Randuiala volumul II, caetul 4, 1937

i 


nă ML UMUL u sd cAeruL la 





DE pf i 
> AIA SA, 


RANBVIALA 








VOLUMUL Il — CAETUL 4 


ARHIVĂ DE GÂND ŞI FAPTĂ ROMÂNEASCĂ 











Pie. 


CUPRINSUL 


n pacali îi 


i j ; Pag. 
Aspectele fundamentale ale creației ASPECTELE FUND AMENT ALE 
ee PE n. 14 ALE CREAȚIEI 


i CULTURALE i 
Ei Vera)... 164 

| culturii şi „culturalizarea“ 
Me. 165 tafore» desvoltate, și că de altă p: 


în cadre strict «stilistice», 
putea reduce, în cele din urmă, 


Nimic nu ne împiedică să 
posibilă, dar şi deschizătoare 
să arătăm aceasta cu câteva 
exemple spicuite din diverse ținuturi ale creației culturale. Dar mai 
înainte de a, încerca o generalizare a semnificației metaforicului, e poate 
nimerit să analizăm puţin chiar articulația structurală a celor două tipuri 
de metafore, a metaforei plasticizante şi a metaforei revelatorii. 
Metafora plasticizantă. Un exemplu: «Cicoarea ochilor», Concretul 
unui fapt «a» (culoarea ochilor) este exprimat prin imaginea «b> (ci- 
coarea). Metaforei plasticizante îi revine o funcţie prin excelență esprei 
sivă. Imaginea «b», evocată spre a reda concretul «a», vrea să fie un echi- 
valent espresiv al acestui «a», deși «a» şi «b» sunt imagini oricum etero- 
gene. Când se conjugă deci într'o metaforă plasticizantă un fapt cu altul, 

















ul Talia a r, Intre p: ță. Crez de generaţie. — 
U BUZI N: 1 zicale. Cărţi şi Reviste. — 
I. IONICĂ: Mișcarea 





esclusiv de dragul aspectului analogic al celor două fapte apropiate. Disa- 
ogia lor e trecută cu vederea și nu joacă nici un rol în finalitatea me- 
forei. Metafora plasticizantă e generată în primul rând datorită ana- 







Sie 1-1: UR = PND IA. A 


LUCIAN BLAGA 






Metafora revelatorie, Un exemplu. «Soarele, lacrima Dom, ASPECTELE CREA 
n n 


ră mările somnului». De astă dată faptul concret «a» (soare 
i simplu numai exprimat prin imaginea «b» (lacrima Domnului ) 
mute vedueelă exprese, imaginea cs mu vrea să fie doar un pupi 
al faptului «ax. Situaţia e mai complicată. Faptul concret «a SC lia 
“dată privit numai ca semn vizibil al unui «x», tort . Nem 
tun «mister deschis», care chiamă și provoacă pa să 
mister solicită prin latura sa ascunsă, o revelare, nu Ei 
Revelarea se încearcă prin suprapunerea și tltoirea futi 
tu (soarele) a imaginei «b» (lacrima Domnului) ii pa 
ile, apropiate, sunt «a» şi «b», dar ecvaţia cd 
bo, ci între «a + b» şi «b» Vartan 
nu interesează așadar numai analogia ni 
care e tocmai destinată să complecteze A 
în cazul metaforelor revelatorii iniţiativa 
„ dar semnificaţia totală revelată 
obține prin suprapunerea analogic-disay 
fapte apropiate. In metaforele reve- 
e efectivă în constituirea metatorei, 
interesul e cu desăvârșire ab- 
atei, sunt simplu expresive; ele 
de analogie. Metatorele revela- 
te analogice-disanalogice spre 
unsă a unui mister, Metaforele 
, faptul «a» prin faptul «bv; 
mulțumită unor echivalenţe 
torii încearcă să reveleze un x 
sanalogice (a şi b), Această 
ne serveşte drept punct de 
de cultură în genere, 
în creația metafizică. 


ȚIEI CULTUR 
ALE 149 
încearcă revelare; i 
i a unui x, Sistemul i 
malgamizarea întrun Singur mare ij 
ex a 


ic-disanalogice «b> <a», aceasta tri r 

i | , i Și ca», pentru a revela 
un X. În pr ocesul teoretic de amalgamizare a lui «b» Şi «a» 

1 » proces care 


duce în largă măsură la o substitui : i 
ţime de momente Pl mei a tin intervin o mul. 
Ne-am ocupat altădată într'un studiu amplu cu pt i de semnificaţii. 
interioare ale procesului teoretic (în «Cunoasterea pri acete articulaţii 
rodnic şi decisiv, de care depind S erică»). Momentul 
E inipată re depinde tot procesul teoretic, ni se pare tocmai 
găsirea inspirată a unei idei-imagini, care va fi suportul şi 
gei problematici. Un nucleu metaforic revelatoriu i tul și centrul între- 
cepţie metafizică: indiferent că centrul concepției la în orice con- 
Atman, ideea, entelehia, sau eul, voinţa, ete, chiamă Brahman, 
fică "gi e în felurite chipuri și în problematica ştiinți- 
, ă în așa numitele teorii şi ipoteze co! : 
Goethe spunea, că toate organele plantei sunt ia râzi prigirii 
cea o metaforă. Când fizica afirmă că «sunetul» este «vibraţie», Pepi 
metaforă. Şi metafora ştiinţifică nici nu se deosebeşte de metafora poe- 
tică totdeauna prin aceea că ea ar avea mai multe şanse de a fi verificată, 
E drept că metafora ştiinţifică e alimentată de speranța secretă că în 
fond însăși realitatea are o structură, care iese întru întâmpinarea meta- 
forei. Cele mai adesea însă această premisă implicată rămâne fără urmări, 
un simplu postulat. Există însă totuși o deosebire foarte mare, care ţine 
chiar de modul şi de structura lor, între metafora cum o găsim în mituri 
și în artă, şi metafora ca nucleu al plăsmnirii teoretice (în metafizică și 
în ştiinţă). 
1. Metatora mitică și poetică se produce prin amalgamizarea conți» 
nuturilor analogic-disanalogice (a şi b) pe bază de paritate de drepturi. 
Acesta e um aspect, Al doileă aspect: amalgamizarea celor două conţinuturi 
E eterogene (cu aspecte analogice) se face de-a dreptul, adică fără elemente 
intermediare intercalate între ele. In metafora «Soarele, lacrima Domnu- 
lui, cade,..», imaginea «a» (soarele) dobândeşte prin amalgamizarea d 
rectă cu imaginea «b> (lacrima Domnului) o semnificaţie nouă, care în 
semnează revelarea unui X, dar imaginea «a» nu pierde ninie ca annie 
„şi conţinut, ea nu îndură nici o degradare, ea continuă Sia A 
ca atare este doar absorbită de alt tot mai vast, din partea 
Da un. reflex de nouă semnificaţie. : Ata ce 
i > ocne intercalate în procesele teoretice dn melafiucă 3 


ştiinţă) amalgamizarea conţinuturilor analogic-disanalogice (a Și b), 


ului, Cade 
le) nu este 








conjugarea lui «a» și «b» se 
a lui Leibniz reprezintă a 
conţinuturilor analog 


























Li 
n 
















































o pildă ideeai-ima- 
bniz, Această idee- 





150 PAIN DD UIAA LL A 


nu se face pe bază de paritate de drepturi şi nici direct, ci prin ; 
diul unor factori accesorii, Când teoria afirmă: «sunetul» tie interme. 
— imaginea «a» (sunetul) e amalgamizată cu ideea-imagine « vibrație» 
ţia), dar imaginea <a» (sunetul) își pierde substanța existențial (Vibra. 
disolvă întrun derivat iluzoriu, Imaginea «a» (sunetul) iese Era ă și se 
metaforic complect degradată. Iar pentru a se putea realiza Va dial 
rea imaginilov «a» şi «b» într'un singur complex, se recurge bar 
accesorii: se afirmă bunăoară că simţurile falsifică aspectul! în r i 
«vibraţiei», comunicându-ne despre ea sensaţia «sunetului» ine sine a] 
însă pur subiectivă, Ia N asrii 
Rolul jucat de metaforă în precipitarea substanţei poetic A 
ştiut, decât să mai stăruim. Totuși aspectele metaforice ale Se prea 
DD DI oeaentala ei izolabile, brute ge canu 
îndeobşte că limbajul poetic conţine metafore numai ca niște ea crede 
iei în când. Ori, limbajul poetic, în afară de aceste noduri ee fin 
evidente pentru oricine, este în cea mai intimă esență a sa cev a 
foric», Evidenţierea acestui lucru nu este însă tocmai simplă. fă Eta 
simplă e în general poezia pentru intuiţia, sensibilitatea şi înatincb “i e 
tuf Be atât de complicată e de fapt teoria poeziei. Ne vom Eseu ia 
pin bis piei tei i bot rad a limbajului poetic, mai oul A 
taforel labile ca atare. ititorii își aduc fără îndoială ami 
poezia lui Emi e i " aminte de 


Peste vârfuri trece lună, 
Codru-și bate frunza lin, 
Dintre ramuri de arin 
Melancolie cornul sună. 


Mai departe, mai departi 
. i Y, p arte, 
„Mai încet, tot mai încet, 
ta Sufletu-mi nemângâiet 
Induleind cu dor de moarte, 


De ce taci când fermecată 
tă 
pr Inima-mi spre tine 'ntorn? 
BE „Mai sunaxvei dulce corn 
Pentru mine vre-odată ? 





LUCIAN BLAGA: AS 
GA: ASPECTELE CRE, 
AȚIEI CULTUR, 
ALE 


151 
Este de sigur î i două 
menită să dea, iau e i “SUA, Versuri o esclamaţie înț 
Sr p e unor stări de lină melancolie Poezi e RADEI 
guri nu consistă numai în împrejurarea că. postul si îns aceator ven- 
presie concretă unei întrebări şi nedumeriri abstracte izbutit să dea o ex- 
vieţii sale. Dacă aceste două versuri ar „ care priveşte durata 


i i ! dată fi simplă expresie ă 
acestei întrebări, ne-ar fi dată posibilitatea să, pice ina cale să - 
or- 


dinea lor prin expresii echival â 5 

tuire. «Vei mai cânta oră AU esta re operaţia de substi- 

concede că această, expresie, deși logic şi fe i i le Ni se va 

înlocui pe aceea a versurilor, Cuvâ t echivalentă, nu poate 
seri % vântul «suna-vei» are prin neobisnuitul 

inversiunii gramaticale, carate rare, un aer indecis între firesc. şi a ; 

cuvântul «dulce» din complexul «dulce corn» afla 3 Lă ȘI solemn; 

: Pi ,„ prin sonoritatea sa 
el însuși o nuanță de dulceaţă sufletească; iar cuvântul «corn», scurt și 
de-o substanță vocalică relativ profundă, are ceva dintr'o melancolie ne- 
sentimentală, OTE SO stăpânită, a unui om care nu se complace deloc în 
prelungirea retorică) a stărilor sufleteşti, Cuvântul «vre-odată», pus la 
urmă, BgEroaza) prin poziţia sa în frază chiar, ceva din pierderea, con- 
templativă în timp. Pe urmă întregul acestor două versuri se leagă defi- 
biVăamaine..ca; ur ropiiom, pa CELE nimic nu-l mai poate sparge, ca un 
monolit fără fisuri și atât de închegat că pare a rezista în materialitatea 
sa oricărei chimii adverse, Cuvintele, prin sonoritatea, ritmul, muzicalita- 
tea, prin poziţia lor în frază, ete, dobândese în limbajul poetic virtuţi şi 
funcţii, pe cari nu le au ca simple expresii cotidiane. In limbajul poetic 
cuvintele nu sunt numai expresii, ci sunt corpuri, substanţe, cari solicită 
atenţia şi ca atare. Sar zice că stările sufleteşti exprimate în) poezie 
câştigă, datorită acestor virtuţi actualizate ale cuvintelor, potenţa unui 
mister revelat în chip definitiv. Cuvintele limbajului poetic devin deci 
revelatorii prin însăși substanţa lor sonoră și prin structura lor sensi- 
bilă, prin articularea și ritmul lor. Ele nu exprimă numai ceva prin 
conținutul lor conceptual, ci devin revelatorii prin însăși materia, con- 
figuraţia şi structura lor materială. Limba poetică nu întrebuințează 
cuvintele numai pentru darul lor expresiv-conceptual, ci şi pentru 
unele virtuţi latente ale lor, pe care tocmai poetul ştie să le actualizeze. 
Aceate virtuţi țin de substanța sonoră și ritmică ca atare. Cuvântul 
«poetic» este în materialitatea sa desigur altceva decât o stare ca 
sau un gând, dar el prezintă tocmai în materialitatea sa şi ceva ana , 
stării emotive sau gândului. Limbajul poetic este prin urmare at CE, 
tura sa materială, ritmică și sonoră ca atare, ceva «metaforic». al e 
limbajului poetic, o stare sau O trăire, ca mistere deschise, ne apar 


152 BAND DAI A : 
todată revelate, Incă odată: limbajul cu adevărat poetic are acest as. 
pect «metaforic», chiar şi atunci când nu utilizează metafore propriu 
zise, Limba poetică se deosebește de proza zilnică tocmai prin acest aspect 
mulțumită căruia ea în calitate de dune sonoră şi itmnică, devine icoana 
iraculoasă a unor stări sau lucruri exprimate de altă parte şi conceptual 
prin ea. Limba poetică e aşadar revelatorie, nu simplu expresivă, și întru 
ma rie ea poate fi învestită cu epitetul «metaforicului», indi- 
ferent că utilizează sau nu metafore propriu zise. In literatura universală 
credem că numai anevoie se va găsi un al doilea exemplu atât de probant, 
care să ilustreze cu aceeași forță, ceeace afirmăm despre caracterul ta- 
: în sine și în totalitatea ei (chiar când ea nu uti- 
oezia germanului Holderlin. Versurile lui H3]- 
pătrund cu «fizica» lor, adică tocmai prin carac- 
limbei sale ca atare. Prin ritmul și prin poziţia 
3 tulu prin neobi nuita clădire sintactică, ca și prin sono- 
. zooati ază irezistibil și cu o putere fără pereche 
suferința, și înțelepciunea sublimată a poetului. 
staforică a limbei lui Holderlin, în întregul ei, 
propriu zise, cari apar ici-colo ca mărgă- 
ilui. Nu s'ar putea afirma că Hălderlin exce- 
n str lucirea, sau uzul metaforelor, ceeace 
şi prestigiul. Puterea, cu care se comu- 
ătam e metaforic în însăși materiali- 
a ei, fizică şi imponderabilă în 
de faptul că posede o funcţie 
i, limbajul poetic dobândeşte așadar 
şi un corp sui generis în atâtea pri- 
„pe care acelaş limbaj le ex- 
secret metaforic al limbajului poetic 
j similar al artelor plastice şi 
re limbajul, revine în sculptură 
iei formelor, în arhitectură 
zică. tonurilor, melodiei, 
“a materiei de a colabora 
"căror inițiativă stă în 
































LUCIAN BLAGA: ASPECTEI 


LE CREAȚIEI CULTURALE 


153 


velat. Plăsmuirea, în 
pectele ei neînglobate într'a 
revelatorie. In punctul tangențial 


în toate artele, o secretă i 
pică. Oare materia, desmaterializată, despoiată i pisi 


la a deveni linie dinamică, substanța arhitectonii Ciu 


Ai = A CITIRII că a cat i i 
nu este, deşi simplă «piatră», în acelaș timp şi o titi pirati 
, e 


foră, a xtazului întru divinita: al arhitectului şi al unei ntre » 

e te hitectului l t 

L) ui î gi colec: 
Substanţa obiectiv întruchipată a creației de cultură de orice na: 


tură, este în ultima analiză şi într'un fel oarecare totdeauna metaforă re- 
velatoriej sau dacă voiţi un țesut, 


viziunea întruchipată până la potenţa unui mist 

Jatura sa pur materială, devine prin chiar re a stil 
semnificaţie conceptuală, o «metaforă» 
cu artistul, materia dobândeşte 


o împleti si 

Acest aspect face parte din însăși detii Piete fai de-a e 
Iiboade cultură. (eniţioă,. axtântică, vanat teoretietiințitică), are 
două aspecte îngemănate: unul metaforic, altul stilistic. O plăsmuire de 
cultură este «metaforă» și «stil», într'un fel de uniune mistică, 

Ştim atât din unele pasagii ale acestui studiu, cât mai ales din stu- 
diile noastre «Orizont și Stil» și «Spaţiul mioritic», în ce măsură plăsmui- 
rile culturale poartă amprentele unor categorii abisale. Viziunea metafi- 
zică a lui Plato despre Idei posede aceleași aspecte stilistice, ca și sculp- 
tura praxiteliană, ca şi miturile homerice, ca și cosmosul lui Parmenide, 
ca și fizica lui Aristotel. Toate aceste plăsmuiri de cultură posed, spre a 
ne opri numai asupra celor mai vădite, aspectele categoriale al «orizon- 
tului limitat» şi al «tipizantului». («Orizontul limitat» şi «tipizantul» sunt 
categorii diferite, discontinue. Intr'un orizont limitat sunt posibile şi 
forme individualizate, cal şi forme stihiale. Orizontul limitat nu chiamă 
după sine în chip necesar forme tipizate, iar formele tipizate nu implică 
neapărat un orizont limitat. O dovadă în privinţa aceasta avem în ital 
cismul francez și german, cari tipizează formele, menţindu-se însă într! un 
orizont infinit. Clasicismul antic tipiză formele întrun. orizont Mmâtate 
Această deosebire între clasicismul antic și clasicismele moderne, na 
fost remarcată până acum). Cosmosul lui Parmenide e rotund, i sie 
lut, adică şi «limitat» şi «tipizant». Cosmosul nu e infinit, căci e miei 
divinul se confundă cu tipicul și limitatul. Pentru grecul mi rare i 
nu însemnează desăvârșire, ci indeterminaţiune, paie peri 
Aristotel torema fundamentală a «mișcării nu te serouală, fiindcă 
pierd în infinit, ca în fizica Iui Galilei, e, eee a aaa ILule 
aceasta posede dublul aspect: este formă ea tip ie și & dir 
tată, întrucât se întoarce în sine însăși, Categor e «tip 


RÂNDUIALA 


154 


tatului» sunt categorii abisale ale spiritului grec, atât de hotărito 
cât Aristotel nu putea să conceapă drept mişcare originară, decâţ pu 
mişcarea «cerouală». Tipicul € o trăsătură pusă în eclatant relief erp 
concepţia platonică a ideilor, cari sunt a se privi ca tot atâtea ri e 
tipice, dar și de toată sculptura din epoca pericleică. 'Tipicul ru a În 
încă odată un rol decisiv şi în fizica lui Aristotel. Tipicul determină i 
după concepţia stagiritului, apetitul dinamic cel mai profund al lu pla 
După fizica lui Aristotel orice lucru îşi are în lume un așa n eta, 
PN amaleul al latetlaiy tunioară, ar £i centrul să în 
tului. Piatra va tinde prin urmare spre centrul pământului, e as vă 
spre cultul el. 0 piatră BVâtită, vecade la pământ, deoarece ea e stăpâni. 
: : L e ea, e stăpânită 
de dorul de a ajunge la locul ei natural. Piatra tinde spre centrul păm 
tului fiindcă numai acolo ea devine «piatră tipică». Statul grece. miau 
nizaţie socială nu poate să fie alcătuit dintr'un număr prea m 77 bn 
vizi. Aristotel cerea statul limitat, statul-cetate. Numărul 77 iama 
unui stat nu poate să treacă peste câteva mii, astfel încât Pie 
ÎN RD A DA lazi Unul ln punctele caca 
meet olt al XI punctele canonului 
Artista clasici p ptural trebuia să fie ă 
tuit, îucât să poată fi văzut în întregime di Rai 
dl: | întregime din orice loc apropiat, fără 
fi ocolit, Iată puterea cu care se imprimă mite 
i ; 205 plăsmuirilor şi concepțiilor o 
plete în sepuii şi unele categorii abisale ale spiritului indic, 
poi Gb deosebire Popii Grei, „e lăuntric dominat de categoria orizontică 
şi y g orizontică 
Fieni (spaţial cp temporal ) Lucrurile în acest orizont iau în ima- 
sare : ari ga grote Indului Sta A ii Existența în orizont) e 
A iz i ese să fst unii IRA să destinul şi mișcarea în orizont 
îi n ap Șfeinugerit» (eatabasicul), Cert e că nicăeri 
 Tnăia, pa codon t şi așa de acut al «infinitului», ca în 
IRRD Fara et E esa iati N ceaituă spiritului grec, pentru 
 tenă ii pia hinata nt al respirației lor de fiecare clipă. 
endința per ea ast elementar, spre impersonal, e de 
i cate ada i imn ec sac apare în cugetarea indică 
îi si tuturor ŞI lucruri e det + In mitul creaţiunii, şi încă 
“ae licit, i «numai poeţii numesc o multipli- 
9te o unitate», Dela început istoria filosofiei indice 
Eh dan i indic 
ia y Ji a de termina rmina mai deaproape unitatea ab- 
Ş încercat definirea unităţii supreme, mai 
«Atman» >. Iniţial «brahman» însem- 
ridică pe om către Dumnezeu, 


















LUCIAN i 
BLAGA: ASPECTELE CREAȚIEI CULTUR, 
ALE 


155 


etul cu înce re . 
n & dul ep puterea rugăciunii e divinizată ea însăsi 
în fondu ra ihial, elementar, al existenţii Brahm i bege și prefăcută 
x în fi k mari dă g ab an, fii 
zentă ză jecare lucru şi mai ales în fiecare Piipmor iind 9 putere pre- 
atributu împersonalului, şi e înconjurat ca atare d ' are dintru început 
ginaţiei indice. Atman la rândul său însem > de toată, simpatia ima- 


A rându nează «eul însuşi i 
ceeace € sii e pentru toți indivizii, ar putea să fie î ora 
a bbei ba. i n cele din ă 
toc uși». Pas cu pas, Atman, fiind o noţiune! care d ce 
al 


tracţie de toate diferențele individuale ii 
ceput ca esență metafizică a etape, a era saci . mira e 
este: singura realitate e Atman. La început se cred ba Upanișadelor 
obiect al cunoaşterii; cunoașterea f credea că Atman poate fi 

4 ş ; enomenelor, cari aparţi iat să 
timpului ar echivala cu o «necunoștință UE, CAFE SURE Bee PI 

£ sefia Ş oștință». «Ştiinţă» ar fi numai aceea deg- 
pre unitatea stihială a, fenomenelor, despre Atman. Orientarea spre 
pecte stihiale, face ca acest popor să considere «individualul» Seat 
o negațiune de-a împersonalului. Individuahul, fiind o simplă negaţiune 
este fără valoare, — cunoașterea individualului ar însemna în cotinstteă 
neştiință sau chiar iluzie (maya). Cu timpul Atman devine pentru cunoag- 
terea fiosofică ceva incognoscibil, sau cognoscibil numai printr'o supra- 
cunoaştere, adică printr'o identificare supraintelectuală a subiectului cu 
obiectul. In aceasta culminează metafizica impersonalului sau â stihia- 
Jului. La filosoful Cankara găsim o povestire: Vageali roagă pe Bahva să-i 
dea învăţătura despre Atman, zicând: «Invaţă-mă, venerabile, învăţătura 
despre Atman». Dar Bahva tăcu. Când Vașcali întrebă a doua sau a treia 
oară, Bahva, răspunse: «Te învăţ, doar, învățătura despre Atman, dar tu 
nu înţelegi. Atman e tăcere». Nu putem prin nici un cuvânt exprima esența 
ultimă, impersonală, stihială, a lucrurilor. Meditând asupra lui Atman, 
trebuie să tăcem, şi de aceea se spune, printr'o întorsătură atât de carac- 
teristic indiană, că Atman e tăcere. Absolutului, fiind incognoscibil, nuLi 
putem atribui nici o însușire de-a fenomenelor pe cari le vedem, sau dacă 
totuși, atunci numai în chip simbolic. Dumnezeul impersonal e pretutin- 
denea, în lume şi în noi: identitatea infinitului mare al lumii și a infini- 


tului mic din inima noastră, se exprimă prin cuvintele: «Tat tvan asi 


«acela ești tu», Orizontul spiritului indic e infinit, dar toate lucrurile şi 
ate într'o atmosferă de ne- 


fenomenele, ce umplu acest orizont sunt mui! i D 
gațiune. Ele nau preţ. Indul tinde să se retragă din acest orizont, revăr- 
sându-şi interesul âsupra absolutului, care € ultima. expresie ape a 
lucrurilor. Aceleaşi categorii abisale, ce le descoperim la spini E 
zicei indice, le regăsim și în problemele practice de viaţă. Exia A a 
individ» în orizontul spaţial şi temporal e un Tâu,, Ne scăpăm S 






























RÂNDUIALA 


| că e iluzie. Mântuirea omului e o mântuire nu de păcat ei 
«individ». Faptele, fie bune, fie rele, pot fi săvârşite di ÎI 
separată. De aceea nici o faptă, ius Ş 
â Mântuirea, e retragere din orizonţ și de 
absolutul stihial. uita 


pământ, realizând un fel de destin 
a vieţii individuale. E și în acest znit 
finit. Se dă expresie în acest mit 
ta ca individ, o sete așa de mare 
a, ci îi trebuie infinit de multe, 
pentru Iad, incapsulată fate 


din legea ei. Sistemele mari 

altceva, decât să propună 

a din ocolul Samsarei. Așa, 

Vedanta. 

ualistă, în sensul că admite 
a, aparentă dintre spirit și 





temele mari Samkhya 
PU ență, a realismului; 

u hotărîre existența conș- 
mele ca şi cum ar 





LUC A: 
CIAN BLAGA: =) E CREAȚIEI CULTURAL! 
ASPECTE E 


ALU voinţa, de a trăi ca «individualitate», și- 157 
şi-a domolit şi şi-a mutilat instinctele, Li » Si-a cmorit pornirile vieţii, 
ceasta, e «Nirvana». Tocmai cum Isus PR se ce-o gustă în starea a 
nezeu, nu sa gândit în primul rând la o pi împărăţia lui Drara- 
ci mai curând la, o comoară lăuntrică din “ iu fericită, dincolo de viaţă, 
Budha a dat precepte mai curând pentru un etul viu al fiecăruia, așa, şi 
mânt. Budha voia ca omul să-şi foita cat mod de a trăi pe pă- 
vieţui ca individ, încât să poată să spună; price de radical setea de a 
vie: Nirvana/!». Ideea despre "Nirvana sau et bu neexistență 
expresia categoriilor abisale obşteşti ale Indiei E pa este în fond 
gerii» din orizontul infinit al lumei şi al eee pi pecetea aretra- 
stihial (liniştea impersonală), Sistemul Yoga: se ra a tendinjet spre 
in tendin ică : s cterizează mai ales 
prin ţa practică dea ajunge suprema ţintă: revărsarea individului 
în Atman prin extaz, sau eliberarea prin asceză a spiritului de en 
La adepții yogini găsim aspectele stilistice ale spiritului indie epică 
din domeniul plăsmulirilor în acela al vieţii și al practicei zilnice, Străve- 
chiul idealism a Upanișadelor şi-a găsit înflorirea cea mai consecventă 
în sistemul Vedanta al lui Cankara (veacul VIII d. Chr.), unul dintre cei 
mai mari metafizicieni ai tuturor vremurilor. Sub unghiu stilistic sistemul 
acesta e cea mai pură realizare a gândirei indice, cristalul suprem al Upa- 
nișadelor. ; 
Să ilustrăm fenomenul «unităţii stilistice» şi cu exemple mai apro- 
piate. Vechea cultură bizantină poartă și ea amprentele unor cateorii abi- 
sale cu totul specifice. Orizontul omului bizantin nu mai e limitat ca al 
vechilor greci, dar poate nici infinit ca al spiritului indic, sau al apusea- 
nuiui modern. Orizontul bizantin ni se pare mai curând ceva intermediar: 
un «tot desmărginit», un volum vast, imprecis, dilatat. Acest orizont dă 
cadru «bisericii», care este concepută ca un organism ecumenic, pă 
truns de un duh unitar. Biserica este un organism desamărginit, care 
inundă spaţiul şi timpul. In cultura bizantină individualitatea nu e negată 
ca în India, nici transformată în simplă iluzie»; individualitatea rămâne 
o realitate efectivă, care se transfigurează însă lăuntric, potrivit duhului 
unitar, ce închiagă și ține: laolaltă totul desmărginit “numit «biserică». 
Pormele, la care aderă omul bizantin, sunt de natură stihială, dar e vorba 
şi aici de un stihial mai măsurat, maii cumpătat, străin exuberanţei şi 
" desfrâului cari caracterizează formele indice. Pentru duhul pes Sf 
_ litatea materială a tumei poate fi străbătută de eee i î ca 
divine, spaţiul poate fi Vas, în care coboară serunen i Sal Ara 
oază că lumea, ca atare, nu e negată precum în India, ci 





















RANDUIALA 
158 


vantă su pentru aspectele ei proprii, cât pentru virtutea transfigurări 
ei posibile. Natura nu e iluzie (maya) ca pentru mentalitatea indică e 
realitate, ce poartă reflexele transcendenţei. Pentru spiritul bizantin ni 7 
tura e un organism desmărginit, sofianic transfigurat, adică bari, 
și afirmată în această calitate a ei de «biserică, și întru cât ea oboitată 
să fie «biserică». 

Din cultura apusului am putea oferi spre meditare nenumărate exem. 
ple, toate de-opotrivă de concludente, Să ne oprim de-o pildă la epoca ba. 
rocului. Desigur că în gândirea metafizică nici un alt cugetător nu repre. 
zintă barocul cu aceeaşi putere ca Leibniz, autorul monadismului. Celui 
care e îndoeşte de utilitatea teoretică a punctului de vedere stilistic în 
considerarea fenomenelor culturale, îi propunem să încerce un examen 
comparativ între concepția monadismului şi pictura barocului. Iată câte. 
va trăsături ale acestei picturi. 1. Pictura barocului se complace într'un 
orizont infinit. 2. Ca năzuinţă formativă ea manifestă un pronunţat ca- 
racter eindividualizant», 3. Pictura barocă transpune realitatea, cu o su- 

premă insistență, în graiu «dinamic», 4. şi cultivă în toate privințele vir- 
tuţile «clar-obscurului>. Să se observe că, fără de a ne gândi la altceva 
decât la pictura lui Rembrandt, atât de reprezentativă pentru baroc, am 
pus degetul pe câteva epitete, cari, delimitează la perfecție și sitobifizica 
lui Leibniz. Monadele sunt concepute ca niște centre cu substanță desă- 
vârșit transformată în putere «dinamică». Statica atomistă e cu totul 
înlăturată, Orizontul, în care se realizează armonia prestabilită între 
monade, este un orizont infim, iar fiecare monadă, privită pentru sine, 
ae lume, care isvoreşte din sine însăși, o lume în miniatură, compri- 
ri , sai structură mai mult sau mai puţin clar-obscură, după gradul 
e vârşire, Fiecare monadă are un caracter absolut «individual»; 

mu există în toată lumea două monade la fel. Viziunea leibniziană * 
pia cula d i X dl, Viziun iană cores- 

i tegoriile sale abisale — picturii lui Rembrandt 
In trilogia aceasta a culturii am citat sufici i 
și pi taie auf iciente dovezi cu privire 
ae mat a ni stilisti , incât avem poate dreptul de a ne 
Bcutiți de datoria de a mai insista, In concluzie se poate spune că 
creaţia de cultură (mitică, arti DN 00) pocede. 

Ana SĂ ca atică, filosofică, ştiinţifică), posede un 
sm N ninge ra «i . creaţia e i parte, şi întrun fel, metaforă sau 
ratei iefalaă ră pp one da eat pecete stilistică. Dublul 
În 0 AA una Pete menta, cari în a 
vedem traneporiați în 





i definiţii, pe temeiu de analiză structurală, ne 
Maia, de a ataca cu şanse de izbândă interesanta 








LUCI E ă i = 
1 AN BLAGA: ASPEC ELE CREAȚIEI CULTURA 
ALE 


159 


Graiurile europene 
a gândirii germane, 


problemă a deosebirei dintre «cultură, ete po 

disociază felurit cei doi termeni. 'Totuşi sub eur 
AA Pa Egg i > urire 

ati Li europeană, chiar şi cea franceză, începe a se împă 

voie de nevoie, tot mai mujt cu senaul înspicat al termenilor Prea vea i 

cupă. Din păcate însă când e vorba. să se indice doj „ce ne preo- 


PRE eta, muia meniile aparţină 
«culturei» și «civilizației», se procedează, de obiceiu printi ei A 
plă deli- 


mitare convențională Și prin enumerare. Harta delimitărilor are in 
venientul că variază după autori, Ca și cum ar putea fi vorba de-a târ. 
guială. O deosebire tranșantă, da în lipsa unui criteriu sacii pa 
numai pe bază de delimitări nominale, se operează mai ales del , 
tea de fabulos ea lui H. St. Chamberlain, «Temeliile i seci a 
XIX-lea». Chamberlain înțelege prin «cultură» creaţiile spiritului uman 
în domenii spirituale (metafizică, religie, artâ). «Civilizaţia» ar fi, după 
acelaș autor, ansamblul bunurilor și întocrairilor, al rânduelilor şi inven- 
ţiilor, cari ţin de viaţa materială a omenirei. Știința, megieșă şi cu una şi 
cu cealaltă, ar ocupa o poziție intermediară. Spengler a adoptat întru cât 
va, această delimitare, punând însă un accent foarte apăsat asupra fata- 
ităţii, datorită. căreia o «cultură» se schimbă în «civilizaţie». Cei doi ten- 
meni au la Spengler cam acelaș înţeles ca la Chamberlain, dar câtă vre- 
me la Chamberlain cele două ramuri ale creaţiei umane înfloresc paralel, 
alcătuind oarecum o polaritate simultană și având un înalt grad de con- 
tingenţă, la Spengler polaritatea are un caracter de fatală succesiune. 
Dupăce o cultură sufletească, şi-a ajuns cele din urmă culmi de înflorire, 
ea se transformă sub imperiul unei fatalități de putere mitologică, în 
«civilizaţie materială». Civilizaţia ar fi sfârșitul fatal al oricărei culturi. 
Civilizaţia ar reprezenta faza iernatică a unei culturi, adică ultima bă- 
trâneţe. Nu vom descălei aci detaliile acestei teorii foarte discutabile, care 
cade sau stă cu acea teză spengleriană, potrivit cărea ar fi un «organism» 
superior, de sine stătător, care-și scandează vârstele în ritm inevitabil, ca 
etapele unui destin. Cum nu acceptăm! această concepție «organismicâ» 
deapre cultură, refuzăm și teza. despre raportul de succesiune tatală între 
«cultură» şi «civilizaţie». Nu ne este cunoscută până acum vre-o încercare, 
nici mai serioasă nici mai puţin serioasă, de a defini czanbia. culturei 
spre deosebire de civilizaţie, sub unghiu structural. Consideraţiile de ma 


Azi Fi creaţiei de cultură, 
sus cu privire la cele două aspecte fundamentale ale să ag 


i ini i diferenţierea 
deschid aceat luminiş. Vom adopta fireşte . 
venită uz. Urmează însă să desțelenim regiunea eu tractorul, pie 
Yhiugul de lemn. In adevăr, privind faptele de civilizaţie Se ji e 
socială, întocmirile materiale ale omenirii, uneltele scornite în necurmă 


RÂNDUIALA 


160 


luptă cumateria, invențiile felurite întru sporirea confortului, vom Temarea 


un. lucru, vrednic) de-a fi reţinut, nu numai sub beneficiu de inventar 
Toate aceste fapte de civilizație poartă desigur, le fel cu creaţiile ae cu 
tură, o pecete stilistică; le lipseşte însă celălalt aspect: metaforicul. Fap- 
tele de civilizaţie nu sunt destinate să neveleze un mister prin mijloace 
metaforice. Ele sunt ceea ce sunt: o ordine, o unealtă, o regulă de muncă 
sau de luptă, Produsele civilizației nu sunt judecate după criterii imanente 
lor, nici după virtutea lor revelatorie, cât după utilitatea lor în, cadrul 
unei finalități pragmatice. Chiar aspectele stilistice, pe cari le manifestă 
faptele de civilizaţie, apar nu toemai ca o necesitate; stilul e aci un adaos, 
ceva accesoriu, ceva ornamental, suplimentar. (Vom avea prilejul să ve- 
dem mai târziu că, sub un unghiu mai adânc, «cultura» este expresia 
unei mutațiuni ontologice, ce se declară în univers, mutațiune datorită 
căreia omul devine în adevăr «om»; ceeace nu se poate afirma, despre ci- 
vilizaţie. O civilizaţie ar putea fi produsă în cele din urmă și de o specie 
animalică, înzestrată cu o bună inteligență). Aprofundarea atentă a con- 
dițiilor civilizaţiei ne face să concludem că aspectele stilistice, pe care ea 
le manifestă „sunt efectul unui simplu reflex. O armă veche poate fi 
datată şi localizată, adică identificată sub unghiu istoric, după ornamen- 
tica şi forma ei, tot aşa o mobilă, care însă, mai mult decât plugul, sau 
armele îndură contagiuni artistice. Modele țmbrăcămintei umane au fost 
în preponderanță dictate de orientări stilistice. Nu mai puţin formelt 
vieţii sociale şi modurile conveţuirii şi a contactului dela om la om. Nu 
eo simplă şi nici nesemnificativă întâmplare că eticheta curților și-a 
ajuns maxinaiil de complicaţie și întortochiere, tocmai în timpul barocului. 
'Dot ce ajută, sporeşte, ușurează. viața materială, poate să se învelească, 
bici Dara practică, în darurile unui stil. Dar «civilizația» 
Cica pice ga debitoare, sub ploaia de resfrângeri a «culturii». 
Sep iconita erlică de seal (ca o componentă a culturii, «stilul» 
tavita eu rai ubivă), ni se pare mai mult decât probabil 
a  civ zi aja ga ş nara de transfigurările stilului. Invențiile, 
dă itele, sd e i fortului şi securităţii, se împregnează de 
ue pie at prin a em printr'un fel de mimicry. Uneltele 
3 ji. tă oile i îs ca unele insecte, cari trăind 

este așadar o plăsmuire a spiritului omenesc, 0 

aie a A (cat i de intenţii revelatorii, şi poartă 00hs* 
fiole SD e, ARRAi : ţia de civilizaţie este o plăsmuire a spiri- 
Sete ordinea a intereselor vitale, a securităţii şi a confortului; 




























LUCIAN BLAGA 




































ASPEC >) 
SPECTELE CREAȚIEI CULTURALE 


161 
are caracter revelatoriu, dar poat, : 
accesoriu. Aceste definiţii nu 16 doriti iară ru un aspect stilistic 
niște simple definiţii. Ele declanșează de fapt o Mee uzului public ca 
pare anume că cultura și civilizația se Aitorergiuăii a nouă, Ni se 
au putut să o bănuiască gânditorii, cari sau ocupat cu mai radical decât 
Vom vedea în alt capitol că cultura este de fapt price Cheatiune, 
existenţă, iar civilizaţia expresia altui mod de existență, pt mod de 
ewistenței umane întru mister şi revelare, iar civilizația 2 dep 
tenţei întru autoconservare şi securitate: Intre ele se cască, Fie exis- 
pire profundă de natură ontologică, i 0 deose- 
Definiţia creaţiei culturale, pe care tocmai o formularăm, înlesne: tă 

în chip neprevăzut și unele precizări în legătură cu chestiuni aura iod 
testabil interes filosofic. In deosebi Teoria Cunoașterii pare aleasă să cu- 
leagă importante beneficii pe urma definiției de mai sus. Găsim că teore- 
ticienii cunoașterii nu diferențiază, cum se cuvine, ideile, ipotezile, teo- 
iile, privind toate aceste momente ale spiritului, în ansamblul lor, sub 
un unghiu de vedere prea unitar. Să amintim bunăoară numai punctul de 
vedere al lui Nietzsche, după care toate ideile, chiar și categoriile, pe urmă 
ipotezele, teoriile, ar fi deopotrivă «mituri», sau teza lui Vaihinger potrivit 
căreia «ideile» ar fi toate, deopotrivă, simple «ficțiuni», de mai mare sau 
mai disparentă utilitate. Această reducere la un numitor comun, această 
împachetare sub aceeași etichetă, nu e prin nimic legitimată. Ştim ce e 
mitul, ştim ce e o creaţie de cultură. Ori de aceste rezultate urmează să 
se ia act şi în teoria cunoașterii. «Categoriile» (de ex. ideea de substanță, 
cauzalitate, unitate, etc.) intră fără îndoială constitutiv și în «mituri», ca 
și în cunoașterea empirică, dar ele nu sunt «creaţii», şi nici destul de com- 
plexe, spre a putea fi numite «mituri», Mitul e o creaţie de cultură și are 
ca atare o constituţie determinată prin cele două aspecte; «metaforicul» 
şi «stilul». Ori «categoriile» nu au nici un caracter acuzat metaforic şi 
nici nu poartă mai ales o pecete stilistică, spre a putea fi «mituri» sau 
«creaţii de cultură». Categoriile, acele despre cari vorbesc obicinuit filo- 
sofii, sunt momente funcţional-constitutive ale inteligenți, iar nu «creații 
de cultură». Din contră, ipotezele constructive, teoriile ştiinţifice, concep- 
țiile metafizice, sunt de fapt «creaţii de cultură», şi ca atare, ele va . 
prin chiar substanța lor de natură «metaforică», Şi Vor purta en 
unui esti, Categoriile nu îndură în nici un fel Sai stă ir 
nu sunt supuse unor variaţii de asemenea natură. irită Gica ya cas 
faţă de eventuale alterări de natură stilistică, — iată o împrejurare 50. 

| lexă a spiritului uman și 


'să sineularizeze categoriile în economia Comp s 


RÂNDUIALA 


162 

condamne Ia neputinţă orice încercare de a le trata drept «mituri» sau 
«creaţii de cultură». Să reținem că despre categorii nu se poate spune că 
ar (i «plăsmuiri» ale spiritului omenesc în sensul, în care această afirmaţu, 
se poate face despre orice creaţie culturală. întâi, rămâne o întrebare des. 
chisă decă ideile categoriale sunt în genere aimple plăsmuiri; ele pur 
înainte de toate structuri sau factori funcționali; ele ar putea să fie iin. 
puse spiritului uman prin, ceeace altădată numeam «censură transeeu. 
dentă», şi în consecință ele ar putea să fie tot atâtea momente cu tâl. 
într'o rânduială şi finalitate metafizică. Dar chiar dacă am socoti cate. 
guriile simple plăsmuiri ale spiritului uman, ele nu sunt în nici un caz 
«creaţii de cultură». Ele n'au nici semnificaţie metaforică şi nici nu sunt 
ieşite din tipare stilistice, Orice act revelatoii metaforic, implică deja cor- 
diţii categoriale, Categoiiile se izolează așadar de-o parte prin accea că 
față de orice metaforă ele au un caracter implicat. Categoriile se izolează 
pe urmă evident prin imunitatea lor la inducțiunile stilurilot, Categoriile 
prin urmare nu pot fi rânduite în aceleași rafturi alături de concepții, 
ipoteze și tecrii. Da, ipotezele constructive, teoriile, concepţiile, sunt «plăs- 
muiri»> sau «creaţii de cultură», şi ca atare au dublul atribut al «metafori: 
cului» și al astilului». 

O greșală înrudit cu cea nietzscheană comite și Vaihinger, când re 
duce la acelaş numitor comun al «ficţiunilo» utile» atât categoriile, cât şi 
ipotezele, teoriile, concepţiile, Vaihinger trece eu vederea înainte de orice 
un lucru, și anume că aceste alcătuiri sunt prea deosebite ca să poată fi 
amintite înt'o singură propoziţie, Ideile categoriale, ca structuri a-meta- 
forice şi imune la inducțiunile de stil, se deosebesc profund de plăsmuirile 
culturale. (ipoteze, ii, concepții), cari sunt substanţial-metaforice, şi 


poartă pecetea stilisti icţional mului lui Vaihinger îi mai descoperim 













deosebire, ca «ficțiuni» în serviciul 
Care nu neam putea declara, de acord. 
idei ca ficțiuni biologie și pragmatic 

de natură teoretică în ceva analog 
2. Vorbind în termeni de-ai noștri, 
teoretice ale omenirei din cadrul 

i», Ori, după analizele noastre, o 
: indiferent, «Cultura» și «civilizaţia» 


ţinuturi diverse, «Cultura» rezultă, 





LUCIAN BLAGA: ASPECTELE CREAȚIEI CULTURALE 


163 


ță a omului, decât «CiVi= 


întru mister şi revelare 
e a existenței întru auto-e 
fort și securitate. Radicalizăm deosebirea dintre cult 


du-i proporţii ontologice, Lui Vaihinger îi scapă ză. Su ie SP 
a că plăsmuirile teoretice derivă î ăvârşire împreju- 

rarea că p Ai DE tice derivă în cele din urmă din tendinţa omului 

spre revelare, d ca RA răspund complementar unui mod specific uman de 

existenţă: SXIBLențeă intru mister. Vaihinger ignoră acest caracțer inten 

ţional-revelatoriu al plăsmuirilor teoretice, şi în afară de asta el mai ig- 

noră şi substratul profund, stilistic, al acestora. In consecință Vaihinger 
nu va putea lua act nici de faptul notoriu, că plăsmuirile teoretice ale 
omului sunt și trebuesc judecate după criterii imanente lor, iar nu după 
criterii exterioare, biologic-utilitariste, ca produsele «civilizaţiei», In teo- 
pia cunoașterii ne găsim cu totul pe altă poziţie decât Vaihinger. Fie- 
țicnalismul lui Vaihinger despoaie plăsmuirile teoretice ale omenirei de-o 
seamă de dimensiuni, pe care ele totuși le posed în chip de necontestat, 
Teoria ficțţionalistă a lui Vaihinger concepe creaţiunile teoretice ale cme- 
nirei, nu ca plăsmuiri de «cultură», cum le înțelegem noi, cu toate conse: 
cinţele, ce le incumbă această interpretare. Vaihinger înțelege creațiunile 
teoretice ca produse analoage celor ale «civilizaţiei». El nu cunoaşte cu 
alte cuvinte decât modul de existenţă biologic al omului, pentru securitate 
și succes pragmatic, şi derivă totul din acest mod de existenţă. Din parte- 
ne, enumerând plăsmuirile teoretice ale omenirei printre creaţiile de «cul: 
tură», le înzestrăm cu toate însuşirile ce rezultă din existenia cu adevărat 
umană „care este existenţă întru mister şi revelare, In această ordine exig. 
tenţială plăsmuirile teoretice ale cmenirei dobândese însușirile funda- 
mentale ale creaţiei de cultură: ele sunt substanţial-metaforice în raport 
cu un mister, şi posed înainte de toate, ca aspect constitutiv, un «stil». 


precum spuneam, cu totul din alt mod de existen 
lizaţia». Cultura este expresia existe 


sd nței omului 
câtă vreme civilizația este expresi 


onservare, con- 


LUCIAN BLAGA 


































SENSUL CULTURII ȘI „CULTURALIZAR 
SATELOR) pi 


li 


Am vhzut, În parten întâi 

BN rată 1lieh prezenta. unul te a ti nor, vă nu există cultură 
timă şi navă ontologică prin Inendenrea Su 0, care misi den valoriticare ul 
Ann cun Inntinetul nu se ponte înțelege a în armonia exintențel penerula 
trogi, problema ul dephyind sisigaie £ Ta considerarea unității naturii inu 
urii pi în Hlozotin ponorală, tot un Rufe intrând în biologie, în ptiinţele nn 
DONE 8i:1c asenta iuavuriic?, casaaa tag ur nu se ponte înţelege liră vapoare 
ÎN silRoioale- și sociologie, e a nu pipe ch n reduce problema culturii 
EDD natatizioă în sociologia sati ri: Leia culturii, afură dacă nu ne 
ÎN ie un dontru, cura ai indice a hologle,, În orlea cultură trebule mă 
decât, motnlizică  findeă ducă vina ia VupIaIDĂ, lar uoonnta nu ponte fi 
neonstii viuţă apa cum npive datelor pei ei iedera urca sat an, 
N di aomploctă n rentităi! în reprezentarea re Adelei tel oa 
trobule ni venpire pi mă te iti rasei pi dal tank 
mare conptiința procină n luovulul pipăit: piu ea ema 

NRlitițit da atare ulii ţa cu prinelplul cel din urmă al 
și un Ideul pare: pr il ORAS sp i er are pe a 

j ! e deci, în fond, chestiune de intuiție d 

realității, nya încât ncenată intulție ah o m i ini 
i ui bețe e ul con de dinvolo, le 10 up . ireal ii aderi 

„nul nten critică, forța de ap! | ; 

“panleltateu ncantel intuiţii, me ir și i pie mph prd ăn 
ue pierde înti'o empirie annrhică, nupertielali și tir men, Cu alte cuvinte 
mooanta vren să spună că în orlee cultură autentică e un nor de intortoritate 
fund și vie, o migenre și o transparență, cari pleacă anu trec prin orleu 
i (A individuală chptigată unei forme organice de cultură, pentru n 
nge până în coridonvele de duh pi de vrajă ale nevânutului vagnle, ata 
au, (ușă o dublă eneneteristieă, de intimitate și de prandonre, care fuce 
ul ei incompnrnbil, CiviManţina este alteova, fu cate o experiență puvțială 
pldermică, find cova prin excelență nematafizle, lar uneori chin înc 
optat contra metatiziculul, Civilizaţia a tehnlei ori eriuliție ork cuntort ori 
"arin inteligenței sau a sensbbilitiții, Into fowmulare totodată rani ex 


1 v, Rândulala, an. 1, ouetul 4 













RĂNDUIALA 


166 


E a | snune că civilizaţia e rafinarea sau pre 

vă și mai FBpICAtĂ, 0 încadrarea şi armonizarea în saltat iza 

ete e prelucrarea naturiii cu scopul central de a se încailed Și 

„cân [i orală şi de a valorifica armonia de fond a realităţii. Civilizaţia 
sp dag A rapa admirabil și până la un punct indispensabil pentru cultură 
E ala valoare decât întrucât e integrată într'o cultură. Privită în sine, clyi» 
îizaţia e ceva neutru, ea nu indică nici un sens al vieţii și nu poate fi intro. 
dusă într'o seară de valori, In realitate însă civilizaţia e întotdeauna ori 
înglobată într'o cultură şi atunci capătă preţ, ori, în cazul când rămâne în 
afara culturii, ceeace pare că e cazul pentru epoca noastră, servește tendința 
de artificializare a omului sau este pusă în slujba forțelor de satanizare. In 
epoca modernă, cultura nu stăpânește civilizaţia. Aderenţa metatizică a omului 
ce face esența culturii, a dispărut ori sa anemiat. Și astfel s'a ajuns la criza 
culturii, 

Dar criza culturii e criza disciplinii. Adică barbarizarea și anarhizarea 
oamenilor, Cei din clasele superioare se barbarizează prin artificializare, pu- 
terile nobile ale sufletului, închircite și inconsistente, nemaiputând organiza 
şi sublima violența forțelor rele. Cei de jos se barbarizează prin explozia 
instinctelor nefaste, cari încep să se elibereze din atmosfera armonizatoare 
a culturilor vechi. Oamenii astăzi au început să devină, cel puţin în unele 
locuri, mai mult mulţimi decât societăţi, riscând să ia aparenţa unor „masse' 
sociale Din cauza aceasta, se pune azi cu putere şi sub un aspect nou și 
aproape tragic, problema culturii „masselor“. Până acum se cerea cultură, 
pentru păturile largi ale societății, din motive democratice ori din motive 
uaționale, Șefii democraţiei cereau această cultură în numele doctrinei lor 
sau o cerea însuş poporul pentru a câștiga putere în societate. Motivele na- 
ționale s'au păstrat și astăzi, fiind chiar mai puternice decât oricând. Ceeace 
e nou, e că acum „masele: înseşi nu mai cer cultură ori o fac mult mai 
aa iar i a democraţiei au pierdut din siguranță. In schimb, 

ra pentru popor o cer î lozofii, ideologii, și aceasta o fac tocmai pentru 
ca bani mi apa pică societăţilor, pentru a reabilita omul și pentru 
ir A, complect viitorul speciei noastre. Motive de filozofie a isto- 
i stia tilozofi bi da rr z i ru irinel gpl trebuie să stea 

i n Te:5 u toată lumea, In realitate însă aceste 
iri re n io ul aplicate în chip propriu decât excepţional. In 
Pf la-m al e dc ultura presupune interioritate şi că raportul de pură 
E sue E un raport cultural. Pentru valorificarea culturală a poporului 
: tabu i deci o metodă organică, interioară, Cultura trebuie să se creieze 















e posibil să se aplice integral în toate 
problemei. ne. vom întâlni în alt moment al 
ificultate, aparent de neînvins, care se 
cu natura omului obișnuit, Atingem aici 
„care poate părea critic pentru putinţa 


considerată în ea însăş e prea puţin culturală: 







direcţii decât liniile de foc și de 
dintr'un noian de exemple similare 


avut ideia să facă o anchetă și să ş 
ar fi în stare să facă o crimă pentru 
surprinzător și e de mirare că el n' 
desvăluire brutală și revelatoare a 


i ști, fiindcă e 
brusc cu multe iluzii. Jumătate din 


ul de a curma 


vocabular prea bogat 
a 0 versiune, al cărei voca ar să nu treac 
, C u 
b £ acă d 
850 de cuvinte. La atât au socotit că se ridică priceperea comodă a iat 


fSiulo-saxon abigrivite Voim să credem că această apreciere e prea pesimist 
Fa pleacă și dintr'o greșeală de calcul tipică mediului religiilor air! 
Basis închipuie că- Biblia 'trepul ca Ip ă mediului religiilor reformate, 
ea 3 i i e curăţită de orice urmă de taină. Oricum 
însă, această apreciere şi această iniţiativă sunt elocvente pentru a indica 
rediaeritatea culturală a omului obişnuit, care nu se interesează nici măcar 
să-și însușească un număr mai mare de cuvinte. Dacă sar face o statistică 
temeinică, din care să se vadă câţi termeni lexicali întrebuințează curent 
oamenii, constatarea ar fi, suntem siguri, deadreptul jalnică, Şi se mai spune 
că graiul şi mâna au format omul, ridicându-l deasupra animalității, Acest 
important adevăr are nevoie de un corectiv, pe care-l pot da ușor dicționarele 
cu circulaţie cotidiană. Un al treilea exemplu e din Franţa şi nu e mai 
prejos de cele precedente. Anul acesta, recruții unui regiment au fost în- 
trebați despre războiul mondial de acum douăzeci de ani. Din 330 de recruți, 
s'au găsit nu mai puţin de 100, cari nici nu ştiau că a existat un asemenea 
războiu ! Şi să se noteze că majoritatea acestor tineri sunt ortani de tată și 
că tatăl lor a căzut cu cinste tocmai în războiul, despre care urmașii n'aveau 
pici cea mai slabă idee, necum să poată spune în ce împrejurări și unde a 
murit acela, care le-a dat viață ! Istoria nu-i interesa, nici istoria Franței, nici 
istoria familiei lor sau a lor înșile ! Interesele lor spirituale nu se ridicau nici 
la atât. Și suntem în Franța, după cum în primele două cazuri eram în 
Anglia, adică în ţările reputate ca fiind printre cele mai cultivate de pe 
glob ! 

Mai e nevoie să amintim d 
care i-a dat-o democrația, din așa zisa » . ) i a 
propriile-i puteri, s'a dovedit absolut incapabil ? De tragedia culturii în ge 
ile de toate gradele, unde, trebuind să fie tălmăcită de oameni în alai 
comuni, e supusă la o denaturare și la o pedanterie îngrozitoare ? De ai 
omului obișnuit pentru tot ceeace e fabulă ieftenă, picanterie și Pate iei 
zică ? De sila cu care achită un mic impozit cultural, da” rs miei zi 
şi curiozitatea sa lacomă pe toate vedetele sportului celui mai pă ostil 
e pevla să indotun, Pylen, afirma ca degină cet i sr cil 
e o ființă biologică ori mai mylt biologică decât ei 


e ce a făcut omul comun din libertatea, pe 
autonomie morală“, de care, lăsat la 





RA ND-UIL ALA 


168 


aproape numa În sens de vanitate, imitație, plictiseală. Acolo und 
de vocaţie a suferit ca un martir și sa entuziasmat până la sfi d 
obișnuit vine cu calcule şi scopuri meschine. Un conte faimos Pola „Omul 

ră A apa Ss să i 
apa bla Bu i 6 Tian, eul ec, să re osamn 
omul aș Tur = d ale ili adevărata politică a etilta și 
Interesele pentru cu ia ale omului o ișnuit sunt întotdeauna ceva zi rii, 
ieri nu ir i bi când el încetează de a mai lucra ca ie 
id, dar vom vedea c aceasta nu e meritul său. Individul comun E 
sinea lui o tăptură cu finalitate biologică sau inferior socială ii 
excepțional e tocmai fiindcă interesele lui spiritual Îi, arma omului 

x terese pirituale nu găsesc un ecou 

sia A tă da iapă obișnuiți. Sunt unii față de alţii ca două s pro- 
and, eroul lui Ibsen, e părăsit de mulţime tocmai când a Pegii, 
înflăcărat şi e lăsat să urce singur muntele, în timp ce Reine a sa ii a) 
ționați și furioși, pentrucă îşi închipuiseră că o să fie duși is 
peşti !* Marea greşeală a democraţiei e fiindcă s'a bizuit E, Rae epnetit sa 
comun în societate şi în cultură, Rolul oamenilor obișnuiți în i NA aia 
feri nevoile noi, următor cărora oamenii aleși creiază Sei 
pe cari apoi tot ei le rezolvă; : NIN eioblemele respective 
ezolvă; de a fi un fel de rezonator al ideilor şi for- 
melor lansate de oamenii mari, rezonator medii dar indi Merida 
a se ajunge la un sal avenenal i Gltirii + de i ar indispensabil pentru 
dela o generaţie la alta ; și de a fi biologic Cei PER e a Di euvale 
posibilitatea apariţiei omului SeceoAbual i cal sediul care adăpostește 
comuni pentru a creia geniul, Omul obișnuit LR lea E poi 
ştie că îl are, fiindcă în fond om ÎN aie rol fără să 
tuală, acultural. Şi poate că, în PA ÎN zii de aprindere spiri- 
i er Ve ea os le i v, e bine că este așa. Dacă toţi ii 
creiatori și vrăjiţi de idealurile spiritului ş ţi oamenii 
revoluţionară sau să dizolve vi ilui, cultura ar risca să devină prea 

dizolve viața, Ar fi : P 
cu liga bu cașicând statuia sar lua la întrecere 

i dacă aceasta e natur i ă 

FE e petgirea, Se zi Ile omului comun, se pare că ajungem la o gravă 
entru - că un caracter al culturii e interiori i că 
pentru întemeierea culturii trebuie să s ii e interioritatea şi că 
iaţă că omul în general este în el Ei procedeze dinăuntru în afară. Dar 
că Iverurile trebuie inversate și | ari te, Ce aţă de cultură! Ar urma deci 
uie să se proce “aiaiaţ rău, i au condiția omului obișnuit, tre- 
Srăpieă celor cu  dinafa i ră năuntru A E ari dealtfel, e întotdeauna pro- 
se, al mai puternic argument peaniciste sau imperialiste. Mediocritatea omului 
ala ss, eeriată din metodelor exterioriste. Pentru teza noastră 
e să po 
pentru 0 cutură propr dinăuntru, dar omul este cele mai i 
0 cul oprie. scz alea mai adesea inapt 
spectivă, — Noi până acum nu A d n lulu, ieebuie o schimbare de pe 
SĂ " de fapt, că individul ca atare e cult 


un: o 


















An fi de tautologic, dar am re- 


nu individ) ra însăș. Cultă i 

Giscuta, : dş, Cultă e deci... cultura 
i ae ACRA : irita ag totuș se poate 

de indivizi. „ase Minţă generică, ce are voința 

nu: ieste iii Ma ca pe o existenţă, care are nevoie 


entru a a apilerta, dar care 
&; esigur ceeace se 
vea nici un rost să existe, 


re, în acest punct, ca o adevărată cimilitură, ' 






„o parte de predestinare, răsp' 


V. BĂNCILĂ: SENSUL, CULTURII ȘI „CULTURAL IZAREA 

ș " SATELOR 
EA 16 
Acest „adaos. e in sens de prelucrare a n 9 
sens de continuare și specifică instrumenţa: 
tologice a lucrurilor, ce se serveşte de o 
avataruri. In. cultură deci omul este ori e 


: x resie cev : a A ţa ei se conți şi 
îşi caută expresie ceva din adâncul lucrurilor, din spiritualitatea near 
sului 


şi din împărăția metafizicului, De aceea cultura trebuie socotită 

tțasmă supremă, creiatoare de istorie şi de destin uman, î ela dan- 
idealism fiindcă ea modelează lucrurile după forme ce nici care e un înalt 
e un adânc realism fiindcă e așazicând reprezentanta et are și în care 
lităţii. In interiorul culturii, indivizii au un rol mai i e fond a rea- 
activ ori un rol de adecuare, fie din proprie iniţiativă, fie roti A îi 
UI jiibamismul atmosferei culturii, voința ei globală, natural af ic 
ura! e jăntentică și funcţionează valid. Am asemăna acest raport între in- 
divizi şi fiinţa culturii, însă numai până la un punct şi pentru a sugera ceeace 
vrem să spunem, cu elementele unui țesut organic și funcţie pe care o în- 
deplineşte unitatea țesutului respectiv, sau cu globulele din sânge, cari, deși 
active, trăiese în unitatea și sub imperiul circulației sanguine. 

Realitatea culturii e ceva foarte complicat atât în ceeace priveşte ra: 
portul cu esența metafizică a lumii, cât şi în ceeace privește raporturile dină- 
untrul ei, bunăoară între oamenii excepționali şi oamenii comuni. Aproape 
toată problema culturii este în înțelegerea acestor două feluri de raporturi. 
Epoca modernă însă a suferit de două neajunsuri pentru înțelegerea acestor 
două aspecte ale culturii. Pe deoparte, ştiințismul, pe de alta, individualismul 
Stiinţismul a împiedicat să se vadă legătura dintre cultură și esenţele în. 
vestite cu harul transcendentului, de aceea sa văzut cele mai adesea în cul- 
tură un produs strict uman şi empiric. lar individualismul sa aplicat în 
două feluri. Ori s'a spus că cultura e produsă de oameni mari, socotiți ca 
nişte demiurgi dela cari pleacă totul, ei fiind un fel de absoluturi, ce con- 
diționează cultura în ultimă instanță. Ori, din contra, sa socotit că valorile 
culturii sunt produse de totalitatea oamenilor consideraţi ca un fel de sumă 
aritmetică. Cea dintâiu, e atitudinea aristocraților romantici, cea din urmă 
e atitudinea democraţiei. In democraţie, individul obişnuit e totul, iar cultura 
& concepută ca o rezultantă a activităţii indivizilor. De aceea unii istorici, de 
exemplu, au început să scrie istoria ocupându-se mai ales de va aaa 
lori, a „mulţimilor'“, cari după ei au ereiat ce e mai preţios în trecul pesta 
late, atât în primul caz cât și în al doilea, e aceeași Ce arii se cai ua 
tie a individului excepţional, fie a celui democratie. Dar cu aul tii 
un produs al indivizilor excepţonali, considerați ca absoluturi Ed pigă 
prin puterea lor, şi nici un produs al totalităţii joi sizălor aa0e See dar 
creiator e numai omul ales, dar-el nu creiază pe cont pEopriv & 


unzând direcţiei de desvoltare a culturii privită 





8 sta ee RANDUIALA 


Gânditorii cu mentalitate mai mult pozitivistă pot explica a 
1 de ereditate, noi însă vedem aici şi un proces mai cau 
un reflex al economiei culturii, care deși e alimentată de indivizii a AR 
ionali, dar stabilește pentru fiecare, şi până la un punct, un fel de iei 
culturală, din semnul căreia nu poate ieşi. Astfel că cele două caractere odia 
rent antinomice. ale culturii sunt acestea: pe deoparte, cultura e d MA. 
indivizi excepționali, cel puţin în ceeace priveşte operele culturale, și tot ă de 
nare un caracter i lua; pe de alta, ea este ceva generic și totu UȘ ea 
ceva colectiv în înţelesul că e creiația totalităţii oaraenilor, Eitiibiieat n e 
creiată de oameni comuni și totuși nu e ceva individual, E o ființă com d e 
şi unitară, generică și esenţială, totodată istorică și ontologică, o scistentă exă 
“către care gravitează întreaga desvoltare a realităţii. Dacă se sui 
espre cultură că e ceva colectiv, apoi e într'un sens mai iad 























spune d 
comunitate organică pe o bază ontologică. In ambianța acestei ființe organi 

şi cu o stigmă transcendentală, care e cultura, ibivizii, atât cei excepționali 
ii cei comuni, își găsesc rațiunea de existenţă și forma lor spirituală. Unii 































primească şi ca să creieze într'o anume direcţie, ceilalţi ca să itui 
corpul sau cutia de rezonanţă a culturii, ca să constituie ital «Mera n 
tere a valorilor în timp, ca să ofere locul de gestație al geniului și Grecia 
la în care „va imp 4 1 culturii. In felul cesta, atât unii cât și 
ţii sunt pia n ace es şi în acelaș destin, devenindu-și ne- 
eepă fani NANA GIN E NR „e cai ne şi de libertate 
5 5 acea stă solidaritate organică, în care solidari 
tei lenea de solidaritatea dată de unitatea culturii, e „1 miel 
ti pura asia be pci adevăra i tă și asa justă în metoda cultivării 
Niro le in A i. unitatea culturii ca existenţă generică şi 
Aia Hire i fir a trebuie ne adresăm și nu indivizilor ! Acestora 
rr țbe zi probe adresăm indirect, prin intermediul culturii, care, ca 
i ta ea transcedă, 085. Sar rea î că uităm un lucru. In discuţie 
du a Et Se Ala sii ei prin cultură, ceeace ar însemna 
E a A A noi presupunem ca existent tocmai 
el e așa. Căci, în stare normală, regiuni 
e, există pe tot globul, întrucât există 
existența unei culturi, căci nu există 
ire o cultură a lui. Există uneori sfă- 
“și acestea, în cazul când nu pot 
“de făcut decât să se înglobeze în 
Tot aşa culturile globului 
timpuri de criză, ceace pune 
 tăgădui este însă existenţa 
ă a spune cultură, indiferent 
imental, pe care-l căutăm 
fixa metoda înălţării 
























































V. BĂNCILĂ: SENSUL, CULTURII ȘI „CULTURALIZAR 
fe "AREA" SATELO 
Te e NEA 
circulă, ia ucă pe nu e prea compromisă de o impropriu, dar care 
apoi metoda nu poa e fi decât în acest sens. Şi dacă anarhizare înaintată, 
că ea este autocultură, e fiindcă am înţ Ș că am spus despre culțură 


i iaă. tre . eles că ac i & 
cultură istorică trebuie să se desvolte singure dineu a ale 
du-se neîncetat cu timpul. Punctul de plecare al pri pe or acomodân- 
„adevăratului progres cul- 


tural e astfel acest plexus natural de cultură, care e un ai tea 

care ni-l oferă natura și pe care trebuie să-l pu un cheaz organic, pe 

face cuib cuprinzător și potrivit pentru cele lee valoare „pentru a-l 

ritului. TDesigur, obiecţia care se poate face e presrfi-ee i icagleriral ale Spi- 

a naturii și noi înșine am spus despre ea că e ceoică se tigara 19 eo creiaţie 

adăogare însă e pentru a îmbunătăţi natura și oricât ar îi Hp în preia 

natura imediată, ea trebuie înţeleasă tot ca o creiație a iri ep % 

natură, a raţiunii de fond a lucrurilor. Deaceea ndiveizi rise jr i 
istorice sunt oferite, în ultima analiză, tot de natură, deși au ceva inedit ata 
justifică și cere existența lor. Această creiare, din partea naturii adinci j 
culturilor, E UD sens preţios şi care se cere sublimat pentru a înțelege însăş 
fiinţa omului. Cultura apare ca un proces de compensație şi în acelaș timp 
de însușire a unei forme mai înalte în evoluţia vieţii. De îndată ce a început 
să iasă din starea instinctivă a primei naturi, care-l lega de totalitatea vieții, 
omul nu mai e echilibrat şi nu mai e fiinţă complectă, decât dacă e prins 
într'o altă unitate a generalului, adică într'o cultură. Starea instinctivă era 
un fel de perfecţiune, un fel de clasicism al naturii, dacă se poate spune, î 
cărei lipsă e compensată de cultură, ce aduce în plus o sublimare. Omul 
care şi-a pierdut sănătatea instinctelor prime și care nu e cuprins într'o 
cultură organică, e incomplect sau în stare de dezagregare. Căci omul trebuie 
să rămână întotdeauna întrun general. 

Considerat în unitatea culturii generale, dificultăţile, pe cari le pune 
omul comun, dispar cel puţin în mare parte sau în măsura necesară pentruca 
să se poată întemeia o cultură. Teoretic şi în sine, omul comun rămâne tot o 
ființă aculturală, dar odată prins, în chip natural, în dinamismul zelos al 
culturii generale, capătă altă instalare psihică şi începe să funcţioneze cul- 


u se opună culturii, afară de cazuri de excepție. Căci 


tural sau cel puţin să n ' zuri Ati: 
omului comun, deși e în fond biologic ori mai mult biologic, dar i sa dat 


putinţa ca cei puţin să se lase încadrat într'o ordine spirituală $i, practic NoL- 
bind, să funcţioneze mai mult sau mai puţin cultural, fără a fi însă niciodată 
creiator. Cuprins în vraja şi în determinismul adânc al ființei pir aud 
îl învăluie şi îl pătrunde, îl determină și chiar îl predetermină, să ol Iti 
e ridicat pe un plan superior planului său individual, Am văzut că perso! 

lizarea, spontaneitatea, creiaţia, sunt atributele culturii, 


i i i şi inuă î i aliză o voin! 
i mismul ei şi continuă in ultima analiză ) ilor 
n Atta a : u care ea se armonizează. Aceste atribute însă 


care e mai presus de om şi c su fr 
„mu se speri a fe) la toți oamenii. Se poate FPuli ti pie 
“comuni se apropie de unele din eleș fie şi de departe, e rit, eg 
în structura culturii generale, căci în ambianța activă a, ela e uală, dar 
„devină d persoană. Omul obișnuit A îi za pietii E perfecționa. 
RR Sizet înre pn e iati ar Se euatali întru cât cultura € 
In mediul și în apriorismele 





EBEN ADU Aa A 

















































tat, fără ca omul să-și dea seama 
al în sine însuș, dar el se doved 
e condiţiile sunt îndeplinite. M. 
„atât de departe, încât uneori oa 
n ă dezinteresare sau de nebuni 
ptul că n'au o personalizare solară 
gere proprie la oamenii ceilalți, 
crede în zeificarea oamenilor 
impresionant al lui Alexandru 
nume se pot ridica la acte 
ua din cauza naturii lor indi- 
ulturii generice, în al cărui sens 
simplităţii, naivităţii, lipsei de 
din popor poate să-și însuşiască 
din cele mai alese rezultate 
zuri raportul dintre acţiunea 
procedare din afară înăuntru, 
nuit să capete ceva organic 
ta, de a fi cuprins şi valo- 
a născut şi la care-l îndeamnă 
m ca această cultură să 
ă. Dacă nici acest mijloc 
că trebuie să renunțăm la 
ită a omului, se face prin 
modelării din afară, e 
ura, desigur nu fără un 


de acest 
ește a ţi 
ai mult; 
menii co- 














dea deci putinţa să 

ii, aceștia urmând 
şi datorită înălțării 
mai ales pe tradiţii, 
ce, care e cultura 





V. BĂNCILĂ: SENSUL CULTURII Și „ce 
j ȘI „CULTURALIZAREA: 
” SATELOR 


lizaţie, deaceea, sub aparenţe rafinate și 
în barbarie, până a ajuns acum la tehni 


din Europa, sau cât au putut creia unii 
de cultură, ce se ridică sporadice asemeni 
pentru starea de fapt de acolo, sunt 
fleteşti ale omului european transpla 
culturală neputându-se adresa unei fi 
diţiilor, a procedat pur exterior, 
concepții unitare. De aceea ea a 


ea uno 
ot în leg 


ca acţiunea 
din lipsa tra- 
n numele unei 
rumentele exte- 


i plect metoda noastră. 
adevărat cere o procedare dinăuntru în afară, Tot ce e caine arta aa 
es- 


pectabil în cultură pretinde aceasta. Insă, şi ă ă 

tală, procedarea dinăuntru în afară trebuie Baie nt f ali dna 
e o ființă organică și ei trebuie să i se dea putinţa să se dbovo te dl a RE 
în afară. Indivizilor această procedare li se aplică maximum unu Bai 
al doilea rând şi oarecum implicat, căci acest maximum nu se realizează dec 
tocmai dând culturii generale posibilitatea să crească şi să se structureze 
dinăuntru în afară. Cultura e din acest punct de vedere, pentru a ne referi 
la o metaforă pe care am făcut-o, ca o plantă, ca o floră imensă şi subtilă : 
trebuie să i se înlesnească putinţa să se desvolte după liniile și misterul ei 
organic, fără să știm măcar cu precizie ce lume spirituală va revela când va 
ajunge la apogeu, dar având siguranța că rămâne fidelă cu ea însăș şi mi- 
siunii ce i s'a încredințat. Procedând în acest chip, rezultă trei feluri de 
avanlagii. Mai întâiu, se respectă caracterul de interioritate al culturii, fără 
de care cultura se trădează pe ea însăș. Al doilea, se înlătură greutatea, pe 
care c pune în calea realizării culturii faptul că omul comun are în sine însuș 
o fire mai mult biologică decât culturală. Promovând cultura ca ființă gene- 
zică, omul comun e transfigurat de aceasta în măsura necesară ca el să de- 
vină, dacă nu în sine și creiator, dar funcţional, o fiinţă culturală. Al treilea, 
procedarea în chestiune dă putinţa să se înţeleagă mai propriu ce e cultura. 


Să se înțeleagă că centrul culturii nu e în individ şi cu atât mai puţin în 
individul comun. Chear mare parte dintre oamenii excepţional dotați au 


tăciri, egoisme ori perversiuni, fiindcă pot fi dotați mai mult intelectual 
iu pur estetic. Dealtfel, nu trebuie să se abuzeze nici de' omul, care are o 
eciabilă natură morală: el însuş poate avea ezitări în anume momente ale 


vieţii sau poate să piardă ori să-și slăbească sensul valorilor supreme, dacă 


" abstracţie de valorile consacrate de cultura generică, dacă se separă 
Conștiinţa omului, oricât ar fi de puternică şi de nobilă, din moment 
educe la ea însăş, începe să aibă îndoieli, diminuări şi tot felul de 
Așa că, în această direcţie, nu există cultură individuală, fiindcă 
|, considerat ca absolut, oricine ar fi el, îşi pierde orice sens și, din 
ori deprimare, poate să abă capitulări morale, cari infirmă cultura. 
atât de departe, încât am spune că, din acest punct de vedere, 


ional nu e cult, deşi el e instrumentul creiator al cul- 
acă op vorbit de cele două tipuri de cultură, indivi 






RÂNDUIALA 


174 

< i dere, căci în ultima analiză, și 

ivă, a fost din alt punct de vedere, căci iză, şi cult 
Bulă e colectivă, în sensul că e condiționată de genericul existenţei 


tura cere spontaneitate, personalizare, dar aceasta n'ar i 
i ce apei pă decât întrucât fviaul fa HaBoniează organic du 
complex de valori supreme, pe cari le dă cultura ca ființă generică. 
culturală e priii excelență o postulare. de valori extraindividuale 
cele din urniu sunt xaportate de conştiinţă la realitate ontologică, dar prin 
intermediul structurării și atmosferii de absolutizare dată de cultura gene- 
rică, ce imebuie privită ca un fel de plenipotență istorică a fondului lucru. 
rilor. Atât de mult cultura e ceva transcendental în raport cu individul, încât 
a vorbi de cultură exclusiv individuală, e a produce o contradicţie în termeni 
Cultura individuală are mai degrabă un sens instrumental, metodologic de 
mai bună servire și îmbogăţire a generalului, sub forma potenţării personale. 
Și atunci, ceeace trebuie să se facă în practică, e să se dea putinţa ade- 
văratului centru al culturii să se valorifice, fiindcă el va duce și la nașterea 
personalităţilor individuale — ce, la rândul lor, vor crește și mai mult cul- 
tura — iar, pe de altă parte, va modela spiritul, atât cât e posibil, pe omul 
comun. Toată filozofia culturii sub raport politic și pedagogic e cum să se 
facă din individ, care poate rătăci atât de ușor, și mai ales din individul co- 
mun, care e în sine acultural, o ființă cu regim cultural. Mijlocul nu poate 
fi decăt cel arătat. Să se trateze cultura generală ca o individualitate și să 
i se dea putinţa desvoltării maxime potrivit nervurilor ei organice şi istorice, 
Indivizii vor fi scăldaţi în spiritualitatea culturii generale, atât în „mediul: 
ei, în sens empiric, cât și într'un sens mai adânc, de predeterminare orga- 
nică. Metoda de cultivare a „masselor“ își însușește astfel o dublă eficacitate: 
pe deoparte, e generală, adâne colectivă, pe de alta, e lăuntrică, atât cau 
poate fi lăuntrică cultura când e vorba de oameni obișnuiți. Metoda socia- 
listă, de exemplu, e şi ea generală, dar e superficial colectivă, fiindcă e me- 
canică, nu e lăuntrică, Metoda individualistă încearcă să fie lăuntrică, dar 
nu e generală, căci se adresează individului. Ferindu-se de greşelile acestor 
două metode, metoda organică a ridicării poporului trebuie să fie î 
4 y ie în acelaș 
timp generală și lăuntrică. De aceea ea poate să alunece foart într! 
direcție sau alta şi aplicarea ei cere nu i h Ip aa 
iu 1 mu apa Mi ae e ERE „numai otărîre, ci și subtilitate. Pen- 
bine i iata ir upă de cultura poporului trebuie să aibă intuiţia 
înteme! i rimatul generalului asupra individualului. Nu se 
je să se facă abstracţie de individual, dar el e ga- 
E 5 tența es Plalul, Vorbind în general şi într'un 
3 re ai nu poate fi înaintea generalului, dar ge- 
inain! individualului, In orice sinteză a vieţii e o 
ai ua adică în orice sinteză formală e un 
i Ar ai putea spune că în lumea firescului 
Ti Aaa Ri cura Acest adevăr se aplică incisiv 


Starea 
» Cari în 


















- 'are structura necesară ca să-l 
SEVER a Popor, nu ştie în ce lume se află. 

dar încadrat într'o cultură organică iui şi 
oferă individului sistemul ideal 
n partea unei culturi asupra că- 








V. BĂNCILĂ: SENSUL CULTURII 
ȘI „CULTURALI, 
AREA“ SATELOR 


reia, considerată ca o ființă de ans; 
: a i 
une atenți. mblu, trebuie să se îndrepte cele mai 


pi gurul ne; 
tual, madreporismul său, ritmul domol de re aa ae 


vată, pe care o pune personalizării. Dar 
semnat, fiindcă e compensat de avantagi 
datorită acestui fapt, folclorul poate să d 
indivizii cu structura sa unitară. Dar pe 
să spunem, trebuie să înlăturăm obsesiili 
din şcoli. Aproape oricine aude de folel 
de poezii poporane sau la unele expres: 
guranța amintirilor Şi făcând figură stingherită și stingheritoare pe fondul 
criticismului. mediocru și al rafinamentului modern... Dar folclorul e altceva 
şi e neasemănat mai mult. Poeziile sau alte produse poporane nu sunt decât 
g parte & folclorului, concretizări cari plutesc pe fluxul folcloric. Prin folclor 
trebuie să se înţeleagă mai ales starea spirituală a poporului în timpul când 
se produceau poezii, legende, basme, proverbe și alte forme ale creiaţiei po- 
porane. Această stare era organizată de norme, unele conștiente altele sub- 
conștiente dar efective, cari cuprinseseră tot poporul, de dinamisme structu- 
vale, cari învăluiau şi străbăteau totodată o pastă umană colectivă, dându-i 
o liniștită dar adâncă transfigurare. Ce era mai important in folclor era ţe- 
sutul viu, armonios și atrăgător, de larg anator spiritual colectv, al tradiţiilor, 
fie că erau formale, fie mai ales că erau virtualităţi structurale, nervuri ab- 
stracie, cari solidariazu într'un destin un număr de oameni. Poeziile și cele- 
lalte produse poporane erau și sunt însemnate atât ca realizări în sine, cât și 
ca vehicule ale spiritului adânc al poporului. Uneori însă, considerate fiecare 
în parte, erau mediocre. De aceea ceeace trebuie să se considere, e atmosiera 
în care trăiau toate aceste produse poporane, ceeace se distila din ele în su- 
fletele oamenilor şi ceeace le dădea viață din subconştientul tuturor, aco- 
modarea faţă de lume pe care o produceau, atitudinea de viaţă cu care erau 
în legătură. Folclorul implică o viziune integrală, pe deoparte, ar, pe dealta, 
o voință organică, aşezată și hotărită. 

Privit în acest înțeles, folclorul îşi arată întreaga lui valoare. Astfel, o 
întâie valoare a lui este că respectă şi valoritică condiţia ontologică a culturii, 
aşa cum nu isbutesc nici pe departe să facă azi culturile savante. In adevăr, 
folclorul are o legătură cu natura, cu cosmosul, care variază după popoare, 
dar care e la toate mai acentuată decât în cultura scrisă. Dar nu numai atât 
In folclor e religie sau suflu religios iarăş în mai mare măsură decât în cul- 
tura așa zisă critică. Naturalism şi religiozitate sunt două caracteristice ale 
folclorului, iar ele nu face decât să izvodească acel acord cu armonia de fond 
a realităţii, cu esența ontologică. tără de care am văzut că nu e adevărată 
cultură. 

O a doua valoare a folclorului, și aceasta interesează de aproape it: 
ridicării oamenilor prin cultură, este că în starea folelorică ai în et 
este pătruns până la maximum de realitatea culturii ca ființă g : 


rdina uneori exage- 
e atât de în- 
dai mult: i 
evină atât de organic şi păi 
ntru a se înţelege just ceeace vrem 
e didactice, cu cari fiecare am ieșit 
or, se gândește la câteva fragmente 
ii vagi din popor, rătăcind pe nesi- 


he 





FI A > INDUIA 
"76 săi ii 


Nicăieri omul comun nu e mai valorificat şi mai înobilat decât în 
aceasta nu fiindcă e luat el ca centru ori fiindcă e emancipat 
democraţie, ci tocmai fiindcă e pus întrun fel de organică Mere aa e în 
de tensiunea generală a culturii, faţă de ceeace e mai aristocratic î tă, aţă 
- Democrația valorifică individul comun pentru a compromite cultur 
şi pentru a degrada în cele din urmă pe omul comun însuș 
“pradă impulsiilor lui bicisnice. Folelorul proceda invers și faiăs 
cale a superiorizării omului prin cultură ; punea omul obişnuit 
de forțele aristocratice ale culturii, ceeace garanta și cultura c 
rală și dădea şi omului comun putinţa să se ridice deasupra | 
folelorul nu alibi de totalitatea indivizilor mai mult sau 
mauni, cum crede o. mistică necontrolată și, pe deasupra, hibridă, fiindeă 
bazată pe „o filozotie pozitivistă cum e aceea a EEbcziației pai net i 
cuaţia, care e. atomistă, vorbeşte totuș, în practică, de popor ca de emo 
de :substanță bună de invocat. în „demagogia politică şi își îEhipule 
creiaţia oricărei poezii. poporane, de pildă, își are o cotă fiecare asi 
cplectivităţii etnice ! De fapt, produsele poporane au întotdeauna mb i 
aristocrat al unui talent ori geniu individual, ceeace se adaogă ulte sia Atu 
e ue Și totuș, folclorul e o cultură perfect generică ee cau tă sua 
tă stare culturală nu se aplică m : ie 
oamenii mari au un fel de ep alia late 
culturii ! Folelorul e. 
sunt, în folclor, 
vându-le, 


“Ura "generală 
fiindcă 1] Ia8ă 


în dependență 
a ființă gene- 
ui însuș, Căci 

















pot aduce unele modi- 
„inconștient. Insă incon-. 
pe deoparte, se renunţă 
se fac adaosuri ori mo- 
ilor, din inconştient: 
„produsele. folclo- 
trucă a uitat ceva. 
colectiv al folelo- 
ță. Trăind într'o 


folclor, Dar 
n cultură p 


ta e adevărata: 


mai puţin co:: 





V. BĂNCILĂ: SENSUL CULTURII ŞI „CULTURALIZAREA“ SATELOR 177 
parent în folclor, fiind Dreivotat chear înainte de a se naște. Am spune că 
în folclor omul comun, cași omul în general, suferă spre binele lui și 
„permeare' apriorică, atât de interioară îi devine acţiunea cultul ceea 
asupra lui, fireşte fără să poată trece peste limita ultimă, pe care o pune firea 
omul fana, Panta ae «pese A A NS SR INT 
frumoase și rustice armonii, care e ziullăte aa ti n Cai ACE(E 
cea mai fermecătoare la omul GEoliiu și care le i cl ta Si ue ritul 
i , NU 5 atât de trecventă la țăranul 
româr; necontaminat de oraș. Cuviinţa e o căţuie vitală de frumoasă ameni- 
tate a vieţii, în care instinctele sunt făcute să meargă pe drumuri muzicale. 
În nici o societate omenească „cuviinţa'“ n'a fost realizată ca în folclor, căci 
ea nu e nici „buna purtare“ a moraliștilor pedanţi şi nici manierismul ar- 
tificial şi ipocrit al societăţilor rafinate. Cuviinţa e sinceritate, vitalitate, spon- 
taneitate, e — un stil de viaţă. Cine a văzut-o la un adevărat țăran român, n'o 
poate uita. Dar ea este rezultatul folclorului ca ființă generală. In folclor 
omul comun e salvat din mediocritate. Așa că cea mai bună definiţie a tolelo- 
vului ar fi poate aceasta : folclorul e starea culturală, în care individul e maxi- 
mum străbătut de cultura colectivă. În acest chip, individul comun iese din 
blestemul aculturalităţii lui și devine chear necesar într'o cultură generală. 

O a treia valoare a folclorului e în ceeace privește sugestia de metodă 
culturală, pe care o dă. El oferă cel mai bun prilej pentru a înlătura greșeala 
empirismului modern, care crede că totul ori esenţialul e „mediul“, atmos- 
fera în care individul trăieşte în timpul vieţii. Noi nu înlăturăm deloc acest 
factor, dar socotim că metoda, pe care o preconizăm, ar fi fals înțeleasă, dacă 
ar fi aplicată numai în sens de formare prin mediu empiric, Metoda trebuie 
să caute să valorifice şi ceeace într'un individ este apriorice favorabil sensuri- 
lor culturii colective, prin care vrem să ridicăm poporul. Folclorul, care pre- 
formează în mare parte pe indivizi, după cum am văzut, ne face să înţelegem 
aceasta mai bine ca orice. Dar folclorul oferă şi altă indicație metodică. Am 
văzut că în cazul călătoriei valorilor de cultură, infiltrarea folclorică e sin- 
gurul proces, ce nu compromite o creștere organică. Dacă e nevoie deci ca 
unei culturi să i se dea și prezența unor valori din altă cultură, nu imitaţia e 
calea organică, ci infiltrarea folclorică. Folclorul se dovedeşte astfel ca învă- 
țător în multe privinţe. 

In sfârşit, am putea da folclorului un sens încă şi mai general, ceeace ar 
revela o nouă valoare a lui. Se poate închipui folclorul, în esenţele lui spiri- 
tuale, ca generalizat la toate straturile sociale, din orice clasă: aceleaşi norme 
de ideaţie ar conduce pe toţi, atât din clasa de jos, cât şi din cea de sus. 
Acesta e de fapt idealul de cultură și, în acest caz, folclorul devine însuş tipul 
ideal al culturii ca atare. Considerat sub acest unghiu, folclorul este esența 
naţiunii şi națiunea se poate detini prin folclor. S'au propus atâtea soluţii pen- 
tru a defini națiunea. Și totuș cea mai bună definiţie credem că e aceasta : 
națiunea e folclorul. Chear dacă acesta se ia întrun sens mai restrâns, încă ar 
rămâne mult adevăr în definiţia arătată. Și cum ceeace tace pe om e cultura; 
am putea stabili un număr de egalităţi : folclorul este cultura, folclorul este 
etnicul, folelorul este omul... Se va spune că aceasta e un fel de filozogie BAL 
folclorică. Nu insistăm acum asupra ei, dar observăm că până azi încă nu sa 

* 












































le, pe cari le poate prezenţ 
această perspectivă mai larg 
mplect și mai major, însemnăta 
ne poate lumina atât id 
cazul de față, ne ajută 
de ridicare spirituală a p 
valoare a folclorului ca 
e istoriei actuale. 


a ca să se 
ă e menită 
tea culturii 
eia de sco; 

să înţelegea 
oporului. Me- 
să se desvolte 


VABILE BĂNCILA 








ŞTIINŢĂ ŞI FILOSOFIE 


P. P. NEGULESCU ŞI FILOSOFIA RE- 
NAŞTERII. Se cunosc cercetările întinse şi 
îndelungi, ale Prof. P. P. Negulescu asupra 
mişcării de idei din vremea Renaşterii. D-sa a 
conceput, asupra acestei epoci din istoria cu- 
getării umane, o lucrare de proporţii am putea 
spune europene, prin întinderea şi însemnătatea 
lor. Au apărut, în 1910, două volume, epuizate 
de mult. Deatunci nau mai văzut lumina tipa- 
rului decât două fragmente: Academia plato- 
nică din Florenţa şi Nicolaus Cusanus. Nu e 
nevoe să stăruim îndeosebi asupra importanţei 
acestor studii pentru creşterea culturii româneşti, 
Nimic nu poate forma şi educa mai bine spiritul 
şi cugetarea românească decât cunoașterea epo- 
cilor de început ale gândirii omeneşti. Nu sun- 
tem siguri dacă Prof. Negulescu împărtăşeşte 
credința aceasta, când e vorba de cugetarea 
greacă; ştim însă din chiar prefața Filosofiei 
Renaşterii, că acesta a fost şi gândul pedago- 
gic, ca să spunem aşa, care la îndemnat să 
dăruiască culturii româneşti, drept pildă, ima- 
ginea unui nou început de viaţă spirituală pen- 
tru omenire. Ultimul fragment apărut înfăţi- 
şează, cu această intenţie, figura de lanus a 
lui Nicolaus Cusanuş, a cărui cugetare stă cu 
o faţă spre lumea şi mentalitatea evului-mediu, 
iar cu alta spre înoirile cari se apropiau, ale 
tei moderne. Aşa bunăoară, printr'o analiză 
A a lucrărilor lui, între care cea mai 
precum se ştie, De docta ignorantia 
Prof. NN. scoate în lumină ideile lui 









«moderne» cu privire la locul pământului în 


univers, compoziţia corpurilor în genere, la 
forma mişcărilor lor, idei cari aveau să-şi ca- 
pete deplina lor confirmare abia peste un secol, 
prin Copernic, El nu ajunsese însă la ele pe 
calea nouă a constatărilor ştiinţifice ci tot prin 
vechea metodă a consideraţiilor filosofice, Cu- 
sanus nu era străin totuşi nici de metodele exacte 
ale observării pozitive, de vreme ce întrebuința 
unele instrumente în astronomie şi alcătuise două 
cataloage cu stele fixe, Asemenea anticipări a 
mai făcut el şi în fizică, mecanică, matematică, 
unde a putut fi socotit un precursor al lui Leib- 
niz şi Newton. In filosofie însă, Nicolaus Cu- 
sanus a rămas, cu unele adausuri şi interpretări 
personale, se înţelege (cunoscuta coincidentia 
oppositorum, teoria asimilării), — tot un par- 
tizan al vechilor metode şi idei filosofice ale 
antichităţii şi evului-mediu. L-au dus către ele 
nu numai instrucţia şi educaţia religioasă a vre- 
mii lui, ci şi — mai ales în privinţa orientării 
lui spre neoplatonism — împrejurarea parti- 
culară de a fi cunoscut, cu prilejul conciliului 
dela Ferrara şi Florenţa (1438 şi 1439), pe cei 
mai de seamă învăţaţi de atunci ai Răsăritului 
ortodox: Georgios Gemistos (Plethon) şi cele- 
brul Bessarion, arhiepiscop al Niceel. 
D. C. Amzăr. 


ROZA VANTURILOR. Sunt mai bine de 
trei ani de când cuvântul Profesorului Nae lo- 
nescu a fost interzis din presa şi din viața pu- 
blică a țării. Poate că astăzi sunt mai mulţi 
cei cari se bucură de lipsa lui. Mai târziu însă, 
cu siguranţă că foţi se vor întrece s'o regrete, 




















a celor puţini de azi, Mircea 
Eliade ndul bun de a strânge în 

, e articole politice, religioase şi 
rile ile Prolesorului — unele: articole de 
ema altele, cele mai multe, 


e, ică şi spirituală, 
apei _— desigur: în înţelesul 
Io- 
obişnuit. Pentrucă, de fapt serisul Jul Nae 
mescu a fost întotdeauna gând și luptă, deo- 
potrivă: gând de luptător, Nae Ionescu na scris 
niciodată pentru a scrie, ci pentru 0 cduză 
care) depăşia, A gândit întotdeauna pentru 
dânsul, din nevoi de împlinire proprie, dar când 
a trebult să serie, a făcut-o pentru alţii. De 
aceea scrisul lul are, în sensul cel bun al cu- 
vantului, caracterul de ocazional. A fost cerut 
de imperative istorice, ca scrisul tuturor lup: 


Pentru bucurii 


tătorilor, Ca scrisul unor Eminescu, Aurel Po- . 


povici, Ion Moţa, 

Dar nu luptător politic în înţelesul obişnuit. 
Lupta lui Nae lonescu a depăşit mult cadrul 
unor. simple obiective politice. D-sa a ur- 
mărit, în câmpul acesta, întotdeauna pe mare 
linie, un gând constant: deslănţuirea fortelor de 


organizare ale naţiei într'un Stat nou, puternic, 


de sine stătător şi axă politică şi spirituală în 


Sud-estul european, Chiar dacă a făcut-o, în | 
deosebite, gândul lui 


deosebite. timpuri, pe căi 
a rămas necontenit acelaș, : 
ŞI încă un lucru a fost neschimbat: 

lui totală. Nae ! la urmărit, 










































(drumul cel bun, năzuind către o cât mai depli- 


RÂNDUIALA 


plat, s'au adeverit, Au rămas desigur şi unele 
care-şi aşteaptă încă dela istorie verdictul. Dar 
nu aceasta importă în primul rând. Pentrucă 
Nae lonescu n'a fost întotdeauna ascultat, Im- 
portant este faptul, că indiferent de rezultatul 
obiectiv, scrisul său a avut întotdeauna un ra- 
sunet educativ, a împlinit continuu o funcțiune 
socratică. Cel dintâi folos al contactului pe ca- 
lea aceasta cu INae Ionescu, ca şi pe calea Lni- 
versităţii dealtiel, era că te învăța să gândeşti 
— chiar dacă nu credeai în ideile lui, chiar 
dacă nu-i acceptai argumentele. Dacă funcţiu- 
nea lui în afară era orientarea, — inlăuntru, 
pentru fiecare în parte, el rămânea un învă- 
țător, ŞI fiindcă învăţătura lui era întotdeauna 
principială, ea căpăta astfel un rang de ini- 
fiere. : 

Era — şi prin apariţia volumului Roza vân- 
turilor, această a doua funcţiune a lui Nae Io- 
mescu în viaţa noastră publică incepe să se 


"exercite din nou. Cât timp va mai rămâne în- 


Jănţuită cealaltă funcţiune: funcțiunea de orien- 
tare, de roză a vânturilor? Fiindcă vânturile 
se adună şi vârtejurile se apropie... Şi mai 


sunt câțiva câre nu ştiu încă încotro mergem. 


D. C. Amzăr. 


LITERATURA 
POETUL IULIAN VESPER este la al trei- 






“lea volum publicat. Cine cunoaşte producţiile 
sale din primele două culegeri, Echinox în o- 
dăjdii 


și Constelații îşi dă seama că el este pe 





realizare artistică. 
Iulian “Vesper este bucovinean şi a făcut 
grupul «Iconarilor> grup în care arta 
“mat preferată, Multe lucruri bune 
colecţia lor. Tineri! cântăreți nu 












INSEMNARI 181 


Indepărtat de viață. Talentul lor secase din 
lipsa de hrană. Iulian Vesper nu a scăpat a- 
cestul joc ușor de combinaţii verbale şi ciudă- 
țenii sufleteşti. Primele saie culegeri se resimt 
puternic. 

Odata cu apariţia celui de al treilea volum, 
Poeme de Nord, depăşirea acestei stări este 
evidentă, Poetul devine mai adânc, mai realist 
și mai organic. O viaţă nouă pare că incearcă 
să-i cuprindă sufletul. Deşi nu e încă lămurit 
în punctele de sprijin ale ființei sale morale, 
poetul se apleacă asupra vieţii, asupra enigme- 
lor şi formelor el aparente, Este în acest volum 
o atmosferă de neliniște şi de căutare. Această 
atitudine face ca poesia să aibă mai mult un 
caracter metafizic şi religios. In acest fel cunt 
turnate versurile din poemul Zidire: 


«M'adun din luminişuri și iarăşi mă desfac. 
Mă strig din alte vremuri dar nu mă ştiu în 
[veac.. 
Aştept o zi, dar zorii li văd cum asfinţesc, 
Parcă mă sting în vreme, dar mă revăd şi cresc, 
Obrazul mi-i de stele, dar glesnele-s de lut, 
Dacă mai sunt în viaţă sunt iarăşi la început>. 


Aceeaş atitudine de neliniște şi întrebare stră- 
bate unele din cele mal frumoase poesii cum 
sunt: Destin, Tristeţele lui Isus, Triptic de 
vis, Răstignire, etc, s 

Alteori însă, poetul se ridică mai masiv, mai 
încrezător şi tare, cântă un imn biruinței şi 
tinereţii în acea singulară poesie, Vestiforii: 


«Infruntând peceţile intunecate ale morţii, 

Eliberaţi de viaţă, străjuind înălțimile, 

Palizi de tânăra lor veșnicie, înfrățind paşi de 

[legendă 

Cu cerul brumat al durerii, 

EI ştiu clipele ce trăesc şi veacurile care mor, 

"Ţărmurind anii cu umerii înstelați... 

Stâlpi între ceruri şi plaiu, slujitori impărăţiilor 
[de sus, 

iântaţi în lumina îndurării cereşti, 


n vad sărutând fruntea de flăcări a ţării». 


“Tainele nci ale lumii, aparențele lucru- 
rilor, cântecul şi fapta noastră sunt prinse în 


lumina slovei ritmate. Temele şi arta lui Iulian 
Vesper sunt acelea ale poeslei, Calea artei sale 
este cea adevărată, Inceputul bun a fost făcut. 
Lucrul trebue continuat cu mai mari sforțări 
de cercetare şi realizare. ” 

Din punctul de vedere al formei, versul tra- 
dițional, clasic este cel mai mult folosit, păs- 
trând mai mult însuşiri de ritm decât de rimă, 
Obişnuit ritmul este adaptat conținutului su- 
fletesc. Ceeace are frumos însă ca tehnică, este 
folosirea versului popular de şapte silabe, cum 
e la sfârşitul poemului  Zriptie de vis, fără 
ca această întrebuințare să dea naştere la ceva 
prea «popular», lulian Vasper a pătruns taina 
acestul vers şi a ştiut să-l facă rodnic în poe- 
sia sa. 


Ernest Bernea, 


TEATRU 


DRAMA ROMANEASCA IN ACTUALA 
STAGIUNE, Teatrul este viu, când corespunde 
unei stări sociala, unei mistice, când este popu- 
lar, O voinţă morală şi politică face din teatru 
instrumentul principal în educaţiunea publică; 
teatrul plăzmueşte într'un popor înalta unificare 
a sentimentului, teatrul intensifică într'un neam 
conştiinţa națională, teatrul purifică o nație 
îndepărtând forțele negative, teatrul veghează 
la încarnarea adevărului etern al celor de o 
limbă și un sânge. Drama este vie, când e po- 
pulară; nu când e cu dinadinsul pe înțelesul 
mulțimilor, ci când mulțimile viază în dramă, 

In care din dramele scrise până acum în lite- 
ratura noastră se regăseşte românimea? Răs- 
punsul poate mulțumi în parte prin citarea câ- 
torva titluri şi nume. Dar, avem o dramă care 
să ne oglindească firea? Orestia şi Edip, Ham- 
let şi Macbeth, Cidul şi Fedra, Wilhelm Tell 
şi Faust, Puferea Întunericului şi Peer Gynt nu 
numai că au limpezit firea mulțimilor din care 
sau născut, dar sau cristalizat în substanță, 
plămădind din haos atâtea cosmosuri, atâtea 
armonii, atâtea mânțuiri. Un neam care nu 
scoate din sufletul său drama, ca să se con- 
templeze, ca să se cunoască, nu se va mântui, 




















































eci, înaintea maturgii noştrii. S'a jucat aşa dar la Teatrul 
uca Naţional; Jucării sfărâmate de Caton Teodo. 
Vlaicu-  rian, Stele Călătoare de Victor Eftimiu, Pringul 
ea tu două chipuri de Miller Verghi şi Vreau să 
: trăese de Claudia Milian; la “Teatrul Regina 
Maria: Lupul Si Sania de Mircea Ştefănescu; 
la Teatrul Vesel: Scurt Circuit de Gheorghe 
Costăchescu. Titlurlie spun mai mult, decat aş 
„putea eu descrie conținutul acestor lucrări, A- 
sunt lucrările noi ale dramaturgiei ro- 
e prezentate în actuala stagiune. Să nu în. 
„pe dramaturgi, nici pe conducătorii tea- 
nici publicul care cere astfel de lucrări 
; să ne învinuim.., 
românească va trebui să se elibereze 
“filosofiei negative a orăşanului 
4 ereieze omului ordinea interioară, 
lăuntric, Lucian Blaga este u- 
aţii care indică drumul adevărat 
Mediocritatea temelor, din 
“în actuala stagiune, do- 
ă este această ramură 


trebue să aibe un 
omul la descompu- 

 împot ial : pede a unui indru- 
Andu A ne, : spre substanţele 
| Sif pe să lat spre schemele 
uie să ne re- 


ma noas- 
ăntul clasic; 


INS .E MN Ay 183 


se poate dobândi prin scurte circuite, care frâng 
avânturi, mediocrizează şi terfelesc tot ce e 


nobil intr'o nație, 
Haig Acterian. 


MUZICĂ 


LA SFARŞITUL STAGIUNII. Stagiunea de 
concerte, s'a incheiat — oficial — odată cu ul- 
timul concert simfonic al Filarmonicei, 

Fiind subvenţionată cu 8 milioane de lei a- 
nual şi de 3 ani făcând parte din Direcţiunea 
Fundațiilor Culturale Regale, «Filarmonica» 
este așezământul oficial de indrumare muzicală 
a publiciului, Şi în acelaş timp de îndrumare şi 
organizare a muzicii româneşti. Y 

Viaţa muzicală bucureşteană — de concerte 
—  (rezumând de altfel întreaga activitate de 
concerte din ţară) — aşa cum se înfăţişează 
astăzi, nu este românească decât prin aceea că 
pe desfășoară în capitală. 

Cercetând programele acestei stagiuni, vedem 
că la un număr de 22 concerte simfonice, «Fi- 
larmonica> a găsit loc pentru 4 compozitori ro- 
mâni şi 44 străini, pentru 3 solişti români şi 
16 străini. 

Indepărtând astfel pe români din viaţa mu- 
zicală oficială, nu numai că «F.> nu justifică 
subvenţia de care se bucură, dar arată ca fiind 
Fără rost fot fondul destinat anual — şi de 
multă vreme — întreţinerii unei vieţi muzicale 
care trebue să fie românească. Pentru aceasta 
— şi numai pentru aceasta —, Statul a infiin- 
țat şi subvenţionează 3 şcoli de muzică; nu 
pentru a întreține câteva zeci de profesori, ci 
pentru ca prin aceştia să formeze elementele 
trebuincioase vieţii muzicale. Statul a înlesnit 

prin burse, tinerilor muziciani români, desăvâr- 
şirea studiilor în străinătate; Statul a instituit 
un premiu anual pentru compoziţie muzicală 


şi tot Statul subvenţionează «Filarmonica» şi 


erele din Bucureşti şi Cluj. 

îndatorirea şcolilor de muzică este de 
şi pregăti pe muzicianii români, ce- 

stituţiuni muzicale, «Opera Română» şi 

ate de Stat ca o completat» 


a celor dintâi, au îndatorirea de a îndruma pu- 
blicul, sprijinindu-şi activitatea pe înfăptuirile 
muziclanilor români. 

Dacă «Opera Română» a ţinut seamă, în 
oarecare măsură, de îndatoririle pe cari le avea 
faţă de muzicianil români, aceasta este datorită 
unor împrejurări cari merită a fi cunoscute. 
Diferitele înjghebări de operă — străine — 
cari până prin anul 1912 se perindau în Bucu- 
reşti, iarna la Teatrul «Leon Popescu», vara la 
grădina «Blanduzia», făceau românilor cu ne- 
putinţă exercitarea carierii de cântăreţ. Studen- 
țimea, luând apărarea cântăreților români cari 
tânjeau prin cafenelele din streinătate sau din 
Bucureşti, a deslănţuit o luptă aprigă isbutind 
în 1912, să pună bazele operei româneşti. Reu- 
şita aceste încercări, a fost măreață — ca şi 
lupta studenţilor. 

Au venit pe rând, nume cari vor rămâne în 
istoria muzicii româneşti: Costescu-Duca, Fole- 
scu, Jean Atanasiu.., 

«Opera Română» este astăzi instituție de 
Stat şi aproape în întregime, românească. In 
afară de cântăreţi, compozitorii români, găsesc 
aci — în orice caz mai mult decât la «Filar- 
monica», prilej de manifestare. «Filarmonica», 
instituție mult mai veche şi dela început sub- 
venţionată — ca <Orchestră a Ministerului», 
după mai bine de 30 de ani de activitate şi 
încă după mai mulţi ani de existență a celor 
2 vechi conservatoare, nu a înțeles care-i era 
menirea, ba chiar prin sprijinul peste măsură 
de mare dat streinilor, a reușit să înăbușe bruma 
de activitate muzicală românească ce se putuse 
înfiripa ici şi colo. . 

«Filarmonica» spre deosebire de «Operă», nu 
a îngăduit românilor, să-şi întemeeze o carieră 
muzicală, 

Pentru atingerea scopului — la noi cel pw- 
țin şi mai ales în starea de azi —, o instituţie 
muzicală trebue ca prin eftinătate să pună pe 
oricine în situația de a putea asculta un con- 
cert. In repertoriul său să-şi găsească loc în 
primul rând operele muzicale de un netăgădult 
merit artistic. Lucrările compozitorilor români 
să se bucure de cea mal largă încurajare, fiind 
că străduința trebue să aducă păstrarea în re- 


ro a al 






























putut vidica, ar fi trebuit să existe 
că muzica, la un loc cu celelalte arte 
formează ceca ce ne place a numi: cu 


COnştiinţa 
şi Ştiinţe, 
tura ro- 


Dinu Buzau, 'gan 


„CULTURĂ ȘI EDUCAŢIp 


PARERE ȘI CUNOȘTINȚA, Sp. 
are un fel gazetăre 
Ş Cultura noastră de azi are un aspecţ 
. In loc să introducem în gazete o 
„mai strânsă pentru adâncirea probleme. 
lui lucrurilor, fie ele oricât de co. 
introducem în disciplinele filosofice, 
în politică, o metodă uşoară, lip. 
iuri. In loc ca judecăţile noastre 
unor observări atente şi unor 
ă sforțare spirituală, ele sunt 
„Ştie ce «părere» personală, 
e căile adevărului, 
te revistele şi foile ce apar 
ile probleme culturale şi naţio- 
şi compromise de acest 
oricui şi de oriunde 
jazetei, cel mai modern 
1 care repeziciunea se 
Intreaga noastră 
ută de elemente dubi- 
ca acei ce sunt puşi 
să ia vre-o măsură, 
ace de constrângere 


sc de a se 


IN SEMNĂRII 


ce consecirțe bogate a avut acest prisos de in- 
teligență. Românul era scutit In acest fel să-și 
controleze datele, să-şi verifice afirmaţiile, In- 
teligenţa Ii era indestulătoare ca să ştie tot, 
cheia de boltă a tuturor problemelor. 

Acest fe] de a fi al Românlui era propriu 
unor vremuri când se credea mai mult în po- 
sibilităţile de stabilitate ale formelor vieţii ome- 
nești. Astăzi lucrurile sau mai schimbat. So- 
cletatea slăbită în icheeturile ei, stă gata să 
cadă; vechile valori sunt puse în discuţie sau 
chiar negate. Sufletul nostru nu mai trăşte mo- 
mente de incredere, ci de neliniște şi întrebare. 
Privirile ni sau îndreptat tot mai mult spre 
viitor, spre soarta ce ne aşteaptă şi pe care ne 
strădulm să o pricepem. Intotdeuna la un în- 
ceput de viaţă, la deschiderea unei căi noi se 
pune problema îndrumării. Fiind deci 'vorba de 
prevedere, de cunoştinţă anticipatoare, inteli- 
gența domnitoare a Românului, este concurată 
cu mulți sorți de izbândă de intuiţie, viziune şi 
profeție, Că aceste toate ar caracteriza mo- 
mentul istoric prin care trecem, nu ne îndoim. 
Dar la noi lucrurile stau puţin cam exagerat. 
Avem tendința să ne transformăm într'o nație 
de inspirați şi de profeţi, Astfel că dacă Ro- 
mânul inteligent nu mai are o atât de mare 
trecere, Românul inspirat şi vizionar creşte pre- 
tutindeni ca o floare a pământului nostru. 

Realitatea este însă alta, atât într'un caz 
cât şi în celălalt: lipsa de adâncime şi mai 
ales lipsa de disciplină interioară. Românul are 
în genere «păreri», foarte multe păreri şi mai 
puţine cunoştinţe adevărate. Atât cunoaşterea 
subiectivă cât şi cea obiectivă cer o anumită 
disciplină a spiritului care nu e dată oricui şi 
mai ales la noi, nu a căutat oricine so capete. 
Inteligența e bună şi intuiţia nu mai puţin. Dar 
acestea, fără seriozitatea unei metode şi aşeza- 
rea în miezul lucrurilor, dă naştere mai mult 
la pretenţii decât la valori reale. 


Ernest Bernea 
POLITICĂ ŞI ECONOMIE 


CREZ, DE GENERAȚIE. — Vasile Marin 
a plecat dintre noi dăruindu-se în întregime unei 





185 


credințe ce stăpâneşte sutletul tineretului romă. 
nesc de azi, care se simte mai întărit prin su- 
blima lui faptă. De câte ori ne reculegem şi 
încercăm să cântărim greutatea jertfei celor 
căzuţi în Spania, ne simțim străbătuți de o ln- 
mină care ne transformă atât de adânc, încât 
nu se poate ca ea să nu fle aceea a adevărului. 

Cat a fost în viaţa aceasta, Vasile Marin a 
luptat și pe calea scrisului, aşa cum îl era fl- 
rea şi aşa cum îi cerea Legiunea, Scrisul său 
nu a însemnat o meserie oarecare, cum înseam- 
nă obișuit astăzi, ci era o armă de luptă, era 
o credință puternică, mărturisită. Scrisul său 
nu era un lucru plătit, nici o obligaţie sau o 
ambiţie personală, ci era o inchinare, o luptă 
de răspândire a unui crez. 

De aceea în cartea sa Crez de generaţie, 
apărută după moarte, nu găsim o unitate de 
materie şi o expunere sistematică, ci o unitate 
de spirit care o străbate dela un cap la altul. 
Vasile Marin şi-a spus cuvântul luptând. El 
nu a avut răgazul sufletesc al unei reflecțiuni 
indelungi, ci a scris când ceasul de luptă a 
cerut-o, aşa cum a răspuns și pe front în Spa- 
nia, pentruca slova sa să fie şi faptă totodată. 

Ca și pe Moţa, mulți din neamul acesta nu 
l-au crezut când sa mărturisit prin cuvânt. Să 
nădăjduim că acum, după dovada cea mare 
să se îndrepte minţile și să se curățe su- 
fletele acelora cari nau crezuţ, dar mai păs- 
trează în ei un sâmbure de lumină. Pentru ca 
neamul acesta să crească din rodul jertfet lor, 


Ernest Bernea. 


PENTRU CHRISTOS. Despre jertfa legio- 
narilor români în Spania sa scris mult. Na 
fost slujitor al condeiului românesc, care să nu 
închine celor doi martiri — şi camarazilor lor 
de suferință — gânduri de adâncă pietate și 
omagiu, ca o datorie de conştiinţă întru ape 
leaşi năzuinți de renaştere românească, Sa 
scris, cu smerenie şi prosternare; sa scris în 
rugăciuni şi imnuri. 

Dar adevărata mărturie a faptei lor n vor 
avea-o veacurile din proslăviri şi închinări, ci 
din mărturisiri şi amintiri, Prin acestea, vor fi 





PAN DD IAA 


186 


uri printre noi: «cei ce-au murit ucişi 
fise enya, paşesc în rând ră fi 
au rămas |», cum sa găsit scris, E 8 
pir o pagină întreagă; bă ia a 
Moţa care, în 
ial a iute cânteccul acesta ne- 
Apărirea lui de lume, de neam, de lupta ce- 
lor de-acasă. Asemenea amintiri, ale întâmplă- 
ilor din afară, şi mărturisiri, ale gândurilor din- 
lăuntry, ne-au adus Tue lor de pe front 
| le celor ce s'au întors, 
E a e pline de talent şi de duh 
ale lui Neculae Totu, din Buna-Vestire, Ale- 
xandru Cantacuzino publică o înălțătoare măr- 
turie de luptător pentru Christos, Rândurile 
comandantului. legionar aw greutate istorică de 
document sufletesc hotâritor. pentru înţelegerea 
prezenţei româneşti în Spania, Ce l-a dus pe 
lonel Moţa în Spania, fiindcă istoriceşte a lui 
râmâne inițiativa, — ce îndemn lăuntric, ce 
chemare din înalturi l-a îndrumat pe calea jert- 
fei supreme ? i 
«A mal fost ceva lăuntric, negândit şi tainic 
în noi care ne zorea către aceste amenințări, 
pe Ionel Moţa mai cu seamă. EI a vrut cu în- 
dărătnicie să dea o pildă de mucenici. A fost 
voința lui conştientă să moară ca ostaș al cre- 
ştinătăţii spre a răscumpăra toate blestemele 
cari au fost asvârlite neamului nostru» (13). 
«Ceeace dă rang de unicitate morții acesteia, 
e conştiinţa cu care ei i-au dăruit viaţa, ieşind 
în calea morțil,. Ionel Moţa şi Vasile Marin 
au murit liberi, cu gândirea lucidă, cu inima 
fierbinte şi înflorită de iubirea ce o purtau celor 
cari le erau dragi şi lui Dumnezeu, EI au mu- 
i de guvoiul 
















oare lui, 


mă, ca un crez, toată concepţia de luptă şi 
viaţă a legionarului. 
D. C. Amzăr, 


PARTIDUL UNIC, A apărut, de curând, 
o nouă lucrare politică a Profesorului Mihail 
Manoilescu: Le parti unique. Este pentru prima 
oară când se încearcă o feorie a acestei insti- 
tuții caracteristice noilor regimuri politice, Se 


ştie că tot d-sa a avut cel dintâi ideia de a da 


o prezentare sistematică a unel alte instituţii 
politice moderne; icorporația. Dar, pe când în 
Secolul corporatismubui, autorul român ajunge 
să formuleze un nou sistem de organizare a 
societății omeneşti, pe baza acestei forme so- 
ciale reînviate de Mussolini în Italia, noua lu- 
crare se mulţumeşte să descrie fenomenul po- 
litic al partidului unic, să-l explice apariţia, să-l 
înfăţişeze structura şi să-i fixeze funcțiunea în 
cadrul noilor regimuri politice contemporane. 
“ Intro a doua parte a lucrării, Prof. M. face 
o prezentare sumară a partidelor unice din Eu- 
ropa, întâi a celor cari au realizat revoluţia 
naţională, apoi a celor ce se găsesc în faza de 
formare şi luptă. Printre acestea sunt pomenite 
pentru România: Garda de fier şi Liga naţio- 
nal-corporatistă, Autorul găseşte deseori prile- 
jul să citeze formule şi idei din cartea Pentru 
Legionari, a Căpitanului, Lucrarea d-lui Prof. 
M. este bine construită, frumos scrisă, de o lec- 
tură pe cât de plăcută, pe atât de utilă, ne- 


cesară tuturor acelora cari vor să se orienteze 


sistematic asupra acestui nou fenomen politic, 
— dar mai ales celor cu idei politice anteri- 


: SA : ş D. G. Amzăr 


7) 


pia 


 ORIEN! RI IN VEAC. Există în trecutul 
apropiat al naţionalismului românesc o genera- 





Ă ție a cărei armă de luptă era cuvântul. Func- 
flunea ei a fost să orienteze în haosul de idei, 
„al Vremii moastre, să descifreze înţelesuri, să | 


legături, să desprindă tendințe, Pen- 
a nu era nevoe de studii amănunțite, 
entate, ci de articole şi eseuri — scurte 
întindere, dar cuprinzătoare ca perspective, 


IN 85. EM-N A Ned 187 


Munca lor a rodit mai ales în cultură unde 
s'a înregistrat o seamă de idel generale juste 
In politică însă, adică în lupta concretă, :olul 
lor a fost subordonat, lipsit de iniţiative. Mai 
toate Incercările, de proporţii istorice uneori 
au căzut, până la sfârşit, înfrânte, 

Ultimul din generaţia aceasta de orientare ni 
se pare a fi d. Nicolae Roşu. D-sa şl-a în- 
ceput' acţiunea destul de masiv: cu o lucrare 
sistematică despre Dialectica Naţionalismului 
şi o continuă cu această culegere de eseuri asu- 
pra orlentărilor contradictorii ale veacului no- 
stru. 

D-l Roşu are un condei nerăbdător, udesea 
vehement, totdeauna gata să lovească. Intr'un 
câmp destul de întins: ideile generale ale vremii 
în filosofie, artă şi politică, d-sa isbutez:e să 
tragă repede liniile de orientare. Pentru iniţiaţi 
procedeul este binevenit, Pentru ceilalţi însă, 
poate că el nu e cu totul lipsit de dificultăţi. 

D. Nicolae Roşu e un aprig militant al idei- 
lor de «dreapta>, în sensul cărora analizează 
şi Judecă manifestările spiritului contemporan. 
Atragem atenţia îndeosebi asupra ultimelor două 
capitole: Judaizarea dulturii şi Faptă şi eroism. 
In cel din urmă d-sa prezintă, în linii de largă 
şi adâncă înţelegere, fenomenul legionar, Ni se 
pare capitolul cel mal plin şi cel mai cuptia- 
zător,. 

D. C. Amzăr. 


OAMENI ŞI LOCURI 


STRIGOII IAŞULUI. Am mai vorbit aici 
despre Iaşi *), 

Dar nu credeam că vom fi siliţi să intervenim 
din nou, pentru a repeta cuvintele de dojană 
isbucnite atunci. 

Situaţia s'a agravat. (Conştiinţa ne obligă a- 
cum, nu să repetăm dojana, cl să ridicăm biciul 
şi să lovim. (Căci prostia şi decadenţa au ajuns 
marginile. Sub privirile complice ale unor con- 
ducători criminali şi lângă nepăsarea opiniei pu- 





*) Iaşul şi Ieşenii de azi, Rânduiala, anul I, 
caetul 4, pag. 481, 


blice, o mână de imbecili cu Întenții lăudabile 
sunt gata să comită o crimă — o crimă, aşa 
cum se comit crimele în această decadentă lume 
românească de azi: sau acoperite de legalitate 
sau acoperite de prostie. 

lată despre ce e vorba: A fost Duminică 9 
Maiu, o adunare solemnă la Atheneu, 

La adunarea aceasta, ţinută de «Cercul leşe- 
nilor> (171) şi de «Asociaţia pentru salvarea la- 
şilor> (171) s'au adunat toţi cioclii sufletului ro- 
mânesc şi al sufletului ieşan. Şi s'au privit grav 
unii cu alţii şi au ținut discursuri vehemente. Şi 
invocând nu ştiu ce prestigii universitare şi nu 
ştiu iar ce goală nobleță a Iaşului, au ajuns la 
concluzia gravă... că: Iaşul moare... 

Asta o ştim, cu durere, toţi leşenii şi toți 
Românii, Mai e nevoe de întruniri la Atheneu, 
mai e nevoe de d-l Trancu-laşi, mai e nevoe 
de discursuri, pentru ca să se proclame lucrul 
acesta ? Ştim toţi, cu durere sfâşiată în suflet, 
că Iaşul se stinge. Dar mai ştim încă, cu şi 
mai sfâşiată durere, că se mai stinge ceva, de 
care pigmeli agitaţi dela Atheneu se fac că nu 
ştiu şi nici nu vor voi niciodată să ştie... Se 
mai stinge, odată cu Iaşul, ceva care e mai 
mult decât Iaşul: se stinge r-o-m-ă-n-i-s-m-ul-]. 
Sau, mai limpede: Iaşul se stinge, pentrucă se 
stinge românismul, 

De aceea, unii dintre noi, leşenii — din cei 
cari nu facem parte din «Cercul Ieşenilor> şi cari 
totuşi suntem legaţi atât de tragic de problema 
ieşană — nu ne agităm sterp, Ştiind că ches- 
tiunea ieşană e numai una din fațetele dramei 
româneşti, nol mai ştim un lucru: că din adân- 
cul apăsat şi din sufletul în aparenţă ofilit al 
neamului românesc, se ridică o mare inviere: 
învierea legionară. Şi că în marea Inviere a 
neamului, ce va să vie, Iașul îşi va relua locul 
lui de strălucire de-a dreapta sufletului ro- 
mânesc, 

Liniştiţi, cum suntem noi, am fi trecut cu ve- 
derea peste aceşti caraghioşi dela Atheneu, dacă 
adunarea lor nar fi dus la votarea unei mo- 
iuni cu un anumit şi foarte precis capăt de 
cerere şi dacă n'am şti că statul acesta maso- 
nic, care n'ajută nimic la desvoltarea forțelor 
















































superficialitate, ce lipsă a întelesurilor eleinen- 
tare, câtă gratuitate | Cum se duc ca aile-ai 


eşti intelectuali, cari se fălesc, totuși, aşa de 
cu pretinsa lor personalitate |! Cum sunt, 
lipsiţi de orice personalitate, aceşti in- 
Pantheon la Iaşi, pentrucă,., mai e 
n la Paris? Mentalitatea intelectua- 
“se caracterizează prin imitație sau adap.- 
ă prin creaţie, Pantheonul, aceasta 
masonică a revoluţiei franceze, 
de intelectuali o vor, prin cri- 
ştienţă, transpusă şi la noi în ţară, 
în înţeles parizian de cavou, e o 
seamăn, Numai abstracții de in. 
putut s'o revendice. Nu! Oamenii 
să doarmă acolo unde istoria i-a 
] şi unde istoria a făcut viață 
n. Ştefan trebue lăsat la Putna, 
Dealu. Vă dați seama ce 


hinte, şi lăsând Bucovina 
“viu al lui Ştefan! Ce 
„a afirmării noastre ro- 


şi sterp. Se sbuciu- 
ie Iaşul în ceea ce 


INSEMNARI 189 


dramă a sufletului românesc de azi, conflic- 
tul tragic din colectivitatea românească de azi, 
prin aceasta se adânceşte și se complică: că 
invierea sufletului românesc pornită din adânc 
se loveşte de toată răutatea şi meschinăria unei 
lumi decadente, care se sprijină moral pe pre- 
stigiul gol al unor adevăruri abstracte şi goale, 
cărora d-stră intelectualii le susțineţi valoarea 
înexistentă. 

Lăsaţi, domnilor intelectuali, hipertrofia a- 
ceasta a conştiinţei d-stre, ca reprezentanţi so- 
lemni ai adevărului, Veniţi-vă în fire. Pentrucă 
Hu reprezentaţi nici un adevăr, d-stră, D-stră 
oglindiţi adevărurile, 

Şi dacă vă spunem că sunteţi trădători, vă 
imputăm aceasta nu în înţelesul greşit în care 
vă dojenea Benda. Ci marea voastră trădare 
trădarea propriu zisă a rostului vostru de in- 
telectuali, noi spunem că e exact contrarie, 

Voi nu sunteţi reprezentanţi ertonomi ai ade 
vărului, cum credea Benda. Am spus că func- 
țiunea socială a intelectualului e o funcţie se- 
cundară: să inţeleagă, Şi înțelegând, să imite 
sau să se adapteze, Niciodată intelectualii a'au 
făcut mai mult sau altceva în lume. Cu toate 
că ei s'au crezut intotdeauna mult mai mult. 
Sau crezut buricul pâmântului, 

Deci, aşezaţi-vă în rostul vostru firesc : înțe- 
legeţi că se ridică azi un mare adevăr pe pă- 
mânturile româneşti şi adaptați-vă, 

Lăsaţi-vă agitația stearpă şi autonomă de 
intelectuali. 

Adaptaţi-vă. Căci altfel trădaţi nu numai nea- 
mul din care faceţi parte — prin rătăcirile 
voastre de intelectuali. (Cum e rătăcirea cu 
Pantheonul dela Iaşi). 

Ci trădaţi Insă-şi menirea voastră de inte. 
lectuali, care e: să înțelegeţi şi să vă adaptaţi. 

ă Victor Gârcineanu. 


MIŞCAREA REGIONALĂ 


U, — Academia artelor bănăţene 
Vorbeam în cronica trecută a re- 
— Va avea să se sprijine, de 
timişană, şi să continue 


o tradiţie de înfăptuiri regionale, cari în do- 
meniul muzicii sunt vrednice de luare aminte. 
Nu ne gândim numai la personalitățile muzi- 
cale, îndrăgostiţii culegători ai cântecului po- 
pular şi lucrând în ordinea lui — cităm pe 
cei mai aproape, pe Vidu, ']. Brediceanu, Sa- 
bin Drăgoi — dar mai cu seamă la faimoasele 
societăţi corale şi coreografice, ducând din anii 
mai vechi dinainte de război, renumele Ba- 
natului în concursurile naţionale, Ele au format, 
cu încetul, aproape conştiinţa unei scoli muzi- 
cale care începea să se arate mai sigur acum, 
în societatea corală Crai-Nou din Timişoara. 
Sub conducerea maestrului S, Drâgol şi a tă- 
nărului prof. Surlaşiu, ca a oferit nu demult 
(Paşti 1935) aprecierii publicului din trei oraşe 
ale țării o omogeneitate de înaltă clasă în exe- 
cutare, o tehnică nouă şi îndrăzneață în factura 
bucăţilor muzicale din programul concertelor. 
Spunem tehnică, dar era acolo mai mult de- 
cât atât, Compoziţiile pe teme populare ale 
d-lui S. Drăgoi au alcătuit nu numai un pro- 
gram plin de farmec serilor muzicale ale socie- 
tăţii corale, ci au şi arătat, printr'un exemplu 
limpede, ceeace se poate realiza ca muzică na- 
țională cultă din începututrile cântecului de la 
țară. Nu mai aveam aci din acele orori de 
gust, cari sunt <pot-purrix-urile, fragmente de 
muzică puse cap în cap, ci cântecul creştea 
firesc, implinindu-se în legea lui. Bucăţi pline 
de mișcare lăuntrică — între ele amintim «Bă- 
nățeana» şi rapsodia bănăţeană Creaţa — se 
ridicau din ritmul popular, pe care îl desvoltau, 
aş zice, pe laturea lui dramatică, accentuânăt 
elemente de dialog şi acțiune, 

Aceasta Imi pare a fi, de altfel, sâmburele 
adevărat şi domeniul rezervat marilor realizări 
ale muzicii lui Drăgoi, deşi registrul ei sufle- 
tesc e mult mai larg. EI poartă dela accentele 
massive şi solemne ale oratoriului sau ale cân- 
tecului religios, pânăala revărsarea neliniştită 
a sufletului părăsit în desnădejde şi străbătut 
iptr'o clipă de lumina unei bunătăți cereşti, ca 
la Ion din Năpasta. Lirismul lui S. Drăgoi, 
chiar cel mai purificat, păstrează încă, în a- 
dânc, un ecou pierdut de luptă. 

Suntem câţiva cari socotim pe Sabin Drăgoi 


































CĂRȚI ŞI REVISTg 
E. —————_ 


FUNDAŢIA REGELE CAROL 1 şi-a lărgit 
activitatea prin înfiinţarea unei secții istorice, 
cundusă de dd. Tzigara-Samurcaş şi Cons, 
C, Giurescu. Publică documente şi studii de 
sinteză, în condiţii tehnice unice la noi. Precum 
se ştie, aici au apărut, de pildă, Mihai Viteazul 
al Prof. P. P. Panaitescu şi Tudor Vladimirescu 
de Emil Vârtosu. Sau adăogat apoi altele; 
Documente româneşti în limba slavă din ma- 
- năstirile Muntelui Athos (1372—1658) publicate 

de Prof, Grigore Nandriş dela Cernăuţi, cu 
ri româneşti şi rezumate franceze. Dea- 
vol, IX din Documente Privitoare la 
Ardealului, Moldovei şi Țării- Româneşti, 

i scrisori dintre anii 1614—1636, pu- 
Dr. Andrei Veress, 400 pag, în 
eşte şi ungureşte) si cu traducere, 
“a apărut lucrarea Prof. Vasile 
militară a Daciei romane, 
: de sinteză în acest dome- 
de specialitate, se adresează 
blic mai larg, nu cu scop de po- 
se face la alt nivel decât cel 


area tehnică: transformarea 
n Hururi de cultură. In 
lunea operelor. istorice, 
lt în vremuri de frămân- 
nale, cum sunt pentru 
azi. Tratând şi un su- 
plin de învățăminte — 


ea legionară şi 
32 pag; prima în 
a Legiunii 


e 


î 


ÎN SEMN ARI 191 


TRAIAN BRAĂILEANU ; Statul şi comuni- 
tatea morală, Cevnăuţi 1937, pp. 68. O tratare 
sistematică a problemei capitale pentru temeliile 
oricărui Stat: legătura dintre comunitatea politică 
şi comunitatea morală, Cartea întregeşte cerce- 
tările de până acum ale Profesorului Brăileanu 
şi deschide drum spre, o nouă lucrare a sa, mult 
mai întinsă; Teoria coniunităţii omeneşti, Vom 
stărul în caetul urm. asupra ideilor Prof. Brăi- 
lean priv. la morală şi politică. 


MIRCEA ELIADE: Şarpele, roman. D-l 
Mircea Eliade a făcut să apară un nou roman 
pe linia preocupărilor sale, Elementul mitologic 
şi fantastic, popular, etc, întrebuințat cu mult 
succes artistic. Vom reveni pe larg în numărul 
viitor, 


RADU 1. PAUL: Viaţa estetică, Cluj 1937. 
Lucrarea d-lui Paul, fiul fostului profesor de 
estetică dela Cluj, clădeşte un întreg „sistem de 
estetică generală şi cere, ca atare, o cercetare 
mai amănunţită, pentru care nădăjduim să gă- 
sim totuşi răgazul necesar. 


AUREL SAVA ; Documente din ținutul Lă- 
puşna, 1937, o culegere editată cu aceeaş îngri- 
jire de Fundaţia Carol 1. Lucrarea e precedată 
de un studiu despre istoria socială a ținutului, 
datorit d-lui Sava, un cercetător cunoscut în do- 
meniul acesta, 


ION BUZDUGAN: Păstori de timpuri, Un 
volum de poesii în care se înbină arta populară 
cu cea cultă. Multă atmosferă de cronică şi 
de privelişte moldovenească. Elementele artistice 
ale acestor poesii sunt autohtone, Cât şi cum 
a isbutit poetul basarabean să le prelucreze vom 
încerca să arătăm pe larg în caetul viitor al 
acestei reviste, 


OCTAV VOROBCHIEVICI: La noi în Bu- 


„covlna. Descriere colorată şi povestire plină de 


atmosferă istorică, Este o îmbinare de istorie şi 
literatură în care puterea de evocare a autorului 
captivează, Este o carte pură şi de odihnă a 


spiritului, 


GABRIEL DRAGAN: Forţele naţionalismu- 
lui creator, Este mai mult o lucrare de istorie 
politică, de istorie a ideilor cari au făcut te- 
melia statului român modern, Autorul a voit, 
de bună seamă, să împrospăteze figuri din tre- 
cutul nostru, din a căror suflet sa format linia 
naționalistă a neamului, până la cei ce poartă 
astăzi acest steag. Cetirea cărţii poate fi de 
folos, 


DR. NICOLAE BALCA: Filosofia existen- 
ială şi influenţa ei asupra protestantismului con 
temporan, extras din Revista de filosofie, aduce 
pentru prima dată la noi, noțiuni clare din cu- 
getarea fenomenologică germană, 


PIMEN R. CONSTANTINESCU, România 
şi Italia — un istoric al relaţiilor italo-române 
de după războiu, Sibiu 1937. 


PREDANIA, 6—7, N-rul de Paşte, în 32 
pag, Cuprins: «Şi totusi catolicismul este inac- 
tual> de Nae lonescu; +Se junghie Mielul lui 
Dumnezeu la... Radio» de smeritul Stratonic, 
«Invierea Domnului început al provăduirii şi 
martiriului» de Prof. Gr. Cristescu; «Iconografia 
Invierii» de Pr. Dominic N. Ionescu; «Imnogra- 
fia Invierii» de Gr, Racoveanu; «Hotărirea So- 
borului dela Niceea cu priv. la data prăznuirii 
Paştilor» de Şerban Popescu; «Filotheiu lero- 
manahul (musicograf din vremea lui Constan- 
din Brâncoveanu)» de Pr. 1. D. Petrescu; «Ce 
icoană se pune pe pieptul mortului?> de C. Bo- 
bulescu; «Cărţi - Reviste» de Şerban Popescu. 


GAND ROMANESC, Aprilie 1937, cu co- 
laborarea dlor L, Blaga, V. Băncilă, Coriolan 
Petranu, Bucur 'Ţincu. 


FAMILIA, Martie-Aprilie, 1937, număr în- 
chinat lui Mihai Eminescu, Colaborări de prim 
rang. 


INDEPENDENŢA ECONOMICĂ, Aprilie 
1937: M. A. Lupu: Structura societăților şi solu- 
țiile probl. epistemologice; Ion Veverica: In- 
dustrializarea ţărilor agrare; George Stanciu: 





Satul şi sătenii; R, E, Moldovan: O soluţie 
parțială a problemei ţărăneşti; Şt Voicu: «Dr- 
ang nach Sud-Ostem și relaţiile comerciale 
româno-germane, 


PLAIURI SACELENE, Aprilie-Mai 1937: 
«Christos a înviat! un cântec de biruință> de 
Pr. Daniil Purcăroiu; «De când locuesc Cian- 
gal în Săcele?2 de Aurel A, Mureşianu; «Elegia 


Săcelelor de azi» de Victor “Tudoran; Cronica 
literară. 


PRESA IN ROMANIA este un articol sem 
nat de un tânăr prieten al României celei roui; 
Ernst Weisenfeld, apărut în Osteuropa, April 
1937, Prezintă presa noastră aşa cum e şi cum 

mol o ştim şi o simţim mai bine decât oricare 
cercetător de, peste hotare. Regretăm, din arti- 
colul prietenului Weisenteld, lipsa ziarului Cu- 
vântul, care a introdus totuși la nol şi un spirit 
nou şi o ținută înaltă. 


RÂNDUIALA 


LUCIAN BLAGA CANDIDAT 
DRA DE ESTETICĂ DELA CL 
fapt care nu pe Blaga îl pune întrg +; 
delicată, Dar se va întâmpla şi |u 9 situaţie 
în istoria culturii noastre: un au i LA acesta 
dră menit să constate posibilităţi, ei de cate. 
curs de recepție care consacră A A dis. 


LA CATE. 


U), este un 


PREŢUL REVISTEI a fost scăzut 
lei. Rânduiala nu este clădită pe ideia să f 
lui, ci pe aceea a slujirii cât mai lar; pm 
mai bine, a crezului pentru care [ue A Si 
tura şi politica românească, i Ca 

Nădăjduim că în felul acesta cercul ceti 
rilor noştri, întotdeauna însetaţi de fig dă 
stanțiale, dar în genere lipsiţi de mijloac gi 
teriale, se va lărgi îndeajuns, pentru ca pe 
ia, revistei să He în adevăr asigurată, Si 


Dinu Buzdugan, 













par A 





i 



















0 9 ARHIVA BE GAND ȘI FAPTĂ ROMÂNEASCĂ. 
' 7 AP ci PAHAR 10 CAETE PE AN a a 
DIN CUPRINSUL CAETELOR APA REID 2 e, aaa 
AR: Gand și cuvânt. as ec RA 





Inceputul sfortării propri + 





VASILE 
ERNEST. B 






XR ai „ 
OB ata 






e sai 
TOR GARI 





M. DOLIHRONIAL 
Ale POLIHRONIAD 
















(poe m) 00 tei 


mc di 







il 


ai 


4! 


git Numai alb, 3 7 : 
i N avonandu.y