Dimineata Copiilor/Dimineata Copiilor, 1929 (Anul 6, nr. 256-304) 620 pag/DimineataCopiilor_1929-1669230585__pages401-450

n DIMINEATA 
|986 DIR OR 


REVISTĂ SĂPTĂMÂNALĂ 
Dinecroa: N. BATZARIA._ 


er 


.— 


PREŢUL, LEI 5 


Cu un paznic voinic şi credincios ca acesta, putem dormi liniştiţi, 


sa 


PAG. 2 9000000000900000000000000000000000000000000e I] MINEA TA COPIILOR 


LU 


Incă un exemplu. 


Un cititor dela Galaţi ne serie rândurile ce ur- 
mează: 

„Domnule director! Dacă nu vă supăraţi la 
întrebarea ce vă o pun, vă rog a-mi răspunde la 
întrebarea aceasta: cine a fost Linee, Sharkes- 
pere, și Chacer?”. 

Din greşelile de ortografie, de punctuație şi 
din felul lui de a repeta inutil cuvintele şi de a 
construi fraza, se înţelege că este un cititor în 
rârstă mică, elev în vre-o clasă primară. 

Intru cât priveşte pe scriitorii despre cari ne 
întreabă, nu numai că deocamdată n'are nevoe 
de a cunoaște viaţa sau opera lor, dar se vede 
că nici nu ştie să le scrie măcar corect numele. 

De altfel, noi de mult am scris că Lineu a fost 
un vestit botanist suedez, că Shakespeare (acea- 
sta e ortografia exactă şi se pronunţă Șecspir) 
este cel mai mare scriitor dramatic englez şi u- 
nul din cei mai mari din toate literaturile şi din 
toate timpurile. 

Iar un scriitor scris Chacer, cum a scris citito- 
rul nostru, nu cunoaştem. 


Numele de „Fanarioți“ 


Cuvântul „Fanariot” vine de la Fanar, „Fa- 
narul” este un cartier de la Constantinopol, a- 
şezat lângă „Cornul de Aur” şi locuit mai 
mult de Greci. In veacurile trecute, Grecii 
din Fanar intrau în slujba Turcilor, învățau 
turcește şi atât prin deşteptăciunea lor, cât şi 
prin faptul că se umileau înaintea Turcilor şi 
căutau să le facă în voe, căpătau slujbe în 
ştat; Dintrînșii Turcii alegeau mai ales pe 


TOATE Și AES E(AN:: 


dragomanii lor (interpreţi, traducători), iar 
din anul 1716 au început să trimită Fanarioţi 
a Domni în Ţările Româneşti. 


—— 


Serbarea „Dimineţii Copiilor” 


In după amiaza zilei de Duminică, 2 Iunie, 
„Dimineaţa Copiilor” a dat o frumoasă şi reu- 
şită serbare la „Parcul Oteteleşeanu” din Ca- 
pitală. Programul cultural şi artistic a fost 
cât se poate de de bogat şi variat şi a fost as- 
cultat cu o nespusă plăcere de spectatori. 

La această serbare „Dimineaţa Copiilor” or- 
ganizase şi un concurs, la care au luat parte 
numai cititoare, şi cititori, de muzică instru- 
mentală şi vocală, recitări şi dans, împărțind 
premii în cărţi frumoase şi folositoare. 

Serbarea a început la orele 4 după amiază 
şi a ţinut până aproape de orele 8. 

LL LL LL LL LL LL LL LL LL LL LL] 


Carfea cea mai effină, mai variată, mai bogat 
ilusfrafă şi mai folositoare esfe, 
fără îndoială, 


„Almanahul Şcolarilor pe anul 1929“ 


Alcăfnit de N. BAIZARIA, cuprinde o mulţime de 
tot felul de poveşti, isforioare, glume, descrieri, 
jocuri şi distracții, lămuriri despre cei mai 
mulţi scriitori despre tinerei, etc., efc. 


Un volum în 130 de pagini și cu o 

minunată copertă în culori, LEI 25 
De vânzare la librării şi ———— e 
= la chioşcurile de ziare. 


Citiţi cu fofii : 


„Mitu Miţişor şi Sosoiu Sosolici“ 


— n. are 


DIMINEATA 
COPIILOR 


REDACȚIA ŞI ADMINISTRAȚIA 
BUCUREŞTI — Str. SĂRINDAR. Ra parter. — TELEFON 6/67 


ABONAMENTE : 1 AN 0 Lea | UN NUMĂR 5 LEI 
6 LUNI 100 „ IN STRĂINĂTATE DUBLU 


4 August 1929 — No. 286. Director ; N. BATZARIA . Manuscrisele nepublicate nu se înapolază 


REPRODUCEREA BUCAȚILOR ESTE STRICT INTERZISA 
AAAA AAAA AAAA AAAA AAAA AAAA AAAA AAAA] AAAAAAAAAAAAAAAAĂ 
DOCTORUL DE PĂPUȘI 
„Domnu doctor, vino 'n grabă, Iar la față oil “aprinsă, „Spun îndată, ca s'aflați 
Prăpădită e de slabă Ai să stai în pat întinsă, Doina o fetiță mică, 
Gina, draga păpușică, N'ai să faci nici o mişcare, Dar îşi zice că-i „mămica”. 
Nu mănâncă mai nimică, Nişte doctorii amare. Căci păpuşa, ați ghicit, 
Ciocolată, prăjitură, Am să-ți dau, dar să le beai. E copilul ei iubit. 
Zău, nimic nu pune 'n gură, De-aflu cumva că nu iai, lar păpuşa e bolnavă. 
Ba nici apă chiar nu cere, Nu mai vin, să te 'ngrijesc, Ce durere, ce grozavă. i 
Tot se vaetă de durere”. Nici nu vreau să te privesc“. Pentru Doina, pentru mamă! 
P'o bucată de hârtie, Si cum tremură de teamă! 
Domnu doctor zice: „Bine, Domnu doctor vezi că scrie Păpușica de-ar muri, 
Ei, acuma las pe mine”. O rețetă ’n latineşte, Zău, nici Doina rar trăi. 
lar păpuşșei îi grăeşte: Doina ochii tot sgăește, AE E 
„Văd că pulsu-ți se grăbeşte, Să 'nțeleagă, să citească, Insă, azi cum am aflat, 
Scoate limba — e 'ncărcată, Dar nu-i chip ca să ghicească, Păpuşica sa sculat. 
Albă, galbenă e toată, Cine-i Doina? de 'ntrebați, Moşuleţ 
—— onk —— 


DORMI, COPILE 


Ei vin toti pe-aripi de vânt, 
Ca să-ți cânte 'ncetişor... 
Să te-adoarmă cu-a lor cânt, 


Dormi, copile, și visează, 
Dormi în pace, puişor, 
Căci la capul tău veghează, 


Șapte îngeri, scump odor. Nani, nani, puişor. 
Dormi, copile, şi visează, 
Dormi, scăldat în vise line... 
Domnul să te ţină în pază, 
Ingeraș plin de lumine. f ¿ 
e ——— Ioan Frunză 
INTREBA RE... 
„Tată, pot să 'ntreb ceva „Haide "'ntreabă, dragul tatei!“ 
Care-mi este de folos, Paul ochii 'n jos îşi poartă 
Căci ași vrea grozav să știu,” Si timid grăește: „Tată, 
Zise Paul cam sfios... i Când murit-a Marea Moartă?” 
2. G, Buruiană 


—— MOR —— 


VOINICELU 


— POVESTE POPULARĂ — 


fost o dată un băiat pe care îl 
chema... a, staţi că i-am uitat 
adevăratul lui nume. Primise 
el la botez un alt nume, dar 
toată lumea îi spunea Voini- 
celu, aşa că nici noi nu-i vom 
spune altfel. 

Şi îi zicea „,Voinicelu”, fiind 
ă era băiat voinic, dar mai era deştept nevoe 
mare şi bun la inimă, aşa că îl iubeau cu toţii. 

Cu toţii, afară de mamă-sa vitregă, o femeie 
rea, care căuta fel şi chip să se scape de 
dânsul. 

Aşa, într'una din zile, femeia aceasta îi zise: 
„Voinieelule, ai aflat vestea ce a sosit din ţara 
lui Verde-Impărat? Impăratul acesta a trimis 
vorbă peste tot că dă pe fiică-sa de nevastă şi 
o jumătate din împărăție flăcăului, care va 
putea omorî şarpele cu şapte capete ce bân- 
tue ţara aceea şi, pe deasupra, va pune o ghi- 
citoare aşa de grea, încât împăratul să nu 
poată să o deslege. Tu, care eşti voinic şi deş- 
tept, n'ai vrea să-ţi încerci norocul? 

— Să mi-i încerc, mamă, răspunse Voini- 
celu: Chiar mâine pornesc la drum”. 


de Ali-Baba 


Mulțumită că se scapă aşa de lesne de el, 
mamă-sa vitregă îi făcu doi cozonaci, ca me- 
rinde de drum. 

A doua zi, Voinicelu, călare pe Sbierilă, mă- 
găruşul său şi cu cei doi cozonaci în traistă, 
porni spre ţara îndepărtată -a lui Verde-Im- 
părat. 

După câteva ore de mers, Shbierilă se cepri 
în mijlocul drumului şi începu să sbiere, fă- 
când „hi-ha! hi-ho!” în semn că îi era foame. 
Dar locul acela era pustiu şi cât puteai să cu- 
prinzi cu ochiul, nu era chip să zăreșşti un fi- 
ricel de iarbă. 

Voinicelu dete atunci lui Sbierilă unul din 
cei doi cozonaci, pe cari Sbierilă îi înghiţi 
dintro îmbucătură. Dar în clipa următoare 
pică mort la pământ. 

„Cozonacii sunt otrăviţi, îşi zise Voinicelu, 
plângându-și măgarul mort şi adăugând: Bietul 
Sbierilă! Pân'acum i-a fost dat să trăiască”. 

Şi Voinicelu o întinse pe jos la drum. Merse 
el aşa mutle zile şi multe nopţi, până când în- 
tr'o vale adâncă fu întâmpinat de o ceată de 
şapte hoţi. 

„Stai şi spune-ne cine eşti? îl întrebară hoţii. 


DIMINEAȚA C OP 11 L O R'9000000000000000000000000000000000000000000o PAG. 5 


— Sunt un tânăr, care vreau să mă fac hoț 
de codru, răspunse deşteptul Voinicelu, vă- 
zând cu cine are de a face. 

— Dacă-i aşa, îi ziseră hoţii, vino cu noi”. 

Merseră împreună la peştera hoţilor, care 
era în coasta unui munte înalt şi râpos. Insă 
hoţilor li era foame şi naveau nimic de 
mâncare. 

„Am eu în traistă un cozonac dulce şi de- 
stul de mare”, zise Voinicelu scoțând al doi- 
lea cozonac. 

Hoţii, fără să-i facă şi lui parte, rupseră 
cozonacul în şapte bucăţi pe cari le înghiţiră 
cu lăcomie. Se întâmplă însă şi cu dânşii, 
ceeace se întâmplase cu măgarul Sbierilă. 


Şi cozonacul acesta era otrăvit, aşa că fură 


apucaţi toţi şapte de dureri groaznice. 

Se târâră afară din peşteră, vrând să 
meargă la un izvor din apropiere, dar muriră 
mai înainte de a ajunge acolo. 

Rămas singur, Voinicelu scotoci prin peş- 
teră şi găsi într'un col un sac plin cu galbeni. 
Petrecu noaptea în peşteră, iar a doua zi luă 
atâţia galbeni, câţi putea duce şi porni din 
nou la drum. 

Insă, abia făcuse câţiva paşi din peşteră şi 
văzu că o sută de corbi se lăsară asupra tru- 
purilor moarte ale hoţilor. Fiecare corb rupse 
câte o bucată din trupul hoţilor, însă o clipă 
după aceea, toţi cei o sută de corbi zăceau 
morţi, fiind şi ei otrăviţi. 

„lată ce mă aştepta şi pe mine, îşi zise Voi- 
nicelu, dacă nu dedeam mai întâiu sărmanu- 
lui Sbierilă să mănânce cozonacul făcut de 
mama vitregă“. 

Mulţumi lui Dumnezeu că a scăpat dela 
moarte şi merse înainte pe drumul său, până 
ge ajunse la un pod sub care curgea un râu 
ce făcea, graniţa împărăției lui Verde-Impărat. 
Nici cetatea de scaun a acestuia nu mai era 
departe. 

Voinicelu se opri pe pod, ca să se odih- 
nească puţin şi totodată să se gândească la 
ghicitoarea ce avea de pus lui Verde-Impă- 
rat. Tocmai atunci văzu trecând sub pod o 
pasăre ce stătea pe o buturugă, dusă de apa 
râului. 

„Acum ştiu ce ghicitoare am să-i pun îm- 
păratului”, îşi zise Voinicelu şi porni vesel 
spre cetatea împărătească. Se  înfăţişă lui 
Verde-Impărat şi-i zise, după ce îi făcu o ple- 
căciune adâncă: 

„Am venit să omor şarpele cu şapte capete, 
pentru ca după aceea să-mi dai pe Domnița 
de nevastă. 

— Incearcă-ţi norocul, îi răspunse Verde- 


Impărat, dar mai întâiu trebue să-mi spui o 
ghicitoare, pe care să nu o pot ghici”. 


Voinicelu îi spuse ghicitoarea ce urmează: 


„Aveam doi cozonaci, 

Cari au omorât pe Sbierilă, 

Care a omorât şapte, 

Cari au omorât o sută. 

Nu eram nici în cer, nici pe pământ 

Şi am văzut un mort, că ducea un viu. 
Ghici ghicitoarea mea”. 


Trei zile şi trei nopţi se gândi Verde-Ilmpă- 
rat şi întrebă pe toţi sfetnicii şi înţelepţii îm- 
părăţiei, dar n'a fost chip să ghicească această 
ghicitoare. In ziua a patra, chemă la dânsul 
pe Voinicelu şi-i zise: „Ghicitoarea ta n'are 
nici un rost şi nici un înţeles. Cum e cu putinţă 
ca doi cozonaci să omoare un măgar şi cine 
a văzut vr'odată un mort purtând pe unul 
care este în viaţă? 

— Ghicitoarea mea este 
întoarse vorba Voinicelu. 

Când am plecat de acasă, mama vitregă 
mi-a dat doi cozonaci, cari erau însă otră- 
viţi. A mâncat unul măgarul meu Sbierilă şi 
a murit. Şapte hoţi au mâncat al doilea cozo- 
nac şi au murit şi ei. O sută de corbi au vrut 
să mănânce din trupurile hoţilor şi au avut a- 
ceiaş soartă. 


foarte simplă, îi 


PAG. 6 +990000000000000000000000000000000000000000eD 1 MINEAȚA COPIILOR 


— Pân'acum merge bine, îi zise Verde-lm- 
părat, dar ce-i cu vorba ta că într'o zi nu erai 
nici în cer, nici-pe pământ şi că ai văzut un 
mort purtând pe unul viu? 

— Da, răspunse Voinicelu, într'o zi stăteam 
pe un pod, aşa că nu eram nici în cer, nici pe 
pământ. lar sub pod am văzut trecând o pa- 
săre, care stătea pe o buturugă, dusă de apa 
râului. Buturuga, fireşte, era ceva mort, pe 
când pasărea era vie”. 

Verde-Impărat nu mai avea ce spune, de 
cât acum să meargă şi să încerce să omoare 
şarpele cu şapte capete. 

„Dar dacă-l omor, îmi dai pe Domnița de 


— Ţi o dau. 

— Şi o jumătate de împărăție? 

— Şi o jumătate de împărăție”, îi 
vorba Verde-Impărai. 

Voinicelu s'a dus la locul unde se învârtea 
groaznicul şarpe şi s'a întors din nou la Ver- 
de-Impărat, aducând în traistă cele şapte ca- 
pete ale şarpelui. 

lar Verde-lmpărat îi dădu pe Domnița de 
nevastă şi nu o jumătate de împărăție, cum 
fusese vorba, ci se cobori el de pe scaunul 
împărătesc şi în  locu-i puse pe viteazul şi 
deşteptul Voinicelu. 


întări 


nevastă? întrebă Voinicelu. 


Ali Baba 


CUM A INVĂ TAT H, HAPLEA LITERA z 


Desene de GEO 


Ei, Moş Nae, în sfârşit, 

Fie Domnul prea slăvit, 

Am ajuns acum departe, 
Că sunt tobă chiar de carte, 
Incă una — asta-i tòt — 


r E TE a E A 


Vrei 
Si pe urmă-a zice pot 
Că sunt mare învățat, 


~s 


Chin, bătăi am îndurat, 
Prin primejdii am trecut, 
Multe ochii-mi au văzut. 
Dar, Moş Nae-am izbutit, 
Ca sajung eu la sfârșit. 
Insacuma mă grăbesc 
Ce mai să-ți povestesc, 
Ca și cum sa întâmplat, 
Eu pe Z de-am învățat. 
xx% 
leri pe câmp când mă plimbam 


Mândru, vesel tot cântam: 
„Foae verde iasomie, 
Bravo, Hapleo, bravo tie, 
Bravo, că deştept mai ești, 
Cum nu-i altul la Hăplești”. 
Mă'ntâlneşte o fetiță, 

Ca o zână, ca zeiţă, 

Şi-mi grăește drăgăstos: 
„Hapleo, tu, băiat frumos, 


Cum nu-i chip să spui din gură, 


Uite, am o prăjitură, 

Dacă-ţi place, hai poftim, 

Pe din două s'o 'mpărțim.” 

Ce 'ntrebare?! Dar firește, 
Chiar îmi place nebunește. 
Pentru dulciuri, varză, ceapă, 


Mie-mi lasă gura apă. 


PoADITURLA. Z.%. X. 


Deci fetiţei îi vorbesc: 
„Bine, puico, hai primesc è 


Text de MOŞ NAE 


S'o mâncăm pe jumătate, 
Dacă 'ntreagă nu se poate.” 
Dar fetița ce-mi spunea? 
„Hapleo, stai, mai e ceva. 
Prăjitura care-ţi place, 


Ştii cu zahăr că se face, 
lară „zahăr”, precum ştii, 
Cu un Z începi să-l scrii. 
Z cu care toți sfârșesc 
Alfabetul românesc: 

Fii dar, bun ş'arată-mi mie, 
Dacă știi tu cum se scrie 

Z cu care-ai terminat 
Alfabetul de 'nvățat. t- 
— Lasă, dragă, îi ziceam, 
Căci acum eu poftă n'am 


De-alfabet și nvățătură, 
Dă mai bine prăjitură”. 
! A | 


Pe când asljel noi vorbeam, 
Vai, Moş Nae, ce zăream! 
lată că din cer coboară, í 
Călărind un cal ce zboară, 


DIMINEAȚA COPII LO R%%000000000000000000000000000000000000000040 PAG. ? 


Să coboare chiar un zmeu, — Eu mă 'ncred în vorba ta, 
Ptiu, trăzni-l-ar Dumnezeu! lacă-l iert“. Şi mânios 
Că e groaznic la vedere, Mie-mi spune: „Dă-te jos!j 


De pe cal când am sărit, 

Oasele rău 'mi-au troznit. 
x» 

Fuge zmeul şi ne lasă, 

O pornim şi noi spre casă, 

Mâăână 'n mână, ea râzând, 

Ese de spaimă tremurând. 

Dar pe drum eu mă silesc 

Să par vesel, să zâmbesc, 

Verzi, uscate îndrugam 


DL 


De curajul tot îți piere. 
Zmeul drept: la noi venea 
S'apoi astfel îmi zicea: 
„Hapleo, eu cum am aflat, 
Tu pe Z nai învățat. 

Deci, urmează că nu ştii 
Zmeu cuvântul ca să-l scrii. 
Peniru' asta mai iertare, 

Fii dar gata de plecare, 
Căci te iau la casa mea 
Unde tu vei rămânea 

Până când îmi dovedeşti 
Că 'nvățași ca să citeşti 

Si să scrii pe Z cu care 
'Ncepe numele-mi -cel mare.” 
Dup'aceasta mă ridică 
Drept ’n sus ca p'o furnică, 
Si pe cal mă pune'n şea — 
Maică, măiculița mea! 

Cum ca frunza tremuram 


Si de nume o 'ntrebam. 
„Zambilica“ toți mă cheamă, 
lar Zamfira mie mamă. 
Nume care — e știut — 

Au un Z la început“. 

Si mi-arată 'ntruna mie 

Z aceasta cum se scrie. 

Dar sub zarzărul colea 


Și ce lacrimi mai vărsam! Dragii mei, cum ați văzut, 
Dar fetița cea frumoasă Eu am scris cât am putut, 
Se-arătă mai curagioasă. hând pe rând am povestit 
„Zmeule, îi zise ea, Haplea cum a izbutit 

Iți promit din partea mea, Alfabetul de-a "'nvățat, 
Haplea ca să 'nvețe'ndat Până ce l-a terminat. 

Z să scrie minunat. Insă cum stă scris la carte, 
li arăt eu cât mai drept, Am lăsat noi de o parte, 

El cum e băiat deștept, Două litere ce ştim, 

Il învaţă pân'zici trei, X, Ygrec noi le numim. 
Rog, dar, lasă-l, dacă vrei.” Chiar acum mi-am amintit, 
Răul zmeu se cam' muia Dublu W ram pomenit. 

Și fetiţei răspundea: Ce-are face? Căci îmi pare 
„Dacă zici că va "'nvăța, Nu-i nevoe tocmai mare 


Moș Zaharia stătea. 

Moșul bun cum ne-a zărit, 
Lângă dânsul ne-a poftit 

Și frumos ne-a ospătat, 

Ce de zarzăre-am mâncat! 
Și 'ntorcându-se spre mine, 
Zice: „Hapleo, 'mi pare bine 
Că pe z l-ai învățat. 

Ei, acum ai terminat. 

Nu e slovă pe pământ, 
Nici nu este vr'un cuvânt, 
Ca tu, Hapleo, să nu știi 

Să citești, frumos să-l scrii. 


Ai ajuns deci învățat 

Si de lume lăudat. 

De-azi încolo eşti vestit 
Si de toți vei fi iubit. 

Nu va fi nici un Român, 
Fie tânăr ori bătrân, 
Despre tine să nu ştie — 
Bravo, hapleo, bravo ție!“ 


Un cuvânt din parte-mi 


Pentru Haplea să le ştie, 
Româneșşte doar el scrie. - 
Pwrmă, «de! să ne gândim, 
E păcat să-l chinuim, 

In capu-i alte să-i băgăm, 
Deci, cu atâta să-l lăsăm. 
li ajunge — nu-i aşa? 

Dar acum din partea mea 
Să-mi permiteţi, rog frumos, 
Să mai las condeiul jos, 

Să mă odihnesc un pic. 
Deocamdată deci vă zic: 
„Dragii mei, la revedere, 
Sănătate și plăcere!“ 
SFARȘIT MOŞ NAE 


PAG. 8 


DIMINEAȚA COPIILOR: 


PRiNsoAREA bui 
GLONP 


TOADER 


Text de MOŞ NAE 


Desene de GEO 10 


Conu Toader, când se 'ntoarse „Am făcut cu Glonţ prinsoare „Cred că vine peste noapte, 


La moşie, poruncește Si banditul a primit Deci, vreau bine să veghiați, 
Să se strângă servitorii Până mâine de nu fură Si pe el de puneţi mâna, 
S'apoi astfel le vorbeşte: Iapa, fie jupuit. Voi îndată mă chemați“. 


Stan și Lae, doi mai tineri, Vine seara, iar flăcăii „Să poftească, de-i dă mâna, 
Vor de pază ei să stea, Stan şi Lae, cum am spus, Unul altuia vorbeşte, 
Și se jură, 'şi dau cuvântul, Inarmaţi cu puști, pistoale, Să-și arate măcar nasul, 


Glonț că nu le va scăpa. Lângă iapă 'n grajd sau dus. Glonţ tâlharul, de 'ndrăznește“. 


Mami 


DIMINEAȚA COPIILO Re 


Vremea trecu, glonț nu vine, 
Cei doi paznici obosesc, 
Ba cam moțăe, 'nchide ochii, 
Cască lung, se plictisesc. 


„Unde pui cajunge unul, 
Ca să stea şi să păzească, 
lar cumva de Glonţ se-arată, ` 
Pielea rău să-i găurească. 


17.12 aer Za 
11i 


Pleacă Lae, iar la cârciumă 
Mulți prieteni întâlneşti, 

Bea, mănâncă, întră&n horă 

Şi la Stan nici nu se gândeşte. 


Peste drum, la cârciuma nouă, 
S'a încins o horă mare, 

Ce mai cântece şi jocuri, 

Ce mai sgomot de pahare! 


„Haidem, dar, la sorți să tragem, 
Unu-aicea ca să stea, 
lar celalt la cârciuma nouă, 
Un pahar de vin să bea“. 


'N vremea aceasta Glonţ ştren- 
[garul, 

Ce pe-acolo se 'nvârtea 

S'auzise toată vorba, 

Drept la Stan în grajd intra. 


„Frate Stane, zice Lae, 

Oare știi ce mam gândit? 
Nu mai calcă Glonț pe-aicea, 
Stie hoțul că-i pândit. 


Trag la sorți şi ese Lae, 
Stan îi zice: „Mai curând 


PAG. 9 


Dela cârciumă tu te 'ntoarce, 


Ca să am și eu un rând“. 


Şi-i vorbeşte pe 'ntunerec 
Cu un glas cam prefăcut: 


„Haide, Stane, mergi la cârciu- 


Stan că-i Lae a crezut. 
(Va urma) 


[mă!“ 


Ps 


om 


n 


PAG. 10 000000000000tteooeeeeteeeeeteeeeeeeeteeeeeeeD | MINEATA COPIILOR 


Povestea vestitului erou Hercule 


7). Cele douăsprezece munci ale lui Hercule. 


Prinzând curaj de cuvintele lui Hercule, 
Tolus se duse, aşa dar,la beciu. Insă, abia des- 
chise butoiul, că toţi centaurii — şi erau mulţi 
la număr — simțind mirosul vinului vechiu, 
năvăliră din toate părţile, asvârlind asupra 
peşterei lui Folus stânci întregi și trunchiuri 
de copaci smulşi din rădăcină. 

Unii dintre centauri se încercară să pă- 
trundă în peşteră, dar pe aceştia Hercule îi 
alungă, aruncând asupra lor tăciuni aprinşi, 
pe alţii îi prăbuşi la pământ, străpungându-i 
cu săgețile sale înveninate. 

Cei rămaşi în viaţă o rupseră la fugă, însă 
Hercule se luă după dânşii, urmărindu-i până 
departe şi omorându-i cu nemiluita. 

După această ispravă, Hercule se întoarse 
din nou la peştera prietenului său Folus. 
Insă, care nu-i fu jalea şi durerea, când găsi 
pe Folus mort înaintea peşterei. 

Moartea i se trase din pricina următoare: 
Folus  smulsese o săgeată din trupul unui 


centaur omorât şi o ţinea în mână, privind-o 
şi minunându-se că un lucru aşa de mic poate 
să răpună o făptură aşa de mare, cum era 
centaurul ucis. Dar săgeata îi alunecă din 
mână şi-i străpunse piciorul. Şi deoarece, pre- 
cum știm, săgețile lui Hercule erau otrăvite, 
fiind înmuiate în sângele hidrei dela Lerna, 
Folus pică mort la pământ. 

Hercule plânse mult pe bunul său prieten 
şi-l înmormântă cu toată cinstea la poalele 
unui munte, care de atunci a purtat numele 
lui Folus. 

După aceea, Hercule merse înainte în cău- 
tarea  mistreţului din Erimant. Ii dete de 
urmă, apoi ţipând şi strigând, îl sperie şi-l 
făcu să iasă din desişul pădurei. 

Mistreţul o luă la fugă pe câmp deschis şi 
se prăvăli într'o văgăună cu zăpadă, unde 
-ăzu prins întrun laţ făcut cu mult meşteşug 
de Hercule. Hercule îl prinse de viu, îl luă în 
spinare şi-l duse la Micena, la regele Euristeu. 


e). Grajdurile lui Angias. 


cincea poruncă a lui Euristeu: Her- 
cule să curețe într'o singură zi graj- 
durile lui Augias. 

Augias era un rege din Elida (Gre- 
cia) şi avea nenumărate turme de oi şi peste 
cinci mii de boi. Aşa cum se obișnuise în tim- 
purile acelea, toate vitele acestea erau ţinute 
în grajduri în faţa palatului regesc. Dar de 
mulţi ani d zile nimeni nu măturase grajdu- 


rile în cari se strânseră grămezi de gunoi 
neînchipuit de mari. Iar. Hercule primise de- 
la Euristeu poruncă să curețe grajdurile în- 
tr'o singură zi! 

li cerea, adică, să facă o treabă, pe care 
mulţime mare de oameni n'ar fi putut să o 
ducă la capăt în multe luni de zile. 

Ii mai cerea să facă o treabă cât se poate de 
înjositoare pentru un erou vestit şi un semi- 
zeu, cum era Hercule. 


(Va urma) 


Fotografii de cititoare 


1) D-ra Mărgineanu Maria, Clasa 
II-a prim., Şcoala mixtă,- Bucur eşti-Noui. 

2) Milu Leibovici, Clasa I-a pri- 
mară, Şcoala „Ronetti Roman”, 
Bucureşti. 

3) Camil H. Jean Leon, Clasa I-a 
primară, Şcoala Arhiepiscopală „Sfântul 
Andrei”,- Bucureşti. 


şi cititori, cari au obţinut ia şcoală premiul I-iu 


4) Beriş Catz, Clasa IV-a primară, 
Şcoala „„Tarbut”,-Baimaclia, (jud. Cahul) 

5) Cornel Blaub, Clasa Il-a pri- 
mară, Şcoala No. 5 „Ulemenţa'”, 
Bucureşti, 

6) Simionescu Florian, Clasa I-a 


rimară, Şcoala No. 14, 


„Constantin 
teriu”,- Bucureşti . 


> 


7) Zager M. Sandu, Clasa Ill-a 
primară, Şcoala de băieţi No. 28,- 
Bucureşti. 

8) Spiegler Alfred, Clasa I-a pri- 
mară, Şcoala de băieţi No. 5,-Bucureşti 

9) Grunberg S. ichiel, Clasa l-a 
primară Şcoala de băieţi „Malbim',- 
Bucureşti. 


PAG. 12 


W 


Kas 
S X 
. Y 


DIMINEAȚA 


COPIILOR 


pop? MUS TĂCIOARĂ 


inu era un băeţel tare deştept 
şi cuminte, dar avea un mic 
cusur. 

Ori de câte ori găsea bri- 
ciul lui tată-su, în graba 
mare făcea clăbuc şi întoc- 
mai ca la bărbier, îşi rădea 
mustăţile pe care nu le avea. 

Ba după ce termina, ca să pară cu tot îna- 
dinsul om mare, mai aprindea şi câte o ţigară. 
Şi azi aşa, mâine aşa, numai ce se pomeni 
Dinu într'o bună dimineaţă ca început să-i 
crească mustață. 

Vesel de nu-şi mai încăpea, copilul nu spu- 
se nimic. 

„In sfârşit, bine cam izbutit să fiu om în 
toată firea, se gândea el”. 

De acum ştiu cau să mă respecte colegii, 
iar cu învățătorul voiu fi egal. Ce, n'avem a- 
mândoi mustață ?“ 

Cam aceste gânduri îi treceau prin minte 
lui Dinu, numai că nu credeau la fel şi pă- 
rinții lui. „Doamne, ce nenorocire, făcură a- 
mândoi într'un glas, când mustăcioara răsu- 
cită a lui Dinu apăru în prag! 


Unde sa mai pomenit una ca asta? Are să 
se strângă lumea ca la urs să vadă un copil 
cu mustață şi o să ajungă de râsul lumii. 

„Ce-i de făcut, ce-i de făcut, se văita bietul 
tată şi înarmat cu un briciu cât toate zilele 
se repezi la musstăcioara copilului. 

Dinu însă, care toată vremea îşi răsucise 
mustaţa în oglindă, nu se îndura să se des- 
parte de ea şi ţipând ca din gură de şarpe, o 
rupse la fugă. 

„Lasă că ştiu eu, tatii şi mamii nu le vine 
la îndemână să fiu şi eu mare şi vor să mă 
facă iarăş copil, dar ce, aşa de prost sunt eu ? 


Mai bine să-mi caut de drum şi mi- -oi câş- 
tiga eu o bucăţică de pâine”. 

Şi merse Dinu, merse, până ajunse într'un 
oraş mare şi frumos. In toate apele pe lângă 
care trecea îşi răsucea mustaţa şi şi-o privea 
în undă ca într'o oglindă. Drept e, că avea şi 
ce privi, căci mustăcioara lui Dinu- creştea 
într'o zi ca întrun an. 

Mândru, copilul mergea cu paşi mari, cu 
mâinile la spate, iar firile răsucite ale mustă- 
ţii îi ajungeau până la urechi. 


DIMINEAȚA COPIILOR 


Copii se luară gloată după el, iar oamenii 
râdeau să se prăpădească. 

„Ce râdeţi ca proştii, îi întrebă Dinu?, dar 
cine să-i răspundă căci  mustaţa băiatului 
se mişca de câte ori deschidea gura şi de prea 
mult râs oamenii se tăvăleau pe pământ. 

„Nici aici nu e de mine, îşi zise Dinu, şi lă- 
sând oraşul în urmă, o porni mai departe 

Cât o fi mers, nu ştiu, dar se pomeni în 
tara piticilor. 

Impăratul cât o şchioapă, cu barba până 
în brâu şi cu mustaţa resfirată, stătea pe un 
tron de aur, iar ceilalţi pitici, toţi cu bărbi şi 
mustăţi, îi făceau vânt cu frunze mari şi-i 
răcoreau fruntea aprinsă de mânie, căci vezi 
împăratului îi fugise singurul supus ce n'avea 
barbă şi cu el dusese cea mai prețioasă piatră 
din împărăție. 

De un an îl tot căutase fără să-l poată găsi. 

Copilul nu-şi dădu seama că piticii sunt 
mânioşi şi mare-i fu bucuria când îi zări. 
„Da, aici spun şi eu că-i de trăit. Mai mare 
dragul! Toţi sunt ca şi mine”. 

Nici n'avu vreme însă băiatul să se apro- 
pie, când toţi piticii cu împăratul în cap se 
repeziră asupra lui şi-l legară buştean. 

„Tu eşti acel care-i fugit dela noi anul tre- 
cut de ne-ai furat piatra prețioasă. 

Erai singurul fără barbă şi cu mustăţile 
până la urechi, cum ai crezut că n'avem să te 
recunoaştem? La închisoare, la închisoare!” 

Nici n'apucă copilul să spue cine e şi de 
unde vine şi piticii îl închiseră într'o  închi- 
soare neagră ca noaptea. 

Dinu  mustăcioară se puse pe plâns şi 
plângi şi plângi, de răsunau zidurile. „Câte să 
pătimesc eu pentru o biată mustăcioară, 
murmura copilul printre suspine! 

ŞPca să scape de ea, Dinu începu s'o smul- 
gă fir cu fir, de îl durea aşa de tare că nu 
mai putea. 

De foame şi supărare, 
adormi. 

Zâna copiilor, văzând că Mustăcioară vrea. 
să fie iar copil şi că se căeşte de-ce-a făcut, îl 
luă binişor pe coş şi-l duse pe o pajişte verde. 
Pe nesimţite îi rase toată mustaţa şi ca să 
nu-i mai crească îl spălă cu o apă vrăjită. 

Mulțumită că a mai făcut o faptă bună, zâna 
se sui în turnul ei înalt de unde vede ce fac 
toţi copiii... Şi de acolo îl văzu pe Dinu fre- 
cându-se la-ochi ca după un somn lung şi o- 
dihnit, sărind în picioare. 

„Cui să mulţumesc că sunt iar liber, se în- 
trebă copilul şi fiindcă îşi aduse aminte de 


Dinu  mustăcioară 


PAG. 13 


foamea care îl 
căpşune. 

Şi tot umblând din căpşună în căpşună se 
ruga Dinu Mustăcioară: „Scoate-mi Doamne 
un foarfece în cale să-mi tai mustăţile să mă 


chinuia, începu să caute 


pot duce acasă, că mi-au crescut până la u- 
rechi şi râd oamenii de mine. Rugându-se, 
băiatul ajunse în dreptul unui izvoraş. Amă- 
rât de mustăţile care-i erau acum o povară, 
se uită în undă să vadă nu cumva au mai 
crescut? 

Când colo, minune! Mustăcioară se făcuse 
iar copil. Chipul blând al zânei se oglindea 
alături de al lui în apă şi copilul pricepu că 
numai ea a făcut minunea. Ii mulţumi cu la- 
crimi de bucurie şi se duse acasă. 

Mare fu fericirea părinţilor când îl văzură 
pe Dinu, căruia de atunci, i se zice „Dinu Mu- 
stăcioară”, cu toate că nici odată nu sa mai 
atins de briciu. 

Mona Rădulescu 


Grăbiţi-vă să cumpăraţi 


„Mitu Mitisor şi Sosoiu Sosolici“ 


De vânzare la librării şi la chioşcurile de ziare. 


mamn 


PAG. 14 


COPIILOR 


CIOBANAȘŞUL DRACULUI 


şa-i spunea, lumea lui Vetroiu, sau Vi- 
ţică, băiatul lui Ion Marin Stanca, din 
comuna noastră. Nu era băiat prost, 
nici deştept tare nu era; mai curând 
leneş; în tot cazul mai bun de bătaie 

şi de joacă, decât de carte. La 12 ani, deabia 

ajunsese în clasa à treia primară, — lucru ca- 
re a hotărât pe părinţi să-l retragă dela şcoală 
şi să-l facă cioban al satului. 

Cât era ziulica de lungă, Vetroiu se plimba 
pe lângă turma sa, cântând din fluier. Nu ştiu 
cum făcea, cum dregea, dar întotdeauna oile 
păscute de el erau mai grase şi mai frumoase 
decât cele păscute de ceilalţi. De aci porecla 
de „Ciobănaşul dracului“, dată de invidioşi. 

Aceasta, câtva timp. 

Intro zi, cum Vetroiu îşi păştea oile pe mar- 
ginea islazului, a văzut trecând spre Bucureşti 
„o turmă mare de oi, printre care se găseau şi 
căteva capre, slăbănoage şi neastâmpărate. 

De cum le-a văzut, Vetroiu nu-și mai putea 
lua ochii de la ele; aşa de mult ar fi vrut să 
aibă şi el una măcar, că nu a stat mult la 
gânduri şi a'ntrebat pe un cioban cât cere pe 
o capră — şi anume pe „Roşia“. 

Acesta, hoţ, i-a răspuns că nu-i sunt caprele 
de vânzare, dar dacă vrea cu orice chip să 
aibă, şi el una, să-i dea un berbec şi o oaie „pe 
alese“. 

Repede-repede, parcă de frică să nu se răs- 
gândească ciobanul, Vetroiu a despărţit oile 


(a 


sale şi i-a zis să-şi aleagă două din ele, fiind 
că berbecul nu e al lor. Dar acela mai făcea 
mofturi, zicând că el vrea berbec. 

In fine, şi-a ales două oi, care i se păreau 
lui mai grase, şi i-a dat capra cea roşcată şi 
slabă. Apoi a plecat în drumul său. 

Ceilalţi ciobănaşi — că pe câmp mai erau şi 
alţi copii cu oile — dac'au văzut aşa, au înce- 
put cu gura la el: „O să vezi tu, Vetroiule, că 
o să te omoare ţaţa Catirina şi cu nea Ion! 
(părinţii lui) .De ce ai dat oile pe jigodia asta 
de capră?“ 


Dar el, arătându-le bâta — o bâtă groasă, 
de corn — le-a răspuns: „Ştiţi ce? Să fu vă 


mai aud cumva, că vă pisez ca pe şerpi!... Ce: 
am dat oile voastre? Am dat dintr'ale mele! 
Ce vă pasă vouă?“ 

Ca să nu-l mai întărâte, copiii l-au lăsat 
deocamdată, dar când s'au întors cu oile dela 
păşune, au trecut şi pe la părinţii lui și le-au 
spus: „Nene Ioane şi ţaţă Catrino, Vetroiu 
a dat două oi p'o capră!“ 

Aceştia, nu voiau să creadă. Mai cu seamă 
tatăl său, care le zicea mereu: „Asta nu e ade- 
vărat!... Asta nu se poate! Minţiţi voi!... 

— Zău, nea Ioane! — îi răspundeau copiii— 
Să ne plesnească ochii dacă n'a dat două oi 
p'o capră!“ 

Degeaba se jurau ei, că nea Ion tot nu vrea 
să-i creadă. 


Când sa întors şi Vetroiu acasă, părinţii 


DIMINEATA COPIILOR 00000000000000000000000000000000000000000000 PAG. 15 


săi, dacau văzut ` capra (deşi înştiințaţi de 
ceeace făcuse acesta) au crezut că a rămas 
de pe la vre-o turmă, — şi fără să mai numere 
oile, au închis-o şi pe ea în staul. 

A doua zi, capra s'a luat după oile unui alt 
sătean şi s'a dus la acesta, unde a stat iar o 
zi. De acolo a nimerit la altul, și iar-la altul, 
şi încă la altul, până ce era să încapă pe 
mâna primăriei, care vrea s'o declare „de 
pripas”. 

Insă chiar în aceiaş zi, nu ştiu cum i-a dat 
D-zeu în gând, nea Ion şi-a numărat oile. Care 
nu i-a fost însă mirarea, când a văzut că în 
adevăr îi lipsesc două oi — plus capra, de 
care nu se prea interesase? 

Urmare: a luat pe Vetroiu la bătaie. Şi l-a 
bătut, şi l-a bătut, pân'a auzit şi mamă-sa, din 
casă, care l-a luat şi ea la rost. Dar ce bătaie 


îi dădeau? soră cu moartea. Când îl lăsa unul, 
îl lua celălalt. 

La tipetele lui disperate, au sărit vecinii, 
precum şi bunică-sa, şi de-abia l-au scos din 
mâinile lor. Altfel îl omorau, de necaz. 

Aproape o săptămână ,Vetroiu a stat fugit 
în pădure, unde îi ducea bunică-sa câte puţină 
mâncare. De-abia cu mare greu l'a adus acasă. 
Dar ce folos?!... De-atunci încoa, în toate zi- 
lele îl prind frigurile, şi din când în când „dă 
boala peste el“, din cauza bătăiei suferite. 
Acum, părinţii l-au iertat, şi el se duce iarăş 
cu oile; dar de-ar şti bine că l-ar jupui cineva 
de viu, sau că i-ar da un car de aur pe un fir 
de lână din oile ce păzeşte, el tot n'ar mai în- 
drăzni să dea, fără ştirea părinţilor. 

Ce vreţi?.... sa cuminţit băiatul! 

Standum 


POSACNERUNERBSARNUT (UNGUSTERRONNLSNSFOAUNRAF AEAPNRESARADEGRQSENERENGEES) ?5OPADONARRNONERECSNETNESNERSSURONSDSSNSNENEN 


Vaporaşul lui Nicuşor 


Vara trecută, Nicuşor fusese la mare, unde 
stătuse o lună şi jumătate. Va merge şi în va- 
ra aceasta. 

Părinţii săi începuseră chiar să facă pregă- 
tiri de plecare. Insă, iată că Nicuşor a răcit şi 
a căzut bolnav la pat. 

N'a stat mult, aşa vre-o patru, cinci zile 
Acum se simte bine, însă doctorul a spus să 
mai stea în casă vre-o săptămână. 

Dar Nicuşor se plictiseşte şi gândul îi este 
mereu la Constanţa şi la mare. 

Când văzu aceasta, maică-sa îi zise: „Nicu- 
şor, haidem să ne jucăm de-a marea și va- 
poarele. 

— Să ne jucăm, mămico! strigă Nicuşor 
plin de bucurie. 

Maică-sa puse pe masă un lighean plin cu 
apă, luă apoi o bucăţică de carton, o foaie de 
hârtie şi două, trei beţişoare de lemn. Cu a- 
cestea făcu două vaporaşe mici şi le puse pe 
apă. 

„Sunt corăbii cu pânză, îi zise ea lui Nicu- 
şor, dar suflă în ele, ca să poată merge“. 

Fu! fu! suflă Nicuşor, umilându-și fălcile. 

Şi corăbiile porniră .Numai că se cam legă- 
nau, când la dreapta, când la stânga. 


„Dece nu merg drept? întrebă Nicuşor. 


— Fiindcă e furtună pe mare“, îi răspunse 


mamă-sa răzând. 
Spicuitor 


Mult iubite cititor, 

Cartea „MITU MIȚIŞOR 

Şi SOSO!U SOSoLici*:, 
Cea regină'ntre pisici, 
Uite, acum chiar a eşit 
Şi-i plăcută la citit, 
Toată'n versuri, ilustrată 
Şi-i frumoasă, minunată, 
lar de'ntrebi de prețul ei, ? 
Costă doar 20 de lei 
Ca.s'o iai să te grăbeşti, 
Mai tâvziu nici n'o găsești. 


Preţul unui exemplar este numai 20 de LEI 


4 


PAG. 16 00000000000000Â000ooo00oeeeeee0eeeooeaceoeee MI NEATA COPIILOR 


DE VORBĂ CU CITITORII 


Mar. L.-Loco. — „Primăvara“ poezii în genul acesta 
am publicat neuumărat de mul'e. Mai allă că „dorul“ rimează 
greu cu „codrul“, iar „este“ nu rimează de loc cu „priveşti“. 

I. V. Or.-Ploeşti. — lar o poezie despre „Primăvară !“. 
Oare nu-i mai bine să ne bucurăm de trumuseţea aşa de 
scurtă a primăverii decât să ne ostenim a scrie versuri» 
spunând, ceea ce se şte de când lumea şi pământul, ă 
primăvara înfloresc pomii, înviază natura şi se întorc rân- 
dunicele ?. 

Bădiţă- Galaţi.— „Un cititor pasionat“. Versuri şi iar ver- 
suri ! Ce să facem cu atâtea versuri ce ni se trimit ? Chiar 
dacă am pune numai poezii în toate paginele revistei şi 
încă n'ar fi posibil să publicăm tot ce ni se trimite. Cei 
cari ne asigură că sunt prietenii revistei, sunt rugaţi să-şi 
arate prietenia citind şi răspândind revista, iar nu trimițân- 
du-ne mereu versuri a căror citire şi cercetare ne răpeşte 
un timp pe care l-am putea întrebuința mai bine în folosul 
revistei. 

C, C. 0p.-Loco. - „Câmpul“. Arată rând pe rând cum 
este „câmpul“, se poate face mai bine şi mai exact în 
proză. Versurile făcute de d-ta nu sunt destul de puternice 
aşa că regretăm că nu le putem publica. 

Con. Diam.-Loco.- „Ce nu se poate vedea pe lume“. 
Şi aşa [cum l-ai îndrep'at „Acrostihul“ d-tale şchioapătă, 
versurile nu se potrivesc, unele sunt prea lungi, altele prea 
scurte. De aceea regretăm că nu le putem publica. 

Trimiţătorilor de jocuri. — Spunem—numai ştim pen- 
tru a câtea oară—tutulor acelora care ne trimit spre pu- 
blicare jocuri, şarade etc., că nu li se dă nici un răspuns 
prin revistă. Cele cari suut găsite bune de redactorul nostru 
specia!, se publică, iar celelalte se distrug. 

1s.-Moş Bălţi.—„Sulamita“ nu e prin conţinutul ei o 
poveste, care să se potrivească pentru revista noastră. 

————— 00 ZI ko 


ŢINE MINTE! 


Dimineaţa când te scoli 
Cere tatii doi-trei poli 
Suchard să-ţi iei 

Şi petreci ca un Bey! 


Fuga, fuga tofi să daţi 
Noua carte cumpăraţi 
Care-i „MIŢU MIŢIŞOR 
şi SOSOIU SOSOLICI“ 
De MOS NAE e făcută 
„ıı,  Si-i frumoasă, ne'ntrecută. 
De vânzare la foafe chioşcurile şi librăriile. 


Atelierele „ADEVERUL”, S. A. 


“OUL LUI COLUMB 


Povestea ce urmează este cunoscută de 
elevii mai mari, dar micii noştri cititori încă 
nau avut când să afle despre ea. 

De aceea, o scriem pentru dânşii. 
“Cristofor Columb, descoperitorul Americei, 
lua într'o zi masa la nişte Spanioli nobili. 
Printre ceilalţi oaspeţi erau unii cari îl invi- 
diau, fiindcă descoperise America. 

Aceştia căutau, aşa dar, să-i scadă meri- 
tele, arătând că Cristofor Columb nu făcuse 
cine ştie ce ispravă. 

„Nu era lucru greu să descoperi America, 
ziceau ei; era deajuns să te gândeşti la lu- 
crul acesta”. 

Fără să răspundă la cuvintele acestea, Co- 
lumb luă depe masă un ou copt şi le zise: 
„Cine poate să pună oul acesta să stea drept 
pe masă cu vârful în sus?” 

Incercă fiecare, dar nu reuşi nimeni. Co- 
lumb luă din nou oul, îl lovi uşor de farfu- 


rie, ca să-l turtească la un capăt şi îl puse! 


apoi pe masă, unde stătu drept şi în echilibru. 
Toţi oaspeţii strigară: „Aşa putem şi noi şi 
e foarte uşor. 
— E uşor şi puteţi, răspunse zâmbind 
Cristofor Columb, dar trebuia să vă gândiţi”. 


POVEȘTI, SROAVE, ANECDOTE, VERSURI 
CU DUH GĂSIȚI DIN BEL$UG IN; 


„BIBLIOTECA PENTRU TOŢI“ 


cea mai! effină publicaţie. 
Au apărut până în prezent circa 1200 de numere 
DE APROAPE 100 PAGINI 


Fiecare număr se vinde cu LEI 7 


Catalogul general se trimite gratis 
ia cerere de către: 


Edit, Libr. „Universala“ Alcalay & Co, 
Bucureşti, Calea Victoriei 27 


De vânzare la foafe librăriile din fară. 


< 


ANUL Vi DIMINEATA 
907 COPIILOR 


Dmecroa: N. BATZARIA._ 


CAO) CAO) OAO) OAO OAO) OAO) CAO) SAO) CH9/EP CNO REAO CAO CAD OAO CAOIO O CAO Eno eye) 


[ORCI OAG OA) OAG)OASISIR OAS OAS AAKA 


Lui Ionel i-a căzut păpuşica de pe scaun şi plânge el în locul ei. PREŢUL LE: 5 


PAG, 2 


DIMINEAȚA COPIILOR 


MA CUL ROŞU 


opii, aţi fost cândva la Mangalia? E un 
orășel în Dobrogea, așezat pe țărmul 
Mării Negre. 
Acolo trăiesc doi băieţași, Andrei şi 
Enver. Andrei e Bulgar şi e foarte sår- 
guincios şi muncitor, Enver e Turc şi-i înţelept 
şi milos. 

Andrei are un măgăruş şi o cotigă. Urechilă 
şi cotiga i se potrivesc de minune, căci Andrei 
e de zece ani şi e mic, măgăruşul e mic şi el 
şi cotiga nu e mare. 

Drumul spre lac trece printre lanuri de mă- 
răcini înalţi de un stat de om şi mai bine, ce 
par nişte lunci adevărate. 

De două ori pe zi Andrei se duce la izvorul 
de pucioasă din dreptul lacului dela Manga- 
lia şi cară apă pentru sezonişti. 

Pe marginea drumului, printre mărăcini şi 
flori păioase, tufe de mac roşu se leagănă în 
adierea vântului de vară. In aceste locuri pi- 
toreşti trăieşte şi Enver, prietenul lui Andrei, 
care în timpul vacanței mari serveşte şi el pe 
sezonişti, însă nu cu apă de pucioasă, ci cu 
iaurt, cafea turcească şi îngheţată. Aceasta o 
face înspre seară, căci ziua se plimbă pe țărm 
şi printre flori şi se bucură de viaţă. E mic 
şi el, cam vre-o nouă ani. 

Enver e cuminte şi bun. El nu smulge ari- 
pioarele la fluturi şi nu chinueşte animalele. 
Adineaori a văzut un şarpe bând apă din lac, 
dar n'a aruncat cu pietre în el. Ii plac florile, 
dar nu le culege. Se muţumeşte numai să le 
privească. 

Ce mult îi plac tufele de mac roşu! De mul- 
te ori se pleacă să le miroasă şi atunci vârful 
năsucului îi rămâne verzuiu. Dar ce-i pasă lui 
de asta! Par'că Enver se uită în oglindă!... 


Intro dimineaţă, pe când mă duceam la lac, 
admirând frumosul covor ţesut de natură, 
dau de Enver, cum sta aplecat lângă o tufă 
de mac roşu şi privea, când la florile de mac, 
când la fesul său cel nou. 

/ăzându-mi bucheţelul de mac roşu, ce mi- 
l-am cules, se întristă şi mă rugă să nu mai 
culeg îlori de mac, căci de ele se leagă o po- 
veste a neamului său, a neamului turcesc. 

Cică un paşă puternic şi bogat venise pe 
vremuri dinspre răsărit cu o ceată de turci cu 
gând să se aşeze în acest pământ, ce se în- 
tinde ca o fâşie argintie pe ţărmul Mării Ne- 
gre. Dar vai, Alah fie cu noi, un balaur uriaş 
cu douăsprezece capete şi cu limbi de foc, ce 
mirosia a pucioasă, înghiţi o mare parte din 
Turci, iar mulţi muriseră de frică. 

Acest pământ milostiv îi primi în sânul său 
şi de atunci macii roşii au răsărit în aceste 
locuri, stând mărturie acelor vremi şi şoptese 
în limba lor durerea neamului turcesc. Balau- 
rii au pierit şi ei, dar pământul e plin de pu- 
cioasă şi-i împodobit cu spini uriaşi. 

Şi adâncită în gânduri, nu băgasem de sea- 
mă pe Andrei, care-şi îndemna măgăruşul 
spre oraş şi era cât pe ce să mă trântească 
cu cotiga lui. 


Eufrosina Simionovici-Cernăuţi 


FATA CUMINTE. 


Dac'o fi cuminte fata, | 
N'o să uite tata 

Să-i aducă 'n dar 

Un pachet Suchard ! 


N cai ui 


aa etala, 


DIMINEATA 
COPii 


REDACȚIA ŞI ADMINISTRAȚIA 
BUCUREŞTI — Str. SĂRINDAR.?, parter. — TELEFON 6/67 


ABONAMENTE : 1 AN 200 LEI | NUMĂR 5 LEI 
6 LUNI 10 ,„ IN STRĂINĂTATE DUBLU 


11 August 1929 — No. 287. Director ; N. BATZARIA . Manuscrisele nepublicate nu se înapolază 


REPRODUCEREA BUCAȚILOR ESTE STRICT INTERZISA 


E ZIUA LUI „aL EN U I-A 


Sa 'mbrăcat în doliu mama, I 

Pe cap şi-a pus la fel năframa Se joacă frumos Lenuţa, 

Şi candela-a aprins de seara, Cu părul blond suflat de vånt; 
In colțul strâmtei odăițe Şi-i cuminte mult, drăguța, 

Şi sa rugat către Fecioara, Copilaş cu suflet blând. 

Sub cele două iconiţe. r JI 


Ea-i o floare scumpă, 
Cu miros fermecător. 
Pe părinți cu drag, i-ascultă, 


Cei doi copii, o'ntreabă: „Oare, 
Mămico, azi e sărbătoare?!...” 


Ea, printre lacrimi le spune: Bucurându-i dese ori. 
„Pe lume, zi mai sfântă nu-i III 


Ca astăzi deci, o rugăciune 
Să spuneţi căci e ziua lui... In sufletul său de copilă, 


E plină de iubire caldă şi-i 


sli ui at a NE E aaa Mae ci ca voioasă, 
Zi sfântă pentru-al vostru tată lar pentru părinţi e ca o lumină 
Ce, nu aţi văzut niciodată '.. In bătrânețea lor întunecoasă. 
Mircea Ciobanu Gh. O. Ionescu 
—— ock O 00 kn 
SINCERITATE 

Domn Inspector a venit Si mereu în gând se'ntreabă 

In clasă pe ne-așteptate Und să fie?! und' să fie?!? 

Si spre micii cei din bănci Domn Inspector să-l ajute, 

Blând a început să cate. Zice: „Măi copile, măi, 

„la să-mi spui tu, Ion Stamate, l-a să-mi spui tun locu-acesta 

Unde-i inima? O ştii? . N'ai simţit ades bătăi?“ 

Intreabă dânsul un elev. (Și cu'n gest, omul deştept 

Mai aproape poți să vii Duce mâna sus pe piept). 

In ce locde ştii și poți Se repede-atunci Stamate, 

N'ai decât să îmi arăţi“. Tata când mă bate măr, 

Copilașul însă tace Simt bătăile la spate. 

Intrebarea nu o ştie Nicu C. Pavel 


—— oc ko t 


DIMINEAȚA COPIILOR 


S 
WY 


SS 


$ 


3 
| 
A 
A X 
VA f 
j 4 
$ j 
fi 


/ 


DAP = NN 
r, 
oi 
S pz 
NNR 
AAAS 


N 


= RR i, 


- ga 
č 


ARN 
NREL 
SI 
` MW WANNY X 


m 


M KARNO 


S 


MĂRIUCA 


POVESTE POPULARĂ RUSEASCĂ 


fost o dată un ţăran, care a- 
vea o spuză de copii. Şi iată 
că nevastă-sa îi născu încă o 
fetiţă. Bietul om nu mai avea 
în ce să o înfaşe şi nici loc în 
casă unde să o culce. De a- 
aca ceea, o înfăşură într'o scoar- 
tă de mesteacăn, o duse în pădure şi o lăsă 
acolo la rădăcina unui arbore. 

Insă veni Maica Domnului, luă pe fetiţa cea 
abia născută o duse la biserică şi o crescu şi 
o îngriji cum nu se poate mai bine. Şi îi dete 
numele de Maria după sfântul ei nume. Insă 
ca mângăiere îi zicea Măriuca. 

Intr'o zi, când Măriuca se făcuse mai mare, 
Maica Domnului îi zise: „Astăzi când stai în 
biserică, să nu priveşti spre Sfântul Altar”. 

Dar Măriuca nu ascultă de porunca aceasta, 
ci privi spre Sfântul Altar şi văzu cum Maica 
Domnului a purtat pe copilul Iisus în braţe, 
cum l-a înfăşat în scutece şi cum l-a pus a- 
poi în scaunul aurit, 


Pro:ucrare de Ali-Baba 


Mai târziu, Maica Domnului a întrebat-o: 
„Măriuco, ai-privit spre Sfântul Altar? 

— Nu, răspunse Măriuca 
privit. 

— Măriuco, spune adevărul, fiindcă altfel 
o să fie rău de tine. 

— Nu, n'am privit spre Sfântul Altar”, zise 
Măriuca minţind pentru a doua oară. 

Atunci Maica Domnului se supără pe Ma- 
riuca, o duse într'o pădure neumblată de oa- 
meni şi o lăsă acolo. 

Mariuca stătu o bucată de vreme în pădure, 
după aceea, zărind o cărare, eşi din pădure şi 
porni în lumea largă. Domnul o duse la ceta- 
tea de scaun a împăratului. 

Cu împăratul acesta se petrecea un lucru 
ciudat de tot: nici un croitor nu putea să-i 
facă o haină, care să i se potrivească. Ori i-o 
făcea prea mare, ori prea mică, ori prea largă, 
ori prea îngustă. 


Aflând aceasta, Măriuca zise lăudându-se: 


minţind, n'am 


DIMINEAȚA COPIILOR 9%000000000oo000000000000000000o0o0ooooooooe PAG. 5 


„Eu pot să-i fac împăratului o me care să 
i se potrivească.“ 

O duse la palat şi-i dădură stofă, iar Mă- 
riuca făcu o haină, care îi şedea împăratului 
de minume. 

De bucurie, împăratul luă pe Măriuca de 
nevastă. După un an dela căsătorie, ea născu 
un băiat. Dar a doua zi, când pruncului aces- 
ta i se făcu bae, doica şi slujnicile fură cu- 
prinse dintro dată de un somn adânc. 

Şi iată că prin acoperişul, care se deschise, 
intră în odaia de baie Maica Domnului şi-i 
zise Măriucăi : „Mariuco, ai privit spre Sfân- 
tul Altar? 

— Nu, n'am privi, răspunse Mariuca. 

— Mariuco, spune adevărul, fiindcă, 
nu spui, am să-ţi iau pruncul.“ 

Dar Măriuca nu vroia să spună adevărul. 
Atunci Maica Domnului îi luă pruncul şi se 
făcu nevăzută. 

Când doica şi slujnicile se treziră şi văzură 
că pruncul nu mai este în bae, se duseră la 
împărat şi-i. spuseră că l-a mâncat Măriuca. 

„De data aceasta îi iert păcatul“, zise bunul 
împărat. 

După un an Măriuca născu alt băiat, dar şi 
cu acesta se întâmplă ceeace se întâmplase 
cu cel dintâiu născut. 

„Şi de data aceasta îi iert păcatul”, zise îm- 
păratul, căruia doica şi slujnicile îi spuseră 
ă Măriuca mâncase şi pe al doilea prunc. 

In anul al treilea Măriuca născu iarăşi un 
băiat. Dar când mititelul acesta fu dus în oda- 
ia de baie, doica şi slujnicile adormiseră din- 
tr'odată, se deschise acoperişul casei şi intră 
Maica Domnului. 

„Mariuco, îi zise ea aproape rugând-o, spu- 
ne că ai privit spre sfântul Altar. 

— Nu, n'am privit”, răspunse Măriuca min- 
tind din nou. 

Atunci Maica Domnului luă şi pe al treilea 
copil şi pieri cu el. 

De rândul acesta împăratul se supără foc 
şi porunci ca Măriuca să fie aruncată în râu 
şi înecată. Ii legară, aşa dar, o piatră de gât 
şi o aruncară în râu. Insă Maica Domnului 
veni şi o scăpă de înnec. Şi îi se dete împăra- 
tului de veste că Măriuca nu sa înecat şi că 
a fost văzută plimbându-se la ţârm. 

„Faceţi un foc mare şi aruncaţi-o, ca să ar- 
dă“, porunci acum împăratul. 

Măriuca fu aruncată în foc, dar Maica Dom- 
nului trimise o ploaie, care stinse focul şi 

scăpă. 

„Scoateţi-i ochii şi duceţi-o în pustiu“, po- 
runci acum împăratul. 


dacă 


Şi se făcu aşa cum porunci el. 
Pe când Măriuca şedea singură şi se văeta 
în pustiu, veni iarăşi Maica Domnului şi o 


întrebă din nou: 
Sfântul Altar ? 
— Am privit, răspunse acum Măriuca; am 
privit şi am păcătuit. 
— Mariuco, Mariuco, îi întoarse vorba Mai- 


„Măriuco, ai privit spre 


ca Domnului, dacă ai fi spus adevărul dela 
început, n'ai fi îndurat atâtea chinuri şi: su- 
ferinţi“. 

Şi Maica Domnului îi întoarse lumina ochi- 
lor, aşa că Măriuca vedea ca şi mai înainte. 
Şi îi mai aduse pe cei trei copii, cari erau 
acum trei flăcăi chipeşi şi sănătoşi. Ii mai 
făcu o casă în pustiu şi o lăsă să trăiască a- 
colo cu cei trei băeţi. 

Intr'e seară, pe când îşi făceau cu toţii ru- 
găciunea, băiatul cel mare zise: „Rog pe 
Dumnezeu şi Maica Domnului să facă să 
curgă în pustiul acesta un râu şi să plutească 
pe el corăbii şi vapoare.“ 

— Rog pe Dumnezeu şi Maica Domnului, zi- 
se al doilea băiat, ca să răsară aicea lanuri 
de grâu şi să fie şi hambare pline de grâu. 

— Din parte-mi, grăi băiatul cel mic, rog 


PAG. 6 %90000000000000000000000000000000000ceeoteteD/ MI NEAȚA COPIILOR 


pe Dumnezeu şi pe Maica Domnului să facă 
aşa ca să răsară în pustiul acesta un stejar, 
iar în stejar să fie un cotoiu care —la ducere 
— să spună poveşti triste, iar la întoarcere, 
poveşti glumeţe“. 

A doua zi, când Măriuca şi cei trei fii ai săi 
se sculară din somn, văzură înaintea casei 
lor un râu mare şi adânc, iar de jur împre- 
jurul casei holde bogate şi hambare pline de 
grâu. 

Ba mai răsărise şi un stejar în care un co- 
toiu spunea — la ducere — poveşti triste, iar 
la întoarcere poveşti glumeţe. 

Nu după mult, veniră pe râu corăbii mari 
şi pline cu tot felul de mărfuri bogate. Coră- 
biile acestea veneau din ţara în care Măriuca 
fusese împărăteasă. 

La înapoiere, corăbierii îi ziseră Măriucăi: 
„Dă-i voie fiului tău mai mare să vină cu noi, 
ca să vadă cetatea de scaun a împăratului şi 
chiar pe împărat.“ 

Mariuca, îi dete voe, ba mai trimise împă- 
ratului, fără să-i spună cine este ea, mai mul- 
te daruri bogate. 

Impăratul se bucură de darurile primite, 
dar se bucură mult mai mult de vederea flă- 


căului, pentru care simţea o dragoste de pă- 
rinte. Il ţinu zece zile la palat, după aceea 
băiatul se întoarse din nou la maică-sa. 

După câtva timp, se duse şi al doilea băiat 
şi împăratul îl ţinu douăzeci de zile lângă 
dânsul. 

Insă, când şi băiatului mai mie îi veni rân- 
dul să meargă, acesta zise împăratului: 
„Inalte stăpâne, mama te roagă să potteşti 
la noi“. 

Impăratul plecă chiar în ziua aceea şi când 
o văzu pe Măriuca, o recunoscu numai decât, 
cu toate că trecuseră aşa de mulţi ani la mij- 
loc. 

Ce a urmat, se înţelege lesne. Măriuca şi 
fiii săi părăsiră casa din pustiu şi se duseră 
la palatul împărătesc, unde Măriuca se făcu 
din nou împărăteasă. Iar după moartea îm- 
păratului, fiul său mai mare îi urmă în scaun 
şi domni cu multă blândeţe şi înţelepciune. 


ED ll Lele lb le Dell LL LR lei ELL LL LAU LISA ITI LIS LILLLLLILILI3 


CEAUNUL ŞI RELE 


i-aduc aminte de țața preoteasa, ne- 


vasta fratelui tatii, — D-zeu s'o ierte 
l — femee vrednică şi bună; o avea 

mama ca p'o soră: una două, ea la noi, 

mama la ea. De o căuta cineva, o găsia 
la noi, de întreba de mama, o găsia la ea. 


| 


Noi, copiii, deşi ne aveam ca fraţii, ne plăcea 
mai mult să stăm la casa noastră. Dar când 
venia ţaţa Paraschiva, se ştia că nu-i mai ră- 
mânea picior de copil acasă. Şi poate că nu le 
era de joc, cât de ceaunul cu lapte dulce, por- 
ţia lor din fiecare zi. La noi, întotdeauna era 


DIMINEAȚA COPIILOR 00000000000000000000000000000000000000000000 Pi. ? 


belşug de lapte. Numai ce vedeai pe Nicu, bă- 
iatul cel mare, făcând semn soră-şi, Marioara 
şi ea, pe lângă mamă-sa, începea: „Mamă, mie 
mi-e foame de lapte!” — „Cum naiba, că acuş 
te sculaşi dela masă? Doar nu ţi-au mas şoa- 
recii! Totdeauna vă răzbeşte foamea când ve- 
niţi aici. Altădată, să poftiți să vă mai iau.” 
Las’ pe seama lor, că veniau şi nepoftiţi altă- 
dată. 

Drept să spun, mamei nu-i prea erau dragi 
nu doar de lapte, ci de gălăgia şi neastâmpărul 
lor. Trebuia să le ascunzi tot din cale, că nu 
le mai găsiai sdravene. Toate şuruburile erau 
sucite de ei, toate lucruşoarele răvăşite dela 
locul lor. Şi mama, ca să scape de chilipirul 
ăsta, să ne trimită pe toţi la joc, punea servi- 
toarea să ne umple ceaunul de câteva ori, până 
ne săturam. C'apoi mâncam şi noi dearândul, 
numai să ne aflăm în treabă şin gălăgie; că 
nu mâncam în linişte ca la alte mese, ci să ve- 
deţi cum ne orânduia Petrică, fratele nostru 
cel mare: el lua ceaunul cu lapte, ni-l potrivea 
de sărat, punea mămăliguţă, ne împărţia lin- 
guri de lemn la fiecare, apoi ne aşeza roată în 
jurul ceaunului, după mărime. Şi, ca să nu ia 
unul mai repede ca altul, Petrică, vătaful nos- 


tru, număra aşa: la „una”, umpleam lingurile, 
la „două”, sus cu ele pe marginea ceaunului 
şi „trei” la gură. Mergea strună cu număratul, 
până la un timp, cât goliam mai multe ceau- 
nuri; iar când începeam a ne cam sătura, gă- 
siam pricină unuia că a luat mai mult în lin- 
gură şi numai ce se pomenia acela ciocnit 
zdravăn în cap, de-i rămânea cucuiu. Acesta 
era semnalul şi apoi, ţine-te gălăgie şi râs cu 
lacrămi şi plâns... se începea o hărmălae mai 
mare ca la uşa cortului: spoiţi cu lapte din 
tălpi până'n creştet, pereţii moscoliţi ca vai de 
lume... Numai ce venea servitoarea c'o jordie 
şi... să te păzeşti: ne astâmpăra, de jurai c'aşa 
cuminţenie nici că s'a pomenit. „D'asta vă e de 
lapte, să-l împrăştiaţi şi să vă bateţi joc de el? 
Să mai îmdrăsniţi a deschide gură pentru lap- 
te, că vă dau eu pe spinare!” 

Se speriase şi ea, săraca de atâta nelegiuire, 
că, să ne fi privit, te apuca groaza: până la 
piele erm uzi de lapte şi sgâriaţi ca vai de noi; 
iar pe jos, numai găvanuri de linguri rupte... 

Doar aşa ne domolia biată fată şi ne risipia 
pe afară, unde începeam alt rând de sben- 
guială. 

Minerva Alexandrescu 


DUCELE ŞI CROITORUL 


Un duce avea înăintea castelului său o alee. 

Dar pe aleea aceea se afla o casă ţărănea- 
scă zidită înainte de a se fi croit aleea şi în 
care locuia un croitor. 

Ducele încercase în mai multe rânduri să 
înduplece pe croitor să-i vândă casa, însă croi- 
torul nu vroia să o vândă, ori de cât de mare 
ar fi preţul. 

Atunci ducele se gândi să mute casa croito- 
torului, fără ca acesta să ştie. De aceea în- 
trebuinţă un vicleşug. 

Chemând pe croitor, îi zise: „Am un servi- 
tor nou şi aş vrea să-i faci o haină la fel cu 
a celorlalţi servitori. 

„Dar să ştii că am să te închid într'o odae 
tot timpul cât vei lucra şi n'am să-ţi dau dru- 
mul până nu isprăveşti tot lucrul“. £ 

Croitorul se învoi. 

Ducele porunci atunci să fie mutată casa 
croitorului, 


Croitorul nu isprăvise încă de lucrat haina, 
când zidarii tocmiţi de duce isprăviseră de 
zidit casa în locul unde o mutaseră. 

Se înserase când croitorul era gata cu lu- 
crul. Ducele îl opri la masă şi îl ţinu până 
la miezul nopţii. Numai atunci îi dete voe să 
meargă acasă. 

Când croitorul ajunse la locul unde îi fuse- 
se casa, începu s'o caute, dar în loc de casă, 
se lovea mereu de pomi. 

In zori, când se făcu puţină lumină, văzu 
la o mică depărtare o casă care semăna cu a 
lui, se duse într'acolo şi când intră înăuntru, 
văzu că e chiar casa sa. 

„Foarte supărat, şe duse să se plângă rege- 
lui,-dăr regele râse mult de această poznă și 
nu făcu nimic ducelui. 

In româneşte de Micheline Delage 
amk 


„ x AR Din -w 


cun GLONT 
FURĂ îAPALUI 
Gonv TOADER 


Desene de GEO i 11 Text de MOŞ NAE 


PAG.8 


ai 


Mulţumindu-i că se 'ntoarse, Cât de Glonţ, pricepeţi lesne, Insă, staţi, că Glonţ deșteplul 
Stan de vorbă nici ra stat, Că nu stă în grajd o clipă, Mai făcu încă ceva, . 

Ci urându-i „noapte bună“, Scoate iapa, pe 'ntunerec Pae, fân stângând grămadă, 
Drept la cârciumă a și plecat. Călărind, o şterge 'n pripă. Puse şeaua peste ea. 


: D 
Stan la cârciumă intră vesel „Cum aicea?, Când venit-ai? Ameţit de băutură, 


Și comandă un chil de vin, Doar în grajd eu te-am lăsat Lae-i zise bălbăit: 
Dar pe Lae când zărește, Cum se poate că 'nainte-mi „Frate Stane, eu băut-am, 


Gata să-i vie leşin. Tu să vii — ori ai sburat?“. Insă tu, văd, te-ai pilit, 


e canta 


Rp 


A Dep 


- DIMINEATA COPIILOR po. PAG. 9 


Dar prietenii pot spune „Lae, văd, de glumă ți-arde, Råd prietenii şi Lae, 

Că de-aci nu mam mişcat“. — insă jur că tu mi-ai zis: N umai Stan nu face haz, 
Când aude Stan aceasta, Haide, Stane, mergi la cârciumă! Stă, socoate, ‘n gând işl zice: 
li răspunde supărat: Și aicea mai trimis". „Au visat-am când sunt treaz: 


4 

Un pahar mai bea și două, „Dacă spui cai stat aicea, „A furat, a șters-o iapa, 

Dur deodată a sărit Ei, atunci am priceput. Am făcut-o noi de oaie, 
„Frate Lae, zice dânsul, Mi-a vorbit dar Glonţ tâlharul Ce va spune acum boerul? 
E grozav ce am pățit. Cu un glas cam prefăcut. Zău, să știi că ne Jupoale . 


Cam târziu pornesc din cârciu- Vin la grajd și pe 'ntunerec 


Totuși, stau, nu pleacă "'ndată, l jul E È 
(mă, Văd că şeaua-i tot la loc: 


Căċi şi Stan e însetat, 


Dă i înakite "nt Insă merg pe trei cărări, „Uite, mă, că n'a furat-o, 
ape ga, ngge n F una Cad mereu și iar se scoală, Vezi cavurăm noi noroc“. 
Până ce bine s'a îmbătat. Gâfăind, suflând din nări. (Va urma) 


li 


PAG. 10 199000000000000000000000000006000000000000000D | MINEAȚA COPIILOR 


Povestea vestitului erou Hercu 


—— — ——— n 


8). Cele douăsprezece munci ale lui iza eta 


Totuşi, vroind, nevroind, Hercule se duse în 
Elida şi se înfăţişe regelui Augias, cerându-i 
voe să-i curețe grajdurile numai într'o zi, dar 
fără să-i spună că venise din porunca regelui 
Euristeu. 

Augias rămase în admiraţie înaintea înfă- 
țişărei lui Hercule, care se dusese având în- 
tro mână vestita sa măciucă, iar pe umeri 
pielea celui dintâiu leu pe care îl omorâse. Nu 
văzuse până atunci un asemenea erou. 

Cu toate acestea, râse când auzi că Hercule 
se învoeşte să-i curețe grajdurile într'o sin- 
gură zi. „Ascultă, streine, îi zise el, dacă iz- 
buteşti să scoţi într'o zi. tot gunoiul din graj- 
durile mele, eu îţi dau ca răsplată a zecea 
parte din toate vitele mele“. 

Hercule primi învoiala și luă ca martor pe 
Fileus, fiul lui Augias. După aceea, se apucă 


de treabă. Dar ori cât îl ştim de viteaz, nici nu - 


era de gândit ca el să fi putut căra într'o zi 
mulţimea nenumărată de grămezi de gunoiu, 
care umplea grajdurile. Insă nici Hercule nu 
se gândise la aşa ceva, ci întrebuinţă cu to- 
tul alt mijloc. 

Anume, nu departe de locul acela curgeau 
două râuri: Alfeus şi Peneus: Hercule făcu în 
grabă un canal, abătu în canal apa celor două 
râuri, iar această apă curse prin grajdurile 
lui Augias, curăţindu-le de. tot gunoiul, care 
îl duse departe în mare. 


Î). Păsările 
A şasea poruncă a lui Euristeu: Hercule să 


EEA şi să împrăştie păsările din Stimfal. 
Stimfal era în Pelopones (Grecia de Sud) 


Decât Augias, aflând că Hercule făcuse 
treaba aceasta din porunca luil Euristeu, vroi 
să-şi calce învoiala şi să nu-i dea a zecea par- 
te din vite. Zise însă că e gata să meargă la 
judecată şi să se judece. 

Hercule primi şi chemă pe 
tor. Fileus, cu toate că era fiu. lui Augias, 
mărturisi drept şi spuse că în adevăr învoiala 
era ca Augias să dea lui a zecea parte din vi- 
te, dacă Hercule va putea să curețe grajduri- 
le într'o singură zi. 

Insă Augias nici nici nu vro 
la sfârşitul judecății. Se sculă 
porunci atât lui Hercule, cât ş 
părăsească numai decât cetatea 

„Dar Hercule nu era un erou, 
asemenea ocară, ci porni în ră 
va. lui Augias. Ţara fu pustită, 
fiii săi (afară de Fileus) fură 
lui Hercule. ' 

După aceasta, Hercule se întcarse la Mice- 
na şi vesti regelui Euristeu că li-a îndeplinit 
porunca şi a curățat într'o singură zi grajdu- 
-rile lui Augias. Insă Euristeu, care era tare vi- 
clean şi avea multă pizmă pe Hercule, îi răs- 
punse că nu pune la socoteală isprava acea- 
sta, deoarece Hercule a cerut să fie răsplătit. 

De aceea, îi dete o nouă poruncă, trimiţin- 
du-l într'o întreprindere foarte primejdioasă. 


din Stimial. 


un lac de care nu era cu putinţi să te apro- 
pii. Nici un om n'ar fi putut răbda mirosul 
urât ce venea de acolo. Pricina ăcestui miros 
erau murdăriile depuse de nişte păsări numite, 


ileus ca mar- 


să stea până 
upărat foc şi 
fiului său să 
regatul său. 


iar Augias şi 
cişi de mâna 


mărime neobişnuită. Capul, cio 
lor «erau de fier şi aveau ghiarele ascuţite şi 
foarte puternice. Pe lângă aceasta, fiecare 
pană a lor era ca o săgeată ascuţită, iar cu 
o izbitură a ciocului găureau şi cele mai groa- 
se scuturi de aramă. 

Şi erau în număr aşa de mare, că atunci 
când se înălţau în văzduh, întunecau lumina 
soarelui. Hrana lor erau vitele şi chiar oa- 
menii asupra, cărora năvăleau S ai rate i pe 


loc. E: ei 


(Va urma) 
Vasile Stănoiu 


Fotogratii de cititoare şi cititori, cari au obținut ia şcoală premiui i-iu 


1) Penchas Simon, Clasa IV-a pri- 
mară, Şcoala , Cultura“, Bucureşti. 

2) D-ra Bercovici Raşelia, Clasa 
III-a primară, Şcoala „Progresul Cul- 
turii“, București, 

3) D-ra Ene Consfanţa Eugenia, 
Ciasa Il-a primară, Şcoala de fete No. 
4, „Cuibul cu Barză“, Bucureşti. 

4) D-ra Gabriela Georgescu, Clasa 


Il-a primară, Şcoala de fete No. 31, 
Bucureşti. 

5) D-ra Vasilescu-Letiţia, Clasa 
IV-a primară, şcoala No. 6 „Elisabeta“, 
Timişoara. 

6) D-ra Feinstein Iosetina, Clasa 
Ill-a şcoala de fete No. 23, Bucu- 


reşti. 


7) Lax M. Bruno, Clasa Il-a primară 
Şcoala No. 13 de băeți, Bucureşti. 

8) D-ra Simona Aron, Clasa I-a 
primară, Şcoala Instrucțiunea-Goldfarb, 
Bucureşti. 


9) Radu D. Anghelide, Clasa II-a 
primară, Şcoala No. 4, Brăila, 


PAG. 12 


DIMINEAȚA COPIILOR 


DOMNIŞOARELE „CIOCOLATA“ 


omnişoarele „Ciocolată“ erau trei su- 
rori: Nina, Mina şi Gina şi aveau cu 
totul: alt nume de familie. Ba chiar 
un nume destul de frumos: numele 
de Păunaş. 

Şi aşa le spunea toată lumea, mai ales că 
nici nu erau oacheşe, ca să zici că li sar fi 


potrivit porecla de domnişoarele „Ciocolată“. 

Li se dădu însă această poreclă în urma în- 
tâmplărei, pe care vă rog să o ascultați până 
la sfârşit. 

Tatăl acelor trei surori era vestitul profe- 
sor Liviu Păunaş. Vestit ca unul din cei mai 
buni cunoscători ai insectelor. Nu era gândac, 
nu era gânganie cât de mică, pe care să nu 
o fi studiat d. profesor şi despre care să nu-ţi 
fi putut vorbi ore întregi, explicându-ţi din 
ce familie face parte, cu ce-i place mai mult 
să se hrănească, până la ce vârstă trăeşte, 
etc, pl. 


lată însă că într'o zi d. profesor citeşte în 


de Dinu Pivniceru 


revista sa că într'o pădure virgină din Ame- 
rica centrală s'a găsit un cărăbuş nou şi ne- 
cunoscut până atunci de specialişti. 5 

„Cum ? ! exclamă d-sa, sărind în sus aprins 
ca de un curent electric. Să existe undeva pe 
pământ un cărăbuş dintr'o familie nouă şi eu 
să nu-l văd şi să n'am un exemplar! Asta nu 
se poate ! Chiar mâine plec în căutarea lui în 
pădurile virgine ale Americei Centrale“. 

Toate bune, decât ce să facă şi cui să lase 
până la înapoierea sa pe Nina, Mina, şi Gina ? 
Pentrucă am uitat să vă spun: mama fetelor 
murise de vreo trei sau patru ani, aşa că ele 
erau îngrijite de tatăl lor. 


Domnul profesor găsi însă repede leac şi 
pentru aceasta. „Le trimit — şi nu mai târziu 
de cât astăzi — sorei mele Lucreția, ca să le 
țină până la înapoerea mea.“ 

Işi făcu în aceiaşi zi bagajele, strânse în- 
trun cufăr rochiile şi celelalte lucruri ale fe- 
tiţelor şi chemându-le, le zise: „Diseară sau 
mai bine, mâine după plecarea mea, vă duceţi 
pentru o lună, două la Tanti Lucreția. 

— Dar unde pleci, tăticule ? întrebă Nina, 
care, fiind cea dintâiu în vârstă, era şi mai 
îndrăzneață. 


— In America Centrală, răspunse scurt d. 
Liviu Păunaş. 


e zare A 


DIMINEAȚA COPIILOR 000000000oo0000000000000900000000000000000000 PAG. 13 


-— In America?! întrebară câteşi trei foarte 
mirate. 

— Centrală, zise din nou d. profesor, adău- 
gând : S'a găsit în pădurile virgine de acolo 
un fel de cărăbuş, din care eu n'am văzut pâ- 
nă acum. Asta nu se poate! Plec chiar mâine 
şi mă duc să-l prind, să-l studiez şi să aduc 
şi aicea unul sau mai multe exemplare. Până 
ce mă întorc, voi veţi sta la Tanti Lucreția.“ 

Nina, Mina şi Gina nu fură de loc mulţu- 
mite de vestea aceasta. Ştiau că Tanti Lucre- 
ţia, o femeie în vârstă şi care iubea liniştea şi 
singurătatea nu va fi tocmai bucuroasă să 
găzduiască atâta vreme la dânsa pe acești 
trei drăcuşori frumoși; dar prea sglobii şi ne- 
astâmpăraţi. 

Dar de bucuria sau neplăcerea acestei mă- 
tuşe fetele nu duceau grije mare. Ştiau însă 
că acolo au să se plictisească, de oarece Tanti 
Lucreția nu suferă zgomot, nu dădea voe să 
se joace şi să se cânte şi vrea ca în casa ei 
toată lumea să umble în vârful degetelor. * 

Decât nu era nimic de făcut. Mai ştiau cele 
trei surori că dacă „tăticul“ lor şi-a pus ceva 
în cap, putea să se răstoarne lumea şi pămân- 
tul, că el nu sar fi lăsat de hotărârea sa. 

In ziua următoare, două trăsuri se opriră la 
poarta casei d-lui profesor Liviu Păunaş. Una, 
ca să-l ducă pe d. profesor la gară, iar a doua, 
ca să ducă pe Nina, Mina şi Gina la Tanti Lu- 
creţia, care locuia într'o comună din apro- 
piere. 

„Să fiţi cuminţi!“ le povăţui tatăl lor la 
despărţire. 

Tanti Lucreția nu fu deloc încântată de so- 
sirea celor trei surori. „S'a isprăvit cu liniş- 
tea şi odihna mea !* murmură ea printre din- 
ţii ce-i mai rămăseseră. 

Totuşi, n'avu încotro. Trebui să le primeas- 
că în speranţa că fratele ei se va întoarce mai 
curând din călătoria la care plecase în cău- 
tarea unui fleac de cărăbuş. 

Primele zile fură pentru Nina, Mina şi Gina 
un chin de nesuferit. Tanti Lucreția nu ştia 
să facă altceva decât să le certe, spunându- -le 
că sunt fetele cele mai sburdalnice şi mai rău 
crescute. 

Să le lase să cânte, să sară sau să se joace? 
Despre aceasta nu putea fi nici pomeneală. 
Dar nu le dădea voe să vorbească măcar ceva 
mai tare sau să umble prin casă aşa cum le 
era mersul. 

„Mai încet, că m'aţi asurzit! Mai încet, că 
nu mai pot! se auzea mereu glasul răguşit 
al acestei mătuşe aşa de puţin drăguță cu ne- 
poţelele sale. 


Şi par'că era un ce făcut. Din ziua în care 
cele trei surori veniseră la Tanti, ploua me- 
reu. O ploaie ce a ţinut vreo patru, cinci zile 


în şir, aşa că Nina, Mina şi Gina au fost ne- 
voite ca în toată vremea aceasta să stea în- 
cuiate în casă şi să nu poată eşi măcar în gră- 
dină. 

Dar, vorba ceea: o nenoroțire nu vine nici- 
odată singură. A doua zi, când Tanti Lucreția 
deschise cufărul adus de cele trei surori, ca să 
scoată din el rochiile şi lucrurile lor, dete un 
țipăt, ca şi cum din cufăr ar fi sărit vre-un 
şarpe, gata să o muşte. 

„Sfinte Antonie cel mare! exclamă ea, fă- 
cându-şi de trei ori semnul crucii. Zăpăcit 
mai e şi fratele meu! Poftim ce a pus în cu- 
fărul fetelor !* 

Iată ce se întâmplase. In graba sa, d. Liviu 
Păunaş, care, de altfel, era foarte distrat din 
fire, încurcase cuferele. Adică luase cu el cu- 
fărul în care erau strânse rochiile și celelalte 
lucruri ale fetelor, iar lor le dăduse unul din 
cuferele sale. Un cufăr în care erau cutii în 
cari d. profesor punea fluturi şi tot felul de 
gângănii ce prindea în excursiile sale. 

„Acum ce mă fac? se tânguia desperată 
Tanti Lucreția. Nepricopsitele mele de nepoate 
au şi făcut ferfeniţă rochiile cu cari-au venit 
îmbrăcate. Acum cu ce le îmbrac ?* 

Dar tot văitându-se şi gândindu-se la ce e 


PAG. 14 00000000000000000Â.00000000000000000oooooeee DIMINEAȚA COPIILOR 


de făcut, îşi aduse aminte că în fundul unei 
lăzi ate de ani de zile mai mulţi metri de o 
stofă ce-i adusese dela un bălciu răposatul ei 
soţ. 

„Să vedem, nu cumva le-aş putea face rochii 
din stofa aceia ?“ îşi zise Tanti Lucreția. 

Deschise lada şi scoase ştofa, care p'aici, 
pe colo era mâncată de molii. 
văzu că este îndeajuns pentru trei rochiţe. 

Şi credeţi că a chemat vreo  croitoreasă, 
pentru a le face fetiţelor rochii mai drăguţe 
şi mai la modă ? Nici gând de aşa ceva. 

Se apucă, le croi singură şi le cusu, acum 
fiind: ajutată şi de servitoare. 

Au eşit trei rochii, ca trei saci. Dar ce pu- 
teau spune Nina, Mina şi Gina ? Dacă n'aveau 
altele, iar tatăl lor era aşa de departe în cău- 
tarea de cărăbușşi tocmai la capătul pământu- 
lui ! 

Vrând, nevrând, le) îmbrăcară. Insă, mai 
mult decât forma, coloarea stofei atrăgea pri- 
virile tutulor. Ziceai că ani de zile stofa fusese 
pusă şi ţinută în ciocolată. 

De aceea în Duminica în care Nina, Mina și 
Gina, conduse de Tanti Lucreția, merseră pen- 
tru întâia oară la biserica din comună, copiii, 
ba şi oamenii mari, cum le văzură, strigară: 
„Ha! ha! Priviţi trei domnişoare de cioco- 
lată I“ 

Din ziua aceia şi până astăzi, toată lumea 
nu le spune decât „domnişoarele Ciocolată”. 

Dar mai e ceva până la sfârşitul povestei. 

După zilele de ploaie, au sosit şi zile fru- 
moase şi cu soare. Nina, Mina şi Gina, luân- 


LA 


ra o vreme când Sănducu învăţa carte 
=|, foarte bine, era cuminte şi făcea nu- 
We mai bucurii părinților săi. Nu era mă- 
tuşă sau unchiu de-al lui ca să nu-i 
aducă vre-un dar de câte ori venea 

să-l vadă. 

Dar de când Sănducu intrase în liceu, de 
când se împrietenise cu băeţi mai mari decât 
el, nu mai făcea decât exerciţii de box sau 
trăgea cu praştia după câini, pisici, epuri de 
casă şi după bieţii pui de găină. In loc să se 
facă mai bun, devenea din ce în ce mai rău. 
Parcă îi luase Dumnezeu minţile! 

Nimeni nu-i mai făcea nici un dar şi nu 
mai putea să-l iubească. 


O măsură și. 


du-şi fiecare o cutie din cele lăsate de tatăl 
lor, alergau toată ziua prin grădină după flu- 
turi şi diferite găngănii. Tot ce prindeau, în- 
chideau bine în cutie, ca să le păstreze pentru 
d. profesor. 

Intr'una din zile, Gina prinse un cărăbuş ce 
părea că nu seamână cu cărăbuşii obicinuiţi. 

„Te pomeneşti, zise ea, că e mai frumos de- 
cât cărăbuşul pentru care „tăticu“ sa dus 
peste nouă mări şi nouă ţări.“ 

In sfârşit după o trecere de mai bine de 
două luni de zile, d. profesor Liviu Păunaş se 
întoarse încântat de călătoria făcută. Aducea 
cu dânsul vre-o cinci-şase cărăbuşi din cei gă- 
siţi pentru întâia oară în pădurile virgine ale 
Americei Centrale. 

Chiar în ziua sosirei sale, Nina, Mina şi Gi- 
na se grăbiră să plece dela Tanti Lucreția şi 
să se întoarcă acasă. 

„Tăticule, îi zise d-lui Liviu Păunaş, drăgu- 
ta de Gina, să-ţi arăt ce cărăbus am prins eu 
în grădină la Tanti Lucreția.“ Şi îl scoase din 
cutia în care îl ţinea închis. 

Când d. profesor se uită la cărăbuşul prins 
de Gina, rămase încremenit locului. „Sfinte 
Dumnezeule, exclamă el, dar cărăbuşul aces- 
ta e tot din neamul cărăbuşilor pentru cari eu 
m'am dus până în America Centrală. Ba aces- 
ta e mult mai mare şi mult mai frumos decât 
cărăbuşii aduşi de mine. Va să zică, America 
Centrală... 

— E în grădină la Tanti Lucreția“, îi întregi 
vorba drăcuşorul acela de Gina. 

{f Vasile Stănoiu 


AEL EEELLEETTEEETTE TE 


pM O SF 


de Alexandru Bilciurescu 


Şi după cum era de aşteptat, când cineva 
are o astfel de purtare, iată că Sănducu pică 
la examen şi rămase repetent. 

In toamna viitoare când fu din nou trimis 
la şcoală, el începu să plângă şi să spună că 
nu mai vrea de loc să înveţe carte. Părinţii săi 
văzând cât s'a făcut de rău şi de neascultător, 
l-au dat la un meşter, ca să înveţe o meserie. 

Meşterul era un om harnic, bun şi drept, 
dar Sănducu nu o duse cu el decât o iarnă, şi 
aceea cu chiu şi vai. Când veni primăvara, şi 
mai ales când se făcu Târgul Moșşilor, Săn- 
ducu nu mai avu astâmpăr să stea locului. 
Vorbi cu un alt băiat cu care făcuse cunoş- 
tiinţă pe stradă şi se duseră împreună să facă 
giumbuşlucuri la Moşi. 


DIMINEAȚA COPIILOR 


PAG. 15 


4, 


PY 


gra 


„Ne vom câştiga viața şi vom şi petrece 
bine în timpul ăsta!” îşi ziseră ei. 

Intr'adevăr că acolo ei găsiră câte ceva de 
lucru, dar vai de plata pe care o primeau! Nu 
se ajungeau să-şi cumpere măcar o' brân- 
zoaică. 

Intro zi, Sănducu se aşeză pe o ladă şi privi 
în jurul său, gândindu-se: 

„Ei, dacă m'aş fi găsit aci cu părinţii mei, 
ca acum un an-doi, n'aş fi dus dorul de nimic. 
Mi-aş fi încercat norocul la roată, aş fi avut 
trompete şi tot felul de surprize de-ale ,„Moşi- 
lor”, m'aş fi aruncat pe căluşei, în bărci şimn 
automobile, dar mai cu seamă cum m'aş fi 
plimbat în vagonetele electrice de pe „Mon- 
tagnes Russes”! 

Şi sgomotul părea din ce în ce mai mare în 
jurul său., Petrecerea tot mai mare, iar ama- 
rul lui Sănducu creştea din ce în ce mai mult. 
li se părea că se află în iad, unde fiecare 
drac îi trece pe subt nas cu toate bunătăţile 
şi frumuseţile, iar când vrea şi el să întindă 
mâna spre a lua ceva, dracul i le trage îna- 


poi, îi face necaz, îi râde în faţă şi pleacă lă- 
sându-l cu gura apă!... 

Sănducu se simţi atât de nenorocit, încât 
începu să plângă cu capul în palme. 

Tocmai în timpul acesta, se simţi bătut pe 
umăr. 

Când ridică ochii împăienjeniţi de lacrimi, 
zări pe o verişoară a sa, aproape de aceeaşi 
ârstă cu el, care nu învățase atât de bine 
carte cum învățase Sănducu odinioară, dar 
care era cuminte. Acum verişoara i-o luase 
înainte cu două clase şi era gătită cu haine şi 
ghete noui, pe când el avea mânicele rupte în 
cot, pantalonii în genunchi, iar prin ghetele 
rupte îi eşeau degetele. 

„Mai bine mai târziu, Sănducule, de cât de 
loc, îi zise verişoara, ai putea să-ţi reiei viaţa 
de altădată, dacă te hotăreşti să nu mai eşi 
din cuvântul părinţilor tăi şi să-ţi recunoşti 
greşala...” 

Sănducu se înapoiă acasă, îşi ceru iertare, 
începu din nou să înveţe, devenind mai târ- 


ziu un copil bun şi cuminte. 
Alexandru Bilciurescu 


ODOPCOPESSUVEDEPRNEDEOPNSORDRUNNONSORRECNSSNSNESNUDRECNUR IOPREEDSCDONIG IENANND JSN SANBGCERDERNRENRNSNaNENDaS Nenea 


TIGANUL 


PĂCĂLIT 


Mânălungă îmi povestea adeseori şăgalnicul 
Moş Savu era un om mic la trup, dar mare 
în şarlataniile şi hoţiile lui. Câtu-i era ziua 
mare, nu făcea atceva decât să înșele pe oa- 
menii slabi de înger. 

Intr'una din zile, pe când Mânălungă se du- 
cea la un târg de prin apropierea locului, i-a 
fost dat să vadă un ţigan ce mâna patru boi 
dela spate. Fără să mai stea pe gânduri, Mâ- 


nălungă tăie drumul trecând prin nişte ară- 
turi și ajungând 'într'o pădure, ascunse în- 
trun pom o bucată mare de slănină, într'al- 
tul o pâine cât roata unui car — vorba vine— 
şi în cel de al treilea o ploscă plină cu rachiu, 
apoi se aşeză la pândă în aşteptarea ţiganu- 
lui. 

Nu trecu multă vreme şi tiganul se arătă. 
Mânălungă se împrieteni cu el din câteva cu- 


K 


j Sd è 
i vinte şi se hotărî să meargă împreună. 
Dar de-abia făcură vre-o cincizeci paşi şi 
Mânălungă oprindu-se din loc, murmură spre 
`~ marea mirare a ţiganului. i 
— Aud, Doamne, aud!... ; 
— Dar ce auzi, măi omule? întrebă tiganul 
cu nerăbdare neştiind c6 să creadă. 
— Apoi — zise Mânălungă — Dumnezeu îmi 
i . spune ca să mă sui în copacul ăsta... 
i ` — Sue-te, măi omule, sue-te, nu strica voia 
lui Dumnezeu!“ se grăbi ţiganul să-l îndemne. 


Mânălungă, prefăcându-se că nu ştie nimic, 


se urcă în copac, luă slănina şi-o împărţi cu 
tiganul. i 
— Aud Doamne, aud!... zise Mânălungă când 
| fu în dreptul ceiluilalt copac. 
$ — Dar ce auzi, măi omule? | 
— Dumnezeu îmi spune să mă sui în copa- 
cul ăsta!... 
— Sue-te măi omule, nu-i strica voia!” 
Mânălungă se urcă din nou în copac, luă 
pâinea şi o împărţi cu tiganul. 
„Aud, sfinte Dumnezeule, aud!!...* exclamă 
pentru a treia oară Mânălungă. FARY 
— Ţiganul, din ce în ce mai bucuros, vă- 
zând minunile ce le făcea Dumnezeu — cel 
puţin aşa credea el — zise: 
„Sue-te, sue-te, nu-i strica vrerea!... 
& După ce Mânălungă înjumătăți cu tiganul 
şi rachiul, porniră veseli cântând o doină. 
„Aud, Doamne, aud!...” zise Mânălungă pen- 
tru cea din urma oară când ajunse în dreptul 
ş unei fântâni părăsite. 
i, „Dar ce auzi, măi omule?“ abia răsuflă ți- 
ae ganul. 
| Mânălungă, arătându-i fântâna, îi zise: 
RA „O. o, ce noroc pe noi!... Dumnezeu mi-a 
şoptit chiar acuma că tu să te bagi în fântâna 
aceasta. In fundul ei vei găsi o oală plină cu 
galbeni. S'o iei şi s'o împărțim frăţeşte... Vrei? 


ep e ala 


“t 


Te. bagi?.... 
He — Mă bag, măi omule, mă bag, nu vreau 
să stric tocmai acuma voia Domnului“, zise 


tiganul în culmea fericirii şi cu ajutorul unei 
frânghii coborî. 

ži Atunci Mânălungă, văzându-l coborât de-a- 
i binelea, îi zise pe ua ton batjocoritor: 
„Acuma tu să stai aci, ca să nu strici voia 


voiu îngriji cât se poate mai bine să iau un 

A preţ bunişor pe vaci, — şi după ce-l salută, se 

pa îndreptă către târg, lăsându-l pe bietul ţigan 
în fântână cu bucuria banilor încă pe buze. 
Vasile Gh. Bratoloveanu 


e Atelierele „ADEVERUL”, S. A. 


La 


E rara 


Domnului, iar eu ca să nu mi-o stric pe-a mea. 


€. Gr. R.-Fraşov. — „Mie îmi plac”. E o poezie care E. 
promite, dar conţinutul ei nu e de natuiă să intereseze 
pe cititori. De altfel, nici nu e nevoe ca fiecare dintre noi 
să spunem la toată lumea ce ne place nouă. 

Mih I. M.—Brăila. Iți publicăm „poezia „Bătălia între 
cocoşi” în credința că este făcută de d-ta. ETT ARE $ 

P. V. Al.-Loco.— „Când te joc cn praştia”. D-ta caută să l 
nu faci ca Marinică din s hiță ce ne ai trimis. In acelaş - 
tmp însă si'eşte-te să înveți mai bine ortografia, ca să nu fi 
scrii, „Mamăsa la crezut” ci „Mamă-sa l-a crezut”. : j 

I. P. T.-Otopeni. - „Primăvara” Te credem pe cuvânt— 
mai ales că ştim şi noi puțin-că primăvara înverzesc 4 
frunzele, răsar florile, se întorc rândunelele, cântă păsările, 
sboară îlutunii, etc. Ce nevoie este să spunem mereu în 
versuri lucrurile acestea—mai cu sea nă în versuri slăbuţe ? 

Con. Diam.-Loco.- lubirea tatălui” Incepi aşa: „Eu mă 
întorceam”. Eu dela început. este de prisos. Mai încolo DE. 
iraza următoare: „Deodată el începu să meargă mai încet, 
parcă el ar simţi vânatul lângă el.” | 

Aceşti „el? sunt de prisos, încurcă înţelesul frazei şi îi 
dau o înfăţişare ce numai românească nn este. 

Ştim şi voi că o bucată de Turgheneii este frumoasă, dar 
îşi pierde toată frumuseţea, atunci când nu e bine tradusă 
lar traducerea d-tale lasă mult de dorit. 

Dav. L. Cernăuţ?. — Dragul meu, cele cinci poezii trimise - 
de d-ta sunt slăbuţe. Citindu-le, se pare cliiar că sunt mai 
de grabă bucăţi în proză, decât versuri. . 


P. Var.-Romanafi.—, [ara cea fericită’ Povestiri în $ 
care este vorba de coşciuguri şi d: ciocli îmbrăcați în Sg e A 
negru, nu se potrivesc cu programul revistei noastre. De altiel, | 
avem materie aşa de multă, că nu sim im nici o nevoie de e | 


a lua asemenea bucăţi din cărţile de şcoală străine. p 


= 5 


„ POVEȘTI, SHOAYE, ANEGDOTE, VERSURI 4 
CU DUH GĂSIȚI DIN BELŞUG IN; - A 


„BIBLIOTECA PENTRU TOŢI“ 


cea mal effină publicaţie. 
Au apărut până în prezent circa 1200 de numere “ 
DE APROAPE 100 PAGINI 


Fiecare număr se vinde cu LEI 7 


Catalogul general se trimite gratis 
ia cerere de către: 


Edit, Libr, „Universala“ Alcalay & Go, 
Bucureşti, Galea Victoriei 27 | 
De vânzare la foate librăriile din fară. 


(5) 


CRONO AKANO 


TA lekoa t 


[946] AKAKATAA AARAA OAS RAIAN 94 


o 
e 
G 
a 
ə 
6 


CAO AO) UONI VO OAA NIANON] 


—Puiule, fii cuminte şi mămica îți va citi o istorioară din „Dimineaţa Copiilor“. PREŢUL, LEI 5 


PAG. 


00990000000000000000000000000e 


» 


DIMNE: ATAK OPIILOR 


MOTANUL BOXEUR 


niro mansardă locuia odată-un pictor tâ-"%, 


năr si sărac. Copiii din mahala se uitau 
întotdeauna la e! cu mult interes şi cu- 
riozitate din- pricina-cravatelor sale pes- 


trite şi fâlfâictoare, precum şi din cauza 


pălăriei mari pe. care o purta. 

Pentrucă era înalt şi- subţire ca“ o- RUAN 
copiii îl porecliseră domnul „Plop”. 

Acest pictor fu văzut într'o zi venind. ac äs 
din ořaş cu ùn motan gras în brate. Vecinii 
crezură că-l adusese ca să-i servească de mo- 
del pentru picturile sale. Dar ade rărul era 
altul. 

Pictorul îşi găsea mereu. pânzele roase de 
șoareci şi se hotăriîse să-i stârpească. 


când 
când 
amor- 


nici 
vedea vreun şoarice 
căsca de două, 
teala leneviei, şoarecii jucau hora prin atelier 
şi rodeau vre-o câteva pânze. 

Intr'o bună zi, pictorul îşi găsi cea mai bu- 
nà pictură roasă complect de soareci. Se su- 


Motanul, însă, nu se sinchisea, 
prin casă. Până 


trei ori, ca să iasă din 


pără atât de. tare, văzând cât de leneş şi de 


nepăsător era motanul, care nu stia decât să. 


doarmă toată ziua, 
bune pe el. 

Vre-o câteva zile în şir stătu la 
prinse în cursă zece șobolani. Apoi 
motanul într'o cămară întunecoasă 


încât se hotărâ să se răz- 


închise 
şi dădu 


drumul şobolanilor peste el. 


“tori: 


pândă şi 


Motanul, nepă- 
sător, îşi potrivi Jăbuţele în chip de pernă, se 
culcă şi începu să toarcă de plăcere. Şobolanii 
se apropiară unul câte unul, -începând să-l 
tragă de mustăţi, să-l muste de urechi sau ` 
să-l pişte de nas. Fireşte că motanul nu putu 
să =stea- mult timp nepăsător faţă de aceste 
provocări. El îşi sbârli mustăţile şi coada de 
frică, pe când sobolanii îi cântau  dispreţui- 


PR 


Motănaşe, motănel!... 
Cine e fricos ca el? 

Par'că nu-i neam de pisică: 
Şi de şoricei i-e frică! 

De-i un şoarice mai mare, 
El cu ccada'ntre picioare 
O tuleşte pe cărare; 

Iar de vine-un şobolan, 

El se urcă pe divan 

Şi acolo stă un an)... 


Apoi, în semn de bătaie de joc, defilară în 
faţa motanului, ca la paradă, salutându-l iro- 
nic. 

Motanul, văzând că sobolanii împing glu- 
ma prea departe, îşi încordă toate puterile şi 
~— unul contra zece — începu să lupte cu ei. 


‘Cu o lovitură. doboriî pe unul, cu o muşcătură 


dobori pe altul şi astfel luptând vitejeşte, îi 
nimici pe toţi. ; 

A doua zi, pictorul, în culmea mirării, găsi 
pè motan care, ca un general biruitor, şedea 
pe câmpul de bătaie, unde armata inamică— 
şobolanii — fuseseră învinşi. 

Pictorul, din ziua aceea, luă din nou pemo- 
tan în atelierul său unde, de atunci, nici o 
pânză nu mai fu distrusă şi nici-un picior de 
şobolan nu rmai turbură liniştea mansardei... 


Alexandru Bilciurescu 
$ 


N a 


BUCUREȘTI — Str. PARANOIE: si 


1 AN 
6 LUNI 10 ,„ 


ABONAMENTE : : 


18 August 1929 — No, 288. 


LAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA AAA 


A DIMINEATA 
COPIILOR 


REDACȚIA $I ADMINISTRAȚIA 


200 LEI a m NUMĂR 5 LEI O. 
IN STRĂINĂTATE DUBLU 


Director ; N. BATZĂRIA 


ă F 
parter. — cuie sa 


. Mânuscrisele nepublicate nu se înapolază 


REPRODUCEREA BUCAȚILOR ESTE STRICT INTERZISA A 


Leul, vulpea şi locomotiva 


Leul și vulpea [ăcură prinsoare: 
Care din doi pulea-va să doboare, 
Din drumul lui un tren care trecea 
Pe-acolo şi într'una-i asurzea 

Cu şueratul lui nesuferit, 

Acela fi-va, timp de-un an servit 
De celălalt, învinși şi umilit. * 

Leul puternic şi 'ncrezut în el, 

Isbi în față monstrul de oţel, » 

Dar, vai, mașina îl svårli într'o' parte 
Și îşi văzu de drumu-i mai departe. 


———— 00 00 ———— 


Sireala vulpe "ncet şi cu pila. 
Tiri din codru o buturugă mare 
S'o așeză dealungul peste șină. 
Când vru să treacă — apriga maşină — 
Lovindu-se de buturugă "ndat 
Cu tren, cu tot în șanț a deraiat... 
S'astfel Leul puternic şi tiran 
Fu servitorul vulpei pe timp de un an. 
s.» 
Mai multă minte ’n viată şi răbdare 
Inving puterea cât ar fi de mare. 
D. C. Mereanu 


BINECUVINTEAZÄ!... 


Mama noastră, 


Mama noastră, bună 

Mamă, Mamă, 

Cum te chiamă 5, Cum te cheamă 

Toţi, cu toții, împreună!... ~ Tofi, cu toții, şi te cântă!... 


Mama noastră, vie 
Mamă, 

Cum te chiamă 
Toţi cu bucurie!... 


Mama noastră, 
hRodiloare 
Vară: i 


+ 


PENTRU 


Doi elevi delu liceu 

Discutau despre „franceza“ 
Despre „regule“ şi „verbe“ 

Că — a doua zi — aveau teză... 
„Nicule, srăeşte unul, 

(Un elev mai prost, Ilie,) 
„Pour-quoi” ce insemneuză ? 


sfântă Tu, coborătoare 


Dela zei; 

Cu privirea ta albastră — 
e pe noi ne'nseninează — 

Binecuvintează 

“Pe toți frații mei: 

Din oraşe, dela țară!... 


Cridim 


OI XII —— — 


CE ?.. 


Spune-mi — dacă ştii — şi mie!“ 
— „Pentru ce“... răspunse Nicu, 
— „Pentru aceia am întrebat 
„Fiindcă vreau să ştiu ce 'n- 

seamnă“ ! ? 
Zise prostul supărat... 


Z. G, Buruiană 


————— onk =M 


PAG. 4 200099000000000000000000000000000000000eceeeDI MINEAȚA COPIILOR 


DOUĂ GÂSTE RĂUTĂCIOASE 


ătrânul domn Burlea se în- 
toarse pe înserate dela vizita 
ce făcuse prietenului său Mo- 
vilă, care locuia la ţară. 

„Petre, strigă d. Burlea gră- 
dinarului, care făcea la nevoe 
și pe vizitiul, mâine diminea- 
tă să iai căruţa şi să mergi la 
d. Movilă să-ţi dea două gâşte foarte frumoase 
şi de un neam cum nu prea se găsesc. 

— „Tata mare, dă-mi voe să merg şi eu cu 
Petre“, se rugă Ticu, nepoţelul său de zece ani. 

— „Dacă îmi promiţi că ai să fii cuminte, îţi 
dau voe să mergi cu Petre“, îi răspunse el. 

A doua zi, Petre, având alături pe Ticu, se 
duse la conacul dela moşia d-lui Movilă. Şi 
iată că Sultana, îngrijitoarea moşiei, puse în 
căruţă două gâşte foarte mari şi de toată fru- 
museţea. 

„Să le leg picioarele, ca să nu sboare“, zise 
Petre. 

— „Nu e nici o nevoe, îi întoarse vorba Sul- 


tana, gâştele acestea sunt aşa de blânde, că 
nici nau să se mişte din căruţă“. 

Petre o crezu pe cuvânt şi însoţit, bine înţe- 
les, de Ticu, o porni înapoi spre casă. 

O bună bucată de drum, totul merse foarte 
bine. Cele două gâște stăteau foarte cuminţi 
în fânul din căruţă. Insă drumul ducea acum 
printr'o livadă, iar la stânga ei se vedea o 
mocirlă. Şi de odată, par'că se înţeleseră din 
semne, cele două gâște săriră din căruţă, sbu- 
rară în livadă şi de acolo o luară spre mocirlă 
gâgăind și dând din aripi. ` 

„Au sburat gâştile!“ strigară într'o clipă Pe- 
tre şi Ticu, iar în clipa următoare amândoi 
săriră din căruţă şi se luară după ele. 

La rândul său, calul care era înhămat la că- 
ruţă, văzându-i că aleargă, a crezut că trebuie 
să facă şi el la fel. Părăsi, aşa dar, drumul ma- 
re şi o luă razna prin livadă. Insă alergătura 
aceasta nu tinu mult, căci se prăvăli cu căruţa 
cu tot într'un şanţ, pe care nici nu-l observase 


DIMINEAȚA COPIILOR? 


In vremea aceasta cele două gâşte înainta- 
seră. în mocirlă. Se afundau în apa ei, băteau 
din aripi şi găgăiau de răsuna văzduhul. 

Petre şi Ticu erau rău încurcaţi, neştiind ce 
să facă mai întâiu. Dar după ce sa gândit pu- 
tin, bătrânul Petre zise : „Licule, hai să scoa- 
tem întâiu din şanţ calul şi căruţa: gâştele tot 
n'au să fugă din. mocirlă.“ 

Cu chiu, cu vai, izbutiră. Văzură însă că o 
roată dela căruță se rupsese. Proastă treabă, 
zise Petre, va trebui să mergem pe jos pân'a- 
casă. Şi mai sunt vreo şase chilometri. 

— „Şase chilometri îi facem într'un sfert de 
oră“ răspunse Ticu, care nu ştia cât poate mer 
ge un om pe jos. 

— „Dacă avem aripi, putem să-i facem şi în 
mai puţin“, îi întoarse vorba petre, adăugând: 
Aşa cun vom merge pc picioarele noastre, ne 
vă trebui vreo oră şi: jumatate.” 

După ce scoaseră din şanţ calul şi căruţa, 
E ctre îi zise din nou lui Ticu : „Licule, tu stai 
aicea şi ţine calul, ca sà nu o ia iarăşi razna, 
iar eu mă duc să prind bl'siematele acelea de 
gâște. 

Dar poftim să prinzi două gâşte, cari stau 
în mijlocul unei mocirle şi sboară de îndată 
ce te apropii de ele! 

Bietul Petre nu mai putea de câtă alergătu- 
ră făcuse. Când mergea el la stânga, gâştele o 
luau la dreapta, când credea că e aproape să 
pue mâna pe ele, gâştile sburau şi fugeau în 
partea cealaltă. Aşa l-au chinuit pe bietul om 
vreo trei ore. 

Bine ca dat Dumnezeu să treacă pe acolo 
nişte ţărani cu ajutorul cărora răutăcioasele 
gâşte au putut, în sfârşit, să fie prinse! 

„Acum ştiu ce am de făcut cu voi !“ zise Pe- 
tre supărat şi obosit. Le legă, aşa dar, cât mai 
strâns şi de picioare şi de aripi şi le aruncă 
în fundul căruţei. Porniră apoi din nou la 
drum, mergând pe jos atât'el, cât şi Ticu, pe 
care îl ardea soarele, iar foamea îl chinuia rău 
de tot. 


Totuş, când ajunseră acasă, Ticu se lăuda 
surioarei sale Marioara că a făcut un drum 
minunat şi că, fără el, Petre n'ar fi putut să 
prindă gâştele. 

Cele două gâşte fuse puse laolaltă cu găinile 
şi cu rațele, cari nu erau de loc încântate de 
societatea lor. Ba chiar cocoşul, fiind mai cu- 
minte şi prevăzător, îşi strânse găinile într'un 
colţ, stând cât mai departe de cele două mu- 
safire. 

Ticu şi Marioara se uitau la ele din dosul 
ulucilor. 5 |: 


PAG. 5 


„Ticule, îi zise Marioara, mi-e frică să mă 
apropii de gâşte. 


— Mie nu-mi este de loc frică“, 
lăudărosul Ticu. 

Şi ca să-i dovedească surioarei că el este 
păiat curajos, deschise uşa dela uluci, o în- 
chise îndărâtul său şi intră în partea în care 
se găseau gâştele şi celelalte păsări de curte. 
Ţinând mâinile la spate, începu să se plimbe 
țanţoş. 

Dintru început, gâştele nu-i dădură nici o 
atenţie, ci îşi văzură de treabă. Dar Ticu se 
apropie de ele şi începu să le săcâie, imitând 
găgăitul lor. „Ga! gâştelor, ga! gâştelor.* In- 
tinse apoi mâna, ca să le prindă. O retrase în- 
să îndată, înăbuşindu-şi un țipăt de durere. In 
adeyăr, una din cele două gâşte îi strânse mâ- 
na'n cioc şi i-o muşcă cu putere. 

Supărat, Ticu vroi să o lovească cu piciorul. 
Dar acum începe nenorocirea. Gâsca, în loc să 
se sperie şi să fugă, se repezi la el şi-l apucă 
de pulpă. Nici tovarăşa ei nu făcu într'altfel,. 
ci îl apucă de pulpa cealaltă. Şi strânge una 
tare, şi strânge cealaltă şi mai tare. ` 

Ticu se încercă să se apere, dând cu mâinile. 
Era însă în zadar. De spaimă şi de durere, în- . 
cepu să ţipe cât îl ţinea gura. Din partea. cea- 
laltă a ulucilor sora sa ţipa și mai tare. i 

Auzind aceste ţipete, cei din. casă eşiră cu 
toții în fugă şi în mare zăpăceală. Dar ce fel 
de zăpăceală ? 


răspunse 


PAG. 6 0000000000000000000000000000000000009000000eD) /MINEAȚA COPIILOR 


De pildă d. Burlea, care tocmai atunci își 
aprinsese pipa, o băgă aşa aprinsă cură era 
în buzunarul dela pantaloni. 

Bucătăreasa Lina lăsă laptele pe foc, iar coa- 
na Smaranda lăsă pe masă în odaie o cremă 
ce făcea chiar atunci. 

Ticu scăpat din eiocul celor două gâşte. Se 
alese cu o spaimă bună, dar şi cu nişte vână- 
tăi de cari nu sa vindecat aşa de repede. 

Dar din bucătărie veni un miros de ceva ars. 
„Mi-a dat laptele în foc“! strigă Lina, dând 
fuga înapoi... ca să nu mai găsească în cratiţă 
nici o picătură. AA 


Pat- 


„Dar ce-i cu crema ? zise coana Smaranda, 
care, când intră în odae, văzu pe cele două pi- 
sici lingând fundul farfuriei. 

„Dar ce mă arde în buzunar ?* zise d. Bur- 
lea. Băgă mâna şi scoase pipa, care îi arsese 
buzunarul, o bună bucată din pantaloni şi o 
parte -din piele. 

Toate acestea din pricina celor două gâşte. 

„li mulțumesc prietenului Movilă de aşa dar! 
făcu supărat d. Burlea, adăugând: „Petre, le 
vei tăia chiar astăzi !* 

Cele două gâşte au fost tăiate şi... mâncate. 

Stan Protopopescu 


IAU E oa AUDE UAB DURA PER BBOARBBDUNDB UA e UBORBNINBRUSaRURaRaCUURII a 


UN VIS IMPLINIT 


ntro comună din judeţul Teleorman pe 
lângă ĉasa unui ţăran bătrân, singur şi 
foarte bogat, trăia acum 60 şi mai, bine 
"de ani, un băietan ca de 11—12 ani, slab 
şi- firav,.orfan de părinţii amândoi, şi fă- 

ră nici-o altăxudă: — Ionică Boldur. 
Ionică era băiat ascultător şi silitor; dea- 
ceea, bătrânul Anton Butuc, stăpânul său, îl 


iubea ca pe un copil şi-i făgăduise că nare 
să-l uite la facerea testamentului său. 

Dar într'o zi, când bătrânul venia dela târg, 
întrun poştalion cu doi cai mari, aceştia sau 
speriat de un automobil şi lau răsturnat în- 
to prăpastie, unde a murit pe loc. Z5 i 

Rudele lui atâta“așteptau: sau repezit că cio- 
rile asupra averei rămase | è lael şi au împăr- 
tit-o între ei, = tără să se gârde 
4 i Bis 


g 


scă vrnul” 


la Ionică, pe care l'au izgonit fără milă, fără 
nici-un ban în buzunar sau o bucată de pâine 
în traistă. 

Neștiind ce să mai facă, bietul orfan a ieşit 
pe poartă şi a plecat incotro l'au dus- picioa- 
rele. Foamea îi da ghes, îl chinuia, şi neavând 
încotro, s'a oprit dinaintea casei unui ţăran şi 
a cerut o bucată de pâine. 


CP lt 
ti Di 


i] 
z EN 
=3 


A 


. „N'am! i-a răspuns acesta, fără milă”. Şi 
chiar dac'aşi avea, am pentru copiii mei şi nu 
pentru vagabonzi!“... 

Vagabond!... 3 

Un om, un părinte de familie, avea curajul 
şă-i spună vagabond!.. să respingă, întrun 
mod aşa de neomenos, pe un sărman orfan! 

Dar Ionică, zvârlit pe drumul suferinței şi al 
“umilinţei, n'a mai zis nimic, decât şi-a cerut 


Dorm buștean şi Stan și Lae, 
Dar de glasu-i s'au trezit, 
Și de frică, zăpăceală, 

La pământ sau prăvălit. { 


— Hai s'o mângâiu! zise dânsul 
Si în grajd drept a intrat, 

Dar de iapă nu-i nici urmă 
Glont doar ṣeaua i-a lăsat. 


lar cu biciu ce pregătise 
Pentru glonț a început 
Să-i lovească fără milă, 
Pân'la sânge i-a bătut. 


„„Să trăiţi! răspuns-au dânşii, 
„Totu-i bine, ce să fie, 


Nemișcaţi, am stat de pază, 


Glonţ nici wa 'ndrăznit să vie. 


A lăsat-o, ţineţi minte, 

Dus în vârf de fân și pae, 
Peste care toată noaptea 
Au dormit și Stan și Lae. 


„Vă căraţi! apoi le spune, 
Și din ochi-mi să pieriţi, 

De vă prind pe la moșie, 
Vai de voi ce-o să pățiţi”. 


— Va să zică, 'ntreabă Toader, 
lapa-i tot unde era? 

— Da boerule, vezi bine, 

Noi am stat călere'n ea. 


Când văzu aşa boerul, 

S'a făcut, zău, foc și pară, 
Vrea pe paznici să-i omoare, 
Ba din grajd îi scoate afară 


Furios, din grajd el scoate 

Armăsarul cel mai bun, 

Se aruncă'n șea și pleacă 

Drept la glonț ca un nebun. 
(Va urma) 


„coarne, 


PAG. 1 atstebtttsereigeóoseeoorrsotteseteesoereetði) I M INI ATA C 


VOL OR 


„ Povestea vestitului erou Hercule 


u 


ha 9). cele douăsprezece munci ale lui Hercule. 


Pe aceste păsări aşa de groaznice si de rău- 
făcătoare trebuia să le alunge şi să le îm- 
prăştie eroul Hercule. Hercule se duse în pă- 
durea de lângă lacul Stimfal şi acolo căzu pe 
gânduri, neștiind prin ce mijloc ar putea 
să izbutească în noua sa întreprindere. 

Deodată simţi că cineva îl loveşte încet pe 
umăr. Hercule întoarse capul şi văzu înaintea 
sa impunătoarea înfăţişare a zeiței Minerva 
(în greceşte Palas-Atena). Zeița îi dete doua 
discuri (timbale) de aramă, făcute anume în 
scopul acesta de Vulcan, zeul focului, şi apoi 
se făcu din .nou nevăzută. 

Hercule se sui atunci pe un deal şi începu 
să dea cu discurile  lovindu-le, unul de ce- 
lălalt. Izbitura produse un zgomot aşa degro- 
zav, că păsările din Stimfal, speriate, sé ridi- 
cară în aer şi sburară care încotro. Pe multe 
din ele. Hercule. le ucise cu săgețile sale, iar 
câte scăpară vii, nu se mai  întoarseră prin 
locurile acelea. apei Pastă, 

g). Taurul furat. : 


A şaptea poruncă a lui Runisteti: Hercule 
să prindă, să îmblânzească şi să-i aducă viu 
taurul turbat din Creta. * d 

lată care este povestea „acestui taur: Regele 
Minos din insula Creta promisese lui Neptun 
(în grecește Poseidon), zeul mărilor, să-i adu- 


că drept jertfă primul animal pe care Neptun 


va face să iasă din sânul mărei. In adevăr, 
Minos spunea că nu găseşte între vitele sale 
nici o vită aşa de frumoasă şi care să fie vred- 
nică de adus ca jertfă puternicului zeu. 

Neptun izbi cu tridentul său în apa mărei 
şi scoase un taur de o nespusă frumuseţe. M- 
să Minos, văzându-l cât este de frumos, nu 
se mai îndură să-l aducă eului ca jerită, ci-l 
ascunse în. turmele sale, iar în locul lui jertfi 
un bou: oarecare, b 

Din pricina acestăi ' înşelătorii, “Neptun se 
supără tare şi făcu ca taurul dăruit de el să 
turbeze, Din ziua aceia. taurul “ăspândea jale 
şi prăpăd în toâtă insula Greta. 

Insă iată că .vâni. în insul „eroul Hercule. In 
luptă sa cu acest taur, Hercle iru întrebuinţă 
nici o armă şi nici o înşelătorie, cise duse 
drept înaintea „lui şi-l apucă de coarne. De a- 
tunci,a, rămas. şi vor ba, „a apuca taurul de 
ceeace înseamnă a 
fără ocoluri ȘI, fără „mesteşugiri... 


țintă, 


merge drept la 


zile sale; 


. şi- să le aducă vii la Micena, 
risteu. 


Sub puterea supraomenească a lui Hercule, 
taurul îngenunchie, iar Hercule îi prinse pici- 
oarele într'o piedică. Taurul era acum în mâ- 
na eroului. Insă se îmblânzi AI de tare, că 


deveni ca un mieluşel. 


Hercule îl duse lui Euristeu, care fu foarte 
mulţumit. hib tinu câtăva vreme printre cire- 
iar apoi îi dete drumul în libertate. 


Se zice însă că dupăce Hercule părăsi ţara 


peste care domnea Euristeu, taurul turbă din 


nou şi făcu, aşa cum făcuse mai înainte în 
Creta, mari pustiiri în toată Grecia. Mai târ- 
ziu, a trebuit să vină un alt erou, anume Te- 
seu, ca să-l prindă și sì a-l îmblânzească ă peniru 
a doua oară. 

h), leozle lu. Dlomede - 


A opta poruncă a lu Euristeu: Hercule să 
aducă vii la Micena iepele lui Diomede. 
- „Diomede născut din zeul Marte şi o femeie 
pământeană, domnea în Tracia (tinut din a- 
propicreaoraşului Constantinopol) peste un 
popor. foarte. războinic, numit Bistonii. In 
grajdurile sale Diomede avea nişte iepe ne- 
mai- pomenit de sălbatice. Erau ţinute în lan- 
¿turi groase de fier, iar ieslele lor erau de a- 
„ramă, 


lepele acestea nu erau hrănite cu fân sau 
cu grăunţe, ci toţi străinii pe cari soarta lor 
cea rea îi aducea în ţara lui Diomede, erau 
ucişi, iar carnea lor aruncată iepelor ca hra- 
nă. + 
Pe 'aceste iepe trebuia Hercule să le prindă 
capitala lui Eu- 
(Va urma) 
Vasile Stănoiu 


~ 


Fotografii de cititoare şi cititori, cari au obţinut la şcoală premiul I-is 


1) D-ra Teodorescu N. Veronica, 
cl- Il primară, Şcoala din comuna Bor- 
deiu Verde, Brăila. 

2) Brombier Arnold, cl. II pri- 
mipi. Şcoala „Gheorghe Asachi” No. 7, 
aşi. h . 
.3) Focşamer Hary, cl. I primară 
No. 3 „General Golescu”, Bucureşti. 


4) D-ra Florescu Th. Silvia, cl. 
III primară No. 17,, Pollzu”, Bucureşti. 

5) Nicolae C. Axinte, cl. I primară 
No. 1, T.aMăgurèle. 

6) Balenty- Budu Petru-(Valen- 
fin), cl. IV primară No. 17 „Principele 
Mihai”, Bucureşti. 


7) Gutman Israel, cl. 1 primară, 
Şcoala primară „Luca Moise”, Ploeşti. 

8) Cnma Angela, Şcoala primară 
No. 1 de fete, Pitești. 


9) D-ra Leonie I. Rosenberg, 
cl. I, Şcoala primară mixtă „Voința”, Bu- 


cureşti, 


PAG. 12 


he... 


ele ce voiu povesti acum, ci-că 
sar fi întâmplat de mult în 
Ţara Moldovei. Intr'o vreme 


pitici, zâne şi Ilene Cosinzene. 

Aşa dar, în vremea aceea 
trăia Moş Cristea, care avea 
trei fete. Moş Cristea era un 
țăran, care ţinea în arendă o sforă de pământ. 
Pământul acesta era lucrat de cele trei fete, iar 
Moş Cristea, fiind om bătrân şi slăbit de pu- 
eri, stătea acasă şi îngrijea de vite şi de pă- 
sările din curte. 

Iată că într'una din zile intră în curte, că- 
lare pe un armăsar, un om ce părea a fi tâ- 
năr. Zic „părea a fi tânăr”, căci nu puteai să-i 
vezi chipul, care era acoperit de o mască stră- 
lucitoare. Credeai că e făcută din solzi auriţi 
de peşte: 

„Sunt Cavalerul mascat şi noul stăpân al 
pământului ce ţii în arendă”. 

Aşa îi vorbi el lui Moş Cristea şi după aceea 
adăogă: „Am venit. să-mi dai ca slujnică pe 
una din cele trei fete ale tale. 

— „Să mă duc să e chem dela câmp”, îi răs- 
punse Moş Cristea, grăbindu-se să meargă în 
căutarea fetelor. 


CAVALERUL MASCAT 


când pe pământ mai umblau: 


DIMINEAȚA COPIILOR 


ES 
pă 


Adaptare de Marcu Ionescu 


Cele trei fete se întoarseră acasă, mai mult 
alergând decât umblând. Fiecare din ele era 
bucuroasă să se bage la un stăpân aşa de bo- 
gat. Insă, când văzură că noul stăpân al mo- 
şiei poartă o mască, se speriară şi nu mai 
vroiră să intre în slujba lui. 

„Eu una nu merg nici moartă! zise fata cea 
mai mare“. 

— Nici eu! zise a doua. 

Fata cea mai mică era să răspundă la. fel, 
dar „Cavalerul mascat” o opri şi-i zise: „Dacă 
nici tu nu vrei să te bagi slujnică la mine, să 
ştii că tatăl tău trebue să-și ia rămas bun de 
la viaţă. Chiar acum îi voiu reteza capul”. 

Auzind asemenea vorbe, fata răspunse tre- 
murând: „Dacă-i aşa, primesc!”. 

„Cavalerul mascat” îu foarte mulţumit de 
răspunsul acesta. 

„Ascultă, moşule, îi zise el lui Moş Cristea, 
până astăzi ai fost arendaş, de azi înainte să 
fii stăpânul acestui pământ. i-l dăruesc de 
veci”. 

Aşa vorbi „Cavalerul mascat” şi luând-o pe 
fată în şea, ieşi din curte şi fugi cu iuţeala 
vântului. 

Din ziua aceea, Moş Cristea ajunse ţăranul 
cel mai bogat. Așa de bogat, că un fiu de boer 


DIMINEAȚA COPIILOR 00000000000000000000000000000000ooooooeoeeee PAG. 13 


veni şi-i ceru în căsătorie pe fata cea mai 
mare. Moş Cristea trimise atunci vorbă fiicei 
sale dela „Cavalerul mascat” să vie şi ea la 
nuntă. Ea, fireşte, ceru stăpânului său voe. 

„Iti dau voe, îi răspunse acesta, dar dacă 

îmi promiţi că te vei întoarce după două zile 
şi dacă te legi cu jurământ că nu vei povesti 
nimic din tot ce ai văzut aici şi mai ales dacă 
nu vei destăinui secretul cu masca şi ce fac 
` eu cu ea în timpul nopţii. Să ştii că dacă nu 
te ţii de cuvânt, voiu trimite calul meu năz- 
drăvan şi va fi rău de tine”. 

Fata jură că nu va spune nimic şi plecă a- 
casă, unde o aştepta nunta sorei sale şi o 
mare petrecere. Luă și ea parte cu toată bu- 
curia la petrecere, cântă şi jucă, dar se cam 
întrecu la băutură. , 

Atunci, una din mătuşile ei, o bătrână cu- 
rioasă cum nu era alta, o luă de o parte şi o 
întrebă: „Cum o mai duci cu stăpânul tău? 
Nu ţi-e frică să-l vezi totdeauna cu masca pe 

“obraz?” 

— „Stăpânul meu e foarte bun şi foarte chi- 
peş, la faţă răspunse fata, adăugând în neso- 
cotinţa ei: „De altfel, îndată ce se lasă noap- 
tea, el îşi scoate masca şi nu şi-o pune decât 
dimineaţa”. 

Insă, nici nu isprăvise bine de spus vorbele 
acestea, că afară răsună un nechezat puter- 
nic. Venise calul cel năzdrăvan. 


Iar în casă intră unul din servitorii „Cava- 


lerului mascat”. Intră şi-i zise cu glas răstit: 
„Scoală să plecăm, fiindcă te aşteaptă stă- 
pânul”. i 

Fata se trezi din nesocotinţa ce făcuse şi în- 
cepu să tremure şi să plângă. Totuşi, se sculă 
şi ieşi după servitor. 

In curte aştepta calul cel năzdrăvan. Era 
un cal fără frâu şi fără şea, sălbatic, turbat şi 
scotea flăcări pe nări. 

„Incalecă!” îi porunci fetei servitorul. 

Dar fata se îngrozi la vederea calului. Se 
dete îndărăt, nevroind să încalece. Insă ser- 
vitorul o ridică pe braţe, o puse pe cal şi în- 
călecă şi el. Calul porni într'o fugă nebună 
până la casa „Cavalerului mascat”. 

Acesta ieşi întru întâmpinarea fetei, o luă 
de pe cal şi-i zise tremurând de mânie: „Fiind 
că ţi-ai călcat jurământul şi ai destăinuit se- 
cretul, pregăteşte să mori”. 

— „lertare!” îi se rugă fata, căzând în ge- 
nunchi. Mă căesc de neprevederea mea şi sunt 
gata să fac tot ce îmi vei porunci, ca să dreg 
răul ce am făcut. 

— „Te iert, numai dacă mergi la „fântâna 
zânelor”, care este în mijlocul „pădurei ne- 


gre”. Acolo stă zâna Miralda, care ştie pentru 
ce sunt eu osândit să port o mască. Numai ea 
mă poate scăpa de vraje şi mă poate lecui. 
Du-te şi găseşte-o!” 


Marioara, căci am uitat să spun că aşa o 
chema pe fata aceasta, a pornit la drumul 


„care ducea la „fântâna zânelor”. Era un drum 


lung şi foarte anevoios. E deajuns să vă 
spun că pân'acolo a trebuit să-şi rupă trei pe- 
rechi de încălţăminte de fier şi să treacă prin: 
locuri pustii şi neumblate. 

In sfârşit, după ce merse așa multe luni de 
zile, ajunse la „fântâna zânelor“ din mijlocul 
„pădurei negre“. 

Marioara se plecă să privească, dar iată că 
din apă eşi o femeie tânără, nespus de fru- 
yronsă şi îmbrăcată într'o strălucitoare rochie 
agentie. 

„Son! zâna Miralda, îi zise această femeie 
cu un glas de privighetoare. Am aflat de gre- 
şala ta, dar fiindcă te-ai căit şi ai îndurat a- 
tâtea până să vii aicea, „Cavalerul mascat” 
te iartă. 

„Şi deoarece eşti bună la suflet, de azi în- 
colo te aşteaptă bucurii şi zile fericite. Nu 
uita, însă, că nimic nu e mai rău, decât să 
nu poţi păstra un secret ce ţi s'a încredinţat”. 

Atâta it vorbi zâna Miralda, apoi o lovi u- 
şor pe umăr cu băţul său fermecat.  Intr'o 
clipă Marioara se găsi din nou la casa „Ca- 
valerului mascat”. 

Dar abia deschise poarta casei şi ce-i fu 
dat să vadă? „Cavalerul mascat” o aştepta 
fără mască pe. obraz şi în haine de sărbă- 
toare. 

„Marioaro, îi zise el plin de bucurie, acum e 
rândul meu să te răsplătesc. Şi nu ştiu altă 
răsplată, decât să te rog să-mi fii soţie iubită 
şi tovarăşă nedespărţită a vieţii mele”. 

Se înţelege că Marioara primi să fie soţia 
acestui tânăr aşa de chipeş, aşa de bogat și 
așa de bun la suflet. 

Marcu Ionescu 


PAG. 14 


DIMINEAȚA COPIILOR 


ând a rămas orfană, Păpuşica nu îm- 
plinise încă şapte ani. 
Era fetiţă zglobie şi doria să ştie 


toate. Ea era unica mângâiere a bă-. 


trânului pescar Paul, bunicul său, pe 
care îl însoțea pretutindeni şi nu-l slăbea din 
întrebări. 

Când se ducea bunicul la pescuit, o lua cu 
el. Atunci se aşeza cuminte în nisipul de pe 
țărmul mării şi se uita la valurile spumegân- 
de ce se ridicau în sus şi adeseori vuiau, vui- 
au... 

„Ce întindere nesfârşită de apă e şi marea 
aceasta, se gândia Păpuşica, şi cum seamănă 
cu un câmp nemărginit de gheaţă. Cum mu- 
geşte şi frământă, uarcă ar fi vie!” 

După ce se sătură de gândit, începea cu în- 
trebările. 

— Bunicule, cine a făcut marea? 

— „Dumnezeu, răspunde bunicul”. 

„Cine e Dumnezeu, bunicule? 

— „E Tatăl nostru ceresc, Păpuşică, acela 
care a făcut cerul şi pământul şi totul ce creşte 
şi vieţueşte în cer şi pe pământ”. 

— „Şi în mare? întrebă Păpusşica”. 

— „Da, şi în mare, zise bătrânul pescar şi 
slobozi mreaja în apă”. 

„Spune-mi, bunicule, dar la ce a făcut 
Dumnezeu cerul şi pământul şi totul ce creşte 
şi vieţueşte pe pământ?” 

— Vezi, drăguță, pământul l-a făcut Dum- 
nezeu, ca să arate atotputernicia Sa. Acest 
pământ l-a dat apoi în stăpânirea oamenilor. 
Celelalte vieţuitoare şi plantele le-a creat pen- 
tru folosinţa şi hrana oamenilor. Totul ce a 
jeşit din mâinile Sale sfinte îşi are rostul în 
lume”. y 

— „Dar Dumnezeu unde e, bunicule?” 

— „In cer şi peste tot locul, Păpuşică.” 


= AD Cert... 
rul şi cum aş vrea să-l văd şi eu pe Dumne- 
zeul? 

Şi în vreme ce pescarul se necăjia să scoată 
mreaja din apă, fetiţa privia spre cer. Vedea 
nourii mişcându-se, nouri albi pe cerul albas- 


se gândia fetița, — ce sus e ce- 


tru, ce luau felurite forme. Vedea munţi și 
cetăţi, grădini şi animale fantastice ce înain- 
tau şi se pierdeau în nemărginitul cer. 

— „Ce bine de păsări că pot sbura până la 
Dumnezeu!“ şopti Păpuşica şi adormi în pà- 
tuțul de nisip de pe ţărmul mării. 

Vântul şi marea îi cântau un cântec de lea- 
găn, iar pescăruşi veghiau deasupra creştetu- 
lui ei încadrat de bucle aurii. 

de Euiros. Simionovici 


———— MIRI ——— 
O mică sncofeală 


Intro zi Gică ceru tatălui său 20 lei pentru 
a se duce în oraş. 

„Bine Gică, dar ce să faci? 

— Ei, ce să fac, să-mi cumpăr nişte cărţi de 
citit. 

Când se întoarse acasă, tatăl îl întrebă pe 
ce a cheltuit banii. 

„Cinci lei, zise Gică, am dat pe revistă, iar 
restul pe altceva. 

— Adică i-ai dat pe nimicuri, îl mustră ta- 
tăl său. 

— Nu, tată, n'am dat pe nimicuri, ceilalţi 
i-am dat la cofetărie pe bomboane. 


Gh. Micu-Băseşti 


|Grăbiţi-vă să cumpăraţi 


„Mitu Mitisor şi Sosoiu Sosolici“ 


De vânzare la librării şi la chioşcurile de ziare. 


DIMINEATA COPIILURYOeootoooooe 


unoaşteţi oare ţara în care nu este de- 

cât lumină, soare, fluturi şi flori? E 

atât de lung drumul până acolo, în- 

ât vântului i-au trebuit mulţi ani, 

iar rândunelelor li e frică de greută- 

tile drumului şi de lungimea lui, asa că nu Se 

rătăcese niciodată prin părţile acelea. Dar a- 

cea ţară minunată îşi are păsările ei — fru- 
moase ca "n poveşti — florile și fluturii ei: 

Luna, care călătoreşte în fiecare noapte peste 

tot pământul, îmi ciocănise aseară în geam ca 

să-mi spue o poveste. Spunea anume că "n 

țara aceea depărtată răsăriseră pe câmpii 

nişte flori ciudate, roşii, cu petale puţine şi 

frunze crestate, cu tulpina acoperită de un 

puf rar şi tepos. Şi povestea mai departe lu- 

na că locuitorii ţărei aceleia nu mai văzuseră 

niciodată astfel de flori cărora noi le spunem 


maci, dar că venise la ei înainte vreme un 
băeţel cu bucle negre şi cu ochii verzi, cu 


faţa palidă şi slabă, ca şi când atunci sar fi 


sculat după boală. 
In ţara aceea fermecată toţi locuitorii erau 
vioi şi sănătoşi, aşa că sosirea acestui mie 
străin trezi nedumerire şi teamă. Se zicea că 
ar fi un strigoiu, 
pentru a-şi atrage cu mai multă uşurinţă. 
victimele cu al căror sânge sar fi hrănindt 
Dar asupra fetiţelor de vârsta lui, 
străin exercita o atracţie ciudată. 
început îl priveau cu teamă, 
A CPDURE să se simtă  frăţeşte 


De unde la 
încet-încet în- 
atrase către 


00.00ooooo PAG. 15 


OVENTEA 
IMACULUI 


străinul singuratec, care putea să rămână 
tăcut ceasuri întregi în faţa unei flori, sau 
urmărind sborul unui fluture. Mai târziu în- 
văţară de la el jocuri streine, liniștite şi fru- 
moase, are se, deosebeau „mult de RO pile 
lor sgomotoase. 

Şi încetul cu încetul, copiii tărei minunate 
începu ă să-l privească pe strein ca pe un 
mic rege, în jurul căruia se învârteau cât 
era ziulica de mare. ` 

Numai părinţii copiilor continuau să 
privească cu ochi buni domnia streinului. 

Intro bună zi, degeaba alergară copiii prin 
toate părţile căutându-si prietenul. Streinul 
pierise, tot atât de tăcut şi fără de veste cum 
venise. Căutându-l pretutindeni, ochii copii- 
lor se deschiseră mari, de uimire căci, presă- 
rate prin iarba verde, câmpul se umpluse de 
acele flori roşii cum numai văzuseră ei nici- 
odată. i 

Aici se termină oua lunei, şi mă între- 
bă pe mine ce cred. Să fi omorât părinţii pe 
copilul strein şi orile să fi răsărit din sân- 
gele lui? Am lămurit-o pe lună, care-a plecat 
liniştită, căci eu sunt sigură că streinul sa 


nu 


' dus pe alte meleaguri să înveţe şi pe alți copii 


„ niciodată macul? 


care luase chip de copil ; 


micul , 


Şi ca să îndulcească tristeţea ce- 
lor care-l îndrăgiseră, le-a lăsat o jucărie 
nouă, cum va fi lăsat desigur copiilor tutu- 
ror țărilor prin care va fi trecut. 

Nu-i aşa, copii? Şi voi, când părăsiţi prie- 
teni dragi, le lăsaţi o floare amintire. De ce 
mar fi lăsat şi streinul din'povestea lunei o 
floare nouă, în ţara în care nu mai crescuse 


jocurile lui. 


i Daniela 
AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA AAAGAAAAAAAAA 


mata di cu toţii noua şi 
- Frumoasa carte - 


„Almanahul: Scofarilor pe anul 1929“ 


De vânzare ia librării şi la chioşcari. 
Preţul, lei 25 


PAG. 16 0000000000000000000000000000000000000000000D) | MINEAȚA COPIILOR 


Nicuşor nu mai e copil 


— „Nicuşor, vrei papă? îl întrebă maică-sa. 

— „Nu, mămico, răspunse Nicuşor, nu se 
zice „papă”. „Papă” zic copiii mici, iar eu 
acum sunt mare-maare! Eu vreau „pâine”. 

— „Nicuşor, îţi place să beai lala?” 

— „Nu, mămiţico, „lala” spuneam când e-~ 
ram mic, acum eu zic lapte”. 


— „Nicuşor, vrei să mergi pe hi-hi?” 

— „Mămiţico, „hi-hi” zic copiii mici, cari 
nu ştiu să vorbească. Eu spun cal. 

— „Nicuşor, ţi-e frică de ham-ham?” 

— „Mamă, răspunse el râzând, eu nu mai 
sunt copil mic. „Ham-ham“ spuneam când 


nu ştiam să vorbesc. Acum ştiu să zic bine 


„câine”. Şi ştiu că pe câinele nostru îl chea- 
mă Dorel și nu mi-e frică de dânsul. Dorel 
e bun cu mine şi mă iubeşte. Dar şi eu îl iu- 
besc. Ii fac totdeauna parte din mâncarea 
mea”. 

Aşa dar, cum vedeţi Nicuşor nu mai este 
un copil mic. Vorbeşte lămurit şi ştie să 


spună bine toate cuvintele. 
Spiouitor 


Fuga, fuga tofi să daţi 
Noua carte cumpăraţi 
Care-i „MIŢU MIȚIŞOR 

şi SOSOIU SOSOLICI“ 

De MOS NAE e tăcută 

Şi-i frumoasă, ne'ntrecută. 


De vânzare la toate chioșcurile şi librăriile. 


Atelierele „ADEVERUL”, S. A. 


| 


DE VORBĂ CU CITITORII 


Mel. FIl.-Loco.—,,Mâmă” Pentru o elevă de cursul 
secundar inferior, bucata scrisă de d-ta este destul de reusilăl 
Are însă pentru noi un defect: «ste tristă, iar noi nu vroim 
să-i întristăm pe drăguțţii noştri cititori. 

N. Sat.-Loco.—.,Fluturele şi albina”. Lungesc cam mult 
vorba tluturele şi albina din fabula în versuri trimisă de d-ta. 
Ai şi rime prea sărace „lumei—nimănui—venin—divini etc. 
Mai ai şease versuri la rând cu aceiaşi rimă (ască) aşa nu 
prea merge. 

F. Boş. Loco.—Nepare rău că nam avut cealege din 
cele trei poezii trimise de d-ta. Nn merge nici una. Pe urmă, 
versuri cu „Se pregăteşte Dovaţionat” cu spectatori cari 
tot cânp „pe uluci”, pot să râdă „pe brânci” nu întăresc 
efectul poeziei. 

St. B.-Loco.— „Ghicitorile” despre care am scris că vor 
fi publicate, vor apare irtr'unul din n-rele viitoare ale revistei. 
Cele două trimise acum în urmă nu merg. 

I. Mar. Chişinăn.- Ne sciii că ne trimeţi povestea 
(asemenea poveşti se numesc fabule) „Lupul şi câinele” 
pentru a o corecta. Nouă ni se trimet bucăţi spre „publi- 
care” nu spre „corectare”, căci pentru aşa ceva n'avem timp. 
Mai află că tabula trimeasă de d-ta este foarte cunoscută şi 
se găseşte în toate cărţile de cetire. 

E. St.— Chişinău. Aceiaşi observaţie ca mai sus în ce pri- 
veşte „corectura” bucăţilor. Incă o observaţie, care e atât 
pentru d-ta, cât şi pentru cititorul de mai sus, este că ma- 
nuscrisele trimese spre publicare nu se scriu de cât pe o 
singură față a hârtiei, faţa doua lăsându-se albă. 

Cât despre poveşti cu,patrie”, te asigurăm că avem destule 
şi mai frumoase decât poveste trimisă de d-ta. 

Min.- I. Loco.— Am zâmbit,văzând că ne trlmeţi po- 
ezia „Sfârşitul vulpei”, apărută în „Almanahul Şcolarilor pe 
anul 1929”. Complectarea cuvintelor de la sfârşitui fiecărui 
vers a şi fost făcută la una din şezătorile „Dimineţii Copii- 
lor”, iar în „Almanah” am scris că această poiezie nu este 
făcută ca să fie din nou publicată în revistă. 


POVEŞTI, SNOAVE, ANECDOTE, VERSURI 
GU DUR GĂSIŢI DIN BELȘUG IN; 


„BIBLIOTECA PENTRU TOŢI“ 


cea mai eftină publicaţie. 
Au apărut până în prezent circa 1200 de numere 
DE APROAPE 100 PAGINI 


Fiecare număr se vinde cu EEI 7 


Catalogul general se trimite gratis 
la cerere de către: 


Edit, Libr, „Universala“ Alcalay & Co, 
București, Calea Victoriei 27 
De vânzare la toate librăriile din fară. 


..7 és 


aşteaptă draga revistă „Dimineaţa Copii’er 


PREȚUL, LEI 5 


PAG. 2 eeeeeeeeeeeeeeoeee 


DIMINEAȚA COPIILOR 


$ ătrânul Joe sta lângă vatra-i singura- 
tică. 

Cina era neatinsă, căci gânduri tris- 
te îi chinuiau mintea. Se împlineau 
în noaptea asta cinci ani de când sin- 

gurul lui fiu plecase, tânăr şi voinic, să-şi facă 
un rost în ţara aceea depărtată. Primise dela, 
el două-trei scrisori. De un an însă: nici 0 
veste. O presimţire îi spunea că n'o să-l mai 
vadă nici-odată. 

Furtuna urla pe coş, sguduind până'n teme- 
lii coliba. Deodată se.auzi afară un strigăt: 
„Ajutor !! Aduceţi barca de salvare ! Toţi flă- 
căii la țărm !“* 

Hei, el, bătrânul Joe, fusese pe vremuri câr- 


maci pe barca de salvare ; şi încă unul din-cei, 


curajoşi. Acum însă era bătrân şi un altul. îi 
luase locul. Se ridică totuş să plece. Voia să 
fie de faţă la toate pregătirile şi să dea oame- 
nilor binecuvântarea sa. 

Când ajunse la ţârmul mării, unsprezece oa- 
meni se şi suiseră în barcă, dar mai lipsea 
unul. Cu o noapte mai înainte cârmaciul se 
lovise la braţ şi nu mai putea să-şi, facă da- 
toria. 

Cine ar avea destul curaj, ca să-i ia locul ? 
Bătrânul Joe ridică fruntea. „Băeţi, lăsaţi-mă 
pe mine să vă mai cârmuesc odată şi-apoi pot 
să mor fericit.“ 

Strigăte de ura biruiră sgomotul îngrozitor 


al furtunii, “apoi braţele vânjoase ale flăcăilor 


îl traseră în barcă... şi porniră. Era o noapte 
şi o vreme pe care Joe nu le va putea uita vre- 
odată. Intr'un târziu ajunseră la vasul nenorocit. 

„Uraaa !* strigară cu glas slab sărmanii ma- 
rinari pe jumătate înecaţi, legănându-se pe 
catarge. - 

Ii luară :-un, doi, trei, şapte — gata ? Asta-i 
tot? Nu! Mai era unul, dar acesta amorţise 
de frig şi nu putea să se caţere pe frânghie. 
Fu o clipă de groază. 

„Lăsaţi-l în voia soartei !* strigă care-va din 
barcă. Nu, niciodată ! Bătrânul Joe se ridică 
în picioare: „Flăcăi să-l ajutăm cu toţii !“ In- 
tro încercare desnădăjduită, omul fu scăpat şi 
el. i 

Acum, spre țărm, cât mai repede. Joe îl în- 
veli cu hâina sa până ce ajunseră cu bine la 
uscat. Omul era încă leșinat ; îl ridică pe braţe 
şi-l duse în coliba lui caldă; în coliba caldă 
și plină de lumină. Dar ce e? Bătrânul se 
clătină ? — ori oboseala a fost prea mare pen- 
tru el? Vai nu! căci uite: apucă lampa şi o 
apropie de faţa omului: „Fiul meu!“ strigă, 
el. Tu aici? Tu să fi scăpat de propriul tău 
tată ? 

Oh, Doamne mare şi atotputernic, bătrânul 
Joe îţi mulţumeşte pentru bunătatea ta ne- 
mărginită.” Traian Ştefanovici 

——— onko 


\ DIMINEATA 
COPii 


REDACȚIA $I ADMINISTRAȚIA 
BUCUREŞTI — Str. SASEDAS, ză parter. — TELEFON 6/67 


ABONAMENTE : 1 AN 
` 6 LUNI 100 


25 August 1929 — No. 289, 


200 00 LEI | 


` Director; N. BATZARIA . 


LOR 


[e UN NUMĂR 5 LEI 
IN STRĂINĂTATE DUBLU 


Manuscrisele nepublicate nu se înapolază 


REPRODUCEREA BUCAȚILOR ESTE STRICT INTERZISA 


CUCERITOR UL 


CUCERITORUL 
„Cum vezi, mam rătăcit, vănând acin pădure. 
Arată-mi, 

| BĂTRÂNUL 

„Descalecă atunci calul, căci drumul este strimt 
Si-asa mă însoţeşte în mersu-mi zăbovit”. 

CUCERITORUL 
„Iti sunt necunoscut?” 

BĂTRÂNUL 

„Nicicând nu te-am văzut” 

CUCERITORUL 


atâţia le slăvesc?” 


„Nu-mi stii de biruinţe ce- 
BĂTRÂNUL 
„Liniştea e prea maren coliba ce trăesc!” 
CUCERITORUL 
„Sunt douăzeci de ani, decând lumea e plină 
„De-al meu curaj la 


„De numele-mi celebru, întregul univers 


„A tremurat .în calea pe unde eu åm mers”. 


rvv vvv YYYY 


bun moşneag, arată-mi vreo ieşire”. 


care poporul se închină. 


L ŞI MOŞNEAGUL 


BĂTRÂNUL 
„N'am auzit de aceste şi atunci, mă ierte sfântul 
„Braţele mele ştiu a cultiva pământul, 
CUCERITORUL 
„Nu mă cunoşti, o văd. Trecu un an... mai mult, 
„Când subjugai ţinutul în care te-ai născut. 
„Ti-am alungat și regii; i-am omorît... păgânii!” 
BĂTRÂNUL 
Se poate, dar nu ştiu de mi sau schimbat 
[stăpânii”. 
BĂTRÂNUL 
„Născut acin pădure, nu mi-a trecut prin gând 
„Să mă lipsesc de umbra-i, sub ea îmbătrânind. 
„Mi-or mângâia sfârşitul copiii şi soţia; 
„Am: numai şase capre: iată-ne bogăţia. 
„Si pentru toate aceste mărim pe Dumnezeu! 
„Dar, iată. acesta-i drumul; şi acuma, domnul 
a [meu, 
„Scuteşte-mi bătrânețea”... A 
CUCERITORUL 
p 


„Fericit bătrân, adio! 
3 ; Minerva Alexandrescu 


—— = kk ——— 


LIMBA 


Profesoru 'ntreubă 'n clasă 
Pe elevul Stun Patace: 

- „Dintre câte limbi cunoşti, 
Si le ştii tu, care-ţi place?” 


——— 000 0 —— ae 


După o clipă de gândire, 

Stan, răspunse tare'n clasă : 

— „Cea de porc imi place mie 

Fiindcă este mai gustoasă!” 

Z. G, Buruiană 


ari ciur al. “Aaa APN 


FĂ CĂ TOR UL DE MINUNI 


m să spun din nou o poveste. 
Aşa dar... „a fost odată“... nu, 
nu prea se potriveşte să în- 
cep cu cuvintele acestea. 

„ Nu se potriveşte, pentrucă 
“am văzut eu însumi ceva din 
ceeace am să povestesc. E o po- 

veste—aceasta este adevărat. 
Dar în acelaş timp este şi o întâmplare din 
vremea când eram şi eu un copil, aşa cum 
sunt mulţi din iubiții mei cititori. 

De altfel, fiţi buni şi mă ascultați. O să ve- 
deţi că am avut dreptate să nu încep cu cu- 
vintele „a fost odată“. 

Acum mai mulţi ani... ei, staţi, 
îmi ninge în păr, am cam pierdut 
anilor. 

De aceea, e mai bine să las anii la o parte 
şi să spun că pe vremea când eram copil, mă 
dusesem cu tatăl meu —fie-i ţărâna uşoară! 
— întrun sat mic, ascuns în fundul unui văi... 
la marginea acestui sat erau ruinile unei bise- 
rici foarte vechi. 


că de când 
socoteala 


„Biserica aceasta a fost zidită în cinstea şi 
pentru pomenirea unui mare făcător de mi- 
nuni”, îmi spuse Moş Ion, la care eram în 
gazdă cu tatăl meu. 

— Şi ce minuni a făcut ? l-am întrebat eu. 

— Apoi ascultă să-ţi spun povestea întreagă, 
îmi zise Moş Ion. Şi începu în felul care ur- 
mează : 

„Cică în satul acesta, care pe vremuri era o 
comună mare şi frumoasă, trăia odată un om 
bogat, care ia bătrâneţe îşi pierduse vederea. 
Şi veni — nu mai ştiu de unde — un doctor 
foarte priceput şi-i zise : „Nu e alt leac decât 
să-ţi stropeşti ochii cu apă dela fântâna tran- 
dafirilor“. 

Omul bogat chemă atunci pe cei trei fii ai 
săi şi le zise: „Las toată averea aceluia dintre 
voi, care îmi va aduce apă dela fântâna tran- 
dafirilor şi mă va face să-mi capăt din nou 
vederea”. 

Cei trei flăcăi porniră, luând fiecare alt 
drum, în căutarea fântânei despre care nimeni 
nu ştia cam în ce parte a pământului se gă-