Dragos Protopopescu — Tigrii vol.1

FL PA tii 
Ar! a 9/74 
7 
DRAGOȘ PROTOPOPESCU , a, 
me: 


TIGRIĂI 


ROMAN 


CU PREFAŢĂ DE AUTOR 
ŞI DE PAUL ZARIFOPOL 


Î mia 
EDIȚIA il-a 


LU] 


EDITURA „CUGETAREA“ 
P. C. GEORGESCU - DEL AFRAS 
BUCUREŞTI IV — Str. Popa Nan, 21 


681166 
sI 


B.C.uU. 


MAMEI MELE, 
FRATELUI, 
SURORILOR MELE, 


PENTRU MINE, NU ȘI PENTRU 
CITITOR... 


Dând drumul volumului al doilea din Jurnalul 
unei mici emoţii, a cărei primă parte a fost 
neuitatul (de mine, cel puţin !) Fortul 13, ţin să-mi 
pun în gardă cifitorii asupră urmăloarelor stări 
de lucruri. 

Mai întâi, cartea ar fi o capodoperă dacă n'aş 
fi eu autorul... 

Al doilea, Gobineau a spus că sunt pe lume 
numai 10.000 de oameni care merită să trăiască. 
După experiența făcută de mine şi de editor, cu 
Fortul 13, cred că există mai mulfi... 

In al treilea rând—şi aici cililorul trebue să-şi 
încordeze atenția : 

Criticii—cu rare excepții—vor face tot ce le stă 
în putință să păstreze, asupra Tigrilur, ca şi 
asupra Fortului 13, tăcere mormânială. Cu For. 
tul 13 afi văzut ce-a fost: două ediții epuizate 
în trei săptămâni! A treia şi a patra ar fi ur- 
mat vertiginos, dacă nu s'ar fi apucat unii să 
mă laude]... Ce are să fie cu ligrii nu mai 
vorbesc... 

Binecuvântate fie deci tăcerile criticei ruritane +). 


1) Unii cititori mă Întreabă ce țară e aceea: Ruritania, 
ce'nseamnă un  Ruritan. Inseamnă că... mau citit 
Fortul 13! 


Dar omul — nu numai scriitorul — e un animal 
speculativ. Iar crilica e totdeauna amuzantă. 
Chiar când nu e... 

E bine atunci să ne intrebăm care să fie cau- 
zele ce duc la o atitudine atât de avantajoasă a 
crilicei față de mine. 

(De o „conspirație a tăcerii“ — cuvânt melec in- 
ventat de scriitorii hibrizi — jurnaliştii — nu poate 
fi vorba. Tăcerea nu numai nu conspiră. Ea de 
fapt nici nu există. Unde ați văzut vreodată tă- 
cere în jurul celui mai mic act omenesc? Tăce- 
rea există cel mult in măduva copacilor când 
cresc. Cred că aci nu e cazul...) 

Criticii mei „lac“—dar s'o creadă ci!—pentru 
motive binecunântate. 

Mai intâi fiindcă eu nu scriu pentru ci — pe 
care ii cunosc — ci modest, ca și Jules Barbey 
d'Aurevilly, scriu pentru 36 de amici necuno- 
scuți... 

95%], tac pentru o bucată de pâine. Cunoașteţi 
importanța ei in critică şi literatură. In lumea 
latină pâinea aceasta vine dela latinul os care 
inseamnă os. 

Ce nu face un câine pentru o rădăcină latină ! 
În cel mai bun caz, te muşcă... Pentru aceeași 
rădăcină, crilicul ruritan, care e tot din familia 
canis (vine dela canis/ ca să nu-i dea stăpânul 
cu piciorul, te ignoră. E—să mărturisim—un mare 
avantaj față de câinele veritabil. 

Să urez acestor critic prin urmare cât mai 
mulți codri de pâine pentru prosperitatea sgardei 
lor ; şi darnic și milos cu ei, fără să facă ceva pentru 
mine, să le acord mai departe zâmbetul scigneu- 
rial pe care nu-l pot obține dela stăpânii pentru 
care ei fac orice. - 

Literatura mea e pentru oameni care au re- 


2 pipa! 


i 
& 
i 


[i 
i 
! 
Li 
ji 


9 


" 2olvit problema bucățelei de pâine. Pentru robi, 


scrisul meu are cel mult biciul care bate la tălpi. 
Și, ca un alt mare scriitor căruia îi semăn, 
voiu regreta că viața e aşa de scurtă ca să-i bat 
la tălpi pe tofi. 
Dincolo de ei, admiraţia colectivă, inflamaţiile 
"acestea ale meninginei populare, mă lasă rece. 
Unde sunt mai mult de trei admiratori, nu mai 


e loc pentru mine. 


E] 
* * 


Alți critici nu vorbesc despre mine pentrucă 
nu mă văd. 

— Dragă, vroiam să scriu despre romanul tău... 
'Şlii că-i un lucru mare? Mare umorist! Dar nu 
te-am văzut... Nu ştiu ce faci tu, că nu le vezi... 
Hai să stăm intr'o noapte la un şvarț, la un 
pahar cu vin... De ce nu vii niciodată la Corso ? 

Pentru aceşti critici, mulți băeţi de talent sunt 
pe lume, dar ce păcat că nu stau cu ei la un 
chef, la cafenea, sau nu le folosesc cel puţin femeia. 

Literatura poate părăsi cerul, dar nu şi cafe- 
neaua. Îşi poate schimba religia, dar, plină de 
bârfeli şi adulaţie, cămaşa ei trebue să rămână 
murdară. 

In zadar am luat adesea trenul pentru Scoţia 
ca nu cumva să mă împrietenesc cu astfel de oa- 
meni, şi am redevenit zece ani student în strei- 
nătate, numai ca să-i uit: admiratorii aceştia tot 
mai speră într'o după amiază duminicală cel 
puțin, petrecută cu ei la masă... Sunt creştini... 

Despărțindu-se deci de tine, după ce le dai 
mâna cu regret că nu bei, nu fumezi și nu le 
vrei femeia — ce e vina ta dacă nu iubești decât 
femei frumoase ?—se mai întorc odată şi-ţi strigă : 

— Șekspire, Lawrence, dragă Bernard Shaw, 
ce stil, măi, ce figuri! Dar hai să stăm, dragă, 


10 


la un pahar cu vin, ce naiba! Cercul nostru, şi 
atat... 

(De cele mai multe ori criticii aceştia sunt şefi 
de curente literare.) 

Dacă in orașul tău de profesie e şi un cenaclu, 
eşti pierdut... Șeful de cenaclu e aliceva decât 
şeful de cafenea sau curent literar. El este Eu. 
gen Lovinescu. Şi ca atare, un om ceva mai leal 
şi mai de gust. Dar, atât de gol, şi prin urmare 
atât de plin — bietul — de sine şi de mica sa le- 
prozerie, cenaclul, că dacă ar avea moț şi sac 
gular (in loc de simpla gușe) s'ar umfla să plez- 
nească și s'ar invârti loală ziua in juru-i, fă- 
cându-şi sieși curte şi cântându-şi singur sere. 
nade din cobză, ca curcanii. 

Noţiunea Eugen Lovinescu are deci avantajul 
că e aceea care a creiat, ca și Noţiunea Mihail 
Dragomirescu (numai că acesta mai mult cu 
prostia, celălalt, cu vidul) cele mai multe ficțiuni 
literare din câle s'au putut perinda pe un sol 
barbar, dela regretabila otrăvire a căpeteniilor 
lui Decebal sub zidurile Sarmisegetuzei, şi până 
astăzi, 

Plus un stil de circumcişi morali, un stil de 
laşitate, un stil numai cu o nuanță mai tare ca 
peliculele mele nazale. 

Dar Noţiunea Lovinescu are dezavantajul că 
nu e nici ea bine cu cafeneaua, cacogenarul cri: 
tic din strada Câmpineanu fiind un om care nu 
bea, nu fumează și nici măcar nu poate iubi. 
Atunci, toți Rocforţii şi toate Gorgonzolele lile- 
rare care se duc la cenaclul lui, sunt grozav cri- 
ticaţi la cafenea. Cei ce se duc la cafenea, sunt 
grozav crilicați dincolo. 

Nu ştii unde eşti criticat mai bine. Numai eu ştiu, 
care sunt criticat deopotrivă de bine, la amândouă... 


ti 


Pe lângă ficțiuni, Rocforți şi Gorgonzole _lite- 
rare, Noţiunea Lovinescu a întins pe faţa litera- 
turii ruritane, prin farmecul vioi al cenaclului, o 
aşa de mare plicliseală, că se vorbeşte tot mai 
insistent că d-sa e singurul om ce se poate pune 
cu deplină sisuranță la originea răspândirii tot 
"mai mari la Budişti a credinței în Nirvana. 

Ca să controlez, pe o duminecă ploioasă, când 
mă simțeam ca Eminescu după ce terminase Sa. 
tira 3-a, mam dus şi eu la cenaclu. Dar m'am 
retras la timp. De câtena ori dacă mă duceam, 
Sau muream Sau... deveneam scriitor mare. 

- Cum nu vreau nici una nici alta, ci numai să 
scuip dela ultimul etaj al scrisului, asupra vul- 
'gului, mai precis : cum nu vreau, cu scrisul meu, 
— ca unul din puţinii oameni liberi şi cel mai de 
curaj scriitor al vremii mele— decât să-mi stabilesc 
un alibi împotriva vulgarității moderne, — trec la 
alți critici care nu vor să mă critice... 


= 
* * 


Nu vor alții să mă critice din pricină că mă 
credeau fără talent, 

— Și uite, domnule, că are! 

Mă credeau fără spirit. 

— Și uite, domnule, că are! 

Mă credeau fără profunzime, ah, mai ales fără 
profunzime. | 

— Şi uite, domnule, că are şi profunzime, ve- 
selia fiind cel mai profund lucru pe lume... 

Având talent, ei imi reproşează originalitatea. 
Ca critici, ei au inventat tot în literatură: dure- 
rea de căp, ghiața artificială şi chiar aşteptarea 
trenurilor. 

Numai eu n'am voie să inventez nimic. N'am 
voie să fac din Eulampe Sibică, bunăoară, cel 
mai original erou din romanul rurilan contermpo- 


12 


ran, plus o veselie in stare să readucă la vieață 
pe toți discipolii atrabiliari ai lui Hartmann și 
Schopenhauer ! 

Având spirit, ei imi reproşează ușurătatea, ui- 
tând că prefer să nu fiu înger numai ca să nu 
fiu grav. 

Uitând că, dacă um fost izbit de ceva mai des- 
gustălor în vieaţă, a fost de aerul grav, venerabil, 
al bătrânilor excroci... 

Cu Bulampe Sibică incepe la noi arta de a te 
juca cu literatura. 

„Cei ce vor să fie adânci şi nu pot—spune un 
mare umorist—e fiindcă nu consimt să pară su- 
perficiali... Ei sunt vrăjiți—adaug eu-— speriaţi de 
artă şi cască gura la ea; şi nu pot vedea in ju- 
rul ei. Lor nu le vine să creadă că arla e un 
lucru ușor ca un fulg, fie chiar dintr'o aripă de 
inger. Numai mâlul e la fundul lacului, cerul e la 
suprafață.“ 

Imi reproşează ironia. 

Ironia? Dar e un lucru mai profund ca iro- 
nia ? „Ei — spune un critic german adevărat — sin- 
gurul mijloc, intr'adevăr, de a scăpa din haosul 
spiritual modern. Ironia împrăștie negurile lu- 
gubre ale patosului şi ceața care alârnă de pul- 
pana marilor inijieri. 

Fiindcă ironia e un aspec! al Raţiunii: mătură 
norii şi redescoperă cerul limpede al gândului, 

E cea mai bună armă impotriva monşirilor 
subconștientului și hierofanților acelor mistere in- 
tunecoase, care sub numele de psych-analiză, duc 
sufletul inapoi la genitale.“ 

În sfârși!, având profunzime, ei imi reproşează 
moralitatea. 

N'am dreptul nici măcar la acea individualitate 
care e marca artistului adevărat, individualitate 


13 


așa de expresivă in scrisul meu—in care fiecare: 
frază e un gest—că tot ceea ce scriu e saturat de 
eul meu, până la asemănarea aproape fizică cu 
mine. 

Să nu semăn cu mine, de ce ? Fiindcă domniile 
“lor vor să semăn cu ei! Când dela ei la mine e 
o distanţă cel puțin tot aşa de mare ca aceea dela 
un broscoi la o mitră de mitropolit! 

_In umila mea deloc părere, dacă scriitori gravi 
sunt aceia care numai dintr'o gravă eroare n'au 
devenit țârcovnici, scriitori morali sunt aceia care 
au făcut tot posibilul în vieață ca să fie proxeneți. 

Şi neputându-şi vinde la un preț mai urcat 
“trupul, femeia, sau ideile, au devenit scriitori mo- 
rali, morala în scris venind în rentabilitate ime- 
diat după valorile comerciale de mai sus. 

La capitolul moralei, cel mai frecvent lucru ce 
mi se reproşează sunt îndrăznelile de stil, mici de- 
coltaje de expresie. 

Nu-i nimic, sunt şi mai mari în Biblie... 

Vezi Ezekiel; vezi... passim; vezi marele mistic 
creştin care pretinde că: i 


Membrum virile symbolice crucis 
Ab antiquitate videtur... 


e 
» Lă 


In sfârşit, unii critici mai aveau părerea că in- 
târziind prin alte fericiri şi seriozități ale vieții 
până la vârsta când toţi scriitorii de talent au 
luat un premiu național sau o funcţie la minister, 
eu nu voiu mai cobori la literatură, nu voiu mai 
abdica să scriu. 

Odată începând să scriu, şi-au spus: Prea târ- 
ziu ! Nu-i voie. Cum? Să ia pâinea dela gura unor 
nenorociți care scriu de douăzeci şi treizeci de ani ? 


14 


Are din ce trăi, are carieră, lemei şi automobil, 
confort de primul rang, ce-i mai trebue ? 

Odată au aflat că n'aş mai avea. Că m'am 
cerlat cu cea mai frumoasă femeie din oraș, sau 
aş trece printr'o eclipsă financiară. Atunci au 
inceput să spună că ar fi posibil să am talent, 
Dacă aş [i condescins să mor de foame, intr'o 
săplămână aveam şi geniu ! 

Când mi-am revenii, au deveni! furioşi ! Au 
crezut că le-am întins o cursă : poale le-aş fi in- 
lins, dacă mă amuza. 

Toate aceste consecvențe şi laşități ale mâncă- 
torilor de foc (şi altceva) ai formulei literare, 
provin din marea greşală a democraţiei de a fi 
pus milocanului cartea în mână. 

Scrisul e ceea ce era spada in Evul Mediu. Un 
apanaj de noblețe. 

O lege trebue imediat să interzică ținerea con. 
deiului în mână acelora care nu au in urma lor 
câleva generaţii de ştiutori de carte. 

99|. din criticii ruritani sunt mitocani părăsiți 
dela vârsta de 3 ani de părinții lor şi adoptați 
de alfabet. Nu echivalează. Singura educație e a 
mamei. Și aceştia ştiu numai să injure de mamă. 

Tot ce spun eu insă nu înseamnă nimic, Drep- 
tatea rămâne cu ei. Și dacă nu rămâne, ce con: 
tează ? Ei au păreri inainte. Părerile criticilor 
sunt ca lătratul la câini. Au apucat odată să 
spună: Hlap ! hlap ! hlap! nu o mai schimbă nici 
morți! 

Dealtfel ce m'ar interesa părerea lor, când am 
una aşa de bună despre mine ?... 

Au avut, apoi, aşa de mare decepție să mă vadă 
lăudat — cu voluptate incă — de singu-ul critie 
produs dela Maiorescu şi până azi (ceilalți fiind 
simbriași cu luna sau bucata ai presei inslrei.- 
nale) marele Zarifopol. 


(Ah, dar acela—deşi din tabăra adversă—era 
unul din puținii oameni liberi şi atunci putea să 
se mai bucure; aşa cum mă bucur şi eu, de pildă, 
oricât de dreapta voiu fi, afirmând că Tudor Ar- 
ghezi e cu mult cel mai mare scriitor al nostru 
contemporan.) 


a 
% * 


Şi dacă l-aş fi văzut pe Zarifopol măcar odată 
la față! Inainte sau după aceea. Zarifopol a 
coborit insă în mormânt fără să ştiu nici azi dacă 
era blond sau brun, mic sau înalt la statură. 

Cu dânsul, cum vedeți, m'am purtat bine. Ce- 
lorlalți „critici“ le-am întors cu voluptate spatele. 
Nu inseamnă că trebue să mă laude. Fiindcă nu 
garantez că nu le voiu intoarce spatele cu aceeaşi 
voluptate şi după aceea. 

Să stăm prin urmare mai bine unde suntem. 

Sunt de părerea contrară lui Wells când spune: 
„Nu există imbecil care să nu fi fost adus pe 
lume ca să-mi facă un rău.“ Eu spun dimpotrivă : 
Nu-i pe lume imbecil care să nu ti fost adus pe: 
lume ca să-mi facă un bine! 

Nevroind să schimbe însă nimic de pe tăblițele 
laşității lor, criticii decepționaţi, biete privishetori 
de Cișmigiu înnecate, şi-au jurat să nu mă mai 
citească, spre a mă atribui în voie unor scriitori 
englezi pe care deasemenea nu i-au citit. 

Timpul va veni sper, să pot spune în voie cât 
de isnorant sunt în materie de literatură engleză 
modernă—căci nu uitaţi, sunt profesor !—să spun 
că pot rivaliza numai cu criticii ruritani în felul 
cum habar nu am de scriitori din care ei, probabil 
“din aceleaşi motive, mă derivă ! 


* 
* * 


i MO 


Dar uitam pe aceia care nu scriu despre mine 
din pricină că nu știu ce-i cu mine, ce-i cu scri- 
sul meu. Mă rog, e Fortul 13 roman sau nu? 
Dacă nu e roman şi ei spun că e, cum rămâne 
cu ştiinţa lor? Dacă spun viceversa, iar e rău! 
Mai bine atunci să nu spună nimic, și să ră- 
mână mai departe crilici de autorilate. 

Nu-i roman ? Și dacă nu-i? Pe cine interesează 
acest lucru decât pe elevi şi pe profesorii de ro- 
mână ? 

Ce-ar fi de scrisul lui Proust, Gide, Lawrence, 
Aldous Huxley, Cocteau,  Moniherlant, Frank 
Swinnerton, Dorothy Richardson, Virginia Woolf, 
Rosamund Lehman, Mac Orlan, Malraux, Joyce, 
Mauriac, şi atâția alții, pe care-i cilez dar nu-i 
şi citesc, — ca să nu se spună că-i pastișez — dacă 
criticii i-ar întreba: mă rog. geniu, geniu, dar ce 
scrieți dv, spuneți drept, e roman sau nu ? 

Vedeam deunăzi doi tineri cu ochelari sfâșiin- 
du-se la ziar pentru problema dacă Breughel se 
scrie cu h sau fără h! Problemă pe care pro- 
babil nici acesta nu şi-a pus o. 

Ei bine, eternitatea se oprise in loc, timpul işi 
tlăiase răsuflarea, ca cei doi jurnalişti să decidă 
dacă Breughel e cu h sau fără h!  Elernitatea, 
timpul acesta, care făcuse tot ce-i stătuse in pu- 
tință ca Breughel să fie!... 

Idioția cu romanul ca gen vine dela Mihalache. 
Dar i-ați dat premiu național, gata, s'a terminat! 

Proştilor, sunt numai două romane pe lume: 

Romanul care rumegă. Al cărui reprezentant 
la noi (nu interesează mărimea) e Rebreanu. 

Şi romanul care spumegă. Al cărui reprezen- 
tant la noi sunt eu. (Iarăşi, nu interesează mă- 
rimea, asupra ei decid eu singur...) 


17 


Iată, cu un cuvânt care a cam durat, acele stări 
de lucruri asupra cărora vroiam să atrag alenția 
cititorilor mei. 

Stări de lucruri pe care i if expus, e 
numai fiindcă ne aşează fara în cavalerism, ci- 
vilizație şi amuzament exact pe acelaş plan cu 
regretabila împărăție a lui Gengis Khan, împă- 
răție care nu văd din ce molive a trebuit să dis- 
pară. 

Să fie din cauză că în împărăţia celui care se 
pretindea născut dintr'o fecioară, numai prosti- 
mea era sclavă și laşă, pe. când la noi chiar “e 
numită cultă ?... 

De toate cele spuse însă, cititorii mei să nu se 
îngrijoreze... 

Problema se pune aşa: Vor cititorii să aibe 
părerea criticei sau o părere critică asupra 
mea ? 

Dacă vor să aibe părerea criticei şi ea nu 
scrie nimic despre mine, singura soluție e, cred, 
să n'o citească! 

Dacă vor să aibe o părere critică şi incă foarte 
bună asupra mea, soluția este iar cât se poate 
de simplă: să mă citească! 

Nu vor spune în orice caz, că scriind de pildă 
această carte, așa de bună într'adevăr că mă mir 
că am tipărit-o (sau n'am tipăril-o pe papyr sau 
pergamenă, ca s'o aibe cât mai puțini) nu m'am 
gândit și la ei... La greutatea cu care în genere 
citesc şi mai ales pricep... Pentru aceasta, scrisă 
inspirat, uşor, întins, scrisă cu sufletul pe buze, 
în nu mai mult de şapte săptămâni, scrisă ca'ntr'o 
via de munte unde, în cinstea amantei dela zi la 

, dela noapte la noapte, ai desfundat pivnița de 
Ei mai bună şampanie, cartea aceasta nu se ci- 
teşie, ci se bea. 


VoL. 1. Ediţia I-a i 2) 


18 


Se poate bea ca orice carte mare, dela 'ncepul, 
dela mijloc, şi mai ales dacapo! 

Pentru Evrei, care ştiu că mă urmăresc şi urăsc 
cu atenție, am scris-o așa ca să se poată cubi 
chiar cum citesc dânșii, de-a'ndoasele... 

Iar notele, admirabilele note din josul pagini- 
lor, mici capodopere izolate ca tablourile mari, şi 
având in ele extrase din tot ce are biologia mai 
bine pus la punct, servesc drept rezidii divine, ca 
să poţi, culcat, goli butelia chiar cu susul în jos 

In sfârşit ce atâta vorbă. Beţi cartea; şi cui 
nu-i place, să-mi scrie... 


DRAGOŞ PROTOPOPESCU 


RECREAȚIA CRITICULUI") 


Întâi: ce il oboseşte mai rău pe critic ? | 

Vorba banală. Graiul, fireşte, încearcă a fi 
când algebră când muzică, când evocare de vi- 
ziuni sau alte diferențieri ale pipăitului originar, 
ale cărui înfiorări vibrează ascuns în toate sim- 
țurile. Dar aceste sunt excese minunate. In curs 
obişnuit, graiul este imperativ sec. Cei ce n'au 
talentul graiului, şi se fac scriitori adică, nu se 
pricep decât să agrementeze acel imperativ sec, 
anonim şi uniform, prin construcții de analogii pe 
care le cred, ei, plastice sau poetice. Prin acea- 
stă aplicare dinadins, neputincioşii graiului devin 
taţii fecunzi ai banalității. 

Insă acei ce au talentul graiului net pronunțat 
scriu, de exemplu, aşa: 

„Noaptea era rece ca o casă nouă“. 

„Cu această iîmpăcare de mine rămâneam dus 
cu gândul pe uscatul care se dovedea încet ochi- 
lor mei de o culoare cenuşie. Un fel de leşie 
secată, pe fața căreia cineva curățase de curând 
broaște festoase*'. 

„Numai că rictusul lucra tot mai adânc în col. 
jul gurii, iar exuberanța animală—tot mai stinsă, 


*) Dragoş poacouecu — Jarmarocul Melehnelor — 
Bucureşti „Cartea Românească“. 


20 


ii lăsa un chip care, mai mult decât un faun beat, 
semăna cu profesorul universitar D. Drăghicescu”. 

„Lisandru își cetea in cioară... tot norocul cu 
care mica dobiloacă făcuse din viața lui, ca un 
accent circonflex pe o literă, un sunet neașteptat“, 

Arta e stare supremă de atenţie. Cuvintele pe 
care le-am copiat te seduc să iei seama cu vo- 
luptale ; desigur pentrucă cel care mi le spune a 
luat insuși seama așa cum nu poale să ia. seama 
literatul cel dinadins şi din rău obicei. E obo- 
seală urilă să-ți arunci măcar ochii pe o pagină 
a unui om care scrie dintrun vanilos rău obicei. 
O mulțime de scriitură e produs de viciu contrac- 
tat prin exemplu prost (insă rentabil, poate). 

Spun numaidecăât aci, că cele 265 de pagini ale 
d-lui Dragoş Protopopescu m'au odihnit, m'au re- 
creat, m'au consolat de oboseala urită din răs- 
foirea a duzini de cărți, de felurite limbi, zămis- 
lie din rele obiceiuri şi ambiții dezorientate ; — 
prudența pe care mi-a dat-o vârsta şi o oarecare 
rutină literară nu ajunge să mă apere destul de 
asemenea oboseli. 

Aşa dar: intâi vorbele. Fără indoială, la vorbe 
tocmai nu se gândesc acei care scriu din rău 
obicei. Aceștia sunt oameni cu idei; şi, pentru 
idei, ei caută (dar nu găsesc) imagini, cum se 
zice. De aci derivă alle oboseli ale criticului. 

Atitudinea neliterarilor e sentimentală. La cei, 
motivele scrisului sunt dorințele şi treburile lor 
particulare ; acestea le sunt inspirația. Este in 
joc o subiectivitate inferioară. Inspiraţiile tipului 
neliterar sunt neonestilăți candide. Așa se in- 
tâmplă că, precum actorii nepricepuţi iți prezintă 
mici burghezi de Bucureşti, crezând ferm a-ți 
arăla lorzi şi marchize, tot astfel omul neliterar 
iți face figuri şi drame milocănești, in ideia că te 


21 


fericeşte cu cunoştinţa unor intelectuali de supremă 
distincție. “ De aci neapărat rezultă neinţelegere 
exasperantă înire scriitor şi cititorul critic, iar ne- 
înțelegerea se rezolvă, pentru acest din urmă, în 
renunfare şi tăcere umoristică. 

Povestirile d-lui Dragoş Protopopescu sunt ca- 
pricii de surprinzător farmec; lucru de scrupu- 
loasă iscusință, de gust sigur, de o fantezie cu 
tonuri minunat variate. Istorii extraordinare, făp- 
turi de artă de o ciudățenie în care amuzarea şi 
încântarea fac un : joc liric şi dramatic de o ta- 
chinantă măestrie. În fiecare poveste stau, abil 
învelite, întâmplări violente ; un asasinat din ge- 
lozie ; o rănire cruntă într'un viol; omorul ridicul 
al unui bărbier care nu vrea să radă pe un 
moşneag întârziat în prăvălie de ajunul Crăciu- 
nului ; moartea curioasă a unui bețiv care-şi ur- 
măreşte umbra până în valurile mării. Apoi 
istoria unui cioban zănatec care ajunge slujbaş 
la o căpilănie de port şi moare de inimă rea 
amorezat deo cioară... În jurul acestor drame 
simple sau bizare, se înfăşură o iîmpletitură sa- 
vantă din toate firile imaginabile ale humorului 
şi fanteziei ; şi, de exemplu, întâmplarea lui Moş 
Fană Tomoiagă, care taie beregata bărbierului 
Eftimiade — la Briciul Independenţei—e înca- 
drată şi comentată în compania câtorva Englezi, 
intrun colț din Kent, iar asasinarea lui Tudor 
de Reske, ilustru poet ungur şi mare crai, e stre- 
curată printr'o satiră a Tekir-Ghiolului savuros 
nuanțată. 

Ca să se vadă bine cum sunt spuse acestea, 
mai transcriu, spre desfătarea cititorului bun, şi 
următoarele : 

„Către seară, marea găfâia aburi ca un postav 
imens călcat de un croitor afară... Vara era în 


22 


toi pe mare, întierbântată de caloriferele de de- 
desubt ale curenților. Soarele se intrecea cu ei. 
Bătea dela șapte dimineața la şapte seara, cu o 
exactitate de dactilograf. Cu fiecare înțepălură, o 
nouă alarmă se mişca in massa informă, ajunsă 
acum mai mult o apă puhavă, dormitând ca o 
conspirație sub crusta lividă şi perfidă dela su- 
prafață“. 

Mi se pare că excelentul artist se explică de- 
plin zicând astfel: „Un scaun-rulant e lumea îm- 
păcată! Un mod de a privi orizontul, contempla- 
tiv. Clasicismul nu s'a născut dintr'un fotoliu? 
Poziţia îndreaptă asperităţile, ațipeşte valorile. Şi 
oglindește lumea ca'ntr'un lac“. 

Lucrurile frumoase din pură contemplare, nu- 
mai, se fac; deci, din vedere dreaptă, din „aţipi- 
rea valorilor“, a celor practice se'nfelege. Ast: 
fel artistul ne odihneşte, ne recreează, ne conso- 
lează de acei ce ne exasperează mascându-şi ba- 
nal măruntele aventuri private, și ne pretind să 
luăm mojicime spilcuită drept seniori, şi mici bur- 
ghezi cu ceva ştiinţă de carte drept elită fin in- 
telectualizată. 

Am avut o presimţire abilă, când mi-am rezer- 
val să cunosc de-aproape in ceasuri sărbălorești 
cartea atât de autentic artistică a larmarocului 
Metehnelor. 


PAUL ZĂRIFOPOL 
(Adevărul Literar şi Artistic) 


TIGRII 


l 


Dacă Domnul Eulampe Sibică ar fi fost 
fată, iar noaptea de Anul Nou, noapte de 
Bobotează, cerul, după datină, ar fi crăpat, 
iar dânsul ar fi o adeatita să viseze. 

Nici aşa n'ar fi visat că se însoară, Domnul 
Eulampe Sibică şi în somn fiind tot aşa de 
treaz împotriva primejdiilor mari ale vieţii... 
Oricât ar fi stăruit deci Dumnezeu; oricâte 
intervenţii ar fi făcut — pe spinarea sa — 
celelalte elemente aşa de puţin conjugale din 
cer, — Sfinţii; şi oricâte capete de logod- 
nice i sar fi arătat din ghiocul norilor, 
dânsul ar fi rămas tot aşa de intratabil faţă - 
de o instituţie pe care, alături de iarba de puşcă, 
literatura şi pieptul tare, a socotit-o totdeau- 
na ca cea mai mare duşmană a societăţii. 

Dar Domnul Eulampe fiind ceea ce e — şi 
doar ştim ce e, fiindcă de un an de zile, datorită 
unui mare scriitor, dânsul a ajuns un personaj 
mai cunoscut ca Rothbart (Luxosa); iar 
noaptea de Anul Nou fiind noapte de Anul 
Nou, lucrurile au rămas pe loc. Mai precis, 
tânărul pensionar al Dumbravei a rămas pe 
patul său de scânduri, pe care în-cele din 
urmă a căzut şi pe care nici în vis nu l-a putut . 
părăsi. 


24 Dragoş Protopopescu 


Ziua de Anul Nou aduce fiecărui creştin 
câte ceva. 

Domnului Eulampe Sibică, cea dintâi zi a 
—desigur— celui mai nou an din vieaţa sa, îi 
adusese o muzicalitate stridentă în regiunea 
omuşorului,— recrudescenţă ancestrală de pe 
vremea năvălirilor barbare, când nu erau, se 
zice, cunoscute încă deliciile Stradivariului 
şi oamenii mai mult strigau decât cântau; o 
cravată şi trei ganglioni plus amigdalele toate 
deplasate; coasta din ajun pusă din senin la 
loc şi un guler devenit clătită, clătită bună 
însă neîntoarsă—pasâ-mi-te—de ajuns, oricât 
de mult, pe scânduri, posesorul ei se întorsese 
pe o parte şi alta.) 

Primul lucru arăta că domnul Eulampe, 
cum se spune în limbajul obişnuit, era răgu- 
şit. Mai discret: avea un gâtlej gregorian... 
Fiindcă, dacă un acord perfect înseamnă în 
muzică două terţe suprapuse, iar acordul im- 
perfect e acela tocmai pe care-l practică arta 
gregoriană a contrapunctului, se poate spune 
că E ela domnului Eulampe îi lipseau 
câteva terţe. Incât, bunăoară, dacă se hazarda 
să spună „pui de găină“, sunetul „p“ nu ter- 
mina deloc pe acelaş plan muzical, în aceeaşi 
tonică unitate cu sunetul „ă“, deşi aparţi- 
neau amândouă aceluiaş pui de găină. 

Ultimul lucru arăta că domnul Eulampe 
Sibică, întâia oară în viaţa sa de om elrgant 
şi de lume, transpirase! Era acea transpiraţie 
a sufletului, care se numeşte mustrare de 
conştiinţă ? Dandy incorigibil, domnul Eu- 


1) In materie de clătite, vezi pe Camil Petrescu, la 
restaurant. 


Tigrii 25 


lampe ar fi preferat să fie aşa; şi să aibe 
conştiinţa mai de grabă încărcată decât 
pielea, — oricât ar fi apa mai uşoară ca pă- 
catul... 

Dar atât vid era în Domnul Eulampe, că 
nici păcat nu mai putea fi! 

Interiorul lui era o cavitate care, începând 
cu laringele şi sfârşind cu rărunchii, aducea 
aminte de primul pian al familiei, adus la 
moşia bunicului după ce i se scoseseră toate 
măruntaele. 

lar exteriorul, lăsând la o parte tăietura 
impecabilă a hainelor, şi privindu-l mai mult 
simbolic, aducea aminte de un câine călcat 
de trei zile cu otomobila. 

Dar miracolul eulampian numai de aci în- 
cepe. 

Identic ca pasărea Phoenix — minus, ne- 
greşit, cenuşa — domnul Eulampe avea aceasta 
caracteristic: renăştea la orice oră din zi şi 
noapte din propria lui neființă ; scuturându-se 
deci de neant cu uşurinţa cu care se scutură 
o bibilică după ploaie, dânsul sare atunci în 
două picioare—ar fi sărit şi'n mai multe aşa 
de sprinten era; cu un gest de Charlie Chaplin 
îşi cheamă din cui melonul, şi poate şi basto- 
“mul, deşi era la colonel; şi racordat cao 
rachetă iese în curte, fredonând pe o arie de 
bar dansant singurul vers pe care nu l-a 
uitat niciodată : 


Hochstes Gliick der Erdenkinder 
Ist nur die Persânlichkeit 


"şi singurul pe care în viaţă ar fi „daignat“ 
să-l facă, dacă nu i-ar fi luat înainte Goethe... 


26 Dragoş Protopopescu 


In curte, dimineaţă târzie: soare mult, lume 
si mai multă. 

Domnul Eulampe trece puşcă spre poarta 
mare. Parcă dincolo l-ar  aşteptat cineva. 
Erau într'adevăr mulţi grămădiţi, așteptând 
sentinela să deschidă pentru vreun plutonier 
sau ofițer, ca să arunce şi eio privire, afară. 
Domnul Eulampe dă buzna să iasă. Se loveşte 
de plotonier Stalin: 

— La mulţi ani, domnule Sibică. 

— Ce-am auzit să fie cu noroc!... 

— Zic: la mulţi ani! 

— Lasă asta. Să uităm o clipă trecutul! 
Să uităm datinele! 

Cu ochii la unul din buzunarele domnului 
Eulampe — oricare! — descendentul în uni- 
formă al lui Traian şi-al pluguşorului parcă 
vroia dimpotrivă să insiste asupra acestor 
datine... 

— Da unde-aţi plecat aşa de dimineaţă ? 
Unde vă duceţi? 

— Te interesează? Eşti nevastă-mea ? 

Un pol bine plasat avansează pe domnul 
Eulampe cu câţiva paşi în vieaţă. 

In vieaţa liberă! Vieaţa care adusese la 
intrarea principală a închisoarei puhoi de 
lume. În cinstea Anului Nou se dăduse voie 
—mai mult pe sub mână — rudelor şi priete- 
nilor să vină să se intereseze de victimele dela 
Dumbrava. Deşi se dase de ştire în ultimul 
moment, şi aşa încât s'o afle cât mai puţini, 
o înghesuială ca în barca lui Caron se pro- 
dusese din zori la poartă, fiecare fiind curios 
să afle dacă al lui a fost într'adevăr arestat. 

— L-oite papă, ţi-am spus eu papă, se putea 
ca aşa un barbat distins şi levent să nu fie 


Tigrii 21 


arestat? Ar fi fost aşa o copilărie! Aşa o 
greşală ! 

Şi o figură mică, de frumoasă becaţină, se 
aruncă aproape leşinată de bucurie în braţele 
Domnului Eulampe, târînd după sine, de capă- 
tul surtucului, o altă figură, aşa de aidoma 
celei dintâi, că nu era nevoie să juri că e 
autorul zilelor sale. 

= Eu tu. Bop... Bar... 

— L-oite colea, i-oite colea, se face că nu 
mă cunoaşte... Sa suit deja. erou'n copac!... 
Ştiam eu de-acu |... Nuţi:am spus eu, papă, 
că de îndată ce începuse deja să fie câţiva 
eroi în oraş, trebuia să fie printre ei şi 
domnu Eulampe Sibică ?... Da aşa un erou 
ingrat, să se facă că nu mă cunoaşte |... 

He. Rub. Bo... Ba” - 

— Ei, ei, mai pune ceva consoane că nu le 
pui dela tine... 

— Ficu... Barbaa... 

— Ei şi ce te uiţi aşa căscat la mine ca un 
leopard tras de coadă, ori mai precis ca un 
banjb din care cineva a scos toate coardele 
vocalice ?... 

— Leo... jagu... arara... cinci ani... Semirami... 

— Şi ce? ai început să reciţi din Istoria 
veche a lui Aguletti ?... Vinocţi în fire, omule, 
sunt eu, nu Aguletti... sunt eu, Ficu Rubin... 
şi-i papă... uite pe papă... Şi venea şi tanti 
Rose dacă ştia că eşti erou... Da na avut 
încredere... 

— Rose... încredere... Seroxamina... Villa- 
Nova... 

— Ce? aiinceput de-acu să ocupi Spania ?... 
Ce te bâlbâi, domnule, ce-ai? Un dinte stricat ? 
Te-a părăsit Kiddie Baranga ? 


28 Dragoş Protopopescu 


— Baranga... cinci ani... cloo... preşee... Se- 
miramilee 

— Ce Semiramida, ce Semiramida ? Parcă 
nu ştiu eu! Kiddie Baranga, bruneta aceea 
mică şi tres chic, pe care am văzut-o la tine 
dimineaţa aia... 

Domnul Eulampe se scutură o ultimă oară 
şi vede, da, înaintea ochilor pe fostul său 
coleg de şcoală, — dintre Evreii cum se cade 
întâlniți în vieaţă, împreună cu un bătrânel 
firav, pe care numai vârsta îl deosibea de 
fiu, şi un mod de a clipi aproape chinuitor 
din ochii căsniţi şi micşoraţi parcă o vieaţă 
întreagă pe paginile cu slove vechi ale Zoha- 
rului. 

— Eu nu ştiam că atunci când Hosea, pro- 
fetul nostru, spunea: „E marea mea dorinţă 
să-i pedepsesc; şi am să trimit duşmanii îm- 

otriva lor“, făcea aluzie şi la domnul Eulampe 
Sibică... 

— La mine şi la liberali, Ficule... Leo... 
jagu... cinci ani... Semirami... 

na Eulampe are două minute de luci- 
ditate şi cade iar în catalepsie. Jumătate 
fakir, se uită la fiu, se uită la tată... Ochii 
acestuia clipesc înainte ca asediați necontenit 
de un pulverizator invizibil... Da, ochii, cel 
puţin, sunt ai lui... Se mai uită pe poarta 
întredeschisă, doar-doar să vadă venind dinăun- 
tru celălalt Ficu arestat... Incepe să facă şi 
el din ochi, mai des ca bătrânul... O rufă să î 
avut în mâini, n'o freca aşa... Pleoapele lui 
storc lumina, ca să-i dea situaţia a .evărată... 
Şi situaţia adevărată era aceasta: domnul 
Eulampe, da, avea înaintea ochilor pe cel 
cu care trei zile şi trei nopţi se întreţinuse 


Tipnit - 29 


aevea, în cazemată, asupra scrisorilor dela 
Kiddie şi celorlalte peripeții ale tachisoarei... 

— Trei zile, domnule Eulampe, am stat 
eu şi dumnealui, pe scăunele mici, şi nu ne-am 
ras... de necazul dumitale, şi n'am pus gura 
pe peşte prăjit cu sos de hrean roşu şi cas- 
traveciori muraţi.,. şi el, bătrân cum îl vezi, 
şi-a despicat după rit vesta... şi te-am plâns 
trei zile, eu şi el şi tanti Rose, de parcă 
dusesem pe Moisăle la groapă şi aruncasem 
bulgări pisti el... Şi asta numai fiindcă pentrucă 
domnul Eulampe avusese gust să se facă dija 
antisemit şi să devină vezi dumneata erou... 

— Erou... cinci ani... Semirami... Seroxami... 

Visa acum ?... Visase până acum?.. Ori 
nici acum, nici până acum ?... 

Ori toată povestea asta era numai o iluzie ?... 
Şi domnul Eulampe care se mândrea până 
acum că nu visase, nu „daignase“ să visese 
niciodată 1... Că e singurul om... 


„Și totuşi suntem din acelaș aluat 
Din care sunt şi visele făcute... 


Domnul Eulampe îşi repeta pe englezeşte 
faimosul vers, şi cu ochii mai rătăciți decât 
ai lui Macbeth după inopinata vizită a umbrei 
lui Banquo, intra pe poartă cu genunchii moi, 
şi braţ la braţ cu Shakespeare... | 


IL 


Domnul Eulampe Sibică roagă pe domnul 
Dragoş Protopopescu, managerul său literar, 
să roage pe cititor să nu se supere dacă de 


30 Dragoş Protopopescu 


acum înainte domnul Eulampe Sibică nu mai 
răspunde de el însuşi. 

Nici Hamlet n'a mai fostom după ce a dat 
ochii cu umbra lui tată-său. 

Cu atât mai mult domnul Eulampe, care 
n'a fost om nici mai "nainte. Şi care, în plus, 
pe lângă umbra tatălui lui Ficu, văzuse şi 
pe Ficu în persoană! 

O serie întreagă de lucruri ce urmează să 
se'ntâmple vor avea prin urmare acel caracter 
de dublă existenţă care e şi a crizalidei, cu 
omida realităţii care încearcă să se târască, 
dar şi cu aripele visului care vrea să sboare... 

Se ştie că fluturii— aceste garoafe multicolore 
ale aerului — sunt singurele animale ce nu 
mănâncă nici nu beau. Ei sug numai nectarul, 
pe care îl trec omidei, care va face din el 
firul de tors cămaşa. In această cămaşă 
omida se va închide şi adăposti după cea 
ieşit goală goluţă din ou, ca să pornească 
apoi Eluture, la rendez-vous. 

La fel visul nu se hrăneşte din nimic. Dar 
el hrăneşte nu mai puţin omida hâdă a exi- 
stenţei. Nu se hrăneşte din realitate. Dar 
hrăneşte nu mai puţin realitatea, făcând şi 
din Domnul Eulamoe un fel de fluture la 
rendez-vous cu florile existenţei. 

Cu această filosofie la un braţ şi Shakes- 

eare de adineaurea, la celălalt, domnul Eu- 
ine e Sibică, parcă abia ridicat de jos după 
un knock-out, se îndrepta înapoi în cazemată, 
unde o forfoteală neobişnuită făcea din pa- 
turile de scânduri un fel de bazar în ultima 
zi de desfacere. 

Pe paturi, în picioare sau în genunchi, legio- 
narii aveau aerul că-şi trec pe braţe şi-şi 


Tigrii 31 


arată extaziaţi, fragmente de acelea de acu- 
trament uman ce poartă numele — odinioară 
modest — de rufe... 

Domnul Eulampe regretă că pare ochii 
tatălui lui Ficu, ca să şi-i facă mici şi să se 
uite. Şi-i freacă, în orice caz, şi se sgâeşte. Mai 
pune mâna. Freacă între degete. DDa, e stambă, 
şi stamba se cheamă pantalon. Mai pune 
mâna pe alta, e o flanelă. Pantalon: de 
flanelă! Cămăşi! Batistel Gulere! Şi alte 
cămăşi, şi alte batiste. Şi mai ales alţi pan- 
taioni ! Pantaloni, pantaloni, pantaloni! 

Cuvântul se perpetuează, trece din gură'n 
„gură, umple încăperea cu voioşia ariei din 
Figaro! Domnul Eulampe observă că pe bu- 
zele tuturor legionarilor era acum un singur 
cuvânt. Dar mai mult! Pe braţele lor, la 
pieptul lor, pe umerii lor erau numai pan- 
taloni |! Omida realităţii prinsese într'adevăr 
aripi. Și aceste aripi de vis erau craci de 
pantaloni... 

Domnul General lon Mihai, (după ce cu 
două zile înainte trimisese pe deţinuţi la anul 
nu ştiu care al erei creştine, când lumea nu 
întrebuința peria de dinţi), la stăruinţele ru- 
delor şi prietenilor de afară şi în faţa, mai 
ales, primejdiei exantematice, — plus imbol- 
dul naţional-creştin al Românului care se re- 
spectă — de sărbători — admisese să se aducă 
deţinuţilor schimburi de acasă. 

Şi aceste schimburi în persoană fâlfâiau 
acum în aerul cazematei, sub formă de pan- 
taloni, cămăşi, flanele, gulere, batiste şi ciorapi. 

Domnul Eulampe primise un geamantan 
întreg cu: o somptuoasă căciulă ţurcană 
cenuşie, cum numai miniştrii ruritani ca Strunga 


32 Dragoş Protopopescu 


poartă la Viena, când se duc să tratezeo 
nouă valorificare a fructelor şi vor să dove- 
dească Nemţilor că au atât de mulţi creeri 
că le-au ieşit pe din afară. Căciula însă dom- 
nul Eulampe Sibică avea s'o întrebuinţeze 
numai la Dumbrava, în loc de pernă noaptea, 
ziua în loc de melon. Apoi: pantaloni de 
flanelă, lungi până la gleznă şi amenințând să 
transpună, numai cu această lungime demo- 
dată, pe domnul Eulampe în secolul trecut; 
cămăşi de flanelă, cum nu purtase dela vârsta 
de şase ani, când cu dubla-pneumonie de 
care numai mama îl scăpase, printr'o trans- 
tuzie de sânge — şi aşa mai departe. 

Printre izmenele şi cămăşile celorlalţi, unul 
singur se învârtea ca simplu spectator. Gene: 
ral Vivi Brancovan nu primise niciun schimb, 
de nicăieri. 

Cu faţa brăzdată de ogrimasă care la dânsul 
era surâs, repezea pieziş în dreapta şi stânga, 
prin monoclu, un ochi alburiu şi sticlos cao 
stridie ce se sbate de peretele unui aquarium. 

Domnul Eulampe se uită mai mult la dânsul 
decât la schimburi. 

— Câts cămâăşi aveţi, domnule general ? 

— Una. 

— Dar izmene? 

— Mai puţine ... 

— Ha, asta mi-aduce aminte de o anecdotă... 

— N'o spune, c'o spun lol Băieți, ascultați. 
Ascultaţi, copii, lăsaţi-vă jos izmenele şi-ascul- 
taţi. ascultă şi tu, Blondor, că-i interesant. 
Măi, era un Ţigan, şi şedea la un gard şi 
avea şi o capră cu el şi-o ţinea de funie. Şi 
trece un Român, un Valah d'ăsta d'allui Vaida, 
şi-l întreabă: 


Tigrii 33 


Câte oi ai, mă Ţigane? 

Una, nu vezi? mânca-te-aş. 

Dar capre? 

Mai puţine! 

Ha, ha, ha! 

— In halul Ţiganuluiam ajuns şi lo... Ascultaţi, 
copii, ascultă, Blondor, că-i... că voi ştiţi cum 
mau arestat, măi ? În pijama! Auzi, măi, erou 
în pijama! lo! Dar am vrut să fiu solemn 
Jo... şi să mă'mbrac! Mi-am luat deci izmenele 
de pe scaun şi le-am întins domnului comisar; 
zic: Apropo, dom'le comisar, tot sânteţi dv. 
aci, nu cum va aţi vrea să mile ţineţi, că Niţă 
doarme... şi Rafailă-i un măgar! 

Dar ţoapa mi-a spus că-i grăbit... Și atunci 
l-am trimes undeva, lo, ştiţi voi, — şi l-am 
urmat | 

Lumea se prăpădeşte de râs. 

— Ehei, voi râdeţi!... Dar uitaţi-vă şi voi, 
copii: toţi aţi primit câte ceva de-acasă, dela 
prieteni, dela rude. Numai Vivi Brancovan, 
coboritor din prinți şi erou al războiului, 
om care n'a urîtpe nimeni în vieaţă şi i-a'n- 
jurat pe toţi, care a aruncat bani cu lopata 
şi a făcut chefuri de pomină, care se săruta 
cu toţi soldaţii şi se iubea cu toate femeile, 
care na spus o minciună şi na făcut un 
rău în vieaţă, Vivi acesta n'are o rufă tri- 
measă de-acasă. 

Generalul o spune în glumă, dar stridia din 
dosul geamului ar fi putut foarte bine picura 
o perlă. i 

omnul Eulampe, care până acum se sbă- 
tuse între Srimejdia de a purta pantaloni de 
flanelă lungi şi un mijloc de a scăpa dei, 
face un gest timid spre general. 


Vol. 1 — Ed. i 3 


34 Dragoş Protopopescu 


— Mici dai, copile, tu mie ? Măi, tu-ţi dai 
seama ce faci? lţi dai tu cămaşa... — asta, 
ismenele de pe tine, măi! E teribil, copii! 

— Poftiţi şi cămaşa, fiindcă aţi citat-o, dom- 
nule general. 

— Copii, ascultați, copii, ascultă şi tu, Blon- 
dor, că-i interesant! Am şi cămaşă, copii, 
cămaşă de Flanelă, mi-a dat-o porcu ăla de 
Eulampe |... jubilează generalul, dansând sus 
pe scânduri, în faţa tuturor, ca o Salomee, 
negreşit fără capul lui lon Botezătorul, în 
mână, dar cu ceea ce i-ar îi prins bine şi lui 
în împrejurări asemuitoare. 

In curs de elan, generalul îşi scoate tot de pe 
dânsul şi se îmbracă în faţa tuturor cu noul 
schimb, dovedind cu acest prilej, în tangentă, 
că e nu numai iubitorul de curăţenie ştiut 
de toată lumea, dar şi un impunător des- 
cen ent din Ezekiel, introducătorul religios al 
armăsarului în literatura beletristică. 

Cel care a primit schimburi mai dulci şi 
mai coclete de acasă — adică dela soţie — 
a lost Mişu Beroniade. Căpătâiul lui fiind 
lângă al domnului Eulampe, rufele lor se să- 
rutau şi chiar interceptau, din geamantanele 
puse în chip de perină. Mişu Beroniade pre- 
fera batistele domnului Eulampe, aşa cum 
batistele preterau pe domnul Eulampe care 
avea un nas mai mic ca al prietenului, deşi 
uneori cu mai mult guturai. Domnul Eu ampe 
prelera ştergarele lui Mişu Beroniade, împreu- 
nă cu săpunul pe care şi-l vor trece de acum 
înainte în fiecare dimineaţă, împreună cu 
ibricul de turnat apă. 

Păcat că, mic ca un pony şi gras ca dom- 
nul Foti, Mişu Beroniade—alttel foarte chipeş 


Tigrii 35 


şi simpatic — era obligat să aibe o linjerie 
ce sar fi potrivit pe svelteţea înaltă a domnu- 
lui Eulampe Sibică numai după ce ar fi 
fost lungită trei luni în şir pe patul lui 
Procust, — negreşit cel original, nu din litera- 
tură. 

Mai primise de acasă însă casaca bleu-marine 
de skior, în locul căreia, în dimineaţa arestă- 
rii, luase în grabă pe a soţiei. Se îmbracă 
în prima şi pe a doua casacă o cedează to- 
varăşului. În această casacă, şi căciula ţur- 
cană, plus o şubă de ţară primită de acasă, 
fără baston şi fără melon, domnul Eulampe 
Sibică era la jumătatea drumului între un 
urs polar şi un vătaf de moşie. 

Când locotenent doctor Rădulescu vede pe 
domnul Eulampe în noua situaţie vestimen- 
tară, rămâne consternat: 

— Vai, domnule Eulampe Sibică, şi eu care 
tocmai veneam cu aparatul să te iau în blană 
şi melon. In blană poate nu, dar în melon 
ai fi fost singurul exemplar de acest gen 
apărut pe meleagurile Dumbravei. 

— Păcat! Ca lupii în pădurile Scoției, rasa 
Sibicilor, cum vezi şi d-ta, dispare. lată-mă 
acum un exemplar de rând, ca el, ca d-ta, 
ca oricare altul... 

Inteligent, apropiat, cordial, locotenent doc- 
tor Rădulescu bate pe umăr pe interlocutor 
şi-l trage mai la o parte: 

— Domnule Eulampe Sibică, te roagă dom- 
nul locotenent-colonel, fii bun şi iscăleşte ţi- 
dula asta. Scrie pe ea şi d-ta, de pildă: 
am primit, Eulampe Sibică.Ştii, pentru familie... 

— Are nevoie familia mea de recipise ? N'are 
atâta încredere în Dv.? 


36 Dragoş Protopopescu 


— De fapt nici nu-i voie să scrii acasă. 
Dar fă asta... Pe garanţia mea... 

Domnul Eulampe scrie cu un creion, grăbit. 
Târziu avea să alle că era pentru mama lui, 
căzută la pat la svonul că fiul ei nu mai e 
pe lume. 

Fiindcă ştirile afară se'nteţeau. Puţini din 
deţinuţi mai trăiau! Din domnul Eulampe, 
cel mult o porţiune dacă mai ocupa aerul. 
Dela mijloc în jos sau mijloc în sus, nu se 
ştie precis. In orice caz fără măsele; acestea 
fiind lăsate din chiar clipa arestării, în pra- 
gul hotelului, din pumnul comisarului care 
l-ar fi lovit atunci când scoțând din buzunar 
pipa, l-a făcut să creadă că scoate revolverul. 

Din Onisifor Crai deasemenea capul pro- 
babil se dusese, dat fiind că în fiecare dimi- 
neaţă i se turnau găleți de apă rece în cre- 
ştet, ca să-l exaspereze pesemne şi să-l facă 
s'o ia razna din trup. 

Lui Onisifor Crai îi venise de-acasă o micuță 
beretă de marinar, un pieptărel brodat, o fla- 
neluţă cu decolteul fin, şi nişte cipici cu flori 

e mătasă. Torcea plictisit ca un tigru de 
Bombay în pantofi de casă. 

lar când nu făcea aceasta, era un pui de 
hipopotam în „neglige“, cu suflet de înger şi 
drăgălăşie de lehuză... 

Mai sosise o reţea pentru păr, un săculeţ cu 
naftalină, o cutie cu hârtie de scris, plus una cu 
şnururi şi panglicuţe, pentru Mafalda Grigoriu, 
zis şi Mahatma Gandhi, zis şi sfânta Eulalia. 

ar vai, ce aştepta, ce pândea din colțuri 
ursuze, toate aceste crâmpee de lumină, sub 
nume de albituri venite de acasă! 


Tigrii KY! 


ILI 


Precis nu se poate spune: era lumina albă 
din ele, călcată şi scrobită şi de mâini tre- 
murătoare împăturită; era mirosul acesta de 
curăţie sfântă pe care îl au numai azimele 
calde, pruncii, căţeii de lapte şi albiturile; 
sau era acel sens de duşmănie ascunsă, care 
dincolo de schimburi şi aşternuturi pândea 
de mult pe candidaţii la mizerie, şi trebuia 
în cele din urmă să ia forma unui animal 
minuscul şi hain ?... 

Fapt e că, odată cu albiturile, ca şi când 
pentru el fusese aduse, a apărut printre le- 
gionari, trudnic şi liberal cu sângele altora, 
marele mosafir: păduchele. 

E o eroare care — cu plăcere trebue să 
constat — nu persistă în ştiinţă ca şi în vieaţă. 
Eroarea de a crede că legile boalei sunt mai 
puţin frumoase, mai puţin admirabile ca le- 
gile sănătăţii. 

Doctorii ne spun contrariu, şi ce nu spun 
doctorii! 

Luaţi, de pildă, bacteriile, şi daţi-le drep- 
tate spunând că dintre gângăniile pământului, 
după copii — tot un fel de microbi, numai că 
benigni — puţine sunt aşa de adorabil înze- 
strate pentru vieaţă ca dânsele. Că ne produc 
o boală, două ! Nouă, Oamenilor! Bine, dar aţi 
văzut vreo bacterie căzând bolnavă singură, 
producându-şi vreo intecţie sie înseşi ? 

De fapt sunt aşa de mici că nu se văd ele 
însele, necum boala lor. 

Şi e tocmai această micime, această mode- 


38 Dragoş Protopopescu 


stie a lor — expresie supremă a forţei — care le 
face universale. Hic et ubique, cum ar spune 
Hamlet, care vorbea aşa despre o cârtiţăl 
Cum ar fi vorbit dacă la Universitatea din 
Wittenberg s'ar fi ştiut ce-i o bacterie! 

Stăpâne absolute peste aer, apă şi uscat! 

In stare, tocmai prin modestia lor, să se 
strângă şi încovoaie, să se târască şi închir- 
cească, să se furişeze până şi la intersecţia 
porilor, în spaţiul acela indefinisabil dintre 
două molecule. 

Einsteiniană voluptate, ce animal pe lume 
o mai poate avea! 

Binecuvântare ţie, bacterie! Virgulă a în- 
treruperii universale, punct infinitezimal al 
dislocărilor. Lutul colcăie cu tine, oceanele 
spumegă şi curg cu tine, aerul e mai uşor 
cu grațiile tale. 

Salahoare ale nefiinţei, cosaşe nevăzute ale 
morţii, comutatoare microscopice de energie, 
pasteuriană electricitate, voi sunteţi circula: 
ţia pământului şi legea infinită a prefacerii. 

Neprietene ale sângelui, se zice. Ca şi 
sângele, oceanele sunt tot de apă sărată, şi 
vă suportă totuşi, vă îmbrăţişează. 

Eu ştiu că fără lucrul vostru silitor, fără 
aflarea voastră neostoită în treabă, fără fâş- 
neaţa voastră ubicuitate, elementele sar ve- 
dea mărginite la ele, stagnate în ele, închise 
în limitata lor geometrie, — lucreţiana lor co- 
municativitate,  afinităţile, corespondenţele 
sar contramanda şi vieaţa s'ar opri. 

Ci voi o duceţi mai departe... 

Vieaţa care este numai o sensibilitate 
a suferinţei, o afinitate a răului, o corespon- 
denţă a nimicniciilor. 


Tigrii 39 


Vieaţa care tocmai de aceea este, ca voi, 
Cu Vol, prin vol, O ubicuitate. 
Urcându-ne în rang, diatre animalele care 


. 


au înţeles mai bine superioritatea cosmică a 
bacteriilor, şi au căutat să se pună la punct 
cu filosofia lor, să se pună chiar la iz 
ziția lor, găsim, de bună seamă, păduchele. 

A mai fost unul, Pasteur, dar acela era 
savant... 

Păduchele, iarăşi un mare nedreptăţit. Un 
mare calomniat. 

Istoria recentă e martoră că pentru ani de 
zile tăierea canalului de Panama s'a întrerupt, 
nu atât ca oamenii să aibe timp suficient 
să fure, cât pe motiv că lucrătorii sufereau 
de malarie. fica — aceşti oameni despre 
care bine sa spus că au drept misiune să 
te trimeată cu câteva cuvinte greceşti pe lu- 
mea cealaltă — au oprit lucrările ca să des- 
copere pe autorul epidemiei. Cum acest 
autor n'avea pe atunci nume grecesc — 
fiindcă aphaniptera i sa spus mai târziu — 
le-a fost puţin mai greu! Abia după patru 
ani de zile, un taşeron — specialist în lemn — a 
descoperit că purtătorul malariei nu era un 
păduche, ci un ţânţar. 

Şi totuşi şi azi sunt oameni care pun vina 
malariei pe păduche. E unul, Herodot, care 
pretinde că păduchele a întrerupt expedițiile 
lui Pyrus şi Makedon. Dacă e aşa, admi- 
raţi spectacolul. Urmăriţi măreţia interven- 
ţiei şi spuneţi dacă păduchele nu e un mare 
neînţeles!... 

Păcat că Leonardo da Vinci sa ocupat 
mai mult cu anatomia frunzelor decât a pă- 
duchelui. ]n loc să ne demonstreze că. 


40 Dragoş Protopopescu 


frunzele sunt dela Dumnezeu aşa de ingenios 
aşezate pe crăci, ca niciodată vreuna să țină 
umbră celeilalte, dânsul ne-ar fi spus că regre- 
tabila confundare a păduchelui cu țânţarul, 
dacă n'a fost şi ea o panama, se datorează în 
orice caz faptului că a avut odată aripi, 
urmele cărora se pot şi azi vedea dacă se iu un 
pă duche în braţe şi se examinează solzii mici 
dela subsuori. 

Pragmatic şi filosof, păduchele a renunțat 
curând la fanteziile aerului şi a preferat să 
aibe a face cu pământul. Ştia el că undeva 
pe pimânt se desfăşoară un păcat, păcatul 
sângelui. Şi de atunci a pornit în căutarea 
acestuia... 

Antenele i s'au transformat în săbii, țeapa 
în trompă, şi astfel înarmat, păduchele şi-a 
început cel dintâi — numai târziu a venit 
satira romană, — opera lui de castigare a 
sângelui. O slăbiciune a lui? Sau mai de 
gravă o slăbiciune a sângelui? Fiindcă, pre: 
cum spuneam, şi oceanele au apă sărată, nu- 
mai că e albă, nu roşie ca sângele. De ce 
însă păduchele nu “se leagă de ea? De ce 
păduchele nu suge oceanele? Fiindcă, ştie 
el bine, nu în oceane, ci în sânge e păcatul, 
în sângele omenesc. 

De cum l-a gustat, a căzut la beţia sânge- 
lui. Odinioară, lucrul e dovedit, ca şi albi- 
nele lui Callimach, păduchele, cu trompa lui, 
sugea nectarul. De când l-a gustat însă, ca şi 
tigrul. mai tare ca tigrul, preteră sângele. 

De atunci, mai grozav ca regele animalelor, 
mai răspândit ca neamul lui Solomon, cu 
care deasemenea, — zice:se — se 'nrudeşte, 
biciueşte oceanele din noi, întrerupe gânduri 


Tigrii 4 


şi expediţii, trezeşte suferinţele când dorm, 
înțeapă conştiinţele, pune la cale toate dra-. 
mele trupului, asmute şi întrerupe vieaţa. 

Filosot al nimicului şi vehicul al lui, suge- 
stie a luptei şi a morţii, beţivan al globulei, 
gimnast al atomilor, marele biolog păduchele... 

Nu putea rămâne acolo? E ceva mai uşor 
decât să sugi nectar? Florile l-ar fi chemat, 
şi, ca şi pentru fluturi, ar fi luat din paleta 
soarelui fel de fel de culori, şi sar fi gătit: 
pentru el primăvara. Callimach l-ar fi aşezat 
în vers imediat după albine — în orice caz. 
înaintea muştelor; şi pe Hymet l-ar fi sem- 
nalat 'Leocrit! 

Dar a gustat sângele; şi de atunci, ca şi 
tigrul, mai tare ca tigrul, îl preferă. 

Întâlnirea dintre tigri şi păduche s'a făcut 
pe planul acesta universal, al sângelui. 

Al sângelui rău care curge, care trebue să 
curgă. Şi eventual să fie supt. 

Nu o duşmănie, propriu zis; ci întâlnirea. 
dintre două opere de ecarisaj, şi prin aceasta, 
afirmarea în contradictoriu, a legilor tru- 
moase ale boalei, — acele legi care sunt, 
după cum le priveşti, tot aşa de nobile şi 
absolute ca şi legile sănătăţii. 

Tigrii nu urmăreau, în jungla cu laşităţi. 
târîtoare a ţării, cu minciuni  vâscoase 
şi puturoase netrebnicii, legile de sănătate 
ale pădurii? Şi nu vroiau să extirpeze: 
boala din şerpii veninoşi, — milenar anta- 
gonism — ca cedrii şi palmierii — milenară. 
afinitate — să rămână neatinşi ? 

In surda subversivitate a gânganiei nesu- 
ferite era aceeaşi acţiune de purificare a. 
scoarţei globului, aceeaşi aerisire a hemisferei... 


42 Dragoş Protopopescu 


Cred, prin urmare, că e o nouă nedreptate 
care se face păduchelui, de a se colporta că 
a venit la Dumbrava atras de prospeţimea 
ospitalieră a albiturilor. 

Nu. Ci mai mult de sănătatea duşmănoasă 
cu boala, a tigrilor. 

De aci aspectul dela început al luptei; 
lipsa totală de ostilităţi; era un război amia- 
bil, cavaleresc, de adversari care se întâl- 
nesc în principiu şi se înţeleg în fond; sepa- 
râadu-se numai la periferia superficială a 
epidermei... 

Era o mâncărime, şi nu un război... 

Pentru unii din tigri nici atât. Păduchii 
ocoleau vizibil perne şi aşternuturi, şi cu 
aer plictisit, de oameni care au greşit adresa, se 
întrebau: cine ne-a mai adus pe aia? In- 
tr'atâta sănătatea legionară îi deruta şi-i făcea 
să caute aiurea boala. Poate la intirmerie, 
la câţiva Unguri dezertori, sau Ţigani prinşi 
cu dosirea bocancilor. 

Printre cei găsiţi mai puţin interesanţi de 
către noul sosit, Domnul Eulampe Sibică 
excela. 

Să fi fost un mod discret de a-şi manifesta 
recunoştinţa pentru marea sa teorie a pă: 
duchelui, care lasă urme de licurici şi în 

aginile acestea şi atrage de ani de zile pu- 

lic numeros la cursurile sale de literatură 
engleză ?... Recunoştinţa e un lucru aşa de 
rar pe lume, că poate la păduchi a mai 
rămas. 

Ori să fi fost în dumnealui aşa de mare 
putrefacție că situaţia se putea socoti des- 
perată ? 

Ar fi o figură de stil, şi, ca tot ce e stil, 


Tigrii 43 


o răutate. Spălat de doică, în loc de apă, 
cu lapte, fiindcă avea prea mult; şi de atunci 
spălat în fiecare dimineaţă cu cele mai fru- 
moase anotimpuri de sentimente şi idei, 
Domnul Eulampe Sibică, precum s'a văzut şi 
până acum, era — dacă era ceva — expresia 
sănătăţii pusă pe două picioare, şi pornită 
în lume, sub nume cam ciudat, — dar, nu-i 
nimic, de aceca-i sănătate, ca să suporte 
orice, chiar numele de Eulampe Sibică! 

„Ori poate era la mijloc o simplă afini- 
tate, domnul Eulampe Sibică fiind poet pe 
vremuri şi deci animal care, ca şi aphanipte- 
rele, a avut odată aripi ?... 

Cert e că n'a fost epidermă mai refractară 
la prietenia gângăniilor mâncătoare, ca aceea 
care avea onoarea să stea sub hainele şi 
linjeria fină a domnului Eulampe Sibică, şi 
să formeze împreună cu acestea, conturul 
aproximativ sub care dânsul apărea în ochii 
contemporanilor. 

Un doctor i-a explicat că această epidermă 
a sa trebue să fi avut într'ânsa fosfor, de 
vreme ce două lucruri — după experienţa 
sa — ău putut pe lume îndepărta aphanip- 
terele: ea şi chibritele. 

Sau cel puţin aspirină | 

Lucru mai credibil, dacă ne gândim la 
amărăciunea satirei eulampiene... 

Fapt e că păduchele făcea un cap grozav 
de plictisit oridecâte ori se găsea în apro- 
pierea Domnului Eulampe, sau a ceva ce apar- 
ţinea Domnului Eulampe. Genunchii, coapsele, 
sânii sau subsuorile care atunci când erau ale 
altora îi produceau o deosebită atracţie, când 
erau ale domnului Eulampe îllăsau cu totulrece. 


„4 Dragoş Protopopescu 


Nu erau pentru el... Won sua poma! Le 
ocolea în şerpuiri molcome de râu care ezită 
să se arunce îri mare. După câteva evoluții în 
sbor ratat, de acroplan ce n'are curajul să 
emareze, intorcea capul şi se uita mâhnit 
în altă parte, ca un câine pe care îl ţii de 
mult cu perspectiva unui os, ca să-i arunci 
în cele din urmă o bucată de toval. 

Il vedeai bine că se uită atunei în direcţia 
lui Mişu  Beroniade, Jean-Marie Vauban 
sau Onisifor Crai, 

Şi la acesta din urmă mai ales acosta, atras 

e veninul pe care sumbrul deţinut îl fabrica 
din trup cu uşurinţa cu care unele a arate 
fabrică motorină, şi aproape amuzat să-l vadă 
lurios — furia nu-i niciodată o sănătate — 
că un păduche îndrăsnea să se apropie de 
directorul Zodiacului. 

— Copii, ascultați copii, lasă-mi, măi, ca- 
pul în pace, nu mi-l mai sculpta, şi ascultă 
şi tu, Blondor, că-i interesant: M'au umplut 
păduchii, măi, m'au umplut păduchii! strigă 
deodată generalul ridicat pe pat, în picioare. 

Niţă şi Rafailă, cel dintâi valetul cel de 
al doilea secretarul, sar pe general ca un 
cordon de pompieri pe o sondă aprinsă (cor- 
don redus negreşit, din pricina economiilor) 
şi trag de pe dânsul făşiile de rufe. 

Hercule nu şi-ar fi tras mai grăbit de pe 
el cămaşa incendiată | 

Niţă şi Rafailă desbracă în cele din urmă 
can codrul Vlăsiei pe general şi o goană 
nebună porneşte după mosafirul care nu se 
aştepta la aşa sgomotoasă primire. E] e ajuns 
undeva la un capăt de tufiş capilar. Ochiul 
în monoclu al generalului îl examinează cu 


Tigrii 45 


extazul rece cu care o scoică s'ar uita la un 
mormoloc. 

— Copii, ascultați copii, să vă spun una...— 
p'aia o ştiţi? 

Şi asttel îşi face apariţia, şi pe toboganul 
de râs al unei glume de-a generalului se dă 
tumba printre legionari, păduchele la Dum- 
brava. 

— Da mai toarnă, mai toarnă şi freacă, 
ce? ce? l-ai extras din viile lui moşu-tău? 
ceartă generalul pe Niţă că nuii varsă pe 
spinare deajuns spirt camforat. 

Flaconul trece dintr'o mână într'alta; alte 
flacoane apar; în cinci minute cazemata e o 
farmacie febrilă, prezidată din vârful patului 
de un Esculap în pielea goală, generalul. 

Cel mai activ, Onisifor Crai. E sub teroa- 
rea animalului, de când, în război, director 
al infirmierelor într'un spital al Crucii Roşii, 
a căzut bolnav de tifos exantematic. 

In ochii lui de alică revin scenele dezo- 
lante. Ameţeala il culcă la pat; temperatura 
pircă-i trece din nou peste 40. Ah, nesfârşi- 
tul jar dinăuntru, Sahara aceea arzătoare care-i 
devastează măruntaiele... 

E parcă din nou bolnav de exantematic... 
Şi se simte aiurind în somn, răscolindu-se 
ca pe jeratec, depunând din buze scorojite 
un sărut pe mâna rece a infirmierei, şi stri- 
gându-i prin vis, ca într'un acces final: 
mamă, mamă... 

In vreme ce legionarii cei mai mulţi sau 
şi împrietenit cu noul sosit. Il strâng în cutii 
de chibrituri, îl antrenează şi pregătesc 
„pentru curse. 

— In curând vom avea Derby-ul păduchi- 


46 Dragoş Protopopescu 


lor, strigă Jean-Marie. Al meu ia cursa la 
sigur. Un al doilea Zori-de-zi. Cine pon: 
tează? 

Condamnat la şezut, ca şi Tezeu în infern, 
numai că stă lungit, Domnul Eulampe nici 
nu se camforează. Cel mult către zori va 
vedea ce face. 

lşi pune sticluţa la căpătâiu şi urmăreşte 
toaleta pe sfârşite a generalului. Acesta îşi 
stoarce barba ca pe un ciorap şi-o trece 

rin pieptenul care cântă ca o cigală în 
apar Florenței. 

Cât de puţin muzicali, păduchii dacă n'au 
fost în ea cred că vin, dacă au fost, se re- 
întorc. Intr'atât e de îmbietoare, cu părul ei 
cărunt şi des. 

Domnul Eulampe se miră de curajul gene- 
ralului. 

— Vă recunoaşte din vremea războiului, 
domnule general. După barbă! De ce-o 
mai purtaţi? 

— Copile, fiindcă-i singura pe care oaml 

Şi generalul are ca totdeauna dreptate. 


IV 


Spune Titu Liviu. In vechea Romă, sta- 
tuele de pe Via Appia au fost găsite odată 
sângerând în zori. Şi sângerând în zori, 
primăvara, mulţi ani în şir au fost găsite 
după aceea. 

fost sperietură mare în tot poporul ro- 
man; şi mergere pe la zei. Imperiul şi-a po- 
runcit sieşi zile îndelungi de chin şi ispă- 
şire; fecioarele şi-au pus panglici pe frunte 


Tigrii 47: 


ca sora lor mai veche Ifigenia; şi mieii, ca. 
toţi mieii, sângele lor la bătaie. E 

Că niciun cărturar n'a putut să dea soco- 
țeală, şi nimeni din omenirea bătrână din 
vremea-i. 

Şi după multă nepricepere şi crucire ome- 
nească, au rămas lucrurile precum erau: 
statuele sângerând mai departe în zori, pri- . 
măvara; şi poporul roman aducând mereu 
prinos şi smerenie zeilor. 

Veacuri târzii în urmă, alţi cărturari şi 
alţi cuminţi au fost să vină, să se crucească 
mai grozav şi să-şi dea cu socoteala de unde 
şi până unde statuele sângerează. 

“Şi s'a aflat anume că în vecinătatea sta- 
tuelor de pe Via Appia tânjeau nişte urzici. 
Şin lagărul acesta de urzici îşi alesese în- 
cartiruirea o legiune mică de fluturi ai morţii. 

Acum, cum s'a spus şi "n paginile acestea 
mai sus, fluturii toţi fac omizi şi la vremea 
lor le lasă pe plante în cămăşi care crizalidă 
se numesc, numai fluturilor dat fiind să 
poarte nume de cămaşă aşa de frumos... Din 
care crizalide trebue mai târziu să iasă flu- 
turii. Fluturii toţi lasă moştenire crizalidei 
un suc care din nectar cu trompa sa cules. 

Numai la fluturul morţii sucul acesta este 
roş ca sângele, este sânsele lui. 

E sângele care hrăneşte larva şi-o ajută să 
facă aripi. Când larva, cu tresăririle dintâi, 
se avântă din crizalidă, ea are încă pe trup 
şi aripi urme din sângele care a curs. 

Fluturii morţii cum ieşeau din coconul lor, 
de pe lujerii de urzici, sburau spre statuele 
acelea vecine cu suferinţa lor de naştere. 

Şi, în această împreunare dintre vieaţa 


48 Dragoş Protopopescu 


fluturelui şi moartea perenială a marmurei, 
statuele se roşeau şi ele, sângerau, 

Când legiunile de fluturi ai morţii, abia 
urcate din faşe, au luat drumurile LDumbra- 
vei, În vecinătatea lur au găsit statui. Erau 
statuele de lumină ale crezului lor... 

Şi statuele cu ei au sângerat. 

Dumbrava aceasta era, un crâng de urzici 
menite să ascundă statui. Ochii profani nu 
le vedeau. Dar le vedeau toţi cei ce le aveau 
în suflet. Că lucrurile prin acestea se cu: 
nosc între ele, şi unele pe altele se simt Şi se 
atrag : prin ce au comun. Magnetul atrage 
fierul fiindcă are în el fier. Sunetul, sune. 
tul, fiindcă-i sunet. La tel lumina, tot ce e 
înrudit cu ea. 

Și trupurile voinice care veneau în pâlcuri 
spre intunecimile aparente ale Dumbravei 
erau de fapt fluturi de lumină. Ei trebuiau 
să întâlnească statui de lumină. Şi să sân. 
gereze pe ele. Să întâlnească crezul de mar. 
mură legionară şi să moară la pieptul lui. 

Drumul pe care din Banat şi Ardeal, Ba. 
sarabia şi Bucovina, Dobrogea şi Oltenia, 

âlcurile coborau cu lanţuri la spate spre 

umbrava, erau o Via Appia populată cu 
statuile credinţei, şi 'n chip de stea cu şase 
braţe aducând într'un singur loc, la închisoare, 
sângerările fluturilor de lumină ai morţii. 

Erau şase căi romane pornind din creeri de 
munţi, stepe şi smârcuri de mare, coline cu 
vii şi bărăgane şi sângerând spre inima ţării, 


Şi iată Ardealul culegându-şi cremena şi 
izvoarele şi pornind din nou la vale în 


Tigrii în 19 


făpturi lapidare, refăcându-şi istoria şi reu- 
nind pe nea cu Avram lancu, Cloşca cu: 
Axente Sever, Crişan cu Bărnuţiu, în figuri 
chemate să reîmprospăteze fapta şi să retacă 
pentru o istorie mai precisă uitatele contu- 
ruri revoluţionare. 

Moţa şi Vanea, Bosînzean şi Lele, Furcă, 
Amos şi Trifan, Capră, Preda şi Cipău, Şerbu 
şi Şiancu, — silabele noi ale Ardealului, gla- 
sul ultimelor scorburi căscate de trăznet şi 
_vânjolite de vârtej. 

Doamne, dă-mi un medalion, să-l port la 
ada şi să-i dau în fiecare zi un nume de-al 
OP... 

Moţa! Om sau statuă? Viscol sau cleş- 
tar? Pară de foc sau simplu principiu ? 

Profilul lui e de monetă romană şi ochii 
lui sunt o Mediterană. E mic la stat, dar cu 
el se ridică un munte în picioare. Bolta cra- 
niului îl anunţă, fulgerul din priviri îi mă- 
soară creştetul. lar din glas îi plâng înăun- 
tru, ca aurul durerile Moților, toate durerile 
din Orăşte. 

„Când copilul îşi aştepta părintele—barbă 
sfântă ca a lui Şaguna — la masă, şi afla 
abia noaptea la pieptul mamei că a plecat 
iar pentru o lună... Şi auzea de departe, ca 
un cântec de lanţuri care-l târau la beci... 
Sau îl târau pe jos până la graniţă, şi-l aruncau 
peste şanţul Carpaţilor, ca pe un câne mort, 
cânilor de Valahi... 

Povestea spune că Avram lancu era făcut 
dintr'o pasăre. Şi'n alte sate din Ardeal, 
cum spun Tătarii despre Gengis-Khan, se 
svoneşte tot mai mult că a fost făcut cu o 
fecioară. 


Vol, 1 — Ed. Il-a 


50, Dragoş Protopopescu 

Adevărata istorie, legenda, dă totdeauna 
dreptate oamenilor şi corijează realitatea, 
reintegrând-o în suflet, completând:o cu un 
sens universal, adâncind-o cu suferinţele ima- 
ginaţiei. 

Devine atunci pentru orice om care ştie 
ce e viaţa şi felurile ei, mult mai adevărată 
realitatea închipuită decât cea înregistrată, 
fiindcă cea dintâi a izbutit să iasă din strâm- 
torile întunecate ale cuvântului, din preciziu- 
nile stâncoase ale amănuntului, şi să dea 
piept cu un bastiment, cu marea şi azurul 
vieţii. 

Acolo ea întâlneşte sensul ei superior şi 
îşi recapătă frumuseţea şi allee 2 

Fiindcă am pomenit oceanele. Oceanele 
cunosc un amfib romantic, somonul, — până 
şi amfibele îşi au romantica lor. Acesta, 
când trebue să depună ouăle, părăseşte adân- 
curile sărate, sare peste câderi de apă, îm- 
bucă estuarii, şi pe gâtul râurilor porneşte în 
inima lor, tot mai sus, până la munte, până la 
izvoarele lor. Acolo, în culcuşul rece şi vi- 
jelios al izvorului, sub morman de pietri:- 
cele curate, el lasă ouăle, şi tericit porneşte 
înapoi, pe albia râului, la gurile lui, călăreşte 
iar căderile de apă şi se afundă mai departe 
în dedesubtul mărilor. 

Toată operaţia cu rătăciri, ocoluri, ezitări, 
evitări de obstacole, impasuri, ocupă doi trei 
ani, şi are loc de două sau trei ori în cursul 
vieţii, care la animal nu durează mai mult 
de opt sau nouă ani. Tot timpul acestor sui- 
şuri anevoioase de râu el nu mănâncă. Tru- 
pul i se supţiază şi diafanizează, când a 
ajuns în creerul munţilor e o umbră de somon. 


Tigrii 


Numai după ce a urcat calvarul naşterii, 
adică la înapoiere, el prinde să îmbuce câte 
ceva, prinde pe el carnea şi culoarea roză 
pe care o mănâncă şi omul, şi dacă ajunge 
teatăr înapoi, e pentru încă doi-trei ani un 
E ia gras şi frumos, o prosperitate a adân- 
cului. 

“Am uitat să spun: din străfundul oceanu- 
lui până la suprafaţa lui sunt câteva mii de ki- 
lometri; de acolo, până la estuar, şi dela 
estuar până la izvorul fluviilor de munte sunt 
încă trei sau patru mii de kilometri. Poate 
zece mii de kilometri în total costă prin ur- 
mare pe somon calvarul acesta al abstracti- 
zării în funcţie de creaţie, — calvar care 
începe din punctele cele mai de jos ale adân- 
cului şi sue până la punctele cele mai înalte 
ale uscatului, 

Toate animalele au acest calvar; toate cu- 
nosc subtilizarea în moarte pentru revenirea 
la vieaţă, dela Phoenixul legeniar la efemere, 
şi dela amfib la fluturii care nu mănâncă şi 
nu beau, şi preferă să fie flori mai mult decât 
animale, numai ca să poată ieşi din cocon şi 
sbura. 

Când prin urmare legenda spune de un fa- 
vorit al ei că purcede dintr'o abstracţie, ea 
ştie mai mult decât istoria care se mulţu- 
meşte să citeze date. Fiindcă intră mai 
mult în legile firii decât istoria care poate 
intra toată într'o arhivă. 

Intr'atât de sumară e istoria faţă de legendă, 
într'atât preciziunile ei de cifre reduc adevă- 
rul la vertebră, — aşa cum un proces ver- 
bal reduce o întâmplare la trăsăturile ei fixe, 
şi uită tot procesul din adânc, toate răsco- 


52 Dragoş Protopopescu 


lirile grozave de suflet care au dus până la 
suprafaţa aparentă, să zicem a crimei. 

Ah, marea e o comoţie care n'are nimic de 
a face cu azurul liniştit de pe undă. 

Procesul verbal al grefierului n'are nimic 
a face cu străfundurile milenare ale crimei; 
procesul-verbal nu e nici măcar una cu pro- 
cesul. 

Istoria e numai procesul-verbal al realităţii. 

Dramele sângelui devin în cadrul ei para- 
grafe de lege. 

Melodia vieţii cântă dincolo de vârful de 
peniță al scribului, aşa cum omuşorul cu ex- 
taze dinăuntru al privighetoarei purcede 
dintr'un transcendental ce nu trebue confundat 
cu rigiditatea în serie a acului de gramofon. 

Legenda ne dă atunci stricta, adevărata 
vieaţă a eroilor. Istoria face din ei funcţio- 
nari, 

Şi când îmi spune mie că unul dintre ace: 
ştia s'a născut dintr'o fecioară, sau o pasăre, 
cu mă mir nu de putinţa faptului ci de pre- 
ciziunea cu care mi l-a conturat în acel prin: 
cipiu de abstracţie, de supraomenesc din care 
singur eroul purcede. 

Puterea Ardeleanului de a se abstractiza 
până la moarte în maeutica unui crez — ve: 
chi exerciţiu religios al suferinţei legendare— 
c un act de naştere pe care istoria nu mi-l 
poate scoate din fişele ei amorfe; dar pe care 
natura eroică mil spune, cu vorbe de legendă 
şi dureri de imaginaţie, — ah, dacă imagi: 
nația ar putea cuprinde totuşi Întreg necu- 
prinsul realităţii — în toate actele mari ale 
vieţii, de apă, aer sau uscat, de om, sbură- 
toare sau amfib. 


Tigrii 53 


De ce spun toate astea? Ca să-mi spun 
mie, şi să vă spun vouă, istoricilor care fa- 
ceţi din vieaţa unui neam un şir de procese 
verbale, de ce acel principiu de abstracţie 
care sublimează figura de legionar roman 
a micului meu erou ardelean, e un proces 
de vieaţă ce porneşte din începuturile de 
mit ale spiţei sale şi face din el nu un om, 
nu un doclor juris, nu o realitate obişnuită, 
ci o realitate mult mai mare, fiindcă-i minu- 
nată: realitatea care a făcut şi din alţi înain- 
taşi ai lui îngeri căzuţi ai pământului însân- 
gerat. 

Dacă mi sar spune că lon Moţa, un cri- 
stalin, un jertfitor de sine până la abstracţie, şi 
unul din actele pure ale vieţii, a fost făcut 
cu o fecioară, aş crede. Cel puţin aş crede, 
în acele momente ale vieţii mele când îmi 
trăiesc cel mai bun omenesc din mine. 

Şi când în orice caz m'aş mira dacă istori- 
cul lorga — bunăoară — ar veni cu acte 
să-mi dovedească dimpotrivă, — să-mi dove- 
dească'n treacăt că sunt nebun... | 

Dacă mi sar spune că măi mulţi heruvimi 
jucându-se într'o duminecă pe trepte de bi- 
serică, în cer, sau luat cu jocul şi-au cobo- 
rît în sbengueli până spre părţile pământului, 
când un vânător de munte, luându-i drept pă- 
sări rare, a tras de pe un stei şi a rănit 
unul la pământ; şi că acel unul, pierdut pen- 
tru Dumnezeu şi vânător, pierdut printre |i- 
ghioanele pământului şi-a lepădat cu vremea 
aripile; şi rămas numai cu Eli Pal lui, a venit 
până la locuinţele oamenilor, ca să trăiască 
incognito printre noi, acel înger în travesti şi 
în voiaj de durere printre oameni aş spune 


54 Dragoş Protopopescu 


că n'ar fi de mirare să se cheme lon Moţa... 

Heruvimii să nu se supere, că-i cobor cu 
atâta uşurinţă printre muritori. 

Fiindcă — să mă ierte mult iubitorii de 
cer — uşor le e heruvimilor care nici nu nasc 
nici nu trăesc, să fie heruvimi. Darei să 
înţeleagă cel puţin cât e de greu să fii heruvim 
în condiţiile nemaipomenite ale pământului, 
condiţiile morţii şi ale naşterii, ale mize: 
riei şi boalei, ale prostiei şi invidiei, condi- 
ţiile blestemate ale omului. 

Şi cu gândul la ce-ar fi ajuns şi ei în ast: 
fel de condițiuni şi numai câtă crimă ar fi 
săvârşit ca să coboare iadul cât mai jos, ceva 
mai buni cu oamenii decât oamenii înşişi să fie 
buni heruvimii să acorde şi bietului om puţină 
strălucire şi dreptate. 

Strălucire, începutul slobozirii din şerbiile 
pământului. 

Dreptate, începutul înrolărilor în legiunile 
dumnezeieşti. 

De heruvimi de-aceştia fără noroc vor- 
besc, de heruvimii ordinei umane. 

De heruvimii încarnaţi, şi — totuşi — Înves- 
" mântaţi în strălucire şi dreptate; şi practi- 
când, de sub zalele grele ale trupului, cu să- 
biile roşii ale sângelui, ca şi rubedeniile lor 
din cer, eternitatea. 

Ei vin acum din suişuri de ţară, şi cu 
mânile legate la spate, împuşcaţi de vânăto- 
rii de rând, trecuţi prin procese-verbale care 
le caută un nume propriu şi-abia de ştiu să-l 
ortogratieze, bat la porţile Dumbravei. 

Şi treptele de beci, în prospeţimea amin: 
tirii, par trepte de biserică cereşti, pe care 
se sbenguiau sub ochii Domnului. dumineca... 


Tigrii 55 


Dintre supuşii Domnului care, în chip de 
îngeri împuşcaţi pe pământul Ardealului, vin-! 
decaţi de răni, travestiţi în oameni, au venit 
mai târziu să petreacă la puşcărie, lon Va- 
nea, faţă de lon Moţa, prezintă o mică ne- 
asemuire. | | 

Ion Moţa, parcă după ce şi-a lepădat ari- 
pile şi -pansat rănile, a trecut pe la o clinică 
a universităţii din Cluj, de şi-a făcut vreo 
terapeutică şi pus ceva sânge în obraji; ca 
apoi, profitând că era în apropiere, să se în- 
scrie la facultatea de drept şi să ia doctora: 
tul juridic, — ca înger negreşit magna cum 
laude... 

Un înger de aramă trecut prin dreptul ro- 
man, şi unind săbiile arhanghelilor cu stric- 
teţele Institutelor şi Novelelor, înlocuindu-şi 
aripile cu fasciile, şi tolba cu codul, — aşa. 
vede pe lon Moţa zugravul acestor rânduri, 
care a mai pictat în eternitate, aşa cum l-a 
pictat, şi pe domnul Eulampe Sibică... 

Pe când lon Vanea, un înger bălai şi bucă- 
lat, rătăcit în noaptea căderii la o stână, cres: 
cut acolo de baci cum se cade şi dat drumul 
apoi, ca să poposească într'un tablou de Gri- 
gorescu, Sau în Mioriţa. Fiindcă, precum 
pe poetul idilelor şi eglogelor îl disputau ră- 
zoarele şi izvoarele, aşa pe ciobănelul nostru 
îl dispută cu drepturi egale penelul şi balada. 
 Intr'atât de chipeş şi pitoresc, de dulce şi 

curat, respiră şi palpită, pentru toţi, de sub 
bondiţa lui de acasă, împreună cu frate-său, 
acest înger în cojocel. 

Împreună cu frate-său, fiindcă spre a nui 
se pierde urma, poliţia şi jandarmeria l-au 
furat din cer şi arestat în dublu exemplar, 


56 Dragoş Protopopescu 


adică împreună cu frate-său, atât de aidoma 
lui, că dacă puneai mâna pe rana unuia bă- 
tea inima celuilalt, şi de-a'ndoasele. Ceea ce 
la Dumbrava a pricinuit şi mai mare încur- 
cătură, fiindcă dacă puneai bondiţa pe unul, 
apărea îmbrăcat celălalt, şi dacă scoteai cuş- 
ma de pe capul celui din urmă rămânea des- 
papei: cel dintâi! 

Motivul arestării nu mai puţin plutea în 
controversă. Fiindcă poliţia spunea că unu 
ar fi dat o telegramă, cum ca să vină acasă, 
celuilalt. Pe când jandarmeria susţinea că 
celălalt a dat telegrama celuilalt cum ca să 
vină acasă. Neavând printre ei niciun Grec 
care să rezolve dilema, s'a luat hotărîrea ca 
şi poliţia şi jandarmeria să-i aresteze pe 
amândoi, iar telegramele s'au conexat, ca din 
ele — adică din recipisele lor, fiindcă textul 
nu s'a controlat, să rezulte o singură culpă: 
participarea, cum sună ordinul de arestare— 
„prin grai viu şi pe cale telegrafică la crima 
dela Chihaia”, 

Asta numai şi numai fiindcă lon Vanea 
era aidoma cu fratele lui, Dimitrie Vanea, şi 
două făpturi la fel de bune şi curate pe pă- 
mânt, era oarecum prea mult. 

De cum a sosit la Dumbrava, lui lon Va- 
nea i s'a zis: buciumaşul lui lDumnezeu. 
Fiindcă, vai, cum s'au desfăcut încăperile şi 
cimentul s'a prefăcut în pajiști la viersul lui! 

Toţi muritorii ceilalţi, ajunşi la Dumbrava, 
cum aţi văzut în partea "'ntâia a acestor ne- 
fericiri, sau dus mai întâi, ca oamenii... şi ca 
domnul Eulampe Sibică, la locuri la care îi 
trimetea acea prezenţă divină şi urgentă 
din noi, animalitatea. Şi i-aţi văzut, vreme 


Tigrii 57 


de 15 pagini şi un paragraf, cotrobăind ol- 
factic, şi căutând să stabilească — nu fără. 
concursul unor istorici ca Mişu Beroniade— 
scumpe identități, topografi prielnice, adrese: 
exacte. 

Numai lon Vanea — sau frate-său (fiindcă 
cine-i putea deosebi ?) — s'a lungit în rină de: 
un zid, şi-a pus cuşma pe-o ureche şi scos: 
flautul. 


“(Tityre, tu patulae recubans sub tegmine fagi...) 


Şi iată sosind dintr'odată egloga la noi. 
lată doina şi aleanul. 

lată-ne şi pe noi lungiţi în juru-i, prinzând | 
cioareci la picioare şi cuşmă la ureche, şi to- 
pindu-ne în gâlgâiri aromitoare, ca să ne 
pară că o luăm înapoi, pe la căşile noastre, 
sub formă de mierle şi izvoare. 

lată curtea interioară devenind un tapşan: 
şi cazemata No. 3 o robatcă, şi iată o prispă: 
aşternându-ni-se la picioare şi un pridvor de 
crîşmă bănăţeană înflorindu-ne la înălţimea 
umărului. Şi o apă mai departe, sau numai. 
un maidan cu ciulini. Dar toate cântând, 
prin toate trecând primăvara. 

Dacă e ceva mai frumos ca o primăvară, 
sunt două primăveri. 

Dar ce frumos trebuia să fie cele câteva. 
sute de primăveri, pe care arestaţii le puneau. 
dela mână la mână, ca să facă la cântecul lui 
lon Vanea, sub Dumbrava înflorită cât ţara 
şi cât plaiurile ei desfăcută, o singură primă- 
vară legionară. 

Uneori flautul i se topea şi-i luneca pe 
gât ca o limonadă sau acadea, — ori se pre- 


58 Dragoş Protopopescu 


făcea direct în larinx şi trahee arteră, că lon 
Vanea era numai glas. 


Atunci să fi auzit: 


Călugărul din vechiul schit... 
O zi la el m'a găzduit... 


Sau ceva şi mai modern: 


Tu care eşti pierduuută 
In neagra veșniciiieee... 


Că frumosul Jean-Marie Vauban, „guri: 
stul“ închisoarei, zis şi privighetoarea Dum: 
bravei, nu mai avea curaj să vină cu „IA mai 
aduci aminte, Doamnă“ şi cerea singur să ne 
recite „mai bine“ scena balconului din Ro- 
meo și Julieta... 

Ceea ce domnul Eulampe Sibică, de origine 
român şi englez de profesie, în unire cu Vla- 
dimir de Blondor, maestrul de ceremonii, îi 
acorda, deşi baronul prefera basofanele-i pro- 
prii ; (şi ale generalului) — când nu cânta din 
violoncelul familiei: iar englezul ar fi vroit 
să rămână toată seara cu ochii la ciobănelul 
ce-i amintea de Florizel din Povestea de Iarnă, 
parcă veşnic îndrăgostit, veşnic cu o logodnă 
în suflet. 

Indrăgostit de o Perdita ciobănelul Dum- 
bravei nu era, fiind însurat. Dar ca şi fra- 
tele lui din Mioriţa, lon Vanea, în gândul 
şi cântecul lui, şi'n sufletul dat tot legiunii 
ducea o necontenită logodnă cu stelele. 

Logodna căpitanului cu steaua lui; logodna 
legiunii cu victoria... 


Tigrii 59 


Am spus că lon Vanea, deşi fost înger, 
era însurat. 
"Ba avea şi o fetiţă. Care a cerut să vină 
şi ea să cânte la Dumbrava, dar nu i sa ad- 
mis dispensa de vârstă... 

Şi tu Bosînţene, şi tu Lele, şi tu Preda, 
Şerbu şi Cipău, Amos şi Şiancu... 

Unde suateţi voi acum, legionari şi jurişti, 
îngeri şi ciobani laolaltă. 

Cu tăişuri albastre în ochi, ca azururi şle- 
fuite în jocuri de săbii. 


V. 


Mai mare peste toţi aceştia, şi mai ales 
mai înalt este Ban Dobrea. 

Inchipuiţi-vă un om mai mare şi mai cult 
decât Sibică, dar crescut mai puţin strâmb 
— vorba lui Carageale — decât acest, şi 
cu o barbă mai mare. 

In plus, semeţia vulturului, curajul leului, 
fineţea corbului şi inteligența domnului Eu- 
lampe Sibică (sau aşa ceva!). 

Și omul acesta să mai fie şi legionar, ba şet 
legionar, aghiotantul Ardealului de fapt, sau 
cum i se zice în cercurile intime ale Siguran- 
ţei Statului: „teroarea Ardealului“, „ciuma de- 
la 1660“, „boala care nu iartă“ sau „migrena 
poliţiştilor“ ! 

Soarta a fost crudă cu Poliţia, Siguranţa 
şi Jandarmeria Ardealului. Fiindcă Domnul 
Dobrea, fiind de fel din Dobrogea, ar fi pu: - 
tut acţiona între Murfatlar şi. Turtucaia şi 
da deci de furcă poliţiştilor şi jandarmilor 
dintr'acolo. 

Dar Domnul Dobrea, pe lângă înălţimea, bu- 


60 Dragoş Protopopescu 


nătatea şi prefixul Domn, avea comun cu 
Domnul Eulampe Sibică — ce dinspre mamă se 
trăgea din Axente Sever şi venea din părţile 
Săliştei — obârşia ardeleană. Şi atunci a fost re- 
integrat ardelean de către Căpitan, şi trimis 
să dea dureri de cap, insomnie şi apendicită. 
Poliţiei şi Siguranţei de dincolo. 

Care Poliţie şi Siguranţă una ştia: că „Garda 
este unde este Ban Dobrea”. 

Şi Ban Dobrea, pentru o Poliţie şi Si- 
guranţă ce printr'un fel de daltonism nu-l ve- 
dea decât pe dânsul, era pururi la Cluj, chiar 
dacă titularul spaimei oficiale se găsea une- 
ori, din ordinul Căpitanului, troenit sub nă- 
meţii Sorocei, sau se găsea numai în Dobro- 
gea, la el acasă, cu domiciliul forţat de 
aceeaşi Poliţie şi Siguranţă. 

Nu-l căutau odată, cu un întreg pluton de- 
agenţi târiţi pe burtă pe lângă ziduri, cu re- 
volverul la ochi, la No. 24 dia strada Aron 
Floreanu, când dânsul lupta de zece zile cu o 
iarnă siberiană şi ţinea şedinţe legionare în 
satul Mindac, din inima Basarabiei ? 

Când credea că viscolul a cedat, porneşte 
cu troica spre Dondoşani, gară şi târg. Sin- 
gur, cu un tigru mai mărunţel, dar tigru, 
Olteanul cu nume de ban, Roman Buzoianul. 
Acesta în troică, domnul Dobrea la o sută 
metri înainte, răsturnând troiene şi deschizând 
drumul cu un sistem nou de tăvălug, picioa- 
rele domniei-sale. Sau amândoi opintindu-se la 
răstimpuri, să scoată troică şi cai de sub 
omăt, troică şi cai pierzând răbdarea şi cedând 

erului şi omătului mai înainte ca domnul 
Po abrea să taie cei 100 de metri reglementari. 

Căci, vai, mai era un ger, să crăpi cu el 


Tigrii 61 


diamante, nu biete oase de om sau cal, Care 
oase, cu tot gerul, de atâta strapaz şi oboseală, 
curgeau şiroaie de năduşeală. 

Până când totul se înţepeneşte în ger şi omăt. 

Vizitiul e un urs degerat pe capră, după: 
ce a căzut de mai multe ori în genunchi, şi'n 
limba lui, cu lacrima şi rachiul a amestecat 
pe Dumnezeu. lar acele catalige pe care, în 
nădejdea că sunt încă picioarele cailor, le smul: 
sese pas cu pas din zăpadă domnul Dobrea, 
se întipseseră în troiene ca nişte burueni mon- 
struoase, crescute pe dinafară cu păr, piele 
şi burţi înghețate de mârţoagă. 

lar Roman Buzoianu, care până şi el înce- 
puse să îngrijoreze dela un timp, aduce la cu- 
noştinţă ofiac că e pe punctul să cadă. 

Când singur între două nemărginiri, scoțând 
dela piept cruciuliţa Căpitanului, Domnul Do: 
brea are o idee! Să scoată din gura raniţei 
pe care-o avea în spate, al doilea pistol, Steye- 
rul de război, şi să tragă, din ordinul Căpi- 
- tanului, un foc in sus. 

A fost scăparea. Fiindcă echipajul sombrat 
în mijlocul pustiului alb, se afla, de fapt, 
după multe rătăciri, numai la cinci sute de 
metri de un conac de moşie. Câinii, stârniţi 
de gloanţe, au dat semnalul. Caravana a 
pornit după lătrat. 

Mare spaimă la conac. Sluga cea mai bă- 
trână şi-a făcut cruce că „s'o'nturnat domnu 
Stere din Siberia“! 

Domnu Stere este numai domnul Dobrea. 
Cu Roman Buzoianul alături, la o masă aşa: 
de bogată, că acesta a început curând să vi- 
seze cu cana de votcă în mână, socotindu-se 
încă fericitul adormit din zăpadă, ba din când 


62 Dragoş Protopopescu 


în când trăgându-şi pătura de omăt să se în- 
călzească... | 

Intre timp, cum spun, Poliţia şi Siguranţa 
de Cluj venise „în corpore“ şi sta pe brânci, 
de-a-lungul zidurilor, cu revolverele la ochi, 
nici mai mult nici mai puţin să aresteze pe 
domnul Ban Dobrea în strada Aron Flo- 
reanu No. 24. 

Se zice că nu l-au găsit la domiciliu! De 
necaz, i-au pzescris domiciliu forţat la el 
acasă, în Dobrogea, ducând acolo sub escortă 
pe unul cumpărat ca să fie Dobrea şi astfel 
să-i scape de strapaz. Auzind aceasta, domnul 
Dobrea s'a dus puşcă din Basarabia în satul 
lui din Dobrogea, şi-a lăsat barba acolo şi a 
pi cu rapidul de Arad, fără ea şi fără 

ilet, la Cluj. 

Se plimbă zi şi noapte pe străzi, timp de 
două luni, şi plictisit că nici măcar când nu 
mai este el nu mai poate fi arestat, se pre: 
zintă într'o bună dimineaţă în cabinetul pre: 
fectului DR. Dunga. 

— Ban Dobrea!!! se face acesta vierme 
după ploaie, pe scaun. 

— Unde-i Dobrea, acolo-i Garda. Undeii 
barba, acolo-i Dobrea, răspunde acesta mân- 
gâindu-şi bărbia. 

— Ei şi? 

— Barba am lăsat-o în Dobrogea. Ergo: 
Dobrea-i în Dobrogea. 

Pentru glumă, prefectul i-a promis că'n 
vieaţa lui: nu-l va mai aresta. Ceea ce nu îm- 
piedecă deloc ca seara să se prezinte un plo- 
ton de jandarmi, să-l ridice! 

— A, domnul prefect a'nţeles că nu mă 


Tigrii 63 


arestează, dar de „ridicat“ mă ridică! Bun, 
noaptea asta să ştiţi că evadez! 

Dus la beci, îşi pune capul pe un priciu. 
Lângă dânsul un butoi de coniac, la care ne- 
cesităţi de siguranţă de Stat făcuse pesemne 
să se ataşeze două picioare şi-un cap, tot în- 
vârtea pe mâni nişte lanţuri ca un paşe mă- 
tăniile, oprindu-şi mititeii strangulaţi sub nu- 
me de degete, asupra unui lăcăţel din cele 
cu care se cinstesc oţii de cai. 

Alţii făceau calambururi ca Păstorel şi jo- 
curi de cuvinte ca Horia Furtună; îşi dădeau 
cu părerea că Dobrogea are un climat mai 
bun decât Ardealul şi că sunt mulţi — unul e 
chiar în odaie cu ei — care au declarat că din 
Dobrogea nici morţi nu s'or mai întoarce. 

— Şi eu cunosc unul în odaia asta care jură 
că aerul de mare nu-i place şi va evada în 
aerul Clujului istoric, noaptea asta, la ora trei 
precis, îşi ridică în brâu pantalonii, cu un 
gest răspicat, domnul Ban Dobrea. 

Noaptea, la ora trei precis, domnul Dobrea 
deschide frumuşel fereustra arestului şi o lasă 
după el deschisă mai departe, ca să intre aer. 

Era noaptea din spre 1 Mai. Toate străzile 
împănate cu patrule în vederea mişcărilor de 
stradă. Din când în când câte-un agent secret 
oprea pe domnul Dobrea şi-l întreba în taină 
dacă ma văzut niscaiva comunişti. 

In patul făcut cu grijă de gazdă, acasă, dom- 
nul Dobrea găseşte o pisică, o dă afară, în- 
chide fereastra. Peste câteva minute vede în 
geam parcă o ţeavă de revolver. 

— Sunt urechile pisicii, îşi spune. Adoarme. 

Dar prin vis sau aevea aude el paşi grei 
şi mişcări de armă. Se dă jos şi se uită pe geam. 


-64 Dragoş Protopopescu 


Nicio pisică. In schimb, sub geam, în genunchi, 
un soldat cu revolverul la ochi. Toată curtea 
înţesată cu armată. In stradă, parcă nu era 
1, ci 10 Mai şi se aştepta să sosească domnul 
Dobrea pentru a începe defilarea! 

Domnul Dobrea nu se deranjează pentru de- 
filări; ia arma din cuer şi cu ea în mână 
adoarme. Toată noaptea, paşi, escaladări, miş- 
cări de forţe. 

A doua zi trimite prin gazdă o scrisoare 
prefectului prin care-i anunţă solemn că de 
mâine începe 12 zile de post şi rugăciuni, 
apoi se cuminecă şi iese în Piaţa Unirii. In 
post-scriptum îl roagă să trimeată la data 
fixată, pe ori cine vrea, să-l aresteze. 

12 zile au trecut. După aceea, o lună sa 
plimbat domnul Dobrea prin Piaţa Unirii, cu 
Steyerul de război la dânsul. Nefăcând două 

arale — fiindcă nimeni nu apărea — a tre- 
Pui în cele din urmă să-l lepede... 

Un atac de apendicită; operaţie. După 
“cinci zile, dela spital, arestat. Domnul IDo- 
brea protestează că nu aşa fuse vorba! La 
poliţie însă curaj şi străşnicie mare: don 
nul Ban Dobrea va fi „îmbarcat“ cu primul 
personal, la Constanţa. 

Domnul Dobrea face atunci cunoscut oficial 
prefectului de poliţie prin comisarul de ser- 
viciu, de faţă hind trei avocaţi, plus căpitan 
„Şiancu, prieteni, că începând de azi 19 Mai la 
ora 7, reîncepe pe vieaţă şi pe moarte răz- 
boiul de eliberare, cu poliţia. 

Avocat Cuparescu îl încurajează, Ceilalţi, 
având în vedere măruntaiele recent cârpite, 
îl pun în gardă. 


Tigrii 65 


Spre ora 7, multă lume adunată la poliţie, 
năpădind chiar în odaia deţinutului. 

Ceasul bate de 71 ori. Domnul Dobrea, 
foarte reverenţios, se ridică, îşi pune pălăria, 
salută şi dă să plece. Forţa publică se opune. 
Hărţueli, sgârâeli, loviri. Sânge începe să 
curgă. E liniştea dinainte de furtună... Ca 
un câine încolţit de o haită, domnul Dobrea 
izbuteşte să târască astfel forţa publică după 
dânsul cam 200 metri afară din curtea poliţiei, 
în încercarea de a-l reţine şi arunca în dubă. 

Lumea adunată nu cam recunoștea pe erou; 
de sub înfăţişarea aceea dulce, din care, sub 
imperiul briciului, toată acea faimoasă inve- 
stiţie capilară, capitalul de frondă şi teroare, 
barba, dispăruse. Şi toată teama poliţiei era 
ca nu cumva lumea să ajungă să descopere 

e necunoscut; altminteri în ochii tuturora 

arba ar fi reapărut, şi cu ea domnul Dobrea, 
cu toate drepturile de exteritorialitate pe care, 
în cadrul bărbii, posesorul le avea. Şi atunci 
un război civil sar fi iscat, pe tema: cum 
să arestezi pe marele plenipotenţiar al Crucii 
de Oțel, în propria lui Legaţie?... 

Fie din înalte raţiuni de acestea de drept 
internaţional, ori dintr'o precipitare subită şi 
colectivă a activităţii căilor renale ale Poli. 
ției, s'a întâmplat ca dintr'odată atitudinea 
oficialităţii să se . schimbe, şi numita Poliţie 
în loc de dubă, să caute febril trăsura cea 
mai bună din oraş, ca să ducă pe pacient 
nu la gară şi de aci la Constanţa, cu „primul 
personal“ ; ci, cu prima ocazie, la clinica Uni: 
versităţii, ca să-l pansese, toate copcile dela 
operaţie fiind sărite de pe dânsul. 

DDe atunci nimeni nu sia mai atins de dom- 


Vol. 1 — Ed l-a 5 


66 Dragoş Protopopescu 


nul IDobrea, toată grija poliţiei fiind să facă 
din dânsul un personaj fictiv, legendar, răs- 
pândind svonul că a plecat în 'egiunea stră- 
ină, sau că a plecat să se facă altceva, de 
pildă fakir, ghicitor în cafea, îmblânzitor de 
şerpi sau emir al Afganistanului. 

Invocând pentru aceasta lipsa bărbii. Dom: 
nul Dobrea atunci şi-a lăsat-o. 

Dar dacă nu l-au putut aresta Ja Cluj atunci 
când era troenit în înfundăturile Basarabiei, 
vă puteţi închipui dacă era cu putinţă să-l 
aresteze când era la Cluj, şi cu barbă! 

Incât multă vreme a rebpâi să rămână dom- 
nul Dobrea fakir, ghicitor în cafea, îmblânzi. 
tor de şerpi sau emir al Afganistanului. Până 
când a venit vremea să fie arestat nu numai 
dânsul, ci întreaga Cruce de Oțel. Atunci 
Poliţia şi Siguranţa, convinse în cele din urmă 
că orice problemă depinde de felul cum o 
put, şia zis că toată greşala a fost spunând 
Garda este unde este Ban Dobrea, când de 
fapt mai bine spuneau: Dobrea este unde 
este Garda. 

Şi punând de data aceasta vina chiar pe 
Gardă, au pornit s'o aresteze întreagă, în 
strada Aron Floreanu No. 24, judecând şi ei 
că e mult mai uşor să pui mâna pe mai mulți 
oameni decât pe unul singur, unul singur pu- 
tând să-ţi scape, pe când mai mulţi, ce Dum. 
nezeu |... 

la două şi un sfert noaptea intrau în 
odaie, fără să ciocănească, profitând de faptul 
că tigrii o ţineau zi şi noapte deschisă. In 
paturi, pe lângă domnul Dobrea, alţi doi, Cor- 
nel Preda şi libi Cipău, cam tot atâta de 
vlăjeni ca şi dânsul şi cam cu aceeaşi parti- 


Tigrii 67 


cularitate chimică în trup: anume că dacă îi 
atingeai, scăpărau. 

Inşii erau 11 (Poliţia şi Siguranţa). Cei 
trei, dintr'o rână, Frecându-se la ochi fi întreabă 
ce mai fac, cum e vremea şi le cer de iertare 
că n'au scaune să-i invite să stea. 

— Dar puteţi sta, dacă vreţi, într'un picior. 

— Mersi, nu suntem ciuperci, a răspuns 
cel mai fin dintre ei. ; | 

— Am venit să percheziţionăm sediul şi... 

— Mă rog, putem vedea ordinul? 

Unul scurt, gras şi grav de parcă venea în 
numele unei societăţi pentru promovarea carta- 
boşilor la zile mari, întinde o hârtie otrăvită 
cu cerneală violetă. 

— Dar aci nu sună să ne faci percheziţie 
nouă, ci sediului... 

— Ei, Dobrea este unde este Garda... răs- 
punde mititelul cu aere de patrician. 

Dar se înmoaie dintr'odată. Şi suplu ca o 
baletistă se dă după interlocutor. 

— Simplă formalitate, dragă, crezi că o fa- 
cem de drag ?... Gândeşte-te, două jumătate 
noaptea! Nu m'am mai sculat la ora asta 
de când mi-a născut nevasta... Dar să'ncheem 
procesul-verbal, şi basta ! 

In casă erau manifeste pentru câteva judeţe, 
doi câini de porțelan, un dulap cu cinci că- 
măşi verzi şi tot atâtea centiroane şi baionete 
legionare, — toate prezidate, din capul me- 
sei, de restul unei pulpe de şuncă de Sibiu, 
în care şedeau înfipte, ca la căpătâiul fostu- 
lui porc, două baionete legionare, legionarii 
având cultul morţilor iar pentru uzul bucal 
o vestlă care începe cu baioneta, trece prin 
săbii şi iatagane şi sfârşeşte cu carabina. 


68 Dragoş Protopopescu 


E tocmai ceeace nu observase cei î1, poli- 
ţia având un instinct al el (pesemne de con- 
servare) de a întoarce capul sau închide tot- 
deauna ochii—de frică ori nebăgare de seamă 
— în faţa pericolului. 

Cu mititelul care transpira ca un patrician, 
Domnul Dobrea a pornit aproape braţ la braţ 
prin casă, deşi, dat fiind raportul de înălţime, 
dânsul părea mai mult o soră care-şi duce de 
mână frăţiorul cel mai mic, la şcoală. 

— Percheziţie? Bun! Uite, ăştia sunt doi 
câni, dar numai de porcelan... un ceas cu cuc... 
în dulapul acesta cămăşile noastre... centi- 
roane... negreşit... (toţi legionarii cam suferă 
de obezitate şi au văzut că brâul lui lov la 
ei nu merge)... manifeste... negreşit în care nu 
lăudăm pe liberali... 


— Şivouă liberalilor, 
Şi vouă ţărăniștilor, 
Vă arătăm noi tuturor 
Tălharilor, tâlharilor |... 


Răsună un glas de mierloi din fundul pa- 
tului, — era Roman Buzoianul care-şi făcea 
gargara lui matinală şi-şi racla omuşorul cu 
una din cele mai populare romanțe de amor 
legionare... 

— Are cămaşă verde! bâlbâie mititelul, ca 
un mic şantaj asupra mierloiului. 

— Exact, cămaşă verde! Extraordinar ce 
spirit de observaţie! Dumneata ai putea scrie 
şi teatru 1... se entuziasmează domnul Dobrea. 

— Va trebui s'o predea şi pe ea... 

— Cămaşă de noapte? Articolul 3 şi 5 din 
Legea Mârzescu, coroborat cu art. 7, Legea 


Tigrii 69 


de apărare a Statului, plus art. 101, 102, 103 
cod Penal, face precis pasabilă de rigorile 
legii o cămaşă verde numai în cazul când e 
o cămaşă de zi, domnul meu. 

— Şi o cămaşă de noapte? 

— E o cămaşă pasivă... dovadă: stă culcată 
— eventual ar putea aparţine ibovnicei — în 
pat toate fiind de drept comun, — îşi culmi: 
hează domnul Dobrea argumentaţia, cu citaţii 
precise—cum vedeţi— din Eulampe Sibică, ju- 
ristul bine cunoscut al mişcării de dreapta. 

Abia de data asta îşi dă seama domnul 
Ban Dobrea, că fusese până acum complet 
„dus“ de domnul chestor. Fiindcă în vreme 
ce cu acesta se întreținea asupra ceasului cu 
cuc şi câinilor de porcelan, poliţiştii operau 
după metoda lor obişnuită: domnul chestor 
atingea un lucru întrun anume fel cu mâna 
şi trecea ; după el trei poliţişti făceau para- 
van; după aceştia un altul urma imediat şi 
înhăţa obiectul; iar alţii pe rând îl duceau 
afară. 

Aşa ieşise până acum din odaie, nu câinii 
de porcelan, dar toate manitestele, toate cămă- 
şile, centiroanele şi baionetele ; şi se ajunsese 
la Roman Buzoianul, singura cămaşă verde 
neatinsă. 

In cinci minute acesta era complet desbrăcat, 
lucru pe care păcat că nu l-au văzut şi alţii, 
fiindcă ar fi putut spune că au văzut un ti- 
gru în pielea goală. 

Ca un tigru întradevăr — nu câ în Basa- 
rabia — sare Roman Buzoianul la domnul 
Dobrea şi într'o clipă lucrul era aranjat: toate 
le văzuse şi ridicase poliţiştii, numai cele 
două iatagane care şedeau înfipte în coapsa 


10 Dragoş Protopopescu 


fostului porc de Sibiu, nu. Domnul Dobrea se 
repede la ele, dă una lui Roman Buzoianul, 
trece la uşă, răsuceşte cheia de două ori şi 
apoi, cu un pas înainte, comandă: 

— Drepţi, alinierea! Dacă în cinci minute 
nu aduceţi în casă tot ce-aţi scos tâlhăreşte, 
să ştiţi că din odaia asta nu mai iese viu 
niciunul | 

Domnul Dobrea le pune ceasul pe masă şi 
aşteaptă cu ochii la cadran, ca şi când le-ar 
lua pulsul.  Pesemne, funţia de medic nu-i 
place însă, fiindcă deodată bate diapazonul 
cu baioneta în masă, şi numai ce se auziră gât- 
lejuri legionare care se curățau Iââ!... Hâcl... 
Fa, Do, Si... 

Şi opt legionari, fiindcă între timp mai so- 
sise patru, legionarii mirosindu:se ca jderii, 
dela distanţă, izbucnesc în romanţa lor favo- 
rită: 


Suntem Echipa morții 

Din Moldova am venit 

Aruncaţi de zarul sorții 

Ori invingem ori murim. (refren) 


Poliţiştilor li se făcea părul măciucă. Che: 
storului Prichici — că aşa-l chema — ultimul 
fir din spate i s'a urcat încet în creştet şi-i 
tremură pe placa cheliei ca un ac din pri: 
mele perioade ale gramofonului. Cum e negru 
şi mai are şi ochii holbaţi,i-a — privit inte- 
gral — tot mai mult aliura unui cărăbuş cu 
coarne, gata să pleznească. 

Poliţiştii afară nu pricep de ce se întârzie 
într'atâta cu un cântec aşa de puţin apre- 
ciat în cercurile oliciale. Se apropie în vâr- 


Tigrii Ti 


ful picioarelor, şi cel mai vânjos dintre ei 
bate în uşă. 

Deschide un om în pielea goală, fiindcă 
aşa rămăsese Roman Buzoianul de când din 

at fusese despuiat de cămaşa lui verde. Po- 
Țitistul se dă un pas înapoi. Dar ochii fac 
dimpotrivă un pas înainte şi se holbează vă- 
zâad odaia de percheziţie transformată subit 
într'o clasă de conservator, unde un maestru 
de bel.canto, în picioarele goale, barbă şi că- 
maşă de noapte, asistat de un tenor în pielea 
goală, conduce un cor mixt, pe două voci, 
„partea bărbătească fiind ţinută de şase başi 
tineri, iar partea femeiască de şase poliţişti 
bătrâni, cu voci piţigăiate de cor de paji la 
catedrala Sf. Iosef. Le lipseau togele de 
olandă şi guleraşele albe ca să crezi că erau 
îngeri heruvimi. Numai chestorul Prichici, 
imbatabil, negru şi umflat, persista să semene 
a cărăbuş (nu pleznise încă). 

Noii sosiți îsi revin însă repede din stu: 
poare, o veche tradiţie vroind ca Poliţia, Jan- 
darmeria, Siguranţa, Armata şi orice alte re- 
prezentante dârze ale Forţei Publice să cânte 
în cor cu legionarii, după primele cinci mi- 
nute petrecute sub aceluş acoperiş cu dânşii. 
Mai ales când e şi uşa încuiată... 

Şi astfel, — lucru de necrezut, dar aşa de 
adevărat — în perfectă armonie, şi'ntr'o at- 
mosteră din cele mai cordiale, nu pot spune 
că sa dansat, dar sa cântat, până la ora 
patru şi un sfert dimineaţa, — la clasa de 
conservator a d-lui Ban Dobrea din strada 
Aron Floreanu No. 24, adăogându-se şi cei 
cinci poliţişti de afară, dintre care unii sau 


12 Dragoş Protopopescu 


dovedit, dela primele note, başi şi tenori de 
cea mai frumoasă promisiune. 

Până când, întrun moment de inspiraţie, 
chestorul Prichici se pomeneşte strigând, pe 
aria Echipa Morţii, cu voce alterată ca un 
Camembert, către polițistul vânjos care in- 
trase cel dintâi peste dânşii: 


Drăgoi, dragă Drăgoi, 

Adu alea inapoi, 

Că nu-s haine, bre, de noi 

Ci băeții e cam goi... (retren) 


versuri pe care toţi cei de faţă jură că chestorul 
le-a spus dintr'o respiraţie, ca trăznit de ha- 
rul divin, aşa cum în vechime argaţi de mână- 
stire sau pomenit din senin compunând la 
hartă psalmi şi alte laude Domnului. Ver- 
suri care curând puse pe note, au ajuns cân- 
tate în tot Cieiuă, iar mai târziu, până la 
urechea Domnului Vavrilă; şi retuşate de 
dumnealui cu creionul, ca rimă, pe ici pe colo, 
au devenit, prin adâncimea şi maiestatea lor: 
Imnul Prefecturii Poliţiei Capitalei. 

Poliţiştii în genere ascultă toate injoncţiu- 
nile şefilor lor. Cu atât mai mult un ordin 
de o prosodie atât de perleztă. 

Curând „tot ce fusese scos tâlhăreşte“ defi- 
lează sub baionetele domnului Ban Dobrea 
şi adjutantului său general, domnul Roman 
Buzoianul, în care timp are loc o întâlnire 
ptză de efuziune între legionari şi cămăşile 
or verzi, ce-şi găsesc fiecare stăpânul şi asttel 
pun capăt unor decolteuri scandaloase. Numai 
E adela Dobrea rămâne în uniforma lui pri: 
mordială, adică în picioarele goale, barbă şi 


Tigrii 73: 


cămaşă de noapte. poate fiindcă e la dânsul 
uniforma prielnică ideilor mari. 

O idee mare îi şi vine, pe loc. Se uită la 
ceas şi vede că ora-i înaintată. 

— Vai, ora cinci fix! Ora de serviciul 
Ia poftiţi, domnilor poliţişti! Pe două rânduri. 
inainte, marş! La poliţie, la poliţie cu dum- 
neavoastră! Să vă învăţ eu să mai pătrundeţi 
noaptea în casele oamenilor şi să-i jefuiţi până la 
piele. Inainte, marş! La poliție! Legionari, 
după ei! Să nu scape unul! că-i vai de mama: 
voastră! 

— Auzi dumneata, şi să se mai poarte şi. 
obraznic cu gazdele, adaogă Roman Buzoia- 
nul trecându-şi centironul. 

Convoiul care, în zorii zilei de 5 către 6. 
lunie, întâia oară în analele Istoriei, ducea la. 
Cluj poliţia la poliţie, se compunea aproxi- 
mativ în chipul următor: 

Zece poliţişti, doi câte doi, în monom, în. 
frunte cu chestorul Prichici. Pe flancuri, în- 
şiraţi câte patru, legionarii: Cornel Preda, 
Tibi Cipău, Roman Buzoianul, lon Lele, de o 
parte; Picu Barbu, Oltean de naţionalitate: 
şi profesie şi Coman Aurel, asistent univer- 
sitar, Constant Şerbu şi Traian Capră, de 
cealaltă parte. 

lar în fruntea tuturora, când pe dreapta 
când pe stânga, scoțând pieptul unuia, bărbia 
altuia, ca la defilare, domnul Dobrea în uni-- 
forma sus numită, şi fâşneţ ca un bondar: 
evadat în primăvară. 

— Domnule Chestor, d-ta ai auzit de Marcu: 
Aureliu... 

— A, Marcu Aureliu lon Popescu — tre- 
sare chestorul din front, — fostul director: 


14 Dragoş Protopopescu 


general al alcoolului din Ministerul de In- 
dustrie şi Comerţ... 

— Nu, Marcu Aureliu scriitorul... — nu-i 
nimic... se'ntâmplă! Ei bine, spune Marcu 
Aureliu în cartea V, pagina 35, aliniatul 2 
al operelor sale complecte: „Când eşti la 
ananghe, ia lucrurile dela capătul opus celui 
dela care le-ai luat până acum, şi vei avea 
sensaţia atunci că începi într'adevăr o viaţă 
nouă“. — Auzi, domnule chestor! lată ce 
vrea domnul Ban Dobrea să facă pe dom- 
nul chestor Prichici: să înceapă o vieaţă 
nouă... — Ca Marcu Aureliu... Ca Marcu 
Aureliu |... — Bărbia sus, camarade, — un, doi, 
trei, un, doi... 

Noroc că la ora 5 dimineaţa şcoala evan- 
ghelică şi pensioanele nu-şi începuse încă 
cursurile. Şi că pe străzile Clujului nu era 
nicio fetiţă cu codiţa pe spate, altminteri am fi 
asistat, datorită decolteului domnului Dobrea, 
la o arestare a Poliţiei şi Crucii de Oțel la- 
olaltă, pentru atentat în comun la pudoarea 
publică. 

Puţinii cetățeni paşnici care se găseau pe 
stradă la ora aceea s'au mulţumit să-şi facă 
cruce, — lucrul cel mai bun în astfel de îm- 
preiurări. 

Unul se zice că ar fi fost auzit spunând: 

— Fereşte.ne, Doamne, de mai rău! 

Lucruri de-astea... 

lar cum către prânz s'a aflat că au fost 
printre nebuni unul în cămaşă de noapte, iar 
altul care se numea Capră, cei mai mistici 
din cetăţenii paşnici ai Clujului au dedus că 
trebue să fi fost o procesiune de ploaie, înfă- 


Tigrii 15 


ţişând pe Ghandi (alţii spuneau pe Mihalache) 
cu capra după el. 

După optsprezece zile,.procesul. Două ac- 
țiuni conexe. Acţiunea legionarilor împotriva 
Prefecturii poliţiei de Cluj, că „le-a violat 
domiciliul şi s'a purtat obraznic în casa sus- 
numiţilor“; acţiunea poliţiei de Cluj împotriva 
legionarilor, că pa fost arestată şi maltratată 
de sus-numiţii“. 

Autentic! La tribunal, tot oraşul. Afară de 
împricinaţi. Preşedintele sună clopoţelul. Pu- 
blicul este invitat să ţină linişte perfectă. 

Apelul nominal. Preşedintele: 

— Acuzatul Ban Dobrea, vârstă, profesie... 

Ban Dobrea, cu vârstă şi profesie cu tot, 
absent. 

Ș — Acuzatul Cornel N. Preda, vârstă, pro- 
esie... 

Cornel Preda, la fel. Toţi ceilalţi, la fel. 

— Unde-s acuzaţii? 

— Dacă nu mă'nşel, sunt pe coridor, răs- 
punde grefierul. 

— Să vie înăuntru, ce fac? 

— Dacă nu mă'nşel, se bat cu poliţiştii. 

Uşierul deschide simultan uşa, şi coridorul 
arată într'adevăr o privelişte ciudată. Legio- 
narii mutaseră şedinţa proprio motu şi erau 
ocupați pe coridor cu examinarea minuțioasă 
a aanidi lldlor superioare şi interioare (care 
după cum se întâmplau) ale poliţiştilor, tot 
unsprezece la număr şi tot cei din ziua fatală, 
cu singura deosebire că acum având proasta 
idee să dea peste legionari la tribunal, ace- 
ştia, la adăpostul justiţiei, şi-au văzut resus- 
citată toată revolta lor de odinioară şi-au 
găsit că e practic să anticipeze singuri sentința. 


16 Dragoş Protopopescu 


Taberele s'au împăcat cu condiţie ca poli- 
țiştii să plece acasă. Sala s'a umplut în schimb 
cu jandarmi. Şi aşa dezbaterile au pornit. 

Ele s'au învârtit în jurul a trei probleme, 
— poliţia fiind scoasă din cauză la propria 
ei cerere, Şi anume: 

a) Dacă un ceas poate fi constituit corp 
delict, şi aceasta numai fiindcă aparţine 
domnului Ban Dobrea şi i-a servit pentru 
numărarea a cinci minute dia vieaţa poliţiei 
«lujene. 

b) Dacă o cămaşă verde intră sub rigorile 
legii şi atunci când e numai de noapte, sau 
chiar o simplă izmană... 

c) Dacă decolteul la tineri poate constitui 
un atentat la pudoare atunci când e provocat 
de despoierea aceloraşi din motive de înaltă 
rațiune de stat. 

În subsidiar s'a discutat dacă plimbarea 
domnului Dobrea pe străzile capitalei tran- 
silvănene, la ora cinci dimineaţa, în cămaşă, 
picioarele goale şi paşi de tango, poate şi 
dânsa corespunde unui atentat la pudoare. 

Curtea s'a retras în apartamente şi după 
25 de minute de deliberare... la telefon cu 
Bucureştiul (Ministerul de Justiţie şi sub- 
secretarul de Stat dela Interne, titularul fiind 
totdeauna plecat din Bucureşti, sau cel puţin 
bolnav la astfel de procese) curtea s'a pro- 
nunţat în divergență: jumătate opinând că 
nu, fiindcă domnul Ban Dobrea cun om 
aşa de blând, că nu poate comite atentat la 
pudoare nici chiar în pielea goală, dar în 
cămaşă? Jumătatea cealaltă opinând tot că nu, 
fiindcă barba aceluiaş ar echivala în mate: 
rie vestimentară, cu cel puţin o pereche de 


Tigrii ou 


haine bine tăiate. dacă nu chiar cu o sarică... 

|n sfârşit „cu privirela aserţia comisarului - 
Mandache, în mod regretabil trecută şi în 
actul de acuzare, cum că domnul Ban Dubrea 
mar fi om ci o gorilă feroce, gorilă care ar 
fi foarte mulțumită să mănânce în fiecare 
seară, înainte de culcare şi oricât de bine ar 
Fi cinat, un politician, s'a ridicat în prealabil 
la at „Dacă un legionar mănâncă un 
iberal, care din doi se infectează“. 

Şi curtea, iarăşi după un telefon cu Bucu: 
'reştiul (domnul Vania sosise) a ascultat cu 
multă luare aminte docta şi obiectiva ex-- 
piere făcută de domnul Dobrea, fost student 

a ştiinţele naturale şi în ore libere asistent 
la Morgă, asupra situaţiei îngrijitoare şi vii- 
torului tot mai precar al Gorilelor de Guyana, 
care, se ştie, sunt cele mai feroce dintre gorile, 
hrănindu-se numai cu oameni, lucru pentru 
care în numita ţară s'au rărit aproape până 
la extincţie, în vreme ce oamenii, dimpotrivă, 
se înfăţişează ca o rasă tot mai numeroasă 
.şi prosperă. 

a urmă s'a plâns, s'a leşinat, s'a strigat: 

Trăiască cine ştim noil şi procesul, fiin le- 
gionar, s'a scos ca totdeauna după rol. 


VI 


O bancă — se pare — scapă de faliment 
dacă îi se sparge plafonul. i 

O bancă, şi încă de stat (ambele iniţiale 
„sunt valabile) este puşcăria Dumbrava. 

Dar care, în epoci de criză sufletească, 
“poate, nu mai puţin, da faliment... 


18 Dragoş Protopopescu 


Atunci vin unul sau mai mulţi specialişti 
(de obicei, mai mulţi) şi-i sparg plafonul. 
Banca e din nou prosperă, acţiunile îi curg... 

Venirea arhanghelilor, cu sau fără barbă 
ai Ardealului la Dumbrava a echivalat cu 
spargerea plafonului închisoarei cu încă un 
cer mai sus. 5 

Pe măsură ce cimentul ei se cufunda sub 
paşii noilor echipe, sufletele se ridicau cu 
încă o atmosferă. 

Dumbrava, puşcăria aceasta care cu vremea 
intrase tot mai sub pământ, ieşea din mâl şi 
noaptea. Işi da zidurile înapoi. Făcea aripi. 
Fâltâia, simţea că se desfundă. Cânta. 


Legionari, să'ntindem hora pe'nlregul zăvoi - 
Că suntem la noi acasă, în [ară la noi. 


Un zăvoi devenea muşchiul de după ziduri, 
şi în casă, deţinuţii erau acasă. 
Şi erau pe cuprinsul întregii ţări, haiducind. 


Vine timpul haiduciei codrul să 'mpânzim 
Numai codru-și plânge frunza când noi suferim. 


Domnul Eulampe parcă purtase căciulă de 
veacuri. Şi purtase de fapt, dacă se trăgea 
din ciobanii Sarmizegetuzei... Dar nu tu- 
sese căpitan de poteră decât între 83 şi 10 
ani, şi atunci sub influenţa lui Ipsilanti, — 
că se jucau dea haiducii din strada Griviţa 
şi până în dosul Şcoalei de fete No. 1 (adică 
exact cât le da voie coana Octavia); acum însă 
balada populară se întovărăşea cu el, îl strân- 
gea de brâu, i se ghintuia în pistoale şi, pă- 
răsind dimensiunile orăşelului natal şi supra- 


Tigrii 19 


vegherile mamei, o lua razna pe scările văz-: 
duhului verde. | 

Pe măsură ce echipele de arestaţi soseau, 
Dumbrava înceta să tie o puşcărie şi devenea 
o ţară. Istoria ei pare că se precipita, anii 
se încălecau şi noile echipe erau noile ei 
generaţii. Erau pleiade — de stele sau de 
tineri — plouând din adâncimi necunoscute 
şi aducând pe faţa lor chipul nou al neamului. 

Şuvoaele lor spălau resturile, uscăturile, 
lăturile ; leşia murdară reflua spre marginile 
ţării, căra ultimele ciurucuri; şi pe întinderile 
eliberate punea stăpânire puşcăria... tot mai 
largă, tot mai vastă... destăşurându-se până 
la hotare şi aşezând cu faţa ei noua faţă a 
ţării. 

In venirea generaţiilor la Dumbrava şi 
spălarea aceasta a vechei ţări până spre mar- 
ginile ei, erau pompările şi expulzările ma- 
relui act de ecarisaj al oceanului. 

Era fluxul şi retluxul istoriei, tot un ocean. 

Şi trebue să fii pe semne în ocean, sau în 
astrul care de sus îl gravitează, ca să înţe- 
legi forţa de destin ce-şi arcueşte graţia şi 
uşurinţa de pe cea mai înaltă creastă a valu- 
lui, până la țărm. 

Ceea ce deosebea pe deţinuţi de restul lu- 
mii era tocmai prezenţa aceasta a lor, sub 
oblăduirea închisoarei, şi cu bunăvoința gu- 
vernului, în două imensităţi. Spaţiul şi tim- 
pul. Ţara şi perenitatea ei. Lutul şi sângele. 

Că închisoarea lor era o eliberare, nu în-. 
semna deci bravada unei izolări, snobismul 
unei sfidări, noblețea unei simple reculegeri 
în suferinţă. Şi mai puţin martiriul trecător 
ce-şi caută cuvinte pentru istorie... 


:80 Dragoş Protopopescu 


Mult mai mari, şi pe cât de mari pe atât 
de nevroite erau la dânşii realizările sufe- 
rinţei. Detaşarea nu era numai a unui statut 
social; despărţirea de lume, simplă vilegia- 
tură mondenă. 

Domnul Eulampe, care în primele zile ale 
puşcăriei avusese mai mult decât ceilalţi sa- 
tisfacţia aceasta a unui dandy ce întoarce 
spateie la lume; şi socotise prezenţa sa la 
Dumbrava ca o fugă în munţii Scoției spre 
a evita un banchet oficial sau o reuniune 
modernă, intra acum în adevărata sa izolare, 
intra abia acum în închisoare, când, la un 
loc cu ceilalţi, trăia pe un metru pătrat nu 
numai deliciile unui vagon-lit ce te fură în 
marile exprese ale imaginaţiei, ci cu desă- 
vârşire o nouă dimensiune: destinul, cu o nouă 
imensitate : suferința. 

In putinţa aceasta de a suferi pentru un 
destin — adică pentru ceva ce nu e deloc 
al tău, suferinţă care, sub formă de Dumne: 
zeu, trebue să fi luat parte şi la facerea lu- 
mii; în voluptatea abstractă de a roti în jur 
cu generaţiile, ca aştrii, fără să te mai ştii 
pe tine, dar urmând nu mai puţin le ile atrac- 
ţiei, scăpătând din când în când, dar pururi 
pe căile divine, — era o orbire de strălucire 
ce părăseşte obişnuinţele pământului şi intră 
in vederile cosmului. 

Şi această orbire de strălucire, ca şi a aştri- 
lor, cauteriza vecinătăţile, eclipsa apropie- 
rile, şi cobora până la astrul vecin tot spa- 
ţiu'n întunerec. 

Exaltarea aceasta egoistă a domnului Eu. 
lampe şi tuturor din Juruii, departe de a fi 
„poză“, sau cel puţin preconcepută, departe 


Tigrii 81 


de a constitui o calistenică vroită a eului, un 
zilnic exerciţiu de întremare sufletească, 
avea în ea ceva din nesimţirea planetară. 

În nesimţirea aceasta dispăreau îndatoriri 
elementare, interese, ambiţii, legături imediate. 
Şi-o lume întreagă de afară, mai suferindă cu 
mult decât cea dinăuntru, devenea ca o jucă- 
rie în mâna unor copii sadici, care cu degete 
strecurate printre gratii o chinue pentru plă- 
cerea lor, aşa cum în copilăriile aevea se ju- 
cau cu fluturii, torturându-i, rupându-le în 
glumă aripile, deslipindu-le capul de trup din 
simplă curiozitate... 

Numai în zorii de corcoduşă crudă ai unui 
sfârşit de Februarie, sau peun primăvăratec . 
amurg de caisă, după un astru în apunere 
apărea profilul fratelui sau surorilor, sau na- 
su] coroiat al mamei. 

Sau o stea tremura cu genele iubitei. 

Atunci cosmica voluptate, planetara nepă- 
sare a domnului Eulampe şi tuturor celor din 
jur, şi ea suspina. 

Şi aceasta pesemne fiindcă şi fratele, sora, 
iubita sunt o imensitate, mama un infinit. 


VII 


Acum însă sufletul meu trebue să înge- 
nunche fiindc'au sosit Moldovenii. 

Să se pretfacă parte în pâine şi sare, şi cu 
ea în mâini de nuferi aprinşi, să mă târăsc 
până la poarta cea mare şi dintâi a închi- 
soarei, să-i primesc acolo unde, în câmpul 
rebegit, numai două-trei ciori mai cutează 
să se apropie de convoi, .din instinct aducă- 
toare aminte de vremea când tigrii aceştia 


Vol. | — Ed. l-a 6 


82 Dragoş Protopopescu 


fiind simpli copii, se jucau după garduri şi 
prindeau în laţ cu grăunţe, pe străbunele lor... 

Fiindcă dacă Ardelenii au fost arhangheli 
împuşcaţi în aripă şi deveniți cu vremea hai- 
duci, Moldovenii sunt tot arhangheli răniţi şi 
căzuţi pe pământ, — poate în împrejurimile 
Copoului, dar ajunşi cu vremea, prin calita- 
tea nu se ştie precis: a apei sau a vinului, 
dar în orice caz printr'un proces pe care 
şcoalele şi tratatele de viticultură îl ţin se- 
cret: tigri. 

Acum veneau pe jos la Dumbrava, fiind 
singurii care au refuzat să se urce în dubă; 
conduşi din faţă, spate şi tlanc de o escortă 
şi câțiva corbi, care, peste capetele lor, ro- 
teau oblu de pe şosea în câmp, de parcă le 
făceau cu ochiul şi arătau în dle discret, ca- 
lea cea dreaptă până la locul unde le-ar zăcea 
oasele mai bine *). 


1) Corbii sunt animale care-şi petrec toată vieaţa lor 
ca corbi. Se zice că nu se plictisesc deloc. Poartă 
ghină, pinteni, solzi pe picioare (tot e mai bine decât 
pâr) şi pene de corb. Nau niciodată varice. Şi dacă 
sunt “tristi, unii spun că e numai fiindc'au citit pe Ed: 
gar Poe. 

A fost un corb alb la curtea lui Carol 2 Stuartul, de 
care si astăzi mai pomenesc ciorile din St. James's Park, 
unde era plimbat dumineca. 'Tot cam pe atunci, spune in 
jurnalui său Magelan, pescari au prins unul negru-alb In 
insulele Faroe. 

“Toate acestea insă, cum vedem, cu veacuri Inainte de 
poctul american. 

Lăsat in pace de poeţi, corbul poate trâi uşor până 
la 7o de ani. Ceea ce nue un record în lumea lui. 
Pasâri inculte şi monotone ca papagalul, trâiesc până 
la o sută de ani. Şi nu se ştie de ce. Ieasemenea buf- 
niţa, dar aceea, cu toate câ nu vede, (probabil din auzite) 
e pasărea Inţelepciunii, pasărea care dacă ar fi maimuţă 
ar suferi de calozităţi ischio-coxale de prea multă meditaţie 
Şi şedere. 


Tigrii | 83 


— Răbdare, corbule, puţintică răbdare! 
N'am murit, nam murit încă! — le face cu 
mâna din flanc o namilă de prizonier, tră- 
dând prin gestul acesta şi glasul lui jovial, 
intimităţi sigure cu corbii copilăriei. 

— Răbdare ? Nu e voie! Nu e voie să crâc- 
neşti în front, se răsteşte sergentul pus lângă 
namilă cu instrucţiuni speciale, 

— Impoliteţe, vorbesc cu corbii, bre omule, 
nu cu sergenţii. 

— Nu e voie! 

-— Sstl Linişte. Vreau să am linişte pen- 
tru ultima zi din viaţă. 

— Dacă-ţi spun că nu-i voie... 


Dintre păsările care practică meditaţia şi scaunul, şi 
totuşi trăiesc mai puţin, enumărăm găinile, care stau pe 
gard, prăjini, ouă sau frigare, şi iși petrec iarăşi o viaţă 
întreagă ca găini. Şi tot nu se plictisesc, Se zice fiindcă 
ar fi bune mame. Ceea ce scriitorul acestor rânduri, 
profesor de ornitologie la Universitatea din Sadagura, nu 
crede, fiindcă clocesc deopotrivă ouă de găină, rață, sau 
de cârpit ciorapii. Dumnealui,. profesorul, avea odată 
nişte frumoase umbrele şi bastoane, cu mânerul bulbu- 
cat. Mânerele au dispărut Intro bună zi. Ce se intâm- 
plase ? Le luase o găină şi le clocea. Curios, umbrelele 
ŞI bastoanele rămăsese um rele şi bastoane. 

Ca și femeile, cele mai frumoase găini nu sunt cele 
de Orpington, Valois, Navarra sau Banat. Sunt cele care 
au fost... 

Concluzie : e inutil să faci-pe o găină: găină! Nu re- 
ine nimic. 

Revenind la longevitate. Dintre rudele agramate şi 
sălbatece ale corbului, condurii trăiesc până la 150 de . 
ani. In schimb vulturii, pesemne fiindcă nu sunt con: - 
duri, încă dela 4o—so de ani trec drept persoane ma- 
ture. i 

Când dau de un mort, corbii ţin ședință publică deasu- 
pra sau la căpătâiul lui. : 

Lucrul, cred, inutil, fiindcă tot il mănâncă. 


84 Dragoş Protopopescu 


— Voie, ne-voie, tacă-ţi fleanca odată; 
cun pumn primar te tac! 

— Primar să te faci tu, măgarule. 

Dar urarea nu se termină, că un pumn 
bine plasat desparte ca prin farmec pe ser: 
gent în două; trupul i se dă într'o parte, şi 
cade în zăpadă; iar arma i se dă în cealaltă 
parte şi cade ca o amantă în braţele domnu- 
lui Nicolae Fătu fiindcă, aţi înţeles, de dân- 
sul era vorba. 

— Măgar!) eşti tu, măgarule! Legionari, 
pe ei, drepţi! 

Şi cât ai clipi din ochi convoiul se inver- 
sează. Escortaţii devin escortă, iar escorta 
devine escortată. (Negreşit, după un scurt 
proces de dezarmare.) 

Zăpada parcă s'a aşternut din nou. Lini- 
ştea ei, — ca din Vechiul Testament. Până 


1) Măgarul este un anima! necunoscut. Dovadă, câ 
numele se dă la toate celelalte animale; care, ori sunt, și 
atunci ce mai e măgarul, ori nu sunt şi atunci nu mai 
e nici măgarul. Altă dovada? Se spune: tuse mâgă- 
rească la copii. Când tot ce poate face măgarul e să ne: 
cheze. Dar şi calul nechează, ca să nu mai vorbim de 


Ă 
Siiiologia mai ne spune că lisus a intrat pe un mâ- 
gar in lerusalim. Dar măgarul acela era asin. ŞI as- 
tăzi o mulțime de oameni caută diverşi mâgari ca să 
intre intrun lerusalim şi nu găsesc. Rasa deci şi dacă 
a existat, s'a stins. Ceea ce pentru omul de ştiinţă e tot 
una. 
Măgarul apare întâia oară In amor. Unii spun că'n 
Shakespeare. Ceea ce-i tot una, fiindcă Visul unei nopţi 
de vară e o piesă şi cu amor şi cu mâgari. 


Morala : Când cineva te face măgar, spune-i că nu ştie 
ce spune. A 
lar dacă poţi, trage:l de urechi. Cui prin cui se scoate. 


Tigrii 85 


şi corbii au tăcut. Şi când un corb a tăcut 
să ştii că nu mai are nimic de spus. 

Aşa a ajuns la Dumbrava pleiada blondă, 
zisă şi Echipa Morţii, zisă şi Leii dela Nord, 
zisă şi Tigrii Moldovei. 

O sosire atât de paradoxală a cerut for- 
malităţi speciale, predarea armelor jandarini- 
lor, telefoane cu Bukara, procese verbale, 
percheziţii, interogatorii: 

— Nicolae Fătul 

— De faţă! 

— Cum spuneţi că vă numiţi ? 

— Nicolae Fătu. Fătul Vini dela Ştefan 
cel Mare. 

— Imcântat, zâmbeşte dispus de păţania 
jandarmilor, plutonierul. Imi dai voie: plo- 
tonier Stalin Dumitru. 

— A, Stalin. Vini dela Rusia! Primar te 
fac! Da”'mi dai mai întâi voie, pentru uşurarea 
formalităţilor, să-ţi recomand pe camarazii 
mei; toţi lei; Cranganu, — vini dela Nabu- 
codonosor, Braica Dumitru,—vini dela Dumi- 
trescu, Eremia (ştii de unde vinil), Cernea 
Melinte, Metea, Dănilă, Savin, Andriţioiu, 
Strugariu, Zopa şi Tudose (vini dela Centrul 
studenţesc.laşi). 

Strângeri de mâini, felicitări, sărutări. 
Lipseau ilustratele şi telegramele | 

— UE, năduşeşte bonom plotonierul. Cu 
dumneavoastră acilea mai pierd două kilo- 
grame. 

— Nu-i nighică, bădie. Primar te facl 
Că'm ori şi şe tratat de fiziolojie stă scris că: 
dela pa'zeşişinşi de ani în sus creerul începe 
să-şi piardă din greutate. 

Plutonierul însoţeşte: noii sosiți până la ca- 


86 Dragoş Protopopescu 


zemata No. 3, numai ca să asiste la primire. 
Parcă ar fi în seara de 10 Mai. Numai fo- 
curile bengale lipsesc. Domnul Nicolae Fătu 
ţine dintr'odată trei în braţe. Şi tot dintr'o- 
dată îi sărută. Mai puţin voluminoşi, ceilalți, 
câte doi. 

Bătă: pe burtă, piept, umăr, pe tot ce se 
poate bate cu mâna. 

— Ura, fraţilor. Bine c'aţi venit, măi. Ne 
era frică! 

— Dacă erau deştepţi ne împuşcau. Nu 
ne-aduceau aici, la căldurică. 

— Şi băuturică! Băuturică e, fraţilor? 

— E, dacă e şi-un degetar! 

Cor pe patru voci. 


Ștefan Vodă al Moldovei 
Fost-a pe la noi prin munţi 
Şi-a lăsat prin codrii noştri 
Şoimi viteji, războinici crunți... 


Din felul cum domnul Nicolae Fătu şi-a 
prezentat Echipa Morţii, nume dat de dânsul 
şi ajuns cuvânt de ordine, şi panică, în toată 
ţara, (vine dela grecescul Echipa Morţii care 
inseamnă cu totul altceva) am putut rămâne 
nedumeriţi de faptul că tovarăşii lui sunt 
numiţi când lei când tigri. 

erau lei, era sigur. Dar erau mai mult 
tigri. 

Istoria şi eu, vom pretlera să-i numim aşa. 

Am văzut (şi nu vede nimeni mai frumos 
"şi potrivit ca mine) că băieţii Ardealului erau 
arhangheli împuşcaţi pe vârturi de munte; 
şi de acolo căzuţi la Facultatea de Drept sau 
Teologie. lar mai târziu în haiducie. 


Tigrii 87 


Dacă Ardelenii erau arhangheli de munte, 
Moldovenii sunt arhangheli de podgorii. Ei 
au căzut pe pământ în margini de livezi şi 
viţă de vie. In margini de eg — atrac- 
ţie naturală dacă ne gân im că strugurul 
acesta a fost pus de Ştefan Voievod. 

Prin ce proces au ajuns tigri, n'am izbu- 
tit — cum spun — să tălmăcesc. Dar faptul 
că despre tigri se vorbeşte şi'n Vechiul Te- 
stament mă face să cred că au urmat pur şi 
simplu pe tata Loth, aşa cum leii au prefe- 
rat pe Daniel. Despre care iar se vorbeşte 
la cărţile sfinte. 

Mai sigur e că tigrii Moldovei înfăţişează 
eroismul profund, adică vesel, pe lume nefiind 
nimica mai protund ca veselia. Şi fiindcă 
e profund, e desăvârşit. Poate tocmai fiindcă 
a consultat şi băut la izvor, frumuseţile roşii, 
desăvârşirile din strugur. 

Legionarismul moldovean este elementar 
ca vinul şi apele. IDe aceea, ca şi ele, se 
joacă. şi pune ca şi ele dimineţi pe piept 
şi hăuleşte. Glumeşte ca izvoarele. Se face 
dulce când vrea, ca ochiul de căprioară. Ca . 
zimbrii lui Dragoş se învârtoşeşte. Şi sân- 
geră ca apusul de toamnă, pe cerul plin de 
vânătăi de parcă l-a bătut Dumnezeu.: 

E ghioagă şi haram, flintă şi pleznitoare, 
poznă şi rană, beţie şi durere, martiriu in- 
spirat, E scrâşnet şi zâmbet, sânge şi poe: 
zie, floare la butonieră şi stindard. Şi-i Ni... 
colae Fătu, zis şi Viciul Blond, zis şi Spaima 
dela Interne, zis şi Perla Mării Negre, Stan 
şi Bran al eroismului, Ciuma Bubonică, An: 
toniu şi Cleopatra, Focul dela ' Arsenal, In- 
cendierea Reichstagului, — nume pe care po- 


88 Dragoş Protopopescu 


sesorul le poartă după cum e în stare de 
războiu sau pace cu lumea, ceea ce e numai 
un mod de a vorbi, fiindcă domnul Nicolae 
Fătu e în război permanent, ca şi Natura. 

Există mai multe curente de idei cu privire 
la naşterea probabilă a domnului Nicolae 
Fătu. 

O şcoală îl atribue unor depresiuni mun- 
toase ca aceea din care a ieşit Caraimanul; 
alta, revoluţivi dela 1848; alta, cutremurului 
din Martinica, alta însfârşit, eclipsei de soare 
din ziua de 27 Octomvrie 1911, când între 
pământ şi astru apărând cariura monstră a 
domnului Nicolae Fătu, din faşe acesta a 
întârziat raza solară cu 92.000.000 de mile 
pe secundă, pricinuind cea mai întunecoasă 
şi răcoroasă zi a anului. 

Cert e că Natura l-a făcut ca simplu coro- 
lar la o comoţie a ei internă, o comoţie de 
râs sau de emoție, persoana domniei-sale 
apărând când ca un hohot imens de râs peste 
capetele prostimei omeneşti, când ca o revoltă 

in acelea care au provocat legenda greacă a 
titanilor, sau, mai recent, Prometeul lui Eftimiu. 

Ace:aşi Natură — care e dealtfel şi'n Lu- 
creţiu — de emoție, sau din motive care în 
definitiv o privesc, văzând că fătul Nicolae 
Fătu iese aşa de mare, sau s'a plictisit, sau 
era grăbită să se ducă undeva, — că a obo- 
sit să-l facă până la capăt. Şi ajungând sus, 
a dat — cum se zice în pictură — peste cap! 
Nasul, gura, ochii, părul, au ieşit atunci parcă 
abia schiţate, — deşi cel dintâi din aceste 
articole s'ar putea explica şi cu ajutorul lui 
Rabelais care prezentându-ne pe Gargantua 
— predecesorul Domnului Fătu — ne spune la 


tr 89. 


capitolul XL, pagina 9105, aliniatul 3 că: 
„Sânii tari ai doicilor fac pe copii cârni, pe 
când sânii moi sunt responsabili de nasurile 
lungi 1). | 
Grăbită să-l termine, Natura i-a dat apoi 
pe faţă — ca să-i şteaşgă parcă şi mai mult 
trăsăturile — cu o spoială de roşu şi trecut. 
ceva praf de ciocolată prin păr, cu indife- 
rența cu care un câine asvârle ţărână cu pi- 
cioarele dinapoi, sau un paznic de muzeu 
scutură de praf o Venere dormitândă... 
Grabă naturală dacă ne gândim că venea 
dela Natură, şi că aceasta pusese atâta timp 
să-i facă picioarele care, după cum erau în 
ghete vechi sau noi, cu bizeţ sau cu carâmbi, 
în cizme sau pantofi, arătau când ca un tank,. 
când ca un dreadnought, când ca o tânără. 
pereche de mici şi tandre cutii de Stradivarius. 
- Partea abdominală — care la viespi şi la. 
femei talie se numeşte — pare să fi dat iară 
de lucru Naturii. Fiindcă tocmai la urmă a 
observat dânsa că multă pieliţă fină atârnă. 


1) Rabelais, un tânăr scriitor occidental, maestru al 


omuşorului, virtuoz al epiglotei, geniu al diafragmei, e 
zefirul permanent al surâsului şi singura rază de soare 
pe pământ care merge cu o viteză chiar mai mare de: 
1423.000.000 de kilometri pe oră, cât se atribue în genere 
astrului clasic. : 

Dacă Rabelais, bine dispus în zori, după un ohef, s'ar: 
fi impleticit, să spunem, în labirintul din Creta, şi fata. 
Minos, Ariana, i-ar fi dat lui firul descurcător, iar Pluto 
de necaz, l-ar fi condamnat pe el, nu pe Tezeu, să ia loc 

e scaun, in Infern, Infernul dintrodată ar fi dispărut.. 

u Dante şi Virgil al lui cu tot! Rabelais, puţin să mai. 
fi trăit, și mar mai fi fost pe lume: aspirina, tramvaele, 
eclipsele de soare. N'ar mai fi fost canarii, poeţii, dan- 
satoarele cu balon, baletul rus, stânjineii, codobaturele, 
lemurii și Englezii. 


90 Dragoş Protopopescu 


pe basin şi oasele iliace. l-a luat-o atunci de- 
acolo, şi—ca şi Shakespeare cu actorul care 
trebuia să joace pe Falstalf — a vârit sub 
ea, unul peste altul, câteva poloboace. Aşa, 
pentru orice eventualitate :). 

Se mai spune că războinic de mic copil, 
neavând nici leagăn, nici şarpe ca săl su- 
pm în leagăn, ca eroul grec, fătul Nicolae 
cătu din prima clipă a început să muşte pe 
cineva. Eventual chiar Natura, care tocmai 
deretica în juru-i... A întins atunci gura. Dar 
dinţii dând numai de aer, într'atâta s'au lun- 
git şi împins în afară că multă vreme—până 
să ajungă la confortul modern, i-au servit 
drept pieptene pentru păr şi musteaţă. 

Reminiscenţele însă, chiar dacă nu sunt 
atavice, şi sunt numai din aer, precum arată 
şi numele: rămân. Astfel Domnul Nicolae 
Fătu şi azi când râde nu numai că aduce aminte 
de Scylla şi Charibda, sau munţii care se bat 
în capete în manualele noastre de şcoală, 
dar tace dintr'odată, în loc de 8 canini, de 
trei ori mai mult, adică 48! 

Cei care nu iubesc muşcăturile — şi să 
ştiţi că sunt şi oameni de aceştia — vor pre- 
fera atunci să vadă pe Domnul Nicolae Fătu 
cu gura închisă sau măcar întredeschisă. 
Atunci, cu complicitatea ochilor galeşi ca 
doi călțunaşi, o rază dublă încadrează faţa 
nobilă a Domnului Nicolae Fătu, care devine 
albă şi visătoare ca un „faire-part“ de nuntă, 
cu chenare aurite. 

1) Pentru noţiunea de „eventualitate“, vezi pe General 
Vivi Brancovan la el acasă, sau în Fortul 13 — nemuri- 
toarea operă (vol: |, pag. 127, aliniatul a, ediţia Il cori- 
jată dar ne-ezpurgată). 


Tigrii 91 


Atunci Domnul Nicolae Fătu iţi va vorbi 
de Vera. Ei, asta-i, cine-i Vera! 

Vera lui! 

_ Ascultaţi-l când îşi lasă singur gura apă şi 
scoate limba, şi-o loveşte plat de laturile 
gurii cu o târşâială care aduce când a, suspin 
când a bucăţică de gheaţă ce se topeşte în- 
tr'un pahar cu şampanie, ca să'nţelegeţi că 
Vera e o codană frumoasă, cu ochi de şer- 
poaică, păr de eben şi fotografia veşnic la 
pieptul lui Nicolae Fătu. 

Când ma văzut-o multă vreme, limba du- 
misale care totdeauna are — cum spun — o 
fâlfâire a ei specială, de cărţi de joc ameste- 
«cate în palmă, iese şi mai mult din gură şi 
se lăfăeşte şi soarbe în suspine ca limba 
unui zăvod ce: s'ar juca cu o strachină cu 
lapte. Alteori, însfârşit, laptele e iaurt pe 
care Domnul Nicolae Fătu parcă îl taie cu: 
limba şi-l trânteşte în castronaşul bucilor. 

Acestea, împreună cu darea peste cap a 
ochilor, şi cu inima, care-i porneşte din loc şi 
descotorosită de artere îi ajunge la gură, 
sunt micile declaraţii de amor ale dumisale, 
declaraţii de care, cum vedeţi, nu se mai poate 
spune, ca de toate celelalte declaraţii de amor, 
că sunt un act desuet sau banală greşeală 
de gramatică. 

orbim de lapte şi iaurt în prezența Dom- 
nului Nicolae Fătu. Ca şi când dumnealui, 
ca o troică, ar vedea lumea numai în alb! 
Ca şi când dumnealui n'ar avea ceasurile sale 
megre. Când cu stomacul tăiat de foame 
scandează ca un călugăr trapist: fimor mor: 
sis conturbat me, şi, ca papii din Avignon, îşi 
face singur rachiu din spirt, şi bea, — dar 
bea ca Nicolae Fătu! | 


92 Dragoş Protopopescu 


„.„Car il disoit toujours que les meles et bour- 
nes de boyre estaient quand la personne beu- 
vant, le liege de ses pantoufles enfloit en hault 
d'un demi pied... 

Ca acelaş erou al lui Rabelais, la care tre- 
bue să revenim când vorbim de Fătu, dân- 
sul e de părere că adevărata măsură şi mar- 

ine a băuturii este atunci când individul 
Fiad, pluta dela pantofii săi se umflă în sus 
de un cot... 

Dar nu trebue să recurgă la capitolul 21 
din Gargantua ca să ştie aceasta. Domnul 
Nicolae Fătu o deţine dela un moşal lui, că- 
ruia, nu se ştie de ce, medicii i-au interzis 
într'o bună zi să mai bea alcool. Şi-a tre- 
cut la ceai. Dar nu în mai mult de un an, a 
murit. Veţi întreba: cum? Călcat de tram- 
vaiul No. 14 care-l ducea dela gară la Piaţa 
cu flori *). 


1) Tramvaiul este, cu avizul tuturor — şi aş vrea 
cineva să mâ contrazică, — cel mai mare instrument cu 
coarde din lume. 

Şi cu toate că a apărut cu mult în urma harfei (dar 
real. a banjoului) se poate spune câ e şi cel mai po- 

ular. 
€ După tramvai; in ordine muzicală, vine imediat ferăstraul 
minune. Aceasta, ca să nu mai spunem nimic de prinții 
postbelici ai distracţici muzicale umane: dansatorii ruşi, 
troica și balalaika. 

Tramvaiul trece sub odaia ta de lucru si face: vrrrrrr 
hoddoduddorrroonnctitronc, pe când sticleţii fac: fiu-fiu- 
fiu-fit. 


Altminteri trece zi şi noapte în tot cursul anului, cu ex- 
cepţia câtorva luni, mai precis in fiecare Martie, A ilie, 
Mai, lunie, lulie, August, Septembrie, Octomvrie, Noem- 
vrie, Decemvrie, lanuarie şi Februarie. 


Tigrii 93 


Domnul Nicolae Fătu nu e omul care să 
nu îa aminte. Și de atunci, mai adăogând 
şi cultul strămoşilor, dumnealui nu spune ni- 
ciodată : Hai să bem un pahar de vin; sau 
hai să ciocnim o cinzeacă, un ciocan; sau: 
ce zici de puţin sacâz pentru arcuş? Ci, mult 
mai simplu: Hai să bem, bre, tot ce are ăla 
ca ţuică, vin şi bere; sau: hai să bem o bo- 
degă; sau: sunt trist azi, hai să bem, bădie, 
crâşma ăluia şi să isprăvim socoteala. 


Contrar castorilor şi ursului polar, tramvaiul nu hiber. 
nează. Nici măcar nu se răstoarnă. (Decât cu infinit de 
rare excepţii.) 

Ca şi cafeaua şi pilulele Testa, tramvaiul se ia In doze 
repetate. In vreme ce printrun secret, pe care-l posedă 
iau unele femei, tramvaele trec mereu şi nu se mai 
trec 

Uneori tramvaiul se cheamă Lili. Şi atunci e soţie. 

Ca și din pricina femeilor, din pricina tramvaelor unii 

bărbați devin filozofi. Alţii devin numai neurastenici. Şi 
unii şi alţii işi iau ceva în cap şi se duc — ca şi trame 
vaele de altfel — la marginea oraşelor, Dacă nu s'au 
dus întâi la balamuc, 
" Acolo construesc vile, parcuri, blockhauzuri, desfundă 
gropi, iezere, mări, cetăţi romane și prind plătică la ora 
trei dimineaţa.  Plătica în genere, sau cel puţin aceea pe 
care o prind neurastenicii, este un peşte viu, sălciu şi ar- 
gintiu, care oricât de viu, sălciu şi argintiu, mai poartă 
pe el — și după ce e prins — o dâră neagră: sunt ur- 
mele insomniei. 

O ştiinţă atât de vastă şi gravă ca arheologia se spune 
că este exclusiv opera tramvaiului, Nu se cunosc precis 
raporturile intime dintre cârtiţă şi tramvai: dar se spune 
că tot el este răspunzător de ciudata ei arhitectonică şi 
normă de a trăi. . 

Pe de altă parte, In pădure nu sunt tramvaie. “Totuşi 
sunt bufnițe și cucuvăi. E un mister in lucruri. 

Ghiciţi de ce dacă tramvaiele ar fi trecut pe la Saint- 
Cyr bătălia dela Waterloo n'ar fi existat. 

"Mai uşor de spus e că: dacă evul mediu ar fi avut 


94 Dragoş Protopopescu 


Dânsul pretinde că acesta e într'adevăr un 
mod de a termina socoteala. 

De o rectitudine sufletească mult mai mare, 
şi contrar băuturilor care pretind că „băutu- 
ra-i totul, restul fudulie“, Domnul Nicolae 
Fătu mai spune: Mi-e o foame de Bostor, 
sau de gheenă; hai, domnule profesor, să 
mâncăm un birt, un restaurant! 

Şi pe un om ca acesta, închipuiţi-vă, au 
încercat să-l aresteze 10 jandari! 

N'a fost mai practic plotonier Stalin că i-a 


tramvai, Dante ar fi scris numai Infernul. Şi poate m'ar 
fi fost rău. 

Se poate spune că şi Manet e opera tramvaiului. 
Fiindcă Manet e la Luxemburg şi prin faţa muzeului nu 
trece niciun tramvai. 

Dealtfel am spus că o întreagă civilizaţie se dato- 

reşte tramvaiului: arheologia, gropile, „Arcurile de 
Triumf“, parcurile, blockhauzele, lacurile, plătica. Numai 
țigarea nu se datorește lor. Şi poate la unii oameni, 
şi ea. 
* Daca ar fi trăit pe vremea lui Caragea, tramvaele ar 
fi fost o ciumă. Dacă crau în Martinica se numeau cu 
tremur. Dacă ar fi fost pe vremea lui Nero s'ar fi nu- 
mit Arderea Romei. 

Dintre animalele care calcă mai mult, citâm tramvaele, 
maşina cu mangal şi cocoşii de Bantam. 

S'au calculat la aso de trilioane, 200 bilioane, 959. 
897.982.000.000 numârul globulelor roşii la om, pe mili- 
metru pâtrat, inainte de era tramvaiului. Azi numârul e 
de 37. Atunci ce mai intrebaţi, fagocitoza asta e! 

A observat că după ce ai tost cu tramvaiul, dacă m'ai 
murit, ici mult mai usor aspirină. Chiar vezi mult mai 
uşor jucând pe Miţa Filoti. 

Dumineca, dacâ iei cafeaua in pat, te gândești că: pe 
măsură ce urâști mai mult tramvaele, pe atât iţi plac mai 
mult sticleţii. 

P. S. Ştergeţi toi ce-am spus până acum. Inexact, tram- 
vaiul nu există. Tramvaiul e o stare de spirit, o depri: 
mare generală, o eroare, o anomalie, o psihoză! (Când 
nu e fagocitozâ). — Notă de Camil Petrescu... 


Ţigrii 95 


zâmbit din prag şi spus că de pe urma lui 
o să mai piardă câteva kilograme ? 

Era în orice caz un limba) de dragoste mai 
potrivit pentru un om care nu practică în 
viaţă graiul florilor, şi care dacă a fost sur: 

"prins de cineva torcând în vieaţă lână, apoi 
a fost numai în calitate de Hercul, la picioa: 
rele Omfalei sale, Vera Coşniriuc, docto- 
randă în drept şi premiul I la O.N.E.F. 

Pe lângă tors, restul zilelor domnul Nicolae 
Fătu şi-l întrebuinţează făcând curente. Nu 
curente de idei — fiindcă acelea se fac singure 
— ci de aer. E de ajuns să treacă de pildă 
grăbit pe strada Lăpuşneanu, ca, la vântul pul- 
panei sale să vezi oameni mai slăbuți căzând 
în dreapta şi în stânga. Mai ales dacă sunt 
şi liberali. 

Liberalii ca liberalii. ' Dar nu alunecase pe: 
un polei odată statuia lui Cuzea ? Ce se'ntâm- 
plase? Patinase statuia ? Nu | Ținea un dis- 
curs legionar în apropiere şi întindea arătă- 
torul spre el, Domnul Nicolae Fătu. 

Da, fiindcă Domnul Nicolae Fătu asta e. 
“Un ciclon luat din golful Gasconiei şi reţi- 
nut pe străzile lașului — trăsură de unire 
între Tarascon şi Mihu Copilul, între Ciubăr 
Vodă şi spătarul Baltag, între aprodul Pu- 
rice şi orice pleziozaur din câţi or mai fi ră- 
mas să facă siestă prin muzeele Europei. 


. . Li] . . . Lă Li . Li . . . Li . . Li] La 


A fost o scăpare, sau lipsa notorie de ta- 
lent a scriitorului acestor rânduri, să spue 
să Domnul Nicolae Fătu nare nimic mai 
sfânt pe lume ca Vera lui. 


'96 Dragoş Protopopescu —— 


Mai întâi e ţara, dar ţara şi-o iubeşte tot 
ca pe-o femeie. 

Domnul Fătu are o iubire, ţara. Şi un 
cult: Căpitanul. 

Ca să'nţelegem ce'nseamnă aceasta, cronica: 
rul se va referi la vremea când domnul Fătu nici 
p'auzise de E], ci sta de trei zile cu ai lui şi 
trăgea la Copou din vinaţul lui Ifrim, Şi când 
nu ştiu ce se 'ntâm lase că soarele şi luna 
erau pe cer amândouă deodată. Când ieşea 
Braica afară, era lună... când ieşea Erimei, 
era soare. Când ieşea domnul Fătu era şi 
lună şi soare! 

Căzuse, pe... jos, în această controversă, 
când în vrag apare, ca desprins dintro 
icoană, grav, înalt, de frumuseţe inspirată, cu 
ochii albaştri şi părul vâlvoi, doar suliță să 
aibă şi la picioare un balaur, El. 

Ordinul suna: Să plece toată lumea ime- 
„diat cu „Că rioara“, la Congresul dela Mâ- 
năstirea Putna. 

Cei de jos dintr'odată s'au ridicat; contro- 
versa cu luna şi soarele au dis sărut. Creerul 
fiecăruia s'a destins ca părul bunicelor noa- 
stre de sub papillote, şi peste zece minute 
„Căurioara“ ieşea din oraş prin rohatea Pă- 
curari. 

E drept, Căprioara se mai oprea din când 
în când; şi du.ă reminiscenţe, Braica se da 
jos să-şi pună amigdalele la punct cu câte 
un coniac. 

Din grabă, se uitase crikul Căprioarei. Şi 
merge ca cât merge, când, profitând de oca- 
zie, hop, sare un cauciuc! Să-i spună Lui, 
— care urcase cu ei şi picota — era bucluc 


Tigrii: 97 


mare. Se dau în dosul maşinii şi complo- 
tează... 

— Ei, Căpitane, nu vrei să faci o plimbare? 
Suntem în zori de zi, şi afară-i lunca dela 
Mirceşti (poate-ţi place Alecsandri!) Iar la 
maşină-i ştii, cauciucul... 

Pentru Căpitan, om drept, singurul lucru 
ce se poate sparge fără red dela EI, e un 
cauciuc. Se dă deci jos. Şi unde înşfacă Braica, 
sireacul camioneta o ia în braţe ca un urs 
şi-şi propteşte pieptul în radiator. Cam două 
tone jumătate. : 

Până să umfle domnul Fătu un cauciuc, se 
desumflă celălalt. 

— Bre, ia-o tu acum în braţe că simt în- 
tâia oară'n viaţă că plesnesc, suspină Braica. 

— Dă-o încoace, face cu degetul domnul 
Fătu, parcă cerea să acordeze o vioară. 

Şi operaţia se repetă cu rol schimbat. 
Pornesc. 

In curând Putna, La congres mare tăm- 
bălău. După congres, un ocol spre Câmpu- 
lung, Dorna-Vatra. Era toamnă. Frig mare. 
Apele îngheţaseră în marginea râurilur. Prin 
munţi, spre Borşa Maramureşului, apa Vişă- 
ului rupsese podurile. "Trebuia trecut cu ca- 
mioneta prin apă. Când ajung la mijlocul ei, 
Căpitanul dă ordin: 

— Toată lumea se descalţă şi intrăn apă 
să spele maşina. 

Şapte vameni se descalţă şi intră'n apă cât 
ai bate din palme. Domnul Fătu simte că nu 
mai poate. Se dă după Căprioară şi iese la 
mal. Apucase să se încalţe la un picior când 
Căpitanul îl vede. Intră din nou şi cum pi: 
cior în apă cu altul afară, care apărea când 


Vol. 1. Ed. i-a 7 


98 Dragoş Protopopescu 


ol, când încălţat, sfârşeşte camioneta de spă- 
A şi iese cel din urmă din apă. 

Aşa a cunoscut Căpitanul pe Domnul Fătu 
şi domnul Fătu pe Căpitan. Curând, alt ordin: 

— “Toată lumea pleacă la Turda fără niciun 
ban să cucerească judeţul. 

(A cuceri înseamnă în moldoveneasca Lui, 
a organiza.) 

Au plecat din Bucureşti cu un amărit de per- 
sonal. Flămând, domnul Fătu, ca un octopus. 

La fel ceilalţi. Fără cinci bani în buzunar, 
Aşa au trecut o noapte. A doua zi vedeau 
țărani ardeleni desfăcându-şi traista, tăind 
slănina tacticos; vedeau ceapă şi brânză; cu 
stomacul pe dos, vedeau toate vămile văzdu- 
hului. O zi întreagă; noaptea la ora 2, Lugoş. 

Frig şi glod până la genuchi. Şi banii din 
buzunar care nu se mai înmulţise deloc... 

Până'n oraş, cinci kilometri, Pe jos. Prin 
glod. În noapte, un om negricios şi voinic 
îl bate pe umăr. Il măsoară de sub cușmă: 

— Legionar? 

— Legionar! 

— Mi-am închipuit. Amos Popa. Noaptea 
asta veniţi să mii la mine. 

După două luni de iarnă, foame şi glod, 
Turda era cucerită şi e azi unul din cele mai 
grozave judeţe legionare. 

bia sosit acasă, ordin dela Căpitan: 

— "Toată lumea pleacă să cucerească jude: 
țul Tecuci! 

Toată lumea însemna de data asta Domnul 
Fătu, lrimei şi Crângarul — un centurion 
roman, căruia-i lipseşte coiful de aramă şi 
dicţiunea lui Cicero! 

Nu ştiu — sau se ştie prea bine — cum 


ee ratare ati II PE ee 


Tigrii ao 


e propaganda celorlalte partide. La legionari 
e cam aşa: se iau toţi preoții şi învățătorii 
din comună şi se concentrează într'o odaie 
rău încălzită. Unul le spune în două cuvinte 
ce'nsemnează pe româneşte cuvântul Căpitan 
(dela latinul capitanus care'nseamnă capilanus). 

Peste cinci minute sunt toţi legionari şi 
cântă un imn. A doua zi autorităţile închid 
şcolile şi biserica din motive de scarlatină. 
Efectul: pleacă cu toţii, preoţi, învăţători, 
elevi, în propagandă. In trei zile tot satul e 
legionar şi cântă un imn. 

Din când în când, mosafirii sunt invitaţi la 
medicul de plasă, om cu inimă, vinificaţie pro- 
prie şi un mo de a pune masa, clasa una. 

Abia după vreo două săptămâni prefectul 
aude că nişte oameni ciudaţi i-au întors jude- 
țul pe dos; se ia de gânduri. Până să gân- 
dească el însă, judeţul tot a fost cucerit şi 
Căpitanul dă ordin să meargă toată lumea la 
Bereşti-Tutova |! 

Quod erat demonstrandum. 

La Bereşti, ca la Turda, ca la Tecuci. 

Numai cât se pomenesc cu o maşină lu- 
xoasă care-i aştepta la barieră, că-i invită 
domnul prefect acasă. Na! s'a întors foaia! 
La domnul Prefect masă mare, vinificaţie nu 
proprie, oficială. Domnul Prefect le iese în 

rag cu ciocănelul de ţuică. Chef şi zaiafet. 

a cafea, prefectul numai ce le arată o te- 
legramă dela Căpitan : „Tărăboi mare Cahul, 
toată lumea acolo!“ 

Prefectul le citeşte telegrama de două ori, 
apasă pe fiecare cuvânt, explică nevoile Că- 
pitanului şi nevoia şi mai mare ca legiona- 
rii să asculte de el şi să plece cât mai curând. 


100 Draguş Protopopescu 


— Nu pentru mine... vai de mine... puteți 
sta aci cât vreţi... dar Căpitanul... E ordin 
dela Căpitanul? E. Şi-un legionar trebue să 
asculte de Căpitan ? Lrebue!... 

La plecare n'a lost om mai vesel ca pre- 
fectul în ziua aceea... un prefect devotat! 

Dela Pereşti înainte, vremea împreună cu 
prefectul devotat, aşternuse o ploaie şi un frig 
că nici câine n'ai fi vrut să fii. Şi un glod! 
Căprioara (condusă o jumătate de ceas de 
Fătu, o jumătate de Irimei) mergea în viteza 
întâi, la vale, şi abia trăgea! 

Am consacrat atâtea note ştiinţifice corbi- 
lor, măgarilor, lui Rabelais, femeilor şi lEn- 
glejilor. Şi n'am pus un singur asterisc pentru 
camioneta legionară Căprioara. 

Să fie oare fiindcă-i indescriptibilă? Şi că 
lumea, în porturile dunărene ca şi la munte, 
e obişnuită cu flaşneta ? Cert e că tot ce făcea 
ca această ciudată flaşnetă să fie posibilă, sau 
cel puţin aparentă, era un calorifer la mijloc, 
care ieşind pe ţeava de eşapament, o roşea 
până la incandescenţă, când maşina trăgea greu. 
Şi Căprioara ținea să nu tragă niciodată alt- 
fel, — ideia ei — ca şi a Căpitanului — find 
ca la hopuri (şi întreabă-mă dacă sunt!) săltând 
dinte'odată cu cinci metri, să lovească pe 
Fiecare legionar de tavan şi apoi să-l arunce 
peste fierul incandescent, ca să-i mai dea 
poftă şi altădată să moţăe sau să se mai 
uite pe geam. 

Cu toate astea lrimei — mai fiind şi la 
volan — tot a nimerit într'o baltă desfăcută 
din marginea şoselei. Nu-i nimic, trei ceasuri 
ca să fie scoasă. 


Tigrii 
E 


— Care eşti tu, lătule? Dar tu, Bane? 
Dar tu, Braica? 

Aşa de negri şi una de noroi erau cu toţii. 

— Spălarea douăzeci de minute, zece mi- 
nute somn! 

Peste o jumătate de ceas, cei şapte erau re- 
făcuţi şi ştiau că sunt la Cahul, Cahulul ştia 
că sunt ei. 

- Sentâmplase ca de Sfântul Arhanghel Mi- 
hail, ţăranii din judeţul Cahul să facă slujbă 
la biserici şi parastase pentru lon Vodă cel 
Cumplit şi regele Ferdinand ; iar jandarii .să 
ăsească cu cale să-i bată şi scoată din 
iserici. Ţăranii sau plâns Căpitanului. lar 


acesta l-a trimes pe domnul Fătu să vadă ce 


şi cum, 

Să fi văzut pe domnul Fătu şi Cristian 
(ţăran mic, chiabur şi deştept mama focului, 
iute ca un ţipar dacă n'ar fi fost ceva mai 
gras) trecând călare Prutul, pe la Rogojini 
spre satul Români! Ai li zis nu domnul 
Fătu şi Cristian, ci Don Quijote şi Sanco 
Pansa la Rogojini. 

„Şi pe un om ca acesta au încercat să-l 
aresteze zece jandari şi să-l ducă la Dumbrava! 

In Români trăia vestitul comandant al ca- 
valeriei Basarabene, Toader Cernea. Dumne- 
zeu să-l ierte — spune Don Fătu — că ce 


stomac am eu, dar ce stomacavea el! Se pră- . 


pădeau sticlele în stomacul lui de nu ştiai 
care e una de alta. Era aproape doi metri 
de înalt şi să nu uităm spatele. 

A doua zi de dimineață numai ce-a adus 
Toader Cernea ca la vreo douăzeci de călăreţi, 


" Ajunşi la Cahul, Căpitanul începe să pună, 
“mâna pe ei şi să bâjbâe ca pe întunerec::-- 


102 Dragoş Protopopescu 


pe nişte cai de mâncau jeratec şi au plecat 
prin sate să vadă ce este. Mlergeau aşa de 
dimineaţă pe dealurile basarabene frumoase 
ca nişte goliciuni de femeie şi tot ca ele de 
leneşe. O toamnă'n cer ca agurida de verde, 
şi ca legiunea. Toate i des strânse după 
câmp, aşa că mergeau de-a-lungul şi de-a-la: 
tul cu pene la pălării şi cântec. Până să 
ajungă la primul sat, numai ce văd o ceată de 
călăreţi în fuga mare către ei. Domnul Fătu 
spune lui "Toader Cernea: Băiete, aici ne este 
sfârşitul vieţii. Nu avusese timp să vadă ce 
este, că deodată se desprind ca la vreo tre- 
zeci de călăreţi şi se apropie de ei, fiecare 
cu câte o sticlă în mână, unu cuo pâne sco- 
bită la mijloc şi plină cu sare. Sau dat la 
închinat. Trebuia să bei fiecare pahar, alt- 
minteri nu-i făceai cinste. După treizeci de 
închinări de rigoare cei doi abia se mai ţineau 
pe cai. Ajung în alai. Când să treacă la fa: 
cerea organizaţiei, la cucerire, cum zice Căpi- 
tanul, ce să mai cucereşti? Că satul era tot 
adunat la mijloc, cu mesele întinse ca la praz- 
nic, şi băutură cum domnul lătu nu văzuse 
în vremile lui şeli mai bune. 

Şi-aşa, mai dă-i cu băutura, mai dăi cu 
mâncarea, mai dă-i cu Căpitanul, la urmă când 
să te pui pi cal, sui-ti dacă te mai poţi! In 
fine, cu ajutorul lui Dumnezeu s'a văzut şi 

e cal. Şi a pornit mai departe cu toţi că- 
ăreţii după sine şi acest lucru sa "'ntâmplat 
la fiecare sat. Noroc că satele basarabene 
sunt departe unul de altul şi puse de Dum: 
nezeu şi Pan Halippa exact aşa ca dela unul 
la altul să se poată omul trezi. E 

Când a ajuns în satul Huluboaia, era în 


Ţigrii „103 


" fruntea a nu mai puţin de vreo 300 de călă- 
reţi. Am uitat să spun că avea o uniformă! 
Prima uniformă legionară. 

Leu nu altceva! Şi avea leul o cămaşă cu 
fireturi la gât, centură'n diagonală, junghiul la 
centură, o pălăria verde hoţească şi tunică 
kaki de comandir, deschisă la guler ă la Na- 
poleon, că ţăranii când îl vedeau luau poziţia 
„drepţi“, mândri că delegatul unei mari puteri 
străine se plimbă pe la ei prin Ssarabia. 

Când a ajuns în Huluboaia, în hărmălaia 
câinilor şi privirile fetelor de după garduri, 
a tras la Moş Cosa. Și avea Moş Cosa o 
fată numai de 13 ani şi Jumătate, şi era dulce 
şi rumenă şi frumoasă şi cu nişte ochi de 
smoală că se lipea de Domnul Fătu şi Dom- 
nul Fătu se lipea de dânsa. Nu ştiu ce să 
fi păsit la dumnealui, că dumnealui, domnul 
Nicolae Fătu, frumos al naibii nu era! S'o 
fi zăpăcit numai hainele şi fireturile! El 
unul ştia însă că se topea după fată şi şi-a 
ales garnizoană în Huluboaia. Când venea 
seara şi descăleca şi-şi trântea dulama, atât 
de rumenă şi atât de frumoasă, sănătoasă şi 
dulce ea, fata era, că Domnul Fătu uita ca 
prin făcut că e ambasadorul Franţei în Hu- 
luboaia. Şi atâta încredere îi arăta Moş Cosa 
şi avea fata o odăiţă parfumată cu gutui şi 
busuioc şi avea o cămăşuică albă şi un mij- 
loc ca al paharelor de şampanie şi atât de 
cuminte şi neştiutoare ca o floare, că na 
pute dumnealui avea vun gând rău şi sa: 

otărit s'o ieie de nevastă. Nu credea ceva 
mai dulce pentru sine. 

Intr'o bună zi, Căpitanul, care observase 


104 Dragoş Protopopescu 


că ambasadorul sta cam prea mult pe la Hu: 
luboaia, trimite ordin să se înapoieze. 

De necaz a adunat şi dumnealui toate sa- 
tele în satul Români şi a făcut un parastas 
cum nu Sa mai văzut, pentru moaştele lui 
loan Vodă cel Cumplit şi Ferdinand. 

Dealul Roşcanilor din faţă strălucea ca o 
sabie în razele soarelui, parcă Dumnezeu 
vroia să arate că slujba a fost primită. Bine 
că cel puţin atât. 

Şi profitând de bunătatea lui, au întins iar 
praznic mare. Dar întru sfârşit, când lumea 
încă mai prăzuuia, au sărit dumnealui domnul 
Nicolae Fătu ambasadoriul, pe calul lui Moş 
Cosa şi fugi în Huluboaia! Satul era gol, 
toată lumea la praznic. Numai fata era. 

S'a lipit aşa de frumos de dumnealui că 
iar s'a hotărit s'o ieie de nevastă. 

A sosit la laşi şi a spus Căpitanului. Şi i-a 
răspuns: 

— Pentru omul în luptă nu e timp de în- 
surătoare. 

Şi Domnul Nicolae Fătu a înţeles şi a mers 
să cucerească alt judeţ. Era Domnul Miha- 
lache la putere şi nu ştiu cine pentru a şap- 
tea oară destiinţase legiunea. 

Dar desfiinţaţi, tot au pus să-i aresteze. 
Şi a doua zi după Iluluboaia, era în celulă 
neînsurat şi cu alţi şase inşi la un loc. 

Trecerea neaşteptată dela un regim de mân- 
care şi băutură la altul, şi dela însurătoare la 
închisoare, l-a trântit la pat. Cu febră mare 
îi vedea pe toţi ca prin vis, şezând şi mân- 
când, că venise provizii mari. Şi-şi făcea cu 
ciudă că apesi domnul Nicolae Fătu nu 
putea. Dar curând s'au bolnăvit ei; şi numai 


Tigrii 105 


dumnealui au rămas să bea, să mănânce şi 
să le facă în necaz. Numai că tocmai atuaci, 
proviziile din ordin sau de frică s'au oprit. 

De aceea tare e bine să mănânce şi să bea 
omul nu când poate, ci când are... 

Bine i-au mers domnului Nicolae Fătu şi 
la Văcăreşti. Avea salon special, la depar- 
tamentul „boierilor“. Dar în schimb avea 
numai un litru de vin la şapte inşi. Ceea ce-l 
îndrituia să se ducă în fiecare seară în cance- 
larie, unde era depozitul oficial de vin, şi să în- 
ceapă pe un ton foarte grav o discuţie aprinsă 
cu grelierul, asupra Europei. Dacă.-l contraria 
bine pe grefier, şi acesta începea să se plimbe 
furios prin odaie, domnul Fătu începea şi el 
să se plimbe şi înfurie, cu singura deosebire 
că se dădea din când în când de după sobă 
şi haţ! câte-o sticlă. 

Odată se îmbracă în alte haine, îşi pune 
o gambetă, îşi ia geamantanul de voiaj şi 
iese pe poartă, în salutul portarului. Dar 
se întoarce peste cinci minute: 

— Domnule avocat, n'aveţi voie să intraţi 
pe poarta deţinuţilor! 

Mai-mai să trebuiască să plece. Și pleca, 
dacă nu era legionar, şi nu avea a doua zi 
procesul. Care proces n'a fost şteis de pe 
rol, fiindcă trebuia să-i achite pe toţi. 

Se reîntorc ei bucuroşi la Văcăreşti, să-şi 
ia lucrurile. i 

Domnul Nicolae Fătu se'rnbracă la fel ca 
în ajun. Dar în poartă, portarul: 

— Mă rog, Domnul? 

— Domnul e achitat. | 

'— Să vedem. Taman mi-au venit foile. 


Domnul ? 


106 Dragoş Protopopescu 


— Nicolae Fătu. 

— Fătu! nume istoric, vine dela Văcăreşti... 

— Ba aşa nume cred că nu se găseşte nici 
la Văcăreşti. Fătu... Fă... Da, Fătu C. Ni: 
colae. Achitat azi. Adevărat. Dar scrie aci 
că Dv. mai aveţi 40 de zile pentru o poliţă 
de 2.000 lei, transformată'n carceră. 

Părea o glumă. Dar aşa era. Camarazii 
nu ştiau ce să facă. 

Să stai, după trei luni şi jumătate de în- 
chisoare, încă patruzeci de zile pentru o po: 
liţă de 2000 lei... Singur... Domnul Fătu a 
doua zi dimineaţă tocmai termina monologul 
lui Despot, când apare gardianul: — Sunteţi 
iber! 

Băieţii se dase peste cap şi achitase cei 
2000... 

A fost primit cu mare alai de camarazi la 
bodega „La omul care plăteşte“. 

A doua zi, Căpitanul îi pune alţi 2000 în 
palmă. 

— Băiete, pleci la Câmpulung, candidezi 
acolo. Faci ce te taie capul 

„„Dar baricadările de unul singur în re- 
staurantele încinse de armată şi jandarmi, 
când comandantul venea în cele din urmă 
şi-i punea la dispoziţie maşină, benzină şi 
bani ca să plece! (Alttel, Domnul Fătu „pri: 
mar îl făcea!“) Dar expediţia în Maramu- 
reş, cu Popa Dumitrescu, fuga dela Bârgău, 
focul dela Borşa, cu buciumele de pe dealuri 
şi clopotele care se trăgeau în biserici, de 
soseau ca la 5000 de oameni, bărbaţi, femei, 
copii, să-l scoată din mâna legiunii de jan: 
darmi! 


Tigrii 107 


„Când ţăranii îl furau şi închideau în 
şcoală, şi aprindeau focuri în curte şi fâceau 
cu schimb de echipe de pază până'n zori. 

Când cu vorba că-i „cheamă domnul Pre: 
fect“, camarazii erau smulşi de lângă el şi 
duşi cu trenul dela Burgo-Prund la Sighetul 
Marmaţiei şi de aci la Cluj — că-i cheamă 
Domnul Inspector — şi dela Cluj la Bucu- 
reşti „că-i chiamă Domnul prim-ministru 
Vaida“... 

In vreme ce el cu alţi câţiva sărea din tren 
în drum spre Poiana-Stampei, cu focuri trase 
înapoi şi călăuze credincioase de ţărani care-i 
duceau să-i ascundă pe creştet de munte. Trei 
zile şi trei nopţi pe jos, până la Borşa, mâncând 
iarbă şi bând din scobiturile pietrelor... 

Când puterea jidovească a Maramureşului 
se încleştase cu putere de stat ca săi sfă- 
râme de steiurile goale. 

Când dela păstrăvii şi berea rece din Gura 
“Otoaei, se pomenesc în podul cu fân din 
„ograda lui George Despa din Poiana Dornei, 
înconjurată de jandarmi; hrăniţi, nopţi în şir, 
cum adormea sentinela, de fetiţa lui Despa, 
care se făcea că dă de mâncare la găini şi 
se strecura sus cu şorţul plin, pentru ei. Şi 
toate astea nu fiindcă făcuse ceva, ci numai 
fiindcă nu se vroiau arestaţi, nu puteau răbda 
o nedreptate. Până ce bazbuzucii de jan: 
darmi prindeau de veste şi urcau să-i caute 
în pod, cu arma prin fân, de simțeau tre- 
cându-le vârfuri de baionetă prin păr. 

Scoateţi o draniţă de sub streaşina lui 
“George Despa, şi găsiţi şi acum toată po- 
“vestea într'un plic, scrisă de ei, cu degetele 
prin paie, mărturie. 


108 Dragoş Protopopescu 


In sfârşit fuge pe alt munte. Stâna unde 
ciobanii n'au mai văzut oameni din vara tre- 
cută. O sută douăzeci de kilometri pe jos 
până'n sat, la lrimei acasă — la mama (Dum- 
nezeu s'o ierte!) şi tatăl tigrului — unde se 
pun pe mâncare şi băutură şi trăiese „incog- 
nito“, în timp ce ţinutul furnică de jandarmi, 
iar din ziare Domnul Nicolae Fătu află în 
fiecare dimineaţă că dumnealui e ba la Turda, 
ba la Chişinău, ba a fost văzut într'o crâşmă 
din marginea Tecuciului, ba aşezând o bombă 
întrun pod cu fân în Sighetul Marmaţiei, 
ori pe cal apărând în unitormă de husar, în 
trap, la Huluboaia. 

Ah, Huluboaia!... 

Şi iar un ordin dela Căpitan. 

— Toată lumea înapoi, la Satu-Mare, la 
procesul preoţilor din Borşa. 

De data asta merge şi Căpitanul. 

Toate bune, numai că maţele îi chiorăiau. 
Face semn Căpitanului. Pe faţa Căpitanului, 
nimic. 

Trece de douăsprezece fără să se oprească. 
Ajung la Vatra Dornei, târziu. Căpitanul: 

— Ce să mănânci, că n'ai unde! 

Trag la un tigru. A doua zi, omul îi scoală 
şi vrea să le pregătească ceva. 

Zice Căpitanul: 

— Ce să mâncăm cu noaptea'n cap! Las? 
c'om mânca mai târziu. Ca oamenii. 

Pe drum îl apucă leşinul. Spune: 

— Bine, Căpitane, dar mi-e foame. 

Zice Căpitanul: 

— Lasă că-i mânca la Sighetul Marmaţiei! 

Ajung acolo; lumea se uită la ei ca la sta- 
fii. Merg şi vizitează pe preoţi. Câţi preoţi, 


Tigrii 109: 


atâtea ceasuri. Ora cinci după amiază. Aleg 
un hotel. 

— Ei, avem acum timp să şi mâncăm... 
spune Domnul Nicolae Fătu cu frică. 

Zice Căpitanul : 

— La ora cinci, ce Dumnezeu? Numai 
copiii mănâncă la cinci. Şi încă şi ei, doar 
pâne cu magiun! Lasă, bre, că-i mânca în 
Borşa. Luăm pe soțiile preoţilor şi mergem 
să dormim şi să mâncăm la Borşa. Dacă nici 
cu preotesele n'om mânca! 

Borşa e la un pas... 90 de kilometri! De 
aceea se rup două arcuri şi sparg două 
cauciucuri. Pe loc scoate — că tot el era şi 
şofeur — nişte foi vechi şi fabrică arcurile 
rupte. Crikul nu-l mai uitase la laşi. 

De foame abia se târa sub maşină. Ajung 
la Borşa la 3 din noapte, rupţi de foame şi 
oboseală. | 

Zice Căpitanul: 

— Ei, acum să lăsăm pe doamnele preo- 
tese să doarmă. Noapte bună, pa, noapte 
bună, băieţi, mâine dimineaţă la cinci! 

A doua zi, la cinci: 

— Căpitane... 

— Lasă bre, ce atâta grabă. Lasă că-i 
mânca în Prislop... 

Și alt ordin, şi alt ordin, şi alt ordin. 


Campania din Tutova! Cea mai frumoasă! . 
Când se genea de zi, la zece kilometri de 
Bârlad, şi Domnul Fătu cu Taşcă şi alţii 
după el văd o masă neagră mişcătoare de- 
părtându-se. Gonesc şi găsesc numai restu. - 
rile convoiului, camarazii lăsaţi în drum, lo- 


110 Dragoş Protopopescu 


viţi, răniţi, schingiuiţi, cu osul capului înfun- 
dat şi cărni atârnându-le. Jandarmii fugise. 

Revolta îi face tigri. 

Rup firele de telegraf şi se aruncă asupra 
satului. Dela o crâşmă din marginea Băca- 
nilor, un agent trage şi împuşcă pe Docea. 
Pe o coamă, clopotniţa dela cimitir. Trimet 
doi băieţaşi să tragă clopotul într'o dungi. 
In cinci minute satul în picioare. Asalt asu- 
pra postului de jandarmi. Jandarmii trag 
până nu mai au muniții. Se retrag în piv- 
niţă. Pun pe targă pe camarazi şi pornesc 
pe jos înapoi cu ei la Bârlad. 

Toată lumea revoltată. Până şi prefectul. 
Ordonă anchetă, preşedintele comisiei de 
anchetă : Domnul Nicolae Fătu! 

Ancheta terminată, toţi se cer arestaţi ca 
să poată fi în oraş la un loc cu camarazii 
de pe targă. N'au ieşit decât cu ei, de acolo. 
Când au plecat, şi Ovreii în stradă plângeau 
după dânşii. 

Mai aveau asaltul dela Vinderei. Alţi jan: 
darmi, alte focuri de armă, alte tărgi. Ca şi 
la Neamţ, trei miniştri sosesc rând pe rând 
ca să combată campania lor. Un sat întreg 
e răsculat împotrivă-le. li întâmpină cu furci 
şi coase. Tigrii intră în ei. Le vorbesc. 
Peste cinci minute, ţăranii care venise să-i 
taie cu toporul, îi luau la ei în gazdă şi 
ospătau. 3 

Generalul loanov fi inconjură cu 600 de 
ostaşi. A doua zi la 2 venea să stea de vorbă 
cu ci. li dau cuvântul că pleacă din judeţ. 
Campania terminată, erau siguri de alegeri. 
Primesc dela profesor Zelea aceeaşi asigu- 
rare. 


Tigrii Di: 

Dar mai spun generalului: Vrem numai 
să vedem un deal. Acesta îi crede nebuni. 
Cu Banea, Mitu, Metea, Crânganu, Taşcă şi 
Strungariu se suie pe dealul Măriei, cel mai 
înalt din apropiere, îngenunche şi mulţumesc 
arhanghelului. 

Aşa a luat naştere Echipa Morţii. A nu- 
mit-o Domnul Nicolae Fătu aşa într'o doară... 

„Și pe un om ca acesta, zece jandari... 


. . . . . E] . . . Că . . . . . . . că 


Domnul Eulampe ascultă. Domnului Eu- 
lampe nu-i vine să creadă. Nu-i vine să 
creadă, de mult ce crede? Sunt voinicii roată 
din juru-i aevea?  Aevea fiindcă sunt? Sau 
de mult ce nu sunt?,.. 

Pe spate, pe rogojină, cu ceafa în palme, 
Domnul Eulampe se'mpinge puţin cu picioa- 
rele'napoi, se'ntinde mai bine, îşi trage că- 
ciula pe frunte, îşi curăţă gâtlejul de'nnecă- 
ciuni.. 

Când a mai fost căpitan de poteră ?... Când 
a mai tremurat aşa în el?... Când s'a răscu- 
lat de toate nedreptăţile pământului... a gâ!- 
gâit şi sa roşit?... Şi-a trântit cărţile şi a 
spus mamei că el nu se mai face om mare, 
nici doctor, nici ministru, nici inginer... Şi 
s'a dus cu Movilă, şi Stoicescu Octavian, şi 
Trăenică Putcavă, şi Munte, şi Miltiade, 
Chipriu şi Sevastian... că doisprezece trebu- 
iau să fie... să nu mai rămână Grec în ţară... 
Şi unul era Ipsilanti, şi altul Groza... şi Dom: 
nul Tudor cu ai lui... Şi şi-au împărţit tot 
codrul şi cărările, din curtea bisericii Sfânta 
Paraschiva — adio deniilel — până după 
Şcoala de băieţi No. 1 a domnului Victor 


122 Dragoş Protopopescu 


Provian — adio cărţile! — şi de acolo pe 
strada Războeni până'n mahalaua Volnei pe la 
Lache Boiangiu, şi Petriman cu fata fru- 
moasă, la moara lui Posmantir — cu băiatul 
cu capul mare, de spunea Vilma, unguroaica 
familiei, că suferă de hidocefal, şi de aci până 
la maidanul cu soc şi ciulini al babe: Mi- 
tana... 

Şi-au oprit pe străzi circulaţia că Domnul 
Stoicescu bătrânu, când venea acasă şi la 
lovit Octavian urmărit de Groza, sa lovit 
de Domnul Echisciolu dela tribunal, şi a scă- 
pat pepenele dela piept... iar fluerele Dom- 
nului Eulampe se'ncurcau pe după colţuri cu 
fluerele vardiştilor lui Domnu Catiliu poli: 
ţaiul... — şi-au fost aşa haiduci, până când 
numai ei şi liliecii rămăsese pe maidanul Ba- 
bei Mitana... şi făcea socul fâşşş... şi bălă- 
riile vârrr... când înnotau ei prin ele ca să-l 
găsească pe Ipsilanti... şi le tăiau în două cu 
mâna ca astăzi Gary Cooper la cinemato: 
graf... că, speriaţi, smocul de păpădie şi spinii 
şi laurul porcesc se agăţau de ei şiii implo: 
rau să-l lase pe Ipsilanti... şi să vină căi 
aşteaptă mama cu masa... 

„Pereţii se dau şi mai înapoi... până din- 
colo de orice biserici, şcoli, maidane... voini- 
cii se depărtează, şi-s tot mai mari cu cât se 
depărtează... şi tot mai aievea... când fac 
roată pe ţară... dela soare-răsare la soare- 
apune... 

Noaptea creşte... umbrele:s tot mai mari... 
tis A tropotesc... odaia e mică... un pat 
mai încolo, de care are să vină dela pădure 
să se razime Gheorghe Bancagiul... sau dela 
moşie, cu Cezar armăsarul şi câteva bibilica 


Tigrii 113 


şi călifari şi două-trei burdufe... odaia e mi- 
că, dar focul e în sobă şi sar floricelele în 
poala babei Ilinca... i 

Domnul Eulampe e tot mai mic... tot mai 
mic... a scăpat de spovedaniile cu Popa Gheor- 
ghe dela Sfânta Paraschivea, — adio deniile! 
— a scăpat de domnul Provian dela Şcoala 
de băieţi No. 1... — adio cărţi! —... Domnul 
Eulampe sa făcut mic de tot... şi nu mai e 
pe lumea asta... sau e mai mult ca oricând 
în ea... fiindcă e, cu floricele cu tot, în poala 
babei Ilinca... 

Sau nu... e'n picioare, şi baba Ilinca îl ţine 
numai de mijloc, şi-i îndeasă pălăriuţa pe cap, 
să nu i-o ia vântul, fiindcă trânteşte uşa şi 
intră în odaie Gheorghe Bancagiu... 

Şi cu el, Gerilă şi Fochilă, Strâmbă-Lemne, 
Sfarmă-Piatră, Barbă-Cot... vin uriaşii cu pi- 
tici care se agaţă da cioarecii lor... şi ei îi 
calcă în picioare şi smulg stejarii şi fac.re- 
teveie... şi dau cu toporul... şi curăţă pădu- 
rea de lighioană... când în picioare, cu că- 
ciula pe ceafă şi cu gura rânjită, şi ochii duşi 
după colnice, şi mirosind a rădăcini smulse 
din pământul reavăn... în mijlocul bucătăriei 
povesteşte Gheorghe Bancagiu. ; 

E om, sau copac răsturnat de furtună? Şi 
ce-s uriaşii aduşi de el? 

„Ori unde-i cauţi îi găseşti... Numai că 
tot mai mari, ca viforul, cu cât se depăr- 
tează... Că nu sunt toţi aevea ?... : 

Cine-a spus că astea sunt poveşti?.,. Dar 
Domnul Eulampe le-a mai auzit... le ştie 
bine... Domnul Eulampe cunoaşte bine toată 
lumea asta... Parcă Fătu era odată Gerilă... 
şi Taşcă, Sfarmă-Piatră.., Şi Banea, Braica 


Vol. | — Ed. la ci 


114 Dragoş Protopopescu 


şi Crângan... Făt Frumos n'a dat cu smeul 
de pământ?... Aşa, numai fiindcă ţinea 
ascunsă pe Cosinzeana... Tot o nedreptate... 

Sigur, Făt Frumos... De când nui Făt 
Frumos ?... 

Cine poate spune că-i doar din zilele noa- 
stre? Cine n'a auzit de el? 

E cineva mai aevea şi pretutindenesc ca el? 
Poate numai arhanghelul Mihail... 

„„Aceeaşi moarte crâncenă şi-atunci... ace- 
eaşi nedreptate... 

Că Gheorghe Bancagiu e iarăşi în mijlo- 
cul odăii... numai că opaițul a mai scăzut... 
şi el a crescut cu umbra... şi uite ciomagul 
cum şi-l ridică.., şi-l învârteşte pe sus, că 
sparge tavanul... şi tranc! una cu el în capul 
lighioanei... 

Aceeaşi moarte... aceeaşi nedreptate şi 
atunci... 

„„Opaiţul s'a stins... E sâmbătă seara... 
Mama şi tata sunt în oraş... In întunerec, 
numai ochii lui Gheorghe se văd, ca doi Jă- 
rateci... şi floricelele care sar până la el ca 
nişte licurici.., 

Adio şcoli şi doctorate... adio Rabelais, 
streinătăţi... spirite... călătorii... cultură... 
Adio savantlic... 

Domnul Eulampe a făcut înconjurul lumii, 
şi veacuri a călătorit... şi munţi de ideal a 
escaladat... şi ape de ambiţii a trecut... a în- 
notat prin zloata tuturor ideilor şi vaduri 
limpezi a tăiat prin toate zăcămintele min- 
Ciuni i.e 

Ca să ajungă tot la baba Ilinca... Şi tot în 
poala ti să alle adevărul... 


Tigrii 115 


Cu oameni mai mari decât acum... sau tot 
aşa de mari ca şi aceştia... 

Unde sunt... Cu întunerecul s'au mărit şi 
una sunt acum cu întunerecul,., 

Aceeaşi moarte, aceeaşi nedreptate şi atunci... 

Se strânge bine 'n poala babei Ilinca. 

Domnul Eulampe e mic... Domnul Eulampe 
plânge. 


. Lă . . - . . . . . . . . Lă Li] . . . 


— Fortul No. 7 bineee! 


. . . . . . . . E] . . . 


VIII 


Intoarcerea la baba Ilinca şi la copilărie n'a 
fost numai apanajul domnului Eulampe Si: 
bică la Dumbrava. 

Legenda, sora mare şi înaltă, cu fratele ei 
mai mic de mână, visul, venea pentru toţi la 
Dumbrava. Se vedea sosind cea dintâiu di- 
mineaţa, dis de dimineaţă, cu coşniţa de vechi 
noutăţi pe braţ, tăind pârtii în câmp, troie- 
nite de cu noapte de prietena ei zăpada, in- 
trând pe poartă fără s'o întrebe nimeni dacă 
nu cumva-i legionară, atingând cu marginea 
fustei piatra afumată, trezindu-i muşchiul, 
broasca şi gândacul, şi ajungând la patul 
băieţilor poate cu un mic strănut, căpătat 
din multele treceri, dar urmată de-o întreagă 
legendă : vietatea. 

roaştele o lăsau în prag, cu ochi mari de 
extaz sau de Bassedow, muşchiul prindea să 
gue şi pe zidul închisoarei, gândacul dease- 
menea, 


116 Dragoş Protopopescu 


lar mătasa broaştei, fiindcă broasca nu pu- 
tuse să între (de fapt mai totdeauna intra) 
cu muşchiul şi cu păianjenul, întindeau din: 
tr'odată un polog de fir, care fir muia lem- 
nul şi biruia piatra, şi le punea pe amân- 
două tăiate şi sdrumicate în pulbere de soare, 
să ia parte la noul baldachin. 

Şi asttel, în lumea ei rămasă, legenda ră- 
mânea printre ei... 

Şedea legenda cu legionarii 'n casă... 

Şedea cu ei în pat, şedea cu ei la masă... 

„Legenda care, neputând fi şi ea arestată, 
zi şi noapte îi elibera... 


Li 
* * 


Va trece multă vreme până ce lumea să 
aleagă între oameni de noapte şi oameni de 
zi; între oameni de realitate şi oameni de 
legendă. 

Cât timp a trebuit diamantului să iasă din 
noaptea cărbunelui şi să devină zi, o dimi- 
neața perpetuă. Intrebaţi acum cărbunele; 
şi-l veţi vedea tot aşa de mândru de lumina 
lui. Da, da, închipuiţi-vă, cărbunele se crede 
alb ca ziua! Poate a auzit acum în urmă de 
diamant şi electricitate... Dar întunerecul a 
tost de când e lumea un inconştient, care, 
profitând de faptul că ținea sub zăvoare lu- 
mina, se pretindea lumină. Ca şi cum un ză- 
gaz sărman, făcut de mâna şi mai sărmană a 
omului, şi-ar lua nasul la purtare şi ar spune 
că el e marea în carne şi oase... Fiindcă o 
stăvileşte .. 

La tel cărbunele, fiindcă dincolo de el se 
anunța din vremi imemoriale, diamantul... 


Tigrii 117 


Diamantul! Trup de rază. Exemplar de 
rasă, care „taie cu lumină neamurile prăpă- 
dite ale sticlei“, şi n'are ce face cu cărbu- 
nele. 

Aşa există şi o rasă a omului de noapte. 
Care se crede om de zi. Şi pretinde că vede 
şi deţine toate tainele luminii. Intrebaţi buf- 

„niţa dacă e adevărat că nu vede şi o veţi 
vedea froasată... Ba chiar bufnată! (Ceea ce 
veţi cunoaşte după pene.) lar dacă insistaţi, 
pasărea înţelepciunii vă va întoarce spatele 
şi pleoapa pe dos şi cu câteva cuvinte gre- 
ceşti (că a fost pe vremuri zeiţă!) dacă nu . 
te va trimite pe lumea cealaltă, te va reţine 
în lumea ei pentru a te convinge că pleoapa 
ei dinadins a fost făcută defectă ca să vadă 
mai bine... : 

Poftim de convinge pe unii oameni — oa- 
menii-bufniţă, oamenii-cucuvea — că nu ştiu 
să facă nimic cu ziua din preajma lor. Că 
numai de-ar avea ceva mai multe pene şi ar 
năpârli ! S'ar putea, ca şi bufnița Minervei, 
resemna, să-şi aibe înţelepciunea 'n scorburi 
şi salonul în hambare, şi 'n loc să. se nu: 
mească cu nume omenesc, să intre de-abine.: 
lea în familia savantă a lui Tyfo somnambulus 
Alba, Strix aluco sylvatica, Asio funerario otus 
sau Asio noctambula flammens, cu mândria le- 
gitimă cel puţin că aparţin unei rase de buf. 

niţe frumoase, — pe latineşte! zi 

Da, dar ce-are a face aceasta cu lumina ?. 

Ei îţi vor spune că aşa cum bufnița e în- 
tr'un cuvânt latin, ei sunt în lumină. Şilu-: 
mina în ei! 

- Că au scris de pildă o carte, adică au cre- 

iat o nouă superstiție; au săvârşit o faptă, 


118 _ Dragoş Protopopescu 


adică au produs o nouă dare'napoi; şi au 
strălucit pe ei cu un penaj de erezii aşa de 
cenuşii că istoria va trebui neapărat să ţină 
seamă. 

Şi istoria ar trebui, fiind ştiinţa dărilor 
înapoi... Şi-a întunerecului... 

Istorie multă se va scrie — şi chiar pro- 
fesorii vor scrie — din această pretenţie a 
întunerecului de a fi zi. Istorie cu idealuri 
comode şi crezuri avantajoase ce împart ca- 
riere şi chivere rentabile mai ales pentru 
cine le declară. 

Istoric e însă numai omul sau faptul care-a 
intrat în legendă. 

Legenda fiind singură vie. 

Da, dar dacă e legenda, ce mai e nevoie 
de istorie? Dacă ai floarea, ce mai e ne- 
voie de praful de pe ea?... 

„„Oameni-bufniţă, oameni-cucuvea, oameni 
de noapte în sfârşit, care se cred de zi, şi 
n'au de'mpărţit cu lumina decât hotarul dela 
care pe ci ni-i arată în umbră. 

Pe când oamenii de legendă pot fi în 
noapte, dar nu sunt mai puţin oameni de zi. 
Aşa cum şi diamantul poate fi negru, dar nu 
mai e cărbune, şi cum fosforul luceşte numai 
în întunerec. 

Oameni de legendă, oameni fosforescenţi. 

Priviţi-i cum stau lungiţi şi tăcuţi... cu piep- 
tul gol şi păr pe ei de soldați... 

Nu-i cheamă cu niciun nume mare. 

Nu-i cheamă nimeni. Ii cheamă numai Le- 
genda. 

Vin toţi din întunerec. Din cătune pră- 
pădite, unde-au crescut pe uliţă şi'n bătătură, 


Tigrii 119 


cu porcul, gâsca şi găina. S'au scăldat cu 
malacii vara, în apa păzită de cuci. L-a luat 
apa şi nu sau înnecat, frigul de baltă şi nu 
i-a răpus... S'au căţărat după cuiburi de vul- 
tur şi mau căzut, — vulturii care au furat 
din prispă pe fraţii lor, nu şi pe ei. 

Toată vieaţa lor atâta e, şi o mamă. 

Istoria lor la atâta se rezumă. Şi la puţină 
carte pe care n'au făcut-o... 

Dar cine-i aduce aici târiţi prin sânge, că- 
țăraţi pe trenuri ? 

Pumnul şi baioneta? Niciunul n'a fost 
arestat. 

Forţa publică singură sa arestat, că s'a 
mobilizat după ei, da, da, arestată de ei... 
Dar ei au venit de bunăvoie. Liberi. Oa- 
meni pururea liberi. 

Cine i-a adus atunci? Lumina din ei. Ziua 
în care trăiesc permanent. Tot ce-a rămas în 
popor din trecut, Tot ce-a rămas mai bun 
şi viteaz. De pe urma luptelor cu fiarele 
şi viscolele, cu ploaia şi lighioanele, cu bolile 
şi nălucirile minţii, lupte care au lăsat prin- 
tre ei sfinţi şi spiriduşi, monştri şi martiri, 
prichindei şi arhangheli. 

Lupta dintre bine şi rău care-a făcut şi 
facerea lumii şi e singura istorie, fiindcă e 
singura, legendă a poporului. 

a, da, ei nu vin din strada cutare şi se 
duc la puşcărie. 

Ei vin din legendă şi se duc în legendă. 


- . . . . . . . . . . . . . L] . . . 


Ca licuricii năzdrăvani, erau cu atât mai 
fosforescenţi cu cât în jurul lor era mai mult 
întunerec. Învăluiţi în întunerec se desfă- 


120. Dragoş Protopopescu 


şurau din el ca coconii, şi aureau; ardeau 
dinăuntru cu toată forţa rasei lor bătrâne şi 
plusare. 

Conturaţi de trăsnetele nopţii lor, cusuţi 
cu ele, îşi făceau ceruri de electricitate şi ca 
norii, cu atât mai încărcaţi de lumină cu cât 
mai năpădiţi de beznă, alergau pe loc cu vi- 
teze neînchipuite. 

Populau din nou ţara cu eroi şi eveni- 
mente, 

Cu argint şi purpură. Monştri şi voievozi. 
Prichindei şi uriaşi. 

Strâmbau lemne, stărâmau piatră, înşfăcau 
gerul, adunau zorii, sângerau amurguri. 

Sub baldachinul de borangic al legendei, 
aceasta era ocupaţia lor. Restul, acte reflexe. 
Pe dedesuptul lor, un sfânt somnambulism, 
care le da noi dimensiuni de viaţă şi-i făcea 
să se urce în susul şi josul istoriei ca pe un 
scripete. 

Ceilalţi nu-i puteau pricepe, nici să-i ur- 
meze pe scara nevăzută a elasticităţii lor. 

Ce interesa? Ei nici nu-i vedeau. Văzuţi 
de ei, ei nu-i vedeau,— proectaţi în visul lor 
ca pe un perete, fantastici. 


IX 


Cea mai mare fiinţă din noi e cupilul. 

E prima fiinţă pe care şi Domnul Eulampe 
a simţit-o venind în el, cu violențele plân- 
sului. 

Omul acesta,ca un om care murea, Îşi ve- 
dea vieaţa dela 'nceput. Şi descoperea cu 


Tigrii 124 


amari păreri de rău, ce om cum se cade fu- 
sese la 'nceput. 

Sofisticat de cărţi, stricat de universităţi, 
distrat de ambiţii, cancerat de minciuni, cu 
greu se putuse păstra curat cu ajutorul iro- 
niei şi femeii. | 

Sfinte băi ale trupului şi sufletului, — una 
mai dumnezeiască decât alta! 

Ironia, ieşire din haosul mintal, popas lumi: 
nos peste micimile eului, împrăştiere cu un 
singur fulger — dar electric — a tuturor 
negurilor savante, norilor de păreri, monştri- 
lor pretenţioşi ai patosului şi minciunii, Baie 
rece de rațiune, cascadă de munte, terapeu- 
tică stelară peste fierbinţelile lăuze al inteli- 
genţei care nu poate naşte, duş subţire prin: 
tre miasmele .râncede şi promiscuitatea aşter- 
nutului de idei. 

Aspect al.minţii care descoperă cerul la 
lumina unui zâmbet. 

Sabia care taie cu:o lovitură capul monstru. 
lui nepriceperii. p. 

Cea mai bună armă împotriva hierofanţilor 
în odăjdii de piele, care de sub caftane de 
lână ce năpârlesc odată cu creerul, mane- 
vrează misterul vieţii din vârful sceptrului 
împletit cu toţi şerpii prefăcătoriilor, şi cu el 
răscolind măruntaiele omului, trasează dru- 
mul minunii, care pentru ei este calea cea 
mai scurtă dela Dumnezeu la organele ge- 
nitale. 

Femeia, reculegere în adevărul dintâi, res-. 
pingere a oricărei ştiinţe, deslegarea dintr'un 
spasm a nodului gordian, lămurirea cu un fir 
de senzaţie a oricărui labirint al inteligenţei, 
regăsire penultimă 'în orizontal, paralelism. 


122 Draguş Protopopescu 


desăvârşit al vieţii, cu cerul şi mormântul. 

Cu ironia şi femeia, Domnul Eulampe, da, 
se menţinuse în viaţă prin tot ambalajul de 
paie şi tărâţe al vieţii, fraged şi îmbujorat 
ca o piersică de California. 

Dar ce plăcere pe el, şi ce surprindere, 
să vadă că omul care na putut plânge la 
nicio tragedie de Racine, a plâns la închi- 
soare. Şi a tremurat din nou în braţele ba.- 
bei llinca, atunci când nu s'a cutremurat de 
nicio carte, de nicjun filosof. 

Pe patul pe care prin urmare murea zilnic 
sub ochii autorităţilor — fie şi sub pumnii'n 
falcă sau căldările de apă rece ale forţei 
publice — Domnul Eulampe îşi lua viaţa dela 
început şi, pus în gardă de toate experienţele 
mature, retuşat de erori, drenat de toate îm: 
potmolirile în cărţi, spălat de erezii, se făcea 
mic şi pur ca cel ce fusese odinioară. 

Căpăta memorii şi sensibilităţi de animal 
curat. 

Adâncuri peste care, din fuga anilor cărtu- 
rari, trecuse cu atâta uşurinţă, îl opreau. 
Prăpăstiile vieţii i se desfăceau cu toată 
atracţia lor de minune. 

Şi de minunea lor se apropia sfidând pri- 
mejdiile, măsurând tot nemăsuratul lor cu 
intuiţia intactă. 

Hşa sărea, cu această intuiţie de ied năz- 
drăvan, şi peste prăpastia din faţă, şi din ci- 
mentul beciului, neştiutor de groaza a lor 
lui, de spaima celor din afară, i te cu cor- 
niţe de ie Pacea pe cerul nepăsării sale. 

Cu ceilalţi mai uşor. 

Mai feriţi de molimile inteligenţei, neciu- 
piţi de variola sofismei, neexageraţi de nicio 


Tigrii 123 


febră, intacţi de scarlatina greu vindecabilă, 
ei păstrase mai bine pe copilul din ei. 
Raporturile se reluau normal. O naturaleţe 
se întâlnea cu o naturaleţe. 
Jocul băieţilor avea toată drăgălăşia şi ciu- 
dăţenia animalului care niciodată nu s'a dezis. 
Puşcăria lor era o cuşcă în care tigrii se- 
paraţi de natura lor reveneau la o natură 
numai făcând pui. Neputând făta, deveneau 
ei singuri pui de tigru... 
Şi pierdeau noţiunea de cuşcă, în imensi- 
tatea instinctelor de copil recăpătate. 


Lă . . . . L] . . . . . . . . . 


Tigrii, în primul rând se hârjoneau. 'Teri- 
bilul joc legionar. Jocul puilor de tigri. Din 
_care nu lipseşte mârâitul, laba grea, rânjetul 

şi eventual colţul înfipt în carnea preopi- 
nentului. Muşcătura A tandreţe a jaguaru: 
lui care rupe piciorul partenerei de mult ce-o 
iubeşte. 

Pe la Dumbrava se puteau vedea multe 
coapse şi coaste avariate de acest obiceiu al 
tigrilor de a se hârjoni ca la doi ani... 

Pe ciment sau pe zăpadă ei se dau tumba 
cu o dexteritate pe care o au azi, printre 
noi, numai guvernele ruritane. Să te ferească 
Dumnezeu să fi fost prins în jocul lor. 

Printre arestaţi mai erau — cu tot triajul 
— oameni de adunătură. Târgoveţi sau ţă-. 
rani, pe toţi, dacă nu-i asimilau, băieţii îi 
" numeau: liberali. (Era modul lor simplu de 
a-şi arăta disprețul faţă de mişelia ome- 
nească.) j i = i 

Afară de ţăranii legionari pur sânge, cei 
mai mulţi dintre pripăşiţi erau de aceia care, - 


124 Dragoş Protopopescu 


în ziua depunerii listelor legionare se găseau 
la tribunal ori judecătorie pentru procese 
de-ale lor. Cum candidaţii legionari erau 
mereu împiedecaţi să depuună lista, jandarmii 
furându-le oamenii aduşi ca să completeze 
numărul susținătorilor, candidaţii le dădeau 
replica: furând şi ei feluriţi ţărani dela pro- 
cesele lor şi aducându-i cu ei la preşedintele 
comisiei, ca susţinători. 

Cum disolvarea mişcării avusese loc — 
pentru a nu fi timp de vreo contestaţie — în 
chiar seara ultimei zile de depus listele — 10 
Decemvrie — şi pentru mai multă siguranţă 
chiar din seara aceea guvernul a pornit are- 
stările în grabă, mulţi dintre ţăranii aceştia 
s'au pomenit dela procesul lor în câteva cea- 
suri depuşi frumuşel la Dumbrava! 

Se plimbau ca nişte curci cotonoage prin 
curte. Le atârnau nasul, buzele, cojocul, 
cioarecii, tot atârna pe ci. Dar ce le atârna 
mai mult pe suflet era faptul că nu price- 
peau nimic din toată povestea asta. 

— Păi, ce-avură-ţi cu mine, domnule colo 
nel, că eu eram acolo la procestu meu. 

— Păi, domnule doctor, daţi-mi drumu că 
doar ştie şi badea loniţă, eu eram acolo cu 
ale mele! 

Şi pe câţi întâlneau, dela colonel Zaiafet 
la maiorul-medic şi până la soldaţii dela in- 
firmerie, ţăranii aceştia îi întrebau ce-au avut 
cu ei, că ei au fost acolo la un procest de-al 
lor, şi tare-i rugau să le dea drumul, ca şi 
când ei îi arestase. 

Vedeai un ţăran, destul de chiabur după 
freză şi cioareci, căinându-se altuia pe-o mar- 
gine de pat: 

— Unde mă aduseşi, măi neică, unde mă 


Tigrii 125 


aduseşi? Asta ţi-a fost, măi neică, partidu? 
Ce fel de partid e ăla, măi neică, că-i tot la 
puşcărie ? 

Un altul fusese adus numai de un ceas la 
Dumbrava. Ultima greşeală a forţei publice. 
EI se plimba de unul singur, ca'ntr'un mu: 
zeu în care nu pricepea . nimic, şi 'ntreba pe 
oricine-i ieşea înainte: 

— Da mă rog mata, oare aici mult om mai 
sta? Că măcar să ştiu săi trimit vorbă 
nevesti-mi să taie porcu că mă tot bătea la 
cap să-l taie ori nu... 

“Cu toţi golaşii aceştia, cu toți aceşti pui 
de cuc treziţi în cuibul vulturului, le plăcea 
grozav să se joace legionarilor. li ciupeau şi 
ghionteau, îi gâdilau de moarte, şi după ce-i 
„demontau“ astfel, le dădeau bani de drum 
şi-i făceau scăpaţi cu-o frânghie, după crene- 
luri de zid, în câmpul în care şi ei ar fi pu- 
tut dispărea. 

In timp ce mitraliera nu clintea de pe fort, 
şi toate posturile mergeau: Bineee. 

Vânatul oamenilor slabi de înger, al mor- 
tăciunilor, a devenit cu vremea un sport. 
Triajul arestaţilor, accelerat prima lună, s'a 
încetinit pe măsură ce persoanele dubioase 
erau tot mai greu de identificat. 

Dacă la prefectura poliției şi la Interne 
panica nu lăsa să se distingă bine, legionarii 
ştiau dela o poştă cine e adus acolo degeaba, 
sau din gafă. pi 

Cum tierii nu suferă mortăciunile, zilnic 
dintre ziduri dispăreau una-două, şi aerul 
devenea, la propriu şi la figurat, mai respi- 
rabil. 

Când nu erau oameni de vânat, tigrii vânau 


126 Dragoş Protopopescu 


păsări. Se aşezau în şir de-a-curmezişul curţii 
şi aşteptau ciorile şi vrăbiile. Cine dobora 
din sbor mai multe, era ţinut în seamă de lon 
bucătarul. Socoteală bună, fiindcă bucătăria 
niciodată nu pierdea, lon fiind, cum v'adu- 
ceţi aminte, şi cel dintâi trăgaci al închisoarei. 

Dar oamenii de zăpadă, şi mai ales bătă- 
liile de zăpadă. 

Acestea se făceau sub comanda generalului 
însuşi. leşea în pardesiul lui de licean, cu 
peria de dinţi în buzunarul din stânga şi 
drept „pendant“ monoclul din dreapta, cu 
căciula bine trasă pe urechi, urmat de un 
întreg stat major compus din Niţă valetul 
şi Răfăilă secretarul, care trebuiau să asiste 
la toate isprăvile războinice, de zi şi noapte, 
in picioare sau călare (pe scaun) ale gene: 
ralului. Luând cu dânsul, după exemplul 
marilor înaintaşi, un staft întreg de Cham- 

olioni neobosiţi, în frunte cu Pa: Eu- 
pen e Sibică (epigrafist) şi baron Vladimir 
de Blondor (epistemologist) şi un mare poet 
care să-i cânte isprăvile, în persoana lui 
Mişu Beroniade, istoric, generalul pornea la 
atac. 

Dar cel ce nu fugise la Mărăşeşti, se re 
fugia acum, ca şi Napoleon înfrânt de ză- 

adă, cu escorta decimată, sau numai trăznit 
Se o crampă internă. Il vedeai depărtându-se 
cu mâna tot la "'ncheetura hainei, cu tricor- 
nul ajuns beretă bască, pe coridorul cel mai 
întunecos, urmat numai de valet şi secretar, 
urcând cu ajutorul lor singurul tron ce i-a 
mai rămas, tronul lui Pomponiu. 

— Mă RăFălă, şi tu, Niţă, ascultați, copii, 
Napoleon şi-a făcut soldaţii mareşali iar pe 


Tigrii ii 127 


nevestele lor, contese. Dar în istorie nu scrie 
nicăeri ce-a făcut el cu secretarul şi valetul. 
Eu cred că i-a... 

Şi generalul făcea, cu un cuvânt bine ales, 
rectificarea cuvenită introducând valeţii şi 
secretarii în istorie. 

Lisa cel mai tigru, şi copilul cel mai 
copil. 

Participând la toate tumbele şi zaiafeturile. 
Ţinându-şi soldaţii în glumă, ca vechii cuce- 
ritori în vin şi făcându-i să joace zaruri 
până'n zori, la porţile cetăților nerăbdătoare 
să se predea... 

Drept e, zarurile lor erau mai mult ţintar. 
ca atare, ceva prea complicat pentru jocul 

e zi, o metafizică a ceasului de seară. La 
ea, obişnuit pesemne cu mătăniile şi la fel 
obişnuit cu ceasul de seară, venea tot mai 
ortodox Onisifor Crai, teolog. Cu vremea, 
n'a fost boabă de fasole care să nu fi trecut 
prin morişca lui şi nici adversar pe care să 
nu-l fi dat gata. : 

Mulţi trebuiră să se refugieze în table şi 
şah. Unde cel mai profund dintre tigri, 
Mişu Beroniade, ajutat de cântecul : 


Margărelo, reto te ador, 


Mardare şi alţi doi-trei Macedoneni, excelau. 

Pentru ca la poker, Domnul Eulampe Si- 
bică să vie cu banii şi Cătălin şi Decebal 
cu norocul. 

Domnul Eulampe Sibică, tot mai simpatie 
şi temut printre tigri, deşi rămas pe lângă 
ei mai „nult un pinguin, participa mai ales la 
luptele atletice şi luptele cu haiducii. 


123 Dragoş Protopopescu 


La cele dintâi ca spectator. La cele de-al 
doilea ca invitat. 

Cele dintâi aveau loc dumineca seara şin 
ajunul sărbătorilor, deşi amatorii particulari 
puteau să se bată de capul lor în fiecare 
seară. Aceasta în niciun caz nu angaia di- 
recţiunea. 

Direcţiunea nu angaja decât Macedoneni. 
Care venise cu fel de fel de oliuri şi cuțite de 
acasă ; se despoiau până la brâu, şi-şi vârau 
cuțitul între dau, ca să fie mai aproape de 
inimă oponentului. Când nu aveau cuţit 
printre dinţi, rânjeau printre dinţi, şi era 
mai rău. 

Ceea ce se 'ntâmpla totdeauna. 

Hagi-Kira, urât ca un fetus şi ciudat ca un 
ra, ase sta turceşte pe un preş în colţul 
cel mai depărtat al cazemate: centrale — 
amenajată sub formă de stadion, înconjurat 
de alţi Macedoneni, ca un vrac de trib negru 
asistat de înţelepţii satului. 

Şi dintr'o darabană, de departe, ca un 
descântec, vrăjea pe luptători. 

Oricât ar fi rânjit aceştia, şi sar fi dat 
unul la altul, biruia acela pe carel vrăjise 
Hagi-Kira. Când descântecul avea derul că 
nu se'mplineşte, cei din jur porneau într'un 
cântec macedonean, şi ceea ce trebuia să 
se'ntâmple se'ntâmpla, cel vrăjit trebuia să 
cadă E puterea adversarului. 

Din pricina vrăjitului, sau de pe urma 
vreunor studii speciale în şcolile răsăritului, 
Macedonenii mai aveau putinţă să ghicească, 
cu dexterităţi uimitoare, ca şi Japonezii sau 
luptătorii turc), anume puncte anatomice ale 
tarsului şi metatarsului, carpului şi meta: 


Tigrii 129 


carpului. Era de ajuns să-şi strângă victima 
în punctul acela câteva secunde; între dege- 
tul mare şi arătător, ca ea să se prăvale in- 
stantaneu, oricât de mare. 

Când vroiam să vedem cum se prăvăla 
un munte în epoca terţiară, dam pe RD ul 
Fătu pe mâna vreunui Macedonean de acesta, 
şi spectaculul era gata. 

După atrocitățile macedonene, luptele cele 
mai crude erau cele între Vladimir de Blon- 
dor şi Onisifor Crai, şi între generalul Vivi 
Brancovan şi domnul Eulampe Sibică. 

Mai greu era pentru Onisitor Crai, fiindcă 
Vladimir de Blondor, în calitate de baron, 
şi-aducea aminte de strămoşi şi' încerca şi 
câteva figuri de duel. 

Cu Domnul Eulampe Sibică, generalul, mare 
duelgiu, din generozitate, se abţinea, preopi- 
nentul său neavând Ja pasiv decât întrânge- 

rea cu un retevei, a lui Grigutză Filipescu- 
" Măţură, cel mai laş ruritan. 

Dar cu şi fără duel, perechile luptau cu 
atâtea spirite şi ironii, că adesea trei-patru 

zile nu se mai vedeau prin puşcărie, ambele 
dispărând în luptă, ca tigrii aceia din pano- 
rama berlineză, care s'au luptat până sau 
mâncat unul pe altul. 

Numai după trei-patru zile reapăreau, pro- 

“babil fiindcă tigrii, ca şi şerpii, se pot reface 
din vârful. cozilor rămase. 

Domnul Eulampe Sibică, atunci când nu . 
era mâncat de general, îşi mai aducea aminte 
că e fost autor dramatic. Monta atunci cu 
tigrii diferite piese de teatru. i 

dată a montat Piram şi Tisbe, cu cuvinte 
de Shakespeare, cu Domnul Nicolae Fătu în 


Vol, 1 — Ed. Il-a 9 


130 Dragoş Protopopescu 


rolul titular, Jean Marie Vauban în rolul 
Tisbei, (deşi dânsul, ca orice actor ce se 
respectă, ceruse rolul lui Romeo), Vladimir 
de Blondor în rolul Zidului, fiind vorba de 
un zid crăpat, iar Luna fiind Domnul Fănică 
Anastaz. 

In timp ce pe Leu îl făcea — foarte ama: 
bil — câinele plutonierului Stalin. Odată 
câinele !) a uitat că e leu şi-a rânjit ca o javră. 


1) Câinele este un animal domestic, De ce, cum şi 
mai ales, când ? Nu se ştie. Nu se ştie nici mâcar ceti 
acerca, 

In case de oameni cum/se cade se vad adesea câini 
de sapte luni, murind de gât cu fraţii lor după mamă, 
pentru un os. Şi aceasta numai fiindca mama le-a spus 
din leagân să conceapă lumea ca un os. Şi să roadă tot 
ce le iese'n cale, 

Osul la câine mai e: vârful oricărui pantof, orice 
ciucure de perdea sau colţ de faţă de masa, piciorul 
unui scaun, un dop de sticlă, sau numai gâtul sticlei, 
etc. 

Câinele preferă scaunele Empire şi Renaissance. Dar 
pot fi şi de curând vopsite, 

După câine, fim/ul şi spatiul, care nimeni nu știe ce 
sunt, ar putea lua loc printre scaune, Fiindcă -— dacă ar 
exista — depinde de Nant sau Einstein — ar fi pentru 
câine tot un 05 şi şi-ar lua mai departe locul printre ideile 
lui apriorice. 

Cainele are o singură idee apriarica. Vezi mai sus. 

Ca să revenim la os: 

E o nedreptate ce se face câinelui, spunându-se ornului 
că are o inima de câine. Câinele nare niciuna. Sau 
dacă are, e inima osului, numită în biologie, adică tn lupta 
pentru vieaţă, şi măduva, 

Un monist a spus că un câine mai degraba iși schimba 
religia decât cafeneaua. Inţelegeţi ce vreţi  printr'una și 
alta. 

Dacă arunci întrun câine cu o piatră, el oia — cu: 
rios — la goană! Imediat insă iși schimbă parerea, 
Se oprește, intoarce capul la tine și asteaptă şi pe-a 

a. 


Tigrii 131 


În seară aceea i s'a zis Marioara Ventura. 

Aici a izbucnit, din pricina Zidului crăpat, 
un grav conflict între Piram şi Lună, asupra 
căruia analele prezente nu se pot opri acum. 

Deocamdată să urmărim stagiunea teatrală 
cu piese din autori tot mai clasici, începând 
cu Fata aerului, comedie de debut a fostului 
actor G. Căţărăscu, trecând prin Flueră Vânt, 
tragedie vânătorească, cu muzică şi aplauze 
la scenă deschisă de Chinu Brătianu, şi So: 
focle sau ultimile cuvinte ale unei orfeline, de 
Victor Eftimiu, supranumit şi Eskylul Ruri- 
taniei sau Euripidul dela Murfatlar. 


şi face ca totdeauna câinele să aibe, nu ştiu cum, un aer 
de câine. 

Cu cât vezi mai mulţi câini, cu atât ţi-e dor de pisici 
(şi viceversa). 

Câinii lățoşi au dispărut. Dar mai sunt pe lume o 
groază de pocţi şi de profesori, 

Ca şi bufnița și Englezoaica, uu câine  năpârleşte. 
Nuii nimic de făcut. Fiind exact ceea ce fac şi oa- 
menii când fac literatură. Numai Englezoaica işi puue 
TAL dau Şi ceea ce-i mai frumos, şi peruca năpâr- 

fai cină 
“Cand trăieşte mult în apropierea Genevei, câinele se 
călugăreşte şi devine St. Bernard. 

Câinii "calculează timpul — ca şi Englezii — după 
arele de masă. El stă pentru aceasta în picioare, cu 
echii ţintă la fiecare minut in direcţia bucătăriei, cu 


132 Dragoş Protopopescu 


Rolul orfelinei, de data aceasta nu l-a jucat 
doamna Aspirina Macri, deşi se spune că 
marea artistă ar fi fost gata să omoare şi ea 
pe cineva (în afară de public) numai ca să 
vină la închisoare să-l joace. 

De bună seamă nu lipseau la aceste repre- 
zentaţii chivărele, platoşele de carton vopsit 
şi ciomegele care servise de săbii şi la jocul 
Irozilor de Crăciun. 

Cum nu lipseau şi acele mari gală de 
Operă, pentru fastul cărora puşcăria era 


capul uşor intr'o parte, parcă trăgând cu urechea pulsul 
vremii. 

Ca şi caii de Elberfeld, papagalii şi Englezii, câinele 
poate fi invâţat să vorbească. Dar, ca şi aceştia, el 
vorbeşte şi numai omul inţelege. Nu văd utilitatea. En. 
glezul, e drept, prezintă una: el vorbeşte şi nimeni nu 
înţelege. j 

Sunt oameni care-și pierd luni din viaţă ca să dreseze 
un câine : şi tot ce obțin, este un câine dresat. Şi asta, 
numai In caz când ma murit. 

Câinele nu mai nâpârleşte, dar nu iubeşte Filar. 
monica. 

Câinele e un animal foarte muzical: nu cântă, şi nu te 
lasă nici pe tine să cânţi. 

Câinele nu cântă fiindcă nu vrea. Uneori vrea, şi do. 
vada câ vrea e câ latră. 

Mai latră: broaștele de mâătasă când sunt gata să se 
'nnece, pinguinii in apă, zebrele, saxofoanele și Englezii. 
Aceştia nu şi când vorbesc o limba străină. Ceilalţi şi 
atunci. 

Când latra, câinele face: hau, hau, hau! Sau Aap, 
Map, hap! Sau: Alaup, hlaup, hlap ! Sau chiar: Ala/p, 
hlapp, hlapp ! 

Când un câine spune: iau/, iauf, îaup, să ştii câ n'o 
crede. N'o crede nici tu! 

Dimpotrivă : luaţi o doză din toate aceste sunete, pu- 
neți peste ele un discurs umanitar, mai presăraţi puţină 
pulbere de pușcă, aspirină sau salpetru Geneva, şi lsaţi 
să stea câtva la temperatură obisnuita. 

Obyineţi o idee generală de starea de lucruri din Europa. 


Tigrii 133 


completă — cor şi garderobă, mai: venind 
pe deasupra şi geniul muzical al domnilor 
Blondor şi Sibică, harfa primă şi secundă a 
Dumbravei. 

Tigrii se mai jucau de-a haiducii. 

Tigrii se plictiseau la gândul că nu toate 
cazematele Dumbravei fusese împănate cu 
ei. Şi atunci le transformau în codri. Le 
populau cu haiduci. 

Mese şi bănci răsturnate, servind de co- 
paci trăzniţi. Coridoarele întunecoase, pen- 
tru pânda la drumul mare. Generalul, Vla- 
dimir de Blondur, Mişu Beroniade, Domnul 
Eulampe, — toţi „intelectualii“ de fapt, ser- 
veau drept „ciocoi“, iar Onisfor Crai făcea 
din când în când pe călugărul dela Muntele 
evada) ca să poată cădea şi el pradă haidu- 
cilor. 

Când sau epuizat toţi ciocoii şi Grecoteii, 
haiducii au trecut la timpurile moderne. Au 
trecut în Rusia. A'nceput o goană ne mai 
pomenită după căpetenii. Trotzki, întâi de 
ei a fost exilat. Kirov răpus de aceiaşi. 
Pentru toate aceste performanţe trebuia ca 
legiunea să se 'mpartă în două — e prima şi 
ultima oară când s'a divizat—unii înfăţişând 
dictatura de stânga, alţii, de dreapta. 

Curând sa născut ideia de kolhoz. Şi s'a 
observat că unii din deţinuţi, mai ales inte- 
lectualii, sunt kulaci. La rangul de prim 
kulac a fost promovat Domnul Eulampe Si- 
bică, nu numai ca unul care era cel mai 
iubit, dar de care se auzise că are ceva 
bani extra, ascunşi prin diferite stepe ale 
blanei. 

Descoperirea pare că o făcuse Domnul 


134 Dragoş Protopopescu . 


Nicolae Fătu, care profitând că e înalt — şi 
că n'avea niciodată de ţigară — da târcoale 
adesea pe sus, peste capul domnului Eulampe 
Sibică — ceva mai mic — şi se lăsa din 
sbor ca un vultur asupra acelei părţi a dom- 
niei sale, unde mai umflate mijeau buzuna- 
rele. 

Atunci gura lui care de obicei era mai 
mult de spărgător de nuci, de i se mai zicea 
şi gură de lEnglez, devenea o puşculiţă sună: 
toare, şi ca un bulgăre de gheaţă dintr'un 
pahar de bere, foşneau din ea cuvintele; 

— D'apoi noi şe faşem azi, bădie? Nu 
pică nighică ?... 

Cum să nu pice, domnule, când îţi vorbea 
Nicolae Fătu? 

Tot palpând pe calea asta hinterlandul 
buzunarelor domnului Eulampe Sibică, Dom: 
nul Fătu s'a gândit să-l prezinte şi altor tigri 
care, din cauza capitalismului (altora), erau 
pe punctul să treacă la marxism, şi chiar se 
baricadase în cazemata ultimă, sub formă de 
„kolhoz“ şi sub comanda lui Mihail Stelescu 
— Dumnezeu să-l ierte — care de pe atunci 
făcea pe Stalin, fără să fi cunoscut încă pe 
Panait Istrati... 

Om de dreapta, chiar când n'avea un ban 
în buzunar, Domnul Fătu se gândea că aşa 
ii va tămădui de marxism. Şi a pus la cale 
ca într'o seară Domnul Eulampe să fie in. 
vitat de kolhoz, să i se pipăe pulsul... 

Zadarnic Domnul Fănică Anastaz — cel 
mai mare iubitor de oameni — a ieşit IDom- 
nului Eulampe în cale, prevenindu-l să na 
plece, că nu garantează de tâlhari. 

Prin întunerec, cu mâinele în buzunare, flue- 


Tigrii 135 


rând, acesta s'a dus. Şi după un lung cori- 
dor, tăiat de trăznete, lovituri și fel de fel 
de sunete macabre — ca să-i facă drumul 
iniţierii în comunism tot aşa de. greu ca şi 
soţiei meşterului Manole, ca şi acesta a ajuns 
şi a bătut la poarta ISremlinului, 

Un ienicer cu mustăţi de Gengis-Khan 
(ienicer în cazul când cuvântul vine dela 
latinul janua egal poartă) arată că Domnul 
Eulampe Sibică a şi intrat în Asia. Alte 
cacofonii, trântituri, guițări, răsturnări de 
bănci, îi arată că înaintează. Domnul Fulampe 
nu mai are nicio îndoială când alţi doi ieni- 
ceri îl înhaţă, şi-l duc după alte coridoare 
grele de mister în sala de operaţii zisă şi 
sala de şedinţă. O sală numai torţe aprinse 
(poate fusese odată capete de creştin), iata- 
gane, cazane şi covoare de Persia. In ea 
toate căpeteniile, în jurul unei mese ovale, 
reprezentând guvernul din Kremlin, plus re- 
prezentanţii republicilor Caucazului şi Mon- 
goliei superioare, (săracele mustăţi, tot după 
ele se cunoşteau, deşi cuţitele pe care le ţi- 
neau toţi în gură ar fi fost suficiente). 

Numai Stalin nu sta la masă şi cu cuțitul 
în gură. Fiindcă Stelescu şedea într'un colț, 
aşezat turceşte, cu salbe de gât şi coadă, pe 
un pat aşternut cu roşu, rotund şi confor- 
tabil ca un melon, şi oficia, aceasta fiind la 
bolşevici adevăratul mod de a vedea de tre- 
bile statului. 

EI făcea mătănii şi descânta, aruncând pri- * 
viri de Dalai-Lama la pacient. Acestuia 
puţin îi păsa; de nimic nu-i mai păsa de 
fapt, fiindcă inima lui se umflase broască 


136 Dragoş Protopopescu 


de durere să vadă în guvernul din Kremlin 

e chiar Cătălin şi Decebal, ultimii doi din 
amilia Tigrului celui Mare. 

Şedeau şi-i rânjeau nepăsător, ca şi când 
nimic nu se întâmplase. ai şi ce părere 
bună avusese Domnul Eulampe cu admirabilul 
Mişu Beroniade de ei, şi câţi bani pierduse 
cu ei la poker! 

IDe câte ori îi învelise noaptea, când visând 
rău despre. mama, tata sau fratele lor, se 
svârcoleau şi aruncau tot de pe ei! 

Acum poftim de-i mai recunoaşte. (Ce e 
mai rău, e că tot îi recunoştea !) 

Fiind cel mai mare, Cătălin avea cap şi 
croncănit în glas de acvilă perfectă, iar De. 
cebal, dacă n'ai fi ştiut că e tigru, ai ki jurat 
că e, după gură, nări, ochi (şi ce altceva are 
uu tigru ?)—cum şi după tuleii blonzi care-i 
veneau pe sub bărbie ca să anunţe că tiarul 
de mâine mai fi un tigru blond,de Senegambia, 
cu favoriţi. 

In plus, amândoi fusese arestaţi cu greu- 
tate ; de fapt: vânaţi. In primul, ordinul fusese 
precis să se tragă; şi scăpase numai fiindcă 
în grabă s'a tras în altul; aceasta dându-i 
răgaz să vină singur să se declare arestat. 

Cd de-al doilea fusese scăpat de glonte 
numai de un ofiţer, în compania căruia făcuse 
un chef, şi trimes apoi de necaz într'un beci 
în care totul era amenajat ca să ia râie că- 

rească. Tigrii însă iau orice, dar cu gura. 

um să ia atunci râie căprească? Elefantul 
poate călca orice. Dar poate călca şi un 
purice ? Biologia are incozatitie ge ei. 
Graţie ei, poliţia din Bârlad, oraşul de gar- 
nizoană, constatând că în beciul ei mai de 


Tigrii 137 


grabă va lua râie căprească cimentul decât 
tigrul, l-au trimis la Dumbrava. 

Să cheltuiască în speranţa râiei, măcar ăi 
d'acolo |... 

Mai aveau amândoi băcţii distincţie de 
rinţ în chip, glasuri fermecătoare, inimi 
une şi sonore ca inima de corn, veselie per- 
manentă şi o sete care începea la Cătălin 
dar nu sfârşea niciodată la Decebal. 
. Fiindcă avea comun Decebal — dar nu cu 
frate-său, ci cu pasărea Phoenix şi cu Dom- 
nul Eulampe Sibică — faptul că dispărea 
câtva timp din viaţă, şi reînvia la cea dintâi 
sticlă de coniac adusă pe masă. 

Atunci se 'mbujora, prindea culori ca flu- 
turii în perioada iubirii, şi ca şi ei de ocupat, 
făcea o tranziţie uimitoare dela aspectul acela 
dezolat de ultim trandafir al verei, pe care-l 

arbora în orele libere. 

“Ei bine, băieţii ăştia doi îi rânjeau nepă- 
sător, ca şi când nimeni n'ar fi ştiut cum îi. 
cheamă, şi-l invitau cu cuțitul între dinți să 
fie drăguţ şi să ia loc între ei. 

Domnul FEulampe le întoarce spatele; dar 
ca să dea cu ochii de Dalai-Lama, care toc- 
mai îşi terminase incantaţia şi reluându-şi 
funcţia de Stalin, pronunţa sentinţa cu ochii 
închişi. 

— Fericiţi cei cu duhul gol şi punga plină. 
Adevăr grăiesc ţie că mult ai avut şi nimic 
nu vei mai avea. Luaţi-l, dragii mei, şi des- 
brăcaţi-l. Şi număraţi-i păcatele. (Păcate, 
în rusă sovietică, înseamnă bani.) 

Domnul Eulampe, după prima injoncţiune, 
numai de elnu credea că e vorba. Şi poate 
că nu. Asta însă nu împiedeca să fie des- 


138 Dragoş Protopopescu 


brăcat şi privat de un straşnic portmoneu în 
piele de focă. De chiar Cătălin şi Decebal 
(ah, unde era tatăl lor să-i vadă!) care-l şi 
înşfăcase, şi cu tot refuzul lui de adineaori 
îi rânjeau amabil înainte şi-i făceau semne ca- 
balistice să ia loc. 

— E creştin? întreabă cu ochii închişi 
şi cu atât mai autoritar, Stelescu din vârful 
patului. 

— Cip! Cip! răspund căpeteniile în cor, 
în semn de căinare pentru pacient. 

— E capitalist? 

— Cip! Cip! Cip! 

— Crede în Dumnezeu ? 

— Cipl Cip! Cip! 

— Crede în patrie? 

— Cip! Cip! Cip! 

— Crede 'n familie? In tată, mamă, soră 
şi copii ? 


dela prima aruncătură de ochi, sticla cu spirt 
pe care o comandase în ajun prin infirmerie 


Tigrii 139 


ca să facă fricţiuni cu camfor împotriva 
celor din urmă păduchi sosiți în localitate. 
Sticlă pe care sistematic i-o confisca domnul 
Nicolae Fătu în interes general, pentru con- 
fecţionarea lichiorului de zahăr. 

— Gfffvivppt, pfffvivpipi, sfffivpipi, face semn 
de preferinţă Domnul Eulamp. 


..... 


depărtat: cip | cip! cip! Cip! Cip! Ciiiiiip! 


Şi e atât de mare forţă spirituală în vodkă, 
chiar atunci când nu e vodkă, încât dela 
primele zece păbărele, limba domnului Eu- 
lampe se desleagă, şi tot ce tăbliţele memo- 
riei sale de dreapta au înregistrat până acum 
ca ideologie, se va şterge ca să lase loc nu- 
mai noţiunilor de stânga. 

EI va ţine un discurs de o jumătate de 
ceas în care să-şi exprime mulţumirile pen- 
tru primirea făcută şi să spună că ideile 
comuniste sunt aşa de bune şi simpatice la 
gust, 

_ Am fost eu creştin? Nu cred Am 
fost eu capitalist? Ce eroare! Am fost eu 
patriot? Cu durere v'o spun. Tată de fa- 
milie, costă scump! lată atâtea erezii, câte 
cuvinte. Pe toate le reneg! Sunt şi beau 

ca comunist! gâlgâie din gura unui Domn 
Eulampe de nerecunoscut, ritualul iniţierii 
de stânga atât de populară în Rusia Sovie- 
tică, din Batalpaşpaşol în Krasnonivigrad, 
şi din Vladivostokaja până'n Ust-Sisosikă- 


140 Dragoş Protopopescu 


nalciok, cu o abatere prin Izhevzsk şi Taţi- 
kelizavetpol Kraznajia- Ojedisudă. (Sau aşa 
ceva.) 

Paharul numai atunci se trece din gură'n 
gură, după ce noul convertit e căutat din 
nou de păcate, ca nu cumva să rămână vr'un 
gologan la el. 
| Apoi Decebal cu o mătură cântă din bala- 
aikă. 

Pentru ca totul să se termine, ca de obi.- 
cei în Rusia, cu Oci-Ciorni,. 

Şi totuşi să nu se termine. - 

Fiindcă o bătaie violentă în uşă arată că 
trecerea Domnului lEulampe la bolşevism e 
un lucru mai complicat de cum se credea. 

Eunucii iau muteşte ordine. 

— Dar deschideţi odată, ce-i scandalul 
ăsta? 

— Scandal faci dumneata. Cine-i acolo ? 
întreabă enervat Decebal. 

— Cineii, ne-cine-i, nu te face că nu pri- 
cepi. Deschide, Decebal! 

— Cine'ndrăzneşte la ora asta să-mi spună 
pe nume, se'nfurie Decebal cu mâna pe cuţit. 

Dar cu un pat de puşcă uşa'a sărit din 
ţâțâni. 

— Colonelul! 

— la faceţi bine şi căraţi-vă de aici! De 
un ceas s'a făcut apelul. 

— Nu-l las de aici nici mort, se aruncă 
Decebal de gâtul domnului Eulampe. 

— Ei, te-ai îmbătat, musiu Decebal. Mâine 
ai să cam stai la rece. 

— Eu la rece? Dar ce, sunt şampanie? : 
Noi bem spirt ne-denaturat... şiii creed că 
biiine ffaaceecem... Hic! 


Tigrii 141 


— Inhaţă-l, Bărbătescule! 

— Cine? face ochi mici tigrul blond din 
Decebal. 

_ La rece cu el, Bărbătescule! 

— A, credeam că spuneţi Başturescu, se 
strâmbă el la caporal, puţin mai trezit. 

— Bine, domnule Eulampe, se poate? îl 
ia de braţ colonelul, în timp ce un soldat ia 
de braţ pe Decebal. Ştiţi ce sperietură am 
tras? Nu vă găseam nicăeri. Înţeleg: ei, 
nişte copii, dar dumneavoastră... 

— Cum Dumneavoastră ? 

— Profesor... 

— Vă rog, domnule Colonel, vă. rog... De 
atâta timp stau aci, Dumnezeu ştie cu câtă 
greutate... Şi nu plec! Mai mult, cunoaşteţi 
în acest răstimp de devotament absolut faţă 
de stabilimentul d-voastră, o singură ocazie 
când vam spus un cuvânt nedelicat? Și 
dumneavoastră mă faceţi profesor! Dacă 
vreți să vă spun părerea mea, “profesor eşti 
d-ta, domnule Colonel. 

Şi domnul Eulampe o ia supărat înainte. 
Noroc că la ora aceasta nimeni n'are voie să 
treacă neescortat prin curte, la vreuna in 
cazemate. Soldatul fiind de mult plecat cu 
Decebal, rămâne deci să-l escorteze colone- 
lul. 'Timp suficient să-l împace şi bată pe 
umăr. 

— Ei, acum noapte bună, şi-altă dată să 
nu mai faci | Ba hai să te duc până 'năuntru, 
să-mi mai văd băieţii! 

Bunul colonel Vasile Marin urcă cu el ul- 
timele trepte, după ce face un semn senti- 
nelei de sub scarăl Acesta flueră pe ser- 
gentul de noapte, să vină cu cheile. 


142 Dragoş Protopopescu 


Paşi repezi. Doi soldaţi apar. Parola! 
Urcă! Lescue. Uşa cazematei No. 3 se dă 
în lături peste o lume de fum şi capete, în- 
toarse ca'ntr'un tablou de pictori impresionişti. 

La masa lor, o planşetă de spiritism; pe 
pahar, Mişu Beroniade mai ţinea încă dege- 
tele fatale. Pahare nespiritiste, dar cu felurite 
spirtoase, adăstau în mâinile suspendate a 
câtorva chibiţi. În picioare, Onisifor Crai cu o 
splendidă chelie pe cap şi havana "ntre degete. 

— Cum, tu aici? întreabă lumea 'n cor. 

— Dar unde vreţi să fiu? 

— Păi la spiritism te-au dat ca eliberat, 
„plecat din puşcărie!“ 

— Din puşcăria comunistă poate. Am fost 
la colhoz. 

— A, ai tost!u. Domnule, extraordinar, 
da ştii, extraordinar cum ghiceşte spiritul 
ăsta | nazalizează Mişu Beroniade. 

— Hai să-l mai chemăm odată pe Ab-Del. 
Krim. Da cheamă-l dumneata, nene Virgile, 
că cu am răguşit. 

— Ab-Del-Krim — spune o voce de Pade. 
revski la pian, dacă ţii la noi, dacă îţi dai 
seama de situaţia precară, şi dacă nimic din 
răutatea lumii şi intriga liberală (cel puţin 
intriga dela Ploeşti în contra mea) n'a 

ătruns până la tine, spune, dragă Ab-Del- 
rima, spune-ne dacă ai înţeles că domnul 
Eulampe Sibică a fost adineaurea eliberat 
dela Dumbrava sau numai din puşcăria co- 
munistă ?... 

— Vrrrrrrrreaee VÂP-VÂr-VÂrVÂr,asese VITFEPacu 

— Bine măi, dar cum chemaţi voi pe Ab. 
del-Krim, când Ab-Del-Krim trăieşte! face 
socoteala domnul Eulampe. 


Tigrii 143 


— Domnule, extraordinar! sare istoric 
Mişu Beroniade. Bine c'ai venit, nene Eu- 
lampe, că de un ceas le spun că Ab-Del-Krim 
trăieşte şi nu mă cred. Le-am spus precis, 
doar atâta istorie cunosc şi eu: Ab-Del-Krim, 
55 de ani, statură mijlocie, de protesie riffan, 
ochi, gură şi mustăţi de marocan, răsculat în 
seara zilei de 30 Octomvrie 1923, arestat la 
Tetuan şi dus pe jos până la Oran şi de 
acolo, dus pe vasul Cormoran în insula Reu- 
niunii, la închisoarea de acolo. Şi acolo 
aşteptând răscoala lui Franco şi războiul civil 
din Spania, ca să evadeze. Atâta lucru, ce 
Dumnezeu, ştiu şi eul! | 

— Păcat, păcat că trăieşte, trage un fum 
“Onisifor Crai. Că aşa cum mergea de iute, 
până-acum am fi fost cu toţii eliberaţi. 

Şi cu Ab-Del-Krim trăind, cazemata inte- 
lectualilor a dormit o noapte bună. Numai 
Domnul Eulampe Sibică s'a svârcolit puţin 
cu gândul nu la Ab-Del-Krim, ci Decebal. 

— Bietul Decebal, din cauza mea, numai 
fiindcă a fost aşa de drăguţ să mă invite, 
sub formă politică, la un pahar de lichior, 
făcut de el, în persoană, bietul băiat, cu spir- 
tul meu şi numai fiindcă a vrut să moară de 
gât cu mine, decât să mă lase pradă colone- 
lului şi forței publice, să doarmă azi sărăcu- 
țul ca Ugolino pe ciment, în carcera fără 
foc, cam asta însemnând de când sunt închi- 
sorile pe lume, a pune pe cineva „la rece“. 

— De nu l-aş găsi mâine urs polar. 

Şi cwn oftat de focă, domnul Eulampe se 
înfundă cu nasul în pernă. 

A doua zi, cel dintâi care se scula. Tăia 
zăpada, până departe, la sectorul „rece“. 


144 Dragoş Protopopescu 


Gratiile ultimei celule, arătau că fusese cel 
puţin unul care se sculase înaintea sa, fiindcă 
nu dormise de loc. Decebal care, îmbrăcat 
aşa cum se culcase, cu mustăţile ruse pe el 
(cuțitul dintre dinţi lipsea), deschisese ferea- 
sira ca să se încălzească. El zâmbea deco- 
lorat, parcă recent spălat cu clor şi arătând 
nici măcar ca ultimul trandafir al verei, gal- 
ben şi neglijat; arătând mai mult ca un stân- 
jinel uitat pe cea mai veche groapă dintr'un 
cimitir. Din când în când trecea mâna la 
gât, parcă în căutarea unui guler sau ştreang, 
cu aerul Doamne, Doamne, de ce nu mă iei 
de aci! 

Domnul Eulampe are un fior; se întoarce 
cu paşi grăbiţi la cazemata intelectualilor. 
Bate pe umăr pe domnul Fănică Anastaz, 
zis şi Sfântul Legiunii. 

— De ce mă mai baţi, nu ştii că eu nu 
dorm ? 

E adevărat, domnul Fănică Anastaz, de 
care va veni curând vremea să vorbim mai pe 
larg, nu dormea noaptea, îşi păzea camarazii. 

— E grav! Să mergem! Moare Decebal! 

— Cum asta, domnule Eulampe? Fără să 
ştiu cu? Fără să mă'ntrebe? 

— Am treout adineaurea îmtâmplător pe 
sub balconul lui şi am zărit în geam ceva 
aşa intermediar între Ugolino şi Femeia. 
-păianjen. Cred că era el. Ştii că a fost pus 
la rece! Îţi spun, moare! Din când în când 
îşi trecea desperat mâna pe la gât, parcă în 
căutarea... 

— Amigdalelor! Ştiu. E totdeauna gestul lui 

inaintea morţii. Că să ştii, domnule ulampe, 

ebal e un om care totdeauna când moare 


Tigrii t45 


simte o nevoie nestăvilită, să-şi ungă amigda- 
lele cu o sticlă de coniac. Viu îndată! 

— Ce să vii, domnule Anastaz!? E prea târ- 
ziu. N'auzi că moare ? Dă-mi în orice caz sticla, 

Domnul Fănică Anastaz e şi cancelarul 
spirtului legionar. De lada lui nu se atinge 
nimeni. Fiindcă nu ştie nimeni că există. Se 
ştie numai că dacă un deţinut e pe patul 
morţii, îndată, de sub paltonul domniei sale 
negru, iese printre picioare, ca la o lăuză prun- 
cul, o sticlă de coniac. (Domnul Fănică 
Anastaz e ca ornitornicul: mamifer, dar face 
ouă, bărbat, şi totuşi naşte. Ceea ce dă mult 
de vorbit pe socoteala sa.) 

— Ei, dă-mi-o mie. Doar e sticla mea de 
ieri Nu ţi-am dat-o eu ieri, prin soldatul dela 
infirmerie, două FHennessey şi un Grand 
Marnier? 

— Nu, că d-ta îi dai prea mult. Are pă- 
hărel ? 

— Pahar da, păhărăl... - 

— Vin eu, domnule Eulampe. Sunt țur- 
ţuri pe sub streşini; mă tem să nu vă cadă'n 
cap... Daţi-mi voie să vă apăr. 

Şi pe sub streşini, transtormat întrun fel 
de umbrelă, Domnul Fănică merge, apărând 
pe domnul Eulampe cu o mână, cu alta co- 
niacul şi tare revoltat, când vreun chiciur 
de zăpadă are neobrăzarea să cadă în ochii 
verzi ai protejatului său. 

La fereastră, Decebal lua înainte aer, se 
încălzea cu frigul, de umezeala din celulă, şi 
făcea: cip, cip! 

— Ce mai faci cip, cip, când vezi cu cine 
viu, îi dă din ochi Ep saal Eulampe. Fii se- 
rios... Scoate, domnule Fănică. 

Vol. 1 — Ed. Il-a 10 


146 Dragoş Protopopescu 


— Ce să scot, să scoată el paharul! Nu.l 
ştiu eu? 

Cel vizat scoate din-buzunarul mic din faţă 
al pantalonilor bufanţi paharul purtat în loc 
de ceas, la unii oameni timpul calculându-se 
după pahare... 

— Atunci, dă-i paharul, Decebal, că torn 
eu. Repede,că ne vede sentinela! 

Paharul trece în mâna înaltă a cancelaru- 
lui, care trece distrat sticla în mâna dom. 
nului Eulampe. 

— Sa făcut, spune domnul Eulampe, svâr- 
lind-o printre gratii lui Decebal. 

Acesta o prinde, o pune la subsuoară şi 
repede închide. 

— Ce te grăbeşti, măi, ţi-e frică să nu intre 
domnul Fănică ? 

— Ba nicidecum, mi-e frică numai să nu 
iasă căldura ! dă cu tifla Decebal. — Abia mi-a 
venit de afară puţin aer cald... 

Un corb priveşte prima oară în viaţa lui, 
de jos, o vulpe. O vulpe care râde şi bea 
la geam. 

Lângă corbul mofluz, domnul Eulampe mic, 
de tot, cu inima purice, — şi-a pierdut oare 
prietenia celui mai bun dintre prieteni? 

— Domnule Eulampe, ce e azi? Marţi. Ei 
bine, te rog, află, că de-abia de azi în dovi 
săptămâni, la şeapte dimineaţa, vom mai pu: 
tea da mâna şi schimba o vorbă. Până atunci, 
nu ne mai cunoaştem. 

Şi Fănică Anastaz pleacă supărat înainte, 
Dar bun, nesfârşit de bun, se întoarce cu. 
rând, să apere pe drum, pe domnul Eulampe, 
de ţurţuri. 


Tigrii 147 


Imediat după spiritism, în ordinea copilă- 
piei la faza căreia, am spus, se întorsese de- 
ţinuţii, venea arta de a înnebuni. Maestrul ei 
era domnul Eulampe Sibică, fiindcă nu-şi 

ierdea timpul cu spiritism ; şi-l consacra ne- 

uniei, ca unul care se socotea nebun mai 
dinainte. | 

Jocul era acesta: Cu două zile mai îna- 
inte, uitându-se pe o listă, Domnul Eulampe 
anunţă: marţi, sau miercuri seara, deţinutul 
cutare va înnebuni în cazemata numărul cutare, 
la ora cutare. Se preferă ora 8 şi jumătate, 
fiindcă venea imediat după ofiţerul de gardă, 
apel şi tragerea zăvoarelor. 

La ora anunţată, toţi tigrii, pe orice căi 
posibile, chiar evadând şi întorcându-se prin 
câmp, trebuiau să înşele ochiul santinelelor 
şi să se afle în cazemata cu pricina, unde 
deţinutul anunţat avea să înnebunească timp 
de un ceas, un ceas şi jumătate. Se putea 
trece peste oră, după cererea generală şi dacă 
se bisa. 

Nebunia se declara în modul următor. De 
cu vreme, tigrii se adunau şi urcau în paturi, 
pe sobă, scaune, masă şi burlane, cu cât mai 
multe haine şi rufe pe ei atârnate. 

La 8 jumătate precis ca şi la Teatrul Naţional, 
şi fără ca, deasemenea, doamnele cu pălării să. 
fie admise în staluri, domnul Eulampe Sibică 
in picioare, la intrare, cu ceasul în mână, 
da startul. 

Atunci apărea pe uşă, uns cu mătrăgună 
pe dinafară şi pe dinăuntru, nebunul titular, 
nebunul din seara aceea. 

El scotea mai întâi un nechez, aluzie că-şi 
cunoştea auditoriul. Apoi da ca o zebră de 


148 Dragoş Protopopescu 


trei ori în pământ cu piciorul şi tot ca o 
zebră lătra. Şi-şi da drumul. Tururi de pan- 
taloni, cămăşi, jiletci, erau cele dintâi victime, 
după cum îi ieşeau în cale. Apoi trecea la 
oase zigomatice, clavicule, tarsuri şi metatar- 
suri, cum şi diferitele cartilagii care depind de 
ele. Numai după ce nebunul da gata oasele 
şi sgârciurile asistenţei, putea trece la carnea 
macră. 

Totul trebuia atacat cu furie, muşcat şi 
sfâşiat. 

Tigrii n'aveau voie să se ferească. 

Urlatul lor era obligatoriu. 

Şi totul trebuia să se petreacă într'un ritm 
accelerat, de junglă care se pregăteşte de 
sfântul Gheorghe, pacientul având voie să 
se oprească numai când afară sentinela se 
urca pe alta şi holba speriată ochii pe geam. 
Se mai putea opri aliata) şi ca să res- 
pire, sau ca să rânjească dacapo. 

upă acces, se făcea numărătoarea rufelor, 
omoplaţilor şi coapselor devastate. Nebunul 
era clasat în consecință şi trecut la catego: 
ria lui. 

Cel care excela în arta dea înnebuni bine, 
era comoara de om zisă şi Vladimir de Blon. 
dor (e curios cum omul cu cât e mai calm 
cu atât poate face mai bine pe nebunul). Ba- 
ronul, care v'am spus că mai cânta şi din vio- 
loncel, la moşie, iar la închisoare numai din 
subsuori, când acompania pe general, avea la 
pasivul său cele mai multe accesorii umane 
devastate. Se zice că e singurul care a reu- 
şit să muşte de partea superioară a pulpei 
pe Virgil lonescu, surprins întrun moment 


Tigrii p 149 
când acesta îşi tăia unghiile dela picioare şi 
era deci mai expus. Atunci abilul nostru 
pantelimonist, s'a vârit pe sub genuchiul ri: 
dicat, i-a făcut cravata coapsei 'celeilalte şi 
dispărând un moment sub el a ieşit afară 
cu o litră de carne între dinţi, să-i fi rămas 
lui Shylock gura apă. . 

Se zice că a doua zi, domnul Eulampe l-a 
citat cu ordin de zi, şi l-a scos din rândul 
diletanţilor punându-l pur şi simplu în cate- 
goria nebunilor serioşi. 

După copilărie, teatru, spiritism şi nebunie, au 
venit la Dumbrava artele frumoase. 

Era şi timpul. 

Ca şi în Apus, ele au venit pe două căi: 
calea Răsăritului şi Apusului... 

Vom analiza obiectiv, ca şi până: acum, 
aceste două infiltraţii. 

Prima infiltraţie se numea infiltraţia Hagi- 
.Kira, — dela Hagi şi Kira, cele două nume 
care printr'o trăsură de unire era legate de 
persoana unuia din cei mai fantastici oameni 
din câţi se poate întâlni. Unde eşti Conrad, 
să ni-l descrii! Tu ai într'unul din romanele 
tale un Negru, care pe un vas gata să se în- 
nece, cu frica şi laşitatea lui molipseşte tot 
echipajul. La un moment dat tot vasul, pa- 
săgezi şi marinari sunt bolnavi de el, sunt 
infectați de un Negru şi chiar dacă vasul e 
salvat, oamenii se duc acasă cu boala aceasta 
în ei, morbul ei nu-i va părăsi până la capă- 
tul vieţii. 

Dacă Dumbrava ar fi fost un vas care 
naufragia şi nu vasul de salvare în spirit al 
unei întregi generaţii eroice; şi dacă Hagi- 


150 Dragoş Protopopescu 


-Kira ar fi fost negru, poate am fi asistat la 
fenomenul conradian. | 

Dar Hagi-Kira nu cunoştea frica şi laşita- 
tea mai mult decât cunoştea Larousse-ul; 
iar cu Negrii n'avea altă legătură decât un ne- 
g&ru discret pe marginea unghiilor şi cefei, 
care şi el nu era natural; ci provenea din 
acea indolența fatalistă a mai tuturor orien.- 
talilor de a lăsa jegul să trăiască şi el săra- 
cul pe spinarea oamenilor, dacă aşa i-a fost 
soarta. 

Ca şi omul din Neanderthal, Haki-Kira 
trebuia văzut ca să crezi că exista. Doi oa- 
meni, Într'adevăr, aşa de apropiaţi şi totuşi 
a să În complectă necunoştință unul de 
altul, 

Ca şi omul din Neanderthal, dar nu atât 
la sugestiile lui cât mâi ales ale eroilor din: 
romanele polițiste din care ieşise, Haki-.Kira 
târşia piciorul când mergea, parcă totdeauna 
atârnând de el ceva ca un gând rău, un păcat. 

La fel cu acelaş mare înaintaş, Hagi-Kira 
gâjiia. Şi spunea la perfecţie Pâsst! Atunci, 
îingheţai 

Când nu era păcatul care îi atârna, era o 
obială sau ciobotă, sau fâşie de cămaşă. 

Dela această fâşie în sus, restul trupului 
părea făcut sau numai îmbrăcat din piele de 
geamantan ţinut trei zile, după împrejurări, în 
ploaie sau saramură şi încă curgând pe el, pe 
nas, pe gât sau urechi. 

Hagi-Kira se zice că fusese cândva bucă- 
tar şi aceasta o dovedea oricând cu un cuţit 
mare de bucătărie, de care nimic pe lume nu-l 
putea despărţi, şi o foaie de plăcintă foarte 
reuşită, pe care o învelea el după un sistem 


Tigrii 158 și 


al lui şi rostogolea, sub formă de guler, în; . „;, 
jurul gâtului. Neag 

Notaţi că de trei ori cuvântul gât (dela al- Si 
banezul: gât, care însemnează : Hagi.Kira), 
a intervenit în descrierea insului. Nu da- 
torită nouă, ci faptului că gâtul era cea mai 
caracteristică lature a plasticei lui Hagi-Kira. 
Fiind gât de aligator ca şi de copac, gros în 
acelaş timp în care era lung, drept în acelaş 
timp în care era scurt şi gât în acelaş timp 
în care era numai o noduroasă rădăcină de 
mătrăgună. Purta, în orice caz, în gât şi pe gât 
Hagi-Kira, contorsiuni ancestrale, boli şi 
opinteli, vâne şi oblojeli, plasturi şi umflături, 
cum şi proaspete reminiscențe de ghibon care 
Sa dat generaţii de-a-rândul uța pe craca cea 
mai de sus a junglei, din dorinţa vizionară 
de a examina pustiul pentru clipa mare cân 
se va arăta la orizont: omu 

Şi când te gândeşti că Hagi-Kira nici nu-şi 
da seama că are un asttel de gât. Dovadă: 
nu făcea nimic cu el. Nimic, —un mod de-a 
vorbi. Cu gâtul, Hagi-Kira hârâia. Nu des, 
e drept, dar totdeauna când vorbea. Şi vor- 
bea totdeauna. 

Dela gât în sus, Hagi-Kira, curios, îşi schimba 
deodată părerea şi devenea cu desăvârşire altul! 
Parcă se plictisea de a mai fi Hagi-Kira, de a 
mai avea picioare de Neanderthal şi braţe 
de cimpanzeu şi se hotăra, lucru foarte lău- 
dabil, să devină măcar dela cap în sus, vorba 
lui, ceva „fin şi nobel“. In grabă, el lua 
atunci o înfăţişare de fetus. Buze groase Şi: 
ieşite, dintr'un material variind între guta- 
percă şi gumă de Arabia; o bărbie la fel de 
ieşită şi elastică; şi nasul, care. de-a-dreptul 


152 Dragoş Protopopescu 


se juca cu întreaga lui făptură, fiindcă se clă- 
tina şi râdea într'una de tot ce vedea impre- 
jur.  Râdea mai ales de ochii lui, care, ca unii 
care vedeau, se ruşinau parcă dea da me- 
reu de Hagi-Kira, se făceau mici şi ascundeau 
sub streaşina tâmplelor, 

In totul nu era înalt; dar respirând o forţă 
de animal apăsat de greutăţile vieţii, parcă 
nelăsat să crească, dar concentrat, masat în 
el, încovoiat; gata să iasă din el ca un arc, 
ca o cracă adusă, şi să te svârle la un kilo. 
metru distanţă. 

Am spus, cu alt prilej, de Hagi-Kira că era 
Macedonean. Era însă aşa de Macedonean 
că nici Macedonenii nu-l mai recunoşteau. Ba 
1] chiar repudiau : fiindcă era aşa de Macedo- 
nean, că era Albanez. 

Am mai spus căa fost la origine — la 
originea lui umană — bucătar. Şi aceasta 
ţi-o spuneau nu numai cuțitul şi gulerul, dar 
în toată fâptura lui pătată şi unsuroasă, o 
prezenţă pe sus, de tăvi şi ciaune de piper 
şi dafin, dela sosurile şi fripturile do- 
site de după cuptoare de Bitolie sau Fa- 
nar. Când, copil orfan, în sdrenţe şi pi- 
cioarele goale, adăsta de pe trotoar, împreună 
cu câinii, în faţa brutăriilor fără geamuri, că 
numai să'ntinzi mâna la ele, şi se ruga ca 
la un altar al pântecului şi visa visul dea 
fi odată sătul, visul şi mai grozav de a ajunge 
bucătar! Până când Grecul dela cuptor se'n- 
dura de el şi ori îl chema pe din dos să-i dea 
să lingă o cratiţă, ori îi da cu-o jordie şi-l 
punea, cu câini cu tot, pe goană. 

De atunci, băiat la vase, la un cuptor din 
Stambul, marmiton pe un tank de petrol Con- 


Tigrii 153 


stanța-Rotterdam, fugit în Indii pe un vas 
olandez şi de acolo, după hărţueli cu poliţia 
britanică, ajuns călugăr la muntele Athos. Unde 
ţinut prea în post, a vrut să otrăvească o 
întreagă mânăstire, cu un sos inventat de el 
de pe vremea când era bucătar; fugit la 
Salonic, îmbarcat pe un vas în care singur s'a 
înnecat, ca să scape de corvezi şi să se elibereze 
pe uscat, în rasă de călugăr, (că hainele de ma- 
rinar intrase la apă) şi ca să-şi ajungă visul în 
sfârşit, s'ajungă în ţară şi în ţară la noi, 
şef bucătar! 

Voiajul acesta de o tinereţe întreagă între 
Rotterdam şi Calcuta, muntele Athos şi Să- 
rărie, Hagi-lSira ţi-l povestea cu precipitări de 
imaginaţie în care un oraş se confunda cu 
un altul, un munte cu un port şi din careel, 
povestitorul însuşi, reieşea de mai multe ori 
înjunghiat sau înnecat. 

Până la urmă, Hagi-Kira murea de câte- 
va ori fără să observe. Fără să observi 
nici tu. 

Aceasta nu-l împiedeca însă să povestească 
înainte. Şi chiar să trăiască. Ba să trăiască cu 
o seninătate de vis, Hagi-lSira nedându-şi 
“seama că e Hagi-Kira după cum — şi mai 
rău — femeile nu-şi dau de loc seama că sunt 
femei, lucrul devenind la ele — din nenoro- 
cire — un fel de a doua natură... 

Şi că era aşa, o dovedea nu numai indife- 
renţa cu care Hagi-Kari, dela toaleta gruma- 
zului la toaleta vocabularului se purta cu Hagi- 
-Kira, dar şi seninătatea cu care vorbea de 
celelalte lucruri. 

Il auzeai, bunăoară, în cursul povestirilor 
lui, spunând: „Da ştiţi dumneavoastră că era. 


154 Dragoş Protopopescu 


un om urât, urât, ca un Evreu din Galaţi“, fără 
să se gândească un moment că la Galaţi a fost 
şi el. Sau: „Un om schirbos, schirbos ca o dan- 
tură de aur“. Când dantură la fel avea şi el 
din epoca lui de aur la muntele Athos, când 
neavând ce face cu nişte metal furat, l-a în- 
vestit în dantură. 

Avea apoi scăpărări de om care nu e chiar 
îngrijorat de starea lui: Odată, un Ţigan văc- 
suitor de ghete se căznea în pragul cazema- 
tei cu câinele închisoarei, să-l facă să sară 
peste scăunelul lui. 

— Ce câine prost, spune iganul. Nu ştie 
să sară. 

— Da ce, e om să fie inteligent, boule! îi 
răspunde el imediat. 

Vedeţi, aluzii şi filozofii de acestea, de om 
care nu-şi dă deloc seama de el însuşi!... 

In acţiunile lui, deasemenea. 

Cu un fel de drept senioral asupra avu- 
tului şi onoarei tale, îţi cerea totdeauna ceva: 
iubire, ascultare, bani, ţigare. Ca'n vechiul 
comerţ, pe vremea acsizelor la bariere, nu pu: 
teai trece pe lângă el fără să-i dai ceva. 

Chiar o înjurătură nu o refuza. 

Macedonenii, ca să-l deosebească de ei, li 
ziceau lonescu-Puşcă (două cuvinte inexistente 
la Aromâni). lonescu era, fiindcă Hagi-Hira, 
oricât de Hagi-Kira, rămâne un anonim. 
Puşcă, fiindcă împuşca fel de fel de păsări, 
vrăbii, ciori, tabachere, franci. 

lonescu-Puşcă zis şi FHagi-Kira, a luat la 
puşcărie premii, totdeauna trebuia să ia 
ceva. 

Un premiu de alergări în saci şi unul de 
tragere la ochi cu satârul. 


Tigrii 155 


La puşcărie a luat până şi brâncă. Pe 
care, ce e mai rău, a dat-o şi altora. 

Singurul lucru pe care l-a dat. 

"Nimeni nu ştia — şi nu ştie nici până azi 
— cum a ajuns Hagi-Kira din Bărăţie la 
puşcărie. 

Nimeni nu-l cunoştea. Şi nu-l cunoştea 
până azi. Cel mult vreun student macedonean 
Flămând să se fi oprit vreodată în pragul 
simigeriei lui. Şi el să-i fi spus o poveste 
dela Sf. Munte. Că deborda de poveşti cu 
călugări, ca Boccaccio... 

Unii îl socoteau agent provocător. Alţii 
spion. Alţii o farsă menită să distreze închi- 
soarea. Pentru aceasta pleda faptul că îna- 
inte de a fi trimis la Dumbrava, fusese 
la prefectul poliţiei, ca să aducă la cuno- 
ştinţă că are totul pus la punct ca să omoare 
“Ta un loc şi numai în cinci minute pe toţi 
membrii guvernului. 

— Vreo invenţie ? — şi-a răsucit prefectul 
mustaţa benevol — singurul lucru pe care-l 
făcea el benevol. 

— Nu, adică da, o invenţie veche a mea. 
Otrava. 

Se zice că prefectul, ocupat cum e totdea- 
una cu viitorul neamului, n'a avut timp să 
asculte şi alte poveşti de-ale lui cu otrava 
Bunăoară cea 4 NM muntele Athos. : a 

Şi după ce a şovăitun moment între Pan- 
telimon şi Dumbrava, cum era şi general, l-a 
promovat legionar şi l-a trimes sub escortă. 

Adevărul e că legionarii nu aveau mai multe 
legături cu Hagi: Hira ca prefectul şi se te- 
meau tot atât să nu fie otrăviţi de el, ca şi 
membrii guvernului... A 


156 Dragoş Protopopescu 


Se mulţumeau să-l aibe printre ei mai mult 
ca un specimen al imbecilităţii forţei publice. 

Cum şi ca un exponent serios al artelor 
plastice. 

Primele trei zile după arestare, Hagi-Kira 
şi-a putut stăpâni puţin fiorul artistic. 

| vedeai numai căutând lemne. Şi unde 
vedea vreo aşchie, haţ! 

Dar după aceasta, debordat de inspiraţii, 
gatal A început să curgă de cea aia 
Hagi-Kira lua lemnul sau aşchia, scotea şi 
cuțitul — niciodată nu ştiai de unde — şi 
turceşte, într'un colţ, îşi începea lucrul. Intâi 
un trup care era mai mult țeapăn, apoi, în 
vârful ei un bulb se desena; devenea curând 
o scăfârlie, în care, cu două împunsături ochi 
apăreau, urechi, bărbie şi aşa mai departe. 
Ua creion în două culori apoi, profila obrajii, 
freza, da diversele tonuri ale ieţei, Hagi-Kira 
rataşându-se la acea şcoală a sculpturei eline 
care amesteca marmura cu boiaua de ardei. 

La urmă, lucrul mâinilor lui Hagi-Kira înceta. 
Şi într'o tăcere de cinci minute avea loc in- 
cantaţia. Hagi-Kira vrăjea pe titularul din 
vârful ţepei, să fie când i-o fi mai bine, aşa! 
Adică în ţeapă. 

Rămânea numai ceea ce Hagi-Kira numea 
prezentarea corpului neînsufleţit al persoanei 
în chestiune. IHagi-Kira se ducea din deţinut 
în deţinut şi fie că acesta mânca, lucra sau 
dormea îl trăgea de haină şi-i spunea: — L-am 
dat gata şi pe cutare. Vrei să ţi-l prezint? 
Şi-i arăta simulacrul lui în lemn sculptat. 

In felul acesta, Hagi-Kira „da gata“ pe cine 
vroia el. A început cu membrii guvernului. 
Apoi a trecut la personalităţi ale lumii juri- 


Tigrii 157 


dice, jurnalistice. Terminând ce ştia el, a 
trecut la legionari. Căpetenii de-ale lor se 
vedeau zilnic executate. Te pomeneai că 
venea la tine;  - 

— Ştii că te-am dat gata şi pe d-ta? Vrei 
să te vezi în ţeapă ? 

Şi te scotea din sân, mic, galben, livid, exe- 
cutat de Hagi-Kira, pe calea: sculpturii şi in- 
cantaţiei. 

Cum artistul părea sub continuă inspiraţie, 
şi un cap nu-i lua mai mult de un ceas, 
un ceas şi jumătate, vă puteţi închipui ce 
prăpăd! Astăzi poate nici scriitorul acestor 
rânduri mar mai fi existat. Noroc că l-a con: 
vins pe Hagi-Kira că nu-i reproductibil nici 
în scris, dar'mi-te în lemn! 

enorocirea era cu atât mai mare cu cât 
arta lui Hagi-Kira a început curând să facă 
şcoală. Nu ştiu unde ascunsese direcţia în- 
chisoarei cuţitele şi bricegele, că începură să 
plouă. Parcă legionarii făceau bricege ca 
ornitornicul ouă de rață. In curând închisoa- 
rea sa populat cu capete. Tot ce visul le- 
gionar putea zămisli, se oprea, sub bineface- 
rile cuţitului, în vârful unei ţepe. Capete, 
capete şi iar capete. 

Totul mai purta numele şi de: executare în 
efigie. . Şi să dăm dreptate dublei arte a lui 
Hagi-Kira, mergând o clipă până la izvoarele 
ancestrale ale genialităţii sale. Căci geniu 
era în această direcție Hagi-Kira ! 

Domnul Eulampe era singurul care să i-o 
recunoască (9974 din oameni nespunând de 
cineva că e geniu de teamă ca nu cumva să 
fie ei Cără să o ştie!) 


158 Dragoş Protopopescu 


Să i-o urmărim mai întâi în toate diversi- 
tatea ei amabilă: 

Hagi-Kira a observat de pildă că lemnul e 
la închisoare un articol costisitor. Atunci 
a părăsit sistemul chaldeo-babilonian şi imbră- 
ţişat şcoala indo-americană septentrională. Ca 
Indienii din Ohjebava, dânsul s'a apucat să 
deseneze pur şi simplu cu cărbunele pe ci- 
ment chipul persoanei care venea la rând. 
Şi cu un vârt de ac să înțepe diferitele părţi 
ale victimei. După cinci minute, persoana 
căreia i se luase fotogralia pe ciment suterea 
de aceleaşi împunsături. Vai de ea daci era 
în inimă sau în altă parte. In cazul întâi 
murea, în cazul de-al doilea, mai puţin. 

Arderea sufletului era o operaţie şi mai ne- 
norocită. Hagi-Kira lua toată mămăliga ră- 
masă în bucătărie şi cu ea făcea în mărime 
cât mai naturală statua victimei presumptive. 
O ardea, — cu ajutorul unui descântec alba- 
nez — şi o aşeza în drum, după cei dase 
negreşit recomandaţiile de rigoare. 

ra de ajuns să treci pe acolo în una din 
zilele următoare că erai ars, cu sufletul. Vă 
puteţi închipui ce mai rămânea. 

Cum mămăliga nu era întotdeauna în exce- 
dent şi cum deţinuţii îşi tăiau unghiile, sau 
tundeau părul, acestea au luat locul mămă- 
ligii. Incantaţia se producea asupra lor. 
Ex-posesorul era gata! 

S'a'ntâmplat mai ales domnului Eulampe Si- 
bică, pentru care manicura şi punerea odată pe 
an a conştiinţei în ordine erau două acte sacre. 

Cu deosebire că cea dintâi era săptămânală 
şi (imea loc de Sabat. Pe când cea de a doua 
avea loc odată pe an şi era una cu Săptă- 
mâna patimilor. 


Tigrii 159 


In fiecare sâmbătă seara era o plăcere să 
vezi pe Hagi-Kira alegând, ca un pescuitor 
de perle, unghiile adamantine ale re igiosului 
camarad. 

Le strângea meticulos, le aşeza pe un mor- 
man strâns cu foraşul din tot ce se putea 
găsi pe jos şi aşezat sub formă de rug la gura 
sobei. Acolo le da foc, având delicateţea să 
" strige în transă: 

— Nu sunt unghiile domnului Eulampe Si- 
bică pe care le ard. 

Ci numai ficatul, splina şi pancreasul dom- 
niei sale. 

A doua zi domnul Eulampe Sibică se po- 
menea deodată lipsit de ficat, splină şi pan- 
creas. Bine că Hagi-Kira nu rostea incanta- 
ţia de şapte ori, că ar fi murit pe loc. 

Dar şi asta o făcea uneori. Bai s'a în- 
tâmplat domnului Eulampe, în efigie făcută 
din praf, mălai şi salivă, să fie chiar înmor- 
mântat! L)upă ce Hagi-Kira avea grijă să 
precizeze, în ritul vracilor peruvieni: 


Nu eu te înmormântez acum să ştii, 
Domnule Eulampe Sibică, 
Ci îngerii Mihail și Gavril... 


Ceea ce schimba cu totul situaţia | 

Hagi-Kira era, e drept, imparţial: 

Aşa cum te făcea să mori, te făcea să şi 
naşti. Indiferent că eşti bărbat sau femeie, 
Hagi-Kira socotind că e prejudecată dreptul 
la maternitate al femeii şi că atunci când ea 
revendică tot felul de drepturi bărbătești, 
bărbatul i-ar da replică drastică ridicându-i 
privilegiul de a naşte, pe care nicio lege pe 


160 Dragoş Protopopescu 


lumea nu i-l justifică şi care duce la aberaţia 
aceasta nemaipomenită de a-şi face copii după 
chipul şi asemănarea ci. 

lotul era să spui câţi copii vrei să faci. 
Atunci dânsul ţi-i făcea din gips sau plasti- 
lină — după ultimul model american — şi 
pe o platformă de pe care nu trebuia să lip- 
sească martorii şi naşii (aceasta fiind singura 
condiţie pentru a naşte în zilele noastre), pe 
sub masa acoperită cu o cuvertură cât de 
joasă, îți trecea simulacrul pe la spate sau 
printre picioare, strigâud ca bravii bărbaţi 
din Sumatra: 


O, Upulero, Upulero! 
Fă să nască copilul acesta. 


(Upulero e în Sumatra Duhul Soarelui, dar 
nu suntem obligaţi s'o credem.) 

Apoi, printr'un salt, ţi-l aşeza la sân, se'n- 
torcea la public şi cu un compliment exclamă: 


Iată că copilul Domnului Eulampe Sibică, 
suge deja. 


Toată lumea pleca mulţumită. 

Ar li să nu mai terminăm ca să urmăm pe 
Ilagi-Kira în toate artele acestea cu care îl 
dăruise îndelungi lecturi, cufundări în textele 
diverselor neamuri cum şi călătoriile sale în- 
tre Gange şi Maritza. 

Hagi-Kira, cu un singur gest de magie, îţi 
da o migrenă sau te vindeca de gălbinare, te 
ucidea cu junghiul în ceafă, ca pe un pore 
mistreţ sau te făcea broască ţestoasă. 

Cu vremea, toţi adiniratorii săi au devenit 


Tigrii | 161 


elevi. Se putea omorî, naşte, bolnăvi ori 
vindeca oricine la Dumbrava. Lucrul a în- 
ceput să îngrijoreze guvernul, care credea că 
numai el o poate face. 

Dacă Hagi-Kira reprezenta înfiltraţia răsă- 
riteană, ramura chaldeo-asiro-babiloniană în 
artele plastice la Dumbrava, baron Vladimir 
de Blondor, profesor al mai multor arte, repre- 
zenta înfiltraţia apuseană, ramura tlamandă. 

Şi dânsul a pornit dela capete omeneşti; 
dar intime, familiare. Cum a fost capul ge- 
neralului. Şi dânsul, pentru executarea în 
forme şi linii a inspiraţiei sale, a trebuit să 
facă apel la un material plastic; dar n'a fost 
lemnul rebarbativ, ci miezul de pâine. Multe 
guri au fost private la Dumbrava numai ca 
miezul de pâine al coltucelor lor să intre în 
Molohul care era inspiraţia inepuizabilă a 
acestui Han al Dumbravei, cum era numit 
baronul în cercurile artistice ale puşcăriei. 
Drept e, în realizarea visului său plastic, Vla- 
dimir de Blondor avea şi dificultăţi tehnice 
pe care le ignora Hagi-Kira. Pentru fixarea 
miezului de pâine în centrul retinei sale, 
sculptorul avea nevoie de o scobitoare. ri, 
se găseau aşchii şi surcele la Dumbrava, dar 
nu şi scobitori. Până să poată comanda în 
oraş, baronul a trebuit să treacă prin chinuri 
de creaţie inimaginabile. Când a găsit una, 
în buzunarul hainei secretarului generalului, 
se zice că nu-i venea să creadă. 

Acesta i-a şi dat ideia să facă nu pe secre- 
tar, ci pe general. Şi fixând în scobitoare 
cocoloşul să miez, după plămădiri multe în 
palma dreaptă, dalra fină a degetului mare, 


a cărui unghie baronul nu şi-o tăia, ci rodea 
"Vol, | — Ed. I-a ii 


162 Dragoş Protopopescu 


metodic cu dinţii, a început să sburde în ma- 
terialul din vârful scobitoarei, cu febrilitatea 
unui rât de călitar care a dat peste un bulz 
de tărâţe. In două minute, Razba generalului 
începea să iasă din acea „indigestaque moles" 
în care zăcem cu toţii încă de pe vremea lui 
Lucrețiu, şi care acum se cutremura de ză: 
mislire, sub formă de aluat în mâna sculpto- 
rului. Apoi apărea, din veacuri bizantine, 
nasul aristocrat, apoi fruntea, ochii, monoclul, 
inteligenţa generalului. Când Vladimir de 
Tae a ajuns să lacă până şi inteligenţă 
dintr'un miez de pâine, toată lumea a excela. 
mat, ca'n alte vremuri: anche uno scultore! 

Ce e frumos, e că au început toţi — ca şi 
pe Hagi-Kira — să-l imite. Câteva zile nu 
mai era numele de Ilagi-Kira pe toate bu- 
zele. Şcoala lui — e drept, şi mult mai an- 
tică, precum am văzut, — se retrăgea modest şi 
făcea loc nouei şcoale. Dar nu era acelaş 
lucru. Deşi la un moment dat aproape toţi 
deţinuţii nu mai mâncau pâinea, ci o sculptau, 
un singur cap nu se poate spune că sa putut 
creia la înălțimea celor ieşite din unghia 
baronului. Poate o nouă serie de unghii 
să ne crească, işi spuneau legionarii! Şi e 
ceea ce îşi doreau din inimă şi aşteptau cu 
nerăbdare, rozându-şi-le, — rosul unghiilor 
devenind sportul la modă şi una din marile 
mângâieri ale închisoarei. 

In primul meu volum ce poartă titlul ne- 
bieritor de Fortul 13 sau Fii vesel și erou, 
l capitolul: Arta de a fi Baron am insistat 
asupra sculpturilor lui Vladimir de Blondor, 
cum şi curajului cu care dânsul a atacat, în 
miez de pâine, chiar figura colonelului. Cu 


Tigrii 163 


acest prilej am arătat şi izvoarele inspiraţiei 
lui Vladimir de Blondor. Pe când la Hagi- 
-Kira inspiraţia se putea trasa la dictonul: 
sânge şi iar sânge! la baron totul purcedea 
dintr'o stare de suflet mai dulce, pură, con- 
templativă, nevoia, cum am văzut, de a se 
introduce, pe calea sculpturii, în casă la Co- 
lonel Zaiafet şi de aci, de a ajunge până la 
pivniţă şi toaletă, articole absolut indispen- 
sabile pentru cine sta în sectorul neoficial 
al închisoarei. Se poate spune că pe linia 
aceasta au încercat şi alţii, dar n'au reuşit, 
problema în artă fiind dacă te-ai născut sau 
nu artist, nu dacă ai sau nu nevoie de toaletă. 

Să terminăm capitolul izvoarelor spunând 
că arta lui Vladimir de Blondor, pe lângă 
cele de mai sus, avea şi surse mai depărtate, 
Nu aşa de mistice şi ancestrale ca arta lui 
Hagi-Kira. Dar urcând nu mai puţin la şcoala 
flamandă, Vladimir de Blondor având, cum 
am stabilit aiurea, nobili strămoşi de 
Flandra. 

Cât priveşte predilecţia lui pentru miezul 
de pâine — şi de ce n'a preferat arama, bronzul 
sau marmora de Carara, — toată lumea poate 
înțelege că începea dela vârsta de cinci ani, 
când, ca toţi copiii, se bătea la masă cu co- 
coloaşe de pâine, cu fratele lui Şerban, sub 
ochii îngăduelnici ai părintelui, cavaler 
lancu, după Avram lancu al doilea Iancu 
istoric al ţării sale. 

Deajuns că sub imboldul a doi maeştri, 
care făceau din Ruritania o nouă întâlnire a 
răsăritului cu apusul, artele frumoase nu 
numai au venit dar au şi înflorit la Dum- 
brava. Se sculptau şi scalpau capete cum se 


164 Dragoş Protopopescu 


mânca, dansa sau dormea. Uneori chiar mai 
bine de cât se mânca sau dormea. 

Fiecare vis devenea artă şi fiecare artă era 
un vis la legionari. Visul de a executa pe 
cineva în eligie, care din vremi imemoriale 
purcede şi azi se mai practică numai de câţiva 
ziarişti de talent ca Toma Vlădescu, Camil 
Petrescu, Dragoş Protopopescu, Crainic, 
care când îşi execută adversarul pe hârtie, şi-l 
văd aşa de clar şi drăgăstos în faţă, că 
parcă-l mănâncă cu ochii... 

Când arta sculpturii nu-şi găsea materialul 
excepţional, deţinuţii se mulţumeau cu pic- 
tura şi desenul. Despre pictura la Dumbrava 
am vorbit în volumul mai sus citat. Despre 
desen să amintim că el se realiza ori de câte 
ori un deţinut da de un cărbune şi de un 
zid în faţă. Atunci apărea În mintea lui o 
viziune legionară şi în cinci minute, ceea ce 
rămânea pe zid era un arhanghel. Era ca- 
balistica legionară, cu misterul lămurit de 
bunăvoința desenatorului printr'o mică legendă 
scrisă dedesubt: Trăiască cine ştiu eu. 

Arhangheli de aceştia, şi „trăiască“ de 
aceştia, cu vremea şi cu toată împotrivirea 
exasperată a comandamentului, au ajuns să 
populeze toţi pereţii, care parcă sburau la 
cer de atâţia îngeri şi cuvinte într'aripate. 

S'a numărat odată şi s'a constatat că erau 
mai mulţi arhangheli pe ziduri de câţi chiar 
avea între ziduri. 

Un serviciu special înființase compania de 
gardă, din ordin de sus, pentru eliminarea 
arhanghelilor din artă şi închisoare. 

Acest serviciu — care mai purta şi numele 
de şomoiog — funcţiona în fiecare seară îna- 


Tigrii 165 


inte de culcare. Dar nu ştiu cum se făcea 
că până dimineaţa figurile şi exclamaţiile din 
nou apăreau. Ceea ce nimeni nu pricepea. 
Deşi era numai natural ca visul legionar să 
se realizeze mai ales în cursul nopții... 

Neputând lupta cu visul, neputând conce- 
dia arhanghelii, comandamentul în cele din 
urmă a renunţat şi şi-a concediat şomoioa- 
gele. Pentru buna părere pe care cu toţii 
trebue s'o avem pentru inteligenţa omenească 
— doar ne priveşte mai mult sau mai puţin 
pe toţi — cred că bine a făcut. Mai ales că 
pereţii Dumbravei ajunsese un fel de palim- 
sest. Ori câte ştersături aveau pe deasupra, 
de sub ele ieşeau, se spune, uneori chiar în 
litere de foc, proclamaţiile legionare. 

Chiar dacă profanii nu le vedeau, le vedeau 
în orice caz iniţiaţii. 

Visul legionar se mai depăna, după toate 
aceste arte, şi în arta dialogului, zisă în cer- 
curile intime al Dumbravei şi arta aristotelică. 

Deţinuţii se luau doi câte doi, îşi închipu- 
iau că toată curtea închisorii e numai un 
portic din grădinile lui Akademos, — ei mai 
puneau cu o mână de vis ceva măslini şi si- 
comori în dreapta şi stânga, şi porneau la 
discuţii infinite despre Căpitanul lor. 

Se infierbântau la faţă, uitau de ei şi de 
masă, şi dacă nu i-ar fi chemat la apel uitau 
şi de somn, în discuţiile acestea, a căror fer- 
voare era o flacără de gând la ei, şi'ntreaga 
dialectică o-coloană de lumină. 

Ele urcau pe cerul fumuriu al închisoarei, 
şi toată lumea din ele se aprindea vâlvătae. 

Dialogurile lui Pluto vor fi produs mai 
multe minţi înalte, dar nu şi atâta fervoare. 


166 Dragoş Protopopescu 


Pe colinele inspirate ale lui Kritias va fi 
nins cel mai alb omăt din cât a putut de: 
pune vreodată substanța noastră cenuşie. 

Dar jar n'a curs din graiul lor, căci lim. 
bile de foc se pare au apărut în urmă. 

Cu limbi de foc vorbeau legionarii. Ei nu 
discutau, se consumau. Fraza lor pârjolea 
pe jumătate-crezători şi devasta pe nemer- 
nici. În vreme ce se făcea puf şi aripă de 
columbă pentru credincioşi, şi albi şi uşori 
îi ridica pe înălțimile pe care nici cuvântul 
nu mai rămâne. 

Și astfel, dela Radu Virgil, — cu vorba 
sveltă ca şi trupu-i şi voce din acelea ce 
pornesc din inimă, nu din larinx, că uneori 
pare că se'nneacă, — şi până la Domnul Eu: 
lampe Sibică, despre care nimeni până acum 
p'a avut curajul să spună că nu-i inteligent, 
Dumbrava se punea pe două picioare şi um: 
bla, ca să se lărgească. Lăsând, la fel cu 
şcoalele vechi, peripatetice, să încapă sub 
platanii ei, un alt vis legionar, visul ldeii. 


. Lă - . Lă . Li . . . . . Lă . . . . . 


Dar poate în nicio artă, veselă sau tristă, 
dulce sau feroce, băieţii nu se realizau mai 
desăvârşit ca în cântec. 

Cântecul lor era un vis de artă războinică, 
o nouă legendă. 

Cântecul e copilul de trupă al legiunii. 

Putem deveni eroi, generali putem ajunge ; 
— poate căpăta armata, cu anii şi cu epocile, 
proporţii de utilaj egal cu o civilizaţie. 

Dar armata rămâne soldatul; şi soldatul 
ca şi haiducul, mai mult decât orice soldat 
din isprăvi sau istorie, e soldatul copilăriei. 

Soldatul care am fost şi noi. 


Tigrii 167 


Când, din leagănul din curte sau din dud, 
săream în poartă şi vedeam răcani venind 
în nori de praf, din spre mahalaua Volnei 
sau din partea ceastălaltă, pe după casele 
Mărgăritei. 

— Un, doi, trei, un, doi, trei! 

Când se apropia cot la cot şi spate 'n 
spate, parcă legaţi cu arma unul de altul, 
cu uruială de cisme şi metal, şi când curelele 
şi catarămile făceau vâââ! şi scârţâiau ca 
încheeturile unei păduri dusă de vânt, din 


Şi când tocmai să ajungă în dreptul casei, 
numai ce-i auzeai: ăăăăăăă! — luând isonul 
şi izbucnind: 


Aah ce frumoasă este vieața de soldat, ha-ha! 
Altă vieață mai frumoasă nare nimenea ! 
Căci trăim prea dulce iubitor, ha-ha! 

Căci trăim prea dulce iubiloor ! 


Când cu Velicu şi alți băieţi de ofiţeri, cu 

pălării mari de paie de cap şin haine de ma- 
rinar, ne luam cele mai bune prăştii de sondă 
şi porneam pe şoseaua Măgurenilor, către 
Cazarma regimentului 23 de Infanterie. Şi 
doboram toate pitulicele din plopii şi salcâmii 
de pe drum, şi venea la Manutanţă cu ele. 
pe sfoară, le dam caporalului de serviciu şi 
el ne da în schimb coltuce arămii de pâine 
caldă, — ah dacă era ceva mai bun pe lume! 

Când ni se făcea inima cât un purice că 
suna goarna şi, în cabrioleta cu spiţe galbene, 
intra pe poartă domnul Colonel, că se făcea 
o linişte de mormânt în toată cazarma, cât 


168 Dragoş Protopopescu 


era ca de mare, şi abia afară în câmp de 
mai vedeai plutoanele căznindu-se pe burtă 
sau în alergări. 

Sau vedeai brecul cu ofiţeri mergând spre 
tir, şi acolo ne duceam şi noi, pe jos, peste 
câmp, după ei, prin coclauri cu vii, gropi de 
cârtiţe, laur porcesc şi mierea ursului, că tot 
prinzând cu ceară, din găuri, gărgăuni, sau 
gonind vreun pitpalac în lanuri, ajungeam la 
parcul militar, unde, la distanţe mari, pe burtă 
sau în genunchi, trăgeau în şir soldaţii la ţintă. 

DDar în toate acestea, ce ne lua ochii mai 
mult era copilul de trupă, băiat fără mamă 
şi tată, dar şi ajuns soldat, cu chipiu şi tu- 
nică şi chipul bărbat, alergând în toate păr. 
țile, la tir ca şi la manutanţă, cu condici, cu 
ordine, cu treburi mari totdeauna, şi la ma: 
nevre mergând cot la cot cu ceilalţi, adică 
ceva mai la o parte, pe margine sau mai în 
urmă. 

In capul gul ne luam după el, în colbul 
uliţelor, ne pierdeam după colţuri şi mahala, 
când ne-apuca deodată frica de mama şi o 
luam fuga înapoi. 

Mare era tamburul major, lucitor colonelul, 
grorav era domnul vagmistru, dar doi erau 
pe lume după care ţi se lăsa gura apă; ca- 
pelmaistrul şi copilul de trupă. Şi uneori 
copilul de trupă, poftim, mai şi cânta, la mu: 
zica militară, la tobă sau la clarinet, că toată 
lumea se oprea în faţă, la cafeneaua lui Ti. 
liucă, şi-şi oprea inima din mers când bătea 
el cu talpa cizmei pauzele şi număra tare: 
cinci, şase, şapte... opt! 

opilul acesta a devenit mai târziu Pove- 
stea unei coroane de Oe! şi Războiul nostru pen- 


Tigrii 169: 


tru Independenţă, a devenit Coşbuc, pe care-l 
luam la premii şi ni-l cetea în seri de iarnă, 
tata, când ne lua în jurul mesei... A devenit 
Lupta dela Plevna şi Asaltul Grivifei, maior 
Şonţu şi Valter Mărăcineanu. 

Zece ani în şir, cu gura rânjită de elan 
sălbatic, cu părul vâlvoi, ridicat ca pe brate 
de victorie, peste mormane de Turci cu fesul 
căzut, şi-a împlântat steagul în redută, dea- 
supra patului nostru, căpitan Valter, din 
tabloul lui Grimani. 

Zece ani i-am dat ghes, l-am împins cu 
mâna şi trecut în fiecare dimineaţă: 


Prin foc, prin spăngi, prin glonț, prin. fum, 
Prin mii de baionete, 


Ca să ne putem spune în sfârşit: 


Iată-ne ajunşi cu tofii acum 
Sus, sus la parapete! 


Şi să putem trece imediat alături, în cor, 
A câmpia Turdei, să bravăm cu pieptul su: 
ița trădătorului Bathory, în Cea din urmă 
noapte a lui Mihai Viteazul, sau cu Mircea şi 
Solii, să îngenunchem trufia păgână; sau în 
sfârşit: 


Pe o stâncă neagră, într'un vechi castel 
Unde curgăn noapte un râu mititel 


Să ne'ntrebăm nedumeriţi : 


La castel in poartă, oare cine bate ? 


170 Dragoş Protopopescu 


Ca o voce răguşită, de om prăfuit şi, nu 
mai încape îndoială, şchiop — să ne răspundă: 


Eu sunt, bună mamă, fiul tău iubit 
Eu şi dela luptă mă întorc rănit... 


Copilul de trupă, care a stat cu noi zece 
ani în pat, şi-a făcut copilăria cu noi şi ne-a 
urmat dela Manutanţa regimentului 23 de In- 
fanterie, până la tir, dela Plevna la peştera 
lui Daniil Sihastru, şi dela plăeşii lui Sobie- 
ski până la curcanii lui Valter, copilul acesta 
de istorie, poezie şi legendă, deţinuţii îl credeau 
de mult îngropat în ei. 

Şi iată-l reapărând în cântecul legionar. 

Care e în primul rând un cântec de soldat. 
Cântecul soldatului latent din noi, — în- 
cepând cu mama şi sfârşind cu iubita. E drept, 
cântecul legionar începe cu mama: 


Mamă dragă, astă noapte 
Am visat un vis frumos. 
Se făcea că stam pe-o stâncă 
Şi priveam spre țarâ'n jos!.. 


Şi sfârşeşte cu mama, — legionarul fiind 
un soldat fără iubită, care şia ucis în el 
ibovnica, sau mutat:o, logodnică, în cer. 

Nu e ghiersul de mai sus al unui soldat? 

Din cer, el se uită spre țară'n jos. O simplă 
schimbare de poziţie. [E toată religia lui eroică. 
Omul de rând se uită de jos în sus, de pe 
ământ în cer. Omul legionar de sus în jos. 

Din cer pe pământ. 

Fiindcă, nu uitaţi, omul legionar e omul care 

a dat ochii cu moartea. Sa om mutat în 


Tigrii 171 


cer. Cu mamă, frate şi iubită. De acolo el 
priveşte în jos. Spre țară. Şi tot ce va da 
el ţării sale, adevărului, dreptăţii, tronului, 
va fi o tinereţe despărțită de sgura pămân- 
rului, destin însemnând la legionar în primul 
rând des-tinare, ieşire din tină, iar tinereţea 
fiind pentru el veşnicie fiindcă e o tinereţe 
de sus. 

De aici toată exaltarea şi mândria; şi tot 
strigătul aproape barbar în afirmarea acestei: 


Sfinte tinereţi legionare 
Cu piept călit şi suflet de erou, 
Iureş ne'nfricat de primăvară, 
Cu fruntea ca un iezăr pe Rarău, 
- Cu braţele suind în soare, 
Zidite doar din stânci, din foc şi mare 
Şi tencuite dârz, cu sânge dac, 
Catapetezme pentru veac. 


Pentru ce: 
Moartea, numai moartea legionară 


E cea mai scumpă nuntă dintre nunți, 
Când pentru Cruce, pentru Tron şi Țară 


Din cer cu luminile lui: 


Arhanghelul ne-a ajutat 
Să dibuim pe vinovat. 


Şi să-l răpunem, fiindcă: 


Nu ne'nspăimântă niciun chin 
Putem să şi murim. 


172 Dragoş Protopopescu 


Atunci când din cer: 


Ca o lacrimă de sânge 
A căzut o stea 
Drum de foc şi biruinţă 
Pentru țara ta. 


Şi în acelaş cer îşi trimite fratele, cu care 
vorbeşte când: 


Bale vântul peste ape. 

Trece timpul greu, 

Noi mereu te plângem, frate, 
Iar tu dormi mereu. 


lar dacă nu în cer: 


In timpul nopții, in colibă 
Dormim cu viața noastră'n gând. 
Și toți visăm o fară nouă 
Oricare ţări intunecând. 


Da, fiindcă : 


Seara'n jur pe lângă focuri 
Ca'n vremurile strămoşeşti, 
Tot despre-o (ară re'nviată 
Ne spune Banea la poveşti... 


În visul acesta: 


Prin brațe aprige de muncă 
Se'nalță drept, și sfânt altar?! 
Se'nalță din Frânturi de stâncă 
Ardealul tânăr, legionar. 


In visul acesta, de moarte: 


De sus, de pe Olt, din poene 
Din vârfuri de munţi cozieni 


P Tigrii 173 
Sub verzile ceruri vâlcene 
Se strâng legionarii olteni. 


Îi vezi cum: 


De sus, de pe Lotru coboară. 
Din Bistrița, Râmnic, Horez, 
Șin tânăra lor primăvară 
Ard stelele-aceluiaş crez. 


Sau în cântecul „giovinezze“-i: 


Dela Cahul legionarii 
Aşteaptă gata de jertfit 
Că-s buni la suflet, dar urmaşii 


Lui Iancu Vodă cel Cumplit... 
Căci dacă, jur împrejur de Rarău: 


Urlă duşmaniin cărare 
Şi-și aratăn rânjet colții, 

Noi păşim, păşim cu nepăsare, 
In întâmpinarea chiar a mortii... 


In vreme ce alţii: 
Din Cluj, în zi de sărbătoare, 
La Dealul Negru au pornit, 
Pe Moți s'ajute, pentru veacul 
Ce incă nu le-a fost sosil... 


La ei se adaogă feciorii Vrâncioaiei, că 
nu uitaţi: . 
Tudora Vrâncioaia este 
Numele ce-l purtăm noi, 


Și străbuna din poveste 
Ne-a dat sânge de eroi. 


Li 


174 Dragoş Protopopescu 
Nu uitaţi că: 


Ştefan Vodă al Moldovei 
Fost-a pe la noi prin munţi 
Şi-a găsit in codrii noştri 
Şoimi viteji, războinici crunți. 


Şi că: 


La Arnota, unde Matei Basarab, 
Vegheat e de zodii și lună, 
Arhanghelii verzi, printre zale de brad, 
Pe lespedea lui se adună. 


Şi-atunci: 


Mari fulgere verzi se aprind peste veac 
Şi ard peste cripta vitează, 

Şi munţii ngenuche şi apele tac, 

Căci face legionarii de pază. 


Flăcăii, sub cerul de aur suav 
Stau strajă pe-a muntelui creastă, 
Jeşenii în inimi cu zimbrul moldav, 
Şi-Oltenii cu vulturi sub coastă... 


La Arnota, veniţi din toate unghiurile ţă- 
rii, ei răstoarnă stânci cu braţul şi suie pe 
piept de munte drum drept spre mânăstirea 
voevodului. În suişul acesta de munte, e! 
cară parcă ţara intreagă cu ei spre o bise 
pică. Şi e în acest drum nou spre biserica 
de sus, tot suişul de poveste al unui nean 
în izbăvire. 


Tigrii 175 
Incât numai bine : 


Din cripta lui sfântă Voevodul Matei 
Ii vede în luptă pe munte, 

Şi duhu-i domnesc fâlfâind peste ei 
Inalt, îi sărută pe frunte. 


E toată povestea legionarului. Din moarte 
în vieaţă, din cer pe pământ. 
E toată povestea soldatului mistic. 


. . . Lă . . . . . . . . Lă . . . . 


De fapt, cântecul legionar e un joc de-a 
moartea. 

Şi jocul de-a moartea e suprema artă legionară. 

“Toată închisoarea lor e un joc de-a moartea. 

L-am văzut şi până acum, în toate tragi- 
cele lor copilării. 

Fiindcă un copil tragic e copilul acesta, 
un copil care se joacă cu o tidvă la o mar- 
gine de mormânt. 

Tidva putând nu arar fi, cu anticipație, 
chiar tidva lui proprie. 

In toate artele glumeţe de până acum era 
un tragic ascuns: era moartea, gândul dintâi 
şi cel de pe urmă al legionarului. 

In marea odihnă se înnecau recreaţiile lui. 

Pe fondul ei de catifea se profilau asperi- 
tăţile din jos, în braţele ei osoase se îndulcea 
veselia, în râsetele şi tumbele lor se vedeau 
cu grijă dinţii ei albi şi neatinşi. 

Ca scheletele de avertisment de pe şose- 
lele romane, rânjetul ei în sfârşit apărea la 
fiecare cotitură a goanei lor nevinovate după 
fericire. 

Şi fiindcă în cântec goana asta se exprima 


116 Dragoş Protopopescu 


mai mult, în cântec moartea mai mult apă- 
rea. 

La fiecare moment, în orice poziţie, de orice 
nevoie, legionarul cântă. E un chip de a 
spune, la fiecare moment, în orice poziţie, 
aş vrea să mor, Sau: pot oricând muri. Sau: 
Voiu muri şi ce dacă?... 

Această voluptate a nefiinţei, care trebue 
să fie fructul oprit din care muşcă şi rămân 
aşa de bune şi prospere legiunile cerului, şi 
care la dânşii se traduce printr'o absenţă 
totală dincoace de idealul lor (adică din par: 
tea din spre pământ a tăpturii lor) trebuia să 
dea naştere şi la Dumbrava unui jocalei 
propriu. 

Şi jocul a venit. Jocul de a muri. 

Adică jocul de a înceta din vieaţă, la o cerere 
abilă a camaradului tău. 

Venea la tine şi-ţi spunea: 

— Te rog, ştiu că eşti legionar, fii aşa de 
bun şi mori câteva secunde. 

Acesta îţi răspundea grăbit: 

— Mă rog, numai atât? cu plăcere... 

Şi murea pentru intervalul de timp stabilit 
de comun acord... 

Asta 'mseamnă că defunctul sta lungit şi 
nemişcat, fără să bea, fără să mănânce, fără 
să vorbească, oricât vroiai. 

Zile întregi, unii specialişti în jocul acesta, 
care era o formă mai nouă a jocului de-a- 
.vaţi-ascunselea, puteau rămâne în poziţia asta. 
Şi ce e mai frumos, nu de dragul tău, ci pur 
şi simplu de dragul morţii. 

Se murea mai ales sâmbăta seara, dumi: 
neca fiind recunoscută ca o zi de odihnă... 

Se murea, mai ales, pentru alţii, mulţi fiind 


Tigrii 117 


însă incapabili să o facă, dacă nu erau năs- 
cuţi să moară, adică născuţi să fie legionari. 

Se murea chiar şi pentru plăcerea celor din 
afară, mulţi dintre cei dinăuntru fiind daţi 
morţi de către autorităţi, când ei erau nu- 
mai la puşcărie. 

a, da, se murea din când în când la Dum- 
brava... 

„„Se murea mai ales în nopţi târzii... când 
vântul, frate bun, păşea la tine peste ziduri, 
şi vieaţa ca o umbră trecea pe la geam... sau 
ploaia îţi bătea în gratii cu degete cunoscute 

e mamă şi soră... 


e 


Artă de copil, arti de soldat; artă de ne- 
bun, artă da erou; artă dea sta de vorbă 
cu zeii şi interviewa cerşetorii; artă de a te 
juca, artă dea te jertfi; artă dea cânta, artă 
de a muri; artă pentru care şi cărbunele e 
de lumină, fiindcă poate face arhangheli, iar 
sângele este şi el un instrument, fiindcă sân- 
gele cântă; artă de a fi în toate: om; artă 
de a nu mai fi, — voi toate trăiţi în sufletul 
acestor mici toboşari ai durerii, copii de su- 
flet ai morţii, şi staţi în vârlul degetelor lor 
noduroase. 

De-acasă ei plugari au venit, şi mojici şi 
cerşetori ; şi mai nobili ca toţi nobilii din 
lume sunt prin voi; braţele lor lemne şi bo- 
lovani au cărat şi sunt cu obiceiul vostru 
aripi de lumină făcute; grele atârnă hainele 
pe ei, şi gesturile şi stângăcia, grele le atârnă 
poate şi păcatele, şi cu îndeletnicirile voastre 
uşori au devenit ca o inspiraţie. 


Vol. 1 — Ed. l-a : 19 


178 Dragoş Protopopescu 


Din cătune de o palmă au venit şi mică 
li se pare închisoarea. Că visul i-a lărgit şi 
credinţa le-a pus cer pe umeri şi ochi. 

Umili şi necunoscuţi au sosit ca drumeţi 
la porți de mânăstire, şi închisoarea mână- 
stire s'a făcut să-i primească, iar în ea şi-au 
pus la căpătâi legenda, şi populari ca legenda 
au devenit, din petecul lor de ţară vaşti au 
devenit, fiindcă legendă au devenit cu închi- 
soare cu tot. 

Aşa şi ieslele năzdrăvane n'au mai încăput 
odată de un vis; şi din metrul lor pătrat de 
paie, cât să se mulţumească înţelepciunea unui 
asin, s'a desfăşurat să mulţumească foamea 
veacurilor, ca un ghem în poveşti şi religii, 
pământul. 


LI Lă . Lă Li Lă Li . . . . Lă Li . . L] . . 


Adevărul acesta era. Realitatea închisoa- 
rei de mult fusese depăşită; pe cimentul ei 
se aşternuse religia. 

Se trăia cu noi aparate de respiraţie, se 
rezista cu noi aparate moleculare. Vechea 
protoplasmă mică de jokeu, a omului care 
îşi călăreşte zilnic oboseala pentru premiul 
zilnic al pâinii, se deriva acum dintr'o hrană 
din care crescuse odată semizeii; şi boli, ne- 
cazuri, temeri şi ambiţii nu mai erau, pro- 
porţiile lor ne mai fiind cunoscute de noua 
geometrie a omului, în care se trăia fără di: 
mensiuni, sau pe o singură dimensiune, mitul. 

Cine n'a simţit vreodată acest lucru, nici- 
odată nu va înţelege pe omul nou care apă: 
ruse de o lună şi mai bine la Dumbrava; şi 
se va lovi de actele lui ca de pereţi de aer, 
în neînţelesul şi copilărosul lor. 


Tigrii 179 


Aşa cum se va lovi ca de pereţi de piatră 
colțuroasă şi se va sgâria fără să ştie de ce, 
de actele acelea care lor le păreau nevătă- 
mătoare ca fulgul, bune ca veselia, moi şi 
dulci ca o inimă bună. 

Fiindcă cele două lumi, lumea de vis şi de 
pământesc, de legendă şi de realitate, de ade- 
văr şi de eres, se întâlneau din când în când, 
de fapt totdeauna se întâlneau în ei şi se 
ciocneau fără să se rănească, se respingeau 
fără să se recunoască. 

De fapt, toată vieaţa la închisoare aceasta 
era. Nu era nici masa, nici somnul, nici 
Domnul Eulampe Sibică. Decât dacă şi dom- 
niile lor concedau să devină un vis... 

Cine spune că Domnul Eulampe Sibică 
până acum n'a fost un vis de bănbat AE, 

Somnul de asemenea a fost un vis. La fel 
masa. Până ieri, fiindcă lipsea; acum, fiindcă 
lon Codreanul nu mai prididea cu eşafoda- 
rea proviziilor trimese dela rude şi prieteni. 
Numai pentru salamul de Sibiu i-a trebuit 
să clădească un etaj! (Nu uitaţi că Sibiul e 
ace] centru democrat unde, cu un an înainte, 
leii lui lon Banea fusese daţi la jurnal ca fal- 
sificatori de monedă!... Acum în lipsa lor, 
nu se mai fabricau bani la Sibiu, ci salam 
pentru foştii falsificatori! Bună treabă!) 

Greu a fost cu untul, pateurile şi celelalte 
alimente duioase, cum le numea Domnul Eu- 
lampe, fiindcă se topeau. (Şi încă se topeau 
după legionari!) 

Pedisu ele i-a trebuit lui lono întreagă in- 
ventivitate, ca să dea la lumină un nou tip 
de frigorifer. 

Tot dela lon — dela care şi cuvântul lui 


180 Dragoş Protopopescu 


Dumnezeu purcede — provine ideea nouă din 
arhitectura Bukarei şi Telavivului, ideea de 
massă şi felie, născocită de el pentru a ieşi 
la capăt cu proviziile şi făcând ca în scurtă 
vreme cămara sa să nu mai fie cămară, ci 
block-haus. 

Dar şi block-hausul, cât de block-haus, de- 
venea în câteva zile un vis, fiindcă tigrii 
aceştia speciali până şi mâncarea o mâncau 
ca în vis, sau nici nu ştiau cum o mănâncă. 
De vin, nu mai vorbesc, Dar pentru el na 
fost nevoie de un block-haus, fiecare legionar 
având un subsol al lui separat, şi purtat în 
mers toată ziua cu cl. 

Felul de viaţă suprapus, al legionarului la 
închisoare, amenințând să facă din instituţia 
asta un paradis, şi guvernul temându-se de 
noi cereri, a sfârşit prin a irita. 

Oficialitatea civilă-militară a Bukarei a în: 
ceput să se pună în mişcare. 

Temându-se că exaltarea deţinuţilor provine 
din prea marele număr de elemente interlope, 
provocatoare, a ordonat triarea definitivă a 
acestora, mai lăsând câţiva spioni şi detectivi 
deghizați aşa de strict că se trădau singuri 
legionarilor... 

Văzând că nici aşa visul şi legenda, cu 
fiica lor adoptivă exaltarea. nu pleacă dela 
închisoare, sa gândit să-i împartă în multe 
şi mici compartimente, să-i omoare cum am 
spune prin sciziparitate, uitând că până şi 
e Pr, animal, ameba, dacă îl tai în două, 
ripostează ; şi nu moare: ci se'nmulțeşte. 

Au fost separați deci „inteleztualii” de gro- 
sul trupei. Înte'ectuali iluminişti, profeţii! 
Care acum s'a dovedit că erau mai mulţi ca 


Tigrii 181 


în Vechiul Testament, oficialitatea într'adevăr 
" calculânduii la cifra de 18 şi vârîndu-i într'o 
cazemată mai mică, sub pretextul acelui ul- 
tim sosit, păduchele... 

Grosul a rămas sciziparizat în cinci mari 
cazemate, una mai lugubră ca alta. 

Dar nici aşa nu mergea, deţinuţii fiind cu 
atât mai mult bloc, cu cât erau mai separați. 

S'a găsit atunci vina nu la păduche, ci la 
general. El ar fi germenul exaltării legio- 
nare, dela copilăriile lui hazoase, la elanurile 
lui devastatoare fiind un perpetuum mobile al 
bunei dispoziţii şi bravurei. 

Afară deci din închisoare cu generalul! 

Și era o zi ca toate zilele, cu o lume nor- 
mală, aşa cum o credem cu toţii, când totuşi 
cineva în capitala Ruritaniei, dând în bobi 
la Ministerul de Interne, a crezut că poate 
smulge pe Vivi Brancovan din mijlocul co- 
piilor lui. 

Cazemata intelectuală îşi făcea tocmai toa- 
leta de dimineaţă, când intră medicul-maior 
Onotrei, zis şi Medicina făculă Simpatică, sau 
Boala pe'nțelesul Tuturor. 

Se duce drept la general; tocmai îşi par- 
fuma cu o sti lă de camfor barba; îi arată 
o hârtie dela Comandamentul Corpului x de 
Armată. 4 

»«+ Domnului Colonel, comandant al închi- 
soarei Dumbrava... la cererea d-nei... sora 
d-lui General Vivi Brancovan, care obiec- 
tează că de pe urma războiului de întregire... 
numitul ofiţer. a ales cu un fizic prea debi- 
litat, mai adăogând şi vârsta, ordonăm ca 
numitul deţinut al Dumbravei să fie mutat 


182 Dragoş Protopopescu 


cât mai urgent la un sanatoriu, spre a putea 
fi pus la adăpost... etc”. 

— Copii, ascultați copii — trânteşte sticlă, 
barbă şi tot, generalul — copii, ascultați, măi, 
că-i interesant ce porcărie îmi fac mie mem: 
rii cei mai iubiţi şi mai inteligenţi ai fami- 
liei mele aşa şi pe dincolo... Ascultă şi tu, 
Eulampe Sibică,—da ce ţi-ai pus, măi, şi tu nu- 
mele ăsta, — ascultă... sora mea e femeie şi, ca 
orice femeie *), o fiinţă sentimentală, probă 


*) Femeia e un animal biped şi cu pâr câreia In cercu: 
rile intime îi se mai zice şi tovarâșa omului, Uneori mai 
poartă şi numele de Baby, şi ce e mai râu, e câ-ţi spune 
şi ție tot aşa, a 

Uneori mai poartă şi perucă. Dar asta, în loc de păr. 
Şi atunci nu mai e femeie, este Englezoaică. Lucru care 
in orice caz nu priveşte ţara noastră. 

Oamenii de ştiinţă spun câ femeia e fâcuta din coasta 
lui Adam. Pentru care lucru se culcă pe o parte ori de 
câte ori e vorba de bârbat. 

Femeia are rochii, degete de lipitori, gură de ventuză, 
ochi (sau in orice caz lăcomie) de octopus şi totdeauna 
poftă de homari. 

Din pricina rochiilor, dacă o arunci în apă cu capul In 
jos, ea devine meduză. 

Fâcuta prin rochii, ochi, degete, gură şi toate organele 
ei să pompeze, pe vremea lui Assurbanipal, care desi 
nu era incă Egiptean credea în metempsihoză, se zice câ 
femeia era vampir. Aşa a cunoscut-o si Napoleon. 

Femeia nu ne stârpeşte omizile ca graurii, ghionoaia, 

pâza ori codobatura. ln schimb i plac intr'atâta 

Anurile, că dacă ar fi (să zicem) pupâză, şi-ar câp- 
tuşi şi cuibul cu guler de hermină. Unii spun câ... 
chiar e! 

Acum staţi şi judecaţi: 35.250 de lei câștig net 
pe an scoate un fermier de pe urma unei Simple pâine 
care să-l fi tot costat 25 lei, co bani, Life mg 
de bani pe an, 18 ouă: 27,0 lei (nu şi de rață) , 4 
de lei stricnina gentru stârpit şoarecii. Ori, femeia 


Tigrii 183 


Romanul celor două  Orfeline, ei, şi-au prins-o 


se inmulţeşte tot aşa de uşor ca şi găina. Şi ce câştig 
ne-aduce ? 

Sunt anume genuri de femei care au osul zigomatic 
foarte mic. Şi totuşi sunt foarte mândre de nasul lor. 
Ele se numesc înainte blonde, — ca şi când nimic nu 
Sar fi întâmplat, 

Sunt anume genuri de femei care au dispărut. Fiindcă 
au fost nişte proaste. 

Tineri — ca Domnul Eulampe Sibică — grăbiţi să 
trăiască, se aruncă cu furie in amor din convingerea că 
femeia e o rasă care se stinge. Să n'aibe nicio grijă! 

E insă o altă categorie de tineri, numiţi sportivi, știți 
toţi aceia care erau până acum câţiva ani biciclişti, la 
care se manifestă tot mai mult tendinţa de a trata femeia 
ca pe o cantitate neglijabilă. 

In faţa, mai decent: in urma ambelor categorii, sunt 
vechea gardă, bătrânii, care fac zid in jurul femeii si 
spun că nu se poate trata ca o tabachere. 

Alegeţi dintre ele ce categorie vreţi. 

Femeia se asociază bucuros cu struţul, cangurul, girafa, 
zebra, servitoarele, copiii şi alţi defecţi mintali. 

Fiindcă veni vorba de femei: 

Creerul femeii ocupă un imens spaţiu liber intre occi- 
pital şi frontal. 

Totuşi, până acolo merge cu discreţia, că acest creer 
nu-si atârnă mai mult decât al pasărei paradisului. Unii 
spun că din cauza penajului; femeia fiind după pasărea 
muscă animalul cel mai bine imbrăcat. 

După colibrii şi femei vin, in ordine estetică, artele fru- 
moase, adică ouâle condeiate, ceramica şi fluerele sculp- 
tate.... 

In artele grafice (poezia, sculptura, etc.) femeia se mai 
numește şi hieroglif. | 

Femeia este un mamifer fiindcă așa se spune. 

Comentând asupra vechei asumpţiuni că femeile sunt. 
nebune, Plato spune că dat fiind că sunt pe lume vreo 
două miliarde și jumătate de femei, nu e cu putință să 
fie toate. 

Că femeia poate avea gemeni, nu-i grav. Dar ea poate. 
avea şi gemene. 

Femeia face copii fiindcă aşa a apucat. 

Ca să iubeşti femeia trebue să fii extrem de îndră- 
gostit de natură. 


184 Dragoş Protopopescu 


măgarii ăia dela comandament, măi, da ce 


Revenim la femei : 

O femeie poate avea dantură de jaguar. Dar dacă e 
Englezoaică să ştii că e falsă. In genere, tu preferă să 
te muşte cu dinți mai mici, dar cel pgiă naturali... 

Femeia, ca si elefantul, mare griji. Și totuşi, ca și el, 
are creţuri. Nu vâd de ce. Unii spun, ca să aibe şi eriji. 
Ați spun : mai bine le-ar fi avut dinainte. 

Femeia, deşi androfila ca jderii şi castorii, nu miroase. 
In schimb se parfumează. 

Cu castorul mai are comun gustul acela ciudat, pofta 
ineluctabilă de a trâi toată viaţa cu un singur bârbat. 

Femeia e mai tare ca imaginaţia. | 

i se cer 15 ani spre a deveni femeie. Nu-i puţin: 
hienei li trebue numai trei. Foxei irlandeze chiar numai 
şase luni. Şi-o primâvară bună. = 

Femeia sengrijeşte toată vieaţa cei de frumuseţe. ŞI 
când li trebue, n'o mai are. 

Primăvara, în genere pe câlduri, femeia e un animal 
care se poartă foarte straniu. 

Femeia nu se poate imțâia. Totuşi se conservă. 

Femeia dupa so de ani se zice că nu mai e femeie; ci 
numai piesele de rezervă pentru o fiinţa viitoare. 

Femeia după unii ar fi trebuit să dispară din era myo- 
cenului. 

Sunt unele ovipare care au dispârut chiar din era 
mezozoică, 

Femeia la trapez, ca și râsul și ghibonul, poate sta ori. 
cât cu capul în jos. 

Fiindcă sângele venind la cap nu gâseşte nimic, 

Pe lângă dinţi, femeile mai au ace in gură. Cicero a 
fost omorit de o femeie. 

Plate credea femeia castă. Dar Plato s'a'nşelat si asu- 
pra cocoşilor, Intr'unul din faimoasele sale iiterviewuri 
cu sine insuşi, intrebându-se dacă creasta cocoșului e de 
carne sau alt material. E drept, pe vremea lui Plato nu 
exista gutaperca. Dar exista femeia! 

Apropo de cocoşi. Claponul nu ştie să cânte. Şi cred 
că e prima oare când claponul are dreptate. În definitiv 
de ce-ar mai cânta ? 

De când cu o vorbă a lui Nietzsche, femeia s'a'nvâţat 
bine şi nu te lasă'n pace până nu-i faci un i i 
dar Nietzsche a murit ! 


Tigrii 185 


mă doare pe mine, e că generalul-comandant 
a fost sub ordinele mele în război şi ştiţi, măi, 
că sa purtat bine, cât se poate .de bine... 
aşa şi pe dincolo... şi auziţi voi, copii, 
ascultă şi tu, Beroniade, că eşti avocat... să se 
preteze ei la măgăria ălor dela Interne... a 
Îui Iman Baialdi... aşa şi pe dincolo, dezertor 
din război, şi azi, pottim, ministru 1... care ne- 
ştiind cum să iasă din chichiţă cu mine vrea 
să mă facă scăpat şi mă declară bolnav... 
copii... auziţi bolnav, eu, copii, care trag trei- 
zeci şi cinci de înjurături şi altele pe minut... 

— Domnule General, vrea să-l potolească 
maicrul... 

— Aşa-i, copii, sau vorbesc moş-pe-groş? 

— Aşaii, strigă în cor copiii. 

— Sunt eu bolnav, măi copii, lua-v'ar dracu 
că din cauza voastră mă declară ăştia bolnav! 

— Nu sunteţi, domnule General. 

— Acunci strigaţi, copii, împreună cu mine, 
trăiască cine ştim noi, trăiască puşcăria le: 
gionară, trăiască colonelul şi maiorul ei, şi 
aşa şi pe dincolo ăla... Iman Baialdi! 


Pliniu cel Bătrân în a sa Istorie Naturală sau Cum să 
le porți cu animalele, spune că femeia, ca şi Castor 
Ponticus, are colţi _teribili, (causticus morsus, zişi Şi 
horvibile dictu). Nu se ştie dacă Pliniu cel Bătrân a 
spus-o de dragul adevarului, sau numai ca o punere în 
gardă a lui Pliniu cel Tânăr. 

Alţi părinţi buni, insă, ai Bisericii, şi-au pus intrebarea 
dacă femeia mare momente când iși dă seama, şi suferă 
că-i femeie. Şi răspunsul a fost: nu, fiindcă la ea, a fi 
femeie a devenit o a oua natură. 

Post scriftum,. Cel mai tandru cu femeile rămâne insă 
— ca şi cu caii — tot Buffon: „Un singur defect să mai 
fi avut — spune marele naturalist — şi ar fi putut să nu 
existe |“ 


186 Dragoş Protopopescu 


— Trăiască, trăiască, etcetera, etcetera, 
strigă nebuni copiii. 

— Do... Domnule General, răzbeşte în sfâr- 
şit maiorul, care-l iubea mult şi făcea de el 
un caz nespus, chestia e simplă... nu trebue 
să vă bolnăviţi atâta... dacă sunteţi sănătos... 

— Sunt! Şi tu ai început? 

— „şi aveţi martori... 

— Are, arel strigă iar un cor de patru 
VOCI... 

— Da, te am chiar pe tine, că atunci de 
ce aşa şi pe dincolo mai eşti doctor? 

— Aşa, spune medicul care-şi aduce aminte 
că e doctor... Şi d'aia eu zic, ce mai atâta 
tevatură... să mergeţi cu mine... 

— La sanatoriu, hai? Cu tine, poate la ba- 
lamuc! 

— Nu la balamuc... nu... că nici n'avem... 
adică este... da... 

— Au rămas numai nebunii... 

— Să mergeţi, spun, cu mine, la infir- 
merie... 

— Nu vrem, nu-l lăsăm... infirmeria e aici... 

— Exact! Copiiiau dreptate, infirmeria e 
aici... Ai nevoie tu? Uite camtor, iod. 

— Bun, mă rog, nimic de zis... atunci vă 
examinez aci... cu martori... fiindcă am galon 
de maior, dar am şi conştiinţă de doctor şi 
dacă ca îmi va spune că am înainte un om 
sănătos, nu maiorul Onofrei va spune că ge: 
neral Vivi Brancovan, care a trecut prin 
toate morţile şi bolile războiului, e bolnav la 
Dumbrava... 

— Copii, atunci ascultați... 

— Ascultaţi pulsul şi celelalte măruntaie 
ale Generalului Vivi Brancovan. 


Tigrii 187 


Şi maiorul Onofrei îşi apleacă nasul roman 

de spinarea generalului, care în două minute 

sa Ab râcai în pielea goală şi aşezat pe mar- 

ginea patului în poza tipică a unei Turcoaice 
in ser... 

— Plămânii, nu de om de 60 de ani, ci de 35. 

— Bun 1... tuşeşte generalul. 

— Ficatul de 30 de ani... 

— Bun... 

— Rinichii de 25... 

— Măi ai dracului... 

— Splina, pipota şi pancreasul, (trece doc- 
torul o mână generoasă peste pântecul gene- 
ralului), să tot aibe la un loc 20... inima... 
mă tem... 

— Ei, inima, inima! 

Doctorul apleacă urechea. 

2 Inima de copil, domnule general. 

— Măi, nu-mi mai vizita şi celelalte organe 
că te pomeneşti că până la urmă mă scoţi 
că nici nu m'am născut! 

_ Acum, domnule general, vreau să am o 
impresie de ansamblu. Fandaţi puţin şi fa- 
ceţi că vă repeziţi în cineva cu floreta. Aşa 
ca să vă văd agerimea! 

Generalul sare din pat, ia poziţia, fandează 
cu dreptul şi cu mâna dreaptă în ung iu de 
45, se repede printre paturi. In două secunde 

oate nu, dar în cinci era în perete. Să fi 
Su Griguţă Filipescu acolo, ieşea cu el prin 
zid! 
Cei de faţă se miră, doctorul face un gest 
simpatic cu mâna: . 

— Domnule general, n'am ce vă face, sun- 
teţi un tânăr de... 

_ De câţi ani, Niţă, se adresează genera- 


188 Dragoş Protopopescu 


lul valetului său bucătar, care tremurase până 
acum că-i fură stăpânul şi acum, cu lacrimi 
de bucurie în ochi, grăbea să-l îmbrace. — 
Lasă, măi, plânsul şi revino la aritmetică. Va 
să zică: plămânii de 35 ani, ficatul de 30, 
rinichii de 25, splina şi celelalte la un loc 
20, inima de copil, dacă faci media, câţi ani 
am, Niţă? 

— Aveţi 65, Domnule General, suspină 
Niţă de bucurie. 

Doctorul trebue să facă raport că pacien- 
tul e sănătos tun şi nu vrea să plece nici 
mort dela Dumbrava. Şi pleacă în salutări 
de cântece legionare, fiindcă între timp Jean 
Marie Vauban, centurionul legiunii, a dat 
buzna în celelalte cazemate şi pe braţe de 
camarazi, a ţinut câte-o harangă din care 
reieşea că toată închisoarea se va mişca din 
loc dacă e urnit generalul. 

Dar n'a fost deajuns atât. Generalul însuşi 
a trebuit să fie purtat ca nişte moaşte din 
cazemată în cazemată, pipăit de legionari şi 
salutat că e încă în viaţă şi mai ales la în- 
chisoare. 

Seara reprezentaţie de gală, aşa cum numai 
Jean-Marie ştia să organizeze pentru sărbă- 
torirea, cum sunau alişele domnului Nicolae 
Fătu „a o jumătate de zi dela ieşirea Gene- 
ralului din sanatoriu“. Ca să se dea spectaco- 
lului toată gravitatea, s'au suprimat Piram şi 
Thisbe, piramidele romane, luptele cu tauri 
şi nici «Jean-Marie, oricât avusese iniţiativa, 
nu-şi putuse plasa haranga lui ocazională. 

Avea să vorbească numai generalul, restul 
spectacolului urmând să fie aclamaţiile. 

— Să vorbesc? Bine, copii, cum spuneţi 


Tigrii „189 


voi, copii... dar pe nepreparate... să dea ciuma 
în cel ce mi-o spune subiectul... să-l aflu când 
intru în sală... 

— Cum spuneţi dumneavoastră, domnule 
General. 

La oră nouă, generalul îşi strânge de trup 
şi închee pardesiul de licean şi devine cel 
mai perfect contrabas în îmbrăcămintea lui, 
Îşi mai trece odată pieptenul prin barbă, îşi 
potriveşte monoclul; păşeşte, urmat de sclavi, 
în cazemata centrală. Urale, aclamații. Tăcere. 

Jean-Marie e emoţionat. Işi pipăe larinxul 
cu cravata şi anunţă: 

— Camarazi, după peripeţiile prin care a 
trecut întreaga legiune azi, domnul general 
ne va ţine o conferinţă cu subiectul: Cum 
am scăpat din mâinile bolcevicilor. 

— Ce? a'nnasbunit ăsta? şopteşte generalul 
către ai lui. Dar n'am fost în viaţa mea... 

— Adică... cum aţi scăpat dela moarte, 
domnule general, zâinbeşte Jean-Marie cu 
aerul că l-a dat gata... 

Dar generalul şi-aduce aminte că strămoşii 
lui au fost o adevărată masă de materie ce- 
nuşie, informă la început. Dar din care 
curând s'au definit Şerbanii Evangheliilor 
vechi şi ctitorii atâtor biserici, ca în cele din 
urmă, către vremile noastre, să apară cel mai 
inteligent dintre ei, Vivi Brancovan. 

El înţelegz atunci că prin moarte Jean 
Marie înţelege întâmplarea dz azi. 

— Hm, copii, ascultați, copii... Nam să vă 
întreţin asupra tuturor organelor pe care, din 
ordinul guvernului, doctorul închisoarei mi 
le-a vizitat azi, dar ţin să vă atrag aminte 
că ceva similar mi s'a întâmplat acum 30 ani. 


190 Dragoş Protopopescu 


Şi acum 30 ani am fost condamnat la moarte, 
cum spune el. Şi iată cum: 

Frăiam cu amanta unui mare om politic, cu- 
noscut pentru temperamentul lui revoluționar 
şi chiar pentru o lovitură de stat încercată 
dar neizbutită, pentru care riscase spânzu- 
rătuarea. Nu mă putea mistui fiindcă rudă de 
departe cu mine, o viaţă întreagă se căznise 
să mă convertească la acţiunea lui şi izbutise 
numai să-mi dea amanta. Odată, la un bal 
mare, după ce toată seara ne tachinasem cu 
fel de fel de aluzii şi răutăţi, mă prinde în 
uşă tocmai când era de faţă şi înaltul amfi- 
trion, un prinţ de sânge, şi-i spune: 

— Alteță, vedeţi pe bietul Vivi acesta? 
Ţin să-i fac în prezenţa Âlteţei Voastre o 
pic. Că va muri în curând sau deo 

oală venerică, sau în ştreang. 

— Asta depinde, Alteță, spun cu, dacă Vivi 
Brancovan în ajunul zilei aceleia îi va fi îm- 
brăţişat amanta sau principiile... 

— Ura, Ura! 

Aclamaţii, hohote de râs. Generalul dă să 
plece. Dar se întoarce brusc: 

— Aţi văzut, copii, aţi văzut cum vorbesc 
eu? Fără nicio pregătire, fără idee de subiect... 
Dat dracului! 

Şi coboară de pe tribună, în uralele mul: 
ţimii. 

După ce a dat greş cu raptul Sabinelor — 
cum a rămas denumită încercarea de a sus: 
trage pe general,—guvernul a încercat să aducă 
tigrii la realitate, printr'un dublu asediu de 
ştiri false aruncate asupra inchisoarei. Din 
afară: că a fost prins şi executat Căpitanul; că 
toţi ceilalţi au făcut retractări; că mişcarea 


Tigrii 191 


a fost cumpărată şi aşa mai departe. Dinăun- 
tru: că dintre deţinuţi unul nu va scăpa cu 
vieaţă, că aci le vor putrezi oasele, că jude- 
cata va fi mereu amânată până ce tuturor li 
se va pierde urma. 

Adevărat din toate astea era omortrea lui 
C., pe care deţinuţii au aflat-o înainte ca Geo 
London să o divulge presei streine şi pentru 
care sauţinut la Dumbrava 3 zile post negru. 

Adevărat deasemenea era că lucrurile la 
Dumbrava şedeau intenţionat pe loc. Nicio an- 
chetă asupra niciunuia din deţinuţi. Nicio 
cercetare, cât de mică, niciun proces verbal 
sau act încheiat. 

Legea prevede că nimeni nu te poate ţine 
mai mult de trei zile închis; fără mandat de 
arestare. De mai mult de zece ori acele trei 
zile trecuse şi niciun agent al forţei publice, 
sau al justiţiei, nu venise să ia un interoga- 
toriu cât de mic. 

Laşitatea aceasta revolta pe deţinuţi. Şi-au 
început să se mişte. Ce mijloc de constrân- 
pere se ivea ? Greva foamei. 

Smărăndescuera cel mai nervos pe tema acea- 
sta, fiindcă negustor cu renume, fusese luat 
cu nepusă masa şi cu toate treburile lăsate 
vraişte,—numai o soră bolnavă lăsată acasă. 
El agita cel mai mult ideia. Care prindea. 

Când dă buzna întreg personalul închisoa- 
rei, dela colonel la ea şi dela aceştia la 
plotonieri, să-i roage cu lacrimi să nu facă 
una ca asta. Să se gândească la bolile şi 
mizeriile ce decurg. Să se nenorocească toată 
viața ? Sunt tineri, au mame, fraţi, surori. 
L)oar ei au făcut demersurile necesare,— uite, 
colonel Zaiafet chiar azi, a vorbit cu general 


192. Dragoş Protopopescu 


Mihai lon şi a căpătat promisiunea că va 
veni curând dela Consiliul de Război să ia 
interogatoriile şi să claseze vina fiecăruia. 

Aceasta nu omoară ideia grevei. Dimpo- 
trivă. 

Numai doi nu s'au raliat la ea. 

Generalul, pe motiv că aşa cât mănâncă 
de mult, şi tot e constipat! 

Şi domnul Eulampe Sibică, pe motivul mai 
temeinic, că dacă îi mor eroii cum va mai 
scrie el romanul Dumbravei... 

In vreme ce Vladimir de Blondor, care la 
vremea asta ar fi fost în diplomaţie, de nu era 
la puşcărie, abil, se pronunţase şi pentru şi 
contra grevei, opinând ca greva foamei să se 
declare, dar el să mănânce la colonel. (Unde 
ştim că era mereu la masă, nu numai fiindcă 
era baron, dar şi sculptor, făcând acum ca- 
pul colonelului în plastilină, noul lui material 
de creaţie, după ieşirea din era miezului de 
pâine.) 

De bună seamă însă părerile acestora chiar 
dacă erau motivate în scris, nu puteau rezista 
celei lansate de Onisifor Crai, care s'a decla- 
rat nu numai pentru greva foamei, dar şi a 
setei, văzând în aceasta cel mai potrivit pri- 
lej să întemeieze un nou curent literar, mai 
puternic decât al primarului de Cork. 

La aceasta adăogându:se curentul Smărăn- 
descu, greva a fost declarată. In 24 de ore 
tot arsenalul de materie, care înseamnă zăti- 
tul pentru opt sute de oameni, căratul mân- 
cărilor, ducerea la gură şi ronţăitul lor, a 
încetat. 

O tăcere de fabrică stătută s'a aşternut peste 
burţi şi spirite. 


Tigrii 193 


Din ea nu puteau face notă discordantă anti- 
greviştii; s'au raliat. 

In genere, pentru un legionar, a face greva 
foamei este a se arunca dela etajul al şapte- 
lea al unei clădiri şi ase mira jos ce repede 
a ajuns. i 

De câte ori au ajuns ei la ea, fără nicio 
declaraţie, din simplul ordin al Căpitanului, 
grăbit să-i plimbe—cum am văzut pe Nicolae 
Fătu — prin coclauri şi hârtoape, trei zile 
în şir, fără o bucăţică în gură. 

Incât ei au trecut-o ca iazul familiar al ţi- 
nutului natal. 

Pentru Domnul Eulampe greva foamei în- 
semna să redevină student şi să ia din nou 
trenul dela staţia Victoria, Londra, pe o seară 
ploioasă, fără un ban în buzunar, şi să ajungă 
în trei zile şi trei nopți acasă, după ce tre- 
cuse prin toate staţiile germane cu cremviurşti 
fumegânzi în hârtiuţele cu muştar şi bere 
neagră pe peron, ca el să se uite la ele cu 
ochi holbaţi de crap rămas trei zile pe uscat. 

Cum vedeţi, nu prea mare diferenţă, dife- 
renţa cifrându-se numai la costul unui bilet 
Londra-Bukara şi la înlocuirea Căprioarei 
printr'un mizerabil — mai ales prin părţile. 
lugoslavei — compartiment de clasa 3-a. 

De unde, prin urmare, prestigiul “acesta 
universal de care se -bucură greva foamei? 

Greva foamei e pur şi simplu baia de 
aburi a spiritului. O transpiraţie care începe 
prin a învinge bunăvoința tuturor batistelor, 
se transformă repede în puhoi abstract şi 
începe să racleze toate acele rezidii de dramă 
şi păcat ale sângelui, ce pun rugină pe suflet 
şi-i sclerozează încheieturile. Ca în locul lor 

VoL. |. Ed. i-a 13 


194 Dragoş Protopopescu 


să lase un câmp imens pavoazat cu aspirină. 

Doze imense de aspirină presărată pe in- 
finit, iată care e într'adevăr starea interioară 
şi atât de prosperă a celui ce practică greva 
foamei. Cu diterenţa pentru unii că mai au 
şi sensaţia dea fi Gandhi. Fără negreşit 
capra ocazională. Sau şi cu capra, dar cu 
condiţie ca ea să nu dea lapte, ci să stea 
acasă să facă lână, sau păr, dacă preferă. 

Se obiectează, — ştiu — împotriva grevei 
foamei, foamea! Ca şi când ar fi vreo legă- 
tură între ele... Toată lumea, dar mai ales stu: 
denţii când vin din străinătate şi legionarii 
când umblă cu Căprioara — ştiu că foame ai 
atât timp cât mănânci. Dar dacă nu mănânci ? 
Dacă nu mănânci mai ales trei zile? Habar 
nu mai ai că ai mâncat vreodată sau ai mai 
putea mânca. Aşa că, oricât sar lăudu pri- 
marii englezi şi comuniştii, nu există o grevă 
a foamei. Există grevă de trei zile; după 
aceste trei zile cita devina o uzurpare ; greva 
trebue să se numească altfel. 

Şi dintre toţi, Domnul Eulampe e mai mult 
decât oricare altul în măsură să o spună ca 
un suprem intemperat ce era; caun mâncău 
nu numai de prânzuri şi cine copioase, dar 
un mâncău universal, de artă, sport, femeie 
şi idei. Un mâncău alcărui sistem de viaţă 
se întindea pe spalierul a nouă arte, cum s'a 
scris în cărțile vremei. 

Ei bine, nu numai pofta de mâncare, dar 
pofta de toate cele nouă divine consumaţii 
ale sistemului eulampian, s'a văzut dintr'o- 
dată trasă cu mu: ia după primele trei zile 
ale abţinerii. 

Şi bine li s'a făcut. Fiindcă dintre cele 


Tigrii 195 


nouă arte culampiane, patru, ne-aducem aminte, 
erau arte de sublimare a spiritului, cinci, 
arte de sublimare a trupului. 

Ori ce e greva foamei, dacă nu o sublimare 
universală! 

E lesne deci de înţeles că domnul Eulampe 
Sibică, tot timpul grevei, n'a mai scris lite- 
vatură, n'a mai cântat, dansat, sburat, mân- 
cat, îmbrăcat, iubit, etc. Numai s'a suolimat. 

Jăsând la o parte efectul minunat al acestei 
nonaâgonale abţineri pentru restul lumii, ne 
putem închipui efectul salutar pentru sine 
însuşi. 

In locul lor, cum am spus, o stare ascen- 
dentă de aspirină şi beatitudine. 

O sublimare până la cer chiar. 

Mâncăcios, cum am spus, domnul Eulampe 
ținuse odată o dietă. O ţinuse atâta cât putea 
ține dânsul o superstiție. Fiindcă ce alt- 
ceva e o dietă ? Stând culcat, şi-aducea aminte 
cum odată căzuse în flagrant delict cu o ma- 
rinată de nisetru. Dar n'apucase să muşte 
mai mult de două ori din ea, că brrr! afară 
un trăznet! 

_ Cât scandal pentru un nisetru, exclamă 
dânsul, crezând că Dumnezeu îi face ob- 
servaţie. 

De atunci întrerupsese orice relaţii cu 
Dumnezeu. Prilej să le reia acum. 

Şi domnul Eulampe simţea că se subli- 
mcază din nou, de data asta până la cerl 

Poate una singură din arte o mai practica : 
sburatul. Fiindcă la fel cu pasările şi femeile, 
dânsul dela zi la zi simţea că are aer în oase. 
Aer aproape devenise şi tot ce avea mai bun 
într'însul: ideile. Ideile acelea eulampiane, care, 


196 Dragoş Protopopescu 


pline de „flair“, se ţineau după dânsul ca 
nişte prepelicari pur sânge. 

Ei bine, ideile şi ele i se sublimase. Una 
singură îi mai rămăsese. Ideia că e filosof. 
Şi bine că-i rămăsese — îşi spunea singur — 
fiindcă altfel rămâne filosot singur i EEE 
Ştefănescu! 

Vedeţi, în cumplita sensaţie de haos şi de 
diminuare a eului, domnul Eulampe avea 
încă lucidităţi de acestea. 

Fiindcă a venit vorba, domnul Eulampe 
totdeauna a avut siguranţa unui viitor stră: 
lucit, văzându-se de mic copil unul din acei 
oameni mari de care se pomeneşte fără nu- 
mele de botez, un Sibică „tout court”. 

Ei bine, nu ştiu de ce acum, decât senzaţia 
viitorului, dânsul avea mai curând senzaţia 
unui om de care se vorbeşte la perfectul 
compus | 

Perfectul compus, se poate spune, era, după 
aspirină, a doua dimensiune pe care se pro- 
iecta gigantic noul eu, grevist. Un perfect 
compus în timp, dar parcă şi în spaţiu. Tot 
ce fusese domnul Eulampe Sibică, i se părea 
domnului Eulampe Sibică acum, ca un feno- 
men ce se terminase cu depunerea ultimelor 
straturi ale pliocenului. 

Sufletul îi se retrăsese ca un peştişor mi- 
nuscul de aur într'un basin imens. 

La fel se depărtase locurile şi oamenii. 
Bukara, oraş pe care să-l faci în trei patru 
ore pe jos, sau dacă eşti tren sau cioară, în: 
tr'unul, i se părea la o distanţă egală de Ircuţk 
şi toate celelalte oraşe, terminate în r-ț-k. 

Ircuţk — mai ales, nu şi celelalte oraşe, 
Ircuţk singur, nu se ştie de ce, obseda pe 


Tigrii. 197 


domnul Eulampe Sibică, întins în pat toată 
ziua, fără nici cea mai mică intenţie să ia 
trenul pentru Siberia, dimpotrivă, consolat ca 
un greere ce şi-a terminat repertoriul de 
seară şi simte că se poate afunda din 'nou în 
imensitatea tăcerii. 

Era dela sine înţeles că, nevizitată de idei, 
mintea eulampiană, care până acum trei zile 
“fusese un aerodynam de duduire şi vibrare, 
era acum o masă inertă ca 'n Lucrețiu. Aco- 
perită cu aspirină. Pretutindeni aspirină, 
aspirină, aspirină... Şi transpiraţie, transpi- 
raţie, transpiraţie... 

În care în locul minții, numai inima mai 
sărea din când în când şi uruia în ureche, 
prelung ca toba în finalul marşului din Tan- 
hăuser. 

Câte o amintire mai venea arar, îi sărea 
pe genuchi, îl lua de gât ca un copil spunân- 
dui tată din senin. Strângându-l până la 
sufocare. 

După senzaţia de întinderi, senzaţia de în- 
nălţime. Normal la un om care sburi» 

Lumea, pe care să o tot priveşti dela înăl- 
țimea de 3000 de metri, sau, dacă eşti Pic- 
card sau vultur, dela zece mii, Domnul Eu: 
lampe o privea acum dela zeci de zeci de mii 
de kilometri. Şi nu cădea. Mai mult, de 
acolo de sus, cum şedea, vedea până jos pu- 
reci mari ca nişte broscoi şi broscoi baladân- 
du-se ca nişte episcopi: 

Câte un sunet din această lume mai ajun- 
gea până la el; puţin dacă pleca urechea, îşi 
da seama că n'a venit nimeni, ci e numai în 
ogradă un foşnet de găini deranjate. 

Atunci, lungit, Domnul Eulampe cădea iar 


193 Dragoş Protopopescu 


într'unul din momentele sale de reverie şi 
se'ntreba timp de ceasuri întregi dacă zebra 
e alb vărgat cu negru, sau dimpotrivă negru 
vărgat cu alb. 

Dupi ce soluţiona problema, se aşeza la 
gura Nilului, exact în faţa Alexandriei, şi se 
întreba cu ochii la Africa: de ce adică e ne- 
voie să fii hipopotam ? 

Prin urechi atunci vântul îi aducea un guiţ - 
de rață prin sălcii de baltă... Și cu auzul mai 
ascuţit ca ori când, îşi da seama că greerul 
acela îşi drege acum glasul, un fluture îşi cu- 
răţă gâtlejul de polen, sau care anume mus- 
culițţă din odaie are guturai sau e gripată. 

„Şi iar Ircuţk... iar aspirină... iar pertectul... 
ah, mai ales perfectul acela atât de compus... 

Incerca să se dea jos din pat şi mersul lui 
clătinat era mersul de amator al unui copil 
de 10 luni. Cu frica aceluiaş copil se aşeza 

e un scaun, parcă aşezat în baie, între du: 

la conspirație a doicei şi duşului rece. 

Apoi, odată pe scaun, o imensă recunoştinţă 
îl cuprindea, pentru un ciclon de pe Medi: 
terana, care a venit singur să-l ia şi să-l 
aşeze în mijlocul unui restaurant, la un ban- 
chet la care toată lumea se miră de ce an: 
târziat. 

[e remarcat, toate banchetele din timpul 
grevei erau date în onoarea sa, ceea ce denotă 
că, deşi trăind pe spaţii şi înălțimi aşa de mari 
şi deo statură mintală incomensurabilă, dom: 
nul Eulampe îşi aruncase ca pe un peplum de 
pe umeri, aerul lui obişnuit de superioritate, 
şi condescendea să devină un om modest... 

„..Dela banchete, nu era unul ca să nu treacă 
direct peste drum, unde alături de oameni 


Tigrii 199 


cu religii şi şcoli literare, se bea ceai în sa- 
loane cu fecioare cu pălării noi şi hymene de 
curând reparate... 

li iară întinderi, şi iar înălțimi nesfârşite, 


„venind în planuri oblice spre dânsul, rotin 
în evantaie infinite, fiindcă iar, să nu uităm, 


sbura... 

Şi pe ele, ca pe aripi de aeroplan, scufun- 
dându-se şi urcându-se, într'o uţa care între- 
cea pe cea a copilăriei... ah, bicicleta copilă- 
piei... hainele de marinar puse întâia oară 
dumineca aceea şi trântite în aceeaşi dumi:- 
necă, cu bicicletă cu tot în praf... sau mai 
țârziuu. om mare. când venea repede la 
cotituri cu automobilul întrun picior, că 
striga coana Octavia după el... 

Gândul, Domnul Eulampe simţea cum i se 
face lunecos ca un ţipar şi-l duce fără dimen- 
siuni, şi-l stinge şi exaltă cum face luna cu 
fosforescenţele ei pe apă... O vagă electri: 
citate întradevăr îl mai popula, prin goluri 
de aer care-l sdruncinau şi făceau să creadă 
că păşeşte peste o pivniţă când se aştepta 
să păşească pe trepte de marmură... în 
aerul rar, tot mai rar, rar ca o chelie... ca 
chelia generalului... 

În care aer era tot mai răcoare, că nervii 
şi-i simțea tremurând, nervure negre pe un 
fond alb, nervii în relief!... 

Şi iar Ircuţk... şi iar pustiul de nisip şi 
asnirină... şi sete şi perfectul compus... 

“De foame, domnul Eulampe avea sete... ah, 
arşiţa aceasta nesfârşită... a aerului parcă... 
ce te aruncă într'un fel de ieri interminabil 
a] vieţii... perfectul ac:sta compus al fiinţei 
întregi, al naturii, al universului... 


200 Dragoş Protopopescu 


Şi subţierea, sublimarea... micşorarea ta 
gram cu gram... întoarcerea la proporţiile 
unui jokeu... a unui copil... protozoar... evo= 
luţia accelerată spre protoplasmele amoebei... 

In urechi numai cu orăcăitul unui broscoi 
în vârstă... sau croncănitul unui corb trecen- 
tenar... în gât cu toată frumuseţea de cântec 
a unei privighetori căreia i s'a extras tra- 
heia arteră... 

Afectat ca Hamlet după convorbirea cu 
tată-său... şi dintr'odată fericit că parcă şi-a gă- 
sit mănuşa... şi poate sta în pijama, pe o prispă 
însorită, într'una din acele după amiezi co- 
mode când natura parcă se deschee la vestă 
şi după o baie rece îşi pune picioarele în 
papuci de casă... 

Atunci, parcă o bombă de bucurie exploda 
în pieptu-i inexistent, o bombă încărcată cu 
lumină şi culoare... Când întorcându-se pe 
marginea prăpăstiei, ca pe o margine de pat, 
da cu ochii de Nicolae Fătu, în aceeaşi ori- 
zontală desăvârşire de sine... 

Numai cu ochii puţin holbaţi, de ştiucă 
aflată nu în zilele ei cele mai bune... 

O ştiucă la acelaşi universal perfect 
COMpus... 

Fiindcă vine vorba de peşti, cei doi se 
uită unul la altul c: doi amfibi printr'o sticlă 
de aquariu.., Sunt ei, nu sunt ei ?... Se lovesc 
cu botul... şi nu se lovesc... se simt şi nu se 
simt... 

Domnul Nicolae Fătu lasă pe marginea 
patului o mână scofâlcită ca un ciorap ud 
căzut de pe gard... Îşi drege gâtlejul ca un 
gramofon în care cineva a aruncat o coajă 
de cartof... 


Tigrii 201 


— Domnule Eulampe Sibică, nai mata 
perfect impresia cu greva aiasta că dacă. 
te-ai duce la Banca Angliei în pălărie de 
paie, ţi sar închide toate ghişeele ?... 

— Eu merg mai departe şi spun... adică. 
nu spun da zic, că dacă la curse m'aş duce 
aşa cum sunt, de straniu ce-aş arăta, nar 
mai alerga un call... | 

— Ba tocmai de aceea cred că ar alerga 
cu o iuțeală care să dea şi unui iepure im- 
presia de viteză... Ar alerga de frică | 

Domnul Nicolae Fătu se ridică cu greu- 
tate în capul oaselor, Se uită buimac împre- 
jur... Starea luie acum, în poziţie naturală, 
starea unui om care s'a aruncat de Bobotează. 
după cruce şi se întreabă în fundul apei 
dacă nu cumva au mai prins-o şi alţii... 

„Parcă încearcă să se deprindă cu ideia 
asta... şi cu apa... Două reci melancolii... 

— Cam melancolic e deşertul aista, nu 
găsăşti, domnuli Fătu ?... 

— Care? A,a,ăl de colo?... 

Ca din pragul unui cort arab, domnul Fătu 
îşi roteşte privirile pe dinăuntru, să măsoare 
parcă tot deşertul... 

— Nu ştiu di şe, dar parcă am o sensaţie 
de... 

Perfec: compus... 

Exact... la aiasta ti gândeai şi mata ? 
Şi aspirină... 

Exact... Bayer! 

Şi parcă-ţi vine într'una să spui... 

— Ircuțk! Formidabil! Unde-i Mişu Be- 
roniade să spună formidabil ?... 

O grimasă oribilă taie obrazul Domnului 
Fătu. Era un galeş surâs. 


ANA Vl 


202 Dragoş Protopopescu 


— Ha, un surâs 1?... 

— Surâsul dinăuntru... 

(Surâsul chiar de aiurea. Că parcă el 
surâdea şi altul era vesel.) 

— Ah, Vera! 

— Ah, femeile! 

— Unde:o îi Vera? 

— Pe unde:or fi acum fimeile ?... 

— Adevărat că ale d-tale-s şepte cu totului 
tot? 

— Acuma:s o infinitate... 

— Dar tot la perfectul compus... 

— La Rochefoucauld spune că sunt oameni 
care n'ar fi iubit niciodată dacă n'ar fi auzit 
mereu vorbindu-se de dragoste... 

— La d-ta cum îi? 

— La mine e aşa: Femeia pe care o 
iubesc e frumoasă, e cât se poate de bună 
şi frumoasă, dar asta nu-mi strică niciodată 
vederea... Mă uit atunci şi la altele... 

— Şi le iubeşti... cum iubesc eu când mi-i 
foame, toată lumea... de-ţi pare că viaţa e o 
permanenti predică cu subiectul; Dragostea 
de uproapele... şi eşti bun şi omenos cu toată 
lumea şi te simţi un fel de Cicero gata să 
scoată De amicitia în ediţie populară. 

— Eu mă simt acum aşa de nenorocit de 
parc'aş Îi însurat... 

— „Şl-ai sta în mână cu o carte în care 
acelaş Cicero scrie că orice căsătorie-i un 
contract oneros... 

— Mie nu mi-e frică de căsătorie... 

— Mie mie teamă că dacă mai stăm aşa 
om deveni aşa de buni că la ieşire ne-or 
bate şi cuziştii... 

— Mie mi-e frică numai de însurătoare. 


Tigrii 203 


_ Da-i adevărat şe se spuni că femeia-i 
ca hanurile aşelea de ţară spaniole unde 
găseşti numai ceea ce aduci ? 

— Pesemne... 

_— Păi dacă-s han, am putea mânca ceva 
fimei... 

— La plus jolie fiile du monde ne peut 
donner que ce qu'elle a... 

— Aud? 

— Aspirină |... Nu-ţi face impresia că ai tot 
timpul în urechi un acord perfect de condei 
sgâriind de plăcere o tăbliță pa 

_— Mai am impresia că atunci când om 
scăpa de aici, lumea o să ne arate cu dege- 
tul ca pe Dante, strigând: uite pe oamenii 
care-au fost în infern... 

— Şi când te gândeşti că până mai ieri te 
simţeai bine şi dispus ca un piept de curcan 
în aspic... 

_ Nu fii indecent... Ce mi-e frică mie este 
că de foame îmi pierd auzul şi atunci ce mă 
fac eu, care cunosc banul numai din auzite da 

_— N'ai nicio Erică, îţi dau tot cu... 

_ Imi dai? cască Fătu un cap de cal 
împiedecat care se uită peste un şanţ. Atunci 
închipue-ţi că l-am pierdut... 

Şi ca în vremile cele bune, Domnul Fătu 
se uită fix la Domnul Sibică şi-l vede din 
nou sub forma unei Bănci mari ca Banca 
Naţională... Cu un singur ghişeu şi la ghişeu 
un singur om grăbit să scoată din buzunar 
un carnet de cecuri, să le iscălească pe nu- 
mele lui Nicolae Fătu... 

Dar curând se înnoptează, banca parcă, se 
preface în fum, prin fum fug nişte cecuri şi 
un om după ele... 


204 Dragoş Protopopescu 


— Un moment... un moment... 

Bancă, ghişeu, cecuri, au dispărut; dar, 
curios, nu ca Domnul Fătu să rămână mofluz, 
ci ca în locul lor un restaurant mare să se 
înalțe, şi un ciclon... 

— Nu simţi uneori că un ciclon... 

— Exact, un ciclon parcă te ia şi te duce 
la un restaurant, la care la un banchet... 
Vezi banchetul ?... 

„Ca o soră mai mare frăţiorul, Domnul 
Fătu ia de mână pe Domnul Sibică şi se uită 
pe gaură... 

— Uite şi pe Căpitanul... Nu-i ăla de colo 
din capul mesei? Şi cine-i în dreapta lui? 
Arhanghelul Mihail... şi'n stânga ?... 

— Arhanghelul Gavril... 

— Şi îngeri, domnule, numai îngeri... Şi 
ce-au în gură, trompete, cornul abundenței 
sau numai cornuri cu lapti ? 

— Şi uite... mănâncă, domnule... Căpitanul 
parcă sa mai îngrăşat... ce vin o fi ăla?... 

— Mai întrebi / Cotnar... 

— Cotnar! Sorile Terenti! 

— Ei bine că cel puţin mănâncă şi bea 
Căpitanul... Oleu, ce-or fi ăia?... 

— ipari, ţipari romani, n'ai citit pe Pe- 
troniu ?... 

— Dacă-i Petroniu atunci alea trebue să 
fie limbi de fazani!... 

— Şi de flamingi... nu e la masă şi Nero şi 
Heliogabal 7... Şi ce e aia? Ninge! 

— Ninge cu tăvi, nu vezi? Tăvi cu limbi 
de fazani şi de flamingi... 

— Şi mănâncă, uite domnule Sibică cum 
mănâncă, toţi mănâncă! 

— Dar ce maie şi aia? O tavă mai mare! 


Tigrii 205 


— Şi pe ea o spinare de mistreţ... 

— Ptiu, mistreţ la tavă, se linge domnul 
Fătu... Şi se vâră mai bine pe gaura cheii... 
A, acum văd, acum văd... tava e adusă 
d'un drăcuşor mic... 

— Parcar fi Charmand Călinescu... 

— lar mistreţu parc'ar fi Doctor Lupea! 

Cei doi se mai îndeasă: 

— Charmand serveşte din lup Căpitanului... 

— Măi şi Căpitanul aista... Halal de el! 
D'aia-mi place mie că ştie să trăiască... 

— Da vezi, arhanghelul e bun, că tot lui îi 
lasă halca a mai mare... 

— Ei, o fi suferind de stomac... 

— Dar ce-i aia? Ninge! 

— Ninge, nu vezi? Ninge cu coşuri... 

— Coşuri cu fructe şi limbi de fazani şi 
flamingi şi tăvi şi tăvi şi tăvi..» 

— 'Tăvi cu mistreți, tăvi cu mistreți, mis- 
treţi la tavă, mistreți la frigare... 

— Un cucurigu! Ce să fie? 

— Ce să fie? Vr'un cocoş care-a rămas 
nefript şi-l roagă pe Căpitan... 

— Cine-i cocoşu 'care'ndrăsneşte să cânte ? 
Vreau să mănânc, nu vreau baie de soare. 
Vreau noapte, nu vreau zi. Ascultă, Cocoş, 
ascultă, Charmand, să-mi vie imediat aci, co- 
coşul în frigare! 

— Căpitane, tremură Charmand, cocoşu-l 
cheamă Mihalache... 

— Nu face nimic, la frigare... 

(lese Charmand. Revine cu un Mihalache 
la. frigare.) | 

Şi ninge, ninge iar... vârtej, viscol de 
„coşuri, tăvi şi frigări... 

Cerul întradevăr în faţa lor se'ntunecă, 


206 Dragoş Protopopescu 


ca'ntr'o bătălie de cronicar bizantin. Ai zice 
un reveillon mutat în aer, un Anul-Nou care 
vine de sus. Moş Crăciuni dulci ca de 
zahăr, amestecați cu legionari romani — 
aceştia pentru Petroniu, Nero şi Heliogabal, 
— parcă răstoarnă cerul peste comeseni, un 
cer care s'a desfundat de tot ce veacurile 
de credinţă au adunat acolo, dela cele mai 
nevinovate vietăţi trecute prin frigare (acea- 
sta, împrumutată probabil pentru un moment 
iadului) până la coşurile cu mandarine, cu- 
tiile cu portocale, strugurii de Sarica şi 
toate prăjiturile şi cozonacii de pe lume. Ca 
să nu mai pomenim de damigenele cu Cot- 
nar, sau aşa ceva, care tare-i plăceau lui 
Nero. Probabil Căpitanului nu-i plăcea hara- 
babură în cer şi pe pământ — că numai ce 
să-l vezi făcând un singur gest. lDomnule, 
şi ce mai gest, că deodată din cer şi pe 
pământ se desface o scară de aur şi toate 
delicatesurile se aşează pe două rânduri. 

— Bravo Căpitan, dar de ce nor fi şi 
niscaiva lăutari ?.., 

— Păi nu ştii, bre, că nui plaşe Căpita- 
nului 7. 

In schimb o muzică dulce venea nu se ştie 
de unde, ceea ce l-a făcut pe Domnul Fătu 
să spună că e Corul Sterelur. 

— Uiti, bre, uiti toate vinaţurile şi delica- 
tesurile pe două rânduri! Brava Căpitanul 
Psst! Bre, veniţi şi voi, dan vârful chi- 
şoarilor, să nu v'audă... 

Şi greviştii vin toţi tiptil şi unul după 
altul se aşează în dreptul găurii, uitându-se 
ca nişte copii de Moş Ajun. Cordonul lor 
cuprinde curând pe toţi deţinuţii, e acum 


Tigrii 207 


tot atât de mare cât cel din cer, cu o mică 
diferenţă numai, că nu e chiar de partea în- 
gerilor... 

— Lasă, dragă, bine măcar că mănâncă şi 
bea Căpitanul... Căpitanul să trăiască, de 
noi cu greva-i mai uşor... | 

— De el îi mai greu... 

— Las să fie bine Căpitanului... 

— Căpitanul să trăiască... Ajută-i, Doamne. 

Şi cu lacrimi în ochi se 'ndeasă unul în- 
tr'altul să-şi vadă Căpitanul. 

Abia au timp să-şi treacă mâna peste ochi, 
să vadă mai bine, că plâng cu toţi de bucu- 
pie că şi-au văzut Căpitanul scăpat şi încă 
în aşa de bună campanie... 

— Nero... Petroniu, Heliogabal... explică 
domnul Fătu... 

— Da Ştefan cel Mare îi? 

— Nu-l văd, şe-a fi cu el1?... 

— Păi o fi şi el ocupat... In cer crezi tu 
că e aşa ca aici, la Dumbrava? 

— Păcat... 

— Şi nu plânje, bre, că vini, bre, parciai 
fi ci se şterge un alt Moldovean la 
ochi... 

Deţinuţii stau aşa până'n zori, când la un 
gest al Căpitanului masa se strânge şi toţi 
se duc la culcare. Charmand stinge lumina. 
Mai culege şi el prin întunerec vreo fără- 
mitură. Se 'mpiedecă de-o coajă de manda- 
rină. 

Greviştii se duc şi ei la culcare; ca să-şi 
reia greva, nu somnul, şi să se adâncească 
în singura metafizică ce le-a mai rămas, 
metafizica ţinţarului. Acesta — ajuns un joc 
periculos — se joacă în pat, dar nu cu boabe 


208 Drauoş Protopopescu 


de fasole ori porumb, nici nasturi mai mici 
ca omuşorul, toate acestea fiind incompati- 
bile cu greva foamei. 

Lungiţi roman, cu capul în cot ca în Sym- 
posion, legionarii participă la banchetul ace- 
sta al spiritului, dar oftează din când în când 
cu gândul la cel de-adineaurea... 

— Ei, măcar să-i fie bine Căpitanului. 

— Da ce nu ştiu eu, oare să-i fi invitat 
Căpitanul pe ei ori ei pe Căpitan ?... 

— Lasă, bre, ce importă aiasta? Las să 
fie bine Căpitanului. 


Legionari, săntindem hora pe'ntregul zăvoi 
Că suntem la noi acasă in țară la noi... 
Căpitanul să trăiască şi-i bine de noi 
Căpitanul să trăiască şi Crucea de Fier, 


Şi adorm fericiţi că greva lor a fost — 
după toate cele întâmplate — bine primită'n 
cer. 

Greva care, cum vedem, nici ea nu-i grevă, 
ci mit. 

Un prilej să stea mai mult lungiţi, cu faţa 
la cerul din care se apleacă spre ei Căpi- 
tanul. 

Corul s'a întins în unghiuri de cazemată, 
încet, încet, ca nişte opaițe; numai Domnul 
Fătu şi Eulampe Sibică rămân treji, lungiţi 
unul cu faţa la altul, în cot, pe rogojina 
respectivă. 

chii le-au ieşit mai mult din cap. Dar 
între ei nu mai trece un geam de aquariu, 
ci un Lethe de lene şi absenţă stoică. 

— Dat fiind că trei sferturi de kilogram 
de P.O, (alias peroxid de fosfor) e porţia 


Tigrii 209 


reglementară în lume pentru orice cadavru, 
Domnule Eulampe Sibică... 

— Dragă Domnule Nicolae Fătu... aud? 

— Zic: dat fiind că aceasta este porţia 

reglementară de fosfor pentru fiecare cadavru 
care părăseşte aerul şi revine în ţinutul lui 
natal: şi dat fiind că populaţia lumii este 
de 18 sute de milioane de locuitori (alias 
aproape două miliarde), şi că procentul de 
„mortalitate este în termen mediu de 2 la sută 
(alias douăzeci la mie), tare aş fi curios să 
ştiu dacă ai putea d-ta să-mi spui care e 
cantitatea totală de fosfor care, prin inter- 
mediul cadaveric, sau cadaveros, se întoarce 
anual în pământ (alias ţinutul natal)? 

.— Cantitatea de fosfor ?... vorbeşte ca prin 
vis domnul Eulampe. Intreabă pe Brăiliţeanu. 
Eu atâta ştiu, de-aici cu greu om mai ieşi... 
Dar mai ştiu că să fiu eu pământ, n'aş mânca 
fosfor nici mort. 

— Quod erat demonsirandum, se întoarce 
domnul Fătu cu gura'mn sus. Şi tot cu ea, 
vă asigur, începe să sforăie. 


XI 


Ştiinţa, mai precis poezia animalelor — că 
ştiinţa-i o poezie permanentă, pe lume ne- 
fiind nimic dacă nu-i un basm legiferat, o 
poezie explicată — cunoaşte o sectă de scoici, 
zisă scoica univolvă: sau scoica cu mână, 
care stă pe pereţii cei mai înalţi ai stânci- 
lor, unde ajunge numai cu ajutorul furtunii, 
Când vine furtuna, marea trimite până la ea 
sus valul cu merindele adâncului. Fărâme 


VoL. 1 — Ed, Il-a 14 


210 Dragoş Protopopescu 


de viermi sau de crabi, pui de ţipari sau 
coji de ouă, protozoare şi amoebe. Când 
valul vine, scoica îşi scoate pălăria de colo- 
nial, ca şi când ar vrea să-l salute, şi mai 
scoate şi-un fel de mână din trup, ca o plasă 
de pescar, cu: care dacă apucă ma şi-l 
trece prin sită. Ce rămâne din strecurare 
e hrana ci până la sosirea altui val. Când 
valul încetează şi furtuna s'a dus, scoica îşi 
pune coiful colonial pe cap, îşi strânge mâna 
înăuntru şi se lipeşte de stâncă prin simple 
marginile de cuţit ascuţit ca un brici ale 
carapacei. Până acum nu se ştie ce secret 
ține scoica aşa de lipită de stâncă, încât cu 
tone de greutate apăsată, n'o poţi deslipi. Se 
crede că e principiul vidului A aer pe care 
scoica univolvă îl cunoaşte, aplicându-şi-l 
printr'o retragere a trupului în valvă con: 
comitent cu lipirea carapacei de stâncă. Alţii 
spun că e pur şi simplu principiul voinţei... 

Fapt e că, aşa închisă în ea şi lipită de 
stâncă, scoica stă întrun fel de hibernaţie, 
până la sosirea altei furtuni şi altui val pe 
creste. Uneori furtuna poate întârzia zile, 
săptămâni, luni întregi. Nu-i nimic. Scoica 
nu mănâncă, nu bea, scoica aşteaptă fur: 
tuna. 

Mai sunt animale care trăiesc de pe urma 
furtunii. E aleyonul, care nu poate dormi 
decât culcat pe umeri de vânt. lar din fami- 
lia scoicii mai e Littorina. Care trăieşte cel 
mai mult aşa. Numai în marea Adriatică, în 
colţul ei cel mai frământat, sunt 80 de specii 
ale Littorinei. 

Şi iată cum a trăi o viață de mit, mitul 
furtunii, şi a muri pe lungi durate, ca să 


Tigrii 211 


renaşti în primejdie, poate fi legea de feri- 
cire şi a ultimul animal. 

Şi iată cum, şi la „nemernicii“ Dumbravei, 
„această lege a fericirii s'a rezolvit încă odată 
întrun mit. Mitul morţii temporare. Fiindcă 
ce altceva a fost această grevă a foamei, de 
nu o retragere mai îndelungată pe crestele 
suferinţei, -o strângere a trupului, cu toate 
catrafusele lui, în cort; o închidere din ochi 
în aşteptarea furtunii ? 

Un mit al morţii intermitente, în care, 
iniţiată la metafizica orizontalului, din când 
în când distrată cu ţintar, o întreagă semin- 
ţie tânără îşi practică religia ei nouă: aceea 
de a avea mormântul sub picioare şi chipul 
arhanghelului lor în cer. 

Să stea între pământ şi cer, e ceea ce 
făcuse cu toţii până acum, ca într'o nouă 
poziţie câştigată în vieaţă, prin zilnicul exer- 
cițiu religios al oprimării. Poziţie care în- 
trecea pe a oricărui om al zilei, profan sau 
cărturar, politician sau numai şnapan, fiind 
neatinsă în onorurile ei — odăjdiile luminii 
dinăuntru — neîntrecută în prerogativele ei 
cu eternitatea, impregnabilă în fortăreață ei 
zidită pe două infinituri. 

„Toute chose humaine est ordonte ă la 
Douleur. Il n'y a qwune douleur: c'est de 
m'âtre pas des saints.“ 

Tot lucrul omenesc e rânduit Durerii; 
nu-i pe lume decât o durere: de a nu fi din- 
tre sfinţi... 

Unde auzise domnul Eulampe cuvântul 
aceasta ? De ce până acum se lăsase neatent, 
neglijent la imensităţile lui? De ce râsese 
adesea scandându-l ca pe o frumoasă alexan- 


212 Dragoş Protopopescu 


drină încercare de vocale? Ca un cormoran 
deasupra abisului, se sbenguise -sus peste 
adâncimile lui, şi se culcase cu urechea pe 
vânt ca să-i audă numai vâjâitul, Abia acum 
descoperea tăcerea care, dincolo de sgomo: 
tele aerului, în ascunzişurile abisului, stătea 
la pândă. 

Domnul Eulampe lăsa vâjâitul de idei, şi 
se îmbăta de singura tăcere a ldeei. 

Adio scălâmbăeli, adio tumbe false în scrân- 
ciobul abstracţiilor, peste prăpastia nimicu- 
lui ; adio piruete în vid, plăceri de epidermă, 
haos de ambiţii, lumeşti alipiri din şira spină- 
rii, nenorocite veşnicii de-o clipă! 

Intre o glumă a colegului de rogojină şi o 
sfârşire dinăuntru, domnul Eulampe vâslea 
printre două adâncuri. 

EI da la o parte leşiile dela suprafaţă, res- 
turile de organe, epavele țărmului; şi ca şi 
cum ai lovi cu băţul într'o ţeastă, şi-ai auzi 
ecoul veacurilor, aşa cu vâsla prefăcută în 
diapazon lovea sonorităţile mormântului. Ri- 
dica vâsla din val-şi atingea prieteniile ae- 
rului, — era în cer! 

Intre mormânt şi cer, Domnul Eulampe 
vâslea, dând la o parte sgomotele şi epavele: 
între mormânt şi cer umbla dând la o parte 
resturile vieţii. 

Venea la Domnul Eulampe suferinţa... 

Neagră curtezană de omăt, albă de pari o 
umbră, umbră de albă ce eşti, tu veneai cu 
paşi de sfântă şi degetele tale erau ale ma- 
mei... Linişte aducea! cu foşnetele tale, şoap- 
tele tale povesteau tăcerea. Inima tăcerii 
era lumina ta Te aplecai peste patul lui şi 
zâmbetul tău era primul zâmbet din leagăn; 


Tigrii 213 


mângâierea ta era prima adiere de sărut prin 
cârlionţii de pe fruntea de copil... 

Flori nu erau la căpătâiul lui... fiindcă erau 
ochii tăi... de crini nu era nevoie, fiindcă 
erau de faţă mâinile tale... 

Şi nici de vreo groapă anume, fiindcă erau 
învăluirile dulci ale braţelor tale... mamă. 

De atunci a trecut mult... Domnul Eulampe, 
ca noi toţi a crescut şi a vrut fericirea... S'a 
războit şi a jonglat... S'a fandat de neputinţă 
şi a spintecat abisele... 

Ca să ajungă tot la tine, la marea, inefa- 
bila plăcere a suferinței; ca la patul ei, ca 
peste leagăn să vii iarăşi tu, cu paşi de sfântă 
şi degete ca ale mamei... 

Tovarăşi de'ntunerec şi de frig, îngeri mu- 
tilaţi, arhangheli de beciuri, voi toţi care de 
atunci şi până azi nm'aţi mai văzut lumina, 
aflaţi că noi am văzut-o şi e aceeaşi. Am 
revăzut plăcerea şi e aceeaşi. Ne-am revă- 
zut ideile şi sunt aceleaşi. 

Numai un lucru nu e niciodată acelaş: su- 
ferinţa. Fiindcă e ca bucuria dintâi, totdea- 
una o naştere. Fiindcă e ca femeia dintâi, 
o mamă. Fiindcă e ca mângâierea dintâi, un 
leagăn 

Tovarăşi, nu ţipaţi; niciun scâncet; peste 
voi sta aplecată suferinţa. 


Lă . . = . Lă Lă . . . Lă Lă . . . Li . Li 


Tot lucrul omenesc e rânduit durerii; nu-i 
pe lume decât o durere, să nu fii dintre sfinţi... 

Domnul Eulampe deschidea cartea cerută 
cu al doilea bilet trimis pe furiş surorii sale 
Eugenia. i 

Lumea toată s'a culcat. Aceeaşi sforăială. 


244 Dragoş Protopopescu 


Greva foamei n'o afectează. Ea trece ne: 
atinsă şi prin greva foamei. 

— Fortul No. 7 bineecel 

La masă, sub lampa mică, lângă ceasul care 
bate ca o inimă într'o altă inimă, inima mare 
a nopţii, moţăie pe coate legionarul de serviciu. 

Domnul Eulampe se apropie; îl bate pe 
umăr : 

— Lasă că noaptea asta fac eu. 

Se aşează la masă, măreşte lampa; dă cea- 
sul mai la o parte. Şi se aşează ca pentru o 
veşnicie, cu gâtul între umeri, cu dinţii în- 
fipţi în trupul cărţii, cu toată foamea, aşa 
cum ni se întâmplă adesea, concentrată parcă 
în pofta asta nesecată a slovei. Domnul 
Eulampe mănâncă şi bea dintr'un sfânt... 

w.Trebue să te rogi... Restul e zădărnicie 
şi prostie... Trebue să te rogi ca să înduri 
oroarea lumii acesteia... Trebue să te rogi ca 
să fii pur, trebue să te rogi ca să obţii pute: 
rea de a aștepta. 

Nu e nici desnădăjduire, nici tristeţe amară 

entru omul care se roagă. i-o spun eu... 
Și dacă ai şti cât de mult am dreptul so 
spun, şi cu ce autoritate! 

D-ta, Domnule Eulampe, cunoşti mizeriile 
banale ale vieţii, dar ignorezi adevărata du- 
rere. Dumneata n'ai primit adevărata lovi: 
tură. Lovitura care străbate inima. Poate 
. niciodată n'ai s'o primeşti, fiindcă foarte pu- 
ţini au darul s'o primească, cu toate că mulţi 
pretind că au primit-o... 

E nesfârşit numărul oamenilor-copii, care 
cred că suferă peste măsură, şi care su- 
feră în realitate foarte puţin. Numărul e 
nesfârşit al acelora ce-şi închipuie că posedă 


Tigrii 215 


Credinţa şi a căror credinţă nu ridică o gră- 
unţă de praf. Cât despre Speranţă şi Iubire, 
ce cuvinte au fost mai prostituate ? 

Credinţa, Speranţa, Mila şi Durerea care 
e substratul lor, sunt diamante; şi diaman- 
tele sunt rare, înţelegi d-ta ? Şi costă scump, 
nu uita, costă scump, Domnule Eulampe. 

Diamantele acestea costă o Rugă, ea însăşi 
o nestemată pe care e bine s'o cucereşti. 

E vorba să te rogi simplu, nătâng, dar cu 
voinţă puternică. Îi neapărată nevoie să te 
rogi răbdător şi îndelung, fără să asculți nici 
osteneala, nici desgustul, până ce simţi un 
jăratec în inimă, Atunci poţi să mergi liniş- 
tit şi să înfrunţi orice... 

Imi spui, domnule Eulampe, că d-ta nu mă 
vezi în multe din cuvintele pe care ţi le 
spun... Dumneata vezi inima mea... dar îni- 
ma mea nare contur... n'are margini... Ca şi 
durerea...“ 

Până acum, Domnul Eulampe primise bile- 
tele de dragoste şi exaltare trimese de Kiddie 
Baranga... Dela o vreme ele încetase... Şi 
nu era ciudat că în locul vivandierei care 
venea la el cu părwn vânt şi gura desfăcută 
ca o Marseilleză, un alt personaj îl vizita 
din când în când? Era o făptură înaltă şi 
uscată, numai ochi şi glas. Ochi ca două 
jăratece mari, răscolite pururi de ceva dede- 
subt... glasul ca din altă lume... Din ochi şi 
glas creştea până la el, cu ochii şi glasul se 
contura şi pornea să prindă trup. $ numai 
atunci, complet om, se apleca asupră-i şi 
vorbea, sau citea ca acum dintr'o carte, sau 
din nou se depărta, ca un mileniu, şi din 
atari depărtări îi trimetea o scrisoare. 


216 Dragoş Protopopescu 


Domnul Eulampe le citea la 'nceput aşa 
cum citise şi misivele fetei. Ca pe nişte ex- 
temporale. Preocupat mai mult de greşelile 
de ortografie... Dar încet, încet, a observat 
că ele aveau mai multe idei decât ortografie... 
Şi din senin s'a pomenit spunând omului 
acestuia înalt şi uscat, Sfântul. 

La el venea şi acum Sfântul şi-l ruga să 
se roage; şi Domnul Eulampe, uşor, de pe 
banca de lemn ros, sub masa tăiată de ră- 
bojuri şi ţintare, cădea în genunchi, 

Dar nu ca să spună: 


Cu noi este Dumnezeu 
G: 
Cu noi este durerea 


Și nu ca să continue: 
Inţelegeți neamuri şi vă plecaţi 
Ci ca să strige dimpotrivă până la cer: 


Inţelegeți neamuri și vă mândriă, 
Căci cu noi este durerea. 


Domnul Eulampe crezuse că există o sin- 
gură stare ecumenică a pământului, lubirea. 
Cu zeiţa aceasta se culcase în pat dela vârsta 
de cinci ani, când a căzut mort de dragoste 
după doica lui, ai cărei sâni şi părţi chiar 
mai de dincoace le pipăia cu misterioasă vo: 
luptate, vara, în leagănul mare de lemn din 
grădină sau în cabrioleta scoasă la reformă 


Tigrii 217. 


cu spițele galbene cu tot, şi rămasă de pri- 
pas într'un fund de curte unde Agripina — 
fiiadcă doica nu găsise de cuviinţă să se 
cheme decât aşa — îl plimba, nu se ştie chiar 
de ce, seara sau după amiază, printre seceră- 
toarele şi plugurile aduse în păstrare dela 
armanul bunicului. 

Povestea sa de amor este un basm de o 
mie şi una de nopţi, plus nopţile ocupate 
chiar cu lucrul în sine şi în consecinţă ceva 
mai multe... — o Sheerezadă modernă care 
va trebui să se stingă de bătrâneţe, să moară 
în rădăcinile ei, ca să se poată aşterne apoi 
în linişte, sempitern pe bate, în cel mai: 
mare roman de dragoste al vremii... 

Deajuns că iubirea în ochii Domnului Eu. 
lampe era singura viaţă romanţată a lumii; 
sexul: acel cuneiform indescifrabil care gre- 
fează toate pergamentele existenţei şi iese la 
cea mai mică râcâială de sub palimsestul tu- 
turor documentelor omeneşti. 

Şi iată că acum textul acesta de iubire îi. 
se părea numai prima formă a unui incuna- 
bul în care zace, ca într'un leagăn mesopota- 
mic, ca întrun grai primordial, o familie de 
rădăcini din care toate limbile au ieşit. Şi acest 
grai primordial, această rădăcină apropiată era 
Durerea, iubirea fiind numai o prefiguraţie a 
ei, aşa cum planta, cu prelungirile ei stângace, 
cu asprimile ei de iarbă, cu mirosul ei care 
nu e încă parfum, prefigurează floarea. 

Planta şi floarea, da, iubirea şi durerea... 
Planta ieşind din pământ, îmbătându-se de: 
mâl reavăn, violând necunoscutul, şi tactilic 
animal, căutându-şi în aer floarea... Ca floa- 
rea să asasineze planta, curând după ce şi-a 


21 Dragoş Protopopescu 


dat tot polenul şi a terminat cu fluturii. 

Din pieptul acesta sărutat până acum nu- 
mai de femei, Domnul Eulampe simţea cum 
creşte floarea care-l asasina: Durerea. Şi 
plantă, cu langori de braţe veştede, cu mem- 
brane dezabuzate, dânsul se lăsa vegetal unui 
tel de sinucidere. 

Domnul Eulampe simţea întâia oară în viaţă 
că moare. 

Și era aproape surprins să constate că a 
muri fiind încă în viaţă nu e numai un lucru 
posibil, dar chiar avantajos... Căuta din _re- 
miniscenţele sale pe cele mai vii şi-şi amintea 
că printre ile, cu care moartea seamănă 
s'ar putea cu succes cita amurgul, toamna la 
mare, Veneţia, catifeaua, muzica, — tot lucruri 
pe care le-a iubit... Durerea e atunci într'un fel 
poetica vieţii. Moartea, această artă poetică... 

E ceva pe lume care să semene cu lacri- 
mile, ca durerea şi moartea ? 

Şi Domnul Eulampe acum îşi aducea aminte 
că dacă a fost înclinat la ceva mai mult în 
vieaţă, au fost lacrimile. Ochii lui mari şi 
verzi, lor li se încrezuse mai uşor. Prin chi- 
limbarul acesta dumnezeesc adesea văzuse 
cerul... Copil, nu pricepea de ce lacrimile 
acestea împânzesc ochii, iau văzul. A între- 
bat pe mama. Şi mamaia spus: 

— Fiindcă lacrima te face să vezi pe Dum: 
nezeu; e puntea nemijlocită între om şi Dum- 
nezeu. Ochii nu mai trebuesc... 

O lacrimă — i-a explicat — şterge tot, 
înneacă tot ce e personal în noi. La un ca: 
păt al ci atârnăm noi, disolvaţi; la celălalt, 
lD)umnezeu. Deaceea plângând nu mai ve: 
dem nimic, numai avem ce vedea. Dumnezeu 


Tigrii 219 


e în noi atunci, şi noi în Dumnezeu, aşa cum 
la suprafaţa lacului cerul e în apă şi apa e 
în cer. Copilul a înţeles atunci de ce, iubin- 
du-şi mama chiar, adesea la gândul acesta 
plângea. De fapt, de câte ori iubea mult, 
plângea. Era fiindcă lacrima venea să facă 


nemijlocită puntea între el şi mama lui. Atunci 


şi durerea e puntea nemijlocită între noi şi 
ceea ce iubim, lacrima fiind numai un grai 
al ei, o simbolică misterioasă. 

— Da, durerea e puntea misterioasă, pun- 
tea nemijlocită între noi şi iubirea noastră, 
îşi repetă cu ochii în vid, abia ridicat de jos, 
cu mâinele încleştate în masă, domnul Eu: 
lampe. Şi într'o revărsare de sine îşi dori 
lacrima. re 

Fără să ştie că ochii lui erau la vremea 
asta înnecaţi. 

„„Cum n'a înţeles el până acum că durerea 
este exasperarea iubirii! Câtă iubire risipită 
în necunoaştere de sine, în nesimţire... Câte 
amante ignorate poate în cunoaşterea lor nu-. 
mai epidermică... Ah, dacă le-ar fi iubit cum 
şi-a iubit mama, cu durere, cu durerea de a 
o pierde, cum se iubeşte totdeauna mama, 
poate că domnul Eulampe ar fi iubit... în- 
iradevăr. Aşa, spre marele său dezastru, 
domnul Eulampe constata că wa iubit nici: 
odată...  Amantele, întâia oară observa, îi 
erau toate prezente şi egale... toate pe acelaş 
plan... Pe toate le iubea... Nu era una pe 
care a iubit-o... 

De aceea toate-l făceau fericit, şi niciuna; 
Fiindcă pe toate le avea încă. Niciuna nu 
plecase din el, mărită de melancolie, cu această 
universală pată de umbră pe ea, durerea. 


220 Dragoş Protopopescu 


Durerea nu de a o avea — care:i aproape o 
plăcere; — ci aceea dea o fi avut. Care-i 
mai mult decât o plăcere. E un destin... 
fiindcă a iubi trece, dar a fi iubit, nu trece 
niciodată... 

Şi nu trece din pricina durerii. 

lubirea, simplă prefiguraţie a durerii. 

Durerea, adevărată configuraţie a iubirii... 

Desăvârşirea ei, adică, în contur, desăvâr- 
şire până dincolo de ea, în transfiguraţie. 

Isus ar fi iubit neamul omenesc dacă nu 
avea să sufere pentru el? 

Doamne, până la ce margini de lume tre- 
bue să fi mers dorul lui de om în cea din 
urmă noapte în grădina măslinilor! De câtă 
patimă de neamul omenesc trebue să se îi 
învolburat pieptul lui străpuns de suliță! Ce 
nesfârşit sărut, ce sărut nebun îi va îi tri- 
mes de pe buza paharului în care se topea 
în univers ? - 

— Doamne, treacă şi acest pahar dela mine... 

Şi închizând ochii, ce lacrimi pe care noi 
nu le ştim, ce lacrimi pe care pământul le-a 
uitat, ochii Lui vor hi sorbit, deau făcut ne- 
văzută, ca şi curcubeele în picurul de ploaie, 
fiinţa lui istovită în omenire ? 

Adevărata interpretare a coboririi după 
cruce aceasta era. Dispariţia lui Crist peste 
noapte era topirea aceasta de durere, de dra- 
gul neamului omenesc. 

— Sărmană trestie gânditoare, omule, — 
trebue să fi spus atunci Isus, iată, m'am făcut 
tu, m'am făcut el, m'am făcut voi toţi, mam 
făcut vierme al pământului de dragul vier- 
melui... Şi m'am răzbunat pe tine că numai 
iubit, iubindu-te mai mult ca pe mine, sufe- 


Tigrii 221 


rind de dragul tău, făcându-te egalul meu prin 
iubire, şi prin aceasta ridicându-te până la 
suferinţa mea. Lăsându-mă chiar omorit de 
tine, ca să intru în nimicnicia ta ; egal cu tine 
în iubire şi moarte, în naştere şi durere — 
irecălor ca şi tine. De aceea mai poţi să nu 
suferi, mai poţi să nu mori, egalul meu, iu- 
bitul meu ? 

De aceea eu intru în tine. M'am răzbunat 
pe tine... dispar în ţărână, dispar în tine, 
egalul meu. 

Dar las pe lume o cruce. Ea va fi umbra 
mea pe lume... Intindeţi cele patru membre 

e ea şi observă că brațele ei te depăşesc. 

rațele ei sunt amintirea mea. Intinde-ţi 
bine trupul pe ea, întinde-ţi braţele şi fii pe 
măsura mea, egalul meu... 

Şi suferind astfel în suferinţa mea, murind 
în mine, vei iubi în sfârşit... mă vei iubi cât 
te-am iubit şi eu pe tine, egalul meu, iubitul 
tău... 

W'am răzbunat pe tine, te-am făcut Dum- 
nezeu... : 

Domnului Eulampe îi mureau încet iubitele... 

Femeile acestea care, ca nişte găleți de in- 
cendiu, sunt trecute din mână în mână, să ne 
stingă simţurile... 

Domnul Eulampe se deslipea de pământ, 
de această suprafaţă a pământului: epiderma. 

Domnul Eulampe iubea întâia oară în du- 
rere. 

Număra în gând şi. observa că, iată, se îm- 
plinesc aproape două milenii de când el —. 
vorba lui Isus — e un Dumnezeu. Şi nu ştia... 

O grabă nebună îl făcea să recâştige tim- 
pul pierdut. 


222 Dragoş Protopopescu 


Şi cum Dumnezeu este iubirea — că altfel 
ce rost ar mai avea (fulgerul şi trăznetul fiind 
rămase definitiv pe seama chimiei) — şi cum 
nimic nu-i mai aproape de Dumnezeu ca la- 
crima, o răpăială dulce îl grăbea la cer. 

Domnul lulampe sta de vorbă cu Dumne- 
zeu, domnul Eulampe plângea. 

lar de sub ropotul acesta, un mire se înălța 
ca de sub o bătaie de confetti. 

Din lacrimă dânsul ieşea ca dintr'o logodnă 
ascunsă. 

Domnul Eulampe întâia oară înţelegea ae- 
rul acesta de mire sfânt, de logodnic al mor: 
ţii, pe care îl au toţi hărăziţii durerii. Şi 
înţelegea de ce în preajma lui atâta sărbă- 
toare... 'loţi tinerii aceştia erau născuţi cu 
moartea pe ei. Ea le sta pe piept ca o be- 
teală. Văzuse pe cei trei, printr'o deschiză- 
tură de uşă, odată, şi nu pricepuse distanţa 
care-i furase dintr'odată dintre muritori, ae- 
rul mândru şi aproape supra-terestru cu care 
ci tăceau, întăşuraţi ca'ntr'o odajdie de stele. 
Acum îi revedea, în amintire, dar crăpătura 
de uşă era un pervaz de cer; şi peste acest 
pervaz de cer se vedeau stând la vorbă cu 
arhanghelii, băeţii aceştia trei care înţelesese 
cei dintâi că moartea e o imensă iubire, căa 
te da ei, fie suprimând, fie suprimându'te 
(ceea ce în legea firii e totuna, fiindcă şi'n- 
tr'un caz şi'n altul se iese din lume) eo re: 
vărsare în beatitudine, o iubire supremă de 
ceva, în contact de dumnezeire. 

Cât trebue să fi iubit într'adevăr pe cineva 
— poate chiar țara lor — aceştia, ca să 
urască atâta! Ca să se urască chiar pei 
până la distrugerea... în altul. În ce iubiri 


Tigrii 223 


divine de neam trebue să fi înnotat ei, ca 
să se dea lor cu totul! Amarul căror sufe- 
rinţi milenare au sorbit ei, lăsând să treacă 
dela ei paharul acesta ! 

De ce patimi de Crist crucificat trebue să 
se fi învolburat pieptul lor, străpuns de glon- 
ţul care, până să ajungă din greşală undeva, 
a trebuit să treacă mai întâi prin ei... 

„„Sau cel care a dat — tot din greşală — 
nu ştiu ce lecţie unui funcţionar... Dar aceasta 
e problema? Dispariţia unei lefi din con- 
troalele statului? Dar iubirea nu-şi are con- 
troalele ei? Şi o iubire, o iubire nesfârşită, 
n'a fost la mijloc? 

O iubire de dreptate şi demnitate, o iu- 
bire de neam şi soră? 

Pentru atâta iubire nu trebuia să moară 
cineva ? A murit — cu mare părere de rău 
— numai unul? Putea tot aşa de uşor să 
moară celălalt. La cine de fapt a fost ma- 
rele curaj, renunţarea la lume? La cinea 
fost suprema durere? 

Ah, să te poţi lipsi de orice înveliş ome- 
nesc, să poți arunca de pe tine lestul, să te 
poţi scălda într'o nesfârşire... Să-ţi simţi viaţa 
mică, neînsemnată, un prilej de destin; iar 
pe tine mare cât destinul! — Viaţa aceasta 
care pentru toţi e atât de mare,că ne curbează 
cu poftele ei, ne sufocă de delicii, ne strică 
precum o mamă copilul cu bomboane... 
Această viaţă, care e o lume... Lumea!... 
Acrul şi lumina, nopţile şi dimineţile! Pi 

Această lume nu ştim ce e, dar desigur a 
renunță la ea, asta se cheamă durere. 

Şi durerea aceasta mi se pare se cheamă 
eroism... 


224 Dragoş Protopopescu 


Erou este omul care în viaţă poartă o 
cruce...  Eroism e isusianism... E populari: 
zarea pe pământ a crucii, desfacerea braţe- 
lor ei pe întinderile omului. 

Braţele acelea care trec de carpul şi meta- 
carpul nostru şi sunt pe măsura celui de sus... 

— M'am răzbunat pe tine, ficându-te ega: 
lul meu.., 

De două mii de ani omenirea caută această 
egalitate... Şi n'o găseşte decât pe dimensiu- 
nile crucii.., 

Domnul Eulampe vorbea şi nu ştia cu cine. 
Nu observase că de un ceas şedea în geam 
un preopinent. Fiindcă de mult dânsul pă- 
răsise masa de veghe şi urcându-se pe obiş- 
nuitul grămejoi de lemne de sub fereastră, 
se aşezase în faţa gratiilor, în poza sa cuge- 
tătoare favorită. De câtăva vreme, aţi obser- 
vat, şi aţi observat mai ales din pletora mag- 
nifică de idei — bătând cu mari lungimi zi- 
lele cele mai bune ale expediției sale la 
Dumbrava — Domnul Eulampe nu mai cu: 
geta pe coccis, ca toţi muritorii. Ci în blană, 
cu picioarele pe doi pilaştrii — alias butuci 
de stimei să ia ca Anteu pururi contact 
cu pământul — mai precis puşcăria — cu 
coatele în pervazul ferestrei, cu faţa'n palme 
şi capul în melonul care, mai mult chiar de- 
cât posesorul lui, făcea istorie. 

lar în faţa domniei sale cine credeţi că 
şedea în geam, într'o poză similară? Dom- 
nul Sibică în sersoană! 

Domnul Eulampe nu poate să-şi reprime 
un țipăt de surpriză, cum şi matinalul:— A, 
d-ta erai acolo. salutare — dragă domnule 
Sibică. Frumoasă zi azil! 


Tigrii 225 


— Salutare, dragă domnule Eulampe, răs- 
punde egal domnul Sibică. Frumoasă zi ! 

— Frig, nu? 

= Cam... 

— Puşcărie, nu? 

— Cam... 

Dar odată politeţile schimbate, domnul 
Eulam e nu-şi poate ascunde o ură grozavă 
împotriva domnului Sibică. Acum înțeleg eu... 
ăsta, domnul ăsta în melon şi baston de colo, 
el m'a nenorocit!... El e toată tragedia vieţii 
mele. El m'a ţinut o viaţă 'ntreagă vesel şi 
superficial. In singura metafizică a epider- 
mei... Impermeabil ideii, nepăsător şi distant, 
la carantină de neamul omenesc şi durerile 
lui... ăsta, domnişorul ăsta rece şi sclivisit 
de colo... Poftim, melon îi lipseşte! Neamul 
ruritan piere, şi el, cu melonul! Ii dă înainte 
cu melonul! Combate cea mai mare criză 
prin care a trecut un neam, cu melonul ! 

ură mai mare chiar decât contra dom- 
nului Sibică, îl cuprindea împotriva_tuturor 
meloanelor din lume. Scurt, domnul Eulampe, 
cu simţul istoric căpătat de curând, se vede 
la 1848 în hipostasa bătrânului Stănică Ble- 
bea — strămoşul — care văzând într'o bună 
zi pe fiu-său, loniţă Blebea, venind proaspăt 
dela Paris cu jobenul vremii în cap, a pus 
instantaneu mâna pe o coadă de topor şi a 
despicat în două jobenul, în curte, pe un 
buştean, în ochii tăietorilor de lemne. 

La fel strănepotul are gust acum să ia un 
topor şi să despice ce dl: în faţă. Domnia 
sa chiar ridică mâna. Dar cineva dinăuntru - 
— unul din acei demoni care ne bântue mă- 
Vol 1 — Ed. l-a 15 


226 Dragoş Protopopescu 


runtaiele, un necunoscut, dar cu sete de drep- 
tate, îi strigă: 

— Nu, să-mi dai voie, domnule Eulampe, nu. 
Ce-ai dumneata cu un biet melun... scump 1... 
„Lock et Co. Hatters, His Majesty's Ser- 
vants, St. James Street, London! la gân- 
deşte-te, până-ţi mai vine unul! Un biet me- 
lon neştiutor! Şi ce te faci dacă tai melo- 
nul şi rămâne capul!. 

— E adevărat, capul, capul domnului Si- 
bică! Asta-i capul răutăţilor! 

Domnul Eulampe înţelege că trebue termi: 
nat cu domnul Sibică de sub melon ceva mai 
jos. Domnul Sibică trebue ucis. Să se ter- 
mine odată cu domnul Sibică. 

Cum pumnul se ridică ameninţător, are 
exact forma unui browning. Domnul Eulampe 
şi-l pune la mir. Dar, o clipire din ochi, şi 
ca de sub un melon depărtat, un glas dejale: 

— De ce vrei să mă omori, domnule Eu- 
lampe ?... 

„Ce-ai cu mine? i-am făcut eu ceva? 
Nu ţi-am fost de mic cel mai bun tovarăş? 
— de mic copil, când te spăla doica ungu- 
roaică cu lapte, de mult ce avea! Nu-ţi spu- 
nea lumea Ezaleagă” de bleg ce erai, că te 
purta mama cu coadă şi beretă marinar şi 
rochiţă roşie de catifea... Căţi suflai nasul 

e mânecă... Cine te-a scos din ea şi te-a pus 
a haină cu pantaloni, dacă nu eu, care am 
fost totdeauna fratele mai bătrân la minte 
şi'n plus un om lăsat dela Dumnezeu cu in- 
viacibil sens al ridicolului... Cu cărţile cine 
te-a 'mprietenit? Cine ţi-a pus În mână La- 
Jeune Siberienne şi Voyage aulour de ma cham- 
bre, în mica bibliotecă roşie, şi te-a învăţat 


Tigrii 221 


să scoţi cuvintele? Dar iarăşi cine te-a scos 
cu nasul din cărţi şi te-a chemat la bile şi 
arşici, afară, pe maidanul babei Mitana? 
Spunându-ţi că viaţa-i frumoasă şi până când 
să ne ruinăm sănătatea ? ţi spunea cineva 
domnule Eulampe, şi nu-ţi spuneau toţi dom- 
nule Sibică, mirându-se de deşteptăciunea ta, 
de bine ce trăgeai la gioale, de ichiurile tale 
plumbuite cum nu mai avea unul în toată 
mahalaua Volnei ?... Dar puşcoacele din lemn 
de soc, care băteau pânămn colţ la cârciuma 
lui Antoniade, cine ţi le făcea şi umplea cu 
cea mai groasă coajă de pepene? lu, care nu 
ştiai nici cum să te urci într'un dud şi spăr-! 
geai orice pahar pe care puneai mâna? Și 
te roşeai şi tot tu plângeai? Nu erau praş- 
țiile cu sondă ale domnului Sibică vestite în 
toată mahalaua? De ce nu vorbea nimeni 
de praştiile domnului Eulampe, şi n'a spus 
nimeni până acum — cel puţin în faţa mea 
— că domnul Eulampe şi nu domnul Sibică 
a lovit pitulicea aceea din galop aşa de tare 
că a căzut jos da-a-dreptul fără cap ? La sfoara 
"de smeu de ce spunea toată lumea sfoară de 
sibică şi nu de eulampe, hai? Mai târziu, la 
şcoală, nu mă mângâia pe mine domnul Pro- 
vianu şi spunea: ei, Sibică, tu eşti băiat deş- 
tept, parcă văd că iei şi anul ăsta premiul 
întâi cu cunună... Dar cine-ți spunea: lasă 
domnule, că lecţia o ştii din clasă !—şi te lua 
la joacă şi te aducea acasă seara rupt de obo- 
seală şi de trântă cu băieții de-a haiducii?... 
că viața-i frumoasă şi trebue_ trăită, şi căr- 
ţile...—la urma urmei ce-o ieşi ? La universitate 
cine te scotea iar din bibliotecă şi te plimba 
regulat la şosea, primăvara când începea te- 


228 Dragoş Protopopescu 


iul şi liliacul, şi te-a făcut poet, că sa mirat 
Domnul Ovid Densuşianu cum poate fi cineva 
aşa de mare poet încă din clasa şasea de liceu, 
că de ce ai aşteptat atâta timp lumina tipa- 
rului ? Dacă nu eram cu să-ți A ghes, şi să 
te preţuesc, tu până azi ai fi continuat să te 
roşeşti şi poet tot n'ai fi fost... Să iau an cu 
an viaţa ta ca să-ți arăt că eu am fost tot: 
deauna nervus rerum, eu iniţiatorul ? La 
Londra cine te-a luat cu patru mii lei în bu- 
zunar, că plângeai ca o babă, la sânul mamei, 
că ai să mori de foame până acolo? Cine 
ţi-a făcut actele, cine te-a inscris, că tu ge- 
meai ca o lăuză dela cinci dimineața în pat, 
numai la gândul că ai oră la secretariat, şi 
te scânceai ca un câine rebegit când era 
vorba să dai ochii cu decanul? Bleg cum eşti, 
din bibliotecă nu mai ieşeai, parcă toată lu- 
mea era British Museum, când la British Mu. 
seum Englezii ştiut este că nu-şi lasă decât 
scheletele şi mumiile! Şi dacă ar fi ale lor, dar 
şi alea-s egiptene! Cine te ducea să respiri în 
Hyde Park şi să cauţi pe Phyllis şi să iei 
ceai cu ea, că spuneau Englezoaicele dela 
pensiunea din Torrington Square că ai să mori 
dacă mai citeşti aşa, că Englezii nu citesc pe 
Shakespeare şi totuşi îl au; nu citesc chiar 
de loc şi totuşi, aşa cum sunt, au ajuns ca 
toată lumea să citească despre ei...!) 


1) Englezul este supranumit regele animalelor. 

Cand te duci la un Englez la ţară cl îţi sare zâmbitor 
in prag și te roagă să-l scuzi câ nu-i acasă. Apoi sună 
gongul pentru ceai. 

Această artă a compromisului, regele animalelor n'o 
aplică numai la streini. l-a l.ondra vezi zilnic Englezi 
care In artă, politică, morală și saloane îşi scot sin- 


Tigrii 229 


Tot eu am fost frivolul, tot eu neseriosul, 
tot eu superficialul, că te-um făcut până şi 


guri ochiul şi-l pun la loc cu o egală dexteritate. 

Ochiul la Englez (şi chiar Englezoaică) nu se numeşte 
totdeauna monoclu. "Uneori e şi natural. 

Englezul (şi mai ales Englezoaica) poate fi oricare 
două lucruri Gpuse, laolaltă. Poate fi tun şi tampon, toc 
de scris şi de umbrelă, cămătar și samaritean, creştin şi 
Î gena ministru şi Evreu, gol şi profund, inalt şi bărbat 

e stat. . 

Numai bărbat şi femeie nu poate fi in acelaş timp. Dar 
Englezoaica poate și asta. 

Englezul (și mai ales Englezoaica) 1şi petrece vieața 
iucând tennis, bând ceai, apărând pe Unguri şi creștinând 
insulele Pacificului. 

Ceaiul englez nu-i rusesc. Nu-i nici chinez sau indian, 
Nici englez. Ce «e mai frumos e că ceaiul englez nu-i 
nici măcar ceai. E, ca şi missele bătrâne, bridge-ul şi 
constituţia, o instituţie. . 

Soţia Englezului (Englezoaica) se numeşte missă, Ea 
a piele de curcan, dar în schimb tulei la urechi, de bi- 

ilică. 

Se zice că Englezoaica are două mâini stângi. Atunci 
e greu să spui carei dreapta. In orice caz au toate pe- 
ruci şi două tankuri drept picioare. 

Un călător român şi-a pierdut o dimineaţă intreagă 
de duminecă la Londra, numărând mirat, de sus, în- 
to biserică, cheliile din strane. Călătorul nu ştia că 
singurul creştinism al Englezului (ca şi Englezoaicii) e 
că se descoperă În biserică. De unde necesitatea pe- 
rucii. 

Englezul e singurul animal de pe lume care poate 
merge sute de mii de mile intregi pe jos ca să ajungă 
tot la el. Aceasta se mai numește şi imperiul britanic. 

Englezul nu vorbeşte cu dinţii, ci cu gura ?nchisă. Cu 
dinţii dimpotrivă Englezul surâde, face ca câinii şi ele-" 
fanţii, iţi face complimente, e amabil şi-şi piaptănă părul 
sau mustaţa, unii işi fac şi cravata. 

Acestea din urmă nu le face şi Englezoaica. Fiindcă 
mare nici păr nici cravată. Dar uneori să ştii că are !!] 

In Anglia, politica o fac missele, umanitaristii, bărbaţii 
de stat şi puritanii. Dar sunt dinţii care decid. 

Unii “Englezi poartă barbă ca să aibe ce face cu 


230 Dragoş Protopopescu 


profesor universitar ? Nu-i şi asta o glumă 
a mea ? Şi adică nu-ţi convine ? Imi ceri mai 


dinţii de sus. So mânânce. Englezii mănâncă tot. 

Cei mai mari dinţi englezi insă (ca şi cele mai fru- 
moase castele, titluri şi bogății, ca şi soimonii, bocancii și 
pledurile) sunt dinţii Scoţienilor. Totuşi Scaţienii se 
poartă totdeauna raşi. Scoţienii păstrează dinţii pentru 
ci. Niciodată mai să vezi un Scoţian dându-și dinţii 
pe barbă. Pentrucă mau barbă, ori din avariţie ? Daca 
nu din afet: In orice caz din egoism, 

Revenind la dinţi. 

Englezii mai fac cu dinţii şi reclame luminoase. Pen: 
tru aceasta e de ajuns să râdă ou hchot, intrerupân- 
du-se cadenţat printr'o Inchidere succesivă a traheei din 
prea uvulei, sau omuşorului, transfurmat in stilou. 

vu e exclus ca in loc de gât să aibe un arc sau gu- 
milastic, 

Londra e un oraș aşa de bine luminat din pricină că 
toţi L.ondonezii poseda această artă superioară de a râde 
sau cel puţin căsca gura. 

Fara Englezi, Europa war fi un loc atât de trist. 

Englezul nu poate să cânte; nici nu incearcă. La fel 
Englezoaica. Ea cântă numai in baie. Fără ca mâcar 
sâ'ncerce, 

Englezul în schimb latră. Dar nu ca pinguinii, în apă; 
ci vorbind, 

Englezul numără anii cu ajutorul meselor. De aceca 
și au patru pe zi. a 

Englezii merg ca gâştele, cu gâtul Inainte. Unii spun : 
ca să incerce să sâsâie, Şi vezi pe unii fluerând. Alţii: 
că se inchipue la curse. Alţi: că viaţa lor e un premiu 
de alergare. Alţii in sfârşit spun că umblă aşa fiindcă 
se duc numai la City. 

Contrar gâştelor, toţi aceşti Englezi poartă şi umbrele. 
La londra! Te miri de ce. 

Cu cât vezi mai mulţi Englezi cu atât se zice că îţi 
place Deşertul Gobi. 

Anglia 'e singura ţară din lume unde iarna nu vine in 
fiecare an. E tot timpul. 

Dirţii Englezului... 

Da, dar fără dinţii lui mam avea Missele, Beefsteakul 
şi Imperiul britanic. 


Tigrii 231 


multă gravitate? N'ai tu deajuns? Dece n'ai 
ajuns până acum nici măcar Schopenhauer ? 
Eu, aşa în glumă, am mai făcut încă multe 
din tine... Chiar un soţ... Îmi ceri mai multă 
gravitate... lar văd căl ştii pe dinafară pe 
Chesterton, îi consacri cel mai frumos eseu 
scris vreodată despre: el, în Fenomenul En- 
glez — e drept, minunată carte — şi uiţi că 
el spune că dacă Satan a căzut, a căzut nu- 
mai prin puterea gravităţii... Bagă de seamă, 
tocmai în Intern... Şi încă elaavut noroc... 
Dar infernul s'a epuizat... Azi au mai rămas 
puţurnile şi... 

— Piesele de teatru! 

— Era să spun... vespasianele! 

— Dar n'am căzut într'una, în Fortul 13, 
că abia m'a mai scos critica? 

— Şi asta numai fiindcă acolo ai vrut să 
faci pe omul grav... Dar omul nu e, dragă 
domnule Eulampe, un animal grav... Omul 
nu-i un animal profund... omul e epidernă... 
Irăiască epiderma!... Fiindcă viaţa zace'n 
epidermă ca „cerul la suprafaţa lacului... La 
fund e numai mâl... Suntuşor? Şi tulgule 
uşor, dar poate fi dintr'o aripă de înger...“ 
spune Chesterton. 

Lacrima! Dar sunt şi lacrimi de râs. Şi-s 
tot spirituale... la fel prin ele stai de vorbă 
cu o divinitate... 

De ce să mă omori, domnule Eulampe? 

În definitiv, fiindcă 'ai adus vorba, gândeş- 
te-te ce ar fi fost Fortul 13 fără mine, fără 
domnul Sibică! 

Domnul Eulampe lasă să cadă revolverul. 
In geam nu mai era nimeni. Se crăpase de 
ziuă... 


232 Dragoş Protopopescu 


XII 


Se făceau înainte sforţări desnădăjduite să 
se scoată tigrii din mit. 

Dacă greva foamei, oprită numai printr'un 
ordin misterios al Căpitanului, a alarmat gu- 
vernul, că a trimes numaidecât un maior dela 
Consiliul de Razboi să anunţe începerea pe 
curând a interogatoriilor, mitul ea nu făcuse 
decât să-l exalte. 

Şi parcă pentru a-i da prelungire cu viaţa 
veneau din atară ştiri tot mai fantastice. Zia- 
rele începeau să apară la Dumbrava mai 
regulat ca în oraş... Era meşteşugul ascuns 
al deţinuţilor, ajutat de complicitatea simpati- 
cului sergent cu ochii calzi şi faţa suptă dela 
infirmerie ? Sau era o manevră chiar a gu- 
vernului, de a alarma pe deţinuţi cu ştiri ten: 
denţioase, metodic strecurate în ziare ? Loate 
aldinele, toate mărimele de literă fusese puse 
la contribuţii ca să reproducă articolele de 
lege în care vor fi încadrate diversele cate- 
gorii de culpă. Anii de închisoare erau re: 
petaţi în cibre tot mai apocaliptice. Parcă 
prevesteau nu biete pedepse, ci milenii. 

Drepturi, încalte, civile, politice, militare, 
n'avea nimeni atâtea drepturi cât, conform 
legii, trebuia să piardă! 

Şi cum culpele de toată lumea se ştiau nule, 
se adăogau imaginare. Prefectura de Seve: 
rin Cabfica sub 150 de iscălituri jurământul 
colectiv al unor haimanale, că au văzut în 
casa gospodarului Riţa Mălai Onisifor 
Crai — centrul de atracţie al calomniilor — 
complotând cu generalul o anume moarte, cu 
trei zile înainte de săvârşirea cei. 


Tigrii 233 


Nici Onisifor Crai, nici generalul nu tre- 
cuse prin Severin de ani de zile, nici n'au- 
zise de vreun gospodar stând cu un astfel 
de nume—ar fi putut să se jeneze—la picioa- 
rele podului lui Traian. 

Onisifor Crai nici pe general măcar nu-l 
cunoscuse decât în noaptea arestării, în duba 
care-i ducea pe amândoi la Dumbrava. 

Ce legătură apoi între cei doi şi Severin? 
De ce complot tocmai la Severin? când 
toate comploturile Ruritaniei avusese până 
atuncea loc la Ploeşti ?... Legătura o făcea un 
membru al guvernului, duşman de moarte al 
mişcării, cu fieful politic la Porţile de Fier. 
Cum şi lichelismul prefectului de acolo. Ne- 
izbutind gluma cu Severinul, s'a revenit la 
clasicul Ploeşti. Aceleaşi depoziţii, numai că 
iscăliturile erau reduse la douăzeci şi cinci, 
Ploeştii de pe urma revoluţiei având pesemne 
mai puţini laşi... 

Cineva din guvern iubea tare de tot pe 
Onisitor Crai. Că deodată se pomeneşte bie- 
tul om acuzat din oficiu că a vrut să fie mi- 
nistru de război, în cabinetul care să preia 
puterea după lovitura de stat. 

Lucrul decursese cam aşa. 

General Vivi Brancovan era un mare duş- 
man al hârtiilor altele decât tip-top. Dacă 
nu le epuiza în modul lui legitim, sau după 
sistemul economic al lui Blondor, restul zilei 
şi-l întrebuința grifonând pe ele, cu creionul 
strămoşilor, fel de fel de năzbâtii. 

Cu trei zile înainte de bucluc, şedea la masa 
lui de lucru şi nu ştia cum să procedeze cu un 
petec de hârtie care, în condiţiile normale de 
întrebuințare, sar fi dovedit rebel. Intâm- 


234 Dragoş Protopopescu 


plător, generalul mai învârtea şi un creion 
în mână: 

— la să fac eu atunci up guvern, exclamă 
dânsul, — Guvernul Juntei! 

Cuvântul i-a sunat spaniol în ureche şi ge:- 
neralul s'a aşezat pe lucru. Adică a pus pe lucru 
pe ceilalţi. Că Mişu Beroniade a fost numit la 
Justiţie, Jean-Marie Vauban la Interne şi 
Conservator, Nicolae Fătu la Viticultură, 
lon Zelea la Culte, Vladimir Blondor la 
Muncă, Hârtie lgienică şi Sânătate, Virgil 
loa la Comerţ şi negreşit Onisitor Crai la 
Război, celelalte şapte, opt ministere, prezi- 
denţia şi subsecretariatele rezervându-le pen- 
tru sine, şi numai domnului Eulampe Sibică re- 
zervându-i conducerea Patriarhiei. 

Apariţia cabinetului acestuia în ziare, mai 
ales cu titularii dela Sănătate şi Război, a 
făcut o adevărată explozie. Lovitura de stat 
abia acum se calcula oficial la justele ei pro- 
porţii. Se numârau edificiile care ar fi sbu: 
rat în aer, bunăoară, numai din pricina lui 
Vladimir Blondor. Ca să nu mai vorbim de 
domnul Eulampe Sibică. 

Numai ce văd legionarii pe Onisifor Crai 
intrând în cazemată şi repezindu-se la gene- 
ral cu jurnalul în mână şi cele două păduri 
de păr ale lui în tlăcări: 

— Ce-ai făcut, nenorocitule! 

Generalul se găsea în picioare, în pat şi pie- 
lea goală, plecat cu capul undeva, după co: 
loana dorsală, în căutarea ultimei aphaniptere 
necamtorate. În spatele său, uşor pe vine, 
Niqă şi Rafailă se uitau parcă cu binoclul, 
gata să lipească cu o palmă insecta, la cea dintâi 
ieşire în vileag, de epiderma ultimului descen- 
dent al Bizanțului. 


Tigrii 235 


“Acum generalul tocmai îşi apleca monoclul 
spre peroneul stâng şi urmărea o fugă de in- 
sectă în panică, ocolindu-i femurul şi virând 
spre aerodromul ischio-coxal. 

__— Ce-ai făcut, nenorocitule? răsună încă 
odată întrebarea. 

— Ce să tac, domnule profesor? Ia urmă- 
resc o aphanipte ă şi mă întreb dacă după 
sborul ei nu e mai degrabă o hymenopteră sau, 
dat fiind că se înrudeşte cu strepsipterele, 
nu e întrucâtva mai mult o thysanopteră. 
Orice ar fi, domnule protesor, te rog socoa- 
te-mă un om hotărit şiatlă că dacă îmi cade 
în palmă nu mai e nimic din toate astea ci 
devine pe loc o ephemeră! 

— Zic ce-ai făcut, nenorocitule, agită Crai 
jurnalul şi pădurile. | 

— Cum ce-am făcut? se caută generalul 
printre forme. 

— Mai făcut Ministru de Război! 

— Ne-a dat guvernul la jurnal?... 

— Nu vezi? : 

— Ei, dă-l şi dta în... colo! 

— Cum să-l dau când ţi-a dat guvernul la 
jurnal? Guvern ne trebuia nouă ? 

— Care guvern, omule 2... (Uite, uite-l, Niţă! 
Pune mâna pe el, Niţă!) : 

— Şi Război, domnule? Tocmai Război? 
Ce nu-mi dai, domnule, Instrucţia, că ştii 
cam fost secretar general! 

— Ce Instrucție... care secre... Pe el! Pe 
el! Niţă ! Mare dobitoc ești, măi. L-ai scăpat! 
A, aaaa! hahahaaaaa, ştiu, mi-aduc aminte 
„guvernul meu... Hahahaaaaaa! - 

Şi se pune generalul pe un râs nebun, ci- 
tindu-şi lista exactă la jurnal. 


23 Dragoş Protopopescu 


— D-ta râzi şi eu sunt la Război! 

— Nu:i nimic, te scot şi pun la Instrucție. 
Niţă, creionul... Eu cred că să fac îndrepta: 
rea chiar în ziar. 

— Da nu-ţi dai, domnule, seama, că asta-i re- 
voluţie ? Lovitură de stat! Ce mă bagi, dom: 
nule, pe mine în loviturile d-tale de stat !? 
Domnule, eu sunt un om legal, înţelegi, şi nu-ţi 
permit să mă faci ministru de război, scurt 

— Dar am... glumit... 

— Glumă, neglumă, eu am nevastă şi co- 
pi... Şi nu mă interesează, domnule, Războiul, 
înţelegi ? pleacă Onisifor bufnini. 

— ua profesor, domnule profesor, 
strigă generalul exaltat. 

Acesta se întoarce din prag. S 

— Ştii ce? Am aflat, am aflat toată che- 
stia. Dragă, închipue-ţi... uite-l, bravo Niţă |... 
Inchipue-ți că nu era nici hymenopteră, nici 
strepsisteră, nici thysanopteră, cum credeam. 
Ci pur şi simplu, dragă domnule, un pă- 
duche 
Cât sa căznit forţa publică şi n'a izbutit să 
trezească pe deţinuţi din balada lor eroică, 
din legenda, din mitul lor legionar. 

Şi a fost dat unei fărâme de animal, unei 
insecte... 

Cum a apărut la Dumbrava păduchele, am . 
văzut. Şi cum a fost luat repede de tigri şi 
dat gata. Dar cum a apărut printre ei pă- 
duchele de icoană, puţini şi-au putut da seama 
şi-şi dau până astăzi. 

Dacă nimic pe lume nu i-a putut aduce la 
realitate, aceasta pentru moment i-a adus şi 
încă la cea mai neagră din realităţi. 


Tigrii 231 


Trei feţe bisericeşti apăruse cu vreme prin- 

tre tigri. Era părintele Joia, cu linişte în 
las de patriarh şi barbă de ascet sirian, cu 
aţa trasă de gândul dinăuntru, cu nepotolită 
flacără în suflet ieşind din el ca un pojar 
sfânt pe figura arsă, în ochii de jar, în mâi- 
nile înfrigurate. 

Şi era puţin peltic părintele Joia, de parcă 
silabisea în psalmi şi verseturi. Şi îşi iubea 
grozav arhanghelul! 

Şi era părintele Edineţ, cu profil de disci- 

ol din Emaus întrezărit de Tiţian, cu o um- 
Pră gravă pe faţa lui, coborită parcă din 
tabloul Veneţianului, cu atâta înţelepciune în 
mâinile frumoase şi aşezate. 

Când vrei să ştii de un popă, uită-te la 
mâini. Un popă, ca şi un amant, p'are voie 
să aibe mâini urite. Ele într'o deapururea 
cununie cu vreo fecioară de sus. Şi mâna 
frumoasă este beteala mirelui. 

Un mire al crucii era părintele Edineţ, lă- 
sat de cruciade în goană pe meleagurile lui 
Ştefan şi încă războindu-se cu păgânii, lup- 
tând înainte pentru o cruce la SI plai, 

Şi tot un mire era al treilea, părintele Io- 
nescu ; dar un mire de ţară, smerelnic şi gră- 
sun, totdeauna parcă aşteptându-şi logodnica 
din cer, cu guler nou scrobit şi voce pentru 
dânsa, — voce dulce şi atâta de cuviincioasă, 
când seara, la semnul părintelui Joia, ca grăbit 
să rămână singur, să stea de vorbă cu cerul, 
îşi adormea camarazii: 


Cu noi este Dumnezeu 
Inţelegeţi neamuri şi vă plecați, 
Căci cu noi este Dumnezeu... 


238 Dragoş Protopopescu 


Doamne al puterilor, fii cu noi. 
_Căci pe lume afară de tine 
Adevăr in!ru dreptate nu aflăm 
Doamne al puterilor, milueşte-ne 
pre noi... 


Ah, şi lipsea, dar trebuia să vină al patru- 

lea mire, părintele Hristescu, părintele Gri: 
ore, cu aturisită barbă mică pe dedesubtul 

ărbiei şi ochii tot alurisiţi, de iute la treabă 
ce era şi iscusit la minte şi la vorbă. 

Mire episcopal, prinţ al Bisericii, atlet al 
omeniei, cu vorbă de pârjol bătea la tălpi 
trădătorii şi şficuia pe vânzătorii din templu. 

In vreme ce inteligența lui sbura peste tine 
şi ţi da ghez spre porţile raiului. 

Un om gata să trăiască pentru o idee şi 
tot aşa să moară pentru ea. 


O, solitudo, sola beatiludo / 


Ah, singurătate a sfântului Bernard, unde 
eşti ca să te îmbrăţişem şi să trăim în ea 
numai cu servitori de aceştia ai crucii | 


O, societas, sola felicitas ! 


Ah, societate, unde ţi-e fericirea ca să o 
compunem din sfinţi ca aceştia! 

Pe când cu Ortodoxilă, zis şi Ziarilă, zis şi 
Viciul Negru, zis şi Păduchele de Icoană sau 
pur şi simplu P. D. L., societatea devenea o 
singurătate aşa de neînchipuit, că-ţi venea să 
spui cu Erasm: 


Delendum est tam multos esse manachos. 


Tigrii 239 


Căci. Ziarilă, călugăr prin dotaţie şi de 
profesie ortodox, lusese luat drept o icoană. 
de o întreagă generaţie, când el săracul era, 
cum avea Curând să se dovedească, numai 
păduchele de după icoană. 

Tainele evoluţiei sunt mari. Şi scriitorul 
acestui op ştiinţitic, de biologică preciziune, 
nu ar trebui să iasă din mijlocul tigrilor, ca 
prin lumea amfită sau lepidopteră să urmă- 
rească procesul inefabil al formelor. 

Dar el nici azi nu poate pricepe—şi va ră: 
mâne desigur până la capăt singurul avantaj 
al inteligenţei sale, —-cum omul de odinioară, 
destul de rotofei, teolog şi -prosper, — un 
blond superb cu dinţii negri — a putut scă- 
păta într'o larvă, ca din ea pe încetul să răsară 
cea mai infamă insectă din câte s'au prelins. 
în susul vreunui crucitix. 

Poate noui ştiinţe vor sosi cu veacurile 
întrajutorul nostru. Şi poate este nu mai 
departe rândul ştiinţelor oculte — rude de 
aproape cu religia — să se desvolte în preci- 
ziune, şi cu antene prelungite să pipăe pen- 
tru văzul nostru, pe braţul tecărui credincios, 
urmele unei aripi: de înger sau aphanipteră.. 

Şi să ne atragă luarea aminte asupra mi- 
racolului ascuns în evoluţie, miracol care din 
acelaş har de sus te poate ridica în grandoare 
sau nimici în decădere... 

Şi poate. şi istoria la atâta va fi bună, ca 
să ne dea o iotă înapoi şisă ne arate farme:- 
cele predestinaţiei. 

Ea ne va spune atunci că la triburile din: 
Borneo—triburi de culoare sunt ele şi Dapăkiy 
pre nume se cheamă — există din bătrâni o ne- 
strămutată credinţă în nemurirea sufletului.. 


240 Dragoş Protopopescu 


Drept care, copiii de cu vreme îşi mănâncă 
părinţii ca să le înghită, pasă-mi-te, sufletul, 
şi să pună astfel mâna (sau gura) pe priaci- 
piul spiritual! 

Uneori, — se zice — junii Dapăki îşi ung 
părinţii chiar cu cositor, ca odată cu princi- 

iul spiritual să aibe şi gustul interzis al 
ec ra de care ştiu numai din auzite şi 
din jurnalele de călătorie. 

Din acest gust de a-ţi mânca totdeauna pă: 
rinții, ca să le iei sufletul, pornea şi spiritu- 
alitatea lui Ortodoxilă. Ba dânsul consu- 
mase atâţia părinţi, ai Bisericii şi ai lui pro- 
prii, că deşi dolotan ca o dropie şi prosper 
ca un arhimandrit, era, se poate spune, numai 
spiritualitate. 

Ea pornea dela şezutul cât se poate de 
jos, — o veche prietenie cu pământul — şi urca, 
după un salt vertiginos de un metru şi ju- 
mătate, până la fruntea devenită boltă de ca- 
tedrală din pricina muştelor strivite, sub for- 
mă de idei intempestive, cu palma. 

Provenită din mâncatul oamenilor, şi încă 
unor oameni aşa de cum se cade ca părinţii, 
această spiritualitate nu putea să nu-şi întindă 
scutul şi asupra celuilalt om, femeia. Asu- 
ra acesteia. spiritualitatea insului era aşa de 
is îmbrăţişătoare că, în casele acelea unde 
femeile stau turceşte şi-şi aşteaptă mosafirii, şi 
care în toate limbile pe franțuzeşte se cheamă, 
ea lua chiar forma Sfintei Scripturi pe care, 
precum s'a scris în analele vremii, ntiful 
spiritualităţii ruritane o revărsa [a-folio (e- 
ditio princeps) peste genunchii păcătoasei, ca 
să-i poată vina de temeie mai la iveală a-i 
scoate şi pre dedesubtul (adecă pre sub ediţia 


Tigrii 241 


princeps) ca de sub un patrabhir, în voie să 
poată a o dosădi cumplit şi ispiti întru bine 
şi lumească îndreptare de sine, contra pro- 
cletului celui diavolesc. | 

Ades din Scriptură păcătuelnica nimică pă- 
trundea. Şi nimică pre ea a îndrepta-o nu 
tisa Ci procletul cel diavolesc tot pre 
ângă ea adăsta. Atuncea arhimandritosu 
de scârbenie după ea scuipa şi pe prispă 
afară ieşea şi râjnea. Râjnea din a matroanei 
grăsune dela intrare râjniţă şi catea (de-i 
mai zice şi Mocca), pentru o gingirlie care 
drojdiile galbine ale trupului biet să le dreagă 
şi spiritualitatea sireacă, ca pe o besearecă 
desfătată la liman, s'o lase să iasă. 

Dacă ea (adică pasă-mi-te spiritualitatea, 
nu beseareca) la liman ieşea, bogatul cu duhul 
şi fericitul între oameni schivnic la altă chi- 
lie fuga dedea, unde o credincioasă neproaspăt 
cercetată cerceta şi mânca, aşa zisa dela 
Adam poseziune la dânsul tot un fel de a 
mâncare — adică îngălare — fiind, şi mâncarea 
asta pasă-mi-te fiind tot în spiritu. 

Şi astfelu dupe ce toate femeieştile spiritu- 
alitetzi, adică-te precum spune San Franciscu 
quaedam  mulierculae  delicationes, din local 
mânca, pe matroana grăsună şi sexagene- 
roasă să aprindă lumina ilectrică o ruga, că 
economie la lumină tare făcea, fiindcă odată 
siguranţa topită iubirea şi la dânsul se stingea. 
Şi cu faţa la lumina cea ilectrică, precum San 
Franciscu cu faţa în soare, o leacă cu ma- 
troana şi Vieţile Sfinţilor în pat aţipea. 

Şi aşa cum adineaurea rânjea, acum sforăia 
şi din când în când aşijdere pe de dedesuptu 
greu. gemea. 


Vol. L Ed. Il-a 16 


242 Dragoş Protopopescu 


Apoi dintr'odată din somn sburda şi Vie- 
țile Sfinţilor cu mult drag pupa şi aşişdere ca 
inorogul singur în pustie cu voce joasă puţin 
cânta. Şi astfel după ce de muiere, de cântec 
şi de catea ghiltuit era, locul de odinioară pe 
cele două picioare-şi prelua, şi dacă nu uitase 
cumva şi numai în două să umble mai putea, 
spre casă omul se'ndrepta, când soarele ca un 
leu pe zare o nouă zi “fe Dumnezeu vestea. 

Dar în a localului poartă cum ieşea, tare se 
putea întâmpla, ca într'o trăsură cu coviltiriu 
tras, un biet popă de ţară, beat şi de diavol ră- 
țăcit la oraş, să aştepte de mult să iasă ar- 
himandritosu conducătoriu spiritual pentru 
ca şi Sfinția Sa o leacă din scripturi la fimei 
să cetească. 

Atunci voinicosul spiritualitetzei iară de 
scârbelnie scuipa şi tare pe popă în gând îl 
înjura, că de râs ortodoxia pe ea o făcea. 
Ci de Hristos numai,cuminte îl înjura, ca înju- 
rătura între dumnealor ortodocşi să rămână. 

Şi acasă ajungând lereastra a deschidea-o 
se apuca, lumea să creadă că atuncea chiar 
s'a sculat şi calisthenice două-trei minute pen: 
tru burtă şi lingurea făcea, Ardeal fuma şi 
din Dostoevsku cetea. 

Şi când servanta o cafea, dar nu de dân- 
sul râjnită îi aducea, toate amintirile de cu 
noapte la dânsul cu veselie venea şi vesel 
într'insul se înturna, o clipă pe Dostoevsku 
în pace lăsa şi servanta cu arătâtoriul pe 
guşe molesta şi râzând altă limbă-i vorbea: 

— Kieske amour madam. C'est la passion 
dun âm oasif, a dit Theophraste... 

Şi tare cu servanta de vorba lui Teofrastu 
râdea. 


Tigrii 243 


lar la faţă nici când din respectu pentru 
strămoşi nu se spăla, ce numa cu cafea pe 
dinăuntru se spăla, de şi mai negru la chip 
se făcea, dar ci-că în el de ziuă abia acum 
se lumina. 

Dar din străinătăţi şi alți spiritualişti mai 
vineau, cum din Italia ce de o stirpe cu noi 
e, şi-i mai tare acolo preste toţi Mussolini. 

Şi la dânsul drept vineau că mai mare peste 
toată ruritana spiritualitate bine îl ştiau. 
Şi prei ei cu mult drag în braţe îi lua şi pi- 
Jiliu! drept la localu ce'mn toate limbile pe 
franţuzeşte se cheamă, de sârg îi ducea la un 
vin şi la: quaedam mulierculae  delicationes 
vorba lui San Franciscu — că numai de elîi 
ardea. 

Sau la restaurante de noapte până'n zori 
rămâ. ea. 

Şi pe mese chiar, pe San Franciscu şi alte 
tinere ori chiar betrane cărţi cerceta şi loc 
de nu era, la omul în negru, de-i mai zice şi 
chelner, alerga şi acesta odaia îi arăta care 
mai totdeauna înainte pe gang prima la 
dreapta era. 

Aşa el toată creştinătatea la creştinism con- 
vertea, de a [i fost cât p'aci ca Ştefan, atle- 
tul lui Crist să i se spună. 

Până când cu tigrii la Dumbrava veni. Și 
bine nu-i mirosi... Şi în loc de icoană, mai mult 
păduchele de icoană se dovedi. Că'mn toţi şi 
mai ales în ăl mare, pe loc, după vechi nă- 
rav de local pesemne, începu a stupchi. | 

Tierii la el ca la profetul Daniel leii în 
Vechiul Testament, v.nea. Şi ella ei pufăia 
şi cât colo mi-i repezea. Și mereu de şapte 
inilioane — ale altora — pierdute vorbea. 


244 Dragoş Protopopescu 


Şi dacă le pierdea, ce firoscofie era? Că 
bani dela orice om al zilei de orice nuanţie, 
numai creştin bun şi milostiv de era, lua. 
Fiindcă ortodoxia la el, pasă-mi-te, a mergere 
de zi întâi cu ulcica era. Numai că şi pe la 
15, de-i mai zice şi crugul lunei, mergea. 

Când spiritualitatea în pridvoriu, di mai 
zice şi anti-şambru, la câte unul mai mare în 
cuer cu giubeaua-şi lăsa; şi numai geanta 
cu sine lua, de cu bani o îndesa; şi apoi din 
cueriu spiritualitatea suspendată din nou îşi 
lua, şi p'aci pleca! 

Pleca de vu bea că şi cu banitot spirituali- 
tete făcea. 

Şi din când în când ca inorogu singur în 
pustie cu voce joasă cânta. 

Şi bun şi milostiv atunce era, că dacă la 
un cerşetoriu un galben de doi lei da, restul 
de un leu înapoi cerea. 

Şi om de conştiinţă dacă era, conştiinţa lui 
ca supa în birturile proaste ci-că era, că numa 
cu vârtul lingurii de-o atingeai, până la fund 
se turbura, şi a leşie biata mirosa. 


Lă . Lă . L] Lă . Li Lă . . . Li Lă Li L] L Lă 


Să fie toate astea realitate ? Ori numai pa- 
gini de cronică îngăimată de un călugăr bâlbâit? 

Şi totuşi printre flăcăii aceştia sănătoşi 
de ţară, care veneau la el cu ochii mari cu 
care de mici copii văzuse într'insul o icoană, 
aevea a fost un om abdicat dintr'odată dela 
sine, cum ar cădea din cui icoana şi ţi-ar lăsa 
în perete numai muşunoiul de ploşniţe. 

Vedenia aceasta a fost realitatea cea mai 
crudă a Dumbravei. Transpusă peste mitul 
legionar, ea aproape îl biruia cu necrezutul 


Tigrii 245 


ei, răsturna întreaga legendă într'o minciună 
negativă. 

Pe firul ei de povestire neagră, metaniile 
cu care băieţii cu degete înfrigurate se închi- 
nase până acum la el, se înşirau în negre 
prevestiri : 

„„Negarea crâncenă, smintită a arhanghe- 
lului lui de ieri „cu ochi albaştri“, bosumfla- 
rea pe orice frumuseţe tânără cântată în 
ajun; abjurarea voluptoasă, stăruitoare la fie- 
care confruntare; înjurătura cu dinţii strânşi, 
sau din ochii de dihor încolţit; trecerea cu fast 
la inamic a dcua zi şi chiar cu izbucniri ne- 
roade contră mişcării de care el abiaatunci afla 
că... e „pătată de sânge“; alungarea lui cu ouă 
şi de acolo, de tineri care au socotit că arfi 
„un act de lipsă de curaj şi de demnitate să 
aibe un cm pălmuit de soţi în restaurante, ca 
şet“ ; „osul ppt pupat acum o lună de- 
venit dintr'odată „monstru moral“; căţărarea 
desnădăjduită de omul înjurat mereu ca „ma- 
son“ şi „lichea“ în închisoare, şi devenit 
acum „singura speranţă a ţării“, ca la o lună 
să devină din nou „o cârpă şi un nătărău“ 
fiindcă nu-şi părăseşte amicii de o viaţă; cam- 
panii furibunde împotriva Ardeleanului isto- 
ric, de care de atâtea ori încercase să se 
apropie pentru bani, sau altceva, dar care 
acum, după ce-i refuzase o audienţă, îşi ve- 
dea capul cu luleaua în gură, deslipit de trup 
şi fotografiat pe trupul cu decoraţii al unui 
mason, ca să fie compromis măcar printr'o 
excrocherie, — toate aceste abdicări, toate 
aceste trădări se anunțau ca un viciu, cel 
mai murdar dintre vicii, paterofagia... 


246 Dragoş Protopopescu 


Paterofagia pe care el o deriva poate dela 
cuvâutul Pateric, dar care înseamnă devora: 
rea crezului anterior, mâncarea succesivă a 
părinţilor, un mod de a se hrăni cu sufletul 
mai marilor, — şi deci o spiritualitate — credea 
e]! — dar o spiritualitate pe care o practică cu 
crimă numai triburile oacheşe din Borneo. 

Băieţii îl priveau. Onisifor Crai cu dom: 
nul Eulampe îl priveau. Şi nu le venea să 
creadă. || măsurau dintr'o viziune de in- 
stinct în toată desfăşurarea lui dureroasă. Era 
dispariţia unui om. Şi era singura realitate 
care-i dobora. 

Dar cu fruntea la icoana din cer, se tre: 
zeau. Se frecau la ochi. Mitul laşităţii dis- 
păruse. Mitul teluric. Reintrau încet în 
mitul lor eroic. 

Se uitau numai împrejur... Ceva îi mânca... 
Ce Dumnezeu... de păduchi parcă scăpase din 
prima zi... Mai e ceva camfor? Spirt cam- 
forat ?... 

Tigrii se stropeau din nou. 

Pe perete se proiecta imens, cu târtiţa în- 
tre picioare, fugind ca de Uci ză.l-Crucea, gân- 
gania abracadabrantă: păduc ele de icoană... 


XII 


Valuri din cer au venit curând să spele 
pâstatai Mitul teluric s'a văzut inundat. 

leiade noi de tineri invoalți curgeau acum 
beteală dela Nord. 

Erau Bucovinenii. Voinici ca fagii, aşezaţi 


Tigrii 241 


ca albastrul pe colinele moldovene, frumoşi 
ca luna şi buni ca duminecele. 

Zdrugare, Lauric, Posteuca, Macrine şi Tri- 
haue, nu vă este vouă numele edat . după 
glasul lui Ştefan? Vă cheamă pe voi aşa? 
Sau vă cheamă doar Ştefan ? Numele vostru 
nu-i o chemare de domnitor? Să vă spună 
să'ncălecaţi, să-i ţineţi şeaua, să loviți cu 
Eloaga la mir, sau cu arcul să trageţi pripas 

e mânăstire ? 

Şi n'a nins pe iile voastre, în care veniţi 
din închisori, de acasă, soborul de clopot- 
niţe al ţării voastre? 

“Tu, Lauric, nu eşti triunchiul de care se 
rezema voievodul când să sară în şea ? 

Şi nu eşti tu ca şi el de drept şi mândru? 
In glasul tău vorbeşte iureşul şi'n braţul tău 
de cavaler, baltagul. Şi-am auzit că ştii să 
pui surdină pe orice gură şi'n orice hotărîre 
înţelepciune, pe duşman pe fugă şi chiar tre- 
nurile cu un gest să le pui pe fugă! Sau să 
le opreşti cu un .„.deget la tâmplă! 

Posteuca, tu eşti pe cât de bun şi mândru 
pe atât de adâncit în tine. 

Ce frămânţi tu sub mintea ades înnourată ? 

La tine versul e grai de livezi şi bratul o 
creangă trăznită. Vezi ca rămas fulgeru'n ea. 
Acuncă-l cum ştii mai bine. 

Şi tu, Macrine, cu nas de copil, eşti pajul 
de verde al Domnului. Iscusit la priviri şi 
la zâmbet, cu multe năzbâtii şi ştiinţă în cap. 
Vezi de-ţi ţine călimările'n brâu, că ştii să 
iscăleşti mai frumos ca voievo ul. Şi poate 
vei şti şi să lupţi cândva, când toţi, bună- 
oară, cu jupâniţe cu tot, sor fi dus să moară 
şi p'a mai fi nimeni la Poartă... 


248 Dragoş Protopopescu 


i tu, degetar de ispravă, Ţopan, mult şu- 
gubăţ şi vioi, cu nas iei şi mărunt, cu chi- 
pul de măscărici. E şagă în tine şi domnul 
te vrea spre seară să-i spui vreo snoavă. 
Dar spada s'o mânui ca şi vorba o ştii şi 
mori ca oricare de bine. 

Mai mare pe toţi lasinschi, nu eşti tu Po- 
lon dela curtea Sobiescului? Şi n'ai rămas 
după Baia la Domn, de mult ce-ţi plăcu vite- 
jia-i ? Eşti nobil în tot, în făptură şi port, 
în faptă, cuvânt şi tristeţe. Polon dac'ai fost 
e greu să se spună, dar sigur eşti Moldovean; 
Polon vei fi fost mai pe urmă, dar sigur că'n- 
tâi Moldovean tu ne-ai fost. Şi: nume polon 
îţi dară aceia ce vrură cu tine la ei acasă 
să se mândrească. 

Trifane, încalte tu spulberi minciuna că 
Dragoş ucise ultimul zimbru; aşa dacar fi, 
cu lrunte, grumaz şi cu pieptul de taur, tu 
sigur că nu ne-ai mai fi. Ci domnul ar fi aci 
printre noi, prin codri de cer, la apa cu 
murmur, din drum să te-aţină cu cai şi că- 
ţeaua de Molda... 

Dar vorba cu tâlc în sfârşit s'o lăsăm, că 
vorbim acum de Zdrugariu. 

De Zdrugariu, ultimul cavaler, prinţ al 
Bosancei, Duce de Andorra, supranumit şi 
Arderea Reichstagului sau Focul din strada 
nimănui! 

Până acum, în această carte, care, spre 
surprinderea autorului, nu-i decât un... umil 
Tratat de Biologie Eroică, am întâlnit lei, 
vulturi şi arhangheli. In Zdrugariu Nicola, 
acest tânăr radios al morţii, june prim al 
revolverului, amant al răzbunării, facem 
cunoştiinţă cu tigrul titular al legiunii. 


Tigrii 249 


Mulţi au părere „proastă despre tigru. 
Fiindcă nu l-au cunoscuti). Ar trebui sau 


1) Tigrul este un animal conex cu leul. Dacă leul 
se numeşte regele animalelor, e numai fiindcă i-a luat 
înainte. 

Lucrul care nu mai interesează, fiindcă de când cu bă- 
tălia dela Waterloo, regele animalelor este Englezul. 

Dar ce e nostim, e că leul habar mare de toate astea. 
Nici tigrul. 

Omul face rău că se ţine cu pușca de capul tigrului. 
A fost in deşert inaintea lui. 

Leul trece drept un anima! generos fiindcă dintro sin- 
„gură labă ii rupe şira spinării; pe când tigrul, din gre- 
şeală ţi-o sfâşie. TEA 

In multe ţări, ca Ruritania, nu se ştie nimic precis: 
cs Di tigri. Asta nu impiedecă să se vorbească numai 

e ei. 

Când te dai la un tigru, acesta sau sare asupra ta, 
sau se retrage plictisit. Greutatea e că nu ştii niciodată, 
ce vrea. N'ar strica s'o spună. 

Tigrul, ca şi hipopotamul, deşi mai inteligent, nu pri- 
meşte niciun fel de sugestii şi nu ştie de glumă. 

Se zice că la Zuluşii din Mozambic şi Ţara Focului 
a ca o rasă de tigri veseli și apropiaţi. Sa stins 
repede. 

Cand te arunci asupra unui tigru, dintro proastă dis-. 
poziţie se aruncă şi el asupra ta. Cu un răcnet. Apoi 
răcneşte mai puţin, şi mai puţin, şi mai puţin... Apoi e: 
complet satisfăcut. 

Concomitent eşti şi tu... 

Când tigrul stă pe labe, la ţărmul deșertului, şi-şi 
face mustața visător, Aristotel pretinde câ tocmai se 
întrebă: caraghios lucru, de ce-or fi, domnule, pe lume, 
rinoceri ?... 

Tigrul, din profil e mai frumos ca rinocerul. De de-: 
parte e și mai frumos. . 

Aristotel mai spune că”tigrul nu se urcă In copaci. Nu 
conta pe în ietotel, 

Totul la un tigru e să nu-l impuști... Ci să-l nime= - 
resti. 

Tigrul — contrar Englezului — nu calculează timpul 
mâncând. Ar trebui să calculeze prea mult. Uneori 
chiar să aștepte. 


250 Dragoş Protopopescu 


să-l cunoască, sau să vadă pe Zdrugariu. Şi-ar 
schimba imediat părerea... 


Cel mai popular mod de sinucidere la primii creștin 
era ca fiecare să crească un tigru de mic copil; sâ-l doi 
mesticească, să-l pună intro cușcă; să-l dea pe mâna: 
unui legionar roman, Și să plece in deşert. Dupa trei ani 
se intorcea şi spre marea surprindere a legionarului, 
intra de-a-dreptul in cusca tigrului. Tigrul nu mai recu: 
nostea pe creștin. Curând nici legionarul... 

Mai târziu rolul tigrului l-a luat leul. 

Tigrul, ca şi leul, e In vechiul Testament. Daniel, 
insă nu l-a cunoscut şi pe el. Dacă-l cunoştea, Daniel 
nu mai era. 

Deşi nu atât de mare ca elefantul, tigrul poate fi 1m- 
puşcat cu ochiul liber. 

Lia tigru este femela care națte, şi-s amândoi care 
muscă, 

Un tigru nu şi-ar face dantura pentru nimic In 
ume. 

La tigru, contrar ca la om, masculul are blana ma 
frumoasă ca femela. Şi nu-l costa mai mult. 

Dacă tragi in mascul, nimereşti femela. Şi daca eşti 
insurat, o culci la picioarele patului spunând câ ai Im: 
puşcat masculul... Ca la oameni. 

Un tigru original poate costa până la un milion si ju- 
mâtate. Negreșit, numai să ţi-l garanteze negustorul. 

Puii de tigru sunt calini și jucăuşi ca focşii irlandezi. 
Grâbeşte-te să te joci cu ei. Cresc repede. 

Sunt artiste celebre, care cresc pui de tigru. Curând 
le vezi date la jurnal ca dispârute. 

E totdeauna mare greșală să te intâlneşti cu un 
tigru. 

Tigrul nu mânâncă totdeauna pe om. I mânâncă 
numai când li e foame. Şi când e enervat, plictisit, dis- 
trat, sau e de felul lui feroce. 

Tigrul preferă oamenii voinici, mușchiuloşi. Când 
te'ntâlneşti cu el cauta să fii în forma. Sau inconjurat 
de ceva legionari. 

Tigrul, când mânâncă un om fricos — să zicem Un 
liberal — face spume la gură, devine dintrodată palid, 
tânjeşte... 

Ca să revenim la tigru: 


Tigrii 254 


„Pe Zdrugariu, sau alţi zece Moldoveni 
sau Bucovineni ca dânsul. Cine i-ar putea 
întradevăr deosebi? Să ne oprim însă la 
acesta, ca la un prototip. 

Că are ochii vineţi şi maxilarul carnivor, 
un muşchiu svelt îi e tot trupul; iar gura 
— permanent încordată în cel mai frumos ric- 
tus, un rictus care vine dinăuntru şi e numai 
voinţă şi nobleţe, — ascunde un chip felin 
de a articula graiul omenesc, apăsându-l pe 
consoane şi prinzându-l undeva între canini, 
parcă muşcând cuvintele înainte de a le 
da afară. 

În vreme ce pieptul îi iese deschis înainte 
şi-i leagănă mersul cu mândria indolentă a 
tigrului, care când îşi mişcă şalele parcă 
flirtează seniorial cu soarele, şi vrea să-şi ra- 
zime voluptatea de marginile pustiului. 

Coadă să aibe, şi încă două picioare, şi 
Zdrugariu ar face carieră printre gazelele şi 
girafele deşertului. (Au făcut leul din 'Ne- 
meia şi hidra din Lerna — despre care tot 
ce ni se spune e. că au fost omoriţi de 
cineva — şi mo să facă tigrul dela Les- 
pezi ?...) 

Odată, obosit de a nu avea nimic de devo- 
rat, mi-a spus că se duce să se - înscrie în 


Femeia nu sencruntă ca să nu facă creţuri; şi face. 
Tigrul se incruntă mereu; dar nu face creţuri: Ar putea 
să şi facă. Ei şi? Mai rău nar fil 

Tigrii sunt vărgaţi ca să nu-i mănânce zebrele. 
|. e un animal foarte tandru. Fiindcă nu poate 

IL 

Se poate intâmpla să te mănânce, Să ştii că no 
face din răutate, nici din cine ştie ce părere proastă de- 
spre tine. 


252 Dragoş Protopopescu 


Legiunea Streină. In Africa! M'am uitat 
adânc în ochii lui. Avea dreptate. Pâlpâiau 
în ei deşerturile Saharei. 

Zdrugariu când stă în pat — dacă mai e 
şi cald — toarce. 

Tigru, în sfârşit, care seamănă mai mult a 
tigru decât un tigru. Poate cel mult, câţiva 
tipri la un loc să samene mai mult... Poate, 
ai mult, Tudosi, tovarăşul lui mai mare, 
care are faţă de el, printre exemplarele de 
rasă ale pământului, dezavantajul că seamănă 
deopotrivă şi a tigru şi a leu, cu un cap cumu- 
tat care cere numai coamă şi musteţi ca să 
împace în persoana sa, întâia dată în istorie, 
cele două spiţe rivale ale forţei regaliene. 

Ce mai vorbă? Dacă deloc umilul scri- 
itor al acestor rânduri ar fi Faraon şi ar 
vrea să simtă uneori pe seară briza Nilului, 
şi-ar comanda, după modelul lui Apollo, un 
faeton, dar ar înhăma la el pe cei doi, şi ar 
pune mulțimile să strige în calea lui: Păzea 
că trece Ramses al Il-lea cu tigrii lui. 

Dar în puiul de ţăran născut în poarta 
Sucevei, alături de un tigru îşi dispută pre: 
zenţa un lord. Da, da, un lord, în țăranul 

dela Fârtaţii-de-Sus. 

“Te întrebi de unde atâta nobleţe în măe- 
stria distinsă a figurii, semeţia ţinutei şi 
frumuseţea sobră a aceluia care, când păşeşte 
pe scările de ciment lepros ale cazematei, cu 
mâinile în buzunar, în haina cu guler şi 
căciula de husar, parcă descinde dintr'un bal 
la curte. 

[| vezi de pe o treaptă măsurând cu- 
prinsul iernat şi crezi că aşteaptă să-l ducă 
acasă caleaşca. 


"Tigrii 253 


Fenomenul e în primul rând al rasei lui, 
bucovinene şi ţărane. 

Dacă Bănăţeanul e poetic, Olteanul isteţ, 
Ardeleanul dârz, Munteanul deştept, Mol- 
doveanul visător, Basarabeanul dulce, Do- 
brogeanul haiduc, Bucovineanul e pur şi 
simplu nobil. 

E o distincţie istorică în neamul acesta 
trăit mai mult ca oricare altul în vecinătatea 
domnilor. 

E noblețea pământului care a dat găzduire 
numai fagilor, zimbrilor şi mânăstirilor. 

E mândreţea culturii care a transformat 
în blazon impilarea habsburgă şi a dat lup- 
tători cu pana când nu sa mai putut cu 
arcul, — dela boierii mazili la Grămadă şi 
Tofan şi dela Flondoreni şi Hurmuzăcheşti 
la dascălul intilă din Tereblecea. 

Dela Arcăşiile lui Ştefan, care cu săgeata 
măsura pogoanele şi tot cu săgeata alegea 
„loc desfătat de mânăstire iscusită“, tinere- 
tul ei voinic şi chipeşa crescut mare în Re- 
uniuni academice — arborosene, daciene, 
moldo-bucheze sau junimene — unde stu- 
dentul pe lângă silabisit mai ştie şi să cânte, 
pe lângă praxă mai cunoaşte şi lupta, şi 
unde, medieval, Dreptul lui Justinian se in- 
terpretează adesea la lumina spadelor. 

Spada au mânuit-o şi călugării, aşa: cum 
cavalerii au mânuit şi slova; şi dela schim- 
nisii voroneţeni şi nenţeni, care schimbau 
chirilica pe un afet de tun, şi de pe creste. 
de metereze trăzneau cu flinta bourul sau 
păgânul, linia vitejiei de gând şi faptă sa 
urmat drept până la Iconarii de azi, tineri 
isteţi, îndrăciţi arcaşi ai frumosului, mistici le- 


254 Dragoş Protopopescu 


gionari ai cuvântului, care au prefăcut ghioaga 
în idee şi cu peniţa fac horbotă de icoană 
pe patul puştii. 

„.O seamă de lucruri — cum ar spune 
cronicarul — ce fac din Bucovina ținutul 
unic al pământului nostru, şi dela oameni la 
ogoare, dela goruni la fiare, nu o provincie, 
ci un Ducat, un Luxemburg al nobleţei 
valahe. 

Când au sosit Bucovinenii la Dumbrava, 
pe streaşina ei parcă sa oprit un stol de 
pasări rare. Era o eleganţă de pajură în 
fotele lor albe fâlfâitoare; pieptarele lor 
negre, cu mâinile'n subsuoară, strângeau 
parcă la sâni pui de iezi năzdrăvani, furaţi 
de pe stânci de legenda codreană. 

Parcă nu uitau o clipă că tot de pe aceste 
plaiuri se trăgea şi Cerbul cel Mare, poate 
şi el furat de un stol de pajuri romane şi 
urcat sus pe piscuri de poveste 

lar după Cerbul lor, era fara aceasta fru- 
moasă de Zdrugariu, şi tot aşa de molcomă 
şi bună până ă mânie, care, când trecea 
cu pasul legănat şi capul lui de june lord 
şi tigru, îţi da să înţelegi că nu vine din 
Fârtaţii de-Sus, ci e numai în treacăt, pe 
aici, după o vânătoare grozavă în Atrica, 
grăbit să-şi reia orele de frecvenţă la cursul 
de Imperialism şi Regalitate al Universităţii 
din Cambridge. 

Fenomenul lui însă nu era numai al pămân- 
tului acestuia de cetăţi şi de morminte, de 
zimbri şi iconari, de călugări şi arcaşi. 

Era şi al unei naşteri cu noroc, din părinţi 
trupeşi şi sănătoşi, şi mai trupeşă şi sănă- 
toasă legendă... 


Tigrii 255 


Rohatca de munte dela Gura Humorului 
se reazămă în faţă pe pieptul Voroneţului 
— cel cu sfinţii ieşiţi pe afară, cum numai 
mânăstirile bucovinene au; într'o parte mâ- 
năstirea Humorului şi peştera la care tânăra 
Domniţă ca o garofiţă, dela: 


stânca neagră, într'un vechi castel 
“unde cură 'n poale un râu mititel, 


după ce domnul i se rătăcise în luptă, a 
venit să plângă în poala sihastrului Daniel. 

lar mai încolo, ieşind dintr'o coamă de 
frasini, Bourii de pe valea Moldovei, unde 
Dragoş a omorît zimbrul voievodal, lângă 
tăul care şi acum îşi mai piaptănă cu umbra 
de sălcii faţa de plumb, în care sa oglindit 
o ultimă oară căţeaua domnitorului. 

Ce istorie să mai înveţe copilul la „Princi- 
pele Carol“ din Gura Humorului, când cu 
ape şi animale, mai vie ca orice script, umbla 
în calea lui legenda:? 


Simţea : 


Că-l caută prin slavă 
Mireasa de zăbavă 


Mireasa morţii. 
Simţea, ca şi poetul lor de mai târziu, că: 


Se cumpănesc spre zodii cânturi ca spre moarle, 
Şi 'ndeamnă stelele să se coboaren ape... 

Şi "nmuguresc, prin cioburi de azur, chilimuri, 
Legendele ce picură 'nnoptări, pe largi păduri. 


256 Dragoş Protopopescu 
Pe care: 


Pe sate, pe ogoare'n somn, pe albe țărmuri, 
Vezi moarte peste tot deşi nu poți s'o 'nduri. 


Şi-o îndura totuşi, cu ea parcă încercând 
să „scape din vreme în altă vreme“, din sta: 
rea de om în starea glorioasă de natură; 
către care parcă ofta: 


De m'ar primi azi plantele in rădăcini, 
Să mă'nvelesc in vremea lor curală, 
Ca ploile, prin pajiș:i fără spini 

Să mă răsară'n noapte mea surală... 


Ca astfel, apropiat şi mai mult de existenţă 
prin moarte, să-şi vadă trecutul ca printr'un 
văl de mit, prin care să priveşti dar să nu 
poţi trece, sub vraja căruia să pară că: 


Intre noi cresc dumbrăvi inalte de plopi 
Din care copilăria noastră abia se mai zărește, 
In dulămi de balade lungi și moi. — 


Dincolo de care să asculţi: 


„cum între prunduri izvoarele se sting 

Şi de frica oamenilor in rădăcini s'ascund 
Şi-apoi prin tulnicele plantelor se urcă tot mai sus, 
Să nu-şi atingă apele in drum spre cerul scund... 


„„Să asculți intre pumni cum ţi-a trecut copilăria, 
Cum paşii iți sună a lut şi se opresc in drum 
Ohavnici ca oerii când se strâng sub zadă 
S'aprindă vreo baladă... 


Tigrii 251 


Retrăire a vieţii prin moartea atotputer- 
nică, înnobilarea ta în mitul naturii, purifica- 
rea în vreme, singură, intangibilă... — iată 
ce aduceau cu ei băieţii în fotele albe. 

Cu ei cu toţi închisoarea nu sa mărit; 
închisoarea s'a înnobilat. 

Dar mitul vechi creştea cu mitul nou; pe 
deasupra istoriei voievozii îşi treceau mâna 
cu căpitanii... 

Din ei au auzit de EL... Nu din cărţi, ci din 
legendă. Şi a fost un vis de şcolar pentru 
Zdrugariu, să-L vadă la faţă aşa cum şi pe lon 
Vodă cel Cumplit sau Ştefan cel Mare mai 
mult îi vedea decât le ştia lecţia pe dinafară. 

S'a sfătuit cu Cristea Agopşa, cel venit 
dela Dunăre, dela Frăția de Cruce a Vultu- 
rilor Albi; şi cu Buburuzan, Pamfil şi cu 
Todosi, toţi într'a şasea, s'au întrebat oare 
cât a fi de înalt şi cum a fi arătând la faţă. 
Şi Agopşa, care nici el nu ştia mai mult dar 
cra mai grăbit la minte, le-a spus uite-aşa 
şi aşa, şi le-a spus aidoma cum este cel pe 
care nici el nu-l văzuse. 

Şi-au înjshebat prima frăţie bucovineană, 
Şoimii Moldovei, ca să-l cunoască şi alţii. 

Şi au vorbit la întâlniri despre cel pe 
care nu-l ştiau, dar îl vedeau; şi cu cât îl ve- 
deau cu atât li se părea că n'or sajungă 
niciodată să-l vadă. 

La întâlniri, în nesfârşite sfătuiri, în nopţi 
lungi de iarnă, la marginea oraşului, într'un 
bordeiu sau şură, unde nu numai învățau 
să-l vadă dar şi să fie legionari, adică paji 
ai lui Dumnezeu, Ţării şi Tronului, şi pe 
deasupra oameni de cuvânt şi de onoare, 
cu un singur crez şi o singură filosofie pe 


Vol. 1 — Ed.Il-a 17 


258 Dragoş Protopopescu 


lume, a lui Seneca: „Cine ştie să moară, nu 
va fi rob niciodată“. 

Era Mai pe pământ când au primit vizita 
Fraţilor de Cruce mai mari dela Dunăre, 
Ţocu Costea şi cu loachim. Care pentru 
orice împrejurare mai aduceau şi un steag 
pe care ei de-or vrea, să jure. 

O sărbătoare le-a început în inimă. Tocmai 
dela Dunăre „Vulturii Albi“ să vină să se 
infrăţească cu ei... nişte bieţi pui de tigru 
sălbateci şi nerâsgâiaţi, deprinşi numai cu 
strătundul de munte şi'ntunerecul de codri... 

Se uitau întâia oară la piscurile pe care-şi 
purtase copilăria. Şi întâia oară le atribuiau 
un rost... Întâia oară li se păreau aşa de 
drepte şi înălțate... numai pentru ei, ca nişte 
magnete care să atragă cerul şi să-l ţină pe 
aproape... 

Şi jurământul îl vedeau depus în genunchi, 
în strana asta a muntelui, sub cerul lăsat 
pe capul lor ca un patrahir. 

S'au dus în delegaţie şi au întrebat au de 
nu-i aşa, pe părintele paroh al mânăstirii 
Voroneţ şi de nu o vrea chiar el să le pri: 
mească jurământul. Chiar în mânăstire, şi 
chiar sfinţia sa, de nu s'o supăra piscul... 
Parohul, că n'ar fi prudent. 

Atunci la un protopop bătrân (din Gura 
Humorului) s'au dus; să ceară măcar o cru- 
ciuliță de altar, care să le slujească undeva 
în pădure. 

A fost sfinţită de protopop în altar. Şi cu 
ea, cum duhul voevozilor veghează deopo- 
trivă în mânăstire sau păduri, sus sau dus, 
la peste 1000 de metri, peo stâncă de platou 
trunchiat, aşternut cu iarbă câteva mii de 


Tigrii 259 


metri pătraţi, şi de acolo înainte păzit până 
la cer de codri de brad, în care securea nu 
intrase de pe vremea Mariei Tereza. 

Acolo, cu faţa la Carpaţi, pe steag, jură- 
mântul. Pe acest platou, pe care, în bătaia 
soarelui de Mai, în boarea dimineţii şi respi- 
rarea hăţişurilor umbroase de codri, din 
cetini fu altar înălțat, cu steag şi cruce în- 
junghiat. 

Acolo, în mijlocul firii, desgoliți de rele, 
şi-au băut unul altuia sângele, adiaţi de 
codri, cinstiţi cu cântec de privighetori, sin- 
guri cu faţa la Carpaţi şi Dumnezeu, şi toată 
ţara desfăcută la picioare. 

De acum înainte una sau alta: oameni sau 
trădători. 

De-acum înainte, lupta. 

A şi venit: din spre llişeşti, cu nume de 
Bălăceni şi de Bosancea. 

Vara lui 1930. Vara colonelului Neculce. 
Țăranii rup frontul şi cu el uniţi, ca pe vre- 
mea lui Nicoară şi Potcoavă, o iau spre Bur- 
dujeni. Colonelul arestat în Cernăuţi, dele- 

aţie la Tudoraş, prefectul Sucevei, să fie 
dă să le dea capul lui Neculce, sau pe al 
lui propriu.. Prefectul plânge în balcon în 
faţa a cincisprezece mii de ţărani, cu zece 
rânduri de lacrămi, că nu ştie nimic şi va 
face tot ce se poate să dea pe colonel 
înapoi. 

In trei zile prefectul sboară. In locu-i co- 
lonel Milotean. 

Bălăcenii, de puzderie de Evrei mâncaţi, - 
reiau răscoala. Devastează şi schingiuesc 
mai rău, deşi nu mai răi ca Bosăncenii... 

Zece căpetenii arestate, duse în Mormintele 


260 Dragoş Protopopescu 


fără Cruce, cum se numesc temniţele de au- 
striacă faimă ale Sucevei. Dar cine vine 
acolo să-i vadă ? Căpitanul! Aşa l-a cunoscut 
Zdrugariu. 

Şi l-a văzut bătându-l pe umăr şi spunân- 
du-i: — Camarade, ce văd eu aici nu-i carceră, 
este de trei ori carceră... 

Nu iese bine din închisoare, că un faimos 
manifest anunţi, că „a sunat scândura“. Au: 
torul lui, Căpitanul! Căpitanul e depus la 
Văcăreşti ! 

Țăranii Bucovineni adresează telegrafic 
ministrului de justiţie un memoriu de zece 
cuvinte: „Am aflat că ni l-aţi arestat. Stop. 
Adevărat? Stop. Dacă da, Stop, rugăm 
fiţi buni, eliberaţi; dacă nu, pare rău, Stop, 
vom veni singuri Stop să-l eliberăm.* 

In fruntea iscăliturilor, Zdrugariu Nicola, 
Lăzăreanu Simeon şi Lucaciu Valerian. 

Ordin de arestare. In sat la Fârtaţii-de- 
Sus, zarvă mare. Jandarii au înconjurat 
satul; jandarii au înconjurat casa mamei 
Sevasta. Săi ia fiul. Pe singurul din cei 
şapte feciori pe care l-a dat la şcoală şi 
a vrut să-l facă domn. Vai şi amar! Acum 
iată-mi toate ştergarele şi velințele răvăşite. 
Peste tot scotocit şi dat peste cap. Să-l afle. 
L-au şi aflat! Au ridicat patul puştii asu- 
pra lui; doi l-au prins de câte un braţ; un 
altul i-a pus mâna în ceafă. Dar ce-o fi 
făcut, de-s aşa furioşi? lertaţi.l, c'o fi căzut 
şi el în gura lăcomiei. Sau atras o fi fost 
de niscai răufăcători, ori de-o muierel Dar 
n'o să mai facă, vă spun cu, mama lui, că 
n'o să mai facă. Şi ce-o fi luat, dă înapoi, 
că-i băiat bun, vă spun cu, că-s mama lui 


Tigrii "261 


şi-i singurul din ăi şapte de l-am dat la în- 
văţătură, să mi-l fac domn la oraş. 

__ Dar când a văzut că nuii de şagă şi au 
pus de-a-binelea gabja pe el, iar cât despre 
puiul furat ori punga cu bani, nu i-o cer 
înapoi, atunci bătrâna a încremenit în prag 
cu mâna la gură... 

Ce-o fi făcut Nicola alei că nime nui 
vine să-i spună? -Că-l leagă iată cobză şi-l 
duc la puşcărie? Ce lucru atât de ruşine să 
fi făcut băiatul mamei, ca să pată şi el şi 
toată casa atâta ocară? Şi nime să nuii 
spună! 

A stat aşa şi l-a urmat ca pe mort până la 
bariera satului... Şi l-a privit cu o mână 
sub şorţ şi alta streaşină pe ochi, până a 
dispărut cu jandari cu tot în pulberea dru- 
mului. 

Şi numai când n'a mai văzut nimic a cre- 
zut că ceva sa rupt din ea. Şi a pornit 
năucă; şi toată noaptea n'a dormit şi nu a 
mai putut-o nimene ogoi de plânsete pe uli- 
țele satului. Ba se mai țineau oamenii răi, 
de le mai zice la ţară şi liberali, după dânsa 
şi vroiau s'o'ndulcească spunându-i că păcat 
de aşa băiat, că-i tare mare ruşine, că şia 
pierdut şcoala la care ea l-a purtat de a chel- 
tuit atâta bunătate de vreme. Şi unde se 
pornea şi mai mult pe bocete, că mai mult 
o amărau. Că săi spuie — auzi! — că biet 
feciorul ei este de-acuma prăpădit şi ocna 
are să-l mănânce. | 

Cei mai buni cu băieţii fusese străinii de prin 
alte sate, care le ieşeau ca la urs în cale — că 
la urmă îi prinsese pe câte trei — şi se suiau 
pe dealuri ca să-i vadă până dispăreau; apoi 


262 Dragoş Protopopescu 


clătinau din cap şi coborau acasă scărpi: 
nându-se în ceafă şi spunând, că nu-i da 
bună pentru domnii dela oraş, că nu aşa 
trebue să se poarte, că ce are cu ei că-s 
oameni de treabă şi uite ţin capetele sus şi's 
plini de mândrie de parcă ar fi Horia, 
Cloşca şi Crişan! 

La beciu la Suceava au venit toţi „domnii“ 
de l-au cercetat şi măsurat pe Zdrugariu cu 
privirea, ori tot cu privirea înjurat. Şi con- 
damnat la trei luni. 

Când a auzit, tot satul în picioare. Pri: 
marul dela sine a venit la parchet să pună 
din partea satului o cauţiune, să | scoată, 
că ei ştiu bine că băiatul lor nighică n'a 
făcut. Dar i s'a spus că tot satul de-a veni 
şi nu-l va putea pune în libertate. 

Şi aşa necaz le era la săteni, că se simțeau 
ei ruşinaţi în băiatul lor. 

Dar astăzi, după şase ani de pu;şcării, 
nimeni nu se mai îngrijește ori ruşinează. 
Şi nici mama nu mai plânge. Ci spun toţi 
că le face cinste şi se roagă doar lui Dum: 
pezeu să fie sănătos şi să se mai ducă 
odată. 

Dar iată, că parcă iar adus de cineva, 
vine peste o săptămână Tigrul cel Mare. 
Să-şi vadă băieţii care zăceau acum la Su- 
ceava, Câmpulung şi Sighet. 

S'a dus iu Suceava, la judecătorul de 
instrucţie, şi a cerut, ca avocat, dosarul. 
Judecătorul, văzându-l îmbrăcat ţărăneşte, a 
refuzat. 

— Poate nu mă credeţi, poftiţi actele. 

— Domnul C...? A, scuzaţi... luaţi loc vă 
TOg... vă cer iertare... numaidecât, mă rog... 


Tigrii 263 


Tot tribunalul sa făcut purice. A început 
să forfotească. Panică mare că a venit 
să scoată cu mari forţe pe băieţi dela beci. 

Şi nu şi-a adus aminte să bată odată cu 
pumnul în masă, că îi scotea! Doar aşa a 
făcut la Câmpulung, unde a plecat, şi unde 
pe loc, Fătu şi Eremeiu, închişi tot pentru 
aşa ceva, au fost puşi în libertate. 

Dar băieţilor le-a părut bine că a dat Dum: 
nezeu de i-a închis, ca să vadă a doua oară 
pe Căpitan. 


. . . L] . . . . . . . . . . . .. . LI] 


Prima închisoare e dulce cum numai armata 
sau prima ibovnică e. 

Cu toate că Mormântul fără Cruce din 
Suceava nici cu armata nici cu ibovnica nu 
aducea. Dacă avea ceva armată era armata 
de gardieni şi jandarmi cu care era împănată; 
ceva drag de avea într'insa, era puzderia de 
cucuvăi care toată noaptea nu mai conte: 
peau să se bucure dela înălţimea celor trei 
etaje de celule roase şi afumate. Să se 
bucure mai ales în aşteptarea câte unui 
cosciug tras je furiş pe sub zăvoarele tăinui- 
toare — un mort înainte de vreme. 

„Să chihăe sinistru la auzul cataramelor 
lipite cu zăngănit de platoşe pe spinarea 
nenorociţilor legaţi în pielea goală, cu faţa 
în jos, pe scaunul lung, scuipat cu sânge, 
numai după câteva şedinţe. 

„„Să hohotească şi să dea târcoale pe sus în 
dreptul cazâncilor, fără să le vadă, dar cu pre- 
simţirea sigură că în fântânile acestea mici cât 
un stat omenesc, din fundul beciurilor celor 
mai de jos, sub care curg lăturile dela canal 


264 Dragoş Protopopescu 


şi peste care capacul greu de plumb se în- 
chide în aer, încă o victimă a fost vârită şi 
trebue să moară acum în câteva ceasuri, zece 
fiind numărul maxim de ceasuri ce se poate 
răbda omeneşte în cimentul lor de ghiaţă şi 
zădut. 

„Să chihotească poate chiar acum, că 
uite-i şi pe cei trei aruncaţi în cazânci, nu- 
mai fiindcă de patru zile stau neclintiţi în 
greva foamei. 

Când au văzut că nici aşa nu-i potolesc, 
i-au scos şi dat pe mâna ieftină a ploşniţelor 
şi păduchilor, în care vietăţi Mormântul fără 
Cruce dela Suceava bate recordul, unii fiind 
acolo, se spune, de pe vremea lui Ciprian 
Porumbescu. 

La început, ruşine mare că un păduche a 
apărut pe haina cuiva. Mai apoi mirare 
mare, că a putut apărea numai unul! Regula 
era ca cel puţin 17 să prinzi dintr'odată pe 
orice parte a trupului tău puneai întâmplă: 
tor mâna. De aceea nicinu mai puneau! La 
zile mari numai, făceau concursuri: care 
prinde dintr'odată mai mulţi? Şi Zdrugariu 
totdeauna bătea recordul, mâneca lui fiind 
promovată întâia la bacalaureatul ploşniţelor. 

Dela un timp devenise o curiozitate idioată 
să le mai înnumere; o gravă impoliteţe să se 
scarpine. Siguranţa cu care ieşeau batalion, 
din păr, scânduri sau ziduri, ubicuitatea cu 
care se prezentau la orice apel, le dase o 
aliură de oaspeţi clasici, o autoritate de 
gazdă. 

Plouau toată noaptea de pe plafon, iar a 
doua zi dimineaţa cei trei, intruşii, ilegalii, le 
erau  recunoscâtori că  binevoiesc să se 


Tigrii 265 


retragă, grave de sângele supt, pe plafon, 
unde să poată digera în voie şi preţui mole- 
culă cu moleculă vlaga lor tânără. 

Dea Dumnezeu să nu plece niciodată ne- 
mulţumite ! Şi dacă plecau, nu-i vorbă, reve- 
neau. € 

Stima şi consideraţia pentru ploşniţe a dat 
naştere la conflicte între cei trei. 

Credea odată Lăzăreanu Simeon că poate 
face pe nebunul, şi fiindcă devenise specia- 
list în prinderea muştelor, dă ordin lui Zdru- 
găsea să ucidă două ploşniţe ce se coborau 

ela el, pe pat: 

— Ce te priveşte? La urma urmii e sânge 
din sângele meu. E 

— ţi spun să le prinzi. Devine o mare 
nedreptate libertatea, atunci când... 

Dar n'apucă să sfârşească citatul din 
Montesquieu, că vede pe Zdrugariu luându.le 
frumuşel în palmă, aşezându-le bine pe 
picioare, şi deşertându-le ca dintrun corn 
de abundență, înapoi, în crăpătura de 
zid din care, după toate probabilitățile, 
venise .. 

— Adică de ce sau făcut ele vinovate? 
Au depus vreo listă electorală, au îndemnat 
la rebeliune, au atins fotoliul procurorului 
public ? 

— In Contractul social, oricărei libertăţi 
îi corespunde o rest... 

Dar nici cu Rousseau n'are noroc Lăză- 
reanu Simeon, student anul 2 la Domnul: 
Berechet, că preopinentul îi repede un bolero, 
în formă de pătură, în cap şi discuţia se 
mută imediat pe alt teren. 

Terenul ei favorit. Lupta. Pe care se muta şi 


266 Dragoş Protopopescu 


când, în loc de insecte, era vorba numai de 
vreun căţel de usturoi sau codru de mămă- 
ligă ascuns de vreunul în pofida altuia. 

Numai cu Noemvrie astfel de discuţii au 
încetat, frig groaznic lăsându-se şi preopi: 
nenţii ied dai să stea tot timpul cu pătura'n 
cap, ca şabăsgoimii de ziua trecerii prin 
Marea Roşie: 

Du să pături, singurul chip de încălzire 
erau plimbările în curte, la orele reglemen- 
tare, în rând cu hoţii şi ucigaşii, roată prin 
curte, ca cocorii la ţară sau călugărițele dela 
mânăstirile iezuite la cinematograf. 

Ce le mai rămânea decât să comunice cu 
lumea din afară? Aici apar bolizii. Coco: 
loaşele mari de mănăligi, în care se moto- 
tolea scrisoarea şi se arunca pe geamul des- 
chis cu o chee făcută de un deţinut lăcătuş. 
“Trebuia să te dai doi metri înapoi în celulă 
şi să ocheşti bin: şi cu forţă printre gratii, 
ca bolidul să cadă peste casa grefierului şi 
dincolo de grădină, la cei care în stradă 
aşteptau cu bra;ele desfăcute, sub gardul 
inalt de scânduri. 

Bolizii au mers bine, până când, meşter, 
Lucaciu Valerian, a lovit unul de gratii; 
bolidul a explodat în capul gardianului de 
jos. Noroc că nu ia spus. Altfel astrono- 
mia s'ar fi simţit trunchiată. 

Ea a urmat deci, pe cerul de dragoste al 
băieţilor. Că avea Zdrugariu pe atunci o 
drăguță... Vai şi cum aştepta, cu inima 
păsărică, ştirile dela el din mormânt. — Line- 
reţe... ai fost cândva... Zdrugariu e azi un 
om bătrân... are 26 de ani... 


Tigrii 267 


Aşa de rele cum au fost, Mormintele fără 
Cruce, când cei trei au ieşit din ele, cu trei 
rânduri de lacrimi au plâns. Intratât se 
înfrăţise cu fumul şi cucuvaia, cu ploşniţa, 
gardienii şi bolizii. Intr'atâta totul devenise 
la dânşii de multă vreme un vis, cu toate 
durerile atenuate. 

Armata, bătăliile dela Iaşi, cu Fătu, Banea, 
'Tudosi, Crângaru, Butnariu sau Ţincoca, lup- 
tele dela Cămin... Stârpirea lăcustelor... 

Din prima şi până la ultima echipă, cu 
Fătu şi lovu... la Tutova. 

Cutreerând judeţul cu ordin la mână, scris 
la şapirograf: 


„Noi, Necolai Fătu, comandantul batalio- 
„nului IX, Cetatea Albă, autorizăm conform 
„ord. No. 25.672 din 6 Martie 1932, dat de 
„General Milcoveanu, pe Studentul Zdru. 
„gariu Nicola, ca să poată face, nestingherit 
„de nimeni, propagandă în orice part: a jude: 
„tului Tutova. La. prezentarea autorizaţiunii 
„dată de noi, Comaniantul Batalionului IX, 
„domnul Zdrugariu Nicola va trebui să pre- 
„zinte şi Legitimaţia de Student. , 

IBârlad,”etc., etc. 


După care tipic, Nicolae Fătu eliberase 
sumedenie de ordine, cu deplină putere şi 
singura scăpare că: numitul comandant, da, era 
al Batalionului IX din Cetatea Albă, dar al 
Batalionului de legionari |... 

Apoi disolvarea lui Argetoianu, cu toate 
județele Moldovei înconjurate de jandarmi 
— ordinele comandantului .Fătu fiind anulate 
prin Monitorul Oficial; strecurați prin- 


268 Dragoş Protopopescu 


tre cordoane, pe la Bariera satelor, mergând 
pe jos câte 80 kilometri pe zi, cu Savin 
— ce mai tigrul! — Sandu Valeriu — mare 
orator, dar acum ce să mai spună? — Mitu 
Banea — fratele leului, — Metea, Bocec şi 
Teodorescu. Căzuţi de oboseală în pădurea 
dela Floreşti şi bând apă din bălțile de 
zăpadă topită, din margine; şi numai astlel 
pierzându'li-se urma. Ca să dea în miez de 
noapte de o casă din marginea satului, cu 
un steag negru înfipt în poartă, pe care în 
alb strălucea gardul de fier. Un moşneag îl 
păzea cu carabina în mână. Era moş Scântee, 
veteran dela 1877: 

— Apoi cum te lăsară teafăr, moşule ? 

— Păi c'au luat toate ce-au găsit, de pre- 
tutindene, arme, semne, manifeste, numai de 
casa mea nu s'au atins... 

— Da steagul ?... 

— Nu vezi ? arată veteranul carabina... 

— Bine, bine, asta când păzeşti dumneata... 

— Noaptea! lară ziua păzeşte baba... Ei, 
şi nu-i tot una ? face moşul din cap ...Că le-am 
declarat şi eu şi baba, le-am spus pe şleau, 
că dacă n'am murit la Plevna, iacă oi muri 
şi eu pentru Căpitan... 

Şi bătrânul scoate pieptul înainte, şi-l scu- 
tură ca un curcan. 

lată că baba s'a şi sculat. Dă din cap ca 
o porumbiţă. Dar nu caută grăunţe, ci urcio- 
rul cu vin ca cleştarul, pe care-l şi pune pe 
masă. Cuvinte despre ligrul cel Mare, im- 
nuri, cântece. 

Şi tinerii pleacă, lăsând plângând sub steag, 
în urma lor, un veac bătrân A viaţa ţâăru. 

După victoria dela Tutova trebuia mulţu- 


Tigrii 269 


mit lui Dumnezeu. S'au dus cu toţii din 
mânăstire'n mânăstire, Văratec, Agapia, Secu, 
Neamţ. Au întâlnit pe Sylaghy şi Căpitanul. 
Au pornit împreună, la alţi stinţi, şi s'au în- 
chinat mai departe. 

Apoi, ordin. Lupta dela Baia. Apoi hăr- 
țueli cu Bacăul. La Buzău. La predicatorul 
baptist din Braşov. Sibiul. Un manifest cu 
Mitu Banea, contra lojilor masonice. Are- 
staţi, judecaţi, achitaţi. 

Colonel Neculce face plan să răscoale Bu- 
covina, făcând în acecaşi zi mişcări de mase 
la Câmpulung şi Vama, unindu-le spre seară 
şi revărsându-le de acolo până spre Gura: 
Humorului, şi mai jos, la Piatra-Neamţ. Il 
invită să ia parte. Dar supune planul Căpi- 
tanului care râde şi nici nu vrea să ştie. 

In vara următoare alegerile dela Botoşani. 
Unde cea mai mare onoare a carierei politice 
a deloc modestului scriitor al acestor rânduri, 
este că n'a venit, dar era să vină şi Zdruga- 
riu, în propagandă pentru candidatura lui.: 

dică, nu cea mai mare. A doua. Cea mai 
mare fiind că în ultima zi a venit chiar El 
în persoană. Ne sbătusem de cinci zile, cu 
Sandu Valeriu, alţi doi studenţi, vreo două 
fete, agente de legătură, un biciclist şi Titu 
şoferul. | 

Manifestele mergeau greu, că mai nimeni 
nu vroia să ni le tipărească, toţi vroiau să 
ni le confişte. Mai greu mergea maşina pe 
care o închiriam de cu noapte, şi-o ţineam în 
fundul curţii, să nu vină dela poliţie să ne-o 
confişte. 

Biuroul electoral, o cofetărie de mahala 
care dase faliment şi nădăjduia să se refacă 


210 Dragoş Protopopescu 


cu îngheţatele noastre de 8 lei şi 50 pe zi. 

Şedeam la doamna Sandu, mi se pare Eca- 
terina Sandu, mamă bună, femeie de inimă 
şi carte, şi vai ce mai Româncă! Şi cum ne 
iubea şi se prăpădea să ne dea de mâncare 
şi spălat! Şi azi am dela dânsa scrisorile de 
protest şi rugăminte să iasă odată neamul 
ăsta la liman. Şi să văd de Valeriualei. 
Care şi acum tare mi-e drag. 

Casa era o veche casă, ce vroia să devină 
casă nouă şi nu putea. Se făceau adăogiri şi 
trebuia să trecem prin ganguri şi pe sub bi- 
nale. Dar înăuntru curat şi frumos ca de 
Dumineca Floriilor. 

In cea din urmă odăiţă, fratele lui Sandu, 
zăcând de moarte, de boală de piept şi ame- 
stecând în aiureli — noaptea când soseam — 
numele mamei lui şi al Căpitanului. 

Păşeam în vârtul picioarelor, ne descălțam 
pe prispă şi ne duceam să ne culcâm pe 
scorțe în fundul curţii, o livadă din cele mai 
moldoveneşti. Se lăsau pe faţa noastră prunii 
şi ne făceam mustăţile cu mustaţa păpuşoilor, 
foarte simpatică! Ne sculau pitulicile care 
băteau cu pietricele în noi crezând că ne bat 
la geam. Mâncam lapte cu mâmăligă, borş 
de fie cu smântână şi pui fript, şi asta 
ne era pe toată ziua. 

"Că plecam cântând legionar prin coclauri 
botoşenene, strigând din când în când: Vrem 
pedeapsa cu moartea! lDacă mai strigam şi: 
Garda ! — gata, ţăranii şi ţărancele — mai ales 
tineretul — îşi lăsau lucrul, somnul, mânca: 
rea şi alergau după noi. Valeriu Sandu — 
leu rotund şi blond, cu mândră încruntare'n 
față şi vorbă dulce de plăeş — urca pe ca- 


Tigrii 211 


pota maşiniii şi ţinea un discurs. Era întot- 
deauna înflăcărat şi inteligent în tot ce spu- 
nea. La urmă prezenta pe candidat, — adică 
subsemnatul — care roşea şi spunea în gând... 
merci beaucoup | 

Şi alte coclauri, alte văgăuni. Cauciucurile 
plezneau ca nişte cobre aruncate în aer şi 
atunci ne puneam la lucru. Era partea cea 
mai grea a campaniei. Căci, vai, ce drumuri. 
Ce nenorocire. Adesea, în vârful unei costişe 
maşina se. desfăcea în mai multe secţiuni şi 
pornea cu noi — poate şi cu diferite părţi 
din noi — la vale! Numai jos se culegea din 
praf, se reunea; şi porneam, iar la un loc, 
să strigăm: Vrem pedeapsa cu moartea | 

Aşa, sau aproape aşa, am făcut ravagii în 
judeţ. Deşi aveam adversar de temut în Doc- 
tor Haralamb lonescu, iar în unele sate tre- 
buia să ne urcăm sus pe case sau şure ca 
să vorbim. Până când pe valea Jiei ni s'a în- 
fundat: curţile încinse de cordoane de 
jandarmi! Numai când le-am spus că vine 
Căpitanul, — au plecat! 

La un post am fost reţinuţi o noapte, pe 
motiv că n'avem actele de condus în regulă. 
Când act de condus aveam până şi eu care eram 
biciclist dela vârsta de 5 ani, când am căzut 
într'o duminecă în nas şi în haine — noi 
nouţe marinar. 

Ce pedeapsă cu moarte, ce Gardă de Fier? 
Ţăranii acolo ne luau la zor: 

— Tăbliţele, tăblițele! 

— Da ce tăblițe, bade Tofan? 

— Tăbliţele, aşa cum face doctor Lupea. 

— Ce 'face, bade Tofane? 

— Apăi el zice aşa. Stă colea, cum ai sta 


212 Dragoş Protopopescu 


'mneata, numai că mai sus, pe pridvor, iar 
ceva mai jos, un om cu o tăbliță neagră şi-un 
condei. Şi strigă furios: 

— "Mneata, bade Tofane, ce datorie ai? 

— Trii mii şi-un fier de plug, să trăiţi... 

— Ştergeţile, Paraşchivescule, strigă Doctor 
Lupea, şi numai ce le scrie răpide pe gresie 
dom Paraşchivescu şi tot el le şterge dintr'un 
condei. 

— "Mneata cât, bade Costache ? 

— 2500 şi o vacă, să trăiţi domnule doftor. 

— Auzi dumneata 2500! (se apleacă doftoru 
către un pirpiriu din stânga). — Şterge, Paraş: 
chivescule, şterge miile şi vaca! 

Şi aşa vine rândul lui badea Costea, şi 
Tican şi badea Mangâr, badea Tudose. Une: 
ori dottorul mai greşeşte numele şi taie gre- 
şit unde nu trebue. Dar domnu Paraşchivescu 
să trăiască! Drege el! 

Şi iaca aşa, domnule candidat, în cinci mi- 
nute plecăm cu toţi acasă cu datoriile achitate... 

Cum să pătrunzi atunci în jungla democrată? 
Sectoare întregi pe valea Jiei erau categoric 
lupiste şi cu datoriile achitate? Achitate 
dintr'un condei de domnul Paraşchivescu şi 
Dr. Lupea, cel cu ceaiurile şi odaia neplă- 
tită la Athence,—această infamie bipedă, suru- 
giu beat al injuriei parlamentare, cârnățarul 
apoplex al prostiei populare, care îşi sullecă 
mânecele, scuipă în palme şi ia această pro- 
stie şi-o trânteşte de tocător, şi-o frământă 
cu degete de mititei, mai o stropeşte cu ceva 
usturoi furnizat de propria-i inteligenţă plus 
Sărindarul, şi o scoate apoi la grătar sub 
formă de patriceni, pentru consumul său la 
banchetele dela Luzana. Că dacă lucrurile 


Tigrii ” 213 


merg bine şi se alege şi dacă dă Dumnezeu 
şi ceva fonduri secrete, să-şi achite şi el — 
dar nu numai pe hârtie — cei 551.890 lei da- 
toriile dela hotel şi să fie lăsat să plece la 
Paris, ca în calitate de viitor prim-ministru 
— nu de hingher — să-şi denunțe țara cu 
poalelen brâu că are o dreaptă plătită de 
străini. 

Văzând pericolul mare cu tăbliţele, am te- 
legrafiat Căpitanului, ca Țarul regelui Carol: 
„Vino imediat stop situaţia primejduită stop tă- 
bliţele stop!“ 

Şi ultima zi a venit. Țăranii se uitau la El 
ca la un om picat din cer. Vorbea rar, nu- 
mai câteva minute. Am fi cucerit toată valea 
Jiei dacă n'am îi avut şapte, nu mai puţin 
de şapte pane de cauciuc într'o singură zi. 
La a şaptea treceam printr'o pădure. Căpi- 
anul sa lungit pe iarbă şi, haiduceşte, cu 
pieptul desfăcut, cu o mână în sân şi alta 
sub căciulă, a început să storăe. l-am cules 
mure şi albăstrele. Când Titu a terminat la 
“maşină, am venit să i le aducem. Un şarpe 
se întindea punte pe pieptul lui, îi identifica 
cu limba guşa şi, asigurat, se pregătea tocmai 
să-i intre pe gură. Atunci, până să strigăm, 
mai mult încremeniţi de spaimă, am văzut 
ochii lui albaştri întâlnind ca prin vis ochii 
şarpelui. Două încremeniri. Şarpele dă capul 
înapoi. Căpitanul îl dă la o parte cu podul 
palmei. 

Ridicăm ciomegele asupra şarpelui. 

— Lăsaţil, bre, ne-a spus. Dacă nu m'a 
omorît, noi să-l omorim? N'are voie omul 
să muşte? Face ce poate... 

Era muşcat la încheietura mâinii. L-am ars 


VoL 1 — Ed. Il-a 18 


214 Dragoş Protopopescu 


cu o aşchie aprinsă. Carnea îi sfârâia, era 
scăpat. Ne-am urcat în maşină. 

— Dece nu ne-ai lăsat, Căpitane, să-l omarîm? 

—Un şarpe, ce Dumnezeu, înţeleg un 
balaur !... 

In Botoşani, Zdrugariu a putut străpunge 
abia după alegeri. La care alegeri cu mă situa- 
sem altreilea după guvern, bătind tabliţele şi pe 
doctor Lupea. Bătând chiar pe dom” Paraş- 
chivescu. Eu care sunt nul ca propavandist 
şi într'un judeţ în care călcam pentru intâia 
oara, nu fâcusem decât cinci zile campanie, 
din care una de ploaie, una de arest şi două 
de pane de otomobilă lără Zurusariu! Numai 
datorită lui Valeriu Sandu. Şi unui singur 
incident! La hram la Ştefăneşti, unde veni: 
sem să vorbim la lume, el tocmai voia să se 
suie pe o căruță, când uu jandarm călare s'a 
repezit asupră-i să-l calce. Ţăranii s'au ridi- 
cat ca un om. Jandarmii au trebuit să o 
şteargă. De atunci, oricine a aflat de calul 
care era să calce în picioare pe domnul Sandu, 
al nostru a fost! 

Când s'a reîntors deci Zdrugariu la Boto- 
şani, cordoanele de jandarmi s'au reunit ca 
viermii tăiaţi. 

Băieţii au apucat odată câţiva în grădina 
publică şi asvârlit jos peste o balustradă. Apoi 
a ţinut câte un discurs mulţimii — Sandu 
Valeriu. Şi au cântat — Trăiască cine ştim 
noi. 

Noaptea, la trei, află că pe trei dintre ei 
i-au arestat. 

Cu Sandu, Zdrugariu a sărit din pat; şi-a 
pus ghetele fără ciorapi, şi fuga amândoi pe 
urma poliţiei, strigând cât le lu: gura — 


i 


Tigrii 215 


deşi numai doi erau: — „Camarazi, camarazi, 
înainte marş!“ 

Panică mare. Ajung din urmă trei cordoane 
de câte cinci sergenţi, la distanţă între ele 
de 20 de metri, târînd pe jos, de păr şi mâini, 
câte un legionar. 

Primul cordon ajuns de cei doi din spate, 
crezând că e vorba de un grup mare de le- 
gionari, dă drumul priinului prizonier, so- 
mează pe cei doi să stea. 

Zdrugariu trage o înjurătură şi fuge, — cu 
eliberat cu tot, după al doilea cordon. Din 
urmă somările şi gloanţele îi vâjâe la ureche. 
Nici în vremea războiului nu le-a simţit aşa. 
La al doilea cordon, la fel. Eliberează şi pe 
cel de-al doilea şi fuge după primul. 

— Camarazi, camarazi, fuga, marş! 

Volițiştii se cruceau, somau şi trăgeau îna- 
inte. Niciodată n'a fost aşa de aproape de 
moarte. La al treilea cordon i se întundă. 
Eliberează el pe Ţicu Vasile, dar ajuns din 
urmă de toţi poliţiştii, e înștăcat. 1 se pun 
două revolvere la tâmplă. Aşa până la che- 
stură. Unde însă e pus în libertate... 

Din Botoşani, ordin! Galaţii. 

Se anunţase acolo o piesă evreiască: Nimic 
nou pe frontul dela Mărăşeşti, 

Pe afiş, sub-titlu: „Patria nerecunoscătoare 
faţă de evreii căzuţi la Mărăşeşti“. Nimeni 
nu se sesizase. Afară de Căpitan şi cinci băieţi: 
Savin, Costea, Sandu, Zdrugariu şi Manta, cel 
mai chipeş copil.al legiunii, un prinţ care a 
fost cândva copac, şi de aceea pcate a rămas 
nobil ca un paltin şi frumos ca un moşteni- 
tor de tron. 

Un marş de cinci, dela Brateş la Costache 
Negri. 


216 Dragoş Protopopescu 


Lume, gură-cască. Poliţia. Bătaie. Dar mai 
ales bătaie cu pumnii, în mesele restaurantului 
Azuga, ajuns sală de întrunire. Inapoi la sta: 
tue, cu tot poporul după ei. Savin urcă şi 
vorbeşte; Sandu şi Zdrugariu luptă cu poli- 
ţiştii care vor să-i împiedece. În învălmăşeală 
băieţii taie curelele poliţiştilor şi le smulg re- 
volverele. Şi unde n'o iau la fugă! Băieţii 
după ei. Unii mai puneau mâna la şold, dar 
ia pistolul de unde nu-i! 

La un cot de stradă trei sergenţi pitulaţi 
pun mâna pe Zdrugariu şi trag de el până ti 
rup tot de pe dânsul. Gol până'n brâu, scapă, 
dă câteva în stânga şi în dreapta, îşi culcă ad- 
versarii şi, aferat, o ia înainte la goană după 

oliţia de Covurlui! !)e-a-lungul oraşului până 
a chestură. E o nebunie! In poarta che- 
sturii rămâne singur, — poliţia dispăruse înă- 
untru! Zdrugariu o ia încet înapoi. Mândru. 
Uitase că-i în pielea goală. 

Un comisar îl vede, Il ia drept borfaş, îl 
invită la poliţie. Zdrugariu se recomandă. 
Comisarul nu cunoaşte! După o mică luptă 
romană, cunoaşte şi pleacă... 

Il ştia şi lumea, că-l arăta cu degetul: ăsta 
a fost mai leu! De fapt, Zdrugariu era numai 
tigru... 

A doua zi în ziare: „300 de studenţi din 
provincie, înarmaţi, asaltează Teatrul Comunal 
din Galaţi. Revoluţia din Strada Domnească! 
Atacul studenţimii impotriva culturii!” 

300 de studenţi! De fapt fusese, cu ce mai 
picase local, 12! 

Piesa nu s'a mai jucat. Nici nu s'a mai au- 
zit de atunci aşa ceva. 


Tigrii 211 


Prigoana cea mare. Ordin. Căminul dela 
Râpa Galbenă în primejdie. Vor să-l evacu- 
eze. După împuşcarea pe la spate a lui Vasile 
Teodorescu la Constanţa, de vn gardist, când 
studentul se pregătea să lipească un manifest 
electoral pe un zid, furia polițistă la laşi e 
în dezmăţ. Studenţii sunt vânaţi pe stradă, 
ca potârnichile. Se baricadează în cămin. Fac 
spital acolo pentru răniţi şi nu vor să eva- 
cueze. Li se taie apa. Mor de sete. Li se taie 

„merindele. Mor de foame. Un student, noap- 
tea se apleacă peste zid şi întinde mâna spre 
Țincoca, băiatul de-al doilea al preotului, 
care s'a strecurat printre santinele şi-i aduce 
de acasă o pâine. Un agent trage; un jan- 
darm îl loveşte cu patul puştii. Pe moarte e 
dus acasă. Zile întregi umblă svon că a murit, 
Dacă n'a murit el, altul ca ela murit. Şi 
alţii de care nu se va şti niciodată. 

Zdrugariu e la post. Cu Crânganu şi Fătu 
şi Savin şi Butnariu şi Metea, Manta, Dă- 
nilă şi Todosi, la Râpa Galbenă. Toţi tigrii 
şi leii la un loc. Adică vor muri? Copilărie, 

Vine la laşi Cantacuzin, ţandără mândră 
din trunchiul lui Vivi, vlăstar domnesc, cu 
profil de iatagan turcesc şi ca iataganul de 
credincios. Că pe mâner i-or ti încrustate, 
în arabescuri de Damasc, juruinţe cu crucea . 
şi legăminte din străbuni. 

El candidează la Fălticeni şi cere întărituri. 
1 se dă una şi bună — dar numai pentru două 
zile: Zdrugariu, cu vechiul şi nedespărţitul 
lui Manta, Dănilă, Andronic, Galan, Gheor- 

hiu Mircea, Traian lon, Gheorghe Mihai şi 
toenescu. 

— Zdrugare, îl sărută Crânganu pe pero- 


213 Dragoş Protopopescu 


nul gării, să-mi fiţi aicea peste două zile. Nu 
mai târziu, am nevoie de voi. 

Cei care se despărţeiu s'au întâlnit numai 
peste trei luni, la Dumbrava. 

La Fălticeni, Alecu plecase cu un tren mai 
inainte. Să aştepte. Un prim contact cu lu- 
mea. Manifeste, discursuri la un bâlciu. Seara, 
la Lespezi, unde au ma:. A doua zi aşteptau 
în gară, să vină lume la târg. Alişcare prin. 
tre jandarmi. Incolonaii, pornesc cântând spre 
târg. Un pod. la capitul lui, zese jundarmi 
cu baioneta la armă. Somaţi să se oprească. 
Ei cântă mai vârtos. Încep să vâjiie gioanţe 
pe sus. O petardă. Jandarmii o sbughesc, 
Alecu se ciocneşte cu unul-şil derarimează. 
Alţii fac la tel. Inzolonaţii merg inainte spre 
târg, cântând, cu jandarmii după ei, care-i 
roagă, în frunte cu un plotonier major, să le 
dea armele înapoi, că nu mai fac. 

In piaţă, urcați pe câre, cu ar:nele înfipte 
vertical, au vorbit poporului. Ar fi putut 
face ce vor. Să coboare tot oraşul la tund, 
cu lifte şi mărturi spurcate cu tot, ca peo 
Gomoră. | 

Atunci a fost proclamat Zdrugariu Duce 
de Andorra! 

Atunci i să acordat lui Manta titlul de 
tigru de Pomerania, sub care nomenclatură, 
venind înapoi pe pod, a trecut la creştinism 
un evreu, botezându.l. se zice, pe loc, într'un 
lordan din partea locului. 

Băieţii, fericiţi şi cu noi situaţii, se urcă seara 
în trenul de laşi, siguri că a doua zi vor fi 
acasă. Nu tot aşa de sigură era şi Siguranţa. 

Fiindcă în ziare şi apăruse; Lupta dela 
Lespezi! Război civil la Paşcani ! 


Tigrii 219 


Gara Paşcani împănată de poliţie. Ordin de 
arestare. Somaţi să se dea jos din tren. Barica- 
dare. Hărţueli, o mică guerilla. Ideia cea mai 
bună e să se detaşeze vagonul. Tras cu maşina, 
e desprins pe o linie moartă şi aruncat cu 
forță la vale. Tigrii sar din fuga vagonului 
pe lereastră. Unul n'a rămas, sunt toţi ve- 
seli ; şi încolonaţi vin înapoi cântând spre 
gară. Insă oarecum în poziţie de atac. 

— Inapoi că trag, strigă un plutonier-major 
când îi vede urcând peronul. Apoi dându-se 
pe lingă Zdrugariu: 

— Domnilor, nu trageţi cumva, că noi nu 
tragem, ne facem numti... 

Imbrânceli. Ameninţări. Ajung în restau- 
rantul gării. Reducere 25"/0. 

Poliţaiul oraşului: Că - domnul Prefect îi 
invită un moment la dânsul. 

Tigrii ştiu ce'nseamnă invitaţia. 

— Mulţumim, vrea să ştie cât e ceasul? 
Spune-i că i-a sunat ceasul! 

— Nu, o declaraţie. Două cuvinte... 

— Ştim să scrim şi'n restaurante. 

Vine a doua oară poliţaiul. 

— Domnul Procuror General dela Curtea 
de Apel din laşi, Coroi, a dat ordin să fiţi 
arestaţi. lar d-l Ministru de Interne dela Bu- 
cureşti vă roagă să vă predaţi că va fi rău. 

— Am fost scoşi din lege, şi aşa rămânem. 

— Să lim puşi din nou în lege şi vom şti 
ce e un procuror şi-un ministru de interne. 

Şi băieţii pun tot ce au la ei, pe masă. 
Dar nu vă facem nimic... 

Noi vă facem ?... 
Avem şi noi ordin... 
Și noi avem. 


IVAN 


280 Dragoş Protopopescu 


E noapte. Un prim asalt al poliţiei. Bari- 
cadare în restaurant. Unii se culcă pe mese. 
Mircea Gheorghiu şi Zdrugariu rămân de pază. 

La două noaprea, soseşte dela laşi un tren 
cu jandarmi care să-i atace cu gaze. Aşadar, 
chelnerul avusese dreptate. 

Intră în sală un maior de jandarmi. Inspec- 
tează.  Parcă-şi numără morţii viitori. Pleacă. 

“Tăcere de mormânt. şi instrueşte oamenii ? 
Băieţii izbucnesc în cântec sălbatec: 


Suntem echipa Morţei 
Din Moldova am venit 


Ajutați de zarul sorței, 
Or invingem, ori murim. 


Apoi se domolesc în aleanul ţăranului bu- 
covinean, ajuns poet de dragul legiunii: 


Pământul ţării noastre geme, 
Pământul care ne-a iubi, 
Pământul ţării noastre geme, 
De jidovime-i cotropil... 


Când imnul se avântă şi băieţii strigă: 
Veniţi sub steagurile țării, 


O bubuitură cutremură clădirea. In faţa 
lui Zdrugariu chiar, o bombă lacrimogenă a 
exploadat, 

Tigrii, călcaţi pe coadă, se reped la mese 
şi scaune şi cu ele sparg ferestrele să nu se 
innăbuşe. De pe ferestre încep să tragă. 

Jandarmii o iau la fugă. Dincolo n ni 


Tigrii 281 


după un gard de scânduri, s'au tupilat. Li 
se văd baionetele în lumina flacărilor alba- 
stre-verzui. 

Bombele lacrimogene se înteţesc. Atmosfera 
devine imposibilă. Bravul Cantacuzin mai e 
lovit şi cu o piatră mare în cap, prăbuşit la 
pământ. 

Alte bubuituri. Alte replici. Se văd ghiu- 
lele învârtindu-se pe podea ca nişte spiriduşi, 
dând drumul la gaze. 

O pâclă deasă se lasă. O puteai tăia cu 
satârul, Becurile nu se mai vedeau. Intu- 
nerec de moarte. 

Nu mai merge. Pieptul arde. Limba se 
lipeşte în gât. Balele devin clei. Tigrii incep: 
rând pe rând să se predea. 

Zdrugariu rămâne singur. Fantomă de pe. 
lumea cealaltă. | se pare că trăieşte de o 
mie de ani. 

— Nu se mai sfârşeşte odată? 

In viaţa lui ma mai pomenit aşa ceva. To- 
tuşi se simte vesel. Uşurat. Nici chip să se 
gândească la moarte. Flueră cu gândul că 
mâine poate va fi soare. lar îl arden gât- 
Ah, de-ar avea un pahar de apă. 

— Un regat pentr'un sifon! 

Bâjbâie spre bufet, După tejghea dă de un 
cârd de sticle. Dar cineva s'a luat după el. 
O umbră colosală i se urcă'n spinare. Intoarce 
capul. Matahala a ridicat patul puştii. E 
guta să-l stâlcească. 

Cu un salt sălbatec, tigrul îi pune arma la 
tâmplă. Matahala se deşiră şi o ia la fugă. Se 
loveste de un stâlp, lângă uşă, şi rostogoleşte. 

Alţi paşi, altă mişcare afară. O altă bombă. 
Zăngănit de arme. 


282 Dragoş Protopopescu 


Zdrugariu se apropie de uşă, se aşează în 
genunchi în prag; şi'ncepe să tragă. 

Prin întunerec vede vag botul armei tră- 
gând până 'nroşeşte. O plesnitură. Ceva sare 
spre el gata să-l rănească. E o aşchie din 
ţeava pistolului! Arma rânjeşte acum ca un 
bot de jder retezat, 

— Binecă nu ma plesnit! Atâta îmi trebuia. 

Scoate tabachera, scoate o ţigară, Şi-o 
aprinde la ultimele incadescenţe ale armei. 
O aruncă cu dispreţ pe ciment: Se predă. 

— Li, spuneai că toţi jandarmii di lume 
m'or să te poată aresta, îi surâde poliţaiul. 

— Domnule puliţai, când eram liber nu 
ţi-ai permis cu mine glume. Acum, sunt legat, 
Poţi spune ce vrei, mă poți şi pâlmui, Dar 
gluma amân'o pentru când voiu îi i iară liber. 
Apropo, unde ai fost cât timp m'au bom- 
bardat ? 

Adevărat, tot timpul luptei, şefii poliţiei şi 
jandarmeriei şezuse ascunşi într'un coridor 
area păzit al gării. 

Numai Dănilă legionar liber, cu mâinile 
în buzunare, în blana lui cu guler, se plimba 
pe peron. El Firsese tot timpul de pază. 

Jandarmii îl luase, după guler, drept o mare 
autoritate. 

— Pottişi, domnule procuror, în altă parte, 
nu staţi pe-aicea, nu-i bine. 

— Ba pe mine să mă duceţi cu traţii mei, 
râde acesta, cam văzut cât sunteţi de laşi, 

La trei luni după aceasta, Zdrugariu sea: 
tâlnea cu Crângaru la Dumbrava, 

|Intâi arestat, după disolvare, cu Fătu, Ifrim, 
Butnariu şi L.ăcrăţean, apoi eliberat ca să fie 
la două zile din nou arestat, după întâmpla. 


Tigrii 283 


rea de pe alt peron, de şase poliţişti, cu şase 
ţevi de revolvere asupră-i. - 

'Pârit din beciu în beciu, până la Bucu- 
reşti, condamnat la un an pentru Paşcani, 
dus prin alte beciuri cu hoţii; în sfârşit la 
Văcăreşti, şi de aci în dubă, cu alţi 80 de 
hoţi, la Criviţa, pentru Galata. 

In dubă l-a cunoscut pe lata Moşu. Dar, 
ca şi Fătu altădată, a cunoscut cu acest pri- 
lej mizeria şi perversitatea puşcăriașilor de 
rând. Condamnaţi care îşi ispăşise 20 de ani 
de muncă silnică, gata să se prostitueze pen- 
tru un codru de pâine, femei sdrenţuroase, 
cu picioarele goale, aruncate, cu alte 60 în 
gherlă, pe cimentul rece, fără pat, dedându- 
se la toate neruşinările. 

Un om, un copil acest Zgrudariu, care n'a 
spus o minciună în viaţa lui, şi n'avea altă 
vină decât că vroia să treacă prin viaţă cu 
capul sus, întruntând pentru asta chiar 
moartea. 

Un astfel de copil trebuia chiar otrăvit. 

Readus în dubă la Dumbrava, împreună 
cu Manta, după amânarea apelului cu Paş: 
canii, au fost opriţi două nopţi la consiliul 
de războiu şi învârtiţi în sus şin jos, de 
inspectorul de poliţie, el şi camaradul lui, doar 
doar or scăpa ceva despre Silaghy şi Căpitan. 

Dispare inspectorul cinci minute şi li se 
aduc două ceaiuri, comandate. 

Cum aducătorul îndreaptă tava către el, 
Zdrugariu o întoarce și în glumă se adre- 
sează camaradului : 

— Dragă Domnule Octav, serveşte-te... 

Manta bea ceaiul ce nu i se cuvenea, În 
cinci minute, credeai c'a înnebunit. Lempera- 


284 Dragoş Protopopescu 


tura, 40. Zdrugariu cheamă pe comisar regal 
Atanasiu, om de inimă, şi pe ceilalţi. 

— Impuşc toată lumea de aici de moare 
Manta |! 

Căpitan Atanasiu îl duce singur la spital. 
Toată noaptea, doctori, spălături. Manta e 
salvat. Dacă era Zdrugariu în loc, Manta 
fiind mai încrezător, Zdrugariu murea. 

Acum tigrul stă lungit la Dumbrava, în 
blană bine tăiată şi coamă de astrahan, şi 
toarce. Mâna îi bate ca o labă pe nisipul 
arzător, — de fapt ciment, şi'n ochii lui de 
vânătă imaginaţie fug mai departe gazelele 
deşertului. 

Nobleţa lui înnobilează închisoarea. 

Prezenţa lui, cu o curte întreagă de tigri 
mai mici sau mai mari, Bucovineni sau leşeni, 
Basarabeni sau Dobrogeni, ţine printre deţi- 
nuţi şi insecte un curs de regalitate. 


SFÂRȘITUL VOL. 1. 


Procuraţi-vă ultimele exemplare din 


ediția Il-a 


FORTUL 13 


ROMAN 


de 


DRAGOŞ PROTOPOPESCU 


Un caleidoscop viu, agitat cu aplomb 
şi francheţă de unul dintre marii cute- 
zători ai scrisului nostru actual. 


Tot romanul, şi cu el cititorul, e scăldat 
în fiece moment într'o sănătoasă baie 
de umor rece. 


A apărut la „Cugetarea“ 


Elogii unanime obţine: 


ORIENTĂRI 
ÎN VEAC 


de 


NICOLAE ROŞU 


Imerarea seimnnată de dl Nicolae Roşu, 
şi prezentată de „Cugetarea“, întruneşte 
calităţile unui scriitor curajos şi bine 
înzestrat pentru a reda stările intelec- 


tuale şi sufleteşti de azi. 

„Orientări în veac“ este o carte 
de acțiune practică şi critică acerbă — 
care stârneşte şi menţine interesul până 
la ultimul rând. 


A apărut ediţia Il-a 


PUNCTE 
CARDINALE 
ÎN HAOS 


de NICHIFOR CRAINIC 


Probleme cardinale ca: tradiţie şi re- 
voluţie, naționalism şi democraţie, cul- 
tură şi civilizaţie, ortodoxie şi ateism, 
creație şi “imitație, rasă şi religiune, 
omul meschin şi omul eroic, sunt tratate 
cu deosebită competenţă. 


Figuri reprezentative ale geniului ro- 
mânesc sunt evocate ca exemple de 
orientare pentru generaţia tânără. 


INSTITUTUL DE 
ARTE GRAFICE 
„CUGETAREA“ 
STR. POPA NAN, 21 
BUCUREŞTI 1V 


tu. Die e dpi a rai de Mei arte ad îi e a 


AUTORI NA Vi 


minei 


naslu 
:saratescu 
clurescu 
du Cernea 


ioran 

inic 

vedia 
ensușiariu 


Diamandi 
Jotitrescu 
! Drăvan 
Dessila 
Eliade 

jeorgescu- 
/ras 

j Grecu 

vescu 

ga 


dan 


B Jordan 


scarote le 


nungianu 


ZT) 
Vihăicescu 
Militaru 


Partilan 
lu Nicolau 


la! 
Petrescu 


Luminişurile anlloe 
mel 

Nyusu 

Moş Stan 

“Tichia de mârgăritar 

Hitler şi tineretul 
german 

Cartea amăgirilot 

Puncte Card. ia Haos 

Burulenl de draponte 

Stăpânul 

Furtuna 

Eroii Revoluţ. Ruse 

Focul 

Forţele naţ, creator 

Cartea cu Mincluni 

Imdla 

Şantier 

“Vaei şi slabi 


Să facem un gimna: 

Nuată cu bucluc 

Idel asupra pro- 
blemelor actuale 

Invăţitorii 

Noemaliştii 

Revizori și larpectori 

Ivanuţea Duracloc 

Mamina 

Romanul Furnlcii 

Andeel Pâtaţcu 

De vorbi cu sătenii 

“Titunu 

Din țara (ul alb Imp. 

Probleme şcolare 

Apărarea Credinței 

Fabule 

Curcubee peste veac 

Fără limită 

Naţtonallimul coa- 
struciiv 

Portrete lirice 

Oraş patelarbal,2 vol. 

Apostol 

Chela visurilor 

Y cam 

1907, ed. Ii 

Regenerarea neamu- 
lul românesc 

Bartu Delavrancea 

Fortul 13 


e 


M. Sadoveanu 
Damian Stânoiu 


Eug. ierăi a 

Sandu Teleajen 
M, Tican Rumano 
Ury Banatee 

G. A. Vladescu 


Istortitrideviuito 
Alegere de stareță 
Fete şi văduve 
Căsitorie de probi 
„Papilloas“ de Schu- 
mana 
Turnuri În api 3 
O fată singură... 
Sub soarele Alricei 
Nopți barceloneze 
Hiida . 
Moartea îratelul meu 
Menuetul 
Gol 


AUTORI STRĂINI 


Fe Beller 
Cervantes 
A. Dumas 


. 
— 


Bruno Frank 
A fred Leroy 
Emil Ludany 


Frangois Mauriac 
Th, Mann 
Pierre Ntselo! 
Gerard Waller 
]. W'assermann 
Herman Werndel 
Ștetan Zweig 


Minunea 

Don Quijote, 2 vol. 
Moaste Cristo, 4 vul. 
Cel! trei Muscbetari 
După douâzeci de aul 
Regina Margot 
Cervantes 

D-na de Pompadovr 
De vorbi cu Mussolini 
Conducâtorii Europei 
Convorb.cu Masaryk 
Wilhelm II 
Bismarck 

Trel Titant 

Viaţa lut Iisus 
Moartea la Veneţia 
Mirabeau 

Marat 

Cazul Maurlstus, 2v. 
Danton 

Marie Antoinette 
Fouche 

Noaptea i antastici 
Matia Staurt 

Teet Maeştri 


NOUA COLECŢIE DELAFRAS 


Alice Gabrieiescu Lumina cate nu 


Paul Doumer 
Fogenia Mahala 
Mihail Negru 
Al. Uiinesu 


S$, Smiles 


—” Și — si 


se stinge 
Cartea copilior mel 
Jupâniţa Huzaada 
Câmaşa Fertltul, d 
Miionul lui Pri- 
chindel 
Atută-te singure. 
Fu om de 
sanda fi Sedii