Alexandre Dumas — Masca De Fier

"NAN, 
[RONMASK 


ALEXANDRE DUMAS 


Masca de 


Capitolul | Taina cea mare 


Paris, în 1638. 

Palatul regelui Ludovic al XIll-lea era în mare fierbere. 
Slugile alergau de colo până colo, iar curtenii se strânseseră în 
sala cea mare a tronului, comentând evenimentul urmărit de 
întreaga Franţă: Regele aştepta primul moştenitor. 

In mijlocul miniştrilor şi curtenilor, care discutau pe şoptite, 
îşi făcu intrarea Cardinalul Mazarin, întovărăşit de nelipsitul său 
aprod, vicleanul Fouquet. Noii intraţi îşi croiră drum printre cei 
prezenţi, care se aplecară adânc în faţa marelui Cardinal, în 
mâinile căruia erau destinele tuturor. Ludovic al XIII-lea fiind 
prea slab să i se împotrivească, Mazarin îl făcea să acţioneze cu 
planurile şi interesele lui. 

Când ajunseră la locul rezervat Cardinalului, Fouquet se 
scotoci cu febrilitate prin buzunare şi scoase o cutie mică de 
pastile, bomboanele favorite ale Cardinalului, pe care o întinse 
stăpânului său. 


— Pastilele, Eminenţă, zise el. 

— Îţi mulţumesc, Fouquet. Eşti foarte atent. Cardinalul se 
servi şi apoi readuse discuţia asupra subiectului curent. 

— E o zi mare pentru Franţa. Fouquet se înclină linguşitor şi 
replică: 

— Dacă Majestatea sa va avea un fiu... fiul va avea nevoie 
de un preceptor... 

Restul nu fu necesar să mai spună, căci Mazarin se uită la 
el cu un surâs cu multe înţelesuri şi-i spuse: 

— Eşti ambițios, Fouquet. 

— Singura mea ambiţie este să servesc Franţa, replică 
aprodul, înclinându-se adânc. 

Discuţia lor fu întreruptă de apariţia şambelanului, care 
anunţă în mijlocul forfotei ce se produsese: 

— Majestatea Sa Regele! 

Ludovic al XIII-lea îşi făcu, grăbit, intrarea şi se îndreptă 
spre Cardinal, în vreme ce grupul curtenilor se strânse în jurul 
său, Colbert şi D'Artagnan fiind cei din imediata lui apropiere. 

— Mai trebuie să aşteptăm mult?, întrebă el pe Cardinal, 
nerăbdător. 

Mazarin îl privi zâmbind şi-i răspunse calm: 

— Acest lucru cere răbdare... chiar şi de la un rege. 

— Astfel mă încurajezi? replică regele amuzat. Suveranul se 
întoarse apoi spre D'Artagnan, căpitanul muşchetarilor săi şi 
zise: 

— D'Artagnan, îţi aminteşti bătălia cu austriecii? 

— Da, Sire. Foarte bine. 

— Am fost mai curajos, atunci. 

Uşa din fundul sălii se deschise. Printre curteni, îşi făcu 
drum moaşa, cu obrajii îmbujoraţi şi se îndreptă spre rege. 

— Majestate... e băiat... O frumuseţe de băiat! spuse ea cu 
grabă. 

— Un băiat! exclamă Ludovic, în culmea fericirii alergând 
spre odaia lăuzei. 

Câteva minute mai târziu, apăru în balconul palatului, 
ţinând Delfinul — moştenitorul tronului — în braţe, având pe 
Cardinal în dreapta sa. 

Apariţia aceasta fu primită cu aclamații de mulţimea 
strânsă în jurul palatului, care aştepta cu nerăbdare fericitul 
deznodământ. 


Cardinalul făcu un semn spre mulţime şi în mijlocul liniştii 
care se aşternu peste miile de oameni spuse: 

— Atotputernicul, în  neţărmurita lui bunătate, a 
binecuvântat unirea Majestății sale Regelui cu iubita noastră 
Regină, dăruindu-le lor şi vouă... un fiu. 

Cardinalul luă nou-născutul din mâna regelui şi arătându-l 
mulţimii adăugă: 

— Acesta este moştenitorul tronului Franţei! 

în timp ce, în stradă, ovaţiile nu se mai terminau, în odaia 
lăuzei, doctorul se întoarse de la patul reginei şi se adresă 
moaşei: 

— Cheamă-l pe rege! 

De afară se auzeau murmurele mulţimii, care pătrundeau 
atenuate, până în alcovul reginei. 

— Nu se poate! Ascultă! spuse moaşa. 

— Atunci pe Colbert. El va găsi o soluţie. 

Moaşa fugi afară din odaie şi pătrunse în larga anticameră, 
unde îl găsi pe Fouquet, stând la uşă, în spatele curtenilor şi 
muşchetarilor, care erau întorşi toţi cu faţa spre balcon. 

Pradă unei mari surescitări, moaşa se apropie de Fouquet 
şi-l întreabă într-un suflet: 

— Unde este domnul Colbert? 

— Pe balcon. 

Agitaţia moaşei deşteptă atenţia lui Fouquet, care se repezi 
afară din odaie şi ascultând la uşă — o auzi pe regină ţipând. 
Fără să ezite, deschise uşa şi pătrunse în camera reginei, 
neanunţat. Dintr-o privire, îl văzu pe medic la patul lăuzei, întors 
cu spatele spre uşă şi se strecură în dosul unui scrin, în aşa fel 
să nu poată fi observat de nimeni. Câteva clipe mai târziu, îşi 
făcură apariţia Colbert şi moaşa. Primul se adresă în grabă 
medicului: 

— Ce s-a întâmplat, doctore? 

— Regina a mai născut un copil. 

— Incă un băiat? repetă ministrul înspăimântat. 

— Da. Tot un băiat... E un geamăn. Colbert murmură: 

— Un alt fiu... 

— Să-l duc regelui? întrebă moaşa. 

— Nu se poate! şopti Colbert. Apoi se adresă medicului: 

— Cine ştie despre aceasta? 

— Numai moaşa şi eu, răspunse medicul mirat. 


— Nu trebuie să mai afle nimeni, adăugă ministrul şi se 
îndreptă spre patul reginei. 

— MI-I luaţi şi pe acesta? întrebă lăuza, într-o şoaptă. 

— Ştiţi prea bine că fiii Majestății Voastre aparţin Franţei, 
răspunse Colbert. 

Făcu, apoi, câţiva paşi de la patul reginei şi se adresă 
medicului şi moaşei: 

— Veniţi cu mine! 

— Dar Majestatea Sa?... începu să spună doctorul. 

— Voi răspunde eu în locul reginei, îl întrerupse Colbert. 

Ministrul, cu copilul în braţe, apăsă pe un mecanism secret 
şi se deschise o uşă, prin care pătrunseră într-altă odaie. 

Fouquet care fusese martor la toată această scenă, ieşi din 
ascunzătoarea lui, apăsă şi el pe mecanism, aşa cum îl văzuse 
făcând pe Colbert şi deschise şi el uşa secretă, pentru a intra în 
odaia alăturată. 

De îndată ce fu posibil, regele fu chemat în odaia în care 
Colbert dusese geamănul. Suveranul veni în grabă însoţit de 
d'Artagnan şi întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— E de datoria mea să prezint Majestății Voastre pe al 
doilea fiu. Soarta a hărăzit Franţei doi Delfini. 

Suveranul se trânti pe un scaun. 

— Doi fii, doi moştenitori ai tronului! 

— Nu poate exista decât un Delfin, interveni Colbert. 

— Pentru un alt tată doi gemeni este o binecuvântare... 
Pentru mine va fi un blestem, spuse regele. 

— Mai rău, Sire! Băieți gemeni poate însemna război civil... 
ură şi luptă între fraţi. Viitorul Franţei atârnă de tăria Majestății 
Voastre de a fi rege, nu tată. Numai un singur fiu poate domni. 

— Nu-l pot osândi pe propriul meu fiu la moarte, Colbert!... 

— Nici nu este necesar. Îndepărtaţi-l de aici. Nu trebuie să 
ştie nimeni... nici măcar el, adăugă ministrul arătând spre copil. 

— Există un om căruia să-i pot încredința această taină? 

— Da. Sire, un singur om... d'Artagnan. 

— D'Artagnan!, exclamă regele. Să-mi pierd şi fiul şi pe cel 
mai bun prieten? 

— E şi prietenul meu, spuse Colbert. Daţi-i lui copilul. 
Trimiteţi-l în Gasconia. Îngăduiţi-i să crească băiatul ca pe 
copilul lui şi Franţa va fi salvată. 


Suveranul strânse copilul la piept şi îl sărută. Apoi se 
adresă lui d'Artagnan, care împietrise în spatele lui: 

— De câte ori am luptat împreună pentru Franţa? De câte 
ori ai apărat viaţa regelui? D'Artagnan, faci asta pentru mine? 

Căpitanul  muşchetarilor,  înduioşat de încrederea 
Suveranului său, se mulţumi să răspundă cu demnitate: 

— Sunt soldat, Sire. 

Regele trecu copilul în braţele lui d'Artagnan şi se adresă lui 
Colbert: 

— Dă-i cai şi... tot ce-i trebuie, întorcându-se spre căpitanul 
său, reluă: 

— Imi vei lipsi. 

Se aplecă asupra copilului, îl sărută iarăşi şi spuse: 

— Pleacă acum! _ 

D'Artagnan se îndreptă spre ieşire. In pragul uşii, se opri şi, 
întorcându-se spre rege, zise: 

— Dacă mă va întreba vreodată numele tatălui său? 

— Spune-i că tatăl lui a dat totul pentru Franţa. Botează-l 
Filip. 

D'Artagnan ieşi, în timp ce regele şi Colbert se îndreptară 
spre uşa secretă, unde suveranul se opri. 

— Dar medicul... moaşa?, întrebă Ludovic. 

— Nici o grijă, Sire... Sunt oameni care nu vor vorbi 
niciodată despre aceasta. 

In momentul în care ieşiră îşi făcu apariţia Fouquet. Acesta 
se uită la leagănul copilului şi zâmbi misterios. In sfârşit, găsise 
ocazia cea mare pentru realizarea planurilor lui ambiţioase. 


Capitolul II Uneltirile lui Fouquet 


Ludovic, primul dintre gemeni, fu încoronat rege al Franţei, 
la vârsta de cinci ani. Ludovic XIV, educat la şcoala lui Fouquet 
şi complet uitat de o mamă a cărei pasiune pentru cardinalul 
Mazarin o împinsese până la contractarea unei căsătorii secrete, 
nu devenise ceea ce sperase Franţa de la tânărul Delfin. Ca fizic, 
Ludovic era dotat cu toate acele calităţi care fac pe perfectul 
gentilom. Avea ochii frumoşi, strălucitori, dar şi tăioşi totodată. 
Culoarea lor era albastră, de un albastru pur ca azurul. 


Dar nici cei mai abili fizionomişti, nici cercetătorii de 
suflete, n-ar fi fost capabili să reziste privirii lui şi mai puţin să 
ghicească tot ce se ascundea în sufletul său. Aceşti ochi erau ca 
albastrul valurilor Mediteranei, care sunt o imensă oglindă, dar 
totodată şi un abis pentru atâtea vapoare. 

Regele era mic de talie, abia avea cinci picioare şi două 
palme, dar tinereţea făcea să treacă neobservat acest defect, 
răscumpărat de altfel de o mare nobleţe în toate gesturile sale 
şi de o oarecare agerime în exerciţiile corporale. Bineînţeles era 
Regele, ceea ce nu era puţin lucru în vremea aceea de respect 
şi devotament tradiţionale. Ludovic era de o mândrie mai mult 
decât bolnăvicioasă. 

Se povestea că, la o recepţie, furia lui nu cunoscuse 
margini, constatând că pentru el, mama lui, prinţul de Orleans 
unchiul său şi cardinalul Mazarin fuseseră rezervate scaune de 
aceeaşi înălţime. 

Guvernatorul oraşului fu destituit iar regele nu se aşeză pe 
scaun, în tot cursul recepţiei, obligând şi pe ceilalţi demnitari să 
stea în picioare. Afemeiat până în măduva oaselor, el cunoscuse 
prea devreme favorurile femeilor, dornice să se impună în ochii 
chiar ai unui rege-copil. 

După o scandaloasă poveste de dragoste cu nepoata 
cardinalului Mazarin, Ludovic XIV ridicase la rangul de favorită 
pe o domnişoară de la Vallière fostă d-ră de onoare a mătuşii 
sale, ducesa de Orleans. Nici nu împlinise 21 ani şi reputaţia lui 
de risipitor şi de tiran era bine stabilită. Avusese de preceptor 
pe Fouquet, care folosind taina celor doi gemeni, ajunsese 
ministru din aprod al Cardinalului Mazarin. 

Sub influenţa acestuia, suveranul devenise o adevărată 
fiară. In curtea palatului, dăduse poruncă să fie construită o 
spânzurătoare, astfel încât să poată fi văzută de la fereastra 
camerei lui de lucru. 

De acolo, suveranul urmărea execuțiile care le poruncea, 
cu o plăcere şi un sadism fără margini. Fouquet, prieten 
nedespărţit la asemenea distracţii, folosea aceste ocazii pentru 
a paria cu Ludovic al XIV-lea dacă funia se va rupe sau nu în 
timpul execuţiei. 

—  Dublăm rămăşagul, Fouquet? întrebă regele, în 
momentul în care călăul tocmai trecuse funia după gâtul unui 
condamnat. 


— Majestatea Voastră este neobişnuit de norocoasa, îi 
replică ministrul. 

— Sunt o fiinţă neobişnuită, reluă Ludovic, cu îngâmfare. 
Apoi săturându-se de execuţie, se întoarse cercetător spre 
Fouquet, în timp ce executatul se bălăbănea pe frânghia care-i 
curmase viaţa. 

— Frânghia nu s-a rupt ca de obicei. Nu cumva te-ai înţeles 
cu călăii? 

— Se poate, Majestate? îngână Fouquet, cu un ton de 
reproş. 

In clipa aceea, Colbert intră în odaie. 

—  lertaţi-mă, Sire, spuse el, că vă întrerup în mijlocul 
distracţiei. 

Ca şi cum nu l-ar fi văzut, regele se adresă lui Fouquet: 

— Dublăm rămăşagul pentru execuţia următoare? 

Cu un aer viclean, ministrul său îi răspunse: 

— Domnul Colbert a oprit celelalte execuţii. Regele se 
apropie de Colbert, cu un surâs ironic. 

— Pentru care motiv ai făcut aceasta? 

— A. S. R. Prinţesa Maria Tereza a sosit în Franţa, azi 
dimineaţă. Sosirea ei nu trebuie să fie sărbătorită cu execuţii, 
răspunse bătrânul Colbert. 

— In Spania toată lumea plăteşte dările? îi replică Ludovic 
ca o mustrare. Se va obişnui cu asta. Sunt sigur. 

Colbert socoti că este mai bine să renunţe la acest subiect 
pentru a putea aborda altul mai presant: 

— Sire, vă rog să se renunţe la dările asupra sării. 

— Dar Fouquet mi-a spus că este un venit al regelui. Nimeni 
nu poate trăi fără sare. Pot aduna milioane cu puţină sare, 
continuă el, cu un surâs bestial. E un venit sigur. Nimeni nu 
poate trăi fără sare. 

— Se poate renunţa la multe, replică Colbert profetic. 
Fouquet, care până în momentul acela tăcuse, interveni în 
discuţie: 

— Bine că mi-am amintit, spuse el. Trebuie să aplic măsuri 
drastice în Gasconia. Oraşul Tartas pretinde că este scutit de 
orice dări şi refuză să plătească, opunându-se funcţionarilor. 

— Se opun? repetă Ludovic mirat. 

— Nu numai că se opun. Au pus pe fugă pe emisarii trimişi. 
Sunt conduşi de unul d'Artagnan. 


Obrazul lui Ludovic îşi schimbă culoarea. 

— Trebuie pedepsiţi! izbucni el. 

— II cunosc pe d'Artagnan, Sire, interveni Colbert. A spus 
adevărul. Tatăl Majestății Voastre i-a dăruit Tartas, scutit de 
dări. 

— Probabil ca răsplată pentru un serviciu special, insinua 
Fouquet. 

Mânia lui Ludovic nu mai avea margini. 

— Să strângeţi dările în Gasconia şi rebelii să fie arestaţi, 
strigă el. 

— Am anticipat ordinul Majestății Voastre, spuse Fouquet 
mieros. 

Răspunsul acesta potoli complet mânia suveranului, care 
exclamă, ca pentru sine: "E deştept Fouquet". Apoi se adresă lui 
Colbert: 

— lartă-mă, Colbert, dar nu mai am timp de vorbă deoarece 
mă aşteaptă domnişoara de la Vallière. Îmi ajută să uit 
problemele plictisitoare ale Statului. 

Şi ieşi. Cearta dintre Colbert şi Fouquet avea la baza ei o 
chestiune de ordin bănesc şi data de vreo doi ani. Delegat de 
către rege să prezinte un bilanţ al situaţiei financiare a statului, 
Colbert se conformase, muncind aproape o lună pentru 
redactarea unei situaţii care să constituie o oglindă fidelă a 
lucrurilor. 

— Ei doamne, zise Ludovic XIV, când îi prezentase situaţia, 
cum stăm? Care este rezultatul controlului efectuat? 

— Deficitar, Sire. Dacă Majestatea Voastră îmi îngăduie... 

— Vorbeşte, d-le Colbert. 

— Socotiţi necesar să vă dau unele lămuriri preliminare? 

— N-am nevoie. D-ta ai controlat conturile şi probabil că n- 
ai greşit. Ce sold avem? ` 

— Absolut nici unul. Sire. In toate casele domneşte cel mai 
mare gol. 

— Domnule Colbert, prin aceasta ataci gestiunea lui 
Fouquet, despre care ştiu prea bine că-i un om abil. 

Colbert roşi, apoi păli, căci îşi dădu seama că din acest 
moment intra în luptă cu omul a cărui putere şi influenţă asupra 
regelui n-aveau egal. 

— Da, Sire, este un om foarte abil, repetă Colbert 
înclinându-se. 


— Bine, omule, dacă este abil, unde sunt banii şi dacă 
lipsesc, a cui este vina? 

— Nu acuz pe nimeni, Sire, constat doar. 

— Prea bine. Încheie conturile şi prezintă-mi-le. Ai spus că-i 
deficit? Un deficit poate fi trecător şi creditul poate reveni, prin 
intrare de fonduri. 

— Nu, Sire. 

— Poate anul acesta. Dar pentru la anul? 

— Şi fondurile anului viitor sunt mâncate. 

— Dar în anul al treilea? 

— Aceeaşi stare de fapt. 

— Ceea ce-mi spui, d-le Colbert, este de necrezut. 

— Sire, îmi permit să vă spun că de acum încolo, pe patru 
ani, fondurile sunt epuizate. 

— O să facem un împrumut, atunci. 

— Va fi nevoie de trei împrumuturi, Sire. 

Regele ceruse cont lui Fouquet şi acesta izbutise cu 
abilitate să se disculpe, dar jurase să se răzbune aprig pe 
Colbert care se dovedise că-i cunoaşte jocul şi afacerile 
dubioase. Abia se închise uşa după Ludovic şi Fouquet se adresă 
lui Colbert: 

— Foarte interesantă situaţia din Gasconia. Colbert îl privi 
cu un aer sfidător şi-i zvârli în obraz. 

— Te ştiu amblţios, Fouquet, avar şi primejdios. Acum însă 
îmi dau seama că eşti şi lipsit de onoare. 

— Fără onoare? Eu? 

Colbert nu acordă nici o atenţie acestor cuvinte şi continuă: 

— Ştii foarte bine cine este d'Artagnan. 

— Da... Şi cine este Filip. 

— Totuşi, pentru a-l linguşi pe rege, eşti gata să trădezi o 
taină. 

— Dragul meu Colbert, replică Fouquet cu aerul cel mai 
inocent din lume, se poate să spui aşa ceva? Ştii prea bine că o 
taină m-a transformat din aprod în ministru. Păstrarea tainelor 
este specialitatea mea. 

— Şi care sunt intenţiile tale? îl întrebă Colbert, insinuant. 

— Intenţionez să-i spânzur pe Filip şi pe d'Artagnan, ca 
rebeli. 

Spunând acestea, Fouquet părăsi surâsul pe care-l arborase 
până atunci şi continuă cu o voce ironică: 


— Colbert, eşti un om deştept. Reuşeşti, totdeauna să-ţi 
atingi scopul. De pildă această căsătorie, dintre Ludovic şi Maria 
Tereza, care nu este deloc pe placul meu. 

— Alianţa cu Spania este necesară pentru siguranţa 
Franţei. 

Surâzând din nou, Fouquet replică: 

— Pe mine nu mă interesează viitorul Franţei, ci acela al lui 
Fouquet. Cine ştie? Poate ai anumite planuri pentru Filip. Ar fi 
dezastruos pentru mine. Dar nici o grijă. Am intenţia să păstrez 
acest secret. Îl voi spânzura pe Filip... şi nimeni nu va şti că este 
fratele regelui. 

Privindu-l dispreţuitor, pentru a nu-şi trăda mânia, Colbert 
replică: 

— Inainte de a-l spânzura, lumea va şti cine e! 

Fouquet îşi duse degetul la gură, ca pentru a-i impune 
tăcere şi iluminat de un surâs ironic, murmură: 

— Nu uita... E secret! 


Capitolul III O luptă inegală 


În casa lui d'Artagnan din Gasconia, Filip fusese crescut în 
spiritul muşchetarilor, fără să cunoască originea lui regească. 
Ajutat de tovarăşii săi nedespărţiţi, Athos, Porthos şi Aramis, 
d'Artagnan făcuse din tânărul vlăstar regal un spadasin de 
frunte, care egala virtuozitatea lui. Filip îşi adora prietenii 
vârstnici, în mijlocul cărora crescuse şi împrumutase de la ei 
acea mare bunătate care-i caracteriza ca şi dragostea lor, până 
la sacrificiu, pentru Franţa. Cât despre faimoşii muşchetari, îl 
idolatrizau pe tânărul lor protejat, care-i fermecase prin 
simplitatea, francheţea şi drăgălăşenia lui. 

Casa lui d'Artagnan era în sărbătoare. 

Cei patru muşchetari adunaţi ca în fiecare an, împreună cu 
Filip stăteau la masă şi stropeau copios cu vin, ziua de naştere a 
protejatului lor. 

Socotim interesant să prezentăm pe cei patru muşchetari, 
după atâţia ani de la aventurile lor. 


Contele de la Fere, numele adevărat al lui Athos era cel mai 
distins din grupul de altă dată al lui d'Artagnan. După moartea 
fiului său Raoul, în urma nefericitei dragoste pentru d-ra Louise 
de la Vallière, care preferase viaţa de curtezană în locul unui 
amor curat, devenind amanta lui Ludovic XIV, vajnicul 
muşchetar se retrăsese pe moşia sa de lângă Blois. Pe vremuri, 
domeniul lui era un adevărat paradis. Acum însă, după moartea 
vicontelui de Bragelonne, totul devenise urât, casa mai 
întunecoasă iar castelanul lepădase cu totul manierele acelea 
care-l făcuseră iubit de ducesa de Chevreuse, după care oftase 
şi colegul său Aramis. 

Un an se scursese de la moartea vicontelui şi trecerea 
timpului nu îndulcise durerea bietului tată. Doar corespondenţa 
cu d'Artagnan, Aramis şi Porthos mai a-ducea puţină alinare 
acestui suflet de elită în care se cuibărise o ură de nedescris 
pentru Ludovic XIV. 

Contele îşi petrecea timpul numai în castelul său, în care 
trăia cu un bătrân servitor. Rămăsese acelaşi nobil şi frumos 
gentilom de altă dată, dar timpul dăduse nobleţei şi frumuseţii 
sale, un caracter mai solemn şi mai distinct. O frunte albă şi fără 
riduri sub părul său mai mult alb decât negru, o privire 
străpungătoare şi dulce sub sprâncene de tânăr om, mustaţa 
fină abia cărunţită, încadrând buze de un model pur şi delicat, 
ca şi cum niciodată ele nu se crispaseră sub presiunea unei 
pasiuni mortale, o talie dreaptă şi suplă, o mână perfectă dar 
descărnată, iată ce mai rămăsese din ilustrul gentilom, al cărui 
elogiu fusese făcut de atâtea guri ilustre pe când se numea 
Athos. 

Trei luni pe an, el se stabilea în orăşelul Tartas, pe 
domeniul lui d'Artagnan şi era fericit că poate ajuta cu ceva la 
educarea lui Filip, pe care-l considera copilul prietenului său. 
Acesta nu-i divulgase marele secret al naşterii lui Filip 
respectând în totul jurământul dat lui Ludovic XIII. 

Dar nici Athos sau ceilalţi doi muşchetari nu erau curioşi şi 
nici nu-i puseseră vreodată întrebări indiscrete asupra naşterii 
lui Filip. Pentru ei, acesta era feciorul gasconului şi prin urmare 
şi copilul lor, după cum fusese şi Raoul, viconte de Bragelonne, 
pentru a cărui cinste şi onoare luptaseră ca pe vremea ducelui 
de Buckingham. 


Athos era cel mai fericit om când se găsea alături de Filip. 
Semăna între multe cu fiul său şi-i făcea mare plăcere să-l 
înveţe toate secretele etichetei şi dedesubturile artei de a duela. 
Nici o mirare deci că Filip ajunsese să cunoască toate loviturile 
care făcuseră reputaţia faimosului cuartet. 

D'Artagnan, de când plecase de la Curtea Franţei, în 1638, 
nu se schimbase prea mult, deşi trecuseră douăzeci de ani 
peste umerii săi care înduraseră atâtea. Dacă părul şi mustata 
nu s-ar fi albit păstrându-şi culoarea dinainte, nimeni nu ar fi dat 
gasconului mai mult de 30 ani. Alături de Filip, pe care-l iubea 
mai mult decât orice pe lume, trăise cei mai frumoşi ani ai vieţii 
sale. Fizionomia lui păstrase caracteristicile din trecut: era 
vioaie, inteligentă, îndrăzneață şi hotărâtă, ca a unui vultur. 
Falnicul muşchetar de altădată nu pierduse nimic din vigoarea 
din trecut şi era o plăcere să-l vezi duelând cu Filip, care, un 
elev destoinic, îi călca pe urme. Deşi exteriorul îl arăta bătrân, în 
fond el se considera încă tânăr, căci avea ochiul sigur, se ţinea 
bine pe cal, fără să obosească nici după o zi de călărie, spiritul 
era mereu treaz, vesel nevoie mare şi tare iute la mânie. 

Porthos de asemenea nu se schimbase. Anii trecuseră fără 
să lase urme pe faţa şi corpul acestui muşchetar de elită. Fără 
să-şi piardă capul din cauza originii sale nobile — era doar 
descendentul direct al baronilor de Vallon — Porthos ştiuse să se 
facă iubit de toţi vasalii de pe moşiile sale din Pierrefonds, unde- 
şi petrecea majoritatea timpului, neplecând decât 45 zile pe an 
pentru a vizita pe dragul lui d'Artagnan. Puterea lui herculeană 
rămăsese aceeaşi din trecut şi nu-i era deloc greu să ridice o 
greutate pe care şase inşi la un loc nici n-o puteau urni. 
Obiceiurile sale nu se modificaseră: era neîntrecut la mâncare şi 
băutură, burta i se cam mărise după atâta amar de vreme, iar 
statura lui înaltă continua să domine autoritar pe cei care-l 
înconjurau. Nu renunţase la micile lui plăceri vestimentare şi în 
palatul baronilor din Pierrefonds avea una din cele mai 
somptuoase garderobe ale regatului: aproape o sută de 
costume, care de care mai elegante, pentru recepţiile de la 
Curte, pentru vânătoare şi uzul zilnic. Simplicitatea lui 
proverbială nu fusese modificată de rafinamentul cu care se 
îmbrăca şi incontestabil, era cel mai puţin diplomat dintre cei 
patru muşchetari. Ceea ce nu-l împiedica să fie iubit ca un frate 
de ceilalţi trei iar de Filip ca un unchi. Aramis, sau adevăratul 


său nume marchizul d'Herblay, cel mai misterios dintre cei patru 
muşchetari, se schimbase mult în decursul celor douăzeci de ani 
ce trecuseră. S-ar putea spune că devenise cu totul alt om, în 
urma numeroaselor aventuri prin care trecuse. Renunţase de 
mult la cariera militară, îmbrăţişând pe cea ecleziastică. La un 
moment dat, episcop de Vannes şi în solda lui Fouquet, el îşi 
dădu repede seama de josnicia acestui politician, pe care-l 
părăsi fără de nici o explicaţie. Firea lui aventuroasă nu-i dăduse 
astâmpăr, astfel că intră în tagma iezuiţilor, al căror sediu era la 
Madrid şi foarte repede deveni primul prelat iezuit al Franţei, în 
urma exploatării unui formidabil secret, în legătură cu familiile 
regale a mai multor state în care această asociaţie religioasă îşi 
întindea tentaculele. 

Ca prieten, rămăsese acelaşi Aramis de altădată. Athos, 
Porthos şi d'Artagnan reprezentau totul pentru el şi cu drag îşi 
făcea timp o lună pe an pentru a petrece la Tartas treizeci de 
zile delicioase. 

Fizicul său se schimbase oarecum. Devenise parcă mai 
uscăţiv. Pe figura-i nobilă se aşternuse un strat de paloare care 
nu-i dispărea nici atunci când se găsea în cercul prietenilor săi. 
Ochii săi negri aveau aceeaşi tărie din trecut, în schimb fire 
argintii îşi făcuseră loc prin părul său negru ca pana corbului 
altădată. Gura-i fină avea acum o cută de circumspecţie, iar 
bărbia proeminentă parcă se mai lungise. 

Filip nu are nevoie de o prezentare specială, din moment ce 
l-am prezentat pe Ludovic XIV. Semăna ca două picături de apă 
cu suveranul. D'Artagnan îşi dăduse seama de riscurile acestei 
asemănări şi de aceea îl rugase să-şi lase mustață. Totuşi, între 
cei doi fraţi gemeni exista o deosebire mare: privirea. În timp ce 
regele nu privea niciodată drept în ochi, în ei ascunzându-se mai 
totdeauna intenţii îndoielnice, Filip privea deschis, un psiholog 
putând citi până în fundul sufletului. În plus, era bun cu semenii 
săi şi avea o dragoste deosebită pentru animale şi păsări. 

Filip se ridică şi, cu paharul în mână, începu să spună: 

— Domnilor...  muşchetari... Conform tradiției, vă 
mulţumesc pentru cinstea ce mi-o faceţi, sărbătorind a 22-a 
aniversare a mea. 

Ridică paharul şi toastă: 

— Pentru Franţa... şi pentru tatăl meu... care a murit pentru 
ea. 


Toţi băură. Apoi Filip continuă: 

— Şi pentru cei patru naşi ai mei, care m-au crescut în cea 
mai pură tradiţie a muşchetarilor Regelui. Ciocniră paharele şi 
băură din nou. 

— Pentru finul nostru atât de desăvârşit, toasta d'Artagnan. 
Cel mai bun spadasin al Franţei... bineînţeles, după mine. 

Goliră din nou paharele. 

— Pentru cel mai strălucit elev al meu, în ştiinţe şi limbi, 
toasta Aramis. 

— Dibăcia lui în lupte nu este întrecută decât de unul 
singur... începu Porthos. Nu vreau să mă laud dar... 

— Mă întrece şi pe mine în jocuri, interveni Athos. Ciocniră 
şi băură din nou, entuziasmați. 

Între timp, în curtea casei lui d'Artagnan, pătrunseră 
soldaţii trimişi de Fouquet. Ofiţerul care-i conducea se adresă 
unui soldat de lângă el: 

— Asta e casa lui? Eşti sigur? 

— Am mai fost pe aici, aşa că nu mă înşel. 

În interiorul casei, petrecerea era în toi. Cei patru 
muşchetari şi Filip goleau paharele unul după altul, râzând şi 
glumind. La un moment dat, Filip spuse: 

— Locuitorii din Tartas sunt singurii francezi care nu mor de 
foame. 

— Mă întreb cât o să ţină aşa. Nu uita că am şi avut o 
ciocnire cu emisarii regelui, spuse d'Artagnan. 

— Care s-a terminat cu victoria noastră, îl completă Filip. 
Abia terminase de spus aceste cuvinte şi un zăngănit de arme, 
care se auzea de afară îl făcu să tacă. Imediat uşa fu deschisă 
cu violenţă şi în odaie pătrunseră oamenii lui Fouquet. La 
vederea lor, Filip şi muşchetarii îşi traseră săbiile şi se aşezară în 
faţa musafirilor inopinanţi. 

— Nu-mi amintesc să fi invitat alţi oaspeţi, spuse Filip, 
rupând tăcerea. 

Ofiţerul comandant se adresă lui d'Artagnan: 

— Căpitanul d'Artagnan? 

— Şi domn al oraşului Tartas, din ordinunl lui Ludovic al XIII- 
lea, completă cel întrebat. 

— Eşti arestat pentru înaltă trădare şi pentru atacarea 
ofiţerilor regelui. 


D'Artagnan schimbă o privire cu Porthos şi amândoi 
începură să râdă. 

— Am ordin să te arestez, în numele regelui, continuă 
ofiţerul. 

— Mai domol, tinere, replică căpitanul de muşchetari. În 
Tartas, eu fac dreptate şi eu ordon arestările. 

— Regele a devenit cumpătat, se amestecă Porthos. Numai 
nouă oameni? întrebă el, uitându-se la cei care intraseră în 
odaie. 

— Mai sunt 90 afară, îi răspunse ofiţerul. 

— Lăudărosule! îl apostrofă Porthos. 

— Arestaţi-l, se adresă ofiţerul oamenilor săi. Strigătul 
acesta electriza pe cei patru muşchetari şi pe Filip, care se 
repeziră asupra adversarilor lor. Ţipete de durere şi de spaimă, 
umplură în curând odaia în care Filip şi naşii săi se învârteau 
semănând moartea în rândurile atacatorilor lor. Şi mereu intrau 
alţi soldaţi în odaie, în timp ce unii din camarazii lor se târau pe 
pământ, ţinându-se de mână, de picior, de cap sau de piept. 
Filip, cel mai tânăr dintre toţi, se învârtea ca un fulger printre 
duşmani, lăsând în urma lui brazde adânci. Sabia lui făcea 
ravagii şi apărea pretutindeni unde primejdia era mai mare, 
sărind peste masă, peste scaunele trântite şi peste corpurile 
celor întinşi la pământ. 

Numărul asediatorilor era însă prea mare, pentru cei cinci 
luptători. Treptat, rândurile acestora din urmă se răriră, până 
rămase numai Filip, ceilalţi fiind doborâţi pe la spate, loviți în 
cap cu diferite corpuri dure. Copleşit de numărul celor care-l 
atacau, Filip fu îngrămădit într-un colţ şi imobilizat. Rezistenţa 
lui nu mai avea nici un rost. 

Erau acum la discreţia oamenilor lui Fouquet. 


Capitolul IV Infanta Maria Tereza 


La palat, era recepţie mare, în onoarea sosirii la Paris, a 
Infantei Maria Tereza. 


În sala de recepții, regele, regina-mamă, Fouquet şi Colbert, 
aşteptau sosirea Infantei. 

Şambelanul păşi în sală şi anunţă: 

— Majestate... A.S.R. Maria Tereza. Infantă de Spania şi 
Excelenţa Sa Contele Mendoza, ambasadorul Spaniei. 

Maria Tereza şi ambasadorul îşi făcură apariţia şi se 
îndreptară spre grupul în mijlocul căruia era regele. Colbert făcu 
un pas înainte şi se adresă suveranului: 

— Prezint Majestății Voastre pe ambasadorul Spaniei. 
Ambasadorul se înclină şi regele rosti protocolar: 

— Suntem încântați a vă primi. 

În acest timp, ochii regelui nu o părăseau pe Maria Tereza, 
a cărei frumuseţe era răpitoare. 

Ambasadorul se trase puţin într-o parte şi spuse: 

— Am cinstea s-o prezint pe A.S.R. Maria Tereza. Suveranul 
făcu o reverență şi prezentă la rândul lui: 

— Mama mea... Domnul Fouquet. După acest scurt 
ceremonial întrebă: 

— Alteța Voastră a călătorit bine? 

Cu un surâs fermecător, Infanta răspunse: 

— Domnul Colbert a fost foarte bun. 

Ludovic se întoarse, curtenitor, spre ministrul său şi i se 
adresă: 

— Nu este un sacrificiu să te căsătoreşti cu o femeie 
frumoasă... 

Apoi se întoarse spre Maria Tereza, care tresări puternic, la 
salva de tunuri care se auzeau afară: 

— Eu te enervez? întrebă el, punându-i o mână pe umăr. 

— Nu... Bubuitul tunurilor. 

— Se trag mereu salve în onoarea mea, spuse Ludovic 
lăudăros, deşi acestea erau de fapt pentru Maria Tereza. 

Regina-mamă se apropie de Infanta Spaniei, o sărută şi-i 
spuse: 

— Eşti adorabilă şi-ţi înţeleg nervozitatea. Foarte curând, te 
vei simţi însă aici ca acasă. 

— Sper, murmură fermecătoarea prinţesă. 

În clipa aceea, intră şambelanul care anunţă: 

— Majestatea Voastră este servită. 

Ludovic se întoarse spre Maria Tereza, o apucă de mână şi-i 
spuse: 


— Sărbătorim întotdeauna ziua mea în cercul familiei. 
Intrară în sufragerie, unde câţiva curteni aşteptau pe înalții 
oaspeţi. Printre curteni, spre marea mirare a lui Colbert, se afla 
şi domnişoara de la Valliere, curtezana regelui. Bătrânul 
ministru tresări, dar se reţinu să facă vreo observaţie. 

Suveranul se adresă Mariei Tereza: 

— Vă prezint pe domnişoara de la Vallière. Apoi spuse 
acesteia din urmă: 

— Felicită-mă. M-am logodit. 

— Felicitările mele, Majestate, îi spuse domnişoara de la 
Vallière, cu un surâs ironic. 

Apoi se adresă Mariei Tereza: 

— Vă doresc multă fericire. 

Luară loc la masă, în timp ce Maria Tereza părea absentă la 
toate câte se întâmplau. Faţa ei trăda o uşoară iritare, în timp ce 
obrajii i se împurpurară. 

— La ce te gândeşti? întrebă regele. 

— Mi-am amintit că Majestatea Voastră mi-a vorbit de un 
dineu... de familie. 

Ludovic îi surprinse privirea aruncată favoritei sale şi cu un 
surâs, replică: 

— Oh, domnişoara de la Vallière? O consider că face parte 
din familie. 

Maria Tereza se înroşi puternic. Răspunsul primit era 
suficient de clar. Se găsea în prezenţa aceleia cu care ar fi 
trebuit să împartă favorurile şi dragostea viitorului ei soţ. Asta 
era prea mult pentru ea. 

Regina-mamă îşi dădu seama de procesul sufletesc al 
Infantei şi încercă să schimbe tema discuţiei. 

— Ce impresie ţi-a făcut Franţa? o întrebă ea. 

— Şi bună şi rea. M-a surprins contrastul mizeriei din 
provincie faţă de splendorile Capitalei. 

— Francezul este cunoscut ca zgârcit, interveni Ludovic. Eu 
însă nu sunt zgârcit. 

— Când poporul este îmbrăcat în zdrenţe şi nobilimea în 
catifea, rezultatul este dezastruos, replică Maria Tereza, cu 
răceală. 

— De ce vă interesează poporul francez? întrebă Ludovic. 

— Fiindcă am consimţit să devin regina lui. Tata este sluga 
Statului. 


= În Franta este altfel. Eu sunt Statul. 

In clipa aceea, o piatră pătrunse în cameră, spărgând unul 
dintre geamuri. Fouquet şi curtenii îl înconjurară repede pe rege. 
— Un protest delicat împotriva dărilor, spuse Fouquet. 

Afară, în noapte, conspiratorul care aruncase piatra se 
adresă unui bătrân, care stătea în faţa palatului: 

— Asta a fost pentru ziua lui. Mâine va muri. Spunând 
aceste vorbe, o luă la fugă, lăsându-l pe bătrân singur. 

Un ofiţer de muşchetari se apropie repede de bătrân, urmat 
de câţiva soldaţi, şi-l aresta, bănuindu-l. Bătrânul se tângui: 

— N-am făcut-o eu! N-am nici un amestec! 

— Dar cine? întrebă ofiţerul. 

— Nu ştiu! Nu-l cunosc! Ofiţerul se adresă soldaţilor săi: 

— Duceţi-l la Bastilia. Acolo vom afla totul. 


Capitolul V În temniţele Bastiliei 


Bastilia... 

Bătrânul, care fusese arestat deşi era nevinovat, fu supus 
teribilelor torturi ale epocii. Toate eforturile călăilor săi, asistați 
de un om al lui Ludovic nu-l putură face să spună altceva decât 
că nu are nici un amestec. În cele din urmă, leşină. Între timp în 
celulă îşi făcu apariţia şi regele. Ludovic se uită cu dispreţ la el 
şi se adresă unuia dintre călăi: 

— Trezeşte.-l. 

Călăul ridică o găleată de apă şi o vărsă peste capul 
nefericitului bătrân, care începu să-şi revină. 

— Continuă, se adresă regele, călăului. 

Tortura reîncepu mai teribilă ca înainte, mâinile bătrânului 
fiind răsucite din încheieturi. 

— Nu, nu, nu mai pot! Spun tot! urlă prizonierul, ajuns la 
capătul rezistenţei lui. 

Ludovic se uită triumfător la victimă şi exclamă: 

— "Mănuşa" îşi face întotdeauna efectul. Bătrânul începu să 
bolborosească: 

— Mâine în drum spre catedrală veţi fi asasinat. 

— De cine? întrebă Ludovic. 

— Nu ştiu... Atât am auzit! Nu fac parte dintre conspiratori. 


— Când şi unde? întrebă suveranul. 

— Nu ştiu, se tângui bătrânul. 

Călăul începu să sucească degetele torturatului, care abia 
mai avu putere să îngâne: Nu ştiu. 

— Poate spune adevărul, Sire, spuse comandantul general 
al armatelor regale, care era de faţă. 5 

— Sunt convins de asta, replică Ludovic. Aştia ori tac, ori 
spun tot ceea ce ştiu. Dar d-ta, domnule comandant, ce ştii 
despre asta? 

— Voi face tot ceea ce voi putea... 

— Nu-i destul, îl întrerupse Ludovic. 

Cercetările făcute în noapte aceea de comandantul suprem 
al armatelor, pentru descoperirea conspiratorilor se terminaseră 
printr-un eşec total. Toate strădaniile fură inutile şi conetabilul 
trebui să se întoarcă, în zorii zilei, să comunice suveranului său 
rezultatele negative ale anchetei sale. Ludovic se învârtea furios 
în odaia de lucru, neputincios să intervină împotriva soartei 
rezervată de destinul său. Deodată, atenţia îi fu atrasă de 
zgomotul unei trăsuri, care mergea pe aleea de nisip a palatului. 
Se apropie repede de fereastră, împreună cu comandantul şi se 
uitară afară. Caleaşca de gală a suveranului trase la picioarele 
peronului, aşteptându-l pe Ludovic pentru a-l duce la catedrală. 

— Mi-au trimis caleaşca devreme... ca să mă asasineze la 
timp, murmură suveranul. 

— Majestatea Voastră nu-şi poate risca viaţa! spuse 
comandantul. 

Regele îi aruncă o privire de adânc reproş şi-i replică: 

— Tot repetând asta, nu schimbi cu nimic situaţia. Tradiţia 
cere să aprind o lumânare în memoria tatălui meu. Pot scăpa de 
asasinare, dar de tradiţie nu scap. Este unul din neajunsurile 
domniei. 

— Sire, daţi-mi răgaz să descopăr locul şi ora. 

— Faci asta de ieri şi tot n-ai aflat nimic. Apoi se uită la 
ceas. 

— Peste o oră şi douăzeci de minute nu va mai fi o taină. 
Deocamdată, ştim numai noi şi asasinii. Discuţia lor fu întreruptă 
prin intrarea lui Fouquet şi Colbert. Atitudinea celor doi miniştri 
era cu totul diferită. În timp ce pe faţa lui Fouqueti'se citea un 
triumf fără margini, Colbert era posomorât şi se vedea că face 
eforturi spre a nu izbucni. 


— Sire, rebelii din Gasconia sunt jos, începu Fouquet. 

— Rebelii din Gasconia? întrebă regele. 

— Da, Sire, d'Artagnan şi partizanii săi. 

— Încă nu ştii ce ai de făcut cu rebelii? îl întrebă Ludovic, cu 
un ton de reproş. 

Fouquet aruncă o privire de bucurie diabolică spre Colbert 
şi reluă, slugarnic: 

— Dacă Majestatea Voastră binevoieşte să iscălească 
ordinul de execuţie... 

Şi îi întinse actul ce-l pregătise. Ludovic se întoarse spre 
comandantul său şi-i porunci: 

— Pregăteşte-mi caleaşca. 

După ce conetabilul ieşi, suveranul se aşeză şi apucă actul 
întins de Fouquet, pregătindu-se să-l semneze. Colbert însă îl 
întrerupse, spunându-i: 

— Sire, spânzurați un prizonier interesant... 

— Şi ce-i cu asta? 

— Fouquet a omis să spună Majestății Voastre că în drum 
spre Paris a fost ovaţionat de populaţie şi chiar acum, în 
grădină, l-au salutat ofiţerii de gardă. 

Fouquet făcu feţe-feţe, dar spuse calm: 

— Eu nu găsesc nici o asemănare. 

Ludovic care nu putea uita cele spuse de Colbert şi căruia îi 
trecu un gând năstruşnic prin cap, murmură: 

— L-au confundat pe prizonier cu mine? 

— Da, Sire, repetă Colbert. 

— Interesant... şi foarte neobişnuit. Îmi seamănă într- 
adevăr? 

— Fără mustață este leit Majestatea Voastră, întări Colbert. 
Fouquet, căruia această întorsătură nu-i surâdea de fel, vru să 
se amestece. 

— Dar, Sire... începu el. 

Ludovic îi făcu semn să tacă şi apoi îl încunoştinţă: 

— Vreau să-l văd. 

— E absurd, murmură ministrul confuz. 

Ludovic, însă avea motive speciale să vadă acest prizonier, 
care-i putea folosi de minune planurilor sale. 

— Adu-l aici, porunci el categoric. 

Fouquet trebui să se supună, spre a nu trezi bănuiala 
suveranului său. Colbert nu-şi terminase rolul său. 


— Să-i aducă pe toţi, interveni el. Sunt cei mai îndrăzneţi 
rebeli. Majestatea Voastră îi va găsi şi pe ei interesanti. 

— Adu-i pe toţi, spuse Ludovic, care ardea de nerăbdare să 
se afle în faţa aceluia care-i semăna atât de bine, încât fusese 
luat drept el de către ofiţerii de gardă. Ştia că seriozitatea lui 
Colbert nu putea fi pusă la îndoială, aşa că merita osteneala 
unei discuţii cu el. Fouquet ieşi, pentru a se întoarce, după 
câteva clipe, cu cei cinci prizonieri, încadraţi de paznicii lor. În 
momentul când Ludovic îl privi pe Filip, Colbert întinse 
suveranului o oglindă, în care acesta se studie de câteva ori, 
uitându-se mereu la prizonier. In cele din urmă, i se adresă lui 
Colbert: A 

— Nu te-au înşelat ochii. Imi seamănă leit... afară de 
mustață. 

Deşi rezultatul primului examen de cercetare fu mai mult 
decât satisfăcător, Ludovic se duse să se aşeze în faţa lui Filip, 
pentru a se convinge că nu este jocul unei iluzii. Se mai uită 
câteva clipe la el şi apoi exclamă: 

— De necrezut! 

Deloc intimidat de această apropiere şi asemănare, Filip 
arătă interlocutorului său o tăietură de sabie, pe care o avea 
sub ureche şi spuse: 

— Am o amintire de la preceptorii Majestății Voastre. 

— Va să zică tu eşti rebelul care-mi ucizi oamenii? replică 
Ludovic. 

— Oamenii Majestății Voastre n-au maniere. Suveranul 
izbucni în râs şi se întoarse spre Fouquet: 

— Are umor. 

— Un umor care n-a putut fi îngenunchiat decât de un 
batalion, replică Fouquet înciudat. 

— Inchideţi-i pe toţi la Bastilia... afară de acesta, termină 
Suveranul, arătându-l pe Filip. După aceea se uită la fratele său 
şi spuse: 

— Soarta lui depinde de convorbirea noastră. 

— Foarte bine, Sire, replică ministrul. 

Fouquet se întoarse apoi spre comandantul paznicilor şi 
porunci: 

— Luaţi-i pe toţi... afară de acesta. 

Şi cu degetul îl desemnă pe Filip. Muşchetarii fură scoşi şi în 
odaie nu mai rămaseră decât Ludovic şi Filip. Pe faţa 


suveranului apăruse o lumină de răutate diabolică, care 
exterioriza gândul ce pusese stăpânire pe el. 

— Vino aici, zise Ludovic, făcându-i un semn. De obicei, pe 
rebeli îi spânzur. 

— Am auzit, răspunse Filip, foarte calm. 

— îţi iubeşti prietenii? 

— Foarte mult, Sire. 

— Mi-ai putea fi de folos, spuse regele brusc, pentru a-şi 
pune în aplicare planul ce şi-l întocmise. Trebuie să mă duc la 
catedrală, continuă el, să aprind o lumânare în memoria tatălui 
meu. 

— Este foarte frumos din partea Majestății Voastre că vă 
reamintiţi de tatăl Vostru. Ludovic zâmbi ironic şi după o scurtă 
pauză, reluă: 

— Ar fi amuzant să împlineşti d-ta această ceremonie. 

— Fac orice pentru a-mi salva prietenii, interveni Filip 
repede. 

— Ştiam că vei răspunde astfel. Du-te la catedrală în 
caleaşca mea... dar fără mustață. Filip nu ezită nici o clipă. 

— Va trebui să împrumut briciul Majestății Voastre. 

— Şi hainele mele... Dar grăbeşte-te! 


Capitolul VI Zorile dragostei 


Fără mustață şi îmbrăcat în hainele regelui, Filip semăna ca 
două picături de apă cu suveranul Franţei, cu singura diferenţă 
că aerul lui n-avea nimic din trufia fratelui său geamăn, iar 
mişcările îi erau puţin molatece. 

Văzând transformarea, Ludovic surâse satisfăcut, frecându- 
şi mâinile de bucurie. Asemănarea era atât de perfectă încât nici 
cel mai atent observator n-ar fi putut remarca substituirea. 

Dădu ultimele instrucţiuni prizonierului său, în legătură cu 
misiunea care avea de executat şi Filip păşi, cu hotărâre, spre 
uşa palatului, unde aştepta caleaşca, fără să se gândească că 
este trimis la moarte. 

— Majestatea Sa Regele, anunţă conetabilul, la apariţia lui. 

Apoi se adresă suitei de gardă: 

— La catedrală! înainte marş! 


Cortegiul se puse în mişcare, în timp ce pe Filip această 
situaţie începu să-l amuze. 

Era suveranul Franţei, fie chiar numai pentru câteva ore! 

În timpul acesta, conspiratorii puseră la punct ultimele 
amănunte ale atentatului lor, ascunzându-se într-o odaie, unde 
urmau să fie anunţaţi de apariţia cortegiului regal, prin spionii 
lăsaţi afară. 

— Vin! Vin! Caleaşca regală se îndreptă spre noi, dând 
colţul străzii! anunţă unul dintre spioni, venit într-un suflet. 

— Bine, se mulţumi să replice conducătorul conspiratorilor. 

Apoi făcu un semn oamenilor săi, care ieşiră în stradă, cu 
aerul cel mai nevinovat posibil. 

Cortegiul regal ajunsese numai la câţiva paşi de ei, când 
toţi îşi luaseră locurile stabilite dinainte, pentru ca agresiunea să 
nu eşueze. 

Franţa trebuia liberată de acest rege călău! Aceasta era 
ţinta conspiratorilor, oameni nevoiaşi ajunşi la limitele puterii de 
rezistenţă şi a mizeriei. 

Când caleaşca ajunse în faţa lor, conspiratorii se repeziră să 
imobilizeze garda însoţitoare, în timp ce câţiva aleşi mai pe 
sprânceană îşi asumară rolul de a-l trece pe Ludovic pe lumea 
cealaltă. 

Filip, surprins o clipă de acest atac neaşteptat, îşi reveni 
imediat, trase sabia şi începu să dueleze cu furie împotriva 
atacanţilor, obligându-i să dea înapoi. 

Măiestria şi sprinteneala lui Filip, fu o surpriză din cele mai 
mari pentru conspiratori, care nu se aşteptau la aceasta din 
partea unui rege considerat laş şi molâu. 

Dansând în jurul adversarilor săi, Filip îi puse pe goană şi 
îngrămădi numai pe unul dintre ei, într-un colţ, ţinându-l la 
respect cu vârful săbiei, până ce garda reuşi să-şi croiască drum 
spre el. 

Conspiratorul prins îi aruncă o privire de dispreţ şi îi strigă: 

— Haide, ucide-mă, cum i-ai ucis şi pe ceilalţi! 

— De ce să te ucid? replică Filip. 

— Dar, Majestate, acesta e un asasin! se amestecă 
conetabilul în discuţie. 

Filip îi aruncă o privire compătimitoare şi-i replică: 

— Oamenii pe care-i prigoniţi nu sunt duşmani! Regele 
Franţei nu se teme de Francezi. 


Apoi se întoarse spre captiv şi-l întrebă: 

— Cum te cheamă, prietene? 

— Jean Paul, Majestate. 

— De ce ai vrut să-l omori pe rege? 

— De ce am vrut să-l omor? repetă Jean Paul cu tristeţe. 

În loc de a răspunde la întrebare, se întoarse spre cercul 
conspiratorilor prinşi şi întinzând degetul spre unul dintre ei, 
spuse cu amărăciune: 

— Acest om nu e un asasin. l-a murit ieri noapte copilul, de 
foame. 

Apoi îşi îndreptă degetul spre altul şi continuă: 

— Acest om nu este ucigaş. Şi-a pierdut nevasta... Nici 
medicamente, nici doctor. Toţi aceşti oameni au suferit. Ce ştie 
Domnia Ta ce e suferinţa? 

Filip îl privi cu blândeţe şi cu tonul cel mai dulce din lume îi 
replică: 

— Voi schimba aceste lucruri. 

Făcând această promisiune în locul suveranului, Filip 
gândea că va face toate eforturile pentru a-l convinge pe 
Ludovic de a îndrepta această stare de lucruri dăunătoare 
pentru Franţa. 

Jean Paul îl privi emoţionat, dar neîncrezător şi murmură: 

— Oh, Sire, dacă am putea crede! 

— Şi un rege poate greşi, replică Filip, care continuă 
uitându-se spre conetabil. Cea mai mare greşeală este să pierzi 
contactul cu poporul. 

Tânărul întinse mâna lui Jean Paul care, emoţionat, 
exclamă: 

— Dumnezeu să binecuvânteze pe Majestatea Voastră! 

Şi întorcându-se spre ceilalţi conspiratori, izbucni: 

— Trăiască Regele! 

Mulțimea se asocie acestei manifestații neobişnuite, mai 
ales în condiţiile în care se produsese şi restul parcursului până 
la catedrală fu un adevărat triumf pentru suveran. 


Capitolul VII Drumurile încrucişate 


În măreaţa catedrală răsuna rugăciunea Cardinalului, în 
faţa căruia  îngenunchease Filip, cufundat într-o pioasă 
reculegere. După ce-şi termină rugăciunea, întinse Cardinalului 
o lumânare, aşa cum îi ceruse Ludovic să facă. In aceeaşi clipă, 
Maria Tereza păşi în catedrală şi se îndreptă spre altar, unde 
îngenunche, alături de Filip, fără ca acesta s-o observe. 

Infanta se rugă câteva clipe în tăcere, apoi se adresă, pe 
şoptite, lui Filip: 

— lertaţi-mă că vă tulbur. 

Tânărul întoarse privirea şi ochii i se fixară asupra 
minunatei făpturi de lângă el, adevărată arătare cerească, care-i 
surâdea cu timiditate. Tulburat, dar totuşi stăpân pe el, Filip se 
mulţumi să încline uşor capul. Mintea îi lucra însă febril. Cine era 
şi ce voia această tânără desprinsă parcă de pe pânza unui 
mare pictor? 

Infanta făcu o pauză scurtă şi apoi continuă: 

— Am auzit că aţi dat dovadă că sunteţi un adevărat rege. 

— Mă simt într-adevăr Rege, răspunse Filip, dându-şi seama 
că fata de lângă el, face aluzii la scena din stradă. 

— Am venit fiindcă v-am ştiut în primejdie. 

Filip o privi înmărmurit. În ochii ei se citea o duioşie fără 
margini, iar buzele-i minunate îi tremurau uşor murmurând: 

— Locul reginei Franţei e alături de Rege, când e în 
primejdie. 

Abia acum tânărul înţelese cruda realitate. Fata de lângă el 
venise pentru Ludovic şi trebuia să fie Maria Tereza. 

— Regele ar fi un ingrat, dacă n-ar aprecia acest simţ al 
datoriei, reluă el jucându-şi rolul mai departe. 

Ochii fetei sclipiră de o mare fericire. 

— Numai datoria v-a adus alături de el? continuă Filip. 
Infanta îl privi ţintă şi, făcând aluzie la domnişoara de la Valliere, 
replică cu dublu înţeles: 

— Regele nu se complace în tovărăşia mea. 

— Dumnezeu să-i ierte greşelile, murmură Filip, mai mult 
pentru el. 

Maria Tereza, căruia nu-i scăpaseră aceste vorbe, îl acoperi 
cu o privire drăgăstoasă şi apoi îi spuse: 

— Vreau să aprind şi eu o lumânare... drept recunoştinţă. 
Se ridică uşor şi se apropie de altar, unde ardea lumânarea 
aprinsă de Filip. Luă şi ea una, o aprinse şi o puse lângă prima. 


Apoi reveni lângă Filip, care îi spuse, privind la cele două 
lumânări: 

— Le stă bine... una lângă alta. 

În clipa aceea, vocea Cardinalului îl readuse la realitate. 

Înaltul prelat exclamă: 

— Domnului să ne rugăm... 

Tinerii aplecară capetele şi rugile lor fierbinţi se îndreptară 
spre Atotputernic, a cărui milă o cereau. 

În timpul acesta, la palat, Ludovic se odihnea în braţele 
amantei sale, complet lipsit de griji. 

— Ar fi mai bine să locuieşti la Fontainebleau... de ochii 
ambasadorului spaniol, îi spuse Ludovic. 

Curtezana îl privi cu trufie şi exclamă: 

— Sau ai prinţesei spaniole. 

— Nu-mi plac spaniolii, replică suveranul, ca pentru a se 
disculpa. 

Domnişoara de la Vailiere, zâmbi ironic: 

— Dar au sânge fierbinte, adăugă curtezana. 

— Ea nu, completă Ludovic, plictisit. 

— Poate Maria Tereza are nevoie de încurajări speciale, zise 
amanta regelui, cu un ton uşor batjocoritor. 

Ludovic o privi mândru şi răspunse: 

— De la vârsta de 6 ani am învăţat să nu încurajez. Până la 
urmă, vin toţi la mine... 

Maria Tereza se întoarse fericită de la catedrală. Atitudinea 
şi cuvintele lui Filip, în care crezuse că văzuse pe Ludovic, o 
făcură să-şi schimbe radical părerile pe care le avea despre 
regele Franţei. Uitase, ca prin farmec, de domnişoara de la 
Vallière şi inima îi bătea cu putere. Se simţea cucerită de tânărul 
suveran, care-i apărea acum într-o lumină din cele mai 
frumoase. 

Se mai privi o dată în oglindă, ca un ultim gest de 
cochetărie şi mulţumită de examenul la care se supuse, ieşi din 
apartamentul ei, îndreptându-se spre cel al logodnicului ei. 

Când ajunse în faţa uşii acestuia îl găsi pe Fouquet, care se 
înclină ceremonios şi-i opri trecerea, spunându-i: 

— Majestatea Sa este ocupată. 

— Spune-i că... 

Fouquet nu o lăsă să termine şi-i replică: 

— Regret, dar nu pot intra. Maria Teresa îl privi surprinsă. 


— Acum jumătate de oră Majestatea Sa părea dornică să 
continue convorbirea, spuse ea intrigată. 

— Da, ştiu... replică Fouquet, cu o falsă încurcătură. Regii 
au memorie scurtă. 

— Am vrut doar... reluă Infanta. 

Fouquet n-o lăsă nici de astă dată să continue şi bucuros că 
poate strica planurile lui Colbert, zise tăios: 

— Alteță, am învăţat să n-o tulbur pe Maria Sa pentru 
nimeni... când este cu... domnişoara de la Vallière. 

— Mulţumesc, spuse Maria Tereza, furioasă. Nu-l voi mai 
tulbura niciodată! 

Şi se întoarse demnă, pentru a pleca spre apartamentul ei. 
Abia ajunsă aici, dădu curs lacrimilor, care o înecau. Acesta era 
deci adevărul. Ludovic jucase o comedie cu ea, la catedrală. 
Toate câte i le spusese erau numai minciuni. Legătura lui cu 
domnişoara de la Vallière era evidentă şi suveranul Franţei nu 
părea dispus s-o termine nici acum, când era în pragul 
căsătoriei. 

Se aşeză la birou, îşi şterse lacrimile şi, luând o coală de 
hârtie, scrise tatălui ei: 


"Am fost gata să trec peste multe, pentru binele ţării mele. 
Dar nu admit să fiu umilită. Cer îngăduinţa ta să mă întorc în 
Spania, căci nu pot viețui lângă un om crud si arogant, cum este 
Ludovic XIV." 

Maria Tereza 


După ce termină de scris, trimise camerista după un curier 
spaniol, din suita ei. Voia să termine cât mai repede cu Ludovic, 
pentru a se întoarce în ţara ei, departe de cel care reuşise s-o 
amăgească şi s-o umilească atât de puternic. 

În momentul când curierul intră în apartamentul ei, Maria 
Tereza îi întinse scrisoarea şi spuse: 

— Să înmânezi aceasta personal tatălui meu. 

— Am înţeles alteţă. 

— Acum pleacă. 

Abia se închise uşa după curier şi camerista Mariei Tereza, 
care era o spioană a lui Fouquet, fugi repede la stăpânul ei, 
pentru a-l pune la curent cu cele întâmplate. 


Intră fără teamă în odaia temutului Fouquet, care stătea în 
faţa biroului său şi apropiindu-se încetişor de el bolborosi: 

— Excelenţă... 

Dintr-o privire, Fouquet îşi dădu seama că s-a întâmplat 
ceva neobişnuit şi o întrebă îngrijorat: 

— Ce este? 

— Prinţesa e furioasă. A scris tatălui ei. 

— Ce-a scris? întrebă el cuprins deodată de o iritare 
neobişnuită. 

Camerista se uită în pământ şi tăcu o clipă, înainte de a 
spune: 

— Nu ştiu. 

Furia lui Fouquet ajunse la limită. 

— Proasto! izbucni el. Acum trebuie să aflu eu ce-a scris! 
leşi afară! 


Capitolul VIII Idilă sub clar de lună 


Pradă gândurilor ei, Maria Tereza se frământase toată ziua. 
Îi era imposibil să uite atitudinea lui Ludovic, care o jignise atât. 
Mai ales după scena de la catedrală unde suveranul Franţei i se 
păruse cu totul alt om, reuşind să-i câştige încrederea şi chiar 
dragostea. Acum aştepta cu nerăbdare întoarcerea curierului 
trimis tatălui ei, pentru a pleca cât mai repede de lângă cel 
care-i rănise atât de adânc inima şi demnitatea ei de femeie. 

Seara era minunată. În aer pluteau miresme 
primăvăratece. O lună superbă se fixase pe bolta cerească şi 
privea îngăduitoare la Infanta Spaniei, care coborâse în grădina 
din faţa apartamentului ei. Gândurile prințesei îi aduseră în faţa 
ochilor fragmente din discuția avută cu Filip, la catedrală. 
Atunci, Ludovic îi apăruse cu totul schimbat. Il găsise chiar 
încântător şi farmecul ce se degaja din cuvintele lui puseseră 
stăpânire pe inima şi sufletul ei. Sărmana prinţesă n-avea de 


unde şti sau bănui schimbarea de persoane operată, în mijlocul 
gândurilor ei, auzi brusc o voce: 

— Te-am căutat pretutindeni. 

Se întoarse. Era Ludovic, sau mai bine zis Filip, care 
continua să joace rolul suveranului. 

— Ce onoare, replică ea cu o ironie accentuată în glas. Filip 
nu dădu atenţie tonului ei şi continuă: 

— Parcă am avut întâlnire în salonul de muzică? 

— N-am crezut că vă veţi aminti un lucru lipsit de 
importanţă, răspunse Maria Tereza, cu aceeaşi ironie. 

— Dar e foarte important, spuse Filip, asupra căruia 
frumuseţea şi candoarea tinerei prințese făcuseră o impresie din 
cele mai puternice. Nu vă place muzica? 

— Nu sunt dispusă acum să apreciez frumosul, reluă Maria 
Tereza, care ar fi vrut să termine cât mai repede această 
convorbire. 

— Eu da. 

Prinţesa se ridică şi vru să plece. Filip o apucă însă de 
mână, o strânse cu căldură şi murmură cu înflăcărare: 

— La despărţire, voi uita că porţi cea mai frumoasă rochie... 
îmi voi aminti numai frumuseţea d-tale. 

Şi constatând că Maria Tereza ezita în hotărârea ei de a 
pleca, adăugă: 

— Şezi, te rog. 

Prinţesa îl privi cercetător şi surprinse în ochii lui aceeaşi 
lucire caldă, ca în catedrală. Deşi îşi promisese solemn să nu-i 
mai facă nici o concesie, după cele întâmplate, se supuse — 
aproape inconştient — rugăminţii lui. 

Cei doi tineri tăcură o bucată de vreme. Apoi Filip, care o 
sorbise tot timpul din ochi nesăturându-se de a o privi, rupse 
tăcerea. 

— Stelele sunt mai frumoase în părul d-tale, decât pe cer, 
spuse el făcând aluzie la bijuteriile care împodobeau minunatul 
păr al prinţesei. 

Maria Tereza, deşi surprinsă de această frază, îşi păstră în 
întregime calmul şi se mulţumi să replice: 

— Nici n-am bănuit că aţi putea fi romantic. 

— M-am făcut vinovat de multe greşeli, spuse el dându-și 
seama de faptul că în atitudinea şi purtarea tinerei Infante se 


produsese o schimbare de la prima lor întrevedere. De ce ai fost 
supărată? 

De astă dată Maria Tereza se decise să-i spună ce avea pe 
suflet. Voia să-i strige în faţă disprețul ei, să-i spună că este un 
om de nimic, un uşuratic. Dar cuvintele îi muriră pe buze. 
Ludovic era din nou fermecător. Glasul lui îi mângâia urechile ca 
o melodie sublimă şi fiecare cuvânt o apropia de el. 

— Sunt supărată că ar trebui să vă urăsc şi nu pot, spuse 
ea într-un târziu. 

Filip surâse cu îngăduinţă şi strângându-i mâinile, răspunse 
cu căldură: 

— Din fericire, trebuie să te sileşti să mă urăşti. Dar de ce? 

Prinţesa îl privi ţintă şi răspunse ca un reproş: 

— M-am simţit singură... O străină într-o ţară străină. 

— Dar o străină iubită, interveni Filip. 

Maria Tereza părea să nu fi auzit ceea ce-i spusese. Pornise 
pe calea spovedaniei şi voia s-o termine. De aceea reluă: 

— Am renunţat la tot ce mi-a fost drag. Sperasem ca 
Regele să uite că sunt o Regină... şi să mă considere femeie. 

— Cum poate uita un bărbat că eşti femeie? spuse Filip cu o 
pasiune arzătoare în glas. 

Maria Tereza cobori privirea. Obrajii i se împurpurară uşor şi 
inima îi bătu puternic. Cu un glas aproape stins murmură: 

— De două ori şi-a amintit Regele... Odată în catedrală şi... 
acum. 

Filip ar fi vrut s-o strângă în braţe, să-i strige dragostea lui 
şi să-i mărturisească că jucase un rol. Ar fi vrut să-i pună inima 
la picioarele ei şi să-i jure că este gata s-o servească cu credinţă 
până la sfârşitul vieţii lui. Îşi aminti însă brusc de prietenii săi 
închişi la Bastilia şi-şi dădu seama că gestul lui nebunesc ar fi 
însemnat moartea lor. Se stăpâni, de aceea cu tărie şi se 
mulţumi să spună, profetic: 

— Regii nu sunt lipsiţi de defecte, ca zeii. Nu i-ai 
compătimit niciodată? 

Maria Tereza simţi că nu mai putea continua discuţia pe 
tonul de până acum. Supărarea îi trecuse. Nu era de fel greu să- 
şi dea seama că în faţa ei se afla un bărbat care o iubea 
puternic şi care, deşi suveranul Franţei, îşi mărturisea 
slăbiciunile lui omeneşti. 


— Acum îmi dau seama că şi o prinţesă greşeşte, spuse ea 
în loc de răspuns. 

— Asemenea greşeli se uită repede, replică Filip, bucuros. 

— Nu când sunt scrise, adăugă Maria Tereza, gândindu-se 
la scrisoarea trimisă tatălui ei. 

Înştiinţat de cameristă asupra scrisorii trimisă de Maria 
Tereza, Fouquet dăduse toate dispoziţiile necesare ca aceasta 
să nu ajungă la destinaţie. Dădu câteva ordine scurte ofițerului 
său de încredere şi după un scurt timp, ofiţerul îi aduse 
scrisoarea Infantei, pe care curierul o plătise cu viaţa lui. 

Împături scrisoarea, ca şi când nimeni nu ar fi umblat la ea 
şi se îndreptă spre apartamentul suveranului. 

Ludovic îl primi imediat, aşezat la biroul său. Fouquet se 
apropie slugarnic de rege şi spuse: 

— Majestate, sunt în posesia unui mesaj confidenţial, din 
partea Alteţei Sale. Cred că v-ar interesa! 

Apoi îi întinse scrisoarea. 

Ludovic surâse şi-l întrebă insinuant: 

— De la Maria Tereza? Cum a ajuns în posesia ta? 

— Curierul a suferit un accident, Sire, răspunse Fouquet, pe 
un ton care nu mai lăsa nici o îndoială suveranului. 

—  Obişnuitul accident? întrebă Ludovic, gândindu-se la 
coruperea curierului. 

— Oh, nu, Sire... ceva nou. 

Ludovic desfăcu scrisoarea şi pe măsură ce o citea, surâsul 
îi dispăru de pe buze. Apoi ridică capul şi privindu-şi sfetnicul, îl 
întrebă: 

— Ai citit asta? 

Puțin cam încurcat, Fouquet se bâlbâi: 

— Nu... adică... nu oficial. 

— Aşa. Va să zică sunt crud, arogant şi mincinos!, murmură 
Ludovic, gândindu-se la rândurile citite. 

— lertaţi-o. N-o înţelege pe Majestatea Voastră, interveni 
Fouquet, pentru a mări mânia lui Ludovic. 

— S-o iert? răspunse suveranul surprins şi enervat. 

În aceeaşi clipă, uşa se deschise şi şambelanul palatului 
intră anunțând: 

— Ambasadorul Spaniei cere o audienţă. 

În spatele şambelanului, îşi făcu apariţia ambasadorul 
Spaniei, care se vedea că este în prada unei mari agitaţii. 


Ludovic, care-l observase, se întoarse spre Fouquet şi spuse 
suficient de tare, pentru a fi auzit de cel care intrase, călcând 
protocolul: 

— Ce barbari! Cere! 

— Chiar şi barbarii respectă mesagerii regali! interveni 
ambasadorul, făcând aluzie la cuvintele lui Ludovic şi la 
asasinarea curierului Mariei Tereza, care — înjunghiat de 
oamenii lui Fouquet — mai avusese putere să se târască să 
comunice ambasadorului agresiunea suferită şi furtul care 
fusese comis. Protestez împotriva asasinării curierului Regelui! 

Cu aerul cel mai nevinovat din lume, Ludovic întrebă: 

— Ce spui? 

— Un curier, care ducea o scrisoare a Alteţei Sale, a fost 
jefuit şi ucis, strigă ambasadorul, în prada unei mânii puternice. 

Cu aceeaşi atitudine de candoare, în care amestecase şi o 
surpriză bine jucată, Ludovic se întoarse spre Fouquet, pe care-l 
apostrofă: 

— De ce n-am fost informat? 

— Îngrozitor! Cu neputinţă! exclamă sfetnicul regelui, ca şi 
când ar fi fost surprins şi el de această veste. 

— Nu exageraţi, Excelenţă! îl întrerupse ambasadorul 
Spaniei, care cunoştea firea şi procedeele lui Fouquet. Cadavrul 
lui se află la mine în cameră. 

— Dacă logodnica mea va scrie din nou scrisoarea, 
garantez, predarea, spuse Ludovic, pe un ton care voia să pară 
supărat. 

Apoi întrebă mieros: 

— Era importantă? 

— De la fiică la tată! răspunse ambasadorul cu asprime. 

— l-a scris pesemne cât e de fericită aici. Nădăjduiesc că a 
adăugat salutări din partea mea. 

— A pomenit precis de Majestatea Voastră. 

— l-a scris pesemne că sunt crud şi arogant... spuse 
Ludovic, schimbându-şi brusc tonul. Dar imediat îşi reveni şi 
adăugă cu dublu înţeles. Asigură pe Rege că voi pedepsi fapta 
vinovatului. 

— Voi comunica aceasta Suveranului, replică ambasadorul 


Şi ieşi. 


Capitolul IX Rege pentru o zi 


În momentul în care uşa se închise după ambasadorul 
Spaniei, Fouquet şi Ludovic izbucniră în râs. Apoi suveranul se 
adresă sfetnicului său: 

— Am spus că voi pedepsi pe vinovat. 

Se ridică de la birou, îşi desprinse din piept înalta decorație 
care o purta şi o agăţă pe pieptul lui Fouquet. Se dădu apoi un 
pas înapoi şi privindu-l admirativ spuse: 

— Da, te prinde bine. 

— Majestate... exclamă Fouquet emoţionat şi măgulit. Se 
reculese însă repede şi schimbă cursul vorbelor lui: 

— Era să uit! Alteța Sa îşi face bagajele. 

— Ne scuteşte să le facem noi, răspunse Ludovic. 

— Cum rămâne însă cu alianţa spaniolă? întrebă Fouquet, 
gândindu-se să-l distrugă şi pe Colbert. 

— Prefer o alianţă cu Anglia... şi marina engleză. 

Fouquet îşi reţinu cu greu un strigăt de triumf. Realizase, 
deci, ceea ce urmărise. Pentru a se convinge însă în întregime, 
adăugă: 

— Cum explicăm asta lui Colbert? 

— Nici nu gândesc să-i explic. Sunt plictisit. Simt nevoia să 
plec la Fontainebleau. 

Spunând acestea, Ludovic se gândi la domnişoara de la 
Vallière, căreia îi promisese că o va însoţi acolo. Scăpase de 
Maria Tereza şi voia să fie singur cu curtezana lui. 

Ambasadorul Spaniei nu părăsise castelul regal, ci se 
îndreptă spre apartamentul Mariei Tereza, unde se făcu anunţat. 

Infanta era ocupată, împreună cu camerista, la 
împachetarea bagajelor ei, căci aflase de asasinarea curierului 
trimis. 

Lacheul intră şi anunţă: 

— Excelenţa Sa, contele Mendoza! 

Imediat îşi făcu apariţia şi bătrânul ambasador, care se 
îndreptă spre prinţesă. 

Maria Tereza nu aşteptă să-i spună ceva şi izbucni: 

— S-a făcut că n-are cunoştinţă de nimic? 

— E o situaţie delicată, spuse ambasadorul împăciuitor. 


— Nu-l pot înţelege, reluă prinţesa. Întâi îmi face curte şi e 
drăguţ cu mine... apoi îmi omoară curierul. 

— Cunoaşte cuprinsul scrisorii, o întrerupse ambasadorul. 

— Îmi pare bine, replică Infanta. Să-l doară şi pe el, cum m- 
a durut şi pe mine. 

Filip se afla în camera care-i fusese rezervată în palatul 
regal. Îşi împlinise misiunea cu care fusese însărcinat şi aştepta 
să-l vadă, din nou, pe Ludovic, pentru a-i cere punerea în 
libertate a prietenilor săi, aşa cum îi promisese. 

Idila cu Maria Tereza, care ştia că nu poate avea nici un fel 
de urmare pentru el, un orfan fără nume şi situaţie, îi strecurase 
în suflet o pasiune nouă. 

Filip iubea, cu toată puterea tinereţii lui, pe prima fată care 
o întâlnise în viaţă. Gândul că ea nu va fi niciodată a lui, fiind 
destinată suveranului Franţei, nu-l putea opri să n-o iubească. 

Chipul ei frumos i se întipărise adânc în inimă şi suflet şi 
calda ei privire ştia că-i fusese adresată lui, nu lui Ludovic. Căci 
îi vorbise de omul întâlnit la catedrală şi în grădină. Spera, 
poate, într-o minune. 

Dar cine putea şti exact ceea ce se petrecea în el? 

În mijlocul gândurilor lui, îşi făcu apariţia în odaie Colbert. 
Filip sări în întâmpinarea lui şi exclamă: 

— Aduci libertatea? 

— Îţi aduc o şansă. 

Apoi, văzând că răspunsul acesta fu departe de a-l 
mulţumi, adăugă: 

— L-am cunoscut foarte bine pe tatăl tău. 

— Voi regreta toată viaţa că nu l-am cunoscut, spuse Filip, 
pe gânduri. 

— A fost un om mare. A făcut multe jertfe pentru ţara lui. 
Arată-te demn de el. 

Făcu o scurtă pauză, pentru a-l privi pe Filip şi reluă: 

— Acum o oră, prinţesa Maria Tereza, furioasă, a plecat 
spre Spania. 

— A fugit de Ludovic? întrebă Filip cu o uşoară emotie în 
glas. 

— Da. 

— Bravo! exclamă tânărul. 

Colbert nu dădu prea multă atenţie acestei exclamări şi 
continuă: 


— S-o aduci înapoi. 

Tânărul tresări puternic şi înfruntând privirea lui Colbert 
exclamă indignat: 

— S-o aduc lui? Niciodată! 

— Tatăl d-tale n-ar fi şovăit să-şi facă datoria faţă de 
Franţa, îl întrerupse Colbert, cu calm. 

— Dar e o nebunie! spuse tânărul. Numai regele o poate 
aduce înapoi. 

Colbert îl privi liniştit şi-i replică: 

— lţi dau prilejul să fii rege... o zi. Avem nevoie de d-ta 
pentru ceremonia logodnei, care se va oficia în faţa poporului... 
proclamând astfel unirea Franţei cu Spania. 

— Rege pentru o zi! exclamă Filip, căruia îi trecuse o idee 
teribilă prin cap. L-aş putea elibera pe d'Artagnan, continuă el. 
N-am nevoie decât de o zi pentru scopul meu. 

— Şi al meu! interveni Colbert. 

Cedând acestei porniri, Filip acceptă oferta care-i fusese 
făcută de Colbert şi, încălecând, porni ca o furtună pe urmele 
diligentei cu care plecase Maria Tereza. 


Capitolul X Pe urmele fugarei 


Avansul luat de Maria Tereza nu era prea mare. Tânărul îşi 
stimula calul la maximum, necruţându-i eforturile. Nobilul 
animal, conştient parcă de misiunea lui, alerga ca o nălucă pe 
drumul luat de Infanta Spaniei. După o bucată de timp, Filip, 
văzu în zare greoaia trăsură a prinţesei. Infipse mai adânc 
pintenii în coapsele calului, care cu un nechezat uşor, se aşternu 
mai întins la drum. 

Când ajunse la câţiva metri de diligentă, Filip strigă: 

— Opreşte! Opreşte! 

Soldatul, care stătea pe capră lângă vizitiu, întinse arma 
spre fugar, dar dându-şi seama că este regele, o ridică imediat. 

— Trage, nebunule! îi strigă vizitiul. 

— În rege? 

— Ah, e regele... 


Şi vizitiul frână greoaia trăsură, care se opri după câţiva 
paşi. Maria Tereza scoase capul pe portiera diligentei şi se 
adresă vizitiului: 

— De ce ne-am oprit? 

În clipa aceea, Filip ajunse lângă vizitiu şi-i răspunse: 

— Eu am oprit-o. 

— Tâlhărie la drumul mare? întrebă prinţesa cu ironie. 

— D-ta îmi răpeşti mie farmecul prezenţei d-tale. Intre timp, 
Filip descălecase şi se pregătea să se suie în diligenţă. 

— Îţi interzic să te urci! exclamă Maria Tereza. 

— Crezusem că eu sunt regele şi eu poruncesc, îi replică 
tânărul. Ai plecat fără rămas bun. 

Cu toată împotrivirea prinţesei, Filip se urcă în diligenţă şi 
se aşeză lângă Maria Tereza. 

— Adio! îi spuse Infanta, drept răspuns. Ti-l spun acum! 
Atitudinea dârză a prinţesei nu-l descurajă pe Filip, care 
continuă: 

— Îmi vei lipsi şi mie şi Franţei. De ce pleci? Prinţesa se 
întoarse mânioasă spre el şi-i zvârli în obraz: 

— Mă mai întrebi? 

— Şi eu şi Franţa te iubim. 

— Nici nu cunoşti înţelesul cuvântului iubire! spuse prinţesa 
cu amărăciune. Vorbeşti de iubire şi în acelaşi timp, îmi ucizi 
curierul. 

— Nu ştiu nimic despre curier, spuse Filip cu toată 
sinceritatea. 

— Nu te mai cred! Ai citit pasaje din scrisoarea mea. 

— N-am citit scrisoarea d-tale. 

— Pe onoarea Mariei Tale? întrebă Maria Tereza surprinsă. 

— Pe onoarea mea de om, răspunse Filip. 

Prințesei i se părea că este pradă unei glume, sau a unui 
om fără scrupule. De aceea, cu toată asigurarea primită, spuse: 

— Nu te cred. 

— Bine. Atunci întoarce-te în Spania, reluă Filip tranşant. O 
adevărată regină pune problemele naţiunii înaintea celor 
personale. 

— N-am nevoie de lecţii de la d-ta! zise prinţesa, înţepată. 

— În armată purtarea d-tale ar fi considerată dezertare. 
Ambii tăcură şi priviră afară din trăsură. Ochii lor întâlniră, pe 


câmp, un grup de fete şi tineri veseli, care se fugăreau şi se 
sărutau, scoțând chiote puternice. 

— De-ar fi problemele noastre atât de simple! spuse Filip. 
De-am putea fugi şi noi... Dar un rege nu poate fugi. 

Maria Tereza îl privi cu interes şi spuse: 

— N-o credeam pe Majestatea Voastră sentimentală. Filip îi 
căută mâna, i-o apucă cu căldură şi răspunse: 

— Dacă am putea scăpa de destin, uitând cine suntem... şi 
să alergăm peste câmpii... aş fi cel mai fericit om... mai fericit ca 
acum. 

— Aş vrea să te cred, murmură Maria Tereza. 

— Ai visat vreodată cu ochii deschişi? o întrebă el brusc. 

— Obişnuiam să visez, dar e mult de atunci... îi răspunse 
ea, cu acelaşi glas stins. 

— Atunci visează mii de chipuri care te privesc cu drag şi 
vocea cardinalului rostind: "Cerul a unit Franţa cu Spania". Şi eu 
alături de tine, în clipa aceea... 

Maria Tereza îl învălui într-o privire plină de dragoste, se 
roşi puternic şi pentru a da alt curs gândurilor ei, spuse: 

— Trebuie să fie vis... te cred... 

Diligenţa reluă drumul Parisului, în timp ce cei doi tineri se 
lipiră unul de altul, fără a-şi spune vreun cuvânt. 

De îndată ce Infanta Spaniei reveni în palatul regal, Colbert 
se decise să-şi ducă cât mai repede planul la îndeplinire, pentru 
a profita de lipsa lui Ludovic din capitală. Suveranul se găsea la 
Fontainebleau, împreună cu favorita sa, domnişoara de la 
Vallière, iar Filip era dispus de a juca rolul regelui până la capăt. 

Aşadar decise logodna, care trebuia să se celebreze, 
conform uzului, în faţa poporului. 

În după amiaza aceleiaşi zile, o mulţime imensă se 
strânsese în faţa palatului, aşteptând ceremonialul logodnei. 

Cei doi tineri fură primiţi cu aclamații, în momentul în care 
apărură pe balcon, urmaţi de Colbert şi Cardinal. Ceremonia fu 
foarte simplă. 

— Cerul a unit Franţa cu Spania, spuse Cardinalul, 
adresându-se poporului. 

Apoi se întoarse spre Infanta Spaniei şi o întrebă: 

— lei pe acest bărbat de logodnic? 

Prinţesa nu avu nici o ezitare şi răspunse cu glas ferm: 

— Eu, Maria Tereza, îl iau pe Ludovic de logodnic. 


— lei pe această femeie de logodnică? se adresă Cardinalul 
lui Filip. 

Cu toate că sufletul lui ar fi vrut ca această ceremonie să 
nu aibă loc, buzele lui Filip îngânară: 

— Eu, Ludovic al XIV-lea, iau pe Maria Tereza de logodnică. 

Cei doi tineri se sărutară, poate nu aşa cum ar fi cerut 
protocolul, ci ca doi oameni care se iubeau. Apoi Filip murmură 
prinţesei, pe care o ţinea în braţe: 

— Îmi pare rău că nu e ceremonia nupţială... să pot adăuga: 
"pe viaţă". 

În clipa aceea îşi făcu apariţia şi Fouquet, care aflase în 
ultimul moment de comedia jucată de Colbert, în absenţa 
regelui. Apropiindu-se de Colbert, spuse cu o vizibilă ironie în 
glas: 

—  Felicitările mele. Reuşeşti, totdeauna, să-ţi atingi 
scopurile. E o comedie demnă de un actor. 

— De la comedie la tragedie nu-i decât un singur pas, 
replică Colbert, cu subânţelesuri. 

Fouquet îl privi o clipă înfruntător şi reluă: 

— Ştiu. Călăul Majestății Sale va provoca tragedia. 

— Tragedia poate avea loc înainte de sfârşitul comediei, 
tinu să insiste Colbert, pentru a arăta duşmanului său că 
lucrurile pot lua şi o altă turnură. Un singur cuvânt al lui Filip 
către călău şi eşti pierdut, continuă el a-i spune. 

Fouquet se înclină uşor şi-l părăsi pe Colbert, pentru a se 
îndrepta în grabă spre apartamentul său, unde făcu să i se 
aducă un curier de încredere. În momentul când acesta intră în 
odaie, Fouquet se apropie de el şi-i spuse: 

— Majestatea Sa a plecat acum o oră la Fontainebleau. 
Anunţă-l că logodna Sa cu prinţesa Maria Tereza a bucurat mult 
poporul. 

Făcu o scurtă pauză şi apoi adăugă: 

— Să goneşti repede. Vestea va bucura pe Majestatea Sa. 


Capitolul XI Eliberarea din Bastilia 


Pentru Filip, lucrul cel mai important acum era eliberarea 
prietenilor săi, închişi la Bastilia. Era regele Franţei timp de o zi 


şi voia să profite de această neaşteptată favoare, pentru a-şi 
regăsi prietenii şi protectorii săi. 
In primul moment pe care-l avu liber, se îndreptă spre 


teribila închisoare, unde — la adăpostul personajului pe care-l 
întruchipa — ceru să-i fie arătată celula în care se aflau cei patru 
muşchetari. 


Comandantul închisorii se supuse dorinţei suveranului său 
şi îl conduse la celula în care erau închişi d'Artagnan şi prietenii 
săi. În momentul când descuie celula nu uită însă să spună: 

— Sunt oameni primejdioşi, Sire. 

Filip se uită la el cu un aer dispreţuitor şi replică: 

— Sunt obişnuit cu oamenii primejdioşi. 

Asigurarea aceasta nu fu însă suficientă pentru 
comandantul închisorii, care reluă: 

— Nu, Sire. E mai bine să intru eu întâi. 

Pentru a nu-i trezi bănuiala, Filip se dădu la o parte şi 
comandantul fu cel care intră primul în celulă, adresându-se pe 
un ton dispreţuitor muşchetarilor: 

— În genunchi, câinilor! 

Cu un aer de uşoară înfruntare, păstrând o atitudine din 
cele mai demne, cei patru muşchetari refuzară să se 
conformeze acestei porunci. 

Comandantul ar fi vrut să continue pe tema aceasta, dar 
Filip schimbă cursul intenţiei lui întrebând: 

— Ăştia sunt rebelii? 

D'Artagnan nu aşteptă ca întrebatul să răspundă şi 
interveni în discuţie spunând: 

— De ştiam că veniţi, Sire, v-am fi primit cu alai. Filip îl privi 
surâzător şi întrebă: 

— Sunteţi mulţumiţi de ospitalitatea noastră? 

— Am fost primiţi aşa cum ne-am aşteptat, răspunse 
d'Artagnan, cu ironie. 

Filip se făcu că nu înţelege dublul sens al cuvintelor 
muşchetarului şi continuă: 

— Mă bucură mulţumirea voastră. 

Fără să mai aştepte vreo întrebare, d'Artagnan fu cel care 
reluă discuţia: 

— Am vrea veşti de la Filip. 

Şi apoi, după o scurtă pauză, continuă: 


— Să vă purtaţi bine cu el... în cazul când scăpăm de 
spânzurătoare... 

Porthos, de teamă ca aceste cuvinte să nu-l supere pe rege, 
interveni în discuţie: 

— Vrea să spună că ne e drag Filip. 

Lui Filip îi venea să pufnească în râs, dar făcând toate 
eforturile pentru a-şi păstra seriozitatea spuse: 

— Poate fi drag cuiva? îl găsesc plictisitor şi prost. 

— N-aţi avut încă plăcerea să vă încrucişaţi spada cu el, 
Sire, replică d'Artagnan, care fierbea de mânie. 

Filip ar fi vrut să continue acest dialog, care-l amuza foarte 
mult. 

Îşi dădu însă seama că fiecare minut pierdut avea 
importanţă, în situaţia în care se găsea. 

Era, într-adevăr, rege al Franţei. Dar numai pentru o zi! 
Trebuia, de aceea, să lucreze cu cât mai mare grabă, pentru a 
se pune la adăpost de orice surpriză neplăcută. Puse capăt 
discuţiei, adresându-se comandantului închisorii: 

— Lasă-ne singuri. 

Comandantul făcu ochii mari, dar se supuse bâlbâind: 

— Da, Sire, da. Desigur, Majestate. 

Rămas singur cu prietenii săi, Filip se întoarse spre ei şi, 
izbucnind în râs, exclamă: 

— Nu mă recunoaşteţi? 

Muşchetarii îl priviră uimiţi. Filip îşi repetă întrebarea şi abia 
de astă dată Porthos fu cel care strigă: 

— Filip! 

Imediat cei patru prieteni îl înconjurară. Tânărul nu le dădu 
vreme să-l întrebe nimic şi le spuse: 

— Am întocmit ordinul vostru de libertate. Vă amintiţi hanul 
din Bordeaux? Aşteptaţi-mă acolo. 

Apoi se îndreptă spre uşă, o deschise şi se adresă 
comandantului: 

— Sunt nevinovaţi. Pune-i imediat în libertate. Comandantul 
se înclină până la pământ şi obişnuit să se supună, replică: 

— Da, Majestate. 

— Asta-i totul, mai spuse Filip şi plecă spre palat. 

În timpul acesta, la palat, Colbert îl aştepta pe Filip în prada 
unei puternice agitări. 


Bătrânul sfetnic ştia că Ludovic va fi repede înştiinţat de 
Fouquet asupra substituirii făcute şi voia să-l pună pe Filip la 
adăpost de orice răzbunare. 

Il căutase însă în zadar prin tot palatul, căci tânărul 
dispăruse, ca şi când l-ar fi înghiţit pământul. În momentul în 
care ajunse în culmea disperării, Filip îşi făcu apariţia, surâzător, 
în odaie. 

— Filip, exclamă ministrul, când îl văzu. Trebuia să fugi. Să 
nu fie acum prea târziu. Tânărul îl privi calm şi replică: 

— Nu ţi-am servit doar scopul d-tale, ci şi pe al meu. 
Prietenii mei călătoresc spre Sud, pe patru cai buni. 

Colbert scoase o exclamaţie de mare uimire, dar Filip 
continuă: 

— Am fost la Bastilia... Sinistră cetăţuie! Colbert îl 
întrerupse, grăbit. 

— Nu-ţi pierde vremea! Fugi! 

Cu acelaşi calm, care nu-l părăsise o singură clipă, Filip 
reluă: _ 

— Nu. Intâi să "abdic"... E cineva care va regreta sfârşitul 
domniei mele, termină el, gândindu-se la Maria Tereza. 

— Fugi, cât timp mai poţi, reluă Colbert. Ţi-am pregătit un 
cal, bani... _ 

— iți mulţumesc, prietene. lţi sunt foarte recunoscător. 

— Şi Franţa ţi-e recunoscătoare, ţinu să sublinieze Colbert. 

Revenindu-şi din surpriza loviturii de teatru montată de 
Colbert, prin substituirea regelui la ceremonia logodnei, Fouquet 
decise pierderea lui Filip. 

Imediat dădu ordin să fie chemat căpitanul gărzii sale şi îi 
spuse: g 

— Regele va pleca din oraş. II vom ataca când va ieşi din 
barieră... 

Căpitanul de gardă îl privi înmărmurit şi abia putu să 
îngâne: 

— Nu înţeleg... Să-l capturăm pe rege? 

— Nu-i nevoie să înţelegi, răspunse Fouquet. Ajunge că 
înţeleg eu. 


Capitolul XII În ghearele duşmanului 


Cu toate sfaturile date de Colbert, Filip nu se putu decide să 
părăsească palatul fără s-o mai vadă pe Maria Tereza. In inima 
lui simţea că iubea cu putere pe această tânără fermecătoare, 
care-l cucerise prin bunătatea şi farmecul ei. Deşi nu era un 
secret că această iubire nu putea avea deznodământ fericit 
pentru el — deşi şi Infanta Spaniei îl iubea — Filip voia să-i mai 
vorbească măcar o dată. Cu toată ora târzie se îndreptă spre 
apartamentul ei. 

Maria Tereza tocmai terminase de scris tatălui ei şi recitea 
rândurile aşternute pe hârtie: 


"Cât am stat Împreună pe balcon era cu totul altfel. Un 
adevărat rege. Şi când m-a sărutat, am simţit că aproape íl 
iubesc". 


Puse mâna pe toc şi şterse cuvântul aproape, privind apoi 
scrisoarea cu mulţumirea unui copil care simte că a făcut un 
lucru bun. 

În momentul acela, o ciocănitură la uşă o făcu să tresară 
puternic. Maria Tereza ezită o clipă, apoi se îndreptă spre uşă şi 
se găsi în faţa lui Filip. 

— Majestate... exclamă ea. 

— lartă-mă că vin la o oră atât de târzie, o întrerupse Filip. 
Vreau să-ţi urez noapte bună. 

Şi fără a-i da răgaz pentru vreun cuvânt, continuă: 

— Azi, pe balcon, te-am sărutat. Nu voi uita până la moarte 
ce frumoasă ai fost. 

Maria Tereza se uită la el şi simțind, mai curând decât 
văzând, schimbarea produsă în el, spuse: 

— Ludovic, ai o privire speriată. 

Filip se apropie de ea, o strânse uşor în braţe şi îi şopti: 

— La gândul că te pierd. 

— Mă pierzi? întrebă ea uimită. 

— Regii au memorie scurtă şi sunt în stare să facă răni 
adânci, continuă Filip, fără a se uita la ea. Să nu ai încredere în 
bărbaţi. Nici chiar în Ludovic. 

Spunând acestea, o sărută cu căldură şi desfăcându-se din 
braţele ei, care-l înconjurară, adăugă: 


— Asta ca să-ţi aduci aminte de mine. Noapte bună. ŞI ieşi 
repede din odaie. 

La adăpostul nopţii, Filip părăsi palatul şi — gonind din 
toate puterile — se îndreptă spre locul de întâlnire fixat cu 
prietenii săi. 

Plecarea lui nu trecuse totuşi neobservată, aşa cum crezuse 
el şi Colbert Fouquet era la pândă, gata a-şi aduce la îndeplinire 
planul pe care-l trasase. Se luă imediat după tânăr, care nu se 
ştia urmărit şi, după o scurtă bucată de vreme, îl ajunse din 
urmă, înconjurându-l cu oamenii săi. 

Văzându-l pe Fouquet, Filip nu-şi pierdu cumpătul şi 
exclamă cu tărie: 

— îndrăzneşti să-l ataci pe rege? 

Cu un zâmbet viclean, Fouquet replică: 

— Ce nevoie a avut Majestatea Voastră Să se furişeze 
singur din palat. Aţi fi putut fi rănit... chiar ucis. 

— Lasă-mă să-mi urmez drumul! strigă Filip, care simţea 
că-l părăseşte sângele rece. 

— Riscul este prea mare, Majestate, replică Fouquet pe 
acelaşi ton. 

Şi pentru a se face ascultat adăugă cu o voce mai hotărâtă: 

— Vă sfătuiesc să vă întoarceţi la palat... de bună voie. Filip 
se Uită în jurul său şi văzu că ar fi fost o nebunie să încerce a se 
împotrivi. N-avea nici o şansă de a scăpa pentru a ajunge la 
prietenii săi. Se întoarse spre Fouquet şi zâmbind ironic îi spuse, 
ca o capitulare: 

— Înţeleg acum de ce te preţuieşte regele. 

Avertizat de Fouquet, Ludovic se întoarse în grabă de la 
Fontainebleau pentru a-l pedepsi pe cel care se interpusese 
planurilor sale. 

Imediat după sosirea lui, Fouquet făcu să-i fie adus în 
apartament Filip, în timp ce Colbert fu chemat să asiste şi el la 
scena care se va desfăşura. 

Chiar înainte de a vorbi cu prizonierul său, Ludovic îi 
decisese soarta, căci zgomotele care veneau de afară, nu mai 
lăsau nici o îndoială: se lucra de grabă la ridicarea unei 
spânzurători. 

În faţa primejdiei, Filip redevenise tânărul cu sânge rece, 
luptătorul neînfricoşat. N-avu nevoie de prea multe cuvinte, 
pentru a-şi da seama de soarta care-i fusese rezervată. Cu toate 


acestea, afişă acelaşi calm şi aceeaşi bună dispoziţie, ca la 
prima întâlnire cu Ludovic. 

Apropiindu-se de fereastră, pentru a se uita la lucrul 
tâmplarilor, nu se putu opri să nu-i spună lui Ludovic, care 
venise după el: 

— Sunt îndemânatici... Pesemne, datorită experienţei 
îndelungate. 

Ludovic simţi ironia tânărului şi, fierbând de mânie, şuieră: 

— Trebuia să te fi spânzurat imediat. 

Şi pentru că mânia îl sufoca, se întoarse spre Colbert şi, 
bâlbâind, îngână: 

— Tu, tu... şi tu eşti vinovat. 

— Majestatea Voastră nu mi-a spus că pleacă. 

— Datorită mistificării, ţi-ai putut împlini dorinţele. 

— Nu toate, Sire, replică bătrânul ministru cu dublu înţeles. 

Suveranul izbucni de-a binelea: 

— Nu ţi-e de-ajuns că m-ai compromis cu Spania? Dar tot 
eu voi avea ultimul cuvânt. 

Făcu o scurtă pauză, pentru a se uita pe geam afară şi 
reluă: 

— Pun rămăşag că frânghia nu se va rupe. 

Nici un muşchi nu tresări pe obrazul lui Colbert, la auzul 
acestor cuvinte, care însemnau condamnarea la moarte a lui 
Filip. 

— Majestatea Voastră este norocoasă, interveni Fouquet, 
pentru a sublinia cuvintele suveranului. 

Filip, care privea zâmbitor toată această scenă, se uită 
dispreţuitor la ei şi spuse: 

— Mă bucură că sfârşitul meu este un prilej de rămăşag. 

— Regret că nu te pot spânzura odată cu prietenii d-tale., 
fu răspunsul lui Ludovic. Dar... vor urma curând. 

Surâsul lui Filip se accentuă. 

— Îmi pare bine că au mai multă şansă de scăpare decât 
mine. 

Pentru a fi în tonul interlocutorului său, Ludovic se adresă 
lui Fouquet: 

— Garda de onoare să-l escorteze pe ex-regele la eşafod. 

— Bineînţeles, Majestate. In sunet de tobe. 

— Se vor trage şi două trei salve de tun, continuă Ludovic. 

Filip se înclină batjocoritor şi exclamă: 


— Cinstea e prea mare. 

Colbert, care până atunci nu se amestecase în discuţie, 
socoti că sosise momentul să intervină, pentru a dezvălui 
secretul pe care-l păstrase atâţia ani, respectând cuvântul dat 
fostului său suveran. 

— Îmi pare rău, dar execuţia lui Filip e cu neputinţă, spuse 
el liniştit. 

— Nici execuţia ta nu este cu neputinţă, replică Ludovic, 
crezând că ministrul său se gândeşte să ia apărarea lui Filip, 
părtaşul său la trucarea logodnei. 

— A mea nu... replică ministrul. Dar nici un rege nu poate 
vărsa sânge regal. 

— Sânge regal? repetă Ludovic. 

— Vă scutesc de a spânzura pe fratele Vostru geamăn. 

— Frate? Te-ai ramolit, Colbert, spuse Ludovic, care credea 
că este obiectul unei glume, sau a unei încercări disperate a 
ministrului său de a-l salva pe Filip. Te ştiam prea deştept ca să 
născoceşti asemenea minciuni, continuă el. 

— Fouquet ştie că am spus adevărul, reluă Colbert, care 
ţinea să se răzbune pe mârşăvia fostului aprod. Am fost 
amândoi de faţă la naştere. Eu de drept... şi Fouquet ca de 
obicei. 

Şi pentru că Ludovic părea încă complet neîncrezător, 
Colbert se întoarse spre Fouquet: 

— Povesteşte regelui, cum tatăl Majestății Sale l-a trimis pe 
Filip cu d'Artagnan în Gasconia şi cum întâmplarea l-a făcut pe 
Ludovic rege? 

— Alte dovezi mai convingătoare ai? întrebă Ludovic pe 
Colbert, în timp ce Fouquet nu spunea nici un cuvânt. 

— Dacă asemănarea nu e o dovadă suficientă, voi aduce 
bucuros altă dovadă mai convingătoare... cu permisiunea 
Majestății Voastre. 


Capitolul XIII Masca de fier 


Plecând de la Ludovic, Colbert se gândi la singura mărturie 
valabilă: la aceea a reginei mamă. Ana de Austria, care trăia 


acum retrasă într-o mănăstire din imediata apropiere a 
palatului. 

Grăbindu-se de a se folosi de mărturia ei, Colbert se 
mulţumi s-o poftească să vină până la palat, pentru a-i arăta o 
surpriză. 

Bătrâna regină, căreia anii nu-i răpiseră în întregime marea 
ei frumuseţe, îl urmă în grabă, dându-şi seama după atitudinea 
lui Colbert că este vorba de ceva serios. 

În momentul când ajunse la uşa apartamentului lui Ludovic, 
regina mamă întrebă: 

— E o surpriză plăcută? 

Colbert deschise uşa şi se mulţumi să răspundă: 

— Majestatea Voastră nu va fi dezamăgită. 

Ana de Austria cuprinse dintr-o privire toată scena şi în 
momentul în care ochii ei se opriră asupra fiului pe care nu-l 
văzuse de la naştere exclamă, ca un țipăt: 

— Filip! Fiul meu! Fiul meu! şi se repezi spre el. 

Filip o strânse cu căldură în braţe şi privind-o, ca şi când ar 
fi vrut s-o soarbă, îi spuse încet: 

— Visasem să-mi întâlnesc mama în viaţă... dar o iubesc şi 
pe pragul morţii. 

— Pe pragul morţii? repetă regina-mamă, cu un ton de 
adâncă îngrijorare. 

— Dovada e convingătoare? întrebă Colbert pe Ludovic. 

Cu o voce aspră, care-i trăda furia, Ludovic se adresă 
mamei lui: 

— Rău aţi făcut că aţi părăsit mănăstirea. 

Regina, care înţelesese repede substratul scenei care se 
desfăşura în faţa ei, aruncă o privire rugătoare fiului ei suveran 
şi părăsi apartamentul, urmată de Filip şi de paznicii acestuia. 

Rămas singur cu Ludovic, Colbert fu acela care deschise 
discuţia: 

— N-are decât o vină: aceea dea vă fi frate geamăn. Soarta 
a vrut aşa. Dacă asemănarea vă supără, exilaţi-l undeva unde 
să fie inofensiv. 

Fulgerat parcă de o idee diabolică, Ludovic se întoarse spre 
ministrul său şi cu un ton pe care Colbert îl cunoscu că nu 
înseamnă ceva prea bun, îi răspunse: 


— Câteodată am impresia că eşti genial. Ai dreptate! Nu-l 
pot spânzura. Nu fiindcă mi-e frate, ci fiindcă aş avea impresia, 
că mă execut singur. 

Apoi, vorbindu-şi pentru sine, Ludovic adăugă: 

— Pune capăt asemănării. Exilaţi-l undeva, să nu fie văzut 
de nimeni...Nu-i rea ideea! 

Cu aceasta, soarta lui Filip fusese pecetluită. Pentru 
propriul lui frate, care n-avea altă vină decât că era geamăn şi-i 
semăna perfect, Ludovic născocise o pedeapsă grozavă, mai 
grozavă decât o asasinare. 

La câteva zile după această scenă, Ludovic se afla la 
Bastilia, însoţit de Fouquet. Suveranul cobori treptele care 
duceau la marea sală de tortură, unde un meşter fierar făurea 
instrumente diabolice de schingiuit. De astă dată, instrumentul 
de tortură era opera lui Ludovic, căci el îl concepuse. 

Pătrunzând în sală, unde la un foc mare lucra fierarul şi 
calfele sale, Ludovic se adresă lui Fouquet. 

— Adevărata putere este aceea să fii ascultat aici. 

— Numai Regele este ascultat aici, Sire, replică Fouquet 
slugarnic. Eu nu râvnesc la tronul Franţei. 

Ultimele cuvinte trebuiau să trezească mânia lui Ludovic 
faţă de fratele lui geamăn, care fusese închis, între timp, într-o 
celulă a Bastiliei, până la condamnarea lui definitivă. 

Ludovic îşi privi geniul său rău cu un surâs drăcesc şi 
spuse: 

— Din fericire... în momentul acesta, creez un regat pentru 
unul care ar pute”avea această ambiţie. Sunt generos. li 
dăruiesc şi un tron. E adevărat că regatul lui se va limita la 
pereţii uneia din celulele de sus. 

— Bună glumă, Majestate. interveni Fouquet, pentru a şi 
încuraja suveranul. 

Măgulit de această apreciere Ludovic continuă: 

— Când te gândeşti că Colbert mi-a dat ideea. Spunând 
aceasta, luă din mâinile maestrului fierar o mască, copiind 
aidoma capul unui om, peste care se putea îmbrăca, având o 
deschizătură laterală, care se închidea cu ajutorul unui zăvor 
căruia i se ataşa un lacăt. 

Fouquet o privi cu atenţie şi, deşi se îngrozi, nu-şi trăda 
teama exclamând: 

— E o capodoperă! 


— Asta a fost ideea mea. E prea riscant să existe doi regi, 
care seamănă. Unul va purta deci o mască. Cum vezi e 
ingenioasă. Acoperă tot capul. 

— Foarte ingenioasă!, îi confirmă Fouquet. 

Ludovic făcu o scurtă pauză şi apoi îşi întrebă 
interlocutorul: 

— În cât timp creşte o barbă? 

Spunând acestea se apropie de el şi îşi vâri mâna în gât, 
continuând a vorbi ca numai pentru el: 

— Să fii sugrumat sub mască de propria ta barbă... 

Şi pentru că lui Fouquet îi pierise graiul, suveranul îi aduse 
la cunoştinţă alte amănunte asupra diabolicei lui născociri: 

Masca va avea o singură cheie, pe care o voi păstra eu. O 
voi purta pe un lanţ de aur... deasupra inimii. 

Şi faţa i se lumină de un zâmbet, care n-avea nimic 
omenesc în el. 

Mulţumit de opera lui, Ludovic dădu ordin să i se pună 
masca prizonierului său. 

Filip fu scos din celulă şi dus în sala de tortură, unde-i fu 
aplicată masca sub care trebuia să-şi termine viaţa, din ordinul 
propriului său frate. În zadar se zbuciumase şi încercase să 
scape din mâinile călăilor săi. Erau prea mulţi şi prea-puternici. 
Strigătele lui de deznădejde umplură vasta sală de tortură, care 
răsuna lugubru cu ecoul ei înfiorător. Călăii îşi îndepliniră însă 
întocmai misiunea lor şi Filip fu readus în celula lui purtând pe 
cap enorma mască de fier, care trebuia să-i ascundă obrazul 
privirilor oricui. Ludovic nu mai avea de ce să se teamă. Fratele 
său geamăn avea acum înfăţişarea unui monstru, care ar fi 
inspirat groază celor care l-ar fi văzut. 

Readus în celulă, fu instalat pe un "tron" în miniatură şi 
comandantul Bastiliei îi citi documentul, punând peceţile 
domneşti, care-i fusese trimis de la palat: 


ORDIN DE ÎNTEMNIŢARE PE VIAŢĂ 


"Vinovat de înaltă trădare, e osândit la temniță pe viață. 

Va fi tratat ca orice prizonier de rând. Dar toți i se vor 
adresa 

ca unui rege". 


Comandantul izbucni în râs şi mai citi odată ultimele 
cuvinte: Toţi i se vor adresa ca unui rege". Se înclină batjocoritor 
în faţa lui şi-i spuse: 

— Noapte bună, Majestate. 

Apoi părăsi celula, lăsându-l pe Filip pe "tronul" său. 
Tânărul îşi prinse capul în mâini, îşi pipăi hidoasa lui mască şi 
izbucni într-un plâns în hohote. 


Capitolul XIV O noapte în Bastilia 


Suferinţa pe acest pământ, este în raport cu forţele omului. 
Nu pretindem că Dumnezeu măsoară durerile pe care le azvârle 
pe capul cuiva în raport cu puterea de îndurare a creaturii lovită. 
Această afirmaţie n-ar fi exactă din moment ce Dumnezeu 
îngăduie moartea, care este deseori singurul refugiu al 
sufletelor prea tare chinuite în corpul omenesc. Suferințele sunt 
în raport cu forţele, adică omul slab suferă mai mult, la chin 
egal, decât omul puternic. Acum, din ce elemente se compune 
forţa omenească? Oare această forţă nu-i mai ales consecinţa 
exerciţiilor, obişnuinţei, experienţei? lată ce nu vom căuta să 
demonstrăm, este o axiomă atât pentru moral cât şi pentru fizic. 

Când tânărul protejat al lui d'Artagnan, zdrobit, fu închis în 
celula-i, îşi închipui mai întâi că moartea este ca un somn, că 
este presărată de vise, că odată cu masca de fier ce i se pusese 
pe umeri, fusese aruncat în neant şi că moartea urmase ca o 
consecinţă firească, după visul său de rege atotputernic. Fusese 
rege o singură zi! Dar ce zi!... Câte evenimente nu se 
perindaseră prin faţa ochilor săi! Aproape că nu-i venea să 
creadă că el fusese acela care se logodise cu Maria Tereza, 
Infantă de Spania, pe care o iubea atât de mult. 

Ca o fantomă în viaţă, asista la desfăşurarea pasiunii sale 
dureroase. Parcă plutea într-un mister neînțeles, între realitate 
şi supranatural. Auzea totul, vedea totul, fără să încurce nici 
unul din amănuntele agoniei sale şi toate acestea, îşi spunea 
bietul Filip, constituiau un supliciu cu atât mai îngrozitor, cu cât 
putea să dureze o eternitate! 

— Oare infernul a fost numit eternitate? îşi zise Filip când 
uşa de fier se închise, lăsându-l singur în celulă. 


Nici nu privi în jurul său, şi, în această sinistră încăpere, 
rezemat de un zid, el căuta să se convingă că-i mort, închizând 
ochii pentru a nu vedea ceva şi mai rău încă! 

— Cum am murit? îşi spuse el aproape înnebunit. Nu cumva 
am visat că mi s-a pus o mască de fier pe faţă? Nu, nu, nu am 
visat, căci mâinile mele nu se pot înşela! De ce oare nu m-au 
omorât mai bine, decât să mă chinuiască în asemenea chip? Un 
pic de otravă l-ar fi scutit pe fratele meu de orice grijă! Ah! 
Dumnezeule! Cum poţi îngădui atâta răutate. 

Deodată, frigul din încăpere căzu ca o mantie pe umerii lui 
Filip. 

Un zgomot straniu atrase atenţia tânărului om. Se uită şi 
văzu pe cămin sub un enorm Christ sculptat în lemn, un şobolan 
uriaş, ocupat să ronţăie resturile unei bucăţi uscate de pâine, în 
vreme ce-şi ţinea privirea aţintită asupra noului locatar, o privire 
inteligentă şi curioasă... 

Filip avu frică şi simţi dezgustul punând stăpânire pe el. Se 
dădu înapoi spre uşa de fier scoțând un strigăt şi ca şi cum ar fi 
fost nevoie de acest țipăt, pentru ca să se recunoască, Filip 
înţelese că-i în viaţă, stăpân încă pe raţiunea şi conştiinţa lui. 

— Prizonier! strigă el. Eu, eu, prizonier! 

Căută din ochi o sonerie de alarmă pentru ca să dea un 
semnal. 

— La Bastilia, nu există sonerii de alarmă, îşi zise el şi eu 
sunt închis la Bastilia. Ah, de ce n-am ascultat pe Colbert şi mi- 
am întârziat plecarea? Totul se datoreşte unei conspirații a lui 
Fouquet care a ştiut să mă atragă în cursă... Colbert avea 
dreptate. Trebuia să mă feresc! Dar ce are cu mine? îi era 
teamă să nu mă urc pe tronul Franţei? Imposibil... Cine ştie?.- 
Poate că a convins pe rege că aspir la tronul lui şi fratele meu l- 
a crezut, căci, în familia noastră sunt curente asemenea 
rivalități. Dar, regina, mama mea mă va lăsa să mă sfârşesc în 
această celulă? Dar Maria Tereza? Oh? Maria Tereza! Ea va fi 
ocara întregii Curți şi la discreţia răutăţii lui Ludovic şi a 
scârbosului Fouquet. Scumpă copilă! Va fi probabil şi ea închisă 
între cei patru pereţi ai unei încăperi, iar logodnicul ei va 
continua viaţa de desfrâu alături de d-ra de la Vallière. S-a 
sfârşit, n-am s-o mai întâlnesc niciodată! 

Şi numai la gândul acesta de despărţire, nefericitul 
îndrăgostit izbucni în suspine, hohote şi strigăte. 


— Unde-i guvernatorul? urlă Filip în paroxismul furiei. Vreau 
să-i vorbesc. Să vină imediat. 

Strigă încontinuu, dar nici o voce nu răspunse chemărilor 
sale. 

Luă un scaun şi lovi cu el în masiva uşă de fier. Lemnul 
răsună în ciocnirea sa cu metalul şi împrăştie mai multe ecouri 
lugubre în adâncul gangurilor. Dar nici o fiinţă nu răspunse, 
absolut nici una. 

Filip renunţă repede la acest sistem de a atrage atenţia 
celor din închisoare, căci ajunse la concluzia că se dăduse 
ordinul să nu fie luat în seamă, orice ar face. După ce-i trecu 
prima furie, el observă o ferestruică zăbrelită pe unde filtra o 
rază de lumină. Filip începu să strige, la început încetişor, apoi 
mai tare, tot mai tare. Dar nimeni nu-i răspunse. 

Douăzeci de tentative încercate pe rând, nu se încheiară cu 
mai mult succes. 

Sângele începu să se revolte şi să se urce în capul tânărului 
prinţ. Această natură, obişnuită cu libertatea, fremăta în faţa 
captivităţii care-i fusese impusă. Treptat, furia-i crescuse. 
Prizonierul sfărâmă scaunul mult prea greu pentru mâinile sale 
şi se servi de un picior pentru ca să bată ritmic în uşă. Bătu de 
atâtea ori şi atât de tare, încât sudoarea curgea şiroaie pe 
frunte. Zgomotul deveni imens şi continuu. Câteva strigăte 
înăbuşite îi răspunseră de ici şi colo. 

Acest zgomot produse asupra fratelui regelui un efect 
straniu. Se opri ca să asculte. Distinse vocile prizonierilor, 
victime ca şi el, ale cruzimii regale. Aceste voci se ridicau ca 
aburii prin pereţii groşi şi zidurile opace. Ele acuzau pe autorul 
indirect al acestui zgomot, după cum suspinele şi lacrimile 
acuzau în tăcere pe autorul captivităţii lor. Şi lui Filip i se păru şi 
mai odios fratele său care răpise libertatea atâtor fiinţe. Şi 
acum, el le răpea şi somnul prin zgomotul ce-l făcea. 

Acest gând fu cât pe ce să-l înnebunească. Dublă forţele 
sau propriu-zis voinţa dornică să obţină o informaţie sau o 
concluzie. Piciorul scaunului îşi reluă Oficiul. După o oră, Filip 
auzi, ceva în coridor, în spatele uşii sale şi o lovitură năpraznică 
venită din afară îl făcu să se oprească. 

— Ei! Omule! Ai înnebunit? zise o voce aspră şi grosolană. 
Ce te-a apucat, astăzi de dimineaţă? 

— Astăzi de dimineaţă? se gândi prinţul surprins. 


Apoi, politicos, întrebă: 

— Domnule, sunteţi guvernatorul Bastiliei? 

— Omule, ai ceva scrântit la scăfârlie, replică vocea, dar 
acesta nu-i un motiv să faci atâta vacarm. Incetează odată! 

— D-ta eşti guvernatorul? întrebă din nou Filip. 

Nu mai primi nici un răspuns. Auzi zgomotul unei uşi 
închizându-se şi distinse paşii paznicului îndepărtându-se. 

Când tânărul căpătă certitudinea că paznicul plecase, furia 
lui nu mai cunoscu limită. Agil ca un tigru, sări de pe masă la 
fereastră şi zgâlţâi zăbrelele. Sparse geamul, ale cărui cioburi, 
căzură pe pavajul curţii. Răguşi strigând: "Guvernatorul! 
Guvernatorul!" Acest acces dură o oră, care fu o perioadă de 
febră mare. 

Cu părul în neorânduială şi lipit pe frunte, cu hainele 
sfâşiate, cu cămaşa în bucățele, Filip nu se opri decât la capătul 
forţelor şi numai atunci când înţelese că grosimea acestor ziduri, 
impenetrabilitatea cimentului, erau invincibile la oricare altă 
tentativă decât aceea a timpului. 

Îşi lipi fruntea de uşă şi lăsă inima să se calmeze un pic. 
Dacă ar fi continuat, ar fi avut un atac de cord. 

— Va veni, îşi zise el, clipa în care mi se va aduce hrană ca 
tuturor prizonierilor. Voi vedea, atunci, pe cineva, îi voi vorbi şi- 
mi va răspunde. 

Şi prinţul căută în memoria sa la ce oră avea loc prima 
masă a prizonierilor la Bastilia. El n-avea de unde să cunoască 
acest detaliu. Fire religioasă, el nu încercă să arunce pe seama 
lui Dumnezeu suferinţa lui. Simţea că Dumnezeu îl supunea 
acestei umilinţe teribile. Nimic nu putea fi mai eficace pentru a-l 
menţine în simţământul credinţei, decât sentimentul durerii. Dar 
Filip nu îndrăzni să cadă în genunchi pentru a se ruga de Cel-De- 
Sus să-i curme chinurile. 

— Dumnezeu face bine, îşi zise el, Dumnezeu are dreptate. 
Numai la suferinţă se căleşte sufletul unui om. 

Cam la acest punct ajunsese cu gândurile sale, adică cu 
agonia lui, când auzi un zgomot în spatele uşii şi scârţâitul unor 
chei şi broaşte îl anunţară că avea să primească o vizită. 

Filip făcu un salt înainte, pentru a se apropia de acela care 
urma să intre. Dar, deodată, gândindu-se că o asemenea 
mişcare ar fi nedemnă pentru un prinţ, se opri, luă o poză nobilă 
şi calmă, ceea ce era uşor şi aşteptă, cu spatele întors, spre a 


ascunde şi cea mai mică urmă de agitaţie ce-ar mai fi sălăşluit 
în ochii lui. 

Noul sosit era un paznic, încărcat cu un paner plin cu hrană. 

Filip îl privi cu nelinişte. Aşteptă să-i vorbească. 

— Ah! zise acesta, ai spart scaunul. Ai avut un acces de 
nebunie? 

— Domnule, replică regele de o zi al Franţei, măsoară-ţi 
cuvintele, căci s-ar putea să aibă consecinţe grave. 

Paznicul puse panerul pe masă, privindu-şi interlocutorul, 
surprins. 

— Cheamă, te rog, pe guvernator, adăugă Filip nobil. 

— Haide, copile, răspunse paznicul, ai fost totdeauna 
cuminte, dar nebunia face pe om rău şi ţin să te previn că 
spartul scaunului şi zgomotul ce l-ai făcut constituie un delict ce 
se pedepseşte cu asprime, aici la noi. Caută de te cuminţeşte şi 
n-am să-i raportez nimic guvernatorului. 

— Vreau să vorbesc cu guvernatorul, replică prinţul fără să 
clipească. 

— Te va băga la carceră, ţine minte. 

— Vreau! Mă auzi? 

— Ah! lată că privirea-ţi devine rătăcită! N-am să-ţi las 
cuțitul. 

Paznicul făcu ceea ce zise, luă cuțitul, închise uşa şi se 
îndepărtă, lăsând pe Filip mai mirat, mai nefericit, mai singur ca 
niciodată. In zadar, reluă jocul cu piciorul scaunului; în zadar 
aruncă pe fereastră hrana şi farfuriile; nimeni nu-i răspunse. 

Două ore mai târziu, în celulă nu se mai afla un prinţ, un 
gentilom, un om, un creier. Devenise un nebun, rupându-şi 
unghiile de uşă, căznindu-se să scoată pavajul camerei şi 
scoțând urlete atât de înfricoşătoare, încât bătrâna Bastilie 
părea că tremură din temelii. 

In ceea ce priveşte pe guvernator, el nici nu se deranja de 
tot acest vacarm. Paznicul şi santinelele de rond îi înaintaseră 
raportul, dar la ce bun? Nebunii erau un lucru curent în 
fortăreață şi zidurile nu erau oare mai tari ca nebunii? 

D. de Baisemeaux, pătruns de tot ce-i zisese Fouquet, al 
cărui devotat era şi perfect în regulă cu ordinul regelui, n-avea 
altceva mai bun de făcut decât să-l lase pe prizonier fie să urle 
sau să spargă geamurile. 


Totuşi, acest prizonier nu-i convenea. Auzi, domnule, să i se 
dea onorurile ca unui rege! Aşa ceva nu i se mai întâmplase. În 
gând, dorea ca această poveste să se termine odată. 

— N-ar fi rău, monologa el, ca totul să se întâmple după 
gândul meu. Un prizonier obişnuit este destul de mult pentru ca 
să-i dorim moartea liberatoare. Mult mai vârtos, când prizonierul 
devine nebun şi când poate, muşcă şi face zgomot în Bastilia. In 
asemenea cazuri, zău!, nu trebuie numai să dorim moartea, ci 
am face o operă caritabilă suprimându-l încet, încet. 

Şi bunul guvernator, obosit de pe urma unui raţionament 
atât de profund, ordonă să i se mai servească o nouă masă. 


Capitolul XV  Muşchetarii intră în arenă 


Trecuse o lună de la data întemniţării lui Filip în Bastilia. 
Într-o dimineaţă, Fouquet îşi făcu apariţia în apartamentul lui 
Ludovic, pentru a pregăti şi pierderea lui Colbert, duşmanul său 
de moarte. 

Ludovic tocmai îşi lua micul dejun când sfetnicul său intră: 

— Bună dimineaţa, Majestate. Regele Bastiliei continuă să- 
şi ocupe tronul. A trecut exact o lună de când şi-a început 
glorioasa-i domnie. 

Ludovic surâse mulţumit şi replică: 

— Sper că "Majestatea Sa" este mulţumită de regatul şi 
coroana ce i-am dăruit. 

— Se impune să procedăm la fel şi cu Colbert, adăugă 
Fouquet, prinzând momentul favorabil. Îl cunosc pe Colbert. Îşi 
va închina viaţa eliberării lui Filip. Un gest patriotic, fără 
îndoială, mai ales dacă e convins că Filip are drepturi egale la 
coroană. 

— Un om mort nu-şi poate închina viaţa nici unei îndatoriri, 
replică Ludovic ca pentru a-şi exprima dorinţa. 

— Cum? Să-l spânzurăm pe Colbert? Nu, nu se poate, 
Majestate!, interveni Fouquet. Colbert este prietenul poporului, 
care-i admiră cinstea. 

— Ceea ce mă supără e că nu i se poate reproşa nimic, 
reluă Ludovic, vizibil indispus. 

— Orice om greşeşte, Majestate, spuse Fouquet insinuant. 


— Colbert nu. 

— A greşit când a iscălit această chitanţă, spuse Fouquet şi 
întinse regelui un petec de hârtie. 

Ludovic îl luă, se uită la el şi apoi ridică ochii spre sfetnicul 
său, întrebător: 

—  Majestate... reluă Fouquet, cu un ton de uşoară 
imputare. 

Şi constatând efectul vorbelor lui adăugă: 

— Dacă am mai pune trei zero, transformând cifra în 
50.000 de franci, Majestatea Voastră l-ar putea întreba ce-a 
făcut cu cei 49.550 de franci... Şi nu va găsi răspuns... E foarte 
posibil ca poporul să nu ia apărarea, unui criminal. 

Ludovic se ridică de la masă, se apropie zâmbitor de 
Fouquet, se uită la pieptul hainei lui, de care atârnau decoraţiile, 
pe care i le dăduse pentru servicii anterioare şi spuse cu un uşor 
regret: 

— Păcat! Nu mai e loc pentru medalii! 

— Dacă Majestatea Voastră se gândeşte la o răsplată... 
doamna Fouquet ţine să fie ducesă... Ştiţi cum sunt femeile... 
spuse Fouquet, frecându-şi mâinile slugarnic. 

Ludovic îl privi înţelegător şi-i răspunse: 

— Dorinţa i se va împlini... în ziua când va fi spânzurat 
Colbert. 

Fouquet se înclină curtenitor şi făcând aluzie la soarta lui 
Colbert încheie: 

— Ce păcat! Un patriot atât de mare! 

Eliberaţi din Bastilia, cei patru muşchetari, prietenii 
nedespărţiţi ai lui Filip, în frunte cu d'Artagnan, se îndreptară 
spre locul de întâlnire care le fusese indicat. Zilele trecură însă 
fără ca protejatul lor să-şi facă apariţia, aşa cum fusese 
convenit. Temători pentru viaţa lui, hotărâră, într-o zi, să se 
întoarcă la Paris pentru a da de urma tânărului lor prieten, deşi 
ştiau cât riscă întorcându-se în Capitală. Nu putea fi vorba însă 
de grija vieţii lor, atâta vreme cât nu ştiau unde este Filip şi 
dacă nu i se întâmplase ceva. 

Se sfătuiră pentru a-şi întocmi planul de acţiune şi, în final, 
conveniră să-l viziteze pe Colbert, pentru a afla de la el cele ce-i 
interesa. 

Călăriră voiniceşte până în apropierea Parisului, unde 
trecură sub comanda lui d'Artagnan, conform programului 


stabilit. Fostul căpitan al muşchetarilor regali, îi duse pe nişte 
drumuri lăturalnice, din marginea Parisului, până ce ajunseră 
într-o pădurice, complet pustie. Acolo, descălecară şi, ghidaţi de 
d'Artagnan, se pomeniră în faţa unei deschizături bine mascată 
de tufişuri. 

Păşiră într-un gang care li se oferea, cu recomandarea lui 
d'Artagnan de a merge cu băgare de seamă şi după o bună 
bucată de drum, pătrunseră într-o locuinţă, care era a lui 
Colbert. 

Chiar în clipa în care intrară într-o odaie, de fapt biroul de 
lucru al ministrului, dădură peste Colbert. Acesta era aşezat la 
masă. La zgomotul intrării lor, bătrânul ministru întoarse repede 
capul şi, văzându-i, exclamă: 

— D'Artagnan! Cum ai intrat? 

— N-am uitat intrarea secretă, îi răspunse gasconul. 

— S-a pus un premiu pe capul vostru, continuă Colbert cu 
un aer de îngrijorare. 

— Sper că-i mare, replică d'Artagnan, glumind. 

— În orice caz, e măgulitor, interveni Porthos. 

— Sunteţi urmăriţi... Eu sunt suspectat... Care-i rostul că 
aţi venit aici? întrebă Colbert. 

— Nu l-am găsit pe Filip la Bordeaux. 

— Ştiu, replică ministrul, plecând capul, parcă sub o grea 
povară. 

— Unde e Filip? strigă d'Artagnan, care bănui ceva grav din 
răspunsul şi atitudinea sfetnicului regal. 

— Închis în Bastilia pe viaţă... Cu o mască de fier pe faţă, 
reuşi să îngâne bătrânul, zdrobit sub această mărturisire. 

— Ce? strigă d'Artagnan. 

— Da. Cea mai infernală invenţie a lui Ludovic. Dacă vreţi 
să scăpaţi de spânzurătoare, fugiţi. 

— Să fugim? Unde ţi-e curajul? 

— Lupţi, când ai şanse să învingi. 

— Curaj înseamnă să lupţi chiar, fără şanse. 

Colbert îl privi cu admiraţie. D'Artagnan rămăsese acelaşi în 
ciuda anilor care trecuseră peste el. Îl recunoştea aşa cum îl ştia 
de pe vremea când spada lui nu avea rival în Franţa. Totul nu 
dură însă decât câteva secunde, căci bătrânul ministru reluă: 

— Oamenii regelui pot veni, în orice clipă. Nu cer să salvaţi 
viaţa mea, ci a voastră. 


— Filip nu s-a gândit la viaţa lui, interveni Porthos. 
D'Artagnan îl privi liniştit pe vechiul său prieten şi cu un ton de 
imputare şi amărăciune îi spuse: 

— Laşi Franţa pe mâna unui mişel ca Fouquet!... Şi a unui 
dement? îmi amintesc de vremea când cârmuiai d-ta. 

— Asta era sub Ludovic al XIII-lea. Acum domneşte Ludovic 
al XIV-lea, răspunse Colbert. 

Abia termină de spus aceste cuvinte şi câteva lovituri 
puternice în uşă îl făcură să tresară. Era un căpitan de 
muşchetari cu câţiva oameni, veniţi să-l ridice pe Colbert, în 
urma maşinaţiei pusă la cale de Fouquet. 

— Nu deschid până n-aţi plecat, le şopti ministrul. 

Şi făcu un semn valetului, care se îndrepta spre uşă; Din 
doi paşi d'Artagnan fu lângă servitor şi-i spuse pe şoptite dar 
imperativ: 

— Dă-mi haina ta. Deschid eu uşa. 

De afară, ciocăniturile se repetară, însoţite de somaţia: 

— Deschideţi! 

D'Artagnan îmbrăcă haina servitorului şi imitând vocea 
acestuia răspunse: 

— Vin... vin îndată. 

Apoi şopti prietenilor săi: 

— Să vă stăpâniţi. 

Şi pentru că loviturile în uşă deveniră mai insistente repetă: 

— Vin... Cine e? 

— În numele regelui! Deschide! 

Aruncând o ultimă privire spre locul unde se ascunseseră 
prietenii săi şi Colbert, d'Artagnan răsuci cheia şi deschise uşa, 
lăsând să intre în cameră pe ofiţerul regal şi garda lui. 

— Unde este domnul Colbert? întrebă primul, în momentul 
când dădu cu ochii de servitorul care le deschisese. 

Ce păcat! îi răspunse d'Artagnan, cu un ton de sincer 
regret. A plecat acum o oră spre sudul Franţei, să-şi îngrijească 
sănătatea. 

Şi pentru că i se păruse că cuvintele lui nu fuseseră destul 
de convingătoare pentru ofiţer, continuă: 

— Poftiţi înăuntru, să vă convingeţi... Sunt singur. Căpitanul 
aruncă o privire prin odaie şi, întorcându-se spre oamenii săi, 
spuse: 

— Bătrânul nu minte. 


Apoi i se adresă din nou lui d'Artagnan: 

— Pe ce drum a luat-o? 

— Nu cunosc drumurile... Sunt doar un biet servitor. L-am 
auzit însă vorbind de Marsilia! 

Căpitanul se întoarse spre oamenii săi şi, făcându-le semn 
să părăsească odaia, ordonă: 

— Spre Marsilia! 


Capitolul XVI Cheia de aur 


După ce se convinse că pericolul se îndepărtase pentru 
moment, d'Artagnan dădu de veste prietenilor săi că pot ieşi din 
ascunzătoarea de unde auziseră toate cele întâmplate. 

— D'Artagnan, minţi admirabil, exclamă Porthos. Gasconul, 
măgulit de acest compliment, se înclină şi mulţumi. Apoi se 
întoarse spre Colbert şi-i spuse repede: 

— Îl putem elibera uşor pe Filip, din Bastilia. 

— Şi masca?... 

— Se poate scoate, completă Porthos. Există doar o 
cheie?... 

— Şi eu sunt tot atât de îndrăzneţ ca şi voi, îi spuse Colbert. 
Ne trebuie cheia... nu numai pentru eliberarea lui Filip, ci şi a 
întregii Franţe. Şi această cheie atârnă de gâtul lui Ludovic al 
XIV-lea!... 

Colbert era decis să apeleze la ajutorul singurei fiinţe care îi 
putea fi într-adevăr de folos. Şi aceasta era Maria Tereza. Puse 
la curent pe muşchetari cu hotărârea lui şi deoarece ar fi fost 
imposibil să discute cu ea la palat, unde serviciul de spionaj al 
lui Fouquet nu scăpa nimic, trimise un servitor credincios să-i 
comunice că este absolut necesar să-i vorbească. 

Maria Tereza nu ezită o secundă şi veni în grabă la Colbert, 
singurul sfetnic al regelui pe care-l stima. 


A 


Bătrânul ministru îi prezentă pe cei patru muşchetari şi 
apoi, poftind-o să ia loc, începu a-i spune întreaga poveste: 

— Amantul domnişoarei de la Vallière e Ludovic, spuse el. 
Cehdin catedrală şi cel de pe balcon e Filip. 

In mintea prinţesei se făcu lumină deplină. Acum îşi putea 
explica uşor schimbarea produsă în atitudinea lui Ludovic, 
atunci când îi plăcuse. Acesta nu era deci regele Franţei ci 
fratele său geamăn, care la caracter nu-i semăna însă de fel. 
Pentru a nu-şi trăda sentimentele ei intime faţă de Colbert şi cei 
patru muşchetari, Maria Tereza se mulţumi să spună, cu un uşor 
suspin de uşurare: 

— Filip e numele tatălui meu. Îmi place. 

Apoi aducându-şi aminte de soarta aceluia pe care-l iubea, 
care zăcea într-o celulă a Bastiliei purtând o mască de fier în 
care se sufoca lent, întrebă repede: 

— Unde e cheia? 

— Atârnă de gâtul lui Ludovic. 

Prinţesa ezită câteva clipe şi apoi spuse cu hotărâre: 

— O voi lua. 

Se ridică şi părăsi odaia, lăsându-l pe d'Artagnan şi prietenii 
săi în aşteptarea cheii cu care să-l elibereze pe Filip de teribila 
lui povară. 

Indrăgostit de curtezana lui, Ludovic îşi petrecea aproape 
toată vremea în compania domnişoarei de la Vallière. Faptul 
acesta însemnase o cruntă deziluzie pentru Maria Tereza, după 
logodna ei. Zile întregi se frământase asupra noii schimbări a 
atitudinii logodnicului ei, fără să fi fost în stare să găsească o 
explicaţie plauzibilă. Hotărâse să-l evite până ce scandaloasa lui 
purtare se va fi schimbat. Aşteptase însă în zadar; căci Ludovic 
se dedicase în întregime amantei sale, fără a se gândi o clipă la 
logodnica cu care locuia sub acelaşi acoperământ. 

In seara când Maria Tereza fusese la Colbert şi aflase 
adevărata identitate a bărbatului de care se îndrăgostise, 
Ludovic petrecea din nou în compania domnişoarei de la 
Vallière, îmbătându-se cumplit. Într-un târziu, curtezana se 
ridică pentru a se despărţi de augustul său amant şi Ludovic 
rămase singur când, puţin după plecarea acesteia, auzi 
ciocănituri în uşă. Se ridică cu greutate şi se îndreptă spre uşă, 
pentru a vedea cine este nepoftitul vizitator, care-l tulbura la o 


oră atât de înaintată. Surpriza lui fu din cele mai mari, în clipa 
când o văzu pe frumoasa prinţesă, care-l evita, în faţa lui. 

Cu o grimasă de mulţumire, Ludovic se înclină ironic şi, sub 
efectul beţiei spuse: 

— Alteța Să Regală!... Nu pot spune că este o surpriză. Te 
aştept. Te aştept de mult. Mai curând sau mai târziu, toţi vin la 
mine. 

Credincioasă rolului ei şi cu gândul la singurul bărbat pe 
care-l iubea, Maria Tereza nu dădu atenţie acestei grosolănii şi-i 
răspunse: 

— N-aţi fi aşteptat atâta, dar ştiam că inima Voastră 
aparţine alteia. 

— Din nefericire, eşti prea sensibilă, spuse Ludovic ca o 
scuză pentru el. 

— Mi-am dat seama că o regină trebuie să treacă multe cu 
vederea, continuă Maria Tereza dornică să profite de starea de 
beţie în care se găsea regele, pentru a-şi duce la bun sfârşit 
acţiunea începută. 

Frumuseţea prinţesei îl zăpăcise complet pe Ludovic, mai 
ales că Maria Tereza vorbea aşa cum nu o făcuse niciodată cu 
el. 

Încercând să-şi păstreze echilibrul, suveranul se bâlbâi: 

— la loc, draga mea. Până astă seară nu mi-au fost dragi 
spaniolii. 

— Fiindcă suntem geloşi şi pătimaşi? întrebă Maria Tereza 
pentru a-l aţâţa. 

— Dimpotrivă. 

— Suntem un popor impulsiv, reluă prinţesa. lute la ură şi 
iute la dragoste. Când voi fi regină, sper să-ţi schimbi părerea 
despre spanioli. 

— Mi-o poţi schimba uşor, replică Ludovic, care duse un 
pahar la gură, în cinstea oaspetei sale. 

După ce sorbi paharul până la fund, veni lângă prinţesă şi o 
sărută pe gât. Tânăra fată trebui să facă apel la toată energia ei 
pentru a nu sări în sus de scârbă. Gândul ei era însă la Filip, pe 
care trebuia să-l salveze. Păstră, de aceea, un surâs promiţător 
pe buze, în timp ce Ludovic, complet ameţit de băutură abia se 
mai ţinea pe picioare. 

— Nu găseşti că e zăduf? murmură el, simțind că-l părăsesc 
puterile. 


— N-am observat, replică ea. 

Ludovic ajunsese la capătul puterilor lui. Se îndreptă spre 
uşa care dădea în odaia vecină, dormitorul, o deschise şi 
pătrunzând în această cameră se rostogoli în pat, unde adormi 
buştean. 

Maria Tereza îl privi o clipă în tăcere, cu un dezgust fără 
margini. Apoi se apropie de el, îl descheie febril şi-i smulse cheia 
de aur, care-i atârna de gât, pe lănţişorul ei. Acum Filip putea fi 
salvat. 

leşi fără zgomot din apartamentul regelui, îşi puse un şal pe 
umeri şi se îndreptă, în noapte, spre locuinţa lui Colbert, unde o 
aşteptau prietenii lui Filip. 

În clipa când prinţesa intră în odaie, având cheia în mână, 
cei cinci bărbaţi se întoarseră în acelaşi timp. Feţele lor 
exprimau o adâncă recunoştinţă pentru fapta temerară pe care 
o săvârşise. 

Colbert fu primul care vorbi: 

— Mulţumesc, Alteță. 

Apoi i se adresă lui d'Artagnan, întinzându-i cheia: 

— Soarta Franţei este în mâinile d-tale. Ştii drumul spre 
Bastilia? 

— Cum era să-l uit? replică fostul comandant de 
muşchetari. 

Muşchetarii se pregătiră de plecare, d'Artagnan veni în faţa 
prinţesei, îi apucă mâna ceremonios şi ducând-o la buze 
murmură: 

— Eşti o fată curajoasă. 

MariaTereza îl privi rugătoare şi nemaiputându-se stăpâni 
exclamă: 

— Adu-l pe Filip... chiar dacă nu va fi rege, 

— Cât depinde de noi... îl vom elibera pe Filip, sau vom 
pieri cu toţii. 

Înfăşuraţi în largile lor mantale, cei patru muşchetari 
apucară pe drumul secret care ducea la Bastilia şi de existenţa 
căruia ştiau foarte puţini. În fruntea lor, ducând o torţă aprinsă, 
d'Artagnan zorea pasul, pentru a ajunge cât mai repede la cela 
cărui copilărie o veghease. 

După ce merseră o bună bucată de drum, fostul căpitan de 
muşchetari se întoarse spre tovarăşii săi şi le şopti: 

— Stingeţi torţele. Suntem aproape de ţinta noastră. 


Tovarăşii săi executară imediat ordinul şi restul drumului, 
care-i ducea în interiorul Bastiliei, îl făcură mai mult pe bâjbâite 


Capitolul XVII Legea pedepsei 


Abia pătrunseră câţiva paşi în interiorul faimoasei închisori 
şi un zgomot de voci le parveni la ureche. Se traseră repede în 
umbra unui zid, intrat înăuntru şi aşteptară-trecerea gărzii de 
noapte. 

Oamenii de pază se apropiară atât de mult încât cei patru 
prieteni auziră foarte distinct pe comandantul gărzii spunând: 

— Să facem rondul. Subalternul său răspunse: 

— De ce? Nu se întâmplă niciodată nimic. 

Cei doi oameni îşi începură plimbarea de-a lungul celulelor, 
în timp ce, din una dintre acestea, un condamnat dădu un urlet 
fioros, zgâlţâind uşa zăbrelită. 

— Te fac eu să-ţi ţii gura!, exclamă comandantul gărzii care 
se îndreptă spre celula nefericitului condamnat, pentru a-l biciui 
pe cel închis. În momentul în care comandantul intră în celulă, 
d'Artagnan se decise să folosească acest prilej şi ieşind, fără 
zgomot, din ascunzătoarea lui, dobori cu o lovitură pe paznicul 
rămas afară. Apoi îi şopti lui Porthos: 

Pune-i un căluş şi leagă.-l. 

Drumul era liber spre celula lui Filip. 

D'Artagnan desprinse legătura de chei de la brâul 
paznicului şi începu să caute celula în care era închisă "Masca 
de fier". O găsi repede şi în momentul când îi trecu pragul se 
înfiora la vederea torturii la care fusese supus protejatul său. 
Toate nu durară decât câteva clipe şi de pe buze îi ţâşni un 
singur strigăt; 

— Filip! 

Prizonierul ridică greoi capul şi prin deschizăturile măştii, 
făcute acolo unde erau ochii, văzu pe cel care stătea în faţa lui. 

— D'Artagnan! fu răspunsul lui. 

— Şezi, reluă d'Artagnan scoțând cheia de aur. 

Filip, care era foarte slăbit, se supuse şi, timp de câteva 
clipe, d'Artagnan lucră să îndepărteze oribila mască. 


— Mai repede! Simt că înnebunesc!, se auzi vocea lui Filip, 
de sub mască. 

— Cum poate fi un frate atât de câinos?, mormăi fostul 
căpitan de muşchetari, în timp ce se străduia să descuie teribila 
mască. 

Ceilalţi deţinuţi, care îl văzuseră pe d'Artagnan intrând în 
celula lui Filip, începură să facă zgomot şi atraseră atenţia 
primului paznic, care-şi continuase rondul său. 

Furios de aceste zgomote, al căror sens nu-l bănuia, 
paznicul se îndreptă mormăind spre celule. 

— E ora 2... lar vede nr. 33 stafii, murmură el. Eforturile lui 
d'Artagnan de a-l elibera pe Filip de masca lui se dovediră 
infructuoase. 

— Nu se descuie, spuse el când se convinse că este inutil 
să mai încerce. E o broască dublă... chinezească. 

Paznicul era acum în imediata apropiere a celulei în care se 
găseau Filip şi d'Artagnan. Ceilalţi trei muşchetari, priveau cu 
groază cum se apropia cel care ar fi putut să le năruie toate 
planurile. Nu îndrăzneau, totuşi,>să facă nici o mişcare, înainte 
de a se convinge că prezenţa lui d'Artagnan în celula "Măştii de 
fier" nu va trece neobservată. Gata să intervină, dacă nevoia o 
va cere, cei trei prieteni îşi ţinură respiraţia, evitând să facă cel 
mai mic zgomot. 

Paznicul trecu de-a lungul celulelor, strigă deţinuţilor să 
facă tăcere şi se îndreptă spre celula deţinutului nr. 33, pe care 
voia să-l vindece cu biciul de stafiile care spunea că i se arată. 

Când îl văzură trecând, muşchetarii respirară mai liberi şi 
se precipitară spre celula lui Filip, strigându-i lui d'Artagnan. 

— A plecat! 

— Să ieşim de aici, spuse d'Artagnan lui Filip. Ai suferit 
destul. 

Apucară pe drumul pe care veniseră şi d'Artagnan, care-l 
sprijinea pe Filip, să poată merge, şopti protejatului său: 

— Poţi fi liber sau Regele Franţei. Tu vei hotărî. 

Fără să ezite, Filip, care acum îşi cunoştea adevărata 
obârşie îi răspunse: 

— Du-mă unde e coroana Franţei. 

Restul drumului îl parcurseră în tăcere. 

Când ajunseră la o bună bucată de drum de groaznica 
Bastilie, muşchetarii făcură un scurt popas şi, fără graba care 


făcuse să-i tremure mâinile în celulă, d'Artagnan reuşi să scoată 
teribila mască. Chipul lui Filip îi apăru tot atât de nobil ca şi 
înainte. O barbă suficient de mare îi înconjura ovalul feţei şi 
ochii îi străluceau de focul şi dorul unei răzbunări cât mai 
grabnice şi mai complete. 

Toţi cinci se îndreptară spre palatul regal, folosind aceleaşi 
ganguri, secrete, pe care d'Artagnan le cunoştea de pe vremea 
când  comandase  muşchetarii regelui şi fusese intimul 
suveranului său. 

Când ajunseră în faţa apartamentului lui Ludovic al XIV-lea, 
d'Artagnan porunci scurt unuia dintre tovarăşii săi: 

— Athos, păzeşte uşa. 

Ceilalţi, în frunte cu Filip, care-şi ţinea masca de fier în 
mână, intrară în dormitorul regal şi se aliniară de-a lungul 
patului în care Ludovic continua să doarmă, în urma beţiei. 

Filip îl privi cu dezgust şi apoi spuse: 

— Trezeşte.-l. 

Scuturat puternic, Ludovic deschise cu greu ochii şi 
deodată, văzu în faţa lui pe Filip, ţinând în mână masca sub care 
îl pedepsise să-şi termine zilele. Scena i se păru ireală, ca un vis, 
şi-şi frecă ochii. 

— Nu e un vis, frate, rupse Filip tăcerea. Mă ţii minte? Sunt 
rebelul din Gasconia. Cred că-ţi aminteşti de asta? 

Spunând aceste vorbe, întinse ameninţător spre el grozava 
mască. 

Ludovic îşi duse repede mâna la gât, pentru a căuta cheia 
de aur. Degetele lui bâjbâiră în zadar. 

— Nu-i acolo, reluă Filip. E aici. Şi îi arătă cheiţa. 

îngrozit de această scenă, crezându-se încă prada unui 
coşmar, Ludovic începu să ţipe: 

— Pleacă! Eşti mort! Sugrumat! 

Filip se aplecă asupra lui şi-l întrebă şuierător: 

— Cât de repede creşte barba ta? 

Ludovic îşi dădu seama că este treaz şi că acela care se 
ridica ameninţător în faţa sa era fratele lui geamăn, acela pe 
care-l condamnase să piară nevinovat în celulele Bastiliei. 

O frică teribilă de răzbunarea acestuia puse stăpânire pe el 
şi, strângându-se la căpătâiul patului, bolborosi: 

— Îţi dau ce vrei... Te voi face bogat! îţi dau un milion de 
galbeni! Două milioane! 


Filip îl privi implacabil. Abia acum îl vedea pe laşul său frate 
în adevărata lui lumină. Printre buze, îi ţâşni ca o sentinţă: 

— Mişelia ta nu o poţi răscumpăra cu aur. Ştiai că suntem 
fraţi, că suntem aproape un singur trup... Ai chinuit partea mea 
de trup, ca partea ta să trăiască în glorie. Există o lege de care 
nimeni nu poate scăpa: Legea pedepsei. Pendula orologiului 
vieţii oscilează într-o parte... apoi în cealaltă. A sunat ceasul să 
se chinuiască partea ta de trup, pentru răul făcut Franţei. Nu 
fiindcă m-ai făcut să sufăr, ci fiindcă ai ucis. Fiindcă ai trădat o 
datorie sfântă. 

Întinzând masca de fier spre Ludovic, termină prin a spune: 

— În schimbul regatului tău, ţi-l dau pe al meu. 

Ţinut de muşchetari, Ludovic nu se putu împotrivi la fixarea 
măştii de fier, cu care se chinuise Filip atât. 

După terminarea operaţiunii, d'Artagnan îl privi mulţumit şi- 
i spuse: 

— Să vedem dacă-ţi place. 

Răzbunarea lui Filip nu se termină aici. Ludovic fu obligat să 
apuce prin gangul întunecos care ducea la Bastilia, pe acelaşi 
drum pe care-l făcuseră înainte " Masca de fier " şi cei patru 
muşchetari şi fu introdus în celula în care stătuse fratele său 
geamăn, ca să nu se observe evadarea făcută. Odată îndeplinită 
şi această misiune, muşchetarii şi protejatul lor se îndepărtară, 
lăsându-l pe Ludovic pradă destinului său. 

Rămas singur, suveranul se repezi la uşă pe care începu s-o 
scuture de zăbrele şi să urle: 

— Dau un milion de galbeni pentru libertatea mea. Paznicul 
doborât de d'Artagnan îşi reveni în fire. Se uită buimac în jurul 
lui şi amintindu-şi de agresiunea pe care o suferise, o luă la 
goană spre odaia comandantului închisorii pentru a-i aduce la 
cunoştinţă prezenţa unor străini în interiorul închisorii. 

Ajunse aproape fără suflare la uşa apartamentului şi bătu 
cu sfială. O voce autoritară îi răspunse din interior: 

— Intră! 

Paznicul deschise încet uşa şi, intrând, se aplecă până la 
pământ murmurând: 

— Excelenţă... Excelenţă... 

Văzând aerul încurcat al paznicului, comandantul îl întrebă 
aspru: 

— Ce s-a întâmplat? 


— Au venit nişte cavaleri... cu spade... şi m-au strâns de 
gât... 

— Cavaleri cu spade... izbucni comandantul. Eşti nebun? 
Fără voia mea nu intră nimeni aici! Te-ai îmbătat, mincinosule! 
Nu vă faceţi datoria. lar m-au sculat din somn tipetele 
prizonierilor! îi învăţ eu minte! Şi pe voi o să vă învăţ minte. 

Comandantul închisorii ieşi din cameră, urmat de paznic, la 
care se alătură — după câţiva paşi — şi celălalt paznic. Când 
ajunse în dreptul celulei în care se găsea Ludovic acesta 
continua să zgâlţâie uşa şi să strige: 

— Sunt regele! Daţi-mi drumul! Vă voi îmbogăţi! 
Comandantul îl privi ironic şi-i spuse: 

— Bine," Sire". Dar aici comand eu. 

— Dar eu sunt regele, repetă Ludovic furios şi neputincios. 

— Bună seara, Majestate, adăugă comandantul şi se 
îndepărtă. 

Ludovic se prăbuşi pe "tronul" pregătit fratelui său şi pentru 
prima oară, în viaţa lui, simţi ce înseamnă durerea. 


Capitolul XVIII Roluri schimbate 


Filip domnea acum în Franţa sub numele de Ludovic al XIV- 
lea. Schimbarea operată nu era cunoscută decât de cei câţiva 
eroi ai acestei drame: Maria Tereza, Colbert, d'Artagnan, 
prietenii săi şi prizonierul de la Bastilia. 

Acum când Ludovic nu mai era pe tronul Franţei, Filip socoti 
că este momentul să vină în ajutorul poporului, ale cărui 
necazuri le cunoştea atât de bine. 

In cabinetul de lucru al suveranului Franţei, el trasase 
programul de reformare şi unele le tradusese în fapt, 
aşteptându-l pe Fouquet pentru a le face publice. Fostul aprod al 
cardinalului nu se lăsă mult aşteptat. Încercarea de a-l prinde pe 
Colbert dăduse greş. 


Dar Fouquet nu era omul care să se dea bătut. 
Recompensa promisă de Ludovic, în cazul când îl va suprima pe 
popularul ministru, îl stimulase la maximum şi acum, venea să-şi 
depună raportul pentru a-l asigura pe suveran de reuşita 
apropiată a misiunii lui. 

— Bună dimineaţa, Majestate, zise el intrând în cabinetul în 
care lucra Filip. 

— Bună dimineaţa, Fouquet. 

— Doamna Fouquet este încântată că va fi ducesă, reluă 
fostul aprod, cu scopul de a-l face pe Ludovic să nu uite 
promisiunea pe care i-o făcuse. 

Filip ridică capul şi-l privi cu uimire pe Fouquet, ca un om 
care nu ştia despre ce este vorba. 

— Colbert... nu vă amintiţi?, încercă a-i împrospăta 
memoria Fouquet. 

— Aşa-i, îngână Filip pentru a nu se demasca. 

— L-au prevenit spionii. A fugit. Dar până diseară va fi 
prins. 

Apoi schimbă subiectul discuţiei: 

— Dările asupra sării au adus venituri duble decât ne 
aşteptam. 

— Ţi-am pregătit o bucurie, îl întrerupse Filip, întinzându-i 
unul din documentele pe care le întocmise în dimineaţa aceea. 

Fouquet citi şi întrebă cu uimire: 

— Abrogaţi dările asupra sării? 

— Ai mâncat vreodată peşte fără sare? 

— Peşte fără..., se bâlbâi Fouquet, surprins de tonul cu care 
îi vorbea suveranul. 

— N-are gust! E scârbos!, reluă Filip. 

Şi pentru că uimirea lui Fouquet îi producea o bucurie 
grozavă, continuă: 

— Poporul protestează... Apoi îi întinse alt document: 

— Nu poţi face nici stofe fără lână, sau pâine fără făină. Am 
desfiinţat aceste dări. 

— De ce, Sire?, întrebă Fouquet, care simţea că se înăbuşă. 

— Am avut un vis. Ştii unde se duc oamenii răi? îl întrebă el 
insinuant. 

Fouquet se dădu înapoi câţiva paşi şi bolborosi, îngrozit: 

— Nu puteţi face asta! 


— M-ai asigurat întotdeauna că pot face ce vreau. Pot chiar 
să te spânzur. 

instinctiv, Fouquet îşi duse mâna la gât şi, încercând să 
schiţeze un zâmbet timid, articula: 

— Majestatea Voastră e foarte glumeţ, astăzi. 

— Amuzant, nu? 

— Foarte amuzant, bâlbâi Fouquet, care simţea că-i fuge 
pământul de sub picioare. 

Îi era dat însă să aibă o surpriză şi mai mare, căci în clipa 
aceea îşi făcu apariţia în cabinetul de lucru al suveranului, 
Colbert, duşmanul lui de moarte, a cărui pieire o pregătise în 
ajun cu Ludovic. 

Bătrânul ministru se apropie foarte serios de el şi cu aerul 
cel mai ceremonios din lume. li spuse: 

— Domnule Fouquet, regret absenţa mea de ieri seară. Mi- 
ar fi făcut plăcere să-ţi primesc prietenii. 

Apoi se întoarse spre Filip şi reluă: 

— Mi s-a spus că m-aţi chemat, Sire. 

— Să publici aceste decrete, care abrogă anumite dări. 

— E o zi mare pentru mine, spuse Colbert, după ce citi 
cuprinsul lor. 

Fouquet făcu o ultimă tentativă pentru a reaminti 
suveranului său pactul făcut în ajun. Cu o voce timidă spuse: 

— Dar chitanţa? 

Filip îl privi distrat şi, după câteva clipe, îi răspunse: 

— Chitanţa? S-au găsit banii. 

Aceasta era prea mult chiar pentru un om de talia lui 
Fouquet. Intrigantul se înclină în faţa suveranului şi înainte de a 
pleca, bâlbâi: 

— Vă rog să mă iertaţi... Nu mă simt prea bine. 

Filip îl privi cu falsă compătimire şi-l concedie spunându-i: 

— Îngrijeşte-te! Doamna Fouquet ar fi prea nenorocită să te 
piardă. 

În aceste cuvinte, intrigantul distinse şi o notă de 
avertisment, care trebuia să-i dea de gândit. Fără îndoială 
căzuse în dizgraţia suveranului său şi, ceea ce era mai grav, nu 
ştia motivul care adusese această schimbare de sentimente. 


Capitolul XIX Mesajul prizonierului 


La Bastilia, Ludovic încă nu se împăcase cu soarta lui. 

Suveranul căuta, cu orice chip, să se facă ascultat de către 
paznic că el este regele Franţei, dar nimeni nu-l lua în serios. La 
aceasta contribuise însuşi ordinul de întemniţare dat de el, în 
care specificase că prizonierul cu masca de fier — pe vremea 
aceea Filip — să fie tratat ca orice prizonier de rând dar toţi să i 
se adreseze ca unui rege. 

În noua situaţie, paznicii crezură că prizonierul înnebunise 
sub masca lui, aşa că lamentările şi promisiunile suveranului nu 
avură nici un ecou. 

Rumegând gânduri de răzbunare, Ludovic continua să se 
străduie pentru a se face ascultat de cei din interiorul închisorii 
sau să comunice cu vreunul din ţăranii care treceau pe lângă 
Bastilia. 

De la fereastra celulei lui, strigase în câteva rânduri la 
trecătorii din afară. Celula era însă situată la un etaj superior 
aşa că, chemările lui se pierduseră în vânt, mărindu-i 
deznădejdea. 

— Ascultă, paznic, te voi face bogat!, strigă el, zgâlţâind 
zăbrelele uşii, unuia dintre păzitorii lui. 

Omul, care mai auzise această propunere de nenumărate 
ori, îl privi compătimitor, ca pe o fiinţă care-şi ieşise din minţile 
lui şi îi răspunse: 

— Ştiu... Eşti regele Franţei. Un milion de galbeni. 

— Îţi dau ce vrei... Orice... 

Paznicul depuse farfuria de mâncare pe care o aduse şi 
părăsi celula. 

— Trebuie să asculţi ce-ţi spun!, strigă Ludovic după el. 
Simt cum creşte! Mă va sugruma! Scoate-mi masca! 

Paznicul se întoarse pentru o clipă şi spuse ironic: 

— Cum? Să scot coroana Majestății Voastre? Nu, asta nu se 
poate. 

Şi-şi văzu de drum. 

Invârtindu-se ca un leu în cuşcă, Ludovic căuta mijlocul 
care să ducă la salvarea lui. 

Deodată, se opri şi un gând îl fulgeră: să încerce să 
comunice cu Fouquet, printr-un mesaj, pe care să-l ducă unul 
dintre ţăranii care treceau pe lângă închisoare. 


Se repezi la farfuria de mâncare care-i fusese adusă, îi 
deşertă conţinutul şi se uită mulţumit la ea. Farfuria era 
confecţionată dintr-un metal subţire şi strălucitor pe care se 
putea zgâria, cu uşurinţă, cu ajutorul unui corp ascuţit şi dur. Se 
trudi şi reuşi să scoată un cui, din cele bătute în scândurile 
patului său şi zgârie pe fundul farfuriei următorul mesaj: 


"DU ASTA LUI FOUQUET ŞI VEI PRIMI 5000 DE FRANCI. 
FILIP DE GASCONIA E PE TRONUL FRANŢEI." 


După ce termină de scris acest mesaj se duse la fereastra 
celulei şi pândi trecerea vreunui ţăran. Deodată văzu la 
picioarele Bastiliei un nenorocit care păştea două-trei oi. Ludovic 
vâri mâna printre zăbrelele ferestrei şi aruncă farfuria în aşa fel 
ca să cadă în imediata apropiere a țintei ce şi-o propusese s-o 
ajungă. 

Încercarea lui fu încununată de succes, căci zgomotul 
farfuriei de metal, căzută pe pământ, trezi atenţia ţăranului care 
se îndreptă spre ea şi o ridică, uitându-se apoi la zidurile negre 
ale închisorii, pentru a vedea de unde a venit acest plocon. 

Ochii lui trebuiră să cerceteze mult, până ce, undeva sus, 
să poată descoperi o mână care se mişca printre zăbrele. Apoi 
întoarse farfuria, în sus şi în jos şi văzu cuvintele zgâriate pe 
fundul ei. Le citi cu atenţie şi după câteva clipe de reflectare 
înţelese despre ce este vorba. Se uită, apoi, înfricoşat în jurul 
lui, pentru a vedea dacă n-a fost observat de cineva şi după ce 
făcu această examinare, strânse mulţumit farfuria la piept şi o 
luă la fugă. 

De sus, de la fereastra celulei lui, Ludovic urmărise toată 
scena. Acum putea spera că va fi salvat. Căci dacă mesajul 
ajungea la Fouquet, şederea lui în Bastilia va înceta şi se va 
putea răzbuna crunt pe cei care-l aduseseră în această situaţie. 


Capitolul XX Inimi ce se spovedesc 


Omenia şi priceperea de care dădu dovadă Filip în 
conducerea Statului îl câştigară în întregime pe Colbert, care 


vedea în noul rege al Franţei un demn urmaş al lui Ludovic al 
XIII-lea. 

Bătrânul ministru ar fi vrut, pentru binele ţării lui, să 
consolideze poziţia lui Filip, în sensul de a-i asigura definitiv 
tronul Franţei. 

Gândul lui se îndreptă spre Maria Tereza, logodnica lui 
Ludovic al XIV-lea, singura care ştia de prezenţa pe tronul 
Franţei al lui Filip de Gasconia. 

Din partea ei, n-avea însă de ce să se teamă, căci lui 
Colbert nu-i fu prea greu să constate că tânăra prinţesă îl iubea 
pe Filip, pentru care acceptase sacrificiul de a fura cheia măştii 
de fier. 

Intr-un cuvânt, trebuia să unească aceste două fiinţe care 
se iubeau şi totul va decurge în cea mai perfectă linişte. Înarmat 
cu acest plan, se prezentă la Filip şi-i spuse: 

— Trebuie să faci în grabă un lucru: să te însori cu Maria 
Tereza. 

Filip izbucni în râs. 

— Trebuie? Aş fi cel mai fericit om. 

— Odată recunoscută de Spania şi de popor drept Regina 
Franţei, continuă Colbert, nu se mai pune chestiunea cine e 
Regele. 

Inainte ca Filip să fi putut da vreun răspuns, intră un lacheu 
care anunţă: 

— A.S.R. Prinţesa Maria Tereza. 

La intrarea ei, Filip i se duse în întâmpinare şi-i şopti: 

— Îţi aminteşti de tinerii care fugeau pe câmpie? Prinţesa 
nu-i răspunse direct şi de pe buze îi ţâşni un singur cuvânt: 

— Filip. 

— Astăzi sunt fericit ca ei, continuă Filip. 

Apoi se uită lung în ochii frumoasei prințese şi reluă: 

— Colbert vrea să-ţi pună o întrebare. 

Spunând acestea, se întoarse spre ministru şi completă: 

— O întreb eu? 

— Cum doriţi, Majestate, replică Colbert. 

Colbert se înclină în faţa celor doi tineri şi părăsi 
apartamentul, pentru a-i lăsa singuri cu iubirea şi spovedania lor 


— Vrei să fii regina Franţei?, o întrebă el, cu simplitate. 
— Da, Majestate. 


— E grea coroana Franţei. 

— O voi purta bucuroasă. 

— Chiar dacă-ţi spun să n-ai încredere în rege? 

— În tine am încredere. 

— Mai vreau să ştiu ceva. E o chestiune vitală. Mă iubeşti? 

— Te-am iubit întotdeauna, Filip. 

Acesta fu tot romanul de dragoste a două inimi nobile, care 
se înţeleseră altfel decât prin cuvinte. 

Flacăra sfântă a amorului aprinsese torţa dragostei lor din 
prima clipă când se văzuseră şi dăduseră naştere unei iubiri 
menită să înlăture orice obstacol pentru desăvârşirea ei. 

Data căsătoriei fusese anunţată tuturor şi ziua fixată veni. 

În apartamentul său, Fouquet se pregătea pentru a se duce 
la ceremonie. 

Ajutat de valet, se îmbrăcă cu pedanteria lui caracteristică 
în materie vestimentară. 

Valetul îşi privi stăpânul şi mulţumit de rezultatul cercetării 
lui spuse: 

— Dintre toţi gentilomii care vor asista la căsătoria 
Majestății Sale, dvs. veţi fi cel mai elegant. 

Fouquet se simţi cuprins de o mândrie fără margini, căci 
eleganța era marea lui slăbiciune. 

În momentul când se pregătea să răspundă ceva valetului 
său, intră un servitor, urmat de ţăranul care ridicase farfuria 
purtând mesajul lui Ludovic. 

— Excelenţă, acest păstor insistă să vă vorbească. 

— Ce vrea?, întrebă Fouquet, fără să se întoarcă spre 
vizitatorul său. 

— 5000 de franci. 

— Pentru ce?, întrebă Fouquet foarte mirat. 

— Pentru o farfurie de tinichea. 

— O farfurie? 

— Da, Excelenţă. Pe ea scrie următoarele: 


“Filip de Gasconia este pe tronul Frantei". 


Cuvintele acestea avură un efect neaşteptat asupra lui 
Fouquet, care sări muşcat ca de şarpe. 

Puse mâna pe farfuria de metal şi o trase din mâna 
servitorului său. 


— 5000 de franci, Excelenţă, bâlbâi păstorul care o 
adusese. 

Fără a-i da atenţie, Fouquet citi încă odată mesajul lui 
Ludovic: 


“Filip de Gasconia este pe tronul Franței." 


Acum îşi explica toată schimbarea produsă în atitudinea 
suveranului său. Murmură ca pentru sine: 

— Prima oară c-am fost prost, în viaţa mea!... Apoi porunci, 
în grabă: 

— Să vină căpitanul gărzii. 

Câteva clipe mai târziu, cel chemat se afla în faţa 
sfetnicului regal. 

— la caleaşca şi garda mea, îi porunci Fouquet. Scoate din 
Bastilia un om cu mască de fier şi adu-l la mine, la 
Fontainebleau. 

— Din Bastilia? întrebă îngrozit căpitanul gărzii. Fouquet se 
apropie de el şi-i şuieră în obraz: 

— Ţi-e teamă de spânzurătoare? Trebuie — să ne riscăm 
viaţa, dacă nu vrem s-o pierdem. 

Apoi se întoarse spre păstor şi-i aruncă o pungă de bani, pe 
care acesta o prinse din aer şi ieşi, de-a-ndăratelea, din odaie. 

Căpitanul de gardă, înarmat cu un ordin al lui Fouquet către 
comandantul închisorii — care era tot un devotat al fostului 
aprod — reuşi să-l scoată pe Ludovic din Bastilia şi porni spre 
locul de întâlnire convenit cu Fouquet. 

Purtând încă masca de fier, care nu putea fi scoasă din 
lipsa cheii, Ludovic se sui în caleaşca sfetnicului său şi porniră în 
grabă spre Fontainebleau, pentru a zădărnici căsătoria lui Filip 
cu Maria Tereza. 

Deşi caleaşca gonea din răsputeri, lui Ludovic i se părea că 
nu merge destul de repede. 

— Mai repede, ţipă el vizitiului. 

— Imi omor caii, răspunse acesta biciuindu-şi animalele. 

— Omoară-i! 


Capitolul XXI Istoria s-a sfârşit 


Ceremonia căsătoriei regale începuse. În faţa întregii curţi, 
cardinalul rosti de la altar cuvintele uzuale: 

— Ne-am adunat aici pentru a uni acest bărbat cu această 
femeie cu legământul sfânt al cununiei. Dacă e cineva care are 
motive să se împotrivească, să vorbească acum. 

Liniştea care urmă acestor cuvinte fu întreruptă de vocea 
lui Fouquet, care tocmai intrase în catedrală. Sfetnicul îşi croi 
drum prin asistenţă şi se îndreptă spre altar. La jumătatea 
drumului se opri şi spuse: 

— Eu protestez. 

Aruncă o privire în jurul lui şi apoi continuă adresându-se 
cardinalului: 

— Eminenţă, vă previn... Vă riscaţi capul. Acesta nu este 
Regele! 

— Arestaţi-l, strigă conetabilul gărzii sale, arătându-l pe 
Fouquet. 

Sfetnicul regal scoase, repede, un pistol şi exclamă: 

— Înapoi! Omul acesta arată ca regele.... e îmbrăcat ca 
regele... vorbeşte ca regele... dar nu e regele! N-aveţi nici o 
grijă! Majestatea Sa va veni la ceremonie. E pe drum. Mă duc în 
întâmpinarea sa. 

— Vin cu d-ta, exclamă domnişoara de la Vallière, care era 
prezentă la ceremonie. 

Cuvintele acestea avură asupra lui Fouquet alt efect decât 
cel aşteptat. Nedându-şi imediat seama de prezenţa în catedrală 
a curtezanei lui Ludovic şi crezând că este vorba de o femeie 
care căuta să-l împiedice de a ieşi în întâmpinarea omului cu 
masca de fier, lucru ce trebuia evitat cu orice preţ, el se întoarse 
spre amanta suveranului său şi descarcă pistolul în piept. Apoi, 
profitând de învălmăşeala şi confuzia care se produsese reuşi să 
fugă afară din catedrală. 

Primul care îşi reveni fu Filip. Regele se adresă lui 
d'Artagnan, pe care-l văzuse că se pregăteşte să se ia după 
fugar: 

— Mă duc după ucigaş şi să închid drumul spre Paris. Eşti 
singurul rege care va păşi astăzi pe şoseaua Parisului. 

— Numai un rege poate închide un drum, replică Filip, care 
socotise că a sosit momentul să se răfuiască cu fratele lui 
geamăn. 


Apoi se adresă asistenţei, care începuse să murmure: 

— Eminenţă, gentilomi şi doamne. Am o răfuială cu un 
duşman al Franţei. 

Maria Tereza se strânse lângă el, ca şi când ar fi vrut să-l 
reţină. Filip o privi cu dragoste şi-i şopti: 

— lartă-mă. Mi-am amintit că mai am ceva de aranjat. 

Cu avansul luat asupra urmăritorilor săi, Fouquet reuşi 
înainte de a fi deranjat de cineva să întâlnească caleaşca în care 
se afla Ludovic. Fostul aprod sări în trăsură şi, linguşitor, se 
adresă suveranului său, care continua să poarte masca de fier: 

— Sunt fericit de a fi instrumentul eliberării Majestății 
Voastre. 

— De ce nu m-ai ocrotit mai bine? îi răspunse cu asprime 
Ludovic. 

Între timp, Filip şi cei patru muşchetari părăsiră şi ei 
catedrala şi încălecând, apucară drumul pe care trebuia să vină 
Ludovic. Ajungând pe vârful unei coline, de unde şoseaua care 
şerpuia în vale, putea fi observată cu uşurinţă, cei cinci prieteni 
se opriră în aşteptarea duşmanului lor. D'Artagnan fu cel care 
descoperi cel dintîi apropierea adversarului: 

— Fouquet şi regele lui, exclamă el, arătând spre un punct 
unde un noruleţ de praf trăda urma unei căleşti. 

După câteva clipe, caleaşca deveni mai distinctă şi Filip 
împreună cu cei patru muşchetari putură vedea trăsura lui 
Fouquet şi garda care o însoțea. 

— Să aşteptăm să urce dealul, ca să fie caii obosiţi, spuse 
Filip. lar pe scumpul meu frate să-l lăsaţi pe mâna mea. 

— Vom lupta călare, se adresă d'Artagnan muşchetarilor, 
dându-le directivele necesare. li luăm prin surprindere. 

Când socoti că trăsura ajunse la distanţa cea mai potrivită 
de ei, d'Artagnan dezlănţui atacul, pornind cu tovarăşii săi după 
el. 

Vizitiul observând apropierea unui grup călare, care nu 
părea să aibă intenţii paşnice, trase dârlogii cailor. 

— De ce ne-am oprit? întrebă Ludovic. 

— Chiar Filip ne atacă, îi răspunse Fouquet, uitându-se 
afară, pe portieră. 

Un glonte trimis de vizitiu îl dobori pe Porthos, care mai avu 
putere să strige doar: 

— Nu vă îngrijiţi de mine. După trăsură! 


D'Artagnan îl ochi pe vizitiu, care se rostogoli de pe capră, 
în timp ce caii se ambalară fără conducător. 

— După trăsură!, strigă fostul căpitan de muşchetari, lui 
Filip. 

Fouquet trăgea cu furie în urmăritorii lor. Gloanţele lui 
doborâră pe Aramis şi Athos, aşa că numai Filip şi d'Artagnan 
mai rămăseseră să continue teribila goană. 

O clipă mai târziu, fu rândul lui d'Artagnan să primească în 
piept glontele ucigaş. Filip, văzându-l că se rostogoleşte la 
pământ, îşi opri calul şi descăleca repede lângă el. 

D'Artagnan deschise ochii şi se strădui să surâdă pentru a-i 
ascunde adevărata lui situaţie. Apoi îi spuse: 

— Nu uita: rănile se leagă după luptă. 

Filip se mai uită odată la vechiul lui prieten, îl ajută să 
încalece şi porniră ca o furtună după caleaşca, care continua să 
alerge fără vizitiu. 

Văzând apropierea lui Filip, Fouquet — care isprăvise 
gloanţele — scoase capul pe portieră şi strigă: 

— Mai repede, vizitiu. 

În clipa aceea, îşi dădu seama de tragicul situaţiei în care 
se găseau. Caleaşca ambalată şi fără conducător se îndrepta 
spre o prăpastie, care se ridica amenințătoare înaintea lor. In 
faţa acestei primejdii, instinctul de conservare îl făcu să procure 
alt sentiment. Fără să spună vreun cuvânt suveranului său, 
deschise portiera şi se azvârli afară, pentru a încerca să se 
salveze. 

Rămas singur în trăsură, Ludovic se simţi cuprins de frică, 
la gândul că va trebui să-l înfrunte pe Filip. 

— Mai repede, vizitiu, mai repede!, strigă el cuprins de 
panică şi fără să fi sesizat că se îndreaptă spre o moarte sigură. 

Ultimele cuvinte i se curmară în gâtlej, căci caleaşca trecu 
peste parapetul înaltei prăpăstii, de unde se rostogoli în abis, 
sfărâmându-se în bucățele. 

D'Artagnan se aplecă peste marginea prăpastiei şi făcându- 
şi semnul crucii, se întoarse spre Filip care descălecase. 

— Dragul meu, va trebui să dăm foc trăsurii, pentru ca să 
nu mai rămână nici o urmă. Pescarii de prin partea locului ar 
putea să dea de tot ce-i în fund şi să constate că prizonierul din 
Bastilia era un om ca tine care-ţi semăna foarte bine. 


— Îţi aprob sfatul în întregime, d'Artagnan şi imediat îl vom 
pune în execuţie. Hai să coborâm repede înainte ca ploaia, care 
ameninţă să înceapă, să ne oprească de la lucru. 

Într-adevăr cerul se întunecase brusc, norii fiind negri iar 
fulgerele se succedau în zgomotul asurzitor al tunetelor. 

În timp ce coborau pe o potecă, d'Artagnan care era în 
frunte se opri brusc. Văzuse pe Fouquet, într-un hal de 
nedescris, îndreptându-se spre locul unde se prăvăliseră 
caleaşca şi masca de fier. 

Ei se ascunseră după o stâncă, la un semn al căpitanului de 
muşchetari. 

— Ce-i? întrebă Filip în şoaptă. 

— Ai răbdare. Priveşte. Fouquet caută să se apropie de 
caleaşca. 

Şi ei văzură, la lumina fulgerelor roşii, în mijlocul 
întunericului care se lăsase şi prin care un vânt rece bătea 
violent, pe fostul aprod, cu hainele zdrenţuite, în urma căderii 
pe şosea, înaintând greoi, blestemând, cu voce tare, natura, 
oamenii şi neşansa lui. În fundul prăpastiei, un râu îşi gonea 
apele, pe suprafaţa cărora, fulgerele aruncau reflexe ciudate. 

Ajuns la vreo cinci metri de Filip şi muşchetar, Fouquet se 
opri brusc, ca în prada unui ciudat presentiment. Aruncă o 
privire spre orizontul nemărginit, respiră parfumurile sulfuroase 
ale furtunii şi scoase un suspin care semăna mai mult a răcnet. 

— Mii de blesteme! tună el. Nu văd de ce aş mai cobori? 
Poate că este mort? 

— Poate că mai trăieşte, strigă din colţul său d'Artagnan cu 
o voce atât de solemnă şi teribilă încât fostul favorit se 
cutremură din creştet până în vârful picioarelor. 

D'Artagnan ţinuse să-şi dezvăluie prezenţa, înainte de a 
ataca. 

Fouquet se întoarse brusc. 

— Cine a vorbit? întrebă Fouquet. 

— Eu, răspunse d'Artagnan, arătându-se imediat. Fă-ţi 
ultima rugăciune, mizerabile. 

— Mori, blestematule! urlă fostul aprod, repezindu-se cu 
spada înainte spre muşchetar. Acesta făcu o piruetă şi geniul 
rău al lui Ludovic XIV, împins de elanul pe care şi-l luase se 
prăvăli în gol. 


Un urlet care nu mai avea nimic omenesc în el, sfâşie 
văzduhul şi Fouquet îşi zdrobi craniul, în fundul prăpastiei, de o 
stâncă. 

— A murit încă un mizerabil, murmură muşchetarul, 
arătând lui Filip leşul curteza-nului, într-o străfulgerare a norilor. 

Cei doi îşi continuară coborâşul şi după jumătate de oră 
reveniră pe şosea. Fouquet şi masca de fier nu mai existau. 
Amândoi muriseră în cădere şi fuseseră îngropaţi sub două 
stânci. 

Când ajunseră pe şosea, Filip şi d'Artagnan se opriră, priviră 
în vale şi-şi scoaseră pălăriile descoperindu-se în faţa morţii. 

— îmi pare rău de el şi nu-l urăsc, spuse Filip într-un târziu. 

D'Artagnan îl privi cu duioşie, apoi reluându-şi mina severă 
replica: 

— Majestatea Voastră are de terminat ceva. Reîntoarcerea 
lui Filip la catedrală fu tot atât de zorită ca şi plecarea lui. 
Tânărul voia să fie cât mai repede alături de iubita lui, pentru a 
termina ceremonia care trebuia să-i lege pe viaţă, unul de altul. 
D'Artagnan, deşi grav rănit, îl urmărea de aproape, nelăsându-l 
să vadă cât de greu îi era să se ţină în şa. 

Când ajunseră la catedrală, Filip se îndreptă spre altar, luă 
mâna Mariei Tereza, pe care o învălui într-o privire de adâncă 
dragoste şi apoi se uită la cardinal, ca şi când ar fi vrut să spună 
că poate continua ceremonia de acolo de unde se oprise. 

— Cine este naşul? întrebă cardinalul, reluând 
ceremonialul. 

— Eu cer această favoare, spuse d'Artagnan. 

— Vă declar căsătoriţi în numele Tatălui, al Fiului şi al 
Sfântului Duh, Amin. 

După pronunțarea acestor cuvinte, care  însemnau 
terminarea ceremoniei, d'Artagnan — părăsit de puteri — căzu 
la pământ. Filip şi Maria Tereza se repeziră la el, dar fostul 
comandant de muşchetari, cu un aer senin, se adresă 
protejatului său: 

— Felicitările mele. Acum tu eşti cel mai bun spadasin al 
Franţei. 

— D'Artagnan! exclamă Filip, îndurerat. 

Cei doi tineri îngenuncheară alături de el şi d'Artagnan mai 
şopti, înainte de a închide ochii, complet istovit: 


— Bieţii Porthos şi Aramis. Ce singuri se vor simţi fără mine. 
Trăiască regele! 

Cu ochii plini de lacrimi, Maria Tereza suspină: 

— Ce om viteaz. Franţa va avea întotdeauna nevoie de 
bărbaţi viteji. 

— Şi de femei viteze, adăugă Filip, apucând mâna soţiei lui 
cu care urma să muncească pentru ca să schimbe, acum, 
impresia lăsată poporului de domnia lui Ludovic al XIV-lea, 
fratele său geamăn. 


Capitolul XXII Moartea lui D'artagnan 


Aramis, ridicat post-mortem la rangul de duce d'Alameda, 
contele, Porthos ca şi Athos, fură înmormântați cu toate 
onorurile şi regele vărsă o lacrimă caldă pe mormântul fiecăruia. 

D'Artagnan nu muri deşi rana era mai mult decât gravă şi 
pierduse sânge mult. Gasconul avea resurse nebănuite de 
vitalitate şi după două luni, fu din nou pe picioare. 

Povestea noastră deşi s-a sfârşit, merită să vedem cum 
regele, Colbert şi d'Artagnan au rămas credincioşi unii altora. In 
a doua primăvară după oficierea căsătoriei regelui cu Maria 
Tereza, armata de uscat a Franţei porni în război. 

Armata preceda într-o ordine magnifică şi impozantă, 
curtea lui Ludovic XIV. 

Regele pornise călare ducând după el toată elita regatului 
său, pentru a se asista la sângeroasa sărbătoare. 

Ofițerii armatei nu avură, este drept, altă muzică decât 
artileria forturilor olandeze, dar fu destul pentru un mare număr, 
care găsiră în acest război, onorurile, avansarea, bogăţia sau 
moartea. 

D'Artagnan porni, comandând un corp de douăsprezece mii 
de oameni, cavalerie şi infanterie, cu care avea ordin să 
cucerească diferite poziţii care constituiau nodul strategic al 
regiunii Frise. 

Niciodată, vreo armată n-a fost mai galant condusă într-o 
expediţie. Ofițerii ştiau că stăpânul, tot atât de prudent şi 
viclean pe cât era de bolnav, nu va sacrifica un singur om sau o 
bucată de pământ fără utilitate imediată. 


Avea vechile obiceiuri soldăţeşti: a trăi printre războinicii 
săi, făcându-i să râdă şi forțând pe adversar să plângă. 

Căpitanul muşchetarilor regelui pusese totul în joc pentru 
că se pricepea în această meserie. Niciodată, nu se văzură 
ocazii mai bine exploatate, lovituri mai bine pregătite, greşelile 
adversarului mai frumos speculate. Armata lui d'Artagnan cuceri 
douăsprezece poziţii într-o luptă. 

Ajunsese la al treisprezecelea oraş asediat şi jocul dura de 
cinci zile. D'Artagnan săpa tranşee, lăsând să se creadă că nu 
mai speră să cucerească vreodată acest punct. 

Pionerii şi săpătorii constituiau, în armata acestui om, un 
corp plin de emulaţie, de idei şi zel, fiindcă el îi trata pe soldaţi, 
voind să le facă munca glorioasă, nelăsându-i să alerge spre 
moarte, decât atunci când nu le rămânea altceva de făcut. 

Nici o mirare deci că soldaţii lui d'Artagnan răscoleau cu 
furie terenurile mlăştinoase ale Olandei. 

D'Artagnan expedie un curier regelui pentru ca să-i dea 
raportul ultimelor succese înregistrate. 

Buna dispoziţie a Majestății Sale se dublă în faţa acestei 
situaţii şi serbările în cinstea femeilor se ţinură lanţ. 

Victoriile lui d'Artagnan dădeau atâta aureolă regelui, încât 
Maria Tereza nu-l mai numea decât Ludovic Invincibilul. 

Prin acest titlu, d-na de Montespan care numea pe rege 
Ludovic Victoriosul, pierdu mult din favoarea regală. Dealtfel, 
această favorită avea deseori ochii roşii şi pentru un rege 
invincibil, nimic nu-i mai urât decât o favorită care plânge, 
atunci când totul surâde în juru-i. 

Astrul d-nei de Montespan se îneca la orizont, în nori de 
lacrimi. 

Veselia Mariei Tereza creştea pe măsura succeselor regale 
şi consola pe rege de toate celelalte neajunsuri. Şi toate aceste 
lucruri, regele le datora lui d'Artagnan. 

Majestatea sa voi să răsplătească aceste servicii şi de 
aceea scrise lui Colbert: 


"Domnule Colbert, avem de indeplinit o promisiune către 
d'Artagnan, care-şi ține pe ale sale. Vă anunț că a sosit 
momentul să ne executăm'”. 

Ludovic 


În consecinţă, Colbert, care primise misiva regală chiar de 
la curierul lui d'Artagnan, reţinu pe acest trimis până redacta o 
scrisoare către gloriosul căpitan de muşchetari, înmânându-i 
totodată şi un cufăraş din abanos încrustat, cu aur, care, în 
ciuda volumului redus, era foarte greu, din moment ce dădu 
curierului o gardă de cinci oameni pentru ca să-l ajute la 
transportat. 

Aceşti oameni ajunseră la poziţia asediată de d'Artagnan 
cam pe la răsăritul soarelui şi se prezentară imediat în cortul 
generalului. 

Nu fu găsit acolo şi li se spuse că d'Artagnan, contrariat de 
o acţiune vicleană a guvernatorului cetăţii, care avusese loc în 
ajun şi în decursul căreia pierduse şaptezeci şi nouă de oameni, 
plecase însoţit de zece companii de grenadieri pentru ca să 
pedepsească aspru pe adversar. 

Trimisul d-lui Colbert primise ordinul să caute pe 
d'Artagnan pretutindeni şi la orice oră din zi sau din noapte. Se 
îndreptă deci spre tranşee, urmat de escorta-i, toată călare. 

Ei observară, în câmpie deschisă, pe d'Artagnan cu pălăria-i 
galonată cu aur, ţinând într-o mână bastonul purtător al titlurilor 
sale. Îşi frământa mustata albă, iar cu mâna stângă se curăța de 
praful pe care-l puneau pe haine exploziile ghiulelelor care 
spintecau văzduhul. 

Totul în jurul lui era dezlănţuit, ca într-un adevărat infern. 
Văzduhul duduia de pe urma exploziilor ghiulelelor, ofiţerii 
mânuiau cazmalele, soldaţii aduceau mereu alte provizii de 
luptă. Toată lumea lupta cu drag, sub comanda acestui general 
neîntrecut. 

În trei ore, totul fu restabilit. 

D'Artagnan se liniştise acum, vorbea mai calm. El se calmă 
cu desăvârşire când căpitanul pionierilor veni să-i raporteze, cu 
pălăria în mână, că tranşeele erau din nou bune. 

Bietul om nici nu termină bine de vorbit şi o ghiulea îi 
smulse piciorul. El căzu în braţele lui d'Artagnan. 

D'Artagnan ridică pe soldatul său încet, liniştit, mângâindu-l 
cu vorbe dulci, coborî în tranşee, În mijlocul entuziasmului 
general al regimentului de sub comanda sa. 

Din clipa aceea, totul se transformă într-un deplin delir. 
Două companii porniră la atac şi ajungând în avanposturile 
inamice, biruiră într-o clipă. 


Când camarazii lor, ţinuţi în frâu cu mare greutate de 
d'Artagnan, văzură bastioanele adversare doborâte, nu mai 
putură rezista tentaţiei şi se năpustiră la rândul lor şi un asalt 
furios fu dat tocmai turnului de care depindea securitatea 
cetăţii. 

D'Artagnan îşi dădu seama că nu mai avea decât un singur 
mijloc de a-şi opri armata: acela de a cuceri poziţia, îşi împinse 
toată lumea spre cele două spărturi ce se produseseră în zidul 
de apărare al asediaţilor. 

Ciocnirea fu teribilă. Optsprezece companii luau parte la 
asalt şi d'Artagnan se postă cu restul trupei la o jumătate leghe 
de bătaia tunului advers, pentru a susţine atacul la nevoie. 

Ţipetele olandezilor omorâţi de muşchetarii lui d'Artagnan 
spintecau văzduhul. Bătălia atinsese punctul culminant şi 
guvernatorul cetăţii îşi apăra poziţia pas cu pas. 

D'Artagnan, pentru a pune capăt luptei, aruncă o nouă 
coloană în foc, care găuri ca un burghiu porţile cetăţii rămase 
încă solide şi foarte repede, în mijlocul detunăturilor, asediaţii o 
luară la fugă de pe metereze. 

Tocmai în clipa aceea, generalul auzi o voce spunându-i: 

— Excelenţă, dacă sunteţi bun, din partea d-lui Colbert. 
D'Artagnan rupse sigiliul scrisorii, care cuprindea următoarele 
cuvinte: 


“Prietene, regele m-a însărcinat să-ți comunic că te-a numit 
mareşal al Franței, drept răsplată pentru bunele servicii şi 
onoarea cu care l-au acoperit armatele sale. 

Regele este încântat, bunul meu d'Artagnan, de cuceririle 
tale şi îti comandă mai ales, să sfârşeşti asediul pe care l-ai 
început, cu bine pentru tine şi succes pentru el" 


D'Artagnan simţi că se sufocă. Se înălţă brusc, cu figura 
aprinsă şi ochii strălucitori. Aruncă o privire ca să vadă progresul 
trupelor sale asupra acestor ziduri brăzdate de ghiulele. 

— Asediul e ca şi sfârşit, răspunse el mesagerului. Oraşul 
va cădea într-un sfert de oră. 

După aceste vorbe, îşi continuă lectura: 


“Cufărul, dragul meu d'Artagnan, este cadoul pe care ţi-l 
fac eu. Cred că nu vei fi supărat văzând că în vreme ce voi 


luptătorii apărați gloria regelui, eu anim artele pacifice pentru a 
te impodobi cu o recompensă demnă de tine. 

“Scumpul meu mareşal, te rog să mă onorezi şi acum cu 
prietenia ta, după cum eu îţi rămân mereu devotat. 

Colbert" 


D'Artagnan, beat de fericire, făcu un semn mesagerului 
care se apropie cu cufăraşul în mâini. Dar, în momentul în care 
mareşalul se pregătea să-l privească, o puternică explozie 
răsună pe meterezele cetăţii, atrăgând atenţia şefului într-acolo. 

— Curios, murmură d'Artagnan, nu văd încă drapelul 
regelui pe ziduri şi nu se aude bătaia tobei. 

Lansă încă trei sute de oameni odihniţi, sub comanda unui 
ofiţer plin de ardoare şi ordonă ca tirul artileriei să se 
accentueze. 

Apoi, mai liniştit, se întoarse spre cufăraşul pe care-l ţinea 
în braţe trimisul lui Colbert. Era un bun ce-i aparţinea şi pe care 
îl câştigase pe drept. 

D'Artagnan tocmai întindea braţul ca să ridice capul când o 
ghiulea, venind dinspre cetate, sparse cufăraşul şi lovi pe 
general în plin piept, aruncându-l pe un morman de pământ, în 
timp ce bastonul de mareşal, scăpând dintre flancurile mutilate 
ale cutiei, se rostogoli până lângă mâna uriaşului doborât. 

D'Artagnan încercă să se ridice. Ostaşii săi crezuseră că nu 
fusese rănit. La vederea sângelui, un țipăt izbucni din toate 
piepturile. Mareşalul era grav rănit şi o paloare mortală se 
lăsase peste trăsăturile sale. 

Sprijinit pe braţele care din toate părţile se întindeau ca să-l 
ajute, el putu să mai arunce o privire spre cetate şi să distingă 
drapelul alb pe bastionul principal. Urechile sale, aproape surde 
de zgomotul vieţii, percepură totuşi bătăile tobei care anunțau 
victoria. 

Atunci, strângând cu o mână crispată bastonul de mareşal 
încrustat cu flori şi aur, el aplecă spre corpul său ochii care nu 
mai aveau puterea să privească albastrul cerului şi căzu, 
murmurând aceste stranii cuvinte care părură soldaţilor 
surprinşi, tot atâtea cuvinte cabalistice, cuvinte care altă dată 
reprezentaseră atâtea ioduri pe pământ şi pe care nimeni, în 
afară de muribund, nu avea de unde să le înţeleagă: 


— Athos, Porthos, Aramis, iată-mă... Vin imediat, scumpi 
prieteni! 

Dintre cei patru prieteni a căror poveste am redat-o nu mai 
rămăsese decât un corp. Dumnezeu chemase în rai sufletele lor. 


Sfârşit 


x kK x 


O formatare unitară făcută de BlankCd. Pentru a fi 
evidențiată de alte formatări, fiecare volum va purta pe lângă 
numele fişierului şi menţiunea: |v. BlankCd]. În aceeaşi 
formatare unitară veţi mai putea citi: 


> Alexandre Dumas - Cavalerul Reginei [v. BlankCd] 

>» Alexandre Dumas - Cei Patruzeci şi Cinci vol.1 lv. 
BlankCd] 

> Alexandre Dumas - Cei Patruzeci şi Cinci vol.2 [v. 
BlankCd] 

> Alexandre Dumas - Cei trei muşchetari [v. BlankCd] 

>» Alexandre Dumas - Contele de Monte-Cristo vol.1 [v. 


BlankCd] 

> Alexandre Dumas - Contele de Monte-Cristo vol.2 |v. 
BlankCd] 

> Alexandre Dumas - Contele de Monte-Cristo vol.3 |v. 
BlankCd] 


> Alexandre Dumas - După douăzeci de ani [v. BlankCd] 

>» Alexandre Dumas - Familia de'Medici [v. BlankCd] 

> Alexandre Dumas - Laleaua neagră |v. BlankCd] 

>» Alexandre Dumas - Marchiza de Brinvilliers [v. BlankCd] 

> Alexandre Dumas - Masca de fier [v. BlankCd] 

> Alexandre Dumas - Mână de mort lv. BlankCd] 

>» Alexandre Dumas - Otrava şi pumnalul familiei Borgia [v. 
BlankCd] 

>» Alexandre Dumas - Robin Hood |v. BlankCd] 


>» Alexandre Dumas - Vicontele de Bragelonne vol.1 [v. 


BlankCd] 


>» Alexandre Dumas - Vicontele de Bragelonne vol.2 [v. 


BlankCd] 


>» Alexandre Dumas - Vicontele de Bragelonne vol.3 |v. 


BlankCd] 


>» Alexandre Dumas - Vicontele de Bragelonne vol.4 [v. 


BlankCd] 


>» Alexandre Dumasc-fiul - Dama cu camelii [v. BlankCd] 


În pregătire: 


>» Alexandre Dumas - Cele două Diane [v. BlankCd] 


Atenţie: Pentru a vă deplasa mai uşor prin e-book, plasați 
cursorul mouse-ului în Cuprins e-book pe un anumit capitol, apoi 
apăsaţi tasta ctrl apoi click-stânga. 

Cuprins e-book Masca de fier: 


Capitolul | 
Capitolul II 
Capitolul III 
Capitolul IV 
Capitolul V 
Capitolul VI 
Capitolul VII 
Capitolul VIII 
Capitolul IX 
Capitolul X 
Capitolul XI 
Capitolul XII 
Capitolul XIII 
Capitolul XIV 
Capitolul XV 
Capitolul XVI 
Capitolul XVII 
Capitolul XVIII 


Taina cea n = | p = RE RPR ORI RI IRI RI RR 
Uneltirile lui Fouquet............e eee eee 
O lupta. INNEDj als astia i ala ae int a n i 
Infanta Maria Tereza... eee eee eee eee 

În temniţele Bastiliei... nenea 
Zorile GragOSteii seste stai ia at ll iuti 
Drumurile încrucişate... eee eee 

Idilă sub clar de IV oceane ae tacea ana at 

Rege pentru o zi... eee eee eee aaa 

PE urmele TIGAN El ici ecaa anno aia a aia 
„Eliberarea din Bastiliei eee eucariote 
In ghearele duşmanului.........ee eee en 

Masca e-Mail lau aa 
O noapte în Bastilia...........e eee eneeeeaee 
Muşchetarii intră în arenă... eee 
Cheia E-Go eine lea aid ia 
Legea pedepSE | scaaae ineaca av dna atit nt a aaa ea 
Roluri schimbate ca saci e tt ia ce a i 6 


Capitolul XIX Mesajul prizonierului..........ce eee eee eee ne eeeee 
Capitolul XX Inimi ce se spovedesc............ce eee eee eenaaei 
Capitolul XXI Istoria s-a STATS zisa aaa iau cu câ et but ia die 
Capitolul XXII Moartea lui D'artagnan..........c eee eee