea pedeapsa meritată. 

Omnienii aveau o grămadă de iaduri. 

În acest moment, Brutha trecea prin toate. 

Fratele Nhumrod şi fratele Vorbis se uitau la el cum se 
sucea şi se zbătea pe pat ca o balenă eşuată. 

— E de la soare, rosti Nhumrod, aproape calm acum, după 
şocul iniţial provocat de exchizitorul care venise să îl caute. 
Sărmanul băiat munceşte toată ziua în grădină. Trebuia să se 
întâmple. 

— Ai încercat să îl baţi? zise fratele Vorbis. 

— Îmi pare rău să spun că a-l bate pe tânărul Vorbis este ca 
şi cum ai încerca să biciuieşti o saltea, zise Nhumrod. Face 
„au!” dar cred că este doar din cauză că vrea să dea dovadă de 
bunăvoință. Foarte binevoitor băiat, acest Brutha. El este cel 
despre care v-am vorbit. 

— Nu arată foarte isteţ, zise Vorbis. 

— Nu este, spuse Nhumrod. 

Vorbis dădu din cap aprobator. Inteligența 
necorespunzătoare la un novice era o binecuvântare cu două 
tăişuri. Uneori putea fi canalizată spre slava măreaţă a lui Om, 
dar adesea provoca... ei, nu provoca probleme, pentru că Vorbis 
ştia exact ce să facă în cazul inteligenţei prost folosite, dar 
provoca muncă inutilă. 

— Şi totuşi, îmi spui că profesorii lui îl laudă atât de mult, 
zise el. 


43 


Nhumrod ridică din umeri. 

— Este foarte obedient, spuse el. Şi... bine, mai e şi memoria 
lui. 

— Ce-i cu memoria lui? 

— E atât de multă, zise Nhumrod. 

— Are o memorie bună? 

— Bun este un cuvânt nepotrivit. Este superbă. Ştie la 
perfectie întreg Sept... 

— Hmm? făcu Vorbis. 

Nhumrod zări privirea diaconului. 

— Adică, pe cât de perfect poate fi orice în această lume 
atât de imperfectă, murmură el. 

— Un tânăr citit şi cucernic, spuse Vorbis. 

— Aă, zise Nhumrod, nu. Nu ştie să citească. Nici să scrie. 

— Ah. Un băiat leneş. 

Diaconul nu era omul care să zăbovească in zone cenușii. 
Nhumrod deschise şi închise gura în tăcere, căutând cuvintele 
potrivite. 

— Nu, spuse el. Îşi dă silinţa. Suntem siguri că îşi dă silinţa. 
Doar că nu pare în stare să facă... nu poate pricepe legătura 
dintre sunete şi litere. 

— Măcar pentru asta l-aţi bătut? 

— Se pare că nu are efect, domnule diacon. 

— Atunci cum a devenit un elev atât de capabil? 

— Ascultă, zise Nhumrod. 

Nimeni nu asculta ca Brutha, medită el, făcea foarte greu să 
îl înveţi ceva. Era ca... ca a fi într-o peşteră uriaşă. Toate 
cuvintele tale dispăreau în adâncurile de neumplut ale capului 
lui Brutha. Pura absorbţie concentrată îi putea reduce la tăcere 
pe profesorii neatenţi, căci fiecare vorbă pe care o rosteau era 
înghițită de urechile lui Brutha. 

_ — Ascultă totul, spuse Nhumrod. Şi priveşte totul. 
Inmagazinează totul. 

Vorbis se uită ţintă la Brutha. 

— Şi nu l-am auzit să scoată un cuvânt aspru, zise Nhumrod. 
Ceilalţi novici râd de el, uneori. Îl numesc Marele Bou Prost. 
Ştiţi despre astfel de lucruri? 

Privirea lui Vorbis se plimbă peste mâinile cât nişte şunci 
ale lui Brutha şi peste picioarele cât trunchiurile de copaci. 

— Nu ştie să citească şi să scrie, spuse Vorbis. Dar este 
extrem de loial, zici? 


44 


— Loial şi pios, rosti Nhumrod. 

— Şi are o memorie bună, murmură Vorbis. 

— Este mai mult decât atât, spuse Nhumrod. Nici nu 
seamănă cu memoria. 

Vorbis păru să ajungă la o hotărâre. 

— Trimite-l la mine când îşi va fi revenit, zise el. 

Nhumrod privi panicat. 

— Nu doresc decât să vorbesc cu el, spuse Vorbis. S-ar 
putea să ii găsesc un rost. 

— Da, domnule? 

— Căci, bănuiesc, necunoscute sunt căile Marelui Zeu Om. 


În înaltul cerului. Nici un sunet în afară de şuieratul 
vântului prin pene. 

Vulturul plutea pe adierea lină, uitându-se în jos la clădirile 
ca de jucărie ale Citadelei. 

O lăsase să cadă undeva, iar acum nu o găsea. Undeva acolo 
jos, în acel mic petic de verdeață. 


Albinele zumzăiau printre bobocii florilor de fasole. Şi 
soarele bătea în carapacea răsturnată a lui Om. 

Există şi un iad pentru broaştele țestoase. 

Acum era prea obosit să mai dea din picioare. Doar atât 
puteai să faci, să dai din picioare. Şi să îţi întinzi capul în afară 
cât de mult se putea şi să îl legeni în speranţa că te-ai putea 
răsturna. 

Mureai dacă nu aveai credincioşi şi, de obicei, pentru asta 
îşi făcea griji im zeu mărunt Dar mureai şi dacă mureai. 

În partea din mintea lui care nu era ocupată cu gânduri 
despre căldură, simţea groaza şi uluirea lui Brutha. Nu ar fi 
trebuit să-i facă asta băiatului. Fireşte că nu îl urmărise. Ce zeu 
făcea asta? Cui îi păsa de ce făceau oamenii? Credinţa conta. 
Nu făcuse decât să scoată amintirea din mintea băiatului, 
pentru a impresiona, ca un scamator care scoate un ou din 
urechea cuiva. 

Sunt pe spate şi mi-e tot mai cald şi o să mor... 

Şi totuşi... şi totuşi... afurisitul ăla de vultur U aruncase pe o 
grămadă de compost. Ce mai clovn şi vulturul ăla. Un întreg loc 
făcut din pietre pe un bolovan într-un loc stâncos, iar el 
aterizase pe singurul lucru care i-ar fi oprit căderea fără să îi 
oprească şi viaţa. Şi foarte aproape de un credincios. 


45 


Ciudat. Te făcea să te întrebi dacă nu era un fel de 
providenţă, doar că tu erai providenţa... şi erai pe spate, fiindu- 
ţi tot mai cald, pregătindu-te să mori... 

Bărbatul care îl întorsese pe spate. Ce expresie pe acea faţă 
calmă! Nu avea să o uite. Acea expresie, nu de cruzime, ci a 
unui nivel diferit de a fi. Acea expresie de linişte îngrozitoare... 

O umbră traversă soarele. Om îşi miji ochiul şi văzu faţa lui 
Lu-Tze, care se uita la el cu o compasiune blândă, răsturnată. 
Apoi U întoarse în poziţia bună. Iar apoi îşi luă mătura şi plecă 
agale, fără să-i mai arunce vreo privire. 

Om se clătină, trăgându-şi răsuflarea. Iar apoi se însenină. 

„Cineva acolo sus mă place, se gândi el. Şi acela sunt Eu.” 


Sergentul Simony aşteptă până când ajunse înapoi în 
camera lui înainte de a-şi despături bucăţica de hârtie. 

Nu fu deloc surprins să o vadă însemnată cu un mic desen al 
unei țestoase. El era cel norocos. 

Aşteptase toată viaţa un moment ca acesta. Cineva trebuia 
să U aducă pe scriitorul Adevărului, pentru a fi un simbol al 
mişcării. Trebuia să fie el. Singurul regret era că nu îl putea 
ucide pe Vorbis. 

Dar asta trebuia să se întâmple într-un loc unde să poată fi 
văzut. N 

Intr-o zi. În faţa Templului. Altfel nimeni nu ar fi crezut. 

XXX 

Om tropăia pe un coridor plin de nisip. 

Aşteptase o vreme după dispariţia lui Brutha. A aştepta este 
un alt lucru la care broaştele țestoase sunt foarte bune. Practic, 
sunt campioane mondiale. 

„Al naibii băiat bun de nimic, se gândi el. Aşa-mi trebuie 
dacă am încercat să-i vorbesc unui novice cam greu de cap.” 

Fireşte, cel bătrân şi slăbănog nu fusese în stare să îl audă. 
Nici bucătarul. Ei, probabil că bătrânul era surd. Cât despre 
bucătar... Om îşi făcu o notiţă că, atunci când avea să îşi 
recapete pe deplin puterile zeieşti, o soartă specială avea să îl 
aştepte pe bucătar. Nu era sigur exact ce avea să fie, dar avea 
să presupună apă fiartă şi, probabil, morcovii aveau să fie 
introduşi şi ei pe undeva. 

Se desfătă o clipă cu acest gând. Dar unde îl aducea pe el 
asta? îl aducea în această grădină nenorocită, ca broască 
țestoasă. Ştia cum ajunsese acolo - se uită urât, cuprins de o 


46 


groază surdă, la punctul minuscul din cer despre care ochiul 
memoriei ştia că era un vultur - şi ar fi făcut bine să găsească 
un mod mai terestru de a pleca dacă nu voia să îşi petreacă 
următoarea lună ascuns sub o frunză de pepene. 

Un alt gând îi veni. Mâncare multă! 

Când avea să îşi recapete puterea, urma să îşi petreacă ceva 
timp creând câteva noi iaduri. Şi câteva Precepte proaspete, de 
asemenea. Să nu mănânci din Carnea 'Ţestoasei. Asta era unul 
bun. Era surprins că nu se gândise la el până atunci. 
Perspectiva, de ea ţinea totul! 

Şi dacă, în urmă cu câţiva ani, s-ar fi gândit la unul ca Să 
Faci al Naibii de Bine să lei Orice Ţestoasă Aflată la Ananghie şi 
Să O Duci Oriunde Vrea Doar Dacă, Şi Asta E Important, Nu 
Eşti Un Vultur, nu ar mai fi fost acum în buclucul ăsta. 

Iar el trebuia să fie pe aici pe undeva. De obicei, înalții 
Preoţi stau pe loc. Ar trebui să fie destul de uşor de găsit. Şi 
deşi acum era o broască ţestoasă. Om tot era un zeu. Cât de 
greu putea fi? _ 

Trebuia să o ia în sus. Asta însemna o ierarhie. Îl găseşti pe 
cel din vârf mergând în sus. 

Legănându-se uşor, carapacea zvâcnindu-i dintr-o parte în 
alta, fostul Mare Zeu Om porni să exploreze citadela ridicată 
întru gloria sa. 

Nu putu să nu observe că lucrurile se schimbaseră mult în 
trei mii de ani. 


— Eu? spuse Brutha. Dar, dar... 

— Nu cred că vrea să te pedepsească, zise Nhumrod. Deşi 
pedeapsa este ceea ce meriţi din plin, fireşte. Cu toţii o merităm 
din plin, adăugă el pios. 

— Dar de ce? 

— ... de ce? A spus că nu vrea decât să stea de vorbă cu 
tine. 

— Dar nu există nimic ce aş putea spune şi pe care ar vrea 
un chizitor să îl audă! se tângui Brutha. 

—.. audă. Sunt sigur că nu pui la îndoială dorinţele 
diaconului, zise Nhumrod. 

— Nu. Nu. Fireşte că nu, spuse Brutha. Lăsă capul în 
pământ. N 

— Bun băiat, zise Nhumrod. Il bătu pe Brutha pe spate cât 
de sus putu ajunge. Hai, du-te, spuse el. Sunt sigur că totul va fi 


47 


bine. lar apoi, pentru că şi el fusese crescut în deprinderile 
onestităţii, adăugă: Probabil bine. 


În Citadelă existau puţine trepte. Înaintarea numeroaselor 
procesiuni care marcau ritualurile complicate ale Marelui Om 
cerea pante blânde şi lungi. Cele câteva trepte care existau, 
erau destul de joase pentru a fi cuprinse de paşii şovăielnici ai 
oamenilor foarte bătrâni. Şi erau atât de mulţi oameni foarte 
bătrâni in Citadelă. 

Nisipul era adus de vânt din deşert. Pe trepte şi în curţi se 
formau dune, în ciuda a tot ce putea face o armată de novici 
înarmaţi cu mături. 

Dar o broască ţestoasă are picioare foarte ineficiente. 

— Să Construieşti Trepte mai Joase, şuieră el, ridicându-se 
pe una dintre ele. 

Picioare bubuiau pe lângă el. Aceasta era una dintre 
arterele principale ale Citadelei, ducând la Locul Lamentării, şi 
era călcată de mii de pelerini în fiecare zi. 

O dată sau de două ori, o sanda rătăcită îi lovi carapacea şi 
îl învârti. 

— Zbura-ţi-ar picioarele de pe trup şi fir-ar îngropate într-un 
muşuroi de termite! ţipă el. 

Asta îl făcu să se simtă niţel mai bine. 

Un alt picior îl atinse şi îl făcu să alunece pe pietre. Se opri, 
cu un zăngănit, într-un grătar metalic curbat montat in partea 
de jos a unui zid. Doar iuţeala ca de fulger cu care se prinse cu 
gura îl împiedică să cadă prin el. Sfârşi atârnat in gură 
deasupra unui beci. 

O broască ţestoasă are muşchii fălcilor incredibil de 
puternici. Se legănă un pic, dând din picioare. În regulă. O 
țestoasă aflată într-un peisaj stâncos şi cu crevase era obişnuită 
cu aşa ceva. Nu trebuia decât să se agaţe cu un picior... 

Sunete slabe îi atraseră atenţia. Se auzi un clinchet metalic, 
apoi un scâncet foarte uşor. 

Om îşi roti ochiul în jur. 

Grilajul era în partea de sus a unui perete al unei încăperi 
joase şi foarte lungi. Era puternic luminată de lucarne care se 
găseau peste tot în Citadelă. 

Vorbis insistase pentru acest lucru. Inchizitorii nu ar trebui 
să lucreze în umbre, spunea el, ci în lumină. 

Unde să vadă, foarte clar, ceea ce făceau. 


48 


La fel şi Om. 

Atârnă o vreme de grilaj, incapabil să îşi ia ochiul de pe şirul 
de bănci. 

În linii mari, Vorbis descuraja utilizarea fiarelor înroşite în 
foc, a lanțurilor cu ţepi şi a chestiilor cu sfredele şi şuruburi 
mari, în afara cazurilor când erau pentru o demonstraţie publică 
într-o zi de Post importantă. Era uimitor ce puteai face, spunea 
el întotdeauna, cu un simplu cuţit... 

Dar multora dintre inchizitori le plăceau mai mult vechile 
metode. 

După o vreme. Om se ridică foarte încet spre grilaj, cu 
muşchii gâtului zvâcnindu-i. Ca o fiinţă care se gândeşte la 
altceva, testoasa îşi agăţă mai întâi un picior din faţă de o bară, 
apoi pe celălalt. Picioarele din spate se legănară o vreme, iar 
apoi se prinse cu o gheară de zidăria aspră. 

Se încordă o clipă, apoi se trase înapoi în lumină. 

Începu să meargă încet, ţinându-se aproape de perete 
pentru a evita picioarele. Oricum, nu avea alternativă la mersul 
încet, dar acum mergea încet pentru că se gândea. Celor mai 
mulţi zei le este greu să meargă şi să gândească în acelaşi timp. 


Oricine se putea duce în Locul Lamentării. Era una dintre 
marile libertăţi ale omnianismului. 

Existau felurite moduri de a-i adresa cereri Marelui Zeu, dar 
depindeau în bună parte de cât de mult îţi puteai permite să 
cheltuieşti, ceea ce era drept, corect şi exact aşa cum trebuia să 
stea lucrurile. Până la urmă, cei care dobândiseră succesul în 
lume în mod clar o făcuseră cu aprobarea Marelui Zeu, căci era 
imposibil să crezi că reuşiseră cu dezaprobarea Lui. In acelaşi 
mod, Chiziţia putea acţiona fără posibilitatea de a greşi. 
Bănuiala era dovadă. Cum ar fi putut fi altceva? Marele Zeu nu 
ar fi găsit potrivit să pună bănuiala în minţile exchizitorilor Lui 
dacă nu ar fi fost drept să se afle acolo. Viaţa putea fi foarte 
simplă, dacă credeai în Marele Zeu Om. Şi uneori şi foarte 
scurtă. 

Dar întotdeauna existau cei ghinionişti, cei proşti şi cei care, 
din cauza unei greşeli sau a unei neatenţii din această viaţă sau 
dintr-una trecuta nu îşi puteau permite nici măcar un grăunte 
de tămâie. Şi Marele Zeu Om, în milostenia şi înţelepciunea Lui 
aşa cum erau filtrate prin preoţii Lui, luase măsuri pentru ei. 


49 


Rugăciunile şi implorările puteau fi ridicate în Locul 
Lamentării. Cu siguranţă aveau să fie auzite. Se putea chiar să 
fie ascultate. 

Dincolo de Loc, care era o piaţă lată de două sute de metri, 
se înălța însuşi Marele Templu. 

Acolo, fără urmă de îndoială. Zeul asculta. 

Sau prin apropiere pe undeva, oricum... 

Mii de pelerini vizitau Locul în fiecare zi. 

Un călcâi lovi carapacea lui Om, făcându-l să ricoşeze din 
zid. În zbor, o cârjă nimeri marginea carapacei şi îl trimise 
învârtindu-se ca un titirez în mulţime, rotindu-se ca o monedă. 
Se lovi de rogojina unei bătrâne care, ca mulţi alţii, credea că 
eficacitatea cererii ei era mărită de timpul petrecut în piaţă. 

Zeul clipi năucit. Era aproape la fel de râu ca vulturii. Era 
aproape la fel de rău ca beciul... nu, poate că nimic nu era la fel 
de rău ca beciul... 

Prinse câteva cuvinte până când un alt picior aflat în trecere 
îl aruncă în altă parte. 

— Seceta ne chinuie satul de trei ani... puţină ploaie, oh, 
Doamne? 

Rotindu-se pe carapace, întrebându-se dacă răspunsul 
corect i-ar fi putut opri pe oameni să îl mai lovească. Marele 
Zeu mormăi: 

— Nici o problemă. 

Un alt picior îl făcu să sară, nevăzut de nimeni dintre 
evlavioşi, prin pădurea de picioare. Lumea era o pată neclară. 

Prinse o voce bătrână, plină de deznădejde spunând: 

— Doamne, Doamne, de ce a trebuit că fiul meu să fie luat în 
Legiunea ta Divină? Cine va avea acum grijă de fermă? Nu ai 
putea să iei alt băiat? 

— Nu-ţi mai face griji, chiţăi Om. 

O sanda îl lovi sub coadă şi îl aruncă la câţiva metri în piaţă. 
Nimeni nu se uită în jos. Se credea in general că a te uita fix la 
coamele de aur de pe acoperişul templului în timp ce rosteai 
rugăciunea îi dădea acesteia mai multă putere. Acolo unde 
prezenţa broaştei țestoase fu slab înregistrată ca o lovitură în 
gleznă, ea fu îndepărtată cu o împunsătură automată din 
celălalt picior. 

— ... soţia mea, care este bolnavă de... 

— Bine! 

Lovitură... 

50 


— ... curăţă fântâna din satul nostru, care este împuţită de... 

— S-a făcut! 

Lovitură... 

— ... In fiecare an, lăcustele vin şi... 

— Promit, doar...! 

Lovitură... 

— ... pierdut pe mări în aceste cinci luni... 

— ... nu mă mai loviți! 

Ţestoasa ateriză, pe o parte, într-un mic spaţiu liber. 

Vizibil... 

Mare parte din viaţa animală înseamnă recunoaşterea 
tiparelor, a formelor vânătorului şi ale vânatului. Pentru ochii 
privitorului obişnuit, pădurea este, ei, pădure; pentru ochii 
porumbiţei, este un mare fundal verde neclar pentru eretele pe 
care tu nu l-ai observat pe ramura unui copac. Pentru 
punctişorul care este şoimul aflat la vânătoare în înaltul cerului, 
întreaga panoramă a lumii este doar o ceaţă în comparaţie cu 
prada care fuge prin iarbă. 

Din locul său aflat chiar pe Coarne, vulturul se ridică pe cer. 

Din fericire, aceeaşi atenţie la forme care o făcuse pe 
țestoasă atât de vizibilă într-o piaţă plină de oameni agitaţi 
făcuse şi ca singurul ochi al broaştei ţestoasei să se rotească în 
sus, într-o aşteptare îngrozită. 

Vulturii sunt fiinţe care au un singur scop. Odată ce ideea 
prânzului este fixată în mintea lor, obişnuieşte să rămână acolo 
până când este satisfăcută. 


În faţa apartamentelor lui Vorbis erau doi legionari divini, îl 
priviră pieziş pe Brutha când acesta bătu timorat la uşă, de 
parcă ar fi căutat un motiv să îl atace. 

Un preot mic şi cenuşiu deschise uşa şi îl conduse pe Brutha 
într-o cameră mică, aproape nemobilată. li arătă cu subînţeles 
spre un scăunel. 

Brutha se aşeză. Preotul dispăru în spatele unei draperii. 
Brutha aruncă o privire prin cameră şi... 

Bezna îl înconjură. Înainte să se poată mişca, şi reflexele lui 
Brutha nu era bine coordonate nici în cele mai bune momente, 
un glas de lângă urechea lui zise: 

— Acum, frate, nu te speria. Îţi ordon să nu te sperii. 

În faţa figurii lui Brutha era o pânză. 

— Doar dă din cap, băiete. 


51 


Brutha dădu din cap. Îţi pun o cagulă pe faţă. Toţi novicii 
ştiau asta. În dormitoare se spuneau poveşti. Îţi pun o cagulă pe 
faţă pentru ca inchizitorii să nu ştie asupra cui lucrează... 

— Bun. Acum, vom merge în camera alăturată. Ai grijă pe 
unde calci. 

Mâini îl îndrumară să se ridice în picioare şi să traverseze 
încăperea. Prin ceţurile neînţelegerii, simţi atingerea draperiei, 
iar apoi fu împins pe nişte trepte şi într-o cameră cu podeaua 
acoperită de nisip. Mâinile îl rotiră de câteva ori, ferm, dar 
aparent fără să îi vrea răul, iar apoi îl conduseră pe un coridor. 
Se auzi foşnetul altei draperii, urmat de senzaţia imposibil de 
definit de spaţiu mai mare. 

După aceea, mult după aceea, Brutha înţelese: nu exista 
groază. O glugă îi fusese trasă peste cap în camera şefului 
Chiziţiei şi lui nu îi trecuse prin cap să se îngrozească. Fiindcă 
avea credinţă. 

— E un scăunel în spatele tău. Ia loc. 

Brutha se aşeză. 

— Îţi poţi scoate gluga. 

Brutha îşi scoase gluga. 

Clipi. 

Aşezaţi în capătul opus al încăperii, cu câte un sfânt 
legionar de o parte şi de alta a lor, se aflau trei siluete. 
Recunoscu faţa acvilină a diaconului Vorbis; ceilalţi doi erau un 
bărbat scund şi îndesat şi unul foarte gras. Nu solid, ca Brutha, 
ci un adevărat butoi de osânză. Tustrei purtau rase cenuşii 
simple. 

Nu se vedea nici urmă de fiare de însemnat, nici măcar de 
scalpele. 

Toţi trei îl priveau cu atenţie. 

— Novice Brutha? spuse Vorbis. 

Brutha dădu aprobator din cap. 

Vorbis scoase un hohot de râs uşurel, aşa cum fac de regulă 
oamenii foarte inteligenţi când se gândesc la ceva care probabil 
nu este foarte amuzant. 

— Şi, desigur, într-o zi va trebui să îţi spunem frate Brutha, 
zise el. Sau chiar părinte Brutha? Cam neclar, cred. Cel mai 
bine ar fi de evitat. Cred că va trebui să ne ocupăm să devii 
subdiacon Brutha cât mai curând posibil; ce părere ai? 

Brutha nu avea nici o părere. Era vag conştient că se 
discuta despre avansare, dar mintea i se golise. 


52 


— Oricum, de ajuns cu asta, spuse Vorbis, cu uşoara 
exasperare a celui care îşi dă seama că această conversaţie îi va 
da mult de furcă. li recunoşti pe aceşti învăţaţi părinţi din 
stânga şi din dreapta mea? 

Brutha scutură din cap. 

— Bun. Vor să îţi pună nişte întrebări. 

Brutha dădu din cap. 

Bărbatul foarte gras se aplecă înainte. 

— Băiete, ai limbă? 

Brutha dădu din cap. lar apoi, părându-i-se că poate aceasta 
nu era destul, o prezentă spre cercetare. 

Vorbis puse o mână liniştitoare pe braţul grasului. 

— Cred că tânărul nostru prieten este niţel intimidat, spuse 
el cu blândeţe. 

Zâmbi. 

— Acum, Brutha - bag-o la loc, te rog - îţi voi pune câteva 
întrebări. IÎnţelegi? 

Brutha dădu din cap. 

— Când ai intrat prima dată în apartamentele mele, ai stat 
câteva secunde în anticameră. Te rog să mi-o descrii. 

Brutha se holbă la el cu ochii cât cepele. Dar turbinele 
amintirii prinseră viaţă fără voia lui, revărsându-şi vorbele în 
faţa minţii lui. 

— Este o cameră cam de trei metri pătraţi. Cu pereţi albi. Pe 
podea este nisip, în afară de colţul de lângă uşă, unde se văd 
lespezile de piatră. Pe peretele opus se află o fereastră, cam la 
doi metri înălţime. Fereastra are trei zăbrele. Mai e un scăunel 
cu trei picioare. Apoi o sfântă icoană a Profetului Osar, 
sculptată din lemn de aphacia şi bătută în frunze din argint. În 
colţul din stânga jos are o zgârietură pe ramă. Sub fereastră se 
află o policioară. Pe policioară nu este nimic în afară de o tavă. 

Vorbis îşi împreună degetele lungi şi subţiri în faţa nasului. 

— Pe tavă? zise el. 

— Mă scuzaţi, domnule? 

— Ce era pe tavă, fiule? 

Imaginile se învârtejiră în faţa ochilor lui Brutha. 

— Pe tavă era un degetar. Un degetar din bronz. Şi două 
ace. Pe tavă era o lungime de sfoară. Sfoara avea noduri. Trei 
noduri. Şi nouă monede erau pe tavă. Pe tavă era o cupă din 
argint, decorată cu un model din frunze de aphacia. Era un 
pumnal lung, cred că din oţel, cu un mâner negru care avea 


53 


şapte umflături. Pe tavă era o bucăţică de pânză neagră. Erau o 
tăbliță şi un condei pe... 

— Spune-mi despre monede, zise Vorbis. 

— Trei dintre ele erau cenți din Citadelă, spuse Brutha iute. 
Doi erau cu Coamele în sus şi unul avea coroana cu şapte feţe în 
sus. Patru dintre monede erau foarte mici şi aurii. Aveau litere 
pe ele pe care... pe care nu le-am putut citi, dar pe care dacă 
îmi daţi un condei, cred că aş putea... 

— Asta-i vreun fel de truc? întrebă bărbatul cel gras. 

— Te asigur, spuse Vorbis, că nu se poate ca băiatul să fi 
văzut camera pentru mai mult de o secundă. Brutha... vorbeşte- 
ne despre celelalte monede. 

— Celelalte monede erau mari. Erau din bronz. Erau 
derechmi din Ephebe. 

— De unde ştii asta? Nu le prea întâlneşti în Citadelă. 

— Le-am mai văzut o dată mai demult, domnule. 

— Când a fost asta? 

Faţa lui Brutha se schimonosi de efort. 

— Nu sunt sigur... zise el. 

Grasul rânji la Vorbis. 

— Ha, făcu el. 

— Cred... spuse Brutha... că era după-amiaza. Dar s-ar putea 
să fi fost dimineaţă. Cam pe la amiază. Pe 3 grunie, în anul 
Gândacului Uluit. Au venit nişte negustori în satul nostru. 

— Ce vârstă aveai pe atunci? zise Vorbis. 

— Mai aveam o lună până să împlinesc trei ani, domnule. 

— Nu cred asta, spuse grăsanul. 

Brutha căscă gura şi o închise o dată sau de două ori. De 
unde ştia grasul? Nu fusese acolo! 

— S-ar putea să te înşeli, fiule, zise Vorbis. Eşti un băiat 
bine dezvoltat de... cât... şaptesprezece, optsprezece ani? Ni se 
pare că nu ţi-ai putea aduce aminte o monedă zărită din 
întâmplare cu cincisprezece ani în urmă. 

— Credem că scorneşti, spuse grăsanul. 

Brutha tăcu. De ce să scornească ceva? Când totul se afla 
acolo, în capul lui. 

— Poţi să îţi aminteşti tot ce ţi s-a întâmplat? se miră 
bărbatul îndesat care îl urmărise pe Brutha cu atenţie pe 
parcursul discuţiei. 

Brutha era încântat de întrerupere. 

— Nu, domnule. Majoritatea lucrurilor. 


54 


— Uiţi lucruri? 

— Uh. Uneori mai sunt şi lucruri pe care nu mi le amintesc. 

Brutha auzise despre uitare, deşi îi era greu să şi-o 
închipuie. Dar erau dăţi din viaţa lui, în primii ani de viaţă mai 
ales, când nu era... nimic. Nu o uzură a memoriei, ci mari 
încăperi încuiate din conacul amintirii lui. Nu uitate, aşa cum o 
cameră încuiată nu încetează să existe, ci... Încuiate. 

— Care este primul lucru pe care ţi-l aduci aminte, fiule? 
întrebă Vorbis cu blândeţe. 

— Era o lumină puternică, apoi cineva m-a lovit, răspunse 
Brutha. 

Cei trei bărbaţi se holbară la el cu chipuri lipsite de 
expresie. Apoi priviră unii spre alţii. Brutha, copleşit de groază, 
auzi frânturi de şoapte. 

— ... e de pierdut?... 

„... O nebunie şi probabil demonic... 

— ... Miza e mare... 

— ... Singură şansă şi ne vor aştepta... 

Şi aşa mai departe. 

Se uită prin încăpere. 

Mobila nu era o prioritate în Citadelă. Policioare, scăunele, 
mese... Exista un zvon printre novici că preoţii aflaţi spre vârful 
ierarhiei aveau mobilier din aur, dar aici nu era nici urmă de 
aşa ceva. Camera era la fel de austeră ca oricare dintre cele din 
locuinţele  novicilor, deşi avea, poate, o austeritate mai 
opulentă; nu era goliciunea forţată a sărăciei, ci pur şi simplu 
deliberată. 

— Fiule? 

Brutha se întoarse iute. 

Vorbis le aruncă o privire colegilor lui. Bărbatul îndesat 
dădu aprobator din cap. Grăsanul ridică din umeri. 

— Brutha, zise Vorbis, acum întoarce-te în dormitorul tău. 
Înainte de a pleca, unul dintre slujitori îţi va da ceva de mâncat 
şi de băut. Mâine în zori te vei prezenta la Poarta Coamelor şi 
vei veni cu mine în Ephebe. Ştii despre delegaţia către Ephebe? 

Brutha scutură din cap. 

— Poate că nu există nici un motiv pentru care ar trebui să 
ştii, spuse Vorbis. Dorim să discutăm probleme politice cu 
Tu^ul. Înţelegi? 

Brutha scutură din cap. 

— Bine, zise Vorbis. Foarte bine. Oh, şi... Brutha? 


55 


— Da, domnule? 

— Vei uita această întâlnire. Nu ai fost în această încăpere. 
Nu ne-ai văzut aici. 

Brutha se uită cu gura căscată la el. N-avea sens. Nu puteai 
uita lucruri doar dorindu-ţi. Unele lucruri se uitau singure - 
lucrurile din acele camere încuiate - dar asta era din cauza unui 
mecanism la care el nu avea acces. Ce voia să zică acest om? 

— Da, domnule, rosti el. 

Părea cea mai simplă cale. 


Zeii nu au cui să se roage. 

Marele Zeu Om fugea spre cea mai apropiată statuie, cu 
gâtul întins, dând din picioarele ineficiente. Din întâmplare, 
statuia era a lui reprezentat ca taur, zdrobind un necredincios, 
deşi asta nu îl liniştea prea mult. 

Era doar o problemă de timp până când vulturul avea să se 
oprească din rotit şi avea să coboare în picaj. 

Om era broască ţestoasă de doar trei ani, dar odată cu 
forma, moştenise şi o sacoşă de instincte, iar multe dintre ele se 
învârteau în jurul unei frici totale de singura fiinţă din sălbăticie 
care descoperise cum să mănânce ţestoasă. 

Zeii nu au cui să se roage. 

Om chiar îşi dorea ca lucrurile să nu stea aşa. 

Pentru că toată lumea are nevoie de cineva. 

— Brutha? 


Brutha era puţin cam nesigur în privinţa viitorului său 
imediat. Diaconul Vorbis îl eliberase în mod clar de corvezile lui 
ca novice, dar nu mai avea nimic de făcut pentru restul după- 
amiezii. 

Grădina îl atrăgea. Erau vrejuri de fasole pe care să le lege 
şi întâmpină cu bucurie acest lucru. Ştiai Ia ce să te aştepţi de 
la fasole. Nu îţi spunea să faci lucruri imposibile, cum ar fi să 
uiţi. In plus, dacă urma să fie plecat o vreme, trebuia să pună 
bălegar la pepeni şi să îi explice situaţia Iui Lu-Tze. 

Lu-Tze venea la pachet cu grădinile. 

Fiecare organizaţie are pe cineva ca el. S-ar putea să 
împingă o mătură pe coridoare întunecate sau să rătăcească 
printre rafturile din fundul magaziilor (unde este singura 
persoană care ştie unde se găsesc toate) ori să aibă o relaţie 
ambiguă, dar esenţială cu încăperea boilerelor. Toată lumea ştie 


56 


cine este şi nimeni nu îşi aminteşte vreun moment când el nu 
era acolo, nici nu ştie unde se duce atunci când nu este, ei, 
acolo unde este de obicei. Din când în când, oameni care au 
ceva mai mult spirit de observaţie decât ceilalţi, ceea ce la 
prima vedere nu este foarte greu, se opresc şi se întreabă 
despre el o vreme... iar apoi se apucă de altceva. 

Destul de straniu, având în vedere plimbarea lui liniştită din 
grădină în grădină în jurul Citadelei, Lu-Tze nu dădea niciodată 
mare atenţie plantelor. Se ocupa de sol, de gunoiul de grajd, de 
noroi, de compost, de argilă şi de ţărână şi de mijloacele de a le 
muta de colo-colo. De obicei, împingea o mătură sau întorcea o 
movilă. După ce cineva punea seminţe în orice, îşi pierdea 
interesul. 

Grebla cărările când Brutha îşi făcu apariţia. Era bun la 
greblatul cărărilor. Lăsa modele zimţuite şi curbe blânde, 
liniştitoare. Lui Brutha îi părea întotdeauna rău când călca pe 
ele. 

Nu vorbea aproape niciodată cu Lu-Tze, pentru că nu conta 
prea mult ce îi spunea oricine lui Lu-Tze. În toate situaţiile, 
bătrânul doar dădea aprobator din cap şi surâdea cu singurul 
Iui dinte. 

— O să lipsesc o vreme, zise Brutha, tare şi clar. Bănuiesc 
că altcineva va fi trimis pentru a avea grijă de grădină, dar sunt 
nişte lucruri care trebuie făcute... 

Dat din cap, surâs. Bătrânul îl urma răbdător printre 
răsaduri, în timp ce Brutha vorbea despre fasole şi ierburi. 

— Ai înţeles? spuse Brutha după zece minute. 

Dat din cap, surâs. Dat din cap, surâs, semn. 

— Ce? 

Dat din cap, surâs. Dat din cap, surâs, semn, surâs. 

Lu-Tze avansă cu mersul lui mărunt de maimuţică spre mica 
zonă din capătul opus al grădinii împrejmuite în care se aflau 
grămezile lui, stivele de ghivece şi toate celelalte „cosmetice” 
ale frumoasei grădini. Brutha bănuia că bătrânul dormea acolo. 

Dat din cap, surâs. Dat din cap, surâs, semn. 

Acolo era o măsuţă din trestie în bătaia soarelui, lângă un 
morman de vrejuri de fasole. Un covoraş din paie fusese întins 
pe ea şi pe acesta erau şase pietre ascuţite, nici una dintre ele 
nefiind mai înaltă de treizeci de centimetri. 

Un aranjament complicat din bețe fusese construit în jurul 
lor. Bucăţele subţiri de lemn umbreau unele părţi ale pietrelor. 


57 


Mici oglinzi metalice îndreptau lumina soarelui spre alte zone. 
Conuri de hârtie şi unghiuri ciudate păreau să canalizeze 
adierea vântului spre puncte foarte precise. 

Brutha nu auzise niciodată despre arta bonsaiului şi despre 
cum se aplica aceasta munţilor. 

— Sunt... foarte drăguţe, zise el nesigur. 

Dat din cap, surâs, ridicat o piatră mică, surâs, oferit, oferit. 

— Oh, chiar n-aş putea să iau... 

Oferit, oferit. Rânjet, dat din cap. 

Brutha luă muntele micuţ. Avea o greutate stranie, 
nefirească - pentru mâna lui părea că avea cam o livră, dar în 
capul lui cântărea mii de tone foarte, foarte mici. 

— Uh. Mulţumesc. Mulţumesc foarte mult. 

Dat din cap, surâs, îndepărtat politicos. 

— Este foarte... muntos. 

Dat din cap, rânjet. 

— Nu se poate să fie zăpadă adevărată în vârf, nu-i... 

— Brutha! 

Ridică brusc capul. Dar glasul venise din interior. 

„Oh, nu”, se gândi el nefericit. 

Împinse micul munte înapoi în mâinile lui Lu-Tze. 

— Dar, ăă, mi-l păstrezi, da? 

— Brutha! 

Toate alea au fost un vis, nu? Înainte să fiu important şi să 
îmi vorbească diaconii. 

— Nu, n-au fost! Ajută-mă! 


Petiţionarii se împrăştiară când vulturul survolă Locul 
Lamentării. 

Se roti, la doar câţiva metri de sol, şi se aşeză pe statuia 
Marelui Om zdrobindu-i pe Necredincioşi. 

Era o pasăre magnifică, brun-aurie, cu ochi galbeni şi 
cercetă mulţimea cu dispreţ. 

— Este un semn? întrebă un bătrân cu un picior de lemn. 

— Da! Un semn! zise o tânără de lângă el. 

— Un semn! 

Se adunară în jurul statuii. 

— E un nenorocit, rosti o voce mică şi total neauzită, de 
undeva de pe lângă picioarele lor. 

— Dar este un semn pentru ce? întrebă un bărbat în vârstă 
care stătea în piaţă de trei zile. 


58 


— Cum adică pentru ce? E un semn! zise bărbatul cu picior 
de lemn. Nu trebuie să fie un semn pentru nimic. Asta e o 
întrebare care dă de bănuit, e un semn pentru ce. 

— Trebuie să fie un semn pentru ceva, spuse bărbatul în 
vârstă. Este un cumiizice referenţial. Un substantiv. Ar putea fi 
un substantiv. 

O siluetă slăbănoagă îşi făcu apariţia la marginea grupului, 
mişcându-se nebăgată de seamă, dar cu o viteză surprinzătoare. 
Purta djeliba triburilor din deşert, dar în jurul gâtului avea o 
tavă legată cu o curea. Sugera ideea amenințătoare a unor 
lucruri dulci şi lipicioase acoperite de praf. 

— Ar putea fi un mesager de la Marele Zeu însuşi, fii de 
părere femeia. 

— E un afurisit de vultur, asta e, spuse o voce resemnată de 
undeva din omuciderea ornamentală din bronz de la baza 
statuii. 

— Curmale? Smochine?  Şerbeturi?  Relicve sfinte? 
Indulgenţe proaspete şi bune? Şopârle? Pe băț? rosti plin de 
speranţă bărbatul cu tava. 

— Credeam că atunci când El apare în lume o face ca lebădă 
sau ca taur, zise bărbatul cu picior de lemn. 

— Ha! făcu glasul nebăgat în seamă al ţestoasei. 

— Întotdeauna m-am întrebat despre asta, spuse un tânăr 
novice din spatele mulţimii. Ştiţi... adică... lebede? îi cam... 
lipseşte machismul, nu? 

— Fir-ai omorât cu pietre pentru blasfemie să fii! se aprinse 
femeia. Marele Zeu aude fiecare vorbă necuviincioasă pe care o 
rosteşti! 

— Ha! se auzi de sub statuie. 

Şi bărbatul cu tava alunecă niţel mai in faţă, spunând: 

— Desfătări klatchiene? Viespi în miere? Luaţi cât sunt reci! 

— E o idee, totuşi, zise bărbatul mai în vârstă, cu un glas 
plicticos şi de neoprit. Adică, un vultur are ceva foarte zeiesc. 
Regele păsărilor, n-am dreptate? 

— E doar un curcan mai făţos, ripostă vocea de sub statuie. 
Are creierul cât o alună. 

— E o pasăre foarte nobilă, vulturul. Şi inteligentă, zise 
bărbatul în vârstă. O chestie interesantă: vulturii sunt singurele 
păsări care îşi dau seama cum să mănânce broaşte țestoase. 
Ştiţi? Le apucă, zboară foarte sus şi le dau drumul pe pietre. Se 
sparg imediat. Uimitor. 


59 


— Într-o zi, rosti un glas înfundat de jos, îmi voi recăpăta 
forma şi o să îţi pară foarte rău că ai spus asta. Pentru foarte 
mult timp. S-ar putea chiar să merg până acolo, încât să fac mai 
mult Timp doar ca să ai tu să îţi pară rău. Sau... nu, o să te fac 
pe tine broască ţestoasă. Să vedem cum îţi place, ha? Vâjâitul 
vântului pe lângă carapace, pământul care se face tot mai mare. 
Asta ar fi o chestie interesantă! 

— Pare îngrozitor, spuse femeia observând privirea urâtă a 
vulturului. Mă întreb ce-i trece prin cap bietei creaturi atunci 
când e aruncată? 

— Carapacea, doamnă, zise Marele Zeu Om, încercând să se 
lipească şi mai mult de piedestalul de bronz. 

Bărbatul cu tava părea descurajat. 

— Să vă zic ceva, spuse el. Două pungi de curmale îndulcite 
la preţ de una, cum e? Şi e ca şi cum mi-aş tăia singur o mână! 

Femeia aruncă o privire spre tavă. 

— Ia, peste tot sunt muşte! făcu ea. 

— Stafide, doamnă. 

— Atunci de ce tocmai şi-au luat zborul? întrebă femeia. 

Bărbatul se uită în jos. Apoi o privi iar in ochi. 

— Miracol! spuse el, fluturând teatral din mâini. Vremea 
minunilor e aproape! 

Vulturul se foi neliniştit. 

Îi vedea pe oameni doar ca pe nişte piese ale peisajului 
mobil care, în sezonul naşterii mieilor, pe dealurile înalte, 
puteau fi asociate cu pietre aruncate atunci când plonja spre 
mielul de-abia fătat, dar care altfel erau la fel de lipsite de 
importanţă în schema lucrurilor ca şi tufişurile şi bolovanii. 

Dar niciodată nu fusese atât de aproape de atât de mulţi 
dintre ei. Ochii înnebuniţi i se roteau nesiguri încoace şi încolo, 
în acel moment, trompetele răsunară prin tot Locul. Vulturul se 
uită disperat în jur, micuța lui minte de prădător încercând să 
facă faţă acestei suprasolicitări bruşte. 

Plonjă. Credincioşii se zbătură să se ferească din calea lui 
atunci când pluti aproape de lespezile de piatră, iar apoi se 
înălţă maiestuos spre turlele Marelui Templu şi spre cerul 
fierbinte. 

Dedesubt, uşile Marelui Templu, fiecare confecţionată din 
patruzeci de tone de bronz aurit, deschise de suflarea (se 
spunea) Marelui Zeu însuşi, se deschiseră greoi şi - şi aici era 
partea sfântă - în tăcere. 


60 


Sandalele enorme ale lui Brutha lipăiau şi iar lipăiau pe 
dalele de piatră. Intotdeauna Brutha depunea mult efort atunci 
când fugea: o făcea din genunchi, gambele agitându-i-se ca 
zbaturile. 

Asta era prea mult. Exista o broască ţestoasă care spunea 
că era Zeul, iar asta nu putea fi adevărat, doar că trebuia să fie 
adevărat, din cauza a ceea ce ştia. Şi el fusese judecat de 
Chiziţie. Sau cam aşa ceva. Oricum, nu fusese atât de dureros 
pe cât fusese făcut să se aştepte. 

— Brutha! 

Piaţa, de obicei însufleţită de murmurul a o mie de 
rugăciuni, amuţise. Pelerinii se întorseseră cu toţii cu faţa spre 
Templu. 

Cu mintea clocotindu-i de evenimentele zilei, Brutha îşi croi 
drum prin mulţimea care tăcuse brusc. 

— Brutha! 

Oamenii au amortizoare de realitate. 

Este un lucru cunoscut că nouă zecimi din creier nu sunt 
folosite şi, ca majoritatea dintre lucrurile cunoscute, este greşit. 
Nici chiar cel mai prost Creator nu s-ar chinui să facă un cap 
uman care să poarte un kilogram şi ceva de gelatină cenuşie 
dacă singurul ei scop real a fi, de exemplu, să servească drept 
delicatesă pentru membrii anumitor triburi retrase din văi 
neexplorate. Este folosit. Şi una dintre funcţiile lui este să facă 
miraculosul să pară banal şi să transforme neobişnuitul în 
obişnuit. 

Căci dacă nu aşa ar sta situaţia, atunci fiinţele umane care 
s-ar confrunta cu minunăţia cotidiană a toate cele ar afişa tot 
timpul rânjete prosteşti, asemănătoare cu cele ale membrilor 
anumitor triburi retrase, cărora din când în când autorităţile le 
fac câte o vizită şi le cercetează foarte atent conţinutul serelor 
din plastic. Aceştia rostesc o mulţime de „Uau!”. Şi nimeni nu 
prea munceşte. 

Zeilor nu le place ca oamenii să nu prea muncească. 
Oamenii care nu sunt ocupați tot timpul ar putea începe să 
gândească. 

O parte a creierului există pentru a împiedica acest lucru. 
Este foarte eficientă. li poate face pe oameni să se simtă 
plictisiţi în mijlocul minunilor. Iar cea a lui Brutha lucra din 
răsputeri. 

61 


Aşa că nu observă imediat că îşi croise drum prin ultimul şir 
de oameni şi că păşise grăbit în mijlocul unei alei late, până 
când se întoarse şi văzu procesiunea apropiindu-se. 

Arhichinovitul se întorcea în apartamentele lui după ce 
ţinuse - sau cel puţin dăduse uşurel din cap în timp ce capelanul 
ţinuse în locul lui - slujba de seară. 

Brutha se roti iute, căutând o cale de scăpare. Apoi se auzi o 
tuse lângă el, iar el îşi ridică privirea spre feţele furioase a doi 
iami inferiori şi, între ei, expresia uimită şi geriatrie 
binevoitoare a însuşi arhichinovitului. 

Bătrânul ridică mâna automat pentru a-l binecuvânta pe 
Brutha cu sfintele coarne, iar apoi doi membri ai Legiunii 

Divine U ridicară pe novice de coate, din a doua încercare, 
U scoaseră iute din calea procesiunii şi îl aruncară în mulţime. 

Brutha fugi prin piaţă către statuie şi se sprijini de ea, 
gâfâind. 

— O să ajung în iad! mormăi el. Pentru întreaga eternitate! 

— Cui îi pasă? Acum... scoate-mă de aici. 

Nimeni nu îi mai dădea atenţie acum. Cu toţii urmăreau 
procesiunea. Doar a urmări procesiunea era un act sfânt. 
Brutha îngenunche şi se uită în înfloriturile din jurul bazei 
statuii. 

Un ochi sticlos îl privi urât. 

— Cum ai ajuns acolo? 

— A fost la mustață, zise ţestoasa. Ascultă la mine, când îmi 
revin în formă, o să aibă loc o reproiectare considerabilă a 
vulturilor. 

— Ce încearcă să îţi facă vulturul? spuse Brutha. 

— Vrea să mă ducă în cuibul lui şi să îmi pună masa, se răsti 
testoasa. Ce crezi tu că vrea să facă? 

Urmă o scurtă pauză în care medită la futilitatea 
sarcasmului în prezenţa lui Brutha; era ca şi cum ai arunca de 
zor cu bezele într-un castel. 

— Vrea să mă mănânce, zise broasca plină de răbdare. 

— Dar eşti ţestoasă! 

— SuntZeultău! 

— Dar actualmente sub forma unei țestoase. Cu o carapace, 
despre asta vorbeam. 

— Asta nu-i deranjează pe vulturi, spuse testoasa 
posomorâtă. Te ridică, te duc la câteva sute de metri înălţime, 
iar apoi... te aruncă. 


62 


— Aghh. 

— Nu. Mai degrabă... crac... pleosc. Cum credeai că am 
ajuns acolo înăuntru? 

— Ai fost aruncat? Dar... î 

— Am aterizat pe o grămadă de bălegar în grădina ta. Aștia- 
s vulturii. Un loc întreg construit din piatră şi pavat cu piatră pe 
o piatră mare şi ei ratează. 

— Ai avut noroc. O şansă de unu la un milion, zise Brutha. 

— Nu aveam problema asta când eram taur. Câţi vulturi 
sunt în stare să ridice un taur, poţi să-i numeri pe degetele de la 
un cap. Oricum, spuse ţestoasa, există şi mai rău decât vulturii. 
E un... 

— Scoţi o masă pe cinste dintr-una din astea, să ştii, zise un 
glas din spatele lui Brutha. 

El se ridică vinovat în picioare, cu ţestoasa în mână. 

— Ah, salutare, domnule Dhblah, zise el. j 

Toată lumea din oraş îl cunoştea pe Dhblah Imi-Tai-Singur- 
Mâna, furnizor de relicve religioase suspicios de noi, de 
zaharicale pe băț suspicios de vechi şi de râncede, de smochine 
pline de ţărână şi de curmale care şi-au depăşit demult 
termenul de valabilitate. Era un fel de forţă a naturii, ca vântul. 
Nimeni nu ştia de unde venea sau unde se ducea noaptea. Dar 
era acolo la fiecare răsărit de soare, vânzând chestii lipicioase 
pelerinilor. Şi, pentru aceasta, preoţii credeau că făcea un lucru 
bun, pentru că cei mai mulţi dintre pelerini veneau pentru 
prima dată şi, prin urmare, le lipsea lucrul esenţial de care 
aveai nevoie când aveai de a face cu Dhblah, adică experienţa 
de a mai fi avut de a face cu el înainte. Era familiară imaginea 
cuiva care, în Loc, încerca să îşi descleşteze fălcile cu 
demnitate. Mulţi pelerini evlavioşi, după multe leghe de 
călătorie primejdioasă, erau obligaţi să îşi înalte ruga prin 
limbajul semnelor. 

— Vrei un şerbet pentru după-masă? spuse Dhblah plin de 
speranţă. Doar un cent paharul, şi îmi tai singur mâna. 

— Cine-i păcăliciul ăsta? zise Om. 

— Nu vreau s-o mănânc, spuse Brutha iute. 

— Ai de gând s-o dresezi, atunci? zise Dhblah voios. Să se 
uite prin cercuri, chestii din astea? 

— Scapă de el, spuse Om. Pocneşte-l în cap, de ce nu, şi 
împinge leşul după statuie. 


63 


— Taci, zise Brutha, începând să se simtă din nou copleşit 
de problemele care apar atunci când vorbeşti cu cineva pe care 
ceilalţi nu îl pot auzi. 

— Nu trebuie să fii aşa, spuse Dhblah. 

— Nu vorbeam cu tine, zise Brutha. 

— Vorbeai cu testoasa, nu? făcu Dhblah. 

Brutha păru vinovat. 

— Mămica mea obişnuia să vorbească cu un hamster, 
continuă Dhblah. Întotdeauna animalele de companie sunt de 
mare ajutor în vremuri de stres. Şi în vremuri de foamete, 
fireşte. ; 

— Acest om nu este cinstit, spuse Om. li citesc mintea. 

— Poţi? 

— Ce să pot? întrebă Dhblah. Se uită pieziş la Brutha. 
Oricum, te voi însoţi în călătoria ta. 

— Ce călătorie? 

— La Ephebe. Misiunea secretă pentru a vorbi cu 
necredincioşii. 

Brutha ştia că nu ar fi trebuit să fie surprins. Veştile 
circulau prin lumea închisă a Citadelei ca incendiile pe câmp 
după secetă. 

— Oh, zise el. Acea călătorie. 

— Se spune că merge Fri'it, rosti Dhblah. Şi... celălalt. Acea 
enuninence griş. 

— Diaconul Vorbis este o persoană foarte drăguță, spuse 
Brutha. A fost foarte bun cu mine. Mi-a dat ceva de băut. 

— Făcut din ce? Nu contează, zise Dhblab. Desigur, nici eu 
însumi n-aş scoate o vorbă împotriva lui, adăugă el repede. 

— De ce vorbeşti cu prostul ăsta? întrebă Om. 

— Este... un prieten de-ai mei, spuse Brutha. 

— Mi-aş dori să fie un prieten de-ai mei, zise Dhblah. Cu aşa 
prieteni, nu ai niciodată duşmani. Pot să te conving să iei un 
fruct uscat? Pe băț? 

În dormitorul lui Brutha mai locuiau douăzeci şi trei de 
novici, pe principiul că a dormi singur încurajează păcatul. Asta 
îi nedumerea întotdeauna pe novici, deoarece o clipă de 
reflecţie ar fi sugerat că existau game întregi de păcate 
disponibile doar în compania cuiva. Dar asta se întâmpla pentru 
că o clipă de reflecţie era cel mai mare păcat dintre toate. 
Oamenii cărora li se permitea să fie prea mult timp cu ei înşişi 
se puteau lăsa în voia cugetării solitare. Era bine ştiut că acest 


64 


lucru îţi încetinea creşterea. Asta şi pentru că putea face să îţi 
fie tăiate picioarele. 

Aşa că Brutha fu nevoit să se retragă în grădină, cu Zeul său 
care tipa la el din buzunarul rasei, unde era împuns de un ghem 
de sfoară de grădină, un foarfece şi nişte seminţe rătăcite. 

În cele din urmă, fu pescuit de acolo. 

— Uite, nu am apucat să îţi zic, spuse Brutha. Am fost ales 
să merg într-o misiune foarte importantă. Eu mă duc în Ephebe, 
într-o misiune la necredincioşi. Diaconul Vorbis m-a ales. E 
prietenul meu. 

— Cine-i ăsta? 

— Este exchizitorul-şef. El... are grijă să fii slăvit cum se 
cuvine. 

Om sesiză şovăiala din glasul lui Brutha şi îşi aminti de 
grilaj. Şi de agitația de dedesubt... 

— Torturează oameni, zise el cu răceală. 

— O, nu! Inchizitorii fac asta. Muncesc mult şi încă pentru 
bani cam puţini, spune fratele Nhumrod. Nu, exchizitorii doar... 
se ocupă de lucruri. Fiecare inchizitor vrea să ajungă exchizitor 
cândva, zice fratele Nhumrod. De aceea acceptă să fie de 
serviciu atâta timp. Muncesc zile întregi fără să doarmă, uneori. 

— Torturând oameni, rosti Zeul gânditor. 

Nu, o minte ca aceea din grădină nu ar fi pus mâna pe cuţit. 
Alţi oameni ar fi făcut asta. Vorbis ar fi preferat alte metode. 

— Scot răutatea şi erezia din oameni, îi explică Brutha. 

— Dar oamenii... poate că... nu supraviețuiesc acestui 
proces? 

— Dar asta nu contează, spuse Brutha cu onestitate. Ceea 
ce ni se întâmplă în această viaţă nu este cu adevărat real. Se 
poate să fie niţică durere, dar asta nu contează. Nu dacă îţi 
asigură mai puţin timp petrecut în iaduri după moarte. 

— Dar dacă exchizitorii greşesc? zise ţestoasa. 

— Nu se poate să greşească, spuse Brutha. Sunt îndrumați 
de mâna... de mâna ta... piciorul tău din faţă... adică, de gheara 
ta, bolborosi el. i 

TȚestoasa clipi din singurul ei ochi. Işi aminti de fierbinţeala 
soarelui, de neajutorare şi de un chip care privea nu cu răutate, 
ci, mai rău, cu interes. Cineva care priveşte cum ceva moare 
doar pentru a vedea cât de mult timp îi ia. Ar fi recunoscut acel 
chip oriunde. Şi mintea din spatele lui - acea minte ca o bilă de 
oțel. 


65 


— Dar să presupunem că ceva a mers greşit, insistă. 

— Nu-s deloc bun la teologie, zise Brutha. Dar testamentul 
lui Osar este foarte clar în această privinţă. Trebuie ca oamenii 
să fi făcut ceva, altfel tu, în înţelepciunea ta, nu ai fi îndrumat 
Chiziţia spre ei. 

— Chiar aşa? spuse Om, încă gândindu-se la acel chip. E 
vina lor că sunt torturați. Chiar am zis asta? 

— „Suntem judecaţi în viaţă ca şi în moarte”... Osar III, 
capitolul IV, versetul 56. Bunica spunea că atunci când oamenii 
mor, vin în faţa ta, trebuie să traverseze un deşert îngrozitor şi 
tu le cântăreşti inima într-o balanţă, rosti Brutha. Şi dacă 
aceasta cântăreşte mai puţin decât o pană, sunt cruţaţi de 
iaduri. 

— Vai de mine, făcu ţestoasa. Şi adăugă: Ţi-a trecut prin 
cap, băiete, că s-ar putea să nu fiu în stare să fac asta şi să fiu 
aici jos, plimbându-mă cu o carapace în cârcă? 

— Ai putea face orice ai vrea, zise Brutha. 

Om se uită la Brutha. 

„Chiar crede, se gândi el. Nu ştie să mintă.” 

Tăria credinţei ardea în Brutha ca o flacără. 

Iar atunci, adevărul îl lovi pe Om aşa cum pământul loveşte 
broaştele țestoase după un atac al vulturilor. 

— Trebuie să mă duci în locul ăsta numit Ephebe, spuse el 
poruncitor. _ 

— Voi face-tot ce doreşti, zise Brutha. li vei trece prin foc şi 
copită? 

— S-ar putea, s-ar putea, spuse Om. Dar trebuie să mă duci. 

Încerca să îşi păstreze pentru el gândurile cele mai ascunse, 
pentru ca Brutha să nu le audă. Nu mă lăsa în urmă! 

— Dar ai putea ajunge acolo mult mai repede dacă te-aş 
lăsa, zise Brutha. Sunt foarte haini în Ephebe. Cu cât este mai 
repede purificat, cu atât mai bine. Ai putea înceta să fii ţestoasă, 
să zbori acolo ca un vânt arzător şi să distrugi oraşul. 

„Un vânt arzător”, îşi spuse Om. Şi testoasa se gândi la 
pustiurile tăcute din adâncul deşertului şi la ciripitul şi oftatul 
zeilor care decăzuseră până la a fi simpli djini şi voci prin aer. 

Zei rămaşi fără credincioşi. 

Nici măcar unul. Unul era de ajuns. 

Zei care fuseseră lăsaţi in urmă. 


66 


Şi chestia pe care o avea flacăra credinţei lui Brutha era 
aceasta: în toată Citadela, de-a lungul întregii zile, aceasta era 
singura pe care Zeul o găsise. 


Fri'it încerca să se roage. 

Nu o mai făcuse de foarte mult timp. 

Oh, fireşte că fuseseră cele opt rugăciuni obligatorii zilnice, 
dar în bezna nefericită a nopţii ştia ce erau ele. Un obicei. Un 
moment de reflecţie, poate. O metodă de măsurare a timpului. 

Se întreba dacă se rugase vreodată, dacă îşi deschisese 
vreodată mintea şi inima spre ceva din afară sau de sus. Trebuie 
să o fi făcut, nu? Poate când era tânăr. Nici măcar nu îşi putea 
aminti asta. Sângele spălase toate amintirile. 

Era vina lui. Fireşte că era vina lui. Mai călătorise în Ephebe 
şi îi plăcuse oraşul din marmură albă aşezat pe stânca lui 
deasupra Mării Circulare albastre. Şi vizitase şi Djelibeybi, 
nebunii ăia din micuța vale a fluviului, care credeau in zei cu 
capete ciudate şi îşi puneau morţii în piramide. Fusese chiar şi 
în îndepărtatul Ankh-Morpork, peste apă, unde oamenii ar fi 
slăvit orice zeu atâta vreme cât acesta avea bani. Ankh-Morpork 
- unde existau străzi întregi de zei, înghesuiți la un loc ca un 
pachet de cărţi de joc. Şi nici unul dintre ei nu voia să dea foc 
cuiva, cel puţin nu mai mult decât era normal pentru Ankh- 
Morpork. Nu voiau decât să fie lăsaţi în pace, astfel încât fiecare 
să meargă în rai sau în iad în felul lui. 

Şi băuse prea mult în seara asta, dintr-o tainiţă de vin a 
cărei descoperire l-ar fi trimis în maşinăria inchizitorilor în mai 
puţin de zece minute. 

Da, puteai spune asta despre bătrânul Vorbis. Odată, 
Chiziţia fusese coruptibilă, dar nu mai era. Exchizitorul-şef se 
întorsese la fundamentele credinţei. Acum era o democraţie a 
cuţitelor ascuţite. Mai mult decât atât, chiar. Căutarea ereziei 
era îndeplinită chiar şi mai viguros printre nivelurile mai înalte 
ale Bisericii. Vorbis o spusese clar: cu cât mai sus în copac, cu 
atât mai tocit este ferăstrăul. 

Unde era religia de demult... 

Închise iar ochii, dar tot ce putea vedea erau coamele 
templului sau indicii disparate ale măcelului ce avea să vină 
ori... faţa lui Vorbis. 

li plăcuse oraşul acela alb. 


67 


Chiar şi sclavii erau mulţumiţi. Existau reguli cu privire la 
sclavi. Existau lucruri pe care nu le puteai face sclavilor. Sclavii 
aveau valoare. 

Aflase despre '[estoasă acolo. Totul avusese sens. Se 
gândise: pare corect Este logic. Dar logic sau nu, acel gând îl 
trimitea în iad. 

Vorbis ştia despre el. Trebuia să ştie. Peste tot erau spioni. 
Sasho fusese folositor. Cât de mult scosese Vorbis de la el? 
Spusese ce ştia? 

Desigur că spusese ce ştia... 

Ceva se rupse în Fri'it 

Aruncă o privire spre sabia lui, atârnată pe perete. 

Şi de ce nu? Până la urmă, avea să îşi petreacă întreaga 
eternitate într-o mie de iaduri... 

Cunoaşterea însemna libertate, într-un fel. Când cel mai mic 
lucru pe care ţi-l puteau face era totul, atunci cel mai rău lucru 
pe care ţi-l puteau face dintr-odată nu mai stârnea nici un fel de 
groază. Dacă avea să fie fiert de viu pentru un miel, atunci 
putea să fie ars de viu pentru o oaie. 

Se ridică în picioare clătinându-se şi, după câteva încercări, 
luă centironul de pe perete. Apartamentele lui Vorbis nu erau 
departe, dacă reuşea să treacă de trepte. O lovitură, doar de 
atât ar fi fost nevoie. Şi poate... poate nimic nu avea să se 
întâmple după aceea. Erau şi alţii care gândeau ca el - undeva. 
Sau, oricum, ar fi putut ajunge la grajduri, s-ar fi dus departe 
până la răsărit, ar fi mers în Ephebe, poate, dincolo de deşert... 

Ajunse la uşă şi bâjbâi după clanţă. 

Aceasta se apăsă de una singură. 

Fri'it se împletici în spate când uşa se deschise spre 
interior. E 

Vorbis stătea în cadrul ei. În lumina tremurătoare a lămpii 
de ulei, pe faţa lui se citea o îngrijorare politicoasă. 

— Iertare pentru ora târzie, domnule, spuse el. Dar m-am 
gândit că ar trebui să vorbim. Despre mâine. 

Sabia zângăni, căzându-i lui Fri'it din mână. Vorbis se 
aplecă înainte. 

— S-a întâmplat ceva, frate? zise el. 

Zâmbi şi păşi în cameră. Doi inchizitori cu glugi pe capete 
se strecurară după el. 

— Frate, rosti iar Vorbis. Şi închise uşa. 


68 


— Cum e înăuntru? spuse Brutha. 

— O să zăngănesc ca un bob de mazăre într-o oală, bombăni 
testoasa. 

— Aş putea să pun nişte paie înăuntru. Şi, uite, am luat 
astea. 

O grămadă de verdețuri căzu în capul lui Om. 

— Din bucătărie, zise Brutha. Coji şi varză. Le-am furat, 
adăugă el, dar apoi m-am gândit că nu se poate să fie furt dacă 
o fac pentru tine. 

Duhoarea frunzelor pe jumătate putrezite sugera că Brutha 
comisese infracţiunea când verdeţurile erau la jumătatea 
drumului spre gunoi, dar Om nu spuse asta. Nu acum. 

— Bine, mormăi el. 

„Trebuie să fie şi alţii”, îşi spuse el. Desigur. Prin ţară. Acest 
loc este prea sofisticat. Dar... fuseseră atâţia pelerini în faţa 
Templului. Nu erau doar oameni de la ţară, erau cei mai 
evlavioşi. Sate întregi se adunau pentru a trimite o singură 
persoană care să poarte rugile mai multora. Dar nu simţise 
flacăra. Simţise teamă, groază, dorinţă şi speranţă. Toate acele 
emoţii aveau mirosul lor. Dar nu simţise flacăra. A 

Vulturul îl aruncase lângă Brutha. Se... trezise. Îşi aducea 
aminte ca prin vis de tot timpul petrecut ca broască ţestoasă. 
Iar acum îşi reamintea că fusese zeu. Cât de departe de Brutha 
şi-ar mai fi amintit? O leghe? Zece? Cum ar fi fost... să simtă 
cunoaşterea scurgându-se, să devină iar tot mai mic până când 
nu ar fi rămas decât o reptilă inferioară? Poate că ar exista o 
parte din el care şi-ar aminti întotdeauna, neajutorată... 

Se înfiora. 

Acum Om se afla într-o cutie din nuiele atârnată pe umărul 
lui Brutha. Nu ar fi fost confortabilă nici în cele mai bune 
momente ale ei, dar acum se mai şi legăna în timp ce Brutha 
tropăia pe loc, în răcoarea de dinaintea răsăritului. 

După o vreme, sosiră unii dintre rândaşii Citadelei, aducând 
caii. Brutha fu ţinta câtorva priviri ciudate. Le zâmbi tuturor. 
Părea cel mai bun lucru. 

Începu să îi fie foame, dar nu îndrăzni să îşi părăsească 
postul. I se spusese să fie prezent acolo. Dar după o vreme, 
nişte zgomote de după colţ îl făcură să se furişeze câţiva metri 
pentru a vedea ce se petrecea. 


69 


Curtea de aici era în formă de U, în jurul unei aripi a 
clădirilor Citadelei şi după colţ se părea că un alt grup se 
pregătea să pornească la drum. 

Brutha ştia despre cămile. Văzuse câteva în satul bunicii lui. 
Aici păreau să fie cu sutele, totuşi, protestând ca nişte pompe 
prost unse şi mirosind ca o mie de covoare jilave. Bărbaţi în 
djeliba mergeau printre ele şi, din când în când, le loveau cu 
bețe, ceea ce este metoda acceptată de a te purta cu cămilele. 

Brutha se duse agale la cel mai apropiat animal. Un bărbat 
lega în chingi sticle de apă în jurul cocoaşei ei. 

— Bună dimineaţa, frate, salută Brutha. 

— Du-te naibii, zise bărbatul fără să se uite la el. 

— Profetul Abis ne spune (cap. XXV, versetul 6): „Vai de cel 
ce îşi spurcă gura cu blesteme, căci vorbele îi vor fi ca praful”, 
rosti Brutha. 

— Zău? Ei, atunci poate să se ducă naibii şi el, zise bărbatul 
pe un ton plăcut. 

Brutha şovăi. Teoretic, desigur, omul dobândise luarea în 
posesie a o mie de iaduri şi a o lună sau două de atenţii din 
partea Chiziţiei, dar acum Brutha vedea că acesta era membru 
al Legiunii Divine; o sabie era pe jumătate ascunsă sub 
veşmintele de deşert. 

Şi trebuia să creezi permisiuni speciale pentru legionari, la 
fel cum făceai pentru inchizitori. Contactele lor dese şi 
apropiate cu cele nesfinte le afectau minţile şi le puneau 
sufletele în primejdie de moarte. Se hotări să fie mărinimos. 

— Şi unde vă duceţi cu toate aceste cămile într-o dimineaţă 
aşa de frumoasă, frate? 

Soldatul strânse o chingă. 

— Probabil în iad, spuse el rânjind răutăcios. Imediat după 
tine. 

— Chiar aşa? Conform zicerilor profetului Ishkible, un om 
nu are nevoie de o cămilă pentru a merge in iad, nici de cal ori 
de catâr, un om poate ajunge în iad doar folosindu-şi limba, 
spuse Brutha, lăsând doar un tremur de dezaprobare să i se 
strecoare în glas. 

— Zice vreun vechi profet ceva despre nesuferiţii băgăcioşi 
care o să primească una după ceafă? rosti soldatul. 

— „Vai de cel ce ridică mâna lui asupra fratelui său, 
purtându-se cu el ca şi cum ar fi un Necredincios”, spuse 
Brutha. Asta e Osar, Preceptele XI, versetul 16. 


70 


— „Tai-o şi uită că ne-ai văzut vreodată, altfel o să intri în 
mare bucluc, amice”. Sergentul Aktar, capitolul I, versetul I, 
zise soldatul. 

Brutha se încruntă. De ăsta nu-şi aducea aminte. 

— Pleacă, spuse vocea Zeului în capul lui. Nu ai nevoie de 
belele. 

— ţi doresc o călătorie plăcută, zise Brutha politicos. 
Oricare ţi-ar fi destinaţia. 

Se retrase şi se îndreptă spre poartă. 

— Un om care va trebui să petreacă ceva vreme în iad drept 
pedeapsă, dacă mă întrebi pe mine, spuse el. Zeul tăcu. 

Grupul care călătorea spre Ephebe începea să se adune. 
Brutha luă poziţie de drepţi şi încercă să nu stea în calea 
nimănui. Văzu doisprezece soldaţi călare, dar spre deosebire de 
cei de pe cămile, aceştia purtau armura strălucitoare ca din 
solzi de peşte şi mantiile în negru şi galben pe care de obicei 
legionarii le foloseau doar la ocazii speciale. Lui Brutha i se 
păru că arătau foarte impresionant. 

În cele din urmă, unul dintre grăjdari veni la el. 

— Ce faci aici, novice? întrebă acesta. 

— Merg la Ephebe, zise Brutha. 

Omul se uită urât la el, apoi rânji. 

— Tu? Nici măcar nu eşti hirotonisit! Te duci tu la Ephebe? 

— Da. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Pentru că i-am spus eu, se auzi glasul lui Vorbis din 
spatele omului. Şi iată-l, ascultându-mi neabătut dorinţele. 

Brutha avu o privelişte bună a feţei omului. Expresia i se 
schimbă numaidecât. Apoi grăjdarul se întoarse de parcă tălpile 
i-ar fi fost bătute în cuie pe o placă turnantă. 

— Stăpâne Vorbis, spuse el mieros. 

— Iar acum va avea nevoie de un armăsar, zise Vorbis. 

Grăjdarul era galben la faţă de groază. 

— Cu plăcere. Cel mai bun pe ca... 

— Prietenul meu Brutha este un om umil în faţa lui Om, 
spuse Vorbis. Nu va dori nimic mai mult decât un catâr, nu mă 
îndoiesc. Brutha? 

— Eu... eu nu ştiu să călăresc, stăpâne, zise Brutha. 

— Oricine se poate sui pe un catâr, spuse Vorbis. Adesea de 
multe ori pe o distanţă scurtă. Iar acum, s-ar părea, suntem toţi 
aici? 

71 


Ridică o sprânceană spre sergentul gărzii, care salută. 

— İl aşteptăm pe generalul Fri'it, domnule, zise acesta. 

— Ah. Sergent Simony, nu? 

Vorbis avea o memorie a numelor nemaipomenită. Le ştia pe 
toate. Sergentul păli niţel, apoi salută energic. 

— Da! Să trăiţi! 

— Vom porni fără generalul Fri'it, spuse Vorbis. 

D-ul din cuvântul „Dar” se formă singur pe buzele 
sergentului, apoi dispăru. 

— Generalul Fri'it are alte treburi, zise Vorbis. Treburi 
foarte urgente şi presante. La care doar el poate participa. 


Fri'it deschise ochii într-o lume cenușie. 

Vedea camera din jurul lui, însă doar slab, ca pe o serie de 
margini în aer. 

Sabia... 

Scăpase sabia, dar poate că o putea găsi iar. Păşi înainte, 
simțind o slabă rezistenţă în jurul gleznelor, şi privi în jos. 

Iată sabia. Dar degetele îi trecură prin ea. Parcă ar fi fost 
beat, dar ştia că nu era beat. Nici treaz nu era. Era... dintr- 
odată cu mintea limpede. 

Se întoarse şi se uită la chestia care îi împiedicase pentru 
puţin înaintarea. 

— Oh, zise el. 

— BUNĂ DIMINEAŢA. 

— Oh. 

— LA ÎNCEPUT EXISTĂ PUŢINA CONFUZIE. ESTE CHIAR 
DE AŞTEPTAT. 

Spre groaza lui, Fri'iit văzu silueta întunecată şi înaltă 
plecând cu paşi mari prin peretele cenuşiu. 

— Aşteaptă! 

Un craniu îmbrăcat într-o glugă neagră ieşi din zid. 

— DA? 

— Eşti Moarte, nu? 

— ÎNTR-ADEVĂR. 

Fri'it îşi adună rămăşiţele demnităţii. 

— Te ştiu, spuse el. M-am confruntat cu tine de multe ori. 

Moarte îl privi îndelung. 

BA NU. 

— Te asigur... 


72 


— TE-AI CONFRUNTAT CU OAMENI. DACĂ TE-AI FI 
CONFRUNTAT CU MINE, TE ASIGUR... AI FI ŞTIUT. 

— Dar ce se întâmplă cu mine acum? 

Moarte ridică din umeri. 

— NU ŞTII? zise el şi dispăru. 

— Aşteaptă! 

Fri'it fugi spre perete şi, spre surprinderea lui, descoperi că 
acesta nu reprezenta un obstacol. Acum se afla pe coridorul gol. 
Moarte dispăruse. 

Şi atunci îşi dădu seama că nu era coridorul de care îşi 
amintea, cu umbrele lui şi cu scrâşnetul nisipului sub tălpi. 

Acel coridor nu avea o strălucire la capăt, una care îl 
atrăgea la fel cum un magnet atrage pilitura de fier. 

Nu poţi opri inevitabilul. Căci mai devreme sau mai târziu, 
ajungi în locul în care inevitabilul s-a dus şi aşteaptă. 

Şi aici era acest loc. 

Fri'it păşi prin lumină într-un deşert. Cerul era întunecat şi 
presărat cu stele mari, dar nisipul negru care se întindea în 
depărtare era, cu toate acestea, puternic luminat. 

Un deşert. După moarte, un deşert. Încă nu erau iaduri. 
Poate că mai exista speranţă. ă 

Îşi aminti un cântec din copilărie. În mod ciudat, nu era 
despre bătăi. Nimeni nu era zdrobit în picioare. Nu era despre 
Om, cumplit în mânia Lui. Era doar un simplu cântec popular, 
înfricoşător în simpla lui repetiţie deznădăjduită. 

Trebuie să mergi printr-un deşert pustiu... 

— Unde sunt? zise el răguşit. 

— NICIUNDE, spuse Moarte. 

Trebuie să mergi singur... 

— Ce este la capătul deşertului? 

— JUDECATA. 

Nimeni nu poate merge în locul tău... 

Fri'it se uită fix la întinderea plată, nesfârşită. 

— Trebuie să îl traversez singur? şopti el. Dar cântecul 
spune că e deşertul îngrozitor... 

— DA? ŞI ACUM, DACĂ MĂ SCUZI... 

Moarte dispăru. 

Fri'it luă o gură mare de aer, din pură obişnuinţă. Poate că 
ar fi putut găsi două pietre pe acolo. Una mică pe care să o ţină 
şi una mare după care să se ascundă, cât îl aştepta pe Vorbis. 

Şi acest gând era o obişnuinţă. Răzbunare? Aici? 


73 


Zâmbi. 

Fii serios, omule. Ai fost soldat. Ăsta-i un deşert. Ai 
traversat câteva la viaţa ta. 

Şi supravieţuieşti învățând despre ele. Sunt triburi întregi 
care ştiu cum să trăiască în cele mai aspre deşerturi. Ling apă 
de pe partea umbrită a dunelor, chestii din astea... Ele cred că 
sunt acasă. Pune-le într-o grădină de legume şi o să creadă că 
eşti nebun. 

Amintirile îl copleşiră: un deşert este ceea ce crezi tu că 
este. Iar acum, poţi gândi limpede... 

Aici nu existau minciuni. Toate închipuirile dispăreau. Asta 
se întâmpla în toate deşerturile. Erai doar tu şi ceea ce credeai. 

Ce am crezut întotdeauna? 

Că în ansamblu, şi în linii mari, dacă un om trăia cum se 
cuvine, nu după cum zicea vreun preot, ci după ce simţea el 
înlăuntrul lui că era cinstit şi cuviincios, atunci, în final, mai 
mult sau mai puţin, totul avea să iasă bine. 

Nu puteai să pui asta pe o pancartă. Dar deşertul deja arăta 
mai bine. 

Fri'it porni la drum. 


Era un catâr mic şi Brutha avea picioare lungi; dacă s-ar fi 
chinuit, ar fi putut să rămână în picioare şi să lase catârul să 
treacă pe sub el. 

Ordinea înaintării nu era aşa cum s-ar fi putut aştepta unii. 
Sergentul Simony şi soldaţii lui călăreau în faţă, de o parte şi de 
alta a drumului. 

Erau urmaţi de slujitori, funcţionari şi preoţi mai mici. 
Vorbis mergea în spate, unde un exchizitor călărea de drept, ca 
un păstor care îşi veghează turma. 

Brutha călărea alături de el. Era o onoare pe care ar fi 
preferat să o evite. Brutha era unul dintre acei oameni care ar 
putea transpira şi într-o zi geroasă, iar praful se aşeza pe el ca o 
piele grunjoasă. Insă Vorbis părea să găsească amuzantă 
compania lui. Din când în când, îi punea întrebări: 

— Câte mile am străbătut, Brutha? 

— Patru mile şi şapte estado, domnule. 

— Dar de unde ştii? 

Asta era o întrebare la care nu putea răspunde. De unde ştia 
că cerul era albastru? Era doar ceva în capul lui. Nu te puteai 


74 


gândi la cum gândeai. Era ca şi cum ai deschide o cutie cu 
ranga care era înăuntru. 

— Şi cât ne-a luat călătoria? 

— Ceva mai mult de şaptezeci şi nouă de minute. 

Vorbis râse. Brutha se întrebă de ce. De neînțeles nu era de 
ce îşi amintea el, ci de ce toţi ceilalţi păreau să uite. 

— Părinţii tăi au această facultate remarcabilă? 

Urmă o pauză. 

— Pot şi ei s-o facă? insistă Vorbis răbdător. 

— Nu ştiu. Nu am avut decât bunică. Avea... o memorie 
bună. Pentru unele lucruri. 

Pentru păcate, fireşte. 

— Şi avea vederea şi auzul foarte bine. 

Ceea ce putea vedea sau auzi prin doi pereţi păruse, îşi 
amintea el, fenomenal. 

Brutha se întoarse uşurel în şa. Se vedea un nor de praf cam 
la o milă în spatele lor pe drum. 

— Iată şi restul soldaţilor, spuse el degajat. 

Asta păru să îl şocheze pe Vorbis. Era, poate, prima dată de 
ani întregi când cineva îi adresase inocent o observaţie. 

— Restul soldaţilor? zise el. 

— Sergentul Aktar şi oamenii lui, pe nouăzeci şi opt de 
cămile cu multe sticle de apă, spuse Brutha. I-am văzut înainte 
să plecăm. 

— Nu i-ai văzut, rosti Vorbis. Nu vin cu noi. Vei uita despre 
ei. 

— Da, stăpâne. 

Iar cerința de a face miracole. 

După câteva minute, norul îndepărtat părăsi drumul şi 
începu să urce panta lungă care ducea spre adâncul deşertului. 
Brutha îi urmări pe ascuns şi îşi ridică ochii spre munţii de 
dune. 

Acolo era un punctişor care plutea în cercuri. 

Îşi duse mâna la gură. 

Vorbis auzi suspinul. 

— Ce te chinuie, Brutha? zise el. 

— Mi-am amintit de Zeu, spuse Brutha, fără să se 
gândească. 

— Ar trebui ca întotdeauna să ne aducem aminte de Zeu, 
rosti Vorbis, şi să avem încredere că EI ne este alături în 
această călătorie. 


75 


— Este, zise Brutha şi convingerea absolută din vocea lui îl 
făcu pe Vorbis să zâmbească. 

Se încordă să audă glasul lăuntric cicălitor, dar nu era 
nimic. Pentru o clipă îngrozitoare, Brutha se întrebă dacă 
testoasa căzuse din cutie, dar de curea simţea atârnând 
greutatea liniştitoare. 

— Şi mai trebuie să avem certitudinea că El va fi alături de 
noi în Ephebe, printre necredincioşi, spuse Vorbis. 

— Sunt sigur că El va fi, zise Brutha. 

— Şi să ne pregătim pentru sosirea profetului, spuse Vorbis. 

Norul ajunsese în vârful dunelor de-acum şi dispăru în 
pustiurile tăcute ale deşertului. 

Brutha încercă să şi-l scoată din minte, ceea ce era ca şi 
cum ai încerca să goleşti o găleată sub apă. Nimeni nu 
supravieţuia în adâncul deşertului. Nu erau doar dunele şi 
căldura. Te aşteptau  grozăvii  nemaiîntâlnite în  arşiţa 
toropitoare, unde nici măcar triburile nebune nu se avântau. Un 
ocean fără apă, voci fără guri... 

Ceea ce nu însemna că viitorul imediat nu conţinea destule 
grozăvii... 

Mai văzuse marea înainte, dar omnienii nu o încurajau. Asta 
se putea să fie din cauză că deşerturile sunt atât de greu de 
traversat. li ţin pe oameni înăuntru, totuşi. Dar, uneori, 
obstacolele deşertului erau o problemă, iar atunci trebuia să 
accepţi marea. 

Il-drim nu însemna mai mult de câteva colibe în jurul unor 
pontoane din piatră, la unul dintre ele aflându-se o triremă 
arborând flamura sfântă. Când călătorea Biserica, iar călătorii 
erau oameni chiar foarte în vârstă, deci când călătorea Biserica, 
de obicei o făcea cu stil. 

Grupul se opri pe un deal şi o privi. 

— Moi şi putrezi, spuse Vorbis. Aşa am ajuns, Brutha. 

— Da, stăpâne Vorbis. 

— Şi deschişi la influenţe vătămătoare. Marea, Brutha. 
Spală maluri păgâne şi dă naştere ideilor periculoase. Oamenii 

nu ar trebui să călătorească, Brutha. In centru există 
adevărul. Atunci când călătoreşti, eroarea se strecoară. 

— Da, stăpâne Vorbis. 

Vorbis oftă. 


76 


— În vremea lui Osar, navigam doar în bărci făcute din piei 
şi mergeam unde ne duceau vânturile Zeului. Aşa ar trebui să 
călătorească un om sfânt. 

O mică scânteie de sfidare din Brutha declară că ea, 
personal, ar risca puţină putreziciune de dragul de a călători cu 
două punți între tălpile ei şi valuri. 

— Am auzit că Osar a navigat odată spre insula Erebos pe o 
piatră de moară, se aventură el de dragul conversaţiei. 

— Nimic nu este imposibil pentru cei cu credinţă puternică, 
spuse Vorbis. 

— Încearcă să aprinzi un băț de chibrit pe jeleu, domnule. 
Brutha îngheţă. Era imposibil ca Vorbis să nu fi auzit glasul. 

— Cine-i nenorocitul ăsta? 

— Să mergem, zise Vorbis. Văd că prietenul nostru Brutha 
este nerăbdător să ajungă la bord. 

Calul porni la trap. 

— Unde suntem? Cine-i ăla? E arşiţă ca în iad aici şi, crede- 
mă, ştiu despre ce vorbesc. 

— Nu pot să vorbesc acum! şuieră Brutha. 

— Varza asta pute ca o mlaştină. Să fie lăptucă! Să fie felii 
de pepene galben! 

Caii se înşirară în lungul pontonului şi erau conduşi unul 
câte unul pe pasarela de urcare la bord. Deja cutia vibra. Brutha 
se tot uita în jur vinovat, dar nimeni nu băga de seamă, în ciuda 
dimensiunii lui, era uşor să nu-l bagi în seamă pe Brutha. 
Practic oricine avea lucruri mai bune de făcut cu timpul lui 
decât să îl bage de seamă pe unul ca Brutha. Chiar şi Vorbis 
uitase de el şi îi vorbea căpitanului. 

Descoperi un loc lângă capătul ascuţit, unde una dintre 
părţile ridicate în sus cu pânze pe ele îi oferea puţină intimitate. 
Apoi, cu ceva spaimă, deschise cutia. 

Ţestoasa vorbi din adâncul carapacei. 

— E vreun vultur prin preajmă? 

Brutha cercetă cerul. 

— Nu. 

Capul ţâşni afară. 

— Tu... începu testoasa. 

— Nu puteam să vorbesc! zise Brutha. Erau tot timpul 
oameni cu mine! Nu poţi... să citeşti cuvintele din mintea mea? 
Nu poţi să-mi citeşti gândurile? 


77 


— Gândurile muritorilor nu sunt aşa, se răsti Om. Crezi că e 
ca şi cum ai privi cuvintele pictându-se singure pe cer? Ha! E ca 
şi cum ai încerca să înţelegi ceva dintr-o legătură de buruieni. 
Intenţii, da. Emoţii, da. Însă nu gânduri. În jumătate. din timp 
nici tu nu ştii la ce te gândeşti, aşa că de ce artrebui să ştiu eu? 

— Pentru că tu eşti Zeul, spuse Brutha. Abis, capitolul LVI, 
versetul 17: „Toate minţile muritorilor, el le cunoaşte şi nu 
există secrete”. 

— Ăsta era ăla cu dinţii stricaţi? 

Brutha lăsă capul în jos. 

— Ascultă, zise ţestoasa, sunt ce sunt. Nu am ce face dacă 
oamenii cred altceva. 

— Dar mi-ai ştiut gândurile... în grădină... murmură Brutha. 

Ţestoasa ezită. 

— Atunci a fost altceva, spuse. Nu erau... gânduri. Era 
vinovăţie. 

— Cred că Marele Zeu este Om şi cred în Dreptatea Lui, zise 
Brutha. Şi voi crede în continuare, orice ai spune şi orice ai fi. 

— Mă bucur să aud asta, rosti înflăcărată ţestoasa. Să nu 
uiţi. Unde suntem? 

— Pe o barcă, spuse Brutha. Pe mare. Legănându-ne. 

— Mergem la Ephebe pe o corabie? Ce-are deşertul? 

— Nimeni nu poate traversa deşertul. Nimeni nu poate trăi 
în inima deşertului. 

— Eu am trăit. 

— Sunt doar două zile de navigat. 

Stomacul lui Brutha se revoltă, deşi corabia abia dacă se 
depărtase de ponton. 

— Şi se spune că Zeul... 

— eu... 

— ... ne trimite un vânt bun. 

— Da? Oh. Da. Crede-mă că va fi un vânt bun. Marea va fi 
calmă ca un râu de moară tot drumul, stai liniştit. 


— Am vrut să zic iaz de moară! Iaz de moară am vrut! 


Brutha se ţinea de catarg. 

După o vreme, un marinar veni, se aşeză pe un colac de 
parâme şi îl privi cu interes. 

— Poţi să-i dai drumul, părinte, spuse el. Stă singur în 
picioare. 


78 


— Marea... valurile... murmură Brutha cu grijă, deşi nu mai 
rămăsese nimic de vărsat. 

Marinarul scuipă gânditor. 

— Da, zise el. Trebuie să aibă forma asta, înţelegi, ca să 
încapă pe cer. 

— Dar corabia pârâie! 

— Da. Aşa face. 

— Adică asta nu e o furtună? 

Marinarul oftă şi plecă. 

După o vreme, Brutha riscă şi dădu drumul catargului. 
Niciodată în viaţa lui nu îi fusese atât de râu. 

Nu era doar răul de mare. Habar n-avea unde se afla. Iar 
Brutha ştiuse întotdeauna unde se afla. Unde se afla şi existenta 
lui Om fuseseră singurele două certitudini din viaţa lui. 

Era ceva ce avea în comun cu broaştele țestoase. Priveşte 
cum merge orice ţestoasă şi, periodic, se va opri în timp ce 
arhivează amintirile călătoriei până în acel punct. Nu fără 
motiv, în altă parte în multivers, există mici dispozitive 
umblătoare controlate de motoare electrice gânditoare, numite 
„țestoase”?. 

Brutha ştia unde era amintindu-şi unde fusese - prin 
numărarea inconştientă a paşilor şi observarea particularităţilor 
peisajului. Undeva în capul lui se găsea un fir al memoriei pe 
care, dacă îl conectai direct la orice îi controla picioarele, îl 
făcea pe Brutha să meargă alene înapoi pe cărările micuţe ale 
vieţii sale până la locul în care se născuse. 

Lipsit de contact cu solul, pe suprafaţa schimbătoare a 
mării, firul flutura liber. 

În cutia lui, Om se izbi şi se clătină în ritmul mişcării lui 
Brutha în timp ce acesta se împletici pe puntea mişcătoare şi 
ajunse la parapet. 

Pentru oricine în afară de Brutha, corabia tăia valurile într-o 
zi bună de navigat. Păsările de mare pluteau în cercuri în urma 
ei. Într-o parte - tribord sau babord, una dintre aceste direcţii - 
un banc de peşti zburători ieşi la suprafaţă în încercarea de a 


+ Logo este un limbaj de programare creat în 1967 în scopuri 
educaţionale de Daniel G. Bobrow, Wally Feurzeig şi Seymour Papert. 
Astăzi, acest program este cunoscut în principal pentru „grafica 
ţestoasei”. Un robot simplu (numit „ţestoasă”) controlat de la staţia de 
lucru a utilizatorului desenează figuri geometrice folosind grafica 
vectorială. (n. tr.) 

79 


scăpa de atenţia unor delfini. Brutha se uită la formele cenuşii 
care înotau în zigzag pe sub carenă într-o lume în care nu erau 
niciodată nevoiţi să numere... 

— Ah, Brutha, spuse Vorbis. Hrăneşti peştii, văd. 

— Nu, stăpâne, zise Brutha. Imi este râu, domnule. 

Se întoarse. 

Iată-l pe sergentul Simony, un tânăr musculos cu expresia 
împietrită a soldatului cu adevărat profesionist. Stătea lângă 
cineva pe care Brutha îl recunoştea vag ca fiind lupul numărul 
unu sau care o fi fost titlul lui. Şi iată-l pe exchizitor, surâzând. 

— El! EI! ţipă glasul ţestoasei. 

— Tânărul nostru prieten nu este un bun marinar, zise 
Vorbis. 

— EI! EI! L-aş recunoaşte oricând! 

— Stăpâne, îmi doresc să nu fiu deloc marinar, spuse 
Brutha. 

Simti cutia tremurând în timp ce Om sărea încoace şi în colo 
înăuntru. 

— Omoară-l! Caută ceva ascuţit! împinge-l peste bord! 

— Vino cu noi la prora, Brutha, zise Vorbis. Sunt multe 
lucruri interesante de văzut, din câte spune căpitanul. 

Căpitanul afişă surâsul îngheţat al celor prinşi între un 
ciocan şi ceva tare. Vorbis le putea furniza întotdeauna pe 
amândouă. 

Brutha merse în spatele celor trei şi riscă să şoptească. 

— Ce s-a întâmplat? 

— El! Cheliosul! Aruncă-l peste bord! 

Vorbis se întoarse pe jumătate, observă atenţia jenată a lui 
Brutha şi zâmbi. 

— Ne vom deschide minţile, sunt sigur, spuse el. 

Se întoarse spre căpitan şi arătă spre o pasăre mare care 
plutea aproape de creasta valurilor. 

— Albatrosul fără ţintă, zise căpitanul pe loc. Zboară de la 
Miez spre Mar... şovăi. 

Dar Vorbis admira peisajul cu vădită bunăvoință. 

— M-a întors pe spate în soare! Uită-te la mintea lui! 

— De la un pol al lumii la celălalt, în fiecare an, spuse 
căpitanul. Transpira uşor. 

— Zău? făcu Vorbis. De ce? 

— Nimeni nu ştie. 

— În afară de Zeu, fireşte, zise Vorbis. 

80 


Căpitanul era de un galben bolnăvicios la faţă. 

— Fireşte. Cu siguranţă, spuse el. 

— Brutha? strigă ţestoasa. Mă asculţi? 

— Şi acolo? zise Vorbis. 

Marinarul ii urmări braţul întins. 

— Oh. Peşti zburători, spuse el. Dar nu zboară cu adevărat, 
adăugă el iute. Doar acumulează viteză în apă şi plutesc puţin. 

— Una dintre minunile Zeului, rosti Vorbis. Varietate 
infinită, nu? 

— Da, într-adevăr, zise căpitanul. De data asta, o expresie 
de uşurare îi traversă chipul, ca o armată prietenă. 

— Şi chestiile de acolo de jos? spuse exchizitorul. 

— Acelea? Marsuini, zise căpitanul. Un fel de peşti. 

— Întotdeauna înoată în jurul corăbiilor aşa? 

— Adesea. Cu siguranţă. Mai ales în apele din largul 
Ephebei. 

Vorbis se aplecă peste parapet şi tăcu. Simiony se uita fix la 
orizont, cu faţa complet imobilă. Aceasta lăsă un spaţiu liber în 
conversaţie pe care căpitanul, foarte prosteşte, se gândi să îl 
umple. 

— Urmează o corabie zile întregi, spuse el. 

— Remarcabil. 

O altă pauză, un puț de smoală gata să prindă în capcană 
mastodonţii comentariilor negândite. Vechii exchizitori scoteau 
confesiuni de la oameni prin strigăte şi vorbăraie. Vorbis nu 
făcea niciodată asta. El doar săpa tăceri adânci în faţa lor. 

— Se pare că le plac, zise căpitanul. 

li aruncă o privire neliniştită lui Brutha, care încerca să 
amuţească glasul broaştei țestoase din capul lui. Nu găsi nici un 
sprijin acolo. 

În schimb, Vorbis ii sări în ajutor. 

— Trebuie să fie convenabil în călătoriile lungi, spuse el. 

— Aă. Da? zise căpitanul. 

— Din punctul de vedere al proviziilor, rosti Vorbis. 

— Stăpâne, nu prea... 

— Trebuie să fie ca şi cum ai avea o cămară ambulantă, 
spuse Vorbis. 

Căpitanul zâmbi. 

— Oh, nu, domnule. Nu-i mâncăm. 

— Sigur? Mie mi se par destul de hrănitori. 

— Oh, dar nu ştiţi vechea zicală, domnule... 


81 


— Zicală? 

— Oh, se spune că după ce mor, sufletele marinarilor morţi 
devin... 

Căpitanul văzu hăul în faţă, dar fraza sărise înainte cu un 
avânt propriu îngrozitor. 

Pentru o vreme, nu se auzi decât foșnetul valurilor, 
pleoscăitul îndepărtat al marsuinilor şi bubuitul cutremurător al 
capului căpitanului. 

Vorbis se sprijini iar pe parapet. 

— Dar desigur, noi nu cădem pradă acestor superstiții, zise 
el alene. 

— Păi, fireşte, spuse căpitanul, agăţându-se de acest pai. 
Vorbe goale de marinar. Dacă mai aud aşa ceva de la cineva, 
pun să fie biciuit... 

Vorbis se uita pe lângă urechea lui. 

— Hei! Da, tu de colo! zise el. 

Unul dintre marinari făcu semn din cap. 

— Adu-mi un harpon, spuse Vorbis. 

Bărbatul se uită de la el la căpitan şi apoi plecă supus. 

— Dar, ah, oh, dar Domniile Voastre nu ar trebui, oh, ha, să 
încercaţi asemenea sport, zise căpitanul. Ah. Oh. Un harpon 
este o armă periculoasă în mâini neantrenate. Mă tem că v-aţi 
putea răni... 

— Dar nu eu îl voi folosi, spuse Vorbis. 

Căpitanul îşi lăsă capul în jos şi întinse mâna după harpon. 

Vorbis îl bătu pe umăr. 

— Iar apoi, zise el, ne vei pofti la masa. Nu-i aşa, sergent? 

Simony salută. 

— Cum spuneţi dumneavoastră, să trăiţi. 

— Da. 


Brutha stătea pe spate printre vele şi parâme undeva sub 
covertă. Era foarte cald şi aerul mirosea ca orice aer de peste 
tot care a intrat vreodată în contact cu o cală de corabie. 

Brutha nu mâncase toată ziua. Iniţial, îi fusese prea rău să o 
facă. Apoi doar nu o făcuse. 

— Dar pentru că este crud cu animalele nu înseamnă că e 
un... o persoană rea, se aventură el, muzicalitatea tonului său 
sugerând că nici măcar el nu credea asta. Fusese un marsuin 
destul de mic. 

— M-a întors pe spate, spuse Om. 


82 


— Da, dar oamenii sunt mai importanţi decât animalele, zise 
Brutha. 

— Acesta este un punct de vedere exprimat adesea de 
oameni, spuse Om. 

— Capitolul IX, versetul 16 din cartea lui... începu Brutha. 

— Cui îi pasă de ce spune vreo carte? ţipă testoasa. 

Brutha era îngrozit. 

— Dar nu le-ai spus niciodată profeților că oamenii ar trebui 
să fie buni cu animalele, zise el. Nu-mi aduc aminte de nimic 
despre asta. Nu când erai... mai mare. Nu vrei ca oamenii să fie 
buni cu animalele pentru că ele sunt animale, vrei ca oamenii să 
fie buni doar pentru că unul dintre ele ai putea fi chiar tu! 

— Nu-i rea ideea! 

— În plus, a fost bun cu mine. Nu era obligat. 

— Crezi asta? Asta e ce crezi? Te-ai uitat la mintea omului? 

— Fireşte că nu! Nu ştiu cum! 

— Nu ştii? 

— Nu! Oamenii nu pot să facă... 

Brutha se opri. Vorbis se părea că o făcea. Nu trebuia decât 
să se uite la cineva pentru a şti ce gânduri haine ascundea. Şi 
bunica fusese la fel. 

— Oamenii nu pot s-o facă, sunt sigur, zise el. Nu putem citi 
minţi. 

— Nu vreau să spun să le citeşti, vreau să spun să te uiţi la 
ele, zise Om. Să le vezi forma. Nu poţi citi o minte. La fel de 
bine ai putea încerca să citeşti im râu. Dar să vezi forma e 
simplu. Vrăjitoarele pot s-o facă, fără probleme. 

— „Calea vrăjitoarei fi-va precum poteca presărată cu 
spini”, spuse Brutha. 

— Osar? făcu Om. 

— Da. Dar fireşte că ştii, zise Brutha. 

— N-am mai auzit-o în viaţa mea, spuse testoasa cu 
amărăciune. A fost ceea ce ai putea numi o presupunere bazată 
pe ceva informaţii. 

— Cum zici tu, rosti Brutha. Eu tot ştiu că nu poţi fi cu 
adevărat Om. Zeul nu ar vorbi aşa despre aleşii Lui. 

— Eu nu aleg niciodată pe nimeni, spuse Om. Se aleg 
singuri. 

— Dacă eşti cu adevărat Om, încetează să mai fii ţestoasă. 

— 'Ţi-am zis, nu pot. Crezi că n-am încercat? Trei ani! In cea 
mai mare parte a timpului chiar am crezut că eram ţestoasă! 


83 


— Atunci poate că erai. Poate că eşti doar o ţestoasă care 
crede că e zeu. 

— Neah. Nu încerca iar cu filosofia. Dacă începi să gândeşti 
aşa, o să ajungi să crezi că eşti doar un fluture care visează că 
este o scoică sau mai ştiu eu ce. Nu. Intr-o zi, nu aveam în minte 
decât distanţa pe care trebuia să o parcurg pentru a ajunge la 
cea mai apropiată plantă cu frunze care cresc destul de jos, 
apoi... capul mi s-a umplut de tot felul de amintiri. Cu trei ani 
înainte de carapace. Nu, nu-mi spune că sunt o ţestoasă cu idei 
îndrăzneţe. 

Brutha şovăi. Ştia că era răutăcios să întrebe, dar voia să 
ştie care erau acele amintiri. Oricum, putea fi o răutate? Dacă 
Zeul stătea acolo, vorbind cu tine, chiar puteai spune ceva cu 
adevărat răutăcios? Faţă în faţă? Cumva, asta nu părea la fel de 
rău ca a spune ceva răutăcios când acesta ar fi fost pe un nor 
sau cam aşa. 

— Din câte îmi amintesc, zise Om, aveam de gând să fiu un 
taur mare şi alb. 

— Care îi calcă în picioare pe necredincioşi, spuse Brutha. 

— Iniţial nu asta era intenţia mea, dar fără îndoială că s-ar fi 
putut aranja să fie ceva călcat în picioare. Sau o lebădă, mă 
gândeam. Ceva impresionant. Trei ani mai târziu, mă trezesc şi 
se dovedeşte că am fost o broască ţestoasă. Adică, mai jos de 
atât nu ai cum să ajungi. 

Atenţie, atenţie... ai nevoie de ajutorul lui, dar nu-i spune 
totul. Nu-i spune ce bănuieşti. 

— Când ai început să crezi... când ai început să îţi aminteşti 
toate astea? zise Brutha, care găsea că fenomenul uitării era 
unul straniu şi fascinant, aşa cum altor oameni li s-ar putea 
părea ideea de a zbura dând din mâini. 

— Cam la două sute de picioare deasupra grădinii tale de 
legume, spuse Om, care nu este un punct unde să fie amuzant 
să devii conştient. Ascultă la mine. 

— Dar de ce? zise Brutha. Zeii nu trebuie să rămână 
țestoase dacă nu vor! 

— Nu ştiu, minţi Om. 

„Dacă îşi dă seama singur, s-a zis cu mine, se gândi el. E o 
şansă la un milion. Dacă greşesc, mă întorc la o viaţă în care 
fericirea este o frunză la care poţi ajunge.” 

O parte din el ţipă: sunt zeu! Nu trebuie să gândesc aşa! Nu 
trebuie să mă las la mâna unui om! 


84 


Dar o altă parte, cea care îşi amintea exact cum fusese să fie 
ţestoasă vreme de trei ani, şopti: „nu”. Trebuie să o faci. Dacă 
viei să te mai întorci acolo sus. Este prost şi idiot şi nu are nici 
un pic de ambiţie în trupul lui mare şi fleşcăit. Şi cu asta trebuie 
să lucrezi... 

Partea de zeu spuse: Vorbis ar fi fost mai bun. Fii raţional. 
Asemenea minte ar putea face orice! 

M-a întors pe spate! 

Nu, a întors o ţestoasă pe spate. 

Da. Pe mine. 

Nu. Tu eşti zeu. 

Da, însă unul sub formă persistentă de ţestoasă. 

Dacă ar fi ştiut că eşti zeu... 

Dar Om îşi aduse aminte de expresia preocupată a lui 
Vorbis, într-o pereche de ochi cenuşii aflaţi în faţa unei minţi la 
fel de nepătruns ca o bilă de oţel. Niciodată nu văzuse o minte 
cu o asemenea formă la ceva care mergea în două picioare. lată 
pe cineva care probabil chiar ar fi întors un zeu pe spate, doar 
ca să vadă ce s-ar fi întâmplat. Cineva care ar fi răsturnat 
universul, fără să se gândească la consecinţe, din dorinţa de a 
şti ce se întâmpla când universul era întins pe spate... 

Dar cel cu care el trebuia să lucreze era Brutha, cu o minte 
la fel de ascuţită ca o bezea. Şi dacă Brutha afla că... 

Sau dacă Brutha murea... 

— Cum te simţi? zise Om. 

— Rău. 

— Bagă-te mai bine sub vele, spuse Om. Să nu te ia vreo 
răceală. 

„Trebuie să mai fie cineva, se gândi el. Nu se poate să fie 
doar el... restul gândului era atât de îngrozitor, încât încercă să 
îl gonească din minte, dar nu reuşi. 

... nu se poate să fie doar el care crede în mine. 

Cu adevărat în mine. Nu într-o pereche de coarne din aur. 
Nu într-o clădire măreaţă. Nu în frica de cuțite şi de fierul 
înroşit în foc. Nu în plata taxelor la templu pentru că toţi ceilalţi 
o fac. Doar în faptul că Marele Zeu Om există cu adevărat. 

Şi acum s-a înhăitat cu cea mai neplăcută minte din câte am 
văzut vreodată, cineva care ucide oameni ca să vadă dacă mor. 
O persoană de felul unui vultur, dacă există aşa ceva...” 

Om auzi un murmur. 

Brutha era întins cu faţa în jos pe punte. 


85 


— Ce faci? zise Om. 

Brutha întoarse capul. 

— Mă rog. 

— Asta-i bine. Pentru ce? 

— Nu ştii? 

— Oh. 

Dacă Brutha moare... 

Ţestoasa se înfioră în carapacea proprie. Dacă Brutha 
murea, atunci auzea deja cu urechea minţii foşnetul vântului în 
locurile fierbinţi şi îndepărtate din deşert. 

Unde se duceau zeii mărunți. 


De unde vin zeii? Unde se duc ei? O încercare de a răspunde 
la aceste întrebări a fost făcută de filosoful religiilor Koomi din 
Smale, în cartea lui Ego-Video Liber Deorum, care se traduce în 
limba vemaculară, în linii mari, ca „Zeii: ghid pentru pasionaţi”. 

Oamenii spuneau că trebuie să existe o Fiinţă Supremă 
pentru că altfel cum ar putea să existe universul, ha? 

Şi fireşte că trebuia să existe, zicea Koomi, o Fiinţă 
Supremă. Dar cum universul era cam dezordonat, era evident că 
acea Fiinţă Supremă nu îl făcuse, de fapt. Dacă l-ar fi creat, 
fiind Supremă, ar fi făcut o treabă mult mai bună, gândindu-se 
mult mai bine la, să luăm un exemplu la întâmplare, lucruri cum 
ar fi construcţia nării obişnuite. Sau, cu alte cuvinte, existenţa 
unui ceas prost asamblat dovedeşte existenţa unui ceasornicar 
orb. Nu trebuia decât să te uiţi în jur pentru a vedea că practic 
era peste tot loc de îmbunătăţiri. 

Aceasta sugera că Universul fusese probabil alcătuit cam în 
grabă de un subaltern în timp ce Fiinţa Supremă nu era atentă, 
în acelaşi fel în care minutele Asociaţiei Cercetaşilor sunt făcute 
la fotocopiatoarele din birou în toată ţara. 

Aşadar, raţiona Koomi, nu era o idee bună să adresezi vreo 
rugăciune unei Fiinţe Supreme. Nu ar fi făcut decât să îi atragă 
atenţia şi ar fi putut provoca probleme. 

Şi totuşi, se părea că erau mulţi zei mai mici prin preajmă. 
Teoria lui Koomi era că zeii prind viaţă, cresc şi înfloresc 
deoarece se crede în ei. Credinţa însăşi este hrana zeilor. Iniţial, 
când omenirea trăia în mici triburi primitive, probabil că existau 
milioane de zei. Acum, de obicei erau doar câţiva foarte 
importanţi - zeii locali ai tunetului şi ai dragostei, de exemplu, 
aveau tendinţa de a se contopi ca băltoacele de mercur pe 


86 


măsură ce micile triburi primitive se uneau şi deveneau uriaşe 
şi puternice triburi primitive cu arme mai sofisticate. Dar orice 
zeu se putea alătura. Orice zeu putea începe de jos. Orice zeu 
putea să crească în statură pe măsură ce credincioşii lui se 
înmulţeau. Şi să se micşoreze pe măsură ce scădeau. Era ca un 
uriaş joc de sus-jos. 

Zeilor le plac jocurile, atâta vreme cât câştigă. 

Teoria lui Koomi se baza în mare parte pe vechea erezie 
gnostică, aceea care tinde să apară peste tot în multivers atunci 
când oamenii se ridică din genunchi şi încep să gândească preţ 
de două minute în şir, deşi şocul altitudinii apărute brusc 
înseamnă de obicei că gândirea este cam ameţită. Dar îi supără 
pe preoţi, care au tendinţa să îşi descarce indignarea în moduri 
tradiţionale. 

Când Biserica Omniană a aflat despre Koomi, l-a arătat în 
fiecare oraş din imperiul Bisericii pentru a demonstra erorile 
esenţiale din raţionamentul lui. 

Erau multe oraşe, aşa că au fost nevoiţi să îl taie destul de 
mic. 


Zdrenţe de nori se întindeau pe cer. Pânzele pârâiau în 
vântul tot mai puternic, iar Om auzea strigătele marinarilor care 
încercau să fugă de furtună. 

Avea să fie o furtună mare, chiar şi după standardele 
navigatorilor. Spumă albă încorona valurile. 

Brutha sforăia în cuibuşorul lui. 

Om îi ascultă pe marinari. Nu erau oameni care să se 
încurce cu preţiozităţi. Cineva omorâse un marsuin şi cu toţii 
ştiau ce însemna asta. Însemna că urma să fie o furtună. 
Însemna că nava avea să fie scufundată. Cauză şi efect. Era mai 
rău decât să ai femei la bord. Era mai rău decât cu albatroşii. 

Om se întrebă dacă ţestoasele de uscat puteau înota. Cele 
de apă puteau, era sigur. Dar afurisitele se foloseau de 
carapace. 

Ar fi fost prea mult să ceară (dacă un zeu ar fi avut pe 
cineva căruia să-i ceară) ca un corp proiectat pentru se mişca 
greoi printr-o sălbăticie uscată să aibă şi alte proprietăţi 
hidrodinamice decât cele necesare pentru a se duce la fund. 

Ei bine. N-avea ce face. Încă era zeu. Avea drepturi. 


87 


Alunecă pe un colac de parâme şi se târi cu grijă până la 
marginea punţii care se legăna, sprijinindu-şi carapacea de un 
montant pentru a se putea uita în jos, în apa învolburată. 

Apoi vorbi cu o voce de neauzit pentru un muritor. 

O vreme, nu se întâmplă nimic. Apoi un val se înălţă mai 
mult decât celelalte şi îşi schimbă forma pe măsură ce se ridica. 
Apa curse în sus, umplând o formă invizibilă; era umanoidă, dar, 
evident, doar pentru că dorea acest lucru. La fel de bine ar fi 
putut fi o trombă de apă sau un curent submarin. Marea este 
întotdeauna puternică. Atât de mulţi oameni cred în ea. Dar 
rareori răspunde rugăciunilor. 

Forma de apă se ridică la acelaşi nivel cu puntea şi tinu 
pasul cu Om. 

Işi dezvoltă o faţă şi deschise o gură. 

— Ei? spuse ea. 

— Salutări, o. Regină a... începu Om. 

Ochii apoşi se concentrară. 

— Dar eşti doar un zeu mărunt. Şi îndrăzneşti să mă invoci 
pe mine? 

Vântul urlă în şarturi. 

— Am credincioşi, zise Om. Aşa că am dreptul. 

Uimă o pauză foarte scurtă. Apoi Regina Mării spuse: 

— Un singur credincios? 

— Unul sau mai mulţi nu contează aici, zise Om. Am 
drepturi. 

— Şi ce drepturi ceri, micuță ţestoasă? spuse Regina Mării. 

— Salvează corabia, zise Om. 

Regina tăcu. 

— Trebuie să îndeplineşti cererea, spuse Om. Astea sunt 
regulile. 

— Dar eu pot alege preţul, zise Regina Mării. 

— Aşa-i, astea sunt regulile. 

— Şi va fi mare. 

— Va fi plătit. 

Coloana de apă începu să se retragă înapoi în valuri. 

— Mă voi gândi la asta. 

Om se uită fix la marea albă. Corabia se aplecă într-o parte, 
făcându-l să alunece în spate pe punte, apoi în partea cealaltă. 
O labă flutură şi se prinse în jurul montantului în timp ce 
carapacea lui Om se roti şi, pentru o clipă, ambele picioare din 
spate bătură neajutorate pe deasupra apelor. 


88 


Iar apoi Om fu eliberat. 

Ceva alb zbură spre el în timp ce se legăna peste margine, 
iar zeul îl muşcă. 

Brutha ţipă şi îşi trase mâna, cu Om agăţat de ea. 

— Nu trebuia să muşti! 

Corabia se izbi de un val şi îl azvârli pe punte. Om îşi 
descleştă fălcile şi se rostogoli. 

Când Brutha se ridică în picioare sau, cel puţin, în genunchi 
şi în mâini, îi văzu pe membrii echipajului stând în jurul lui. Doi 
dintre ei îl apucară de coate chiar în momentul în care un val se 
sparse peste corabie. 

— Ce faceţi? j 

Încercau să evite privirea. Îl târâră către parapet. 

De undeva de pe punte. Om ţipă la Regina Mării. 

— Există reguli! Regulile! 

Acum patru marinari îl ţineau pe Brutha. Om auzea, pe 
deasupra urletului furtunii, tăcerea deşertului. 

— Stati, zise Brutha. 

— Nu avem nimic cu tine, spuse unul dintre marinari. Nu 
vrem să facem asta. 

— Nici eu nu vreau să faceţi asta, zise Brutha. E de vreun 
ajutor? 

— Marea cere o viaţă, explică cel mai în vârstă dintre 
marinari. A ta e cea mai aproape. În regulă, uite... 

— Pot să mă împac cu Zeul meu? 

— Ce? 

— Dacă o să mă omorâţi, pot să mă rog la Zeul meu mai 
întâi? 

— Nu noi te omorâm, zise marinarul. Marea o face. 

— „Mâna ce săvârşeşte fapta este vinovată de ea”, spuse 
Brutha. Osar, capitolul LVI, versetul 93. 

Marinarii se uitară unii la alţii. Intr-un astfel de moment, 
probabil că nu era înţelept să se contreze cu absolut nici un zeu. 
Corabia alunecă pe o parte pe creasta unui val. 

— Ai zece secunde, zise marinarul bătrân. Asta înseamnă cu 
zece secunde mai mult decât primesc mulţi oameni. 

Brutha se întinse pe punte, ajutat considerabil de un alt val 
care se lovi de scânduri. 

Spre surpriza lui. Om conştientiză slab rugăciunea. Nu 
desluşea cuvintele, dar rugăciunea în sine era ca o mâncărime 
în străfundul minţii lui. 


89 


— Nu mă întreba pe mine, spuse el, încercând să se ridice. 
Am rămas fără soluţii... 

Corabia se prăbuşi... 

... pe o mare calmă. 

Furtuna încă se dezlănţuia, însă doar în jurul unui cerc tot 
mai mare în centrul căruia se afla nava. Fulgerele care 
străpungeau marea îi înconjurau ca zăbrelele unei cuşti. 

Cercul se întinse în faţa lor. Acum corabia gonea pe un 
canal îngust de acalmie între pereţi cenușii de furtună înalţi de 
o milă. Focuri electrice urlau pe deasupra lor. 

Iar apoi dispărură. 

În spatele lor, un munte de cenuşiu se lăsă peste mare. 
Auzeau cum tunetele piereau. 

Brutha se ridică nesigur în picioare, bălăngănindu-se 
nebuneşte pentru a compensa o mişcare deja dispărută. 

— Acum sunt... începu el. 

Era singur. Marinarii fugiseră. 

— Om? făcu Brutha. 

— Aici. 

Brutha îl pescui pe Om dintre alge. 

— Ai spus că nu poţi să faci nimic! zise el acuzator. 

— Nu am fost... Om se opri. 

„Va fi un preţ, se gândi el. Nu va fi mic. Nu poate să fie mic. 
Regina Mării este zeiţă. Am distrus câteva oraşe la vremea mea. 
Foc sfânt, chestii din astea. Dacă preţul nu este mare, cum să te 
respecte oamenii?” 

— M-am ocupat eu, spuse el. 

Valuri de maree. O corabie scufundată. Câteva oraşe 
dispărând sub apele mării. Aşa ceva va fi. Dacă oamenii nu 
respectă, atunci nu se tem, iar dacă nu se tem, cum să-i faci să 
creadă? 

Pare nedrept, într-adevăr. Un om a ucis un marsuin. 
Desigur, pentru Regină nu contează cine este aruncat peste 
bord, aşa cum pentru el nu a contat ce marsuin a omorât. Şi 
asta e nedrept, pentru că Vorbis a făcut-o. li obligă pe oameni 
să facă lucruri pe care nu ar trebui să le facă... 

La ce mă gândesc? Înainte să fiu ţestoasă, nici nu ştiam ce 
înseamnă nedrept... 


Bocaporţii se deschiseră. Oamenii ieşiră şi se agăţară de 
parapet. Să stai pe punte pe vreme de furtună oferă întotdeauna 
90 


posibilitatea de a fi aruncat peste bord, dar acest lucru capătă o 
aură plăcută după ore întregi petrecute sub punte alături de cai 
speriaţi şi pasageri cu rău de mare. 

Nu mai erau furtuni. Corabia înainta împinsă de vânturi 
bune, sub un cer senin, pe o mare la fel de lipsită de viaţă ca şi 
deşertul fierbinte. 

Zilele treceau lipsite de evenimente. Vorbis stătea sub punte 
în cea mai mare parte a timpului. 

Echipajul îl trata pe Brutha cu un respect precaut. Veşti 
precum cele despre Brutha se răspândesc iute. 

Aici coasta era formată din dune, cu câte o mlaştină de sare 
stearpă. O pâclă de căldură se întindea peste pământ. Era felul 
de coastă de la care te temi mai mult de un naufragiu provocat 
de alunecările de teren decât de scufundare. Nu se vedeau 
păsări marine. Chiar şi păsările care urmăriseră corabia pentru 
resturi dispăruseră. 

— Nici un vultur, spuse Om. Asta se putea spune în această 
privinţă. 

Spre seara celei de a patra zile, panorama uniformă a 
oceanului de dune fii întreruptă de o sclipire de lumină. Clipea 
oarecum ritmic. Căpitanul, a cărui faţă arăta acum de parcă 
somnul nu îi era un partener de noapte regulat, îl chemă pe 
Brutha deoparte. 

— Înă... şe... diaconul mi-a spus să fiu atent la asta, zise el. 
Du-te şi adu-l acum. 

Vorbis avea o cabină undeva lângă cală, unde aerul era gros 
ca o supă subţire. Brutha ciocăni. 

— Intră’. 

Aici nu erau hublouri. Vorbis stătea în întuneric. 

— Da, Brutha? 

— Căpitanul m-a trimis să vă aduc. Domnia Voastră. Ceva 
străluceşte în deşert. 

— Bun. Deci, Brutha. Atenţie. Căpitanul are o oglindă. I-o 
vei cere cu împrumut. 

— Aă... ce este o oglindă, domnule? 

— Un instrument păgân şi interzis, spuse Vorbis. Care, din 
păcate, poate fi folosit în serviciul divin. Va nega, fireşte. Dar un 
om cu mustăcioară şi cu o barbă atât de îngrijite este vanitos, 


5 Cuvintele sunt hârtia de turnesol a mintii. Daca te afli în puterea 
cuiva care va folosi cu sânge rece vorba „începeţi”, mergi iute în altă 
parte. Dar dacă spune „Intră”, nu te opri să îţi faci bagajele. 

91 


iar un om vanitos sigur are o oglindă. Aşa că ia-o. Şi stai în 
soare şi mişcă oglinda, astfel încât să îndrepte soarele spre 
deşert. Înţelegi? 

— Nu, domnule, zise Brutha. 

— Ignoranţa este apărarea ta, fiule. Iar apoi întoarce-te la 
mine şi spune-mi ce vezi. 


Om moţăia la soare. Brutha îi găsise un locşor lângă capătul 
ascuţit al corăbiei, unde putea sta la soare fără primejdia de a fi 
văzut de echipaj - iar membrii echipajului erau acum destul de 
speriaţi pentru a nu se mai duce să caute belele, oricum. 

O ţestoasă visează... ... milioane de ani. Era timpul visului. 
Timpul neformat. Zeii mărunți ciripeau şi vâjâiau în locurile 
sălbatice, în locurile reci, în locurile îndepărtate. Roiau în 
beznă, fără amintiri, dar conduşi de speranţa şi de pofta pentru 
un singur lucru, singurul lucru la care tânjeşte un zeu - 
credinţa. 

În adâncul pădurii nu există copaci de dimensiune medie. 
Există doar cei uriaşi, a căror cupolă se întinde pe cer. 
Dedesubt, în semiîntuneric, nu există lumină decât pentru 
muşchi şi ferigi. Dar când un gigant se prăbuşeşte, lăsând un 
mic spaţiu... atunci are loc o cursă - între arborii din ambele 
părţi, care vor să se întindă in lături şi între puieţii de dedesubt, 
care se întrec să crească în sus. Uneori, poţi să îţi faci spaţiul 
tău. Pădurile erau departe de pustiu. Vocea fără nume care 
urma să fie Om era purtată de vânt la marginea deşertului, 
încercând să se facă auzită printre celelalte glasuri fără număr, 
încercând să evite să fie împinsă în centru. Se poate să se fi 
învârtit milioane de ani - nu avea nimic cu care să măsoare 
timpul. Tot ce avea era speranţa, şi o anumită senzaţie a 
prezenţei lucrurilor. Şi o voce. 

Apoi a venit o zi. Într-un fel, a fost prima zi. 

Om fusese conștient de cioban de ceva ti... de o vreme. 
Turma se apropiase tot mai mult. Ploile fuseseră rare. Nutreţul 
era puţin. Guri flămânde propulsau picioare înfometate tot mai 
departe printre pietre, în căutarea peticelor de iarbă arsă de 
soare până atunci dispreţuite. 

Erau oi, probabil cele mai proaste animale din univers, cu 
excepţia posibila a rațelor. Dar nici măcar minţile lor 
nesofisticate nu puteau auzi vocea, pentru că oile nu ascultă. 


92 


Era un miel, totuşi. Se abătuse niţel de la drum. Om avusese 
grijă să se abată şi mai mult. Pe după un bolovan. În jos pe 
pantă. În crevasă. 

Behăitul lui o atrase pe mamă. 

Crevasa era bine ascunsă şi oaia era, până la urmă, 
mulţumită acum, că îşi găsise mielul. Nu vedea nici un motiv să 
behăie, nici măcar atunci când ciobanul trecu pe lângă bolovan, 
strigând, blestemând şi, în cele din urmă, rugându-se. Ciobanul 
avea o sută de oi şi ar fi putut părea surprinzător că era gata să 
piardă zile întregi căutând una singură; de fapt, avea o sută de 
oi fiindcă era genul de om gata să piardă zile întregi căutând o 
mioară rătăcită. 

Vocea care avea să fie Om aşteptă. 

În seara celei de a doua zile sperie o potârniche care îşi 
avea cuibul lângă crevasă, tocmai când ciobanul trecea prin 
preajmă. 

Nu era o mare minune, dar fu destul pentru cioban. Acesta 
ridică o moviliţă din pietre în acel loc şi, în ziua următoare, îşi 
aduse întreaga turmă în zonă. Şi, în căldura după-amiezii, se 
întinse să doarmă - iar Om îi vorbi, în capul lui. 

Trei săptămâni mai târziu, ciobanul era omorât cu pietre de 
preoţii lui Ur-Gilash, care pe atunci era zeul principal în zonă. 
Dar întârziaseră. Om avea deja o sută de credincioşi, iar 
numărul creştea... 

La o milă depărtare de cioban şi de turma lui trăia un căprar 
cu turma lui. Minusculul accident al microgeografiei făcuse ca 
primul om care auzise glasul lui Om, şi care îl ajutase pe Om să- 
şi formeze o imagine despre oameni, să fie un cioban, şi nu un 
căprar. Aceştia au moduri destul de diferite de a privi lumea şi 
întreaga istorie ar fi putut fi diferită. 

Fiindcă oile sunt proaste şi trebuie mânate. Iar caprele sunt 
inteligente şi trebuie conduse. 


„Ur-Gilash”, se gândi Om. Ah, ce vremuri... când Osar şi 
adepţii lui dăduseră buzna în templu, spărseseră altarul şi 
aruncaseră preotesele pe fereastră pentru a fi sfâşiate de câini 
sălbatici, ceea ce era modul corect de a face lucrurile şi se 
auziseră un bocet şi un tropot de picioare puternic, iar adepţii 
lui Om îşi aprinseseră focurile de tabără între zidurile sfărâmate 
ale sălilor lui Gilash exact aşa cum spusese Profetul, iar asta 
contase chiar dacă el o spusese doar cu cinci minute mai 


93 


înainte, când căutau lemne de foc, deoarece căzuseră cu toţii de 
acord că o profeție este o profeție şi nimeni nu a zis că trebuie 
să aştepţi mult timp înainte ca ea să se îndeplinească. 

Ce zile minunate! Minunate. În fiecare zi, convertiți noi. 
Ascensiunea lui Om fusese de neoprit... 

Se trezi brusc. 

Bătrânul Ur-Gilash. Un zeu al vremii, nu asta era? Da. Nu. 
Poate că era unul dintre zeii-păianjen primari? Cam aşa ceva. 
Oare ce se întâmplase cu el? 

Ce s-a întâmplat cu mine? Cum se întâmplă asta? Stai prin 
planurile astrale, lăsându-te în voia curentului, bucurându-te de 
ritmurile universului, crezi că toţi, ştii tu, oamenii cred mai 
departe acolo jos, te hotărăşti să te duci să îi agiti niţel şi apoi... 
o ţestoasă. E ca şi cum te-ai duce la bancă şi ai descoperi că 
bani se scurg printr-o gaură. Prima dată când îţi dai seama este 
când mergi agale căutând o minte la îndemână şi, dintr-odată, 
eşti o broască ţestoasă şi nu mai ai nici o putere să scapi. 

Trei ani de privit în sus la practic orice... 

Bătrânul Ur-Gilash? Poate că rezista ca şopârlă pe undeva, 
cu vreun pustnic bătrân drept unic credincios. Mai probabil, 
fusese azvârlit în deşert. Un zeu mărunt era norocos dacă 
primea o şansă. 

Ceva era în neregulă. Om nu putea pune degetul exact pe 
rană şi nu doar pentru că nu avea un deget. Zeii se ridicau şi 
cădeau precum bucăţelele de ceapă într-o supă în clocot, dar de 
data aceasta era diferit. De data asta ceva era in neregulă... 

Il obligase pe Ur-Gilash să plece. Cinstit. Legea junglei. Dar 
nimeni nu îl provoca pe el... 

Unde era Brutha? 

— Brutha! 


Brutha număra sclipirile de lumină care veneau dinspre 
deşert. 

— Bună treabă că am avut o oglindă, nu? zise căpitanul plin 
de speranţă. Bănuiesc că Domnia Sa nu se va supăra pentru 
oglindă de vreme ce s-a dovedit folositoare? 

— Nu cred că el gândeşte aşa, spuse Brutha, încă 
numărând. 

— Nu, nici eu nu cred că gândeşte aşa, zise căpitanul 
posomorât. 

— Şapte, iar apoi patru. 

94 


— Mă paşte Chiziţia, spuse căpitanul. 

Brutha era gata să spună: „Atunci bucură-te că sufletul iţi va 
fi purificat”. Dar nu o făcu. Şi nu ştia de ce. 

— Îmi pare rău, zise el. 

O spoială de surprindere acoperi mâhnirea căpitanului. 

— Voi de obicei spuneţi ceva despre cât de bună este 
Chiziţia pentru suflet, rosti el. 

— Sunt sigur că este, zise Brutha. 

Căpitanul ii privi chipul cu luare-aminte. 

— E plat, să ştii, spuse el încetişor. Am navigat în Oceanul 
de Margine. E plat şi eu am văzut Marginea şi se mişcă. Nu 
Marginea. Adică... ce-i acolo jos. Pot să-mi taie capul, dar tot o 
să se mişte. 

— Dar va înceta să se mişte pentru tine, zise Brutha. Aşa că 
eu aş avea grijă cu cine vorbesc, căpitane. 

— 'Ţestoasa Se Mişcă! şuieră el şi îşi luă tălpăşiţa. 

— Brutha! 

Sentimentul de vinovăţie îl făcu pe Brutha să se îndrepte de 
spate zvâcnind ca un peşte prins în cârlig. Se întoarse şi îşi 
cobori umerii, liniştit. Nu era Vorbis, doar Zeul. 

Se duse încetişor la locul din faţa catargului. Om se uită 
urât la el. 

— Da? zise Brutha. 

— Niciodată nu vii să vezi ce fac, spuse ţestoasa. Ştiu că eşti 
ocupat, adăugă cu sarcasm, dar o mică rugăciune ar fi drăguță, 
totuşi. 

— Te-am verificat la prima oră de dimineaţă, zise Brutha. 

— Şi mi-e foame. 

— Aseară ai mâncat toată coaja de la im pepene galben. 

— Şi cine a mâncat pepenele, ha? 

— Nu, nu el l-a mâncat, spuse Brutha. El se hrăneşte cu 
pâine uscată şi apă. 

— De ce nu mănâncă pâine proaspătă? 

— O lasă să se usuce. 

— Da, bănuiesc că aşa face, zise ţestoasa. 

— Om? 

— Ce? 

— Căpitanul tocmai a spus ceva ciudat. A spus că lumea este 
plată şi că are o margine. 

— Da. Şi? 

— Dar, adică, ştim că lumea este o bilă, pentru că... 

95 


Ţestoasa clipi. 

— Nu, nu e, zise. Cine a spus că e o bilă? 

— Tu, rosti Brutha. Apoi adăugă: Conform Cărţii întâi din 
Septuateuh, oricum. 

Niciodată n-am gândit aşa, se gândi el. Niciodată n-aş fi 
spus „oricum. 

— De ce mi-ar spune căpitanul aşa ceva? zise el. Nu e o 
conversaţie normală. 

— Ţi-am spus, n-am făcut eu lumea, răspunse Om. De ce aş 
fi făcut lumea? Era deja aici. Şi dacă aş face o lume, n-aş face-o 
ca o bilă. Ar cădea oamenii de pe ea. Toată marea s-ar scurge 
prin partea de jos. 

— Nu dacă i-ai spune să stea acolo. 

— Ha! I-auzi la el! 

— În plus, sfera este o formă perfectă, zise Brutha. Pentru 
că în Cartea... 

— Nu-i nimic deosebit la o sferă, spuse ţestoasa. Că veni 
vorba, testoasa e o formă perfectă. 

— O formă perfectă pentru ce? 

— Păi, forma perfectă pentru o ţestoasă, în primul rând, zise 
Om. Dacă ar avea forma unei bile, ar ieşi la suprafaţă tot timpul. 

— Dar este o erezie să spui că lumea este plată, făcu Brutha. 

— Poate, dar e adevărat. 

— Şi chiar stă pe spatele unei țestoase uriaşe? 

— Aşa. 

— In acest caz, spuse Brutha triumfător, pe ce stă ţestoasa? 

Ţestoasa îl privi fără expresie. 

— Nu stă pe nimic, zise. E o ţestoasă, în numele cerului, 
înoată. Pentru asta sunt ţestoasele. 

— Eu... ăă... cred că aş face bine să mă duc să îi dau 
raportul lui Vorbis, spuse Brutha. Devine foarte calm dacă e 
lăsat să aştepte. De ce mă chemasei? O să încerc să îţi mai aduc 
de mâncare după cină. 

— Cum te simţi? zise ţestoasa. 

— Mă simt bine, mulţumesc. 

— Mănânci bine, chestii din astea? 

— Da, mulţumesc. 

— Mă bucur să aud asta. Dă-i drumul acum. Adică, nu sunt 
decât Zeul tău. Om ridică glasul în timp ce Brutha se depărta în 
grabă. Şi ai putea să mă vizitezi mai des! 


96 


— Şi să te rogi mai tare. M-am săturat să îmi încordez 
auzul! strigă el. 


Vorbis era tot în cabina lui când Brutha veni gâfâind pe 
coridor şi ciocăni la uşă. Nu primi nici un răspuns. După o 
vreme, Brutha deschise uşa. 

Se părea că Vorbis nu obişnuia să citească. Evident, scria, 
după cum demonstrau Epistolele, dar nimeni nu îl vedea făcând- 
o. Când era singur, petrecea mult timp uitându-se fix Ia perete 
sau prosternat în rugăciune. Vorbis se putea smeri în rugăciune 
într-un fel care făcea ca atitudinile împăraţilor bolnavi de putere 
să pară servile. 

— AÂă, făcu Brutha şi încercă să închidă uşa la loc. 

Vorbis făcu iritat un semn din mână. Apoi se ridică în 
picioare. Nu îşi scutură rasa de praf. 

— Ştii, Brutha, zise el, nu cred că există o singură persoană 
în Citadelă care ar îndrăzni să mă întrerupă din rugăciune? Se 
tem de Chiziţie. Toată lumea se teme de Chiziţie. In afară de 
tine, se pare. ie ţi-e teamă de Chiziţie? 

Brutha se uită în ochii lui negri. Vorbis se uită la chipul lui 
rozaliu. Exista un anume chip pe care oamenii îl arătau când 
vorbeau cu un exchizitor. Era plat şi lipsit de expresie, strălucea 
niţel şi chiar un exchizitor pe jumătate pregătit putea citi ca pe 
o carte deschisă vinovăția abia ascunsă. Brutha doar gâfâia, dar 
totuşi, întotdeauna arăta aşa. Era fascinant. 

— Nu, Domnia Ta, spuse el. 

— De ce? 

— Chiziţia ne protejează, domnule. Este scris în Osar, 
capitolul VII, versetul... 

Vorbis îşi lăsă capul într-o parte. 

— Fireşte că da. Dar te-ai gândit vreodată că şi Chiziţia ar 
putea greşi? 

— Nu, Domnia Ta, zise Brutha. 

— Dar de ce? 

— Nu ştiu, stăpâne Vorbis. Nu m-am gândit niciodată. 

Vorbis se aşeză la o mică măsuţă de scris, o simplă scândură 
care se desfăcea din carenă. 

— Şi ai dreptate, Brutha, spuse el. Deoarece Chiziţia nu 
poate să greşească. Lucrurile nu pot sta decât aşa cum doreşte 
Zeul. Este imposibil să crezi că lumea ar putea funcţiona în 
orice alt fel, nu-i aşa? 


97 


Imaginea unei țestoase cu un singur ochi apăru o clipă în 
mintea Iu Brutha. 

Brutha nu ştiuse niciodată să mintă. Adevărul însuşi păruse 
întotdeauna atât de greu de înţeles, încât a complica lucrurile şi 
mai mult îl depăşise întotdeauna. 

— Aşa ne învaţă Septuateuhul, rosti el. 

— „Unde există pedeapsă, există întotdeauna o vină”, zise 
Vorbis. Uneori vina îi urmează pedepsei, ceea ce nu face decât 
să dovedească previziunea Marelui Zeu. 

— Asta obişnuia să spună şi bunica, zise Brutha automat. 

— Chiar aşa? Mi-ar plăcea să ştiu mai multe despre această 
doamnă formidabilă. 

— Obişnuia să îmi tragă câte o săpuneală în fiecare 
dimineaţă pentru că în timpul zilei cu siguranţă aveam să fac 
ceva ca să o merit, spuse Brutha. 

— O înţelegere desăvârşită a firii umane, zise Vorbis 
sprijinindu-şi  bărbia în palmă. Dacă nu ar fi existat 
impedimentul sexului, se pare că ar fi putut fi un excelent 
inchizitor. 

Brutha dădu aprobator din cap. Oh, da. Într-adevăr. 

— Iar acum, rosti Vorbis fără să îşi schimbe tonul glasului, 
îmi vei spune ce ai văzut în deşert. 

— Oh. Au fost şase lumini. lar apoi o pauză de vreo cinci 
bătăi de inimă. Şi apoi opt lumini. Şi o altă pauză. Şi două 
lumini. 

Vorbis dădu din cap gânditor. a 

— Trei sferturi, zise el. Slavă Marelui Zeu. Imi este toiag şi 
călăuză prin locurile grele. Şi tu poţi pleca. 

Brutha nu se aşteptase să i se spună ce însemnau luminile şi 
nu avea de gând să întrebe. Chiziţia punea întrebările. Era 
cunoscută pentru asta. 


În ziua următoare, corabia ocoli un promontoriu şi golful 
Ephebei se desfăşură în faţa ei, cu oraşul o pată albă pe linia 
orizontului pe care timpul şi distanţa o transformară într-o 
revărsare de case orbitor de albe, până în vârful unei stânci. 

Părea foarte interesant pentru sergentul Simony. Brutha nu 
schimbase o vorbă cu el. Fraternizarea între cler şi soldaţi nu 
era încurajată, exista o anumită aplecare spre cele nesfinte 
printre soldaţi... 


98 


Brutha, lăsat iar de capul lui în timp ce echipajul se 
pregătea pentru acostare, îl privea cu atenţie pe soldat. Cei mai 
mulţi soldaţi erau cam nespălaţi şi, în general, neciopliţi cu 
preoţii neimportanţi. Simony era altfel. In afară de orice altceva, 
sclipea. Platoşa lui făcea să te doară ochii. Pielea lui arăta ca şi 
cum ar fi fost frecată. 

Sergentul stătea la prora, uitându-se fix în timp ce oraşul se 
apropia. Era neobişnuit să îl vezi foarte departe de Vorbis. 

Oriunde se afla Vorbis, era şi soldatul, cu mâna pe sabie, cu 
ochii cercetând împrejurimile pentru... ce? 

Şi tăcea întotdeauna, dacă nu i se vorbea. Brutha încercă să 
se împrietenească. 

— Pare foarte... alb, nu? spuse el. Oraşul. Foarte alb. 
Sergent Simony? 

Sergentul se întoarse încetişor şi se holbă la Brutha. 

Privirea lui Vorbis era înspăimântătoare. Iţi sfredelea capul 
în căutarea păcatelor dinăuntru, deloc interesat de tine, un 
simplu vehicul pentru păcatele tale. Dar privirea lui Simony era 
ură simplă, pură. 

Brutha făcu un pas înapoi. 

— Oh. Scuze, murmură el. 

Se întoarse posomorât la capătul teşit şi încercă să se 
ferească din calea soldatului. 

Oricum, aveau să fie mai mulţi soldaţi, în curând... 

Ephebienii îi aşteptau. Soldaţii stăteau aliniaţi pe chei, cu 
armele ţinute într-un fel foarte apropiat de o insultă directă. Şi 
erau mulţi. 

Brutha merse înainte, glasul ţestoasei insinuându-i-se în 
cap. 

— Deci ephebienii vor pace, nu? rosti Om. Nu prea par. Nu 
prea pare că vom impune regulile unui inamic înfrânt. Se pare 
că noi am luat-o pe coajă şi nu vrem să o mai luăm. Se pare că 
pledăm pentru pace. Mie aşa mi se pare. 

— În Citadelă toţi spuneau că a fost o victorie glorioasă, 
spuse Brutha. 

Descoperi că acum putea vorbi abia mişcându-şi buzele. Om 
părea în stare să îi audă cuvintele în clipa în care ele ajungeau 
la corzile vocale. 

În faţa lui, Simony păşea in urma diaconului, uitându-se 
bănuitor la fiecare soldat ephebian. 


99 


— Ce chestie ciudată, zise Om. Câştigătorii nu vorbesc 
niciodată despre victorii glorioase. Asta pentru că ei sunt cei 
care văd cum arată câmpul de bătălie după aceea. Doar învinşii 
au victorii glorioase. 

Brutha nu ştiu ce să răspundă. 

— Astea nu par vorbe de zeu, se aventură el. 

— E creierul ăsta de ţestoasă. 

— Ce? 

— Nu ai habar de nimic? Trupurile nu sunt doar nişte chestii 
bune să îţi ţii mintea în ele. Forma pe care o ai influenţează felul 
în care gândeşti. E toată morfologia asta de peste tot. 

— Ce? 

Om suspină. 

— Dacă nu mă concentrez, gândesc ca o ţestoasă! 

— Ce? Adică încet? j 

— Nu! Ţestoasele sunt cinice. Intotdeauna se aşteaptă la ce 
e mai rău. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Pentru că adesea li se întâmplă, bănuiesc. 

Brutha se uită în jur la Ephebe. Gărzi cu coifuri împodobite 
în vârf cu panaşuri care arătau ca nişte cozi de cai care îşi 
luaseră lumea în cap mărşăluiau de o parte şi de alta a coloanei. 
Câţiva cetăţeni ephebieni priveau nepăsători de pe marginea 
drumului. Semănau surprinzător de mult cu oamenii de acasă şi 
nu arătau deloc ca nişte demoni pe două picioare. 

— Sunt oameni, spuse el. 

— Notă maximă la antropologie comparată. 

— Fratele Nhumrod zicea că ephebienii mănâncă şi came de 
om, spuse Brutha. Şi el nu minte. 

Un băieţel se uita gânditor la Brutha în timp ce îşi excava o 
nară. Dacă era un diavol în piele de om, era un actor foarte bun. 

Din loc în loc, de-a lungul drumului de la port, erau statui 
din piatră albe. Brutha nu mai văzuse niciodată statui. In afară 
de cele ale arhisepţilor, fireşte, dar nu era acelaşi lucru. 

— Ce sunt astea? p 

— Pai, cel dolofan cu togă este Tuvelpit, Zeul Vinului. In 
Tsort i se spune Smimto. Şi tipa cu părul coafat este Astoria, 
Zeița Dragostei. Un adevărat cap pătrat. Cel urât este Offler 
Zeul Crocodil. Nu e de prin partea locului. E klatchian la 
origine, dar ephebienii au auzit de el şi li s-a părut o idee bună. 


100 


Vezi dinţii. Buni dinţi. Foarte buni dinţi. Apoi cea cu freza ca un 
cuib de şerpi... 

— Vorbeşti despre ei de parcă ar fi adevăraţi. 

— Sunt 

— Nu există alt zeu în afară de tine. Asta i-ai spus-o lui Osar. 

— Păi. Ştii tu. Am exagerat niţel. Dar ei nu sunt atât de buni. 
Unul dintre ei stă mai tot timpul cântând la flaut şi aleargă 
mulgătoarele. Mie asta nu mi se pare foarte divin. Ţie ţi se pare 
foarte divin? Mie nu. 

Drumul se înfăşură abrupt în jurul dealului stâncos. Cea mai 
mare parte a oraşului părea să fie construită pe aflorimente sau 
săpată chiar în piatră, astfel încât curtea cuiva era acoperişul 
altcuiva. Drumurile erau de fapt o serie de trepte mici, 
accesibile pentru un om sau un măgar, dar însemnând moarte 
subită pentru o căruţă. Ephebe era un loc pentru pietoni. 

Mai mulţi oameni îi urmăreau in tăcere. La fel făceau şi 
statuile zeilor. Ephebienii aveau zei la fel cum alte oraşe aveau 
şobolani. 

Brutha îi aruncă o ocheadă lui Vorbis. Exchizitorul privea 
drept înainte. Brutha se întrebă oare ce vedea acesta. 

Totul era atât de nou! 

Şi diavolesc, fireşte. Deşi zeii din statui nu prea semănau cu 
demonii - dar auzea vocea lui Nhumrod care arăta că însuşi 
acest fapt îi făcea şi mai demonici. Păcatul se furişa spre tine 
sub forma unui lup în piele de oaie. 

Una dintre zeițe avusese nişte probleme foarte serioase cu 
rochia, observă Brutha; dacă fratele Nhumrod ar fi fost de faţă, 
ar fi fost nevoit să se prosterneze numaidecât in rugăciune. 

— Petulia, Zeița Afecţiunii Negociabile, zise Om. Slăvită de 
doamnele nopţii şi ale oricărui alt moment al zilei, dacă mă 
înţelegi. 

Brutha căscă gura. 

— Au o zeiţă pentru desfrânatele vopsite? 

— De ce nu? Sunt oameni foarte religioşi, din câte înţeleg. 
Sunt obişnuiţi să fie pe... petrec atât de mult timp uitându-se 
la... ştii ce, credinţa este acolo unde o găseşti. Specializare. 
Asta-i sigur, înţelegi? Risc scăzut, profit garantat. Există chiar şi 
un Zeu al Lăptucii pe undeva. Adică, nu că ar fi posibil să mai 
încerce altcineva să devină Zeu al Lăptucii. Nu trebuie decât să 
găseşti o comunitate care creşte lăptuci şi să rămâi acolo. Zeii 
tunetului vin şi pleacă, dar la tine vin de fiecare dată când are 


101 


loc câte un atac urât al Gândacului de Lăptucă. Trebuie să... 
oh... să-i recunoşti meritele Petuliei. A observat o nişă în piaţă şi 
a umplut-o. 

— Există un Zeu al Lăptucii? 

— De ce nu? Dacă există destui oameni care să creadă, poţi 
fi zeul a orice... 

Om se opri şi aşteptă să vadă dacă Brutha băgase de seamă. 
Dar Brutha părea să se gândească la altceva. 

— Nu-i corect. Să nu te porţi cu oamenii aşa. Au! 

Intrase în spinarea unui subdiacon. Grupul se oprise, în 
parte pentru că escorta ephebiană se oprise şi ea, dar mai ales 
pentru că un om alerga pe stradă. 

Era destul de bătrân şi, în multe privinţe, semăna cu o 
broască pusă la uscat ceva vreme. Ceva din înfăţişarea lui îi 
făcea pe oameni să se gândească, de obicei, la cuvântul 
„sprinten”, dar, în această clipă, era mult mai probabil ca ei să 
se gândească la cuvintele „gol cum l-a făcut maică-sa” şi posibil, 
şi „ud leoarcă”, ceea ce ar fi fost, de asemenea, foarte exact. 
Deşi exista barba. Era o barbă în care îţi puteai ridica tabăra. 

Omul tropăi pe stradă fără vreo urmă de jenă şi se opri în 
faţa prăvăliei unui olar. Acesta nu părea îngrijorat că îi vorbea 
un bărbat scund, ud şi dezbrăcat; de fapt, nici unul dintre 
oamenii de pe stradă nu se uitase de două ori la el. 

— Aş dori o oală numărul nouă şi nişte sfoară, te rog, zise 
bătrânul. 

— Da, să trăiţi, domnule Legibus. 

Olarul scoase un prosop de sub tejghea. Omul dezbrăcat îl 
luă absent. Brutha avea senzaţia că acest lucru li se mai 
întâmplase celor doi înainte. 

— Şi o pârghie cu o lungime infinită şi, hm, un punct de 
sprijin de nemişcat, spuse Legibus ştergându-se. 

— Nu am decât ce se vede, domnule. Oale şi obiecte de 
gospodărie obişnuite, însă îmi cam lipsesc mecanismele 
axiomatice. 

— Bine, ai nişte cretă? 

— Am una aici de data trecută, zise olarul. 

Omuleţul dezbrăcat luă creta şi începu să deseneze 
triunghiuri pe cel mai apropiat perete. Apoi privi în jos. 

— De ce nu am haine pe mine? spuse el. 

— Iar ne făceam baie, nu? zise olarul. 

— Mi-am lăsat hainele în baie? 


102 


— Cred că probabil aţi avut o idee în timp ce eraţi în baie? 
întrebă olarul. 

— Aşa-i! Aşa-i! Mi-a venit o idee splendidă pentru a mişca 
lumea din loc! spuse Legibus. Simplul principiu al pârghiei. Ar 
trebui să meargă perfect. Nu mai trebuie decât să fie rezolvate 
problemele tehnice. 

— Ce drăguţ. Ne putem muta undeva unde e mai cald pe 
durata iernii, zise olarul. 

— Pot să împrumut prosopul? 

— Oricum este al dumneavoastră, domnule Legibus. 

— Da? 

— V-am spus, l-aţi lăsat aici ultima dată. Mai ţineţi minte? 
Când aţi avut ideea aceea pentru far? 

— Bine. Bine, zise Legibus, înfășurându-se in prosop. Mai 
desenă câteva linii pe perete. Bine. În regulă. O să trimit mai 
târziu pe cineva să ridice peretele. 

Se întoarse şi păru să îi vadă pe omnieni pentru prima dată. 
Se uită la ei cu ochii mijiţi şi ridică din umeri. 

— Hmm, făcu el şi plecă agale. 

Brutha îl trase de mantie pe unul dintre soldaţii ephebieni. 

— Scuzaţi-mă, dar de ce ne-am oprit? întrebă el. 

— Filosofii au prioritate, răspunse soldatul. 

— Ce e un filosof? vru să ştie Brutha. 

— Cineva care e destul de isteţ să găsească o slujbă unde nu 
trebuie să ridice greutăţi, rosti o voce din capul lui. 

— Un necredincios în căutarea sorții cuvenite pe care cu 
siguranţă o va primi, zise Vorbis. Un inventator de nonsensuri. 
Acest oraş blestemat îi atrage aşa cum o grămadă de bălegar 
atrage muştele. 

— De fapt, este clima, interveni glasul ţestoasei. Gândeşte- 
te. Dacă ai obiceiul să sari din cadă de fiecare dată când ţi se 
pare că ţi-a venit o idee bună, nu vrei s-o faci undeva unde este 
frig. Dacă o faci undeva unde este frig, mori. Asta-i selecţie 
naturală, da. Ephebe este cunoscut pentru filosofii lui. E mai 
tare ca teatrul de stradă. 

— Ce, o grămadă de bătrâni care fug pe străzi fără haine pe 
ei? se miră Brutha pe şoptite, în timp ce erau conduşi înainte. 

— Mai mult sau mai puţin. Dacă îţi petreci tot timpul 
gândindu-te la univers, ai tendinţa să uiţi părţile lui mai puţin 
importante. Cum ar fi pantalonii. Şi nouăzeci şi nouă din o sută 
de idei cu care vin ei simt complet nefolositoare. 


103 


— De ce nu îi închide cineva în siguranţă, atunci? Mie nu mi 
se par prea folositori, spuse Brutha. 

— Pentru că cea de a o suta idee, zise Om, este de obicei 
colosală. 

— Ce? 

— Uită-te la cel mai înalt turn de pe stâncă. 

Brutha ridică privirea. În vârful turnului, legat cu benzi de 
metal, era un disc mare care sclipea în lumina dimineţii. 

— Ce este? şopti el. 

— Motivul pentru care Omnia nu prea mai are flotă, spuse 
Om. De aceea merită să ai întotdeauna câţiva filosofi prin 
preajmă. Acum e numai Frumuseţea Este Adevăr, Adevărul Este 
Frumuseţe şi Dacă Un Copac Se Prăbuşeşte în Pădure şi Nu Il 
Aude Nimeni, Scoate Vreun Zgomot, iar apoi, tocmai când crezi 
că o să înceapă să saliveze, unul dintre ei zice Apropo, a pune 
un reflector parabolic de zece metri într-un loc înalt pentru a 
trage raze de soare în corăbiile inamice ar fi o demonstraţie 
foarte interesantă a principiilor optice, adăugă el. Filosofii ăştia 
întotdeauna vin cu noi idei uimitoare. Cea de dinaintea ăsteia a 
fost un mecanism complicat care demonstra principiile pârghiei 
aruncând, din întâmplare, bile de sulf aprins la două mile 
distanţă. Apoi, înainte de asta, cred, a fost un fel de chestie sub 
apă care trăgea buşteni ascuţiţi în fundurile corăbiilor. 

Brutha se uită iar la disc. Nu înţelesese mai mult de o 
treime dintre cuvintele din ultima frază. 

— Păi, zise el, face? 

— Ce să facă? 

— Să facă un zgomot. Dacă se prăbuşeşte în pădure când nu 
e nimeni care să audă. 

— Cui îi pasă? 

Grupul ajunsese la o intrare în zidul care mergea în jurul 
vârfului stâncii cam în acelaşi fel în care o bandană înconjoară 
un cap. Căpitanul ephebian se opri şi se întoarse. 

— Musafirii... trebuie legaţi la ochi, rosti el. 

— Este scandalos! ripostă Vorbis. Suntem aici într-o misiune 
diplomatică! 

— Asta nu este treaba mea, spuse căpitanul. Treaba mea 
este să zic: Dacă treceţi pe poarta asta, o faceţi legaţi la ochi. 
Puteţi să rămâneţi afară. Dar dacă vreţi să intraţi, trebuie să fiţi 
legaţi la ochi. Asta este una dintre acele alegeri din viaţă. 


104 


Unul dintre subdiaconi îi şopti lui Vorbis la ureche. Acesta 
avu o conversaţie sotto voce cu conducătorul gărzii omniene. 

— Foarte bine, spuse el, dar o facem protestând. 

Legătura pentru ochi era destul de moale şi complet opacă. 
Dar în timp ce Brutha era îndrumat... 

... Zece paşi pe un coridor, iar apoi la stânga cinci paşi, apoi 
in diagonală înainte şi la stânga trei paşi şi jumătate şi la 
dreapta o sută şi trei paşi, coborât trei trepte, întoarcere pe loc 
de şaptesprezece ori şi un sfert şi înainte nouă paşi, pauză trei 
secunde şi la dreapta doi paşi şi înapoi doi paşi, la stânga doi 
paşi şi întoarcere pe loc de trei ori şi jumătate, aşteptat o 
secundă şi în sus trei trepte, la stânga douăzeci de paşi şi 
întoarcere pe loc de cinci ori şi un sfert, la stânga cincisprezece 
paşi, urcat şapte trepte şi în diagonală înainte, pauză două 
secunde, la dreapta patru paşi şi în jos pe o pantă care cobora 
câte un metru la fiecare zece paşi pe o distanţă de treizeci de 
paşi şi apoi întoarcere pe loc de şapte ori şi jumătate, înainte 
şase paşi... 

„„„ se întreba la ce ar fi trebuit să folosească aceasta. 

Legăturile le fură scoase de la ochi într-o curte deschisă, 
construită dintr-o piatră albă care transforma lumina soarelui 
într-o strălucire orbitoare. Brutha clipi. 

În jurul curţii erau aliniaţi arcaşi. Ţineau săgețile îndreptate 
in jos, dar atitudinea lor arăta că îndreptarea orizontală putea 
avea loc oricând. 

Un alt bărbat chel îi aştepta. Ephebe părea să aibă un stoc 
nelimitat de bărbaţi slabi şi chelioşi îmbrăcaţi în cearşafuri. 
Acesta zâmbea, doar cu gura. 

„Nimeni nu ne place prea mult”, se gândi Brutha. 

— Sper că veţi ierta această mică neplăcere, începu 
slăbănogul. Mă numesc Aristocrate. Sunt secretarul Tiranului. 
Vă rog să le cereţi oamenilor dumneavoastră să îşi lase armele. 

Vorbis se îndreptă de spate. Era cu un cap mai înalt decât 
ephebianul. Oricât de galben i-ar fi fost de obicei tenul, acum 
devenise şi mai palid. 

— Avem dreptul să ne păstrăm armele! zise el. Suntem o 
solie într-o ţară străină! 

— Dar nu şi barbară, spuse Aristocrate cu blândeţe. Armele 
nu vă vor fi de folos aici. 

— Barbară? se miră Vorbis. Ne-aţi ars corăbiile! 

Aristocrate ridică o mână. 


105 


— Aceasta este o discuţie pentru mai târziu, spuse el. Acum 
plăcuta mea îndatorire este să vă conduc spre apartamentele 
voastre. Sunt sigur că veţi dori să vă odihniţi niţel după 
călătorie. Sunteţi, desigur, liberi să vă plimbaţi pe unde doriţi în 
palat. Şi dacă există vreun loc prin care noi nu dorim să vă 
plimbaţi, gărzile vă vor informa cu iuţeală şi cu tact. 

— Şi putem părăsi palatul? întrebă Vorbis cu răceală în glas. 

Aristocrate ridică din umeri. 

— Nu păzim intrarea decât în vremuri de război, spuse el. 
Dacă vă puteţi aduce aminte drumul, sunteţi liberi să îl folosiţi. 
Dar rătăcirile prin labirint nu sunt înțelepte, trebuie să vă 
avertizez. Strămoşii noştri erau, din păcate, foarte bănuitori şi, 
din neîncredere, au pus multe capcane; le păstrăm bine unse şi 
armate, fireşte, doar din respect pentru tradiţie. Şi acum, dacă 
poftiţi să mă urmaţi... 

Omnienii rămaseră la un loc în timp ce îl urmau pe 
Aristocrate prin palat. Erau fântâni. Erau grădini. Ici şi colo, 
grupuri de oameni stăteau fără să facă mai nimic în afară de a 
vorbi. Se părea că ephebienii nu înțelegeau prea bine 
conceptele de „înăuntru” şi „afară” - cu excepţia labirintului din 
jurul palatului, care era foarte clar în această privinţă. 

— Pericolul ne paşte la fiecare colţ, zise Vorbis încetişor. 
Orice om care rupe rândurile sau fraternizează în orice fel va 
explica acest comportament inchizitorilor. Pe îndelete. 

Brutha se uită la o femeie care umplea un urcior de la un 
izvor. Nu prea arăta a act militar. 

Avea din nou acel straniu sentiment dublu. La suprafaţă 
erau gândurile lui Brutha, care erau exact gândurile cu care 
Citadela ar fi fost de acord. Acesta era un cuib de păgâni şi de 
necredincioşi, chiar caracterul lui pământesc fiind un văl subtil 
pentru capcanele gândirii greşite şi ale ereziei. Se putea să fie 
puternic luminat de soare, dar în realitate era un loc al 
umbrelor. 

Dar în străfunduri, erau gândurile acelui Brutha care îl 
privea pe Brutha din interior... 

Vorbis arăta greşit aici. Tăios şi neplăcut. Şi orice oraş în 
care olarii nu se îngrijorau deloc atunci când bătrâni dezbrăcaţi 
şi uzi leoarcă veneau să le deseneze triunghiuri pe pereţi era un 
loc despre care Brutha voia să afle mai multe. Se simţea ca un 
urcior mare şi gol. Ce trebuie să faci cu ceva gol este să îl 
umpli. 

106 


— Îmi faci ceva? şopti el. 

În cutia lui. Om se uită la forma minţii lui Brutha. Apoi 
încercă să gândească rapid. 

— Nu, zise el şi acesta, cel puţin, era adevărul. Se mai 
întâmplase asta vreodată? 

Oare aşa fusese în primele zile? Aşa trebuie să fi fost. Totul 
era atât de înceţoşat acum. Nu îşi putea aminti gândurile pe 
care le avusese atunci, doar forma lor. Totul fusese foarte 
colorat, totul crescuse în fiecare zi - e7 crescuse în fiecare zi; 
gândurile şi mintea care le gândea se dezvoltau cu aceeaşi 
viteză. E uşor să uiţi gânduri din acele vremuri. Era ca şi când 
un foc ar fi încercat să îşi amintească forma flăcărilor sale. Dar 
senzaţia - pe asta şi-o putea aminti. 

Nu îi făcea nimic lui Brutha. Brutha şi-o făcea singur. 
Brutha începea să gândească în moduri zeieşti. Brutha începea 
să devină profet. 

Om îşi dorea să aibă pe cineva cu care să vorbească. Pe 
cineva care să înţeleagă. 

Până la urmă, aici era Ephebe, nu? Unde oamenii îşi 
câştigau traiul încercând să înţeleagă? 


Omnienii urmau să fie găzduiţi în mici odăi dispuse în jurul 
unei curţi centrale. În mijloc se afla o fântână, străjuită de un 
pâlc foarte mic de pini cu miros dulce. Soldaţii îşi dădură coate. 
Oamenii cred că soldaţii profesioniști se gândesc mult la luptă, 
dar soldaţii profesionişti serioşi se gândesc mai mult la mâncare 
şi la un loc cald de dormit, pentru că acestea sunt două lucruri 
de obicei greu de obţinut, pe când lupta apare, de regulă, tot 
timpul. 

În chilia lui Brutha era un bol cu fructe şi o farfurie cu came 
rece. Dar mai întâi lucrurile importante. Îl pescui pe Zeu din 
cutie. 

— Uite fructe, zise el. Ce sunt aceste boabe? 

— Struguri, spuse Om. Materie primă pentru vin. 

— Ai mai pomenit acest cuvânt. Ce înseamnă? 

De afară se auzi un strigăt. 

— Brutha! 

— Ăsta-i Vorbis. Trebuie să mă duc. 

Vorbis stătea în picioare în mijlocul chiliei lui. 

— Ai mâncat ceva? 

— Nu, domnule. 


107 


— Fructe şi came, Brutha. Şi azi e zi de post. Încearcă să ne 
insulte! 

— Hm. Poate că ei nu ştiu că este zi de post? se aventură 
Brutha. 

— Ignoranţa însăşi este un păcat, spuse Vorbis. 

— Osar VII, versetul 4, rosti Brutha automat. 

Vorbis zâmbi şi îl bătu pe Brutha pe umăr. 

— Eşti o carte  umblătoare,  Brutha.  Septuateuh 
pemnbulatus. 

Brutha se uită în jos la propriile sandale. 

„Are dreptate, se gândi el. Şi eu uitasem. Sau, cel puţin, nu 
voiam să îmi aduc aminte.” 

Şi apoi îşi auzi propriile gânduri venindu-i înapoi ca un 
ecou: sunt came, fructe şi pâine, atâta tot. Doar asta e. Zile de 
post şi zile de frupt. Zilele Profeţilor şi zilele de dezlegare la 
peşte... cui îi pasă? Unui Zeu a cărui singură grijă acum în 
privinţa mâncării este să fie destul de jos pentru a ajunge la ea? 

Aş vrea să nu mă mai tot bată pe umăr. 

Vorbis se întoarse cu spatele. 

— Să le reamintesc celorlalţi? spuse Brutha. 

— Nu. Fraţii noştri hirotonisiţi nu vor avea nevoie să le 
reaminteşti, desigur. Cât despre soldați— o mică îngăduinţă 
este, poate, permisă atât de departe de casă... 

Brutha se întoarse în chilia lui. 

Om era încă pe masă, zgâindu-se la pepenele galben. 

— Aproape că am comis un păcat îngrozitor, zise Brutha. 
Aproape că am mâncat fructe într-o zi în care nu e îngăduit. 

— Groaznic lucru, îngrozitor, spuse Om. Acum taie 
pepenele. 

— Dar e interzis! zise Brutha. 

— Nu, nu este, zise Om. Taie pepenele. 

— Dar mâncatul fructelor a provocat dorinţa de a invada 
lumea, spuse Brutha. 

— Nu a provocat decât flatulenţă, zise Om. Taie pepenele! 

— Mă ispiteşti! 

— Nu. lţi dau permisiunea. Dispensă specială! Taie naibii 
pepenele! _ 

— Doar un episcop sau mai mult poate da... Incepu Brutha. 
Apoi se opri. 

Om se uită urât la el. 


108 


— Da. Exact, spuse el. Şi acum taie pepenele. Tonul i se 
înmuie niţel. Dacă te face să te simţi mai bine, voi declara că 
este pâine. Intâmplarea face ca eu să fiu Zeul din această 
proximitate. Pot să îi zic cum vreau eu. E pâine. Bine? Acum taie 
naibii pepenele. 

— Pâinea, îl corectă Brutha. 

— Aşa. Şi dă-mi o felie fără seminţe în ea. 

Brutha făcu întocmai, cu luare-aminte. 

— Şi termină iute de mâncat, zise Om. 

— Ca să nu ne prindă Vorbis? 

— Pentru că trebuie să te duci să găseşti un filosof, spuse 
Om. 

Faptul că avea gura plină nu îl împiedica să-şi facă vocea 
auzită în mintea lui Brutha. 

— Ştii, pepenii cresc cu toptanul în sălbăticie. Nu mari ca 
ăsta. Nişte chestii verzi şi mici. Au coaja tare ca talpa. Nu poţi 
să-i muşti. Mi-am petrecut ani întregi mâncând frunze moarte 
pe care le-ar fi scuipat şi o capră, chiar lângă o recoltă de 
pepeni. Pepenii ar trebui să aibă coaja mai subţire. [ine minte 
asta. 

— Să găsesc un filosof? 

— Exact. Cineva care ştie să gândească. Cineva care mă 
poate ajuta să nu mai fiu broască ţestoasă. 

— Dar... Vorbis s-ar putea să mă cheme. 

— Nu faci decât să ieşi la o plimbare. Nici o problemă. Şi 
grăbeşte-te. Mai sunt şi alţi zei în Ephebe. Nu vreau să mă 
întâlnesc cu ei acum. Nu când arăt aşa. 

Brutha păru cuprins de panică. 

— Cum găsesc un filosof? spuse el. 

— Pe aici? Aş zice să arunci o piatră în baltă. 

XXX 

Labirintul din Ephebe este străvechi şi plin de o mie şi unu 
de lucruri uimitoare pe care le poţi face cu resorturi ascunse, 
cuțite tăioase ca briciul şi bolovani care se prăbuşesc. Nu există 
doar o călăuză. Sunt şase şi fiecare îşi cunoaşte drumul printr-o 
şesime din labirint. In fiecare an, au o competiţie specială, 
atunci când fac ceva reconfigurări. Se întrec între ei pentru a 
vedea cine îşi poate face sectorul chiar şi mai mortal decât 
celelalte pentru trecătorul obişnuit. Există o comisie de jurizare 
şi un mic premiu. 


109 


Cea mai mare distanţă parcursă de cineva prin labirint fără 
călăuză a fost de nouăsprezece paşi. Ei, mai mult sau mai puţin. 
Capul i s-a rostogolit încă şapte paşi, dar asta probabil că nu se 
pune. 

La fiecare punct de schimb, există o cămăruţă fără capcane. 
Ceea ce conţine este im mic clopot din bronz. Acestea sunt 
micile săli de aşteptare în care vizitatorii sunt predaţi 
următoarei călăuze. Şi, ici şi colo, făcute la înălţime, în 
acoperişul tunelului deasupra capcanelor mai ingenioase, se 
află ferestre de observaţie, căci gărzilor le place şi lor să aibă 
parte de o porţie bună de râs. 

Toate acestea îi erau străine lui Brutha, care călcă prietenos 
prin tuneluri şi coridoare fără să se gândească prea mult la asta 
şi, in cele din urmă, deschise poarta şi ieşi în aerul înserării 
târzii. 

Era înmiresmat de parfumul florilor. Moliile zbârnâiau prin 
semiîntuneric. 

— Cum arată filosofii? zise Brutha. Când nu fac baie, adică. 

— Gândesc mult, spuse Om. Caută pe cineva cu o expresie 
încordată. 

— Asta ar putea să fie doar constipaţie. 

— Păi, atât timp cât o ia filosofic... 

Oraşul Ephebe îi înconjură. Câinii lătrau. Undeva o pisică 
miorlăi. Se auzea murmurul general al sunetelor liniştitoare 
care arată că, acolo, o mulţime de oameni îşi trăiesc vieţile. 

lar apoi, undeva pe stradă, se auzi o uşă deschizându-se 
brusc şi trosnetul unei amfore măricele de vin sparte în capul 
cuiva. 

Un bătrân costeliv îmbrăcat în togă se adună de pe 
caldarâm, unde aterizase, şi se uită ameninţător la uşă. 

— Vă zic, ascultaţi-mă, un intelect limitat, bine, nu poate 
ajunge la adevărul absolut al lucrurilor prin mijlocirea 
comparaţiei, căci fiind prin natura lui indivizibil, adevărul 
exclude conceptele de „mai mult” sau „mai puţin”, astfel încât 
nimic altceva decât adevărul însuşi nu poate fi măsura exactă a 
adevărului. Nenorociţilor, spuse el. 

Cineva din clădire rosti: 

— Oh, da? Aşa zici tu. 

Bătrânul îl ignoră pe Brutha, dar desprinse cu mare 
greutate o piatră din pavaj şi o cântări în mână. 


110 


Apoi se aruncă înapoi prin cadrul uşii. Se auzi un țipăt de 
furie îndepărtat. 

— Ah. Filosofia, spuse Om. 

Brutha se uită cu grijă pe după uşă. 

În cameră, două grupuri de bărbaţi in togi foarte 
asemănători încercau să îi ţină pe doi dintre colegii lor. Este o 
scenă care se repetă de un milion de ori pe zi în barurile din 
întreg multiversul - amândoi aşa-zişii bătăuşi mârâiau şi se 
strâmbau unul la altul şi se zbăteau să scape din strânsoarea 
prietenilor lor, doar că, fireşte, nu se zbăteau prea tare, 
deoarece nu este nimic mai rău decât chiar să reuşeşti să te 
eliberezi şi să te trezeşti dintr-odată de unul singur în mijlocul 
ringului faţă în faţă cu un nebun gata să te lovească între ochi 
cu un bolovan. 

— Mda, făcu Om, asta-i filosofic, destul de sigur. 

— Dar se bat! 

— Un schimb liber de opinii, da. 

Acum, că Brutha se putu uita mai bine, observă că existau 
una sau două diferenţe intre bărbaţi. Unul avea o barbă mai 
scurtă, era foarte roşu la faţă şi agita acuzator dintr-un deget. 

— La naiba, m-a acuzat de calomnie! strigă el. 

— Ba nu! ripostă celălalt bărbat. 

— Ba da! Ba da! Spune-le ce-ai zis! 

— Uite, eu doar am sugerat, pentru a indica natura 
paradoxului, da, că dacă Xenon ephebianul a spus „Toți 
ephebienii sunt mincinoşi...” 

— Vedeţi? Vedeţi? Iar a făcut-o! 

— ... nu, nu, ascultă, ascultă... atunci, de vreme ce Xenon 
însuşi este ephebian, asta ar însemna că el însuși este un 
mincinos şi, prin urmare... 

Xenon făcu un efort hotărât de a se elibera, târându-şi pe 
podea tovarăşii filosofi disperaţi. 

— Să vezi ce-ţi trag eu ţie una, amice! 

— Scuze, vă rog? zise Brutha. 

Filosofii împietriră. Apoi se întoarseră ca să se uite la 
Brutha. Se destinseră treptat. Se auzi un cor de glasuri drese de 
jenă. 

— Sunteţi cu toţii filosofi? spuse Brutha. 

Cel numit Xenon făcu un pas înainte, aranjându-şi toga. 

— Aşa este, zise el. Suntem filosofi. Cugetăm, deci existăm. 


111 


— Existăm, repetă automat ghinionistul fabricant de 
paradoxuri. 

Xenon se răsuci pe călcâie. 

— M-am săturat până aici de tine, Ibid! urlă el. Se întoarse 
înapoi la Brutha. Existăm, deci existăm, rosti el încrezător. Asta 
e. 

Câţiva dintre filosofi se uitară unii la alţii preocupaţi. 

— Asta e destul de interesant, de fapt, zise unul dintre ei. 
Dovada existenţei noastre este chiar faptul existenţei noastre, 
asta vrei să spui? 

— Taci, făcu Xenon fără să se întoarcă. 

— Vă băteaţi? spuse Brutha. 

Adunarea de filosofi abordă diferite expresii de şoc şi 
groază. 

— Să ne batem? Noi? Suntem filosofi, zise Ibid şocat. 

— Pe cinstea mea, da, spuse Xenon. 

— Dar vă... Incepu Brutha. Xenon flutură din mână. 

— Dezbatere încinsă, preciza el. 

— Teza plus antiteza este egală cu istereza, explică Ibid. 
Testarea riguroasă a universului. Ciocanul intelectului lovind 
nicovala adevărului fundamental... 

— Taci, zise Xenon. Şi ce putem face pentru tine, tinere? 

— Întreabă-i despre zei, îl îndemnă Om. 

— Oh, vreau să aflu despre zei, spuse Brutha. Filosofii 
schimbară priviri. 

— Zei? făcu Xenon. Nu ne pierdem vremea cu zeii. Huh. Zeii 
ăştia sunt relicve ale unui sistem de credinţe demodat. 

Se auzi bubuitul tunetului pe cerul senin al serii. 

— In afară de lo cel Orb, Zeul Tunetului, continuă Xenon, 
abia schimbându-şi tonul. 

Fulgerul străpunse cerul. 

— Şi de Cubal, Zeul Focului, zise Xenon. O rafală de vânt 
zgâlţâi ferestrele. 

— Flatulus, Zeul Vânturilor, şi el e de treabă, rosti Xenon. O 
săgeată se materializă în aer şi lovi masa lângă palma lui Xenon. 

— Fedecks, Mesagerul Zeilor, unul dintre cei mai tari din 
toate timpurile, spuse Xenon. 

O pasăre îşi făcu apariţia în cadrul uşii. Sau cel puţin, arăta 
a pasăre. Avea cam un picior înălţime, era albă cu negru, cu un 
cioc coroiat şi o expresie care sugera că, de orice s-ar fi temut 
să i se întâmple vreodată, i se întâmplase deja. 


112 


— Ce-i asta? zise Brutha. 

— Un pinguin, auzi glasul lui Om în capul lui. 

— Patina, Zeița înţelepciunii? Una dintre cele mai bune, 
spuse Xenon. 

Pinguinul cârâi la el şi dispăru legănându-se în întuneric. 

Filosofii păreau foarte jenaţi. Apoi Ibid zise: 

— Fooigol, Zeul Avalanşelor? Unde e linia zăpezii? 

— La două sute de mile distanţă, spuse cineva. 

Aşteptară. Nu se întâmplă nimic. 

— Relicve ale unui sistem demodat, zise Xenon. 

Un zid de moarte albă şi îngheţată nu apăru nicăieri în 
Ephebe. 

— O simplă personificare fără minte a unei forţe a naturii, 
spuse unul dintre filosofi, cu glas mai tare. Cu toţii păreau să se 
simtă mai bine din această cauză. 

— Slăvire primitivă a naturii. 

— N-aş da doi bani pe el. 

— O simplă raţionalizare a necunoscutului. 

— Ha! O invenţie isteaţă, un baubau pentru a-i speria pe cei 
slabi şi proşti! 

Vorbele îi veniră pe limbă lui Brutha. Nu se putu abţine. 

— Întotdeauna e aşa de frig? zise el. Mi s-a părut foarte 
răcoare în timp ce veneam aici. 

Filosofii se depărtară cu toţii de Xenon. 

— Totuşi, dacă se poate spune ceva despre Foorgal, rosti 
Xenon, este că e un zeu foarte înţelegător. Îi place şi lui o glumă 
ca oricărui... om. 

Privi iute în ambele părţi. După o vreme, filosofii se 
destinseră şi părură să uite cu totul de Brutha. 

Şi doar acum avu el cu adevărat timp să studieze încăperea. 
Nu mai văzuse o tavernă în viaţa lui, dar asta era. Barul se 
întindea de-a lungul uneia dintre laturile camerei. În spatele lui, 
se aflau acareturile obişnuite ale unui bar ephebian - stivele de 
urcioare cu vin, stelajele cu amfore şi imaginile voioase ale 
fecioarelor vestale pe cartonaşe de la alune sărate şi came de 
capră afumată, prinse acolo in speranţa că într-adevăr existau 
pe lume oameni care ar fi cumpărat salivând tot mai multe 
pachete de alune pe care nu le doreau doar pentru a se uita la 
un sfârc din carton. 

— Ce-s toate chestiile astea? şopti Brutha. 

— Eu de unde să ştiu? zise Om. Lasă-mă să ies, ca să văd. 


113 


Brutha deschise cutia şi scoase ţestoasa. Un ochi urduros 

se uită in jur. 

— Oh. Taverna obişnuită, spuse Om. Bun. Vreau şi eu o 
farfurioară din ce beau ei. 

— O tavernă? Un loc unde se bea alcool? 

— Îmi doresc foarte mult ca aceasta să fie situaţia, da. 

— Dar... dar... Septuateuhul, nu mai puţin de şaptesprezece 
ori, ne conjură foarte vehement să ne abţinem... 

— Să mă baţi şi nu ştiu de ce, zise Om. Íl vezi pe omul ăla 
care curăţă cănile? li zici: „Dă-mi 0...” 

— Dar prosteşte mintea Omului, spune Profetul Osar. Şi... 

— E ultima oară când îţi zic! Nu am spus aşa ceva! Acum 
vorbeşte cu omul ăla! 

De fapt, omul îi vorbi lui Brutha. Apăru ca prin farmec de 
cealaltă parte a barului, încă ştergând o cană. 

— "Seara, domnule, zise el. Ce să fie? 

— Aş dori un pahar cu apă, vă rog, spuse Brutha, foarte 
hotărât. 

— Şi ceva pentru ţestoasă? 

— Vin! rosti glasul lui Om. 

— Nu ştiu, zise Brutha. Ce beau broaştele țestoase de 
obicei? 

— De regulă, cele pe care le avem aici primesc o picătură de 
lapte cu nişte pâine in el, spuse barmanul. 

— Aveţi multe țestoase? zise Brutha tare, încercând să 
acopere ţipetele furioase ale lui Om. 

— Oh, testoasa obişnuită este un animal filosofic foarte 
folositor. Intrece săgeți metaforice, bate iepuri la curse... foarte 
utilă. 

— Ăă... nu am bani, spuse Brutha. 

Barmanul se aplecă spre el. 

— Uite ce, zise el. Declivit tocmai a plătit un rând. Nu o să 
se supere. 

— Pâine şi lapte? 

— Oh. Mulţumesc. Mulţumesc foarte mult. 

— Oh, avem parte de tot felul de oameni pe aici, spuse 
barmanul, lăsându-se pe spate. Stoici. Cinici. Mari băutori, 
cinicii. Epicurieni. Stocastici. Anamaxandriţi. Epistemologi. 
Peripatetici. Sinoptici. De toate felurile. Intotdeauna zic - luă 
altă cană şi începu să o şteargă - e nevoie de tot felul pe lumea 
asta. 


114 


— Pâine şi lapte! strigă Om. O să-mi simţi mânia pentru 
asta, bine? Acum întreabă-l despre zei! 

— Spune-mi, zise Brutha sorbind din cana lui cu apă, ştie 
vreunul dintre ei ceva despre zei? 

— Pentru asta ai nevoie de un preot, rosti barmanul. 

— Nu, adică despre... ce sunt zeii... cum au apărut... chestii 
din astea, spuse Brutha, încercând să înţeleagă felul ciudat de a 
purta o conversaţie al barmanului. 

— Zeilor nu le place aşa ceva, zise barmanul. Avem parte de 
asta aici în unele seri, când cineva a băut prea mult. Speculaţii 
cosmice dacă zeii există cu adevărat. In clipa următoare, un 
fulger trece prin acoperiş cu un bilet legat de el pe care scrie 
„Da, existăm” şi ne alegem cu o pereche de sandale din care 
iese fum. Cu chestii din astea, piere tot interesul pentru 
speculaţia metafizică. 

— Nici măcar pâine proaspătă, mormăi Om, cu nasul în 
farfurioara lui. 

— Nu, ştiu foarte bine că zeii există, spuse Brutha iute. 
Vreau doar să aflu mai multe despre... ei. 

Barmanul ridică din umeri. 

— Atunci ţi-aş fi recunoscător dacă nu ai sta lângă nimic de 
valoare, zise el. Totuşi, toate vor fi la fel peste o sută de ani. Luă 
altă cană şi începu să o lustruiască. 

— Eşti filosof? spuse Brutha. 

— Te molipseşti după o vreme, zise barmanul. 

— Laptele ăsta e vechi, spuse Om. Cică Ephebe e o 
democraţie. Laptele ăsta ar trebui lăsat să voteze. 

„__— Nu cred, rosti Brutha cu grijă, că voi găsi aici ce doresc. 
Aă, domnule Vânzător de Băutură? 

— Da? 

— Ce era acea pasăre care a intrat când a fost pomenită 
Zeița - gustă cuvântul neobişnuit - înţelepciunii? 

— E o mică problemă aici, zise barmanul. E cam jenant. 

— Scuze? 

— A fost, spuse barmanul, un pinguin. 

— Deci e un fel de pasăre înţeleaptă? 

— Nu. Nu prea, zise barmanul. Nu e cunoscută pentru 
înţelepciunea ei. E a doua cea mai ameţită pasăre din lume. 
Cică poate să zboare doar sub apă. 

— Atunci de ce... 


115 


— Nu ne place să vorbim despre asta, spuse barmanul. Îi 
deranjează pe oameni. Să-l ia naiba de sculptor, adăugă el 
pentru sine. 

În celălalt capăt al barului, filosofii se luaseră iar la bătaie. 

Barmanul se aplecă în faţă. 

— Dacă nu ai bani, zise el, nu cred că o să primeşti prea 
mult ajutor. Vorba nu e ieftină pe aici. 

— Dar ei tocmai... începu Brutha. 

— Sunt cheltuielile pe săpun şi apă, pentru început. 
Prosoape. Bureţi. Lufe. Pietre ponce. Săruri de baie. Se adună. 

Se auzi un bolborosit din farfurioară. Capul şiroind de lapte 
al lui Om se întoarse spre Brutha. 

— Nu ai bani deloc? spuse el. 

— Nu, zise Brutha. 

— Păi, trebuie să găsim un filosof, spuse ţestoasa sec. Eu nu 
pot să gândesc şi tu nu ştii cum. Trebuie să găsim pe cineva 
care o face tot timpul. 

— Desigur, ai putea încerca la bătrânul Didactilos, zise 
barmanul. E cât de ieftin se poate. 

— Nu foloseşte săpun scump? 

— Cred că se poate spune, fără teama de a fi contrazis, rosti 
barmanul cu solemnitate, că nu foloseşte nici un fel de săpun, în 
nici un fel. 

— Oh. Bine. Mulţumesc, zise Brutha. 

— Întreabă-l unde stă omul ăsta, îi ordonă Om. 

— Unde îl pot găsi pe domnul Didactilos? spuse Brutha. 

— În curtea palatului. Lângă Bibliotecă. Nu ai cum să nu îl 
găseşti. Urmează-ţi nasul. 

— Tocmai am venit... zise Brutha, dar vocea lui interioară îi 
suflă să nu îşi termine propoziţia. Atunci noi o să plecăm. 

— Să nu-ţi uiţi broasca ţestoasă, spuse barmanul. Poţi să 
scoţi o masă pe cinste dintr-una ca asta. 

— Preface-ţi-s-ar vinul în apă! ţipă Om. 

— O să se prefacă? zise Brutha când ieşiră în noapte. 

— Nu. 

— Mai spune-mi o dată. Mai exact de ce căutăm noi un 
filosof? întrebă Brutha. 

— Vreau să îmi recapăt puterea, zise Om. 

— Dar toată lumea crede în tine! 


116 


— Dacă ar fi crezut în mine, ar fi putut să îmi vorbească. Aş 
fi putut vorbi cu ei. Nu ştiu ce s-a întâmplat. Nimeni nu slăveşte 
alţi zei în Omnia, nu? 

— Nu li s-ar permite, spuse Brutha. Chiziţia s-ar ocupa de 
asta. 

— Mda. E greu să îngenunchezi dacă nu ai genunchi. 

Brutha se opri in mijlocul străzii goale. 

— Nu te înţeleg! 

— Nici nu trebuie. Căile zeilor nu ar trebui să poată fi 
înţelese de oameni. 

— Chiziţia ne ţine pe calea adevărului! Chiziţia lucrează 
pentru slava Bisericii! 

— Şi tu crezi asta, nu? zise ţestoasa. 

Brutha căută şi descoperi că siguranţa dezertase. Căscă 
gura şi o închise, dar nu existau cuvinte de spus. 

— Haide, făcu Om, cât de blând era în stare. Hai să ne 
întoarcem. 


În miezul nopţii. Om se trezi. Din patul lui Brutha se auzeau 
zgomote. 

Brutha se ruga iar. _ 

Om ascultă curios. Îşi amintea rugăciunile. Odată, fuseseră 
o grămadă. Atât de multe, încât nu putea desluşi o rugăciune 
individuală, chiar dacă ar fi avut chef, dar asta nu conta, pentru 
că ceea ce conta era uriaşul murmur cosmic a mii de minţi care 
credeau, care se rugau. Oricum, nu merita să asculţi vorbele. 

Oamenii! Trăiau într-o lume în care iarba continua să fie 
verde, soarele răsărea în fiecare zi şi florile se transformau 
regulat în fructe şi pe ei ce îi impresiona? Statuile care 
plângeau. Şi vinul făcut din apă! Un simplu efect tunel cuantic, 
care s-ar fi întâmplat oricum dacă ai fi fost pregătit să aştepţi un 
catralion de ani. De parcă transformarea luminii soarelui în vin, 
prin intermediul viţelor şi al strugurilor, al timpului şi al 
enzimelor nu era de o mie de ori mai impresionanta şi se 
întâmpla tot timpul... 

Ei, acum nu mai era in stare să facă nici cel mai simplu 
dintre trucurile de zeu. Fulgere care aveau cam acelaşi efect ca 
al scânteii făcute de blana unei pisici şi nu prea puteai trăsni pe 
cineva cu unul dintre astea. Trăsnise bine şi tare la vremea lui. 
Acum mai putea doar să meargă prin apă şi să îl hrănească pe 
Ales. 


117 


Rugăciunea lui Brutha era un ton slăbuţ într-o lume a 
tăcerii. 

Om aşteptă până când novicele amuţi iar şi apoi îşi întinse 
picioarele şi ieşi afară, legănându-se într-o parte şi în alta, în 
lumina răsăritului. 


Ephebienii mergeau prin curţile palatului, aproape 
înconjurându-i pe omnieni, dar nu chiar, în felul unei escorte 
pentru prizonieri. 

Brutha observă că Vorbis fierbea de furie. O mică venă 
dintr-o parte a frunţii chele a inchizitorului zvâcnea. 

De parcă ar fi simţit ochii lui Brutha aţintiţi asupra lui, 
Vorbis îşi întoarse capul. 

— Pari neliniştit în această dimineaţă, Brutha, zise el. 

— Scuze, domnule. 

— Pari să te uiţi in fiecare colţ. Ce te aştepţi să descoperi? 

— Oh. Sunt doar interesat, stăpâne. Totul este nou. 

— Toată această aşa-zisă înţelepciune a Ephebei nu face nici 
cât un rând din cel mai neimportant paragraf din Septuateuh, 
spuse Vorbis. 

— Nu se poate să studiem lucrările necredincioşilor pentru 
a fi mai atenţi la căile ereziei? zise Brutha surprins de sine 
însuşi. 

— Ah. Un argument persuasiv, Brutha, şi unul pe care 
inchizitorii l-au auzit de multe ori, chiar dacă ceva cam neclar în 
multe dăţi. 

Vorbis se uită urât la ceafa lui Aristocrate, care conducea 
grupul. 

— Este doar un mic pas de la a asculta erezii la a pune la 
îndoială adevărul întemeiat, Brutha. Adesea erezia este 
fascinantă. Aici se ascunde pericolul ei. 

— Da, stăpâne. 

— Ha! Şi nu doar că sculptează statui interzise, dar nici 
măcar nu sunt în stare să o facă aşa cum trebuie! 

Brutha nu era un expert, dar chiar şi el trebuia să fie de 
acord că era adevărat. Acum, când ineditul lor dispăruse, 
statuile care decorau fiecare nişă din palat chiar arătau ca şi 
cum ar fi fost prost făcute. Brutha era destul de sigur că tocmai 
trecuse pe lângă una care avea două mâini stângi. O alta avea o 
ureche mai mare decât cealaltă. Nu că ar fi vrut cineva să 


118 


sculpteze zei urâţi. În mod limpede se dorise ca statuile să fie 
atractive. Dar sculptorul nu fusese prea bun. 

— Femeia de acolo pare să ţină un pinguin în braţe, spuse 
Vorbis. 

— Patina, Zeița înţelepciunii, zise Brutha automat şi apoi îşi 
dădu seama de gafă. Eu, ăă, am auzi pe cineva pomenind de ea, 
adăugă el. 

— Chiar aşa. Şi ce auz deosebit de bun trebuie să ai, spuse 
Vorbis. 

Aristocrate se opri în faţa unei intrări impresionante şi făcu 
semn din cap grupului. 

— Domnilor, zise el. Tiranul vă va primi acum. 

— Îţi vei aduce aminte tot ce se spune, şopti Vorbis. 

Brutha dădu din cap aprobator. 

Uşile se deschiseră. 

În toată lumea existau conducători cu titluri ca Slăvitul, 
Supremul şi înălţimea Sa Ceva sau Altceva. Doar într-o mică 
ţărişoară conducătorul era ales de oameni, care îl puteau 
îndepărta oricând doreau - şi îl numeau Tiran. 

Ephebienii credeau că fiecare om trebuia să aibă dreptul de 
a votat. La fiecare cinci ani, cineva era ales pentru a fi Tiran, cu 
condiţia să poată dovedi că era cinstit, inteligent, cu bun simţ şi 
de încredere. Imediat după ce era ales, fireşte, era evident 
pentru toată lumea că era un nebun criminal şi complet 
desprins de punctul de vedere al filosofului obişnuit de pe 
stradă, care caută un prosop. lar apoi, cinci ani mai târziu, 
alegeau un altul la fel ca el şi chiar era uimitor cum oamenii 
inteligenţi continuau să facă aceleaşi greşeli. 

Candidaţii la Tiranie erau aleşi prin punerea unor biluţe 
negre sau albe în diferite urne, dând naştere astfel unui 
binecunoscut comentariu despre politică. 

Tiranul era un bărbat mic şi gras cu picioare subţiri, dând 
oamenilor impresia unui ou care se clocea cu susul în jos. Şedea 
singur în mijlocul podelei din marmură, pe un jilţ înconjurat de 
suluri şi bucățele de hârtie. Picioarele nu îi atingeau marmura şi 
avea faţa roz. 

Aristocrate îi şopti ceva la ureche. Tiranul îşi ridică privirea 
din hârţoage. 


6 Numai să nu fie sărac, străin sau descalificat pe motivul de a fi 
nebun, uşuratic sau femeie. 
119 


— Ah, delegaţia omniană, spuse el şi un zâmbet îi trecu 
fugar pe faţă, precum ceva mic ţâşnind peste o piatră. Vă rog să 
luaţi loc, cu toţii. 

Cobori iar privirea. 

— Sunt diaconul Vorbis din Chiziţia Citadelei, zise Vorbis cu 
răceală. 

Tiranul ridică privirea şi îi oferi un alt surâs ca o şopârlă. 

— Da, ştiu, spuse el. Îţi câştigi pâinea torturând oameni. Te 
rog să iei loc, domnule diacon Vorbis. Şi tânărul tău prieten 
dolofan care pare să caute ceva. Şi restul. Intr-o clipă vor veni 
nişte tinere femei cu struguri şi altele. Chestia asta se întâmplă 
de obicei. De fapt, e foarte greu de oprit. 

În faţa jilţului Tiranului erau bănci. Onmienii se aşezară. 
Vorbis rămase în picioare. 

Tiranul dădu din cap. 

— Cum doreşti, zise el. 

— Este intolerabil! sări Vorbis. Am fost trataţi... 

— Mult mai bine decât ne-aţi fi tratat voi pe noi, spuse 
Tiranul cu blândeţe. Stai în picioare sau şezi, domnule, 
deoarece aici este Ephebe şi poţi să stai chiar şi in cap din 
partea mea, dar nu te aştepta să cred că dacă eu aş fi venit, 
căutând pace în Citadela ta, aş fi fost încurajat să fac 
altceva decât să mă târăsc pe ce mi-ar mai fi rămas din stomac. 
Stai jos sau în picioare, domnule, dar taci. Aproape am terminat. 

— Ce să termini? zise Vorbis. 

— Tratatul de pace, spuse Tiranul. 

— Dar despre asta am venit să discutăm, zise Vorbis. 

— Nu, spuse Tiranul. Şopârla fugi iar. Asta ai venit să 
semnezi. 


Om inspiră adânc şi se împinse înainte. 

Era o scară destul de abruptă. Simţea fiecare treaptă pe 
măsură ce cădea pe ele, dar cel puţin ajunse jos în picioare. 

Se pierduse, dar a te pierde în Ephebe era de preferat faţă 
de a te pierde în Citadelă. Cel puţin aici nu existau beciuri la 
vedere. 

Biblioteca, biblioteca, biblioteca. 

Exista o bibliotecă şi în Citadelă, îi spusese Brutha. I-o 
descrisese, aşa că Om avea o idee despre ce căuta. 

Trebuia să fie o carte în ea. 


120 


Negocierile de pace nu mergeau bine. 

— Voi ne-aţi atacat! zise Vorbis. 

— Eu aş numi-o apărare preventivă, spuse Tiranul. Am văzut 
ce s-a întâmplat cu Istanzia, Betrek şi Ushistan. 

— Au văzut adevărul lui Om! 

— Da, zise Tiranul. Credem că l-au văzut, în final. 

— Şi acum sunt mândri membri ai Imperiului. 

— Da, spuse Tiranul. Credem că sunt. Dar dorim să ni-i 
amintim aşa cum erau. Înainte să le trimiţi epistolele tale, care 
pun minţile oamenilor In lanţuri. 

— Care pun picioarele oamenilor pe drumul corect, zise 
Vorbis. 

— Epistole-lanţ, zise Tiranul. Epistola-lanţ către Ephebieni. 
Uitaţi-vă Zeii. Fiţi Subjugaţi. Invăţaţi Să Vă Fie Frică. Nu rupeţi 
lanţul - ultimul popor care a făcut-o s-a trezit într-o dimineaţă 
cu cincizeci de mii de oameni înarmaţi în bătătură. 

Vorbis dădu înapoi. 

— De ce vă temeţi? spuse el. Aici, în deşertul vostru, cu... 
zeii voştri? Nu de faptul că, în adâncul sufletelor voastre, ştiţi că 
zeii voştri sunt la fel de mişcători ca şi nisipul vostru? 

— Oh, da, zise Tiranul. Ştim asta. Acest fapt a fost 
întotdeauna un punct în favoarea lor. Ştim despre nisip. Iar Zeul 
vostru e o piatră - şi ştim despre pietre. 


Om mergea greoi pe o alee pietruită, rămânând în umbre 
cât mai mult posibil. 

Se părea că erau o mulţime de curţi. Se opri în locul în care 
aleea se deschidea în încă una dintre ele. 

Se auzeau voci. În principal, o voce, arţăgoasă şi ascuţită. 

Acesta era filosoful Didactilos. 

Deşi unul dintre cei mai citați şi mai îndrăgiţi filosofi din 
toate timpurile, Didactilos din Ephebe nu reuşise să-şi atragă 
respectul colegilor săi filosofi. Li se părea că nu avea stofă de 
filosof. Nu făcea baie destul de des sau, altfel spus, deloc. Şi 
filosofa despre lucruri nepotrivite. Şi era interesat de lucruri 
nepotrivite. Lucruri periculoase. Alţi filosofi puneau întrebări 
ca: Frumuseţea Este Adevăr şi Adevărul Este Frumuseţe? şi: 
Este Realitatea Creată de Privitor? Dar Didactilos ridicase 
faimoasa ghicitoare filosofică: „Da, Dar Ce înseamnă Totul Cu 
Adevărat, Atunci, Când Mergi La Sursă, Adică într-adevăr! 


121 


Filosofia lui era un amestec de trei şcoli faimoase - cinicii, 
stoicii şi epicurienii - şi le însuma pe toate trei în faimoasa lui 
frază: „Nu poţi să ai încredere în nici un afurisit mai mult decât 
poţi să-l arunci şi nu poţi să faci nimic pentru asta, aşa că hai să 
bem ceva. Eu vreau dublu, dacă plăteşti tu. Mulţumesc. Şi o 
punguţă de alune. Aia are sânul stâng aproape descoperit, ha? 
Încă două punguţe, atunci!” 

Mulţi oameni citaseră din faimoasele lui Meditaţii: 

„E o lume bătrână şi sucită, da. Dar trebuie să râzi, nu? NU 
Illegitimo Carbonindum e ce zic eu. Experții nu ştiu totul. 
Totuşi, unde am ajunge dacă am fi toţi la fel?” 

Om se târî mai aproape de voce, trecând de colţul zidului, 
astfel încât să poată vedea într-o curte mică. 

Sprijinit de zidul opus era un butoi foarte mare. Diferite 
gunoaie din jurul lui - amfore de vin sparte, oase roase şi două 
cocioabe făcute din scânduri negeluite sprijinite unele de altele 
- sugerau că aceasta era casa cuiva. lar această impresie era 
întărită de semnul scris cu cretă pe o scândură şi prins de zid 
deasupra butoiului. 

Acesta spunea: 


DIDACMOS şi Nepotul 
Filosofi Practici 
Nici o propunere nu e prea mare 
„Noi putem gândi în locul dumneavoastră” 


Preţuri speciale după 6 p.m. 
Axiome proaspete în fiecare zi 


În faţa butoiului, un bărbat scund într-o togă care trebuie că 
fusese odată albă, în acelaşi fel în care odată toate continentele 
trebuie că au fost unite, îl lovea cu piciorul pe altul care era la 
pământ. 

— Leneş nenorocit! 

Tânărul se ridică în capul oaselor. 

— Zău, unchiule... 

— Lipsesc o jumătate de oră şi tu adormi în mijlocul trebii! 

— Ce treabă? Nu am mai avut nimic de când a venit domnul 
Piloxi, fermierul, săptămâna trecută... 


122 


— De unde ştii tu? De unde ştii? în timp ce sforăiai, zeci de 
oameni ar fi putut să treacă pe aici, toţi căutând o filosofie 
personală! 

— ... şi el a plătit în măsline. 

— Cred că o să iau un preţ bun pe măslinele alea! 

— Sunt râncede, unchiule... 

— Prostii! Ai zis că sunt verzi! 

— Da, dar ar trebui să fie negre. 

În umbre, capul ţestoasei se mişca într-o parte şi alta, ca al 
unui spectator la un meci de tenis. 

Tânărul se ridică în picioare. 

— Doamna Bilaxis a venit azi de dimineaţă, spuse el. A zis că 
proverbul pe care l-ai făcut pentru ea săptămâna trecută nu mai 
merge. 

Didactilos se scărpină în cap. 

— Care era ăsta? făcu el. 

— l-ai dat „Cel mai întuneric e întotdeauna înainte de 
răsărit”. 

— N-are nimic. E o filosofic al naibii de bună. 

— A zis că nu s-a simţit mai bine. Oricum, a spus că a stat 
trează toată noaptea din cauză că o durea piciorul şi că a fost 
destulă lumină înainte de răsărit, aşa că nu e adevărat. Şi 
piciorul tot i-a amorţit. Aşa că i l-am schimbat cu „Totuşi, îţi 
prinde bine să râzi”. 

Didactilos se însenină niţel. 

— Eh, l-ai schimbat pe ăsta? 

— A zis că o să îl încerce. Mi-a dat un calamar uscat întreg 
pe el. A zis că arăt de parcă aş avea nevoie să fiu hrănit. 

— Da? începi să prinzi. În orice caz, problema prânzului s-a 
rezolvat. Vezi, Urn? Ţi-am spus eu că o să meargă dacă ne ţinem 
de treabă. 

— Nu mi se pare că un calamar uscat şi o cutie de măsline 
unsuroase este cine ştie ce profit, maestre. Nu pentru două 
săptămâni de gândit. 

— Am primit trei oboli pentru că am făcut proverbul ăla 
pentru bătrânul Grillos, cavaful. 

— Ba nu. L-a adus înapoi. Nevestei lui nu i-a plăcut 
culoarea. 

— Şi i-ai dat banii înapoi? 

— Da. 

— Ce, toţi? 

123 


— Da. 

— Nu se poate aşa ceva. Nu după ce a uzat cuvintele. Care 
era? 

— „Corbul înţelept ştie în ce direcţie arată cămila”. 

— Am muncit mult la ăsta. 

— A zis că nu îl înţelege. 

— Nici eu nu înţeleg căvăfia, dar recunosc o pereche bună 
de sandale când o port. 

Om clipi din singurul său ochi. Apoi se uită la formele 
minţilor din faţa lui. 

Cel numit Urn se părea că era nepotul şi avea o minte destul 
de obişnuită, chiar dacă avea prea multe cercuri şi unghiuri în 
ea. Dar mintea lui Didactilos bolborosea şi sclipea ca o oală 
plină cu ţipari electrici clocotind. Om nu văzuse niciodată aşa 
ceva. Gândurilor lui Brutha le lua eoni să alunece la locul lor, 
era ca şi cum te-ai fi uitat la ciocnirea munţilor, gândurile lui 
Didactilos se alergau unele pe altele cu un vâjâit. Nu era de 
mirare că avea chelie. Părul i-ar fi luat foc din interior. 

Om găsise un gânditor. 

Şi încă unul ieftin, din câte se părea. 

Se uită la zidul din spatele butoiului. Mai departe era o 
scară impresionantă din marmură care ducea la nişte porţi din 
bronz, iar deasupra acestora, scris din litere metalice bătute în 
piatră, era cuvântul LIBRVM. 

Pierduse prea multă vreme uitându-se. Mâna lui Um se 
strânse pe carapacea lui şi auzi glasul lui Didactilos spunând: 

— Hei... poţi să scoţi o masă pe cinste dintr-una din astea... 


Brutha se făcuse mic. 

— Ne-aţi omorât solul cu pietre! strigă Vorbis. Un om 
neînarmat! 

— Şi-a căutat-o singur, zise Tiranul. Aristocrate a fost de 
faţă. Îţi va povesti el. 

Bărbatul înalt dădu aprobator din cap şi se ridică în 
picioare. 

— Prin tradiţie, oricine poate să vorbească în piaţă, începu 
el. 

— Şi să fie bătut cu pietre? întrebă Vorbis. 

Aristocrate ridică o mână. 


124 


— Ah, zise el, oricine poate spune ce doreşte în piaţă. 
Totuşi, mai avem o tradiţie, numită ascultare liberă. Din păcate, 
atunci când oamenilor nu le place ce aud, devin cam... nervoși. 

— Şi eu am fost acolo, rosti un alt sfetnic. Preotul tău a 
început să vorbească şi la început totul a fost bine, pentru că 
oamenii râdeau. lar apoi a spus că Om este singurul Zeu 
adevărat şi toată lumea a amuţit. După care a răsturnat o 
statuie a lui Tuvelpit, Zeul Vinului. Atunci a dat de bucluc. 

— Încerci să îmi spui că a fost lovit de trăsnet? zise Vorbis. 

Nu mai striga. Avea glasul egal, fără pasiune. Lui Brutha îi 
veni în minte gândul că aşa vorbesc exchizitorii. Când 
inchizitorii au terminat, vorbesc exchizitorii... 

— Nu. De o amforă. Vezi tu, Tuvelpit era în mulţime. 

— Şi să loveşti oameni cinstiţi e considerată o purtare 
cuviincioasă pentru un zeu, nu? 

— Misionarul tău afirmase că oamenii care nu cred în Om 
vor suferi pedepse fără de sfârşit. Trebuie să îţi spun că 
mulţimii i s-a părut nepoliticos. 

— Aşa că au aruncat cu pietre in el... 

— Nu multe. Nu i-au rănit decât mândria. Şi doar după ce 
au rămas fără legume. 

— Au aruncat legume? 

— Nu au mai găsit ouă. 

— Şi când am venit să protestăm... 

— Sunt sigur că şaizeci de corăbii înseamnă mai mult decât 
un protest, zise Tiranul. Şi te-am avertizat, Lord Vorbis. 
Oamenii găsesc în Ephebe ceea ce caută. Vor mai fi atacuri pe 
coasta voastră. Vă vom hărţui corăbiile. Dacă nu semnaţi. 

— Şi trecerea prin Ephebe? spuse Vorbis. 

Turnul surâse. 

— Prin deşert? Domnule, dacă poţi traversa deşertul, sunt 
sigur că te poţi duce oriunde. 

Tiranul îşi luă privirea de la Vorbis şi o îndreptă spre cer, 
care se vedea printre coloane. 

— lar acum văd că se apropie amiaza, spuse el. Şi începe să 
fie cald. Fără îndoială, vei dori să discuţi... uh... propunerile 
noastre cu însoțitorii tăi. Imi permiţi să sugerez să ne întâlnim 
din nou la apus? 

Vorbis păru să se gândească niţel. 

— Cred, zise el in cele din urmă, că deliberările noastre ar 
putea dura mai mult. Să spunem... mâine-dimineaţă? 


125 


Tiranul dădu aprobator din cap. 

— Cum doreşti. Între timp, palatul vă stă la dispoziţie. Avem 
multe temple frumoase şi lucrări de artă, dacă doreşti să le 
cercetezi. Când doriţi să mâncaţi, spuneţi-i celui mai apropiat 
sclav. 

— Sclav este un cuvânt ephebian. În Om nu avem nici o 
vorbă pentru sclav, zise Vorbis. 

— Aşa am auzit, spuse Tiranul. Bănuiesc că nici peştii nu au 
nici o vorbă pentru apă. Zâmbi iar în acel fel trecător. Şi mai 
sunt băile şi Biblioteca, desigur. Multe privelişti frumoase. 
Sunteţi oaspeţii noştri. 

Vorbis făcu o plecăciune. 

— Mă rog, zise el, ca într-o zi să fii şi tu oaspetele meu. 

— Şi ce mai privelişti voi vedea eu, spuse Tiranul. 

Brutha se ridică, răsturnând banca şi îmbujorându-se de 
ruşine. 

Se gândi: au minţit despre fratele Murduck. Aproape că l-au 
omorât în bătaie şi au mers până la capăt biciuindu-l. Şi fratele 
Nhumrod a zis că a văzut trupul şi că era adevărat. Doar pentru 
că a vorbit! Oamenii care fac aşa ceva merită... pedeapsă. Şi ţin 
sclavi. Oameni obligaţi să muncească împotriva voinţei lor. 
Oameni trataţi ca animalele. Şi chiar îi spun conducătorului lor 
Tiran. 

Şi de ce nu e nimic din astea exact ce pare? 

De ce nu cred o iotă? 

De ce ştiu că nu este adevărat? 

Şi ce a vrut să spună cu peştii care nu au nici o vorbă pentru 
apă? 


Omnienii fură pe jumătate escortaţi, pe jumătate conduşi 
înapoi la locuinţa lor. În chilia lui Brutha, un alt castron cu 
fructe aştepta pe masă, cu ceva mai mult peşte şi o bucată de 
pâine. 

Mai era şi un om, care mătura podeaua. 

— Hm, făcu Brutha. Eşti sclav? 

— Da, stăpâne. 

— Cred că e îngrozitor. 

Bărbatul se sprijini în mătură. 

— Aşa e. E îngrozitor. Foarte îngrozitor. Ştii că nu primesc 
decât o singură zi liberă pe săptămână? 


126 


Brutha, care nu auzise niciodată vorbele „zi liberă” şi care, 
in orice caz, nu era familiarizat cu acest concept, dădu nesigur 
din cap. 

— De ce nu fugi? zise el. 

— Oh, am făcut asta, spuse sclavul. Am fugit în Tsort, odată. 
Nu prea mi-a plăcut. M-am întors. Totuşi, fug câte douăzeci de 
zile în Djelibeybi în fiecare iarnă. 

— Eşti adus înapoi? zise Brutha. 

— Ha! făcu sclavul. Nu. Aristocrate ăsta e un scârţar ce nu 
ai mai văzut. Trebuie să mă întorc singur. Să mă rog de corăbii 
să mă ia fără bani, chestii din astea. 

— Chiar te întorci? 

— Da. E frumos să faci vizite peste hotare, dar n-ai vrea să 
trăieşti acolo. Oricum, mai am doar patru ani ca sclav şi după 
aia sunt liber. Când eşti liber, poţi să votezi. Şi să ai sclavi. 

Faţa îi strălucea de efortul de a-şi aminti în timp ce enumera 
pe degete. 

— Sclavii primesc trei mese pe zi, dintre care cel puţin una 
are came. Şi o zi liberă pe săptămână. Şi două săptămâni de 
permisie de a fugi pe an. Şi eu nu curăț cuptoare şi nu ridic 
greutăţi şi port discuţii alese doar cu programare. 

— Da, dar nu eşti liber, zise Brutha, dintr-odată curios fără 
să vrea. 

— Care-i diferenţa? 

— Ăă... nu primeşti zile libere. Brutha se scărpină în cap. Şi 
ai o masă mai puţin. 

— Zău? Atunci cred că mă lipsesc de libertate, mersi. 

— Ăă... ai văzut vreo ţestoasă pe aici? spuse Brutha. 

— Nu. Şi am curăţat chiar şi sub pat. 

— Ai văzut vreuna azi? 

— Vrei una? Poţi să scoţi o masă... 

— Nu. Nu. E în regulă... 

— Brutha! 

Era vocea lui Vorbis. Brutha ieşi repede în curte şi intră în 
chilia acestuia. 

— Ah, Brutha. 

— Da, domnule? 

Vorbis şedea pe podea cu picioarele încrucişate, uitându-se 
fix la perete. 

— Eşti un tânăr care vizitează un loc nou, spuse Vorbis. 
Fără îndoială că doreşti să vezi multe. 


127 


— Da? făcu Brutha. 

Vorbis folosea iar vocea de exchizitor - un glas egal şi 
monoton, o voce ca o fâşie de oţel tocit. 

_ — Poţi merge oriunde doreşti. Vezi lucruri noi, Brutha. 
Invaţă tot ce poţi. Eşti ochii şi urechile mele. Şi memoria mea. 
Invaţă despre acest loc. 

— Aă. Chiar aşa, domnule? 

— Ai băgat cumva de seamă că nu sunt atent la ce vorbesc, 
Brutha? 

— Nu, domnule. 

— Pleacă. Umple-te. Şi să fii înapoi până la apus. 

— Ăă. Chiar şi Biblioteca? zise Brutha. 

— Ah? Da, Biblioteca. Biblioteca pe care o au aici. Fireşte. 
Plină de cunoştinţe inutile, periculoase şi diavoleşti. O văd cu 
ochii minţii, Brutha. Poţi să-ţi închipui aşa ceva? 

— Nu, Lord Vorbis. 

— Inocenta îţi este pavăză, Brutha. Nu. Te rog să te duci la 
Bibliotecă. Nu mă tem de nici un efect asupra ta. 

— Lord Vorbis? 

— Da? 

— Tiranul a spus că nu i-au făcut mai nimic fratelui 
Murduck... 

Tăcerea se desfăşură neliniştită. 

— A minţit, zise Vorbis. 

— Da. Brutha aşteptă. Vorbis continuă să se uite la perete. 
Brutha se întrebă ce vedea acolo. Când nimic nu mai păru să 
urmeze, spuse: Mulţumesc. 

Înainte de a ieşi, se lăsă niţel pe spate pentru a putea trage 
cu ochiul sub patul diaconului. 


„Probabil că a dat de belele”, se gândea Brutha în timp ce 
mergea grăbit prin palat. Toată lumea vrea să mănânce 
țestoase. 

Încerca să se uite peste tot în timp ce evita frizele sau 
nimfele descoperite. 

Teoretic, Brutha îşi dădea seama că femeia aveau o formă 
diferită de a bărbaţilor; nu plecase din sat până la doisprezece 
ani, iar până atunci unii dintre contemporanii lui erau deja 
căsătoriţi. Şi omnianismul încuraja căsătoria la vârste fragede 
ca măsură de prevenţie împotriva Păcatului, deşi orice activitate 


128 


care presupunea orice parte a anatomiei dintre gât şi genunchi 
era mai mult sau mai puţin Păcătoasă, în orice caz. 

Brutha îşi dorea să fi fost mai educat, pentru a-şi putea 
întreba Zeul de ce se întâmpla aşa. 

Apoi se trezi dorindu-şi ca Zeul lui să fie un Zeu mai 
inteligent, pentru a-i putea răspunde. 

„Nu a tipat după mine, se gândi el, sunt sigur că aş fi auzit. 
Deci poate că nu îl găteşte nimeni.” 

Un sclav care lustruia una dintre statui îl îndrumă spre 
Bibliotecă. Brutha alergă greoi pe un coridor încadrat de 
coloane. 

Când ajunse, curtea din faţa Bibliotecii era plină de filosofi, 
toţi întinzându-şi gâturile pentru a se uita la ceva. Brutha auzea 
ciorovăiala arţăgoasă care arăta că un discurs filosofic era în 
plină desfăşurare. 

In acest caz: 

— Am zece oboli care spun că nu poate s-o facă iar! 

— Bani vorbitori? Aşa ceva nu auzi în fiecare zi, Xenon. 

— Da, şi sunt gata să spună la revedere. 

— Uite, nu fi prost. E o ţestoasă. Nu face decât un dans de 
împerechere... 

Urmă o pauză în care nimeni nu răsuflă. Apoi un fel de 
suspin colectiv. 

— Iată! 

— Ala nu-i unghi drept cu nici un chip! 

— Haide! Aş vrea să te văd pe tine că te descurci mai bine în 
astfel de circumstanţe! 

— Ce face acum? 

— Ipotenuza, cred. 

— La asta îi zici tu ipotenuză? E şerpuită. 

— Ba nu e şerpuită. O desenează drept şi te uiţi tu Ia ea 
într-un fel şerpuit! 

— Pariez treizeci de oboli că nu poate să facă un pătrat! 

— Uite patruzeci de oboli care zic că poate. 

Urmă o altă pauză, apoi urale. 

— Da! 

— E mai mult un paralelogram, dacă mă întrebi pe mine, 
rosti un glas înţepat. 

— Uite, recunosc un pătrat când îl văd! Şi ăla-i un pătrat. 

— Bine. Dublu sau nimic, atunci. Pariu că nu poate să facă 
un dodecagon. 


129 


— Ha! Adineaori ai pus rămăşag că nu poate să facă un 
heptagon. 

— Dublu sau nimic. Dodecagon. Te-ai speriat, ha! Curaj avis 
domestica, că te tai? Cotcodac? 

— Îmi pare râu să îţi iau banii... 

Urmă altă pauză. 

— Zece laturi? Zece laturi? Ha! 

— Ţi-am zis că n-are rost! Cine a mai auzit ca o ţestoasă să 
facă geometrie? 

— Mai ai vreo idee idioată, Didactilos? 

— Aşa am spus şi eu tot timpul. Nu e decât o ţestoasă. 

— Poţi să scoţi o masă pe cinste dintr-una ca astea... 

Grupul de filosofi se destrăma, înghesuindu-se pe lângă 

Brutha fără să îi dea prea mare atenţie. El zări un cerc de 
nisip umed, acoperit cu figuri geometrice. Om şedea în centrul 
lor. În spatele lui se afla o pereche de filosofi foarte jegoşi, care 
numărau un morman de monede. 

— Cum ne-am descurcat, Urn? zise Didactilos. 

— Am câştigat cincizeci şi doi de oboli, maestre. 

— Vezi? Pe zi ce trece, lucrurile se îmbunătăţesc. Păcat câ 
nu a ştiut diferenţa dintre zece şi doisprezece, totuşi. Taie-i un 
picior să facem o tocăniţă. 

— Să-i tai un picior? 

— Păi, aşa o ţestoasă, nu o mănânci pe toată deodată! 

Didactilos îşi întoarse faţa spre un tânăr dolofan cu picioare 
în X şi roşu la faţă, care se holba la ţestoasă. 

— Da? spuse el. 

— Ţestoasa ştie diferenţa dintre zece şi doisprezece, zise 
băiatul gras. 

— Din cauza afurisitei ăsteia am pierdut optzeci de oboli, 
spuse Didactilos. 

— Da. Dar mâine... începu băiatul, ochii strălucindu-i ca şi 
cum ar fi repetat cu atenţie ceva ce tocmai auzise... mâine... ar 
trebui să aveţi şanse de cel puţin trei la unu. 

Didactilos căscă gura. 

— Dă-mi ţestoasa, Urn, zise el. 

Învăţăcelul filosof se întinse şi îl ridică pe Om, cu foarte 
mare grijă. 

— Ştii, mi-am dat seama chiar de la început că e ceva ciudat 
la fiinţa asta, spuse Didacitilos. l-am zis lui Um uite cina de 


130 


mâine şi el face nu, îşi târăşte coada prin nisip şi face 
geometrie. Asta nu-i firesc la o ţestoasă, geometria. 

Om îşi întoarse ochiul către Brutha. 

— Am fost nevoit, zise el. Era singurul fel în care-i puteam 
atrage atenţia. Acum i-am stârnit curiozitatea. Când le stârneşti 
curiozitatea, minţile şi inimile o vor urma. 

— E Zeu, spuse Brutha. 

— Zău? Cum a cheamă? zise filosoful. 

— Nu-i spune! Nu-i spune! Zeii locali o să audă! 

— Nu ştiu, zise Brutha. 

Didactilos se întoarse către Urn. 

— 'Ţestoasa Se Mişcă, rosti Urn gânditor. 

— Ce? făcu Brutha. 

— Maestrul a scris o carte, spuse Urn. 

— Nu-i chiar o carte, explică Didactilos cu modestie. Mai 
mult un pergament. E doar o chestie micuță pe care am 
abandonat-o. 

— Care spune că lumea este plată şi merge prin spaţiu pe 
spatele unei țestoase uriaşe? zise Brutha. 

— Ai citit-o? Privirea lui Didactilos era nemişcată. Eşti 
sclav? 

— Nu, spuse Brutha. Sunt... 

— Nu-mi rosti numele! Zi că eşti scrib sau altceva! 

— ... scrib, făcu Brutha pierit. 

— Da, spuse Urn. Se vede. Te trădează căluşul de la degetul 
mare, unde ţii condeiul. Şi mânecile pline de pete de cerneală. 

Brutha se uită la degetul mare de la mâna stângă. 

— Eu n-am... A 

— Da, făcu Urn rânjind. Îţi foloseşti mâna stângă, nu? 

— Ăă, le folosesc pe amândouă, zise Brutha. Dar nu prea 
bine, aşa spune toată lumea. 

— Ah, rosti Didactilos. Eşti ambisinistm? 

— Ce? 

— Vrea să zică incompetent cu ambele mâini, spuse Om. 

— Oh. Da. Ăsta-s eu. Brutha îşi drese glasul politicos. Uite... 
caut un filosof. Ăă. Unul care ştie despre zei. 

Aştepta. 

— Nu o să zici că sunt o relicvă a unui sistem de credinţe 
învechit? adăugă el. 

Didactilos, care încă îşi plimba degetele pe carapacea lui 
Om, scutură din cap. 


131 


— Nu. Îmi place ca furtunile să stea departe de mine. 

— Ah. Poţi să nu îl mai tot suceşti? Tocmai mi-a zis că nu îi 
place. 

— Poţi să îţi dai seama cât de bătrâne sunt dacă le tai în 
două şi numeri inelele, spuse Didactilos. 

— Hm. Nici simţ al umorului nu prea are. 

— Eşti omnian, din câte se pare. 

— Da. 

— Ai venit să discuţi despre tratat? 

— Eu mă ocup de ascultat. 

— Şi ce vrei să ştii despre zei? 

Brutha păru să asculte. 

În cele din urmă, rosti: 

— Cum încep. Cum cresc. Şi ce se întâmplă cu ei după 
aceea. 

Didactilos puse ţestoasa în mâinile lui Brutha. 

— Felul ăsta de gândire costă bani, spuse el. 

— Anunţă-mă când depăşim cincizeci şi doi de oboli, zise 
Brutha. 

Didactilos rânji. 

— Se pare că eşti în stare să gândeşti cu capul tău, spuse el. 
Ai memorie bună? 

— Nu. Nu chiar bună. 

— Da? Bine. Vino în Bibliotecă. Are un acoperiş din cupru cu 
împământare, să ştii. Zeilor chiar nu le place chestia asta. 

Didactilos pipăi pe lângă el şi luă un felinar din fier ruginit. 

Brutha ridică privirea la clădirea mare şi albă. 

— Asta-i Biblioteca? spuse el. 

— Da, zise Didactilos. De aceea e săpat LIBRVM cu litere 
aşa de mari deasupra uşii. Dar un scrib ca tine trebuie să ştie 
asta, fireşte. 


Biblioteca din Ephebe era - înainte de a fi arsă - a doua cea 
mai mare de pe Disc. 

Nu la fel de mare ca biblioteca din Universitatea Nevăzută, 
desigur, dar acea bibliotecă avea câteva avantaje datorită 
naturii ei magice. De exemplu, nici o altă bibliotecă de nicăieri 
nu are o întreagă galerie de cărţi nescrise - cărţi care ar G fost 
scrise dacă autorul nu ar fi fost mâncat de un aligator pe la 
capitolul întâi şi aşa mai departe. Atlase de locuri imaginare. 
Dicţionare de cuvinte iluzorii. Ghiduri pentru colecţionarii de 


132 


lucruri invizibile. Lexicoane sălbatice în Sala Lecturii Dispărute. 
O bibliotecă atât de mare, încât distorsionează realitatea şi a 
deschis porţi spre toate celelalte biblioteci, de peste tot şi de 
oricând... 

Şi atât de diferită de Biblioteca din Ephebe, cu cele patru 
sau cinci sute de volume ale ei. Multe dintre ele erau suluri, 
pentru a-i scuti pe cititorii lor de deranjul de a mai chema un 
sclav de fiecare dată când voiau să dea o pagină. Fiecare şedea 
în locaşul lui, totuşi. Cărţile nu ar trebui ţinute prea aproape 
una de alta, altminteri interacționează în moduri stranii şi 
neprevăzute. 

Razele de soare străpungeau umbrele, la fel de palpabile ca 
nişte coloane în aerul prăfos. 

Deşi era cea mai neînsemnată dintre minunile din 
Bibliotecă, Brutha nu se putu împiedica să bage de seamă o 
construcţie ciudată pe coridoare. Şipci de lemn fuseseră prinse 
între şirurile de rafturi din piatră cam la doi metri de podea, 
astfel încât să susţină o scândură mai lată, care nu părea să 
aibă vreun folos. Partea ei de jos fusese decorată cu forme 
grosolane din lemn. 

— Biblioteca, anunţă Didactilos. 

Întinse mâna în sus. Atinse uşurel cu degetele scândura de 
deasupra capului. 

Brutha își dădu seama. 

— Eşti orb, nu? zise el. 

— Aşa-i. 

— Dar duci cu tine un felinar? 

— Nu-i nimic, spuse Didactilos. Nu pun ulei In el. 

— Un felinar care nu luminează pentru un om care nu vede? 

— Da. Funcţionează perfect. Şi, fireşte, e foarte filosofic. 

— Şi locuieşti intr-un butoi. 

— E foarte la modă să locuieşti într-un butoi, zise Didactilos, 
mergând sprinten înainte, atingând doar din când în când cu 
degetele modelele în relief din scândură. Cei mai mulţi dintre 
filosofi o fac. Arată sfidare şi dispreţ pentru lucrurile lumeşti. 
Mai mult, Legibus are o saună în al lui. Spune că e uimitor la cel 
fel de lucruri poţi să te gândeşti în ea. 

Brutha se uită in jur. Pergamentele ieşeau din locaşurile lor 
precum cucii care anunţă ora exactă. 

— Totul este atât de... n-am mai întâlnit nici un filosof 
înainte să vin aici, zise el. Noaptea trecută, erau cu toţii... 


133 


— Trebuie să ţii minte că prin locurile astea există trei 
abordări de bază ale filosofiei, spuse Didactilos. Zi-i, Urn. 

— Există xenoniştii, explică Urn iute. Ei spun că lumea este 
în linii mari complexă şi la întâmplare. Şi mai sunt ibidienii. Ei 
spun că lumea este în linii mari simplă şi că urmează anumite 
reguli fundamentale. 

— Şi mai sunt eu, spuse Didactilos, scoțând un pergament 
de pe policioara lui. 

— Maestrul zice că, în linii mari, e o lume bătrână şi sucită, 
spuse Urn. 

— Şi nu conţine destulă băutură, completă Didactilos. 

— Şi nu conţine destulă băutură. 

— Zei, rosti Didactilos, pe jumătate pentru sine. Trase alt 
pergament. Vrei să ştii despre zei? lată Reflecţiile lui Xenon, şi 
Platitudinile bătrânului Aristocrate, şi prostia de Discursuri a lui 
Ibid, şi Geometriile lui Legibus şi Teologiile lui Ierarh... 

Degetele lui Didactilos jucau pe policioare. Şi mai mult praf 
se ridică în aer. 

— Toate acestea sunt cărţi? spuse Brutha. 

— Oh, da. Toată lumea le scrie pe aici. Nu poţi să-i opreşti 
pe nenorociţi. 

— Şi oamenii pot să le citească? zise Brutha. 

Omnia era fondată pe o singură carte. lar aici erau... sute... 

— Păi, pot să le citească dacă vor, spuse Urn. Dar nu prea 
vine lume aici. Asta nu sunt cărţi pentru citit. Sunt mai mult 
pentru scris. 

— Înţelepciunea veacurilor, zise Didacitilos. Vezi tu, trebuie 
să scrii o carte ca să dovedeşti că eşti filosof. Apoi îţi primeşti 
pergamentul şi lufa filosofică oficială şi gratuită. 

Lumina soarelui cădea pe o masă mare din piatră din 
centrul încăperii. Urn desfăşură în întregime un pergament. 
Hori minunate străluciră în lumina aurie. 

— Despre natura plantelor a lui Omijcrate, spuse Didactilos. 
Şase sute de plante şi utilizările lor... 

— Sunt superbe, şopti Brutha. 

— Da, asta este una dintre utilizările plantelor, zise 
Didactilos. Şi una pe care bătrânul Omijcrate a scăpat-o din 
vedere. Bravo. Arată-i Bestiarul lui Filo, Urn. 

Un alt pergament se desfăşură. Avea zeci de desene cu 
animale, mii de cuvinte de necitit. 

— Dar... desenele animalelor... e greşit... nu e greşit să... 


134 


— Avem desene cam cu orice aici, spuse Didactilos. 

Arta nu era permisă în Omnia. 

— Şi aceasta este cartea pe care a scris-o Didactilos, zise 
Um. 

Brutha se uită la imaginea unei țestoase. Avea... elefanţi, 
sunt elefanţi, îi sări memoria în ajutor, din amintirile proaspete 
ale bestiarului care se aşterneau de neşters în mintea lui... avea 
elefanţi pe spate şi pe ei ceva cu munţi şi un ocean care cădea 
în cascadă peste marginile lui. 

— Cum se poate? spuse Brutha. O lume pe spatele unei 
țestoase? De ce îmi spune toată lumea asta? Nu se poate să fie 
adevărat! 

— Zi-le asta marinarilor, spuse Didactilos. Oricine a navigat 
vreodată în Oceanul de Margine o ştie. De ce să negi evidenţa? 

— Dar cu siguranţă lumea este o sferă perfectă, care se 
roteşte în jurul sferei soarelui, aşa cum ne spune Septuateuhul, 
zise Brutha. Pare atât de... logic. Aşa ar trebui să fie lucrurile. 

— Ar trebui? făcu Didactilos. Ei, nu ştiu despre ar trebui. 
Asta nu-i o vorbă filosofică. 

— Şi... ce-i asta... murmură Brutha, arătând spre un cerc 
sub desenul ţestoasei. 

— E un planiglob, spuse Urn. 

— Harta lumii, explică Didactilos. 

— Hartă? Ce e o hartă? 

— E un fel de pictură care îţi arată unde eşti, spuse 
Didactilos. 

Brutha se holba uluit. 

— Şi de unde ştie? 

— Ha! 

— Zeii, ceru iar Om. Suntem aici să întrebăm despre zei! 

— Dar toate acestea sunt adevărate? întrebă Brutha. 

Didactilos ridică din umeri. 

— S-ar putea. S-ar putea. Noi suntem aici şi acum. Din câte 
înţeleg eu, dincolo de asta, tot restul ţine de ghicit. 

— Adică nu ştii dacă e adevărat? spuse Brutha. 

— Cred că s-ar putea să fie, zise Didactilos. S-ar putea să mă 
înşel. A nu fi sigur înseamnă să fii filosof. 

— Vorbeşte despre zei, spuse Om. 

— Zei, îngăimă Brutha. 

Mintea îi luase foc. Oamenii aceştia făceau toate aceste 
cărţi despre tot felul de lucruri şi nu erau siguri. Dar el fusese 


135 


sigur, şi fratele Nhumrod fusese sigur, şi diaconul Vorbis avea o 
siguranţă pe care puteai îndoi potcoave. Certitudinea era o 
stâncă. 

Acum ştia de ce, când Vorbis vorbea despre Ephebe, chipul i 
se făcea cenuşiu de ură, iar glasul îi era întins ca o coardă. Dacă 
nu exista adevăr, ce mai rămânea? lar aceşti bătrâni care 
vorbeau în dodii îşi petreceau vremea dărâmând stâlpii lumii şi 
nu aveau ce să le pună în loc decât nesiguranţă. Şi erau mândri 
de asta? 

Urn stătea pe o scăriţă, căutând prin rafturile de suluri. 
Didactilos şedea în faţa lui Brutha, privirea lui oarbă părând a fi 
aţintită asupra lui. 

— Nu îţi place, nu? zise Didactilos. 

Brutha tăcu. 

— Ştii, spuse Didactilos degajat, oamenii îţi vor zice că noi, 
orbii, suntem meseriaşi când e vorba de celelalte simţuri. Nu e 
adevărat, fireşte. Nenorociţii o spun doar pentru că îi face pe ei 
să se simtă mai bine. Scapă de obligaţia de a le părea rău 
pentru noi. Dar când nu vezi, chiar înveţi să asculţi mai mult. 
Cum respiră oamenii, sunetele pe care le scot hainele lor... 

Urn reapăru cu un alt sul. 

— N-ar trebui să faceţi asta, zise Brutha nefericit. Toate 
astea... Vocea îi pieri. 

— Ştiu despre certitudine, spuse Didactilos. Acum tonul 
arţăgos şi vesel îi dispăruse din glas. Îmi aduc aminte că, înainte 
să orbesc, am fost în Omnia o dată. Asta era înainte ca graniţele 
să fie închise, când încă îi lăsaţi pe oameni să călătorească. Şi în 
Citadela voastră am văzut o mulţime care omora un om cu 
pietre într-o groapă. Ai văzut vreodată aşa ceva? 

— Trebuie făcut, mormăi Brutha. Astfel încât sufletul să fie 
mântuit şi... 

— Nu ştiu despre suflet. N-am fost niciodată genul ăsta de 
filosof, zise Didactilos. Tot ce ştiu este că a fost o privelişte 
oribilă. 

— Starea trupului nu este... 

— Oh, nu vorbesc despre sărmanul nenorocit din groapă, 
spuse filosoful. Vorbesc despre oamenii care aruncau pietrele. 
Erau foarte siguri. Erau siguri că nu ei erau în groapă. Li se 
citea pe faţă. Atât de încântați că nu erau ei, încât aruncau cât 
de tare puteau. 

Urn se iţi lângă el, pârând nesigur. 

136 


— Am găsit Despre religie a lui Abraxas, zise el. 

— Bătrânul  „Tăciune” Abraxas, spuse  Didactilos, 
înveselindu-se din nou. Lovit de fulger de cincisprezece ori până 
acum şi tot nu se lasă. Poţi să o împrumuţi pe asta peste noapte, 
dacă vrei. Bagă de seamă, nu mâzgăleşti comentarii pe margini, 
decât dacă sunt interesante. 

— Asta e! zise Om. Haide, să-l lăsăm pe idiot. 

Brutha desfăcu sulul. Nici măcar nu avea desene. Era plin 
de un scris puchinit, rând după rând. 

— A petrecut ani întregi cu cercetarea pentru ea, spuse 
Didactilos. A fost în deşert, a vorbit cu zeii mărunți. A vorbit şi 
cu unii dintre zeii noştri. Viteaz om. Zice că zeilor le place să 
aibă un ateu prin preajmă. Le dă ceva spre care să ţintească. 

Brutha mai derulă un pic din sul. Cu cinci minute în urmă, 
ar fi recunoscut că nu ştia să citească. Acum, nici cele mai mari 
eforturi ale inchizitorilor nu ar fi scos asta de la el. Ridică 
pergamentul în ceea ce spera că era un fel obişnuit. 

— Unde este acum? rosti el. 

— Păi, cineva spunea că a văzut o pereche de sandale din 
care ieşea fum chiar în faţa casei lui acum un an sau doi, zise 
Didactilos. Ştii, s-ar putea să îşi fi forţat norocul. _ 

— Cred, spuse Brutha, că ar trebui să plec. Imi pare rău că 
ti-am răpit timpul. 

— Adu-l înapoi când termini cu el, zise Didactilos. 

— Aşa citesc oamenii în Omnia? spuse Urn. 

— Ce? 

— Invers. 

Brutha luă ţestoasa, se uită urât la Urn şi ieşi din Bibliotecă 
păşind cât de trufaş putea. 

— Hmm, făcu Didactilos. Bătu darabana cu degetele pe 
masă. 

— Pe el l-am văzut azi-noapte la tavernă, zise Urn. Sunt 
sigur, maestre. 

— Dar omnienii stau aici, în palat. 

— Aşa este, maestre. 

— Dar taverna este afară. 

— Da. 

— Atunci trebuie să fi zburat peste zid, ce crezi? 

— Sunt sigur că el era, maestre. 

— Atunci... poate că a venit mai târziu. Poate că nu intrase 
când l-ai văzut tu. 


137 


— Doar asta este posibil, maestre. Gardienii labirintului simt 
incoruptibili. 

Didactilos îl plesni pe Urn peste ceafă cu felinarul. 

— Prostule! 'Ţi-am mai spus despre acest fel de afirmaţie. 

— Adică, nu sunt uşor coruptibili, maestre. Nu pentru toţi 
banii din Omnia, de exemplu. 

— Aşa mai merge. 

— Crezi că ţestoasa este un zeu, maestre? 

— Dacă e, o să aibă mari belele în Omnia. Au un zeu afurisit 
acolo. L-ai citit până acum pe bătrânul Abraxas? 

— Nu, maestre. 

— Foarte tare pe zei. Un om al zeilor mari. Tot timpul 
mirosea a păr ars. Avea o rezistenţă înnăscută. 


Om se târa încetişor în lungul unui rând. 

— Nu te mai plimba de colo, colo, zise el. Nu pot să mă 
concentrez. 

— Cum pot oamenii să vorbească aşa? puse Brutha 
întrebarea spre aerul gol. Se poartă de parcă s-ar bucura că nu 
ştiu lucruri! Că găsesc tot mai multe lucruri pe care nu le ştiu! 
Parcă ar fi copii care vin să îţi arate cu mândrie o oală de 
noapte plină! 

Om puse o gheară unde rămăsese. 

— Dar descoperă lucruri, spuse el. Abraxas ăsta a fost un 
gânditor, fără îndoială. Nici eu nu ştiam unele dintre chestiile 
astea. Stai jos! 

Brutha se supuse. 

— Aşa, zise Om. Acum... ascultă. Ştii cum obţin zeii putere? 

— Prin oamenii care cred în ei, spuse Brutha. Milioane de 
oameni cred în tine. 

Om şovăi. 

Bine, bine. Suntem aici şi acum. Mai devreme sau mai târziu 
va descoperi singur... 

— Nu cred, zise Om. 

— Dar... 

— S-a mai întâmplat, spuse testoasa. De zeci de ori. Ştii că 
Abraxas a găsit oraşul pierdut Ee? Nişte sculpturi foarte 
ciudate, zice el. Credinţă, mai zice el. Schimbări de credinţă. 
Oamenii încep să creadă în zeu şi sfârşesc crezând în structură. 

— Nu înţeleg, spuse Brutha. 

— Să mă exprim altfel, zise ţestoasa. Sunt Zeul tău, da? 


138 


— Da. 

— Şi tu mi te vei supune. 

— Da. 

— Bun. Acum ia o piatră şi du-te şi omoară-l pe Vorbis. 

Brutha nu mişcă. 

— Sunt sigur că m-ai auzit, spuse Om. 

— Dar va... e... Chiziţia ar... : 

— Acum ştii ce vreau să zic, rosti țestoasa. Îţi este mai frică 
de el decât iţi este de mine acum. Abraxas spune aici: 
„Dimpregiurul Dzăului se face un ţest de rugăciuni, ceremonii, 
clădiri, preoţi şi autoritate, până când în cele de pe urmă, Dzăul 
moare. Şi aiasta nu poate fi văzutu.” 

— Nu se poate să fie adevărat! 

— Cred că este. Abraxas spune că există un fel de crustaceu 
care trăieşte în acelaşi fel. Işi face o carapace tot mai mare, 
până când nu se mai poate mişca deloc şi, astfel, moare. 

— Dar... dar... asta înseamnă că... Întreaga Biserică... 

— Da. 

Brutha încercă să ţină bine ideea, dar pura ei enormitate i-o 
tot smulgea din strânsoarea intelectuală. 

— Dar tu nu eşti mort, îngăimă el. 

— Dar nici prea departe, spuse Om. Şi ştii ce? Nici un alt 
zeu mărunt nu încearcă să mă uzurpe. i-am povestit despre 
bătrânul Ur-Ghilash? Nu? El a fost zeul înaintea mea în ceea ce 
astăzi este Omnia. Nu era cine ştie ce. În mare, un zeu al 
vremii. Sau un zeu-şarpe. Ceva, în orice caz. Totuşi, mi-a luat 
ani întregi să scap de el. Războaie şi toate cele. Aşa că m-am 
gândit... 

Brutha tăcu. 

— Om există încă, zise ţestoasa. Adică acea carapace. Nu 
trebuie decât să îi faci pe oameni să creadă. 

Brutha tăcu în continuare. 

— Poţi fi următorul profet, spuse Om. 

— Nu pot! Toată lumea ştie că Vorbis va fi următorul profet! 

— Ah, dar tu vei fi oficial. 

— Nu! 

— Nu? Sunt Zeul tău! 

— Şi eu sunt eul meu. Nu sunt profet. Nici măcar nu ştiu să 
scriu. Nu ştiu să citesc. Nimeni nu mă va asculta. 

Om îl măsură din ochi. 


139 


— Trebuie să recunosc că nu eşti alesul pe care I-aş fi ales 
eu, zise el. 

— Marii profeţi aveau viziune, spuse Brutha. Chiar dacă... 
chiar dacă nu ai vorbit cu ei, tot au avut ceva de spus. Eu ce aş 
putea spune? N-am nimic de spus nimănui. Ce aş putea spune? 

— Credeţi în Marele 2feu Om, zise ţestoasa. 

— Şi după aia, ce? 

— Cum adică şi după aia, ce? 

Brutha se uită încruntat la curtea peste care se lăsa 
înserarea. 

— Credeţi în Marele Zeu Om sau veţi fi loviți de fulgere, 
spuse el. 

— Mie mi se pare bine. 

— Aşa trebuie să fie întotdeauna? 

Ultimele raze ale soarelui sclipeau pe statuia din centrul 
curţii. Era vag feminină. Pe unul dintre umeri stătea un pinguin. 

— Patina, Zeița înţelepciunii, zise Brutha. Cea cu un 
pinguin. De ce un pinguin? 

— Nu-mi dau seama, făcu Om iute. 

— Nu-i nimic înţelept la pinguini, nu? 

— Nu cred. Dacă nu pui la socoteală faptul că nu îi găseşti 
în Omnia. Destul de înţelept din partea lor. 

— Brutha! 

— Ăsta-i Vorbis, spuse Brutha, ridicându-se în picioare. Te 
las aici? 

— Da. Mai e nişte pepene. Adică pâine. 

Brutha ieşi în lumina apusului. 

Vorbis şedea pe o bancă sub un copac, la fel de nemişcat ca 
o statuie învăluită de umbre. 

„Certitudine, gândi Brutha. Mai demult aveam certitudine. 
Acum nu mai sunt atât de sigur.” 

— Ah, Brutha. Mă vei însoţi într-o mică plimbare. Ne vom 
bucura de aerul serii. 

— Da, domnule. 

— Ţi-a plăcut vizita în Ephebe. 

Vorbis rareori punea o întrebare dacă o afirmaţie era de 
ajuns. 

— A fost... interesant. 

Vorbis îşi puse o mână pe umărul lui Brutha şi o folosi pe 
cealaltă pentru a se sprijini în toiag şi a se ridica. 

— Şi cum ţi se pare? întrebă el. 

140 


— Au mulţi zei şi nu le dau mare atenţie, zise Brutha. Şi 
caută ignoranta. 

— Şi o găsesc din belşug, poţi să fi sigur de asta, spuse 
Vorbis. 

Arătă cu toiagul în noapte. 

— Să mergem, zise el. 

Se auziră râsete, undeva în întuneric, şi zăngănit de tigăi. 
Mirosul florilor care se deschideau seara plutea greoi în aer. 
Căldura acumulată în timpul zilei, radiind din pietre, făcea ca 
noaptea să pară o supă înmiresmată. 

— Ephebe dă spre mare, rosti Vorbis după o vreme. Vezi 
cum este construit? Totul este pe panta unui deal care dă spre 
mare. Dar marea este nestatornică. Nimic de durată nu iese din 
mare. Pe când Citadela noastră dă spre podişul înalt al 
deşertului. Şi ce vedem noi acolo? 

Din instinct, Brutha se întoarse şi se uită peste acoperişuri 
la masa neagră a deşertului profilată pe cer. 

— Am văzut o pâlpâire de lumină, zise el. Şi încă una. Pe 
pantă. 

— Ah. Lumina adevărului, spuse Vorbis. Să mergem, deci, să 
o întâlnim. Du-mă la intrarea în labirint, Brutha. Cunoşti 
drumul. 

— Stăpâne? zise Brutha. 

— Da, Brutha? 

— Aş dori să îţi pun o întrebare. 

— Te rog. 

— Ce s-a întâmplat cu fratele Murduck? 

În ritmul băţului lui Vorbis pe caldarâm se simţi cea mai 
slabă urmă de şovăială. Apoi exchizitorul spuse: 

— Adevărul, bunule Brutha, este ca lumina. Ştii despre 
lumină? 

— Păi... vine de la soare. Şi de la lună şi de la stele. Şi de la 
lumânări. Şi lămpi. 

— Şi aşa mai departe, zise Vorbis dând aprobator din cap. 
Fireşte. Dar există un alt fel de lumină. O lumină care umple şi 
cele mai întunecate locuri. Aceasta trebuie să existe. Căci dacă 
nu ar exista această metalumină, cum ar putea fi văzută bezna? 

Brutha tăcu. Astea semănau prea mult cu filosofia. 

— Şi aşa este şi cu adevărul, spuse Vorbis. Există unele 
lucruri care par să fie adevărul, care au toate însemnele 


141 


adevărului, dar care nu simt adevărul real. Uneori, adevărul 
real trebuie apărat cu un labirint de minciuni. 

Se întoarse către Brutha. 

— Mă înţelegi? 

— Nu, stăpâne Vorbis. 

— Adică, ceea ce apare simţurilor noastre nu este adevărul 
fundamental. Lucrurile văzute, auzite şi făcute de carne simt 
simple umbre ale unei realităţi mai profunde. Asta trebuie să 
înţelegi pe măsură ce avansezi în Biserică. 

— Dar în acest moment, domnule, nu cunosc decât adevărul 
trivial, adevărul disponibil în afară, zise Brutha. Se simţea ca şi 
cum ar fi fost pe marginea unui hău. 

— Aşa începem cu toţii, spuse Vorbis cu blândeţe. 

— Deci ephebienii l-au omorât pe fratele Murduck? insistă 
Brutha. Acum se întindea peste hău. 

— Îţi spun că în cel mai profund sens al adevărului, au făcut- 
o. Prin nereuşita lor de a-i accepta vorbele, prin intransigenţa 
lor, cu siguranţă l-au ucis. 

— Dar în sensul trivial al adevărului, zise Brutha, alegându- 
şi vorbele cu grija pe care i-ar fi acordat-o un inchizitor 
pacientului său în adâncurile Citadelei, în sensul trivial, fratele 
Murduck a murit, nu-i aşa, în Omnia, pentru că nu murise în 
Ephebe, fiind doar batjocorit, dar a existat teama că ceilalţi din 
Biserică s-ar putea să nu înţeleagă adevărul, adevărul mai 
profund, iar astfel s-a anunţat că ephebienii îl uciseseră în, în 
sensul trivial, dându-vă astfel dumneavoastră şi celor care au 
văzut adevărul răului din Ephebe motivul potrivit să lansați... să 
lansați represalii îndreptăţite. 

Trecură pe lângă o fântână. Toiagul cu vârf din oţel al 
diaconului ţăcănea în noapte. 

— Prevăd un viitor măreț pentru tine în Biserică, spuse 
Vorbis în cele din urmă. Timpul celui de al optulea profet se 
apropie. O vreme a extinderii, o mare ocazie pentru cei aflaţi cu 
adevărat în slujba lui Om. 

Brutha se uită în hău. 

Dacă Vorbis avea dreptate şi exista un fel de lumină care 
făcea bezna vizibilă, atunci acolo jos exista opusul ei, 
întunericul în care nu putea ajunge niciodată lumina: negura 
care întuneca lumina. Se gândi la orbul Didactilos şi la felinarul 
lui gol. 

Se auzi rostind: 


142 


— Şi cu oameni ca ephebienii, nu există armistițiu. Nici un 
tratat nu poate fi respectat, dacă este între oameni ca 
ephebienii şi cei care urmează un adevăr mai profund? 

Vorbis dădu aprobator din cap. 

— Atunci când Marele Zeu este cu noi, zise el, cine poate sta 
împotriva noastră? Mă impresionezi, Brutha. 

Se auziră mai multe râsete în întuneric şi sunetul 
instrumentelor cu corzi. 

— Un banchet, mârâi Vorbis. Tiranul ne-a invitat la un 
banchet! Am trimis o parte din grup, fireşte. Chiar şi generalii 
lor sunt acolo! Se cred în siguranţă în spatele labirintului lor, 
aşa cum o ţestoasă se crede în siguranţă în carapacea proprie, 
fără să îşi dea seama că este o închisoare. Înainte. 

Zidul interior al labirintului se zărea din beznă. Brutha se 
sprijini de el. Din depărtare se auzea zăngănitul metalului pe 
metal în timp ce santinela îşi făcea tura. 

Poarta de intrare în labirint era larg deschisă. Ephebineii nu 
găsiseră nici un rost să îi împiedice pe oameni să intre. Pe un 
tunel lateral scurt, călăuza pentru prima şesime de drum moţăia 
pe o bancă, iar lângă ea pâlpâia o lumânare. Deasupra alcovului 
său atârna clopotul din bronz pe care posibilii trecători prin 
labirint îl foloseau pentru a o chema. Brutha se furişă pe lângă 
ea. 

— Brutha? 

— Da, domnule? 

— Condu-mă prin labirint. Ştiu că poţi. 

— Stăpâne... 

— Acesta este un ordin, Brutha, zise Vorbis pe un ton 
plăcut. 

„Nu am ce face, se gândi Brutha. Este un ordin.” 

— Atunci călcaţi unde calc eu, stăpâne, şopti el. Nu mai 
mult de un pas în urma mea. 

— Da, Brutha. 

— Dacă merg în jurul unui loc din podea fără motiv, mergeţi 
şi dumneavoastră la fel. 

— Da, Brutha. 

Brutha se gândi: „poate că aş putea să greşesc. Nu. Am 
făcut jurăminte şi alte chestii. Nu poţi să nu te supui. Se 
sfârşeşte întreaga lume dacă începi să gândeşti aşa...” 

Işi lăsă mintea adormită să preia controlul. Drumul prin 
labirint i se desfăşură în cap ca un fir strălucitor. 


143 


„„. diagonal înainte şi la dreapta trei paşi şi jumătate, la 
stânga şaizeci şi trei de paşi, pauză două secunde - unde un 
şuierat de oţel în beznă sugeră că unul dintre gardieni crease 
ceva ce îi adusese un premiu - urcat trei trepte... 

„Aş putea să fug înainte, se gândi el. M-aş putea ascunde şi 
ar cădea într-o groapă, o capcană sau altceva şi apoi m-aş putea 
furişa înapoi în camera mea şi cine ar şti? 

Eu aş şti.” 

Înainte nouă paşi şi la dreapta un pas, înainte 
nouăsprezece paşi şi la stânga doi paşi... 

În faţă se zări o lumină. Nu strălucirea albă ocazională a 
lunii prin fantele din acoperiş, ci lumina galbenă de lampă, 
scăzând şi crescând pe măsură ce proprietarul ei se apropia. 

— Vine cineva, şopti el. Trebuie să fie una dintre călăuze! 

Vorbis dispăruse. 

Brutha rămase nesigur pe coridor în timp ce lumina se 
apropia legănându-se. 

O voce îmbătrânită spuse: 

— Tu eşti. Numărul Patru? 

Lumina apăru de după un colţ. llumină pe jumătate un 
bătrân, care merse până la Brutha şi îi ridică lumânarea in faţă. 

— Unde e Numărul Patru? zise el uitându-se pe după 
Brutha. 

O siluetă apăru în spatele omului, dintr-un coridor lateral. 
Brutha abia dacă îl zări pe Vorbis, cu faţa straniu de liniştită, 
atunci când prinse capul toiagului său, îl răsuci şi trase. Metalul 
ascuţit sclipi pentru o clipă în lumina lumânării. 

Apoi lumina se stinse. 

Glasul lui Vorbis spuse: 

— Preia din nou conducerea. 

Tremurând, Brutha se supuse. Simţi simţi pentru o clipă sub 
sanda carnea moale a unui braţ întins. 

„Hăul”, se gândi el. Uită-te în ochii lui Vorbis şi acolo e hăul. 
Şi eu sunt înăuntru împreună cu el. 

Trebuie să ţin minte adevărul fundamental. 

Nu mai erau călăuze în patrulare prin labirint. După doar un 
milion de ani, aerul nopţii îi suflă răcoros pe faţă şi Brutha ieşi 
în lumina stelelor. 

— Bravo. Îţi aduci aminte drumul spre poartă? 

— Da, Lord Vorbis. 

Diaconul îşi trase gluga pe faţă. 

144 


— Continuă. 

Câteva torţe luminau străzile, dar Ephebe nu era un oraş 
care să stea treaz în întuneric. Cei câţiva trecători nu le dădură 
nici o atenţie. 

— Îşi păzesc portul, spuse Vorbis plăcut. Dar drumul spre 
deşert... toată lumea ştie că nimeni nu poate traversa deşertul. 
Sunt sigur că tu ştii asta, Brutha. 

— Dar acum bănuiesc că ceea ce ştiu nu este adevărul, zise 
Brutha. 

— Cam aşa. Ah. Poarta. Cred că ieri avea două gărzi? 

— Am văzut două. 

— lar acum este noapte şi poarta este închisă. Dar trebuie 
să fie un paznic. Aşteaptă aici. 

Vorbis dispăru în beznă. După o vreme, se auzi o discuţie 
înfundată. Brutha se uita drept în faţă. 

Discuţia fu urmată de tăcere înfundată. După o vreme, 
Brutha începu să numere în gând. 

La zece, mă întorc. 

Încă zece, atunci. 

Bine. Să zicem treizeci. Şi apoi mă... 

— Ah, Brutha. Să mergem. 

Brutha îşi înghiţi la loc inima din gât şi se întoarse încet. 

— Nu te-am auzit, stăpâne, îngăimă el. 

— Păşesc încet. 

— E vreun paznic? 

— Acum nu. Vino să mă ajuţi cu zăvoarele. 

În poarta principală se afla o portiţă. Brutha, cu mintea 
amorţită de ură, împinse zăvoarele cu podul palmei. Uşa se 
deschise aproape fără să scârţâie. 

Afară se vedea câte o lumină rătăcită de la fermele din 
depărtare şi o beznă densă. 

Apoi bezna se revărsă înăuntru. 


Ierarhie, avea să spună Vorbis mai târziu. Ephebienii nu 
gândeau în termeni de ierarhii. 

Nici o armată nu putea traversa deşertul. Dar poate că o 
mică armată ar fi putut parcurge un sfert din drum şi ar fi putut 
lăsa o rezervă de apă. Şi ar fi făcut asta de câteva ori. Şi o altă 
armată putea folosi o parte din acea rezervă pentru a merge 
mai departe, poate să ajungă la jumătatea drumului şi să fi lăsat 
o rezervă. Şi o altă mică armată... 


145 


Durase luni întregi. O treime dintre oameni căzuse pradă 
căldurii, deshidratării, animalelor sălbatice şi altor lucruri mai 
rele, cele mai rele lucruri pe care le ascundea deşertul. 

Trebuia să ai o minte ca a lui Vorbis pentru a face acest 
plan. 

Şi să îl faci din timp. Oamenii mureau deja în deşert înainte 
ca fratele Murduck să meargă să predice; exista deja un drum 
bătut atunci când flota omniană arsese în golful din Ephebe. 

Trebuia să ai o minte ca a lui Vorbis pentru a-ţi planifica 
represaliile înainte de a fi atacat. 


Se termină în mai puţin de o oră. Adevărul fundamental era 
că mâna de străji ephebiene din palat nu avu nici o şansă. 


Vorbis şedea drept în jilţul Tiranului. Se apropia miezul 
nopţii. 

Un grup de cetăţeni ephebieni, cu Tiranul printre ei, fusese 
mânat în faţa lui. 

Îşi făcu de lucru cu nişte hârtii, iar apoi ridică privirea cu un 
aer uşor surprins, ca şi cum nu ar fi băgat deloc de seamă până 
atunci că cincizeci de oameni aşteptau în faţa lui cu arbaletele 
aţintite asupra lor. 

— Ah, făcu el şi surâse scurt. 

— Ei, zise el. Sunt încântat să spun că acum putem renunţa 
la tratatul de pace. E cam inutil. De ce trăncănim despre pace 
când nu mai există război? Ephebe este acum o dioceză a 
Omniei. Nu există discuţie. 

Aruncă o hârtie pe podea. 

— În câteva zile o flotă va fi aici. Nu va exista împotrivire, de 
vreme ce noi stăpânim palatul. Chiar acum, oglinda voastră 
infernală este spartă. 

Îşi împreună degetele şi se uită la ephebienii reuniti. 

— Cine a construit-o? 

Tiranul ridică privirea. 

— A fost o construcţie ephebiană, zise el. 

— Ah, spuse Vorbis, democraţie. Am uitat. Atunci cine - făcu 
semn uneia dintre gărzi, care îi înmână un sac - a scris asta? 

O copie a De Chelonian Mobile fu azvârlită pe podeaua din 
marmură. 

Brutha stătea în picioare lângă tron. Acolo i se spusese să 
stea. 


146 


Se uitase în hău şi acum acesta era el. Totul din jurul lui se 
întâmpla într-un cerc de lumină înconjurat de beznă. Gândurile i 
se alergau unele pe altele în cap. 

Oare arhichinovitul ştia despre asta? Oare mai ştia cineva 
despre cele două feluri de adevăr? Cine mai ştia că Vorbis lupta 
de ambele părţi ale războiului, ca un copil care se joacă cu 
soldăţei? Oare chiar era greşit dacă era pentru slava măreaţă 
a... 

... unui zeu care era o broască ţestoasă. Un zeu în care doar 
Brutha credea? 

Cu cine vorbea Vorbis când se ruga? 

Prin furtuna gândurilor, Brutha auzi tonurile egale ale 
glasului lui Vorbis: 

— Dacă filosoful care a scris asta nu recunoaşte, voi cu toţii 
veţi fi trecuţi prin foc. Şi nu vă îndoiţi că vorbesc serios. 

Avu loc o mişcare în mulţime şi se auzi vocea lui Didactilos. 

— Da-mi drumul! L-ai auzit! Oricum... întotdeauna am vrut 
să am ocazia asta... 

Câţiva slujitori fură împinşi în lături şi filosoful ieşi tropăind 
din mulţime, ţinându-şi sfidător felinarul gol deasupra capului. 

Brutha îl văzu pe filosof oprindu-se pentru o clipă în spaţiul 
gol, iar după aceea întorcându-se foarte încet până când ajunse 
cu faţa drept spre Vorbis. Apoi înaintă câţiva paşi şi întinse 
felinarul în faţă în timp ce părea să se uite critic la diacon. 

— Hmm, făcu el. 

— Tu eşti... făptaşul? spuse Vorbis. 

— Într-adevăr. Didactilos îmi zice. 

— Eşti orb? 

— Doar în ceea ce priveşte vederea, domnule. 

— Totuşi, ai un felinar, spuse Vorbis. Neîndoielnic, pentru a 
da vreo replică. Probabil îmi vei zice că eşti în căutarea unui om 
cinstit? 

— Nu ştiu, domnule. Poate că ai putea să-mi spui cum arată? 

— Ar trebui să te dobor la pământ acum, rosti Vorbis. 

— Oh, fireşte. 

Vorbis arătă spre carte. 

— Aceste minciuni. Acest scandal. Acest... această nadă 
pentru a abate minţile oamenilor de la calea adevăratei 
cunoaşteri. Îndrăzneşti să stai în faţa mea şi să declari - împinse 
cartea cu vârful piciorului - că lumea este plată şi călătoreşte 
prin abis pe spatele unei țestoase? 


147 


Brutha îşi tinu răsuflarea. 

La fel şi istoria. 

„Afirmă-ţi credinţa, se gândi Brutha. Doar o dată, vă rog ca 
cineva să îl înfrunte pe Vorbis. Eu nu pot. Dar cineva..” 

Se trezi că ochii i se îndreptară spre Simony, care stătea de 
cealaltă parte a jilţului lui Vorbis. Sergentul era transfigurat, 
fascinat. 

Didactilos se îndreptă de spate. Se întoarse pe jumătate şi, 
pentru o clipă, privirea lui oarbă trecu peste Brutha. Felinarul 
era întins la o lungime de braţ. 

— Nu, zise el. 

— Când orice om cinstit ştie că lumea este o sferă, o formă 
perfectă, care se roteşte în jurul sferei Soarelui, aşa cum Omul 
orbitează adevărul central al lui Om, spuse Vorbis, iar stelele... 

Brutha se aplecă în faţă, cu inima bătându-i cu putere. 

— Stăpâne? şopti el. 

— Ce? se răsti Vorbis. 

— A zis „nu”, spuse Brutha. 

— Aşa-i, făcu Didactilos. 

Vorbis rămase complet nemişcat pentru o clipă. Apoi falca i 
se mişcă o fracțiune, ca şi cum a fi repetat nişte cuvinte pentru 
sine. 

— Negi? zise el. 

— Să fie o sferă, spuse Didactilos. Nu mă deranjează o sferă. 
Fără îndoială, sunt făcute pregătiri speciale pentru ca totul să 
stea pe ea. Şi Soarele poate fi o altă sferă mare, la mare 
depărtare. Ai vrea ca Luna să orbiteze lumea sau Soarele? Aş 
sfătui să fie lumea. Ar fi mai ierarhic şi ar fi un exemplu minunat 
pentru noi toţi. 

Brutha vedea ceva ce nu mai văzuse până atunci. Vorbis 
părea uluit. 

— Dar ai scris... ai zis că lumea stă pe spatele unei țestoase 
uriaşe! I-ai dat ţestoasei un nume! 

Didactilos ridică din umeri. 

— Acum ştiu mai bine, spuse el. Cine a mai pomenit o 
broască ţestoasă lungă de zece mii de mile? Care înoată prin 
hăul spaţiului? Ha. Ce prostie. Mi-e şi ruşine că m-am gândit la 
aşa ceva. 

Vorbis închise gura. Apoi o deschise iar. 

— Aşa se poartă un filosof ephebian? zise el. 

Didactilos ridică iar din umeri. 


148 


— Aşa se poartă orice filosof adevărat, spuse el. Întotdeauna 
trebuie să fii gata să accepti idei noi, să ţii cont de dovezi. Nu 
eşti de acord? Şi ne-ai adus multe puncte de vedere - un gest 
păru să cuprindă, din greşeală, arbaletiştii omnieni din încăpere 
- pe care să le cântăresc. Întotdeauna pot fi convins de 
argumente puternice. 

— Minciunile tale deja au otrăvit lumea! 

— Atunci voi scrie o altă carte, zise Didactilos calm. 
Gândeşte-te cum va părea - mândrul Didactilos convins de 
argumentele omnienilor. O retractare completă. Hmm? De fapt, 
cu permisiunea ta, domnule - ştiu că ai multe de făcut, să 
jefuieşti, să pui foc şi aşa mai departe - mă voi retrage imediat 

În butoiul meu şi mă voi apuca de lucru. Un univers de 
sfere. Bile care se învârt prin spaţiu. Hmm. Da. Cu permisiunea 
ta, stăpâne, îţi voi scrie mai multe bile decât îţi poţi închipui... 

Bătrânul filosof se întoarse şi, foarte încet, se îndreptă spre 
ieşire. 

Vorbis îl urmări plecând. 

Brutha îl văzu ridicându-şi pe jumătate mâna pentru a da 
ordin străjerilor, apoi coborând-o. Vorbis se întoarse spre Tiran. 

— S-a zis cu... începu el. 

— He-ei! 

Felinarul zbură prin aer din cadrul uşii şi se sfărâmă de 
craniul lui Vorbis. 

— Totuşi... Ţestoasa Se Mişcă! 

Vorbis sări în picioare. 

— Vreau... ţipă el, apoi se stăpâni. Făcu semn nervos spre 
câteva gărzi. Vreau să mi-l prindeţi. Acum. Şi... Brutha? 

Brutha abia îl auzi din cauza vâjâitului sângelui din urechi. 
Didactilos fusese un gânditor mai bun decât crezuse el. 

— Da, stăpâne? 

— Vei lua un grup de oameni şi îi vei duce la Bibliotecă... iar 
apoi, Brutha, vei da foc Bibliotecii. 


Didactilos era orb, dar era întuneric. Străjerii care îl 
urmăreau vedeau, doar că nu era nimic la lumina căruia să vezi. 
Şi nu îşi petrecuseră vieţile rătăcind pe aleile întortocheate, 
inegale şi, mai presus de toate, cu multe trepte din Ephebe. 

— ... opt, nouă, zece, unsprezece, mormăi filosoful, ţopăind 
în bezna ca smoala pe nişte trepte şi tulind-o pe după un colţ. 


149 


— Ah, au, genunchiul meu, mormăiau cei mai mulţi dintre 
străjeri, făcuţi grămadă cam la jumătatea drumului. 

Totuşi, unul ajunse în vârf. La lumina stelelor putea distinge 
silueta slăbănoagă, sărind nebuneşte pe stradă. Işi ridică 
arbaleta. Prostul ăla bătrân nici nu se ferea... 

O ţintă perfectă. 

Se auzi un zbârnâit. 

Străjerul păru nedumerit o clipă. Arma îi căzu din mână, 
declanşându-se singură când atinse pavajul şi trimițând o 
săgeată care ricoşă dintr-o statuie. Se uită în jos la tija cu pene 
în capăt care îi ieşea din piept, apoi la silueta care se desprinse 
din umbre. 

— Domnule sergent Simony? şopti el. 

— Îmi pare rău, zise Simony. Chiar îmi pare. Dar Adevărul 
este important. 

Soldatul deschise gura să îşi exprime părerea despre 
adevăr, apoi se împletici în faţă. 

Deschise ochii. N 

Simony se depărta. Totul părea mai luminos. Incă era 
întuneric. Dar acum putea vedea în beznă. Totul era în tonuri 
cenuşii. lar pietrele de sub palma lui deveniseră, cumva, un 
nisip negru şi aspru. 

Ridică privirea. 

— ÎN PICIOARE, SOLDAT ICHLOS. 

Se ridică umil. Acum era mai mult decât un simplu soldat, 
un personaj anonim care să fie alergat şi să fie omorât, un biet 
pion necunoscut în vieţile altor oameni. Acum era Dervi Ichlos, 
treizeci şi opt de ani, relativ fără vină în marele plan al 
lucrurilor şi mort. 

Îşi duse nesigur o mână la gură. 

— Tu eşti judecătorul? spuse el. 

— NU EU. 

Ichlos se uită la nisipurile care se întindeau în depărtare. 
Ştia din instinct ce avea de făcut. Era mult mai puţin sofisticat 
decât generalul Fri'it şi fusese mai atent la cântecele pe care le 

Învăţase în copilărie. În plus, avea un avantaj. Avusese parte 
şi de mai puţină religie decât generalul. 

— JUDECATA ESTE LA CAPĂTUL DEŞERTULUI. 

Ichlos încercă să zâmbească. 


150 


— Mama mi-a povestit despre asta, zise el. Când eşti mort, 
trebuie să mergi printr-un deşert. Şi vezi totul cum se cuvine, 
spunea ea. Şi îţi aminteşti totul corect. 

Studiat, Moarte nu făcu nimic pentru a-şi exprima părerea. 

— S-ar putea chiar să întâlnesc câţiva prieteni pe drum, ha? 
zise soldatul. 

— POSIBIL. 

Ichlos porni la drum. Una peste alta, se gândi el, ar fi putut 
fi mai rău. 


Urn se căţăra pe rafturi ca o maimuţă, trăgând cărțile din 
locaşurile lor şi aruncându-le la podea. 

— Pot să car vreo douăzeci, spuse el. Dar care să fie cele 
douăzeci? 

— Întotdeauna am vrut să fac asta, murmură Didactilos 
fericit. Să apăr adevărul în faţa tiraniei şi aşa mai departe. Ha! 
Un singur om, fără frică de... 

— Ce să iau? Ce să iau? strigă Urn. 

— Nu avem nevoie de Mecanica lui Grido, zise Didactilos. 
Hei, îmi doresc să-i fi văzut expresia feţei! A naibii de bună 
aruncare, dacă stau să mă gândesc. Sper doar că cineva a scris 
ce am... 

— Principiile transmisiei! Teoria expansiunii apei! strigă 
Urn. Dar nu avem nevoie de Civicele lui Ibid sau de Ectopia lui 
Gnomon, asta-i sigur... 

— Ce? Apartin întregii umanităţi! sări Didactilos. 

— Atunci, dacă întreaga umanitate vrea să vină să ne ajute 
să le cărăm, e în regulă, spuse Urn. Dar dacă suntem doar noi 
doi, prefer să iau ceva folositor. 

— Folositor? Căiţi despre mecanisme? 

— Da! Ele le pot arăta oamenilor cum să trăiască mai bine! 

— Şi astea le arată oamenilor cum să fie oameni, zise 
Didactilos. Că veni vorba. Găseşte-mi alt felinar. Mă simt cam 
orb fără unul din astea... 

Uşa Bibliotecii se zgâlţâi sub un ciocănit bubuitor. Nu era 
genul de ciocănit al oamenilor care se aşteaptă ca uşa să fie 
deschisă. 

— Am putea să aruncăm altele în... 

Balamalele săriră din pereţi. Uşa se prăbuşi cu un bufnet. 

Soldaţii se căţărară peste ea, cu săbiile scoase. 


151 


— Ah, domnilor, spuse Didactilos. Vă rog să nu îmi deranjaţi 
cercurile. 

Caporalul aflat la comandă se uită la el absent, apoi la 
podea. 

— Care cercuri? făcu el. 

— Hei, ce ar fi să îmi dai un compas şi să reveniţi, să zicem, 
peste o jumătate de oră? 

— Lasă-l, caporale, spuse Brutha. 

Păşi peste uşă. 

— Am spus lasă-l. 

— Dar am ordine să... 

— Eşti surd? Dacă eşti, Chiziţia te poate vindeca, rosti 
Brutha, uluit de calmul propriului glas. 

— Nu faci parte din Chiziţie, zise caporalul. 

— Nu. Dar ştiu pe cineva care face, spuse Brutha. Trebuie 
să cauţi cărţi. Pe el lasă-l cu mine. E un bătrân. Ce rău poate 
face? 

Caporalul se uită şovăielnic de la Brutha la prizonierii lui. 

— Foarte bine, caporal. Preiau eu. 

Se întoarseră cu toţii. 

— M-ai auzit? rosti sergentul Simony, croindu-şi drum 
printre soldaţi. 

— Dar diaconul ne-a spus... 

— Caporal? 

— Da, domnule sergent? 

— Diaconul este departe. Eu sunt chiar aici. 

— Da, domnule sergent. 

— Dă-i drumul! 

— Da, domnule sergent. 

Simony trase cu urechea în timp ce soldaţii se depărtau în 
marş. 

Apoi îşi înfipse sabia în uşă şi se întoarse către Didactilos. 
Îşi strânse pumnul stâng şi îşi puse mâna dreaptă peste el, cu 
palma desfăcută. 

— 'Ţestoasa Se Mişcă, rosti el. 

— Depinde, făcu filosoful cu precauţie. 

— Adică, eu sunt... prieten, zise el. 

— De ce am avea încredere în tine? vru să ştie Urn. 

— Pentru că nu aveţi de ales, răspunse iute sergentul 
Simony. 

— Poţi să ne scoţi de aici? zise Brutha. 

152 


Simony se uită urât la el. 

— Pe tine? spuse el. De ce te-aş scoate tocmai pe tine de 
aici? Eşti inchizitor! îşi apucă sabia. 

Brutha se dădu în spate. 

— Banu! 

— Pe corabie, când căpitanul ţi-a spus parola, nu ai zis 
nimic, rosti Simony. Nu eşti unul de-ai noştri. 

— Nu cred că sunt nici unul de-ai lor, spuse Brutha. Sunt 
unul de-ai mei. 

Il privi rugător pe Didactilos, ceea ce era un efort irosit, şi 
se întoarse apoi spre Urn. 

— Nu ştiu despre acest soldat, zise el. Tot ce ştiu este că 
Vorbis vrea să vă omoare şi că vă va arde, într-adevăr. 
Biblioteca. Dar pot să vă ajut. M-am gândit pe drum încoace. 

— Şi nu îl ascultați, spuse Simony. Căzu într-un genunchi în 
faţa lui Didactilos, ca într-o rugă. Domnule, există... unii dintre 
noi... care ştiu ce este cartea ta.... uite, am o copie... 

Scotoci înăuntrul platoşei. 

— Am copiat-o, zise Simony. O singură copie! Doar atât am 
avut! Dar a fost trecută din mână în mână. Unii dintre noi care 
ştiu să citească le-au citit-o celorlalţi! Este atât de logic! 

— Aă... făcu Didactilos. Ce? 

Simony flutură din mâini de agitaţie. 

— Pentru că ştim... am fost în locuri care... e adevărat! 
Chiar există o Mare Ţestoasă! Ţestoasa chiar se mişcă! Chiar nu 
avem nevoie de zei! 

— Urn? Nu a luat nimeni cuprul de pe acoperiş, da? spuse 
Didactilos. 

— Nu cred. 

— Atunci să-mi aminteşti să nu stau de vorbă cu tipul ăsta 
afară. 

— Nu înţelegeţi! zise Simony. Pot să vă salvez. Aveţi prieteni 
în locuri nebănuite. Haide. Doar să îl omor pe preotul ăsta... 

Apucă mânerul sabiei. Brutha se dădu în spate. 

— Nu! Şi eu pot să vă ajut! De aia am venit. Când te-am 
văzut în faţa lui Vorbis, am ştiut ce aş putea face! 

— Ce poţi să faci? mârâi Urn. 

— Pot să salvez Biblioteca. 

— Ce? O iei în cârcă şi fugi cu ea? mârâi Simony. 

— Nu. Nu aşa. Câte suluri sunt aici? 

— Cam şapte sute, zise Didactilos. 


153 


— Câte dintre ele sunt importante? 

— Toate! făcu Urn. 

— Poate vreo două sute, spuse Didactilos cumpătat. 

— Unchiule! 

— Restul sunt doar aere şi vanitate, zise Didactilos. 

— Dar sunt cărţi! 

— S-ar putea să fiu în stare să iau mai mult de atât, rosti 
Brutha tărăgănat. Avem pe unde ieşi? 

— S-ar... putea, spuse Didactilos. 

— Nu-i zice! sări Simony. 

— Atunci toate cărţile voastre vor arde, spuse Brutha. Arătă 
spre Simony. A zis că nu aveţi de ales. Aşa că nu aveţi nimic de 
pierdut, nu? _ 

— E un... Incepu Simony. 

— Toată lumea, gura, spuse Didactilos. Se uită în gol pe 
lângă urechea lui Brutha. 

— S-ar putea să existe o cale de ieşire, zise el. Ce ai de 
gând? 

— Nu-mi vine să cred! făcu Urn. Sunt omnieni aici, şi tu le 
zici că mai e o ieşire! 

— Sunt tuneluri prin toată stânca asta, spuse Didactilos. 

— Poate, dar nu le zice oamenilor! 

— Sunt dispus să am încredere în această persoană, spuse 
Didactilos. Are un chip onest. Filosofic vorbind. 

— De ce ar trebuie să avem încredere în el? 

— Oricine este atât de prost, încât să se aştepte să avem 
încredere în el în aceste circumstanţe trebuie să fie de 
încredere, zise Didactilos. Ar fi prea prost să mintă. 

— Eu pot să plec chiar acum, spuse Brutha. Şi atunci unde 
ar ajunge Biblioteca voastră? 

— Vezi? făcu Simony. 

— Tocmai când lucrurile par întunecate, dintr-odată avem 
prieteni nebănuiţi peste tot, zise Didactilos. Care este planul 
tău, tinere? 

— Nu am unul, spuse Brutha. Eu doar fac lucruri, unul după 
altul. 

— Şi cât îţi va lua să faci lucruri unul după altul? 

— Cam zece minute, cred. 

Simony se uită ameninţător la Brutha. 

— Acum, aduceţi cărţile, zise Brutha. Şi voi avea nevoie de 
ceva lumină. 


154 


— Dar nu ştii să citeşti! spuse Urn. 

— Nu am de gând să le citesc. 

Brutha se uită absent la primul sul, care, din întâmplare, era 
De Chelonian Mobile. 

— Oh. Pe zeul meu. 

— S-a întâmplat ceva? zise Didactilos. 

— Ar putea să îmi aducă cineva testoasa? 


Simony mergea iute prin palat. Nimeni nu îi dădea mare 
atenţie. Cea mai mare parte a gărzii ephebiene era în afara 
labirintului, iar Vorbis explicase răspicat oricui se gândea să se 
aventureze înăuntru ce s-ar fi întâmplat cu locuitorii palatului. 
Grupuri de soldaţi omnieni jefuiau într-un mod disciplinat. 

În plus, se întorcea în camera lui. 

Chiar exista o ţestoasă în camera lui Brutha. Şedea pe o 
masă, între un sul strâns şi o coajă de pepene galben morfolită 
şi, din câte îţi puteai da seama la o broască ţestoasă, dormea. 
Simony o înhăţă fără pompă, o vâri în raniţă şi se grăbi spre 
Bibliotecă. 

Se ura pentru ce făcea. Preotul ăla prost stricase totul! Dar 
Didactilos îl pusese să promită, iar Didactilos era omul care ştia 
Adevărul. 

Pe tot drumul înapoi avu impresia că cineva încerca să îi 
atragă atenţia. 


— Poţi să le ţii minte doar uitându-te la ele? întrebă Urn. 

— Da. 

— Tot sulul? 

— Da. 

— Nu te cred. 

— Prima literă din cuvântul LIBRVM de pe clădire e ciobită 
în vârf, zise Brutha. Xenon a scris Reflecţiile şi bătrânul 
Aristocrate a scris Platitudinile, iar Didactilos crede că 
Discursurile lui Ibid sunt ale naibii de idioate. Sunt şase sute de 
paşi de la tronul Tiranului până la Bibliotecă. E o... 

— Are o memorie bună, trebuie să recunoşti, spuse 
Didactilos. Mai arată-i nişte suluri. 

— De unde o să ştie că le-a ţinut minte? întrebă Urn, 
derulând un sul cu teoreme geometrice. Nu ştie să citească! Şi 
chiar dacă ar şti să citească, nu ştie să scrie! 

— Va trebui să îl învăţăm. 


155 


Brutha se uită la un sul plin de hărţi. Închise ochii. Pentru o 
clipă, conturul neregulat îi străluci pe interiorul pleoapelor, apoi 
le simţi aşezându-i-se în minte. Încă erau acolo pe undeva - le 
putea aduce înapoi oricând. Urn desfăcu alt sul. Imagini de 
animale. Acesta, desene de plante şi mult scris. Acesta, doar 
scris. Acesta, triunghiuri şi alte chestii. Se aşezau în memoria 
lui. După o vreme, nici nu îşi mai dădea seama de desfăşurarea 
sulurilor. Nu trebuia decât să continue să se uite. 

Se întreba cât de mult putea ţine minte. Dar asta era o 
prostie. Îţi aminteai orice vedeai. Un blat de masă ori un sul plin 
de scris. Existau mai multe informaţii în fibra şi culoarea 
lemnului decât în Reflecţiile lui Xenon. 

Chiar şi aşa, era conştient de o anumită îngreunare a minţii, 
o senzaţie că dacă îşi întorcea capul brusc, atunci toată 
memoria avea să i se reverse pe urechi. 

Urn luă un sul la întâmplare şi îl desfăşură într-o parte. 

— Descrie ce este o Puzuma Ambiguă, ceru el. 

— Nu ştiu, spuse Brutha. Clipi. 

— S-a zis cu domnul Memorie, făcu Urn. 

— Nu ştie să citească, băiete. Nu e drept, spuse Didactilos. 

— În regulă. Adică... a patra imagine din al treilea sul pe 
care l-ai văzut, zise Urn. 

— Un animal cu patru picioare, cu faţa spre stânga, spuse 
Brutha. Are un cap mare asemănător cu al unei pisici şi umeri 
laţi, iar corpul i se îngustează spre picioarele din spate. Trupul 
este un model de pătrate întunecate şi deschise la culoare. 
Urechile sunt foarte mici şi lipite de cap. Are şase mustăţi. 
Coada e scurtă şi groasă. Doar picioarele din spate au gheare, 
câte trei la fiecare labă. Picioarele din faţă sunt cam la fel de 
lungi pe cât este capul şi sunt ridicate lângă trup. O dungă de 
blană deasă... 

— Asta a fost acum cincizeci de suluri, zise Urn. A văzut 
pergamentul doar o secundă sau două. 

Se uitară la Brutha. Acesta clipi iar. 

— Ştii chiar totul? spuse Urn. 

— Nu ştiu. 

— Ai în cap jumătate de Bibliotecă! 

— Mă... simt... cam... 


Biblioteca din Ephebe era un cuptor. Flăcările ardeau 
albastru acolo unde cuprul topit din acoperiş picura pe rafturi. 


156 


Toate bibliotecile, de oriunde, sunt legate între ele prin 
găuri de vierme de carte în spaţiul creat de puternicele 
distorsiuni în spaţiu-timp ce se găsesc în jurul oricărei colecţii 
mari de cărţi. 

Doar foarte puţini bibliotecari au aflat secretul şi există 
reguli inflexibile despre folosirea acestui fapt. Deoarece este 
vorba de călătorie în timp, iar călătoria în timp provoacă mari 
probleme. 

Dar dacă o bibliotecă arde şi în cărţile de istorie apare ca 
arzând... 

Avu loc un mic pocnet, complet neauzit printre pârâiturile 
rafturilor de cărţi, şi o siluetă apăru de nicăieri pe un mic petic 
de podea care nu ardea, în mijlocul Bibliotecii. 

Semăna cu o primată, dar se mişca într-un fel foarte hotărât. 
Lungi braţe simiene stinseră flăcările, scoaseră sulurile din 
rafturi şi le îndesară într-un sac. Când acesta se umplu, silueta 
se întoarse în centrul încăperii, sprijinindu-se în pumni... şi 
dispăru, cu un alt pocnet. 

Asta nu are nici o legătură cu povestea 

Nici faptul că, ceva mai târziu, suluri despre care se credea 
că fuseseră distruse în Marele Foc al Bibliotecii Ephebiene 
apărură într-o condiţie deosebit de bună în Biblioteca 
Universităţii Nevăzute din Ankh-Morpork. 

Dar, chiar şi aşa, e bine de ştiut. 


Brutha se trezi cu mirosul mării în nări. 

Cel puţin, era ceea ce cred oamenii că este mirosul mării, 
adică duhoarea de peşte vechi şi de alge putrede. 

Se afla într-un fel de magazie. Puţina lumină care reuşea să 
pătrundă prin singura fereastră neacoperită era roşie şi pâlpâia. 
Un capăt al magaziei era deschis spre apă. Lumina roşiatică 
dezvăluia câteva siluete adunate în jurul a ceva. 

Brutha îşi sondă cu grijă conţinutul memoriei. Se părea că 
totul se găsea acolo, sulurile din Bibliotecă erau frumos 
aranjate. Cuvintele păreau la fel de lipsite de sens pentru el ca 
orice alt cuvânt scris, dar imaginile erau interesante. Mai 
interesante decât cele mai multe lucruri din memoria lui, 
oricum. 

Se ridică în capul oaselor, grijuliu. 

— Te-ai trezit, deci, spuse glasul lui Om, în mintea lui. Ne 
simţim cam plini, nu? Ne simţim ca un raft de cărţi? Ne simţim 

157 


ca şi cum am avea panouri mari cu „LINIŞTE” peste tot în cap? 
Ce te-a apucat să faci asta? 

— Nu... nu ştiu. Mi s-a părut că era... ce urma să fac. Unde 
eşti? 

— Amicul tău, soldatul, m-a băgat în raniţă. Apropo, mersi 
că ai avut atâta grijă de mine. 

Brutha reuşi să se ridice în picioare. Preţ de o clipă lumea 
se învârti în jurul lui o clipă, adăugând o a treia teorie 
astronomică celor două care în acel moment ocupau minţile 
gânditorilor locali. 

Trase cu ochiul pe fereastră. Lumina roşie venea de la 
focurile care împânzeau Ephebe, dar deasupra Bibliotecii era o 
strălucire uriaşă. 

— Activitate de gherilă, zise Om. Chiar şi sclavii luptă. Nu 
înţeleg de ce. Ai crede că ar profita de şansa de a se răzbuna pe 
stăpânii lor, eh? 

— Cred că un sclav din Ephebe are şansa să fie liber, spuse 
Brutha. 

Se auzi un şuierat din cealaltă parte a magaziei şi un vâjâit 
metalic. Brutha îl auzi pe Urn zicând. 

— Acolo! Ţi-am spus eu! Doar o ţeavă înfundată. Să băgăm 
mai mult combustibil. 

Brutha se îndreptă iute spre grup. N 

Erau adunaţi ciorchine în jurul unei bărci. În ceea ce 
priveşte bărcile, avea o formă normală - un capăt ascutit în față, 
unul plat în spate. Dar nu avea catarg. Unde ar fi trebuit să fie 
acesta, era o o bilă mare de culoarea cuprului, atârnând într-un 
cadru de lemn spre spatele bărcii. Sub ea era un coş din fier, în 
care cineva aprinsese deja un foc întețit 

Şi bila se rotea în cadrul ei, într-un nor de abur. 

— Am văzut asta, zise el. In De Chelonian Mobile. Era un 
desen. 

— Oh, uite Biblioteca ambulantă, spuse Didactilos. Da. Ai 
dreptate. Ilustrând principiul reacției. Nu l-am rugat niciodată 
pe Urn să construiască una mare. Asta iese când gândeşti cu 
mâinile. 

— Într-o noapte, săptămâna trecută, am dat un tur farului cu 
ea, zise Urn. Nici o problemă. 

— Ankh-Morpork este mult mai departe de atât, spuse 
Simony. 


158 


— Da, este de cinci ori mai departe decât distanţa dintre 
Ephebe şi Omnia, rosti Brutha solemn. Era un sul cu hărţi. 

Aburul se înalţă în nori fierbinţi din bila care vâjâia. Fiind 
mai aproape acum, Brutha vedea că şase vâsle foarte scurte 
erau unite în formă de stea în spatele globului din cupru şi 
atârnau peste spatele bărcii. Roţi zimţate din lemn şi curele 
nesfârşite umpleau spaţiul dintre ele. În timp ce globul se rotea, 
vâslele băteau aerul. 

— Cum funcţionează? zise el. 

— Foarte simplu, spuse Urn. Focul face... 

— Nu avem timp pentru asta, zise Simony. 

— ... face apa fierbinte şi aceasta se înfurie, zise învăţăcelul 
filosof. Aşa că iese iute din glob prin aceste patru mici 
deschizături pentru a scăpa de foc. Şuvoaiele de abur fac globul 
să se învârtă, iar roţile zimţate şi mecanismul cu şurub al lui 
Legibus transferă mişcarea la vâsle care se rotesc, împingând 
barca prin apă. 

— Foarte filosofic, spuse Didactilos. 

Brutha simţi că trebuia să ia apărarea progresului omnian. 

— Marile porți ale Citadelei cântăresc tone, dar sunt 
deschise doar prin puterea credinţei, zise el. O singură atingere, 
şi se deschid. 

— Tare aş vrea să văd asta, spuse Urn. 

Brutha simţi o mică înţepătură păcătoasă de mândrie că 
Omnia încă avea ceva cu care să se poată mândri. 

— Probabil e vorba de un echilibru foarte bun şi de ceva 
hidraulică. 

— Oh. 

Simony împunse gânditor mecanismul cu sabia. 

— Te-ai gândit la toate posibilităţile? zise el. 

Mâinile lui Urn începură să danseze prin aer. 

— Adică măreţe corăbii trecând pe marea neagră ca vinul 
fără... începu el. 

— Pe pământ, mă gândeam, spuse Simony. Poate... pe un fel 
de cănită... 

— Oh, n-are rost să pui o barcă pe o căruţă. 

În ochii lui Simony se zărea scânteia celui care văzuse 
viitorul şi descoperise că era placat cu armură. 

— Hmm, făcu el. 

— 'Totu-i foarte bine, dar nu e filosofie, zise Didactilos. 

— Unde-i preotul? 


159 


— Sunt aici, dar nu sunt... 

— Cum te simţi? Te-ai stins ca o lumânare acolo. 

— Sunt... mai bine acum. 

— Acum erai în picioare, în clipa următoare, rulou de pus la 
uşă. 

— Mă simt mult mai bine. 

— Ţi se întâmplă des, nu? 

— Uneori. 

— Îţi aduci bine aminte sulurile? 

— Cred că... da. Cine a dat foc Bibliotecii? 

Om ridică privirea de la mecanism. 

— EL, zise acesta. 

Brutha se holbă la Didactilos. 

— Tu ai dat foc la Bibliotecă? A 

— Sunt singurul autorizat, spuse filosoful. În plus, o fereşte 
de Vorbis. 

— Ce? 

— Dacă ar fi citit sulurile? E destul de rău şi aşa. Ar fi mult 
mai rău cu toate cunoştinţele alea înăuntrul lui. 

— Nu le-ar fi citit, zise Brutha. . 

— Oh, ba da. li cunosc eu pe ăştia, spuse Didactilos. În 
public, numai cucernicie şi sfinţenie, şi în privat, numai struguri 
decojiţi şi răsfăţ. 

— Nu Vorbis, ripostă Brutha, cu siguranţă absolută. Nu le-ar 
fi citit. 

— Ei, oricum, spuse Didactilos, dacă trebuia făcut, am făcut- 
O. 

Urn se întoarse de la prora bărcii, unde arunca mai multe 
lemne în coşul din fier de sub glob. 

— Se poate să urcăm toţi la bord? zise el. 

Brutha se strecură pe o bancă negeluită de la mijlocul bărcii 
sau cum s-o fi numit. Aerul mirosea a apă fierbinte. 

— Bun, făcu Urn. Trase de o manetă. Vâslele care se roteau 
loviră apa; o zvâcnitură şi apoi, cu aburul plutind în aer în urma 
lor, barca înaintă. 

— Cum se numeşte această navă? întrebă Didactilos. 

Um păru surprins. 

— Nume? zise el. E o barcă. Un lucru, de felul lucrurilor. Nu 
are nevoie de un nume. 

— Numele sunt mai filosofice, spuse Didactilos cu o urmă de 
îmbufnare. Şi ar fi trebuit să spargi o amforă de vin peste ea. 


160 


— Asta ar fi fost o risipă. 

Barca ieşi torcând din hangarul ei şi intră în portul 
întunecat. Departe, într-o parte, o galeră ephebiană ardea. 
Intregul oraş era alcătuit din petice de flăcări. 

— Dar ai o amforă la bord? zise Didactilos. 

— Da. 

— Dă-mi-o, atunci. 

Apă albă rămânea în urma bărcii. Vâslele se zbăteau. 

— Fără vânt. Fără vâslaşi! spuse Simony. Măcar începi să 
înţelegi ce ai aici, Urn? 

— În totalitate. Principiile de funcţionare sunt uimitor de 
simple, zise Urn. 

— Nu despre asta vorbeam. Adică lucrurile pe care le-ai 
putea face cu această putere! 

Urn împinse încă un buştean în foc. 

— E doar transformarea căldurii în muncă, spuse el. Cred 
că... oh, pomparea apei. Mori care pot măcina chiar şi când nu 
bate vântul. Chestii din astea? La astea te gândeai? 

Simony, soldatul, şovăi. 

— Mda, făcu el. Cam aşa ceva. 

Brutha şopti: 

— Om? 

— Da? 

— Te simţi bine? 

— Miroase ca în raniţa unui soldat aici. Scoate-mă. 

Bila de cupru se rotea nebuneşte deasupra focului. 
Strălucea aproape la fel de tare ca ochii lui Simony. 

Brutha îl bătu pe umăr. 

— Poţi să îmi dai ţestoasa înapoi? 

Simony râse amar. 

— Poţi să scoţi o masă pe cinste dintr-una din astea, zise el, 
pescuindu-l pe Om. N 

— Toată lumea zice asta, spuse Brutha. Îşi cobori vocea la o 
şoaptă. Ce fel de loc e Ankh? 

— Un oraş cu un milion de suflete, răspunse vocea lui Om, 
multe dintre ele ocupând trupuri. Şi o mie de religii. Există 
chiar şi un templu al zeilor mărunti! Pare un loc în care oamenii 
nu au probleme să creadă în lucruri. Nu-i un loc rău să o iei de 
la început, cred. Cu mintea mea şi... cu mintea mea, ar trebui să 
ne revenim curând. 

— Nu vrei să te întorci în Omnia? 


161 


— N-are rost, zise glasul lui Om. Este întotdeauna posibil să 
detronezi un zeu recunoscut. Oamenii se satură, vor o 
schimbare. Dar nu te poţi detrona pe tine însuţi, nu? 

— Cu cine vorbeşti, preotule? spuse Simony. 

— Eu... ăăâ... mă rugam. 

— Ha! La Om? La fel de bine te-ai ruga la broasca aia 
ţestoasă. 

— Da. 

— Îmi este ruşine de Omnia, zise Simony. Uită-te la noi. 
Rămaşi în trecut. Ţinuţi pe loc de monoteismul represiv. Luaţi în 
râs de vecinii noştri. La ce bun ne-a fost Zeul nostru? Zei? Ha! 

— Calm, calm, spuse Didactilos. Suntem în apă sărată şi tu 
porţi armură foarte bună conducătoare. 

— Oh, nu zic nimic despre alţi zei, rosti iute Simony. Nu am 
dreptul. Dar Om? Un baubau pentru Chiziţie! Dacă există, să mă 
lovească aici şi acum! 

Simony îşi scoase sabia şi o ridică la o lungime de braţ. Om 
şedea liniştit în poala lui Brutha. 

— Imi place băiatul ăsta, spuse el. E aproape la fel de bun 
ca un credincios. Ca dragostea şi ura, înţelegi? 

Simony îşi băgă la loc sabia în teacă. 

— Prin urmare, îl reneg pe Om, zise el. 

— Da, dar care este varianta? 

— Filosofia! Filosofia practică! Ca motorul ăsta al lui Urn. Ar 
putea târi cu forţa Omnia în Secolul Liliacului! 

— Ar târî cu forţa, spuse Brutha. 

— Da, oricum este nevoie, zise Simony. Rânji la ei. 

— Lasă-l în pace, spuse Om. Vom fi departe. Şi mai bine. Nu 
cred că Omnia va fi o ţară îndrăgită când se vor afla veştile 
despre treaba de azi-noapte. 

— Dar Vorbis a fost de vină! zise Brutha cu voce tare. Ela 
început totul! El l-a trimis pe sărmanul frate Murduck şi apoi a 
pus să fie ucis, ca să poată să dea vina pe ephebieni! N-a vrut 
nici un tratat de pace! Nu a vrut decât să intre în palat! 

— Nu pot să-mi dau seama cum a făcut-o, spuse Um. 
Nimeni nu a trecut vreodată prin labirint fără o călăuză. Cum o 
fi reuşit? 

Ochii orbi ai lui Didactilos U căutară pe Brutha. 

— Habar n-am, zise el. Brutha lăsă capul în piept. 

— Chiar a făcut toate astea? spuse Simony. 

— Da. 


162 


— Idiotule! Ai tărâţe în loc de creier! ţipă Om. 

— Şi ai zice asta şi altor oameni? întrebă Simony insistent. 

— Cred că da. 

— Ai vorbi împotriva Chiziţiei? j 

Nefericit, Brutha se uita fix în noapte. În spatele lor, 
flăcările din Ephebe se uniseră într-o singură scânteie 
portocalie. 

— Nu pot să spun decât ce îmi amintesc, zise el. 

— Suntem morţi, făcu Om. Mai bine mă arunci peste bord. 
Cap pătrat ăsta o să vrea să ne întoarcem în Omnia! 

Simony îşi frecă bărbia gânditor. 

— Vorbis are mulţi duşmani, spuse el, în anumite 
circumstanţe. Ar fi mai bine să fie omorât, dar unii ar numi asta 
crimă. Poate chiar martirizare. Dar un proces... dacă ar exista 
dovezi... dacă măcar ar crede că ar putea exista dovezi... 

— Văd cum i se învârtesc rotiţele în cap! ţipă Om. Dacă 
tăceai, am fi fost cu toţii în siguranţă! 

— Vorbis judecat, medită Simony. 

Brutha se albi la acest gând. Era acel fel de gând aproape 
imposibil de ţinut în minte. Era acel fel de gând care nu avea 
sens. Vorbis judecat? Judecata era ceva ce se întâmpla altor 
oameni. 

Îşi aduse aminte de fratele Murduck. Şi de soldaţii care 
pieriseră în deşert. Şi de toate lucrurile care le fuseseră făcute 
oamenilor, chiar şi lui Brutha. 

— Spune-i că nu-ţi aduci aminte! ţipă Om. Spune-i că nu mai 
ştii! 

— Şi dacă ar fi judecat, rosti Simony, ar fi găsit vinovat. 
Nimeni nu ar îndrăzni să facă altceva. 

Gândurile se mişcau întotdeauna încet prin mintea lui 
Brutha, ca aisbergurile. Soseau încet şi plecau încet, iar când 
erau acolo, ocupau mult spaţiu, mare parte din el sub suprafaţă. 

Se gândi: cel mai rău lucru la Vorbis nu este că e rău, cică 
îi face pe oamenii buni să facă rău. Transformă oamenii în 
lucruri ca el. N-ai ce face. Te molipseşti de la el. 

Nu se auzea nici un sunet în afară de pleoscăitul apei pe 
carena Bărcii Nenumite şi de învârtitul motorului filosofic. 

— Am fi prinşi, dacă ne întoarcem în Omnia, zise Brutha rar. 

— Putem acosta departe de porturi, spuse Simony 
nerăbdător. 

— Ankh-Morpork! strigă Om. 


163 


— Mai întâi ar trebui să îl ducem pe domnul Didactilos în 
Ankh-Morpork, zise Brutha. Apoi... mă voi întoarce în Omnia. 

— La naiba, mai bine mă laşi şi pe mine acolo! spuse Om. 
Curând o să găsesc nişte credincioşi în Ankh-Morpork, stai 
liniştit, acolo cred orice! 

— N-am văzut niciodată Ankh-Morpork, zise Didactilos. 
Totuşi, cât trăieşti înveţi. Asta spun tot timpul. Se întoarse cu 
faţa la soldat. Târât cu forţa. 

— Sunt nişte exilați în Ankh, rosti Simony. Stai liniştit. Vei fi 
în siguranţă acolo. 

— Uimitor! zise Didactilos. Şi când te gândeşti că azi- 
dimineaţă nici nu ştiam că sunt în pericol! 

Se aşeză la loc in barcă. 

— Viaţa pe lumea asta, spuse el, este, cum ar veni, o scurtă 
şedere într-o peşteră. Ce putem şti despre realitate? Căci tot ce 
vedem din adevărata natură a existenţei sunt, să zicem, umbre 
amuzante şi năucitoare aruncate pe peretele interior al peşterii 
de către lumina nevăzută şi orbitoare a adevărului absolut, din 
care putem deduce sau nu o sclipire de veridicitate, iar noi, 
căutători troglodiţi ai înţelepciunii, nu putem decât să ne 

Înălţăm glasurile spre nevăzut şi să spunem, umili, „Haide, 
fă Iepurele Schilod... e preferatul meu.” 


Vorbis răvăşi cenuşa cu piciorul. 

— Nu sunt oase, zise el. 

Soldaţii stăteau în tăcere. Fulgii afânaţi şi cenuşii se 
sfărâmară şi plutiră puţin în adierea dimineţii. 

— Şi e felul greşit de cenuşă, observă Vorbis. Sergentul 
deschise gura să rostească ceva. 

— Fii sigur că ştiu despre ce vorbesc, zise Vorbis. Merse 
agale spre trapa carbonizată şi o împunse cu vârful piciorului. 

— Am urmat tunelul, spuse sergentul, pe tonul cuiva care 
speră, în ciuda experienţei lui, că a se arăta dornic să ajute va 
preveni mânia ce avea să vie. lese lângă docuri. 

— Dar dacă intri dinspre docuri, nu iese aici, medită Vorbis. 
Cenuşa fumegândă părea să îi stârnească o fascinaţie 
nesfârşită. 

Sergentul îşi încreţi fruntea. 

— Inţelegi? zise Vorbis. Ephebienii nu ar construi un drum 
de ieşire care să fie şi de intrare. Minţile care au creat labirintul 
nu ar funcţiona astfel. Ar trebui să fie... valve. Secvenţe de 


164 


pietre declanşatoare, poate. Capcane care se închid într-un 
singur sens. Lame rotitoare care ies din pereţi din care nu te 
aştepţi. 

— Ah. 

— Foarte complicat şi întortocheat, nu mă îndoiesc. 
Sergentul îşi trecu limba uscată peste buze. Nu îl putea citi pe 
Vorbis ca pe o carte deschisă, pentru că nu existase niciodată o 
carte ca Vorbis. Dar Vorbis avea anumite obiceiuri de gândire 
pe care le învăţai, după o vreme. 

— Doriţi să iau plutonul şi să urmăm tunelul de la docuri, 
zise el cu glas spart. 

— Tocmai aveam de gând să sugerez, spuse Vorbis. 

— Da, domnule. 

Vorbis îl bătu pe umăr pe sergent. 

— Dar nu te îngrijora! zise el voios. Om îi va proteja pe cei 
care au tăria credinţei. 

— Da, domnule. 

— Şi ultimul om îmi poate aduce im raport complet. Dar, 
mai întâi... nu sunt în oraş? 

— Am căutat peste tot, domnule. 

— Şi nu a ieşit nimeni pe poartă? Atunci au plecat pe mare. 

— Toate navele de luptă ephebiene sunt socotite, Lord 
Vorbis. 

— Golful este plin de bărci mici. 

— Care nu au unde să se ducă decât în largul mării, să 
trăiţi. Vorbis se uită spre Marea Circulară. Umplea orizontul 
dintr-o parte în alta. Dincolo de ea se întindeau câmpiile Sto, ca 
o pată, şi linia zimţată a Munţilor Vârfu Berbecului, până la 
piscurile înalte pe care ereticii le numeau Miezul, dar care erau, 
el ştia. Polul, vizibil pe după curba lumii doar din cauza felului 
în care lumina se curba în atmosferă, aşa cum făcea şi în apă... 
şi zări o pată de alb, alunecând pe ocean, in depărtare. Vorbis 
avea o vedere foarte bună, de la înălţime. Luă o mână de cenuşă 
cenușie, care fusese odată Principiile navigaţiei a lui Dykeri, şi o 
lăsă să i se scurgă printre degete. 

— Om ne-a trimis un vânt bun, zise el. Să coborâm în port. 
Speranţa făcu valuri optimiste pe apele disperării sergentului. 

— Nu mai doriţi să explorăm tunelul, domnule? spuse el. 

— Oh, nu. Puteţi să o faceţi când ne întoarcem. 


165 


Urn împunse globul din cupru cu un capăt de sârmă, în timp 
ce Barca Nenumită se legăna pe valuri. 

— Nu poţi să-l baţi? zise Simony, care nu era la curent cu 
diferenţa dintre maşini şi oameni. 

— Este im motor filosofic, spuse Urn. Nu ajută dacă îl baţi. 

— Dar ziceai că maşinile ar putea fi sclavii noştri, rosti 
Simony. 

— Nu din cei pe care îi baţi, spuse Urn. Găurelele sunt pline 
de sare. Când apa ţâşneşte din glob, lasă în urmă sarea. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Apei îi place să călătorească fără bagaje. 

— Stăm pe loc! Nu poţi să faci nimic? 

— Ba da, aşteptăm să se răcească, îl curăţăm şi mai punem 
apă in el. 

Simony se uită absent în jur. 

— Dar încă putem fi văzuţi de pe coastă! 

— Tu s-ar putea să fi, zise Didactilos. Şedea în mijlocul 
bărcii cu mâinile încrucişate pe capul bastonului său, arătând ca 
un bătrânel care nu este scos prea des Ia o plimbărică şi acum îi 
cam place. 

__._ — Stai liniştit. Nimeni nu ne poate vedea aici, spuse Urn. 
Împunse mecanismul. Oricum, sunt niţel cam îngrijorat pentru 
şurub. A fost inventat să mişte apa, nu să se mişte pe apă. 

— Adică, e zăpăcit? zise Simony. 

— Sucit, făcu Didactilos fericit. 

Brutha stătea întins la capătul ascuţit, uitându-se la apă. Un 
calamar mic pluti pe lângă ei, aproape de suprafaţă. Se întrebă 
ce era... 

„„. Şi ştiu că era calamarul obişnuit, din clasa cefalopode, 
phyllum moluscă, şi că avea un suport cartilaginos intern în loc 
de schelet, un sistem nervos bine dezvoltat şi ochi mari, care 
formau imagini şi erau destul de asemănători cu ochii 
vertebratelor. 

Informaţia îi rămase în partea din faţă a minţii pentru o 
clipă, apoi dispăru. 

— Om? şopti Brutha. 

— Ce? 

— Ce faci? 

— Încerc să dorm niţel. Ţestoasele au nevoie de mult somn, 
să ştii. 


166 


Simony şi Urn erau aplecaţi peste motorul filosofic. Brutha 
se uită la glob... 

„0 sferă cu raza r, care, prin urmare, are un volum V = 
(4/3) (pi) rrr şi o arie A = 4 (pi) rr... 

— Oh, pe zeul meu... 

— Acum ce mai e? zise glasul ţestoasei. 

Faţa lui Didactilos se întoarse către Brutha, care îşi prinsese 
capul in mâini. 

— Ce-i un pi? 

Didactilos întinse o mână şi îl tinu pe Brutha. 

— Ce s-a întâmplat? spuse Om. 

— Nu ştiu! Sunt doar cuvinte! Nu ştiu ce e în cărţi! Nu ştiu 
să citesc! 

— Este foarte important să dormi de ajuns, zise Om. Ajută la 
creşterea unei carapace sănătoase. 

Brutha se lăsă în genunchi, cu umerii plecaţi, în barca ce se 
legăna. Se simţea ca un proprietar care se întoarce pe 
neaşteptate şi îşi găseşte casa plină de străini. Erau în fiecare 
cameră, nu ameninţători, ci doar umplând spaţiul cu prezenţa 
lor. 

— Cărţile se scurg! 

— Nu îmi dau seama cum s-ar putea întâmpla asta, spuse 
Didactilos. Ziceai că doar te-ai uitat la ele. Nu le-ai citit. Nu ştii 
ce înseamnă. 

— Dar ele ştiu ce înseamnă ele! 

— Ascultă. Sunt doar cărţi, cărţi obişnuite, spuse Didactilos. 
Nu sunt magice. Dacă ai putea şti ce conţin cărţile doar 
uitându-te la ele, Urn ar fi un geniu. 

— Ce-a păţit? zise Simony. 

— Crede că ştie prea mult. 

— Nu! Nu ştiu nimic. Nu ştiu de-adevăratelea, spuse Brutha. 
Doar mi-am amintit despre calamari că au un suport 
cartilaginos intern! 

— Imi dau seama că asta ar fi o problemă, zise Simony. Hm. 
Preoţii? Nebuni, cu toţii. 

— Nu! Nu ştiu ce înseamnă cartilaginos! 

— 'Ţesut scheletic de legătură, explică Didactilos. Gândeşte- 
te la „de os” şi „de piele” in acelaşi timp. 

Simony pufni. 

— Ei, ei, făcu el. Cât trăieşti înveţi, cum ziceai. 

— Unii dintre noi chiar o fac invers, spuse Didactilos. 


167 


— Asta ar trebui să însemne ceva? 

— E filosofie, zise Didactilos. Şi stai jos, băiete. Zgâlţâi 
barca. Şi aşa suntem supraîncărcaţi. 

— Este forţa de flotabilitate egală cu greutatea fluidului 
dislocat, mormăi Brutha, lăsând capul în piept. 

— Hmm? 

— Doar că nu ştiu ce înseamnă flotabilitate. 

Urn ridică privirea de la sferă. 

— Suntem gata să pornim din nou, spuse el. Nu trebuie 
decât să torni nişte apă aici folosindu-ţi coiful, domnule. 

— Şi apoi plecăm iar? _ 

— Păi, putem începe să facem iar abur, zise Urn. Îşi şterse 
mâinile pe togă. 

— Ştii, spuse Didactilos, chiar există feluri diferite de a 
învăţa lucruri. Îmi amintesc de vremea în care bătrânul Prinţ 
Lasgere din Tsort m-a întrebat cum ar putea deveni învăţat, mai 
ales că nu avea timp de citit. l-am zis: „Nu există un drum regal 
spre învăţătură, domnule”, iar el mi-a spus mie: „Ba să faci bine 
să îmi construieşti unul sau o să pun să ţi se taie picioarele. 
Foloseşte cât de mulţi sclavi pofteşti.” O abordare plăcut de 
directă, aşa m-am gândit. Nu era un om care să îşi bată joc de 
cuvinte. De oameni, da. Dar nu de cuvinte. 

— De ce nu ţi-a tăiat picioarele? zise Urn. 

— l-am construit drumul. Mai mult sau mai puţin. 

— Cum? Credeam că era doar o metaforă. 

— Incepi să înveţi, Urn. Aşa că am găsit doisprezece sclavi 
care ştiau să citească şi i-am pus să stea noaptea în dormitorul 
lui, şoptindu-i pasaje la alegere în timp ce el dormea. 

— A funcţionat? 

— Nu ştiu. Al treilea sclav i-a înfipt un pumnal de 
cincisprezece centimetri în ureche. Apoi, după revoluţie, noul 
conducător m-a scos din închisoare şi a zis că pot să părăsesc 
ţara dacă promit să nu mă gândesc la nimic până la graniţă. Dar 
nu cred că era nimic greşit cu ideea, în principiu. 

Urn suflă în foc. 

— Durează niţel până se încălzeşte apa, explică el. 

Brutha se întinse iar la pupa. Dacă se concentra, putea opri 
curgerea cunoştinţelor. Ce trebuia să facă era să evite să se uite 
la lucruri. Chiar şi un nor... 

... privit de filosofia naturală ca un mod de a provoca umbră 
pe suprafaţa lumii, împiedicând astfel supraîncălzirea... 


168 


„„. crea o tulburare. Om dormea adânc. 
„A şti fără să înveţi, se gândi Brutha. Nu. Invers. A învăţa 
fără să ştii...” 


Nouă zecimi din Om moţăiau în carapacea lui. Restul plutea 
ca o ceaţă în lumea reală a zeilor, care este mult mai puţin 
interesantă decât cea tridimensională locuită de majoritatea 
umanităţii. 

Se gândi: suntem o bărcuţă. Probabil că nici nu o să ne bage 
de seamă. E tot oceanul în jur. Nu poate să fie peste tot. 

Fireşte, are mulţi credincioşi. Dar suntem doar o bărcuţă... 

Simţi minţile curioase ale peştilor care adulmecau pe la 
capătul şurubului. Ceea ce era ciudat, pentru că în cursul 
normal al lucrurilor, peştii nu erau cunoscuţi pentru... 

— Salutări, zise Regina Mării. 

— Ah. 

— Văd că încă reuşeşti să exişti, broscuţă ţestoasă. 

— Mă descurc şi eu, spuse Om. Nu-s probleme. 

Urmă o pauză care, dacă ar fi avut loc între două persoane 
din lumea umană, ar fi fost ocupată cu glasuri drese şi cu a 
arăta jenat. Dar zeii nu sunt niciodată jenaţi. 

— Bănuiesc, zise Om cu precauţie, că ai venit după plată. 

— Această barcă şi toată lumea din ea, spuse Regina. Dar 
credinciosul tău poate fi salvat, după cum este obiceiul. 

— La ce îţi folosesc ăştia? Unul dintre ei e ateu. 

— Ha? Cu toţii cred, chiar la final. 

— Asta nu pare... Om şovăi. Corect? 

Acum Regina Mării făcu o pauză. 

— Ce-i aia corect? 

— Cum ar fi... dreptate fundamentală? zise Om. Se întrebă 
de ce rostise asta. 

— Mie asta mi se pare o idee omenească. 

— Sunt inventivi, recunosc. Dar ce voiam să spun era că... 
adică... nu au făcut nimic să merite asta. 

— Să merite? Sunt oameni. Ce treabă are meritul cu asta? 

Om trebuia să accepte asta. Nu gândea ca un zeu. Asta îl 
deranja. 

— Doar că... 

— Te-ai bazat prea multă vreme pe un singur om, zeu 
mărunt. 


169 


— Ştiu, ştiu. Om suspină. Minţile se scurgeau una într-alta. 
Vedea prea mult dintr-un punct de vedere uman. la barca, 
atunci. Dacă trebuie. Imi doresc doar să fi fost... 

— Corect? zise Regina Mării. Înaintă. Om o simţi peste tot în 
jurul lui. 

— Nu există aşa ceva, spuse ea. Viaţa e ca o plajă”. Şi apoi 
mori. 

După care dispăru. 

Om se retrase în carapacea carapacei lui. 

— Brutha? 

— Da? 

— Ştii să înoţi? 

Globul începu să se rotească. 

— Gata, îl auzi Brutha pe Urn zicând. Curând pornim la 
drum. 

— Ar fi bine. Acesta era Simony. E o corabie acolo. 

— Chestia asta merge mai iute decât orice cu pânze sau cu 
vâsle. 

Brutha se uită în golf. O corabie omniană subţire trecea pe 
lângă far. Era încă la mare distanţă, dar Brutha o privea cu o 
groază şi cu o bănuială care măreau mai mult decât 
telescoapele. 

— Se mişcă repede, spuse Simony. Nu înţeleg... nu e vânt 

Urn se uită în jur la marea nemişcată. 

— Nu se poate ca acolo să fie vânt şi aici nu, zise el. 

— M-auzi, ştii să înoţi? Glasul ţestoasei era insistent în capul 
lui Brutha. 

— Nu ştiu, răspunse acesta. 

— Crezi că ai putea să afli repede? 

Urn se uită în sus. 

— Oh, făcu el. 

Norii se adunaseră deasupra Bărcii Nenumite. Se învârteau 
vizibil. 

— Trebuie să ştii! strigă Om. Credeam că ai o memorie 
perfectă! 

— În sat, obişnuiam să ne bălăcim în rezervorul mare, şopti 
Brutha. Nu ştiu dacă se pune! 

Ceaţa se aşternu pe suprafaţa mării. Lui Brutha îi pocneau 
urechile. Şi totuşi, nava omniană se apropia, zburând pe valuri. 


7 Joc de cuvinte intraductibil. În limba engleză, „plajă” („beach”) şi 
„târfă” („bitch”) se pronunţă la fel. (n. tr.) 
170 


— Cum se numeşte când ai un calm total înconjurat de 
vânturi... începu Urn. 

— Uragan? zise Didactilos. 

Fulgerele pârâiau între cer şi mare. Urn trase de maneta 
care cobora şurubul în apă. Ochii îi străluceau aproape la fel de 
tare ca trăsnetele. 

— Ei, asta-i putere, spuse el. Să stăpâneşti fulgerul! Visul 
omenirii! 

Barca Nenumită fii aruncată în faţă. 

— Da? Nu e visul meu, zise Didactilos. Eu visez tot timpul un 
morcov uriaş care mă aleargă printr-un câmp de homari. 

— Adică un vis metaforic, maestre, spuse Urn. 

— Ce-i o metaforă? făcu Simony. 

Brutha zise: 

— Ce-i un vis? 

O coloană de fulgere străpunse ceața. Alte trăsnete se 
declanşară din globul care se rotea. 

— Poţi să obţii asta de la pisici, zise Urn, pierdut în lumea 
filosofică, în timp ce Barca lăsa în siaj o spumă albă. Le mângâi 
cu o baghetă de chihlimbar şi scoţi fulgere micuţe... dacă ai 
putea mări asta de un milion de ori, nici un om nu ar mai fi 
vreodată sclav şi am putea să le prindem în borcane şi să 
scăpăm de noapte... 

Trăsnetul lovi la câţiva metri depărtare. 

— Suntem într-o barcă alături de o bilă mare din cupru în 
mijlocul unei ape sărate, spuse Didactilos. Mersi, Urn. 

— Şi templele zeilor ar fi minunat luminate, fireşte, rosti 
Urn iute. 

Didactilos lovi cu bastonul în carenă. 

— E o idee drăguță, dar n-ai găsi niciodată destule pisici, 
zise el. 

Marea se umflă. 

— Sari în apă! strigă Om. 

— De ce? spuse Brutha. 

Un val aproape că răsturnă barca. Ploaia sfârâi pe suprafaţa 
sferei, aruncând un jet fierbinte. 

— Nu am timp de explicaţii! Sari peste bord! E pentru 
binele tău! Crede-mă! 

Brutha se ridică în picioare, sprijinindu-se de cadrul sferei. 

— Stai jos! zise Urn. 

— Eu ies niţel, spuse Brutha. S-ar putea să lipsesc o vreme. 


171 


Barca se legănă când el pe jumătate sări, pe jumătate căzu 
în marea clocotindă. 

Fulgerul lovi sfera. 

Când Brutha ieşi la suprafaţă, văzu, pentru o clipă, globul 
strălucind alb de încins ce era şi Barca Nenumită, cu şurubul 
aproape ieşit din apă, alunecând prin ceţuri ca o cometă. 
Dispăru în nori şi ploaie. Un moment mai târziu, peste zgomotul 
furtunii, se auzi un „bum” înfundat. 

Brutha ridică mâna. Om ieşi la suprafaţă, suflând apă sărată 
pe nări. 

— Ai zis că e pentru binele meu! ţipă Brutha. 

— Păi? Încă suntem în viaţă! Şi ţine-mă afară din apă! 
Ţestoasele de uscat nu ştiu să înoate! 

— Dar s-ar putea să moară! 

— Vrei să li te alături? 

Un val îl scufundă pe Brutha. Pentru o clipă, lumea fu o 
cortină verde-închis, răsunându-i în urechi. 

— Nu pot să înot cu o mână! strigă el, când ieşi iar la 
suprafaţă. 

— O să fim salvaţi! N-ar îndrăzni! 

— Cum adică? 

Un alt val îl lovi pe Brutha, iar forţa de aspirație îl trase de 
rasă. 

— Om? 

— Da? 

— Nu cred că ştiu să înot... 


Zeii nu sunt prea introspectivi. Asta nu a fost niciodată o 
caracteristică de supravieţuire. Talentul de a amăgi, de a 
ameninţa şi de a îngrozi funcţiona întotdeauna destul de bine. 
Când poţi face una cu pământul oraşe întregi dintr-un simplu 
moft, aplecarea spre a gândi în linişte şi a privi lucrurile din 
punctul de vedere al celuilalt este rareori necesară. 

Ceea ce făcuse ca, în tot multiversul, bărbaţi şi femei de o 
inteligenţă şi o compasiune uriaşe să îşi dedice întregile lor vieţi 
slujirii zeităților care nu i-ar fi putut bate la un joc paşnic de 
domino. De exemplu. Sora Sestina din Quirm sfidase mânia unui 
rege local şi mersese nevătămată pe un pat de cărbuni, apoi 
avansase o filosofie de etică înţeleaptă în numele unei zeițe al 
cărei singur interes erau coafurile, iar fratele Zephilite din 
Klatch îşi părăsise vastele proprietăţi şi familia şi-şi petrecuse 

172 


viaţa având grijă de cei bolnavi şi săraci în numele zeului 
invizibil F'rum, considerat în mare incapabil, dacă ar fi avut un 
dos, să şi-l descopere cu ambele mâini, dacă ar fi avut mâini. 
Zeii nu trebuie să fie prea inteligenţi atunci când există oameni 
care să fie în locul lor. 

Regina Mării era considerată destul de proastă, chiar şi de 
alţi zei. Dar gândurile ei aveau o anumită logică, în timp ce se 
mişca în adâncuri, sub valurile umflate de furtună. Bărcuţa 
fusese o ţintă atrăgătoare... dar exista una mai mare, plină de 
oameni, care intra direct în furtună. 

Aceasta era o pradă corectă. 

Regina Mării avea durata atenţiei egală cu a unei cepe 
prăjite. 

Şi, în linii mari, îşi crea propriul sacrificiu. Şi credea în 
cantitate. 


Aripioara Zeului sărea de pe câte o creastă de val sub câte 
un val, vijelia umflându-i pânzele. Căpitanul îşi croi drum prin 
apa până la brâu spre prora, unde Vorbis stătea strângând 
balustrada în mâini, aparent nebăgând de seamă că nava era pe 
jumătate scufundată. 

— Domnule! Trebuie să strângem pânzele! Nu putem să 
depăşim asta! 

Focuri verzi pârâiau în vârfurile catargelor. Vorbis se 
întoarse. Lumina se reflecta în hăul ochilor săi. 

— Este întru slava lui Om, zise el. Încrederea este vela 
noastră, iar gloria ne este destinaţia. 

Căpitanului îi ajunsese. Era nesigur în privinţa religiei, dar 
destul de încrezător că după treizeci de ani ştia câte ceva 
despre mare. 

— Fundul oceanului este destinaţia noastră! strigă el. 

Vorbis ridică din umeri. 

— Nu am spus că nu vor exista opriri pe drum, zise el. 

Căpitanul se holbă la el, iar apoi îşi croi drum înapoi pe 
puntea plină de apă. Ceea ce ştia despre mare era că astfel de 
furtuni nu apăreau din senin. Nu ajungeai din ape calme în 
mijlocul unui uragan furios. Asta nu era marea. Era ceva 
personal. 

Trăsnetul lovi catargul principal. Se auzi un țipăt din beznă 
când o grămadă de pânză şi parâme rupte se prăbuşi pe punte. 


173 


Căpitanul pe jumătate înotă, pe jumătate urcă scara spre 
timonă, unde navigatorul era o umbră în mijlocul jeturilor de 
apă şi al strălucirii stranii a furtunii. 

— N-o să scăpăm cu viaţă! 

— CORECT. 

— Trebuie să abandonăm nava! 5 | 

— NU. O LUAM CU NOI. E O CORABIE DRAGUȚŢA. 

Căpitanul se uită mai atent în beznă. 

— Tu eşti, Bosun Copiei? 

— VREI SĂ MAI GHICEŞTI O DATĂ? 

Carena lovi o stâncă de sub apă şi se crăpă. Fulgerul lovi 
catargul rămas şi, ca o bărcuță din hârtie care a stat prea mult 
în apă. Aripioara Zeului se îndoi de la jumătate. Grinzile de lemn 
se sfărâmară şi ţâşniră învârtindu-se înspre cerul agitat... 

Şi, dintr-odată, se lăsă o tăcere catifelată. 

Căpitanul descoperi că dobândise o amintire recentă. 
Implica apă, un dangăt în urechi şi senzaţia unui foc rece în 
plămâni. Dar dispărea. Merse către balustradă, paşii răsunându- 
i cu putere în liniştea înconjurătoare, şi se uită peste bord. În 
ciuda faptului că amintirea recentă includea ceva despre 
distrugerea completă a corăbiei, aceasta părea acum din nou 
întreagă. Într-un fel. 

— Hm, făcu el, se pare că am rămas fără mare. 

— DA. 

— Şi fără pământ. 

Căpitanul bătu cu palma în balustradă. Era cenuşie şi uşor 
transparentă. 

— Hm. Asta e lemn? 

— MEMORIE MORFICĂ. 

— Pardon? 

Al FOST MARINAR. Al AUZIT CA DESPRE O CORABIE SĂ 
SE SPUNĂ CĂ ESTE UN LUCRU VIU? 

— Oh, da. Nu poţi să petreci o noapte pe o navă fără să simţi 
că are un suf... 

— DA. 

Amintirea Aripioarei Zeului plutea înainte prin tăcere. Din 
depărtare se auzea suspinul vântului sau al amintirii lui. 
Leşurile aruncate ale vijeliilor moarte. 

— Hm, zise fantoma căpitanului, adineaori ai spus „ai fost”? 

— DA. 

— Aşa mi s-a părut. 

174 


Căpitanul se uită în jos. Echipajul se aduna pe punte, 
uitându-se la el cu ochi neliniştiţi. 

El se uită şi mai în jos. În faţa echipajului, se adunaseră 
şobolanii corăbiei. O micuță siluetă în robă stătea în faţa lor. 

— CHIŢ, zise aceasta. 

El se gândi: chiar şi şobolanii au o Moarte... 

Moarte stătea alături şi îi făcu semn căpitanului. 

— LA TINE E TIMONA. 

— Dar... dar unde mergem? 

— CINE ŞTIE? 

Căpitanul prinse neajutorat mânerele. 

— Dar nu sunt stele pe care să le recunosc! Nici hărţi! Ce 
vânturi sunt aici? Unde sunt curenţii? 

Moarte ridică din umeri. 

Căpitanul roti timona fără ţintă. Corabia alunecă prin 
fantoma mării. 

Apoi se însenină. Ce era mai rău deja se întâmplase. Era 
uimitor cât de bine era să ştii asta. Şi dacă ce era mai rău deja 
se întâmplase... 

— Unde e Vorbis? mârâi el. 

— A SUPRAVIEȚUIT. 

— Da? Nu există dreptate! 

— NU EXIST DECAT EU. 

Moarte dispăru. 

Căpitanul învârti niţel timona, doar de dragul de a o face. 
Până la urmă, el încă era căpitan şi aceasta era încă, într-un fel, 
o corabie. 

— Domnule Secund? 

Acesta salută. 

— Să trăiţi! 

— Hm. Unde să mergem acum? 

Secundul se scărpină în cap. 

— Păi, căpitane, am auzit că păgânii din Klatch au un 
paradis unde se bea şi se cântă, iar tinere cu clopoței pe ele şi... 
ştiţi... orişicât. 

Secundul se uită plin de speranţă la căpitanul său. 

— Orişicât, ha? zise căpitanul îngândurat. 

— Aşa am auzit. 

Căpitanului i se părea că i-ar fi prins bine nişte orişicât. 

— Ai idee cum se ajunge acolo? 


175 


— Cred că ţi se dau instrucţiuni când eşti în viaţă, spuse 
secundul. 

— Oh. 

— Şi mai sunt nişte barbari către Miez, zise secundul, 
savurând cuvântul, care cred că se duc într-o sală mare unde 
sunt tot felul de mâncăruri şi de băuturi. 

— Şi femei? 

— Trebuie să fie. 

Căpitanul se încruntă. 

— Ciudat, spuse el, dar cum se face că păgânii şi barbarii 
par să aibă cele mai bune locuri în care să te duci când mori? 

— Bună întrebare, îl aprobă secundul. Cred că îi răsplăteşte 
pentru că... se simt bine şi cât timp sunt în viaţă? Păru 
nedumerit. Acum, când era mort, toată chestia părea cam 
dubioasă. 

— Bănuiesc că nu ştii drumul nici spre acest paradis? zise 
căpitanul. 

— Scuze, căpitane. 

— Totuşi, nu strică să căutăm. 

Căpitanul se uită peste balustradă. Dacă navigai destul de 
mult, sigur dădeai de un țărm. Şi nu strica să cauţi. 

O mişcare îi atrase atenţia. Surâse. Bun. Un semn. Poate că 
aşa era mai bine, până la urmă... 

Însoţită de fantomele delfinilor, stafia corăbiei pluti 
înainte... 


Pescăruşii nu se aventurau niciodată atât de departe pe 
coasta deşertică. Nişa lor era ocupată de scalbie, un membru 
din familia ciorii pe care familia ciorii ar fi prima care să o 
renege şi să evite să fie văzută în compania ei. Rareori zbura, 
dar mergea peste tot cu un fel de ţopăit legănat. Chemarea ei 
distinctivă le aducea aminte ascultătorilor de un sistem digestiv 
care funcţiona prost. Arăta aşa cum arată alte păsări după o 
scurgere de petrol. Nimic nu mânca scalbii, în afară de alte 
scalbii. Scalbiile mâncau lucruri care l-ar fi făcut pe un vultur să 
vomite. Scalbiile ar fi mâncat vomă de vultur. Scalbiile mâncau 
orice. 

Una dintre ele, în această dimineaţă însorită, se furişa pe 
nisipul plin de purici, ciugulind fără ţintă din tot felul de chestii, 
în caz că pietricelele şi bucăţelele de lemn ar fi devenit 
comestibile peste noapte. Din experienţa scalbiei, practic orice 


176 


devenea comestibil dacă era lăsat destul de mult. Dădu peste o 
movilă care zăcea la buza apei şi o împunse de probă cu ciocul. 

Movila gemu. 

Scalbia se retrase iute şi îşi îndreptă atenţia spre o mică 
piatră bombată de lângă movilă. Era destul de sigură că nici 
aceasta nu se aflase aici ieri. li oferi şi acesteia o cercetare cu 
ciocul. 

Piatra extinse un cap şi spuse: 

— 'Tai-o de aici, blestemăţie. 

Scalbia sări în spate şi apoi făcu un fel de salt din fugă, care 
era cel mai apropiat lucru de zbor pe care se obosea vreo 
scalhbie să îl facă vreodată, spre o grămadă de lemne albite de 
soare. Lucrurile mergeau tot mai bine. Dacă piatra asta era vie, 
atunci, în cele din urmă, avea să fie moartă. 

Marele Zeu Om se împletici spre Brutha şi îl lovi în cap cu 
carapacea până când acesta gemu. 

— Trezește-te, băiete. Scularea. Hopa-hopa. Debarcarea. 

Brutha deschise ochii. 

— Ce s-a-ntâmplat? zise el. 

— Eşti viu, asta s-a întâmplat, spuse om. Viaţa e o plajă, îşi 
aminti el. Şi apoi mori. 

Brutha se ridică în genunchi. 

Există plaje care strigă după umbrele colorate ţipător. 

Există plaje care vorbesc despre maiestuozitatea mării. 

Dar această plajă nu era aşa. Era un simplu tiv sterp acolo 
unde pământul se întâlnea cu oceanul. Lemnele aduse de valuri 
se strângeau pe linia fluxului, bătute de vânt. Aerul zumzăia de 
mici insecte neplăcute. Era un miros care te ducea cu gândul la 
ceva care putrezise, demult, undeva unde scalbiile nu îl 
descoperiseră. Nu era o plajă bună. 

— Oh. Pe zeu. 

— Mai bine decât înecat, zise Om încurajator. 

— Nu ştiu. Brutha se uită în lungul plajei. E ceva apă de 
băut? 

— N-aş crede, spuse Om. 

— Osar V, versetul 3, zice că ai făcut ca apa proaspătă să 
izvorască din deşert. 

— Asta a fost o licenţă artistică, spuse Om. 

— Nici măcar asta nu poţi să faci? 

— Nu. 


177 


Brutha se uită iar la deşert. În spatele şirurilor de lemne 
aduse de ape şi a câtorva petice de iarbă care părea să moară 
chiar în timp ce creştea, dunele se întindeau hăt în depărtare. 

— Care-i drumul spre Omnia? întrebă el. 

— Nu vrem să mergem în Omnia, spuse Om. 

Brutha se uită fix la ţestoasă. Apoi o ridică. 

— Cred că e încolo, zise el. 

Om începu să dea agitat din picioare. 

— De ce vrei să te duci în Omnia? spuse el. 

— Nu vreau, zise Brutha. Dar mă duc, oricum. 


Soarele era în înaltul cerului. 

Sau poate nu. 

Brutha ştia acum lucruri despre soare. I se scurgeau în cap. 
Ephebienii fuseseră foarte interesaţi de astronomie. Expletius 
demonstrase că Discul avea zece mii de mile de la un capăt la 
altul. Febrius, care postase în toată ţara, la răsărit, sclavi cu 
reacţii rapide şi voci puternice, demonstrase că lumina 
călătorea cam la aceeaşi viteză ca sunetul. lar Didactilos 
dedusese că, în acest caz, pentru a trece printre elefanţi, 
soarele trebuia să călătorească cel puţin treizeci şi cinci de mii 
de mile pe orbita lui sau, altfel spus, de două ori mai repede 
decât propria lumină. Ceea ce însemna că, în mare, vedeai doar 
unde fusese soarele, în afară de două dăţi pe zi, când se prindea 
din urmă singur, iar acest lucru însemna că întregul soare era o 
particulă mai rapidă decât lumina, un tahion sau, după cum 
spunea Didactilos, un nenorocit. 

Încă era foarte cald. Marea fără viaţă părea să scoată aburi. 

Brutha înainta anevoie, direct deasupra singurei umbre pe 
sute de kilometri. Chiar şi Om încetase să se mai plângă. Era 
prea cald. 

Ici şi colo, bucățele de lemn se rostogoleau în spuma de la 
malul mării. N 

In fața lui Brutha, aerul sclipea deasupra nisipului. In mijloc, 
se afla o umflătură întunecată. 

O privi fără interes în timp ce se apropia, incapabil să 
gândească ceva. Nu era nimic mai mult decât un punct de 
referinţă într-o lume de arşiţă portocalie, care se dilata şi se 
contracta în pâcla tremurătoare. 

Mai de aproape, se dovedi a fi Vorbis. 


178 


Gândului îi luă mult timp să se prelingă în mintea lui 
Brutha. 

Vorbis. Nu în robă. Sfâşiată toată. Doar în maiou. Cuie 
cusute în el. Peste tot, sânge. Pe un picior. Sfâşiat Stânci. 
Vorbis. 

Vorbis. 

Brutha se prăbugşi în genunchi. La limita refluxului, o scalbie 
croncăni. 

— E încă... în viaţă, îngăimă Brutha. 

— Păcat, zise Om. 

— Ar trebui să facem ceva... pentru el. 

— Da? Ce-ar fi să găseşti o piatră şi să-i sfărâmi capul? 
spuse Om. 

— Nu putem să-l lăsăm aici. 

— la să vezi. 

— Nu. 

Brutha îşi trecu un braţ pe sub diacon şi încercă să îl ridice. 
Spre slaba lui surprindere, Vorbis nu cântărea mai nimic. Roba 
diaconului ascunsese un trup numai piele şi os. Brutha l-ar fi 
putut frânge cu mâinile goale. 

— Şi cum mine cum rămâne? scânci Om. 

Brutha îl atârnă pe Vorbis pe umăr. 

— Ai patru picioare, zise el. 

— Sunt Zeul tău! 

— Da. Ştiu. Brutha păşea greoi pe plajă. 

— Ce ai de gând să faci cu el? 

— Îl duc în Omnia, spuse Brutha gros. Oamenii trebuie să 
ştie. Ce a făcut. 

— Eşti nebun! Nebun! Crezi că o să-l cari în Omnia? 

— Nu ştiu. O să încerc. 

— Tu! Tu! Om lovi cu o labă în nisip. Din milioane de oameni 
pe lume a trebuit să fii tu! Idiot! Idiot! 

Brutha devenea o formă tremurătoare în pâclă. 

— Gata! strigă Om. N-am nevoie de tine! Crezi că am nevoie 
de tine? N-am nevoie de tine! Pot să găsesc repede alt 
credincios! Nici o problemă! 

Brutha dispăru. 

— Şi nu vin după tine! ţipă Om. 


Brutha îşi privea picioarele cum se târau unul în faţa altuia. 


179 


Acum trecuse dincolo de punctul gândirii. Ceea ce trecea 
prin creierul lui prâjit erau imagini dezarticulate şi fragmente 
de amintiri. 

Vise. Erau imagini în capul tău. Coaxes scrisese un întreg 
pergament despre ele. Cei superstiţioşi credeau că erau mesaje 
trimise de Zeu, dar de fapt erau create de creier însuşi, 
alcătuite în timp ce, în fiecare noapte, îşi sorta şi arhiva 
experienţele de peste zi. Brutha nu visa niciodată. Aşa că 
uneori... beznă, în timp ce mintea arhiva. Arhiva toate cărţile. 
Acum ştia fără să fi învăţat... 

Astea erau vise. 

Zeu. Zeul avea nevoie de oameni. Credinţa era hrana zeilor. 
Dar aveau nevoie şi de o formă. Zeii deveneau ceea ce oamenii 
credeau că ar fi trebuit să fie. Aşa că Zeița înţelepciunii purta pe 
umăr un pinguin. I s-ar fi putut întâmpla oricărui zeu. Ar fi 
trebuit să fie o bufniţă. Toată lumea ştia asta. Dar un sculptor 
prost, care ştie cum arată o bufniţă doar din descrieri, strică o 
statuie, credinţa intervine şi, până să îţi dai seama. Zeița 
înţelepciunii este împovărată cu o pasăre care poartă tot timpul 
un costum de seară şi miroase a peşte. 

Tu îi dai zeului formă, aşa cum jeleul umple o formă. 

Deseori, zeii deveneau tatăl tău, spunea Abraxas Agnosticul. 
Zeii deveneau un bărbos mare din cer, pentru că atunci când 
aveai trei ani acela era tatăl tău. 

Fireşte că Abraxas a supravieţuit... Acest gând sosi rece şi 
ascuţit, din acea parte a minţii lui pe care Brutha încă o putea 
numi a lui. Pe zei nu îi deranjau ateii, dacă erau atei profunzi,, 
înflăcăraţi şi înfierbântaţi ca Simony, care îşi petreceau întreaga 
viaţă necrezând, îşi petreceau întreaga viaţă urându-i pe zei 
pentru că nu existau. Astfel de ateism era o stâncă. Era aproape 
credinţă... 

Nisip. Era ceea ce forma deşerturile. Cristale de stâncă, 
sculptate în dune. Gordo din Tsort spunea că nisipul era făcut 
din munţi uzaţi, dar lrexes descoperise că gresia era piatră 
făcută prin presarea nisipului, ceea ce sugera că firele de nisip 
erau părinţii munţilor... 

Fiecare, un mic cristal. Şi cu toate devenind mai mari... 

Mult mai mari... 

Încetişor, fără să îşi dea seama, Brutha încetă să se mai 
târască înainte şi rămase întins. 


180 


— Du-te naibii! 

Scalbia nu îl luă în seamă. Asta era interesant. Avea să vadă 
noi întinderi de nisip pe care nu le mai văzuse până atunci şi, 
desigur, exista posibilitatea, chiar certitudinea, unei mese bune 
la final. 

Se aşezase pe carapacea lui Om. 

Om tropăia prin nisip, oprindu-se din când în când pentru a 
tipa la pasagerul lui. 

Brutha o luase pe aici. 

Dar aici, unul dintre aflorimentele stâncoase, împrăştiate 
prin deşert ca insulele prin mare, se întindea până la buza apei. 
Nu reuşise să se caţere pe el. Urmele de pe nisip se îndreptau 
spre interiorul continentului, către adâncul deşertului. 

— Idiotule! 

Om se lupta să se urce pe coasta unei dune, înfundându-și 
picioarele în nisip pentru a nu mai cădea înapoi. 

Pe partea cealaltă a dunei, urmele deveneau o dâră lungă, 
unde Brutha trebuie să fi căzut. Om îşi strânse picioarele şi se 
lăsă să alunece pe ea. 

Aici, urmele coteau. Probabil se gândise că putea ocoli 
următoarea dună şi că putea găsi din nou stânca pe partea 
cealaltă. Om ştia multe despre deşerturi şi unul dintre lucrurile 
pe care le cunoştea era că acest fel de gândire logică fusese mai 
înainte folosit de o mie de schelete albite şi pierdute. 

Cu toate acestea, păşi greoi pe urme, recunoscător pentru 
scurta umbră a dunei acum, când soarele apunea. 

Pe după dună şi, da, aici mergeau în zigzag, urcând anevoie 
o pantă cam la nouăzeci de grade distanţă de locul înspre care 
ar fi trebuit să se îndrepte. Garantat. Asta era treaba cu 
deşerturile. Aveau propria gravitație. Te atrăgeau în centru. 


Brutha se târa înainte, cu Vorbis ţinut nesigur de un braţ 
inert. Nu îndrăznea să se oprească. Bunica l-ar fi lovit iar. Şi 
mai era şi Maestrul Nhumrod, care apărea şi dispărea. 

— Chiar m-ai dezamăgit, Brutha. Mmm? 

— Vreau... apă... 

— ... apă, zise Nhumrod. Credinţa este în Marele Zeu. 

Brutha se concentră. Nhumrod dispăru. 

— Marele Zeu? spuse el. 

Undeva era nişte umbră. Deşertul nu putea ţine la nesfârşit. 


181 


Soarele apuse repede. Pentru o vreme. Om ştia, căldura 
avea să radieze din nisip şi carapacea lui avea să o 
înmagazineze, dar asta avea să treacă în curând, iar apoi avea 
să urmeze asprimea unei nopţi din deşert. 

Stelele deja apăreau când îl găsi pe Brutha. Vorbis fusese 
lăsat niţel mai în spate. 

Om se trase la acelaşi nivel cu urechea lui Brutha. 

— Hei! 

Nu se auzi nici un sunet, nu se produse nici o mişcare. Om îl 
lovi pe Brutha uşurel în cap, apoi se uită la buzele crăpate. 

În spatele lui se auzea un ciocănit Scalbia cerceta degetele 
de la picioare ale lui Brutha, dar investigaţiile îi fură întrerupte 
de fălcile unei țestoase care se închiseră peste piciorul ei. 

— Am jiz, du-de maibii! 

Scalbia scoase un râgâit de panică şi încercă să îşi ia zborul, 
dar era împiedicată de o ţestoasă hotărâtă care îi atârna de un 
picior. Om fu târât pe nisip câţiva metri înainte de a-i da 
drumul. 

Încercă să scuipe, dar gurile ţestoaselor nu sunt proiectate 
pentru aşa ceva. 

— Urăsc toate păsările, spuse el spre aerul înserării. 

Scalbia îl privi mustrător din vârful unei dune. Îşi înfoie 
mâna de pene unsuroase cu aerul cuiva dispus să aştepte toată 
noaptea, la nevoie. Oricât era necesar. 

Om se târî înapoi la Brutha. Ei, încă respira. 

— Apă... E 

Zeul se gândi niţel. Să loveşti stânca vie. Asta era un mod. 
Să faci apa să curgă... nici o problemă. Era vorba doar de 
molecule şi de vectori. Apa avea o tendinţă naturală să curgă. 
Nu trebuia decât să ai grijă să curgă aici, nu acolo. Nu era 
absolut nici o problemă pentru un zeu în plină formă. Cum o 
abordai din perspectiva unei broaşte țestoase? 

Ţestoasa se târî la baza dunei şi apoi merse într-o parte şi în 
alta câteva minute. În cele din urmă alese un loc şi începu să 
sape. 


Nu era corect. Fusese arşiţă mare. Acum îngheţa. 

Brutha deschise ochii. Stelele deşertului, de un alb 
strălucitor, îi întoarseră privirea. Simţea că limba îi umplea 
gura. Deci, ce era... 

Apă. 

182 


Se întoarse. Fuseseră voci în capul lui, iar acum erau voci în 
afara capului lui. Erau slabe, dar, în mod clar, erau acolo, 
răsunând încetişor peste nisipurile luminate de lună. 

Brutha se târî dureros către baza dunei. Era o movilă acolo. 
De fapt, erau mai multe movile. Glasul înfundat venea de la una 
dintre ele. Se trase mai aproape. 

Era o gaură în movilă. Undeva, departe sub pământ, cineva 
blestema. Cuvintele erau neclare ricoşând înainte şi înapoi prin 
tunel, dar efectul general era de neconfundat. 

Brutha se tolăni şi începu să privească. 

După câteva minute avu loc o mişcare la gura gropii şi Om 
ieşi, acoperit de ceea ce, dacă acesta nu ar fi fost un deşert, 
Brutha ar fi numit noroi. 

— Oh, tu erai, zise ţestoasa. Rupe-ţi o bucată din rasă şi dă- 
mi-o. 

Ca prin vis, Brutha se supuse. 

— Mă-ntorc acolo, spuse Om, nu-i nici o plăcere, să ştii. 

Luă cârpa în gură, dădu înapoi cu grijă şi dispăru în gaură. 

După câteva minute se întoarse, încă târând cârpa. 

Era udă. Brutha lăsă lichidul să îi picure în gură. Avea gust 
de noroi, de nisip, de vopsea maro ieftină şi niţel de broască 
ţestoasă, dar ar fi băut doi litri. Ar fi fost în stare să înoate într- 
un bazin cu aşa ceva. 

Rupse altă bucată de rasă pe care Om să o ducă jos. 

Când Om reapăru, Brutha îngenunchea lângă Vorbis. 

— Şaisprezece picioare în pământ! Şaisprezece picioare, fir- 
ar să fie! strigă Om. N-o irosi pe el! N-a murit încă? 

— Are febră. 

— Curmă-i suferinţa. 

— Tot îl ducem înapoi în Omnia. 

— Crezi că noi o să ajungem acolo? Fără hrană? Fără apă? 

— Dar tu ai găsit apă. Apă în deşert. 

— Nu-i nimic miraculos, zise Om. E sezonul ploios lângă 
coastă. Inundații bruşte. Pâraie temporare. Albii de râu secate. 
Se formează pânza freatică, adăugă el. 

— Mie mi se pare un miracol, cârâi Brutha. Doar pentru că 
poţi să îl explici nu înseamnă că nu este un miracol. 

— Păi, acolo jos nu e hrană, crede-mă, spuse Om. Nimic de 
mâncat. Nimic în mare, dacă mai putem să găsim marea. 
Cunosc deşertul. Creste stâncoase pe care trebuie să le ocoleşti. 


183 


Totul te abate de la drum. Dune care se mişcă noaptea... lei... 
alte chestii... 

... ZEL. 

— Atunci, ce vrei să facem? zise Brutha. Ai spus că e mai 
bine în viață decât mort. Vrei să ne întoarcem în Ephebe? O să 
fim îndrăgiţi acolo, ce crezi? 

Om tăcea. 

Brutha dădu din cap. 

— Mai adu nişte apă, atunci. 


Era mai bine să călătorească noaptea, cu Vorbis pe un umăr 
şi Om la subrat. 

În această perioadă a anului... 

strălucirea de pe cer de acolo este Aurora Coriolis, 
luminile dinspre Miez, unde câmpul magic al Lumii Disc se 
descarcă permanent printre piscurile muntelui central Cori 
Celeşti. Şi, în această perioadă a anului, soarele se ridică peste 
deşert în Ephebe şi peste mare în Omnia, aşa că ţine luminile 
miezului in stânga şi strălucirea apusului în spate... 

— Ai fost vreodată pe Cori Celeşti? întrebă Brutha. 

Om, pe care îl luase somnul de frig, se trezi tresărind. 

— Ha? 

— Unde trăiesc zeii. 

— Ha! Ce poveşti ţi-aş putea spune, zise Om posomorât. 

— Ce? 

— Ce elită dată naibii se cred ei! 

— Adică nu ai locuit acolo? 

— Nu. Trebuie să fii un zeul al tunetului sau cam aşa. 
Trebuie să ai un lot întreg de credincioşi pentru a trăi pe Dealul 
Bogătanilort. Trebuie să fii o personificare antropomorfică, o 
chestie din alea. 

— Adică nu doar un Mare Zeu? 

Ei, ăsta era deşertul. Iar Brutha avea să moară. 

— Aş putea să-ţi spun, mormăi Om. Nu că am scăpa cu 
viaţă... Vezi tu, fiecare zeu este un Mare Zeu pentru cineva. 
Niciodată nu am vrut să fiu atât de mare. O mână de triburi, un 
oraş sau două. Nu cer prea mult, nu? 

— Sunt două milioane de oameni in imperiu, zise Brutha. 


3 În engleză, „Nob Hill”, un cartier din San Francisco, California, 
Statele Unite ale Americii, locuit de familii din pătura superioară a 
societăţii. (n. tr.) 

184 


— Da. Destul de bine, nu? Am început cu nimic altceva 
decât un cioban care auzea voci şi am sfârşit cu două milioane 
de oameni. 

— Dar nu ai făcut nimic cu ei, spuse Brutha. 

— Cum ar fi? 

— Păi... să le zici să nu se omoare între ei, chestii din 
astea... 

— Nu m-am gândit prea mult la asta. De ce le-aş zice aşa 
ceva? 

Brutha căută ceva care să prindă la psihologia unui zeu. 

— Păi, dacă oamenii nu s-ar omori între ei, ar fi mai mulţi 
oameni care să creadă în tine? propuse el. 

— E o idee, recunoscu Om. Interesantă idee. Şireată. 

Brutha merse mai departe în tăcere. Pe dune se vedea o 

sclipire de gheaţă. 

— Ai auzit vreodată, spuse el, de etică? 

— E undeva în Howandaland, nu? 

— Ephebienii erau foarte interesaţi de ea. 

— Probabil se gândeau să o invadeze. 

— Păreau să se gândească mult la ea. 

— Poate că era o strategie pe termen lung. 

— Nu cred că e un loc, totuşi. Are mai mult legătură cu felul 
în care trăiesc oamenii. 

— Ce, lenevind cât e ziua de lungă în timp ce sclavii fac 
toată munca adevărată? Ascultă la mine, de fiecare dată când 
vezi o grămadă de nenorociţi care ard gazul vorbind despre 
adevăr, frumuseţe şi cel mai bun mod de a ataca Etica, poţi să 
îţi pui sandalele rămăşag că e din pricină că alţi sărmani 
nenorociţi fac toată munca adevărată pe acolo în timp ce tipii 
ăia trăiesc ca... 

— Zeii? făcu Brutha. 

Urmă o tăcere îngrozitoare. 

— Voiam să spun regii, zise Om mustrător. 

— Seamănă un pic cu zeii. 

— Regi, spuse Om înţelegător. 

— De ce au oamenii nevoie de zei? insistă Brutha. 

— Oh, trebuie să ai zei, spuse Om, pe un ton însufleţit şi 
serios. 

— Dar zeii sunt cei care au nevoie de oameni, zise Brutha. 
Care să creadă. Tu ai spus. 

Om şovăi. 

185 


— Păi, bine, rosti el. Dar oamenii trebuie să creadă în ceva. 
Da? Adică, de ce mai tună? 

— Tunet, zise Brutha, cu ochii strălucindu-i niţel, nu... 

„„„ este provocat de nori care se lovesc unul de altul; după ce 
fulgerul loveşte, există o gaură în aer şi astfel sunetul este 
zămislit de norii care se grăbesc să umple gaura şi se ciocnesc, 
în conformitate cu principiile cumulodinamice. 

— Vocea ta devine ciudată când începi să citezi, spuse Om. 
Ce înseamnă zămislit? 

— Nu ştiu. Nu mi-a arătat nimeni un dicţionar. 

— Oricum, asta e doar o explicaţie, zise Om. Nu e un motiv. 

— Bunica spunea că tunetul este provocat de Marele Zeu 
Om care se descalţă de sandale, zise Brutha. Era într-o 
dispoziţie ciudată în ziua aia. Aproape că zâmbea. 

— Metaforic corect, spuse Om. Dar eu nu am făcut niciodată 
tunete. Demarcaţie, vezi tu. Afurisitul de Io cel Orb am-un- 
ciocan-mare din Dealul Bogătanilor face toate tunetele. 

— Parcă spuneai că sunt sute de zei ai tunetului, zise 
Brutha. 

— Da. Şi el e toţi. Raţionalizare. Două triburi se unesc, 
amândouă au zei ai tunetului, da? Şi zeii merg împreună, cumva 
- ştii cum se divid amibele? 

— Nu. 

— Ei, cam aşa e, doar că invers. 

— Tot nu înţeleg cum un zeu poate fi o sută de zei ai 
tunetului. Cu toţii arată diferit... 

— Nasuri false. 

— Ce? p 

— Şi voci diferite. Intâmplarea face să ştiu că lo are 
şaptezeci de ciocane diferite. Nu ştiu mulţi asta. Şi la fel e şi cu 
zeiţele-mamă. Nu e decât una. Doar că are are o grămadă de 
peruci şi, fireşte, e uimitor ce poţi face cu un sutien căptuşit. 


În deşert era tăcere totală. Stelele, uşor murdărite de 
umiditatea de înaltă altitudine, erau minuscule rozete 
nemişcate. 

Departe, spre ceea ce Biserica numea Polul de Sus, iar pe 
care Brutha începea să îl considere Miezul, cerul pâlpâia. 

Brutha îl puse pe Om jos şi îl întinse pe Vorbis pe nisip. 

Tăcere totală. 


186 


Nimic pe mile întregi, în afară de ceea ce adusese cu el. Aşa 
trebuie să se fi simţit profeţii, atunci când mergeau în deşert 
pentru a găsi... ce-or fi găsit ei şi să stea de vorbă... cu cine or fi 
stat ei de vorbă. 

Îl auzi pe Om, cam ţâfnos, spunând: 

— Oamenii trebuie să creadă în ceva. De ce n-ar crede în 
zei? Ce altceva mai e? 

Brutha râse. 

— Ştii, zise el, bănuiesc că nu mai cred în ceva. 

— În afară de mine! 

— Oh, ştiu că tu exişti, spuse Brutha. Simţi cum Om se 
calmă niţel. Au ţestoasele ceva. In broaştele țestoase pot să 
cred. Par să aibă multă existenţă într-un singur loc. Cu zeii în 
general mi-e greu. 

— Uite, dacă oamenii vor înceta să mai creadă în zei, nu vor 
mai crede în nimic, zise Om. Vor crede în bila de aburi a 
tânărului Urn. În absolut nimic. 

— Hmm. 

O strălucire verde pe cer arăta că lumina răsăritului alerga 
înnebunită după soarele ei. 

Vorbis gemu. 

— Nu ştiu de ce nu se trezeşte, spuse Brutha. Nu descopăr 
nici un os rupt. 

— De unde ştii? 

— Unul dintre sulurile ephebiene era despre oase. Nu poţi 
să faci nimic pentru el? 

— De ce? 

— Eşti zeu. 

— Pai, da. Dacă aş fi destul de puternic, probabil că l-aş 
putea trăsni. 

— Credeam că Io face fulgerele. 

— Nu, doar tunetele. Ai voie să faci câte trăsnete vrei, dar 
trebuie să ai contract pentru tunet. 

Acum, orizontul era o panglică lată aurie. 

— Dar ploaie? zise Brutha. Dar ceva folositor? 

O dâră de argint apăru în partea de jos a auriului. Lumina 
soarelui gonea spre Brutha. 

— Asta a fost o remarcă foarte jignitoare, spuse ţestoasa. O 
remarcă gândită să rănească. 

În lumina care creştea rapid, Brutha văzu la mică depărtare 
una dintre insulele de stâncă. Coloanele ei şlefuite de nisip nu 


187 


ofereau decât umbră, dar umbra, întotdeauna disponibilă în 
mari cantităţi în adâncurile Citadelei, era acum în cantităţi mici 
aici. 

— Peşteri? zise Brutha. 

— Şerpi. 

— Dar totuşi peşteri? 

— Împreună cu şerpi. 

— Şerpi veninoşi? 

— Ghici. 


Barca  Nenumită înainta  legănându-se  uşurel, vântul 
umflând roba lui Urn prinsă de un catarg făcut din bucăţi din 
cadrul sferei legate cu şireturile de la sandalele lui Simony. 

— Cred că ştiu ce a mers prost, spuse Urn. O simplă 
problemă de viteză prea mare. 

— Viteză prea mare? Am ieşit din apă! zise Simony. 

— Are nevoie de un fel de dispozitiv de reglare, spuse Urn, 
zgâriind o schiţa pe marginea bărcii. Ceva care ar deschide 
valva dacă ar fi prea mult abur. Cred că aş putea face ceva cu 
două bile rotitoare. 

— Ce ciudat să zici asta, rosti Didactilos. Când am ieşit din 
apă şi sfera a explodat, am simţit clar cum... 

— Tâmpenia aia aproape că ne-a omorât! spuse Simony. 

— Deci următoarea va fi mai bună, zise Urn, cu voioşie. 
Cercetă coasta aflată în depărtare. 

— De ce nu acostăm undeva pe acolo? spuse el. 

— Pe coasta dinspre deşert? zise Simony. Pentru ce? Nu-i 
nimic de mâncat, nimic de băut, e uşor să te rătăceşti. Omnia e 
singura destinaţie cu vântul ăsta. Putem acosta de partea asta a 
oraşului. Cunosc oameni. Şi acei oameni cunosc alţi oameni. 
Peste tot în Omnia sunt oameni care cunosc oameni. Oameni 
care cred în Ţestoasă. 

— Ştii, niciodată nu am vrut ca oamenii să creadă în 
Ţestoasă, spuse Didactilos nefericit. E doar o ţestoasă mare. Aşa 
s-au întâmplat lucrurile. Nu cred că Ţestoasei îi pasă vreun pic. 
Doar că mi s-a părut o idee bună să scriu şi să explic niţel 
lucrurile. 

— Oamenii stăteau de pază toată noaptea în timp ce alţii 
făceau copii, zise Simony, ignorându-l. Dându-le din mână în 
mână! Toată lumea făcea câte o copie şi o dădea mai departe! 
Ca un foc care se întinde sub pământ! 


188 


— Asta ar însemna o mulţime de copii? spuse Didactilos, cu 
precauţie. 

— Sute! Mii! 

— Bănuiesc că e prea târziu să cer, să zicem, drepturi de 
autor de cinci la sută? spuse Didactilos, părând plin de speranţă 
pentru o clipă. Nu. Probabil că nici nu se pune problema. Nu. 
Uită că am întrebat. 

Câţiva peşti-zburători ţâşniră din apă, urmăriţi de un delfin. 

— Nu pot să mă abţin să îmi pară un pic rău pentru tânărul 
Brutha, zise Didactilos. 

— Preoţii sunt neînsemnaţi, spuse Simony. Sunt prea mulţi. 

— Avea toate cărţile noastre, zise Urn. 

— Probabil că va pluti cu atâtea cunoştinţe în el, spuse 
Didactilos. 

— Oricum, era nebun, zise Simony. L-am văzut vorbind în 
şoaptă cu broasca aia ţestoasă. 

— Imi doresc să o mai fi avut. Scoţi o masă pe cinste dintr- 
una din astea, spuse Didactilos. 


Nu era cine ştie ce peşteră, doar o scobitură adâncă săpată 
de vânturile neoprite ale deşertului şi, cu mult timp în urmă, 
chiar de apă. Dar era destul. 

Brutha îngenunche pe podeaua de stâncă şi ridică piatra 
deasupra capului. 

Avea un zumzet în urechi şi îşi simţea ochii de parcă ar fi 
fost încastraţi în nisip. Nici un pic de apă de la apus şi nici un 
pic de mâncare de o sută de ani. Trebuia să o facă. 

— Îmi pare rău, zise el şi lovi cu piatra. 

Şarpele îl urmărise cu atenţie, dar în toropeala lui de dis-de- 
dimineaţă, era prea încet pentru a se feri. Trosnitura fu un 
sunet despre care Brutha ştia că avea să îi fie reprodus de 
conştiinţă iar şi iar. 

— Bun, spuse Om de lângă el. Acum jupoaie-l şi nu irosi 
sucul. Păstrează şi pielea. 

— Nu vreau s-o fac, zise Brutha. 

— Hai să o luăm aşa, spuse Om, dacă ai fi intrat în peşteră 
fără ca eu să te avertizez, acum ai fi întins pe podea cu un picior 
cât un şifonier. Fă altuia înainte să îţi facă el ţie. 

— Nici măcar nu e un şarpe foarte mare, zise Brutha. 

— Şi atunci, în timp te zvârcoleşti într-o agonie de 
nedescris, îţi închipuieşti toate lucrurile pe care i le-ai fi făcut 


189 


afurisitului de şarpe dacă ai fi apucat să o faci primul, spuse 
Om. Ei, dorinţa ţi-a fost îndeplinită. Nu-i da nimic lui Vorbis, 
adăugă el. 

— Are febră mare. Mormăie întruna. 

— Chiar crezi că o să îl duci înapoi în Citadelă şi că oamenii 
o să te creadă? zise Om. 

— Fratele Nhumrod spunea tot timpul că sunt foarte sincer, 
rosti Brutha. 

Sparse piatra de peretele peşterii pentru a obţine o bucată 
tăioasă grosolană şi începu să jupoaie şarpele cu delicateţe. 

— Oricum, nu pot face altceva. N-aş putea să-l părăsesc. 

— Ba da, ai putea, zise Om. 

— Să moară în deşert? 

— Da. E uşor. Mult mai uşor decât să nu îl laşi să moară în 
deşert. 

— Nu. 

— Aşa se face în Etică, nu? spuse Om cu sarcasm. 

— Nu ştiu. Aşa fac eu. 

XXX 

Barca Nenumită se legăna pe un canal între pietre. Dincolo 
de plajă, era o stâncă joasă. Simony cobori de pe ea şi merse în 
locul în care cei doi filosofi se fereau de vânt. 

— Cunosc zona asta, spuse el. Suntem la câteva mile de 
satul în care locuieşte un prieten. Nu trebuie decât să aşteptăm 
căderea nopţii. 

— De ce faci toate astea? zise Urn. Adică ce rost are? 

— Ai auzit vreodată de o ţară pe nume lIstanzia? spuse 
Simony. Nu era foarte mare. Nu avea nimic din ce ar fi putut 
vrea cineva. Era doar un loc unde trăiau oameni. 

— Omnia a cucerit-o acum cincisprezece ani, zise Didactilos. 

— Aşa-i. Ţara mea, spuse Simony. Pe atunci, eram doar un 
puşti. Dar nu voi uita. Nici alţii. Sunt o grămadă de oameni care 
au motive să urască Biserica. 

— Te-am văzut stând aproape de Vorbis, zise Urn. Am crezut 
că îl apărai. 

— Oh, da, a apăram, spuse Simony. Nu vreau să îl omoare 
nimeni înaintea mea. 

Didactilos îşi strânse toga în jurul lui şi se înfioră. 


Soarele era pironit în cupola de cupru a cerului. Brutha 
moţăia în peşteră. În colţul lui, Vorbis se sucea şi se zvârcolea. 


190 


Om stătea aşteptând la gura peşterii. 

Aşteptând cu prudenţă. 

Aşteptând cu groază. 

Şi ei veniră. 

leşiră de sub bucățele de piatră şi din crăpături în stâncă. 
Ţâşniră din nisip, picurară din cerul unduitor. Aerul era plin de 
vocile lor, la fel de slabe ca şoaptele musculiţelor. 

Om se încordă. 

Limba în care vorbi nu semăna cu cea a zeilor înalţi. 
Aproape că nu era o limbă. Era o simplă modulație a dorințelor 
şi a poftelor, fără substantive şi cu doar câteva verbe. 

„„. Vreau... 

Om răspunse al meu. 

Erau cu miile. El era mai puternic, da, avea un credincios, 
dar ei umpleau cerul ca lăcustele. Dorinţa arzătoare se revărsă 
asupra lui cu greutatea plumbului topit. Singurul avantaj, 
absolut singurul, era că zeii mărunți nu înțelegeau conceptul de 
a conlucra. Acesta era un lux care venea odată cu evoluţia. 

„„. Vreau... 

Al meu! 

Ciripitul deveni un scâncet. 

— Dar puteţi să îl luaţi pe celălalt, zise Om. 

„„. Plictisitor, greu, strâmt, închis... 

Ştiu, spuse Om. Dar acesta, al meu! 

Strigătul paranormal răsună în întreg deşertul. Zeii mărunți 
fugiră. 

În afară de unul. 

Om ştia că nu roise împreună cu ceilalţi, ci că plutise uşurel 
pe deasupra unei bucăţi de os albite de soare. 

Îşi îndreptă atenţia spre el. 

Tu. Al meu! 

Ştiu, spuse zeul mărunt. Ştia limba, limba adevărată a 
zeilor, deşi vorbea de parcă fiecare cuvânt i-ar fi fost extras din 
adâncurile memoriei. 

Cine eşti? 

Zeul mărunt se mişcă. 

A fost odată un oraş, zise zeul mărunt. Nu doar un oraş. Un 
imperiu de oraşe. Îmi, îmi, îmi aduc aminte că erau canale şi 
grădini. Era un lac. Aveau grădini plutitoare pe lac, îmi 
amintesc. Eu, eu. Şi erau temple. Asemenea temple la care poţi 


191 


doar să visezi. Măreţe temple-piramidă care ajungeau la cer. 
Erau sacrificați cu miile. Spre slavă. 

Lui Om i se făcu rău. Acesta nu era un simplu zeu mărunt. 
Acesta era un zeu mărunt care nu fusese întotdeauna mărunt... 

Cine ai fost? 

Şi erau temple. Eu, eu, mie. Asemenea temple la care poţi 
doar să visezi. Măreţe temple-piramidă care ajungeau la cer. 
Spre slava. Erau sacrificați cu miile. Mie. Spre slava. 

Şi erau temple. Mie, mie, mie. Slava. Asemenea temple 
slăvite la care poţi doar să visezi. Măreţe temple-piramidă care 
ajungeau la cer. Mie, mie. Sacrificaţi. Vis. Erau sacrificați cu 
miile. Mie măreaţa slavă a cerului. 

Ai fost Zeul lor? îngăimă Om. 

Sacrificaţi cu miile. Spre slavă. 

— Mă auzi? 

Sacrificaţi cu miile slavă. Mie, mie, mie. 

Care era numele tău? strigă Om. 

— Nume? 

Un vânt încins suflă peste deşert, mutând câteva fire de 
nisip. Ecoul unui zeu uitat fu luat de acesta, rostogolindu-se iar 
şi iar, până când dispăru printre pietre. 

— Cine ai fost? 

Nu primi nici un răspuns. 

„Asta se întâmplă, se gândi Om. A fi zeu mărunt era rău, 
doar că atunci nu prea ştiai că era rău pentru că nu mai ştiai 
nimic, însă tot timpul exista ceva ce era, probabil, sămânţa 
speranţei, cunoaşterea şi credinţa că într-o zi s-ar putea să fii 
mai mult decât erai acum. 

Dar era mult mai rău să fi fost un zeu şi acum să nu mai fi 
decât o legătură afumată de amintiri, suflate încolo şi încoace 
peste nisipul făcut din pietrele sfărâmate ale templelor tale... 

Om se întoarse şi, pe picioarele îndesate, merse hotărât 
înapoi în peşteră până când ajunse la capul lui Brutha, pe care îl 
împunse. 

— Hmst? 

— Verificam dacă mai eşti în viaţă. 

— Fglf. 

— Bine. 

Om se întoarse legănându-se la postul lui de gardă de la 
gura peşterii. 


192 


Se spunea că în deşert erau oaze, dar nu erau niciodată de 
două ori în acelaşi loc. Deşertul nu putea fi cartografiat. Íi 
mânca pe cartografi. 

La fel şi leii. Om şi-i amintea. Nişte chestii costelive, nu ca 
leii din savana din Howandaland. Mai mult lupi decât lei, mai 
mult hiene decât ambele. Nu curajoşi, ci cu un fel de laşitate 
ageră şi răutăcioasă, încât era mult mai periculoasă... 

Leii. 

Oh, măiculiță... 

Trebuia să găsească lei. 

Leii beau. 


Brutha se trezi când lumina după-amiezii se târa peste 
deşert. În gură avea gust de şarpe. Om îl împungea în picior. 

— Haide, haide, pierzi cea mai bună parte a zilei. 

— Există ceva apă? murmură Brutha cleios. 

— Vai fi. Doar la cinci mile depărtare. Un noroc fantastic. 
Brutha se ridică. Îl dureau toţi muşchii. 

— De unde ştii? 

— O simt. Sunt zeu, totuşi, să ştii. 

— Ziceai că nu poţi să simţi decât minţi. Om blestemă. 
Brutha nu uita. 

— E mai complicat de atât, o întoarse Om. Crede-mă. Haide, 
cât mai e ceva lumină. Şi nu-l uita pe domnul Vorbis. 

Vorbis era încolăcit. Se uită la Brutha cu ochi tulburi, se 
ridică asemenea unui om care încă doarme, atunci când Brutha 
îl ajută. 

— S-ar putea să fi fost otrăvit, zise Brutha. Există animale 
marine cu ace. Şi corali veninoşi. Îşi tot mişcă buzele, dar nu 
pot să desluşesc ce încearcă să spună. 

— Ia-l şi pe el, rosti Om. Ia-l şi pe el. Oh, da. 

— Azi-noapte voiai să îl abandonez, spuse Brutha. 

— Da? făcu Om, chiar şi carapacea lui emanând inocenţă. 
Păi, poate că am fost în Etica. Mi-am schimbat dispoziţia. Acum 
înţeleg că e cu noi pentru un scop. Bătrânul Vorbis. Ia-l şi pe el. 


Simony şi cei doi filosofi stăteau în vârful falezei, uitându-se 


peste ogoarele uscate din Omnia spre stânca îndepărtată a 
Citadelei. În orice caz, doi dintre ei se uitau. 


193 


— Da-mi mie o pârghie şi un punct de sprijin şi zdrobesc 
locul ăsta ca pe un ou, zise Simony, conducându-l pe Didactilos 
în jos pe poteca îngustă. 

— Pare mare, spuse Urn. 

— Vezi sclipirea? Acelea sunt uşile. 

— Par masive. 

— Mă întrebam, zise Simony, despre barcă. Cum se mişca. 
Aşa ceva ar putea sparge uşile, nu? 

— Ar trebui să inunzi valea, spuse Urn. 

— Adică dacă ar fi pe roţi. 

— Ha, da, făcu Urn sarcastic. Fusese o zi lungă. Da, dacă aş 
avea o forjă, şase fierari şi o grămadă de ajutoare. Roţi? Nici o 
problemă. Dar... 

— Vom vedea, zise Simony, ce putem face. 


Soarele era la orizont când Brutha, cu braţul pe după umerii 
lui Vorbis, ajunse la următoarea insulă de stâncă. Era mai mare 
decât cea cu şarpele. Vântul sculptase pietrele în forme ciudate, 
subţiri, ca degetele. Erau chiar şi plante atârnate în crăpăturile 
din rocă. 

— E apă pe undeva, spuse Brutha. 

— Întotdeauna e apă, chiar şi în cele mai cumplite deşerturi, 
zise Om. Unu, oh, poate doi inchi de ploaie pe an. 

— Simt un miros, spuse Brutha, când picioarele lui încetară 
să mai calce pe nisip şi începură să sfarme pietrişul de calcar 
din jurul bolovanilor. Ceva împuţit. 

— Ţine-mă deasupra capului tău. 

Om cercetă stâncile. 

— Aşa. Acum coboară-mă la loc. Şi mergi spre piatra aia 
care arată ca o... care arată foarte neaşteptat, zău. 

Brutha se uită. 

— Chiar arată, cârâi el în cele din urmă. Nu-ţi vine să crezi 
că a fost sculptată de vânt. 

— Zeul vântului are simţul umorului, zise Om. Deşi e cam 
simplu. 

Lângă baza pietrei, uriaşe lespezi căzuseră în decursul 
anilor, formând o grămadă dezordonată care avea, ici şi colo, 
deschizături întunecate. 

— Mirosul ăsta... începu Brutha. 

— Probabil că vin animalele să se adape, spuse Om. 


194 


Piciorul lui Brutha lovi ceva alb-gălbui, care se rostogoli 
printre pietre scoțând un zgomot ca un sac plin cu nuci de 
cocos. În tăcerea goală şi înăbuşitoare a deşertului, răsună cu 
putere. 

— Ce a fost asta? 

— În mod clar nu un craniu, minţi Om. Stai liniştit... 

— Simt oase peste tot! | 

— Şi? La ce te aşteptai? Asta-i un deşert! Oamenii mor aici! 
E o ocupaţie foarte răspândită prin aceste locuri! 

Brutha ridică un os. El era, după cum bine ştia, prost. Dar 
oamenii nu îşi rod singuri oasele după ce mor. 

— Om... 

— Uite apă aici! strigă Om. Ne trebuie! Dar... există 
probabil câteva dezavantaje! 

— Ce fel de dezavantaje? 

— Ca în pericole naturale! 

— Ca...? 

— Păi, ştii ce-s leii? întrebă Om cu disperare. 

— Sunt lei aici? 

— Păi... niţel. 

— Niţel MI 

— Un singur leu. 

— Un singur... 

„„„ de obicei un animal solitar. Cei mai de temut sunt 
masculii bătrâni, care sunt împinşi în cele mai inospitaliere 
regiuni de către rivalii lor mai tineri. Sunt irascibili, şireţi şi, în 
cazuri extreme, şi-au pierdut orice frică de om... 

Amintirea dispăru, eliberându-i lui Brutha corzile vocale. 

— De acest fel? încheie el. 

— Nici nu o să ne bage de seamă după ce se satură, spuse 
Om. 

— Da? 

— Se culcă. 

— După ce se satură...? 

Brutha se uită la Vorbis, care era sprijinit de o piatră. 

— Se satură? repetă el. 

— Va fi o dovadă de bunătate, zise Om. 

— Pentru leu, da! Vrei să-l folosim ca momeală? 

— Nu o să scape cu viaţă din deşert. Oricum, a făcut mai 
mult rău la mii de oameni. Va muri pentru o cauză bună. 

— O cauză bună? 


195 


— Mie îmi place. 

Se auzi un mârâit, de undeva dintre pietre. Nu era puternic, 
dar era un sunet cu tendoane în el. Brutha se dădu în spate. 

— Nu aruncăm oameni la lei! 

— El da. 

— Da. Eu nu. 

— În regulă, ne suim în vârful unei lespezi şi când leul se 
apucă de el, poţi să îi crapi capul cu o piatră. Probabil că va 
scăpa doar fără o mână sau un picior. N-o să-i simtă lipsa. 

— Nu! Nu poţi să le faci oamenilor aşa ceva doar pentru că 
sunt neajutoraţi! 

— Ştii că nu găsesc un moment mai bun? 

Încă un mârâit se auzi dinspre grămada de pietre. Părea mai 
aproape. 

Brutha se uită disperat în jos, la oasele împrăştiate. Printre 
ele, pe jumătate ascunsă în sfărâmături, era o sabie. Era veche, 
prost făcută şi erodată de nisip. O apucă uşurel de lamă. 

— Capul celălalt, zise Om. 

— Ştiu! 

— Ştii să o foloseşti? 

— Nu ştiu! 

— Sper că înveţi repede. 

Leul apăru, încet. 

Leii de deşert, s-a spus, nu sunt ca leii din savană. Fuseseră 
aşa, când marele deşert era o pădure înverzită”. Apoi avuseseră 
timp să stea tolăniţi cea mai mare parte a zilei, arătând 
maiestuos, între mesele regulate din carne de capră. Dar 
terenul împădurit devenise unul de tufişuri, terenul de tufişuri 
devenise, ei, un teren de tufişuri şi mai rare, iar caprele, 
oamenii şi, în cele din urmă, chiar şi oraşele plecaseră. 

Leii rămăseseră. Întotdeauna găseşti ceva de mâncare, dacă 
îţi este destul de foame. Oamenii tot trebuie să traverseze 
deşertul. Existau şopârle. Existau şerpi. Nu era cine ştie ce nişă 
ecologică, dar leii se agăţau de ea ca în pragul morţii, aceasta 
fiind ceea ce li se întâmpla celor mai mulţi oameni care 
întâlneau un leu de deşert. 

Cineva îl întâlnise deja pe acesta. 


? Adică, înainte ca locuitorii să îşi fi lăsat caprele să pască peste tot. 
Nimic nu creează un deşert ca o capră. 
10 Dar nu destul? 

196 


Coama îi era lipsită de luciu. Cicatrice străvechi îi brăzdau 
pielea. Se târi spre Brutha, cu picioarele din spate atârnând 
nefolositoare. 

— E rănit, zise Brutha. 

— Oh, bine. Şi e destul de mâncat dintr-unul ca ăsta, spuse 
Om. Cam atos, dar... 

Leul se prăbuşi, cu pieptul ca un grătar de pâine prăjită 
umflându-i-se. O suliță îi ieşea dintr-o parte. Muştele, care 
întotdeauna pot găsi ceva de mâncare în orice deşert, apărură 
în roi. 

Brutha lăsă sabia jos. Om îşi băgă capul în carapace. 

— Oh, nu, murmură el. Din douăzeci de milioane de oameni 
din lume, singurul care crede în mine e un sinucigaş... 

— Nu putem să îl lăsăm aşa, zise Brutha. 

— Ba putem. Putem. E un leu. Pe lei îi laşi în pace. 

Brutha îngenunche. Leul deschise un ochi galben urduros, 
prea slăbit ca măcar să îl mai muşte. 

— O să mori, o să mori. Nu o să găsesc pe nimeni care să 
creadă în mine pe aici... 

Cunoştinţele lui Brutha despre anatomia animalelor erau 
rudimentare. Deşi unii dintre inchizitori aveau cunoştinţe de 
invidiat despre interiorul corpului uman, acest lucru este 
interzis tuturor celor cărora nu li se permitea să îl deschidă cât 
încă funcţionează, acest fel de medicină fiind privit cu ochi răi 
în Omnia. Dar undeva, în fiecare sat, era cineva care, oficial, nu 
punea oase la loc şi care nu ştia câte ceva despre anumite 
plante şi care scăpa de Chiziţie mulţumită recunoştinţei firave a 
pacienţilor săi. Şi de fiecare ţăran se prindea câte o spoială de 
cunoştinţe. Durerea acută de dinţi îi poate chinui pe toţi în afară 
de cei cu o credinţă puternică. 

Brutha apucă coada suliţei. Leul mârâi când o mişcă. 

— Nu poţi să vorbeşti cu el? spuse Brutha. 

— E im animal. 

— Şi tu eşti. Ai putea încerca să îl linişteşti. Pentru că dacă 
devine agitat... 

Om se grăbi să se concentreze. 

De fapt, mintea leului nu conţinea decât durere, o nebuloasă 
extinsă, copleşind chiar şi foamea obişnuită din fundal. Om 
încercă să învăluiască durerea, să o facă să dispară... şi să nu se 
gândească la ce s-ar fi întâmplat dacă aceasta nu ar mai fi 
existat. Din câte se părea, leul nu mâncase de zile întregi. 


197 


Leul mârâi când Brutha scoase capul suliţei. 

— Omniană, zise el. Nu a stat mult acolo. Cred că s-a 
întâlnit cu soldaţii când se îndreptau spre Ephebe. Trebuie să fi 
trecut prin apropiere. Îşi rupse altă bucată din rasă şi încercă să 
spele rana. 

— Vrem să îl mâncăm, nu să îl vindecăm! strigă Om. La ce 
îti umblă mintea? Crezi că o să fie recunoscător? 

— Voia să fie ajutat. 

— Şi curând va vrea să fie hrănit. Ia asta te-ai gândit? 

— Se uită înduioşător la mine. 

— Probabil că până acum nu a mai văzut niciodată masa pe 
o săptămână întreagă mergând singură pe lângă el. 

„Asta nu era adevărat”, se gândi Om. Brutha pierdea 
greutate ca un cub de gheaţă, aici în deşert. Asta îl ţinea în 
viaţă! Băiatul era o cămilă pe două picioare. 

Brutha merse apăsat spre mormanul de pietre, cioburi şi 
fragmente de oase alunecându-i sub tălpi. Bolovanii formau un 
labirint de tunele pe jumătate deschise şi de peşteri. După 
miros, leul trăia aici de mult timp şi fusese deseori bolnav. Se 
uită ceva timp la cea mai apropiată peşteră. 

— Ce-i aşa de fascinant la un bârlog de leu? spuse Om. 

— Felul în care coboară treptele în el, cred, zise Brutha. 


Didactilos simţea mulţimea. Umplea hambarul. 

— Câţi sunt? spuse el. 

— Sute! zise Urn. Stau chiar şi pe căpriori! Şi... maestre? 

— Da? 

— Sunt chiar unul sau doi preoţi! Şi zeci de soldaţi! 

— Staţi liniştiţi, spuse Simony, alăturându-i-se pe platforma 
improvizată din butoaie de smochine. Sunt credincioşi ai 
Ţestoasei, ca şi voi. Avem prieteni în locuri nebănuite! 

— Dar eu nu... începu Didactilos, neajutorat. 

— Nu e nimeni aici care să nu urască Biserica din tot 
sufletul, zise Simony. 

— Dar asta nu-i... 

— Nu aşteaptă decât pe cineva care să îi conducă! 

— Dar eu niciodată... 

— Ştiu că nu ne vei dezamăgi. Eşti un om al raţiunii. Urn, 
vino aici. Vreau să îţi prezint un fierar... 

Didactilos îşi întoarse faţa spre mulţime. Simţea tăcerea 
tăcută, fierbinte a privirilor lor. 


198 


Fiecare picătură dura minute întregi. 

Era hipnotizant. Brutha se trezi holbându-se la fiecare 
picătură care se forma. Era aproape imposibil să o vezi 
crescând, dar ele creşteau şi cădeau de mii de ani. 

— Cum? zise Om. 

— Apa se scurge în jos după ploaie, explică Brutha. Se 
prinde în pietre. Zeii nu ştiu despre chestiile astea? 

— Nu avem nevoie. Om se uită în jur. Să mergem. Nu-mi 
place locul ăsta. 

— E doar un templu vechi. Nu e nimic aici. 

— Despre asta vorbeam. 

Era pe jumătate plin cu nisip şi pietriş. Razele de lumină 
pătrundeau prin acoperişul spart aflat mult deasupra, căzând pe 
panta pe care coborâseră ei. Brutha se întreba cât de multe 
dintre stâncile săpate de vânt din deşert fuseseră odată clădiri. 

Aceasta trebuia să fi fost uriaşă, poate o fortăreață 
măreaţă. Iar apoi îl înghiţise deşertul. 

Aici nu se auzeau voci şoptite. Chiar şi zeii mărunți se 
ţineau departe de templele părăsite, din acelaşi motiv pentru 
care oamenii se ţin departe de cimitire. Singurul zgomot era 
clipocitul apei, din când în când. 

Picura într-un bazin puţin adânc în faţa a ceea ce arăta ca 
un altar. Din acest bazin, săpase un şanţ în lespezile podelei 
până la gaură rotundă care părea să fie fără fund. Se zăreau 
câteva statui, toate răsturnate; erau mătăhăloase, lipsindu-le 
orice fel de detaliu, fiecare fiind păpuşa de lut a unui copil 
cioplită în granit. Pereţii îndepărtați fuseseră cândva acoperiţi 
cu un fel de basorelief, dar acesta se sfărâmase, în afară de 
câteva porţiuni, unde se distingeau desene ciudate, formate în 
mare parte din tentacule. 

— Cine erau oamenii care au trăit aici? întrebă Brutha. 

— Nu ştiu. 

— Cărui zeu se închinau? 

— Nu ştiu. 

— Statuile sunt făcute din granit, dar nu există granit prin 
preajmă. 

— Erau foarte evlavioşi pe atunci. Au târât pietrele până 
aici. 

— Şi lespedea altarului e acoperită de şanţuri. 

— Ah. Foarte evlavioşi. Asta era ca să se scurgă sângele. 


199 


— Chiar crezi că făceau sacrificii umane? 

— Nu ştiu! Vreau să ies de aici! 

— De ce? E apă şi e răcoare... 

— Pentru că... aici a trăit un zeu. Un zeu puternic. Mii de 
oameni îl slăveau. O simt. Ştii? Iese din pereţi. Un Mare Zeu. 
Măreţe îi erau teritoriile şi splendidă îi era vorba. Armate 
întregi mărşăluiau în numele lui, cucereau şi ucideau. lar acum 
nimeni, nici tu, nici eu, nimeni, nu ştie măcar cine a fost zeul 
sau care îi era numele ori cum arăta. Leii se adapă din locurile 
sfinte şi chestiile alea mici şi moi cu opt picioare, e una lângă 
talpa ta, cum le zice, alea cu antene, se târăsc sub altar. Acum 
înţelegi? 

— Nu, spuse Brutha. 

— Nu ţi-e teamă de moarte? Eşti om! 

Brutha se gândi la asta. La câţiva metri distanţă, Vorbis se 
uita tăcut la im petic de cer. 

— E treaz. Doar că nu vorbeşte. 

— Cui îi pasă? Nu te-am întrebat despre el. 

— Păi... uneori... când fac treabă în catacombă... e felul de 
loc în care nu poţi să nu... adică, toate craniile şi chestiile alea... 
şi Cartea spune... 

— Poftim, zise Om, cu o urmă de triumf amar în glas. Nu 
ştii. Asta îi împiedică pe toţi să înnebunească, nesiguranța, 
sentimentul că ar putea să iasă bine, până la urmă. Dar e diferit 
pentru zei. Noi chiar ştim. Ştii povestea despre rândunica aceea 
care zboară printr-o cameră? 

— Nu. 

— Toată lumea o ştie. 

— Eu nu. 

— Despre viaţă care e ca o rândunică zburând printr-o 
cameră? Afară e doar beznă? Şi zboară prin cameră şi nu e 
decât o clipă de căldură şi de lumină? 

— Ferestrele sunt deschise? spuse Brutha. 

— Nu poţi să îţi închipui cum e să fii acea rândunică şi să 
ştii despre beznă? Să ştii că după aceea nu vei mai avea ce să îţi 
aduci aminte, niciodată, în afară de acea singură clipă de 
lumină? 

— Nu. 

— Nu. Bineînţeles că nu poţi. Dar aşa e când eşti zeu. Şi 
locul ăsta... e o morgă. 

Brutha se uită în jur la templul antic, întunecat. 


200 


— Păi... tu ştii cum e să fii om? 

Om îşi băgă iute capul în carapace pentru o clipă, cel mai 
apropiat lucru de o ridicare din umeri de care era în stare. 

— În comparaţie cu un zeu? Uşor. Te naşti. Respecţi câteva 
reguli. Faci ce ţi se spune. Mori. Uiţi. 

Brutha se uită fix la el. 

— S-a întâmplat ceva? 

Brutha scutură din cap. Apoi se ridică şi merse la Vorbis. 

Diaconul băuse apă din palmele lui Brutha făcute căâuş. Dar 
parcă era deconectat. Mergea, bea, respira. Sau ceva o făcea. 
Corpul lui o făcea. Ochii întunecaţi se deschideau, dar nu 
păreau să se uite la ceva ce ar fi putut vedea Brutha. Nu era nici 
un indiciu că cineva se uita prin ei. Brutha era sigur că dacă ar 
fi plecat, Vorbis ar fi stat pe dalele crăpate până când ar fi căzut 
încetişor. Trupul lui Vorbis era prezent, dar locul în care se afla 
mintea lui probabil că nu putea fi localizat în nici un atlas 
normal. 

Doar că, aici şi acum, dintr-odată, Brutha se simţea atât de 
sigur, încât chiar şi Vorbis era un tovarăş bun. 

— De ce te oboseşti cu el? A pus să fie omorâţi mii de 
oameni! 

— Dar, dar poate a crezut că tu voiai asta. 

— N-am zis niciodată că vreau asta. 

— Nu ţi-a păsat, spuse Brutha. 

— Dar eu... 

— Taci! 

Om căscă gura uluit. 

— Ai fi putut să-i ajuţi pe oameni, zise Brutha. Dar nu ai 
făcut decât să striveşti în stânga şi în dreapta, să urli şi să 
încerci să bagi spaima în ei. Ca... ca un om care loveşte un 
măgar cu un băț. Dar oamenii ca Vorbis au făcut ca băţul să fie 
atât de bun, încât să devină singurul lucru în care ajunge 
măgarul să creadă. 

— Dacă ai mai lucra niţel la ea, ar fi bună de parabolă, 
spuse Om morocănos. 

— Eu vorbesc despre viaţa reală! 

— Nu e vina mea dacă oamenii folosesc greşit... 

— Ba da! Trebuie să fie! Dacă strici minţile oamenilor doar 
pentru că vrei ca ei să creadă în tine, ce fac ei e din vina ta! 


201 


Brutha se uită urât la ţestoasă, apoi se îndreptă cu paşi mari 
la o grămadă de pietriş care domina un capăt al templului 
ruinat. Scormoni prin ea. 

— Ce cauţi? 

— Trebuie să luăm apă, zise Brutha. 

— N-o să găseşti nimic, spuse Om. Oamenii au plecat. 
Pământul s-a terminat, la fel şi oamenii. Au luat totul cu ei. Ce 
te mai oboseşti să cauţi? 

Brutha nu îl băgă în seamă. Sub pietre şi nisip se afla ceva. 

— De ce îţi faci griji pentru Vorbis? scânci Om. Peste o sută 
de ani, oricum o să fie mort. Cu toţii o să fim morţi. 

Brutha trase de bucata curbată de ceramică. Aceasta se 
desprinse şi se dovedi a fi două treimi dintr-un bol mare, spart 
chiar pe verticală. Fusese aproape la fel de larg ca braţele 
întinse ale lui Brutha, dar prea spart ca să îl mai ia cineva. 

Nu era bun pentru nimic. Dar fusese odată bun la ceva. 
Siluete în relief erau cioplite în jurul buzei lui. Brutha se uită cu 
atenţie la ele, căutând ceva care să îi distragă atenţia, în timp 
ce glasul lui Om îi bâzâia în cap. 

Siluetele păreau mai mult sau mai puţin umane. Şi erau 
implicate într-un ritual religios. Îţi dădeai seama după cuțite (nu 
e crimă dacă e pentru un zeu). În centrul bolului, stătea o 
siluetă mai mare, evident importantă, un fel de zeu pentru care 
o făceau... 

— Ce? zise el. 

— Am spus că peste o sută de ani o să fim morţi cu toţii. 

Brutha se uită fix la siluetele de pe bol. Nimeni nu ştia cine 
era zeul lor şi de ce dispăruseră. Leii dormeau în locurile sfinte 
şi... 

Chilopoda aridius, miriapodul de deşert obişnuit, îi 
furniză biblioteca rezidentă în memoria lui... 

... fugi sub altar. 

— Da, zise Brutha. Vom fi. Ridică bolul deasupra capului şi 
se întoarse. 

Om se vâri în carapace. 

— Dar aici... Brutha scrâşni din dinţi în timp ce se clătina 
sub greutate... Şi acum... 

Aruncă bolul. Acesta se izbi de altar. Fragmente de 
ceramică antică ţâşniră în sus şi căzură zornăind. Ecourile 
bubuiră prin templu. 

— ... suntem vii! 


202 


Îl luă pe Om, care se retrăsese de tot în carapace. 

— Şi o să ajungem acasă. Cu toţii, spuse el. Ştiu asta. 

— E scris, nu? zise Om, cu vocea înfundată. 

— Este spus. Şi dacă mă contrazici... am impresia că o 
carapace de broască ţestoasă este un recipient destul de bun 
pentru apă. 

— N-ai îndrăzni. 

— Cine ştie? S-ar putea. Ai zis că peste o sută de ani o să fim 
cu toţii morţi. 

— Da! Da! făcu Om disperat. Dar aici şi acum... 

— Exact. 


Didactilos surâse. Nu îi venea uşor. Nu că ar fi fost un om 
sobru, dar nu vedea zâmbetele celorlalţi. Era nevoie de câteva 
zeci de mişcări ale muşchilor pentru a zâmbi şi nu exista un 
profit pentru investiţia lui. 

Vorbise de multe ori mulțimilor în Ephebe, dar acestea erau 
invariabil alcătuite din alţi filosofi ale căror strigăte de „Ce 
prostie!”, „Asta o inventezi din mers!” şi alte contribuţii la 
dezbatere îl linişteau întotdeauna. Asta din cauză că nimeni nu 
era cu adevărat atent. Nu se gândeau decât la ce urma să spună 
ei. 

Dar această mulţime îi aducea aminte de Brutha. Felul în 
care ascultau era ca o groapă uriaşă care îi aştepta vorbele 
pentru a o umple. Problema era că el vorbea în filosofie, iar ei 
ascultau în aiureală. 

— Nu puteţi crede în Marele A'Tuin, zise el. Marele A'Tuin 
există. Nu are rost să credeţi în lucruri care există. 

— Cineva a ridicat mâna, spuse Urn. 

— Da? 

— Domnule, sigur nu merită să crezi decât în lucrurile care 
există? zise solicitantul, care purta uniforma unui sergent al 
Gărzii Sfinte. 

— Dacă există, nu trebuie să crezi în ele, spuse Didactilos. 
Pur şi simplu, sunt. Oftă. Ce aş putea să vă zic? Ce vreţi să 
auziţi? Eu doar am scris ce ştiu oamenii. Munţii se înalţă şi se 
prăbuşesc, iar sub ei Ţestoasa înoată înainte. Oamenii trăiesc şi 
mor, iar Ţestoasa Se Mişcă. Imperiile cresc şi se fărâmiţează, 
iar Ţestoasa Se Mişcă. Zeii vin şi pleacă, iar Țestoasa Se Mişcă 
în continuare. Ţestoasa Se Mişcă. 

Din beznă se auzi un glas: 


203 


— Şi ce este adevărat? 

Didactilos ridică din umeri. 

— Ţestoasa chiar există. Lumea este un disc plat. Soarele se 
roteşte în jurul ei o dată pe zi, târându-şi lumina după el. Şi asta 
va continua să se întâmple, fie că o credeţi, fie că nu. Este real. 
Nu ştiu despre adevăr. Adevărul este mult mai complicat de 
atât. Nu cred că Ţestoasa dă doi bani dacă e adevărat sau nu, ca 
să vă spun sincer. 

Simony îl trase pe Urn deoparte în timp ce filosoful continua 
să vorbească. 

— Nu asta au venit să audă! Nu poţi să faci nimic? 

— Pardon? făcu Urn. 

— Nu vor filosofie. Vor un motiv să se ridice împotriva 
Bisericii! Acum! Vorbis e mort, arhichinovitul e dus cu pluta, 
toţi cei din ierarhie sunt ocupați să se înjunghie unii pe alţii pe 
la spate. Citadela e ca o prună mare şi putredă. 

— Mai are, totuşi, câteva viespi în ea, zise Urn. Ai zis că ai 
doar o zecime din armată. 

— Dar sunt oameni liberi, rosti Simony. Cu minţile libere. Se 
vor lupta pentru mai mult de cincizeci de cenți pe zi. 

Urn îşi privi palmele. Deseori făcea aşa când era nesigur, ca 
şi cum ele ar fi fost singurele lucruri din lume în care se 
încredea. 

— Vor reduce şansele la trei la unul înainte ca să îşi dea 
seama ceilalţi, spuse Simony încruntat. Ai vorbit cu fierarul? 

— Da. 

— Poate s-o facă? 

— Cred că... da. Nu era ce... 

— l-au torturat tatăl. Doar pentru că avea o potcoavă 
atârnată în atelier, când toată lumea ştie că fierarii trebuie să 
aibă micile lor ritualuri. Şi i-au luat fiul în armată. Dar are multe 
ajutoare. Vor lucra toată noaptea. Nu trebuie decât să le spui ce 
vrei. 

— Am făcut nişte schiţe... 

— Bun, zise Simony. Ascultă, Urn. Biserica este condusă de 
oameni ca Vorbis. Aşa stă treaba. Milioane de oameni au murit 
pentru... pentru nimic în afară de minciuni. Putem opri toate 
astea... 

Didactilos se oprise din vorbit. 


204 


— A stricat-o, spuse Simony. Ar fi putut face orice cu ei. Şi 
el le-a zis doar o grămadă de adevăruri. Nu poţi să îi inspiri pe 
oameni cu adevăruri. Au nevoie de o cauză. De un simbol. 


Părăsiră templul chiar înainte de apus. Leul se târâse la 
umbra unor pietre, dar se ridică nesigur pentru a-i privi cum 
plecau. 

— O să ne urmărească, gemu Om. Aşa fac. Cale de mile 
întregi. 

— O să supravieţuim. 

— Aş vrea să am încrederea ta. 

— Ah, dar eu am un Zeu în care să mă încred. 

— Nu vor mai fi temple ruinate. 

— Va fi altceva. 

— Şi nici măcar un şarpe de mâncat. 

— Dar eu merg alături de Zeul meu. 

— Nu ca gustare, totuşi. Şi mai şi mergi în direcţia greşită. 

— Nu. Încă mă depărtez de coastă. 

— Despre asta vorbeam. 

— Cât de departe poate merge un leu cu o rană de suliță ca 
aia în el? 

— Ce legătură are asta? 

— Cea mai mare. 

Şi, jumătate de oră mai târziu, găsiră urmele, o dâră neagră 
şi întunecată pe deşertul argintiu, luminat de lună. 

— Soldaţii au venit pe aici. Nu trebuie decât să mergem pe 
urme înapoi. Dacă ne îndreptăm spre direcţia din care au venit 
ei, o să ajungem unde mergem. 

— N-o să reuşim! 

— Călătorim fără bagaje. 

— Oh, da. Ei erau împovăraţi de o grămadă de hrană şi apă, 
zise Om cu amărăciune. Ce noroc că noi n-avem de nici unele. 

Brutha îi aruncă o privire lui Vorbis. Acesta mergea fără 
ajutor acum, dacă îl întorceai uşurel de fiecare dată când 
trebuia să schimbi direcţia. 

Dar chiar şi Om trebuia să accepte că urmele ofereau ceva 
siguranţă. Într-un fel, erau vii, aşa cum şi ecoul este viu. Oameni 
trecuseră pe aici, nu cu mult timp în urmă. Mai erau şi alţi 
oameni pe lume. Cineva, undeva, supravieţuia. 

__ Sau nu. După cam o oră ajunseră la o movilă de lângă drum. 
În vârful ei erau un coif şi o sabie înfiptă în nisip. 


205 


— Mulţi soldaţi au murit pentru a ajunge iute aici, spuse 
Brutha. 

Oricine avusese destul timp să îşi îngroape morţii desenase 
şi un simbol în nisipul movilei. Brutha se cam aştepta să fie o 
ţestoasă, dar vântul deşertului nu ştersese de tot forma 
grosolană a unei perechi de coame. 

— Nu înţeleg asta, zise Om. Nu cred cu adevărat că exist, 
dar se apucă şi pun aşa ceva pe un mormânt. 

— E greu de explicat. Cred că este din cauză că ei cred că 
ele există, spuse Brutha. Este pentru că ei sunt oameni şi la fel a 
fost şi el. 

Trase sabia din nisip. 

— Asta la ce îţi trebuie? 

— Ar putea fi utilă. 

— Impotriva cui? 

— Ar putea fi utilă. 

O oră mai târziu, leul care şchiopăta după Brutha ajunse şi 
el la mormânt. Trăia în deşert de şaisprezece ani şi motivul 
pentru care trăise atât de mult era că nu murise şi nu murise 
pentru că nu irosise niciodată proteinele disponibile. Săpă. 

Oamenii irosiseră întotdeauna proteine disponibile încă de 
pe vremea când începuseră să se întrebe cine trăise în ele. 

Dar, în final, există locuri mai rele in care să fii îngropat 
decât într-un leu. 


Pe insulele de piatră erau şerpi şi şopârle. Probabil că erau 
foarte hrănitoare şi fiecare dintre ele era, în felul ei, o explozie 
de gust. 

Nu mai era apă. 

Dar erau plante... mai mult sau mai puţin. Arătau ca nişte 
grupuri de pietre, în afară de locul unde câteva scoseseră o 
floare ascuţită centrală care era de un roz şi un violet 
strălucitoare în lumina răsăritului. 

— De unde îşi iau apă? 

— Din mările fosile. 

— Apă care s-a transformat în piatră? 

— Nu. Apă care s-a scufundat cu mii de ani în urmă. Până în 
stratul cel mai de jos. 

— Poţi să sapi până la ea? 

— Nu fi prost. 


206 


Brutha aruncă o privire de la floare până la cea mai 
apropiată insulă de piatră. 

— Miere, zise el. 

— Ce? 


Albinele aveau un stup la înălţime pe un stei de piatră. 
Zumzetul se putea auzi de la sol. Nu aveai cum să te urci până 
la ele. 

— Bună încercare, spuse Om. 

Soarele se ridicase. Deja pietrele erau calde la atingere. 

— Odihneşte-te, îl îndemnă Om cu blândeţe. Stau eu de 
pază. 

— Stai de pază pentru ce? 

— Păzesc şi aflu eu. 

Brutha îl conduse pe Vorbis la umbra unui bolovan mare şi îl 
împinse uşurel jos. Apoi se întinse şi el. 

Setea nu îl chinuia prea mult. Băuse din bazinul din templu 
până când pleoscăia când păşea. Mai târziu, s-ar putea să 
găsească un şarpe... Când te gândeai la ce aveau unii oameni 
din lume, viaţa nu mai părea aşa de rea. 

Vorbis se întinse pe o parte, cu ochii lui negru pe negru 
privind în gol. 

Brutha încercă să adoarmă. 

Nu visase niciodată. Didactilos fusese entuziasmat de asta. 
Cineva care îşi amintea totul şi nu visa ar fi trebuit să 
gândească încet, zicea el. Imaginează-ţi o inimă!!, spunea el, 
care era aproape în întregime memorie şi nu mai avea bătăi de 
irosit pentru scopurile de gândire zilnice. Asta ar fi explicat de 
ce Brutha îşi mişca buzele atunci când gândea. 

Aşa că acesta nu se putea să fie un vis. Trebuie să fi fost 
soarele. 

Auzi glasul lui Om în cap. Ţestoasa părea să poarte o 
conversaţie cu oameni pe care Brutha nu îi auzea. 

Al meu! 

Pleacă! 

Nu. 

Al meu! 

Amândoi! 

Ai mei! 

11 Ca mulţi gânditori de demult, ephebienii credeau că gândurile 


apăreau în inimă şi că creierul era doar un aparat de răcit sângele. 
207 


Brutha întoarse capul. 

Ţestoasa era într-o despărţitură dintre pietre, cu gâtul întins 
şi legănându-se dintr-o parte în alta. Se mai auzea un sunet, un 
fel de scâncet de musculiță, care venea şi pleca... şi promisiuni 
în capul lui. 

Treceau rapid... feţe care îi vorbeau, forme, viziuni de 
mărire, clipe de oportunitate, ridicându-l, ducându-l mult 
deasupra lumii, totul era al lui, ar fi putut face orice, nu trebuia 
decât să creadă, în mine, în mine, în mine... 

În faţa lui se formă o imagine. Acolo, pe o piatră lângă el, 
era un porc la proţap înconjurat de fructe şi o cană cu bere atât 
de rece, încât aerul îngheţa pe margini. 

Al meu! 

Brutha clipi. Vocile dispărură. La fel şi mâncarea. 

Clipi iar. 

Erau stranii imagini rămase pe retină, nu văzute, ci simţite. 
Oricât de bună era memoria lui, nu îşi putea aminti ce 
spuseseră vocile sau care fuseseră imaginile. Tot ce rămânea 
era o amintire a porcului la proţap şi a berii reci. 

— Asta pentru că nu ştiu ce să îţi ofere, explică glasul lui 
Om, încetişor. Aşa că încearcă să îţi ofere orice. De obicei încep 
cu viziuni ale mâncării şi ale plăcerilor carnale. 

— Nu au mers mai departe de mâncare, zise Brutha. 

— Bine că i-am dovedit, atunci, spuse Om. Nu poţi să ştii ce 
ar fi reuşit cu un tânăr ca tine. 

Brutha se ridică în coate. 

Vorbis nu se mişcase. 

— Au încercat să ajungă şi la el? 

— Cred că da. N-ar merge. Nimic nu intră, nimic nu iese. 
Niciodată nu am văzut o minte atât de închisă în sine. 

— Se vor întoarce? 

— Oh, da. Nu că ar avea altceva de făcut. 

— Când se întorc, zise Brutha, simțindu-se ametit, ai putea 
să aştepţi până când îmi arată viziuni ale plăcerilor carnale? 

— Foarte urât din partea ta. 

— Fratele Nhumrod era foarte dur în privinţa lor. Dar eu 
cred că poate ar trebui să ne cunoaştem inamicii, nu? 

Vocea lui Brutha se transformă într-un cârâit. 

— Mi-ar fi prins bine o viziune a băuturii, spuse el, istovit. 

Umbrele erau lungi. Se uită în jur, uimit. 

— Cât timp au încercat? 


208 


— Toată ziua. Şi mai sunt şi insistenţi, diavolii. Au venit roi. 

Brutha află şi de ce se întâmpla la apus. 

Îl cunoscu pe sfântul Ungulant, schimnicul, prietenul 
tuturor zeilor mărunți. De peste tot. 


— Măi, măi, măi, zise sf. Ungulant. Nu primim mulţi 
vizitatori pe aici. Nu-i aşa, Angus? 

Se adresă aerului de lângă el. 

Brutha încerca să îşi păstreze echilibrul, pentru că roata de 
căruţă se legăna periculos de fiecare dată când se mişca. Íl 
lăsaseră pe Vorbis să şadă în deşert la douăzeci de picioare mai 
jos, ţinându-şi genunchii la piept şi privind în gol. 

Roata fusese prinsă în vârful unui par subţire. Era destul de 
lată pentru ca o persoană să poată sta întinsă inconfortabil. 

Dar sf. Ungulant părea creat să stea întins inconfortabil. Era 
atât de slab, încât chiar şi scheletele ar fi spus: „Ia uite ce slab 
e!” Purta în jurul brâului un fel de cârpă minimalistă, atât cât îţi 
puteai da seama pe sub barbă şi păr. 

Fusese destul de greu să îl ignore pe sf. Ungulant, care 
ţopăise în vârful parului strigând: „He-ei!” şi „Aici!”. La câteva 
picioare depărtare mai era un par ceva mai mic, cu un semn 
demodat de genul o semilună decupată în uşa privatei pe el. 
Doar pentru că erai schimnic, spunea sf. Ungulant, nu trebuia 
să renunti la tot. 

Brutha auzise de schimnici, care erau un fel de profeţi într-o 
singură direcţie. Plecau în deşert, dar nu se mai întorceau, 
preferând să ducă o viaţă de pustnic plină de mizerie şi greutăţi, 
mizerie şi meditaţie pioasă şi iar mizerie. Multora dintre ei le 
plăcea să îşi facă viaţa şi mai grea fiind zidiţi în chilii sau trăind, 
destul de potrivit, în vârful unui par. Biserica Omniană îi 
încuraja, în baza faptului că era cel mai bine să îi ducă pe 
nebuni cât mai departe posibil, unde nu puteau provoca 
probleme şi unde puteau fi îngrijiţi de comunitate, în măsura în 
care comunitatea era formată din lei, şoimi şi mizerie. 

— Mă gândeam să mai adaug o roată, spuse sf. Ungulant, 
chiar aici. Să prind răsăritul de soare, ştii. 

Brutha se uită în jurul lui. În toate părţile nu se zărea nimic 
altceva decât stânci plate şi nisip. 

— Nu prinzi soarele peste tot, tot timpul? zise el. 

_ — Dar e mult mai important dimineaţa, spuse sf. Ungulant. 
În plus, Angus zice că ar trebui să avem o curte interioară. 


209 


— Hm, făcu Brutha. Al cărui fel de... religie... eşti sfânt, mai 
exact? 

O expresie de jenă străbătu suprafaţa foarte mică dintre 
sprâncenele şi mustaţa sfântului Ungulant. 

— Oh. Al nici uneia, de fapt. Totul a fost o greşeală, zise el. 
Părinţii mei mi-au dat numele Sevrian Firmanis Ungulant, iar 
apoi într-o zi, desigur, foarte amuzant, cineva a atras atenţia 
asupra iniţialelor: SF. După aceasta, totul a părut inevitabil. 

Roata se legănă niţel. Pielea sf. Ungulant era înnegrită de 
soarele deşertului. 

— Am fost nevoit să aleg schimnicia din mers, fireşte, spuse 
el. Am învăţat singur. Sunt complet autodidact. N-ai cum să 
găseşti un pustnic care să te înveţe sihăstria, pentru că, 
desigur, asta cam strică totul. 

— Ăă... dar mai e... Angus? zise Brutha, uitându-se fix la 
locul în care credea că era Angus sau în care, cel puţin, credea 
că sf. Ungulant credea că e Angus. 

— Acum e acolo, spuse sf. iute, arătând spre o altă parte a 
roții. Dar el nu se ocupă deloc cu sihăstria. Ştii, nu e antrenat. 
Doar îmi ţine companie. Pe cinstea mea, chiar aş fi luat-o razna 
dacă nu ar fi fost Angus să mă înveselească tot timpul! 

— Da... bănuiesc că ai fi luat-o, zise Brutha. Surâse aerului 
gol, pentru a arăta bunăvoință. 

— De fapt, e o viaţă destul de bună. Programul e cam lung, 
dar mâncarea şi băutura merită tot efortul. 

Brutha avea sentimentul clar că ştia ce avea să urmeze. 

— Berea e destul de rece? spuse el. 

— Îmbrobonată, zise sfântul Ungulant, zâmbind larg. 

— Şi purcelul la proţap? 

Rânjetul sfântului Ungulant era nebunesc. 

— E tot cafeniu şi crocant pe la margini, da, făcu el. 

— Dar bănuiesc că, ăă... mai mănânci şi câte un şarpe sau o 
şopârlă? 

— Ciudat că spui asta. Da. Din când în când. Pentru variaţie. 

— Şi ciuperci? spuse Om. 

— Sunt ciuperci prin părţile astea? întrebă Brutha cu 
inocenţă. 

Sf. Ungulant dădu fericit din cap. 

— După ploile anuale, da. Unele roşii cu buline galbene. 
Deşertul devine foarte interesant după sezonul ciupercilor. 


210 


— Plin de viermi uriaşi care cântă? De coloane de foc 
vorbitoare? De girafe care explodează? Chestii din astea? rosti 
Brutha cu precauţie. 

— Pe ceruri, da, spuse sfântul. Nu ştiu de ce. Cred că sunt 
atrase de ciuperci. 

Brutha dădu din cap. 

— Te prinzi, puştiule, zise Om. 

— Şi bănuiesc că bei... apă? spuse Brutha. 

— Ştii, e ciudat, da, zise sf. Ungulant. Simt tot felul de 
lucruri minunate de băut, dar din când în când am această, ei, 
nu pot să îi spun decât poftă, pentru câteva guri de apă. Poţi să 
explici asta? 

— Trebuie să fie... cam greu de găsit, spuse Brutha, vorbind 
încă foarte atent, precum cineva care ţine în undiţă un peşte de 
cincizeci de livre cu un fir pentru cincizeci şi una de livre. 

— Ciudată, zău, replică sf. Ungulant. Şi asta când berea 
rece ca gheaţa e atât de la îndemână. 

— De unde, ăăâ, o iei? Apa? zise Brutha. 

— Ştii plantele de piatră? 

— Cele cu flori mari? 

— Dacă tai partea cărnoasă a plantelor, acolo e până la o 
jumătate de halbă de apă, spuse sfântul. Bagă de seamă, are 
gust de pipi. 

— Cred că am putea trece peste asta, zise Brutha printre 
buzele uscate. Se retrase către scara de frânghie care era 
contactul sfântului cu pământul. 

— Sigur nu mai vreţi să mai staţi? întrebă sf. Ungulant. E 
miercuri. Miercurea primim purceluş de lapte şi legume 
proaspete scăldate de soare alese de bucătar cu mâna lui. 

— Noi, ăăă, avem multe de făcut, zise Brutha aflat deja la 
jumătatea scării care se legăna. 

— Dulciuri pe alese? 

— Cred că poate... 

Sf. Ungulant se uită în jos cu tristeţe la Brutha care îl ajuta 
pe Vorbis să meargă prin pustiu. 

— Şi după aceea, probabil că avem bombonele de mentă! 
strigă el, cu palmele făcute pâlnie la gură. Nu? 

Curând siluetele deveniră nişte simple puncte pe nisip. 

— S-ar putea să fie viziuni de plăceri sex... nu, mint, asta-i 
vinerea... murmură sf. Ungulant. 


211 


Acum că vizitatorii plecaseră, aerul era iar plin de zumzetul 
şi scâncetul zeilor mărunți. Erau miliarde. 

Sf. Ungulant zâmbi. 

Era, fireşte, nebun. Din când în când, bănuia asta. Dar 
părerea lui era că nebunia nu trebuia irosită. Se desfăta zilnic 
din hrana zeilor, bea cele mai rare şi mai vechi dintre vinuri, 
mânca fructe care nu erau doar în afara sezonului, ci şi în afara 
realităţii. Că era nevoit să bea uneori câte o gură de apă sălcie 
sau să mai mănânce câte un picior de şopârlă în scopuri 
medicinale era un preţ foarte mic. 

Se întoarse la masa încărcată care sclipea în aer. Toate 
acestea... şi tot ce voiau zeii mărunți era ca să ştie cineva 
despre ei, ca să creadă cineva că existau. 

Astăzi aveau şi jeleu şi îngheţată. 

— Mai mult pentru noi, eh, Angus? 

— Da, spuse Angus. 


Lupta se încheiase în Ephebe. Nu durase mult, mai ales 
când se alăturaseră şi sclavii. Erau prea multe străzi înguste, 
prea multe ambuscade şi, mai presus de orice, prea multă 
hotărâre încrâncenată. Se spune de obicei că oamenii liberi vor 
triumfa întotdeauna în faţa sclavilor, dar poate că totul depinde 
de perspectivă. 

În plus, comandantul gamizoanei ephebiene declarase 
cumva neliniştit că sclavia avea să fie, din acel moment, abolită, 
ceea ce îi înfuriase pe sclavi. Ce rost ar mai fi avut să 
economiseşti pentru a deveni liber dacă nu puteai avea sclavi 
după aceea? în plus, cum ar fi mâncat? 

Omnienii nu puteau înţelege şi oamenii nesiguri se luptă 
prost. lar Vorbis dispăruse. Certitudinile păreau mai puţin 
sigure când acei ochi erau în altă parte. 

Tiranul fu eliberat din închisoare. Îşi petrecu prima zi de 
libertate compunând cu grijă mesaje pentru celelalte ţărişoare 
înşirate de-a lungul coastei. 

Era timpul să se facă ceva cu Omnia. 


Brutha cânta. 

Vocea îi răsuna printre pietre. Stoluri de scalbii îşi 
abandonară obiceiurile pedestre leneşe şi îşi luară zborul 
înnebunite, lăsând pene în graba lor de a se ridica în aer. Şerpii 
se vârâră iute în crăpături din piatră. 

212 


Puteai trăi în deşert Sau cel puţin puteai să supravieţuieşti... 

A ajunge înapoi în Omnia putea fi doar o problemă de timp. 
Încă o zi... 

Vorbis mergea încet, un pic în urma lor. Nu spunea nimic şi, 
când i se vorbea, nu dădea nici un semn că ar fi înţeles ce i se 
spusese. 

Om, săltând în raniţa lui Brutha, începea să simtă depresia 
care îl cuprinde pe orice realist în prezenţa unui optimist. 

Acordurile încordate ale cântecului „Gheare de fier îi vor 
sfâşia pe necredincioşi” se stinseră. Avu loc o mică alunecare de 
pietre, undeva mai departe. 

— Suntem vii, zise Brutha. 

— Deocamdată. 

— Şi suntem aproape de casă. 

— Da? 

— Am văzut o capră pe stâncile de acolo din spate. 

— Încă mai sunt o grămadă prin preajmă. 

— Capre? 

— Zei. Şi cei pe care i-am întâlnit până acum erau cei slabi, 
ai grijă. 

— Cum adică? 

Om oftă. 

— E logic, nu? Gândeşte-te. Cei mai puternici stau pe lângă 
margine, pe unde e pradă... adică, sunt oameni. Cei slabi simt 
împinşi spre locurile nisipoase, unde oamenii nu se duc aproape 
deloc... 

— Zei puternici, spuse Brutha gânditor. Zei care ştiu cum e 
să fii puternic. 

— Aşa-i. 

— Nu zei care ştiu cum e să fii slab... 

— Ce? N-ar rezista nici cinci minute. E o lume în care zeii se 
mănâncă între ei. 

— Poate că asta explică ceva despre firea zeilor. Puterea e 
ereditară. Ca păcatul. 

Faţa i se întunecă. 

— Doar că... nu e. Păcatul, adică. Cred, poate, că atunci 
când ajungem înapoi, voi vorbi cu nişte oameni. 

— Oh, şi o să te asculte, nu? 

— Înţelepciunea vine din pustietate, se spune. 

— Doar înţelepciunea pe care o vor oamenii. Şi ciupercile. 


213 


Când soarele începea să urce pe cer, Brutha mulse o capră. 
Aceasta stătu răbdătoare în timp ce Om îi liniştea mintea. Şi Om 
nu propuse să o omoare, observă Brutha. 

Apoi găsiră iar umbră. Erau tufişuri aici, joase, ţepoase, 
fiecare frunzuliţă fiind baricadată în spatele propriei coroane de 
spini. 

Om stătu de pază o vreme, dar zeii mărunți de la marginea 
pustietăţii erau mai şireţi şi mai puţin grăbiţi. Aveau să fie aici, 
probabil la amiază, când soarele transforma terenul într-o 
strălucire infernală. Avea să îi audă. Intre timp, putea mânca. 

Se târi prin tufişuri, spinii lor zgâriindu-i carapacea fără să-i 
facă vreun rău. Trecu pe lângă altă ţestoasă, care nu era locuită 
de nici un zeu şi care îi aruncă acea privire tulbure pe care o 
folosesc ţestoasele atunci când încearcă să se lămurească dacă 
ceva este acolo pentru a fi mâncat sau pentru a face dragoste cu 
el, singurele lucruri din mintea unei țestoase normale. O evită şi 
găsi câteva frunze pe care aceasta le ratase. 

Din când în când, se întorcea pe solul nisipos şi îi privea pe 
cei doi care dormeau. 

Şi atunci îl văzu pe Vorbis ridicându-se în capul oaselor, 
uitându-se în jur încet şi metodic, luând o piatră, studiind-o cu 
atenţie şi apoi lovindu-l brusc în cap pe Brutha cu ea. 

Brutha nici măcar nu gemu. 

Vorbis se ridică şi merse iute direct la tufişurile în care se 
ascundea Om. Dădu ramurile în lături, fără să îi pese de spini, şi 
scoase ţestoasa pe care Om tocmai o întâlnise. 

Pentru o clipă aceasta fu ţinută în sus, mişcând încet din 
picioare, înainte ca diaconul să o arunce cu putere în pietre. 

Apoi, cu ceva efort, îl ridică pe Brutha, îl puse pe umeri şi 
pomi spre Omnia. 

Totul se întâmplă în câteva clipe. 

Om se chinui să îşi împiedice capul şi picioarele să se 
retragă automat în carapace, reacţia instinctivă la panică a unei 
broaşte țestoase. 

Vorbis dispărea deja pe după nişte pietre. 

Dispăru. 

Om începu să se mişte înainte, apoi se feri în carapacea lui 
când o umbră pluti pe pământ. Era o umbră cunoscută, una 
plină de groază de ţestoasă. 

Vulturul cobori în picaj către punctul în care ţestoasa rănită 
se zbătea şi, cu o pauză foarte mică în căderea lui. 


214 


Înhăţă reptila şi se înălţă înapoi pe cer cu bătăi lungi şi 
leneşe din aripi. 

Om îl urmări până când acesta deveni un punct, iar apoi îşi 
feri privirea când un punct mai mic se desprinse şi căzu 
învârtindu-se tot timpul spre pietrele de dedesubt. Vulturul 
cobori încet, pregătindu-se de ospăț. O adiere de vânt făcu 
tufişurile să foşnească şi agită nisipul. Lui Om i se păru că aude 
vocile tuturor zeilor mărunți care îl tachinau şi râdeau de el. 


Sf. Ungulant, stând pe genunchii lui osoşi, sparse frunza 
dură şi umflată a unei plante de piatră. 

„Drăguţ băiat, se gândi el. Vorbea mult de unul singur, dar 
asta e de aşteptat. Deşertul îi face pe unii oameni să fie aşa, nu, 
Angus?” 

— Da, zise Angus. 

Angus nu vru deloc apă sălcie. Susţinu că îi provoca vânturi. 

— Cum doreşti, spuse sf. Ungulant. Măi, măi! Uite o mică 
surpriză. 

Nu găseai des Chilopoda aridius aici, în largul deşertului şi 
iată trei, toate sub o singură piatră! 

Ciudat cum simţeai că tot ai mai fi mâncat ceva, chiar şi 
după o masă bună formată din Petit porc roti avec pommes de 
teire nouvelles et lagumes du jour et biere glacae avec 
plăsmuire de l'imaginaţiune. 

Îşi scotea din dinte picioruşele celei de a doua, când leul 
apăru tăcut în vârful celei mai apropiate dune din spatele lui. 

Leul avea senzaţii ciudate de recunoştinţă. Simţea că ar fi 
trebuit să prindă din urmă hrana drăguță care avusese grijă de 
el şi, ei, să se abţină să o mănânce într-un mod simbolic. Iar 
acum iată şi mai multă hrană, care nici nu îl băga de seamă. Ei, 
ăsteia nu îi datora nimic... 

Păşi neauzit înainte, apoi începu să alerge greoi. Neştiindu- 
şi soarta, sf. Ungulant se apucă de cel de al treilea miriapod. 
Leul sări... 

Şi lucrurile ar fi stat foarte rău pentru sf. Ungulant dacă 
Angus nu ar fi nimerit fiara cu o piatră chiar după ureche. 


Brutha stătea în picioare în deşert, doar că nisipul era negru 


precum cerul şi nu exista soare, deşi totul era puternic luminat. 
„Ah, se gândi el. Deci aşa e să visezi.” 


215 


Mii de oameni mergeau prin deşert. Nu îi dădură atenţie. 
Mergeau de parcă nu şi-ar fi dat deloc seama că erau în mijlocul 
unei mulţimi. 

___Încercă să le facă semn cu mâna, dar era țintuit în loc. 
Încercă să vorbească, dar cuvintele i se evaporară în gură. 
Iar apoi se trezi. 


Primul lucru pe care îl văzu fu lumina, intrând pieziş pe o 
fereastră. În contra-lumină era o pereche de palme, ridicate în 
semnul sfintelor coarne. 

Cu ceva greutate, capul strigându-şi durerea la el, Brutha 
urmări palmele în lungul unei perechi de mâini către locul în 
care se întâlneau nu cu mult sub capul plecat al... 

— Frate Nhumrod? 

Maestrul novicilor ridică privirea. 

— Brutha? 

— Da? 

— Om fie slăvit! 

— E aici? 

— ... aici? Cum te simţi? 

— Eu... 

Capul îi zvâcnea, îşi simţea spatele de parcă i-ar fi luat foc şi 
simţea o durere surdă în genunchi. 

— Ai fost ars de soare foarte rău, zise Nhumrod. Şi te-ai 
lovit urât la cap în cădere. 

— Ce cădere? A 

— ... cădere. De pe stânci. În deşert. Ai fost cu Profetul, 
spuse Nhumrod. Ai mers alături de Profet. Unul dintre novicii 
mei. 

— Îmi aduc aminte de... deşert... rosti Brutha, atingându-şi 
uşurel capul. Dar... Profetul...? 

— ... Profetul. Oamenii spun că ai putea fi făcut episcop sau 
chiar iam, spuse Nhumrod. Există un precedent, ştii. 
Preacuviosul sfânt Bobby a fost făcut episcop pentru că a fost în 
deşert cu Profetul Osar când el era măgar. 

— Dar eu nu îmi aduc... aminte... de nici un Profet. Eram 
doar eu şi... 

Brutha se opri. Nhumrod zâmbea larg. 

— Vorbis? 

— Cu foarte mare mărinimie mi-a povestit totul, zise 
Nhumrod. Am avut privilegiul să fiu în Locul Lamentării când a 


216 


sosit. Era chiar după rugăciunile Sestine. Arhichinovitul tocmai 
pleca... Ei, cunoşti ceremonia. Şi apare Vorbis. Acoperit de praf 
din cap până în picioare şi mânând un măgar. Mă tem că tu erai 
atârnat pe spatele măgarului. 

— Nu-mi aduc aminte de vreun măgar, spuse Brutha. 

— ... măgar. [Îl luase de la o fermă. Se strânsese ceva 
mulţime după el! 

Nhumrod era îmbujorat de entuziasm. 

— Şi a declarat o săptămână de Jhaddara, şi penitente 
duble, şi Consiliul i-a dat Toiagul şi Căpăstrul, iar arhichinovitul 
a plecat la schitul din Skant! 

— Vorbis este al optulea Profet, zise Brutha. 

— ... Profet. Fireşte. 

— Şi... era vreo broască ţestoasă? A pomenit ceva de vreo 
ţestoasă? 

— ... ţestoasă? Ce legătură au ţestoasele? Expresia lui 
Nhumrod se îmblânzi. Dar, fireşte, Profetul a spus că soarele te- 
a afectat. A spus că delirai - iartă-mă - despre tot felul de 
lucruri ciudate. 

— Da? 

— A stat la căpătâiul tău trei zile. A fost... aducător de 
inspiraţie. 

— Cât a trecut... de când ne-am întors? 

— ... întors? Aproape o săptămână. 

— O săptămână! 

— A spus că drumul te-a obosit foarte mult. 

Brutha se uită fix la perete. 

— Şi a lăsat ordin să fie adus în faţa lui de îndată ce eşti 
complet conştient, zise Nhumrod. A fost foarte clar în privinţa 
asta. Tonul lui sugera că nici acum nu era prea sigur de starea 
de conştientă a lui Brutha. Crezi că poţi merge? Pot să pun nişte 
novici să te care, dacă doreşti. 

— Trebuie să merg să îl văd acum? 

— ... acum. Chiar acum. Bănuiesc că vrei să îi mulţumeşti. 


Brutha ştiuse despre aceste părţi ale Citadelei doar din 
auzite. Nici fratele Nhumrod nu le văzuse vreodată. Deşi nu 
fusese inclus în mod clar în convocare, venise şi el, agitându-se 
plin de importanţă pe lângă Brutha în timp ce doi novici vânjoşi 
îl purtau într-un fel de lectică folosită de obicei de clericii 
bătrâni mai fărâmicioşi. 

217 


În centrul Citadelei, în spatele Templului, era o grădină 
împrejmuită. Brutha se uită la ea cu un ochi de expert. Pe 
stânca goală nu exista nici măcar un centimetru de sol natural - 
fiecare lopată de pământ în care aceşti copaci umbroşi creşteau 
trebuie să fi fost adusă cu mâna. 

Vorbis era acolo, înconjurat de episcopi şi de iami. Se uită în 
jur când Brutha se apropie. 

— Ah, tovarăşul meu din deşert, spuse el, binevoitor. Şi 
Fratele Nhumrod, cred. Fraţilor, aş vrea să ştiţi că am de gând 
să îl ridic pe Brutha la rangul de arhiepiscop. 

Se auzi un murmur foarte slab de uimire dinspre clerici, iar 
apoi cineva îşi drese glasul. Vorbis se uită la Episcopul Treem, 
care era arhivistul Citadelei. 

— Păi, teoretic nici nu e hirotonit, zise Episcopul Treem 
nesigur. Dar, fireşte, cu toţii ştim că a existat un precedent. 

— Dobitocul lui Osar, spuse fratele Nhumrod iute. Îşi puse 
mâna la gură şi se făcu roşu de ruşine şi de jenă. 

Vorbis zâmbi. 

— Bunul frate Nhumrod are dreptate, zise el. Care, de 
asemenea, nu fusese hirotonit, dacă nu cumva competențele 
erau ceva mai lejere pe atunci. 

Se auzi un cor de râsete neliniştite, aşa cum se aude 
întotdeauna de la oameni care îşi datorează slujbele şi, poate, 
vieţile unei toane a persoanei care tocmai rostise o glumă nu 
foarte amuzantă. 

— Deşi măgarul a fost făcut doar episcop, spuse episcopul 
„Dorinţă de moarte” Treem. 

— Un rol pentru care era extrem de calificat, zise Vorbis 
tăios. Şi acum, veţi pleca toţi. Inclusiv subdiaconul Nhumrod, 
adăugă el. Nhumrod se făcu din roşu alb la această avansare 
neaşteptată. Dar arhiepiscopul Brutha va rămâne. Dorim să 
vorbim. 

Preoţimea se retrase. 

Vorbis se aşeză pe un jilţ din piatră sub un copac mai 
bătrân. Era uriaş şi străvechi, spre deosebire de rudele lui cu 
viaţă scurtă din afara grădinii, iar fructele lui dădeau în pârg. 

Profetul îşi sprijini coatele pe braţele din piatră ale jilţului, 
cu degetele palmelor împletite în faţa lui şi îl privi lung, fără 
grabă pe Brutha. 

— Ţi-ai... revenit? rosti el în cele din urmă. 


218 


— Da, domnule, zise Brutha. Dar, domnule, nu pot fi 
episcop, nu pot nici măcar... 

— Te asigur că postul nu cere multă inteligenţă, spuse 
Vorbis. Dacă ar fi altfel, episcopii nu ar fi în stare să îl ocupe. 

Urmă altă lungă tăcere. 

Când Vorbis vorbi iar, fii ca şi cum fiecare cuvânt ar fi fost 
tras dintr-un hău adânc. 

— Am vorbit odată, nu, despre natura realităţii? 

— Da. 

— Şi despre cât de des ceea ce este perceput nu este 
fundamental adevărat? 

— Da. ; 

Altă pauză. În înaltul cerului, un vultur zbura în cercuri, 
căutând broaşte țestoase. 

— Sunt sigur că ai amintiri neclare despre rătăcirile noastre 
prin pustietate. 

— Nu. 

— Este de aşteptat. Soarele, setea, foamea... 

— Nu, domnule. Amintirile mele nu se zăpăcesc uşor. 

— Oh, da, îmi amintesc. 

— Şi eu, domnule. 

Vorbis îşi întoarse capul niţel, uitându-se pieziş la Brutha, 
de parcă ar fi încercat să se ascundă în spatele propriei feţe. 

— In deşert, Marele Zeu Om mi-a vorbit. 

— Da, domnule. Aşa este. În fiecare zi. 

— Ai o credinţă simplă, dar puternică, Brutha. Când este 
vorba de oameni, sunt un judecător foarte bun. 

— Da, domnule. Domnule? 

— Da, dragul meu Brutha? 

— Nhumrod a zis că dumneavoastră m-aţi condus pe mine 
prin deşert, domnule. 

— Îţi aminteşti ce am spus despre adevărul fundamental, 
Brutha? Fireşte că da. A existat un deşert fizic, într-adevăr, dar 
şi un deşert al sufletului. Zeul meu m-a îndrumat pe mine, iar eu 
te-am îndrumat pe tine. 

— Ah. Da. Înţeleg. 

Deasupra, punctul rotitor care era vulturul păru sa rămână 
o clipă nemişcat în aer. Apoi îşi strânse aripile şi se lăsă să 
cadă... 


219 


— Mult mi-a fost dat în deşert, Brutha. Mult am învăţat. 
Acum trebuie să spun lumii. Aceasta este datoria unui profet. Să 
meargă unde alţii nu au fost şi să aducă adevărul. 

. mai repede decât vântul, creierul şi corpul în întregime 
existând doar ca o pâclă în jurul intensității uriaşe a scopului 
său... 

— Nu mă aşteptam să fie atât de curând. Dar Om mi-a 
călăuzit paşii. Şi acum, când avem arhichinovia, ne vom... folosi 
de ea. 

Undeva, departe între dealuri, vulturul se repezi, prinse 
ceva şi se luptă să se înalțe... 

— Eu sunt doar un novice. Lord Vorbis. Nu sunt episcop, 
chiar dacă toată lumea îmi spune aşa. 

— Te vei obişnui. 

Uneori dura mult timp pentru ca o idee să se formeze în 
mintea lui Brutha, dar una se forma acum. Era ceva în felul în 
care Vorbis şedea, ceva în tonul vocii lui. 

Vorbis se temea de el. 

De ce eu? Din cauza a ce s-a întâmplat în deşert? Cui i-ar 
păsa? Din câte ştiu, întotdeauna a fost aşa - probabil că măgarul 
lui l-a cărat pe Osar prin pustietate, el a găsit apă, el a omorât 
un leu cu lovituri de copită. 

Din cauza a ce s-a întâmplat în Ephebe? Cine ar asculta? Cui 
i-ar păsa? El este Profetul şi arhichinovitul. Ar putea să pună să 
fiu omorât pe loc. Orice face el e drept. Orice spune e adevărat. 

Fundamental adevărat. 

— Vreau să îţi arăt ceva care s-ar putea să te amuze, spuse 
Vorbis ridicându-se. Poţi să mergi? 

— Oh, da. Nhumrod a vrut să fie drăguţ. Nu sunt decât ars 
de soare. 

În timp ce păşeau, Brutha văzu ceva ce nu observase până 
atunci. În grădină, erau membri ai Gărzii Sfinte, înarmaţi cu 
arcuri. Stăteau în umbra copacilor sau printre tufişuri - nu la 
vedere, dar nici chiar ascunşi. 

Trepte duceau din grădină spre labirintul de tunele şi 
camere subterane care se aflau sub Templu şi, de fapt, sub 
întreaga Citadelă. Fără zgomot, două gărzi îşi făcură apariţia în 
spatele lor, la o distanţă politicoasă. 

Brutha îl urmă pe Vorbis prin tunele spre sectorul 
meşterilor armurieri, unde forje şi ateliere erau adunate în jurul 


220 


unei lucarne largi şi adânci. Fumul şi aburii se ridicau pe 
zidurile cioplite în piatră. 

Vorbis se îndreptă direct către un alcov mare care strălucea 
roşiatic în lumina focurilor din cuptoare. Câţiva muncitori erau 
adunaţi în jurul unui obiect lat şi curbat. 

— Iată, zise Vorbis. Ce părere ai? 

Era o broască ţestoasă. 

Fierarii făcuseră o treabă destul de bună, chiar şi în privinţa 
modelului de pe carapace şi a solzilor de pe picioare. Avea cam 
doi metri şi jumătate în lungime. 

Brutha simţi un vâjâit în urechi când Vorbis vorbi. 

— Spun prostii înveninate despre țestoase, nu? Cred că 
trăiesc pe spatele unei Mari estoase. Ei, să-i lăsăm să moară 
pe una. 

Acum Brutha vedea cătuşele prinse de fiecare picior de fier. 
Un bărbat, sau o femeie, putea să stea întins, cu mare 
disconfort, răşchirat pe spatele ţestoasei şi să fie strâns legat de 
încheieturile mâinilor şi de glezne. 

Se aplecă. Da, dedesubt era vatra. Unele aspecte ale 
gândirii Chiziţiei nu se schimbau niciodată. 

Ar fi durat o grămadă ca atât de mult fier să se încingă 
pentru a putea produce durere. Mai mult timp, prin urmare, 
pentru a medita la lucruri... 

— Ce părere ai? zise Vorbis. 

O viziune a viitorului îi trecu prin mintea lui Brutha. 

— Ingenios, spuse el. 

— Şi va fi o lecţie bine-venită pentru toţi cei tentaţi să se 
abată de la calea adevăratei cunoaşteri, zise Vorbis. 

— Când ai de gând să, ăă, îl prezinţi? 

— Sunt sigur că se va ivi o ocazie, spuse Vorbis. 

Când Brutha se îndreptă de spate, Vorbis se uita la el atât 
de atent, încât parcă i-ar fi citit gândurile de pe ceafă. 

— Şi acum, te rog să pleci, zise Vorbis. Odihneşte-te cât de 
mult poţi... fiule. 

Brutha mergea încet prin Loc, cufundat în gânduri, lucru 
neobişnuit. 

— "'Nă ziua, Sfinţia Voastră. 

— Ştii deja? 

Îmi-Tai-Singur-Mâna Dhblah surâse larg peste marginea 
tarabei lui de şerbet rece ca gheaţa călâu. 


221 


— Umblă vorba, spuse el. Uite, ia o bucată de Desfătare 
Klatchiană. Gratis. Pe băț. 

Locul era mai aglomerat decât de obicei. Chiar şi plăcintele 
calde ale lui Dhblah se vindeau ca pâinea caldă. 

— Azi e agitaţie, zise Brutha fără să se gândească la asta. 

— E vremea Profetului, vezi tu, spuse Dhblah, când Marele 
Zeu se manifestă în lume. Şi dacă acum ţi se pare că e agitaţie, 
în câteva zile nu o să poţi să mai arunci o capră aici. 

— Ce se întâmplă atunci? 

— Te simţi bine? Eşti cam palid. 

— Ce se întâmplă atunci? Legile. Ştii tu. Cartea lui Vorbis? 
Bănuiesc... Dhblah se aplecă spre Brutha... că nu ai nici un 
indiciu, nu? Bănuiesc că Marele Zeu nu ţi-a zis din întâmplare 
nimic folositor pentru industria mâncării conservate? 

— Nu ştiu. Cred că ar vrea ca oamenii să cultive mai multe 
lăptuci. 

— Zău? 

— E doar o bănuială. 

Dhblah rânji diabolic. 

— Ah, da, dar este bănuiala ta. Ştii cum se zice, bate şaua să 
priceapă cămila, că la cămila chioară îi face zeul cuib. Ştiu cum 
pot să pun mâna pe câţiva acri de pământ bine irigat, oricât ar 
părea de ciudat. Poate că ar trebui să cumpăr acum, înainte să 
apară prea mulţi doritori? 

— Nu văd nimic rău aici, domnule Dhblah. 

Dhblah se trase într-o parte mai aproape. Asta nu era greu. 
Dhblah umbla într-o parte peste tot. Crabii credeau că el 
mergea lateral. 

— Ciudat, zise el. Adică... Vorbis? 

— Ciudat? făcu Brutha. 

— Te pune pe gânduri. Chiar şi Osar trebuie să fi fost un om 
obişnuit, ca tine şi ca mine. Avea ceară în urechi, ca orice om. 
Ciudat. 

— Ce? 

— Toată chestia asta. 

Dhblah îi aruncă lui Brutha încă un rânjet conspirativ, iar 
apoi îi vându unui pelerin cu dureri de picioare un castron cu 
hummus pe care acesta avea să îl regrete. 

Brutha merse agale în dormitorul său. În acest moment al 
zilei era gol, statul degeaba în dormitoare fiind descurajat de 
teamă că prezenţa saltelelor tari ca piatra ar fi putut da naştere 


222 


gândurilor păcătoase. Puținele lui posesiuni dispăruseră de pe 
raftul de lângă priciul său. Probabil că acum avea o cameră doar 
a lui pe undeva, deşi nimeni nu îi spusese. 

Brutha se simţea complet pierdut. 

Se întinse pe prici, pentru orice eventualitate, şi îi înălţă o 
rugăciune lui Om. Nu primi nici un răspuns. Nu primise nici un 
răspuns aproape toată viaţa lui, iar asta nu fusese prea rău, 
pentru că nici nu aşteptase vreodată unul. Şi înainte existase 
întotdeauna gândul liniştitor că poate Om asculta, dar, pur şi 
simplu, nu catadicsea să spună nimic. 

Acum, nu se auzea nimic. 

La fel de bine ar fi putut să vorbească singur şi să se asculte 
pe el însuşi. 

Ca Vorbis. 

Gândul nu-i dădea pace. O minte ca o bilă de oţel, zisese 
Om. Nimic nu intra, nimic nu ieşea. Aşa că Vorbis nu putea auzi 
decât ecourile îndepărtate ale propriului suflet. Şi din ecourile 
îndepărtate avea să creeze o nouă Carte a lui Vorbis, iar Brutha 
bănuia că ştia care aveau să fie poruncile. Avea să se vorbească 
despre războaie sfinte şi sânge, şi cruciade şi sânge, şi evlavie şi 
sânge. 

Brutha se ridică, simțindu-se ca un prost. Dar gândurile nu 
îi dădeau pace. 

Era episcop, dar nu ştia ce făceau episcopii. Nu îi văzuse 
decât de la distanţă, plutind ca nişte nori legaţi de pământ. Nu 
mai era decât un singur lucru pe care ştia să îl facă. 

Un băiat pistruiat plivea grădina de legume. Se uită uluit la 
Brutha când acesta luă săpăliga şi fu destul de prost să încerce 
să o ţină pentru o clipă. 

— Sunt episcop, să ştii, zise Brutha. Oricum, nu faci bine. 
Du-te şi fă altceva. 

Brutha lovi cu răutate în buruienile din jurul lăstarilor. 
Lipsise doar câteva săptămâni şi deja era un văl verde pe 
pământ. 

Eşti episcop. Pentru că ai fost bun. Şi iată ţestoasa de fier. 
Dacă eşti rău. Pentru că... 

... au fost doi oameni în deşert şi Om i-a vorbit unuia dintre 
ei. 

Până acum, Brutha nu mai privise lucrurile aşa. 


223 


Om îi vorbise lui. Bine, nu spusese lucrurile pe care Marii 
Profeţi ziceau că le spunea. Poate că nu spusese niciodată astfel 
de lucruri... 

Munci până la capătul rândului. Apoi curăţă vrejurile de 
fasole. 

Lu-Tze îl urmărea cu atenţie pe Brutha din mica lui baracă 
de lângă movilele de pământ. 


Era un alt hambar. Urn vedea o grămadă de hambare. 

Începuseră cu o căruţă şi investiseră mult timp pentru a-i 
reduce greutatea cât mai mult posibil. Transmisia fusese o 
problemă. Se gândise mult la viteze. Bila voia să se rotească 
mult mai repede decât voiau roţile să se învârtă. Asta era 
probabil o metaforă pentru ceva. 

— Şi nu pot s-o fac să meargă înapoi, zise el. 

— Stai liniştit, spuse Simony. Nu va trebui să meargă înapoi. 
Cum rămâne cu armura? 

Urn făcu absent un semn cu mâna prin atelierul lui. 

— Asta e o fierărie de sat! zise el. Chestia asta are douăzeci 
de picioare lungime! Zacharos nu poate face plăci mai mari de 
câteva picioare. Am încercat să le prind în cuie pe un cadru, dar 
se prăbuşeşte sub greutate. 

Simony se uită la scheletul maşinii cu abur şi la stiva de 
plăci de lângă ea. 

— Ai fost vreodată într-o bătălie, Urn? spuse el. 

— Nu. Am platfus. Şi nu sunt prea puternic. 

— Ştii ce este o ţestoasă? 

Urn se scărpină în cap. 

— Bine. Răspunsul nu este o mică reptilă cu o carapace, nu? 
Pentru că ştii că ştiu asta. 

— Adică o ţestoasă de scuturi. Când ataci o fortăreață sau 
un zid, iar duşmanul azvârle în tine cu tot ce are, fiecare om 

Îşi ţine scutul deasupra capului, astfel încât... într-un fel... 
se împreunează cu scuturile din jurul lui. Poate să suporte multă 
greutate. 

— Îmbinare în eclisă, murmură Urn. 

— Ca solzii, spuse Simony. 

Urn se uită gânditor la căruţă. 

— O ţestoasă, zise el. 

— Şi berbecul? spuse Simony. 


224 


— Oh, asta nu-i o problemă, zise Urn, fără să-i dea mare 
atenţie. Un trunchi de copac prins în piroane de cadru. Unul 
mai mare de fier. Zici că uşile sunt doar din bronz? 

— Da. Dar foarte mari. 

— Atunci probabil că sunt goale pe dinăuntru. Sau plăci de 
bronz turnat prinse pe lemn. Eu asta aş face. 

— Nu bronz solid? Toată lumea spune că sunt din bronz 
solid. 

— Asta aş spune şi eu. 

— Iertați-mă, domnilor. 

Un bărbat solid păşi în faţă. Purta uniforma Gărzilor 
Palatului. 

— El este sergentul Fergmen, zise Simony. Da, sergent? 

— Uşile sunt întărite cu oţel klatchian. Din cauza luptelor 
din vremea Falsului Profet Zog. Şi se deschid doar în afară. Ca 
porţile ecluzei de la un canal, mă înţelegeţi? Dacă le împingeţi, 
nu fac decât să se închidă şi mai bine. 

— Cum se deschid, atunci? spuse Urn. 

— Arhichinovitul ridică mâna şi răsuflarea Zeului le 
deschide, zise sergentul. 

— Într-un fel logic, adică. 

— Oh. Păi, unul dintre diaconi se duce în spatele unei 
perdele şi trage de o manetă. Dar... când eram de gardă jos în 
cripte, uneori, era o cameră... erau grilaje şi alte chestii... ei, se 
auzea cum ţâşnea apa... 

— Hidraulică, spuse Urn. M-am gândit eu că e hidraulică. 

— Poţi să intri? zise Simony. 

— În cameră? De ce nu? Nimeni nu-i dă atenţie. 

— Ar putea să deschidă uşile? spuse Simony. 

— Hmm? făcu Urn. 

Urn îşi freca meditativ bărbia cu un ciocan. Părea să fie 
pierdut în lumea lui. 

— Am zis, ar putea Fergmen să facă să funcţioneze această 
hidră haulică? 

— Hmm? Oh. N-aş crede, spuse Urn, absent. 

— Tu ai putea? 

— Ce? 

— Ai putea s-o faci să meargă? 

— Oh. Probabil. Sunt doar ţevi şi presiuni, până la urmă. 
Hm. 


225 


Urn încă se uita gânditor la căruţa cu aburi. Simony îi făcu 
sergentului un semn din cap plin de subînţeles, arătându-i că ar 
trebui să plece, apoi încercă acea călătorie spirituală 
interplanetară necesară pentru a ajunge pe ce lume o fi fost 
Urn. 

Incercă să se uite şi el la căruță. 

— Cât de repede poți s-o termini? 

— Hmm? 

— Am zis... 

— Mâine-noapte târziu. Dacă lucrăm toată noaptea asta. 

— Dar o să avem nevoie de ea în dimineaţa următoare! N-o 
să avem timp să vedem dacă merge! 

— O să meargă din prima, spuse Urn. 

— Da? 

— Eu am construit-o. Ştiu despre ea. Tu ştii despre săbii, 
sulițe şi altele. Eu ştiu despre lucrurile care se învârt. Va merge 
din prima. 

— Bine. Păi, mai am şi altele de făcut... 

— Da. 

Urn rămase singur în hambar. Se uită gânditor la ciocanul 
său, apoi la căruţa din fier. 

Aici nu ştiau să toarne bronz ca lumea. Fierul era jalnic, 
absolut jalnic. Cuprul lor? Era îngrozitor. Se părea că erau în 
stare să facă oţel care se spărgea la prima lovitură. În decursul 
anilor, Chiziţia stârpise toţi fierarii buni. 

Făcuse tot ce putuse, dar... 

— Doar să nu mă întrebi despre a doua sau a treia oară, 
spuse el încetişor, pentru sine. 


Vorbis şedea în jilţul de piatră din grădina lui, înconjurat de 
hârtii răspândite. 

— Ei? 

Silueta îngenuncheată nu îşi ridică privirea. Două gărzi 
stăteau deasupra ei, cu săbiile scoase. 

— Oamenii Ţestoasei... oamenii pun la cale ceva, cu vocea 
sugrumată de groază. 

— Fireşte că da. Fireşte, spuse Vorbis. Şi ce pun la cale? 

— E un fel de... când veţi fi învestit arhichinovit... un fel de 
aparat, o maşinărie care merge singură... va sparge uşile 
Templului... 

Vocea se stinse. 


226 


— Şi unde este acum acest aparat? zise Vorbis. 

— Nu ştiu. Au cumpărat fier de la mine. Atât ştiu. 

— Un aparat din fier. 

— Da. Omul inspiră adânc - pe jumătate inspiraţie, pe 
jumătate înghiţit nodul din gât. Oamenii spun... gărzile au 
spus... tatăl meu e în închisoare şi aţi putea... vă implor... 

Vorbis se uită la bărbat. 

— Dar te tenii, zise el, că s-ar putea să te arunc şi pe tine în 
beciuri. Crezi că simt astfel de persoană. Te temi că aş putea 
gândi omul ăsta s-a însoţit cu eretici şi blasfematori în 
circumstanţe familiare... 

Omul continua să se uite fix în pământ. Degetele lui Vorbis 
se încolăciră cu blândeţe în jurul bărbiei lui şi îi ridicară capul 
până când îl putu privi în ochi. 

— Ceea ce ai făcut este un lucru bun, spuse el. Se uită la 
una dintre gărzi. Tatăl acestui om mai este în viaţă? 

— Da, domnule. 

— Mai poate merge? 

Inchizitorul ridică din umeri. 

— Mda, domnule. 

— Atunci eliberaţi-l în această clipă, daţi-l în grija fiului său 
ascultător şi trimiteţi-i pe amândoi înapoi acasă. 

Armatele speranţei şi ale fricii se luptau în ochii 
informatorului. 

— Mulţumesc, domnule, zise el. 

— Mergi în pace. 

Vorbis o urmări pe una dintre gărzi escortându-l pe bărbat 
afară din grădină. Apoi făcu un semn neclar unuia dintre 
inchizitorii-şefi. 

— Ştim unde stă? 

— Da, domnule. 

— Bun. 

Inchizitorul şovăi. 

— Şi acest... aparat, domnule? 

— Om mi-a vorbit. O maşinărie care merge singură? Aşa 
ceva este împotriva oricărei raţiuni. Unde îi sunt muşchii? Unde 
îi e mintea? 

— Da, domnule. 

Inchizitorul, al cărui nume era diaconul Cusp, ajunsese unde 
se afla astăzi, un loc în care acum nu mai era sigur că voia să 
fie, pentru că îi plăcea să rănească oameni. Părea o dorinţă 


227 


simplă, una care era satisfăcută din plin în cadrul Chiziţiei. Şi el 
era unul dintre aceia care erau îngroziţi de Vorbis într-un mod 
foarte special. A le face rău oamenilor pentru că îţi făcea 
plăcere... asta putea fi de înţeles. Vorbis rănea oameni doar 
pentru că hotărâse că trebuiau răniţi, fără pasiune, chiar cu un 
fel de dragoste aspră. 

Din experienţa lui Cusp, oamenii nu inventau lucruri, în 
esenţă, nu în faţa unui inchizitor. Bineînţeles că nu existau 
astfel de lucruri ca aparate care se mişcau singure, dar îşi puse 
în gând să mărească garda... 

— Oricum, zise Vorbis, va exista o tulburare în timpul 
ceremoniei de mâine. 

— Domnule? 

— Am... anumite cunoştinţe, spuse Vorbis. 

— Fireşte, domnule. 

— Tu ştii rezistenţa la rupere a tendoanelor şi a muşchilor, 
diacon Cusp. 

Cusp îşi formase părerea că Vorbis era undeva în partea 
cealaltă a nebuniei. Nebuniei obişnuite îi putea face faţă. Din 
experienţa lui erau destui nebuni pe lume şi mulţi dintre ei 
deveneau şi mai nebuni în tunelurile Chiziţiei. Dar Vorbis 
trecuse direct prin bariera roşie şi îşi construise un fel de 
structură logică în partea cealaltă. Gânduri raţionale făcute din 
componente nebuneşti... 

— Da, domnule, zise el. 

— Eu cunosc rezistenţa la rupere a oamenilor. 


Era noapte şi era rece pentru această perioadă a anului. 

Lu-Tze se furişa prin semiîntunericul din hambar, măturând 
sârguincios. Uneori scotea o cârpă din cotloanele robei lui şi 
lustruia diferite lucruri. 

Lustrui exteriorul Țestoasei Mişcătoare, care se profila joasă 
şi amenințătoare în umbre. 

Mătură către vatra forjei, unde privi o vreme. 

Este nevoie de concentrare extremă pentru a turna oţel bun. 
Nu-i de mirare că zeii s-au adunat întotdeauna în jurul fierăriilor 
izolate. Sunt atât de multe lucruri care pot merge prost. O mică 
greşeală în amestecarea ingredientelor, o clipă în plus... 

Urn, care aproape adormise în picioare, mârâi când fu trezit 
cu un ghiont şi i se puse ceva în mână. 


228 


Era o ceaşcă de ceai. Se uită la faţa mică şi rotundă a lui Lu- 
Tze. 

— Oh, zise el. Mulţumesc. Mulţumesc foarte mult. 

Dat din cap, zâmbet. 

— Aproape-i gata, spuse Urn, mai mult sau mai puţin pentru 
sine. Nu mai trebuie decât să îl las să se răcească. Trebuie să îl 
las să se răcească foarte încet. Altfel se cristalizează, vezi tu. 

Dat din cap, zâmbet, dat din cap. 

Era un ceai tare bun. 

— O'icum, nu-i o ma'riţă “'mportantă, zise Urn, clătinându- 
se. Dea' manetele de control... 

Lu-Tze îl prinse cu grijă şi îl conduse să se aşeze pe o 
grămadă de cărbuni. Apoi se duse şi privi vatra forjei o vreme. 
Bara de oţel strălucea în matriţă. 

Turnă o găleată de apă rece peste ea, privi norul uriaş de 
abur ridicându-se şi dispărând, apoi îşi puse mătura pe umăr şi 
fugi grăbit. 

Oamenii pentru care Lu-Tze era o siluetă abia zărită în 
spatele unei mături foarte încete ar fi fost surprinși de viteza cu 
care alerga, mai ales pentru un om în vârstă de şase mii de ani 
care nu mânca nimic altceva în afară de orez brun şi bea doar 
ceai verde cu o fărâmă de unt rânced în el. 

La mică distanţă de porţile principale ale Citadelei, se opri 
din fugă şi începu să măture. Mătură până la porţi, mătură pe 
lângă ele, dădu din cap şi îi zâmbi soldatului care se uită urât la 
el şi apoi îşi dădu seama că nu era decât bătrânul măturător 
smintit, lustrui mânerele porţilor şi continuă să măture pe 
coridoare şi prin ganguri spre grădina de legume a lui Brutha. 

Zarea o siluetă stând pe vine printre pepeni. 

Lu-Tze găsi o rogojină şi păşi înapoi în grădină, unde Brutha 
şedea cocoşat cu săpăliga pe genunchi. 

Lu-Tze văzuse multe feţe chinuite la viaţa lui, ceea ce era un 
timp mai lung decât multe civilizaţii întregi reuşeau să vadă. A 
lui Brutha era cea mai rea. Puse rogojina pe umerii episcopului. 

— Nu-l aud, spuse Brutha răguşit. Asta s-ar putea să 
însemne că e prea departe. Mă tot gândesc la asta. S-ar putea 
să fie pe undeva pe acolo. La mile întregi depărtare! 

Lu-Tze zâmbi şi dădu din cap. 

— Iar o să se întâmple. El el nu a spus niciodată nimănui să 
facă ceva. Sau să nu facă nimic. Nu i-a păsat! 


229 


Lu-Tze zâmbi şi dădu din cap iar. Avea dinţii galbeni. De 
fapt, erau cel de al două sutelea set al lui. 

— Ar fi trebuit să-i pese. 

Lu-Tze dispăru iar în colţişorul lui şi se întoarse cu im 
castronaş puţin adânc plin cu un fel de ceai. Dădu din cap, 
zâmbi şi îl întinse până când Brutha îl acceptă şi luă o 
înghiţitură. Avea gust de apă fierbinte cu un pliculeţ de lavandă 
în ea. 

— Nu înţelegi nimic din ce vorbesc, nu? zise el. 

— Nu prea, spuse Lu-Tze. 

— Poţi să vorbeşti? 

Lu-Tze duse un deget sfrijit la buze. 

— Mare secret, zise el. 

Brutha se uită la bărbatul micuţ. Cât ştia despre el? Cât ştia 
oricine despre el? 

— Vorbeşti cu Zeul, spuse Lu-Tze. 

— De unde ştii asta? 

— Semne. Om care vorbeşte cu Zeu are viaţă grea. 

— Aşa-i! Brutha se uită la Lu-Tze peste ceaşcă. De ce eşti 
aici? zise el. Nu eşti omnian. Sau ephebian. 

— Crescut lângă Miez. Demult. Acum Lu-Tze străin oriunde 
merge. Cel mai bine. Invăţat religie în templu acasă. Acum 
merge unde e treabă. 

— Cărat pământ şi curăţat plante? 

— Sigur. Niciodată nu fost episcop sau mare mahăr. Viaţă 
periculoasă. Intotdeauna să fii om care curăţă stranele sau 
mătură după altar. Nimeni nu bagă de seamă om util. Nimeni nu 
bagă de seamă om mic. Nimeni nu ţine minte nume. 

— Asta aveam de gând să fac! Dar nu merge pentru mine. 

— Atunci găseşte alt drum. Am învăţat în templu. Maestru 
bătrân învăţat la mine. Când ai probleme, întotdeauna 
aminteşte vorbele înțelepte ale bătrânului şi venerabilului 
maestru. 

— Care sunt astea? 

— Bătrânul maestru spune: „Hei, băiatul colo! Ce mănânci? 
Sper că ai adus pentru toată lumea!” Bătrânul maestru spune: 
„Băiat rău! De ce nu făcut tema?” Bătrânul maestru spune: „Ce 
băiat râde? Nu spune ce băiat râde, tot dojoul e pedepsit!” Când 
aminteşti aceste vorbe înțelepte, nimic nu pare aşa de rău. 

— Ce să fac? Nu îl aud! 

— Fă ce trebuie. Aflu ceva, tu trebuie faci tot. 


230 


Brutha îşi strânse genunchii la piept. 

— Dar nu mi-a spus nimic! Unde-i toată înţelepciunea asta? 
Toţi ceilalţi profeţi s-au întors cu porunci! 

— De unde le-au luat? 

— Cred... că le-au inventat. 

— Ia-le din acelaşi loc. 


— Asta numeşti tu filosofic? tună Didactilos, fluturându-şi 
bastonul. 

Urn curăţă bucăţelele de nisip ale matriţei de pe manetă. 

— Păi... filosofic naturală, zise el. 

Bastonul lovi cu putere în lateralele Ţestoasei Mişcătoare. 

— Eu nu te-am învăţat aşa ceva! strigă filosoful. Filosofia 
trebuie să facă viaţa mai bună! 

— Asta chiar o va face mai bună pentru o grămadă de 
oameni, spuse Urn calm. Li va ajuta să doboare un tiran. 

— Şi apoi? zise Didactilos. 

— Şi apoi ce? 

— Şi apoi o s-o faci fărâme, nu? spuse bătrânul. O s-o 
distrugi? li scoţi roţile? Scapi de toate piroanele astea? Arzi 
planurile? Da? După ce îşi va fi servit scopul, da? 

— Păi... începu Urn. 

— Aha! 

— Aha ce? Şi dacă o păstrăm? Va fi un... o piedică pentru 
alţi tirani! 

— Crezi că tiranii n-o să construiască şi ei aşa ceva? 

— Păi... eu pot să construiesc unele şi mai mari! strigă Urn. 

Didactilos îşi lăsă capul în piept. 

— Da, zise el. Fără îndoială, poţi. Şi atunci e în regulă. Pe 
cinstea mea. Şi când te gândeşti că îmi făceam griji. lar acum... 
cred că mă duc să mă odihnesc niţel... 

Părea cocoşat şi, dintr-odată, bătrân. 

— Maestre? spuse Urn. 

— Nu mă lua pe mine cu „maestre”, zise Didactilos pipăind 
pereţii hambarului pentru a se îndrepta spre uşă. Imi dau seama 
că acum ştii absolut toate lucrurile afurisite despre natura 
umană. Ha! 


Marele Zeu Om alunecă pe panta unui canal de irigaţii şi 
ateriză pe spate în buruienile de pe fundul acestuia. Se îndreptă 


231 


apucând o rădăcină cu gura şi trăgându-se până se întoarse pe 
burtă. 

Forma gândurilor lui Brutha pâlpâia, apărându-i şi 
dispărându-i în minte. Nu putea desluşi nici un cuvânt, dar nu 
avea nevoie, aşa cum ai nevoie să vezi doar undele pentru a şti 
în ce parte curge râul. 

Din când în când, atunci când vedea Citadela ca un punct 
scânteietor în lumina amurgului, încerca să îşi strige gândurile 
cât de tare putea: 

— Stai! Stai! Nu vrei să faci asta! Putem să mergem în 
Ankh-Morpork! Tărâmul tuturor posibilităţilor! Cu mintea mea 
şi... cu tine, lumea e moluscă noastră! De ce să dai cu piciorul la 
tot... 

Şi apoi aluneca în alt şanţ. O dată sau de două ori văzu 
vulturul, plutind tot timpul în cercuri. 

— De ce să-ţi pui singur capul sub secure? Locul ăsta îl 
merită pe Vorbis! Oile merită să fie conduse! 

La fel se întâmplase când primul lui credincios fusese 
omorât cu pietre. Fireşte, atunci deja avea zeci de alți 
credincioşi. Dar fusese dureros. Fusese supărător. Nu poţi să-ţi 
uiţi primul credincios. El îţi dă formă. 

Broaştele țestoase nu sunt bine dotate pentru călătoria prin 
natură. Au nevoie de picioare mai lungi sau de şanţuri mai puţin 
adânci. 

Om estimă că făcea mai puţin de o cincime de milă pe oră în 
linie dreaptă, iar Citadela era la cel puţin douăzeci de mile 
distanţă. Din când în când, scotea un timp bun între copacii din 
câte un pâlc de măslini, dar pierdea şi mai mult pe terenul 
stâncos şi pe zidurile dintre câmpuri. 

Tot timpul, în vreme ce picioarele i se mişcau repede, 
gândurile lui Brutha îi zumzăiau în cap ca o albină din 
depărtare. 

Încercă să strige iar cu mintea. 

— Tu ce ai? El are o armată! Tu ai una? Câte divizii ai? 

Dar pentru astfel de gânduri era nevoie de energie şi exista 
o limită pentru cantitatea de energie disponibilă într-o broască 
ţestoasă. Găsi o grămadă de boabe de struguri căzute şi înfulecă 
până când sucul îi acoperi capul, dar asta nu însemnă prea 
mult. 

Şi apoi se lăsă noaptea. Nopțile nu erau atât de reci ca în 
deşert, dar nu erau atât de calde ca ziua. Avea să încetinească 


232 


în timpul nopţii, căci sângele avea să i se răcească. Nu va putea 
să gândească la fel de rapid. Sau să meargă la fel de repede. 
Deja pierdea căldură. Căldura însemna viteză. 
Se târî pe un muşuroi... 
— O să mori! O să mori! 
„„. Şi se lăsă să alunece pe partea cealaltă. 


Pregătirile pentru învestirea arhichinovitului începură cu 
multe ore înainte de răsărit. Mai întâi, şi deloc conform tradiţiei 
străvechi, avu loc o cercetare foarte atentă a templului făcută 
de diaconul Cusp şi câţiva dintre colegii lui. Se căutau capcane 
şi se împungea în câte un cotlon după arcaşi ascunşi. Deşi în 
sens invers, diaconul Cusp avea capul bine înfipt pe umeri. 
Trimise, de asemenea, câteva echipe în oraş pentru a strânge 
suspecţii de serviciu. Chiziţia considera întotdeauna înţelept să 
lase câţiva suspecți liberi. Atunci ştiai de unde să îi iei când 
aveai nevoie de ei. 

După aceea, doisprezece preoţi de rang mai mic sosiră 
pentru a sfinţi împrejurimile şi a goni toţi ifriţii, djinii şi diavolii. 
Diaconul Cusp îi urmări fără comentarii. El nu avusese niciodată 
de a face cu entităţile supranaturale, dar ştia ce ar fi putut face 
o săgeată bine ţintită unui stomac luat pe neaşteptate. 

Cineva îl bătu pe coaste. I se tăie respiraţia de la 
pătrunderea bruscă a vieţii reale în cursul gândurilor şi îşi duse 
instinctiv mâna la pumnal. 

— Oh, făcu el. 

Lu-Tze dădu din cap, zâmbi şi arătă cu mătura că diaconul 
Cusp stătea pe o bucăţică de podea pe care el, Lu-Tze, dorea să 
o măture. 

— Salut, micuţ nebun galben şi îngrozitor, spuse diaconul 
Cusp. 

Dat din cap, zâmbit. 

— Nici de-al naibii nu rosteşti nici un cuvânt niciodată, nu? 
zise diaconul Cusp. 

Zâmbet, zâmbet. 

— Idiotule. 

Zâmbet. Zâmbet. Privit. 


Urn se dădu în spate. 
— Acum, spuse el, sigur ai înţeles totul? 
— E simplu, zise Simony, care şedea în şaua Ţestoasei. 


233 


— Repetă-mi, spuse Urn. 

— Înteţim-focul-în-vatră, zise Simony. Apoi-când-acul-roşu- 
arată-XXVI, întorc-robinetul-de-alamă;  când-fluierul-de-bronz- 
fluieră, trag-maneta-mare. Şi cârmesc trăgând de sfori. 

— Bun, spuse Urn. Dar tot părea nesigur. E un dispozitiv de 
precizie, zise el. 

— Sunt soldat profesionist, spuse Simony. Nu sunt un ţăran 
superstiţios. 

— Bine, bine. Păi... dacă eşti sigur... 

Avuseseră timp să mai aducă [estoasei Mişcătoare câteva 
îmbunătăţiri. Carapacea avea margini zimţate şi roţile aveau 
ţepi metalici. Şi, fireşte, ţeava pentru aburul folosit... era cam 
nesigur în privinţa ţevii pentru aburul folosit... 

— E un simplu aparat, zise Simony. Nu reprezintă o 
problemă. 

— Dă-ne o oră, atunci. Ar trebui să ajungi la Templu până 
deschidem noi uşile. 

— Bun. S-a-nţeles. Daţi-i bătaie. Sergentul Fergmen ştie 
drumul. 

Urn se uită la ţeava pentru abur şi îşi muşcă buza. „Nu ştiu 
ce efect va avea asupra duşmanului, se gândi el, dar pe mine mă 
bagă în sperieţi.” 


Brutha se trezi sau, cel puţin, încetă să mai încerce să 
doarmă. Lu-Tze plecase. Probabil că mătura pe undeva. 

Rătăci pe coridoarele pustii ale zonei novicilor. Mai erau ore 
întregi până la încoronarea noului arhichinovit. Erau zeci de 
ceremonii care trebuiau să fie îndeplinite mai întâi. Orice 
persoană importantă avea să se afle în Loc şi în piaţetele 
înconjurătoare, la fel şi un număr chiar şi mai mare de oameni 
care nu aveau nici o importanţă. Sestinele erau goale, 
rugăciunile nesfârşite rămase neincantate. Citadela ar fi putut 
părea moartă, dacă nu ar fi fost uriaşul urlet indescriptibil de 
fundal al zeci de mii de oameni care tăceau. Lumina soarelui era 
filtrată prin lucarne. 

Brutha nu se simţise niciodată mai singur. Pustietatea 
fusese o adevărată petrecere în comparaţie cu asta. Noaptea 
trecută... noaptea trecută, cu Lu-Tze, totul păruse atât de clar. 
Noaptea trecută se simţise în stare să îl înfrunte pe Vorbis pe 
loc, în acel moment. Noaptea trecută păruse să existe o şansă. 


234 


Orice era posibil noaptea trecută. Asta era problema cu nopţile 
trecute. Întotdeauna erau urmate de dimineţi. 

Ajunse la nivelul bucătăriei, iar apoi în lumea de afară. Unul 
sau doi bucătari roboteau pe acolo, pregătind masa de 
sărbătoare formată din came, pâine şi sare, dar nu îi dădură 
deloc atenţie. 

Se aşeză în faţa unuia dintre abatoare. 

Exista, ştia, o intrare prin spate pe undeva prin preajmă. 
Probabil că nimeni nu l-ar fi oprit, astăzi, dacă ar fi ieşit. Astăzi, 
urmăreau pe oamenii nedoriți care intrau. 

Ar fi putut să plece pur şi simplu. Pustietatea păruse destul 
de plăcută, în afară de sete şi de foame. Sf. Ungulant cu 
nebunia şi ciupercile lui părea să fi înţeles viaţa exact aşa cum 
era. Nu conta dacă te amăgeai atât timp cât nu îţi permiteai să 
ştii asta şi o făceai bine. Viaţa era mult mai simplă în deşert. 

Dar erau douăsprezece gărzi lângă poartă. Aveau o privire 
neînţelegătoare. Se întoarse la locul lui, care era într-un colţ, şi 
se uită posomorât în pământ. 

Dacă Om era în viaţă, nu i-ar fi putut trimite un semn? 

Un grilaj de lângă sandalele lui Brutha se ridică niţel şi 
alunecă în lături. El se uită la gaură. 

Un cap acoperit cu glugă apăru, îi întoarse privirea şi 
dispăru iar. Se auziră şoapte subterane. Capul reapăru şi fu 
urmat de un trup. Se trase pe pavaj. Gluga fu dată pe spate. 
Bărbatul rânji conspirativ la Brutha, îşi puse degetul la buze şi 
apoi, fără avertisment, se aruncă asupra lui cu un scop violent. 

Brutha se rostogoli pe pietre şi îşi ridică mâinile înnebunit 
când văzu sclipirea metalului. O palmă jegoasă i se lipi pe gură. 
O lamă de cuţit se profilă teatral şi foarte final în lumină... 

— Nu! 

— De ce nu? Am zis că mai întâi şi întâi, trebuie să omorâm 
toţi preoţii! 

— Nu pe ăsta! 

Brutha îndrăzni să îşi rotească ochii într-o parte. Deşi a 
doua siluetă care se ridica din gaură purta de asemenea o robă 
slinoasă, coafura ca o pensulă nu putea fi confundată. 

Încercă să spună: 

— Urn! 

— Gura, zise celălalt bărbat, apăsându-i cuțitul de beregată. 

— Brutha? se miră Urn. Eşti viu? 


235 


Brutha îşi mişcă ochii de la atacatorul său la Urn într-un fel 
care, spera el, arăta că era prea curând să îşi ia vreun 
angajament în acest moment. 

— E în regulă, zise Urn. 

— İn regulă? E preot! 

— Dar e de partea noastră. Nu, Brutha? 

Brutha încercă să dea aprobator din cap şi se gândi: sunt de 
partea tuturor. Ar fi drăguţ dacă, măcar o dată, ar fi cineva şi de 
a mea. 

Palma i se descleştă de pe gură, dar cutitul îi rămase lipit de 
gâtlej. Procesele de gândire de obicei grijulii ale lui Brutha erau 
acum ca argintul viu. 

— 'Ţestoasa Se Mişcă? se aventură el. 

Cuţitul se retrase, cu neplăcere evidentă. 

— Nu am încredere în el, spuse bărbatul. Ar fi trebuit măcar 
să îl aruncăm în gaură. 

— Brutha este unul de ai noştri, zise Urn. 

— Aşa-i. Aşa este, spuse Brutha. Care dintre ei sunteţi voi? 

Urn se aplecă spre el. 

— Ce-ţi face memoria? 

— Din păcate, e bine. 

— Bun. Bun. Hm. Ar fi o idee bună să nu intri în bucluc, m- 
auzi... dacă se întâmplă ceva. Nu uita de Ţestoasă. Ei, 
bineînţeles că n-o să uiţi. 

— Ce să se întâmple? 

Urn îl bătu pe umăr, făcându-l pe Brutha să se gândească o 
clipă la Vorbis. Vorbis, care niciodată nu atingea o persoană în 
mintea ei, era foarte bun la atins cu mâinile. 

— Mai bine să nu ştii ce se întâmplă, zise Urn. 

— Dar nu ştiu ce se întâmplă, spuse Brutha. 

— Bravo. Aşa şi trebuie. 

Bărbatul vânjos făcu un semn cu pumnalul spre tunelurile 
care pătrundeau în stâncă. 

— Mergem sau ce? întrebă el. 

Urn fugi după el, apoi se opri niţel şi se întoarse. 

— Ai grijă, zise el. Avem nevoie de ce se află în capul tău! 

Brutha îi urmări plecând. 

— Şi eu, murmură el. 

Şi apoi rămase iar singur. 


236 


Dar se gândi: „Stai aşa. Nu trebuie să fiu singur. Sunt 
episcop. Cel puţin pot să privesc. Om s-a dus şi curând lumea se 
va sfârşi, aşa că cel puţin aş putea să văd cum se întâmplă.” 

Lipăind din sandale, Brutha porni spre Loc. 

Episcopii se mişcă pe diagonală!?. De aceea adesea apar 
acolo unde nu se aşteaptă regii să îi găsească. 


— Idiot dobitoc! Nu te duce acolo! 

Soarele se ridicase bine acum. De fapt, probabil că apunea, 
dacă teoriile lui Didactilos despre viteza luminii erau corecte, 
dar în problemele de relativitate punctul de vedere al 
observatorului este foarte important şi din punctul de vedere al 
lui Om, soarele era o bilă aurie pe un cer portocaliu în flăcări. 

Se târi pe altă pantă şi se uită cu un ochi împăienjenit la 
Citadela îndepărtată. In minte, auzea vocile batjocoritoare ale 
tuturor zeilor mărunți. N 

Nu le plăcea un zeu care dădea greş. Deloc nu le plăcea. Ii 
dezamăgea pe toți. Le amintea de mortalitate. Avea să fie 
aruncat în adâncul deşertului, unde nu venea nimeni. Niciodată. 
Până la sfârşitul lumii. 

Se înfioră în carapacea lui. 


Urn şi Fergmen mergeau nepăsători prin tunelurile 
Citadelei, folosind acel fel de mers nepăsător care, dacă ar fi 
fost cineva care să bage de seamă, ar fi atras asupra lor atenţie 
puternică şi ascuţită ca un vârf de săgeată în doar câteva 
secunde. Dar singurii oameni din preajmă erau cei cu treburi 
foarte importante. În plus, nu era o idee bună să te uiţi prea 
lung la gărzi, căci s-ar fi putut să îţi întoarcă privirea. 

Simony îi spusese lui Urn că fusese de acord cu asta. El nu 
îşi amintea să fi făcut asta. Sergentul ştia o cale de intrare în 
Citadelă, asta era logic. Şi Urn ştia despre hidraulică. Bine. 
Acum mergea prin aceste tuneluri uscate cu uneltele din 
cingătoare zăngănindu-i. Exista o conexiune logică, dar fusese 
făcută de altcineva. 

Fergmen făcu colţul şi se opri lângă un grilaj mare, care se 
întindea de la podea până în tavan. Era foarte ruginit. Se putea 
ca odată să fi fost o uşă - exista o idee de balamale ruginite în 


'2 În limba engleză, nebunul de la jocul de şah se numeşte „bishop” 
(episcop) (n. tr.). 
237 


piatră. Urn se uită printre gratii. Dincolo de ele, în 
semiîntuneric, erau ţevi. 

— Evrika, spuse el. 

— Vrei să faci o baie? întrebă Fergmen. 

— Stai de pază. 

Urn alese o rangă scurtă din cingătoare şi o băgă între grilaj 
şi piatră. Dă-mi jumătate de metru de oţel bun şi un perete de 
care să... îmi... sprijin... piciorul - grilajul scrâşni şi apoi sări cu 
un sunet greoi - şi pot schimba lumea. 

Păşi în încăperea lungă, întunecată şi umedă şi scoase un 
fluierat de admiraţie. 

Nimeni nu mai făcuse muncă de întreţinere de - ei, de cât 
timp este nevoie pentru ca balamalele să devină un pumn de 
rugină sfărâmicioasă - dar toate astea încă funcționau? 

Se uită în sus la găleți din fier şi din plumb mai mari decât 
el şi la o încâlceală de ţevi cât un stat de om. 

Aceasta era răsuflarea Zeului. 

Probabil că ultima persoană care ştia cum funcţiona fusese 
omorâtă în tortură cu ani întregi în urmă. Sau de îndată ce totul 
fusese instalat. Uciderea creatorului era o metodă tradiţională 
de păstrare a patentului. 

Acolo erau manetele, iar acolo, atârnând deasupra unor 
gropi în podeaua de piatră, se aflau două seturi de 
contragreutăţi. Probabil că nu era nevoie decât de câteva sute 
de litri de apă pentru a înclina balanţa în oricare dintre părţi. 
Fireşte, apa trebuia să fie pompată... 

— Sergent? 

Fergmen apăru pe după uşă. Părea neliniştit, ca un ateu 
într-o furtună. 

— Ce? 

Urn arătă cu degetul. A 

— E un canal mare prin peretele de acolo, vezi? În fundul 
lanţului de transmisie. 

— Fundul cui? 

— Roţile mari şi zimţate? 

— Oh. Da. 

— Unde duce canalul? 

— Nu ştiu. Pe acolo este marea Roată a Pedepsei. 

Ah. 

Suflarea Zeului era, până la urmă, sudoarea oamenilor. 
„Didactilos ar fi apreciat gluma”, se gândi Urn. 


238 


Băgă de seamă un sunet care se auzise tot timpul, dar care 
doar acum îi atraseră atenţia. Era metalic, slab şi plin de ecouri, 
dar erau voci. Din ţevi. 

Sergentul, judecând după expresia lui, le auzise şi el. 

Um îşi lipi urechea de metal. Nu se puteau distinge 
cuvintele, dar ritmul religios general era destul de cunoscut. 

— E doar slujba din Templu, spuse el. Probabil că rezonează 
din uşi şi sunetul e purtat de ţevi. 

Asta nu păru să îl încurajeze pe Fergmen. N 

— Nu e implicat nici un fel de zeu, traduse Urn. Îşi îndrepta 
iar atenția spre țevi. 

— Un principiu simplu, zise el, mai mult pentru sine decât 
pentru Fergmen. Apa se varsă în rezervoarele din greutăţi, 
stricând echilibrul. Un set de greutăți coboară şi celălalt se 
ridică prin puţul din perete. Greutatea uşii este imaterială. Când 
greutăţile de la fund coboară, găleţile de aici se varsă, scoțând 
apa. Probabil că e o acţiune destul de lină. Echilibru perfect la 
oricare dintre capetele mişcării. Frumos gândit. 

Zări expresia lui Fergmen. 

— Apa curge înăuntru, se varsă şi uşile se deschid, traduse 
el. Aşa că tot ce trebuie să facem este să aşteptăm... care a zis 
că o să fie semnalul? 

— Or să sune din trompetă după ce trec de poarta 
principală, îi aminti Fergmen, încântat să fie de ajutor. 

— Bun. Urn se uită la greutăţile şi la rezervoarele de 
deasupra. Ţevile din bronz erau încărcate de cocleală. 

— Dar poate că mai bine am verifica dacă ştim ce facem, 
zise el. Probabil că e nevoie de un minut sau două până încep 
uşile să se mişte. 

Scotoci sub robă şi scoase ceva care semăna foarte mult, 
pentru Fergmen, cu un instrument de tortură. Acest lucru 
trebuie să i se fi transmis lui Urn, care rosti foarte rar şi blând: 

— Aceasta este o che-ie re-gla-bi-lă. 

— Da? 

— Pentru desfăcut şuruburi. 

Fergmen dădu din cap nefericit. 

— Da? făcu el. 

— Şi aceasta este o sticlă de ulei acid. 

— Oh, bine. 

— Vrei să mă ajuţi să mă sui acolo? O să dureze să desfac 
conexiunea la valvă, aşa că am face bine să începem. 


239 


Urn se săltă în străvechea maşinărie, în timp ce deasupra, 
ceremonia continua în surdină. 


Dhblah Îmi-Tai-Singur-Mâna era pentru noii profeţi. Era 
chiar în favoarea sfârşitului lumii, dacă putea obţine 
concesiunea de a vinde statuete religioase, icoane la preţ redus, 
pateuri râncede, curmale fermentate şi măsline în putrefacție 
pe băț oricărei mulţimi de privitori. 

Prin urmare, aceasta era mărturia lui. Nu existase niciodată 
o Carte a Profetului Brutha, dar un scrib întreprinzător, în 
timpul a ceea ce mai apoi s-a numit Refacerea, a adunat câteva 
note, iar Dhblah avea acestea de spus: 

„I. Stăteam chiar lângă statuia lui Osar, aşa, când l-am văzut 
pe Brutha lângă mine. Toată lumea se ţinea departe de el 
pentru că era episcop şi păţeşti lucruri dacă îmbrânceşti 
episcopi. 

II. Eu i-am zis salut, Sfinţia Voastră, şi i-am oferit un iaurt 
practic gratis. 

III. El a răspuns nu. 

IV. I-am spus e foarte sănătos, e iaurt viu. 

V. El a zis da, vedea. 

VI. Se uita fix la uşi. Era cam pe la vremea celui de al treilea 
gong, aşa, deci toţi ştiam că mai aveam ore întregi de aşteptat. 
El părea cam abătut şi nici măcar nu mâncase iaurtul, care, 
recunosc, era cam trecut, de la căldură. Adică, era mai viu ca de 
obicei. Adică, trebuia să îl lovesc tot timpul cu o lingură, să îl 
împiedic să iasă din... bine. Explicam şi eu despre iaurt. Bine. 
Adică, vrei să ii dai un pic de culoare, nu? Oamenilor le place 
puţină culoare. Era verde. 

VII. El doar stătea acolo şi se zgâia. Aşa că i-am zis: Ai vreo 
problemă, Sfinţia Ta? La care el a declarat nu îl aud. Am zis ce 
este acesta asupra la care te referi? El a spus dacă ar fi aici, mi- 
ar da un semn. 

VIII. Nu este nici un pic de adevăr în zvonul că aş fi fugit în 
acest moment. A fost doar presiunea mulţimii. Nu am fost 
niciodată un prieten al Chiziţiei. S-ar putea să le fi vândut 
mâncare, dar le-am luat întotdeauna mai mulţi bani. 

IX. Oricum, aşa, apoi el şi-a croit drum prin şirul de soldaţi 
care ţinea mulţimea pe loc şi s-a oprit chiar în faţa uşilor, iar ei 
nu ştiau ce să facă în privinţa episcopilor şi eu l-am auzit 


240 


spunând ceva că eu te-am cărat în deşert, am crezut in tine 
toată viaţa mea, dă-mi doar lucrul ăsta. 

X. Cam aşa, oricum. Ce zici de nişte iaurt? La ofertă. Pe 
băț.” 


Om se ridică peste un zid acoperit de iederă apucând cârceii 
în gură şi trăgându-se cu muşchii gâtului. Apoi căzu pe partea 
cealaltă. Citadela era la fel de departe. 

Mintea lui Brutha ardea ca im far în simţurile lui Om. E o 
urmă de nebunie în oricine petrece timpul alături de zei, iar 
acum aceasta O conducea pe băiat. 

— E prea devreme! ţipă Om. Ai nevoie de adepţi! Nu se 
poate să fii doar tu! Nu poţi să o faci singur! Trebuie să ai 
credincioşi mai întâi! 

Simony se întoarse să se uite în spatele Ţestoasei. Treizeci 
de oameni stăteau ghemuiţi sub carapace, arătând foarte 
îngrijoraţi. 

Un caporal salută. 

— Acul a ajuns unde trebuie, domnule sergent. 

Fluierul de alamă fluieră. 

Simony apucă frânghiile pentru cârmit. „Aşa ar trebui să fie 
războiul, se gândi el. Fără incertitudine. Dacă ar mai fi câteva 
Ţestoase ca asta, nimeni nu s-ar mai lupta vreodată.” 

— Fiţi gata, zise el. 

Trase cu putere de maneta mare. 

Metalul fragil i se rupse în mână. 

Dă-i oricui o pârghie destul de mare şi poate schimba lumea. 
Pârghiile proaste sunt problema. 


În adâncurile instalaţiei ascunse a Templului, Urn prinse 
bine o ţeavă de bronz cu cheia şi roti precaut racordul. Dar 
ţeava tezistă. Schimbă apoi poziţia şi mârâi atunci când folosi 
mai multă presiune. 

Cu un sunet metalic slab şi trist, ţeava se roti - şi se 
sparse... 

Apa ţâşni, lovindu-l în faţă. EI aruncă unealta şi încercă să 
oprească apa, dar aceasta izbucni pe lângă mâinile lui şi 
bolborosi pe canal spre una dintre greutăţi. 

— Opreşte-o! Opreşte-o! strigă el. 

— Ce? făcu Fergmen aflat la câteva picioare dedesubt. 

— Opreşte apa! 

241 


— Cum? 

— S-a spart ţeava! 

— Nu asta voiai să faci? 

— Nu încă! 

— Nu mai striga, domnule! Sunt gărzi prin preajmă! 

Urn lăsă apa să ţâşnească o clipă în timp ce se lupta să îşi 
scoată roba, iar apoi înfipse materialul îmbibat in ţeavă. Acesta 
fu aruncat înapoi cu ceva forţă şi se lipi cu un pleoscăit de 
pâlnia din plumb, alunecând până când blocă ţeava care ducea 
la greutăţi. Apa se adună pe el şi apoi se revărsă pe podea. 

Urn aruncă o privire la greutate. Nu începuse să se mişte. 
Se linişti niţel. Acum, dacă mai era destulă apă pentru a face 
greutatea să coboare... 

— Amândoi... nu mişcaţi. 

Se uită în jur, cu mintea amorţită. 

În cadrul uşii sparte, stătea un bărbat voinic în robă neagră, 
în spatele lui, un străjer ţinea o sabie într-un fel plin de înţeles. 

— Cine sunteţi? Ce căutaţi aici? 

Urn şovăi doar pentru o clipă. 

Făcu un semn cu cheia. 

— Păi, niplu-i, zău, spuse el. Aveţi infiltraţii uriaşe pe la 
niplu. Mare minune că mai ţine! 

Bărbatul păși în încăpere. Pentru o clipă, se uită nesigur la 
Urn, apoi îşi îndreptă atenţia spre ţeava din care ţâşnea apă. Şi 
apoi reveni la Urn. 

— Dar tu nu eşti... începu el. 

Se roti pe călcâie când Fergmen îl lovi cu putere pe soldat 
cu o bucată de ţeavă. Când se întoarse înapoi, cheia lui Urn îl 
nimeri drept în stomac. Urn nu era puternic, dar aceasta era o 
cheie lungă şi binecunoscutele principii ale pârghiei făcură 
restul. Se îndoi de mijloc şi căzu în spate lovindu-se de una 
dintre greutăţi. 

Ceea ce urmă se întâmplă cu încetinitorul. Diaconul Cusp se 
prinse de greutate pentru sprijin. Aceasta cobori greoi, sarcina 
lui în plus adăugându-se la greutatea apei. El se prinse de mai 
sus. Greutatea cobori mai mult, sub buza gropii. El căută iar un 
punct de sprijin, dar de această dată era doar aer şi el se 
prăbuşi peste greutatea care cădea. 

Urn îi văzu faţa privind în sus la el în timp ce greutatea 
cădea în beznă. 


242 


Cu o pârghie, putea schimba lumea. Cu siguranţă, o 
schimbase pentru diaconul Cusp. O făcuse să înceteze să existe. 

Fergmen stătea deasupra străjerului cu ţeava ridicată. 

— İl ştiu pe ăsta, zise el. Să vezi ce-i... 

— Lasă asta! 

— Dar... 

Deasupra lor, mecanismul intră în acţiune. Se auzi un 
scârţâit îndepărtat de bronz pe bronz. 

— Să ieşim de aici, spuse Urn. Doar zeii ştiu ce se întâmplă 
acolo sus. 


Şi loviturile cădeau asupra carapacei Ţestoasei Mişcătoare 
care nu se mişca. 

— La naiba! La naiba! La naiba! strigă Simony, pocnind-o 
iar. Mişcă! Îţi ordon să te mişti! Nu înţelegi ephebiană! Mişcă! 

Maşina care nu se mişca scăpă abur şi rămase pe loc. 


Şi Om se târî pe panta unui mic deal. Deci asta e situaţia. 
Nu mai exista decât un singur mod de a ajunge în Citadelă 
acum. 

Era o şansă de unu la un milion, asta dacă avea noroc. 

Şi Brutha stătea în faţa uşilor uriaşe fără să bage de seamă 
mulţimea şi mormăitul gărzilor. Chiziţia putea aresta pe oricine, 
dar gărzile nu erau sigure ce se întâmpla dacă ridicai un 
arhiepiscop, mai ales unul pentru care Profetul îşi arătase 
bunăvoința atât de curând. 

„Doar un semn”, se gândi Brutha, în singurătatea capului 
său. 

Uşile tremurară şi se deschiseră încetişor. 

Brutha făcu un pas înainte. Acum nu era complet conştient, 
nu în vreun fel coerent aşa cum înțelegeau oamenii normali. 
Doar o parte din el mai era capabilă să se uite la starea propriei 
minţi şi să se gândească: poate că Marii Profeţi se simțeau aşa 
tot timpul. 

Miile de oameni din Templu se uitau In jur zăpăciţi. Corurile 
de iami mai mici se opriră din incantaţii. Brutha păşi pe interval, 
singurul om cu un scop într-o mulţime dintr-odată uluită. 

Vorbis stătea în centrul templului, sub cupola domului. 
Gărzile se grăbiră spre Brutha, dar Vorbis ridică o mână într-o 
mişcare uşoară, dar foarte fermă. 


243 


Acum Brutha putea privi scena. lată toiagul lui Osar, mantia 
lui Abis şi sandalele lui Cena. Şi, sprijinind domul, statuile 
masive ale primilor patru profeţi. Nu îi văzuse niciodată. Auzise 
despre ei în fiecare zi a copilăriei sale. 

Şi ce însemna asta acum? Nu însemnau nimic. Nimic nu 
însemna nimic, dacă Vorbis era Profet. Nimic nu însemna nimic, 
dacă arhichinovitul era un om care nu auzise nimic în spaţiile 
interioare ale capului său în afară de propriile gânduri. 

Îşi dădea seama că gestul lui Vorbis nu doar făcuse să se 
oprească gărzile, deşi îl înconjurau ca un gard viu. De 
asemenea, umpluse templul cu tăcere. În care Vorbis vorbi. 

— Ah. Dragul meu Brutha. Te-am căutat în zadar. lar acum 
chiar şi tu eşti aici... 

Brutha se opri la câţiva metri. Momentul de... ce o fi fost... 
care îl propulsase prin uşi se terminase. 

Acum tot ce era era Vorbis. 

Zâmbind. 

Acea parte din el capabilă încă de gândire îşi zicea: „Nu poţi 
să spui nimic. Nimeni nu va asculta. Nimănui nu îi va păsa. Nu 
contează ce le spui oamenilor despre Ephebe, despre fratele 
Murduck şi despre deşert. Nu va fi fundamental adevărat.” 

Fundamental adevărat. Asta este lumea, cu Vorbis în ea. 

Vorbis zise: 

— S-a întâmplat ceva? Doreşti să spui ceva? 

Ochii negru pe negru umpleau lumea, ca două găuri. 

Mintea lui Brutha cedă, iar corpul lui preluă controlul, îşi 
duse mâna în spate şi o ridică, indiferent la mişcarea grăbită a 
gărzilor. 

Îl văzu pe Vorbis întorcându-şi obrazul şi zâmbind. 

Brutha se opri şi îşi cobori mâna. 

— Nu. N-o s-o fac, spuse el. 

Apoi, pentru prima şi ultima dată, îl văzu pe Vorbis cu 
adevărat mânios. Mai existaseră dăţi când diaconul fusese 
furios, dar fusese ceva condus de creier, pornit şi oprit după 
necesităţi. Asta era altceva, ceva necontrolat. Şi îi trecu pe faţă 
doar pentru o clipă. 

Când mâinile gărzilor se strânseră pe el, Vorbis păşi înainte 
şi îl bătu pe umăr. Il privi o clipă pe Brutha în ochi şi apoi rosti 
uşurel: 

— Zvântaţi-l în bătaie până când e aproape mort, apoi 
omorâţi-l. 

244 


Un iam dădu să vorbească, dar se opri când văzu expresia 
lui Vorbis. 
— Acum! 


O lume a tăcerii. Nici un sunet aici sus, în afară de cel al 
vântului prin pene. 

Aici lumea este rotundă, mărginită de o panglică de mare. 
Perspectiva este de la un capăt la celălalt al orizontului, soarele 
este mai aproape. 

Şi totuşi, privind în jos, căutând forme... 

... în ogoarele de la marginea pustietăţii... 

... pe un deluşor... 

... O cupolă mică se mişcă, expusă ridicol... 

Nici un sunet, doar vâjâitul vântului prin pene când vulturul 
îşi strânge aripile şi cade ca o săgeată, lumea învârtindu-se în 
jurul micii forme mişcătoare care este centrul întregii atenţii a 
vulturului. Mai aproape şi... 

... coboară ghearele... 

... prinde... 

„.. Şi se înalţă. 


Brutha îşi deschise ochii. 

Spatele abia dacă îl durea. Se obişnuise demult să nu mai 
simtă rănile. 

Dar era răşchirat pe o suprafaţă, cu braţele şi picioarele 
legate in lanţuri de ceva ce nu vedea. Deasupra, cerul. Fațada 
înaltă a templului intr-o parte. 

Întorcându-şi capul niţel, vedea mulţimea tăcută. Şi metalul 
cafeniu al ţestoasei din fier. Simţea mirosul fumului. 

Cineva tocmai ii strângea cătuşele de la mână. Brutha se 
uită la inchizitor. Deci, ce trebuia să spună? Ah, da. 

— 'Ţestoasa Se Mişcă? murmură el. 

Omul oftă. 

— Nu asta, amice, zise el. 


Lumea se rotea in jurul lui Om în timp ce vulturul urca la 
înălţimea potrivită pentru spart carapace şi mintea îi era 
asaltată de groaza existenţială a ţestoasei de a nu fi pe pământ 
Şi gândurile lui Brutha, luminoase şi clare atât de aproape de 
moarte... 

„Sunt întins pe spate, e tot mai cald şi o să mor...” 


245 


Atenţie, atenţie. Concentrare, concentrare. O să-mi dau 
drumul dintr-o clipă în alta... 

Om îşi întinse gâtul lung şi uscăţiv, se uită la corpul de 
deasupra lui, alese ceea ce spera că era locul potrivit, îşi înfipse 
gura printre penele cafenii dintre gheare şi strânse. 

Vulturul clipi. Nici o broască ţestoasă nu făcuse vreodată 
asta unui vultur, nicicând în istorie. 

Gândurile lui Om sosiră în mica lume argintie din mintea lui: 

— Nu vrem să ne facem rău unul altuia, nu-i aşa? 

Vulturul clipi iar. 

Vulturii nu şi-au dezvoltat niciodată prea mult imaginaţia 
sau previziunea, dincolo de ce est? necesar pentru a şti că o 
broască ţestoasă se sparge când o laşi să cadă pe pietre. Dar îşi 
forma în minte o imagine a ce se întâmpla atunci când dădeai 
drumul unei broaşte țestoase grele care era încă intr-o legătură 
intimă cu o parte extrem de importantă din tine. 

Ochii i se umplură de lacrimi. 

Un alt gând i se strecură în minte. 

— Aşa. Tu îmi arunci mie, ăă, biluţa, eu îţi arunc ţie înapoi... 
biluţa. Inţelegi? E important. lată ce vreau să faci... 

Vulturul se înălţă pe un curent de aer cald venit de la 
stâncile fierbinţi şi se grăbi spre scânteierea îndepărtată a 
Citadelei. 

Nici o broască ţestoasă nu mai făcuse asta. Nici o broască 
țestoasă din întregul univers. Dar nici o broască ţestoasă nu 
fusese vreodată zeu şi nu cunoscuse mottoul nescris al Chiziţiei: 
„Cuius testiculos habes, habeas cardia et cerebellum”. 

Când le-ai prins toată atenţia in strânsoarea ta, inimile şi 
minţile te vor urma. 

XXX 

Urn îşi croia drum prin mulţime, cu Fergmen pe urmele lui. 
Acesta era cel mai bun şi cel mai prost război civil, cel puţin la 
început - toată lumea purta aceeaşi uniformă. Era mult mai uşor 
când alegeai duşmani care erau de altă culoare sau care, cel 
puţin, vorbeau cu un accent ciudat. Puteai să le zici „gălbejiţi” 
sau altcumva. Era mai simplu. 

„Hei, se gândi Urn. Asta e aproape filosofic. Păcat că 
probabil nu o să trăiesc să o povestesc cuiva.” 

Uşile mari erau larg deschise. Mulțimea era tăcută şi foarte 
atentă. Îşi întinse gâtul să vadă şi atunci îl băgă de seamă pe 
soldatul de lângă el. 


246 


Era Simony. 

— Parcă... 

— N-a mers, zise Simony cu amărăciune. 

— Ai...? 

— Am făcut totul! S-a rupt ceva! 

— Cred că e de la oţelul care se face aici, spuse Urn. 
Bolţurile de pe... 

— Nu mai contează acum, zise Simony. 

Tonul plat al vocii lui îl făcu pe Urn să urmărească ochii 
mulţimii. 

Mai era o ţestoasă din fier acolo - un model cum se cuvine 
al unei țestoase, montat pe un fel de grilaj din bare de metal în 
care chiar acum doi inchizitori aprindeau un foc. Şi legat în 
lanţuri pe spatele ţestoasei... 

— Cine-i ăla? 

— Brutha. 

— Ce? 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat. L-a lovit pe Vorbis sau nu l-a 
lovit. Sau cam aşa. Oricum, l-a înfuriat. Vorbis a oprit 
ceremonia, pe loc, în aceeaşi clipă. 

Urn aruncă o privire la diacon. Nu arhichinovit încă, aşa, 
neîncoronat. Printre iamii şi episcopii care stăteau nesiguri în 
uşa deschisă, capul lui chel scânteia în lumina dimineţii. 

— Haide, atunci, zise Urn. 

— Haide unde? 

— Putem să dăm năvală pe trepte şi să îl salvăm! 

— Sunt mai mulţi decât noi, spuse Simony. 

— Păi, nu aşa a fost întotdeauna? Nu sunt ca prin farmec 
mai mulţi decât noi doar pentru că l-au prins pe Brutha, nu? 

Simony îl prinse de braţ. 

— Gândeşte logic, vrei? zise el. Eşti filosof, nu? Uită-te la 
mulţime! 

Urn se uită la mulţime. 

— Păi? 

— Nu le place. Simony se întoarse. Uite, Brutha oricum o să 
moară. Dar în acest fel va însemna ceva. Oamenii nu înţeleg, nu 
înţeleg cu adevărat, despre forma universului şi toate chestiile 
alea, dar o să îşi aducă aminte ce a făcut Vorbis unui om. Da? 
Putem face din moartea lui Brutha un simbol pentru oameni, nu 
înţelegi? 


247 


Um se uită la silueta îndepărtată a lui Brutha. Era 
dezbrăcat, în afară de o cârpă în jurul mijlocului. 

— Un simbol? rosti el. Gâtul îi era uscat. 

— Trebuie să fie. 

Îşi aduse aminte de Didactilos spunând că lumea era un loc 
ciudat. Şi, se gândi el absent, chiar era. Aici oamenii erau gata 
să prăjească pe cineva de viu, dar îi lăsau o cârpă în jurul 
mijlocului, din bună-cuviinţă. Trebuia să râzi. Altfel, ai fi luat-o 
razna. 

— Ştii, spuse el întorcându-se către Simony. Acum ştiu că 
Vorbis este rău. Mi-a ars oraşul. Ei, şi tsorteeni o fac uneori, iar 
noi îl ardem pe al lor. E doar război. Face parte din istorie. Şi 
minte, înșală şi se luptă pentru putere, dar şi mulţi oameni fac 
asta. Dar ştii ce este deosebit? Ştii ce este? 

— Fireşte, zise Simony. E ce face... 

— E ce ţi-a făcut ţie. 

— Ce? 

— [i transformă pe oameni în copii ale lui. 

Strânsoarea lui Simony era ca o menghină. 

— Vrei să spui că sunt ca el? 

— Odată ziceai că vrei să-l omori, spuse Urn. Acum gândeşti 
ca el... 

— Aşadar îi atacăm? zise Simony. Sunt sigur de... poate 
patru sute de partea noastră. Deci dau semnalul şi câteva sute 
dintre noi atacă mii dintre ei? Şi el moare oricum şi noi alături 
de el? Ce rezolvăm cu asta? 

Acum faţa lui Urn era cenuşie de groază. 

— Adică nu ştii? spuse el. 

Câţiva dintre cei din mulţime se uitară curioşi la el. 

— Nu ştiţi, zise el. 


Cerul era albastru. Soarele nu se ridicase încă destul pentru 
a-l transforma in obişnuita cupolă din cupru a Omniei. 

Brutha îşi întoarse iar capul, către soare. Era cam cu o 
palmă deasupra orizontului, deşi dacă teoriile lui Didactilos 
despre viteza luminii erau corecte, de fapt apunea, la mii de ani 
în viitor. 

Fu eclipsat de capul lui Vorbis. 

— Ţi-e cald deja, Brutha? spuse diaconul. 

— Călduţ. 

— O să se mai încălzească. 

248 


Se iscă agitaţie în mulţime. Cineva striga. Vorbis nu luă în 
seamă. 

— Nu ai nimic de zis? spuse el. Nu poţi să scoţi nici măcar 
un blestem? Un blestem măcar? 

— Nu l-ai auzit niciodată pe Om, rosti Brutha. Nu ai crezut 
niciodată. Nici măcar o dată nu i-ai auzit vocea. Tot ce ai auzit 
erau ecourile din mintea ta. 

— Zău? Dar eu sunt arhichinovit, iar tu vei arde pentru 
trădare şi erezie, spuse Vorbis. S-a cam zis cu Om, poate? 

— Se va face dreptate, zise Brutha. Dacă nu există dreptate, 
nu există nimic. 

Era conştient de o mică voce din capul lui, prea slabă încă 
pentru a distinge vorbele. 

— Dreptate? spuse Vorbis. Ideea părea să îl înfurie. Se 
întoarse brusc spre mulţimea de episcopi. L-aţi auzit? Se va face 
dreptate? Om a judecat! Prin mine! Asta este dreptate! 

Acum în soare era un punctişor, gonind spre Citadelă. Şi 
vocea micuță spunea stânga stânga stânga sus sus dreapta un 
pic mai sus stânga... Grămada de metal de sub el devenea 
neplăcut de fierbinte. 

— Vine acum, zise Brutha. 

Vorbis flutură din mână spre faţada măreaţă a templului. 

— Oamenii au clădit asta. Noi am construit-o, spuse el. Şi 
Om ce a făcut? Vine Om? Să vină! Să judece între noi! 

— Vine acum, repetă Brutha. Zeul. 

Oamenii se uitară îngrijoraţi în sus. Era acel moment, o 
singură clipă, când lumea îşi ţine răsuflarea şi, în ciuda tuturor 
experienţelor, aşteaptă un miracol. 

„„. sus stânga acum, la trei, unu, doi, TREI... 

— Vorbis? cârâi Brutha. 

— Ce? se răsti diaconul. 

— O să mori. 

Abia dacă era o şoaptă, dar răsună din uşile de bronz şi se 
auzi in tot Locul... 

li făcu pe oameni să se simtă neliniştiţi, chiar dacă nu 
puteau spune exact de ce. 

Vulturul zbură iute pe deasupra pieţei, atât de jos, încât 
oamenii se feriră. Apoi trecu peste acoperişul templului şi coti 
spre munţi. Privitorii se destinseră. Era doar un vultur. Pentru o 
clipă, doar pentru o clipă... 

Nimeni nu văzu punctul minuscul, căzând din cer. 


249 


Nu-ţi pune încrederea în zei. Dar poţi crede în țestoase. 
O senzaţie de vâjâit al vântului în mintea lui Brutha şi un 
glas... 


ohlanaibalanaibalanaibaajutoraaghnuNuNuAahLanaibaNUN 
UAAH... 

Chiar şi Vorbis îşi veni în fire. 

Fusese doar o clipă, când văzuse vulturul - dar nu. 

Îşi desfăcu braţele şi zâmbi euforic spre cer. 

— Imi pare rău, spuse Brutha. 

Unul sau doi oameni, care îl urmăriseră cu atenţie pe 
Vorbis, afirmară mai târziu că a fost timp doar să i se schimbe 
expresia înainte ca două livre de broască ţestoasă căzând cu trei 
metri pe secundă să îl lovească între ochi. 

A fost o revelaţie. 

Şi asta schimbă ceva în oamenii care privesc. Pentru 
început, cred din toată inima. 


Brutha auzi picioare fugind pe trepte şi simţi mâini trăgând 
de lanţuri. 

Iar apoi, un glas: 

I. El este al Meu. 

Marele Zeu Om se înălţă deasupra Templului, umflându-se 
şi preschimbându-se pe măsură ce credinţa a mii de oameni se 
scurgea în el. Erau forme acolo, de oameni cu cap de vultur, şi 
de tauri, şi de coame de aur, dar se împleteau, ardeau şi se 
contopeau. 

Patru săgeți de foc ţâşniră din nor şi rupseră lanţurile care 
îl ţineau pe Brutha. 

II. El Este Arhichinovit Și Profet Al Profeţilor. 

Glasul teofaniei răsună bubuind din munţii îndepărtați. 

III. Aud Comentarii? Nu? Bine. 

Norul se condensase acum într-o siluetă aurie strălucitoare, 
la fel de înaltă ca şi Templul. Se aplecă până când faţa îi ajunse 
la câţiva metri de Brutha şi, cu o şoaptă care tună peste tot 
Locul, rosti: E 

IV. Stai Liniştit Asta Este Doar începutul. Eu şi cu Tine, 
Puştiule! Oamenii Vor Afla Ce înseamnă Cu Adevărat Jale şi 
Scrâşnete din Dinţi. 


250 


O altă suliță de foc ţâşni şi lovi uşile Templului. Acestea se 
trântiră şi apoi bronzul încins la alb se topi, ştergând poruncile 
vechi de secole. 

V. Ce Să Fie,Profetule? 

Brutha se ridică nesigur pe picioare. Urn îl sprijini de un 
braţ, iar Simony de celălalt. 

— Mm? făcu el, ametit. 

VI. Poruncile tale? 

— Credeam că trebuie să vină de la tine, zise Brutha. Nu 
ştiu dacă îmi vine vre... 

Lumea aşteptă. 

— Cum ar fi „Gândeşte Singur”? spuse Urn, holbându-se la 
manifestare cuprins de o fascinaţie îngrozită. 

— Nu, zise Simony. Încearcă ceva cum ar fi „Coeziunea 
Socială Este Cheia Progresului”. 

— N-aş spune că îţi vine uşor pe limbă, zise Urn. j 

— Dacă vă pot fi de ajutor, spuse din mulțime Dhblah Imi- 
Tai-Singur-Mâna, ceva în beneficiul industriei mâncării 
conservate ar fi bine-venit. 

— Să nu omori oameni. Ne-ar prinde bine una ca asta, zise 
altcineva. 

— Ar fi un început bun, spuse Urn. 

Se uitară la Ales. El se eliberă din strânsoare şi stătu singur 
în picioare, legănându-se niţel. 

— Nu-uu, făcu Brutha. Nu. Gândeam şi eu aşa odată, dar nu 
ar merge. Chiar nu. 

Acum, zise el. Doar acum. Un singur punct din istorie. Nu 
mâine, nu luna viitoare, întotdeauna va fi prea târziu dacă nu 
este acum. 

Se uitară la el. 

— Haide, spuse Simony. Ce-are? Nu poţi să nu fi de acord. 

— E greu de explicat, zise Brutha. Dar cred că are de a face 
cu felul în care se poartă oamenii. Cred... că ar trebui să faci 
lucruri pentru că sunt corecte. Nu pentru că aşa spun zeii. Altă 
dată s-ar putea să zică altceva. 

VII. Mie Imi Place Cea Cu Să Nu Omori, spuse Om de sus. 

VIII. Sună Bine. Grăbeşte-te, Trebuie Să Lovesc Ceva. 

— Vedeţi? zise Brutha. Nu. Fără lovit. Fără porunci dacă nu 
le respecţi şi tu. 

Om lovi în acoperişul Templului. 

IX. Imi Comanzi Mie? Aici? ACUM? MIE? 


251 


— Nu. Te rog. 

X. Asta-i Mai Rău Decât Să îmi Comanzi! 

— Totul funcţionează de ambele părţi. 

Om îşi lovi iar Templu. Un perete se prăbuşi. Acea parte din 
mulţime care nu reuşise să iasă din Loc călcându-se în picioare 
îşi înteţi eforturile. 

XI. Trebuie Să Existe Pedeapsă! Altfel Nu Va Exista Ordine! 

— Nu. 

XII. Nu Am Nevoie De Tine! Acum Am Destui Credincioşi! 

— Însă doar prin mine. Şi, poate, nu pentru mult timp. Se va 
întâmpla iar. S-a mai întâmplat. Se întâmplă tot timpul. De 
aceea mor zeii. Ei nu cred niciodată în oameni. Dar tu ai o 
şansă. Tot ce trebuie să faci e... să crezi. 

XII. Ce? Să Ascult Rugăciuni Idioate? Să Apăr Copiii Mici? 
Să Fac Să Plouă? 

— Uneori. Nu întotdeauna. Ar putea fi un târg. 

XIV. TARG! Eu Nu Mă Târguiesc! Nu Cu Oamenii! 

— Fă un târg acum, zise Brutha. Cât ai ocazia. Într-o zi va 
trebui să te târguieşti cu Simony sau cu cineva ca el. Sau cu Urn 
ori cu cineva ca el. 

XV. Te-aş Putea Distruge Complet. 

— Da. Sunt întru totul în puterea ta. 

XVI. Te-aş Putea Zdrobi Ca Pe Un Ou! 

— Da. 

Om se opri. 

Apoi spuse: 

XVII. Nu Poţi Folosi Slăbiciunea Ca Armă. 

— Este singura pe care o am. 

XVIII. Atunci De Ce Ar Trebui Să Renunţ? 

— Nu să renunti. Să te târguieşti. Înţelege-te cu mine în 
slăbiciune. Sau într-o zi va trebui să te târguieşti cu cineva 
dintr-o poziţie de forţă. Lumea se schimbă. 

XIX. Ha! Vrei O Religie Constituţională? 

— De ce nu? Celălalt fel n-a funcţionat. 

Om se sprijini de Templu, liniştindu-se._ 

Cap Il. ver. I. Foarte Bine, Atunci. Insă Doar Pentru Un 
Timp. Un rânjet se întinse pe faţa enormă, fumegândă. Pentru O 
Sută De Ani, Da? 

— Şi după o sută de ani? 

II. Vom Vedea. 

— De acord. 


252 


Un deget cât un copac de lung se întinse, cobori şi îl atinse 
pe Brutha. 

III. Ai Un Mod De A Convinge. Vei Avea Nevoie De el. Se 
Apropie O Flotă. 

— Ephebieni? zise Simony. 

IV. Și Tsorteeni. Şi Djelibeybieni. Şi Klatchieni. Toate Ţările 
Libere De Pe Coastă. Vor Să Bată Omnia Bine. Sau Rău. 

— Nu aveţi mulţi prieteni, nu? spuse Urn. 

— Nici măcar mie nu îmi place prea mult de noi, iar eu sunt 
noi, zise Simony. Se uită în sus la zeu. 

— Ne ajuţi? 

V. Tu Nici Măcar Nu Crezi în Mine! 

— Da, dar sunt un om practic. 

VI. Şi Curajos. Să iţi Declari Ateismul în Faţa Zeului Tău. 

— Asta nu schimbă nimic, să ştii! spuse Simony. Să nu crezi 
că poţi să mă îmbunezi dacă exişti! 

— Nici un ajutor, zise Brutha cu fermitate. 

— Ce? făcu Simony. O să avem nevoie de o armată uriaşă 
împotriva ăstora! 

— Da. Şi nu avem una. Aşa că o să facem altfel. 

— Eşti nebun! 

Calmul lui Brutha era ca un deşert. 

— S-ar putea să fie aşa. 

— Trebuie să luptăm! 

— Nu încă. 

Simony strânse pumnii de furie. 

— Uite... ascultă... Am murit pentru minciuni, de secole 
întregi murim pentru minciuni. Făcu un semn cu mâna spre zeu. 
Acum avem un adevăr pentru care să murim! 

— Nu. Oamenii ar trebui să moară pentru minciuni. Dar 
adevărul este prea preţios să mori pentru el. 

Simony deschise şi închise gura fără zgomot, căutându-și 
cuvintele. În cele din urmă, găsi unele de la începuturile 
educaţiei lui. 

— Mi s-a spus că cel mai bun lucru este să mori pentru un 
zeu, mormăi el. 

— Vorbis spunea asta. Şi el era... prost. Poţi să mori pentru 
ţară, pentru popor sau pentru familia ta, dar pentru un zeu ar 
trebui să trăieşti din plin şi cu hărnicie, în fiecare zi dintr-o viaţă 
lungă. 

— Şi cât de lungă va fi? 

253 


— Vom vedea. 

Brutha se uită la Om. 

— Nu te vei mai arăta astfel? 

Cap. III. v. I. Nu. O Dată Este Destul. 

— Aminteşte-ţi deşertul. 

II. Imi Voi Aminti. 

— Mergi cu mine. 

Brutha se duse la trupul lui Vorbis şi îl apucă. 

— Cred, zise el, că vor acosta pe plajă pe partea ephebiană 
a forturilor. Nu vor folosi ţărmul de piatră şi nu pot folosi 
stâncile. Îi voi aştepta acolo. li aruncă o privire lui Vorbis. 
Cineva ar trebui să o facă. 

— Doar vrei să te duci singur? 

— Zece mii nu ar fi suficient. Unul s-ar putea să fie de ajuns. 

Cobori treptele. 

Urn şi Simony îl urmăriră plecând. 

— O să moară, spuse Simony. Nu va rămâne nici măcar o 
pată de grăsime pe nisip. Se întoarse spre Om. Poţi să-l opreşti? 

III. S-ar Putea Să Nu Pot. 

Brutha ajunsese deja la jumătatea Locului. 

— Ei, noi nu-l părăsim. 

IV. Bine. 

Om îi urmări şi pe ei plecând. Şi apoi rămase singur, în 
afară de miile de oameni care îl priveau, înghesuiți în marginile 
pieţei cele mari. Îşi dori să ştie ce să le spună. De aceea avea 
nevoie de oameni ca Brutha. De aceea toţi zeii aveau nevoie de 
oameni ca Brutha. 

— Pardon? 

Zeul se uită in jos. 

V. Da? 

— Hm. Nu pot să-ţi vând nimic, nu? 

VI. Cum Te Numeşti? 

— Dhblah, zeule. 

VII. Ah. Da. Şi Ce Doreşti? 

Negustorul ţopăi neliniştit de pe un picior pe altul. 

— N-ai putea să dai doar o mică poruncă? Ceva despre 
mâncat iaurt miercurea, să zicem? E tare greu să vinzi în 
mijlocul săptămânii. 

VIII. Stai în Faţa Zeului Tău Şi Cauţi Oportunităţi De 
Afaceri? 


254 


— Pă-ăi, făcu Dhblah, am putea ajunge la o înţelegere. 
Loveşte cât e fierul cald, cum zic inchizitorii. Haha. Douăzeci de 
procente? Ce părere ai? După cheltuieli, fireşte... 

Marele Zeu Om surâse. 

IX. Cred Că Vei Deveni Un Mic Profet, Dhblah, spuse el. 

— Bine. Bine. Atâta vreau. Incerc şi eu să mănânc un 
hummus. 

X. Testoasele Să Fie Lăsate în Pace. 

Dhblah îşi lăsă capul într-o parte. 

— Nu prea sună, nu? zise el. Dar... coliere de țestoase... 
hmm... broşe, desigur. Carapa... 

XI. NU! j 

— Scuze. Scuze. Te-nțeleg. In regulă. Statuete cu țestoase. 
Da-aa. M-am gândit la ele. O formă drăguță. Apropo, n-ai putea 
face o statuetă să se bălăngăne din când în când? Foarte bune 
pentru afaceri, statuetele astea care se bălângăne. Statuia lui 
Osar se bălăngăne de fiecare Post al lui Osar, regulat. Prin 
intermediul unui mic dispozitiv cu piston acţionat din subsol, se 
zice. Dar foarte bun pentru profeţi, totuşi. 

XII. Mă Faci Să Râd, Micule Profet. Vinde-ţi Testoasele, Te 
ROg. 

— Să-ţi zic adevărul, spuse Dhblah, deja am făcut câteva 
schiţe... 

Om dispăru. Se auzi un tunet scurt. Dhblah se uită la 
desenele lui. 

— ... dar cred că va trebui să scot silueta micuță de pe ele, 
zise el, mai mult sau mai puţin pentru sine. 


Umbra lui Vorbis se uită în jur. 

— Ah. Deşertul, spuse el. Nisipul negru era absolut nemişcat 
sub cerul luminat de stele. 

Nu avusese de gând să moară, încă. De fapt... nu îşi putea 
aduce aminte cum murise exact... 

— Deşertul, repetă el, iar de această dată era o urmă de 
nesiguranţă. Nu fusese niciodată nesigur despre nimic în... viaţa 
lui. Sentimentul era necunoscut şi înspăimântător. Oare aşa 
simțeau şi oamenii obişnuiţi? 

Se stăpâni. 

Moarte era impresionat. Foarte puţini oameni reuşeau asta, 
reuşeau să îşi păstreze forma vechii lor gândiri după moarte. 


255 


Moarte nu găsea nici o plăcere în munca lui. Era o emoție 
care i se părea greu de priceput. Dar exista satisfacţie. 

— Deci, zise Vorbis. Deşertul. Şi la capătul deşertului...? 

— JUDECATA. 

— Da, da, desigur. 

Vorbis încercă să se concentreze. Nu putea. Simţea cum 
certitudinea se scurgea. Şi el fusese întotdeauna sigur. 

Şovăi, ca un om care deschide o uşă spre o cameră 
cunoscută şi nu găseşte acolo decât un hău fără fund. Amintirile 
erau tot acolo. Le simţea. Aveau forma corectă. Doar că nu îşi 
putea aminti ce erau ele. Se auzise un glas... Sigur se auzise un 
glas? Dar nu îşi putea aminti decât sunetul propriilor gânduri, 
răsunându-i în interiorul capului. 

Acum trebuia să traverseze deşertul. De ce s-ar fi putut 
teme... 

Deşertul era ceea ce credeai. 

Vorbis privi în interiorul lui. 

Şi continuă să se uite. 

Căzu în genunchi. 

— VAD CĂ EŞTI OCUPAT, spuse Moarte. 

— Nu mă părăsi! E atât de gol! 

Moarte se uită în jur la deşertul nesfârşit. Pocni din degete 
şi un cal mare şi alb apăru la trap. 

— EU VĂD O SUTĂ DE MII DE OAMENI, zise el, urcând în 
şa. 

— Unde? Unde? 

— AICI. CU TINE. 

— Nu-i văd! 

Moarte luă hăţurile. 

— TOTUŞI, spuse el. Calul înaintă câţiva paşi. 

— Nu înţeleg! ţipă Vorbis. 

Moarte se opri. 

— AI AUZIT POATE VORBA, spuse el, CĂ INFERNUL SUNT 
CEILALŢI OAMENI? 

— Da. Da, fireşte. 

Moarte dădu din cap. p E 

— ÎN TIMP, zise el, VEI AFLA CA ESTE GREŞITA. 


Primele corăbii acostară în apa mică şi soldaţii săriră în 
valurile înalte până la umăr. 


256 


Nimeni nu ştia sigur cine conducea flota. Cele mai multe 
dintre ţările de pe coastă se urau unele pe altele, nu într-un fel 
personal, ci doar dintr-un fel de motiv istoric. Pe de altă parte, 
cât de necesară era o astfel de conducere? Toată lumea ştia 
unde era Omnia. Nici una dintre ţările din flotă nu le ura pe 
celelalte mai mult decât pe Omnia. Acum era nevoie ca 
aceasta... să nu mai existe. 

Generalul Argavisti din Ephebe considera că se afla la 
conducere, pentru că deşi nu avea cele mai multe corăbii, 
răzbuna atacul asupra Ephebei. Dar Imperiatorul Borvorius din 
Tsort ştia că el era la comandă, pentru că navele tsorteene erau 
cele mai multe. Şi Amiralul Rham-ap-Efan din Djelibeybi ştia că 
el era la conducere, pentru că era acel gen de persoană care 
crede tot timpul că se afla la comandă. De fapt, singurul căpitan 
care nu credea că el conducea flota era Fasta Benj, un pescar 
dintr-o naţiune foarte mică de nomazi locuitori ai mlaştinilor, de 
a cărei existenţă toate celelalte ţări nici nu aveau habar şi a 
cărui mică barcă din trestie fusese în calea flotei şi fusese luată 
cu ea. Cum tribul lui credea că pe lume existau doar cincizeci şi 
unu de oameni, se ruga la o şopârlă uriaşă, vorbea o limbă 
foarte personală pe care nu o înţelegea nimeni şi nu mai văzuse 
niciodată metal sau foc, în mare parte a timpului el având un 
surâs zăpăcit pe faţă. 

În mod clar ajunseseră la mal, care nu era făcut, cum se 
cuvine, din mâl şi stufăriş, ci din bucățele foarte mici şi 
nisipoase. Işi trase bărcuţa din trestie pe nisip şi se aşeză plin 
de interes să vadă ce aveau să facă oamenii cu pălării cu pene şi 
veste lucitoare din solzi de peşte. 

Generalul Argavisti cercetă plaja. 

— Cu siguranţă ne-au văzut venind, spuse el. Deci de ce ne 
lasă să stabilim un cap de plajă? 

Pâcla creată de căldură se legăna peste dune. Un punct 
apăru, crescând şi contractându-se în aerul strălucitor. 

Mai mulţi soldaţi se revărsară pe plajă. 

Generalul Argavisti îşi puse mâna streaşină la ochi. 

— I-un tip care stă acolo, zise el. 

— Ar putea să fie un spion, spuse Borvorius. 

— Nu înţeleg cum ar putea fi spion în propria ţară, zise 
Argavisti. Oricum, dacă era spion, s-ar fi furişat. Aşa îi 
recunoşti. 


257 


Silueta se oprise la baza dunelor. Avea ceva care atrăgea 
atenţia. Argavisti se confruntase cu multe armate duşmane şi 
asta era normal. O singură siluetă care aştepta nu era. Se trezi 
că se tot întorcea să se uite la ea. 

— Cară ceva, spuse el în cele din urmă. Sergent? Du-te şi 
adu-l aici pe omul ăla. 

Câteva minute mai târziu, sergentul se întoarse. 

— Zice să vă întâlniți la mijlocul plajei, domnule, raportă el. 

— Nu ţi-am spus să îl aduci aici? 

— Nu a vrut să vină, domnule. 

— Ai o sabie, nu? 

— Da, să trăiţi. L-am împuns niţel, dar nu a vrut să se mişte, 
domnule. Şi cară un cadavru, domnule. 

— Pe un câmp de bătălie? Nu trebuie să vii cu ele de acasă, 
să ştii. 

— Şi... domnule? 

— Ce? 

— Zice că probabil el e arhichinovitul, domnule. Vrea să 
vorbească despre un tratat de pace. 

— Oh, da? Tratat de pace? Ştim noi cum sunt tratatele de 
pace cu Omnia. Du-te şi spune-i... nu. la câţiva oameni şi adu-l 
aici. 


Brutha mergea între soldaţi, prin haosul organizat al 
taberei. „„Ar trebui să îmi fie frică, se gândi el. Mi-a fost frică în 
Citadelă. Dar nu şi acum. Asta trece prin frică şi e pe partea 
cealaltă a ei.” 

Din când în când, unul dintre soldaţi îi mai dădea câte un 
brânci. Nu este permis ca un duşman să păşească de bunăvoie 
prin tabără, chiar dacă el vrea. 

Fu adus în faţa unei mese improvizate, în spatele căreia 
şedeau şase bărbaţi solizi îmbrăcaţi în diferite stiluri militare şi 
un bărbat micut cu piele măslinie care curăța un peşte şi rânjea 
plin de speranţă la toată lumea. 

— Ei, aşa, spuse Argavisti, arhichinovitul Omniei, ha? 

Brutha lăsă corpul lui Vorbis să cadă pe nisip. Privirea lor îl 
urmări. 

— Îl cunosc, zise Borvorius. Vorbis! Cineva l-a omorât până 
la urmă, ha? Şi vrei să încetezi să încerci să îmi vinzi peşte? Ştie 
cineva cine e omul ăsta? adăugă el arătând spre Fasta Benj. 

— A fost o broască ţestoasă, spuse Brutha. 


258 


— Da? Nu mă miră. Niciodată n-am avut încredere în ele, tot 
timpul se furişează. Uite, am zis că nu vreau peşte! Nu e dintre 
ai mei, asta ştiu. E de-ai voştri? 

Argavisti flutură nervos dintr-o mână. 

— Cine te-a trimis, băiete? 

— Nimeni. Am venit singur. Dar aţi putea zice că vin din 
viitor. 

— Eşti filosof? Unde ţi-e buretele? 

— Aţi venit să purtaţi război cu Omnia. Asta nu ar fi o idee 
bună. 

— Din punctul de vedere al Omniei, da. 

— Din al tuturor. Probabil că ne veţi înfrânge. Dar nu pe 
toţi. Şi apoi ce veţi face? Lăsaţi aici o garnizoană? Pe vecie? Şi 
în cele din urmă o nouă generaţie va riposta. De ce aţi făcut 
asta nu va însemna nimic pentru ei. Veţi fi opresorii. Se vor 
lupta. S-ar putea chiar să învingă. Şi va fi un alt război. Şi, într-o 
zi, oamenii vor spune: de ce nu s-au înţeles atunci? Pe plajă. 
Înainte să înceapă totul. Înainte ca toţi acei oameni să moară. 
Acum avem acea ocazie. Nu-i aşa că suntem norocoşi? 

Argavisti se holbă la el. Apoi îi dădu un ghiont lui Borvorius. 

— Ce a zis? 

Borvorius, care se descurca mai bine la gândit decât 
celălalt, spuse: 

— Vorbeşti despre predare? 

— Da, acesta este cuvântul. 

Argavisti explodă. 

— Nu poţi să faci asta! 

— Cineva tot va trebui să o facă. Vă rog să mă ascultați. 
Vorbis e mort. A plătit. 

— Nu destul. Cum rămâne cu soldaţii voştri? Au încercat să 
ne jefuiască oraşul! 

— Soldaţii tăi se supun ordinelor tale? 

— Sigur! 

— Şi m-ar dobori acum, pe loc, dacă le-ai ordona? 

— Aşa aş zice! 

— Şi sunt neînarmat, spuse Brutha. 

Soarele căzu pe o pauză stânjenită. 

— Când zic că m-ar asculta... începu Argavisti. 

— Nu am fost trimişi aici să purtăm tratative, spuse 
Borvorius  tăios. Moartea lui Vorbis nu schimbă nimic 


259 


fundamental. Suntem aici pentru a ne asigura că Omnia nu mai 
reprezintă o ameninţare. 

— Nu este. Vom trimite materiale şi oameni pentru a ajuta 
la reconstrucţia Ephebei. Şi aur, dacă vreţi. Ne vom reduce 
armata. Şi aşa mai departe. Consideraţi că suntem înfrânți. 
Chiar vom deschide Omnia pentru orice alte religii doresc să îşi 
construiască aici locuri sfinte. 

Un glas îi răsună în cap, ca persoana din spatele tău care 
zice „Pune tura albă în faţa regelui negru”, atunci când crezi că 
ai jucat tot timpul pe cont propriu... 

I. Ce? 

— Asta va încuraja... eforturile locale, spuse Brutha. 

II. Alţi Zei? Aici? 

— Va exista liber-schimb pe coastă. Doresc să văd că Omnia 
îşi ocupă locul printre celelalte naţiuni vecine. 

III. Am Auzit Că Ai Pomenit Despre Alţi Zei. 

— Locul ei e la fund, zise Borvorius. 

— Nu. Aşa nu va merge. 

IV. Poţi Să Revii Te Rog La Problema Celorlalţi Zei? 

— Mă scuzaţi o clipă? spuse Brutha vesel. Trebuie să mă 
TOg. 

Nici măcar Argavisti nu obiectă atunci când Brutha merse 
niţel mai departe pe plajă. Aşa cum sf. Ungulant predica oricui 
asculta, existau puncte în plus la a fi nebun. Oamenii şovăiau să 
te oprească, pentru a nu înrăutăţi lucrurile. 

— Da? zise Brutha încetişor. 

V. De Ce Nu Reuşesc Să îmi Amintesc Nici O Discuţie 
Despre Alţi Zei Care Să Fie Slăviţi în Omnia? 

— Ah, dar va fi în avantajul tău, spuse Brutha. Curând 
oamenii vor vedea că ceilalţi nu sunt buni de nimic, nu? Işi 
încrucişă degetele la spate. 

VI. Asta Este Religie, Bâiete. La Naiba, Nu Faci Studii De 
Piaţă! Să Nu Iţi Supui Zeul Forţelor Pieței! 

— Îmi pare rău. Îmi dau seama că ai de ce să fii îngrijorat.. 

VII. Îngrijorat? Eu? De O Grămadă De Femei împopoţonate 
Și De Fandosiţi Plini De Muşchi, Cu Bărbi Cârlionţate? 

— Bine. Ne-am înţeles, atunci? 

VIII. N-o Să Reziste Nici Cinci Minute!... ce? 

— Şi acum ar trebui să mă duc să mai vorbesc o dată cu 
oamenii ăştia. 

Privirea îi fu atrasă de o mişcare printre dune. 

260 


— Oh, nu, făcu el. Idioţii... 

Se întoarse şi alergă disperat spre flota de pe plajă. 

— Nu! Nu-i aşa! Ascultaţi! Ascultaţi! 

Dar văzuseră şi ei armata. 

Părea impresionantă, poate mai impresionantă decât era cu 
adevărat. Când se duce vestea că o uriaşă flotă inamică a sosit 
pe plajă cu intenţia serioasă de a jefui, a prăda şi - pentru că 
sunt din ţări civilizate - a fluiera şi a striga la femei, a le 
impresiona cu afurisitele lor de uniforme sclipitoare şi a le da pe 
spate cu afurisitele lor de bunuri de consum sclipitoare, nu ştiu, 
le arăţi o oglindă din bronz şlefuit şi le ia cu ameţeală, ai zice că 
băieţii de pe aici au păţit ceva... atunci oamenii fie se duc în 
munţi, fie iau un obiect util, cu care se poate lovi, o pun pe 
mamaie să ascundă bogăţiile familiei în izmene şi se pregătesc 
de bătălie. 

Şi, în frunte, o căruţă din fier. Aburii i se revărsau din 
pâlnie. Trebuie că Urn o făcuse să meargă din nou. 

— Idioţi! Idioţi! striga Brutha, spre lume în general, şi 
continua să alerge. 

Flota forma deja linii de luptă, iar comandantul ei, oricare ar 
fi fost acestea, era uimit să vadă ceea ce părea a fi un atac din 
partea unui singur om. 

Borvorius îl prinse tocmai când sărea spre un şir de sulițe. 

— Înţeleg, zise el. Ne ţii de vorbă cât timp soldaţii tăi îşi 
ocupă poziţiile, ha? 

— Nu! Nu am vrut asta! 

Borvorius miji ochii. Nu fiindcă era prost supravieţuise atât 
de multor războaie din viaţa lui. 

— Nu, spuse el, poate că nu ai vrut. Dar nu contează. 
Ascultă la mine, dragul meu preoţel inocent. Uneori trebuie să 
fie un război. Lucrurile merg prea departe pentru vorbe. Sunt... 
alte forţe. Acum... întoarce-te la oamenii tăi. Poate că vom fi 
amândoi in viaţă atunci când se vor termina toate astea şi 
atunci putem să vorbim. Mai întâi luptăm, apoi vorbim. Aşa 
merg lucrurile, băiete. Asta e istoria. Acum, du-te înapoi. 

Brutha se întoarse. 

I. Să li Lovesc? 

— Nu! 

II. I-aş Putea Face Praf Și Pulbere. Doar Să Zici. 

— Nu. Asta-i mai rău decât războiul. 

III. Dar Ai Spus Că Un Zeu Trebuie Să îşi Apere Poporul... 


261 


— Cum ar fi dacă ţi-aş spune să zdrobeşti oameni cinstiţi? 

IV. Să Nu-i Umplu De Săgeţi? 

— Nu. 

Omnienii se grupau printre dune. Mulţi dintre ei se 
strânseseră în jurul căruţei blindate cu fier. Brutha se uită la ea 
cu ochii acoperiţi de pâcla disperării. 

— N-am zis că mă duc acolo singur? spuse el. 

Simony, care stătea sprijinit de Ţestoasă, îi zâmbi 
posomorât. 

— A mers? zise el. 

— Cred că... nu. 

— Ştiam eu. Îmi pare rău că a trebuit să afli. Lucrurile au un 
fel de a vrea să se întâmple, înţelegi? Uneori ai oamenii faţă în 
faţă şi... asta e. 

— Dar dacă oamenii ar... 

— Da. Ai putea folosi asta ca poruncă. 

Se auzi un zăngănit şi un chepeng se deschise pe o parte a 
Ţestoasei. Urn ieşi, cu spatele, ţinând în mână o cheie. 

— Ce-i chestia asta? zise Brutha. 

— Este o maşinărie de luptă, spuse Simony. |estoasa Se 
Mişcă, ha? 

— Pentru a lupta cu ephebienii? zise Brutha. 

Urn se întoarse. 

— Ce? făcu el. 

— Ai construit asta... chestia asta... ca să lupţi cu 
ephebienii? 

— Cu toată lumea, spuse Simony. 

— Dar eu nu... eu sunt vai... eu n-aş... 

Brutha se uită la roţile cu ţepi şi la plăcile cu margini 
zimţate ale Ţestoasei. 

— Este un aparat care merge singur, zise Urn. Aveam de 
gând să îl folosim pentru... adică... uite, eu nu am vrut nici o 
clipă să... 

— Avem nevoie de ea acum, spuse Simony. 

— Care noi? 

— Ce iese din chestia aia lungă ca un cioc din faţă? zise 
Brutha. 

— Abur, rosti Urn sec. E conectată la valva de siguranţă. 

— Oh. 

— Iese foarte fierbinte, spuse Urn, pleoştindu-se şi mai mult. 

— Oh? 

262 


— Arzător, de fapt. 

Privirea lui Brutha se mută de la pâlnia de abur la cuţitele 
rotitoare. 

— Foarte filosofic, zise el. 

— Aveam de gând să o folosim împotriva lui Vorbis, spuse 
Urn. 

— Şi acum nu o folosiți. O să fie folosită împotriva 
ephebienilor. Ştii, obişnuiam să cred că eu eram prost, iar apoi 
i-am cunoscut pe filosofi. 

Simony sparse tăcerea bătându-l pe Brutha pe umăr. 

— Toate se vor rezolva, zise el. Nu vom pierde. Până la 
urmă, zâmbi el încurajator, noi avem Zeul de partea noastră. 

Brutha se întoarse. Pumnul îi ţâşni înainte. Nu fu o lovitură 
ştiinţifică, dar fu destul de puternică pentru a-l face pe Simony 
să se învârtă pe loc. Acesta îşi prinse bărbia palmă. 

— Asta pentru ce a fost? Nu asta voiai? 

— Avem zeii pe care îi merităm, spuse Brutha, şi cred că nu 
merităm nici unul. Idioţi. Idioţi. Cel mai sănătos la cap om din 
câţi am cunoscut anul ăsta trăieşte pe un par în deşert. Idioţi. 
Cred că ar trebui să mă alătur lui. 

I. De Ce? 

— Zei şi oameni, oameni şi zei, rosti Brutha. Totul se 
întâmplă pentru că alte lucruri s-au întâmplat înainte. Idioti. 

II. Dar Tu Eşti Alesul. 

— Alege pe altcineva. 

Brutha pomi cu paşi mari prin armata dezordonată. Nimeni 
nu încercă să îl oprească. Ajunse la drumul care urca spre 
stânci şi nici măcar nu se întoarse să se uite la liniile de luptă. 

— Nu vrei să priveşti bătălia? Am nevoie de cineva care să 
privească bătălia. 

Didactilos şedea pe o piatră, cu braţele încrucişate pe toiag. 

— Oh, salut, zise Brutha amărât. Bun venit în Omnia. 

— Te ajută dacă o iei filosofic, spuse Didactilos. 

— Dar nu e nici un motiv de luptă! 

— Ba da, este. Onoare, răzbunare, datorie şi alte chestii ca 
astea. 

— Chiar crezi? Filosofii nu trebuia să fie logici? 

Didactilos ridică din umeri. 

— Păi, aşa cum văd eu lucrurile, logica e doar un fel de a fi 
ignorant ca la carte. 

— Am crezut că o să se termine totul când Vorbis va fi mort. 


263 


Didactilos privi ţintă în lumea lui interioară. 

— E nevoie de mult timp pentru ca oamenii ca Vorbis să 
moară. Lasă ecouri în istorie. 

— Ştiu ce vrei să spui. 

— Cum e maşinăria cu abur a lui Urn? zise Didactilos. 

— Cred că e cam supărat din cauza ei, spuse Brutha. 

Didactilos chicoti şi lovi cu bastonul în pământ. 

— Ha! Învață! Toate lucrurile merge în ambele direcţii! 

— Aşa ar trebui, zise Brutha. 


Ceva ca o cometă aurie gonea pe cerul Lumii Disc. Om se 
înălța ca un vultur, purtat de prospeţime, de forţa credinţei. 
Atât cât avea să dureze, totuşi. Credinţa atât de fierbinte, atât 
de disperată, nu dura niciodată mult. Minţile umane nu o 
puteau menţine. Dar cât dura, el era puternic. 

Piscul central al Cori Celeşti se înalţă din munţii din Miez, 
zece mile verticale de zăpadă şi gheaţă verde, având în vârf 
turlele şi domurile lui Dunmanifestiv. 

Acolo trăiesc zeii Lumii Disc. 

Cel puţin, orice zeu important. Şi este ciudat că, deşi este 
nevoie de ani întregi de efort, de muncă şi de uneltiri pentru ca 
un zeu să ajungă acolo, odată ajuns nu pare să facă altceva in 
afară de a bea prea mult şi de a se desfăta cu ceva păcate 
inofensive. Multe sisteme de guvernare urmează aceleaşi linii, 
în mare. 

Joacă jocuri. Acestea sunt, de obicei, jocuri foarte simple, 
deoarece zeii se plictisesc repede de lucrurile complicate. Este 
ciudat că, deşi zeii mărunți pot avea un scop în minte vreme de 
milioane de ani, deşi sunt, de fapt, un scop, zeii mari par să aibă 
durata atenţiei pe care o are ţânţarul obişnuit. 

Şi stilul? Dacă zeii Lumii Disc ar fi oameni, ar crede că trei 
rațe de ipsos reprezintă ceva cam avangardist. 

La capătul sălii mari era o uşă dublă. 

Se zgudui sub un ciocănit bubuitor. 

Zeii îşi înălţară niţel privirile de la diferitele lor preocupări, 
ridicară din umeri şi se întoarseră cu spatele. 

Uşile bufniră înăuntru. 

Om păşi printre sfărâmături, uitându-se în jur cu aerul cuiva 
care trebuie să caute ceva şi nu are destul timp să o facă. 

— Bun, zise el. 


264 


Io, Zeul Tunetului, îşi ridică privirea din tronul lui şi îşi 
flutură ameninţător ciocanul. 

— Cine eşti tu? 

Om merse către tron, îl ridică pe Io de togă şi îl pocni scurt 
cu fruntea. 

Aproape nimeni nu mai crede în zeii tunetului... 

— Au! 

— Ascultă, amice, nu am vreme să stau de vorbă cu un 
tăntălău îmbrăcat în cearşaf. Unde sunt zeii din Ephebe şi din 
Tsort? 

Io, ţinându-se de nas, făcu un semn vag spre mijlocul sălii. 

— Nu diebuia dă vaci asta! rosti el cu reproş în glas. 

Om traversă sala. 

În mijlocul încăperii era ceea ce la prima vedere părea a fi o 
masă rotundă, iar apoi arăta ca o machetă a Lumii Disc, cu 
Ţestoasă, elefanți şi toate cele, iar apoi, într-un fel 
indescriptibil, arăta ca Lumea Disc reală, văzută de departe, dar 
adusă aproape. Era ceva greşit în mod subtil la distanţe, o 
senzaţie de spaţiu întins făcut ghem. Dar se putea ca adevărata 
Lume Disc să nu fie acoperită cu o reţea de linii strălucitoare, 
care plutea aproape de suprafaţă. Sau poate că era la kilometri 
întregi de suprafaţă? 

Om nu o mai văzuse, dar ştia ce era. Şi undă, şi particulă; 
atât hartă, cât şi loc cartografiat. Dacă s-ar fi concentrat asupra 
micii cupole scânteietoare de deasupra micului Cori Celeşti, 
fără îndoială s-ar fi văzut pe el, privind la o machetă şi mai 
mică... şi tot aşa, până în punctul în care universul se încolăcea 
asemenea cozii unui amonit, un fel de fiinţă care trăise în urmă 
cu milioane de ani şi care nu crezuse niciodată în zei... 

Zeii se adunară în jurul machetei, privind cu atenţie. 

Om o împinse cu cotul într-o parte pe o Zeiţă minoră a 
Belşugului. 

Deasupra lumii pluteau zaruri, o grămadă de mici figurine 
din lut şi marcaje pentru joc. Nu trebuia să fii nici măcar puţin 
omnipotent pentru a şti ce se întâmpla. 

— Mi-a sbard nazu! 

Om se întoarse. 

— Nu uit niciodată o faţă, amice. la-ţi-o pe a ta de aici, da? 
Cât o mai ai?! 

Se întoarse înapoi la joc. 


265 


— Scuze, se auzi un glas de lângă talia lui. Se uită în jos la o 
şopârlă foarte mare. 

— Da? 

— Nu voie să faci asta aici. Fără Lovit. Nu aici. E regulile. 
Vrei bătaie, pui oamenii tăi să bată cu oamenii lui. 

— Tu cine eşti? 

— P'Tang-P'Tang, eu. 

— Eşti zeu? 

— Sigur. 

— Da? Câţi credincioşi ai? 

— Cincizeci şi unu! Şopârla se uită la el plină de speranţă şi 
adăugă. E mulţi? Nu ştiu să număr. 

Arătă la o figurină cam prost modelată de plaja din Omnia şi 
spuse: 

— Dar joc şi eu! 

Om se uită la figurina micului pescar. 

— Când o să moară, o să ai cincizeci de credincioşi, zise el. 

— E mai mult sau mai puţin de cincizeci şi unu? 

— Mult mai puţin. 

— Sigur? 

— Da. 

— Nimeni nu spus asta mie. 

Câteva zeci de zei priveau plaja. Om îşi aminti slab de 
statuile ephebiene. Iată şi zeiţa cu bufnița prost sculptată. Da. 

Om se scarpină în cap. Asta nu era gândire zeiască. Părea 
mai simplu când erai aici sus. Totul era un joc. Uitai că acolo jos 
nu era un joc. Oamenii mureau. Membre erau tăiate. Aici sus, 
suntem ca vulturii, se gândi el. Uneori îi arătăm unei broaşte 
țestoase cum se zboară. 

Apoi îi dăm drumul. 

Zise, lumii oculte în general: 

— Acolo jos o să moară oameni. 

Un Zeul al Soarelui tsortean nici nu se obosi să privească 
înjur. i 

— Pentru asta sunt făcuţi, spuse el. In mână ţinea un pahar 
pentru zaruri care semăna foarte mult cu un craniu uman cu 
rubine în găvanele ochilor. 

— Ah, da, zise Om. Am uitat asta, pentru o clipă. Se uită la 
craniu, apoi se întoarse către mica Zeiţă a Belşugului. 

— Ce-i asta, dragă? Un corn al abundenței? Pot să mă uit şi 
eu? Mersi. 


266 


Om scoase câteva fructe din el. Apoi îi dădu un ghiont 
Zeului Şopârlă. 

— Dacă aş fi în locul tău, amice, aş găsi ceva lung şi 
rezistent, spuse el. 

— Unu e mai puţin de cincizeci şi unu? zise P'Tang- P'Tang. 

— E la fel, spuse Om cu hotărâre. Se uită la ceafa Zeului 
tsortean. 

— Dar tu ai mii, zise Zeul Şopârlă. Tu lupţi pentru mii. 

Om se frecă pe frunte. Am petrecut prea mult timp acolo, se 
gândi el. Nu pot să mă abţin să gândesc la nivelul solului. 

— Cred, spuse el, cred că dacă vrei mii, trebuie să lupţi 
pentru unul. Il bătu pe umăr pe Zeul Solar. Hei, rază de soare? 

Când Zeul se întoarse, Om îi sparse în cap cornul 
abundenței. 


Nu era un bubuit de tunet obişnuit. Se bâlbâia ca sfiala 
supernovelor, uriaşe talazuri de sunet care sfâşiară cerul. 
Nisipul ţâşni în sus şi trecu vâjâind peste trupurile întinse cu 
faţa în jos pe plajă. Fulgerele se aruncară în jos, iar focul, 
solidar, ţâşni din vârfuri de sulițe şi de săbii. 

Simony se uită în sus la bezna bubuitoare. 

— Ce naiba se întâmplă? îi dădu un ghiont trupului de lângă 
el. 

Era Argavisti. Se holbară unul la altul. 

Mai multe tunete se sparseră pe cer. Valurile se cățărară 
unul peste altul pentru a sfâşia flota. Carene intrau cu graţie 
îngrozitoare în alte carene, dând ritmului de bas al tunetelor un 
contrapunct de lemn care gemea. 

O traversă ruptă se prăbuşi cu un bufnet în nisip, lângă 
capul lui Simony. 

— Dacă rămânem aici, murim, zise el. Haide. 

Se împleticiră printre jeturile de apă şi de nisip, printre 
grupuri de soldaţi care se fereau şi se rugau, oprindu-se la 
adăpostul a ceva dur, pe jumătate îngropat. 

Se târâră în calmul de sub Ţestoasă. 

Alţi oameni avuseseră deja aceeaşi idee. Siluete întunecate 
şedeau sau stăteau întinse în întuneric. Urn se aşezase 
descumpănit pe cutia lui de unelte. Se simţea un iz de peşte 
curăţat. 

— Zeii sunt furioşi, spuse Borvorius. 

— Al naibii de furioşi, zise Argavisti. 

267 


— Nici eu nu sunt prea bucuros, spuse Simony. Zei? Ha! 

— Nu este momentul pentru blasfemii, zise Rham-ap-Efan. 

Afară căzu o rafală de struguri. 

— Nu găsesc altul mai bun, spuse Simony. 

Un şrapnel de corn al abundenței ricoşă din acoperişul 
Ţestoasei, care se legănă pe roţile ei cu ţepi. 

— Dar de ce sunt furioşi pe noi? se miră Argavisti. Facem ce 
vor ei. 

Borvorius încercă să zâmbească. 

— Zeii, eh? făcu el. Nu poţi cu ei, nu poţi nici fără ei. 

Cineva îi dădu un ghiont lui Simony şi îi întinse o ţigară 
jilavă. Era un soldat tsortean. Deşi nu avea chef, trase un fum. 

— Bun tutun, zise el. Ce creştem noi are gust de balegă de 
cămila. 

O dădu mai departe următoarei siluete ghemuite. 

MULŢUMESC. 

Borvorius scoase de undeva o sticluţă. 

— O să ajungi în iad dacă ai parte de ceva spirt? spuse el. 

— Aşa se pare, zise Simony absent. Apoi observă sticluţa. A, 
adică alcool? Probabil. Dar cui îi pasă? Nu o să pot să ajung 
lângă foc din cauza preoţilor. Mersi. 

— Dă-o mai departe. 

MULŢUMESC. 

Ţestoasa se legănă sub lovitura unui trăsnet. 

— G'n yhimbe to? 

Se uitară cu toţii la bucăţile de peşte crud şi la expresia 
plină de speranţă a lui Fasta Benj. 

— Aş putea trage de aici nişte cărbuni din cutia de 
combustie, spuse Urn după o vreme. 

Cineva îl bătu pe Simony pe umăr, provocându-i o 
furnicătură stranie. 

MULŢUMESC. TREBUIE SĂ PLEC. 

Când auzi, fu conştient de o pală de vânt, o răsuflare bruscă 
a universului. Se uită în jur la timp pentru a vedea cum un val 
ridică o corabie din apă şi o izbeşte de dune. 

Un țipăt îndepărtat coloră vântul. 

Soldaţii se holbară. 

— Erau oameni dedesubt, zise Argavisti. 

Simony scăpă sticluţa. 

— Haide, spuse el. 


268 


Şi nimeni, în timp ce ridicau lemnele in dinţii furtunii, în 
timp ce Urn aplica tot ce ştia despre pârghii, în timp ce îşi 
foloseau coifurile ca lopeţi pentru a săpa sub sfărâmături, nu 

Intrebă pentru cine săpau sau ce uniformă ar 11 trebuit să 
poarte. 

Ceaţa se rostogolea, purtată de vânt, fierbinte şi pâlpâind de 
electricitate, iar marea lovea in continuare. 

Simony ridică o traversă şi apoi descoperi că greutatea 
scăzu, când cineva o prinse de capătul celălalt. Işi ridică 
privirea şi dădu de ochii lui Brutha. 

— Nu spune nimic, zise Brutha. 

— Zeii ne fac asta? 

— Nu spune nimic! 

— Trebuie să ştiu! 

— E mai bine decât să ne facem noi asta, nu? 

— Mai sunt oameni pe corăbii! 

— N-a spus nimeni că o să fie frumos! 

Simony trase în lături nişte scânduri. Era un om acolo, 
armura şi pielăria fiind atât de murdare, încât erau de 
nerecunoscut, dar era în viaţă. 

— Ascultă, rosti Simony în timp ce vântul îl şfichiuia. Nu mă 
dau bătut! N-ai câştigat! Nu fac asta pentru nici un fel de zeu, 
indiferent dacă există sau nu! O fac pentru ceilalţi oameni! Şi nu 
mai zâmbi aşa! 

Două zaruri căzură pe nisip. Scânteiară şi pârâiră o vreme, 
apoi se evaporară. 

Marea se linişti. Ceaţa se zdrenţui şi se încolăci până când 
dispăru. Încă era o pâclă în aer, dar, cel puţin, acum se vedea 
iar soarele, chiar dacă doar ca o zonă mai luminoasă pe cupola 
cerului. 

Încă odată, exista senzaţia că universul îşi trăgea răsuflarea. 

Zeii îşi făcură apariţia, transparenţi şi licărind, când desluşit 
când nedesluşit. Soarele sclipea de pe o idee de bucle aurii, de 
aripi şi de lire. 

Când vorbiră, o făcură la unison, glasurile luând-o înainte 
sau rămânând în urma celorlalte, aşa cum se întâmplă 
întotdeauna când un grup de oameni încearcă să repete 
întocmai ceva ce li s-a zis să spună. 

Om era în mulţime, stând chiar în spatele Zeului tsortean al 
Tunetului, cu o expresie pierdută pe faţă. Era vizibil, chiar dacă 
doar pentru Brutha, că mâna dreaptă a Zeului Tunetului 


269 


dispărea în spate într-un fel care, dacă un astfel de lucru n-ar fi 
fost de neînchipuit, ar fi sugerat că cineva i-o sucea până în 
pragul durerii. 

Ceea ce zeii rostiră fu auzit de fiecare combatant în limba 
lui şi conform propriei înţelegeri. În esenţă, era: 

I. Nu Este un Joc. 

II. Aici şi Acum, Sunteţi Vii. 


Şi apoi se termină. 

XXX 

— Ai fi un episcop bun, zise Brutha. 

— Eu? făcu Didactilos. Sunt filosof. 

— Bine. Era şi timpul să avem unul. 

— Şi ephebian! 

— Bine. Poţi să găseşti un mod mai bun de a conduce ţara. 
Preoţii n-ar trebui să o facă. Nu sunt în stare să se gândească la 
asta cum trebuie. Nici soldaţii. 

— Mulţumesc, spuse Simony. E 

Stăteau în grădina arhichinovitului. În înaltul cerului, un 
vultur zbura în cercuri, căutând ceva ce nu era o broască 
ţestoasă. 

— Îmi place ideea de democraţie. Trebuie să ai pe cineva în 
care nu are nimeni încredere, zise Brutha. Aşa, toată lumea e 
fericită. Gândiţi-vă la asta. Simony? 

— Da? 

— Te fac şef al Chiziţiei. 

— Ce? 

— Vreau să fie oprită. Şi vreau să fie oprită în cel mai greu 
fel. 

— Vrei să omor toţi inchizitorii? S-a făcut! 

— Nu. Ăsta e felul simplu. Vreau cât mai puţine morţi 
posibil. Poate doar cei cărora le-a plăcut. Insă doar aceia. 
Acum... unde e Urn? 

Ţestoasa Mişcătoare era tot pe plajă, cu roţile îngropate în 
nisipul suflat de furtună. Urn fusese prea ruşinat să încerce să o 
dezgroape. 

— Ultima dată când l-am văzut, îşi făcea de lucru cu 
mecanismul uşii, zise Didactilos. Cel mai fericit e când îşi face 
de lucru cu tot felul de chestii. 

— Da. Va trebui să găsim lucruri cu care să îl ţinem ocupat 
Irigaţii. Arhitectură. Chestii din astea. 


270 


— Şi fu ce vei face? spuse Simony. 

— Eu trebuie să copiez Biblioteca, zise Brutha. 

— Dar nu ştii să scrii şi să citeşti, spuse Didactilos. 

— Nu. Dar pot să văd şi să desenez. Două copii. Una care să 
rămână aici. 

—O să avem o grămadă de loc după ce ardem 
Septuateuhul, zise Simony. 

— Nu ardem nimic. Trebuie să faci câte un pas odată. Se 
uită la linia lucitoare a deşertului. Ciudat. În deşert fusese cel 
mai fericit din viaţa lui. 

— Şi apoi... începu el. 

— Da? 

Brutha îşi cobori ochii spre ogoarele şi satele din jurul 
Citadelei. Suspină. _ 

— Şi apoi am face bine să ne vedem de treabă. In fiecare zi. 


Fasta Benj vâslea spre casă, într-o dispoziţie spirituală 
meditativă. 

Fuseseră câteva zile foarte bune. Cunoscuse o grămadă de 
oameni şi vânduse ceva peşte. P'Tang-P'Tang, cu slujitorii lui 
mai mici, ii vorbise personal, punându-l să promită că nu va 
porni război împotriva unui loc de care nu auzise niciodată. 
Fusese de acord”. 

Unii dintre oamenii noi îi arătaseră un fel uimitor de a face 
fulgere. Loveai piatra asta cu bucata asta de chestie tare şi 
obţineai bucățele mici de trăsnet care cădeau pe o chestie 
uscată care se făcea roşie şi fierbinte ca soarele. Dacă puneai 
mai mult lemn pe ea, se făcea mai mare şi dacă puneai un peşte 
deasupra se făcea negru, dar dacă erai iute nu se făcea negru, 
ci brun şi era mai bun la gust decât orice gustase el în viaţa lui, 
deşi asta nu era greu. Şi primise nişte cuțite care nu erau făcute 
din piatră şi pânză care nu era făcută din stuf şi, una peste alta, 
viaţa devenea mai bună pentru Fasta Benj şi poporul lui. 

Nu era sigur de ce o grămadă de oameni ar fi vrut să îl 
lovească pe unchiul lui Pacha Moj cu o piatră mare, dar în mod 
clar asta accelerase ritmul progresului tehnologic. 


13 Poporul lui Fasta Benj nu avea un cuvânt pentru război, de vreme ce 
nu avea cu cine să se lupte şi viaţa era şi aşa destul de grea. Vorbele 
lui P'Tang- P'Tang sosiseră astfel: „Mai ţii minte când Pacha Moj l-a 
pocnit pe unchiul lui cu piatra mare? Cam aşa, dar mult mai rău.” 

271 


Nimeni, nici măcar Brutha, nu băgă de seamă că bătrânul 
Lu-Tze nu mai era. A nu fi băgat de seamă, fie ca fiind prezent 
ori absent, face parte din talentele necesare unui călugăr al 
istoriei. 

De fapt, el îşi strânsese mătura şi munţii de bonsai şi 
mersese prin tuneluri secrete şi căi întortocheate în valea 
ascunsă dintre piscurile centrale, unde îl aştepta abatele. 
Acesta juca şah în balconul lung care dădea înspre vale. Fântâni 
clipoceau în grădini, iar rândunicile intrau şi ieşeau în zbor pe 
ferestre. 

— Totul a mers bine? zise abatele fără a-şi ridica privirea. 

— Foarte bine, domnule, spuse Lu-Tze. A trebuit să împing 
lucrurile niţel, totuşi. 

— Aş dori să nu mai faci aşa ceva, zise abatele, punând un 
deget pe un pion. Intr-o zi o să depăşeşti limita. 

— De vină e istoria din zilele noastre, spuse Lu-Tze. E o 
chestie de foarte proastă calitate, domnule. A trebuit să o 
peticesc tot timpul... 

— Da, da... 

— Pe vremuri, aveam o istorie mult mai bună. 

— Întotdeauna lucrurile au fost mai bune decât sunt în 
prezent E în firea lucrurilor. 

— Da, domnule. Domnule? 

Abatele îşi ridică privirea, uşor exasperat. 

— Aă... ştiţi că spun cărţile că Brutha a murit şi că a urmat 
un secol de războaie îngrozitoare? 

— Ştii că nu mai am vederea de pe vremuri, Lu-Tze. 

— Păi... acum nu mai e chiar aşa. 

— Doar să iasă totul bine în final, spuse abatele. 

— Da, domnule, zise călugărul istoriei. 

— Mai sunt câteva săptămâni până la următoarea ta 
însărcinare. De ce nu te odihneşti niţel? 

— Mulţumesc, domnule. S-ar putea să mă duc până în 
pădure, să privesc nişte copaci cum cad. 

— Bun exerciţiu. Foarte bun. Tot timpul îţi stă mintea la 
treabă, eh? 

Când Lu-Tze plecă, abatele îi aruncă o privire oponentului 
său. 

— Bun om, spuse el. Tu eşti la mutare. 

Oponentul se uită îndelung şi cu atenţie la tablă. 


272 


Abatele aşteptă să vadă ce strategii complicate, pe termen 
lung, erau implicate. Apoi oponentul său atinse o piesă cu un 
deget descărnat. 

— MAI SPUNE-MI O DATĂ, zise el, CUM SE MIŞCĂ CEA CA 
UN CAL. 


În cele din urmă, Brutha muri, în circumstanţe neobişnuite. 

Ajunsese la o vârstă foarte înaintată, dar cel puţin asta nu 
era neobişnuit în cadrul Bisericii. După cum spunea el, trebuia 
să îţi faci de lucru, în fiecare zi. N 

Se trezi la răsărit şi merse la fereastră. li plăcea să 
privească răsăritul. E 

Nu apucaseră să înlocuiască uşile Templului. Inainte de 
toate, nici măcar Urn nu reuşise să găsească un mod de a 
îndepărta grămada de metal topit ciudat contorsionat Aşa că 
făcuseră trepte peste ele. Şi după un an sau doi, oamenii 
acceptaseră acest lucru şi spuneau că era probabil un simbol. 
Nu a ceva, exact, dar totuşi un simbol. În mod clar, simbolic. 

Dar soarele chiar sclipea din cupola de cupru a Bibliotecii. 
Brutha îşi zise să nu uite să întrebe despre progresul noii aripi. 
Zilele astea erau prea multe plângeri despre aglomeratie. 

Oamenii veneau de peste tot pentru a vizita Biblioteca. Era 
cea mai mare bibliotecă ne-magică din lume. Se părea că 
jumătate dintre filosofii din Ephebe trăiau acolo, acum, iar 
Omnia chiar producea unul sau doi ai ei. Şi chiar şi preoţii 
veneau să petreacă ceva timp în ea, datorită colecţiei de cărţi 
religioase. Erau o mie două sute şi optzeci şi trei de cărţi 
religioase acolo acum, fiecare - conform ei înseşi - singura carte 
pe care va trebui să o citească vreodată cineva. Era plăcut să le 
vezi pe toate la un loc. După cum obişnuia Didactilos să spună, 
nu puteai să nu râzi. 

În timp ce Brutha îşi mânca micul dejun, subdiaconul a cărui 
treabă era să îi citească întâlnirile pentru acea zi şi să se 
asigure cu tact că nu îşi purta lenjeria peste haine, îi oferi cu 
timiditate felicitări. 

— Mmm? spuse Brutha, fiertura de ovăz picurându-i din 
lingură. 

— O sută de ani, zise subdiaconul. De când aţi mers în 
deşert, domnule. 

— Zău? Credeam că au trecut, mm, cincizeci de ani? Nu se 
poate să fie mai mult de şaizeci de ani, băiete. 


273 


— Ăă, o sută de ani, domnule. Ne-am uitat în arhive. 

— Zău. O sută de ani? Au trecut o sută de ani? Brutha îşi 
puse lingura jos foarte grijuliu şi se uită fix la peretele complet 
alb din faţa lui. 

Subdiaconul se trezi întorcându-se pe jumătate pentru a 
vedea la ce se uita arhichinovitul, dar nu era nimic, doar albul 
zidului. 

— O sută de ani, zise Brutha gânditor. Mmm. Doamne. Am 
uitat. Râse. Am uitat. O sută de an, eh? Dar aici şi acum, 
suntem... 

Subdiaconul se întoarse. 

— Domnule arhichinovit? 

Păşi mai aproape, pălind. 

— Domnule? 

Se întoarse şi fugi după ajutor. 

Trupul lui Brutha se prăbuşi în faţă aproape grațios, 
lovindu-se de masă. Bolul se răsturnă, iar fiertura de ovăz se 
scurse pe podea. 

Şi atunci Brutha se ridică, fără să mai arunce vreo privire 
trupului său. 

— Ha, nu te aşteptam, spuse el. 

Moarte încetă să se mai sprijine de perete. 

— CE NOROCOS EŞTI! 

— Dar mai sunt atât de multe de făcut... 

— DA. INTOTDEAUNA SUNT. 

Brutha urmă silueta slăbănoagă prin perete unde, în locul 
privatei care ocupa capătul opus al spaţiului normal, era... 

... nisip negru. 

Lumina era strălucitoare, cristalină, pe un cer negru plin de 
stele. 

— Ah. Chiar este un deşert. Toată lumea primeşte asta? zise 
Brutha. 

— CINE ŞTIE? 

— Şi ce este la capătul deşertului? 

— JUDECATA. 

Brutha se gândi la asta. 

— La care capăt? 

Moarte rânji şi făcu un pas în lături. 

Ceea ce Brutha crezuse că era un bolovan în nisip era o 
siluetă ghemuită, stând cu genunchii la gură. Părea împietrită 
de spaimă. 

274 


Se uită. 

— Vorbis? spuse el. 

Se uită la Moarte. 

— Dar Vorbis a murit acum o sută de ani! 

— DA. A TREBUIT SĂ MEARGĂ SINGUR. SINGUR, DOAR 
CU EL ÎNSUŞI. DACĂ ÎNDRĂZNEA. 

— Stă aici de o sută de ani? 

— POATE CĂ NU. TIMPUL ESTE DIFERIT AICI. ESTE... 
MAI PERSONAL. 

— Ah. Adică o sută de ani pot trece ca şi cum ar fi câteva 
clipe? 

— O SUTĂ DE ANI POT TRECE CA INFINITATEA. 

Ochii negru pe negru se uitară rugători la Brutha, care 
întinse mâna automat, fără să gândească... apoi şovăi. 

— A FOST UN CRIMINAL, zise Moarte. ŞI UN CREATOR DE 
CRIMINALI. UN CĂLĂU. FĂRĂ PASIUNE. CRUD. ASPRU. FĂRĂ 
MILĂ. 

— Da. Ştiu. E Vorbis, spuse Brutha. Vorbis schimba oamenii. 
Uneori îi schimba în oameni morţi. Dar întotdeauna îi schimba. 
Aceasta era victoria lui. 

Oftă. 

— Dar eu sunt eu, zise el. 

Vorbis se ridică, nesigur, şi îl urmă pe Brutha în deşert. 

Moarte îi urmări depărtându-se. 


275