Alexandre Dumas — Masca De Fier

ALEXANDRE DUMAS 


Masca de fier 


Capitolul | Taina cea mare, 

Paris, în 1638, 

Palatul regelui: Ludovio al XIII-lea era în mare herbere. Slugile 
alergau de colo pâniă colo, iar curtenii se strânseseră în sala cea 
mare a tronului, comentând evenimentul urmărit de întreaga 
Franţă: Regele astepta prirnul mogterutar. 

În mijlocul miniştrilor şi curtenilor, care discutau pe şoptite, îşi 
făcu intrarea Cardinalul Mazarin, întovărăşit de nelipsitul său 
aprod, vicleanul Fauquet. Hau intrați îzi croiră drum printre cei 
prezenţi, care se aplecară adânc în fața marelui Cardinal, în măirule 
căruia erau destinele tuturor. Ludovio al XIII-lea find prea slab să i 
ze îimpotrivească, llazarini îl tăcea să acționeze cu planurile gi 
interesele lui, 

Când ajunseră la lacul rezervat Cardinalului, Fouquet se scotoci 
cu febrihtate prin buzunare şi scoase o cutie rrucă de pastile, 
bomboanele favorite ale Cardinalului, pe care o întinse stăpânului 
zau, 

— Pasthilele, Ermnenţă, zise el. 

— Îţi mulţumesc, Fouquet. Eşti foarte atent. Cardinalul se servi şi 
apoi readuse discuția asupra subiectului curent, 

— E oz mare pentru Franța. Fouquet se înclină lingugitor şi 


ALEXANDRE DUMAS 


Masca de fier 


Capitolul I Taina cea mare. 

Paris, în 1638. 

Palatul regelui Ludovic al XIII-lea era în mare fierbere. 
Slugile alergau de colo până colo, iar curtenii se 
strânseseră în sala cea mare a tronului, comentând 
evenimentul urmărit de întreaga Franţă: Regele aştepta 
primul moştenitor. 

În mijlocul miniştrilor şi curtenilor, care discutau pe 
şoptite, îşi făcu intrarea Cardinalul Mazarin, întovărăşit de 
nelipsitul său aprod, vicleanul Fougquet. Noii intraţi îşi croiră 
drum printre cei prezenţi, care se aplecară adânc în faţa 
marelui Cardinal, în mâinile căruia erau destinele tuturor. 
Ludovic al XIII-lea fiind prea slab să i se împotrivească, 
Mazarin îl făcea să acţioneze cu planurile şi interesele lui. 

Când ajunseră la locul rezervat Cardinalului, Fouguet se 
scotoci cu febrilitate prin buzunare şi scoase o cutie mică 
de pastile, bomboanele favorite ale Cardinalului, pe care o 
întinse stăpânului său. 

— Pastilele, Eminenţă, zise el. 

— Îţi mulţumesc, Fouquet. Eşti foarte atent. Cardinalul se 
servi şi apoi readuse discuţia asupra subiectului curent. 

— E o zi mare pentru Franţa. Fouquet se înclină linguşitor 
şi replică: 

— Dacă Majestatea sa va avea un fiu... Fiul va avea nevoie 
de un preceptor... 


Restul nu fu necesar să mai spună, căci Mazarin se uită la 
el cu un surâs cu multe înţelesuri şi-i spuse: 

— Eşti ambițios, Fouquet. 

— Singura mea ambiţie este să servesc Franţa, replică 
aprodul, înclinându-se adânc. 

Discuţia lor fu întreruptă de apariţia şambelanului, care 
anunţă în mijlocul forfotei ce se produsese: 

— Majestatea Sa Regele! 

Ludovic al XIII-lea îşi făcu, grăbit, intrarea şi se îndreptă 
spre Cardinal, în vreme ce grupul curtenilor se strânse în 
jurul său, Colbert şi D'Artagnan fiind cei din imediata lui 
apropiere. 

— Mai trebuie să aşteptăm mult? Întrebă el pe Cardinal, 
nerăbdător. 

Mazarin îl privi zâmbind şi-i răspunse calm: 

— Acest lucru cere răbdare... Chiar şi de la un rege. 

— Astfel mă încurajezi? Replică regele amuzat. Suveranul 
se întoarse apoi spre D'Artagnan, căpitanul muşchetarilor 
săi şi zise: 

— D'Artagnan, îţi aminteşti bătălia cu austriecii? 

— Da, Sire. Foarte bine. 

— Am fost mai curajos, atunci. 

Uşa din fundul sălii se deschise. Printre curteni, îşi făcu 
drum moaşa, cu obrajii îmbujoraţi şi se îndreptă spre rege. 
— Majestate... E băiat... O frumuseţe de băiat! Spuse ea 

cu grabă. 

— Un băiat! Exclamă Ludovic, în culmea fericirii alergând 
spre odaia lăuzei. 

Câteva minute mai târziu, apăru în balconul palatului, 
ţinând Delfinul - moştenitorul tronului - în braţe, având pe 
Cardinal în dreapta sa. 

Apariţia aceasta fu primită cu aclamații de mulţimea 
strânsă în jurul palatului, care aştepta cu nerăbdare 
fericitul deznodământ. 

Cardinalul făcu un semn spre mulţime şi în mijlocul liniştii 
care se aşternu peste miile de oameni spuse: 


— Atotputernicul, în neţărmurita lui bunătate, a 
binecuvântat unirea Majestății sale Regelui cu iubita 
noastră Regină, dăruindu-le lor şi vouă... Un fiu. 

Cardinalul luă nou-născutul din mâna regelui şi arătându-l 
mulţimii adăugă: 

— Acesta este moştenitorul tronului Franţei! 

În timp ce, în stradă, ovaţiile nu se mai terminau, în odaia 
lăuzei, doctorul se întoarse de la patul reginei şi se adresă 
moaşei: 

— Cheamă-l pe rege! 

De afară se auzeau murmurele mulţimii, care pătrundeau 
atenuate, până în alcovul reginei. 

— Nu se poate! Ascultă! Spuse moaşa. 

— Atunci pe Colbert. El va găsi o soluţie. 

Moaşa fugi afară din odaie şi pătrunse în larga 
anticameră, unde îl găsi pe Fouquet, stând la uşă, în spatele 
curtenilor şi muşchetarilor, care erau întorşi toţi cu faţa 
spre balcon. 

Pradă unei mari surescitări, moaşa se apropie de Fouquet 
şi-l întreabă într-un suflet: 

— Unde este domnul Colbert? 

— Pe balcon. 

Agitaţia moaşei deşteptă atenţia lui Fouquet, care se 
repezi afară din odaie şi ascultând la uşă - o auzi pe regină 
ţipând. Fără să ezite, deschise uşa şi pătrunse în camera 
reginei, neanunţat. Dintr-o privire, îl văzu pe medic la patul 
lăuzei, întors cu spatele spre uşă şi se strecură în dosul unui 
scrin, în aşa fel să nu poată fi observat de nimeni. Câteva 
clipe mai târziu, îşi făcură apariţia Colbert şi moaşa. Primul 
se adresă în grabă medicului: 

— Ce s-a întâmplat, doctore? 

— Regina a mai născut un copil. 

— Încă un băiat? Repetă ministrul înspăimântat. 

— Da. Tot un băiat... E un geamăn. Colbert murmură: 

— Un alt fiu... 

— Să-l duc regelui? Întrebă moaşa. 


— Nu se poate! Şopti Colbert. Apoi se adresă medicului: 

— Cine ştie despre aceasta? 

— Numai moaşa şi eu, răspunse medicul mirat. 

— Nu trebuie să mai afle nimeni, adăugă ministrul şi se 
îndreptă spre patul reginei. 

— Mi-l luaţi şi pe acesta? Întrebă lăuza, într-o şoaptă. 

— Ştiţi prea bine că fiii Majestății Voastre aparţin Franţei, 
răspunse Colbert. 

Făcu, apoi, câţiva paşi de la patul reginei şi se adresă 
medicului şi moaşei: 

— Veniţi cu mine! 

— Dar Majestatea Sa?... Începu să spună doctorul. 

— Voi răspunde eu în locul reginei, îl întrerupse Colbert. 

Ministrul, cu copilul în braţe, apăsă pe un mecanism secret 
şi se deschise o uşă, prin care pătrunseră într-altă odaie. 

Fouquet care fusese martor la toată această scenă, ieşi din 
ascunzătoarea lui, apăsă şi el pe mecanism, aşa cum îl 
văzuse făcând pe Colbert şi deschise şi el uşa secretă, 
pentru a intra în odaia alăturată. 

De îndată ce fu posibil, regele fu chemat în odaia în care 
Colbert dusese geamănul. Suveranul veni în grabă însoţit 
de d'Artagnan şi întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— E de datoria mea să prezint Majestății Voastre pe al 
doilea fiu. Soarta a hărăzit Franţei doi Delfini. 

Suveranul se trânti pe un scaun. 

— Doi fii, doi moştenitori ai tronului! 

— Nu poate exista decât un Delfin, interveni Colbert. 

— Pentru un alt tată doi gemeni este o binecuvântare... 
Pentru mine va fi un blestem, spuse regele. 

— Mai rău, Sire! Băieți gemeni poate însemna război 
civil... Ură şi luptă între fraţi. Viitorul Franţei atârnă de 
tăria Majestății Voastre de a fi rege, nu tată. Numai un 
singur fiu poate domni. 

— Nu-l pot osândi pe propriul meu fiu la moarte, 
Colbert...! 


— Nici nu este necesar. Îndepărtaţi-l de aici. Nu trebuie să 
ştie nimeni... Nici măcar el, adăugă ministrul arătând spre 
copil. 

— Există un om căruia să-i pot încredința această taină? 

— Da. Sire, un singur om... D'Artagnan. 

— D'Artagnan! Exclamă regele. Să-mi pierd şi fiul şi pe cel 
mai bun prieten? 

— E şi prietenul meu, spuse Colbert. Daţi-i lui copilul. 
Trimiteţi-l în Gasconia. Îngăduiţi-i să crească băiatul ca pe 
copilul lui şi Franţa va fi salvată. 

Suveranul strânse copilul la piept şi îl sărută. Apoi se 
adresă lui d'Artagnan, care împietrise în spatele lui: 

— De câte ori am luptat împreună pentru Franţa? De câte 
ori ai apărat viaţa regelui? D'Artagnan, faci asta pentru 
mine? 

Căpitanul muşchetarilor, înduioşat de încrederea 
Suveranului său, se mulţumi să răspundă cu demnitate: 

— Sunt soldat, Sire. 

Regele trecu copilul în braţele lui d'Artagnan şi se adresă 
lui Colbert: 

— Dă-i cai şi... Tot ce-i trebuie, întorcându-se spre 
căpitanul său, reluă: 

— Îmi vei lipsi. 

Se aplecă asupra copilului, îl sărută iarăşi şi spuse: 

— Pleacă acum! 

D'Artagnan se îndreptă spre ieşire. În pragul uşii, se opri 
şi, întorcându-se spre rege, zise: 

— Dacă mă va întreba vreodată numele tatălui său? 

— Spune-i că tatăl lui a dat totul pentru Franţa. Botează-l 
Filip. 

D'Artagnan ieşi, în timp ce regele şi Colbert se îndreptară 
spre uşa secretă, unde suveranul se opri. 

— Dar medicul... Moaşa? Întrebă Ludovic. 

— Nici o grijă, Sire... Sunt oameni care nu vor vorbi 
niciodată despre aceasta. 


În momentul în care ieşiră îşi făcu apariţia Fougquet. Acesta 
se uită la leagănul copilului şi zâmbi misterios. În sfârşit, 
găsise ocazia cea mare pentru realizarea planurilor lui 
ambiţioase. 

Capitolul Il Uneltirile lui Fouquet. 

Ludovic, primul dintre gemeni, fu încoronat rege al 
Franţei, la vârsta de cinci ani. Ludovic XIV, educat la şcoala 
lui Fouquet şi complet uitat de o mamă a cărei pasiune 
pentru cardinalul Mazarin o împinsese până la contractarea 
unei căsătorii secrete, nu devenise ceea ce sperase Franţa 
de la tânărul Delfin. Ca fizic, Ludovic era dotat cu toate 
acele calităţi care fac pe perfectul gentilom. Avea ochii 
frumoşi, strălucitori, dar şi tăioşi totodată. Culoarea lor era 
albastră, de un albastru pur ca azurul. 

Dar nici cei mai abili fizionomişti, nici cercetătorii de 
suflete, n-ar fi fost capabili să reziste privirii lui şi mai puţin 
să ghicească tot ce se ascundea în sufletul său. Aceşti ochi 
erau ca albastrul valurilor Mediteranei, care sunt o imensă 
oglindă, dar totodată şi un abis pentru atâtea vapoare. 

Regele era mic de talie, abia avea cinci picioare şi două 
palme, dar tinereţea făcea să treacă neobservat acest 
defect, răscumpărat de altfel de o mare nobleţe în toate 
gesturile sale şi de o oarecare agerime în exerciţiile 
corporale. Bineînţeles era Regele, ceea ce nu era puţin 
lucru în vremea aceea de respect şi devotament 
tradiţionale. Ludovic era de o mândrie mai mult decât 
bolnăvicioasă. 

Se povestea că, la o recepţie, furia lui nu cunoscuse 
margini, constatând că pentru el, mama lui, prinţul de 
Orleans unchiul său şi cardinalul Mazarin fuseseră 
rezervate scaune de aceeaşi înălţime. 

Guvernatorul oraşului fu destituit iar regele nu se aşeză 
pe scaun, în tot cursul recepţiei, obligând şi pe ceilalţi 
demnitari să stea în picioare. Afemeiat până în măduva 
oaselor, el cunoscuse prea devreme favorurile femeilor, 
dornice să se impună în ochii chiar ai unui rege-copil. 


După o scandaloasă poveste de dragoste cu nepoata 
cardinalului Mazarin, Ludovic XIV ridicase la rangul de 
favorită pe o domnişoară de la Valliere fostă d-ră de onoare 
a mătuşii sale, ducesa de Orleans. Nici nu împlinise 21 ani şi 
reputaţia lui de risipitor şi de tiran era bine stabilită. 
Avusese de preceptor pe Fouquet, care folosind taina celor 
doi gemeni, ajunsese ministru din aprod al Cardinalului 
Mazarin. 

Sub influenţa acestuia, suveranul devenise o adevărată 
fiară. În curtea palatului, dăduse poruncă să fie construită o 
spânzurătoare, astfel încât să poată fi văzută de la fereastra 
camerei lui de lucru. 

De acolo, suveranul urmărea execuțiile care le poruncea, 
cu o plăcere şi un sadism fără margini. Fouquet, prieten 
nedespărţit la asemenea distracţii, folosea aceste ocazii 
pentru a paria cu Ludovic al XIV-lea dacă funia se va rupe 
sau nu în timpul execuţiei. 

— Dublăm rămăşagul, Fouquet? Întrebă regele, în 
momentul în care călăul tocmai trecuse funia după gâtul 
unui condamnat. 

— Majestatea Voastră este neobişnuit de norocoasa, îi 
replică ministrul. 

— Sunt o fiinţă neobişnuită, reluă Ludovic, cu îngâmfare. 
Apoi săturându-se de execuţie, se întoarse cercetător spre 
Fougquet, în timp ce executatul se bălăbănea pe frânghia 
care-i curmase viaţa. 

— Frânghia nu s-a rupt ca de obicei. Nu cumva te-ai 
înţeles cu călăii? 

— Se poate, Majestate? Îngână Fouquet, cu un ton de 
Teproş. 

În clipa aceea, Colbert intră în odaie. 

— Iertaţi-mă, Sire, spuse el, că vă întrerup în mijlocul 
distracţiei. 

Ca şi cum nu l-ar fi văzut, regele se adresă lui Fougquet: 

— Dublăm rămăşagul pentru execuţia următoare? 

Cu un aer viclean, ministrul său îi răspunse: 


— Domnul Colbert a oprit celelalte execuţii. Regele se 
apropie de Colbert, cu un surâs ironic. 

— Pentru care motiv ai făcut aceasta? 

— A. S. R. Prinţesa Maria Tereza a sosit în Franţa, azi 
dimineaţă. Sosirea ei nu trebuie să fie sărbătorită cu 
execuţii, răspunse bătrânul Colbert. 

— În Spania toată lumea plăteşte dările? Îi replică Ludovic 
ca o mustrare. Se va obişnui cu asta. Sunt sigur. 

Colbert socoti că este mai bine să renunţe la acest subiect 
pentru a putea aborda altul mai presant: 

— Sire, vă rog să se renunţe la dările asupra sării. 

— Dar Fouquet mi-a spus că este un venit al regelui. 
Nimeni nu poate trăi fără sare. Pot aduna milioane cu 
puţină sare, continuă el, cu un surâs bestial. E un venit 
sigur. Nimeni nu poate trăi fără sare. 

— Se poate renunţa la multe, replică Colbert profetic. 
Fouquet, care până în momentul acela tăcuse, interveni în 
discuţie: 

— Bine că mi-am amintit, spuse el. Trebuie să aplic măsuri 
drastice în Gasconia. Oraşul 'Tartas pretinde că este scutit 
de orice dări şi refuză să plătească, opunându-se 
funcţionarilor. 

— Se opun? Repetă Ludovic mirat. 

— Nu numai că se opun. Au pus pe fugă pe emisarii trimişi. 
Sunt conduşi de unul d'Artagnan. 

Obrazul lui Ludovic îşi schimbă culoarea. 

— Trebuie pedepsiţi! Izbucni el. 

— Îl cunosc pe d'Artagnan, Sire, interveni Colbert. A spus 
adevărul. Tatăl Majestății Voastre i-a dăruit Tartas, scutit de 
dări. 

— Probabil ca răsplată pentru un serviciu special, insinua 
Fouquet. 

Mânia lui Ludovic nu mai avea margini. 

— Să strângeţi dările în Gasconia şi rebelii să fie arestaţi, 
strigă el. 


— Am anticipat ordinul Majestății Voastre, spuse Fouquet 
mieros. 

Răspunsul acesta potoli complet mânia suveranului, care 
exclamă, ca pentru sine: „E deştept Fouquet”. Apoi se 
adresă lui Colbert: 

— lartă-mă, Colbert, dar nu mai am timp de vorbă 
deoarece mă aşteaptă domnişoara de la Valliere. Îmi ajută 
să uit problemele plictisitoare ale Statului. 

Şi ieşi. Cearta dintre Colbert şi Fougquet avea la baza ei o 
chestiune de ordin bănesc şi data de vreo doi ani. Delegat 
de către rege să prezinte un bilanţ al situaţiei financiare a 
statului, Colbert se conformase, muncind aproape o lună 
pentru redactarea unei situaţii care să constituie o oglindă 
fidelă a lucrurilor. 

— Ei doamne, zise Ludovic XIV, când îi prezentase situaţia, 
cum stăm? Care este rezultatul controlului efectuat? 

— Deficitar, Sire. Dacă Majestatea Voastră îmi îngăduie... 

— Vorbeşte, d-le Colbert. 

— Socotiţi necesar să vă dau unele lămuriri preliminare? 

— N-am nevoie. D-ta ai controlat conturile şi probabil că n- 
ai greşit. Ce sold avem? 

— Absolut niciunul. Sire. În toate casele domneşte cel mai 
mare gol. 

— Domnule Colbert, prin aceasta ataci gestiunea lui 
Fouquet, despre care ştiu prea bine că-iun om abil. 

Colbert roşi, apoi păli, căci îşi dădu seama că din acest 
moment intra în luptă cu omul a cărui putere şi influenţă 
asupra regelui n-aveau egal. 

— Da, Sire, este un om foarte abil, repetă Colbert 
înclinându-se. 

— Bine, omule, dacă este abil, unde sunt banii şi dacă 
lipsesc, a cui este vina? 

— Nu acuz pe nimeni, Sire, constat doar. 

— Prea bine. Încheie conturile şi prezintă-mi-le. Ai spus că- 
i deficit? Un deficit poate fi trecător şi creditul poate reveni, 
prin intrare de fonduri. 


— Nu, Sire. 

— Poate anul acesta. Dar pentru la anul? 

— Şi fondurile anului viitor sunt mâncate. 

— Dar în anul al treilea? 

— Aceeaşi stare de fapt. 

— Ceea ce-mi spui, d-le Colbert, este de necrezut. 

— Sire, îmi permit să vă spun că de acum încolo, pe patru 
ani, fondurile sunt epuizate. 

— O să facem un împrumut, atunci. 

— Va fi nevoie de trei împrumuturi, Sire. 

Regele ceruse cont lui Fouquet şi acesta izbutise cu 
abilitate să se disculpe, dar jurase să se răzbune aprig pe 
Colbert care se dovedise că-i cunoaşte jocul şi afacerile 
dubioase. Abia se închise uşa după Ludovic şi Fouquet se 
adresă lui Colbert: 

— Foarte interesantă situaţia din Gasconia. Colbert îl privi 
cu un aer sfidător şi-i zvârli în obraz. 

— Te ştiu amblţios, Fouquet, avar şi primejdios. Acum însă 
îmi dau seama că eşti şi lipsit de onoare. 

— Fără onoare? Eu? 

Colbert nu acordă nici o atenţie acestor cuvinte şi 
continuă: 

— Ştii foarte bine cine este d'Artagnan. 

— Da... Şi cine este Filip. 

— Totuşi, pentru a-l linguşi pe rege, eşti gata să trădezi o 
taină. 

— Dragul meu Colbert, replică Fougquet cu aerul cel mai 
inocent din lume, se poate să spui aşa ceva? Ştii prea bine 
că o taină m-a transformat din aprod în ministru. Păstrarea 
tainelor este specialitatea mea. 

— Şi care sunt intenţiile tale? Îl întrebă Colbert, insinuant. 

— Intenţionez să-i spânzur pe Filip şi pe d'Artagnan, ca 
rebeli. 

Spunând acestea, Fouquet părăsi surâsul pe care-l 
arborase până atunci şi continuă cu o voce ironică: 


— Colbert, eşti un om deştept. Reuşeşti, totdeauna să-ţi 
atingi scopul. De pildă această căsătorie, dintre Ludovic şi 
Maria Tereza, care nu este deloc pe placul meu. 

— Alianţa cu Spania este necesară pentru siguranţa 
Franţei. 

Surâzând din nou, Fouquet replică: 

— Pe mine nu mă interesează viitorul Franţei, ci acela al 
lui Fouquet. Cine ştie? Poate ai anumite planuri pentru 
Filip. Ar fi dezastruos pentru mine. Dar nici o grijă. Am 
intenţia să păstrez acest secret. Îl voi spânzura pe Filip... Şi 
nimeni nu va şti că este fratele regelui. 

Privindu-l dispreţuitor, pentru a nu-şi trăda mânia, Colbert 
replică: 

— Înainte de a-l spânzura, lumea va şti cine e! 

Fouquet îşi duse degetul la gură, ca pentru a-i impune 
tăcere şi iluminat de un surâs ironic, murmură: 

— Nu uita... E secret! 

Capitolul III O luptă inegală. 

În casa lui d'Artagnan din Gasconia, Filip fusese crescut în 
spiritul muşchetarilor, fără să cunoască originea lui 
regească. Ajutat de tovarăşii săi nedespărţiţi, Athos, Porthos 
şi Aramis, d'Artagnan făcuse din tânărul vlăstar regal un 
spadasin de frunte, care egala virtuozitatea lui. Filip îşi 
adora prietenii vârstnici, în mijlocul cărora crescuse şi 
împrumutase de la ei acea mare bunătate care-i caracteriza 
ca şi dragostea lor, până la sacrificiu, pentru Franţa. Cât 
despre faimoşii muşchetari, îl idolatrizau pe tânărul lor 
protejat, care-i fermecase prin simplitatea, francheţea şi 
drăgălăşenia lui. 

Casa lui d'Artagnan era în sărbătoare. 

Cei patru muşchetari adunaţi ca în fiecare an, împreună 
cu Filip stăteau la masă şi stropeau copios cu vin, ziua de 
naştere a protejatului lor. 

Socotim interesant să prezentăm pe cei patru muşchetari, 
după atâţia ani de la aventurile lor. 


Contele de la Fere, numele adevărat al lui Athos era cel 
mai distins din grupul de altă dată al lui d'Artagnan. După 
moartea fiului său Raoul, în urma nefericitei dragoste 
pentru d-ra Louise de la Valliere, care preferase viaţa de 
curtezană în locul unui amor curat, devenind amanta lui 
Ludovic XIV, vajnicul muşchetar se retrăsese pe moşia sa de 
lângă Blois. Pe vremuri, domeniul lui era un adevărat 
paradis. Acum însă, după moartea vicontelui de 
Bragelonne, totul devenise urât, casa mai întunecoasă iar 
castelanul lepădase cu totul manierele acelea care-l 
făcuseră iubit de ducesa de Chevreuse, după care oftase şi 
colegul său Aramis. 

Un an se scursese de la moartea vicontelui şi trecerea 
timpului nu îndulcise durerea bietului tată. Doar 
corespondenţa cu d'Artagnan, Aramis şi Porthos mai a- 
ducea puţină alinare acestui suflet de elită în care se 
cuibărise o ură de nedescris pentru Ludovic XIV. 

Contele îşi petrecea timpul numai în castelul său, în care 
trăia cu un bătrân servitor. Rămăsese acelaşi nobil şi 
frumos gentilom de altă dată, dar timpul dăduse nobleţei şi 
frumuseţii sale, un caracter mai solemn şi mai distinct. O 
frunte albă şi fără riduri sub părul său mai mult alb decât 
negru, o privire străpungătoare şi dulce sub sprâncene de 
tânăr om, mustaţa fină abia cărunţită, încadrând buze de 
un model pur şi delicat, ca şi cum niciodată ele nu se 
crispaseră sub presiunea unei pasiuni mortale, o talie 
dreaptă şi suplă, o mână perfectă dar descărnată, iată ce 
mai rămăsese din ilustrul gentilom, al cărui elogiu fusese 
făcut de atâtea guri ilustre pe când se numea Athos. 

Trei luni pe an, el se stabilea în orăşelul Tartas, pe 
domeniul lui d'Artagnan şi era fericit că poate ajuta cu ceva 
la educarea lui Filip, pe care-l considera copilul prietenului 
său. Acesta nu-i divulgase marele secret al naşterii lui Filip 
respectând în totul jurământul dat lui Ludovic XIII. 

Dar nici Athos sau ceilalţi doi muşchetari nu erau curioşi şi 
nici nu-i puseseră vreodată întrebări indiscrete asupra 


naşterii lui Filip. Pentru ei, acesta era feciorul gasconului şi 
prin urmare şi copilul lor, după cum fusese şi Raoul, viconte 
de Bragelonne, pentru a cărui cinste şi onoare luptaseră ca 
pe vremea ducelui de Buckingham. 

Athos era cel mai fericit om când se găsea alături de Filip. 
Semăna între multe cu fiul său şi-i făcea mare plăcere să-l 
înveţe toate secretele etichetei şi dedesubturile artei de a 
duela. Nici o mirare deci că Filip ajunsese să cunoască toate 
loviturile care făcuseră reputaţia faimosului cuartet. 

D'Artagnan, de când plecase de la Curtea Franţei, în 1638, 
nu se schimbase prea mult, deşi trecuseră douăzeci de ani 
peste umerii săi care înduraseră atâtea. Dacă părul şi 
mustaţa nu s-ar fi albit păstrându-şi culoarea dinainte, 
nimeni nu ar fi dat gasconului mai mult de 30 ani. Alături de 
Filip, pe care-l iubea mai mult decât orice pe lume, trăise 
cei mai frumoşi ani ai vieţii sale. Fizionomia lui păstrase 
caracteristicile din trecut: era vioaie, inteligentă, 
îndrăzneață şi hotărâtă, ca a unui vultur. Falnicul 
muşchetar de altădată nu pierduse nimic din vigoarea din 
trecut şi era o plăcere să-l vezi duelând cu Filip, care, un 
elev destoinic, îi călca pe urme. Deşi exteriorul îl arăta 
bătrân, în fond el se considera încă tânăr, căci avea ochiul 
sigur, se ţinea bine pe cal, fără să obosească nici după o zi 
de călărie, spiritul era mereu treaz, vesel nevoie mare şi 
tare iute la mânie. 

Porthos de asemenea nu se schimbase. Anii trecuseră fără 
să lase urme pe faţa şi corpul acestui muşchetar de elită. 
Fără să-şi piardă capul din cauza originii sale nobile - era 
doar descendentul direct al baronilor de Vallon - Porthos 
ştiuse să se facă iubit de toţi vasalii de pe moşiile sale din 
Pierrefonds, unde-şi petrecea majoritatea timpului, 
neplecând decât 45 zile pe an pentru a vizita pe dragul lui 
d'Artagnan. Puterea lui herculeană rămăsese aceeaşi din 
trecut şi nu-i era deloc greu să ridice o greutate pe care 
şase inşi la un loc nici n-o puteau urni. Obiceiurile sale nu se 
modificaseră: era neîntrecut la mâncare şi băutură, burta i 


se cam mărise după atâta amar de vreme, iar statura lui 
înaltă continua să domine autoritar pe cei care-l înconjurau. 
Nu renunţase la micile lui plăceri vestimentare şi în palatul 
baronilor din Pierrefonds avea una din cele mai somptuoase 
garderobe ale regatului: aproape o sută de costume, care 
de care mai elegante, pentru recepţiile de la Curte, pentru 
vânătoare şi uzul zilnic. Simplicitatea lui proverbială nu 
fusese modificată de rafinamentul cu care se îmbrăca şi 
incontestabil, era cel mai puţin diplomat dintre cei patru 
muşchetari. Ceea ce nu-l împiedica să fie iubit ca un frate 
de ceilalţi trei iar de Filip ca un unchi. Aramis, sau 
adevăratul său nume marchizul d'Herblay, cel mai misterios 
dintre cei patru muşchetari, se schimbase mult în decursul 
celor douăzeci de ani ce trecuseră. S-ar putea spune că 
devenise cu totul alt om, în urma numeroaselor aventuri 
prin care trecuse. Renunţase de mult la cariera militară, 
îmbrăţişând pe cea ecleziastică. La un moment dat, episcop 
de Vannes şi în solda lui Fouquet, el îşi dădu repede seama 
de josnicia acestui politician, pe care-l părăsi fără de nici o 
explicaţie. Firea lui aventuroasă nu-i dăduse astâmpăr, 
astfel că intră în tagma iezuiţilor, al căror sediu era la 
Madrid şi foarte repede deveni primul prelat iezuit al 
Franţei, în urma exploatării unui formidabil secret, în 
legătură cu familiile regale a mai multor state în care 
această asociaţie religioasă îşi întindea tentaculele. 

Ca prieten, rămăsese acelaşi Aramis de altădată. Athos, 
Porthos şi d'Artagnan reprezentau totul pentru el şi cu drag 
îşi făcea timp o lună pe an pentru a petrece la Tartas 
treizeci de zile delicioase. 

Fizicul său se schimbase oarecum. Devenise parcă mai 
uscăţiv. Pe figura-i nobilă se aşternuse un strat de paloare 
care nu-i dispărea nici atunci când se găsea în cercul 
prietenilor săi. Ochii săi negri aveau aceeaşi tărie din 
trecut, în schimb fire argintii îşi făcuseră loc prin părul său 
negru ca pana corbului altădată. Gura-i fină avea acum o 


cută de circumspecţie, iar bărbia proeminentă parcă se mai 
lungise. 

Filip nu are nevoie de o prezentare specială, din moment 
ce l-am prezentat pe Ludovic XIV. Semăna ca două picături 
de apă cu suveranul. D'Artagnan îşi dăduse seama de 
riscurile acestei asemănări şi de aceea îl rugase să-şi lase 
mustață. Totuşi, între cei doi fraţi gemeni exista o deosebire 
mare: privirea. În timp ce regele nu privea niciodată drept 
în ochi, în ei ascunzându-se mai totdeauna intenţii 
îndoielnice, Filip privea deschis, un psiholog putând citi 
până în fundul sufletului. În plus, era bun cu semenii săi şi 
avea o dragoste deosebită pentru animale şi păsări. 

Filip se ridică şi, cu paharul în mână, începu să spună: 

— Domnilor... Muşchetari... Conform tradiţiei, vă 
mulţumesc pentru cinstea ce mi-o faceţi, sărbătorind a 22-a 
aniversare a mea. 

Ridică paharul şi toastă: 

— Pentru Franţa... Şi pentru tatăl meu... Care a murit 
pentru ea. 

Toţi băură. Apoi Filip continuă: 

— Şi pentru cei patru naşi ai mei, care m-au crescut în cea 
mai pură tradiţie a muşchetarilor Regelui. Ciocniră 
paharele şi băură din nou. 

— Pentru finul nostru atât de desăvârşit, toasta 
d'Artagnan. Cel mai bun spadasin al Franţei... Bineînţeles, 
după mine. 

Goliră din nou paharele. 

— Pentru cel mai strălucit elev al meu, în ştiinţe şi limbi, 
toasta Aramis. 

— Dibăcia lui în lupte nu este întrecută decât de unul 
singur... Începu Porthos. Nu vreau să mă laud dar... 

— Mă întrece şi pe mine în jocuri, interveni Athos. Ciocniră 
şi băură din nou, entuziasmați. 

Între timp, în curtea casei lui d'Artagnan, pătrunseră 
soldaţii trimişi de Fougquet. Ofiţerul care-i conducea se 
adresă unui soldat de lângă el: 


— Asta e casa lui? Eşti sigur? 

— Am mai fost pe aici, aşa că nu mă înşel. 

În interiorul casei, petrecerea era în toi. Cei patru 
muşchetari şi Filip goleau paharele unul după altul, râzând 
şi glumind. La un moment dat, Filip spuse: 

— Locuitorii din 'Tartas sunt singurii francezi care nu mor 
de foame. 

— Mă întreb cât o să ţină aşa. Nu uita că am şiavuto 
ciocnire cu emisarii regelui, spuse d'Artagnan. 

— Care s-a terminat cu victoria noastră, îl completă Filip. 
Abia terminase de spus aceste cuvinte şi un zăngănit de 
arme, care se auzea de afară îl făcu să tacă. Imediat uşa fu 
deschisă cu violenţă şi în odaie pătrunseră oamenii lui 
Fouquet. La vederea lor, Filip şi muşchetarii îşi traseră 
săbiile şi se aşezară în faţa musafirilor inopinanţi. 

— Nu-mi amintesc să fi invitat alţi oaspeţi, spuse Filip, 
rupând tăcerea. 

Ofiţerul comandant se adresă lui d'Artagnan: 

— Căpitanul d'Artagnan? 

— Şi domn al oraşului Tartas, din ordinunl lui Ludovic al 
XIII-lea, completă cel întrebat. 

— Eşti arestat pentru înaltă trădare şi pentru atacarea 
ofiţerilor regelui. 

D'Artagnan schimbă o privire cu Porthos şi amândoi 
începură să râdă. 

— Am ordin să te arestez, în numele regelui, continuă 
ofiţerul. 

— Mai domol, tinere, replică căpitanul de muşchetari. În 
Tartas, eu fac dreptate şi eu ordon arestările. 

— Regele a devenit cumpătat, se amestecă Porthos. Numai 
nouă oameni? Întrebă el, uitându-se la cei care intraseră în 
odaie. 

— Mai sunt 90 afară, îi răspunse ofiţerul. 

— Lăudărosule! Îl apostrofă Porthos. 

— Arestaţi-l, se adresă ofiţerul oamenilor săi. Strigătul 
acesta electriza pe cei patru muşchetari şi pe Filip, care se 


repeziră asupra adversarilor lor. Ţipete de durere şi de 
spaimă, umplură în curând odaia în care Filip şi naşii săi se 
învârteau semănând moartea în rândurile atacatorilor lor. 
Şi mereu intrau alţi soldaţi în odaie, în timp ce unii din 
camarazii lor se târau pe pământ, ţinându-se de mână, de 
picior, de cap sau de piept. Filip, cel mai tânăr dintre toţi, se 
învârtea ca un fulger printre duşmani, lăsând în urma lui 
brazde adânci. Sabia lui făcea ravagii şi apărea 
pretutindeni unde primejdia era mai mare, sărind peste 
masă, peste scaunele trântite şi peste corpurile celor întinşi 
la pământ. 

Numărul asediatorilor era însă prea mare, pentru cei cinci 
luptători. Treptat, rândurile acestora din urmă se răriră, 
până rămase numai Filip, ceilalţi fiind doborâţi pe la spate, 
loviți în cap cu diferite corpuri dure. Copleşit de numărul 
celor care-l atacau, Filip fu îngrămădit într-un colţ şi 
imobilizat. Rezistenţa lui nu mai avea nici un rost. 

Erau acum la discreţia oamenilor lui Fougquet. 

Capitolul IV Infanta Maria Tereza. 

La palat, era recepţie mare, în onoarea sosirii la Paris, a 
Infantei Maria Tereza. 

În sala de recepții, regele, regina-mamă, Fouquet şi 
Colbert, aşteptau sosirea Infantei. 

Şambelanul păşi în sală şi anunţă: 

— Majestate... A. S. R. Maria lereza. Infantă de Spania şi 
Excelenţa Sa Contele Mendoza, ambasadorul Spaniei. 

Maria Tereza şi ambasadorul îşi făcură apariţia şi se 
îndreptară spre grupul în mijlocul căruia era regele. 
Colbert făcu un pas înainte şi se adresă suveranului: 

— Prezint Majestății Voastre pe ambasadorul Spaniei. 
Ambasadorul se înclină şi regele rosti protocolar: 

— Suntem încântați a vă primi. 

În acest timp, ochii regelui nu o părăseau pe Maria Tereza, 
a cărei frumuseţe era răpitoare. 

Ambasadorul se trase puţin într-o parte şi spuse: 


— Am cinstea s-o prezint pe A. S. R. Maria Llereza. 
Suveranul făcu o reverență şi prezentă la rândul lui: 

— Mama mea... Domnul Fougquet. După acest scurt 
ceremonial întrebă: 

— Alteţa Voastră a călătorit bine? 

Cu un surâs fermecător, Infanta răspunse: 

— Domnul Colbert a fost foarte bun. 

Ludovic se întoarse, curtenitor, spre ministrul său şi i se 
adresă: 

— Nu este un sacrificiu să te căsătoreşti cu o femeie 
frumoasă... 

Apoi se întoarse spre Maria Tereza, care tresări puternic, 
la salva de tunuri care se auzeau afară: 

— Eu te enervez? Întrebă el, punându-i o mână pe umăr. 

— Nu... Bubuitul tunurilor. 

— Se trag mereu salve în onoarea mea, spuse Ludovic 
lăudăros, deşi acestea erau de fapt pentru Maria Tereza. 

Regina-mamă se apropie de Infanta Spaniei, o sărută şi-i 
spuse: 

— Eşti adorabilă şi-ţi înţeleg nervozitatea. Foarte curând, 
te vei simţi însă aici ca acasă. 

— Sper, murmură fermecătoarea prinţesă. 

În clipa aceea, intră şambelanul care anunţă: 

— Majestatea Voastră este servită. 

Ludovic se întoarse spre Maria Tereza, o apucă de mână 
şi-i spuse: 

— Sărbătorim întotdeauna ziua mea în cercul familiei. 
Intrară în sufragerie, unde câţiva curteni aşteptau pe înalții 
oaspeţi. Printre curteni, spre marea mirare a lui Colbert, se 
afla şi domnişoara de la Valliere, curtezana regelui. 
Bătrânul ministru tresări, dar se reţinu să facă vreo 
observaţie. 

Suveranul se adresă Mariei Tereza: 

— Vă prezint pe domnişoara de la Valliere. Apoi spuse 
acesteia din urmă: 

— Felicită-mă. M-am logodit. 


— Felicitările mele, Majestate, îi spuse domnişoara de la 
Valliere, cu un surâs ironic. 

Apoi se adresă Mariei Tereza: 

— Vă doresc multă fericire. 

Luară loc la masă, în timp ce Maria 'lereza părea absentă 
la toate câte se întâmplau. Faţa ei trăda o uşoară iritare, în 
timp ce obrajii i se împurpurară. 

— La ce te gândeşti? Întrebă regele. 

— Mi-am amintit că Majestatea Voastră mi-a vorbit de un 
dineu... de familie. 

Ludovic îi surprinse privirea aruncată favoritei sale şi cu 
un surâs, replică: 

— Oh, domnişoara de la Valliere? O consider că face parte 
din familie. 

Maria Tereza se înroşi puternic. Răspunsul primit era 
suficient de clar. Se găsea în prezenţa aceleia cu care ar fi 
trebuit să împartă favorurile şi dragostea viitorului ei soţ. 
Asta era prea mult pentru ea. 

Regina-mamă îşi dădu seama de procesul sufletesc al 
Infantei şi încercă să schimbe tema discuţiei. 

— Ce impresie ţi-a făcut Franţa? O întrebă ea. 

— Şi bună şi rea. M-a surprins contrastul mizeriei din 
provincie faţă de splendorile Capitalei. 

— Francezul este cunoscut ca zgârcit, interveni Ludovic. 
Eu însă nu sunt zgârcit. 

— Când poporul este îmbrăcat în zdrenţe şi nobilimea în 
catifea, rezultatul este dezastruos, replică Maria lereza, cu 
răceală. 

— De ce vă interesează poporul francez? Întrebă Ludovic. 

— Fiindcă am consimţit să devin regina lui. Tata este sluga 
Statului. 

— În Franţa este altfel. Eu sunt Statul. 

În clipa aceea, o piatră pătrunse în cameră, spărgând unul 
dintre geamuri. Fougquet şi curtenii îl înconjurară repede pe 
rege. 

— Un protest delicat împotriva dărilor, spuse Fouquet. 


Afară, în noapte, conspiratorul care aruncase piatra se 
adresă unui bătrân, care stătea în faţa palatului: 

— Asta a fost pentru ziua lui. Mâine va muri. Spunând 
aceste vorbe, o luă la fugă, lăsându-l pe bătrân singur. 

Un ofiţer de muşchetari se apropie repede de bătrân, 
urmat de câţiva soldaţi, şi-l aresta, bănuindu-l. Bătrânul se 
tângui: 

— N-am făcut-o eu! N-am nici un amestec! 

— Dar cine? Întrebă ofiţerul. 

— Nu ştiu! Nu-l cunosc! Ofiţerul se adresă soldaţilor săi: 

— Duceţi-l la Bastilia. Acolo vom afla totul. 

Capitolul V În temniţele Bastiliei. 

Bastilia... 

Bătrânul, care fusese arestat deşi era nevinovat, fu supus 
teribilelor torturi ale epocii. Toate eforturile călăilor săi, 
asistați de un om al lui Ludovic nu-l putură face să spună 
altceva decât că nu are nici un amestec. În cele din urmă, 
leşină. Între timp în celulă îşi făcu apariţia şi regele. 
Ludovic se uită cu dispreţ la el şi se adresă unuia dintre 
călăi: 

— Trezeşte-l. 

Călăul ridică o găleată de apă şi o vărsă peste capul 
nefericitului bătrân, care începu să-şi revină. 

— Continuă, se adresă regele, călăului. 

Tortura reîncepu mai teribilă ca înainte, mâinile bătrânului 
fiind răsucite din încheieturi. 

— Nu, nu, nu mai pot! Spun tot! Urlă prizonierul, ajuns la 
capătul rezistenţei lui. 

Ludovic se uită triumfător la victimă şi exclamă: 

— Mănuşa” îşi face întotdeauna efectul. Bătrânul începu să 
bolborosească: 

— Mâine în drum spre catedrală veţi fi asasinat. 

— De cine? Întrebă Ludovic. 

— Nu ştiu... Atât am auzit! Nu fac parte dintre 
conspiratori. 

— Când şi unde? Întrebă suveranul. 


— Nu ştiu, se tângui bătrânul. 

Călăul începu să sucească degetele torturatului, care abia 
mai avu putere să îngâne: Nu ştiu. 

— Poate spune adevărul, Sire, spuse comandantul general 
al armatelor regale, care era de faţă. 

— Sunt convins de asta, replică Ludovic. Ăştia ori tac, ori 
spun tot ceea ce ştiu. Dar d-ta, domnule comandant, ce ştii 
despre asta? 

— Voi face tot ceea ce voi putea... 

— Nu-i destul, îl întrerupse Ludovic. 

Cercetările făcute în noapte aceea de comandantul 
suprem al armatelor, pentru descoperirea conspiratorilor 
se terminaseră printr-un eşec total. Toate strădaniile fură 
inutile şi conetabilul trebui să se întoarcă, în zorii zilei, să 
comunice suveranului său rezultatele negative ale anchetei 
sale. Ludovic se învârtea furios în odaia de lucru, 
neputincios să intervină împotriva soartei rezervată de 
destinul său. Deodată, atenţia îi fu atrasă de zgomotul unei 
trăsuri, care mergea pe aleea de nisip a palatului. Se 
apropie repede de fereastră, împreună cu comandantul şi 
se uitară afară. Caleaşca de gală a suveranului trase la 
picioarele peronului, aşteptându-l pe Ludovic pentru a-l 
duce la catedrală. 

— Mi-au trimis caleaşca devreme... ca să mă asasineze la 
timp, murmură suveranul. 

— Majestatea Voastră nu-şi poate risca viaţa! Spuse 
comandantul. 

Regele îi aruncă o privire de adânc reproş şi-i replică: 

— Tot repetând asta, nu schimbi cu nimic situaţia. Tradiţia 
cere să aprind o lumânare în memoria tatălui meu. Pot 
scăpa de asasinare, dar de tradiţie nu scap. Este unul din 
neajunsurile domniei. 

— Sire, daţi-mi răgaz să descopăr locul şi ora. 

— Faci asta de ieri şi tot n-ai aflat nimic. Apoi se uită la 
ceas. 


— Peste o oră şi douăzeci de minute nu va mai fi o taină. 
Deocamdată, ştim numai noi şi asasinii. Discuţia lor fu 
întreruptă prin intrarea lui Fougquet şi Colbert. Atitudinea 
celor doi miniştri era cu totul diferită. În timp ce pe faţa lui 
Fouqueti'se citea un triumf fără margini, Colbert era 
posomorât şi se vedea că face eforturi spre a nu izbucni. 

— Sire, rebelii din Gasconia sunt jos, începu Fouquet. 

— Rebelii din Gasconia? Întrebă regele. 

— Da, Sire, d'Artagnan şi partizanii săi. 

— Încă nu ştii ce ai de făcut cu rebelii? Îl întrebă Ludovic, 
cu un ton de reproş. 

Fouquet aruncă o privire de bucurie diabolică spre Colbert 
şi reluă, slugarnic: 

— Dacă Majestatea Voastră binevoieşte să iscălească 
ordinul de execuţie... 

Şi îi întinse actul ce-l pregătise. Ludovic se întoarse spre 
comandantul său şi-i porunci: 

— Pregăteşte-mi caleaşca. 

După ce conetabilul ieşi, suveranul se aşeză şi apucă actul 
întins de Fouquet, pregătindu-se să-l semneze. Colbert însă 
îl întrerupse, spunându-i: 

— Sire, spânzurați un prizonier interesant... 

— Şi ce-i cu asta? 

— Fouquet a omis să spună Majestății Voastre că în drum 
spre Paris a fost ovaţionat de populaţie şi chiar acum, în 
grădină, l-au salutat ofiţerii de gardă. 

Fouquet făcu feţe-feţe, dar spuse calm: 

— Eu nu găsesc nici o asemănare. 

Ludovic care nu putea uita cele spuse de Colbert şi căruia 
îi trecu un gând năstruşnic prin cap, murmură: 

— L-au confundat pe prizonier cu mine? 

— Da, Sire, repetă Colbert. 

— Interesant... Şi foarte neobişnuit. Îmi seamănă într- 
adevăr? 

— Fără mustață este leit Majestatea Voastră, întări 
Colbert. Fouquet, căruia această întorsătură nu-i surâdea 


de fel, vru să se amestece. 

— Dar, Sire... Începu el. 

Ludovic îi făcu semn să tacă şi apoi îl încunoştinţă: 

— Vreau să-l văd. 

— E absurd, murmură ministrul confuz. 

Ludovic, însă avea motive speciale să vadă acest prizonier, 
care-i putea folosi de minune planurilor sale. 

— Adu-l aici, porunci el categoric. 

Fouquet trebui să se supună, spre a nu trezi bănuiala 
suveranului său. Colbert nu-şi terminase rolul său. 

— Să-i aducă pe toţi, interveni el. Sunt cei mai îndrăzneţi 
rebeli. Majestatea Voastră îi va găsi şi pe ei interesanţi. 

— Adu-i pe toţi, spuse Ludovic, care ardea de nerăbdare 
să se afle în faţa aceluia care-i semăna atât de bine, încât 
fusese luat drept el de către ofiţerii de gardă. Ştia că 
seriozitatea lui Colbert nu putea fi pusă la îndoială, aşa că 
merita osteneala unei discuţii cu el. Fougquet ieşi, pentru a 
se întoarce, după câteva clipe, cu cei cinci prizonieri, 
încadraţi de paznicii lor. În momentul când Ludovic îl privi 
pe Filip, Colbert întinse suveranului o oglindă, în care 
acesta se studie de câteva ori, uitându-se mereu la 
prizonier. În cele din urmă, i se adresă lui Colbert: 

— Nu te-au înşelat ochii. Îmi seamănă leit... Afară de 
mustață. 

Deşi rezultatul primului examen de cercetare fu mai mult 
decât satisfăcător, Ludovic se duse să se aşeze în faţa lui 
Filip, pentru a se convinge că nu este jocul unei iluzii. Se 
mai uită câteva clipe la el şi apoi exclamă: 

— De necrezut! 

Deloc intimidat de această apropiere şi asemănare, Filip 
arătă interlocutorului său o tăietură de sabie, pe care o 
avea sub ureche şi spuse: 

— Am o amintire de la preceptorii Majestății Voastre. 

— Va să zică tu eşti rebelul care-mi ucizi oamenii? Replică 
Ludovic. 


— Oamenii Majestății Voastre n-au maniere. Suveranul 
izbucni în râs şi se întoarse spre Fouquet: 

— Are umor. 

— Un umor care n-a putut fi îngenunchiat decât de un 
batalion, replică Fouquet înciudat. 

— Închideţi-i pe toţi la Bastilia... Afară de acesta, termină 
Suveranul, arătându-l pe Filip. După aceea se uită la fratele 
său şi spuse: 

— Soarta lui depinde de convorbirea noastră. 

— Foarte bine, Sire, replică ministrul. 

Fouquet se întoarse apoi spre comandantul paznicilor şi 
porunci: 

— Luaţi-i pe toţi... Afară de acesta. 

Şi cu degetul îl desemnă pe Filip. Muşchetarii fură scoşi şi 
în odaie nu mai rămaseră decât Ludovic şi Filip. Pe faţa 
suveranului apăruse o lumină de răutate diabolică, care 
exterioriza gândul ce pusese stăpânire pe el. 

— Vino aici, zise Ludovic, făcându-i un semn. De obicei, pe 
rebeli îi spânzur. 

— Am auzit, răspunse Filip, foarte calm. 

— Îţi iubeşti prietenii? 

— Foarte mult, Sire. 

— Mi-ai putea fi de folos, spuse regele brusc, pentru a-şi 
pune în aplicare planul ce şi-l întocmise. Trebuie să mă duc 
la catedrală, continuă el, să aprind o lumânare în memoria 
tatălui meu. 

— Este foarte frumos din partea Majestății Voastre că vă 
reamintiţi de tatăl Vostru. Ludovic zâmbi ironic şi după o 
scurtă pauză, reluă: 

— Ar fi amuzant să împlineşti d-ta această ceremonie. 

— Fac orice pentru a-mi salva prietenii, interveni Filip 
repede. 

— Ştiam că vei răspunde astfel. Du-te la catedrală în 
caleaşca mea... Dar fără mustață. Filip nu ezită nici o clipă. 

— Va trebui să împrumut briciul Majestății Voastre. 

— Şi hainele mele... Dar grăbeşte-te! 


Capitolul VI Zorile dragostei. 

Fără mustață şi îmbrăcat în hainele regelui, Filip semăna 
ca două picături de apă cu suveranul Franţei, cu singura 
diferenţă că aerul lui n-avea nimic din trufia fratelui său 
geamăn, iar mişcările îi erau puţin molatece. 

Văzând transformarea, Ludovic surâse satisfăcut, 
frecându-şi mâinile de bucurie. Asemănarea era atât de 
perfectă încât nici cel mai atent observator n-ar fi putut 
remarca substituirea. 

Dădu ultimele instrucţiuni prizonierului său, în legătură cu 
misiunea care avea de executat şi Filip păşi, cu hotărâre, 
spre uşa palatului, unde aştepta caleaşca, fără să se 
gândească că este trimis la moarte. 

— Majestatea Sa Regele, anunţă conetabilul, la apariţia 
lui. 

Apoi se adresă suitei de gardă: 

— La catedrală! Înainte marş! 

Cortegiul se puse în mişcare, în timp ce pe Filip această 
situaţie începu să-l amuze. 

Era suveranul Franţei, fie chiar numai pentru câteva ore! 

În timpul acesta, conspiratorii puseră la punct ultimele 
amănunte ale atentatului lor, ascunzându-se într-o odaie, 
unde urmau să fie anunţaţi de apariţia cortegiului regal, 
prin spionii lăsaţi afară. 

— Vin! Vin! Caleaşca regală se îndreptă spre noi, dând 
colţul străzii! Anunţă unul dintre spioni, venit într-un suflet. 

— Bine, se mulţumi să replice conducătorul 
conspiratorilor. 

Apoi făcu un semn oamenilor săi, care ieşiră în stradă, cu 
aerul cel mai nevinovat posibil. 

Cortegiul regal ajunsese numai la câţiva paşi de ei, când 
toţi îşi luaseră locurile stabilite dinainte, pentru ca 
agresiunea să nu eşueze. 

Franţa trebuia liberată de acest rege călău! Aceasta era 
ţinta conspiratorilor, oameni nevoiaşi ajunşi la limitele 
puterii de rezistenţă şi a mizeriei. 


Când caleaşca ajunse în faţa lor, conspiratorii se repeziră 
să imobilizeze garda însoţitoare, în timp ce câţiva aleşi mai 
pe sprânceană îşi asumară rolul de a-l trece pe Ludovic pe 
lumea cealaltă. 

Filip, surprins o clipă de acest atac neaşteptat, îşi reveni 
imediat, trase sabia şi începu să dueleze cu furie împotriva 
atacanţilor, obligându-i să dea înapoi. 

Măiestria şi sprinteneala lui Filip, fu o surpriză din cele 
mai mari pentru conspiratori, care nu se aşteptau la 
aceasta din partea unui rege considerat laş şi molâu. 

Dansând în jurul adversarilor săi, Filip îi puse pe goană şi 
îngrămădi numai pe unul dintre ei, într-un colţ, ţinându-l la 
respect cu vârful săbiei, până ce garda reuşi să-şi croiască 
drum spre el. 

Conspiratorul prins îi aruncă o privire de dispreţ şi îi 
strigă: 

— Haide, ucide-mă, cum i-ai ucis şi pe ceilalţi! 

— De ce să te ucid? Replică Filip. 

— Dar, Majestate, acesta e un asasin! Se amestecă 
conetabilul în discuţie. 

Filip îi aruncă o privire compătimitoare şi-i replică: 

— Oamenii pe care-i prigoniţi nu sunt duşmani! Regele 
Franţei nu se teme de Francezi. 

Apoi se întoarse spre captiv şi-l întrebă: 

— Cum te cheamă, prietene? 

— Jean Paul, Majestate. 

— De ce ai vrut să-l omori pe rege? 

— De ce am vrut să-l omor? Repetă Jean Paul cu tristeţe. 

În loc de a răspunde la întrebare, se întoarse spre cercul 
conspiratorilor prinşi şi întinzând degetul spre unul dintre 
ei, spuse cu amărăciune: 

— Acest om nu e un asasin. l-a murit ieri noapte copilul, de 
foame. 

Apoi îşi îndreptă degetul spre altul şi continuă: 

— Acest om nu este ucigaş. Şi-a pierdut nevasta... Nici 
medicamente, nici doctor. 'Toţi aceşti oameni au suferit. Ce 


ştie Domnia Ia ce e suferinţa? 

Filip îl privi cu blândeţe şi cu tonul cel mai dulce din lume 
îi replică: 

— Voi schimba aceste lucruri. 

Făcând această promisiune în locul suveranului, Filip 
gândea că va face toate eforturile pentru a-l convinge pe 
Ludovic de a îndrepta această stare de lucruri dăunătoare 
pentru Franţa. 

Jean Paul îl privi emoţionat, dar neîncrezător şi murmură: 

— Oh, Sire, dacă am putea crede! 

— Şi un rege poate greşi, replică Filip, care continuă 
uitându-se spre conetabil. Cea mai mare greşeală este să 
pierzi contactul cu poporul. 

Tânărul întinse mâna lui Jean Paul care, emoţionat, 
exclamă: 

— Dumnezeu să binecuvânteze pe Majestatea Voastră! 

Şi întorcându-se spre ceilalţi conspiratori, izbucni: 

— Trăiască Regele! 

Mulțimea se asocie acestei manifestații neobişnuite, mai 
ales în condiţiile în care se produsese şi restul parcursului 
până la catedrală fu un adevărat triumf pentru suveran. 

Capitolul VII Drumurile încrucişate. 

În măreaţa catedrală răsuna rugăciunea Cardinalului, în 
faţa căruia îngenunchease Filip, cufundat într-o pioasă 
reculegere. După ce-şi termină rugăciunea, întinse 
Cardinalului o lumânare, aşa cum îi ceruse Ludovic să facă. 
În aceeaşi clipă, Maria Tereza păşi în catedrală şi se 
îndreptă spre altar, unde îngenunche, alături de Filip, fără 
ca acesta s-o observe. 

Infanta se rugă câteva clipe în tăcere, apoi se adresă, pe 
şoptite, lui Filip: 

— lertaţi-mă că vă tulbur. 

Tânărul întoarse privirea şi ochii i se fixară asupra 
minunatei făpturi de lângă el, adevărată arătare cerească, 
care-i surâdea cu timiditate. Tulburat, dar totuşi stăpân pe 
el, Filip se mulţumi să încline uşor capul. Mintea îi lucra 


însă febril. Cine era şi ce voia această tânără desprinsă 
parcă de pe pânza unui mare pictor? 

Infanta făcu o pauză scurtă şi apoi continuă: 

— Am auzit că aţi dat dovadă că sunteţi un adevărat rege. 

— Mă simt într-adevăr Rege, răspunse Filip, dându-şi 
seama că fata de lângă el, face aluzii la scena din stradă. 

— Am venit fiindcă v-am ştiut în primejdie. 

Filip o privi înmărmurit. În ochii ei se citea o duioşie fără 
margini, iar buzele-i minunate îi tremurau uşor 
murmurând: 

— Locul reginei Franţei e alături de Rege, când e în 
primejdie. 

Abia acum tânărul înţelese cruda realitate. Fata de lângă 
el venise pentru Ludovic şi trebuia să fie Maria Tereza. 

— Regele ar fi un ingrat, dacă n-ar aprecia acest simţ al 
datoriei, reluă el jucându-şi rolul mai departe. 

Ochii fetei sclipiră de o mare fericire. 

— Numai datoria v-a adus alături de el? Continuă Filip. 
Infanta îl privi ţintă şi, făcând aluzie la domnişoara de la 
Valliere, replică cu dublu înţeles: 

— Regele nu se complace în tovărăşia mea. 

— Dumnezeu să-i ierte greşelile, murmură Filip, mai mult 
pentru el. 

Maria Tereza, căruia nu-i scăpaseră aceste vorbe, îl 
acoperi cu o privire drăgăstoasă şi apoi îi spuse: 

— Vreau să aprind şi eu o lumânare... Drept recunoştinţă. 
Se ridică uşor şi se apropie de altar, unde ardea lumânarea 
aprinsă de Filip. Luă şi ea una, o aprinse şi o puse lângă 
prima. Apoi reveni lângă Filip, care îi spuse, privind la cele 
două lumânări: 

— Le stă bine... Una lângă alta. 

În clipa aceea, vocea Cardinalului îl readuse la realitate. 

Înaltul prelat exclamă: 

— Domnului să ne rugăm... 

Tinerii aplecară capetele şi rugile lor fierbinţi se 
îndreptară spre Atotputernic, a cărui milă o cereau. 


În timpul acesta, la palat, Ludovic se odihnea în braţele 
amantei sale, complet lipsit de griji. 

— Ar fi mai bine să locuieşti la Fontainebleau... de ochii 
ambasadorului spaniol, îi spuse Ludovic. 

Curtezana îl privi cu trufie şi exclamă: 

— Sau ai prinţesei spaniole. 

— Nu-mi plac spaniolii, replică suveranul, ca pentru a se 
disculpa. 

Domnişoara de la Vaâliere, zâmbi ironic: 

— Dar au sânge fierbinte, adăugă curtezana. 

— Ea nu, completă Ludovic, plictisit. 

— Poate Maria Tereza are nevoie de încurajări speciale, 
zise amanta regelui, cu un ton uşor batjocoritor. 

Ludovic o privi mândru şi răspunse: 

— De la vârsta de 6 ani am învăţat să nu încurajez. Până la 
urmă, vin toţi la mine... 

Maria 'lereza se întoarse fericită de la catedrală. 
Atitudinea şi cuvintele lui Filip, în care crezuse că văzuse pe 
Ludovic, o făcură să-şi schimbe radical părerile pe care le 
avea despre regele Franţei. Uitase, ca prin farmec, de 
domnişoara de la Valliere şi inima îi bătea cu putere. Se 
simţea cucerită de tânărul suveran, care-i apărea acum 
într-o lumină din cele mai frumoase. 

Se mai privi o dată în oglindă, ca un ultim gest de 
cochetărie şi mulţumită de examenul la care se supuse, ieşi 
din apartamentul ei, îndreptându-se spre cel al logodnicului 
ei. 

Când ajunse în faţa uşii acestuia îl găsi pe Fouquet, care se 
înclină ceremonios şi-i opri trecerea, spunându-i: 

— Majestatea Sa este ocupată. 

— Spune-i că... 

Fouquet nu o lăsă să termine şi-i replică: 

— Regret, dar nu pot intra. Maria Teresa îl privi surprinsă. 

— Acum jumătate de oră Majestatea Sa părea dornică să 
continue convorbirea, spuse ea intrigată. 


— Da, ştiu... Replică Fouquet, cu o falsă încurcătură. Regii 
au memorie scurtă. 

— Am vrut doar... Reluă Infanta. 

Fouquet n-o lăsă nici de astă dată să continue şi bucuros 
că poate strica planurile lui Colbert, zise tăios: 

— Alteță, am învăţat să n-o tulbur pe Maria Sa pentru 
nimeni... Când este cu... Domnişoara de la Valliere. 

— Mulţumesc, spuse Maria Tereza, furioasă. Nu-l voi mai 
tulbura niciodată! 

Şi se întoarse demnă, pentru a pleca spre apartamentul ei. 
Abia ajunsă aici, dădu curs lacrimilor, care o înecau. Acesta 
era deci adevărul. Ludovic jucase o comedie cu ea, la 
catedrală. Toate câte i le spusese erau numai minciuni. 
Legătura lui cu domnişoara de la Valliere era evidentă şi 
suveranul Franţei nu părea dispus s-o termine nici acum, 
când era în pragul căsătoriei. 

Se aşeză la birou, îşi şterse lacrimile şi, luând o coală de 
hârtie, scrise tatălui ei: „Am fost gata să trec peste multe, 
pentru binele ţării mele. Dar nu admit să fiu umilită. Cer 
îngăduinţa ta să mă întorc în Spania, căci nu pot vieţui 
lângă un om crud şi arogant, cum este Ludovic XIV.” 

Maria lereza. 

După ce termină de scris, trimise camerista după un 
curier spaniol, din suita ei. Voia să termine cât mai repede 
cu Ludovic, pentru a se întoarce în ţara ei, departe de cel 
care reuşise s-o amăgească şi s-o umilească atât de 
puternic. 

În momentul când curierul intră în apartamentul ei, Maria 
Tereza îi întinse scrisoarea şi spuse: 

— Să înmânezi aceasta personal tatălui meu. 

— Am înţeles alteţă. 

— Acum pleacă. 

Abia se închise uşa după curier şi camerista Mariei Tereza, 
care era o spioană a lui Fouguet, fugi repede la stăpânul ei, 
pentru a-l pune la curent cu cele întâmplate. 


Intră fără teamă în odaia temutului Fougquet, care stătea în 
faţa biroului său şi apropiindu-se încetişor de el bolborosi: 

— Excelenţă... 

Dintr-o privire, Fouquet îşi dădu seama că s-a întâmplat 
ceva neobişnuit şi o întrebă îngrijorat: 

— Ce este? 

— Prinţesa e furioasă. A scris tatălui ei. 

— Ce-a scris? Întrebă el cuprins deodată de o iritare 
neobişnuită. 

Camerista se uită în pământ şi tăcu o clipă, înainte de a 
spune: 

— Nu ştiu. 

Furia lui Fouquet ajunse la limită. 

— Proasto! Izbucni el. Acum trebuie să aflu eu ce-a scris! 
leşi afară! 

Capitolul VIII Idilă sub clar de lună. 

Pradă gândurilor ei, Maria Tereza se frământase toată 
ziua. Îi era imposibil să uite atitudinea lui Ludovic, care o 
jignise atât. Mai ales după scena de la catedrală unde 
suveranul Franţei i se păruse cu totul alt om, reuşind să-i 
câştige încrederea şi chiar dragostea. Acum aştepta cu 
nerăbdare întoarcerea curierului trimis tatălui ei, pentru a 
pleca cât mai repede de lângă cel care-i rănise atât de 
adânc inima şi demnitatea ei de femeie. 

Seara era minunată. În aer pluteau miresme 
primăvăratece. O lună superbă se fixase pe bolta cerească 
şi privea îngăduitoare la Infanta Spaniei, care coborâse în 
grădina din faţa apartamentului ei. Gândurile prinţesei îi 
aduseră în faţa ochilor fragmente din discuţia avută cu 
Filip, la catedrală. Atunci, Ludovic îi apăruse cu totul 
schimbat. Îl găsise chiar încântător şi farmecul ce se degaja 
din cuvintele lui puseseră stăpânire pe inima şi sufletul ei. 
Sărmana prinţesă n-avea de unde şti sau bănui schimbarea 
de persoane operată, în mijlocul gândurilor ei, auzi brusc o 
voce: 

— Te-am căutat pretutindeni. 


Se întoarse. Era Ludovic, sau mai bine zis Filip, care 
continua să joace rolul suveranului. 

— Ce onoare, replică ea cu o ironie accentuată în glas. 
Filip nu dădu atenţie tonului ei şi continuă: 

— Parcă am avut întâlnire în salonul de muzică? 

— N-am crezut că vă veţi aminti un lucru lipsit de 
importanţă, răspunse Maria Tereza, cu aceeaşi ironie. 

— Dar e foarte important, spuse Filip, asupra căruia 
frumuseţea şi candoarea tinerei prințese făcuseră o 
impresie din cele mai puternice. Nu vă place muzica? 

— Nu sunt dispusă acum să apreciez frumosul, reluă 
Maria Tereza, care ar fi vrut să termine cât mai repede 
această convorbire. 

— Eu da. 

Prinţesa se ridică şi vru să plece. Filip o apucă însă de 
mână, o strânse cu căldură şi murmură cu înflăcărare: 

— La despărţire, voi uita că porţi cea mai frumoasă 
rochie... Îmi voi aminti numai frumuseţea d-tale. 

Şi constatând că Maria Tereza ezita în hotărârea ei de a 
pleca, adăugă: 

— Şezi, te rog. 

Prinţesa îl privi cercetător şi surprinse în ochii lui aceeaşi 
lucire caldă, ca în catedrală. Deşi îşi promisese solemn să 
nu-i mai facă nici o concesie, după cele întâmplate, se 
supuse - aproape inconştient - rugăminţii lui. 

Cei doi tineri tăcură o bucată de vreme. Apoi Filip, care o 
sorbise tot timpul din ochi nesăturându-se de a o privi, 
rupse tăcerea. 

— Stelele sunt mai frumoase în părul d-tale, decât pe cer, 
spuse el făcând aluzie la bijuteriile care împodobeau 
minunatul păr al prinţesei. 

Maria Tereza, deşi surprinsă de această frază, îşi păstră în 
întregime calmul şi se mulţumi să replice: 

— Nici n-am bănuit că aţi putea fi romantic. 

— M-am făcut vinovat de multe greşeli, spuse el dându-şi 
seama de faptul că în atitudinea şi purtarea tinerei Infante 


se produsese o schimbare de la prima lor întrevedere. De 
ce ai fost supărată? 

De astă dată Maria Tereza se decise să-i spună ce avea pe 
suflet. Voia să-i strige în faţă disprețul ei, să-i spună că este 
un om de nimic, un uşuratic. Dar cuvintele îi muriră pe 
buze. Ludovic era din nou fermecător. Glasul lui îi mângâia 
urechile ca o melodie sublimă şi fiecare cuvânt o apropia de 
el. 

— Sunt supărată că ar trebui să vă urăsc şi nu pot, spuse 
ea într-un târziu. 

Filip surâse cu îngăduinţă şi strângându-i mâinile, 
răspunse cu căldură: 

— Din fericire, trebuie să te sileşti să mă urăşti. Dar de ce? 

Prinţesa îl privi ţintă şi răspunse ca un reproş: 

— M-am simţit singură... O străină într-o ţară străină. 

— Dar o străină iubită, interveni Filip. 

Maria Tereza părea să nu fi auzit ceea ce-i spusese. 
Pornise pe calea spovedaniei şi voia s-o termine. De aceea 
reluă: 

— Am renunţat la tot ce mi-a fost drag. Sperasem ca 
Regele să uite că sunt o Regină... Şi să mă considere 
femeie. 

— Cum poate uita un bărbat că eşti femeie? Spuse Filip cu 
o pasiune arzătoare în glas. 

Maria 'lereza cobori privirea. Obrajii i se împurpurară 
uşor şi inima îi bătu puternic. Cu un glas aproape stins 
murmură: 

— De două ori şi-a amintit Regele... Odată în catedrală şi... 
Acum. 

Filip ar fi vrut s-o strângă în braţe, să-i strige dragostea lui 
şi să-i mărturisească că jucase un rol. Ar fi vrut să-i pună 
inima la picioarele ei şi să-i jure că este gata s-o servească 
cu credinţă până la sfârşitul vieţii lui. Îşi aminti însă brusc 
de prietenii săi închişi la Bastilia şi-şi dădu seama că gestul 
lui nebunesc ar fi însemnat moartea lor. Se stăpâni, de 
aceea cu tărie şi se mulţumi să spună, profetic: 


— Regii nu sunt lipsiţi de defecte, ca zeii. Nu i-ai 
compătimit niciodată? 

Maria Tereza simţi că nu mai putea continua discuţia pe 
tonul de până acum. Supărarea îi trecuse. Nu era de fel 
greu să-şi dea seama că în faţa ei se afla un bărbat care o 
iubea puternic şi care, deşi suveranul Franţei, îşi 
mărturisea slăbiciunile lui omeneşti. 

— Acum îmi dau seama că şi o prinţesă greşeşte, spuse ea 
în loc de răspuns. 

— Asemenea greşeli se uită repede, replică Filip, bucuros. 

— Nu când sunt scrise, adăugă Maria Tereza, gândindu-se 
la scrisoarea trimisă tatălui ei. 

Înştiinţat de cameristă asupra scrisorii trimisă de Maria 
Tereza, Fouquet dăduse toate dispoziţiile necesare ca 
aceasta să nu ajungă la destinaţie. Dădu câteva ordine 
scurte ofițerului său de încredere şi după un scurt timp, 
ofiţerul îi aduse scrisoarea Infantei, pe care curierul o 
plătise cu viaţa lui. 

Împături scrisoarea, ca şi când nimeni nu ar fi umblat la ea 
şi se îndreptă spre apartamentul suveranului. 

Ludovic îl primi imediat, aşezat la biroul său. Fouguet se 
apropie slugarnic de rege şi spuse: 

— Majestate, sunt în posesia unui mesaj confidenţial, din 
partea Alteţei Sale. Cred că v-ar interesa! 

Apoi îi întinse scrisoarea. 

Ludovic surâse şi-l întrebă insinuant: 

— De la Maria Tereza? Cum a ajuns în posesia ta? 

— Curierul a suferit un accident, Sire, răspunse Fouquet, 
pe un ton care nu mai lăsa nici o îndoială suveranului. 

— Obişnuitul accident? Întrebă Ludovic, gândindu-se la 
coruperea curierului. 

— Oh, nu, Sire... Ceva nou. 

Ludovic desfăcu scrisoarea şi pe măsură ce o citea, surâsul 
îi dispăru de pe buze. Apoi ridică capul şi privindu-şi 
sfetnicul, îl întrebă: 

— Ai citit asta? 


Puțin cam încurcat, Fouquet se bâlbâi: 

— Nu... Adică... Nu oficial. 

— Aşa. Va să zică sunt crud, arogant şi mincinos! Murmură 
Ludovic, gândindu-se la rândurile citite. 

— Iertaţi-o. N-o înţelege pe Majestatea Voastră, interveni 
Fougquet, pentru a mări mânia lui Ludovic. 

— S-o iert? Răspunse suveranul surprins şi enervat. 

În aceeaşi clipă, uşa se deschise şi şambelanul palatului 
intră anunțând: 

— Ambasadorul Spaniei cere o audienţă. 

În spatele şambelanului, îşi făcu apariţia ambasadorul 
Spaniei, care se vedea că este în prada unei mari agitaţii. 
Ludovic, care-l observase, se întoarse spre Fougquet şi spuse 
suficient de tare, pentru a fi auzit de cel care intrase, 
călcând protocolul: 

— Ce barbari! Cere! 

— Chiar şi barbarii respectă mesagerii regali! Interveni 
ambasadorul, făcând aluzie la cuvintele lui Ludovic şi la 
asasinarea curierului Mariei Tereza, care - înjunghiat de 
oamenii lui Fouquet - mai avusese putere să se târască să 
comunice ambasadorului agresiunea suferită şi furtul care 
fusese comis. Protestez împotriva asasinării curierului 
Regelui! 

Cu aerul cel mai nevinovat din lume, Ludovic întrebă: 

— Ce spui? 

— Un curier, care ducea o scrisoare a Alteţei Sale, a fost 
jefuit şi ucis, strigă ambasadorul, în prada unei mânii 
puternice. 

Cu aceeaşi atitudine de candoare, în care amestecase şi o 
surpriză bine jucată, Ludovic se întoarse spre Fouquet, pe 
care-l apostrofă: 

— De ce n-am fost informat? 

— Îngrozitor! Cu neputinţă! Exclamă sfetnicul regelui, ca 
şi când ar fi fost surprins şi el de această veste. 

— Nu exageraţi, Excelenţă! Îl întrerupse ambasadorul 
Spaniei, care cunoştea firea şi procedeele lui Fouquet. 


Cadavrul lui se află la mine în cameră. 

— Dacă logodnica mea va scrie din nou scrisoarea, 
garantez, predarea, spuse Ludovic, pe un ton care voia să 
pară supărat. 

Apoi întrebă mieros: 

— Era importantă? 

— De la fiică la tată! Răspunse ambasadorul cu asprime. 

— I-a scris pesemne cât e de fericită aici. Nădăjduiesc că a 
adăugat salutări din partea mea. 

— A pomenit precis de Majestatea Voastră. 

— l-a scris pesemne că sunt crud şi arogant... Spuse 
Ludovic, schimbându-şi brusc tonul. Dar imediat îşi reveni şi 
adăugă cu dublu înţeles. Asigură pe Rege că voi pedepsi 
fapta vinovatului. 

— Voi comunica aceasta Suveranului, replică ambasadorul 
şi ieşi. 

Capitolul IX Rege pentru o zi. 

În momentul în care uşa se închise după ambasadorul 
Spaniei, Fouquet şi Ludovic izbucniră în râs. Apoi suveranul 
se adresă sfetnicului său: 

— Am spus că voi pedepsi pe vinovat. 

Se ridică de la birou, îşi desprinse din piept înalta 
decorație care o purta şi o agăţă pe pieptul lui Fouquet. Se 
dădu apoi un pas înapoi şi privindu-l admirativ spuse: 

— Da, te prinde bine. 

— Majestate... Exclamă Fouquet emoţionat şi măgulit. Se 
reculese însă repede şi schimbă cursul vorbelor lui: 

— Era să uit! Alteța Sa îşi face bagajele. 

— Ne scuteşte să le facem noi, răspunse Ludovic. 

— Cum rămâne însă cu alianţa spaniolă? Întrebă Fouquet, 
gândindu-se să-l distrugă şi pe Colbert. 

— Prefer o alianţă cu Anglia... Şi marina engleză. 

Fouquet îşi reţinu cu greu un strigăt de triumf. Realizase, 
deci, ceea ce urmărise. Pentru a se convinge însă în 
întregime, adăugă: 

— Cum explicăm asta lui Colbert? 


— Nici nu gândesc să-i explic. Sunt plictisit. Simt nevoia să 
plec la Fontainebleau. 

Spunând acestea, Ludovic se gândi la domnişoara de la 
Valliere, căreia îi promisese că o va însoţi acolo. Scăpase de 
Maria Tereza şi voia să fie singur cu curtezana lui. 

Ambasadorul Spaniei nu părăsise castelul regal, ci se 
îndreptă spre apartamentul Mariei Tereza, unde se făcu 
anunţat. 

Infanta era ocupată, împreună cu camerista, la 
împachetarea bagajelor ei, căci aflase de asasinarea 
curierului trimis. 

Lacheul intră şi anunţă: 

— Excelenţa Sa, contele Mendoza! 

Imediat îşi făcu apariţia şi bătrânul ambasador, care se 
îndreptă spre prinţesă. 

Maria Tereza nu aşteptă să-i spună ceva şi izbucni: 

— S-a făcut că n-are cunoştinţă de nimic? 

— E o situaţie delicată, spuse ambasadorul împăciuitor. 

— Nu-l pot înţelege, reluă prinţesa. Întâi îmi face curte şi e 
drăguţ cu mine... Apoi îmi omoară curierul. 

— Cunoaşte cuprinsul scrisorii, o întrerupse ambasadorul. 

— Îmi pare bine, replică Infanta. Să-l doară şi pe el, cum 
m-a durut şi pe mine. 

Filip se afla în camera care-i fusese rezervată în palatul 
regal. Îşi împlinise misiunea cu care fusese însărcinat şi 
aştepta să-l vadă, din nou, pe Ludovic, pentru a-i cere 
punerea în libertate a prietenilor săi, aşa cum îi promisese. 

Idila cu Maria Tereza, care ştia că nu poate avea nici un fel 
de urmare pentru el, un orfan fără nume şi situaţie, îi 
strecurase în suflet o pasiune nouă. 

Filip iubea, cu toată puterea tinereţii lui, pe prima fată 
care o întâlnise în viaţă. Gândul că ea nu va fi niciodată a 
lui, fiind destinată suveranului Franţei, nu-l putea opri să n- 
o iubească. 

Chipul ei frumos i se întipărise adânc în inimă şi suflet şi 
calda ei privire ştia că-i fusese adresată lui, nu lui Ludovic. 


Căci îi vorbise de omul întâlnit la catedrală şi în grădină. 
Spera, poate, într-o minune. 

Dar cine putea şti exact ceea ce se petrecea în el? 

În mijlocul gândurilor lui, îşi făcu apariţia în odaie Colbert. 
Filip sări în întâmpinarea lui şi exclamă: 

— Aduci libertatea? 

— Îţi aduc o şansă. 

Apoi, văzând că răspunsul acesta fu departe de a-l 
mulţumi, adăugă: 

— L-am cunoscut foarte bine pe tatăl tău. 

— Voi regreta toată viaţa că nu l-am cunoscut, spuse Filip, 
pe gânduri. 

— A fost un om mare. A făcut multe jertfe pentru ţara lui. 
Arată-te demn de el. 

Făcu o scurtă pauză, pentru a-l privi pe Filip şi reluă: 

— Acum o oră, prinţesa Maria lereza, furioasă, a plecat 
spre Spania. 

— A fugit de Ludovic? Întrebă Filip cu o uşoară emoție în 
glas. 

— Da. 

— Bravo! Exclamă tânărul. 

Colbert nu dădu prea multă atenţie acestei exclamări şi 
continuă: 

— S-o aduci înapoi. 

Tânărul tresări puternic şi înfruntând privirea lui Colbert 
exclamă indignat: 

— S-o aduc lui? Niciodată! 

— Tatăl d-tale n-ar fi şovăit să-şi facă datoria faţă de 
Franţa, îl întrerupse Colbert, cu calm. 

— Dar e o nebunie! Spuse tânărul. Numai regele o poate 
aduce înapoi. 

Colbert îl privi liniştit şi-i replică: 

— Îţi dau prilejul să fii rege... O zi. Avem nevoie de d-ta 
pentru ceremonia logodnei, care se va oficia în faţa 
poporului... Proclamând astfel unirea Franţei cu Spania. 


— Rege pentru o zi! Exclamă Filip, căruia îi trecuse o idee 
teribilă prin cap. L-aş putea elibera pe d'Artagnan, continuă 
el. N-am nevoie decât de o zi pentru scopul meu. 

— Şi al meu! Interveni Colbert. 

Cedând acestei porniri, Filip acceptă oferta care-i fusese 
făcută de Colbert şi, încălecând, porni ca o furtună pe 
urmele diligentei cu care plecase Maria Tereza. 

Capitolul X Pe urmele fugarei. 

Avansul luat de Maria Tereza nu era prea mare. Tânărul îşi 
stimula calul la maximum, necruţându-i eforturile. Nobilul 
animal, conştient parcă de misiunea lui, alerga ca o nălucă 
pe drumul luat de Infanta Spaniei. După o bucată de timp, 
Filip, văzu în zare greoaia trăsură a prinţesei. Înfipse mai 
adânc pintenii în coapsele calului, care cu un nechezat uşor, 
se aşternu mai întins la drum. 

Când ajunse la câţiva metri de diligentă, Filip strigă: 

— Opreşte! Opreşte! 

Soldatul, care stătea pe capră lângă vizitiu, întinse arma 
spre fugar, dar dându-şi seama că este regele, o ridică 
imediat. 

— Trage, nebunule! Îi strigă vizitiul. 

— În rege? 

— Ah, e regele... 

Şi vizitiul frână greoaia trăsură, care se opri după câţiva 
paşi. Maria Tereza scoase capul pe portiera diligentei şi se 
adresă vizitiului: 

— De ce ne-am oprit? 

În clipa aceea, Filip ajunse lângă vizitiu şi-i răspunse: 

— Eu am oprit-o. 

— Tâlhărie la drumul mare? Întrebă prinţesa cu ironie. 

— D-ta îmi răpeşti mie farmecul prezenţei d-tale. Între 
timp, Filip descălecase şi se pregătea să se suie în diligenţă. 

— Îţi interzic să te urci! Exclamă Maria Tereza. 

— Crezusem că eu sunt regele şi eu poruncesc, îi replică 
tânărul. Ai plecat fără rămas bun. 


Cu toată împotrivirea prinţesei, Filip se urcă în diligenţă şi 
se aşeză lângă Maria Tereza. 

— Adio! Îi spuse Infanta, drept răspuns. Ţi-l spun acum! 
Atitudinea dârză a prinţesei nu-l descurajă pe Filip, care 
continuă: 

— Îmi vei lipsi şi mie şi Franţei. De ce pleci? Prinţesa se 
întoarse mânioasă spre el şi-i zvârli în obraz: 

— Mă mai întrebi? 

— Şi eu şi Franţa te iubim. 

— Nici nu cunoşti înţelesul cuvântului iubire! Spuse 
prinţesa cu amărăciune. Vorbeşti de iubire şi în acelaşi 
timp, îmi ucizi curierul. 

— Nu ştiu nimic despre curier, spuse Filip cu toată 
sinceritatea. 

— Nu te mai cred! Ai citit pasaje din scrisoarea mea. 

— N-am citit scrisoarea d-tale. 

— Pe onoarea Mariei Tale? Întrebă Maria Tereza 
surprinsă. 

— Pe onoarea mea de om, răspunse Filip. 

Prințesei i se părea că este pradă unei glume, sau a unui 
om fără scrupule. De aceea, cu toată asigurarea primită, 
spuse: 

— Nu te cred. 

— Bine. Atunci întoarce-te în Spania, reluă Filip tranşant. 
O adevărată regină pune problemele naţiunii înaintea celor 
personale. 

— N-am nevoie de lecţii de la d-ta! Zise prinţesa, înţepată. 
— În armată purtarea d-tale ar fi considerată dezertare. 
Ambii tăcură şi priviră afară din trăsură. Ochii lor întâlniră, 
pe câmp, un grup de fete şi tineri veseli, care se fugăreau şi 

se sărutau, scoțând chiote puternice. 

— De-ar fi problemele noastre atât de simple! Spuse Filip. 
De-am putea fugi şi noi... Dar un rege nu poate fugi. 

Maria 'Tereza îl privi cu interes şi spuse: 

— N-o credeam pe Majestatea Voastră sentimentală. Filip 
îi căută mâna, i-o apucă cu căldură şi răspunse: 


— Dacă am putea scăpa de destin, uitând cine suntem... Şi 
să alergăm peste câmpii... Aş fi cel mai fericit om... Mai 
fericit ca acum. 

— Aş vrea să te cred, murmură Maria Tereza. 

— Ai visat vreodată cu ochii deschişi? O întrebă el brusc. 

— Obişnuiam să visez, dar e mult de atunci... Îi răspunse 
ea, cu acelaşi glas stins. 

— Atunci visează mii de chipuri care te privesc cu drag şi 
vocea cardinalului rostind: „Cerul a unit Franţa cu Spania”. 
Şi eu alături de tine, în clipa aceea... 

Maria 'Tereza îl învălui într-o privire plină de dragoste, se 
roşi puternic şi pentru a da alt curs gândurilor ei, spuse: 

— Trebuie să fie vis... Te cred... 

Diligenţa reluă drumul Parisului, în timp ce cei doi tineri se 
lipiră unul de altul, fără a-şi spune vreun cuvânt. 

De îndată ce Infanta Spaniei reveni în palatul regal, 
Colbert se decise să-şi ducă cât mai repede planul la 
îndeplinire, pentru a profita de lipsa lui Ludovic din 
capitală. Suveranul se găsea la Fontainebleau, împreună cu 
favorita sa, domnişoara de la Valliere, iar Filip era dispus de 
a juca rolul regelui până la capăt. 

Aşadar decise logodna, care trebuia să se celebreze, 
conform uzului, în faţa poporului. 

În după amiaza aceleiaşi zile, o mulţime imensă se 
strânsese în faţa palatului, aşteptând ceremonialul 
logodnei. 

Cei doi tineri fură primiţi cu aclamații, în momentul în care 
apărură pe balcon, urmaţi de Colbert şi Cardinal. 
Ceremonia fu foarte simplă. 

— Cerul a unit Franţa cu Spania, spuse Cardinalul, 
adresându-se poporului. 

Apoi se întoarse spre Infanta Spaniei şi o întrebă: 

— lei pe acest bărbat de logodnic? 

Prinţesa nu avu nici o ezitare şi răspunse cu glas ferm: 

— Eu, Maria Tereza, îl iau pe Ludovic de logodnic. 


— lei pe această femeie de logodnică? Se adresă 
Cardinalul lui Filip. 

Cu toate că sufletul lui ar fi vrut ca această ceremonie să 
nu aibă loc, buzele lui Filip îngânară: 

— Eu, Ludovic al XIV-lea, iau pe Maria Tereza de 
logodnică. 

Cei doi tineri se sărutară, poate nu aşa cum ar fi cerut 
protocolul, ci ca doi oameni care se iubeau. Apoi Filip 
murmură prinţesei, pe care o ţinea în braţe: 

— Îmi pare rău că nu e ceremonia nupţială... Să pot 
adăuga: „pe viaţă”. 

În clipa aceea îşi făcu apariţia şi Fouquet, care aflase în 
ultimul moment de comedia jucată de Colbert, în absenţa 
regelui. Apropiindu-se de Colbert, spuse cu o vizibilă ironie 
în glas: 

— Felicitările mele. Reuşeşti, totdeauna, să-ţi atingi 
scopurile. E o comedie demnă de un actor. 

— De la comedie la tragedie nu-i decât un singur pas, 
replică Colbert, cu subânţelesuri. 

Fouquet îl privi o clipă înfruntător şi reluă: 

— Ştiu. Călăul Majestății Sale va provoca tragedia. 

— Tragedia poate avea loc înainte de sfârşitul comediei, 
ţinu să insiste Colbert, pentru a arăta duşmanului său că 
lucrurile pot lua şi o altă turnură. Un singur cuvânt al lui 
Filip către călău şi eşti pierdut, continuă el a-i spune. 

Fouquet se înclină uşor şi-l părăsi pe Colbert, pentru a se 
îndrepta în grabă spre apartamentul său, unde făcu să i se 
aducă un curier de încredere. În momentul când acesta 
intră în odaie, Fouquet se apropie de el şi-i spuse: 

— Majestatea Sa a plecat acum o oră la Fontainebleau. 
Anunţă-l că logodna Sa cu prinţesa Maria Tereza a bucurat 
mult poporul. 

Făcu o scurtă pauză şi apoi adăugă: 

— Să goneşti repede. Vestea va bucura pe Majestatea Sa. 

Capitolul XI Eliberarea din Bastilia. 


Pentru Filip, lucrul cel mai important acum era eliberarea 
prietenilor săi, închişi la Bastilia. Era regele Franţei timp de 
O zi şi voia să profite de această neaşteptată favoare, pentru 
a-şi regăsi prietenii şi protectorii săi. 

În primul moment pe care-l avu liber, se îndreptă spre 
teribila închisoare, unde - la adăpostul personajului pe 
care-l întruchipa - ceru să-i fie arătată celula în care se 
aflau cei patru muşchetari. 

Comandantul închisorii se supuse dorinţei suveranului său 
şi îl conduse la celula în care erau închişi d'Artagnan şi 
prietenii săi. În momentul când descuie celula nu uită însă 
să spună: 

— Sunt oameni primejdioşi, Sire. 

Filip se uită la el cu un aer dispreţuitor şi replică: 

— Sunt obişnuit cu oamenii primejdioşi. 

Asigurarea aceasta nu fu însă suficientă pentru 
comandantul închisorii, care reluă: 

— Nu, Sire. E mai bine să intru eu întâi. 

Pentru a nu-i trezi bănuiala, Filip se dădu la o parte şi 
comandantul fu cel care intră primul în celulă, adresându- 
se pe un ton dispreţuitor muşchetarilor: 

— În genunchi, câinilor! 

Cu un aer de uşoară înfruntare, păstrând o atitudine din 
cele mai demne, cei patru muşchetari refuzară să se 
conformeze acestei porunci. 

Comandantul ar fi vrut să continue pe tema aceasta, dar 
Filip schimbă cursul intenţiei lui întrebând: 

— Ăştia sunt rebelii? 

D'Artagnan nu aşteptă ca întrebatul să răspundă şi 
interveni în discuţie spunând: 

— De ştiam că veniţi, Sire, v-am fi primit cu alai. Filip îl 
privi surâzător şi întrebă: 

— Sunteţi mulţumiţi de ospitalitatea noastră? 

— Am fost primiţi aşa cum ne-am aşteptat, răspunse 
d'Artagnan, cu ironie. 


Filip se făcu că nu înţelege dublul sens al cuvintelor 
muşchetarului şi continuă: 

— Mă bucură mulţumirea voastră. 

Fără să mai aştepte vreo întrebare, d'Artagnan fu cel care 
reluă discuţia: 

— Am vrea veşti de la Filip. 

Şi apoi, după o scurtă pauză, continuă: 

— Să vă purtaţi bine cu el... În cazul când scăpăm de 
spânzurătoare... 

Porthos, de teamă ca aceste cuvinte să nu-l supere pe 
rege, interveni în discuţie: 

— Vrea să spună că ne e drag Filip. 

Lui Filip îi venea să pufnească în râs, dar făcând toate 
eforturile pentru a-şi păstra seriozitatea spuse: 

— Poate fi drag cuiva? Îl găsesc plictisitor şi prost. 

— N-aţi avut încă plăcerea să vă încrucişaţi spada cu el, 
Sire, replică d'Artagnan, care fierbea de mânie. 

Filip ar fi vrut să continue acest dialog, care-l amuza 
foarte mult. 

Îşi dădu însă seama că fiecare minut pierdut avea 
importanţă, în situaţia în care se găsea. 

Era, într-adevăr, rege al Franţei. Dar numai pentru o zi! 
Trebuia, de aceea, să lucreze cu cât mai mare grabă, 
pentru a se pune la adăpost de orice surpriză neplăcută. 
Puse capăt discuţiei, adresându-se comandantului 
închisorii: 

— Lasă-ne singuri. 

Comandantul făcu ochii mari, dar se supuse bâlbâind: 

— Da, Sire, da. Desigur, Majestate. 

Rămas singur cu prietenii săi, Filip se întoarse spre ei şi, 
izbucnind în râs, exclamă: 

— Nu mă recunoaşteţi? 

Muşchetarii îl priviră uimiţi. Filip îşi repetă întrebarea şi 
abia de astă dată Porthos fu cel care strigă: 

— Filip! 


Imediat cei patru prieteni îl înconjurară. Tânărul nu le 
dădu vreme să-l întrebe nimic şi le spuse: 

— Am întocmit ordinul vostru de libertate. Vă amintiţi 
hanul din Bordeaux? Aşteptaţi-mă acolo. 

Apoi se îndreptă spre uşă, o deschise şi se adresă 
comandantului: 

— Sunt nevinovaţi. Pune-i imediat în libertate. 
Comandantul se înclină până la pământ şi obişnuit să se 
supună, replică: 

— Da, Majestate. 

— Asta-i totul, mai spuse Filip şi plecă spre palat. 

În timpul acesta, la palat, Colbert îl aştepta pe Filip în 
prada unei puternice agitări. 

Bătrânul sfetnic ştia că Ludovic va fi repede înştiinţat de 
Fouquet asupra substituirii făcute şi voia să-l pună pe Filip 
la adăpost de orice răzbunare. 

Îl căutase însă în zadar prin tot palatul, căci tânărul 
dispăruse, ca şi când l-ar fi înghiţit pământul. În momentul 
în care ajunse în culmea disperării, Filip îşi făcu apariţia, 
surâzător, în odaie. 

— Filip, exclamă ministrul, când îl văzu. Trebuia să fugi. Să 
nu fie acum prea târziu. Tânărul îl privi calm şi replică: 

— Nu ţi-am servit doar scopul d-tale, ci şi pe al meu. 
Prietenii mei călătoresc spre Sud, pe patru cai buni. 

Colbert scoase o exclamaţie de mare uimire, dar Filip 
continuă: 

— Am fost la Bastilia... Sinistră cetăţuie! Colbert îl 
întrerupse, grăbit. 

— Nu-ţi pierde vremea! Fugi! 

Cu acelaşi calm, care nu-l părăsise o singură clipă, Filip 
reluă: 

— Nu. Întâi să „abdic”... E cineva care va regreta sfârşitul 
domniei mele, termină el, gândindu-se la Maria Tereza. 

— Fugi, cât timp mai poţi, reluă Colbert. Ţi-am pregătit un 
cal, bani... 

— Îţi mulţumesc, prietene. Îţi sunt foarte recunoscător. 


— Şi Franţa ţi-e recunoscătoare, ţinu să sublinieze 
Colbert. 

Revenindu-şi din surpriza loviturii de teatru montată de 
Colbert, prin substituirea regelui la ceremonia logodnei, 
Fouquet decise pierderea lui Filip. 

Imediat dădu ordin să fie chemat căpitanul gărzii sale şi îi 
spuse: 

— Regele va pleca din oraş. Îl vom ataca când va ieşi din 
barieră... 

Căpitanul de gardă îl privi înmărmurit şi abia putu să 
îngâne: 

— Nu înţeleg... Să-l capturăm pe rege? 

— Nu-i nevoie să înţelegi, răspunse Fouguet. Ajunge că 
înţeleg eu. 

Capitolul XII În ghearele duşmanului. 

Cu toate sfaturile date de Colbert, Filip nu se putu decide 
să părăsească palatul fără s-o mai vadă pe Maria Tereza. În 
inima lui simţea că iubea cu putere pe această tânără 
fermecătoare, care-l cucerise prin bunătatea şi farmecul ei. 
Deşi nu era un secret că această iubire nu putea avea 
deznodământ fericit pentru el - deşi şi Infanta Spaniei îl 
iubea - Filip voia să-i mai vorbească măcar o dată. Cu toată 
ora târzie se îndreptă spre apartamentul ei. 

Maria Tereza tocmai terminase de scris tatălui ei şi recitea 
rândurile aşternute pe hârtie: „Cât am stat împreună pe 
balcon era cu totul altfel. Un adevărat rege. Şi când m-a 
sărutat, am simţit că aproape îl iubesc”. 

Puse mâna pe toc şi şterse cuvântul aproape, privind apoi 
scrisoarea cu mulţumirea unui copil care simte că a făcut 
un lucru bun. 

În momentul acela, o ciocănitură la uşă o făcu să tresară 
puternic. Maria Tereza ezită o clipă, apoi se îndreptă spre 
uşă şi se găsi în faţa lui Filip. 

— Majestate... Exclamă ea. 

— Ilartă-mă că vin la o oră atât de târzie, o întrerupse Filip. 
Vreau să-ţi urez noapte bună. 


Şi fără a-i da răgaz pentru vreun cuvânt, continuă: 

— Azi, pe balcon, te-am sărutat. Nu voi uita până la moarte 
ce frumoasă ai fost. 

Maria Tereza se uită la el şi simțind, mai curând decât 
văzând, schimbarea produsă în el, spuse: 

— Ludovic, ai o privire speriată. 

Filip se apropie de ea, o strânse uşor în braţe şi îi şopti: 

— La gândul că te pierd. 

— Mă pierzi? Întrebă ea uimită. 

— Regii au memorie scurtă şi sunt în stare să facă răni 
adânci, continuă Filip, fără a se uita la ea. Sănuai 
încredere în bărbaţi. Nici chiar în Ludovic. 

Spunând acestea, o sărută cu căldură şi desfăcându-se din 
braţele ei, care-l înconjurară, adăugă: 

— Asta ca să-ţi aduci aminte de mine. Noapte bună. Şi ieşi 
repede din odaie. 

La adăpostul nopţii, Filip părăsi palatul şi - gonind din 
toate puterile - se îndreptă spre locul de întâlnire fixat cu 
prietenii săi. 

Plecarea lui nu trecuse totuşi neobservată, aşa cum 
crezuse el şi Colbert Fouguet era la pândă, gata a-şi aduce 
la îndeplinire planul pe care-l trasase. Se luă imediat după 
tânăr, care nu se ştia urmărit şi, după o scurtă bucată de 
vreme, îl ajunse din urmă, înconjurându-l cu oamenii săi. 

Văzându-l pe Fouquet, Filip nu-şi pierdu cumpătul şi 
exclamă cu tărie: 

— Îndrăzneşti să-l ataci pe rege? 

Cu un zâmbet viclean, Fouquet replică: 

— Ce nevoie a avut Majestatea Voastră Să se furişeze 
singur din palat. Aţi fi putut fi rănit... Chiar ucis. 

— Lasă-mă să-mi urmez drumul! Strigă Filip, care simţea 
că-l părăseşte sângele rece. 

— Riscul este prea mare, Majestate, replică Fougquet pe 
acelaşi ton. 

Şi pentru a se face ascultat adăugă cu o voce mai 
hotărâtă: 


— Vă sfătuiesc să vă întoarceţi la palat... de bună voie. 
Filip se Uită în jurul său şi văzu că ar fi fost o nebunie să 
încerce a se împotrivi. N-avea nici o şansă de a scăpa 
pentru a ajunge la prietenii săi. Se întoarse spre Fouquet şi 
zâmbind ironic îi spuse, ca o capitulare: 

— Înţeleg acum de ce te preţuieşte regele. 

Avertizat de Fouquet, Ludovic se întoarse în grabă de la 
Fontainebleau pentru a-l pedepsi pe cel care se interpusese 
planurilor sale. 

Imediat după sosirea lui, Fouquet făcu să-i fie adus în 
apartament Filip, în timp ce Colbert fu chemat să asiste şi el 
la scena care se va desfăşura. 

Chiar înainte de a vorbi cu prizonierul său, Ludovic îi 
decisese soarta, căci zgomotele care veneau de afară, nu 
mai lăsau nici o îndoială: se lucra de grabă la ridicarea unei 
spânzurători. 

În faţa primejdiei, Filip redevenise tânărul cu sânge rece, 
luptătorul neînfricoşat. N-avu nevoie de prea multe cuvinte, 
pentru a-şi da seama de soarta care-i fusese rezervată. Cu 
toate acestea, afişă acelaşi calm şi aceeaşi bună dispoziţie, 
ca la prima întâlnire cu Ludovic. 

Apropiindu-se de fereastră, pentru a se uita la lucrul 
tâmplarilor, nu se putu opri să nu-i spună lui Ludovic, care 
venise după el: 

— Sunt îndemânatici... Pesemne, datorită experienţei 
îndelungate. 

Ludovic simţi ironia tânărului şi, fierbând de mânie, 
şuieră: 

— Trebuia să te fi spânzurat imediat. 

Şi pentru că mânia îl sufoca, se întoarse spre Colbert şi, 
bâlbâind, îngână: 

— Tu, tu... Şi tu eşti vinovat. 

— Majestatea Voastră nu mi-a spus că pleacă. 

— Datorită mistificării, ţi-ai putut împlini dorinţele. 

— Nu toate, Sire, replică bătrânul ministru cu dublu 
înţeles. 


Suveranul izbucni de-a binelea: 

— Nu ţi-e de-ajuns că m-ai compromis cu Spania? Dar tot 
eu voi avea ultimul cuvânt. 

Făcu o scurtă pauză, pentru a se uita pe geam afară şi 
reluă: 

— Pun rămăşag că frânghia nu se va rupe. 

Nici un muşchi nu tresări pe obrazul lui Colbert, la auzul 
acestor cuvinte, care însemnau condamnarea la moarte a 
lui Filip. 

— Majestatea Voastră este norocoasă, interveni Fouquet, 
pentru a sublinia cuvintele suveranului. 

Filip, care privea zâmbitor toată această scenă, se uită 
dispreţuitor la ei şi spuse: 

— Mă bucură că sfârşitul meu este un prilej de rămăşag. 

— Regret că nu te pot spânzura odată cu prietenii d-tale., 
fu răspunsul lui Ludovic. Dar... Vor urma curând. 

Surâsul lui Filip se accentuă. 

— Îmi pare bine că au mai multă şansă de scăpare decât 
mine. 

Pentru a fi în tonul interlocutorului său, Ludovic se adresă 
lui Fouquet: 

— Garda de onoare să-l escorteze pe ex-regele la eşafod. 

— Bineînţeles, Majestate. În sunet de tobe. 

— Se vor trage şi două trei salve de tun, continuă Ludovic. 

Filip se înclină batjocoritor şi exclamă: 

— Cinstea e prea mare. 

Colbert, care până atunci nu se amestecase în discuţie, 
socoti că sosise momentul să intervină, pentru a dezvălui 
secretul pe care-l păstrase atâţia ani, respectând cuvântul 
dat fostului său suveran. 

— Îmi pare rău, dar execuţia lui Filip e cu neputinţă, spuse 
el liniştit. 

— Nici execuţia ta nu este cu neputinţă, replică Ludovic, 
crezând că ministrul său se gândeşte să ia apărarea lui 
Filip, părtaşul său la trucarea logodnei. 


— A mea nu... Replică ministrul. Dar nici un rege nu poate 
vărsa sânge regal. 

— Sânge regal? Repetă Ludovic. 

— Vă scutesc de a spânzura pe fratele Vostru geamăn. 

— Frate? Te-ai ramolit, Colbert, spuse Ludovic, care 
credea că este obiectul unei glume, sau a unei încercări 
disperate a ministrului său de a-l salva pe Filip. Te ştiam 
prea deştept ca să născoceşti asemenea minciuni, continuă 
el. 

— Fouquet ştie că am spus adevărul, reluă Colbert, care 
ţinea să se răzbune pe mârşăvia fostului aprod. Am fost 
amândoi de faţă la naştere. Eu de drept... Şi Fouquet ca de 
obicei. 

Şi pentru că Ludovic părea încă complet neîncrezător, 
Colbert se întoarse spre Fouquet: 

— Povesteşte regelui, cum tatăl Majestății Sale l-a trimis 
pe Filip cu d'Artagnan în Gasconia şi cum întâmplarea l-a 
făcut pe Ludovic rege? 

— Alte dovezi mai convingătoare ai? Întrebă Ludovic pe 
Colbert, în timp ce Fouquet nu spunea nici un cuvânt. 

— Dacă asemănarea nu e o dovadă suficientă, voi aduce 
bucuros altă dovadă mai convingătoare... cu permisiunea 
Majestății Voastre. 

Capitolul XIII Masca de fier. 

Plecând de la Ludovic, Colbert se gândi la singura 
mărturie valabilă: la aceea a reginei mamă. Ana de Austria, 
care trăia acum retrasă într-o mănăstire din imediata 
apropiere a palatului. 

Grăbindu-se de a se folosi de mărturia ei, Colbert se 
mulţumi s-o poftească să vină până la palat, pentru a-i arăta 
o surpriză. 

Bătrâna regină, căreia anii nu-i răpiseră în întregime 
marea ei frumuseţe, îl urmă în grabă, dându-şi seama după 
atitudinea lui Colbert că este vorba de ceva serios. 

În momentul când ajunse la uşa apartamentului lui 
Ludovic, regina mamă întrebă: 


— E o surpriză plăcută? 

Colbert deschise uşa şi se mulţumi să răspundă: 

— Majestatea Voastră nu va fi dezamăgită. 

Ana de Austria cuprinse dintr-o privire toată scena şi în 
momentul în care ochii ei se opriră asupra fiului pe care nu- 
| văzuse de la naştere exclamă, ca un țipăt: 

— Filip! Fiul meu! Fiul meu! Şi se repezi spre el. 

Filip o strânse cu căldură în braţe şi privind-o, ca şi când 
ar fi vrut s-o soarbă, îi spuse încet: 

— Visasem să-mi întâlnesc mama în viaţă... Dar o iubesc şi 
pe pragul morţii. 

— Pe pragul morţii? Repetă regina-mamă, cu un ton de 
adâncă îngrijorare. 

— Dovada e convingătoare? Întrebă Colbert pe Ludovic. 

Cu o voce aspră, care-i trăda furia, Ludovic se adresă 
mamei lui: 

— Rău aţi făcut că aţi părăsit mănăstirea. 

Regina, care înţelesese repede substratul scenei care se 
desfăşura în faţa ei, aruncă o privire rugătoare fiului ei 
suveran şi părăsi apartamentul, urmată de Filip şi de 
paznicii acestuia. 

Rămas singur cu Ludovic, Colbert fu acela care deschise 
discuţia: 

— N-are decât o vină: aceea dea vă fi frate geamăn. 
Soarta a vrut aşa. Dacă asemănarea vă supără, exilaţi-l 
undeva unde să fie inofensiv. 

Fulgerat parcă de o idee diabolică, Ludovic se întoarse 
spre ministrul său şi cu un ton pe care Colbert îl cunoscu că 
nu înseamnă ceva prea bun, îi răspunse: 

— Câteodată am impresia că eşti genial. Ai dreptate! Nu-l 
pot spânzura. Nu fiindcă mi-e frate, ci fiindcă aş avea 
impresia, că mă execut singur. 

Apoi, vorbindu-şi pentru sine, Ludovic adăugă: 

— Pune capăt asemănării. Exilaţi-l undeva, să nu fie văzut 
de nimeni... Nu-i rea ideea! 


Cu aceasta, soarta lui Filip fusese pecetluită. Pentru 
propriul lui frate, care n-avea altă vină decât că era geamăn 
şi-i semăna perfect, Ludovic născocise o pedeapsă grozavă, 
mai grozavă decât o asasinare. 

La câteva zile după această scenă, Ludovic se afla la 
Bastilia, însoţit de Fouquet. Suveranul cobori treptele care 
duceau la marea sală de tortură, unde un meşter fierar 
făurea instrumente diabolice de schingiuit. De astă dată, 
instrumentul de tortură era opera lui Ludovic, căci el îl 
concepuse. 

Pătrunzând în sală, unde la un foc mare lucra fierarul şi 
calfele sale, Ludovic se adresă lui Fouquet. 

— Adevărata putere este aceea să fii ascultat aici. 

— Numai Regele este ascultat aici, Sire, replică Fouquet 
slugarnic. Eu nu râvnesc la tronul Franţei. 

Ultimele cuvinte trebuiau să trezească mânia lui Ludovic 
faţă de fratele lui geamăn, care fusese închis, între timp, 
într-o celulă a Bastiliei, până la condamnarea lui definitivă. 

Ludovic îşi privi geniul său rău cu un surâs drăcesc şi 
spuse: 

— Din fericire... În momentul acesta, creez un regat 
pentru unul care ar pute” avea această ambiţie. Sunt 
generos. Ii dăruiesc şi un tron. E adevărat că regatul lui se 
va limita la pereţii uneia din celulele de sus. 

— Bună glumă, Majestate. Interveni Fouquet, pentru a şi 
încuraja suveranul. 

Măgulit de această apreciere Ludovic continuă: 

— Când te gândeşti că Colbert mi-a dat ideea. Spunând 
aceasta, luă din mâinile maestrului fierar o mască, copiind 
aidoma capul unui om, peste care se putea îmbrăca, având 
o deschizătură laterală, care se închidea cu ajutorul unui 
zăvor căruia i se ataşa un lacăt. 

Fouquet o privi cu atenţie şi, deşi se îngrozi, nu-şi trăda 
teama exclamând: 

— E o capodoperă! 


— Asta a fost ideea mea. E prea riscant să existe doi regi, 
care seamănă. Unul va purta deci o mască. Cum vezi e 
ingenioasă. Acoperă tot capul. 

— Foarte ingenioasă! Îi confirmă Fouquet. 

Ludovic făcu o scurtă pauză şi apoi îşi întrebă 
interlocutorul: 

— În cât timp creşte o barbă? 

Spunând acestea se apropie de el şi îşi vâri mâna în gât, 
continuând a vorbi ca numai pentru el: 

— Să fii sugrumat sub mască de propria ta barbă... 

Şi pentru că lui Fouquet îi pierise graiul, suveranul îi 
aduse la cunoştinţă alte amănunte asupra diabolicei lui 
născociri: Masca va avea o singură cheie, pe care o voi 
păstra eu. O voi purta pe un lanţ de aur. Deasupra inimii. 

Şi faţa i se lumină de un zâmbet, care n-avea nimic 
omenesc în el. 

Mulţumit de opera lui, Ludovic dădu ordin să i se pună 
masca prizonierului său. 

Filip fu scos din celulă şi dus în sala de tortură, unde-i fu 
aplicată masca sub care trebuia să-şi termine viaţa, din 
ordinul propriului său frate. În zadar se zbuciumase şi 
încercase să scape din mâinile călăilor săi. Erau prea mulţi 
şi prea-puternici. Strigătele lui de deznădejde umplură 
vasta sală de tortură, care răsuna lugubru cu ecoul ei 
înfiorător. Călăii îşi îndepliniră însă întocmai misiunea lor şi 
Filip fu readus în celula lui purtând pe cap enorma mască 
de fier, care trebuia să-i ascundă obrazul privirilor oricui. 
Ludovic nu mai avea de ce să se teamă. Fratele său geamăn 
avea acum înfăţişarea unui monstru, care ar fi inspirat 
groază celor care l-ar fi văzut. 

Readus în celulă, fu instalat pe un „tron” în miniatură şi 
comandantul Bastiliei îi citi documentul, punând peceţile 
domneşti, care-i fusese trimis de la palat: 

ORDIN DE ÎNTEMNIŢARE PE VIAŢĂ 

„Vinovat de înaltă trădare, e osândit la temniţă pe viaţă. 


Va fi tratat ca orice prizonier de rând. Dar toţi i se vor 
adresa ca unui rege”. 

Comandantul izbucni în râs şi mai citi odată ultimele 
cuvinte: Toţi i se vor adresa ca unui rege”. Se înclină 
batjocoritor în faţa lui şi-i spuse: 

— Noapte bună, Majestate. 

Apoi părăsi celula, lăsându-l pe Filip pe „tronul” său. 
Tânărul îşi prinse capul în mâini, îşi pipăi hidoasa lui mască 
şi izbucni într-un plâns în hohote. 

Capitolul XIV O noapte în Bastilia. 

Suferinţa pe acest pământ, este în raport cu forţele 
omului. Nu pretindem că Dumnezeu măsoară durerile pe 
care le azvârle pe capul cuiva în raport cu puterea de 
îndurare a creaturii lovită. Această afirmaţie n-ar fi exactă 
din moment ce Dumnezeu îngăduie moartea, care este 
deseori singurul refugiu al sufletelor prea tare chinuite în 
corpul omenesc. Suferințele sunt în raport cu forţele, adică 
omul slab suferă mai mult, la chin egal, decât omul 
puternic. Acum, din ce elemente se compune forţa 
omenească? Oare această forţă nu-i mai ales consecinţa 
exerciţiilor, obişnuinţei, experienţei? lată ce nu vom căuta 
să demonstrăm, este o axiomă atât pentru moral cât şi 
pentru fizic. 

Când tânărul protejat al lui d'Artagnan, zdrobit, fu închis 
în celula-i, îşi închipui mai întâi că moartea este ca un somn, 
că este presărată de vise, că odată cu masca de fier ce i se 
pusese pe umeri, fusese aruncat în neant şi că moartea 
urmase ca o consecinţă firească, după visul său de rege 
atotputernic. Fusese rege o singură zi! Dar ce zi!... Câte 
evenimente nu se perindaseră prin faţa ochilor săi! Aproape 
că nu-i venea să creadă că el fusese acela care se logodise 
cu Maria Tereza, Infantă de Spania, pe care o iubea atât de 
mult. 

Ca o fantomă în viaţă, asista la desfăşurarea pasiunii sale 
dureroase. Parcă plutea într-un mister neînțeles, între 
realitate şi supranatural. Auzea totul, vedea totul, fără să 


încurce niciunul din amănuntele agoniei sale şi toate 
acestea, îşi spunea bietul Filip, constituiau un supliciu cu 
atât mai îngrozitor, cu cât putea să dureze o eternitate! 

— Oare infernul a fost numit eternitate? Îşi zise Filip când 
uşa de fier se închise, lăsându-l singur în celulă. 

Nici nu privi în jurul său, şi, în această sinistră încăpere, 
rezemat de un zid, el căuta să se convingă că-i mort, 
închizând ochii pentru a nu vedea ceva şi mai rău încă! 

— Cum am murit? Îşi spuse el aproape înnebunit. Nu 
cumva am visat că mi s-a pus o mască de fier pe faţă? Nu, 
nu, nu am visat, căci mâinile mele nu se pot înşela! De ce 
oare nu m-au omorât mai bine, decât să mă chinuiască în 
asemenea chip? Un pic de otravă l-ar fi scutit pe fratele 
meu de orice grijă! Ah! Dumnezeule! Cum poţi îngădui 
atâta răutate. 

Deodată, frigul din încăpere căzu ca o mantie pe umerii lui 
Filip. 

Un zgomot straniu atrase atenţia tânărului om. Se uită şi 
văzu pe cămin sub un enorm Christ sculptat în lemn, un 
şobolan uriaş, ocupat să ronţăie resturile unei bucăţi uscate 
de pâine, în vreme ce-şi ţinea privirea aţintită asupra noului 
locatar, o privire inteligentă şi curioasă... 

Filip avu frică şi simţi dezgustul punând stăpânire pe el. 
Se dădu înapoi spre uşa de fier scoțând un strigăt şi ca şi 
cum ar fi fost nevoie de acest țipăt, pentru ca să se 
recunoască, Filip înţelese că-i în viaţă, stăpân încă pe 
raţiunea şi conştiinţa lui. 

— Prizonier! Strigă el. Eu, eu, prizonier! 

Căută din ochi o sonerie de alarmă pentru ca să dea un 
semnal. 

— La Bastilia, nu există sonerii de alarmă, îşi zise el şi eu 
sunt închis la Bastilia. Ah, de ce n-am ascultat pe Colbert şi 
mi-am întârziat plecarea? Totul se datoreşte unei conspirații 
a lui Fouquet care a ştiut să mă atragă în cursă... Colbert 
avea dreptate. Trebuia să mă feresc! Dar ce are cu mine? îi 


era teamă să nu mă urc pe tronul Franţei? Imposibil... Cine 
ştie? 

— Poate că a convins pe rege că aspir la tronul lui şi 
fratele meu l-a crezut, căci, în familia noastră sunt curente 
asemenea rivalități. Dar, regina, mama mea mă va lăsa să 
mă sfârşesc în această celulă? Dar Maria Tereza? Oh? 
Maria 'lereza! Ea va fi ocara întregii Curți şi la discreţia 
răutăţii lui Ludovic şi a scârbosului Fouquet. Scumpă 
copilă! Va fi probabil şi ea închisă între cei patru pereţi ai 
unei încăperi, iar logodnicul ei va continua viaţa de desfrâu 
alături de d-ra de la Valliere. S-a sfârşit, n-am s-o mai 
întâlnesc niciodată! 

Şi numai la gândul acesta de despărţire, nefericitul 
îndrăgostit izbucni în suspine, hohote şi strigăte. 

— Unde-i guvernatorul? Urlă Filip în paroxismul furiei. 
Vreau să-i vorbesc. Să vină imediat. 

Strigă încontinuu, dar nici o voce nu răspunse chemărilor 
sale. 

Luă un scaun şi lovi cu el în masiva uşă de fier. Lemnul 
răsună în ciocnirea sa cu metalul şi împrăştie mai multe 
ecouri lugubre în adâncul gangurilor. Dar nici o fiinţă nu 
răspunse, absolut niciuna. 

Filip renunţă repede la acest sistem de a atrage atenţia 
celor din închisoare, căci ajunse la concluzia că se dăduse 
ordinul să nu fie luat în seamă, orice ar face. După ce-i 
trecu prima furie, el observă o ferestruică zăbrelită pe unde 
filtra o rază de lumină. Filip începu să strige, la început 
încetişor, apoi mai tare, tot mai tare. Dar nimeni nu-i 
răspunse. 

Douăzeci de tentative încercate pe rând, nu se încheiară 
cu mai mult succes. 

Sângele începu să se revolte şi să se urce în capul 
tânărului prinţ. Această natură, obişnuită cu libertatea, 
fremăta în faţa captivităţii care-i fusese impusă. Treptat, 
furia-i crescuse. Prizonierul sfărâmă scaunul mult prea 
greu pentru mâinile sale şi se servi de un picior pentru ca 


să bată ritmic în uşă. Bătu de atâtea ori şi atât de tare, încât 
sudoarea curgea şiroaie pe frunte. Zgomotul deveni imens 
şi continuu. Câteva strigăte înăbuşite îi răspunseră de ici şi 
colo. 

Acest zgomot produse asupra fratelui regelui un efect 
straniu. Se opri ca să asculte. Distinse vocile prizonierilor, 
victime ca şi el, ale cruzimii regale. Aceste voci se ridicau ca 
aburii prin pereţii groşi şi zidurile opace. Ele acuzau pe 
autorul indirect al acestui zgomot, după cum suspinele şi 
lacrimile acuzau în tăcere pe autorul captivităţii lor. Şi lui 
Filip i se păru şi mai odios fratele său care răpise libertatea 
atâtor fiinţe. Şi acum, el le răpea şi somnul prin zgomotul 
ce-l făcea. 

Acest gând fu cât pe ce să-l înnebunească. Dublă forţele 
sau propriu-zis voinţa dornică să obţină o informaţie sau o 
concluzie. Piciorul scaunului îşi reluă Oficiul. După o oră, 
Filip auzi, ceva în coridor, în spatele uşii sale şi o lovitură 
năpraznică venită din afară îl făcu să se oprească. 

— Ei! Omule! Ai înnebunit? Zise o voce aspră şi grosolană. 
Ce te-a apucat, astăzi de dimineaţa? 

— Astăzi de dimineaţă? Se gândi prinţul surprins. 

Apoi, politicos, întrebă: 

— Domnule, sunteţi guvernatorul Bastiliei? 

— Omule, ai ceva scrântit la scăfârlie, replică vocea, dar 
acesta nu-i un motiv să faci atâta vacarm. Încetează odată! 

— D-ta eşti guvernatorul? Întrebă din nou Filip. 

Nu mai primi nici un răspuns. Auzi zgomotul unei uşi 
închizându-se şi distinse paşii paznicului îndepărtându-se. 

Când tânărul căpătă certitudinea că paznicul plecase, 
furia lui nu mai cunoscu limită. Agil ca un tigru, sări de pe 
masă la fereastră şi zgâlţăi zăbrelele. Sparse geamul, ale 
cărui cioburi, căzură pe pavajul curţii. Răguşi strigând: 
„Guvernatorul! Guvernatorul!” Acest acces dură o oră, care 
fu o perioadă de febră mare. 

Cu părul în neorânduială şi lipit pe frunte, cu hainele 
sfâşiate, cu cămaşa în bucățele, Filip nu se opri decât la 


capătul forţelor şi numai atunci când înţelese că grosimea 
acestor ziduri, impenetrabilitatea cimentului, erau 
invincibile la oricare altă tentativă decât aceea a timpului. 

Îşi lipi fruntea de uşă şi lăsă inima să se calmeze un pic. 
Dacă ar fi continuat, ar fi avut un atac de cord. 

— Va veni, îşi zise el, clipa în care mi se va aduce hrană ca 
tuturor prizonierilor. Voi vedea, atunci, pe cineva, îi voi 
vorbi şi-mi va răspunde. 

Şi prinţul căută în memoria sa la ce oră avea loc prima 
masă a prizonierilor la Bastilia. El n-avea de unde să 
cunoască acest detaliu. Fire religioasă, el nu încercă să 
arunce pe seama lui Dumnezeu suferinţa lui. Simţea că 
Dumnezeu îl supunea acestei umilinţe teribile. Nimic nu 
putea fi mai eficace pentru a-l menţine în simţământul 
credinţei, decât sentimentul durerii. Dar Filip nu îndrăzni 
să cadă în genunchi pentru a se ruga de Cel-De-Sus să-i 
curme chinurile. 

— Dumnezeu face bine, îşi zise el, Dumnezeu are dreptate. 
Numai la suferinţă se căleşte sufletul unui om. 

Cam la acest punct ajunsese cu gândurile sale, adică cu 
agonia lui, când auzi un zgomot în spatele uşii şi scârţâitul 
unor chei şi broaşte îl anunţară că avea să primească o 
vizită. 

Filip făcu un salt înainte, pentru a se apropia de acela care 
urma să intre. Dar, deodată, gândindu-se că o asemenea 
mişcare ar fi nedemnă pentru un prinţ, se opri, luă o poză 
nobilă şi calmă, ceea ce era uşor şi aşteptă, cu spatele 
întors, spre a ascunde şi cea mai mică urmă de agitaţie ce- 
ar mai fi sălăşluit în ochii lui. 

Noul sosit era un paznic, încărcat cu un paner plin cu 
hrană. 

Filip îl privi cu nelinişte. Aşteptă să-i vorbească. 

— Ah! Zise acesta, ai spart scaunul. Ai avut un acces de 
nebunie? 

— Domnule, replică regele de o zi al Franţei, măsoară-ţi 
cuvintele, căci s-ar putea să aibă consecinţe grave. 


Paznicul puse panerul pe masă, privindu-şi interlocutorul, 
surprins. 

— Cheamă, ţe rog, pe guvernator, adăugă Filip nobil. 

— Haide, copile, răspunse paznicul, ai fost totdeauna 
cuminte, dar nebunia face pe om rău şi ţin să te previn că 
spartul scaunului şi zgomotul ce l-ai făcut constituie un 
delict ce se pedepseşte cu asprime, aici la noi. Caută de te 
cuminţeşte şi n-am să-i raportez nimic guvernatorului. 

— Vreau să vorbesc cu guvernatorul, replică prinţul fără 
să clipească. 

— Te va băga la carceră, ţine minte. 

— Vreau! Mă auzi? 

— Ah! Iată că privirea-ţi devine rătăcită! N-am să-ţi las 
cuțitul. 

Paznicul făcu ceea ce zise, luă cuțitul, închise uşa şi se 
îndepărtă, lăsând pe Filip mai mirat, mai nefericit, mai 
singur ca niciodată. În zadar, reluă jocul cu piciorul 
scaunului; în zadar aruncă pe fereastră hrana şi farfuriile; 
nimeni nu-i răspunse. 

Două ore mai târziu, în celulă nu se mai afla un prinţ, un 
gentilom, un om, un creier. Devenise un nebun, rupându-şi 
unghiile de uşă, căznindu-se să scoată pavajul camerei şi 
scoțând urlete atât de înfricoşătoare, încât bătrâna Bastilie 
părea că tremură din temelii. 

În ceea ce priveşte pe guvernator, el nici nu se deranja de 
tot acest vacarm. Paznicul şi santinelele de rond îi 
înaintaseră raportul, dar la ce bun? Nebunii erau un lucru 
curent în fortăreață şi zidurile nu erau oare mai tari ca 
nebunii? 

D. De Baisemeaux, pătruns de tot ce-i zisese Fouquet, al 
cărui devotat era şi perfect în regulă cu ordinul regelui, n- 
avea altceva mai bun de făcut decât să-l lase pe prizonier 
fie să urle sau să spargă geamurile. 

Totuşi, acest prizonier nu-i convenea. Auzi, domnule, să i 
se dea onorurile ca unui rege! Aşa ceva nu i se mai 


întâmplase. În gând, dorea ca această poveste să se termine 
odată. 

— N-ar fi rău, monologa el, ca totul să se întâmple după 
gândul meu. Un prizonier obişnuit este destul de mult 
pentru ca să-i dorim moartea liberatoare. Mult mai vârtos, 
când prizonierul devine nebun şi când poate, muşcă şi face 
zgomot în Bastilia. În asemenea cazuri, zău! Nu trebuie 
numai să dorim moartea, ci am face o operă caritabilă 
suprimându-l încet, încet. 

Şi bunul guvernator, obosit de pe urma unui raţionament 
atât de profund, ordonă să i se mai servească o nouă masă. 

Capitolul XV Mugşchetarii intră în arenă. 

Trecuse o lună de la data întemniţării lui Filip în Bastilia. 
Într-o dimineaţă, Fouquet îşi făcu apariţia în apartamentul 
lui Ludovic, pentru a pregăti şi pierderea lui Colbert, 
duşmanul său de moarte. 

Ludovic tocmai îşi lua micul dejun când sfetnicul său intră: 

— Bună dimineaţa, Majestate. Regele Bastiliei continuă să- 
şi ocupe tronul. A trecut exact o lună de când şi-a început 
glorioasa-i domnie. 

Ludovic surâse mulţumit şi replică: 

— Sper că „Majestatea Sa” este mulţumită de regatul şi 
coroana ce i-am dăruit. 

— Se impune să procedăm la fel şi cu Colbert, adăugă 
Fouquet, prinzând momentul favorabil. Îl cunosc pe 
Colbert. Îşi va închina viaţa eliberării lui Filip. Un gest 
patriotic, fără îndoială, mai ales dacă e convins că Filip are 
drepturi egale la coroană. 

— Un om mort nu-şi poate închina viaţa nici unei 
îndatoriri, replică Ludovic ca pentru a-şi exprima dorinţa. 

— Cum? Să-l spânzurăm pe Colbert? Nu, nu se poate, 
Majestate! Interveni Fouquet. Colbert este prietenul 
poporului, care-i admiră cinstea. 

— Ceea ce mă supără e că nu i se poate reproşa nimic, 
reluă Ludovic, vizibil indispus. 

— Orice om greşeşte, Majestate, spuse Fouquet insinuani. 


— Colbert nu. 

— A greşit când a iscălit această chitanţă, spuse Fouquet şi 
întinse regelui un petec de hârtie. 

Ludovic îl luă, se uită la el şi apoi ridică ochii spre sfetnicul 
său, întrebător: 

— Majestate... Reluă Fouquet, cu un ton de uşoară 
imputare. 

Şi constatând efectul vorbelor lui adăugă: 

— Dacă am mai pune trei zero, transformând cifra în 
50.000 de franci, Majestatea Voastră l-ar putea întreba ce-a 
făcut cu cei 49.550 de franci... Şi nu va găsi răspuns... E 
foarte posibil ca poporul să nu ia apărarea, unui criminal. 

Ludovic se ridică de la masă, se apropie zâmbitor de 
Fouquet, se uită la pieptul hainei lui, de care atârnau 
decoraţiile, pe care i le dăduse pentru servicii anterioare şi 
spuse cu un uşor regret: 

— Păcat! Nu mai e loc pentru medalii! 

— Dacă Majestatea Voastră se gândeşte la o răsplată... 
Doamna Fouquet ţine să fie ducesă... Ştiţi cum sunt 
femeile... Spuse Fouquet, frecându-şi mâinile slugarnic. 

Ludovic îl privi înţelegător şi-i răspunse: 

— Dorinţa i se va împlini... În ziua când va fi spânzurat 
Colbert. 

Fouquet se înclină curtenitor şi făcând aluzie la soarta lui 
Colbert încheie: 

— Ce păcat! Un patriot atât de mare! 

Eliberaţi din Bastilia, cei patru muşchetari, prietenii 
nedespărţiţi ai lui Filip, în frunte cu d'Artagnan, se 
îndreptară spre locul de întâlnire care le fusese indicat. 
Zilele trecură însă fără ca protejatul lor să-şi facă apariţia, 
aşa cum fusese convenit. lemători pentru viaţa lui, 
hotărâră, într-o zi, să se întoarcă la Paris pentru a da de 
urma tânărului lor prieten, deşi ştiau cât riscă întorcându- 
se în Capitală. Nu putea fi vorba însă de grija vieţii lor, atâta 
vreme cât nu ştiau unde este Filip şi dacă nu i se întâmplase 
ceva. 


Se sfătuiră pentru a-şi întocmi planul de acţiune şi, în final, 
conveniră să-l viziteze pe Colbert, pentru a afla de la el cele 
ce-i interesa. 

Călăriră voiniceşte până în apropierea Parisului, unde 
trecură sub comanda lui d'Artagnan, conform programului 
stabilit. Fostul căpitan al muşchetarilor regali, îi duse pe 
nişte drumuri lăturalnice, din marginea Parisului, până ce 
ajunseră într-o pădurice, complet pustie. Acolo, descălecară 
şi, ghidaţi de d'Artagnan, se pomeniră în faţa unei 
deschizături bine mascată de tufişuri. 

Păşiră într-un gang care li se oferea, cu recomandarea lui 
d'Artagnan de a merge cu băgare de seamă şi după o bună 
bucată de drum, pătrunseră într-o locuinţă, care era a lui 
Colbert. 

Chiar în clipa în care intrară într-o odaie, de fapt biroul de 
lucru al ministrului, dădură peste Colbert. Acesta era 
aşezat la masă. La zgomotul intrării lor, bătrânul ministru 
întoarse repede capul şi, văzându-i, exclamă: 

— D'Artagnan! Cum ai intrat? 

— N-am uitat intrarea secretă, îi răspunse gasconul. 

— S-a pus un premiu pe capul vostru, continuă Colbert cu 
un aer de îngrijorare. 

— Sper că-i mare, replică d'Artagnan, glumind. 

— În orice caz, e măgulitor, interveni Porthos. 

— Sunteţi urmăriţi... Eu sunt suspectat... Care-i rostul că 
aţi venit aici? Întrebă Colbert. 

— Nu l-am găsit pe Filip la Bordeaux. 

— Ştiu, replică ministrul, plecând capul, parcă sub o grea 
povară. 

— Unde e Filip? Strigă d'Artagnan, care bănui ceva grav 
din răspunsul şi atitudinea sfetnicului regal. 

— Închis în Bastilia pe viaţă... Cu o mască de fier pe faţă, 
reuşi să îngâne bătrânul, zdrobit sub această mărturisire. 

— Ce? Strigă d'Artagnan. 

— Da. Cea mai infernală invenţie a lui Ludovic. Dacă vreţi 
să scăpaţi de spânzurătoare, fugiţi. 


— Să fugim? Unde ţi-e curajul? 

— Lupţi, când ai şanse să învingi. 

— Curaj înseamnă să lupţi chiar, fără şanse. 

Colbert îl privi cu admiraţie. D'Artagnan rămăsese acelaşi 
în ciuda anilor care trecuseră peste el. Îl recunoştea aşa 
cum îl ştia de pe vremea când spada lui nu avea rival în 
Franţa. Totul nu dură însă decât câteva secunde, căci 
bătrânul ministru reluă: 

— Oamenii regelui pot veni, în orice clipă. Nu cer să salvaţi 
viaţa mea, ci a voastră. 

— Filip nu s-a gândit la viaţa lui, interveni Porthos. 
D'Artagnan îl privi liniştit pe vechiul său prieten şi cu un ton 
de imputare şi amărăciune îi spuse: 

— Laşi Franţa pe mâna unui mişel ca Fougquet!... Şia unui 
dement? Îmi amintesc de vremea când cârmuiai d-ta. 

— Asta era sub Ludovic al XIII-lea. Acum domneşte 
Ludovic al XIV-lea, răspunse Colbert. 

Abia termină de spus aceste cuvinte şi câteva lovituri 
puternice în uşă îl făcură să tresară. Era un căpitan de 
muşchetari cu câţiva oameni, veniţi să-l ridice pe Colbert, în 
urma maşinaţiei pusă la cale de Fouquet. 

— Nu deschid până n-aţi plecat, le şopti ministrul. 

Şi făcu un semn valetului, care se îndrepta spre uşă; Din 
doi paşi d'Artagnan fu lângă servitor şi-i spuse pe şoptite 
dar imperativ: 

— Dă-mi haina ta. Deschid eu uşa. 

De afară, ciocăniturile se repetară, însoţite de somaţia: 

— Deschideţi! 

D'Artagnan îmbrăcă haina servitorului şi imitând vocea 
acestuia răspunse: 

— Vin... Vin îndată. 

Apoi şopti prietenilor săi: 

— Să vă stăpâniţi. 

Şi pentru că loviturile în uşă deveniră mai insistente 
repetă: 

— Vin... Cine e? 


— În numele regelui! Deschide! 

Aruncând o ultimă privire spre locul unde se ascunseseră 
prietenii săi şi Colbert, d'Artagnan răsuci cheia şi deschise 
uşa, lăsând să intre în cameră pe ofiţerul regal şi garda lui. 

— Unde este domnul Colbert? Întrebă primul, în momentul 
când dădu cu ochii de servitorul care le deschisese. 

Ce păcat! Îi răspunse d'Artagnan, cu un ton de sincer 
regret. A plecat acum o oră spre sudul Franţei, să-şi 
îngrijească sănătatea. 

Şi pentru că i se păruse că cuvintele lui nu fuseseră destul 
de convingătoare pentru ofiţer, continuă: 

— Poftiţi înăuntru, să vă convingeţi... Sunt singur. 
Căpitanul aruncă o privire prin odaie şi, întorcându-se spre 
oamenii săi, spuse: 

— Bătrânul nu minte. 

Apoi i se adresă din nou lui d'Artagnan: 

— Pe ce drum a luat-o? 

— Nu cunosc drumurile... Sunt doar un biet servitor. L-am 
auzit însă vorbind de Marsilia! 

Căpitanul se întoarse spre oamenii săi şi, făcându-le semn 
să părăsească odaia, ordonă: 

— Spre Marsilia! 

Capitolul XVI Cheia de aur. 

După ce se convinse că pericolul se îndepărtase pentru 
moment, d'Artagnan dădu de veste prietenilor săi că pot 
ieşi din ascunzătoarea de unde auziseră toate cele 
întâmplate. 

— D'Artagnan, minţi admirabil, exclamă Porthos. 
Gasconul, măgulit de acest compliment, se înclină şi 
mulţumi. Apoi se întoarse spre Colbert şi-i spuse repede: 

— Îl putem elibera uşor pe Filip, din Bastilia. 

— Şi masca...? 

— Se poate scoate, completă Porthos. Există doar o 
cheie...? 

— Şi eu sunt tot atât de îndrăzneţ ca şi voi, îi spuse 
Colbert. Ne trebuie cheia... Nu numai pentru eliberarea lui 


Filip, ci şi a întregii Franţe. Şi această cheie atârnă de gâtul 
lui Ludovic al XIV-lea...! 

Colbert era decis să apeleze la ajutorul singurei fiinţe care 
îi putea fi într-adevăr de folos. Şi aceasta era Maria Tereza. 
Puse la curent pe muşchetari cu hotărârea lui şi deoarece 
ar fi fost imposibil să discute cu ea la palat, unde serviciul 
de spionaj al lui Fougquet nu scăpa nimic, trimise un servitor 
credincios să-i comunice că este absolut necesar să-i 
vorbească. 

Maria 'Tereza nu ezită o secundă şi veni în grabă la 
Colbert, singurul sfetnic al regelui pe care-l stima. 

Bătrânul ministru îi prezentă pe cei patru muşchetari şi 
apoi, poftind-o să ia loc, începu a-i spune întreaga poveste: 

— Amantul domnişoarei de la Valliere e Ludovic, spuse el. 
Cehdin catedrală şi cel de pe balcon e Filip. 

În mintea prinţesei se făcu lumină deplină. Acum îşi putea 
explica uşor schimbarea produsă în atitudinea lui Ludovic, 
atunci când îi plăcuse. Acesta nu era deci regele Franţei ci 
fratele său geamăn, care la caracter nu-i semăna însă de 
fel. Pentru a nu-şi trăda sentimentele ei intime faţă de 
Colbert şi cei patru muşchetari, Maria Tereza se mulţumi să 
spună, cu un uşor suspin de uşurare: 

— Filip e numele tatălui meu. Îmi place. 

Apoi aducându-şi aminte de soarta aceluia pe care-l iubea, 
care zăcea într-o celulă a Bastiliei purtând o mască de fier 
în care se sufoca lent, întrebă repede: 

— Unde e cheia? 

— Atârnă de gâtul lui Ludovic. 

Prinţesa ezită câteva clipe şi apoi spuse cu hotărâre: 

— O voi lua. 

Se ridică şi părăsi odaia, lăsându-l pe d'Artagnan şi 
prietenii săi în aşteptarea cheii cu care să-l elibereze pe 
Filip de teribila lui povară. 

Îndrăgostit de curtezana lui, Ludovic îşi petrecea aproape 
toată vremea în compania domnişoarei de la Valliere. Faptul 
acesta însemnase o cruntă deziluzie pentru Maria Tereza, 


după logodna ei. Zile întregi se frământase asupra noii 
schimbări a atitudinii logodnicului ei, fără să fi fost în stare 
să găsească o explicaţie plauzibilă. Hotărâse să-l evite până 
ce scandaloasa lui purtare se va fi schimbat. Aşteptase însă 
în zadar; căci Ludovic se dedicase în întregime amantei 
sale, fără a se gândi o clipă la logodnica cu care locuia sub 
acelaşi acoperământ. 

În seara când Maria Tereza fusese la Colbert şi aflase 
adevărata identitate a bărbatului de care se îndrăgostise, 
Ludovic petrecea din nou în compania domnişoarei de la 
Valli&re, îmbătându-se cumplit. Într-un târziu, curtezana se 
ridică pentru a se despărţi de augustul său amant şi 
Ludovic rămase singur când, puţin după plecarea acesteia, 
auzi ciocănituri în uşă. Se ridică cu greutate şi se îndreptă 
spre uşă, pentru a vedea cine este nepoftitul vizitator, care-l 
tulbura la o oră atât de înaintată. Surpriza lui fu din cele 
mai mari, în clipa când o văzu pe frumoasa prinţesă, care-l 
evita, în faţa lui. 

Cu o grimasă de mulţumire, Ludovic se înclină ironic şi, 
sub efectul beţiei spuse: 

— Alteța Să Regală!... Nu pot spune că este o surpriză. le 
aştept. Te aştept de mult. Mai curând sau mai târziu, toţi vin 
la mine. 

Credincioasă rolului ei şi cu gândul la singurul bărbat pe 
care-l iubea, Maria Tereza nu dădu atenţie acestei 
grosolănii şi-i răspunse: 

— N-aţi fi aşteptat atâta, dar ştiam că inima Voastră 
aparţine alteia. 

— Din nefericire, eşti prea sensibilă, spuse Ludovic ca o 
scuză pentru el. 

— Mi-am dat seama că o regină trebuie să treacă multe cu 
vederea, continuă Maria Tereza dornică să profite de starea 
de beţie în care se găsea regele, pentru a-şi duce la bun 
sfârşit acţiunea începută. 

Frumuseţea prinţesei îl zăpăcise complet pe Ludovic, mai 
ales că Maria Tereza vorbea aşa cum nu o făcuse niciodată 


cu el. 

Încercând să-şi păstreze echilibrul, suveranul se bâlbâi: 

— Ia loc, draga mea. Până astă seară nu mi-au fost dragi 
spaniolii. 

— Fiindcă suntem geloşi şi pătimaşi? Întrebă Maria Tereza 
pentru a-l aţâţa. 

— Dimpotrivă. 

— Suntem un popor impulsiv, reluă prinţesa. lute la ură şi 
iute la dragoste. Când voi fi regină, sper să-ţi schimbi 
părerea despre spanioli. 

— Mi-o poţi schimba uşor, replică Ludovic, care duse un 
pahar la gură, în cinstea oaspetei sale. 

După ce sorbi paharul până la fund, veni lângă prinţesă şi 
o sărută pe gât. Tânăra fată trebui să facă apel la toată 
energia ei pentru a nu sări în sus de scârbă. Gândul ei era 
însă la Filip, pe care trebuia să-l salveze. Păstră, de aceea, 
un surâs promiţător pe buze, în timp ce Ludovic, complet 
ameţit de băutură abia se mai ţinea pe picioare. 

— Nu găseşti că e zăduf? Murmură el, simțind că-l 
părăsesc puterile. 

— N-am observat, replică ea. 

Ludovic ajunsese la capătul puterilor lui. Se îndreptă spre 
uşa care dădea în odaia vecină, dormitorul, o deschise şi 
pătrunzând în această cameră se rostogoli în pat, unde 
adormi buştean. 

Maria 'Tereza îl privi o clipă în tăcere, cu un dezgust fără 
margini. Apoi se apropie de el, îl descheie febril şi-i smulse 
cheia de aur, care-i atârna de gât, pe lănţişorul ei. Acum 
Filip putea fi salvat. 

leşi fără zgomot din apartamentul regelui, îşi puse un şal 
pe umeri şi se îndreptă, în noapte, spre locuinţa lui Colbert, 
unde o aşteptau prietenii lui Filip. 

În clipa când prinţesa intră în odaie, având cheia în mână, 
cei cinci bărbaţi se întoarseră în acelaşi timp. Feţele lor 
exprimau o adâncă recunoştinţă pentru fapta temerară pe 
care o săvârşise. 


Colbert fu primul care vorbi: 

— Mulţumesc, Alteță. 

Apoi i se adresă lui d'Artagnan, întinzându-i cheia: 

— Soarta Franţei este în mâinile d-tale. Ştii drumul spre 
Bastilia? 

— Cum era să-l uit? Replică fostul comandant de 
muşchetari. 

Mugşchetarii se pregătiră de plecare, d'Artagnan veni în 
faţa prinţesei, îi apucă mâna ceremonios şi ducând-o la 
buze murmură: 

— Eşti o fată curajoasă. 

Maria'ereza îl privi rugătoare şi nemaiputându-se stăpâni 
exclamă: 

— Adu-l pe Filip... Chiar dacă nu va fi rege. 

— Cât depinde de noi... Îl vom elibera pe Filip, sau vom 
pieri cu toţii. 

Înfăşuraţi în largile lor mantale, cei patru muşchetari 
apucară pe drumul secret care ducea la Bastilia şi de 
existenţa căruia ştiau foarte puţini. În fruntea lor, ducând o 
torţă aprinsă, d'Artagnan zorea pasul, pentru a ajunge cât 
mai repede la cel a cărui copilărie o veghease. 

După ce merseră o bună bucată de drum, fostul căpitan de 
muşchetari se întoarse spre tovarăşii săi şi le şopti: 

— Stingeţi torţele. Suntem aproape de ţinta noastră. 

Tovarăşii săi executară imediat ordinul şi restul drumului, 
care-i ducea în interiorul Bastiliei, îl făcură mai mult pe 
bâjbâite. 

Capitolul XVII Legea pedepsei. 

Abia pătrunseră câţiva paşi în interiorul faimoasei 
închisori şi un zgomot de voci le parveni la ureche. Se 
traseră repede în umbra unui zid, intrat înăuntru şi 
aşteptară-trecerea gărzii de noapte. 

Oamenii de pază se apropiară atât de mult încât cei patru 
prieteni auziră foarte distinct pe comandantul gărzii 
spunând: 

— Să facem rondul. Subalternul său răspunse: 


— De ce? Nu se întâmplă niciodată nimic. 

Cei doi oameni îşi începură plimbarea de-a lungul 
celulelor, în timp ce, din una dintre acestea, un condamnat 
dădu un urlet fioros, zgâlţâind uşa zăbrelită. 

— Te fac eu să-ţi ţii gura! Exclamă comandantul gărzii care 
se îndreptă spre celula nefericitului condamnat, pentru a-l 
biciui pe cel închis. În momentul în care comandantul intră 
în celulă, d'Artagnan se decise să folosească acest prilej şi 
ieşind, fără zgomot, din ascunzătoarea lui, dobori cu o 
lovitură pe paznicul rămas afară. Apoi îi şopti lui Porthos: 
Pune-i un căluş şi leagă-l. 

Drumul era liber spre celula lui Filip. 

D'Artagnan desprinse legătura de chei de la brâul 
paznicului şi începu să caute celula în care era închisă 
„Masca de fier”. O găsi repede şi în momentul când îi trecu 
pragul se înfiora la vederea torturii la care fusese supus 
protejatul său. Toate nu durară decât câteva clipe şi de pe 
buze îi ţâşni un singur strigăt; - Filip! 

Prizonierul ridică greoi capul şi prin deschizăturile măştii, 
făcute acolo unde erau ochii, văzu pe cel care stătea în faţa 
lui. 

— D'Artagnan! Fu răspunsul lui. 

— Şezi, reluă d'Artagnan scoțând cheia de aur. 

Filip, care era foarte slăbit, se supuse şi, timp de câteva 
clipe, d'Artagnan lucră să îndepărteze oribila mască. 

— Mai repede! Simt că înnebunesc! Se auzi vocea lui Filip, 
de sub mască. 

— Cum poate fi un frate atât de câinos? Mormăi fostul 
căpitan de muşchetari, în timp ce se străduia să descuie 
teribila mască. 

Ceilalţi deţinuţi, care îl văzuseră pe d'Artagnan intrând în 
celula lui Filip, începură să facă zgomot şi atraseră atenţia 
primului paznic, care-şi continuase rondul său. 

Furios de aceste zgomote, al căror sens nu-l bănuia, 
paznicul se îndreptă mormăind spre celule. 


— E ora 2... lar vede nr. 33 stafii, murmură el. Eforturile 
lui d'Artagnan de a-l elibera pe Filip de masca lui se 
dovediră infructuoase. 

— Nu se descuie, spuse el când se convinse că este inutil 
să mai încerce. E o broască dublă... Chinezească. 

Paznicul era acum în imediata apropiere a celulei în care 
se găseau Filip şi d'Artagnan. Ceilalţi trei muşchetari, 
priveau cu groază cum se apropia cel care ar fi putut să le 
năruie toate planurile. Nu îndrăzneau, totuşi, >să facă nici 
o mişcare, înainte de a se convinge că prezenţa lui 
d'Artagnan în celula „Măştii de fier” nu va trece 
neobservată. Gata să intervină, dacă nevoia o va cere, cei 
trei prieteni îşi ţinură respiraţia, evitând să facă cel mai mic 
zgomot. 

Paznicul trecu de-a lungul celulelor, strigă deţinuţilor să 
facă tăcere şi se îndreptă spre celula deţinutului nr. 33, pe 
care voia să-l vindece cu biciul de stafiile care spunea căi 
se arată. 

Când îl văzură trecând, muşchetarii respirară mai liberi şi 
se precipitară spre celula lui Filip, strigându-i lui 
d'Artagnan. 

— A plecat! 

— Să ieşim de aici, spuse d'Artagnan lui Filip. Ai suferit 
destul. 

Apucară pe drumul pe care veniseră şi d'Artagnan, care-l 
sprijinea pe Filip, să poată merge, şopti protejatului său: 

— Poţi fi liber sau Regele Franţei. Tu vei hotărî. 

Fără să ezite, Filip, care acum îşi cunoştea adevărata 
obârşie îi răspunse: 

— Du-mă unde e coroana Franţei. 

Restul drumului îl parcurseră în tăcere. 

Când ajunseră la o bună bucată de drum de groaznica 
Bastilie, muşchetarii făcură un scurt popas şi, fără graba 
care făcuse să-i tremure mâinile în celulă, d'Artagnan reuşi 
să scoată teribila mască. Chipul lui Filip îi apăru tot atât de 
nobil ca şi înainte. O barbă suficient de mare îi înconjura 


ovalul feţei şi ochii îi străluceau de focul şi dorul unei 
răzbunări cât mai grabnice şi mai complete. 

Toţi cinci se îndreptară spre palatul regal, folosind aceleaşi 
ganguri, secrete, pe care d'Artagnan le cunoştea de pe 
vremea când comandase muşchetarii regelui şi fusese 
intimul suveranului său. 

Când ajunseră în faţa apartamentului lui Ludovic al XIV- 
lea, d'Artagnan porunci scurt unuia dintre tovarăşii săi: 

— Athos, păzeşte uşa. 

Ceilalţi, în frunte cu Filip, care-şi ţinea masca de fier în 
mână, intrară în dormitorul regal şi se aliniară de-a lungul 
patului în care Ludovic continua să doarmă, în urma beţiei. 

Filip îl privi cu dezgust şi apoi spuse: 

— Trezeşte-l. 

Scuturat puternic, Ludovic deschise cu greu ochii şi 
deodată, văzu în faţa lui pe Filip, ţinând în mână masca sub 
care îl pedepsise să-şi termine zilele. Scena i se păru ireală, 
ca un vis, şi-şi frecă ochii. 

— Nu e un vis, frate, rupse Filip tăcerea. Mă ţii minte? 
Sunt rebelul din Gasconia. Cred că-ţi aminteşti de asta? 

Spunând aceste vorbe, întinse ameninţător spre el 
grozava mască. 

Ludovic îşi duse repede mâna la gât, pentru a căuta cheia 
de aur. Degetele lui bâjbâiră în zadar. 

— Nu-i acolo, reluă Filip. E aici. Şi îi arătă cheiţa. 

Îngrozit de această scenă, crezându-se încă prada unui 
coşmar, Ludovic începu să ţipe: 

— Pleacă! Eşti mort! Sugrumat! 

Filip se aplecă asupra lui şi-l întrebă şuierător: 

— Cât de repede creşte barba ta? 

Ludovic îşi dădu seama că este treaz şi că acela care se 
ridica ameninţător în faţa sa era fratele lui geamăn, acela 
pe care-l condamnase să piară nevinovat în celulele 
Bastiliei. 

O frică teribilă de răzbunarea acestuia puse stăpânire pe 
el şi, strângându-se la căpătâiul patului, bolborosi: 


— Îţi dau ce vrei... Te voi face bogat! Îţi dau un milion de 
galbeni! Două milioane! 

Filip îl privi implacabil. Abia acum îl vedea pe laşul său 
frate în adevărata lui lumină. Printre buze, îi ţâşni ca o 
sentinţă: 

— Mişelia ta nu o poţi răscumpăra cu aur. Ştiai că suntem 
fraţi, că suntem aproape un singur trup... Ai chinuit partea 
mea de trup, ca partea ta să trăiască în glorie. Există o lege 
de care nimeni nu poate scăpa: Legea pedepsei. Pendula 
orologiului vieţii oscilează într-o parte... Apoi în cealaltă. A 
sunat ceasul să se chinuiască partea ta de trup, pentru răul 
făcut Franţei. Nu fiindcă m-ai făcut să sufăr, ci fiindcă ai 
ucis. Fiindcă ai trădat o datorie sfântă. 

Întinzând masca de fier spre Ludovic, termină prin a 
spune: 

— În schimbul regatului tău, ţi-l dau pe al meu. 

Ţinut de muşchetari, Ludovic nu se putu împotrivi la 
fixarea măştii de fier, cu care se chinuise Filip atât. 

După terminarea operaţiunii, d'Artagnan îl privi mulţumit 
şi-i spuse: 

— Să vedem dacă-ţi place. 

Răzbunarea lui Filip nu se termină aici. Ludovic fu obligat 
să apuce prin gangul întunecos care ducea la Bastilia, pe 
acelaşi drum pe care-l făcuseră înainte „ Masca de fier „ şi 
cei patru muşchetari şi fu introdus în celula în care stătuse 
fratele său geamăn, ca să nu se observe evadarea făcută. 
Odată îndeplinită şi această misiune, muşchetarii şi 
protejatul lor se îndepărtară, lăsându-l pe Ludovic pradă 
destinului său. 

Rămas singur, suveranul se repezi la uşă pe care începu s- 
o scuture de zăbrele şi să urle: 

— Dau un milion de galbeni pentru libertatea mea. 
Paznicul doborât de d'Artagnan îşi reveni în fire. Se uită 
buimac în jurul lui şi amintindu-şi de agresiunea pe care o 
suferise, o luă la goană spre odaia comandantului închisorii 


pentru a-i aduce la cunoştinţă prezenţa unor străini în 
interiorul închisorii. 

Ajunse aproape fără suflare la uşa apartamentului şi bătu 
cu sfială. O voce autoritară îi răspunse din interior: 

— Intră! 

Paznicul deschise încet uşa şi, intrând, se aplecă până la 
pământ murmurând: 

— Excelenţă... Excelenţă... 

Văzând aerul încurcat al paznicului, comandantul îl 
întrebă aspru: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Au venit nişte cavaleri... cu spade... Şi m-au strâns de 
gât... 

— Cavaleri cu spade... Izbucni comandantul. Eşti nebun? 
Fără voia mea nu intră nimeni aici! Te-ai îmbătat, 
mincinosule! Nu vă faceţi datoria. lar m-au sculat din somn 
ţipetele prizonierilor! Îi învăţ eu minte! Şi pe voi o să vă 
învăţ minte. 

Comandantul închisorii ieşi din cameră, urmat de paznic, 
la care se alătură - după câţiva paşi - şi celălalt paznic. 
Când ajunse în dreptul celulei în care se găsea Ludovic 
acesta continua să zgâlţâie uşa şi să strige: 

— Sunt regele! Daţi-mi drumul! Vă voi îmbogăţi! 
Comandantul îl privi ironic şi-i spuse: 

— Bine, „ Sire”. Dar aici comand eu. 

— Dar eu sunt regele, repetă Ludovic furios şi neputincios. 

— Bună seara, Majestate, adăugă comandantul şi se 
îndepărtă. 

Ludovic se prăbuşi pe „tronul” pregătit fratelui său şi 
pentru prima oară, în viaţa lui, simţi ce înseamnă durerea. 

Capitolul XVIII Roluri schimbate. 

Filip domnea acum în Franţa sub numele de Ludovic al 
XIV-lea. Schimbarea operată nu era cunoscută decât de cei 
câţiva eroi ai acestei drame: Maria Tereza, Colbert, 
d'Artagnan, prietenii săi şi prizonierul de la Bastilia. 


Acum când Ludovic nu mai era pe tronul Franţei, Filip 
socoti că este momentul să vină în ajutorul poporului, ale 
cărui necazuri le cunoştea atât de bine. 

În cabinetul de lucru al suveranului Franţei, el trasase 
programul de reformare şi unele le tradusese în fapt, 
aşteptându-l pe Fougquet pentru a le face publice. Fostul 
aprod al cardinalului nu se lăsă mult aşteptat. Încercarea 
de a-l prinde pe Colbert dăduse greş. 

Dar Fougquet nu era omul care să se dea bătut. 
Recompensa promisă de Ludovic, în cazul când îl va 
suprima pe popularul ministru, îl stimulase la maximum şi 
acum, venea să-şi depună raportul pentru a-l asigura pe 
suveran de reuşita apropiată a misiunii lui. 

— Bună dimineaţa, Majestate, zise el intrând în cabinetul 
în care lucra Filip. 

— Bună dimineaţa, Fouquet. 

— Doamna Fouquet este încântată că va fi ducesă, reluă 
fostul aprod, cu scopul de a-l face pe Ludovic să nu uite 
promisiunea pe care i-o făcuse. 

Filip ridică capul şi-l privi cu uimire pe Fouquet, ca un om 
care nu ştia despre ce este vorba. 

— Colbert... Nu vă amintiţi? Încercă a-i împrospăta 
memoria Fouquet. 

— Aşa-i, îngână Filip pentru a nu se demasca. 

— L-au prevenit spionii. A fugit. Dar până diseară va fi 
prins. 

Apoi schimbă subiectul discuţiei: 

— Dările asupra sării au adus venituri duble decât ne 
aşteptam. 

— 'Ţi-am pregătit o bucurie, îl întrerupse Filip, întinzându-i 
unul din documentele pe care le întocmise în dimineaţa 
aceea. 

Fougquet citi şi întrebă cu uimire: 

— Abrogaţi dările asupra sării? 

— Ai mâncat vreodată peşte fără sare? 


— Peşte fără..., se bâlbâi Fougquet, surprins de tonul cu 
care îi vorbea suveranul. 

— N-are gust! E scârbos! Reluă Filip. 

Şi pentru că uimirea lui Fouquet îi producea o bucurie 
grozavă, continuă: 

— Poporul protestează... Apoi îi întinse alt document: 

— Nu poţi face nici stofe fără lână, sau pâine fără făină. 
Am desfiinţat aceste dări. 

— De ce, Sire? Întrebă Fouquet, care simţea că se înăbuşă. 

— Am avut un vis. Ştii unde se duc oamenii răi? Îl întrebă 
el insinuant. 

Fouquet se dădu înapoi câţiva paşi şi bolborosi, îngrozit: 

— Nu puteţi face asta! 

— M-ai asigurat întotdeauna că pot face ce vreau. Pot 
chiar să te spânzur. 

Instinctiv, Fouguet îşi duse mâna la gât şi, încercând să 
schiţeze un zâmbet timid, articula: 

— Majestatea Voastră e foarte glumeţ, astăzi. 

— Amuzant, nu? 

— Foarte amuzant, bâlbâi Fougquet, care simţea că-i fuge 
pământul de sub picioare. 

Îi era dat însă să aibă o surpriză şi mai mare, căci în clipa 
aceea îşi făcu apariţia în cabinetul de lucru al suveranului, 
Colbert, duşmanul lui de moarte, a cărui pieire o pregătise 
în ajun cu Ludovic. 

Bătrânul ministru se apropie foarte serios de el şi cu aerul 
cel mai ceremonios din lume. Îi spuse: 

— Domnule Fouquet, regret absenţa mea de ieri seară. Mi- 
ar fi făcut plăcere să-ţi primesc prietenii. 

Apoi se întoarse spre Filip şi reluă: 

— Mi s-a spus că m-aţi chemat, Sire. 

— Să publici aceste decrete, care abrogă anumite dări. 

— E o zi mare pentru mine, spuse Colbert, după ce citi 
cuprinsul lor. 

Fouquet făcu o ultimă tentativă pentru a reaminti 
suveranului său pactul făcut în ajun. Cu o voce timidă 


spuse: 

— Dar chitanţa? 

Filip îl privi distrat şi, după câteva clipe, îi răspunse: 

— Chitanţa? S-au găsit banii. 

Aceasta era prea mult chiar pentru un om de talia lui 
Fouguet. Intrigantul se înclină în faţa suveranului şi înainte 
de a pleca, bâlbâi: 

— Vă rog să mă iertaţi... Nu mă simt prea bine. 

Filip îl privi cu falsă compătimire şi-l concedie spunându-i: 

— Îngrijeşte-te! Doamna Fouquet ar fi prea nenorocită să 
te piardă. 

În aceste cuvinte, intrigantul distinse şi o notă de 
avertisment, care trebuia să-i dea de gândit. Fără îndoială 
căzuse în dizgraţia suveranului său şi, ceea ce era mai grav, 
nu ştia motivul care adusese această schimbare de 
sentimente. 

Capitolul XIX Mesajul prizonierului. 

La Bastilia, Ludovic încă nu se împăcase cu soarta lui. 

Suveranul căuta, cu orice chip, să se facă ascultat de către 
paznic că el este regele Franţei, dar nimeni nu-l lua în 
serios. La aceasta contribuise însuşi ordinul de întemniţare 
dat de el, în care specificase că prizonierul cu masca de fier 
- pe vremea aceea Filip - să fie tratat ca orice prizonier de 
rând dar toţi să i se adreseze ca unui rege. 

În noua situaţie, paznicii crezură că prizonierul înnebunise 
sub masca lui, aşa că lamentările şi promisiunile 
suveranului nu avură nici un ecou. 

Rumegând gânduri de răzbunare, Ludovic continua să se 
străduie pentru a se face ascultat de cei din interiorul 
închisorii sau să comunice cu vreunul din ţăranii care 
treceau pe lângă Bastilia. 

De la fereastra celulei lui, strigase în câteva rânduri la 
trecătorii din afară. Celula era însă situată la un etaj 
superior aşa că, chemările lui se pierduseră în vânt, 
mărindu-i deznădejdea. 


— Ascultă, paznic, te voi face bogat! Strigă el, zgâlţâind 
zăbrelele uşii, unuia dintre păzitorii lui. 

Omul, care mai auzise această propunere de nenumărate 
ori, îl privi compătimitor, ca pe o fiinţă care-şi ieşise din 
minţile lui şi îi răspunse: 

— Ştiu... Eşti regele Franţei. Un milion de galbeni. 

— Îţi dau ce vrei... Orice... 

Paznicul depuse farfuria de mâncare pe care o aduse şi 
părăsi celula. 

— Trebuie să asculţi ce-ţi spun! Strigă Ludovic după el. 
Simt cum creşte! Mă va sugruma! Scoate-mi masca! 

Paznicul se întoarse pentru o clipă şi spuse ironic: 

— Cum? Să scot coroana Majestății Voastre? Nu, asta nu 
se poate. 

Şi-şi văzu de drum. 

Învârtindu-se ca un leu în cuşcă, Ludovic căuta mijlocul 
care să ducă la salvarea lui. 

Deodată, se opri şi un gând îl fulgeră: să încerce să 
comunice cu Fouquet, printr-un mesaj, pe care să-l ducă 
unul dintre ţăranii care treceau pe lângă închisoare. 

Se repezi la farfuria de mâncare care-i fusese adusă, îi 
deşertă conţinutul şi se uită mulţumit la ea. Farfuria era 
confecţionată dintr-un metal subţire şi strălucitor pe care 
se putea zgăria, cu uşurinţă, cu ajutorul unui corp ascuţit şi 
dur. Se trudi şi reuşi să scoată un cui, din cele bătute în 
scândurile patului său şi zgârie pe fundul farfuriei 
următorul mesaj: „DU ASTA LUI FOUQUEIT ŞI VEI PRIMI 
5000 DE FRANCI. 

FILIP DE GASCONIA E PE TRONUL FRANŢEI.” 

După ce termină de scris acest mesaj se duse la fereastra 
celulei şi pândi trecerea vreunui ţăran. Deodată văzu la 
picioarele Bastiliei un nenorocit care păştea două-trei oi. 
Ludovic vâri mâna printre zăbrelele ferestrei şi aruncă 
farfuria în aşa fel ca să cadă în imediata apropiere a țintei 
ce şi-o propusese s-o ajungă. 


Încercarea lui fu încununată de succes, căci zgomotul 
farfuriei de metal, căzută pe pământ, trezi atenţia ţăranului 
care se îndreptă spre ea şi o ridică, uitându-se apoi la 
zidurile negre ale închisorii, pentru a vedea de unde a venit 
acest plocon. 

Ochii lui trebuiră să cerceteze mult, până ce, undeva sus, 
să poată descoperi o mână care se mişca printre zăbrele. 
Apoi întoarse farfuria, în sus şi în jos şi văzu cuvintele 
zgâriate pe fundul ei. Le citi cu atenţie şi după câteva clipe 
de reflectare înţelese despre ce este vorba. Se uită, apoi, 
înfricoşat în jurul lui, pentru a vedea dacă n-a fost observat 
de cineva şi după ce făcu această examinare, strânse 
mulţumit farfuria la piept şi o luă la fugă. 

De sus, de la fereastra celulei lui, Ludovic urmărise toată 
scena. Acum putea spera că va fi salvat. Căci dacă mesajul 
ajungea la Fougquet, şederea lui în Bastilia va înceta şi se va 
putea răzbuna crunt pe cei care-l aduseseră în această 
situaţie. 

Capitolul XX Inimi ce se spovedesc. 

Omenia şi priceperea de care dădu dovadă Filip în 
conducerea Statului îl câştigară în întregime pe Colbert, 
care vedea în noul rege al Franţei un demn urmaş al lui 
Ludovic al XIII-lea. 

Bătrânul ministru ar fi vrut, pentru binele ţării lui, să 
consolideze poziţia lui Filip, în sensul de a-i asigura definitiv 
tronul Franţei. 

Gândul lui se îndreptă spre Maria Tereza, logodnica lui 
Ludovic al XIV-lea, singura care ştia de prezenţa pe tronul 
Franţei al lui Filip de Gasconia. 

Din partea ei, n-avea însă de ce să se teamă, căci lui 
Colbert nu-i fu prea greu să constate că tânăra prinţesă îl 
iubea pe Filip, pentru care acceptase sacrificiul de a fura 
cheia măştii de fier. 

Într-un cuvânt, trebuia să unească aceste două fiinţe care 
se iubeau şi totul va decurge în cea mai perfectă linişte. 
Înarmat cu acest plan, se prezentă la Filip şi-i spuse: 


— Trebuie să faci în grabă un lucru: să te însori cu Maria 
Tereza. 

Filip izbucni în râs. 

— Trebuie? Aş fi cel mai fericit om. 

— Odată recunoscută de Spania şi de popor drept Regina 
Franţei, continuă Colbert, nu se mai pune chestiunea cine e 
Regele. 

Înainte ca Filip să fi putut da vreun răspuns, intră un 
lacheu care anunţă: 

— A. S. R. Prinţesa Maria lereza. 

La intrarea ei, Filip i se duse în întâmpinare şi-i şopti: 

— Îţi aminteşti de tinerii care fugeau pe câmpie? Prinţesa 
nu-i răspunse direct şi de pe buze îi ţâşni un singur cuvânt: 

— Filip. 

— Astăzi sunt fericit ca ei, continuă Filip. 

Apoi se uită lung în ochii frumoasei prințese şi reluă: 

— Colbert vrea să-ţi pună o întrebare. 

Spunând acestea, se întoarse spre ministru şi completă: 

— O întreb eu? 

— Cum doriţi, Majestate, replică Colbert. 

Colbert se înclină în faţa celor doi tineri şi părăsi 
apartamentul, pentru a-i lăsa singuri cu iubirea şi 
spovedania lor... 

— Vrei să fii regina Franţei? O întrebă el, cu simplitate. 

— Da, Majestate. 

— E grea coroana Franţei. 

— O voi purta bucuroasă. 

— Chiar dacă-ţi spun să n-ai încredere în rege? 

— În tine am încredere. 

— Mai vreau să ştiu ceva. E o chestiune vitală. Mă iubeşti? 

— Te-am iubit întotdeauna, Filip. 

Acesta fu tot romanul de dragoste a două inimi nobile, 
care se înţeleseră altfel decât prin cuvinte. 

Flacăra sfântă a amorului aprinsese torţa dragostei lor din 
prima clipă când se văzuseră şi dăduseră naştere unei iubiri 
menită să înlăture orice obstacol pentru desăvârşirea ei. 


Data căsătoriei fusese anunţată tuturor şi ziua fixată veni. 

În apartamentul său, Fouquet se pregătea pentru a se 
duce la ceremonie. 

Ajutat de valet, se îmbrăcă cu pedanteria lui caracteristică 
în materie vestimentară. 

Valetul îşi privi stăpânul şi mulţumit de rezultatul 
cercetării lui spuse: 

— Dintre toţi gentilomii care vor asista la căsătoria 
Majestății Sale, dvS. Veţi fi cel mai elegant. 

Fouquet se simţi cuprins de o mândrie fără margini, căci 
eleganța era marea lui slăbiciune. 

În momentul când se pregătea să răspundă ceva valetului 
său, intră un servitor, urmat de ţăranul care ridicase 
farfuria purtând mesajul lui Ludovic. 

— Excelenţă, acest păstor insistă să vă vorbească. 

— Ce vrea? Întrebă Fouquet, fără să se întoarcă spre 
vizitatorul său. 

— 5000 de franci. 

— Pentru ce? Întrebă Fouquet foarte mirat. 

— Pentru o farfurie de tinichea. 

— O farfurie? 

— Da, Excelenţă. Pe ea scrie următoarele: „Filip de 
Gasconia este pe tronul Franţei”. 

Cuvintele acestea avură un efect neaşteptat asupra lui 
Fouquet, care sări muşcat ca de şarpe. 

Puse mâna pe farfuria de metal şi o trase din mâna 
servitorului său. 

— 5000 de franci, Excelenţă, bâlbâi păstorul care o 
adusese. 

Fără a-i da atenţie, Fougquet citi încă odată mesajul lui 
Ludovic: „Filip de Gasconia este pe tronul Franţei.” 

Acum îşi explica toată schimbarea produsă în atitudinea 
suveranului său. Murmură ca pentru sine: 

— Prima oară c-am fost prost, în viaţa mea!... Apoi 
porunci, în grabă: 

— Să vină căpitanul gărzii. 


Câteva clipe mai târziu, cel chemat se afla în faţa 
sfetnicului regal. 

— Ia caleaşca şi garda mea, îi porunci Fouquet. Scoate din 
Bastilia un om cu mască de fier şi adu-l la mine, la 
Fontainebleau. 

— Din Bastilia? Întrebă îngrozit căpitanul gărzii. Fouquet 
se apropie de el şi-i şuieră în obraz: 

— 'Ţi-e teamă de spânzurătoare? Trebuie - să ne riscăm 
viaţa, dacă nu vrem s-o pierdem. 

Apoi se întoarse spre păstor şi-i aruncă o pungă de bani, 
pe care acesta o prinse din aer şi ieşi, de-a-ndăratelea, din 
odaie. 

Căpitanul de gardă, înarmat cu un ordin al lui Fouquet 
către comandantul închisorii - care era tot un devotat al 
fostului aprod - reuşi să-l scoată pe Ludovic din Bastilia şi 
porni spre locul de întâlnire convenit cu Fouquet. 

Purtând încă masca de fier, care nu putea fi scoasă din 
lipsa cheii, Ludovic se sui în caleaşca sfetnicului său şi 
porniră în grabă spre Fontainebleau, pentru a zădărnici 
căsătoria lui Filip cu Maria Tereza. 

Deşi caleaşca gonea din răsputeri, lui Ludovic i se părea că 
nu merge destul de repede. 

— Mai repede, ţipă el vizitiului. 

— Îmi omor caii, răspunse acesta biciuindu-şi animalele. 

— Omoară-i! 

Capitolul XXI Istoria s-a sfârşit. 

Ceremonia căsătoriei regale începuse. În faţa întregii 
curţi, cardinalul rosti de la altar cuvintele uzuale: 

— Ne-am adunat aici pentru a uni acest bărbat cu această 
femeie cu legământul sfânt al cununiei. Dacă e cineva care 
are motive să se împotrivească, să vorbească acum. 

Liniştea care urmă acestor cuvinte fu întreruptă de vocea 
lui Fouquet, care tocmai intrase în catedrală. Sfetnicul îşi 
croi drum prin asistenţă şi se îndreptă spre altar. La 
jumătatea drumului se opri şi spuse: 

— Eu protestez. 


Aruncă o privire în jurul lui şi apoi continuă adresându-se 
cardinalului: 

— Eminenţă, vă previn... Vă riscaţi capul. Acesta nu este 
Regele! 

— Arestaţi-l, strigă conetabilul gărzii sale, arătându-l pe 
Fouquet. 

Sfetnicul regal scoase, repede, un pistol şi exclamă: 

— Înapoi! Omul acesta arată ca regele... E îmbrăcat ca 
regele... Vorbeşte ca regele... Dar nu e regele! N-aveţi nici 
o grijă! Majestatea Sa va veni la ceremonie. E pe drum. Mă 
duc în întâmpinarea sa. 

— Vin cu d-ta, exclamă domnişoara de la Valliere, care era 
prezentă la ceremonie. 

Cuvintele acestea avură asupra lui Fougquet alt efect decât 
cel aşteptat. Nedându-şi imediat seama de prezenţa în 
catedrală a curtezanei lui Ludovic şi crezând că este vorba 
de o femeie care căuta să-l împiedice de a ieşi în 
întâmpinarea omului cu masca de fier, lucru ce trebuia 
evitat cu orice preţ, el se întoarse spre amanta suveranului 
său şi descarcă pistolul în piept. Apoi, profitând de 
învălmăşeala şi confuzia care se produsese reuşi să fugă 
afară din catedrală. 

Primul care îşi reveni fu Filip. Regele se adresă lui 
d'Artagnan, pe care-l văzuse că se pregăteşte să se ia după 
fugar: 

— Mă duc după ucigaş şi să închid drumul spre Paris. Eşti 
singurul rege care va păşi astăzi pe şoseaua Parisului. 

— Numai un rege poate închide un drum, replică Filip, 
care socotise că a sosit momentul să se răfuiască cu fratele 
lui geamăn. 

Apoi se adresă asistenţei, care începuse să murmure: 

— Eminenţă, gentilomi şi doamne. Am o răfuială cu un 
duşman al Franţei. 

Maria 'lereza se strânse lângă el, ca şi când ar fi vrut să-l 
reţină. Filip o privi cu dragoste şi-i şopti: 

— lartă-mă. Mi-am amintit că mai am ceva de aranjat. 


Cu avansul luat asupra urmăritorilor săi, Fouquet reuşi 
înainte de a fi deranjat de cineva să întâlnească caleaşca în 
care se afla Ludovic. Fostul aprod sări în trăsură şi, 
linguşitor, se adresă suveranului său, care continua să 
poarte masca de fier: 

— Sunt fericit de a fi instrumentul eliberării Majestății 
Voastre. 

— De ce nu m-ai ocrotit mai bine? Îi răspunse cu asprime 
Ludovic. 

Între timp, Filip şi cei patru muşchetari părăsiră şi ei 
catedrala şi încălecând, apucară drumul pe care trebuia să 
vină Ludovic. Ajungând pe vârful unei coline, de unde 
şoseaua care şerpuia în vale, putea fi observată cu uşurinţă, 
cei cinci prieteni se opriră în aşteptarea duşmanului lor. 
D'Artagnan fu cel care descoperi cel dintâi apropierea 
adversarului: 

— Fouquet şi regele lui, exclamă el, arătând spre un punct 
unde un noruleţ de praf trăda urma unei căleşti. 

După câteva clipe, caleaşca deveni mai distinctă şi Filip 
împreună cu cei patru muşchetari putură vedea trăsura lui 
Fougquet şi garda care o însoțea. 

— Să aşteptăm să urce dealul, ca să fie caii obosiţi, spuse 
Filip. lar pe scumpul meu frate să-l lăsaţi pe mâna mea. 

— Vom lupta călare, se adresă d'Artagnan muşchetarilor, 
dându-le directivele necesare. Li luăm prin surprindere. 

Când socoti că trăsura ajunse la distanţa cea mai potrivită 
de ei, d'Artagnan dezlănţui atacul, pornind cu tovarăşii săi 
după el. 

Vizitiul observând apropierea unui grup călare, care nu 
părea să aibă intenţii paşnice, trase dârlogii cailor. 

— De ce ne-am oprit? Întrebă Ludovic. 

— Chiar Filip ne atacă, îi răspunse Fouquet, uitându-se 
afară, pe portieră. 

Un glonte trimis de vizitiu îl dobori pe Porthos, care mai 
avu putere să strige doar: 

— Nu vă îngrijiţi de mine. După trăsură! 


D'Artagnan îl ochi pe vizitiu, care se rostogoli de pe capră, 
în timp ce caii se ambalară fără conducător. 

— După trăsură! Strigă fostul căpitan de muşchetari, lui 
Filip. 

Fouquet trăgea cu furie în urmăritorii lor. Gloanţele lui 
doborâră pe Aramis şi Athos, aşa că numai Filip şi 
d'Artagnan mai rămăseseră să continue teribila goană. 

O clipă mai târziu, fu rândul lui d'Artagnan să primească 
în piept glontele ucigaş. Filip, văzându-l că se rostogoleşte 
la pământ, îşi opri calul şi descăleca repede lângă el. 

D'Artagnan deschise ochii şi se strădui să surâdă pentru a- 
i ascunde adevărata lui situaţie. Apoi îi spuse: 

— Nu uita: rănile se leagă după luptă. 

Filip se mai uită odată la vechiul lui prieten, îl ajută să 
încalece şi porniră ca o furtună după caleaşca, care 
continua să alerge fără vizitiu. 

Văzând apropierea lui Filip, Fouquet - care isprăvise 
gloanţele - scoase capul pe portieră şi strigă: 

— Mai repede, vizitiu. 

În clipa aceea, îşi dădu seama de tragicul situaţiei în care 
se găseau. Caleaşca ambalată şi fără conducător se 
îndrepta spre o prăpastie, care se ridica amenințătoare 
înaintea lor. În faţa acestei primejdii, instinctul de 
conservare îl făcu să procure alt sentiment. Fără să spună 
vreun cuvânt suveranului său, deschise portiera şi se 
azvârli afară, pentru a încerca să se salveze. 

Rămas singur în trăsură, Ludovic se simţi cuprins de frică, 
la gândul că va trebui să-l înfrunte pe Filip. 

— Mai repede, vizitiu, mai repede! Strigă el cuprins de 
panică şi fără să fi sesizat că se îndreaptă spre o moarte 
sigură. 

Ultimele cuvinte i se curmară în gâtlej, căci caleaşca trecu 
peste parapetul înaltei prăpăstii, de unde se rostogoli în 
abis, sfărâmându-se în bucățele. 

D'Artagnan se aplecă peste marginea prăpastiei şi 
făcându-şi semnul crucii, se întoarse spre Filip care 


descălecase. 

— Dragul meu, va trebui să dăm foc trăsurii, pentru ca să 
nu mai rămână nici o urmă. Pescarii de prin partea locului 
ar putea să dea de tot ce-i în fund şi să constate că 
prizonierul din Bastilia era un om ca tine care-ţi semăna 
foarte bine. 

— Îţi aprob sfatul în întregime, d'Artagnan şi imediat îl 
vom pune în execuţie. Hai să coborâm repede înainte ca 
ploaia, care ameninţă să înceapă, să ne oprească de la 
lucru. 

Într-adevăr cerul se întunecase brusc, norii fiind negri iar 
fulgerele se succedau în zgomotul asurzitor al tunetelor. 

În timp ce coborau pe o potecă, d'Artagnan care era în 
frunte se opri brusc. Văzuse pe Fouquet, într-un hal de 
nedescris, îndreptându-se spre locul unde se prăvăliseră 
caleaşca şi masca de fier. 

Ei se ascunseră după o stâncă, la un semn al căpitanului 
de muşchetari. 

— Ce-i? Întrebă Filip în şoaptă. 

— Ai răbdare. Priveşte. Fougquet caută să se apropie de 
caleaşca. 

Şi ei văzură, la lumina fulgerelor roşii, în mijlocul 
întunericului care se lăsase şi prin care un vânt rece bătea 
violent, pe fostul aprod, cu hainele zdrenţuite, în urma 
căderii pe şosea, înaintând greoi, blestemând, cu voce tare, 
natura, oamenii şi neşansa lui. În fundul prăpastiei, un râu 
îşi gonea apele, pe suprafaţa cărora, fulgerele aruncau 
reflexe ciudate. 

Ajuns la vreo cinci metri de Filip şi muşchetar, Fouquet se 
opri brusc, ca în prada unui ciudat presentiment. Aruncă o 
privire spre orizontul nemărginit, respiră parfumurile 
sulfuroase ale furtunii şi scoase un suspin care semăna mai 
mult a răcnet. 

— Mii de blesteme! Tună el. Nu văd de ce aş mai cobori? 
Poate că este mort? 


— Poate că mai trăieşte, strigă din colţul său d'Artagnan 
cu o voce atât de solemnă şi teribilă încât fostul favorit se 
cutremură din creştet până în vârful picioarelor. 

D'Artagnan ţinuse să-şi dezvăluie prezenţa, înainte de a 
ataca. 

Fouquet se întoarse brusc. 

— Cine a vorbit? Întrebă Fouquet. 

— Eu, răspunse d'Artagnan, arătându-se imediat. Fă-ţi 
ultima rugăciune, mizerabile. 

— Mori, blestematule! Urlă fostul aprod, repezindu-se cu 
spada înainte spre muşchetar. Acesta făcu o piruetă şi 
geniul rău al lui Ludovic XIV, împins de elanul pe care şi-l 
luase se prăvăli în gol. 

Un urlet care nu mai avea nimic omenesc în el, sfâşie 
văzduhul şi Fouquet îşi zdrobi craniul, în fundul prăpastiei, 
de o stâncă. 

— A murit încă un mizerabil, murmură muşchetarul, 
arătând lui Filip leşul curteza-nului, într-o străfulgerare a 
norilor. 

Cei doi îşi continuară coborâşul şi după jumătate de oră 
reveniră pe şosea. Fouquet şi masca de fier nu mai existau. 
Amândoi muriseră în cădere şi fuseseră îngropaţi sub două 
stânci. 

Când ajunseră pe şosea, Filip şi d'Artagnan se opriră, 
priviră în vale şi-şi scoaseră pălăriile descoperindu-se în 
faţa morţii. 

— Îmi pare rău de el şi nu-l urăsc, spuse Filip într-un 
târziu. 

D'Artagnan îl privi cu duioşie, apoi reluându-şi mina 
severă replica: 

— Majestatea Voastră are de terminat ceva. Reîntoarcerea 
lui Filip la catedrală fu tot atât de zorită ca şi plecarea lui. 
Tânărul voia să fie cât mai repede alături de iubita lui, 
pentru a termina ceremonia care trebuia să-i lege pe viaţă, 
unul de altul. D'Artagnan, deşi grav rănit, îl urmărea de 


aproape, nelăsându-l să vadă cât de greu îi era să se ţină în 
şa. 

Când ajunseră la catedrală, Filip se îndreptă spre altar, luă 
mâna Mariei Tereza, pe care o învălui într-o privire de 
adâncă dragoste şi apoi se uită la cardinal, ca şi când ar fi 
vrut să spună că poate continua ceremonia de acolo de 
unde se oprise. 

— Cine este naşul? Întrebă cardinalul, reluând 
ceremonialul. 

— Eu cer această favoare, spuse d'Artagnan. 

— Vă declar căsătoriţi în numele Tatălui, al Fiului şi al 
Sfântului Duh, Amin. 

După pronunţarea acestor cuvinte, care însemnau 
terminarea ceremoniei, d'Artagnan - părăsit de puteri - 
căzu la pământ. Filip şi Maria Tereza se repeziră la el, dar 
fostul comandant de muşchetari, cu un aer senin, se adresă 
protejatului său: 

— Felicitările mele. Acum tu eşti cel mai bun spadasin al 
Franţei. 

— D'Artagnan! Exclamă Filip, îndurerat. 

Cei doi tineri îngenuncheară alături de el şi d'Artagnan 
mai şopti, înainte de a închide ochii, complet istovit: 

— Bieţii Porthos şi Aramis. Ce singuri se vor simţi fără 
mine. Trăiască regele! 

Cu ochii plini de lacrimi, Maria Tereza suspină: 

— Ce om viteaz. Franţa va avea întotdeauna nevoie de 
bărbaţi viteji. 

— Şi de femei viteze, adăugă Filip, apucând mâna soţiei lui 
cu care urma să muncească pentru ca să schimbe, acum, 
impresia lăsată poporului de domnia lui Ludovic al XIV-lea, 
fratele său geamăn. 

Capitolul XXII Moartea lui D'artagnan. 

Aramis, ridicat post-mortem la rangul de duce d'Alameda, 
contele, Porthos ca şi Athos, fură înmormântați cu toate 
onorurile şi regele vărsă o lacrimă caldă pe mormântul 
fiecăruia. 


D'Artagnan nu muri deşi rana era mai mult decât gravă şi 
pierduse sânge mult. Gasconul avea resurse nebănuite de 
vitalitate şi după două luni, fu din nou pe picioare. 

Povestea noastră deşi s-a sfârşit, merită să vedem cum 
regele, Colbert şi d'Artagnan au rămas credincioşi unii 
altora. În a doua primăvară după oficierea căsătoriei 
regelui cu Maria Tereza, armata de uscat a Franţei porni în 
război. 

Armata preceda într-o ordine magnifică şi impozantă, 
curtea lui Ludovic XIV, 

Regele pornise călare ducând după el toată elita regatului 
său, pentru a se asista la sângeroasa sărbătoare. 

Ofițerii armatei nu avură, este drept, altă muzică decât 
artileria forturilor olandeze, dar fu destul pentru un mare 
număr, care găsiră în acest război, onorurile, avansarea, 
bogăţia sau moartea. 

D'Artagnan porni, comandând un corp de douăsprezece 
mii de oameni, cavalerie şi infanterie, cu care avea ordin să 
cucerească diferite poziţii care constituiau nodul strategic 
al regiunii Frise. 

Niciodată, vreo armată n-a fost mai galant condusă într-o 
expediţie. Ofițerii ştiau că stăpânul, tot atât de prudent şi 
viclean pe cât era de bolnav, nu va sacrifica un singur om 
sau o bucată de pământ fără utilitate imediată. 

Avea vechile obiceiuri soldăţeşti: a trăi printre războinicii 
săi, făcându-i să râdă şi forțând pe adversar să plângă. 

Căpitanul muşchetarilor regelui pusese totul în joc pentru 
că se pricepea în această meserie. Niciodată, nu se văzură 
ocazii mai bine exploatate, lovituri mai bine pregătite, 
greşelile adversarului mai frumos speculate. Armata lui 
d'Artagnan cuceri douăsprezece poziţii într-o luptă. 

Ajunsese la al treisprezecelea oraş asediat şi jocul dura de 
cinci zile. D'Artagnan săpa tranşee, lăsând să se creadă că 
nu mai speră să cucerească vreodată acest punct. 

Pionerii şi săpătorii constituiau, în armata acestui om, un 
corp plin de emulaţie, de idei şi zel, fiindcă el îi trata pe 


soldaţi, voind să le facă munca glorioasă, nelăsându-i să 
alerge spre moarte, decât atunci când nu le rămânea 
altceva de făcut. 

Nici o mirare deci că soldaţii lui d'Artagnan răscoleau cu 
furie terenurile mlăştinoase ale Olandei. 

D'Artagnan expedie un curier regelui pentru ca să-i dea 
raportul ultimelor succese înregistrate. 

Buna dispoziţie a Majestății Sale se dublă în faţa acestei 
situaţii şi serbările în cinstea femeilor se ţinură lanţ. 

Victoriile lui d'Artagnan dădeau atâta aureolă regelui, 
încât Maria Tereza nu-l mai numea decât Ludovic 
Invincibilul. 

Prin acest titlu, d-na de Montespan care numea pe rege 
Ludovic Victoriosul, pierdu mult din favoarea regală. 
Dealtfel, această favorită avea deseori ochii roşii şi pentru 
un rege invincibil, nimic nu-i mai urât decât o favorită care 
plânge, atunci când totul surâde în juru-i. 

Astrul d-nei de Montespan se îneca la orizont, în nori de 
lacrimi. 

Veselia Mariei Tereza creştea pe măsura succeselor regale 
şi consola pe rege de toate celelalte neajunsuri. Şi toate 
aceste lucruri, regele le datora lui d'Artagnan. 

Majestatea sa voi să răsplătească aceste servicii şi de 
aceea scrise lui Colbert: „Domnule Colbert, avem de 
îndeplinit o promisiune către d'Artagnan, care-şi ţine pe ale 
sale. Vă anunţ că a sosit momentul să ne executăm”. 

Ludovic. 

În consecinţă, Colbert, care primise misiva regală chiar de 
la curierul lui d'Artagnan, reţinu pe acest trimis până 
redacta o scrisoare către gloriosul căpitan de muşchetari, 
înmânându-i totodată şi un cufăraş din abanos încrustat, cu 
aur, care, în ciuda volumului redus, era foarte greu, din 
moment ce dădu curierului o gardă de cinci oameni pentru 
ca să-l ajute la transportat. 

Aceşti oameni ajunseră la poziţia asediată de d'Artagnan 
cam pe la răsăritul soarelui şi se prezentară imediat în 


cortul generalului. 

Nu fu găsit acolo şi li se spuse că d'Artagnan, contrariat de 
o acţiune vicleană a guvernatorului cetăţii, care avusese loc 
în ajun şi în decursul căreia pierduse şaptezeci şi nouă de 
oameni, plecase însoţit de zece companii de grenadieri 
pentru ca să pedepsească aspru pe adversar. 

Trimisul d-lui Colbert primise ordinul să caute pe 
d'Artagnan pretutindeni şi la orice oră din zi sau din 
noapte. Se îndreptă deci spre tranşee, urmat de escorta-i, 
toată călare. 

Ei observară, în câmpie deschisă, pe d'Artagnan cu 
pălăria-i galonată cu aur, ţinând într-o mână bastonul 
purtător al titlurilor sale. Îşi frământa mustaţa albă, iar cu 
mâna stângă se curăța de praful pe care-l puneau pe haine 
exploziile ghiulelelor care spintecau văzduhul. 

Totul în jurul lui era dezlănţuit, ca într-un adevărat infern. 
Văzduhul duduia de pe urma exploziilor ghiulelelor, ofiţerii 
mânuiau cazmalele, soldaţii aduceau mereu alte provizii de 
luptă. Toată lumea lupta cu drag, sub comanda acestui 
general neîntrecut. 

În trei ore, totul fu restabilit. 

D'Artagnan se liniştise acum, vorbea mai calm. El se calmă 
cu desăvârşire când căpitanul pionierilor veni să-i 
raporteze, cu pălăria în mână, că tranşeele erau din nou 
bune. 

Bietul om nici nu termină bine de vorbit şi o ghiulea îi 
smulse piciorul. El căzu în braţele lui d'Artagnan. 

D'Artagnan ridică pe soldatul său încet, liniştit, 
mângâindu-l cu vorbe dulci, cobori în tranşee, În mijlocul 
entuziasmului general al regimentului de sub comanda sa. 

Din clipa aceea, totul se transformă într-un deplin delir. 
Două companii porniră la atac şi ajungând în avanposturile 
inamice, biruiră într-o clipă. 

Când camarazii lor, ţinuţi în frâu cu mare greutate de 
d'Artagnan, văzură bastioanele adversare doborâte, nu mai 
putură rezista tentaţiei şi se năpustiră la rândul lor şi un 


asalt furios fu dat tocmai turnului de care depindea 
securitatea cetăţii. 

D'Artagnan îşi dădu seama că nu mai avea decât un singur 
mijloc de a-şi opri armata: acela de a cuceri poziţia, îşi 
împinse toată lumea spre cele două spărturi ce se 
produseseră în zidul de apărare al asediaţilor. 

Ciocnirea fu teribilă. Optsprezece companii luau parte la 
asalt şi d'Artagnan se postă cu restul trupei la o jumătate 
leghe de bătaia tunului advers, pentru a susţine atacul la 
nevoie. 

Ţipetele olandezilor omorâţi de muşchetarii lui d'Artagnan 
spintecau văzduhul. Bătălia atinsese punctul culminant şi 
guvernatorul cetăţii îşi apăra poziţia pas cu pas. 

D'Artagnan, pentru a pune capăt luptei, aruncă o nouă 
coloană în foc, care găuri ca un burghiu porţile cetăţii 
rămase încă solide şi foarte repede, în mijlocul 
detunăturilor, asediaţii o luară la fugă de pe metereze. 

Tocmai în clipa aceea, generalul auzi o voce spunându-i: 

— Excelenţă, dacă sunteţi bun, din partea d-lui Colbert. 
D'Artagnan rupse sigiliul scrisorii, care cuprindea 
următoarele cuvinte: „Prietene, regele m-a însărcinat să-ţi 
comunic că te-a numit mareşal al Franţei, drept răsplată 
pentru bunele servicii şi onoarea cu care l-au acoperit 
armatele sale. 

Regele este încântat, bunul meu d'Artagnan, de cuceririle 
tale şi îţi comandă mai ales, să sfârşeşti asediul pe care l-ai 
început, cu bine pentru tine şi s ucces pentru el” 

D'Artagnan simţi că se sufocă. Se înălţă brusc, cu figura 
aprinsă şi ochii strălucitori. Aruncă o privire ca să vadă 
progresul trupelor sale asupra acestor ziduri brăzdate de 
ghiulele. 

— Asediul e ca şi sfârşit, răspunse el mesagerului. Oraşul 
va cădea într-un sfert de oră. 

După aceste vorbe, îşi continuă lectura: „Cufărul, dragul 
meu d'Artagnan, este cadoul pe care ţi-l fac eu. Cred că nu 
vei fi supărat văzând că în vreme ce voi luptătorii apăraţi 


gloria regelui, eu anim artele pacifice pentru a te împodobi 
cu o recompensă demnă de tine. 

„Scumpul meu mareşal, te rog să mă onorezi şi acum cu 
prietenia ta, după cum eu îţi rămân mereu devotat. 

Colbert” 

D'Artagnan, beat de fericire, făcu un semn mesagerului 
care se apropie cu cufăraşul în mâini. Dar, în momentul în 
care mareşalul se pregătea să-l privească, o puternică 
explozie răsună pe meterezele cetăţii, atrăgând atenţia 
şefului într-acolo. 

— Curios, murmură d'Artagnan, nu văd încă drapelul 
regelui pe ziduri şi nu se aude bătaia tobei. 

Lansă încă trei sute de oameni odihniţi, sub comanda unui 
ofiţer plin de ardoare şi ordonă ca tirul artileriei să se 
accentueze. 

Apoi, mai liniştit, se întoarse spre cufăraşul pe care-l ţinea 
în braţe trimisul lui Colbert. Era un bun ce-i aparţinea şi pe 
care îl câştigase pe drept. 

D'Artagnan tocmai întindea braţul ca să ridice capul când 
o ghiulea, venind dinspre cetate, sparse cufăraşul şi lovi pe 
general în plin piept, aruncându-l pe un morman de 
pământ, în timp ce bastonul de mareşal, scăpând dintre 
flancurile mutilate ale cutiei, se rostogoli până lângă mâna 
uriaşului doborât. 

D'Artagnan încercă să se ridice. Ostaşii săi crezuseră că 
nu fusese rănit. La vederea sângelui, un țipăt izbucni din 
toate piepturile. Mareşalul era grav rănit şi o paloare 
mortală se lăsase peste trăsăturile sale. 

Sprijinit pe braţele care din toate părţile se întindeau ca 
să-l ajute, el putu să mai arunce o privire spre cetate şi să 
distingă drapelul alb pe bastionul principal. Urechile sale, 
aproape surde de zgomotul vieţii, percepură totuşi bătăile 
tobei care anunțau victoria. 

Atunci, strângând cu o mână crispată bastonul de mareşal 
încrustat cu flori şi aur, el aplecă spre corpul său ochii care 
nu mai aveau puterea să privească albastrul cerului şi căzu, 


murmurând aceste stranii cuvinte care părură soldaţilor 
surprinşi, tot atâtea cuvinte cabalistice, cuvinte care altă 
dată reprezentaseră atâtea ioduri pe pământ şi pe care 
nimeni, în afară de muribund, nu avea de unde să le 
înţeleagă: 

— Athos, Porthos, Aramis, iată-mă... Vin imediat, scumpi 
prieteni! 

Dintre cei patru prieteni a căror poveste am redat-o nu 
mai rămăsese decât un corp. Dumnezeu chemase în rai 
sufletele lor. 


SFÂRŞIT