Terry Pratchett — [Lumea Disc] 07 Piramide

SERIA LUMEA DISC 


pe N- 
| EN 
a 


Terry Pratchett - Lumea Disc 

Terry Pratchett este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori 
contemporani. Trăieşte în spatele unei tastaturi în comitatul Wiltshire 
din Anglia şi spune că nu crede că o viaţă are omul, pentru că lui i se 
pare că trăieşte trei vieţi în acelaşi timp. A fost numit Ofiţer al 
Imperiului Britanic în 1998. 


Piramide este al şaptelea roman din seria de mare succes Lumea 
Disc. 


Piramide 


Terry Pratchett 


PIRAMIDE 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Cartea | 


Cartea Mersului Înainte 


Piramide 


Numai stele, împrăştiate pe întuneric de parcă Creatorul a spart 
parbrizul propriei maşini şi nu s-a obosit să oprească să strângă 
cioburile. 

Acesta este golful dintre universuri, îngheţata adâncime a spaţiului 
care nu conţine decât ocazionala moleculă, câteva comete rătăcite şi... 

Dar un cerc de negreală îşi schimbă subtil poziţia, ochiul se 
adaptează pentru noua perspectivă, şi ceea ce păruse înainte imensa 
întindere de, cumiizice, interstelar devine o lume în întuneric, ale cărei 
stele sunt luminile a ceea ce vom numi cu indulgență civilizaţie. 

Deoarece, pe măsură ce se rostogoleşte alene, se va vedea că este 
Lumea Disc - plată, circulară, plimbată prin spaţiu pe spinările a patru 
elefanţi care, la rândul lor, se sprijină pe carapacea Marelui A'Tuin, 
singura ţestoasă care va figura vreodată pe Diagrama Hertzsprung- 
Russel! o ţestoasă cu ochi albicioşi, lungă de zece mii de mile, garnisită 
cu gheaţa cometelor defuncte, împodobită cu cratere de meteoriți. 
Nimeni nu cunoaşte motivul pentru toate astea, dar probabil că este 
cuantumul. 

Multe ciudăţenii se pot întâmpla pe spinarea unei astfel de 
țestoase. 

Deja se întâmplă. 

Stelele de dedesubt sunt focurile aprinse în deşert şi luminile 
satelor izolate de pe crestele împădurite ale munţilor. Oraşele sunt 
nebuloase estompate, metropolele sunt vaste constelații; imensul oraş 
Ankh-Morpork, bunăoară, străluceşte ca două galaxii în plină coliziune. 

Dar aici, departe de marile centre populate, unde Marea Circulară 
întâlneşte deşertul, se poate vedea o linie de foc albastru şi rece. 
Flăcări la fel de îngheţate ca sufletul ladului se înalţă la cer. O lumină 
fantomatică sclipeşte deasupra deşertului. 

Piramidele din antica vale a fluviului Djel îşi pâlpâie puterea în 
noapte. 

Energia izvorâtă din vârfurile lor paracosmice ar putea să arunce 
lumină, în capitolele ce vor veni, asupra multor mistere: de ce 
ţestoasele detestă filosofia, de ce prea multă religie este dăunătoare 
pentru capre, şi care sunt, de fapt, îndatoririle slujnicelor. 

Şi, cu siguranţă, vor arăta ce ar crede strămoşii noştri dacă ar fi în 
viaţă astăzi. Oamenii au speculat adesea pe această temă. Se întreabă: 
ar aproba oare societatea modernă, s-ar minuna de realizările din 
prezent? Ceea ce, evident, ratează un aspect fundamental. Dacă 


Diagrama Hertzsprang-Russel, sau diagrama luminozitate-temperatură, este esenţială 
astronomilor deoarece permite observarea celor mai multe caracteristici ale corpurilor 
cereşti. (n.tr.) 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


strămoşii noştri ar fi în viaţă astăzi, ceea ce ar zice de fapt ar fi: „De ce 
e aşa întuneric aici?” 


În răcoarea dimineţii din valea fluviului, marele preot Dios îşi 
deschise ochii. Nu dormise în ultimele zile. Nu îşi mai amintea când 
dormise ultima dată. Somnul era prea apropiat de chestia cealaltă şi, 
oricum, nu părea să îi trebuiască. Dacă se întindea un pic era de ajuns. 
Cel puţin, dacă se întindea aici. Otrăvurile oboselii se evaporau, la fel ca 
orice altceva. Pentru o vreme. 

Pentru destulă vreme, oricum. 

Îşi legănă picioarele de pe blocul de piatră din minuscula încăpere. 
Aproape fără nici un imbold conştient din partea creierului, mâna sa 
dreaptă apucă toiagul oficial ornat cu șerpi. Se opri pentru a mai trage 
o liniuţă pe perete, se înfăşură în robă şi păşi vioi prin culoarul în pantă 
până ieşi la lumina soarelui, cuvintele Invocaţiei Noului Soare aliniindu- 
se deja în mintea lui. Noaptea fusese uitată, ziua era în desfăşurare. 
Erau multe sfaturi atente şi sugestii de dat, iar Dios exista numai pentru 
a servi. 

Dios nu avea cel mai ciudat dormitor din lume. Doar că era cel mai 
ciudat dormitor din care cineva ieşise vreodată. 


Şi soarele străbătea cerul. 

Mulţi s-au întrebat de ce. Unii cred că este împins de un scarabeu 
gigantic. La capitolul explicaţii aceasta este oarecum deficitară din 
punct de vedere tehnic şi mai are neajunsul suplimentar că, aşa cum 
anumite circumstanţe s-ar putea să dovedească, este potenţial corectă. 

Soarele apuse fără să i se întâmple nimic deosebit de neplăcut?,iar 
razele sale molcome intrară întâmplător printr-o fereastră din Ankh- 
Morpork şi se reflectară într-o oglindă. 

Era o oglindă mare cât tot peretele. Toţi asasinii aveau oglinzi cât 
tot peretele în camerele lor, pentru că oricine s-ar fi simţit extrem de 
insultat dacă ar fi fost omorât de cineva prost îmbrăcat. 

Teppic se privi cu un ochi critic. Costumul îl costase ultimul bănuţ, 
şi era foarte bine dotat la capitolul mătase neagră. Şoptea atunci când 
se mişca. Era foarte bun. _ 

Cel puţin, migrena dispărea. Il chinuise toată ziua; nu dorea în nici 
un chip să-şi înceapă examenul cât încă mai vedea pete mov în faţa 
ochilor. 

Oftă, deschise cutia neagră şi scoase inelele, pe care şi le puse pe 
degete. O altă cutie conţinea un set de cuțite din oţel Klatcian, cu 
lamele înnegrite cu ulei de lampă. Diverse obiecte subversive şi 
complicate fură extrase din pungi de catifea şi vârâte în buzunare. 
Două tlinga de aruncat cu lame lungi fură introduse în tecile din cizme. 


Ca, de exemplu, să fie îngropat în nisip şi inoculat cu ouă de scarabeu. (n.a.) 
7 


Piramide 


O funie subţire din mătase cu o ancoră la capăt fu înfăşurată în jurul 
taliei, peste cămaşa de zale. O sarbacană fu ataşată de şnurul ei şi apoi 
atârnată pe spinare, sub mantie; Teppicmai băgă în buzunar un 
container mic şi subţire, plin de săgeţele diverse cu vârfurile protejate 
cu minuscule dopuri de plută şi cu inscripţii în relief pe margini pentru o 
selectare facilă în întuneric. 

Strânse din pleoape, verifică lama floretei şi atârnă cingătoarea pe 
umărul drept, pentru a contrabalansa geanta cu plumbii pentru praştie. 
Apoi îşi aminti şi deschise sertarul pentru şosete de unde luă o 
arbaletă-pistol, o sticluţă cu ulei, un sul cu şperacle şi, după ce se mai 
gândi, un pumnal scurt, o cutie cu spini din fier şi un set de boxuri din 
bronz. 

Teppic îşi ridică pălăria şi îi verifică bordura în căutarea laţului de 
oţel. Apoi şi-o aşeză şmechereşte pe cap, se privi cu satisfacţie în 
oglindă o ultimă dată, se întoarse pe călcâie şi, foarte încet, se prăbuşi 
la podea. 


Era plină vară în Ankh-Morpork. De fapt, era mai mult decât plină. 
Dădea pe-afară. 

Marele râu fusese redus la o emanaţie incandescentă întreAnkh, 
oraşul cu adrese dezirabile, şi Morpork pe malul opus. Morporkul nu 
avea adrese dezirabile. Morporkul era înfrățit cu o groapă cu gudron. 
Nu se puteau face multe pentru a transforma Morporkul într-un loc mai 
rău. Un impact direct cu un meteorit, spre exemplu, ar fi reprezentat o 
înnobilare. 

Cea mai mare parte a albiei râului era o crustă ca un fagure de 
noroi crăpat. Soarele părea un gong de aramă țintuit de cer. Arşiţa care 
secase râul prăjea oraşul în timpul zilei şi îl cocea noaptea, răsucind 
lemnării seculare şi transformând tradiționalul noroi al străzilor în praf 
migrator. 

Era o climă atipică pentru Ankh-Morpork, care prefera să fie un oraş 
al ceţurilor şi ploilor, al umezelii şi frigului. Zăcea gâfâind pe câmpia 
crocantă ca un broscoi pe o vatră. Şi chiar şi acum, aproape de miezul 
nopţii, arşiţa era doborâtoare şi înfăşură străzile ca o catifea înflăcărată, 
pârjolind aerul şi lăsându-l fără suflu. 

Sus, în faţada de nord a Breslei Asasinilor, se auzi un clinchet şi o 
fereastră se deschise în afară. 

Teppic, care se descotorosise fără tragere de inimă de unele din 
armele mai grele, trase adânc în piept o gură de aer fierbinte. 

Asta era. 

Aceasta era noaptea. 

Se spunea că aveai şanse juma-juma, dacă nu îl nimereai ca 
examinator pe bătrânul Mericet, în care caz ai fi putut la fel de bine să- 
ţi tai singur gâtul de la bun început. 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Teppic îl avusese pe Mericet la Strategie şi Teoria Otrăvurilor în 
fiecare joi după-amiaza, şi nu se înţelesese bine cu el. Căminele 
zumzăiau cu zvonuri despre Mericet, numărul omorurilor, tehnica 
uluitoare... Zdrobise toate recordurile pe vremea lui. Se spunea că îl 
ucisese până şi pe Patricianul Ankh-Morporkului. Nu pe cel actual. Pe 
unul dintre cei defuncţi. 

Poate avea să fie Nivor, grăsanul acela vesel şi gurmand care 
preda Capcane şi Trape în fiecare marţi. Teppic era bun la capcane şi 
se înţelegea bine cu profesorul. Sau ar fi putut fi Konti di Yoyo, care 
preda Limbi Moderne şi Muzică. Teppic nu avea talent la niciunele, dar 
Konti era un entuziast al clădirilor şi îi plăcea pe băieţii care îi 
împărtăşeau pasiunea de a atârna într-o mână, mult deasupra străzilor. 

Işi trecu un picior peste pervaz şi îşi derulă funia cu ancoră. Agăţă 
burlanul de la etajul superior şi se furişă prin fereastră. 

Nici un asasin nu folosea vreodată scările. 


Pentru a stabili continuitatea cu evenimentele ulterioare, acesta ar 
putea fi un moment bun pentru a dezvălui faptul că cel mai mare 
matematician din întreaga istorie a Lumii Disc stătea întins şi lua cina. 

Este interesant de reţinut că, datorită particularităţilor speciei 
acestui matematician, ceea ce mânca la cină era, de fapt, prânzul său. 


Gongurile împrăştiate prin Ankh-Morpork anunțau miezul nopţii 
atunci când Teppic se furişa de-a lungul parapetului la patru etaje 
deasupra Străzii Filigranului, cu inima bătându-i să-i spargă pieptul. 

In lumina crepusculară a apusului se putea distinge conturul unei 
siluete. Teppic se opri în dreptul unei gargui respingătoare deosebit 
pentru a-şi evalua opţiunile. 

Zvonuri de dormitor demne de luat în seamă spuneau că dacă îşi 
înhuma examinatorul înainte de examen, trecea în mod automat. 
Extrase un cuţit de aruncat Numărul Trei din teaca de pe coapsă şi îl 
cântări în mână, gânditor. Bineînţeles, orice tentativă, orice mişcare 
făţişă care eşua atrăgea după sine picarea examenului şi pierderea de 
privilegii?. 

Silueta era absolut nemişcată. Ochii lui Teppic măturară labirintul 
de coşuri, gargui, punți, guri de aerisire şi scări care alcătuiau peisajul 
acoperişurilor oraşului. 

„Aşa, gândi. Asta e un soi de manechin. Se aşteaptă să-l atac, ceea 
ce înseamnă că mă urmăreşte de altundeva. 

Oare pot să-l găsesc? Nu. 

Pe de altă parte, poate se vrea să cred că e un manechin. Dacă nu 
cumva s-a gândit şi la asta...” 


3Cel de a respira, pentru început (n.a.) 


Piramide 


Se surprinse bătând darabana cu degetele pe garguie şi se mustră. 
Cum ar fi raţional să acţioneze în acest moment? 

Un grup de beţivi se împletici printr-o oază de lumină, în strada de 
foarte dedesubt. 

Teppic introduse cuțitul în teacă şi se ridică. 

— Domnule, sunt aici. 

O voce seacă, de lângă urechea lui, spuse de-abia auzit: 

— Foarte bine. 

Teppic îşi ţinu privirea drept înainte. Mericet apăra în faţa lui, şter- 
gându-şi praful cenuşiu de pe faţa osoasă. Extrase o bucăţică de ţeavă 
din gură şi o aruncă, apoi scoase un carneţel dintr-un buzunar al hainei. 
Era echipat complet, chiar şi pe arşiţa asta. Mericet era genul de om 
care putea să îngheţe şi într-un vulcan. 

— Aha, spuse el cu o voce care exprima dezaprobare. DomnulTep- 
pic. Măi, măi. 

— Este o noapte minunată, să trăiţi, spuse Teppic. 

Examinatorul îi aruncă o privire rece, care sugera că remarcile 
despre starea vremii atrăgeau în mod automat o bilă neagră, şi notă 
ceva în carneţel. 

— Vom începe cu nişte întrebări. 

— Cum doriţi, să trăiţi. 

— Care este lungimea maximă permisă pentru un cuţit de aruncat? 

Teppic închise ochii. işi petrecuse toată săptămâna anterioară 
citind numai din Cordat, iar acum putea revedea pagina, plutind 
ademenitor în faţa pleoapelor sale - nu te întreabă niciodată despre 
lungimi şi greutăţi, spuneau studenţii, ştiutori, se aşteaptă să dai pe- 
afară de câte ştii despre lungimi şi greutăţi, şi distanţe de aruncare, dar 
niciodată... 

Teroarea crudă îi scurtcircuită creierul şi îi trase şuturi în memorie 
până când aceasta demară. Pagina se focaliză. 

— „Lungimea maximă a unui cuţit de aruncat este de zece degete 
sau douăsprezece pe vreme umedă”, recită el. „Distanţa de aruncare 
este...” 

— Numeşte trei otrăvuri recunoscute pentru administrare prin 
ureche. 

Se iscă un mic vânticel, dar nu avu nici un efect de răcorire; tot ce 
reuşi fu să mute arşiţa dintr-o parte în alta. 

— Să trăiţi, gheba-viespii, ciuperca Achorion purpurie şi Mucigaiul, 
să trăiţi, oferi Teppic, pe fază. 

— De ce nu spimă? sări cu gura Mericet, alunecos ca un şarpe. 

Teppic rămase cu gura căscată. Se strădui să evite privirea 
sfredelitoare. 

— S-să trăiţi, spima nu este o otravă, să trăiţi, reuşi într-un final. 
Este un antidot extrem de rar pentru anumite veninuri de şarpe, care 
se obţine - se calmă un pic, mai sigur de el; toate acele ore în care 


10 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


răsfoise absent dicţionare dădeau roade în sfârşit - se obţine din ficatul 
mangustei-balon, care... 

— Care este semnificaţia acestui semn? întrebă Mericet. 

— ... Se găseşte numai în... vocea lui Teppic se stinse. 

Se chiori la runa complexă de pe cartonaşul din mâna lui Mericet, 
apoi îşi aţinti din nou privirea drept în faţă, pe lângă urechea 
profesorului. 

— Nu am nici cea mai vagă idee, să trăiţi. 

La limita auzului i se păru ca distinge şoapta unei răsuflări uşurate, 
minuscula sămânță a unui icnet de satisfacţie. 

— Dar, dacă ar fi cu cealaltă parte în sus, să trăiţi, ar fi semnul 
hoţilor pentru „Câini gălăgioşi în casă”. 

Preţ de o clipă liniştea fu absolută. Apoi, chiar în dreptul umărului 
său, vocea bătrânului asasin rosti: 

— Laţul de funie este permis pentru toate categoriile? 

— Să trăiţi, regulile prevăd numai trei întrebări, protestă Teppic. 

— Aha. Şi ăsta îţi este răspunsul, aşa-i? 

— Să trăiţi, nu, să trăiţi. Era numai o observaţie, să trăiţi. Să trăiţi, 
răspunsul pe care îl căutaţi este că toate categoriile pot purta laţul de 
funie, dar numai asasinii de gradul trei îl pot folosi ca una dintre cele 
trei opţiuni, să trăiţi. 

— Eşti sigur? 

— Să trăiţi. 

— Nu ai vrea să te mai gândeşti? 

Vocea examinatorului ar fi putut unge osia unui car. 

— Să trăiţi, nu, să trăiţi. 

— Foarte bine. 

Teppic se relaxă. Spatele tunicii i se lipise de spinare, rece de la 
transpiraţie. 

— Acum, vreau să te îndrepţi în ritmul tău spre strada Librarilor, 
ţinând cont de toate semnele şi aşa mai departe, spuse Mericet pe un 
ton egal. Te voi aştepta în camera de sub turnul cu gong de la 
intersecţia cu Aleea Cenzorului. Şi... ia asta, te rog. 

Îi înmână lui Teppic un plic. 

Teppic îi oferi o chitanţă. Apoi Mericet păşi într-o umbră de lângă 
un horn şi dispăru. 

Şi cu asta ceremonia se încheie. 

Teppic trase aer în piept de câteva ori şi apoi răsturnă conţinutul 
plicului în palmă. Era o obligaţiune a Breslei în valoare de zece mii de 
dolari Ankh-Morporkezi, emisă pentru „Purtător”. Era un document 
impresionant, însemnat cu sigiliul Breslei care înfăţişa crucea dublă? şi 
pumnalul cu glugă. 


toc de cuvinte intraductibil. Double cross înseamnă „cruce dublă”, to double-cross 
înseamnă „a înşela”. (n.tr.) 


11 


Piramide 


Ei bine, de-acum nu mai exista cale de întoarcere. Acceptase banii. 
Fie avea să supravieţuiască, în care caz urma, bineînţeles, să doneze 
banii fondului pentru văduve şi orfani al Breslei, fie documentul avea să 
fie recuperat de pe cadavrul lui. Obligaţiunea era cam şifonată, dar nu 
găsi pe ea pete de sânge. 

Işi verifică pumnalele, îşi aranjă cingătoarea, aruncă o privire înapoi 
şi o porni în pas lejer. 

Măcar aici avea un pic de noroc. Era un lucru ştiut printre studenţi 
că existau numai o jumătate de duzină de trasee folosite pentru 
examene, şi nopţile de vară erau însufleţite de tineri care atacau 
acoperişurile, turnurile, streşinile şi burlanele oraşului. Escaladarea 
clădirilor era un sport oficial şi extrem de competitiv în cadrul Breslei; 
era una dintre puţinele activităţi la care Teppic era sigur că excela - 
fusese căpitanul echipei care învinsese Casa Scorpionilor în finala 
Jocului Zidurilor. lar acesta era unul dintre traseele uşoare. 

Sări cu graţie peste marginea acoperişului, ateriză pe muchia 
altuia, alergă uşor pe deasupra clădirii adormite, apoi pe ţiglele sălii de 
gimnastică a Asociaţiei Tinerilor Domni  Cultişti-Reformaţi-ai- 
Sângeriului-Zeu-Bel-Şamharoth, trecu în pas săltat peste panta cenuşie, 
escaladă un zid de patru metri fără să încetinească, şi făcu o tumbă 
până pe acoperişul plat al Templului lui lo cel Orb. 

O lună plină, portocalie, stătea agăţată deasupra orizontului. Aici 
sus era o briză adevărată, nu prea puternică, dar înviorătoare ca un duş 
rece după arşiţă. Acceleră, bucurându-se de răcoare, şi decolă cu 
precizie de pe muchia acoperişului înspre scândura îngustă care ducea 
spre Aleea Capacului de Tinichea. 

Scândură pe care cineva, în ciuda oricărei probabilităţi, o 
înlăturase. 


În momente ca acesta, toată viaţa ţi se derulează prin faţa 
ochilor... 


Mătuşa plânsese, un gest mai degrabă teatral în opinia lui Teppic, 
pentru că bătrâna doamnă era dură ca talpa unui hipopotam. Tatăl lui 
arboră o atitudine riguroasă şi demnă, străduindu-se să-şi amintească 
s-o menţină, şi încercă să-şi elibereze mintea de imagini ademenitoare 
cu faleze şi peşti. Servitorii erau aliniaţi de-a lungul holului de la baza 
scării principale, slujnicele de-o parte, eunucii şi majordomii de cealaltă. 
Femeile se înclinau pe măsură ce trecea el, creând un efect mai 
degrabă plăcut de val sinuos pe care cel mai mare matematician de pe 
Disc, dacă n-ar fi fost prea ocupat în acel moment să fie mânat cu un 
băț şi cu multe urlete de către un omuleţ înveşmântat în ceea ce părea 
a fi o cămaşă de noapte, mai mult ca sigur că l-ar fi apreciat. 

— Dar, spuse mătuşa suflându-şi nasul, este un meșteșug, la urma 
urmei. 


12 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Tatăl lui Teppic o mângâie pe mână, încurajator: 

— Nici vorbă, Floare a Deşertului, este o profesiune, cel puţin. 

— Care e diferenţa? întrebă ea printre sughiţuri. 

Bătrânul oftă. _ 

— Banii, din câte înţeleg. li va face bine să iasă în lume şi să-şi facă 
prieteni, şi să se mai cizeleze un pic, şi, oricum, îi va umple timpul şi îl 
va împiedica să intre în belele. 

— Dar... asasinare... e aşa de tânăr, şi n-a arătat niciodată nici cea 
mai mică înclinaţie... îşi tamponă ochii şi adăugă pe un ton acuzator: Nu 
vine din partea mea de familie. Cumnatul ăla al tău... 

— Unchiul Vyrt, preciză tatăl lui. 

— Umblă prin toată lumea şi ucide oameni! 

— Nu cred că ei folosesc acest cuvânt. Cred că preferă cuvinte ca 
încheiere sau anulare. Sau înhumare, din câte am înţeles. 

— Înhumare? 

— Cred că e cam ca exhumarea. O, Ilnundare a Apelor, numai că 
are loc înainte să te îngroape. 

— Mi se pare îngrozitor. Dar am auzit de la Doamna Amiazi că 
numai un băiat din cincisprezece trece de examenul final. Poate că ar fi 
mai bine să-l lăsăm să se liniştească singur. 

Regele Teppicymon al XXVII-lea încuviinţă abătut şi plecă singur să- 
| petreacă pe fiul său. Era mai puţin convins decât sora lui cu privire la 
neplăcerile asasinării; se ocupa cu reţinere de politică de foarte multă 
vreme şi era de părere că, deşi asasinarea era probabil mai rea decât 
dezbaterea, era cu siguranţă mai bună decât războiul, pe care unii îl 
considerau acelaşi lucru numai că mai zgomotos. Şi nu încăpea îndoială 
că tânărul Vyrt era mereu plin de bani şi că obişnuia să apară la palat 
din senin, încărcat cu daruri scumpe, cu un bronz exotic şi cu poveşti 
nemaipomenite despre locurile pe unde umblase şi despre oamenii pe 
care îi cunoscuse, adesea pentru foarte puţin timp. 

Îşi dorea ca Vyrt să fie prin preajmă, pentru a-i cere sfatul. 
Maiestatea Sa auzise şi el că numai unul din cincisprezece studenţi 
reuşea să devină asasin. Nu era în întregime sigur ce se întâmpla cu 
ceilalţi paisprezece, dar era destul de sigur că, dacă erai un elev slab 
într-o şcoală pentru asasini, îţi făceau ceva mai mult decât să arunce cu 
creta în tine, şi că a mânca în campus adăuga incertitudinii o 
dimensiune suplimentară. 

Dar toată lumea era de acord că şcoala asasinilor oferea cea mai 
bună educaţie din lume. Un asasin calificat se poate simţi în largul lui în 
compania oricui şi ar trebui să poată cânta la cel puţin un instrument 
muzical. Oricine era înhumat de un absolvent al şcolii Breslei îşi putea 
începe odihna liniştit la gândul că fusese anulat de o persoană discretă 
şi cu bun-gust. 

Şi, la urma urmei, ce avea acasă? Un regat lat de o milă şi lung de 
două sute, care era aproape în întregime acoperit de apă în sezonul 


13 


Piramide 


inundaţiilor şi ameninţat de fiecare parte de vecini mai puternici care îi 
tolerau existenţa numai pentru că s-ar fi războit la nesfârşit între ei 
dacă n-ar fi fost acolo. 

Sigur, Djelibeybi fusese măreț odinioară, pe vremea când 
ambiţioasele Tsort şi Ephebe nu erau mai mult decât nişte găşti de 
nomazi cu prosoape înfăşurate în jurul capetelor. Tot ce rămăsese din 
acele zile de glorie erau palatul a cărui întreţinere era mai mult decât 
costisitoare, câteva ruine prăfuite în deşert şi - oftase faraonul - 
piramidele. Intotdeauna, piramidele. 

Strămoşii lui fuseseră entuziaşti ai piramidelor. Faraonul nu era. 
Piramidele falimentaseră ţara, o drenaseră mai tare decât fluviul. 
Singurul blestem pe care îşi permiteau acum să-l scrie pe morminte 
era, „Fă Paşi”. 

Singurele piramide în preajma cărora se simţea în largul lui erau 
cele foarte mici din fundul grădinii, care se înmulţeau atunci când mai 
murea o pisică. 

li promisese mamei băiatului. 

Îi era dor de Artela. Fusese un scandal îngrozitor atunci când îşi 
luase o soţie din afara Regatului, şi unele dintre obiceiurile ei străine îl 
uimiseră şi îl fascinaseră chiar şi pe el. Poate că de la ea preluase 
straniul dispreţ faţă de piramide; în Djelibeybi aşa ceva era echivalent 
cu a dispreţui să respiri. Dar îi promisese că lui Teppic i se va permite 
să se şcolească în străinătate. Ea insistase mult pe acest subiect. „in 
locul ăsta oamenii nu învaţă nimic nou”, spusese. „Doar îşi amintesc.” 

Măcar de şi-ar fi amintit şi ea să nu înoate în fluviu... 

Privi doi servitori încărcând cufărul lui Teppic pe acoperişul 
diligenţei şi pentru prima dată în viaţa lui puse o mână părintească pe 
umărul fiului său. 

Şi-şi dădu seama că nu ştie ce să spună. „Nu am avut niciodată 
timp să ne cunoaştem, gândi. Sunt atâtea lucruri pe care i le-aş fi putut 
da.” Câteva afurisite de urecheli n-ar fi fost de prisos. 

— Hm, spuse. Ei bine, băiete. 

— Da, tată? 

— Este prima dată când pleci de acasă de capul tău... 

— Nu, tată. Am petrecut vara trecută cu Lordul Fhem-pta-hem, îţi 
aminteşti? 

— A, da? 

Faraonul îşi amintea că palatul fusese mai liniştit la vremea 
respectivă. Crezuse că din cauza tapiseriilor noi. 

— În sfârşit, eşti tânăr, ai aproape treisprezece ani... 

— Doisprezece, tată, îi aminti Teppic. 

— Eşti sigur? 


SLit. „Copil al Djelului” (n.a.) 
14 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— A fost ziua mea luna trecută, tată. Mi-ai cumpărat un fier de 
încălzit patul. 

— Aşa am făcut? Ce straniu. Am zis şi de ce? 

— Nu, tată, spuse Teppic privind în sus la chipul blând, uşor 
nedumirit al tatălui său, şi apoi adăugă: E un încălzitor de pat foarte 
bun. Îmi place mult. _ 

— A. În regulă. Ăăă... 

Maiestatea Sa îl bătu din nou pe umăr pe fiul său, oarecum absent, 
de parcă ar fi bătut darabana cu degetele pe birou în timp ce încerca să 
gândească. Apoi păru să aibă o idee. 

Servitorii terminaseră de legat cufărul de acoperişul diligenţei şi 
vizitiul ţinea uşa deschisă, răbdător. 

— Atunci când un tânăr porneşte în lume, spuse Maiestatea Sacam 
nesigur, sunt unele... ei bine, este foarte important să-şi amintească... 
Adică, în fond şi la urma urmei e o lume mare, cu tot felul de... Şi 
bineînţeles, cu atât mai mult în oraşe, unde mai sunt multe alte... 

Se opri, fluturând o mână prin aer. Teppic i-o apucă cu blândeţe. 

— E în regulă, tată. Marele preot Dios mi-a explicat despre băile 
regulate şi despre cum nu o să orbescf. 

Tatăl clipi spre el. 

— Nu ai să orbeşti? 

— Se pare că nu, tată. 

— Aha. Ca să vezi. Excelent. Foarte, foarte îmbucurător. Astea chiar 
sunt veşti bune. 

— Cred că ar fi mai bine să plec, tată. Altfel voi pierde fluxul. 

Maiestatea Sa încuviinţă şi se bătu pe buzunare. 

— Era ceva... îngăimă el şi apoi, descoperind ce căuta, strecură în 
buzunarul lui Teppic o punguţă de piele. 

Apoi încercă din nou gestul cu bătaia pe umăr. 

— O mică atenţie, murmură. Nu îi spune mătuşii tale. A, oricum nu 
poţi. S-a dus să se întindă. A fost cam prea mult pentru ea. 

Lui Teppic nu îi rămase nimic altceva de făcut decât să sacrifice o 
găină la statuia lui Khuft, întemeietorul Djelibeybiului, astfel încât mâna 
călăuzitoare a strămoşului să-i ghideze paşii prin lume. Nu era decât o 
găină micuță şi, după ce Khuft avea să termine cu ea, regele o va 
mânca la prânz. 

Djelibeybi era într-adevăr un regat mic, închis în el însuşi. Până şi 
urgiile îi erau lipsite de entuziasm. Toate regatele fluviale care se 
respectă beneficiază de urgii vaste, supranaturale, dar tot ce reuşise să 


Una dintre credinţele populare răspândite în trecut în Europa era aceea că masturbarea, 
în special în cazul băieţilor, are ca efecte secundare apariţia negilor, sterilitatea, de- 
bilitatea mintală sau orbirea. (n.tr.) 


15 


Piramide 


realizeze Regatul Vechi în ultimii o sută de ani fusese Urgia de 
Broască”. 

In seara aceea, pe când se îndrepta spre Ankh-Morpork prin Marea 
Circulară, lăsând în urmă delta Djelului, Teppic îşi aminti de pungă şi o 
deschise. Cu dragoste, dar, de asemenea, în modul său caracteristic de 
abordare a lucrurilor, tatăl său îi oferise un dop de plută, o jumătate de 
cutie de săpun de şa, o minusculă monedă de bronz de denominaţie 
incertă şi o sardină extrem de veche. 


Se spune că atunci când cineva se află la un pas de moarte, toate 
simţurile îi devin dureros de ascuţite; şi asta pentru că întotdeauna într- 
o astfel de împrejurare, persoana în cauză este capabilă să detecteze 
orice portiţă de scăpare din situaţia respectivă, diferită de cea evidentă. 

Nu este adevărat. Fenomenul este un exemplu clasic de înlocuire. 
Simţurile se concentrează cu disperare la orice în afara problemei 
imediate - care, în cazul lui Teppic, era reprezentată de o zonă destul 
de întinsă de caldarâm aflată la circa optsprezece picioare distanţă, 
care se apropia rapid - în speranţa că aceasta va dispărea. 

Necazul este că o va face în curând. 

Indiferent de motiv, Teppic deveni brusc conştient de tot ce îl 
înconjura. De modul în care lumina lunii strălucea pe acoperişuri. De 
mirosul de pâine caldă care venea de la o brutărie din apropiere. De 
şuieratul unui cocoş de vânt, care trecu în sus pe lângă el. De plânsetul 
unui copil, undeva mai departe, şi de lătratul unui câine. De blânda 
şuierare a aerului şi, mai ales, de inconsistenţa şi acuta lipsă de trepte 
a acestuia. 


În anul acela se înscriseseră mai mult de şaptezeci. Asasinii nu 
trebuiau să susţină un examen de admitere prea dificil; se putea intra 
uşor în şcoală, şi tot uşor se putea ieşi (şmecheria era să ieşi pe 
picioare). Curtea interioară din centrul domeniului Breslei era plină ochi 
de băieţi care aveau două lucruri în comun - cufere imense, pe care 
stăteau aşezaţi, şi haine care fuseseră alese astfel încât să poată creşte 
în ele, şi pe care mai degrabă le /ocuiau. Unii optimişti aduseseră cu ei 
arme, care fuseseră confiscate şi expediate acasă în următoarele 
săptămâni. 

Teppic îi privi cu atenţie. Existau avantaje clare în a fi singurul copil 
al unor părinţi prea preocupaţi de propriile probleme ca să îşi mai facă 
griji şi pentru el sau măcar să fie conştienţi de existenţa lui mai multe 
zile la rând. 

Mama lui, din câte îşi amintea, fusese o femeie plăcută, 
egocentristă ca un titirez. li plăcuseră pisicile. Nu numai că le venerase 


"Fusese o broască destul de mare, ce-i drept, îi intrase în ţevile de aerisire şi le provocase 
tuturor insomnii timp de câteva săptămâni. (n.a.) 


16 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


- toată lumea din regat făcea asta - chiar le plăcuse.Teppic ştia că în 
regatele fluviale era tradiţională venerarea pisicilor, dar suspecta că 
animalele în cauză erau fiinţe graţioase şi nobile; câtă vreme pisicile 
mamei lui erau nişte maniaci scuipători, cu ochi galbeni şi cu urechile 
lipite tot timpul de cap. 

Tatăl lui îşi petrecea aproape tot timpul făcându-şi griji din pricina 
regatului şi declarând ocazional că el e un pescăruş, deşi asta se datora 
probabil unei memorii slabe. Teppic se mai întreba din când în când 
cum fusese conceput, pentru că părinţii lui împărțeau rareori acelaşi 
cadru de referinţă, ca să nu mai vorbim de aceeaşi stare de spirit. 

Dar se întâmplase şi fusese lăsat să ajungă la standardul dorit, prin 
încercări şi eşecuri, uşor împiedicat şi ocazional îmboldit de o lungă 
succesiune de tutori. Cei angajaţi de tatăl lui fuseseră cei mai buni, mai 
ales pe vremurile când zbura cât de sus putea, şi preţ de o iarnă 
glorioasă Teppic avusese ca tutore pe un bătrân braconier de ibişi care 
se aventurase prin grădina regală în căutarea unei săgeți pierdute. 

Acelea fuseseră vremurile  urmăririlor sălbatice cu soldații, 
rătăcirilor la lumina lunii pe străzile moarte ale necropolei şi, cea mai 
tare chestie, ale familiarizării cu arcul-plută, o invenţie înfricoşător de 
complicată care, cu riscuri considerabile pentru operator, putea 
transforma o baltă plină cu gâşte în tot atâta pateu plutitor. 

Mai dăduse şi turul bibliotecii, inclusiv al rafturilor încuiate - 
braconierul avea câteva talente suplimentare care îi asigurau angajarea 
pe vreme proastă - având astfel parte de multe ore de studiu liniştit; 
era ataşat în mod deosebit de Palatul Izolat, Tradus din Klatciană de un 
Gentilom, cu Ilustrații Colorate Manual pentru Cunoscători în Ediţie 
Strict Limitată. Fusese o lectură buimăcitoare, dar instructivă şi, atunci 
când un tânăr tutore mai degrabă frumuşel care fusese angajat de 
preoţi încercase să-l înveţe anumite tehnici atletice preferate de 
Pseudopolitanii clasici, Teppic se gândise un timp la propunere şi apoi îl 
lovise în cap cu un cuier. 

Teppic nu fusese educat. Educaţia se lipise pur şi simplu de el, ca 
mătreaţa. 

incepu să plouă, în lumea din afara minţii lui. O altă experienţă 
nouă. Auzea, bineînţeles, cum cădea apa din cer în stropi mici. Doar că 
nu se aşteptase să dureze aşa de mult. In Djelibeybi nu ploua niciodată. 

Profesorii se plimbau printre băieţi ca nişte ciori umede şi uşor 
constipate, dar el era atent la un grup de elevi mai mari care pierdeau 
vremea pe lângă intrarea cu colonadă a şcolii. Şi ei erau îmbrăcaţi în 
negru - diverse culori de negru. 

Acela fu primul contact cu culorile terțiare, culorile de la capătul 
îndepărtat al negrelii, culorile pe care le obţii dacă spargi negrul cu o 
prismă cu opt feţe. Sunt aproape imposibil de descris într-un mediu ne- 
magic, dar dacă cineva ar încerca să ţi le descrie ar începe probabil prin 


17 


Piramide 


a-ţi sugera să fumezi ceva ilegal şi să te uiţi bine de tot la aripa unui 
graur. 

Seniorii îi examinau cu un ochi critic pe nou-veniţi. 

Teppic se holbă la ei. În afară de culori, costumele lor erau croite 
după ultima modă, care la momentul respectiv înclina spre pălării cu 
boruri largi, umeri falşi, talii subţiri şi pantofi ascuţiţi şi le conferea celor 
care o urmau aspectul unor cuie foarte elegante. 

„O să fiu ca ei”, îşi spuse. 

Cu toate că probabil mai bine îmbrăcat. 

Işi aminti de unchiul Vyrt, cum stătea pe treptele care dădeau spre 
Djel în timpul uneia din scurtele şi misterioasele sale vizite. „Satinul şi 
pielea nu-s bune de nimic. Nici bijuteriile, de nici un fel. Nu poţi purta 
ceva care să strălucească, să scârţâie sau să zdrăngăne. Trebuie s-o ţii 
pe mătase aspră sau catifea. Nu e important câţi oameni înhumezi, ci 
câţi nu reuşesc să te înhumeze pe tine.” 


Se mişcase într-un ritm temerar, ceea ce ar putea să-i fie de folos 
acum. În timp ce se arcui deasupra golului aleii se răsuci în aer, îşi 
întinse mâinile cu disperare şi simţi cum vârfurile degetelor ating o 
cornişă de pe clădirea din faţă. Fu suficient ca să pivoteze; se întoarse 
pe axa corpului, se lovi de peretele sfărâmicios din cărămidă atât de 
tare încât rămase fără suflu şi alunecă în jos pe perete. 


— Băiete! 

Teppic ridică privirea. Un asasin senior, împodobit cu eşarfa 
purpurie a profesorilor, stătea lângă el. Era primul asasin pe care îl 
vedea, în afară de Vyrt. Omul era destul de plăcut. Ţi-l puteai imagina 
umplând cârnaţi. 

— Cu mine vorbiţi? 

— Te vei ridica în picioare pentru a te adresa unui profesor, spuse 
faţa rozalie. 

— Aşa voi face? 

Teppic era fascinat. Se întreba cum se va realiza aşa ceva. 
Disciplina nu ocupase până atunci un loc important în viaţa lui. 
Majoritatea tutorilor pe care-i avusese fuseseră suficient de tulburaţi la 
vederea regelui cocoţat pe tocul unei uşi ca să treacă repejor prin lecţia 
curentă şi să dea fuga să se încuie la ei în cameră. 

— Aşa voi face, să trăiţi, zise profesorul, apoi studiase lista pecare 
o ţinea în mână. Cum te cheamă, băiete? 

— Prinţul Pteppic al Regatului Vechi, Regatul Soarelui, răspunse 
Teppic calm. Imi dau seama că ignoraţi eticheta, dar nu ar trebui să-mi 
spuneţi „să trăiţi”, ci să atingeţi pământul cu fruntea când mi te 
adresezi. 

— Pateppic, zici? 

— Nu. Pteppic. 


18 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Aha. Teppic, spuse profesorul şi bifă un nume de pe listă. 

li oferi lui Teppic un zâmbet generos adăugând: 

— Aşa, deci, Maiestate. Eu sunt Mormăici Nivor, maestrul casei 
tale. Tu eşti în Casa Viperelor. Din câte ştiu sigur există cel puţin 
unsprezece Regate ale Soarelui pe Disc şi, până la sfârşitul săptămânii, 
îmi vei prezenta un scurt eseu care va detalia coloratura politică, 
localizarea geografică şi oraşul de scaun sau capitala fiecăruia, 
împreună cu ruta optimă spre dormitorul conducătorului oricăruia 
dintre ele. Cu toate astea, în întreaga lume vei găsi numai o singură 
Casă a Viperelor. Bună dimineaţa şi ţie, băiete. 

Se răsuci pe călcâie şi se îndreptă spre un alt elev timorat. 

— Nu e un om rău, rosti o voce din spatele lui Teppic. Oricum, 
găseşti toate datele în bibliotecă. lţi arăt eu dacă vrei. Mă cheamă 
Dojenel. 

Teppic se întoarse. Cel care i se adresase era un băiat cam de 
aceeaşi vârstă şi statură cu el, al cărui costum negru - negru simplu, 
pentru Primii Ani - arăta de parcă fusese bătut în cuie pe el, bucată cu 
bucată. Băiatul ţinea o mână întinsă. Teppic o privi politicos. 

— Da? 

— Cum te cheamă, puştiule? 

Teppic se sumeţi. Incepea să se sature de acest tratament. 

— Puşti? Ţin să te informez că prin venele mele curge sângele 
faraonilor! 

Celălalt băiat îl privi neimpresionat, cu capul înclinat spre umăr şi 
cu un zâmbet vag întipărit pe chip. 

— Şi vrei să rămână acolo? 


Puțin mai departe pe alee era brutăria, şi câţiva brutari ieşiseră în 
răcoarea relativă a nopţii pentru o ţigară şi pentru a mai scăpa de 
infernul dogoritor al cuptoarelor. Conversaţia lor urca în spirală spre 
Teppic, agăţat undeva mult deasupra de un pervaz, cu picioarele 
căutând frenetic un punct de sprijin. 

„Nu-i chiar aşa rău, îşi spuse. Ai avut succes şi în condiţii mai 
dificile”. larna trecută, faţada dinspre Miez a palatului Patricianului, 
bunăoară, când toate streşinile dăduseră pe-afară şi zidurile deveniseră 
din gheaţă. Asta nu are mai mult de 3, poate3,2. Tu şi amicul Dojenel 
obişnuiaţi să vă căţăraţi pe ziduri ca ăsta, în loc să vă plimbaţi pe străzi, 
e doar o problemă de perspectivă.” 

Perspectivă. Se uită în jos, la şaptezeci de picioare de infinit. 
„Oraşul Pleosc, omule, revino-ţi.” Pe perete. Piciorul drept găsi o 
porţiune uzată de mortar în care îşi înfipse degetele, abia primind o 
indicație conştientă de la creierul care acum se simţea prea fragil 
pentru a acorda mai mult decât o atenţie distantă la ceea ce se 
întâmpla. 


19 


Piramide 


Inspiră, se încordă, iar apoi îşi lăsă o mână să cadă pe cingătoare, 
înşfăcă un pumnal şi îl înfipse între cărămizile de lângă el înainte ca 
gravitația să îşi dea seama ce se întâmpla. Se opri, gâfâind, aşteptând 
ca gravitația să îşi piardă din nou interesul faţăde el, după care îşi 
legănă corpul într-o parte şi încercă acelaşi lucru a doua oară. 

Jos, sub el, unul dintre brutari spuse o glumă bună şi îşi scutură o 
bucăţică de mortar din ureche. În timp ce colegii lui râdeau, Teppic se 
ridică în lumina lunii, stând în echilibru pe două pumnale din oţel 
Klatcian, şi îşi plimbă palmele pe zid către fereastra al cărei pervaz 
fusese scurta lui salvare. 

Era zăvorâtă. O lovitură serioasă ar fi deschis-o cu siguranţă, însă 
doar în acelaşi timp în care l-ar fi trimis învârtindu-se iarăşi în gol. 
Teppic oftă şi, mişcându-se cu grija unui ceasornicar, îşi scoase 
compasul cu diamant din tocul lui şi trasă, încet şi delicat, un cerc pe 
geamul prăfuit... 


— Ţi-o cari singur, spuse Dojenel. Asta-i regula aici. 

Teppic se uită la cufăr. Era o noţiune interesantă. 

— Acasă avem oameni care fac asta, zise el. Eunuci şi aşa mai 
departe. 

— Trebuia să iei unul cu tine. 

— Nu călătoresc bine, răspunse Teppic. 

De fapt, refuzase cu tărie de diamant toate propunerile ca o mică 
suită să îl însoţească, iar Dios stătuse îmbufnat zile întregi. Susţinuse că 
nu aşa ar fi trebuit să intre în lume o persoană de sânge regal. Teppic 
rămăsese ferm. Era destul de sigur că nu se aştepta nimeni ca asasinii 
să îşi facă treaba însoţiţi de slujnice şi de gornişti. Acum, totuşi, ideea 
nu i se mai părea aşa rea. Săltă de probă cufărul şi reuşi să şi-l pună pe 
umeri. 

— Ai tăi sunt destul de bogaţi, ai? zise Dojenel, păşind mărunt pe 
lângă el. 

Teppic se gândi la asta. 

— Nu, nu chiar, răspunse el. Cultivă pepeni, usturoi şi alte de- 
astea. Şi stau pe străzi şi strigă „ura”. 

— Vorbeşti de părinţii tăi? întrebă Dojenel, nedumerit. 

— A, ei? Nu, tatăl meu e faraon. Maică-mea a fost concubină, cred. 

— Credeam că asta e un fel de legumă. 

— Nu cred. N-am vorbit niciodată despre asta. Oricum, a murit 
când eram mic. 

— Ce îngrozitor, spuse Dojenel voios. 

— S-a dus să se scalde la lumina lunii în ceea ce s-a dovedit a fi un 
crocodil. Teppic încercă din politeţe să nu se simtă jignit de reacția 
băiatului. 

— Taică-meu lucrează în comerţ, zise Dojenel în timp cetreceau pe 
sub arcadă. 


20 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Fascinant, spuse Teppic ascultător. Se simţea cam frânt de toate 
aceste experienţe noi şi adăugă: n-am fost niciodată în Comerţ, dar am 
auzit că sunt un popor foarte drăguţ. 

În următoarea oră sau două, Dojenel, care trecea prin viaţă ca şi 
cum ar fi înţeles-o deja pe de-a-ntregul, îl introduse pe Teppic în 
diferitele mistere ale dormitoarelor, sălilor de clase şi canalizării. Lăsase 
canalizarea la urmă din mai multe motive. 

— Deloc? se miră el. 

— Sunt găleți şi alte chestii, răspunse Teppic vag, şi mulţi servitori. 

— Regatul ăsta al tău e cam demodat, nu? 

Teppic dădu din cap. 

— Piramidele sunt de vină. Mănâncă toţi banii. 

— Scumpe chestii, îmi închipui. 

— Nu neapărat. Doar sunt făcute din piatră, oftă Teppic. Avem o 
grămadă de pietre şi de nisip. Piatră şi nisip. Suntem tari la astea. Dacă 
ai vreodată nevoie de piatră şi nisip, cu noi trebuie să vorbeşti. Insă cea 
mai scumpă e dotarea interioarelor. Încă mai avem de plătit pentru 
piramida bunicului şi aia n-a fost prea mare. Doar trei camere. Teppic 
se întoarse şi se uită pe fereastră; ajunseră înapoi în dormitor. Intregul 
regat e înglodat în datorii, povesti el mai departe. Adică până şi 
datoriile noastre sunt îndatorate. De fapt, de-aia sunt aici. Cineva din 
familie trebuie să câştige nişte bani. Un prinţ nu mai poate să stea 
degeaba şi să aibă un rol decorativ. Trebuie să plece şi să facă ceva util 
pentru comunitate. 

Dojenel se întinse pe pervazul ferestrei. 

— Atunci, nu poţi să scoţi ceva din piramide şi să vinzi? 

— Nu fi fraier. 

— Scuze. 

Teppic privi melancolic siluetele de jos. 

— Sunt o mulţime de oameni aici, spuse el ca să schimbe subiectul. 
Nu mi-am dat seama că o să fie aşa de mare. Sau de frig, adăugă el 
tremurând. 

— Oamenii renunţă mereu, spuse Dojenel. Nu fac faţă cursului. 
Important e să ştii cu cine să te pui bine şi cum merg lucrurile. Il vezi pe 
tipul ăla de acolo? 

Teppic urmări degetul care arăta către un grup de studenţi mai 
mari, care stăteau rezemaţi de stâlpii de lângă intrare. 

— Ala mare? Cu faţa ca un bot de cizmă? 

— Ala-i Fliemoe. Ai grijă la el. Dacă te invită în camera lui să 
mâncaţi pâine prăjită, nu te duce. 

— Şi cine-i puştiul cu bucle? întrebă Teppic. Arătă spre un băiatmic 
care se bucura de atenţiile unei doamne spălăcite. Işi umezea batista 
cu limba şi părea să-i şteargă nişte murdărie de pe faţă.Când termină, îi 
îndreptă cravata. 

Dojenel se întinse să vadă. 


21 


Piramide 


— Oh, doar un puşti nou, spuse el. Arthur nu-ştiu-cum. Încă se ţine 
de fustele mămicii, văd. N-o să reziste mult. 

— Oh, nu ştiu, spuse Teppic. Şi noi facem la fel, şi am rezistat mii 
de ani. 


Un disc de sticlă căzu în clădirea tăcută şi zornăi pe podea. Pentru 
câteva secunde nu se mai auzi nici un zgomot. Apoi urmă clin-clinc-ul 
slab al unei cutii de ulei. O umbră care stătuse întinsă firesc pe pervaz, 
o morgă pentru muşte albastre, se dovedi a fi un braţ care se mişca cu 
încetineala unei legume către cârligul ferestrei. 

Se auzi un scrâşnet metalic, apoi fereastra se roti în afară într-o 
tăcere tribologică. 

Teppic se lăsă să cadă peste pervaz şi dispăru în umbra de sub el. 

Pentru un minut sau două, spaţiul prăfuit fu umplut de absenţa 
intensă a sunetului provocată de cineva care se mişca cu cea mai mare 
grijă. Încă o dată, se auzi pomparea uleiului şi apoi şoapta metalică în 
timp ce zăvorul unui chepeng ce ducea pe acoperiş se mişca uşor într-o 
parte. 

Teppic aşteptă ca respiraţia să îl ajungă din urmă şi, în acea clipă, 
auzi sunetul. Era jos în mijlocul zgomotului alb aflat la marginea 
auzului, dar nu era nici o îndoială în privinţa lui. Cineva aştepta chiar 
deasupra chepengului şi tocmai îşi pusese mâna pe o bucată de hârtie 
pentru a o împiedica să foşnească în adierea vântului. 

Propria-i mână căzu de pe zăvor. Merse înapoi cu grijă exagerată, 
traversând podeaua unsuroasă şi înaintă pipăind de-alungul unui perete 
din lemn negeluit până când ajunse la uşă. De data aceasta nu mai 
riscă, deschise cutia de ulei şi lăsă, în tăcere, să cadă o picătură pe 
balamale. 

O clipă mai târziu trecuse de uşă. Un şobolan, care patrula de unul 
singur prin coridorul rece care se deschidea în faţa lui, de-abia reuşi să 
nu îşi înghită limba când Teppic pluti pe lângă el. 

La capăt mai era o uşă şi un labirint de cămări mucegăite până 
când găsi o scară. Socoti că se afla cam zece picioare de chepeng. Nu 
văzuse nici un horn. Trebuie că avea cale liberă de tragere peste 
acoperiş. 

Se ghemui şi îşi scoase trusa de cuțite, negreala ei de catifea 
făcând o dungă mai întunecată între umbre. Alese un Numărul Cinci, un 
cuţit de aruncat care nu era pentru oricine, dar de încredere, dacă ştiai 
să îl foloseşti. 

Curând după aceea, capul său se înălţă cu foarte mare grijă peste 
marginea acoperişului, cu un braţ îndoit în spatele acestuia, dar gata să 
se desfacă într-o interacţiune complexă de forţe care s-ar fi combinat 
pentru a trimite câteva uncii de oţel plutind uşor prin noapte. 

Mericet şedea lângă chepeng, uitându-se în carneţel. Ochii lui 
Teppic se rotiră către forma lunguiaţă a scândurii care servea drept 


22 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


pod, sprijinită cu meticulozitate de parapet, câteva picioare mai 
departe. 

Era sigur că nu făcuse nici un zgomot. Ar fi putut să jure că 
examinatorul auzise sunetul privirii sale lovindu-se de el. 

Bătrânul îşi înălţă capul chel. 

— Mulţumesc, domnule Teppic, spuse el, poţi continua. 

Teppic simţi cum transpiraţia i se răcea. Se holbă la scândură, apoi 
la examinator, iar apoi la cuţit. 

— Da, să trăiţi, zise el. În aceste circumstanţe, asta nu părea 
deajuns. Adăugă, mulţumesc, să trăiţi. 


Îşi va aminti întotdeauna prima noapte petrecută în dormitor. 
Acesta era destul de lung pentru ca toţi cei optsprezece băieţi din Casa 
Viperei să se simtă bine în el şi destul de rece pentru a se simţi ca în 
aer liber. Creatorul său s-o fi gândit la confort, însă doar pentru a-l evita 
oriunde ar fi putut apărea: născocise o cameră în care era chiar mai frig 
decât afară. 

— Credeam că o să avem fiecare camera lui, spuse Teppic. 

Dojenel, care revendicase patul cel mai puţin expus din tot 
frigiderul, dădu din cap spre el. 9 

— Mai târziu, răspunse el. Se întinse pe spate şi tresări. Aştia ascut 
arcurile, ce zici? 

Teppic nu spuse nimic. De fapt, patul era mai confortabil decât cel 
în care dormea acasă. Părinţii lui, fiind de viţă nobilă, tolerau, fireşte, 
pentru copiii lor condiţii care ar fi fost respinse din start de muştele de 
nisip sărace. 

Se întinse pe salteaua subţire şi analiză evenimentele acelei zile. 
Se înrolase ca asasin, foarte bine, elev asasin, de mai mult de şapte ore 
şi încă nu îl lăsaseră nici măcar să pună mâna pe un cuţit. Desigur, şi 
mâine era o zi... 

Dojenel se întinse spre el. 

— Unde-i Arthur? întrebă el. _ 

Teppic se uită la patul din faţa lui. In mijlocul acestuia era un sac 
de haine jalnic de mic, dar nici un semn de ocupantul patului. 

— Crezi că a fugit? zise el, uitându-se la umbre. 

— S-ar putea, spuse Dojenel. Se întâmplă tot timpul, ştii. Băieţii 
mămicii, prima dată departe de casă... 

Uşa de la capătul încăperii se deschise încet şi Arthur intră cu 
spatele, trăgând un ţap mare şi foarte încăpățânat. Se luptă cu el 
pentru fiecare pas pe drumul făcut pe intervalul dintre paturi. 

Băieţii îl priviră în tăcere vreme de câteva minute, în timp ce el 
priponi ţapul de capul patului, răsturnă sacul pe aşternut şi scoase 
câteva lumânări negre, o legătură de ierburi, un şirag de cranii şi o 
bucăţică de cretă. Luând creta şi adoptând expresia luminoasă, 
emoţionată, a cuiva care urmează să facă ceea ce ştie el că este bine, 


23 


Piramide 


Arthur desenă două cercuri concentrice în jurul patului, iar apoi, 
aşezându-se în genunchii dolofani, umplu spaţiul dintre ele cu cea mai 
neplăcută serie de simboluri oculte pe care Teppic o văzuse vreodată. 
Când, spre satisfacția lui, le termină, aşeză lumânările în puncte 
strategice şi le aprinse; sfârâiră şi împrăştiară un miros care sugera că 
nu ai fi vrut să ştii din ce erau făcute. 

Scoase din grămada de pe pat un cuţit scurt, cu mâner roşu, şi 
înaintă către ţap... 

O pernă îl lovi peste ceafa. 

— Na! Credincios nenorocit! 

Arthur scăpă cuțitul şi izbucni în lacrimi. Dojenel se ridică în 
picioare în pat. 

— Tu ai fost, Brânzarule! spuse el. Te-am văzut! 

Brânzarul, un tânăr slăbănog cu părul roşu şi cu o faţă care era un 
uriaş pistrui, se uită furios la el. 

— Ei, dar e de-ajuns, spuse el. Nu mai poţi dormi cu toată religia 
asta. Adică, în vremurile noastre doar copilaşii îşi mai spun rugăciunea 
înainte de culcare, cică ar trebui să învăţăm să fim asasini... 

— Poţi foarte bine să taci din gură, Brânzarule, strigă Dojenel. Ştii, 
am trăi într-o lume mai bună dacă mai mulţi oameni şi-ar face 
rugăciunile. Eu ştiu că nu mi le fac pe ale mele cât de des ar trebui... 

O pernă îl întrerupse în mijlocul frazei. Sări din pat şi se aruncă 
asupra roşcatului fluturându-şi pumnii. 

În timp ce restul băieţilor se adună în jurul celor doi care se 
tăvăleau, Teppic se strecură din pat şi se duse la Arthur care şedea pe 
marginea patului său, suspinând. 

Îl bătu nesigur pe umăr, în virtutea faptului că asta ar fi trebuit să-i 
liniştească pe oameni. 

— Eu n-aş plânge pentru atâta, tinere, spuse el cu glas răguşit. 

— Dar... dar toate runele s-au şters, zise Arthur. Acum e prea 
târziu! Şi asta înseamnă că Marele Orm va veni la noapte şi îmi va 
înfăşură matele pe un băț! 

— Chiar aşa? 

— Şi o să-mi sugă ochii, mi-a zis mama! 

— Doamne! spuse Teppic fascinat. Pe bune? Era destul de bucuros 
că avea patul vizavi de al lui Arthur şi că va avea cea mai bună 
privelişte. Ce religie mai e şi asta? E 

— Suntem ormiţi strict autorizaţi, spuse Arthur. Îşi suflă nasul. Am 
văzut că tu nu te rogi, zise el. Nu ai un zeu? 

— Oh, ba da, răspunse Teppic şovăielnic, fără îndoială. 

— Nu prea pari să vrei să vorbeşti cu el. 

Teppic clătină din cap. 

— Nu pot, zise el, nu aici. Vezi tu, nu m-ar auzi. 

— Zeul meu mă poate auzi pe mine oriunde, spuse Arthur cu 
ardoare. 


24 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Ei, al meu are probleme şi dacă eşti în partea cealaltă a camerei, 
zise Teppic. Poate fi foarte jenant. 

— Nu eşti offlian, nu? spuse Arthur. Offler era un Zeu Crocodil şi nu 
avea urechi. 

— Nu. 

— La ce zeu te închini, atunci? 

— Nu e chiar închinare, spuse Teppic stânjenit. N-aş spune că mă 
închin. Adică, e un tip de treabă. E taică-meu, dacă vrei să ştii. 

Arthur căscă ochii înroşiţi. 

— Eşti fiul unui zeu? şopti el. 

— De unde sunt eu, face parte din a fi rege, spuse Teppic în pripă. 
Nu trebuie să facă prea multe. Adică, preoţii conduc, de fapt, ţara. El 
doar are grijă ca râul să inunde în fiecare an, vezi tu, şi o slujeşte pe 
Marea Vacă a Arcei Cerului. Bine, asta făcea. 

— Marea... 

— Pe maică-mea, explică Teppic. Totul e foarte jenant. 

— Loveşte oamenii? 

— Nu cred. Nu s-a plâns nimeni. 

Arthur se întinse către capul patului. Ţapul, profitând de agitaţie, îşi 
rosese sfoara şi ieşise la trap pe uşă, jurându-se ca pe viitor să renunţe 
le religie. 

— O să intru într-un necaz îngrozitor, spuse el. Crezi că-i poţi cere 
tatălui tău să îi explice Marelui Orm ce s-a întâmplat? 

— A-r putea s-o facă, spuse Teppic nesigur. Oricum voiam săscriu 
mâine acasă. 

— Marele Orm poate fi găsit, de obicei, într-unul dintre ladurile 
Inferioare, spuse Arthur, de unde urmăreşte tot ce facem. Tot ce fac eu, 
oricum. Doar eu şi mama am mai rămas, iar ea nu face prea multe 
lucruri care să fie urmărite. 

— Fără îndoială, o să-i zic. 

— Crezi că Marele Orm o să vină în noaptea asta? 

— Nu prea cred. O să-l rog pe tata să nu uite şi să-i spună să nu 
vină. 

În celălalt capăt al dormitorului, Dojenel îngenunchea pe spatele lui 
Brânzar şi îl lovea repetat cu capul de perete. 

— Zi din nou, ordonă el. Haide: „Nu-i nimic rău...” 

— Nu-i nimic rău ca un băiat să fie destul de bărbat... Fii blestemat, 
Dojenel, bestie! 

— Nu aud, Brânzar, spuse Dojenel. 

— Destul de bărbat să îşi facă rugăciunile în faţa celorlalţi băieţi, 
nenorocitule. 

— Aşa. Să nu uiți. 

După stingere, Teppic se întinse în pat şi se gândi la religie. Cu 
siguranţă, era un subiect foarte complicat. 


25 


Piramide 


Valea Djelului avea zeii ei, zei care nu aveau nimic de a face cu 
lumea de afară. Intotdeauna aceasta fusese un motiv de mare mândrie. 
Zeii erau înţelepţi şi drepţi şi ordonau vieţile oamenilor cu pricepere şi 
cu precauţie, nu era nici o îndoială în această privinţă, dar existau nişte 
nelămuriri. 

De exemplu, ştia că tatăl lui făcea soarele să răsară, râul să inunde 
şi aşa mai departe. Asta era de căpetenie, era ceea ce faraonii făcuseră 
încă de pe vremea lui Khuft, nu puteai să pui la îndoială astfel de 
lucruri. Totuşi, întrebarea era dacă făcea să răsară soarele doar în Vale 
sau peste tot în lume? Să faci soarele să răsară doar în Vale părea o 
variantă mai potrivită, până la urmă, tatăl lui nu mai era tânăr, dar era 
destul de greu să îţi închipui soarele răsărind oriunde, numai în Vale nu, 
ceea ce ducea la gândul neliniştitor că soarele ar fi răsărit şi dacă tatăl 
lui ar fi uitat de el, ceea ce era o stare de lucruri foarte posibilă. Nu îl 
văzuse niciodată pe tatăl lui făcând ceva anume pentru ca soarele să 
răsară, trebuia să recunoască. Te-ai fi aşteptat măcar la un icnet de 
efort în preajma răsăritului. Tatăl lui nu se trezea niciodată decât după 
micul-dejun. Şi soarele răsărea cam tot atunci. 

li luă ceva vreme să adoarmă. Patul, orice ar fi spus Dojenel, era 
prea moale, aerul era prea rece şi, cel mai rău, cerul de dincolo de 
ferestrele înalte era prea întunecat. Acasă ar fi fost plin luminile torţelor 
din necropolă, cu flăcările ei stranii, dar cumva familiare şi liniştitoare, 
ca şi cum strămoşii ar fi vegheat asupra văii. Nu îi plăcea întunericul... 

In a doua noapte petrecută în dormitor, unul dintre băieţi încercă 
timid să îl pună pe băiatul din patul de alături într-o cuşcă făcută din 
nuiele la ora de Lucru Manual şi să îi dea foc, iar în noaptea următoare 
Snoxall, care avea patul de lângă uşă şi care venea dintr-o ţărişoară 
aflată pe undeva prin păduri, se pictase în verde şi ceruse nişte 
voluntari ca să le înfăşoare intestinele în jurul unui copac. Joi izbucni un 
mic război între cei care o slăveau pe Zeița Mamă sub aspectul Lunii şi 
cei care o venerau sub forma unei grăsane uriaşe cu fese enorme. 
După aceea, interveniră profesorii şi le explicară că religia, deşi este un 
lucru bun, merge uneori prea departe. 


Teppic bănuia că lipsa de punctualitate era de neiertat. Dar oare 
Mericet va ajunge oare la turn înaintea lui? Şi el mergea pe drumul 
direct. Bătrânul nu avea cum să ajungă înaintea lui. Ai grijă, nu ar fi 
putut ajunge primul nici la podul de peste alee... „Trebuie să fi luat 
scândura înainte să se întâlnească cu mine şi apoi s-a urcat pe acoperiş 
în timp ce eu mă căţăram pe zid”, îşi spuse Teppic, fără să creadă o 
iotă. 

Alergă de-a lungul coamei unui acoperiş, cu simţurile treze la ţigle 
desprinse sau la alte capcane întinse. Imaginaţia lui îmbrăca fiecare 
umbră cu siluete care îl urmăreau. 


26 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Turnul gongului se înălţă deasupra lui. Se opri şi se uită la el. Îl mai 
văzuse de o mie de ori înainte şi se suise pe el de multe ori, deşi abia 
dacă era de 1,8, cu toate că domul de bronz din vârf era o porţiune 
interesantă. Era doar un semn familiar. Care înrăutăţea lucrurile acum; 
ieşea în faţa lui, o formă amenințătoare şi boantă pe griul cerului. 

Inainta mult mai încet acum, apropiindu-se oblic de turn pe 
acoperişul înclinat. Îi veni în minte că inițialele lui erau acolo, pe dom, 
împreună cu cele ale lui Dojenel şi ale altor sute de tineri asasini şi că 
vor continua să fie acolo chiar dacă murea în această seara. Intr-un fel 
îl consola. Doar că nu prea mult. 

Işi desfăcu frânghia şi o aruncă uşor pe parapetul larg care 
înconjura turnul, chiar sub dom. O încercă şi auzi clinchetul slab când 
cârligul prinse. 

Apoi trase cât putu de tare, sprijinindu-se cu un picior de un coş. 

Brusc, fără un sunet, o bucată din parapet alunecă în afară şi căzu. 

Se izbi de acoperişul de dedesubt şi apoi alunecă pe ţigle. Un 
bufnet înfundat anunţă când lovi strada tăcută. Un câine lătră. 

Liniştea cuceri acoperişurile. Unde stătuse Teppic briza agita aerul 
încins. 

După câteva minute, apăru din umbra mai întunecată a unui horn, 
zâmbind ciudat şi îngrozitor. 

Nimic din ce ar fi făcut un examinator nu putea fi necinstit. Clienţii 
unui asasin erau destul de bogaţi pentru a plăti mijloace de apărare 
foarte ingenioase, mergând până la şi incluzând angajarea propriilor 
asasini?. Mericet nu încerca să îl ucidă; nu încerca decât să îl facă să se 
omoare singur. 

Se furişă până la baza turnului şi găsi un burlan. Spre surprinderea 
lui, nu fusese acoperit cu unsoare, dar degetele lui care căutară cu grijă 
găsiră ace otrăvite vopsite în negru şi lipite pepartea dinspre perete a 
burlanului. Scoase unul dintre ele cu penseta şi îl mirosi. 

Umflat distilat. O chestie destul de scumpă, cu efect uimitor. Luă o 
sticluţă de la centură şi strânse cât de multe ace găsi, iar apoi îşi puse 
mănuşile întărite şi, cu viteza unui leneş, începu să se caţăre. 


— Acum, s-ar putea foarte bine ca, în timp ce mergeţi prin oraş în 
permisie, să vă confruntaţi cu alţi membri, chiar cu unul dintre domnii 
cu care acum împărţiţi o bancă. lar asta este destul de corect şi de - ce 
faci, domnule Dojenel, nu-mi spune sunt sigur că nu vreau să aflu că vii 
la mine după asta - bine. Oricine este liber să se apere cum poate mai 
bine. Există, însă, alţi duşmani care vă vor urmări şi împotrivă cărora 
sunteţi slab pregătiţi - cine sunt aceştia, domnule Brânzar? 


Se spunea că viaţa era ieftină în Ankh-Morpork. Aceasta era, desigur, total greşit. Viaţa 
era adesea foarte scumpă; moartea o puteai obţine gratis. (n. a.) 


27 


Piramide 


Mericet se întoarse de la tablă ca un vultur care tocmai a auzit 
sunetul morţii şi arătă cu creta către Brânzar, care înghiţi în sec. 

— Breasla Hoţilor, domnule? îngăimă el. 

— Vino aici, băiete. 

Prin dormitoare se şopteau zvonuri despre ce le făcuse Mericet 
elevilor neglijenţi în trecut, acestea erau întotdeauna vagi, dar 
îngrozitoare. Clasa se relaxă. De obicei, Mericet se concentra asupra 
câte unei victime, aşa că tot ce aveau de făcut acum era să pară 
interesaţi şi să se bucure de spectacol. Stacojiu până în vârful urechilor, 
Brânzar se ridică în picioare şi mărşălui pe intervalul dintre pupitre. 

Maestrul îl cercetă gânditor. 

— Bine, aşa, spuse el, iată-l pe Brânzar, G., furişându-se pe 
acoperişurile nesigure. Priviţi-i urechile hotărâte. Uitaţi-vă ce poziţie 
dreaptă au genunchii. 

Clasa chicoti din obligaţie. Brânzar le aruncă un rânjet idiot şi îşi 
dădu ochii peste cap. 

— Dar, hei, ce sunt aceste siluete sinistre care merg în pas cu el? 
Pentru că ţi se pare atât de amuzant, domnule Teppic, poate că vei fi 
atât de bun să îi spui domnului Brânzar? 

Lui Teppic îi îngheţă râsul pe buze. 

Mericet îl sfredeli cu privirea. „E ca Dios, marele preot, se gândi 
Teppic. Chiar şi tate; îi e frică de el.” 

Ştia ce ar fi trebuit să facă, dar să fie al naibii dacă o va face. Ar fi 
trebuit să fie speriat. 

— Proastă pregătire, spuse el. Neglijenţă. Lipsa concentrării. 
Proasta întreţinere a echipamentului din dotare. A, şi încredere de sine 
exagerată, să trăiţi. 

Mericet îi susţinu privirea pentru o vreme, dar Teppic se antrenase 
pe pisicile din castel. 

În cele din urmă, profesorul zâmbi scurt, un zâmbet care nu avea 
absolut nimic de a face cu umorul, aruncă bucăţica de cretă în aer, o 
prinse şi spuse: 

— Domnul Teppic are perfectă dreptate. Mai ales în ce priveşte 
încrederea de sine exagerată. 


Ajunse pe o margine care ducea spre o fereastră deschisă. Pe 
pervaz era ulei, iar Teppic cheltui câteva minute înşurubând mici 
crampoane în crăpăturile din zidărie înainte de a avansa. Se atârnă cu 
uşurinţă de fereastră şi scoase de la cingătoare câteva vergele de 
metal. Acestea aveau filete la capete şi, după câteva secunde de lucru 
rapid, obţinu o tijă lungă de vreo trei picioare la capătul căreia prinse o 
oglinjoară. 

Aceasta nu dezvălui nimic în bezna de dincolo de geam. O trase 
înapoi şi încercă iar, de data aceasta agăţându-şi în vârf gluga în care 
băgase mănuşile, pentru a da impresia unui cap care se ridică încet în 


28 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


lumină. Avea încredere că astfel va culege o săgeată mai mare sau mai 
mică, dar gluga rămase, cu fermitate, neatacată. 

Acum îi era răcoare, în ciuda căldurii nopţii. Catifeaua neagră arăta 
bine, dar asta era tot ce puteai spune despre ea. Emoţia şi extenuarea 
însemnau că acum purta câteva pinte de apă lipicioasă. 

Înaintă. 

Pe pervaz se afla o sârmă neagră şi subţire, iar deasupra ei, în 
fereastra-ghilotină, era înşurubată o lamă zimţată. li luă doar o clipă să 
blocheze geamul glisant cu câteva beţigaşe, apoi tăie sârma; fereastra 
căzu puţin. Rânji în întuneric. 

O cercetare cu o tijă lungă în interiorul camerei arătă că exista o 
podea, pe care se părea că nu erau obstacole. De asemenea, exista şi o 
sârmă cam la înălţimea pieptului. Trase tija înapoi, îi prinse un cârlig 
mic în vârf, o trimise înapoi, agăţă sârma şi smuci. 

Se auzi pocnetul surd al unei săgeți de arbaletă lovind tencuiala 
veche. 

O bucăţică de lut la capătul aceleiaşi tije, trasă încet pe podea, 
dezvălui câteva mici ghiulele de fier ţintuite. Teppic le trase înapoi şi le 
studie cu interes. Erau din cupru. Dacă ar fi încercat tehnica 
magnetului, care era metoda obişnuită, nu le-ar fi găsit. 

Se gândi o vreme. In pungă avea preoţi lejeri. Erau nişte chestii 
diavoleşti dacă încercai să te furişezi încălţat cu ele printr-o cameră, 
dar îi trase totuşi în picioare. (Preoţii erau galoşi întăriţi cu metal. Îţi 
salvau sufletele”. Aceasta e o glumă de asasin.) Mericet era un om 
otrăvit, până la urmă. Umflat!"! Dacă le-a dat cu aşa ceva, Teppic se va 
împrăştia pe pereţi. Nu vor mai trebui să îl îngroape, doar vor vărui 
peste. 

Regulile. Mericet trebuia să respecte regulile. Nu îl putea ucide pur 
şi simplu, fără avertisment. Trebuia să îl lase ca, din neglijenţă sau 
încredere de sine exagerată, să se omoare singur. 

Se lăsă să cadă uşor pe podeaua din cameră şi aşteptă ca ochii să i 
se obişnuiască cu întunericul. Câteva tatonări cu tija nu mai detectară 
nici o sârmă; se auzi un trosnet şters când un preot zdrobi o mică 
ghiulea. 

— În ritmul tău, domnule Teppic. 

Mericet stătea într-un colţ. Teppic auzi scârţăitul surd al creionului 
său în timp ce nota ceva. Încercă să şi-l scoată pe om din minte. 
Incercă să gândească. 


Joc de cuvinte intraductibil. În limba engleză, „suflet” (soul) şi „talpă” (sole) se pronunţă 
asemănător. (n.tr.) 


'*Umflat este extras din peştele-arici de mari dimensiuni, Singularis minutia gigantica, 
care se apără de duşmani umflându-se de mai multe ori decât dimensiunea lui normală. 
Dacă este luat de oameni, are efectul de a face fiecare celulă din corp să se umfle 
instantaneu de vreo 2 000 de ori. Acesta este invariabil fatal - şi foarte zgomotos. (n.a.) 


29 


Piramide 


O siluetă şedea întinsă pe pat. Era acoperită în întregime cu o 
pătură. 

Aceasta era ultima parte. Aceasta era încăperea în care se decidea 
totul. Aceasta era partea despre care studenţii care reuşiseră nu 
vorbeau niciodată. Cei care nu reuşiseră nu erau prin preajmă să-i 
întrebi. î 

Mintea lui Teppic se umplu cu variante. Intr-o astfel de situaţie, se 
gândi el, puţină intervenţie divină ar fi fost bine-venită. „Tată, unde 
eşti?” 

Îi invidia pe colegii lui care credeau în zei care erau intangibili şi 
care trăiau undeva departe pe vârful vreunui munte. În asemenea zei 
chiar poţi crede. Dar este foarte greu să crezi într-un zeu când îl vezi în 
fiecare dimineaţă la micul-dejun. 

Îşi desprinse arbaleta şi îi înşurubă părţile unse. Nu era o armă 
potrivită, dar rămăsese fără cuțite şi buzele îi erau prea uscate pentru 
sarbacană. 

Se auzi un clinchet dinspre uşă. Mericet îşi lovea nerăbdător 
creionul de dinţi. 

Acolo ar putea fi un manechin. De unde să ştie? Nu, trebuia să fie o 
persoană adevărată. Doar auzise poveştile. Poate că ar fi putut încerca 
cu tijele... 

Clătină din cap, ridică arbaleta şi ţinti cu grijă. 

— Când doreşti, domnule Teppic. 

Asta era. 

Aici aflau dacă puteai ucide. 

Asta încercase să îşi scoată din minte. 

Ştia că nu putea. 


În după-amiezile de octezi aveau învăţământ Politic cu Lady 
T'malia, una dintre puţinele femei care atinsese un rang înalt în 
Breaslă. În teritoriile din jurul Mării Circulare toată lumea ştia că o cale 
de a ajunge la o vârstă înaintată era să nu iei masa cu Domnia Sa. Doar 
bijuteriile de pe o singură mână purtau destulă otravă cât să înhumeze 
un orăşel. Era uimitor de frumoasă, dar genul acela de frumuseţe 
dobândită cu ajutorul unei trupe iscusite de artişti, manichiuriste, 
machieze, corsetiere şi croitorese, şi a trei ore de muncă straşnică în 
fiecare dimineaţă. Când păşea, se auzea scâncetul slab al balenei 
supuse presiunii incredibile. _ 

Băieţii învățau. În timp ce ea vorbea, nu se uitau la faţa ei. Îi 
urmăreau mâinile. 

— Şi astfel, spuse ea, să ne gândim la situaţia anterioară fondării 
Breslei. În acest oraş, şi desigur, şi în multe alte locuri, civilizaţia este 
alimentată şi progresează prin intermediul interacțiunii dinamice a 
intereselor dintre multe carteluri de avantaje mari şi puternice. In 
epoca premergătoare formării Breslei, încercările de avansare în cadrul 


30 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


acestor  consorţii aveau, întotdeauna, ca rezultat neînţelegeri 
regretabile care se încheiau cu prejudicii extreme. Acestea erau foarte 
dăunătoare interesului comun al oraşului. Vă rog să înţelegeţi că acolo 
unde lipsa de armonie domneşte, comerţul scade. Şi încă, şi încă. 

Îşi plesni palmele de piept. Se auzi un scârţâit ca al unui galion 
izbindu-se de o galeră. 

— În mod clar, era nevoie de un mijloc extrem, dar responsabil, 
prin care aceste diferende ireconciliabile să fie soluționate, continuă ea, 
şi astfel au fost puse bazele Breslei. Ce binecuvântare - ridicarea 
bruscă a tonului ei îi smulse, plini de vinovăţie, pe aproape o duzină de 
tineri din reveriile lor private - trebuie să fi fost de faţă în acele zile de 
început, când bărbaţi cu un scop moral puternic au început să creeze 
supremul instrument politic, în afara războiului. Cât de norocoşi sunteţi 
acum, antrenându-vă pentru o Breaslă care cere atât de mult în ceea 
ce priveşte manierele, comportamentul, ţinuta şi abilităţile ezoterice şi 
care, totuşi, oferă o putere rezervată odată doar zeilor. Cu adevărat, 
lumea este molusca pe care o doriţi... 

Dojenel traduse multe dintre acestea în spatele grajdurilor, în 
timpul pauzei de masă. 

— Ştiu ce înseamnă A încheia cu Prejudicii Extreme, spuse Brânzar 
cu aroganță. Înseamnă să înhumezi cu un topor. 

— La naiba, nu înseamnă asta! zise Dojenel. 

— Da’ tu de unde ştii? 

— Familia mea se ocupă cu comerţul de ani întregi, răspunse 
Dojenel. 

— Huh, zise Brânzar. Comerţ. 

Dojenel nu intra niciodată în detaliile naturii acestui comerţ. Avea o 
legătură cu mutarea obiectelor şi cu nevoile de aprovizionare, dar exact 
ce fel de obiecte şi de nevoi nu era niciodată clarificat. 

După ce îl pocni pe Brânzar, explică grijuliu că A încheia cu 
Prejudicii Extreme nu cerea doar ca victima să fie înhumată, de preferat 
într-un mod extrem de conştiincios, dar şi ca asociaţii şi angajaţii ei să 
fie implicaţi îndeaproape, împreună cu împrejurimile afacerii, clădirea şi 
o mare parte din ce se afla în vecinătate, astfel încât toţi cei implicaţi 
să ştie că omul fusese destul de lipsit de înţelepciune pentru a-şi face 
acel fel de duşmani care pot deveni foarte furioşi şi de lipsiţi de 
discernământ. 

— Doamne! spuse Arthur. 

— Oh, asta nu-i nimic, povesti Dojenel, într-o noapte de Lăsata 
Porcului, bunicul meu şi întreg departamentul lui contabil s-au dus la o 
întrunire la nivel înalt cu cei din Miez, iar cincisprezece trupuri nu au 
mai fost găsite niciodată. Foarte rău, un astfel de lucru.Supără 
comunitatea de afaceri. 

— Toată comunitatea de afaceri sau doar acea parte din ea care 
pluteşte cu faţa în jos pe râu? întrebă Teppic. 

31 


Piramide 


— Asta-i ideea. Mai bine să fie aşa, spuse Dojenel clătinând dincap. 
Ştii tu. Curat. De aceea tata a spus că artrebui să fac parte din Breaslă. 
Adică, în aceste vremuri trebuie să îţi dezvolţi afacerea, nu-ţi poţi 
pierde tot timpul cu relaţiile publice. 


Capătul arbaletei tremură. 

În afară de asta îi plăcea totul la şcoală, căţăratul, studiile de 
muzică, învăţământul multilateral. Faptul că sfârşeai prin a ucide 
oameni îl tot frământase. Nu omorâse pe nimeni niciodată. 

„Asta e şi scopul, îşi spuse el. Acum află toţi dacă poţi ucide, 
inclusiv tu. Dacă greşesc acum, sunt mort.” 

În colţul său, Mericet începu să îngâne un cântecel descurajant. 

Exista un preţ pe care Breasla îl plătea pentru licenţa ei. Avea grijă 
să nu existe asasini neglijenţi, fără tragere de inimă sau, ca să spunem 
aşa, ucigător de ineficienţi. Nu întâlneai pe nimeni care să fi picat 
testul. 

Unii chiar picau. Doar că nu îi întâlneai niciodată. Poate că era unul 
sub pătură, poate că era chiar Dojenel, ori Snoxall sau oricare dintre 
băieţi. Poate că dacă pica testul, el avea să fie legat acolo, sub pătură... 

Teppic încercă să desluşească silueta culcată. 

— Hhm, tuşi examinatorul. 

| se uscase gâtul. Panica se ridica în el precum cina unui beţiv. 
Dinţii voiau să clănţăne. Spinarea îi îngheţa, hainele îi erau o grămadă 
de cârpe jilave. În jur, totul se mişca parcă cu încetinitorul. 

Nu. Nu avea să o facă. Neaşteptata decizie îl lovi ca o cărămidă pe 
o alee întunecată şi fu aproape la fel de surprinzătoare. Nu din cauză că 
ar fi urât Breasla sau că i-ar fi displăcut în mod deosebit Mericet, dar nu 
aşa testezi pe cineva. Pur şi simplu era greşit. 

Se hotărî să pice. Chiar aşa, ce-ar fi putut face bătrânul, aici? 

Şi va pica cu stil. 

Se întoarse cu faţa la Mericet, privi paşnic în ochii examinatorului, 
îşi întinse mâna cu arbaleta într-o direcţie nedefinită şi apăsă pe 
trăgaci. 

Se auzi un zbârnâit metalic. 

Se auzi un ţăcănit când săgeata ricoşă dintr-un cui din pervazul 
ferestrei. Mericet se feri când îi zumzăi pe deasupra capului. Lovi un 
suport de torţă de pe perete şi trecu pe lângă faţa albită a lui Teppic 
torcând ca o pisică înnebunită. 

Se auzi o bufnitură când lovi pătura, iar apoi tăcere. 

— Mulţumesc, domnule Teppic. Dacă mă mai poţi suporta o clipă. 

Bătrânul asasin se concentră asupra carneţelului său, mişcându-şi 
buzele. 

Luă un creion care se legăna de un căpăţel de aţă şi mâzgăli ceva 
pe o bucată de hârtie roz. 


32 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Nu îţi voi cere să o iei din mâinile mele, spuse el, după tot ce s-a 
întâmplat. O voi lăsa pe masa de lângă uşă. 

Nu era un zâmbet deosebit de plăcut: era subţire şi uscat, un 
zâmbet din care toată căldura se evaporase demult; de obicei, oamenii 
surâd aşa când zac morţi de vreo doi ani sub soarele arzător al 
deşertului. Dar cel puţin simţeai că se străduia. 

Teppic nu se mişcase. 

— Am trecut? întrebă el. 

— Aşa se pare. 

— Dar... 

— Sunt sigur că ştii că nu ni se permite să discutăm testul cu elevii. 
Totuşi, îţi pot spune că personal nu sunt de acord cu tehnicile acestea 
moderne. Le găsesc de prost-gust. Bună dimineaţa şi ţie. Şi Mericet se 
furişă afară. 

Teppic se împletici către masa prăfuită de lângă uşă şi privi în jos, 
îngrozit, la hârtie. În virtutea obişnuinţei, scoase o pensetă din punguţă 
pentru a o lua. 

Era perfect autentică. Avea sigiliul Breslei pe ea şi râma 
indescifrabilă care era, neîndoielnic, semnătura lui Mericet; o văzuse 
destul de des, de obicei la sfârşitul extemporalelor împreună cu 
comentarii ca „3/10. Ne mai vedem.” 

Merse la silueta de pe pat şi trase pătura de pe ea. 


Era aproape unu dimineaţa. Ankh-Morpork tocmai începea să o 
facă lată. 

Fusese întuneric sus, pe acoperişuri, în lumea aeriană a hoţilor şi a 
asasinilor. Dar jos viaţa oraşului se revărsa pe străzi ca o maree. 

Teppic mergea ameţit prin aglomeraţie. Oricine altcineva încerca 
asta în oraş cerea un tur al fundului râului, dar el purta negrul asasinilor 
şi mulţimea doar se deschidea automat în faţa lui şi se închidea în 
urmă. Chiar şi hoţii de buzunare stăteau la distanţă. Niciodată nu ştii 
peste ce ai putea da. Rătăci fără ţintă prin porţile Casei Breslei şi se 
aşeză pe o bancă din marmură neagră, sprijinindu-şi bărbia în pumn. 

Problema era că viaţa lui ajunsese la capăt. Nu se gândise la ce 
avea să se întâmple. Nu îndrăznise să se gândească la faptul că avea 
să urmeze un apoi. 

Cineva îl bătu pe umăr. Când se întoarse, Dojenel se aşeză lângă el 
şi, fără un cuvânt, scoase o bucăţică de hârtie roz. 

— Trosc, spuse el. 

— Şi tu ai trecut? zise Teppic. 

Dojenel rânji. 

— Nici o problemă, spuse el. A fost Nivor. Nici o problemă. Mi-a dat 
ceva bătaie de cap la Oprirea de Urgenţă, totuşi. Tu? 

— Hmm? Oh. Nu. Teppic încercă să îşi revină. N-am avut probleme, 
răspunse el. 


33 


Piramide 


— Ştii ceva de ceilalţi? 

— Nu. 

Dojenel se lăsă pe spate. 

— Brânzar va reuşi şi el, spuse el cu aroganță, şi tânărul Arthur. Nu 
cred că unii dintre ceilalţi o vor face. l-am putea aştepta douăzeci de 
minute, ce zici? 

Teppic îşi întoarse faţa chinuită spre el. 


— Dojenel, eu... 

— Ce? 

— Când s-a ajuns acolo, eu... 
— Ce-i? 


Teppic se uită la pietrele din pavaj. 

— Nimic, zise el 

— Eşti norocos - tocmai ai făcut o cursă frumoasă şi aerisită pe 
acoperişuri. Eu am avut canalele şi apoi am urcat în garderoba din 
Turnul Marchitanilor. A trebuit să intru şi să mă schimb când am ajuns 
acolo. 

— Ai avut un manechin, nu? întrebă Teppic. 

— Vai de mine, tu nu? 

— Dar ne-au lăsat să credem că era real! se plânse Teppic. 

— A părut real, nu? 

— Da! 

— Bine, atunci. Şi ai trecut. Deci nici o problemă. 

— Dar nu te-ai întrebat cine ar putea fi sub pătură, cine era şi de 
ce...? 

— Eu mi-am făcut griji că aş putea să nu o fac bine, recunoscu 
Dojenel. Dar apoi m-am gândit, ei, nu ţine de mine. 

— Dar eu... Teppic se opri. Ce-ar fi putut face? Să se ducă să 
explice? Dar nu părea o idee prea bună. 

Prietenul lui îl bătu pe spate. 

— Nu-ţi mai face griji! spuse el. Am reuşit! 

Şi Dojenel îşi ridică degetul mare apăsat pe primele două degete 
ale mâinii drepte, în străvechiul salut al asasinilor. 


Degetul mare apăsat pe două degete, şi silueta Doctorului Cruces, 
pedagogul-şef, profilându-se deasupra băieţilor uimiţi. 

— Noi nu ucidem, spuse el. Vorbea încet; doctorul nu ridica 
niciodată vocea, dar avea un fel de a-i da tonul şi puterea care o puteau 
face să fie auzită în mijlocul unui uragan. 

— Noi nu executăm. Noi nu masacrăm. Niciodată noi, puteţi fi 
foarte siguri, niciodată noi nu torturăm. Nu avem nimic de a face cu 
crimele pasionale, din ură ori fără rost. Nu o facem din plăcerea de a 
înhuma sau pentru a ne satisface vreo nevoie internă ascunsă, sau 
pentru o izbândă fără noimă, sau pentru vreo cauză ori credinţă; vă 
spun, domnilor, că toate aceste motive sunt suspecte în cel mai înalt 


34 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


grad. Priviţi faţa unui om care vă va omori pentru o credinţă şi nările 
voastre vor adulmeca mirosul josniciei. Ascultaţi un discurs care 
proclamă un război sfânt şi, vă asigur, urechile voastre ar trebui să 
prindă zăngănitul solzilor răului şi târârea cozii lui monstruoase peste 
puritatea limbii. 

— Nu, noi o facem pentru bani. 

— Şi, deoarece noi, mai presus de oricine, trebuie să cunoaştem 
valoarea unei vieţi de om, o facem pentru mulţi bani. 

— Puţine motive mai curate pot exista, atât de lipsite de 
prefăcătorie. 

— Nil mortifi, sine lucre. Ţineţi minte. Nu omorâţi fără plată. Se opri 
pentru o clipă. Şi întotdeauna daţi chitanţă, adăugă el. 


— Deci totul e în regulă, spuse Dojenel. Teppic dădu din cap 
mohorât. Asta era atât de plăcut la Dojenel. Avea această abilitate de 
invidiat de a evita să se gândească serios la orice făcea. 

O siluetă se apropie cu grijă prin porţile deschise!!. Lumina torţei 
de la ghereta portarului se reflectă în părul blond şi cârlionţat. 

— Aţi reuşit, deci, spuse Arthur, bucurându-se nonşalant de gafă. 

Arthur se schimbase destul de mult în şapte ani. Nereuşita continuă 
a Marelui Orm de a produce răzbunarea organică pentru lipsă de 
evlavie îl vindecase de tendinţa de a fugi peste tot cu haina în cap. 
Statura lui mică îi oferea un avantaj natural în acele părţiale 
meşteşugului care implicau spaţii înguste. Aptitudinea lui nativă pentru 
violenţa canalizată fusese dezvăluită în ziua în care Fliemoe şi câţiva 
prieteni de ai lui hotărâseră că ar fi fost amuzant să îi arunce pe băieţii 
noi cu pătura şi îl aleseseră pe Arthur primul; zece secunde mai târziu 
fusese nevoie de eforturile combinate ale tuturor celor din dormitor 
pentru a-l ţine pe Arthur şi a-i smulge din mâini rămăşiţele scaunului. 
leşise la iveală că era fiul decedatului Johan Ludorum, unul dintre cei 
mai mari asasini din istoria Breslei. Copiii asasinilor morţi primeau 
întotdeauna o bursă de studii. Da, uneori putea fi o profesie grijulie. 

Nu existaseră dubii că Arthur nu va trece. Primise atenţie în plus şi i 
se permitea să folosească otrăvuri foarte complicate. Probabil că avea 
să rămână pentru studii postuniversitare. 

Aşteptară până când gongurile bătură de două. Orologeria nu era 
prea dezvoltată în Ankh-Morpork fiecare dintre numeroasele comunităţi 
ale oraşului avea propriile idei despre cât însemna o oră, oricum, aşa că 
bătăile continuară să răsune pe acoperişuri vreme de cinci minute. 


"Porţile Breslei Asasinilor nu erau niciodată închise. Se spunea că din cauză că Moartea 
avea deschis tot timpul, dar, în realitate, era din cauză că balamalele ruginiseră cu secole 
în urmă şi nimeni nu se apucase să facă ceva în privinţa asta. (n. a.) 


35 


Piramide 


Când deveni evident că oraşul căzuse de acord în privinţa faptului 
că trecuse bine de ora două, cei trei încetară să-şi mai privească 
pantofii în tăcere. 

— Ei, asta e, spuse Dojenel. 

— Bietul Brânzar, zise Arthur. E tragic, dacă stai să te gândeşti. 

— Da, îmi datora un bănuţ, îl aprobă Dojenel. Haide, am pregătit 
ceva pentru noi. 


Regele Teppicymon al XXVII-lea cobori din pat şi îşi astupă urechile 
cu palmele pentru a acoperi urletul mării. Era puternic în această 
noapte. 

Era întotdeauna mai tare când nu se simţea în apele lui. Avea 
nevoie de ceva care să îi distragă atenţia. Ar fi putut trimite după Rraci, 
servitoarea lui favorită. Era specială. Cântatul ei îl înveselea 
întotdeauna. Viaţa părea mult mai luminoasă când ea înceta. 

Sau mai era răsăritul soarelui. Asta era întotdeauna o alinare. Era o 
plăcere să şadă înfăşurat într-o pătură pe cel mai înalt acoperiş al 
palatului, privind cum ceţurile se ridicau din fluviu, în timp ce potopul 
auriu se revărsa peste pământ. Aveai acel sentiment cald, de 
mulţumire, al unui alt lucru bine făcut. Chiar dacă nu ştiai, de fapt, cum 
îl făcusei... 

Se ridică, îşi vâri picioarele în papuci şi ieşi din dormitor, mergând 
pe coridorul larg ce ducea la uriaşele scări în spirală şi la acoperiş. 
Câteva lumânări iluminau statuile altor zei locali, pictând pereţii cu 
imagini în umbre mişcătoare ale unor lucruri cu cap de câine, corp de 
peşte şi braţe de păianjen. Le ştia încă din copilărie. Coşmarurile lui 
juvenile ar fi fost cam lipsite de formă fără ele. 

Marea. Nu o văzuse decât o dată, când era mic. Nu-şi putea aminti 
multe despre ea, în afara dimensiunii. Şi zgomotul. Şi pescăruşii. 

Îl chinuiau. Părea că se descurcaseră mult mai bine, pescăruşii. Îşi 
dorea să fi putut să se întoarcă ca unul dintre ei, într-o zi, dar.fireşte, 
dacă erai faraon asta nu era o variantă. Nu te întorceai niciodată ca 
faraon. De fapt, nu prea plecai. 


— Ei, ce este? zise Teppic. 

— Gustă, spuse Dojenel, doar gustă. N-o să mai ai altă ocazie. 

— Parcă ar fi păcat să o stricăm, zise Arthur galant, privind în jos la 
modelul delicat din farfuria lui. Ce sunt toate chestiile astea mici şi 
roşii? 

— Nu-s decât ridichi, spuse Dojenel nepăsător. Nu astea sunt 
importante. Dă-i înainte. 

Teppic întinse mica furculiță din lemn şi împunse o bucăţică de 
peşte alb, subţire ca o foiţă. Bucătarul sguishi îl cerceta cu aerului 
unuia care urmăreşte un bebeluş la prima lui aniversare. La fel făceau, 
îşi dădu el seama, şi celelalte persoane din restaurant. 


36 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


O mestecă precaut. Era sărată şi puţin cauciucată, cu o urmă de 
deversare de canalizare. 

— Bun? întrebă Dojenel nerăbdător. Câţiva clienţi din apropiere 
începură să aplaude. 

— Diferit, recunoscu Teppic, mestecând. Ce e? 

— Arici-de-mare din adâncuri, spuse Dojenel. 

— E în regulă, zise el grăbit când Teppic puse furculiţa jos plin de 
înţeles, nu păţeşti nimic dacă fiecare părticică de stomac, ficat şi tract 
digestiv este îndepărtată, de aia costă atât de mult, nu există bucătar 
de arici-de-mare de mâna a doua, e cea mai scumpă mâncare din lume, 
oamenii scriu poezii despre ea... 

— Ar putea fi o explozie de gust, mormăi Teppic, stăpânindu-se. 
Totuşi, trebuie că fusese preparat corect, altfel locul ar fi fost acum 
tapetat cu el. Înţepă cu grijă în feliile de rădăcini care ocupau restul 
farfuriei. 

— Astea ce-ţi fac? întrebă el. 

— Ei, dacă nu sunt preparate exact în modul corect pe o perioadă 
de şase săptămâni, reacţionează catastrofal cu aciditatea stomacului 
tău, zise Dojenel. Scuze. M-am gândit să sărbătorim cu cea mai scumpă 
masă pe care ne-o putem permite. 

— Înţeleg. Peşte şi cartofi prăjiţi!? pentru Bărbaţi, zise Teppic. 

— Au ceva oţet pe aici? zise Arthur cu gura plină. Şi ceva piure de 
mazăre ar merge de minune. 

Dar vinul a fost bun. Nu nemaipomenit de bun, totuşi. Nu era din 
producţia cea mai bună. Dar explica de ce pe Teppic îl duruse toată 
ziua capul. 

Fusese antemahmureala. Prietenul său cumpărase patru sticle 
dintr-un vin alb, altfel destul de comun. Motivul pentru care era atât de 
scump era că strugurii din care era făcut nu fuseseră, de fapt, plantați 
încă”. 


Lumina se mişcă încet, alene, pe Disc. Nu se grăbeşte nicăieri. De 
ce să se obosească? La viteza luminii, oriunde e în acelaşi loc. 


* Fish and chips este un fel de mâncare foarte popular printre oamenii obișnuiți și tinerii 
idn Alnglia. Ieftin și servit în sistem fast food, se consumă de obicei cu sare și oțet. În 
nordul Angliei, se mănâncă dreăt garnitură și piure din mazăre-grasă (n. tr.) 


"Vinul invers este făcut din strugurii aparţinând acelei clase de floră - reanualele - care 
creşte doar pe câmpurile cu un nivel excesiv de magie. Plantele normale cresc după ce 
au fost plantate seminţele - în cazul reanualelor, este invers. Deşi vinul din reanuale 
provoacă îmbătarea în felul normal, acţiunea sistemului digestiv asupra moleculelor lui 
provoacă o reacţie neobişnuită ai cărei efect final este să arunce mahmureala care 
urmează înapoi în timp, cu câteva ore înainte ca vinul să fie băut. De aici şi zicala: cui pe 
cuiul pe care o să-l baţi scoate. (n. a.) 


37 


Piramide 


Regele Teppicymon al XXVII-lea privea discul auriu plutind peste 
marginea lumii. Un stol de cocori îşi luă zborul de pe fluviul acoperit de 
neguri. 

Fusese conştiincios, îşi spuse el. Nimeni nu îi explicase vreodată 
cum faci soarele să răsară, fluviul să se reverse şi porumbul să crească. 
Cum ar fi putut să-i spună? E/ era zeul, până la urmă. Ar fi trebuit să 
ştie. Dar nu ştia, aşa că doar trecuse prin viaţă sperând din toată inima 
că totul va merge cum trebuie şi asta păruse să fie de ajuns. Problema 
era, că, dacă nu ar fi mers, nu ar fi ştiut de ce. Un coşmar repetat îl 
înfăţişa pe Dios, marele preot, zgâlţâindu-l să se trezească într-o 
dimineaţă, doar că nu ar fi fost dimineaţă, fireşte, şi despre toate 
luminile din palat arzând şi o mulţime furioasă mormăind în bezna 
luminată de stelele de afară şi toată lumea uitându-se plină de 
aşteptare la el... 

Şi tot ceea ce ar fi putut spune era „Scuze”. 

Îl îngrozea. Cât de uşor îi era să îşi închipuie gheaţa formându-se 
pe fluviu, chiciura eternă tivind palmierii şi rupându-le frunzele (care s- 
ar fi spart când ar fi lovit pământul îngheţat) şi păsările căzând 
neînsufleţite din cer... 

Umbra se prelinse peste el. Privi în sus, cu ochii împăienjeniţi de 
lacrimi, la un orizont gri şi gol, căscând gura îngrozit. 

Se ridică în picioare, azvârlind pătura în lături, şi îşi ridică ambele 
mâini în rugăciune. Dar soarele dispăruse. El era zeul, asta era treaba 
lui, era singurul lucru pe care trebuia să îl facă, iar el îşi dezamăgise 
poporul. 

Acum auzea cu urechea minţii mânia mulţimii, un urlet tunătorcare 
începea să îi umple urechile până când ritmul deveni insistent şi 
familiar, până la punctul în care nu mai apăsa, ci îl trăgea pe el afară, în 
acel deşert albastru sărat, unde soarele strălucea întotdeauna şi forme 
elegante se roteau pe cer. 

Faraonul se ridică în vârfurile picioarelor, îşi dădu capul pe spate, 
îşi întinse aripile. Şi plonjă. 

În timp ce se înălța pe cer, fu surprins să audă o bufnitură în 
spatele său. Şi soarele ieşi de după nori. 

Mai târziu, faraonul se simţi extrem de ruşinat din această cauză. 


Cei trei noi asasini se împleticeau încet pe stradă, reuşind, totuşi să 
nu cadă şi încercând să cânte „Un baston de vrăjitor are o măciulie în 
vârf” în armonie sau, cel puţin, în aceeaşi cheie. 

— E ma'e şi-i 'otund şi-i greu de trei la... cânta Dojenel. La naiba, în 
ce am călcat? 

— Ştie cineva unde suntem? întrebă Arthur. 

— Ne... ne îndreptam spre Casa Breslei, zise Teppic, doar că om fi 
greşit drumul, în faţă e râul. Se simte mirosul. 

Precauţia străpunse platoşa de alcool a lui Arthur. 


38 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Ar putea fi oane - oalme - oameni periculoşi pe aici, la ora asta, 
se hazardă el. 

— Da, răspunse Dojenel cu satisfacţie, noi. Am un bilet cu care s-o 
dovedesc. Am luat testul şi restul. Aş vrea să-l văd pe ăla care se ia de 
noi. 

— Corect, îl aprobă Teppic, aplecându-se peste el pentru un fel de 
sprijin. Îi despicăm de la cumiizice până la treb'şoară. 

— Corect! 

Se împleticiră nesigur pe Podul de Bronz. 

De fapt, existau oameni periculoşi pe acolo, în umbrele dinaintea 
răsăritului şi, în acest moment, se aflau cam la douăzeci de paşi în 
urma lor. 

Sistemul complex al Breslelor infracţionale nu făcuse, de fapt, din 
Ankh-Morpork un loc mai sigur, doar îi raţionalizase pericolele şi le 
oferise un statut regulat şi de încredere. Breslele principale 
supravegheau oraşul cu mai multă conştiinciozitate şi, cu siguranţă, 
mai mult succes decât reuşise vechea Gardă vreodată să o facă şi era 
adevărat că orice hoţ liber-profesionist şi fără permis prins de Breasla 
Hoţilor s-ar fi găsit curând reţinut în custodie pentru o anchetă socială, 
plus că ar fi avut genunchii bătuţi în cuie unul de altul:*. Totuşi, existau 
întotdeauna câteva suflete care preferau să ducă o viaţă periculoasă în 
afara fărădelegii, şi cinci bărbaţi care corespundeau acestei descrieri se 
apropiau cu grijă de cei trei pentru a le prezenta oferta specială a 
acestei săptămâni, un gâtlej tăiat, jaf şi îngroparea la alegere în noroiul 
râului. 

De obicei, oamenii se fereau din calea asasinilor din cauza unui 
sentiment instinctiv care-i avertiza că a ucide oameni pentru sume 
foarte mari de bani este un lucru dezaprobat de zei (care, îngeneral, 
preferă ca oamenii să fie ucişi pentru sume foarte mici de bani sau 
gratis) şi că ar fi avut ca rezultat hybrisul, adică este judecata zeilor. 
Zeii cred cu tărie în justiţie, cel puţin atâta timp cât se aplică oamenilor 
şi se ştia despre ei că o împărțeau cu atâta entuziasm, încât persoane 
aflate la o distanţă considerabilă erau transformate într-o olivieră. 

Totuşi, negrul de asasin nu sperie pe oricine şi, în anumite pături 
ale societăţii, există o distincţie anume în a omori un asasin. Este ca şi 
cum ai face un mart la table. 

În mare, aşadar, cei trei care chiar acum se împleticeau pe 
scândurile pustii ale Podului de Bronz erau nişte asasini beţi-morţi, iar 
bărbaţii din spatele lor erau hotărâți să pună virgula acolo unde trebuia. 


“Când Breasla Hoţilor declarase Grevă Generală în Anul împerecherii Leneşului, numărul 
infracţiunilor se dublase. (n. a.) 


39 


Piramide 


Dojenel se izbi de unul dintre hipopotamii'5 heraldici din lemn care 
împodobeau partea dinspre mare a podului, ricoşă şi se prăbuşi peste 
parapet. 


— Îmi vine să vărs, anunţă el. 

— Eşti invitatul meu, zise Arthur, pentru asta e fluviul. 

Teppic oftă. Era ataşat de fluvii, despre care simţea că erau create 
pentru a avea nuferi la suprafaţă şi crocodili în adâncuri, iar Ankh îl 
deprima întotdeauna deoarece dacă puneai un nufăr în el, s-ar fi 
dizolvat. Primea apele din uriaşele câmpii noroioase până hăt, în munţii 
Vârfu Berbecului şi când ajungea să treacă prin Ankh-Morpork, pop. un 
milion, mai putea fi numit lichid doar pentru că se mişca mai repede 
decât terenul din jur; de fapt, dacă ai fi vărsat în el l-ai fi făcut probabil, 
în medie, puţin mai curat. 

Se holbă în jos la dâra subţire care se prelingea printre pilonii 
centrali, iar apoi îşi ridică privirea către orizontul cenușiu. 

— Apare soarele, anunţă el. 

— Nu-mi aduc aminte să fi mâncat aşa ceva, mormăi Dojenel. 

Teppic făcu un pas în lături tocmai când un cuţit vâjâi pe lângă 
nasul său şi se înfipse în fesa hipopotamului de alături. 

Cinci siluete ieşiră din neguri. Cei trei asasini se strânseră instinctiv 
la un loc. 

— Dacă vă apropiaţi de mine, o să vă pară rău, gemu Dojenel 
ţinându-se cu mâinile de burtă. Nota de la curăţătorie o să fie 
îngrozitoare. 

— Ei bine, ce avem noi aici? zise şeful bandiţilor. Astfel de lucruri se 
spun în aceste situaţii. 

— Sunteţi din Breasla Hoţilor? întrebă Arthur. 

— Nu, răspunse şeful, noi suntem minoritatea redusă şi 
nereprezentativă care compromite renumele celorlalți. Daţi-ne 
obiectele de valoare şi armele, vă rog. La final, asta nu va conta, 
înţelegeţi. Doar că jefuirea cadavrelor este neplăcută şi degradantă. 

— l-am putea ataca, zise Teppic, cu nesiguranţă. 


Una dintre cele două legende* despre fondarea oraşului Ankh-Morpork povesteşte că cei 
doi fraţi orfani care au construit capitala au fost, de fapt, găsiţi şi alăptaţi de un 
hipopotam (lit. orijeple, deşi unii istorici susţin că este o traducere greşită a lui orejaple, 
un fel de dulăpior de băuturi cu vitrină). Opt hipopotami heraldici împodobesc podul, cu 
faţa spre mare. Se spune că, dacă vreodată oraşul va fi în pericol, vor fugi. 


* Cealaltă legendă, pe care de obicei cetăţenii nu o povestesc, este că în vremuri şi mai 
îndepărtate un grup de oameni înţelepţi a supravieţuit unui potop trimis de zei construind 
o barcă uriaşă, şi pe această barcă au luat câte două exemplare din fiecare fel de animale 
de pe Disc. După câteva săptămâni, bălegarul adunat a început să scufunde barca aşa că 
- spune povestea - l-au aruncat peste bord şi l-au numit Ankh-Morpork. (n. a.) 


40 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Nu te uita la mine, spuse Arthur, nu sunt în stare să îmi găsesc 
fundul nici cu un atlas. 

— Chiar o să vă pară rău când o să vărs, zise Dojenel. 

Teppic ştia de cuţitele de aruncat vârâte în fiecare mânecă, dar şi 
că şansele de a reuşi să apuce unul la timp pentru a mai fi în viaţă ă îl 
arunce erau probabil foarte mici. 

In asemenea momente, consolarea religioasă este foarte 
importantă. Se întoarse şi privi către soare, tocmai când acesta ieşi din 
pălcurile de nori ale răsăritului. 

In centrul lui era un punct minuscul. 


Răposatul Rege Teppicymon al XXVII-lea deschise ochii. 

— Zburam, şopti el, îmi amintesc senzaţia aripilor. Ce caut aici? 

Incercă să se ridice în picioare. Avu un sentiment temporar de 
greutate, care dispăru brusc, astfel încât el se ridică în picioare aproape 
fără nici un efort. Se uită în jos pentru a vedea ce îl provocase. 

— Oh, vai, spuse el. 

Cultura regatului de pe fluviu avea multe de zis despre moarte şi 
despre ce se întâmplă după aceea. De fapt, avea foarte puţine de spus 
despre viaţă, privind-o ca pe un soi de preludiu neplăcut pentru 
evenimentul principal şi ca pe ceva prin care trebuie să treci în grabă 
pe cât de politicos se poate, aşa că prin urmare, faraonul ajunse foarte 
repede la concluzia că era mort. Priveliştea trupului său zdrobit pe 
nisipul de dedesubt jucase un rol important. 

Era o mohoreală în toate. Peisajul avea o înfăţişare fantomatică, de 
parcă ar fi putut trece drept prin el. „Fireşte, se gândi, probabil că pot.” 

Işi frecă corespondentele mâinilor. „Ei, asta e. Acum devine 
interesant; acum încep să trăiesc cu adevărat.” 

In spatele lui, o voce spuse: 

— BUNĂ DIMINEAŢA. 

Regele se întoarse. 

— Salut, zise el. Tu eşti... 

— MOARTEA, spuse Moartea. 

Regele păru surprins. 

— Am înţeles că moartea vine ca un scarabeu uriaş cu trei capete, 
zise el. 

Moartea ridică din umeri. 

— BINE. ACUM ŞTII. 

— Ce ţii în mână? | 

— ASTA? E O COASA. 

— Ciudat obiect, nu? spuse faraonul. Credeam că Moartea poartă 
Buzduganul Milei şi Cârligul de Cules al Dreptăţii. 

Moartea păru să se gândească la asta. 

— ÎN CE? zise el. 

— Pardon? 


41 


Piramide 


— MAI VORBIM DESPRE UN GÂNDAC URIAŞ? 

— Ah. În mandibule, cred. Dar mi se pare că are braţe într-una 
dintre frescele din palat. Regele ezită. Pare cam prostesc, zău, acum că 
o spun cuiva. Adică, un gândac uriaş cu mâini. Şi cu cap de ibis, dacă 
îmi amintesc bine. 

Moartea oftă. Nu era o creatură a Timpului şi, prin urmare, trecutul 
şi viitorul erau una pentru el, dar existase o perioadă în care făcuse 
efortul de a apărea sub orice formă se aştepta clientul. Aceasta dăduse 
greş deoarece de obicei era imposibil să afli la ce se aştepta clientul 
până când nu murea. Apoi se hotărâse că, de vreme ce oricum nimeni 
nu se aştepta vreodată să moară, ar fi putut foarte bine să îşi facă lui 
pe plac şi, aşadar, rămăsese la cunoscuta mantie neagră cu glugă, care 
era elegantă, foarte familiară şi acceptată oriunde, precum cele mai 
bune cărţi de credit. 

— Nu contează, spuse faraonul. Cred că mai bine pornim la drum. 

— ÎNCOTRO? 

— Nu ştii tu? , ă 

— MA AFLU AICI DOAR PENTRU A MA ASIGURA CA MORI LA TIMPUL 
STABILIT. CE SE ÎNTÂMPLĂ DUPĂ ACEEA DEPINDE DE TINE. 

— Bine... Regele îşi scărpină automat bărbia. Cred că trebuie să 
aştept până când vor termina toate pregătirile şi aşa mai departe. Să 
mă mumifice. Şi să îmi construiască o nenorocită de piramidă. Hm. 
Trebuie să rămân pe aici ca să aştept toate astea? 

— CRED CĂ DA. Moartea pocni din degete şi un cal alb minunat îşi 
încetă păscutul printre plantele din grădină şi veni în trap la el. 

— Oh. Ei, cred că o să mă uit în altă parte. Ştii, mai întâi scot toate 
părţile moi dinăuntru. O umbră de îngrijorare slabă îi trecu pe faţă. 
Lucrurile care păruseră perfect raţionale când era în viaţă păreau cam 
suspecte acum, că era mort. E ca să conserve corpul, astfel încât să îşi 
poată începe o nouă viaţă în Lumea de Dincolo, adăugă el cu o voce 
cam uimită. Şi apoi te înfăşoară în bandaje. Măcar asta pare logic. Se 
scărpină pe nas. Dar apoi pun o grămadă de mâncare şi de băutură 
împreună cu tine în piramidă. 

— UNDE SE AFLĂ ORGANELE INTERNE ÎN ACEL MOMENT? 

— Asta-i partea ciudată, nu? Sunt într-un borcan în camera 
alăturată, spuse regele cu o urmă de îndoială în glas. Noi chiar am pus 
un car al naibii de bun în piramida lui taică-meu. Se încruntă şi mai 
mult. Lemn masiv, din asta era făcut, cu frunze din aur peste tot. Şi 
patru tauri din lemn să-l tragă. Şi pe urmă am trântit o piatră a naibii de 
mare peste intrare... 

Încercă să gândească, şi descoperi că era surprinzător de uşor. Noi 
idei i se revărsau în minte într-un flux clar şi rece. Trebuie că avea dea 
face cu jocul luminii pe pietre, cu albastrul senin al cerului, cu 
multiplele posibilităţi ale lumii care se întindea în jurul său. Acum, când 
nu mai avea un corp care să îl deranjeze cu cererile lui insistente, 


42 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


lumea părea plină de minunăţii, dar din nefericire, printre primele 
dintre ele se număra faptul că mare parte din ce credeai că era 
adevărat părea acum la fel de solid şi de încredere ca aburul din 
mlaştină. Şi, de asemenea, că, tocmai când era complet pregătit să se 
bucure de lume, avea să fie îngropat într-o piramidă. 

Când mori, primul lucru pe care îl pierzi este viaţa. Următorul sunt 
iluziile. 

— VĂD CĂ Al MULTE LUCRURI LA CARE SĂ TE GÂNDEŞTI, spuse 
Moartea încălecând. IAR ACUM, DACA MA IERŢI... 

— Stai o clipă... 

— DA? 

— Când am... căzut. Aş fi putut jura că zburam. 

— ACEA PARTE DIN TINE CARE ERA DIVINA CHIAR A ZBURAT, 
FIREŞTE. TU EŞTI ACUM COMPLET MURITOR. 

— Muritor? 

— CREDE-MĂ PE CUVÂNT. ŞTIU CE VORBESC. 

— Oh. Uite, sunt câteva întrebări pe care aş vrea să ţi le pun.. 

— ÎNTOTDEAUNA SUNT. ÎMI PARE RĂU. Moartea lovi cu călcâiele î în 
coastele calului şi dispăru. 

Regele zăcea acolo în momentul în care câţiva servitori veniră în 
grabă pe lângă zidul palatului, încetinind când se apropiară de cadavru 
şi înaintând cu grijă. 

— Eşti bine, o, Împodobit Stăpân al Soarelui? se aventură unul 
dintre ei. 

— Nu, nu sunt, se răsti regele, căruia i se zdruncinaseră câteva 
dintre credinţele de bază despre univers, iar asta nu-i dă nimănui o 
dispoziţie prea bună. Sunt pe punctul de a fi mort chiar în această clipă. 
Uimitor, nu, adăugă el cu amărăciune. 

— Ne poţi auzi, o, Divin Aducător al Dimineţii? 

— Nu cred că ne poate auzi, Jahmet, spuse celălalt servitor. 

— Ascultă, zise regele, a cărui grabă era egalată doar de neputinţa 
totală a servitorilor de a auzi ce spunea, trebuie să îl găsiţi pe fiul meu 
şi să îi spuneţi să renunţe la treaba cu piramidele, cel puţin cât mă mai 
gândesc eu niţel la ea, sunt unul sau două puncte care par cam 
contradictorii în ceea ce priveşte toate pregătirile pentru viaţa de apoi, 
şi... 

— Să strig? întrebă Jahmet. 

— Nu cred că poţi să strigi destul de tare. Cred că e mort. 

Jahmet se uită în jos la cadavrul care înţepenea. 

— Al naibii să fie, spuse el în cele din urmă. Ei, s-a dus pe apa 
Sâmbetei ziua de mâine. 


Soarele, neştiind că dădea reprezentaţia de adio, continua să 
plutească lin pe deasupra marginii lumii. Şi din el, mişcându-se mai 
repede decât ar fi trebuit vreo pasăre să poată zbura, un pescăruş se 

43 


Piramide 


abătu asupra Ankh-Morpork-ului, pe Podul de Bronz şi cu cele opt 
siluete, pe una dintre feţele care priveau fix... 

Pescăruşii erau destul de obişnuiţi în Ankh. Dar când acesta zbură 
pe deasupra grupului, scoase un țipăt gutural lung care îi făcu pe trei 
dintre bandiți să îşi scape cuţitele. Nimic cu pene nu ar fi trebuit să 
poată scoate un astfel de sunet. Avea gheare în el. 

Pasărea făcu un cerc strâns şi bătu din aripi pentru a se aşeza pe 
un hipopotam din lemn la îndemână, de unde privi ameninţător înspre 
grup, cu ochi roşii, de nebun. 

Şeful hoţilor îşi smulse privirea de la el tocmai când îl auzi pe 
Arthur spunând, destul de politicos: 

— Acesta este un cuţit de aruncat numărul doi. Am luat nouăzeci şi 
şase de puncte la aruncarea cuţitelor. Ce ochi nu-ţi mai trebuie? 

Şeful se uită lung la el. În ceea ce îi privea pe ceilalţi tineri asasini, 
observă el, unul încă se holba la pescăruş, iar celălalt era ocupat să 
verse zgomotos peste parapet. 

— Tu eşti singur, zise el. Noi suntem cinci. 

— Dar curând veţi rămâne doar patru, spuse Arthur. 

Mişcându-se încet, ca şi cum ar fi fost ametit, Teppic întinse mâna 
către pescăruş. Dac-ar fi avut de-a face cu un pescăruş de rând, acest 
gest ar fi avut ca rezultat pierderea unui deget, dar creatura îi sări pe 
braţ cu aerul arogant al stăpânului care se întoarce pe vechea 
plantație. 

Părea să îi neliniştească tot mai mult pe bandiți. Nici surâsul lui 
Arthur nu era de ajutor. 

— Ce pasăre frumoasă, rosti şeful, cu tonul absurd de vesel al cuiva 
extrem de îngrijorat. 

Teppic îi mângâia visător capul alungit. 

— Cred că ar fi o idee bună să plecaţi, îi sfătui Arthur în timp ce 
pasărea înaintă pe încheietura lui Teppic. Strângând cu labele 
membranate, aruncându-şi aripile în lături pentru a-şi menţine 
echilibrul, ar fi trebuit să pară amuzantă, în schimb, arăta plină de o 
putere ascunsă, ca şi cum ar fi avut identitatea secretă a unui vultur. 
Când îşi deschise gura dezvăluind o limbă de pasăre ridicol de mov, 
aceasta fu o sugestie că pescăruşul ar fi putut face mai mult decât să 
amenințe un sandvici cu roşii de la malul mării. 

— Este vrăjit? întrebă unul dintre hoţi şi ceilalţi îl obligară imediat 
să tacă. 

— Ei, atunci noi plecăm, spuse şeful, ne pare rău pentru 
neînțelegere... 

Teppic îi oferi un zâmbet cald, absent. 

Apoi auziră cu toţii zgomotul slab şi insistent. Şase perechi de ochi 
priviră în jur împrejur şi apoi în jos; ai lui Dojenel se fixaseră deja unde 
trebuia. 


44 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Sub ei, curgând ameninţător peste noroiul deshidratat, fluviul Ankh 
se umfla. 


Dios, prim-ministru şi mare preot printre marii preoţi, nu era un om 
religios din născare. Nu era o calitate de dorit la un mare preot, îţi 
afecta judecata, te făcea nesigur. Dacă începi să crezi în lucruri, toată 
treaba devine o farsă. 

Nu că ar fi avut ceva împotriva credinţei. Oamenii aveau nevoie să 
creadă în zei, fie şi doar pentru că era atât de greu să creadă în 
oameni. Zeii erau necesari. El le cerea doar să nu-i stea în cale şi să îl 
lase pe el să se ocupe de tot. 

Vedeţi voi, era o binecuvântare că avea înfăţişarea potrivită pentru 
asta. Dacă genele au considerat potrivit să îi ofere o statură înaltă, un 
cap chel şi un nas cu care să poată ara pietre, atunci probabil că au 
avut ceva precis în minte. 

instinctiv, nu avea încredere în oamenii care acceptau religia cu 
uşurinţă. Cei religioşi din naştere, simţea el, erau sortiţi rătăcirii prin 
deşert şi primirii de revelații - de parcă zeii s-ar cobori la aşa ceva. Şi 
nu terminau niciodată nimic. Incepeau să creadă că ritualurile nu erau 
importante. Incepeau să creadă că puteai vorbi direct cu zeii. Dios ştia, 
cu acea siguranţă rigidă şi de neînfrânt cu care ai putea răsturna 
lumea, că zeilor din Djelibeybi le plăceau ritualurile la fel de mult ca 
oricui altcuiva. Până la urmă, un zeu care se împotriveşte ritualurilor 
este ca un peşte care se împotriveşte apei. 

Se aşeză pe treptele tronului, cu toiagul pe genunchi. Şi transmise 
ordinele regelui. Faptul că nu fuseseră date de nici un rege nu era un 
impediment. Dios era mare preot de, ei, de mai mulţi ani decât dorea 
să-şi amintească, ştia ce fel de ordine ar da un rege chibzuit, şi le dădu. 

Oricum, Faţa Soarelui era pe tron şi asta era ceea ce conta. Era o 
mască din aur masiv care acoperea tot capul, pentru a fi purtată de 
conducătorul în exerciţiul funcţiunii la toate ocaziile publice; expresia 
ei, pentru blasfematori, era cea a unei constipaţii prietenoase. De mii 
de ani simbolizase regalitatea în Djelibeybi. De asemenea, făcuse 
foarte grea sarcina de a deosebi regii între ei. 

Era şi un simbol foarte puternic, deşi nimeni nu-şi mai amintea a 
ce. 

Exista o grămadă de astfel de lucruri în Vechiul Regat. Toiagul de 
pe genunchii lui, bunăoară, cu şerpii lui foarte simbolici îngemănaţi 
simbolic în jurul unei nuiele alegorice de mânat cămila. Oamenii 
credeau că acesta dădea marelui preot putere peste zei şi peste morţi, 
dar probabil că era o metaforă, í. e., o minciună. 

Dios îşi schimbă poziţia. 

— Regele a fost poftit în Camera Mersului Înainte? întrebă el. 

Cercul de mari preoţi mai mici dădu din cap. 


45 


Piramide 


— Dil, îmbălsămătorul, se ocupă de el chiar în această clipă, o, 
Dios. 

— Foarte bine. Şi constructorul de piramide a fost înştiinţat? 

Hoot Koomi, mare preot al lui Khefm, Zeul cu Două Feţe al Porţilor, 
făcu un pas înainte. 

— Mi-am luat libertatea de a mă ocupa personal de acest lucru, O, 
Dios, toarse el. 

Dios bătu cu degetele în toiag. 

— Da, zise el. Nu mă îndoiesc că ai făcut-o. 

Mulţi dintre cei din rândurile preoţimii se aşteptau ca acest Koomi 
să fie urmaşul lui Dios în cazul în care Dios chiar ar fi murit vreodată, 
deşi a sta şi a aştepta ca Dios să moară nu păruse niciodată a fi o 
ocupaţie profitabilă. Singura părere contrară era cea a lui Dios însuşi, 
care, dacă avea vreun prieten, probabil că i-ar fi mărturisit anumite 
condiţii care ar fi trebuit îndeplinite mai întâi, după cum urmează, când 
o face plopul pere şi răchita micşunele şi când el, Dios, şi-o vedea 
ceafa. Probabil că ar fi adăugat că singura diferenţă dintre Koomi şi un 
crocodil sacru era sinceritatea primară a scopului crocodilului. 

— Foarte bine, spuse el. 

— Dacă îmi permiteţi, Domnia Ta? îndrăzni Koomi. Feţele celorlalţi 
preoţi deveniră complet inexpresive când Dios se uită ameninţător. 

— Da, Koomi? 

— Prinţul, O, Dios. A fost chemat? 

— Nu, răspunse Dios. 

— Atunci cum va şti? întrebă Koomi. 

— Va afla, spuse Dios sigur pe sine. 

— Cum se va întâmpla aceasta? 

— Va şti. Şi acum sunteţi liberi cu toţii. Plecaţi. Vedeţi-vă de zeii 
voştri. 

O zbughiră afară, lăsându-l pe Dios singur pe trepte. Era locul. 
Fusese poziţia lui obişnuit de atâta vreme, încât şlefuise o adâncitură în 
piatră, o adâncitură în care se potrivea perfect. 

Desigur că prinţul va şti. Era un lucru cât se poate de evident. Dar 
în adâncurile minţii, îngropată bine sub anii de observaţie a datoriei şi a 
ritualurilor, Dios detectă o anumită nelinişte. Nu îşi avea locul acolo. 
Neliniştea era ceva ce simțeau alţii. Nu ajunsese unde era lăsând loc 
pentru îndoială. insă acolo era un gând minuscul, o certitudine 
minusculă, aceea că acest nou rege va crea necazuri. 

Bine. Băiatul va învăţa curând. Cu toţii învaţă. 

Işi schimbă poziţia şi se strâmbă. Junghiurile şi durerile se 
întorseseră, iar el nu putea permite asta. Stăteau în calea datoriei lui, 
iar datoria lui era un crez sacru. 

Va trebui să viziteze necropola din nou. La noapte. 


— Parcă nu e el, vezi şi tu. 
46 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Atunci cine e? întrebă Dojenel. 

Înaintau pleoscăind nesiguri pe stradă, dar nu de beţie de această 
dată, ci cu pasul ciudat a doi oameni care încearcă să ţină direcţia 
pentru trei. Teppic mergea, dar nu într-un fel care să le dea cât de 
puţină încredere că mintea lui avea vreun rol în asta. 

În jurul lor, uşile erau deschise cu putere, înjurăturile erau înjurate, 
se auzeau sunetele mobilei târâte către camerele de la primul etaj. 

— Trebuie să fi fost o furtună a naibii de puternică sus în munţi, 
spuse Arthur. De obicei nu se umflă atât nici măcar primăvara. 

— Poate că ar trebui să-i ardem nişte pene pe sub nas, sugeră 
Dojenel. 

— Afurisitul ăla de pescăruş ar fi favoritul, mârâi Arthur. 

— Ce pescăruş? 

— L-ai văzut. 

— Ei, ce-i cu el? 

— Tu chiar l-ai văzut, nu-i aşa? Flacăra întunecată a nesiguranţei 
pâlpâi în ochii lui Arthur. Pescăruşul dispăruse în toată agitația. 

— Atenţia îmi era puţin cam ocupată, zise Dojenel timid. Trebuie să 
fi fost din cauza pişcoturilor cu mentă pe care mi le-au servit la cafea. 
M-am gândit eu că erau niţel cam uscate. 

— În mod clar, pasărea aia avea puteri supranaturale, zise Arthur. 
Uite, hai să îl punem undeva cât îmi golesc cizmele de apă, ce zici? 

În apropiere era o brutărie, cu uşile larg deschise pentru ca tăvile 
cu pâini proaspete să se răcorească în aerul dimineţii. Il sprijiniră pe 
Teppic de perete. 

— Parcă l-ar fi pocnit cineva în cap, spuse Dojenel. N-a făcut-o 
nimeni, nu? 

Arthur dădu din cap. Chipul lui Teppic încremenise într-un rânjet 
blând. Orice ar fi fost lucrul asupra căruia îi erau aţintiţi ochii, acesta nu 
ocupa spaţiul dimensional obişnuit. 

— Ar trebui să-l ducem înapoi la Breaslă şi la sana... 

Se opri. Din spatele lor se auzea un foşnet neobişnuit. Pâinile 
săreau uşor pe tăvile lor. Unele vibrară până când ajunseră pe podea, 
unde se învârtiră, ca nişte gândaci cu burta în sus. 

Apoi, crustele li se crăpară şi se desfăcură ca nişte coji de ou şi din 
ele răsăriră sute de muguri verzi. 

În câteva secunde, tăvile erau pline cu lanuri unduitoare de porumb 
proaspăt, cu vârfurile începând deja să se împlinească şi să se aplece. 
Printre ele mărşăluiau Dojenel şi Arthur, cu feţe impasibile şi ţinându-l 
bine pe Teppic între ei. 

— El face toate astea? 

— Am sentimentul că... Arthur privi în urmă, pentru cazul în care 
vreun brutar furios ar fi ieşit şi ar fi observat ce se întâmplă, şi se opri 
aşa de brusc, încât ceilalţi doi se învârtiră în jurul lui ca o cârmă. 

Se uitară gânditor la stradă. 


47 


Piramide 


— Nu vezi în fiecare zi aşa ceva, spuse în cele din urmă Dojenel. 

— Adică cum creşte iarbă şi alte chestii pe unde calcă el? 

— Da. 

Ochii li se întâlniră. Ca unul singur, se uitară în jos, la pantofii lui 
Teppic. Deja era cufundat până la glezne în ierburi, care crăpau pavajul 
vechi de secole în graba lor de-a ieşi la suprafaţă. 

Fără să rostească o vorbă, îl apucară de coate şi îl ridicară în aer. 

— Sanatoriul, zise Arthur. 

— Sanatoriul, îl aprobă Dojenel. 

Dar amândoi ştiau, chiar atunci, că asta avea să implice mai mult 
decât o prişniţă fierbinte. 


Doctorul se lăsă pe spate. 

— Destul de clar, spuse el după un scurt moment de gândire. Un 
caz de mortis portalis tackulatum cu complicaţii. 

— Ce înseamnă asta? vru să ştie Dojenel. 

— În termeni profani, pufni doctorul, e mort de-a binelea. 

— Care sunt complicațiile? 

Doctorul se uită cu viclenie. 

— Încă mai respiră, zise el. lată, pulsul îi bate atât de tare, încât 
poţi să-l auzi şi are o temperatură, că ai putea să frigi ouă pe el. Ezită, 
conştient că asta era probabil prea clar şi prea uşor de înţeles; 
medicina era o artă nouă pe Disc şi nu avea să ajungă nicăieri dacă 
oamenii o puteau înţelege. 

— Pyrocerebrum ouerf culinaire, spuse el după ce o ticlui. 

— Bine, ce putem face? 

— Nimic. E mort. Toate testele medicale o dovedesc. Aşa că, ă... 
îngropaţi-l, puneţi-l undeva bine la răcoare şi spuneţi-i să mă caute 
săptămâna viitoare. Pe zi, de preferat. 

— Dar încă respiră! 

— Acestea sunt doar acţiuni reflexe, care îi pot zăpăci cu uşurinţă 
pe profani, spuse doctorul de sus. 

Dojenel oftă. Bănuia că Breasla, care, până la urmă, avea o 
experienţă neîntrecută în privinţa cuţitelor ascuţite şi a compuşilor 
organici complecși, era mult mai bună la a pune diagnostice 
elementare decât doctorii. O fi omorând Breasla oameni, dar cel puţin 
nu se aştepta ca aceştia să-i fie recunoscători. 

Teppic deschise ochii. 

— Trebuie să mă duc acasă, zise el. 

— E mort, ha? spuse Dojenel. 

Doctorul făcea cinste profesiei lui. 

— Nu este ieşit din comun ca un cadavru să scoată zgomote 
neliniştitoare după moarte, îndrăzni el să spună, ceea ce poate deranja 
rudele şi... 

Teppic se ridică în capul oaselor. 


48 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— De asemenea, spasmele musculare în corpul înţepenit pot, în 
anumite circumstanţe... începu doctorul, dar renunţă. Apoi îi veni o 
idee. Este o afecţiune rară şi misterioasă, spuse el, care circulă în 
ultima vreme. Este provocată de un - de o - de ceva foarte mic, care nu 
poate fi detectat în nici un fel, termină el cu un zâmbet satisfăcut pe 
faţă. Asta era bună, trebuia să recunoască. Va trebui să o ţină minte. 

— Mulţumim foarte mult, spuse Dojenel deschizând uşa şi poftindu- 
| afară. Data viitoare când o să ne simţim foarte bine o să vă chemăm 
cu siguranţă. 

— Probabil că e o morsă!$, spuse doctorul în timp ce era împins 
uşor, dar ferm, afară din cameră. A luat o morsă, sunt o grămadă... 

Uşa se trânti în urma lui. 

Teppic îşi dădu picioarele jos de pe pat şi se îşi luă capul înmâini. 

— Trebuie să mă duc acasă, repetă el. 

— De ce? întrebă Arthur. 

— Nu ştiu. Regatul mă vrea. 

— Păreai cam dus acolo... începu Arthur. Teppic dădu din mână 
nepăsător. 

— Uite, zise el, vă rog, nu vreau să îmi explice nimeni lucruri de 
bun-simţ. Nu vreau să-mi spună că ar trebui să mă odihnesc. Mă voi 
întoarce în regatul meu cât mai repede. Nu din obligatie, înţelegeţi. 
Vreau. Şi tu poţi să mă ajuţi, Dojenel. 

— Cum? 

— Tatăl tău are o navă foarte rapidă pe care o foloseşte pentru 
contrabandă, spuse Teppic sec. Mi-o va împrumuta, în schimbul unei 
posibilităţi favorabile de viitoare oportunităţi de comerţ. Dacă plecăm în 
mai puţin de o oră, va fi destul de mult timp pentru călătorie. 

— Tata e un negustor cinstit! 

— Din contră. Şaptezeci la sută din venitul său din ultimul an a 
provenit din comerţ nedeclarat cu următoarele bunuri spuse Teppic 
privind în gol. Din transportul ilegal de gulane şi leuchare, nouă 
procente. Din transportul nocturn netaxat de... 

— Bine, treizeci la sută cinstit, recunoscu Dojenel, ceea ce 
înseamnă mult mai cinstit decât majoritatea. Mai bine mi-ai spune de 
unde ştii. Foarte repede. 

— Eu... nu ştiu, zise Teppic. Cât am... dormit, se părea că ştiam 
totul. Totul despre orice. Cred că tata a murit. 

— Oh, spuse Dojenel. Doamne, îmi pare rău. 

— Oh, nu. Nu e aşa. Este ceea ce şi-ar fi dorit. Cred că, de fapt, mai 
degrabă asta aştepta. In familia noastră moartea este clipa în care, ştii, 
începi cu adevărat să te bucuri de viaţă. 


Joc de cuvinte intraductibil. În limba engleză walrus („morsă”) şi virus (virus) se 
pronunţă asemănător (n. tr.). 


49 


Piramide 


De fapt, faraonul şedea pe o lespede liberă din camera de pregătire 
a ceremonialului, privind cum propriile părţi moi îi erau scoase din corp 
şi puse în borcane speciale pentru îmbălsămare. 

Aceasta nu este o privelişte pe care oamenii să o vadă adesea... cel 
puţin, nu oamenii care să se afle în poziţia de a fi interesaţi cu 
adevărat. 

El era cam supărat. Deşi nu mai locuia oficial în trupul său, era încă 
ataşat de el printr-un fel de legătură ocultă şi e greu să te bucuri prea 
mult când vezi cum doi artizani îşi vâră mâinile până la coate în tine. 

Nici glumele nu sunt amuzante. Nu când tu eşti, aşa cum era cazul, 
obiectul lor. 

— Uite, maestre Dil, zise Gem, un tânăr dolofan cu faţa roşie, 
despre care regele aflase că era noul ucenic. Uite... aşa... priveşte aici, 
uită-te... iată... numele tău scris cu maţe. Te-ai prins? Numele tău scris 
cu mate, înţelegi? 

— Fă bine şi pune-le în borcan, băiete, şopti Dil ostenit. Şi dacă tot 
am ajuns aici, nu m-a impresionat nici trucul cu ventrilocul. 

— Scuze, maestre. 

— Şi dă-mi un cârlig de creier numărul trei dacă tot eşti acolo, da? 

— Imediat, maestre, zise Gem. 

— Şi nu mă mişca. Asta e o treabă delicată. 

— Sigur. 

Regele se întinse mai aproape. 

Gem îşi continuă febril munca şi apoi scoase un fluierat uşor. 

— la te uită ce culoare are asta! zise el. Nu te-ai aştepta, nu? E 
ceva ce mănâncă ei, maestre? 

Dil oftă. 

— Tu pune-o în borcan, Gem. 

— Imediat, maestre. Maestre? 

— Da, băieţică? 

— Care e partea de zeu, maestre? 

Dil se uita cu ochii mijiţi prin nara regelui, încercând să se 
concentreze. 

— Asta e scoasă înainte să ajungă aici jos, spuse el răbdător. 

— Mă întrebam, zise Gem, pentru că nu există un borcan pentru 
ea, înţelegeţi. 

— Nu. Nu are cum. Ar trebui să fie un borcan cam ciudat, Gem. 

Gem părea un pic dezamăgit. 

— Oh, spuse el, deci e doar obişnuit, atunci, nu? 

— Într-un sens strict organic, zise Dil cu vocea uşor înfundată. 

— Mama noastră spune că a fost bun ca rege, zise Gem. Dumneata 
ce crezi? 

Dil se opri cu un borcan în mână şi păru să dea atenţie conversaţiei 
pentru prima dată. 


50 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Nu mă gândesc la asta înainte să vină aici, răspunse el. Cred că 
a fost mai bun decât majoritatea. O pereche frumoasă de plămâni. 
Rinichi curaţi. Sinusuri mari şi bune, ceea ce caut întotdeauna la un 
rege. Se uită în jos şi emise judecata lui profesională. O plăcere să 
lucrezi cu el, serios. 

— Mama zice că avea inimă, spuse Gem. 

Regele, plutind trist în colţ, dădu melancolic din cap. „Da”, se gândi 
el. Borcanul trei, raftul de sus. 

Dil îşi şterse mâinile pe o cârpă şi oftă. Se ocupa de afacerile 
funebre cam de treizeci şi cinci de ani, ceea ce îl făcuse să aibă o mână 
sigură, un mod filozofic de a privi lucrurile, un mare interes pentru 
vegetarianism şi, de asemenea, un auz dincolo de limita obişnuită. 
Deoarece era aproape convins că, exact lângă urechea lui, mai oftase 
cineva. 

Regele pluti cu tristeţe până în celălalt capăt al camerei şi se uită la 
lichidul incolor din cuva de pregătire. 

Ce ciudat. Când era în viaţă totul păruse atât de logic, atât de 
evident. Acum, când era mort, părea o mare pierdere de timp. 

Începea să îl enerveze. Îl urmări pe Dil şi pe ucenicul său făcând 
curat, arzând nişte răşini de ceremonie, ridicându-l pe el -, pe corp pur- 
tându-l cu respect prin cameră şi scufundându-l încet în îmbrăţişarea 
uleioasă a conservantului. 

Teppicymon al XXVIl-lea se uită în adâncurile întunecate ale 
propriului trup zăcând trist pe fund, ca ultimul castravecior din borcanul 
de murături. 

Îşi ridică ochii către sacii din colţ. Erau plini cu paie. Nutrebuia să i 
se spună la ce urma să fie folosite. 


Barca nu tăia valurile. Se insinua prin apă, dansând peste valuri pe 
vârfurile celor douăsprezece vâsle, întinzându-se ca o pată de ulei, 
plutind ca o pasăre. Era de un negru mat şi avea forma unui rechin. 

Nu era nici un toboşar care să ţină ritmul. Barca nu avea nevoie de 
o greutate în plus. Oricum, ar fi avut nevoie de tot setul, inclusiv de 
tobele mici. 

Teppic şedea între şirurile de vâslaşi tăcuţi, în albia îngustă care 
era cala de mărfuri. Mai bine să nu speculăm ce fel de mărfuri. 
Ambarcaţiunea părea proiectată să mute cantităţi foarte mici de lucruri 
foarte repede şi fără să observe cineva, şi chiar se îndoia că Breasla 
Contrabandiştilor avea idee de existenţa ei. Comerţul era mult mai 
interesant decât crezuse. 

Găsiră delta cu o uşurinţă suspectă - de câte ori o fi alunecat 
această umbră şoptitoare pe fluviu, se întrebă el - şi peste miasmele 
exotice ale transportului misterios, putu detecta aromele casei. Balegă 
de crocodil. Polen de trestie. Boboci de nufăr. Lipsa canalizării. Mirosul 
puternic al leilor şi duhoarea hipopotamilor. 


51 


Piramide 


Conducătorul vâslaşilor îl bătu încet pe umăr şi îl îndemnă să se 
ridice, sprijinindu-l când păşi peste bord în apa puţin adâncă. Până când 
ajunse pe mal, barca se întorsese şi mai era doar o simplă bănuială a 
unei umbre în aval. 

Deoarece era curios din născare, Teppic se întrebă unde o să se 
ascundă ambarcaţiunea în timpul zilei, căci avea înfăţişarea unei bărci 
construite să călătorească doar la adăpostul întunericului, şi se hotărî 
că probabil se va piti pe undeva prin mlaştinile cu trestii înalte din 
deltă. 

Şi, pentru că avea să fie rege, îşi notă în minte ca de acum înainte 
să pună patrule periodice prin mlaştini. Un rege trebuie să ştie cum 
merg treburile. 

Se opri, cufundat până la glezne în mocirla fluviului. Ştiuse totul. 

Arthur bătuse câmpii despre râuri, şi pescăruşi, şi lanuri de pâine 
încolţind, ceea ce arăta că băuse prea mult. Tot ce îşi putea aminti 
Teppic era că se trezise cu un sentiment îngrozitor de pierdere, căci 
memoria lui nu reuşise să reţină şi îşi pierduse noile comori. Era ca 
acele revelații care au loc în vis şi dispar cum te trezeşti. Ştiuse totul, 
dar de îndată ce încerca să îşi amintească ce era, i se scurgea din cap, 
ca dintr-o găleată găurită. 

Dar îi lăsase un sentiment nou. Înainte, viaţa lui mersese înainte, la 
voia întâmplării. Acum gonea pe şine luminoase. Poate că nu avea ce îi 
trebuia pentru a fi un asasin, dar ştia că ar fi putut fi rege. 

Simţi pământul tare sub picioare. Barca îl lăsase un pic în josul 
fluviului faţă de palat şi, albastre în lumina lunii, scânteierile 
piramidelor de pe malul opus umpleau noaptea cu strălucirea lor 
familiară. 

Sălaşurile morţilor fericiţi erau de toate dimensiunile, deşi, fireşte, 
nu şi de toate formele. Se strângeau ciorchine mai aproape de oraş, de 
parcă morţilor le-ar fi plăcut compania. 

Şi chiar şi cele mai vechi erau întregi. Nimeni nu împrumutase o 
piatră să construiască drumuri sau case. Teppic se simţea mândru în 
sinea lui de acest lucru. Nimeni nu desfăcuse uşile şi nici nu se 
plimbase prin ele ca să vadă dacă morţii aveau ceva comori vechi care 
nu le mai trebuiau. Şi, în fiecare zi, fără excepţie, mâncarea era lăsată 
în micile anticamere; cantinele morţilor ocupau o mare parte din palat. 

Uneori mâncarea dispărea, alteori nu. Preoţii, totuşi, erau foarte 
clari în această privinţă. Indiferent dacă hrana era consumată sau nu, 
fusese mâncată de morți. Probabil că le plăcea; nu se plângeau 
niciodată, şi nici nu se întorceau pentru supliment. 

„Îngrijiţi-vă de morţi, spuneau preoţii, şi morţii se vor îngriji de voi.” 
Până la urmă, ei erau majoritari. 

Teppic împinse în lături stufărişul. Îşi netezi hainele, scutură nişte 
noroi de pe mânecă şi porni spre palat. 


52 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


În faţa lui, neagră în lumina torţelor, veghea statuia lui Khuft. Cu 
şapte mii de ani în urmă, Khulft îşi scosese poporul din - Teppic nu-şi 
mai amintea, dar de undeva de unde nu le plăcea să stea, probabil, şi 
din motive foarte bune; în astfel de momente îşi dorea să ştie mai 
multă istorie - şi se rugase în deşert şi zeii locului îi arătaseră Vechiul 
Regat. Şi intrase, da, şi luase în stăpânire prin urmare, căci fi-va în veci 
tărâmul seminţiei lui. Ceva de genul ăsta, oricum. Probabil că erau mai 
mulţi de „da” şi mai puţini de „foarte”, în plus lapte şi miere. Dar 
priveliştea acelei feţe patriarhale măreţe, a acelui braţ întins, a acelei 
bărbii pe care ai fi putut sparge pietre, semeaţă în lumina torţelor, îi 
spunea ceea ce el ştia deja. 

Era acasă şi nu avea să mai plece niciodată. 

Soarele începea să răsară. 


Cel mai mare matematician de pe Disc şi, de fapt, ultimul din 
Vechiul Regat, se întinse în grajdul lui şi numără firele de paie din 
saltea. Apoi estimă numărul cuielor din perete. Apoi petrecu câteva 
minute dovedind că un câmp de rezonanţă automorfică are un număr 
semi-infinit de idealuri prime nehotărâte. După aceea, pentru a mai 
trece timpul, îşi mâncă iar mic-dejunul. 


53 


Piramide 


Cartea a |l-a 


Cartea Morților 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Trecură două săptămâni. La momentul potrivit, ritualul şi 
ceremonia ţinuseră lumea sub cer şi stelele pe drumurile lor. Era 
uimitor ce puteau face ritualul şi ceremonia. 

Noul rege se examină în oglindă şi se încruntă. 

— Din ce-i făcută? întrebă el. E cam înceţoşată. 

— Bronz, sire. Bronz lustruit, spuse Dios înmânându-i Sceptrul Milei. 

— În Ankh-Morpork aveam oglinzi din sticlă cu argint pe spate. Erau 
foarte bune. 

— Da, sire. Aici avem bronz, sire. 

— Chiar trebuie să port masca asta? 

— Faţa Soarelui, sire. Transmisă din generaţie în generaţie. Da, 
sire. La toate ocaziile publice, sire. 

Teppic se zgâi prin fantele ochilor. Cu siguranţă, era o faţă 
frumoasă. Zâmbea slab. Îşi aminti cum tatăl lui vizitase camera copiilor 
într-o zi şi uitase să o dea jos; Teppic urlase cât îl ţinuse gura. 

— E cam grea. 

— Poartă încărcătura veacurilor, zise Dios şi îi dădu Cârligul de 
Cules al Dreptăţii, din obsidian. 

— Eşti preot de mult timp, Dios? 

— De mulţi ani, sire, bărbat şi eunuc. Acum... 

— Tata zicea că erai mare preot şi pe vremea bunicului. Trebuie să 
fii foarte bătrân. 

— Bine conservat, sire. Zeii au fost blânzi cu mine, spuse Dios, 
confruntat cu dovada. Şi acum, sire, dacă aţi putea ţine şi asta... 

— Ce-i asta? 

— Fagurele Rodniciei, sire. Foarte important. 

Teppic îl puse cu îndemânare la locul lui. 

— Bănuiesc că ai văzut multe schimbări, spuse el politicos. 

O expresie de durere trecu pe faţa bătrânului preot, dar iute, ca şi 
cum ar fi fost grăbită. 

— Nu, răspunse el uşor. Am fost foarte norocos. 

— Oh. Asta ce e? 

— Snopul Belşugului, sire. Extrem de semnificativ, foarte simbolic. 

— Dacă ai putea să mi-l înfigi la subraţ, deci... Ai auzit vreodată de 
canalizare, Dios? 

Preotul pocni din degete către un servitor. 

___. — Nu, sire, răspunse el şi se aplecă înainte. Aceasta este Aspida 
Inţelepciunii. O voi băga aici, da? 

— E ca găleţile, doar nu la fel de, hm, mirositoare. 

— Sună îngrozitor, sire. Mirosul ţine departe influenţele rele, aşa 
am înţeles. Aceasta, sire, este Tigva cu Apa Cerurilor. Dacă ne-am 
putea ridica bărbia... 

— Toate astea sunt necesare, da? întrebă Teppic slab. 


55 


Piramide 


— Sunt tradiţionale, sire. Dacă am putea să rearanjăm lucrurile 
niţel... iată Suliţa cu Trei Vârfuri a Apelor Pământului; cred că o vom 
putea ţine cu degetul ăsta. Va trebui să ne ocupăm de căsătoria 
noastră, sire. 

— Sunt sigur că nu ne-am potrivi, Dios. 

Marele Preot zâmbi doar cu gura. 

— Domniei Sale îi place să glumească, sire, spuse el pe un ton 
cuviincios. Totuşi, este esenţial să vă însuraţi. 

— Din păcate, toate fetele pe care le cunosc sunt în Ankh-Morpork, 
zise Teppic visător, ştiind în sufletul său că această afirmaţie directă se 
referea la doamna Collar, care fusese îngrijitoarea lui în clasa a şasea şi 
la una dintre servitoarele căreia îi căzuse cu tronc şi care îi punea 
întotdeauna mai mult sos. (Dar...la această amintire inima îi bătea mai 
tare... existase Balul Anual al Asasinilor şi, deoarece tinerii asasini erau 
antrenați să se mişte cu uşurinţă prin societate şi se aştepta de la ei să 
danseze bine şi pentru că mătasea neagră bine croită şi picioarele lungi 
atrăgeau un anumit fel de doamne mai în vârstă, se învârteau toată 
noapteape baubonii, galliarde şi pavoninii încete, până când aerul se 
umplea de mosc şi de pofte. Dojenel, a cărui figură simplă, deschisă şi 
al cărui fel uşuratic de a fi îl făceau să aibă succes la femei, se întorcea 
la culcare foarte târziu multe zile după aceea şi avea tendinţa să 
adoarmă la cursuri...) 

— Cam nepotrivit, sire. Vom avea nevoie de o consoartă foarte 
pricepută la respectarea datinilor. Desigur, mătuşa noastră este 
disponibilă, sire. 

Se auzi un zăngănit. Dios oftă şi le făcu semn servitorilor să adune 
lucrurile. 

— S-ar putea să o luăm de la capăt, sire? Aceasta este Varza 
Rodniciei Vegetative... 

— Scuze, spuse Teppic. Te-am auzit cumva zicând că ar trebui să 
mă însor cu mătuşa mea? 

— M-aţi auzit, sire. Căsătoria interfamilială este o tradiţie mândră a 
descendenţei noastre, răspunse Dios. 

— Dar mătuşa mea este mătuşa mea! 

Dios îşi dădu ochii peste cap. Il sfătuise de multe ori pe răposatul 
rege în privinţa educaţiei fiului său, dar omul era încăpățânat, căpos. 
Acum va fi nevoit să o facă din mers. Zeii îl puneau la încercare, hotărî 
el. Dura decenii să faci un monarh, iar el avea la dispoziţie doar câteva 
săptămâni. 

— Da, sire, spuse el răbdător. Desigur. Şi, de asemenea, ea este 
unchiul vostru, vărul şi tatăl. 

— Stai aşa. Tatăl meu... 

Preotul îşi ridică mâna liniştitor. 


56 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— O chestiune tehnică, zise el. Odată, pentru că interesele politice 
o cereau stră-străbunica voastră s-a proclamat rege şi nu cred că 
edictul a fost abrogat vreodată. 

— Dar a fost femeie, totuşi? 

Dios păru şocat. 

— Oh, nu, sire. Este bărbat. Ea însăşi a declarat asta. 

— Dar uite, mătuşa unui tip... 

— Cam aşa, sire. Aproape că înţeleg. 

— Bine, mulţumesc, spuse Teppic. 

— Este un mare păcat că nu avem nici o soră. 

— Surori! 

— Nu se face să îndoi sângele regesc, sire. Soarelui s-ar puteasă 
nu-i placă. Acum, sire, acesta este Omoplatul Igienei. Unde doriţi să îl 
punem? 


Regele Teppicymon al XXVII-lea se privea cum era umplut. Ce bine 
că nu mai simţea foamea în aceste zile. Cu siguranţă, nu ar mai fi vrut 
niciodată să mănânce pui. 

— Foarte frumoasă cusătura asta, maestre. 

— Tu ţine-ţi degetul pe loc, Gem. 

— Mama coase aşa. Are un şorţuleţ cusut aşa, mama noastră, zise 
Gem pe un ton de conversaţie. 

— Ţine.-l pe loc, am spus. 

— Are numai rațe şi gâşte pe el, completă Gem îndatoritor. 

Dil se concentra la ce avea de făcut. Era o lucrătură bună, era gata 
să admită. Breasla Îmbălsămătorilor şi a Meşteşugurilor înrudite îi 
dăduse medalii pentru ea. 

— Trebuie că te face să te simţi foarte mândru, spuse Gem. 

— Ce? 

— Ei, mama noastră zice că regele continuă să trăiască, într-un fel, 
cu toată umplutura asta şi cusăturile. Ca în Lumea de Dincolo. Cu 
cusătura ta în el. 

Şi câţiva saci de paie şi vreo două găleți cu smoală, se gândi cu 
tristeţe spiritul regelui. Şi ambalajul prânzului lui Gem, deşi nu îl 
învinovăţea pe puşti, care doar uitase unde îl pusese. Toată eternitatea 
cu ambalajul prânzului cuiva în locul organelor tale vitale. Mai rămăsese 
şi o jumătate de cârnat. 

Ajunsese să îl îndrăgească pe Dil, ba chiar şi pe Gem. Părea să mai 
fie ataşat de trupul său, de asemenea - cel puţin, se simţea 
inconfortabil dacă rătăcea mai mult de câteva sute de iarzi depărtare 
de el - şi astfel, pe parcursul ultimelor câteva zile aflase destul de 
multe despre ei. 

Ciudat, zău. Îşi petrecuse toată viaţa în regat vorbind cu câţiva 
preoţi şi aşa mai departe. Ştia, obiectiv, că mai existau şi alţi oameni în 
jur - servitori, grădinari şi tot aşa - dar apăreau în viaţa lui ca nişte 

57 


Piramide 


puncte. El era în vârf, iar apoi familia sa, iar apoi preoţii şi nobilii, 
fireşte, apoi urmau punctele. Nişte puncte ale naibii de bune, o serie de 
puncte pe atât de loiale, pe cât ar fi sperat vreun rege să conducă. Dar 
puncte, nimic mai mult. 

Insă acum era total absorbit de detaliile zilnice ale speranţelor 
timide ale lui Dil de promovare în Breaslă şi de povestea dezvăluită a 
avansurilor neîndemânatice făcute de Gem Glwendei, fata cultivatorului 
de usturoi care locuia în apropiere. Asista cu uimire la evoluţia unei 
lumi la fel de pline de distincţii subtile de grad şi de poziţie ca cea pe 
care o părăsise atât de curând; era îngrozitor să îşi imagineze că s-ar fi 
putut să nu afle dacă Gem depăşise obiecțiile tatălui ei şi îşi câştigase 
aleasa inimii sau dacă opera lui Dil asupra muncii lui - asupra /u; - îi va 
permite să aspire la poziţia de Mare Variaţie de Nouăzeci de Grade în 
Rang Înalt a Lojii Sodei Cristalizate din Breasla Îmbălsămătorilor şi a 
Meşteşugurilor înrudite. 

Era ca şi cum moartea ar fi fost un aparat optic minunat care 
transformă chiar şi o picătură de apă într-un stup complex de viaţă. 

A descoperit o dorinţă puternică de a-l sfătui pe Dil în privinţa 
politicii elementare sau de a-l învăţa pe Gem că spălatul şi înfăţişarea 
respectabilă au beneficiile lor. A încercat de câteva ori. L-au putut simţi, 
nu era nici un dubiu în privinţa asta. Dar l-au pus pe seama curentului. 

Acum îl urmărea pe Dil care mergea apăsat către marea masă cu 
bandaje şi se întorcea cu un sul gros pe care îl ţinea meditativ lângă 
ceea ce până şi regele era pregătit să înţeleagă că era cadavrul său. 

— Cred că pânză de in, spuse el în cele din urmă. | se potriveşte 
culoarea, clar. 

Gem îşi lăsă capul într-o parte. 

— Ar arăta bine în pânză de sac, zise el. Sau poate în stambă. 

— Stambă, nu. In mod clar nu. E prea mare pe el. 

— S-ar putea lăsa în ea. Cu purtatul, ştiţi. 

Dil pufni. 

— Cu purtatul? Purtatul? N-ar trebui să-mi vorbeşti mie de purtat şi 
stambă. Ce se întâmplă dacă jefuieşte cineva cadavrul peste o mie de 
ani şi el e în stambă, aş vrea să ştiu. Ar merge clătinat cam vreo 
jumătate de coridor, poate l-ar sugruma pe unul, fie, dar pe urmă s-ar 
desface, da? Coatele o să-i iasă imediat, n-o să scap de ruşine toată 
viaţa. 

— Dar veţi fi mort, maestre! 

— Mort? Asta ce legătură are? Dil studie eşantioanele. Nu, o să fie 
pânză de sac. Are destul loc să se lase în ea. Are şi o bună susţinere. O 
să poată să se clatine cu viteză pe coridoare dacă are nevoie. 

Regele oftă. Ar fi preferat ceva mai uşor, din tafta. 

— Şi du-te şi închide uşa, adăugă Dil. S-a făcut răcoare. 


58 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— lar acum este vremea, spuse marele preot, pentru ca noi să 
mergem să îl vedem pe răposatul nostru tată. Işi permise să sachiţeze 
un zâmbet. Sunt sigur că abia aşteaptă, adăugă el. 

Teppic se gândi la asta. Nu era ceva ce e/abia aştepta, dar cel 
puţin i-ar fi făcut pe toţi ceilalţi să uite să îl mai însoare cu rude. Se 
aplecă, în ceea ce el spera că este o manieră regală, să mângâie una 
dintre pisicile palatului. Nici aceasta nu era o mişcare bună. Creatura 
mirosi mâna, îşi încrucişă ochii într-un efort de gândire, apoi îl muşcă de 
degete. 

— Pisicile sunt sacre, zise Dios şocat de vorbele rostite de Teppic. 

— Pisicile cu picioare lungi, cu blană argintie şi expresii trufaşe 
sunt, poate, spuse Teppic în timp ce îşi îngrijea mâna, despre astea nu 
ştiu. Sunt sigur că pisicile sacre nu lasă ibişi morţi sub pat. Şi sunt sigur 
că pisicile sacre care trăiesc înconjurate de nisipuri nemărginite nu vin 
înăuntru să îşi facă nevoile în sandalele regelui, Dios. 

— Pisicile sunt pisici, zise simplu Dios şi adăugă, dacă am fi atât de 
milostivi să ne urmaţi. Îi făcu lui Teppic semn spre o arcadă din 
depărtare. 

Teppic îl urmă încet. Parcă trecuseră ani întregi de când se 
întorsese acasă şi tot nu se simţea bine. Aerul era prea uscat. 

Hainele erau incomode. Era prea cald. Chiar şi clădirile păreau 
ciudate. Coloanele, de exemplu. Aca... la Breaslă, coloanele erau nişte 
chestii grațios canelate şi cu ciorchini de struguri din piatră şi alte 
lucruri la vârf. Aici erau nişte bucăţi masive în formă de pară, din care 
toată piatra căzuse la bază. 

Şase slujitori mergeau pe urmele lui, purtând diferitele însemne 
regale. 

încercă să imite mersul lui Dios şi descoperi că îşi amintea 
mişcările. Îţi întorci trunchiul în partea asta, apoi îţi roteşti capul în 
partea asta, îţi întinzi braţele la patruzeci şi cinci de grade de trup cu 
palmele în jos şi pe urmă încerci să te mişti. 

Toiagul marelui preot ridica ecouri când atingea lespezile. Un orb ar 
fi putut merge desculţ prin palat urmând găurelele şlefuite de vreme pe 
care le săpase în decursul anilor. 

— Mă tem că vom descoperi că tatăl nostru s-a schimbat cumva de 
când l-am văzut ultima dată, spuse Dios pe un ton lejer în timp ce se 
unduiau pe lângă fresca ce o înfăţişa pe Regina Khaphut acceptând 
Tributul Regatelor Lumii. 

— Ei, da, zise Teppic încurcat de tonul vocii lui. E mort, nu? 

— Mai este şi asta, răspunse Dios, iar Teppic îşi dădu seama că nu 
se referise la ceva atât de trivial cum era condiţia fizică actuală a 
regelui. 

Era pierdut într-o admiraţie îngrozită. Nu că Dios ar fi fost în mod 
special crud sau nepăsător, ci pentru că moartea era doar o simplă 
tranziţie iritantă în afacerea eternă a existenţei. Faptul că oamenii 


59 


Piramide 


mureau era doar un inconvenient, ca şi cum ar fi fost afară când i-ai fi 
strigat. 

„E o lume ciudată, se gândi el. E plină de umbre şi nu se schimbă 
niciodată. lar eu fac parte din ea.” 

— Cine e? întrebă el arătând către o frescă deosebit de mare care 
înfăţişa un bărbat înalt cu o pălărie ca un coş de sobă şi o barbă ca o 
funie, conducând un car peste o mulţime de alţi oameni, mult mai mici. 

— Numele este în cartuşul de dedesubt, spuse Dios cu afectare. 

— Ce? 

— Micul oval, sire, zise Dios. 

Teppic îşi miji ochii de aproape la hieroglifele înghesuite. 

— Vultur subţire, ochi, linie şerpuită, om cu băț, pasăre care stă jos, 
linie şerpuită, citi el. Dios se cutremură. 

— Cred că ar trebui să ne aplecăm mai mult asupra studiului 
limbilor moderne, revenindu-şi niţel. Îl cheamă Pta-ka-ba. Este rege 
când Imperiul Djel se extinde de la Marea Circulară laOceanul de Miez, 
când aproape jumătate din continent ne plăteşte tribut. 

Teppic îşi dădu seama ce era ciudat la vorbirea bărbatului. Dios ar 
fi sucit orice frază până la punctul de a o rupe, dacă ar fi însemnat să 
evite un timp trecut. Arătă spre altă frescă. 

— Şi ea? întrebă el. 

— Este Regina Khat-leon-ra-pta, răspunse Dios. Câştigă regatul 
Ţării Câtdeminunate prin şiretenie. Aceasta este în vremea celui de al 
Doilea Imperiu. 

— Dar e moartă? _ 

— Aşa aud, spuse marele preot, după o pauză foarte scurtă. Da. In 
mod clar, trecutul îl supăra pe Dios. 

— Am învăţat şapte limbi, zise Teppic, ştiind sigur că notele pe care 
le luase la trei dintre ele vor rămâne ascunse în cataloagele Breslei. 

— Într-adevăr, sire? 

— Oh, da. Morporkiană, vanglemeshtă, efebă, laotaţiană şi...alte 
câteva... spuse Teppic. 

— Ah. Dios dădu din cap, zâmbi şi continuă să înainteze pe coridor, 
şchiopătând uşor, dar tot potrivindu-şi pasul cu ticăitul secolelor. 

— Tărâmurile barbare. 


Teppic se uită la tatăl său. Îmbălsămătorii făcuseră o treabă bună. 
Aşteptau ca el să le spună asta. 

O parte din el, care încă trăia în Ankh-Morpork, zicea: „Acesta este 
un cadavru, înfăşurat în bandaje, sigur n-au cum să creadă că asta o să 
îl ajute să se facă bine? În Ankh, mori şi te îngroapă, ori te ard, ori te 
aruncă la corbi. Aici, nu înseamnă decât că încetineşti puţin şi primeşti 
mâncarea cea mai bună. E ridicol, cum poţi conduce un regat aşa? Par 
să creadă că a fi mort e echivalent cu a fi surd, trebuie să vorbeşti puţin 
mai tare.” 


60 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Dar o a doua voce, mai bătrână, spunea: „Am condus regatul astfel 
şapte mii de ani. Cel mai umil crescător de pepeni are o seminţie care îi 
face pe regii din alte părţi să pară musculiţe. Obişnuiam să deţinem 
continentul, înainte de a-l vinde iar pentru a plăti piramidele. Nici măcar 
nu ne gândim la celelalte ţări mai tinere de trei mii de ani. Totul pare să 
meargă.” 

— Bună, tată, zise el. 

Spiritul lui Teppicymon al XXVII-lea care îl urmărise îndeaproape se 
grăbi să traverseze încăperea. 

— Arăţi bine! spuse el. Mă bucur să te văd! Uite, e urgent. Te rog, 
fii atent, e despre moarte... 

— Zice că este bucuros să vă vadă, spuse Dios. 

— Poţi să-l auzi? întrebă Teppic. Eu n-aud nimic. 

— Morţii, fireşte, vorbesc prin preoţi, răspunse preotul. Acesta este 
obiceiul, sire. 

— Dar mă aude, da? 

— Fireşte. 

— M-am tot gândit la toată treaba asta cu piramidele şi, uite, nu 
sunt sigur de ea. 

Teppic se aplecă mai aproape. 

— Tuşica îţi transmite că te iubeşte, spuse el tare. Se gândi la asta. 
Adică mătuşa mea, nu a ta. Sper, adăugă el. 

— Hei? Hei? Mă auzi? 

— Vă trimite salutări din lumea de după văl, zise Dios. 

— Ei, da, cred că iţi trimit, dar UITE, nu vreau să te chinui să 
construieşti... 

— O să îţi construim o piramidă minunată, tată. O să îţi placă acolo. 
O să fie oameni să aibă grijă de tine şi tot ce trebuie. Teppic se uită la 
Dios pentru confirmare. O să-i placă, da? 

— Nu VREAU una! ţipă regele. E o întreagă eternitate interesantă 
pe care nu am văzut-o încă. Iti interzic să mă pui într-o piramidă! 

— Spune că este foarte potrivit şi că sunteţi un fiu supus, zise Dios. 

— Mă vezi? Câte degete iţi arăt? Crezi că e amuzant, nu, să îti 
petreci restul morţii sub un milion de tone de piatră uitându-te cum te 
faci fărâmiţe? Asta înţelegi tu printr-un ev bun? 

— E cam curent aici, sire, spuse Dios. Poate că ar trebui să 
mergem. 

— Oricum, nu-ți permiti! 

— Şi o să-ţi punem înăuntru toate frescele şi statuile favorite. O să 
îţi placă, nu, zise Teppic fără nădejde. Toate lucruşoarele tale o să fie în 
jurul tău. O să îi placă, da? îl întrebă el pe Dios în timp ce se întorceau 
spre sala tronului. Doar că, nu ştiu, am avut cumva sentimentul că nu e 
prea mulţumit de asta. 

— Vă asigur, sire, răspunse Dios, nu poate avea altă dorinţă. 


61 


Piramide 


În camera de îmbălsămare, Regele Teppicymon al XXVII-lea încercă 
să îl bată pe Gem pe umăr, fără efect. Renunţă şi se aşeză lângă el 
însuşi. 

— N-o face, băiete, zise el cu amărăciune. Să nu ai niciodată 
descendenți. 


Şi apoi a fost însăşi Marea Piramidă. Paşii lui Teppic răsunau pe 
lespezile de marmură în timp ce mergea în jurul modelului. Nu era sigur 
ce avea de făcut aici. Dar regii, bănuia el, erau adesea puşi în această 
situaţie; exista întotdeauna vechea scăpare, bunăoară, să laşi impresia 
că te interesează. 

— Ei, ei, spuse el. De când construiești piramide? 

Ptaclusp, arhitect şi constructor ocazional de piramide pentru 
nobilime, se înclină adânc. 

— Dintotdeauna, O, Lumina Amiezii. 

— Trebuie să fie fascinant, zise Teppic. Ptaclusp se uită într-o parte 
la marele preot, care dădu din cap. 

— Are şi părţi bune, O, Fântâna Apelor, se aventură el. Nu era 
obişnuit ca regii să i se adreseze ca şi cum ar fi fost o fiinţă umană. 
Simţea într-un fel nedesluşit că nu era bine. 

Teppic dădu din mână către macheta de pe podium. 

— Da, zise el nesigur. Ei. Bine. Patru ziduri şi un vârf ascuţit. 
Minunat. Prima-ntâia. Vorbeşte de la sine, zău. Tot părea să fie prea 
multă linişte în jur. Se lansă mai departe. Fain spectacol, spuse el. 
Adică, nu-i nici o îndoială. Asta e... o... piramidă. Şi încă ce piramidă! 
Într-adevăr. Tot nu părea destul. Căută altceva. Oamenii o vor privi în 
secolele ce vor urma şi vor zice, vor zice... asta e o piramidă. Hm. Tugşi. 
Zidurile au o pantă frumoasă, bolborosi el. Dar... 

Două perechi de ochi se rotiră spre ai lui. 

— Hm, spuse el. 

Dios ridică o sprânceană. 

— Sire? 

— Cred că îmi aduc aminte că, odată, tata a zis că, ştii, când 
moare, ar cam vrea să, într-un fel, să fie îngropat la mare. 

Nu urmă valul de revoltă la care se aştepta. 

— Se referea la deltă. Pământul e foarte moale lângă deltă, spuse 
Ptaclusp. Ar dura luni întregi să facem fundaţia acolo. Şi mai există şi 
riscul de scufundare. Şi umezeala. Nu-i bună umezeala într-o piramidă. 

— Nu, răspunse Teppic, transpirând sub privirea lui Dios. Cred că 
ce a vrut să zică era, ştii, în mare. 

Fruntea lui Ptaclusp se încreţi. 

— Delicată treabă, spuse el gânditor. O idee interesantă. Cred că s- 
ar putea construi una mică, de un milion de tone şi să o ducem pe 
pontoane sau altceva... 


62 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Nu, zise Teppic încercând să nu râdă, cred că voia să spună să 
fie îngropat fără... 

— Teppicymon al XXVIl-lea voia să zică să fie îngropat fără 
întârziere, interveni Dios, cu o vocea ca mătasea unsuroasă. Şi nu 
încape îndoială că ar cere să cinstească tot ce poţi clădi mai bun, 
arhitectule. 

— Nu, sunt sigur că ai înţeles greşit, spuse Teppic. 

Faţa lui Dios împietri. Cea a lui Ptaclusp alunecă în expresia de 
ceară a cuiva care, dintr-odată, n-are nici o legătură. Incepu să se 
holbeze la podea ca şi cum chiar supraviețuirea lui ar fi depins de a 
memora cele mai mici detalii ale ei. 

— Greşit? întrebă Dios. 

— Fără supărare. Sunt sigur că vrei ce e mai bine, zise Teppic. Doar 
că, ei, atunci părea foarte clar în privinţa asta şi... 

— Vreau ce e mai bine? spuse Dios, gustând fiecare vorbă de parcă 
ar fi fost un strugure acru. 

Ptaclusp tuşi. Terminase cu podeaua. Acum se apucă de tavan. 

Dios inspiră profund. 

— Sire, zise el, dintotdeauna am fost constructori de piramide.Toţi 
regii noştri sunt îngropaţi în piramide. Aşa facem noi lucrurile, sire. Aşa 
se fac lucrurile. 

— Da, dar... 

— Nu încape discuţie, spuse Dios. Cum şi-ar putea dori cineva 
altceva? Sigilat cu toată iscusinţa împotriva profanărilor Timpului - 
acum mătasea uleioasă a vocii lui deveni armură, dură ca oţelul, 
înţepătoare ca suliţele - Apărat pentru Vecie împotriva insultelor 
Schimbării. 

Teppic se uită în jos la încheieturile degetelor marelui preot. Erau 
albe, oasele împungeau pielea ca şi cum s-ar fi luptat să scape. 

Privirea îi alunecă în sus pe braţul îmbrăcat în gri către faţa lui 
Dios. „Pe zei, se gândi el, e adevărat”, chiar arată de parcă aceştia s-ar 
fi plictisit să-l mai aştepte să moară şi l-ar fi pus la uscat. Apoi ochii lui îi 
întâlniră pe cei ai marelui preot, mai mult sau mai puţin cu un zăngănit. 

Se simţea ca şi cum carnea i-ar fi fost suflată foarte încet de pe 
oase. Se simţea ca şi cum nu ar fi fost mai important decât o musculiţă 
efemeră. Una necesară, cu siguranţă, o musculiţă căreia i s-ar fi 
acordat tot respectul cuvenit, dar tot o insectă, cu toate drepturile care 
decurg de aici. Şi cu la fel de mult liber arbitru, în furia acelei priviri, ca 
o bucăţică de papirus într-un uragan. 

— Dorinţa regelui este de a fi îngropat într-o piramidă, spuse Dios, 
cu o voce pe care Creatorul trebuie să o fi folosit când a trasat luna şi 
stelele. 

— Aă, făcu Teppic. 

— Cea mai bună dintre piramide pentru rege, spuse Dios. 

Teppic cedă. 


63 


Piramide 


— Oh, zise el. Bine. Fie. Da. Cea mai bună, desigur. 

Ptaclusp surâse uşurat, extrase tăbliţa de ceară cu un gest pompos 
şi scoase un condei din ascunzişurile perucii lui. Cel mai important, ştia, 
era să faci afacerea cât mai repede. Dacă lăsai lucrurile să scape din 
mână într-o astfel de situaţie, te puteai trezi pe cap cu 1 500 000 de 
tone de calcar arvunit. 

— Atunci va fi modelul standard, să zicem, O, Apă în Deşert? 

Teppic se uită la Dios care acum stătea şi privea ameninţător în 
gol, îmblânzind buldogii Entropiei doar prin puterea voinţei. 

— Cred că ceva mai mare, se aventură el deznădăjduit. 

— Atunci e modelul Executiv, spuse Ptaclusp. Foarte exclusivist, O, 
Bază a Coloanei Eterne. Te ţine o perpetualitate. De asemenea, oferta 
noastră specială în acest eon este încadrarea în material a diferitelor 
măsurători de importanţă paracosmică, gratis. 

Îi aruncă lui Teppic o privire prudentă. 

— Da. Da. E bine, zise Teppic. 

Dios inspiră adânc. 

— Regele cere mai mult de atât, spuse el. 

— Da? se miră Teppic. 

— Într-adevăr, sire. Este dorinţa dumneavoastră expresă ca cel mai 
măreț dintre monumente să fie înălţat pentru tatăl Domniei Voastre, 
spuse Dios calm. 

Era un concurs, Teppic ştia, şi nu cunoştea regulile sau cum să 
joace şi avea să piardă. 

— Este? Oh. Da. Da. Cred că este, zău. Da. 

— O piramidă fără rival de-a lungul Djelului, zise Dios. Acesta este 
ordinul regelui. Este drept şi corect. 

— Da, cam aşa ceva. Aă. De două ori mai mare ca de obicei, spuse 
Teppic cu disperare şi avu scurta satisfacţie de a-l vedea pe Dios 
zăpăcit pentru o clipă. 

— Sire? zise el. 

— Este drept şi corect, spuse Teppic. 

Dios deschise gura să protesteze, văzu expresia lui Teppic, şi o 
închise la loc. 

Ptaclusp mâzgălea agitat, cu mărul lui Adam tremurându-i. Aşa 
ceva se întâmpla doar o dată în carieră. 

— Poate aţi dori o faţadă dintr-o marmură neagră foarte frumoasă, 
zise el fără să ridice privirea. S-ar putea să avem destulă în carieră, O, 
Rege al Globurilor Celeste, adăugă el în grabă. 

— Foarte bine, spuse Teppic. 

Ptaclusp luă o tăbliță nouă. 

— Să vedem, vârful să fie din electrum? E mai ieftin să îl ai 
construit de la început, nu aţi vrea să folosiţi argint şi apoi să spuneţi 
mai târziu, aş fi vrut să am... 

— Electrum, da. 


64 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Şi dependinţele obişnuite? 

— Ce? 

— Camera mortuară, adică, şi cea exterioară. Aş recomanda 
Memphis, foarte selectă, vine cu o cameră de comori foarte mare 
asortată, atât de utilă pentru toate lucruşoarele pe care nu le poţi lăsa 
în urmă. Ptaclusp întoarse tăbliţa şi începu să scrie pe partea cealaltă. 
Şi, fireşte, un apartament asemănător pentru Regină, să înţeleg? O, 
Rege Care Ar Trebui Să Trăiască Veşnic. 

— Eh? Oh, da. Aşa cred, spuse Teppic uitându-se la Dios.Totul. Ştii 
tu. 

— Apoi vin labirinturile, continuă Ptaclusp, încercând să-şi păstreze 
calmul vocii. Sunt foarte populare în era asta. E foarte important, 
labirintul, nu e bine să te hotărăşti că trebuia să pui un labirint după ce 
au trecut jefuitorii de morminte pe acolo. Poate că sunt de modă veche, 
dar aş alege oricând modelul Labrys. Cum spunem noi, s-ar putea să 
intre, în regulă, dar nu o să mai iasă niciodată. Costă puţin în plus, dar 
ce mai înseamnă banii în aceste vremuri? O, Stăpân al Apelor. 

„Ceva ce noi nu avem”, îl avertiză pe Teppic o voce din adâncul 
minţii. O ignoră. Era în mâinile destinului. 

— Da, zise el îndreptându-se. Modelul Labrys. Două. 

Condeiul lui Ptaclusp străpunse tăbliţa. 

— Al lui şi al ei, O, Piatră a Pietrelor, bolborosi el. Foarte util, foarte 
potrivit. Cu o colecţie de capcane din stoc? Putem oferi hăuri, gropi, 
alunecări, bolovani care se rostogolesc, ţepuşe care cad, săgeți... 

— Da, da, spuse Teppic. Le luăm. Le luăm pe toate. Tot ce ai. 

Arhitectul inspiră adânc. 

— ŞI, fireşte, veţi dori toate stelele obişnuite, bulevardele, sfincşi 
iceremoniali... începu el. 

— O grămadă, spuse Teppic. Decizi tu totul. 

Ptaclusp îşi şterse fruntea. 

— Bine, zise el. Minunat. Îşi trase nasul. Tatăl dumneavoastră, dacă 
îmi pot permite să fiu atât de îndrăzneţ, O, Plantator al Seminţelor, este 
extrem de norocos să aibă un fiu atât de iubitor. Aş putea adăuga... 

— Poţi pleca, spuse Dios. Şi ne aşteptăm ca munca să înceapă 
imediat. E 

— Fără întârziere, vă asigur, zise Ptaclusp. Aă. 

Părea să se lupte cu o imensă problemă filosofică. 

— Da? întrebă Dios cu răceală. 

— Este, uh. Există problema, uh. Ceea ce nu înseamnă că, uh. 
Fireşte, cel mai vechi client, cumpărător stimat, dar este faptul că, uh. 
N-aş dori să sugerez în nici un fel că, uh. 

Dios îi aruncă o privire care ar fi făcut un sfinx să clipească şi să se 
uite în altă parte. 

— Doreşti să spui ceva? întrebă el. Timpul Maiestăţii Sale este 
extrem de limitat. 


65 


Piramide 


Ptaclusp dădu din falcă în tăcere, dar rezultatul fu o concluzie 
veche de când lumea. Chiar şi zeii fuseseră reduşi la o mormăială 
timidă în faţa chipului lui Dios. lar şerpii săpaţi pe toiagul lui păreau să-l 
privească şi ei. 

— Uh. Nu, nu. Scuze. Doar, uh, mă gândeam cu voce tare. Mă duc 
atunci, da? Sunt atâtea de făcut, uh. Se aplecă până la pământ. 

Era la jumătatea drumului către arcadă când Dios adăugă: 

— Să fie gata în trei luni. La timp pentru Inundaţie". 

— Ce? 

— Vorbeşti cu al 1 398-lea monarh, spuse Dios cu răceală. 

Ptaclusp înghiţi. 

— Îmi cer iertare, şopti el, vreau să zic, ce? O, Rege Măreţ. Adică, 
doar târârea blocurilor va lua. Uh. Buzele arhitectului tremurau în timp 
ce încercau diferite comentarii şi, în închipuirea lui, le confrunta cu 
privirea lui Dios. Tsort nu a fost construit într-o zi, mormăi el. _ 

— Nu credem că noi am comandat acea treabă, spuse Dios. li 
zâmbi lui Ptaclusp. În anumite sensuri, era mai rău decât orice altceva. 
Fireşte, continuă el, vom plăti în plus. 

— Dar niciodată nu plă... începu Ptaclusp şi îşi pierdu vocea. 

— Penalizările pentru neterminarea la timp vor fi, desigur, 
îngrozitoare, spuse Dios. Clauza obişnuită. 

Ptaclusp nu mai avea curaj să se contrazică. 

— Fireşte, zise el, complet înfrânt. Este o onoare. Mă pot scuza 
Eminenţele Voastre? Au mai rămas câteva ore din zi. 

Teppic dădu din cap. 

— Mulţumesc, spuse arhitectul. Fie ca vintrele voastre să fie cu 
adevărat fertile. Mă iertaţi, stăpâne Dios. 

Îl auziră fugind pe trepte afară. 

— Va fi magnifică. Prea mare, dar - magnifică, zise Dios. Se uită 
printre coloane la panorama necropolei de pe malul opus al Djelului. 

— Magnifică, repetă el. Se cutremură încă o dată din cauza 
junghiului de durere din picior. Ah. Va trebui să traverseze iar râul la 
noapte, neîndoielnic. Fusese o nebunie să amâne atâtea zile. Dar ar fi 
de neconceput să nu se afle în situaţia din care să servească regatul 
aşa cum trebuia... 

— Nu te simţi bine, Dios? întrebă Teppic. 

— Sire? 

— Parcă eşti cam palid. 


"Ca multe culturi din valea fluviului, Regatul nu are de a face cu mărunțișuri ca vară, 
primăvară şi iarnă, ci îşi bazează calendarul direct pe marele puls al Djelului; prin urmare, 
are trei anotimpuri. Săditul, Inundaţia şi Umezeala. Aceasta este logic, clar şi practic, 
dezaprobată doar de cvartetele de frizerie.*(n.a.) 


* Deoarece te simţi ca un fraier să cânţi „Vine, vine inundația”, de aia. (n. a.) 


66 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


O expresie de panică pâlpâi peste trăsăturile zbârcite ale lui Dios. 
Se îndreptă. 

— Vă asigur, sire, sunt în cea mai bună formă. Cea mai bună, sire! 

— Nu crezi că ai cam exagerat, nu? 

De data aceasta nu mai era nici un dubiu în privinţa expresiei de 
groază. 

— Ce să exagerez, sire? 

— Tot timpul eşti activ, Dios. Primul în picioare, ultimul la culcare. 
Ar trebui să o iei mai încet. 

— Exist doar pentru a servi, sire, spuse Dios cu fermitate. Exist 
doar pentru a servi. 

Teppic veni lângă el pe balcon. Soarele înserării strălucea pe un 
lanţ muntos făcut de mâna omului. Acesta era doar masivul central; 
piramidele se întindeau de la deltă până sus, la a doua cataractă, unde 
Djelul dispărea în munţi. Şi piramidele ocupau cel mai bun pământ, 
lângă fluviu. Chiar şi fermierii ar fi considerat o blasfemie orice altă 
sugestie. 

Unele piramide erau mici, făcute din blocuri grosolane care 
izbuteau să pară mult mai vechi decât munţii care despărţeau valea de 
deşertul înalt. Până la urmă, munţii fuseseră întotdeauna acolo. Cuvinte 
ca „nou” şi „vechi” nu li se aplica. Dar acele prime piramide fuseseră 
construite de fiinţe umane, mici pungi de apă gânditoare ţinute pentru 
scurt timp la un loc de acumulări fragile de calciu, care tăiaseră pietrele 
în bucăţi, iar apoi le puseseră la loc, cu greu, într-o formă mai bună. 
Erau vechi. 

De-a lungul mileniilor, modele variaseră. Piramidele următoare 
erau netede şi ascuţite, ori plate şi placate cu mică. Chiar şi cele mai 
abrupte dintre ele, medita Teppic, nu ar fi primit mai mult de 1.0 pe 
scala oricărui căţărător, deşi unele dintre stele şi temple, care se 
adunau în jurul bazelor piramidelor ca nişte remorchere în jurul 
cuirasatelor eternității, ar fi fost demne de atenţie. 

„Cuirasatele eternității, se gândi el, plutind greoi prin 
negurileTimpului, fiecare pasager călătorind la clasa întâi...” 

Câteva stele fuseseră lăsate afară mai devreme. Teppic ridică 
privirea la ele. „Poate că, se gândi el, există viaţă şi în altă parte. Pe 
stele, poate.” Dacă există miliarde de universuri aşezate unele lângă 
altele, la grosimea unui gând distanţă, atunci trebuie să existe oameni 
şi în altă parte. 

Dar oriunde ar fi, oricât de mult ar încerca, indiferent cât ar fi de 
magnific efortul, cu siguranţă nu ar reuşi să fie atât de teribil de proşti 
ca noi. Adică, ne străduim să fim aşa. Ni s-a dat o fărâmă la început, 
dar în decurs de sute de mii de ani chiar ne-am perfecţionat. 

Se întoarse spre Dios, simțind că ar trebui să repare un pic din ce 
stricase. 


67 


Piramide 


— Se simte cum radiază epocile din ele, nu, zise el pe un ton 
deconversaţie. 

— Pardon, sire? 

— Piramidele, Dios. Sunt atât de vechi. 

Dios se uită vag peste râu. 

— Da? spuse el. Da, cred că sunt. 

— O să ai şi tu una? 

— O piramidă? întrebă Dios. Sire, deja am una. Unuia dintre 
înaintaşii dumneavoastră i-a făcut plăcere să pună ceva de-o parte 
pentru mine. 

— Trebuie să fi fost o mare onoare, spuse Teppic. 

Dios dădu din cap cu eleganţă. Saloanele veciei erau rezervate de 
obicei celor de neam regal. 

— Este, desigur, foarte mică. Foarte plată. Dar va fi de ajuns pentru 
nevoile mele simple. 

— Va fi? întrebă Teppic căscând. E bine. Şi acum, dacă nu te 
superi, cred că o să mă bag în pat. A fost o zi grea. 

Dios se înclină de parcă ar fi avut o balama la şale. Teppic 
observase că Dios avea cel puţin cincizeci de moduri bine rafinate de a 
face plecăciuni, fiecare purtând nuanţe subtile de înţeles. Aceasta 
părea a fi Nr. 3, Sunt Umilul Vostru Sclav. 

— Şi încă a fost o zi foarte bună, dacă îmi permiteţi, sire. 

Teppic rămăsese fără cuvinte. 

— Aşa crezi? întrebă el. 

— Efectele norilor la apus au fost deosebit de eficiente. 

— Au fost? Oh. Trebuie să fac ceva cu apusul soarelui? 

— Maiestăţii Sale îi face plăcere să glumească, zise Dios. Apusurile 
de soare se întâmplă de la sine, sire. Ha-ha. 

— Ha-ha, îngână Teppic. 

Dios îşi trosni încheieturile degetelor. 

— Partea mai grea este răsăritul soarelui, spuse el. 


Pergamentele fărâmicioase ale lui Nod ziceau că măreţul soare 
portocaliu era mâncat în fiecare seară de zeiţa cerului, Ce, care păstra 
la timp câte o bucăţică spre a creşte un soare proaspăt pentru 
dimineaţa următoare. lar Dios ştia că aşa era. 

Cartea Statului în Groapă spunea că soarele era Ochiul lui Hei, care 
înainta cu greu pe cer în fiecare zi în căutarea nesfârşită a unghiilor 
Lui:&. lar Dios ştia că aşa era. 

Ritualurile secrete ale Oglinzii Fumegânde susțineau că soarele era, 
de fapt, o gaură rotundă în bula de săpun albastră şi învârtitoare a 
zeiţei Nesh, care se deschidea în lumea reală arzândă de dincolo, şi că 


'8Lit. Dhar-ret-kar-mon sau „tăietură de la picior”. Însă unii învăţaţi spun că ar trebui să 
fie Dar-rhet-kare-mbun, lit. „aparat cu aer cald pentru îndepărtat vopseaua”. (n. a.) 


68 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


stelele erau găurile prin care intra ploaia. lar Dios ştia că, şi asta, aşa 
era. 

Legendele populare spuneau că soarele era o minge de foc care 
înconjura lumea în fiecare zi şi că lumea însăşi era purtată prin hăul 
nesfârşit pe spatele unei enorme broaşte țestoase. lar Dios ştia că, de 
asemenea, aşa era, deşi îi dădea ceva bătaie de cap. 

Şi Dios ştia că Net era Zeul Suprem, şi că Fon era Zeul Suprem, şi 
la fel şi Hast, Set, Bin, Sot, lo, Dhek şi Ptooie; că doar Herpentine 
Triskeles stăpânea lumea morţilor, la fel şi Syncope, şi Silur Zeul cu Cap 
de Peşte-Pisică, şi Orexis-Nupt. 

Dios era marele preot suprem al unei religii naţionale care 
fermentase, şi dospise, şi fiersese mai mult de şapte mii de ani şi care 
nu arunca niciodată un zeu, căci s-ar fi putut dovedi de folos. Ştia că o 
mulţime de lucruri reciproc-contradictorii erau cu toatele adevărate. 
Dacă nu ar fi fost, atunci ritualul şi credinţa nu ar fi însemnat nimic, şi 
dacă acestea nu ar fi fost nimic, atunci lumea nu ar fi existat. Datorită 
acestui fel de a gândi, preoţii din Djel puteau lăsa loc în minte unei 
colecţii atât de mari de idei, încât ar fi făcut şi pe un mecanic cuantic să 
se dea bătut şi să predea trusa de scule. 

Toiagul lui Dios răsuna lovind pietrele, în timp ce el şchiopăta în 
beznă, coborând prin coridoarele puţin umblate până când ieşi pe un 
mic ponton. Dezlegând barca de acolo, marele preot se sui în ea cu 
dificultate, întinse vâslele şi se avântă pe apele tulburi ale întunecatului 
Djel. 

Îşi simţea mâinile şi picioarele prea reci. Ce prostie, ce prostie. Ar fi 
trebuit să facă asta mai înainte. 

Barca zvâcnea încet în curentul principal în timp ce noaptea 
adâncă se pogora peste vale. Pe malul opus, ca răspuns la vechile legi, 
piramidele începură să lumineze cerul. 


De asemenea, luminile ardeau târziu şi în casa Asociaţiilor 
Ptaclusp, Constructori Necropolitani ai Dinastiilor. Tatăl şi cei doi fii erau 
aplecaţi asupra imensei planşete de desen din ceară, certându-se. 

— Nu că ar plăti vreodată, spuse Ptaclusp lIla. Adică nu e doar 
vorba că nu pot, nu par să fi înţeles ideea. Cel puţin dinastiile ca Tsort 
plătesc în o sută de ani sau cam aşa ceva. De ce nu... 

— Am construit piramide de-a lungul Djelului în ultimii trei sute de 
ani, zise tatăl său, înţepat, şi nu am ieşit în pierdere, nu? Nu, nu am 
ieşit. Pentru că celelalte regate se uită la Djel, spun uite, o familie care 
chiar se pricepe la piramide, conisori, spun vrem şi noi ce au ei, vă rog, 
cu mânere cu tot. Oricum, chiar sunt de viţă regală, adăugă el, nu ca 
unii dintre cei din zilele noastre - azi sunt, mileniul viitor, nu. Mai sunt şi 
pe jumătate zei. Nu te aştepţi ca regii adevăraţi să plătească. Asta e 
unul dintre semnele după care recunoşti un rege adevărat, nu are bani. 


69 


Piramide 


— Atunci mai de viţă regală decât ei nu găseşti. Ţi-ar trebui un 
cuvânt nou, spuse lla. În cazul ăsta no; suntem aproape regi. 

— Nu înţelegi afacerile, fiule. Crezi că totul înseamnă să ţii 
contabilitatea. Ei, nu e. 

— E o problemă de masă. Şi de raportul dintre forță şi greutate. 

Amândoi îl priviră ameninţător pe Ptaclusp Ilb, care şedea 
holbându-se la schiţe. Tot învârtea condeiul în mâinile care tremurau de 
o nervozitate abia stăpânită. 

— Va trebui să folosim granit pentru pantele mai joase, zise el 
pentru sine, calcarul nu ar rezista. Nu cu toate forţele gravitaționale. 
Care vor fi, phiii, vor fi mari. Adică nu vorbim de lame de ras aici. 
Chestia asta ar ascuți şi un făcăleț. 

Ptaclusp îşi dădu ochii peste cap. Era doar de o generaţie într-o 
dinastie şi deja avea belele. Un fiu se născuse contabil, celălalt era 
îndrăgostit de această inginerie cosmică nou-născută. Pe când el era 
doar un puşti nu exista aşa ceva, era doar arhitectură. Desenai 
planurile, apoi luai zece mii de băieţi cu o normă şi jumătate şi dublu la 
sfârşit de săptămână. Nu trebuia decât să pui lucrurile una peste alta. 
Nu era nevoie să o iei cosmic. 

Descendenţi! Zeii consideraseră potrivit să îi dea un fiu care te taxa 
pentru cantitatea de respiraţie consumată când spuneai „Bună 
dimineaţa” şi unul care slăvea geometria şi pierdea nopţile creând 
apeducte. Te strângeai şi economiseai ca să îi trimiţi la cele mai bune 
şcoli, şi ei te răsplăteau devenind educați. 

— Ce tot spui acolo? se răsti el. 

— Doar descărcarea... Ilb îşi trase abacul către el şi zornăi 
mărgelele de lut pe sârme. Să zicem că vorbim de dublul greutăţii 
modelului Executiv, ceea ce ne dă o masă de... plus dimensiunile 
codificate adiţionale ale semnificaţiilor oculte conform specificaţiilor... 
nu am fi putut face asta nici acum o sută de ani, nu cu tehnicile 
primitive pe care le aveam atunci... Degetul lui deveni o pată neclară 
din cauza mişcării. 

lla pufni şi îşi luă propriul abac. 

— Calcar la doi talanţi tona... zise el. Uzura uneltelor... costurile de 
zidărie... depozitarea... stricăciunile... oh. Doamne, oh. Doamne... 
cheltuieli indirecte... marmură neagră la preţuri de înlocuire... 

Ptaclusp oftă. Două abacuri care zornăiau în tandem toată ziua, 
unul schimbând forma lumii, celălalt deplângând preţul. Ce s-o fi 
întâmplat cu cele două bucățele de lemn şi firul de plumb? 

Ultimele mărgele ţăcăniră la capete. 

— Ar fi un salt cuantic în piramidologie, spuse Ptaclusp lib lăsându- 
se pe spate cu un rânjet mesianic pe faţă. 

— Ar fi un adevărat salt kwa... începu la. 

— Cuantic, îl corectă Ilb, savurând cuvântul. 


70 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Va fi un adevărat salt cuantic în falimentologie, preciză lla. Va fi 
nevoie să se inventeze un cuvânt nou şi pentru asta. 

— Ar merita ca vârf de pierdere, sugeră llb. 

— Sigur. Când e vorba de pierderi, noi suntem vârfurile, zise Ila cu 
acreală. 

— Practic, va străluci! În mileniile ce vor urma oamenii o vor privi şi 
vor spune: „Ptaclusp ăla se pricepea la piramide”. 

— Adică, o să-i zică Nebunia lui Ptaclusp! 

Deja cei doi fraţi stăteau în picioare, cu nasurile la o foarte mică 
distanţă. 

— Problema ta, frate, este că ştii cât costă totul, dar nu cunoşti 
valoarea a nimic! 

— Problema cu tine este... este... este că tu nu! 

— Omenirea trebuie să ţintească tot mai sus! 

— Da, pe o bază financiară solidă, pe Khuft! 

— Căutarea cunoaşterii... 

— Căutarea probităţii... 

Ptaclusp îi lăsă şi rămase în picioare privind în curte, unde, la 
lumina torţelor, echipa făcea o inventariere febrilă a materialelor. 

Fusese o afacere mică atunci când tatăl său i-o transmisese - doar 
o curte plină de blocuri şi de tot felul de sfincşi, obeliscuri, stele şi alte 
rezerve, şi un teanc gros de facturi neplătite, cele mai multe adresate 
palatului şi arătând cu tot respectul că preţuitul nostru deviz prezentat 
în urmă cu nouă sute de ani pare să fi fost scăpat din vedere şi plata în 
cel mai scurt timp ne-ar onora. Dar fusese distractiv în acele vremuri. 
Erau doar el, cinci mii de muncitori şi doamna Ptaclusp, care ţinea 
registrele. 

„Trebuie să faci piramide, spunea tata. Tot profitul venea din 
mastaba-le, mici morminte de familie, obeliscuri memoriale şi 
ocazionalele necropole generale, dar dacă nu ai făcut piramide, nu ai 
făcut nimic. Cel mai prăpădit cultivator de usturoi, care caută ceva 
drăguţ şi durabil, poate cu ceva bucățele de marmură verde pe pereţi, 
dar care să se încadreze într-un buget, n-ar merge la un om care n-are 
o piramidă cu numele lui.” 

Aşa că făcuse piramide şi fuseseră unele bune, nu din cele pe care 
le vezi în zilele noastre, cu număr greşit de laturi şi ziduri pe care poţi 
să le spargi cu piciorul. Şi da, cum-necum merseseră din bine în mai 
bine. 

Să construieşti cea mai mare piramidă dintotdeauna... 

În trei luni... 

Cu penalităţi îngrozitoare dacă nu era gata la timp. Dios nu 
spusese cât de îngrozitoare, dar Ptaclusp îşi cunoştea muşteriul şi 
probabil că implicau crocodili. Ar fi fost destul de îngrozitoare, da... 

Se uită fix la lumina pâlpâitoare de pe lungile bulevarde cu statui, 
inclusiv cea a sângerosului Hat, Zeul cu Cap de Vultur al Oaspeţilor 


71 


Piramide 


Nepoftiţi, cumpărată cu ani în urmă de un client şi returnată sub 
pretextul că nu se ridică la înălţimea aşteptărilor în ce priveşte ciocul şi 
imposibil de schimbat de atunci, nici măcar cu reducere. 

Cea mai mare piramidă dintotdeauna... 

Şi după ce te speteai să ai grijă ca nobilimea să îşi primească 
biletele spre eternitate, ţi se permitea şi ţie să-ţi foloseşti experienţa în 
interes propriu, i.e., o mică piramidă ca o bijuterie, pentru tine şi 
doamna Ptaclusp, pentru a-ţi garanta transportul sigur în Lumea de 
Dincolo? Fireşte că nu. Chiar şi tatei nu i se permisese decât o mastaba, 
deşi era una dintre cele mai bune de pe fluviu, trebuia să recunoască, 
marmura aceea cu vinişoare roşii fusese comandată tocmai din Ţara 
Câtdeminunată, o mulţime de oameni ceruse acelaşi lucru, fusese bine 
pentru afaceri, aşa i-ar fi plăcut tatei... 

Cea mai mare piramidă dintotdeauna... 

Şi nu şi-ar fi amintit niciodată cine era sub ea. 

Nu conta dacă îi ziceau Nebunia lui Ptaclusp sau Gloria lui Ptaclusp. 
l-ar fi spus a /ui Ptaclusp. 

leşi din marea gândurilor şi-şi auzi fiii certându-se. 

Dacă aceasta era posteritatea, mai bine îşi încerca norocul cu 
blocuri de calcar de 600 de tone. Astea cel puţin nu vorbeau. 

— Tăceţi din gură, amândoi, zise el. 

Ei se opriră şi se aşezară mormăind. 

— M-am hotărât, spuse el. 

Ilb se mâzgălea cu condeiul. Ila zăngănea abacul. 

— O să o facem, zise Ptaclusp şi ieşi din cameră. Şi orice fiu căruia 
nu-i convine va fi aruncat în bezna de afară unde se aud bocete şi 
scrâşnete din dinţi. 

Cei doi fraţi, rămaşi singuri, se priviră mânioşi. 

In cele din urmă, Ila spuse. 

— Ce înseamnă „cuantum”, până la urmă? 

Ilb dădu din umeri. 

— Adică mai adaugi un zero, răspunse el. 

— Oh, zise lla, atât? 


Pe toată valea fluviului Djel, piramidele scânteiau tăcute în noapte, 
descărcându-şi energia acumulată peste zi. 

Uriaşe flăcări fără glas erupeau din vârfurile lor şi dansau în sus, 
zimţate ca fulgerele, reci ca gheaţa. 

Pe sute de mile, deşertul strălucea de constelaţiile morţilor, aurora 
antichităţii. Dar în valea Djelului, luminile se uneau într-o sigură 
panglică solidă de foc. 


Era pe podea şi avea o pernă la un capăt. Trebuia să fie un pat. 
Teppic descoperi că se îndoia de asta în timp ce se foia, încercând 
să găsească o parte mai comodă a saltelei. „E o prostie, se gândi el, am 


72 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


crescut în astfel de paturi. Şi cu perne săpate în piatră. M-am născut în 
palatul ăsta, asta e moştenirea mea, trebuie să fiu gata să o accept...” 

„Trebuie să comand un pat ca lumea şi o pernă de pene din Ankh, 
mâine-dimineaţă la prima oră. Eu, regele, am spus că aşa se va face.” 

Se întoarse pe partea cealaltă, capul lui lovind perna cu un bufnet. 

Şi canalizare. Ce idee măreaţă era. Uimitor ce poţi face cu o gaură 
în pământ. E 

Da, canalizare. Şi nişte nenorocite de uşi. În mod clar, Teppic nu 
era obişnuit să aibă câţiva servitori care să aştepte să-l îndeplinească 
voia oricând, aşa că a-şi face abluţiunile înainte de culcare fusese 
extrem de jenant. Şi oamenii. Neapărat trebuia să cunoască oamenii. 
Era greşit tot pititul ăsta prin palate. 

Şi cum să dormi cu cerul de deasupra fluviului luminând ca un foc 
de artificii? 

În cele din urmă, epuizarea îi împinse trupul într-o zonă între somn 
şi trezie şi imagini nebuneşti i se furişară pe globii oculari. 

lată ruşinea străbunilor când viitorii arheologi vor fi tradus frescele 
încă nepictate ale domniei lui: „«Şerpişor, vultur constipat, linie cotită, 
fund de hipopotam, şerpişor»: Şi în anul Ciclului lui Cephnet, Zeul Soare 
Teppic a Instalat Canalizarea şi a Dispreţuit Pernele Strămoşilor săi”. 

Îl visă pe Khuft - imens, bărbos, vorbind în tunete şi fulgere, 
abătând mânia cerurilor asupra acestui descendent care trăda trecutul 
nobil. 

Dios pluti prin viziunea lui, explicând că, în urma unui edict dat cu 
câteva mii de ani în urmă, era de cea mai mare importanţă ca el să se 
însoare cu o pisică. 

Zei cu diferite capete se luptau pentru atenţia lui, explicând 
detaliile calităţii de zeu, în timp ce în fundal o voce din depărtare 
încerca să îi atragă atenţia strigând că nu voia să fie îngropată sub o 
grămadă de pietre. Dar nu avea timp să se concentreze la asta, 
deoarece vedea şapte vaci grase şi şapte vaci slabe, una dintre ele 
cântând la trombon. 

Dar ăsta era un vis vechi, îl visa aproape în fiecare noapte... 

Şi apoi apăru un om care trăgea cu săgeți într-o ţestoasă... 

Apoi el mergea prin deşert şi descoperea o piramidă mică. Un vânt 
se pornea şi împrăştia nisipul, doar că nu era vânt, era piramida care se 
ridica, nisipul scurgându-se pe laturile ei strălucitoare... 

Şi se făcea tot mai mare, mai mare decât lumea, astfel că, la final, 
piramida era atât de mare, încât întreaga lume era un punct minuscul 
în centru. 

Şi în centrul piramidei se întâmpla ceva foarte straniu. 

Şi piramida începea să se micşoreze, luând lumea cu ea şi 
dispărând... 

Fireşte, când eşti faraon, primeşti nişte vise obscure de prima 
clasă. 


73 


Piramide 


Soarele a răsărit din nou, mulţumită regelui, care era încovrigat pe 
pat şi îşi folosea hainele rulate pe post de pernă. În jurul labirintului de 
piatră al palatului, servitorii regatului începeau să se trezească. 

Barca lui Dios alunecă uşor pe apă şi se lovi de ponton. Dios cobori 
şi intră grăbit în palat, urcând treptele câte trei odată şi frecându-şi 
mâinile la gândul unei noi zile care tocmai începea, fiecare oră şi ritual 
potrivindu-se frumos la locul lui. Erau atâtea de organizat, atâtea 
pentru care să fie de folos... 


Sculptorul-şef şi constructor de sarcofage îşi strânse metrul. 

— Bună treabă ai făcut, Maestre Dil, spuse el. 

Dil dădu din cap. Nu există falsă modestie între meşteşugari. 

Sculptorul îl înghionti. 

— Ce mai echipă, ha? zise el. Tu-i conservi, eu îi pun la cutie. 

Dil dădu din cap, dar de data asta mai încet. Sculptorul se uită la 
ovalul de ceară din mâinile lui. 

— N-aş putea spune că mă impresionează masca mortuară, totuşi, 
zise el. 

Gem, care lucra din greu pe lespedea din colţ la una dintre pisicile 
răposate ale Reginei, pe care i se permisese să o facă singur, ridică o 
privire îngrozită. 

— Am făcut-o cu cea mai mare grijă, spuse el îmbufnat. 

— Asta-i şi problema, zise sculptorul. 

— Ştiu, observă Dil întristat, e nasul, nu? 

— Mai degrabă bărbia. 

— Şi bărbia. 

— Da. 

— Da. 

Se uitară într-o tăcere mohorâtă la figura de ceară a faraonului. La 
fel şi faraonul. 

— N-are nimic bărbia. 

— Ai putea să-i pui o barbă, spuse Dil în cele din urmă. Ar acoperi 
destul de mult - barba. 

— Tot rămâne nasul. 

— Ai putea să iei un pic din el. Şi să faci ceva cu pomeţii. 

— Da. 

— Da. 

Gem era îngrozit. 

— Vorbiţi despre faţa răposatului nostru rege, zise el. Nu puteţi 
face aşa ceva! Oricum, oamenii o să-şi dea seama. Ezită. Nu? 

Cei doi meşteri se uitară unul la altul. 

— Gem, spuse Dil răbdător, cu siguranţă vor observa. Dar nu vor 
zice nimic. Se aşteaptă ca noi să, ăă, îmbunătăţim lucrurile. 


74 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Până la urmă, zise sculptorul-șef cu veselie, nu crezi c-o să vină 
şi o să spună: „E greşit, chiar avea o faţă ca un pui miop”, nu? 

— Mulţumesc foarte mult. Chiar vă foarte multumesc, aş putea 
spune. Faraonul plecă şi se aşeză lângă pisică. Se părea că oamenii nu 
aveau respect pentru morţi decât atunci când credeau că aceştia 
ascultau. 

— Cred că nu, zise ucenicul cu o urmă de nesiguranţă, chiar arată 
cam urât în comparaţie cu frescele. 

— Asta-i ideea, nu, spuse Dil plin de înţelesuri. 

Faţa mare, pistruiată şi cinstită a lui Gem se schimbă încet, ca un 
peisaj plin de cratere peste care trec norii. li trecu prin cap că asta ar fi 
putut fi ca o iniţiere în secretele străvechi ale meşteşugului. 

— Adică până şi pictorii schimbă... începu el. 

Dil se încruntă la el. 

— Nu vorbim despre asta, zise el. 

Gem se sili să afişeze o seriozitate potrivită momentului. 

— Oh, spuse el. Da. Înţeleg, maestre. 

Sculptorul îl bătu pe spate. 

— Eşti un băiat isteţ, Gem, zise el. Te prinzi repede. Până la urmă, 
e destul de rău să fii urât când eşti viu. Inchipuieşte-ţi cât degroaznic ar 
fi să fii urât în Lumea de Dincolo. 

Regele Teppicymon al XXVII-lea clătină din cap. Cu toţii trebuie să 
arătăm la fel când suntem vii, reflectă el, şi acum se asigură că suntem 
identici şi morţi. Ce regat. Se uită în jos şi văzu spiritul pisicii decedate 
care se spăla. Când era în viaţă, urâse chestiile astea, dar acum părea 
un companion potrivit. O bătu uşor pe capul plat. Aceasta toarse o 
clipă, apoi încercă să-i smulgă carnea de pe mână. Era hotărâtă să nu 
se mai ferească de nimic. 

Regele îşi dădu seama cu groază crescândă că cei trei discutau 
acum despre o piramidă. Piramida /ui. Avea să fie cea mai mare din 
vale. Avea să se afle pe o bucată foarte fertilă de pământ în pantă în 
zona principală a necropolei. Avea să facă şi cea mai mare piramidă 
existentă să pară ceva ce ar putea construi un copil în tăviţa cu nisip. 
Avea să fie înconjurată de grădini din marmură şi de obeliscuri din 
granit. Avea să fie cel mai măreț monument clădit vreodată de un fiu 
pentru tatăl său. 

Regele gemu. 


Ptaclusp gemu. 

Fusese mai bine pe vremea tatălui său. Aveai nevoie doar de o 
nenorocită de grămadă de învârtitori de buşteni şi de douăzeci de ani, 
ceea ce era util pentru că îi scutea pe toţi de necazuri în timpul 
Inundaţiei, când toate câmpurile erau pline cu apă. Acum îţi era de 
ajuns un băiat isteţ cu o bucăţică de cretă şi incantaţiile corecte. 

Vedeţi voi, era impresionant, dacă îţi plăceau chestiile astea. 


75 


Piramide 


Ptaclusp Ilb mergea în jurul uriaşului bloc de piatră, curăţând o 
ecuaţie aici, subliniind o inscripţie ermetică acolo. Ridică privirea şi 
dădu scurt din cap către tatăl său. 

Ptaclusp se întoarse în grabă la rege, care stătea cu suita lui pe 
stânca ce domina cariera, soarele reflectându-i-se din mască. O vizită 
regală, pe deasupra... 

— Suntem gata, dacă doriţi, O, Arc al Cerului, spuse el năduşind, 
sperând din răsputeri că... _ 

Oh, zei. Regele avea iarăşi să Il Facă să se Simtă în Largul lui. 

Privi implorator la marele preot, care cu cea mai slabă dintre 
zvâcnirile trăsăturilor îi arătă că el nu propusese nimic din toate astea. 
Era prea mult, nu era el singurul care se plângea de asta. Nu mai 
departe decât ieri, Dil, maestrul de îmbălsămări, fusese supus unei 
jumătăţi de oră de a fi nevoit să Vorbească despre Familia lui; asta era 
greşit, oamenii se aşteptau ca regele să stea în palat, era prea... 

Regele se îndreptă agale spre el, într-un fel nonşalant, gândit să îl 
facă pe maestrul constructor să se simtă printre prieteni. „Oh,nu, se 
gândi Ptaclusp, o să îşi Amintească Numele meu.” 

— Trebuie să spun că ai făcut enorm de multe în nouă săptămâni, e 
un început bun. Aă. Tu eşti Ptaclusp, da? zise regele. 

Ptaclusp înghiţi. Nu mai avea ce face acum. 

— Da, O, Mână peste Ape, răspunse el. O, Izvor al... 

— Cred că „Maiestate” sau „sire” e de ajuns, spuse Teppic. 

Ptaclusp intră în panică şi se uită temător la Dios, care se înfioră, 
dar dădu iar din cap. 

— Regele doreşte să i te adresezi - o expresie de durere îi traversă 
faţa - neoficial. După cum se obişnuieşte pe meleagurile barba... 
străine. 

— Trebuie să te consideri un om foarte norocos că ai nişte fii aşa de 
talentaţi şi de muncitori, zise Teppic, uitându-se în jos la panorama 
agitată a carierei. 

— Eu... o voi face, 0... sire, bălmăji Ptaclusp, interpretând asta ca 
pe un ordin. De ce nu mai puteau regii să comande ca pe vremuri? 
Atunci ştiai în ce poziţie erai, nu se apucau să fie fermecători şi să se 
poarte cu tine ca şi cum ai fi fost vreun egal, ca şi cum şi tu ai fi putut 
face soarele să răsară. 

— Cred că e o meserie fascinantă, continuă Teppic. 

— Sire, cum doriţi, sire, zise Ptaclusp. Dacă Maiestatea Voastră ar 
da comanda... 

— Şi cum funcționează toate astea? 

— Sire? spuse Ptaclusp îngrozit. 

— Faci blocurile să zboare, nu? 

— Da, O, sire. 

— E foarte interesant. Cum faci? 


76 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Ptaclusp aproape că îşi străpunse buza cu dinţii. Să trădeze un 
secret al Meseriei? Era terifiat. În ciuda aşteptărilor, Dios îi sări înajutor. 

— Prin intermediul anumitor semne şi peceţi secrete, spuse el, a 
căror origine nu este înţelept să fie cercetată. Este înţelepciunea - se 
opri - celor moderni. 

— Mult mai repede decât să tot ridici lucrurile, cred, observăTeppic. 

— Avea o anumită glorie, sire, spuse Dios. Acum, dacă vă pot 
sugera...? 

— Oh. Da. Dă-i drumul, te rog. 

Ptaclusp îşi şterse fruntea şi fugi spre carieră. 

Flutură o pânză. 


Toate lucrurile sunt definite de nume. Schimbă numele, şi ai 
schimbat lucrul. Fireşte, e mai complicat de atât, dar din punct 
devedere paracosmic, la asta se reduce... 

Ptaclusp Ilb bătu piatra încet cu toiagul. 

Aerul de deasupra ei se undui în căldură şi apoi, răspândind puţină 
ţărână, blocul se ridică uşor de la sol până când se legănă la câteva 
picioare deasupra pământului, ţinut în loc de odgoane de ancorare. 

Asta era tot. Teppic se aşteptase la ceva tunete sau, cel puţin, la o 
limbă de foc. Dar deja muncitorii se adunau în jurul altui bloc şi câţiva 
bărbaţi îl trăgeau pe primul către şantier. 

— Foarte impresionant, spuse el întristat. 

— Într-adevăr, sire, zise Dios. Şi acum, trebuie să ne întoarcem la 
palat. Curând va fi vremea pentru Ceremonia celei de a Treia Ore. 

— Da, da, bine, se răsti Teppic. Foarte frumos, Ptaclusp. Ţine-o tot 
aşa. 
Ptaclusp făcu o plecăciune ca un scrânciob, peste poate de agitat şi 
tulburat. 

— Foarte bine, sirele voastre, îngăimă el şi se hotări să facă marea 
încercare. Aş putea arăta sirelor voastre ultimele planuri? 

— Regele a aprobat deja planurile, zise Dios. Şi, iartă-mă dacă mă 
înşel, dar pare că mai e mult de lucru la piramidă. 

— Da, da, dar, îndrăzni Ptaclusp, ne-a venit ideea, acest bulevard 
aici, vedeţi, în faţa intrării, ce loc, ne-am gândit, pentru o statuie a lui, 
să zicem, Hat Vulturul cu Cap de Vultur al Oaspeţilor Nepoftiţi la un preţ 
de practic... 

Dios se uită la planuri. 

— Astea ar trebui să fie aripi? întrebă el. 

— Nici măcar un preţ, nici un preţ, să vă zic ce o să fac... spuse 
Ptaclusp cu disperare. 

— Ala e nasul? întrebă Dios. 

— Mai mult un cioc, un cioc, răspunse Ptaclusp. Uite, O, Mare preot, 
ce ziceţi... 


77 


Piramide 


— Mai bine nu, spuse Dios. Nu. Chiar nu cred. Cercetă cariera în 
căutarea lui Teppic, gemu, aruncă schiţele în braţele constructorului şi 
începu să fugă. 

Teppic coborâse la pas pe potecă spre carele ce îl aşteptau, privind 
melancolic la agitația din jurul său şi se opri să se uite la un grup de 
lucrători care ornau o piesă de colţ. Aceştia îngheţară când îi simţiră 
privirea aţintită asupra lor şi se ridicară urmărindu-l supuşi. 

— Ei, ei, zise Teppic, inspectând piatra, deşi tot ce ştia despre 
zidărie ar fi putut fi săpat într-un fir de nisip. Ce bucată splendidă de 
rocă. Se întoarse spre omul cel mai de aproape, care căscă gura. Eşti 
zidar, nu? spuse el. Cred că e o meserie tare interesantă. 

Bărbatului îi ieşiră ochii din orbite. Scăpă dalta. 

— Aă, răspunse el. 

La ceva depărtare, lui Dios îi fâlfâia roba în jurul picioarelor în timp 
ce cobora cu viteză pe potecă. Apucă poalele şi îşi continuă galopul, cu 
sandalele lipăind. 

— Cum te cheamă? întrebă Teppic. 

— Aaaargle, răspunse omul îngrozit. 

— Ei, minunat, spuse Teppic, apucându-i mâna care nu se opunea 
şi strângându-i-o. 

— Sire! urlă Dios. Nu! 

lar zidarul se învârti, ţinându-şi mâna dreaptă de încheietură, 
luptându-se cu ea, ţipând... 


Teppic apucă braţele tronului şi îl privi ameninţător pe marele 
preot. 

— Dar e un gest de prietenie, nimic mai mult. De unde vin eu... 

— De aici veniţi, sire! tună Dios. 

— Dar, Doamne, să i-o tai? E prea crud! 

Dios făcu un pas înainte. Acum vocea îi revenise la tonurile ei 
obişnuite, uleioase. 

— Crud, sire? Dar va fi făcută cu precizie şi cu grijă, cu 
medicamente care să ia durerea. Cu siguranţă va trăi. 

— Dar de ce? 

— Am explicat, sire. Nu poate folosi mâna iar fără să o 
pângărească. Este un om credincios şi ştie foarte bine acest lucru. 
Vedeţi dumneavoastră, sire, sunteţi zeu, sire. 

— Dar tu mă poţi atinge. La fel şi servitorii. 

— Eu sunt preot, sire, zise Dios cu blândeţe. lar servitorii au o 
dispensă specială. 

Teppic îşi muşcă buza. 

— E o barbarie, spuse el. 

Trăsăturile lui Dios nu se mişcară. 

— Nu se va face, spuse Teppic. Eu sunt regele. Interzic să se facă, 
înţelegi? 


78 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Dios se înclină. Teppic recunoscu nr. 49, Dispreţ Îngrozit. 

— Voia vă va fi cu siguranţă îndeplinită, O, Izvor al întregii 
Înţelepciuni. Deşi, fireşte, omul însuşi s-ar putea să ia problema în, dacă 
mă iertaţi, propriile mâini. 

— Cum adică? 

— Sire, dacă tovarăşii săi nu l-ar fi oprit, ar fi făcut-o singur. Cu o 
daltă, din câte înţeleg. 

Teppic se uită fix la el şi se gândi, locuiesc ca străin într-o ţară 
familiară. 

— Înţeleg, zise el într-un final. Se mai gândi un pic. Atunci - 
operaţia trebuie făcută cu toată grija, iar omului i se va da o pensie 
după aceea, înţelegi? 

— Cum doriţi, sire. 

— Una bună. 

— Fireşte, sire. O strângere de mână din aur, sire, răspunse Dios 
impasibil. 

— Şi poate că îi găsim vreo slujbă uşoară pe lângă palat? 

— Ca zidar ciung, sire? Sprânceana stângă a lui Dios se ridică uşor. 

— Ca orice, Dios. 

— Cu siguranţă, sire. Cum doriţi. Mă voi ocupa să văd dacă avem 
nevoie de vreo mână de ajutor în vreun departament. 

Teppic îl privi ameninţător. 

— Eu sunt regele, ştii, îi aminti el tăios. 

— Acest fapt mă însoţeşte în fiecare clipă, sire. 

— Dios? zise Teppic în timp ce marele preot pleca. 

— Sire? 

— Cu câteva săptămâni în urmă am comandat un pat din puf din 
Ankh-Morpork. Nu cumva ştii ce s-a întâmplat cu el? 

Dios dădu din mâini într-un gest expresiv. 

— Înţeleg, sire, că în largul coastei Khaliene e plin de pirați, 
răspunse el. 

— Neîndoielnic, piraţii sunt responsabili şi pentru neapariţia 
expertului de la Breasla Instalatorilor şi a Budarilor!*? întrebăTeppic 
acru. 

— Da, sire. Sau poate bandiții, sire. 

— Sau poate că o pasăre uriaşă cu două capete s-a năpustit din cer 
şi i-a luat, zise Teppic. 

— Orice este posibil, sire, spuse marele preot, faţa lui radiind 
politeţe. 

— Poţi pleca, Dios. 


'*Budar: un constructor şi curăţător de haznale. O meserie extrem de căutată în Ankh- 
Morpork, unde pânza de apă freatică este de obicei la nivelul solului, şi una care se 
bucură de un respect considerabil. Cel puţin, toată lumea trece pe cealaltă parte a străzii 
când vede un budar. (n. a.) 


79 


Piramide 


— Sire. Dacă îmi permiteţi să vă amintesc, sire, că emisarii dinTsort 
şi Ephebe vi se vor alătura la a cincea oră. 

— Da. Poţi pleca. 

Teppic rămase singur sau, cel puţin, cât de singur era vreodată, 
ceea ce însemna că era de capul lui, dacă nu punem la socotealăde doi 
mânuitori de frunze de palmier, un majordom, două enorme gărzi 
câtdeminunate lângă uşă şi două servitoare. 

Oh, da. Slujnicele! Incă nu se împăcase cu ele. Pesemne că Dios le 
alesese, căci părea să supravegheze totul în palat, şi dăduse dovadă de 
un bun-gust surprinzător în privinţa, bunăoară, a pielii măslinii, a 
piepturilor şi a picioarelor. Hainele pe care acestea două le purtau ar fi 
acoperit, amândouă, o farfurioară. Şi asta era ciudat, deoarece efectul 
final era că le transforma în două piese de mobilier mişcătoare şi 
atractive, la fel de asexuate ca nişte coloane. Teppic suspină la 
amintirea femeilor din Ankh-Morpork care puteau fi îmbrăcate de la gât 
până la glezne în brocart şi tot făceau o clasă întreagă de băieţi să se 
înroşească până în vârful urechilor. 

Se întinse către vasul cu fructe. Una dintre fete îl apucă imediat de 
mână, i-o dădu cu blândeţe într-o parte şi luă un bob de strugure. 

— Te rog, nu-l decoji, spuse Teppic. Coaja e cea mai bună. E plină 
de vitamine şi minerale hrănitoare. Doar că nu cred că ai auzit tu 
despre ele, au fost inventate de curând, adăugă el, mai mult pentru 
sine. Adică, în ultimele şapte mii de ani, adăugă el cu amărăciune. 

Trecuse atât de mult timp, se gândi el cu un aer ursuz. O fi făcut 
asta oriunde altundeva, dar nu aici. Aici doar se adună grămadă, ca 
zăpada. E ca şi cum piramidele ne-ar încetini, cum sunt chestiile alea 
pe care le aveau pe barcă, cumlezice, ancore. Aici, mâine e exact ca 
ieri, doar că reîncălzit. 

Ea scoase pielita bobului de strugure, în timp ce secundele ca nişte 
fulgi de nea pluteau în jos. 


La şantierul Marii Piramide uriaşele blocuri de piatră pluteau la 
locurile lor ca o explozie deraiată invers. Alunecau între carieră şi 
şantier, plutind încet peste teren deasupra unor umbre dreptunghiulare 
adânci. 

— Trebuie să mă-ncilin în faţa ta, îi spuse Ptaclusp fiului său în timp 
ce stăteau unul lângă altul în turnul de observaţie. Este uluitor. Cândva, 
oamenii se vor întreba cum am făcut-o. 

— Toată treaba cu împingătorii de buşteni şi cu biciul e învechită, 
zise llb. Poţi să uiţi de ea. Tânărul arhitect zâmbi, dar rictusul avea o 
urmă de nebunie. 

Era uluitor. Mai uimitor decât ar fi trebuit să fie. Tot avea 
sentimentul că piramida era... 

Se cutremură. Ar fi trebuit să-i fie ruşine să gândească aşa. În 
munca asta poţi deveni superstiţios dacă nu eşti atent. 


80 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Era firesc ca lucrurile să formeze o piramidă - ei, un con, oricum. 
Experimentase de dimineaţă. Grâu, sare, nisip... nu apă, totuşi, asta 
fusese o greşeală. Dar o piramidă era doar un con frumos, nu, un con 
care se hotărâse să fie niţel mai ordonat. 

Poate că exagerase un pic cu măsurătorile paracosmice? 

Tatăl său îl pocni pe spate. 

— Foarte bine, repetă el. Ştii, arată aproape ca şi cum s-ar construi 
singură! 

llb ţipă şi îşi muşcă încheietura mâinii, un comportament copilăresc 
la care recurgea când era nervos. Ptaclusp nu observă, deoarece în 
acea clipă unul dintre maiştrii fugea către piciorul turnului, fluturându-şi 
bagheta de măsură ceremonială. 

Ptaclusp se aplecă peste margine. 

— Ce? întrebă el. 

— Am zis să veniţi imediat, O, stăpâne! 

Chiar pe piramidă, cam la jumătatea suprafeței de lucru, unde se 
desfăşura una dintre lucrările detaliate la camera interioară, cuvântul 
„impresionant” nu mai era potrivit. Cuvântul „îngrozitor”părea să fie 
nimerit. 

Blocurile se adunau unul peste altul către cerul de deasupra într-un 
dans încet, uriaş, trecând şi iar trecând, conducătorii lor ţipând unul la 
altul şi la controlorii ghinionişti din vârful piramidei, care încercau să-şi 
strige comenzile peste hărmălaie. 

Ptaclusp îşi croi drum prin grămada de muncitori din jurul centrului. 
Aici, cel puţin, era linişte. Linişte de mormânt. 

— Bine, bine, spuse el. Ce se întâmp... Oh. 

Ptaclusp Ilb aruncă un ochi peste umărul tatălui său şi îşi înfipse 
încheietura pumnului în mână. 

Chestia era zbârcită. Era antică. Cu siguranţă fusese odată în viaţă. 
Zăcea pe o lespede ca o prună foarte obscenă. 

— A fost prânzul meu, zise tencuitorul-șef. Nenorocitul meu 
deprânz. Abia aşteptam să mănânc mărul ăla. 

— Dar nu se poate să fi început deja, şopti Ilb. Nu poate forma 
noduri temporale încă, adică, de unde ştie că o să fie o piramidă? 

— Mi-am întins mâna către el şi l-am simţit ca... s-a simţit foarte 
neplăcut, se plânse tencuitorul. 

— Şi mai e şi un nod negativ, adăugă Ilb. N-ar trebui să avem aşa 
ceva deloc. 

— Mai e acolo? întrebă Ptaclusp şi adăugă: zi-mi că da. 

— Dacă mai multe blocuri sunt puse la locul lor, nu va fi, răspunse 
fiul său, privind în jur nebuneşte. Pe măsură ce masa se schimbă, vezi 
tu, nodurile vor fi trase în lături. 

Ptaclusp îl trase pe tânăr într-o parte. 


81 


Piramide 


— Ce vrei să-mi spui acum? întrebă el şoptind ca o cămilă?. 

— Ar trebui să-i punem un vârf, mormăi Ilb. Să elimine timpul prins 
în capcană. N-ar mai fi nici o problemă atunci... 

— Cum să-i punem vârf? Nici nu-i gata, spuse Ptaclusp. Unde-ai fost 
şi ce-ai făcut? Piramidele nu încep să acumuleze înainte de a fi 
terminate. Înainte de a fi piramide, înţelegi? Energia piramidei, vezi? 
Numită după piramide. De aia-i zice energia piramidei. 

— Cred că are ceva de-a face cu masa, cam aşa ceva, se hazardă 
arhitectul, şi cu viteza construcţiei. Timpul e prins în material. Adică, în 
teorie poţi avea mici noduri în timpul construcţiei, dar ar fi atât de 
slabe, că nu le-ai observa; dacă te-ai duce şi ai sta în unul, poate că ai 
deveni cu câteva ore mai tânăr sau mai bătrân sau... începu să 
bolborosească. 

— Îmi aduc aminte că atunci când am făcut mormântul lui Kheneth 
al XIV-lea pictorului de fresce i-a luat două ore să facă pictura din 
Camera Reginei şi noi am zis că au fost trei zile şi l-am amendat, spuse 
Ptaclusp încet. A fost o mare agitaţie în Breaslă, îmi aduc aminte. 

— Tocmai ai pomenit despre asta, spuse llb. 

— Despre ce? 

— Despre pictorul de fresce. Cu o clipă în urmă. 

— Nu. N-aveai cum s-auzi, spuse Ptaclusp. 

— Aş putea să jur că da. Oricum, treaba asta e mai rea decât 
cealaltă, replică fiul său. Şi probabil că o să se mai întâmple. 

— Să ne mai aşteptăm la de-astea? 

— Da, spuse llb. N-ar trebui să avem noduri negative, dar se pare 
că vom avea. Ne putem aştepta la curgeri rapide şi la cursuri inverse, 
chiar scurte bucle. Mă tem că ne putem aştepta la toate felurile de 
anomalii temporale. Mai bine am scoate oamenii de aici. 

— Cred că nu ai cum să găseşti o cale să-i facem să muncească 
repede, dar noi să-i plătim pentru că lucrează încet? intrebă Ptaclusp. E 
doar o idee. Sigur o să o sugereze fratele tău. 

— Nu! l-ai pe toţi de aici! Băgăm blocurile şi mai întâi îi punem 
vârful! 

— Bine, bine. Gândeam şi eu cu voce tare. Ca şi cum n-am avea 
destule probleme... 

Ptaclusp îşi croi drum prin grămada de muncitori din jurul centrului. 
Aici, cel puţin, era linişte. Linişte de mormânt. 

— Bine, bine, spuse el. Ce se întâmp... Oh. 

Ptaclusp Ilb aruncă un ochi peste umărul tatălui său şi îşi înfipse 
încheietura pumnului în mână. 


2*Soaptele răguşite* nu sunt potrivite pentru mediul deşertic. (n. a.) 


* Joc de cuvinte intraductibil. În engleză, „răguşit” („hoarse”) şi „cal” („horse”) se 
pronunţă asemănător. (n. tr.) 


82 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Chestia era zbârcită. Era antică. Cu siguranţă fusese odată în viaţă. 
Zăcea pe o lespede ca o prună foarte obscenă. 

— A fost prânzul meu, zise tencuitorul-şef. Nenorocitul meu de 
prânz. Abia aşteptam să mănânc mărul ăla. 

Ptaclusp ezită. Totul părea prea SAAE Mai avusese acest 
sentiment. O senzație copleşitoare de reja. vu?! 

Întâlni privirea îngrozită a fiului său. împreună, temându-se de ce 
ar putea vedea, se întoarseră încet. 

Se văzură pe ei înşişi stând în spatele lor înşile, contrazicându-se 
despre ceva ce llb se jura că auzise deja. 

Şi auzise, îşi dădu Ptaclusp seama înspăimântat. Uite-mă pe mine 
acolo. Arăt foarte diferit din afară. Şi tot eu sunt şi acolo. La fel. De 
asemenea. 

E o buclă. Ca în râu, un mic vârtej, doar că este în scurgerea 
timpului. Şi tocmai m-a învârtit de două ori. 

Celălalt Ptaclusp se uită la el. 

Urmă un moment lung, chinuitor, de încordare temporală, un sunet 
precum cel al unui şoarece care face baloane din gumă de mestecat şi 
bucla se rupse, iar silueta dispăru. 

— Ştiu ce o provoacă, mormăi Ilb neclar, din cauza încheieturii. Ştiu 
că piramida nu e gata, dar va fi, aşa că efectele au un fel de ecou 
înapoi, tată, ar trebui să ne oprim imediat, e prea mare. Am greşit... 

— Taci din gură. Poţi să-ţi dai seama unde se vor forma nodurile? 
întrebă Ptaclusp. Şi vino aici, se uită toţi băieţii. Adună-te, fiule. 

instinctiv, Ilb îşi duse mâna la abacul de la cingătoare. 

— Ei, da, probabil, răspunse el. E doar o funcţie a distribuţiei masei 
şi... 

— Bine, spuse constructorul cu fermitate. Apucă-te de asta. Şi pe 
urmă trimite-i la mine pe toţi maiştrii. 

În ochii lui Ptaclusp era o scânteiere ca de mică. Bărbia îi era 
pătrată ca un bloc de granit. „Poate că piramida mă face să gândesc 
aşa, îşi zise el, gândesc rapid, ştiu.” 

— Şi trimite-l şi pe fratele tău aici, adăugă el. 

Este efectul de piramidă. Imi amintesc o idee pe care o să o am. 

Mai bine să nu mă gândesc prea mult la asta. Fii practic. 

Se uită în jur, la şantierul pe jumătate terminat. Zeii ştiau că nu 
puteam fi gata la timp, îşi spuse el. Acum nu mai trebuie. Putem să 
lucrăm cât de repede vrem! 

— Te simţi bine? zise Ilb. Tată, te simţi bine? 

— Asta a fost una dintre buclele temporale? întrebă Ptaclusp 
aerian. Ce idee! Nimeni nu-i va mai întrece la vreun contract vreodată, 
o să câştige bonusuri pentru finalizare şi nu mai conta cât dura! 

— Nu! Tată, ar trebui... 


2Lit.: „Sunt pe punctul de a fi iar aici.” (n. a.) 
83 


Piramide 


— Dar eşti sigur că poţi să socoteşti unde o să apară buclele astea, 
da? 

— Da, aşa ar trebui, dar... 

— Bine. Ptaclusp tremura de agitaţie. Poate că va trebui să-l 
plătească mai repede pe oameni, dar va merita, iar Ea sigur va găsi un 
fel de plan. Finanţele sunt aproape la fel de bune ca magia. Băieţii vor fi 
nevoiţi să accepte. Până la urmă, se plânseseră despre lucrul cu 
oameni liberi, se plânseseră despre lucrul cu câtdeminunaţi, se 
plânseseră despre lucrul cu oricine, în afară de membri ai Breslei plătiţi 
cum se cuvine. Aşa că nu prea ar avea cum să se plângă de lucrul cu ei 
înşişi. 

Ilb făcu un pas înapoi şi strânse abacul ca să prindă curaj. 

— Tată, zise el precaut, la ce te gândeşti? 

Ptaclusp îi zâmbi. 

— La întrupări, răspunse el. 


Politica era mai interesantă. Teppic simţea că aici, cel puţin, putea 
avea o contribuţie. 

Djelibeybi era vechi. Era respectat. Dar era şi mic, iar în sensul 
tăişurilor de sabie, care părea să fie ceea ce conta în zilele astea, nu 
avea nici o putere. Nu a fost întotdeauna la fel, i-a spus Dios. Odată, 
stăpânise lumea doar prin forţa nobleţii, fără să folosească armata 
permanentă de douăzeci şi cinci de mii de oameni pe care o avea în 
acele vremuri măreţe. 

Acum mânuia o forţă mult mai subtilă, ca stat îngust între cele 
două imperii puternice şi uriaşe, Tsort şi Ephebe, fiecare dintre ele fiind 
atât o ameninţare, cât şi un scut. De mai mult de o mie deani, regii de 
pe Djel păstraseră, cu diplomaţie abilă, maniere alese şi cu râvna unui 
miriapod cu surplus de adrenalină, pacea de-a lungul acestei părţi a 
continentului. Simplul fapt de a exista timp de şapte mii de ani poate fi 
o armă formidabilă, dacă o foloseşti ca lumea. 

— Adică suntem teritoriu neutru? zise Teppic. 

— Tsort este o cultură a deşertului, ca noi, spuse Dios ridicându-şi 
braţele. l-am ajutat să o formeze în decursul anilor. Cât despre 
Ephebe... Pufni. Au nişte credinţe foarte stranii. 

— Cum adică? 

— Ei cred că lumea este condusă de geometrie, sire. Doar linii, 
unghiuri şi numere. Chestia asta, sire - Dios se încruntă - poate duce la 
nişte idei foarte nesănătoase. 

— Ah, spuse Teppic, hotărând să afle mai multe despre ideile 
nesănătoase cât mai repede posibil. Deci, în secret suntem de partea 
lui Tsort, da? 

— Nu. Este important ca Ephebe să rămână puternică. 

— Dar avem mai multe în comun cu Tsort? 

— Aşa îi lăsăm să creadă, sire. 


84 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Dar ei sunt o cultură deşertică? 

Dios zâmbi. 

— Mă tem că ei nu iau piramidele în serios, sire. 

Teppic se gândi la toate acestea. 

— Deci de partea cui suntem noi de-adevăratelea? 

— De a noastră, sire. Intotdeauna există o cale. Amintiţi-vă 
întotdeauna, sire, că familia voastră ajunsese la a treia dinastie înainte 
ca vecinii noştri să înţeleagă, sire, cum se fac copiii. 

Delegaţia din Tsort părea, într-adevăr, să fi studiat asiduu cultura 
djel, aproape cu frenezie. Era la fel de clar şi că nu începuseră încă să o 
înţeleagă; doar împrumutaseră cât de multe părticele păruseră utile şi 
apoi le puseseră la un loc în moduri subtil de greşite. De exemplu, 
pentru bărbaţi se angajaseră în Mersul-celor-Trei-Întoarceri, aşa cum 
era înfăţişat în frize, şi folosit de curtea din Djeli doar în anumite ocazii. 
Din când în când, pe feţele lor treceau grimase, atunci când vertebrele 
protestau. 

F De asemenea, purtau Khruspidele Dimineţii şi brățările Mersului 
Inainte, dar şi kiltul lui Incă asortat cu, şi nu e de mirare că până şi 
fecioarele care făceau vânt îşi ascundeau zâmbetele, jambiere??! 

Chiar şi Teppic fu nevoit să tuşească grăbit. Dar totuşi, se gândi el, 
mai multe nu ştiu. „Sunt ca nişte copii.” 

lar acest gând fu urmat de altul care adăugă: „Aceşti copii ne-ar 
putea şterge de pe hartă într-o oră.” 

Incins de sinapsele celorlalte două, veni un al treilea care spuse: 
„Sunt doar haine, ce naiba, începi să iei totul prea în serios.” 

Grupul din Ephebe era îmbrăcat, mai chibzuit, în togi albe. Exista o 
anumită asemănare între ei, ca şi cum undeva în ţară s-ar fi aflat o 
mică presă care scotea pe bandă rulantă oameni scunzi, fără păr şi cu 
bărbi albe cârlionţate. 

Cele două grupuri se opriră în faţa tronului şi se înclinară. 

— Salut, spuse Teppic. 

— Măria Sa, Regele Teppicymon al XXVIll-lea, Domn al Cerurilor, 
Conducător al Carului Soarelui, Cârmaci al Luntrii Soarelui, Păzitor al 
Cunoaşterii Secrete, Domn al Orizontului, Păstrător al Căii, Buzduganul 
Milei, Cel de Viţă Nobilă, Regele Nemuritor, vă urează bun venit şi vă 
porunceşte să serviţi vin cu el, rosti Dios bătând din palme după un 
paharnic. 

— Oh, da, spuse Teppic. Luaţi loc, vă rog. 

— Măria Sa, Regele Teppicymon al XXVIll-lea, Domn al Cerurilor, 
Conducător al Carului Soarelui, Cârmaci al Luntrii Soarelui, Păzitor al 


2Aici este nevoie de o mică explicaţie. Dacă un ambasador străin la Curtea Regală a Marii 
Britanii ar purta (din dorinţa sinceră de a flata) un melon, o sabie scoțiană, o platoşă din 
Războiul Civil, pantaloni saxoni şi tunsoare iacobină, ar crea cam aceeaşi impresie. (n. a.) 


85 


Piramide 


Cunoaşterii Secrete, Domn al Orizontului, Păstrător al Căii, Buzduganul 
Milei, Cel de Viţă Nobilă, Regele Nemuritor, vă porunceşte să luaţi loc. 

Teppic îşi scormoni creierii pentru un discurs potrivit. Auzise o 
grămadă în Ankh-Morpork. Erau probabil aceleaşi peste tot în lume. 

— Sunt sigur că ar trebui să ne înţelegem... 

— Măria Sa, Regele Teppicymon al XXVIll-lea, Domn al Cerurilor, 
Conducător al Carului Soarelui, Cârmaci al Luntrii Soarelui, Păzitor al 
Cunoaşterii Secrete, Domn al Orizontului, Păstrător al Căii, Buzduganul 
Milei, Cel de Viţă Nobilă, Regele Nemuritor, vă cere să luaţi aminte! 
bubui Dios. 

— ... Lunga istorie de prietenie... 

— Să luaţi aminte la înţelepciunea Măriei Sale, Regele Teppicymon 
al XXVIII-lea, Domn al Cerurilor, Conducător al Carului Soarelui, Cârmaci 
al Luntrii Soarelui, Păzitor al Cunoaşterii Secrete, Domn al Orizontului, 
Păstrător al Căii, Buzduganul Milei, Cel de Viţă Nobilă, Regele 
Nemuritor! 

Ecourile se stinseră. 

— Pot să vorbesc ceva cu tine, Dios? 

Marele preot se aplecă. 

— E nevoie de toate astea? şuieră Teppic. 

Trăsăturile acviline ale lui Dios luară expresia de piatră a celui care 
se luptă cu un concept necunoscut. 

— Fireşte, sire. Este tradiţional, spuse el în cele din urmă. 

— Mă gândeam că ar fi trebuit să vorbesc cu oamenii ăştia. Ştii, 
despre graniţe şi comerţ şi aşa mai departe. M-am tot gândit şi am 
câteva idei. Adică, o să fie cam dificil dacă continui să ţipi. 

Dios îi zâmbi politicos. 

— Oh nu, sire. Asta s-a rezolvat, sire. M-am întâlnit cu ei dimineaţă. 

— Şi eu ce trebuie să mai fac? 

Dios făcu uşor o mişcare circulară cu mâna. 

— Ce doriţi, sire. Este normal să zâmbiţi puţin şi să îi faceţi să se 
simtă în largul lor. 

— Asta-i tot? 

— Sire, i-aţi putea întreba dacă le place să fie diplomaţi, sire, spuse 
Dios. Întâlni privirea amenințătoare a lui Teppic cu nişte ochi la fel de 
lipsiţi de expresie ca nişte oglinzi. 

— Eu sunt regele, şuieră Teppic. 

— Cu siguranţă, sire. Nu s-ar face să vă mânjiţi funcţia cu simple 
probleme de conducere a statului, sire. Mâine, sire, veţi prezida Curtea 
Supremă. O funcţie foarte potrivită pentru un monarh, sire. 

— Ah. Da. 


Era destul de complicat. Teppic ascultase cu atenţie cazul, care era 
o acuzaţie de furt de vite conciliată de legile pământului din Djeli. „La 
asta ar trebui să se reducă totul, se gândi el. Nimeni altcineva nu-şi 


86 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


poate da seama cine e proprietarul afurisitului de bou, aşa ceva trebuie 
să facă regii. Acum, să vedem, cu cinci mii de ani în urmă, e/i-a vândut 
lui boul, dar după cum s-a dovedit...” 

Se uită când la faţa unui fermier îngrijorat, când la a celuilalt. 
Amândoi îşi strângeau la piept pălăriile jerpelite din paie şi amândoi 
purtau expresiile împietrite ale oamenilor simpli, care în urmărirea 
neînţelegerii lor de interes local, se treziseră acum pe o podea de 
marmură într-o încăpere uriaşă, cu zeul lor stând pe tron chiar în faţa 
ochilor lor. Teppic nu se îndoia că amândoi ar fi renunţat cu bucurie la 
toate drepturile asupra creaturii nenorocite numai să se afle cât mai 
departe de palat. 

„E un bou destul de matur, se gândi el, a venit vremea să fie tăiat, 
chiar dacă e al lui, s-a îngrăşat pe pământul vecinului toţi anii ăştia, 
câte o jumătate fiecăruia ar trebui să fie corect, o să îşi amintească de 
judecata asta...” 

Ridică Secera Dreptăţii. 

— Măria Sa, Regele Teppicymon al XXVIII-lea, Domn al Cerurilor, 
Conducător al Carului Soarelui, Cârmaci al Luntrii Soarelui, Păzitor al 
Cunoaşterii Secrete, Domn al Orizontului, Păstrător al Căii, Buzduganul 
Milei, Cel de Viţă Nobilă, Regele Nemuritor, va face dreptate! Plecaţi-vă 
în faţa judecății Maiestăţii Sale, Regele Tep... 

Teppic îl întrerupse pe Dios în mijlocul psalmodierii. 

— După ce am ascultat ambele părţi ale cazului, spuse el cu 
fermitate, masca amplificându-i puţin vocea, şi fiind impresionați de 
argument şi contraargument, ni se pare drept ca animalul în discuţie să 
fie tăiat fără întârziere şi împărţit cu toată cinstea între pârât şi pârâtor. 

Se lăsă pe spate. O să-mi zică Teppic cel Inţelept. Oamenilor simpli 
le plac lucrurile astea. 

Fermierii îl priviră îndelung, cu ochii goi. Apoi, ca şi cum ar fi fost 
puşi pe nişte plăci turnante, se întoarseră şi se uitară către Dios, care 
şedea la locul lui de pe trepte, într-un grup de preoţi mai mici. 

Dios se ridică, îşi netezi roba simplă, şi întinse toiagul. 

— Luaţi aminte la înţelepciunea interpretată a Măriei Sale, Regele 
Teppicymon al XXVIll-lea, Domn al Cerurilor, Conducător al Carului 
Soarelui, Cârmaci al Luntrii Soarelui, Păzitor al Cunoaşterii Secrete, 
Domn al Orizontului, Păstrător al Căii, Buzduganul Milei, Cel de Viţă 
Nobilă, Regele Nemuritor, spuse el. Este judecata noastră divină că 
animalul disputat este proprietatea lui Rhumusphut. Este judecata 
noastră divină ca animalul să fie sacrificat pe altarul Intrunirii Zeilor, 
drept mulţumire pentru Sinele Nostru Divin. Este judecata noastră ca 
Rhumusphut şi Ktoffle să muncească trei zile în plus pe câmpurile 
Regelui ca plată pentru dreptatea lui. 

Dios îşi înălţă capul până când privi în lungul nasului său 
înspăimântător drept în masca lui Teppic. Işi ridică ambele mâini. 


87 


Piramide 


— Măreaţă este înțelepciunea Măriei Sale, Regele Teppicymon al 
XXVIII-lea, Domn al Cerurilor, Conducător al Carului Soarelui, Cârmaci al 
Luntrii Soarelui, Păzitor al Cunoaşterii Secrete, Domnal Orizontului, 
Păstrător al Căii, Buzduganul Milei, Cel de Viţă Nobilă, Regele 
Nemuritor! 

Fermierii se înclinară plini de recunoştinţă terifiantă şi ieşiră cu 
spatele, încadraţi de gărzi. 

— Dios, zise Teppic calm. 

— Sire? 

— Eşti atent un pic la mine, te rog? 

— Sire? repetă Dios materializându-se lângă tron. 

— Nu am putut să nu observ, Dios, iartă-mă dacă greşesc, o 
anumită înflorire a traducerii tale. 

Preotul păru surprins. 

— Fireşte că nu, sire. Am fost foarte precis în transmiterea deciziei 
voastre, având grijă doar să clarific detaliile în concordanţă cu 
precedentul şi tradiţia. 

— Cum vine asta? Afurisitul ăla de animal le aparţinea amândurora! 

— Dar se ştie că Rhumusphut este neabătut în rugăciunile sale, 
sire, căutând fiecare oportunitate de a proslăvi şi de a preamări zeii, pe 
când Ktoffle este cunoscut ca adăpostind gânduri nebuneşti. 

— Ce are asta a face cu dreptatea? 

— Totul, sire, zise Dios mieros. 

— Dar acum nici unul dintre ei nu mai are boul! 

— Cam aşa, sire. Dar Ktoffle nu îl are pentru că nu îl merită, în 
vreme ce Rhumusphut, prin sacrificiul său, şi-a asigurat o poziţie mai 
înaltă în Lumea de Dincolo. 

— Şi tu mănânci vită diseară, cred, spuse Teppic. 

Fu ca o lovitură, la fel de bine Teppic ar fi putut să ia tronul şi să-l 
pocnească pe marele preot cu el. Dios făcu un pas în spate, îngrozit, cu 
ochii ca două mici lacuri de durere. Când vorbi, învocea lui se distinse o 
urmă de asprime. 

— Eu nu mănânc carne, sire, spuse el. Diluează şi întinează 
sufletul. Pot chema următorul caz, sire? 

Teppic dădu din cap. 

— Foarte bine. 

Al doilea caz era o dispută asupra chiriei pentru o mie de yarzi 
pătraţi de teren pe malul fluviului. Teppic ascultă cu atenţie. Pământul 
fertil se afla la mare căutare în Djeli, căci piramidele luau atât de mult 
din el. Aşadar, o problemă serioasă. 

Era în mod special serioasă deoarece arendaşul terenului era, după 
cum spuneau toţi, muncitor şi conştiincios, pe când proprietarul era în 


88 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


mod clar bogat şi antipatic”. Din nefericire, oricum ai fi ales să aşezi 
faptele, acesta din urmă era şi cel care avea dreptate. 

Teppic se gândi mult, apoi se uită pe furiş la Dios. Preotul dădu din 
cap. 

— Mi se pare... spuse Teppic, cât putu de repede, dar nu îndeajuns 
de repede. 

— Luaţi aminte la judecata Măriei Sale, Regele Teppicymon al 
XXVIII-lea, Domn al Cerurilor, Conducător al Carului Soarelui, Cârmaci al 
Luntrii Soarelui, Păzitor al Cunoaşterii Secrete, Domn al Orizontului, 
Păstrător al Căii, Buzduganul Milei, Cel de Viţă Nobilă, Regele 
Nemuritor! 

— Mi se pare - ni se pare, repetă Teppic, că, luând în considerare 
toate problemele în afară de cele ce ţin strict de prefăcătoria 
muritorilor, adevărul şi dreptatea în această problemă... se opri. „Nu 
aşa vorbeşte un rege”, se gândi el. 

— Proprietarul a fost pus în balanţă şi s-a descoperit că vrea, bubui 
el prin fanta pentru gură a măştii. II susţinem pe arendaş. 

Ca un singur om, curtea se întoarse către Dios, care se consultă în 
şoaptă cu ceilalţi preoţi şi apoi se ridică. 

— Ascultaţi acum tălmăcirea cuvântului Măriei Sale, Regele 
Teppicymon al XXVIll-lea, Domn al Cerurilor, Conducător al Carului 
Soarelui, Cârmaci al Luntrii Soarelui, Păzitor al Cunoaşterii Secrete, 
Domn al Orizontului, Păstrător al Căii, Buzduganul Milei, Cel de Viţă 
Nobilă, Regele Nemuritor! Ptome, fermierul, va plăti imediat 18 toone 
drept chirie din urmă prinţului Imtebos! Prinţul Imtebos va plăti imediat 
12 toone în ofrande pentru templul zeilor fluviului! Trăiască regele! 
Aduceţi cazul următor! 

Teppic îl chemă iar pe Dios. 

— Prezenţa mea aici are vreun rost? întrebă el într-o şoaptă 
furioasă. 

— Vă rog, fiţi calm, sire. Dacă nu aţi fi aici, cum ar mai şti oamenii 
că s-a făcut dreptate? 

— Dar denaturezi sensul a tot ce zic! 

— Nu, sire. Sire, dumneavoastră daţi judecata omului. Eu chiar 
tălmăcesc judecata regelui. 

— Înţeleg, spuse Teppic posomorât. Ei, de acum înainte... 

În afara sălii se auzi zarvă. În mod clar, acolo era un prizonier care 
nu avea încredere în dreptatea regelui, iar regele nu îl acuza. Nici el nu 
era prea mulţumit de ea. 

Se dovedi a fi o fată cu părul negru, zbătându-se în mâinile a două 
gărzi şi dându-le cu pumnii şi călcâiele acel fel de lovituri care l-ar face 


3Asasinii mai tineri, care sunt de obicei foarte săraci, au idei foarte clare în privinţa 
moralei celor bogaţi până devin, la rândul lor, asasini mai bătrâni, care sunt de obicei 
foarte bogaţi, şi încep să considere şi ei că nedreptatea are părţile ei bune. (n.a.) 


89 


Piramide 


pe un bărbat să roşească. Şi nici nu purta costumul potrivit pentru 
treaba asta. Abia dacă ar fi fost adecvat pentru a sta tolănită şi a decoji 
boabe de struguri. 

Îl văzu pe Teppic şi, spre încântarea lui ascunsă, îi aruncă o privire 
plină de ură. După o după-amiază în care fusese tratat ca o statuie 
redusă mintal, era o plăcere să descopere pe cineva gata să îi acorde 
puţin interes. 

Nu ştia ce făcuse, dar judecând după loviturile pe care le dădea 
gărzilor, era destul de sigur că îşi dăduse toată silinţa. 

Dios se aplecă la nivelul găurilor pentru urechi ale măştii. 

— O cheamă Ptraci, spuse el. O slujnică a tatălui vostru. A refuzat 
să ia poţiunea. 

— Ce poţiune? întrebă Teppic. 

— Se obişnuieşte ca un rege mort să îşi ia servitorii cu el în Lumea 
de Dincolo, sire. 

Teppic dădu din cap posomorât. Era un privilegiu păzit cu grijă, 
singurul mod în care un servitor fără un chior îşi putea asigura 
nemurirea. Îşi amintea înmormântarea bunicului şi rugăminţile discrete 
ale servitorilor personali ai bătrânului. Îl făcuse pe tatăl său să fie 
deprimat zile întregi. 

— Da, dar nu este obligatoriu, spuse el. 

— Da, sire. Nu este obligatoriu. 

— Tata a avut o mulţime de servitori. 

— Inţeleg că ea a fost favorita lui, sire. 

— Totuşi, cu ce a greşit, mai exact? 

Dios oftă, ca unul care trebuie să-i explice ceva unui copil foarte 
înapoiat. 

— A refuzat să ia poţiunea, sire. 

— Scuze. Credeam că ai zis că nu e obligatoriu, Dios. 

— Da, sire. Nu este, sire. Este complet voluntar. Este un act de 
liberă voinţă. Şi ea a refuzat, sire. 

— Ah. Una dintre situaţiile acelea, zise Teppic. Djelibeybi era 
construit pe astfel de situaţii. A încerca să le înţelegi te-ar fi putut 
înnebuni. Dacă unul dintre strămoşii lui ar fi decretat că ziua este 
noapte, oamenii ar fi bâjbâit pe lumină. 

Se aplecă înainte. 

— Apropie-te, domniţă, spuse el. 

Ea se uită la Dios. 

— Măria Sa, Regele Teppicymon al XXVIII-lea... 

— Chiar trebuie să trecem prin asta de fiecare dată? 

— Da, sire. Domn al Cerurilor, Conducător al Carului Soarelui, 
Cârmaci al Luntrii Soarelui, Păzitor al Cunoaşterii Secrete, Domn al 
Orizontului, Păstrător al Căii, Buzduganul Milei, Cel de Viţă Nobilă, 
Regele Nemuritor, îţi cere să îţi rosteşti vina! 


90 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Fata se smulse din strânsoarea gărzilor şi îl înfruntă pe Teppic, 
tremurând de groază. 

— El mi-a spus că nu vrea să fie îngropat într-o piramidă, zise ea. A 
spus că ideea de a avea toate milioanele alea de tone de piatră peste el 
îi dă coşmaruri. Nu vreau să mor încă! 

— Refuzi să iei de bunăvoie poţiunea? întrebă Dios. 

— Da! 

— Dar, copilă, spuse Dios, atunci regele te va condamna oricum la 
moarte. Cu siguranţă, este mai bine să pleci cu onoare la o viaţă demnă 
în Lumea de Dincolo. 

— Nu vreau să fiu slugă în Lumea de Dincolo! 

Se auzi un geamăt de oroare din direcţia preoţilor reuniți. Dios 
dădu din cap. 

— Atunci Mâncătorul Sufletelor te va lua, spuse el. Sire, vă 
aşteptăm judecata. 

Teppic îşi dădu seama că se holba la fată. Era ceva obsedant de 
familiar la ea, dar nu putea spune exact ce. 

— Daţi-i drumul, zise el. 

— Măria Sa, Regele Teppicymon al XXVIII-lea, Domn al Cerurilor, 
Conducător al Carului Soarelui, Cârmaci al Luntrii Soarelui, Păzitor al 
Cunoaşterii Secrete, Domn al Orizontului, Păstrător al Căii, Buzduganul 
Milei, Cel de Viţă Nobilă, Regele Nemuritor, a vorbit! Mâine la răsărit, 
vei fi aruncată la crocodilii fluviului. Nesfârşită este înţelepciunea 
regelui! 

Ptraci se întoarse şi se uită ameninţător la Teppic. El nu spuse 
nimic. Nu îndrăznea, de teama a ceea ce ar fi putut deveni. 

Ea plecă în tăcere, ceea ce era mai rău decât dacă ar fi suspinat 
sau ar fi ţipat. 

— Acesta a fost ultimul caz, sire, anunţă Dios. 

— Mă voi retrage în apartamentele mele, zise Teppic cu răceală. 
Am multe lucruri la care să mă gândesc. 

— Aşadar, vă voi trimite cina acolo, spuse preotul. Va fi pui prăjit. 

— Nu-mi place puiul. 

Dios zâmbi. 

— Nu, sire. Miercurea, regele întotdeauna se delectează cu pui, 
sire. 


Piramidele străluceau. Lumina pe care o aruncau asupra peisajului 
era îmblânzită curios, granulată, aproape gri, dar deasupra fiecărui vârf 
al fiecărui mormânt o flacără în zig zag pârâia către cer. 

Un clinchet slab de metal şi de piatră o smulse pe Ptraci dintr-o 
picoteală agitată. Se ridică în picioare cu foarte mare grijă şi se furișă 
către fereastră. 

Spre deosebire de ferestrele potrivite de celulă, care trebuie să fie 
mari şi deschise şi să aibă nevoie doar de scoaterea câtorva bare de 


91 


Piramide 


fier incomode pentru a permite fuga prizonierilor, această fereastră era 
o fantă largă de doisprezece centimetri. Şapte mii de ani îi învăţaseră 
pe regii de pe Djel că celulele ar trebui să fie construite pentru a-i ţine 
pe prizonieri înăuntru. Singurul fel în care ar fi putut ieşi aceştia prin 
fanta cu pricina ar fi fost pe bucățele. 

Dar o umbră care se profila în lumina piramidelor, iar o voce spuse: 

— Psst. 

Ea se lipi de perete şi încercă să ajungă la deschizătură. 

— Cine eşti? 

— Am venit să te ajut. Oh, la naiba. Asta înseamnă pentru ei 
fereastră? Uite, cobor o funie. 

O coardă mătăsoasă groasă, înnodată din loc în loc, căzu pe lângă 
umărul ei. Ptraci se zgâi la ea o clipă sau două, apoi îşi aruncă pantofii 
cu vârf curbat din picioare şi se cățără pe ea. 

Chipul din partea cealaltă a fantei era pe jumătate ascuns de o 
glugă neagră, dar putu distinge o expresie îngrijorată. 

— Nu dispera, spuse acesta. 

— Nu disperam. Incercam să dorm niţel. 

— Oh. Scuză-mă, te rog. Atunci să plec şi să te las, da? 

— Dar dimineaţă o să mă trezesc şi atunci o să disper. Pe ce stai, 
diavole? 

— Ştii ce e un crampon? 

— Nu. 

— Ei, pe două din-astea. 

Se uitară unul la altul în tăcere. 

— În regulă, spuse chipul. Va trebui să dau un ocol şi să intru pe 
uşă. Aşteaptă. Şi cu asta dispăru în sus. 

Ptraci se lăsă să alunece pe pietrele reci ale pardoselii. Să vină pe 
uşă! Se întrebă cum ar fi putut face asta. Ar fi trebuit ca paznicii să o 
deschidă mai întâi. 

Se ghemui în cel mai îndepărtat colţ al celulei, privind fix la micul 
dreptunghi de lemn. 

Trecură minute lungi. La un moment dat, i se păru că aude un 
sunet foarte slab, ca un suspin. 

Puțin mai târziu, se auzi un clinchet metalic subtil, atât de uşor, 
aproape dincolo de limita auzului. 

Mai mult timp se înfăşură pe mosorul eternității, iar apoi tăcerea 
din afara celulei, care fusese tăcerea provocată de absenţa sunetului, 
deveni foarte încet provocată de cineva care nu face niciun zgomot. 

Se gândi: „E chiar în faţa uşii.” 

Urmă o pauză în care Teppic unse toate zăvoarele şi balamalele, 
astfel încât atunci când dădu atacul final uşa se deschise lin, cu o lipsă 
de sunet înspăimântătoare. 

— Hei? zise o voce în beznă. 

Ptraci se lipi şi mai mult de zid. 


92 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Uite, am venit să te salvez. 

Acum, în lumina torţelor, putea distinge o umbră mai neagră. 
Aceasta înaintă cu mai multă nesiguranţă decât s-ar fi aşteptat de la un 
demon. 

— Vii sau nu? zise aceasta. Pe gărzi doar le-am pocnit, nu e vina 
lor, dar nu avem prea mult timp. 

— Trebuie să fiu aruncată la crocodili dimineaţă, şopti Ptraci. Însuşi 
regele a decretat. 

— Probabil că a greşit. 

Ptraci făcu ochii mari de groază. 

— Mâncătorul de Suflete mă va lua! spuse ea. 

— Asta vrei? 

Ptraci ezită. 

— Ei, atunci, spuse silueta şi îi luă mâna care nu se opunea. O 
conduse afară din celulă, unde ea aproape se împiedică de trupul întins 
cu faţa în jos al unei gărzi. 

— Cine este în celelalte celule? întrebă el arătând către şirul de uşi 
de pe coridor. 

— Nu ştiu, zise Ptraci. 

— Hai să aflăm, ce zici? 

Silueta atinse o sticluţă de zăvoarele şi balamalele uşii următoare 
şi o deschise. Strălucirea care intra pe fereastra îngustă lumină un 
bărbat între două vârste, aşezat cu picioarele încrucişate pe podea. 

— Am venit să te salvez, spuse demonul. 

Omul îl cercetă cu privirea. 

— Să mă salvezi? se miră el. 

— Da. Cum ai ajuns aici? 

Bărbatul îşi lăsă capul să cadă. 

— Am rostit blasfemii împotriva regelui. 

— Cum aşa? 

— Mi-am scăpat o piatră pe picior. Acum trebuie să mi se smulgă 
limba. 

Silueta întunecată dădu din cap în semn de compătimire. 

— Te-a auzit un preot, nu? spuse el. 

— Nu. l-am mărturisit unui preot. Astfel de cuvinte nu ar trebui să 
rămână nepedepsite, spuse omul cu decenţă. 

„Chiar suntem buni, se gândi Teppic. Simplele animale nu ar reuşi 
să se poarte aşa. Trebuie să fii o fiinţă umană pentru a fi atât de prost.” 

— Cred că ar trebui să vorbim despre asta afară, zise el. De ce nu 
vii cu mine? 

Omul se trase înapoi şi îl privi ameninţător. 

— Vrei să fug? Întrebă el. 

— Pare o idee bună, ce zici? 

Bărbatul îl privi fix în ochi, mişcându-şi buzele în tăcere. Apoi păru 
să fi luat o decizie. 

93 


Piramide 


— Gărzi! ţipă el. 

Strigătul răsună prin palatul cufundat în tăcere. Aşa-zisul său 
salvator se holbă la el neîncrezător. 

— Nebun, spuse Teppic. Sunteţi cu toţii nebuni. 

leşi din cameră, o luă pe Ptraci de mână şi se grăbi pe coridoarele 
învăluite în umbră. În spatele lor, prizonierul scotea tot ce putea din 
limba lui, cât o mai avea încă, şi o folosea ca să strige un şuvoi de 
impercaţii. 

— Unde mă duci? întrebă Ptraci când trecură iute de un colţ şi 
ieşiră într-o curte încadrată de coloane. 

Teppic ezită. Nu se gândise la asta. 

— De ce se mai obosesc să zăvorască uşile? întrebă el privind 
coloanele. Asta vreau să ştiu. Sunt surprins că nu te-ai dus înapoi în 
celula ta cât am fost acolo. 

— Nu, nu vreau să mor, spuse ea încet. 

— Nu te acuz. 

— Nu trebuie să zici asta! E greşit să nu vrei să mori! 

Teppic se uită în sus la acoperişul din jurul curţii interioare şi îşi 
desfăcu ancora. 

— Cred că ar trebui să mă întorc în celula mea, zise Ptraci fără să 
facă vreo mişcare în acea direcţie. Este greşit chiar şi să nu te supui 
regelui. 

— Oh? Ce păţeşti atunci? 

— Ceva rău, spuse ea vag. 

— Adică, mai rău decât a fi aruncat la crocodili sau a-ţi fi sufletul 
luat de Mâncătorul de Suflete? zise Teppic şi agăţă bine ancora de o 
cornişă ascunsă de pe acoperişul plat. 

— Este o idee interesantă, spuse Ptraci, câştigând Premiul Teppic 
pentru gândire limpede. 

— Merită să o iei şi aşa, nu? Teppic se lăsă cu toată greutatea în 
sfoară. 

— Ce vrei tu să spui este că, dacă ce e mai rău urmează să ţi se 
întâmple oricum, ar trebui să nu-ţi mai faci probleme, zise Ptraci. Dacă 
Mâncătorul de Suflete te va lua orice ai face, ai putea măcar să eviţi 
crocodilii, nu-i aşa? 

— Tu urci prima, spuse Teppic, cred că vine cineva. 

— Cine eşti? 

Teppic căută în săculeţ. Se întorsese în Djeli cu un eon în urmă 
doar cu hainele de pe el, dar în aceleaşi haine îşi dăduse şi examenul. 
Cântări în palmă un cuţit de aruncat Numărul Doi; oţelul scânteie în 
lumină. Era posibil să fie singura bucată de oţel din ţară; nu că 
Djelibeybi nu ar fi auzit de fier, dar dacă arama a fost destul de bună 
pentru stră-stră-stră-stră-străbunicul tău, e destul de bună şi pentru 
tine. 

Nu, gărzile nu meritau cuțite. Nu făcuseră nimic rău. 


94 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Mâna i se închise peste punguţa din zale în care îşi ţinea ghiulele 
ţintuite. Acestea erau un model mic, doar doi centimetri la fiecare ţep. 
Ghiulele nu ucid, doar încetinesc inamicul. Una sau două în talpa 
papucului scad viteza şi sporesc vigilenţa oricui, înafara celor suferind 
de entuziasm în fază terminală. 

Împrăştie câteva în gura tunelului şi fugi înapoi la frânghie, 
ridicându-se din câteva legănări rapide. Ajunse pe acoperiş tocmai când 
primele gărzi soseau în fugă. Aşteptă până când auzi primul blestem, 
apoi strânse funia şi se grăbi după fată. 

— O să ne prindă, spuse ea. 

— Nu cred. 

— Şi apoi regele ne va arunca va crocodili. 

— Nu, nu cred... Teppic se întrerupse. Era o idee interesantă. 

— S-ar putea să o facă, îndrăzni el. E foarte greu să fii sigur de 
ceva. 

— Deci, acum ce facem? 

Teppic se uită peste fluviu, unde piramidele erau în flăcări. Marea 
Piramidă încă se construia la lumina descărcărilor; un roi de blocuri de 
piatră, părând pitice din cauza distanţei, plutea către vârful ei. Volumul 
de muncă pe care îl depunea Ptaclusp era uimitor. 

„Ce mai strălucire va da, se gândi el. Se va vedea până în Ankh.” 

— Nişte lucruri oribile, nu? comentă Ptraci din spatele lui. 

— Aşa crezi? 

— Sunt înspăimântătoare. Fostul rege le ura, ştii. Zicea că menţin 
Regatul în trecut. 

— A spus de ce? 

— Nu. Doar le ura. Era un bătrânel drăguţ. Foarte blând. Nu ca ăsta 
nou. Îşi suflă nasul şi puse batista în locul ei abia potrivit din sutienul cu 
bănuţi de argint. 

— Aă, ce trebuia tu să faci mai exact? Ca slujnică, adică, 
spuseTeppic, cercetând panorama acoperişului pentru a-şi ascunde 
jena. 

Ea chicoti. 

— Nu eşti de pe aici, nu? 

— Nu. Nu chiar. 

— Să vorbesc cu el, în mare parte. Sau doar să ascult. Chiar 
vorbea, dar spunea că nimeni nu ascultă vreodată ce are de zis. 

— Da, spuse Teppic înțelegând prea bine. Şi asta era tot, da? 

Ea îl privi fix, apoi chicoti din nou. 

— Oh, aia? Nu, era foarte blând. Nu m-ar fi deranjat, mă înţelegi, 
am toată pregătirea necesară. Cam dezamăgitor, zău. Femeile din 
familia mea servesc regii de secole, ştii. 

— Oh, da? reuşi el. 

— Nu ştiu dacă ai văzut o carte, se numeşte Palatul cu... 

— ... Obloane, spuse Teppic automat. 


95 


Piramide 


— Mă gândeam eu că un domn ca tine ar trebui să ştie, zise Ptraci 
dându-i un ghiont. E un fel de manual. Ei, stră-stră-străbunica mea a 
pozat pentru multe dintre ilustraţii. Nu de curând, adăugă ea, în caz că 
el nu înţelesese pe deplin, adică, ar fi niţel cam stânjenitor, e moartă de 
douăzeci şi cinci de ani. Când era mai tânără. Semăn mult cu ea, aşa 
spun toţi. 

— Urk, aprobă Teppic. 

— Era faimoasă. Putea să îşi pună picioarele după cap, ştii. Şi eu 
pot. Am Clasa a Treia. 

— Urk? 

— Fostul rege mi-a spus odată că zeii au dat oamenilor simțul 
umorului ca să se recompenseze pentru că le-au dat sexul. Cred că era 
cam supărat atunci. 

— Urk. Lui Teppic nu i se mai vedea decât albul ochilor. 

— Nu eşti prea vorbăreţ, nu? 

Briza nopţii sufla parfumul ei către el. Ptraci folosea mirosul ca pe 
un berbec de asalt. 

— Trebuie să găsim un loc să te ascundem, spuse el concentrându- 
se pe fiecare cuvânt. Nu ai părinți sau altceva? Incercă să ignore că în 
lumina fără umbre a piramidelor ea părea să strălucească, dar nu prea 
avu succes. 

— Ei, mama încă lucrează pe undeva prin palat, zise Ptraci. Dar nu 
cred că o să fie prea înțelegătoare. 

— Trebuie se te scoatem de aici, spuse Teppic cu înflăcărare. Dacă 
te poţi ascunde undeva azi, pot să fur nişte cai sau o barcă, sau 
altceva. Apoi o să poţi să te duci în Tsort ori în Ephebe ori în altă parte. 

— În străinătate, adică? Nu cred că mi-ar plăcea, recunoscu Ptraci. 

— În comparaţie cu Lumea de Dincolo? 

— Bine. Dacă o iei aşa... îl prinse de braţ. De ce m-ai salvat? 

— Aă? Pentru că e mai bine să fii viu decât să fii mort, cred. 

— Am citit până la numărul 46, împreunarea celor Cinci Furnici de 
Bun Augur, spuse Ptraci. Dacă am avea nişte iaurt, am putea... 

— Nu! Adică, nu. Nu acum. Nu aici. Sigur ne caută, e aproape 
răsăritul. 

— Nu trebuie să tipi aşa! Încercam doar să fiu drăguță. 

— Da. Bine. Mulţumesc. Teppic se întrerupse şi se uită cu disperare 
peste un parapet într-unul dintre numeroasele luminatoareale palatului. 

— Asta duce la atelierele îmbălsămătorilor, spuse el. Trebuie să fie 
o grămadă de ascunzători acolo. Desfăcu iar coarda. 

Din luminator se deschideau diferite camere. Teppic găsi una cu 
bancuri de lucru în jurul pereţilor şi cu podeaua acoperită cu rumeguş; 
o uşă dădea spre o altă încăpere plină cu sarcofage, fiecare dintre ele 
purtând pe capac aceeaşi faţă de păpuşă din aur pe care ajunsese să o 
cunoască şi să o urască. Bătu în câteva şi îl deschise pe cel mai de 
aproape. 


96 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Nu-i nimeni acasă, spuse el. Poţi să te odihneşti bine aici. O să 
las capacul puţin deschis să ai aer. 

— Chiar crezi că o să risc aşa? Dacă nu te mai întorci? 

— O să mă întorc la noapte, zise Teppic. Şi... şi o să văd dacă pot 
să-ţi aduc ceva hrană şi apă în timpul zilei. 

Ea se ridică pe vârfuri, brăţările de la glezne zornăind până la 
libidoul lui Teppic. El se uită fără să vrea în jos şi văzu că avea fiecare 
unghie de la picioare vopsită. Şi-l aminti pe Brânzar povestindu-le în 
spatele grajdurilor în timpul unei pauze de masă cum fetele care au 
degetele de la picioare vopsite sunt... ei, nu-şi mai aducea aminte, 
acum, dar atunci păruse destul de incredibil. 

— Pare foarte tare. 

— Ce? 

— Dacă trebuie să mă întind în el am nevoie de nişte perne. 

— Pun nişte rumeguş înăuntru, uite! zise Teppic. Dar grăbeşte-te! 
Te rog! 

— Bine. Dar o să te-ntorci, da? Promiţi? 

— Da, da! Promit! 

Înfipse o aşchie de lemn în sarcofag pentru a lăsa un loc prin care 
să intre aer, trase capacul înapoi şi o tuli. 

Spiritul regelui îl privi plecând. 


Soarele răsări. Pe măsură ce lumina aurie se revărsa peste valea 
fertilă a Djelului, scânteierile piramidelor păleau transformându-se în 
dansatoare fantomatice pe cerul dimineţii. De data asta însoţite de un 
zgomot. Răsunase tot timpul, mult prea ascuţit pentru urechile 
muritorilor, un sunet ce cobora din gama înaltă de ultrasunete... 

KKKKKkkkhhheeee... 

Ţipă din cer, o fâşie subţire de sunet, ca un arcuş frecat pe 
suprafaţa dezvelită a creierului. 

Kkkhheeeeeee... 

Sau ca o unghie udă trasă peste un nerv expus, zic unii. Ţi-ai putea 
potrivi ceasul după el, ar fi zis ei, dacă ar fi ştiut cineva ce era. 

„„„ Keee... 

Devenind mai jos, şi mai jos, pe măsură ce soarele scălda pietrele, 
trecând de la un țipăt de pisică la un mârâit de câine. 


„„ Ee...ee... ee... 
Scânteierile încetară. 
„„„ Hopa. 


— Bună dimineaţa, sire. Aţi dormit bine? 

Teppic dădu din mână către Dios, dar nu spuse nimic. Bărbierul 
îndeplinea Ceremonia Mersului Înainte Ras. 

Bărbierul tremura. Până de curând fusese un pietrar ciung, fără loc 
de muncă. Apoi marele preot cel înspăimântător îl chemase şi îi 


97 


Piramide 


poruncise să fie bărbierul regelui. Asta însemna să îl atingi pe rege, dar 
era în regulă, pentru că preoţii aranjaseră totul şi nu mai trebuia să îi fie 
tăiat nimic. Una peste alta, era mai bine decât se aşteptase şi se 
bucura de onoarea de a răspunde cu o singură mână de barba regelui, 
atâta cât era. 

— Nu aţi fost deranjat în nici un fel? spuse marele preot. Ochii lui 
scărmănau încăperea cu un darac de suspiciune; era de mirare că nu 
începeau să picure mici dâre de piatră topită din pereţi. 

— Foarrr... 

— Dacă aţi dori să nu vă mişcaţi, O, Nemuritorule, spuse bărbierul, 
cu vocea rugătoare a celui care este sigur că va avea parte de un tur al 
tractului digestiv al unui crocodil dacă ciupeşte o ureche. 

— Nu aţi auzit nici un zgomot ciudat, sire? întrebă Dios. Făcu brusc 
un pas înapoi ca să se uite în spatele păunului-paravan din aur din 
cealaltă parte a camerei. 

— Mm... nu. 

— Maiestatea Voastră pare cam slăbit în dimineața asta, sire, 
constată Dios. Se aşeză pe banca cu leoparzi ciopliţi la fiecare capăt. A 
sta jos în prezenţa regelui, cu excepţia ocaziilor speciale, nu era ceva 
permis. Insemna, totuşi, că putea trage cu ochiul sub patul scund al lui 
Teppic. _ 

Dios era nedumerit. In ciuda durerilor şi a lipsei de somn, Teppic se 
simţea neobişnuit de bine dispus. Işi şterse bărbia. 

— E patul, zise el. Cred că am pomenit de el. Saltele, ştii. Au puf în 
ele. Dacă nu îţi este cunoscut conceptul, întreabă-i pe piraţii din Khali. 
Trebuie că jumătate dintre ei dorm deja pe saltele din puf de gâscă. 

— Maiestăţii Sale îi face plăcere să glumească, spuse Dios. 

Teppic ştia că nu ar fi trebuit să mai insiste, dar o făcu oricum. 

— S-a întâmplat ceva, Dios? zise el. 

— Un răufăcător a pătruns azi-noapte în palat. Fata pe nume Ptraci 
lipseşte. 

— Asta este foarte neliniştitor. 

— Da, sire. 

— Poate că un peţitor, sau un iubit, sau ceva de genul ăsta. 

Faţa lui Dios era ca de piatră. 

— Se poate, sire. 

— Crocodilii sacri vor rămâne nemâncaţi, atunci. „Dar nu pentru 
mult timp”, se gândi Teppic. 

Mergi la marginea oricăruia dintre micile pontoane de pe malul 
râului, lasă-ţi umbra să cadă pe râu, şi apa galbenă ca lutul va deveni, 
ca prin minune, trupuri galbene ca lutul. Arată ca nişte buşteni mari, 
îmbibaţi cu apă, principala diferenţă fiind că buştenii nu se deschid la 
un capăt ca să-ţi sfâşie picioarele. Crocodilii sacri ai Djelului erau coşul 
de gunoi al regatului, paza de coastă a fluviului şi morgă ocazională. 


98 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Nu se putea spune doar că erau mari. Dacă vreunul dintre masculii 
uriaşi ar fi plutit vreodată de-a curmezişul curentului, ar fi făcut un 
baraj pe fluviu. 

Bărbierul ieşi pe vârfuri. Doi servitori intrară pe vârfuri. 

— Am anticipat reacţia naturală a Maiestăţii Voastre, sire, continuă 
Dios, ca apa care se scurge în cavernele adânci de calcar. 

— Minunat, spuse Teppic, cercetând hainele pentru acea zi. Care 
era asta, mai exact? 

— O căutare amănunţită în palat, cameră cu cameră. 

— Absolut. Dă-i-nainte, Dios. 

„Faţa îmi este perfect deschisă, îşi spuse el. Nu mi-am mişcat un 
muşchi. Știu că nu. Mă citeşte ca pe o stelă. li pot susţine privirea.” 

— Mulţumesc, sire. 

— Îmi închipui că au ajuns deja la mile distanţă, zise Teppic. Oricine 
ar fi. Era doar o slujnică, nu? 

— Este de neconceput ca să poată cineva încălca judecăţile 
regelui! Nu există nimeni în regat care să îndrăznească! Sufletelele vor 
fi anulate! Vor fi vânaţi, sire! Vânaţi şi distruși! 

Servitorii se făcură mici în spatele lui Teppic. Asta nu era simplă 
mânie. Asta era urgie. Urgie veche, de demult, reală. Şi cum creştea? 
Ca o mulţime de luni. 

— Te simţi bine, Dios? 

Dios se întoarse şi se uită peste fluviu. Marea Piramidă era aproape 
gata. Priveliştea ei părea să îl calmeze sau, cel puţin, să îi redea 
stabilitatea mentală. 

— Da, sire, spuse el. Mulţumesc. Inspiră adânc. Mâine, sire, veţi 
avea plăcerea să fiţi martorul punerii vârfului piramidei. O ocazie 
memorabilă. Fireşte, va mai dura ceva până când camerele interioare 
vor fi terminate. 

— Bine. Bine. Şi, în dimineaţa asta, cred că mi-ar plăcea să-mi 
vizitez tatăl. 

— Sunt sigur că răposatul rege va fi mulţumit să vă vadă, sire. Este 
dorinţa voastră să vă însoțesc. 

— Oh. 


Faptul că nu există un Mare Vizir bun este la fel de invariabil ca A 
Treia Lege a lui Sod, O predilecție pentru trăncăneală şi uneltiri pare să 
facă parte din fişa postului. 

Marii preoţi tind să fie incluşi în aceeaşi categorie. Trebuie să facă 
faţă presupunerii implicite că, de îndată ce primesc pălăria amuzantă, 
vor Începe să dea ordine ciudate, bunăoară, prinţesa legată de pietre 
pentru monştri marini itineranţi şi aruncarea bebeluşilor în mare. 

Aceasta este o calomnie grosolană. În decursul istoriei Discului, cei 
mai mulţi preoţi supremi au fost oameni cinstiţi, credincioşi şi serioşi 
care au făcut tot ce au putut pentru a tălmăci dorinţele zeilor, uneori 

99 


Piramide 


spintecând şi jupuind de vii mii de oameni pe zi pentru a fi siguri că 
aceştia înţeleg perfect. 


Coşciugul Regelui Teppicymon al XXVIl-lea era expus pe catafalc. 
Meşteşugit era în porfir, smaralgdiu, schels şi delfinet, încrustat era cu 
jad rozaliu şi şod, înmiresmat era cu multe răşini şi parfumuri scumpe... 

Părea foarte impresionant, dar, se gândi regele, nu făcea să mori 
pentru el. Renunţă şi traversă curtea. 

Un nou actor intrase în drama morţii lui. 

Grinjer, cel care făcea machetele. 

Întotdeauna se întrebase ce e cu machetele. Chiar şi un ţăran umil 
se aştepta să fie îngropat cu o serie de vite cioplite, care ar fi devenit 
cumva reale în Lumea de Dincolo. Mulţi se limitaseră pe lumea asta 
doar la o vacă, una singură, ca un gard, pentru a-şi permite o cireadă 
cu pedigri în următoarea. Nobilii şi regii aveau setul complet, care 
includea machete de căruţe, cai, bărci şi orice altceva prea mare sau 
prea incomod de băgat în mormânt. Odată ajunşi în partea cealaltă, ar 
fi devenit, nu se ştie cum, obiectul original. 

Regele se încruntă. Când era în viaţă ştia că asta era adevărat. Nu 
se îndoise nici o clipă... 

Grinjer îşi scoase limba în colţul gurii în timp ce, cu mare grijă, 
punea cu penseta o vâslă minusculă la o triremă de fluviu perfectă, la 
scara 1/80. Fiecare suprafaţă plată din colţul lui de atelier era plină de 
animale şi obiecte pitice; unele dintre cele mai impresionante creaţii ale 
lui erau prinse cu fire de tavan. 

Regele se încredinţase deja din conversațiile auzite că Grinjer avea 
douăzeci şi şase de ani, nu găsea nimic care să oprească avansarea 
inexorabilă a acneei lui şi locuia în casă cu maică-sa. Unde, serile, făcea 
machete. În adâncul învelitorii de molton aminţii lui, spera să găsească 
o fată drăguță care să înţeleagă importanţa crucială a obţinerii fiecărui 
detaliu corect la un car ceremonial cu şase roţi tras de boi şi care să îi 
ţină oala cu lipici şi să fie întotdeauna gata să ofere un deget de ajutor 
atunci când e nevoie de o presiune fermă pe ceva până se întăreşte 
cleiul. 

Auzi trompetele şi agitația generală din spatele lui. Le ignoră, în 
ultima vreme părea să fie tot timpul mare zarvă. Din experienţa lui, era 
întotdeauna din motive triviale. Oamenii nu îşi cunoşteau priorităţile. 
Aştepta de două luni câteva uncii de gumă de Varneti şi nimănui nu 
părea să îi pese. Îşi potrivi lupa într-o poziţie mai confortabilă şi montă 
o cârmă miniaturală la locul ei. 

Cineva stătea lângă el. Ei, se putea face şi el folositor... 

— Poţi să pui şi tu degetul aici, zise el fără să se uite înjur. Doar un 
minut, până se întăreşte lipiciul. A 

Temperatura păru să scadă brusc. Işi ridică privirea către o mască 
zâmbitoare din aur. Peste umărul acesteia, faţa lui Dios trecea, în 


100 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


opinia de expert a lui Grinjer, de la Nr. 13 (Piele Palidă) la Nr. 37 
(Purpuriu de Apus, Strălucire). 

— Oh, spuse el. 

— E foarte bună, zise Teppic. Ce e? 

Grinjer clipi spre el. Apoi clipi la barca lui. 

— E o triremă de fluviu în stil Khali, de optzeci de picioare, cu 
puntea de sulițe în formă de coadă de peşte şi cu pinten la etravă. Avu 
impresia că se aşteptau mai multe de la el. Se uită înjur după ceva 
potrivit. Are mai mult de cinci sute de piese, adăugă el. Fiecare 
scândură de pe punte este tăiată separat, uitaţi. 

— Fascinant! zise Teppic. Ei, nu te mai deranjez. Ţine-o tot aşa. 

— Vela chiar se desface, adăugă Grinjer. Vedeţi, dacă se trage de 
firul ăsta... _ 

Masca plecase. Dios îi luase locul. li aruncă lui Grinjer o scurtă 
privire amenințătoare care arăta că se va mai vorbi despre asta mai 
târziu şi se grăbi după rege. La fel şi fantoma lui Teppicymon al XXVII- 
lea. 

Ochii lui Teppic se rotiră în spatele măştii. lată uşa deschisă care 
dădea spre încăperea sarcofagelor. Il putea distinge pe cel în care era 
Ptraci; pana de lemn se afla încă sub capac. 

— Tatăl nostru, totuşi, este aici, Sire, zise Dios, care se putea mişca 
la fel de tăcut ca o fantomă. 

— Oh. Da. Teppic ezită, apoi se duse la sarcofagul mare aşezat pe 
capră. Se holbă o vreme la el. Faţa aurită de pe capac arăta ca orice 
altă mască. 

— Seamănă foarte bine, sire, sugeră Dios. 

— Mada, făcu Teppic. Cred că da. In mod clar arată mai fericit. Cred. 

— Salut, fiule, zise regele. Ştia că nimeni nu-l putea auzi, dar se 
simţea mai bine să vorbească, totuşi, cu ei. Era mai bine decât să 
vorbească de unul singur. Urma să aibă mai mult decât destul timp 
pentru asta. 

— Cred că îi scoate în evidenţă partea cea mai bună, O, 
Comandante al Cerurilor! spuse sculptorul-şef. 

— Mă face să arăt ca o păpuşă constipată din ceară. 

Teppic îşi întinse capul într-o parte. 

— Da, zise el cu nesiguranţă. Da. Hm. Bună treabă. 

Se întoarse pe jumătate, pentru a privi încă o dată în încăperea 
alăturată. 

Dios făcu semn din cap gărzilor care stăteau de ambele părţi ale 
coridorului. 

— Dacă îmi permiteţi, sire, spuse el politicos. 

— Hmm? 

— Gărzile îşi vor continua căutarea. 

— Bine. Oh... 


101 


Piramide 


Dios se aruncă asupra sarcofagului lui Ptraci, flancat de gărzi. 
Prinse capacul, îl deschise cu putere şi zise: 

— la uite! Ce-am găsit? 

Dil şi Gem i se alăturară. Se uitară înăuntru. 

— Rumeguş, spuse Dil. 

Gem adulmecă. 

— Miroase frumos, totuşi, zise el. 

Degetele lui Dios băteau darabana pe capac. Teppic nu îl văzuse 
niciodată să fie în încurcătură. Omul chiar începu să lovească în laturile 
coșciugului, căutând, se pare, compartimente ascunse. 

Închise capacul cu grijă şi privi absent la Teppic, care pentru prima 
dată era foarte bucuros că masca nu-i trăda expresia feţei. 

— Nu e acolo, spuse bătrânul rege. A ieşit să răspundă chemării 
naturii când oamenii s-au dus să-şi ia mic-dejunul. 

„Trebuie să fi ieşit, îşi zise Teppic. Deci unde e acum?” 

Dios cercetă încăperea cu atenţie, iar apoi, după ce se legănă încet 
înainte şi înapoi ca un ac de busolă, îşi aţinti ochii pe sarcofagul în care 
se afla mumia regelui. Era mare. Era încăpător. Avea ceva ineluctabil. 

Traversă camera din doi paşi mari şi îl deschise cu putere. 

— Nu te obosi să ciocăneşti, mormăi regele. Nu că aş avea unde să 
plec. 

Teppic riscă să se uite. Mumia regelui era cam singură. 

— Te simţi bine, Dios? zise el. 

— Da, sire. Niciodată nu putem fi prea atenţi, sire. E clar că nu sunt 
aici, sire. 

— Arăţi ca şi cum ţi-ar prinde bine o gură de aer, spuse Teppic, 
reproşându-şi că făcea asta, dar totuşi făcând-o. Dios în încurcătură era 
o privelişte înspăimântătoare şi uşor tulburătoare; te făcea să te temi 
instinctiv pentru stabilitatea lucrurilor. 

— Da, sire. Mulţumesc, sire. 

— la un loc şi cineva o să îţi aducă un pahar cu apă. Apoi mergem 
să inspectăm piramida. 

Dios se aşeză. 

Sub el se fărâmă ceva. 

— S-a aşezat pe barcă, spuse regele. E primul lucra amuzant pe 
care îl văd să îl facă. 


Piramida dădea un sens nou cuvântului „enorm”. Îndoia peisajul în 
jurul ei. Lui Teppic i se părea că însăşi greutatea ei schimba forma 
lucrurilor, întinzând regatul ca o bilă de plumb pe o bucată de cauciuc. 

Ştia că asta era o idee ridicolă. Oricât ar fi fost de mare piramida, 
era mică în comparaţie cu, să zicem, un munte. 

Dar era mare, foarte mare, în comparaţie cu orice altceva. Oricum, 
munţii erau gândiţi să fie mari, materia universului era obişnuită cu 


102 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


ideea. Piramida era un lucru făcut de mâna omului şi mult mai mare 
decât ar fi trebuit să fie vreun lucru făcut de mâna omului. 

Era şi foarte rece. Marmura neagră de pe laturi strălucea alburie 
din cauza chiciurii sub soarele arzător al după-amiezii. Teppic fu destul 
de nechibzuit să o atingă şi-şi lăsă un strat de piele pe suprafaţa ei. 

— Îngheaţă! 

— Acumulează deja, O, Răsuflare a Râului, spuse Ptaclusp care 
transpira. Este, cumiizice, efectul de limită. 

— Am observat că ai oprit munca la camerele mortuare, zise Dios. 

— Oamenii... temperatura... efectele de limită... cam multe riscuri... 
mormăi Ptaclusp. Ăă... 

Teppic se uită de la unul la altul. 

— Ce se întâmplă? spuse el. E vreo problemă? 

— Aăă, făcu Ptaclusp. 

— Eşti cu mult înaintea programului. E o operă minunată, spuse 
Teppic. Ai depus un volum uriaş de muncă pentru treaba asta. 

— Aăă. Da. Doar. 

Era linişte, cu excepţia sunetelor îndepărtate ale oamenilor care 
munceau şi a zgomotului slab al aerului care sfârâia când atingea 
piramida. 

— Ar trebui să fie în regulă după ce îi punem vârful, reuşi, în cele 
din urmă să spună constructorul de piramide. Odată ce se descarcă aşa 
cum trebuie, nici o problemă. Aă. 

Arătă vârful din electrum. Era surprinzător de mic, lat de doar 
câteva picioare şi aşezat pe două capre. 

— Ar trebui să îl putem pune mâine, spuse Ptaclusp. Ne vor mai 
onora Domniile Voastre cu ceremonia punerii vârfului? In nervozitatea 
sa, apucă tivul robei şi începu să îl sucească. Avem băuturi, bâigui el. Şi 
o mistrie de argint pe care o puteţi păstra. Toţi strigă „ura” şi îşi aruncă 
pălăriile în aer. 

— Cu siguranţă, zise Dios. Va fi o onoare. 

— Şi pentru noi, sire, spuse Ptaclusp cu loialitate. 

— Mă refeream la voi, zise marele preot. Se întoarse spre curtea 
largă dintre baza piramidei şi fluviu, pe marginile căreia erau aranjate 
statui şi stele comemorând faptele măreţe? ale Regelui Teppicymon, şi 
arătă. 

— Şi poţi să renunţi la aia, adăugă el. 

Ptaclusp îi răspunse cu o privire tristă şi inocentă. 


“Cioplitorii au fost nevoiţi să folosească destul de multă imaginaţie. Răposatul rege 
avusese multe calităţi, dar săvârşirea de fapte măreţe nu se număra printre ele. Scorul 
era: Număr de inamici făcuţi una cu pământul sub roţile carului său = 0. Număr de tronuri 
zdrobite sub sandaua lui = 0. Numărul de ori în care a ţinut lumea sub călcâi ca un colos 
= 0. Pe de altă parte: Regimuri de teroare = 0. Numărul de ori când propriul tron a fost 
zdrobit sub sandaua duşmanilor = 0. Feţe de sărmani la pământ = 0. Cruciade 
costisitoare pornite = 0. Viaţa lui fusese, practic, o victorie fără scor. (n. a.) 


103 


Piramide 


— Statuia aia, spuse Dios, la ea mă refer. 

— Oh. Ah. Ei, m-am gândit că odată ce o vedeţi pe poziţie, 
înţelegeţi, în lumina potrivită, şi cu Hat, Zeul cu Cap de Vultur fiind 
foarte... 

— Dispare, spuse Dios. 

— Imediat, cu plecăciune, zise Ptaclusp nefericit. În acest moment 
era cea mai mică dintre problemele lui, dar colac peste pupăză începea 
să creadă că statuia îl urmărea. 

Dios se aplecă mai aproape. 

— N-ai văzut vreo tânără pe undeva pe şantier, nu? întrebă el. 

— Femeile nu au ce căuta pe şantier, Domnia Ta, spuse Ptaclusp. 
Foarte mare ghinion. 

— Aceasta era îmbrăcată provocator, zise marele preot. 

— Nu, fără femei. 

— Palatul nu este departe, vezi tu. Trebuie că pe aici există multe 
ascunzători, continuă Dios insistent. 

Ptaclusp înghiţi în sec. Ştia asta, bine. Orice îl posedase... 

— Vă asigur, cu plecăciune, zise el. 

Dios îi aruncă o privire încruntată, apoi se întoarse către locul în 
care, după cum se dovedi, se aflase Teppic. 

— Vă rog, rugaţi-l să nu mai dea mâna cu nimeni, spuse 
constructorul, în timp ce Dios se grăbea după sclipirea îndepărtată a 
soarelui pe aur. 

Regele tot nu părea să fie în stare să înţeleagă faptul că ultimul 
lucru pe care şi-l dorea poporul era un om din popor. Muncitorii care nu 
reuşeau să se dea din drum la vreme îşi puneau repede mâinile la 
spate. 

Singur acum, Ptaclusp îşi făcu vânt şi se împletici către umbra 
cortului său. 

Unde, aşteptând să îl vadă, se adunaseră Ptaclusp lla, Ptaclusp lla, 
Ptaclusp lIla şi Ptaclusp lla. Ptaclusp se simţea întotdeauna neliniştit în 
prezenţa contabililor, iar patru la un loc era foarte rău, mai ales când 
erau cu toţii aceeaşi persoană. Mai erau şi trei Ptaclusp llb; ceilalţi doi, 
dacă nu erau trei deja, se aflau pe şantier. 

Dădu din mâini într-un mod împăciuitor. 

— Bine, bine, spuse el. Ce probleme avem azi? 

Unul dintre Ila trase către el un teanc de tăblițe din ceară. 

— Ai vreo idee, tată, începu el cu acea voce ascuţită, subţire, pe 
care contabilii o folosesc pentru a prefața ceva neaşteptat şi foarte 
scump, ce este analiza? 

— Tu să-mi zici, spuse Ptaclusp prăbuşindu-se pe un scăunel. 

— Este ceea ce a trebuit să inventez pentru a mă ocupa de factura 
de salarii, tată, explică un alt Ila. 

— Parcă asta era algebra? zise Ptaclusp. 


104 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Am trecut de algebră săptămâna trecută, rosti un alt Ila. Acum e 
analiza. A trebuit să intru în buclă de încă patru ori şi sunt trei dintre 
mine care lucrează - le aruncă o privire fraţilor săi - la contabilitatea 
cuantică. 

— Asta pentru ce-i? întrebă tatăl său extenuat. 

— Pentru săptămâna viitoare. Şeful contabililor se uită fix la tăbliţa 
de sus. De exemplu, spuse el, îl ştii pe Rthur, pictorul de fresce? 

— Ce-i cu el? 

— El - adică, ei - au venit cu o factură pentru doi ani de muncă. 

— Oh! 

— Ei spun că au făcut-o marţi. Din cauza naturii fractale a timpului, 
zic ei. 

— Asta au zis? spuse Ptaclusp. 

— E uimitor ce prind, zise unul dintre contabili uitându-se 
ameninţător la arhitecţii paracosmici. 

Ptaclusp ezită. 

— Câţi sunt acolo? 

— De unde să ştim noi? Știm că erau cincizeci şi trei. Apoi a devenit 
serios. Cu siguranţă i-am văzut de o grămadă de ori. Doi dintre lla se 
lăsară pe spate şi frecau degetele, ceea ce este întotdeauna un semn 
rău la cei care au de a face cu banii. 

— Problema este, continuă unul dintre ei, că după entuziasmul 
iniţial, mulţi dintre muncitori au intrat în buclă neoficial ca să poată sta 
acasă şi să se trimită pe ei înşişi la lucru. 

— Dar e ridicol, protestă slab Ptaclusp. Nu sunt alţi oameni şi-o fac 
lor înşile. 

— Asta nu a oprit pe nimeni niciodată, tată, spuse lla. Câţi oameni 
s-au oprit din a-şi mai bea minţile la douăzeci de ani ca să salveze un 
necunoscut de la moarte prin ciroză la patruzeci? 

Urmă o tăcere în timp ce încercau să înţeleagă asta. 

— Un străin...? zise Ptaclusp cu nesiguranţă. 

— Adică pe mine însumi, mai bătrân, se răsti Ila. Asta a fost 
filosofie, adăugă el. 

— Unul dintre zidari s-a bătut pe sine însuşi ieri, spuse posomorât 
unul dintre Ila. Se lupta cu sine însuşi pentru propria nevastă. Acum o ia 
razna, pentru că nu ştie dacă e o versiune mai veche a lui sau cineva 
care nu a fost încă. lie teamă că o să se ia prin surprindere. Şi e şi mai 
rău de atât. Tată, plătim patruzeci de mii de oameni, dar am angajat 
doar două mii. 

— O să ne falimenteze, asta vrei să zici, spuse Ptaclusp. Ştiu. E 
doar vina mea. Am vrut doar să vă las ceva, ştiţi. Nu m-am aşteptat la 
toate astea. Părea atât de uşor. 

Unul dintre numeroşii Ila îşi drese glasul. 

— Nu este... uh... chiar aşa de rău ca restul, zise el încet. 

— Cum adică? 


105 


Piramide 


Contabilul aşeză o duzină de monede de aramă pe masă. 

— Ei, ă, spuse el. Vezi, ă, mi-am dat seama, cu toată mişcarea asta 
în timp, că nu doar oamenii pot fi trecuţi prin buclă şi, ă, uite, vezi 
monedele? 

Una dintre ele dispăru. 

— Toate sunt aceeaşi monedă, da, zise unul dintre fraţii lui. 

— Ei, da, spuse lla foarte ruşinat, deoarece a interveni în cursul 
divin al banilor era un act străin de religia lui personală. Aceeaşi 
monedă la interval de cinci minute. 

— Foloseşti şmecheria asta să plăteşti oamenii? rosti Ptaclusp 
încetişor. 

— Nu e șmecherie! Eu le dau banii, răspunse lla afectat. Ce se 
întâmplă cu ei după aceea nu-i responsabilitatea mea, nu? 

— Nu-mi place chestia asta, zise tatăl său. 

— Stai liniştit. În final totul se reglează, spuse unul dintre Ila. 
Fiecare primeşte ce merită. 

— Da, de asta mi-e teamă, zise Ptaclusp. 

— Este doar un fel de-aţi lăsa banii să producă pentru tine, spuse 
un alt fiu. Probabil e cuantic. 

— O, bine, zise Ptaclusp cu o voce stinsă. 

— O să punem blocul la noapte, nu-ţi face griji, îl asigură unul 
dintre Ilb. După ce se descarcă, putem să ne liniştim. 

— l-am zis regelui că o facem mâine. 

Toţi Ptaclusp Ilb păliră la unison. In ciuda arşiţei, dintr-odată părea 
mult mai frig în cort. 

— La noapte, tată, spuse unul dintre ei. Sigur ai vrut să zici că la 
noapte? 

— Mâine, spuse Ptaclusp cu hotărâre. Am pregătit un cort şi 
oameni care să arunce cu boboci de lotus. Va veni şi o formaţie de 
muzică. Tălăngi şi trompete şi talgere cu sunet de argint. Şi cuvântări şi 
un dineu la sfârşit. Aşa am făcut întotdeauna. Atrage clienţi noi. Le 
place să arunce o privire. 

— Tată, ai văzut cum absoarbe... ai văzut chiciura... 

— Las' să absoarbă. Noi, cei din familia Ptaclusp, nu obişnuim să 
punem vârful la piramide ca şi cum am termina un gard de grădină. Nu 
dispărem ca un nu-ştiu-ce în noapte. Oamenii se aşteaptă la o 
ceremonie. 

— Dar... 

— Nu vreau să mai aud. Am ascultat prea multe chestii din astea 
noi. Mâine. Am făcut placa de bronz şi cortina de catifea şi restul. 

Unul dintre Ila dădu din umeri. 

— N-are rost să ne contrazicem cu el, spuse acesta. Sunt dinainte 
cu trei ore. Îmi amintesc discuţia asta. Nu l-am putut convinge. Ş 

— Eu sunt dinainte cu două ore, zise una dintre clonele lui. Imi 
amintesc şi că ai spus asta. 


106 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Dincolo de pereţii cortului, piramida sfârâia din cauza timpului 
acumulat. 


Nu e nimic mistic în puterea piramidelor. 

Piramidele sunt baraje în calea timpului. Construite şi orientate 
corect, cu măsurătorile paracosmice potrivite corect folosite, potenţialul 
temporal al uriaşei mase de piatră poate fi direcționat să accelereze 
sau să întoarcă timpul într-o zonă foarte mică, în acelaşi fel în care un 
berbec hidraulic poate fi folosit pentru a pompa apă împotriva 
curentului. 

Constructorii originali, care erau desigur antici şi, prin urmare, 
înţelepţi, ştiau asta foarte bine şi tot scopul unei piramide corect 
construite era să obţină un timp-zero absolut în camera centrală, astfel 
încât, un rege pe moarte, vârât acolo, să trăiască într-adevăr pe vecie - 
sau, cel puţin, să nu moară niciodată. Timpul care ar fi trebuit să se 
scurgă în acea încăpere era înmagazinat în corpul piramidei şi i se 
permitea să fie descărcat o dată la fiecare douăzeci şi patru de ore. 

După câţiva eoni, oamenii au uitat aceste lucruri şi s-au gândit că 
ai putea obţine acelaşi efect prin a) ritual, b) conservarea oamenilor şi 
c) punerea părţilor lor interne moi în borcane. 

Asta funcţionează rareori. 

Şi astfel arta reglării piramidelor s-a pierdut şi toată cunoaşterea a 
devenit o mână de reguli prost înţelese şi de amintiri înceţoşate. Anticii 
erau prea înţelepţi să construiască piramide foarte mari. Acestea ar fi 
putut provoca lucruri foarte stranii, lucruri care ar fi făcut simplele 
fluctuații ale timpului să pară minuscule prin comparaţie. 

Apropo, contrar părerii populare, piramidele nu ascut lamele de 
ras. Doar le duc înapoi la momentul în care nu erau tocite. Probabil din 
cauza cuantumului. 


Teppic şedea întins pe formațiunile patului său, ascultând cu 
atenţie. 

În faţa uşii se aflau două gărzi, încă două, afară, pe balcon şi - era 
impresionat de cât de prevăzător era Dios - una pe acoperiş. Le putea 
auzi cum încercau să nu facă nici un zgomot. 

Nu prea reuşise să protesteze. Dacă răufăcători îmbrăcaţi din cap 
până în picioare în negru intrau în palat, atunci persoana regelui trebuia 
să fie protejată. Era de netăgăduit. 

Alunecă de pe salteaua tare şi înaintă lin prin lumina slabă până la 
statuia lui Bas Zeul cu Cap de Pisică din colţ, îi scoase capul şi îşi 
extrase costumul de asasin. Se îmbrăcă iute, blestemând lipsa 
oglinzilor, iar apoi merse apăsat şi se piti pe după o coloană. 

Singura problemă, din câte putea vedea, era să nu râdă. A fi soldat 
în Djelibeybi nu era o muncă foarte riscantă. Niciodată nu exista nici 
măcar o urmă de rebeliune internă şi, cum oricare dintre vecinii lor ar fi 


107 


Piramide 


putut zdrobi regatul instantaneu prin forţa armelor, nu avea nici un rost 
să fie aleşi războinici beligeranţi şi zeloşi. De fapt, ultimul lucru pe care 
şi-l dorea preoțimea erau soldaţii entuziaşti. Soldaţii entuziaşti care nu 
se luptă se plictisesc repede şi încep să gândească gânduri periculoase, 
cum ar fi cât de bine ar putea conduce ei ţara. 

În schimb, postul atrăgea bărbaţi mari şi solizi, de felul celor care 
ar putea sta nemişcaţi ore întregi fără să se plictisească, oameni cu 
constituţia unui taur şi cu mintea corespunzătoare. Controlul excelent 
al băşicii udului era, de asemenea, de dorit. 

leşi pe balcon. 

Teppic învățase cum să nu se mişte pe furiş. Milioanele de ani în 
care fuseseră hrană pentru animale ce ştiu cum să se mişte pe furiş i- 
au făcut pe oameni să studieze foarte atent mişcările pe furiş. Nici nu 
este de ajuns să nu faci zgomot, căci micile petice de linişte care se 
mişcă trezesc întotdeauna bănuiala. Trucul era să mergi lin prin noapte 
cu o siguranţă tăcută, exact aşa cum face aerul. 

Un paznic stătea chiar lângă ieşirea din încăpere. Teppic pluti pe 
lângă el şi se căţără cu grijă pe zid. Fusese decorat cu un basorelief 
complex reprezentând triumfurile monarhilor din trecut, aşa că lui 
Teppic familia îi dădu o mână de ajutor. 

Briza bătea dinspre deşert când el îşi trecu picioarele peste parapet 
şi traversă în tăcere acoperişul care încă frigea sub tălpile lui. Aerul 
avea un miros de mâncare proaspăt gătită, asezonată cu mirodenii. 

Era un sentiment ciudat, să te strecori pe acoperişul propriului 
palat, încercând să te fereşti de propriile gărzi, într-o misiune care 
încălca direct propriul decret şi să ştii că, dacă ai fi prins, ar trebui să 
dispui să fii aruncat la crocodilii sacri. Până la urmă, se părea că deja 
dăduse ordine că nu trebuia să i se arate nici un fel de milă dacă era 
prins. 

Cumva, făcea lucrurile mai palpitante. 

Exista un fel de libertate aici pe acoperişuri, singurul fel de libertate 
disponibil unui rege al văii. Lui Teppic îi trecu prin minte că ţăranii fără 
pământuri din deltă aveau mai multă libertate decât el, deşi partea 
neregească şi răzvrătită din el spuse, da, libertatea de a lua ce boli le 
face plăcere, de a flămânzi cât doresc şi de a muri de orice molimă 
îngrozitoare le satisface fantezia. Dar tot un fel de libertate. 

Un zgomot slab în tăcerea uriaşă a nopţii îl trase către marginea 
dinspre fluviu a acoperişului. Djelul se întindea sub lumina lunii, lat şi 
liniştit. 

În mijlocul apei văzu o barcă, întorcându-se de pe malul opus şi de 
la necropolă. Nu încăpea nici o îndoială cine era silueta de la rame. 
Lumina se reflecta din capul lui pleşuv. 

„Într-o zi, se gândi Teppic, o să-l urmăresc. O să aflu ce face acolo.” 

Dacă se duce la lumina zilei, fireşte. 


108 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


La lumina zilei, necropola era doar întunecată, ca şi cum întreg 
universul s-ar fi închis mai devreme. Chiar o explorase, rătăcind pe 
străzile şi aleile care izbuteau să rămână pustii şi prăfuite indiferent de 
ce vreme era pe partea cealaltă, cea vie, a apei. Intotdeauna îţi tăia 
răsuflarea, dar acesta era un sentiment la care, probabil, nu trebuia să 
te gândeşti. Asasinilor le plăcea noaptea în general, dar noaptea 
necropolei era altceva. Sau, mai degrabă, era acelaşi lucru, dar mai 
mult. În plus, era singurul oraş de pe Disc în care un asasin nu putea 
găsi de lucru. 

Ajunse la luminatorul care dădea în curtea îmbălsămătorilor şi se 
uită în jos. O clipă mai târziu, ateriză uşor pe podea şi se furişă în 
camera sarcofagelor. 

— Salut, băiete. 

Teppic deschise capacul sarcofagului. Tot gol era. 

— E în unul din cele din fund, spuse regele. Niciodată nu prea a 
avut simtul orientării. 

Era un palat foarte mare. Teppic abia putea să se orienteze prin el 
pe lumină. Îşi socoti şansele de a căuta într-o beznă ca de smoală. 

— E o trăsătură de familie, ştii. Bunicului tău a trebuit să i se scrie 
pe sandale Dreapta şi Stânga, aşa de gravă era situaţia. Eşti norocos că 
tu ai moştenit-o pe mama ta în privința asta. 

Era ciudat. Ea nu vorbea, sporovăia. Nu părea să poată păstra în 
minte un singur gând mai mult de zece secunde. Creierul ei părea să fie 
conectat direct la gură, astfel încât, de îndată ce un gând îi venea în 
cap, îl rostea cu voce tare. Comparată cu doamnele pe care le întâlnise 
la seratele din Ankh, care erau încântate să îi distreze pe tinerii asasini 
şi să le dea să mănânce delicatese şi să vorbească cu ei despre 
probleme importante şi complicate în timp ce ochii le scânteiau ca nişte 
burghie de diamant, iar buzele începeau să lucească... în comparaţie cu 
acestea, ea era goală ca o, ca un, ei, ca un lucru gol. Cu toate acestea, 
descoperi că îşi dorea cu disperare să o găsească. Modestia ei pură era 
ca un drog. Amintirea pieptului fetei era cam nelalocul ei. 

— Mă bucur că te-ai Întors după ea, spuse regele vag. E sora ta, 
ştii. Pe jumătate, adică. Uneori îmi doresc să mă fi însurat cu mama ei, 
dar, vezi tu, nu era de sânge regal. O femeie foarte inteligentă, mama 
ei. 

Teppic ascultă cu atenţie. lar se auzea - un zgomot slab de 
respiraţie, care putea fi auzit doar mulţumită liniştii profunde a nopţii. 
Îşi croi drum către fundul camerei, ascultă iar, şi deschise capacul unui 
sarcofag. 

Ptraci era încovrigată înăuntru, dormind adânc cu capul pe mână. 

El sprijini cu grijă capacul de perete şi îi atinse părul. Ea mormăi 
ceva prin somn şi se aşeză într-o poziţie mai confortabilă. 

— Aă, cred că ar trebui să te trezeşti, şopti el. 

Ea îşi schimbă iar poziţia şi mormăi ceva de genul: 

109 


Piramide 


— Mstflgl. 

Teppic ezită. Nici profesorii lui, nici Dios nu îl pregătiseră pentru 
asta. Cunoştea cel puţin şaptezeci de moduri diferite de a ucide o 
persoană adormită, dar nici unul ca să o trezească mai întâi. 

O împunse în ceea ce părea să fie cea mai puţin jenantă partea a 
pielii ei. Tânăra deschise ochii. 

— Oh, zise ea. Tu eşti. Şi căscă. 

— Am venit să te iau, spuse Teppic. Ai dormit toată ziua. 

— Am auzit pe cineva vorbind, spuse ea întinzându-se într-un fel 
care îl făcu pe Teppic să se uite repede în altă parte. Era preotul ăla, cel 
cu capul de vultur pleşuv. Chiar e îngrozitor. 

— Este, nu? aprobă Teppic, simțindu-se uşurat să audă asta. 

— Aşa că am stat cuminte. Şi mai era şi regele. Noul rege. 

— Oh. A fost şi el aici, da? rosti Teppic cu o voce stinsă. 
Amărăciunea din glasul ei era ca un jungher Numărul Patru înfipt în 
inimă. 

— Toate fetele spun că e foarte ciudat, adăugă ea în timp ce el o 
ajuta să coboare din sarcofag. Să ştii că poți să mă atingi. Nu-s de 
porțelan. 

EI îi sprijini brațul simțind o nevoie aprigă să facă o baie rece şi o 
cursă rapidă pe acoperişuri. 

— Eşti asasin, nu, continuă ea. Mi-am adus aminte de asta după ce 
ai plecat. Un asasin din străinătate. Tot negrul ăla. Ai venit să-l omori 
pe rege? 

— Aş vrea să pot, zise Teppic. Chiar începe să mă scoată dins ărite. 
Auzi, poţi să-ţi dai jos brăţările? 

— De ce? 

— Fac prea multă gălăgie când mergi. Chiar şi cerceii lui Ptraci 
păreau să bată ora exactă când mişca din cap. 

— Nu vreau, spuse ea. M-aş simţi dezbrăcată fără ele. 

— Eşti deja aproape dezbrăcată cu ele, şuieră Teppic. Te rog! 

— Ştie să cânte la titeră, şopti fantoma regelui fără legătură. Nu 
prea bine, fii atent. A ajuns la pagina cinci din Piese scurte pentru 
degete micuţe. 

Teppic se furişă spre coridorul care dădea afară din camera 
îmbălsămătorilor şi ascultă cu atenţie. Tăcerea domnea în palat, 
întreruptă doar de respiraţia grea şi de clinchetele ocazionale din 
spatele lui în vreme ce Ptraci îşi scotea bijuteriile. Se furişă înapoi. 

— Te rog, grăbeşte-te, spuse el, nu avem destul... 

Ptraci plângea. S 

— Aăă, făcu Teppic. A. 

— Unele dintre ele sunt cadou de la bunica, suspină Ptraci. Fostul 
rege mi-a dat şi el câteva. Cerceii ăştia sunt în familia mea de foarte 
mult timp. Ţie cum ţi-ar pica să fii nevoit să faci asta? 


110 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Vezi tu, bijuteriile nu sunt doar ceva ce poartă, zise fantomalui 
Teppicymon al XXVII-lea. Sunt o parte din ce este ea. Pe cuvântul meu, 
adăugă el pentru sine, asta probabil că e o Fineţe. De ce e atât de uşor 
să gândeşti când eşti mort? 

— Eu nu port, spuse Teppic. 

— Ai toate pumnalele şi lucruşoarele alea. 

— Bine, îmi trebuie ca să-mi fac meseria. 

— Ei, vezi. 

— Uite, nu trebuie să le laşi aici, poţi să le pui în sacul meu, zise el. 
Dar trebuie să mergem. Te rog! 

— La revedere, spuse fantoma cu tristeţe, privindu-i cum se furişau 
afară, în curte. Pluti înapoi la cadavrul său care nu era cea mai bună 
companie. 


Briza era mai puternică atunci când ajunseră pe acoperiş. Era mai 
fierbinte, de asemenea, şi uscată. 

Peste râu, una sau două dintre piramidele mai vechi îşi trimiteau 
deja flăcările în sus, dar erau slabe şi păreau de rău augur. 

— Simt o mâncărime, spuse Ptraci. Ce se întâmplă? 

— Se pare că ne aşteaptă o vijelie, zise Teppic holbându-se la 
Marea Piramidă de pe malul celălalt. Negrul ei se intensificase, astfel 
încât apărea ca un triunghi de beznă mai adâncă în noapte, în jurul 
bazei ei oamenii alergau ca nişte nebuni care se uită cum le arde azilul. 

— Ce-i o vijelie? 

— E foarte greu de explicat, spuse el, cu o voce preocupată. Tu 
vezi ce fac ăia acolo? 

Ptraci îşi miji ochii. 

— Sunt foarte agitaţi. 

— Mie-mi seamănă mai mult a panică. 

Încă vreo câteva piramide se aprinseră, însă, în loc să ţâşnească 
drept în sus, flăcările pâlpâiră şi se legănară înainte şi înapoi, mânate 
de vânturi intangibile. 

Teppic se cutremură. 

— Haide, spuse el. Să te scoatem de aici. 


— Am zis eu să-i fi pus vârful în seara asta, strigă Ptaclusp lib peste 
mugetul piramidei. Acum nu pot să-l ridic, turbulenţele de sus trebuie 
să fie îngrozitoare! 

Gheaţa de peste zi fierbea pe marmura neagră, care deja era caldă 
la atingere. Se holbă nebuneşte la vârful de piramidă din cutia lui şi 
apoi la fratele său, care era încă în cămaşă de noapte. 

— Unde-i tata? întrebă el. 

— L-am trimis pe unul dintre noi să se ducă să-l trezească, spuse 
lla. 

— Pe cine? 

111 


Piramide 


— Unul dintre voi, de fapt. 

— Oh. Ilb se zgăi iarăşi la vârful de piramidă. Nu e aşa de greu, zise 
el. Noi doi l-am putea căra până sus. li aruncă fratelui său o privire 
întrebătoare. 

— Eşti nebun. Trimite câţiva oameni să o facă. 

— Au fugit cu toţii... 

În josul râului, o altă piramidă încercă să se aprindă, scuipă, apoi 
scoase o flacără zimţată, urlătoare care se arcui pe cer şi ateriză chiar 
lângă vârful Marii Piramide. 

— Acum interferează cu celelalte! strigă Ilb. Haide. Trebuie s-o 
descărcăm, e singura soluţie. 

Cam la o treime din înălţime pe laturile piramidei, un zigzag 
albastru, pârâind, ţâşni cu boltă şi se lovi de un sfinx de piatră. Aerul de 
deasupra lui fierbea. 

Cei doi fraţi atârnară piatra între ei şi se îndreptară şovăitori către 
schelă, în timp ce praful din jurul lor se învârtejea în forme stranii. 

— Auzi ceva? spuse llb când se împleticiră pe prima platformă. 

— Ce, te referi la materia timpului şi a spaţiului dată prin maşina de 
tocat? 

Arhitectul îi aruncă fratelui său o privire uşor admirativă. Era o 
remarcă neobişnuită pentru un contabil. Apoi figura îi reveni la expresia 
anterioară, uşor terorizată. 

— Nu, nu asta, zise el. 

— Bine, sunetul aerului însuşi fiind supus unor torturi oribile? 

— Nici asta, spuse llb, cam iritat. Mă refer la scârţâit. 

Încă trei piramide îşi aruncară descărcările, care şuierară prin norii 
tulburi de pe cer şi se scurseră în marmura neagră de deasupra celor 
doi. 

— N-aud aşa ceva, spuse lla. 

— Cred că se aude de la piramidă. 

— Bine, cred că poţi să-ţi lipeşti urechea de ea, dacă vrei, dar eu n- 
o fac. 

Furtuna zgâlţâia schela în timp ce ei înaintau cu greu pe o altă 
scară, vârful greu legănându-se între ei. 

— Eu am zis că n-ar fi trebuit s-o facem, mormăi contabilul când 
piatra îi alunecă uşor pe degetele de la picioare. N-ar fi trebuit să 
construim asta. 

— Taci şi ridică de partea ta, bine? 

Şi astfel, de la o treaptă la alta, fraţii Ptaclusp îşi urcară sfada pe 
laturile Marii Piramide, în timp ce mormintele mai mici înşirate de-a 
lungul Djelului se aprindeau unul după altul, iar cerul era brăzdat de 
dâre sfârâitoare de timp sfârâind. 

Cam tot la vremea aceasta, cel mai mare matematician din lume, 
întins într-o flatulenţă confortabilă în boxa lui de sub palat, se opri din 


112 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


rumegat şi îşi dădu seama că li se întâmpla ceva foarte rău numerelor. 
Tuturor numerelor. 


Cămila se uită lung la Teppic. Expresia ei spunea clar că dintre toţi 
călăreţii din lume care i-ar fi displăcut să o călărească, el se afla chiar în 
capul listei. Oricum, cămilele se uită aşa la oricine. Abordează foarte 
democratic rasa umană. Urăsc fiecare membru al ei, fără a face 
distincţii de rang sau de convingeri. 

Asta parcă mesteca săpun. 

Teppic se uită înnebunit spre grajdurile regale întunecate, care 
găzduiseră odată o sută de cămile. Ar fi dat lumea pentru un cal, şi un 
continent mediu pentru un ponei. Dar grajdurile adăposteau acum doar 
câteva care de luptă şubrede, relicve ale gloriei apuse, un elefant 
bătrân a cărui prezenţă era cam misterioasă şi această cămilă. Părea 
un animal extrem de ineficient. Era tocită la genunchi. 

— Ei, asta e, îi spuse lui Ptraci. Nu îndrăznesc să intru în râu pe 
timp de noapte. Aş putea încerca să te trec peste graniţă. 

— Şaua aia e pusă bine? întrebă Ptraci. Arată îngrozitor de ciudat. 

— E pe o creatură îngrozitor de ciudată, spuse Teppic. Cum ne 
suim pe ea? 

— Am văzut cămilarii la lucru, replică ea. Cred că doar le lovesc 
foarte tare cu un băț mare. 

Cămila îngenunche şi îi aruncă o privire demnă. 

Teppic ridică din umeri, deschise uşile către lumea de afară şi dădu 
nas în nas cu cinci gărzi. 

Se retrase. Ei avansară. Trei dintre ei ţineau arcuri grele djel, care 
puteau proiecta o săgeată printr-o uşă sau transforma un hipopotam în 
atac în trei tone de kebab mobil. Gărzile nu fuseseră niciodată nevoite 
să tragă cu ele într-un om, dar arătau ca şi cum ar fi fost gata să 
nutrească această idee. 

Căpitanul gărzii îl bătu pe unul dintre ei pe umăr şi îi spuse: 

— Du-te şi informează-l pe marele preot. 

Se uită ameninţător la Teppic. 

— Aruncă-ţi toate armele, zise el. 

— Ce, toate? 

— Da. Toate. 

— S-ar putea să dureze ceva, spuse Teppic prevăzător. 

— Şi ţine-ţi mâinile la vedere, adăugă căpitanul. 

— S-ar putea să fim într-un impas aici, îndrăzni Teppic. Se uită de 
la o gardă la alta. Cunoştea o mulţime de metode de luptă fără arme, 
dar toate se bazau pe faptul că adversarul nu era pe punctul de a trage 
o săgeată prin tine la cea mai mică mişcare. Dar probabil că ar fi putut 
să plonjeze în lateral, şi odată ce ar fi fost protejat de boxele cămilelor, 
ar fi putut aştepta momentul potrivit... 


113 


Piramide 


Şi asta ar fi lăsat-o pe Ptraci descoperită. În plus, nu putea să se 
lupte cu propriile gărzi. Asta nu era un comportament acceptabil, nici 
măcar pentru un rege. 

În spatele gărzilor avu loc o mişcare şi Dios se ivi, la fel de tăcut şi 
de inevitabil ca o eclipsă de lună. Ţinea o torţă aprinsă în mână, care 
proiecta pete de lumină puternică pe capul lui chel. 

— Ah, zise el. Răufăcătorii sunt prinşi. Foarte bine. Dădu din cap 
către căpitan. Aruncă-i la crocodili. 

— Dios? spuse Teppic când două dintre gărzi îşi coborâră arcurile şi 
îl înşfăcară. 

— Aud? 

— Ştii cine sunt, omule. Nu fi fraier. 

Marele preot ridică torţa. 

— Stai mai bine decât mine, băiete, zise el. Metaforic vorbind. 

— Nu e amuzant, zise Teppic. Îţi ordon să le spui cine sunt. 

— Cum vrei. Acest asasin, spuse Dios, iar vocea lui avea tăişul şi 
puterea unui aparat de sudură, l-a omorât pe rege. 

— Eu sunt regele, la naiba, zise Teppic. Cum să mă omor pe mine 
însumi? 

— Nu suntem proşti, spuse Dios. Oamenii aceştia ştiu că regele nu 
se furişează prin palat noaptea şi că nici nu se însoţeşte cu infractori 
condamnaţi. Tot ce ne mai rămâne să aflăm este cum ai scăpat de 
cadavru. 

Ochii lui se fixară pe faţa lui Teppic, iar acesta îşi dădu seama că 
marele preot era, într-adevăr, complet nebun. Era acel fel rar 
denebunie provocată de timpul prea îndelungat în care fusese el însuşi. 
Se întrebă cât de bătrân era de fapt preotul. 

— Aceşti asasini sunt creaturi viclene, zise Dios. Aveţi grijă cu el. 

În spatele preotului se auzi o pocnitură. Ptraci încercase să arunce 
cu un băț de mânat cămila şi ratase. 

În răstimpul în care ceilalţi priviră în spate, Teppic s-a evaporat. 
Gărzile de lângă el erau ocupate să se prăbuşească încet la podea, 
gemând. 

Dios zâmbi. 

— Luaţi femeia, se răsti el, iar căpitanul se repezi şi o prinse pe 
Ptraci, care nu făcuse nici o încercare de a fugi. Dios se aplecă şi luă 
băţul. 

— Sunt mai multe gărzi afară, spuse el. Sunt sigur că îţi vei da 
seama. Ar fi în interesul tău să ieşi la iveală. 

— De ce? întrebă Teppic din umbră. Scotoci în cizmă după 
sarbacană. 

— Pentru că atunci vei fi aruncat la crocodilii sacri din ordinul 
regelui, spuse Dios. 

— Ceva ce de abia aştept, ha? zise Teppic înşurubând părţile cu 
febrilitate. 


114 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Ar fi cu siguranţă de preferat altor variante, glăsui Dios. 

În întuneric, Teppic îşi trecu degetele peste micile dopuri cu coduri 
de pe săgeţele. Cele mai multe dintre otrăvurile cu adevărat 
spectaculoase trebuie să se fi evaporat sau să se fi dizolvat, devenind 
inofensive deja, dar exista un număr de otrăvuri mai slabe create 
pentru a nu le provoca destinatarilor mai mult de un somn bun. Un 
asasin poate fi nevoit să îşi croiască drumul spre un înhumat pe lângă 
mai multe gărzi de corp atente. Era considerat nepoliticos să le 
înhumezi şi pe ele. 

— Ne-ai putea lăsa să plecăm, zise Teppic. Bănuiesc că asta vrei, 
nu? Să plec şi să nu mă mai întorc vreodată? Imi convine de minune. 

Dios ezită. 

— Trebuia să spui: „Şi dă-i drumul fetei”, zise el. 

— Oh, da. Şi asta. 

— Nu. Mi-aş încălca datoria faţă de rege, spuse preotul. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Dios, ştii că eu sunt regele! 

— Nu. Am o imagine foarte clară a regelui. Tu nu eşti regele, insistă 
Dios. 

Teppic trase cu ochiul peste marginea boxei. Cămila trase cu ochiul 
peste umărul lui. 

Şi atunci /umea o luă razna. 

Mă rog, şi mai rău decât până atunci. 


Toate piramidele scăpărau, umplând cerul cu lumina lor tuciurie în 
timp ce fraţii Ptaclusp se luptau să ajungă pe platforma de lucru 
principală. 

lla se prăbuşi pe scânduri, horcăind ca nişte foale vechi. La câteva 
picioare distanţă, partea înclinată era fierbinte la atingere şi el nu mai 
avea nici o îndoială că piramida chiar scârţâia. Nu dăduse niciodată 
prea multă atenţie mecanicii în sine spre deosebire de costul 
construcţiei unei piramide, dar era destul de sigur că zgomotul era 
greşit ca Il şi cu II fac V. 

Fratele lui se întinse să atingă piatra, dar îşi trase mâna când mici 
scântei săriră în jurul degetelor lui. 

— Se simte căldura, spuse el. E uluitor! 

— De ce? 

— Să se încălzească o masă ca asta. Adică, doar tonajul... 

— Nu-mi place, Doi-be, zise lla cu o voce tremurătoare. Hai să 
lăsăm piatra aici, da? Sunt sigur că va fi în regulă şi dimineaţă trimitem 
un grup aici, o să ştie cu exactitate ce... 

Cuvintele îi fură acoperite când o altă flacără pârâi pe cer şi lovi 
coloana de aer care dansa la cincizeci de picioare deasupra lor. Apucă o 
parte a schelei. 

— La Sod cu asta! răcni el. Mă car. 


115 


Piramide 


— Stai o clipă, zise Ilb. Adică, ce scârţâie? Piatra nu poate să 
scârţâie. 

— Toată schela asta nenorocită se mişcă, nu fi tâmpit! Se holbăcu 
ochii ieşiţi din orbite la fratele lui. Spune-mi că e schela, se rugă el. 

— Nu, acum sunt sigur. Vine dinăuntru. 

Se uitară fix unul la altul şi apoi la scara de nuiele care ducea în 
vârf sau unde ar fi trebuit să fie vârful. 

— Haide! îl îndemnă Ilb. Nu se poate aprinde, îşi caută moduri de 
descărcare... 

Se auzi un sunet la fel de puternic ca geamătul continentelor. 


Teppic îl simţi. Simţi că pielea îi era cu câteva măsuri mai mică. 
Simţi că cineva îl ţinea de urechi şi încerca să îi smulgă capul. 

II văzu pe căpitanul gărzii căzând în genunchi, luptându-se să-şi 
scoată coiful şi sări peste boxă. 

Incercă să sară peste boxă. Totul era anapoda, iar el ateriză greoi 
pe o podea care părea nehotărâtă dacă să devină perete. Reuşi să se 
ridice în picioare şi fu tras într-o parte, dansând cu stângăcie prin grajd 
pentru a a-şi păstra echilibrul. 

Grajdurile se întindeau şi se strângeau ca o imagine într-o oglindă 
de bâlci. Se dusese să vadă unele odată în Ankh, ei trei riscând câte o 
jumătate de bănuţ fiecare ca să viziteze minunăţiile ambulante ale 
Bazarului Călător lţi la Răsuflarea al Doctorului Mooner. Dar atunci ştiai 
că era doar sticla îndoită care îţi făcea un cap ca un cârnat şi picioare 
ca nişte mingi de fotbal. Teppic îşi dorea să fie la fel de sigur că ceea ce 
se întâmpla în jurul său ar fi permis o explicaţie atât de inofensivă. 
Probabil că ţi-ar fi trebuit o oglindă deformată ca să faci totul să pară 
normal. 

Fugi împleticindu-se către Ptraci şi marele preot, în timp ce lumea 
se umfla şi se subţia în jurul său, şi fu răsplătit imediat văzând-o pe fată 
cum scapă din strânsoarea lui Dios şi-l pocneşte peste ureche. 

Inainta ca printr-un vis, cu distanţele schimbându-se de parcă 
realitatea ar fi fost un elastic. Un alt pas îl aruncă cu forţă în cei doi. O 
apucă pe Ptraci de braţ, merse clătinându-se la boxa cămilei, unde 
creatura încă rumega şi urmărea scena cu ceea ce este cel mai 
aproape de un interes temperat la o cămilă, şi înhăţă căpăstrul. 

Nimeni nu părea dornic să-i oprească în timp ce se ajutau unul pe 
altul să iasă în noaptea nebună. 

— Ajută dacă închizi ochii. 

Teppic încercă. Funcţiona. O parte din curte, despre care ochii îi 
spuneau că este un dreptunghi tremurător ale cărui laturi zbârnâiau ca 
nişte corzi de arc deveni, ei, doar o curte sub picioarele lui. 

— Mamă, deşteaptă mişcare, zise el. Cum ţi-a dat prin cap? 

— Intotdeauna închid ochii când mi-e frică, spuse Ptraci. 

— Bun plan. 


116 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Ce se întâmplă? 

— Nu ştiu. Nu vreau să aflu. Cred că ar fi o idee nemaipomenit de 
bună s-o ştergem de aici. Cum ziceai că faci o cămilă să îngenuncheze? 
Am oricâte lucruri ascuţite vrei. 

Cămila, care înţelegea foarte bine limba oamenilor când venea 
vorba de ameninţări, îngenunche cu graţie. Se căţărară pe ea şi peisajul 
se clătină iar, când animalul se ridică în picioare. 

Cămila ştia foarte bine ce se întâmpla. Trei stomacuri şi un sistem 
digestiv ca o distilerie îţi oferă o grămadă de timp pentru cugetare. 

Nu degeaba matematicile superioare sunt inventate de obicei în 
ţările calde. Este din cauza rezonanţei morfice a tuturor cămilelor, care 
au acea expresie dispreţuitoare şi faimoasele buze răsfrânte ca o 
urmare firească a abilității de a rezolva ecuaţii de gradul al doilea. 

Indeobşte, lumea nu îşi dă seama că aceste animale au o 
aptitudine înnăscută pentru matematicile superioare, mai ales atunci 
când implică balistica. Aceasta s-a dezvoltat din necesitate, aidoma 
coordonări mână-ochi la oameni, a camuflajului cameleonului şi a 
abilităţi recunoscute a delfinilor de a salva înotătorii de la înec dacă 
există posibilitatea ca a-i sfâşia în două să fie observat şi să fie 
comentat defavorabil de alţi oameni. 

De fapt, cămilele sunt mult mai inteligente decât delfinii. Sunt 
atât de isteţe, încât şi-au dat repede seama că cel mai prudent lucru pe 
care îl poate face un animal inteligent, dacă doreşte ca descendenţii lui 
să nu petreacă o grămadă de timp pe o masă cu electrozi înfipţi în 
creier sau punând mine pe fundul navelor sau fiind luaţi de sus cu 
severitate de zoologi, este să fie fie al naibii de sigur că oamenii nu 
află. Deci, cu multă vreme în urmă, au abordat un stil de viaţă care, în 
schimbul unui anumit grad de cărăuşie şi îmboldire cu băţul, le oferea 
hrana şi îngrijirea potrivite şi ocazia de a-i scuipa pe oameni în ochi fără 
să păţească nimic. 

lar această cămilă anume, rezultatul a milioane de ani de selecţie 
naturală pentru a produce o creatură care să poată număra firele de 
nisip în timp ce calcă pe el şi să îşi închidă nările când vrea şi să 
supravieţuiască multe zile sub soarele arzător fără apă, se chema 
Nenorocitule. 

Şi era, de fapt, cel mai mare matematician din lume. 

Nenorocitule se gândea: aici pare să aibă loc o instabilitate 
dimensională crescândă, oscilând între zero şi patruzeci şi cinci 
degrade, după cum arată. Cât de interesant. Mă întreb ce o provoacă? 
Fie V egal 3. Fie Tau egal Chi/4. mofmorfmorf, Fie Kappa/y un câmp 
tensor diferenţial Afurisit-lmpuţit?* cu patru coeficienţi de rotire 
imaginari... 


5Niciodată să nu ai încredere într-o specie care rânjeşte tot timpul. Pune ceva la cale. (n. 
a.) 


117 


Piramide 


Ptraci îl pocni în cap cu sandaua. 

— Haide, dă-i drumu”! ţipă ea. 

Dar Nenorocitule se gândea: Prin urmare, H la puterea corectăe gal 
V/s. morfmorfmorf astfel, în notație hipersilogică... 

Teppic se uită în urmă. Distorsiunile stranii ale peisajului păreau să 
se calmeze, iar Dios... 

Dios fugea din palat şi chiar reuşise să găsească câteva gărzi ale 
căror frică de nesupunere o depăşea pe cea de lumea misterios 
deformată. 

Nenorocitule stătea cu stoicism nemişcat, 
rumegând...morfmorfmorf ceea ce ne dă o oscilație de reducere 
interesantă. Care ar fi perioada acesteia? Fie perioada = x. 
morfmorfmorf Fie= timp. Fie perioada iniţială... 

Ptraci ţopăia pe gâtul lui şi îl lovea cu putere cu călcâiele, o acţiune 
care ar fi făcut orice mascul antropoid să urle şi să se dea cu capul de 
perete. 

— Nu se mişcă! N-o loveşti? 

Teppic îşi lovi palma cât de tare putu de pielea lui Nenorocitule, 
stârnind un nor de praf şi amorţindu-şi fiecare nerv din degete. Era ca şi 
cum ai fi dat într-un sac mare plin de umeraşe. 

— Haide, mormăi el. 

Dios ridică o mână. 

— Staţi, în numele regelui! strigă el. 

O săgeată lovi în cocoaşa lui Nenorocitule. 

„„. Egal 6,3 în perioadă. Reducere. Asta ne dă... au... 314 secunde... 

Nenorocitule îşi întoarse gâtul lung în spate. Stufoasele lui 
sprâncene uriaşe se arcuiră acuzator în timp ce ochii galbeni se mijeau 
şi focalizau pe marele preot, iar el lăsă pentru o clipă problema 
interesantă şi dezgropă din memorie matematicile antice familiare pe 
care rasa lui le perfecţionase cu mult în urmă: 

Fie distanţa egal patruzeci şi unu de picioare. Fie viteza vântului 
egal 2. Vector unu-opt. morf Fie vâscozitatea egal 7... 

Teppic scoase un cuţit de aruncat. 

Dios inspiră adânc. „O să dea ordin să tragă în noi, se gândiTeppic. 
În numele meu, în regatul meu, o să fiu omorât.” 

„„.„ Unghi doi-cinci. morf Foc. 

A fost un voleu magnific. Admirabil, bolul alimentar se ridicase, se 
rotise şi lovise cu un sunet ca, un sunet ca jumătate de livră de iarbă 
semidigerată lovind faţa cuiva. Nimic altceva nu putea suna la fel. 

Tăcerea care urmă ţinu locul ovaţiilor. 


>“Recunoscut ca fiind cel mai mare matematician cămilă din toate timpurile, a inventat o 
matematică a spaţiului în opt dimensiuni în timp ce şedea pe burtă cu nările închise în 
mijlocul unei furtuni de nisip violente. (n. a.) 


118 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Peisajul începu iar să se deformeze. În mod clar, ăsta nu era un loc 
în care să zăboveşti. Nenorocitule se uită la picioarele lui din faţă. 

Fie picioare egal patru... 

începu să fugă cu stângăcie. Cămilele, se pare, au mai mulţi 
genunchi decât orice alt animal, iar Nenorocitule gonea ca o locomotivă 
cu abur, cu o grămadă de mişcări inutile în unghi drept faţă de direcţia 
de înaintare, însoţite de o salvă tunătoare de zgomote digestive. 

— Un animal al dracului de prost, mormăi Ptraci în timp ce se 
depărtau zvâcnind de palat, dar se pare că până la urmă a înţeles. 

.. Rata de repetiţie invariabilă de 3,5/z. Ce tot zice acolo, Prostu’ 
Dracului trăieşte în Tsort... 

Deşi se legănau prin aer ca şi cum ar fi fost legate cu nişte elastice 
proaste, picioarele lui Nenorocitule acopereau mult teren şi deja 
ţopăiau pe străzile de pământ tasat, adormite, ale oraşului. 

— lar începe, nu? spuse Ptraci. Eu îmi închid ochii din nou. 

Teppic dădu din cap. Casele din jurul lor, încinse ca nişte cărămizi 
refractare, îşi făceau iar dansul lor de oglindă cu încetinitorul, iar 
drumul se ridica şi cobora într-un fel pe care terenul solid nu ar trebui 
să-l adopte. 

— E ca marea, zise el. 

— Eu nu văd? nimic, spuse Ptraci cu fermitate. 

— Vorbesc de mare. Oceanul. Ştii. Valurile. 

— Am auzit de asta. Ne urmăreşte cineva? 

Teppic se întoarse în şa. 

— Nu, din câte văd, zise el. Se pare că... 

De aici vedea dincolo de silueta joasă şi lungă a palatului, peste râu 
până la Marea Piramidă. Era aproape ascunsă de nori întunecaţi, dar 
ceea ce putea distinge din ea era, în mod clar, greşit. Ştia că are patru 
laturi şi le vedea pe toate opt. 

Părea să se mişte înainte şi înapoi, dar ceea ce simţea el instinctiv 
era un lucru periculos dacă îl făceau câteva milioane de tone de piatră. 
Simţi o nevoie imperioasă de-a se îndepărta de ea. Chiar şi o creatură 
proastă cum era cămila părea de acord. 

Nenorocitule se gândea: ... Delta pătrat. Astfel, presiunea 
dimensională kva avea ca rezultat o transformare de nouăzeci degrade 
în Chi(16/xpu)t pentru o mulţime-K de orice trei invariabile. Sau patru 
minute, plus sau minus zece secunde... 

Cămila privi în jos către labele uriaşe ale picioarelor ei. 

Fie viteză egal galop. 

— Cum ai convins-o să facă asta? zise Teppic. 

— Nu eu! O face singură! Ţine-te bine! 


Joc de cuvinte intraductibil. În engleză, „a vedea” (to see) şi „mare” (sea) se pronunţă la 
fel. (n.tr.) 


119 


Piramide 


Asta nu era simplu. Teppic înşeuase cămila, dar neglijase hamul. 
Ptraci avea părţi întregi din părul cămilei de care să se ţină.Tot ce avea 
el erau părţi întregi din Ptraci. Oriunde ar fi încercat să-şi pună mâinile, 
acestea întâlneau piele goală, caldă. Nimic din lunga lui educaţie nu-l 
pregătise pentru asta, în timp ce, evident, pe Ptraci - totul. Părul ei lung 
îi biciuia faţa şi mirosea ademenitor a parfum rar”. 

— Ţi-e bine? strigă el peste urletul vântului. 

— Mă ţin cu genunchii! 

— Trebuie să fie foarte greu! 

— E un antrenament special! 

Cămilele galopează aruncându-și picioarele cât mai departe de ele 
posibil şi apoi fugind să le prindă. Cu încheieturile ţăcănind ca nişte 
castaniete rebegite, Nenorocitule gonea mâncând pământul pe drumul 
înclinat care ieşea din vale şi derapa prin defileul care conducea, pe 
sub stâncile de calcar falnice, către deşertul înalt de dincolo. 

Şi în spatele lor, chinuită peste măsură de fluxul inexorabil al 
geometriei, incapabilă să se descarce de povara Timpului, Marea 
Piramidă urlă, se ridică de la bază şi, cu întreaga ei masă şuierând prin 
aer la fel de neoprit ca fiind ceva complet de neoprit, se roti exact cu 
nouăzeci de grade şi modifică însăşi structura timpului şi spaţiului. 

Nenorocitule fugea prin defileu cu gâtul întins la maximum, cu 
nările puternice căscate ca nişte guri de motor cu reacţie. 

— E îngrozită! strigă Ptraci. Animalele ştiu întotdeauna despre 
asta!? 

— Despre ce? 

— Incendii în pădure şi alte lucruri! 

— Nici n-avem copaci! 

— Bine, potopuri şi... şi lucruri! Au un instinct nativ ciudat! 

Phi 1700[lu/v]. Lateral e/y. Egal o parte de şapte până la 
doisprezece... 

Sunetul îi lovi. Era la fel de tăcut ca o păpădie la miezul nopţii, dar 
avea presiune. Se rostogolea peste ei, sufocant ca o catifea, scârbos ca 
un caltaboş zdrobit. 

Şi dispăru. 

Nenorocitule mergea la pas acum, o procedură care implica 
instrucţiuni precise pentru fiecare picior în parte. 

Se simţea o eliberare, o uşurare. 

Nenorocitule se opri. În lumina de dinaintea răsăritului zărise un 
pâlc de tufişuri ţepoase care creşteau printre pietrele de pe marginea 
drumului. 

.. Unghi la stânga, x egal 37. y egal 19. z egal 43. Muşcă... 


Un efect obţinut prin distilarea testiculelor unei specii de urs mic, care trăieşte în copaci, 
în vomă de balenă, la care se adaugă un pumn de petale de trandafir. Probabil că Teppic 
nu s-ar fi simţit mai bine dacă ar fi ştiut asta. (n.a.) 


120 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Pacea se pogori. Nu se auzea nimic, în afară de eructaţiile tractului 
digestiv al cămilei şi de cântecul modulat al unei bufniţe de deşert din 
depărtare. 

Ptraci alunecă de la locul ei şi ateriză cu stângăcie. 

— Fundul meu, anunţă ea deşertului în general, este o băşică 
uriaşă. 

Teppic sări jos şi pe jumătate fugi, pe jumătate se împletici pe 
grohotişul de lângă marginea drumului, apoi alergă pe platoul de calcar 
crăpat până când ajunse într-un loc de unde putea vedea bine valea. 

Nu mai era acolo. 


Era încă întuneric atunci când Dil, maestrul îmbălsămător se trezi, 
corpul său vibrând de senzaţia că era ceva în neregulă. Se dădu jos din 
pat, se îmbrăcă în grabă şi trase draperia care ţinea loc de uşă. 

Noaptea era moale şi catifelată. Acoperit de zumzăitul insectelor, 
mai era un sunet, un zgomot ca de prăjit, o sfârâială slabă la limita 
auzului. 

Poate că asta îl trezise. 

Aerul era cald şi umed. Vălătuci de ceaţă se ridicau din fluviu şi... 

Piramidele nu se descărcau. 

Crescuse în această casă; fusese în familia lor de maeştri 
îmbălsămători de mii de ani, iar el văzuse piramidele descărcându-se 
atât de des, încât nu le mai lua în seamă, nu mai mult decât îşi lua în 
seamă propria respiraţie. Dar acum erau întunecate şi tăcute, iar 
liniştea ţipa şi bezna strălucea. 

Dar asta nu era partea cea mai rea. Când ochii îngroziţi i se ridicară 
spre cerul gol de deasupra necropolei, văzură stelele şi pe ce erau ele 
prinse. 

Dil era înspăimântat. Şi atunci, când avu timp să se gândească la 
asta, îi fu ruşine cu el însuşi. „Până la urmă, îşi zise el, este ce mi s-a 
spus întotdeauna că se află acolo. E de la sine înţeles. Doar că văd clar 
pentru prima dată. 

Gata. Mă face să mă simt mai bine?” 

Se întoarse şi o luă la fugă pe stradă, clămpănind din sandale, până 
la casa care îi găzduia pe Gem şi numeroasa lui familie. II trase pe 
ucenicul care protesta de pe preşul de dormit la comun şi îl târî în 
stradă, îi întoarse faţa către cer şi şuieră: 

— Spune-mi ce vezi! 

Gem îşi miji ochii. 

— Văd stelele, maestre, zise el. 

— Pe ce sunt, băiete? 

Gem se relaxă niţel. 

— E uşor, maestre. Toată lumea ştie că sunt pe corpul zeiţei Nept 
care se arcuieşte din... oh, la naiba! 

— O vezi şi tu? 

121 


Piramide 


— Oh, măiculiţă, şopti Gem şi alunecă în genunchi. 

Dil dădu din cap. Era un om religios. Era o mare consolare să ştii că 
zeii erau acolo. Să ştii că erau aici era partea înspăimântătoare. 

Deoarece trupul unei femei se arcuia peste ceruri, albăstrui, uşor 
neclar în lumina stelelor fluide. 

Era enormă, de dimensiuni interstelare. Umbra dintre sânii ei 
galactici era o nebuloasă întunecată, curba stomacului, o poleială de 
gaze luminoase, buricul ei, incandescenţa întunecată şi clocotită în care 
se năşteau noile stele. Nu sprijinea cerul. Ea era cerul. 

Imensa ei faţă tristă, cu capul în jos pe orizontul dinspre Rotirea 
Discului, se uita drept la Dil. lar el îşi dădea seama că puţine lucruri pot 
zdruncina credinţa ca a vedea, clar şi precis, obiectul acelei credinţe. 
Atunci încetează credinţa, pentru că numai e nevoie de ea. 

— Oh, Sod! gemu Gem. 

Dil îl lovi pe braţ. 

— Termină, zise el. Şi vino cu mine. 

— Oh, maestre, ce am putea face? 

Dil se uită înjur la oraşul adormit. Nu avea nici cea mai vagă idee. 

— O să mergem la palat, spuse el hotărât. Probabil e o păcălealăa, 
a, a întunericului. Oricum, soarele o să răsară imediat. 

Porni cu paşi mari, dorindu-şi să poată face schimb de locuri cu 
Gem şi să arate doar o urmă de groază totală. Ucenicul îl urmă într-un 
fel de furişat în galop. 

— Văd umbre pe stele, maestre! Le vezi şi tu, maestre? Pe lângă 
marginea lumii, maestre! 

— Sunt doar ceţuri, băiete, spuse Dil, ţinându-şi privirea drept 
înainte cu dârzenie şi păstrându-şi o postură demnă, aşa cum se cuvine 
Paznicului Uşii din Stânga a Lojei Sodei Cristalizate şi deţinătorului mai 
multor medalii pentru cusut. 

— Uite, zise el. Vezi, Gem, răsare soarele! 

Se opriră şi îl priviră. 

Apoi Gem scânci foarte slab. 

Ridicându-se pe cer, foarte încet, era o uriașă bilă în flăcări. Şi era 
împinsă de un cărăbuş-de-bălegar mai mare decât lumile. 


122 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Cartea a lll-a 


Cartea Noului Fiu 


123 


Piramide 


Soarele a răsărit, şi pentru că aici nu suntem în Vechiul Regat este 
un simplu glob de gaz arzând. Noaptea purpurie a deşertului se 
evaporă sub strălucirea lui de lampă de sudură. Şopârlele o tulesc în 
crăpăturile dintre pietre. Nenorocitule s-a aşezat în umbra slabă a ceea 
ce a rămas din tufişuri, se uită ca nebunul la peisaj şi începe să rumege 
şi să calculeze rădăcini pătrate în baza şapte. 

Teppic şi Ptraci au găsit în cele din urmă umbra unui pinten de 
calcar şi stau jos privind posomorâţi la valurile de căldură care se ridică 
unduindu-se din pietre. 

— Eu nu înţeleg, spuse Ptraci. Ai căutat peste tot? 

— E o ţară! N-are cum să cadă naibii printr-o gaură din pământ! 

— Atunci unde e? întrebă Ptraci pe un ton neutru. 

Teppic mârâi. Căldura lovea ca un ciocan, dar păşi peste pietre ca 
şi cum trei sute de mile pătrate s-ar fi putut ascunde sub o pietricică 
sau după un tufiş. 

Realitatea era că drumul se scufunda între stânci, dar aproape 
imediat se ridica iar şi continua peste dune în ceea ce era, destul 
declar, Tsort. Recunoscuse un sfinx erodat de vânt care fusese pus 
drept piatră de hotar; legenda spunea că în vremuri de restrişte 
naţională cruntă rătăceşte pe graniţă, deşi legenda nu explica limpede 
de ce. 

Ştia că ajunseseră în Ephebe. Ar fi trebuit să privească peste valea, 
fertilă şi presărată cu piramide a Djelului, care se întindea între cele 
două ţări. 

Petrecuse o oră căutând-o. 

Era inexplicabil. Era straniu. Era, de asemenea, şi foarte jenant. 

Îşi puse mâna streaşină la ochi şi se uită în jur pentru a mia oară la 
terenul tăcut, care se cocea. Şi îşi mişcă capul. Şi văzu Djelibeybi. 

Preţ de o clipă în trecu scânteind prin faţa ochilor. Işi smuci capul 
înapoi şi îl văzu iar, o explozie scurtă de culoare ceţoasă care dispăru 
de îndată ce se concentră asupra ei. 

Câteva minute mai târziu, Ptraci îl urmări cu privirea din umbră şi îl 
văzu stând de-a buşilea. Când începu să întoarcă pietrele, hotărî că el 
stătuse destul în soare. 

Teppic îşi scutură mâna ei de pe umăr şi făcu gesturi nerăbdătoare. 

— Am găsit-o! Scoase un cuţit din geantă şi începu să împungă 
pietrele. 

— Unde? 

— Aici! 

Ea puse un deget cu inel pe fruntea lui. 

— Oh da, zise ea. Înţeleg. Da. În regulă. Acum cred că ai face bine 
să vii la umbră. 

— Nu, serios! Aici! Uite! 


124 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Ea se lăsă pe vine şi se zgâi la piatră ca să-i facă pe plac. 

— E o crăpătură, spuse ea cu un aer de îndoială. 

— Uită-te la ea, vrei? Trebuie să-ţi întorci capul şi să te uiţi cu 
coada ochiului, cumva. Pumnalul lui Teppic plesni crăpătura, care nu 
era mai mult decât o linie ştearsă pe piatră. 

— Ei, se duce departe, zise Ptraci, uitându-se fix la pământul ars. 

— De la A Doua Cataractă până în Deltă, spuse Teppic. Ajută dacă 
îţi acoperi un ochi. Te rog, încearcă. Te rog! 

Ea îşi puse o mână şovăielnică pe un ochi şi îl miji pe celălalt, 
supusă, către piatră. 

În cele din urmă zise: 

— Nu merge, nu... văăăd... 

Rămase nemişcată pentru o clipă, apoi se aruncă într-o parte pe 
pietre. Teppic încetă să mai încerce să înfigă cuțitul în crăpătură şi se 
târî până la ea. 

— Eram chiar pe margine! se văicări ea. 

— Ai văzut-o? întrebă el plin de speranţă. 

Ea dădu din cap şi, cu mare grijă, se ridică în picioare şi se trase 
înapoi. 

— Da, zise Ptraci cu răceală. Poţi să-mi dai brăţările, te rog? 

— Ce? 

— Brăţările mele. Le-ai pus în buzunar. Le vreau, te rog. 

Teppic dădu din umeri şi scotoci în geantă. Brăţările erau în mare 
parte din aramă, cu câteva bucățele de email ciobit. Ici şi colo, 
meşteşugarul încercase, fără prea mare succes, să facă ceva interesant 
cu căpăţele răsucite de sârmă şi cu bucăţi de sticlă colorată. Ea le luă şi 
şi le puse. 

— Au vreo semnificaţie ocultă? se interesă el. 

— Ce înseamnă ocult? întrebă ea. 

— Oh. Atunci la ce-ţi trebuie? 

— i-am zis. Nu mă simt complet îmbrăcată fără ele. 

Teppic ridică din umeri şi începu să lovească din nou cu cuțitul în 
crăpătură. 

— De ce faci asta? întrebă ea. 

El se opri şi se gândi. 

— Nu ştiu, recunoscu el. Dar ai văzut valea, nu? 


— Da. 
— Bine, atunci? 
— Atunci ce? 


Teppic îşi dădu ochii peste cap. 
— Nu ţi-a trecut prin cap că e cam, ei, ciudat? O ţară întreagă să 
dispară? Nu vezi aşa ceva în fiecare zi, la naiba! 
— Eu de unde să ştiu? Nu am mai ieşit din vale niciodată. Nu ştiu 
cum ar trebui să arate din afară. Şi nu înjura. 
Teppic clătină din cap. 
125 


Piramide 


— Cred că o să mă duc să mă întind la umbră, zise el. La cea mai 
rămas din ea, adăugă, deoarece lumina arămie a soarelui ardea 
umbrele. Se împletici către pietre şi o privi. 

— Toată valea s-a închis, reuşi el într-un final. Toţi oamenii... 

— Am văzut focuri de gătit, spuse Ptraci, prăbuşindu-se lângă el. 

— Are ceva de a face cu piramida, zise el. Arăta foarte ciudat chiar 
înainte să plecăm. E magie, sau geometrie, sau nici una dintre astea. 
Cum crezi că ne mai putem întoarce? 

— Nu vreau să mă întorc. De ce aş vrea să mă întorc? Pe mine mă 
aşteaptă crocodilii. Nu mă întorc, nu doar pentru crocodili. 

— Hm. Poate că aş putea să te graţiez sau cam aşa ceva, 
spuseTeppic. 

— Oh da, încuviinţă Ptraci privindu-şi unghiile. Ziceai că eşti regele, 
nu? 

— Sunt regele! Regatul meu e - Teppic ezită, neştiind în ce direcţie 
să îşi îndrepte degetul - undeva. Sunt regele lui. 

— Nu arăţi ca regele, zise Ptraci. 

— De ce? 

— Purta o mască de aur. 

— Eram eu! 

— Deci tu ai ordonat să fiu aruncată la crocodili? i 

— Da! Adică, nu. Teppic ezită. Adică, regele a făcut-o. Intr-un fel. 
Oricum, eu te-am salvat, adăugă el galant. 

— Na, poftim. În orice caz, dacă ai fi regele, ai fi şi zeu. Acum nu te 
porți chiar ca un zeu. 

— Da? Bine. Hm. Teppic ezită iar. Nepăsarea literală a lui Ptraci 
însemna că frazele inocente trebuiau examinate cu grijă înainte de a fi 
trimise în lume. 

— Practic, sunt bun la a face soarele să răsară, spuse el. Deşi nu 
ştiu cum. Şi râurile. Dacă vrei să se umfle vreun râu, eu sunt omul tău. 
Zeul adică. 

Amuţi ca şi cum i-ar fi venit o idee. 

— Mă întreb ce se întâmplă acolo fără mine? zise el. 

Ptraci se ridică şi porni prin defileu. 

— Unde te duci? 

Ea se întoarse. 

— Ei, domnule rege sau zeu, sau asasin, sau ce-oi fi tu, poţi să faci 
apă? 

— Ce, aici? 

— Adică de băut. O fi un fluviu ascuns în crăpătura aia, n-o fi, dar 
nu putem ajunge la el, nu? Aşa că trebuie să mergem undeva unde 
putem. E atât de simplu, încât cred că până şi regii ar înţelege. 

Se grăbi după ea, coborând grohotişul către locul în care 
Nenorocitule stătea întins cu capul şi gâtul lipite de pământ, dând din 
urechi din cauza căldurii şi aplicând alene Teoria Integralelor Oscilante 


126 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


a lui Vită Nesuferita pe o succesiune promițătoare de numere cisoide. 
Supărată, Ptraci îi dădu un şut. 

— Deci ştii unde e apă? întrebă Teppic. 

„„.E/27. Unsprezece mile. 

Ptraci se uită urât la el cu ochii ei încercuiți cu kohl. 

— Adică tu nu ştii? Voiai să mă duci în deşert şi nu ştii unde e apa? 

— Bine, mă aşteptam să reuşesc să iau cu mine puţină! 

— Nici măcar nu te-ai gândit! 

— Ascultă, nu poţi să-mi vorbeşti aşa! Sunt rege! Teppic se opri. Ai 
perfectă dreptate, spuse el. Nu m-am gândit la asta. De unde vin eu, 
plouă aproape în fiecare zi. Imi pare rău. 

Ptraci se încruntă. 

— Cine domneşte? aproape în fiecare zi? întrebă ea. 

— Nu, mă refer la ploaie. Ştii. Picături mici de apă care vin din cer? 

— Ce idee stupidă. De unde vii tu? 

Teppic păru nefericit. 

— Eu vin din Ankh-Morpork. De aici am început. Privi înlungul 
drumului. Dacă ştiai unde să te uiţi, puteai zări o crăpătură slabă 
trecând peste pietre. Se căţăra de o parte şi de alta a rocilor, o 
imperfecţiune de grosime unei linii care, întâmplarea făcea, conţinea un 
întreg regat de pe malurile fluviului şi 7 000 de ani de istorie. 

Urâse fiecare clipă petrecută acolo. Şi acum, îl lăsase pe dinafară. 
lar acum, pentru că nu putea, voia să se întoarcă. 

Se îndreptă spre el şi îşi acoperi un ochi. Dacă îţi smuceai capul în 
poziţia potrivită... 

Îi trecu repede prin faţa ochilor şi dispăru. Mai încercă de câteva 
ori, dar nu îl mai văzu. 

Dacă aş sparge toate pietrele? Nu, se gândi, e o prostie. E o linie. 
Nu poţi să intri într-o linie. O linie nu are grosime. E un lucru bine 
cunoscut din geometrie. 

O auzi pe Ptraci venind în spatele lui şi în următorul moment 
mâinile ei erau pe gâtul lui. Pentru o clipă, se întrebă de unde ştia 
Strânsoarea Morţii Catharti, dar apoi degetele începură să îi maseze 
încet muşchii, stresul topindu-se sub mângâierea lor îndemânatică 
asemeni untului atins de un cuţit fierbinte. Se înfioră când tensiunea 
dispăru. 

— E bine, spuse el. 

— Suntem instruite pentru asta. Tendoanele îţi sunt înnodate ca 
nişte mingi de ping-pong pe un şiret, explică Ptraci. 

Recunoscător, Teppic se lăsă pe unul dintre bolovanii care se 
găseau din belşug la baza stâncii şi lăsă ritmul degetelor ei să 
îndepărteze problemele de peste noapte. 


oc de cuvinte intraductibil. În limba engleză, „a ploua” (to rain) şi „a domni” (to reign) 
se pronunţă asemănător. (n. tr.) 


127 


Piramide 


— Nu ştiu ce să fac, murmură el. E bine. 

— Să fii slujnică nu înseamnă doar să decojeşti struguri, spuse 
Ptraci. Prima lecţie pe care o învăţăm este că atunci când stăpânul a 
avut o zi grea nu e cel mai potrivit moment să-i sugerăm împreunarea 
Vulpii cu Portocala. Cine zice că trebuie să faci ceva? 

— Mă simt responsabil. Teppic îşi schimbă poziţia ca o pisică. 

— Dacă ştii de unde să iau o ţiteră, ţi-aş putea cânta ceva liniştitor, 
propuse Ptraci. Am ajuns până la Picnicul goblinilor din Cartea |. 

— Adică, un rege n-ar trebui să-şi lase regatul să dispară aşa. 

— Toate celelalte fete ştiu să cânte la instrumente cu coarde şi la 
orice, zise Ptraci melancolică, masându-i umerii. Dar fostul rege spunea 
că mă preferă pe mine. Spunea că îl înveseleam. 

— Adică, o să i se zică Regatul Pierdut, murmură Teppic adormit. 
Atunci, te întreb, eu cum o să mă simt? 

— Spunea şi că îi plăcea cum cânt. Toţi ceilalţi spuneau că sună ca 
un stol de vulturi care tocmai a dat peste un măgar mort. 

— Adică, regele Regatului Pierdut. Ar fi îngrozitor. Trebuie să-l aduc 
înapoi. 

Nenorocitule îşi întoarse încet capul pentru a urmări o muscă de 
carne bezmetică; în adâncul creierului său pâlpâiau coloane de cifre 
roşii, detaliind vectorii, viteza şi elevația. Conversaţia fiinţelor umane 
rareori îl interesa, dar îi trecu prin minte că masculii şi femelele se 
înţeleg întotdeauna mai bine atunci când nici unul nu ascultă în 
întregime ce spune celălalt. Era mult mai simplu la cămile. 

Teppic se holba la linia din piatră. Geometrie. Asta era. 

— O să mergem la Ephebe, zise el. Ei ştiu totul despre geometrie şi 
au nişte idei foarte nesănătoase. Ideile nesănătoase sunt ce mi-ar 
trebui mie acum. 

— De ce porţi toate cuţitele şi chestiile alea? Adică, serios? 

— Hmm? Pardon? 

— Toate cuţitele. De ce? 

Teppic se gândi la asta. 

— Cred că nu mă simt complet îmbrăcat fără ele, spuse el. 

— Oh! 

Ptraci se uită preocupată în jur, căutând un nou subiect de 
conversaţie. Introducerea Subiectelor de Discuţie Amuzantă făcea parte 
şi ea din îndatoririle unei slujnice. Nu fusese niciodată prea bună la 
asta. Celelalte fete găseau o varietate uluitoare: orice de la obiceiurile 
de împerechere la crocodili, până la speculaţii despre viaţa din Lumea 
de Dincolo. Ei i se părea greu după ce termina de vorbit despre vreme. 

— Deci, zise ea. Ai omorât mulţi oameni, bănuiesc? 

— Mm? 

— Ca asasin, adică. Eşti plătit să omori oameni. Ai omorât mulţi? 
Ştii că îţi încordezi prea tare muşchii spatelui? 

— Nu cred că ar trebui să vorbesc despre asta, spuse el. 


128 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Trebuie să ştiu. Dacă o să traversăm deşertul împreună şi aşa 
mai departe. Mai mult de o sută? 

— Doamne, nu. 

— Bine, mai puţin de cincizeci? 

Teppic se întoarse pe partea cealaltă. 

— Uite, chiar şi cei mai faimoşi asasini nu au omorât mai mult de 
treizeci de oameni în toată viaţa lor, zise el. 

— Mai puţin de douăzeci, atunci? 

— Da. 

— Mai puţin de zece? 

— Cred că, spuse Teppic, cel mai bine ar fi un număr între zero şi 
zece. 

— Ca să ştiu şi eu. Lucrurile astea sunt importante. 

Merseră înapoi la Nenorocitule. Dar acum Teppic părea să se 
gândească la ceva. 

— Toată adunarea asta... zise el. 

— Împreunare, îl corectă Ptraci. 

— Tu... ăă... mai mult de cincizeci de oameni? 

— O astfel de femeie se cheamă altfel, spuse Ptraci, dar fără prea 
multă supărare. 

— Scuze. Mai puţin de zece? 

— Să spunem, zise Ptraci, un număr între zero şi zece. 

Nenorocitule scuipă. La douăzeci de picioare distanţă, musca de 
carne fu luată direct din zbor şi lipită de o piatră din spatele ei. 

— Uimitor cum o face, nu, spuse Teppic. Cred că e un instinct 
animalic. 

Nenorocitule îi aruncă o privire trufaşă pe sub genele lui care 
măturau deşertul şi se gândi: 

„„„ Fie z = ei0. morfmorfmorf Apoi dz = ieşiOţdO = izd0 sau d0= 
dz/iz... 


Ptaclusp, încă în cămaşă de noapte, rătăcea fără ţintă printre 
sfărâmăturile de la baza piramidei. 

Zumzăia ca o turbină. Ptaclusp nu ştia de ce, nu ştia nimic despre 
uriaşa eliminare de energie care îi răsucise dimensiunile cu nouăzeci de 
grade şi care le ţinea aşa împotriva unor presiuni imense, dar cel puţin 
schimbările temporale tulburătoare păreau să se fi oprit. Erau mai 
puţini fii decât fuseseră până atunci; de fapt, i-ar fi fost de ajuns să 
găsească unul sau doi. 

Mai întâi, descoperi vârful de piramidă, care era spart, învelişul de 
electrum desfăcându-se de pe el. În căderea lui de pe piramidă, lovise 
statuia lui Hat Zeul cu Cap de Vultur, îndoind-o de la mijlocşi dându-i o 
expresie de uşoară surprindere. 

Un geamăt slab îl făcu să tragă de rămăşiţele unui cort. Sfâşie 
pânza grea şi îl dezgropă pe llb, care clipi spre el în lumina gri. 

129 


Piramide 


— N-a mers, tată, gemu el. Aproape îl suisem acolo şi pe urmă s-a 
răsucit cu totul! 

Constructorul ridică o bârnă de pe picioarele fiului său. 

— Ţi-ai rupt ceva? zise el încet. 

— Cred că am doar nişte vânătăi. Tânărul arhitect se ridică în capul 
oaselor, strâmbându-se şi îşi întinse gâtul să se uite înjur. 

— Unde e lla? întrebă el. Era mai sus ca mine, aproape în vârf... 

— L-am găsit, zise Ptaclusp. 

Arhitecţii nu sunt renumiţi pentru atenţia lor la variațiile subtile de 
sens, dar llb auzi plumbul din vocea tatălui său. 

— Nu e mort, da? şopti el. 

— Nu cred. Nu sunt sigur. E viu. Dar. Se mişcă... se mişcă...Ei, mai 
bine vii să vezi tu. Cred că i s-a întâmplat ceva cuantic. 


Nenorocitule înainta greoi, la o viteză de aproximativ 1,247 metri 
pe secundă, calculând coordonate conjugate complexe pentru a alunga 
plictiseala în timp ce copitele lui imense, ca nişte farfurii, făceau nisipul 
să scârţâie. 

Lipsa degetelor a fost un alt mare imbold în dezvoltarea intelectului 
cămilei. Dezvoltarea matematică umană a fost întotdeauna trasă înapoi 
de tendinţa instinctivă a oricui ca, atunci când se confruntă cu ceva 
foarte complex, de felul polinoamelor triforme sau a diferenţialelor 
parametrice, să numere pe degete. Cămilele au început prin a număra 
cifre. 

Şi deşerturile au fost de mare ajutor. Nu sunt multe lucruri care să- 
ţi distragă atenţia. In ceea ce le priveşte pe cămile, calea spre 
dezvoltarea intelectuală magnifică a fost că nu aveau prea multe de 
făcut şi nimic cu care să facă. 

Ajunse pe creasta dunei, privi aprobator la nisipurile purtate de 
vânt din faţa lui şi începu să gândească în logaritmi. 

— Cum e în Ephebe? întrebă Ptraci. 

— Nu am fost niciodată acolo. Se pare că e condusă de un Tiran. 

— Atunci, sper să nu ne întâlnim cu el. 

Teppic clătină din cap. 

— Nu e chiar aşa, zise el. Au un Tiran nou la fiecare cinci ani şi mai 
întâi îi fac ceva. Ezită. Cred că îl voi-tează. 

— Asta e ceva cum se face la motani, tauri şi alte animale? 

— Aăă... 

— Ştii tu. Ca să nu se mai bată şi să fie mai paşnici. 

Teppic se strâmbă. 

— Sincer, nu sunt sigur, spuse el. Dar nu cred. Au ceva cu care o 
fac, cred că se cheamă mocraţie şi înseamnă că toată lumea din ţară 
poate să zică cine să fie noul Tiran. Un om, un... Se opri. Lecţia de 
istorie politică părea să fi avut loc cu foarte mult timp înurmă şi 


130 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


prezentase concepte necunoscute în Djelibeybi sau în Ankh-Morpork, la 
drept vorbind. Făcu o încercare, totuşi. Un om, un vit. 

— Deci asta e pentru voitare? 

El dădu din umeri. Ar fi putut fi, din câte ştia. 

— Ideea este, totuşi, că oricine o poate face. Sunt foarte mândri de 
asta. Toată lumea are... Ezită iar, sigur acum că lucrurile nu erau în 
regulă... vitul. In afară de femei, fireşte. Şi de copii. Şi de infractori. Şi 
de sclavi. Şi de oameni de altă naţionalitate. Şi de oameni cu care nu 
sunt de acord din, ăă, diferite motive. Şi de mulţi alţi oameni. Dar toată 
lumea, în afară de ei. E o civilizaţie foarte luminată. 

Ptraci se gândi o vreme la asta. 

— Şi asta e mocraţie, da? 

— Au inventat-o în Ephebe, ştii, spuse Teppic, simțind nedesluşit că 
ar fi trebuit s-o apere. 

— Fac pariu că n-au reuşit s-o exporte, rosti Ptraci cu convingere. 


Soarele nu era doar o minge de bălegar în flăcări împinsă pe cer de 
un gândac uriaş. Era şi o barcă. Depindea de cum te uitai la el. 

Lumina era în neregulă. Avea o calitate plată, ca apa lăsată în 
pahar săptămâni întregi. Nu avea nici o bucurie. Lumina, dar fără viaţă; 
mai degrabă ca lumina puternică a lunii decât ca aceea a zilei. 

Dar Ptaclusp era mai îngrijorat pentru fiul său. 

— Ştii ce are? spuse el. 

Celălalt fiu îşi muşca nefericit condeiul. Îl durea mâna. Încercase să 
îşi atingă fratele, dar şocul pârâitor îi luase pielea de pe degete. 

— S-ar putea, îndrăzni el. 

— Poţi să-l vindeci? 

— Nu cred. 

— Ce are, atunci? 

— Bine, tată. Când eram pe piramidă... ei, când nu se putea 
descărca... vezi tu, sunt sigur că a răsucit... timpul, înţelegi, e o altă 
dimensiune... hm. 

Ptaclusp îşi dădu ochii peste cap. 

— Termină cu sporovăiala de arhitect, băiete, zise el. Ce a păţit? 

— Cred că este dereglat dimensional, tată. Timpul şi spaţiul s-au 
cam încurcat pentru el. De aia se mişcă tot timpul în lateral. 

Ptaclusp llb îi zâmbi curajos tatălui său. 

— Intotdeauna s-a mişcat lateral, spuse Ptaclusp. 

Fiul său oftă. 

— Da, tată, zise el. Dar atunci era normal. Toţi contabilii se mişcă 
aşa. Acum se mişcă în lateral pentru că e ca, ei, e ca Timpul pentru el. 

Ptaclusp se încruntă. Faptul că aluneca uşurel în lateral nu era 
singura problemă a lui Ila. De asemenea era plat. Nu plat ca o coală, cu 
faţă, spate şi margine - ci plat din orice parte. 


131 


Piramide 


— Mă face să mă gândesc la oamenii din fresce, spuse el. Unde e 
adâncimea lui sau cum îi zice? 

— Cred că e în Timp, spuse Ilb deznădăjduit. Al nostru, nu al lui. 

Ptaclusp păşi în jurul fiului său, observând cum îl urmărea 
platitudinea. Işi scărpină bărbia. 

— Deci poate să meargă în timp, da? rosti el încetişor. 

— S-ar putea, da. 

— Crezi că l-am putea convinge să facă o plimbare până în urmă cu 
câteva săptămâni şi să ne spună să nu construim afurisita de piramidă? 

— Nu poate comunica, tată. 

— Asta nu s-a schimbat prea mult, atunci. Ptaclusp se aşeză pe 
sfărâmături ţinându-şi capul în mâini. Se ajunsese la asta. Un fiu normal 
şi prost, unul plat ca o umbră. Şi ce fel de viaţă ar fi putut duce 
sărmanul copilaş plat? Ar trece prin viaţă fiind folosit la deschis 
zăvoare, la curăţat gheaţa de pe parbrize şi va dormi ieftin în presele 
de pantaloni din camerele de hotel”. A fi în stare să intre pe sub uşi şi 
să citească cărţile fără să le deschidă nu ar fi fost o compensație prea 
mare. 

lla alunecă în lateral, un decor plat în peisaj. 

— Nu putem face chiar nimic? Zise el. Să-l împăturim frumos sau 
altceva? 

Ilb dădu din umeri. 

— Am putea să punem ceva în drum. Asta ar fi o idee bună. Ar 
împiedica să i se întâmple ceva şi mai rău pentru că, hm, nu ar avea un 
timp în care să se întâmple. Cred. 

Impinseră statuia îndoită a lui Hat Zeul cu Cap de Vultur în calea 
celui plat. După un minut sau două, alunecarea lui uşoară în lateral îl 
aduse lângă aceasta. Se produse o scânteie mare şi albastră care topi 
parțial statuia, dar mişcarea încetă. 

— De ce scoate scântei? întrebă Ptaclusp. 

— E cam ca descărcarea piramidelor, cred. 

Ptaclusp nu ajunsese unde era azi - nu, ar trebui să se corecteze - 
nu ajunsese unde fusese noaptea trecută fără a vedea, în cele din 
urmă, avantaje chiar şi în cea mai neobişnuită situaţie. 

— O să economisească la îmbrăcăminte, spuse el încet. Adică, 
poate să şi-o vopsească direct. 

— Nu cred că ai înţeles cum stă treaba, tată, zise Ilb epuizat. Se 
aşeză lângă tatăl lui şi privi spre palatul de peste fluviu. 

— Acolo se întâmplă ceva, spuse Ptaclusp. Crezi că au observat 
piramida? 


3*Aceasta este, desigur, o traducere liberă, căci Ptaclusp nu cunoştea cuvintele pentru 
„gheaţă”, „parbrize” sau „camere de hotel”; este interesant, totuşi, că Șerpişor Vultur 
Vultur Vază Linie Unduită Raţă se traduce exact prin „o presă pentru apărătorile de 
picioare ale barbarilor”. (n. a.) 


132 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Nu m-ar mira. Până la urmă, s-a rotit cu nouăzeci de grade. 

Ptaclusp se uită peste umăr şi dădu încetişor din cap. 

— Ce ciudat, zise el. Niţică instabilitate structurală. 

— Tată, e o piramidă! Ar fi trebuit s-o descărcăm! [i-am spus! 
Forţele implicate, bine, e prea... 

O umbră căzu asupra lor. Se uitară în jur. Se uitară în sus. Se uitară 
un pic mai sus. 

— Oh, vai, zise Ptaclusp. E Hat, Zeul cu Cap de Vultur.... 


Ephebe se întindea în faţa lor, un poem clasic de marmură albă 
lenevind pe stânca lui, într-un golf de un albastru sclipitor... 

— Ce-i aia? spuse Ptraci după ce o studie o vreme cu un ochi critic. 

— E marea, zise Teppic. Ţi-am spus, adu-ţi aminte. Valuri şi altele. 

— Ai zis că e verde şi dură. 

— Uneori este. 

— Hm. Tonul ei sugera că nu era de acord cu marea, dar, înainte de 
a putea explica de ce, auziră sunetul unor voci furioase. Veneau de 
după o dună de nisip din apropiere. 

Pe dună era un afiş. 

Spunea, în mai multe limbi: „STAŢIE DE TESTARE A AXIOMELOR.” 

Dedesubt, cu litere un pic mai mici, era adăugat: „ATENŢIE - 
POSTULATE NEREZOLVATE.” 

În timp ce îl citeau sau, cel puţin, în timp ce Teppic citea, iar Ptraci 
nu, se auzi un zbârnâit din spatele dunei, urmat de un clic, urmat de o 
săgeată vâjâindu-le pe deasupra capetelor. Nenorocitule îi aruncă o 
privire scurtă, apoi îşi întoarse capul şi se uită fix la o porţiune foarte 
mică de nisip. 

O clipă mai târziu săgeata se înfipse acolo. 

Apoi îşi încercă greutatea pe picioare şi făcu o mică socoteală care 
îi dezvălui că doi oameni fuseseră sustrași din spatele lui. O adunare 
arătă că fuseseră incluşi în dună. 

— De ce ai făcut asta? spuse Ptraci scuipând nisip. 

— Cineva a tras în noi! 

— N-aş prea crede. Adică, nu ştiau că suntem aici, nu? Nu trebuia 
să mă arunci aşa. 

Teppic acceptă asta, cam fără tragere de inimă, şi se furişă cu 
precauţie pe suprafaţa alunecoasă a dunei. Vocile se certau iar: 

— Renunţi? 

— Pur şi simplu nu avem toţi parametrii corecţi. 

— Ştiu eu ce nu avem. 

— Ce anume, rogu-te? 

— Nu mai avem țestoase din asta afurisite. Asta nu avem. 

Teppic îşi ridică grijuliu capul peste vârful dunei. Văzu o zonă mare 
liberă, înconjurată de şiruri complicate de indicatoare şi steaguri. In ea 
erau una sau două clădiri, în cea mai mare parte formate din cuşti şi 


133 


Piramide 


câteva alte construcţii complicate pe care nu le putu recunoaşte. În 
mijloc erau doi bărbaţi - unul mic, gras şi roşcovan, celălalt înalt, zvelt 
şi cu un aer indescriptibil de autoritate. Erau îmbrăcaţi cu cearşafuri. 
Adunați ciorchine în jurul lor, şi purtând mai nimic, se aflau mai mulţi 
sclavi. Unul dintre ei ţinea un arc. 

Câţiva aveau țestoase puse pe bețe. Arătau cam jalnic, ca nişte 
acadele de ţestoasă. 

— Oricum, e o cruzime, spuse bărbatul înalt. Sărmanele creaturi. 
Arată aşa de trist când dau din picioruşe. 

— Logic este imposibil ca săgeata să le lovească! Grăsanul îşi ridică 
mâinile. N-ar trebui să se întâmple! Sigur îmi dai modelul greşit de 
țestoasă, adăugă el acuzator. Ar trebui să încercăm iar, cu țestoase mai 
iuți. 

— Sau cu săgeți mai încete? 

— Se poate, se poate. 

Teppic auzi un zgomot slab lângă bărbia lui. Acolo era o mică 
ţestoasă care trecea grăbită pe lângă el. Avea câteva urme de ricoşare 
pe carapace. 

— Mai încercăm o dată, spuse grăsanul. Se întoarse către sclavi. 
Voi duceţi-vă şi găsiţi ţestoasa aia. 

Micuța creatură îi aruncă lui Teppic o privire în care se amestecau 
rugămintea şi speranţa. El se uită fix la ea, apoi o ridică grijuliu şi o vâri 
după o piatră. 

Se lăsă să alunece pe dună înapoi la Ptraci. 

— Acolo se întâmplă ceva foarte ciudat, zise el. Trag în țestoase. 

— De ce? 

— Habar n-am. Se pare că ăştia cred că ţestoasele ar trebui să fie 
în stare să fugă. 

— Ce, de o săgeată? 

— Cum spuneam. Foarte ciudat. Stai aici. Fluier dacă e sigur să vii 
după mine. 

— Ce faci dacă nu e sigur? 

— Ţip. 

Se căţără iar pe dună şi, după ce îşi scutură cât nisip putu de pe 
haine, se ridică şi îşi flutură pălăria către micul grup. O săgeată i-o 
zbură din mână. 

— Hopa! zise grăsanul. Scuze! 

Alergă pe nisipul cu urme de picioare până la locul în care Teppic 
stătea şi se uita la degetele care îl usturau. 

— Abia l-am luat în mână, spuse el cu vocea întretăiată. Mii de 
scuze, nu mi-am dat seama că e încărcat. Ce-o să crezi despre mine? 

Teppic inspiră adânc. 

— Xeno mă cheamă, gâfâi grasul înainte să poată vorbi. Eşti rănit? 
Noi chiar am pus nişte semne de avertizare, sunt sigur. Ai venit de 
peste deşert? Cred că ţi-e sete. Vrei ceva de băut? Cine eşti? N-ai văzut 


134 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


o ţestoasă pe-acolo? Ale naibii de iuți creaturi, dispar ca fulgerul, n-ai 
cum să le opreşti pe afurisite. 

Teppic expiră iar. 

— Ţestoase? zise el. Vorbim despre acele, ştii, pietre cu picioare? 

— Exact, exact, spuse Xeno. Le scapi o clipă din ochi, şi vruum! 

— Vruum? se miră Teppic. Ştia ce sunt ţestoasele. In Vechiul Regat 
existau țestoase. Li se putea spune într-o grămadă de feluri - 
vegetariene, răbdătoare, gânditoare, chiar maniaci sexuali extrem de 
perseverenţi şi de insistenţi - dar niciodată, până acum, iuți. lute era un 
cuvânt asociat cu ţestoasele tocmai pentru că nu erau aşa. 

— Eşti sigur? zise el. 

— Cel mai rapid animal de pe faţa Discului, ăsta-i ţestoasa 
obişnuită, spuse Xeno, dar avu eleganța să pară ambiguu. Din punct de 
vedere logic?!, adică, adăugă el. 

Bărbatul înalt îi făcu un semn din cap lui Teppic. 

— Nu-l lua în seamă, băiete, îl îndemnă el. Nu face decât să se 
acopere pentru accidentul de săptămâna trecută. 

— Ţestoasa chiar a întrecut iepurele, spuse Xeno îmbufnat. 

— lepurele era mort, Xeno, rosti răbdător bărbatul înalt. Pentru că 
tu ai tras în el. 

— Ţinteam în ţestoasă. Ştii, încercând să  combin două 
experimente, să reduc preţiosul timp de cercetare, să mă folosesc din 
plin de resursele - Xeno gesticulă cu arcul, care acum avea o altă 
săgeată în el. 

— Scuzaţi-mă, spuse Teppic. Puteţi să-l laşi niţel jos? Eu şi prietena 
mea am bătut cale lungă şi ar fi drăguţ să nu se mai tragă în noi. 


“Pentru toţi cei lipsiţi de un asemenea cadru de referinţă logic, cel mai iute animal* de pe 
Disc este extrem de nevrotica Puzuma Ambiguă, care se mişcă atât de rapid încât poate 
chiar ajunge aproape de viteza luminii în câmpul magic al Discului. Aceasta înseamnă că 
dacă vezi o puzuma, ea nu este acolo. Cei mai mulţi masculi puzuma mor de tineri din 
cauza afecţiunilor acute de gleznă provocate de alergatul foarte repede după femele care 
nu sunt acolo şi, fireşte, dobândind masă suicidală conform teoriei relativiste. Restul mor 
din cauza Principiului Nesiguranţei al lui Heisenberg, deoarece le este imposibil să ştie 
cine sunt şi unde sunt în ace/aşi timp, iar pierderea de concentrare în zigzag pe care 
aceasta o provoacă înseamnă că puzuma dobândeşte un sentiment identitar doar atunci 
când se odihneşte - de obicei cam la cincizeci de picioare sub sfărâmăturile care mai 
rămân din muntele în care tocmai a intrat cu viteză apropiată de cea a luminii. Se 
zvoneşte că puzuma este cam de dimensiunea unui leopard, cu o blană unică, în carouri 
alb şi negru, deşi specimenele descoperite de filosofii şi înţelepţii Discului i-au făcut pe 
aceştia să declare că în starea sa naturală, puzuma este plată, foarte subţire şi moartă. 
(n. a.) 


* Cea mai rapidă insectă este molia de cărţi de calibrul 303. S-a dezvoltat în bibliotecile 
magice, unde este necesar să mănânci foarte repede pentru a evita să fii afectat de 
radiaţiile taumaturgice. O molie de cărţi de calibrul 303 adultă poate mânca toate cărţile 
de pe un raft atât de iute, încât ricoşează din perete. (n.a.) 


135 


Piramide 


„Cei doi par inofensivi”, se gândi el, şi aproape crezu. 

Fluieră. La semnal, Ptraci veni pe după dună, aducându-l pe 
Nenorocitule. Teppic se îndoi de capacitatea costumului ei de a avea 
vreun buzunar, dar ea părea să fi reuşit să-şi refacă machiajul, să-şi dea 
iar cu kohl la ochi şi să-şi aranjeze părul. Se unduia către grup ca un 
şarpe în atac, hotărâtă să-i lovească pe necunoscuţi cu toată forţa 
personalităţii ei. De asemenea, ţinea ceva în cealaltă mână. 

— A găsit ţestoasa! zise Xeno. Bravo! 

Reptila se retrase iute în carapacea ei. Ptraci privi ameninţător. Nu 
avea prea multe pe lume în afară de ea însăşi şi nu îi plăcea să fie 
întâmpinată ca o simplă purtătoare de testudinide. 

Bărbatul înalt oftă. 

— Ştii, Xeno, spuse el, nu pot să nu mă gândesc că ai dat chix cu 
toată treaba asta cu ţestoasa-şi-săgeata. 

Micuţul îl privi ameninţător. 

— Problema ta, Ibid, zise el, este că te crezi cea mai mare 
autoritate în orice. 


Zeii Vechiului Regat se trezeau. 

Credinţa este o forţă. Una slabă, în comparaţie cu gravitația; când 
se ajunge la mutat munţii din loc, gravitația învinge întotdeauna. Insă 
există, iar acum, când Noul Regat era închis în sine însuşi, plutind liber 
faţă de restul universului, depărtându-se de consensul general cinstit 
cu numele de realitate, puterea credinţei se făcea simțită. 

Timp de şapte mii de ani, oamenii din Djelibeybi crezuseră în zeii 
lor. 

Acum zeii existau. Aveau, după cum se spune, Set-ul complet. 

lar oamenii din Vechiul Regat aflau, de exemplu, că Vut Zeul cu 
Cap de Câine al Serii arată mult mai bine pictat pe o oală decât atunci 
când întreaga lui înălţime de şaptezeci de picioare, mârâind şi duhnind, 
bântuie pe stradă. 


Dios şedea în sala tronului, cu masca de aur a regelui pe genunchi, 
privind în gol prin atmosfera sumbră. Grupul de preoţi mai mici din jurul 
uşii îşi adună în cele din urmă curajul de a se apropia de el, cu aceeaşi 
stare de spirit cu care te-ai apropia de un leu furios. Nimeni nu este mai 
îngrijorat de manifestarea fizică a unui zeu decât preoţii lui; este ca şi 
cum ar veni revizorii pe neaşteptate. 

Doar Koomi stătea puţin mai departe de ceilalţi. Se gândea din 
greu. Gânduri stranii şi neobişnuite se îngrămădeau pe potecile neurale 
arareori bătute, îndreptându-se în direcţii de neconceput. Voia să vadă 
unde duceau. 


“Seth, fratele lui Isis şi al lui Osiris, este zeul egiptean al răului şi al întunericului. (n. tr.) 


136 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— O, Dios, murmură marele preot al lui Ket, Zeul cu Cap de Ibis al 
Dreptăţii. Care este comanda regelui? Zeii păşesc pe pământ, O, Dios. 
Unde este regele? Ce ne-ar cere să facem? 

— Da, zise marele preot al lui Scrab, împingătorul Mingii Soarelui. 
Simţi că se aştepta ceva mai mult de la el. Şi pe bună dreptate, adăugă 
el. Domnia Ta va fi observat că soarele tremură, căci toţi Zeii Soarelui 
se bat pe el şi - îşi târşâi picioarele - binecuvântatul Scrab a făcut o 
retragere strategică şi a făcut, hm, o aterizare neprevăzută pe oraşul 
Hort. Un număr de clădiri i-a atenuat căderea. 

— Şi pe bună dreptate, spuse marele preot al lui Thrrp, Căruţaşul 
Soarelui. Căci, cum ştim cu toţii, stăpânul meu este adevăratul zeu al... 

Îşi înghiţi vorbele. 

Dios tremura, trupul i se legăna înainte şi înapoi. Ochii i se holbau 
în gol. Mâinile strângeau masca aproape atât de tare, cât să-şi lase 
amprentele în aur, iar buzele formau în tăcere cuvintele Ritualului celei 
de a Doua Ore, care fuseseră spuse în acest moment de mii de ani. 

— Cred că este şocul, zise unul dintre preoţi. Ştii, a fost 
întotdeauna atât de neschimbat în obiceiurile lui. 

Ceilalţi se grăbiră să arate că exista cel puţin ceva despre care 
puteau da sfaturi. 

— Adu-i un pahar cu apă. 

— Pune-i o pungă de hârtie pe cap. 

— Sacrifică-i un pui sub nas. 

Se auzi un fluierat ascuţit, bufnitura îndepărtată a unei explozii şi 
un şuierat lung. Câteva fire de abur pătrunseră în încăpere. 

Preoţii fugiră pe balcon, lăsându-l pe Dios în vâltoarea moleşitoare 
a traumei sale, şi descoperiră că mulțimile din jurul palatului priveau pe 
cer. 

— S-ar părea, spuse marele preot al lui Cephut, Zeul Tacâmurilor 
de Masă, care simţea că ar putea avea o interpretare mai relaxată a 
situaţiei actuale, că Thrrp a interceptat balonul şi a fost deposedat prin 
surprindere de Jeht, Cârmaciul Bărcii Globului Solar. 

Se auzi un bâzâit din depărtare, ca şi cum câteva miliarde de 
muşte albastre ar fi decolat speriate, şi o imensă umbră neagră trecu 
peste palat. 

— Dar, zise marele preot al lui Cephut, Scrab vine din nou... da, 
prinde înălţime... Jeht nu l-a văzut încă, avansează încrezător spre 
meridian... şi iat-o pe Sessifet, Zeița După-Amiezii! Ce surpriză! Ce 
surpriză! O tânără zeiţă, mai are până să fie remarcată, dar, pe 
cuvântul meu, cât de promițătoare, ce încercare uluitoare, eunucilor şi 
domnilor, şi... da... Scrab l-a interceptat! L-a interceptat!... 

Umbrele dansau şi se învârteau pe lespezile balconului. 

— ... ŞI... ce se întâmplă? Zeii mai bătrâni, nu există un termen 
pentru asta, cooperează împotriva obraznicilor nou-veniţi! Dar tânăra şi 
curajoasă Sessifet se ţine pe poziţii, exploatează slăbiciunea... a 


137 


Piramide 


câştigat!... şi acum se retrage, se retrage, Gil şi Scrab se pare că se 
bat, a prins cer liber şi, da, da... da!... e seară! E seară! E seaaară! 

Tăcere. Preotul îşi dădea seama că toţi se uitau la el. 

Apoi cineva spuse: 

— De ce urli în păsăreasca asta? 

— Scuze. Nu ştiu ce m-a apucat. 

Preoteasa lui Sarduk, Zeița Peşterilor, pufni. 

— Şi dacă unul dintre ei îl scăpa? se răsti ea. 

— Dar... dar... înghiţi în sec. Nu e posibil, nu? Nu chiar? Cred că toţi 
am mâncat ceva stricat sau am stat prea mult în soare sau altceva. 
Pentru că, adică, toată lumea ştie că zeii nu sunt... adică, soarele e o 
minge mare de gaz care arde, nu, care se învârte în jurul întregii lumi în 
fiecare zi şi, şi, şi zeii... bine, ştiţi şi voi, oamenii au mare nevoie să 
creadă, nu mă înţelegeţi greşit... 

Koomi, chiar şi cu mintea zumzăindu-i de gânduri perfide, a 
priceput mai repede decât colegii săi. 

— Luaţi-l, băieţi! strigă el. 

Patru preoţi l-au înşfăcat de mâini şi de picioare pe ghinionistul 
adorator al tacâmurilor de bucătărie şi i-au oferit o cursă peste lespezi 
către marginea balconului, peste parapet şi în apele de culoarea 
noroiului ale Djelului. 

leşi la suprafaţă, împroşcând. 

— Ce v-a apucat să faceţi asta? întrebă el. Știţi cu toţii că am 
dreptate. Nici unul dintre voi nu... 

Apele Djelului îşi deschiseră leneş fălcile şi el dispăru, chiar când 
uriaşa formă înaripată a lui Scrab bâzâi ameninţător pe deasupra 
palatului şi se depărtă zumzăind către munţi. 

— Hm, zise unul dintre ei. Cephut o să fie cam supărat, totuşi, nu? 

— Slavă lui Cephut, intonară ei. Pentru orice eventualitate. 

— Nu văd de ce, mormăi un preot bătrân din spatele mulţimii. Un 
afurisit de artist de cuțite şi furculiţe. 

ÎI înhăţară, el încă protesta, şi îl aruncară în fluviu. 

— Slavă lui... Se opriră. Al cui mare preot era, până la urmă? 

— Al lui Bunu, Zeul cu Cap de Ţap al Caprelor? Nu ăsta era? 

— Slavă lui Bunu, probabil, intonară ei, în timp ce crocodilii sacri se 
apropiau ca nişte submarine. 

Koomi îşi ridică mâinile, implorând. Se spune că o situaţie critică 
scoate la iveală omul potrivit. El era felul de om care este scos la iveală 
de situaţiile întortocheate şi neplăcute, iar în capul său chel anumite 
concluzii începeau să apară, ca lucruri închise ani întregi în pietre. incă 
nu era sigur ce erau, dar în mare se refereau la zei, la noua eră, la 
nevoia unei mâini de fier la conducere şi, poate, la introducerea lui Dios 
în cel mai apropiat crocodil. Doar acest gând, şi îl copleşea o plăcere 
interzisă. 

— Fraţilor! ţipă el. 


138 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— lartă-mă, spuse preoteasa lui Sarduk. 

— Şi surorilor... 

— Mulţumesc. 

— ...Să ne bucurăm! Preoţii reuniți rămaseră într-o tăcere totală. 
Aceasta era o abordare radicală care nu le trecuse până acum prin 
minte. Şi Koomi le privi feţele ridicate şi simţi un fior cum nu mai trăise 
niciodată. Erau speriaţi de moarte şi se aşteptau ca el - e/- să le spună 
ce să facă. 

— Da! zise el. Şi, într-adevăr, pe bună dreptate, vremea zeilor... 

— „„.Şi a zeiţelor... 

— ... Da, şi a zeiţelor, este aproape. Hm. 

Mai departe? Ce avea, în esenţă, să le spună să facă? Şi apoi se 
gândi: nu contează. Doar să par destul de încrezător. Bătrânul Dios îi 
mână întotdeauna, niciodată n-a încercat să-i conducă. Fără el rătăcesc 
ca o turmă. 

— Şi, fraţilor - şi surorilor, desigur - trebuie să ne punem 
întrebarea, trebuie să ne întrebăm, trebuie, hm, da. Vocea i se ridică iar 
încrezătoare. Da, trebuie să ne întrebăm de ce zeii sunt aproape. Şi 
neîndoielnic este pentru că nu am fost de ajuns de destoinici în credinţa 
noastră, pentru că am, hm, am poftit la idoli ciopliţi. 

Preoţii schimbară priviri. Aşa făcuseră? Cum se făcea asta, de fapt? 

— Şi, da, şi cum e cu sacrificiile? A fost un timp în care sacrificiul 
era sacrificiu, nu o prosteală cu un pui şi nişte flori. 

Asta provocă ceva tuse în audienţă. 

— Vorbim despre fecioare? spuse şovăielnic unul dintre preoţi. 

— Ahm. 

— Şi de tineri neexperimentați, cu siguranţă, zise el repede. Sarduk 
era una dintre cele mai vechi zeițe, ale cărei adoratoare nu puneau 
nimic bun la cale în peşterile sacre; gândul că aceasta rătăcea pe 
undeva, plină de sânge până la coate, te făcea să plângi. 

Lui Koomi îi bubuia inima. 

— Ei, de ce nu? spuse el. Era mai bine atunci, nu? 

— Dar, hm, credeam că am oprit toată chestia asta. Declinul 
populaţiei şi aşa mai departe. 

Dinspre fluviu se auzi un pleoscăit monstruos. Tzut, Zeul cu Cap de 
Şarpe al Djelului de Sus, ieşi la suprafaţă şi privi solemn preoțimea 
adunată. Apoi Fhez, Zeul cu Cap de Crocodil al Djelului de Jos, ţâşni 
lângă el şi făcu o încercare iute de a-i smulge capul dintr-o muşcătură. 
Cei doi se scufundară împroşcând o coloană de apă şi provocând un val 
care se revărsă peste balcon. 

— Ah, dar poate că populaţia a scăzut pentru că am oprit 
sacrificarea virginelor - şi a virginilor, fireşte - spuse Koomi îngrabă. V- 
aţi gândit vreodată la asta? 

Ei se gândiră la asta. Apoi se gândiră iar la asta. 


139 


Piramide 


— Nu cred că regele ar fi de acord - zise unul dintre preoţi cu 
precauţie. 

— Regele? strigă Koomi. Unde este regele? Arătaţi-mi-l pe rege! 
Întrebaţi-l pe Dios unde e regele! 

Lângă picioarele lui se auzi o izbitură. Se uită în jos îngrozit când 
masca de aur sări şi se rostogoli către preoţi. Ei se împrăştiară repede, 
ca nişte popice. 

Dios păşi în lumina soarelui disputat, cenuşiu la faţă de furie. 

— Regele e mort, spuse el. 

Koomi se clătină sub apăsarea furiei, dar îşi reveni uimitor. 

— Atunci, succesorul său... începu el. 

— Nu există succesor, zise Dios. Se uită pe cer. Puţini oameni se 
pot uita direct la soare, dar sub veninul privirii lui Dios, însuşi soarele s- 
ar fi putut să tresară şi să se uite în altă parte. Privi în josul acelui nas 
înspăimântător, ca două cătări gemene. 

Spuse, în direcţia nimănui: 

— Vin aici ca la ei acasă. Cum înarăznesc? 

Koomi căscă gura. |Incepu să protesteze, dar o privire de un 
kilowatt îl amuţi. 

Koomi căută sprijin la mulţimea de preoţi, care erau ocupați să-şi 
studieze unghiile sau să se holbeze atenţi în gol. Mesajul era clar. Era 
pe cont propriu. Totuşi, dacă ar fi avut norocul să câştige bătălia 
voinţelor, ar fi fost înconjurat de oameni care să îl asigure că fuseseră 
alături de el tot timpul. 

— Oricum, chiar sunt la ei acasă, mormăi el. 

— Ce? _ 

— Ei, hm, ei chiar sunt la ei acasă, Dios, repetă Koomi. Işi pierdu 
calmul. Sunt afurisiţii de ze;, Dios. 

— Sunt zeii noştri, şuieră Dios. Nu suntem poporul lor. Sunt zeii mei 
şi vor învăţa să facă ce li se spune! 

Koomi renunţă la atacul frontal. N-ai fi putut înfrunta privirea de 
safir, n-ar fi putut suporta nasul ca o secure de război şi, mai mult decât 
orice, nimeni nu ar fi reuşit să ciobească suprafaţa credinţei 
înspăimântătoare a lui Dios. 

— Dar... reuşi el. 

Cu o mână tremurătoare, Dios îi făcu un semn care îl amuţi. 

— Nu au nici un drept! zise el. Nu am dat nici un ordin! Nu au nici 
un drept! 

— Atunci ce o să faci? 

Mâinile lui Dios se desfăcură şi se strânseră spasmodic. Se simţea 
aşa cum s-ar fi putut simţi un regalist - unul bun, unul care decupează 
poze cu toţi Regii şi le lipeşte într-un caiet, un regalist care n-ar asculta 
nici o vorbă rea despre ei, ei au făcut o treabă aşa de bună şi nu pot să 
dea socoteală - dacă dintr-odată toţi Regii ar apărea în sufrageria lui şi 
ar începe să-i mute mobila. Tânjea după necropolă şi după liniştea rece 


140 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


din mijlocul vechilor prieteni şi după un pui de somn după care ar fi fost 
în stare să gândească mult mai clar... 

Lui Koomi îi bătea inima mai tare. Inconvenientul lui Dios era o 
crăpătură unde, cu grija şi atenţia cuvenite, s-ar fi putut înfige o pană. 
Dar nu puteai folosi un ciocan. Cu capul înainte, Dios ar fi putut 
înfrânge lumea. 

Bătrânul tremura iar. 

— Eu nu îmi îngădui să le spun cum să-şi desfăşoare afacerile în 
Lumea de Dincolo, zise el. Ei nu ar trebui să îşi îngăduie să îmi arate 
mie cum să îmi conduc regatul. 

Koomi îşi puse la păstrare, pentru un studiu amănunţit, afirmaţia 
perfidă şi îl bătu uşor pe spate. 

— Ai dreptate, fireşte, zise el. Ochii lui Dios se rotiră. 

— Da? spuse el suspicios. 

— Sunt sigur că, în calitate de ministru al regelui, vei găsi o cale. Ai 
tot sprijinul nostru, O, Dios. Koomi făcu un semn cu mâna pe sus către 
preoţi, care intonară o aprobare din toată inima. Dacă nu te puteai bizui 
pe regi şi pe zei, întotdeauna te puteai baza pe bătrânul Dios. Nici 
măcar unul dintre ei nu ar fi preferat, în locul urgiei nesigure a zeilor, o 
mustrare de la Dios. Acesta îi îngrozea într-un fel foarte uman şi pozitiv, 
în care nici o entitate supranaturală nu ar fi fost în stare să o facă 
vreodată. Dios o va scoate la capăt. 

— Şi nu dăm crezare acelor zvonuri smintite despre dispariţia 
regelui. Neîndoielnic, sunt exagerări nebuneşti, fără bază, spuse Koomi. 

Preoţii dădură din cap în timp ce, în mintea fiecăruia, un zvon 
minuscul îşi desfăcea coada. 

— Ce zvonuri? zise Dios din colţul gurii. 

— Aşa că luminează-ne, stăpâne, calea pe care trebuie acum să o 
urmăm, spuse Koomi. 

Dios dădu din mână. 

Nu ştia ce să facă. Pentru el, asta era o experienţă nouă. Asta era 
Schimbare. 

Singurul lucru la care se putea gândi, tot ce îi trecea prin minte, 
erau cuvintele Ritualului celei de a Treia Ore, pe care le spusese în 
acest moment timp de - cât de mult? Prea mult, prea mult! - Şi ar fi 
trebuit să se ducă să se odihnească demult, dar nu fusese niciodată 
vremea potrivită, nu exista niciodată nimeni capabil, ar fi fost pierduţi 
fără el, regatul s-ar fi prăbuşit, i-ar fi dezamăgit pe toţi aşa că 
traversase râul... a jurat de fiecare dată că era ultima dată, dar 
niciodată nu era, nu când răceala i-a cuprins membrele, iar decadele 
deveniseră - mai lungi. Şi acum, când regatul avea nevoie de el, 
vorbele unui Ritual se săpaseră în creierul său şi îi tulburaseră toate 
încercările de a gândi. 


141 


Piramide 


Nenorocitule mesteca fericit. Teppic îl priponise prea aproape de 
un măslin care acum primea o curăţire totală. Din când în când, cămila 
se oprea şi arunca o privire scurtă către pescăruşii care dădeau roată 
peste tot deasupra oraşului Ephebe şi îi supunea unei scurte rafale 
mortale de sâmburi de măslină. 

Răsucea pe toate părţile în minte un nou concept interesant în 
fizica tau-dimensională care unifica timpul, spaţiul, magnetismul, 
gravitația şi, nu se ştie de ce, brocoli. Periodic, scotea zgomote ca nişte 
explozii dintr-o carieră de piatră din depărtare, dar care nu făceau 
decât să arate că toate stomacurile lui funcționau perfect. 

Ptraci şedea sub un copac, hrănind ţestoasa cu frunze de viţă-de- 
vie. 

Căldura crăpa zidurile albe ale tavernei, dar, se gândi Teppic, cât 
de diferită era de Noul Regat. Acolo până şi căldura era veche; aerul 
era muced şi lipsit de viaţă, apăsa ca un teasc, simţeai că era făcut din 
secole condensate. Aici era influenţat de briza mării. Era tivit cu cristale 
de sare. Purta urme incitante de vin; mai mult decât o urmă, de fapt, 
căci Xeno se afla deja la a doua amforă. Acesta era genul de loc în care 
lucrurile îşi suflecă mânecile şi se pun pe treabă. 

— Dar tot nu înţeleg cum e cu ţestoasa, spuse el cu ceva greutate. 
Tocmai luase prima gură de vin ephebian şi se părea că îi lustruise 
gâtlejul. 

— E destul de simplu, zise Xeno. Uite, să spunem că acest sâmbure 
de măslină este săgeata şi acest, acest - se uită înjur fără ţintă - acest 
pescăruş ameţit este ţestoasa, bine? Acum, când tragi cu arcul, săgeata 
se duce de aici până la pesc - ţestoasă, corect? 

— Cred că da, dar... 

— Dar, până acum, pesc - testoasa s-a mişcat puţin, nu? Am 
dreptate? 

— Cred că da, zise Teppic neajutorat. 

Xeno îi aruncă o privire triumfătoare. 

— Deci, săgeata trebuie să meargă puţin mai mult, nu, până unde 
este ţestoasa acum. Intre timp, a zburat - s-a mişcat, nu mult, de 
acord, dar nu trebuie să fie mult. Corect? Deci săgeata mai are încă 
puţin de mers, dar ideea este că până ajunge unde este ţestoasa acum, 
testoasa nu mai e acolo. Aşadar, dacă ţestoasa continuă să meargă, 
săgeata nu o va lovi niciodată. Se va tot apropia, dar n-o va lovi 
niciodată. QED. 

— Corect? zise Teppic automat. 

— Nu, interveni Ibid cu răceală. O duzină de kebaburi de ţestoasă 
arată că greşeşte. Problema prietenului meu aici de faţă este că nu 
cunoaşte diferenţa dintre un postulat şi o metaforă a existenţei umane. 
Sau de o groapă. 

— N-a lovit-o ieri, sări Xeno. 


142 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Da, mă uitam. Abia ai tras de coarda arcului. Te-am văzut, zise 
Ibid. 

Începură să se certe iar. 

Teppic se zgâi în stacana lui de vin. „Aceşti oameni sunt filosofi”, 
se gândi el. Aşa i-au spus. Deci creierele lor trebuie să fie atât de mari, 
încât să aibă loc şi pentru idei la care nimeni nu s-ar gândi nici cinci 
secunde. Pe drumul spre tavernă, Xeno îi explicase, de exemplu, de ce 
este logic imposibil să cazi dintr-un copac. 

Teppic descrisese dispariţia regatului, dar nu îşi dezvăluise poziţia 
în cadrul lui. Nu avea prea multă experienţă în aceste probleme, dar 
simţea că regii fără regat nu sunt prea îndrăgiţi în ţările vecine. 
Existaseră unul sau doi dintre aceştia în Ankh-Morpork - regi maziliţi, 
care fugiseră din regatele lor, devenite dintr-odată periculoase, în sânul 
ospitalier al Ankh-ului neavând decât hainele de pe ei şi câteva căruţe 
de bijuterii. Oraşul, fireşte, primea pe oricine - indiferent de rasă, 
culoare, clasă ori credinţă - care avea cantităţi incredibile de bani de 
cheltuit, dar, oricum, înhumarea monarhilor în plus era o sursă 
obişnuită de contracte pentru Breasla Asasinilor. Întotdeauna exista 
cineva acasă care dorea să fie sigur că monarhii detronaţi rămâneau 
aşa. De obicei era un caz de azi aici, mâine mort. 

— Cred că s-a prins în geometrie, zise el cu speranţă. Am auzit că 
sunteţi foarte buni la geometrie aici, adăugă el, şi poate mi-aţi putea 
spune cum să îl aduc înapoi. 

— Geometria nu este punctul meu forte, explică Ibid. După cum 
probabil ştii. 

— Pardon? 

— Nu ai citit lucrarea mea Principii ale Guvernării Ideale? 

— Mă tem că nu. 

— Sau Discurs despre Inevitabilitatea Istorică? 

— Nu. 

Ibid se posomori. 

— Ibid este o bine-cunoscută autoritate în orice, îl informă Xeno. În 
afară de geometrie. Şi de decoraţiuni interioare. Şi de logică. Ibid îl privi 
ameninţător. 

— Dar dumneata, atunci? zise Teppic. 

Xeno îşi goli carafa. 

— Eu sunt implicat mai mult în testarea distructivă a axiomelor, 
spuse el. Tipul pe care îl cauţi este Pthagonal. Un om foarte ascuţit, cu 
un unghi. 

Fu întrerupt de zgomotul potcoavelor. Câţiva călăreţi trecură într- 
un galop nebunesc pe lângă tavernă pe străzile pietruite şerpuitoare 
ale oraşului. Păreau foarte agitaţi dintr-un anumit motiv. 

Ibid scoase un pescăruş ameţit din cupa cu vin şi îl aşeză pe masă. 
Părea gânditor. 

— Dacă Vechiul Regat a dispărut într-adevăr... zise el. 


143 


Piramide 


— A dispărut, rosti Teppic ferm. Nu e ceva de care să te înşeli, 
serios. 

— Atunci înseamnă că graniţa noastră se învecinează cu cea a 
Tsortului, zise Ibid cu greutate. 

— Pardon? spuse Teppic. 

— Nu mai e nimic între noi, explică filosoful. Oh vai. Asta înseamnă 
că vom fi obligaţi să pornim un război. 

— De ce? 

Ibid deschise gura, se opri şi se întoarse către Xeno. 

— De ce înseamnă că vom fi obligaţi să pornim un război? 

— Imperativul istoric, răspunse Xeno. 

— A, da. Ştiam că e ceva de genul ăsta. Mă tem că este inevitabil. 
E păcat, dar asta e. 

Se auzi un alt tropăit când un alt grup de călăreţi dădu colţul, 
coborând dealul, de data aceasta. Purtau căştile cu panaş înalt ale 
armatei ephebiene şi strigau cu entuziasm. 

Ibid se aşeză mai confortabil pe bancă şi îşi puse mâinile în sân. 

— Aştia sunt oamenii Tiranului, spuse el, în timp ce trupa galopa pe 
sub porţile oraşului şi se îndrepta spre deşert. Îi trimite să verifice, fii 
sigur. 

Teppic ştia totul despre duşmănia dintre Ephebe şi Tsort, fireşte. 
Vechiul Regat profitase din plin de ea, asigurându-se ca negustorii din 
ambele ţări să aibă un loc liniştit în care să practice comerţul între ei. 
Bătu darabana cu degetele în masă. 

— Nu v-aţi mai mai bătut unii cu alţii de mii de ani, spuse el. În 
acele vremuri eraţi nişte ţărişoare. Era doar o gâlceava. Acum sunteţi 
uriaşi. Oamenii ar putea să fie răniţi. Nu vă îngrijorează asta? 

— Este o problemă de mândrie, zise Ibid, dar vocea lui era atinsă 
de nesiguranţă. Nu cred că avem de ales. 

— A fost afurisita aia de vacă de lemn sau ce-o fi fost, spuse Xeno. 
N-o să ne ierte niciodată pentru asta. 

— Dacă noi nu atacăm, o să atace ei primii, explică Ibid. 

— Corect, spuse Xeno. Aşa că am face bine să trecem la represalii 
înainte de a avea ei ocazia să lovească. 

Cei doi filosofi se uitară neplăcut unul la altul. 

— Pe de altă parte, zise Ibid, din cauza războiului e foarte dificil să 
gândeşti limpede. 

— Asta aşa este, aprobă Xeno. Mai ales pentru cei morţi. 

Urmă o tăcere stânjenitoare, întreruptă doar de vocea lui Ptraci 
care îi cânta ţestoasei şi de ţipetele ocazionale ale pescăruşilor loviți. 

— În ce zi suntem? întrebă Ibid. 

— Marţi, răspunse Teppic. 

— Cred că, zise Ibid, ar putea fi o idee bună să vii la 
simpozion.Ţinem unul în fiecare marţi, adăugă el. Toate marile minţi din 
Ephebe vor fi acolo. Toate astea cer să fie gândite. 


144 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


O privi ameninţător pe Ptraci. 
— Totuşi, spuse el, tânăra ta nu poate participa, fireşte. Femeile 
sunt absolut interzise. Li se încing creierii. 


Regele Teppicymon al XXVIl-lea deschise ochii. „Ce beznă 
afurisită”, gândi el. 

Şi îşi dădu seama că îşi putea auzi propria inimă bătând, dar 
înfundat şi ceva mai departe. 

Şi atunci îşi aduse aminte. 

Era viu. Era iarăşi viu. Şi, de data aceasta, era pe bucățele. 

Cumva, presupusese că eşti asamblat la loc odată ce ai ajuns pe 
Lumea de Dincolo, ca unul dintre seturile lui Grinjer. 

„Revino-ţi, omule”, gândi el. 

De tine ţine să te aduni. 

„Bine”, se gândi el. Erau cel puţin şase borcane. Deci ochii mei sunt 
într-unul dintre ele. Ar fi de preferat să scoatem capacul, ca să vedem 
ce facem. 

Asta o să implice mâini, picioare şi degete. 

O să fie foarte delicat. 

Se întinse, de probă, cu încheieturile înţepenite şi localiză ceva 
greu. Părea că ar fi putut ceda, aşa că îşi mută braţul în poziţie, cu 
multă stângăcie şi împinse. 

Se auzi o bufnitură îndepărtată şi avu o senzaţie clară de 
deschidere deasupra lui. Se ridică, scârţâind până la capăt. 

Lateralele sarcofagului de ceremonie încă îl ţineau în loc, dar spre 
surprinderea lui descoperi că o mişcare înceată de braţ le mătură ca pe 
nişte hârtii. „Trebuie să fie toată conservarea şi umplerea, se gândi. |i 
dă ceva greutate.” 

Îşi pipăi drumul până la marginea lespezii, îşi coborî picioarele grele 
pe pământ şi, după ce şuieră niţel din obişnuinţă, făcu primii paşi 
nesiguri de mort viu. 

Este uimitor de greu să mergi cu picioarele pline cu paie atunci 
când creierul care ţine direcţia se află într-un borcan la zece picioare 
mai departe, dar reuşi să meargă până la perete şi înaintă pipăind în 
lungul acestuia până când o izbitură îi arătă că ajunsese la raftul cu 
borcane. Găsi orbecăind capacul primului dintre ele şi îşi vâri uşor 
mâna înăuntru. 

„Trebuie să fie creierii, se gândi el nebuneşte, pentru că grişul nu e 
aşa maleabil. Mi-am adunat gândurile, ha-ha.” 

Mai încercă unul sau două borcane, până când o explozie de lumină 
îi spuse că îl găsise pe cel în care erau ochii. Işi privi propria mână 
bandajată întinzându-se spre ei, devenind gigantică, şi îi pescui cu grijă. 

„Astea par să fie părţile importante, se gândi el. Restul poate 
aştepta până mai târziu. Poate când o să îmi fie foame şi aşa mai 
departe.” 


145 


Piramide 


Se întoarse şi îşi dădu seama că nu era singur. Dil şi Gem îl 
urmăreau. Ca să se strângă şi mai mult în colţul îndepărtat al încăperii, 
le-ar fi trebuit coloane vertebrale triunghiulare. 

— Ah. Hei, oameni buni, zise regele, remarcând că vocea îi era cam 
spartă. Ştiu atât de multe despre voi, mi-ar plăcea să vă strâng mâinile. 
Se uită în jos. Doar că acum sunt ocupate, adăugă el. 

— Aăă, făcu Gem. 

— N-ai putea să faci un pic de reasamblare, te rog? zise regele 
întorcându-se spre Dil. Cusăturile tale par să ţină de minune, apropo. 
Bravo, domnule. 

Mândria profesională sparse bariera de groază a lui Dil. 

— Sunteţi viu? spuse el. 

— Asta era ideea de bază, nu? zise regele. 

Dil dădu din cap. Cu siguranţă era. Intotdeauna crezuse că era 
adevărat. Doar că niciodată nu se aşteptase chiar să se întâmple. Dar 
se întâmplase şi primele vorbe, bine, aproape primele vorbe rostite 
fuseseră pentru a lăuda cusătura lui. | se umflă inima în piept. Nimeni 
din Breaslă nu mai fusese lăudat pentru munca lui de către un 
beneficiar. 

— lată, îi zise el lui Gem, ai cărui omoplaţi făceau o încercare vioaie 
de a-şi săpa drumul prin zid. Ascultă ce i s-a spus maestrului tău. 

Regele se opri. Începea să îi treacă prin cap că lucrurile nu erau 
chiar în regulă. Fireşte că Lumea de Dincolo era ca lumea asta, doar că 
mai bună, şi fără îndoială că exista o grămadă de servitori şi aşa mai 
departe. Dar deja părea mult prea semănătoare cu lumea asta. Era 
destul de sigur că Dil şi Gem nu ar fi trebuit încă să fie în ea. Oricum, 
înţelesese dintotdeauna că oamenii obişnuiţi aveau propria Lume de 
Dincolo, unde ar fi fost mult mai degajaţi şi s-ar fi putut amesteca cu cei 
de felul lor şi nu s-ar fi simţit stângaci şi nelalocul lor din punct de 
vedere social. 

— Hei, zise el. S-ar putea să-mi fi scăpat ceva aici. Nu sunteţi morţi, 
nu? 

Dil nu răspunse imediat. Unele dintre lucrurile pe care le văzuse azi 
îl făcuseră să fie cam nesigur în această privinţă. Până la urmă, totuşi, a 
fost nevoit să admită că probabil era în viaţă. 

— Atunci ce se întâmplă? întrebă regele. 

— Nu ştim, O, rege, spuse Dil. Chiar nu ştim. Totul a devenit 
aievea, O, Izvor al Apelor! 

— Ce? 

— Totul! 

— Totul? 

— Soarele, O, Doamne. Şi zeii! Oh, zeii! Sunt peste tot, O Stăpâne 
al Cerului! 

— Am intrat prin spate, zise Gem care căzuse în genunchi, iartă-ne, 
O, Domn al Dreptăţii, care s-a întors să ne înmâneze măreaţa lui 


146 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


înţelepciune şi asta. Îmi pare rău de ce s-a întâmplat cu mine şi 
Glwenda, a fost un moment de cumiizice, pasiune nebună, nu ne-am 
putut controla. De asemenea, eu am fost... 

Dil îi făcu un semn care îl făcu să tacă pios. 

— lartă-mă, îi spuse el mumiei regelui. Dar am putea vorbi ceva 
mai departe de băiat? De la om la... 

— Cadavru? îl ajută regele, încercând să îl facă să se simtă mai în 
largul lui. Cu siguranţă. 

Merseră în cealaltă parte a încăperii. 

— Problema este, O, Rege Graţios al... începu Dil, şoptind 
conspirativ. 

— Cred că putem renunţa la toate astea, spuse regele vioi. Morţii 
nu se supun etichetei. „Rege” ar fi de ajuns. 

— Problema este, atunci - Rege, zise Dil, simțind un uşor fior din 
cauza acestui tratament echitabil, că tânărul Gem crede că el este de 
vină. l-am spus de nenumărate ori că zeii nu s-ar deranja atât doar 
pentru un puşti în creştere cu dorinţe, dacă mă înţelegeţi. Se opri şi 
adăugă precaut. Nu s-ar deranja, nu? 

— N-ar trebui s-o crezi nici o clipă, răspunse regele vioi. Nu le-am 
mai vedea spatele, altfel. 

— Asta i-am spus şi eu, zise Dil, luându-i-se o piatră de pe inimă. E 
un băiat bun, domnule, doar că mama lui e cam ciudată în privinţa 
religiei. „Nu le-am mai vedea spatele”, exact astea au fost cuvintele 
mele. Aş fi foarte recunoscător dacă aţi putea vorbi cu el, domnule, 
ştiţi, să-l liniştiţi... 

— Aş fi încântat, spuse regele cu bunăvoință. 

Dil se apropie şi mai mult. 

— Problema este, domnule, că nu sunt în regulă. Ne-am uitat, 
domnule. Cel puţin, eu m-am uitat. M-am căţărat pe acoperiş. Gem nu 
s-a suit, s-a ascuns sub banc. Nu sunt în regulă, domnule! 

— Ce s-a întâmplat cu ei? 

— Bine, sunt aici, domnule! Asta nu-i în regulă, nu? Adică, să nu fie 
cu adevărat aici. Şi se plimbă şi se bat între ei şi strigă la oameni. Se 
uită în stânga şi în dreapta înainte de a continua. Intre noi doi, 
domnule, zise el, nu par prea deştepţi. 

Regele dădu din cap. 

— Ce fac preoţii în privinţa asta? 

— l-am văzut aruncându-se unul pe altul în fluviu, domnule. 

Regele dădu iar din cap. 

— Asta pare în regulă, spuse el. Până la urmă le-a venit minteala 
cap. 

— Ştiţi ce cred eu, domnule? zise Dil cu sinceritate. Tot ce credem 
noi devine real. Şi am mai auzit ceva, domnule. In dimineaţa asta, dacă 
a fost dimineaţa asta, mă înţelegeţi, pentru că soarele e peste tot, 
domnule, şi nu e soarele potrivit, dar azi-dimineaţă câţiva soldaţi au 


147 


Piramide 


încercat să iasă pe drumul spre Ephebe, domnule, şi ştiţi ce au 
descoperit? 

— Ce au descoperit? 

— Drumul de plecare, domnule, duce înăuntru! Dil făcu un pa sîn 
spate ca să ilustreze mai bine seriozitatea destăinuirilor. Au intrat 
printre stânci şi apoi dintr-odată s-au trezit întorcându-se pe drumul 
dinspre Tsort. Pare să se întoarcă asupra lui însuşi. Suntem închişi 
înăuntru, domnule. Închişi cu zeii noştri. 

lar eu sunt închis în corpul meu, se gândi regele. Tot ce credem 
este adevărat? Şi ceea ce credem nu este ceea ce credem că credem. 

Adică, noi credem că credem că zeii sunt înţelepţi, şi drepţi, şi 
puternici, dar ceea ce credem cu adevărat este că sunt ca tata după o 
zi grea. Şi credem că credem că Lumea de Dincolo este un fel de 
paradis, dar credem de fapt că este chiar aici şi că intri în ea cu trupul 
tău şi eu sunt înăuntru şi nu o să mai scap niciodată. Niciodată. 

— Fiul meu ce are de spus despre toate astea? se interesă el. 

Dil tuşi. Era tusea de rău augur. Spaniolii folosesc un semn al 
întrebării întors pentru a-ţi spune că eşti pe cale să auzi o întrebare; 
aceasta era tusea care îţi spune că ceea ce eşti pe cale să auzi este o 
tânguială. 

— Nu ştiu cum să vă spun, domnule, zise el. 

— Dă-i drumul, omule. 

— Domnule, se zice că e mort, domnule, se zice că s-a sinucis şi că 
a fugit. 

— S-a sinucis? 

— Imi pare rău, domnule. 

— Şi a fugit după aceea? 

— Pe o cămilă, se spune. 

— Avem o viaţă de apoi foarte activă în familia asta, nu? observă 
regele sec. 

— Pardon, domnule? 

— Adică, s-ar putea susține că cele două afirmații sunt reciproc 
exclusive. 

Faţa lui Dil deveni de o grăitoare inexpresivitate. 

— Adică, nu pot fi amândouă adevărate, explică regele. 

— Ah! i 

— Da, dar eu sunt un caz special, spuse regele morocănos. In acest 
regat credem că trăieşti după moarte doar dacă ai fost mum... 

Se opri. 

Era prea îngrozitor, ca să se gândească la asta. Cu toate acestea o 
făcu. 

Apoi spuse: 

— Trebuie să facem ceva în privința asta. 

Dil zise: 

— Cu fiul dumneavoastră, domnule? 


148 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Lasă-l pe fiul meu, nu e mort, aş şti, se răsti regele. Poate să 
aibă grijă de el, e fiu/ meu. Strămoşii mei mă îngrijorează. 

— Dar sunt morți... începu Dil. _ 

Deja s-a observat că Dil avea o imaginaţie foarte redusă. Intr-o 
slujbă ca a lui, o imaginaţie redusă este esenţială. Dar ochiul minţiii se 
deschise către panorama piramidelor, care se întindea în lungul râului, 
iar urechea minţii pluti şi se strecură prin uşile solide de care nici un hoţ 
nu poate trece. 

Şi auzi mişunarea. 

Şi auzi loviturile. 

Şi auzi strigătele înfundate. 

Regele îşi petrecu un braţ bandajat peste umerii lui tremurători. 

— Ştiu că eşti un om îndemânatic cu acul, Dil, zise el. Spune-mi - 
cum te descurci cu un baros? 


Copolimer, cel mai mare povestitor din istoria lumii, se lăsă pe 
spate şi zâmbi celor mai mari minţi din lume, întrunite în jurul mesei. 

Teppic mai adăugase o fărâmă bagajului său de cunoștințe. 
„Simpozion” înseamnă o serată la care se serveşte mâncare. 

— Ei, spuse Copolimer şi se lansă în povestea despre Războaiele 
Tsorţiene. 

— Vedeţi, voi, ce s-a întâmplat a fost că el o dusese pe ea înapoi 
acasă, iar tatăl ei - ăsta nu era vechiul rege, ăsta era cel de dinainte, 
cel cu nuştiucum, s-a însurat cu o fată din Elharib, era saşie, cum o 
chema, începea cu P.? Sau poate cu L. Una dintre literele astea, oricum. 
Tatăl ei avea o insulă în golful de acolo, Papylos cred că îi zicea. Nu, 
mint, era Crinix. Oricum, regele, celălalt rege, a adunat o armată şi au... 
Eleonora, aşa o chema. Era saşie, ştiţi. Dar destul de drăguță, se spune. 
Când zic că s-au însurat, sper că nu trebuie să vă explic. Adică, a fost 
cam neoficial. Hm. Oricum, era calul ăsta de lemn şi după ce l-au băgat 
înăuntru... V-am zis de calul ăsta? Era un cal. Sunt destul de sigur că 
era un cal. Sau poate că era un pui. O să uit şi cum mă cheamă! A fost 
ideea lui cumiizice, cel care şchiopăta. Da. De un picior, adică. Am 
pomenit de el? Fusese bătălia asta. Nu, asta a fost cealaltă, cred. Da. 
Oricum, porcul ăsta de lemn, a naibii idee, l-au făcut din ceva. Imi stă 
pe limbă. Lemn. Dar asta a fost mai târziu, ştiţi. Bătălia! Mai să uit de 
bătălie. Da. O bătălie a naibii de bună. Toţi băteau în scuturi şi ţipau. 
Armura nuştiucui strălucea ca o armură strălucitoare. O bătălie şi 
jumătate, bătălia asta. Până una alta, nu cel şchiop, celălalt, cumiizice, 
avea părul roşu. Ştiţi voi. Un tip înalt, era gângăvit. Staţi aşa, tocmai 
mi-am amintit, era de pe altă insulă. Nu el. Celălalt, şchiopul. Nu voia să 
meargă, zicea că e nebun. Fireşte, era al naibii de nebun, clar. Adică, o 
vacă de lemn! Cum a spus, cumiizice, regele, nu, nu regele ăla, celălalt, 
a văzut capra, a spus: „Mi-e frică de ephebieni, mai ales când sunt atât 
de nebuni să lase la uşă o vită din lemn a naibii de mare, ce tupeu, 


149 


Piramide 


ăştia cred că suntem veniţi cu pluta, daţi-i foc” şi, desigur, cumiizice s-a 
strecurat prin spate şi i-a trecut pe toţi prin sabie, ce mai distracţie. Am 
spus că era saşie? Cică era drăguță, dar depinde de gusturi. Da. 
Oricum, aşa s-a întâmplat. Acum, fireşte, cumiizice - cred că îl chema 
Melicanus, era şchiop - voia să meargă acasă, ei, cine n-ar vrea, 
fuseseră acolo ani întregi, îmbătrânea şi el. De acea a visat chestia 
despre nuştiuce de lemn. Da. Mint, Lavaelous era cel cu genunchiul. O 
luptă destul de bună, lupta aia, vă zic eu. 

Tăcu mulţumit de sine. 

— O luptă destul de bună, mormăi el şi, zâmbind uşor, adormi. 

Teppic îşi dădu seama că rămăsese cu gura larg deschisă. 

O închise. La masă, câţiva dintre participanţi îşi ştergeau ochii. 

— Magie, spuse Xeno. Magie pură. Fiecare cuvânt este un canaf pe 
baldachinul Timpului. 

— E felul în care îşi aminteşte şi cel mai mic detaliu. La milimetru, 
murmură Ibid. 

Teppic se uită în lungul mesei, apoi îl înghionti pe Xeno. 

— Cine sunt restul? întrebă el. 

— Ei, pe Ibid îl ştii deja. Şi pe Copolimer. Acolo e lesop, cel mai 
mare povestitor de fabule din lume. Şi acolo e Antiphon, cel mai mare 
scriitor de piese comice din lume. 

— Unde e Pthagonal? întrebă Teppic. Xeno arătă spre capătul opus 
al mesei, unde un bărbat băutor, destul de posac, încerca să determine 
unghiul dintre două chifle. 

— O să te prezint după aceea, promise el. 

Teppic se uită în jur la capetele pleşuve şi la bărbile albe lungi, care 
păreau să fie un însemn al funcţiei. Dacă ai capul chel şi o barbă albă şi 
lungă, acestea par să arate că orice se află între ele trebuie să bubuie 
de înţelepciune. Singura excepţie era Antiphon, care arăta ca şi cum ar 
fi fost clădit din carne de porc. 

„Acestea sunt minţi luminate, îşi spuse el. Aceştia sunt oameni care 
încearcă să înţeleagă cum e formată lumea, nu prin magie, nu prin 
geometrie, ci vârându-şi creierele în orice crăpătură găsesc şi încercând 
să o desfacă.” 

Ibid bătu în masă cerând linişte. 

— Tiranul a anunţat război cu Tsort, zise el. Acum, să analizăm 
locul războiului în republica ideală, spuse el. Ne-ar trebui... 

— Scuze, poţi să-mi dai şi mie ţelina? întrebă lesop. Mulţumesc. 

— „Republica ideală, după cum spuneam, bazată pe legile 
fundamentale care guvernează... 

— Şi sarea. E lângă cotul tău. 

— „„„Legile fundamentale, deci, care guvernează toţi oamenii. 
Acum, este de netăgăduit că războiul... vrei să încetezi, te rog? 

— Ţelina e de vină, se scuză lesop, ronţăind voios. Nu mă pot 
abţine când vine vorba de ţelină. 


150 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Xeno se uită cu suspiciune la ce avea în furculiţă. 

— la uite, ăsta-i calamar, exclamă el. Eu n-am cerut calamar. Cine 
a comandat calamar? 

— De netăgăduit, repetă Ibid ridicând vocea, de netăgăduit, vă 
întreb eu... 

— Cred că ăsta e cuşcuş de miel, constată Antiphon. 

— Al tău era calamarul? 

— Eu am cerut peşte cu sarmale. 

— Eu am comandat miel. Poţi să mi-l dai, te rog? 

— Nu-mi amintesc să fi cerut cineva atâta pâine cu usturoi, zise 
Xeno. 

— Uite, unii dintre noi încearcă să emită un concept filosofic, rosti 
Ibid sarcastic. Ne scuzaţi că vă întrerupem, da? 

Cineva aruncă în el cu o baghetă de pâine. 

Teppic se uită la cea avea el în furculiţă. Fructele de mare nu erau 
cunoscute în regat, iar ceea ce avea în furculiţă poseda prea multe 
valve şi ventuze pentru a-l linişti. Ridică cu mare grijă o frunză de viţă 
fiartă şi fu sigur că vede ceva zbughind-o pe după o măslină. 

Ah, încă ceva de ţinut minte, deci. Ephebienii făceau vin din orice 
puteau pune într-o găleată şi mâncau orice nu putea ieşi dintr-una. 

Împinse mâncarea pe farfurie. O parte împinse şi ea. 

lar filosofii nu se ascultau unul pe altul. Şi îşi pierdeau firul ideii. 
Probabil că aşa funcţionează mocraţia. 

O chiflă sări pe lângă el. Ah, şi devin surescitaţi. 

Observă un omuleţ slab care stătea în faţa lui şi mesteca afectat un 
tentacul anonim. În afară de geometrul Pthagonal, care acum calcula 
posomorât raza farfuriei sale, aceasta era singura persoană care nu 
striga tot ce avea pe suflet. Uneori, făcea câte o notiţă scurtă pe o 
bucată de pergament pe care o vâra apoi în togă. 

Teppic se întinse în faţă. Mai departe, la masă, lesop, încurajat de 
sâmburii ocazionali de măslină şi de chifle, începuse o fabulă lungă 
despre o vulpe, un curcan, o gâscă şi un lup care puseseră un rămăşag 
să vadă cine poate sta mai mai mult sub apă cu greutăţi legate de 
picioare. 

— lartă-mă, spuse Teppic, ridicându-şi vocea peste vacarm. Cine 
eşti? E 

Micuţul îl privi timid. Avea nişte urechi foarte mari. Intr-o anumită 
lumină, ar fi putut fi confundat cu o carafă foarte subţire. 

— Eu sunt Endos, se prezentă el. 

— De ce nu filosofezi? 

Endos tăie o moluscă ciudată. 

— De fapt, eu nu sunt filosof, mărturisi el. 

— Nici scriitor de piese umoristice sau altceva? zise Teppic. 

— Mă tem că nu. Eu sunt un Ascultător. Endos Ascultătorul, aşa 
sunt cunoscut. 


151 


Piramide 


— E fascinant, spuse Teppic automat. Ce implică asta? 

— Să ascult. 

— Doar să asculţi? 

— Pentru asta sunt plătit, explică Endos. Uneori dau din cap. Sau 
zâmbesc. Sau dau din cap şi zâmbesc în acelaşi timp încurajator, ştii. Le 
place. 

Teppic simţi că se cerea ca în acest moment el să comenteze. 

— Mamă! spuse el. 

Endos dădu din cap încurajator şi îi zâmbi într-un fel care sugera că 
din toate lucrurile pe care Endos le-ar fi putut face acum, nici unul nu 
era la fel de captivant ca a-l asculta pe Teppic. Era ceva cu urechile lui. 
Păreau să fie o uriaşă gaură neagră auriculară care cerea să fie 
astupată cu vorbe. Teppic simţi o dorinţă copleşitoare de a-i spune totul 
despre viaţa, şi speranţele, şi visele lui... 

— Fac pariu, zise el, că primeşti o grămadă de bani. 

Endos îi surâse încurajator. 

— L-ai ascultat pe Copolimer spunându-şi povestea de multe ori? 

Endos dădu din cap şi zâmbi, deşi o urmă slabă de suferinţă se 
zărea în ochii lui. 

— Bănuiesc, zise Teppic, că urechile tale îşi dezvoltă o suprafaţă 
dură de protecţie după o vreme? 

Endos dădu din cap. 

— Continuă, te rog, îl îndemnă el. 

Teppic se uită la Pthagonal, care desena abătut unghiuri drepte în 
salata tarama. 

— Mi-ar plăcea să stau toată ziua şi să te ascult cum mă asculţi, 
spuse el. Dar e acolo un om cu care aş vrea să vorbesc. 

— Uluitor, zise Endos făcând o scurtă notă şi îndreptându-şi atenţia 
către o conversaţie din altă parte a mesei. Un filosof afirmase că deşi 
adevărul înseamnă frumuseţe, frumuseţea nu înseamnă neapărat 
adevăr, şi se pornise o ceartă. Endos ascultă cu atenție”. 

Teppic se duse la locul în care Pthagonal şedea într-o suferinţă 
neostoită şi, acum, se uita bănuitor la crusta unei plăcinte. 

Teppic privi peste umărul lui. 

— Cred că am văzut ceva mişcându-se acolo, zise el. 

— Ah, spuse geometrul, scoțând cu dinţii dopul unei amfore. 
Misteriosul tânăr în negru din regatul pierdut. 

— Speram că m-aţi putea ajuta să îl găsesc, zise Teppic. Am auzit 
că aveţi nişte idei foarte neobişnuite în Ephebe. 


33Rolul ascultătorilor nu a fost niciodată apreciat pe deplin. Totuşi, este binecunoscut că 
majoritatea oamenilor nu ascultă. Folosesc timpul în care vorbeşte cineva pentru a se 
gândi la ce vor spune după aceea. Adevăraţii Ascultători au fost întotdeauna respectaţi în 
culturile orale şi slăviţi pentru valoarea lor rară; barzi şi poeţi sunt pe toate drumurile, dar 
un bun Ascultător e greu de găsit sau, cel puţin, greu de găsit a doua oară. (n. a.) 


152 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Trebuia să se întâmple, spuse Pthagonal. Scoase un compas din 
pliurile robei şi măsură gânditor plăcinta. Crezi că e o constantă? E un 
concept descurajant. 

— Pardon? 

— Diametrul se împarte la circumferință, ştii. Ar trebui să fie de trei 
ori. Aşa ai zice, nu? Dar se întâmplă? Nu. Trei virgulă unu patru unu şi o 
grămadă de alte numere. Afurisitele nu se mai termină. Ştii cât mă 
scoate asta din sărite? 

— Cred că vă scoate foarte rău din sărite, încuviinţă Teppic 
politicos. 

— Corect. Îmi arată că Creatorul nu a folosit cercurile potrivite. Nici 
măcar nu e un număr! Adică, trei virgulă cinci, asta poţi să accepţi. Sau 
trei virgulă trei. Asta ar părea corect. Se zgâi ursuz la plăcintă. 

— lartă-mă, spuneaţi că trebuia să se întâmple? 

— Ce? întrebă Pthagonal din adâncurile întristării lui. Plăcintă**! 
adăugă el. 

— Ce trebuia să se întâmple? întrebă Teppic. 

— Nu poţi să te joci cu geometria, prietene. Piramidele? Periculoase 
chestii. O caută cu lumânarea. Adică, Pthagonal se întinse şovăielnic 
spre cupa lui de vin, cât credeau că o să mai ţină să construiască 
piramide tot mai mari? Adică, de unde cred ei că vine puterea? Adică, 
sughiţă, ai fost acolo, nu? Ai observat vreodată cât de încet pare să fie 
totul? 

— Oh, da, rosti Teppic sec. 

— Asta pentru că timpul e absorbit, înţelegi? Piramidele. Aşa că 
trebuie să îl descarce. Scânteiere îi zice. Li se pare că arată frumos! Işi 
pierd timpul! 

— Tot ce ştiu e că aerul parcă a fost fiert într-o şosetă, 
explicăTeppic. Şi nimic nu se schimbă vreodată, chiar dacă nu rămâne 
la fel. 

— Corect, spuse Pthagonal. Motivul fiind că e timpul trecut. ÎI 
folosesc iar şi iar. Piramidele iau tot timpul nou. Şi, dacă nu laşi 
piramidele să se descarce, puterea adunată va... se opri. Cred, continuă 
el, că a scăpat printr-o, cumiizice, o ruptură. În timp. 

— Am fost acolo înainte ca regatul să, hm, dispară, zise Teppic. Mi 
s-a părut că am văzut cum s-a mişcat marea piramidă. 

— Poftim. Probabil că a răsucit dimensiunile cu nouăzeci de grade, 
spuse Pthagonal cu siguranţa celui complet beat. 

— Adică, aşa încât lungimea e înălţime şi înălţimea e lăţime? 

Pthagonal clătină un deget nesigur. 

— Nununu, zise el. Aşa încât lungimea e înălţime şi înălţimea e 
grosime şi grosimea e lăţime şi lăţimea e... râgâi... timp. l-o altă 


“joc de cuvinte intraductibil. În limba engleză, „plăcintă” (pie) şi „pi” (simbolul 
matematic) se pronunţă la fel. (n. tr.) 


153 


Piramide 


dimensiune, înţelegi? Sunt patru, nenorocitele. Timpul e una dintre ele. 
La nouăzeci de chestii faţă de celelalte. La grade mă refer. Doar că, 
doar că, nu poate exista în lumea asta aşa, pur şi simplu, deci locul a 
trebuit să iasă un pic afară, înţelegi? Altfel oamenii ar fi îmbătrânit dacă 
mergeau în lateral. Se uită cu tristeţe în străfundurile cupei. Şi la fiecare 
zi de naştere ai mai fi împlinit o milă, adăugă el. 

Teppic se uită la el înspăimântat. 

— Astea-s timpul şi spaţiul, continuă Pthagonal. Poţi să le dai peste 
cap dacă nu eşti atent. Trei virgulă unu patru unu. Ce fel de număre 
ăsta? 

— Pare oribil, spuse Teppic. 

— Aşa e, la naiba. Undeva, Pthagonal începu să se clatine pe 
bancă, undeva cineva a construit un univers cu o valoare respectabilă, 
decentă, a, a, se uită inexpresiv la masă, a plăcintei. Nu un afurisit de 
număr care nu se termină niciodată, ce fel de... 

— Adică, oamenii să îmbătrânească doar mergând. 

— Nu ştiu, totuşi. Ai putea să faci o plimbare până unde aveai 
optsprezece ani. Sau să mergi să vezi cum o să arăţi la şaptezeci. Să 
călătoreşti în lăţime, totuşi, asta chiar ar fi o şmecherie. 

Pthagonal zâmbi distrat, iar apoi, foarte încet, se prăbuşi în 
mâncarea din faţa lui. O parte din ea se dădu din drum. 

Teppic îşi dădu seama că gâlceava filosofică din jurul lui se potolise 
niţel. Se uită în lungul șirului până când îl zări pe Ibid. 

— Nu va merge, spuse Ibid. Tiranul nu ne va asculta. Nici poporul. 
Oricum, se uită la Antiphon, nu suntem cu toţii de acord în această 
problemă. 

— Afurisiţii de tsorţieni trebuie să primească o lecţie, zise Antiphon 
cu asprime. Pe continentul ăsta nu e loc pentru două mari puteri. Nu 
ştiu să piardă, oricum, doar pentru că le-am furat regina. Buna 
dispoziţie tinerească, dragostea îşi va găsi calea... 

Copolimer se trezi. 

— Ai înţeles greşit, rosti el cu blândeţe. Marele război a fost pentru 
că ei au furat regina noastră. Cum o chema, închipuiţi-vă că a lansat o 
sută de cămile, începea cu A sau cu T sau... 

— Aşa au făcut? strigă Antiphon. Nenorociţii! 

— Sunt aproape sigur, zise Copolimer. 

Teppic se aşeză şi se întoarse spre Endos Ascultătorul. Acesta încă 
îşi mânca mâncarea, cu aerul celui care este hotărât să aibă grijă de 
digestia lui. 

— Endos? 


35Greşea. Natura urăşte anomaliile dimensionale şi le închide frumuşel, ca să nu-i 
deranjeze pe oameni. Natura, de fapt, urăşte multe lucruri, inclusiv vidurile, navele 
numite Marie Celeste şi cheile de mandrină pentru bormaşinile electrice. (n. a.) 


154 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Ascultătorul îşi puse cu atenţie cuțitul şi furculita de o parte şi de 
alta a farfuriei. 

— Da? 

— Sunt nebuni cu toţii, nu? întrebă Teppic epuizat. 

— Foarte interesant, răspunse Endos. Te rog, continuă. Băgă timid 
mâna în togă şi scoase o bucăţică de pergament, pe care o împinse 
uşurel către Teppic. 

— Ce-i asta? 

— Nota mea, explică Endos. Cinci minute de Ascultare Atentă. 
Majoritatea domnilor de aici are conturi lunare, dar înţeleg că dumneata 
pleci dimineaţă? 

Teppic renunţă. Se ridică de la masă şi ieşi în grădina răcoroasă 
care înconjura citadela Ephebe. Statui din marmură albă ale 
ephetbienilor din antichitate, făcând diverse lucruri eroice dezbrăcaţi se 
iţeau din frunziş şi, din loc în loc, se aflau statui ale zeilor ephebieni. Era 
greu să îi deosebeşti. Teppic ştia că Dios avea vorbe grele de spus 
despre ephebieni pentru că aveau zei care arătau ca oamenii. „Dacă 
zeii arătau ca muritorii, obişnuia el să zică, atunci de unde mai ştiau 
oamenii cum să se poarte cu ei?” 

Lui Teppic îi cam plăcuse ideea. Conform legendei, zeii ephebieni 
erau chiar ca oamenii, doar că îşi foloseau puterile pentru a face lucruri 
pe care oamenii nu aveau curajul să le facă. Un truc favorit al zeilor 
ephebieni, îşi aminti el, era să se transforme în câte un animal pentru a 
obţine favorurile femeilor ephebiene sus-puse. Şi unul dintre ei, se 
povestea, se transformase într-o ploicică aurie în urmărirea alesei lui. 
Toate acestea ridicaseră nişte întrebări foarte interesante despre viaţa 
de noapte obişnuită a sofisticatei Ephebe. 

O găsi pe Ptraci şezând pe iarbă sub un plop, hrănind ţestoasa, îi 
aruncă broaştei o privire suspicioasă, pentru cazul în care ar fi fost un 
zeu care făcea o încercare. Nu arăta ca un zeu. Dacă era un zeu, atunci 
juca incredibil de bine. 

Ea îi dădea să mănânce o frunză de salată. 

— Pţestoasă dragă şi micuță, o alinta ea, apoi îşi ridică privirea. A, 
tu erai, zise ea sec. 

— N-ai pierdut prea multe, spuse Teppic aşezându-se pe iarbă. 
Sunt o adunătură de nebuni. Când am plecat spărgeau farfuriile. 

— Asta e ptradiţional sfârşitul unei mese ephebiene, zise Ptraci. 

Teppic se gândi la asta. 

— De ce nu la început? întrebă el. 

— Şi apoi probabil că dansează pe sunetele de burzuki, adăugă 
Ptraci. Cred că e o rasă de câini. 

Teppic şedea cu capul în mâini. 

— Trebuie să recunosc că vorbeşti foarte bine epheba, zise el. 

— Pmulţumesc. 

— Doar o urmă de accent, totuşi. 


155 


Piramide 


— Limbile străine fac parte din pregătirea noastră, zise ea. Şi 
bunica mi-a spus că o urmă de accent e mai pfascinantă. 

— Am învăţat acelaşi lucru, îşi aminti Teppic. Un asasin ar trebui să 
fie întotdeauna puţin străin, indiferent unde se află. La partea asta sunt 
bun, adăugă el cu amărăciune. 

Ea începu să îi maseze gâtul. 

— Am fost în port, spuse ea. Sunt chestiile alea ca nişte plute mari, 
ştii tu, cămilele mării... 

— Corăbii, o corectă Teppic. 

— Şi merg peste tot. Am putea merge oriunde am vrea. Lumea e 
un plucru minunat, dacă dorim. 

Teppic îi povesti despre teoria lui Pthagonal. Ea nu păru surprinsă. 

— Ca un eleşteu vechi în care nu mai vine apă proaspătă, observă 
ea. Aşa că toată lumea tot intră în aceeaşi băltoacă veche. Tot ptimpul 
pe care îl trăieşti a fost deja trăit. Trebuie să fie ca şicum ai face baie în 
apa în care s-a mai îmbăiat cineva. 

— Eu mă voi întoarce. 

Degetele se opriră din frământarea iscusită a mușchilor lui. 

— Am putea merge oriunde, repetă ea. Avem pbunuri, putem vinde 
cămila. Mi-ai putea arăta oraşul ăla, Ankh-Morpork. Pare interesant. 

Teppic se întrebă ce efect ar fi avut Ankh-Morpork asupra fetei. 
Apoi se întrebă ce efect ar fi avut ea asupra oraşului. In mod clar, ea 
înflorea. Se părea că în Vechiul Regat nu avusese nici un gând al ei, în 
afară de a alege următorul bob de strugure pe care să îl decojească, 
dar de când ieşise de acolo părea să se fi schimbat. Maxilarul nu i se 
schimbase, era tot micuţ şi, trebuia să recunoască, foarte frumos. Dar, 
cumva, era mult mai vizibil. Obişnuia să privească în pământ când 
vorbea cu el. Continua să nu se uite întotdeauna la el când îi vorbea, 
dar acum era din cauză că se gândea la altceva. 

Descoperi că tot dorea să spună, politicos, fără să o accentueze în 
vreun fel, doar ca o blândă aducere aminte, că el era regele. Dar avea 
sentimentul că ea ar fi spus că nu a auzit şi să fie e bun să repete, şi 
dacă s-ar fi uitat la el, n-ar mai fi putut s-o zică iar. 

— Te-ai putea duce, spuse el. Te-ai descurca bine. Ţi-aş da câteva 
nume şi adrese. 

— Şi tu ce ai face? 

— Mi-e teamă să mă gândesc la ce se întâmplă acolo. Ar trebui să 
fac ceva. 

— Nu poţi. De ce să pte chinui? Chiar dacă n-ai vrea să fii asasin, 
ptot sunt o grămadă de lucruri pe care le-ai putea face. Şi ai zis că 
bărbatul a spus că nu e un loc în care oamenii să mai poată intra. Urăsc 
piramidele. 

— Sigur nu sunt acolo oameni de care îţi pasă? 

Ptraci dădu din umeri. 


156 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Dacă sunt morţi, nu mai am ce face, spuse ea. Şi dacă sunt vii, 
nu mai am ce face. Deci nu voi face. 

Teppic se holbă la ea cu un fel de admiraţie amestecată cu groază. 
Era un rezumat minunat al felului în care stăteau lucrurile. Doar că el 
nu reuşea să gândească aşa. Trupul îi fusese departe vreme de şapte 
ani, dar sângele fusese în regat de o mie de ori mai mult. Cu siguranţă, 
dorise să îl /ase în urmă, dar asta era întreaga problemă. Ar fi fost 
acolo. Chiar dacă l-ar fi evitat tot restul vieţii, ar fi rămas ca un fel de 
ancoră. A 

— Mă simt atât de nefericit, repetă el. Imi pare rău. La asta se 
reduce totul. Aş vrea să mă întorc măcar pentru cinci minute, doar ca 
să le spun că, ei, că nu mă mai întorc. Ar fi destul. Probabil că e doar 
vina mea. 

— Dar nu ai cum să te întorci! O să stai pe dinafară trist, ca regii 
detronaţi despre care mi-ai povestit ptu. Ştii, cu mantiile ptocite şi 
cerşind tot timpul de mâncare într-un fel de înaltă clasă. Nimic nu e mai 
nefolositor decât un rege fără regat, ai spus. Gândeşte-te la asta. 

Merseră pe străzile oraşului scăldate de lumina apusului îndreptân- 
du-se către port. Toate străzile din oraş duceau către port. 

Cineva tocmai punea o torţă în far, care era una dintre cele Mai 
Mult de Şapte Minuni ale Lumii şi fusese construit după planurile lui 
Pthagonal, folosind Regula de Aur şi cele Cinci Principii Estetice. Din 
păcate, fusese construit în locul nepotrivit, pentru că a-l pune unde 
trebuia, ar fi stricat aspectul portului, dar, în general, marinarii erau de 
acord că era un far minunat şi că aveai la ce să te uiţi în timp ce 
aşteptai să fii remorcat dintre stânci. 

Portul de mai jos era plin de corăbii. Teppic şi Ptraci merseră pe 
lângă lăzi şi baloturi până ajunseră la zidul de apărare lung şi curbat, 
calmul portului de o parte, bătut de valuri în cealaltă. Deasupra, farul 
lumina şi scânteia. 

Acele nave vor pleca spre locuri de care doar auzise, ştia asta. 
Ephebienii erau mari negustori. S-ar fi putut întoarce în Ankh să îşi ia 
diploma, iar apoi lumea ar fi fost într-adevăr molusca pe care o dorea, 
iar el ar avea toate cuţitele pentru a o deschide. 

Ptraci îşi puse mâna în a lui. 

Şi n-ar mai auzi despre însurătoarea cu rudele. Lunile petrecute în 
Djelibeybi deja păreau ca un vis, unul dintre acele vise circulare pe care 
nu reuşeşti niciodată să le goneşti şi care transformă insomnia într-o 
perspectivă atractivă. 

Ce-i trebuie unui tip într-o astfel de situaţie e un semn, un fel de 
manual de instrucţiuni. Problema vieţii este că nu ai ocazia să te 
antrenezi înainte de a o face serios. Doar... 

— Doamne? E Teppic, nu? 

Vocea i se adresa de la nivelul gleznei. Un cap se iţi peste piatra 
pontonului, urmat iute de trup. Unul extrem de bogat îmbrăcat, unul pe 


157 


Piramide 


care nu se făcuse economie de diamante, blănuri, mătăsuri şi fireturi, 
având în vedere că toate, fără nici o excepţie, erau negre. 
Era Dojenel. 


— Acum ce face? întrebă Ptaclusp. 

Fiul său îşi iţi grijuliu capul peste ruinele unei coloane şi îl urmări pe 
Hat, Zeul cu Cap de Vultur. 

— Amuşină, zise el. Cred că îi place statuia. Sincer, tată, de ce a 
trebuit să cumperi aşa ceva? 

— A fost pentru un contract, spuse Ptaclusp. Oricum, am crezutc ă 
o să fie o linie îndrăgită. 

— De cine? 

— Ei, lui îi place. 

Ptaclusp Ilb riscă să mai arunce o privire la monstruozitatea 
ascuţită care încă ţopăia printre ruine. 

— Spune-i că poate s-o ia dacă pleacă, sugeră el. Spune-i că poate 
s-o cumpere la preţul de cost. 

Ptaclusp se strâmbă. 

— Cu reducere, zise el. O promoţie specială pentru clienţii noştri 
supranaturali. 

Se uită la cer. Din ascunzătoarea lor dintre ruinele şantierului, cu 
Marea Piramidă încă bâzâind ca o centrală electrică în spatele lor, 
avusese o privelişte excelentă a venirii zeilor. La început, se uitase la ei 
cu un anumit calm. Zeii aveau să fie nişte clienţi buni, întotdeauna 
voiau temple şi statui, putea negocia direct, să sară peste intermediar. 

Şi apoi îşi dăduse seama că un zeu, când este nemulţumit de 
produs, aşa cum s-ar putea întâmpla, poate că tencuiala nu respectă 
exact specificaţiile sau poate că un colţ al templului s-a lăsat puţin din 
cauza nisipurilor mişcătoare, un zeu nu se apucă să ceară cu voce 
puternică să vină directorul. Nu. Un zeu ştie exact unde eşti şi trece la 
subiect. De asemenea, se ştie foarte bine că zeii sunt rău-platnici. La fel 
şi oamenii, fireşte, dar ei nu se aşteaptă să mori ca să se stingă datoria. 

Privirea i se întoarse către celălalt fiu, o siluetă pictată pe statuie, 
cu gura îngheţată într-un „O” de uimire, şi Ptaclusp ajunse la o 
concluzie. 

— Mi s-a luat de piramide, zise el. Să-mi aduci aminte, băiete. Dacă 
scăpăm de aici, gata cu piramidele. Am devenit prea rigizi. Socot că-i 
timpul să ne extindem. 

— Asta îţi tot spun de ani întregi, tată! strigă Ilb. Ţi-am spus, vreo 
două apeducte bunicele vor face o... 

— Da, da, mi-aduc aminte, zise Ptaclusp. Da. Apeducte. Toate 
arcadele şi chestiile alea. Bine. Doar că nu-mi amintesc unde spuneai 
că se pune sarcofagul. 

— Tată! 

— Nu mă lua în seamă, băiete. Cred că înnebunesc. 


158 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Nu se poate să fi văzut acolo o mumie şi doi bărbaţi cărând un 
baros... 


Era, într-adevăr, Dojenel. 

Şi Dojenel avea o corabie. 

Teppic ştia că mai departe pe coastă Seriphul din Al-Khali trăia într- 
un palat fabulos, numit Rhoxie, despre care se spunea că fusese 
construit într-o singură noapte de un duh şi era vestit în mituri şi 
legende pentru minunăţia lui. Nenumita era o Rhoxie plutitoare, dar 
mai mult. Creatorul ei a avut un complex al auritului şi a încercat toate 
trucurile cu vopseaua aurie, stâlpi încolăciţi şi draperii scumpe care 
făceau nava să pară mai mult un budoar care se ciocnise cu un gen 
foarte suspect de teatru. 

De fapt, îţi trebuia un ochi de asasin, care vede detaliile ascunse, 
pentru a observa cât de inocent masca lipsa de gust supleţea carenei şi 
faptul că, socotind până şi spaţiul cabinei şi calele, tot părea să mai 
existe mult loc de depozitare nevăzut. 

Apa din jurul a ceea ce Ptraci numea capătul ascuţit se vălurea 
ciudat, dar ar fi fost absolut ridicol să bănuieşti că o navă comercială 
atât de bătătoare la ochi ar fi avut ascuns un pinten de abordaj sub apă 
sau că doar cinci minute de lucru cu un topor ar fi transformat acest 
Alcăzar greoi în ceva care ar fi putut fugi de aproape orice alt obiect 
plutitor şi le-ar fi făcut pe cele care /-ar fi putut prinde să regrete foarte 
mult. 

— Foarte impresionant, spuse Teppic. 

— E doar pentru imagine, serios, se scuză Dojenel. 

— Da. Imi dau seama. 

— Adică, suntem nişte negustori săraci. 

Teppic dădu din cap. 

— Formula obişnuită este „negustori săraci, dar cinstiți”, spuse el. 

Dojenel zâmbi ca un comerciant. 

— Oh, cred că deocamdată rămânem doar la partea cu „săraci”. 
Oricum, tu ce naiba mai faci? Ultima dată plecai să te faci rege într-un 
loc de care n-a auzit nimeni. Şi cine este această minunată domniţă? 

— O chea... începu Teppic. 

— Ptraci, spuse Ptraci. 

— E o sluj... începu Teppic. 

— Cu siguranţă e o prinţesă de sânge regal, zise Dojenel mieros. Şi 
mi-ar face cea mai mare plăcere dacă ea, de fapt dacă amândoi, aţi lua 
masa cu mine diseară. Nu avem decât umila mâncare a marinarului, 
din păcate, dar o scoatem noi la capăt, o scoatem. 

— Nu e ephebiană, nu? spuse Teppic. 


Era, aşadar, cunoscut colocvial drept Casa Spirtului. (n.a.) 
159 


Piramide 


— Biscuiţi marinăreşti, carne sărată, chestii de astea, zise Dojenel 
fără să îşi ia ochii de la Ptraci. Nu o părăsiseră de când ea venise la 
bord. 

Apoi râse. Era vechiul şi cunoscutul râs al lui Dojenel, nu chiar fără 
umor, dar în mod clar bine controlat de centrii superiori ai creierului 
proprietarului său. 

— Ce coincidenţă uluitoare! spuse el. Şi noi trebuie să ridicăm 
ancora la răsărit. Pot să vă ofer nişte haine de schimb? Amândoi arătaţi 
cam, hm, prăfuiţi. 

— Haine aspre, marinăreşti, bănuiesc, zise Teppic. După cum | se 
cuvine unui umil negustor, dacă nu greşesc? 

De fapt, Teppic fu condus într-o cabină mică, la fel de elegant şi de 
atent decorată ca un ou cu diamante, unde pe pat era întinsă o serie de 
haine pe cât de frumoase se puteau găsi oriunde pe Marea Circulară. 
Este adevărat, toate păreau a fi la mâna a doua, dar spălate bine şi 
cusute cu iscusinţă, astfel încât tăieturile de sabie abia se vedeau. Privi 
gânditor la cârligele din perete şi la urmele slabe de pe lemn, care 
arătau că acolo fuseseră atârnate diferite lucruri şi că fuseseră scoase 
în grabă. 

leşi în coridorul îngust şi se întâlni cu Ptraci. Aceasta îşi alesese o 
rochie roşie de gală, aşa cum era la modă în urmă cu zece ani în Ankh- 
Morpork, cu mâneci umflate, cu multă lenjerie ascunsă şi colerete cât 
pietrele de hotar. 

Teppic află ceva nou, anume că femeile atractive, îmbrăcate în 
câteva fâşii de voal şi câţiva metri de mătase pot, de fapt, să arate mult 
mai plăcut atunci când sunt complet îmbrăcate din cap până în 
picioare. Ea se învârti de probă. 

— Sunt o grămadă de lucruri din astea înăuntru, spuse ea. Aşa se 
îmbracă femeile din Ankh-Morpork? E ca şi cum ai purta o casă. Şi nici 
nu transpiri aşa de rău. 

— Uite, despre Dojenel, zise el grăbit. Adică, e un băiat bun, dar... 

— E foarte bun, aşa-i, aprobă ea. 

— Bine. Da, recunoscu Teppic deznădăjduit. E un vechi prieten. 

— Foarte frumos. 

Unul dintre membrii echipajului se materializă la capătul coridorului 
şi îi pofti cu o plecăciune în cabina de ceremonii. Aerul de bătrân 
servitor al marinarului era tulburat doar de modelul în zigzag al 
cicatricelor de pe cap şi de nişte tatuaje care făceau ca imaginile din 
Palatul cu Obloane să pară a fi ilustraţii dintr-un manual de făcut 
etajere. Lucrurile pe care acestea le făceau când el îşi încorda muşchii 
i-ar fi putut fascina ore întregi pe clienţii tuturor tavernelor din port, iar 
el nici nu avea habar că cel mai prost moment din viaţa sa era doar la 
câteva minute distanţă. 

— Totul este foarte plăcut, spuse Dojenel, turnând nişte vin. Dădu 
din cap către bărbatul tatuat. Poţi să serveşti supa, Alfonz, adăugă el. 


160 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Uite, Dojenel, nu eşti pirat, nu-i aşa? întrebă Teppic. 

— Asta te tot frământa? Dojenel rânji hâtru. 

Nu era singurul lucru care îl frământa pe Dojenel, dar se luptase 
pentru primul loc. Dădu din cap. 

— Nu, nu suntem. Doar preferăm să, hm, evităm birocraţia oricând 
avem ocazia. Ştii? Nu ne place ca oamenii să îşi bată capul cu tot ce 
facem noi. 

— Doar că toate hainele... 

— Ah. Suntem atacați de pirați destul de des. De aceea a pus tata 
să fie construită Nenumita. Întotdeauna îi surprinde. Şi toată chestia 
este sigură din punct de vedere moral. Noi le luăm nava, toate comorile 
şi orice prizonieri vor fi reuşit să salveze şi le oferim un drum spre casă 
la preţuri competitive. 

— Ce faci cu piraţii? 

Dojenel se uită la Alfonz. 

— Asta depinde de posibilităţile de angajare ulterioară, spuse el. 
Tata zice întotdeauna că unui om la ananghie trebuie să îi oferi o mână 
de ajutor. Punând condiţii, adică. Cum merge munca de rege? 

Teppic îi povesti. Dojenel ascultă atent, legănându-şi vinul în pahar. 

— Deci asta e, spuse el la final. Am auzit că va fi un război. De 
aceea ridicăm pânzele la noapte. 

— Te înţeleg, zise Teppic. 

— Nu, vreau să spun că plecăm ca să organizăm comerţul. Cu 
ambele părţi, fireşte, deoarece suntem absolut imparţiali. Armele 
produse pe acest continent chiar sunt destul de şocante. Sunt total 
periculoase. Ar trebui să vii şi tu cu noi. Eşti o persoană foarte 
valoroasă. 

— Niciodată nu m-am simţit mai lipsit de valoare ca acum, rosti 
Teppic lipsit de orice speranţă. 

Dojenel îl privi uluit. 

— Dar eşti rege! zise el. 

— Ei, da, dar... 

— Al unei ţări care teoretic încă există, dar de fapt nu poate fi 
atinsă de vreun muritor? 

— Din păcate. 

— Şi poţi să dai legi pentru, ei bine, monedă şi taxe, da? 

— Cred că da, însă... 

— Şi nu crezi că eşti valoros? Doamne, Tep, contabilii noştri 
probabil că pot născoci cincizeci de feluri ca să... bine, mi se umezesc 
mâinile doar când mă gândesc la asta. Probabil că tata va cere să ne 
mutăm biroul principal acolo, pentru început. 

— Dojenel, ţi-am explicat. Ştii asta. Nimeni nu poate intra, spuse 
Teppic. 

— Asta nu contează. 

— Nu contează? 


161 


Piramide 


— Nu, pentru că o să ne facem filiala principală în Ankh şi o să ne 
plătim taxele unde o fi locul ăla. Tot ce ne trebuie este o adresă oficială 
pe, nu ştiu. Calea Piramidelor sau aşa ceva. Ascultă la mine şi nu 
accepta nimic până când tata nu îţi dă un scaun în consiliul de 
administraţie. Oricum, eşti de sânge regal, asta e întotdeauna 
impresionant... 

Dojenel continuă să trăncănească. Teppic simţea cum i se 
încingeau hainele. 

Deci asta era. Îţi pierzi regatul şi pe urmă acesta devine mai 
valoros, pentru că e un paradis fiscal şi te aşezi în consiliu, orice o 
însemna asta, şi se rezolvă lucrurile. 

Ptraci dezamorsă situaţia apucând braţul lui Alfonz în timp ce 
acesta servea fazanul. 

— Împreunarea Câinelui Prietenos cu a celor Doi Biscuiţi Mici! 
exclamă ea, cercetând tatuajul complicat. Nu prea mai vezi aşa ceva în 
zilele noastre. Nu e bine făcut? Se distinge până şi iaurtul. 

Alfonz îngheţă, apoi roşi. Să vezi fierbinţeala împrăştiindu-se pe 
marele cap brăzdat de cicatrice era ca şi cum ai privi soarele răsărind 
de după un lanţ muntos. 

— Cu ce e ăla de pe cealaltă mână? 

Alfonz, care arăta ca şi cum printre slujbele anterioare ar fi avut-o 
şi pe cea de berbec, murmură ceva şi, foarte timid, îşi arătă antebraţul. 

— Nu-i prea potrivit pentru domniţe, şopti el. 

Ca un explorator pasionat, Ptraci dădu în lături părul sârmos, în 
timp ce Dojenel o urmărea cu gura căscată. 

— O, o ştiu pe asta, zise ea cu nepăsare. E din Ce/e 130 de Zile ale 
Pseudopolisului. Anatomic e imposibil. Dădu drumul braţului şi se 
întoarse la mâncarea ei. După o clipă ridică privirea spre Teppic şi 
Dojenel. 

— Nu mă luaţi în seamă, rosti ea cu voce cristalină. Continuaţi, vă 
rog. 

— Alfonz, te rog să te duci să îţi pui o cămaşă ca lumea pe tine, îl 
îndemnă Dojenel cu o voce răguşită. 

Alfonz se retrase, holbându-se la braţul său. 

— Hm. Ce, hm, ziceam? spuse Dojenel. Scuze. Mi-am pierdut şirul. 
Hm. Mai vrei vin, Tep? 

Ptraci nu doar deraiase trenul gândirii, ci rupsese şinele, arsese 
staţiile şi topise podurile pentru a le da la fier vechi. Şi astfel, cina se 
împotmoli în plăcintă cu carne, pere proaspete, arici-de-mare cristalizat 
şi o flecăreală sporadică despre vremurile bune din trecut de la Breaslă. 
Fuseseră acolo cu trei luni în urmă. Parcă trecuse o viaţă. Trei luni în 
Vechiul Regat erau o viaţă de om. 

După o vreme, Ptraci căscă şi se duse în cabina ei, lăsându-i pe cei 
doi singuri cu o sticlă de vin neîncepută. Intr-o tăcere plină de 
venerație, Dojenel o urmări plecând. 


162 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Mai sunt multe ca ea în palatul tău? întrebă el. 

— Nu ştiu, recunoscu Teppic. S-ar putea. De obicei stau întinse 
peste tot şi cojesc struguri sau flutură evantaie. 

— E uimitoare. O să-i dea peste cap în Ankh, ştii. Cu aşa o faţă şi cu 
o minte ca... Ezită. E...? Adică, voi doi sunteţi...? 

— Nu, zise Teppic. 

— E foarte atractivă. 

— Da, spuse Teppic. 

— Un fel de încrucişare între o dansatoare de templu şi un 
ferăstrău. 

Îşi luară paharele şi ieşiră pe punte, unde câteva dintre luminile 
oraşului păleau în faţa strălucirii stelelor. Apa era nemişcată, aproape 
uleioasă. 

Lui Teppic începea să i se învârtă capul încetişor. Deşertul, soarele, 
două straturi lucioase de alcool ephebian pe pereţii stomacului şi o 
sticlă de vin îşi adunau forţele să-i facă praf sinapsele. 

— Tre' să recunosc, îngăimă el, întinzându-se pe balustradă, că te 
descurci bine. 

— E în regulă, spuse Dojenel. Comerţul este destul de interesant. 
Construieşti pieţe, ştii. Lupta cu competiţia în sectorul corsarilor. Ar 
trebui să ni te alături, băiete. Aici e viitorul, cum zice tata. Nu cu 
vrăjitorii şi cu regii, ci cu oameni întreprinzători care îşi pot permite să îi 
angajeze. Fără supărare, înţelegi. 

— Noi suntem singurii rămaşi, spuse Teppic în paharul de vin. Din 
tot regatul. Eu, ea, şi o cămilă care miroase ca un covor. Un regat 
străvechi, pierdut. 

— Bine că nu era unul nou, zise Dojenel. Cel puţin oamenii au 
apucat să-l poarte o vreme. 

— Nu ştii cum e, spuse Teppic. E ca o mare piramidă. Dar cu susul 
în jos, înţelegi. Toată istoria, toţi strămoşii, toţi oamenii. Totul se scurge 
în mine. Chiar la fund. 

Se prăbuşi pe un odgon încolăcit când Dojenel îi dădu înapoi sticla 
şi spuse: 

— Te pune pe gânduri, nu? Sunt toate oraşele şi regatele astea 
pierdute în jur, ca Ee, în Marele Nef. Ţări întregi, dispărute. Pierdute pe 
undeva. Poate că oamenii au început să se joace cu geometria, ce zici? 

Teppic sforăia. 

După câteva clipe, Dojenel se clătină înainte, aruncă sticla goală 
peste bord - făcu pleosc şi pentru câteva secunde un şuvoi de bule 
deranjă calmul nemişcat - şi se împletici către patul său. 


Teppic visa. 


Şi în visul său, stătea într-un loc înalt, dar nesigur, deoarece se 
balansa pe umerii tatălui şi ai mamei lui, iar sub ei îi putea distinge pe 


163 


Piramide 


bunici şi sub ei strămoşii săi se întindeau în lături într-o, ei bine, într-o 
mare piramidă de umanitate a cărei bază se pierdea în nori. 

Auzea murmurul ordinelor strigate şi a indicaţiilor care pluteau spre 
el. 

Dacă nu faci nimic, nu vom fi fost niciodată. 

— E doar un vis, spuse el şi ieşi din el într-un palat în care un om 
mic şi negricios, cu o pânză în jurul mijlocului, şedea pe o bancă de 
piatră mâncând smochine. 

— Fireşte că-i un vis, zise acesta. Lumea este visul Creatorului. 
Totul înseamnă vise, feluri diferite de vise. Se presupune că îţi spun 
diferite lucruri. Ca: nu mânca ouă înainte să te culci. Chestii de genul 
ăsta. L-ai avut pe cel despre cele şapte vaci? 

— Da, zise Teppic privind înjur. Visa o arhitectură destul de bună. 
Una dintre ele cânta la trombon. 5 

— Pe vremea mea fuma un trabuc. Asta-i un vis ancestral 
binecunoscut. 

— Ce înseamnă? 

Micuţul îşi scoase o sămânță dintre dinţi. 

— Habar n-am, răspunse el. Mi-aş da mâna dreaptă ca să aflu. 
Apropo, nu cred că ne cunoaştem. Eu sunt Khuft. Am fondat acest 
regat. Visezi o smochină bună. 

— Şi pe tine te visez? 

— Ba bine că da. Aveam un vocabular de opt sute de cuvinte, chiar 
crezi că aşa aş vorbi? Dacă te aştepţi la vreun sfat ancestral folositor, 
las-o baltă. Asta e un vis. Nu pot să-ţi spun nimic din ce nu ştii. 

— Tu eşti întemeietorul? 

— Aici de faţă. 

— Eu... credeam că eşti altfel, zise Teppic. 

— Cum adică? 

— Ei... pe statuie... 

Khuft dădu nerăbdător din mână. 

— Aia e doar pentru relaţiile publice, spuse el. Adică, uită-te la 
mine. Arăt eu patriarhal? 

Teppic îl evaluă critic. 

— Nu cu pânza aia în jurul mijlocului, recunoscu el. E cam, ei, 
jerpelită. 

— Mai poate fi purtată ani întregi, zise Khuift. 

— Totuşi, bănuiesc că doar asta mai apuci să iei când fugi de 
persecuție, spuse Teppic, dornic să arate o fire înţelegătoare. 

Khuft mai luă o smochină şi se uită chiorâş la el. 

— Ce face? 

— Erai persecutat, zise Teppic. De aceea ai fugit în deşert. 

— Oh, da. Ai dreptate. A naibii dreptate. Eram persecutat pentru 
convingerile mele. 

— E îngrozitor, spuse Teppic. 


164 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Khuft scuipă. 

— A naibii dreptate. Eram convins că oamenii n-o să-şi dea seama 
că le-am vândut cămile cu dinţi de ipsos decât când ajungeam eu 
departe de oraş. 

Trecu ceva până când vorbele lui îşi făcură efectul, dar reuşiră să o 
facă cu tot aplombul unui bloc de beton în nisipuri mişcătoare. 

— Eşti infractor? spuse Teppic. 

— Ei, infractor e un cuvânt urât, ştii ce vreau să zic? Spuse micuțul 
strămoş. Eu prefer antreprenor. Am fost înaintea vremurilor mele, asta 
e problema mea. 

— Şi tu fugeai? întrebă Teppic slab. 

— N-ar fi fost, răspunse Khuft, o idee bună să mai zăbovesc. 

— „Şi Khuft, cămilarul, s-a pierdut în Deşert şi s-a deschis înf aţa 
lui, ca un Dar de la Zei, o Vale prin care curgeau Laptele şi Mierea”, cită 
Teppic cu o voce cavernoasă. Adăugă: Credeam că trebuie să fi fost 
îngrozitor de lipicioasă. 

— lată-mă pe mine, mort de sete, toate cămilele făcând o zarvă 
uriaşă, ţipând după apă şi, în clipa următoare - vâj - o afurisită de vale 
a unui mare fluviu, cu şiruri de stuf, hipopotami, tot tacâmul. Din senin. 
Aproape că am fost călcat în picioare când au dat năvală. 

— Nu, zise Teppic. N-a fost aşa! Zeilor văii li s-a făcut milă de tine şi 
ti-au arătat drumul, nu? Tăcu, surprins de tonurile rugătoare din vocea 
sa. 

Khuft rânji batjocoritor. 

— Oh, da? Şi s-a nimerit că am dat eu peste o sută şi ceva de mile 
de fluviu în mijlocul deşertului pe care toţi ceilalţi nu-l băgaseră de 
seamă. E uşor să nu o vezi, o vale de fluviu de o sută şi ceva de mile în 
mijlocul deşertului, nu? Nu că aş fi vrut să caut cămila de dar la dinţi, 
mă înţelegi, aşa că m-am dus şi mi-am adus familia şi restul băieţilor 
imediat. Nici nu m-am uitat înapoi. 

— Acum nu era, şi în clipa următoare era? zise Teppic. 

— Cam aşa. Greu de crezut, nu? 

— Nu, spuse Teppic. Nu. Nu chiar. 

Khuft îl împunse cu un deget zbârcit. 

— Întotdeauna am crezut că au făcut-o cămilele, zise el. Tot timpul 
m-am gândit că, într-un fel, ele au chemat-o, ca şi cum ar fi fost acolo 
potenţial, dar nu prea, şi avea nevoie doar de un pic de efort ca să 
devină reală. Ciudate lucruri, cămilele. 

— Ştiu. 

— Mai ciudate ca zeii. E vreo problemă? 

— Scuze, spuse Teppic, doar că e cam şocant. Adică, eu credeam 
că suntem cu adevărat de sânge regal. Adică, suntem mai nobili ca 
oricine. 


165 


Piramide 


Khuft îşi scoase o sămânță de smochină dintre două cioturi 
înnegrite care, deoarece se aflau în gura lui, probabil ar fi trebuit 
numite dinţi. Apoi scuipă. 

— Asta ţine de tine, zise el, şi dispăru. 

Teppic mergea prin necropolă, piramidele erau un luminator cu 
margini zimţate profilându-se în noapte. Cerul era corpul arcuit al unei 
femei, iar zeii stăteau în jurul orizontului. Nu arătau ca zeii care 
fuseseră pictaţi pe ziduri vreme de mii de ani. Arătau mai rău. Arătau 
mai bătrâni decât Timpul. Până la urmă, zeii nu interveneau niciodată în 
treburile oamenilor. Dar pentru alte lucruri erau ei proverbiali. 

— Ce să fac? Nu sunt decât un om, spuse el tare. 

Cineva zise: 

— Nu cu totul. 


Teppic se trezi în ţipetele pescăruşilor. 

Alfonz, care purta o cămaşă cu mâneci lungi şi expresia celui care 
nu are de gând s-o mai dea vreodată jos, niciodată, îi ajuta pe alţi 
câţiva oameni să desfacă una dintre pânzele Nenumitei. Se uită în jos la 
Teppic, în patul său de frânghie şi îi făcu un semn din cap. 

Se mişcau. Teppic se ridică în capul oaselor şi văzu portul Ephebe 
alunecând în tăcere în lumina gri a dimineţii. 

Se ridică în picioare nesigur, gemu, îşi luă capul în mâini, o luă la 
goană şi sări peste parapet. 


Heme Krona, proprietarul grajdurilor Profesioniştii Cămilelor, 
mergea încet în jurul lui Nenorocitule, fredonând. Cercetă genunchii 
cămilei. Dădu un şut de probă într-unul dintre picioarele ei. Cu o 
mişcare iute, care îl luă pe Nenorocitule complet prin surprindere, 
deschise brusc gura animalului şi îi studie dinţii mari, galbeni, apoi sări 
în spate. 

Luă o scândură dintr-o grămadă dintr-un colţ, înmuie o pensulă 
într-o oală cu vopsea neagră şi după o clipă de gândire scrise cu grijă: 
„UN SINGUR PROPRIETAR”. 

După ce se mai gândi niţel, adăugă „KILOMETRAJ REDUS!” 

Tocmai picta şi „MARE VITEZA” când Teppic intră clătinându-se şi 
se sprijini, gemând, de tocul uşii. La picioare i se formau băltoace de 
apă. 

— Am venit după cămila mea, spuse el. 

Krona oftă. 

— Noaptea trecută ai spus că te întorci într-o oră, zise el. O să te 
taxez pentru o zi întreagă de chirie a grajdului, bine? Plus că i-am făcut 
un masaj şi m-am ocupat de picioarele ei, serviciu complet. Face cinci 
cerci, în regulă, emirule? 

— Ah, Teppic se bătu peste buzunar. 


166 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Uite, spuse el, am plecat de acasă cam în grabă, vezi tu. Nuc red 
că am vreun ban la mine. 

— Mie-mi convine, emirule. Krona se întoarse la scândura lui. Cum 
se scrie „UN AN GARANŢIE”? 

— Sigur o să îţi trimit banii, zise Teppic. 

Krona îi oferi zâmbetul ucigător al celui care le-a văzut pe toate - 
măgari cu părul refăcut, elefanţi cu colţi de ipsos, cămile cu cocoaşe 
false lipite pe ele - şi care cunoaşte adâncurile putrede ale sufletului 
uman atunci când se ajunge la afaceri. 

— Las-o jos, rajahule, spuse el, că măcăne. 

Teppic se scotoci în tunică. 

— Ţi-aş putea da acest cuţit valoros, propuse el. 

Krona îi aruncă o privire scurtă şi pufni. 

— Scuze, emirule. Nu se poate. Nu dai banii, nu vezi cămila. 

— ŢI l-aş putea da cu vârful în faţă, spuse Teppic disperat, ştiind că 
doar ameninţarea asta l-ar fi putut scoate din Breaslă. De asemenea, 
ştia că nu era prea bună ca ameninţare. Ameninţările nu făceau parte 
din programa de la şcoala Breslei. 

Unde mai pui că, şezând pe baloţii de paie din spatele grajdurilor, 
se găseau doi oameni solizi, care tocmai începeau să dea atenţie 
dezbaterii. Arătau ca fraţii mai mari ai lui Alfonz. 

Fiecare centru de vehicule de orice fel de oriunde din univers îi are. 
Niciodată nu sunt chiar grăjdari, sau mecanici, sau angajaţi, sau 
cumpărători. Întotdeauna funcţia lor este neclară. Mestecă paie sau 
fumează ţigări pe furiş. Dacă există pe acolo lucruri ca ziarele, le citesc 
sau, cel puţin, se uită la poze. 

Începură să îl urmărească pe Teppic cu atenţie. Unul dintre ei ridică 
două cărămizi şi începu să le arunce şi să le prindă. 

— Eşti un băiat tânăr, înţeleg asta, spuse Krona cu blândeţe. Abia 
intri în viaţă, emirule. Nu vrei belele. Făcu un pas înainte. 

Uriaşul cap păros al lui Nenorocitule se întoarse pentru a se uita la 
el. În străfundurile minţii lui, coloane de cifre mici ţâşniră iar în sus. 

— Uite, îmi pare rău, dar trebuie să îmi iau cămila înapoi, insistă 
Teppic. E o problemă de viaţă şi de moarte! 

Krona dădu din mână către cei doi bărbaţi de prisos. 

Nenorocitule îl pocni. Nenorocitule avea idei foarte concise despre 
oamenii care îşi băgau mâinile în gura lui. În plus, văzuse cărămizile şi 
orice cămilă ştie cât dă adunarea a două cărămizi. A fost o lovitură 
bună, cu degetele bine întinse, puternică şi înşelător de înceată. L-a 
ridicat pe Krona şi l-a trimis direct într-o grămadă aburindă de gunoi de 
grajd augean. 

Teppic îşi luă avânt, se prinse de blana prăfuită a lui Nenorocitule şi 
ateriză greoi pe gâtul acestuia. 

— Îmi pare foarte rău, spuse el către ce se mai vedea din Krona. 
Chiar o să îţi trimit nişte bani. 


167 


Piramide 


Nenorocitule, în acest moment, dansa în cerc. Tovarăşii lui Krona 
stăteau în spate în timp ce copitele ca nişte farfurii vâjâiau prin aer. 

Teppic se aplecă înainte şi şuieră într-o ureche care se zbătea 
nebuneşte. 

— Mergem acasă, zise el. 


Aleseseră prima piramidă la întâmplare. Regele se uită la cartuşul 
de pe uşă. 

— Binecuvântată este Regina Far-re-ptah, citi Dil cu supunere, 
Conducătoare a Cerurilor, Doamnă a Djelului, Stăpână a... 

— Bunica Pooney, zise regele. Merge. Se uită la feţele lor uimite. 
Aşa îi spuneam eu când eram mic. Vedeţi voi, nu puteam să pronunt 
Far-re-ptah. Ei, dă-i drumul. Nu mai căsca gura. Sparge uşa. 

Gem cântări ciocanul cu nesiguranţă. 

— E o piramidă, maestre, spuse el adresându-se lui Dil. Nu ai voie 
să o deschizi. 

— Şi ce propui, băiete? Să băgăm un cuţit în crăpătură şi să-l 
zgâlţâim? zise regele. 

— Fă-o, Gem, îl îndemnă Dil. N-o să se întâmple nimic. 

Gem dădu din umeri, îşi scuipă în palmele care erau, de fapt, destul 
de umede din cauza transpiraţiei şi groazei, şi roti. 

— Din nou, zise regele. 

Placa uriaşă bubui când fu lovită de baros, dar era granit, şi rezistă. 
Câteva bucăţi de mortar plutiră, apoi ecourile se întoarseră, plimbându- 
se înainte şi înapoi pe bulevardele moarte ale necropolei. 

— Din nou. 

Bicepsul lui Gem se mişcă asemenea unei țestoase în untură. 

De data aceasta primi ca răspuns un bubuit, cum ar fi cel provocat 
de un capac greu care se loveşte de pământ undeva departe. 

Rămaseră în tăcere, ascultând un sunet de târşâire înceată 
dinăuntrul piramidei. 

— Să lovesc din nou, sire? întrebă Gem. Amândoi îi făcură semn să 
tacă. 

Târşâitul se apropie. 

Apoi piatra se mişcă. Se împotmoli o dată sau de două ori, dar cu 
toate acestea se mişcă, încet, rotindu-se pe o parte, astfel încât o 
crăpătură de umbră neagră apăru. Dil putea distinge o formă şi mai 
întunecată în beznă. 

— Da? spuse aceasta. 

— Eu sunt, bunico, zise regele. 

Umbra rămase nemişcată. 

— Ce, micul Pootle? întrebă aceasta bănuitoare. 

Regele evită faţa lui Dil. 

— E în regulă, bunico. Am venit să te scoatem. 


168 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Cine-s oamenii ăştia? rosti umbra pe un ton arţăgos. N-am nimic, 
tinere, îi spuse ea lui Gem. Nu ţin bani în piramidă şi poţi să laşi arma 
aia, nu mă sperie. 

— Sunt servitori, bunico, explică regele. 

— Au ceva cu care să se identifice? mormăi bătrâna. 

— Eu îi identific, bunico. Am venit să te scoatem. 

— Băteam de ore întregi, zise răposata regină, ieşind la lumina 
zilei. Arăta exact ca regele, doar că bandajele mumiei erau mai gri şi 
prăfuite. A trebuit să mă duc să mă întind niţel, a venit sfârşitul. Nu-i 
mai pasă nimănui de tine când eşti mort. Unde mergem? 

— Să le dăm drumul şi celorlalţi, propuse regele. 

— A naibii de bună idee. Bătrâna regină se clătină în spatele lui. 

— Deci asta e Lumea de Dincolo, da? zise ea. Nu e cu mult mai 
bună. Il înghionti cu un cot ascuţit pe Gem. Eşti mort şi tu, tinere? 

— Nu, doamnă, răspunse Gem, cu tonurile brave şi tremurătoare 
ale cuiva care merge pe sârmă peste hăurile nebuniei. 

— Nu merită. Aşa să ştii. 

— Da, doamnă. 

Regele păşi pe dalele antice către următoarea piramidă. 

— İl ştiu pe ăsta, spuse regina. Era aici pe vremea mea. Regele 
Ashk-ur-men-tep. Al Treilea Imperiu. Pentru ce e ciocanul, tinere? 

— Vă rog, doamnă, trebuie să bat în uşă, doamnă, zise Gem. 

— Nu trebuie să baţi. E întotdeauna înăuntru. 

— Asistentul meu vrea să spună că sparge sigiliile, doamnă, spuse 
Dil, dornic să facă pe plac. 

— Tu cine eşti? întrebă regina. 

— Mă numesc Dil, O, Regină. Maestru îmbălsămător. 

— Oh, asta eşti, da? Am nişte cusături care trebuie refăcute. 

— Va fi o onoare şi un privilegiu, O, Regină, zise Dil. 

— Da. Va fi, spuse ea şi se întoarse scârţâind spre Gem. Dă-l 
drumu” cu ciocanu', tinere! 

Astfel îndemnat, Gem roti rapid ciocanul într-un arc lung. Trecu prin 
faţa nasului lui Dil scoțând un sunet ca de potârniche şi sparse sigiliul în 
bucăţi. 

Ceea ce ieşi, când praful se aşezase, nu era îmbrăcat chiar după 
ultima modă. Bandajele erau maronii şi putrede şi, observă Dil cu 
îngrijorare profesională, deja începeau să se desfacă pe la coate. Când 
vorbea, era ca şi cum ai fi deschis un sarcofag străvechi. 

— M-am sculat, spuse acesta. Şi nu a fostu lumină. Aiasta-l Lumea 
de Dincolo? 

— S-ar părea că nu, zise regina. 

— Asta-i tot? 

— Nu prea merită să mori, nu? spuse regina. 

Regele antic dădu din cap, dar uşurel, ca şi cum i-ar fi fost teamă 
să nu-i cadă. 

169 


Piramide 


— Ceva, zise el, trebuie făcutu. 

Se întoarse pentru a privi Marea Piramidă şi arătă cu ceea ce 
fusese odată un braţ. 

— Cine doarme acolo? întrebă el. 

— Ea mea, de fapt, zise Teppicymon clătinându-se înainte. Nu cred 
că ne cunoaştem, încă nu am fost înmormântat, fiu-meu a construit-o 
pentru mine. A fost împotriva voinţei mele, crede-mă. 

— E un lucru înfricoşătoriu, constată regele antic. l-am sâmţit 
clădirea. Şi în somnul morţii am sâmţit-o. E destul de mare să 
înmormântezi lumea în ea. 

— Eu am vrut să fiu înmormântat în mare, zise Teppicymon. Urăsc 
piramidele. 

— Ba nu, spuse Ashk-ur-men-tep. 

— lartă-mă, dar le urăsc, repetă regele politicos. 

— Dar nu le urăşti. Ceea ce sâmţi acuma este o uşoară repulsie. 
După ce ai statu într-una vreme de o mie de ani, spuse străbunul, 
atunci începi să ştii ce iaste ura. 

Teppicymon se înfioră. 

— Marea, zise el. Acolo e bine. Doar te dizolvi. 

Porniră către următoarea piramidă. Gem mergea înainte, cu faţa ca 
o frescă, posibil una pictată tărziu în noapte de către un artist care îşi ia 
inspiraţia pe reţetă. Dil îl urma. Işi umflă pieptul, întotdeauna sperase 
să-şi croiască drum în lume, şi iată-l acum, păşind în rând cu regi. 

Bine. Clătinându-se în rând cu regii. 


Era o altă zi frumoasă în deşert. Întotdeauna era o zi frumoasă, 
dacă prin frumos înţelegeai o căldură ca de cuptor şi un nisip pe care ai 
fi putut prăji castane. 

Nenorocitule înainta cu viteză, mai mult ca să-şi ţină picioarele 
departe de pământ cât mai mult posibil. Pentru o clipă, în timp ce se 
legănau pe dealurile de lângă oaza împresurată de ogoare şi plină de 
măslini din jurul Ephebei, lui Teppic i se păru că vede Wenumita ca un 
punct minuscul pe azuriul mării. Dar se putea să fi fost doar o 
scânteiere de lumină pe un val. 

Apoi trecură de creastă, intrând într-o lume de galben şi ocru. 
Pentru o vreme, copacii piperniciţi ţinură piept nisipului, dar apoi nisipul 
câştigă şi se întinse triumfător, dună după dună. 

Deşertul nu era doar fierbinte, era şi tăcut. Nu existau păsări, nici 
freamătul fiinţelor organice ocupate să trăiască. Noaptea s-ar fi putut 
auzi tânguirea insectelor, dar acum erau ascunse adânc sub nisip 
pentru a se feri de arşiţa zilei, iar soarele galben şi nisipul galben 
deveniră o încăpere fără ecou în care respiraţia lui Nenorocitule suna ca 
un motor pe aburi. 

Teppic învățase multe lucruri de când plecase prima dată 
dinVechiul Regat, şi era pe punctul să mai înveţe unul. Toate 


170 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


autorităţile în domeniu sunt de acord că atunci când traversezi un 
deşert arzător e bine să porţi pălărie. 

Nenorocitule intră în trapul târşăit pe care o cămilă de viteză de 
prima mână îl poate ţine ore întregi. 

După vreo două mile, Teppic zări o coloană de praf în spatele dunei 
următoare. În cele din urmă ajunseră în spatele corpului principal al 
armatei Elphebiene, care înainta legănându-se în jurul a jumătate de 
duzină de elefanţi de luptă, ale căror panaşe de pe coifuri se unduiau în 
briza de cuptor. În baza unor principii generale, soldaţii aclamară când 
Teppic trecu pe lângă ei. 

Elefanţi de luptă! Teppic gemu. Şi Tsort trecuse la elefanţi de luptă. 
Elefanții de luptă erau la modă în ultima vreme. Nu erau prea buni la 
nimic în afară de a-şi călca în picioare propriile trupe atunci când, 
inevitabil, intrau în panică, aşa că geniile militare din ambele tabere 
ripostau crescând elefanţi şi mai mari. Elefanții erau impresionanţi. 

Nu se ştie din ce motiv, mulţi dintre aceşti elefanţi trăgeau căruţe 
uriaşe pline cu lemne. 

Alergă înainte, în vreme ce soarele se ridica tot mai sus şi, iar asta 
era neobişnuit, puncte mov şi albastre începeau să joace încetişor de-a 
lungul orizontului. 

Un alt lucru straniu se întâmpla. Cămila părea să meargă pe cer. 
Poate că asta avea vreo legătură cu ţiuitul pe care Teppic îl avea în 
urechi. 

Ar fi trebuit să se oprească? Dar atunci cămila ar fi putut cădea... 

Trecuse bine de amiază când Nenorocitule se împletici la umbra 
arzătoare a formaţiunii de calcar care odată indicase marginea văii şi se 
prăbuşi uşor în nisip. Teppic se rostogoli pe jos. 

Un detaşament de ephebieni se zgâia peste spaţiul îngust către un 
număr foarte asemănător de tsorţieni aflaţi de partea cealaltă. 
Ocazional, de dragul imaginii, câte unul dintre ei flutura o suliță. 

Când Teppic deschise ochii, îi fu dat să vadă înfricoşătoarele măşti 
de bronz ale câtorva soldaţi ephebieni uitându-se la el. Gurile lor de 
metal erau blocate în rânjete de dispreţ suprem. Sprâncenele 
strălucitoare erau strâmbate de o furie ucigaşă. 

Unul dintre ei spuse: 

— Îşi revine, domnule sergent. 

O faţă de metal ca mânia forţelor naturii se apropie, umplând 
câmpul vizual al lui Teppic. 

— Am ieşit fără pălărie, nu, băieţică? zise aceasta cu o voce veselă 
care suna ciudat din cauza metalului. Grăbiţi se ne încleştăm cu 
duşmanul, aşa am făcut? 

Cerul se învârtea în jurul lui Teppic, dar un gând ieşi la suprafaţă în 
tigaia fierbinte a minţii lui, preluă controlul corzilor vocale şi bolborosi: 

— Cămila! 


171 


Piramide 


— Ar trebui să fii închis pentru cum te porţi cu ea, spuse sergentul 
dând din deget. N-am mai văzut vreuna în starea asta. 

— N-o lăsaţi să bea! Teppic se ridică drept în capul oaselor, cu 
gonguri uriaşe bătând şi artificii fierbinţi declanşându-i-se în craniu. 
Capetele acoperite de coifuri se întoarseră unul spre altul. 

— Pe zei, trebuie că are ceva cu cămilele, zise unul dintre ele. 
Clătinându-se, Teppic se ridică şi se împletici către Nenorocitule, care 
încerca să rezolve ecuaţia complexă care i-ar fi permis să se ridice în 
picioare. Limba îi atârna şi nu se simţea bine. 

O cămilă la ananghie nu se ruşinează. Nu pierde vremea prin 
baruri, stând de una singură cu nasul în paharul de băutură. Nu sună pe 
la toţi prietenii vechi pentru a li se plânge. Nu zace şi nici nu scrie lungi 
poeme sentimentale despre Viaţă şi cât de îngrozitoare este când o 
vezi dintr-o garsonieră. Nu ştie ce e aia depresie. 

Tot ce are o cămilă sunt o pereche de plămâni de capacitate 
industrială şi o voce ca o turmă de măgari tăiaţi cu drujba. 

Teppic înainta însoţit de zbierete. Nenorocitule îşi dădu capul înapoi 
şi îl întoarse încoace şi încolo, triangulând. Ochii i se rotiră nebuneşte în 
timp ce făcea trucul cămilei de a părea că se uită la Teppic cu nările. 

Scuipă. 

Incercă să scuipe. 

Teppic îl apucă de frâu şi trase. 

— Haide, nenorocitule, zise el. E apă. O miroşi. Tot ce trebuies ă 
faci e să îţi dai seama cum să ajungi acolo! 

Se întoarse către grupul de soldaţi. Aceştia se uitau la el cu feţe 
uimite, în afara celor care nu îşi dăduseră jos coifurile şi care se holbau 
la el cu feţe de o ferocitate metalică. 

Teppic înhăţă o ploscă de la unul dintre ei, îi scoase dopul şi o 
înclină pe pământ în faţa nasului fremătând al cămilei. 

— Acolo e un fluviu, şuieră el. Ştii că aşa e, nu trebuie decât să te 
duci acolo! 

Soldaţii se uitau în jur cu nervozitate. La fel făceau şi câţiva 
tsorţieni care veniseră să vadă ce se întâmplă. 

Nenorocitule se ridică în picioare, cu genunchii tremurând, şi 
începu să se învârtă pe loc. Teppic se agăţă de el. 

„„„ Fie d egal 4, gândea Nenorocitule cu disperare. Fie a.d egal 90. 
Fie non-d egal 45... 

— Îmi trebuie un băț! strigă Teppic atunci când vâjâi pe lângă 
sergent. Astea nu înţeleg nimic dacă nu le loveşti cu băţul, pentru 
cămile e ca semnele de punctuație! 

— E bună o sabie? 

— Nu! 

Sergentul ezită, apoi îi dădu lui Teppic sulița. 

El o apucă de vârf, se luptă să îşi recapete echilibrul, iar apoi o 
pocni cu putere de laterala cămilei, ridicând un nor de praf şi de păr. 


172 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Nenorocitule se opri. Urechile i se întoarseră ca nişte antene de 
radar. Se holbă la peretele de piatră, dându-şi ochii peste cap. Apoi, 
când Teppic apucă un smoc de păr şi se ridică pe spinarea ei, cămila 
începu să meargă. 

Gândeşte fractali... 

— Hei, o să intri drept... începu sergentul. 

Urmă o tăcere. Aceasta continuă ceva vreme. 

Sergentul se mişcă neliniştit. Apoi se uită peste stânci la tsorţieni şi 
îl zări pe conducătorul lor. Cu înţelegerea nerostită împărtăşită de 
centurionii şi sergenţii-majori de oriunde, se îndreptară unul spre altul 
pe lângă pietre şi se opriră lângă crăpătura abia vizibilă din stâncă. 

Sergentul tsorţean îşi trecu mâna peste ea. 

— Te-ai aştepta să fie nişte, ştii, păr de cămilă sau aşa ceva, spuse 
el. 

— Sau sânge, zise ephebianul. 

— Cred că e unul din fenomenele alea inexplicabile. 

— Oh. Atunci e bine. 

Cei doi bărbaţi se zgâiră la piatră o vreme. 

— Ca un miraj, sări tsorţeanul în ajutor. 

— Una dintre chestiile alea, da. 

— Mi s-a părut că aud şi un pescăruş. 

— O tâmpenie, nu. Nu ajung până aici. 

Tsorţeanul tuşi politicos şi se uită în spate la oamenii săi. Apoi se 
întinse mai aproape. 

— Restul oamenilor tăi vor veni în curând, bănuiesc, zise el. 

Ephebianul făcu un pas mai aproape şi, când vorbi, o făcu din colţul 
gurii, în timp ce ochii păreau să rămână aţintiţi pe pietre. 

— Aşa-i, spuse el. Şi ai tăi la fel, dacă pot să întreb? 

— Da. Cred că va trebui să vă masacrăm dacă ai noştri ajung 
primii. 

— Şi noi, fără îndoială. Totuşi, asta e. 

— Una din chestiile alea, zău, aprobă tsorţeanul. 

Celălalt bărbat dădu din cap. 

— Ciudată lume, dacă stai să te gândeşti. 

— Ai pus degetul pe rană, aşa-i. Sergentul îşi slăbi platoşa un pic, 
bucuros că nu mai stătea în soare. Raţiile sunt bune la voi? 

— Oh, ştii tu. N-ai voie să te plângi. 

— Nici noi, zău. 

— Că dacă te plângi, devin şi mai rele. 

— Şi la noi la fel. Auzi, n-ai cumva nişte smochine în tabăra ta? Mi- 
ar prinde bine o smochină. 

— Scuze. 

— Am întrebat şi eu. 

— Am o grămadă de curmale, dacă îţi folosesc. 

— Avem destule curmale, mersi. 


173 


Piramide 


— Scuze. 

Cei doi rămaseră o vreme nemişcaţi, pierduţi în propriile gânduri. 
Apoi ephebianul îşi puse iar coiful, iar tsorţeanul îşi aranjă centura. 

— Bine, atunci. 

— Bine, atunci. 

Îşi îndreptară umerii, îşi scoaseră bărbiile înainte şi plecară în pas 
de marş. O clipă mai târziu, se întoarseră iute pe călcâie şi, schimbând 
cea mai slabă urmă de rânjet stânjenit, se duseră la armatele lor. 


174 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Cartea a IV-a 


Cartea celor 101 Lucruri 
pe care le Poate Face un Băiat 


175 


Piramide 


Teppic se aşteptase la... ce? 

Probabil la sunetul trupului zdrobit de piatră. Poate, deşi asta era 
chiar la marginea oricărei aşteptări, la imaginea Vechiului Regat 
desfăşurându-se sub el. 

Nu se aşteptase la ceţuri umede şi reci. 

Acum, în lumea ştiinţifică se ştie că există mult mai multe 
dimensiuni decât cele patru clasice. Oamenii de ştiinţă spun că acestea 
nu atentează de obicei la lume pentru că dimensiunile în plus sunt 
foarte mici şi se curbează asupra lor înselor şi că, devreme ce realitatea 
este fractală, cea mai mare parte a ei se vâră în ea însăşi. Asta 
înseamnă fie că universul este mai plin de minuni decât putem noi 
spera să înţelegem, fie că, mai probabil, oamenii de ştiinţă inventează 
lucruri pe măsură ce avansează. 

Însă multiversul este plin de mici dimensiuni, locuri de joacă ale 
creaţiei în care fiinţele imaginaţiei îşi pot face de cap fără să fie 
dărâmate de actualitatea serioasă. Uneori, când plutesc prin găurile din 
realitate, se ciocnesc de ea şi dau naştere miturilor, legendelor şi 
acuzațiilor de Deranjarea Liniştii Publice pe Fondul Consumului de 
Alcool. 

Şi într-una dintre acestea intrase Nenorocitule, din cauza unei 
greşeli banale de calcul. 

Legenda înţelesese aproape bine. Sfinxul chiar bătea hotarele 
regatului. Doar că legenda nu fusese clară în privinţa felului de hotare 
la care se referea. 

Sfinxul este o creatură ireală. Există doar pentru că a fost 
imaginată. Este bine ştiut că într-un univers infinit orice poate fi 
închipuit trebuie să existe undeva, şi cum multe dintre acestea nu sunt 
lucruri care ar trebui să existe într-un cadru spaţiu-timp bine organizat, 
sunt vârâte într-o dimensiune laterală. Aceasta ar putea explica într-o 
oarecare măsură iritabilitatea cronică a Sfinxului, deşi orice fiinţă creată 
cu trup de leu, piept de femeie şi aripi de vultur are o criză de 
identitate serioasă şi se enervează din orice. 

Aşa că formulase Ghicitoarea. 

În diferite dimensiuni îi oferise Sfinxului un amuzament considerabil 
şi nenumărate mese. 

Acestea, Teppic nu le ştia în timp ce îl conducea pe Nenorocitule 
prin vălătucii de ceaţă, însă oasele pe care le zdrobea sub picioare îi 
ofereau destule detalii esenţiale. 

Aici muriseră o mulţime de oameni. Şi era corect să presupui că cei 
care muriseră mai recent văzuseră osemintele celor de mai demult şi, 
prin urmare, înaintaseră pe ascuns. Şi asta nu funcţionase. 


176 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Nu avea rost să se furişeze, deci. În plus, unele dintre stâncile care 
se înălţau dintre ceţuri aveau forme foarte neliniştitoare. Aceasta de 
aici, bunăoară, arăta exact ca... 

— Stai, strigă Sfinxul. 

Nu se auzea nici un sunet în afară de picuratul ceţii şi de zgomotul 
de aspirare scos de Nenorocitule care încerca să extragă umezeala din 
aer. 

— Eşti un sfinx, zise Teppic. 

— Sfinxul, îl corectă Sfinxul. 

— Mamă! Acasă avem o grămadă de statui ridicate în cinstea ta. 
Teppic se uită în sus, apoi şi mai sus. Credeam că eşti mai mic, adăugă 
el. 

— Pleacă-te, muritorule, porunci Sfinxul. Căci te afli în faţa celui 
înţelept şi îngrozitor. Clipi. Şi sunt bune la ceva statuile alea? 

— Nu sunt corecte faţă de tine, zise Teppic sincer. 

— Chiar crezi asta? De obicei oamenii greşesc nasul, spuse Sfinxul. 
Mi s-a zis că din dreapta arăt cel mai bine şi... Sfinxul îşi dădu seama că 
îşi face singur un deserviciu. Tuşi cu asprime. 

— Înainte de a trece de mine, O, muritorule, zise el, trebuie să-mi 
răspunzi la ghicitoare. 

— De ce? întrebă Teppic. 

— Poftim? Sfinxul clipi la el. Nu fusese creat pentru chestia asta. 

— De ce? De ce? De aia. Hm. Pentru că, stai aşa, da, pentru că o 
să-ţi smulg capul dacă nu o faci. Da, cred că de asta. 

— Bine, zise Teppic. Să auzim, atunci. 

Sfinxul îşi drese glasul scoțând un zgomot ca al unui camion gol 
care dă înapoi într-o carieră de piatră. 

— Ce are patru picioare dimineaţa, două la amiază şi trei seara? 
recită Sfinxul plin de sine. 

Teppic se gândi la asta. 

— E grea, zise el în cele din urmă. 

— Cea mai grea, confirmă Sfinxul. 

— Hm. 

— N-o să te prinzi niciodată. 

— Ah, făcu Teppic. 

— Ai putea să-ţi dai hainele jos de pe tine în timp ce te gândeşti? 
Firele mi se încurcă între dinţi. 

— Asta nu-i vreun fel de animal căruia îi cresc picioarele care i-au 
fost... 

— O pistă complet greşită, spuse Sfinxul întinzându-şi ghearele. 

— Oh. 

— N-ai nici cea mai mică idee, nu? 

— Încă mă gândesc, zise Teppic. 

— N-o să te prinzi niciodată. 


177 


Piramide 


— Ai dreptate. Teppic se uită fix la gheare. Ăsta nu e un animal de 
luptă, îşi spuse el încurajator, probabil că e supradotat. In plus, pieptul 
o să îl împiedice, chiar dacă nu o face creierul. 

— Răspunsul este: „Omul”, zise Sfinxul. Acum, nu te împotrivi, te 
rog, îţi eliberează nişte substanţe chimice neplăcute în sânge. 

Teppic se dădu înapoi pentru a se feri de o lovitură de labă. 

— Stai, stai aşa, spuse el. Cum adică, omul? 

— E uşor, spuse Sfinxul. Copilul merge de-a buşilea dimineaţa, stă 
în două picioare la amiază şi seara bătrânul merge cu un băț. Bună, nu? 

Teppic îşi muşcă buza. 

— E vorba de o singură zi aici? spuse el neîncrezător. 

Urmă o tăcere lungă, penibilă. 

— E o, cumiizice, o figură de stil, zise Sfinxul nervos, atacând iar. 

— Nu, nu, uite, stai o clipă, spuse Teppic. Aş vrea să ne înţelegem 
bine aici, da? Adică, aşa e corect, nu? 

— Ghicitoarea n-are nimic, zise Sfinxul. E a naibii de bună. O am de 
cincizeci de ani, de când eram puşti. Se gândi la asta. Pui, se corectă el. 

— E o ghicitoare bună, îl asigură Teppic ca să îl calmeze. Foarte 
profundă. Foarte mişcătoare. Un rezumat al condiţiei umane. Dar 
trebuie să recunoşti, toate astea nu i se întâmplă unei persoane într-o 
singură zi, nu? 

— Bine. Nu, recunoscu Sfinxul. Dar asta e evident din context. Un 
element de analogie dramatică este prezent în toate ghicitorile, adăugă 
el cu aerul cuiva care auzise fraza cu mult timp în urmă şi căruia îi cam 
plăcuse, deşi nu într-atât cât să nu-l mănânce pe cel ce o rostise. 

— Da, însă, zise Teppic lăsându-se pe vine şi netezind o porţiune 
din nisipul umed, metafora are consecvență internă? Să spunem, de 
exemplu, că media de viaţă este de şaptezeci de ani, bine? 

— Bine, spuse Sfinxul pe tonul nesigur al celui care a lăsat un 
comis-voiajor să-i intre în casă şi acum se gândeşte plin de regrete la 
un viitor în care, fără îndoială, va cumpăra o asigurare de viaţă. 

— Corect. Bine. Deci amiaza ar fi la vârsta de 35 de ani, aşa-i? 
Acum, având în vedere că majoritatea copiilor începe să meargă cam 
pe la un an, referinţa la cele patru picioare e cam nepotrivită, nu crezi? 
Adică, cea mai mare parte a dimineţii e petrecută pe două picioare. 
Conform analogiei tale - se opri şi făcu câteva calcule cu un femur aflat 
la îndemână - doar cam douăzeci de minute imediat după orele zero, o 
jumătate de oră cel mult, sunt petrecute pe patru picioare. Am 
dreptate? Fii cinstit. 

— Bine... admise Sfinxul. 

— Prin urmare, nu ai folosi un baston înainte de şase p.m. pentru 
că ai avea doar, hm, 52 de ani, zise Teppic mâzgălind furibund. De fapt, 
nu te-ai gândi la nici un fel de ajutor pentru mers înainte de nouă şi 
jumătate, cred. Asta presupunând că întreaga durată de viaţă se 


178 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


desfăşoară într-o singură zi ceea ce, cred că am arătat deja, este 
ridicol. Imi pare rău, în mare e în regulă, dar nu ţine. 

— Bine, spuse Sfinxul, însă de data aceasta cu nervozitate, nu văd 
ce aş putea face. Nu mai am alta. E singura de care am avut vreodată 
nevoie. 

— Nu trebuie decât să o modifici niţel, asta-i tot. 

— Cum adică? 

— Să o faci puţin mai realistă. 

— Hm. Sfinxul se scărpină în coamă cu o gheară. 

— În regulă, zise el cu îndoială. Cred că aş putea întreba: Ce are 
patru picioare... 

— Metaforic vorbind, spuse Teppic. 

— Patru picioare, metaforic vorbind, aprobă Sfinxul, cam... 

— Douăzeci de minute, cred că ne-am înţeles. 

— OK, bine, douăzeci de minute dimineaţa, două... 

— Dar cred că e cam exagerat să spui „dimineaţă”, zise Teppic. E 
imediat după miezul nopţii. Adică, teoretic e dimineaţă, dar în realitate 
e încă noaptea trecută, ce părere ai? 

O expresie de uşoară panică trecu pe faţa Sfinxului. 

— Tu ce crezi? îngăimă el. 

— la să vedem unde am ajuns, da? Ce, metaforic vorbind, are patru 
picioare imediat după miezul nopţii, două pentru cea mai mare parte a 
zilei... 

— ...Excluzând accidentele, completă Sfinxul dorind într-un mod 
jalnic să arate că avea şi el o contribuţie. 

— Aşa, două picioare excluzând accidentele până cel puţin la ora 
cinei, când are trei picioare... 

— Am cunoscut oameni care folosesc două bastoane, sări Sfinxul în 
ajutor. . 

— In regulă. Cum ţi se pare: Când continuă să aibă două picioare şi 
orice fel de proteză doreşte? 

Sfinxul se gândi o vreme la asta. 

— Mdaaa, spuse el grav. Pare să cuprindă toate situaţiile. 

— Ei? zise Teppic. 

— Ei ce? întrebă Sfinxul. 

— Ei, care-i răspunsul? 

Sfinxul îi aruncă o privire rece, apoi îşi dezveli dinţii. 

— Oh nu, zise el. Nu mă prinzi tu pe mine cu asta. Crezi că-s prost? 
Tu trebuie să îmi dai mie răspunsul. 

— Oh, la naiba, spuse Teppic. 

— Credeai că m-ai încurcat, nu? zise Sfinxul. 

— Scuze. 

— Credeai că poţi să mă zăpăceşti de tot, nu? Sfinxul rânji. 

— Merita să încerc, admise Teppic. 

— Te-nţeleg. Deci, care-i răspunsul? 

179 


Piramide 


Teppic se scărpină pe nas. 

— Habar n-am, zise el. Doar dacă, şi asta e la nimereală, mă 
înţelegi, este: Omul. 

Sfinxul se uită urât la el. 

— Ai mai fost aici, nu? spuse el acuzator. 

— Nu. 

— Atunci cineva a vorbit, nu-i aşa? 

— Cine să fi vorbit? A răspuns cineva la ghicitoare? întrebăTeppic. 

— Nu! 

— Ei, vezi. N-avea cine să vorbească. 

Ghearele Sfinxului zgâriară cu nervozitate stânca. 

— Atunci cred că ai face bine să pleci, mormăi el. 

— Mulţumesc, zise Teppic. 

— Ţi-aş fi recunoscător dacă n-ai mai spune nimănui, te rog, 
adăugă Sfinxul cu răceală. N-aş vrea să le strici surpriza altor oameni. 

Teppic se căţără pe o piatră şi apoi pe Nenorocitule. 

— Fii fără grijă, zise el, îndemnând cămila cu călcâiele. Nu putu să 
nu observe felul în care Sfinxul îşi mişca buzele în tăcere, ca şi cum ar fi 
încercat să înţeleagă ceva. 

Nenorocitule făcuse doar vreo douăzeci de paşi înainte ca un urlet 
mânios să izbucnească în spatele lui. Pentru o clipă uită regula care 
spune că o cămilă trebuie lovită cu băţul înainte de a face ceva. Toate 
cele patru picioare loviră nisipul şi împinseră. 

De data aceasta nimeri bine. 


Preoţii deveneau iraţionali. 

Problema nu era că zeii nu îi ascultau. Zeii îi ignorau. 

Aşa făcuseră întotdeauna. Îţi trebuie multă iscusinţă pentru a 
convinge un zeu din Djelibeybi să ţi se supună, iar preoţii trebuie să fie 
foarte rapizi. Bunăoară, dacă împingi un bolovan de pe o stâncă, atunci 
o cerere făcută rapid zeilor ca acesta să cadă va fi ascultată cu 
siguranţă. În acelaşi fel, zeii aveau grijă ca soarele să apună şi stelele 
să răsară. Orice petiție adresată zeilor ca palmierii să crească cu 
rădăcinile în pământ şi frunzele în sus era, desigur, rezolvată cu 
bunăvoință. În general, orice preot care se ocupa de astfel de lucruri îşi 
putea asigura o rată crescută de succes. 

Totuşi, una era ca zeii să te ignore când erau departe şi invizibili, şi 
era cu totul altceva să o facă atunci când se plimbau prin jur. Te făcea 
să te simţi prost. 

— De ce nu ascultă? întrebă marele preot al lui Teg, Zeul cu Cap de 
Cal al agriculturii. Avea ochii în lacrimi. Teg fusese văzut stând pe un 
câmp, smulgând porumbul şi chicotind. 

Nici ceilalţi preoţi nu o duceau mai bine. Ritualurile consfinţite de 
vreme umpluseră aerul din palat cu un fum albastru, dulceag, şi 
fripseseră destule vite cât să stârpească foametea, dar zeii se aşezau în 


180 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Vechiul Regat ca şi cum ar fi fost al lor, iar oamenii din acesta nu ar fi 
fost mai mult decât nişte insecte. 

lar mulţimea era încă afară. Religia domnise în Vechiul Regat 
aproape şapte mii de ani. În ochii minţii fiecărui preot prezent se afla o 
imagine foarte explicită a ce s-ar fi întâmplat dacă oamenii s-ar fi 
gândit vreodată, doar o clipă, că religia nu mai domnea. 

— Şi astfel, Dios, spuse Koomi, ne întoarcem spre tine. Ce doreşti 
să facem acum? 

Dios şedea pe treptele tronului şi se holba posomorât în podea. Zeii 
nu ascultau. Ştia asta. Dintre toţi, el ştia asta. Dar până acum nu 
contase. Treceai prin toate etapele şi născoceai un răspuns. 

Ritualul era important, nu zeii. Zeii existau pentru a îndeplini rolul 
unui megafon, pentru că de cine altcineva ar fi ascultat oamenii? 

În timp ce se chinuia să gândească limpede, mâinile parcurgeau 
mişcările Ritualului celei de a Şaptea Ore, îndrumate de instrucţiuni 
neurale la fel de rigide şi de neschimbat ca nişte cristale. 

— Aţi încercat totul? întrebă el. 

— Tot ce ne-ai sfătuit, O, Dios, zise Koomi. Aşteptă până când cei 
mai mulţi preoţi îi urmăreau şi apoi, cu voce destul de tare, continuă: 
Dacă regele ar fi fost aici, ar fi intervenit pentru noi. 

Întâlni privirea preotesei lui Sarduk. Nu vorbise cu ea; chiar aşa, ce 
era de vorbit? Dar avea o bănuială că era implicat un tip, pardon, un 
sentiment”. Ea nu-l plăcea prea mult pe Dios, dar era mai puţin 
înspăimântată de el decât ceilalţi. 

— V-am spus că regele e mort, zise Dios. 

— Da, te-am auzit. Dar se pare că nu există nici un cadavru, O, 
Dios. Cu toate acestea, noi credem ce ne spui, căci marele Dios ne 
vorbeşte, iar noi nu plecăm urechea la bârfele răutăcioase. 

Preoţii tăceau. Şi bârfe răutăcioase? Cineva deja menţionase 
zvonuri, nu? În mod clar, ceva era în neregulă aici. 

— S-a întâmplat de multe ori în trecut, continuă preoteasa. Când un 
regat era ameninţat sau fluviul nu se revărsa, regele mergea şi 
intervenea pe lângă zei. Era trimis să intervină pe lângă zei. 

Urma de satisfacţie din vocea ei arăta că acesta era un drum fără 
întoarcere. 

Koomi se înfioră de plăcere şi de groază. Oh, da. Ce vremuri. Unele 
ţări încercaseră idea de rege de sacrificiu, cu mult timp în urmă. Câţiva 
ani de petreceri şi domnie, apoi jap - şi faci loc unei noi administrații. 

— În timpuri de criză, probabil că orice prim-ministru de sânge 
nobil ar fi de ajuns, continuă ea. 

Dios ridică privirea, iar faţa lui oglindea chinurile tendoanelor sale. 

— Înţeleg, spuse el. Şi cine ar fi mare preot după aceea? 

— Zeii vor alege, fu de părere Koomi. 


“Joc de cuvinte intraductibil între fellow („tip”) şi felling (sentiment). (n. tr.) 
181 


Piramide 


— Poate că da, admise Dios cu amărăciune. Mă cam îndoiesc de 
înţelepciunea alegerii lor. 

— Morţii pot vorbi cu zeii în Lumea de Dincolo, zise preoteasa. 

— Dar zeii sunt cu toţii aici, îi aminti Dios, împotrivindu-se 
zvăcnetului din picioarele care insistau că, acum, ar fi trebuit să 
meargă pe coridorul central pentru a supraveghea Ritul Cerului de Jos. 
Trupul lui tânjea după singurătatea râului. Şi odată râul trecut, să nu se 
mai întoarcă... dar întotdeauna zisese asta. 

— În absenţa regelui, marele preot îi îndeplineşte treburile. Nu-l 
aşa, Dios? spuse Koomi. 

Aşa era. Era scris. Nu puteai să rescrii, odată ce era scris. El 
scrisese asta. Cu mult timp în urmă. 

Dios îşi lăsă capul să cadă. Asta era mai rău decât canalizarea, era 
mai rău decât orice. Şi totuşi, şi totuşi... să traverseze fluviul... 

— Foarte bine, atunci, zise el. Am o ultimă dorinţă. 

— Da? Vocea lui Koomi avea timbru acum, era deja o voce de mare 
preot. 

— Vreau să fiu înmormântat în... începu Dios, dar fu întrerupt de un 
murmur venit dinspre acei preoţi care puteau vedea ce se întâmpla 
peste fluviu. Ochii tuturor se întoarseră spre malul întunecat din 
depărtare. 

Legiunile regilor Djelibeybiului mărşăluiau. 


Se clătinau, dar înaintau rapid. Erau cu plutoanele, cu batalioanele. 
Nu mai aveau nevoie de ciocanul lui Gem. 

— E conservarea, spuse regele în timp ce urmăreau cum o 
jumătate de duzină de strămoşi scoteau un sigiliu din locaşul său cu 
mâinile lor de mumii. Te întăreşte. 

Unii dintre cei mai străvechi deveneau prea entuziaşti şi atacau 
piramidele, reuşind chiar să mute blocuri de piatră mai mari decât ei. 
Regele îi înţelegea. Cât de îngrozitor era să fii mort, să ştii că eşti mort 
şi că eşti încuiat în beznă. 

N-o să mă bage niciodată într-una din astea, jură el. 

În cele din urmă au ajuns, ca o maree, la încă o piramidă. Era mică, 
scundă, negricioasă, pe jumătate ascunsă de nisipurile purtate de vânt, 
iar blocurile ei abia dacă puteau fi numite zidărie; nu erau mai mult 
decât nişte bolovani ciopliţi grosolan. Se vedea că fusese construită cu 
mult înainte ca Regatul să înţeleagă cum stă treaba cu piramidele. Nu 
era cu mult mai mult decât o grămadă. 

Săpate în sigiliul uşii, ascuţite şi adânci, erau hieroglifele Regatului 
Ur: „KHUFT M-A FACUT. PRIMUL.” 

Câţiva strămoşi se adunară în jurul ei. 

— Oh, vai, zise regele. S-ar putea ca asta să fi mers prea departe. 


182 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Primul, şopti Dil. Prima din Regat. Nu era nimeni aici înafară de 
hipopotami şi crocodili. Din interiorul acestei piramide şaptezeci de 
secole ne privesc. Mai veche decât orice... 

— Da, da, bine, îl întrerupse Teppicymon. N-are rost să ne lăsăm 
luaţi de val. A fost un om, ca noi toţi. 

— „lar Khuft, cămilarul, a privit asupra văii...” începu Dil. 

— După şapte mii de ani, o să dorească să se uite iar la ea, fu de 
părere Ashk-ur-men-tep tăios. 

— Chiar şi aşa, spuse regele. Chiar pare cam... 

— Morţii sunt egali, zise Ashk-ur-men-tep. Tu, tinere. Cheamă.-l. 

— Cine, eu? se miră Gem. Dar a fost Pri... 

— Da, am mai vorbit despre asta, zise Teppicymon. Fă-o. Toţi 
suntem nerăbdători. La fel şi el, bănuiesc. 

Gem îşi dădu ochii peste cap şi ridică barosul. Tocmai când era 
gata să îl coboare şuierând peste sigiliu, Dil ţâşni înainte făcându-l pe 
Gem să ţopăie nebuneşte în încercarea dureroasă de a evita să 
îngroape ciocanul în capul maestrului său. 

— E deschis! spuse Dil. Uite! Sigiliul se dă deoparte! 

— Adică a ieşit? 

Teppicymon se clătină înainte şi apucă uşa piramidei. Se mişca 
destul de uşor. Apoi cercetă podeaua de rocă de sub ea. Deşi era 
părăsită şi pe jumătate îngropată, cineva avusese grijă să păstreze o 
potecă până la piramidă. lar piatra era destul de tocită, ca şi cum multe 
picioare ar fi trecut pe ea. 

Asta nu era, prin firea lucrurilor, starea normală a unei piramide. 
Ideea era că odată ce intrai, acolo rămâneai. 

Mumiile examinară intrarea veche şi scârţâiră una către alta cu 
surprindere. Unul dintre cei mai străvechi, care abia se mai ţinea, 
scoase un sunet ca al unor cari ce au reuşit, într-un final, să cucerească 
un copac putred. 

— Ce zice? spuse Teppicymon. 

Mumia lui Ashk-ur-men-tep traduse. 

— Zise că e înînfricoşătoriu, cârâi el. 

Răposatul rege dădu din cap. 

— O să arunc o privire. Voi doi, ăştia-n viaţă, veniţi cu mine. 

Lui Dil îi pică faţa. 

— Oh, haide, omule, se răsti Teppicymon împingând uşa. Uite, mie 
nu mi-e frică. Arată că ai ceva coloană vertebrală. Toţi ceilalţi o fac. 

— Dar o să avem nevoie de lumină, protestă Dil. 

Mumiile din imediata lui apropiere se dădură iute înapoi când Gem 
scoase cu timiditate un amnar din buzunar. 

— O să avem nevoie de ceva de ars, le explică Dil. Mumiile se 
traseră şi mai în spate, mormăind. 

— Sunt torţe aici, zise Teppicymon cu vocea uşor înfundată. Şi poţi 
să le ţii departe de mine, băiete. 

183 


Piramide 


Era o piramidă mică, fără labirint, fără capcane, doar un coridor de 
piatră care mergea în sus. Tremurând, aşteptându-se în orice clipă să 
vadă diavoli nenumiţi sărind la ei, îmbălsămătorii îl urmară pe rege într- 
o cămăruţă pătrată care mirosea a nisip. Tavanul era negru de cenuşă. 

înăuntru nu era nici un sarcofag, nici un coşciug, nici un diavol 
numit sau nu. Centrul podelei era ocupat de un bloc mai înalt, cu o 
pătură şi o pernă pe el. 

Nici una dintre ele nu arăta a fi prea veche. Era aproape 
dezamăgitor. 

Gem îşi întinse gâtul şi se uită în jur. 

— E drăguţ, zău, spuse el. Confortabil. 

— Nu, zise Dil. 

— Hei, Stăpâne Rege, ia uite, spuse Gem ducându-se repede la 
unul dintre pereţi. Uite. Cineva a scrijelit ceva. Uite, toate liniuţele astea 
pe zid. 

— Şi pe ăsta, zise regele. Şi pe podea. Cineva a numărat. Fiecare 
zece linii sunt tăiate, vezi. Cineva a numărat ceva. Să dădu înapoi. 

— Ce? se miră Dil uitându-se în spate. 

— Foarte ciudat, zise regele. Se aplecă înainte. Abia mai poţi 
distinge inscripţiile de dedesubt. 

— Le poţi citi, Rege? spuse Gem, arătând ceea ce Dil consideră a fi 
un entuziasm inutil. 

— Nu. E un dialect foarte vechi. Nu pot să înţeleg nici o hieroglifă, 
recunoscu Teppicymon. Nu cred că mai există vreun om în viaţă care să 
le citească. 

— Păcat, spuse Gem. 

— Aşa-i, zise regele şi oftă. Rămaseră într-o tăcere posomorâtă. 

— Oare am putea ruga pe vreunul dintre cei morţi? Propuse Gem. 

— Hm, Gem, zise Dil dând înapoi. 

Regele îl plesni pe ucenic pe spinare, aruncându-l în faţă. 

— Ce idee deşteaptă! spuse el. Mergem şi-l luăm pe unul dintre 
primii străbuni. Oh. Se dezumflă. Nu merge. Nimeni n-o să-l înţeleagă... 

— Gem! zise Dil, ai cărui ochi se tot căscau. 

— Nu, e în regulă. Rege, spuse Gem bucurându-se de libertatea de 
gândire de curând dobândită, pentru că, după cum se vede, toată 
lumea înţelege pe cineva, tot ce trebuie să facem noi e să îi punem în 
ordine. 

— Isteţ puşti. Isteţ, zise regele. 

— Gem! 

Amândoi se uitară la el uluiţi. 

— Ţi-e bine, maestre? întrebă Gem. Te-ai albit de tot. 

— To... bâigui Dil, împietrit de groază. 

— Ce e, maestre? 

— To... uită-te la to... 


184 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Ar trebui să se întindă niţel, zise regele. Îi ştiu eu pe ăştia ca el. 
Artişti. Foarte încordaţi. 

Dil inspiră adânc. 

— Uită-te la torta aia afurisită, Gem! strigă el. 

Se uitară. 

Fără zarvă, transformându-şi cenuşa neagră în paie uscate, torţa 
ardea invers. 


Vechiul Regat se întindea în faţa lui Teppic şi era ireal. 

Se uită la Nenorocitule, care îşi înfipsese botul într-un pârâu de pe 
marginea drumului şi scotea un zgomot de parcă ar fi tras ultima 
picătură dintr-un pahar cu milkshake”. Nenorocitule părea destul de 
real. Nimic nu e mai bun decât o cămilă atunci când vine vorba de a 
arăta solid. Însă terenul avea o calitate nesigură, ca şi cum nu ar fi fost 
prea hotărât dacă să fie acolo sau nu. 

În afară de Marea Piramidă. Se zărea lipită de pământ, nu prea 
departe, la fel de reală ca acul care ţine fluturele în insectar. Reuşea să 
pară extrem de solidă, ca şi cum ar fi tras toată soliditatea din peisaj. 

Ei, ajunsese aici. Oriunde s-ar fi aflat asta. 

Cum omori o piramidă? 

Şi ce s-ar întâmpla dacă ai face-o? 

Se gândea la ipoteza că totul ar fi sărit la loc, în bazinul de timp 
recirculat al Vechiului Regat. 

O vreme îi privi pe zei, întrebându-se ce naiba erau şi cum de 
părea să nu conteze. Nu arătau mai reali decât pământul pe care 
mergeau, pentru treburile lor de neînțeles. Lumea nu era decât un vis. 
Teppic se simţea incapabil să fie surprins. Dacă şapte vaci grase ar fi 
trecut pe lângă el, nu s-ar fi uitat a doua oară la ele. 

Încălecă iar pe Nenorocitule şi îl conduse, pleoscăind uşor, pe 
drum. Câmpurile de pe ambele părţi păreau devastate. 

Soarele apunea în cele din urmă; zeii nopţii şi ai serii îi învingeau 
pe cei ai zilei, însă fusese o luptă lungă şi, dacă te gândeai la toate 
lucrurile care aveau să i se întâmple astrului acum - să fie mâncat de 
zeițe, să fie purtat în bărci pe sub lume şi aşa mai departe - exista o 
mare şansă ca acesta să nu mai fie văzut. 

Nu zări pe nimeni când intră în curtea grajdurilor. Nenorocitule 
merse calm în boxa lui şi apucă delicat un smoc de fân. Se va gândi la 
ceva interesant legat de distribuțiile bivariante. 

Teppic îl bătu pe greabăn, ridicând alt nor şi urcă pe scara laterală 
care ducea la palatul propriu-zis. Tot nu erau gărzi, nici servitori. Nici un 
suflet. 

Se strecură în propriul palat ca un hoţ în plină zi şi găsi drumul 
până la atelierul lui Dil. Era gol şi arăta ca şi cum un spărgător cu 


**Ştii tu. Ce nu mai poţi să bei cu paiul. (n. a.) 
185 


Piramide 


gusturi foarte neobişnuite lucrase de curând aici. Camera tronului 
mirosea ca o bucătărie şi, după cum arăta, bucătarii plecaseră în grabă. 

Masca de aur a regilor din Djelibeybi, uşor deformată, se 
rostogolise într-un colţ. O ridică şi, având o suspiciune, o zgârie cu unul 
dintre cuţitele lui. Aurul se decoji, dezvelind o strălucire gri, ca de 
argint. 

Bănuise asta. Pur şi simplu nu exista atât aur pe aici. Masca era 
grea ca plumbul pentru că, de fapt, era de plumb. Se întrebă dacă 
fusese vreodată de aur şi care strămoş o făcuse şi câte piramide plătise 
cu ea. Probabil că era foarte simbolică pentru ceva. Poate că nici măcar 
nu simboliza nimic. Era doar simbolică, prin ea însăşi. 

Una dintre pisicile sacre era ascunsă sub tron. Işi lipi urechile de 
cap şi îl scuipă pe Teppic atunci când el se întinse să o mângâie. Măcar 
asta nu se schimbase. 

Tot nu erau oameni. Merse pe balcon. 

Şi iată-i pe oameni, o uriaşă mulţime tăcută, privind peste fluviu, în 
lumina ştearsă, plumburie. În timp ce Teppic privea, o flotă de bărci şi 
de bacuri plecă de pe malul din apropiere. 

„Ar fi trebuit să construim poduri, se gândi el. Dar am zis că asta ar 
încătuşa fluviul.” 

Se lăsă să cadă uşor peste balustradă pe pământul bătătorit şi se 
îndreptă către mulţime. 

Şi întreaga forţă a credinţei acesteia îl izbi ca o coasă. 

Se putea ca oamenii din Djelibeybi să aibă idei contradictorii 
despre zeii lor, însă credinţa în regi fusese de neclintit de mii de ani. 
Pentru Teppic era ca şi cum ar fi mers printr-un butoi de alcool. Îl simţi 
cum se scurgea în el până când vârfurile degetelor îi pârâiau, ridicându- 
se prin corp până îi ţâşni în creier, aducându-l nu omnipotenţa, ci 
sentimentul de omnipotenţă, senzaţia foarte puternică că, deşi nu ştia 
totul, o va face în curând şi o făcuse odată. 

La fel se întâmplase în Ankh, atunci când avusese revelaţia 
caracterului său divin. Dar aceea fusese doar o pâlpâire. Acum avea 
puterea solidă a credinţei adevărate din spatele ei. 

„La naiba, se gândi el. Chiar sunt zeu.” 

Asta poate fi foarte jenant. 

Îşi croi drum cu umerii printre oamenii care se împingeau până 
când ajunse pe malul fluviului şi rămase acolo, într-un lan de porumb 
tot mai des. Când mulţimea îl ajunse din urmă, cei mai de aproape de 
el căzură în genunchi şi un cerc de oameni care se prăbuşeau cu 
respect se întinse dinspre Teppic ca unduirile din apă. 

Dar nu am vrut niciodată asta! Eu doar am vrut să-i ajut pe oameni 
să trăiască mai bine, cu canalizare. Am vrut să fac ceva cu zonele 
distruse ale oraşului. Am vrut doar să îi fac să se simtă în largul lor şi să 
îi întreb cum le plac vieţile lor. Am crezut că şcolile ar putea fi o idee 


186 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


bună, ca să nu se mai arunce la pământ şi să slăvească pe cineva doar 
pentru că are picioare verzi. 

Şi am vrut să fac ceva cu arhitectura... 

Când lumina se scurse de pe cer ca oţelul care se răceşte, piramida 
deveni parcă şi mai mare decât înainte. Dacă ar fi trebuit să 
construieşti ceva care să dea impresia foarte clară de masă, piramida 
era acel Ceva. În jurul ei era o ceată de siluete, neidentificabile în 
lumina gri. 

Teppic căută în mulţimea prosternată până când zări pe cineva în 
uniforma gărzilor palatului. 

— Tu, omule, ridică-te, porunci el. 

Omul îi aruncă o privire îngrozită, dar se ridică timid, clătinându-se. 

— Ce se întâmplă aici? 

— O, Rege, care eşti stăpânul... 

— Nu cred că avem timp, spuse Teppic. Ştiu cine sunt, vreau să 
aflu ce se întâmplă. 

— O, Rege, i-am văzut pe morţi mergând! Preoţii s-au dus să 
vorbească cu ei. 

— Morți mergând? 

— Da, O, Rege. 

— Oh. Bine, mulţumesc. A fost foarte succint. Nu informativ, dar 
succint. E vreo barcă prin preajmă? 

— Preoţii le-au luat pe toate, O, Rege. 

Teppic vedea că ăsta era adevărul. Pontoanele de lângă palat erau 
de obicei aglomerate de bărci, iar acum erau toate goale. In timp ce se 
uita la apă, acesteia îi crescură doi ochi şi un bot, reamintindu-i că a 
înota în Djel era la fel de posibil ca a prinde ceața în cuie de perete. 

Se holbă la mulţime. Fiecare persoană îl urmărea plină de 
aşteptare, convinsă că va şti ce să facă mai departe. 

Se întoarse iar cu faţa la fluviu, îşi întinse braţele în faţă, le apăsă 
unul de altul, apoi le deschise uşor. 

Se auzi un sunet slab de aspirare şi apele Djelului se despărţiră în 
faţa lui. Dinspre gloată se ridică un suspin, dar uluirea lor nu fu nimic pe 
lângă surpriza a aproape o duzină de crocodili care se treziră încercând 
să înoate în zece picioare de aer. 

Teppic cobori malul în goană şi fugi prin noroiul gros, ferindu-se de 
cozile care şfichiuiau nebuneşte spre el atunci când reptilele cădeau 
greoi pe fundul râului. 

Djelul se zărea ca doi pereţi kaki, astfel încât el alerga pe o alee 
umedă şi întunecată. Ici şi colo erau fragmente de os, scuturi vechi, 
bucățele de sulițe, schelete de bărci. Sărea şi făcea slalom printre 
rămăşiţele veacurilor. 

În faţa lui, un crocodil mare se propulsă ca în vis din peretele de 
apă, flutură nebuneşte prin aer şi pleoscăi în noroi. Teppic călcă apăsat 
pe botul lui şi sări. 


187 


Piramide 


În spatele său, câţiva cetăţeni mai iuți, văzând animalele năucite, 
începură să caute pietre. Crocodilii fuseseră stăpânii indiscutabili ai 
fluviului din vremuri primordiale, dar dacă era posibil să le-o plăteşti în 
vreun fel, cu siguranţă merita să încerci. 

Zgomotul monştrilor fluviului care îşi începeau lunga călătorie spre 
a deveni poşete izbucni în spatele lui Teppic chiar în clipa când el se 
căţăra pleoscăind pe malul opus. 


Un şir de strămoşi se întindea prin încăpere, pe coridorul întunecat 
şi ieşea pe nisipuri. Era plin cu şoapte care mergeau în ambele direcţii, 
un sunet sec, ca vântul care bate printr-o hârtie veche. 

Dil zăcea pe nisip, iar Gem îi flutura o cârpă deasupra feţei. 

— Ce fac? murmură el. 

— Citesc inscripţia, îl opri Gem. Ar trebui să vezi, maestre! Cel care 
citeşte e practic o... 

— Da, da, bine, spuse Dil ridicându-se cu greu. 

— Are mai mult de şase mii de ani! Şi strănepotul lui îl ascultă şi îi 
zice strănepotului /ui, care îi spune stră... 

— Da, da, bi... 

— „Şi Khuft-îi-zise-Primului,  Ce-îţi-putem-Da-Noi-[ie, Care-ne-ai- 
Arătat-Calea-cea-Dreaptă”, rosti Teppicymon*, care era la capătul 
şirului. „lar-Primul-Vorbi, Şi-Astfel-Rosti, Clădeş-te-Mi-o-Piramidă, În- 
care-să-Mă-Odihnesc,  Şi-Clădeşte-o-cu-Aceste-Dimensiuni,  Căci-Este- 
Drept. Şi-Astfel-fost-a-Făcut, iar-Numele-Primului-este...” 

Dar nu era nici un nume. Era doar o bolboroseală de voci ridicate, 
certuri şi blesteme străvechi întinzându-se prin şirul de strămoşi uscați 
ca o scânteie pe o dâră de praf de puşcă. Până când ajunse la 
Teppicymon, care explodă. 


Sergentul ephebian, transpirând tăcut la umbră, văzu ceea ce pe 
jumătate aştepta şi de care în întregime se temea. La orizont se înălța o 
coloană de praf. 

Armata tsorţienilor ajungea prima. 

Se ridică, dădu din cap cu profesionalism către omologul său de 
peste drum şi se uită la cele două mâini de oameni de sub comanda lui. 

— Am nevoie de un mesager care să ducă, hm, un mesaj înapoi în 
oraş, spuse el. O pădure de braţe ţâşni în sus. Sergentul oftă şi îl alese 
pe Promter, despre care ştia că îi era dor de mămica lui. 

— Fugi ca vântul, zise el. Deşi bănuiesc că nu ai nevoie să ţi se 
spună, nu? lar apoi... apoi... 


Dar nu imediat, fireşte, deoarece mesajele se schimbau când erau rostite, iar unii dintre 
strămoşi nu erau capabili să pronunţe corect, şi alţii încercau să fie de ajutor şi ofereau 
ceea ce credeau că erau cuvinte pierdute. Mesajul primit de Teppicymon prima dată 
începea astfel: „Încătuşată de pat, mătuşii îi era sete.”(n. a.) 


188 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Rămase cu buzele mişcându-i-se în tăcere, în timp ce soarele 
scălda pietrele din trecătoarea îngustă şi fierbinte, iar câteva insecte 
bâzâiau în tufişurile pipernicite. Instrucţia lui nu indusese şi un curs de 
Ultime Cuvinte Faimoase. 

Îşi ridică privirea în direcţia casei lui. 

— Mergi şi spune-le ephebienilor... începu el. 

Soldaţii aşteptau. 

— Ce? întrebă Promter după o vreme. Să merg să le spun ce? 

Sergentul se relaxă, ca aerul lăsat să iasă dintr-un balon. 

— Mergi şi spune-le, ce v-a reţinut? zise el. Zări o altă coloană de 
praf care avansa. 

Aşa mai mergea. Dacă avea să fie un masacru, atunci ar fi trebuit 
să fie împărtăşit de ambele tabere. 


Oraşul morţilor se întindea în faţa lui Teppic. După Ankh-Morpork, 
care era aproape opusul lui (în Ankh până şi aşternuturile erau vii), era 
probabil cel mai mare oraş de pe Disc; străzile lui erau cele mai bune, 
arhitectura lui, cea mai maiestuoasă şi mai impunătoare. 

În privinţa populaţiei, necropola depăşea de departe celelalte oraşe 
din Vechiul Regat, însă locuitorii ei nu prea ieşeau şi sâmbăta seara nu 
aveai ce face. 

Până acum. 

Acum era aglomeraţie. 

Teppic urmări din vârful unui obelisc brăzdat de vânturi cum 
armatele gri şi maro, şi pe alocuri verzui, ale decedaţilor treceau pe sub 
el. Regii fuseseră democrați. După ce piramidele fuseseră golite, se 
împărţiseră în bande şi îşi îndreptaseră atenţia spre mormintele mai 
mici, iar acum necropola avea într-adevăr negustorii, nobilii şi chiar 
artizanii ei. Nu că, în general, ai fi avut cum să-i deosebești. 

Se îndreptau, până la ultimul cadavru, spre Marea Piramidă. Se 
profila ca un buboi peste celelalte clădiri mai mici şi mai vechi. Şi cu 
toţii păreau foarte supăraţi de ceva. 

Teppic se lăsă să cadă uşurel pe acoperişul plat şi larg al unei 
mastaba, alergă în capătul opus, sări pe un sfinx ornamental - nu fără 
să se îngrijoreze o clipă, dar acesta părea destul de inert - şi de acolo 
era doar o azvârlitură de ancoră până la unul dintre nivelurile de jos ale 
unei piramide în trepte. 

Lumina lungă a soarelui controversat străpungea peisajul tăcut în 
timp ce el sărea de la un monument la altul, înaintând în zigzag pe 
deasupra armatei care îşi târşâia picioarele. 

În urma lui, mlădiţe apăreau pentru scurt timp în piatra străveche, 
crăpând-o niţel, apoi se uscau şi mureau. 

Pentru asta, îi spunea sângele în timp ce îi pulsa prin corp, te-ai 
antrenat. Nici măcar Mericet nu te-ar putea acuza pentru asta. 


189 


Piramide 


Grăbindu-te prin umbre pe deasupra unui oraş tăcut, fugind ca opisică, 
găsind prize care ar fi uluit şi o șopârlă - şi, la destinaţie, o victimă. 

Adevărat, era vorba de un miliard de tone de piramidă, iar până 
acum cel mai mare client al unei înhumări fusese Patricio, despotul de 
116 ocale din Quirm. 

Un obelisc monumental, care înregistra în basorelief realizările unui 
rege din urmă cu patru mii de ani şi care ar fi fost mai potrivit dacă 
nisipul purtat de vânt nu ar fi erodat demult numele lui, se dovedi o 
scară la îndemână, din vârful căreia nu avu nevoie decât de o aruncare 
expertă de ancoră, care se înfipse în degetele răşchirate ale unui 
monarh uitat, pentru a descrie uşor un arc lung până pe acoperişul unui 
mormânt. 

Fugind, căţărându-se şi legănându-se, bătând în grabă crampoane 
în monumentele morţilor, Teppic mergea înainte. 


Luminiţele focurilor pâlpâiau printre rocile de calcar unde-şi aveau 
tabăra armatele inamice. Oricât de profundă şi de stilizată ar fi fost 
duşmănia dintre cele două imperii, ambele se supuneau tradiţiei 
străvechi care spune că războiul nu se poartă noaptea, în timpul 
secerişului sau când este umed. Este ceva destul de important, încât să 
fie păstrat pentru ocazii speciale. Să te năpusteşti pur şi simplu asupra 
cuiva ar fi redus totul la o farsă. 

In lumina înserării, de ambele părţi ale liniei se auzea sunetul 
dulgherilor ce munceau din greu. 

Se spune că generalii sunt întotdeauna gata să poarte încă o dată 
ultima bătălie. Trecuseră mii de ani de la ultimul război dintreTsort şi 
Ephebe, dar generalii au memoria lungă şi de această dată erau 
pregătiţi. 

De ambele părţi ale liniei, cai de lemn prindeau formă. 


— A plecat, spuse Ptaclusp llb alunecând înapoi pe grămada de 
sfărâmături. 

— Era şi timpul, zise tatăl său. Ajută-mă să-l împăturesc pe fratele 
tău. Sigur n-o să-i facă rău? 

— Ei, dacă o facem cu grijă nu o să se mai poată mişca în Timp, 
adică, laterala pentru noi. Deci dacă pentru el nu trece timpul, nu poate 
păţi nimic. 

Ptaclusp se gândea la trecut, când construcţia de piramide 
însemna doar să aşezi blocurile unul peste altul şi tot ce trebuia să ţii 
minte era să pui mai puţine în vârf pe măsură ce avansai. Şi acum 
însemna să încerci să îi faci o cută unuia dintre fiii tăi. 

— Bine, spuse el cu îndoială. Să mergem, atunci. Se urcă încet pe 
sfărâmături şi îşi iţi capul peste vârful mormanului tocmai când 
avangarda morţilor venea de după colţul celei mai apropiate piramide 
mici. 

190 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Primul său gând fu: „Asta e, vin să se plângă”. 

Făcuse tot ce îi stătuse în puteri. Nu e întotdeauna uşor să 
construieşti cu bani puţini. Poate că nu era fiecare prag conform 
desenelor, poate calitatea tencuielii interioare nu se ridica întotdeauna 
la aşteptări, dar... 

Nu se poate să se plângă cu totii. Nu atât de mulţi. 

Ptaclusp Ilb se sui lângă el. Rămase cu gura căscată. 

— De unde vin? zise el. 

— Tu eşti expertul. Tu să-mi spui. 

— Sunt morți? 

Ptaclusp îi studie pe câţiva dintre ei. 

— Dacă nu sunt, unii dintre ei sunt îngrozitor de bolnavi, zise el. 

— Hai să fugim! 

— Unde? Pe piramidă? 

Marea Piramidă se profila în spatele lor, vibraţiile ei umplând aerul. 
Ptaclusp se zgâi la ea. 

— Ce o să se întâmple la noapte? 

— Ce? 

— Ei, o să... facă ce-a mai făcut... iar? 

Ilb se uită fix la el. 

— Nu ştiu. 

— Poţi să afli? 

— Doar aşteptând. Nu sunt sigur nici măcar de ce a făcut acum. 

— O să ne placă? 

— N-aş crede, tată. Oh, vai. 

— Ce mai e acum? 

— Uită-te acolo. 

îndreptându-se către morţii care mărşăluiau, urmându-l pe Koomi 
ca o coadă de cometă, veneau preoţii. 


Era cald şi întuneric în cal. De asemenea, era şi foarte aglomerat. 

Aşteptau, transpirând. 

Tânărul Promter se bâlbâi: 

— Ce o să se întâmple acum, domnule sergent? 

Sergentul mişcă de probă un picior. Atmosfera ar fi provocat 
claustrofobie unei sardine. 

— Ei, băiete. O să ne găsească, vezi tu, şi o să fie atât de 
impresionați, încât o să ne tragă până în oraşul lor, pe urmă noi sărim 
afară şi îi trecem prin sabie. Sau trecem sabia prin ei. Una din astea. Şi 
pe urmă jefuim oraşul, ardem zidurile şi aruncăm sare pe ogoare. |ţi 
aminteşti, băiete, ţi-am arătat vineri. 

— Oh. 

Umezeala picura din douăzeci de frunţi. Câţiva bărbaţi încercau să 
compună scrisori către cei de acasă, trasând cu condeiele pe ceara 
care aproape se topea. 


191 


Piramide 


— Şi după aceea ce se întâmplă, domnule sergent? 

— Ei, băiete, după aceea ne ducem acasă eroi. 

— Oh. 

Soldaţii mai bătrâni stăteau impasibili privind la pereţii de lemn. 
Promter se mişcă neliniştit, încă îngrijorat de ceva. 

— Mama mea zice să mă întorc cu scutul sau pe el, domnule 
sergent, spuse el. 

— Foarte bine, băiete. Aşa trebuie. 

— Totuşi, nu vom păţi nimic. Nu, domnule sergent? 

Sergentul se holbă în bezna fetidă. 

După o vreme cineva începu să cânte la muzicuţă. 


Ptaclusp îşi întoarse capul pe jumătate de la acea scenă şi o voce 
de lângă urechea lui zise: 

— Tu eşti constructorul de piramide, nu? 

Un alt personaj li se alăturase în vizuina lor, unul care era îmbrăcat 
din cap până în picioare în negru şi care se mişca într-un fel care făcea 
mersul unei pisici să sune ca un om-orchestră. 

Ptaclusp dădu din cap, incapabil să vorbească. Avusese destule 
şocuri pentru o zi. 

— Bine, opreşte-o. Opreşte-o acum. 

Ilb se aplecă mai aproape. 

— Cine eşti? spuse el. 

— Mă cheamă Teppic. 

— Ce, ca pe rege? 

— Da. Chiar ca pe rege. Acum opreşte-o. 

— E o piramidă! Nu ai cum să opreşti piramidele! zise llb. 

— Bine, atunci fă-o să se descarce. 

— Am încercat asta noaptea trecută. Ilb arătă către vârful spart. 
Desfă-l pe Doi-a, tată. 

Teppic îl privi pe fratele plat. 

— E un fel de afiş de perete, da? zise el într-un final. 

llb se uită în jos. Teppic văzu mişcarea şi făcu la fel; era îngropat 
până la glezne în mlădiţe verzi. 

— Scuze, spuse el. Nu reuşesc să scap de asta. 

— Poate fi îngrozitor, fu de părere Ilb înfierbântat. Ştiu cum e, am 
avut şi eu o dată ciuperca asta, nu trece cu nimic. 

Teppic se aplecă lângă piatra crăpată. 

— Chestia asta, spuse el. Ce semnificaţie are? Adică, e acoperită cu 
metal. De ce? 

— Pentru descărcare trebuie să existe un vârf ascuţit, zise llb. 

— Asta-i tot? E aur, nu? 

— E electrum. Un aliaj de aur şi argint. Vârful trebuie să fie din 
electrum. 

Teppic desfăcu foiţa. 


192 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Nu e doar metal, spuse el cu blândeţe. 

— Da. Bine, zise Ptaclusp. Am descoperit că, hm, că poleiala merge 
la fel de bine. 

— N-aţi putea folosi ceva mai ieftin? Ca oţelul? 

Ptaclusp rânji dispreţuitor. Nu avusese o zi bună, sănătatea mintală 
era o amintire ştearsă, dar existau anumite lucruri pe care le ştia cu 
siguranţă. 

— N-ar dura mai mult de un an sau doi, spuse el. Cu toată roua şi 
aşa mai departe. Ai pierde vârful. N-ar ţine mai mult de o sută sau două 
de ori. 

Teppic îşi sprijini capul de piramidă. Era rece, zumzăia. | se păru că 
auzea, printre toate vibraţiile, un ton crescând slab. 

Piramida se ridica deasupra lui. Ilb i-ar fi putut spune că asta se 
datora faptului că pereţii erau înclinați la exact 56° şi că un efect numit 
taluzare făcea ca piramida să pară chiar mai mare decât era cu 
adevărat. Probabil că, de asemenea, ar fi folosit cuvinte ca perspectivă 
şi înălţime virtuală. 

Marmura neagră era netedă, ca de sticlă. Pietrarii făcuseră o treabă 
bună. Crăpăturile dintre fiecare panou lucios abia erau destul de mari 
pentru a băga un cuţit în ele. Dar, totuşi, destul de mari. 

— Dar ţine o dată? întrebă el 


Koomi îşi rodea frenetic unghiile. 

— Focul, zise el. Asta o să-i oprească. Sunt foarte inflamabili. Sau 
apa. Probabil că s-ar dizolva. 

— Unii dintre ei distrugeau piramidele, spuse marele preot al lui Juf, 
Zeul cu Cap de Cobră al Papirusului. 

— Oamenii întotdeauna se întorc din morţi cu o dispoziţie proastă, 
grăi un alt preot. 

Koomi privea cu nelinişte crescândă armata care se apropia. 

— Unde-i Dios? întrebă el. 

Bătrânul mare preot fu împins în faţă de mulţime. 

— Ce să le zic? întrebă el. 

Ar fi fost greşit să spui că Dios zâmbise. Nu era o acţiune pe care 
se simţea prea des dator să o facă. Dar colţurile gurii i se încreţiră şi 
ochii se închiseră pe jumătate. 

— Le-ai putea spune, zise el, că la vremuri noi e nevoie de oameni 
noi. Le-ai putea spune că a venit timpul să facă loc tinerilor cu idei 
proaspete. Le-ai putea spune că sunt demodaţi. Le-ai putea spune toate 
astea. 

— O să mă omoare! 

— Ar fi atât de nerăbdători să aibă parte de compania ta eternă, 
mă întreb? 

— Încă mai eşti mare preot! 


193 


Piramide 


— De ce nu vorbeşti tu cu ei? sugeră Dios. Nu uita să le spui că vor 
fi târâţi cu forţa în Secolul Cobrei. li înmână toiagul lui Koomi. Sau cum 
s-o fi chemând secolul ăsta, adăugă el. 

Koomi simţi asupra sa privirile fraţilor şi surorilor lui reuniți, îşi 
drese glasul, îşi potrivi roba şi se întoarse spre mumii. 

Acestea intonau ceva, un singur cuvânt, iar şi iar. Nu-l prea 
înţelegea, dar părea să le fi provocat furia. 

Ridică toiagul, iar şerpii sculptați în lemn păreau neobişnuit de vii în 
lumina mată. 

Zeii Discului - şi aici este vorba de cei care se supun consensului 
general, care chiar există în Dunmanifestin, Valhalla lor semi-detaşată 
de pe muntele central imposibil de înalt al lumii, unde îşi petrec timpul 
observând trucurile drăguţe ale muritorilor şi alcătuind petiţii despre 
cum afluxul de Giganţi de Gheaţă a scăzut valoarea proprietăţilor din 
regiunile celeste - zeii Discului au fost întotdeauna fascinaţi de 
abilitatea incredibilă a umanităţii de a spune cel mai greşit lucru la 
momentul nepotrivit. 

Nu este vorba aici de mici erori ca „E foarte sigur” sau „Câinele 
care latră nu muşcă”, ci de mici fraze simple care sunt injectate în 
situaţiile dificile cu acelaşi efect ca al unei bare de oţel scăpată în 
mecanismul unei turbine cu abur de 660 megawaţi şi 3000 rpm. 

lar cunoscătorii tendinței umane de a-şi pune extremitatea 
inferioară acolo unde ar trebui să fie limba sunt de acord că atunci când 
plicurile juraţilor vor fi deschise, interpretarea minunată a lui Koomi în 
„Plecaţi din acest loc, umbre scârboase” va concura pentru titlul de cel 
mai prostesc salut din toate timpurile. 

Rândul din faţă al străbunilor se opri şi fu împins un pic înainte de 
apăsarea celor din spate. 

Regele Teppicymon al XXVIl-lea, care în urma consimţământului 
unanim al celorlalţi douăzeci şi şase de Teppicymoni era purtător de 
cuvânt, se clătină înainte şi îl ridică de mâini pe Koomi, care tremura. 

— Ce-ai zis? spuse el. , 

Koomi îşi dădu ochii peste cap. Işi deschise gura şi o închise, dar 
vocea hotărî cu înţelepciune să nu iasă. 

Teppicymon îşi apropie faţa bandajată de nasul ascuţit al preotului. 

— Îmi amintesc de tine, mârâi el. Te-am văzut linguşind prin tot 
locul. Aveai cea mai urâtă pălărie din câte am văzut. Imi aducaminte că 
aşa gândeam. 

Se uită ameninţător la ceilalţi. 

— Voi toţi sunteţi preoţi, da? Aţi venit să vă cereţi scuze, nu? Unde- 
i Dios? 

Străbunii îl împinseră în faţă, mormăind. Când ai fost mort vreme 
de sute de ani, nu eşti dispus să te araţi generos faţă de cei care te-au 
asigurat că te vei simţi minunat. Avu loc o încăierare în mijlocul 
mulţimii căci Regele Psam-nut-kha, care petrecuse cinci mii de ani fără 


194 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


să se uite la altceva decât la interiorul unui capac, era ţinut de colegii 
mai tineri. 

Teppicymon îşi întoarse atenţia spre Koomi, care nu plecase 
nicăieri. 

— Umbre scârboase, da? spuse el. 

— Hm, zise Koomi. 

— Lasă-l jos. Dios luă uşurel toiagul dintre degetele moi ale lui Ko- 
omi şi spuse: 

— Eu sunt Dios, marele preot. De ce aţi venit? 

Era o voce extrem de calmă şi de calculată, cu tonurile înalte ale 
autorităţii îngrijorate, dar de netăgăduit. Era un ton pe care faraonii din 
Djelibeybi îl auziseră de mii de ani, o voce care reglementase zilele, 
prescrisese ritualurile, împărţise timpul în segmente bine gândite, 
interpretase căile zeilor pentru oameni. Era sunetul autorităţii, care 
trezea amintiri antice printre străbuni şi îi făcea să pară jenaţi şi să-şi 
târşâie picioarele. 

Unul dintre faraonii mai tineri se clătină înainte. 

— Nenorocitule, bolborosi el. Ne-ai doborât şi ne-ai închis, unul câte 
unul, şi ai mers mai departe. Oamenii credeau că numele se transmite, 
dar întotdeauna ai fost tu. Cât de bătrân eşti, Dios? 

Nu se auzi nici un sunet. O adiere de vânt agită puţin nisipul. 

Dios suspină. 

— N-am vrut, zise el. Erau atâtea de făcut. Niciodată nu erau 
destule ore într-o zi. Sincer, nu mi-am dat seama ce se întâmpla. M-am 
gândit că e odihnitor, nimic mai mult, nu am bănuit nimic. Am notat 
trecerea riturilor, nu a anilor. 

— Te tragi dintr-o familie longevivă, nu? spuse Teppicymon 
sarcastic. 

Dios îl privi fix, dând din buze. 

— Familie, zise el în cele din urmă, cu o voce mai moale decât 
lătratul lui obişnuit. Familie. Da. Trebuie că am avut şi eu o familie, nu? 
Dar, ştii, nu-mi aduc aminte. Memoria e prima care dispare. Ciudat, 
piramidele nu par să o conserve. 

— Asta e Dios, păstrătorul adnotărilor istoriei? spuseTeppicymon. 

— Ah. Marele preot zâmbi. Memoria dispare din minte. Dar este 
peste tot în jurul meu. Fiecare pergament şi fiecare carte. 

— Aia-i istoria regatului, omule! 

— Da. Istoria mea. 

Regele se relaxă puţin. Fascinaţia şi groaza desfăceau nodul furiei. 

— Cât de bătrân eşti? întrebă el 

— Cred că... şapte mii de ani. Dar uneori pare mult mai mult. 

— Chiar şapte mii de ani? 

— Da, zise Dios. 

— Cum poate să reziste cineva atât de mult? se miră regele. 

Dios ridică din umeri. 

195 


Piramide 


— Şapte mii de ani înseamnă doar câte o zi o dată, zise el. 

Încet, strâmbându-se de durere din când în când, se lăsă cu un 
genunchi în pământ şi ridică toiagul cu mâinile tremurânde. 

— O, regi, spuse el. Am existat întotdeauna doar pentru a servi. 

Urmă o pauză lungă, extrem de penibilă. 

— Vom distruge piramidele, zise Far-re-ptah împingându-se înainte. 

— Veţi distruge regatul, spuse Dios. Nu pot permite asta. 

— Nu poți permite asta? 

— Da. Ce se va întâmpla fără piramide? vru să ştie Dios. 

— Vorbind pentru morţi, spuse Far-re-ptah, vom fi liberi. 

— Dar regatul va fi doar o altă ţărişoară, zise Dios şi spre groaza 
lor, străbunii văzură lacrimi în ochii lui. Tot ce ne este mai drag, voi veţi 
arunca în scurgerea timpului. Nesigur. Fără îndrumare. Schimbător. 

— Atunci n-are decât să-şi încerce norocul, spuse Teppicymon. La o 
parte, Dios. 

Dios îşi ridică toiagul. Şarpele de pe el se descolăci şi sâsâi la rege. 

— Stai pe loc, strigă Dios. 

Un fulger întunecat pârâi printre străbuni. Dios se holbă la toiag 
uimit; niciodată nu mai făcuse asta. Dar timp de şapte mii de ani, 
preoţii lui crezuseră, în adâncul sufletelor lor, că bastonul lui Dios putea 
conduce această lume, şi pe cealaltă. 

În tăcerea care se lăsă brusc se auzi clinchetul slab, de undeva de 
sus, al unui cuţit vârât între două blocuri de marmură neagră. 


Piramida pulsa sub Teppic, iar marmura era alunecoasă ca gheaţa. 
Panta dinspre interior nu-i oferea ajutorul la care se aşteptase. 

„Tot ce trebuie, îşi spuse el, este să nu te uiţi nici în sus, nici în jos, 
ci drept la marmură, împărțind înălţimea imposibilă în secţiuni cu care 
să te descurci. Ca şi cu timpul. Aşa supravieţuim infinitului - îl împărţim 
în bucățele mai mici.” 

Auzea strigătele de sub el şi aruncă o privire peste umăr. Abia dacă 
făcuse o treime din drum, dar vedea mulțimile de peste fluviu, o masă 
gri împestriţată de punctele şterse ale feţelor ridicate spre cer. Mai 
aproape, armata palidă a morţilor înfruntând grupul gri şi mic al 
preoţilor, cu Dios în faţa lor. Avea loc un fel de ceartă. 

Soarele era la orizont. 

Se întinse, localiză următoarea crăpătură, găsi o priză... 


Dios zări capul lui Ptaclusp care se înălța peste sfărâmături şi 
trimise doi preoţi să îl aducă. Ilb îi urmă, cu fratele său împăturitcu grijă 
la subrat. 

— Ce face băiatul ăla? întrebă Dios. 

— O, Dios, a zis că va descărca piramida, spuse Ptaclusp. 

— Cum o s-o facă? 


196 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— O, Doamne, zice că o să îi pună un vârf înainte de apusul 
soarelui. 

— Se poate? întrebă Dios întorcându-se spre arhitect. Ilb ezită. 

— S-ar putea, spuse acesta. 

— Şi ce se va întâmpla? O să ne întoarcem la lumea de afară? 

— Bine, depinde dacă efectul dimensional variază treptat, aşa cum 
făcea, şi este stabil în fiecare stare sau dacă, din contră, piramida 
funcţionează ca o bucată de cauciuc supusă tensiunii... 

Vocea îi tremură şi se opri sub intensitatea privirii lui Dios. 

— Nu ştiu, recunoscu el. 

— Înapoi la lumea de afară, zise Dios. Nu e a noastră. Lumea 
noastră e Valea. Lumea noastră este una a ordinii. Oamenii au nevoie 
de ordine. 

Ridică toiagul. S 

— Ala e fiul meu! strigă Teppicymon. Să nu îndrăzneşti nimic! Ala-i 
regele! 

Şirurile de strămoşi se legănară, dar nu reuşiră să rupă vraja. 

— Hm, Dios, spuse Koomi. 

Dios se întoarse, ridicând din sprâncene. 

— Ai vorbit? zise el. 

— Ah, dacă este rege, hm, eu - adică, noi - ne gândim că poate ar 
trebui să îl laşi pe el să se ocupe. Ah, nu crezi că ar fi o idee foarte 
bună? 

Toiagul lui Dios lovi, iar preoții simţiră chingile reci îngheţându-le 
membrele. 

— Mi-am dat viața pentru regat, spuse marele preot. Mi-am dat-o 
iar şi iar. Tot ce există, eu am creat. Nu pot renunţa acum. 

Şi apoi îi văzu pe zei. 


Teppic mai înaintă două picioare şi se întinse uşurel în jos pentru a 
scoate un cuţit din marmură. Nu avea să meargă totuşi. Căţărarea pe 
cuțite era pentru acele scurte porţiuni neobişnuite şi primită cu 
încruntare, deoarece arăta că alesesei drumul greşit. Nu era pentru aşa 
ceva, decât dacă aveai un număr nelimitat de cuțite. 

Se uită iar peste umăr când ciudate umbre vărgate pâlpâiră pe 
suprafaţa piramidei. 

leşind din apus, unde îşi desfăşuraseră ciondăneala eternă, zeii se 
întorceau. 

Se împleticeau şi se clătinau peste câmpuri şi stuf, către piramidă. 
Aşa, aproape lipsiţi de creier cum erau, înțelegeau ce era. După 
variatele lor feţe de animale era greu să fii sigur, dar se părea că erau 
foarte mânioşi. 

— O să-i controlezi, Dios? zise regele. O să le spui că lumea trebuie 
să rămână neschimbată? 


197 


Piramide 


Dios se uită la creaturile care se înghionteau între ele în timp ce 
traversau fluviul. Erau prea mulţi dinţi, prea multe limbi atârnate. 
Părţile din ei care erau umane se desprindeau. Un zeu cu cap de leu al 
dreptăţii - Put, îşi aminti Dios numele - îşi folosea balanţa ca pe un 
buzdugan pentru a-l lovi pe unul dintre zeii fluviului. Chefet, Zeul cu 
Cap de Câine al metalurgiei mârâia şi îşi ataca la întâmplare tovarăşii 
cu ciocanul; acesta era Chefet, se gândi Dios, zeul pe care el îl crease 
să fie un exemplu pentru oameni în arta sârmei, a filigranului şi a 
micilor frumuseți. 

Dar funcţionase. Luase o gloată din deşert şi îi arătase tot ce îşi 
putea aminti din artele civilizaţiei şi secretele piramidelor. Atunci 
avusese nevoie de zei. 

Problema cu zeii este că după ce destui oameni încep să creadă în 
ei, ajung să existe. Şi ceea ce începe să existe nu este ceea ce s-a dorit 
la început. 

„Chefet, Chefet, se gândi Dios. Creatorul de inele, ţesătorul de 
metal. Acum a ieşit din capetele noastre, şi uite cum unghiile i se 
transformă în gheare...” 

Nu aşa mi l-am imaginat. 

— Stop, comandă el. lţi ordon să te opreşti! Te vei supune. Eu te- 
am făcut! 

De asemenea, le lipsea recunoştinţa. 

Regele Teppicymon simţi cum forţa din jurul său slăbi când Dios îşi 
îndreptă întreaga atenţie asupra problemelor ecleziastice. Văzu silueta 
minusculă la jumătatea zidului piramidei, o văzu şovăind. 

Restul strămoşilor o văzură şi ei şi, ca un singur cadavru, ştiură ce 
să facă. Dios mai putea aştepta. 

Era vorba de o rudă. 


Teppic auzi pocnetul mânerului sub piciorul său, alunecă puţin şi 
rămase atârnat într-o singură mână. Mai avea un cuţit înfipt deasupra 
lui, dar... nu, nu avea rost. Nu ajungea la el. Din motive practice, îşi 
simţea mâinile ca nişte bucăţi scurte de frânghie umedă. Acum, dacă 
şi-ar fi desfăcut picioarele în timp ce aluneca, ar fi putut reuşi să 
încetinească destul... 

Se uită în jos şi îi văzu venind spre el pe cei care se căţărau, ca un 
val rostogolindu-se în sus. 

Strămoşii se înălţau pe suprafaţa piramidei în tăcere, ca iedera, 
fiecare nou şir ocupându-şi poziţia pe umerii generaţiei de dedesubt, pe 
când cei mai tineri se suiau pe ei. Mâini osoase îl apucară pe Teppic în 
timp ce valul de ctitori se sparse pe lângă el şi fu pe jumătate tras, pe 
jumătate împins pe zidul în pantă. Voci ca scârţâitul sarcofagelor îi 
acoperiră urechile, gemând încurajări. 

— Bravo, băiete, murmură o mumie fărâmicioasă, trăgându-l cu 
uşurinţă pe umăr. Imi aduci aminte de mine când trăiam. Prinde.-l, fiule. 


198 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— L-am prins, spuse un cadavru de deasupra, ridicându-l cu 
uşurinţă pe Teppic de un braţ întins. Frumos spirit de familie, băiete. 
Toate cele bune de la stră-stră-stră-străunchiul tău, deşi nu cred că îţi 
aminteşti de mine. Acolo sus, vine. 

Alţi strămoşi se căţărau pe lângă Teppic în timp ce el urca din 
mână în mână. Degete antice cu o strânsoare ca de oţel îl prindeau, 
purtându-l mai departe. 

Piramida se îngusta. 

Jos, Ptaclusp urmărea scena gânditor. 

— Ce mai mână de lucru, spuse el. Adică, cei de jos sprijină toată 
greutatea! 

— Tată, zise Ilb. Cred că am face bine să fugim. Zeii sunt tot mai 
aproape. 

— Crezi că i-am putea angaja? întrebă Ptaclusp ignorându-l. Sunt 
morţi, probabil nu o să vrea salarii mari şi... 

— Tată! 

— ... Un fel de auto-construire... 

— Ai zis că ai terminat cu piramidele, tată. Niciodată, aşa ai zis. 
Acum, hai! 

Teppic se căţără pe vârful piramidei, sprijinit de ultimii doi 
strămoşi. Unul dintre ei era tatăl lui. 

— Nu cred că o cunoşti pe străbunica, spuse el arătându-i silueta 
mai mică, bandajată, care dădu uşurel din cap spre Teppic. El deschise 
gura. 

— N-avem vreme, zise ea. Te descurci bine. 

Aruncă o privire spre soarele care, ca un vechi profesionist ce era, 
îşi alese momentul să coboare sub linia orizontului. Zeii trecuseră 
fluviul, înaintarea fiindu-le încetinită doar de tendinţa lor de a se 
împinge şi a se înghionti între ei, şi se împleticeau printre clădirile 
necropolei. Câţiva se strânseseră în jurul locului în care se aflase Dios. 

Strămoşii se lăsară să cadă, alunecând pe piramidă la fel de repede 
pe cât se suiseră, lăsându-l pe Teppic de unul singur pe câteva picioare 
pătrate de piatră. 

Apărură câteva stele. 

Văzu forme albe sub el, căci strămoşii se grăbeau la nişte treburi 
personale de ale lor, clătinându-se cu o viteză surprinzătoare către 
braţul larg al fluviului. 

Zeii îşi pierdură interesul pentru Dios, acest omuleţ ciudat cu băț şi 
voce spartă. Cel mai apropiat zeu, ceva cu cap de crocodil, sări în 
piaţeta din faţa piramidei, îşi miji ochii către Teppic şi se întinse către 
el. Teppic se scotoci după un cuţit, întrebându-se care model era 
potrivit pentru zei... 

Şi, de-a lungul Djelului, piramidele începură să îşi descarce 
încărcătura slabă de timp acumulat. 


199 


Piramide 


Preoţii şi strămoşii fugiră când pământul începu să se clatine. Chiar 
şi zeii păreau încurcaţi. 

Ilb îşi înhăţă tatăl de braţ şi îl trase de acolo. 

— Haide! îi ţipă el în ureche. N-ar trebui să fim pe aici când se 
porneşte! Altfel o să te duci la culcare pe umeraş! 

În jurul lor alte câteva piramide începură să se descarce, nişte 
chestii subţiri şi plăpânde, abia vizibile în lumina amurgului. 

— Tată! Am zis că trebuie să mergem! 

Ptaclusp fu tras pe dale, încă holbându-se la conturul uriaş al marii 
piramide. 

— Mai e cineva acolo, uite, spuse el şi arătă spre o siluetă care 
stătea singură în piaţetă. 

llb se uită cu ochii mijiţi prin lumina înserării. 

— Nu-i decât Dios, marele preot, zise el. Cred că are el un plan în 
minte, mai bine să nu ne băgăm nasul în treburile preoţilor, acum 
haide! 

Zeul cu cap de crocodil îşi întoarse botul încolo şi încoace, 
încercând să îl distingă clar pe Teppic, dar lipsindu-i avantajul vederii 
binoculare. De aproape, corpul lui era uşor transparent, ca şi cum 
cineva ar fi trasat conturul şi s-ar fi plictisit să-l mai coloreze. Păşi pe un 
mormânt mic, făcându-l praf. 


O mână ca un grup de canoe cu gheare se legăna deasupra lui 
Teppic. Piramida tremura şi piatra de sub picioarele lui era caldă, însă 
se abţinea cu hotărâre de la orice semn de descărcare. 

Mâna cobori. Teppic se lăsă într-un genunchi şi, din disperare, îşi 
înălţă cuțitul deasupra capului cu ambele mâini. 

Lumina scânteie o clipă pe vârful lamei şi atunci Marea Piramidă se 
descărcă. 

Pentru început, o făcu într-o tăcere totală, aruncând în sus o 
coloană de foc chinuitoare pentru ochi, care transformă întreg regatul 
într-un zigzag de umbră neagră şi de lumină albă, o pălălaie care ar fi 
putut preface orice privitor nu doar într-un stâlp de sare, ci într-un 
întreg set de condimente la alegere. Explodă ca o păpădie peste care 
sufli, tăcută ca lumina stelelor, arzând ca o supernovă. 

Doar după ce aceasta a scăldat câteva secunde necropola în 
strălucirea ei imposibilă, doar atunci a venit şi sunetul, iar acesta era 
sunetul care se înfăşoară chiar prin oase, se strecoară în celule şi 
încearcă, cu ceva succes, să le întoarcă pe dos. Era prea puternic 
pentru a fi numit zgomot. Există sunete atât de puternice, încât nu se 
aud şi astfel de sunet era acesta. 

În cele din urmă acceptă să scadă de la scara cosmică şi deveni, 
doar, cel mai tare sunet pe care îl simţiseră vreodată urechile cuiva. 


200 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Zgomotul se opri, umplând aerul cu zăngănitul metalic şi întunecat 
al liniştii subtile. Lumina se stinse, străpungând noaptea cu imagini 
consecutive albastre şi mov. Nu erau tăcerea şi întunericul încheierea, 
ci pauza, ca momentul de echilibru când unei mingi aruncate i se 
termină acceleraţia, dar mai trebuie să i se atragă atenţia asupra 
gravitaţiei şi, pentru o clipită, crede că ce e mai rău s-a terminat. Acest 
moment fu vestit de un fluierat ascuţit venit din cerul senin şi de o pală 
de vânt care deveni o scânteiere, deveni o flacără, o descărcare ce 
sfârâi în jos, în piramidă, pocnind masa de marmură neagră. Fulgere ca 
nişte degete ţâşniră şi aterizară pe mormintele mai mici din jur, astfel 
încât şerpi de foc alb ardeau de la o piramidă la alta prin toată 
necropola, iar aerul se umplu cu mirosul pietrei arse. 

În mijlocul furtunii de foc, Marea Piramidă păru să se ridice câteva 
degete pe o rază incandescentă şi se roti cu nouăzeci de grade. 
Pesemne era acel gen de iluzie optică ce poate avea loc chiar dacă 
nimeni nu se uită. 

Şi apoi, cu o încetineală înşelătoare şi cu o demnitate 
considerabilă, explodă. 

Acesta era un cuvânt prea dur. De fapt, s-a desfăcut greoi în bucăţi 
cât casa care s-au despărţit plutind uşurel, zburând calm înafară şi 
peste necropolă. Câteva loviră alte piramide, stricându-le rău, într-un 
mod firesc şi leneş, iar apoi săriră în tăcere până când se opriră, 
târându-se, în spatele unui munte de sfărâmături. 

Doar atunci se auzi bubuitul. Dură destul de mult. 


Praful gri plutea deasupra regatului. 

Ptaclusp se ridică în picioare şi merse înainte orbeşte până când se 
lovi de cineva. Se înfioră când se gândi la ce fel de oameni văzuse 
mergând pe aici în ultima vreme, gândurile nu-i veneau uşor, deoarece 
se părea că ceva îl lovise în cap de curând... 

— Tu eşti, băiete? se aventură el. 

— Tu eşti, tată? 

— Da, spuse Ptaclusp. 

— Eu sunt, tată. 

— Mă bucur că tu eşti. 

— Vezi ceva? 

— Nu. Nu-i decât ceaţă şi pâclă. 

— Mulţumesc zeilor pentru asta, credeam că eu sunt. 

— Tu eşti, nu? Aşa ai zis. 

— Da, tată. 

— Fratele tău e bine? 

— E în siguranţă la mine în buzunar. 

— Bine. Să nu păţească ceva. 

Înaintară cu greu, căţărându-se pe bucăţi de zidărie pe care abia le 
vedeau. 


201 


Piramide 


— A explodat ceva, tată, spuse Ilb încet. Cred că a fost piramida. 

Ptaclusp se frecă în creştetul capului, acolo unde două tone de 
piatră zburătoare fuseseră foarte aproape de a-l califica pentru una 
dintre piramidele sale. 

— Cimentul ăla contrafăcut pe care l-am cumpărat de la Marco 
Ephebianul a fost de vină, bănuiesc... 

— Cred că a fost ceva mai rău decât o grindă nesigură, tată, 
îndrăzni Ilb. De fapt, cred că a fost mult mai rău. 

— A părut niţel cam, cumiizice, un pic cam nisipos... 

— Cred că ar trebui să te aşezi undeva, tată, spuse llb cât mai 
blând posibil. Uite-l pe Doi-a. Ţine-te de el. 

Se strecură singur, urcându-se pe un bloc de ceva care semăna 
foarte suspect cu marmura neagră. Ceea ce dorea, hotări el, era un 
preot. Trebuie să fie buni la ceva, iar acesta părea momentul în care ai 
avea nevoie de unul. Pentru consolare sau, simţi el neclar, pentru a-i da 
în cap cu o piatră. 

In schimb, dădu peste cineva care se târa de-a buşilea, tuşind. Ilb îl 
ajută - era în mod clar un cineva, se temuse puţin că ar fi putut fi un 
ceva - şi îl aşeză pe o altă bucată de, da, aproape sigur, marmură. 

— Eşti preot? zise el scotocind printre sfărâmături. 

— Sunt Dil. Îmbălsămător-şef, mormăi silueta. 

— Ptaclusp llb, arhitect paracos... începu llb, dar apoi, bănuind că 
arhitecţii nu aveau să fie prea îndrăgiţi pentru o vreme, se corectă iute. 
Sunt inginer, zise el. Ai păţit ceva? 

— Nu ştiu. Ce s-a întâmplat? 

— Cred că a explodat piramida, recunoscu lib. 

— Suntem morţi? 

— N-aş crede. Până la urmă, poţi să mergi şi să vorbeşti. 

Dil se cutremură. 

— Asta nu-i o indicație, crede-mă. Ce-i aia inginer? 

— Oh, un constructor de apeducte, explică Ilb repede. O să fie la 
mare căutare. 

Dil se ridică, cam nesigur. 

— Trebuie să beau ceva, spuse el. Hai să găsim fluviul. 

Mai întâi îl găsiră pe Teppic. 

Se ţinea de un mic trunchi de piramidă care făcuse un crater de 
dimensiuni medii la aterizare. 

— İl ştiu, zise Ilb. E băiatul care era în vârful piramidei. E ridicol, 
cum de a scăpat cu viaţă din toată asta? 

— Şi de ce încolţeşte porumbul în jurul lui? se întrebă Dil. 

— Adică, poate că are vreun efect dacă stai chiar în centrul 
descărcării sau cam aşa ceva, gândi Ilb cu voce tare. Un fel de zonă de 
calm, ca în mijlocul unui vârtej. Duse mâna instinctiv la tăbliţa de ceară, 
dar se abţinu. Omul nu a fost făcut să înţeleagă lucrurile în care îşi bagă 
nasul. E mort? vru el să ştie. 


202 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Nu mă-ntreba pe mine, zise Dil făcând un pas înapoi. Se tot 
gândise la ocupațiile alternative care îi erau deschise. Tapiţeria părea 
atractivă. Cel puţin scaunele nu se ridicau să meargă după ce le 
umpleai. 

Ilb se aplecă asupra trupului. 

— Uite ce ţine în mână, spuse el desfăcându-i uşurel degetele. E o 
bucată de metal topit. Ce face cu ea? 

„„. Teppic visa. 

Văzu şapte vaci grase şi şapte vaci slabe, iar una dintre ele mergea 
pe bicicletă. 

Văzu nişte cămile, cântând, iar cântecul descreţi ridurile realităţii. 

Văzu un deget scriind pe zidul unei piramide: A merge înainte e 
uşor. A merge înapoi necesită (vezi zidul următor)...” 

Ocoli piramida, iar degetul continuă: „Un efort de voinţă, pentru că 
este mult mai greu. Mulţumesc.” 

Teppic se gândi la asta şi îi trecu prin minte că mai era un lucru pe 
care nu-l făcuse. Inainte nu ştiuse cum, dar acum înţelegea că erau 
doar numere, aranjate într-un mod special. Tot ce era magic era doar 
un fel de a descrie lumea în cuvinte pe care aceasta să nu le poată 
ignora. 

Scoase un geamăt de efort. 

Dil şi Ilb se uitară înjur când raze lungi de lumină scânteiară prin 
ceţuri şi praf, transformând peisajul în aur vechi. 

Şi soarele răsări. 


Sergentul deschise grijuliu chepengul din burta calului. Când ploaia 
de sulițe aşteptată nu se materializă, îi ordonă lui Promter să lase în jos 
scara de frânghie, cobori pe ea şi se uită peste deşertul răcoros de 
dimineaţă. 

Noul recrut îl urmă şi rămase în picioare, ţopăind de pe o sandală 
pe alta, pe nisipul care acum era aproape îngheţat, iar până la prânz va 
frige. 

— Uite, spuse sergentul arătând, vezi liniile tsorţiene, băiete? 

— Mie-mi seamănă cu un şir de cai de lemn, domnule sergent, 
răspunse Promter. Cel de la capăt e ca un balansoar. 

— Aia trebuie să fie ofiţerii. Huh. Tsorţienii ăştia ne-or fi crezând 
proşti. Sergentul tropăi ca să îşi pună sângele în mişcare, luă câteva 
guri de aer proaspăt şi se întoarse la scară. 

— Haide, băiete, spuse el. 

— De ce trebuie să ne suim la loc acolo? 

Sergentul se opri cu un picior pe un inel de sfoară. 

— Gândeşte-te şi tu, băieţică. Nu o să vină să ne ia caii dacă ne văd 
pe afară, nu? E logic. 

— Păi, sigur o să vină? zise Promter. Sergentul se încruntă la el. 


203 


Piramide 


— Uite, soldat, spuse el. Oricine este atât de prost să creadă că o 
să tragem o grămadă de cai plini cu soldaţi până la noi în oraşe cu 
siguranţă destul de tâmpit să îi tragă pe ai noştri până în oraşul /or. 
QED. 

— QED, domnule sergent? 

— Înseamnă să te sui înapoi pe nenorocita asta de scară, băiete. 

Promter salută. 

— Mai întâi îmi permiteţi, domnule sergent? 

— Ce să-ţi permit? 

— Să-mi permiteti, domnule sergent, zise Promter, niţel cam 
disperat. Adică, e cam înghesuit în cal, domnule sergent, dacă mă 
înţelegeţi. 

— Va trebui să înveţi câte ceva despre puterea voinţei dacă vrei să 
stai cu soldaţii din cal, băiete. Ştii asta? 

— Da, domnule sergent, spuse Promter nefericit. 

— Ai un minut. 

— Mulţumesc, domnule sergent. 

Când chepengul se închise deasupra lui, Promter se duse într-o 
parte, la unul dintre picioarele masive ale calului şi începu să-l 
folosească într-un fel pentru care acesta nu fusese conceput. 

Şi în timp ce privea în gol în faţă, pierdut într-o contemplare de tip 
zen care are loc în astfel de momente, se auzi un pocnet slab în aer şi o 
întreagă vale de fluviu se deschise în faţa lui. 

Nu este un lucru care ar trebui să i se întâmple unui băiat gânditor. 
Mai ales unuia care trebuie să-şi spele singur uniforma. 


O briză dinspre mare bătea în regat, aducând aminte, nu, în mod 
clar urlând sugestii despre sare, scoici şi plaje scăldate de soare. 
Câteva păsări marine cam zăpăcite se roteau pe deasupra necropolei, 
unde vântul bătea printre bucăţile de zidărie căzută şi acoperea cu 
nisip monumentele regilor antici, iar păsările spuneau mai multe cu un 
găinaţ decât a reuşit vreodată Ozymandias să spună. 

Vântul era răcoros, plăcut. Oamenii de afară, care reparau 
stricăciunile făcute de zei, simțeau nevoia să îşi întoarcă feţele spre el, 
aşa cum un peşte în iaz se întoarce către un aflux de apă proaspătă şi 
curată. 

Nimeni nu muncea în necropolă. Celor mai multe dintre piramide le 
explodaseră părţile de sus şi stăteau fumegând uşurel ca nişte vulcani 
stinşi de curând. Ici şi colo, blocuri de marmură neagră împestriţau 
peisajul. Unul dintre ele aproape decapitase o frumoasă statuie a lui 
Hat, Zeul cu Cap de Vultur. 

Străbunii dispăruseră. 

Nimeni nu se oferea să se ducă să îi caute. 

Cam pe la amiază, o navă urcă pe Djel cu toate pânzele sus. Era o 
corabie înşelătoare. Părea să plutească greoi ca un hipopotam gras şi 


204 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


vulnerabil, însă doar după ce o urmăreai o vreme îţi dădeai seama că 
înainta remarcabil de repede. Aruncă ancora lângă palat. 
După o vreme, cobori o barcă. 


Teppic şedea pe tron şi urmărea cum viaţa regatului se reunea, ca 
o oglindă spartă care este lipită la loc şi reflectă aceeaşi lumină veche 
în noi şi neaşteptate feluri. 

Nimeni nu era prea sigur în baza a ce era el pe tron, însă nimeni 
altcineva nu era deloc dornic să îl ocupe şi era o uşurare să auzi 
indicaţiile rostite cu o voce clară şi încrezătoare. Este uimitor cum se 
mai supun oamenii dacă o voce clară şi încrezătoare este folosită, iar 
regatul era foarte obişnuit cu o voce clară şi încrezătoare. 

În plus, a da ordine îl împiedica să se gândească la anumite lucruri. 
Ca, de exemplu, la ce avea să urmeze. Dar, cel puţin, zeii nu mai erau 
printre ei, ceea ce făcea mult mai uşor să crezi în existenţa lor, iar iarba 
nu mai părea să-i crească de sub tălpi. 

„Poate că aş putea reuni regatul, se gândi el. Dar apoi ce aş face 
cu el? Măcar dacă l-am găsi pe Dios.” El ştia întotdeauna ce să facă, 
asta era cel mai important la el. 

O gardă îşi croi drum prin mulţimea dezordonată de preoţi şi de 
nobili. 

— Mă iertaţi, sire, spuse acesta. Un negustor vrea să vă vadă. Zice 
că e urgent. 

— Nu acum, omule. Reprezentanţii armatelor ephebă şi tsorţeană 
vin să se întâlnească cu mine într-o oră, şi înainte de asta mai sunt o 
grămadă de lucruri de făcut. Nu mă pot întâlni cu orice negustor care 
se nimereşte pe aici. Oricum, ce vinde? 

— Covoare, sire. 

— Covoare? 

Era Dojenel, rânjind ca o jumătate de lubeniţă, urmat de câţiva 
oameni din echipajul lui. Traversă sala zgâindu-se la fresce şi tapiserii. 
Fiind vorba de Dojenel, probabil că le evalua. Când ajunse la tron deja 
trăgea o linie dublă sub total. 

— Frumos palat, spuse el rezumând mii de ani de acumulare 
arhitectonică în doar două cuvinte. Nici n-o să ghiceşti ce s-a întâmplat, 
tocmai se făcea că navigam pe lângă coastă, când brusc a apărut un 
fluviu. Într-o clipă erau stânci, în următoarea, un fluviu. Ce chestie 
ciudată, m-am gândit eu. Pariez că bătrânul Teppic e pe undeva în 
amonte. 

— Unde-i Ptraci? 

— Ştiu că te plângeai de lipsa comodităţilor de acasă, aşa că ţi-am 
adus covorul ăsta. 

— Am zis, unde-i Ptraci? 

Echipajul se dădu în lături, lăsându-l pe Alfonz, rânjind, să taie 
sforile care legau covorul şi să îl desfacă. 


205 


Piramide 


Se desfăşură iute pe podea, într-un nor de scame, praf, molii şi, 
într-un final, de Ptraci, care continuă să se rostogolească până când 
capul i se lovi de cizma lui Teppic. 

El o ajută să se ridice în picioare şi încercă să-i scuture scamele din 
păr, în timp ce ea se legăna înainte şi înapoi. Il ignoră şi se întoarse 
către Dojenel, roşie de furie şi de lipsa de aer. 

— Puteam să mor acolo! strigă ea. Şi multe alte lucruri au făcut-o, 
după miros! Şi că/dura! 

— Ai zis că a mers cu regina cum îizice, Ram-Jam-Hurrah sau mai 
ştiu eu cum, spuse Dojenel. Nu da vina pe mine, acasă un colier sau 
altceva e de ajuns, de obicei. 

— Fac pariu că ea a avut un covor ca lumea, se răsti Ptraci. Nu 
ceva înghesuit în cală de şase luni. 

— Ai noroc că l-am avut şi pe ăsta, zise Dojenel cu blândeţe. A fost 
ideea ta. 

— Huh, făcu Ptraci. Se întoarse spre Teppic. Salut, îi zise. Asta 
trebuia să fie o surpriză uimitor de originală. 

— A mers, spuse Teppic cu înflăcărare. Chiar a mers. 


Dojenel era întins pe o sofa pe veranda palatului, în timp ce trei 
slujnice îi decojeau struguri cu schimbul. O cană cu bere stătea la rece, 
la umbră. El rânjea amical. 

Pe o pătură de lângă el, Alfonz stătea pe burtă simțindu-se foarte 
stânjenit. Stăpâna Femeilor descoperise că, pe lângă tatuajele de pe 
braţe, spatele lui era o adevărată istorie ilustrată a practicilor exotice şi 
le adusese pe fete să le educe. El se strâmba uneori, când indicatorul ei 
împungea în elementele de un interes deosebit şi îşi înfipsese hotărât 
degetele în urechile lui uriaşe şi pline de cicatrice ca să nu audă 
chicotele. 

În capătul opus al verandei, oferindu-li-se intimitate printr-un acord 
nerostit, şedeau Teppic şi Ptraci. Lucrurile nu mergeau bine. 

— Totul s-a schimbat, spuse el. Nu o să mai fiu rege. 

— Eşti rege, zise ea. Nu poţi să schimbi asta. 

— Pot. Pot să abdic. E foarte simplu. Dacă nu mai sunt rege, atunci 
pot să mă duc unde vreau. Dacă sunt rege, atunci cuvântul regelui e 
lege şi pot să abdic. Dacă putem să schimbăm sexul prin decret, cu 
siguranţă putem să ne schimbăm funcţia. Să găsească o rudă care să 
facă treaba asta. Cred că am cu zecile. 

— Treaba? Oricum, ai zis că mai e doar mătuşa ta. 

Teppic se încruntă. Mătuşa Cleph-ptah-re nu era, dacă se gândea 
bine, felul de monarh de care ar avea nevoie un regat care vrea să o ia 
de la început. Avea o serie de păreri de nezdruncinat despre multe 
subiecte, dar cele mai multe dintre ele implicau jupuirea de vii a celor 
cu care nu era de acord. Asta însemna majoritatea bărbaţilor până în 
treizeci şi cinci de ani, pentru început. 


206 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Ei, altcineva, atunci, spuse el. N-ar trebui să fie greu, 
întotdeauna mi s-a părut că avem mai mulţi nobili decât e nevoie. Nu 
trebuie decât să găsim unul care a avut visul cu vacile. 

— Oh, ăla cu vaci grase şi slabe? zise Ptraci. 

— Da. E cumva ancestral. 

— E enervant, atâta ştiu. Una dintre ele rânjeşte tot timpul şi cântă 
la corn. 

— Mie mi s-a părut că e un trombon, spuse Teppic. 

— E un corn de ceremonie, dacă te uiţi atent, preciză ea. 

— Ei, bănuiesc că fiecare îl vede un pic diferit. Nu cred că are 
importanţă. Oftă şi privi cum era descărcată Nenumita. Părea să aibă 
un număr mai mare de saltele de puf decât cel aşteptat şi câţiva dintre 
oamenii care coborau preocupaţi pe schela de debarcare duceau cutii 
de scule şi ţevi. 

— Cred că o să fie cam dificil, spuse Ptraci. Nu poţi să zici: „Toţi cei 
care visaţi vaci faceţi, vă rog, un pas în faţă”. Ar goni vânatul. 

— Nu pot să stau până se nimereşte cineva s-o spună, nu? Fii 
serioasă, se răsti el. Câţi o să zică, hei, am avut un vis ciudat cu vaci 
azi-noapte? In afară de tine, adică. 

Se holbară unul la altul. 


— Şi e sora mea? se miră Teppic. 

Preoţii dădură din cap. Lui Koomi îi rămânea să o rostească. Tocmai 
petrecuse zece minute de căutat prin dosare împreună cu Stăpâna 
Femeilor. 

— Mama ei a fost, hm, favorita răposatului vostru tată, zise el. A 
acordat multă atenţie creşterii ei, după cum ştiţi, şi, hm, s-ar părea că... 
da. S-ar putea să fie mătuşa voastră, fireşte. Concubinele nu se 
descurcă prea bine cu completarea actelor. Dar cel mai probabil e sora 
voastră. 

Ea îl privi cu ochii plini de lacrimi. 

— Asta nu contează, da? şopti ea. 

Teppic se uită în jos. S 

— Ba da, zise el. Chiar contează. Işi ridică privirea spre ea. Dar poți 
fi regină, adăugă el. Se uită urât la preoți. Aşa e, afirmă el cu hotărâre. 

Marii preoți se uitară unul la altul. Apoi se uitară la Ptraci, care 
stătea singură, cu umerii tremurând. Mică, cu educație de palat, 
obişnuită să primească ordine... Se uitară la Koomi. 

— Ar fi ideală, spuse acesta. Pe neaşteptate, se auzi un murmur de 
aprobare. 

— Poftim, deci, zise Teppic pe un ton de consolare. 

Ea se uită urât la el. El făcu un pas înapoi. 

— Ei, eu mă duc, spuse el. Nu am nimic de strâns, e în regulă. 

— Aşa, pur şi simplu? întrebă ea. Asta-i tot? Nu vrei să spui nimic? 


207 


Piramide 


El ezită, la jumătatea drumului spre uşă. Ai putea rămâne, îşi zise 
el. N-ar merge, totuşi. S-ar sfârşi cu o mare încurcătură; probabil că aţi 
ajunge să împărţiţi regatul între voi. Doar pentru că soarta v-a unit, nu 
înseamnă că ea a şi înţeles bine. Oricum, tu ai mers înainte. 

— Cămilele sunt mai importante decât piramidele, spuse el 
încetişor. Asta nu trebuie să uităm. 

O tuli în timp ce ea căuta ceva cu care să arunce. 


Soarele ajunse în vârful amiezii fără gândaci, iar Koomi pluteşte în 
jurul tronului ca Hat, Zeul cu Cap de Vultur. 

— Maiestăţii Voastre îi va face plăcere să confirme succesiunea 
mea la rangul de mare preot, zise el. 

— Ce? Ptraci şedea cu bărbia în căuşul palmei. Flutură cealaltă 
mână spre el. Oh. Da. În regulă. Bine. 

— Din nefericire, nu s-a dat de urma lui Dios. Credem că a fost 
foarte aproape de Marea Piramidă atunci când... s-a descărcat. 

Ptraci privea în gol. 

— Continuă, spuse ea. Koomi se umflă în pene. 

— Va dura ceva vreme să pregătim încoronarea oficială, zise el 
luând masca de aur. Totuşi, Milostivenia Voastră va fi încântată să 
poarte acum masca autorităţii, căci mai sunt multe treburi oficiale de 
îndeplinit. 

Ea se uită la mască. 

— Nu port aşa ceva, refuză ea categoric. 

Koomi zâmbi. 

— Maiestăţii Voastre îi va face plăcere să poarte masca autorităţii, 
repetă el. 

— Nu, zise Ptraci. 

Zâmbetul lui Koomi o luă un pic razna pe la margini în timp ce 
încerca să înţeleagă acest nou concept. Era sigur că Dios nu se 
confruntase niciodată cu acest fel de problemă. 

Trecu peste impediment, ocolindu-l. Ocolirea îl plasase într-un post 
bun toată viaţa lui; nu avea să o abandoneze acum. Puse, cu mare 
grijă, masca pe un scăunel. 

— Este Prima Oră, spuse el. Maiestatea Voastră va dori să conducă 
Ritualul Ibisului, iar apoi va binevoi să ofere o audienţă comandanților 
armatelor ephebă şi tsorţeană. Amândoi cer permisiunea de a traversa 
regatul. Maiestatea Voastră va interzice acest lucru. La a Doua Oră, 
va... 
Ptraci şedea bătând darabana cu degetele pe braţele tronului. 
Inspiră adânc. 

— O să fac o baie, zise ea. 

Koomi se legănă puţin înainte şi înapoi. 

— Este prima oră, repetă el, incapabil să se gândească la altceva. 
Maiestatea Voastră va dori să conducă... 


208 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— Koomi? 

— Da, O, Nobilă Regină? 

— Taci. 

— ... Ritualul Ibisului, gemu Koomi. 

— Sunt sigură că eşti în stare să îl faci singur. Arăţi ca un om 
obişnuit să facă lucrurile de unul singur, din câte văd şi eu, adăugă ea 
acră. 

— ... Comandanții armatelor... 

— Spune-le, începu Ptraci, apoi se opri. Spune-le, repetă ea, că 
amândouă armatele pot să traverseze. Nu doar una sau alta, ai înţeles? 
Amândouă. 

— Dar - Koomi reuşi în cele din urmă să priceapă - asta înseamnă 
că vor ajunge fiecare în cealaltă parte. 

— Bine. Şi după asta, poţi să comanzi nişte cămile. E un negustor în 
Ephebe care are marfă bună. Primul lucru, le verifici la dinţi. Oh, şi pe 
urmă poţi să îi ceri căpitanului Nenumitei să vină să mă vadă. Imi 
explica ce înseamnă o „zonă liberă”. 

— În baia voastră, O, Regină? se interesă Koomi cu voce pierită. Nu 
putea să nu observe cum, acum, vocea ei se schimba cu fiecare frază, 
pe măsură ce lacul educaţiei ei ardea sub lampa cu benzină a eredității. 

— Nu-i nimic rău în asta, se răsti ea. Şi ocupă-te de canalizare. Se 
pare că ţevile sunt importante. 

— Pentru laptele de măgăriţă? întrebă Koomi care acum era total 
pierdut în deşert“. 

— Koomi, taci. 

— Da, O, Regină, zise Koomi, nefericit. 

Dorise schimbări. Dar voise şi ca lucrurile să rămână la fel. 


Soarele cobori sub linia orizontului fără nici un fel de ajutor. Pentru 
unii, se dovedea a fi o zi destul de bună. 

Lumina roşiatică arată trei membri de sex masculin ai dinastiei 
Ptaclusp aplecaţi asupra planurilor pentru un... 

— Se cheamă pod, preciză Ilb. 

— E ca un apeduct? întrebă Ptaclusp. 

— Într-un fel, dar pe dos, zise llb. Apa trece pe dedesubt, noi pe 
deasupra. 

— Oh, Rege... reginei nu-i va plăcea asta, spuse Ptaclusp. Familia 
regală a fost întotdeauna împotriva schimbării fluviului sfânt cu baraje 
şi stăvilare şi aşa mai departe. 

llb rânji triumfător. 

— Ea a sugerat-o, zise el. Şi a continuat binevoitoare, dacă am 
putea să ne ocupăm să fie locuri în care oamenii să stea şi să arunce cu 
pietre în crocodili. 


%0 cultură mai puţin deshidratată ar fi folosit expresia „în ceaţă”. (n. a.) 
209 


Piramide 


— A zis ea asta? 

— Bolovani ascuţiţi, aşa a zis. 

— Pe cinstea mea! exclamă Ptaclusp. Se întoarse spre celălalt fiu. 
Sigur n-ai nimic? 

— Mă simt bine, tată, spuse lla. 

— Nu ai - Ptaclusp îşi căuta cuvintele - dureri de cap sau altceva? 

— Mă simt mai bine ca niciodată, îl asigură Ila. 

— Dar n-ai întrebat despre preţ, observă Ptaclusp. Mă gândeam că 
poate încă te mai simţi pla... rău. 

— Regina a fost încântată să îmi ceară să arunc o privire prin 
finanţele regale, zise lla. Spune că preoţii nu ştiu să adune. 
Experiențele lui recente nu aveau alte efecte secundare decât o 
tendinţă profitabilă de a gândi în unghiuri drepte faţă de ceilalţi, iar 
acum şedea încadrat de zâmbete şi construia în minte rate tarifare, 
preţuri portuare şi un sistem complex de taxă pe valoare adăugată care 
în curând le va provoca asociaţiilor de negustori din Ankh-Morpork un 
şoc neplăcut. 

Ptaclusp se gândea la toate milele de Djel virgin, complet lipsite de 
poduri. Şi acum exista o grămadă de piatră finisată prin preajmă, 
milioane de tone. Şi nu se ştie niciodată, poate pe unul dintre acele 
poduri va fi loc şi pentru una sau două statui. Avea exact ce trebuia. 

Işi petrecu braţele peste umerii celor doi fii. 

— Băieți, zise el cu mândrie. Pare foarte cuantic. 


Soarele care apunea strălucea şi asupra lui Dil şi Gem, deşi în acest 
caz o făcea pe o rută ocolitoare, prin luminatorul de la bucătăriile 
palatului. Ajunseseră acolo fără vreun motiv anume, însă era foarte trist 
în camera de îmbălsămare pustie. 

Cei din bucătărie lucrau în jurul lor, recunoscând aerul de tristeţe 
impenetrabilă din jurul celor doi îmbălsămători. Nici în vremurile ei cele 
mai bune nu era o meserie sociabilă, iar îmbălsămătorii nu îşi fac 
prieteni uşor. 

Şedeau în mijlocul agitaţiei, scrutându-şi viitorul într-o carafă cu 
bere. 

— Cred, spuse Gem, că Gwlenda ar putea să vorbească cu tatăl ei. 

— Asta-i, băiete, zise Dil ostenit. Asta-i de viitor. Oamenii o să vrea 
întotdeauna usturoi. 

— O treabă a naibii de plictisitoare, usturoiul ăsta, spuse Gem cu o 
ferocitate neobişnuită. Şi nu cunoşti oameni noi. Asta mi-a plăcut mie la 
meseria noastră. Intotdeauna vedeai feţe noi. 

— Gata cu piramidele, zise Dil fără ranchiună. Aşa a spus ea. Ai 
făcut o treabă bună, Maestre Dil, aşa a spus, dar am de gând să duc cu 
forţa această ţară în Secolul Liliacului. 

— Cobrei, preciză Dil. 

— Ce? 


210 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


— E Secolul Cobrei. Nu al Liliacului. 

— Nu contează, spuse Dil pe un ton iritat. Se uită nefericit în cana 
lui. Asta era problema acum, reflectă el. Trebuia să începi să ţii minte în 
ce secol erai. 

Se uită fix la o tavă cu tartine. Astea erau la modă acum. Toată 
lumea umblând fără rost... 

Luă o măslină şi o tot suci între degete. 

— N-aş putea spune că simt acelaşi lucru faţă de vechea slujbă, 
totuşi, zise Gem secând carafa, dar fac pariu că erai mândru, maestre... 
adică, Dil. Ştii, când toate cusăturile tale au ţinut aşa de bine. 

Dil, cu ochii aţintiţi asupra măslinei, duse ca prin vis mâna la 
centură şi apucă unul dintre cele mai mici cuţitaşe ale lui, pentru 
treburile complicate. 

— Cred eu că îţi pare rău că s-a terminat, spuse Gem. 

Dil se roti ca să aibă mai multă lumină şi respiră greoi, 
concentrându-se. 

— Totuşi, o să treci peste asta, zise Gem. Cel mai important e să nu 
te gândeşti... 

— Pune sâmburele ăsta undeva, ceru Dil. 

— Pardon? 

— Pune sâmburele ăsta undeva, repetă Dil. 

Gem dădu din umeri şi i-l luă din mână. 

— Aşa, spuse Dil, vocea lui tremurând dintr-odată. Acum dă-mi o 
bucată de gogoşar... 


Şi soarele strălucea peste deltă, acea mică infinitate de stuf şi 
bancuri de nisip unde Djelul se tolăneşte pe crăpătura continentului. 
Înaintând cu greu, păsările ţopăie după hrană prin labirintul verde de 
tulpini şi miliarde de musculiţe dansează în zigzag peste apa sălcie. 
Aici, cel puţin, timpul a trecut întotdeauna, căci delta respiră de două 
ori pe zi apa rece şi proaspătă a mareei. 

Aceasta venea acum, vârful ei încoronat cu spumă strecurându-se 
printre trestii. 

Din loc în loc, bandaje străvechi şi înmuiate se desfăcură, se suciră 
o vreme ca nişte şerpi incredibil de bătrâni, iar apoi, fără zarvă, se 
dizolvară. 


— ESTE FOARTE NEOBIŞNUIT. 

— Ne pare rău. Nu e vina noastră. 

— CÂŢI SUNTEŢI? 

— Mă tem că peste 1 300. SN 

— FOARTE BINE, ATUNCI. VĂ ROG SĂ FORMAŢI O COADĂ ÎN 
ORDINE. 


Nenorocitule se uita la pătulul gol. 
211 


Piramide 


A „ 


Acesta reprezenta o sub-mulţime a mulţimii generale „fân”, 
conţinând valori arbitrare între zero şi K. 

Nu avea nici un pic de fân. De fapt, s-ar fi putut ca în el să existe o 
cantitate negativă de fân, dar pentru un stomac gol, diferenţa dintre 
nici un pic de fân şi minus-fân nu prezintă nici un interes. 

Nu conta cum o rezolva, răspunsul era întotdeauna acelaşi. Era o 
ecuaţie de o clasică simplitate. Avea o anumită eleganţă pură pe care 
el nu o putea admira în acest moment. 

Nenorocitule se simţea abuzat şi urât tratat. Nu era nimic ieşit din 
comun aici, căci aceasta este starea psihică normală a unei cămile. 
Îngenunche răbdător, în timp ce Teppic încărca desagii. 

— Vom evita Ephebe, se adresă Teppic pare-se către cămilă. Vom 
merge la capătul Mării Circulare, poate în Quirm sau în Munţii Vârfu 
Berbecului. Sunt tot felul de locuri. Poate chiar o să căutăm câteva din 
oraşele alea, eh? Cred că ţi-ar plăcea. 

E o greşeală să încerci să înveseleşti cămilele. La fel de bine ai 
putea încerca să arunci bezele într-o gaură neagră. 

Uşa din capătul opus al grajdului se deschise. Era un preot. Arăta 
cam zăpăcit. Azi preoţii făcuseră o grămadă de drumuri cu care nu erau 
obişnuiţi. 

— Hm, începu el. Maiestatea Sa îţi comandă să nu părăseşti 
regatul. Tuşi. Zise: Există vreun răspuns? 

Teppic se gândi. 

— Nu, spuse el, nu cred. _ 

— Deci să îi transmit că i te vei alătura în curând, da? Intrebă 
preotul plin de speranţă. 

— Nu. 

— Jie îţi e foarte uşor să spui asta, zise preotul cu acreală şi se 
făcu nevăzut. 

Câteva minute mai târziu fu înlocuit de Koomi, foarte roşu la faţă. 

— Maiestatea Sa îţi cere să nu părăseşti regatul, spuse el. 

Teppic se sui pe Nenorocitule şi plesni uşor cămila cu un băț. 

— A vorbit foarte serios, zise Koomi. 

— Sunt sigur. 

— Ştii, ar putea să te arunce la crocodilii sacri. 

— N-am mai văzut prea mulţi azi. Cum o mai duc? spuseTeppic şi 
îndemnă iar cămila. 

leşi în lumina tăioasă a zilei şi merse pe străzile din pământ 
bătătorit, pe care timpul îl transformase într-o suprafaţă mai dură decât 
piatra. Erau pline de oameni. Absolut toată lumea îl ignoră. 

Era un sentiment minunat. 

Călări încet pe drumul spre graniţă şi nu se opri până nu ajunse pe 
coastă, lăsând valea în urma lui. Un vânt fierbinte dinspre deşert bătea 
prin tufişuri când îl priponi pe Nenorocitule la umbră, se căţără niţel mai 
sus şi privi înapoi. 


212 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Valea era veche, atât de veche, încât ai fi putut crede că existase 
prima şi că urmărise cum restul lumii se formase în jurul ei. Teppic îşi 
sprijini capul pe braţe. 

Fireşte, se făcuse singură veche. Se dezbrăcase uşurel de viitor 
timp de mii de ani. Acum schimbarea o lovea aşa cum pământul loveşte 
un ou. 

Dimensiunile erau probabil mai complicate decât credeau oamenii. 
Probabil că la fel era şi timpul. Probabil că şi oamenii, deşi aceştia pot fi 
mai previzibili. 

Urmări coloana de praf care se ridică în faţa palatului şi îşi croi 
drum prin oraş, peste porţiunea îngustă de ogoare, dispăru un moment 
într-un pâlc de palmieri din apropierea coastei şi reapăru la poalele 
pantei. Cu mult înainte să-l poată vedea, ştiu că undeva în norul de praf 
trebuie să fie un car. 

Se lăsă să alunece pe pietre şi se aşeză pe vine, răbdător, la 
marginea drumului. In cele din urmă, carul trecu huruind pe lângă el şi 
se opri ceva mai în faţă, se întoarse stângaci în spaţiul îngust şi rulă 
înapoi. 

— Ce-o să faci? strigă Ptraci, aplecându-se peste margine.Teppic se 
înclină. 

— Şi termină cu asta, se răsti ea. 

— Nu-ţi place să fii rege? 

Ea ezită. 

— Ba da... Ş 

— Fireşte că îţi place, zise Teppic. O ai în sânge. In vremurile de 
demult, oamenii s-ar fi luptat ca tigrii. Fraţii cu surorile, verii cu unchii. 
îngrozitor. 

— Dar nu trebuie să pleci! Am nevoie de tine! 

— Ai sfătuitori, spuse Teppic cu blândeţe. 

— Nu mă refeream la asta, se răsti ea. Oricum, e doar Koomi şi nu 
e bun. 

— Ai noroc. Eu l-am avut pe Dios, şi ăsta era bun. Koomi va fi mult 
mai bun, poţi să înveţi o mulţime de lucruri, dacă nu asculţi ce are de 
spus. Poţi să ajungi departe cu sfătuitori incompetenţi. In plus, Dojenel 
te va ajuta, sunt sigur. Are o grămadă de idei. 

Ea roşi. 

— Mi-a propus câteva când eram pe navă. 

— Poftim, atunci. Ştiam că voi doi o să vă înţelegeţi de minune. 
Ţipete, flăcări, oameni fugind la adăpost... 

— lar tu o să fii iar asasin, nu? surâse ea batjocoritor. 

— Nu cred. Am înhumat o piramidă, un panteon şi întreg vechiul 
regat. Ar merita să încerc altceva. Apropo, n-ai văzut să răsară mlădiţe 
verzi pe unde calci, nu? 

— Nu, ce prostie! 

Teppic se relaxă. Atunci chiar se terminase. 


213 


Piramide 


— Nu lăsa să-ţi crească iarbă pe unde păşeşti, asta contează, zise 
el. Şi n-ai văzut pescăruşi prin preajmă? 

— Sunt o grămadă azi, n-ai băgat de seamă? 

— Da. E bine. Cred. 

Nenorocitule îi urmări sporovăind o vreme, acel fel de conversaţie 
fără şir, pe care două persoane de sexe diferite o poartă când se 
gândesc la altceva. Era mult mai uşor cu cămilele, când femela nu 
trebuie decât să verifice metodologia masculului. 

Apoi se sărutară într-un mod destul de cast, în măsura în care 
cămilele pot judeca. Se ajunsese la o decizie. 

Nenorocitule îşi pierdu interesul în acest moment şi se hotărî să îşi 
mănânce iar prânzul. 


LA ÎNCEPUT... 

Era linişte în vale. Fluviul, cu malurile încă neîmblânzite, rătăcea 
alene prin pâlcurile de trestie şi de papirus. Ibişii păşeau prin vaduri; în 
adâncuri, hipopotamii se ridicau şi se scufundau încetişor, ca ouăle 
murate. 

Singurul sunet în tăcerea umedă era pleoscăitul ocazional al 
peştilor sau şuieratul câte unui crocodil. 

Dios zăcea întins în noroi de ceva vreme. Nu era sigur cum 
ajunsese acolo sau de ce jumătate din roba lui era sfâşiată, iar cealaltă 
jumătate pârnlită. Işi amintea vag un zgomot puternic şi o senzaţie de 
mare viteză dar că, în acelaşi timp, rămase nemişcat. Chiar în această 
clipă, nu dorea răspunsuri. Răspunsurile implică întrebări, iar întrebările 
n-au ajutat pe nimeni niciodată. Întrebările doar strică lucrurile. Noroiul 
era răcoros şi calmant, iar el nu avea nevoie să ştie nimic o vreme. 

Soarele apuse. Tot felul de animale de pradă ale nopţii rătăciră pe 
lângă Dios, dar dintr-un instinct atavic hotărâră că în mod sigur nu ar fi 
meritat toate problemele care ar fi decurs din a-i muşca piciorul. 

Soarele se înălța iar. Bâtlanii ţipară. Ceaţa se desfăcu peste iazuri, 
fu arsă când cerul se transformă din albastru în bronz nou. 

Şi timpul se desfăşură într-o glorioasă lipsă de evenimente pentru 
Dios, până când un zgomot străin luă locul tăcerii şi făcu ceva 
echivalent cu a o tăia în mici bucățele cu un cuţit de pâine ruginit. 

Era, de fapt, un zgomot ca al unui măgar tăiat cu drujba. La cum 
sunt sunetele, era pentru o melodie ceea ce este o cutie plină de 
curmale pentru cursă de motocros. Cu toate acestea, pe măsură ce alte 
voci i se alăturau, similare dar diferite, într-o varietate de chei rupte şi 
de tonuri sparte, efectul general era curios de atractiv. Avea cârlig. 
Trăgea. Absorbea ciudat. 

Zgomotul ajunse la un punct culminant, o singură notă pură făcută 
de o succesiune de discordanţe şi atunci, pentru o fracțiune de 
secundă, vocile se despărţiră, fiecare pe câte un vector... 

Aerul se agită uşor, soarele pâlpâi. 


214 


Terry Pratchett - Lumea Disc 


Şi o duzină de cămile apăru peste dealurile din depărtare, slabe şi 
prăfuite, fugind către apă. Păsările ţâşniră din stufăriş. Saurieni rămaşi 
în urmă alunecară lin de pe bancurile de nisip, într-un minut, malul 
deveni un putinei de noroi, în vreme ce creaturi cu genunchi noduroşi 
se înghionteau, cu nasurile vârâte adânc în apă... 

Dios se ridică şi îşi văzu toiagul zăcând în noroi. Era cam ars, dar 
încă intact, şi observă ceva ce, nu se ştie cum, nu fusese evident 
înainte. Înainte? Existase un înainte? Cu siguranţă, fusese un vis, ceva 
ca un vis... 

Fiecare şarpe avea coada băgată în gură. 

În josul pantei, după cămile, cu familia lui ponosită pe urme, păşea 
un personaj mic şi brun, fluturând un băț de îndemnat cămilele. Părea 
înfierbântat şi foarte încurcat. 

Arăta, de fapt, ca unul care avea voie de sfaturi bune şi de o 
îndrumare grijulie. 

Dios îşi întoarse ochii spre toiag. Acesta avea o semnificaţie foarte 
importantă, ştia asta. Însă nu-şi putea aminti care. Tot ce îşi putea 
aduce aminte era că acesta era foarte greu, dar în acelaşi timp era şi 
greu de pus jos. „Foarte greu de pus jos. Mai bine să nu-l ridic”, se 
gândi el. 

Poate că ar trebui să îl ridice o vreme şi să meargă să le explice 
despre zei şi de ce piramidele erau atât de importante. lar după aceea 
l-ar fi putut lăsa jos, cu siguranţă. 

Suspinând, aranjându-şi roba zdrenţuită pentru a căpăta un aer 
demn, sprijinindu-se în toiag, Dios merse înainte. 


SFÂRŞIT 


215 


Titluri de Terry Pratchett din seria 


„LUMEA DISC” 


CULOAREA MAGIEI 
LUMINA FANTASTICĂ 
MAGIE DE AMBELE SEXE 
MORT 

COPILUL MINUNE 
STRANII SURATE 
PIRAMIDE 

GĂRZI! GĂRZI! 

ERIC 

IMAGINI MIȘCĂTOARE 
OMUL CU COASA 

PRIN CELE STRĂNĂTĂȚI 
ZEI MARUNȚI 


LORDS AND LADIES 
MEN AT ARMS 

SOUL MUSIC 
INTERESTING TIMES 
MASKERADE 

FEET OF CLAY 
HOGFATHER 

JINGO 

THE LAST CONTINENT 
CARPE JUGULUM 


216 


Piramide